Cathy Lamb — O dorinta de Craciun

FERN MICHAELS ŞI CATHY LAMB 


O DORINŢĂ DE CRĂCIUN 


Traducere: Vera Trocin 


Cuprins 


Fern Michaels Magia sărbătorilor 
capitolul 1 
capitolul 2 
capitolul 3 
capitolul 4 
capitolul 5 
capitolul 6 
capitolul 7 
capitolul 8 
capitolul 9 
capitolul 10 
capitolul 11 
epilog 

Cathy Lamb Un Crăciun fericit 
capitolul 1 
capitolul 2 
capitolul 3 
capitolul 4 
capitolul 5 
capitolul 6 
capitolul 7 
capitolul 8 
capitolul 9 
capitolul 10 
capitolul 11 


epilog 


Fern Michaels 
Magia sărbătorilor 


Titlul original: Holiday Magic, 2010 


capitolul 1 
Telluride, Colorado 
26 noiembrie 2010 
Vinerea Neagră! 


Stephanie mai aruncă o privire spre ceas, să fie sigură că nu 
rămâne în urmă cu programul pe care singură şi-l impusese: 
5:50 a.m. Astăzi, uşile magazinului se deschideau la ora şapte 
fix, nici mai devreme, nici mai târziu era cea mai aglomerată zi 
din an la Snow Zone, magazinul cu echipamente pentru schi din 
Maximum Glide, unde Stephanie lucra ca manager de aproape 
doi ani. Cu o oră înainte de deschiderea magazinului, Stephanie 
ajusta volumul boxelor stereo, ascunse departe de privirile 
clienţilor. În încăpere se revărsară acordurile vesele ale melodiei 
Have Yourself A Merry Little Christmas? cântată de Michael 
Bolton. Luă de sub tejghea patru lumânări mari, parfumate cu 
esenţă de scorţişoară, căută un chibrit şi apoi aprinse fiecare 
lumânare în parte, aşezându-le cu grijă într-un loc sigur, unde 
nu puteau fi dărâmate de clienţii care se uitau la diversele 
obiecte expuse pe rafturi sau de schiorii care intrau echipați 
pentru pârtie. Deşi la intrare şi în magazine erau anunţuri scrise 
cu litere mari: ESTE INTERZISĂ INTRAREA CU ECHIPAMENT DE 
SCHI ÎN INCINTA MAGAZINULUI. Stephanie făcu nişte cafea, puse 
apă la fiert pentru ciocolata fierbinte şi aduse câteva duzini de 
gogoşi pentru clienţii matinali. Dacă lua în calcul cantitatea de 
zahăr care se consuma zilele astea, mersul la cumpărături era 
muncă grea, nu glumă. Stephanie zâmbi la gândul sezonului de 
sărbători care era pe cale să înceapă. In următoarele patru 
săptămâni, Maximum Glide va fi plin de turiştii sosiți din toate 
colţurile lumii şi, bineînţeles, de localnicii care veneau cu 
maşinile, să-şi petreacă acolo sfârşitul de săptămână. Verifică 
încă o dată rafturile şi aranjă din nou trei pulovere de culoare 
roşu aprins, cu gulere înalte şi fulare asortate. Diversele tipuri 
de bocanci de schi erau expuse la vânzare, iar cele care se 
vindeau cu reducere de preţ erau marcate cu abţibilduri 
portocalii. Mănuşile impermeabile, rămase în stoc de anul 
trecut, erau aşezate lângă produsele de anul acesta, care 


1 Vinerea Neagră, în America, este ziua în care se dă undă verde reducerilor 
de sărbători în centrele comerciale (n.tr.). 
2 iți urez un mic Crăciun fericit. 


propuneau un design nou. Astfel, oamenii puteau hotărî singuri 
dacă modelul care era ultimul răcnet în materie de stil merita 
sau nu diferenţa de preţ. Din punctul ei de vedere, Stephanie 
considera că produsele erau, în mare, cam aceleaşi, cu excepţia 
unui buzunar cu fermoar adăugat mănuşilor produse anul 
acesta, în care se puteau băga încălzitoare pentru mâini. 

Aranjă jachetele marca Spyder şi salopetele de schi marca 
North Face, asigurându-se că se află la distanţă egală unele de 
celelalte. Erau produsele care se vindeau cel mai bine din tot 
magazinul. Comandase mai multe decât anul trecut, de teamă 
să nu rămână fără marfă până la sfârşitul sezonului. Anul trecut, 
directorul general de la Maximum Glide, Edward Patrick Joseph 
O'Brien, care prefera să fie strigat Patrick, deşi ea îl asemăna 
foarte tare cu Eddie, puştiul acela dulce din Leave /t to Beaver, 
insistase ca ea să facă singură comanda. După ce verificase 
inventarul, Stephanie decisese că avea destule salopete şi 
jachete de schi, cât să-i ajungă două sezoane. Ce nu ştia ea era 
faptul că celebrul magazin de articole sportive, care făcea parte 
dintr-un complex turistic patronat de un olimpic medaliat cu aur, 
atrăgea schiori cu buzunarele doldora de bani, gata să-i 
cheltuiască. Până la urmă, fusese nevoită să mai facă o 
comandă, cheltuind câteva sute de dolari din casieria 
magazinului pentru a achita serviciile de curierat rapid. Îşi 
învățase lecţia. Mai sigură pe poziţia ei, anul acesta comandase 
cu toată încrederea, conştientă fiind că se va putea considera 
norocoasă dacă va rămâne cu ceva pe raft, până la sfârşitul 
sezonului. Pentru moment, Stephanie era sigură că avea destule 
produse cât să ajungă până la sfârşitul sărbătorilor. Până la 
Ajunul Anului Nou, nu avea cum să-şi ia nici măcar o zi liberă, 
dar asta nu o deranja. Anul ăsta avea nevoie de mai mulţi bani. 
Cu suma primită pe orele suplimentare, plus bonusul de 
Crăciun, va putea în sfârşit să plătească avansul la casă. Era 
prima casă pentru ea şi cele două fiice ale sale, Ashley, o fetiţă 
de zece ani, cu o minte de douăzeci, şi Amanda, o puştoaică 
adorabilă, de şapte ani. Petrecuse luni în şir căutând prin ziare, 
până când găsise o casă cu trei dormitoare şi două băi, în stilul 
caselor de fermă, care îi plăcuse la nebunie şi pe care şi-o putea 
permite. 


3 Serial de comedie american despre un băiat curios, adesea naiv, pe nume 
Theodor Cleaver, poreclit „Castorul” (n.tr.). 


Săptămâna trecută fusese special până în oraş, la agenţia 
Rollins Realty, care vindea casa respectivă. Jessica Rollins, o 
femeie elegantă, care avea în jur de cincizeci şi cinci de ani, îi 
programase o vizionare, iar Stephanie se îndrăgostise imediat 
de casă. Rămăsese vrăjită când văzuse cada imensă din baia 
principală, un lux la care nici măcar nu visase. Observându-i 
reacţia, Jessica îi explicase că foştii proprietari erau schiori 
pasionaţi. Stephanie se gândi că asta se aplica la aproape trei 
pătrimi din populaţia statutului Colorado. Ştia că o baie fierbinte 
la sfârşitul unei zile petrecute pe pârtii era considerată o 
necesitate. După ce vizită casa visurilor sale - una pe care şi-o 
permitea - îşi făcu o promisiune tacită, ei şi fetelor sale. Vor 
avea casa lor şi, fără să ştie fetele, plănui să le surprindă cu un 
nou căţeluş, un husky siberian. Avea de gând să-şi respecte 
promisiunea, indiferent cât de mult va trebui să muncească 
pentru asta. Placerville era acum casa ei. li fusese destul de 
greu să părăsească Gypsum, dar aici era la doar douăzeci de 
minute de mers cu maşina de Telluride. Grace şi Max străbăteau 
adeseori drumul de patru ore până la complexul turistic unde 
lucra ea. Întotdeauna opreau la magazin ca s-o viziteze şi 
evident că Grace nici nu se gândea să rateze şansa de a le 
vedea pe fete. Grace era cea mai bună prietenă a lui Stephanie, 
sora pe care n-o avusese niciodată. 

Timp de aproape doi ani, Stephanie şi fetele sale trăiseră într- 
o garsonieră deasupra unui garaj, pe care Grace o găsise pentru 
ea în momentul în care părăsiseră Hope House, un adăpost 
social pentru femeile agresate şi abuzate. Grace, împreună cu 
noul ei soţ, schiorul olimpic Max Jorgenson, care întâmplător era 
proprietarul complexului turistic în care lucra Stephanie, 
anunţaseră ieri, cu ocazia mesei festive date de Ziua 
Recunoştinţei, că aşteptau primul lor copil. Grace făcuse tot 
soiul de glume pe tema vârstei sale, iar Max insistase că nu 
arăta mai bătrână de douăzeci şi unu de ani. Avea aproape 
patruzeci şi iată că, în sfârşit, visul lui Grace de a deveni mamă 
era pe cale să se împlinească. Ciudat cum se aranjaseră toate. 
Dacă cineva i-ar fi spus în urmă cu doi ani că ea şi fetele vor trăi 
pe cont propriu, fericite pe cont propriu, i-ar fi spus persoanei 
respective că e dusă cu pluta. Femeile de genul ei nu pot avea 
grijă de doi copii pe cont propriu, cu siguranţă nu fără ajutorul 
financiar al unui soţ. Ei, ja mai gândeşte-te o dată! Până acum, 


îşi dovedise singură că greşise şi nu avea nici cea mai mică 
intenţie să schimbe în vreun fel lucrurile. Scăpase de soţul ei 
abuziv, Glenn Marshall, de care se îndrăgostise încă din liceu, şi 
care acum ispăşea opt ani la Penitenciarul de Stat din Canon 
City, Colorado, o închisoare de maximă securitate, după ce 
acesta evadase dintr-o închisoare de minimă securitate, unde 
fusese iniţial închis pentru abuz domestic. Stephanie se crispa 
amintindu-şi cum el reuşise să evadeze în timp ce era 
transportat la o altă închisoare de minimă securitate. Era prima 
ei săptămână petrecută la Hope House, cu doar câteva zile 
înainte de Crăciun. Îi dăduse voie lui Grace să ducă fetele la 
Spărgătorul de nuci, la liceul Eagle Valley. În timp ce se întorcea 
la Hope House, Grace fusese nevoită să o ia pe altă rută pentru 
că autostrada 1-70 fusese blocată de poliţie, în încercarea de a-l 
prinde pe prizonierul evadat. În cele din urmă, se rătăcise 
împreună cu fetele. Căutase ajutor la prima casă ce-i ieşise în 
cale şi care, din întâmplare, se nimerise să fie casa lui Max 
Jorgenson, faimosul schior medaliat la Jocurile Olimpice de larnă. 
Stephanie îşi amintea noaptea plină de groază pe care o 
petrecuse atunci, când Grace nu se înapoiase cu fetele în Hope 
House. Din fericire, Grace găsise cabana lui Max, pe dealul Blow 
Out, şi rămăsese acolo până în momentul în care drumurile 
aveau să fie eliberate. Dar asta nu înainte ca Glenn, la rândul 
lui, pierdut şi urmărit de poliţie, să dea şi el de cabana lui Max şi 
de fiicele sale. Când Max o găsise pe Grace legată şi pe fete 
speriate de moarte, se grăbise să-l predea pe Glenn poliţiştilor 
din mâinile cărora evadase, având însă grijă să-i tragă mai întâi 
câţiva pumni bine plasați, spărgându-i nasul. Stephanie detesta 
violenţa, dar se bucurase în sinea ei când auzise că Glenn 
avusese parte de acelaşi tratament pe care el i-l aplicase ei 
aproape în fiecare zi. Restul, cum se spune, era istorie. La 
aproape doi ani de-atunci, Max şi Grace erau căsătoriţi şi 
aşteptau venirea pe lume a primului lor copil. Stephanie nici nu- 
şi putea imagina un cadou mai frumos pentru ei doi. Erau făcuţi 
unul pentru celălalt. Nu cum fusese ea cu Glenn. Cu doi ani în 
urmă, era terminată şi mult prea îngrozită ca să facă ceva să-şi 
schimbe viaţa. Fără să aibă rude apropiate şi fără prieteni 
cărora să se poată destăinui, Stephanie ducea o viaţă plină de 
amărăciune. Asta până în momentul în care citise un articol 
despre femeile agresate. Işi amintea şi acum paragraful care o 


convinsese că trebuia să facă o schimbare, şi asta încă destul de 
repede. 

„De cele mai multe ori, agresorul îşi concentrează furia 
asupra copiilor săi...” Stephanie ştia că trebuia să-l părăsească 
pe Glenn, indiferent cât de greu avea să-i fie. Imediat după 
arestarea lui Glenn, doi poliţişti le escortaseră pe ea şi pe fete la 
Hope House. Dat fiind că locuiseră împreună cu prietenul cel 
mai bun şi tovarăşul de beţie al lui Glenn, Stephanie nu avea alt 
loc unde să meargă. Ruşinată, disperată şi îngrozită la gândul că 
fiicele ei ar fi putut păţi ceva, îşi înghiţise fărâma de mândrie ce- 
i mai rămăsese şi acceptase ca poliţiştii să le ia cu ei, în mijlocul 
nopţii. Grace le întâmpinase de parcă ar fi fost prietene de-o 
viaţă, le făcuse să se simtă bine-venite, iar pe Stephanie nu o 
tratase ca pe o femeie oarecare, prinsă într-o căsnicie 
disfuncţională, de dragul copiilor. Grace le deschisese lui 
Stephanie şi fetelor ei un drum ce avea să le schimbe vieţile. 

Nu se mai simţea inutilă şi nu-i mai era frică. Aşa cum îi 
spusese Grace, fetele îşi reveniseră destul de repede. Deşi 
Stephanie ştia că ele erau foarte conştiente de comportamentul 
violent al lui Glenn, nu le lăsase să fie prea mult afectate de 
asta. ln urma terapiei eficiente a lui Grace, fetele 
conştientizaseră faptul că unii bărbaţi îşi lovesc soţia şi că, în 
astfel de cazuri, ei trebuie pedepsiţi de autorităţile competente. 
Chiar dacă Glenn nu avea dreptul să iasă din închisoare înainte 
de ispăşirea pedepsei, Stephanie ştia că va veni şi ziua în care 
va fi eliberat. Până atunci, avea de gând să muncească din 
răsputeri pentru a le asigura lui Ashley şi Amandei un cămin 
sigur şi fericit. Melanie McLaughlin, fiica proprietarului 
garsonierei în care locuiau cu chirie, tocmai terminase ultimul 
an de facultate când Stephanie dăduse un anunţ prin care 
solicita o bonă. Melanie se oferise să aibă grijă de fete, 
susţinând că avea nevoie de o pauză înainte de a se avânta în 
lumea afacerilor. Stephanie fusese încântată de ea, iar fetele 
pur şi simplu o adorau. Două zile pe săptămână, Stephanie 
trebuia să deschidă magazinul devreme pentru că trebuia să 
primească marfă, aşa că avea nevoie de cineva care să le 
conducă pe fete până în staţia de autobuz şi să le aştepte în 
acelaşi loc, la întoarcere. În ultimii doi ani, Melanie fusese ca un 
înger păzitor, venit din ceruri. Între timp, îşi deschisese o 
afacere de grafică pe calculator, pe care o conducea de acasă, 


ceea ce îi permitea să aibă în continuare grijă de fete. 
Săptămâna asta stăteau acasă, fiind vacanţa de Ziua 
Recunoştinţei. Melanie, de treabă ca de obicei, avea să le aducă 
pe fete ceva mai târziu, la Maximum Glide, ca să-şi petreacă 
după-amiaza pe pârtie. În seara asta avea loc aprinderea 
oficială a luminiţelor din pomul de Crăciun împodobit în cadrul 
complexului. Stephanie le promisese fetelor că vor avea voie să 
fie de faţă la acest eveniment. Va fi o zi lungă pentru ele, dar 
plină de distracţii. În plus, ea avea să-l vadă pe Patrick. El îi 
dăduse întâlnire de câteva ori, la început, când abia se angajase 
la magazin, dar ea îl refuzase mereu, spunându-i că nu avea de 
gând să iasă cu alţi bărbaţi până când nu i se definitivează 
sentinţa de divorţ. El îi spusese că îi respecta decizia şi că o va 
invita din nou în oraş. În ziua în care divorţul fusese finalizat, 
Stephanie o sunase pe Grace, aceasta îl informase pe Max, care, 
la rândul lui, îi spusese lui Patrick. In seara aceea, ea se trezise 
cu el la uşă. Adusese un buchet de flori pentru ea, două filme 
Disney pentru fete şi o pizza fierbinte pentru toată lumea. N-o 
lăsase inima să-l refuze. De-atunci, ieşiseră împreună de trei ori. 
Ultima dată, fuseseră la film. Îşi aminti că văzuseră o comedie 
romantică despre un cuplu, fiecare cu câte şase copii şi, până la 
urmă, cei doi se căsătoriseră, în ciuda tuturor festelor jucate de 
puştii care încercau să-i despartă. Aşa cum era de aşteptat, 
filmul avusese un final fericit. Lui Stephanie îi plăcuse la nebunie 
filmul şi chiar observase ce minunat era că puștii îşi acceptaseră 
în cele din urmă părintele vitreg, în ciuda îndoielilor iniţiale. De 
atunci, n-o mai sunase. Se întâmplase ceva cu el, deşi ea nu-şi 
imagina ce putea fi şi nici nu-l întrebase. Era şeful ei şi nu avea 
de gând să-şi pună slujba în pericol, întrebându-l de ce nu o mai 
sunase. Dacă era să fie sinceră cu ea însăşi, ar fi recunoscut că 
el o rănise prin faptul că nu se obosise nici măcar s-o sune sau 
să-i ofere o explicaţie pentru brusca lui lipsă de interes faţă de 
ea. Mai rău de-atât, Amanda şi Ashley continuau să o întrebe 
când avea să le viziteze Patrick din nou. Ea le tot ducea cu 
vorba, spunându-le că era o perioadă foarte încărcată la 
complex. Îi acceptaseră răspunsul, dar Stephanie ştia că nu era 
doar asta la mijloc. 

Lăsând la o parte gândurile legate de viaţa ei personală, 
verifică încă o dată magazinul. Totul părea să fie în ordine. In 
cele din urmă, Stephanie băgă în priză luminiţele de sărbătoare, 


şi scânteierile lor tremurătoare umplură încăperea. Candy Lee 
Primrose, o elevă strălucită, inteligentă, aflată în ultimii ani de 
liceu şi angajată cu jumătate de normă la magazine, îşi 
petrecuse după-amiaza de dinaintea Zilei Recunoștinței 
împodobind bradul. Prinsese în crengi seturi minuscule de 
schiuri, snowboarduri mititele, eşarfe, mănuşi viu colorate şi 
căciuliţe.  Mireasma de cetină proaspătă umplea aerul, 
amintindu-i lui Stephanie de pinii uriaşi care flancau pârtia ei 
preferată - Gracie's Way. După ce se uită pentru a nu ştiu câta 
oară la ceas, Stephanie porni computerul, scrise parola pentru a 
înregistra ora la care deschisese şi apoi numără banii din casă. 
Aparatul pentru efectuarea plăţilor prin card era gata să fie 
folosit. Înlocui sulul de hârtie pentru chitanţe, după care formă 
codul de siguranţă al alarmei, dezactivând-o. Douăzeci de 
minute mai târziu, Candy Lee năvălea pe uşa din spate. 

— Miroase minunat aici, zise ea, în timp ce-şi scotea bocancii 
şi se încălţa cu o pereche de cizme marca Uggs. 

— Da, nu-i aşa? îi răspunse Stephanie, cuprinzând cu privirea 
magazinul, decorat până în cele mai mici detalii pentru Crăciun. 
Respiră adânc, ca şi când s-ar fi pregătit pentru ceva. „lată-ne 
ajunşi şi aici”, se gândi ea. „Să înceapă, deci, sărbătorile!” 


capitolul 2 

Edward Patrick Joseph O'Brien, sau Patrick cum îi spuneau 
prietenii şi familia, îşi puse mâna înmănuşată pe pupitrul celei 
mai iubite proprietăţi ale sale - maşina lui neagră, un minunat 
Hummer strălucitor. lubirea vieţii lui. Pasiunea lui, motivul 
pentru care se trezea în fiecare dimineaţă. „Rahat!” Simţea că-şi 
iese din fire. Ambală din nou motorul, gândindu-se că vremea 
rece îi afectase probabil creierul. De doi ani, de când cumpărase 
bijuteria asta, devenise obsedat de maşinile Hummer. Nu se mai 
sătura de ele. Ştia cam tot ce se poate şti despre un asemenea 
autovehicul. Dacă îl întrebai, îţi spunea imediat că există şase 
tipuri de astfel de maşini, că, iniţial, fusese proiectată pentru 
armată şi că unele erau echipate cu şenile destinate deplasării 
în zonele cu zăpezi abundente, acestea din urmă fiind numite 
Snow-Vee. Ar fi putut continua la nesfârşit şi chiar o făcea atunci 
când era întrebat, dar cel mai mult aprecia rezistenţa lor la 
condiţiile meteo adeseori dure în timpul iernilor din Colorado. 
Ajustă aparatul de dezgheţare a lunetei, după care aprinse 
farurile de ceaţă şi porni Hummerul, conducându-l atent prin 
parcarea din faţa cabanei în care locuia, la poalele muntelui. 
Astăzi era de obicei una dintre cele mai aglomerate zile la 
Maximum Glide, unde lucra ca manager general. Voia să-şi 
înceapă ziua devreme, înainte să fie asaltat de schiori pierduţi, 
schiuri lăsate te miri unde, snowboarderi care monopolizau 
pârtiile şi oase rupte de care cu siguranţă că vor avea parte 
câţiva amărâţi  ghinionişti. Aruncă o privire în oglinda 
retrovizoare şi îşi surprinse imaginea reflectată în ea. Părul 
negru ca tăciunele avea într-adevăr nevoie să fie tuns. Ochii de 
un albastru-închis erau umbriţi de două semiluni cenuşii. 
Petrecuse prea multe nopţi albe cu prietenii. Dar ce naiba? Doar 
era burlac. Ce altceva avea de făcut după încheierea 
programului de lucru? În prezent, nu exista nicio femeie în viaţa 
lui, nicio femeie la care să ţină cu adevărat. Nu cu adevărat, sau 
cel puţin nu voia să recunoască. leşise de câteva ori cu 
Stephanie Casolino-Marshall, managerul de la Snow Zone, dar 
se oprise înainte ca lucrurile să înceapă să se desfăşoare de la 
sine. Nu că ar fi recunoscut asta, dar femeia reuşise să atingă o 
parte din el ce rămăsese neatinsă timp de treizeci şi nouă de 
ani. Nu avea de gând să se încurce cu o femeie al cărei trecut 
era la fel de negru ca Hummerul lui. Nici gând. Femeile ca ea nu 


făceau altceva decât să provoace durere şi să frângă inimi. Cel 
puţin, aşa gândea el. Văzuse deja mult prea mulţi amici de-ai săi 
luând-o pe drumul ăsta. O femeie cu copii şi un fost soţ nu era 
altceva decât o complicaţie, cu C mare. Ultima seară pe care o 
petrecuse cu Stephanie îl pusese pe fugă. Nenorocitul ăla de 
film cu gaşca de puşti şi porcăria aia cu „au trăit fericiţi până la 
adânci bătrâneţi” nu era, în niciun caz, pentru el. N-o mai 
invitase de atunci în oraş, iar ea nu-l întrebase nimic. Probabil că 
era conştientă de faptul că nu mai era la prima tinereţe, dar la 
dracu', asta nu era problema lui. Era foarte dulce şi, în ciuda 
tuturor necazurilor prin care trecuse, îşi păstrase un oarecare 
dram de inocenţă. Chestia asta îl atinsese. Inainte de a-şi 
permite să exploreze mai bine zona asta şi să vadă ce anume 
presupunea, îşi luase tălpăşiţa, revenind la vechea lui regulă de 
încearcă-şi-treci mai departe. Dacă nu ajungea în pat cu o 
femeie până la a treia întâlnire, aceasta devenea istorie. Cu 
Stephanie ieşise de patru ori şi nici măcar nu o sărutase. Era 
clar că venise timpul să treacă mai departe. Imaginea ei, cu 
ochii întunecaţi şi părul lung încadrându-i chipul, îl făcu să 
piardă puţin direcţia maşinii. lar fetele ei, ei bine, erau absolut 
adorabile, dar copiii îl depăşeau pur şi simplu. Nici nu se punea 
problema. Cei trei băieţi şi fiica surorii lui erau de ajuns pentru 
el la capitolul copii, mai ales că el era un unchi extrem de 
grijuliu. În plus, văzuse ce păţise sora lui, Colleen. Copiii nu erau 
pe lista lui de realizări. 

— Vezi! Porcăria asta cu femeia-copil e pentru nebuni, zise el, 
vorbind de unul singur. O să-mi distrug maşina dacă mă mai 
gândesc mult la asta. 

Reduse viteza înainte de a vira pe drumul şerpuitor ce ducea 
spre Maximum Glide. Era încă devreme; telescaunele începeau 
să funcţioneze abia pe la ora nouă. Dat fiind că avea să fie una 
dintre cele mai aglomerate zile din an la magazinul de 
echipamente pentru schi, voia să ajungă din timp, ca să se 
asigure că Stephanie şi Candy Lee aveau totul sub control. Nu 
voia să se repete episodul de anul trecut. Crezuse că Stephanie 
era pregătită să preia de la el toate responsabilităţile ce ţineau 
de administrarea magazinului. Patrick insistase ca ea să facă 
toată comanda pentru sezonul care urma să se deschidă. Deşi 
fusese destul de reticentă, acceptase în cele din urmă, spunând 
că va face tot ce îi stă în putinţă. Ei, şi fir-ar să fie, după ce ea 


făcuse tot ce i-a stat în putinţă, fuseseră nevoiţi să plătească 
bani frumoşi din casieria complexului. Comanda ei fusese una 
modestă, abia le ajunsese în luna decembrie. Nu fusese prea 
dur cu ea din cauză că ea era atât de... ei bine, atât de drăguță 
şi spăşită! Nu-l lăsase inima să urle la ea, aşa cum se ştia că 
face de obicei, când lucrurile nu mergeau cum trebuie. Patrick 
era genul de om care voia mai presus de orice să-i iasă totul ca 
la carte. În calitate de manager general, era responsabilitatea 
lui să se asigure că fiecare angajat al lui ştie cu exactitate ce 
are de făcut; altfel, era în joc onoarea sa. 

