[RD] Ann Leary_Ora de Aur

Raftul 

Denisei 


roman 


BestselLer NEW YORK TIMES 



















































































































Ann Leary 

Ora de aur 

Traducere din engleză şi note de 
IRINA BOJIN 



ANN LEARY 

THE GOOD HOUSE 

Copyright © 2012 by Ann Leary 

AII rights reserved. 

„I Knew a Woman“, Copyright © 1945 by Theodore Roethke, from Collected Poems of Theodore 
Roethke by Theodore Roethke. Used by permission of Doubleday, a division of Random House, Inc. Any 
third-party use of this material, outside of this publication, is prohibited. Interested parties must apply 
directly to Random House, Inc., for permission. 

© Humanitas FICTION, 2015, pentru prezenta versiune românească (ediţia prinţ) 

© Humanitas FICTION, 2015 (ediţia digitală) 

ISBN 978-973-50-5029-0 (epub) 

EDITURA HUMANITAS FICTION 

Piaţa Presei Fibere 1, 013701 Bucureşti, România 

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51 

www.humanitas.ro 

Comenzi Online: www.libhumanitas.ro 
Comenzi prin e-mail: [email protected] 
Comenzi telefonice: 0372.743.382; 0723.684.194 





Lui Denis 



Unu 


Pot să străbat camerele unei case şi să ştiu despre cei care locuiesc acolo mai multe decât ar afla un 
psihiatru după un an de şedinţe. Chiar îmi aduc aminte că am glumit pe tema asta cu Peter Newbold, 
psihiatrul care a închiriat un cabinet la etajul de deasupra. 

— Când mai vine un pacient nou, i-am propus, am să mă furişez în casa lui ca să o cercetez. Cât iei tu 
notiţe despre viaţa lui, vise, obsesii şi ce-o mai fi, eu mă urc în pod cu o lanternă, deschid dulapurile şi 
arunc un ochi în dormitoare. După aia vedem ce-a aflat fiecare şi ai să te convingi că eu am înţeles mai 
bine cum stă respectivul cu capul, garantat. 

Sigur că îl luam peste picior, dar eu vând case de pe vremea când el era în şcoala primară şi pun pariu 
că am dreptate. 

îmi plac casele în care se vede că stă cineva. Uzura e un semn de sănătate. O casă devenită 
impersonală de prea multă ordine mă face să mă gândesc la neînţelegerile dintre soţi în aceeaşi măsură 
ca o casă în care domneşte dezordinea. Băutori înrăiţi, colecţionari împătimiţi, mâncăi, drogaţi, perverşi, 
fustangii, depresivi, ăştia şi câţi alţii, îi ghicesc pe toţi doar dacă mă uit la cum arată casele lor. Oricâte 
lumânărele cu parfum de vanilie ar aprinde, tot se simte mirosul stătut de băutură şi ţigări. Duhoarea de 
animal încă mai iese din duşumele, chiar dacă pisica şi odraslele ei au fost duse de acolo cu multe luni în 
urmă. Dormitorul matrimonial a rămas al lui, în timp ce lucrurile s-au îngrămădit în camera de oaspeţi, 
devenită a ei... aţi prins ideea. 

Nu e nevoie să intru într-o locuinţă ca să-mi dau seama despre ce e vorba. De obicei ajunge să mă uit 
la faţadă ca să-mi fac o părere. Reşedinţa McAllister e un foarte bun exemplu. Ca să fiu cinstită, mi-ar 
plăcea să pot pune cap la cap părerea mea iniţială despre Rebecca McAllister cu observaţiile lui Peter. 
Una la mână, că e cu nervii la pământ. într-o dimineaţă, spre sfârşitul lui mai, am trecut cu maşina pe 
lângă casa soţilor McAllister, la puţină vreme după ce se mutaseră acolo. Ceaţa din zori nu se risipise 
încă, dar Rebecca era afară: sădea plante anuale de-a lungul aleii din grădină. Nu era nici măcar şapte, 
dar se vedea limpede că lucra de vreo două ore bune. Avea pe ea o cămaşă de noapte albă, subţire, udă 
de transpiraţie şi murdară de pământ. Maşinile începuseră deja să circule, însă Rebecca era atât de 
preocupată de ceea ce făcea, că nu-i dăduse prin cap să-şi pună nişte haine mai potrivite - cel puţin aşa 
s-ar fi zis. 

Am oprit, am dat jos geamul şi am salutat-o. Am trăncănit câteva minute despre vreme, despre cum s- 
au acomodat copiii la noua şcoală, dar, chiar în timp ce vorbeam, simţeam un fel de tristeţe în gesturile 
Rebeccăi, un fel de jale, ca şi cum fiecare plăntuţă era îngropată într-un mic mormânt. Iar când te gândeşti 
că planta sporul casei, flori de un roşu viu... întotdeauna am fost de părere că trebuie să fii disperat ca să 
pui flori în culori ţipătoare în faţa casei. Mi-am luat la revedere, iar când am aruncat o privire înapoi 
prin oglinda retrovizoare şirul de flori mi-a părut a fi o dâră subţire de sânge ducând din casă până la 
locul unde era ea îngenuncheată. 

— I-am spus că plantez eu florile, dar îi place să le pună singură, mi-a povestit Linda Barlow, cea care 
se îngrijea de grădina soţilor McAllister, când ne-am întâlnit la poştă ceva mai târziu. Cred că-i e cam 
urât în casa aia. Pe bărbatu-său aproape că nu-1 vezi. 

Linda ştia că eu le vândusem casa şi parcă ar fi vrut să spună că nu mă ocupasem îndeajuns de felul în 
care se adaptaseră soţii McAllister, cea mai recentă achiziţie a oraşului Wendover. „Minunaţii soţi 
McAllister" cum îi plăcea lui Wendy Heatherton să le spună. De fapt, Wendy Heatherton şi cu mine 
intermediaserăm împreună vânzarea. Eu îl ştiam pe vânzător, Wendy, care lucra la Sotheby’s, îi adusese 



pe minunaţii soţi McAllister. 

— E nevoie de timp, am zis. 

— Probabil, mi-a răspuns ea. 

— Wendy Heatherton dă o petrecere săptămâna viitoare. E un prilej să cunoască oameni simpatici. 

— Mda, oameni simpatici, oameni bine, a râs Linda. Te duci? 

— N-am încotro, am zis răsfoind corespondenţa primită. 

Majoritatea erau facturi. Facturi şi prostii. 

— Ţi-e greu să mergi la petreceri? Adică... acum? m-a întrebat Linda cu voce blândă, atingându-mi 
încheietura mâinii. 

— Cum adică acum? m-am răstit la ea. 

— Nu... lasă, Hildy, s-a bâlbâit ea. 

— Atunci, noapte bună, Linda, i-am urat şi m-am întors cu spatele ca să nu vadă că mă înroşisem la 

fată. 

» 

Ei, spuneţi! Linda Barlow să-şi facă griji pentru mine, cum că mi-ar fi greu să merg la petreceri. Pe ea, 
săraca, n-o mai văzusem la petreceri de când eram la liceu. 

Şi îi era milă de Rebecca McAllister, auzi. Rebecca era măritată cu unul dintre cei mai bogaţi oameni 
din Noua Anglie, avea doi copii superbi şi locuia pe moşia care aparţinuse odată judecătorului Raymond 
Barlow, unchiul Lindei. Ea însăşi crescuse în casa aceea uriaşă, de unde aveai o privelişte grandioasă 
asupra portului şi a insulelor, dar, cum se întâmplă, familia sărăcise, proprietatea fusese scoasă la 
vânzare în câteva rânduri, iar Linda locuia acum într-un apartament situat deasupra farmaciei din 
Wendover Crossing. Rebeca o plătea pe Linda ca să aibă grijă de plantele care creşteau în grădină - 
bujori cărnoşi, trandafiri înmiresmaţi, tufe de liliac şi caprifoi, straturi colorate de crini, narcise şi 
stânjenei - şi pe care tocmai bunica ei le plantase cu peste o jumătate de secol în urmă. 

Aşa că, dacă era ridicol să-şi facă griji pentru mine, atunci să-i fie milă de Rebecca era de-a dreptul 
absurd. Arăt case multor oameni importanţi - politicieni, doctori, avocaţi, ba chiar şi câte unei celebrităţi 
- însă când am văzut-o prima oară pe Rebecca, în ziua în care i-am arătat vila Barlow, am rămas cu gura 
căscată, trebuie să recunosc. Mi-a venit în minte un vers dintr-o poezie pe care o repetasem cu una din 
fetele mele, pentru la şcoală. 

„Am cunoscut o femeie, frumoasă din cap până-n picioare. 

La vremea aia Rebecca trebuie să fi avut treizeci sau treizeci şi unu de ani. îl căutasem pe Brian 
McAllister pe Google înainte să le arăt casa şi mă aşteptam să întâlnesc o femeie mai în vârstă. Lumea o 
zice că e tatăl ei, m-am gândit, numai că pe faţa ei se citea un fel de înţelepciune şi puterea de a-i înţelege 
pe alţii; avea o expresie senină, aşa cum nu au decât femeile ai căror copii au ajuns la vârsta adultă. 
Rebecca e brunetă, cu părul aproape negru, şi, cu toate că în dimineaţa aceea şi-l strânsese la repezeală 
într-o coadă de cal şi îl legase cu un batic viu colorat, îţi dădeai seama că, atunci când îl lăsa liber, era 
lung şi ondulat. Mi-a strâns mâna şi mi-a zâmbit. E una dintre femeile care zâmbesc mai degrabă din ochi, 
iar ochii îi băteau când în cenuşiu, când în verde. Cred că din cauza luminii. 

Era un pic cam slabă, dar ea e mică de statură şi, în orice caz, nu atât de uscăţivă cum părea mai târziu. 
Era minionă, era frumoasă. „Se mişca în cercuri şi cercurile se mişcau la rândul lor.“ E un vers din 
aceeaşi poezie, numele poetului nu-1 mai ţin minte, dar ea avea într-adevăr o graţie înnăscută; alături de 
ea te simţeai muma-pădurii. Eu nu sunt grasă, dar nu mi-ar strica să slăbesc câteva kilograme. Wendy 
Heatherton e zveltă, însă ea a făcut tot felul de operaţii estetice şi liposucţii. Nu ştiu pe cine credea că 
duce de nas când pretindea că s-a operat de bilă acum câţiva ani. 



Tot oraşul ştie că soţii McAllister au băgat o avere în renovarea vechii reşedinţe Barlow şi că 
lucrările au durat un an întreg. Pentru cei care nu-1 cunosc, Brian McAllister e printre cei care au pus 
bazele unuia dintre cele mai mari fonduri de investiţii din lume - R. E. Kevin. Crescuse în South Boston, 
într-o clădire modestă cu două etaje, în apartamentul de la parter, alături de patru fraţi şi o soră, şi 
ajunsese miliardar înainte să împlinească cincizeci de ani. Dacă s-ar fi însurat cu altcineva, probabil că 
ar fi locuit într-un conac din Wellesley sau Weston şi ar fi avut o armată de servitori, dar se însurase cu 
Rebecca, iar ei, fiindcă crescuse într-o casă cu servitori şi nu avusese parte de afecţiunea părintească, îi 
plăcea să facă multe lucruri cu mâinile ei. 

Cum de ştiu atâtea despre soţii McAllister? Nu le-am aflat doar privindu-le casa. Sunt la curent cam cu 
tot ce se petrece în oraş. Mai devreme sau mai târziu prind de veste. Sunt orăşeancă get-beget, stră- 
strănepoată de rangul al optulea a lui Sarah Good, una dintre vrăjitoarele judecate şi spânzurate în Salem. 
Clienţii mei se dau în vânt după astfel de amănunte, pe care le arunc ca din întâmplare în conversaţie. 
Cum ar fi faptul că mă trag dintr-o vrăjitoare care, ironie a sorţii, purta încântătorul nume de Goodwife- 
Good. (Da, de fiecare dată râd împreună cu ei când exclamă „A, bună, bună, ha, ha“ ca şi cum până atunci 
nu mi-ar fi dat prin minte.) Sau faptul că familia mea locuieşte în Salem şi aici, în Wendover, 
Massachusetts, de pe la 1600. 

Soţul meu, Scott, zicea că aş fi fost şi eu spânzurată ca celelalte vrăjitoare dacă aş fi trăit în vremurile 
alea. Poate nu vă vine să credeţi, dar el era convins că-mi face un compliment şi adevărul e că mi se cam 
potriveşte, mai ales acum, când am intrat în partea neplăcută a vârstei de mijloc. Despre numele meu de 
botez, Hilda, copiii au spus întotdeauna că sună a nume de vrăjitoare, însă cunoscuţii îmi spun Hildy. 
Locuiesc singură; fetele au crescut, iar soţul meu nu mai e soţul meu. Vbrbesc cu animalele. îmi închipui 
că asta a dat de gândit. Şi mai sunt unii care cred că am puterea de a intui, de a-i citi pe ceilalţi, lucru 
neadevărat. Pur şi simplu ştiu câteva şmecherii. Mă pricep la oameni, cum s-ar zice şi, aşa cum am mai 
spus, ştiu cam fiecare cu ce se ocupă. 

De fapt, îmi şi propun să aflu cu ce se ocupă ceilalţi. Sunt agent imobiliar de prima mână într-un oraş 
care trăieşte din vânzarea antichităţilor şi din tranzacţii imobiliare. înainte aici se construiau vapoare şi 
se pescuiau scoici, numai că ultimul şantier naval din Wendover s-a închis acum mai bine de treizeci de 
ani. în momentul de faţă, cei care nu trăiesc din banii proveniţi din fonduri de investiţii, renovează sau 
vând la preţuri piperate proprietăţile de pe ţărm celor care trăiesc din aceşti bani. încă mai poţi pescui 
scoici la reflux - GetchelTs Cove e un loc bun -, dar nu mai poţi trăi din pescuit. Până şi scoicile de la 
taverna Clem’s Famous Fried Clams 3 sunt turnate în cazanele înnegrite de uleiul încins din pungi 
congelate, aduse din Noua Scoţie. Da, cel mai bun mod de a face bani aici e din tranzacţii imobiliare, din 
vânzarea, administrarea, renovarea şi întreţinerea nepreţuitelor loturi de pe coastă, unde pe vremuri se 
întindeau mlaştini şi ferme şi pe care Boston Magazine le-a numit de curând „ţărmul de aur al Coastei de 
Nord“. 

Boston Magazine e proprietatea lui Brian McAllister. în ziua când ne-am cunoscut, după ce l-am dus 
să vadă viitoarea lui casă, a arătat cu degetul spre o revistă împăturită, aflată pe scaunul de lângă mine în 
maşină, şi a zis: 

— Hei, asta e revista mea, Hildy. 

— Da? Atunci ia-o. Am şi eu una, trebuie că e pe aici. 

— Nu, a râs Brian. E proprietatea mea. Boston Mag. Eu sunt editorul. Am cumpărat-o anul trecut 
împreună cu un prieten. 

„Ce mare şmecher eşti“, am zis în gândul meu. „Cine mai e ca tine?“ 



Nu-i pot înghiţi pe bogătaşi. Recunosc, nici mie nu-mi merge rău, dar pe ceilalţi bogătaşi îi urăsc. 

— E una dintre revistele mele preferate, i-am spus. 

La urma urmei, îi arătam o casă de două milioane de dolari, pe care ştiam că nevastă-sa, în mintea ei, o 
şi curăţase până la zidărie şi o renovase; în cele câteva zile de când o văzuse, o şi vopsise în gândul ei, o 
mobilase, îi instalase ţevăraia şi trăsese firele electrice, ba chiar montase şi candelabre de efect. 

— Sunt sigur că ţi-am putea oferi un preţ special pentru publicitate în paginile cu imobiliare, dacă 
vrei, a zis Brian. 

— Ar fi grozav, Brian, mulţumesc, am răspuns. 

Parcă nu-mi mai era chiar atât de antipatic. 

1 „I knew a Woman“, de Theodore Roethke 

2 Gospodină (engL). 

3 Vestitele scoici prăjite ale lui Clem. 




Doi 


Lui Wendy Heatherton îi place să dea petreceri pentru minunaţii ei clienţi. E felul ei de a le mulţumi că 
au făcut afaceri împreună şi totodată de a-i prezenta altor oameni pe care îi consideră ea minunaţi. Fiul 
ei, Alex, şi partenerul lui, Daniel, se ocupă de toate pregătirile. Daniel e designer de interior. Alex 
colecţionează obiecte vechi. Petrecerea pentru soţii McAllister au hotărât să o facă în grădină. Au înşirat 
mai multe mese lungi de banchet sub o magnolie înflorită. în ramurile copacului au atârnat lampioane de 
hârtie. Au întins feţe de masă de in alb, moştenite de Wendy de la bunică-sa, şi au scos cele mai bune 
tacâmuri de argint şi pahare de cristal - ceea ce ne-a uimit pe toţi -, care arătau splendid la o petrecere în 
aer liber. Au adus vaze înalte de argint, din care se revărsau buchete parfumate de liliac. De-a lungul aleii 
care duce de la casă la mese şi în jurul acestora au înfipt torţe îmbibate cu citronela, ca să alunge 
insectele. Cu toţii le-au spus lui Wendy, lui Alex şi lui Daniel că era o atmosferă „magică“. Şi chiar a 
fost. 

Petrecerea a început la şapte, dar eu n-am venit decât aproape de opt, fiindcă am renunţat să mai beau 
cocktailuri. Sunt în faza de „refacere“. La petreceri nu prea mă mai duc, dar când totuşi merg încerc să 
ajung chiar înainte să fie servită mâncarea şi să plec îndată după desert. în seara petrecerii date în cinstea 
soţilor McAllister am ajuns odată cu Peter şi Elise Newbold. Peter, Elise şi fiul lor, Sam, locuiesc în 
Cambridge în timpul săptămânii fiindcă Peter este psihiatru la spitalul McLean din oraşul vecin, Belmont. 
Are un mic cabinet particular în Cambridge şi altul aici, în Wendover, dar nu dă consultaţii în Wendover 
decât vinerea şi uneori sâmbăta. 

în timp ce urcam treptele casei, Peter m-a bătut pe spate zicând: 

— Ei, măcar o persoană ne e cunoscută la petrecerea asta. 

Apoi s-a întors spre nevastă-sa: 

— Elise, o ştii pe Hildy Good, nu? 

— Nu, Peter, habar n-am cine e Hildy Good, i-a răspuns Elise pe un ton sarcastic. 

Peter închiriase de la mine un cabinet aflat deasupra birourilor unde era agenţia mea imobiliară şi, cu 
toate că erau ani buni de atunci, pe Elise o întâlnisem doar de câteva ori. Ţine cursuri de creative writing 
la Cambridge, dar ce anume scrie ea însăşi nu-mi aduc aminte. Poezie, poate. Acum că e adolescent, lui 
Sam nu-i mai place să-şi lase prietenii şi să vină la Wendover la sfârşitul săptămânii, cât despre Elise, 
am avut impresia că ei nu i-a plăcut niciodată să vină aici, aşa că, în ultimii ani, Peter şi-a petrecut 
sâmbetele şi duminicile singur. Mi-a mărturisit că de fapt aşa e mai bine pentru el, pentru că scrie la o 
carte, ceva despre psihologia comunităţilor, parcă a zis. 

Când am intrat, o tânără ne-a condus prin camera de zi spre curtea din spate, unde se serveau 
cocktailuri. Ne-a întrebat ce dorim şi Peter a cerut o bere. Elise a întrebat ce fel de vin alb au şi, după ce 
a strâmbat din nas la ambele feluri, s-a hotărât până la urmă pentru Pinot gris. 

Eu am cerut un pahar de sifon cu lămâie. 

Fiicele mele, Tess şi Emily, mi-au făcut surpriza unei „intervenţii“ cu un an în urmă, dragele de ele. 
Emily locuieşte la New York, în schimb Tess stă în Marblehead, la nici douăzeci de minute de aici. într-o 
seară friguroasă, imediat după Anul Nou, Tess şi Michael, ginerele meu, m-au invitat la ei la masă. Fiul 
lor, Grady, era încă bebeluş atunci şi eu abia aşteptam să-l văd. Tess mă ţinuse la distanţă după naşterea 
copilului. Doar cu mine se purtase aşa. Pe Nancy, mama lui Michael, o invita toată ziua. 

— M-aş bucura să stau cu Grady oricând e nevoie, îi tot spuneam lui Tess. Tu şi Michael ar mai trebui 



să ieşiţi în oraş, să luaţi masa şi să vedeţi un film. Lăsaţi-1 pe Grady în grija mea. 

— Nancy stă chiar aici, în Marblehead. Nu vreau să te pun să baţi atâta drum, răspundea Tess. 

îi repetam că nu mă deranjează câtuşi de puţin, dar nu m-a chemat niciodată, aşa că mi-amînchipuit că 
într-adevăr nu voia să mă pună pe drumuri. 

în seara aia, când am ajuns la Marblehead, am fost uimită să găsesc încă două maşini pe aleea din faţa 
casei, alături de maşinile lui Tess şi Michael. 

— Salut, am strigat veselă şi am deschis uşa. 

Eram destul de binedispusă. în după-amiaza aia încheiasem o afacere şi sărbătorisem evenimentul cu 
clienţii la Taverna Warwick. Băusem un pahar sau două. Poate trei, dar nu mai mult. Am intrat în camera 
de zi şi nu mi-a venit să cred: Emily era şi ea acolo şi îl adusese pe iubitul ei, Adam, tocmai de la New 
York. Era şi Sue Peterson. Secretara mea, Sue. Mai era încă o femeie voinică, cu păr scurt, arămiu. (De 
fapt părul era de-a dreptul portocaliu.) Stăteau jos, dar când am intrat s-au ridicat cu toţii în picioare. 
Văzând că îmi zâmbeau cu un fel de milă, primul meu gând a fost că i se întâmplase ceva lui Grady. Am 
simţit că mă lasă genunchii. îmi era chiar greu să stau în picioare. 

— Mamă, a zis Tess abia ţinându-se să nu plângă. Vino şi stai jos. 

M-a dus de mână până la canapea şi m-am aşezat, cu Tess de o parte şi Emily de cealaltă. încă eram 
speriată la gândul că bebeluşul păţise ceva. E o trăsătură a mea pe care nici Tess, nici Emily n-au fost 
niciodată în stare să o aprecieze. Tot ce am făcut a fost pentru ele. Prima mea grijă a fost să le fie lor 
bine. Lor, iar acum şi micuţului Grady. 

Cred că ştiţi cum decurg lucrurile în astfel de situaţii. Fetele au povestit pe rând, dând amănunte greu 
de suportat, fărădelegile de care mă făcusem vinovată, chipurile la beţie. Când am întrecut măsura cu 
băutura la petrecerea de absolvire a lui Emily. Când mi-am „pierdut cunoştinţa 44 (astea au fost vorbele 
folosite de ele; de fapt, aţipisem după cina de Ziua Recunoştinţei). Nenumăratele rânduri când m-am dus 
„clătinându-mă 44 la maşină şi câte griji şi-au făcut când am ţinut morţiş să conduc până acasă. Apoi - nu 
se putea să lipsească - condusul sub influenţa alcoolului. Un poliţist mă trăsese pe dreapta într-o vară, cu 
un an înainte, când mă întorceam de la Mamie Lang. Mamie e cea mai veche prietenă a mea, ne ştim de 
când eram în clasa a treia, şi în seara aia băusem un pic cam mult amândouă. Am plecat spre casă cu 
maşina, iar în timp ce conduceam priveam luna pe fereastra din dreapta, a pasagerului. Treceam pe lângă 
mlaştinile sărate şi luna, de un portocaliu strălucitor, părea că se rostogoleşte deasupra smocurilor de 
iarbă de mare, mergând alături de mine, urmărindu-mă asemenea unei mingi jucăuşe. Eram pe Atlantic 
Avenue şi la intersecţia cu şoseaua naţională 122 era un indicator de oprire. Am văzut maşina şi mă 
pregăteam să opresc, dar cred că n-am apreciat bine distanţa şi am lovit-o din spate. Abia dacă am atins- 
o. I-am înfundat puţin de tot aripa, atât, dar, cum am eu noroc, era o maşină de poliţie. Iar în maşină, 
poliţistul Sprenger. Altul nu putea fi! Celălalt poliţist din district a fost iubitul lui Emily, iar poliţistul 
oraşului, Haskell Somnorosu’, e cel mai bun prieten al fratelui meu, Judd. Până în seara aia nu-1 mai 
văzusem pe Sprenger. Habar n-avea cine sunt. 

Şi, cum spuneam, la inchiziţie - pardon, intervenţie - am stat şi le-am ascultat pe fete cum înşiră toate 
faptele ruşinoase pe care le comisesem. Semănau cu nişte mici magistrate înlăcrimate. Cum, necum, o 
convinseseră şi pe Sue să treacă de partea lor. A bolborosit ceva despre cum au început până şi clienţii 
să bage de seamă. Toţi ceilalţi agenţi imobiliari ştiau. A plâns şi ea, la fel ca fetele mele, şi după ce a zis 
ce avea de zis s-a repezit la mine, m-a îmbrăţişat şi a izbucnit în plâns, cu faţa îngropată în gâtul meu. 
Mie nu prea îmi place să fiu strânsă în braţe, dar le-am îmbrăţişat şi m-am căznit să dau răspunsul 
potrivit. 



— Aha, cred că am murmurat. E un punct de vedere interesant. 

Chiar aşa, ce poţi să spui într-o astfel de situaţie? 

Ştiam că n-are nici un rost să mă pun cu ele. Nici să le dau explicaţii. Citisem autobiografia lui Betty 
Ford. Nu ai cum să dovedeşti că nu eşti alcoolic odată ce toată lumea te-a declarat suferind şi ţi s-a 
povestit cu lacrimi în ochi cât de afectaţi au fost ceilalţi de „boala“ ta. Cu cât protestezi mai tare - adică 
„negi“, cum spun ei -, cu atât aţâţă mai tare flăcările ruşinii cu care te-au înconjurat încă de la începutul 
anchetei. 

Dar o speranţă tot mai era. Jenny, femeia cu păr portocaliu, lucra la Hazelden.- 

Ea ne-a oferit soluţia: un program de 28 de zile în Minnesota. 

— N-am cum, am zis. Nu pot să-mi las afacerea. 

— Am avut eu grijă, s-a băgat Sue în vorbă. Acum nu prea sunt cereri. Am s-o rog pe Wendy (Wendy 
Heatherton era atunci asociata mea) să preia şi clienţii tăi. E vorba doar de o lună. O să spunem că eşti în 
Florida. 

Sue s-a îngrijit de toate, iar câteva săptămâni mai târziu, când m-am întors din Minnesota, am avut şi eu 
grijă de ea. Am pus-o pe liber. 

La petrecerea dată de Wendy am stat cu Peter şi Elise. Căutam din privire vreun cunoscut. Wendy ne-a 
găsit în câteva clipe. Wendy, pe lângă faptul că e slabă şi totdeauna binedispusă, are obiceiul, pe care îl 
au şi alte femei, de altfel, de a te ţine de mână. Nu se mulţumeşte să-ţi strângă mâna, ci o prinde între 
palme şi lasă capul într-o parte, oferindu-ţi un zâmbet şi, crede ea, priveliştea fermecătorul ei profil. 

— Peter. Elise. Hildy! a exclamat ea, ne-a prins mâinile pe rând între palme aplecând capul când spre 
stânga, când spre dreapta. Ce bine-mi pare că aţi putut veni. Chiar la ţanc. Abiam să ne aşezăm la masă, 
dar mai întâi haideţi cu mine. Să faceţi cunoştinţă cu minunaţii noştri oaspeţi de onoare, soţii McAllister. 
Sigur, Hildy, tu îi cunoşti pe Brian şi Rebecca. 

Wendy ne-a condus spre celălalt capăt al curţii pline de oameni. încă îl mai ţinea de mână pe Peter, iar 
el o apucase de mână pe Elise. Eu veneam la urmă şi o clipă m-a bătut gândul că aş putea să o prind pe 
Elise de mijlocul ei subţire şi să formăm un şir, ca dansatorii de conga. 

Când m-a întrebat Linda Barlow, n-am fost în stare să recunosc, dar chiar că nu mai pot să sufăr 
petrecerile. 

Până la urmă am ajuns într-un colţ al curţii unde un grup de oameni se adunaseră în jurul lui Brian 
McAllister, care vorbea despre echipa de hochei Boston Bruins. Multă lume ştia că Brian este 
coproprietar al echipei, împreună cu Jeremy Jacobs şi încă vreo câţiva. Aşa e în Massachusetts, cu toţii 
sunt nebuni după hochei. Cu toţii puneau întrebări despre cei nou-veniţi şi ce intenţii aveau cu echipa. 
Soţul lui Mamie, Boatie, republican niţel cam plicticos, provenit dintr-o familie de intelectuali, s-a băgat 
de câteva ori în vorbă ca să se laude cu Phil Esposito, Bobby Orr şi cât de buni erau Bruins pe vremuri. 

— Ai răbdare până începe sezonul ăsta, i-a zis Brian sorbind din bere şi zâmbind. Eu zic că o să avem 
un sezon pe cinste. 

Am zărit-o pe Rebecca stând mai la o parte şi m-am dus să o salut. Soţii Newbold au venit după mine, 
aşa că am făcut prezentările. Au dat mâinile şi apoi Rebecca a ridicat ochii spre Peter aşa cum face ea, ca 
o minionă ce este, şi l-a întrebat: 

— Nu cumva ne-am mai întâlnit? Te ştiu de undeva... 

— Nu cred, a făcut Peter, dar a privit-o cu atenţie. Nu, nu cred. Am o figură comună. Mereu i se pare 
cuiva că semăn cu cineva. 

Rebecca se uita la el, nu prea convinsă, şi atunci Peter a zis: 



— Sunt sigur că soţului tău i s-a acrit de cei care vor să vorbească despre hochei cu el. 

— Ba nu, să ştii. Chiar îi place, a răspuns ea. 

Peter a întors capul spre Brian şi apoi i-a zâmbit Rebeccăi, amuzat. 

— Cu ce te ocupi? a întrebat-o Elise pe Rebecca. 

— Mmm, cam cu nimic, a zis Rebecca cu un râs silit. 

Parcă s-a intimidat deodată şi mie mi-a venit - deşi m-am abţinut, bineînţeles - să o strâng la piept, 
aşa cum ar face o mamă ca să-şi apere copilul speriat de un străin. Elise o întreba pe Rebecca cu ce se 
ocupase înainte, aşa ca Rebecca să-i poată pune la rândul ei aceeaşi întrebare, dându-i lui Elise prilejul 
să se împăuneze cu enervantul ei talent ei de scriitor. 

— Eşti aşa drăguţă, insista Elise. N-am citit cumva pe undeva că faci modelling sau ceva de genul 
ăsta? 

Rostise întrebarea pe un ton aproape acuzator şi atunci Rebecca, după o tăcere stânjenitoare, a 
murmurat bâlbâindu-se, fâstâcită: 

— A, nu, adică... am jucat în nişte roluri, dar acum... mă ocup doar de copii. 

— Aha, a făcut Elise. Şi înainte? 

— Păi... mai pictez, a spus Rebecca. Făceam călărie, eram chiar bună. Acum decorez casele pe care 
le avem şi... nimic altceva. 

De fapt, Rebecca a fost selecţionată în echipa de călărie a Statelor Unite când avea doar nouăsprezece 
ani. De fapt, era fiica colonelului Wesley Potter, fost membru al cabinetului pe timpul Administraţiei 
Carter, fost membru al CIA, trimis în misiune în Germania şi Africa, unde Rebecca îşi petrecuse 
copilăria. De fapt, ea era stră-strănepoata lui J.P. Morgan dinspre partea mamei. Sunt lucruri pe care le 
afli despre un client. Avocatul ei stătea de vorbă cu al meu, iar avocatul meu stătea de vorbă cu mine. 
Plus că, în ziua de azi, toţi agenţii imobiliari caută informaţii pe Google. 

— Cum le place copiilor în Wendover? a întrebat-o pe Rebecca. 

— Le place la plajă, le place casa cea nouă... 

— Câţi ani au? a întrebat Elise. 

> 

Simţeam că Rebecca nu prea era la largul ei. Ce-o fi apucat-o pe Elise să-i pună atâtea întrebări? 

— Unul are trei ani, celălalt, şapte. Mă scuzaţi, a zis Rebecca. Trebuie să mă duc să mă spăl pe mâini. 
Am lucrat în grădină toată după-amiaza. 

S-a întors pe călcâie, şi-a croit drum printre minunaţii musafiri şi a intrat în casa întunecată. Câteva 
minute mai târziu, Wendy a sunat din clopoţel anunţându-ne că masa e gata. Am luat-o cu toţii pe aleea 
luminată cu torţe spre masa care ne aştepta. 

Brian era aşezat în faţa mea. în dreapta mea stătea Peter Newbold, iar în stânga, prietena mea, Mamie. 
Trebuie să vă spun că Mamie e atentă la cât bea când e în preajma mea. Când ne vedem, suntem prietene, 
dar eu n-am mai fost acasă la ea nici nu mai ştiu de când. Nici ea la mine. E de la sine înţeles că, într-un 
oraş ca ăsta, dacă dispari timp de douăzeci şi opt de zile, toată lumea ştie unde ai fost. îmi închipui că nu 
le mai tăcea gura. „Da, îi plăcea să tragă la măsea. Mai ţii minte petrecerea dată de O’Donnell de 4 Iulie? 
Dar petrecerea de Crăciun dată de Lang? Şi n-a fost prinsă beată la volan?“ Sunt mulţi în oraşul nostru 
care beau mai mult decât am băut eu vreodată, dar numai de mine se spune că sunt alcoolică. Dacă l-aş fi 
lăsat pe chelner să-mi umple paharul cu vin la petrecerea lui Wendy, pun pariu că toată lumea ar fi făcut 
ochii mari, s-ar fi oripilat şi, fără să se fi înţeles dinainte, s-ar fi repezit să-mi smulgă paharul din mână. 

Rebecca era aşezată la celălalt capăt al mesei, la câteva scaune mai încolo de Brian. în dreapta lui 
Brian stătea Sharon Rice. Sharon e o slăbănoagă trecută bine de cincizeci de ani. Nu şi-a vopsit niciodată 



părul, acum cărunt şi tuns scurt. Sharon conduce Wendover Land Trust, o fundaţie care se ocupă de 
protecţia pădurilor, a terenurilor mlăştinoase şi mlaştinilor sărate care se întind în jurul oraşului şi uneori 
chiar în interior. Mai face parte din comitetul pentru urbanism, comisia de administrare a şcolilor, este 
preşedinta programului de formare artistică pentru copiii defavorizaţi din Lynn, organizează activităţi 
săptămânale la centrul pentru persoane în vârstă din Wendover şi, ori de câte ori au loc alegeri, îi duce pe 
bătrâni şi persoanele cu dizabilităţi cu maşina, să voteze. Soţul ei, Lou, lucrează la o companie de 
asigurări. 

După ce s-a prezentat în câteva cuvinte celor aşezaţi lângă el, Brian a înfipt furculiţa în salată. în loc să 
întindă şervetul pe genunchi, l-a strâns în pumn, ca pe un buchet de flori din pânză, şi a sprijinit pumnul 
pe marginea mesei. 

Sharon a aşteptat câteva clipe, şi-a dres glasul şi a zis: 

— Brian... Rebecca... îmi pare aşa de bine să vă întâlnesc, după ce am auzit atâtea lucruri frumoase 
despre voi de la Wendy. 

— Da? Şi mie îmi pare bine că te-am cunoscut, a făcut Brian, abia ridicând ochii din farfurie. 

— Cum de v-ati stabilit aici? 

> 

— Păi, a zis Brian după ce s-a şters la gură cu şervetul şi a ridicat privirea spre Sharon, Rebecca a 
fost la pension aici... 

— Aha, Rebecca, ai făcut şcoala la Wendover, i s-a adresat Sharon de la celălalt capăt al mesei. 

Rebecca a ridicat ochii şi se pregătea să spună ceva când Brian i-a luat vorba din gură: 

— Chiar aşa. I-a plăcut aici. I-a plăcut locul şi, de când ne-am căsătorit, n-a vorbit decât despre cum 
să ne mutăm aici. Am locuit în Boston până s-au născut copiii şi cât au fost mici, dar Rebecca ţinea nişte 
cai aici şi, la urma urmei, ea a crescut la ţară şi voia să-i crească şi pe copii la fel. 

— Şi îţi place aici? a întrebat Boatie. Nu-i aşa că ai crescut în Boston? 

— Mda, eu sunt băiat de oraş. Tata a fost pompier în Boston vreme de patruzeci de ani. Cea mai mare 
parte a rudelor mele încă mai locuiesc acolo. Dar nouă ne place aici. Până şi naveta mi se pare mai uşor 
de făcut decât credeam Mi se întâmplă să stau la oraş câteva nopţi în timpul săptămânii şi apoi să lucrez 
de acasă vinerea şi lunea. 

— M-aş bucura să putem discuta cândva despre Wendover Land Trust. Numele tău a fost pomenit de 
curând la o şedinţă a comitetului director. 

— Sigur, aminteşte-mi să-ţi dau o carte de vizită înainte să plec. Apreciez ce faceţi aici voi, 
ecologiştii. D-aia e zona asta aşa frumoasă. Ne-ar face plăcere să participăm 

Atât i-a trebuit lui Sharon Rice. Laudele se înghesuiau la gura ei, se bâlbâia de încântare şi îl asigura 
că va fi fantastic. Ce minunat! 

Ce minunaţi sunt soţii McAllister! 

j > 

După asta Brian mi-a admirat ceasul. Cu un an în urmă, după ce vândusem o clădire comercială, am 
vrut să mă dau mare şi mi-am cumpărat un superb ceas Cartier. Până atunci nu mai avusesem bijuterii de 
valoare şi nici vreun ceas cu adevărat frumos. însă ceasul ăsta îmi sărise în ochi când răsfoiam o revistă 
şi hotărâsem pe loc că în viaţa mea nu mai văzusem ceva atât de elegant. Aşa că l-am cumpărat. Mi-am 
dat eu singură o recompensă. Pentru succesul tranzacţiei. Pentru temperanţă. Nu-1 port în fiecare zi, aşa că 
mi-a mers la inimă că-1 remarcase cineva. 

— Frumos ceas ai, Hilda, a zis Brian. I-am cumpărat un Cartier Rebeccăi, acum mulţi ani, dar l-a 
stricat. E una dintre cei care nu pot purta ceasuri. Are ceva în corp, ori o electricitate statică, o energie 
magnetică, nu ştiu ce e, dar, cum pune un ceas la mână, cum se opreşte. 



— Am mai auzit de astfel de oameni, a zis Mamie. 

— Mda, a făcut Brian. în orice caz, să n-o laşi pe nevastă-mea să-l încerce, atât am avut de spus. Ba 
mai strică şi componentele electronice. în toate maşinile pe care le-a condus a stricat echipamentul stereo 
şi GPS-ul. Nu-i aşa, Becky? 

Rebecca stătea de vorbă cu Lou Rice, care era aşezat lângă ea. S-a întors spre Brian cu o expresie 
nedumerită. Ori poate nu-1 auzise. 

— Nu-i dau voie nici măcar să intre în maşina mea, a adăugat Brian. 

— Şi eu sunt la fel, am chiotit. Tot timpul stric câte ceva. 

— Cu ea e altceva, a zis Brian. Am luat deja al doilea televizor acasă şi stăm acolo doar de... cât 
timp, Becky? Trei luni? Acum nici nu se mai apropie de el. A, şi nici un frigider din casa noastră n-a făcut 
cuburi de gheaţă. Nici în casa din Aspen, nici în apartamentul din Boston, nici aici. Cât ar fi fost de 
scump, congelatorul se strica de cum punea Rebecca mâna pe el. 

Peter Newbold râdea şi el. 

— Doar nu crezi că ar avea de-a face cu Rebecca şi puterile ei paranormale. 

Brian a luat o gură zdravănă de bere şi s-a întors spre Rebecca: 

— Rebecca... scumpo... povesteşte-i cum a luat foc firul de la prăjitorul de pâine nou-nouţ când l-ai 
băgat tu în priză. Era nou-nouţ. Ia zi, Becky. 

Rebecca se pregătea să guste salata, dar s-a întors spre Brian; se vedea cât de colo că povestea nu i se 
părea nicidecum amuzantă. A tăcut stânjenită, dar apoi a izbucnit în râs: 

— Dacă sunt vrăjitoare... 

Am râs cu toţii, dar, cinstită să fiu, a fost un moment stânjenitor. Şi Mamie a făcut-o lată strigând să se 
audă până la celălalt capăt al mesei: 

— E adevărat că distrugi lucruri dacă te concentrezi? Doar cu mintea? 

— Cu mintea, nu, a răspuns Rebecca. Da’ ceasurile le opresc, într-adevăr. 

După care s-a întors spre cei de lângă ea, le-a arătat încheietura mâinii şi le-a spus ceva ridicând din 
umeri. 

Peter mustăcea. 

— Să nu mi-o iei în nume de rău, i-a zis lui Brian, dar să ştii că soţia ta pur şi simplu a avut ghinion să 
dea peste nişte ceasuri şi aparate electronice defecte. 

— Peter e doctor, i-am explicat eu. 

— Da? De care? 

— Sunt psihiatru, a răspuns Peter. Cred că am fi aflat despre o astfel de afecţiune la facultate, dacă ar 
exista. 

— Ba vă spun eu că există, am mai auzit pe undeva, s-a băgat Mamie în vorbă. Ştiu precis. Am să caut 
pe Google când ajung acasă. 

Peter a chicotit clătinând din cap. Apoi l-am văzut cum se uită spre celălalt capăt al mesei, la Rebecca. 
Se juca cu unul din inele, învârtindu-1 pe degetul ei fin, iar când a ridicat privirea şi l-a văzut că are ochii 
aţintiţi asupra ei a întors capul. O clipă mai târziu s-a uitat din nou spre Peter, care o pironea cu privirea. 

— Scuze, a zis Peter zâmbind şi înroşindu-se puţin. Soţia mea îmi face mereu observaţie din cauză că 
mă holbez la oameni. Dar asta mi-e meseria. Trebuie să examinez pacienţii, aşa că ajung să mă uit 
insistent la toată lumea, oriunde mă duc. 

— Nici o supărare, a zis Rebecca. 

— Pun pariu că te poate opri. Dacă îşi pune mintea şi se concentrează. 



— Cine ştie? a zis Rebecca, i-a zâmbit lui Peter şi de data asta, după câteva clipe, el a fost cel care a 
întors capul. 

— Apropo de puterea minţii, a sărit Mamie. Hildy ghiceşte gândurile. 

— Serios? s-a mirat Brian. Poţi citi gândurile, Hildy? 

— Nu, am zis. 

— Ba da, poate, a zis Mamie. E o trăsătură de familie. Şi verişoara, şi mătuşa ei au puteri oculte. 

— Chiar aşa, Hildy? a întrebat Sharon. Nu ştiam că ai asemenea puteri. 

— Nu, nu-i adevărat. Reuşesc uneori să-i fac pe unii să creadă că le citesc gândurile. E doar un truc de 
magician, nimic mai mult. 

Sora tatei, Peg, era „ghicitoare". Pe vremuri îşi câştigase traiul de pe urma turiştilor însetaţi de 
paranormal care veneau în Salem. Lucra şi acasă, ghicind viitorul. Verişoara mea, Jane, şi cu mine am 
crescut în preajma ei, aşa că i-am furat câteva şiretlicuri, devenind astfel foarte populare la petrecerile 
care se lăsau cu jocuri până dimineaţa. Când şi când mai ghicesc cuiva gândurile, aşa, ca să le dau 
scepticilor peste nas, însă trebuie să fiu în dispoziţia propice. 

— Hai, Hildy. Ghiceşte-i lui Brian, m-a rugat Mamie. 

— Da, Hildy, ia să vedem ce poţi, a zis Brian şi, ca la comandă, toţi cei din jurul meu, până şi Peter, 
au început să se roage de mine. 

— Uf! Bine, am zis. 

N-aş fi acceptat dacă Brian nu mi-ar fi lăsat impresia că ar fi uşor de citit. Am tăcut puţin şi apoi am 
zis: 

— Brian, aş vrea să te gândeşti la ceva ce ţi s-a întâmplat. O amintire. Am să-ţi pun câteva întrebări. 
Dar... e şi un dar: să dai din cap, fără să vorbeşti, şi încearcă să nu te trădezi din privire. O să meargă ca 
pe roate. E uşor aici, la lumina lumânărilor. E uşor să nu-mi dai ceva anume de înţeles. 

— S-a făcut, a zis Brian. 

— Dă-mi mâna. 

Brian a întins braţul ca pentru o strângere de mână, însă eu l-am apucat de încheietură şi i-am pus mâna 
pe masă, cu palma în sus. Ţinea degetele puţin îndoite, dar le-am netezit uşor cu degetele mele, până le-a 
îndreptat. Am pus palma deasupra palmei lui şi am rămas aşa; fiecare atingea cu degetele încheietura 
celuilalt. 

— Uită-te la mine, dar cât mai inexpresiv, ca să nu se vadă nimic în privire. Unii se mai dau de gol 
clipind sau dând din cap. încearcă să te abţii, ca să meargă totul ca pe roate. Acum gândeşte-te la acea 
amintire. Gândeşte-te... aha, e o amintire plăcută, am zis. 

Ştiam că îmi va fi uşor, dar nici chiar aşa. 

— E din copilăria ta ... nu, să nu dai din cap. 

— N-am dat din cap, a râs Brian. 

— Nu l-am văzut dând din cap, i-a întărit Sharon spusele. 

— Ba a dat puţin, a zis Mamie. 

— Şşş, am făcut eu. Nu era o zi obişnuită. Era o zi specială. Nu sunt sigură dacă era Crăciunul... nu, nu 
era Crăciunul. Era... da, era ziua ta. 

— Chiar te pricepi, a zâmbit Brian. 

— Nu mă mai ajuta, i-am spus. E de pe vremea când erai copil, nici prea mare, nici prea mic. Aveai... 
nouă, ba nu, stai, cred că aveai zece ani. 

Brian se chinuia să pară impasibil. Prea târziu! 



— Ai primit ceva. Un cadou. Gândeşte-te la locul unde erai când ai primit cadoul. Nu erai în casă... 
nu, erai afară. 

Brian se ţinea cu greu să nu zâmbească. 

— Afară. Te-au dus afară, ai văzut ce era şi ai fost fericit. Era... 

Aici am făcut o pauză. întotdeauna am crezut că e un moment bun ca să te opreşti, să-ţi aţinteşti 
privirea asupra celuilalt, să îl priveşti fix în ochi şi să apleci puţin capul într-o parte, ca şi cum ai încerca 
să auzi ceva. Iar dacă în jur e un grup de oameni, poţi auzi musca. Vrei să-i convingi pe ceilalţi că 
pătrunzi în mintea celuilalt. Şi să le dai impresia că e o treabă grea. 

— Acum ştiu, am zis. Te-ai gândit la ziua când ai împlinit zece ani şi părinţii tăi ţi-au dat o bicicletă. 

— Al naibii să fiu! a exclamat Brian. Chiar aşa! Nu-mi vine să cred. 

— Nu greşeşte niciodată, a zis Mamie. 

— Ai mai fost de faţă când a ghicit şi altora? a întrebat Sharon. Toată lumea se gândeşte la ziua de 
naştere? Asta e şmecheria? 

— Nu. De fiecare dată e altceva. Dar de fiecare dată ghiceşte, a zis Mamie. 

— Ba nu chiar de fiecare dată, a zis Boatie. 

— Da, se întâmplă să mai greşesc, am încuviinţat eu. 

— Ghiceşti aproape de fiecare dată, Hil, a recunoscut Boatie. 

— Hai, că asta-i prea de tot, a spus Brian. 

I-am dat drumul mâinii lui Brian şi am luat o înghiţitură de sifon. De ce să mint, eram mulţumită de 
mine. Mi se întâmplase să dau greş, dar de data asta fusese chiar floare la ureche. Mă descurc mult mai 
bine acum, când nu mai sunt cherchelită. 

— De ce spui că nu citeşti gândurile, Hildy? m-a întrebat Sharon. Eu n-aş fi fost în stare de aşa ceva. 

— Nu e vorba chiar de cititul gândurilor, crede-mă, am zis. 

— Nici măcar nu e o amintire importantă. Nu m-am mai gândit de ani de zile la bicicleta aia, a spus 
Brian. Habar n-am cum de mi-a venit în minte acum. 

— I-ai spus să se gândească la ziua lui de naştere? a întrebat Boatie. 

— Nu, a zis Mamie. N-ai auzit ce i-a spus? Putea să fie orice altceva. 

Peter a zis: 

— Putea fi orice, dar eu cred că Hildy chiar i-a sugerat să se gândească la o aniversare. Aşa-i, Hildy? 

— Se poate, am zâmbit eu. 

— Te superi dacă iau fir cu fir tot ce-ai făcut? m-a întrebat Peter. 

— Nu. Dă-i drumul. Am fost prima care a recunoscut că e un truc la mijloc. Spune-mi ce-am făcut, ca 
să ne distrăm. 

— Păi, din prima am băgat de seamă că i-ai sugerat ceva. De exemplu, ai zis că ai să-i pui câteva 
întrebări dar... şi ai repetat cuvântul „dar“, l-ai îndemnat să nu se dea de gol. Cuvântul „dar“ şi „a da“, 
cred eu, l-au făcut să se gândească la un dar, un cadou. 

— Nu cred că a zis aşa ceva, a intervenit Brian. Am fost atent să văd dacă îmi sugerează ceva. 

— Ba aşa a spus, l-a contrazis Peter. 

— Aşa să fie? Hmmm, am făcut eu zâmbind. 

Chiar că era distractiv. 

— Deci l-ai dus cu gândul la Crăciun sau ziua de naştere. Cred că ai spus ceva gen „la lumina 
lumânărilor“. Este? Ceva despre lumânări sau lumina lumânării. 

Mamie nu s-a mai putut abţine şi i-a tăiat vorba: 



— Aşa e, Peter. Ai dreptate. Cum să nu te gândeşti la ziua de naştere? Lumânări... Lumina 
lumânărilor... 

— Şi mai e ceva, a continuat Peter. Ai zis că o să meargă ca pe roate. Ceilalţi n-au prins cuvintele, tu 
însă îl ţineai de mână şi puteai ajunge la subconştientul lui, deci e posibil să-l fi sugestionat. 

Am izbucnit în râs. 

— Orice e posibil. 

— După asta a recurs la o tehnică clasică de ghicitor, „lectură la rece“ cum se mai cheamă, i-a explicat 
Peter lui Brian. Ţi-a pus întrebări şi a citit răspunsurile în felul cum mişcai ochii. Pulsul ţi-1 simţea cu 
vârful degetelor. Are ceva idee despre tehnicile de programare neurolingvistică... Ştii ce sunt astea, 
Hildy? 

Am clătinat din cap: nu mai auzisem de aşa ceva. 

— Sunt tehnici prin care descifrezi semnalele pe care oamenii le fac fără să-şi dea seama, fie mişcând 
ochii, fie prin gesturi aparent neînsemnate. 

— A, vasăzică aşa se cheamă? 

Să vezi şi să nu crezi! Exista chiar şi un termen ştiinţific pentru o şmecherie de care eu şi verişoara 
mea ne prinseserăm singure. 

— Mda, iar tu chiar te pricepi la chestia asta, a zis Peter şi s-a întors spre Brian. Una peste alta, îţi 
punea întrebări la care să răspunzi cu „da“ sau „nu“, iar tu îi răspundeai fără să-ţi dai seama. 

— N-am mişcat ochii. Mi-a spus să nu-i mişc, a zis Brian. 

— Din care cauză n-aveai cum să nu-i mişti, a spus Peter. După aia, când i-ai spus că nu era un cadou 
care se ţine în casă, a fost destul de uşor. Ce cadou o fi ăla, pe care copilul trebuie să iasă afară ca să-l 
vadă? 

— Asta nu înţeleg eu, a zis Mamie. Putea să fie un ponei. Orice altceva. 

— în Boston? a zis Boatie pe un ton ironic. 

— E întocmai cum spuneţi, am intervenit eu. 

Mamie nu era prea convinsă. 

— Asta nu e tot. Am văzut-o făcând treaba asta de nu ştiu câte ori. De fiecare dată e altfel. 

— Să nu mă înţelegi greşit, Hildy, a zis Peter. Sunt impresionat. 

— Mulţumesc, Peter, dar nu e cazul. 

Adevărul este că eram măgulită. Peter ştie şi el să-i citească pe alţii, la urma urmei. Pe asta se şi 
bazează psihiatria, cred. După aia m-am întrebat cât de uşor mi-ar fi să-l citesc pe el. Nu mai citisem 
niciodată pe cineva care se pricepe el însuşi la treaba asta. 

După desert mi-am cerut scuze şi am plecat, mulţumită că mă îndrept spre maşină şi că sunt absolut 
trează. E unul dintre lucrurile pentru care le sunt recunoscătoare fetelor mele. înainte conduceam Range 
Roverul prin oraş pe jumătate beată. Nu mi-e greu să recunosc acum Mi se părea că sunt în siguranţă, că 
şofez mai bine când sunt beată. Mergeam agale pe lângă copaci şi case. încet, încet. Clipeam des şi 
zâmbeam Eram mulţumită de mine. Bineînţeles, a doua zi era un coşmar. Mă căzneam, puţin speriată, să- 
mi aduc aminte pe unde umblasem însă adevărul e că uneori nici nu-mi aduceam aminte să fi ajuns acasă. 
De-aia le eram recunoscătoare fetelor mele: toată nebunia asta se terminase. Nu mai conduceam beată. A 
doua zi nu mai aveam ce regreta. 

Nici măcar unsprezece nu era când am ajuns acasă. Fetiţele au sărit în sus când m-au văzut. Am doi 
câini, de fapt căţeluşe, Babs şi Molly, maidaneze amândouă. Babs e o corcitură de terrier şi din cauza 
asta îţi poate face o surpriză neplăcută. N-aş sfătui pe nimeni să se apropie de ea cu mâna întinsă dacă nu 



o cunoaşte. Mai bine să o laşi să vină ea spre tine, cum şi face de obicei, rânjind colţii. Molly e corcitură 
de border collie, ceea ce înseamnă că are un coeficient de inteligenţă doar cu câteva puncte mai mic 
decât al meu - chestie uneori obositoare. Şi mai e ceva: Molly e un câine zâmbitor, adică, atunci când te 
vede, trage buzele înapoi ca să îşi arate dinţii şi strânge din ochi, parcă s-ar ruga; e caraghioasă, dar şi 
asta mă oboseşte, mai ales dacă şi scheaună, aşa cum făcea în seara aia. 

Am deschis uşa din faţă, fetele au zbughit-o afară şi s-au luat la întrecere până la garaj. Garajul nostru 
e de fapt un fost hangar pentru bărci. Spun „al nostru“, cu toate că acum nu mai locuim aici decât eu şi 
câinii. Casa e situată chiar pe malul râului Anawam, a cărui apă sărată se varsă direct în Atiantic, la vreo 
sută de metri mai încolo. în garaj mai am şi acum automobilul Morris care a aparţinut fostului meu soţ, 
Scott. L-a lăsat aici când a plecat. L-am bătut la cap o grămadă de vreme să-l ia de la mine. La un moment 
dat Emily a spus că i-1 oferise ei, dar ea locuieşte în New York, aşa că maşina e tot în garajul meu. N-a 
mai condus-o nimeni de ani de zile. Sub capotă şi-au făcut şoarecii culcuş, iar pe banchetă se văd fărâme 
din cuiburile lor. 

Câinii au scheunat şi zgrepţănat la uşa vechiului garaj până când am ridicat-o. S-au năpustit înăuntru şi 
s-au apucat să amuşine întărâtaţi prin colţuri, cu cozile ridicate. Eu căutam cheia în geantă. Babs a omorât 
odată un şobolan în garaj şi n-au uitat nici acum ce distracţie a fost. De câte ori mergem în garaj sunt puse 
pe vânătoare. Abia aşteaptă să intrăm Şi eu, de altfel. Inima îmi bate cu putere când deschid portbagajul 
bătrânului Morris. Aici îmi tin vinul. Altceva nu mai beau. M-am lăsat de tărie. Comand vin Online de la 
o podgorie din California. Am prins gustul vinului californian. Habar n-am de ce beam atât de rar vin 
înainte. Credeam că după vin mă doare capul mai tare decât după vodcă. Acum mă străduiesc să nu sar 
calul. Mă străduiesc, dar, ca să fiu sinceră, mi se întâmplă câteodată să nu-mi aduc aminte cum am ajuns 
în pat. Şi ce mare scofală? Chiar mi-ar plăcea să mă duc la Hazelden şi să pun problema într-o şedinţă de 
grup. Cred că ar ieşi o discuţie interesantă. Adică, dacă ţi se rupe filmul fără să fie nimeni de faţă ca să te 
vadă, nici măcar tu, mai avem despre ce vorbi? Eu zic că nu. E ca şi cum s-ar prăvăli un copac într-o 
pădure. Cui îi pasă? 

De fapt, seara nu beau de obicei mai mult de câteva pahare. Chiar mă simt bine la petrecerea unde sunt 
singurul invitat. N-am nevoie să ies în oraş cu alţii - cu toţii mă calcă pe nervi cu părerile lor şi privirile 
pe care şi le aruncă pe furiş, crezând că nu-i văd. Tot ce-i de furat e mai plăcut decât ce-i obţinut pe căi 
cinstite. De aia îmi şi închipui că aventurile adulterine sunt aşa de tentante - sub aparenţa de zi cu zi a 
nevinovăţiei se ascunde o pornire spre păcat. Şi oricum, nu sunt niciodată singură cu vinul: fetiţele sunt 
alături de mine şi uneori, dacă e o noapte caldă şi cu lună, cobor până la râu şi fac o baie împreună cu 
câinii. Aşa am făcut când m-am întors de la petrecerea lui Wendy, cu toate că nu era lună. Era doar o 
noapte de iunie neobişnuit de caldă. Wendy tot bătuse câmpii despre cum „aranjează" ea vremea cea mai 
bună atunci când dă o petrecere. Stăteam în patio cu vinul şi câinii mei şi, după ce am dat pe gât două sau 
trei pahare, am început în sfârşit să mă bucur că sunt acasă. 

La Hazelden, fel de fel de oameni de la Alcoolicii Anonimi veneau seara la întruniri ca să-şi spună 
povestea. Unii erau amuzanţi, de alţii mi se rupea inima ascultându-i. într-o seară, un tip şi-a început 
povestea spunând „De când mă ştiu, nu m-am simţit bine decât după al treilea pahar". Atunci am început 
să mă întreb dacă nu cumva fiicele mele aveau dreptate când spuneau că beau. Până atunci eram convinsă 
că nu intru în categoria băutorilor. 

Ştiam că nu sunt alcoolică. Dacă fetele mele voiau să vadă cum arată un alcoolic adevărat, atunci s-o fi 
văzut pe mama. Nu punea gura pe băutură câteva săptămâni în şir, dar apoi o apuca amocul şi umbla pe 
şapte cărări zile la rând. Tata bătea barurile ca să-i dea de urmă. Se întâmpla să o găsim zăcând pe jos în 



bucătărie când ne întorceam de la şcoală. Eu nu beam niciodată înainte de ora cinci. Şi nici nu beam de 
una singură (înainte de dezalcoolizare). Cu toate astea ştiam ce voia să spună tipul când declara că nu se 
simte bine decât după al treilea pahar. îmi aducea aminte de prima bere din viaţa mea, băută împreună cu 
câţiva puşti la North Beach, într-o seară de vară. îmi aducea aminte de starea de bine pe care am simţit-o 
atunci. Şi îmi amintea de fostul meu soţ, Scott, care spunea mereu că trebuie să mă opresc după al treilea 
pahar. „După aia nu mai ştii pe ce lume eşti“, zicea. Zău dacă ştiu ce voia să spună. Eu abia după vreo 
două pahare încep să ştiu pe ce lume sunt. 

Dar fiecare e în felul lui. De ce am fi cu toţii la fel? Mi-aş dori să le pot pune fetelor mele întrebare 
asta. Când mi-aduc aminte cum vorbeau în seara aia despre răul pe care l-am făcut. Auzi, răul. Tess a 
fumat marijuana tot liceul, dar a reuşit să intre la Wesleyan şi să termine facultatea magna cum laude. 
Emily... Emily e sculptoriţă. Locuieşte la New York şi are un stil de viaţă pe care nu şi l-ar putea 
permite dacă n-aş ajuta-o eu. Credeţi că îmi mulţumeşte? Ba bine că nu. Ştiu că par dezamăgită, dar de 
fapt nu sufăr deloc. E mai bine aşa. Nu-mi mai e teamă că gazdele n-o să-mi mai dea de băut înainte să-mi 
fi făcut eu plinul. Iar a doua zi nu mai am păreri de rău. 

Acum stau acasă seara şi mă pierd liniştită în mine însămi. Fiicele mele şi-or fi închipuind că e păcat 
de mine, dar astea sunt cele mai fericite momente din viaţa mea, atunci când pot să redevin nestânjenită 
eu însămi. Nu în fiecare seară, ca înainte. Nu în fiecare seară, nu. Dar în seara aia, când am venit acasă 
de la petrecerea lui Wendy, a fost aşa de plăcut să stau pe terasă, în întunericul blând, că, atunci când am 
turnat în pahar tot ce mai rămăsese în sticlă, am simţit că mă transformasem Eram eu, eram din nou eu 
însămi. 

Mi-am dat jos fusta şi chiloţii, mi-am tras bluza peste cap şi mi-am desfăcut sutienul cam vechi şi 
scămoşat. Am şaizeci de ani. Burta mi-e fleşcăită, sânii atârnă, picioarele sunt slăbănoage. N-am mai 
purtat costum de baie de ani de zile, însă îmi place să înot. îmi place apa, dintotdeauna mi-a plăcut, şi îmi 
mai place să simt noaptea pe piele. 

Cum am mai spus, luna nu se prea vedea, dar eu ştiu drumul cu ochii închişi. Cum mergeam pe cărarea 
de nisip acoperită de acele pinilor, cu câinii pe lângă mine, mi se părea că sunt o femeie primitivă plecată 
la vânătoare, poate o nevastă de piele- roşie de pe râul Anawam Când am ajuns la malul râului, am mai 
sorbit din vin şi am păşit în mâlul moale care mi-a acoperit labele picioarelor, apoi s-a urcat până la 
glezne, ca un fel de ciorapi de mătase fantomatici. Am dat pe gât restul de vin, am aruncat paharul în nisip 
şi m-am prelins în apa rece ca gheaţa, râzând şi gâfâind. în spatele meu, câinii lătrau, încântaţi de toată 
situaţia. Ce minunat de bun era vinul ăla. Şi aveam o ladă întreagă. Era destul. Niciodată n-aveam să mai 
duc lipsă. 


4 Centru de tratament pentru dependenţii de alcool şi droguri 




Trei 


Uneori mă trezesc prea devreme şi nu-mi place. Am citit intr-o revistă că aşa se întâmplă după ce treci 
de o anumită vârstă. Cică a ceva legat de hormoni. De adormit adorm fără probleme, mai ales dacă închei 
seara cu un pic de vin, dar mă tot trezesc tresărind la ora 3 fix, speriată şi dezgustată de mine însămi. E 
călătoria mea nocturnă spre iadul meu personal, unde mă bântuie nu ştiu câţi demoni ca să-mi aducă 
aminte cât de rău am ajuns şi câte rele am făcut la viaţa mea. Revăd în minte toate greşelile zilei dinainte, 
după care mi se perindă prin faţa ochilor decenii întregi de păcate, duşmănii, păreri de rău şi ranchiune. 
Câteodată dau drumul la televizor, mă uit la un film vechi şi adorm la loc. întotdeauna mă simt bine după 
ce răsare soarele. 

După petrecerea dată de Wendy, în bezna de la ora 3 dimineaţa, am rămas în pat şi, fără să aprind 
televizorul, m-am gândit la Rebecca şi aşa am reuşit să ţin demonii nopţii în frâu. Eram un pic fermecată 
de Rebecca. Mă fermecase încă din ziua când îi arătasem pentru prima oară casa în care avea să 
locuiască împreună cu soţul ei. Când le-am arătat casa se întâmplase o nenorocire şi Rebecca făcuse o 
mică minune. (Dacă ştii să faci minuni, poţi fi sigur că ai vândut proprietatea, e o chestie pe care o ştie 
orice agent imobiliar.) De atunci sunt fermecată de Rebecca. 

Dezastrul a avut legătură cu unul din caii lui Leighton. Cu toate că noi îi spunem tot fosta casă a 
familiei Barlow, soţii McAllister n-au cumpărat-o de la ei, ci de la o familie de bogătaşi din Boston, pe 
nume Leighton. Elsa Leighton se hotărâse să crească ponei galezi. Ponei galezi de mare clasă. Fetele lor 
luau parte la expoziţii şi competiţii ecvestre. Soţii Leighton veneau doar la sfârşitul săptămânii şi îl 
angajaseră pe Frank Getchell ca să aibă grijă de fermă. în Wendover încă mai sunt crescătorii de cai. 
Suntem destul de aproape, dacă mergi cu maşina, de Clubul Westfield din South Hamilton, iar Frank a 
lucrat la câteva crescătorii încă de când era copil. Deci alde Leighton voiau să o vândă când Wendy m-a 
sunat să-mi spună că minunaţii soţi McAllister căutau o casă. Mi-a mai spus că le arătase tot ce avea mai 
bun, dar că nimic nu fusese pe gustul lor. Prin urmare, s-a gândit ea, de ce să nu le arătăm casa Barlow? 

La vremea aia cei mai mulţi dintre agenţii imobiliari din zonă renunţaseră la casa Barlow. Unii ziceau 
că soţii Leighton cereau prea mult - casa era înregistrată cu preţul de 2,2 milioane. Păi da, avea un teren 
de aproape 20 de acri şi se afla pe Wendover Rise, de unde vedeai totul înjur, până la mlaştinile sărate, 
Oceanul Atlantic şi, în depărtare, insuliţele Cape Ann. Casa însă fusese construită la începutul secolului 
al optsprezecelea şi, ca toate casele coloniale veritabile, era mică, întunecoasă şi aşezată chiar la drum. 
Cei care umblă să cumpere o proprietate în Wendover vor o căsuţă veche, pitorească, aflată departe de 
şosea şi ferită de priviri indiscrete. Or aşa ceva nu există. Coloniştii voiau să-şi ridice casele la 
marginea drumului. Le plăcea să fie văzuţi de vecini. Nu ştiu cum se face, dar cumpărătorilor le vine greu 
să înţeleagă, oricât te-ai strădui să le explici, că primilor proprietari le era teamă de pieile-roşii sau de 
animalele sălbatice care dădeau târcoale prin partea locului atunci când casa era în construcţie. Eu le 
vândusem casa soţilor Leighton şi acum, că o scoseseră şi ei la vânzare, tot prin mine, i-am sfătuit să nu 
lase la preţ. Avusesem tot timpul impresia că plătiseră prea mult pe ea şi nu voiam să piardă şi mai mult. 

Pe de altă parte, erau nevoiţi să vândă. Steaua lor era în urcare atunci când luaseră casa de la mine. 
Tom Leighton tocmai devenise partener la fondul de investiţii Bear Stearns. Acum erau pe panta 
coborâtoare. Bear Stearns se desfiinţase. Soţii Leighton se despărţeau. Una din fete era la dezintoxicare. 
Asta-i viaţa. Şi oricum, eu din asta trăiesc. 

Le-am arătat casa soţilor McAllister într-o dimineaţă de primăvară, la o oră foarte matinală. Când am 
ajuns eu acolo, Wendy şi Rebecca se îndreptau deja spre uşa din faţă, iar cei doi băieţi ai Rebeccăi se 



hârjoneau prin curte. M-am apropiat şi m-am prezentat, dar am băgat de seamă că Rebecca privea cam 
sceptic spre şosea. Se vede că Wendy cea vioaie a observat şi ea, fiindcă ne-a apucat de încheietură pe 
mine şi pe Rebecca, formând un fel de lanţ uman al cărui centru de energie era ea, Wendy. 

— Hildy, a început ea să turuie, tocmai îi spuneam Rebeccăi despre casă. Adevărat, e aproape de 
drum, dar e o străduţă atât de liniştită... 

Wendy lucra în branşă de suficient timp cât să ştie că nu era cazul să încerce să o ducă cu zăhărelul. Şi, 
ca un făcut, nici nu i-au ieşit vorbele din gură că o camionetă cu motor diesel a trecut zdrăngănind pe 
lângă casă, urmată de o motocicletă şi, aproape imediat, de un autobuz şcolar care zdrăngănea din toate 
încheieturile. 

— Liam!, a strigat Rebecca către fiul cel mare. Ia-1 pe Ben de mână, scumpule. Nu-1 lăsa să se apropie 
de drum 

Liam să tot fi avut şapte ani, iar Ben vreo patru. Se vedea cât de colo că sunt copii adoptaţi. Despre 
Brian aflasem pe Google că nu e sud-american. Băieţii păreau într-adevăr a fi sud-americani sau 
mexicani. Latino, m-ar fi corectat fetele mele. Erau copii bine-crescuţi, dar mie nu-mi convine când 
oamenii aduc copiii cu ei când vin să vadă o casă. Trebuie să fii tot timpul cu ochii pe ei. 

— Ce drăguţi sunt, i-am spus Rebeccăi, apoi am arătat spre uşă: Hai să intrăm, ce zici? 

Ştiam toate casele pe care Wendy i le arătase înainte. Erau toate de prima mână. Soţii Leighton 
aranjaseră foarte frumos casa Barlow - lăsaseră grinzile la vedere, lustruiseră lemnăria din jurul 
uriaşului cămin deschis -, dar rămăsese o locuinţă de weekend. Bucătăria era minusculă, la fel şi 
dormitoarele şi, bomboana de pe colivă, nu avea nici baie principală. Am condus-o peste tot şi, privind 
pe una dintre ferestrele de la etaj, Rebecca a întrebat: 

— Poneii sunt ai fermei? 

— A, da, am uitat să-ţi spun, Rebeccăi îi plac foarte mult caii, mi-a luat Wendy vorba din gură. 

— Păi atunci, hai să aruncăm o privire la grajduri şi padocuri, nu? am zis. 

Nu-mi venea să cred: cum de uitase Wendy să-i spună tocmai aşa ceva? Cele mai valoroase lucruri din 
toată ferma erau gardul special pentru cai pus de alde Leighton şi care costase o avere şi imensul grajd pe 
care îl renovaseră. N-ai zice, dar Wendy are o cifră de vânzări surprinzător de bună. Nu ştiu cum de 
reuşeşte să găsească clienţi. 

Băieţii se fugăreau prin camere când i-a strigat Rebecca: 

— Hei, băieţi. Haideţi încoace, mergem să vedem nişte ponei! 

Au luat-o la goană pe scări în jos şi au ieşit cu noi pe uşa din spate. 

Chiar când ne îndreptam spre grajd, Frank Getchell, administratorul, a apărut cu camioneta lui. 

Frank e un hipiot bătrân. E scund şi cam îndesat. Poartă părul cărunt legat la spate, dar pielea capului, 
arsă de soare şi zbârcită, câştigă teren. în scurtă vreme nu va mai avea păr ca să-l lege la spate. Oricând 
îl vezi, poartă o pereche de jeanşi ponosiţi şi cizme de cowboy uzate. O cămaşă de flanelă îi acoperă 
burta umflată. 

— Salut, Frankie, i-am zis. 

— Salut, Hil, mi-a răspuns. 

A aruncat o privire pe furiş spre Rebecca şi cei doi copii, apoi s-a uitat drept înainte. Frankie Getchell 
nu prea se simte în largul lui în preajma unora pe care nu-i cunoaşte. 

— Frank, pe Wendy o cunoşti, iar dumneaei e Rebecca McAllister cu băieţii ei. Vrea să vadă grajdul. 

— Vă duc eu cu camioneta, dacă vreţi, s-a oferit Frank, cu privirea aţintită tot înainte. Avem două iepe 
care stau să fete şi-mi spune mie ceva că una s-ar putea să fi născut mânzul azi-noapte. 



Până şi Wendy, care nu s-a suit în viaţa ei pe un cal, a scos un chiţăit entuziasmat la gândul că va vedea 
un mânz abia fătat. 

— Putem merge pe platformă, mami? a întrebat Liam. 

— Nu, scumpule, e periculos, a zis Wendy, însă Rebecca a intervenit: 

— Când eram copil, mergeam întotdeauna pe platforma camionului când stăteam la ferma bunicului. Ai 
ceva împotrivă, Frank? 

— Oricum, e musai să meargă în spate, fiindcă în cabină abia avem noi loc, a răspuns Frank 
încruntându-se. 

îmi dădeam seama că îi pare rău că se oferise. Mai bine ne lăsa să venim pe jos. Băieţii au ţipat 
încântaţi când Rebecca a coborât parapetul rabatabil. S-au cocoţat în camion, şi-au făcut loc printre 
colacii de funie şi bucăţile de cherestea şi s-au aşezat lângă o capcană veche pentru homari. Rebecca, 
Wendy şi cu mine ne-am înghesuit în cabina murdară a camionului. Am trecut de grajd şi ne-am îndreptat 
spre câmpul din capătul proprietăţii. De acolo ai una dintre cele mai frumoase privelişti din Wendover. 
Uitasem, de fapt nu mai fusesem acolo de când eram copil. 

Cât fusesem în casă, Rebecca tăcuse mâlc, dar acum, când mergeam să vedem poneii, s-a înviorat, ba 
chiar a încercat să stea de vorbă cu Frank. 

— Sunt ponei galezi? 

— Mda, cei mulţi, a mormăit Frank. 

A aruncat o privire în oglinda retrovizoare şi a scos capul pe fereastră, strigând: 

— Măi băieţi, staţi jos. Să nu văd că vă aplecaţi peste margine. 

— Bunicul meu a crescut cai pursânge în Virginia, a zis Rebecca. 

A aşteptat ca Frankie să-i răspundă, însă eu ştiam că n-avea de gând să scoată vreo vorbă, aşa că am 
zis: 

— Nu mai spune. 

— Iepele stau afară chiar şi atunci când fată? a întrebat Rebecca. 

— Mda, a mormăit Frank. 

A fost nevoit să încetinească fiindcă a dat de nişte şleauri adânci şi a mai aruncat o privire în oglindă, 
spre băieţii din spate. 

— Bunicu’ zicea că dacă laşi iepele să fete pe câmp e cel mai sănătos. Alţi crescători credeau că e 
riscant. Ăia erau cai de curse, aşa că mânjii făceau bani frumoşi... vai, ce herghelie drăguţă! a exclamat 
când am ajuns lângă un câmp întins, acoperit cu iarbă. 

Frank a oprit lângă poartă şi, de cum am coborât din camion, Rebecca a strigat: 

— A, uite-1. 

A arătat spre un mânz mic, negru, care era întins într-un colţ al pajiştii, cu botul în iarbă. Lângă el, 
păzindu-1, stătea o iapă sură. Băieţii au sărit jos din camion şi Rebecca s-a aşezat instinctiv în faţa lor. 

— Să nu intraţi în ţarcul cailor, a spus pe un ton care nu admitea contrazicere. M-aţi înţeles? 

— Ce mă-sa...? a făcut Frank. 

Wendy a scos o exclamaţie dezaprobatoare şi s-a uitat spre băieţi. Frank bombănea mai departe, 
rostind nişte măscări pe care te ruşinai şi să le asculţi. îl cunosc destul de bine pe Frank, dar nu l-am auzit 
niciodată aşa pornit. Am aruncat şi eu o privire spre Rebecca şi spre băieţi, cărora, cu toate că erau 
uimiţi, le sclipeau ochii de încântare. Rebecca îşi muşca buzele ca să nu izbucnească în râs. Frank a dat 
poarta într-o parte şi a intrat în ţarc. Rebecca le-a mai spus o dată băieţilor să rămână afară cu Wendy, 
apoi, după o scurtă şovăire, am intrat amândouă în ţarc. Rebecca a avut grijă să închidă poarta în urma 



noastră. Iarba era udă de rouă şi ea era încălţată cu o pereche de balerini eleganţi, dar nu părea să-i pese. 

— Da’ ce s-a întâmplat, Frankie? am întrebat. 

— S-a întâmplat că mânzul nu e al iepei ăleia. Anu’ ăsta n-au dat-o la montă. 

Frank s-a uitat spre ceilalţi ponei, vreo doisprezece la număr, şi a oftat. Atunci am înţeles şi noi despre 
ce era vorba. O iapă mică, neagră, cu spume la gură, alerga înnebunită spre cea sură şi spre mânz, însă 
când a ajuns la vreo câţiva metri, iapa sură a ridicat urechile şi a atacat-o. Iapa neagră avea deja sânge pe 
grumaz şi pe coaste, unde fusese muşcată de nenumărate ori. 

Frank a sărit gardul şi a adus două căpestre şi o bucată de funie din camion. 

— Iapa sură e şefa. A fătat de câteva ori, dar anu’ ăsta n-au mai dat-o la împerecheat din cauza firii ei. 
E a dracului şi făcea mânji sirepi. Unu’ chiar m-a izbit cu copita-n burtă acum câteva luni, a zis el. 

A rămas pe loc, gândindu-se ce să facă. 

— Cum adică, iapa aia a furat mânzul celeilalte? a strigat Wendy de după gard. E... groaznic. Păi 
atunci, fă tot ce poţi ca să-l dai înapoi mamei lui, Frank, a ţipat şi l-am văzut pe Frank întorcând capul 
spre ea. 

Sărmana iapă neagră stătea ceva mai încolo, gâfâind. Din uger îi picura lapte. Frank a pornit-o spre 
iapa sură, dar ea, când l-a văzut că se apropie, l-a împins pe mânz cu botul până s-a ridicat clătinându-se 
în picioare şi l-a dus la celălalt capăt al păşunii. 

— Ai ceva grăunţe în camion? a întrebat Rebecca. 

— Nu, da’ m-am gândit şi eu la asta. Pot să mă duc să iau din grajd, a răspuns el. 

— Lasă-mi un căpăstru ca să prind iapa neagră, a zis Rebecca. N-ar trebui s-o lăsăm să se mai ducă 
după mânz, e terminată de oboseală. 

— Mulţam, a zis Frank. 

I-a întins căpăstrul, a sărit în camion şi a luat-o spre grajd. Wendy şi băieţii se aşezaseră pe nişte 
pietroaie, chiar lângă gard. 

Rebecca a ascuns la spate căpăstrul şi funia şi s-a apropiat de iapa neagră, dându-i la o parte pe 
ceilalţi ponei care se înghesuiau în jurul ei. 

— Domol, fetiţa, a şoptit Rebecca cu glas cântător. 

Se îndrepta spre iapă dar nu privea direct spre ea. A ţocăit de câteva ori din buze în timp ce-i împingea 
pe ceilalţi ponei în lături. 

— Şşşş, fetiţa, şşş. 

Când a ajuns lângă iapă, i-a aruncat funia peste gât. Iapa a plecat capul, ascultătoare, şi Rebeca i-a pus 
căpăstrul. 

— Ai grijă la pantofi, Rebecca! Vai, sărăcuţa, a făcut Wendy. N-aş fi zis că un cal poate avea în el 
atâta... răutate. 

Rebecca a mângâiat iapa pe grumaz şi pe spinare, plimbându-şi uşor degetele în jurul locurilor unde 
fusese muşcată. Iapa lăsase capul în jos, până aproape să atingă pământul. Dintre picioarele din spate 
încă îi mai atârna un rest murdar de placentă. 

— Hai, fetiţa, fii cuminte, o îndemna Rebecca. 

Frank s-a întors şi a reuşit să ademenească iapa sură cu o găleată de grăunţe, făcând-o să se 
îndepărteze de mânz, apoi a prins-o. Numai că acum, iapa neagră, mama adevărată, se întinsese pe jos. 
Efortul naşterii şi lupta cu iapa sură fuseseră prea mult pentru ea. Pusese capul pe pământ, ochii i se 
făcuseră sticloşi. 

— Frank! a strigat Rebecca. 



Se străduise s-o facă pe iapă să se ridice, plescăind din limbă şi împungând-o în coaste cu vârful 
pantofului ei delicat. 

— Ce naiba? Hildy, poţi s-o ţii? m-a întrebat Frank arătând cu capul spre iapa sură, căreia îi pusese 
căpăstrul şi care, culmea, ronţăia iarbă ca şi cum nimic nu se întâmplase. S-ar putea să o apuce năbădăile 
când vede că ducem mânzul la maică-sa. Dacă vezi că nu se potoleşte, arde-i una cu funia. Chiar aşa să 
faci. 

Am luat funia din mâna lui Frank şi l-am văzut cum se îndreaptă cât putea de repede spre iapa care 
zăcea la doar câţiva metri de mânz. 

j 

Frank a împins-o cu piciorul în coaste. 

— Hai, sus, sus, a îndemnat-o. Ridică-te, proasto! 

— Las-o, a zis Rebeca. 

S-a dus la mânzul care, la fel de istovit, zăcea întins puţin mai încolo. Şi-a plimbat palmele mici peste 
trupul lui, apoi sub coadă şi între picioare, unde era încă ud, peste testiculele moi şi peste cordonul 
ombilical, încă plin de sânge, care era întins pe iarbă ca un şarpe alburiu şi lucios. Apoi s-a întors la iapă 
şi a întins palmele în faţa botului. Atât a durat, o clipă, pot să jur, şi minunea s-a înfăptuit. 

Viaţă, mânz, sânge, mânz, instinct, mânz. Iapa a tras pe nări vorbele neauzite, până în adâncul 
plămânilor, o dată şi încă o dată. A deschis ochii. Şi-a amintit. Rebecca i-a atins din nou botul cu palmele 
şi iapa a făcut ochii mari, atentă. 

Mânzul. 

în doar câteva clipe a fost în picioare. Frank a dus-o la mânz şi ce a urmat a fost ca într-un film de 
Disney. Iapa l-a împuns cu botul şi mânzul, cu toate că era slăbit, s-a ridicat din nou, şi-a îndreptat mai 
întâi picioarele din faţă, subţiri ca fusele, după aia şi pe cele din spate, atât de strâmbe, că n-ai fi crezut 
că se poate ţine pe ele. în scurtă vreme căuta să sugă şi Rebecca l-a ajutat îndreptându-i botul catifelat 
spre uger. 

— Unde e apa? l-a întrebat Rebecca pe Frank. 

Frank a bombănit ceva, a luat găleata în care adusese grăunţe şi s-a dus la troaca lungă aflată la 
marginea păşunii. A umplut-o cu apă şi a pus-o în faţa iepei care a băut cu nesaţ, cu înghiţituri mari. 
Frank avusese dreptate. Iapa sură a început să se zbată ca să scape din mâna mea când a văzut mânzul 
lângă mama lui, dar m-am răstit la ea şi am ameninţat-o cu funia, aşa că s-a potolit. 

Am lăsat iapa şi mânzul se odihnească în iarbă, la umbra unui copac. Frank a dus iapa cea afurisită în 
grajd şi noi l-am însoţit. Băieţii alergau în faţa noastră. Iapa a nechezat o dată, când nu şi-a mai văzut 
herghelia şi mânzul furat, însă lui Frank i se acrise de ea şi a plesnit-o tare cu funia peste crupă. 

— Mişcă-ţi curu’, Betty, a mârâit el şi iapa s-a grăbit să iasă pe poartă. 

— Aşa o cheamă, Betty? am întrebat eu amuzată. 

— Aşa îi spun eu. Stăpânii îi spun altfel, dracu’ ştie cum, a răspuns Frank. 