Max Jorgenson şi Patrick, sau „Eddie” cum insista Max să-l 
numească, erau prieteni încă de pe vremea când abia 
împliniseră douăzeci de ani. În timp ce Max făcea istorie în 
campionatele olimpice, Patrick se concentrase pe facultate, la 
Universitatea din Colorado, unde îşi luase şi masteratul în ştiinţe 
politice, cu gândul că, într-o bună zi, avea să schimbe lumea. La 
fel ca restul tinerilor, avusese şi el o viziune idealistă privind 
posibilităţile de a schimba lumea şi trăise cu senzaţia că 
schimbarea asta ţinea de el. Aşa că, după absolvire, se angajase 
să lucreze pentru Senat. Opt ani de politică murdară îi 
distruseseră idealurile şi speranţa că ar putea face o schimbare 
în lume. Se săturase de mincinoşi, de trişori şi de lingăi care ar fi 
făcut orice să-şi împlinească propriul interes, fără să dea doi 
bani pe electorat. Patrick îşi lăsase baltă cariera promițătoare şi 
petrecuse o iarnă întreagă fără să facă nimic altceva decât să 
stea pe pârtii. Atunci reluase legătura cu Max. O vreme, tot 
dăduseră nas în nas unul cu celălalt, apoi Max se căsătorise cu 
Kayla şi îl angajase pe el să-i administreze complexul. Timp de 
doi ani după moartea tragică a Kaylei, prietenul său rămăsese 
retras, dar acum era căsătorit cu Grace, despre care Patrick 
credea că era cea mai bună alegere posibilă. O tipă super. 

Patrick se trăgea dintr-o familie irlandeză numeroasă - avea 
patru fraţi mai mari şi trei surori mai mici, chestie care îl făcuse 
să fie extrem de protector cu femeile şi, în acelaşi timp, extrem 
de prudent când venea vorba de ele. Ştia ce le poate pielea, de 
cele mai multe ori. Crescând, îşi dăduse silinţa să fie cel mai bun 
frate cu putinţă. În familia lui, asta însemnase să meargă la şase 
baluri, la trei dintre ele însoţind-o pe Claire care îi explicase că 
nu dorea nimic de la el decât să se poarte ca şi când ar fi fost 
prietenul ei, pentru că tipii de la ea din liceu erau „complet 


imaturi”. Povestea se dovedise a fi o mare ţeapă. Claire, de fapt, 
încerca să-l combine pe el cu cea mai bună prietenă a ei, Lisa 
Grimes, şi asta încă de pe vremea când abia începuseră liceul, 
iar Claire o adusese în vizită pe Lisa, pentru a-i face cunoştinţă 
cu familia sa. Patrick fusese flatat de asta, dar fata era pur şi 
simplu mult prea tânără, iar el o privea ca pe o soră mai mică. 
Apoi, era Megan, cu un an mai mare decât Claire. Megan era 
visătoarea familiei. Trecuse prin şcoală fără prea mari probleme, 
dar nu avusese cine ştie ce viaţă socială. Patrick îşi făcea griji 
din cauza ei şi, la un moment dat, chiar îi spusese asta. Şocată 
că o privise în felul acesta, îi mărturisise că avea un prieten cu 
care se vedea încă de când era în clasa a XI-a. Când o întrebase 
de ce nu-l invitase acasă, Megan tăcuse mâlc. După multe 
rugăminţi şi ameninţări, Megan îi spusese în cele din urmă lui 
Patrick motivul pentru care nu-l prezentase încă pe tip. Era 
însurat. Patrick ar fi vrut să se repeadă imediat după ticălos şi 
să-i tragă vreo două, dar Megan refuzase să-i dezvăluie numele. 
Îl pusese pe Patrick să jure că nu le va spune nimic părinţilor. 
Reticent, el acceptase până la urmă. Megan îi amintise că ea nu- 
şi băgase nasul în viaţa lui sentimentală şi-i ceruse ca el, la 
rândul lui, să o trateze cu acelaşi respect. La faza asta, ea avea 
dreptate, dar de atunci, o supraveghease cu mai multă atenţie. 
La trei ani după ce Megan absolvise liceul, iubitul ei însurat 
divorțase şi făcuse din ea o femeie respectabilă. Lui Patrick nu-i 
păsa cine ştie ce de tip. Între timp, devenise profesor de mate. 
Se purta extreme de bine cu soră-sa şi cu cei trei băieţi ai lor. 
Atâta timp cât Nathan continua să facă asta, Patrick avea să-l 
accepte pe postul de cumnat, însă nu fără să aibă oarecare 
rezerve faţă de el. Odată, Patrick o luase deoparte pe Megan şi-i 
spusese că, din moment ce Nathan îşi înşelase prima nevastă, 
erau şase mari să o înşele şi pe ea. Acum erau căsătoriţi de 
doisprezece ani. Din câte ştia Patrick, Nathan nu călcase strâmb 
niciodată. În fine, mai era şi Colleen, care era mai mică decât 
Patrick cu un an. Se căsătorise cu iubirea ei din liceu, imediat 
după absolvire, şi nu-şi bătuse capul cu vreo facultate. De când 
o ştia, țelul declarat al vieţii ei era să devină mamă. Ceea ce se 
şi întâmplase. La aproape un an după ce se căsătorise cu Mark 
Cunningham, născuse o fetiţă sănătoasă, pe care o numise 
Shannon Margaret. Optsprezece luni mai târziu, se năştea 
Abigail Caitlin. Colleen era în culmea fericirii. Mark acceptase o 


ofertă făcută de Apple şi se mutaseră cu toţii în Seattle. Viaţa lor 
a fost aproape perfectă până în momentul în care Shannon 
Margaret s-a îmbolnăvit. La şaptesprezece ani, Shannon era în 
ultimul an de liceu, bucurându-se de toate chestiile faine pe 
care le fac tinerii la vârsta asta. Mark şi Colleen s-au hotărât să-i 
facă o surpriză şi i-au cumpărat un Hummer roşu, cadou de 
absolvire. Ca şi el, Shannon s-a îndrăgostit imediat de Hummer. 
Cu o săptămână înainte de absolvire, Shannon a început să se 
plângă de oboseală. Avea momente când respira greu. Colleen a 
râs, spunându-i că toate activităţile dinaintea absolvirii ar putea 
dobori şi un campion de triatlon. Shannon a continuat să se 
plângă şi în următoarele zile, dar nimeni nu i-a dat nicio atenţie. 
Cu trei nopţi înainte de absolvire, Colleen a găsit-o prăbuşită pe 
podeaua băii, aproape în comă. A sunat la 911 şi au dus-o de 
urgenţă la spital, unde doctorii au fost neputincioşi până au 
venit rezultatele de la laborator. Shannon suferea de o boală 
rară a sângelui şi, de cele mai multe ori, mortală - purpura 
trombonică trombocitopenică. Doctorii îi spuneau pe scurt PPT. 
Numărul trombocitelor din sângele ei scăzuse până la valoarea 
de opt mii, iar celulele roşii erau atât de puţine, încât au trebuit 
să-i administreze intravenos un supliment. A fost chemat un 
hematolog. Acesta le-a explicat mai exact lui Colleen şi lui Mark 
ce anume se petrecea în organismul lui Shannon. Se întâmplase 
ceva în corpul ei, ceva ce împiedica sângele să se coaguleze. 
Patrick a fost atât de şocat când a aflat că Shannon era la 
terapie intensivă, încât nu-şi mai putea aminti toate detaliile. 
Cert e că Shannon a murit chiar în ziua în care trebuia să 
sărbătorească absolvirea liceului. Timp de câteva luni, Patrick a 
trecut prin chinurile iadului, dar suferinţa lui era nimic în 
comparaţie cu durerea lui Colleen, Mark şi Abigail. El nu ar fi 
putut suporta sub nicio formă o asemenea pierdere, de aici şi 
decizia sa de a rămâne celibatar şi de a nu avea copii. Işi şterse 
o lacrimă ce încă nu i se desprinsese de pleoape şi parcă 
Hummerul pe locul său, din parcarea complexului. leşi în aerul 
rece al dimineţii şi îşi îndesă mâinile în buzunare. Zăpada 
îngheţată scârţâi sub cizmele lui mari, în timp ce el parcurse 
drumul de la parcare la intrarea special rezervată personalului 
angajat la Snow Zone. La naiba, ce frig era! 

Se anunţaseră căderi masive de zăpadă pe tot parcursul 
weekendului. Zâmbi. Pudra albă, proaspăt căzută, îi va ţine ore 


în şir pe schiori la rând în faţa telescaunului. Complexul avea să 
fie deosebit de aglomerat şi în timpul acelei nopţi. Era noaptea 
în care avea loc spectacolul aprinderii luminilor din pomul de 
Crăciun. De obicei, Patrick se distra de minune în serile 
destinate acestui eveniment, dar anul ăsta nu-i stătea mintea la 
sărbători. Gândurile i se întorceau neîncetat la Colleen şi la 
Shannon. Era al doilea an fără ea. 

După moartea lui Shannon, părinţii lui se retrăseseră în 
Florida. Claire rămăsese în California, necăsătorită şi 
dependentă de muncă. Avea o firmă de avocatură, foarte 
profitabilă, care îi ocupa tot timpul, de dimineaţă până seara. 
Venise cu avionul la înmormântarea lui Shannon şi zburase 
înapoi imediat după încheierea funeraliilor. Restul familiei aflate 
în Colorado se strânsese la casa fratelui cel mai mare. La 
Crăciunul din anul care trecuse, cei patru fraţi ai săi, Connor, 
Aidan, Ronan şi Michael, toţi căsătoriţi în ultimii zece ani, alături 
de soțiile şi de copiii lor, avuseseră o tentativă de sărbătorire, 
de dragul puştilor, dar nici aceştia nu avuseseră vreo tragere de 
inimă. Făcând toţi parte dintr-o familie irlandeză extrem de 
unită, pierderea lui Shannon îi devastase. Shannon fusese prima 
nepoată, atât pentru bunici, cât şi pentru unchi. Nimic nu avea 
să mai fie ca înainte. 

Patrick lăsă la o parte gândurile triste. Va avea timp pentru 
amintiri ceva mai târziu. Înainte să deschidă uşa rezervată 
personalului, îşi scutură zăpada şi gheaţa de pe cizme pe 
grătarul de la intrare. Ar fi putut intra pe uşa din faţă; avea chei 
şi ştia codul de dezactivare a alarmei, dar voia ca vizita lui să fie 
o surpriză. Era felul lui de a-şi verifica angajaţii. Nu ştiau 
niciodată când o să apară, îi ţinea mereu în suspans. Max nu era 
de acord cu tactica lui, dar îi permitea să o folosească, din 
moment ce Patrick administra întregul complex. Observase deja 
o grămadă de turişti matinali, aşteptând răbdători în maşinile lor 
aliniate în parcare. Patrick spera că Stephanie şi Candy Lee erau 
pregătite pentru nebunia care urma. Intră pe uşa din spate şi fu 
întâmpinat de mireasma plăcută a cafelei şi scorţişoarei. Înainte 
ca Stephanie şi Candy Lee să-l observe, se plimbă printre 
rânduri, inspectând rafturile pe care erau aşezate în ordine 
teancuri de pulovere, căciuli, fulare şi tot soiul de articole de 
îmbrăcăminte ce promiteau viitorilor proprietari că le vor ţine de 
cald. El, personal, nu urca pe pârtie fără să poarte pe sub 


costumul de schi hainele de la Hot Chillys; indispensabilii aceia 
chiar meritau banii. Observă că raftul pe care erau expuse 
articolele marca Hot Chillys era plin de tot soiul de sortimente, 
de toate culorile şi mărimile, pentru bărbaţi, femei şi copii. 
Mulţumit că avea destulă marfă cât să ţină clienţii ocupați, 
Patrick îşi croi drum printre rafturi, spre intrarea din faţă a 
magazinului. Stephanie şi Candy sorbeau amândouă din nişte 
ceşti verzi şi mâncau gogoşi. La naiba, ce credeau că-i asta? 
Pauza de masă? Ar fi trebuit să... lucreze, nu să zâmbească şi să 
mănânce. „Hai, Patrick, trebuie să mănânce şi ele!” Scutură din 
cap, încercând să scape de gândurile negative. 

Ziua asta necesita o atitudine pozitivă. Mama lui îl sfătuise 
întotdeauna să trateze negativismul cu optimism. Când erau 
mici, îi învățase - pe el şi pe fraţii şi surorile lui - că sunt stăpânii 
propriilor vieţi şi că întotdeauna vor putea alege între optimism 
şi pesimism. De la moartea lui Shannon, alesese mai mult 
pesimismul. Poate că venise vremea să întoarcă foaia? Nu era 
Crăciunul timpul bunăvoinţei şi al compasiunii? Dispoziţia i se 
îmbunătăţi brusc, în timp ce o privea pe Stephanie râzând şi 
discutând cu Candy Lee, aşa că se hotărî să aleagă optimismul 
pentru ziua care abia începea. lar alegerea nu avea nimic de-a 
face cu scena din faţa lui. Cel puţin, aşa voia să creadă. Dar în 
sinea sa, nu putea nega bucuria pe care simpla ei prezenţă i-o 
producea. In timp ce continua s-o privească, simţi cum îl 
cuprinde o căldură plăcută. Şi, da, chiar o admira. Orice bărbat 
ar fi admirat picioarele ei lungi, ale căror rotunjimi erau frumos 
reliefate de pantalonii negri de schi. O bluză verde, călduroasă, 
cu gulerul înalt, marca Hot Chillys, îi evidenția talia îngustă. 
Trupul ei se arcuia şi se rotunjea acolo unde trebuiau să fie linii 
arcuite şi rotunjimi. Dacă la imaginea asta adăuga ochii căprui şi 
părul de culoarea cafelei cu lapte, Patrick nu găsea niciun 
detaliu fizic care să-i displacă. La naiba, de fapt, nu găsea nimic 
care să-i displacă la ea şi punct, cu excepţia faptului că era 
mama a două fetiţe. Amanda şi Ashley erau şi ele nişte dulci. 
Când Stephanie le făcuse cunoştinţă cu el, săreau de colo-colo 
în jurul lui. Aveau foarte mult nevoie de un tată, dar el nu era 
dispus să joace rolul ăsta. Inainte ca el să apuce să-şi facă 
simțită prezenţa, Stephanie îl observă ezitând pe culoarul 
central al magazinului. 


— Patrick, habar n-aveam că o să vii aşa devreme. Hai, vino şi 
ia o cafea şi nişte gogoşi, înainte să dispară toate. Eu şi Candy 
Lee am ajuns la concluzia că shoppingul provoacă foame. li 
zâmbi de parcă ar fi fost cel mai bun lucru de pe pământ. Inima 
lui tresări. 

— Nu, mulţumesc. Nu stau decât un minut. Voiam să mă 
asigur că sunteţi pregătite pentru asaltul de azi. Patrick îşi 
îndesă mâinile în buzunare, de teamă să nu se întindă să-i dea 
la o parte şuviţa rebelă ce îi căzuse pe obrazul catifelat, de 
culoarea piersicii. 

Stephanie puse cana pe tejghea şi îşi şterse buzele cu un 
şerveţel pe care erau desenaţi oameni de zăpadă şi reni. 

— Cred că suntem mai mult decât pregătite. Fiind amândouă 
aici, ar trebui să facem faţă aglomerației. În cazul în care vom fi 
depăşite de situaţie, Melanie a zis că vine să ne ajute. O să 
aducă şi fetele pe-aici, la schiat. 

Patrick nu ştia ce să zică, aşa că doar dădu din cap. La naiba 
cu femeia asta! Il făcea să se simtă ca un adolescent fără 
experienţă. Neîndemânatic şi nesigur de el. Nu suporta situaţiile 
în care pierdea controlul. Stephanie îl privea fix şi zâmbetul i se 
topi uşor de pe faţă. 

— E totul în regulă? Dacă nu, pot să-i spun s-o lase baltă. Mi-a 
zis că o să treacă pe-aici înainte să urce pe pârtie. 

Patrick auzise cuvintele, dar dacă l-ai fi pus să le repete, n-ar 
fi fost în stare s-o facă nici să-l omori. 

— Patrick! Tu asculţi ceva din ce-ţi spune? îl întrebă Candy 
Lee, pe un ton cu câteva octave mai sus decât cel pe care îl 
avea în mod normal. 

El clipi repede şi scutură din cap. 

— Aăă, da, mă gândeam. 

Candy Lee vorbea pe şleau cu Patrick şi scăpa mereu basma 
curată pentru că avea vârsta pe care ar fi avut-o acum Shannon, 
dacă ar fi trăit. Ocoli tejgheaua şi se apropie de el. Îl luă de braţ 
şi îl conduse la scăunelul din spatele tejghelei. Îi puse un deget 
mic pe buze. Apoi turnă cafea într-o cană mare, decorată cu 
Moşi Crăciun, adăugă lapte din belşug şi trei linguriţe cu zahăr. 
Puse pe o farfurie trei gogoşi din cutia de sub tejghea. Una 
acoperită cu un strat de ciocolată, una umplută cu cremă şi alta 
franţuzească. 


— Bagă nişte zahăr şi cofeină în tine. Patrick, vorbeşti aiurea. 
Şi cred că nici nu prea gândeşti la ora asta, adăugă ea, mijindu- 
şi ochii albaştri. Patrick luă o gură de cafea şi muşcă din 
gogoaşa cu ciocolată. La naiba, poate Candy chiar avea 
dreptate. Gogoşile astea îţi dădeau o stare de fericire absolută; 
era de-a dreptul decadent, pură binecuvântare. 

— Aiurea, hm? zise el, şi apoi termină ce mai rămăsese din 
gogoaşă. 

— Păi, da. Ai expresia aia absentă pe faţă, de parcă ai fi pe 
altă lume sau ceva de genul ăsta, îi explică răbdătoare Candy 
Lee. 

Patrick mai luă o gură de cafea şi apoi îşi înfipse dinţii în 
gogoaşa franţuzească. Va trebui să stea ore în şir pe pârtie, ca 
să ardă caloriile pe care tocmai le ingurgita. După ce termină, se 
şterse la gură cu un şerveţel pe care erau desenaţi oameni de 
zăpadă şi reni, aşezat lângă cana cu cafea. 

— Mulţumesc pentru compliment şi pentru calorii, puştoaico. 
Stephanie, dacă apar probleme, sună-mă pe celular. O să trimit 
un angajat de la Maximum Glide, de la şcoala de schi, să vă 
ajute. Nu risc să o am pe Melanie aici, să nu cumva să se 
rănească, pe ea sau pe altcineva. 

Stephanie încercă să spună ceva, dar, înainte să apuce să 
deschidă gura, Patrick continuă: _ 

— Ţine de politica magazinului. Imi pare rău. 

— Bineînţeles, înţeleg, doar că Melanie s-a oferit. Eu i-am spus 
să dea pe-aici, în caz de ceva. Stephanie îşi înlătură şuviţa de 
păr căzută pe obraz. Mă îndoiesc că vom avea nevoie de cineva 
în plus, dar evident că o să te sun în cazul în care o să fim 
depăşite de situaţie. Înghiţi în sec, îşi ridică bărbia şi îl privi 
drept în ochi. 

Patrick îşi feri privirea şi, de teamă să nu-şi dea de gol 
sentimentele faţă de ea, îşi fixă ochii pe balsamul de buze expus 
pe tejghea. Sentimente? Nu avea de gând să meargă până 
acolo. Nici gând, nici pomeneală de aşa ceva! Cuprins de un val 
neaşteptat de emoţii, emoţii noi şi nedorite, Patrick îi aruncă o 
privire dispreţuitoare. La o adică, nu era altceva decât o 
angajată. 

— Nici nu mă aştept la altceva. Maximum Glide nu-şi poate 
permite încă o greşeală costisitoare. 


Spre surprinderea lui, ea nu reacţionă în niciun fel la 
comentariul lui. Îi întoarse pur şi simplu spatele, de parcă el nu 
i-ar fi zis nimic. El se grăbi spre uşă, fără să mai adauge ceva. 
Simţindu-se ca un idiot ce era, avu un imbold să se întoarcă şi 
să-şi ceară scuze, dar în cele din urmă se hotărî să n-o facă. Nu 
voia ca ea să creadă că îşi regretă cuvintele. Vorbise serios. 
Maximum Glide era pe roşu. Dacă nu reuşea să facă un miracol 
financiar anul ăsta, aveau să-şi piardă toţi slujbele. 


capitolul 3 

Expertă în disimularea emoţiilor, Stephanie era mult prea 
uimită de comentariul răutăcios al lui Patrick. Petrecuse ani în 
şir parând insultele lui Glenn. Ai fi zis că era obişnuită cu astfel 
de abuzuri verbale. Acum era atât de uluită, încât nu putea nici 
măcar să plângă; în plus, trebuia să îndure şi umilinţa de a fi 
fost jignită de faţă cu Candy Lee. Işi reprimă orice fel de 
izbucnire. 

Aruncă la coşul de gunoi şerveţelul pe care îl folosise şi luă şi 
ultima înghiţitură de cafea, acum rece, înainte de a se întoarce 
spre Candy Lee. Era cam tot ce putea face pentru a se abţine de 
la orice comentariu privind purtarea deplasată a lui Patrick. Ştia 
că cel mai bine era să dea uitării toată întâmplarea. Şi să-l dea 
uitării şi pe el. Avea dreptate. Într-un fel. Anul trecut, ea chiar 
provocase pierderi magazinului. larna asta, nu ar fi repetat sub 
nicio formă greşeala de anul trecut. Hotărâtă, Stephanie se 
angajă să-i dovedească ce mult se înşela în ceea ce o priveşte. 
Era destul de capabilă să muncească oricât de multe ore, pentru 
ca magazinul Snow Zone să aibă profit. Dacă era nevoie, putea 
să meargă să vândă marfa direct pe pârtii, nu-i păsa. Indată ce 
uşa din spate se închise, anunțând plecarea lui Patrick, Candy 
Lee se apucă să-i spună părerea ei. 

— Nu poate fi în halul ăsta de tont! Nu ştiu de ce-i permiţi să- 
ti vorbească pe tonul ăsta. Trebuie să iei atitudine şi să te aperi. 
Dădu cu spray de curăţat geamul pe suprafaţa de sticlă a 
tejghelei. Dacă el crede că nu suntem în stare să ne facem 
treaba, ar face bine să ne-o zică verde-n faţă. 

Stephanie se gândi că tocmai asta şi făcuse, dar nu se obosi 
să-i spună lui Candy Lee. Le aştepta o zi aglomerată. Plânsul şi 
compătimirea nu aveau să facă altceva decât să le strice buna- 
dispoziţie. Era sigură că fix de aşa ceva nu aveau nevoie 
oamenii porniţi să cumpere cadouri de Crăciun. Ei voiau 
sărbători-fericite-ho-ho-ho, iar ea asta avea de gând să le ofere, 
indiferent de ce avea să se întâmple. Aşa că, pentru a pune 
punct oricărei discuţii referitoare la comportamentul lui Patrick, 
Stephanie îşi drese glasul. 

— Îşi face şi el treaba, atâta tot. Uită povestea, pentru că eu, 
una, asta am să fac, chiar în clipa asta. 

Candy Lee dădu din cap. 


— Păi, atunci eşti o persoană mult mai amabilă decât mine. 
Nici măcar nu ştiu de ce lucrez aici; adică, mă rog, am nevoie de 
bani, da' totuşi... Zilele trecute eram în depozit şi am auzit fără 
să vreau doi tipi de la telescaun vorbind despre el. Cred că 
domnul O'Brien i-a muştruluit după ce vreo patru persoane au 
căzut când se dădeau jos, chestie de care toţi ştim că nu-i 
nimeni vinovat, povesti Candy Lee, în timp ce freca de zor 
tejgheaua. Eu, una, schiez destul de bine, dar tot o iau la nas 
prin zăpadă din când în când. 

— O iei la nas prin zăpadă? întrebă Stephanie. 

— Când cazi adică, ştii, dai cu nasul prin zăpadă, îi explică 
Candy Lee. 

Stephanie izbucni în râs. 

— Nu, pe-asta n-am mai auzit-o până acum, dar te rog, fă-mi 
o favoare şi nu folosi expresia de faţă cu fetele. 

Văzuseră destule la viaţa lor, aşa mici cum erau, iar Stephanie 
încerca din răsputeri să se revanşeze pentru toate mizeriile la 
care ele fuseseră nevoite să asiste. Voia să le păstreze inocenţa 
cât mai mult timp posibil. 

— Sigur, zise Candy Lee. Deşi o să audă expresia asta pe 
pârtii, cât de curând. Mai ales de la cei cu snowboarduri. Aştia 
întotdeauna înjură şi scuipă. E de-a dreptul scârbos. 

Stephanie râse încetişor. 

— l-am auzit şi eu de-atâtea ori. Vreau doar să ţin fetele 
departe de orice... e deplasat, cel puţin o vreme. Şi acum - 
Stephanie îşi verifică ceasul - hai să deschidem uşile şi să ne 
pregătim de luptă. 

La şapte fix, Stephanie descuie uşa de la intrarea principală, 
în faţa căreia se formase un rând de cumpărători nerăbdători, 
care abia aşteptau să-şi cheltuiască banii. Stephanie îi salută pe 
cei pe care-i cunoştea, le ură bun-venit altora, pe care abia 
atunci îi vedea prima oară, apoi se îndreptă spre casa de 
marcat, unde îşi petrecu următoarele patru ore vânzând 
pantaloni de schi, mănuşi, căciuli şi cizme de schi. Era aproape 
ora prânzului când reuşiră să ia o pauză. Punând cap la cap 
vânzările din dimineaţa aceea, Stephanie se gândi că, dacă 
acesta este un indiciu despre cât de aglomerat va fi magazinul 
sezonul ăsta, atunci nu numai că va lucra peste program, dar va 
putea să-i dovedească lui Patrick cât de tare se înşela cu privire 
la capacitatea ei de a administra magazinul şi de a aduce profit 


companiei. Plus că va avea şi ceva bani în plus, chiar şi după ce 
va achita avansul pentru casa visurilor ei din Placerville. O să 
folosească banii pentru a cumpăra mobilă nouă pentru 
dormitorul fetelor. 