Acum, că eram de partea cealaltă a gardului, iapa se mai domolise. Agitaţia din noaptea dinainte o 
taxase şi pe ea, aşa că, atunci când am intrat în grajd, mergea liniştită alături de noi. La un moment dat s-a 
oprit, a întors capul şi a scos un nechezat prelung. Nu i-a răspuns decât tăcerea. 

— Săraca Betty, a făcut Rebecca. 

Am privit-o şi am văzut că avea lacrimi în ochi. Le-a şters şi a râs stânjenită când şi-a dat seama că o 
văzusem. 

— Mie îmi pare mai rău de victima ei, am spus zâmbind. Biata iapă al cărei mânz l-a furat. 

Frank a dus iapa într-o iesle aflată la celălalt capăt al grajdului şi Rebecca mi-a şoptit cu năduf: 



— E o cruzime să n-o laşi să se împerecheze şi după aia s-o laşi alături de iepe care fată. E o dovadă 
de neomenie. 

Aşa că, până la urmă, soţii McAllister au cumpărat casa Barlow. Au plătit preţul afişat. Iar familia 
Leighton a vândut toţi poneii, în afară de Betty. Rebecca ar fi putut să ceară să fie inclusă în preţ, dar cred 
că a plătit pentru afurisita aia de iapă pe lângă preţul casei. 

Chiar şi înainte să fie terminată casa, când s-a desprimăvărat, în după-amiezile calde, Rebecca îşi 
luase obiceiul să plece călare pe iapă, fără şa, pe cărările care duceau dincolo de mlaştinile sărate. Era 
era minionă, în schimb iapa se îngrăşase, dar nu ştiu cum se face că se potriveau. Rebecca nu îi punea şa, 
ci o mâna doar cu căpăstrul. De cele mai multe ori era desculţă, îmbrăcată cu un tricou şi un şort tăiat din 
nişte pantaloni mai lungi. 

în zorii zilei de după petrecerea de la McAllister, când stăteam în pat pe întuneric, mă gândeam la 
Rebecca şi gândul mă mai liniştea. 

Am închis ochii şi n-am visat nimic urât. 



Patru 


Dacă i-aţi vedea pe Patch şi Cassie Dwight prin oraş, aţi zice că se potrivesc şi sunt un cuplu fericit, 
mai ales ţinând seama de împrejurări. Mă zbăteam de mai bine de un an să le vând casa şi, cinstit 
vorbind, nu credeam că am s-o pot vinde atâta timp cât continuau să locuiască în ea. Nu era nevoie să fii 
agent imobiliar ori psihiatru ca să-ţi dai seama cât de schilodiţi sufleteşte şi dezechilibraţi erau cei care 
locuiau acolo. Toţi trei. Când ieşea în lume, Cassie lăsa impresia că e voioasă şi capabilă, dar eu, care o 
ştiam de când era copil, începusem să văd cum se schimbă, cum se înăspreşte sub masca frumoasă. M-am 
convins într-o după-amiază, când m-am oprit la North Beach ca să fac o plimbare înainte să merg la o 
casă din apropiere pe care o deschideam pentru vizionare. 

La North Beach este un teren de joacă cu leagăne, tobogane şi tot felul de scări pe care să se caţere 
copiii. E un loc unde se simte briza răcoroasă a Adanticului. Mă plimb deseori pe plajă şi, fiindcă le 
cunosc pe multe dintre tinerele mame care îşi aduc copiii aici după-amiaza, mai stau la taclale cu ele. în 
ziua vizionării casei am văzut-o prima oară pe Rebecca la plajă. Stătea în picioare şi privea spre valurile 
care înaintau pe nisip. Ben, băiatul cel mic, se juca la picioarele ei. Nu departe se afla Cassie, aşezată pe 
un cearşaf de plajă şi înconjurată de un grup de prietene. 

La fel cum se întâmplă când e vorba de iepe sau lupoaice, în orice grup de femei există o personalitate 
alfa, iar la North Beach aceasta era de obicei Cassie Dwight. Sociabilă, prietenoasă, născută în 
Wendover, Cassie era persoana pe care toţi o căutau dacă mergeau zilnic la North Beach sau la terenul de 
joacă al şcolii. Ea însăşi se ducea acolo ţinând seama de vreme sau de cum se simţea în ziua respectivă 
fiul ei, Jake, un copil cu nevoi speciale. Cassie ţinea minte zilele de naştere a celor mai multe mame şi 
adesea aducea prăjituri pentru toată lumea. Copiii erau încântaţi şi mamele o lăudau pentru generozitate şi 
inima bună. Mai ales când te gândeşti câte avea pe cap... Deoarece soţul ei era cel mai mare antreprenor 
de instalaţii din zonă, Cassie era la curent cu tot ce făceau ceilalţi prin casă. Ce se construia şi unde, cine 
folosea materiale ieftine, cine arunca banii pe marmură de import sau încerca să planteze o grădină de 
trandafiri într-un loc unde vântul aducea stropi de apă sărată din ocean sau pe un teren sărăturos. 

Era cald pentru luna iunie şi majoritatea mămicilor purtau ceea ce părea a fi costumul de baie rămas de 
cu un an în urmă - puţin destrămat la tiv şi cam întins pe fund - dar ele erau hotărâte să-l mai poarte un 
sezon. Multe dintre femeile care se adună la terenul de joacă din North Beach s-au născut şi au crescut în 
Wendover sau prin împrejurimi şi n-au nici un chef să arunce banii pe lucruri noi când se mai pot 
descurca cu cele vechi. Cât despre cele nou-venite în părţile astea, ai căror bărbaţi au cumpărat toate 
casele vechi sau au construit case noi, unele îşi petrec după-amiezile la clubul privat Anawam Beach, în 
timp ce altele, puţine la număr, care au legături de-o viaţă cu lumea bună de aici, se înscriu în clubul 
Westfield Hunt, unde pot juca golf şi tenis sau face călărie în timp ce copii se zbenguie în piscină. Wendy 
Heatherton îi îndemnase pe Rebecca şi pe Brian să se înscrie la clubul Anawam Beach, ba chiar se 
oferise să îi recomande, dar, cu toate că Brian fusese interesat, din câte am auzit, Rebecca n-a dat 

niciodată curs invitaţiei. 

> 

I-am făcut semn cu mâna lui Cassie şi grupului ei şi m-am apropiat de Rebecca. 

— Ce bine îmi pare să te văd, Rebecca, am zis. 

A pus palma streaşină la ochi ca să se apere de soarele puternic de la ora prânzului şi mi-a zâmbit. 

— Bună, Hildy. 

— Vii des pe plaja asta? 

— Mda, de obicei dimineaţa. Lui Ben îi place locul fiindcă e plin de stânci, iar lui Liam îi place să 



facă skimboard.- 

Am întors capul să văd încotro se uita Rebecca şi l-am văzut pe Liam sărind pe o placă subţire ca o 
foaie de hârtie şi alunecând pe un val care tocmai se retrăgea de la mal. Ridicase braţele deasupra 
capului, într-o poză graţioasă, şi ţinea genunchii îndoiţi în timp ce plutea pe val. 

— Se pricepe, am zis admirativ. 

— Ar sta în apă toată ziua. 

Cassie şi prietenele ei erau câţiva metri mai încolo. Când m-a văzut, Cassie s-a ridicat şi s-a apropiat. 

— Salut, Hildy, a spus zâmbind, dar privind spre Rebecca. 

— Bună, Cassie dragă, i-am răspuns. O cunoşti pe Rebecca McAllister? 

— N-am făcut cunoştinţă, dar eu sunt soţia lui Patch. El v-a făcut toate instalaţiile în casă, a zis Cassie. 

— A, da, a spus Rebecca zâmbind prietenos. 

I-a strâns mâna lui Cassie. 

— Patch a făcut o treabă grozavă, suntem foarte mulţumiţi. 

— Mulţumesc, a zis Cassie. V-am mai văzut, dar mi s-a părut nu ştiu cum să apar aşa, din senin, şi să 
mă prezint. Venim aici în fiecare după-amiază pe la ora asta, ca să se joacă copiii. De ce nu veniţi cu noi? 

— A, sigur, a spus Rebecca. 

M-am bucurat că făcuseră cunoştinţă. Rebecca avea nevoie să facă cunoştinţă cu celelalte mame din 
partea locului. 

Jake, băieţelul de nouă ani al lui Cassie, venise după maică-sa şi, în timp ce ea o întreba pe Rebecca 
cum se simte la Wendover, am văzut că aceasta îl urmărea cu coada ochiului. Jake se tot învârtea pe lângă 
Ben, fermecat de camionul băieţelului. 

— Am adus limonadă, a zis Cassie. Vreţi? 

— Bineînţeles, am răspuns. 

— Nu, mulţumesc, a zis Rebecca. Nu mi-e sete. 

A aruncat o privire spre Liam, care se juca în valuri, şi înapoi spre Ben. Jake se învârtea în jurul lui, 
din ce în ce mai aproape, însă Ben, ghemuit pe nisip şi ocupat să împingă camionul printre pietricele, nu 
băgase de seamă. Cassie s-a dus la prietenele ei să ia limonadă din termos. 

Se vedea cât de colo că Rebecca nu înţelegea cum de un băiat de vârsta lui Jake era aşa de interesat de 
un copilaş. 

— Salut, Jake, i-am zis şi fiindcă nu mi-a dat nici o atenţie am adăugat zâmbind: Ce mare te-ai făcut. 

Chiar în clipa aia Jake a întins mâna şi a vrut să-i smulgă camionul lui Ben. La început Ben l-a ţinut 

bine. în afară de mine şi de Rebecca, celelalte mame n-au văzut nimic. 

— Jake, am zis. Nu, nu... Jake. 

— E camionul meu, a spus Ben cu o mutră serioasă, privindu-1 pe Jake drept în ochi. 

Jake a plecat ochii spre camion şi l-a smuls din mâna lui Ben. 

— Hei! a strigat Rebecca şi s-a aşezat între cei doi băieţi. Ce-ar fi să vă jucaţi pe rând? 

Jake nu i-a dat nici o atenţie. Aşezat pe nisip, învârtea roţile camionului cu mâna şi le privea cum se 
rotesc. Ben abia se ţinea să nu plângă. 

— Hai, hai, a zis Rebecca şi i-a pus uşor mâna pe umăr. 

în clipa când degetele ei i-au atins tricoul, Jake a scos un vaiet ascuţit. A sărit în picioare, ţopăind pe 
vârfuri şi fluturând din mâini în faţa ochilor. A aruncat camionul şi a început să se învârtească pe loc, 
dând tot timpul din mâini şi scoţând ţipete ascuţite. 

— Vai de mine! a făcut Rebecca, înţelegând. îmi pare rău... 



— Ce... e... în... capul... tău? 

Cât ai clipi, Cassie Dwight a fost lângă Rebecca. O privea de sus, drept în faţă, şi ţipa la ea. Când a 
întors capul, Rebecca a văzut că ceata de femei care până atunci trăncăniseră voioase o privea acum cu 
ură. 

— îmi cer scuze, e mult mai mare decât Ben, aşa că m-am gândit să intervin. N-am ştiut... 

— Ce n-ai ştiut? a întrebat Cassie printre dinţi, roşie la faţă de furie. Apoi s-a întors spre copilul ei şi 
a încercat să-l domolească: Jake, a zis, Jake... 

Pe mine nu mă tăia capul ce-aş putea zice, aşa că m-am mulţumit să-i zâmbesc înţelegătoare Rebeccăi. 

— îmi pare foarte rău, a zis ea. 

— Nu, a zis Cassie; a tras aer adânc în piept şi l-a lăsat pe Jake să ţopăie fluturând din mâini. Eu 
trebuie să îmi cer scuze. Bănuiesc că nu ştiai. Jake are o tulburare de creştere. 

— Nu, n-am ştiut. Mă simt atât de prost. Te rog să mă ierţi. 

— Nu suferă să fie atins. Te superi dacă îi dau camionul să se joace cu el? Poate se linişteşte. 

— Sigur, a răspuns Rebecca, aruncând o privire spre Ben, care tot mai plângea. 

Cât Cassie s-a străduit să-l liniştească pe Jake arătându-i camionul, Rebecca s-a lăsat în genunchi 
lângă Ben şi l-a strâns în braţe. 

— Scumpete, ţi-amadus şi alte jucării. 

— E camionul meu. Să mi-1 dea înapoi. 

— Sigur, dar lui Jake îi vine mai greu să se despartă de jucării decât ţie. 

— De ce? a întrebat Ben smiorcăindu-se. E băiat mare. 

Am văzut-o pe Cassie aruncându-i o privire cu subînţeles. 

— Da, a zis Rebecca, ştiu, însă el... e handicapat. 

— Sfinte Sisoe! a exclamat Cassie; s-a uitat spre prietenele ei, care îi zâmbeau înţelegătoare şi apoi s- 
a întors spre Rebecca. Unde ai trăit până acum? într-o peşteră? Mai învaţă şi tu câte ceva. 

Rebecca s-a înroşit şi a ridicat ochii spre Cassie. 

— Ce-ai zis? 

— Jake e un copil cu handicap, nu e un copil handicapat. 

— Parcă aşa am zis şi eu. 

— Nu. Ce-ai zis tu e inuman. 

— Inuman? Nu prea înţeleg ce vrei să spui, da’ ştii ce? Nici măcar nu vorbeam cu tine, ci cu fiul meu. 
Rebecca s-a ridicat în picioare, l-a apucat pe Ben de mână şi a strigat către celălalt băiat, cu voce 

ascuţită, stridentă: 

— Liam, Liam, hai să plecăm E timpul să ne întoarcem la peştera noastră. 

Li am a luat placa în braţe. 

— Cum? a strigat. 

— Acum, pe loc, s-a răstit Rebecca la el şi a luat-o spre parcare. 

Liam venea după ea, târând placa prin nisip. 

— Mami... se văieta el. 

— Camionul meu, se smiorcăia Ben. 

— O-să-ţi-iau-altul, spunea Rebecca trăgând băieţelul înlăcrimat spre maşină. 

I-a smuls lui Liam placa din mână şi a trântit-o în maşină, alături de băiatul cel mic. 

— Cassie, am zis eu. 

— Ce e, Hildy? Ce e? 



— Nimic. 

Ne uitam la Jake cum învârteşte roţile camionului. 

— Nu era nevoie să se poarte cu el de parcă ar fi un monstru. N-a făcut niciodată rău nimănui. A văzut 
camionul şi... 

— Ştiu, am zis. Ştiu. 

Rebecca a luat curba din scurt cu Land Cruiserul ei argintiu şi a plecat în trombă, lăsând în urmă un nor 
de nisip şi praf fierbinte. 

Ţin minte cum era Jake ca bebeluş. Cassie l-a adus de câteva ori la birou când avea drum prin 
apropiere. Era mai drăgălaş decât alţi copii: dolofan, cu ochi mari, albaştri. încântător. Cred că avea 
vreun an când a început Cassie să-şi dea seama că nu se dezvolta la fel cu ceilalţi copii de vârsta lui. 
Sora ei avea o fetiţă cu patru luni mai mică şi ea i-o luase mult înainte, în toate privinţele. Eu am două 
fete, dar mi-aduc aminte că i-am spus lui Cassie că, din câte auzisem, băieţii sunt un pic mai înceţi la 
început. „Are să recupereze“, i-am zis. Aşa îi spuneam toate. Dar Jake n-a recuperat. Avea cam un an 
când a început să aibă crize şi atunci i-au găsit o anomalie cromozomială. Ceva în legătură cu genele, 
numai ştiu numele bolii, însă când a făcut doi ani oricine îşi putea da seama că ceva nu e în regulă. Nu 
scotea o vorbă, nu râdea niciodată, se învârtea în cerc până ameţea şi cădea la pământ ori stătea ore în şir 
învârtind roţile unui camion şi privindu-le. Astea erau momentele lui bune. 

Când m-am dus prima oară la familia Dwight, după ce îmi spuseseră că vor să scoată casa la vânzare, 
mi-am făcut o idee despre cum trăiau. Era sâmbătă dimineaţa. Am sunat şi am aşteptat. N-a răspuns 
nimeni, în schimb dinăuntru se auzeau ţipete ascuţite care nu se mai opreau. Am aşteptat, apoi am sunat 
din nou. Mi-am dat seama că n-aveau cum să audă soneria din cauza ţipetelor, aşa că am încercat să 
deschid uşa. Era încuiată. Am dat roată casei, m-am oprit la uşa bucătăriei şi am ciocănit. Cassie m-a 
zărit pe fereastră. Jake stătea pe podea, cu spatele sprijinit de perete, izbea cu capul îl el şi urla. Cassie 
se lupta să-l tragă de acolo, dar el îi scăpa din mâini, se ducea înapoi şi se apuca din nou să se legene, cu 
precizie de metronom, pocnindu-se cu capul de zid la fiecare mişcare. Cassie l-a lăsat o clipă, s-a repezit 
la uşă şi a descuiat-o ca să pot intra şi s-a întors la Jake. 

— Trage zăvorul după ce intri! a strigat. 

La început n-am găsit zăvorul, fiindcă era sus, la înălţimea umărului. 

— Patch! a urlat Cassie ca să acopere ţipetele lui Jake. 

Trebuie să recunosc, scena m-a lăsat fără cuvinte. Până atunci habar n-avusesem cum stau lucrurile. 
Aproape imediat, Patch a apărut în holul din spate, îmbrăcat în pantaloni largi de trening şi un tricou, cu 
părul ud. 

— Te strig de nu ştiu când. Iar l-a apucat o nenorocită de criză, şi Hildy a venit să vadă casa, a zis 
Cassie furioasă. 

— Făceam duş, a răspuns Patch, abia stăpânindu-se. Salut, Hildy, a zis fără să se uite la mine. 

Se uita la Jake, întorcând capul odată cu băiatul care se izbea de perete. 

— Salut, Patch, am răspuns. 

— Hai, Jake, a zis Patch apucându-1 de încheieturile mâinilor. Hai să ne uităm la muppeţi. Hai să-l 
vedem pe Elmo. 

Jake ţipa „Botoşel, Botoşel“. Nu s-a oprit nici atunci când Patch l-a luat de lângă perete şi l-a ridicat 
în braţe. îl pocnea peste faţă cu pumnii. 

— Gata, ne ducem la Botoşel, făcea Patch. Nu mai da în mine. 

Cassie a stat puţin, cât să-şi tragă răsuflarea, şi mi-a zâmbit forţat. 



— A crescut, nu mă mai descurc cu el. 

— Da, aşa e... s-a făcut... mare, am zis. 

Ce naiba să spui? 

Cassie mi-a arătat casa. Era într-o stare, puţin zis, mizerabilă. Zidăria era găurită în nu ştiu câte locuri, 
într-unul dintre dulapurile în perete am dat de ceva ce semăna cu un caca mare, uscat. Pereţii băii erau 
mânjiţi de sânge şi peste tot erau vrafuri de pamperşi pentru adulţi - în baie, în dormitoare, în bucătărie. 
Cassie n-a prea vorbit. Nici nu era nevoie. Cum v-am zis, casa vorbea de la sine. 

în camera de lucru (la un moment dat se gândeau că va fi camera celui de-al doilea copil) am găsit 
poze de-ale lui Jake când era mic, îmbrăcat în costum de iepuraş; avea ochii aţintiţi spre un punct 
îndepărtat şi nu zâmbea. Tot acolo erau şi fotografii de la nunta lui Cassie şi Patch. Arătau cu douăzeci de 
ani mai tineri, cu toate că nu erau căsătoriţi nici de zece. 

Am întrebat-o pe Cassie ce era sub mocheta pătată din living. M-a privit absentă şi a zis: 

— Pământul? Cine ştie? 

Patch credea că tatăl lui pusese duşumele din lemn de esenţă tare. Mi-a promis că o să dezlipească un 
colţ ceva mai încolo ca să verifice. Jake era în faţa televizorului şi se legăna în ritmul unui cântecel de 

învătat numărătoarea. 

» 

Soţii Dwight voiau să se mute în Newton, ca să fie mai aproape de Boston, unde găsiseră o şcoală 
potrivită pentru Jake. Dar mai întâi trebuia să-şi vândă casa. M-am aşezat împreună cu Cassie la masa din 
bucătărie ca să discutăm de preţ. în camera de alături cineva dădea televizorul din ce în ce mai tare. îl 
auzeam pe Jake tropăind şi cântând. Avea o voce cum nu mai auzisem până atunci. Limpede, nuanţată şi, 
cu toate că nu rostea cuvinte, era evident că urma o melodie. Suna a cântare meditativă indiană, un fel de 
incantaţie gravă, guturală, pe care un amerindian ar fi însoţit-o cu bătaie de tobe, numai că, aşa cum am 
zis, fără cuvinte. 

A trebuit să ne întoarcem în living ca să facem hârtiile. Jake era aşezat pe podea, cu faţa spre televizor, 
şi se legăna înainte şi înapoi, cu ochii închişi. Pe genunchi i se încolăcise ditamai motanul portocaliu. Rar 
văzusem pisică mai grasă. Un fandosit, ce mai, cu cap frumos, regal, blană lungă, deasă şi coada stufoasă, 
al cărei vârf se mişca la câteva secunde o dată, ca o coadă de şarpe cu clopoţei. S-a răsturnat pe spate şi 
s-a apucat să frământe aerul cu labele lui groase, albe. Pe urmă s-a pus iar pe burta care arăta ca o 
perniţă moale şi a început să înţepe uşor cu ghearele pijamaua lui Jake. Torcea fără încetare, deschidea 
alene ochii verzi, apoi îi închidea pe jumătate, până erau doar ca două fante înguste, ridicate la colţuri. 
Jake nu mai cânta; parcă torcea şi el în ton cu motanul care se lăsa când pe o parte, când pe alta, dădea 
binedispus din cap şi îşi înfunda în palma băiatului botul împodobit cu mustăţi lungi. Jake zâmbea. Se 
legăna înainte şi înapoi, cu ochii închişi, mângâind pe gât şi pe burtă motanul care ne privea pe deasupra 
burţii lui rotunde cu aerul de superioritate al celui mulţumit de sine. 

— Frumoasă pisică, am zis şi chiar aşa credeam, cu toate că nu mă dau în vânt după pisici. 

— El e Botoşel şi, într-adevăr, e un motan jos pălăria. Ţin mult unul la altul. 

Cassie se luminase la faţă uitându-se la fiul ei care mângâia motanul. 

— Ţi-e mai bine, Jakie? l-a întrebat zâmbind, însă el nu părea să aibă habar unde se află. îi place să 
simtă blana motanului şi terapeutul zice că torsul lui îl linişteşte. 

— Ce drăguţ, am zis. 

— N-am avut de gând să luăm un animal de casă, fiindcă nu credeam că Jake o să de descurce, dar anul 
trecut, într-o seară, a apărut motanul ăsta. Era vagabond şi s-a învârtit câteva zile pe lângă casă, până 
când am început să-i dăm de mâncare. De câte ori Jake sau eu ieşeam în curte se lua după noi. Jake a 



înţeles de la început că trebuie să se poarte cu grijă cu motanul. N-a fost nevoie să-l învăţăm 

Jake îşi freca obrazul de blana motanului care făcea pe nepăsătorul, lingându-şi pe rând labele din faţă. 

— Am fost nevoiţi să mutăm încuietorile mai sus acum câteva luni, mi-a explicat Patch deschizând uşa 
de la bucătărie. Jake a ieşit anul trecut... A durat două ore până l-am găsit. în viaţa mea nu m-am rugat cu 
atâta înfocare la Dumnezeu. Jake n-are idee de maşini, câini sau străini. Iar Cassie... am zis că o să-şi 
piardă minţile. Poliţia a dat alerta de răpire la nivel naţional, toată maşinăria a fost pusă în mişcare. Până 
la urmă l-au găsit în spatele unei prăvălii Stop & Shop. Mergea în picioarele goale prin cioburi de sticlă, 
lângă containerele de gunoi. Săptămâni în şir nu m-am putut gândi la altceva. îmi ziceam: „Dacă...? 
Dacă...?“ 

— Nu mai gândi aşa, i-am zis. O s-o iei razna. 

Am scos casa la vânzare la puţin sub cinci sute. Cred c-am arătat-o în vreo trei rânduri în iarna aia, 
numai că soţii Dwight nu avuseseră cum s-o scoată la faţă. De fapt, de fiecare dată când mergeam acolo, 
arăta şi mai rău. Se află pe o stradă liniştită care duce la Crossing şi, când trec pe acolo, îmi aduc aminte 
de ce mi-a spus Cassie în prima zi când am venit să vorbim de vânzarea casei. Mi-a vorbit de şcoala din 
Newton. 

— E o şcoală cu program normal. Da’ mă gândesc că într-o zi noi o să fim bătrâni şi cine o să mai aibă 
grijă de Jake? Mă scoate din sărite de douăzeci de ori pe zi pe mine, mama lui. Dar cineva care nu-1 
iubeşte aşa cum îl iubim noi, eu şi Patch, cum are să se poarte cu el? Dacă ajunge în grija cuiva care nu 
dă doi bani pe el? Nu ştiu dacă ai citit într-un ziar, acum câţiva ani, despre un bătrân care şi-a împuşcat 
fiul, un băiat de 30 de ani cu leziuni cerebrale, şi pe urmă şi-a tras un glonţ în cap. Să ştii că-1 înţeleg, 
Hildy, pe cuvânt. Vreau ca Jake să înveţe unele lucruri, ca să poată trăi şi fără noi. Se simte bine când nu 
stăm pe lângă el, dar mă gândesc la cum se vor purta cu el cei care îl vor avea în grijă. La şcoala asta 
poate căpăta câteva deprinderi folositoare, ca să poată să se descurce în lume... 

Eu nu sunt genul duios, care vrea să te mângâie cu un gest, dar tot am pus mâna pe braţul lui Cassie 
când am auzit-o. Cred că nici ei nu-i place să fie atinsă, fiindcă şi-a tras braţul şi ne-am îndreptat atenţia 
spre extrasele bancare. 


5 Sport asemănător cu surfinguL 




Cinci 


Tata a făcut parte din consiliul local al oraşului Wendover cea mai mare parte a anilor 5 50 şi 5 60. Timp 
de douăzeci şi cinci de ani a lucrat la raionul de măcelărie din Stead’s Market, în Crossing, iar când 
bătrânul Barkie Stead a murit tata a cumpărat magazinul de la rudele lui. Când a ieşit el însuşi la pensie, 
mulţi ani mai târziu, tata a vândut magazinul lui Luke Farman, care l-a revândut lanţului comercial Stop & 
Shop. Proprietarii au fost de acord ca firma şi faţada să respecte normele de sistematizare urbană pe care 
tata le găsise întotdeauna prea stricte. Tata era un yancheu de modă veche din Noua Anglie, care era 
convins că oamenii trebuie să poată face orice aveau chef pe terenurile ai căror proprietari sunt. Eu una 
am nevoie de normele astea, nu fiindcă aş crede că supermarketurile ar trebui să arate de parcă Nathaniel 
Hawthorne- îşi făcea cumpărăturile acolo, ci fiindcă clienţii mei vor asta. Fiindcă ei preţuiesc istoria 
oraşului, creşte preţul a aproape tot ce se află în oraş. Sigur, nu toţi au de câştigat. Sunt unii care s-au 
născut în Wendover şi care nu-şi mai pot permite să locuiască aici, din cauza creşterii preţurilor şi a 
impozitelor. Unii au reuşit totuşi să rămână. Ca Linda şi Henry Barlow, de pildă. 

Bunicul Lindei şi al lui Henry, judecătorul Barlow, avea un soi de fermă, acolo unde se află acum casa 
McAllister, pe colina Wendover. Creştea, pur şi simplu din plăcere, o rasă rară de vaci Holstein. Pe 
vremuri fusese bogat. Avea ferma de aici, apoi o casă făţoasă, placată cu gresie naturală, pe 
Commonwealth Avenue din Boston, şi o casă în Palm Beach. Asta a fost odată. Acum Linda şi Henry 
Barlow locuiesc tot în Wendover, dar banii familiei s-au dus demult. Cum v-am mai spus, Linda stă cu 
chirie într-un apartament în Crossing. Fratele ei, Henry Barlow, îşi petrece zilele şi serile la întrunirile 
Alcoolicilor Anonimi şi nimeni nu prea înţelege cum de izbuteşte să mai fie şi treaz, dar chiar aşa e. 
Mănâncă şi bea cafea la The Coffee Bean - cafeneaua cu preţuri piperate din Crossing - de unde îi salută 
zgomotos pe toţi cunoscuţii care trec pe acolo. 

Am evitat cafeneaua încă de când s-a deschis. Am intrat o singură dată şi, în naivitatea mea, am cerut 
„una normală“. Din spatele tejghelei o blondă voluptuoasă, cu părul împletit în zeci de codiţe, a clipit 
nedumerită. 

— Ăă... normal ce? a întrebat. 

— O cafea normală, m-am răstit eu. Doar suntem într-o cafenea, nu? 

în Massachussetts „normală" înseamnă cafea cu frişcă şi două cuburi de zahăr. Până n-am ajuns la 
facultate n-am ştiut că doar în Massachussetts se spune aşa. Eram convinsă că aşa spui dacă vrei o cafea. 
Dacă voiai cafea doar cu frişcă, spuneai „normală, fără zahăr". Acum aflu că e şi o chestie de vârstă. 
Tinerii comandă o „grande", „dry", „americano" sau naiba mai ştie ce trăsnaie şi nu li se pare mult să dea 
trei sau chiar patru dolari pe o cafea. în ziua aia, când fata mi-a spus cât costă, am lăsat cafeaua neatinsă 
pe tejghea, iar acum nu pun piciorul în Coffee Bean decât dacă am un client care vrea neapărat un caffe 
latte sau ceva de genul ăsta, iar atunci n-am ce face şi dau piept cu entuziasmul neînfrânat al lui Henry, 
care mă întâmpină cu un: 

— Hildy! Ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, Henry. Tu? 

— Sunt bine, Hildy. Al dracu’ de bine. Nu te-ammai văzut de ceva vreme. 

— Nu? răspund de obicei. 

— Cu ce te mai ocupi? 

— Muncesc, îi răspund cu un zâmbet forţat. Unii mai trebuie să şi lucreze ca să poată trăi. 

— Ei, mi-a făcut plăcere că te-am văzut, Hildy. Ia-o uşor, zice întotdeauna şi dă să-mi zâmbească 



solemn, dar de cele mai multe ori îl evit, uitându-mă în altă parte. 

Chiar nu ştiu de ce nu strigă în gura mare „Deocamdată gândeşte-te la ziua de azi“ sau „Primul pahar e 
cel care te îmbată“. 

Lozinci de-ale Alcoolicilor Anonimi. Vrăjeli. 

îmi vine să zic „Ia-o şi tu mai uşor, Henry“, dar el asta şi face. O ia uşurel. Nici nu-i de mirare că a 
locuit în baraca aia dărăpănată de lângă debarcader, în timp ce alde McAllister construiau camere de 
joacă pentru copii şi terase închise cu geamuri şi aranjau grădina casei care aparţinuse bunicului său. 

într-o dimineaţă rece, la sfârşit de septembrie, aşteptam nişte clienţi de la Boston. Stabiliserăm să ne 
întâlnim la The Coffee Bean. Soţia îmi spusese că vrea să bea o cafea după ce condusese, aşa că ne-am 
înţeles să ne întâlnim acolo la ora nouă. Când am intrat în cafenea, la nouă fără zece, clienţii mei, doi 
tineri numiţi Sanderson, erau deja acolo şi am văzut că Henry intrase în vorbă cu ei. 

— Mda, aici trăiesc de când mă ştiu. N-am găsit nici un motiv să plec în altă parte. ... A, iat-o. Hildy, 
ce mai faci? 

— Sunt bine-mersi, Henry. 

— Ei sunt clienţii tăi, soţii... cum ziceaţi că vă cheamă? 

Am întins mâna spre Hillary Anderson, cu care vorbisem la telefon. 

— Bună, Hilary. Eu sunt Hildy Good. Iar dumneata trebuie să fii Bob. 

Am văzut că îşi terminaseră cafeaua, aşa că i-am poftit să mergem la biroul meu, unde puteau să lase 
maşina în parcare, ca să facă apoi un tur al oraşului cu mine. Tocmai când ieşeam pe uşă în urma lor, 
Henry a strigat după mine: 

— Pe curând, Hildy. Şi vezi, ia-o uşor. 

— Şi tu s-o iei uşor, Henry, i-am răspuns. Şi las-o mai moale cu munca. 

Hohotele lui de râs m-au însoţit când am ieşit pe stradă, în urma soţilor Sanderson. 

De câte ori vin clienţi care nu sunt din Wendover, îi duc să le arăt oraşul. Pornim de la imobilul unde 
am biroul şi care a fost la început o simplă casă. E singurul imobil din Wendover Green declarat clădire 
de birouri. La parter se află Agenţia imobiliară Good-. 

La etaj sunt cabinetele doctorului Peter Newbold, psihiatru, şi al Katrinei Frankel, consilier social 
pentru femei şi copii. 

Clădirea, la fel ca celelalte din Wendover Green, e simplă, dreptunghiulară, acoperită pe laturi cu 
straturi de scânduri suprapuse. A fost ridicată la sfârşitul secolului al optsprezecelea. La vremea aia era 
casa parohială a bisericii congregaţionale de alături. Biserica cu clopotniţă albă nu mai are nevoie de 
casă parohială, fiindcă numărul credincioşilor a scăzut cu vremea, şi nu doar aici, în Wendover, ci şi în 
Essex, oraşul alăturat. Acum un singur preot slujeşte în amândouă bisericile. îl cheamă Jim Caldwell şi 
locuieşte împreună cu familia în Essex, unde ţine slujba la ora nouă în fiecare duminică, după care se 
urcă în maşină şi vine la Wendover, unde ţine altă slujbă la unsprezece. 

în agenţia imobiliară se intră pe veranda din faţă. Acum mulţi ani, ca să dea clădirii un aer mai 
primitor, soţul meu, Scott, a pus afară două scaune-balansoar şi o masă pictată, obiecte vechi, cum 
foloseau oamenii pe vremuri. De atunci stau acolo, cu toate că nu-mi aduc aminte să se fi aşezat cineva 
vreodată pe ele. Am întotdeauna pe masă un ghiveci cu plante de sezon, iar la streaşină verandei, ca să 
adaug culoare, atârn coşuri cu fucsii, cărora mama le zicea „inimi rănite“. La uşă, o firmă alburie, pictată 
de mână, ne face reclamă fără surle şi trâmbiţe. Pe o latură a clădirii, o altă firmă, ceva mai mică, îi 
îndrumă pe clienţii lui Paul şi ai Katrinei spre o altă uşă, după care urcă la etaj pe o scară abruptă, până 
la cabinetele lor de terapie. 



Soţii Sanderson locuiau într-un apartament în Swampscott şi voiau să-şi cumpere prima lor casă pe 
pământ. I-am invitat în birou şi le-am arătat fotografii a câteva case cam la preţul pe care şi-l puteau 
permite, după care ne-am dus în parcare, la Range Roverul meu. Era o zi de toamnă în New England cum 
şi-ar dori orice agent imobiliar. Era răcoare, poate chiar puţin frig, dar cerul era senin, ziua însorită. 
Undeva ardea un foc de frunze. Sufla un vânticel blând, care învârtea frunzele de un galben viu căzute din 
arţarii înalţi de la marginea pajiştii. Am rămas cu toţii pe loc, privind ceea ce ai fi zis că sunt stropi de 
aur plutind în jurul nostru. 

Ne-am urcat în maşină şi am dat o tură prin Wendover Green, apoi am coborât pe serpentinele de pe 
Pig Rock, până la River Road, unde locuiesc eu. Am cumpărat casa de pe malul râului când Emily era în 
ultimul an de liceu. în acel an afacerea începuse să prospere. Vândusem un număr record de case în 
comitatul Essex dacă luam la socoteală ultimii trei ani. E o casă splendidă, o clădire cu istorie, care a 
aparţinut odată lui Elliot Kimball, un constructor de nave faimos, care a înălţat-o pe la mijlocul secolului 
al nouăsprezecelea. Se spune că e bântuită şi mie îmi place să întreţin legenda asta. N-am văzut picior de 
fantomă, nici n-am auzit să fi umblat vreuna pe acolo. Pe de altă parte, fetele mele refuză să stea peste 
noapte în casă dacă nu sunt şi eu acolo, fiindcă, pretind ele, aud şi văd fantome. 

De-a lungul anilor au fost clienţi care mi-au oferit pentru casă de trei ori preţul pe care îl plătisem, dar, 
până de curând, nici prin cap nu-mi trecea că aş putea s-o vând. însă acum mă apucasem să o arăt 
clienţilor cu buzunarele mai bine garnisite. Nu aveam de gând să o scot pe piaţă, dar dacă clienţii îmi 
făceau o ofertă îi ascultam Cumpărasem casa în 2004, când preţurile atinseseră un maximum şi o 
ipotecasem la greu. Fusese un an atât de bun, că făcusem ceva ce îi sfătuiesc pe clienţii mei să nu facă - 
cumpărasem o casă pe care aveam să mi-o permit după ceva vreme, nu casa pe care mi-o puteam permite 
la momentul respectiv. Da, ar fi trebuit să mă gândesc de două ori, dar cred că a fost genul de situaţie 
„croitorul umblă cu haine rupte şi cizmarul desculţ". Tata avea singura băcănie din oraş, dar, cât am fost 
copil, frigiderul nostru era mai mult gol. Acum, cel mai bun agent imobiliar din zonă (mă rog, poate că nu 
mai sunt cea mai bună, dar tot pe-acolo mă aflu) era pe punctul să-şi piardă casa din cauza datoriilor la 
bancă. 

Ei, nu era chiar aşa de grav. încă un an bun ar fi fost de ajuns. 

De la River Road i-am dus pe soţii Sanderson pe Beach Street, care duce la Parcul Hart. Parcul a 
aparţinut lui Robert Hart, un industriaş care a trăit la începutul secolului douăzeci, când a construit un mic 
castel pe un frumos domeniu întins pe 1 100 de acri de dealuri care coborau până la o plajă cu nisip alb, 
una dintre puţinele neatinse de civilizaţie în Massachusetts. Cele mai multe plaje de pe coasta de nord 
sunt stâncoase, dar nu şi asta. Astăzi domeniul Hart este o rezervaţie naturală administrată de stat. 
Castelul poate fi închiriat pentru nunţi sau alte evenimente. Am admirat castelul şi domeniul şi am plecat 
ceva mai spre nord, unde se află plaja deschisă publicului, cu terenuri de joacă şi sport. 

Le-am arătat soţilor Sanderson trei sau patru case, dar, cinstit vorbind, nu prea aveau ce vedea la 
preţul pe care şi-l puteau permite. Ne-am întors spre Crossing şi, acolo, am trecut prin faţa casei Dwight, 
în faţa căreia era pus panoul publicitar al agenţiei mele. 

— Ce casă nostimă, a făcut Hillary Anderson. 

— Aşa e, am zis. E o casă grozavă, şi în limita voastră de buget. N-au putut aranja să o vedem azi, dar 
data viitoare anunţaţi-mă cu un pic de timp înainte şi mergem să v-o arăt. 

Am luat-o pe River Road, de-a lungul zonei protejate de pe ţărmul estuarului şi am urcat spre 
Wendover Rise. Aşa se cheamă strada pe care locuiau alde McAllister, dar toată lumea spune „Rise“ 
când vorbeşte despre întreaga colină, deşi sunt multe străduţe care urcă într-acolo. Eu îmi duc întotdeauna 



clienţii pe Wendover Rise, chiar dacă doar arareori apare vreo casă de vânzare acolo. îi duc să vadă 
împrejurimile. Din vârf se pot vedea mlaştinile sărate, estuarele şi chiar oceanul, în depărtare. în ziua 
când am mers cu soţii Sanderson vremea era aşa de frumoasă, că oceanul era presărat cu pânzele albe şi 
spinacherele colorate ale încăpăţânaţilor care voiau să mai petreacă o zi pe mare înainte să tragă bărcile 
pe uscat şi să le pună la iernat. 

La sfârşit am mers la Wendover Crossing, un sat fermecător, crescut în jurul gării. Aici opreşte trenul 
de la Boston de patru ori pe zi. Suntem pe linia ferată Rockport - Newburyport. în Crossing găseşti ceea 
ce Scott numea Stop & Shop cu şapte frontoane-, nelipsita The Coffee Bean, biblioteca publică din 
Wendover, magazinul de jucării Hickory Stick, oficiul poştal şi o pizzerie combinată cu snackbar numită 
Big Joe’s. Hillary era extaziată: nu se mai oprea din „Oo“şi „Aa“ şi „Ce pitoresc“. Mi-am dat seama că 
înghiţise momeala. îţi dai seama imediat. Avea să locuiască în Wendover sau să moară. Trebuia să stau 
de vorbă cu Patch şi Cassie. Măcar să facă un pic de curăţenie în casă. 

Ne-am întors la birou şi, tocmai când urcam treptele, Rebecca McAllister a ieşit pe uşa laterală. Mi se 
întâmplă să mă simt cam prost când dau nas în nas cu prieteni sau clienţi care ies de la cabinetele de 
psihoterapie de la etaj, dar, vă spun cinstit, doar prima oară e greu. Sunt puţini în oraşul ăsta pe care să 
nu-i fi văzut intrând ori ieşind pe uşa laterală. De obicei sunt părinţi care vin cu copiii să fie „evaluaţi“ 
de Katrina Frankel, care e specialistă în tulburări de învăţare şi dezvoltare. Fereastra biroului meu dă 
spre veranda laterală şi trebuie să recunosc, mă ia cu ameţeală când văd că atâţia puşti din oraşul nostru 
suferă de astfel de tulburări. Glumeam adesea cu Lucy, fosta mea asociată, zicând că probabil apa e de 
vină, dar mi s-a spus că la fel e peste tot. Am auzit că e de-ajuns ca profesorii să-i vadă pe copii că stau 
strâmb pe scaun că-i şi trimit la doctor. 

Când am cumpărat vechea casă parohială, Scott, care e împătimit de istorie, s-a interesat de trecutul ei. 
Se pare că la început pastorii îi primeau pe uşa de serviciu pe enoriaşii veniţi să le ceară sfatul; găsesc 
că e chiar potrivit să fie folosită pentru un scop similar cu câteva sute de ani mai târziu. 

O mai văzusem pe Rebecca plecând de la cabinetul lui Peter. întotdeauna mergea încet şi îşi ascundea 
ochii după ochelari de soare. Cu toate astea, în după-amiaza când eram cu soţii Sanderson şi descuiam 
uşa biroului, a dat colţul pe neaşteptate şi chiar s-a izbit de Hillary. 

— Vai de mine! a exclamat gâfâind şi a adăugat râzând bine- dispusă: îmi pare foarte rău. 

— Nici o problemă, n-am păţit nimic. 

— Ce mai faci, Hildy? a întrebat Rebecca. 

Arăta mult mai bine. Pe la începutul verii am văzut-o în câteva rânduri plecând de la cabinetul lui Peter 
şi părea doborâtă. Nu putusem uita ce făcuse cu mânzul şi iapa în dimineaţa aia şi de atunci exercita un 
fel de fascinaţie asupra mea. Apoi, după petrecere şi scena neplăcută cu Cassie şi Jake petrecută pe 
plajă, mă gândeam cu îngrijorare că o să-i pierdem pe alde McAllister. Dacă soţia hotărăşte că nu se 
simte bine într-un loc, momentul plecării nu e departe. 

— De la excelent în sus, am răspuns. Rebecca, ţi-i prezint pe Hillary şi Rob Sanderson. Se gândesc să 
se mute prin partea locului. 

M-amîntors spre Hillary şi i-amspus: 

— Rebecca şi familia ei s-au mutat şi ei aici de puţină vreme. 

— Ne simţim grozav aici, a spus Rebecca înainte să apuce să o întrebe. Mi-a părut bine de cunoştinţă, 
a mai zis şi după asta, mă jur, a coborât treptele sărind într-un picior. 

A fost o zi cum rar vezi în New England. Eram sigură că Sandersonii au să se întoarcă în weekendul 
următor. Le-am dat un dosar cu toate casele pe care le văzuserăm împreună. 



— Şi cum rămâne cu casa aia drăguţă de pe deal, cum cobori spre oraş? 

— Da, am zis. Casa Dwight. E o casă frumoasă. Promit să v-o arăt data viitoare când veniţi. 

Luni dimineaţa am sunat-o pe Cassie. 

— Cred că ţi-am găsit cumpărători pentru casă, i-am zis. 

— Nu mai spune, a făcut Cassie. Ce grozav, Hildy! Avem un termen până la care îl putem înscrie pe 
Jake la şcoala din Newton. 

— Trebuie să stăm de vorbă înainte. Când aş putea trece pe la voi? 

— Poţi veni azi-dimineaţă? Jake e la şcoală. 

O jumătate de oră mai târziu, când am intrat cu maşina pe alee, am găsit-o pe Cassie plantând 
crizanteme galbene pe lângă treptele de la intrare. 

— Ce frumos! am exclamat şi am văzut-o că s-a luminat la faţă. Hai să intrăm şi să discutăm despre ce 
trebuie făcut înainte de vizionare, i-am spus. Cumpărătorii ar vrea să vină săptămâna viitoare. Şi, chiar 
dacă pe ei nu-i va interesa, am putea aranja o vizionare pentru public miercurea următoare. 

Casa era în starea în care o lăsasem, doar că acum masa din bucătărie era mânjită toată cu terci de 
ovăz. Cassie a înhăţat un sul de prosoape de hârtie şi s-a apucat să o şteargă, în timp ce-mi povestea 
încântată ce program nemaipomenit au la şcoala din Newton. 

— Stă acolo toată ziua şi are terapeut personal mai tot timpul. E un program anume conceput pentru 
copii cu astfel de probleme. La şcoala unde merge acum stă la grămadă cu copii care au toate felurile de 
dizabilităţi. Zi şi tu, cum să-i fie de folos? 

— Cassie, ascultă-mă. Avem treabă de făcut în casa asta până la sfârşitul săptămânii. 

— Ştiu. împreună cu Patch o să... 

— Nu, e treabă serioasă de făcut. M-am gândit eu la ceva. Zic să angajăm o echipă de-a lui Frank 
Getchell. Să vină aici, poate chiar de mâine, şi să facă ceva ca lumea. A aflat Patch ce e sub mocheta din 
living? 

— Da, e podea de lemn tare, aşa cum zicea. Dar mocheta o putem scoate singuri. 

— E mult de lucru, Cassie. întâi trebuie scoasă mocheta, pe urmă folia izolantă, benzile cu care e 
capsată... Trei oameni de-ai lui Frankie pot termina treaba în câteva ore, pe când ţie şi lui Patch v-ar lua 
zile întregi... Şi te-ai gândit ce-aţi face cu Jake în timpul ăsta? Dacă se întâmplă să calce în vreun cui... 

— Nu ne putem permite preţurile piperate pe care le cere Frankie Getchell! a izbucnit Cassie. Ai idee 
cât costă tratamentul lui Jake? Asigurarea nu acoperă nici jumătate. Părinţii noştri sunt la pensie, nu le 
mai putem cere bani... 

— Ştiu. Uite ce cred că putem face. îl plătesc eu pe Frankie. Pe urmă, după ce vindem casa, îmi dai 
banii înapoi. Nu cred să coste mult. Vin muncitorii, scot mocheta, repară unii din pereţi. O să fie nevoie 
să zugrăvească... cam peste tot, cred. Trimite Frankie trei sau patru oameni şi fac în câteva zile ce-ai face 
tu cu Patch în câteva săptămâni. Banii în plus pe care-i câştigi din vânzare o să acopere cu vârf şi îndesat 
plata reparaţiilor. 

Cassie a coborât privirea spre mâinile ei, întinse pe masa slinoasă. 

— Chiar aşa, Hildy? Faci tu asta pentru noi? 

— Sigur, am zis. Vreau să vând casa la fel de mult cum vreţi voi. Dacă ai şti ce slab merge afacerea... 
îmi dai ceva de lucru. Un proiect. 

Nu mai recunoscusem în faţa nimănui că afacerile mergeau prost. Lumea tot mai crede că am cea mai 
de succes agenţie imobiliară din zonă, dar de când au venit în zonă firmele mari, precum Sotheby’s sau 
Coldwell Bankers, nu prea mai ţin pasul. Am reuşit să pun mâna pe câteva imobile bine cotate, dar numai 



fiindcă îi ştiam pe proprietari de o viaţă, în schimb, când vin cumpărători din New York sau din Boston, 
de obicei merg la Sotheby’s, poate fiindcă vor o firmă cu renume. Când cumpărătorii veniţi din alte oraşe 
vor să vândă proprietăţile, ceea ce se întâmplă adesea după doar câţiva ani - fără să fi gustat farmecul 
paşnicei noastre comunităţi, verile scurte şi iernile lungi, timpul pierdut cu naveta, toanele trenurilor care 
mergeau sau veneau de la Boston -, atunci se duc la agentul de la care au cumpărat casa. De câţiva ani 
agentul ăsta s-a dovedit a fi Wendy Heatherton, care s-a lansat în imobiliare după ce-şi făcuse ucenicia 
lucrând pentru mine. 

Wendy a venit aici din New Jersey, după ce bărbatu-său a divorţat de ea. Am angajat-o mai întâi ca 
recepţioneră şi apoi, după ce şi-a luat brevetul, ca asociat. Tot ce ştie despre meseria asta a învăţat de la 
mine. M-a răsplătit suflându-mi cele mai bune oferte şi luându-le cu ea la Sotheby’s când eram eu plecată 
la Hazelden. A avut un an pe cinste, în timp ce, la mine, de la înfiinţarea firmei nu avusesem un an aşa 
slab. 

Când m-am întors la birou, am încercat să dau de Frank Getchell, însă n-a răspuns la telefon. N-are nici 
robot. îşi închipuie că atât îţi arde buza după el, că ai să te apuci să-l cauţi până îl găseşti. Ceea ce s-a şi 
întâmplat, mai mult sau mai puţin, după-amiaza aia, când făceam plinul la benzinăria Mobil de lângă 
Crossing. Camioneta portocalie a lui Frankie a tras la pompa de motorină din spate. A ieşit şi când a dat 
cu ochii de mine a strigat: 

— Sal’tare, Hildy. Ce mai faci? 

Frankie se trage din una dintre cele mai vechi familii din Wendover. Se spune că primul locuitor a fost 
Amos Getchell, care, după ce se certase nu ştiu din ce cauză cu coloniştii din Salem, a venit aici cu barca 
cu vâsle sau cu pânze şi a trăit mulţi ani alături de indienii anawam care populau regiunea. Prima iarnă a 
petrecut-o într-un butoi uriaş de bere englezească, în golful numit acum Getchell’s Cove. S-a combinat cu 
o indiancă anawam şi acum toţi din familie au ceva sânge de piele- roşie, fiindcă au trecut câteva 
generaţii până când au început să se amestece cu coloniştii care se stabileau de-a lungul râurilor care 
duceau de la coastă spre interior. 

îl cunosc pe Frankie Getchell de când mă ştiu. E cu trei ani mai mare ca mine. încă mai locuieşte în 
casa unde a copilărit - o construcţie tradiţională, cu etaj la faţadă, aflată pe deal. Arată în ultimul hal şi 
mulţi îl vorbesc de rău fiindcă nu-şi îngrijeşte casa. Comitetul de sistematizare a ajuns chiar să ţină 
şedinţe al căror unic subiect era Frankie, spre marea încântare a acestuia. 

Casa lui Frankie se dărâmă, vopseaua se cojeşte de pe scândurile putrezite, acoperişul se lasă. Pe 
gazonul din jurul casei zac împrăştiate bucăţi de ţevi, ba chiar şi vreo câteva vase de toaletă, traverse de 
cale ferată, piese arhitecturale - buiandrugi, poliţe de cămin, dale de piatră, bârne de lemn, balustrade - 
până şi câteva rezervoare de petrol, adunate de-a lungul anilor. Pe lângă afacerea cu construcţii şi 
recuperarea materialelor, Frankie este şeful echipei de pompieri voluntari a oraşului, aşa că, după ce 
incendiul e stins, are ocazia să dea peste fel de fel de piese vechi care nu mai fac nimănui trebuinţă. Dacă 
îl întrebi, aşa cum mi s-a întâmplat mie, la ce ţine o grindă de lemn carbonizată, încă fumegândă, pe 
pajiştea din faţa casei, rămâne cu gura căscată, sincer uimit. 

— Da’ e foarte bună, răspunde. De ce să arunci un lucru în bună stare ca ăsta? 

Totul e „în bună stare“ şi totul e de vânzare, în afară de casă şi teren. Pe gazonul năpădit de bălării din 
faţa casei e un târg de vechituri non-stop, iar ceva mai încolo ţine o flotilă de cinci camionete, cele mai 
vechi şi rablagite pe care le poţi găsi pe o rază de o sută de mile. în Wendover nu există serviciu de 
salubritate al primăriei, aşa că nu-ţi rămâne decât să-ţi duci singur gunoiul la groapa de gunoi sau să-l 
angajezi pe Frankie Getchell să facă treaba în locul tău. Cred că vreo patru cincimi din cei 2 800 de 



locuitori ai oraşului au contract cu Frankie, a cărui echipă ridică gunoiul contra sumei de cincizeci de 
dolari pe lună, ceea ce se ridică la o sumă frumuşică - faceţi singuri socoteala. Iarna, când viscoleşte, 
băieţii lui lucrează toată noaptea. Beau şi curăţă zăpada pentru clienţii lui Frankie, adică tot majoritatea 
locuitorilor din Wendover. Frank mai oferă şi servicii de administrare şi îngrijire a proprietăţii, cum a 
făcut, de exemplu, cu crescătoria de ponei a familiei Leighton, dar şi servicii de grădinărit şi dulgherie. 
Toată lumea din Wendover îi spune „meşter la toate“. Poţi apela la el şi oamenii lui cam pentru orice 
treabă care trebuie făcută în casă sau în curte. Afacerea lui prosperă, însă nu s-ar zice că din ce câştigă 
bagă vreun ban în casă ori în maşini. Camioanele lui rămân tot timpul în pană pe marginea drumului. 

Când trec prin faţa casei lui Frankie, clienţii mă întreabă ce fel de „individ" locuieşte „în aşa ceva". 
Cred că-şi închipuie că e un singuratic bătrân, sărac şi analfabet. Nici vorbă, Frankie Getchell are o minte 
brici şi e fără îndoială unul dintre cei mai bogaţi oameni din Wendover, ori mai bine zis era până să se 
mute aici minunata familie McAllister. 

Proprietatea lui Frankie se întinde mult în spatele casei, de fapt până la poalele dealului, la estuar. 
Deţine o suprafaţă de 120 de acri, teren calitatea întâi, plus încă doisprezece acri de mare valoare, care 
se învecinează cu proprietatea mea, pe malul râului. Terenul a aparţinut dintotdeauna familiei lui. La 
capătul terenului de pe malul râului se află cam 50 de acri de teren mlăştinos, pe care nu se poate 
construi, şi care a fost cedat fundaţiei Wendover Land Trust. Sharon Rice şi comitetul de directori ai 
fundaţiei se zbat de ani buni ca să-l convingă pe Frank să le cedeze, după moartea lui, drepturile pe 
terenul aflat mai sus, deci pe care se poate construi. 

— în felul ăsta nimeni n-o să construiască nimic aici, îi repeta Sharon. Va fi protejat pe veci, va 
rămâne aşa cume astăzi. 

— Şi, mă rog, la ce mi-ar păsa ce vor oamenii să facă cu terenul după ce-am dat ortu’ popii? răspunde 
el invariabil. 

Frankie plăteşte impozit foarte mic pe teren, fiindcă e înregistrat ca teren agricol. Pe lângă asta, lotul 
din spatele casei e folosit ca pepinieră pentru pomii de Crăciun de când mă ştiu. Pe deasupra, se pare că 
mai are şi ceva scutire de taxe datorată sângelui său de amerindian. Dar, de fapt, talmeş-balmeşul din 
curtea lui i-a făcut pe vecini să depună o plângere la comitetul de sistematizare acum câţiva ani. 

Sigur, Frank Getchell are o afacere care se dovedeşte scârboasă, zgomotoasă şi urât mirositoare în 
lunile de vară. Adesea, echipele lui termină de strâns gunoiul prea târziu ca să mai ajungă la groapa de 
gunoi, aşa că lasă pungile să se împută în camioane peste weekend. Iarna circulaţia se blochează în 
săptămânile de dinaintea Crăciunului, pentru că la pepiniera lui Frank îţi tai singur pomul şi oamenii vin 
de la mare depărtare ca să tropăie prin zăpadă, să-şi aleagă un brad şi să-l taie singuri. 

Unii dintre vecini voiau ca Frank să înceteze şi să nu-şi mai reia activitatea. 

Te umflă râsul să vezi cum în oraşe ca ăsta unii dintre nou-veniţi îşi închipuie că se trag de şireturi cu 
localnicii, cei care s-au născut şi au crescut în oraş. Alan Harrison, avocat pledant de mare succes din 
Boston, proprietarul unei case de vacanţă în Wendover, e unul dintre cei care şi-au oferit serviciile pro 
bono lui Frankie, convins, aşa cum sunt mulţi, că Frankie abia se ajunge cu banii. O groază de oameni au 
venit la şedinţa comitetului ca să-l sprijine pe simpaticul Frankie Getchell, săracul Frankie, victima 
persecuţiilor. De fapt, nu era nevoie. Frankie avea dreptatea de partea lui. Beneficia de clauza bunicului- 
fiindcă îşi începuse afacerea înainte să apară legile sistematizării. 

în altă împrejurare i-aş fi făcut semn cu mâna lui Frankie, dar de data asta aveam nevoie să vorbesc cu 
el despre locuinţa lui Cassie, aşa că, după ce am făcut plinul, m-am dus la el. Stătea sprijinit de un 
camion vechi, ruginit. Motorul bătrânului Ford era la ralanti şi radioul era aproape la maximum Frankie 



mi-a zâmbit văzând că vin spre el. Nu-mi păsa că rânjea cu subînţeles în timp ce-şi umplea rezervorul. Eu 
şi cu Frankie avem o poveste încurcată, o poveste care pe el îl amuză, iar mie îmi pare umilitoare, cel 
puţin pe ici, pe colo, ceea ce are darul să-l binedispună şi mai tare. 

— Kinks, Hil, a zis. 

— Ce? 

— La radio, a zis arătând cu capul spre cabina camionului. The Kinks. Ai ascultat vreodată postul ăsta, 
Hildy? Transmit şlagăre vechi.. Numai de-alea bune. 

— N-aş zice. Frank, te-am sunat azi-dimineaţă. 

— Da? Care-i baiul? 

— încerc să vând casa lui Patch şi Cassie Dwight... îl ţii minte, e băiatul lui Ralph Dwight. 

— Da, îl ştiu. 

— Ei, casa trebuie pusă la punct. Iar băiatul lor are... probleme... ştii tu. 

— Mda, ştiu. E arierat. îl văd mereu la piaţă împreună cu Patch. 

— Da, micul Jake are probleme serioase şi de-aia sunt nevoiţi să se mute la Newton: ca să-l poată da 
la o şcoală specială. Pe scurt, am un cumpărător, dar vrea să vadă casa weekendul viitor. E în ultimul hal. 
Nu e o casă mare, da’ are nevoie de nişte retuşuri la pereţii de rigips. Şi mai trebuie văruită pe 
dinăuntru... 

— Toţi băieţii mei sunt plecaţi cu treabă la Manchester săptămâna asta, Hil. Curăţăm terenul unde o să 
se construiască o casă. E mult de lucru şi toţi băieţii sunt acolo. 

— Chiar toti? 

» 

„Echipele" lui Frank Getchell erau un amestec de stâlpi de cafenea, o mână de imigranţi mexicani fără 
acte, câte un puşcăriaş eliberat şi, în fiecare vară, o ceată mărişoară de elevi şi studenţi convinşi că 
apartenenţa la una din echipele lui Getchell e un rit de trecere absolut indispensabil pentru un bărbat în 
formare. îmbrăcaţi doar în maieuri, ca să li se vadă braţele arse de soare, străbăteau oraşul în camionete 
şi remorci în care zăngăneau maşini de tuns iarba sau de plivit buruienile şi alte unelte de grădinărit. 
Alteori, băieţii, la bustul gol, lucind de sudoare, stăteau cocoţaţi pe o scară, vopseau pereţii vreunei case 
şi chiuiau ori de câte ori vreo fată pe care o cunoşteau trecea pe acolo cu maşina. La ora prânzului toate 
camioanele rablagite ale lui Getchell se strâng în parcarea de la North Beach, unde băieţii iau masa, 
aşezaţi pe bolovani. Când nu mergeau la lucru, fetele mele şi prietenele lor se dădeau peste cap ca să 
ajungă în bikini la ora prânzului la North Beach. Numai că acum era toamnă şi băieţii se întorseseră la 
şcoală. 

Frankie a ridicat din umeri şi a pus pompa la loc. Când a văzut preţul pe contor, a fluierat a pagubă. 

— Uită-te şi tu, Hildy. Aproape nouăzeci de biştari un plin. 

— A, bine că mi-am amintit. M-a întrebat cineva, acum câtăva vreme, dacă te-ar interesa să vinzi 
terenul de pe malul apei. Ăla de lângă mine. Am încercat să dau de tine la telefon, da’ tu n-ai robot... 

Frankie s-a strâmbat privind la soare, apoi la mine. 

— Cine-1 vrea? Un dezvoltator? 

— Nu. Un om de afaceri. Din Boston. 

— Pentru ce îl vrea? Ia ascultă. The Who. Ăsta-i un cântec al dracului de bun, Hil. 

A băgat mâna în cabină şi a dat radioul la maximum. 

— La ce crezi că-i trebuie, Frank? am strigat ca să acopăr muzica. Vrea să construiască o casă. E un 
teren de mare valoare. Aş putea să-ţi obţin un preţ care... 

— Noo. Am nevoie de el. îmi place să merg la pescuit acolo. 



S-a apucat să fredoneze melodia care te asurzea în timp ce închidea capacul rezervorului. 

— Uf, Frank, nu mi-a plăcut niciodată cântecul ăsta, da’ să te mai aud şi pe tine îngânându-1... am zis 
acoperindu-mi urechile şi strâmbându-mă. 

Era dus cu pluta, ce mai încolo şi-ncoace. Avea un teren de câteva milioane de dolari şi voia să-l ţină 
ca să aibă unde pescui. Dacă aş mijloci vânzarea, comisionul m-ar scăpa de ipotecă fără doar şi poate. 

Frank a izbucnit în râs şi a strigat la rândul lui: 

— Nu-ţi place cum cânt, Fiii? 

— Te-a cam lăsat vocea, Frank, da’ numai prietenii au să-ţi spună. Acu’, dacă stau să mă gândesc, nu 
cred că ai ureche muzicală. 

Frank s-a pus şi mai tare pe râs. Stătea cu mâinile îndesate în buzunarele jeanşilor, privind undeva, 
peste drum, şi se zguduia de râs. 

— Hai, Frank, nici măcar nu vrei să-l întreb cât e dispus să plătească? 

S-a aplecat peste marginea portierei în cabină şi a dat muzica mai încet, apoi a zis: 

— Da, bine, întreabă-1. Nu strică să ştiu cât mi-ar da. 

— Las-o baltă, n-am de gând să-l încurc de pomană. Chiar eşti sigur că nu ştii pe nimeni care ar vrea 
să scoată un ban săptămâna asta? 

— Cât de repede le trebuie? 

— Aş vrea să aduc clienţii sâmbătă. 

— Mi s-a părut mie, sau ai făcut o baie în râu azi-noapte, Hildy? a întrebat Frank. 

Mi-a aruncat o privire iute, după care a lăsat ochii în jos, dar avea din nou rânjetul ăla care mă călca 
pe nervi. 

— Ce? Baie? Azi-noapte? Nu. Adică... cred... că s-ar putea. Mă mai duc uneori să fac o baie scurtă. 
Dacă e o noapte frumoasă. Da, acu’, că mă gândesc, am coborât un pic pe mal să fac o baie. 

— Mda, mi s-a părut mie că tu erai. Eram în râu, cu cizmele de cauciuc. Pescuiam noaptea. Mi s-a 
părut mie că tu eşti. Cam răcoare azi-noapte pentru înotat. 

— La vremea asta apa e mai caldă ca oricând, ştii şi tu, am zis. 

Cu cizmele de cauciuc? Noaptea? 

Seara dinainte era cam ceţoasă în mintea mea, dar acum, din păcate, mi-am adus aminte cum m-am 
întors la hangarul pentru bărci ca să mai iau o sticlă şi cum, ceva mai încolo, am coborât până la râu. 
Goală puşcă, fredonând ceva şi bombănind în timp ce fetiţele mele hămăiau, scheunau şi se zbenguiau la 
picioarele mele. 

M-am uitat urât la Frank. Auzi, ieşise la pescuit. 

— Intratul în apă te omoară, a chicotit Frank şi mi-am adus aminte cum ţipam, bucuroasă şi uimită, 
după ce m-am cufundat în apa ca gheaţa, cum ieşisem clătinându-mă şi râzând pe înfundate din valurile 
reci, cu fetele învârtindu-se în jurul meu, punându-mi piedică şi lătrând una la alta. 

Frank se sprijinea de uşa camionului şi îngâna cântecul ăla idiot, orăcăind ca o broască răguşită. Fără 
voia mea, mă întrebam dacă mă văzuse când alergasem înapoi spre casă după ce ieşisem din apă, râzând 
ca o apucată, cu ţâţele lăsate bălăngănindu-se, cu fundul gras tremurând şi legănându-se, cu şuviţe de păr 
lipite de faţă ca nişte ierburi de mare. Când mă trezisem în dimineaţa aia, cu frunze între degetele de la 
picioare şi nisip în păr, mă întrebasem... 

Ei, acum aveam răspunsul. 

M-am întors spre maşina mea şi i-am zis lui Frank pe un ton răstit: 

— Mă apuc să dau telefoane, să văd pe cine găsesc. 



— Noo, Hildy, stai puţin. Merg eu acolo chiar acum. Să văd ce e de făcut. 

— Chiar ai să mergi, Frank? am zis pe un ton mai potolit; m-am întors spre el, cu toate că ştiam că îmi 
ardeau obrajii. Soţii Dwight chiar au nevoie să fie ajutaţi. 

— Ştiu un tip în Beverly. îl mai chem câteodată la treburi de felul ăsta. Poate, dacă îl mai ajută 
cineva... 

— Ar fi grozav, Frank. Mulţumesc. 

— N-ai de ce, Hil. 

Când plecam, l-am auzit cum murmură ultimele cuvinte ale cântecului. Ce să zic, era într-o formă de 
zile mari în după-amiaza aia. Nu mă ducea capul de unde i se trăgea. 


6 Scriitor american (1804-1864). 


7 Joc de cuvinte: good, numele eroinei, care înseamnă bun în engleză. 


8 Aluzie la casa-muzeu din Salem, Massachusetts, construită în 1688 şi imortalizată de NathanielHathorne în romanul Casa cu şapte 
frontoane. 


9 Reglementare conform căreia o lege mai veche continuă să se aplice situaţiilor deja existente, în timp ce o lege nouă se referă doar la 
cele ulterioare. 




Şase 


Aveam să aflu după ceva vreme, de la Rebecca însăşi, că nici nu trecuse o lună după ce se mutaseră pe 
Wendover Rise că îşi dăduse seama de greşeala făcută, poate cea mai mare din viaţa ei. Crezuse că, dacă 
se mută la ţară, va scăpa de frământarea în care trăise la Boston. Se simţise obligată să concureze cu 
celelalte soţii din firma lui Brian care aveau cariere personale, şi încă interesante - şi nu întotdeauna 
ieşise bine. Iar admiterile copiilor la şcolile particulare din Boston o puseseră la pământ, îmi mărturisise 
mai târziu. îşi închipuise că, dacă ea şi copiii ar putea trăi la ţară, aşa cum trăise ea când era copil, vor fi 
cu toţii mai mulţumiţi. înţelegea că va petrece mai puţin timp cu Brian, dar n-ar fi fost mai bine pentru el 
să o găsească mai relaxată şi bucuroasă când venea acasă de la oraş după câteva zile decât să vină acasă 
în fiecare seară şi să fie aşteptat de o nevastă prost dispusă? Cam aşa îşi făcuse socoteala înainte să se 
mute, numai că, atunci când se trezise pe colină, singură cu copiii şi cu Magda, bona poloneză, care nu 
zâmbea niciodată, se simţise abandonată. Chiar ăsta a fost cuvântul pe care l-a folosit ca să-mi descrie 
situaţia. Brian o „abandonase“ în Wendover. 

Se hotărâseră să vină în luna martie, când anul şcolar nu se terminase, pentru ca băieţii să aibă timp să- 
şi facă prieteni la noua lor şcoală. Dar nici nu venise luna mai că îi şi propunea lui Brian să înscrie 
băieţii la fostele lor şcoli din Boston în toamna următoare. Iar la vremea când se luase-n clonţ cu Cassie 
pe plajă era deja pe punctul de a-şi face bagajele. Schimbarea asta de plan îl scotea din fire pe Brian. Era 
sătul de toanele Rebeccăi şi începuse să se gândească la efectul pe care veşnica ei stare de nemulţumire 
l-ar putea avea asupra băieţilor. El fusese cel care insistase să-şi programeze o consultaţie la Peter 
Newbold - ceea ce Rebecca şi făcuse. îmi aduc aminte că am văzut-o de mai multe ori plecând de la 
cabinetul lui la începutul verii. O fereastră a biroului meu dă spre veranda laterală pe unde vin şi pleacă 
pacienţii lui Peter şi de acolo am văzut-o pe Rebecca ieşind, cu faţa ascunsă sub ochelari mari de soare 
şi arătând parcă şi mai slabă. Brian făcuse o înţelegere cu Rebecca, şi anume să petreacă vara acolo şi să 
nu facă planuri pentru toamnă. La urma urmei, băieţilor le plăcea şcoala cea nouă şi casa cu multe locuri 
numai bune de ascuns. Brian o îndemnase pe Rebecca să-i înscrie la cursuri de sporturi nautice şi să-i 
trimită la o tabără YMCA—, ceea ce ea a şi făcut. 

Apoi i l-a cumpărat pe Hat Trick—. 

Hat Trick era un cal tânăr, solid, din rasa Hanovra, adus din Germania de Trevor Berown, cel care 
câştigase medalia de argint la Jocurile Olimpice şi care îi fusese antrenor Rebeccăi. Rebecca nu e genul 
care să se laude singură, însă am auzit că la optsprezece-nouăsprezece ani fusese selecţionată pentru 
echipa de echitaţie a Statelor Unite. După ce se măritase păstrase legătura cu Trevor şi el îi trimitea 
adesea fotografii cu mânji care promiteau, tot cu gândul la portofelul burduşit al lui Brian. 

Brian le cumpărase părinţilor lui o casă în Palm Beach cu mulţi ani în urmă şi în lunile de iarnă mergea 
adesea acolo cu Rebecca şi copiii. Câteodată, Rebecca şi Brian mergeau la expoziţii hipice când erau 
acolo şi chiar cu o iarnă înainte să se mute la Wendover l-au văzut pe Trevor prezentându-1 pe Hat Trick 
la Festivalul hipic de iarnă - o competiţie de sărituri la care vin concurenţi din toată America de Nord, 
sperând să câştige premiile grase în bani. Hat Trick avea doar cinci ani şi participa la o cursă cu 
obstacole joase, din cauză că era tânăr şi nu avea experienţă, dar plutea peste ele ca o gazelă. 

Rebecca şi-a dat seama că Hat Trick avea tot ce trebuia ca să ajungă campion la sărituri. De fapt, 
judecând după preţ - de ordinul sutelor de mii, după cum zicea Linda Barlow -, avea chiar potenţial de 
campion olimpic. Era mult mai mult decât îi trebuia, dar s-a entuziasmat şi Brian, obsedat de hochei cum 
era, a fost încântat de nume, aşa că l-a pus pe Trevor să trimită calul la Wendover, ca să-i facă Rebeccăi 



o surpriză de ziua ei, în aprilie. Mai încolo, Rebecca mi-a povestit că Hat Trick a ajutat-o cel mai mult să 
se adapteze la Wendover. îşi pusese ceva în gând. 

Mamie Lang, care e membră veche a Clubului Westfield, mi-a spus că toată lumea se aştepta ca 
Rebecca să se înscrie în club, ca să profite de dotări şi să se antreneze. Westfield are două manejuri 
acoperite, mai mulţi grăjdari special angajaţi şi câţiva antrenori foarte pricepuţi, însă Rebecca a preferat 
să-l păstreze pe tânărul „Tricky“ acasă, împreună cu Betty şi Serpico, un cal de sărituri ceva mai bătrân. 
A amenajat manejul care se afla deja pe proprietate şi a construit o serie de obstacole. îl antrena 
personal, în fiecare zi. în lunile de vară, clubul Westfield organizează săptămânal competiţii amicale de 
antrenament. 

Westfield ţine câteva concursuri de nivel C la începutul verii şi apoi unul de categoria AAîn august. La 
fel ca la concursul de iarnă din Palm Beach, aici vin călăreţi din toată ţara ca să concureze pentru Grand 
Prix la sărituri, care îi aduce câştigătorului suma de 100 000 dolari gheaţă. Scopul concursurilor de 
antrenament este să le dea călăreţilor începători posibilitatea să câştige experienţă. Antrenorii de la 
Westfield şi din crescătoriile de prin împrejurimi aduc uneori la concursurile de antrenament cai tineri, 
care promit, doar ca să-i obişnuiască cu atmosfera competiţiilor hipice, greu de suportat de unii dintre ei. 
Aşa a procedat şi Rebecca în vara aceea, ducându-1 pe Hat Trick la mai multe concursuri. 

Mamie s-a grăbit să-mi telefoneze după ce a văzut-o pe Rebecca prima oară la Westfield cu Hat Trick. 

— Calul ăla a fenomenal, Hildy, a zis. Toţi antrenorii au rămas cu gura căscată când l-a dat jos din 
remorcă. Cu toate că nu era un concurs cu premii, ea şi Linda Barlow îi împletiseră coama şi coada. 
Arăta ca la carte. Harnaşamentul şi cizmele îi străluceau de cât fuseseră lustruite. L-am auzit pe unul 
dintre antrenori spunându-le studenţilor lui că aşa ar trebui să arate un cal când apare în public, indiferent 
că e un concurs de antrenament ori nu. 

Linda Barlow mi-a spus după câtva timp că Rebecca era foarte atentă la felul cum erau îngrijiţi caii. 
Oricând ai fi intrat în grajd, nu găseai fir de murdărie. Şeile şi hamurile erau lustruite după absolut 
fiecare partidă de călărie. Plus că Rebecca i-a arătat Lindei cum să împletească coama calului. Nu în 
codiţe lălâi, legate cu elastic, aşa cum ne prindeam noi părul când eram copiii, ci codiţe mici, strânse, 
perfect simetrice, care urmau linia grumazului, întocmai ca o bordură zimţată pe o sculptură din onix. 
Rebecca a învăţat-o pe Linda cum să folosească uneltele de pe vremuri ca să împletească părul calului şi 
să renunţe la banderolele elastice. Nici nu mă mir că făcuseră senzaţie când veniseră prima oară la club. 

Mamie mi-a povestit cât nerv a arătat calul chiar şi înainte să intre în manej. 

— întâi a stat drept, cu capul sus, Hildy. Pe urmă s-a ridicat în două picioare şi a făcut un fel de salt în 
aer, la fel ca lipiţanii pe care-i vezi la circ. Cât despre Rebecca, ea călărea ca un maestru. Râdea de 
ţopăielile lui şi îl tot îmboldea. L-a mânat în manej în galop mărunt. Au făcut un tur, la obstacolele înalte. 
Calul n-are nici măcar şase ani, ţine seama. Şi Rebecca, are aşa un stil... A sărit toate obstacolele fără 
probleme, dar pe ultimul l-a sărit dinadins invers, ca să fie penalizată. 

— Da’ de ce? m-am mirat eu. 

— Aşa se cuvenea. Calul ei le-o luase cu mult înainte celorlalţi. Sunt unii care vin la concurs fără să fi 
câştigat măcar o dată panglica albastră la categoria lor. Pentru ei contează mult. Rebecca a fost penalizată 
şi panglica a fost dată unui cal de şaptesprezece ani. Apoi Rebecca şi-a urcat minunăţia de cal în rulotă şi 
l-a dus singură acasă. 

în timpul verii Rebecca a luat parte la mai multe concursuri şi oamenii s-au obişnuit cu ea încet, încet. 
Tot de la Mamie am aflat că începuseră şi ceilalţi să împletească coamele şi cozile cailor când se 
prezentau la concurs şi că se îmbrăcau în ţinute tradiţionale, aşa cum făcea Rebecca. 



— E de modă veche şi asta farmecă pe toată lumea, mi-a explicat Mamie. Chiar le dă un exemplu 
tinerilor despre cum trebuie prezentaţi şi îngrijiţi caii. Când o vezi, înţelegi ce înseamnă călăria cu 
adevărat. 

Mamie era vrăjită de Rebecca şi mi-a spus că vrea să luăm odată masa împreună, toate trei. I-am 
promis că vin, însă i-am dat numărul de telefon al Rebeccăi. Mă gândeam că s-ar înţelege mai bine doar 
ele două, la o sticlă de vin, fără să mă aibă pe mine în preajmă şi să mă audă cum sorb Diet Cola. Dar n-a 
fost să fie. Mamie a sunat-o pe Rebecca de două ori ca s-o invite la cină şi Rebecca a refuzat politicos de 
fiecare dată. Mamie s-a înţepat, i s-a părut că e luată de sus şi... asta a fost. 

Mi s-a întâmplat odată să o văd şi eu pe Rebecca concurând cu Hat Trick. Era marea competiţie de 
nivel AA pe care clubul Westfield o organiza în august. Rebecca se înscrisese cu Hat Trick la Grand Prix 
- cel mai dificil şi extenuant traseu. Câştigătorul primea 100 000 de dolari. Mamie are obiceiul să dea un 
prânz într-un cort, chiar alături de manejul unde are loc întrecerea. Fondurile strânse la masă merg la o 
organizaţie de caritate, mai precis la un cămin din Salem pentru femei agresate fizic. Eu rezerv 
întotdeauna o masă şi invit clienţi. E un loc minunat, unde poţi să-i aduci pe cei care vor să-şi cumpere 
case în zonă. Terenurile clubului sunt minuţios îngrijite. Oriunde te uiţi vezi cai superbi şi oameni 
eleganţi. Una dintre clientele mele, care era aşezată la masa mea, tot exclama încântată că se simte ca 
într-o reclamă de-a lui Ralph Lauren. Am zâmbit înţelegător. Casa pe care ea şi soţul ei voiau s-o 
cumpere arăta şi ea întocmai ca într-o reclamă de Ralph Lauren şi ar fi putut-o avea pentru modesta sumă 
de un milion şi jumătate. 

Brian McAllister rezervase şi el o masă, la care erau aşezaţi câţiva prieteni de-ai lor din Boston, 
veniţi s-o vadă pe Rebecca şi Hat Trick. Făceau multă gălăgie - se vedea cât de colo că o luaseră pe 
şampanie cam devreme. Brian m-a prezentat când am sosit. Cei mai mulţi dintre „prieteni“ s-au dovedit a 
fi oameni de afaceri, cunoscuţi de-ai lui Brian. Pe câţiva mi i-a prezentat drept parteneri. Fiecare era 
însoţit de câte o nevastă frumoasă, care mie mi-a părut cam prostuţă şi care era îmbrăcată niţel cam prea 
elegant, având în vedere ocazia. Două din ele purtau pălării, de parcă veniseră la cursele de cai de la 
Ascot— nu alta. Aici suntem în Noua Anglie. Oamenii vin în ţinute lejere de vară la dejunul de caritate de 
la Westfield. Scot, fostul meu soţ, mi-a spus că sunt pornită din principiu împotriva femeilor mai tinere şi 
mai drăguţe. întotdeauna ţi se par proaste sau ridicole, îmi spunea. 

Se înşela. Nu despre toate femeile care sunt mai tinere şi drăguţe cred asta. 

De pildă, pe Rebecca am luat-o mereu în serios. 

Mamie a aranjat să am o masă lângă manej. Până să înceapă concursul am luat prânzul: somon poşat cu 
fasole verde, cartofi noi şi căpşuni proaspete cu frişcă. Barul servea toate băuturile pământului. în jurul 
meu şampania curgea în valuri. Stăteam cu ochii aţintiţi spre manej. Când a început Grand Prix-ul, Mamie 
a venit şi a pus două scaune alături de mine. Era însoţită de Allen Mansfield, şeful antrenorilor de la 
Westfield. Mă bucuram să-i am alături, fiindcă ştiau să-mi spună câte ceva despre fiecare călăreţ. Care 
din ei se calificase pentru Olimpiadă. Care dintre cai erau valori consacrate şi care erau tinere talente 
promiţătoare. 

Cei mai mulţi dintre concurenţii de la Grand Prix erau profesionişti care aveau propriile lor herghelii 
în zonă sau în alte părţi ale ţării. Unii dintre caii lor erau renumiţi în lumea concursurilor hipice. Aşa că, 
atunci când a văzut-o pe Rebecca aşteptând în zona de încălzire, Mamie a început să se agite (băuse deja 
mare parte dintr-o sticlă de şampanie de când se aşezase lângă mine) şi aproape că a strigat: 

— Uite-o, ea e, chiar ea, Al! 

Allen a pufnit şi a clătinat scârbit din cap. 



— Calul e prea tânăr pentru concursul ăsta, e de părere Allen! a strigat Mamie către mine, cu toate că 
stăteam chiar lângă ea. 

— Şşş, am făcut eu. Brian e cu prietenii lui chiar la masa de alături. 

— Hopa, a chicotit Mamie. 

— Chiar e prea tânăr, a bombănit Allen. N-are nici un motiv să-l scoată la concurs aşa devreme. 

— Arată trăsnet, am zis. 

Mamie îl privea pe Allen râzând. 

— îi pare rău că nu e el antrenorul, mi-a şoptit. Calul e pregătit pentru Grand Prix, zic eu. I-am văzut la 
mai multe concursuri, toată vara. Plus că Rebecca a promis că va dona toţi banii căminului, dacă câştigă. 

— Da, da’ n-ai văzut-o la un concurs de sărituri de calibrul ăsta - parcurs clasic cu baraj la 
cronometru, a zis Allen. Un cal tânăr s-ar putea să nu facă faţă. 

Grand Prix-ul are două etape. Mai întâi, toţi participanţii parcurg un traseu cu obstacole dificile, dintre 
care multe au peste un metru jumătate înălţime. Multe dintre obstacole sunt oxere, înalte, dar şi late. 
Traseul mai cuprinde sărituri peste tufişuri, sărituri grupate, când calul trebuie să facă unul sau doi paşi 
mici între două garduri înalte, şi triple, un şir de trei garduri aflate la câţiva paşi distanţă unul de altul. 
Dacă un cal parcurge întreg traseul fără să dărâme vreo bară ori să refuze să sară, atunci se merge la 
etapa superioară, de departajare. 