Până acum, în cea mai mare parte a vieților lor, nu avuseseră 
parte de confortul minim şi, din cauza asta, erau foarte 
recunoscătoare pentru orice cadou primit, indiferent că era mic 
sau mare. Erau copii buni, şi Stephanie se trezi că-şi imaginează 
cum fetele se cuibăresc într-un pat alb, nou-nouţ, din noua lor 
casă. Plus că abia aştepta să le vadă feţele când le va anunţa că 
vor avea un căţeluş, dintre cei fătaţi de Ice-D. În ultimii doi ani, 
se rugaseră de ea să le ia un animal de casă, dar Stephanie ştia 
că nu ar fi bine nici pentru fete, şi nici pentru animal să îl aducă 
în apartamentul lor mic, de deasupra garajului. Abia dacă aveau 
loc ele trei. Pe măsură ce fetele creşteau, era conştientă că va 
veni o vreme când ele vor dori şi vor avea nevoie de intimitate. 
O nouă casă, cu trei dormitoare, ca să nu mai vorbim de cele 
două băi, va fi un adevărat paradis pentru ele trei şi animalul lor 
de companie. Furioasă că pierduse atâta timp cu Glenn, 
Stephanie se gândea că trebuie să se revanşeze faţă de fete - 
iar o casă a lor avea să fie un loc numai bun pentru un nou 
început. Inveselită de gândurile sale, Stephanie simţi cum se 
naşte în ea o nouă motivaţie. Putea în sfârşit să-şi gestioneze 
viaţa şi, de data asta, ea era cea care stabilea termenii în care 
se vor desfăşura lucrurile. Nu avea nevoie de un bărbat care să 
aibă grijă de ea. Uite unde o adusese un bărbat. De fapt, 
evadarea lui Glenn fusese catalizatorul care o determinase să 
pornească în căutarea unei vieţi mai bune. 

Stephanie învățase de la o vârstă fragedă că viaţa nu e 
întotdeauna uşoară, iar acum, la treizeci şi doi de ani, simţea că 
învățase destul despre viaţă cât să nu mai repete greşeala de a 
permite vreodată unui bărbat să deţină controlul absolut asupra 
ei. După ce mama ei dispăruse în ceaţă când ea avea doar trei 
ani, Stephanie fusese trimisă la sora mamei sale, mătuşa 
Evelyn, care o iubise ca pe propria fiică. Deşi nu avuseseră o 
situaţie materială prea bună, Stephanie ştia că era iubită. Din 
păcate, mătuşa ei murise chiar în anul în care Stephanie 
terminase liceul. In perioada aceea de doliu după singura mamă 
pe care o cunoscuse vreodată, Stephanie îi permisese lui Glenn 
să intre în viaţa ei şi să preia controlul asupra fiecărei mişcări pe 


care ea o făcea. La început, se bucurase să descopere că nu mai 
avea responsabilităţi, mai ales că, până atunci, avusese grijă de 
mătuşa Evelyn, care fusese grav afectată fizic de o artroză 
reumatică. Cu toate acestea, independenţa ei avusese viaţă 
scurtă. Se căsătorise cu Glenn imediat după ce terminase liceul; 
el începuse să bea şi, într-un an, se transformase într-un bărbat 
morocăânos, mocnind de furie şi obsedat de control. Cum nu 
avea nicio altă modalitate de a face faţă situaţiei, o 
transformase pe Stephanie în sacul lui de box. Şi, cum se zice, 
restul e istorie. Cu toate că, de data asta, Stephanie era cea 
care avea să-şi scrie propria poveste. 

Dar Stephanie avea treabă de făcut aici şi acum, aşa că 
îndepărtă toate gândurile negative despre trecutul ei, 
înghesuindu-le într-un colţişor al minţii, unde hibernau de obicei, 
în cea mai mare parte a timpului. 

— De ce nu-ți iei acum pauza de masă? O să ţinem deschis 
până la şapte în seara asta. E posibil să fie singura ta fereastră 
pe ziua de azi. Mă aştept la o avalanşă de oameni imediat după 
ce se vor închide telescaunele. Candy Lee se uită la ceasul de la 
mână, în formă de Minnie Mouse. 

— Bine. Vrei să-ţi iau şi ţie ceva, la întoarcere? Tre' să 
mănânci şi tu, o informă Candy Lee pe tonul atotştiutor al 
adolescenților. 

— Da, tocmai de aceea mi-am luat pachet la mine. Am ştiut 
că n-o să am timp să merg la The Lodge astăzi, ca să iau 
prânzul. Acum, hai, fugi, şi întoarce-te repede, zise Stephanie, 
pe un ton mămos. 

Candy Lee îşi înhăţă geanta de sub tejghea, salută din mers şi 
o zbughi pe uşa din spate. Stephanie o privi cum străbate în 
viteză parcarea. Oare fusese şi ea vreodată atât de tânără şi 
lipsită de griji? Dacă da, nu-şi mai amintea de vremurile acelea. 
Avea însă alte amintiri care aşteptau să ia formă şi, de data 
asta, vor fi dintre acelea la care mereu visase. Nu-i aşa? 


capitolul 4 

Melanie ţinea bine mânuţele înmănuşate. Pârtiile erau 
întotdeauna periculos de aglomerate, imediat după Ziua 
Recunoştinţei. Dacă le dădea drumul la mâini lui Ashley şi 
Amandei, le-ar fi pierdut repede din ochi. Stephanie avusese 
grijă să le instruiască pe fete să-şi îmbrace costumele de schi 
galbene, reflectorizante; astfel, vor fi mai uşor de identificat în 
mulţime. Melanie aruncă o privire în jur şi văzu cel puţin o 
duzină de copii purtând aceleaşi costume galbene, 
reflectorizante. „Până aici cu ieşitul în evidenţă”, se gândi ea. 
Melanie nu le-ar fi lăsat sub nicio formă pe fete să se 
îndepărteze prea mult de ea. 

— Mătuşică M., zise Ashley. Melanie râse la auzul noii porecle 
cu care o botezaseră după ce le dăduse voie, cu o săptămână în 
urmă, să se uite de patru ori la Vrăjitorul din Oz. Putem să ne 
dăm pe pârtiile albastre“ astăzi? Te rog? Unchiul Max zice că 
suntem la fel de bune ca majoritatea puştilor mai mari decât 
noi, iar pe ei părinţii îi lasă pe părtiile albastre. 

— Tee roooog, se auzi şi Amanda, ca un ecou. 

— Să zicem că da, dar nu mergeţi singure. Vin cu voi, declară 
Melanie hotărâtă. Sunt foarte mulţi schiori astăzi, aşa că trebuie 
să fim cu mai multă băgare de seamă decât de obicei. 

— Da, altfel ne rânim, nu-i aşa? Şi atunci, mami va trebui să 
ne ducă la spital şi noi va trebui să rămânem acolo pentru 
totdeauna, pentru că ea n-o să aibă destui bani să plătească 
factura, nu-i aşa, Mătuşica M? fredonă Amanda, cu vocea ei 
subţirică. 

La înălţimea ei de aproape 1,80 metri, Melanie trebuia să se 
aplece pentru a le privi în ochi pe fete. Ar fi vrut să le cuprindă 
în braţe şi să le spună că nu ar permite niciodată să se întâmple 
una ca asta. Şi chiar avea resursele necesare pentru a-şi ţine o 
astfel de promisiune, mai ales că moştenise câteva milioane 
bune de la bunicii săi. Nici părinţii ei, destul de bogaţi la rândul 
lor, nu ar fi permis o asemenea grozăvie. Dar Melanie ştia cât de 
mult îşi dorea Stephanie să îşi croiască drum în viaţă prin 
propriile puteri, aşa că se abţinu să facă şi cel mai mic 
comentariu referitor la situaţia ei financiară. Stephanie îi 


4 Terminologie specifică acestui sport. Pârtiile sunt clasificate pe culori, în 
funcţie de gradul de dificultate. Pârtiile albastre au un grad de dificultate 
redus. (n.tr.) 


povestise de mai multe ori despre viaţa pe care o dusese alături 
de Glenn. Hotărâtă să-şi crească singură copiii, Stephanie avea 
propriile reguli, printre care una care interzicea orice ajutor 
financiar, împrumut sau cadou scump. Cu doi ani în urmă, 
părinţii lui Melanie, susţinători dintotdeauna ai muncii lui Grace 
la Hope House, reduseseră chiria la o sumă pe care Stephanie 
şi-o permitea. Şi, din câte ştia Melanie, nimeni, nici măcar 
Grace, nu suflase vreo vorbă despre asta de faţă cu Stephanie. 
Melanie le zâmbi celor două fetiţe. 

— Ei, nu trebuie să ne facem griji pentru asta, fiindcă schiaţi 
amândouă atât de bine, încât nici nu-mi pot imagina că o să 
cădeţi de pe schiuri, darămite să vă răniţi atât de tare, încât să 
trebuiască să mergeţi la spital. Aşa că haideţi să nu ne mai 
gândim la aşa ceva. Ce-ar fi să luăm toate trei telescaunul până 
la Sugar Hill, apoi schiem de-acolo până jos la Snow Zone, unde 
oprim şi intrăm să o vedem pe mama, după care poate bem 
câte o ciocolată caldă la The Lodge? 

Fetitele încuviinţară din cap. Amândouă aveau tendinţa să 
vadă lucrurile în negru. Melanie îşi dorea să poată schimba asta 
la ele, dar timpul - mai mult ca orice altceva - avea să şteargă 
frica şi anxietatea de care sufereau. Având în vedere debutul de 
care avuseseră parte în viaţă, era un miracol faptul că nu erau 
mai traumatizate de-atât şi că singurul efect pe care abuzul îl 
avusese asupra lor se materializase în această grijă pe care şi-o 
făceau ori de câte ori era vorba de mama lor. Dacă viaţa ei ar fi 
fost la fel de tragică şi de nefericită ca a lor, Melanie nu ştia 
dacă ar fi făcut faţă unor asemenea încercări, mai ales la o 
vârstă atât de fragedă. 

— O să ne duci să vedem şi pomul de Crăciun în seara asta? 
întrebă Amanda. Mami zice că marchează începutul sezonului 
de sărbătoare. Ce înseamnă asta? 

Ashley se uită la Melanie cu un zâmbet de cunoscător. 

— Vrei să-i spun eu? 

— Absolut, zise Melanie, aplecându-se ca să-i strângă mai 
bine legăturile clăparilor de schiuri. Ashley îşi ţuguie buzele şi 
mustăci de parcă s-ar fi gândit care era cel mai bun răspuns. 

— Ei bine, într-un fel e ca prima zi de şcoală, când 
învăţătoarea ne spune ce vrea să învăţăm anul ăsta, atâta doar 
că perioada Crăciunului e scurtă şi mult mai distractivă. Se uită 
la Melanie, aşteptând aprobarea ei. 


Zâmbind la auzul explicaţiei atât de complete şi de simple a 
lui Ashley, Melanie declară: 

— Nici eu n-aş fi putut s-o spun mai bine. 

— Într-un fel, e ca un nou început, aşa-i, Mătuşică M.? zise 
Ashley. 

Fetele continuau să o surprindă cu capacitatea lor de a 
percepe lucrurile. Amândouă erau excepţional de inteligente 
pentru vârsta lor. Melanie ştia că Stephanie se mândrea foarte 
tare cu educaţia copiilor ei. Adeseori se întâmplase ca Melanie 
să se oprească pe la ele şi să le descopere pe toate trei adunate 
în jurul mesei din bucătărie, cu un teanc de cărţi în faţă, studiind 
de toate pentru toţi, de la ştiinţele exacte la geografie. 

— Chiar aşa şi este, fu de acord Melanie. 

— Atunci, hai să mergem. Vreau să merg cu telescaunul. Pot 
să stau la mijloc? întrebă Amanda. 

Melanie se ridică în picioare, privi în stânga ei şi zări cozile din 
faţa telescaunului mărindu-se văzând cu ochii. Dacă aveau 
noroc, reuşeau să prindă o tură înainte de a trece pe la 
Stephanie. 

— Haideţi mai întâi să verificăm dacă ne-am luat toate 
măsurile de precauţie. 

Melanie îşi petrecuse o mare parte din viaţă pe pârtii, dar asta 
n-o determina să-şi supraestimeze puterile - nici pe ale ei, nici 
pe ale fetelor. O legătură desfăcută la clăpari sau un articol de 
îmbrăcăminte atârnând aiurea putea să provoace dizabilităţi pe 
viaţă. Melanie nu avea de gând să rişte accidentarea fetelor, 
atâta timp cât ele se aflau sub supravegherea ei. Sub nicio 
formă. Făcură verificările obişnuite. Mai întâi, se uitară dacă 
toate erau la locul lor. Schiurile şi clăparii erau legate corect. 
Curelele betelor erau bine prinse. Căştile şi ochelarii de 
protecţie erau la locul lor. Mănuşile erau bine puse. Se anunţase 
vreme deosebit de rece pentru acea perioadă a anului, aşa că 
Melanie le dăduse fetelor protectoare termice suplimentare, atât 
la mâini, cât şi la picioare. Ca să fie mai sigură, le mai puse câte 
unul în fiecare buzunar al jachetelor de schi. Fiecare fetiţă avea 
în buzunar câte un balsam de buze cu miros de cireşe şi un 
baton de susan şi alune. Ca o măsură de precauţie în plus, 
Melanie se asigura de fiecare dată că Ashley are în buzunarul 
din interiorul jachetei o cutie de chibrituri impermeabile. Nu 
puteai şti niciodată ce întorsătură luau lucrurile. La cei zece ani 


ai săi, Ashley învățase câteva tehnici de bază de supravieţuire. 
Melanie era sigură că Ashley nu va fi niciodată pusă în situaţia 
de a face uz de aceste tehnici, atâta timp cât ea se afla în 
preajma lor, dar măsura aceasta făcea parte din ritualul lor de 
pregătire. Întotdeauna trebuie să fii pregătit pentru imprevizibil. 

— Mai trebuie doar să ne dăm cu cremă de protecţie solară şi 
suntem gata, zise Melanie scoțând din buzunar un mic tub de 
cremă. 

Le unse rapid feţele, după care le aranjă căştile şi ochelarii de 
protecţie. 

— Nu uitaţi, eu merg în spate, iar voi două staţi în faţa mea. 
Dacă aveţi nevoie să vă opriţi şi să vă odihniţi, trageţi pe 
marginea pârtiei, bine? 

— Bine, răspunseră fetele într-un glas. 

Melanie le urmă îndeaproape pe fete, în timp ce acestea îşi 
făcură vânt spre lungile cozi din faţa telescaunului. Zeci de 
schiori îmbrăcaţi în toate culorile curcubeului se desprindeau şi 
intrau iar în rând, aşteptând să ajungă în faţă. Melanie le 
supraveghea atentă pe cele două fetiţe, care se mişcau cu grijă, 
înaintând în rând. Se mişcau surprinzător de repede astăzi, 
ţinând cont că, oficial, era prima zi a sezonului de iarnă. Şiruri 
de schiori punctau poala muntelui, asemenea brăduţilor verzi ce 
flancau pârtiile. 

Deasupra, cerul era împânzit de nori grei, cenușii. Vântul era 
tăios. Erau toate condiţiile necesare declanşării unei furtuni de 
zăpadă. Melanie voia să ducă fetele sus pe pârtie măcar pentru 
o tură, mai ales că era foarte posibil ca, în câteva ore, vremea 
să nu mai fie de partea lor. Buletinul meteo anunţa ninsori, o 
adevărată necesitate pentru toţi schiorii şi snowboarderii, dar lui 
Melanie nu-i plăcea cum arătau norii care pluteau ameninţător 
deasupra crestelor muntelui. Dar cum ninsorile erau anunţate 
abia după-amiază, se gândi că ar trebui să fie timp măcar 
pentru o tură liniştită. Când le veni rândul la telescaun, cele trei 
se aliniară în spatele marcajului roşu, ţinându-şi beţele în mâna 
stângă, aşa cum fuseseră învăţate. Priviră înapoi, să vadă cum 
încetineşte telescaunul, pentru a le permite să se aşeze. Odată 
aşezate, cu bara de protecţie lăsată în jos, Melanie spuse: 

— Voi două o să fiți experte în aşa ceva. Mie mi-a luat o 
veşnicie să-nvăţ cum să mă urc fără să cad. 


Dat fiind că de data asta mergeau pe o pârtie albastră, 
drumul dură mai mult decât de obicei. Telescaunul parcurse 
drumul până la destinaţie în mai mult de şapte minute. In timpul 
călătoriei, fetele vorbiră non-stop, destăinuindu-i ce sperau ele 
să primească de la Moşu’, de Crăciun. Îi povestiră despre 
plachetele pe care le făcuseră în clasă pentru mama lor şi, nu în 
ultimul rând, îi spuseră că „Mătuşa Grace” voia să i-l prezinte lui 
Melanie pe fratele ei, Bryce. A 

Melanie nu se putu abţine să nu roşească. Il văzuse de mai 
multe ori pe Bryce la Maximum Glide. Tipul era sinonim cu 
expresia „bărbat bine”. Melanie se gândi că semăna mai 
degrabă cu un schior aventurier decât cu un profesor 
universitar. Din fericire pentru ea, ajunseră punctul de coborâre 
la timp, astfel încât nu fu nevoită să dea un răspuns. Dar le 
cunoştea ea prea bine pe micuţele astea şmechere şi ştia că nu 
era ultima conversaţie pe tema asta pe care urma să o aibă cu 
ele. Erau de neoprit când începeau să o întrebe de ce nu era 
căsătorită şi de ce nu avea copii. Fetitele se dădură jos din 
telescaun cu uşurinţă, îndepărtându-se repede şi având grijă să 
nu blocheze următorul grup de schiori care se pregăteau să 
părăsească telescaunul. 

Platoul pe care le ducea acum Melanie era mai degrabă la o 
înălţime de aproape patru mii de metri decât de trei mii. Aerul 
era atât de rarefiat la altitudinea asta, încât aproape că te înecai 
în încercarea de a prinde o gură de oxigen. Temperatura era cu 
câteva grade mai mică decât cea de la poalele muntelui. 
Rafalele de vânt care măturau muntele la înălţimea asta făceau 
ca vârfurile înalte ale brazilor să se clatine, mişcările lor 
producând un foşnet uşor, de parcă ar fi fost prinşi într-un dans, 
iar vântul tăios şi rece le acompania melodia cu un şuierat lin. 
Melanie alunecă până la locul unde o aşteptau fetele. 

— Sunteţi gata? le întrebă ea. 

Încuviinţară la unison din capetele acoperite de căştile de 
protecţie. Melanie le făcu semn cu mâna înmănuşată să-şi 
înceapă coborârea. Ele îşi făcură vânt în jos pe pantă, ca doi 
căluţi mititei, şi începură să alunece, ţinându-se departe de 
marginea pârtiei. Melanie le urmă preţ de câteva minute, înainte 
de a ajunge la o răspântie de cărări, ce conducea în trei direcţii 
diferite. Una ducea spre vârful cel mai înalt al muntelui de unde 
pornea pârtia neagră, cea mai periculoasă. A doua ducea spre 


partea opusă a muntelui, unde terenul permitea 
snowboarderilor şi celor cărora le plăcea să experimenteze figuri 
noi să îşi încerce talentele acrobatice pe tot soiul de dâmburi, 
văi, trambuline şi porţiuni drepte. Cea de-a treia cărare ducea 
spre poalele muntelui. Fetele ştiau că trebuie să o aştepte la 
pancarta mare, albastră, ce le direcţiona înapoi spre poalele 
muntelui. Melanie se strecură printre grupurile de schiori şi 
trecu pe lângă un prieten ce făcea parte din patrula de schi. 
Când ajunse la răspântie, căută cu privirea două costume de 
schi galbene, fosforescente. Văzu un mic grup strâns în jurul 
semnului la care conveniseră să se întâlnească şi se grăbi să 
ajungă la fete. Când ajunse lângă semn, fu surprinsă să 
descopere că puştii îmbrăcaţi în costumele fosforescente nu 
erau Ashley şi Amanda. Schie mai departe, dând roată zonei. Nu 
văzu nicio fetiţă care să aducă vreun pic cu statura vreuneia 
dintre surori, aşa că se opri din nou şi scrută încă o dată 
perimetrul cu privirea. Apoi străbătu iar locul de întâlnire, de 
data asta mai încet, cercetând cu privirea zonele limitrofe ale 
pârtiei, flancate de conifere. Se gândi că poate căzuseră sau 
poate se împotmoliseră în vreun morman de zăpadă sau ceva 
de genul ăsta. 

Melanie înfipse beţele schiurilor în zăpadă, încercând să 
mărească viteza pe teren plat. Se duse dintr-o parte în cealaltă, 
uitându-se în toate direcţiile, chiar şi dincolo de pârtie, 
gândindu-se că poate una dintre fete a avut nevoie de 
intimitate, pentru a-şi face nevoile în pădure. Se mai întâmplase 
asta înainte şi, deşi Melanie nu era de acord cu un asemenea 
comportament, uneori necesităţile fiziologice trebuiau 
satisfăcute indiferent de situaţie. După ce le căută peste tot 
timp de cincisprezece minute, lui Melanie îi trecu prin minte că 
poate fetele hotărâseră să meargă singure până jos. Nu era bine 
ce se întâmpla. Absolut deloc. Dacă nu găsea copiii până la 
capătul pârtiei, atunci va trebui să anunţe patrula de schi şi să 
explice situaţia. Dar mai rău de-atât era faptul că trebuia să-i 
explice lui Stephanie că-i pierduse copiii. 


capitolul 5 

Candy Lee se întoarse la fix din pauza de prânz. Stephanie 
reuşise printre picături să ia câteva înghiţituri din sendviş. 
Crezuse că ora prânzului va fi mai liniştită, dar se înşelase. 
Fusese atât de aglomerat, încât nu avusese timp nici măcar să 
gândească. Bine că Patrick nu era acolo să vadă cât de prost se 
organizase. Inspiră adânc, apoi expiră şi zâmbi spre o tânără 
mamă din rând, cu doi copii agăţaţi de piciorul ei. Amanda încă 
mai făcea chestia asta uneori. Pe Stephanie n-o deranja, mai 
ales că-şi dorea să protejeze fetele cât mai mult cu putinţă, dat 
fiind că primii ani din vieţile lor fuseseră marcați de violenţă şi 
frică. Se uită la ceas. Era aproape ora unu. Melanie îi promisese 
că va trece pe la ea, cu fetele. Stephanie simţi un fior de 
alarmă, dar îşi aminti că azi era Vinerea Neagră. Cozile la 
telescaune erau, probabil, la fel de lungi ca aici. Dacă nu 
ajungeau într-o oră şi ceva, avea s-o sune pe Melanie pe celular, 
să vadă ce era cu ele. Ambele fete erau schioare înnăscute, iar 
Stephanie ştia din proprie experienţă că era o adevărată 
provocare să le scoţi de pe pârtie, odată ajunse acolo. Biata 
Melanie! O s-o invite la un film şi la cină după sărbători, ca să se 
revanşeze. Doar ele două. Oricum, avea nevoie să iasă în oraş 
cu o prietenă. Poate o va invita şi pe Grace să li se alăture. 
Stephanie era atât de prinsă cu clienţii care intrau şi ieşeau într- 
un flux continuu, cumpărând orice, de la balsam de buze la 
clăpari, încât fu şocată când se uită la ceas şi văzu că trecuse 
deja de ora două. Se încruntă îngrijorată, dar se gândi că 
Melanie ştia numărul de telefon de la magazin, în cazul în care 
apărea vreo problemă. Stephanie continuă să lucreze la casa de 
marcat, în timp ce Candy Lee avea grijă de marfa de pe rafturile 
cu reduceri de preţ. Dacă ritmul vânzărilor avea să rămână la 
fel, Stephanie se gândea să-l sune pe Patrick şi să profite de 
oferta pe care i-o făcuse, de a trimite un angajat de la Maximum 
Glide în ajutorul ei. Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă, 
dar ea şi Candy Lee se străduiau din răsputeri să onoreze 
comenzile. Ingrozită de ideea asta, privi spre uşă chiar în 
momentul în care Melanie intră în magazin şi se îndreptă grăbită 
spre partea din spate a magazinului. Avea obrajii înroşiţi de 
vânt, părul ei lung atârna în şuviţe răvăşite, iar zâmbetul vesel, 
care de obicei îi lumina faţa, dispăruse. „Pauză de pipi”, se 
gândi Stephanie, în timp ce o urma. 


— Chiar mă întrebam ce-i cu voi. Eram gata să mă îngrijorez, 
zise Stephanie. Unde sunt fetele? Cred că au îngheţat. 

Stephanie se întoarse şi dădu să se îndrepte spre ieşire 
pentru a le invita pe fete să intre şi să se încălzească, dar 
Melanie o prinse de braţ şi o opri. 

— Melanie! ţipă Stephanie. Ce s-a întâmplat? Unde sunt 
fetele? 

Melanie îşi lăsă ochii în jos, fixându-şi privirea pe picăturile de 
apă ce se strângeau în jurul clăparilor ei. Clătină din cap, apoi o 
privi drept în ochi pe Stephanie. 

— Speram să le găsesc aici, cu tine. Mi-am petrecut ultimele 
două ore căutându-le. 

Stephanie simţi cum inima îi cade din piept, apoi îi urcă la loc, 
iar sângele-i zvâcneşte în gât. Încercă să vorbească, dar nu 
reuşi să articuleze niciun cuvânt. Scutură din cap, sperând că şi- 
a imaginat vorbele pe care Melanie tocmai le rostise, dar 
expresia de pe chipul bonei îi contrazicea speranţa. „Glenn? Nu 
putea fi el!” Melanie păru să-i citească gândurile. 

— Sunt undeva pe muntele ăsta, schiază. Sunt sigură de asta; 
e imposibil ca tatăl lor să fi evadat din închisoare. Erau atât de 
entuziasmate că vor schia pe o pârtie albastră, încât cred că au 
uitat pur şi simplu să mă aştepte la locul unde am convenit să 
ne oprim. Le-am văzut schiind până jos, apoi le-am pierdut din 
ochi preţ de două, maximum trei minute. Când am ajuns la 
punctul de întâlnire, nu era nici urmă de ele. 

Stephanie simţi cum îi fuge pământul de sub picioare. Şi-ar fi 
dorit să moară şi să se termine totul. Dar nu era genul care să 
renunţe aşa uşor, mai ales când era vorba de copiii ei. li venea 
s-o strângă de gât pe Melanie, dar furia ei va trebui să mai 
aştepte. Trebuia să-şi găsească imediat fetele, înainte de a fi 
prea târziu. Cu câteva minute mai devreme, ascultase un 
buletin meteo care nu aducea deloc veşti bune. Auzise câţiva 
cumpărători spunând că, dacă buletinul meteo avea să se 
dovedească a fi corect, atunci telescaunul se va închide mai 
devreme. 

Trecând la acţiune, Stephanie o luă la fugă spre birou, de 
unde îşi înhaţă schiurile vechi, beţele şi clăparii. Cunoştea 
muntele ca pe propria palmă. Dacă fetele ei se rătăciseră, nu 
avea să piardă vremea fără să facă ceva. O să le găsească, 


indiferent cât de mult îi va lua. leşi în goană din birou, strigând 
spre Candy Lee: 

— A apărut o urgenţă. Sună-l pe Patrick şi roagă-l să trimită 
pe cineva să te ajute. Fetele s-au rătăcit pe munte! 

Melanie se repezi după ea. 

— Stephanie, nu poţi ieşi afară pe vremea asta. Furtuna se 
apropie mai repede decât au preconizat meteorologii. Am luat 
legătura cu patrula de pe pârtie şi toată lumea le caută. Vor 
avea nevoie de mama lor atunci când vor fi găsite. 

Ajunsă în parcarea din spatele magazinului, Stephanie se opri 
pe cărarea ce ducea spre telescaun, pentru a-şi fixa schiurile pe 
zăpada îngheţată. Aruncă în fugă o privire spre Melanie şi-i văzu 
chipul scăldat în lacrimi. Ştia că e la fel de îngrijorată de soarta 
fetelor, ca şi ea. Se aplecă spre ea şi o îmbrăţişa rapid. 

— Nu pot să nu le caut, Melanie. Ele sunt tot ce am, zise 
Stephanie în timp ce îşi lega clăparii de schiuri. 

Auzi clicul produs de prinderea clăparilor, semn că făcuse 
operaţiunea corect, o împinse la o parte pe Melanie şi se 
îndreptă spre telescaun. Mergea cât putea de repede, târându-şi 
schiurile prin bucăţile de gheaţă şi nămolul maroniu. Un 
accident era tot ce-i mai lipsea la ora asta. Ajunsă la telescaunul 
numărul unu, Stephanie dădu să se arunce în scaun, dar fu 
oprită de un băiat care nu avea mai mult de optsprezece ani. Il 
mai văzuse înainte, dar nu-şi mai amintea cum se numeşte. 

— Îmi pare rău, dar închidem telescaunul, îi spuse, proptindu- 
se în faţa scaunului în care Stephanie se pregătea să urce. Ea 
scutură din cap. 

— Nu, trebuie să urc. Fetele mele s-au pierdut. Patrula de 
siguranţă le caută chiar acum. Stephanie observă expresia 
nehotărâtă de pe faţa băiatului. 

— Uite ce e, n-am să spun nimănui că m-ai lăsat să urc pe 
munte în asemenea condiţii. Trebuie să ajung sus, te rog! strigă 
Stephanie. Fulgi imenşi de zăpadă îi cădeau pe obraji în timp ce 
ea îl privea fix pe băiat. Se pare că ceva îl convinsese că cererea 
ei merita riscul, pentru că se dădu la o parte, iar scaunul se 
puse uşor în mişcare. 

Îi trecură prin minte mii de gânduri în timp ce urca spre vârful 
muntelui. Dacă n-o să le găsească pe fete la timp? Vremea se 
înrăutăţea de la un minut la altul, iar ele nu aveau cum să 
reziste pe un asemenea ger. Stephanie ştia că Ashley înţelegea 


tacticile de supravieţuire de bază, pentru că ea însăşi insistase 
ca fata să facă un astfel de curs anul trecut, când copilul o 
implorase, spunându-i lui Stephanie că era de ajuns de mare să 
schieze pe o pârtie verde. Până la urmă, ajunseseră la un 
compromis. Ashley făcuse cursul, după care i se permisese să 
schieze pe unele pârtii verzi, cu condiţia să aibă în permanenţă 
asupra ei celularul lui Stephanie. Oare de ce nu-i trecuse prin 
cap să le cumpere fetelor propriile lor telefoane? Ar fi putut suna 
după ajutor acum. Semnalul pe versantul muntelui era excelent, 
aşa că acoperirea nu era o problemă. De ce, pentru Dumnezeu, 
nu le asigurase copiilor aşa ceva? Îşi aminti de momentul când 
sosiseră prima oară la Hope House. Grace insistase să aibă 
asupra ei un celular, în cazul în care va avea nevoie să sune la 
urgenţe. De ce, de ce, de ce fusese atât de iresponsabilă? Din 
cauza banilor, se gândi, tremurând în aerul îngheţat. Fusese 
atât de fixată pe scopul ei de a le oferi fetelor o casă a lor, încât 
pierduse din vedere celelalte necesităţi şi dorinţe ale lor. Ashley 
îi ceruse un celular încă de acum câteva luni, dar Stephanie i-o 
tăiase scurt, spunându-i că era prea mică să aibă un telefon al ei 
şi că ar fi o cheltuială de care ea nu avea nevoie. Cât de tare îşi 
dorea acum să fi cedat! Dar vorba proverbului, ce-i făcut e bun 
făcut. N-o ajuta la nimic să se gândească acum la ce ar fi trebuit 
să facă. Acum nu-şi dorea nimic altceva decât să-şi găsească 
fetele întregi. Se rugă în gând. „Te rog, fereşte-le de primejdie, 
o să le cumpăr amândurora GPS dacă le găsesc întregi şi 
nevătămate.” 

Telescaunul se opri uşor pe vârful muntelui. Stephanie sări 
efectiv jos şi se lăsă să alunece pe pârtia acoperită de un nou 
strat de zăpadă, refăcând din memorie drumul. Ningea din ce în 
ce mai abundent. Işi şterse ochelarii cu mănuşa, chiar când 
ajunse la locul în care Melanie le văzuse ultima oară pe fete. 
Ştia că fetele nu s-ar fi încumetat să meargă pe o pârtie neagră, 
aşa că urmă ruta parcursă mai devreme de Melanie, sperând şi 
rugându-se să le găsească poate ascunse în nămeţii de zăpadă. 
Le-ar duce înapoi la Snow Zone, unde aveau să bea ciocolată 
caldă, să-şi încălzească mâinile în încălzitoarele chimice pe care 
le vindeau la magazin, în timp ce i-ar fi povestit lui Candy Lee 
cât de curajoase fuseseră. Măcar de s-ar întâmpla aşa, se gândi 
Stephanie în timp ce parcurgea ultimul sfert din pârtie, fără să fi 
dat de vreo urmă a fetelor. Se oprea la fiecare cinci minute să le 


strige pe nume, dar nu se auzea decât vocea ei pierdută printre 
rafalele de vânt care biciuiau brazii. 

Ochii i se umplură de lacrimi, care îi îngheţară pe obrajii arşi 
de vânt, în timp ce continuă să schieze, acoperind inclusiv 
zonele despre care ştia că depăşeau perimetrul în care fetele 
aveau voie să schieze. La ora asta, ar fi fost în stare să schieze 
şi legată la ochi pe versantul Muntelui Everest dacă ar fi ştiut că 
asta îi va aduce fetele înapoi. Cerul după-amiezii era plumburiu, 
lumina zilei pierea treptat, zăpada cădea din ce în ce mai 
abundent, iar vizibilitatea scădea de la un minut la altul. 
Stephanie se gândi că erau condiţii numai bune pentru 
declanşarea unui viscol. Oare de ce nu fusese mai atentă la 
buletinul meteo? In primul rând, de ce le permisese fetelor să 
vină pe pârtie, ştiind cât de aglomerată va fi? Fusese tâmpită, 
se purtase mai rău ca o bonă adolescentă. Gâtul i se uscase, iar 
inima îi bătea nebunește, în timp ce-şi folosea fiecare strop de 
energie ca să-şi croiască drum înapoi spre telescaun. Zărise 
scaunele atârnând goale de cablurile grele de care erau prinse, 
fără niciun pasager în ele. Deşi ştia că telescaunul era închis, 
Stephanie nu se va opri. Va împrumuta de la patrula de 
siguranţă un snowmobil. Nu avea de gând să părăsească 
muntele până nu le găsea pe Amanda şi Ashley. În viaţă. 
Cuvintele astea îi zgâriau creierul. În viață. În viată. În viaţă. Din 
senin, Stephanie fu cuprinsă de un sentiment de pace şi 
bucurie. Fără să-şi dea seama de ce, avu brusc certitudinea că 
fetele erau în viaţă. Şi nu doar că erau în viaţă, dar că erau şi în 
siguranţă. 

Şocată cumva de această epifanie pe care tocmai o trăise, 
încercă să-şi dea seama care era următoarea ei mişcare. 
Temperatura scădea vertiginos sub zero grade. Stephanie se 
opri în mijlocul furtunii, respiră adânc şi se rugă să o ghideze 
cineva din ceruri în direcţia corectă. De parcă ar fi fost 
controlată de o forţă exterioară, îşi îndreptă vârfurile schiurilor 
spre Snow Zone, unde zări o mulţime de oameni adunaţi în faţa 
magazinului. Într-o fracțiune de secundă, se întrebă cum poate 
cineva să facă acum cumpărături, când fetele ei dispăruseră. În 
scurt timp însă, logica începu să funcţioneze din nou. Oamenii 
ăştia nu aveau nici cea mai mică idee unde se află copiii ei. Lao 
adică, Stephanie era sigură că ei nu aveau nici cea mai mică 
idee în legătură cu ea sau cu viaţa ei. Şi de ce le-ar fi păsat? Nu 


era altceva decât o administratoare de magazin, care părea 
depăşită de situaţie când venea vorba de cei doi copii ai săi. 

Ignorând frigul şi faptul că ar fi trebuit să discute mai întâi cu 
cei din patrula de siguranţă, Stephanie schie cât îi permise 
stratul de zăpadă, înainte de a se opri în mijlocul parcării şi a-şi 
da jos schiurile. Le lăsă acolo, în mijlocul parcării. Nu voia să 
deranjeze oamenii strânşi în faţa magazinului, aşa că folosi 
intrarea angajaţilor. Odată ajunsă înăuntru, se repezi la ea în 
birou, unde formă numărul de urgenţă al patrulei de siguranţă. 
Telefonul sună îndelung şi, în cele din urmă, o voce robotică o 
instrui să formeze 911, dacă avea într-adevăr o urgenţă. Ce 
dracu'? Nu trebuia să fie cineva lângă telefon în cazul în care o 
persoană avea vreo urgenţă de raportat? Nu asta era ideea cu 
patrula de siguranţă? Oare se aflau cu toţii afară, în căutarea 
fetelor? Apăsă pe butonul de închidere, apoi zări cizmele ei 
negre, din piele, îmblănite, pe care le aruncase sub birou. Işi 
scoase repede clăparii, îşi puse o pereche de şosete uscate şi se 
încălţă în grabă, după care se repezi în magazin, unde descoperi 
zeci de oameni aşezaţi în semicerc. Avea de gând s-o întrebe 
mai întâi pe Candy Lee dacă auzise ceva şi apoi să meargă la 
ofiţerul de serviciu din patrula de siguranţă, să vadă dacă avea 
vreo veste în legătură cu fetele. Era mai rău ca într-un coşmar. 
Fetele ar trebui să se bucure de vacanţa de Crăciun. Fuseseră 
atât de entuziasmate de aprinderea beculeţelor din pomul de 
Crăciun! Oare cum era posibil ca o zi care începuse atât de bine 
să ia o întorsătură atât de îngrozitoare? Toate acele dacă îi 
provocau aproape o durere fizică. Nu-şi putea imagina viaţa fără 
copiii ei. Nici măcar nu se putea gândi la aşa ceva! Pur şi simplu, 
nu putea. 

Stephanie se grăbi să ajungă în faţa tejghelei din magazin, 
unde le găsi pe Candy Lee şi pe Melanie... zâmbind. Cum puteau 
zâmbi în asemenea momente? Era pe punctul de a le pune 
întrebarea asta, când deodată văzu spre ce... sau, mai bine zis, 
spre cine zâmbeau. Spre fetele ei. Care sorbeau din căni 
ciocolată fierbinte. 


capitolul 6 

Pe moment, Stephanie rămase încremenită când le văzu pe 
Amanda şi Ashley în spatele tejghelei. 

— Slavă Domnului că sunteţi amândouă tefere! Ce s-a 
întâmplat? Unde, cine? strigă Stephanie. 

Aruncă o privire în jur şi-l descoperi pe Patrick, alături de 
câţiva angajaţi din echipa de la Maximum Glide, zâmbind cu 
gurile până la urechi. Se pare că cele două poznaşe aveau o 
poveste de spus. Copleşită de uşurarea care o cuprinse în clipa 
în care îşi văzu fiicele întregi şi nevătămate, Stephanie îşi croi 
drum în spatele tejghelei. Faţa îi era scăldată în lacrimi de 
uşurare, iar inima îi săltă de bucurie când simţi în nări mireasma 
pe care o ştia şi o iubea atât de mult. Mirosul dulce al 
şamponului Johnson's Baby le rămăsese în părul lor negru şi 
lung. Stephanie slăvi în gând momentul în care avusese acea 
viziune a fiicelor ei vii şi nevătămate. Se întâmplase exact aşa 
cum ştia că se va întâmpla. Avea să lase lucrurile cum erau. La 
o adică, era Crăciunul, iar ea încă mai credea în miracole. Candy 
Lee îi întinse un pachet cu şerveţele şi o cană plină de cacao cu 
lapte, din care se ridicau aburi fierbinţi. 

— O să ai nevoie de asta, îi spuse ea. 

Stephanie îşi şterse lacrimile şi luă o înghiţitură de cacao. 

— Bun, acum e momentul să aflu tot ce s-a întâmplat azi pe 
munte. 

— Patrick ne-a salvat, mami! Chiar ne-a salvat şi apoi a plâns, 
zise Amanda. Nu-i aşa, Ashley? 

Ăsta era ultimul lucru pe care Stephanie se aştepta să-l audă. 
Pentru o fracțiune de secundă, surprinse privirea lui Patrick, 
care stătea în spatele grupului adunat să asculte povestea 
fetelor. El îi zâmbi. Oarecum. Simţi cum inima i se umple de 
bucurie şi dă pe-afară, asemenea unei fântâni arteziene. li 
zâmbi şi ea lui. 

— Nu cred că plângea. Cred că aerul era prea rece şi de-aia, 
zise Ashley pe un ton atotştiutor, pe care numai un copil de zece 
ani îl poate avea. 

Patrick îşi făcu loc prin mulţime şi se opri în faţa fetelor. 

— De ce nu-i povestiţi mamei voastre ce s-a întâmplat azi pe 
munte? Cred că va fi foarte mândră de voi două, adăugă el. Şi în 
plus, v-ar putea ajuta să ieşiţi din încurcătura în care v-aţi băgat, 
zise el, zâmbind cu gura până la urechi. 


— Ce, suntem în încurcătură? întrebă Amanda. Sper din tot 
sufletul că nu, pentru că eu, una, tot vreau să merg să văd cum 
se aprind luminiţele de Crăciun. 

Ashley avu o tentativă să spună ceva, dar ezită în momentul 
în care observă mulţimea din jurul ei strângându-se mai 
aproape. Deodată, păru timidă, aproape înfricoşată. Patrick îi 
observă ezitarea. Cu aplomb în voce, se adresă direct grupului 
adunat în jurul fetiţelor: 

— Cred că Ashley este copleşită. Dacă nu vă aflaţi aici ca să 
faceţi cumpărături, ar fi mai bine să le daţi câteva minute 
mamei şi fetiţelor ca să-şi revină. Aşa cum ştiţi, copiii aceştia au 
avut o zi grea astăzi. 

Patrick făcu o pauză, aşteptând ca mulţimea să se împrăştie. 
Cel puţin două duzini de oameni părăsiră magazinul, nu înainte 
de a le ura succes fetelor şi de a le felicita pentru fapta lor. Cei 
câţiva oameni rămaşi erau angajaţi la Maximum Glide. Patrick 
se întoarse spre Stephanie: 

— Dacă nu te superi, câţiva angajaţi de-ai mei ar vrea să 
rămână şi să audă restul poveştii, mai ales că s-au implicat 
direct în căutarea fetiţelor. 

Stephanie privi spre Ashley. 

— Numai dacă eşti şi tu de acord? Dacă nu afla mai repede ce 
se întâmplase cu fetele ei azi, avea de gând să le ia în birou, 
unde ar fi putut avea câteva clipe de intimitate. 

— Nu mă deranjează, mamă, zise Ashley. 

— Bine, atunci daţi-i drumul şi spuneţi ce s-a petrecut azi, 
pentru că nu cred că mai rezist nici măcar un minut. Am crezut 
că mor de teamă, de mai bine de-o oră stau cu inima la gât, zise 
Stephanie sperând că va accelera puţin povestea asta care 
părea să se lungească din ce în ce mai mult. 

— O aşteptam pe Melanie la semn, când am auzit, şi eu şi 
Amanda, un urlet foarte puternic. Venea dinspre clădirea în care 
sunt ţinute maşinile de netezit zăpada. 

Ashley zâmbi. 

— Atunci, ne-am luat după urlet. Am ajuns chiar în clădire, 
aşa că nu ne-a fost prea frig, doar că Amanda avea nevoie la 
toaletă. 

— Da, dar nu aveam unde să mă spăl pe mâini, aşa că... n-am 
mai făcut, completă Amanda. Se auzi un val de râsete printre 
angajaţii care le ascultau pe fete. 


— Continuă, o încurajă Stephanie. 

— Am descoperit de unde veneau urletele. Ashley privi spre 
Patrick. O să fie bine, nu-i aşa? 

— Da, datorită ţie şi surorii tale, zise Patrick. Acum, haideţi, n- 
o mai ţineţi în suspans pe mama voastră. 

— Aşa, deci odată ce-am ajuns în clădire, am mers în direcţia 
dinspre care se auzeau urletele. Şi atunci am descoperit-o pe 
căţeluşa mămică. Era aşa de tristă, avea privirea aia, ştii? Aşa 
că am aşteptat să nu mai plângă, dar apoi am văzut un căţeluş 
mic şi apoi încă unul, care tocmai încerca... să iasă din burtica 
mamei. De-aia plângea, pentru că o durea atât de tare. Amanda 
l-a învelit pe căţeluş cu jacheta ei. 

— Şi l-am şi mângâiat pe cap, îi informă Amanda. 

Ashley râse către surioara ei. 

— Da, şi căţeluşul a fost bine. Dar mămica lui încă plângea şi 
atunci am ajutat-o într-un fel. 

Stephanie nu ştia ce urma să audă, dar avea o presimţire că 
va fi apogeul zilei. 

— Eu m-am uitat pe Animal Planet şi am văzut o emisiune cu 
nişte pui de tigru. Omul din emisiune a scos cu mâna lui 
tigrişorii, aşa că am făcut şi eu la fel şi a mai ieşit un căţeluş, iar 
mămica s-a oprit din plâns. A lins căţeluşul şi noi i-am dat să 
mănânce batoanele noastre de cereale. Am topit împreună cu 
Amanda nişte zăpadă şi i-am dat să bea. Da, şi după ce a avut 
toţi puii lângă ea, mămica i-a lins şi le-a dat să sugă. Am pus 
jachetele noastre peste ei, ca să nu îngheţe. Apoi am vrut să 
merg s-o caut pe Melanie, ca să ne ajute cu puii, dar când m-am 
uitat după ea, n-am văzut-o nicăieri. Incepuse deja să ningă 
foarte tare. Şi mi-am amintit ce am învăţat la orele de 
supravieţuire. Ne-au spus că trebuie să stăm acolo unde e 
adăpost şi asta am şi făcut. 

Ashley povesti totul de parcă asta ar fi făcut orice copil de 
zece, respectiv şapte ani, în fiecare zi. 

Angajaţii izbucniră în aplauze zgomotoase, unii strigându-i lui 
Ashley: „Bravo!”, „Eşti o eroină!”, „Poţi schia oricând alături de 
mine!” Ashley păru surprinsă de toată această atenţie 
îndreptată asupra ei. Zâmbi în timp ce câţiva angajaţi se opriră 
să o îmbrăţişeze, înainte să plece. Stephanie privi uimită cum 
fiica sa le accepta mulţumirile, de parcă ar fi fost un eveniment 
absolut normal, care se petrecea în fiecare zi. Pe moment, 


Stephanie nu prea ştia cam ce ar fi trebuit să creadă despre 
toate astea. Cum era posibil ca fiica ei de zece ani să fi ajutat la 
naşterea unui căţeluş? Şi nu numai asta, dar îşi amintise şi ce 
avea de făcut într-o situaţie de urgenţă, în timpul unui viscol. 
Simţi că-i dau iar lacrimile. Era extrem de mândră de ambele 
sale fiice, de felul în care îşi folosiseră mintea într-o situaţie în 
care majoritatea copiilor de vârsta lor nu ar fi avut nici cea mai 
mică idee ce să facă. lar Patrick de unde şi cum apăruse în toată 
povestea asta? 

— Nici n-am cuvinte să vă spun cât de mândră sunt de voi 
două. Sunt sigură că biata căţeluşă a fost foarte recunoscătoare 
că v-aţi făcut apariţia în momentul acela, dar asta tot nu vă 
scuză de faptul că nu aţi aşteptat-o pe Melanie. Amândouă ştiţi 
cât de important e pentru mine să ştiu de voi, nu-i aşa? 

Fetele încuviinţară din cap, la unison. 

— Bine, dar cum rămâne cu faptul că trebuie să-i ajutăm pe 
cei aflaţi la nevoie? Nu ne-ai învăţat tu că asta fac oamenii buni, 
bine-crescuţi? întrebă Ashley cu o expresie uimită întipărită pe 
chip. 

„Oh, Doamne!” Stephanie se gândi că nu era momentul să 
detalieze aspectele morale ale aceste lecţii. O să aştepte până 
vor ajunge acasă şi acolo vor putea discuta lucrurile în linişte. 
Deocamdată, era pur şi simplu uşurată că erau în viaţă şi nu 
păreau câtuşi de puţin marcate de experienţa asta. Stephanie 
trebuia să afle care fusese rolul lui Patrick în găsirea fiicelor ei. 
Cum nu părea prea dornic să spună partea lui de poveste, ea se 
întoarse spre el. Pentru o fracțiune de secundă, se fâstăci. Era 
atât de sexy, cu părul lui negru, răvăşit de vânt, puţin mai lung 
faţă de cum îl purta de obicei. Şi ochii aceia albaştri. Mă rog, ştia 
că s-ar putea pierde în ei dacă i s-ar fi dat ocazia, dar acum nu 
era momentul. Patrick chicoti. 

— Am avut un noroc chior, crede-mă. Când m-a sunat Candy 
Lee şi mi-a spus că fetele au dispărut, furtuna tocmai începea, 
aşa că n-am vrut să risc mergând cu un snowmobil. Am luat 
telescaunul până la garaj, unde ţinem maşinile Snow Cats. Le- 
am găsit pe fete acolo, având grijă de căţeluşi. Am luat puii şi 
fetele în maşină; pe fete le-am lăsat aici, după care am dus 
animalele la un amic de-al meu care e veterinar. La întoarcere, 
am trecut pe-aici ca să mă asigur că v-aţi întâlnit. Sfârşit. 


— N-am cuvinte să-ţi mulţumesc. Am fost teribil de îngrijorată 
din cauza lor, zise Stephanie, după care se opri. Ştiu că nu ai 
copii, aşa că probabil că n-ai nici cea mai vagă idee cum e să ştii 
că e posibil să nu-i mai vezi niciodată. Patrick, îşi mulţumesc din 
suflet. Nici n-ai idee cât de mult înseamnă asta pentru mine. 

— Atâta timp cât nu-ţi vine vreo idee caraghioasă în legătură 
cu viitorul, e-n regulă, zise el. 

Şocul pe care-l simţi la auzul cuvintelor lui făcu repede loc 
furiei. Fără să-i pese că-i era şef şi că era omul care tocmai îi 
salvase fiicele, Stephanie se trezi că practic se sufocă de furie. 
Cum îndrăznea? Şi asta în faţa fiicelor sale, în faţa lui Candy Lee 
şi a lui Melanie! Işi înghiţi cuvintele veninoase pe care şi-ar fi 
dorit să i le arunce în faţă, înainte să se facă de râs. Stephanie 
inspiră adânc, cât de adânc fu în stare, după care, cu ochii 
scânteindu-i de furie, spuse: 

— Domnule O'Brien, crede-mă că orice „idei caraghioase” aş 
fi avut în legătură cu tine, mi-au fost complet şterse din 
memorie. Şi acum, dacă nu te superi, am să-mi duc fetele acasă 
să se schimbe de hainele astea ude şi-apoi mergem să vedem 
luminiţele de Crăciun. Se duse la uşa magazinului şi întoarse 
semnul pe care scria DESCHIS pe partea pe care scria ÎNCHIS. 

— Nu poţi face asta! Mai sunt două ore până când trebuie să 
închidem magazinul. Nu ştiu ce gândeşti tu, dar afară mai sunt 
oameni dornici de cumpărături, înainte de a-şi încheia ziua. N-ai 
cum să pleci aşa. Sunt bani pe care trebuie să-i încasăm, şi nu 
aştept altceva de la tine decât să stai aici şi să-ţi faci treaba. Că 
dacă nu... adăugă el. 

Deşi ştia că Patrick nu are mai mult tact decât un şarpe cu 
clopoței, comportamentul lui ticălos nu i se păru deloc scuzabil. 
O dată în viaţă, Stephanie refuză să lase un bărbat să o trateze 
aşa, obligând-o să i se supună. Fără să se mai gândească mult, 
îi strigă: 

— Că dacă nu, ce? 

Ştiu imediat că replica ei îl luase prin surprindere, se vedea 
asta cu ochiul liber. Nările lui fremătau, de parcă era un taur 
furios. Cunoştea reputaţia lui Patrick de şef dur şi exigent, dar 
asta nu o pregătea în niciun fel pentru cuvintele pe care el i le 
scuipă în faţă. Îşi frecă barba ţepoasă şi îşi coborî glasul. Stând 
cât se poate de aproape de ea, îi spuse: 


— Că dacă nu, facem aşa. Stai acasă următoarele patru 
săptămâni. Petrece puţin timp liber cu copiii tăi. 

Stephanie simţi cum sângele îi năvăleşte în cap, pulsându-i 
dureros în tâmple. Inainte să apuce să deschidă gura, Patrick se 
aplecă spre urechea ei şi îi şopti: 

— Fără plată. 


capitolul 7 

De parcă ar fi trecut brusc pe pilot automat, Stephanie le luă 
pe fete de mână şi le târî practic de pe scaunele pe care 
stăteau. Porni ca o vijelie spre biroul ei. Furia o consuma, apoi 
dispăru la fel de repede cum apăruse, lăsând loc senzaţiei de 
umilire. În câteva secunde, îi pierise tot cheful, nu mai avea 
nicio sclipire în ea. Ca un balon care se dezumiflă, simţi cum 
dispare din ea orice emoție, orice cuvânt, orice gând. Işi luă 
geanta din sertarul de jos şi cheile dintr-un cârlig prins în perete. 
Se uită repede în jur, verificând dacă nu lăsase în urma ei ceva 
de valoare. Din fericire, doar ea ştia cât era de orgolioasă. 