Asta înseamnă că se merge pe un traseu diferit, cu aceeaşi serie de sărituri. De data asta, câştigător e 
calul care termină cel mai repede, sărind peste toate obstacolele. Este partea cea mai interesantă din 
cursă. Călăreţii sunt uneori nevoiţi să mai rotunjească colţurile ca să câştige câteva secunde, dar în felul 
ăsta calul îşi poate ieşi din ritm şi lucrurile se complică. La departajare, calul trebuie să aibă totală 
încredere în călăreţ. Face o săritură, aterizează, apoi călăreţul îl mână repede înapoi şi se trezeşte în faţa 
unui obstacol neaşteptat. Cea mai bună pereche cal-călăreţ este cea în care calul, după multe 
antrenamente dure cu călăreţul, e convins că, de vreme ce călăreţul îl crede în stare de ceva, atunci chiar 
e în stare. Dacă ai de-a face cu un cal timid sau nehotărât, atunci îţi trebuie ani de zile ca să clădeşti o 
astfel de încredere. Dar sunt şi cai puternici şi curajoşi care pot face faţă unei asemenea încercări chiar 
de la o vârstă mai tânără. Rebecca, se vedea cât de colo, era încredinţată că Hat Trick poate face faţă. 

Allen, care stătuse cu ochii pe ei doi toată vara, credea cu tărie că nu poate. 

Când a început concursul, Mamie şi Allen o priveau mai ales pe Rosemary Hines, o vestită călăreaţă 
americană, şi calul ei, Tango. Eu mă uitam la Rebecca şi Hat Trick, aflaţi la intrare. Hat Trick n-avea 
astâmpăr. Tropăia, făcea câte o jumătate de pas înapoi, însă, de fiecare dată când el se ridica pe 
picioarele din spate, ea se lăsa în faţă şi apoi îl mâna în cercuri strânse. După ce s-a mai potolit, l-a bătut 
uşor cu palma pe grumaz. Apoi am văzut-o ridicând ochii şi făcând semn cu mâna cuiva aflat la celălalt 
capăt al manejului. Mi-am încordat privirea ca să-mi dau seama cine e. Era un bărbat. îşi croia drum prin 
mulţime, îndreptându-se spre poarta de intare, şi am văzut că Rebecca i-a strigat ceva. Mi-am zis că 
probabil e un antrenor cu care lucrase Rebecca, dar când s-a apropiat am văzut că e Peter Newbold. 

Ce căuta Peter Newbold la concursul hipic de la Westfield? 

Am aruncat o privire spre masa lui Brian şi am văzut că erau cu toţii atenţi la adversara Rebeccăi. 
Când Tango a doborât o bară mulţi dintre ei au chiuit de bucurie şi Mamie, indignată, le-a făcut semn să 
tacă. Rosemary Hines a executat ultima săritură şi mulţimea din tribune şi din cort a izbucnit în aplauze. 
Se prezentase bine, din câte îmi dădeam eu seama, dacă nu puneam la socoteală bara doborâtă. 

Venise rândul Rebeccăi. Când Hat Trick a intrat la trap în manej, cei de la masa lui Brian s-au 
dezlănţuit. Chiuiau şi fluierau, aşa că Mamie le-a cerut din nou să tacă. 



— Dacă speriaţi calul Rebeccăi? a zis ea în şoaptă, înfuriată. Sfinte Sisoe, mi s-a adresat după aia, 
unde au crescut oamenii ăştia? 

Rebecca îl mâna pe Hat Trick în galop mărunt la celălalt capăt al manejului. Aştepta fluierul de 
pornire. 

— Uite, mi-a zis Mamie, îl învârteşte pe lângă gardul ăla cu reclama Union Savings Bank, ca să se 
obişnuiască. Calul lui Rosemary s-a speriat de ea când a fost să sară. 

Allan a mormăit ceva ce nici una din noi n-a înţeles, drept care ne-am apucat să râdem pe înfundate. 
Apoi s-a auzit fluierul. Rebecca a înclinat politicos din cap în direcţia arbitrilor şi l-a mânat pe Hat Trick 
spre primul obstacol. 

N-am să vă plictisesc cu amănunte. Am să spun doar că Rebecca şi Hat Trick făceau totul să pară o 
joacă. S-au apropiat de fiecare obstacol cu pasul potrivit şi săritura în sine a fost executată fără efort, cu 
graţie şi stil. Pe cât se părea, Hat Trick prefera să meargă mai încet decât era necesar şi, de câte ori îl 
îndemna Rebecca, se încorda puţin, depărta picioarele din spate şi se repezea înainte. Când au trecut şi 
de ultimul obstacol, invitaţii lui Brian au sărit în picioare şi au aplaudat. Mamie aplauda şi ea, ba chiar 1- 
a împuns pe Allan cu cotul, în joacă. Hat Trick a tresărit când a auzit aplauzele şi s-a ridicat de câteva ori 
pe picioarele din spate în timp ce Rebecca îl îndemna să facă turul manejului. Râdea văzând cât de 
binedispus e calul şi îl mângâia pe gât. Apoi au ieşit din manej. 

— S-ar zice că mai are destulă energie pentru proba de baraj, i-am zis lui Allen. 

— Lui nu-i place viteza, în schimb ea e o călăreaţă pe cinste. Mai vedem, a spus Allen încet. 

Linda Barlow îi aştepta pe Rebecca şi Hat Trick la ieşire. L-am căutat din priviri pe Peter Newbold, 
dar nu mai era în locul dinainte. Poate că doar trecuse pe lângă manej cu Elise şi se aşezaseră undeva, în 
tribune. Poate că venise s-o vadă pe Rebecca în concurs. Cine ştie dacă nu cumva terapia însemna, între 
altele, şi că trebuia să revină la concursurile hipice, iar acum venise ca s-o verifice. La masa lui Brian 
toţi se felicitau, plesnindu-şi palmele ridicate ca la volei şi sorbind cu poftă din şampanie. 

Patru cai, între care şi Hat Trick, se calificaseră pentru proba de baraj. Primul cal, Dante, călărit de 
Michael Wallace, a sărit toate şapte obstacolele într-un timp foarte bun - 49 de secunde. Al doilea 
concurent, Linda Randolph, a doborât o bară şi a terminat în 54,3 secunde. După Linda a venit Leslie 
Carter pe celebrul ei Romulus. Au terminat cu bine, dar în 51,5 secunde. Aşa că Rebeccăi îi rămânea să-l 
bată pe Dante. 

— Ce zici, Allen? am întrebat în timp ce Hat Trick intra la trap în manej. 

— Cred că, dacă e deşteaptă, termină traseul fără penalizări, chiar dacă nu scoate un timp bun. La ce 
bun să distrugă încrederea calului riscând prea mult? 

S-a auzit al doilea fluier şi Rebecca s-a îndreptat spre primul obstacol. Cronometrul nu porneşte decât 
după ce calul a sărit peste primul obstacol, aşa că Rebecca nu s-a grăbit. însă după ce au aterizat l-a dus 
în galop rapid şi a cotit-o spre al doilea obstacol. După următorul obstacol, înalt şi drept, trebuia să te 
întorci brusc înapoi, spre alt obstacol vertical. Acest al doilea obstacol vertical îi făcuse probleme 
calului care doborâse bara. De fapt, nici unuia dintre cai nu-i venise uşor să-l sară. întorcându-se, caii îşi 
pierdeau echilibrul, încurcau paşii, astfel încât se trezeau prea aproape de al doilea obstacol. De asta 
lovise calul Lindei bara cu picioarele din spate. Allan îmi explicase că toţi călăreţii cotiseră prea din 
scurt. Când Rebecca se apropia de primul obstacol vertical, Allan a clătinat din cap şi a murmurat: „Prea 
repede, prea repede“. Hat Trick a strâns picioarele sub bărbie şi, la jumătatea săriturii, când trupul lui 
era elegant arcuit la câteva palme deasupra barei de sus, Rebecca şi-a mutat greutatea şi a răsucit calul în 
aer. Ceilalţi cai nu fuseseră în stare să se răsucească decât la doi paşi după obstacol. Când a aterizat, Hat 



Trick n-a avut nevoie să-şi recapete echilibrul schimbând piciorul: era deja pe piciorul bun, perfect 
echilibrat, şi aşa s-a îndreptat spre al doilea obstacol, pe care l-a trecut fără să se forţeze. Ca să se 
apropie de următorul obstacol, ceilalţi călăreţi ocoliseră în galop un gard viu şi se îndreptaseră frontal 
spre obstacolul dublu. Rebecca s-a hotărât să o ia prin faţa gardului. L-a sucit pe Hat Trick imediat ce a 
trecut de obstacolul dinainte şi a ajuns, la distanţă de doar trei paşi, în faţa primului din cele două 
obstacole duble. 

— Doamne, Dumnezeule! a exclamat Mamie. 

— Nebuna dracului! a făcut Allen. 

Mi-era şi frică să mă uit, dar n-am întors privirea. Hat Trick parcă se pregătea să refuze. Trupul i s-a 
crispat şi a dat să întoarcă capul, dar Rebecca a ridicat cravaşa şi l-a plesnit scurt peste flanc, chiar în 
spatele piciorului ei, şi, în acelaşi timp a scos un fel de răcnet animalic. Hat Trick a uitat că nu voia să 
sară şi, cu toate că aterizase un pic cam aproape din prima săritură, a trecut obstacolul, dar a aterizat cam 
prost pentru al doilea. Rebecca s-a înfipt în şa, i-a dat pinteni la următorii doi paşi, după care ni s-a părut 
că femeia aia micuţă a ridicat ditamai calul şi l-a trecut peste al doilea obstacol, aproape trăgându-1 de 
urechi, aplecată peste gâtul lui. Au aterizat fără să atingă bara de sus. Mulţimea a explodat, toată lumea 
ovaţiona. Rebecca a trecut uşor ultimele garduri şi a terminat în 47,3 secunde. Câştigase Grand Prix-ul. 

Cei de la masa lui Brian erau din nou în picioare, cu mâinile pe sus. Brian îşi ştergea o lacrimă. 
Spectacolul ne ţinuse cu răsuflarea tăiată. Le-am zâmbit lui Mamie şi lui Allen, care erau amândoi cam 
posomorâţi. 

— Femeia asta şi-o caută, ori, dacă nu, o să bage pe altcineva în mormânt, a zis Allen. 

— Mda, nu mai am curaj nici să merg cu maşina pe aici, după ce-am văzut astăzi, a spus Mamie. 

— Da’ de ce? Ar trebui să te bucuri, Mamie, am spus. Banii merg la cămin. 

— Mă bucur, mi-a răspuns. Doar că mi s-a făcut rău văzând că cineva se joacă cu viaţa calului. 

— Dar n-a păţit nimic, am zis. 

Sigur, nu mă pricep la concursuri hipice aşa cum se pricep ei. Mie îmi păruse, la fel ca şi celor mai 
mulţi dintre spectatori, că asistasem la o demonstraţie uluitoare de curaj şi forţă, atât din partea calului, 
cât şi a călăreţului. 

Allen şi Mamie clătinau din cap şi Allen a înjurat din nou. După care Mamie s-a dus să-l felicite pe 
Brian. 

La sfârşitul concursului, după ce au primit medaliile, primii trei clasaţi fac o tură la galop în manej. 
Atunci l-am zărit iarăşi pe Peter Newbold. Stătea într-o tribună, pe gradena cea mai de jos, nu departe de 
cortul nostru. Rebecca i-a zâmbit când a trecut prin faţa tribunei. S-a ridicat în scări şi a fluturat mâna, iar 
el a ridicat ochii spre ea, cu mâna streaşină la ochi, ca să se ferească de soare. Dacă erai aşezat jos, ca 
el, era greu s-o vezi în lumina orbitoare a soarelui în după-amiaza aceea de august. 


10 Young Men’s Christian Association (Asociaţia Creştină a Tinerilor) - asociaţie cu filiale în toată lumea, fondată în 1844 la Londra, care 
organizează activităţi cu caracter religios, educativ şi sportiv. 


11 Tripleta / Triplu Campion - termen folosit (mai ales în hochei şi fotbal) pentru a desemna repetarea unei performanţe de trei ori la rând. 


12 Competiţie hipică organizată în oraşul cu acelaşi nume, la care asistă membri ai casei regale britanice. 




Şapte 


Am mirosit ceva necurat în legătură cu Rebecca şi Peter la puţină vreme după concursul de la 
Westfield, de fapt, chiar în săptămâna în care băieţii lui Frank au lucrau acasă la familia Dwight. Era într- 
o miercuri seara şi a doua zi aveam de încheiat un contract de vânzare. O vânzare mare. O casă nou 
construită în Gloucester, cu privelişte spre râu, la preţul de aproape un milion. De data asta cumpărătorii 
erau aduşi de mine şi casa era oferită de Wendy. Era o seară ploioasă de la începutul lui octombrie şi eu 
verificam hârtiile pentru a doua zi. în acelaşi timp terminam o sticlă de Pinot Noir, un vin bun, pe care îl 
luasem în grabă din maşină când ajunsesem acasă. încerc să mă abţin şi să nu beau toată sticla odată, însă 
dacă nu o termin sunt nevoită să mă duc înapoi şi să încui sticla începută în portbagaj. Ce m-aş face dacă 
una din fete ar veni fără să mă anunţe şi ar găsi o sticlă pe jumătate goală în dulap? Dacă o termin, o pot 
ascunde liniştită în coşul de gunoi din bucătărie. Aşa că în noaptea aia, fiindcă ploua cu găleata, m-am 
hotărât să termin sticla. Chiar îmi prindea bine, mă încălzea. Pe deasupra, mai aveam şi motiv de 
sărbătoare. A doua zi dimineaţa aveam să primesc un cec gras. 

Când am pus hârtiile într-un dosar, mi-am dat seama că lipsea asigurarea pentru casă a cumpărătorului. 
Nu avea intenţia să fie de faţă la încheierea tranzacţiei, aşa că îmi trimisese documentul printr-un serviciu 
de curierat. Rămăsese pe biroul meu. Am nevoie de altă secretară, mi-am zis dând peste cap ultimele 
picături din sticlă. Mă ajuta Kendall, fiica prietenei mele, Alice, care îşi întrerupsese cursurile la 
facultate timp de un an. Pur şi simplu nu avusesem vreme să intervievez şi să angajez pe cineva care să se 
priceapă cât de cât. Eram blocată. A doua zi dimineaţă nu aveam cum să trec pe la birou. Banca era în 
Beverly, adică în direcţia opusă, şi la ora aia se circula cu greu. 

Când m-am apucat să beau câte un păhărel, la câteva luni după ce m-am întors de la Hazelden, m-am 
jurat că n-am să dau nici un telefon, să trimit vreun e-mail sau să conduc maşina după ce am sorbit chiar 
şi o picătură de alcool. Şi mă ţinusem de cuvânt. Ei, în seara aceea mi-am dat seama că sunt niţel pilită, 
dar în nici un caz ameţită. Mi-ar fi luat zece minute să merg cu maşina până la birou, hai cel mult 
cincisprezece, ţinând seama că ploua. Aveam să conduc cât puteam de încet. 

Mi-am tras pelerina de ploaie peste cap şi am fugit afară, la maşină. Am ajuns în scurtă vreme pe 
serpentinele din Pig Rock Lane. Cinstit vorbind, aş fi putut conduce până la birou cu ochii închişi. Şi nici 
măcar ameţită nu eram E adevărat, mi s-a întâmplat - şi nu de puţine ori - să conduc cu un ochi închis, ca 
să văd o singură şosea, şi nu două. Asta a fost înainte să merg la Hazelden, fireşte. în acea seară de 
octombrie conduceam încet şi chiar mă bucuram de atmosfera oarecum sinistră: frunzele se învârtejeauîn 
lumina farurilor ca nişte lilieci înnebuniţi, ştergătoarele se mişcau frenetic. Nu mai era nimeni pe şosea 
într-o noapte aşa ploioasă. Ce plăcut e să fii singur pe şosea, să aluneci pe drumul ca o panglică neagră şi 
udă, care cobora răsucindu-se spre oraşul adormit. 

Când am oprit în parcarea din spate, am văzut cu uimire că în biroul lui Peter de la etaj ardea lumina. 
Miercurea nu avea consultaţii. în parcare era Ablvo-ul lui şi alături, încă o maşină, un Land Cruiser 
argintiu. Am parcat alături de maşina lui Peter, am coborât cu grijă şi am luat-o pe după casă spre scara 
de la intrare. Am mers pe verandă spre intrarea laterală, care este mai aproape de biroul meu. Acolo m- 
am încurcat un pic, căutând cheia. Am prea multe chei şi asta îmi dă totdeauna bătaie de cap. Căutând 
cheia de la uşă am scăpat legătura pe jos, taman în tufele de azalee plantate pe lângă verandă. 

Am înjurat, bineînţeles, şi m-am hotărât să sar jos de pe verandă pe gazon. Mi-era teamă că, dacă mă 
duc la scară, cobor şi ocolesc, n-am să mai ţin minte în care tufă căzuseră cheile. Aşa că mi-am făcut 
vânt, dar, fiindcă iarba era udă, am alunecat şi am căzut în fund. Conform legii lui Murphy, chiar în clipa 



aia Peter Newbold a deschis uşa laterală şi a ieşit pe verandă. 

— E cineva aici? a întrebat cu nelinişte în glas. 

Am sărit în picioare. Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că, dacă mă dau sprintenă, poate par şi trează. 
Eram la câţiva paşi de Peter şi cred că a fost cât pe ce să facă un atac de cord când m-a văzut ţâşnind 
dintre tufele de la picioarele lui. 

— Ce dracu’...? a strigat şi s-a dat înapoi clătinându-se. 

De fapt, chiar se ţinea cu mâna de piept. Apoi a zis: 

— Hildy? Tu eşti? 

— Eu sunt, Peter, cine altcineva? 

Era ceva vreme de când nu mai încercasem să vorbesc fără să se vadă că mi se împleticeşte limba. 

— Am scăpat cheile... p’ormă... am... alunecat când... le căutam 

M-am aplecat şi am căutat puţin prin tufă. Mă străduiam să mă mişc încet, cât mai firesc, dar ploua şi 
iarba era alunecoasă. La un moment dat era să cad iarăşi. Noroc că am reuşit să mă prind cu mâna de 
marginea verandei. 

— Stai, a zis Peter. Te ajut eu. 

N-aş băga mâna-n foc, dar părea amuzat. Când beau, mă apucă paranoia. De la dezalcoolizare mi se 
trage. Nu pot scăpa de ideea că oricine îşi dă seama fie şi doar că m-am uitat la o sticlă de băutură. Dar, 
dacă stăm să ne gândim, cine ar putea spune despre altcineva că e un pic ameţit pe o noapte ca asta? 
Ploua cu găleata, aşa că vă închipuiţi cât de uşor era să aluneci. 

Peter a coborât de pe verandă şi, după câteva secunde, a scos cheile din tufă şi mi le-a întins. 

— Mersi, Peter, am zis. 

Am luat-o spre maşină, iar el s-a urcat la loc pe verandă, fără să-şi ia ochii de la mine. 

— Ia stai, am zis râzând şi m-am întors spre biroul meu. N-am apucat să iau... lucrul pentru care 
venisem 

M-am apropiat hotărâtă de locul unde stătea Peter pe verandă şi i-am spus: 

— Mă ajuţi să urc, Peter? 

M-a privit cu atenţie. 

— Poate ar fi mai bine să o iei pe trepte. 

— Nu, pe aici e mai scurt am zis şi am dat să pun piciorul pe marginea verandei. 

Peter a întins mâna, m-a înşfăcat de braţ şi m-a ajutat să mă ridic. De data asta, în loc să scap cheile, 
m-am izbit de uşa laterală, trăgându-1 pe Peter după mine. Uşa biroului meu e la picioarele scării care 
urcă spre biroul lui Peter. Lângă uşă e o masă pe care e o ferigă în ghiveci. Dacă depărtezi masa de 
perete, tragi sertarul care e în spate. Aşa am şi făcut, urmărită din priviri de Peter. 

— Am să folosesc cheile astea. întotdeauna ţin o dublură aici, i-am explicat. încă un rând de chei ale 
maşinii... pentru... maşina dracului. 

Am dus mâna la gură. Mi se întâmplă rar să vorbesc urât, şi de obicei doar când beau. 

— Tâmpenia aia de Range Rover cu dichiseli moderne are încuietori automate şi tot timpul rămân pe 
dinafară. 

— Dar... ai cheile. Ti le-am dat eu adineauri, a zis Peter. 

— Ştiu, ştiu, am zis închizând sertarul. 

De fapt, habar n-am cum, uitasem că îmi găsise cheile. Eram zăpăcită şi îngrijorată gândindu-mă la ce 
şi-ar putea închipui. Poate că-şi zicea că sunt băută. 

— Sigur n-ai nimic, Hildy? m-a întrebat Peter când am deschis uşa biroului. 



— Bineînţeles, i-am spus pe un ton hotărât. Mulţumesc pentru ajutor. Cred că te aşteaptă pacientul. 

Peter s-a fâstâcit un moment, apoi a zis: 

— Sunt singur. Mai aranjam nişte hârtii... 

— Parcă am văzut încă o maşină. 

— Da? O fi, mai sunt unii care parchează aici peste noapte. 

— Ei, atunci, mulţumesc, am zis. 

— Precis n-ai păţit nimic? Dacă te-ai lovit cumva când ai căzut, mi-ar face plăcere să te duc acasă. 

— Poftim? m-amrătoit la el. Sunt bine mersi. 

Sigur, a doua zi dimineaţă mi-ampus tot felul de întrebări. Să-şi fi dat Peter seama că băusem? Ştia că 
fusesem la dezalcoolizare? La întrunirile Alcoolicilor Anonimi din Newburyport (unde mersesem timp de 
câteva săptămâni după încheierea tratamentului, aşa cum mi se prescrisese) văzusem o tânără care era şi 
pacienta lui Peter şi uneori ne întâlneam când venea la cabinet. Mă întrebasem de multe ori dacă îi 
mărturisise lui Peter că mă văzuse la întruniri. Acolo se presupune că nimeni nu cunoştea pe nimeni. 

Ce vezi aici, ce se spune aici, rămâne aici după ce pleci. Era mica poezie pe care o recitam împreună 
la sfârşitul şedinţelor, stând în picioare şi ţinându-ne de mâini, ca o ceată de tâmpiţei zâmbitori. După 
asta ne plecam capetele şi spuneam „Rugăciunea seninătăţii şi la sfârşit spuneam din nou, tot ţinându-ne 
de mâini, „Veniţi şi data viitoate. Dacă vreţi, se poate, şi meritaţi. Abia atunci cei din dreapta şi stânga 
mea îmi dădeau în sfârşit drumul, după ce mă strânseseră uşor de mâini, şi puteam să plec. 

Ia mai duceţi-vă dracu’, ziceam în sinea mea după ce ieşeam pe uşă. Adevărul e însă că-mi era milă de 
cei care veneau la întruniri. Şi vouă v-ar fi. Câte-am auzit acolo! Un tip avea un caniş la care ţinea foarte 
mult; într-o noapte geroasă de iarnă îi dăduse drumul afară şi după aia adormise, beat turtă. Dimineaţa 
găsise câinele îngheţat pe prag. O femeie, beată fiind, îşi scăpase bebeluşul din braţe şi îi fracturase 
craniul. Erau oameni cu probleme, carevasăzică. Dar dacă femeia pe care o văzusem la întrunirile de la 
Newburyport îi povestise lui Peter că mă văzuse acolo, iar el credea că sunt la fel ca oamenii ăia? 
Gândul ăsta nu mi-a dat pace tot drumul până la Beverly. După ce am încheiat tranzacţia, nu mi-a mai 
părut mare lucru. Tocmai luasem un comision de treizeci de mii de dolari. Avea să-mi fie de mare ajutor 
să scap de ipotecă. Puţine femei de pe North Shore se puteau lăuda cu afaceri atât de reuşite. Cum şi-ar fi 
putut închipui cineva, în afară de fiicele mele, nişte fete caraghioase, nerecunoscătoare şi răzgâiate, că am 
o problemă cu băutura? 

Când m-am întors la Wendover, m-am dus la bancă să depun banii. Chiar când parcam, am văzut-o pe 
Rebecca McAllister deschizând uşa Land Cruiserului ei argintiu, ca să se urce băieţii. Ei, sigur, sunt o 
mulţime care au Land Cruiser pe aici. Argintiul e o culoare populară, dar tot m-am oprit şi m-am uitat la 
ea câteva clipe. Parcă-mi aduceam aminte să fi văzut o maşină asemănătoare parcată în spatele biroului în 
seara dinainte. Rebecca le spunea ceva băieţilor cât s-au urcat în maşină, dar după ce a închis uşa şi s-a 
întors m-a văzut şi mi-a făcut semn cu mâna. 

— Salut, Hildy, mi-a spus zâmbind. 

I-am zâmbit şi eu şi i-am făcut semn cu mâna, iar ea a venit spre mine. 

— Am tot vrut să te sun, mi-a zis. 

— Da? Ce s-a întâmplat? 

Rebecca şi-a privit mâinile câteva clipe. 

— Mi-e puţin cam peste mână. Ai fost de faţă când m-am certat cu Cassie Dwight pe plajă astă-vară. 
Firma soţului ei, Patch, ne-a făcut toată ţevăraia din casă şi aş mai avea nevoie de ceva. Am construit un 
mic atelier în spatele casei. M-am apucat din nou să pictez... 



— Ce grozav! Nu ştiu dacă ţi-am spus, dar fiica mea e sculptoriţă. O vreme a şi pictat. 

— Nu, n-am ştiut, s-a extaziat Rebecca. 

Era veselă, ca în ziua când văzuse mânzul, când îi arătasem casa prima oară. Atunci era plină de viaţă, 
nu copleşită de griji, fără astâmpăr, aşa cum o văzusem şi cum o văzuseră şi alţii în lunile care urmaseră. 

— Mă rog, a continuat ea cu un zâmbet sfios, tu îi cunoşti pe soţii Dwight de multă vreme. Chiar că nu 
ştiu ce să fac. E clar că ea nu mă poate vedea în ochi şi mă gândesc să angajez pe altcineva, doar ca să nu 
am de-a face cu ei. Pe de altă parte, n-aş vrea să creadă că angajez pe altcineva ca să le dau peste nas... 

— Rebecca, i-am tăiat eu vorba, n-aş crede să ţină Cassie minte „cearta“ voastră. Are prea multe pe 
cap, după cum îţi poţi da seama. Zău, cred că a şi uitat. Am să-l sun pe Patch la birou să-l întreb dacă e 
dispus să vină să facă o estimare. Dacă sunt supăraţi, ceea ce nu cred, au să-ţi spună că au deja prea 
multe comenzi. Dar, pe cât ştiu eu, le-ar prinde bine ceva de lucru. Şi cred că relaţia voastră s-ar 
îmbunătăţi dacă Patch ar veni să lucreze la tine. 

— Aşa mă gândeam şi eu, a spus Rebecca zâmbind. Hildy, a adăugat, mi-ar face mare plăcere să vii să 
vezi ce-am mai făcut prin casă. Ai putea veni să luăm prânzul sau să bem ceva într-o zi? Mai toată 
săptămâna sunt singură acolo cu copiii şi m-aş bucura să vină cineva la noi. 

Aş fi vrut să văd ce îmbunătăţiri făcuseră la fosta casă Barlow, chiar eram curioasă, aşa că i-am spus 
că mi-aş bucura să-i fac o vizită şi ne-am înţeles să mă duc marţea următoare. I-am spus că am să vin de 
la serviciu, să nu pregătească nimic special, că am să fac un scurt tur al casei şi am să plec. 

— Ba nu, a insistat ea. Rămâi la masă. 

— Bine, am încuviinţat după o clipă de şovăială, gândindu-mă cu părere de rău la portbagajul maşinii. 

La urma urmei, mi-ar fi prins bine să ies un pic. Prea eram singură. Pe deasupra, chiar eram curioasă, 

voiam să văd casa. 

După ce am terminat la bancă am trecut pe la birou să văd dacă mai apăruse ceva nou şi pe urmă m-am 
hotărât să mă duc să văd ce făceau băieţii lui Frank la casa familiei Dwight. îmi spusese că s-ar putea să 
găsească un om să lucreze acolo. Sau cel mult doi. Când am ajuns, am fost uimită să găsesc mai multe 
camionete parcate în faţă, între care şi monstrul portocaliu al lui Frank. Pe aleea casei era un container de 
gunoi, plin cu moloz şi alte resturi. înăuntru am numărat cinci oameni - cam aţâţi avea Frank în extrasezon 
- care munceau pe rupte. în living, mocheta fusese scoasă şi în locul ei rămăsese podeaua de lemn 
lustruit. Un lucrător dădea al doilea rând de vopsea pe pereţi. în bucătărie am găsit încă unul, care vopsea 
tavanul. Dar şi mai uimită am fost să văd doi oameni care potriveau un frigider de inox, nou-nouţ, în 
locaşul unde stătuse cel vechi, o rablă ruginită. Picioarele lui Frank, îmbrăcate în blugi, şi ghetele de 
lucru, bine uzate, ieşeau de sub masca unei chiuvete noi, strălucitoare, tot de inox. Aş fi recunoscut 
cizmele alea oriunde le-aş fi zărit. 

— Tu eşti, Frank? 

A ieşit cu grijă de sub chiuvetă şi mi-a zâmbit. 

— Da’ ce credeai, Hildy? 

— Am rămas cu gura căscată. De unde-ai scos toate astea? 

— Păi, chiuvete am avut întotdeauna o grămadă, prin curte. Oamenii le aruncă una, două. Asta a fost 
comandată de cineva, care i-a găsit o mică zgârietură pe spate, uite aici, a zis arătându-mi cu degetul. N-a 
mai vrut-o. De fapt s-au hotărât că vor cu totul altceva. Au aşteptat prea mult, aşa că n-au mai putut-o 
returna pe asta şi-au rămas cu ea în braţe. Mi-au dat-o mie. Se potriveşte la fix. Iar Patch poate să o lege 

la instalaţie când vine acasă. Aia de-o aveau era în ultimul hal. 

> 

S-a ridicat, şi-a şters palmele de blugi şi s-a uitat atent la cum fusese vopsit tavanul. 



— Şi frigiderul? 

— E nou-nout. 

» 

— De unde l-ai luat? 

— îl aveam eu. Astăzi toată lumea vrea frigidere de inox. Da’ chiar că înviorează bucătăria, nu-i aşa, 
Hil? 

într-adevăr, nici n-ai zice cât pot să schimbe o bucătărie un frigider şi o chiuvetă noi, plus un strat 
proaspăt de vopsea. Frank stătea sprijinit cu coatele de masă şi îmi zâmbea. 

— Credeam că băieţii sunt trimişi în altă parte. 

— Ei, i-am luat de acolo pentru câteva zile. Proprietarul casei ăleia din Manchester... ce crezi că 
poate face, o să găsească pe altcineva să-i cureţe terenul în două zile? E bine aşa. Chiar ne prinde bine să 
mai lucrăm şi înăuntru. Patch e băiat de treabă. Ştiai că a lucrat pentru mine vreo două veri? 

Cum v-am mai spus, nu sunt genul siropos, dar acum m-am dus la Frank şi i-am strâns mâna cu 
amândouă mâinile mele, aşa cum face Wendy Heatherton. 

— Mulţumesc, Frank... din suflet. 

— Cu plăcere, Hildy, a răspuns cu ochii în pământ. 

Nu cred să mi se fi părut: era un pic îmbujorat la faţă. Iar despre mine, ştiu că îmi ardeau obrajii. 

Acum multă vreme, când abia terminasem liceul, am fost îndrăgostită de Frankie Getchell. N-am s-o 
pot ierta niciodată pe Mamie Lang că le-a povestit fetelor într-o seară, cu ani în urmă, când aveam câteva 
pahare la bord. 

— Ce, cum? ţipau fetele tăvălindu-se de râs. 

— Hai că-i tare, mami! strigau. 

Râdeau aşa de tare, că se înecau. 

— Ei, asta a fost şi basta, am recunoscut eu chicotind. 

Eram cherchelită şi vedeam partea comică a lucrurilor. Ele nu-1 ştiau pe Frank decât aşa cum arată 
acum Plus că - fireşte - îl mai şi comparau cu tatăl lor, care era un tip bine şi a avut totdeauna grijă de 
cum arată. 

— Arăta mai bine... la vremea aia, am zis. 

— Adică arăta ca un pitic tânăr, în loc să fie bătrân? a zis Tess bolborosind. 

— Pfuuuui, făcea Emily. Pfffuuuiii! 

E adevărat, Frank e mic de statură. Şi îndesat. Dar la liceu nu doar eu credeam că n-arată rău. Sigur, nu 
era făţos, în schimb era vânjos şi sexy şi am petrecut o vară întreagă făcând amor cu el în bărci luate cu 
împrumut. Era vara de după absolvire. Mamie şi cu mine eram chelneriţe la Clubul de yachting din 
Wendover, iar Frankie muncea la docurile de alături - construia şi repara bărci. După ce terminam treaba 
şi toţi membrii clubului plecau, administratorul clubului - un tip grozav, pe nume Jim Randall - dădea 
voie angajaţilor să bea ceva. Cu timpul am început să ne invităm prietenii după ce se încheia programul, 
li băgăm pe furiş pe o uşă dosnică şi terminam băuturile plătite din cotizaţiile piperate ale membrilor 
clubului. 

A fost o nebunie! Era vara lui ’68 şi tuturor ne plăcea să ne credem hipioţi, însă doar Frankie Getchell 
era cu adevărat. îşi lăsase părul lung şi fuma iarbă - sau cel puţin aşa spunea toată lumea. Eu aveam 
obiceiul să scurtez drumul când mă duceam la lucru, trecând prin şantierul de la docuri. Eram îmbrăcată 
în uniforma de chelneriţă de la club - fustă bleumarin până la genunchi şi bluză albă cu mâneci scurte. El, 
gol până la brâu şi asudat, şlefuia chila unui yacht mare. N-am fost o adolescentă frumoasă, dar nici urâtă 
n-am fost. De fapt, mi s-a spus de câteva ori că semăn cu Grace Slick şi căutam să accentuez asemănarea, 



purtând părul lung, despletit, breton şi machiindu-mă cu creion dermatograf gros. Frankie fusese în clasă 
cu vărul meu, Eddie, şi venise să se joace la noi acasă când eam copiii. Eu mă făceam că nu-1 văd, însă el 
găsea întotdeauna câte ceva să-mi spună. Cred că-1 distra numele meu. „Uite-o şi pe Hildy. Şase, vine 
Hildy“, îngâna el pe melodia unui cântec foarte popular la vremea aia. „Hildy Goo-oo-d.“ 

N-aveţi cum să vă faceţi idee cât de bine arăta atunci dacă nu l-aţi văzut decât acum Era mişto, pe 
stilul dur. Făcea o muncă grea şi de asta era numai muşchi. Vara era mai bronzat ca alţii din cauza 
strămoşilor lui anawam, iar când îi auzeam vocea mă treceau fiori, cu toate că mă străduiam să nu-i dau 
atenţie. Ei, şi într-o seară a apărut la una dintre micile noastre petreceri de la club. Pe la mijlocul verii, 
clubul de yachting ajunsese micul nostru bar clandestin. Ascultam muzică la radioul cu tranzistori adus de 
cineva - Beaties, Bob Dylan, Jefferson Airplane, Hendrix - beam, fumam şi dansam Poliţia a venit de 
două ori în vara aia, dar de fiecare dată cineva stătuse de şase în biroul preşedintelui clubului, care era la 
etajul de sus, văzuse maşina poliţiei, ne avertizase şi noi ne înghesuiserămîn depozitul de băuturi, timp în 
care Jimîi convinsese pe poliţişti că nu e nimeni în afară de el în club. 

în acea primă seară când Frank a venit la club, eram un pic ameţită şi - puţin zis - mi-a făcut plăcere 
să-l văd. Cei mai mulţi băieţi din Wendover aveau deja părul mai lung, dar al lui Frank era lung cu 
adevărat, şi îi acoperea ochii, ca un breton. Era nevoit să aplece puţin capul într-o parte când se uita la 
tine şi, fiindcă era cam ruşinos, părul îi cădea la loc peste ochi atunci când lăsa privirea în pământ. 

în seara aia, după ce am băut câteva beri, ne-ampus pe taclale. M-a întrebat dacă aveam de gând să mă 
duc la facultate, m-a întrebat despre taică-meu. Părinţii lui muriseră amândoi de cancer, la şase luni unul 
după celălalt, când Frankie nici nu terminase liceul. Singurul frate, Dave, era în Vietnam Frank locuia 
singur în casa cu mansardă la faţadă, acolo unde locuieşte şi azi. După o vreme am ieşit pe chei şi 
Frankie a văzut o barcă cu motor legată la ţărm îl ajutase pe proprietar să lanseze la apă un yacht cu doar 
câteva zile înainte. Era foarte mândru de cum lucrase şi voia să-mi arate. Pe vremea aia toţi lăsau cheile 
în bărcile amarate la debarcader. Cine să le ia de acolo? Ei bine, Frankie şi cu mine le-am luat, cât a fost 
vara de lungă. în acea primă noapte am pornit barca cu motor şi, cu toate că erau valuri cam mari, am 
străbătut în viteză golful Wendover. Frankie mergea în zigzag printre bărcile ancorate acolo, parcă urma 
un traseu de slalom ştiut doar de el. Am tras lângă o barcă cu pânze lungă - un yacht la care îl văzusem 
lucrând în ultimele săptămâni. Am legat barca la pupă şi Frankie s-a suit pe punte. Apoi a întins mâna şi 
m-a tras şi pe mine sus. 

Pe atunci eram numai piele şi os. 

Avea cheia lăzii cu vinuri. Ne-am aşezat la provă şi am băut vin direct din sticlă. N-am prea vorbit. Ne 
priveam pe furiş, apoi ridicam ochii spre cer, zâmbind sfioşi. Atunci am fumat prima ţigară cu marijuana. 
L-am sărutat pe Frankie Getchell. După câteva zile ne-am întors la aceeaşi barcă, doar că, după ce ne-am 
sărutat am coborât sub punte. Pentru mine a fost prima oară. Şi acum, dacă simt un iz de ulei de lămâie, 
gândul mă duce la cala întunecată şi la uleiul de lămâie cu care Frankie îmbibase scândurile vechi, uscate 
de sare. Ne-am strecurat în cuşetă şi Frankie şi-a lipit trupul tare de mine. Apa lovea plescăind coca şi eu 
eram îmbătată de mirosul de sare şi lămâie, dar şi de mirosul primitiv de bărbat şi de sex. Barca se înălţa 
pe valuri, cobora şi se legăna. Marea era agitată şi n-am să uit cât trăiesc ce primejdios şi palpitant era 
totul. Şi durerea plăcută a acelei prime dăţi, care a ţinut câteva zile şi îmi făcea inima să bată ori de câte 
ori mă gândeam la ea. 

O bună bucată de vreme am pus problemele mele cu Scott - mai ales acelea legate de sex - pe seama 
faptului că Frankie fusese primul meu iubit. Lui Frankie îi plăcea să fie mai dur, nu prea mult, doar cât 
trebuie. Avea încredere în el şi prelua comanda cu un fel de umor. Da, avea o vigoare, o forţă 



cuceritoare, pe care nu le dădea la iveală decât când făcea dragoste şi, de ce să nu recunoaştem, fetelor le 
place să fie luate în stăpânire. Cel puţin subsemnatei îi place. Iar când vara s-a sfârşit şi am plecat la 
universitate, am plâns tot drumul. Tata nu înţelegea ce e cu mine. Ar fi făcut atac de cord dacă ar fi ştiut 
că mă încurcasem cu Frankie Getchell. 

în toamna aia Frankie a fost luat la armată şi a făcut Crăciunul în Cambogia. După război s-a întors în 
Wendover. Eu terminasem facultatea şi revenisem şi eu. împreună cu soţul meu, Scott Aldrich. Rar mi se 
întâmpla să mă gândesc la vara petrecută cu Frank. Se maturizase, dar arăta cam şleampăt. A fost o 
noapte, cu ani în urmă, când treaba mergea aşa de rău cu Scott, că am avut o tărăşenie pe care o regret şi 
acum, mai ales că Frank pare că se amuză. Eram beată. Nimeni nu-i perfect. Acum sunt în faza de 
refacere. Precis ştie şi el, ca toată lumea, aşa că ar face bine să nu mai zâmbească pe sub mustaţă de câte 
ori mă vede. 

Echipa lui Frankie a terminat lucrul la casa Dwight vineri dimineaţă. I-am lăsat la birou o sticlă de 
scotch în semn de mulţumire şi un bilet în care îi spuneam să-mi trimită mie factura. 

Sanderson m-a sunat vineri după-amiază. N-aveau cum să ajungă la Wendover în weekendul ăla. Poate 
în următorul. Am sunat toţi agenţii imobiliari din comitatul Essex, doar-doar oi găsi posibili clienţi 
cărora să le arăt casa cât era încă în bună stare. Am găsit doi clienţi, însă nici unul n-a fost câtuşi de puţin 
interesat. Ştiam că Patch şi Cassie erau la capătul puterilor după câte excursii fuseseră nevoiţi să facă cu 
Jake în timp ce eu le arătam casa clienţilor. 

— Ei, m-a întrebat Cassie când s-au întors acasă duminică, ai vreo ofertă? 

— Nu, am zis. Dar tot mai sper ca Sandersonii să fie interesaţi. Poate vin săptămâna viitoare. Până 
atunci, haide să deschidem casa pentru vizionare. 

în living, Jake ţipa şi se învârtea pe loc. 

— Nu prea s-a obişnuit cu schimbările, a spus Cassie încet. îi lipseşte mocheta. 

Ne-am aşezat la masă şi o vreme l-am ascultat pe Jake. Apoi m-am ridicat să plec şi Cassie a încuiat 
uşa în urma mea. 



Opt 


Marţea următoare am plecat de la birou la şase şi am traversat oraşul, îndreptându-mă spre casa 
Rebeccăi. în altă zi aş fi luat-o pe Adantic Avenue şi apoi pe Wendover Rise, însă Rebecca îmi spusese 
să vin pe la şase şi jumătate, aşa că aveam ceva timp de pierdut. Am intrat pe strada unde copilărisem, 
Hat Shop Hill Road, un drum dosnic ce duce la Rise. Unii dintre clienţi se distrează de minune pe seama 
numelor de străzi din oraşul nostru. Gingerbread Hill, Old Burial Hill, Pig Rock Lane şi Hat Shop Hill 
Road— nu sunt decât câteva dintre ele. Numele au povestea lor. Pe Gingerbread Hill a fost pe vremuri o 
brutărie, pe Old Burial Hill se află într-adevăr un cimitir care e monument istoric, la un colţ al Pig Rock 
Lane se spune că se găsea odată o bucată de stâncă în formă de porc; pe vremea aia era drum de care, dar, 
când l-au lăţit ca să poată circula automobilele, au luat piatra de acolo. Lui Scott îi plăceau poveştile 
astea, fiindcă el era din Midwest, Michigan, dintr-un oraş a cărui istorie începuse odată cu linia de 
asamblare, aşa că istoria locală îl atrăgea mult mai mult decât pe mine. Eu una, până nu mi-a spus el, 
habar n-am avut că pe Pig Rock Lane chiar fusese odată o stâncă în formă de porc. 

Pe Hat Shop Hill Road, strada abruptă pe care crescusem, fusese odată un magazin de pălării. La drept 
vorbind nu era chiar o prăvălie, ci casa unei femei care avea gust şi ţinea o mică afacere cândva, după 
1800. Casa noastră era la numărul 20. La numărul 20 se află şi acum o casă, dar nu e casa în care am 
crescut. După ce a murit tata, am vândut-o şi am împărţit banii cu sora mea, Lisa, şi fratele meu, Judd. 
Asta a fost acum vreo zece ani. Cei care au cumpărat-o au dărâmat-o şi au construit o casă căreia mulţi îi 
spun „hardughia". S-a vorbit mult în oraş despre demolarea casei familiei Good. Mulţi au încercat să mă 
consoleze, însă tuturor le-am spus adevărul. Nu mai era de multă vreme căminul meu. Şi nici nu ţinusem 
niciodată prea mult la ea - fusese doar o casă de ţară veche şi dărăpănată. Tata fusese întotdeauna de 
părere că oamenii au dreptul să facă ce vor cu lucrurile care le aparţin. 

— Da, dar amintirile... ziceau oamenii. 

Nu toţi, dar cei mai mulţi ziceau aşa. Abia împlinisem doisprezece ani când a murit mama. E multă 
vreme de atunci, aşa că puţini îşi mai aduc aminte azi. 

Rar mi se întâmplă să merg pe Hat Shop Hill Road, dar în seara aceea, în drum spre casa Rebeccăi, am 
luat-o pe acolo şi m-am oprit în faţa numărului 20. Clădirea era într-adevăr o hardughie, pentru că era 
mare, dar avea un aspect sărăcăcios. Faţada era placată cu piatră, iar restul pereţilor erau acoperiţi cu un 
fel de folie de vinilin. Acoperişul avea mai multe frontoane false. Amprenta casei în care copilărisem ar 
fi încăput uşor în livingul noii clădiri. Cu toate astea, spre deosebire de multe alte construcţii noi, asta se 
potrivea cu terenul. Aşa îmi păruse ori de câte ori trecusem pe acolo, însă numai în seara aia, când 
mergeam la Rebecca, am înţeles de ce. Constructorul nu tăiase copacii ca să elibereze terenul, aşa cum 
fac cei mai mulţi în ziua de azi, fiindcă costă mai puţin să tai copaci decât să construieşti pe lângă ei. 
Aici constructorul păstrase mare parte din copacii mari şi nu tăiase decât câţiva, care erau prea aproape 
de casă. Mi-ar plăcea să pot spune că mi-au dat lacrimile când am revăzut bătrânul arţar unde ne 
„puneam" când jucam v-aţi ascunselea. L-am văzut, într-adevăr, doar că, spre deosebire de alţii, 
dulcegăriile nu sunt genul meu. Era doar un copac la umbra căruia ne jucam. Acum se află în faţa unei 
case cu aer condiţionat şi hiaturi de marmură în bucătărie. Din familia noastră n-a mai rămas nimic în 
Wendover în afară de mine şi fantoma unei case vechi, strivită sub 560 de metri pătraţi de duşumele, 
granit şi gips carton. 

Când am ajuns la fosta casă Barlow, am rămas cu gura căscată, trebuie să recunosc. Auzisem că alde 
McAllister făcuseră ceva ca lumea acolo, dar nici prin gând nu-mi trecuse că vechea casă Barlow ar 



putea arăta aşa de... fermecător. Că tot veni vorba, de-atunci nu i-am mai spus decât casa McAllister. 

Când am coborât din maşină, m-a întâmpinat un ciobănesc german uriaş, care s-a năpustit la mine 
lătrând cât putea de tare, cu părul de pe ceafă zburlit. Poate că unii s-ar speria văzând un câine cum vine 
drept spre ei, dar eu mi-am dat seama din felul cum alerga că nu era prea sigur de el şi, în ciuda mărimii, 
că era tânăr, un câine adolescent. Când m-am lăsat în jos şi am bătut cu palma pe genunchi, s-a apropiat 
dând frenetic din coadă, cu limba atârnând. 

— Da, da, m-ai speriat. Bravo ţie, bestie, i-am murmurat. 

S-a trântit pe o parte ca să-l mângâi pe burtă. Copiii Rebeccăi se dădeau într-un leagăn de frânghie 
atârnat de un copac din curte, supravegheaţi de o tânără. Rebecca a ieşit ca să mă întâmpine. 

— Văd c-ai făcut deja cunoştinţă cu Harry, a zis ea aplecându-se şi bătând câinele pe pieptul masiv. 

Harry a apucat-o cu dinţii în joacă de încheietura mâinii, însă ea l-a dojenit plescăind din limbă şi el i- 

a dat drumul pe loc, după care şi-a cerut iertare dând din coadă. 

Rebecca m-a prezentat lui Liam şi Ben, apoi bonei, Magda. Băieţii crescuseră de când îi văzusem 
ultima oară. Dacă i-aş fi văzut printre alţi copii, nu i-aş fi recunoscut, dar îmi dau seama că, pe măsură ce 
îmbătrânesc, îmi e tot mai greu să deosebesc copiii unii de alţii. Nu le mai dau atâta atenţie ca înainte. Pe 
de altă parte, pe Harry l-aş fi ochit într-o clipă într-un şir de ciobăneşti germani - dacă ar fi fost nevoie. 
Harry avea un caracter de milioane, pe când băieţii erau doar băieţi, şi atât. 

Ziua era pe sfârşite, soarele sta să asfinţească. Ultimele raze zăboveau pe vârfurile copacilor, 
vopsindu-le în roşu, galben şi portocaliu, de păreau nişte torţe aprinse pe cerul albastru-cenuşiu, tot mai 
întunecat cu fiecare clipă. 

— Ce seară splendidă, am zis. 

— Da, e ora de aur, a răspuns Rebecca zâmbind. 

— Ora de aur? 

— Da, e un termen folosit în cinematografie sau în arta fotografică. Am jucat în vreo două filme acum 
mai mulţi ani - n-ai cum să fi auzit de ele - şi într-unul trebuia să filmez o scenă pe plajă în timpul aşa- 
numitei „ore de aur“. Pentru filmul ăla tâmpit am îngheţat până la os trei zile pe plajă doar ca actorii 
principali să se poată săruta în timpul orei de aur. 

— Vasăzică ora asta de aur e ora asfinţitului? 

— Nu, e chiar înainte de apusul soarelui. Sau imediat ce răsare. Este chiar prima sau ultima oră de 
lumină din zi, aşa ca acum Atmosfera e deosebită, neobişnuită. Se datorează purităţii luminii, unghiului 
la care se află soarele şi felului în care coboară spre orizont. Lumina e oarecum filtrată. Ei, sigur, acum, 
de când m-am apucat de pictură, sunt mult mai atentă la lumină decât eram atunci, când tremuram pe plajă 
ca să filmăm scena. Sunt zile când nu mă gândesc decât la lumină. 

Abia atunci am văzut cu adevărat lumina mişcându-se în valuri deasupra dealurilor din depărtare. Cu 
capul lăsat într-o parte, Rebecca îşi privea copiii. Părea atât de mulţumită văzându-i cum se zbenguie în 
ceea ce, cu o vorbă care mă încântase, numise o atmosferă deosebită, acea oră de aur. 

— Vezi cum sunt umbrele băieţilor? Toate umbrele sunt lungi, dar nu întunecate. Lumina e mai blândă. 
Contrastul e mai mic şi totul e învăluit într-o nuanţă aparte, un fel de albăstreală. Ia priveşte culoarea 
trandafirilor... Ei, da’ ce m-o fi apucat? Hai să intrăm, a râs ea. 

— E fascinant, am spus. Ora de aur. 

în mintea mea am numit-o întotdeauna ora de cocktail. O oră de aur, fără discuţie. 

Am luat-o spre casă. Pe treptele de la intrare, patru dovleci scobiţi rânjeau la noi printre dinţii ştirbi, 
ca nişte smintiţi; feţele şi ochii triunghiulari, acoperiţi de mucegai, se scofâlceau văzând cu ochii sub 



soarele cald de toamnă. 

Văzută din curte, casa arăta mai mult sau mai puţin ca vechea fermă Barlow: o casă albă, în stil 
colonial, cu obloane negre la toate ferestrele. Abia după ce intrai îţi dădeai seama că fosta căsuţă era 
acum un foaier deschis, asemenea unei mansarde imense, o cameră frumoasă, cu grinzi la vedere şi 
duşumele lustruite. Pereţii fuseseră dărâmaţi şi căminul masiv devenise centrul unei camere vaste, fiind 
înconjurat de canapele supradimensionate, tapisate cu catifea scumpă, în nuanţe de roşu închis şi auriu. 
Peste tot erau aruncate perne mari şi mici, perne decorative îmbrăcate în mătase în culori vii şi ţesături 
care păreau a fi aduse din India. Am traversat camera şi am intrat într-un coridor care era un fel de solar 
cu pereţi şi tavan din sticlă. Pardoseala era din piatră albastră, lucioasă. De-a lungul pereţilor, pe rafturi, 
se înşirau ghivece de pământ cu plante aromatice şi flori. într-un colţ era un lămâi. 

La capătul coridorului începea partea nouă a casei. Nu era nici prea mare, nici prea mică. Oriunde 
întorceai privirea vedeai lucruri care păreau să fi fost acolo dintotdeauna şi fiecare se potrivea cu 
celelalte. Am trecut printr-un hol, pe lângă o mică bibliotecă şi o sufragerie, şi am ajuns într-o bucătărie 
spaţioasă, vopsită în alb - o încăpere frumoasă şi plăcută. în mijloc era o masă de lucru cu blat de 
marmură, şi pe ea o sticlă de vin roşu, deschisă, cu două pahare alături. Unul era pe jumătate plin. 

— Eu beau roşu, dar, dacă îţi place mai mult vinul alb, deschidem altă sticlă. 

De mult nu mi se mai întâmplase să dau de cineva care nu-mi ştia „povestea". De obicei, când mă duc 
în vizită, oamenii zic: 

— Hildy, avem tot felul de băuturi: Cola, Cola dietetică, apă minerală, apă plată... 

Rebecca îmi oferise vin într-un mod atât de firesc şi de nevinovat, că am fost cât pe ce să-i spun să-mi 
toarne un pahar de Pinot Noir, din care bea şi ea. M-am abţinut şi i-am răspuns: 

— Cred că deocamdată am să beau un pahar de apă... şi am mormăit ceva despre nişte medicamente 
pe care chipurile le luam, dându-i de înţeles că în seara aia anume nu beam alcool. 

Că altminteri beau când mă văd cu cineva, aşa cum face şi ea. Aşa cum fac toţi oamenii cumsecade din 
lume. 

— Am nişte mâncare pe foc, a zis Rebecca. Sper că mănânci carne de vită. 

— Da, sigur. 

— O las pe Magda să le dea de mâncare băieţilor. între timp îţi arăt atelierul meu, după care ne 
întoarcem aici şi mâncăm, a zis Rebecca întinzându-mi paharul cu apă. 

A mai luat o gură de vin şi mi-a zâmbit din nou, aşa cum ştie numai ea, cu ochii. 

Am mai stat un pic de vorbă, aşa că, atunci când am ieşit să vedem atelierul, se întunecase. 

— Ar trebui să caut o lanternă, dar e aproape lună plină, a zis ea când am ieşit din casă pe uşa din 
spate. Sper că nu te deranjează întunericul, Hildy. Brian mă tot bate la cap să pun nişte proiectoare afară, 
da’ eu nu pot să le sufăr. 

— Şi pe mine mă calcă pe nervi, am zis. 

Şi chiar aşa este. Habar n-am din ce pricină, oamenii care se mută aici, mai ales dacă vin din oraşe 
mari, ca Boston şi New York, nu se simt bine pe întuneric şi se hotărăsc să-şi lumineze casa şi curtea de 
parcă ar vrea să fie văzuţi din spaţiu. Mie una îmi place întunericul şi mi-a părut bine să văd că şi 
Rebecca era la fel ca mine. 

Luna, aproape plină, se ridicase roşie şi rotundă deasupra orizontului. în jurul nostru dansau umbre şi 
lumini. Harry ţopăia pe lângă Rebecca, bucuros de plimbarea pe întuneric. Am luat-o pe o cărare, pe 
lângă un grup de brazi canadieni, şi am ajuns la o căsuţă care avea un perete întreg făcut din panouri de 
sticlă. Rebecca a deschis uşa, a bâjbâit puţin până a găsit întrerupătorul şi a aprins lumina. Atelierul avea 



trei pereţi vopsiţi în alb şi un perete din sticlă. îmi închipui că ziua aveai de acolo o privelişte minunată 
spre câmpiile mlăştinoase. Tablourile ei, peisaje marine, erau imense şi păreau a fi lucrate în stilul 
impresionist abstract. Nu sunt expert în materie de artă, însă fiica mea a urmat Şcoala de Design din 
Rhode Island şi s-a ţinut o vreme de pictură, înainte să se apuce de ceva care aduce mai mulţi bani - 
sculptura. (Stă în Brooklyn, împreună cu o prietenă, într-un apartament la mansardă care nu are instalaţie 
de canalizare. Chiria o plătesc eu.) 

Tablourile Rebeccăi erau pline de culori naturale - nisipiu şi nuanţe de albastru şi verde. Amîntrebat- 
o dacă le pictase după fotografii sau în aer liber. Mi-a explicat că pânzele de mari dimensiuni erau pictate 
în atelier, dar pe unele dintre cele mai mici le pictase afară, acolo unde se termină Wind Point Road. 

— E un loc foarte frumos, am zis. Chiar la capătul drumului, aproape de plajă e o casă. E a lui Peter 
Newbold, ştiai? 

Am vorbit fără să mă gândesc şi abia după aia mi-am zis că Rebecca s-ar putea simţi stânjenită fiindcă 
eu ştiam că e psihiatrul ei, dar ea s-a luminat la faţă când i-am pomenit numele şi a zis: „Ştiu“. A scos o 
pânză mare de undeva, din spate, şi a spus: 

— Asta e pictată după o fotografie făcută din curtea lui. 

— Ce frumos! am exclamat. Vasăzică ai fost acasă la Peter şi Elise? 

N-am făcut niciodată terapie, aşa că atunci nu ştiam dacă e sau nu ceva obişnuit ca pacienţii să se 
împrietenească cu doctorii. Mi se părea normal ca soţii McAllister şi Newbold să se simtă bine împreună 
toţi patru şi chiar nu vedeam de ce n-ar fi prieteni. 

— Da... ei, de fapt n-am fost niciodată în casă. Făceam fotografii prin apropiere şi Peter a apărut pe 
plajă. Eram în faţa casei lui, dar nu ştiam a cui este. 

Stăteam faţă în faţă cu Rebecca, aşa că mi-am putut da seama că minte. Am crezut că o să adauge ceva, 
însă ea a tăcut şi şi-a muşcat buza. Apoi a zâmbit: 

— Ce s-o mai lungesc? Peter mi-a mărturisit că şi el e pasionat de fotografie şi mi-a dat voie să fac 
poze pe terenul lui dacă vreau. 

— A, asta îmi place mult, am zis apropiindu-mă de o pânză uriaşă pe care o ridicase să mi-o arate. 

Nu mă interesa să aflu de ce îmi spusese o minciunică. Tuturor ni se mai întâmplă să spunem o 
gogoaşă, ce mare lucru? însă eu n-aş minţi în legătură cu o lucrare de artă a cuiva. Nu spun că-mi place 
un lucru dacă de fapt nu-mi place. Tac şi gata. Dar tabloul Rebeccăi îmi plăcea cu adevărat. Aproape că 
simţeam mirosul mării. Era foarte frumos. 

j 

— De fapt, fotografia e făcută de Peter, a adăugat Rebecca. Mi-a dat-o când a văzut că-mi place şi pe 
urmă am pictat după ea. 

— Ţin mult la Peter, am zis. E un tip de treabă. Pun pariu că e şi un terapeut foarte bun... 

O pândeam pe Rebecca, să văd ce zice, dar înainte să-mi răspundă s-a întors cu spatele, ca să pună 
tablourile la loc, lângă perete. 

— Mda... de fapt, nu pot spune chiar că îmi aplică o terapie. Mi-a prescris nişte medicamente de care 
aveam nevoie, şi cam atât. Mi-a... da, mi-a schimbat viaţa. în timp am fost la mai mulţi psihiatri care mi¬ 
au prescris diverse antidepresive... Doamne, nici nu te cunosc şi îţi povestesc atâtea, a zis întorcându-se 
cu un zâmbet pe buze. 

îşi adusese paharul de vin cu ea, iar acum l-a luat de pe masa de lucru stropită cu uleiuri colorate şi a 
sorbit din el. M-am bucurat să văd că îi plăcea vinul. întotdeauna bag de seamă felul în care beau ceilalţi. 
Mă bucur să găsesc ceea ce îmi pare a fi un alt amator de băuturi alcoolice. Aveam o bănuială cum că 
Rebecca a genul meu. 



— Nu-ţi fie teamă, am căutat s-o liniştesc. Oamenii îmi spun tot felul de lucruri, dar eu nu bârfesc. 

Şi chiar aşa e. Sau, mă rog, nu despre chestiile serioase. 

— Păi, nu prea am ce să-ţi spun. Peter mi-a prescris nişte medicamente care mi-au priit. Acum nu mai 
sunt deprimată. 

— Totdeauna am fost curioasă: ce-ţi fac antidepresivele astea? (Fetele mele iau, amândouă. Eu nu 
vreau să iau pastile.) Cum te simţi după ce le iei? Te calmează? Sau te binedispun? 

— De la cele mai multe te simţi ca dracuk Ca un tâmpit care se zbate prin nămol şi nu ajunge nicicum 
la liman. Dar chestiile pe care mi le-a dat Peter... m-au făcut să mă simt mai bine, puţin câte puţin. într-o 
zi, din senin, am început să simt gustul mâncării. Mâneam o prostioară, o brioşă ori ceva de genul ăsta, şi 
mi-am zis dintr-odată: „E cel mai delicios lucru pe care l-am mâncat în viaţa mea“. De-asta am şi luat 
vreo două, trei kile. Am prins din nou gustul mâncării. 

Aşa era, Rebecca pusese ceva pe ea, dar chiar avusese nevoie. 

— Mi se întâmplă să mângâi câinele şi să-mi spun: „Cum de n-am băgat de seamă ce blană moale are? 
N-am mai atins niciodată ceva aşa de moale“. 

— Ţi-ar sta bine într-o reclamă d-alea pentru medicamente care te vindecă de orice boală, am zis şi 
Rebecca a izbucnit în râs. 

Chiar că mi se părea tentant. După cum înţelesesem de la ea, te simţeai mereu ca la al doilea pahar. 
Nici beat, dar nici treaz şi disperat. Pe cât îmi fac eu idee, aşa ar trebui să te simţi tot timpul. Ne-am mai 
uitat la câteva tablouri şi ne-am hotărât să ne întoarcem în casă şi să mâncăm. 

— Ia-ţi paharul, i-am zis văzând că era să-l uite. 

— A, da, a zis Rebecca şi l-a luat. 

A băut restul de vin din pahar cât a pus mâncarea în farfurii, iar apoi, în timpul mesei, a băut apă, la fel 
ca mine. Vreau, nu vreau, eu sunt atentă la felul în care beau cei de lângă mine. Mă uimesc întotdeauna cei 
care pot să bea doar un pahar sau două de vin şi pe urmă trec pe apă. N-aş fi zis că Rebecca e dintre 
ăştia, da’ uite că era. 

Când am plecat de la Rebecca în seara aia, am coborât pe Wendover Rise, dar în loc să cotesc spre râu 
şi spre casa mea m-am hotărât să o iau pe lângă Getchell’s Cove, ca să văd cum arată luna deasupra apei. 
Mai erau câteva bărci amarate acolo. Am recunoscut vechea barcă cu motor a lui Oatie Clarke, barca cu 
pânze a lui Stein şi cea a lui Weston. Le-am privit cum săltau pe apa care unduia sclipitoare, sub lumina 
aurie a lunii. Mi-am adus aminte de bărcuţa pe care o ţineam pe vremuri amarată în golf. Mi-o dăduse 
Frankie Getchell în vara dinainte să intru la facultate Era o bărcuţă cu pânze, atât de veche că fusese 
aruncată la gunoi, pe care el o găsise, o luase acasă şi o reparase. Peticise găurile din cocă, o vopsise în 
roşu viu şi mi-o dăruise mie. Ba chiar mă învăţase şi să navighez. Nu cred să se mai fabrice bărcuţe din 
astea. N-am mai văzut nici una de multă vreme, dar sunt nişte bărci grozave. Are trincă şi velă mare, 
încap în ea două persoane şi totuşi e atât de mică, încât un singur om o poate manevra fără greutate. Am 
botezat-o Sarah Good, după o strămoaşă de-a mea şi am petrecut multe după-amiezi ieşind cu ea în larg, 
eu, în bikiniul vărgat pe care l-am purtat toată vara, Frank, gol până la brâu, într-o pereche de pantaloni 
lăbărţaţi, stropiţi de vopsea. Abia ne mişcăm unul lângă altul în bărcuţă, încurcându-ne în picioarele 
celuilalt, înjurând şi râzând în timp ce încercam să schimb direcţia ori să merg în zigzag şi mai ales când 
răsturnam barca, ceea ce am izbutit în mai multe rânduri. Nu e chiar floare la ureche să manevrezi o astfel 
de barcă, însă Frank m-a învăţat cum să stau în picioare pe derivor şi să mă folosesc de propria greutate 
ca să o întorc la loc. M-a învăţat cum să mă descurc singură, în caz că nu mai era nimeni cu mine. Aşa am 
deprins meşteşugul navigaţiei. Frank şi cu mine ajunseserăm adevăraţi marinari. Nu schimbam prea multe 



cuvinte, fiindcă nici nu era nevoie. Ridicam pânzele în tăcere, apoi Frank stătea cu spatele sprijinit de 
pupă, cu braţul sprijinit de cârmă şi cu o ţigară în colţul gurii veşnic zâmbitoare. Eu mă aşezam între 
pulpele lui groase şi strâmbe; ţineam trinca cu degetele şi ridicam faţa spre soare. N-am avut decât o vară 
pentru noi. După asta eu am plecat la facultate şi el a plecat la San Francisco, cred. Dar bărcuţa am 
păstrat-o. Un prieten de-al meu avea o remorcă şi m-a ajutat să o scot pe uscat la sfârşitul verii şi s-o duc 
acasă la tata, în curtea din spate, unde a rămas toată iarna. Coca ieşea din zăpadă ca spatele unei balene 
roşii, înconjurată de valuri albe. 

Scott a venit prima oară la Wendover să mă vadă în vara de după anul întâi. Luam schiful lui Butchie 
Haskell ca să ajung la locul unde era amarată bărcuţa mea peticită şi, când ne apropiam de ea, Scott, 
căruia îi plăcea să facă un pic de teatru, ţipa cât îl ţinea gura: „Mamă, ce sprintenă e!“ Râdeam ca nebunii 
şi ne petreceam după-amiaza navigând prin portul Wendover. Vorbeam imitându-i pe Katharine Hepburn 
şi Cary Grant. Sigur, amândoi ne doream să fim Katharine Hepburn. Poate vă vine greu să credeţi, dar 
până când Scott nu mi-a mărturisit că e gay, după aproape şaisprezece ani de căsătorie, n-am avut nici cea 
mai vagă bănuială. 

13 Dealul de Turtă Dulce, Dealul Cimitirul Vechi, Aleea Piatra Porcului şi Dealul Modistei 




Nouă 


„Bună, mamă, Tess la telefon. Grady e bolnav azi. Nimic grav, doar o răceală urâtă. O să stăm cu el 
acasă diseară, aşa că nu e nevoie să vii. Mulţumesc pentru intenţie. A, şi sună-mă când poţi, vreau să 
discutăm despre Ziua Recunoştinţei.“ 

Mesajul era înregistrat pe telefonul meu de acasă. Era vineri seara. 

La scurtă vreme după ce m-am întors de la dezintoxicare, Tess şi Michael au început să mă cheme în 
câte o seară să stau cu băieţelul lor. Cu timpul am început să vin în fiecare vineri - ei îşi dădeau întâlnire 
în oraş, eu aveam întâlnire cu micul Grady. Abia aşteptam să-l văd. N-am să vă plictisesc cu poveşti de 
bunică grijulie. Doar una am să vă spun. Fusesem acolo cu o vinere înainte de cea în care îmi spuseseră 
să nu vin fiindcă Grady e bolnav. Băieţelul avea cam cincisprezece luni. Tocmai îşi terminase „cina“. 

Când fetele mele erau mici, era foarte uşor să le hrănesc. Mai ţin şi acum minte că le dădeam o farfurie 
de plastic cu două sau trei despărţituri, în care puneam mâncarea. Carne, legume, poate şi bucăţi de 
fructe. Le mai dădeam şi o cană cu lapte, din alea care nu pot fi vărsate. înainte de asta le alăptam. 

Mesele lui Grady, de la prima la ultima, sunt chestiuni serioase şi complicate. Aşa a fost de când s-a 
născut. Tess s-a dus la mai mulţi „specialişti în lactaţie“ la puţină vreme după ce a venit cu el de la 
maternitate, fiindcă i se părea că nu suge îndeajuns lapte. După ce s-a rezolvat cu suptul, nu mai scăpa de 
colici, aşa că au consultat tot felul de doctori şi nutriţionişti. I-au descoperit o intoleranţă la lactoză aşa 
că, după ce maică-sa l-a înţărcat, n-a avut voie să bea decât lapte de soia. Lapte, nu, brânză, nu, unt, nu. 
Şi, cu toate că Grady nu avusese prilejul măcar să vadă o alună în scurta lui viaţă, au aflat că un văr din 
partea lui Michael era alergic la alune, aşa că orice aliment bănuit că ar conţine alune sau ulei de alune a 
fost interzis în casa lor. Acum căutau o cale să evite alergia la gluten. 

— Ce-o să mănânce? am întrebat-o pe Tess. Cu ce o să trăiască? 

Tess şi Michael îşi ieşeau din sărite de câte ori întrebam ceva legat de dieta lui Grady. Michael chiar 
mi-a spus într-o zi: „Ne e teamă, când faci comentarii nelalocul lor despre probleme lui de nutriţie, că nu 
le iei în serios şi că... s-ar putea să uiţi şi să-i dai lui Grady ceva ce n-are voie să mănânce“. 

L-am asigurat că ştiu cât de grave sunt problemele lui de nutriţie şi că nici prin cap nu mi-ar trece să-i 
dau ceva care i-ar face rău, cu toate că deseori mă bătea gândul păcătos să-i dau pe furiş o ceşcuţă de 
îngheţată sau o felioară de tort. Copilul nu se îndemna la mâncare, ce vină avea el? în sfârşit, în vinerea 
aia Grady terminase de învârtit prin farfurie piureul de mazăre organică, pastele fără gluten şi burgerul de 
soia şi se uita râzând la mine cum ştergeam tava scaunului înalt pe care stătea când lua masa. 

Mă strigă „Mema“. 

Când îl aud sunt în al nouălea cer. 

Ăsta e încă unul dintre motivele pentru care le sunt recunoscătoare fetelor că m-au trimis la clinică. 
Tess şi Michael nu mi l-ar fi lăsat nici în ruptul capului pe Grady în grijă dacă aş fi băut atât de mult. 
Fiindcă beam prea mult, ăsta e adevărul, şi abia acum îmi dau seama. După câteva luni de abstinenţă - 
luna petrecută la Hazelden şi cele trei care au urmat - mi-am dat seama că pot trăi fără alcool oricât de 
mult aş fi vrut, aşa că nu beam niciodată înainte să mă duc să stau cu Grady. Chiar îmi făcea bine să mă 
abţin o seară sau două pe săptămână. Mi se întâmpla de multe ori să nu beau nici măcar un pahar când mă 
întorceam acasă de la el. Eram aşa de obosită, că mă duceam direct la culcare. 

Şi, cum spuneam, în seara aia, după ce mâncase, Grady se uita râzând la mine, iar eu nu prea ştiam ce 
să fac cu el. Nu ştia decât vreo câteva cuvinte, dar părea fericit să stea pe scaunul înalt, aşa că l-am 
întrebat: 



— Vrei să-ti cânte Mema? 

> 

— Mmrrmmrînnnnnn, a îngăimat el, ceea ce însemna „da". 

Aşa că i-am cântat Good Morning, Sunshine, aşa cum le cântam fetelor împreună cu Scott. Am 
fredonat doar primul vers, pentru că nu-mi mai aminteam restul. Nu mai cântasem de ani de zile. Când am 
terminat, i-am zâmbit, iar el a râs şi a bătut din palme. Apoi a zis „mai“, unul dintre cele câteva cuvinte 
pe care le ştia, şi i-am cântat din nou. 

L-am luat de pe scaun, i-am schimbat scutecul şi l-am îmbrăcat în pijama. M-am aşezat pe canapea şi i- 
am mai cântat câteva cântece, legănându-1 pe genunchi. I-am cântat din Joni Mitchell, pe urmă i-am 
fredonat cântecul lui Billy Holliday, God Bless the Child, dar, bineînţeles, nu mi-a ieşit cum trebuie; 
Scott o imita mult mai bine. Am mai cântat Wild Horses şi câteva cântece scrise de Scott când eram la 
facultate. M-am mirat şi eu că-mi aduceam aminte majoritatea cuvintelor. 

L-am cunoscut pe Scott când mergeam la grupul a cappella de la universitate. Mai târziu, împreună cu 
alţi doi prieteni, am format propriul nostru grup, pe care l-am numit „Clanţele". (Nu întrebaţi de ce; ni se 
părea haios.) Cântam prin cafenelele din Amherst şi Holyoke. Fetele ne luau peste picior fără pic de milă 
din cauza asta. Spuneau că nu pot suferi muzica aia, însă, când erau mici, Scott şi cu mine le 
convinseserăm să cânte cu noi când mergeam undeva cu maşina. Le învăţaserăm să cânte în armonie. 
Emily avea o voce frumoasă şi cânta tot felul de cântece împreună cu Scott. Cred că şi micul Grady are 
ureche muzicală. Se vede că simte ritmul. Dădea din cap în tact cu muzica şi de fiecare dată când 
sfârşeam un cântec ţipa „Mai, mai“. 

Eram topită după el. Tess mi-a spus care fusese primul cuvânt rostit de el: mai. 

Mi se pare normal, doar e nepotul meu. Tess şi Michael n-o să-şi dea niciodată seama cât de mult îmi 
seamănă. Am o bănuială, cum că şi primul cuvânt spus de mine a fost tot „mai" (cu toate că n-am de unde 
şti dacă mintea împâslită a maică-mii l-ar fi înţeles). Ce vreau să spun e că, dacă e vorba să mă bucur, nu 
mi-e niciodată de ajuns. Totdeauna vreau mai mult, întocmai ca micul Grady. 

Aşa că în vinerea aia, după ce mi-am ascultat mesajele, mi-a părut rău că n-am să-l văd pe Grady, dar 
în acelaşi timp am răsuflat uşurată că nu eram nevoită să merg la Marblehead. Era frig şi ploua. Mi-am 
zis că era o seară tocmai bună să aprind focul în cămin şi să mă uit la un film împreună cu câinii mei. 
Sigur, înainte de asta am făcut un drum până la hangarul pentru bărci. îmi dădeam seama că în scurtă 
vreme va trebui să duc vinul în casă. O să fie ger şi căutam o ascunzătoare pe care fetele să n-o poată 
găsi. în pivniţă era un loc unde nu puteai intra decât de-a buşilea - mi se părea perfect. Doar că nu 
apucasem încă să mut vinul. Era aproape opt, se întunecase bine, aşa că m-am întors acasă mergând încet, 
ţinând sticla de gât. Deodată o maşină a intrat pe alee. Am îngheţat, ca un răufăcător prins asupra faptului, 
cu sticla atârnându-mi în mână, ca o armă acum inutilă. 

— Hildy? s-a auzit o voce de femeie. 

Mă uitam cu ochii mijiţi înspre maşină, dar nu puteam vedea nimic din cauza farurilor. Cine să vină pe 
nepusă masă într-o seară ca asta? M-am apropiat de maşină şi am văzut că era un Land Cruiser argintiu. 
La volan, Rebecca. Plângea în hohote, acoperindu-şi ochii cu mâinile. 

— Rebecca, ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat? 

Plângea cu sughiţuri. Mi-am dat seama că stăteam mult prea aproape de drum cu o sticlă de vin în 
mână, la vedere, aşa că i-am zis: 

— Rebecca, scumpa mea, hai în casă. Opreşte motorul şi vino înăuntru. 

Era ceva vreme de când nu mai venise nimeni pe la mine. Cred că în anul când fusesem la clinică 
veniseră pe la mine vreo două prietene bune, şi, fireşte, Tess şi Emily, dar foarte rar. Prin urmare, când 



am intrat cu Rebecca în casă, nu prea mă simţeam în apele mele. Dintr-odată mi-am privit casa prin ochii 
Rebeccăi - îmi vine foarte uşor, de vreme ce sunt agent imobiliar - şi primul lucru pe care l-am văzut au 
fost perechea solitară de cizme de cauciuc de lângă uşa din faţă şi lesele câinilor atârnate în cui deasupra 
lor. Am trecut prin living, eu întrebându-mă dacă era evident că nimeni nu mai stătuse în camera aia de 
mai bine de un an. în bucătărie, pe scurgătoarea de lângă chiuvetă, era o cană de cafea - doar una - şi un 
pahar - doar unul. Le clăteam la robinet în fiecare zi. De gătit găteam când şi când. Mai degrabă luam 
mâncare japoneză în drum spre casă şi o mâneam pe o farfurie de hârtie, aşezată în faţa televizorului, în 
camera de zi. Oare casa mea, acum tăcută şi singuratică, îşi striga atât de tare deznădejdea? M-am repezit 
să aprind mai multe lămpi, dar când am aruncat o privire spre Rebecca am văzut că nu dădea nici o 
atenţie casei. Era prea supărată. Câinii ţopăiau de colo-colo, încântaţi că avem un musafir. Când Rebecca 
s-a aplecat să-i mângâie, până şi bezmetica de Babs i-a lins lacrimile de pe obraji. 

— Să-ţi aduc ceva? am întrebat şi, privind spre sticla pe care o ţineam în mână, am adăugat: Un pahar 
de vin? 

— Un pahar de vin mi-ar prinde bine, Hildy. Mulţumesc din suflet. Mă simt prost că dau aşa, buzna, 
dar treceam pe aici şi când te-am văzut... 

Zâmbea printre lacrimi, aşa cum făcuse în ziua când o întâlnisem prima oară, când era îngrijorată din 
cauza mânzului furat. 

Deci am scos două pahare din dulap. Două pahare. Când am turnat vinul în pahare, un fel de bucurie 
mi-a încălzit inima. Eram din nou om de lume. Beam în compania cuiva. Rebeccăi nu-i trecea prin cap că, 
alături de mine, pornea pe un drum întunecat şi de care ar fi trebuit să se ferească. I-am întins unul din 
pahare şi am privit-o cum îl duce la buzele ei frumoase. Am luat amândouă o înghiţitură bună şi Rebecca 
mi-a zâmbit. I-am răspuns şi eu cu un zâmbet, apoi am luat sticla şi am invitat-o: 

— Hai dincolo, tocmai voiam să aprind focul. 

împreună cu Rebecca am terminat sticla şi după aia aproape am terminat-o şi pe a doua. Ea tot spunea 
„Nu, zău, chiar că trebuie să plec“, dar în acelaşi timp întindea paharul să i-1 umplu. Ştiam că Rebecca e 
un suflet pereche. De multe ori pot spune de cum văd pe cineva dacă are aceeaşi legătură cu alcoolul ca 
şi mine. Unii sunt atât de... plăpânzi când sunt treji, întocmai cum era Rebecca în acea primă zi, la fermă. 
Mă doare-n cot ce leacuri vor să ne vândă alde Peter Newbord; pentru cei ca noi nu există decât un singur 
tratament potrivit; nu glumesc deloc. 

De-abia după ce am terminat prima sticlă şi m-am dus s-o iau pe a doua i-am împărtăşit Rebeccăi 
povestea cu Hazelden. A lăsat-o rece. Multe prietene de-ale ei din liceu ori de la facultate făcuseră cure 
de dezintoxicare. Şi toate s-au reapucat de băutură. O priveam şi nu-mi venea să cred. Mi-au dat 
lacrimile. Vasăzică, cineva îmi spunea că există pe lume o mulţime de oameni la fel ca mine. Nu eram o 
ciudată. Semeni de-ai mei găseai peste tot. 

Mărturisirea mea, micul meu secret, trebuie că i-a dat curaj să-mi spună şi ea de ce era supărată în 
seara aia. Se certase cu Brian. în weekend urmau să meargă la Palm Beach, la părinţii lui, dar se 
certaseră ca chiorii şi rămăsese ca Brian să plece cu băieţii, iar ea să rămână acasă. El plecase, iar ea se 
urcase în maşină cu gândul să meargă la o prietenă, să-şi verse năduful, dar n-a găsit-o acasă. Apoi, când 
trecea pe lângă casa mea, m-a zărit pe alee. 

— Da’ ce s-a întâmplat? am întrebat-o umplându-i paharul. Care-i baiul cu Brian? 

Rebecca a tras aer în piept şi a zis: 

— Ei, ne-am certat pe un fleac. I-am reproşat ceva şi s-a înfuriat. 

— Aha, am făcut eu. Ei, pe cât îmi dau seama o să vă treacă... 



— Aşa cred şi eu, a zis şi a adăugat, o fracţiune de secundă prea iute: Apropo, voiam să lămuresc ceva 
ce-am spus acum câteva seri. Când ai venit la mine. 

— Da? 

— Poate am lăsat să se înţeleagă că Peter Newbold e psihiatrul meu, sau ceva de genul ăsta. în 
realitate, n-am fost la consultaţie decât o dată sau de două ori. Nu e doctorul meu... 

Rebecca e fată deşteaptă, iar dacă n-ar fi băut atât vin, mă îndoiesc că ar fi aruncat vorba asta nitam- 
nisam, tocmai când discutam despre necazurile ei conjugale. Mi-a dat de gândit. Mi-am adus aminte ce 
încântată era când îmi arătase tablourile ei, mai ales cel cu casa lui Peter, şi că mă minţise cum că nu 
fusese niciodată acasă la el. Pofta de mâncare, pofta de pictură... Nu de la medicamente i se trăgea. 
Rebecca era îndrăgostită. 

— Aha, am făcut şi, ca să mă lămuresc cum merg lucrurile, am continuat: Sunt sigură că Peter e un 
doctor a-ntâia. Şi un tip aşa de treabă. Da’ uneori mi-e milă de el. Am impresia că e cam singur. 

Rebecca parcă atât aştepta. 

— Chiar aşa? a întrebat aplecându-se în faţă. Cum adică? 

Eram lângă căminul unde ardea focul, aşezate faţă în faţă, în cele două fotolii confortabile de piele 
roşie pe care le găsise Scott la târgul de antichităţi de la Brimfield. S-a întors cu tot trupul spre mine când 
i-am rostit numele, a aţintit privirea spre faţa mea; ochii ei, acum de un verde închis în lumina palidă a 
tăciunilor, îi cercetau pe ai mei cu o sete mistuitoare. Brusc mi-am dat seama cam cum trebuie să se fi 
simţit Peter Newbold la consultaţiile care ea încerca să mă convingă că nu avuseseră loc. îi vedeam bine 
ochii, atmosfera era perfectă pentru citit gândurile, plus că mie vinul îmi dă tot felul de idei năstruşnice, 
aşa că mi-am zis să încerc. 

— Rebecca, i-am spus, ştiu că ai o legătură cu Peter. O relaţie romantică. 

N-a scos o vorbă, însă, cum v-am spus, flăcările îi luminau faţa, aşa că mi-am dat seama că nu mă 
înşel. 

— Nu trebuie să spui nimic. Mă pricep la lucrurile astea. 

Rebecca a zâmbit şi a zis: 

— îmi aduc aminte de mica ta demonstraţie de citit gândurile, la petrecerea lui Wendy. Nu cred în 
astfel de lucruri. 

— Nici eu, am spus. Dar, dacă-mi dai voie, aş încerca să-ţi spun exact ce s-a petrecut între tine şi 
Peter. 

— Păi, nu s-a întâmplat nimic, tocmai asta e interesant, a râs ea. Ce-am de făcut? Intru în transă sau 
ceva de genul ăsta? 

— Nu, trebuie doar să te uiţi la mine. Să nu dai din cap ori să mă laşi să înţeleg ceva din privirea ta. 
Nu e nevoie să-mi spui dacă am ghicit sau nu. Nu e nevoie să-mi spui nimic, dacă nu vrei. E doar un 
experiment. 

— S-ar putea să fie amuzant, a spus Rebecca, s-a aplecat spre mine şi m-a privit drept în faţă, cu o 
sclipire poznaşă în ochi. 

— Ştiu, din ce mi-ai spus, că ai fost la el de câteva ori, când erai deprimată, că ţi-a dat nişte 

medicamente care ti-au făcut bine. 

» 

— Aşa e. 