— Ce naiba s-a întâmplat dincolo? şopti Melanie. 

Stephanie scutură din cap. 

— Nu acum. Trebuie să ies de-aici. 

— Vrei să iau eu fetele? întrebă Melanie. Realizând 
enormitatea cuvintelor, din spatele comentariului său relativ 
inocent, Melanie înghiţi în sec. Vreau să spun că pot să le duc la 
pomul de Crăciun, împreună cu tine, ca să ajut. A 

— Mulţumesc, dar prefer să îmi petrec seara cu fetele. Imi 
pare rău, nu-i vina ta, e... 

Privirea i se plimbă de-a lungul holului, spre zona din faţă a 
magazinului, unde Patrick o muştruluia pe Candy Lee. Melanie îi 
urmări privirea. 

— Înţeleg. Bine, atunci eu o să plec. Mă suni dacă ai nevoie de 
ceva, indiferent de ce e vorba, ne-am înţeles? 

Cuvintele lui Melanie o aduseră înapoi la realitate, la 
realitatea aceea în care chiar avea nevoie de un prieten alături. 

— Nu, nu pleca, adică nu pleca de una singură. Vino cu noi la 
ceremonia de aprindere a luminilor de Crăciun. 

Aşa, a zis-o. Urmase sfatul pe care i-l dăduse Grace. Când ai 
nevoie de ajutor, de un prieten, de o îmbrăţişare - cere şi vei 
obţine. Melanie se lumină imediat. 

— Speram să zici asta. Nu vreau să fii singură - nici tu, nici 
fetele - în seara asta. 

Stephanie încuviinţă din cap, apoi se îndreptă spre ieşirea din 
spate, rezervată angajaţilor, urmată îndeaproape de Amanda şi 
de Ashley. 

— Vii cu noi, în maşină? întrebă Stephanie în timp ce ieşeau în 
aerul îngheţat de afară. 


Fulgii de zăpadă cădeau în fuioare, reflectându-se în lumina 
albăstruie a felinarelor din parcare. Vântul îngheţat îi spulbera 
şuviţele de păr în timp ce traversa parcarea aproape goală, 
îndreptându-se spre maşina lor, o vechitură care aproape că o 
făcea să zâmbească ori de câte ori o vedea. Strânsese cureaua 
şi economisise timp de trei luni ca să-şi poată cumpăra propria 
maşină. Până nu demult, ea şi fetele circulaseră cu autobuzul, 
dar acesta nu trecea pe la McDonald's şi nici nu venea când li se 
făcea lor poftă de îngheţată. Fusese atât de mândră când 
cumpărase maşina - prima ei achiziţie majoră, făcută din banii 
pe care îi câştigase singură. Dar acum, în timp ce-şi scotocea 
buzunarele căutând cheia pe care tocmai o avusese în mână cu 
câteva minute în urmă, văzu autovehiculul aşa cum era în 
realitate. Un hârb amărât, vechi de aproape douăzeci de ani, 
care abia se mai mişca. „Cam aşa, ca mine”, se gândi ea, în 
timp ce deschidea portiera din spate, făcându-le loc fetelor. 

În mod surprinzător, niciuna nu comentase nimic din 
momentul în care Patrick îi şoptise acele cuvinte dure, moment 
la care fuseseră şi ele de faţă. Apoi, brusc, îşi dădu seama! Nu 
vorbeau pentru că le era frică! Chiar dacă nu auziseră efectiv 
cuvintele, le intuiau din comportamentul ei. Petrecuseră atâţia 
ani stând ca pe ace în prezenţa tatălui lor, încât le intrase în 
sânge să reacționeze aşa atunci când vedeau un bărbat şi o 
femeie în timpul unui conflict! Din cauza asta era furioasă. Nu 
mai fusese de foarte, foarte mult timp atât de furioasă. Mânia îi 
pulsa prin vene, iar sângele îi zvâcnea la fiecare gând care-i 
trecea prin minte. Din fericire, nimeni nu-i putea citi gândurile. 
Inspiră adânc şi se urcă la volan. Nu era bine să se lase purtată 
de val, mai ales pe o vreme ca asta şi în prezenţa fetelor, aflate 
pe bancheta din spate. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare. 

— V-aţi pus centurile? 

Fetele încuviinţară din cap. Melanie se urcă pe locul din 
dreapta, iar Stephanie se bucură că o invitase sau, mai bine zis, 
că acceptase oferta ei de a o însoţi. Tânăra îşi puse mâna 
înmănuşată pe mâna rece a lui Stephanie. 

— Putem discuta mai târziu, zise Melanie. 

Stephanie clătină uşor din cap. 

— Hai să le ducem acasă pe viitoarele noastre veterinare, să- 
şi schimbe hainele. Apoi cred că ar trebui să mergem toate la o 
pizza, după ce se aprind luminiţele de Crăciun. 


Stephanie aruncă din nou o privire în oglinda retrovizoare. 
Ambele fete zâmbeau, şi atunci, chiar în clipa aceea, se făcu 
linişte în lumea ei. În timp ce ieşea din parcare, gândurile lui 
Stephanie zburară spre grozăvia care tocmai avusese loc la 
Snow Zone. Era cel mai prost moment posibil pentru ca aşa 
ceva să se întâmple, dar o să încerce să-şi scoată din minte 
povestea asta, cel puţin în acea seară. Le era datoare fetelor, 
măcar să încerce să se poarte de parcă totul era în regulă. N- 
avea să-i fie prea greu să se prefacă, mai ales că era expertă în 
aşa ceva. Amanda fu prima care rupse tăcerea. 

— Mami, putem merge la Burger King în loc de pizza? 

„Copiii”, se gândi Stephanie, în timp ce conducea cu atenţie 
vechiul Ford, pe drumul îngust ce cobora de pe coasta muntelui. 

— Cred că ar trebui să discuţi mai întâi cu sora ta. 

— Ei, ce zici? o întrebă Amanda pe Ashley. 

— Mami, spune-i că trebuie să formuleze propoziţii complete. 
Când o să fii în clasa a patra, doamna Yost n-o să-ţi permită să 
vorbeşti aşa, dacă o să fii la ea în clasă. Nu-i aşa, mami? 

— Presupun că e adevărat ce spui. Dar nu i-ai răspuns 
Amandei la întrebarea pe care ţi-a pus-o, zise Stephanie, 
tachinând-o, mirându-se şi ea că putea să se joace cu fetele, 
dată fiind situaţia dificilă în care Patrick O'Brien o băgase. 

— Burger King e o idee bună, dar singurul motiv pentru care 
Amanda vrea să mergem acolo este jucăria aia Dora 
Exploratoarea pe care o dau la meniul pentru copii, explică 
Ashley. E prea mare pentru chestii d-astea. 

— lar tu eşti prea mare ca să dormi cu iepurele ăla vechi şi 
urât pe care-l ai de când lumea. Nu-i aşa, mami? întrebă 
Amanda. 

Era la vârsta la care avea nevoie de susţinerea mamei sale în 
aproape orice zicea. De obicei, era amuzant, dar acum, 
Stephanie încerca să conducă atent în condiţiile în care afară 
aproape că se stârnise viscolul, şi nu era amuzant deloc. 

Melanie se întoarse spre ele, aplecându-se în scaunul pe care 
stătea. 

— Haideţi să o lăsăm pe mama voastră să se concentreze la 
drum. Bine, fetelor? Carosabilul este extrem de alunecos la ora 
asta. 

— E adevărat, mami? întrebă Amanda. 

Stephanie nu se putu abţine şi izbucni în râs. 


— Da, Melanie are dreptate. Ce-ar fi să ne jucăm de-a Cine 
tace mai mult, măcar până ajungem acasă. Câştigătorul 
primeşte o îngheţată cu ciocolată. 

Cuvintele ei fură întâmpinate de linişte. Zâmbi spre Melanie. 

— Amândouă câştigă jocul ăsta de fiecare dată când îl jucăm, 
îi explică ea. 

Ştia prea bine că fetele îşi doresc să vorbească, dar, în acelaşi 
timp, erau foarte competitive. Mai repede şi-ar fi muşcat limbile 
decât să vorbească vreuna prima. Restul călătoriei spre casă se 
desfăşură în tăcere. Stephanie voia să se bucure de seara asta 
cu fetiţele ei pentru că, după cum stăteau lucrurile, avea să 
treacă ceva timp până va avea iar parte de o seară liberă. Dat 
fiind că acum era şomeră, va trebui să se agite puţin ca să-şi 
găsească o slujbă, mai ales în perioada asta a anului. Deşi avea 
ceva bani puşi deoparte pentru avans, nu voia să se atingă de ei 
decât dacă era absolut necesar. Incă mai spera din tot sufletul 
că va reuşi să le dăruiască fetelor propriul cămin, de Crăciun. 
Probabil că va trebui să sacrifice patul din lemn alb, dar asta nu 
era o problemă atâta timp cât vor avea propria casă. Stephanie 
îşi parcă Fordul lângă scările de-afară, care duceau spre 
apartamentul ei. Fetele cunoşteau foarte bine regulile jocului 
Cine tace mai mult. Ca la un semnal, porniră amândouă în sus, 
pe scări. 

— Cred că jocul Cine tace mai mult e pe cale să ia sfârşit, 
oficial, zise Melanie, aşteptând-o pe Stephanie să descuie. 

Fetele năvăliră pe uşă. 

— Nu sunt prea mare ca să dorm cu iepuraşul. Mama mi-a zis 
că ea a dormit cu un diavol tasmanian de pluş până a împlinit 
paisprezece ani, aşa că n-ai dreptate! 

— Bine, păi atunci e în regulă dacă vreau premiul cu Dora 
Exploratoarea din meniul pentru copii. 

Drept răspuns, Ashley o bătu afectuos pe umăr pe Amanda. 

— Presupun că e în regulă. Oricum, eu doar te tachinam. ŞI 
mie îmi place Dora, da’ să nu mă spui la şcoală. Promiţi solemn? 
întrebă Ashley. 

Fetele îşi uniră degeţelele mici şi apoi îşi strânseră mâinile. 

— Bine, hai să ne schimbăm. Vreau să văd copacul, dar mai 
întâi vreau să mănânc ceva. Azi n-am mâncat nimic la prânz, îi 
explică Ashley mamei sale. 


— Îmi pare rău. O să vă luaţi revanşa la cină. Acum mergeţi 
repejor şi schimbaţi-vă în ceva călduros, spălaţi-vă pe dinţi şi 
pieptănaţi-vă înainte să plecăm. Aveţi zece minute la dispoziţie, 
altfel ratăm aprinderea luminilor de Crăciun. 

_ Fugiră amândouă la ele în dormitor, trântind uşa în urma lor. 
In bucătărie, Stephanie turnă Coca-Cola în pahare pentru ea şi 
Melanie. 

— Vrei să-mi spui ce te-a făcut să ieşi aşa în goană din Snow 
Zone? Ştiu că idiotul ăla îngâmfat ţi-a zis ceva care te-a înfuriat, 
zise Melanie înainte să ia o înghiţitură de Cola. 

Stephanie se gândi să nu-i spună nimic, dar chiar avea nevoie 
să discute cu un prieten. Chiar dacă fetele îi scăpaseră din mână 
azi, ea avea în continuare încredere totală în Melanie. 

— Mi-a spus să rămân acasă următoarele patru săptămâni. 
Mi-a zis că am nevoie să petrec timp cu copiii. Apoi a adăugat că 
acest concediu prelungit va fi unul fără plată. 

Melanie deschise gura şi o închise de câteva ori înainte să 
poată articula cuvintele. 

— Ticălos nemernic şi viclean ce este! Cum şi-a permis aşa 
ceva? 

— El e şeful, chestie de care îi place să-mi amintească tot 
timpul. De-asta şi-a permis. 

Stephanie bău îndelung din paharul cu Cola. 

— Intr-o vreme, credeam că e un tip foarte drăguţ, poate 
puţin necizelat. Acum cred că e un ticălos răutăcios şi nesuferit, 
care chiar are nevoie de o viaţă personală. 

— Nu-mi vine să cred că a putut să-ţi facă una ca asta, mai 
ales în perioada asta a anului. Nu numai că Snow Zone va fi 
superaglomerat, dar tu ai doi copii pentru care trebuie să 
cumperi cadouri de Crăciun. 

— Da, cam aşa cred şi eu. Dar ştii ce m-a înfuriat cel mai 
tare? 

— Spune-mi, zise Melanie. 

— Fetele s-au speriat. Au văzut că m-am supărat după ce am 
vorbit cu ticălosul ăsta care se dă mare şi tare. A fost ca pe 
vremuri. De fiecare dată când tatăl lor o lua razna şi începea să 
bată câmpii, ele se închideau în ele, sperând să nu cumva să-l 
supere. Exact aşa s-au purtat şi azi când domnul Patrick O'Brien 
s-a suit pe piedestalul lui şi mi-a dat cu tifla. Poate să mă 
concedieze dacă vrea, poate să mă lase în concediu fără plată 


sau orice altceva. El e şeful. Dar nu are dreptul să-mi sperie 
copiii! N-o să-i permit una ca asta şi puţin îmi pasă dacă o să mă 
concedieze că am plecat mai devreme azi. Fetele au văzut deja 
destule la viaţa lor. 

— Nu crezi că ar trebui să-l implici pe Max în toată povestea 
asta? La urma urmelor, el este adevăratul tău şef. Este şi şeful 
lui Patrick, dacă e s-o luăm aşa. El deține Maximum Glide şi fac 
pariu că Grace ar avea şi ea ceva de spus referitor la talentele 
manageriale de doi bani ale lui Patrick, ca să nu mai vorbim de 
felul în care s-a purtat cu tine. 

— Nu, nu vreau să fac asta. Şi-n plus, cred că e o chestie 
personală. Ştii că am ieşit cu Patrick de câteva ori; din diverse 
motive, se pare că nu a mers şi, de-atunci, aşa se poartă cu 
mine. Nu vreau să-l implic pe Max, şi cu atât mai puţin pe Grace, 
mai ales acum, că e însărcinată. O să mă descurc eu cumva; 
oricum, mulţumesc de ofertă. E bine să ai un prieten care să te 
susţină, aşa cum faci tu. 

Stephanie îşi duse un deget la buze, punând capăt discuţiei. 
Fetele aşteptau gata de plecare, în faţa uşii de la intrare. 

— Ne-am spălat pe dinţi şi ne-am pieptănat, exact cum ne-ai 
zis să facem, o informă Amanda. Stephanie se aplecă şi le 
sărută pe creştet - părul lor era strălucitor, pieptănat cu grijă. 

— Sunteţi nişte copii buni, adăugă ea. 

Şi chiar erau. Cu excepţia câtorva momente, când nu picau de 
acord pe un subiect oarecare, fetele se înțelegeau de minune. 

— Şi acum, cred că e timpul să vedem bradul uriaş care ne 
aşteaptă la Maximum Glide. Sunteţi gata? 

— Da, da, da! strigă Ashley, coborând în fugă scările. 

— Ai grijă, treptele sunt alunecoase, zise Melanie şi o luă de 
mână pe Amanda, înainte ca aceasta să alunece şi să se 
lovească. 

Era ultimul lucru de care avea nevoie Stephanie în momentul 
ăsta. Odată îmbarcate înapoi în maşină, cu fetele pe bancheta 
din spate, purtând amândouă centurile de siguranţă, Stephanie 
simţi că începe să se relaxeze. Ştia cât de mult aşteptaseră 
fetele seara asta. Indiferent ce probleme aveau să vină a doua 
zi, era, mai întâi de toate, mamă. O seară petrecută în oraş cu 
fetele avea să-i facă treaba mult mai uşoară, mai târziu. 


capitolul 8 

Patrick îi dădu liber lui Candy Lee, ca şi celorlalţi angajaţi de 
la Maximum Glide. Trecuse mai mult de o oră de când se afla 
acolo şi, după cum se vedea treaba, vremea rea alungase orice 
urmă de cumpărător. Stephanie avusese dreptate să închidă 
mai devreme Snow Zone, chiar dacă motivele pentru care 
procedase aşa nu erau cele mai corecte. Nu putea să plece pur 
şi simplu, ori de câte ori avea ea chef. Avea o responsabilitate 
faţă de Maximum Glide şi faţă de el. Chiar dacă nu era el cel 
care-i semna cecul la sfârşitul fiecărei luni, fără el nu s-ar fi 
bucurat de o poziţie atât de confortabilă în complexul turistic la 
care lucra. De obicei, un angajat avea nevoie de câţiva ani buni 
de muncă pentru a ajunge în poziţia de manager. Şi, fiindcă era 
bună în ceea ce făcea, el îi dăduse credit, chiar şi după greşeala 
pe care o făcuse anul trecut, în urma căreia rămăsese totuşi pe 
aceeaşi poziţie. Era dedicată muncii sale, venea întotdeauna la 
timp şi nu se plângea niciodată când o ruga să facă lucruri pe 
care, în mod normal, le-ar fi făcut un angajat de la depozit. Era 
foarte dedicată în tot ceea ce făcea. Curăţa chiar şi toaleta 
angajaţilor în fiecare seară, înainte să plece. 

li venea şi acum să se dea cu capul de pereţi pentru 
comentariul pe care-l făcuse, despre cum să nu-şi facă vreo 
„idee caraghioasă” în legătură cu viitorul lor. Habar n-avea de 
unde scosese chestia asta, dar îi venea să-şi tragă una dacă 
asta i-ar fi garantat că îşi poate retrage cuvintele. Stephanie nu 
dăduse niciun semn că ar vrea să aibă de-a face cu el, după 
ultima întâlnire pe care o avuseseră. Elera cel care hotărâse că 
ea nu era cea mai bună bucăţică de pe piaţă. Patrick oftă. Dacă 
mama lui sau cele trei surori ale sale ar avea cea mai mică 
bănuială că el foloseşte termenul „bucăţică” atunci când 
vorbeşte despre o femeie, l-ar lega în funii şi l-ar însemna cu 
fierul roşu. În realitate, chiar nu gândea în termenii ăştia. Era 
doar un cuvânt pe care băieţii îl foloseau atunci când încercau 
să se dea mari şi tari. lar el întotdeauna încercase să fie ca toţi 
ceilalţi atunci când ieşea cu prietenii săi în oraş. Max era 
singurul care îl cunoştea cu adevărat, care ştia că se ascunde în 
spatele acestei măşti pe care o prezenta lumii. Era educat şi 
destul de inteligent, dar asta nu îl ajuta întotdeauna, deşi, 
trebuia să recunoască, atributele astea fuseseră o adevărată 
binecuvântare în câteva situaţii în care avusese de-a face cu 


distribuitori şi clienţi furioşi. Ştia ce investiţii trebuie făcute şi 
care erau sortite eşecului. Max avea încredere în deciziile luate 
de el, dar de data asta ştia că Max ar fi foarte supărat pe el, 
dacă ar afla cum o tratase pe Stephanie. Indiferent cât de mult îi 
displăcea situaţia, va trebui să şi-o asume. 

Nu plănuise să fie de faţă la aprinderea luminiţelor din pomul 
de Crăciun, dar ştiind că Max şi Grace vor fi de faţă, ca să nu 
mai vorbim de Stephanie şi fiicele sale, se gândi că ar da bine 
dacă managerul complexului nu s-ar eschiva de la cel mai tare 
moment al sezonului, în Telluride. In plus, nu voia ca Stephanie 
să aibă ocazia să ajungă la Max şi Grace, înainte ca el să aibă o 
şansă de a le explica ce se întâmplase. 

Conştient de faptul că o oră în plus sau în minus nu avea să 
schimbe situaţia vânzărilor din ziua aceea, începu să facă 
inventarul şi să se pregătească de plecare. Candy Lee aranjase 
toată marfa pe rafturi, având grijă să aducă produse noi acolo 
unde nu mai erau de-ajuns. Cineva trebuie să facă asta dacă 
Stephanie nu mai e acolo, îi spusese ea. Continuase să bată 
câmpii, povestindu-i ce manager bun era Stephanie şi că nu ar 
învinui-o dacă şi-ar da pur şi simplu demisia după faza de azi. 
Într-o zi, o să-i spună puştoaicei ăsteia să-şi ţină opiniile pentru 
ea. Dar o plăcea, îi amintea de Shannon, în vremurile bune. 
Candy Lee avea... curaj, iar el admira asta la ea. În secret, spera 
ca asta să se prindă, asemenea unui virus, şi de managerul 
magazinului. Uneori, era mult prea ascultătoare. N-ar fi 
recunoscut asta, dar azi chiar îl luase prin surprindere când 
plecase în mijlocul turei. Avusese ceva tupeu ca să facă una ca 
asta. Probabil şi el ar fi procedat la fel dacă ar fi fost în locul ei. 
Ceea ce nu era cazul, îşi reaminti el. El avea treaba lui şi şi-o 
făcuse aşa cum trebuia să fie făcută. Ar fi putut să nu includă 
partea cu viitorul lor, dar cuvintele îi ieşiseră pur şi simplu din 
gură. De ce spusese aşa ceva - asta era altă poveste, la care 
nici măcar nu voia să se gândească. In niciun caz. li plăcea viaţa 
lui, aşa cum era. Fără complicaţii, fără copii care să complice 
complicațiile, mai ales fără copii care să-i sfărâme inima în 
milioane de bucăţi, aşa cum făcuse Shannon la moartea ei, 
distrugându-i pe Colleen, Mark şi Abby. Era prea multă durere 
pentru un singur om, ca să poată tolera aşa ceva. 

Închise calculatorul, scoase raportul din casa de marcat, 
numără banii, cecurile şi cecurile de călătorie. După ce termină, 


făcu totalul încasărilor pe ziua aceea şi rămase impresionat. De 
obicei, Stephanie depunea banii la bancă, în drum spre casă. De 
data asta, avea să facă el operaţiunea asta, mai ales că se 
simţea dator faţă de ea. După ce ştampilă toate cecurile şi trecu 
seria conturilor bancare pe spatele lor, le puse pe toate în 
geanta în care ţinea banii şi actele pentru bancă. 

Terminând activitățile obişnuite înainte de închiderea 
magazinului, Patrick se duse în birou, ca să se asigure că nu 
rămăsese nimic nerezolvat. Deschise uşa, aruncă o privire 
înăuntru şi nu observă nimic nelalocul lui. Işi plimbă mâna de-a 
lungul peretelui, bâjbâind după întrerupător, când lumina verde, 
intermitentă, a robotului de la telefon îi atrase atenţia. La naiba, 
nu putea pleca fără să asculte mesajele primite în ziua aceea. Ar 
putea fi importante şi, în lipsa lui Stephanie, ar trebui să le preia 
el, în cazul în care era ceva ce necesita rezolvare imediată. 
Apăsă pe buton. O voce feminină, monotonă anunţă: „Aveţi 
cincisprezece mesaje”. 

— Ce naiba? Apăsă pe butonul de derulare înainte de câteva 
ori, pentru că majoritatea apelurilor erau de la distribuitori, 
clienţi şi alte departamente ale complexului Maximum Glide. Era 
pe punctul de a apăsa pe butonul STOP, când auzi o voce caldă, 
dar cu inflexiunile inconfundabile ale omului de afaceri, care îi 
dădu senzaţia că femeia căreia îi aparţinea se afla chiar în 
cameră. „Bună, Stephanie, sunt Jessica Rollins. Am câteva veşti 
bune pentru tine. Sunt aproape sigură că proprietarul casei din 
Placerville o să accepte oferta ta. Dacă norocul va ţine cu tine în 
continuare, cred că pot încheia înţelegerea cu el înainte de 
sfârşitul anului. Sună-mă cât poţi de repede. Cred că până la 
urmă tu şi fiicele tale vă veţi putea bucura de un Crăciun fericit. 
Ah, să nu uit, vezi că banca vrea să verifice informaţiile 
referitoare la statutul tău de angajată. Pe cu...” Robotul se opri. 

Patrick aprinse din nou lumina. Deschise un sertar, căută o 
hârtie pe care să scrie mesajul, dar rămase blocat. În sertarul de 
sus, era o bucată aurie de panglică şi un bilet la film. Il luă 
pentru a citi titlul filmului. Îşi plimbă degetele peste panglica 
moale, aurie, apoi puse obiectele la locul lor. Nu era de bine. 
Chiar nu era. Cu toate acestea, buzele i se arcuiră într-un 
zâmbet larg. Păstrase panglica de la cutia de bomboane pe care 
i-o făcuse cadou şi biletele erau cele de la filmul pe care-l 
vizionaseră la ultima lor întâlnire. Era chiar filmul ace/a care-l 


pusese pe el pe fugă. Probabil că pusese lucrurile astea în sertar 
a doua zi, după care uitase cu desăvârşire de ele. Femeile fac 
chestii de genul ăsta. Păstrează lucruri care nu au nicio valoare 
şi nicio însemnătate. Cel mai probabil că Stephanie uitase că le 
pusese acolo. Oare să i le ducă sau mai bine să le lase aşa cum 
le-a găsit? Nu voia ca ea să creadă că-i scotoceşte prin lucruri, 
dar avusese nevoie de o hârtie pe care să scrie mesajul de la 
Jessica Rollins, ca nu cumva să-l uite. Găsi o hârtiuţă post-it fără 
nimic scris pe ea. Mai ascultă o dată mesajul, notă informaţiile 
cât putu de bine, apoi îndesă hârtiuţa în buzunarul hainei. 
Jessica asta nu lăsase niciun număr la care să poată fi găsită, 
dar Patrick se gândi că Stephanie lucrase cu ea şi, în consecinţă, 
probabil că îi ştia numărul de telefon. Închise sertarul, stinse 
lumina şi plecă, ieşind pe uşa angajaţilor. 

Işi lăsase jacheta în clădirea Snow Cat; spera ca unul dintre 
băieţii care lucrau acolo să o găsească şi să-şi dea seama că era 
a lui. Jachetele astea marca Spyder costau o avere. Parcarea era 
în întregime acoperită de zăpadă. Ce n-ar fi dat să aibă acum un 
colac gonflabil pentru zăpadă. Ar prinde o viteză prin parcarea 
asta de-ai zice că nu-i adevărat. Prin faţa ochilor îi trecu 
imaginea celor două fetiţe îmbrăcate în jachete galbene, 
fosforescente, şi se întrebă dacă trăiseră vreodată bucuria de a 
luneca pe zăpada proaspăt căzută, într-o parcare goală. Ceva îi 
spunea că nu avuseseră parte de prea multe bucurii în viaţa lor. 
Gândindu-se la asta, simţi un nod în gât. „La naiba! Nu sunt 
croit pentru aşa ceva!” 

Da, fetiţele astea erau dulci ca nişte ciocolate calde, ornate cu 
cea mai gustoasă frişca posibilă. Când auzise azi că erau date 
dispărute, îi sărise inima din piept, deşi nu spusese nimănui 
acest lucru. Din momentul în care aflase, prioritatea lui fusese 
să ajungă la clădirea în care erau parcate autovehiculele Snow 
Cats. Ştia că dacă se urcă la volanul unei astfel de maşini, are 
toate fronturile asigurate: funcţiona ca un vehicul de teren, 
făcând faţă cu uşurinţă muntelui, inclusiv pe pârtiile negre. În 
plus, era echipată cu faruri foarte puternice şi cu un sistem de 
încălzire performant. Din fericire pentru el şi fete, dar şi pentru 
câini - n-avea cum să uite de proaspăta mămică şi puii ei -, nu 
fusese nevoit să meargă prea departe. Privind înapoi, acum i se 
părea că totul se aranjase aşa cum trebuia. 


Sări în Hummer, dădu drumul la căldură la maximum, după 
care părăsi parcarea, conducând cu atenţie. Ningea în 
continuare, dar nu la fel de tare cum ninsese mai devreme, în 
după-amiaza aceea. Trebuia să treacă pe-acasă şi să facă un 
duş. Trebuia să-şi schimbe şi hainele. O să aibă grijă ca 
Stephanie să primească mesajul pe care amica ei de la agenţia 
imobiliară i-l lăsase. Apoi o să-şi ceară scuze, o să-i spună cât de 
rău îi pare că fusese aşa un... un fraier, apoi o s-o roage să vină 
la muncă a doua zi. Îndată ce-şi puse la punct planul, se simţi 
din nou eliberat. La naiba, poate chiar o să le invite pe 
Stephanie şi pe fete la un film. Rulau o grămadă de filme la care 
puteau merge şi copiii în perioada sărbătorilor de Crăciun. Poate 
că ar trebui să-i ia cu el şi pe băieţii lui Megan. O familie mare şi 
fericită. 

Scutură din cap, continuând să conducă prudent pe drumul 
acoperit cu sare. O familie mare şi fericită! Nu-i venea să creadă 
că-i trecuse prin minte un astfel de gând! „Ce naiba se întâmplă 
cu mine?” Probabil că i se trăgea de la sărbători. Poate că anul 
ăsta ar fi trebuit să se bucure de sosirea lor. Atâta doar că era 
teribil de greu fără Shannon. Când membrii familiei lui se 
adunau, lipsa ei era atât de evidentă, era clar că o verigă lipsea. 
Shannon era prima nepoată, atât pentru bunici, cât şi pentru 
unchi şi mătuşi. Fusese prima în toate. Şi, din păcate, fusese şi 
prima care murise. 

Ochii lui Patrick se umplură de lacrimi, înceţoşând imaginea 
drumului care şerpuia în faţa lui. „La naiba!” Voia să fie fericit; 
nu avea nevoie de toată durerea asta care însoțea fericirea. 
Conştient că nu se poate altfel, Patrick se gândi că mereu va fi 
unchiul cuiva şi prietenul unui prieten. Nu i se potrivea statutul 
de tată. Al nici unui copil. Dacă-l întrebai, nu putea face 
diferenţa dintre un scutec şi un biberon. Mă rog, putea, dar nu 
era ceva ce şi-ar fi dorit să aibă zi de zi. Asta era tot. Sau mai 
era ceva? lar el era mult prea speriat ca să facă pasul acesta? 


capitolul 9 

Mulțimea se adunase zgribulită în mijlocul complexului 
Maximum Glide. Sute de oameni ieşiseră în ger, ca să asiste la 
aprinderea luminiţelor din pomul de Crăciun. Un brad imens, de 
vreo cincisprezece metri, fusese aşezat în faţa clădirii de birouri, 
zona cea mai populată în timpul zilei. Lecţiile de schi erau 
programate în clădirea din dreapta copacului uriaş. In stânga, 
copiii mici puteau fi lăsaţi în grija personalului specializat de la 
Bunnies and Babies’, pusă la dispoziţie de staţiunea turistică. In 
partea de nord, se afla The Lodge, unde se puteau lua micul 
dejun şi prânzul. Sau, ca variantă, se putea sta lângă şemineul 
în care focul părea că nu se stinge niciodată, pentru câteva 
momente de relaxare. În partea de sud, se aflau telescaunele 
care îi duceau pe cei aflaţi în vacanţă spre celelalte patruzeci şi 
şase de telescaune ce împânzeau muntele. 

În seara asta, locul părea desprins dintr-un roman de Charles 
Dickens. Fulgii de zăpadă se învârteau prin aerul rece al serii, 
asemenea unor balerine delicate. De o parte şi de alta a străzii 
principale, atârnau lampadare ce luminau noaptea cu becurile 
lor de culoare roşu aprins. Magazinele erau deschise, decorate 
frumos cu luminiţe în toate culorile şi cu brăduţi de Crăciun 
împodobiţi cu cele mai alese ornamente specifice sezonului. 
Mireasma cidrului se combina cu mirosul dulce al lemnului care 
ardea. 

Stephanie îşi ţinea fiicele de mână, în timp ce străbăteau 
împreună sătucul îmbrăcat de sărbătoare de la Maximum Glide. 
Melanie mergea alături de ele. Toate patru tăceau, în timp ce 
admirau vrăjite imaginile desprinse parcă dintr-o poveste. Aşa 
cum era de aşteptat, Amanda fu prima care sparse tăcerea. 

— Mami, ăsta e cel mai frumos loc din lume! Nu vreau să mai 
plecăm de-aici niciodată. Pun pariu că, atunci când Moş Crăciun 
va trece pe-aici, nici el nu va mai vrea să plece, nu-i aşa? 

Izbucniră toate în râs. 

— Sunt sigură că n-o să mai vrea să plece, însă are multe 
locuri de vizitat în lumea asta. Dar tot cred că o să-l doară puţin 
sufletul când va trebui să părăsească locul ăsta, zise Stephanie 
în timp ce-şi continuau plimbarea de-a lungul străzii principale, 
admirând vitrinele viu decorate şi oamenii îmbrăcaţi în cele mai 
călduroase şi mai colorate haine de iarnă. 


5 lepuraşi şi bebeluşi. 


E într-adevăr minunat, se gândi Stephanie. Ar fi la fel de 
frumos şi în varianta sa naturală. Fără lumini, fără decoraţiuni 
extravagante, doar copacii înalţi răspândind miros de conifer, 
împodobiţi doar de fulgii de zăpadă care cădeau încontinuu. 

„Da, îşi zise ea, ar fi la fel de frumos.” 

— La ce oră se aprind luminiţele? întrebă Ashley, plină de 
entuziasm. Abia aştept. Ştiu că-i doar un pom, dar e atât de 
mare! 

Stephanie şi Melanie se priviră peste capetele celor două 
fetiţe, protejate de căciuli călduroase şi izbucniră în râs. 

— La ora şapte fix. Şi mai sunt doar zece minute până atunci, 
aşa că am face bine să ne grăbim, ca să ajungem cât mai 
aproape posibil. Nu vreau să rataţi niciun detaliu. 

— Nici noi nu vrem aşa ceva, mami. Nu-i aşa, Ashley? zise 
Amanda, alintându-se. 

— Aşa-i, Amanda. Ştii ce dorinţă o să-mi pun când se vor 
aprinde luminiţele? întrebă Ashley pe un ton ferm. 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse Stephanie. De ce nu 
ne spui tu? 

— O să-mi doresc ca Amanda să nu mai spună tot timpul „nu-i 
aşa, mami?”, „nu-i aşa, Ashley?”, „nu-i aşa, Melanie?”. 

Stephanie aruncă o privire spre Melanie care abia se mai 
abţinea să nu râdă. Pe de altă parte, Amanda părea pe punctul 
de a izbucni în plâns. 

— E-n regulă, scumpo. Sora ta face ceea ce fac de obicei 
surorile mai mari. 

Stephanie se jucă în treacăt cu ciucurele imens care trona pe 
vârful căciulii fetiţei, sperând că nu se aflau pe punctul 
declanşării unui război verbal între cele două fiice ale sale. 

— Moş Crăciun nu îmi spune ce să zic, nu-i aşa, mami? întrebă 
Amanda cu vocea ei care anunţa că se află pe punctul de a 
izbucni în plâns. 

— Bineînţeles că nu. Tu eşti singura în măsură să decidă ce 
cuvinte ies din guriţa ta dulce. Uitaţi-vă... 

Stephanie arătă spre pomul aflat la câţiva metri în faţa lor. 

— ...Sunt pe cale să aprindă luminiţele. Haideţi, să ne grăbim. 
Fără să mai adauge niciuna vreun cuvânt, cele patru îşi croiră 
drum prin mulţimea de oameni înghesuiți în jurul pomului de 
Crăciun. Reuşiră să găsească un loc liber la vreo doi metri de 
brad. Stephanie se gândi că mai aproape de-atât nu ar fi putut 


ajunge, fără să rişte să calce în picioare degete, cărucioare şi, 
privind în jos, cea mai mare cizmă pe care o văzuse vreodată în 
viaţa ei. 

Ochii ei se ridicară uşor spre gamba acoperită de cizmă, apoi 
spre genunchi, şi mai sus, spre coapsă. Oare de ce i se părea 
cunoscută imaginea asta? Inainte să apuce să reacționeze, 
purtătorul cizmei o smulse pe Amanda din strânsoarea mâinii ei 
şi o ridică sus, pe umerii lui laţi. Patrick! 

— Dacă mă urmaţi, vă duc în cel mai bun loc din care se 
poate privi pomul, zise el. 

Stephanie era pe punctul de a-i spune să-şi vadă de treaba 
lui, când Melanie îi făcu semn din cap să se abţină, arătând spre 
fete. Erau atât de entuziasmate, încât scânteile din ochii lor ar fi 
putut lumina jumătate din pomul uriaş. Murmură un „OK” şi îl 
urmă îndeaproape pe Patrick, ţinând-o pe Ashley, ca într-un 
sendviş, între ea şi Melanie. 

Patrick le conduse prin mulţime fără să dea prea multe coate 
în jurul lui. Pe partea cealaltă a străzii, Stephanie zări cu coada 
ochiului o nacelă autoridicătoare, sau, cum o mai numeau unii, 
macaraua culegătorilor de cireşe. Nu se putu abţine să nu 
zâmbească. Aruncă o privire în urma ei, spre Melanie, care 
zâmbea cu gura până la urechi. Ashley nu scosese niciun cuvânt 
din momentul în care Patrick îşi făcuse apariţia şi o urcase pe 
Amanda pe umerii săi. E adevărat că nici nu prea putea fi auzită 
peste strigătele de entuziasm ale oamenilor adunaţi în centrul 
complexului. 

— Haideţi să ne grăbim, avem doar două minute la dispoziţie 
să ne urcăm în chestia asta, zise Patrick. 

— Crezi că o se ne ţină pe toţi? întrebă Stephanie, 
prevăzătoare. De aproape, maşinăria nu mai părea atât de mare 
şi solidă. 

— Sunt sută la sută sigur, garantă Patrick. N-aş risca, dacă n- 
aş fi sigur. 

Oare încerca să insinueze ceva, se întrebă ea, în timp ce 
Patrick deschidea uşa din sticlă masivă a nacelei. Oare credea 
că riscase prea mult când o lăsase pe Melanie să ducă fetele pe 
munte, la schi? Hotărî că, dacă asta încerca să insinueze, atunci 
era treaba lui. Nu-l privea pe el cum îşi creşte ea copiii. Işi spuse 
că, dacă ar fi cunoscut-o cu adevărat, ar fi ştiut că nu şi-ar fi pus 
copiii în pericol pentru nimic în lume. O voce mică din sinea ei îi 


aminti că exact asta făcuse atunci când se hotărâse să se 
mărite cu un ticălos care o abuza. „Dar ăsta e un subiect la care 
o să mă gândesc cu altă ocazie. In seara asta nu vreau decât să 
mă bucur alături de fetele mele şi de Melanie.” Având încredere 
în el că ştie ce face, Stephanie îi permise lui Patrick să o urce pe 
Amanda în nacelă. Ashley nu părea la fel de entuziasmată ca 
sora ei cu privire la toată aventura asta cu urcatul într-o chestie 
care semăna cu o găleată mică. 

— Mami, suntem în siguranţă? întrebă ea. 

— Absolut, îi răspunse Stephanie pe cel mai liniştitor ton de 
care era în stare. 

— Păi, bine atunci, zise Ashley lăsându-l pe Patrick s-o urce în 
lift. Patrick o aşeză pe Ashley lângă Amanda, pe un scaun micut. 
O apucă pe Stephanie de mână, ajutând-o să se ridice în lift. Ea 
simţi un fior străbătându-i braţul, ca un curent electric, cât el îi 
tinu mâna pentru câteva secunde mai mult decât era cazul. Se 
aşeză în spatele fetelor, în timp ce Melanie se urcă şi ea alături 
de ele. După ce se aşezară toate, în siguranţă, Patrick le spuse: 

— O să pun chestia asta în mişcare. Va fi sus în câteva 
secunde. Încercaţi să nu săriţi prea tare, bine? zise Patrick. 

— N-o să te uiţi la luminiţe cu noi? întrebă Amanda. 

— O să privesc de jos, puştoaico. Acum dă-mi voie să închid 
uşa şi să vă urc, domniţelor, în aer, zise Patrick. 

Îi zâmbi uşor lui Stephanie înainte de a închide uşa. Ea se 
întrebă dacă asta era modalitatea lui de a se revanşa pentru 
felul în care se purtase cu ea în ziua aceea, la Snow Zone. Nu 
era sigură, dar, de dragul fetelor, nu avea de gând să deschidă 
discuţia. Avea destul timp mai târziu să se gândească la chestia 
asta şi să recapituleze evenimentele zilei. 

— Ah, mami, e super tare, strigă Amanda. . 

— Bine, hai să vedem, zise Stephanie. In câteva secunde, 
imensul brad se aprinse... exact ca pomul de Crăciun din Centrul 
Rockefeller“! 

Sute de luminiţe roşii, verzi, albastre şi albe erau agăţate de 
crengile copacului, iluminând zona din jurul bradului. De undeva 


5 Complex arhitectural din centrul Manhattanului destinat afacerilor, dar şi 
divertismentului. Complexul este format din 19 edificii ce ocupă în total mai 
bine de 9 hectare. Este şi sediul unei mari părţi a platourilor televiziunii 
naţionale, dar şi al multor societăţi internaţionale. 


se auziră bătăile unei tobe, apoi o stea argintie imensă se 
aprinse, completând ceremonia. 

— Uau, făcu Ashley. Se vede atât de bine de-aici, de sus. 

— Nici măcar nu mi-e frică, nu-i aşa, mami? o informă 
Amanda. 

— Vezi, iar vorbeşte aşa! punctă Ashley. 

— Fetelor, acum nu-i momentul. Haideţi să ne bucurăm de 
luminiţe, înainte ca Patrick să ne dea jos de-aici. 

Câteva minute mai târziu, Patrick cobori liftul înapoi. Când se 
opri din mişcare, Patrick ieşi din cabina de comandă, deschise 
uşa şi le ajută să iasă în aerul rece. 

— A fost super tare, mulţumesc, zise Ashley. 

— Mda, chiar aşa fost. Mami crede la fel, nu-i aşa? 

— Amanda, a fost minunat, îi răspunse Stephanie. Acum, 
fetelor, ce aveţi de spus domnului O'Brien? Pe un ton jucăuş, 
Amanda răspunse: 

— Că mai vrem o dată. lzbucniră toţi în râs, inclusiv 
Stephanie. 

— Nu la asta m-am referit, zise ea, după ce se mai gândi 
puţin. 

Fetele ei cunoşteau bunele maniere. Se pare că în seara asta 
le lăsaseră acasă. 

— Mulţumesc, domnule O'Brien. A fost foarte drăguţ din 
partea ta să te gândeşti la noi, zise Ashley pe cel mai dulce şi 
respectuos ton cu putinţă. Adulții izbucniră din nou în râs. 

— Cu mare plăcere. Bradul ăsta îţi taie într-adevăr răsuflarea, 
nu-i aşa? zise Patrick privind în sus la curcubeul de culori ce 
strălucea în crengile pomului de Crăciun. 

— Vrei să vii cu noi la Burger King? îl întrebă Amanda. N-am 
mâncat azi la prânz pentru că am fost ocupate cu puii de căţel. 
Văd stele verzi de foame şi mama ne-a promis că putem mânca 
îngheţată de ciocolată, drept răsplată că n-am vorbit azi în drum 
spre casă. Dacă ar fi existat vreo prăpastie imensă undeva prin 
apropiere, Stephanie şi-ar fi dorit să intre în ea atunci şi acolo. 
Era pe punctul de a-i ţine o predică Amandei despre ce 
înseamnă să ai bune maniere. Realiza că fiica ei avea doar 
şapte ani, dar trebuia să înveţe mai devreme sau mai târziu, aşa 
că ar putea la fel de bine să o facă acum, înainte de a o umili de 
tot pe Stephanie. 

Pentru prima oară însă, Patrick salvă situaţia. 


— Mi-ar plăcea, dar trebuie să trec pe la Claude să văd ce fac 
căţeluşii. 

— Ah, vreau şi eu să vin cu tine, sări Ashley. Mi-am făcut 
atâtea griji pentru ei! Mami, pot să merg şi eu cu Patrick? Te 
rog? Stephanie nu avea idee ce le apucase pe fetele ei, dar avea 
de gând să aibă o discuţie cu ele cât de curând. 

— Nu, nu ai voie. Şi, te rog să nu crezi că domnul O'Brien 
trebuie să te invite acolo doar pentru că ai tu chef să mergi. E 
foarte nepoliticos din partea ta. 

— Uite cum facem, dacă e de acord şi mama voastră, le spuse 
Patrick fetelor. Imediat ce plec de la Claude, o sun pe mami şi 
vă transmit un raport despre căţeluşi. 

Patrick se uită spre Stephanie, îi aruncă un zâmbet ucigător, 
iar inima ei se înmuie, dar numai pentru o secundă, îşi aminti 
imediat cât de urâcios fusese cu ea în după-amiaza aceea. 

— O să mă mai gândesc. Cu siguranţă, o să am destul timp la 
dispoziţie ca s-o fac, zise Stephanie, privind direct spre Patrick. 

Patrick se uită în jos, spre cizmele lui maronii. 

— Referitor la ce am zis azi... 

— Ce-i făcut e bun făcut, domnule O'Brien. Mulţumesc pentru 
raportul despre căţeluşi. Mă poţi suna îndată ce afli ceva despre 
ei. Şi, acestea fiind spuse, Stephanie le luă pe ambele fete de 
mână şi se îndepărtară de Patrick, de promisiunile lui şi de orice 
altceva mai avea de spus. 


capitolul 10 
Două săptămâni mai târziu... 


— Păi, din punctul meu de vedere, îţi e dator măcar cu puţină 
loialitate. Adică te-ai spetit doi ani muncind în locul ăsta şi cu ce 
te-ai ales? Dată afară în timpul sărbătorilor? Melanie luă o gură 
de cafea din ceaşcă. 

— Eu, una, tot sunt de părere că ar fi trebuit să le spui lui Max 
şi lui Grace, în seara când s-au aprins luminile din pomul de 
Crăciun. 

— Da, ştiu. E rău, dar asta-i situaţia. N-am vrut să le stric 
seara. O să fiu bine atâta timp cât nu cade învoiala pe care am 
făcut-o cu proprietarul casei. Eu am completat deja formularele; 
acum avansul meu se află la agent şi am semnat angajamentul 
conform căruia banii vor ajunge la proprietar, după îndeplinirea 
tuturor condiţiilor de vânzare-cumpărare; nu mai am nimic de 
făcut decât să aştept răspunsul băncii. Şi ştii cum sunt băncile. 
Nu se grăbesc. Jessica zicea că, dacă am noroc, până la sfârşitul 
anului sunt mutată în casă nouă, dar sinceră să fiu nu văd să se 
întâmple aşa ceva. Cel puţin nu acum, în prag de sărbătoare. 
Stephanie şi Melanie tocmai conduseseră fetele la autobuzul 
care le ducea spre şcoală. De când Stephanie intrase în 
concediu fără plată, cele două femei petrecuseră aproape 
fiecare zi împreună. Măcar exista o parte bună în toată povestea 
asta cu concedierea ei - prietenia din ce în ce mai strânsă cu 
Melanie. 

Duseseră fetele la film de vreo două ori, pe la McDonald's 
trecuseră de trei ori şi într-o seară fuseseră la o pizzerie nou 
deschisă în oraş, numită Izzy's. Melanie a vrut să le ducă pe fete 
să vadă o scenetă în Denver, dar Stephanie chiar nu avea cum 
să-şi permită costul biletelor. Melanie se oferise să suporte 
cheltuielile, dar Stephanie, care habar nu avea de situaţia 
financiară a lui Melanie, o refuzase, spunând că era prea mult. 
Plănuiseră, în schimb, să meargă toate patru să vadă Co/ingdă de 
Crăciun, la liceul din Placerville. Intrarea era liberă pentru toată 
lumea, iar Stephanie era sigură că fetele se vor distra de 
minune. Se îndrăgostiseră de tot ce însemna spectacol live, încă 
de când Grace le dusese să vadă Spărgătorul de nuci, la liceul 
Eagle Valley. 


— Ştiu că abia aştepţi să scapi de locul ăsta strâmt, dar cred 
că mie-mi va lipsi, odată ce tu şi fetele vă veţi muta, zise 
Melanie uitându-se în jurul său, la apartamentul cu trei 
cămăruţe minuscule. 

— Atunci ar trebui să-i rogi pe-ai tăi să ţi-l închirieze, o tachină 
Stephanie. Sunt sigură că o să-ţi ceară o chirie decentă. Nu spun 
că nu au procedat la fel şi cu mine. Nu am vrut să insinuez ceva 
de genul ăsta. Ştiu prea bine cam cât ar putea scoate din locul 
ăsta, dacă ar fi să-l închirieze în regim de vacanţă. 

— Nu prea văd să se întâmple aşa ceva. Lor chiar le-a făcut 
plăcere să vă găzduiască, pe tine şi pe fete. Nu cred că locul 
ăsta a arătat vreodată mai cald şi mai primitor ca acum. 

Stephanie făcuse tot posibilul să transforme locul acela mic şi 
înghesuit într-un cămin. Vopsise pereţii într-o nuanţă caldă, de 
culoarea untului, şi cususe draperii cu care acoperise fereastra 
imensă din sufragerie. Pierduse două weekenduri înlocuind 
gresia din baie - singura baie din apartament. Fusese foarte 
mândră de munca ei. Mersese la un curs care te învăţa cum să 
pui gresie, oferit de magazinul din apropiere, şi descoperise cu 
ocazia asta că nu-i mare lucru. Împrumutase uneltele de la Max. 
Gresia care îi plăcea ei era vândută la reducere, aşa că, după ce 
obținuse permisiunea proprietarilor - care, de altfel, îi dăduseră 
mână liberă în ceea ce priveşte apartamentul -, Stephanie se 
apucase de treabă. Oamenii îi spuseseră să se simtă ca acasă 
acolo şi asta şi făcuse. 

Bucătăria era cât un dulap, dar Stephanie îşi lăsase amprenta 
şi acolo. Lipise un tapet cu fluturaşi miniaturali pe singurul 
perete din acest spaţiu, apoi cumpărase un set de cutiuţe 
galbene la un preţ de nimic, dintr-un magazin din apropiere, la 
care adăugase o perdeluţă transparentă, tot de culoare galbenă, 
pe care o agăţase la fereastra de deasupra chiuvetei. Găsise 
masa în apartament, când se mutase. Între timp, Stephanie 
aflase că fusese un cadou oferit cu mulţi ani în urmă mamei lui 
Melanie, de către tatăl acesteia, cu ocazia aniversării a zece ani 
de căsătorie. Lemn solid de arțar, la care se adăugau patru 
scaune asortate. Lustruise bine lemnul de culoarea mierii, până 
când acesta devenise lucios, apoi cumpărase pernuţe galbene 
pentru scaune şi feţe de masă de aceeaşi culoare. Arăta ca un 
cămin, exact cum zicea şi Melanie. 


Stephanie ezitase să împodobească bradul anul acesta, 
sperând că, poate printr-o minune, va intra în posesia noii case 
şi îşi vor petrece Crăciunul acolo. Dar, cum nu le spusese fetelor 
nimic despre casă, trebuise oricum să decoreze brăduţul 
artificial pe care-l cumpărase în primul an când se mutaseră 
acolo. În apartament nu intrau mai multe lucruri decât erau 
deja, dar Stephanie, împreună cu fetele, decorase fiecare 
centimetru din el. Agăţaseră floricele de porumb şi coacăze pe 
sfori şi le legaseră de draperia din sufragerie. Coşuleţe cu conuri 
de brad pe care le adunaseră împreună ocupau toate 
suprafeţele disponibile. Amanda decupase steluțe şi pomi de 
Crăciun din hârtie roşie şi verde, şi le lipise peste tot pe pereţi. 
Ca să nu se lase mai prejos, Ashley folosise toată folia de 
aluminiu din casă pentru a face îngeri, pe care îi lipise apoi de 
tavan. Munciseră o grămadă, dar se distraseră de minune 
împreună. lar acum, micuțul lor apartament strălucea şi era plin 
de lumină, gata de sărbători. 

Stephanie le cumpărase ambelor fete telefoane mobile, deşi 
erau achiziţii scumpe şi nu se încadrau în bugetul rezervat 
pentru Crăciun. Însă ţinând cont de cele câteva ore de groază 
petrecute în Vinerea Neagră, decizia ei fusese definitivă. Le 
cumpărase cartele cu un număr limitat de minute şi le explicase 
fetelor că trebuie să-şi folosească telefoanele numai în caz de 
urgenţă. Nu se gândise însă că lucrurile vor lua întorsătura pe 
care o luaseră în cele din urmă, cel puţin nu în cazul lui Ashley. 
Începuse să vorbească la telefon cu prietenele de la şcoală. 
Stephanie ştia că ea voia să fie în rând cu restul colegilor săi de 
clasă la capitolul mesaje şi convorbiri telefonice. Când Grace şi 
Max o întrebaseră ce să le ia fetelor de Crăciun, Stephanie le 
spusese să le cumpere minute pe cartelele telefonice. 

— Mulţumesc, ne place foarte mult locul ăsta, atâta doar că 
nu-i de ajuns de mare. Ştii cum e când trei fete împart baia? o 
tachină Stephanie. 

— Am văzut cu ochii mei cum este, o informă Melanie. 

— Da, te cred. Am noroc că sunt încă mici. Îţi imaginezi cum 
ar fi fost dacă erau adolescente? 