— Pe urmă te-ai mai dus la o consultaţie... ba nu, mai multe consultaţii şi i-ai povestit despre 
copilăria ta. Mama ta... n-ai simţit niciodată că te iubeşte. Tatăl tău o înşela şi de-aia simţeai că te înşală 
şi pe tine. S-au despărţit când tu aveai doişpe-treişpe ani. 



— Nu-i rău. Da’ asta putea afla oricine de pe Google. S-a scris mult despre el. 

— Mda, am făcut eu. Poate că aşa am aflat şi eu. Vasăzică discutai chestiile astea cu Peter. Aveai o 
supărare. Nu cumva tatăl tău a murit chiar când erai pe cale să-l adopţi pe unul din băieţi? Pe Ben, 
cumva? Nu, pe Liam 

Rebecca n-a scos o vorbă, dar nu şi-a desprins ochii de ai mei. Ai crede că e mai greu să-i ghiceşti pe 
oameni când sunt abţiguiţi, dar de fapt e mai uşor, fiindcă nu mai sunt aşa atenţi la ce spun sau fac. Ei, 
sigur, nici eu nu mai sunt aşa de ageră după ce-am întrecut măsura, însă în seara aia simţeam că sunt pe 
aceeaşi lungime de undă cu Rebecca. 

— Venind la consultaţii, ai băgat de seamă că Peter e un bărbat cu vino-ncoab 

— Nici nu era greu de ghicit. Peter e un bărbat seducător. 

Am dat din cap, abţinându-mă cu greu să nu zâmbesc. Puţini ar fi zis că Peter Newbold e cel mai 
atrăgător bărbat de prin partea locului. Mai ales dacă-1 comparai cu Brian, soţul Rebeccăi, declarat de 
Boston Magazine, doar cu an în urmă, unul dintre cei mai sexy bărbaţi din Boston. Mă rog, proprietarul 
revistei era chiar el. Dar totuşi. 

— Vara era pe sfârşite şi ai început să dai nas în nas cu el de câte ori ieşeai în oraş. De fiecare dată te 
lua pe nepregătite. Parcă te întâlneai cu profesorul în afara orelor de clasă. Părea ceva... predestinat. Nu 
ştii cum se făcea, dar una, două vă întâlneaţi. Erau nişte coincidenţe de-a dreptul stranii. 

Rebecca făcuse ochii mari. Acum chiar i se părea că-i ghicesc trecutul. De unde ştiam amănuntul ăsta? 
Ei, ăsta e şpilul. Aşa îşi câştiga mătuşa mea traiul, aşa te fac astrologii să crezi că citesc totul în stele. Ne 
considerăm unici, când de fapt suntem toţi o apă şi-un pământ. La început, toţi îndrăgostiţii cred în 
coincidenţe miraculoase, cred că soarta i-a hărăzit unul altuia. Aşa se întâmplă când ne îndrăgostim - 
credem în miracole. Mai ales femeile cred aşa. 

— Aţi început să jucaţi tenis împreună? am continuat. 

De data asta chiar trişam Prietena mea, Lindsey Wright, îmi spusese că Peter şi Rebecca făcuseră 
pereche într-un campionat de dublu mixt la Clubul Anawam Pe de altă parte, mi se părea că e nevoie să 
plusez un pic, şi păcăleala a ţinut. 

— Nu, nu pot să cred! a exclamat Rebecca, cu obrajii în flăcări şi un zâmbet până la urechi. Era de-a 
dreptul straniu cum dădeam tot timpul de el. Au fost nişte coincidenţe curioase şi cel mai bizar a fost când 
Nancy Chuver m-a sunat să vin, fiindcă aveau nevoie de a patra persoană la un dublu mixt. Iar, când am 
ajuns, cine crezi că era partenerul meu? 

— Ştiu cine, am zis. Peter. 

— Hai să vedem mai departe, m-a îndemnat Rebecca. 

— L-ai întâlnit odată când ai simtit... ca un curent electric. Da. Erai în casă... ba nu, stai... erai 
afară... erai aproape de casă, pe deal. Lucrai în grădină... ba nu, erai mai departe de casă, călare pe 
Betty. Da, te plimbai călare pe Betty şi ai dat de Peter. Alerga. îi place să alerge la deal pe Wendover 
Rise, însă tu nu ştiai şi din nou ţi s-a părut că soarta ţi l-a scos în cale. 

— Vai de mine, chiar aşa a fost. Eram în vârful dealului şi la început nu mi-am dat seama cine e, dar 
când s-a apropiat am văzut că e Peter. Când a ajuns în vârf, abia mai răsufla şi a fost uimit să mă vadă. A 
întins mâna s-o mângâie pe Betty pe gât şi eu i-am zis „Fii atent să nu te muşte“ şi am tras de zăbală ca să- 
i întorc capul, ca să nu-1 apuce de mână. Pe urmă Betty s-a potolit; tropăia pe loc şi plesnea din coadă, a 
zis Rebecca râzând. Nu poate suferi bărbaţii, să ştii. Trebuie că Frank Getchell s-a purtat urât cu ea. 

— Ba deloc, Frank nu i-a făcut nimic, am răspuns înfuriată. Betty e o scârbă. 

Rebecca a râs încântată văzând că m-am supărat. 



După asta am râs amândouă pe seama scorpiei de Betty, dar pe mine mă rodea gândul că îl vorbise de 
rău pe Frank. Oamenii din partea locului nu mai cresc cai, aşa cum era pe vremea copilăriei mele. Dar 
majoritatea au măcar un câine şi mulţi cred, la fel ca mine, că a maltrata un animal e la fel de odios ca şi 
cum ai maltrata un copil. Nu ţi-ar pica nicicum bine să spună cineva aşa ceva pe seama ta. Iar Frank n-ar 
maltrata niciodată o vietate. 

— Mai departe, a zis Rebecca. Ce-mi mai spui? 

— Data următoare când v-aţi văzut erai pe plajă, în faţa casei lui Peter. 

— Da, asta a fost săptămâna următoare, mi-a tăiat ea vorba. Habar n-aveam unde e casa familiei 
Newbold, dar mai mersesem cu maşina pe Wind Point Road şi văzusem un loc, aproape de plajă, unde 
puteam parca. Aşa că am luat nişte acuarele şi hârtie şi m-am dus acolo cu Harry. Mi se întâmplă pictez o 
acuarelă şi pe urmă, dacă îmi place, să fac un tablou în ulei după ea, în atelier. Ei, deci m-am aşezat pe un 
buştean adus de apă şi m-am apucat să pictez, când deodată îl aud pe Peter Newbold zicând: „Rebecca?“ 
Eram amândoi uimiţi, fiindcă mă aflam chiar în fata casei lui. 

De fapt, plaja de la capătul Wind Point Road e o plajă privată. E pusă şi o pancartă care te avertizează 
să nu intri. Numai că avertismentele de felul ăsta nu sunt pentru oameni ca Rebecca, crescuţi în belşug. 
Sunt sigură că a văzut pancarta şi a trecut bine mersi mai departe. 

— După asta vă întâlneaţi pe plajă. Nu vă vedeaţi în fiecare zi... nu, ci de câteva ori pe săptămână. La 
început, primele dăţi, vă prefăceaţi că din întâmplare, dar, în scurtă vreme, dacă unul din voi întârzia sau 
nu venea deloc la o întâlnire de-asta întâmplătoare, îi cerea scuze celuilalt. 

Rebecca amuţise cu ochii la mine. 

» 

— Peter era foarte interesat de ceea ce pictai. Dacă nu vă vedeaţi câteva zile te întreba „Ce-ai mai 
pictat?“. îi plăceau tablourile tale, îi plăcea că voiai să pictezi bucata lui de plajă, marea aşa cum se 
vedea de acolo. Brian nu se interesase niciodată în aşa măsură de lucrările tale. 

— E adevărat, Hildy, dar din cauză că Peter e el însuşi un artist. Se ocupă de fotografie. într-o zi mi-a 
adus nişte fotografii făcute seara, când se simte cel mai bine pe plajă, datorită luminii. Erau atât de 
frumoase... El chiar iubeşte lumina şi culorile la fel ca un artist. Ştiai că şi-a dorit dintotdeauna să fie 
artist? 

— Nu, am răspuns. Nu-1 cunosc aşa de bine pe Peter. 

Nu era întru totul adevărat. Credeam că-1 ştiu destul de bine, dar acum aflam lucruri noi despre el. 

— Spune-mi ce mai ştii, m-a rugat Rebecca. Spune-mi tot ce mai ştii. 

— Vrea să se lase de medicină, i-am zis. Abia aşteaptă. A obosit. Iar căsnicia lui e pe butuci de ani de 
zile. Vrea să termine de scris cartea şi apoi să călătorească prin lume... 

Rebeccăi i s-au umplut ochii de lacrimi. 

— Nu pot să cred! Ştiu sigur că Peter n-a mai povestit asta nimănui în afară de mine. Tot ce mi-ai spus 
e adevărat. 

Sfinte Sisoe! Ce proşti sunt oamenii îndrăgostiţi. Bineînţeles că era adevărat. Ce e valabil pentru 
bărbaţii care au o aventură pe la cincizeci de ani era valabil şi pentru Peter. Aceeaşi treabă: nimeni nu 
vrea să creadă ceea ce îţi sare în ochi, şi anume că suntem toţi cam la fel. Nu, cei mai mulţi preferă să 
creadă în ceva ce nu se vede şi e neverosimil, şi anume că soarta ne e scrisă în stele, că există un spirit 
care îi caută anume pe ei, fiindcă sunt unici şi uimitori, că oamenii pot citi gândurile şi că destinul poate 
fi prezis şi poate chiar schimbat. De fapt, e mult mai simplu: oamenii sunt aproape toţi la fel. Adevărul 
adevărat e că, într-o situaţie dată, cam toţi, cu mici diferenţe, ne purtăm şi gândim la fel, ne dorim sau ne 
temem de aceleaşi lucruri. 



— într-o zi, a povestit Rebecca mai departe, voiam s-o sun pe Magda să-mi spună ce mai fac copiii. 
Era într-o vineri. Peter nu mai primea pacienţi vinerea, fiindcă voia să lucreze la carte, aşa că stătea 
acasă şi scria, dar din când în când se oprea şi cobora pe plajă să vadă la ce lucrez. Aşa că mi-a zis să 
merg acasă la el ca să dau telefon. Aşa am şi făcut. Când am terminat de vorbit, el stătea în cadrul uşii 
care dădea pe terasă. Ca să ies trebuia să trec pe lângă el şi, nu ştiu ce mi-a venit, am întins degetul şi 1- 
am atins la îndoitura cotului, apoi am mers cu degetul în jos, până la palmă. M-a apucat de mână... şi nu 
mi-a mai dat drumul. Aşa a început totul. 

Aha! Vasăzică aşa a fost. Peter a făcut prima mişcare. O atrăsese în casă şi pe urmă nu-i mai dăduse 
drumul. îmi închipuisem altceva, însă acum mă lămurisem pe de-a-ntregul. 

— îţi place ca bărbatul să aibă iniţiativa, iar Brian, cât face el pe grozavul şi pe durul, în pat nu e 
decât un băiat de treabă. 

Rebecca a fost atât de uimită, că era să se înece cu vinul. 

— Nu pot să cred! Da, chiar aşa, Brian e genul duios. 

Dacă era s-o cred pe Rebecca, Peter era şeful în pat. îi prindea amândouă încheieturile cu o singură 
mână şi i le ţinea deasupra capului, în timp ce o săruta şi, cu cealaltă mână, o dezbrăca. 

— Dac-ai şti cum sărută... a făcut Rebecca. Nu-1 întrece nimeni. 

Am oftat şi mi-am mai turnat un pahar. 

Da, sărutatul. Da. 

— La început vă întâlneaţi la biroul lui, am zis, amintindu-mi de seara când mă dusesem să iau 
asigurarea pentru casa pe care urma s-o vând. 

Mi-era şi ruşine cât de uşor o păcăleam, dar pe de altă parte mă distram. 

— Da, lui Peter nu prea-i venea la îndemână să ne întâlnim acasă la el. îi era teamă că o să-mi vadă 
cineva maşina, sau că o să uităm ceva... o dovadă, îmi închipui. Aşa că ne-am văzut în biroul lui de 
câteva ori, numai că nu era pentru terapie, ci... înţelegi... erau întâlniri amoroase. Acum ne vedem în 
biroul de deasupra garajului. Acolo unde scrie. Elise nu vine niciodată acolo. E un locşor plăcut, intim. A 
fost aranjat ca apartament de oaspeţi, aşa că are pat şi tot ce trebuie. Când merg acolo, parchez în oraş şi 
Peter vine să mă ia, ca să nu-mi vadă cineva maşina în faţă. Acum îşi face griji din cauza ta, fiindcă ai un 
birou la parter. îi e teamă să nu crezi că sunt pacienta lui sau ceva de genul ăsta şi să devii bănuitoare. 

— Bine, da 5 chiar ai fost pacienta lui. 

— Nu tocmai, Hildy. Când faci terapie, mergi la doctor luni de zile, poate ani. Eu am fost la el de două 
ori şi mi-am dat seama că n-am nevoie de terapie. E cu totul altceva. 

— Ai de gând să-i spui că mi-ai povestit de voi doi? 

— Eu nu ţi-am spus nimic. Tu mi-ai citit gândurile, ai pătruns în mintea mea. Nu. S-ar speria dacă ar 
afla ce-am vorbit noi azi. Am încredere în tine, Hildy. Dar îmi pare bine că ştii. N-am cu cine să mai 
vorbesc de asta. îmi eşti ca o... soră. 

Era cât pe ce să zică ,,mamă“, da’ bine a făcut că s-a răzgândit. Nu mi-e uşor să îmi accept vârsta. Cui 
i-ar fi? 

— Pot să am încredere în tine, aşa-i? 

— Da, am asigurat-o. Sigur că da. 

Altădată aş fi fost foarte mulţumită de mine. îţi dai seama peste ce pleaşcă ai dat atunci când persoana 
căreia îi ghiceşti te crede în aşa măsură, încât îţi spune tot ce nu ştii despre ea. Nu aveam de gând să spun 
nimănui, bineînţeles. Eram convinsă că se va afla cu timpul, că totul va ieşi la iveală, aşa cum se întâmplă 
întotdeauna. Soţia lui ori soţul ei vor începe să bănuiască ceva. Sau, aşa cum i s-a întâmplat lui Scott, 



unul din ei va obosi să „trăiască în minciună". îmi închipuiam că Rebecca şi Peter vor divorţa şi vor trăi 
împreună. De obicei, când aud veşti de felul ăsta, mă simt ca un vânător care ia urma prăzii. Recunosc, 
îmi lasă gura apă un pic, fiindcă, înainte să se termine, cel puţin o casă iese pe piaţă, şi vreau să fiu eu 
cea care o vinde. 

Dar în seara aceea, în faţa focului împreună cu Rebecca, eram aşa de încântată de prezenţa ei plăcută, 
de faptul că nu mai eram nevoită să beau de una singură, că nu mă mai gândeam la vânzări de case, în 
schimb o tachinam povestindu-i chestii nostime despre Peter Newbold. Cum tatăl lui, David Newbold, 
medic de familie, venea la noi acasă când eram eu copil. Că Peter era copil unic, făcut de taică-său la 
bătrâneţe, cu a doua soţie. Că prietena mea Allie Dyer avea grijă de el în timpul vacanţelor de vară şi la 
sfârşiturile de săptămână. 

— Era un copil aşa drăguţ, am zis eu visătoare, învârtind tăciunii în cămin cu vătraiul. 

— Da? a făcut Rebecca. 

— Ne jucam v-aţi ascunselea, jocul lui preferat. Noi ne ascundeam şi el se învârtea pe lângă casă în 
vârful picioarelor. Ne căuta, dar îi era şi frică, pentru că, atunci când se apropia de locul unde eram 
ascunse, ţâşneam afară şi-l speriam de-1 lua cu fiori, am zis eu râzând, amintindu-mi cât de mult iubea şi 
ura Peter jocul, cum i se întâmpla să râdă şi să plângă în acelaşi timp şi cum se ruga de noi să mai jucăm 
o tură. 

Simţeam privirea Rebeccăi îndreptată asupra mea în timp ce îmi făceam de lucru la cămin. Nici nu vă 
puteţi imagina ce înseamnă să-ţi dea cineva atenţie după ce ai petrecut zeci şi zeci de seri în singurătate. 
Am pus jos vătraiul şi am băgat de seamă că paharele sunt goale. 

— M-am crucit când s-a însurat cu Elise. Nu părea deloc genul lui... încă un pic de vin? am întrebat-o 
pe Rebecca. 

— Vai de mine, nici vorbă. Musai să plec, a răspuns dar a întins paharul spre sticla din mâna mea. 

în clipa aia am îndrăgit-o ca pe propriul meu copil. Mai. Mai. Voia mereu mai mult. 



Zece 


îmi făcusem o prietenă. Până în seara petrecută cu Rebecca nici nu-mi dăduse prin cap că aş avea 
nevoie de o prietenă. De fapt, credeam despre mine că am mulţi prieteni. Majoritatea locuitorilor din 
Wendover ar spune că mă consideră prietena lor. Baiul e că, de când m-am întors de la dezintoxicare, am 
tot pendulat între două lumi. Ziua eram femeie de afaceri, îmi aduceam obolul la operele de binefacere, 
aveam relaţii „prieteneşti“ cu vecinii şi ceilalţi agenţi imobiliari. Serile, în schimb, eram mai mult 
singură. Rar mi se întâmpla să mă văd cu cineva. Nu mai stăteam până noaptea târziu cu Mamie. Nu mai 
mergeam la prânzuri stropite cu vin şi nici la cine festive, odată ce încheiasem o afacere. îmi luasem 
obiceiul să refuz invitaţiile la petreceri, mai ales după ce mă apucasem din nou de băut. 

Nu ştiu cum se făcea, dar în primele luni după ce mă întorsesem de la Hazelden chiar nu mă mai tenta 
băutura, aşa că nu-mi era prea greu să merg la petrecerile unde se bea. Nu mai eram tot timpul cu mintea 
la alcool şi dacă-mi venea poftă să beau ceva îmi trecea repede. Mă gândeam tot timpul la ce s-ar putea 
întâmpla dacă aş cere ceva de băut şi că era posibil să mă întorc la Hazelden. 

Ei, şi într-o bună zi eram în pivniţă. Căutam nişte fotografii vechi pentru Tess când am dat peste o ladă 
de vin. Scott şi cu mine nu beam niciodată vin. Trebuie că rămăsese de la o petrecere. Am deschis cutia şi 
am scos o sticlă. Era Merlot. Am ţinut-o puţin în palme ca să văd bine eticheta. Am învârtit sticla şi m-am 
uitat cum lichidul roşu se ridică pe gâtul ei şi se izbeşte de dop. Am întors-o cu susul în jos şi am văzut că 
avea ceva sedimente la fund. Sticla era prăfuită, aşa că am şters-o cu mâneca şi am suflat praful de pe 
etichetă. Pe urmă am aşezat-o cu grijă la loc în cutie. O să vină o zi când voi da vin musafirilor. Bine că 
aveam o lădiţă întreagă la îndemână. 

Din clipa aia, tot timpul cât eram acasă nu-mi stătea mintea decât la sticlele alea. Era primul gând cu 
care mă trezeam şi gândul cu care veneam acasă de la birou. Cât fusesem plecată, Tess şi cu Michael 
luaseră fără să mă întrebe absolut toate sticlele cu băuturi alcoolice din barul meu. Era spre binele meu, 
mi-au explicat după aia. Nu voiau să cad pradă tentaţiei după ce mă purtasem aşa de bine la clinică. Cred 
că nu le-a dat prin cap să caute şi prin pivniţă. Mă încerca un fel de fior de bucurie ştiind că trecuseră 
ceva cu vederea - o ladă cu sticle. Vreo două săptămâni nu m-am atins de ea. Pe urmă, într-o vineri seară, 
când m-am întors acasă de la Grady, mi s-a făcut urât şi m-a luat o tristeţe. îi citisem lui Grady una dintre 
cărţile preferate ale fetelor când erau mici - Horton Hears a Who de Dr. Seuss. Nu ştiu de ce, dar la 
scenele când omuleţii microscopici strigă, pe firicelul lor de praf, „Suntem aici, suntem aici, suntem aici“ 
mi se pune un nod în gât, şi să ştiţi că nu mă pierd chiar aşa uşor cu firea. Nu ştiu ce mă apucă la scenele 
alea, dar întotdeauna mi se întâmplă la fel. 

Când am terminat de citit, l-am pus pe micul Grady în pătuţ şi l-am îmbrăcat într-o pijama moale. A 
închis ochii, a pus obrazul rozaliu pe „pătică“ (o păturică veche şi cam ferfeniţită, dar la care ţine enorm) 
şi dintr-odată l-am invidiat pentru cât de bine se simte. Mi s-a părut că s-a scurs o veşnicie până ce-au 
ajuns Tess şi Michael acasă, iar când au venit Michael era oleacă pilit. Aveau chef de trăncăneală, însă 
le-am spus că pic din picioare de oboseală şi am plecat. 

Când am ajuns acasă, m-am dus direct în pivniţă. Babs şi Molly alergau în faţa mea. Caraghioasa de 
Babs a coborât treptele doar pe picioarele din faţă, atingând din când în când pământul cu vârful unei 
labe din spate, iar Molly, ca să ajungă prima jos, a sărit peste ultimele patru trepte. După asta s-au apucat 
să caute şoareci, amuşinând prin toate colţurile ca nişte zănatice. Eu m-am dus aţă la lădiţa prăfuită şi am 
scos o sticlă. Am luat-o în braţe ca pe un copil şi am dus-o sus, în bucătărie. După ce am răscolit prin 
dulapuri, am găsit un tirbuşon, am scos dopul şi am turnat din vinul bogat într-un pahar, un frumos pahar 



de cristal Waterford dintr-un serviciu cumpărat de Scott la o licitaţie cu ani în urmă. Am luat o înghiţitură. 
Apoi am mai luat una, sorbind mai îndelung, şi am simţit căldura bine cunoscută, întâi în fundul gurii, 
apoi pe gât şi pe urmă în stomac. Am mai luat o gură şi căldura mi-a cuprins tot corpul. Căldura şi starea 
de bine şi de bucurie care îmi lipsiseră atât, le-am regăsit pe toate după doar câteva înghiţituri de vin. M- 
au pus cumva pe picioare şi mi-au adus alinare, aşa cum făceau întotdeauna. 

Starea de bine care mă ocolise de atâtea luni m-a cuprins iarăşi. Era o seară rece, pe la sfârşitul lui 
februarie, iar eu stăteam în living, pe canapea, cu dragele mei căţeluşe alături şi beam vin. Când am 
terminat paharul, l-am umplut din nou. N-am băut toată sticla, nu toată, nu. Mi-au fost de-ajuns două 
pahare din vinul ăla roşu, dumnezeiesc şi am simţit că am ieşit la lumină dintr-un loc întunecat, 
subpământean, şi că oxigenul îmi inunda sângele îngroşat. 

Dar numai după ce am ajuns să împart vinul cu Rebecca am înţeles cât de sătulă eram să beau de una 
singură. 

Nu e normal să bei singur tot timpul. E un lucru pe care l-am învăţat la Hazelden. 

Mi-am dat seama că şi Rebecca suferise uneori de singurătate până în seara aceea. Băieţii mergeau la 
şcoala Montessori şi, cu toate că se împrietenise cu câteva mămici, ştiam că nu avea o prietenă adevărată. 
O confidentă. 

La începutul lui noiembrie am avut o scurtă vară indiană, aşa că Rebecca a adus băieţii la mine în 
câteva rânduri ca să pescuiască în râu. îi îndrăgisem pe Ben şi Liam Pe de altă parte, trebuie să 
recunosc: nu prea mă dau în vânt după puştii enervant de precoci care ies de pe băncile şcolii 
Montessori. La şcoala aia nu se dau note şi nici nu se ţine scorul la meciuri, înţelegeţi, ca să nu le 
dezumfle orgoliul supradimensionat. Acolo adulţii nu sunt „profesori“, ci „parteneri de învăţătură“ şi, pe 
cât mi s-a pus, până şi copilaşii de patru ani îşi strigă profesorii pe numele mic. Aşa veţi înţelege mai 
bine de ce mai deunăzi, într-o alimentară, o domnişoară care a studiat la Montessori mi s-a adresat cu: 

— Hildy, nu mai cumpăra îngheţată, că te îngraşi şi mai rău. 

îi cunoşteam pe părinţii ei. Le închiriasem de puţină vreme o casă, aşa că n-am zis nimic, aşteptând ca 
mama să-şi pună la punct odrasla în vârstă de şapte ani. Când colo, mama i-a zâmbit îngeraşului şi n-a 
scos o vorbă. Atunci, copilul a continuat: 

— De ce o cumperi dacă te face şi mai grasă? 

I-am aruncat o privire împietrită. 

— Ei, Ashley, asta e prerogativa lui Hildy, a zis mama. 

— Ce-i aia „prerogativă"? a întrebat progenitura. 

Eu am băgat mâna în congelator şi am mai scos o cutie de îngheţată. 

— Dacă n-o înveţi să se poarte la vârsta asta, i-am spus mamei, îi faci un mare deserviciu. N-o să-i fie 
uşor ca adult. 

în timp ce mă îndepărtam, mama a zis: 

— Să ştii că n-ai dat un bun exemplu ignorând-o pe fiica mea. 

Aşa că m-amîntors spre copil şi i-am spus: 

— Eu sunt un adult, deci ar fi fost mai respectuos să-mi spui „doamna Good“. Şi e o obrăznicie să spui 
cuiva că e gras. 

— Ia, te rog! a exclamat mama şi s-a îndepărtat iute pe culoar, trăgând-o pe fie-sa de mână. 

Fata a întors capul şi s-a uitat la mine peste umăr, iar eu am privit-o ameninţător. Era prerogativa mea. 

Băieţii Rebeccăi îmi spuneau întotdeauna „doamna Good“ şi mă priveau în ochi când vorbeau cu mine. 
Rebecca era destul de îngăduitoare cu ei, dar îi corecta ori de câte ori arătau şi cea mai mică lipsă de 



respect şi nici nu-i păsa dacă se smiorcăiau şi se văietau. într-o zi, de pildă, eram aşezate pe scaune, pe 
malul râului, şi ne uitam la băieţi cum pescuiesc. Liam, cel de nouă ani, nu prinsese nimic. 

— Mami, cum de Ben a prins trei şi eu nici unul? 

— Ei, Liam, a râs Rebecca. Nu te mai văicări. Du-te şi pescuieşte mai aproape de Ben. 

— Aşa e, Liam îl vezi pe Ben cum stă la umbră? am zis eu. Acolo le place păstrăvilor să se ascundă 
când e cald afară. 

— Chiar aşa? 

— Sigur, am zis. Aruncă momeala mai aproape de mal, peştilor le place să stea pe sub marginile 
stâncoase. 

Câteva minute mai târziu, după ce prinsese primul peşte pe ziua aia, Liam a spus: 

— Mulţumesc pentru sfat, doamnă Good. 

Apoi s-a dus la mama lui cu undiţa încovoiată, la capătul căreia se zbătea peştele. Băieţii ne rugau 
întotdeauna pe Rebecca sau pe mine să scoatem peştii din cârlig. 

— Nu mai fi aşa fandosit, l-a mustrat Rebecca, după care l-a ajutat să scoată păstrăvul din cârlig. 
Acumia-1 şi aruncă-1 înapoi în apă. Hai. 

Liam a apucat peştele cu vârful degetelor. A fugit până la râu şi l-a aruncat în apă. După asta şi-a şters 
palmele pe jeanşi zicând: 

— Pfui. Era lipicios, ca un şarpe. 

Rebecca a izbucnit în râs. 

— Iar o să viseze şerpi la noapte. Tot visează şerpi. E adorabil, pentru că se apropie de pubertate. 

— Cum adică? am întrebat eu nedumerită. 

— Păi... e obsedat de penisul lui. Peter mi-a spus că e normal ca băieţii să aibă astfel de vise. îmi 
place la nebunie să-i povestesc lui Peter visele mele şi ale copiilor. Se pricepe aşa de bine să le 
analizeze... 

— Da? Chiar îi povesteşti ce visezi? Despre... voi doi? am întrebat în şoaptă. 

— Cum să nu. Visele sunt fascinante. Spun o sumedenie de lucruri despre noi. 

— Ale mele nu-s aşa. Eu visez case cam tot timpul. Probabil fiindcă sunt agent imobiliar. 

— Ba nu, a zis Rebecca. Mai deunăzi citeam o carte despre vise pe care mi-a dat-o Peter. Casele din 
vis reprezintă şinele, aşa scria acolo. Dacă visezi că eşti în pod sau sus, pe casă, înseamnă că mintea ta 
caută ceva spiritual. Pivniţa reprezintă pornirile subconştiente, dorinţele primare, sexualitatea. în ce loc 
din casă visezi că eşti? 

— Cred că întotdeauna visez că sunt în bucătărie. 

— înseamnă că ţi-e poftă de ceva. Vrei să umpli un gol. 

Am râs, înveselită. Rebecca credea că se pricepe la psihanaliză doar fiindcă avea o aventură cu Peter. 
M-am uitat la ceas. 

— E cinci. Ce-ai zice de un pahar de vin? 

— Bine, da 5 ... doar unul. 

Cel puţin o seară sau două pe săptămână, când Brian rămânea în oraş, Rebecca lăsa băieţii cu bona şi, 
după ce mergeau la culcare, venea să stea în faţa focului cu mine şi beam un pic de vin. Asta era de 
obicei marţea sau miercurea. Joia seara se vedea cu Brian. Vinerea, Brian se ducea să petreacă 
weekendul acasă. 

Rebecca era o persoană atât de plăcută, că tovărăşia ei era o adevărată bucurie. Mă distram de minune 
cu ea. Fiind nou- venită, spunea despre unii, pe care eu îi cunoşteam de o viaţă întreagă, nişte lucruri de 



mă tăvăleam pe jos de râs. Erau oameni ale căror ciudăţenii deveniseră în aşa măsură parte a vieţii 
oraşului, că nici nu-mi mai dădeam seama de ele până nu-mi atrăgea ea atenţia. De pildă, cei doi fraţi 
Winston - Ed şi Phil. Erau gemeni identici care şi acum, când mergeau pe nouăzeci de ani, se îmbrăcau la 
fel şi îşi făceau plimbarea de după-masă prin Crossing. O babă anorexică, pe nume Diana Merchant, care, 
în ciuda vârstei venerabile, mergea la băcănie în bluze cu bretele şi sandale cu toc. Şi nebuna de Nell 
Hamlyn, ale cărei capre scăpau mereu din ţarc şi terorizau caii Rebeccăi. Rebecca se pricepea de minune 
s-o imite pe Linda Barlow, care o ajuta la grădinărit şi la treburile din curte. O cunoşteam pe Linda de-o 
viaţă, aşa că nu-mi dăduse prin minte cât de bărbătoasă e până când n-am văzut-o pe Rebecca umblând 
ţanţoşă prin cameră şi răstindu-se la mine cu vocea ei înfundată. 

în unele seri râdeam cu lacrimi. Rebecca, vădit nemulţumită de bărbatul ei, îmi povestea ce revoltător 
de egoist era. Râdeam până ne înecam cu vinul. Mi-a mărturisit şi care era adevăratul motiv al 
nemulţumirii ei: Brian era un fustangiu şi un mincinos. Fusese încurcat cu un model chiar cu un an înainte 
să se mute aici. în Boston Herald apăruse o fotografie cu ei doi, stând alături la un meci de baschet al 
echipei Celtics. Brian o asigurase că pusese punct relaţiei, dar ea nu-1 crezuse. Şi, n-ai fi zis, dar 
Rebeccăi nu-i păsa. Mi-a povestit că a suferit foarte mult la început. A fost una dintre cauzele depresiei 
de care suferea când s-au mutat aici - infidelităţile lui şi amărăciunea din cauză că nu putea avea copii. O 
îngrozea gândul că Brian ar părăsi-o şi că, orice ar fi făcut, el se îndepărta de ea. La scurtă vreme după 
ce veniseră în Wendover, regretase pasul făcut, fiindcă nu mai putea sta cu ochii pe el. Acum o umfla 
râsul când îşi amintea cum îl suna noaptea la casa lor din Boston, învinuindu-1 că e cu amanta, apoi 
spunându-i că vrea să vândă casa de aici şi să se mute înapoi la Boston. 

— închipuie-ţi, zicea acum. Parcă mă prostisem. Mutatul aici a fost cel mai bun lucru din viaţa mea. 

Aveam impresia că, în mintea ei, mariajul cu Brian era o încercare neizbutită de a găsi dragostea. Un 

eşec pe toată linia. Pe când acum găsise iubirea adevărată alături de Peter Newbold. 

I-am povestit şi eu cum mă părăsise Scott pentru Richard. Habar n-avusese. Toată lumea din oraş ştia 
că Scott m-a părăsit pentru un bărbat, însă Rebecca nici nu bănuise, tot aşa cum nu ştia că fiul Lindei 
Barlow murise când avea doar câţiva ani într-un accident de maşină, pe când Linda, care conducea, se 
alesese doar cu câteva zgârieturi. Dar de Linda nu i-am spus; mă gândeam că s-ar simţi prost să o 
vorbească de rău pe Linda. Fiindcă Rebecca nu voia să supere pe nimeni cu remarcile ei glumeţe. De 
fapt, părea să plutească prin oraş, mergând pe drumul ei, altul decât al nostru, fără să bănuiască 
dedesubturile pe care noi, orăşenii de baştină, le cunoşteam şi le înţelegeam de o viaţă întreagă. Ştia doar 
ce vedea, adică lucrurile de suprafaţă, dar de la ea am învăţat cât de amuzante pot fi lucrurile dacă le 
priveşti doar la suprafaţă. 

în timpul ăsta am observat cum se schimbă purtarea lui Peter Newbold faţă de mine când ne întâlneam 
la serviciu. Nu cred că mi se năzărea. Peter a fost întotdeauna un vecin şi un chiriaş atent şi respectuos, 
dar după prima vizită pe care mi-o făcuse Rebecca devenise deosebit de amabil. într-o vineri dimineaţă 
am ajuns amândoi la birou în acelaşi timp şi mi-a deschis uşa şi apoi, în loc să urce scările în grabă, cum 
făcea de obicei, s-a oprit ca să mă întrebe ce mai fac. 

— Foarte bine, mulţumesc, Peter, dar tu? 

De fapt eram mahmură. 

— Bine, bine, Hildy. 

— Elise şi Sam vin acasă la sfârşitul săptămânii? 

— Au să încerce să vină mâine-seară, sper. Elise are ore sâmbăta dimineaţa acum, iar lui Sam îi place 
să mai stea la Cambridge cu prietenii... 



— A, da, am zis. 

Aveam o bănuială, cum că Peter fusese cu Rebecca în seara dinainte. Mă gândeam că poate simte 
damful vinului din ajun. Fusesem singură şi băusem ceva mai mult ca de obicei. Simţeam că-mi crapă 
capul de durere. Cum stăteam acolo şi scormoneam prin geantă după chei, mi-am dat seama că 
mahmureala mea se datora lui Peter. îmi răpise tovarăşa de pahar, de-aia întrecusem măsura în loc să mă 
duc la culcare în seara dinainte. 

Pe cine vrei să duci cu preşu’? ziceam în sinea mea uitându-mă la părul lui ciufulit şi la mutra niţel 
obosită. Pe de altă parte, mă distra să ştiu că fusese cu Rebecca în seara dinainte. Fusese cu Rebecca. 
Nimeni nu mai ştia, în afară de Peter însuşi, de Rebecca şi de mine. Iau eu ştiam fără să-mi fi spus nimeni. 
Până la urmă am găsit cheile şi, chiar înainte să mă întorc şi să descui uşa, i-am spus zis în treacăt: 

— Precis ştii că m-am văzut des cu Rebecca în ultima vreme. 

Capul îmi zvâcnea. Cred că mai eram un pic turtită şi de-aia a vorbit gura fără mine. 

— Rebecca? a făcut Peter. 

— Da. Parc-amînţeles că ai fost drăguţ şi ai lăsat-o să picteze pe plaja ta. 

— A, da. Rebecca McAllister. Da, a zis. Aşa e. 

— îmi pare bine că s-au mutat la noi în oraş. Cu toate că pe el nu-1 cunosc, pe Brian McAllister. Parcă 
nu prea stă pe aici, am zis. 

— Nu? a zis Peter. 

încercam să ghicesc ce-i în mintea lui. Se stăpânea de minune într-o situaţie când ar fi trebuit să fie pe 
ghimpi. Trebuie că învăţase şmecheria la şcoala de psihiatri. învăţase să nu dea nimic în vileag, să arate 
că nu-i pasă. 

— Ei, îţi urez weekend plăcut, i-am zis când am găsit cheia şi am descuiat uşa. 

— Şi ţie la fel, Hildy, mi-a răspuns şi am simţit că mă urmărea cu privirea când am intrat. 

Prietena mea Allie Dyer a fost bona lui Peter Newbold de când era mic până a făcut vreo opt ani. Tatăl 
lui, David Newbold, avea aproape cincizeci de ani când s-a născut Peter. Cabinetul doctorului Newbold 
era întotdeauna plin. Soţia lui, Colette, împlinise treizeci şi ceva de ani şi, la rândul ei, avea o viaţă 
socială foarte plină. Nu era mai niciodată acasă, mai ales în lunile de vară, drept care o angajase pe Allie 
Dyer cu normă întreagă. Colette Newbold juca tenis zilnic. Mai juca bridge şi golf şi avea un cal la 
Clubul Westfield. Era membră în numeroase comitete şi membră activă a Clubului Plaja Anawam şi a 
Clubului de yachting, pe lângă clubul de echitaţie. Ei i se datorează prânzul de caritate organizat la 
marele concurs hipic din august. 

Când Peter era copil, Allie stătea cu el în casa familiei Newbold de pe Wind Point Road. în fiecare 
dimineaţă, după ce Colette ieşea îmbrăcată cu şortul de tenis sau pantalonii de călărie, Mamie, Lindsey şi 
cu mine veneam acolo pe biciclete şi stăteam la soare pe plaja din faţa casei Newbold, după care dădeam 
iama prin frigider. Colette nu se plângea niciodată. Pe cât se părea, nu-i păsa cine stă cu Peter, cu 

condiţia să nu fie ea. 

» 

Când Allie a putut să-şi ia permis de conducere, îl luam pe Peter cu noi oriunde mergeam Cred că 
avea cinci sau şase ani când am început să-l luăm la North Beach, unde ne duceam să ne întâlnim cu 
băieţii, să ne facem ochi dulci, să bem cola, să fumăm şi să alergăm pe plajă în bikini. Allie câştiga un 
dolar pe oră atât timp cât Peter era cu noi, aşa că îl luam peste tot. învăţase să vorbească şmechereşte, ca 
noi, ceea ce ne distra la culme. L-am învăţat să fluiere după fetele drăguţe care treceau şi, când ele 
întorceau capul, ne stricam de râs. Peter chicotea cel mai tare. L-am învăţat să facă semne deocheate cu 
degetul de la fereastra maşinii lui Allie şi ne prăpădeam de râs văzând ce feţe fac bătrânicile pe lângă 



care treceam. Mamie are şi acum o fotografie cu Peter de când nu avea mai mult de şapte ani: cu ochelari 
de soare pe nas şi o ţigară în colţul gurii. Altă dată l-am fotografiat călare pe motocicleta prietenului lui 
Mamie. L-am legat la cap cu o băsmăluţă şi l-am aranjat aşa încât să semene cu Peter Fonda în filmul 
Easy Rider. li plăcea la nebunie să stea pe lângă noi, iar noi de obicei uitam ce vârstă are şi că e băiat. 
Stăteam tolănite pe plajă, doar în bikini, şi trăncăneam despre băieţi şi cine cu cine şi-o trage. Peter 
stătea şi asculta. Ne plângeam de ciclu, de părinţi şi de şcoală, iar Peter stătea şi desena cu un băţ în 
nisip, cu urechile ciulite. De multe ori discutam de faţă cu el despre cum plănuiam să ne petrecem seara 
şi Peter se milogea de noi să-l luăm şi pe el, iar pe noi ne umfla râsul. Când şi când, Colette avea nevoie 
de cineva care să stea cu Peter noaptea şi atunci îl luam la petrecerile de pe plajă sau mergeam acasă la 
una dintre noi să ne uităm la filme. înţelesesem că Peter se simte singur cu părinţii lui. Nu prea avea 
prieteni de vârsta lui, dar când l-am întrebat de ce, ne-a răspuns că erau prea copilăroşi. Nici nu era de 
mirare. El îşi petrecuse primii ani de viaţă printre adolescenţi. Se întâmpla să-şi închipuie că o să-l luăm 
cu noi pe unde ne duceam şi atunci eram nevoite să-i aducem aminte că nu era chiar prieten cu noi. 

— Poţi să vii atâta timp cât îi plătesc lui Allie, spunea Mamie şi Allie se uita urât la ea. 

Peter era îndrăgostit de Allie. Ştiam că vorbele lui Mamie îl jigneau. 

— Da’ ăsta e adevărul, bombănea Mamie. La ce bun să-şi închipuie că are alt motiv să stea pe lângă 
noi? N-are decât opt ani. Suntem prietenele lui plătite. 

— Mamie, o dojenea Allie şi îl strângea pe Peter în braţe. 

Dar ăsta era adevărul. Şi Peter ştia foarte bine. 

Haideţi să vă spun o poveste drăguţă despre Peter Newbold. Odată, de ziua lui, a primit o bancnotă de 
zece dolari de la bunicii lui. Mama lui l-a întrebat cum are de gând să-i cheltuiască şi el i-a răspuns că 
are să-i dea pentru zece ore petrecute împreună cu Allie. Doamna Newbold i-a povestit lui Allie când 
Peter nu era de faţă; au râs împreună şi au zis că e un scump, dar Allie mi-a mărturisit după aia că se 
simţise stânjenită. La puţină vreme, familia lui Allie s-a mutat în New Hampshire şi noi, celelalte fete, 
ne-am găsit de lucru la Clubul de yachting, aşa că nu prea l-am mai văzut pe Peter. Dar de multe ori m-am 
gândit că verile alea, când stătea şi asculta năzbâtiile pe care le spuneam noi l-au pregătit pentru meseria 
de psihiatru. Se pricepea de minune să-i asculte pe ceilalţi vorbind. 

Când şi-a deschis cabinetul în Wendover, Peter a dat consultaţii mai întâi în biroul de deasupra 
garajului. Apoi, cam acum zece ani, a închiriat biroul pe care îl aveam eu la etaj. într-o seară de 
februarie, acum mai mulţi ani, când am fost înzăpeziţi şi aşteptam să vină nişte băieţi de-ai lui Frankie cu 
un plug, să ne scoată de acolo, am stat în camera mea de primire şi am împărţit o sticlă de şampanie pe 
care mi-o trimisese un client. Peter mi-a povestit ce făcea la spitalul McLean. Se dusese acolo cu trei ani 
în urmă ca să-şi termine rezidenţiatul şi rămăsese să lucreze ca psihiatru. în primii ani se ocupase de 
cazuri de schizofrenie - de fapt, o considera specialitatea lui. Publicase multe articole, studii clinice pe 
care urmau să le citească alţii ca el. Mai avea un cabinet particular în Cambridge şi ăsta de aici, unde 
veneau „pacienţi îngrijoraţi' 4 , cum îi numea el. 

Experienţa căpătată cu cei care erau grav bolnavi i-a folosit ca să scrie o carte despre „afecţiune". Se 
numea Despre legăturile dintre oameni. Era o carte scrisă pentru publicul larg, un fel de carte de 
psihologie pop, cred. Mi-a dat şi mie una, cu dedicaţie, dar, mărturisesc, nu mi-a venit s-o citesc decât 
când a apărut povestea cu Rebecca şi atunci am răscolit peste tot ca s-o găsesc, fiindcă voiam să aflu cât 
mai multe despre Peter Newbold. De felul meu nu citesc decât romane, dar în seara aia, când aşteptam 
plugul să ne scoată de acolo, l-am întrebat despre carte. Fusese publicată cu câteva luni înainte. Mi-a 
vorbit puţin despre legătura dintre părinte şi copil şi cât de importantă este. Lucruri pe care le ştie toată 



lumea, să fim serioşi. Mi-a vorbit şi de traumele suferite în copilărie. Apoi, din senin, m-a întrebat: 

— De exemplu, atunci când mama ta s-a sinucis, câţi ani aveai... zece? Unsprezece? 

Am rămas cu gura căscată. Sigur, nu m-am mirat că Peter ştia despre mama. Mai toată lumea din oraş 
ştia, aşa că probabil auzise de la cineva, cu toate că era un copil pe atunci. Nu cred însă să mai fi fost 
cineva, în atâţia ani de la moartea ei, care să vorbească pe şleau, aşa cum vorbise Peter. Oamenii 
vorbeau de moartea ei „tragică“ sau spuneau că „murise înainte de vreme“, dar niciodată, absolut 
niciodată nu spuneau că „s-a sinucis“. Nici măcar tata nu spunea aşa. Eram măritată de mulţi ani când i- 
am povestit lui Scott, într-o seară când băusem, despre cum murise mama. Mi-a părut rău pe loc, fiindcă 
el, fiind pasionat de istorie, a vrut să ştie toate amănuntele. A fost uimit când a aflat că nu urmasem nici un 
fel de consiliere sau terapie după cele întâmplate. 

— Nu cred că exista aşa ceva aici pe vremea aia, i-am spus. 

Ei, sigur, când Scott şi cu mine ne-am despărţit, am dus fetele la terapeut „ca să-şi trateze suferinţa", 
după cum ne-a recomandat consilierul şcolar. Tess avea paisprezece ani, Emily, doisprezece. De atunci 
fac terapie mereu, cu unele întreruperi. încă le mai plătesc facturile, cu toate că îmi e din ce în ce mai 
greu. De altfel, le-am şi spus părerea mea, anume că e un fel de răsfăţ. Eu una n-am făcut nici o terapie şi 
mă descurc destul de bine. Dacă m-ar întreba pe mine, aş spune că, în urma terapiei, fetele, mai ales Tess, 
s-au făcut mai morocănoase şi nepăsătoare faţă de ceilalţi. A avut chiar o fază când era obsedată de 
mama mea şi căuta cu înverşunare să afle orice lucru despre ea, cât de mărunt. 

— Care a fost problema cu ea? mă întreba. 

Uneori, după ce băusem două, trei pahare, îi spuneam ce ştiam 

— A suferit de psihoză maniaco-depresivă. Doctorii i-au spus tatei că avea psihoză maniaco- 
depresivă. 

— Tulburare afectivă bipolară, proclama Tess cu însufleţire. Acum se cheamă bipolară. 

— Mă rog, cum spui tu, încuviinţam eu. 

— Trebuie că-ţi era foarte greu să ai o mamă cu stări atât de imprevizibile, adăuga Tess. 

— Să ştii că nu prea-mi dădeam seama. Cred că nici nu dădeam atenţie. Eram la şcoală cam toată ziua. 
Iar vara stăteam mai mult pe-afară... 

— Fiindcă mamei tale îi venea greu să aibă grijă de voi? 

— Nu, ci fiindcă aşa făceau copiii pe vremea aia. 

Mă străduiam să schimb subiectul, însă Tess nu mă lăsa. 

— E împortant să ştiu, insista ea. Terapeutul vrea să-mi cunoască antecedentele. Cum să-ţi spun, dacă 
mama ta suferea de o boală mintală şi bea atât de mult, plus că ştim că au fost semne de demenţă pe 
partea tatălui tău, mergând până la Sar ah Good... 

— Te rog, nu începe iar cu prostia aia despre vrăjitoare, protestam eu. Cotoroanţa a fost spânzurată. 
Las-o să se odihnească în pace. 

Scott şi fata noastră cea mică, Emily, aveau o teorie despre strămoaşa mea, vrăjitoarea Sarah Good. 
Când era la liceu, Emily a scris o compunere despre Sarah Good, intitulată „Povestea unei vrăjitoare". 
Uitaţi ce au aflat, ea împreună cu Scott: Tatăl lui Sarah Good s-a sinucis când ea era doar un copil, iar, 
când mama ei s-a recăsătorit, tatăl vitreg i-a luat moştenirea. Sarah s-a măritat prima oară la vârsta de 
şaisprezece ani, a rămas văduvă şi s-a recăsătorit, de data asta cu un bărbat pe nume Good. Cred că-i 
lipsea totuşi o doagă, fiindcă nu ştiu cum a făcut, dar i-a adus la faliment şi s-a înglodat în datorii, aşa că, 
în scurtă vreme, familia Good, între care şi Dorcas, fetiţa lor de patru ani, au pierdut casa şi ajunseseră 
să cerşească pe străzi. Sarah Good nu era o cerşetoare umilă şi simpatică. Era antisocială şi certăreaţă. 



îşi luase obiceiul să bată la uşile caselor din Salem şi, dacă oamenii nu voiau să-i dea de pomană, 
mormăia blesteme fără noimă cu jumătate de gură. Ea şi fetiţa umblau murdare, îmbrăcate în haine găsite 
în gunoi. 

Sarah Good a fost una dintre primele trei femei învinuite de vrăjitorie în Salem, atunci când a început 
prigoana. Fiica şi soţul ei au depus mărturie împotriva sa. Dar mai e un amănunt care mă întristează în 
povestea lui Sarah Good. Fetiţa de patru ani a fost şi ea acuzată de vrăjitorie şi, din cauză că era un copil 
ignorant, a mărturisit. A fost pusă în lanţuri şi aruncată în temniţă, alături de celelalte, iar când a fost 
anchetată, câteva zile mai târziu, le-a spus că mama ei îi dăduse un şarpe, care o muşcase de un deget şi îi 
supsese sângele. Judecătorii au fost convinşi că şarpele era un „însoţitor" şi soarta lui Sarah Good a fost 
peceduită. Era însărcinată când au arestat-o, dar după ce a născut copilul (care a şi murit după aia) au 
spânzurat-o. Fui Dorcas i-au dat drumul până la urmă, dar s-a scrântit de la statul în temniţă, în lanţuri, 
aşa că taică-său a socotit că „nu mai e bună la nimic", dar a primit o compensaţie pentru cele suferite de 
fiica lui. Până la urmă, o fi fost vreun bărbat care a găsit-o bună la ceva, fiindcă din ea ne tragem eu şi 
fetele mele. 

în compunerea ei, Emily spunea că, dacă Sarah Good ar trăi în zilele noastre, ar fi diagnosticată cu o 
formă gravă de boală mintală - ori tulburare bipolară, ori schizofrenie. A inclus în compunere 
declaraţiile martorilor cu privire la purtarea deplasată a lui Sarah Good. Faptul că bombănea tot timpul - 
vorbea singură ori cu alţii. Că avea o natură antisocială şi ostilă. Bolile mintale au întotdeauna o 
componentă genetică, a mai scris Emily, făcând referire la tatăl lui Sarah Good, care îşi pusese capăt 
zilelor. Scott a ajutat-o pe Emily să adune materialul documentar şi compunerea a fost notată cu 10. A fost 
trimisă şi la un concurs de compuneri pe tot statul Massachusetts. N-a câştigat, dar a luat o menţiune. 

Scott a fost fascinat de teoria asta a dublei moşteniri de ţicneală din familia mea. Evident, n-a 
cunoscut-o pe mama, dar ceea ce el numea „ironiile" situaţiei îi dăduseră de gândit. De pildă, faptul că, 
atunci când eu eram mică, mama a petrecut o bună bucată de vreme în spitalul de stat din Danvers, unde 
erau trataţi nebunii. Puţină lume ştie că procesele vrăjitoarelor din Salem au avut loc de fapt în Salem 
Village, care azi se numeşte Danvers, foarte aproape de spitalul unde mama a fost internată în mai multe 
rânduri. Lui Scott i-a plăcut la nebunie că spitalul de stat din Danvers, construit pe la sfârşitul secolului al 
XlX-lea, se numea pe atunci „Spitalul de nebuni din Danvers" şi că se înălţa pe dealul Hathorne, numit 
astfel după John Hathorne, judecător la procesele vrăjitoarelor din Salem 

— Chiar îi ziceau spital de nebuni! striga către mine în timp ce citea din vrafurile de cărţi luate de la 
bibliotecă. Tot aşa îi spuneau când era mama ta internată acolo? 

— Nu, sigur că nu, răspundeam ajunsă la capătul răbdărilor. 

Scott ştia că nu puteam suferi să vorbesc de locul ăla. Aproape tot ce ştia despre mama aflase când 
eram amândoi abţiguiţi. De câte ori beam mi se dezlega limba. Se pare că la fel i se întâmpla mamei. De 
câte ori era „în formă", cum spunea tata - cu toate că eu nu prea îmi aduc aminte s-o fi văzut aşa, cred că i 
se întâmpla foarte rar -, bea ca să se mai calmeze, să poată dormi. Probabil că întrecea măsura. Mi s-a 
povestit că odată, când eu eram foarte mică, a ajuns la Danvers pentru că mersese acasă la reverendul 
Howell, care era pe atunci pastorul bisericii. (Altă ironie a sorţii care îi plăcea lui Scott: fosta sufragerie 
a reverendului Howell este actualmente biroul meu de lucru.) A intrat în cameră, unde reverendul lua cina 
împreună cu soţia şi cei trei copiii, şi l-a întrebat de ce o violează în mod repetat şi îi sodomizează pe 
copiii din parohie. N-am ştiut până când nu mi-a povestit mătuşa Peg - câteva cuvinte spuse în şoaptă 
înainte să plec la facultate. Când eram copil, noi mergeam în fiecare duminică la biserică. Doamna 
Howell ne preda la şcoala de duminică şi dirija corul de copii al bisericii. întotdeauna se purtase frumos 



cu mine. Cum puteam să bănuiesc aşa ceva? 

Prima oară când îmi aduc aminte că mama s-a dus la spitalul din Danvers a fost după ce se născuse 
fratele meu, Judd. Eu aveam şase ani şi sora mea, Lisa, vreo patru. Cred că mama suferise de o depresie 
postpartum după fiecare naştere, numai că, pe vremea aia, nu se prea ştia despre asta. Era foarte 
deprimată, dormea tot timpul. Mătuşa Peg a venit şi a stat la noi după ce l-a născut pe Judd. Verişoara 
mea, Jane, avea cu un an mai puţin ca mine, iar Eddie avea cu trei mai mult, aşa că ne distram de minune 
când veneau să stea la noi. într-o zi, Peg avea treabă în bucătărie şi voia s-o convingă pe mama să-l ţină 
pe Judd în braţe, dar mama refuza, cu lacrimi în ochi. în cele din urmă i-a şoptit lui Peg la ureche că-i era 
teamă să-l ia, fiindcă s-ar putea să se ducă cu el în baie şi să-l înece în cadă. Visase de multe ori că aşa o 
să facă. Mama nu mai făcuse baie de săptămâni întregi. Aşa am aflat că-i era frică să intre în cadă fiindcă 
visase că o să înece bebeluşul. 

Deci s-a întors la spitalul din Danvers. îmi aduc aminte că a fost internată acolo pentru că am mers să o 
vedem. După câteva pahare, Scott mă convingea să-i povestesc ce văzusem. De fapt, cel mai bine ţin 
minte mirosul care umplea toate saloanele - o duhoare de urină, fecale, amoniac şi un iz de infecţie 
amestecat cu miros de chimicale. De cum deschideau asistentele uşile saloanelor, duhoarea te învăluia. 
Nu aveai cum să scapi de ea, fiindcă te acoperea ca o apă. Nu puteai decât să te duci acasă şi să te 
cufunzi în cadă măcar o oră, să-ţi speli de mai multe ori părul cu şampon ca să nu mai puţi. Când ne 
duceam să o vedem, mama era confuză şi, de cele mai multe ori, tăcută. Trebuie că-i dădeau o groază de 
sedative. Femeile care erau în acelaşi salon ţipau şi înjurau, iar una mi-a spus că vede diavolul deasupra 
capului meu. Era acolo, învăluit în aburi, mi-a zis. Stătea cu ochii aţintiţi deasupra capului meu, şi clătina 
din cap cu o privire rătăcită şi apoi se uita cu milă la mine. A fost ultima noastră vizită acolo. Până la 
urmă, mama s-a întors acasă. 

Mama suferea de depresie. Ce se mai poate spune? Scott şi fetele voiau să afle cât mai multe despre 
ea, numai că nici eu nu ştiam prea multe. Iubea animalele. Pisica noastră, Calico, era printre puţinele 
lucruri care îi aduceau întotdeauna zâmbetul pe buze. M-a învăţat să tricotez. îi plăcea să citească. Avea 
nevoie de linişte. Era frumoasă. Când aveam eu doisprezece ani, s-a sinucis. 

Era la începutul verii. îmi aduc aminte că fratele şi sora mea, ca şi mine de altfel, jubilam de bucurie 
că nu aveam să mergem la şcoală în dimineaţa aceea. Mama stătea în pat, lucru neobişnuit. Ne-am dus cu 
bicicletele la piaţă şi tata ne-a dat să mâncăm gogoşi la micul dejun. Apoi ne-am dus la mătuşa Peg, care 
locuia ceva mai încolo, pe aceeaşi stradă, şi ne-am jucat cu fraţii noştri, Janie şi Eddie. Pe urmă Peg ne-a 
adus acasă. Era ora cinei şi Peg a zis că a avut o presimţire. A vrut să se asigure că mama e bine. 

Mama era tot în pat, dar uşa dormitorului era încuiată. Peg a bătut de mai multe ori, apoi l-a chemat pe 
tata, care a venit acasă, a proptit de zid o scară şi eu m-am urcat până la fereastra dormitorului. Tata nu se 
putea strecura înăuntru, mătuşa Peg plângea şi îşi frângea mâinile, aşa că am intrat eu, am alergat la uşa 
dormitorului şi am descuiat-o. Mi-aduc aminte că mi-am ţinut răsuflarea cât am traversat camera, ca şi 
cum aş fi înotat pe sub apă, de la un capăt la altul al bazinului. Am zărit-o pe mama cu coada ochiului. 
Era ghemuită, cu faţa la perete. Am descuiat uşa şi am trecut în goană pe lângă tata. Nu ştiu cum mi-am 
dat seama că e moartă, dar am ştiut din prima clipă. înghiţise toate pilulele din casă - şi în casa noastră 
erau multe pastile. 

Mulţi ani după aceea m-am simţit vinovată că alergasem aşa prin cameră. Ar fi trebuit să mă duc la ea. 
De fapt, cei care ştiau cele întâmplate îşi închipuiau că asta şi făcusem: mă apropiasem de ea şi 
încercasem să o trezesc. Nu-i adevărat. Pe de altă parte, nu prea ştiu de ce mă simt vinovată. Chiar şi 
acum mă mai simt vinovată uneori. Undeva, într-un ungher al minţii, stăruie gândul că, dacă i-aş fi ţinut 



palma în faţa nasului ca să văd dacă mai respiră, aşa cum a făcut tata când s-a năpustit în cameră, poate 
că ar fi revenit la viaţă, fiindcă eu aveam nevoie de ea. Aşa cum iapa pe care Rebecca o salvase în 
dimineaţa când ne cunoscuserăm revenise la viaţă pur şi simplu din cauză că mânzul ei avea nevoie de 
ea. 

Mama ştia însă că noi avem nevoie de ea în momentul când a luat pastilele. Nu avea cum să uite de noi. 
Numai eram copii mici. Eram zurbagii, toţi trei. întorceam casa cu susul în jos. Ne pâramunul pe altul şi, 
încăierându-ne, ajungeam până în camera ei. Săream în pat şi ţipam, dând vina unul pe altul. Judd, care a 
fost întotdeauna un copil-problemă la şcoală, e poliţist acum, în Swampscott. Sora mea, Lisa (acum make 
up artist în Los Angeles) şi cu mine, urlam, ne certam şi ne plesneam una pe alta, ne drăcuiam şi, cu 
ţipete, încercam s-o atragem pe mama fiecare de partea ei. într-adevăr, uneori lua partea uneia din noi, 
dar de obicei ne spunea s-o lăsăm în pace, că are nevoie de linişte. Era obosită şi dorea să ieşim din 
cameră. 

— O s-o scoateţi din minţi pe biata mama voastră! ţipa mătuşa Peg la noi când venea „să vadă cum 
mai stau lucrurile 44 , adică destul de des. 

Aşa era şi noi ne dădeam seama. Parcă se închidea în ea, se depărta de noi şi se întrista. Dar, odată ce 
ajungea în starea asta, în momentele când - acum îmi dau seama - făcea o criză depresivă, mama parcă 
nici nu mai ştia că suntem acolo. Am fi putut să ţopăimîn patul ei, să ţipăm, să ne bălăcărim şi să ne dăm 
şuturi, că ea s-ar fi întors cu faţa la perete. 

Suntem aici, suntem aici, suntem aici, ţipam noi cât ne ţinea gura. 

Şi cui îi pasă? cred că era răspunsul ei. 



Unsprezece 


Tess şi Michael mă invitaseră la ei de Ziua Recunoştinţei. în afară de noi, la masă veneau părinţii lui 
Michael, Nancy şi Bill Watson. Venea şi Emily de la New York, fără Adam de astă dată, pentru că, din nu 
ştiu ce motiv, el se hotărâse să-şi petreacă Ziua Recunoştinţei cu părinţii lui. Avea să vină şi Scott. Era 
prima oară de când divorţaserăm că aveam să fim împreună cu copiii într-o zi de sărbătoare. Când Tess 
m-a anunţat, cu câteva săptămâni înainte, nu-mi venise deloc bine. 

— Lasă, chemaţi-1 pe Scott. Eu am să iau masa cu mătuşa Jane. 

Mătuşa Jane locuia în Wendover şi mi se mai întâmplase să petrec sărbătorile cu ea şi familia ei atunci 
când Scott era invitat acasă la fete. 

— Bine, mamă, da’ de ce? a vrut să ştie Tess. Tata e singur, tu eşti singură. Ştiu că vă înţelegeţi bine. 
Mi-a spus că a vorbit cu tine nu mai departe de săptămâna trecută. 

Era adevărat. Scott mă sunase din Lenox, unde locuia, ca să-mi ceară sfatul cu privire la casă: dacă să 
o scoată la vânzare acum ori să aştepte până la primăvară. Se despărţise de Richard şi voia să se mute 
mai aproape de Marblehead, ca să-l poată vedea pe Grady mai des. I-am spus să mai aştepte. Munţii 
Berkshire sunt minunaţi primăvara, în schimb toamna şi iarna sunt cam trişti - cel puţin aşa mi se pare 
mie. Scott ştie că părerea mea despre ţinutul Berkshire se bazează pe o vizită făcută în Lenox într-o vară, 
acum douăzeci de ani, şi pe impresiile de lectură a romanului Ethan Frome—. Totuşi mi-a dat ascultare. 
S-a hotărât să aştepte până la primăvară. între timp, avea să meargă de mai multe ori în Brooklyn s-o 
vadă pe Emily şi la Marblehead s-o vadă pe Tess. întotdeauna a fost un părinte atent cu copiii lui. 

După Ziua Recunoştinţei afacerile merg mai greu. E o perioadă pe care de obicei o aştept cu 
nerăbdare, numai că anul ăsta nu era aşa, tocmai fiindcă afacerile merseseră greu şi în lunile dinainte. Pe 
deasupra, taman la vremea asta fusesem expediată la Hazelden cu un an înainte. Anul ăsta primisem deja 
câteva invitaţii pentru sărbători, dar nu prea aveam chef să merg. La zilele astea festive oamenii se 
îmbată. înainte îmi plăcea: mă făcea să mă simt la fel cu ceilalţi. Pe când acum, fiind trează la petreceri, 
mă găsesc asediată de soţul vreuneia dintre invitate, beat chior, care vrea să-l ascult cum vorbeşte fără şir 
despre Barack Obama sau despre cum a iubit el marea de când era mic. Şi, bineînţeles, mai sunt cei care 
vor să le spun cât valorează casa lor. Oamenii îmi tot pun întrebarea asta, chestie care mă scoate din fire. 
E ca şi cum l-ai întreba pe un doctor, la o petrecere, despre tuşea care nu te mai lasă. E drept, mi s-a şi 
întâmplat să vând casa persoanei care îmi pusese întrebarea. Pe vremea când beam, le spuneam curioşilor 
ăstora că valorează cu cel puţin 10% mai mult decât plătiseră, doar aşa, ca să-i văd mulţumiţi. Dar acum 
îmi tot vine să le spun „Nici pe departe cât aţi plătit când aţi cumpărat-o“, doar aşa, ca să văd ce mutre 
fac. în general am refuzat invitaţiile la petreceri de sărbători, dar până la urmă m-am înţeles cu Tess să 
vin, ca să fiu cu toată familia. 

Chiar cu o zi înainte, lucram ceva la birou când Rebecca şi-a făcut apariţia. Era îmbrăcată în pantaloni 
şi cizme de călărie, cu un hanorac albastru-închis. Era bronzată şi radioasă. Ziua fusese neobişnuit de 
caldă, aşa că, împreună cu Linda Barlow, puseseră caii în rulotă şi se duseseră la Hart’s Beach pentru o 
partidă de călărie. Cei doi cai, Serpico şi Hat Trick, erau odihniţi, neobişnuiţi cu sunetul valurilor, şi 
galopaseră pe o distanţă apreciabilă. Trecuseră de Wind Point Road, zisese Rebecca puţin stânjenită. 
Până după Wind Point Road şi înapoi. 

— Ce noroc am avut cu vremea asta, am zis. E o zi splendidă ca să călăreşti pe plajă. 

Rebecca se aşezase pe unul din fotoliile din faţa biroului meu. A pus glezna unui picior pe genunchiul 
celuilalt şi s-a lăsat pe spate. Şi-a plimbat privirea prin birou, de parcă atunci îl vedea prima oară. 



— Ce frumos birou ai, a remarcat. E aranjat de fostul tău soţ? 

— Bineînţeles, am recunoscut. Eu nu mă pricep câtuşi de puţin. 

Rebecca a zâmbit. 

— îi plăcea să meargă la cumpărături împreună cu tine? Să cumpere haine, vreau să zic... haine pentru 
tine? 

— Da, am gemut eu şi ne-am pus amândouă pe râs. 

Rebecca zicea că e râsul de pe lume că am avut atâtea semne, atâţia ani, şi nici nu mi-a dat prin minte 
că e gay. Chiar că mi se părea şi mie amuzant acum, când Rebecca glumea pe tema asta. 

— îmi tot aducea acasă haine de la Boston şi New York, lucruri pe care eu nu le-aş fi cumpărat 
niciodată, dar care arătau grozav... 

La un moment dat mi-am dat seama că Rebecca nu mă mai asculta. Cineva descuia uşa laterală, pe unde 
se intra la birourile de sus. Apoi s-au auzit paşi pe scări. Rebecca era îmbujorată la faţă, şi nu doar din 
cauza plimbării în aer liber. 

— Ăsta trebuie că a fost Peter, a zis ea ridicând un prespapier de pe biroul meu şi prefăcându-se că-1 
priveşte cu atenţie. 

— Nu cred, am zis. Peter nu prea vine miercurea. Familia Newbold sărbătoreşte Ziua Recunoştinţei 
acasă la sora lui Elise. în Concord, dacă nu mă înşel. Nu, ăsta cred c-a fost Patch Dwight. La etaj curge 
un robinet. 

— Aha, a făcut Rebecca. 

Dintr-odată a devenit foarte interesată de prespapier - un dom de cristal cu un ceas digital la mijloc. 
Rebecca îl privea cu atenţie; îl ridicase şi se uita la tavan din bolta lui rotunjită. 

— A, că veni vorba, l-ai chemat pe Patch să-ţi tragă apă în atelier? 

— Da, a răspuns Rebecca. De fapt, l-am pus pe Brian să-l cheme. Ai avut dreptate, a venit cu plăcere 
şi au lucrat foarte frumos. Acum pot să-mi spăl pensulele în atelier. 

— Ai mai pictat? 

— Da, o groază de chestii, a zis Rebecca înviorându-se. Fac o serie de tablouri uriaşe cu luna 
oglindită în apă. Cea mai mare parte sunt după fotografii de-ale lui Peter. Dar una am pictat-o chiar acasă 
la Peter, într-o noapte. Era o noapte cu lună plină atât de mare, că nu puteai s-o prinzi cu aparatul de 
fotografiat. De cum a văzut-o, Peter m-a sunat şi mi-a spus să-mi aduc vopselurile. 

L-am auzit pe Patch coborând scara în fugă şi Rebecca a întors capul să-l vadă când trece prin faţa 
ferestrei, după care s-a întors spre mine şi mi-a zâmbit. 

— Ai avut dreptate. El era. 

Mă uitam pe nişte hârtii când Rebecca a zis: 

— Hildy, să ştii că Peter e puţin supărat pe mine. Pe noi amândouă, de fapt. 

— Poftim? De ce? 

Rebecca îşi rodea o unghie. 

— Ba nu, lasă-mă să ghicesc. Ştie că mi-ai povestit despre voi doi. 

— Da, i-am spus cum ai... aflat despre noi şi s-a supărat. A zis că ai profitat de mine. 

— Am profitat? am repetat abţinându-mă să nu râd. 

Hai, că era tare! Tocmai Peter Newbold vorbea. 

— Nu-ţi face sânge rău. Hildy. Nu-i nimic. Peter crede că m-ai făcut să-ţi spun lucruri pe care în mod 
normal nu le-aş spune nimănui. E de părere că toată chestia cu ghicitul gândurilor e o păcăleală. 

— Asta şi e, Rebecca. Doar ţi-am spus. Nu ghicesc gândurile oamenilor, sau cel puţin nu aşa cum îţi 



închipui tu. Şi nu te-am făcut să spui nimic. Nu-mi vine să cred că Peter te crede aşa de influenţabilă, 
încât... mă rog, dacă stau şi mă gândesc, nici nu mă mir. El personal s-ar zice că a reuşit de minune să te 
manipuleze. 

— Hildy! Cum poţi spune aşa ceva? E unul dintre cele mai răutăcioase lucruri pe care mi le-a spus 
cineva vreodată. Doar ştii că ţinem mult unul la altul, Hildy. Ştii foarte bine. Ştii totul despre noi. 

— Oricum, spune-i lui Peter că n-am de gând să spun nimănui. Şi cui aş putea spune? Nimeni de prin 
partea locului n-o cunoaşte pe nevastă-sa. Sunt convinsă că lumea crede că e încurcat cu pacientele... 

Asta a fost o lovitură sub centură. 

— Iartă-mă, am zis. A vorbit gura fără mine. 

— Nu-i nimic, a zis Rebecca. Peter m-a avertizat că ai să-ţi ieşi din sărite dacă-ţi spun, însă n-aveam 
cum să tac. Doar eşti cea mai bună prietenă a mea de aici. Buba e alta: Peter nu e îngrijorat că Elise ar 
putea afla. îi e teamă că află şi alţii şi şi-ar putea pierde autorizaţia. Psihiatrii nu au voie să întreţină 
relaţii intime cu pacienţii. E ilegal. în unele state ar face închisoare doar pentru ceea ce s-a petrecut între 
noi. Chiar dacă a fost doctorul meu doar o perioadă foarte scurtă de timp. 

— Vrei să spui că doi adulţi nu pot avea o relaţie fiindcă e împotriva legii? Doi adulţi, de bunăvoie? 
Nu cred că e adevărat, Rebecca. Poate pe vremurile puritane, dar acu’ poţi să faci amor cu cine vrei, 
atâta vreme cât sunteţi amândoi adulţi. îmi pare rău să-ţi spun, dar cred că Peter te duce cu preşul... 

— Ce tot spui? 

— Eu personal îi plătesc pensie alimentară unui individ care era încurcat cu alt bărbat timp de doi ani 
în timp ce eram căsătoriţi. Legea n-a considerat că ar fi ceva nepotrivit; de fapt, sunt cumva răspunzătoare 
să-l sprijin financiar, pe el, şi într-o perioadă, şi pe partenerul lui, fiindcă eu câştig mai mult. Aşa că nu 
văd cum ar fi împotriva legii ca tu şi Peter să aveţi o relaţie. Poate că Peter vrea să crezi aşa... nu, lasă, 
scuză-mă. 

— Nu-i nimic, Hildy, da’ să ştii că n-ai dreptate. M-am interesat. E ilegal, din cauză că au fost doctori 
lipsiţi de scrupule care au profitat de pacienţii lor. Unii pacienţi fac un transfer şi îşi închipuie că s-au 
îndrăgostit de doctor, dar nu e iubire adevărată. Nu aşa cum e între mine şi Peter. Iar eu n-am fost 
niciodată cu adevărat pacienta lui. Nu i-am fost pacientă. în orice caz, a trecut mult de atunci. Ne iubim. 

Rebecca îmi părea atât de fragilă, de vulnerabilă, că mi-a părut rău de ce spusesem. 

— Ştiu că aşa e. Ştiu. 

Rebecca s-a aplecat spre mine şi m-a privit drept în ochi. Vbia să-i ghicesc. 

— Ştii? Ştii ce simte? Spune-mi, Hildy. Nu e nevoie să mă menajezi, chiar vreau să ştiu. Şi ştiu că tu 
ştii. 

— Ba nu, am oftat. 

Uite de-asta m-am lăsat de ghicit gândurile cu ani în urmă. Oamenii vor să le spui că sunt deosebiţi, că 
drumul lor prin viaţă are o raţiune cosmică şi că îi aşteaptă un destin previzibil. Un destin luminos, 
fericit, anume pentru cineva special, aşa cum se cred ei. 

— Hildy, Hildy, uită-te la mine, doar câteva clipe. 

Am privit-o şi m-a trecut un fior. Biata Rebecca. 

— Da, da, sigur că te iubeşte. Nu-ţi mai face griji. Ce-ar fi să treci pe la mine diseară? După ce se duc 
ăia mici la culcare. Haide să bem un pahar de vin, doar unul. 

— Ce mi-ar plăcea, Hildy, dar n-am cum. Vine Brian acasă. Vin şi socrii mei de Ziua Recunoştinţei. 
Mai bine m-aş duce să mă schimb. 

— Cele mai bune urări, Rebecca, i-am spus şi ea mi-a urat la fel. 



A ieşit pe uşa laterală şi am auzit-o cum s-a oprit o clipă în capul scărilor care duceau spre cabinetul 
lui Peter. Apoi a traversat veranda, tropăind în cizmele de călărie şi îndată după aceea am auzit motorul 
şi maşina a luat-o pe Church Street. 

în ziua aia am lucrat până târziu. Făceam contabilitatea, pregătindu-mă pentru sfârşitul anului, iar când 
am plecat spre casă era deja întuneric. M-a luat pe nepregătite, fiindcă ceasul de pe biroul meu arăta ora 
3:30. De atunci încolo, ceasul din prespapierul de cristal n-a mai arătat decât 3:30, cu toate că i-am 
înlocuit bateriile în mai multe rânduri. Nu vreau să spun că a avut vreo legătură cu Rebecca, deşi îmi 
aduc aminte ce spusese Brian în seara aia, la petrecerea dată de Wendy, despre câmpul magnetic al soţiei 
lui şi efectul lui distructiv asupra aparatelor electrice. E un ceas ieftin, făcut în China. Probabil că se 
oprise cu multe zile înainte să pună Rebecca mâna pe el, dar nu băgasem de seamă. 

Am luat-o pe aleea dintre clădire şi biserica congregaţională şi mi-am ridicat gulerul. Când vremea se 
răceşte pe aici, bate întotdeauna un vânt rece, venit dinspre răsărit. Am suflat în palme să mă încălzesc şi 
am ridicat ochii spre ferestrele înalte ale bisericii, luminate ca ziua. Era miercuri seara, când corul 
bisericii face repetiţii pentru slujba de duminică. Deseori îi zăresc pe cei din cor de la fereastra biroului, 
prin geamurile aburite ale bisericii: Sharon Rice, Lucy Dobbs de la biblioteca din Crossing, Frizzy 
Wentworth, bătrânul Henry Mallard şi alţii pe care nu-i cunosc. în serile când lucram până târziu, mai 
ridicam ochii de pe hârtii şi îi priveam Zâmbeam fără voie văzând cât erau de convinşi; ţineau în mâini 
cărţile de imnuri, rosteau cu pioşenie cuvintele şi nu-şi dezlipeau privirile supuse de la dirijorul pe care 
nu-1 zăream de unde stăteam în seara aceea dinaintea Zilei Recunoştinţei repetau un recital de clopote. 
Când am ajuns lângă biserică, am încetinit pasul. Zidurile bisericii sunt groase, trainice, aşa că nici un 
sunet nu răzbătea afară, în schimb îi vedeam pe credincioşi cum ţineau în fiecare mână câte un clopot 
lucios de alamă, cu coadă de lemn. Mişcau clopotele în sus şi-n jos, fără nici o noimă, după cum mi se 
părea mie, care stăteam afară. Mă gândeam că protestanţii ăştia din Wendover semănau cu oamenii care 
cântau în cor pe vremea când eram eu copil. Femei de Massachusetts cu părul tuns scurt, nemachiate, 
asexuate precum copiii sau pelerinii. Iar bărbaţii, familişti cu burtă, clincăneau şi ei din clopote, toţi 
împreună şi fiecare singur. Sus. Jos. Acum... acum... acum... într-o ordine stabilită de o persoană 
invizibilă. 

N-am idee cine dirijează corul bisericii acum, însă când eram eu copil doamna Howell, soţia 
pastorului, se ocupa de cor. Mi-era foarte dragă doamna Howell. De fapt, ea a fost prima care mi-a 
deschis gustul pentru muzică. Practic, dragostea mea pentru muzică ei i se datorează. Câteodată corul 
copiilor se alătura corului celor mari ca să cânte imnuri. Alteori, noi, copiii, cântam imnurile noastre 
anume în timpul slujbei. Doamna Howell spunea că glasurile copiilor o făceau cel mai bine să simtă 
prezenţa Domnului şi ne-a învăţat să nu ne temem să cântăm, să nu ne facem griji dacă cântam vreo notă 
falsă, ci să cântăm din inimă. Aşa nici o notă nu avea să pară falsă. 

Da, ţineam foarte, foarte mult la doamna Howell. 

într-un an, când eram în clasa a doua ori a treia, m-a ales să cânt un solo - versul de deschidere a 
Nopţii sfinte - cu prilejul slujbei din Ajunul Crăciunului, ţinută la lumina lumânărilor. 

Eram singură în faţa altarului şi am început să cânt „O, noapte sfântă" cu glas firav, şovăitor, care se 
strecura printre şirurile de bănci ale vechii biserici. în acel Ajun de Crăciun biserica era întunecoasă şi 
rece. Feţele cunoscute erau deformate de umbrele pâlpâitoare şi de firele răsucite de fum care se ridicau 
din lumânările ţinute în mâini de cei veniţi la slujbă. Singura persoană pe care o vedeam limpede era 
doamna Howell, care stătea alături de mine şi surâdea calm, ridicând mâna cu un gest lin, parcă măsura 
aerul cu palma făcută căuş, în timp ce rostea în tăcere cuvintele, odată cu mine. 



— Stele strălucesc pe cer, cântam eu cu voce tremurătoare, aproape în şoaptă. Este noaptea naşterii 
Mântuitorului. 

Biserica era plină. Aproape toţi cunoscuţii mei erau aşezaţi pe bănci, însă eu nu-i vedeam Mâinile îmi 
tremurau şi, ca să nu se vadă, le încleştasem de fusta roşie în carouri, tradiţionala mea fustă de Crăciun. 
Am tras aer adânc în piept şi am cântat mai departe, cu ochii la doamna Howell. 

— Vreme îndelungă au trăit oamenii în păcat şi greşeală, tânjiiiind... (aici mi-amînghiţit nodul din gât) 
până când El a venit... şi sufletele s-au bucurat de puterea Lui. 

Ajunsă aici, corul de copii şi cel de adulţi mi s-au alăturat (spre marea mea bucurie). îndată după 
aceea au început să cânte toţi enoriaşii din biserică. 

— O rază de speranţă, lumea scârbită se înveseleşte, căci o dimineaţă nouă şi luminată se arată, 
îngenuncheaţi. (Aici se auzea bine vocea de bariton a bătrânului domn Hamilton şi vocea de soprană, 
subţire, dar plăcută, a doamnei Riley, ridicându-se deasupra noastră.) Ascultaţi glasurile îngerilor. O, 
noaaapte sfântă... noaptea naşterii lui Isus. 

N-am cuvinte să vă spun cât de îmbărbătată te simţi atunci când, după ce ai cântat singură, tot corul îţi 
vine în ajutor. Am terminat colindul zâmbind cu gura până la urechi şi căutând din ochi feţele prietenilor 
în mulţime, feţele mamei şi tatei, pe care acum le vedeam limpede la lumina lumânărilor. Ţin şi acum 
minte cum arăta mama în seara aia, cum cânta şi cum îmi zâmbea, cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

Când ne-a învăţat cântecul acela, la şcoala de duminică, doamna Howell ne-a pus să facem un desen 
potrivit pentru fiecare vers. Mie mi-a dat să ilustrez versul „până când El a venit... şi sufletele s-au 
bucurat de puterea Lui“. Am desenat un copilaş în iesle, cu o mică aură deasupra capului şi raze de soare 
emanând din el. Doamna Howell mi-a spus „îmi plac razele galbene pe care le-ai folosit ca să arăţi 
bucuria sufletelor şi puterea Lui“. Am zâmbit, mândră de mine, cu toate că îl desenasem pe Isus copil aşa 
cum îl văzusem de multe ori - cu o mică aură şi înconjurat de raze de lumină aurie. Sufletul. Puterea lui 
divină? Vă închipuiţi cum explică un adult bazaconia asta unui copil? 

A doua zi de dimineaţă am scos câinii la plimbare. După aia mi-am pus o fustă de lână şi un pulover. 
Până la urmă, avea să fie frig de Ziua Recunoştinţei. 

Am plecat de acasă pe la prânz. Tess ne-a cerut să sosim înainte de ora unu, fiindcă voia să servească 
masa la trei. Emily şi Scott ajunseseră cu o seară înainte, iar părinţii lui Michael locuiau ceva mai încolo, 
pe aceeaşi stradă. Când am sosit şi eu, toată lumea era deja acolo. 

Cum v-am mai spus, nu mi-e uşor să stau printre oameni care beau şi se simt bine. Tess şi Emily au 
grijă de obicei să nu bea prea mult când sunt şi eu în preajmă. Ştiam că vor bea un pic de vin, dar se 
purtau ca şi cum nu le plăcea. Soţii Watson abia dacă s-au atins de băutură. De-asta mi-am zis că aş face 
mai bine să întârzii puţin. Ba chiar m-a bătut gândul să beau un păhărel de vin înainte să plec de acasă. 
Sunt mulţi care beau vin la prânz atunci când nu lucrează. Dar mi-a fost teamă că o să mă miroasă. Plus că 
mi-am adus aminte ce recunoşteau femeile la Hazelden că făceau, spre ruşinea lor, atunci când beau în 
fiecare zi: beau ceva ca să prindă curaj într-o împrejurare anume. Nu, eu nu eram ca ele. N-aveam nevoie 
de băutură ca să prind curaj. Aşa că am ajuns la ora unu fix şi am găsit-o pe bătrâna Bonnie culcată pe 

veranda din fată. 

> 

Era frig, drept care am lăsat-o să intre în casă odată cu mine şi îndată, Tess, care trecea prin faţa uşii 
ducând un platou cu brânzeturi, mi-a zis: 

— Mamă, de-abia am scos-o afară. Vreau să pun platoul pe măsuţa de cafea şi o să mănânce tot. 

— Tess, afară e ger. Nu poţi s-o laşi în camera ta sau înaltă parte? 

— Nu. O să scheaune şi o să râcâie la uşă. O să-l trezească pe Grady. Scoate-o afară. Te rog. 




— Bine, bine, am zis. 

Am apucat-o pe Bonnie de zgardă şi am scos-o afară. I-am promis să-i aduc pe furiş nişte carne de 
curcan şi s-a trântit icnind pe verandă. 

Am intrat înapoi în casă, unde toţi, până şi Nancy şi Bill Watson, m-au întâmpinat cu îmbrăţişări 
drăgăstoase. De ce le-o plăcea oamenilor să se strângă în braţe cu orice prilej? Scott avea un Bloody 
Mary în mână. Din întâmplare e una dintre băuturile mele preferate aşa că, atunci când Tess m-a întrebat 
ce vreau, am dat să spun Cola dietetică, dar m-am răzgândit şi am zis: 

— Vreau un Bloody Mary... fără vodcă. 

— Aha, carevasăzică o Bloody Mary virgină, a râs Scott. Ţi-o pregătesc eu, Hildy, s-a oferit şi ne-am 
dus amândoi în bucătărie. 

Mă bucuram să-l văd pe Scott, trebuie să recunosc. întotdeauna mi-a plăcut şi îmi va plăcea. Când m- 
am măritat cu el, m-am măritat de fapt cu cel mai bun prieten. Anii cei mai răi ai căsniciei noastre au fost 
cei când ştia că e gay, dar n-a vrut să-mi spună. După ce ne-am despărţit, după ce a trecut durerea de a mă 
şti respinsă şi m-am pus din nou pe picioare financiar, l-am regăsit pe vechiul meu prieten, Scott, şi el m- 
a regăsit pe mine. 

Când am intrat în bucătărie, Tess, care se învârtea grăbită de colo-colo, împreună cu Nancy Watson, 
ne-a aruncat o privire exasperată. 

— Mami, tati, avem de terminat treaba aici. De ce nu vă duceţi să staţi cu ceilalţi în living? 

— Abiam să-i pregătesc mamei tale ceva de băut. 

— Bine, atunci, a zis Tess şi am văzut cum, în timp ce stropea curcanul cu sos, îl privea pe Scott cu 
coada ochiului cât timp a amestecat ingredientele. 

— Când crezi că se trezeşte Grady? am întrebat-o. 

— De obicei se trezeşte pe la două, acum că nu mai doarme decât la prânz, mi-a dat Nancy raportul. 

I-am zâmbit zicându-mi: „Ştiu, scumpilor. Abi aveţi grijă de el în fiecare zi“. 

Scott a stors lămâie în pahar şi a mai adăugat câteva picături de Tabasco, aşa cum îmi plăcea mie. Ne¬ 
am întors în living, dar Michael şi Bill se uitau la un meci de fotbal. Eu şi Scott nu ne uitam niciodată la 
emisiunile sportive, dar acum am rămas câteva minute în faţa televizorului. Michael şi Bill stăteau pe 
marginea scaunelor. 

— Nu, nu. Nuuuu! a gemut Michael pe neaşteptate, izbind cu pumnul în canapea. 

Scott şi cu mine ne uitam la televizor, străduindu-ne să înţelegem de ce suferea în aşa hal. Eu personal 
mă uit la emisiunile sportive cam cum se uită o pisică. îmi place că se mişcă ceva pe ecran, urmăresc 
siluetele, dar n-am nici cea mai vagă idee de ce se petrece acolo. 

— Ei, asta a fost, a zis Bill. 

— Aaaaahh, a făcut Michael. 

Scott şi cu mine ne-am privit zâmbind. 

— Hai să te uiţi la masa din sufragerie, m-a poftit. Am aranjat-o de dimineaţă. 

Ne-am dus în sufragerie şi eu am rămas cu gura căscată. Era o masă aranjată ca într-o emisiune de-a 
Marthei Stewart. Scott colecţiona porţelanuri chinezeşti, feţe de masă şi şervete vechi, şi întotdeauna 
împărţea prada cu fetele. îmi lăsase şi mie o groază de lucruri vechi, valorau o avere, dar eu n-aş fi reuşit 
niciodată să aranjez o masă cum ştia Scott. Umpluse vazele cu flori proaspete. în mijloc făcuse un 
aranjament din conuri de brad şi mănunchiuri de frunze viu colorate. Din tărtăcuţe făcuse mici suporturi 
de lumânări. Ne-am tras câte un scaun, ne-am aşezat şi am ciocnit paharele. 

— Noroc, am zis. 



— Noroc, Hildy, a zis şi Scott şi am sorbit din pahare. 

— Cât ai de gând să stai în Marblehead? l-am întrebat. 

— Plec mâine cu noaptea-n cap. N-am găsit pe nimeni de încredere în grija cui să las magazinul când 
sunt plecat. Iarna nu ţin deschis decât în weekend. 

— Aha, mâine e mare zi de cumpărături, nu-i aşa? 

— Poate la supermarket. Nu la magazinele de antichităţi. Dar noi... adică eu am făcut vânzare bună 
după Ziua Recunoştinţei. 

Fostul iubit al lui Scott, Richard, era şi partenerul lui în afacere, dar după ce s-au despărţit s-a mutat la 
New York. Am mai luat câte o gură din pahar şi ne-am zâmbit. Scott părea... puhăvit. Bine, hai s-o spun 
pe şleau. Părea bătrân. Precis că la fel zicea şi el despre mine. 

— Şi... eşti pe uscat, hm? a întrebat Scott. 

— Nu sunt pe uscat, l-am mustrat eu în glumă, ci la recuperare. 

— Aşa e, pardon, a zis şi a adăugat mai încet: Te duci la reuniunile Alcoolicilor Anonimi? 

— Ce, te-ai prostit? am răspuns tot în şoaptă şi ne-a umflat râsul pe amândoi. 

— Fetele îmi tot spun ce bine îţi merge cu „programul". Până la urmă le-am întrebat care program 
Credeam că iei parte la un program TV sau ceva de genul ăsta. „Programul AA“, mi-au zis. Cred că ar 
vrea să mă facă şi pe mine s-o las mai moale. 

— Fii atent. Dacă te invită la cină şi nu e o sărbătoare mare, sfatul meu e să te fereşti ca de dracu’. 

Scott a râs şi a zis: 

— Zău, Hildy, e uimitor ce-ai reuşit. Să te laşi de băutură... De necrezut... Ştiu că ai făcut-o de dragul 
fetelor, dar şi ţie ţi-a prins bine. Se vede schimbarea pe faţa ta. Zău. 

Poate că nu e prima lui Bloody Mary pe seara asta, mi-am zis. Schimbare! Oamenii văd ceea ce vor să 
vadă. 

Grady s-a trezit la două, cum trebuia. Nancy s-a repezit sus pe scări să-l aducă. Când a coborât cu el, 
era îmbrăcat cu o pereche minusculă de pantaloni gri şi o cămăşuţă albă, elegantă. 

— Sfinte Sisoe, a mormăit Scott. Un mic republican. 

— Gata, am zis în şoaptă. Acu’ ştie toată lumea. Te-ai pilit. 

Scott a izbucnit în râs, un pic prea tare, aşa că Tess şi Nancy ne-au dojenit din privire înainte să intre 
iar grăbite în bucătărie. 

Cu toţii ne-am jucat cu Grady. Era la o vârstă adorabilă. Ştia să meargă, să vorbească şi să te farmece. 

Nancy l-a pus să zică toate literele alfabetului învăţate de la ea. Pe urmă l-a întrebat: 

— Cine-i el? arătând spre Michael. 

— Taţi, a bolborosit Grady. 

— Şi el? arătând spre Bill. 

— Bunu’. 

— Bravo. Bunu’, ai auzit ce-a zis Grady? 

— Îhî, a făcut Bill întorcându-se şi făcându-i lui Grady cu ochiul, după care s-a uitat iarăşi la televizor. 

— Ea cine e? a întrebat Nancy arătând spre mine. 

Atenţia lui Grady fusese atrasă de grămada de biscuiţi săraţi de pe platoul cu brânzeturi. 

— Grady, cine e ea? a repetat Nancy străduindu-se să-l facă pe Grady să se uite la mine. 

A încercat să-l întoarcă cu spatele la platou, dar el i s-a smuls din mâini şi a îndesat un biscuit în gură. 
După asta a întins mâna după brânza Brie. 

— Nu, Grady! a ţipat Nancy, l-a înşfăcat şi l-a luat de lângă platoul ispititor, plin cu brânzeturi 



ucigătoare. Ia să vedem dacă mami are o gustărică pentru tine. Dar mai întâi dă-i un pupic bunicii Hildy. 

Grady urla după platoul cu brânzeturi. Când mi l-a adus, scutura din cap şi zicea: „Nu, nu, nu, nu“. 

— întotdeauna e mâţâit după ce se trezeşte, a zis Nancy zâmbind în chip de scuză. 

— Ştiu, am zis printre dinţi. 

Vă spun cu mâna pe inimă: dacă nu l-ar fi avut pe nepotul meu în braţe i-aş fi tras una în cap. Cum 
putea fi aşa de nesuferită cu Grady? Niciodată n-am plăcut-o pe Nancy Watson. Rar am văzut femeie mai 
toantă. Când nu stă cu ochii pe Grady, face albume cu colaje, hobby-ul ei. Tess mi le tot arată: nişte 
dulcegării greţoase. Nancy face unul pe săptămână, pe cât se pare, folosind poze de-ale lui Grady. Tess 
întoarce foile ca să le văd, iar eu zâmbesc şi spun ceva de genul „Ce bine e să ai timp de lucruri de- 
astea“, sau „Cred că mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost doar pozele, fără inimioarele şi ursuleţii de 
hârtie şi tot restul". Ultima găselniţă a lui Nancy erau „baloanele cu gânduri" care ieşeau din capul lui 
Grady. Se presupune că erau umoristice. De pildă, Grady era înfăşurat în prosop după ce i se făcuse baie, 
iar în balonul scria „Aaah, încă o zi la băi". De câte ori Nancy sau Tess îmi arătau chestii de astea, eu 
rămâneam indiferentă, în timp ce ele se schimonoseau de râs, dădeau din cap şi îşi arătau una alteia 
pozele. 

Pregătirea mesei dura o veşnicie. Simţeam cum îmi vâjâie urechile. în ultimele săptămâni ajunsesem la 
concluzia că e musai să trec de la vin roşu la vin alb. Roşul îmi dădea dureri de cap. Citisem undeva că e 
din cauza taninului din vinul roşu. Unora le dă dureri de cap. 

După ce am trăncănit despre tot felul de fleacuri cu Scott până m-am plictisit, a venit în sfârşit vremea 
să ne aşezăm la masă. Emily deschidea sticlele de vin în bucătărie. 

— Mamă, ce bei? 

M-a bătut gândul să-i cer o cutie de suc de-a lui Grady. Simţeam că mă „infantilizez" (un cuvânt învăţat 
la dezintoxicare) de fiecare dată când eram întrebată ce vreau să beau. Am băgat de seamă că Bill şi 
Nancy se uitau de sus la mine, zâmbind. 

— Scott, mai fă-mi o Bloody Mary virgină, am zis. 

Scott s-a conformat şi mi-a preparat cocktailul. 

O băutură inocentă pentru fetiţe rele care au renunţat la dreptul de a bea băuturi pentru adulţi. 

Mi-a întins paharul, după care am dat cu toţii o mână de ajutor aducând curcanul şi garnitura, piureul 
de cartofi, varza de Bruxelles şi mazărea, dovleacul şi pastele speciale, fără gluten, muiate în unt de soia 
- singurul fel de mâncare din drastica lui dietă pe care Grady putea fi convins să o mănânce. Ca de 
obicei, am umblat de colo-colo după sosieră şi după o solniţă care să nu fie înfundată, mirându-ne tot 
timpul de unde vine mirosul de ars. în cele din urmă m-am trezit singură în bucătărie cu paharul de 
cocktail virgin. Toată lumea era aşezată la masă, dar Tess uitase să bage plăcinta în cuptor. 

— Las’ c-o pun eu, am zis şi m-am întors în bucătărie. 

Eram singura care nu se aşezase încă. Am băgat plăcinta cu mere şi cea cu cireşe la cuptor şi pe urmă 
mi-am turnat puţină vodcă în pahar. Nu prea multă, dar nici prea puţină. Chiar aşa, să nu te atingi de un 
strop de alcool într-o zi de sărbătoare... era prea mult. Aveam nevoie doar de un pic, cât să mă 
binedispun. 

M-am aşezat şi Bill Watson a spus rugăciunea. Am ridicat paharele şi ne-am urat cele bune unul altuia. 
Am sorbit din cocktailul meu. De când mă apucasem din nou de băut, nu mă atinsesem decât de vin. Cum 
să spun, în mintea mea, vinul nu era o băutură adevărată. Pe când vodca, mi-am zis mai luând o 
înghiţitură, vodca era. 

Ei, şi? 



Am încercat să-l facem pe Grady să mănânce puţin curcan. Scott şi cu mine o convinseserăm pe Tess 
să pună între noi un scaun înalt, pentru bebeluşi. Eram cât pe ce să-i dau lui Grady puţin piure când 
Michael a strigat: 

— Hildy, nu! E făcut cu unt şi lapte. 

M-am uitat la Scott pe deasupra lui Grady şi amândoi ne-am ţinut să nu izbucnim în râs. Lui Scott i se 
umflă nările când se abţine să nu râdă, dar mie nu mi-a fost aşa uşor. Am întors capul şi am tuşit, cu 
şervetul la gură, clipind ca să nu mi se vadă lacrimile de râs. Dacă l-aţi fi auzit pe Michael cum mi se 
adresase... Parcă voisem să-i dau copilului o linguriţă de arsenic. 

Emily ne-a distrat povestindu-ne despre cum s-a zbătut una dintre colegele ei de apartament să-şi 
găsească un prieten pe Harmony. Chiar că era demenţial. Emily ştie să te facă să râzi. L-a moştenit pe 
Scott. Eu m-am dus să mai iau un pahar de „suc de roşii“ şi mi-am făcut încă un Bloody Mary pentru 
adulţi. Când m-am întors, Grady s-a apucat să bată din palme şi să îngâne ceva. 

— Cinstit vă spun, eu cred că Grady are talent la muzică. 

— Mami, nu-mi vine să cred! s-a extaziat Tess. Aşa e. Şi eu îi spuneam cuiva acum câteva zile. 

— Normal că are, a zis Scott. Ce cântece ştii, Grady? 

Michael şi Tess încercau să-l momească cu cântecele din filmele de copii. Toată lumea era deja spre 
sfârşitul celui de-al doilea pahar de vin, aşa că-i luam peste picior, zicând că alea sunt cântece tâmpite. 

— Eu l-am învăţat nişte cântece adevărate, am zis. Cântece pe care eu şi tatăl vostru le fredonam 
pentru voi, fetelor... 

— Ei, ce să-ţi spun, a făcut Emily cu un zâmbet ironic. Grady învaţă melodii rock, de-ale trupei 
Grateful Dead. 

— Ete, na, am protestat la unison, eu şi Scott şi dintr-odată ne-am simţit ca pe vremuri, când eram doar 
Scott, Tess, Emily şi cu mine. 

— De când mă ştiu m-a călcat pe nervi trupa asta, am zis eu învârtind „sucul“ în pahar, amuzată de 
idee. 

— Şi pe mine la fel. Mai slăbiţi-mă, a zis şi Scott. Grady, ia ascultă aici un cântec al măreţei Nina 
Simone. 

— Taţi, nu! au ţipat fetele în cor, râzând cu gura până la urechi. 

M-a umflat şi pe mine râsul, de era să mă înec cu băutura. Auzi, Scott să cânte muzică gospel în faţa 
socrilor! 

— Staţi aşa, am spus în cele din urmă. Lui Grady îi plac Simon şi Garfunkel. L-am învăţat 
Scarborough Fair. 

— Chiar aşa, Hildy? a zis Scott, zâmbindu-mi drăgăstos. Cântă-i-1, m-a îndemnat. Cântă-i-1 acum 

— Nu pot, am chicotit, simţind că roşesc. 

— Hai, mami, m-a rugat Emily. 

— Păi, nu pot să-l cânt de una singură. îmi trebuie acompaniament. 

— Taaati... îl rugau fetele. 

— Nu pot să cred. Altădată nu puteaţi suferi să ne ascultaţi, am râs eu. 

— Ba nu, m-a contrazis Tess. 

— De fapt, nu ne plăcea când îl cântaţi în maşină, a zis Emily. 

— Aşa e. Era groaznic. Mai bine nu-1 cântaţi, a spus Tess. 

Fireşte că după asta l-am cântat. Ne-a ieşit binişor. Am cântat zâmbindu-ne unul altuia pe deasupra 
căpşorului lui Grady, care se răsucea ca să se uite când la Scott, când la mine. Am luat nişte note false. 



Scott tot încurca versurile, dar, când am ajuns la refren, a fost la fix. A fost foarte bine, simţeam că e un 
lucru frumos. Când am ajuns la sfârşit, Grady a plesnit cu palmele în tava din faţa lui. 

— Mai, făcea. Mai. 

Au râs cu toţii când l-au auzit. Emily zâmbea, clătina din cap şi îşi ştergea lacrimile cu şervetul. Ea a 
fost întotdeauna cea mai impresionabilă dintre noi, dar e adevărat că şi fusese un moment de suflet. 

— Nu ne stârni, Grady, c-o să-ţi pară tare rău, a zis Scott. 

— N-am ştiut că aveţi voci aşa frumoase, a spus Nancy Watson. 

— Şi fetele cântă frumos. Tess, mai ai chitara aia? am întrebat-o chiar în timp ce îşi turna încă un pahar 
de vin. 

— E pe undeva. în pod, cred. Pot să mă duc să văd. Da’ să ştiţi că n-am de gând să cânt împreună cu 
voi. 

După ce am terminat desertul şi am spălat cea mai mare parte a vaselor, ne-am aşezat în faţa căminului. 
Tess îşi acorda chitara. Mie mi s-a dat în sfârşit voie să o bag pe Bonnie în casă şi când am dus-o la 
bucătărie să-i dau de mâncare mi-am mai dres un pic băutura. Gata, asta a fost tot. Nici o picătură mai 
mult. Aveam de condus până acasă. Scott a intrat tocmai când storceam lămâie în pahar. 

— Draga de Bonnie, a zis. însoţitoarele tale ce mai fac? 

Scott le spusese întotdeauna câinilor „însoţitoare". Era încă o glumă pe seama puterilor mele 
vrăjitoreşti: o aluzie la animalele care însoţesc vrăjitoarele. Când fetele erau mici, aveam un câine, o 
corcitură de husky numit Luca. Câinele făcea pipi pe lucrurile la care ţinea Scott, îi rodea pantofii şi 
curelele. Când se supăra, Scott pretindea că Luca se purta aşa fiindcă eu îl puneam, lucru care mă distra 
la culme. 

— Babs şi Molly nu sunt însoţitoare. Nu seamănă câtuşi de puţin cu Luca. Câinele ăla semăna cu mine, 
ba se şi purta la fel ca mine. 

— Ei, nu fi aşa de aspră cu tine, a zis Scott. 

— Cum adică? Luca a fost un câine a-ntâia: loial, stoic, deştept... 

— Afurisit, rachiunos şi nedisciplinat, aşa mi-1 amintesc eu, m-a corectat Scott. 

— Vezi? La fel ca mine. Ăştia pe care îi am acum nu sunt animale însoţitoare. Mă rog, poate Babs o fi 
niţel. Da’ numai un pic. 

— Babs e aia care muşcă, nu? Eu cred că semeni mai mult cu ailaltă. Aia care e blândă şi zâmbeşte... 
doar că nu vrei să afle oamenii cum eşti de fapt. 

— Nu. în nici un caz nu semăn cu Molly, care aşteaptă totdeauna disperată o mângâiere, am glumit eu. 

Scott m-a rugat să încerc pe Bonnie trucul pe care îl făceam la petreceri. Pot să fac câinii să asculte 

comenzi simple, fără să scot o vorbă ori să fac vreun gest evident. Nu e neapărat nevoie să fie un câine 
cunoscut. Pur şi simplu îi atrag atenţia cu o bucăţică de mâncare; după aia mă ascultă. Deci am luat o 
bucată de carne de curcan din resturile rămase, am chemat-o pe Bonnie şi am ridicat puţin mâna cu bucata 
de carne. Câinele s-a aşezat pe coadă. Am aşteptat până şi-a mutat ochii de la carne la faţa mea şi atunci 
am expirat încet, aplecându-mă uşor spre ea. După câteva clipe Bonnie s-a întins pe burtă. Atunci i-am 
aruncat bucata de carne. 

— Mami, tati! a strigat Emily din living. Ce faceţi acolo? 

— Nimic, scumpo. Mami vrăjeşte câinele, a răspuns Scott râzând. 

I-am dat un brânci să intre în living şi l-am urmat. 

După câteva minute îl legănam pe Grady pe genunchi şi îi cântam: 

Tropa, tropa, pân-la Boston 



Tropa, tropa, pân-la Lynn, 

Ia să fii atent, băiete, 

S-ar putea să... cazi puţin. 

Când ajung la ultimul vers Grady, se agită şi începe să ţipe încântat, fiindcă după ce spun „să... cazi 
puţin“ desfac genunchii, poponeaţa îi alunecă şi i se pare că va cădea pe jos. Dar chiar atunci îl salt 
înapoi pe genunchi. Lui Grady i-a plăcut dintotdeauna jocul ăsta; de fiecare dată râde şi ţipă că mai vrea. 
Şi fetelor le plăcea jocul când erau mici. 

în cele din urmă, Scott a reuşit să acordeze chitara. Soţii Watson îşi sorbeau cafeaua şi terminau ultima 
bucată de plăcintă. Scott s-a priceput întotdeauna să imite vocile şi, când era în formă, cânta întocmai ca 
interpretul imitat. în seara aia, de pildă, a început cu Sweet Lorraine, pe care a interpretat-o exact ca Nat 
King Cole. Imaginaţi-vă cum sună Sweet Lorraine la chitară. Poate nu vă vine să credeţi, dar cum o cântă 
Scott sună nemaipomenit de bine. După asta m-a convins să cânt ceva împreună cu el. 

— Doar un cântec, am cedat eu. 

Am cântat o variantă lentă a melodiei Sea of Love, pe care o cântam pe vremea când dădeam 
spectacole prin cafenele. Aşa cum o cântam noi suna trist, a jelanie. Acum, după ce n-o mai cântaserăm 
de ani de zile, aveam lacrimi în ochi când am încheiat. Scott s-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz. Se făcuse 
ora de culcare pentru Grady. 

— îl duc eu sus, a zis Nancy. 

Grady stătea pe genunchii mei, aşa că m-am ridicat cu el în braţe şi am zis: 

— Ce prostii vorbeşti, Nancy. Ai muncit destul toată seara. Odihneşte-te. îl duc eu. 

Toată lumea a părut uimită de ce spusesem Să fi vorbit prea tare sau apăsat? 

— Ei, nu, dar eu îi ştiu toate obiceiurile, a spus Nancy. 

— Cum adică? am zâmbit eu indignată, doar îl duc la culcare în fiecare vineri seara. 

— Pe Grady îl duc eu la culcare, a intervenit Michael. 

Nancy şi cu mine ne-am pus pe râs. Ca toţi ceilalţi, de altfel. Chiar că ne purtam ca două bunici care au 
ceva de împărţit, aşa că i l-am dat pe Grady lui Michael. Dar mai întâi l-am strâns un pic în braţe. Mi-am 
îngropat faţa în gâtul lui moale şi l-am pupat până a început să râdă. Râdea cu sughiţuri, aşa că l-am pupat 
iar. Şi iar. 

— Gata, mamă, a zis Tess privindu-mă cu atenţie. Nu vreau să se agite prea tare înainte de culcare. 

— Da, să trăiţi, am răspuns şi i l-am dat pe Grady lui Michael. 

Michael e un tată grozav. De multe ori se întâmpla să uit asta, aşa că acum i-am strâns în braţe pe 
Michael şi pe Grady deodată şi am zis: 

— Trebuie să plec, aşa că, dacă nu cobori până atunci, vă spun noapte bună, băieţii mei dragi, iar ţie, 
Michael, îţi mulţumesc pentru o seară absolut minunată, şi i-am îmbrăţişat din nou. 

— Plăcerea a fost a noastră, Hildy, a spus Michael. 

— Eşti un tată minunat, cu adevărat minunat! Sper că ştii. 

N-am putut rezista şi i-am mai strâns un pic în braţe. 

— Ei, mulţumesc, Hildy. Hai, spune-i noapte bună bunicii, l-a îndemnat pe Grady. 

— No-te bu-ă, a făcut Grady. 

Michael l-a dus pe Grady sus. Bill, Nancy şi cu mine ne-am luat paltoanele. Le-am strâns în braţe pe 
fete, scumpele mele fete şi le-am spus cât de mult ţin la ele. Mi-au răspuns bâlbâindu-se că şi ele ţin la 
mine. După aia i-am strâns în braţe pe Bill şi Nancy. Pe bune, cu toate că sunt plictisitori şi îl consideră 
pe Grady nepotul lor personal, nu se poate să nu-i îndrăgeşti pe Nancy şi Bill Watson. Oamenii ca ei sunt 



sarea pământului. Greu găseşti un tip mai de viaţă decât Bill Watson. Iar Nancy e întotdeauna bine 
intenţionată. Ce noroc pe mine, să am cuscri aşa de cumsecade. Le-am şi spus. 

Scott m-a condus până la maşină şi mi-a deschis uşa. 

— A fost nemaipomenit să fim împreună. Să fim din nou o familie. 

— într-adevăr, am zis şi eu din tot sufletul şi l-am îmbrăţişat. 

Ne-am sărutat, un sărut adevărat, pe buze. După aia i-am zis: 

— Ce dracu’ ţi-a venit să te faci gay? 

Scott a izbucnit în râs. M-am urcat în maşină, am dat în marşarier, încet, încet, pentru că ştiam că 
băusem ceva (niciodată nu eşti îndeajuns de grijuliu) şi am plecat spre casă. 

Mi-a luat trei sferturi de oră bune ca să ajung. Am condus încet, dar eramîntr-o dispoziţie de zile mari. 
Seara asta îmi întărise o idee pe care o aveam de mai multă vreme: eram o companie mult mai agreabilă 
atunci când beam. Fetele erau convinse că băutura îmi făcea rău, şi nu doar mie. Ei, uite că în seara asta 
le-am arătat că lucrurile stăteau taman de dos. Băutura mă ajuta. Toată lume se simţea mai bine când eu 
beam. Nu mai râsesem aşa împreună cu fetele şi cu Scott de nu mai ţin minte când. Dacă faptul că beam le 
îndurera în aşa măsură pe fete, atunci am să fac precum astă-seară. Am să iau ceva pe tăcute. Doar atât, 
cât să mă simt bine. 

Când mergi la Wendover, poţi s-o iei prin Crossing, apoi pe Pig Rock Lane şi să cobori pe River 
Road, unde locuiesc eu, sau să urci colina şi s-o iei pe drumul ocolitor. M-am hotărât s-o iau pe colină, 
din curiozitate. Vbiam să văd ce fel de musafiri avea Rebecca de Ziua Recunoştinţei. Trecând prin faţa 
casei am văzut cinci sau şase maşini pe alee. Mi-am continuat drumul. Mai la vale am trecut prin faţa 
casei lui Frankie. în casă ardea focul, fiindcă la lumina lunii se vedea fumul ieşind pe coş. într-una dintre 
camerele de la parter lumina era aprinsă. în curte nu se vedea decât camionul lui. Mă întrebam dacă are 
vreun musafir la masă şi cine ar putea fi. Recunosc, mă trăgea aţa să intru. Să bat la uşă. Dar am trecut 
mai departe. Asta am învăţat la dezintoxicare: să mă feresc de belea. 

La Hazelden se vorbea mult despre belelele în care intraseră unii şi alţii în vremea când se ţineau de 
băutură. Povesteau cum decurseseră lucrurile, puneau pe masă „jurnalul băutorului“ şi spuneau ceva de 
genul „îmi mergea bine, aveam o slujbă bună, copii foarte reuşiţi. Mă abţineam două sau trei luni şi nu 
beam decât când ieşeam în lume. Şi pe urmă iar o feşteleam şi dădeam de belea“. 

Când o feşteleai ori dădeai de belea însemna că erai arestat pentru conducere sub influenţa alcoolului 
ori că făceai o scenă în public, beat fiind. Că erai dat afară pentru că veniseşi beat la lucru. Dacă erai 
femeie, ţi se întâmpla să te trezeşti într-un loc necunoscut, alături de un străin. La Hazelden am întâlnit o 
femeie care intrase într-un bar să-şi înece în alcool necazul de a fi fost părăsită şi se trezise într-o 
staţiune din Bahamas alături de un tip foarte nostim, care era totuşi căsătorit. Am auzit tot felul de poveşti 
hazlii, trebuie să recunosc. Toată lumea râdea, până şi cei care le spuneau, fiindcă îşi dădeau seama că nu 
sunt atât de răi sau descreieraţi pe cât credeau că sunt. Sufereau de o boală care se numea alcoolism. Dar 
exista o soluţie, care se numea Alcoolicii Anonimi şi care beneficia în principiu de ajutor „de sus“. 

Adică de la Dumnezeu. 

Cu toţii aveam datoria să ne spunem povestea, de la prima experienţă cu alcoolul, până la cum 
ajunseserăm la Hazelden. într-o seară, după ce eram acolo de câteva săptămâni, mi-a venit şi mie rândul 
să-mi deapăn povestea în faţa „grupului“. Am început aşa cum îi auzisem şi pe alţii. Le-am spus cum, 
încă de la prima mea bere, băută pe North Beach împreună cu câţiva colegi de liceu, îmi plăcuse senzaţia 
pe care mi-o dădea alcoolul. Am spus cum mă ajuta să-mi înving timiditatea după ce am intrat la 
facultate. Cum credeam că sunt mai frumoasă, mai simpatică, mai deşteaptă şi, pe bune, mai amabilă cu 



ceilalţi atunci când beam. Toată lumea dădea din cap în timp ce vorbeam Se „identificau" cu mine. La 
început alcoolul avusese acelaşi efect asupra lor. Când am ajuns la punctul ăsta, s-au aşezat mai comod 
pe scaune, aşteptând să le spun ce nu mersese bine. \biau să audă cum dădusem de belea. însă eu am 
continuat să vorbesc despre vremurile bune. Despre cafenelele în care cântam împreună cu Scott şi 
despre cum alcoolul mă scăpa de trac şi mă ajuta să cânt mai bine. Le-am povestit cum am făcut 
autostopul până la Woodstock şi l-am văzut pe Jimi Hendrix, drogaţi de nu mai ştiam ce e cu noi. Am 
explicat că cele două sarcini mi-au prins bine. Am lăsat-o moale de tot cu băutura. Am renunţat la ţigări 
şi marijuana şi nu m-am mai apucat niciodată de ele. Pe urmă le-am spus cum, odată cu trecerea anilor, a 
început să-mi placă să beau un pahar sau două la sfârşitul zilei. îmi plăcea starea de bine pe care mi-o 
dădea băutura la petreceri, mai ales după ce Scott plecase şi mă simţeam pierdută prin viaţă. 

— Mai presus de toate, am zis în chip de concluzie, regret că nu mai pot bea împreună cu oamenii la 
care ţin. Aşa îi iubeam şi mai mult. 

Şi cu asta am încheiat. De obicei, la sfârşitul unui „jurnal" se aplauda, dar când eu am tăcut s-a lăsat 
tăcerea, apoi cineva a aplaudat din politeţe - colega mea de cameră şi o nou-venită, care era la prima ei 
reuniune de grup. 

Celia, consilierul şi şeful grupului, şi-a dres glasul şi a zis: 

— Mi se pare că ai şi alte lucruri de povestit, Hildy. 

— Aha, am făcut eu şi m-am străduit să-mi aduc aminte şi altceva. Păi eu beau de ani buni, doar nu 
vreţi să-mi aduc aminte tot ce mi s-a întâmplat. 

Aici au izbucnit cu toţii în râs, ceea ce mi-a făcut plăcere. 

— N-ai fost arestată fiindcă ai condus sub influenta alcoolului? 

> 

— Ba da. Numai că, dacă e s-o spun pe cea dreaptă, aş fi scăpat basma curată dacă n-aş fi intrat în 
fundul unei maşini de poliţie. 

Acum au râs cu gura până la urechi. Chiar că era de râs. Nici eu nu m-am putut abţine. 

Celia a zis: 

— Cred că ar trebui să citeşti capitolul cinci din manual, Hildy. Este despre onestitate. Primul pas spre 
onestitate şi vindecarea de boala alcoolismului este să recunoşti că suntem neputincioşi în faţa alcoolului, 
că din cauza lui nu mai avem control asupra vieţilor noastre. 

— Anul trecut am vândut proprietăţi în valoare de şapte milioane de dolari, singură, fără ajutorul 
nimănui. Am crescut două fiice minunate. Am pierdut controlul asupra vieţii mele de când am venit aici... 

Cum de nu le pica fisa? 

Un tip care-mi era simpatic, un negru foarte amuzant pe nume Raymond, a întrebat: 

— Eu tot n-am înţeles: De ce ai venit aici, Hildy? 

Ei, atunci am fost nevoită să mărturisesc că fetele mele mă acuzaseră de alcoolism. Că făcuseră o 
intervenţie. De câte ori rosteam vorba asta mă poticneam şi era cât pe ce să zic „inchiziţie" în loc de 
„intervenţie". După mărturisirea asta toţi cei din grup s-au întrecut ca să mă ajute să îmi corectez negarea. 
Dacă vrei să ieşi de acolo după 28 de zile, atunci ai face bine să nu mai negi şi să împărtăşeşti cu ceilalţi 
câteva întâmplări cu bucluc. Intrasem şi eu la belea, fireşte. O dată sau de două ori, când eram la 
facultate, mi s-a întâmplat să mă trezesc unde nu trebuie. Fusesem arestată pentru condus sub influenţa 
alcoolului, mă făcusem de râs la nişte dejunuri de afaceri şi bălmăjisem monologuri la câteva petreceri, 
cu limba amorţită de băutură. Ei, şi mai era şi tărăşenia cu Frankie Getchell, dar de aia n-am pomenit 
nimănui. 

S-a întâmplat cu ani buni înainte să ajung la Hazelden. Mai întâi trebuie să vă spun că era în momentul 



când mariajul meu cu Scott era pe butuci. Nu mai făcusem sex de şase ani. Pretindea că are „libido 
scăzut“. Uimitor e că eu îl credeam. Mă rog, în parte îl credeam, în parte îmi dădeam seama că ajunsesem 
atât de neatrăgătoare, că nu-1 mai interesa să se culce cu mine. îmi închipuiam că eu sunt de vină. De 
Crăciun m-am dus la petrecerea dată de Mamie şi Boatie. E o petrecere pe cinste, la care invită de 
fiecare dată cel puţin o sută de persoane. într-un an Mamie a pus o pereche de coarne pe capul poneiului 
fetiţei ei, Lexie, şi l-a adus să-l vadă invitaţii. Până la urmă poneiul, speriat să vadă atâta lume, i-a tras o 
copită în şold, s-a smuls din mâna ei şi s-a apucat să tropăie prin bucătărie, spărgând vesela şi băgând 
spaima în angajaţii firmei de catering. 

în noaptea petrecerii a fost un viscol teribil. Eu trăsesem serios la măsea. Scott nu era cu mine. Era la 
New York, „în căutare de antichităţi". Abia mai târziu am aflat ce pot face „antichităţile" pentru libidoul 
unora. Petrecerea era pe sfârşite când am plecat. Ajunsă la maşină am găsit-o înţepenită în gheaţa adunată 
pe alee. Toată lumea plecase, iar maşina mea bloca uşa garajului în aşa fel încât nici Mamie, nici Boatie 
nu puteau să-şi scoată maşinile. Boatie l-a chemat pe Frankie, ştiind că oamenii lui ieşiseră cu plugul de 
zăpadă, ca să-l roage să-l trimită pe unul din ei să mă ducă până acasă. M-au rugat să rămân la ele, dar la 
vremea aia fetele locuiau încă la mine şi nu voiam să nu fiu acasă a doua zi, când se trezeau. 

Când a venit plugul, mi-am luat la revedere de la Mamie şi Boatie şi am luat-o spre camion, abia 
ţinându-mă în picioare pe gheaţă. Şoferul a sărit jos ca să mă ajute să urc pe locul pasagerului şi atunci 
am văzut că era Frankie în persoană. Frankie Getchell. Eu eram îmbrăcată cu o rochie neagră, mulată, şi 
aveam pantofi cu tocuri înalte - la vremea aia eram în formă, nu ca acum -, dar tot a fost nevoie să mă 
ajute să mă urc în cabina încăpătoare, dar murdară. Apoi s-a aburcat şi el pe scaunul şoferului. 

— Bună, Hildy, a zis şi a băgat în marşarier. 

— Bună, Frankie. Nu credeam că vii chiar tu... Ziceam că trimiti unul din băieţi. 

— Nu, am venit chiar eu. 

Când am plecat viscolea. Drumul nu se vedea. Vântul arunca vârtejuri de zăpadă în parbriz, 
ştergătoarele nu făceau faţă. Ni se părea că zburăm prin spaţiu şi că suntem sorbiţi în tăcere într-o 
vâltoare de stele. I-am spus lui Frank să strângă ochii, aşa cum făceam şi eu, ca să i se pară că ne aflăm 
într-o rachetă cosmică şi ne învârtim printre stele şi planete micuţe. Pe Frankie l-a umflat râsul şi m-am 
uitat la el să văd dacă strângea din ochi, aşa cum îi spusesem. Şi atunci l-am văzut, nu pe acel Frankie 
care făcuse burtă şi chelise, care şchiopăta nu se ştie de ce, a cărui maşină mirosea a gunoi, ci pe acel 
Frankie care mă strângea în braţe în nopţile fierbinţi, alunecoase şi sărate, petrecute pe yachturile altora, 
cu mulţi ani în urmă. 

— Mai vreau, îi şopteam uneori. Mai vreau. 

Fângă Frankie simţeam că am să capăt oricât doresc. Dar acum căsnicia mea era un dezastru sexual. 
Soţul meu era un bun prieten şi un tată bun, însă eu aveam nevoie de cineva care să mi-o tragă. Asta i-am 
şi mărturisit lui Frankie, cam cu aceleaşi cuvinte. El mă privea zâmbind şi clătina din cap. Ce situaţie 
jenantă! Mă simţeam ca dracuk (De ce nu poţi să uiţi când ai nevoie?) îmi amintesc că Frankie se 
înroşise un pic la faţă. 

— Hai să ne oprim niţel la tine, Frankie, ca să... ştiu tu... doar câteva minute. 

Aveam ciorapi negri Donna Karan; îmi scosesem pantofii şi îmi frecam degetele de piciorul lui. 

Frankie chiar a oprit în faţa casei lui şi m-a întrebat: 

— Sigur, Hildy? 

— Da, am răspuns şi am izbucnit în lacrimi. 

— Gata, asta a fost. Te duc acasă. 



— Ţi-e scârbă de mine, aşa-i? am întrebat printre sughiţuri. 

— Nu, Hildy, doar că acum eşti trotilată. Du-te acasă şi trage un somn bun. Mâine o să vezi lucrurile 
astfel. 

Bineînţeles că a doua zi dimineaţă am văzut lucrurile altfel şi mi-a venit să intru în pământ de ruşine. A 
fost una dintre dimineţile în care m-am trezit terorizată de ideea că băutura pusese stăpânire pe mine, că 
nu mai aveam scăpare. Nu era prima oară că mă trezeam gândind aşa. înainte să merg la Hazelden era 
gândul cu care mă trezeam de cele mai multe ori. 

Acum nu mă mai obsedează ideea asta când mă trezesc, fiindcă, aşa cum am mai spus, am învăţat să nu 
mi-o mai caut cu lumânarea. Acum ştiu să ţin lucrurile în frâu. Beau cu măsură, aşa că, dacă văd că aş 
putea da de belea, mă abţin. 

înţelegeţi de ce, în seara aia, am trecut pe lângă casa lui Frankie, m-am dus acasă la mine, m-am băgat 
în pat alături de Molly şi Bess, fetiţele mele, căţeluşele mele dragi, şi am adormit pe loc, pătrunsă de 
spiritul acelei zile de sărbătoare. 

14 Roman semnat de prozatoarea americană Edith Wharton (1862-1937). 




Doisprezece 


— Rebecca McAdams a sunat de trei ori de azi-dimineată, m-a anuntat Kendall de cum am intrat în 
birou luni. 

— E nouă şi un sfert, am zis. A sunat deja de trei ori? 

— Mda, a lăsat două mesaje pe robot. Şi a mai sunat o dată acum câteva minute. 

M-am dus în birou şi am format numărul Rebeccăi. A ridicat receptorul după primul ţâr. 

— Hildy? a întrebat cu voce întretăiată de bucurie. 

— Salut, Rebecca. Ce s-a întâmplat? 

— A, nimic. Cum te simţi? 

— Bine. 

Rebecca a izbucnit în râs: 

— Ne-am făcut griji pentru tine aseară. 

Aseară? 

— Da? am făcut eu. 

— Chiar am crezut că vii la noi când ai sunat, dar până la urmă mi-a părut mai bine că te-ai răzgândit. 
Am stat şi te-am aşteptat, să ştii, împreună cu Brian. 

— Mda, vezi tu, până la urmă m-am dus la culcare. 

Asta ţi se întâmplă. Aşa păţesc băutorii care dau în amnezie. 

Până n-am ajuns la Hazelden credeam că toţi băutorii suferă de amnezie. Şi pe mine mă apuca când şi 
când, după ce mă apucasem de băut la liceu. Nu mai ţineam minte să fi mers la un chef, nici măcar la unul 
unde fusesem ce se cheamă „sufletul petrecerii". „Nici măcar nu ne-am dat seama că eşti beată", îmi 
spuneau de multe ori prietenii când îi asiguram că nu-mi aduc aminte să-i fi văzut. Ajunsesem să cred că 
funcţionam pe un fel de pilot automat, şi încă unul sictirit pe viaţă. Mi se întâmpla să fiu la o petrecere, 
într-un bar sau un restaurant, beam ceva şi trăncăneam cu amicii şi dintr-odată mă trezeam a doua zi. 
Trecea oarece timp până aflam că îi dusesem pe câţiva pe plajă ca să facem o baie în pielea goală, sau 
convinsesem pe cineva să danseze pe tejgheaua barului, ba chiar că mă dădusem la un tip pe care abia 
dacă îl cunoşteam 

Ei, dar anii au trecut, am devenit soţie şi mamă. Nu mai avea nici un haz să uit ce făcusem mai multe 
ore în şir. Unii chiar considerau că e ceva în neregulă cu mine. Aşa că îmi pusesem la punct o tactică de 
intimidare a celor care voiau să ştie ce făcusem cu o seară înainte. Dădeam răspunsuri în doi peri când 
eram întrebată cum ajunsesem acasă şi bălmăjeam ceva fără cap şi coadă dacă venea vorba de o discuţie 
despre care nu-mi aminteam o boabă. Am încheiat afaceri de care nu-mi aduceam aminte, invitasem 
oameni la mine acasă, dezvăluisem secrete, făcusem declaraţii de dragoste unor cunoştinţe întâmplătoare 
- tot felul de lucruri pe care trebuia să le repar când mă trezeam, încă mahmură, chinuită de o năprasnică 
durere de cap. Aşa că acum înţelegeţi de ce, după excursia la Hazelden, cea mai bună soluţie era să beau 
acasă, singură. Ce uşurare să nu mă trezesc că am de dres tot felul de tâmpenii. Credeam că nu mai dau 
telefoane când sunt beată, dar, pe cât se pare, dacă e s-o cred pe Rebecca, o luasem de la capăt. Mai bine 
zis, pilotul meu automat trăgea sforile de capul lui. La Hazelden, în timpul unei şedinţe de „educaţie", un 
consilier ne explicase ce e cu amnezia alcoolică. 

— Atunci când aveţi o fază amnezică, mintea voastră conştientă nu funcţionează. Acţionaţi în principal 
pe baza unor instincte primitive. Sunteţi asemenea animalelor. 

Animalul din mine o sunase pe Rebecca şi acum eram nevoită să şterg urmele. 



— M-am gândit că e totuşi mai bine să mă duc la culcare, am repetat. 

Rebecca a râs. 

— Mi-a fost teamă să nu ai probleme cu condusul, judecând după vocea ta. Dar când am sunat şi n-ai 
răspuns m-am gândit că te-ai dus la culcare. Oricum, s-ar zice că te-ai distrat de minune. 

— Chiar aşa, m-am simţit nemaipomenit, i-am tăiat eu vorba. 

Aoleu! Ce i-oi fi spus la telefon? 

— Ce grozav că tu şi Scott sunteţi prieteni buni. Nu cred că lucrurile o să meargă la fel de bine cu mine 
şi Brian după ce o să ne despărţim, a zis Rebecca şi, până să apuc să adaug ceva, m-a întrebat: Ai văzut 
dacă Peter e cumva la cabinet? 

— Abia am ajuns, Rebecca. Dar azi e luni. N-are de ce să fie aici. 

— Ştiu şi eu... Dar nici la spital nu e. De azi-dimineaţă tot încerc să dau de el. 

M-am uitat la ceasul de pe birou, care tot 3.30 arăta. Apoi m-am uitat la ceasul de la mână. 

— E 9.40, am zis. Nu cred să fi ajuns. Da’ ce-i aşa urgent? 

— Urgent? De ce-ar fi ceva urgent? Nu l-am mai văzut de mai bine de o săptămână. Vreau să vorbesc 
cu el. întotdeauna ajunge la spital înainte de 8. Mă gândesc că poate i s-a întâmplat ceva în weekend. 

— Rebecca, am zis, sunt sigură că totul e în regulă. Probabil că a umblat de colo-colo, de la o 
petrecere la alta. Cine ştie, poate e şi un pic mahmur şi a dormit mai mult ca de obicei... 

— Poftim? Chiar crezi că se simte bine cu Elise? Că sărbătoreşte împreună cu ea? Tu singură mi-ai 
spus acum vreo două zile. Pe mine mă iubeşte! Viaţa alături de Elise e un iad! Nu, mă tem că s-a 
întâmplat ceva. 

N-am mai spus nimic. Rebecca se purta mârlăneşte, iar pe mine mă durea capul. 

— Alo? a zis ea în cele din urmă. 

— Da, te aud, am răspuns frunzărind corespondenţa de pe birou. 

— Hildy, ai să mă anunţi când vine? m-a întrebat pe un ton mai blând; se ruga de mine, ca o fetiţă. 

— Da, draga mea, sigur că am să te anunţ, i-am spus ca s-o liniştesc. 

După ce am închis, m-am gândit un pic îngrijorată la ea. La ea şi Peter. 

Afacerile mergeau slab în preajma sărbătorilor, dar pe la începutul lui decembrie am primit o ofertă 

pentru casa lui Cassie şi Patch. Le arătasem de două ori casa soţilor Goodwin, aşa că ştiam că-i 

interesează, dar de fiecare dată se plânseseră de „halul“ în care arăta, aşa că nu-mi făceam speranţe prea 
mari. Reparaţiile făcute de Frank nu avuseseră viaţă lungă. Dar alde Goodwin îşi doreau să locuiască în 
Wendover, preţul casei era pentru buzunarul lor şi le plăcea şi locul. Au oferit cam puţin, Cassie şi Patch 
s-au târguit şi au bătut palma. Ce bucuroasă am fost! în seara aia, recunosc, am sărbătorit împreună cu 
Babs şi Molly. Cassie şi Patch au sărit în sus de bucurie când le-am spus că ceilalţi vânzători acceptaseră 
condiţiile lor. Jake nu ştia, bineînţeles, dar avea să meargă la o şcoală unde chiar putea fi ajutat. Mă 
simţeam bine că dădusem şi eu o mână de ajutor. Am terminat sticla de vin roşu, dar adevărul e că fusese 
aproape goală, aşa că am deschis alta. 

Dimineaţa următoare era cenuşie. Ningea, dar fulgii se transformau în picături de apă. Era ceea ce 
meteorologii numesc „zloată“. Am ajuns cu oarecare întârziere la birou şi, de cum am intrat, Kendall a 
sărit de pe scaun, vizibil tulburată. 

— Rebecca McAllister e în birou. Era deja aici când am sosit eu. 

— Ce mă-sa...? mi-a scăpat. 

Kendall a făcut ochii mari. 

Am intrat şi am găsit-o pe Rebecca la fereastră, privind cum cade lapoviţa din cer. 



— Bună, Rebecca. Ia spune, care-i povestea? 

Rebecca s-a întors şi când a dat cu ochii de mine a oftat uşurată, un oftat dramatic. 

— Uf, Hildy, ce mă bucur că eşti bine. 

— Sigur că sunt bine. 

— Mai ţii minte ceva de aseară? Adică, după ce ai plecat de la mine de acasă? 

Ce? Inima mi s-a zbătut în piept. 

— Aseară? am zis. 

Rebecca s-a dus şi a închis uşa. Eu m-am aşezat la birou. 

— Hildy, n-am vrut să-ţi spun fiindcă ştiu că băutura e un subiect sensibil pentru tine. Dar să ştii, cred 

că ar trebui să reiei tratamentul ori să faci ceva. Nici măcar nu-ti aduci aminte că ai venit acasă la mine 

» 

aseară? 

Să respir. Să nu uit să trag aer în piept şi să-l dau afară. 

— Nu, n-am fost nicăieri. M-am băgat în pat. Am mult de lucru azi-dimineaţă, aşa că poate putem sta 
de vorbă altă dată... 

— Ştiu. Vinzi casa soţilor Dwight. Mi-ai spus aseară. 

Da, parcă-mi aduceam aminte, ca prin ceaţă, că vorbisem la telefon când eram întinsă în pat. 

— Aha, acum îmi aduc aminte, am zis. M-ai sunat tu. Eram pe jumate adormită, de-aia nu mi-am amintit 
de la început. 

Mi-am făcut de lucru cu hârtiile de pe birou, ca să nu se vadă că-mi tremură mâinile. Mă enervasem şi 
de câte ori îmi ies din fire îmi tremură mâinile. 

— Nu, Hildy, a zis Rebecca cu tristeţe în glas. 

(Oare de ce trebuia să arate că-i e milă?) 

— Nu te-am sunat. Tu ai venit cu maşina acasă la mine. Erai... îţi ieşiseşi din fire. Aş fi vrut să te duc 
acasă, dar Magda avea liber şi, oricum, nu m-ai lăsat tu. Ţipai aşa de tare, că l-ai trezit pe Ben. 

Când cineva îţi povesteşte ce-a făcut trupul tău atunci când mintea era dusă cu sorcova, simţi că eşti 
gol, dat în vileag. Parcă te-a jupuit cineva de piele în public, parcă ai rămas învelită doar cu o pieliţă 
scârboasă, pe care nimeni n-ar trebui s-o vadă şi care e acum la vedere. 

Eu nu le povestesc niciodată altora ce-au făcut la beţie. N-aş face niciodată aşa ceva. 

— Conduci noaptea prin oraş, fără să ştii ce-i cu tine. Să fiu eu singura care ştie? Aşa sper. Nu ţi-am 
spus nici ţie, nici altcuiva că sunt îngrijorată fiindcă lumea se retrage în casă foarte devreme în oraşul 
ăsta. Nu credeam că e vreun pericol. După ora 11 nu mai vezi nici o lumină la ferestre, aşa că mi-am zis 
că nu e cine ştie ce dacă tu bântui noaptea prin oraş după ce-ai băut câteva pahare în plus. Numai că acum 
sunt îngrijorată. Dacă mă suni pe mine şi vii să mă vezi, nu pot să nu mă gândesc cu cine altcineva mai 
stai de vorbă. Cui s-ar putea să-i fi spus de mine şi Peter. 

Mă băgasem în pat. Ţin minte că mi-am pus cămaşa de noapte. Mă trezise telefonul. Ori poate 
visasem? 

— Acum şi Peter îşi face probleme. Aşa mi-a spus. 

Am ridicat privirea de pe hârtii şi am zis cu vocea tremurând de furie: 

— M-am săturat să fiu băgată în încurcătura asta a ta cu Peter. Puţin mă doare de ce faceţi voi doi. N- 
amspus nimănui... 

— Vrei să zici că nu-ţi aminteşti să fi spus cuiva. 

— Rebecca, lasă-mă. Am treabă. Trebuie să-mi câştig traiul. Tata n-a fost bogat, cum a fost al tău. Mă 
simt foarte bine, în caz că n-ai băgat de seamă, şi nu cred că mi-ai face un serviciu dacă părerile tale 



despre cum eu, beată fiind, aş vorbi vrute şi nevrute, de exemplu despre prostia asta dintre tine şi Peter... 

— Hildy, eu am venit la tine ca prietenă. Peter m-a avertizat că aşa se va întâmpla. Că ai să-ţi ieşi din 
fire... 

— Rebecca, ieşi din biroul meu. Te rog! 



Treisprezece 


Pe la sfârşitul lui decembrie soţii Goodwin au semnat contractul, au plătit un avans de garantare, iar eu 
am aranjat să vină un constructor ca să facă o inspecţie a casei. Cumpărătorii voiau să încheie tranzacţia 
până la 1 februarie. Acuzaţiile Rebeccăi mă tulburaseră, dar după câteva zile mi-a trecut. Rebecca era 
instabilă emoţional. Dintotdeauna bănuisem că asta e problema ei. Se încurcase cu fostul ei psihiatru. 
Asta spunea tot. M-am hotărât să mă ţin departe de ea o vreme, nu doar din cauza felului cum se purtase 
la mine în birou, ci şi fiindcă în timpul sărbătorilor dădusem nas în nas cu Brian McAllister în câteva 
rânduri. De cele mai multe ori ne văzuserămîn trecere la benzinărie sau la supermarket, dar o dată ne-am 
întâlnit în faţa unui magazin din Crossing, înainte de Crăciun. Brian era cu băieţii, căutau un cadou pentru 
Rebecca. M-a îmbrăţişat cu căldură şi mi-a spus cât de mult le plăcea la Wendover, cât de încântaţi erau 
că le vândusem o casă de vis. N-am putut nici măcar să mă uit la băieţi. Cumva, mă simţeam complice la 
înşelăciunea ei. Un părtaş tăcut la o gravă infracţiune domestică. Aventura Rebeccăi nu mă mai distra şi 
nici interesa, aşa că am hotărât să păstrez distanţa o vreme. 

La câteva zile după ce a fost semnat contractul pentru casa Dwight mă duceam la poştă când am dat de 
Frank Getchell, care tocmai ieşea. 

— Bună, Hildy, a mormăit trecând pe lângă mine. 

— Ei, Frank, nu fugi aşa, i-am zis şi s-a întors spre mine. 

— Am veşti bune. Am vândut casa Dwight. 

— Nu mai spune, a făcut Frank zâmbind. Cred că îşi storcea creierii să spună ceva potrivit, dar n-a zis 
decât: Mişto. 

— Da, şi îţi mulţumesc pentru treaba făcută acolo. încă n-am primit factura. 

— A, n-am ajuns s-o trimit. 

— Mulţumesc încă o dată. 

> 

— Cum mai merg afacerile cu case? a vrut Frank să ştie. 

— Slab. O să se mai învioreze în vreo lună. Când se mai drege vremea. N-am primit nici o ofertă 
pentru proprietatea ta. De ce nu stabileşti un preţ? 

Frankie a bufnit în râs. 

— Bine, atunci cincizeci de milioane de dolari. 

— Hai, Frankie. Mai gândeşte-te. 

— Auzi, am ieşit pe mare cu Manny Briggs acu’ vreo două zile. Mai ies cu el pe la vremea asta, că 
iarna n-are echipaj... 

— Păi, da, am zis. 

Tatăl lui Manny, şi bunicul lui, şi tot aşa până la a şasea sau a şaptea generaţie în urmă, fuseseră 
pescuitori de homari în Wendover. Manny şi tatăl lui avuseseră odată o flotă întreagă de bărci de pescuit 
homari, dar acum nu mai rămăseseră decât cu una sau două. Vara nu era nici o greutate să găseşti liceeni 
sau studenţi care să lucreze pe bărci, iarna însă erau cu toţii plecaţi la şcoală. Era o muncă istovitoare şi 
frigul nu te ierta. Manny e de-o seamă cu mine. Prietena mea, Lindsey, se vedea cu el când eram la liceu, 
iar eu mă vedeam cu un prieten de-al lui, aşa că ieşeam pe mare în zori şi stăteam toată ziua la soare pe 
punte. Bărcile duhneau a peşte, a motorină şi a sudoarea băieţilor. Lindsey şi cu mine ne îndopam cu 
homari toată vara. întotdeauna aduceam doi acasă pentru tata şi Lisa. Lui Judd nu i-au plăcut niciodată 
homarii. De fapt, nici eu n-am mai putut să pun gura pe homari de atunci. Dacă mănânci prea mulţi, îţi 
trece cheful de ei. Pun pariu că nici Manny Briggs n-a mai mâncat homari de când era copil. 



— Mda, şi am văzut casa aia pe care o construieşte Santorelli la Grey’s Point. 

Dintr-odată am fost numai urechi. 

— Ai văzut-o? 

— IM. 

A dat să plece, dar eu l-am apucat de mânecă. A început să râdă - se juca cu mine. Ştia că mor de 
curiozitate să aflu despre casa pe care o clădea Santorelli la Grey’s Point. 

— Şi? E mare? E urâtă? 

Vince şi Nick Santorelli erau constructori locali care făcuseră avere în anii ’80 şi ’90 clădind case „la 
cheie“ pe North Shore. Erau case de calitate, bine construite. Lucrau cu un arhitect din Boston şi 
ridicaseră câteva vile renumite pentru mărimea şi frumuseţea lor în Ipswich, Manchester şi Beverly 
Farms. S-au vândut cu milioane de dolari. Cu un an înainte cumpăraseră o proprietate la capătul 
promontoriului Grey’s Point, care aparţinuse de multe generaţii familiei Dean. Acum toţi copiii familiei 
crescuseră şi nu-şi mai petreceau vacanţele în Wendover. Terenul era, de departe, cea mai râvnită parcelă 
din oraş. Se întindea pe opt acri, adică tot promontoriul. Dacă aşezai casa cum trebuie, puteai să vezi 
oceanul din orice cameră. Familia Dean scosese proprietatea la vânzare la preţul de 5 milioane de dolari, 
doar pentru teren. Iar Vince Santorelli o cumpărase. Se discutase mult despre asta printre agenţii 
imobiliari. Familia Dean dăduse proprietatea la vânzare printr-un agent de la Coldwell, numit Simon 
Andrews. El le-a vândut-o fraţilor Santorelli, care voiau să construiască o vilă de vânzarea căreia să se 
ocupe tot Simon. La scurtă vreme după ce s-a încheiat tranzacţia, poate vreo şase luni, Simon Andrews a 
făcut un atac de cord la sala de sport. Alerga pe banda rulantă. Aşa că nu ştia nimeni cui o să-i dea fraţii 
Santorelli casa spre vânzare şi la ce preţ. 

Trecusem de multe ori cu maşina pe acolo. O alee lungă, mărginită de pini seculari, ducea spre 
promontoriu. Fraţii Santorelli puseseră un lanţ de-a curmezişul aleii, aşa încât nu puteai intra să arunci o 
privire. Mai bine zis, puteai, dar însemna să violezi o proprietate privată. De aproape un an, pe alee 
circulau camioane în sus şi-n jos. Construcţia se vedea de pe mare şi vara întreagă am auzit lumea 
vorbind despre cum înaintau lucrările. 

îmi doream mult să fac eu vânzarea. Era tot mai greu pentru un agent singur, cum eram eu, să ţină piept 
colegilor din companii precum Sotheby’s ori Coldwell - Bankers. Aveam nevoie de câteva proprietăţi 
mâna întâi ca să-mi recâştig faima de cel mai bun agent din zonă. Nu-mi ajungeau casele vechi ale celor 
care locuiau de multă vreme în oraş; aveam nevoie de proprietăţi noi, grandioase. în scurtă vreme nici 
unul dintre vechii locuitori n-o să se mai simtă dator faţă de mine şi o să se ducă la agenţii cărora 
afacerile le merg bine. Aveam nevoie de proprietatea fraţilor Santorelli şi voiam să discut cu ei din 
poziţia cuiva care îi înţelegea valoarea. Avea să fie cea mai mare tranzacţie din istoria oraşului. 

— E mare, Hildy. A dracului de mare. Urâtă n-aş zice că e. Nici n-aş zice nu dacă m-ar pofti cineva să 
locuiesc în ea. Are o verandă largă, de jur împrejur. Arată bine, dacă ne uităm doar la casă. Da’ mie îmi 
plăcea mai mult când locul era plin de copaci. 

— îmi doresc foarte mult să o văd, Frank. Crezi că Manny mi-ar da voie să merg cu el într-o 

dimineaţă? 

» 

— Numai dacă-1 ajuţi să scoată câteva năvoade, a râs Frank. 

— Pot să leg cleştii, am zis. 

Lindsey şi cu mine deveniserăm foarte pricepute la legatul cleştilor de homari în vara aia, când eram la 
liceu. E drept, unul îmi spintecase degetul şi făcusem o infecţie de toată frumuseţea. 

— Noo, nu-i nevoie. Lui Manny o să-i facă plăcere să te vadă. Vino mâine, dacă poţi. Cică o să fie 



soare şi nu prea frig. 

— Bine, vin mâine. 

în seara aia Rebecca a venit la mine acasă. Era intr-o joi, iar serile de joi le petrecea de obicei cu 
Peter. Trecuse pe la mine la birou după-amiaza, amărâtă că el îi spusese că nu se pot vedea. O sunase 
dimineaţa şi o anunţase că nu poate veni în weekend. Rebecca nu ştia, dar eu o auzisem cum urcase scara 
până la cabinetul lui şi încercase clanţa înainte să coboare în vârful picioarelor şi să ciocănească la uşa 
mea. Nu-i venea să creadă că el nu e acolo sau voia să intre şi să-şi bage nasul prin lucrurile lui? Când a 
intrat în biroul meu şi mi-a mărturisit cât e de supărată că nu-1 vede în seara aia, mi s-a făcut milă de ea. 
Am invitat-o să vină la mine şi a primit, cu lacrimi în ochi. 

A adus mâncare japoneză şi o sticlă de vin alb. Când a deschis-o, i-am spus că nu prea aveam chef de 
vin şi mi-am turnat un pahar de apă minerală. Trebuia să înţeleagă că nu aveam nevoie să beau cu orice 
preţ. 

Era prost dispusă, cu gândul aiurea. Liam nu mergea prea bine la matematică. Rebecca n-o plăcea pe 
profesoară şi ar fi vrut ca Brian să meargă cu ea să stea toţi trei de vorbă, dar el nu putea decât după 
vacanţa de sărbători. Se ruga de el de săptămâni întregi să-şi facă timp, însă el nu-i dăduse ascultare. 
Plecase la New York cu treabă - afaceri de-ale lui. îi sugerase să ia un meditator, lucru care, nu ştiu de 
ce, o înfuriase pe Rebecca. 

— Mama şi tata au pus pe alţii să-mi fie părinţi în locul lor. Eu n-am de gând să fac aşa ceva. Brian e 
un geniu al finanţelor, pe când eu habar n-am de matematică. Ar putea să-l ajute pe Liam, dar nu vrea să- 
şi facă timp. 

— Poate îi iei un meditator, măcar o vreme, am zis. 

— Peter ţine aşa de mult la Sam... Ştiai? m-a întrebat. 

— Nu. La drept vorbind, mi-am zis adesea că, din păcate, Peter petrece aşa mult timp aici, fără Sam. 
Sunt sigură că lui Sam îi e dor de tatăl lui. 

— Şi eu sunt sigură. Din nefericire, Elise e o scorpie: îl ţine în oraş în weekenduri. Peter e nevoit să 
vină aici, la cabinet. Azi mi-a spus că va petrece mai multe weekenduri la Cambridge. Iar aici va veni 
vinerea, în loc de joia. 

— Aha, de asta n-a venit azi? 

— De fapt, nu vine deloc la sfârşitul ăsta de săptămână, a zis Rebecca umplându-şi din nou paharul. A 
spus că n-o să prea mai vină până după Anul Nou. 

— îmi pare rău. 

— Va trebui să fac unele schimbări. 

— Ce fel de schimbări? 

— Situaţia e intolerabilă. Nu mai suport să stau în aceeaşi cameră cu Brian. 

— Aha, am făcut eu şi pe urmă am întrebat-o: Tu şi cu Peter v-aţi făcut ceva planuri? 

— Nu, nimic anume. De fapt, el chiar spunea că poate ar fi bine să nu ne vedem o vreme. Nici el nu 
crede ce spune. Viaţa lui cu Elise e un iad de ani buni. Suntem făcuţi unul pentru altul. Cred că el vrea 
doar să păstrăm secretul pentru moment, însă eu vreau ca până la vară să ne facem unele planuri. între 
timp, mă bate gândul să nu mai aştept mult şi să-i dau papucii lui Brian. 

— Ai grijă, nu te pripi. Ştiu un avocat grozav, dacă ai nevoie. E cel mai bun din Boston. Poate ar fi 

bine să discuţi cu el înainte să faci ceva. 

» 

— Abrbeşti de Dave Myerson? 

— Da. De unde ştii? 



— Ai zis că e cel mai bun din Boston. 

Nu ştiu cum se face, dar Rebecca poate să-şi asigure serviciile celui mai bun în orice, oriunde. E altă 
trăsătură a celor care au bani ca ea. Cum, necum, sunt conectaţi la tot ce-i mai bun, oriunde s-ar duce. 

— Peter o să se întoarcă repede. O să aibă nevoie de mine. 

— Sigur că da. Acum cred că aş vrea paharul ăla de vin, dacă nu te superi. 

Rebecca mi-a turnat vin în pahar, dar se vedea că e cu gândul aiurea. Chiar mă întrebam dacă-şi mai 
aduce aminte de învinuirile pe care mi le adusese. Vedeţi, asta e buba cu Rebecca: e schimbătoare. E 
instabilă. Am luat o gură bună de vin, pe urmă încă una şi m-a năpădit un val de compasiune faţă de 
Rebecca. Uneori, după ce n-am văzut-o câtăva vreme, rămân uimită cât e de frumoasă. Frumoasă şi 
fragilă. 

— Ştii, a zis, lucrăm împreună la un proiect cu fotografiile lunii făcute de el. Le mărim, decupăm 
lunile, le lipim pe pânză şi pe urmă pictez deasupra lor în culorile mării. în unele chiar am integrat şi un 
colaj. Lipesc deasupra fire de iarbă de mare şi bucăţele de sticlă aduse de apă. 

— Mi-ar plăcea să le văd. După cum le-ai descris, trebuie să fie foarte frumoase, am zis şi am dat pe 
gât vinul care rămăsese în pahar. 

— Tocmai asta e, a spus Rebecca şi s-a tras mai aproape de mine, aşa cum făcea când i se urca vinul 
la cap. Sunt lucrări frumoase, cu adevărat frumoase. Nici unul din noi n-ar putea crea astfel de tablouri 
singur, înţelegi? Cum să-ţi spun, n-am avut niciodată astfel de sentimente pentru cineva, Hildy. Ştiu că 
suntem făcuţi unul pentru altul. Când mă trezesc, mă gândesc la el, e primul lucru care îmi vine în minte, 
şi ultimul la care mă gândesc înainte să mă culc. Am ajuns uitucă. Ştii că acu’ vreo două zile am uitat să-l 
iau pe Liam din staţia de autobuz? A venit singur acasă, pe ninsoare. 

— Of, Rebecca, am zis. Ai făcut o obsesie. Nu te mai gândi atât la el, nu-ţi face bine. 

Sticla de vin stătea pe masă, între noi. Pe cât îmi dădeam eu seama, mai rămăsese un pahar şi jumătate 
de vin. însă nu voiam să întind mâna după sticlă. Nu voiam să-i dau satisfacţie Rebeccăi. 

— Nu doar mie mi se-ntâmplă, Hildy. Şi Peter se gândeşte tot timpul la mine, la noi. N-ai idee cât de 
singur este. Nici nu ştii cât de singuri ne simţim atunci când nu suntem împreună. 

Mi-era aşa necaz pe Rebecca, încât mi-am turnat tot vinul din sticlă. Avea copii acasă. Avea un soţ şi 
un iubit. Peter la fel. Pe când eu, eu locuiam singură. Copiii mei crescuseră şi plecaseră, cât despre iubit, 
nu mai avusesem unul de nu mai ştiu câţi ani. Dar nu, tot ei erau singuri, iar eu trebuia să-i compătimesc. 

— Habar n-ai cum e singurătatea, a oftat Rebecca. 

— Ce spui? am zis. 

A doua zi deşteptătorul m-a trezit la 4 şi jumătate. Mi-am făcut un ibric mare de cafea, mi-am pus un 
maiou de corp, pantaloni groşi, o bluză pe gât şi un pulover gros. Am turnat cafeaua în termos. Am înhăţat 
o cutie de brioşe cu afine cumpărate cu o zi înainte, de la patiseria lui Sue Doliber. Scotoceam prin 
şifonier, căutând nişte mănuşi groase când l-am auzit pe Frank claxonând. îmi promisese să mă ia la ora 5. 
Am găsit mănuşile, mi-am tras cizmele de cauciuc peste ciorapii de lână şi am ieşit. Afară era beznă 
totală. 

Frank s-a aplecat să deschidă uşa pasagerului. I-am întins termosul şi brioşele, după care m-am urcat în 
camion. 

— Unde ţi-e căciula, Hildy? m-a întrebat el. Ai să-ngheţi. 

— N-am nevoie, am răspuns. 

Arăt groaznic cu căciulă. Am nasul cam lung şi, nu ştiu de ce, când port căciulă pare şi mai lung. 

— Manny are o ladă plină de căciuli şi mănuşi pe barcă. Plus nişte haine de vreme rea. E umezeală 



multă. 

— Sfinte Sisoe, am făcut, încercând să găsesc un loc unde să-mi pun picioarele. 

Podeaua cabinei era plină cu tot felul de resturi: cutii goale de Cola, ambalaje, ziare vechi, clanţe, o şa 
de bicicletă, două balize pentru plasele de homari, o cutie cu unelte de pescuit şi ceva ce părea a fi o 
jumătate de chiflă, acum tare ca piatra. Am împins cu piciorul o potcoavă ruginită. 

— Ce-i cu mizeria asta? 

Frankie a chicotit clătinând din cap. 

— Mda, ar cam fi nevoie să curăţ pe aici, aşa-i. 

— Da’ cum a ajuns potcoava asta ruginită aici? 

— Poartă noroc. Am găsit-o într-un loc unde am lucrat. Am luat-o să-mi poarte noroc. 

— Eu ştiam că trebuie să le atârni aşa, am zis, întorcând potcoava cu vârfurile în sus. Altminteri 
norocul se scurge pe jos. 

— Mda. N-am apucat să găsesc un loc unde s-o atârn, a zis Frankie zâmbind. 

Am proptit potcoava de parbriz. 

— Nici nu ştii ce bine o să-ţi pară, Hildy, dacă o să pun frână brusc şi prostia aia o să te pocnească 
peste gură şi o să-ţi scoată dinţii. 

Am izbucnit în râs şi am aruncat potcoava la loc pe podea. 

— Am adus cafea şi brioşe. 

— I-auzi. La fix. De regulă, când venim de la pescuit ne oprim la Driftwood ca să luăm micul dejun, că 
la vremea aia suntem lihniţi de foame. 

Am traversat oraşul adormit pe întuneric. Pe străzi nu era nici o maşină. La debarcader am găsit câţiva 
pescari din partea locului parcându-şi camioanele. îşi aruncau saluturi morocănoase, scoţând aburi pe 
gură. Am oprit chiar lângă maşina lui Manny, o camionetă albastră, veche şi ruginită. Noaptea lăsa locul 
zorilor argintii, dar frigul stăruia. Vechile prăvălii de pe chei începuseră să prindă contur. Frankie a luat 
nişte unelte din spatele camionului şi ne-am îndreptat spre debarcader. 

Apa se retrăsese, iar rampa care ducea de la parcare la doc era abruptă. Frankie mergea repede, cu 
toate că ducea colacii grei de funie şi geanta mea cu termosul şi brioşele. Eu, în schimb, am fost nevoită 
să mă ţin de balustrada de sfoară şi să mă uit bine unde pun piciorul. Ehe, a fost o vreme când eu şi 
Lindsey coboram rampa alergând în picioarele goale. 

Era ora din zori când, pe chei, cerul şi marea capătă aceeaşi nuanţă cenuşie şi orizontul nu se mai 
distinge. Se vedea doar o barcă, parcă plutind în aer, şi în ea Manny, în costum galben de avertizare. E 
salopeta de vreme rea, care e uniforma pescarilor chiar şi în zilele cele mai călduroase de vară. 

Manny e un tip înalt, are aproape doi metri. E destul de solid şi încă mai are smocuri răsucite de păr 
roşcat şi cărunt, care îi ies de sub pălărie. Am o bănuială: că e aproape chel, pentru că nu l-am văzut fără 
pălărie de cel puţin douăzeci de ani. Vara poartă o şapcă slinoasă, cum au şoferii de camion; iarna, 
căciuli de lână, ca toţi pescarii. 

— Ai ceva să-i dai lui Hildy să-şi pună pe cap? Nu şi-a adus căciulă, a întrebat Frank păşind pe punte. 

S-a întors şi mi-a întins şi mie mâna. Ţinându-mă de el, am încercat să fac o săritură sprintenă, ca să i 

se pară că sunt tot aşa de uşoară cum eram pe vremuri. M-am clătinat şi m-am izbit de el. Frank a râs şi 
m-a ţinut să nu cad. Eu m-am prefăcut că nu s-a întâmplat nimic neobişnuit. M-am dus la pupă, să văd cum 
e barca lui Manny. 

Se numea Mercy. 

Bărcile comerciale de pescuit homari sunt cam toate la fel. Prova, aflată chiar în faţa cabinei, e scurtă 



şi de obicei ridicată la mijloc, aşa încât, dacă sunt valuri mari, apa să se scurgă imediat pe cele două 
laturi. Pe scândurile astea înclinate stăteam întinse la soare, Lindsey şi cu mine, doar în bikini, ca să ne 
bronzăm cât mai mult. Sunt atâtia ani de atunci, dar de fiecare dată când îmi mai scot câte o aluniţă mă 
gândesc la vechea barcă de pescuit a lui Manny. 

Cabina bărcii pe care o are Manny acum, la fel ca cele mai multe bărci de pescuit homari, a fost 
construită în aşa fel încât căpitanul şi membrii echipajului să poată sta în picioare, dar mai sunt şi două 
scaune rotative. Acoperişul şi parbrizul te apără oarecum de intemperii, dar spatele cabinei e deschis 
spre pupă, acolo unde trebuie să încapă zeci de capcane pentru homari. Manny pusese deja cea mai mare 
parte din capcane, aşa că acum nu mai erau decât câteva, legate pe laturile pupei largi. Le păstra ca să le 
pună în locul capcanelor care se rupeau. 

Barca lui Manny era departe de minunile tehnice pe care le vezi învârtindu-se prin portul Wendover în 
ziua de azi. în schimb era dotată cu tot felul de chestii pe care nici el nu le avusese pe bărcile dinainte şi 
pe care mi le-a arătat, foarte mândru: GPS, radio prin satelit, radiotelefon, despre care ai zice că nu e 
nevoie acum, când avem telefoane mobile, dar Manny mi-a explicat că semnalul se pierde după ce ieşi 
din „po-ort“. 

A pornit motorul şi tăcerea dimineţii s-a umplut de mormăitul ritmic al motorului. Mirosul de peşte 
mort, motorină şi sare ne învăluia. Manny şi Frank au deşertat în cutiile cu momeală găleţi de peşti morţi, 
care puţeau de-ţi mutau nasul, şi pe urmă s-au apucat să le împartă în coliviile de plasă. Frank a sărit pe 
chei, a deznodat parâma, a sărit înapoi pe punte şi am plecat. 

Cum traversam portul aproape pustiu mă gândeam că parcă nu mai ieşisem niciodată în larg iarna. Ei, 
da, fusese o iarnă pe la începutul anilor 5 60 când marea îngheţase la mal şi putusem merge cu patinele 
până aproape de far, dar pe o barcă nu ieşisem niciodată mai târziu de octombrie. Era un frig de-ţi tăia 
răsuflarea. Frank avusese dreptate. Manny m-a poftit să stau pe unul din scaunele din cabină, dar chiar şi 
acolo simţeam cum îmi îngheaţă vârfurile urechilor de la vânt, plus că mă împroşcau stropi fini de apă de 
la valurile sparte de provă. 

— Manny, unde ţii hainele alea? a urlat Frank văzând că îmi acopăr urechile cu mănuşile. 

— E o pungă de plastic sub punte. Du-te şi te uită, Hildy. Altfel o să te murezi până la piele! a strigat 
Manny. 

Pe o barcă de pescuit nu te poţi înţelege cu ceilalţi decât dacă strigi sau urli, din cauza motorului. 
Bărbaţii nu prea vorbesc când sunt pe mare. Poate d-aia vorbesc aşa de mult şi aşa de tare după-amiaza, 
când se duc la Barney’s, barul din port. 

Am ridicat capacul tambuchiului, am găsit punga şi m-am echipat cu o salopetă pătată de măruntaie de 
peşte şi o haină de ploaie, cam cu cinci măsuri mai mare. Cu alesul căciulii a fost cam trist. Nu erau decât 
două căciuli de lână, împuţite amândouă şi acoperite cu un fel de crustă întărită. Nu ştiu ce era, nici n-am 
cercetat. Am curăţat-o pe una cât am putut de bine, mi-am tras-o pe cap şi m-am furişat la pupă, 
prefăcându-mă că admir priveliştea portului care dispărea la orizont. Nici n-am fost nevoită să mă prefac 
prea multă vreme. Priveam digul care ducea până la far şi îmi aminteam cum săream printre stânci cu 
fratele şi sora mea când eram copii. Mergeam să pescuim pe dig. Odată, fratele meu chiar a prins un 
rechin de nisip. 

La ieşirea din port se înalţă Peg Sweeney’s Rock, despre care se spune că e bântuită de fantoma unei 
tinere din Wendover care a fost violată şi ucisă acolo de o bandă de piraţi, cu două sute de ani în urmă. 
Zic oamenii că, dacă treci pe lângă stâncă noaptea, o mai auzi şi acum ţipând. Generaţii întregi de copii, 
veniţi în bărci cu motor, cu vâsle ori cu pânze, s-au învârtit pe lângă stâncă în nopţile de vară, scoţând 



gemete şi ţipete ca să se sperie unii pe alţii. Acum noi ne-am îndreptat spre Singer’s Island. Când am 
auzit motorul oprindu-se, m-am întors spre Frank. Luase o cange lungă şi trăgea afară din apă una din 
balizele lui Manny, vopsită în culorile lui - negru şi galben. A scos baliza şi plasa atârnată de ea, Manny 
a înşfăcat-o şi a trecut sfoara peste un tambur. A apăsat pe un buton şi tamburul a înfăşurat automat sfoara. 
Când eram noi tineri, Manny şi băieţii lui înfăşurau sfoara cu mâna. 

Văzând că mă minunam de maşinărie, a strigat către mine: 

— Tambur hidraulic. Bună chestie, nu, Hildy? 

— Al dracului de bună, Manny, am încuviinţat şi m-am repezit să văd ce prinsese. 

Trei homari buni, de păstrat, doi crabi şi un homar de aruncat. Frank a băgat mâna în capcană şi a 
aruncat crabii înapoi în apă. A măsurat homarul cel mic cu o vergea - părea într-adevăr cam mic -, dar 
era bun, aşa că l-a aruncat în bazinul de tablă, alături de ceilalţi. După asta a aruncat o plasă cu momeală 
în capcană şi eu m-am tras instinctiv înapoi. Pe măsură ce barca se îndepărta, sfoara de care era legată 
capcana avea să o tragă pe punte şi apoi în apă, prin deschizătura de la pupă. între altele, Lindsey şi cu 
mine stăteam la provă pentru că era primejdios să stai la pupa bărcii. Dacă-ţi prindeai piciorul în sfoară, 
într-o clipă te trăgea în apă, odată cu capcanele. Manny nu ne dădea niciodată voie să stăm la pupă. 

Acum ne îndreptam spre a doua baliză. Frank se apucase să lege cleştii homarilor, ca să nu se omoare 
între ei. 

— Dă-mi nişte mănuşi, Frankie, am zis. Leg eu cleştii. 

Franz a izbutit să-mi găsească o pereche de mănuşi groase de cauciuc şi m-am apucat şi eu să leg 
cleştii homarilor, cu toate că îi fluturau clămpănind. Uitasem cât de frumoşi sunt homarii abia scoşi din 
apă. Crusta lor pătată seamănă cu o armură în nuanţe de pietre preţioase - safir, topaz şi smarald - înainte 
să devină un verde mat, întunecat. Homarii îşi pierd luciul dacă îi pui în bazin, de aia trebuie să-i vezi 
chiar când au fost scoşi din mare, când încă mai au o bucată de algă în cleşti şi încearcă să te plesnească 
cu coada. 

Frank a tras afară următoarea baliză şi tot aşa. Scoteam capcanele, legam cleştii homarilor, puneam 
alte momeli, aruncam capcanele înapoi în mare. Soarele se înălţase bine pe cer şi ne mai scosesem din 
haine. Ne încălzisem muncind. Şi, în cele din urmă, ne apropiasem de Grey’s Point. 

— Mergi mai aproape de mal, Manny! i-a strigat Frankie văzând că priveam cu atenţie spre 
promontoriu. 

Manny a luat-o spre ţărm şi atunci am văzut-o: o vilă mare, frumoasă, în stil Nantucket, cu o verandă pe 
toată faţada, care era îndreptată spre promontoriu. Aşa cum îmi închipuisem, toate ferestrele dădeau spre 
ocean. O privelişte de milioane. Am văzut că era acoperită cu şiţă de cedru, am numărat hornurile şi, 
ceva mai încolo, am mai zărit şi un garaj cu trei uşi. 

— Cu cât crezi că o să se vândă, Hildy? m-a întrebat Manny. 

— O să ceară zece şi-o să ia opt, am zis. 

în mintea mea deja vedeam broşura de prezentare. O fotografie aeriană şi una de pe mare. Aş da 
anunţul în Boston Magazine şi New York Times. Fraţii Santorelli ar fi proşti să nu facă contract cu mine. 

Manny şi Frank au fluierat de uimire. într-adevăr, era o sumă care te lăsa cu gura căscată. 

— Bine, am văzut ce voiam, am zis şi mi-amadus aminte de cafea. Ce-aţi zice de cafea cubrioşe? 

— Cum să nu, a făcut Manny. 

Am împărţit brioşele şi, fiindcă nu aveam pahare, am băut toţi pe rând din termos. Era bună, fierbinte. 
După aia am pornit spre următoarea baliză. 

Era spre prânz când am pus ultima capcană şi am pornit înapoi spre port. Frankie şi cu mine stăteam 



alături pe punte, sprijiniţi de parapet. Eu zâmbeam. Nu mă mai distrasem aşa de ani de zile. Ieşisem pe 
mare cu doi vechi prieteni. Văzusem o vilă care mă interesa. Vântul bătea acum din faţă, aşa că ne-am 
înfofolit la loc. Fusese o zi bună. Prinsesem treizeci şi opt de homari. 

— A mai rămas ceva cafea, Hildy? a strigat Manny. 

— Da, uite, am zis şi i-am întins termosul. 

— Auzi, Frankie, ia coboară în cală. Vezi că e o sticlă de Jameson pe acolo. Să facem nişte cafea 
irlandeză. 