Melanie râse. 

— Nici nu vreau să mă gândesc la asta. 

Au mai stat de vorbă câteva minute. In timp ce Melanie se 
pregătea să plece, sună telefonul. Stephanie spera că fetele n- 


au păţit nimic. Încă nu se simţea sută la sută în largul ei când nu 
le avea în preajmă. Ridică degetul arătător spre Melanie, 
cerându-i s-o aştepte un minut. Melanie se opri lângă uşa de la 
intrare. 

— Alo, răspunse Stephanie, iar în voce i se simţea un pic de 
teamă. Jessica! Ce mă bucur să te aud! Stephanie făcu o pauză, 
apoi clătină din cap la către Jessica, deşi, evident, aceasta nu 
putea să o vadă. De parcă s-ar fi mişcat cu încetinitorul, se 
aşeză pe scaunul din bucătărie. Nu se poate, strigă ea plină de 
vehemenţă. Nu înţeleg, zise ea din nou, cu vocea plină de 
dezamăgire. Da, bineînţeles. Nu ştiu ce să zic decât că pur şi 
simplu nu e adevărat. Te sun puţin mai încolo, zise Stephanie, 
închise şi aruncă telefonul pe masă. 

Melanie traversă sufrageria mică şi se întoarse în bucătărie. 
Se aşeză pe un scaunul din care tocmai se ridicase. 

— Nu arăţi prea fericită. Fetele sunt bine? 

— Sper că da. M-a sunat Jessica Rollins. Mi-a zis că tocmai a 
discutat cu cei de la bancă. 

Ochii i se umplură cu lacrimi. 

— Mi-au respins cererea de împrumut. 

Melanie se întinse peste masă atingându-i uşor mâna lui 
Stephanie. 

— Cum e posibil? Jessica ţi-a zis că partea cea mai grea a 
trecut. Credeam că deja ţi-au aprobat împrumutul, că a rămas 
doar să semnezi actele finale. Melanie părea la fel de 
nedumerită ca şi Stephanie. Au dat vreo explicaţie? Ţi-a zis 
Jessica ce s-a întâmplat de s-au răzgândit? 

Şocată, Stephanie scutură din cap. 

— Jessica zice că banca nu le acordă împrumuturi şomerilor. 


capitolul 11 

— Şomeri? Despre ce vorbeşte? Tu nu eşti şomeră, zise 
Melanie din nou, de parcă, dacă ar fi repetat, i-ar fi convins pe 
Jessica şi pe angajaţii băncii. Nu ştiu de unde au obţinut 
informaţia asta, dar ai face bine să afli cât mai repede. 

Secătuită de toată energia, Stephanie se ridică de pe scaun şi 
se sprijini de chiuvetă, privind pe fereastra care dădea spre 
drumul şerpuitor din faţa apartamentului ei. Işi drese glasul şi îşi 
şterse lacrimile cu un şerveţel. 

— Ştiu de unde au obţinut informaţia. Este evident. ` 

— Crezi că Patrick e în spatele poveştii ăsteia? Intrebă 
Melanie, dând glas gândurilor lui Stephanie. 

Aceasta se întoarse spre ea. 

— Cine altcineva ar fi atât de josnic să facă una ca asta? 

Cred că e încă supărat pe mine că nu le-am lăsat pe fete să-l 
însoțească atunci la Claude, să vadă căţeluşii. 

— Nu cred că-i atât de răzbunător sau de imatur. Ştiu că nu e 
cel mai elegant tip din lume, dar chiar nu cred că s-ar coborî în 
halul ăsta. 

Stephanie îşi suflă nasul în şervetul cu care îşi ştersese 
lacrimile, fără să-i pese că se chinuise o noapte întreagă, când 
nu putea să adoarmă, să brodeze fluturaşi pe el. 

— Tu nu înţelegi, Melanie. Tipul ăsta chiar are ceva cu mine. 
Crede că femeile ca mine nu sunt altceva decât gunoaie. Ştiu ce 
vorbesc, crede-mă. 

— Mă rog, eu nu cred pe nimeni care îmi spune „crede-mă”, 
dar pot să te asigur de un lucru: indiferent ce definiţie dai tu 
cuvântului „gunoi” şi înţelegi tu prin „femei ca mine”, eu, una, 
sunt onorată să-ţi fiu alături, Stephanie Casolino-Marshall. Eşti o 
femeie care munceşte din greu, care nu-şi doreşte altceva decât 
ca fiicele ei să aibă o viaţă mai bună decât ai avut tu. Eşti o 
mamă grijulie, darnică şi iubitoare, eşti o prietenă extraordinară. 
Ştiu că n-o să-ţi placă ce-o să-ţi spun, dar asta e, n-am ce-ţi 
face, o s-asculţi ce am de zis. O să-l sun chiar eu pe Max. 
Comportamentul ăsta pueril al managerului pe care l-a angajat - 
şi încă „pueril” e un eufemism în cazul ăsta - trebuie să 
înceteze. 

Melanie se întinse după telefonul de pe masă. Stephanie îşi 
puse mâna peste a lui Melanie. 


— Chiar nu vreau să-i suni pe Max şi Grace. Ar părea că profit 
de prietenia mea cu ei. Îţi mulţumesc pentru toate cuvintele 
frumoase pe care mi le-ai spus. Eşti o prietenă bună, ştii asta, 
nu? 

— Da, ştiu asta, şi-ţi mulţumesc. Dar prietenii nu stau cu 
mâinile în sân, fără să facă nimic atunci când prietenii lor cei 
mai buni iau şuturi în fund când deja sunt căzuţi la pământ. 
Melanie ridică o mână în sus, ca pentru a opri orice alt 
comentariu venit din partea lui Stephanie. Du-te, fă-ţi un duş, 
spală-ţi părul şi machiază-te. Nu că ai avea nevoie de farduri, cu 
tenul ăla de piersică pe care-l ai, dar, oricum, machiază-te. Apoi 
când eşti gata, scoate costumul ăla negru din străfundurile 
dulapului. Ala pe care l-ai purtat când ai depus cererea de 
credit. Nu, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, uită de ăla. Pune 
pe tine cei mai strâmţi şi mai sexy blugi pe care-i ai şi combină-i 
cu puloverul ăla roşu pe care ţi l-am făcut cadou. Melanie nu se 
mai oprea. Să nu te aud că ai ceva de comentat, pentru că 
oricum nu te ascult. Hai, bagă-te sub duş. Ai o oră la dispoziţie 
de devii o bombă sexy. 

— Bombă sexy? Asta-i o noutate, bombăni Stephanie. 

— Da, chiar aşa e. Şi asta pentru că tocmai am inventat-o. E a 
mea, un original sută la sută, aşa că nu cred că am să te las să 
îţi atragi meritele pentru ea. Acum treci sub duş sau te arunc eu 
acolo, cu mâna mea. 

— Nu ştiu dacă-mi place varianta asta a ta. Să faci aşa pe şefa 
cu mine. 

— Dacă nu te mişti şi te bagi sub duş, îţi arăt eu ţie ce 
înseamnă să fac pe şefa. Acum, hai şi nu vreau să înţelegi 
altceva. Acum! Nu uita, ai exact o oră la dispoziţie. 

Melanie întinse braţul săgeată, arătând în direcţia băii. 

— Bine, bine, rosti Stephanie pe un ton plângăcios, înainte de 
a încuia uşa băii în urma ei. 

Melanie aşteptă până auzi duşul, înainte să pună mâna pe 
telefon. Ştia că era în joc mândria lui Stephanie, dar chiar nu-i 
mai păsa. Îi păsa doar de faptul că cineva îi spulberase visul 
unei prietene dragi ei. Dacă o făcuse intenţionat sau nu, asta 
deja nu mai conta. Conta doar că Stephanie muncise din greu, 
mai mult decât orice altă persoană pe care ea o cunoştea, 
pentru a economisi câteva mii de dolari ca să plătească avansul 
pentru casa ei şi a copiilor săi. În lumea de azi, în care toţi sunt 


daţi pe repede înainte şi singura regulă valabilă este „oferă sau 
mă servesc singur”, Stephanie era o specie pe cale de dispariţie. 
Şi ceea ce pentru Stephanie era o sumă imensă, pentru Melanie, 
care avea mai mult decât era nevoie pentru a face o diferenţă 
pe lumea asta, era un chilipir. Pentru prima oară în cei douăzeci 
şi patru de ani ai săi, Melanie simţi că se află pusă în faţa unei 
şanse de a face ceva cu adevărat special pentru oamenii pe 
care îi iubea; era un cadou pe care şi-l făcea sieşi şi nu invers. 
Formă *69 pe telefonul lui Stephanie, pentru a afla care fusese 
ultimul număr utilizat. Îl scrise pe o plăcuţă magnetică lipită de 
uşa frigiderului. 

— Cu Jessica Rollins, vă rog, zise ea, când la celălalt capăt al 
telefonului se auzi vocea unei tinere femei. Şi, vă rog, spuneţi-i 
că este o chestiune de viaţă şi de moarte. 

— Oh, Doamne, exclamă fata, o să mă ocup chiar eu de asta, 
imediat. 

Melanie se gândi că fata merita o mărire de salariu. 

— Mulţumesc, spuse ea. 

În câteva secunde, Melanie era pusă în legătură cu Jessica 
Rollins. Îi spuse pe scurt de ce şi când avea nevoie. Femeia se 
arătă mai mult decât amabilă, fiind gata să sară peste câteva 
etape pentru a o ajuta să ajungă în punctul în care dorea ea. 
După ce terminară de plănuit ce aveau de făcut, Melanie închise 
şi formă numărul de la biroul din Maximum Glide. 

Îi răspunse o voce pe care nu o recunoscu. 

Melanie nu ştia dacă era vocea unui bărbat sau a unei femei. 

— Cu domnul Edward Patrick Joseph O'Brien, vă rog. Spuneţi-i 
că este o chestiune de viaţă şi moarte. 

Lui Melanie începuse să-i placă noul rol în care intrase, acela 
de deţine controlul. Două secunde mai târziu, bărbatul veni la 
telefon. 

— Aici, Patrick. 

Melanie îşi dădu ochii peste cap. Era sigură că tipul făcea pe 
prostul intenţionat. 

— Patrick, sunt eu, Melanie, avem o problemă. 

Răutăcioasă, aşteptă câteva secunde înainte de a continua. 
Lasă să-l fiarbă puţin în suc propriu. 

— E vorba de Stephanie sau de fete? întrebă el. Ea hotărî să 
fie şi mai răutăcioasă. 

— E vorba de toate. 


— Spune-mi unde sunt şi voi fi acolo în câteva minute, spuse 
el neliniştit. 

Din nou, îl lăsă să-şi muşte degetele. Ştia că era rea cu el, dar 
era felul ei de a-l face să plătească pentru că o trimisese pe 
Stephanie în concediu fără plată. 

— Melanie, spune-mi ce se întâmplă. Te rog! strigase la ea 
atât de tare, încât trebui să ţină telefonul departe de ureche. 

— Vreau să mă asculţi şi nu vreau să mă întrerupi. M-ai 
înţeles? Îl auzi oftând exasperat la celălalt capăt al firului. 

— Bine. Te ascult. 

Melanie îi spuse pe scurt de ce anume şi când avea nevoie. El 
căzu de acord cu ea, la fel de repede ca şi Jessica Rollins. „Poate 
că până la urmă designul grafic nu este punctul meu forte.” 
Treizeci de minute mai târziu, Stephanie era proaspătă, 
îmbrăcată şi arăta senzaţional. 

— Acum vreau să te urci la mine în maşină. leşim în oraş să 
mâncăm. 

— Melanie, ştiu că vrei să mă înveseleşti şi, crede-mă, chiar 
apreciez asta, dar trebuie să fiu aici când ajung fetele acasă. 

Aruncă o privire spre ceas. 

— O să fie aici peste două ore. Nu văd cum am putea ieşi în 
oraş să mâncăm şi să ne simţim bine într-o pauză atât de 
scurtă. 

— Ce, am zis eu cumva că mergem să ne simţim bine? Hmm, 
nu cred să fi zis aşa ceva. Şi-acum hai. 

— Păi, sper că îţi dai seama că mă simt ca o idioată îmbrăcată 
aşa, la patru ace, doar ca să iau prânzul. Mai ales că va trebui să 
mergem la un fast-food, pentru că numai pentru aşa ceva am 
timp. Şi n-am de gând să accept un refuz, doar sunt fetele la 
mijloc, zise Stephanie pe un ton hotărât. _ 

— Am aranjat ca mama să fie aici când ajung ele acasă. In 
realitate, nu aranjase nimic, dar intenţiona să o facă. Ţi-ai dat cu 
mult prea mult fard pe obraji. Du-te şi mai şterge din el. Arăţi ca 
Ronald McDonald. 

— Chiar nu îmi place versiunea asta a ta. 

— Nasol. Du-te şi şterge-ţi obrajii. Acum. 

Stephanie făcu stânga-mprejur şi se îndreptă spre baie. 
Melanie o sună pe mama ei şi îi explică situaţia. Aceasta fu 
bucuroasă s-o ajute. li spuse că le va aştepta pe fete în staţia de 
autobuz, iar de-acolo, avea să le ducă la Chuck E. Cheese, dacă 


şi Stephanie era de acord cu ideea asta. Melanie o asigură că nu 
o va deranja, dar îi aminti mamei ei să-şi ia telefonul cu ea, 
pentru că ştia că Stephanie o să vrea să sune şi să verifice dacă 
fetele sunt bine. Imediat ce Melanie închise telefonul, Stephanie 
ieşi din baie. 

— Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că pui ceva la cale. Dar azi 
cel puţin nu prea pot pune lucrurile cap la cap. Aşa că hai să 
luăm prânzul şi să ne distrăm, înainte ca fetele să ajungă acasă. 
Cred că o să ne prindă bine. Putem să comandăm junk food. 

— Da, chiar asta o să facem îndată ce-ţi mişti fundul în 
maşină. Melanie aproape că o dădu afară pe uşă. Doar ţi-am zis 
că am vorbit cu mama să fie aici în cazul în care întârziem puţin. 
Va trebui să ai încredere în mine. 

— Adică vrei să am încredere în cineva care spune că nu are 
încredere în oamenii care spun „crede-mă”? 

— Am spus eu aşa ceva? întrebă Melanie, în timp ce urcau în 
maşina ei, marca Lincoln Navigator. 

— Da, ai spus. 

— Bine, atunci îţi spun acum că trebuie să ai încredere în 
mine. Nu trebuie să mă placi, trebuie doar să ai încredere în 
mine. 

Stephanie inspiră adânc. 

— Dă drumul la căldură, îngheţ aici. Chiar aş vrea să-mi zici 
ce se întâmplă. Nu-mi plac surprizele. 

— Ghinion, comentă Melanie în timp ce conducea pe drumul 
şerpuitor, flancat de brazi imenşi, acoperiţi cu un strat gros de 
zăpadă. 

Imaginea asta îi amintea mereu cât de frumos poate fi 
Colorado. Douăzeci de minute mai târziu, parcau în complexul 
Maximum Glide. Stephanie arăta de parcă era gata să o ia la 
bătaie. 

— Ce căutăm aici? Asta e ultimul loc unde aş vrea să mă aflu 
la ora asta. 

— Nasol. Este fix locul unde trebuie să te afli. E cineva aici 
care vrea să discute cu tine. Şi acum, dă-te jos sau te duc pe 
sus, ca pe un sac de cartofi. 

— Nu cred că vreau ca fetele să te vadă aşa. Ai putea să le 
sperii, o tachină Stephanie. 

— Da, vezi să nu! Ele mă iubesc indiferent cum sunt, şi 
amândouă ştim asta. 


— Da, asta aşa e. 

Porniră să traverseze parcarea. 

Zăpada scârțâia sub cizme, dar zgomotul abia se auzea în 
mulțimea care mişuna pe coasta muntelui. Urmele viforului de 
săptămâna trecută dispăruseră. În locul lor, soarele strălucea, 
cerul era albastru ca oul de măcăleandru, iar zăpada albă şi 
curată ca frişca proaspăt bătută. Se grăbiră să intre în clădirea 
de birouri pentru că, deşi era soare, temperaturile erau încă 
scăzute. 

— Luăm prânzul la Patrick în birou. L-am rugat să comande 
ceva de la The Lodge, îi explică Melanie. 

— Nu ştiu de ce am fost de acord cu toată chestia asta, dar 
când plecăm, aminteşte-mi să-ţi rup gâtul. 

Melanie bătu la uşa lui Patrick, apoi, înainte ca el să aibă 

şansa de a le răspunde, apăsă pe clanţă şi intră. 
_ Aşa cum îi ceruse, masa era aranjată pentru două persoane. 
Intr-o vază, cineva pusese un singur trandafir galben, iar într-o 
găletuşă cu gheaţă se răcea o sticlă de şampanie Cristal. 
Stephanie aruncă o privire spre Patrick, apoi se uită iar la 
prietena ei care părea că se transformase într-o scorpie. 

— Spune-mi că nu este ce cred eu că este. 

— Nu este, zise Melanie. Poftă bună. 

Inainte ca Stephanie să apuce s-o întrebe măcar ce se 
întâmplă, Melanie ieşi repede afară din birou. Stephanie se uită 
spre masă, văzu trandafirul şi şampania. 

— Te rog, intră şi ia loc. Patrick o invită, apropiindu-se de 
scaune; erau aduse de la The Lodge. 

— Dacă te interesează, nu mă aflu aici din proprie iniţiativă. 
Melanie pare să creadă că asta este... Nu ştiu ce crede ea, dar 
hai mai bine să terminăm mai repede. 

— Vorbeşti de parcă eşti în drum spre ghilotină. 

— Ei, nu cred să fie chiar aşa de rău, răspunse ea, apoi se 
aşeză pe scaunul oferit de Patrick. Ce surpriză! Nu ştia că era 
manierat. 

— O să-mi zici după ce termin de spus ce vreau să-ţi spun. Mi- 
am permis să-l rog pe Jack să aştepte puţin cu mâncarea. E 
posibil să nu mai vrei să fii în aceeaşi cameră cu mine după ce 
voi termina de vorbit. Ţi-aş fi spus asta mai demult dacă aveam 
curajul să recunosc situaţia faţă de mine însumi. Dar mai bine 
mai târziu decât niciodată, aşa că iată-mă. 


— Uite ce e, dacă-i vorba de slujba mea, probabil că n-ar fi 
trebuit să plec aşa cum am plecat. Eram doar îngrijorată din 
cauza Amandei şi a lui Ashley, apoi tu ai făcut comentariul ăla 
despre... mă rog, ştii şi tu ce ai zis. Am fost jenată şi nu voiam 
decât să plec de-acolo. Aşa că dacă ai de gând să-ţi ceri scuze, 
atunci nu-i nicio problemă. Le accept. 

— De fapt, asta nu are nicio legătură cu slujba ta. Mai bine 
zis, nu are nimic de-a face cu locul ăsta. Inspiră adânc, îşi trecu 
mâna prin pletele întunecate, după care inspiră iar adânc. Mă 
trag dintr-o familie foarte numeroasă, irlandeză la origine. Am 
trei surori mai mici şi patru fraţi mai mari, iar surorile mele au 
trei băieţi şi două... âăă... o fată. Fraţii mei au şi ei copii, dar 
povestea asta este despre surorile mele, despre copiii lor şi 
despre mine. Despre cum este de datoria mea să le protejez. 

— Buuuun, zise Stephanie, încă neînţelegând unde bătea 
Patrick. 

— Nu mi-e uşor, bine? 

— Scuze. 

— Acum doi ani, sora mea şi soţul acesteia şi-au pierdut fiica, 
pe Shannon. 

— Îmi pare rău, Patrick, n-am ştiut. 

Stephanie nu înţelegea nici acum unde voia să ajungă Patrick, 
dar se calmase, ştiind că era vorba de familia lui. Era un subiect 
căruia putea să îi facă faţă. 

— Avea şaptesprezece ani... A avut o boală de sânge extrem 
de rară, ceva denumit pe scurt PPT. A murit chiar în ziua în care 
a terminat liceul. De atunci, familia noastră nu a mai fost 
aceeaşi. Eu nu am mai fost acelaşi. E un coşmar pentru sora 
mea şi pentru fiica lor mai mică, Abby. Şocul a durat aproape un 
an. Eu... Nu-mi iese aşa cum voiam. 

Patrick întinse mâna după a ei, iar prima reacţie a lui 
Stephanie a fost să şi-o retragă, dar când văzu expresia pe care 
o aveau ochii lui albaştri, se opri. Tristeţea îi întunecase faţa. 

— Mi-am jurat să nu mă las vreodată târât într-o situaţie în 
care aş putea să sufăr o pierdere atât de mare ca moartea lui 
Shannon. Am văzut prin ce a trecut sora mea, prin ce va trece 
tot restul vieţii ei, am văzut că n-am putut lupta pentru a le 
proteja pe ea şi pe nepoata mea cea mare, pe prima nepoată a 
părinţilor mei, şi am decis că o astfel de viaţă nu este pentru 
mine. Dacă nu mă apropii de nimeni, atunci nu voi fi rănit. E un 


clişeu, ştiu, dar ăsta e adevărul. Apoi ai apărut tu, cu fetiţele 
tale. Am încercat să nu-mi placă de tine, am încercat să nu-mi 
placă de fiicele tale, dar este imposibil. Am încercat să găsesc o 
cale de a-ţi mărturisi asta fără să mă fac de râs şi fără să te pun 
pe fugă. S-a nimerit să am noroc şi Melanie m-a sunat azi. Mi-a 
spus ceea ce eu ştiam deja, dar nu voiam să recunosc. 

— Şi de când a devenit Melanie o autoritate pentru toată 
lumea? 

— Are spirit de observaţie şi este deşteaptă. Dă acum dovadă 
de mai multă iniţiativă ca de obicei, dar mă bucur că o face pe 
seama mea. Ce încerc să îţi spun este că am sentimente foarte, 
foarte puternice pentru tine şi fetiţele tale. Crezi că ai putea să- 
mi mai dai o şansă pentru a îndrepta lucrurile? 

Era ultimul lucru pe care se aştepta să-l audă în acea zi. Şi 
mai ales venind de la Patrick. Deci până la urmă chiar exista o 
inimă care bătea în pieptul acela imens al lui. Stephanie zâmbi. 

— Presupun că aş putea, dar cu câteva condiţii. 

— Orice doreşti, fu Patrick de acord şi o strânse de mână. 

— Orice? întrebă Stephanie. 

— Absolut orice, răspunse el, ochii lui cufundându-se într-ai ei, 
de parcă ar fi fost prima oară când o privea. 

— Hai mai întâi să dăm o tură pe pârtiile negre, zise 
Stephanie, simțindu-se mai uşurată decât fusese vreodată în 
ultimii ani. 

Chiar avea chef să se distreze. Nu-şi făcea griji din cauza 
fetelor, pentru că avea încredere în Melanie, chiar dacă îi 
spusese că nu are. Azi, Stephanie intenţiona să-şi petreacă 
timpul cât mai plăcut cu putinţă, în compania unui bărbat 
despre care credea că este cel mai sexy şef în viaţă. Patrick se 
ridică, îi tinu scaunul, apoi o luă în braţe. 

— Nici măcar nu te-am sărutat. 

— Atunci hai să nu mai pierdem nicio secundă, zise Stephanie 
înainte ca buzele lui să le atingă pe ale ei. 


epilog 


Ajunul Crăciunului 


Se auzi un ciocănit în uşă şi fetele se întrecură să răspundă. 
Melanie trebuia să treacă pe la ele ca să le aducă darurile. De 
când le anunţase că vine, săreau de colo-colo, fără să-şi mai 
găsească astâmpărul. 

— Fetelor, nu uitaţi de bunele maniere, zise Stephanie. 

Fetele se opriră din goana lor şi deschiseră uşa. 

— Tu nu eşti Melanie, zise Amanda. 

— Amanda, nu-i frumos! zise Ashley, dându-se la o parte 
pentru a-l lăsa pe Patrick să intre. Încercăm să o învăţăm cum 
să se poarte, dar cred că o să ne ia ceva timp. 

— Eu, unul, încă mai învăţ la capitolul ăsta. Unii oameni învaţă 
mai greu decât alţii, răspunse Patrick. 

— Patrick, credeam că e Melanie, zise Stephanie, deşi se 
bucura să-l vadă. 

În ultimele două săptămâni, ieşiseră împreună de vreo patru 
ori. Nu era bărbatul care credea ea că este; era mai mult de- 
atât. lubitor, amuzant şi bun. Când era vorba de fete, avea o 
răbdare de sfânt. În viaţa ei nu fusese atât de fericită. 

— Da, că veni vorba de Melanie, m-a sunat şi mi-a spus să-ţi 
zic că ajunge mai târziu, avea nu ştiu ce problemă cu maşina. A 
zis să-ţi dau asta. Patrick scoase din buzunarul gecii de piele un 
plic gros. 

— Ah, cred că e cadoul pe care voia să-l dea fetelor. 

— Sunt sigur că asta e. De ce nu-l deschizi? o întrebă Patrick 
în timp ce se autoinvită să ia loc la măsuţa din bucătăria lor 
mică. 

— Păi, nu e pentru mine, zise Stephanie. 

Se miră că Melanie nu împachetase frumos cadourile fetelor, 
mai ales că ştia cât de mult le plăceau hârtia lucioasă şi 
fundiţele complicate. Dar poate că nu avusese timp pentru aşa 
ceva. 

— De fapt, Melanie a zis că este pentru tine şi pentru fete, 
deci cred că e în regulă dacă deschizi tu plicul. 

Fetele aşteptau, agăţate deja de Patrick. El o ridică pe 
Amanda în braţe şi o aşeză pe genunchiul lui drept, iar pe 
Ashley, pe genunchiul stâng. 

— Hai, mami, deschide-l! zise Amanda. 


— Bine, fie, dar aş fi vrut să nu fi... În fine, bine, o să-l 
deschid. 

Stephanie tricotase un pulover şi un fular asortat pentru 
Melanie, iar lui Patrick îi făcuse o căciulă şi nişte mănuşi. Ezitase 
să se atingă de suma pe care o economisise pentru avans şi 
care îi fusese returnată după ce căzuse povestea cu 
achiziţionarea casei, aşa că anul ăsta, darurile de Crăciun din 
partea ei erau făcute de mână. Desfăcu plicul cu unghia. Scoase 
din el nişte documente oficiale. Le parcurse rapid şi se uită spre 
Patrick care ţinea fetele pe genunchi de parcă asta făcuse toată 
viaţa lui. Se mai uită o dată la hârtii. Şi încă o dată. Apoi, în cele 
din urmă, înţelese. Darul lui Melanie pentru ea. Lacrimile îi 
umplură ochii şi apoi începură să i se rostogolească pe obraji, în 
cascade. Abia mai putea vorbi. Avea senzaţia că visează. Dar 
era ce era. Nu ştia cum fusese posibil, dar cumva, într-un fel, 
darul lui Melanie pentru ea şi pentru fete era actul de 
proprietate al căsuţei din Placerville. 