Am zâmbit, cum vă închipuiţi. Era exact ce lipsea. 

Frankie mi-a aruncat o privire întrebătoare. 

— Ce? am zis. Du-te. 

— Bine, a zâmbit el. Parc-am auzit că te-ai lăsat de băutură ori ceva de felul ăsta. 

— Ei, nu mai beau aşa mult, e adevărat. 

Mi s-a părut că s-a bucurat de ce-a auzit. A coborât sub punte şi s-a întors cu o sticlă de whisky 
irlandez Jameson. A turnat destul de mult în termos, apoi a mai turnat un pic. Mi l-a întins mie întâi. Am 
luat o gură, am zâmbit simţindu-i căldura pe gât şi le-am dat termosul lui Manny şi Frankie. 

Până la debarcader mai aveam cam o jumătate de oră, dar nu era nici o grabă. Simţeam cum mă bate 
soarele pe obraji iar când am închis ochii nu mai era iarnă, ci una dintre verile de demult. Strălucirea era 
aşa de puternică, încât m-a orbit când am deschis ochii şi a trebuit să clipesc de mai multe ori până când 
siluetele nedesluşite ale lui Manny şi Frank şi-au recăpătat contururile, profilate pe orizont. Am trecut 
prin faţa plajei de pe proprietatea Hart, care ziceai că nu se mai sfârşeşte, pe urmă prin faţa fâşiei de 
plajă privată din faţa casei Newbord. Ne-am uitat în tăcere la femeia micuţă, îmbrăcată într-o canadiană 
cu glugă tivită cu blană, care stătea pe acea plajă îngustă. în faţa ei ţopăia un ciobănesc german. I-a 
aruncat o bucată de lemn adusă de apă şi câinele a zbughit-o după ea, apoi i-a adus-o cu un aer triumfător. 
Cât de singură îmi părea de acolo de unde eram eu, umăr la umăr cu doi localnici get-beget. Eram toţi trei 
născuţi în Wendover şi aveam o grămadă de amintiri unul despre celălalt, amintiri despre cum arătam şi 
ne simţeam la vremea când toată lumea era a noastră. Cred că Rebecca s-ar fi îngrozit să afle că îmi 
petrecusem dimineaţa pe o barcă de pescuit, împreună cu Frankie Getchell şi Manny Briggs. Ea nu-i 
cunoştea decât cum erau acum: doi burlaci bătrâni şi puturoşi, trecuţi cu mult de data expirării. Fusesem 
amorezată la nebunie de amândoi când eram puştoaică, şi acelaşi sentiment mă cuprindea acum, dezgheţat 
de whisky-ul băut în timp ce traversam portul. M-am uitat la Manny, ai cărui favoriţi încărunţiseră, dar ai 
cărui dinţi, când zâmbea, erau la fel de albi şi puternici. Frankie, care stătea câţiva paşi mai încolo, avea, 
de unde îl vedeam eu, profilul aspru al unei căpetenii de indieni anawam. Când a întors capul şi m-a 
văzut privindu-1, am roşit până în vârful urechilor şi am întors capul spre ţărm. Rebecca se lupta să 
smulgă bucata de lemn din fălcile câinelui şi a mai aruncat-o încă o dată pe plajă. Atunci chiar mi-a fost 
milă de ea. Mi-a fost milă că era singură pe plajă, pe plaja unde nu-i era locul. 

Am trecut pe lângă Singer’s Island, pe lângă far şi Peg Sweeney’s Rock . Am băut cafeaua irlandeză 
până când o pace semilucidă a coborât peste noi şi am ajuns înapoi pe chei. Cât Manny şi Frank au 
descărcat cuvele şi capcanele, eu am spălat puntea cu furtunul. Apoi Frankie m-a dus acasă. M-a lăsat în 
faţa casei. El trebuia să vadă ce fac oamenii din echipă. Eu aveam nevoie să trag un pui de somn. 

— Ce-ar fi să vii la masă mâine-seară? l-am invitat. 

— Fa masă? Ştiu şi eu? Ce zi e mâine? 

— Sâmbătă. Fac o tocană. Ceva simplu. 

Mi s-a părut că se gândeşte cam mult, aşa că am ridicat din umeri şi am vrut să cobor. Atunci a zis: 



— Bine, Hildy. La ce oră? 

— Vino pe la şapte. 

Am tras un pui de somn, iar când m-am trezit, duhnind a whisky şi momeală pentru homari, am făcut un 
duş şi am ieşit cu câinii la plimbare. După asta m-am dus până la birou să văd ce mai apăruse înainte să 
plece Kendall. 

— A sunat Cassie Dwight şi a zis că e ceva urgent, m-a anunţat ea când am intrat. 

Mi-a dat corespondenţa şi restul mesajelor şi m-am dus în biroul meu s-o sun pe Cassie. 

— Mai putem amâna un pic data când încheiem contractul? m-a întrebat Cassie. 

Cumpărătorii doriseră la început să termine până la 1 februarie, dar îi convinsesem să amâne până la 
sfârşitul lunii. Casa trebuia să fie liberă până la 1 martie. 

— Nu prea cred, Cassie. Care e problema? 

— încă n-am găsit o locuinţă în Newton şi nici măcar prin apropiere. Iar ca să închiriem cu Jake... va 
fi foarte greu. 

— întâi de toate, să ştii că e ilegal să fiţi discriminaţi din cauza lui Jake. Apoi e absolut imposibil. 
Cumpărătorii trebuie să elibereze casa în care stau acum la întâi a lunii. 

Cassie a tăcut îndelung, după care a zis: 

— Ne păstrau un loc la şcoala din Newton pentru trimestrul din primăvară, dar acum locul a fost dat. 
Nu ne pot primi decât la toamnă. Dacă ne mutăm acum, va trebui să găsim un program alternativ. Patch va 
fi nevoit să facă naveta degeaba. Mă gândesc... ar fi ceva dacă... am renunţa? Să vindem casa, vreau să 
zic. 

Am rămas ca la dentist. Mie una mi se păruse că fusese un mic miracol să găsesc cumpărător pentru 
casa lor. Iar acum Cassie spera să se întâmple încă o minune peste patru luni, atunci când îi convenea ei. 

— Ai să iroseşti o ocazie rară, Cassie. Nu-ţi pot garanta c-am să-ţi găsesc alt cumpărător la vară. 

— Ştiu, dar nu se vând casele mai bine vara? Nu sunt mai mulţi amatori? 

— Da, dar vor fi şi mai multe case la preţul pe care îl cereţi voi. 

„Şi nici n-o să aibă găuri în pereţi şi parchet pătat“, am adăugat în mintea mea. 

— Patch e de părere că ar trebui să renunţăm să vindem, a spus Cassie încet. 

— Uite ce, Cassie. E vineri după-amiază. Gândiţi-vă bine în weekend. Poate vă găsesc să închiriaţi 
ceva prin partea locului. Dar, sincer vorbind, părerea mea e că ar trebui să vindeţi acum 

— Dar dacă dăm bani pe chirie în Wendover o să cheltuim tot ce luăm pe casă. 

— Mai gândiţi-vă, am zis. 



Paisprezece 


„Bună, mami. Vreau să vin acasă. O prietenă de-a mea vine cu maşina la Boston duminică dimineaţă şi 
m-am gândit să iau trenul de acolo şi să vin la tine, să stau până la Crăciun. M-am certat cu Adam şi 
numai suport să stau cu fetele. Am nevoie să plec din oraş o vreme.“ 

Era mesajul lăsat de Emily pe căsuţa vocală sâmbătă dimineaţa. Crăciunul era de marţea următoare 
într-o săptămână. Fusesem toată dimineaţa la cumpărături fiindcă îl invitasem pe Frankie la cină. Acum 
îmi părea rău. Când eram pe barca lui Manny, prieteni la cataramă ca pe vremuri, îmi păruse o idee 
grozavă. Dar, dacă mă gândeam bine, ce-aveam în comun cu Frankie? Despre ce aveam să vorbim? 
Frankie era un mutulică. 

Mesajul lui Emily nu mă lua prin surprindere. Ştiam că se certase cu una din colegele de apartament şi 
că cea de-a treia era împotriva ei. Erau toate artiste, de aceeaşi vârstă - douăzeci şi ceva de ani. Aveau 
nevoie să mai crească. Emily nu avea un serviciu stabil, aşa că îşi făcea programul cum voia. Stătea luni 
întregi la reşedinţele artiştilor. Acum un an a petrecut toată vara la Vineyard, predând desenul. Acum voia 
să vină acasă şi, trebuie să recunosc, deşi mi-e ruşine, ideea nu mă încânta deloc. îmi făcusem un obicei 
să beau seara, înainte de culcare, iar dacă venea Emily nu mai aveam cum 

Ei, poate că era mai bine aşa. Prea mă complăceam în povestea asta cu „moderaţia". Dimineaţa mă 
trezeam cu dureri de cap din cauza vinului şi telefoanele pe care zice-se că le dădeam Rebeccăi mă 
scoteau din fire. Aveam să iau masa cu Frankie, să beau un pic de vin împreună cu el, după care îmi 
propuneam să mă las o vreme. Toate sticlele erau depozitate în pivniţă acum Iar diseară chiar era o 
ocazie. Frankie n-avea să spună nimănui că nu mergeam la întrunirile Alcoolicilor Anonimi ori că nu 
eram „în refacere". Din punctul ăsta de vedere, el şi Rebecca erau singurii mei prieteni adevăraţi. 

Am făcut tocana şi am lăsat-o pe aragaz, la foc mic. Cumpărasem pâine proaspătă şi aveam de gând să 
fac o salată chiar înainte să vină Frankie. Am plimbat câinii şi pe urmă am făcut duş. M-am ras pe 
picioare. Apoi la subraţ şi... pe lângă bikini, dacă chiar vreţi să ştiţi. Suntem adulţi, ce naiba. M-am 
şters şi m-am apucat să mă ung cu o loţiune de corp parfumată pe care mi-o trimiteau fetele la fiecare 
Crăciun. 

Pe urmă m-am limpezit la minte. 

Ce dracu’ făceam? Aveam pielea flască, în afară de talie, unde era întinsă bine. Părul era uscat, faţa 
acoperită cu riduri subţiri, carnea de pe tot corpul era lăsată. Până şi genunchii se lăsaseră, ai dracului. 
Cum de nu mă aşteptasem la aşa ceva? Dintr-odată mi s-a părut jalnic din partea mea să mă pregătesc 
pentru o întâlnire, o întâlnire cu Frankie Getchell, şi să-mi fac probleme despre cum arăt. Doar îmi 
spuseseră fetele: individul arăta ca un pitic diform Şi nu prea cred că el îşi aranja ceva prin partea de 
jos, pregătindu-se pentru întâlnirea noastră. 

După ce mă despărţisem de Scott mai avusesem nişte relaţii, dar nimic de durată. întâlniri eşuate cu 
bărbaţi corpolenţi cu care clienţii încercaseră să mă combine. N-a ieşit nimic, niciodată. Fuaserăm masa 
împreună şi ne despărţiserăm dimineaţa. Dar, de la divorţ încoace, nu-mi trecuse prin cap că m-aş putea 
vedea cu Frankie Getchell. Eu eram om de afaceri, de fapt afacerea mea era cea mai prosperă din oraş. 
Pe când el, el era gunoierul oraşului, omul bun la toate. 

Ei, şi ce? Cine avea să ştie? Fusesem îndrăgostită de el demult. Cine şi-ar fi închipuit asta acum? 

Frank a sosit la şapte fix. Era proaspăt bărbierit, avea o cămaşă curată şi ceea ce părea a fi o pereche 
nouă de jeanşi. De câţiva ani, eu arătam mai bine în fustă, aşa că rareori mai purtam pantaloni. în seara 
aia aveam ciorapi negri, cum purtam de obicei, fustă şi o bluză negre. Nu mă aşteptasem ca Frankie să se 



îmbrace frumos, însă blugii şi coada lui de cal m-au făcut să mă simt ridicolă, întâi de toate fiindcă îmi 
venise ideea cu cina. Molly şi Bess au lătrat ca nişte descreierate când l-au văzut. El s-a aplecat să le 
mângâie şi când Babs a dat să-i înhaţe mâna şi-a tras-o taman la timp, râzând. 

— Ai grijă, am zis. 

— Nu degeaba li se spune căţele, a râs el. 

„Să nu te iei de căţeluşa mea“, am zis în gând, căznindu-mă să-mi aduc aminte ce naiba îmi venise de-1 
invitasem pe Frank Getchell la mine acasă. 

îmi adusese flori, din alea care se găsesc la Stop and Shop - un buchet de crizanteme în culori 
ţipătoare, vreo doi trandafiri galbeni cam veştejiţi, floarea miresei şi un fir de ferigă. Mi le-a dat, eu le- 
am luat şi i-am mulţumit. Amestecam tocana, aşa că le-am lăsat pe masă. 

Vinul! îl adusesem din pivniţă chiar înainte să vină Frankie, aşa că acum i l-am dat, împreună cu un 
tirbuşon. A deschis sticla în timp ce eu amestecam mâncarea. Am stins focul, am scos două pahare din 
dulap şi le-am întins lui Frankie, care a turnat vinul. 

— Noroc, am făcut pe un ton aproape exasperat - nu m-am putut abţine. 

Am ciocnit şi am luat o înghiţitură. 

— Frumoasă captură am făcut ieri, a zis Frankie. 

— Da, am zis şi am mai luat o înghiţitură. Cam cât prinde într-o zi de iarnă ca cea de ieri? 

— Nu ştiu, uneori prindem peste treizeci, alteori vreo duzină... 

Vinul era aşa de bun... 

— Ce frumos miroase mâncarea, a spus Frankie. 

— Da, ştiu, trebuie că ţi-e foame, Frankie. Doar un pic să ai răbdare, până fac o salată. Ia loc şi simte- 
te ca acasă. 

Frankie mai fusese în casă de câteva ori. Odată curăţase hornul, în care îşi făcuse cuib un liliac, alteori 
venise cu echipa când făcusem curăţenia de toamnă şi de primăvară pe terenul meu. Măturau frunzele, 
curăţau şanţurile de scurgere, înlocuiau ferestrele de siguranţă care se deterioraseră. Cunoştea bine casa, 
dar acum, că era musafir, părea că o vede pentru prima oară. 

— Ce noroc ai avut cu casa asta, Hildy, a zis sprijinindu-se de masă şi uitându-se cum tai legumele. 

— Noroc? Da’ ce crezi, că am câştigat-o la loterie? am întrebat râzând şi am mai sorbit din vin. 

— Adică te-ai descurcat pe bune. Cam aşa am vrut să spun. 

— Nici ţie nu ţi-a mers prea rău, Frankie. Să ştii că, dac-ai vinde terenul, ai putea cumpăra o casă de 
două ori mai mare ca a mea. 

— Sigur, şi s-o ia vreun avocat, să clădească ditamai vila alături de tine, ca să ai la ce să te uiţi 
dimineaţa, când te trezeşti. 

I-am zâmbit, cu toate că ştiam că nu vorbeşte serios. îmi plăcea să mă gândesc că Frankie ţine terenul 
vecin din cauza mea. Am zâmbit şi am dat paharul pe gât. Frankie mi l-a umplut la loc. 

Salata era gata, la fel şi mâncarea. M-am întors şi am văzut buchetul învelit în celofan pe care îl 
trântisem pe masă. Gestul delicat al lui Frankie m-a înduioşat. Auzi, intrase în Stop and Shop şi alesese 
florile astea pentru mine! Fusesem măritată cu un bărbat care s-ar fi cutremurat la gândul că ar putea 
cumpăra buchete de flori de la băcănie şi uite unde mă dusese simţul lui artistic. Am desfăcut cu grijă 
celofanul şi am pus florile în vaza mea preferată, una înaltă, de culoare verde, ca cioburile aduse de 
valuri pe plajă. Am aranjat florile, le-am înfoiat puţin, după care le-am dus în camera de zi şi le-am pus 
pe măsuţa de cafea. 

— Uite cum înviorează camera, am zis şi Frankie a dat din cap, zâmbind mulţumit. 



Masa din bucătărie e cam mare şi nu ne-am fi simţit bine, aşa că m-am hotărât să mâncăm în camera de 
zi, în faţa focului. Era locul cel mai potrivit. E o cameră drăguţă şi intimă datorită focului. Aşa, stând în 
faţa focului, parcă nu simţi neapărat nevoia să faci conversaţie. Mâncarea era bună, carnea pătrunsă exact 
cât trebuie. Tocana de vacă îmi ieşea întotdeauna bine. Rareori mai gătesc, dar cu felul ăsta de mâncare 
nu dau greş niciodată. Sorbind din vin ne-am apucat să vorbim vrute şi nevrute despre vechii noştri 
prieteni. Ne-am distrat amintindu-ne de petrecerile de la clubul de yachting. Frankie m-a întrebat dacă am 
idee ce se întâmplase cu Sarah Good, barca cu pânze pe care mi-o dăruise el. M-am gândit puţin, dar 
habar nu aveam Probabil că tata o aruncase la gunoi când eram eu plecată la facultate. în verile când 
veneam pentru scurtă vreme acasă nici măcar n-o scoteam pe mare. Scott şi cu mine călătoream mult pe 
vremea aia. Aveam o rulotă. I-am povestit lui Frankie cum am făcut autostopul până la Woodstock, cu un 
an înainte să cumpărăm rulota. Aşa am aflat că Frankie fusese şi el la Woodstock. Traversase ţara pe 
motocicletă. Fusese la concertul formaţiei Rolling Stones de la Altamont, unde motocicliştii Hell’s 
Angels înjunghiaseră un tip. Frankie locuise în San Francisco, dar mai stătuse şi în Montana şi Colorado, 
îmi venea greu să mi-1 închipui oriunde altundeva decât în Wendover. I-am spus şi mi-a răspuns că şi lui, 
în ceea ce mă privea. 

Frankie la lumina focului. Vinul roşu, bogat... Parcă mă mai domolisem Inima, mintea, până şi pielea 
şi oasele mele păreau să se descotorosească de înţepeneală. Ăsta e efectul vinului asupra mea. Şi, la 
urma urmei, ce-i rău în a da jos armura o dată pe zi, mai ales în tovărăşia unui vechi prieten de suflet? Cât 
am mâncat, am stat pe fotoliile de piele din faţa căminului, dar acum căldura se înteţise şi ne-am mutat la 
loc pe canapea, ba chiar am deschis fereastra câteva minute, ca să mai iasă căldura. Aerul nopţii era 
proaspăt, cu parfum de pin. Din râu se ridica un abur care mirosea a zăpadă. Am fost amândoi de acord 
că mirosea a zăpadă. Ne-am uitat pe fereastră la luna cu aură ceţoasă şi am fost de aceeaşi părere: stătea 
să ningă. 

Când am terminat vinul, l-am întrebat pe Frankie dacă să mai destup o sticlă. 

— Nu ştiu, tu ce zici? mi-a răspuns el. 

— Să ştii că nu prea mai beau în ultima vreme. 

— Hmm, hmm, a făcut el zâmbind pe sub mustaţă. 

— Uite ce e, Frankie, mi-e şi acum ruşine când mă gândesc la noaptea când m-ai luat de la Mamie; nu 
vreau să mai ajung niciodată în halul ăla. 

— Mă rog, du-te şi adu încă o sticlă până nu mi se face şi mie târşală. 

Am dat fuga jos şi am luat o sticlă. Când m-am întors, am simţit un miros... nu cumva era marijuana? 

Ba da, Frankie aprinsese o ţigară. Numai mirosisem marijuana de când eram la facultate. Fui Scott îi 
plăcuse întotdeauna mai mult decât mie, dar acum aroma cunoscută mă făcea să mă simt iar adolescentă. 
De fapt, prima oară când m-am drogat eram cu Frankie. 

— Te superi, Hildy? m-a întrebat el ridicând ţigara. Nu m-am gândit să-ţi cer voie decât după ce-am 
aprins-o. 

— Nu, deloc. Doar că ultima dată când am mirosit chestia asta a fost când m-am întors acasă prea 
devreme, într-o seară când fetele mele dădeau o petrecere. 

Am deschis sticla şi m-am aşezat lângă Frankie. M-am lipit puţin de el, doar puţin. Mi-a întins ţigara şi 
am tras un fum Când mi-a ajuns în plămâni, m-a luat tuşea. Am râs, am mai tras un fum şi i-am dat-o 
înapoi lui Frankie. 

— Gata, nu mai vreau, i-am zis când mi-a întins iar ţigara. 

Eram ameţită, dar nu mă îmbătasem încă un pahar de vin n-avea cum să-mi facă rău. 



Frankie a terminat ţigara. Am pornit CD-playerul şi am pus un disc. M-am apucat să dansez prin 
cameră în ritmul unui cântec de-al lui Van Morrison. Frankie a chicotit pe înfundate. 

— îţi aduci aminte cum dansam pe vremuri? Hai să dansăm, Frankie. 

Frankie a schiţat un zâmbet. Pleoapele îi erau puţin lăsate din cauza căldurii şi a marijuanei, dar în 
ochi avea o sclipire amuzată. 

— Io nu prea dansam. Da’ tu dă-i mai departe, Hil. Dintotdeauna mi-a plăcut să mă uit la tine cum 
dansezi. 

Am ridicat paharul de pe masă şi am sorbit din el, apoi l-am rotit în faţa ochilor cu o mişcare 
graţioasă, privindu-1 cu drag, ca şi cum m-aş fi uitat la faţa unui iubit. I-am aruncat o privire lui Frankie, 
am dat vinul pe gât ca pe whisky şi am aruncat paharul în aer. îmi propusesem să-l prind, însă l-am 
aruncat prea departe, aşa că Frankie s-a întins şi l-a prins înainte să se izbească de măsuţa de cafea. Abia 
atunci m-am pus pe dansat. CD-ul era făcut de Scott anume pentru mine: o selecţie de melodii de când 
eram la facultate. Chiar acum, Janis Joplin cânta răguşit Piece of My Heart. Legănam din şolduri şi îmi 
trăsesem părul peste faţă, aşa cum făcea Janis. Să ştiţi, pot să cânt pe melodiile lui Janis mai bine ca 
oricine, a fost întotdeauna preferata mea. Am pus palmele pe genunchii lui Frankie şi am cântat primele 
cuvinte, dulci şi mângâietoare, întocmai ca Janis, întrebându-1 dacă nu l-am făcut să se simtă singurul 
bărbat de pe lume. Frank m-a apucat de încheieturile mâinilor, dar eu m-am smuls, strigând „Iubitule, ştii 
că aşa e!“. 

îmi legănam şoldurile alene, cântând. N-a trecut mult şi râdeam şi cântam cât puteam de tare, împreună 
cu Frank. Frankie m-a apucat de mână şi m-a tras peste el, pe canapea şi în clipa următoare îl sărutam pe 
Frankie Getchell. După asta Frankie Getchell m-a sărutat pe mine, lung şi apăsat. Nu mă mai sărutase un 
bărbat de atâta vreme. Stăteam călare pe el, iar el îşi îngropase mâinile în părul meu; îi prinsesem obrajii 
aspri în palme şi parcă numai voiam să ne dezlipim gurile, să nu se termine sărutul, până când în cele din 
urmă ne-am oprit şi apoi ne-am sărutat din nou, peste tot, pipăindu-ce ca doi adolescenţi. M-am tras 
înapoi un moment, zâmbind un pic ruşinată, şi am vrut să mă dau jos de pe el. Atunci Frankie a înhăţat 
sticla de vin de gât şi a zis: 

— Ai face mai bine s-o ştergi de aici, fetiţo! 

Aşa ne jucam pe vremuri. Am ţipat încântată şi am luat-o la fugă. Frankie m-a urmărit sus pe scări şi pe 
coridor, până în camera mea. Câinii lătrau, mârâiau şi se repezeau să-l muşte de călcâie, parcă o luaseră 
razna. 

Eram îndeajuns de beţi ca să nu ne mai pese cât de graşi sau bătrâni eram, îndeajuns de beţi ca eu să 
dau un spectacol de striptease cu tot tacâmul, iar Frankie să fluiere de parcă arătam ca la douăzeci de ani. 
Apoi m-a apucat de mână şi m-a tras în pat. A fost ca în nopţile petrecute în cala unor yachturi străine, 
întocmai ca în nopţile sărate, asudate, când valurile plesneau în coca bărcii. Deodată s-a auzit o bătaie 
timidă la uşă şi o voce de femeie: 

— Manii, manii? 

Frankie şi cu mine am îngheţat. 

— Ai auzit ceva? l-am întrebat în şoaptă. 

— Mami? 

Era Emily. Se întorsese acasă. 

— Da, scumpo, am zis, străduindu-mă să par trează şi vioaie. 

Frankie nu făcea nici o mişcare. 

— Îî... mami... eşti... cu cineva? 



— Da, draga mea, sunt, dacă chiar vrei să ştii. Ai nevoie de ceva? am zis chinuindu-mă să par vioaie. 

Frankie se abţinea cu greu să nu râdă şi pufnea înăbuşit, parcă sforăia. M-am uitat urât la el. 

— Nu... noapte bună, a zis Emily şi am auzit cum a luat-o spre camera ei. 

— Sfinte, am zis, Sfinte Sisoe. 

— Da’ ce mare chestie? a întrebat Frankie în şoaptă. 

— Am lăsat o sticlă goală de vin jos? 

— Îî, cred că da. 

— Cică sunt la refacere. 

— Îî? 

— Fetele m-autrimis la... dezintoxicare. 

Pe Frankie l-a umflat râsul. 

— La dezintoxicare? 

— Da, am zis în şoaptă. Ele cred că nu mă ating de băutură. Cred că merg la... întrunirile Alcoolicilor 
Anonimi. Ia mai termină cu râsul. Nu-i nimic de râs, am zis şi mi-au dat lacrimile. 

— Ei, Hildy, opreşte-te. Ce te-a apucat? Eşti femeie în toată firea, ce naiba. De ce te porţi ca o fetiţă? 
Răspunzi de ce faci şi poţi să faci ce ai chef. 

Am clătinat din cap şi l-am rugat: 

— Frankie, te superi dacă te rog să pleci? 

— Nu. 

— Vrei să iei sticla asta cu tine şi s-o iei şi pe aia de jos? 

Văzând în ce stare sunt, Frankie a sărit din pat şi s-a apucat să se îmbrace. 

— Da’ de ce ţi-e teamă, c-o să cheme brigada de moravuri? a zis el în şoaptă şi nu m-am putut abţine 
să nu râd. 

încă mai eram ameţită, dar acum îmi era ruşine să mă dau jos din pat complet goală, aşa că i-am zis: 

— Vino şi pupă-mă înainte să pleci, Frankie. 

M-a sărutat. A aruncat o privire pe fereastră şi a zis: 

— S-a pus pe nins. Oricum, trebuia să-i scot pe băieţi cu plugurile. La revedere, Hildy. 

Şi cu asta dus a fost. 

M-am trezit în zori şi am dus paharele de vin în bucătărie, le-am spălat şi le-am pus la loc. Am aruncat 
mâncarea pe care o lăsasem să zacă pe aragaz toată noaptea. Am făcut ordine în camera de zi, căutând 
vreun rest al ţigării pe care o fumaserăm dar n-am găsit nimic. Am scos câinii la plimbare. Ningea de 
când plecase Frankie şi acum se aşternuse un strat de aproape două palme. Era duminică, aşa că nimeni 
nu se apucase să cureţe strada. Nu se auzea nici un sunet, în afară de scârţâitul ghetelor mele pe zăpadă şi 
gâfâielile sau scheunatul câinilor care simţeau rozătoarele ascunse sub tufişurile înzăpezite. Ningea 
blând, temeinic. Zăpada cădea vertical, nu într-o parte, aşa cum se întâmplă când suflă vântul din nord- 
est. Fulgii erau mari, pufoşi, ca nişte ghemuleţe de vată. Se prindeau de blana câinilor, mi se aşezau pe 
umeri şi pe mănuşi. De-abia vedeam la câţiva metri în faţă. Neaua acoperise tot şi cu greu ţi-ai fi 
închipuit că sub belşugul alb căzut cu dărnicie din cer s-ar putea ascunde ceva murdar sau urât. 

Cu mulţi ani în urmă, când eram copil, a fost un viscol care a ţinut cinci zile. A nins fără încetare, zi şi 
noapte. Oraşul nu avea plugurile de zăpadă pe care le are acum, aşa că, atunci când ninsoarea s-a oprit, 
Hat Shop Hill Road nu se mai vedea deloc. 

Noi aveam o sanie veche de lemn, din cele care alunecă cu fundul direct pe zăpadă. Unul dintre clienţii 
tatei i-o dăduse cu un an înainte, fiindcă se muta în sud şi nu mai avea nevoie de ea. Toţi copiii de pe 



strada noastră şi de pe străzile din jur, toţi copiii care locuiau pe Wendover Rise au ajuns cum-necumpe 
Hat Shop Hill Road în ziua aia şi strada s-a transformat într-un derdeluş lung de o jumătate de milă. E 
strada cea mai abruptă şi mai dreaptă din oraş. 

Copiii au venit cu tot felul de sănii cu tălpi de oţel, cu plăci ori chiar cu camere auto umflate, dar sania 
noastră era de departe cea mai bună, aşa că, dintr-odată am devenit cei mai populari copii din Wendover. 
Nu era unul să nu se roage de noi să-l luăm pe sania noastră. încăpeam cinci odată, şase cu Judd, care era 
cel mai mic, dar insista să se dea de fiecare dată şi apoi să fie tras pe sanie până sus, în vârful dealului. 

Şcoala a fost închisă o săptămână întreagă. A doua zi după ce s-a oprit ninsoarea, un camion cu plug a 
urcat dealul şi a nivelat zăpada, a mai bătătorit-o puţin, dar n-a curăţat-o până la asfalt. Acum sania 
mergea şi mai repede şi aşa le-a venit o idee de milioane vărului meu, Eddie, şi lui Frank Getchell. S-au 
gândit să pună un furtun la un robinet din casa noastră, care se afla aproape de vârful dealului, şi să lase 
apa să curgă pe drum, ca să facă o pistă de gheaţă, cum văzuseră la Jocurile Olimpice că erau cele de 
bob. 

Tata era la lucru, mama... cine ştie, poate că era la spital atunci, tot ce ştiu e că nu era acasă. Drept 
care Eddie şi Frank au pus un furtun la robinetul de afară, însă, când i-au dat drumul, apa n-a curs. Tatăl 
lui Frankie lucra în construcţii, aşa că Frankie, cu toate că avea doar doisprezece sau treisprezece ani, 
ştia să intre în pivniţă şi să deschidă ţeava de apă de afară. Cât ai zice peşte, un şuvoi de apă a început să 
curgă pe Hat Shop Hill Road. Cât a curs apa noi am stat în pivniţă. Pivniţa avea un chepeng prin care 
puteam intra şi înăuntru era cald şi bine. Mirosea a rufe spălate, a umezeală şi uneori a puii pe care pisica 
noastră tricoloră îi făta aici, o dată sau de două ori pe an. Părinţii nu ne dădeau voie să aducem prieteni 
decât dacă măcar unul din ei era acasă, dar în pivniţă nu era interzis, aşa că în ziua aia eram cel puţin o 
duzină de copiii acolo. 

De câte ori intram în pivniţă, Judd se punea pe plâns fiindcă degeţelele de la mâini şi de la picioare îi 
îngheţaseră în mănuşile şi ciorapii uzi şi îl dureau când începeau să se dezmorţească. Lisa sau verişoara 
mea, Jane, i le ţineau sub jet de apă caldă în chiuveta din pivniţă, în timp ce noi îi spunea lui Eddie să nu- 
1 mai facă bulangiu şi paţachină fiindcă n-avea decât cinci ani. în cele din urmă băieţii au închis robinetul 
şi am aşteptat să îngheţe apa, dar n-a durat mult. 

După-amiaza era spre sfârşite, soarele coborâse sub vârfurile copacilor şi, în lumina împuţinată, 
drumul, devenit o pistă abruptă, avea sclipiri argintii. La drept vorbind, jurai că e o panglică de sticlă. 
Ne-am luat la ceartă care să coboare primul. Frankie şi Eddie veniseră cu ideea, aşa că era de la sine 
înţeles că ei o să fie primii. Judd avea să plângă dacă nu-1 luam, aşa că avea să meargă şi el, aşezat între 
cei doi băieţi mai mari. Ca să nu strice pereţii pistei, băieţii trebuia să-şi întindă picioarele pe lângă 
picioarele celui din faţă. Aveau nevoie să-i împingă cineva şi Frankie, care stătea în spate, m-a rugat să-i 
împing eu. „împinge cât poţi de tare, HildyŢ mi-a zis, aşa că am dat tot din mine. Am împins sania, apoi 
l-am apucat pe Frankie de umeri şi l-am împins alergând, cât puteam eu de tare. Când am ajuns la gheaţă, 
n-am putut să rezist: am sărit pe sanie în spatele lui Frankie. Era loc destul. Ţineam picioarele întinse în 
lături şi Frankie le-a prins cu mâinile, strigând la mine să nu stric pista. Şi am pornit. 

Sania mergea iute şi înainte, dar nu ca acum. Pur şi simplu zburam la vale şi gheaţa fâşâia sub noi. Câte 
un şleau arunca sania în sus iar şi iar şi, de fiecare dată când atingeam pământul, parcă prindeam şi mai 
multă viteză. Ţipam cu toţii - Eddie, Judd, Frankie şi cu mine. Ţipam în cor, de încântare şi de spaimă, de 
bucurie şi nerăbdare, să ne audă cerul şi toţi ceilalţi. Vântul îmi ardea ochii, mi-au dat lacrimile şi mi-am 
îngropat faţa în ceafa lui Frankie. Zburam tot mai repede. La bază, drumul e plat şi, înainte să fie gheaţă 
pe stradă, sania se oprea încet, de la sine, cu mult înainte de semnul de „Stop“ de la intersecţia cu 



Atlantic Avenue, principale stradă din Wendover Crossing. Dar apa cursese până la capătul drumului şi 
într-acolo ne îndreptam şi noi. 

— Eddie! am ţipat. Opreşte sania! 

Am scos cu toţii picioarele, dar tălpile alunecau pe suprafaţa îngheţată. Panta se terminase, dar noi 
goneam mai departe, parcă eram împinşi de motoare cu reacţie. în faţa noastră, pe Adantic Avenue, şiruri 
de maşini şi camioane umblau în sus şi în jos. 

Ne-a venit la toţi aceeaşi idee în acelaşi timp. Eddie s-a lăsat într-o parte, Frankie în cealaltă, cu micul 
Judd între genunchi. Ne-am aruncat jos, iar sania a mers mai departe, cu viteza fulgerului, şi a intrat pe 
Adantic Avenue, unde s-a întâlnit cu breakul tatălui lui Bucky Barritty. Sania a intrat sub roata din faţă, 
maşina a derapat, a trecut pe partea cealaltă a străzii şi a intrat în frumoasa vitrină a farmaciei lui Allen. 

în ziua de azi cred că s-ar fi lăsat cu un proces. Slavă Domnului, nimeni n-a fost rănit în accident, însă 
tata a adat cât ai clipi (piaţa e două uşi mai încolo de unde era farmacia, acum sediul unei farmacii 
online) şi ne-a tras o bătaie de ne-a sunat apa-n cap. Eddie a încasat-o cel mai rău, fiindcă era cel mai 
mare. Tata l-a pălmuit peste obraji şi l-a pocnit peste cap, iar nouă ne-a tras nişte palme la fund, numai 
că, fiind îmbrăcaţi în salopete de schi, urlam doar ca să creadă că ne-a venit de hac. Cred că pe Frankie 
l-a îmbrâncit în zăpadă de vreo câteva ori şi l-a ameninţat că-i dă telefon lui taică-său. 

— Puteaţi s-o mierliţi, pricepeţi? urla tata în aşa hal că ne era teamă că o să ne omoare fiindcă fusese 
cât pe ce să murim 

întâmplarea ajunsese faimoasă. Când a reînceput şcoala, povestea luase amploare: înainte să ne 
ciocnim trecuserăm pe sub un camion. Eddie scornise tot felul de fapte eroice pe care şi le atribuia, de 
exemplu, că îl smulsese pe Judd de pe sanie cu o nanosecundă înainte să fie călcat. Omitea să spună că el 
şi Frankie uitaseră să închidă vana pentru apă, din care cauză ţevile au pocnit şi tata a mai dat nişte 
telefoane indignate acasă la Getchell. Mulţi ani după aia, tata povestea întâmplarea râzând de-i dădeau 
lacrimile, dar la vremea respectivă n-a văzut nimic de râs. 

Când m-am întors acasă cu câinii, Emily era în bucătărie, în picioarele goale, doar cu nişte pantaloni 
de casă şi un maiou cu bretele. 

— Bună dimineaţa, Emily, i-am spus veselă şi am strâns-o în braţe. 

— Mami, e groaznic de frig. Nu poţi da caloriferul mai tare? 

M-am uitat la termostat. Era la 20 de grade, cum îmi place mie. 

— E iarnă, i-am zis. Pune-ţi şi tu un pulover şi nişte şosete, ca toţi oamenii. 

— A, oamenii normali. Dac-ai şti ce rău îmi face să aud că nu-ţi par normală... 

— Of, Emily, am zis zâmbind, ca să mai înseninez atmosfera, e doar o vorbă. Bineînţeles că eşti 
normală. 

Emily a oftat, apoi a zâmbit şi ea şi a zis: 

— Da, ştiu. 

— Ai găsit cafeaua şi ce ţi-a mai trebuit? 

— Da, a răspuns ridicând cana din care bea. 

— Foarte bine, am zis. Parcă ziceai că vii azi. Nu te aşteptam aseară. 

— Da, mi-am dat seama, a zis Emily. 

Mi-am turnat o ceaşcă de cafea. Simţeam cum îmi zvâcneşte capul. Gata cu vinul roşu! 

— Mami, camionul care era aseară în curte e al lui Frank Getchell? 

— Da, am zis deschizând frigiderul ca să scot laptele. 

— Şi... erai... în pat... cu Frank Getchell? 



— Cred că e o chestiune care nu te priveşte. 

— Mami, nu pot să cred. Dintre toţi tipii de vârsta ta... 

— Poftim? am izbucnit eu, m-am întors pe călcâie şi i-am aruncat o privire furioasă. Care ţipi de 
vârsta mea? Unde sunt tipii de vârsta mea? Şi care-i problema cu Frank? Nici măcar nu-1 cunoşti. 

— E... gunoier. 

— Are o firmă de servicii care adună şi sacii de gunoi, între multe, multe alte lucruri. 

— Aţi băut? Am văzut o sticlă de vin pe masă... şi... când am intrat, mirosea a marijuana. 

— Frank bea. Şi fumează. Toţi prietenii mei beau. 

— Dar tu ai... 

— Nu, sigur că nu. 

S-a văzut pe faţa ei ce uşurată a fost. Dacă o vedeaţi, aţi fi zis că ea şi cu Tess îşi petrecuseră copilăria 
culegându-mă de prin baruri. îmi dau seama că nu-i frumos să-ţi minţi copilul de la obraz, dar era pentru 
binele lui Emily. Pentru liniştea ei. Şi aşa era necăjită din cauza lui Adam Avea destule pe cap. 

— Ei, şi cum stau lucrurile, Em? am întrebat-o şi ea mi-a povestit tot. 

Abia să plece din apartament şi să se mute cu Adam Se înfuriase pentru că Adam nu era pregătit pentru 
acest pas. 

— Suntem împreună de doi ani, a zis. 

— Ştiu şi eu, Emily, poate e mai bine aşa. Poate că ar trebui să te vezi cu cineva care are... 
perspective... mai bune. 

— Ce fel de perspective? a întrebat Emily. 

— Adică o slujbă, am lămurit-o. Ar fi bine, mă gândesc, să fii cu cineva care are un venit stabil. 

Nu-mi venea să cred că vorbele alea îmi ies pe gură. Eu eram un copil al anilor ’60, o feministă care 

îşi croise singură drum prin viaţă, fără să mă bazez pe soţul meu. Dar acum mă gândeam ce bine ar fi 
pentru Emily dacă ar găsi pe cineva care să aibă grijă de ea. Eu n-am avut nevoie de aşa ceva, am fost 
mereu în stare să-mi port singură de grijă. Dar ce bine-ar fi dacă n-ar fi nevoie! Adică dacă Emily n-ar 
avea nevoie să-şi poarte singură de grijă. 

— Eram sigură că o să spui aşa. N-ai crezut niciodată în talentul de muzician al lui Adam Trupa lui e 
pe cale să semneze un contract. Acum câteva seri a dat un spectacol la Irving Piaza, era de faţă un agent 
de la Sony şi... da’ hai s-o lăsăm baltă. Eram sigură că n-ai să înţelegi. Mă duc s-o sun pe Hailey, să văd 
dacă vrea să ia prânzul cu mine. Poate ne repezim până la Marblehead s-o vedem pe Tess. 

— Emily, încerc să te înţeleg. Dar aş vrea ca şi tu să fii realistă, asta-i tot. 

— Mă rog, a zis şi a urcat tropăind scara spre camera ei. 

Ninsoarea s-a oprit şi Emily s-a dus la Marblehead cu prietena ei, Hailey. Eu mi-am petrecut după- 
amiaza de duminică citind ziarul, iar când a început să se întunece mi-am zis că o să iau un deget, doar un 
păhărel de vin până se întoarce Emily. Mă scosese din fire cu iscodeala şi, la drept vorbind, eram 
mahmură. Mahmureala îmi toceşte nervii. Deci am coborât în pivniţă, am desfăcut o sticlă şi mi-am turnat 
o cană de vin. M-am gândit că e mai bine să beau din cană, fiindcă mi-era teamă să nu se întoarcă Emily 
mai devreme decât spusese. Am lăsat sticla în pivniţă, în spatele unei vechi planşe botanice înrămate, pe 
care Scott n-o mai luase când plecase. 

înainte nu puteam suferi să merg în pivniţă. Casa e veche, situată aproape de apă, şi tavanul pivniţei e 
atât de jos, că trebuie să te apleci când intri. De multe ori mi se prind pânze de păianjen de păr şi de 
obraji. Pe jos e pământ bătătorit, care e adesea umed şi puţin alunecos, cu toate că ţin permanent un 
dezumidificator în funcţiune. Mai dau de şoareci şi păianjeni şi odată, nu la multă vreme după ce 



cumpărasem casa, am intrat repede să iau ceva şi a fost cât pe ce să calc pe un şarpe lung şi negru, care 
se tara pe jos. Avea cam un metru lungime. A traversat pivniţa şi s-a furişat printr-o crăpătură a fundaţiei 
de piatră, iar eu m-am întors în casă ţipând. însă acum mă obişnuisem cu pivniţa. De fapt, chiar mă 
simţeam bine acolo. Iarna era călduţ şi vara răcoare. Centrala termică bâzâia, boilerul şuiera. Toate 
organele vitale ale casei erau în bună stare şi îşi făceau treaba. 

Şi acum mai ţineam şi vinul acolo. Coboram în fiecare seară cu o lanternă, mă feream de pânzele de 
păianjen, iar dacă mai dădeam de vreun şoarece îl priveam cu milă, ştiind că nu va scăpa de şarpele 
casei. Nu mai puneam capcane, lăsând lucrurile să-şi urmeze cursul firesc. Şoarecii au nevoie de un loc 
călduţ unde să-şi petreacă iernile, şerpii trebuie să mănânce, păianjenii ţes pânze complicate ca să prindă 
gâze. Eu am nevoie de un strop de vin la sfârşitul zilei. Aşa vedeam pivniţa în momentul de faţă - un 
ecosistem simbiotic de-a dreptul uimitor, din care făceam şi eu parte. De multe ori, când coboram după a 
doua sticlă de vin, îmi imaginam, nu fără plăcere, că, după ce am să mor, am să mai bântui pe acolo şi că 
păianjenii, şoarecii şi şarpele o să mă recunoască chiar şi sub înfăţişarea aia. 



Cincisprezece 


Molly m-a trezit lingându-mă pe faţă şi scheunând. Era întuneric beznă. Nu vedeam nimic şi mi-am dat 
seama că e Molly doar fiindcă avea blana aspră. Am vrut să mă culc la loc, dar când am întins mâna după 
pernă am dat de pământ tare. Am rămas nemişcată câteva clipe. Ceva a trecut peste mâna mea şi atunci 
am sărit în sus, dându-mi seama, după faptul că eram pe pământ, după mirosul de mucegai şi zgomotul 
centralei electrice, că eram întinsă pe jos în pivniţă. 

în capul scărilor, o rază subţire de lumină se strecura pe lângă uşa întredeschisă a pivniţei. M-am 
ridicat şi am pornit într-acolo. Molly, care era deşteaptă, trebuie că deschisese uşa pivniţei cu labele. 
Acum amândoi câinii îmi lingeau mâinile în timp ce mă îndreptam, abia ţinându-mă pe picioare de 
ameţeală, spre treapta de jos a scării pe care cădea o rază de lumină. 

Dacă mă trezesc devreme după ce am băut la greu, aşa cum mi se întâmplase în dimineaţa aia, de multe 
ori sunt binedispusă, pusă pe râs - o stare minunată, de care am învăţat să mă bucur atât timp cât durează, 
adică până când nu dau în mahmureala care îmi sfâşie măruntaiele, îmi sparge capul în bucăţi şi îmi 
întinde nervii până când simt că pocnesc. Când am urcat scara, încă mai eram în starea aia de graţie - 
nici beată, nici trează - şi mi-am amintit, cu uimire amuzată, ce făcusem cu o seară înainte. 

îmi turnasem o cană de vin şi dădusem drumul la televizor. Se dădea unul dintre filmele mele preferate 
- Notorious de Alfred Hitchcock, cu Ingrid Bergman şi Cary Grant. N-aveam cum să fi fost beată 
pulbere, fiindcă îmi aduc aminte finalul filmului. Cred că am coborât o dată, poate de două ori, ca să 
umplu cana, dar asta a fost tot. Filmul s-a terminat, mi-am dat seama că Emily avea să ajungă acasă şi că 
o să vadă că sunt ameţită, aşa că m-am hotărât să mă duc la culcare. Numai că vinul pe care îl 
deschisesem era cu adevărat delicios, aşa că ar fi fost păcat să nu termin sticla. Niciodată nu e aşa de bun 
ca atunci când a stat fără dop toată noaptea. Am coborât înapoi şi, tocmai când dădeam să-mi umplu cana 
cu ce mai rămăsese în sticlă, am auzit paşi în casă. 

— Mami? 

Emily se întorsese. Fiindcă era împreună cu Hailey mi-am zis că cel mai bine ar fi să le las să creadă 
că dorm Hailey locuia la Newburyport, prin urmare mi-am închipuit că voia să rămână peste noapte. 

M-am aşezat pe jos, lângă planşa botanică pe care nu o puteam vedea pe întuneric, şi am băut vinul din 
sticlă. Le auzeam pe fete vorbind. îmi aduc aminte că, în timp ce urcam scara trăgându-mă de balustradă, 
mi se păruse nemaipomenit să aud ce spun fără ca ele să ştie că sunt sub picioarele lor. Era palpitant. Mă 
simţeam ca un spion, o fantomă sau o vrăjitoare, şi îmi aduc aminte că râdeam pe înfundate auzind ce 
spuneau. 

Sigur că acum nu mai ştiu despre ce vorbeau de fapt. Ţin minte doar că nu voiau să meargă la culcare. 
Râdeau, vorbeau tare şi bârfeau pe cineva. Simţeam miros de mâncare încălzită pe aragaz. Supă? Dădeau 
şi ele o mică petrecere, numai că eu eram blocată acolo. N-aveam cum să explic de ce stătusem atât de 
multă vreme în pivniţă. Aşa că mi-am băut vinul în linişte. Când am terminat sticla, am deschis încă una, 
doar tirbuşonul era la îndemână. Mai voiam să iau câteva înghiţituri cât aşteptam să se ducă fetele la 
culcare. 

Pe urmă era a doua zi dimineaţa şi Molly mă lingea pe faţă. 

Când am ajuns în capul scării, am aruncat o privire afară ca să mă asigur că nu era nimeni prin 
preajmă. Prin fereastra camerei de zi am văzut că se crăpase de ziuă. Nu era nici un pericol ca fetele să 
fie treze. M-am dus la uşa de la intrare şi am lăsat câinii afară, după care m-am dus la bucătărie şi am 
băut un pahar mare de suc de merişoare. Am luat patru pastile de Advil şi am mai băut un pahar de suc. 



M-am dus clătinându-mă până la uşă - chiar că nu mă trezisem bine şi nu înţelegeam cum de mă 
îmbătasem aşa dintr-un pic de vin - şi am băgat câinii în casă. Am sunat la birou s-o anunţ pe Kendall că 
întârzii. După care am urcat în dormitor împreună cu câinii şi m-am culcat. 

Mai târziu, după ce am făcut un duş, am coborât la parter. Soarele era de-acum sus pe cer şi razele lui 
intrau pe ferestre, inundând bucătăria de lumină şi încălzind-o. Prea multă lumină după gustul meu. Fetele 
luau micul dejun şi când m-au văzut au schimbat priviri pline de subînţeles, chicotind. 

Or fi ştiind? Să fi urcat aseară la etaj şi nu-mi aduc aminte? 

— Bună dimineaţa, Hailey, bună dimineaţa, Emily. 

— ’Neaţa, doamnă Aldrich, a răspuns Hailey. 

Prietenele fetelor mai uită şi mi se adresează cu numele de femeie căsătorită. 

— ’Neaţa, mami, a făcut Emily cu ochii în farfurie. 

— Da’ ce-i aşa distractiv? am întrebat, sperând că n-o să-mi spună. 

îmi închipuiam cum dansasem beată prin bucătărie în faţa lor, cântând şi bând direct din sticlă - tot 
felul de lucruri pe care îmi aminteam ca prin ceaţă că le făcusem la un moment dat. Poate azi-noapte, 
poate în alte nopţi. Cine ştie? N-am cum să ţin minte tot, dar îmi aduc aminte ce stânjenite păreau fetele 
mele, chiar şi atunci când se străduiau să râdă împreună cu mine şi prietenii mei - pe vremea când mai 
aveam prieteni. întotdeauna le ofeream prietenelor ei ceva de băut, chiar şi când nu erau majore, din care 
cauză casa noastră avea mare căutare printre liceeni. Pe atunci fetele nu se plângeau că eu beau. 

— Nimic, ne întrebam unde-ai fost azi-noapte. Ai lipsit până la două dimineaţa. 

— Ei... am fost la... nişte prieteni. 

— Mamă, nu e nevoie să te ascunzi. Spune pe de-a dreptul. Ai petrecut noaptea la prietenul tău. 

— Bine, am fost la prietenul meu, am zis. 

Preferam să creadă că fusesem la Frankie, că fusesem oriunde, numai să nu afle că leşinasem în 
pivniţă. Noaptea întreagă, care îmi păruse hazlie cu doar câteva ore în urmă, mi se arăta acum ca o 
tragedie, o tragedie întunecată. O feştelisem. Leşinasem în pivniţă. Păianjenii şi cine mai ştie ce alte 
vietăţi se plimbaseră pe mine. Mi-au venit în minte labele moi, blana slinoasă şi ochii şoarecilor, ca nişte 
mărgele negre. M-am gândit la şerpi, la cum scot limbile despicate, cum mişcă vârful cozii, cum le place 
să-şi încălzească solzii reci în locuri calde, întunecoase. 

— Vasăzică, tu şi Frankie... sunteţi împreună? a chicotit Emily. 

— Emily, am făcut eu. 

— Ce? 

— Vezi-ţi de treaba ta, i-am zis, m-am întors şi am plecat în camera mea. 

Mi-am scos cizmele din dulap, ceea ce i-a făcut pe câini (care mă enervau fiindcă îmi stăteau tot timpul 
în picioare) să sară în sus, înnebuniţi de bucurie. Am coborât, mi-am luat haina şi lesele câinilor şi am 
ieşit în lumina strălucitoare a soarelui de amiază. Pământul era încă acoperit cu zăpadă, dar soarele 
topise stratul de deasupra şi încălzise aerul. înjur, totul strălucea, reflectând lumina. Am dus palmele la 
ochi ca să mă feresc de soare şi m-am hotărât să nu pun lesele câinilor ca să ne plimbăm pe drum, ci să o 
iau spre râu, pe cărarea din pădure. 

Fiecare pas era un chin. îmi înţepenise spatele de cât stătusem întinsă pe jos în pivniţă şi acum 
încercam să-mi dau seama dacă mă dureau muşchii spatelui ori dacă mă înj unghi au rinichii de câte ori 
trăgeam aer în piept. Doctorul îmi spusese acum nu multă vreme că vrea să-mi verifice densitatea osoasă, 
dar acum îmi dădeam seama că n-avea nici un rost. La fiecare pas simţeam fiecare os şi fiecare vertebră 
cum mi se dezintegrează, parcă erau de cretă. Dacă aş mai fi făcut câţiva paşi, n-aş mai fi fost decât o 



piele de om, complet îmbrăcată, întinsă pe cărare, cu ochii aţintiţi spre cer. Şi capul! Lua-l-ar dracu’! 
Aşa şi meritam întinsă pe jos în pivniţă, acolo îmi era locul. Aşa se şi cuvenea. Dacă Emily m-ar fi găsit 
acolo, i-ar fi dat de ştire lui Tess şi ea nu mi-ar fi dat voie nici în ruptul capului să stau cu micuţul Grady, 
şi nici măcar să-l ţin în braţe. Molly, terierul, lătra tot timpul şi de fiecare dată când scotea câte un hămăit 
ascuţit trebuia să fac un mare efort de voinţă ca să nu-i trag un şut în fund şi s-o trimit într-un morman de 
zăpadă. 

în cele din urmă, când am ajuns pe malul râului, răcoarea, gâlgâitul apei, mirosul de sare, de peşte şi 
încă de ceva... Rogozul verde ale cărui vârfuri străpungeau zăpada? Nisipul? Oare nisipul are miros? 
Orice o fi fost, am simţit cum mi se ia o piatră de pe inimă, cum muşchii mi se destind şi cum oasele care 
ziceam că se sfărâmă se întăresc la loc. Tot ce era rău, îndoiala şi dispreţul faţă de mine însămi parcă s- 
au scurs în nisipul de la picioarele mele. în faţa mea, cocoţat pe o piatră, drept, nemişcat şi mândru ca o 
statuie, se afla un bâtlan albastru. Când l-am văzut, mi s-a tăiat respiraţia. Câinii au ciulit urechile şi în 
clipa următoare l-au văzut şi ei. 

— Nu! Molly, Babs! am ţipat, dar ele s-au repezit spre pasărea uriaşă, care a plecat capul, a scuturat o 
dată din aripile imense şi s-a ridicat încet, bătând fără grabă din aripi, deasupra apei pe jumătate 
îngheţate. 

S-a înălţat deasupra noastră şi o priveam toate trei, eu, Molly şi Babs, clipind din cauza strălucirii 
soarelui. Dintr-odată n-am mai văzut cerul din cauza lacrimilor. Nu vreau să pretind că am simţit prezenţa 
lui Dumnezeu sau că am trăit una dintre „trezirile spirituale" despre care se vorbeşte la Alcoolicii 
Anonimi. N-a fost nimic de felul ăsta, nicidecum Dar cred că pentru o clipă, aşa cum zicea şi în colindul 
de Crăciun, sufletul meu s-a bucurat. Am simţit că însemn şi eu ceva. Poate din cauză că pasărea era atât 
de mare, parcă venită din preistorie, şi cu toate astea îşi luase zborul. Cu o seară înainte, deprimată, mă 
lăsasem şi eu în voia unor instincte primitive, dar, lucru de mirare, nimeni nu aflase. Aveam căţeluşele 
mele dragi, şi râul, şi scumpa mea fiică în casă. Nu pierdusem nimic. Aveam totul. La fel ca Ebenezer 
Scrooge—, eram trează, vie şi aveam totul, mai mult chiar decât aveam nevoie. 

Atunci şi acolo am hotărât din nou să mă las de băutură. Aveam să mă întorc acasă. Să-i pregătesc lui 
Emily felul ei preferat de mâncare. Să-l sun pe Grady doar ca să-l aud cum bolboroseşte la telefon. Nu 
aveam să mai beau în ziua aia. Nici a doua zi. Şi nici zilele următoare. 

Când m-am întors acasă, am găsit un frumos brad proptit de perete lângă uşa de la intrare. într-una 
dintre ramuri era înfiptă o foaie de hârtie dictando, pe care cineva scrisese în grabă: Crăciun fericit, 
Hildy. Sună-mă dacă ai nevoie de ajutor ca să-l instalezi. Frank. 

De când ştiu eu, Frank ne-a adus un brad de Crăciun în fiecare an. Chiar şi când eram măritată cu Scott. 
Am considerat întotdeauna că era un mod drăguţ de a-mi mulţumi pentru clienţii pe care i-i trimiteam - 
clienţi de-ai mei, recent stabiliţi în oraş, care aveau nevoie de serviciile unuia ca Frank. Dar în dimineaţa 
aceea am fost atât de mişcată de gestul lui, că îmi tremurau mâinile când am luat biletul din brad. E 
adevărat, mie îmi tremură întotdeauna mâinile când sunt mahmură, dar acum era vorba de altceva. Eram 
topită după bărbatul care tăiase copacul ca să mi-1 ofere. Dragul de Frankie. 

Când am intrat în casă, Emily m-a întâmpinat bucuroasă: 

— Frank Getchell a lăsat pomul. Hai să-l împodobim azi. 

— Bine, dar trebuie mai întâi să trec pe la birou. Hai s-o lăsăm pe diseară. Cheam-o şi pe Tess şi vezi 
dacă vrea să-l aducă şi pe Grady să ne ajute. Michael e plecat cu treburi săptămâna asta. 

— S-a făcut, a zis Emily şi a adăugat: Sună-1 şi pe Frank şi vezi dacă nu vrea şi el să ne dea o mână de 
ajutor. 



— Am să-l sun, am zis după o tăcere de câteva clipe. Să văd dacă vrea să rămână la cină. 

Când am ajuns la birou, l-am sunat pe Frank, dar bineînţeles că n-a răspuns nimeni. Robot nu avea. Am 
mai rezolvat nişte hârtii, am verificat listele comune pe care le aveam cu alţi agenţi imobiliari, dar nu 
apăruse nimic nou pe piaţă. I-am spus lui Kendall că aveam de gând să închid biroul săptămâna 
următoare şi să-l redeschid miercuri, după Anul Nou. în zilele care mai rămâneau din săptămâna asta 
putea veni doar dimineaţa, să verifice e-mailul şi mesajele lăsate şi să mă sune dacă era ceva important. 
Vtiam să petrec câtva timp acasă, cu familia mea. 

Am plecat de la birou pe la trei şi m-am îndreptat spre Rise. Casa soţilor McAllister era tăcută, 
cufundată în întuneric. Se duseseră să petreacă sărbătorile la Aspen, cum făceau în fiecare an. Linda, care 
rămăsese să aibă grijă de câine şi de cai, mi-a povestit ce supărată era Rebecca în ziua când au plecat: 

„Nici măcar nu ştiu să schiez“, îi spusese în şoaptă Lindei în timp ce încărcau bagajele în maşină. 
„Când eram copil, mergeam iarna în Florida, să fac călărie. Nu pot să sufăr Aspenul...“ 

— Săraca, ce greu trebuie să-i fie, a zis Linda râzând. 

Râsesem şi eu cu ea, dar acum, trecând prin faţa casei Rebeccăi, mi s-a făcut milă de ea. O 
compătimeam din ziua când o văzusem singură, pe plaja din faţa casei lui Peter. Singură în frig. 

Am trecut de casa McAllister şi am urcat spre pepiniera lui Frankie. Aleea din faţa casei lui era plină 
de maşini. Acum, că zăpada acoperise vasele de toaletă împrăştiate prin curte, locul avea un aer foarte 
pitoresc. Studenţii veniţi acasă de sărbători scoteau bani de buzunar din bacşişurile pe care le primeau 
târând arborii până la parcarea din vale şi încărcându-i în maşini. Am ocolit casa şi am urcat puţin, până 
la pepiniera de brazi. L-am găsit pe Frankie lângă un foc de tabără. Lua bani pe un brad de la nişte 
oameni pe care îi cunoşteam, dar nu mai ştiam de unde. Cred că soţul fusese coleg de şcoală cu Tess, dar 
n-aş fi băgat mâna în foc. M-au salutat parcă mă cunoşteau de când lumea - la fel i-am salutat şi eu. După 
ce au plecat, am rămas alături de Frankie, privind dealul şi familiile venite să cumpere brazi, uitându-ne 
la norişorii de aburi care ne ieşeau pe gură. 

— Mulţumesc pentru brad, am zis luându-mi inima în dinţi. 

— N-ai de ce, Hil. 

— După ce termini aici, crezi că ai putea să vii şi să ne ajuţi să-l montăm? E foarte mare. 

— Sigur, a zis Frankie. Dacă vrei să-l montezi înainte să se întunece, pot să-l trimit pe unul dintre 

băieţi... 

> 

— Nu, am zis. Vreau să vii tu. Şi să stai la cină... dacă vrei. Poate vine şi Tess cu Grady, nepoţelul 
meu. 

Frank n-a zis nimic. Nu se schimbase, era tot aşa cum îl ştiam, unul dintre puţinii oameni care nu zic 
nimic atunci când nu ştiu ce să spună. Şi nu doar atât: dacă îi vorbeai, te privea în ochi o secundă, poate 
nici atât, şi după aia întorcea privirea. De asta îmi fusese atât de greu să-l citesc. Acum stăteam amândoi 
şi priveam spre vârful dealului. După ce invitaţia mea rămăsese fără răspuns câteva minute, m-am întors 
să plec zicând: 

— Dacă nu, trimite un băiat. 

— Ba nu, Hildy, a zis. Vin. Pe la şase, cred. 

— Bine, i-am răspuns zâmbind. Ne vedem atunci. 

Când a sosit Frank, Tess şi Grady erau deja acasă, împreună cu Emily, fireşte. M-am făcut că nu văd 
privirile amuzate pe care le schimbau fetele. în după-amiaza aia pregătisem o lasagna, aşa că, după ce 
Frank a pus bradul în suport, ne-am dus amândoi în bucătărie. Emily a rămas să atârne beculeţele în timp 
ce Tess se lupta cu Grady, care voia să le tragă jos. 



în bucătărie l-am întrebat pe Frankie dacă vrea vin sau bere. 

— Tu ce bei? 

— Sifon, i-am răspuns binedispusă. 

— Aha, a făcut Frank aruncând o privire spre camera unde erau fetele. 

Pe masă era o sticlă de vin deschisă, pentru că Emily luase un pahar de vin, aşa că Frankie a spus: 

— Am să beau un pahar de vin, dacă nu-i cu supărare, Hil. 

— Nu, deloc. Nu-mi place când cineva se abţine să bea din cauza mea. 

I-am turnat un pahar şi m-am apucat să fac salata. 

Frank s-a uitat la mine o vreme şi pe urmă m-a întrebat în şoaptă: 

— Vasăzică nu bei niciodată când sunt fetele prin preajmă? 

Am râs şi i-am răspuns tot în şoaptă: 

— Nu, şi acum m-am lăsat de tot. 

După cât vedeam, Frankie nu prea înţelegea. S-a cam încruntat, dar eu am râs din nou şi l-am liniştit: 

— Nu e din cauza nopţii trecute. Atunci m-am simţit foarte bine. Vreau... să mai fac o pauză. 

Frank a încuviinţat dând din cap şi chiar atunci Grady a intrat legăndu-se pe picioare. 

— Mema? a făcut. 

— Grady, scumpule. Ia zi, Frank. Ai văzut copil mai frumos? 

Frank a zâmbit şi l-a măsurat pe Grady din cap până-n picioare. La rândul lui, Grady îl privea 
cercetător. Pe Frank l-a bufnit râsul şi a spus: 

— Mda, e de păstrat. 

După asta i-a spus să ridice mâna ca să-şi plesnească palmele. L-a întrebat câţi ani are, dar Grady îl 
privea cu gura căscată. 

— N-are decât un an şi jumătate, am răspuns în locul lui Grady. 

— Unde locuieşti? l-a întrebat Frank. 

— Frank, n-are decât un an şi jumătate! am exclamat eu râzând. Până acum n-ai mai văzut un bebeluş? 

— Păi, eu ziceam că dacă pot merge pot şi să vorbească. 

— Doar ăia care sunt genii şi, slavă Domnului, Grady nu e unul dintre ei. 

L-am luat de lângă bolul cu apă al câinilor, din care se apucase să bea, l-am ridicat în braţe şi l-am 
pupat de mai multe ori pe gât. A început să ţipe şi să râdă de plăcere. 

— La cine ţii cel mai mult pe lume? 

— Mema. 

— La cine ţii mai mult decât la Nancy? 

I-am făcut cu ochiul lui Frank şi am rostit încet: 

— Ailaltă bunică. 

— Mema, a chiţăit Grady, la care eu şi Frank am izbucnit în râs. 

— Ţine-1 tu, Frank, până termin salata. 

Frank a pus paharul pe masă şi a întins braţele puternice şi l-a luat pe genunchi. Lui Grady îi plăcea să 
stea în braţele lui, să-i studieze faţa. Am terminat salata, am mâncat şi după aia am împodobit bradul. 
După ce l-am împodobit şi s-a terminat şi vinul, Tess a plecat cu Grady acasă, iar Emily s-a dus la 
culcare. Frank se pregătea să plece şi el, dar eu i-am spus, cam repezit, e drept: 

— Poţi să rămâi, dacă vrei. 

Frank n-a scos o vorbă. întorcea ideea pe toate feţele. 

Atunci i-am spus, ceva mai blând: 



— Aş vrea să rămâi. 

Frank a zâmbit, m-a luat în braţe şi m-a sărutat cu dor, tare şi apăsat, aşa cum îmi place mie. 

15 Personaj din Poveste de Crăciun de Charles Dickens. 




Şaisprezece 


în februarie am vândut o casă chiar la intrarea în Crossing - un ranch pe mai multe niveluri pe care 
vânzătorii au luat mult sub preţul cerut - şi eram în negocieri cu un posibil cumpărător al unui sediu 
comercial în Manchester, dar, în afară de astea, afacerea bătea pasul pe loc. Soţii Dwight retrăseseră 
casa de pe piaţă şi plănuiau să o scoată iar la vânzare în primăvară. I-am spus lui Cassie că, după mine, 
făceau o greşeală enormă. Trecuse pe la biroul meu într-o zi din februarie ca să discutăm cât timp Jake 
era la şcoală. 

— N-avem cum să ne mutăm acum Şcoala de aici nu e cine ştie ce, dar măcar e obişnuit să meargă 
acolo în fiecare zi. Dacă ne-am fi mutat la Newton, ar fi stat acasă toată ziua şi ar fi dat înapoi. Şi ne-ar fi 
înnebunit... 

— Ar fi trebuit să mă lăsaţi să vă găsesc o casă cu chirie aici, în Wendover. 

— Hildy, ai văzut cu ochii tăi ce poate face Jake într-o casă. Cel mai bine se simte atunci când nu se 
schimbă nimic. 

— OK, deci când vreţi s-o scoateţi iar la vânzare? 

— Ne gândeam la luna iunie. Aşa, dacă o vindem imediat, putem să ne propunem să încheiem vânzarea 
chiar înainte să înceapă şcoala în Newton. 

— Casele nu se vând imediat, să ştii. Nu pe piaţa asta. 

— Trebuie să ne încercăm norocul, a zis Cassie. Nu c-amfi prea norocoşi. 

— Bine, o scoatem la vânzare pe 1 iunie. Am să anunţ cumpărătorii. 

La începutul lui martie am avut câţiva clienţi care căutau case în Wendover. O familie - doi avocaţi 
din Boston cu o fetiţă de şase ani - căuta o casă pe care s-o poată converti într-o locuinţă „verde“, 
ecologică. Poate nu vă vine să credeţi, dar până acum nu-mi mai ceruse nimeni aşa ceva. Oamenii ăştia 
doreau să trăiască „deconectaţi de la reţea", cu vântul şi soarele ca surse de energie. Vbiau să cureţe 
zidurile de materialele de construcţie vechi şi să pună în loc materiale care să nu emane toxine în aerul pe 
care îl respirau. Soţia pierduse mai multe sarcini înainte să scoată o mochetă toxică şi nişte mucegai din 
apartamentul lor din Boston. Numai după aceea au putut avea un copil. Acum, pentru sănătatea copilului, 
voiau o casă „verde şi curată“. Soţia era foarte încântată de idee. Mie personal mi se părea cam 
obsedată. De fapt, nu era greu să le arăt multe case, fiindcă nu le păsa cum arată pe dinăuntru. Erau mai 
interesaţi de felul cum erau „orientate", adică dacă erau cu faţa spre nord sau sud şi ce fel de lumină 
primeau. Le-am sugerat să cumpere un teren. Ar fi mult mai ieftin să construieşti o casă aşa cum îşi 
doreau decât să transforme una veche. 

— Ei, dar casele din Noua Anglie au un farmec al lor. 

— într-adevăr, cele cu adevărat vechi sunt bine izolate, ceea ce v-ar fi de folos dacă vreţi să nu risipiţi 
energia. Coloniştii care le-au construit voiau să păstreze căldura în casă, aşa că ferestrele erau mici. 

— Da, dar acum avem ferestre termopan. Le punem în locul celor vechi şi mai facem şi alte ferestre, ca 
să intre cât mai mult soare. Şi punem panouri solare pe acoperiş... 

Acum vedeţi cu cine am de-a face. \br case vechi, dar să fie noi. 

Mă vedeam cu Frankîntr-un mod foarte discret. Nu ieşeam niciodată în oraş. Adevărul e că nici unuia 
din noi nu-i plăcea să iasă. Frank venea la mine acasă numai dacă îl invitam Uneori ne întâlneam din 
întâmplare. Treceam cu maşina pe lângă el şi el claxona şi încetinea. Dacă eram pe vreun drum lăturalnic 
şi nu treceau maşini, dădea înapoi şi îmi zâmbea. Mă întreba ce mai fac. li spuneam ceva de genul „Vino 



să mănânci nişte chili diseară, dacă ai poftă“. întotdeauna avea. Uneori ne uitam la filme, alteori priveam 
focul şi stăteam de vorbă. M-am lăudat că ştiu tot ce mişcă prin oraş, dar, dacă ştie cineva, atunci acela e 
Frankie. De exemplu, are radioul conectat pe lungimea de undă a pompierilor şi îl ţine pe ascultare. Poţi 
să auzi fiecare apel din Wendover şi încă cinci oraşe din zonă. Ştia că soţii O’Brien divorţează, că 
doamna Halstead aşteaptă un copil şi că sărmana Ethel Quinn are cancer la creier, inoperabil. Mă ţinea la 
curent cu ce făceau fraţii Santorelli la vila de la Grey’s Point. De cum montau lambriurile exterioare 
aveam de gând să mă duc la ei cu o propunere. 

Ce uimită am fost când am aflat că Frank ştia totul despre Rebecca şi Peter! într-o seară caldă de 
martie plimbam câinii pe malul râului pe terenul lui Frank, învecinat cu casa mea. Frank a recunoscut că 
mă văzuse făcând baie în pielea goală într-o noapte, cu o vară înainte. La început am fost stânjenită, dar 
pe urmă am izbucnit în râs: 

— Eram niţel pilită, am zis. 

Acum, că nu mai beam, îmi venea uşor să râd de obiceiurile dinainte. Eram la fel ca cei pe care îi 
ascultam spunându-şi povestea la întruniri. Doamna care bea de una singură, care se făcuse de râs de mai 
multe ori, nu mai era. Nici nu avea să se mai întoarcă, atâta vreme cât nu mai beam. Departe de a mă 
stânjeni, convingerea asta mă întărea. Eram altcineva acum şi mă simţeam bine în pielea mea. Ba chiar 
pierdusem câţiva centimetri din talie. Mă vedeam deseori cu Frankie şi nu mă mai simţeam aşa singură. 

Ne plimbam pe plajă. Cerul căpătase culoarea roşiatică a apusului. Pe întinderea mării, încă rece ca 
gheaţa de peste iarnă, sclipeau sute de creste albe care dispăreau rând pe rând, pe măsură ce valurile se 
întindeau pe ţărm fâşâind. 

— E ora de aur, Frank, am zis. 

— Ora de aur. N-am mai auzit vorba asta de la război. 

— Chiar aşa, vorbeaţi de ora de aur în Vietnam? 

— Mda... e un termen medical. 

— Ba nu. E un termen din cinematografie. Mi-a explicat Rebecca. Se referă la lumina care scade la 
sfârşitul zilei. 

— în Vietnam se referea la îngrijirile medicale pe care le poţi da cuiva în prima oră după ce a fost 
rănit. Dacă, în cel mult o oră după ce ai căpătat o rană gravă, nu primeşti îngrijiri medicale, şansele de a 
supravieţui scad rău de tot. Eu eram şofer pe ambulanţă. 

— N-am ştiut ce ai făcut în război, Frank. Nu-mi aduc aminte să te fi auzit vreodată vorbind de război. 

— Păi, cine-ar vrea să vorbească de război? A, ştii, a spus pe neaşteptate, o tot vedeam pe prietena ta, 
sonata de Rebecca, pe plaja asta, noaptea, împreună cu Peter Newbold. Toată vara trecută s-au zbenguit 
pe jumătate goi pe întuneric. Ziceau că nu-i vede nimeni. Dar când e vremea lufarului îmi place să ies 
noaptea la pescuit. Dau încet la vâsle, de nu mă simte nimeni. M-am mirat că s-a încurcat cu ea, el medic 
psihiatru... 

— De ce? 

— Fiindcă e dusă cu pluta, Hil. Ştiu că eşti prietenă cu ea, da’ să ştii că e ţicnită de-a binelea. Prima 
oară când am văzut-o, atunci când îi arătai casa, am zis că e ca toată lumea, da’ să ştii că-i filează o 
lampă. 

— Ei, nu e chiar aşa de rea, am râs eu. Unul dintre băieţii tăi a călcat-o pe nervi odată. Ce s-a 
întâmplat? 

— Nu multă vreme după ce se mutaseră, Skully White s-a dus acolo să ia gunoiul. Camionul s-a 
defectat şi, după cum ştii, sus pe deal nu e semnal pentru mobil. 



— Frank, te faci de râs cu camioanele alea. De ce nu cumperi unele noi, să nu mai rămână în pană 
peste tot prin oraş? 

— Ce tot spui acolo? Camioanele sunt foarte bune. La ce să iau altele când astea vechi încă mai merg? 

Mi-a venit să râd. Nu doar fiindcă Frank era zgârcit - ceea ce era adevărat ci fiindcă nu putea suferi 

lucrurile noi. Era împotriva oricărei schimbări. 

— Şi ce s-a întâmplat la casa Rebeccăi? l-am întrebat. 

— Skully a bătut la uşă, dar bona i-a spus că nu poate să-i dea drumul înăuntru ca să dea un telefon 
fiindcă doamna nu e acasă. Era la călărie, în manejul din spatele hambarului. Deci Skully s-a dus la 
hambar, dar n-a găsit pe nimeni la manej. S-a dus la hambar şi a găsit-o pe prietena ta ţicnită în ieslea 
unde se spală caii. Era numai în sutien şi chiloţi şi se spăla la furtun, odată cu calul. Când l-a văzut pe 
Skully, i-a sărit ţandăra. A început să ţipe la el... 

— Nici nu mă mir. Ştii ce cald ţi se face vara după ce ai călărit? Şi cât transpiri? Normal că i-a fost 
ruşine să se trezească cu un moş ursuz ca Skully zgâindu-se la ea, aşa dezbrăcată cum era. 

— Aşa zici? Skully a fost nevoit să meargă pe jos până la Wendover Rise, la casa familiei Brown, ca 
să mă sune de acolo. Când m-am dus ca să pornesc motorul camionului de la bateria mea, Rebecca a ieşit 
din casă zbierând că i-am încălcat proprietatea şi că o să cheme poliţia. Eu am întrebat-o: „Cum adică, 
am încălcat-o? Ne-aţi angajat ca să vă luăm gunoiul“. „V-am concediat, acum îmi violaţi proprietatea.“ Şi 
după aia m-a ameninţat: „Dacă în zece minute camionul n-a plecat de aici, chempoliţia“. 

Frank râdea când povestea. 

— Parcă avea să mă aresteze cineva fiindcă mi se stricase camionul. 

Era o poveste hazlie, n-aveam cum să nu râd gândindu-mă cum se purtase Rebecca cu Frank şi Skully. 
Gândul că se simţise cumva ameninţată de cei doi. Doi bărbaţi cumsecade pe care îi cunoşteam din 
copilărie. Skully White fusese angajatul tatei. După ce tata a cumpărat magazinul, el s-a ocupat de 
măcelărie. El şi cu tata schimbau etichetele cu preţul la carne şi la curcani înainte să le dea familiilor 
cărora le mersese rău în anul acela. M-aş cam îndoi că Stop and Shop mai continuă tradiţia asta. Skully îl 
ajutase pe fratele meu, Judd, atunci când, băut fiind, intrase cu camioneta în şanţ într-o noapte. Skully l-a 
tras afară cu un camion vechi de-al lui Frank înainte să vină poliţia. Nu i-a spus niciodată tatei. Doar l-a 
îndemnat pe Judd să se lase de prostii, ceea ce a şi făcut până la urmă. Ce vreau să spun e că Skully e un 
tip de treabă. Fusese poreclit aşa după ce a căzut dintr-un copac pe când era în şcoala primară şi şi-a 
spart capul.— 

Nimeni nu mai ştie care e numele lui adevărat - cel puţin nimeni din cunoscuţii mei. 

— Rebecca e un pic dezechilibrată, într-adevăr. O fi şi niţel scrântită, am zis. Da’ câţi nu sunt aşa în 
oraşul ăsta? Şi cui îi pasă de ea şi de Peter? Doar nu sunt primii care au o legătură amoroasă în afara 
căsătoriei. 

— Eu îţi spun că ceva nu-i în regulă cu ea. 

— Cum adică? 

— îl urmăreşte... îl hărţuieşte. Sau cum vrei tu să-i zici. 

— De unde ştii? 

— El nu prea stă pe aici. Proprietatea i-o întreţinem noi. într-o zi aram terenul şi am văzut-o trecând cu 
maşina de cel puţin cinci ori. Tot timpul bântuie pe plaja lui când el nu-i acasă... O vedeam când ieşeam 
cu Manny la pescuit. 

— Da, ştiu, e un pic obsedată, am zis. Cred că e îndrăgostită de el. 

— Bărbatul ei are o echipă de hochei. Călătoreşte cu avionul propriu. Oare ce-o fi aşteptând de la 



Peter Newbold? 

— Frank, e îndrăgostită de el. Nu crezi în dragoste? Poate că nu vrea nimic de la el. Doar îl iubeşte. 

— Felul în care se ţine după el... mie nu mi se pare a fi dragoste. E ceva nefiresc, dacă vrei să ştii 
părerea mea. 

— îl hărţuieşte, am râs eu. Nu-1 urmăreşte, îl hărţuieşte. 

— Cum spui tu, a zis Frank şi m-a tras lângă el. Să vezi ce te hărţuiesc io dacă mai râzi de mine. 

— Promiţi? am zis depărtându-mă de el şi fugind spre casă. Promite-mi! 

Frank a scos un strigăt şi s-a luat după mine. Eu ţipam încântată, câinii mârâiau şi îl muşcau în joacă de 
picioare. 

Telefonul a sunat la 3:30 dimineaţa. Dormeam lipită de Frank şi mi-a fost greu să mă desfac din braţele 
lui vânjoase. A mormăit ceva şi a încercat să mă tragă înapoi, dar i-am dat mâna la o parte şi am găsit 
telefonul pe pipăite. 

— Alo? am zis cu răsuflarea tăiată. 

Când te sună cineva, în tăria nopţii, nu poţi să te gândeşti decât că a murit un cunoscut. Inima îmi bătea 
cu putere. 

— Hildy? a întrebat o voce tremurătoare pe care n-am recunoscut-o. 

— Da, cine e? am strigat. 

— Sunt eu... Rebecca, mi-a răspuns plângând. 

— Rebecca? Ce s-a întâmplat? Ai păţit ceva? 

Frank s-a ridicat în capul oaselor, cu ochii la mine. 

— Peter mi-a spus că vrea să pună capăt... relaţiei noastre. S-a săturat de mine. 

— Rebecca, nu te supăra, e trei jumătate. De ce mă suni acum? Sună-mă dimineaţa, \brbim atunci. 

— De aseară încerc să dau de Peter, dar cred că a scos telefonul din priză. Sună, dar nu răspunde 
nimeni. Am încercat şi la Cambridge, şi aici. 

Am oftat. 

— Nu cred că e bine să-l suni la Cambridge. 

— Nu-mi răspunde la telefon! 

— Rebecca, am zis cu blândeţe. Gândeşte-te bine ce faci. Dacă Elise află de tine şi Peter, s-ar putea 
să-i spună lui Brian. Şi n-ar fi bine deloc. Gândeşte-te la Liam şi Ben, Rebecca. 

— La ei mă şi gândesc. Sunt primii la care mă gândesc, întotdeauna. Credeam că Peter o s-o 
părăsească pe Elise şi o să mă ajute să-i cresc pe băieţi. 

N-am zis nimic. Ce puteam spune? Am clătinat din cap şi am dat ochii peste cap. 

— închide, a zis Frank din buze. 

— Acum, nu ştiu de ce, nu... mai vrea nici măcar să vorbească cu mine. Vreau să vin la tine, Hildy, să- 
mi ghiceşti. Să-mi spui ce se petrece. 

— Nu ştiu să ghicesc, Rebecca. N-am cum să ştiu ce are cineva în cap. Abia dacă ştiu ce-i în capul 
meu, şi nici de asta nu sunt prea sigură. 

— Ba te-am văzut citind gândurile, mi le-ai citit pe ale mele... 

— Nu pot să-ţi spun ce gândeşte cineva, mai ales dacă nu sunt lângă persoana respectivă. Chiar şi 
atunci nu citesc de fapt gândurile, ci... 

— Cred că are de gând să vină aici peste câteva zile. Cred că a mai venit fără să-mi spună. Dacă îl 
vezi, încearcă să stai de vorbă cu el, Hildy. Vezi ce spune şi află adevărul. 

— Ascultă, am zis. Ce nu-mi place mie în toată situaţia asta e că mă faci să cred că ai nevoie e un 



psihiatru bun. Iar cele mai bun de prin zonă e fostul tău iubit. 

— Poftim? Nu pot să cred c-ai zis aşa ceva. 

— Ce anume? 

— Fost iubit. 

— Păi, chiar tu mi-ai spus că nu mai vrea să vă vedeţi. 

Frankie m-a apucat de încheietura mâinii. 

— închide, a zis, de data asta cu glas tare. 

Am scuturat din cap şi am mutat telefonul la cealaltă ureche, ca să o auzim amândoi pe Rebecca bătând 
câmpii. 

— Aşa spune acum. Dar nu asta simte. De aia am nevoie să stai tu de vorbă cu el. Te rog, Hildy. 
Cred... cred că încearcă să se despartă de Elise şi nu reuşeşte. Elise are un fel de putere satanică asupra 
lui. Te şi sperii... 

— Rebecca, trebuie să mă culc. Mâine merg la birou. 

— Hildy, a zis Rebecca trăgându-şi nasul. Te rog mult să vorbeşti cu el. Am avut un accident cu Tricky 
acum două zile. Uneori îl duc în rulotă la clubul de echitaţie ca să folosesc ringul. Am vrut să sar peste un 
obstacol dublu. Cred că am pornit cu piciorul greşit. Am căzut la a doua săritură. Tricky era să cadă pe 
mine. S-a întâmplat din cauză că sunt cu mintea aiurea. Nu mă pot gândi la nimic altceva decât la Peter. 
Dacă ai putea vorbi cu el, ştiu că l-ai face să înţeleagă ce e bine... 

Am simţit cum mă înăbuşă furia. Mamie îmi povestise ce se întâmplase la club. îmi spusese şi că 
Rebeccăi i se interzisese să mai călărească la club, în afară de cazul că lucra cu unul dintre antrenorii de 
acolo. Mamie mi-a spus şi că auzise de la Linda Barlow cum că Rebecca intenţiona să-l trimită pe Hat 
Trick înapoi la Trevor Brownîn Florida. 

— Distruge calul, a zis Mamie cu năduf. Păcat de el. 

Rebecca voia să se folosească de Hat Trick şi de mine ca să-l manevreze pe Peter Newbold. Un om pe 
care-1 ştiam de când învăţa să meargă. Un om al cărui tată ne dădea bomboane înainte să ne facă vaccin şi 
care, după ce mama murise, trecea des pe la noi să vadă ce mai face tata. 

— N-am de gând să discut cu Peter, Rebecca, am zis în cele din urmă. închipuie-ţi ce supărat ar fi dacă 
ar şti ce-am vorbit noi acum la telefon. Nu vreau să mă amestec în povestea asta. N-am nimic cu Peter. 

— Drăguţ din partea ta, după toate câte mi le-a spus despre tine. A zis că eşti o beţivă şi o impostoare, 
că tot circul ăla cu ghicitul e o escrocherie şi că am fost o proastă că te-am lăsat să-mi smulgi atâtea 
informaţii. A zis că eşti un vampir. „Un vampir care trăieşte din sentimentele altora“, aşa a zis despre 
şmecheriile tale... 

— La revedere, Rebecca, am zis. 

Tremuram, dar speram ca vocea să nu mă trădeze. 

— Stai, Hildy, nu... 

Frank mi-a smuls telefonul din mână şi l-a trântit pe noptieră, iar eu am izbucnit în plâns. 

— Ce te-a apucat? Ai, Hildy? Nu mai plânge, doar ţi-am spus că e o scârbă ţicnită. 

— De ce-ar zice Peter lucruri aşa urâte despre mine? am întrebat printre sughiţuri de plâns. Nu i-am 
făcut niciodată nimic. 

— Hildy, păpuşă, nu-i da atenţie tâmpitei ăleia, e o scorneală de-a ei. Ascultă-mă pe mine. Fereşte-te 
de ea! 

Când am ajuns la birou a doua zi dimineaţă, Kendall mi-a dat mesajele primite. Unul era de la Ron 
Bates, avocatul specializat în imobiliare. Celelalte erau de la Rebecca. Telefonase de două ori. L-am 



sunat pe Ron, care mi-a spus că avea un client care dorea să cumpere casa soţilor Dwight. Oferea preţul 
cerut - 475 000 de dolari. Bani gheaţă. 

— Cine e cumpărătorul? 

Eram entuziasmată, fireşte. De când o scosesem iar la vânzare, arătasem casa Dwight mai multor 
clienţi, dar înăuntru era aşa o dezordine că orice tentativă părea o pierdere de vreme. 

— Cumpărătorul vrea să rămână anonim. Numele de pe formularul de ofertă este Wendover Crossing 
SRL. 

— Trebuie să fie soţii Clarkson, cei care au terenul vecin. Deşteaptă mişcare, să unească cele două 
proprietăţi. Când vor să semneze contractul? 

— Au zis că nu se grăbesc, dar că îl pot încheia imediat dacă e nevoie. 

Cum am închis am sunat-o pe Cassie ca să-i dau vestea cea bună. A fost în al nouălea cer. Şcoala din 
Newton avea program de vară. Dacă cumpărătorul putea semna contractul repede, ei puteau să se mute de 
cum găseau o locuinţă. 

Când am primit acordul soţilor Dwight, m-am urcat în maşină şi m-am dus la ei acasă. Jake era bolnav, 
nu mergea la şcoală şi de aceea Cassie nu putuse veni ea la mine la birou. M-a întâmpinat la uşă, 
bucuroasă. Jake stătea în spatele ei, se legăna şi îngâna un fel de cântec. 

— Ştie că sunt bucuroasă, mi-a spus Cassie zâmbind. M-a auzit vorbind cu Patch la telefon şi a înţeles 
că e ceva de bine, a continuat Cassie, radiind de bucurie, cu ochii la Jake. 

Băiatul crescuse mult, cu toate că nu trecuseră decât câteva luni de când îl văzusem ultima dată. 

— Salut, Jake, i-am spus dar el nu mi-a dat nici o atenţie; s-a legănat mai departe, cântând. 

Cassie şi cu mine ne-am aşezat la masă şi ea a semnat toate hârtiile. 

— Am sunat la şcoala din Newton. Au un program de vară care începe în iunie şi au păstrat un loc 
pentru Jake. Mâine, cât Jake e la şcoală, mă duc cu Patch să vedem nişte case. 

— Mă bucur mult pentru voi toţi, am zis şi chiar aşa era. 

Meritau cu toţii să trăiască un pic mai bine. 

— Spuneţi-mi când găsiţi o casă şi stabilim data când semnăm contractul, i-am spus la plecare şi, cu 
toate că nici ei, nici mie nu ne place să ne dăm în spectacol, Cassie m-a strâns tare în braţe înainte să 
încuie uşa în urma mea. 


16 Skull - craniu, ţeastă (engL). 




Şaptesprezece 


Am aflat de intenţia lui Peter Newbold de a-şi vinde casa de la - cine-ar fi crezut? - Henry Barlow, 
purtătorul de cuvânt al Alcoolicilor Anonimi, care folosea cafeneaua The Coffee Bean pe post de salon 
personal. 

Plănuiam să merg la birou în duminica aia, cu o săptămână înainte de Ziua Eroilor—, fiindcă voiam să 
mă apuc să lucrez la propunerea pe care voiam să le-o fac fraţilor Santorelli fără s-o am pe Kendall pe 
cap şi să răspund la telefoane. M-am hotărât să-mi iau o cafea de la Coffee Bean, închipuindu-mi că, la 
ora şapte, într-o duminică dimineaţa, am să fiu probabil singurul client. Ei, mă înşelasem Henry a sosit în 
acelaşi timp cu mine. M-a strâns în braţe şi mi-a zis „’Neaţa, Hildy“. 

Am comandat cafelele şi Henry m-a întrebat cum îmi merge. Era o întrebare cu subînţeles. De fapt, nu 
voia să ştie cum stau cu sănătatea, cum îmi merg afacerile sau ce mai face nepotul, lucrurile cu adevărat 
importante pentru mine. Nu, el voia să ştie dacă sunt „trează“. Ei, da, eram trează, aşa că i-am răspuns: 

— Sunt bine, Henry. Chiar foarte bine. Afacerile merg puţin mai greu acum, dar, de cum se încălzeşte 
vremea, oamenii încep să caute case. Am nişte propuneri foarte interesante. 

— Da, am auzit că alde Newbold vând casa. Cât cer pe ea? E chiar pe plajă şi are tot ce trebuie. Cred 
că face o grămadă de bani. 

— Soţii Newbold? m-am mirat eu. Peter şi Elise Newbold? 

— Da, băiatul doctorului Newbold. 

— Habar n-am avut. 

— Cum vine asta? Eu credeam că tu ai să te ocupi de vânzare. Doar Peter are cabinetul închiriat de la 
tine. 

— Cred că te înşeli, Henry. Din câte ştiu eu, n-au de gând să vândă. 

— Mă rog, da’ să ştii că e cum îţi spun eu. Mi-a spus Hannah Mason, cea care le face curăţenie în 
casă. Au făcut curat în pod, în pivniţă, în garaj. Nevasta lui Peter a fost acolo toată săptămâna trecută, a 
înnebunit-o pe Hannah. Pregătesc casa pentru vizionare. Cel puţin aşa mi-a spus Hannah. 

Am rămas mută. Era cam mult pentru mine. 

— Vezi, Hildy, dacă ai veni la întruniri, ai şti tot ce se petrece în oraşul ăsta. 

Uitasem că Hannah venea la întruniri. Era aşa cum spunea Henry. în timpul întrunirilor nu se povesteau 
bârfe, dar pe urmă, când oamenii stăteau la o cafea sau o ţigară în curtea bisericii, chiar că aflai tot ce 
voiai. Băiatul cu cercel în sprânceană care ţinea The Coffee Bean mi-a întins cafeaua. 

— Eşti sigur, Henry? l-am întrebat. 

— Absolut, mi-a răspuns. 

— Mulţam 

> 

Am ieşit, m-am urcat în maşină şi m-am dus la Wind Point Road. Casa familiei Newbold era acolo, aşa 
cum o ştiam, o frumuseţe din epoca federalistă— aflată la capătul unui drum privat, pe o plajă privată. 
Aparţinea familiei Newbold de mai multe generaţii şi valora milioane. Pe pajiştea din faţă nu era nici un 
panou publicitar al unei agenţii imobiliare. Nu încă. Dar, dacă ce-mi spusese Henry era adevărat, dacă 
soţii Newbold vorbiseră cu un agent imobiliar, atunci singurul pe care îl puteau găsi în colţul ăsta de 
lume - adică de piaţă - era, în afară de mine, Wendy Heatherton de la Sotheby’s. 

Tatăl lui Peter fusese doctorul familiei mele timp de ani de zile. Peter era chiriaşul meu. îl ştiam de 
când era bebeluş. 

Mai era şi povestea cu Rebecca, desigur. Ce nu înţelegeam era că Rebecca trecuse pe la birou, câteva 



zile după ce mă sunase în miez de noapte, şi mă anunţase, voioasă, că ea şi Peter se împăcaseră. Erau din 
nou împreună. 

Asta fusese în săptămâna dinainte, miercuri dimineaţa devreme, după ce lăsase copiii la şcoală. 
Rebecca intrase bine- dispusă, o salutase pe Kendall şi băgase capul pe uşa biroului meu. 

— Salut, Hildy. Ai o clipă? 

— Da... sigur... 

S-a aşezat în faţa mea şi mi-a zâmbit oarecum stânj enită. 

— îmi cer scuze pentru telefonul din noaptea aia, a zis. 

— Nu-i nimic, Rebecca. Nu te mai gândi la asta. 

— Aş vrea să ştii că Peter şi cu mine am lămurit lucrurile. Suntem din nou împreună. Chiar a doua zi 
am avut o lungă discuţie. îi părea rău, şi-a cerut iertare, a spus Rebecca lăsând privirea în jos. 

— Nu mai spune! Rebecca, e minunat, am zis, cu toate că eram sătulă până-n gât de amândoi. 

Mă făcuse „vampir“, dar n-aveam de gând să arăt cât de mult mă rănise vorba asta. 

— Şi băieţii ce fac? 

Chiar atunci a apărut pe verandă un băiat de la firma de curierat, care aducea un pachet, şi Rebecca a 
întors iute capul. 

— Rebecca, am zis. Peter nu e niciodată aici marţea. Ştii foarte bine. 

— N-aş băga mâna în foc, a zis zâmbind. Cred că l-am convins să vină astăzi. 

— Dar marţea nu e la spital? 

— De obicei, da, însă mi-a spus că s-ar putea să-şi ia liber. I-a fost dor de mine cât am avut o... 
neînţelegere. Mi-e dor de el cum nici nu-ţi poţi închipui. Nu prea i-a convenit, cred. 

— L-ai sunat acasă? Din nou? După ce vă împăcaserăţi? 

— Păi... da... E aşa de ocupat la spital, că uită să mă sune după ce vede că l-am sunat. Uneori am 
nevoie să vorbesc cu el. Aseară simţeam că înnebunesc. Mi se părea... parcă presimţeam că a păţit ceva. 
Mi s-a mai întâmplat, Hildy. Când eram copil şi făceam şcoala în alt oraş, m-am trezit noaptea, speriată. 
Am ştiut că Freshy, căţelul meu, murise. îl primisem când aveam cinci ani. Dimineaţa, imediat după micul 
dejun, m-a sunat mama. Freshy murise. Ei, acum înţelegi de ce voiam să dau de Peter. Eram sigură că ori i 
s-a întâmplat ceva, ori urma să i se întâmple. Vbiam să-l previn. Nu eşti singura care are al şaselea simţ. 
Şi eu am mai avut presimţiri. 

— Cine a răspuns, Elise? 

— Nu, Peter. Nu s-a bucurat. I-am spus că mi-e teamă. Să aibă grijă, fiindcă mi se părea că... ar putea 
păţi ceva. 

— Nu e cea mai bună idee să-l suni acasă, 

— Crezi că eu nu ştiu? m-a repezit Rebecca. 

— Scuze, am zis şi am lăsat privirea spre hârtiile de pe birou. 

— Nu, eu trebuie să-mi cer scuze. Toată situaţia asta m-a stresat. Abia aştept să se termine. O să le 
spunem lui Brian şi lui Elise. Şi băieţilor. Dar după ce dăm totul la iveală o să fie bine. 

— Aşa e, am spus ca s-o liniştesc. E o perioadă mai grea. O să fie mai bine. Ce faci în weekend? 

De fapt era un weekend prelungit, fiindcă lunea următoare era Ziua Eroilor. 

— Ne ducem la Nantucket. Partenerul de afaceri al lui Brian are o casă acolo. 

— Cred că o să fie frumos. 

— Nu pot suferi insulele, a zis ea. 

Am vorbit despre băieţi şi despre cai şi după asta a plecat. în seara aia, când am plecat acasă, am făcut 



un ocol ca să văd casa Newbold. într-adevăr, lumina era aprinsă. Peter venise în mijlocul săptămânii, 
întocmai cum spusese Rebecca. 

M-am dus la birou, dar, cu gândul la ce aflasem de la Henry, am urcat la etaj în loc să intru în biroul 
meu. Sunt proprietarul clădirii, aşa că bineînţeles că am cheile de la birourile lui Peter şi al Katrinei. Am 
încercat mai multe până am găsit-o pe cea de la uşa lui Peter. Am deschis uşa, aşteptându-mă să găsesc 
biroul plin de cutii, dar nu, arăta ca de obicei. Fusesem de mai multe ori acolo. Prin tavanul cabinetului 
se infiltra apa. Cu câţiva ani înainte mă rugase să-l văruiesc. Angajasem doi băieţi de-ai lui Frank şi după 
ce terminaseră m-am dus să văd cum lucraseră. 

Era o cameră plăcută, cu două fotolii aşezate faţă în faţă şi o canapea de piele ceva mai într-o parte. 
Mocheta bej pe care îmi ceruse s-o pun ca să amortizeze sunetul era acoperită de un covor persan vechi. 
Pe un perete era o bibliotecă cu cărţi despre psihoterapie, psihanaliză, nevroze, tulburări de 
personalitate, depresii, toxicomanii, psihoze, schizofrenie. Era acolo şi cartea lui Peter despre legăturile 
dintre oameni. Pe alt perete erau fotografii înrămate - luna deasupra mării -, fotografii pe care, după cât 
se vedea, Peter le făcuse stând pe plaja lui. Fotografii ca cele despre care Rebecca îmi spusese că le 
folosea în tablourile ei. 

M-am apropiat de masa de lucru. Ştiam că nu era treaba mea să cotrobăi prin biroul lui, dar mă 
simţeam oarecum îndreptăţită, de vreme ce fusesem trădată. Pe birou era o fotografie cu Elise, Peter şi 
Sam, pe plajă, în faţa casei lor. Casa despre care credeam că poate fi uşor scoasă la vânzare pe 5 
milioane. Lângă masă era un fişier pe care, da, l-am deschis. Erau acolo fişele tuturor pacienţilor lui. 
Manicurista mea, fiica celei mai bune prietene din liceu, funcţionarul de la credite ipotecare al Union 
Bank din Beverly, Brenda, librăreasa cea simpatică, Manny Briggs. Ce m-aş mai fi distrat dacă aş fi fost 
în dispoziţia potrivită! Căutam un dosar anume şi ăla nu era acolo. 

Am trântit sertarul, am ieşit şi am încuiat uşa. Am coborât, am intrat în biroul meu şi am căutat pe site- 
ul agenţiilor imobiliare. N-am găsit nimic. Casa de la numărul 53 de pe Wind Point Road nu era pe site 
încă, aşa că era foarte posibil să nu fi fost semnat contractul. Era duminică, nici nu se făcuse ora 9, dar 
am căutat în agenda de birou - da, încă mai folosesc o agendă rotativă pentru cărţi de vizită - şi am găsit 
numerele de telefon ale lui Peter. întâi am sunat pe mobil. A răspuns la al doilea ţâr. 

— Alo? a făcut abia trăgându-şi suflarea. 

— Peter? Salut, sunt eu, Hildy. 

Au urmat câteva clipe de tăcere, după care m-a întrebat gâfâind: 

— Bună, Hildy. Ce s-a întâmplat? 

— După cum respiri, s-ar zice că te-am întrerupt dintr-o treabă. Mă gândeam la sex. 

— Alerg, a zis Peter. 

— Eşti aici? 

— Nu, sunt în Cambridge, alerg pe malul râului. Ce e? 

— Asta voiam să te întreb şi eu, Peter. Ce se întâmplă? 

Acum se auzea doar răsuflarea lui sacadată, dar respira ceva mai rar. 

— Mi s-a părut că am văzut lumină la tine acum două seri. Şi maşina ta în parcare. 

— Am venit pentru câteva ore marţi. Trebuia să iau ceva de acasă. 

— Am auzit că s-ar putea să vinzi casa. 

A tăcut o vreme, după care a răspuns: 

— Ei, da... Aveam de gând să vorbesc cu tine despre casă. 

— Aha, am zis râzând scurt. Aşa mă gândeam şi eu. M-aş bucura să te ajut s-o vinzi. Am să-ţi 



pregătesc un contract pentru când vii încoace. Mă gândesc deja la un cumpărător... 

— Hm, auzi, aveam de gând să vin azi după-masă ca să mai iau nişte lucruri. Te-ar deranja dacă aş 
trece pe la tine? 

— Câtuşi de puţin. La ce oră? 

— Aş putea ajunge până-n ora 3. 

— Perfect, vino la birou la 3, am să fiu aici. 

— S-a făcut, a zis Peter şi a adăugat: Hildy, n-am spus nimănui de planurile noastre. Te-aş ruga să nu 
vorbeşti cu... nimeni până nu stăm de vorbă faţă în faţă. 

— N-am de gând să vorbesc cu nimeni în următoarele ore, Peter. 

Aşteptându-1 pe Peter am încercat să lucrez la propunerea pe care voiam s-o fac fraţilor Santorelli, dar 
nu mă puteam concentra. Dacă Peter vindea casa, aveam nevoie să fie înregistrată la mine, ca să-i pot 
convinge apoi şi pe cei doi să vină tot la mine. Dacă Wendy scotea la vânzare una dintre cele mai scumpe 
case din comitatul Essex, atunci ei aveau să se ducă tot la ea. Nici n-ar fi fost de mirare. Trebuia să prind 
contractul ăsta. Aveam nevoie de el sau, mai bine zis, îl meritam Wendy n-avea nici zece ani de când se 
mutase aici. Sotheby’s era un lanţ imobiliar internaţional. Tatăl lui Peter crezuse în oraşul nostru, îi 
sprijinise pe întreprinzătorii locali. Eu mă purtasem întotdeauna foarte frumos cu Peter, ca vecină şi ca 
proprietăreasă. îl ştiam de când era mic. 

Poate că voia să-mi dea mie contractul. 

Atunci cum de nu aflasem până acum? 

Gândurile astea mi se învârteau prin minte, iar şi iar. Până să ajungă Peter mă montasem deja: eram 
furioasă şi indignată. 

— Intră! am strigat când a bătut încet la uşă. E deschis. 

A băgat capul înăuntru. 

— Bună, Hildy. 

— Salut. 

— Te-ar deranja dacă am merge sus? N-aş vrea ca... cineva... să intre în timp ce stăm de vorbă. 

— Sigur, am zis. 

în timp ce urcam m-am uitat pe fereastră şi am văzut că în parcare nu era decât maşina mea. 

— Ce-ai făcut, ai venit pe jos de la Cambridge? 

— Poftim? 

— Unde ţi-e maşina? 

— A, am parcat-o în spatele bisericii. 

Sfinte, am zis în sinea mea. Frankie avea dreptate. Peter Newbold era speriat. Se purta ca şi cum îl 
urmărea cineva. 

Când am intrat în cabinetul lui Peter, m-am uitat în jur ca şi cum nu mai fusesem acolo de ceva vreme. 
Ca şi cum nu intrasem cu câteva ore înainte. Peter a închis uşa, iar eu m-am dus şi m-am aşezat pe unul 
din cele două fotolii. A deschis un mic frigider, aflat într-un colţ al camerei. 

— Ţi-e sete, Hildy? m-a întrebat. 

— Nu, mulţumesc. 

— Eu sunt mort de sete. Cred că de la alergat. 

A dus o sticlă de apă la gură şi a băut cu înghiţituri mari, zgomotoase. Când s-a întors spre mine, a 
rămas puţin descumpănit. 

— Ce nu-ţi place? am întrebat privind înjur. 



— Ei, nu-i nimic, a pufnit el în râs. Doar că, atunci când fac terapie, am obiceiul să mă aşez pe fotoliul 
ăla. 

— A, ăsta e scaunul tău? Vrei să mă mut pe celălalt? 

— Nu, nici vorbă, a răspuns el şi s-a aşezat pe celălalt fotoliu, cu faţa la mine. 

L-am privit. într-adevăr, avea de gând să-i dea casa lui Wendy. Se vedea de la o poştă. 

— Vasăzică, am spus mângâind braţele de piele ale fotoliului cu palmele, aici se petrece magia? 

Peter a zâmbit cam fortat. 

» 

— Nu i-aş spune magie... 

— Corect, cred că mai degrabă e o ştiinţă. 

Peter a ridicat din umeri. 

— Ori o artă? Am auzit mai deunăzi la radio că medicina e mai mult artă decât ştiinţă. E valabil şi 
pentru psihiatrie? 

Peter nu mi-a răspuns. 

— Crezi că aşa e? Crezi că ceea ce faci tu e o formă de artă? 

Peter m-a privit lung. 

— Nu, a zis în cele din urmă. 

Mi-am aruncat privirea prin birou şi apoi pe fereastră. De unde stăteam puteam vedea până în biserica 
de alături. Corul făcea repetiţii, ca în mai toate după-amiezile de duminică. De unde mă aflam putea în 
sfârşit să văd cine dirija corul. Era Lucy Louden, profesoara de muzică de la conservatorul din 
Wendover. Am privit cum mişcă mâna dreaptă prin aer ca să ţină ritmul şi cum rosteşte silabele dând 
exagerat din buze. Cei din cor ridicau ochii spre ea şi apoi îi plecau spre partituri. Mi-am amintit de 
doamna Howell, care îmi fusese atât de dragă şi care mă învăţase cum să ţin o notă. Cum mă ajutase 
odată, cosându-mi tivul rochiei de duminică cu acul şi aţa pe care le ţinea în pupitru. Cum mă atingea 
uneori cu blândeţe pe umăr când trecea prin spatele scaunului meu la cursurile de duminică. 

— înţeleg că te muţi, i-am spus lui Peter. 

— Da. 

— Deci, ai să vinzi casa asta, care aparţine familiei tale de cât... patru generaţii, nu? 

— Trei. 

— Numai de trei? 

— Da. 

M-am întors din nou spre Peter şi am dat din cap. Se vedea că nu e în apele lui. Distanţa dintre scaune 
îmi convenea. Era bună pentru citit gândurile. Mătuşa mea, Peg, îşi punea clienţii („muşterii", cum le 
spunea ea) să stea nici prea aproape, nici prea departe. La trei metri, trei şi jumătate era cel mai bine. 
Dacă erau prea departe, nu-i putea citi. Dacă stăteau mai aproape, se ambalau, zicea mătuşa Peg. Vbiau să 
vină să i se aşeze pe genunchi. Oamenii se lasă în voia sentimentelor şi de-aia e bine să păstrezi o 
distantă fată de ei. 

— Există o regulă despre cum să fie aşezate scaunele într-un cabinet ca ăsta? Cabinetul unui psihiatru? 

— Cum? 

— Ştiu că înainte pacienţii stăteau întinşi pe o canapea, fără să privească spre doctor. Dar acum, pe cât 
am înţeles, doctorul stă în faţa pacientului. Mă întrebam dacă e recomandabil să fie o anumită distanţă 
între doctor şi pacient. 

— Aşa este. Nu-mi aduc aminte distanţa exactă, dar e cam cât avem aici. Trebuie să... da’ de ce 
vorbim noi de chestiile astea? 



— Chiar mă interesează. 

— Ei, atunci află că e o întreagă ştiinţă cum să aranjezi un cabinet de terapie. Trebuie ca pacientul să 
se simtă în siguranţă, bineînţeles. Atenţia să nu-i fie distrasă de lucrurile din jur. De multe ori, oamenii nu 
observă nimic din ce se află în birou decât după ce au fost aici de mai multe ori. După asta bagă de seamă 
şi cea mai mică schimbare. De exemplu, că am mutat ghiveciul cu floarea de la un capăt la celălalt al 
biroului. Pentru ca terapia să fie eficientă, pacientul trebuie să se simtă în siguranţă. 

— îhm, am făcut eu. Ai cunoscut-o pe mătuşa Peg? 

— Sigur, a zis Peter. Ghicitoarea. Toată lumea o ştia. Cred că mama s-a şi dus la ea de câteva ori, cu 
toate că nu prea credea în lucruri de-astea. Tata îi spunea că aruncă banii pe fereastră. Era convins că 
mătuşa ta e un fel de şarlatancă. Sper să nu te superi că ţi-am spus. 

— Sigur că nu, mulţi credeau aşa, însă adevărul e că nu era deloc şarlatancă. Nu încerca în mod voit să 
înşele sau să profite de pe urma cuiva. Era convinsă că are puteri magice, cu toate că se pricepea doar la 
ceea ce ai descris tu în seara când am fost la petrecerea lui Wendy. Citea oamenii. Ghicea. Era o 
păcăleală, sunt de acord, dar ea nu-şi dădea seama. Cred că asta e marea diferenţă. Un şarlatan te înşală 
cu bună ştiinţă. 

— Probabil, a zis Peter. 

— Tu nu eşti şarlatan. în sinea ta eşti convins că ceea ce se petrece aici ţine de ştiinţă, că, datorită 
vastei tale pregătiri profesionale, poţi analiza, poţi pătrunde în mintea pacientului, dar la urma urmei e tot 
un fel de citire a acestuia. Pun pariu că ai putea spune acelaşi lucru la zece oameni luaţi la întâmplare, şi 
s-ar potrivi. Ca un horoscop. 

— Simplifici prea mult, Hildy. De fapt, eşti un pic ridicolă. Anii mei de pregătire şi de studii îmi 
permit să ofer ceva mai mult decât un horoscop. 

Am dat din cap. Credea în ceea ce face. 

— Ştii, am continuat, eu n-am pretins niciodată că am puteri, de nici un fel. întotdeauna le spun 
oamenilor că e un fel de număr de magician. N-am pretins niciodată că am puteri paranormale şi nici n- 
am tras vreun profit de pe urma lor. A fost pentru amuzament. 

— Da, dar uneori profiţi. Oamenii îţi spun tot felul de lucruri şi profiţi de ce ai aflat. Chiar dacă 
profitul înseamnă doar că te distrezi un pic. Sau că eşti mulţumită de tine însăţi. 

— Ei, îmi închipui că tu ştii cum e. Cum e să fii... stai, cum a zis Rebecca? A, da: un vampir care 
trăieşte din sentimentele altora. 

— îmi pare rău că Rebecca ţi-a spus, Hildy. Nu cred aşa ceva, bineînţeles. Eram doar furios pe ea 
fiindcă îţi povestise despre noi. 

— Nu-i nimic, hai să vorbim despre casă. Ai de gând să-mi dai mie contractul, aşa-i? 

— Nu, i-1 dăm lui Wendy, Hildy. Ştiai deja. 

— De ce, Peter? De ce Wendy, şi nu eu? 

— Ştii de ce. 

— Da, din cauza Rebeccăi. 

Peter mă privea drept în ochi şi mi-am dat seama că aşa era. 

— De ce mă amesteci în povestea asta cu Rebecca? Puţin îmi pasă ce faceţi voi doi. Fără supărare, 
dar să ştii că mi se părea cam plicticoasă. Pe de altă parte, mi-ar prinde bine dacă m-ai lăsa să mă ocup 
eu de vânzare, Peter. 

— îmi pare rău, Hildy. Am zis că e mai... simplu să nu te amestec. Tu şi Rebecca sunteţi prietene aşa 
de bune... 



— Pe Rebecca o ştiu de mai puţin de un an de zile, în schimb pe tine te ştiu de când te-ai născut. Ţi se 
pare corect din partea ta? Uiţi că sunt singurul agent imobiliar rămas în Wendover. Tatălui tău îi păsa de 
oamenii locului, de micii întreprinzători. Credeam că şi ţie îţi pasă. 

— îmi pasă, Hildy, doar că... 

— Peter, fii rezonabil. Oamenii ştiu că ne cunoaştem de când lumea. Nu crezi că şi-ar pune întrebări 
dacă nu mi-ai da mie contractul? 

— îmi... îmi pare foarte rău, dar e mai simplu aşa. 

— Mai simplu? am repetat simţind că îmi ies din fire. Peter, ce nu înţeleg eu e de ce vrei să te 
compromiţi fiind cu Rebecca? De ce-ţi asumi riscul ăsta? A, stai, acum am înţeles. Chiar ai fost 
îndrăgostit de ea. 

— Sigur că am fost. Cred că o mai iubesc încă. 

— Da, am zis încet; îmi părea rău pentru el. Atunci de ce nu pleci cu ea? De ce nu vă mutaţi undeva, 
departe? 

— Există legi, Hildy. Legea interzice terapeuţilor să se vadă cu pacienţii lor. Mi-aş pierde autorizaţia 
dacă s-ar afla că am avut o relaţie cu Rebecca. Pe lângă asta, ea nici nu mă iubeşte. Acum ştiu, chiar dacă 
ea nu-şi dă seama încă. Pentru ea am fost o iluzie. M-a văzut drept o persoană puternică în viaţa ei, un soi 
de figură paternă. Pe deasupra, ea are băieţii, eu îi am pe Sam şi Elise. Am discutat toate astea cu 
Rebecca. Ştie că s-a sfârşit, dar îi e greu să accepte. Mi-am zis să mai aştept până să-i spun despre 
plecarea mea. Să terminăm de tot. 

— Până când să aştepţi? 

— Până când... se obişnuieşte cu ideea. 

A lăsat ochii în pământ. Şi-a frecat fruntea, apoi a ridicat ochii în tavan şi pe urmă s-a uitat la mine. 

— Asta nu e tot, am zis. 

Se vedea că-mi ascunde ceva. Era însă atât de obosit, că a rămas cu ochii la mine şi m-a lăsat să spun 
ce aveam de spus. 

— E ceva ce-ţi doreşti de multă vreme. Ţi s-a oferit un post undeva? Despre asta e vorba? 

Era aşa uşor de citit! 

— E un post mai bun. în străinătate. (Era o presupunere, dar faptul că a privit în jos, spre stânga, mi-a 
spus că nu nimerisem.) Ba nu, acum îmi dau seama că nu. însă e destul de departe. (Da, mi-au confirmat 
ochii lui.) Pe Coasta de Vest. (încă o confirmare.) Da, e în California. Te-ai întâlnit cu directorii. Te-ai 
dus în California de două... nu, de trei sau patru ori în ultimele luni. E în Los Angeles. (Ah, nu.) Nu Los 
Angeles. San Francisco. 

Peter se străduia să respire ritmic, dar am văzut că a şovăit o fracţiune de secundă când am spus „San 
Francisco". Bingo. 

— Ei? am făcut eu. 

— Hildy, e postul pe care ţi-1 doreşti toată viaţa, vârful carierei. Am să fiu directorul unuia dintre cele 
mai prestigioase spitale de psihiatrie dinţară. încep peste trei luni. Ai ghicit. De-aia vindem casa. Elise e 
încântată. Ai ei sunt de pe Coasta de Vest. Săptămâna viitoare mergem la San Francisco să vedem nişte 
case. 

— I-ai spus lui Wendy că-i dai contractul? 

— Da. 

M-am întors şi m-am uitat spre biserică. Corul sfârşise repetiţiile. Oamenii abia se mai vedeau prin 
geamurile aburite. îşi adunau hainele de pe banchete, îşi luau la revedere. Curând aveau să fie acasă, cu 



familia. Mă uitam la ei, din biroul lui Peter, în care se lăsase întunericul, şi îi invidiam. Nu se putea să 
nu-i invidiezi când te gândeai că acum se duc acasă, la familiile lor, să ia cina, ca nişte oameni 
cumsecade ce erau. 

Se întunecase aproape de tot, dar Peter nu aprindea lampa în birou. Precis că-i era teamă ca nu cumva 
Rebecca să treacă pe acolo cu maşina şi să vadă lumina, drept care stăteam pe întuneric în camera unde 
se lăsase şi frigul. M-am uitat în jur şi am văzut că podeaua era aplecată atât de mult, că Peter fusese 
nevoit să bage o cărţulie sub unul dintre picioarele biroului, ca să stea drept. Clădirea e veche şi cu 
vremea s-a lăsat într-o parte. M-am dus cu gândul la cei care veniseră să ceară sfatul unuia dintre pastorii 
care trăiseră aici cu mulţi ani în urmă. Poate că printre ei se număraseră şi unii dintre strămoşii mei. Mă 
întrebam dacă şi vreunul dintre preoţii de aici căzuse în păcat, ca Peter. Dragostea e de vină, întotdeauna, 
îmi era milă de Peter, nu se putea să nu-1 compătimeşti. Am încercat altă tactică. 

— Nu-mi pot închipui Wendover fără un doctor Newbold. Tu şi tatăl tău aţi avut întotdeauna grijă de 
noi toţi. Nu-ţi pare rău să pleci? Măcar un pic? Să pleci din oraş, de lângă oamenii pe care-i ştii de o 

viată? 

> 

— Dintotdeauna mi-am dorit să plec din oraşul ăsta, Hildy. Locuiesc în casa tatei. Am mers la şcoala 
unde a mers şi tata. Am urmat aceeaşi facultate de medicină ca bătrânul. Cred că unul dintre lucrurile care 
m-au atras la Rebecca a fost faptul că nu era de aici. A trăit în Africa, vorbeşte cinci limbi. Ştiai? Se 
pricepe la atâtea, e plină de energie. Am crezut sincer că am putea fi împreună. Nu ştiu ce-a fost în mintea 
mea, doar mi-a fost pacientă. N-am să mai pot practica medicina. 

— Peter, îmi pare rău că eşti în situaţia asta. Din tot sufletul. Dar tot nu înţeleg de nu poţi să mă laşi pe 
mine să mă ocup de vânzarea casei. E singurul lucru care mă interesează în momentul de faţă. Mi-ar 
prinde foarte bine contractul ăsta. Şi, dacă vrei să ştii, cred că tatăl tău ar fi preferat să-mi dea mie casa 
mai degrabă decât firmei Sotheby’s, ce Dumnezeu! Ai semnat vreun contract cu Wendy? 

— Nu. Cred că urma să-mi trimită nişte hârtii acasă. Probabil că au şi ajuns. Aveam de gând să le 
citesc astă-seară şi să le semnez. 

— Ascultă-mă, Peter. Sunt prietenă cu Rebecca. Cred că te pot ajuta. Nu semna hârtiile de la Wendy. 

— Hildy, a zis Peter cu voce gâtuită. Sunt disperat, îţi dai seama. A fost o prostie din partea mea să las 
lucrurile să-mi scape din mână. N-am făcut niciodată rău nimănui cu bună ştiinţă. Rebecca şi cu mine 
suntem adulţi. Atâţia oameni au legături, de ce ar fi a mea de condamnat? 

— Nu ştiu. Probabil că psihiatrii nu sunt consideraţi muritori de rând. Oi fi având puteri magice, ştiu şi 
eu... Habar n-am Nu eu fac legile şi nici nu judec ceea ce-a fost între tine şi Rebecca. însă cred că te pot 
ajuta. Te pot ajuta să-ţi pui ordine în viaţă. Nu e nevoie decât să semnezi contractul cu mine. 

— Nu, Hildy, îmi pare nespus de rău. Elise şi cu mine i-am promis lui Wendy. A făcut deja fotografii 
pentru broşură. 

Mi-a trecut orice urmă de milă. „Un vampir care trăieşte din sentimentele altora“, aşa zisese despre 
mine. 

— Wendy Heatherton e o fraieră. Ar fi trebuit să aştepte să semnezi contractul înainte să se apuce să 
facă broşura. Pot să te ajut, Peter, dar trebuie să semnezi contractul cu mine. 

— Ce figură eşti, Hildy Good, a zis Peter. Aici, în cabinet, n-am avut niciodată cum să spun nimănui 
verde-n faţă ce cred, fiindcă toţi erau pacienţi, dar acum pot. Ai tupeu, să ştii, dacă vii să mă şantajezi. 
Acum, când mi-a ajuns funia la par. 

— Peter, e vorba doar de afaceri. Vreau să fac o afacere cu un prieten vechi în orăşelul ăsta. Şi nimic 
nu merge cum ar trebui. Sunt prietenă cu Rebecca. Sunt prietenă şi cu tine. Tu ai o relaţie cu Rebecca. Şi 



ce-i cu asta? Aici e vorba de afaceri, Peter. Mă lupt să-mi câştig traiul. Nu mă interesează idila voastră şi 
n-am de gând să povestesc nimănui de ea. Nici nu ştiu cum îţi închipui c-aş putea povesti. Pe de altă parte 
trebuie să-ţi spun că şi tu ai greşit. Nu te pricepi deloc la oameni. Chiar mă întreb ce-oi fi învăţat în atâţia 
ani de facultate. 

— Cum adică? 

— Frankie Getchell n-a terminat liceul, dar mi-a spus că Rebecca e dusă cu pluta de cum a dat cu ochii 
de ea. Erai convins că n-o să spună nimănui de legătura voastră, dar eu ştiu de luni de zile. Peter, chiar nu 
înţelegi femeile? Credeam că ai învăţat ceva despre mintea muierească în verile când te ţineai de coada 
noastră - a lui Allie, a lui Mamie şi a mea. N-ai aflat nimic de la noi despre femei? 

Peter a răsuflat uşurat şi faţa i s-a destins. 

— Mă gândesc uneori la Allie Dyer. Ţin aminte că părul îi mirosea a caise. Şi mai ţin minte că-i 
plăcea să poarte un bikini galben. Dar, cinstit să fiu, dacă aş da nas în nas cu ea pe stradă, cred că n-aş 
mai recunoaşte-o. N-aş putea să spun: „A, uite-o, ea e“. 

— Nici n-ai avea cum. A murit acum cinci ani de cancer la sân. 

— Of, a zis Peter, apoi, privind gânditor pe fereastră, a continuat: Părul ei avea un parfum... de la 
şampon, bănuiesc. Uneori îl simt la altcineva... Parcă mă întorc în copilărie... 

Mi-am amintit cum a vrut micul Peter să cumpere timp de 10 dolari de la Allie. Să cumpere atenţie şi 
afecţiune - adică ceea ce lui i se părea a fi dragoste - în valoare de 10 dolari. Acum era rândul lui să fie 
plătit de alţii, cam pentru aceleaşi lucruri. Toţi în afară de Rebecca. Pentru ea, Peter a încercat să uite de 
meserie şi să se gândească la iubire. Iar acum, când situaţia se întorsese împotriva lui, se gândea la 
şamponul unei fete moarte. 

— Peter, ascultă-mă. Pe cuvântul meu că n-am spus nimănui despre tine şi Rebecca şi nici n-am să 
spun. Dar vreau să-mi dai mie casa la vânzare. O să fie ceva discret. N-am s-o pun pe site-ul Asociaţiei 
agenţilor imobiliari şi n-am să-i fac reclamă. Doar am să-i anunţ pe ceilalţi agenţi. Nu trebuie decât s-o 
suni pe Wendy şi să-i spui că te-ai răzgândit. Că îmi dai mie casa s-o vând. Pot să te ajut, am zis. 

— Ştii că fetele tale voiau să le ajut anul trecut, în povestea cu intervenţia? M-au sunat şi m-au rugat să 
le ajut. 

Am simţit că-mi iau obrajii foc. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Le-am spus că eu nu cred în intervenţii. Nu cred că funcţionează. Nu poţi să faci pe cineva să nu 
mai vrea să bea. Le-am spus, dar n-au vrut să mă asculte. Nu poţi să-i iei cuiva negarea. Negarea e ca o 
pătură care te acoperă şi sub care eşti, cum să-ţi spun, aproape gol. Nu poţi să-i iei cuiva negarea. Aşa 
cum nu poţi să laşi pe cineva în pielea goală în frig, tot aşa nu poţi să-l laşi pradă ruşinii. Fiecare poate 
renunţa la negare doar atunci când este pregătit. Şi cred că am avut dreptate, ar fi trebuit să mă asculte. 

— Cum adică? N-am mai băut nimic de luni de zile. 

— Ştiu, mi-a spus Rebecca. îmi pare bine că ai găsit singură o soluţie. Mă bucur pentru tine, Hildy, 
zău. Iar acum... îmi... 

— Ce? 

— Ei, îmi dă încredere. îti dau tie casa, s-o vinzi. Am încredere în tine. 

Furia care pusese stăpânire pe mine din cauza insinuărilor lui cu privire la firea mea şi la presupusa 
mea aplecare spre băutură nu s-a domolit câtuşi de puţin când m-a anunţat tam-nisam că o să încheie 
contractul cu mine. însă n-am vrut să-l las să vadă asta. E psihiatru, ştie pe ce butoane să apese. Nu voiam 
să-i dau satisfacţia că mi-a găsit punctul sensibil. Ce panglicărie mai e şi psihiatria asta! Primisem o 



lovitură sub centură, dar m-am ţinut bine. Un alcoolic adevărat s-ar fi fâstâcit şi s-ar fi înfuriat. Eu am 
zâmbit: 

— Vasăzică îmi dai mie casa? 

— Da. 

A semnat contractele înainte să plec din cabinetul lui. 

în dimineaţa următoare m-a sunat Wendy, furioasă. M-a ameninţat că mă dă în judecată. O ţinea una şi 
bună cu „încălcare flagrantă a contractului“. 

— Care contract? am întrebat-o. 

A închis. 


17 Memorial Day, sărbătorită în ultima zi de luni din mar 


18 Perioada 1789-1801, când în SUA s-a aflat la putere Partidul Federalist, între ale cărui figuri marcante se numără George Washington şi 
John Adams, primul şi al doilea preşedinte al Statelor Unite. 




Optsprezece 


Vinerea următoare m-am întâlnit cu Vince şi Nick Santorelli. Eram la The Barnacle, un restaurant lipit 
de pontonul din port. Restaurantul era plin, fiindcă urma weekendul cu Ziua Eroilor. Le-am prezentat 
propunerea mea. Le-am spus că vreau să fac fotografii aeriene şi să pun anunţul în New York Times 
Magazine. Plus că aveam proprietatea Newbold în portofoliu - una dintre cele mai frumoase proprietăţi 
din comitatul Essex - pe care ceream 5,5 milioane. Un record pentru Wendover. Le-am spus să nu se 
grăbească, să cântărească bine propunerea mea. Vince mi-a răspuns că nu aveau la ce să se mai 
gândească, \biau să încheie contractul cu mine. 

— Hai să dăm noroc, a propus Vince. Ce-ai vrea, Hildy? 

— Am să iau o vodcă. 

Am răspuns fără să mă gândesc. Nu mai pusesem gura pe băutură de aproape patru luni, dar n-am 
şovăit o clipă când Vincent m-a întrebat ce vreau. 

— Abdcă? Vbdcă cu ce? a întrebat Sal. 

— Cu vodcă, am zis şi amândoi au izbucnit în râs. 

Au comandat trei Stolichnaya cu gheaţă. Am ciocnit şi am băut pentru Grey’s Point. 

Am băut doar câteva pahare cu fraţii Santorelli şi am plecat acasă. Eram în al nouălea cer. Nu-mi 
venea să cred că sunt atât de bună. Anul ăsta aveam să fac avere. Avere! Am luat-o spre Crossing, dar în 
loc s-o cotesc spre casă m-am îndreptat spre Wendover Rise. Am trecut de casa Rebeccăi, unde nu ardea 
nici o lumină şi am ajuns în faţa casei lui Lrankie. Lumina era aprinsă şi pe coş ieşea fum. Am vrut să mă 
duc să bat la uşă, dar m-am răzgândit şi l-am sunat pe mobil. 

— Da? 

— Saut, Lrank. 

— Salut, Hildy. 

— Cu ce te ocupi? 

Tăcere, apoi: 

— Mai nimic. Unde eşti, Hildy? 

— în faţa casei tale, în maşină. Vbiam să văd dacă ai vrea să vii la mine. 

— Ai băut, Hildy? 

— Ce? De ce întrebi? 

— Parcă spuneai că te-ai lăsat. 

— Ei, i-am convins pe fraţii Santorelli să încheie contractul de vânzare a casei cu mine. O scoatem la 
vânzare pe zece milioane de dolari. 

Râdeam şi strigam în acelaşi timp. 

Lrank a râs şi el. 

— Intră, dacă vrei. Eu nu prea am chef să ies. 

M-am gândit bine. Nu mai fusesem niciodată în casa lui Lrankie. După câte văzusem pe din afară, nu 
aveam de gând să pun niciodată piciorul înăuntru. Nu exista pe lumea asta obiect despre care Lrankie să 
nu creadă că trebuie recuperat, aşa că îmi închipuiam casa plină până la tavan de „comori“ salvate. 

— Ce-ai de băut? 

A tăcut un pic înainte să răspundă: 

— Bere, doar atât. 

— Hai la mine, Lrankie. Am nişte vin în pivniţă. 



— Noo, sunt obosit, Hildy. Du-te acasă. Du-te la culcare şi nu te apuca să deschizi sticla aia de vin 
acum. Bagă-te în pat şi atât. 

— Ce tot vorbeşti? Adică să nu mai beau? Din cauza fetelor? Sunt cel mai bun agent imobiliar... cea 
mai bună femeie de afaceri din oraş. Ce zic eu, din ţară. Cine te crezi, să-mi spui mie ce să fac? Nu sunt 
copil, fac ce vreau. Mă duc acasă şi o să petrec singură, nemernicule. 

— Noapte bună, Hildy. Ai grijă cum conduci. 

— Du-te dracu’! 

M-am dus acasă şi am deschis sticla de vin. Adică Frankie Getchell, meşterul la toate, gunoierul, 
credea că ştie mai bine ca mine ce trebuie să fac? Hai, că mă făcea să râd. Chiar era de râs. M-am repezit 
jos, în pivniţă, am înşfăcat o sticlă de vin şi m-am întors în bucătărie ţinând-o strâns de gât, ca o pe bâtă. 
Vbiam să beau vin în camera de zi, nu în pivniţă. Să beau atât cât vreau. Frank Getchell şi idiotul ăla de 
Peter credeau că mă cunosc mai bine decât mă ştiam eu? Cum m-a lăudat Peter pentru că mă lăsasem de 
băut, parcă eram un copil. Să te strici de râs. Ştia dacă sunt alcoolică, ori nu? Nu mă văzuse niciodată 
băută, niciodată. Halal doctor! Doar nu eram un copil. Eram o femeie de afaceri de succes. Sărbătoream 
cu un pic de vin. Dar nu aveam să beau o sticlă întreagă, nu. Doar un pahar sau două. Era o ocazie 
specială. Sărbătoream în camera mea, nu în pivniţă. în camera de zi, ca o persoană civilizată, cu câinii 
alături de mine şi cu un CD cu muzică bună. 

Am turnat vin într-unul dintre paharele mele preferate şi am luat o înghiţitură. Mă şi minunam cât de 
trează sunt, după ce dădusem pe gât trei votci împreună cu fraţii Santorelli. Dar vinul n-avea gust bun. 
Poate din cauză că băusem vodcă înainte. Vinul nu mai avea gustul delicios pe care îl ştiam. Am dat 
muzica mai tare şi m-am aşezat pe canapea. Babs şi Molly s-au cuibărit lângă mine. Sorbeam din vin şi 
încercam să retrăiesc bucuria pe care o meritam, bucuria pe care o trăisem cu doar puţin timp în urmă. 
Cine era Frank Getchell să-mi spună mie ce să fac? Dac-ar fi trăit tata, să mă vadă cum fac sute de mii de 
dolari într-o singură zi! 

Mă bătea gândul s-o sun pe sora mea, Lisa. în Los Angeles era mult mai devreme, destul de devreme ca 
să pot da telefon. Dar mă jurasem să nu dau niciodată telefon după ce am băut, chiar dacă nu mă simţeam 
ameţită. Era o cale sigură ca să te faci de râs şi n-aveam nevoie de aşa ceva. 

Am terminat paharul de vin. Să fi ajuns imună la efectele alcoolului? Pur şi simplu nu mă mai ameţeam. 
Poate că eram aşa de entuziasmată de contractul încheiat, că nu mă mai puteam îmbăta. Mi-am mai turnat 
un pahar, m-am sprijinit de spătarul canapelei şi voiam să sorb din el când Molly m-a atins cu laba pe 
braţ, cum face când vrea să fie mângâiată. Vinul s-a vărsat pe bluza mea cea nouă. 

— Daţi-vă jos! am urlat şi le-am plesnit pe amândouă până când s-au dat jos de pe canapea. 

Căţelele dracului, am zis în gândul meu. Molly mă călca pe nervi; voia s-o mângâi tot timpul. Iar Babs, 

aveam să ajung la tribunal din cauza ei, dată în judecată de unul dintre cei pe care îi muşcase. Am 
terminat vinul din pahar, uitându-mă urât la Molly, care se învârtea de colo-colo, cu dinţii rânjiţi. 

— Valea! am strigat la câini. 

Nu mai puteam suporta să le văd cum se uită la mine şi pe Molly cum rânjeşte. 

— Ia! am strigat şi i-am privit mulţumită cum se reped în bucătărie. 

în sticlă mai rămăsese un pic de vin. Era păcat să nu-1 termin. Nici măcar nu eram ameţită. 

A doua zi, când m-am trezit, Frank era lângă mine. Adormisem în faţa căminului, prăbuşită într-unul din 
fotoliile de piele. Pe jumătate îmbrăcată. Când Frank m-a zgâlţâit ca să mă trezească, aveam doar sutienul 
şi o fustă pe mine. 

— Nnu... e... ce... pare, am zis bâlbâindu-mă, după ce am stat puţin să mă lămuresc ce-i cu mine. 



Frank se dusese deja în bucătărie şi punea de cafea. 

M-am dus în baie şi am văzut că machiajul din ziua dinainte mi se întinsese pe toată faţa. Am făcut un 
duş, mi-am pus haine curate şi am coborât. Frank mă aştepta cu o cafetieră plină, atunci luată de pe foc. 

Ne-am băut cafeaua în tăcere. După asta i-am spus că-mi pare rău că ţipasem la el cu o seară înainte. 
Nu mi-a răspuns. Eu încă mai tremuram, cu toate că băusem cafea. în seara dinainte nu simţisem alcoolul, 
dar în dimineaţa asta îl simţeam Ştiam că în curând o să mă apuce remuşcările şi o să-mi vină să intru în 
pământ de ruşine. M-am dus unde era Frank aşezat, am îngenuncheat lângă el, am pus capul pe genunchii 
lui şi l-am cuprins cu braţele pe după picioare. I-am simţit mâinile în părul meu, mângâindu-mă uşor, 
ceea ce m-a făcut să zâmbesc şi să mă smiorcăi puţin. Pe neaşteptate m-a apucat de păr şi mi-a dat capul 
pe spate, ca să mă uit în ochii lui. 

— Ce dracu’ e cu tine? a zis mâniat. 

Chiar mârâia când m-a întrebat. Mârâia printre dinţi ca un animal. Ochii îi erau umflaţi pe parcă 
plânsese şi acum am văzut că era murdar pe faţă. 

— Cum? am zis în şoaptă. 

— Ai idee ce-ai făcut azi-noapte? 

— Păi... da... 

— Habar n-ai, beţiva dracului. Ştii că am petrecut toată noaptea ca să-ţi şterg urmele? Că, dacă eşti 
prinsă, am dat şi eu de dracu’? Ţi-am spus să te duci acasă aseară! 

— M-am dus. 

— Şi să rămâi acasă. 

— Ce tot spui acolo? Am rămas acasă. 

Mă căzneam să-mi scormonesc prin minte. Parcă era împâslită, iar creierul îmi zvâcnea. Căutam 
fragmentele lipsă, bucăţelele de imagini rămase din noaptea dinainte. Venisem acasă. Deschisesem sticla. 
Vărsasem vinul... 

— Am venit acasă, Frankie. Asta am făcut. îmi aduc aminte tot. Am adormit şi-atât. 

— Scoală-te. Aşază-te pe scaun, a zis Frank fără să se uite la mine. 

M-am ridicat cu greutate, clătinându-mă. M-am ţinut de un scaun ca să nu cad şi m-am aşezat la masă, 

fată în fată cu Frank. 

> » 

— Parbrizul tău e spart, a zis Frank. 

— Parbrizul meu? 

— Da, capota e înfundată şi parbrizul e crăpat, pe partea pasagerului. Ca şi cum ceva s-a izbit de botul 
maşini şi pe urmă a ricoşat în parbriz. 

— Stai puţin... nu, eu am fost acasă toată noaptea. 

— Eu am umblat toată noaptea fiindcă a apărut o urgenţă. A dispărut Jake Dwight, băiatul lui Patch. 

— Doamne Dumnezeule... îngrozitor. 

— Am auzit pe radioul meu. M-am suit în maşină şi m-am dus imediat acolo. Poliţistul de serviciu era 
Sleepy Haskell. El mi-a spus că băiatul reuşise cumva să iasă din casă. Tre’ că erau zăpăciţi cu 
pregătirile de mutare. întâi a dispărut pisica băiatului, p’ormă tre’ că el a ieşit s-o caute. Maică-sa şi-a 
ieşit din minţi. O vreme i-am ajutat să caute, după aia am trecut cu maşina pe aici. Am văzut maşina ta 
parcată jumătate pe iarbă, cu motorul mergând, Hildy. Farurile erau aprinse. Pe urmă am văzut parbrizul. 

M-am îndreptat spre fereastra din vestibul. Mai bine zis m-am izbit de peretele bucătăriei, apoi de 
cadrul uşii, de peretele livingului, până ce, în sfârşit, am ajuns în vestibul. Nu mă puteam ţine drept pe 
picioare, e adevărat. Eram în stare de şoc. Eram în şoc total. 



— Unde e maşina? am întrebat în şoaptă. 

Timpul se oprise. Parcă trăiam într-un vis. Când m-am lăsat prima oară de băut, aveam astfel de vise. 
După ce n-am mai băut câteva luni în şir, mi se întâmpla să visez că m-am îmbătat şi m-am făcut de râs 
ori am făcut rău cuiva. Dar după aia mă trezeam şi nu pot să vă descriu starea de uşurare pe care o 
aveam. Eram bine. Nu mă îmbătasem, nici cu o noapte înainte, nici cu două. Nu mă mai îmbătasem de luni 
de zile. Poate că şi acum eram într-un vis. Poate că nu mă apucasem iar de băut. Poate că am să mă 
trezesc şi am să găsesc una dintre cărţile de meditaţie zilnică pe care ţi le dădeau la Hazelden şi o 
monedă în dar pentru un an de abstinenţă. 

Cum spunea tata: 

„Pe dracu’, poate când o coborî luna din cer“. 

M-am întors în bucătărie şi când l-am văzut pe Frank cum întoarce capul ca să nu se uite la mine m-am 
pus pe plâns. M-am aplecat peste blatul de lucru şi mi-am îngropat faţa în mâini. 

— Unde e maşina? am întrebat din nou. 

— Am dus-o la un tip pe care-1 cunosc, în Lynn. Un tip în care am încredere. O să îndrepte tabla şi o să 
schimbe parbrizul. N-o să sufle o vorbă la nimeni. 

— Frankie, crede-mă, mi-aş fi adus aminte dacă aş fi ieşit. Şi nici n-am izbit nimic în drum spre casă, 
după ce am vorbit cu tine. Nici măcar nu eram beată. Dar... unde e Jake? F-au găsit? E bine? 

— Nu, tot oraşul a ieşit să-l caute. 

— Frankie, doar nu crezi că... ai înnebunit? 

— Ce crezi că mi-am zis când ţi-am văzut maşina? Ce puteam să cred? Ai lovit ceva. Şi trebuie că te- 
ai dat jos din maşină fiindcă toată bluza îţi era plină de sânge, ca dracu’. 

Am simţit că mă înăbuş. 

— Frankie, ăla era vin. Unde e bluza? Miroase-o. Am vărsat vin pe ea... 

— S-o miros? Am ars-o. 

Nu sunt slabă de înger, dar am simţit că mă ia cu leşin. Pur şi simplu nu puteam să trag aer în piept. 

— Hildy, stai jos, a spus Frankie pe un ton mai blând. 

Am reuşit cumva să fac câţiva paşi până la masă şi m-am prăbuşit pe un scaun, lângă Frank. 

— Ar trebui să sunăm la poliţie, am spus în şoaptă. Să-l suni pe Sleepy şi să mă laşi să vorbesc cu el. 
în astfel de situaţii e mai bine să declari la poliţie. 

— Da, sigur, spui că ai izbit ceva, da’ nu-ţi aduci aminte ce, tocmai în noaptea când a dispărut un copil 
handicapat. 

Acum plângeam de-a binelea. Frankie şi-a prins fruntea în palme. 

— Hildy, poate că ai lovit o căprioară, a zis în cele din urmă. Eu asta cred că s-a întâmplat. 
Căprioarele fug când sunt lovite. O căprioară sau un câine. F-ar fi găsit pe băiat... dacă l-ai fi lovit tu. N- 
ar fi avut cum să fie prea departe. 

— Nu mai spune aşa, l-am rugat apucându-1 de mână şi strângându-1. 

— Buba e alta, Hil. Ştim amândoi că, şi dacă n-ai lovit pe nimeni azi-noapte, se poate întâmpla data 
viitoare. Când o să se termine, când o să-l găsească pe băiat, eu zic să te laşi de băutură pe bune. 

Frankie avea dreptate. Dacă l-aş fi lovit pe Jake - cum îmi bătea inima doar când mă gândeam la asta! 
-, dacă într-adevăr l-aş fi lovit ar fi fost găsit până acum. 

— N-am ieşit din casă aseară, n-am lovit pe nimeni. Cum de ţi-a trecut aşa ceva prin cap, Frank? Zău! 

— Poţi să te laşi iar de băut, Hildy. De data asta pe bune. îţi mergea aşa bine, chiar îmi plăceai cum 
erai când nu beai. îmi plăceai mult mai mult, pe cuvânt. 



Am dat drumul mâinii lui Frank. 

— Aşa o fi fost pentru tine. Da’ te-ai gândit vreodată că poate mie-mi placi mai mult atunci când beau? 
Că poate nu-mi placi când sunt trează? Se gândeşte oare cineva la ce simt eu? 

Frank mă privea fără să scoată o vorbă. Fără voia mea am remarcat că avea o cămaşă veche, pătată de 
unsoare. Mâinile îi erau aspre, crăpate şi păreau murdare, aşa cum păreau de multe ori, mai ales când 
venea de la lucru. 

— Eşti la fel ca fetele mele. Nu vă gândiţi decât la voi. Trebuie să mă port aşa ca să vă placă de mine. 

— Nu mă gândesc la mine. La tine mă gândesc, Hildy. Toată noaptea la tine m-am gândit. 

— Ca să vă placă mai mult de mine. Şi cu ce-mi place sau nu-mi place mie cum rămâne? Eu mă plac 
aşa cum sunt. 

Frankie s-a ridicat şi a luat-o spre uşă. Am simţit cum mă înăbuş de furie. 

— Mă plac aşa cum sunt. Un singur lucru nu-mi place. Că am fost atât de tâmpită cât să mă încurc cu 
tine. Ai fi zis acum doi ani că am să fiu între primii cincizeci de afacerişti de succes din Massachusetts? 
l-am întrebat ţipând. 

Ţipam şi plângeam Cred că cine m-ar fi văzut ar fi zis că fac o criză de isterie. 

— Şi tu, al naibii priceput la toate, un gunoier, chiar crezi că ştii mai bine decât mine cum ar trebui să- 

mi trăiesc viata? Haida-de! 

» 

Frankie s-a oprit şi, fără să se uite la mine, a spus rar: 

— Hildy, eşti o beţivă. Acum nu poţi merge acolo, dar, după ce a trecut ceva timp, ai face bine să te 
duci înapoi, în locul unde te-au trimis fetele tale, şi să rămâi acolo o bucată de vreme. 

— Ieşi afară din casa mea! N-am nimic de-a face cu dispariţia lui Jake. Aseară am fost acasă. Vezi-ţi 
de treaba ta. Şi să-mi aduci maşina cât se poate de repede. Vreau să mă duc s-o văd pe Cassie. 

Abrbeamde una singură, fiindcă Frankie plecase. 

Recunosc, eram varză. Cum de putuse Frankie să-mi spună nişte grozăvii ca alea? Şi unde era Jake? 
Mi-am căutat telefonul ca s-o sun pe Cassie. Când l-am găsit, căzut pe jos lângă cămin, parcă mi-am adus 
aminte că sunasem pe cineva în seara dinainte. Da, acum îmi aminteam Pe Frankie. L-am sunat pe 
Frankie, dar n-a răspuns. 

Abiam să-l conving să vină la mine. Mi se întâmplă de multe ori să devin sentimentală când beau şi 
acum îmi aduc aminte că mă pocnise dorul de Frank, să fiu cu el, să-i spun cât de mult îl iubesc. Trebuie 
că eram pulbere. Visam sau chiar mă rujasem, îmi aranjasem părul şi mă dusesem la maşină în miez de 
noapte? Parcă ţineam minte că aşa făcusem, că mă dusesem la maşină ca să-l pot vedea pe Frank. 

Ce făcusem? 

Scott avea obiceiul să ţină un pachet de Marlboro în dulapul de deasupra frigiderului şi, cu toate că nu 
mai fumasem de ani de zile, am tras un scaun şi m-am urcat pe el. Capul îmi vuia, mâinile îmi tremurau. 
Am găsit un pachet vechi, mototolit, cu trei ţigări în el. Am aprins una şi m-a luat tuşea. Avea un gust 
oribil, împuţit. Am mai tras un fum şi am simţit cum îmi intră nicotină în sânge. Chiar aveam nevoie să-mi 
limpezesc mintea. Câinii lătrau fără oprire, aşa că am urlat la ei să tacă dracului odată. în scurtă vreme 
voi avea nevoie să beau ceva, dar deocamdată am amânat momentul. Frankie urma să-mi aducă maşina 
înapoi. Nu se făcea să creadă că băusem iar după ce-mi aruncase acuzaţiile alea neruşinate. M-am aşezat 
la masă, trăgând din ţigară printre hohotele de plâns. 

Deodată am zărit ceva mişcând în living. Intrase cineva în casă! 

— Rebecca? am strigat. 

De ce Rebecca, nu mă întrebaţi. Simţisem prezenţa ei acolo. Când l-am văzut pe Peter Newbold 



intrând în bucătărie, am scos un ţipăt. Eram cu nervii la pământ. 

— Peter, ce-i cu tine? De ce nu baţi la uşă? 

— Am bătut, Hildy. N-ai auzit? 

Am tras încă un fum şi am scuturat din cap. Ce l-o fi apucat să vină tocmai acum? Probabil că mă 
bănuia şi el în povestea asta cu Jake, iar când l-am privit în faţă şi am văzut cât de roşii îi erau ochii am 
fost sigură că aşa e. 

— Peter, ce s-a întâmplat? 

— Eşti singură, Hildy? Mai e cineva cu tine? a întrebat uitându-se prin bucătărie şi mi-am închipuit că 
se uita după Rebecca. 

— Nu e nimeni în afar’ de mine, Peter. Rebecca a plecat la Nantucket, să petreacă weekendul. Ce s-a 
întâmplat? Ai aflat de nenorocire? Cu Jake? 

S-a prăbuşit pe un scaun în faţa mea şi a zis. 

— Da, când veneam încoace am văzut maşinile poliţiei prin oraş. M-am oprit ca să aflu ce e. 

— Deci nu l-au găsit? am zis în şoaptă. 

— Nu, încă nu. Am venit să vorbim de Rebecca, Hildy. Dar acum, când te gândeşti că a dispărut un 
copil, parcă nu mai are nici o importanţă. I-am văzut pe părinţi în oraş adineauri, săracii ce ei... 

Şi ce? De ce mă privea aşa? Oare şi el îşi închipuia că sunt cumva răspunzătoare de dispariţia lui 
Jake? 

— Habar n-am unde e Jake. Am fost acasă toată noaptea. Nu mă taie capul ce s-a întâmplat cu el, am 
zis privind ţigara. 

Am mai tras un fum şi am aruncat mucul în zaţul de cafea din ceaşcă. 

— Da. Nimeni nu ştie unde e. Hildy, a zis după câteva clipe, trebuie să mă asigur că Elise şi Sam n-o 
să aibă de suferit. Am venit aici ca să te întreb dacă pot conta pe discreţia ta. Pot să am încredere în tine? 

— Sigur că da. 

— Vreau să zic, orice-ar fi, pot să contez că n-ai să spui nimănui despre mine şi Rebecca? 

— Peter, ce-mi tot pui aceeaşi întrebare? Am lucruri mai importante la care să mă gândesc. Patch şi 
Cassie trebuie că sunt înnebuniţi de îngrijorare. Chiar aş vrea să mă duc să-i văd. 

M-am ridicat ca să mai fac un ibric de cafea, dar am fost nevoită să mă ţin de speteaza scaunului ca să 
nu cad. 

— Am vorbit cu Rebecca aseară. Ştie că plănuim să plecăm de aici şi... m-a ameninţat că dă totul pe 
faţă. S-a terminat cu cariera mea, familia o să fie distrusă... N-am să-mi pot găsi de lucru, n-am să-mi pot 
trimite băiatul la şcoală... 

— Să ştii că nu i-am spus nimic, dacă la asta te gândeşti, Peter. 

— Ştiu, Hildy. în oraşul ăsta totul se află, dar cred că tu ştii să păstrezi un secret. Cred că păstrezi un 
secret, dacă e nevoie. 

— Sigur că păstrez un secret, am spus cam răstit. 

Au, ce mă durea capul! 

— Aş vrea să-mi promiţi. Nu pentru mine, nu doar pentru Elise şi Sam, ci şi pentru Rebecca. E mai 
bine şi pentru ea. La ce bun să fie târâţi copiii şi soţul ei în mizeria asta? Odată ce-am plecat, n-o să mai 
spună nimic, sunt sigur. De-aia, cu cât dispar mai repede, cu atât mai bine. Plec chiar azi, Hildy. Am vrut 
să-mi iau rămas-bun şi să mă asigur că pot conta pe tine. 

— Peter, eu cred că Rebecca e obişnuită să obţină cea ce vrea - de fapt, sunt sigură că aşa e. Nu văd 
cum s-ar mulţumi să te vadă plecat. 



Sfinte, trebuie că ştia el ceva. Altminteri cum putea să-şi zică psihiatru şi să nu priceapă nimic? Mă 
rog, Peter era şi un pic ciudat. Cică toţi psihiatrii sunt aşa. Pesemne că asta-i şi atrage spre profesia asta. 
Simt nevoia să dea răspunsuri, să completeze piesele lipsă din propriul lor mozaic mintal. 

A trebuit să ţin bolul cafetierei cu amândouă mâinile ca să nu vărs apa când l-am umplut. 

— în orice caz, pe mine poţi conta, Peter. 

— De ce tremuri aşa tare, Hildy? 

— Nu tremur. 

Am pornit cafetiera, m-am întors la masă şi m-am aşezat în faţa lui Peter. L-am privit şi cea ce am 
văzut m-a făcut să mă sprijin de spătar. Ştiu, v-am spus că la mijloc e o păcăleală, dar adevărul e pot 
ghici intenţiile şi anumite feluri de gânduri. Oricine poate, dacă îl învaţă cineva, aşa cum m-a învăţat 
mătuşa mea pe mine. Am învăţat privind-o pe ea. Am văzut cum deschidea drum prin cameră cu privirea, 
iar dacă încăperea ar fi luat foc nici n-ar fi băgat de seamă, atât de tare pătrundea în mintea celuilalt. 
Punea o întrebare, şi într-o privire furişată citea amintiri, dorinţe şi doruri; în clipirea unei pleoape sau 
zvâcnetul unei vene de pe tâmplă vedea secrete şi visuri ascunse. Gândurile blânde sunt ca nişte şoapte, 
în schimb, sentimentele intense - dragostea, ura, bucuria, frica - pot fi iuţi şi furioase, aşa că trebuie să te 
ţii bine când le citeşti. Când cineva are ceva rău în minte, atunci strigă răul acela cu toate gândurile lui, 
atât de tare, că acoperă aproape toate celelalte gânduri. 

— Nu-mi place cum arăţi, Hildy, l-am auzit în cele din urmă pe deasupra zgomotului furiei şi 
disperării lui. Parcă eşti gata să faci ceva... prostesc, aş zice, pentru că nu-mi vine în minte cu cuvânt mai 
bun. 

Dar eu am citit în el, cât se poate de tare şi clar: disperare şi încă ceva. Ură? Nu. Moarte. Moartea era 
în mintea lui. Am întors privirea. Şi el ştie să citească şi nu voiam să vadă că mi-e teamă. 

— Ar fi bine să iei ceva, Hildy. Am eu ceva să-ţi dau. Xanax, nimic mai mult. Un sedativ uşor. Stai să- 
ţi aduc nişte apă. 

S-a dus la chiuvetă şi s-a apucat să deschidă dulapurile suspendate. 

— Unde ţii paharele? a întrebat. A, uite-le. 

L-am auzit cum a umplut paharul, după care l-a pus pe masă, în faţa mea. Alături a pus un flacon plin cu 
pilule mici, albe. 

— Nu, mulţumesc, am zis. Nu iau pilule. Mă simt foarte bine. 

— Te rog, Hildy, miroşi a băutură, trebuie că ai băut ceva azi-noapte. Ia doar o pilulă. O să te 
liniştească. Şi eu am luat două. 

Plecase privirea spre mine, dar am întors capul. 

— Ţi-am spus că nu iau chestii de-astea. 

— Ei, câteodată e necesar. Atunci când ne spune doctorul. Hildy? Hildy, ai auzit ce-am spus? 

Am apucat flaconul şi l-am ţinut strâns la piept ca să nu se audă cum zornăie pastilele înăuntru din 
cauză că-mi tremura mâna. 

— Noaptea trecută a fost îngrozitoare, Hildy. 

— De ce? Ce-ai făcut? 

— Am crezut că Rebecca o să vină aici, după ce m-a sunat. Parcă nu era în toate minţile, \hiam să stau 
de vorbă cu ea. Şi cu tine. Când am ajuns aici, maşina ta nu era pe alee. Unde-ai fost azi-noapte, Hildy ? 

— în oraş, cu nişte parteneri de afaceri. Da’ ce te interesează? 

Plângeam. Din ochi îmi şiroiau lacrimi, nasul îmi curgea, batista de hârtie ajunsese un ghemotoc ud pe 
care îl strângeam în pumn. Unul din câini apărut pe neaşteptate din camera de zi. 



— Ieşi afară! am urlat. Scuze, am zis către Peter însă n-am primit nici un răspuns. 

— Peter? am făcut privind înjur. Unde se dusese? 

M-am lăsat iar pe scaun. Ştiam că am batiste de hârtie în geantă, aşa că am ridicat-o de unde era 
atârnată, pe spătarul scaunului, şi m-am apucat să cotrobăi înăuntru. Atunci am simţit că Peter e aplecat 
deasupra mea. 

— Ce faci? am întrebat pe un ton aspru, întorcându-mă spre el. 

Privea în jos, spre mine şi din nou am văzut moartea în ochii lui. 

Moarte. Moarte. Moarte. Gândurile pulsau în aer în jurul meu. Le simţeam tot mai puternice, le auzeam 
tot mai tare, bătând în ritmul inimii mele. 

Mi-am adus aminte cum îmi spusese că are încredere în mine doar cu câteva zile înainte. Cum îmi 
spusese că ştia că n-am să mai beau. Se pricepea la fel de bine ca mine să inducă o sugestie negativă. Era 
ca şi cum i-ai spune unui copil că ştii că nu se va atinge de prăjitura pe care i-o lăsaseşi. li spui cuiva să 
nu se gândească la ceva şi i-ai creat o obsesie. Să-mi fi sugerat el să mă îmbăt? 

\bia „să se asigure“ că n-am să povestesc nimănui de el şi Rebecca. Cum avea de gând să se asigure? 

— Hildy. Cred că ar trebui să iei pastilele. Sunt îngrijorat din cauza ta. Nu ţi-e bine. Ia pastilele, te 
rog. 

Şi atunci am simţit părul de pe ceafă cum se ridică şi am mai simţit cum îmi amorţesc degetele de la 
mâini şi de la picioare. Acasă la mătuşa mea veneau uneori, ca să le ghicească, persoane mânioase (unele 
erau de-a dreptul ţicnite). Mătuşa mea spunea că ştia că sunt dezechilibrate fiindcă i se ridica părul pe 
ceafă de cum intrau în cameră. 

— Hildy, uită-te la mine, m-a rugat Peter. 

Eu lăsasem privirea în jos, la paharul cu apă. Ştiam că poate citi emoţiile, iar frica e cea mai uşor de 
citit, chiar mai uşor decât mânia. Mi-am tras nasul şi m-am şters la ochi cu şerveţelul murdar. Apoi am 
căutat altul în geantă, ferindu-mă să mă uit în ochii lui. Rebecca şi cu mine eram cele două persoane care 
îi stăteau în cale, îi ameninţau viitorul. Ce avea de gând cu noi? 

— Scuză-mă, Peter, am zis încercând să-mi ascund tremurul din voce. Mă duc să iau nişte şerveţele din 
baie. 

Peter a pus palma lui mare pe încheietura mâinii mele. Era rece ca gheaţa. 

— Ba nu. Stai aici, a spus şi a adăugat pe un ton mai blând: îţi bate inima foarte tare. E mai bine să stai 
liniştită. Beau un pic de apă. Sunt îngrijorat din cauza ta. 

Am rămas amândoi aşa, el cu palma pe încheietura mea, eu cu ochii în jos. 

— Eşti în stare de şoc, a zis Peter. Ai intrat în sevraj după alcool. Asta e mahmureala, o stare de 
sevraj, plus că eşti şocată de dispariţia lui Jake. Ai nevoie de odihnă. 

De fapt, aveam nevoie să beau ceva. Mă întrebam unde o fi Rebecca. Şi mă întrebam, din nou, de ce ne 
căutase Peter azi-noapte, pe noi, cele două femei care ştiau cum şi puteau să-l distrugă. în noaptea 
dinainte ieşise la vânătoare de vrăjitoare, iar acum ţinea mâna încleştată pe încheietura mea. Doamne, ce 
n-aş da să pot bea ceva... 

— Ştiu că te gândeşti cât de mult îţi doreşti să bei ceva, Hildy. Nu de asta ai nevoie acum Ia o pastilă. 
O să te liniştească. 

Tocmai atunci Babs şi Molly s-au apucat să ţopăie şi să latre în camera alăturată şi Peter s-a întors să 
vadă ce e. Am izbutit să-mi smulg încheietura din mâna lui şi să mă ridic şovăind în picioare. 

— Ce-a fost asta? a întrebat Peter. 

— Câinii, am răspuns dându-mă înapoi cu spatele. Aşa latră tot timpul... Mă scot din minţi... 



— Unde te duci? 

— în baie. 

îmi era frică să mă întorc cu spatele spre el, aşa că precis vedea că sunt speriată. 

— Hildy, după cum arăţi, cred că ai să leşini, a zis şi a făcut un pas spre mine. 

M-am întors şi am luat-o la fugă. 

Am trecut în goană pe lângă baie, am luat-o prin vechea cămară şi am coborât într-un suflet în pivniţă. 
Am avut grijă să trag uşa după mine şi a stat închisă o clipă, îndeajuns cât să mă pot ghemui pe întuneric 
lângă piciorul scării. Apoi Peter a deschis uşa şi o rază gălbuie de lumină în care jucau fire de praf a 
luminat mijlocul treptelor vechi de lemn. Din tavan atârna un bec, ceva improvizat, care se arsese cu 
săptămâni în urmă. Nu ajunsesem să-l schimb. îl auzeam pe Peter cum apasă în zadar pe întrerupătorul de 
lângă uşă. M-am pus în patru labe şi am încercat să mă strecor în spatele boilerului. Nu e departe de 

scară, dar se află într-un colţ întunecos şi între el şi perete e un spaţiu în care mă căzneam să-mi fac loc. 

— Hildy, a spus Peter pe un ton blând. Sunt eu, Peter. 

Inima îmi bătea să-mi iasă din piept. 

— Hildy, sunt eu, Peter. 

N-am scos un sunet. 

— Hildy, te sperii fără rost. Aşa se întâmplă când eşti mahmură. începi să-ţi închipui tot felul de 
lucruri. Crezi că oamenii au gânduri necurate în legătură cu tine. Nu e cazul meu, Hildy. Eu te-am admirat 
întotdeauna. îmi aduc aminte de tine când erai adolescentă. Mai ţii minte? Tu, Allie, Mamie şi cu mine? 
Odată ne-am oprit acasă la tine să luăm ceva şi mama ta stătea pe verandă. 

îmi dăduseră din nou lacrimile, dar aveam grijă să nu mă smiorcăi. Peter cobora prudent scările. în 
spatele lui uşa rămăsese întredeschisă şi era nevoit să calce încet, căutând treapta cu vârful piciorului. 

— Era aşa frumoasă mama ta. Ţin minte că avea o pisică pe genunchi şi ne zâmbea drăgăstos. 

Lacrimile mă înăbuşeau. 

Ajunsese jos şi înainta încet pe întuneric. Mi-a venit în minte cum jucam v-aţi ascunselea cu el când 
era doar un copilaş de care Allie avea grijă - şi când nici eu nu eram cu mult mai mare. Mi-am amintit 
cum îi plăcea lui Peter când ţâşneam din ascunzătoare şi îl băgăm în sperieţi. Vânătorul devenea vânat, 
asta îi plăcea cel mai mult. Acum eu eram cea vânată şi simţeam că o să-mi sară inima din piept de frică. 
Tocmai mă gândeam cât de aproape o fi ajuns când am auzit zgomot de sticle sparte. Dăduse de sticlele 
goale, care stătuseră acolo toată iarna. Aveam de gând să aştept până se împrimăvăra ca să le arunc la 
gunoi. Dimineaţa devreme, când nu era nimeni prin preajmă. 

— Of, Hildy, te rog, lasă-mă să te ajut. Ai să te simţi mai bine. Negarea, delirul paranoic de acum sunt 
parte din boală. De ce te ascunzi? Sunt eu, eu. Prietenul tău, Peter. 

Şi atunci s-a întâmplat ceva neaşteptat. M-am văzut cu alţi ochi. M-am văzut aşa cum trebuie că mă 
vedea Peter. Aşa cum poate că mă vedea toată lumea. Eram o beţivă. O bătrână alcoolică, o fiinţă jalnică. 
Poate că, de fapt, nu eram o femeie de afaceri dinamică, o mamă care crescuse copii reuşiţi şi încă alte 
lucruri pe care îmi plăcea să le cred despre mine. Poate că eram la fel cu cei care veneau la întruniri. 
Poate că eram Hildy, nimic mai mult. Nu aveam nimic deosebit, eram doar o beţivă bătrână. Hildy Good, 
alcoolica. O alcoolică obişnuită, banală chiar. 

— Hildy, lasă-ne să te ajutăm. Poţi scăpa din starea asta. Atâta lume ţine la tine. Fetele tale, nepotul 
tău. 

De ce fugisem în pivniţă? Ce tâmpenie. De ce stăteam tremurând în spatele boilerului? M-am văzut aşa 
cum eram în realitate, o bătrână panicată, cu nervii întinşi la maximum, care se ascundea în pivniţă de un 



doctor - un prieten - care se străduia s-o ajute. Un bărbat pe care îl ştiam de când învăţa să meargă, al 
cărui tată se purtase frumos cu noi, atât de frumos, după moartea mamei. Nu era un criminal dezaxat care 
voia să mă prindă. Ce mi se năzărise? Era Peter Newbold. 

— Sunt eu, Hildy. Eu, Peter. 

— Peter, am şoptit şi pe urmă am reuşit să mă ridic în picioare. Sunt aici. 

M-a luat cu braţul pe după umeri. 

— Gata, gata, a zis şi m-a dus spre scară. 

A fost nevoie să mă ajute ca să pot urca. Eram aşa de slăbită. Mă ţinea pe după mijloc. 

— Trage aer adânc, Hildy. Mai e puţin. Câteva trepte. 

— Bine, ziceam eu plângând cu sughiţuri. Bine. 

Când în cele din urmă am ajuns sus, Peter a întins mâna peste umărul meu ca să împingă uşa, dar, până 
s-o atingă, uşa s-a dat de perete. în prag stătea Frank. 

I-am căzut în braţe. 

» 

— Iartă-mă, am spus plângând. Iartă-mă. Aşa e, am ieşit cu maşina azi-noapte. 

Frankie m-a ţinut să nu cad, apoi mi-a ridicat bărbia şi m-a privit în ochi. 

— Nu ştii ce spui, Hil. 

— Am ieşit cu maşina azi-noapte, Frankie. Eram beată, nu-mi aduc bine aminte. Am lovit ceva... 

— Nu ştie ce spune, a zis Frank şi m-a strâns lângă el. Şşş, a făcut. 

— Nu vedeam nimic, am spus înăbuşit, cu capul proptit în pieptul lui. Ţin minte că ceva a trosnit tare şi 
pe urmă nu înţelegeam cum se lipise o pânză groasă de păianjen pe parbriz. N-am văzut aproape nimic în 
drum spre casă. A trebuit să mă uit afară pe geamul pasagerului. 

— Şşş, Hildy. Ai visat. Am fost aici, cu tine, toată noaptea. Tu ce cauţi aici, Newbold? 

— Am vrut să vorbesc ceva cu Hildy, l-am auzit pe Peter răspunzând. Plec din oraş azi şi voiam să-mi 
iau la revedere. 

— Hildy a fost cu mine toată noaptea, a repetat Frank. E niţel buimăcită. 

— Da, înţeleg. Hildy, îţi las pastilele. O să-ţi facă bine. Acum te las. Ea revedere, Frank. 

— Pe curând, a mormăit Frank. 

După ce Peter a plecat, Frank m-a ajutat să mă aşez pe un scaun şi s-a aşezat lângă mine. Şi-a pus 
palmele pe obrajii mei şi m-a privit în ochi. Mi-a scuturat ceva din păr, o pânză de păianjen sau praf din 
pivniţă şi mi-a zis: 

— încă nu l-au găsit pe Jake, Hil. Dar Skully ţi-a adus înapoi maşina de la Fynn. Are parbriz nou. Au 
aranjat şi zgârieturile de pe capotă. Tipii de la atelier au zis că, după cum arăta maşina, ai izbit un copac. 
Posibil să fi fost o creangă mai joasă, care a lovit parbrizul, judecând după zgârieturile de pe capotă. 

— îmi aduc aminte că am ieşit cu maşina azi-noapte, Frankie. \biam să vin la tine. Doream să fiu cu 
tine. Mă simţeam aşa de singură, îmi era dor de tine. Se poate să-l fi lovit. Se poate să fi lovit orice. Nu 
doream decât să fiu cu tine. 

— Şşş, a făcut Frankie. Du-te şi te spală pe faţă, după aia te duc eu în oraş. Cu toţii îl caută pe Jake, 
poţi să-i ajuţi şi tu. Să nu spui nimănui c-ai ieşit cu maşina azi-noapte. N-are nici un rost. Ce-ai lovit tu a 
fost un copac. N-avea cum să fie altceva. 

— Nu pot să merg acum, Frank. Trebuie să mă odihnesc. Poate să merg după-amiază. 

Frankie a dat din cap. 

— Sigur, du-te la culcare. Odihneşte-te. Nu vorbi cu nimeni, Hildy. Nu spune nimănui de maşină. 

— Bine, am zis. Bine, iartă-mă... 



— Şşş, Hildy. Termină. 

Oricât am încercat, n-am putut dormi. Stăteam ghemuită în pat şi visam, trează fiind, aşa cum mi se 
întâmplase de atâtea ori. Când dorm de-a binelea, nu-mi aduc aminte ce-am visat, însă când încerc să 
aţipesc ori să mă odihnesc mă fură gândurile şi visez cu ochii deschişi - cred că aşa se cheamă când nu 
eşti nici treaz, nici adormit. în după-amiaza aia am visat că e noapte şi conduceam repede pe nişte 
drumuri desfundate, din care cauză derapam tot timpul. Ceva negru s-a izbit de parbriz şi acesta a plesnit. 
Crăpăturile s-au întins de la un capăt la altul ca pe o pojghiţă de gheaţă. N-am oprit, ci am accelerat, 
căznindu-mă să văd printre crăpături. Ici şi colo zăream câte o bucăţică de drum. Am ajuns la o curbă, 
căutam frâna cu piciorul şi m-am trezit brusc, tocmai când maşina se rostogolea peste parapet. 

Am privit umbrele cum se târăsc pe tavan. între ferestre auzeam o muscă bâzâind. Ori o fi fost o 
viespe. Apoi m-am trezit pe jos, în pivniţă, privind în sus spre tavan, numai că pivniţa era plină de apă şi 
eu îmi ţineam răsuflarea. Abiam să ţâşnesc spre suprafaţă, să ies triumfătoare din apă, să trag adânc în 
piept aerul binefăcător al mării, dar nu puteam, fiindcă Jake era chiar deasupra mea, înotând câineşte. 
Abia ţinea capul deasupra apei. Nu voiam să-l sperii, aşa că am rămas pe loc, culcată pe fundul apei din 
pivniţă, până când a lăsat capul în apă şi i-am văzut faţa. Era mâncată de crabi şi peşti. Am ţipat şi m-am 
trezit. 

M-am dat jos din pat. Lumina blândă a după-amiezii mi-a făcut bine. Mai era puţin până la ora de aur. 
Mai era puţin până la ora când beam ceva. Eu nu mă ating niciodată de băutură înainte de cinci - spre 
deosebire de alcoolici -, dar în ziua aia mă bătea gândul să iau ceva nu mult după ora patru. Aveam 
nervii întinşi la maximum, în tâmple simţeam bătăile inimii şi în faţa ochilor vedeam chipul desfigurat al 
copilului. Nu ştiam dacă să-i povestesc lui Cassie ce visasem, dar oricum, nu puteam da ochii cu ea 
acum. Şi cum puteam să-i spun că visasem, fără să fiu adormită, că fiul ei înota în mare? Cum v-am spus, 
mi se întâmplă deseori să visez apă. Cu toate astea, voiam s-o sun pe Cassie. Nu puteam da ochii cu ea, 
dar aş fi vrut să-i aud vocea. 

Femeia care a răspuns la telefon şi-a spus numele - Karen şi nu mai ştiu cum. Am cerut să vorbesc cu 
Cassie şi mi-a spus că e plecată cu una din maşinile poliţiei. 

— Vreţi să-i transmiteţi ceva? a întrebat Karen. 

> > 

— Spuneţi-i că a telefonat Hildy Good, vă rog. 

— Sigur. 

— Ştiţi cumva dacă s-au apucat să-l caute în apă? îl caută în ocean? 

— Hmm, da. Cred că am auzit ceva. Nişte şalupe ale poliţiei caută de-a lungul coastei, şi mai sunt 
oameni care îl caută pe plajă, bineînţeles. 

— Mulţumesc, am zis. 

Şi cu asta, basta. Nu puteam face nimic. în vis îl văzusem înotând, dar nu puteam spune unde se afla şi 
nici măcar nu eram sigură că Jake era cel pe care îl văzusem. îl căutau deja în ocean, nu mai era nevoie 
să-i pomenesc lui Karen sau lui Cassie şi nici nimănui altcuiva de visul meu. Nu mai aveam cum să-i ajut 
pe soţii Dwight. 

M-am spălat pe faţă, m-am pieptănat şi am coborât în bucătărie. Pe masa de lucru de lângă chiuvetă am 
găsit şapca lui Frankie, cea de suporter al echipei de baseball Red Sox. O uitase acolo. Am ridicat-o 
furioasă. De câte ori nu-i spusesem ce scârbos e să-şi lase şapca pe masă? Am aruncat-o pe jos şi, tocmai 
când voiam să scot o sticlă de vin din dulap, am auzit cum se deschide uşa din faţă. Era Frank, îi cunosc 
călcătura. Ştiu cum tropăie cu bocancii. Ce l-o fi apucat să vină acum, când fiecare fibră din trupul meu 
ţipa după băutură? 



— Salut, Hil, a zis Frank intrând în bucătărie şi eu i-am răspuns tot cu „salut“. 

Mi-a spus cum mergeau căutările. Tot oraşul ieşise să-l caute pe Jake. Aduseseră şi câini, şi 
elicoptere. 

— îl caută şi în ocean, Frank? 

— Da, Manny, Robbie Brown, câţiva pescuitori de homari şi alţi pescari au ieşit cu bărcile lor. Poliţia 
a scos şalupele. Deocamdată nu pot aduce scafandri... Să sperăm că nici nu va fi nevoie. Ar trebui să te 
duci s-o vezi pe Cassie, Hil, i-ar face bine să te vadă. 

— Am să mă duc ceva mai încolo, am zis. 

Adevărul e că nu mă simţeam în stare s-o privesc în ochi. Nu fără să fi tras o duşcă. Nu acum, când 
eram cu nervii la pământ. Frankie îmi dăduse o idee de coşmar - că îl lovisem pe copil cu maşina -, şi 
acum aveam nevoie să beau ceva ca să-mi vin în fire. 

„Pleacă, Frank“, ziceam în gândul meu. 

Aveam nevoie de vin, doar de un pic, cât să mă liniştesc. 

„Hai, Frank, la revedere.“ 

— Vestea bună e că i-au găsit câinii urma. Cobora în râpa din spatele casei, în pădure. S-ar zice că nu 
s-a apropiat de drum, a zis ridicând şapca de pe jos. 

Şi-a trântit-o peste chelie, apoi a turnat într-o cană cafeaua rece rămasă de dimineaţă. 

Aşa e Frank Getchell: preferă să bea cafea rece în loc să „facă risipă“, adică să o arunce şi să facă 
alta. Scuze, dar mie îmi pare că e bolnav la cap. Să fii chibzuit e una, dar Frank sare peste cal. M-am 
minţit singură că e doar o ciudăţenie de-a lui, că e un yankeu de modă veche din Noua Anglie, a cărui 
filozofie este „cine păstrează are“, dar acum eram nevoită să privesc lucrurile aşa cum erau: Frank 
Getchell avea o problemă serioasă. 

— L-ar fi găsit până acum dacă era rănit, Hil, spunea Frank; stătea sprijinit de masă şi sorbea cafeaua 
rece. 

Probabil că voia să mă liniştească, dar vorbele lui mi-au adus aminte de bănuiala lui stupidă şi de cât 
de urât îmi vorbise în dimineaţa aia. Cum să-i ierţi cuiva aşa o trădare? 

— Am vorbit cu prietena lui Cassie. Era... terminată, am spus calm, fiindcă nu voiam să-şi dea seama 
că mă rănise. 

Nu voiam să-i dau satisfacţie. 

j 

— Toată lumea e la fel. Şi eu mă simt doborât. M-am gândit să mă întind aici un pic, a zis Frankie. M- 
aş fi dus acasă, da’ nu vreau să te las singură. 

A dat să mă strângă în braţe, dar eu m-am desprins. 

— De ce nu vrei să mă laşi singură? 

— Cum adică? Mi-am făcut griji din cauza ta. 

— Ţi-a fost teamă că mă îmbăt? Că am să mă urc în maşină şi am să omor pe cineva? 

— Hildy... 

— Ce aveam pe bluză azi-noapte era vin, Frank. Vin, nu sânge. 

— Bine. Eu n-am dormit azi-noapte. Hai să vorbim de asta mai încolo. 

— Da, ştiu că n-ai dormit deloc azi-noapte. Mersi. Asta voiai? Mersi că ai stat treaz toată noaptea ca 
să te ocupi de maşina mea. Mersi că ai aranjat totul, domnu’ Bun-la-Toate. Cred că te-a costat ceva, să-i 
pui pe băieţii ăia să lucreze toată noaptea la maşină. Cât îţi datorez? 

— Nu-ţi bate capu’ cu asta acum, Hil. 

— Să nu uiţi să-mi trimiţi o factură cu ce-ţi datorez pentru vremea pierdută. 



— Pentru ce? 

— Pentru vremea pierdută. Pentru timpul pe care l-ai pierdut aseară, Frank. Ai venit aici cu maşina şi 
tot ce-ai mai făcut. 

\biam să-i fac rău, iar când l-am văzut că şovăie şi închide ochii o clipă mi-a plăcut să cred că era 
năucit din cauza loviturii bine ţintite pe care i-o dădusem - şi pe care o merita cu vârf şi-ndesat. Ei, asta 
ar fi fost valabil pentru o persoană normală. O persoană normală s-ar fi simţit insultată de faptul că 
vorbeam de o faptă bună ca despre o tranzacţie, o relaţie de afaceri. Dar Frank, Frank închisese ochii 
fiindcă socotea numărul de ore pe care le petrecuse reparându-mi maşina. A reuşit să adune cifrele mai 
repede decât o maşină de calculat şi, când mi-a spus suma, a fost rândul meu să fiu năucită. 

— Ce, ţi-a luat-o mintea razna? am întrebat râzând amar. Nu ţi-aş dat atât nici dacă ai fi stat o zi 
întreagă să-mi repari maşina. 

— Nu ţi-am mai trimis o factură de câţiva ani, dar să ştii că acum taxez un pic mai mult pe oră. Plus c- 
a fost în weekendul cu sărbătoarea, carevasăzică se dublează suma, şi mai tre’ să-l plătesc şi pe Skully. A 
venit după mine cu maşina şi m-a dus înapoi acasă. 

Mă culcasem cu bărbatul ăsta. Mă cuibărisem în braţele lui, îi şoptisem vorbe dulci la ureche, îl 
sărutasem din cap până-n picioare. 

Gunoierul. 

— Mă rog, sper să nu te superi dacă-ţi trimit cecul prin poştă. Nu te jena să adaugi şi celelalte datorii. 
Am nevoie de tine, Frank, doar ştiu că gunoiul nu ajunge singur la groapă. 

Cât am zis toate astea, el a dat din cap a încuviinţare. L-am privit drept în ochi, să văd dacă-1 doare 
cumva, dar n-am văzut nimic, aşa că i-ammai zis una: 

— Azi nu e zi de luat gunoiul? Nu e luni? N-ar trebui să mergi să ridici gunoiul? 

Frank s-a întors să plece, dar înainte să ajungă la uşă mi-a strigat peste umăr: 

— Las-o mai moale, Hil. 

Las-o mai moale! Ce săgeată îmi aruncase la plecare! Bineînţeles, ştia că „Las-o mai moale“ e un 
slogan al Alcoolicilor Anonimi. Cine n-a văzut abţibildul ăla cretin care se pune pe portbagaj? Tremuram 
de furie. Aveam nevoie să beau, însă n-aveam de gând să mai risc. Cine ştie dacă nu-mi venea să mă duc 
acasă la Cassie după ce băusem prea mult? 

De cum am auzit camionul plecând, am înşfăcat cheile lăsate de Frank pe masă. Aveam nevoie să beau, 
dar Frank mă înnebunise cu părerile lui despre cum conduc eu beată fiind, aşa că mi-a trecut prin cap să 
arunc cheile la toaletă şi să trag apa înainte să deschid sticla de vin. La altceva nu mă ducea mintea. Cum 
să ascunzi nişte chei de tine însăţi? Numai că pe acelaşi breloc aveam şi chei de la câteva case scoase la 
vânzare. De astea chiar aveam nevoie. Aşa mi-a venit ideea să le arunc pe acoperiş. Doar n-am să mă urc 
niciodată pe acoperiş în stare de beţie. Nici măcar nu ştiam unde e scara. Am ieşit afară şi am aruncat 
cheile pe acoperiş fără să mai stau pe gânduri. Le-am văzut cum alunecă înapoi spre mine şi am sărit într- 
o parte, ca să nu-mi cadă în cap, însă au rămas în j gheabul de la streaşină. M-am uitat bine unde căzuseră 
- chiar în stânga uşii de la intrare - ca să ştiu de unde să le iau a doua zi. Acum trebuia să mă liniştesc: 
aveam palpitaţii şi mâinile îmi tremurau. Aveam nevoie să cobor în pivniţă, să mă întorc în pivniţă, la 
locul meu de sub pământ, unde era întotdeauna cald. 



Nouăsprezece 


Ce-mi doresc e ca fetele să mă sune înainte să treacă pe la mine. Cred că aşa se cuvine. Eu una n-aş da 
niciodată buzna la ele acasă - le respect intimitatea. în schimb, fetele mele, ajunse la vârsta maturităţii, 
sunt convinse că au tot felul de drepturi. Asta, plus o doză bună de suspiciune şi reproş, am şi auzit în 
glasul lui Tess când mi-a cerut să-i explic ce căutam pe acoperiş a doua zi dimineaţa. Dacă mă gândesc 
bine, era un pic isterizată. 

— Nu sunt pe acoperiş, scumpo, ci pe scară, am zis cu voce stăpânită, ba chiar i-am şi zâmbit. 

Nu voiam să-şi dea seama că indiscreţia ei copilărească mă scotea din fire. îl ţinea în braţe pe Grady 
şi băiatul îmi făcea semn cu mâna. 

— Salut, Grady! i-am strigat şi i-am făcut şi eu semn cu mâna. 

Cu o oră înainte luasem una dintre pastilele lăsate de Peter. Pe urmă mai luasem una. Mă trezisem cu o 
mahmureală înfiorătoare, dar pastilele îmi calmaseră nervii ca prin minune. Binecuvântat fie doctorul 
Newbold! I-am făcut iar semn cu mâna lui Grady şi scara s-a depărtat puţin de marginea acoperişului. 

— Stai aşa, a zis Tess şi s-a repezit să ţină scara. Pe urmă a strigat: Mamă, n-ai nimic pe sub cămaşa 
de noapte. Dacă vine cineva? 

— Cine să vină aşa, tam-nisam? am râs eu apucându-mă cu mâna de streaşină. Nu vine nimeni 
ne anunţat. Aşa ceva ce nu se face. 

Chiar atunci am văzut ceea ce căutam. Cheile maşinii erau în j gheab, la câţiva centimetri de mâna mea. 
Le-am luat pe furiş, prefăcându-mă că mă uit la vârful acoperişului. 

— Ce faci acolo? a vrut să ştie Tess. 

— Picură apă prin acoperiş. în pod. Vbiam să văd dacă nu cumva s-au înfundat streşinile. Acum dă-te 
mai departe de scară, scumpo. N-aş vrea să alunec şi să aterizez pe tine şi pe Grady. 

Nu mi-a fost uşor să cobor ţinând în pumn legătura de chei, dar am izbutit. Pastilele doctorului 
Newbold erau miraculoase. Nimic nu-mi era imposibil în dimineaţa aceea. Iar în bucătărie mai aveam un 
flacon plin. Aveau să-mi ajungă multe zile, mă asigurase Peter cu o seară înainte. Şi o să-mi mai dea. O 
să am destule. întotdeauna o să am destule. 

— Haideţi în casă, i-am poftit. 

L-am sărutat pe Grady, care mi-a spus: 

— Sa’ut, Mema. 

Tess a izbucnit în plâns: 

— Am auzit azi-dimineaţă la ştiri despre Jake Dwight. De ce nu m-ai sunat ieri, mami? Lipseşte de mai 
bine de 24 de ore şi nu m-a sunat nimeni. Am trecut pe la Cassie. Erau o mulţime de maşini acolo, dar 
Cassie şi Dwight sunt plecaţi să-l caute, ca toţi ceilalţi... 

— A fost găsit, am spus voioasă. 

— L-au găsit? Când? 

— A venit Peter Newbold aseară şi mi-a adus vestea. 

Eram pilită bine când mi-a spus, dar eram foarte sigură că asta îmi spusese. 

— Nu, mami. S-ar fi anunţat la radio. Iar azi-dimineaţă am trecut pe lângă mai multe grupuri plecate în 
căutarea lui. Nu, nu l-au găsit. 

Ar fi trebuit să mă alarmez, dar... nimic. 

— Peter n-ar scorni aşa ceva, am zis. Să fi visat că trecuse pe la mine? Ei, hai să intrăm, am spus. Pac 
o cafea. 



Tess a venit după mine în bucătărie şi, în timp ce umpleam cafetiera, m-a întrebat: 

— Unde sunt celelalte scaune? 

M-am întors şi, spre uimirea mea, lângă masă nu mai erau decât două scaune. De obicei sunt patru. 
Patru scaune vechi, frumoase şi scumpe, cu picioarele de nuiele răsucite şi şezutul de răchită, cumpărate 
de Scott la cine ştie ce târg de antichităţi. Acum nu mai erau decât două. Nici nu ştiam ce să cred. 

Apoi parcă am început să-mi amintesc ceva. 

Dusesem un scaun în pivniţă în seara dinainte. Scaunele de răchită sunt aşa de uşoare că n-a fost mare 
lucru să-l car. Nu aveam pe ce să stau în pivniţă. Dacă stăteam pe unul din scaunele alea tari, nu aveam 
cum să mai adorm întinsă pe jos. Am pus scaunul în colţul meu preferat şi m-am întors în bucătărie să iau 
un tirbuşon când a apărut Peter. Era beat criţă. Nu ştiu de unde venea, dar era limpede că băuse înainte să 
vină la mine. S-a amuzat când l-am invitat să coboare cu mine în pivniţă ca să bem un pic de vin. Şi-a 
adus singur scaunul. 

— Trebuia să repar scaunele. împletitura de răchită s-a cam tocit şi trebuie înlocuită, i-am explicat lui 
Tess în timp ce măsurăm cafeaua cu linguriţa. 

Eram complet liniştită. De obicei, dimineaţa la ora asta, când alcoolul dispărea din organism, 
începeam să simt cuţite de gheaţă în stomac şi puseuri dureroase în frunte. însă acum, mulţumită pastilelor 
pe care mi le dăduse Peter - Zantax ori Zanaz, cam aşa ceva -, eram calmă şi nu simţeam nici o durere. 
Nici chiar veştile derutante despre Jake nu mă afectau aşa cum s-ar fi întâmplat altădată. Ştiam că Jake nu 
păţise nimic. Eram sigură. îmi spusese Peter. 

Tess l-a pus pe Grady jos şi m-am luat după el. S-a învârtit nesigur pe picioare prin bucătărie, a intrat 
în sufragerie şi apoi în camera de zi. 

îi povestisem lui Peter cu o seară înainte cum domnisem pe jos în pivniţă şi fusese de acord că e o idee 
bună. Era aşezat pe un scaun şi eu pe celălalt şi îi zâmbeam. Dragul de Peter Newbold. Eram atât de 
apropiaţi, că picioarele aproape că ni se atingeau. 

Peter înţelegea de ce era nevoie să stăm în pivniţă. Ştia că nu voiam să vină Frank şi să mă vadă bând. 
Nu voiam să-şi bage nimeni nasul în casa şi în viaţa mea, mai ales acum, când erau puşi cu toţii pe căutat 
din cauza dispariţiei lui Jake Dwight. Aveam nevoie să beau ca să mă dreg după noaptea dinainte. Peter 
mă înţelegea. Aveam să mă las din nou de băutură, m-a asigurat el, luând o duşcă bună din sticla pe care 
i-o întinsesem. Nu ne-ammai bătut capul cu paharele. 

— Ce bine îmi pare că te-ai întors, Peter, i-am spus în timp ce desfăcea încă o sticlă de vin. Ştii că eşti 
singura persoană pe care am luat-o aici cu mine? Nu-mi place să beau singură. De asta îmi plăcea aşa de 
mult să beau cu Rebecca. Hopa, n-am făcut bine că am pomenit de Rebecca în faţa ta, Peter. îmi cer 
scuze. 

— N-ai de ce, Hildy, a zis Peter luând sticla pe care i-o întindeam. E în ordine acum. 

— Nu mai spune. Mă bucur foarte tare, Peter! am exclamat. Nu mă puteam împăca cu gândul că voi doi 

vă urâţi. 

» 

— Nu, eu n-am urât-o niciodată, zisese el zâmbind şi luând o gură zdravănă de vin. încă o mai iubesc. 

Ce diferenţă faţă de purtarea de cu o zi înainte! Acum părea într-adevăr fericit. 

— Să ştii că şi mie mi-e dragă, am recunoscut chicotind şi mi-am acoperit gura cu palma. 

— Ştiu, a zis Peter şi mi-a făcut cu ochiul. 

— Crezi că... a moştenit... o avere foarte mare? Crezi că bătrânul J.P. a avut destul mălai cât să ajungă 
şi proge... progenis... cumdracu’ se zice? Cât să ajungă şi generaţiei următoare? 

— Cred că da, însă ea nu vorbea niciodată despre bani. 



— Mda, celor care au bani ca ea, bani moşteniţi, nu le place să vorbească de ei. Sunt fooaaarte stilaţi. 
Fooaaarte sus, deasupra tuturor. Dacă vrei să ştii, totdeauna mi-a fost necaz pe Rebecca fiindcă s-a 
măritat cu un miliardar. De ce să nu-1 lase unei fete sărace, cum sunt eu? 

— Dar tu nu eşti săracă, Hildy Good. Ai strâns ceva şi câştigi bine, doar că pierzi din vedere chestia 
asta. Nu eşti deloc săracă, a încheiat dându-mi sticla înapoi. 

— Şi nici tu n-ai să fii, Petey, după ce am să-ţi vând casa. Ai să fii bogat, bogat. Bogat! 

Peter a ridicat din umeri. 

— Da, cred că Sam şi Elise au să fie bogaţi. 

— Ce tot spui acolo? am zis şi am mai tras o duşcă. Sam şi Elise n-o să te părăsească niciodată. Nu-ţi 
bate capul, o să am eu grijă să nu afle niciodată. Şi am să stau cu ochii pe Rebecca. Da’ despre ce 
trăncănim noi acum? Bietul Jake. Bietul Jake Dwight. Ce s-a întâmplat cu Jake, Peter? Şi ce-o să facă 
Patch şi Cassie? 

— Jake e bine, spusese Peter şi părea uimit că nu auzisem ştirea la radio. 

— Cum? am sărit eu. A fost găsit? Unde e? L-au dus acasă? 

— Va fi acasă în scurtă vreme, a zis Peter zâmbind. 

De bucurie mi-au dat lacrimile. 

— Peter, am crezut... am avut un mic accident azi-noapte şi mă gândeam că poate l-am lovit cu 
maşina... 

Ţin minte că mă uitam spre scaunul lui, dar nu stătea nimeni acolo. Trebuie că plecase, însă nu-mi 
aminteam să-l fi auzit luându-şi rămas-bun. Eram beată, şi când sunt beată timpul îmi joacă feste. Mi se 
întâmplă să uit mici fragmente de timp. Am dus sticla la gură, după care m-am aplecat şi am mângâiat 
fetele care erau întinse la picioarele mele. Scumpele mele. însoţitoarele mele. Iar Jake era teafăr şi 
nevătămat. 

Jake era teafăr. 

Când Tess a revenit în bucătărie, i-am repetat ce-mi spusese doctorul Newbold. 

— Când l-ai văzut? m-a întrebat. 

— Aseară. A trecut pe aici. Poate că oamenii cu care ai stat tu de vorbă nu auziseră că Jake a fost găsit. 

— Nu, mamă, ţi-am spus doar. Am auzit azi-dimineaţă la ştiri. Hai să vedem ce se întâmplă. Toate 
echipele de căutare... toţi organizatorii sunt adunaţi pe pajişte. Hai să luăm cafeaua cu noi. Vreau să dau 
şi eu o mână de ajutor. 

— Bine, am încuviinţat, dar, în timp ce ea turna cafeaua, am dat o fugă în pivniţă. 

Să nu fi fost un vis de-al meu. Ba nu, în pivniţă erau două scaune şi, alături, trei sticle de vin, goale. 
Am urcat scara în vârful picioarelor şi am închis uşa cât am putut de încet. 



Douăzeci 


Dacă ai fi trecut pe lângă pajiştea din Wendover în dimineaţa aceea caldă de primăvară, ai fi zis că eşti 
la o sărbătoare populară. Pajiştea mişuna de lume - bătrâni, tineri, copii mici. Unde întorceai privirea 
vedeai baloane. Fiecare avea în mână un balon viu colorat. Biserica Congregaţională devenise cartierul 
general al operaţiunii de căutare. Poliţistul Sprenger era în capul scărilor şi dădea instrucţiuni prin 
megafon. Le-a mulţumit tuturor celor care veniseră să dea o mână de ajutor şi i-a rugat să bage în 
memoria telefonului numărul lui de mobil, ca să poată lua legătura cu el imediat ce aveau vreo ştire 
despre Jake. Câţiva oameni împărţeau fluturaşi cu fotografia lui Jake. Sharon Rice mi-a dat şi mie una. 
Am privit-o îngrozită. Era o fotografie de-a lui Jake când era mai mic. Privea drept spre aparat. 
Dedesubt, cu litere groase, de tipar, era scris: 

DACĂ ÎL GĂSIŢI PE JAKE, NU ÎNCERCAŢI SĂ-L ATINGEŢI. JAKE SE SPERIE DACĂ ÎL 

ATING OAMENI PE CARE NU ÎI CUNOAŞTE. VĂ RUGĂM SĂ-I SPUNEŢI PE NUME PE UN 

TON CALM ŞI SĂ SUNAŢI IMEDIAT LA 911. 

Nu mai înţelegeam nimic. Sigur, era posibil ca Peter să se fi înşelat, mai ales că era beat, dar îmi 
băgase în cap ideea - ba nu, mai mult chiar, mă convinsese - că Jake este teafăr. 

Lou, soţul lui Sharon Rice, pusese o masă pe pajişte, aproape de biserică, şi împărţea apă voluntarilor. 
John Althorp, proprietarul magazinului de jucării Hickory Stick, venise cu o butelie cu heliu şi umfla 
baloane colorate. Le oferea oamenilor cu un gest graţios şi un zâmbet, ceea ce sporea atmosfera 
nepotrivit de festivă, pe care n-o stricau decât poliţistul Sprenger, fluturaşii cu poza lui Jake şi câinii de 
salvare. Străbăteam alături de Tess acest amestec ciudat de veselie şi tristeţe pe care îl percepeam ca 
printr-o ceaţă, când am simţit că mă apucă cineva de mână. Am simţit că-mi stă inima în loc de spaimă. 

— Hildy? 

Era Mamie Lang. Zeci de baloane îi pluteau deasupra capului, iar ea se căznea să desfacă sforile care i 
se înfăşuraseră pe încheietura mâinii. 

— Ce-i cu baloanele astea? a întrebat Tess. 

— îi plac lui Jake, a răspuns Mamie şi ne-a dat fiecăreia câte unul. 

Grady a început să râdă şi să bată din palme, cu ochii la balon. Lui Tess i s-au umplut ochii de lacrimi. 

— Scumpa mea, vei să-l laşi pe Grady aici, cu mine şi cu Mamie, şi să te duci să cauţi împreună cu 
ceilalţi? am întrebat-o şi am mângâiat-o cu dragoste pe braţ. 

— Nu, a zis. Vreau să-l ştiu lângă mine. Hai tu cu mine, mamă. Hai să mergem împreună. Nu prea pari 
a fi în apele tale. Mersul pe jos o să-ţi facă bine. 

Am şovăit. M-a cuprins din nou neliniştea. Parcă nu mai eram aşa de convinsă că Jake e teafăr. Aveam 
nevoie să iau încă o pastilă. Poate că aş reuşi să scot una pe furiş din geantă în timp ce mergeam. 

— Bine, am zis în cele din urmă. 

Lui Tess i-a venit ideea să mergem să căutăm în zona protejată pentru păsări din spatele colinei cu 
vechiul cimitir. Era aproape de casa soţilor Dwight şi, cu toate că nu exista o cărare care să ducă acolo 
prin pădure, de la casa lor, Tess şi-a făcut socoteala că Jake probabil n-ar fi mers pe cărare. Mai degrabă 
şi-ar fi croit singur drum. în timp ce ne îndreptam spre locul acela mă uitam la marginea drumului şi m-am 
îngrozit de câte şanţuri pline de bălării am văzut. 

Am parcat pe marginea drumului şi am ajutat-o pe Tess să-l pună pe Grady în scaunul special pe care îl 
putea duce în spate. La început s-a împotrivit, fiindcă ar fi vrut să meargă pe jos, dar i-am distras atenţia 



arătându-i balonul, iar după ce am pornit i-a plăcut cum arată lumea privită de sus, pe deasupra umerilor 
lui Tess, aşa că s-a apucat s-o plesnească peste cap de încântare. 

— Ce idee grozavă, hamurile astea de spate, am zis în timp ce ne îndreptam spre poteca umbroasă care 
se afunda în pădure. Ce bine ar fi fost să am şi eu aşa ceva când eraţi voi mici. 

— Cred că existau şi pe atunci, a zis Tess. 

Mergea înainte cu paşi mari şi ocolea crengile mai joase ca să nu-1 zgârie pe Grady pe faţă. 

— Zău? Chiar că nu-mi aduc aminte. 

Tess a chicotit. 

— Nu cred că ai căutat. 

Veşnicul of al lui Tess. Că nu petrecusem destulă vreme cu ele când erau mici. Dar eu lucram Trebuia 
să plătească cineva facturile. O chestiune elementară care totuşi nu pătrundea în mintea fetelor, care nu 
aveau decât amintiri amare despre copilărie. 

— Mi-ar fi plăcut să am şi eu unul. Să te iau la plimbare când erai bebeluş. 

— Chiar aşa? a făcut Tess. Fii atentă unde pui piciorul, mamă. Sunt pietre, să nu aluneci. 

Am luat-o în jos, spre iazul Hodge’s Pond, care se afla chiar în mijlocul zonei protejate. 

— Tess, am zis. Mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp cu voi când eraţi mici, însă am fost nevoită să 
muncesc. Tatăl vostru nu făcea bani din antichităţi. De fapt, a lucrat în pierdere mai tot timpul. 

— Ştiu, mamă. Ce rost are să porneşti discuţia asta? 

— De la tine a pornit, când ai spus ce-ai spus despre hamul pentru copil. 

Acum trebuia să fim atente, fiindcă ajunseserăm la o porţiune abruptă. Tess cobora într-o parte, iar eu 
ţineam de scăunelul lui Grady din spate, în caz că Tess aluneca. 

Tess a zis după câteva minute: 

— Nu ajungea că lucrai toată ziua. Mai erai plecată şi seara, destul de mult. 

— Pe vremea aia trebuia să-i scoţi pe clienţi la restaurant, Tess. 

— Ştiu, dar chiar şi în serile când stăteai acasă erai făcută. Chiar şi înainte de cină. 

— Poftim? am sărit în sus. Nu m-am apucat serios de băutură decât după ce a plecat tatăl vostru. 

— Of, bine, crezi ce vrei, s-a bosumflat Tess. 

Tocmai atunci s-a împiedicat, s-a prins cu mâna de un copac, iar eu l-am apucat pe Grady de un picior 
până când Tess şi-a recăpătat echilibrul. Aproape că ajunseserăm la poalele dealului, dar ne-am oprit să 
ne tragem sufletul. Grady o plesnea pe maică-sa în cap. 

— Mergi, mami, mergi! ţipa cât îl ţinea gura. 

Ne-am pus amândouă pe râs. Tess s-a întors spre mine. 

— îmi pare rău, mamă. Nu pot să cred că tot mai ţin în mine râca chiar şi acum, când te-ai lăsat de 
băutură. Ar trebui să mă duc la o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. Iartă-mă, a zis Tess şi m-a strâns în 

braţe. 

» 

Am strâns-o şi eu în braţe. 

— Sunt mândră de tine, mamă, a mai zis. 

Am pornit prin pădurea tăcută. Poteca era cufundată într-o umbră deasă, o binecuvântare. Ştiam că în 
scurtă vreme aveam să dăm de pajiştea din jurul iazului şi acolo va fi soare din nou. Mi-ar fi plăcut să 
mai rămân un pic în umbra protectoare a bătrânilor stejari şi a brazilor. Doar atât cât să-mi pun ideile în 
ordine. Câteva minute, doar cât să nu-mi mai tremure mâinile aşa de tare. 



Douăzeci şi unu 


în cei cincizeci de ani de cât trăiesc în Wendover mulţi s-au înecat în ocean. Ceva mai sus de North 

j 

Beach ajunge un curent nemaipomenit de puternic care te trage în larg, şi au fost destui cei care n-au mai 
putut ajunge la mal. Acum câţiva ani, după ce s-a înecat un tip din Boston, cei de la paza de coastă au pus 
pe plajă un panou cu indicaţii despre ce să faci şi să nu faci dacă te prinde acest curent. în nici un caz nu 
trebuie să înoţi spre ţărm, însă tocmai asta îţi vine să faci. Plaja e doar la câţiva metri, dar, cu cât te zbaţi 
mai mult să ajungi la ea, cu atât mai tare de suge curentul şi te trage spre larg. 

Dacă eşti prins într-un astfel de curent, trebuie să înoţi paralel cu ţărmul. Asta trebuie să faci: să îţi ţii 
firea şi să înoţi paralel cu ţărmul. în felul ăsta poţi ieşi. Numai că majoritatea oamenilor - mai ales copiii 
- de îndată ce simt că nu mai stăpânesc situaţia, că marea îi trage neîndurătoare spre larg, să sperie, se 
apucă să dea nebuneşte din mâini şi picioare şi în scurtă vreme încep să înghită apă, iar când apa le intră 
în stomac şi în plămâni s-a terminat. 

Am auzit că moartea prin înec nu doare, că atunci când în plămâni intră mai multă apă decât aer te 
apucă un fel de euforie, panica dispare şi corpul se lasă în voia apei. 

Acum ceva vreme Tess mi-a arătat pe YouTube un filmuleţ cu o femeie care fusese cât pe ce să se 
înece. Intenţia ei fusese să mă liniştească, să nu mă sperii de astfel de lucruri. Femeia de pe YouTube 
povestea cum fusese luată de pe o stâncă de un val rătăcit şi, cum marea era agitată, nu reuşise să se 
întoarcă la ţărm Până la urmă s-a scufundat, ţinându-şi respiraţia cât de mult a putut. Apoi tras apă în 
plămâni. 

A descris senzaţia resimţită ca fiind „minunată“. Văzuse o frumoasă lumină albastră. Se cufundase într- 
o simfonie. Timpul numai exista. 

Apoi a fost salvată. 

Trupul unui înecat se duce mai întâi la fund, după care, odată ce începe descompunerea, se ridică la 
suprafaţă, din cauza gazelor produse de bacterii. Am mai auzit că trupul se cufundă din nou şi iar se 
ridică şi că, numai după ce s-a ridicat la suprafaţă a treia oară, coboară definitiv pe fundul oceanului. De 
fapt, cred că sunt doar poveşti, de-alea de le spun babele. Cred că mie mi-a spus vărul meu, Eddie, când 
eram copil, însă poate că încurcase povestea cu învierea lui Isus. 

Cine ştie? 

Trupul care plutea în portul Wendover marţi dimineaţa, după Ziua Eroilor, a fost găsit, din nefericire, 
de doi băieţi din oraş, fraţii Hastings: Connor, de 13 ani, şi Luke, de 14. Toţi cei din familia Hastings 
ştiau să navigheze. Tatăl băieţilor participa la cursa anuală a oraşului Wendover şi toţi cei patru copii 
ştiau să manevreze o barcă cu pânze. în dimineaţa aia băieţii aveau de gând să iasă pe mare pe lângă Peg 
Sweeney’s Rock, cu toate că tatăl lor le spusese să nu iasă din port. 

Stânca nu e chiar afară din port, şi-au zis băieţii, şi acolo puteai oricând să prinzi un vânt bun. Aşa că 
ridicaseră pânzele bărcii de curse şi plecaseră. Vbrbeau tare, ca să acopere plesnetul velelor şi vuietul 
vântului. Se bucurau deja că aveau să facă o plimbare pe cinste. Când au ajuns aproape de Peg Sweeney’s 
Rock, au tăcut, aşteptând, aşa cum fac toţi copiii, să audă vaietele bietei fete. Au mers ceva mai departe, 
spre gura portului. Aveau vânt prielnic şi voiau să mai profite un pic de el. S-au lăsat tare pe spate când 
barca s-a înclinat, strigând şi dându-şi aere de mari navigatori. Zburau pe apă. Au făcut slalom printre 
balizele colorate care marcau capcanele pentru homari şi au îndreptat prova spre Singer’s Island. Vbiau 
să mai meargă puţin, doar puţin, şi apoi să se întoarcă. 

Deodată, chiar în faţa lor, au văzut ceva ce părea a fi un sac de plastic umflat plutind pe apă. Când s-au 



apropiat, şi-au dat seama că erau umerii şi spatele unui om care plutea pe apă cu faţa în jos. Au trecut 
chiar pe alături, gâfâind şi înjurând. Au uitat de vânt, iar când curentul a împins cadavrul, izbindu-1 de 
pupă, s-au pus pe ţipat şi au fost cât pe ce să răstoarne barca luptându-se s-o întoarcă şi să se îndrepte 
spre port. 

Luke, băiatul mai mic, a izbucnit în plâns, cu toate că, atunci când fratele mai mare, Connor, povestea 
întâmplarea, n-a vrut să recunoască. Nici unul din ei n-a pomenit numele lui Jake Dwight atunci, dar 
amândoi s-au gândit la el. S-au întors în port. Connor abia ţinea cârma, atât de tare îi tremurau mâinile. 
Au văzut în faţa lor o barcă de pescuit homari ieşind din port. Era barca lui Manny Briggs. Băieţii au 
fluturat disperaţi din vâsle şi Manny a întors barca spre ei. Când a ajuns lângă ei, a tras cu o cange barca 
lor alături de barca lui cu motor. 

Băieţii i-au spus ce văzuseră. Manny şi Joe Sullivan, care venise cu el la pescuit, s-au gândit la acelaşi 
lucru, dar nu voiau să recunoască. 

— Strângeţi pânzele repede şi urcaţi-vă la bord! 

— Pun pariu că era o focă moartă. De câte ori văd o focă moartă, oamenii cred că e un înecat, mormăia 
Manny în timp ce lega cu o parâmă prova bărcuţei băieţilor de pupa bărcii lui, ca să o poată tracta. 

Era aşa de grăbit că, atunci când s-a întins să-l ajute pe băiatul cel mic să se suie la bord, i s-a pus un 
junghi în spate, aşa că a tras o înjurătură şi a strigat la celălalt băiat să sară pe punte fără întârziere. 

— Era un cadavru. Un mort! a strigat Luke, a alergat la prova şi a arătat într-acolo. 

într-adevăr, se vedea ceva cam la cincisprezece metri depărtare şi Manny i-a certat pe băieţi fiindcă 
ieşiseră din radă pe o zi aşa vântoasă. Chiar atunci băieţii au strigat „Uite, acolo!“, arătând spre ceva ce 
pluta pe apă. Lui Manny i s-a strâns inima când a văzut trupul care plutea în voia curentului. Când era el 
copil, o barcă de pescari se scufundase în largul coastelor, în dreptul oraşului Gloucester. Era în barca 
tatălui său atunci când unul dintre leşuri se ridicase de pe fundul mării. N-a putut uita niciodată faţa 
omului. încă îi mai bântuia visele. Acum, când s-au apropiat de cadavru, băieţii au strigat, de data asta 
siguri pe ei fiindcă erau cu nişte adulţi. 

— Uite, acolo. Ce scârbos! a ţipat Luke. 

Manny s-a întors şi a strigat şi el. 

— Tăceţi dracului din gură şi duceţi-vă la pupă. Să nu vă uitaţi încoace! N-am chef să vedeţi porcăria 
asta, m-ati înţeles? 

— Da, domnule. Cum spuneţi, a răspuns băieţii şi s-au dus iute în partea din spate a bărcii. 

într-adevăr, era leşul unui om. Manny l-a apucat de braţ. Pielea era umflată ca un burete, dar braţul era 

ţeapăn, rece ca gheaţa. Se vedea că trupul plutea în apă de ceva vreme. Manny a băgat de seamă că 
braţele şi picioarele atârnau în apă sub corp, ca un fel de greutăţi care îl ţineau cu faţa în jos. 

Fără să scoată un cuvânt, Joe i-a aruncat lui Manny un colac de frânghie şi a luat radioul ca să anunţe 
poliţia portuară. Manny a luat o prăjină şi a tras cadavrul lângă barcă. A izbutit să prindă într-un fel de laţ 
întâi pieptul, apoi umerii, fără să întoarcă mortul cu faţa în sus. „Ca să nu-1 vadă copiii“, a explicat mai 
târziu. însă, după cum i-a mărturisit lui Frank după ceva vreme, adevărul era că el n-ar fi suportat să 
întoarcă trupul şi să-i vadă faţa. Ştia prea bine ce lacomi sunt peştii prădători şi băgase de seamă că 
mortului îi lipseau deja câteva degete de la mâini şi picioare. Aşa că a stat aplecat peste parapet şi, cu 
toate că durerea din spate îi tăia răsuflarea, a ţinut corpul cu laţul de frânghie, mişcând mâinile întocmai 
ca un păpuşar care mânuia o marionetă de mărimea unui om în faţa unui public aflat în adâncuri. 

Rebecca McAllister nu luase parte la căutarea lui Jake Dwight în acel weekend de după Ziua Eroilor. 
Nu că n-ar fi vrut să ajute; pur şi simplu nu ştia că băiatul dispăruse. Rebecca nu era legată de oraş şi de 



locuitorii lui aşa cum eram noi, oamenii locului. Nu comunica mereu cu celelalte mame şi nu urmărea 
niciodată ştirile de dimineaţă. în lunea aceea se întorsese foarte devreme de la Nantucket. Băieţii mai 
stăteau o zi acolo cu Brian, însă Rebecca inventase un pretext ca să se întoarcă la Wendover şi venise 
singură cu maşina. Ţinea neapărat să vorbească cu Peter. 

Plecase din Cape înainte să se lumineze de ziuă şi ajunsese în Wendover pe la nouă. Venise pe nişte 
drumuri lăturalnice şi îşi închipuise că grupurile de oameni care mergeau pe marginea drumului făceau 
curăţenia de primăvară - primăria organiza aşa ceva în fiecare primăvară. Nu dormise toată noaptea şi 
acum, că ajunsese acasă, voia s-o aibă pe Betty lângă ea. 

Când a intrat în grajd, iapa cenuşie a ridicat capul din fân, a împuns-o cu botul când a intrat în iesle şi 
s-a apucat iar să mestece liniştită fânul. Rebecca s-a sprijinit de ea, cu un braţ pe greabăn şi celălalt pe 
după gâtul vânjos şi şi-a afundat obrajii plini de lacrimi în coama ei. Minunatul miros de mosc al iepei n- 
a avut darul s-o umple de bucurie, ca de obicei, ci mai degrabă de tristeţe şi dor. Peter avea de gând să-i 
strice bucuria vieţii. De fapt, i-o şi stricase. Nici măcar lângă draga ei Betty nu mai simţea nici o bucurie. 

Când Betty a terminat fânul, Rebecca a ţesălat repede, i-a pus căpăstrul şi a scos-o din padoc pe alee. 
A tras-o până la gard, s-a urcat pe o stinghie ca să poată trece piciorul peste spatele lat al iepei şi au 
pornit-o la drum 

Au mers până la Wendover Rise. Aproape de vârf drumul e foarte abrupt, aşa că Rebecca s-a lăsat pe 
spate ca s-o ajute pe Betty să-şi ţină echilibrul pe picioarele dinapoi. Iapa urca voioasă, sigură pe ea. Era 
drumul spre plajă şi ştia că în scurtă vreme se va bălăci în apa înviorătoare. 

La poalele dealului se întind o mică pădure şi un teren mlăştinos numit Steer Swamp. Tot acolo e o 
cărare care duce la plaja lui Hart. Rebecca o tăia întotdeauna pe lângă mlaştină ca să evite drumul 
năpădit de tufişuri, iar în dimineaţa aceea Betty a luat-o pe cărare fără să mai fie îndemnată. Ştia singură 
drumul. Rebecca era cu gândul la Peter. Se gândea la cum să-l facă să n-o părăsească. Era cel mai bine, 
şi pentru el, şi pentru ea. Pentru toată lumea. Avusese o scurtă discuţie cu el cu câteva zile înainte şi acum 
nu mai răspundea pe telefonul mobil. Acum, că se gândea mai bine, avusese un ton destul de ameninţător, 
lucru care nu-i stătea în fire. îi tot repeta să se gândească bine la ce face şi cât de disperat este el. 

Ţipase la el: 

— Tu, disperat? Atunci eu ce să mai zic? Nu poţi să mă părăseşti. Nu te las, Peter. Dacă mă laşi, am să 
te spun conducerii de la spitalul cel nou. Ştiu că nu crezi că sunt în stare, dar să ştii că aşa am să fac. 

— Rebecca, gândeşte-te bine la ce faci, o avertizase el din nou. Nu face un pas pe care l-ai putea 
regreta. 

— Şi ce-ai să-mi faci? îl luase ea peste picior. Ai să mă omori? 

Acum îi părea rău că râsese de el. Nu aşa avea să-l facă să se întoarcă la ea. Avea să-l sune de îndată 
ce se întorcea acasă. Dacă se va arăta mai rezonabilă, avea să-l convingă şi pe el să fie mai rezonabil. în 
San Francisco nu se poate locui, e un loc îngrozitor. Avea idee cât plouă acolo? 

Pe neaşteptate, iapa s-a speriat de ceva şi s-a răsucit. Rebecca a fost cât pe ce să cadă pe jos. 

— Hoo, Betty! Ce dracu’... ptrrr! 

Betty sforăia şi se învârtea pe loc. Rebecca, neavând şa şi fiind doar în şort şi tenişi, abia dacă se 
putea ţine pe spatele iepei. A strâns-o bine cu picioarele şi s-a apucat zdravăn cu mâna de coama ei. 

— Ptrrr. Hoo. 

Iapa s-a oprit şi n-a mai mişcat. îşi ţinea răsuflarea, asemenea unei căprioare care a zărit vânătorul, 
nădăjduind că poate, dacă stă absolut nemişcată, acesta n-o s-o vadă. Rebecca îşi ţinea şi ea respiraţia. 
Apoi a auzit un foşnet în tufişuri. Iapa s-a speriat, s-a sucit, s-a ridicat pe picioarele dinapoi şi Rebecca 



nu s-a mai putut ţine în spatele ei. A alunecat însă a reuşit să cadă în picioare şi a ţinut bine de hăţuri 
când iapa s-a ridicat din nou pe picioarele dinapoi şi a vrut să se tragă într-o parte. 

— Betty. Cine-i acolo? Betty, stai a ţipat Rebecca şi atunci a văzut o siluetă întunecată venind înspre ea 
prin ierburile dese din mlaştină. Cine-i acolo? a strigat din nou, înspăimântată. 

A auzit un plescăit, urmat de un fel de vaiet. 

Rebecca s-a dus spre locul de unde venea sunetul, trăgând-o după ea pe Betty, care sforăia speriată. 
Copitele i se afundau în nămol şi la fiecare pas se auzea un plescăit. 

Croindu-şi drum prin ierburile înalte, Rebecca a dat cu ochii de el. Era un băiat. Fiul lui Cassie 
Dwight, Jake. Era murdar şi căuta să se îndepărteze de ea, abia mişcându-şi picioarele prin noroi. Se uita 
speriat peste umăr, făcea câţiva paşi, se împiedica, cădea, se ridica şi tot aşa. 

Băiatul era ud până la piele, zgâriat pe faţă. 

— Jake! l-a strigat dar el se îndepărta tot mai tare. Nu, Jake, întoarce-te. 

Panica din glasul Rebeccăi a molipsit-o şi pe Betty, care a sforăit speriată şi apoi a nechezat cu putere. 
Jake a împietrit acolo unde era, cu spatele la ei. 

Rebecca n-a mai mişcat. Peste mlaştină se lăsase tăcerea. Mie mi-a povestit mai târziu că nu înţelegea 
cum de era aşa linişte. Nu se auzea nici un ciripit de pasăre, nici un orăcăit de broască. Nu se auzea nici 
un zgomot, nici măcar vântul. 

Betty a adulmecat aerul şi, când s-a lămurit că Jake e o fiinţă omenească, nu un urs, ci un copil, a suflat 
tare pe nas, a lăsat capul în jos şi s-a apucat să pască. 

Jake s-a întors şi s-a uitat la iapă. Iarba înaltă avea nişte smocuri lungi care îi gâdilau nasul şi din 
cauza asta Betty scotea un pufăit în timp ce păştea. Rebecca ar fi vrut să-l strige iarăşi pe băiat. Tremura 
tare, buzele îi erau crăpate şi se cojeau. Văzându-1 cât de rău arată i-au dat lacrimile, dar acum, că era cu 
faţa la ea, s-a temut să nu-1 sperie, aşa că a rămas tăcută lângă Betty, cu lacrimile curgându-i pe obraji. 

„Nu, Jake, nu. Să nu fugi. Vino spre mine“, spunea în sinea ei, fără să scoată un sunet. După o vreme 
care i s-a părut foarte lungă, băiatul a pornit spre ea. Ţinea capul puţin aplecat într-o parte şi nu-şi lua 
ochii de la iapă. 

— Botoşel. Vreau Botoşel, spunea. Botoşel, te rog. 

Rebecca a văzut că e în picioarele goale şi s-a gândit că poate vrea pantofi. N-aveam cum să ştie că 
Jake căuta pisica la care ţinea aşa de mult. Mestecând un smoc de iarbă, Betty a ridicat capul, cu urechile 
îndreptate spre băiat, apoi l-a lăsat iar în jos. Jake traversa porţiunea mlăştinoasă, aruncând stropi înjur 
la fiecare pas. Picioarele i se afundau în mâlul rece. „Botoşel“, suspina el. Betty a întins botul spre el ca 
să-l adulmece. Iapa se împăca foarte bine cu băieţii Rebeccăi - doar cu bărbaţii avea ce avea -, aşa că 
Rebecca nu se temea că l-ar putea muşca. Betty a mirosit aerul în jurul băiatului şi tocmai se pregătea să 
mai apuce un smoc de iarbă când Jake a scos un sunet neaşteptat, aşa cum toarce o pisică. Betty a întors 
iar capul spre el şi de data asta a făcut un pas spre băiat, intrigată de sunetul pe care îl făcea. 

Jake a ridicat mâna şi a atins botul iepei. Probabil că, atunci când torcea, vibraţiile i se răspândeau în 
tot corpul şi lui Betty trebuie că-i plăcea să le simtă pe pielea fină din jurul nasului, pentru că a rămas 
nemişcată, cu mâna băiatului pe botul ei. Jake torcea şi zâmbea. 

La un moment dat Rebecca a tras uşor de hăţuri, întorcând capul iepei spre drum. Apoi a întors spatele 
băiatului şi iepei şi a plecat, mergând foarte încet. Cailor nu le place să vină după tine dacă stai cu ochii 
pe ei şi Rebecca s-a gândit că poate şi băiatul simte la fel, aşa că a luat-o agale pe cărare şi calul a venit 
după ea. Când a aruncat o privire peste umăr, a văzut că băiatul ţinea mâna pe botul iepei şi mergea pe 
lângă ea, scoţând acelaşi sunet, asemănător unui tors de pisică, doar că mult mai puternic. Rebecca îşi 



făcea griji că Betty s-ar putea să calce cu copitele potcovite pe picioarele goale ale copilului, însă Betty 
ţinea capul puţin întors spre băiat şi îl împingea uşor în lături, doar atât cât să nu-1 calce pe picioare. îi 
plăcea cum vibra mâna lui Jake şi îi plăcea să simtă lângă ea o fiinţă mică, o creatură neajutorată care se 
ţinea după ea. Şi-a amintit nedesluşit cum a născut şi a alăptat şi a cuprins-o un fel de bucurie. Sunt şi eu 
mamă, şi ştiu cum trebuie să se fi simţit. îmi închipui cum simţea furnicături prin uger când împungea cu 

botul în mânută băiatului. 

» 

Poteca era plină de pietroaie şi rădăcini groase, aşa că erau nevoiţi să meargă încet. Rebecca se 
străduia să ocolească locurile mai accidentate, cu gândul la picioarele băiatului, învineţite şi pline de 
sânge. în cele din urmă au ajuns la şosea. Rebecca a dus iapa şi pe Jake pe marginea drumului şi se 
întreba cum să facă să urce panta abruptă până la casa ei. Tocmai atunci o camionetă a oprit lângă ea. Era 
Frank. A pus o frână de-au scrâşnit roţile, iar Jake a început pe dată să dea din mâini şi să imite 
scrâşnetul roţilor. Betty s-a speriat şi a sărit într-o parte. 

— Nu, Betty! a zis Rebecca. 

Frank a sărit jos şi a pornit spre ei, iar Betty şi-a dat urechile pe spate. S-a întors pe jumătate cu 
spatele spre Frank şi a ridicat ameninţător unul din picioarele din spate. 

— Frank, nu te apropia! l-a avertizat Rebecca. 

Jake se întorcea spre pădure, fluturând din mâini şi scoţând un sunet asemănător cu scrâşnetul roţilor. 

O clipă au rămas cu toţii nemişcaţi, apoi Betty a plecat capul şi s-a apucat să pască iarba grasă de pe 
marginea drumului. Rebecca s-a apucat să pufnească, întocmai cum făcuse iapa şi Jake s-a oprit imediat, 
cu ochii la iapă. Apoi s-a apucat iarăşi să toarcă. S-a întors şchiopătând spre ea şi atunci Frankie a 
strigat: 

— Ai grijă la iapă! 

Rebecca l-a liniştit: 

— N-ai grijă, n-o să-i facă nimic. Poţi s-o suni pe maică-sa, Frank? Poţi s-o suni pe Cassie şi să-i spui 
că suntem aici? (Obrajii îi erau scăldaţi de lacrimi.) Are nevoie de mama lui. Sun-o, Frank! 

Frank nu are mobil, dar avea radioul în maşină şi l-a sunat pe Sleepy Haskell, care era împreună cu 
soţii Dwight. 

— F-am găsit pe Jake. E teafăr. Suntem la poalele dealului, chiar lângă poteca dinspre mlaştină. Fără 
girofaruri şi sirene, Sleepy. Altcineva să nu mai vină. Doar tu şi Cassie, Sleepy. în linişte, a zis Frank, 
ştiind că toţi cei care auzeau apelul său aveau să îi dea ascultare. 

Când Sleepy a sosit, însoţit de Cassie şi Patch, Jake s-a repezit în braţele mamei lui. Patch şi Cassie, 
fără să-şi poată stăpâni lacrimile, au copleşit-o pe Rebecca cu mulţumiri după ce ea le-a povestit pe scurt 
cum îl găsiseră, ea şi iapa. După asta s-au urcat cu copilul în maşina poliţiei şi l-au dus în grabă la 
doctor. 

Frankie a rămas cu Rebecca. Nici unul n-a mai spus nimic. Rebecca se căznea să se aburce pe spinarea 
goală a iepei. Era leoarcă de sudoare şi dădea din mâini ca să alunge muştele nesuferite care se 
adunaseră roi în jurul ei şi al iepei. Plângea şi drăcuia, încercând să tragă iapa lângă un bolovan mare, 
însă Betty se dădea într-o parte înainte ca ea să se poată urca. 

Frank s-a apropiat ca s-o ajute, dar Rebecca n-a vrut să-l lase: 

— Ai grijă, Frank, o să te lovească cu picioarele. 

Frank a mârâit: 

— Ia fii cuminte, fetiţo, fii cuminte, şşş, fără să ia în seamă că lăsase urechile pe spate şi tropăia din 
picioare. 



S-a dus lângă Rebecca şi-a împletit degetele ca ea să poată pune piciorul pe palmele lui şi să se urce 
pe cal. Apoi Rebecca a întors-o pe Betty şi au luat-o în sus, spre vechea casă Barlow din vârful dealului. 



Douăzeci şi doi 


După ce ne-am întors la birou, Tess şi cu mine ne-am dat seama, chiar înainte să parcăm maşina, că 
Jake fusese găsit. încă mai erau mulţi oameni pe pajiştea oraşului, dar acum se îmbrăţişau, îşi ştergeau 
lacrimile şi zâmbeau. Când am ajuns acolo, am auzit şi vestea. îl găsise doamna McAllister, ni s-a spus. 
Oamenii creaseră deja, împreună şi inconştient, o poveste a salvării lui Jake, aşa cum se întâmplă adesea 
în atari situaţii. Auziseră doar câteva lucruri despre cum fusese salvat - ceva despre Rebecca McAllister, 
despre cal şi despre băiat - şi adăugaseră amănunte de la ei, puseseră carne pe acest schelet şi 
compuseseră o poveste care părea adevărată. Rebecca plecase singură pe cal în căutarea băiatului. îi 
luase urma prin mlaştină. Când îl găsise dormea. L-a trezit şi a reuşit să-l urce pe cal. Apoi s-a urcat şi ea 
lângă el şi au ieşit la drum, unde Frank şi Sleepy au dat de ei. Erau câteva lucruri pe care nu le 
înţelegeam, dar ce importanţă avea? Jake fusese găsit şi era teafăr. 

Tess s-a bucurat să dea peste nişte vechi prieteni şi să pălăvrăgească cu ei. îl lăsase pe Grady jos şi 
acum alerga de colo-colo, hârjonindu-se cu alt băieţel şi râzând fără oprire. Eu eram terminată de 
oboseală şi, pe deasupra, efectul pastilei lui Peter se cam dusese. Trebuia să mai iau una ori, şi mai bine, 
să beau un pahar de vin. Doar unul. I-am spus lui Tess că plec acasă fiindcă aveam ceva treabă. 

— Ce-ar fi s-o rogi pe una din prietene să te lase acasă la mine ceva mai încolo, ca să-ţi iei maşina? i- 
am propus. 

— Nu, trebuie să ajung acasă şi să pregătesc masa, a răspuns şi, după ce şi-a luat la revedere de la 
prieteni, l-a urcat pe Grady în maşină. 

O jumătate de oră mai târziu eram pe aleea din curte, făcându-le semn cu mâna lui Tess şi Grady, care 
plecau. N-am aşteptat să dea colţul că am şi băgat în gură una dintre pastilele date de Peter. Şi, mă rog, de 
ce nu o pastilă şi un pahar de vin? Doar era o noapte de sărbătoare, de ce să nu mă simt şi eu bine? 

Noroc că luasem pastila, pentru că nici n-a trecut un ceas şi Frank a venit să-mi spună de Peter. Când 
am auzit camioneta intrând pe alee, mi-am închipuit că venise să-şi ceară scuze. Pastila şi paharul de vin 
îmi înmuiaseră inima, aşa că i-am zâmbit când s-a apropiat, ba chiar l-am şi strâns în braţe. 

— Slavă Domnului că Jake n-a păţit nimic, am zis. 

— Hai înăuntru, Hil, m-a îndemnat Frank. 

Manny îl sunase pe Frank de cum ajunsese la ţărm şi îi spusese cum scosese trupul lui Peter din mare. 
Frank a vrut să aflu vestea de la el, înainte s-o aud la ştiri. 

— Probabil că a ieşit să facă o baie şi a fost prins de curent. La North Beach e un curent afurisit, care 
l-a tras în larg, a zis Frank, cu toate că amândoi ne dădeam seama că Peter, care se născuse şi copilărise 
în Wendover, ştia cum să scape din curent, lăsându-se dus de el, ţinându-şi firea şi stăpânindu-şi pornirea 
de a se lupta cu apa. 

— Au reuşit să-l reanimeze? am strigat. E bine? 

— Nu, Hil. Medicul legist a zis că e mort de mai bine de douăzeci şi patru de ore. 

— Ei, atunci se înşală. Peter a fost aici aseară. Cu mine. 

— Când? 

— A trecut pe aici... nu mai ştiu... trebuie că era miezul nopţii. Poate chiar mai târziu. \bia să vadă ce 
mai fac, am zis; nu i-am pomenit de pivniţă şi de băutură. 

— Ba nu, Hildy, maşina lui e parcată la North Beach de ieri- dimineaţă. Sleepy mi-a zis că i-ar fi pus 
un aviz de amendă la ştergător, cu toate că ştia că e maşina lui Newbold, însă era prea prins cu căutarea 
lui Jake. Nu înţelegea ce-i venise lui Peter de parcase acolo. A văzut maşina de mai multe ori ieri, când a 



trecut încoace şi-ncolo. Azi-dimineaţă tot acolo era. Era tot acolo, după ce l-au găsit. 

— Nu se poate. O fi venit cu maşina altcuiva azi-noapte. Cine ştie cum a fost. 

Frank mă privea atent. Nici unul din noi nu mai ştia ce să spună. 

— A fost aici, am zis şi mi-au dat lacrimile. 

Frank m-a tras lângă el şi l-am luat în braţe. 

— Avea hainele în maşină, Hildy. Aceleaşi haine pe care le purta ieri-dimineaţă când a plecat de aici. 
Oamenii i-au văzut maşina în parcare ieri, la puţin timp după ce a plecat de aici. Trebuie că s-a dus direct 
pe plajă. A intrat în apă în boxeri. Poate că nu ştie curentul de acolo la fel de bine cum îl ştie pe cel de pe 
bucata lui de ţărm. Umblă vorba că s-ar fi sinucis, dar eu i-am lămurit. Curentul de la North Beach e al 
dracului de puternic. Poţi să fii şi campion olimpic şi tot n-ai scăpa. 

— A fost aici aseară, am repetat. 

— Eşti prea obosită, Hildy. Cred că ai visat doar că l-ai văzut. 

Când fusesem la Hazelden, era acolo un doctor, Will. Da, într-adevăr, le spuneam doctorilor pe numele 
mic, dar puneam „doctor“ înainte, ca să le menajăm orgoliul. Doctorul Will ne făcea „educaţie". Ne 
spunea că pierderile de memorie nu erau normale, că dorinţa de alcool la o oră anume din zi era dovada 
că acea persoană e alcoolică. Ne spunea tot felul de lucruri care mă călcau pe nervi, fiindcă le simţisem 
pe toate pe pielea mea, cu toate că nu eram alcoolică. Nici n-ai crede ce tâmpenii îţi bagă în cap în 
clinicile astea. Ne mai vorbise de un fel de psihoză alcoolică. Se pare că unii alcoolici încep să aibă 
halucinaţii în faza finală a „bolii"; îmi păruse bine să aud, pentru că eu nu păţisem niciodată aşa ceva. 
Acum, stând acolo cu Frankie, mi-am amintit fără voia mea cuvintele doctorului. Să-mi fi închipuit doar 
că Peter fusese cu mine în pivniţă? Nu fusese un vis, de vreme ce cărasem scaunele în bucătărie imediat 
ce Tess plecase. Dar Peter, oare fusese cu adevărat acolo? 

în noaptea aia Frank a rămas cu mine. Nu mai suportam să stau singură. N-am vorbit propriu-zis de 
asta, am stat doar şi am băut vin - nu prea mult, dar nici prea puţin - şi din când în când spuneam cu glas 
tare ce credeam că am fi făcut dacă am fi ştiut că Peter plănuia ceva dramatic. 

— N-a plănuit nimic, îl tot corectam pe Frank ori de câte ori venea vorba de asta. A fost un accident. 

— Mă rog, cel puţin n-a suferit, zisese Frank după oarece chibzuială, umplându-şi paharul. Apa e încă 
prea rece ca să faci baie. E atât de rece, că în scurtă vreme n-ai mai şti ce-i cu tine. întâi te lasă mintea, 
fiindcă sângele se duce la organe, să le protejeze, ştii cume... 

— Da, răspunsesem când Frank îmi întinsese sticla de vin. S-a dus să facă o baie şi apa rece l-a 
ameţit. Crezi - am zis după o tăcere - că ce-am văzut eu aseară era... stafia lui? 

— Hai, Hildy, fii serioasă! De unde până unde stafie? Ai visat. 

— Mătuşa mea îmi spunea că o vizitau... ştii tu... spiritele. Spiritele unora care muriseră de puţină 
vreme. 

— Tuşa Peg, aia scrântită? a făcut Frank. Hai, Hildy, las-o baltă! 

în noaptea aia Frank a dormit în camera lui Emily, apoi câtva timp n-a mai venit pe la mine. Mai aveam 
destule pastile cât să mă ţină trează câteva zile, să mă ajute s-o las mai moale cu băutura, să ajung cam 
aşa cum eram înainte să mă las. Mi-am dat seama că e mai sănătos să bei cu măsură decât să te laşi de tot 
şi pe urmă s-o iei razna, cum mi se întâmplase mie. Secretul era măsura. 

Numai că îmi era greu să mă uit la Frank în lumina rece a treziei şi îmi închipui că şi lui îi venea greu 
să mă privească, fiindcă, aşa cum v-am zis, o vreme s-a ţinut departe. îi mulţumisem pentru că îmi 
reparase maşina, însă el ştia că mă simt jignită. Pentru că el crezuse că l-aş fi putut omorî pe Jake. Pentru 
că mă făcuse beţivă şi sugativă. Pentru tot ce-mi spusese. Şi nici nu-şi ceruse scuze, aşa cum s-ar fi 



cuvenit, acum, când se dovedise că mă învinuise fără nici un temei. 

Ei, dar acum suntem la o vârstă când trebuie să mai şi lăsăm lucrurile să meargă de la sine. în anul care 
a trecut ne obişnuiserăm unul cu altul, aşa că acum ne-am ocolit. Până când, într-o după-amiază, pe la 
sfârşitul lui iunie, am dat nas în nas cu el în Crossing şi l-am întrebat ce mai e nou. 

Toate vechi. 

I-am zis că poate veni la cină dacă vrea. 

A venit. 

Dar n-a fost decât o cină. Nu-mi puteam închipui cum de mă apropiasem fizic de Frankie Getchell. M-a 
bătut gândul să nu scot nimic de băut în acea primă seară, însă mi s-a părut că i-aş face o concesie. Că în 
felul ăsta aş fi recunoscut că avusese dreptate şi că nu mă puteam lipsi de băutură. Ba nu, eram în stare să 
mă abţin. Fără nici o greutate. Şi chiar aveam de gând să i-o dovedesc. Am să mă bucur în fiecare zi de 
vin, dar am să fiu mai grijulie. Măsura. Secretul era măsura. Frankie n-a mai pomenit niciodată de faptul 
că beam. Uneori mi se părea că e atent la cât beau, dar probabil că era doar o părere. Cura de 
dezintoxicare îţi strică toată plăcerea, vă jur. Chiar dacă nu eşti alcoolic, tot restul vieţii ai să te întrebi 
dacă nu cumva ai întrecut măsura. 

Elise Newbold a încercat să retragă casa de pe lista mea de vânzări la scurtă vreme după 
înmormântarea lui Peter. Dintotdeauna voise să i-o dea lui Wendy, dar eu aveam un contract, aşa că n-a 
avut loc de întors, iar eu am vândut casa în câteva săptămâni. 

Am vândut-o unui cuplu din New York. Veneau de mai multe săptămâni să vadă case din zonă. Soţul 
era actor de film. Aveau trei copii mici. Când i-am dus la Wind Point Road, i-am întrebat ce-i adusese la 
Wendover. Soţia mi-a răspuns că dintotdeauna voise să locuiască într-un orăşel din Noua Anglie. Când 
era copil, părinţii se tot mutaseră dintr-un loc în altul, aşa că acum voia ca micuţii ei să crească într-un 
oraş obişnuit, nu în New York sau Hollywood. 

— Vrem să crească într-o comunitate adevărată, unde să poată prinde rădăcini, spusese, ca şi cum ai 
putea prinde rădăcini oriunde. 

M-a întrebat de când locuiam acolo. 

— De când mă ştiu. Şi părinţii mei tot în Wendover au crescut, şi toţi strămoşii mei sunt de prin partea 
locului. Străbunica mea de rangul al optulea a fost Sarah Good, una dintre vrăjitoarele judecate în Salem. 

— Nu se poate. Hai că-i tare! a exclamat actorul. 

— Te pomeneşti că i se spunea „buna gospodină“, a râs soţia. Biata de ea. Nici nu-i de mirare că a 
ajuns vrăjitoare. 

— Da, am râs şi eu. 

Când am oprit lângă casă, amândoi s-au minunat de cât de frumoasă era. 

— Chiar lângă plajă, copii, a zis actorul şi am coborât cu toţii din maşină. 

Copiii au rămas pe plajă, iar noi ne-am dus la uşa din faţă. 

— îmi plac aşa de mult casele vechi! a exclamat soţia după ce am intrat. Simţi istoria locului. 

— Da, e o casă splendidă, am răspuns, făcându-mă că nu aud ecourile care răsunau între pereţii goi, 
râsetele copiilor care se hârjoneau şi se jucau v-aţi ascunselea în camerele reci şi pustii prin care 
treceam rând pe rând. în seara dinainte dădusem o petrecere de una singură şi, de ce să nu recunosc, în 
ultimele săptămâni mi se întâmplase de câteva ori să mi se năzare că aud sau văd fel de fel de lucruri 
când eram mahmură. Fucruri care uneori nu existau. Nervii mei erau de vină. 

— E o casă... bântuită? a întrebat soţia cu răsuflarea tăiată. 

» 

Nu auziseră de sinuciderea lui Peter şi eu nu eram obligată să le spun. Când e vorba de o casă veche, 



oamenii întreabă dacă e bântuită şi uneori e greu să-ţi dai seama ce fel de răspuns ar prefera să 
primească. Unora nici prin gând nu le-ar trece să locuiască într-o casă despre care se spune că e bântuită. 
Alţii chiar speră să găsească o fantomă care să le facă viaţa mai interesantă, ca să aibă despre ce le 
povesti oaspeţilor la cină. Am tresărit auzind întrebarea fiindcă în casă era atâta gălăgie, Allie şi Peter se 
strigau voioşi, dar o fracţiune de secundă, cât am aruncat o privire pe fereastra dormitorului, am văzut o 
altfel de fantomă. Stătea pe plajă, cu un ciobănesc german alături, şi privea spre larg. Inima a început să- 
mi bată cu putere când am văzut-o şi m-am întors să văd dacă o văzuseră şi clienţii mei. Actorul privea 
cu atenţie tavanul, să vadă dacă nu erau scurgeri de apă, iar soţia lui se uita într-un dulap în perete. Când 
am privit din nou pe fereastră, mi-am dat seama că era o grămadă de lemne aruncate de valuri pe mal. 

După moartea lui Peter am mai văzut-o pe Rebecca o singură dată. A trecut pe la biroul meu să stăm de 
vorbă. Se schimbase mult. Era calmă, nu se mai învârtea prin cameră, nu mai privea pe geam să vadă 
dacă nu cumva trecea Peter, nu mai ridica ochii în tavan aşteptându-se să-l zărească acolo. Era stăpână pe 
ea. Găsise un nou terapeut, de data asta o femeie, care o îndemnase să-i mărturisească lui Brian că 
avusese o legătură cu Peter. Ca să-i treacă durerea, îmi spusese Rebecca. Ca s-o ajute să se vindece. Nu 
prea înţeleg cum a ajutat-o, fiindcă, a doua zi după ce i-a mărturisit aventura, Brian i-a trimis hârtiile de 
divorţ şi, pe cât am auzit după aia, Rebecca se mutase acasă la mama ei, în Virginia. Doar că atât ea, cât 
şi Brian au păstrat tăcerea, n-a ieşit nici un scandal despre legătura ei cu Peter Newbold, iar eu, 
bineînţeles, n-am vorbit cu nimeni în afară de Frank. Medicul legist a decretat că moartea lui Peter fusese 
un accident, aşa că Sam şi Elise au primit asigurarea lui de viaţă, care trebuie să fi fost substanţială. 

„Vreau doar să mă asigur că Elise şi Sam n-au să aibă de suferit“, îmi spusese când eram în bucătărie 
în dimineaţa aceea, chiar înainte să iasă din oraş, oraşul nostru, şi să intre în mare. 

„întâi de toate, să nu faci rău“, nu-i aşa? „întâi de toate să nu faci rău“, nu asta jură doctorii? 

N-am iertat-o niciodată pe Rebecca şi nici nu cred c-ams-o iert vreodată. Ea poartă vina pentru 
moartea lui Peter. Peter, care n-a făcut niciodată rău nimănui; care şi-a petrecut ultimele ore din viaţă 
îngrijindu-se de familia lui, de Rebecca, chiar şi de mine, cu pastilele şi cuvintele de mângâiere pe care 
mi le-a spus în dimineaţa aia. Ca un bun doctor ce era, a încheiat cazurile înainte de a se retrage. Peter s- 
a asigurat că nimeni n-o să aibă de suferit după ce el nu va mai fi. 

Nu, n-am s-o iert în veci pe Rebecca, cu toate că Frank pare că nu-i poartă pică. Când o pomeneşte - 
ceea ce se întâmplă foarte rar -, vorbeşte de ea ca de un dezastru natural, inevitabil, un fel de furtună 
distrugătoare care a trecut prin oraşul nostru şi n-a lăsat în urmă decât ruine. 

— Asta a fost în iarna Rebeccăi, spune când se referă la ceva petrecut atunci. A fost pe vremea 
Rebeccăi. 

Cassie Dwight a păstrat legătura cu Rebecca. Mi-a spus că îi scrie din când în când şi îi trimite mereu 
fotografii de-ale lui Jake - la casa unde s-au mutat în Newton, la noua şcoală. Mi-a trimis şi mie de 
curând o fotografie prinsă într-o ramă drăguţă, de sidef. O ţin pe noptieră. în poză, Jake ţine în braţe o 
pisică mare, portocalie, şi zâmbeşte. 

Acum vreo două zile o fată pe nume Elizabeth a admirat fotografia şi m-a întrebat dacă e fiul meu. 
Recunosc, m-am simţit flatată că Elizabeth m-a crezut atât de tânără cât să am un fiu de zece ani, cu toate 
că, la drept vorbind, Elizabeth abia s-a lăsat de amfetamină, n-are decât câţiva dinţi şi nici nu vede prea 
bine. Oricum, întrebarea ei mi-a făcut plăcere. I-am povestit câte ceva despre Jake, despre fiicele mele şi 
despre Grady. 

Elizabeth stă la două camere mai încolo de mine. M-am întors la Hazelden. M-am internat singură, la 
sfârşitul lui august. Nu se întâmplase nimic deosebit. N-am fost prinsă conducând sub influenţa 



alcoolului. Nu l-am scăpat pe Grady din braţe şi nici nu mi-am pus copiii în situaţii jenante. Nu m-am 
întors din cauza a ce-mi spusese Frank despre băutură şi nici fiindcă Tess mă făcuse să mă simt ca ultimul 
om Amintirile mele despre aceste morţi temporare, despre aceste răstigniri, împreună cu multe altele 
prin care trecusem în viaţa mea de alcoolică erau atât de zguduitoare, atât de îmbibate de ruşine şi 
suferinţă, că, seară de seară, după ce Frank pleca, mă grăbeam tot mai tare să cobor în pivniţă. Şi, la 
drept vorbind, unde altundeva m-aş fi putut duce? Ce aş fi putut face? 

Până la urmă m-am întors la Hazelden. Am vândut casa de la Grey’s Point la trei luni după moartea lui 
Peter şi după aia am telefonat. Consilierul care a răspuns la telefon, o beţivă pe nume Fran aflată la 
recuperare, şi-a adus aminte de mine. 

— Ce-i cu tine, Hildy? m-a întrebat. 

— Nimic, am zis. Vreau să mă întorc. 

Dar ceva tot se întâmplase. Un lucru mărunt, cel mai neînsemnat dacă te gândeşti la toată povestea mea. 

Era seara dinainte de semnarea actelor de vânzare a casei de la Grey’s Point. Frankie venise la mine 
fără să mă anunţe. Eu eram în patio şi beam un pic de vin şi am făcut o remarcă răutăcioasă despre felul 
cum arăta. Vine deseori la mine acasă direct de la lucru, acoperit cu noroi şi vopsea, lucru care mă scoate 
din fire. 

— Ai fi putut şi tu să faci un efort, i-am zis. 

Frank m-a invitat să mă urc în camionetă; avea să-mi arate ceva. 

— Ia şi vinul, a adăugat când m-a văzut că şovăi. 

— N-am nevoie de vin, am zis enervată din cauză că părea convins că am într-adevăr nevoie. 

Mi-am pus o pereche de sandale vechi. Noaptea era foarte caldă, aşa că aveam un şort şi un tricou în 
loc de fustă şi bluză, cum purtam de obicei. Credeam că Frankie voia să-mi arate o casă pe care se 
gândea s-o cumpere. 

Era noua ocupaţie pe care şi-o găsise: tranzacţiile imobiliare. Că veni vorba, el a fost cumpărătorul 
anonim al casei Dwight, nu alde Clarkson. A cumpărat-o ca s-o renoveze şi s-o vândă pe un preţ mai bun, 
mi-a spus. Eu n-am aflat decât la ceva vreme după ce soţii Dwight plecaseră. Deocamdată îl lăsase pe 
Skully White să locuiască acolo. Skully era prea bătrân ca să mai poată ridica tomberoanele de gunoi şi 
Frank îl lăsase să stea în casă şi să facă nişte reparaţii în contul chiriei. Cred că Frank înţelesese în cele 
din urmă că e mai înţelept să-şi investească banii câştigaţi decât să-i lase să zacă la bancă (sau sub saltea 
- cine ştie ce făcea Frank cu banii?). Prin urmare, mă bucuram să pot merge cu el să vedem o proprietate. 

M-a dus 1 Getchell’s Cove. Era o seară de vară, la acea oră când apa e nemişcată ca sticla. Soarele 
cobora spre linia orizontului, învăluit nuanţe de roz şi albăstrui care încă ai luminau cerul, ca un omagiu 
adus zilei care se stingea. Frankie a parcat camioneta şi atunci am văzut-o. Era o barcă fundul plat, la fel 
ca bărcuţa mea cu pânze, Sarah Good. Coca roşie, proaspăt vopsită, se odihnea pe nisip. Pânzele, noi şi 
strălucitor de albe, profilate pe cerul întunecat, fuseseră ridicate şi se unduiau leneş în briza călduţă. M- 
am apropiat şi m-am uitat la cârma de lemn, veche şi tocită, şi la banchetele albite de soare. 

Era Sarah Good. încă se mai vedea locul unde Frank reparase o gaură acum nu mai ştiu câţi ani. 

— Unde-ai găsit-o? am întrebat în cele din urmă. 

îmi venea greu să rostesc cuvintele, îmi era greu să înţeleg. 

— Stă de ani de zile la mine în magazie. Tre’ că tatăl tău s-a săturat s-o ţină în curtea din spate şi a dat- 
o la gunoi. Am găsit-o acum mulţi ani, am adus-o acasă. După ceva timp am reparat-o. 

— Vasăzică ai salvat-o fiindcă ştiai că s-ar putea s-o vreau înapoi într-o zi? am întrebat în timp ce 
împingeam amândoi barca spre apă. 



— Ba nu, ştii că nu suport să văd lucruri aruncate la gunoi. Nu aveam nimic în gând, Hil. Pur şi simplu 
nu puteam s-o las acolo. Era în foarte bună stare. 

De felul meu nu sunt nostalgică. Nu-mi place să văd oamenii cum se leagă de obiecte. Nu-mi pasă de 
poveştile de demult şi de lucrurile vechi aşa cum le pasă altora. De aceea chiar nu înţeleg de ce mi s-au 
muiat picioarele când am împins barca în valuri. Era doar o barcă veche, însă atunci când m-am urcat la 
bord am fost nevoită să stau cu faţa spre prova, ca Frankie să nu-mi vadă lacrimile. Am strigat la el să se 
grăbească. 

— O să cadă lumina, am bombănit eu. 

— E lumină destulă, a râs Frank. Avem timp. 

A împins barca câţiva metri, apoi a sărit înăuntru, eu m-am sprijinit de coapsa lui şi am pornit. 

Frankie avusese dreptate să recupereze barca. Era în foarte bună stare. De ce îmi dau lacrimile când 
spun „în foarte bună stare“? Cred că atunci mi-a venit prima oară ideea să mă întorc aici. Dar nu i-am 
spus nimic lui Frank. Mi-am apăsat obrazul ud de coapsa lui o clipă şi, când i-am simţit palma pe frunte, 
am ridicat capul ca să-mi pot lipi buzele de ale lui. Pe urmă mi-am lipit iar obrazul de coapsa lui, 
stânjenită de propriile mele lacrimi, dar în acelaşi timp zâmbitoare. 

Frank a orientat velele până când barca a venit cu prova în vânt şi atunci chiar şi-a luat zborul. Era ora 
de aur. Am mers drept înainte, ieşind din golf spre apele liniştite ale oceanului. Am mers până am văzut 
luminiţele aprinzându-se în casele din Wendover, de-a lungul ţărmului şi pe deal. Când, în cele din urmă, 
Frank a întors-o spre mal, ne-am trezit că nu mai putem înainta pe apa netedă ca oglinda; vântul nu ne mai 
ajuta. Am aşteptat, ştiind că se va schimba. Ne trebuia doar o briză dinspre apus şi dintr-odată ne-am 
trezit că suflă cu putere, umflând pânzele. Rafala de vânt ne-a împins înapoi, peste curenţii neprielnici, pe 
deasupra hăurilor întunecate şi ameninţătoare, prin şirurile de valuri înspumate, până când am ajuns într- 
un sfârşit la liman, pe ţărmul stâncos, dar primitor al Getchell’s Cove. 



Mulţumiri 

5 


Aş dori să-i mulţumesc prietenei şi agentei mele Maria Massie, care a citit acest roman în timp ce-1 
scriam, încurajându-mă şi făcând observaţii critice de nepreţuit. 

Le sunt de asemenea recunoscătoare Brendei Copeland, editorul meu, precum şi minunatei echipe de la 
St Martin’s Press: Laura Chasen, Sally Richardson, George Witte, Meg Drislane, Carol Edwards, Steve 
Snider, Stephanie Hargadon şi Laura Clark. 

Trebuie să le mulţumesc următorilor prieteni şi membri ai familiei, ştiu ei de ce: David Albert, 
Candace Bushnell, Jen Carolan, Marcia DeSanctis, Alice Hoffman, Judy Howe, Heather King, Julie 
Klam, Meg Seminara, Jane Risley, Caria şi Antonio Sersale, Sherrie Westin şi Laura Zigman. 

Şi, fireşte, dragostea şi recunoştinţa mea se îndreaptă către familia mea dragă: Devin, Jack şi Denis 
Leary.