— E cel mai tare cadou pe care l-am primit vreodată, nu-i aşa, 
Patrick? întrebă Amanda. 

Izbucniră cu toţii în râs, în timp ce fetele îi povesteau mamei 
lor despre surpriza pe care le-o făcuse Melanie şi cum fusese 
posibilă. Şi cum Melanie le spusese că, pentru prima oară în 
viaţa ei, înţelesese câtă bucurie se ascunde în a oferi cuiva un 
cadou de Crăciun. Şi chiar că era o surpriză, o imensă şi 
frumoasă surpriză! Pentru prima dată în viaţa lor, Stephanie şi 
fetele se vor bucura de propria lor casă, datorită incredibilei 
generozităţi a unei prietene iubitoare. 


Cathy Lamb 
Un Crăciun fericit 


Titlul original: A Very Merry Christmas, 2010 


Pentru Cindy, Todd, Mitchell şi Cara Everts. 
vă mulțumesc pentru plimbările cu barca pe Missouri, pentru 
partidele de pescuit şi pentru bătăile cu pistoalele cu apă. Insă 
mai mult decât orice, vă multumesc pentru distracţie. 


capitolul 1 

— E perioada sărbătorilor, aşa că n-aş vrea să mă văd nevoită 
să te împuşc. 

Am început să bat darabana cu unghiile mele roşii în 
tejgheaua lungă şi lăcuită a barului. Mi-am sprijinit de bară 
cizma de cowboy şi am aruncat o privire spre prostovanul beat 
care se târâse pe scaunul de lângă mine, ca un arici-de-mare în 
stare de ebrietate. Dar tu chiar întinzi coarda, amice. 

În semiobscuritatea barului Barry Lynn - un bar deschis în 
urmă cu peste o sută de ani, în pereţii căruia se vedeau găurile 
făcute de gloanţe, dovadă că nu exagerez -, am văzut că era 
gătit din cap până-n picioare, cu cel mai elegant costum de 
pescuit, gata să meargă la campionatul de pescuit din Montana 
şi să facă pe „bărbatul adevărat”, în mijlocul sălbăticiei. Probabil 
că zburase cu avionul său particular şi acum căuta puţină 
distracţie înainte de a se întoarce la conacul lui şi la viaţa lui 
fără griji. 

— Scumpo, începu el, trecându-şi mâna prin coama de păr 
blond, în timp ce eu îi studiam unghiile pilite frumos, ai o faţă 
care l-ar face şi pe lisus să păcătuiască. 

La auzul unui asemenea comentariu vulgar, m-am abținut cu 
greu să nu-i trag un pumn zdravăn în nas. 

— lisus în persoană a creat faţa asta. Te asigur că nu va 
păcătui. Tu, în schimb, s-ar putea să mă faci să păcătuiesc când 
ţi-oi trage una de-o să zbori de pe scaun. lar acum, cară-te. 

Cu coada ochiului, le vedeam pe Cele Trei Înţelepte, cum îşi 
spuseseră ele în urmă cu zece ani, aşteptându-mă în colţul în 
care stăteam noi de obicei, lângă pomul de Crăciun, dincolo de 
mesele de biliard, în apropierea unei ferestre pe care o 
deschisesem lăsând să se strecoare prin ea lumina lunii. Căldura 
emanată de atâtea trupuri devenise sufocantă. Subiectul 
discuţiei de astăzi: „Căsnicia ar fi mai uşor de suportat când un 
cuplu trăieşte alături şi nu împreună.” În plus, Vicki adusese 
pentru fiecare dintre noi „jurnalul gratitudinii”, pentru a nota în 
el ce era de notat. Habar n-am ce mai era şi povestea asta cu 
„jurnalul eleganţei”. 

Ariciul-de-mare turmentat oftă din greu, scutură din cap, apoi 
se aplecă spre mine, învăluindu-mă într-un abur de whisky. 

— Bine, scumpo, dar trebuie să ştiu cum te cheamă. 


Cei trei amici ai lui, grăsani şi trecuţi de prima tinereţe, 
izbucniră în râs, la o masă din apropiere. 

— Numele tău şi apoi te las în pace. 

Încă un damf de whisky. 

— Numele meu e Maria Magdalena. 

Simţeam cum încep să-mi ies din fire. Nu-mi lua mult să mă 
înfurii. Ştiam că asta se datora trecutului meu. 

— Numele tău e Maria Magdalena? i 

Deschise ochii larg, iar faţa îi deveni gânditoare. Incerca din 
răsputeri să gândească. „Gândeşte, creiere, gândeşte!” 

— Am mai auzit numele ăsta undeva. Încruntă din sprâncene. 
Eşti cumva celebră? 

Mi-am ridicat ochii spre o gaură făcută de un glonţ în tavan şi 
m-am întrebat ce femeie îşi descărcase pistolul acolo. Hei! Poate 
că fusese otipă la care se dăduse un idiot mirosind a whisky. 

— Arăâţi ca o celebritate. Scutură din cap, uimit. Ai ceva, nu 
ştiu. Charisma. E ceva cu tine. Pari specială. Originală. Eşti una 
pursânge. Înţelegi ce zic? 

— Adică ţi se pare că-s cal? 

Pentru o clipă, mi-am zărit chipul reflectat în oglinda prinsă pe 
peretele din faţa mea, pe care erau rafturi cu sticle pline de 
băutură. Buze pline, „o gură care pare aranjată cu botox. Deşi în 
realitate nu este”, cum mi-a zis Hannah, una dintre Cele Trei 
înțelepte. Pomeţi înalţi. Ochi căprui care mie mi se păreau 
anormal de mari. Păr lung, negru şi drept, cu o şuviţă albă, un 
alb pornind de la rădăcină şi ajungând până în vârful firelor. 
Tata îmi spusese că ăsta era un semn din naştere, un dar de la 
strămoşii mei, „care au înotat până aici tocmai din Italia, atât de 
disperaţi au fost să ajungă în America”. 

Mama mea, fiica rebelă a unei familii înstărite engleze, cu 
titluri nobiliare şi tot tacâmul, se îndrăgostise lulea de tata, pe 
când acesta fusese lăsat la vatră din Armata Statelor Unite, şi 
fugise cu el când ea avea doar douăzeci de ani. Ea spune că 
ăsta este semnul înţelepciunii mele. „Ar fi înţelept din partea ta 
dacă nu ai mai fi atât de dură, dragă. Când noi, englezii, spunem 
că trebuie să-ţi ţii buzele strânse, nu ne referim la a face asta 
faţă de cineva anume.” 

Ariciul-de-mare care stătea pleoştit lângă mine zise: 


— Neeea. Nu eşti cal, dar şuviţa aia albă e al naibii de sexy. 
Mi-ar plăcea să muşc din ea. 

— Dacă faci chiar şi cea mai mică încercare de a muşca din 
părul meu, o să-ţi sparg dinţii în halba aia de bere. 

Am spus-o pe un ton politicos. Mama ar fi fost mândră de felul 
în care m-am controlat. („Dacă simţi vreodată că-ţi ieşi din fire, 
Meredith Jean, fă-ţi un ceai.”) 

Ariciul-de-mare izbucni în râs - era clar că nu mă lua în serios. 

— Ador femeile dure, iar voi, tipele din Montana, frate, sunteţi 
tari la punctul ăsta. Tipele ca voi pot pune jos şi-un urs. 

Probabil crede că noi, „tipele”, suntem bătute-n cap. Nicio 
femeie nu s-ar apuca să se ia la trântă cu un urs, dacă nu ar 
vrea să fie mâncată de vie. 

— Barry Lynn, dă-mi te rog o bere şi un baros, am zis către 
proprietara barului. 

— O bere şi un baros să fie, strigă ea. Ce-ai zice şi de un 
capsator? Uneori e bine să ai câte unul la îndemână. 

— Adu aici. Asta are nevoie de ceva mai mult decât restul. 

— Bun, şi acum, don'şoară Maria Magdalena, zise ariciul-de- 
mare turmentat, fără să bage de seamă discuţia noastră, ce-ar fi 
să ni te alături la masă, mie şi tovarăşilor mei? Uau, n-am mai 
văzut în viaţa mea o femeie care să poarte o pălărie de cowboy 
roşie, cu strasuri. Niciodată. Şi ai ochi de pisică. Lasă-mă să-ţi 
cumpăr o bere. 

— Nu. Cară-te. Respirația ta e de ajuns ca să dea foc barului. 

— Hai, dulceaţă... 

— Nu sunt interesată, iar numele meu nu-i „dulceaţă”. 

Mi-am lua pălăria de cowboy şi mi-am pus-o pe cap. Era 
destul de purtată şi mi se potrivea la fix, exact cum îmi place 
mie. 

— E ultima dată când te avertizez. Du-te înapoi în bârlogul tău 
şi la amicii tăi bogătaşi, cu zâmbete enervante, care se dau mari 
pescari, ia cu tine sticla de whisky şi beţi până cădeţi laţi. Nu mă 
interesează câtuşi de puţin un bărbat beat, care este atât de 
slab încât nu poate să abordeze o femeie atunci când e treaz, 
nu poate să aibă o conversaţie decentă cu ea, pentru ca apoi să 
o invite la un restaurant şi să o trateze cu respect. 

Uşa barului se deschise şi un val de aer rece, mirosind a 
zăpadă, înfiora încăperea. M-am uitat în jur să văd care dintre 
vecini venise. Mi s-a oprit respiraţia. 


lată-l. 

Aproape că auzeam clinchetul zurgălăilor de la sanie şi 
clopoţeii sunând. Imediat după, am auzit şi un gong răsunător - 
era propriul meu creier care mă avertiza că e genul de tip lângă 
care dai de necazuri. 

Necazuri mari. 

Logan Taylor. Născut în Copper, Montana, la trei ore de 
Telena, un milionar care-şi făcuse singur averea, cu diverse 
afaceri în cinci state, o afacere cu construcţia de drumuri sau 
ceva de genul ăsta, imobiliare, ferme, etc. Copilărie muncită din 
greu. Era cu vreo opt ani mai mare decât mine, dar auzisem de 
el încă de pe vremea când eram doar o puştoaică, într-o fermă 
de la ţară, pentru că fiecare echipă de atleți căreia i se alătura 
câştiga un campionat sau altul. Avea şi o reputaţie de dur, o 
bătaie, sau două, sau trei, sau mai multe, toate descrise în 
ziare, pentru că era cine era. 

Bărbatul era localnic get-beget şi îşi construise de curând o 
cabană de lemn, chiar la ieşirea din Telena. Era un munte de om 
la cei aproape doi metri pe care îi avea, cu părul şaten-deschis, 
umeri pe care ar fi putut dansa şi o mie de îngeraşi de Crăciun şi 
ochi ageri, care nu ratau nimic. 

In ultimele săptămâni, ori de câte ori îl văzusem, mă 
ascunsesem - ba într-un magazin, ba în biserică, ba chiar şi într- 
o clădire guvernamentală (iar eu mă ţin departe de clădirile 
guvernamentale mai ceva ca de ciumă). 

Atenţia mi-a fost din nou atrasă de ariciul-de-mare beat. 

— Te duc la un restaurant fiţos, bolborosi el. Am destui bani 
cât să cumpăr orice restaurant luxos din oraşul ăsta şi toate 
iahturile de-aici. Hai să mergem chiar acum; mă exciţi... 

Ei, şi în momentul ăla, ariciul-de-mare turmentat a făcut o 
greşeală uriaşă. 

A întins mâna spre mine şi a încercat să-mi atingă şuviţa albă, 
dându-mi jos pălăria de cowboy. L-am prins de încheietura 
mâinii, m-am aplecat spre el şi i-am spus, destul de calmă: 

— Nu mă atinge, lipitoare grasă ce eşti. 

El a râs libidinos. 

— Dar vreau să te ating, pari aşa de moale şi dulce şi vreau 
să te... 

Imi şopti ceva dezgustător la ureche, îşi ridică cealaltă mână 
ca să mă atingă iar, moment în care s-a terminat. De tot. 


l-am simţit pe fraţii Howard şi Norm - fermieri din tată-n fiu, 
şcolii la Ivy League şi veterani în cel de-al Doilea Război 
Mondial -, care stăteau aşezaţi lângă mine, ţinându-şi respiraţia. 
Howard zise încetişor: 

— Fiule, asta a fost o idee proastă. 

Norm a continuat: 

— Dacă aş fi în locul tău, aş lua-o la fugă. Chiar în momentul 
ăsta. Fugi. Fugi repede, fugi cum poţi, dar fugi. 

Cele Trei Înţelepte chicotiră. Hannah strigă: 

— Bun, toată lumea să se pregătească de spectacol. O să fie 
aproape la fel de bun ca discursul meu despre derivatele 
matematice. 

În timp ce eu începeam să fierb, am auzit aplauze răzlețe în 
bar. Trecutul era o sursă de furie pentru mine. 

— De ce cred bărbaţii că porcăriile pe care le scot din ei sunt 
excitante? l-am întrebat eu. De ce încearcă bărbaţii să atingă 
femeile fără să aibă permisiunea lor? De ce cred bărbaţii că sunt 
sexy atunci când sunt beţi? De ce continuă bărbaţii să mă 
scoată din sărite? 

Nu m-am gândit prea mult la răspunsurile de la aceste 
întrebări. M-am proptit bine în cizmele mele de cowboy şi i-am 
tras un pumn în falcă ariciului-de-mare. A zburat de pe scaunul 
pe care abia se mai ţinea şi a aterizat lat pe podea, cu burta în 
sus. _ 

Am auzit-o pe Katie, una dintre cele Trei Inţelepte, mamă a 
patru copii, strigând: 

— Asta chiar a fost impresionantă, Meredith Fericito. Mai bună 
decât lovitura de luna trecută. 

Altă Femeie Înţeleaptă, Vicki, proprietara uneia dintre cele 
mai mari ferme din împrejurimi, zise: 

— Hormonii, hormonii, nu glumiţi cu hormonii. De ce nu 
înţeleg bărbaţii chestia asta o dată pentru totdeauna? 

După câteva momente de ezitare, dat fiind şocul pe care-l 
suferise, ariciul-de-mare se ridică înapoi în picioare. Mi-a zis 
ceva urât, m-a înjurat, apoi a urlat: 

— Asta pentru ce dracu' e? 

— Pentru ce? tărăgăna Barry Lynn cuvintele, în timp ce 
aruncă pe tejgheaua barului un baros şi un capsator - ce 
amuzantă poate fi uneori. Ţi-a zis de nu ştiu câte ori s-o laşi în 
pace. Nu e interesată. Vrei să auzi propoziţia asta spusă în opt 


limbi? Ai nevoie de un afiş? Nu arăţi chiar aşa de bine ca să 
merite efortul; de ce ar accepta o femeie să fie cu tine? 

— Ei, hai, eşti cam răutăcioasă cu el, Barry Lynn, zise Norm. 
Pare destul de moale, cam palid, un orăşean cu un şarpe în loc 
de coloană vertebrală, dar... 

— Nu sunt răutăcioasă, sunt cât se poate de corectă, izbucni 
Barry Lynn, punând mâna pe baros. 

— Are burtă, fălci cam căzute, e cocoşat... 

Începură să se certe pe felul în care arăta omul. 

— Pe puşca mea, Barry Lynn are dreptate, interveni Howard. 

Îi place să folosească expresii care conţin denumiri de arme, e 
o reminiscență a zilelor din armată. 

— Individul ăsta e un cap sec, iar o doamnă n-ar trebui forţată 
să lovească un bărbat pentru ca acesta s-o lase în pace. Tu chiar 
n-ai creier? îl întrebă el pe ariciul-de-mare, fără să încerce să-l 
insulte. 

— Ce... ce dracu'? Am creier! izbucni ariciul-de-mare, roşu la 
faţă şi transpirat tot. 

— Atunci arată-mi, i-am spus. Aş vrea să-ţi văd creierul. 

Prietenii ariciului-de-mare se ridicară de la masă - speram că 
într-o încercare de a-l imobiliza pe arici, şi nu ca să vină după 
mine. Oricum, partea asta a rămas neclară. l-aş fi doborât şi pe 
ei, dacă trebuia, nicio problemă. Mi-ar fi făcut plăcere. 
Avusesem o săptămână grea - afacerea mea turistică mergea 
prost, Jacob cânta obsesiv la pian, iar Sarah fusese din nou 
adusă acasă de poliţie. Un cucui căpătat în bar, câteva 
zgârieturi pe mâini şi o mână ruptă în bătaie mi-ar fi prins chiar 
bine. Să dau frâu liber câtorva hormoni de-ai mei, din aceia 
incendiari. 

Apoi, ariciul-de-mare turmentat a făcut greşeala numărul doi. 
S-a repezit spre mine, înfierbântat tot, aşa că mi-am luat iar 
avânt şi l-am pocnit în falca aia moale a lui. Şi iată-l aterizând 
iar pe podea. Creierul lui despre care tocmai discutasem era cu 
siguranţă afectat de această a doua lovitură. 

Ariciul-de-mare înjură, iar prietenii lui rămaseră încremeniţi. 
Ce naiba, ei nu doriseră nimic decât un pic de tăvăleală! Puţină 
căldură în aşternut! Cheltuiseră o avere ca să vină până aici la 
pescuit şi voiseră şi ei un desert care să le cadă bine după atâta 
peşte! De ce nu puteau înţelege măcar atâta lucru femeile astea 
din Montana? 


— Norm, bogătanul ăsta chiar are fălci căzute şi e cocoşat... 
zise Barry Lynn. 

— l-a picat falca pentru că e speriat de moarte; e cocoşat de 
beat şi de frică; are burta mare pentru că e leneş... 

Şi uite-aşa, începură iar să discute în contradictoriu. 

Atunci am auzit o voce chiar lângă mine. Era joasă, şi adâncă, 
şi gravă, şi delicioasă. 

— leşiţi afară, zise vocea către ariciul-de-mare şi gaşca lui. 

Logan Taylor, cât era el de imens, cu o atitudine mai degrabă 
amenințătoare decât prietenoasă, îl apucă pe individ de cămaşă 
şi-l smulse de la pământ în sus, sus, sus, nu glumesc, sus, până 
când picioarele tipului nici nu mai atingeau pământul. 

— leşi afară, repetă el, printre dinţii încleştaţi. 

Ariciul-de-mare turmentat începu să se zbată şi să se 
zvârcolească, mai ceva ca un vierme prins în cârligul undiţei. 

— Lasă-mă jos! Se holbă la Logan, înghiţi cu greu şi şopti: Te 
rog. Te rog, lasă-mă jos. Te rog. 

— Aăă, ai putea să... ăăă... să-l laşi jos? îl întrebă pe Logan, 
tulburat, unul dintre prietenii palizi ai ariciului-de-mare. 

— Mda, el e... ăăă... îl scoatem noi afară, zise altul, la fel de 
speriat. 

— Cum se face că nu ştii să te porţi cu o doamnă? îl întrebă 
Logan, cu dinţii încleştaţi, scuturându-l bine. De ce? 

Brusc, mi l-am imaginat pe Logan aşteptându-mă în pragul 
unei case imense din turtă dulce, frumos decorată cu zahăr 
colorat, făcându-mi cu mâna din depărtare. Vizualizez imagini 
amuzante în care apare şi mâncare, ceea ce, în momentul ăsta, 
mă înfurie foarte tare. 

— Ştii doar că n-aveam nevoie de ajutor, am izbucnit eu spre 
Logan. 

Logan se întoarse spre mine, vizibil derutat, în timp ce 
picioarele ariciului-de-mare se zbăteau în aer. 

— Poftim? 

— Ce sunt eu pentru tine? O demoazelă la ananghie? Ţi se 
pare că sunt slabă? Sau arăt cumva neajutorată? 

Simţeam deja cum îmi pierdeam controlul. Mă atinsese într-un 
punct foarte dureros, foarte sensibil. Mă descurcam foarte bine 
singură şi nu aveam nevoie de niciun ajutor. 

Mă măsură din vârful şuviţei mele albe, până jos, în vârful 
cizmelor roşii de cowboy. 


— Nu, nu arăţi neajutorată, dar nu aveam cum să stau 
deoparte şi să-l las pe ticălosul ăsta să se dea la tine. 

— De ce nu? L-am lovit de două ori. Mă pregăteam să fac asta 
din nou, dara trebuit să te bagi tu. 

M-am uitat urât la el. 

— M-am băgat - zise el, ţinându-l încă în strânsoare pe ariciul- 
de-mare care acum avea o expresie plină de uimire încremenită 
pe faţă - pentru că nu suport bărbaţii care tratează urât femeile 
şi asta este exact ceea ce se întâmpla sub ochii mei. Îmi pare 
rău că n-am ajuns aici mai devreme. Se uită spre tip. Nu eşti 
bine-crescut, nu-i aşa? 

Ariciul dădu din cap. 

— Sunt, şopti el. 

Logan îl scutură. 

— Nu eşti bine-crescut, nu-i aşa? Spune adevărul! 

Ariciul-de-mare chiţăi pe limba aricilor-de-mare: 

— Nu. Nu sunt. 

— Mă descurc şi singură, am intervenit eu. Puteam să-i pun la 
pământ şi pe el, şi pe amicii lui îmbrăcaţi în haine de pescari 
şmecheri. N-aveam nevoie să vii şi să preiei tu controlul. 

— Incercam doar să te ajut. 

Doamne, de aproape, ochii lui Logan sunt veni cu luciri aurii. 
Genele negre formează o linie ca un evantai ce se întinde din 
colţul ochilor. Era atât de sexy. 

— Să mă ajuţi?! N-am nevoie de ajutor. 

Fierbeam de furie. 

— Logan, tre’ să-nţelegi, strigă Barry Lynn, jucându-se cu 
barosul. Bărbaţii se dau tot timpul la Meredith. Ea se descurcă, 
iar noi ne vedem de treabă. E distracţia noastră. Nimic n-o poate 
egala, poate doar târgul de jucării pe care îl organizez eu anual. 
Şi acum, vă rog, un moment de atenţie din partea celor 
prezenţi: vă reamintesc că au rămas mai puţin de cinci 
săptămâni până la Crăciun. E criză economică şi avem o 
grămadă de copii care trebuie să petreacă de Crăciun anul ăsta. 
Am nevoie în mod special de biciclete. Mulţi dintre voi au mulţi 
bani, aşa că vreau să vă văd cărând braţe întregi de jucării şi 
biciclete. Puneţi-le pe toate chiar sub bradul de Crăciun din colţ. 
Nu uitaţi, dacă nu aduceţi jucării, vă alegeţi cu suspendare de la 
bar pe un an de zile. 


Am zărit cu coada ochiului câteva halbe ridicându-se în aer. 
Era felul nostru de a ne exprima acordul. Nimeni nu voia să 
primească suspendare de la bar; ar fi fost o tragedie. 

Logan clătină din cap. 

— Nu, nu trecem mai departe. Mai întâi de toate - zise el, 
scuturându-l pe ariciul-de-mare care de-acum căpătase o 
paloare cenuşie, din pricina fricii, iar Barry Lynn avea dreptate, 
era cocoşat -, individul ăsta o să-şi ceară scuze, o să se care de- 
aici cu tovarăşii lui şi-abia apoi o să ne vedem mai departe de 
treabă. 

Unul dintre grăsunii speriaţi care-i erau prieteni zise: 

— Aăă... uite ce e. Ne pare rău pentru chestia asta. Ştiţi, noi 
nu suntem din zonă... 

— Uaaaa, ce surpriză! exclamă exasperată Vicki, una dintre 
Cele Trei Înţelepte. Sunteţi ca nişte păsări flamingo la mine în 
fermă. 

— Logan, singurul ajutor de care are nevoie Meredith are de-a 
face cu pălăriile ei de cowboy, strigă Katie, Femeia Inţeleaptă. E 
clar că are o problemă la capitolul ăsta - cumpără prea multe. 

Am ridicat o sprânceană în semn de nerăbdare, văzând 
expresia care se aşternuse pe chipul lui Logan. 

— Toate doamnele au câte un viciu. Din întâmplare, mie îmi 
plac pălăriile de cowboy. Culori diferite, stiluri diferite... pentru 
zile diferite, stări diferite. 

Ştiam cum începuse mica mea obsesie pentru pălăriile de 
cowboy. Era un tertip prin care reuşeam să-mi distrag atenţia de 
la altceva care ţinea de mine şi care nu era deloc plăcut. Absolut 
deloc. 

— Uneori se întâmplă să fiu într-o dispoziţie proastă şi atunci 
port negru; în zilele mai bune, îmi pun pălăria roz cu fundă 
maronie. Ştii şi tu cum e. 

El clătină din cap. 

— Nu, nu ştiu. 

— Ai putea să-mi dai drumul? Te rog? chiţăi ariciul-de-mare. 

Logan îi dădu drumul. Am întins repede cizma spre el şi l-am 
prins din zbor, aşa că a aterizat în fund. 

— Bun, acum că stai pe propriu-ţi posterior, ascultă la ce am 
să-ţi spun, i-am zis, aplecându-mă spre el. Nu am vrut să te dai 
la mine. Nu ţi-am cerut eu asta. Ti-am spus să te cari, dar nu m- 
ai ascultat şi a trebuit să-ţi suport respiraţia de beţivan care 


miroase a whisky. Chestia asta m-a dezgustat. Te-ai atins de 
şuviţa de păr despre care tata îmi spune că este o 
binecuvântate de la strămoşii mei. Chestia asta m-a scos din 
sărite. Apoi mi-ai dat jos de pe cap pălăria de cowboy. lar asta a 
pus capac. Nu mai trata femeile de parcă ar fi nişte gunoaie, m- 
ai înţeles, grăsanule? Nu suntem jucăriile tale. Nu suntem făcute 
pentru amuzamentul tău. Suntem fiinţe umane, cu mult mai 
mulţi neuroni decât ai tu. Şi dacă te interesează, nu-s 
impresionată de banii tăi şi de toate restaurantele alea fiţoase 
pe care le poţi tu cumpăra. Apropo, nu avem iahturi aici, în 
Montana. Lăudăroşii mă enervează. Lăudăroşii sunt oameni 
nesiguri pe ei. lar eu nu suport bărbaţii care nu sunt siguri pe ei. 
Dacă nu te poţi prezenta în faţa unei doamne fără să te lauzi, 
atunci nu eşti bărbat. Ai înţeles? 

El dădu din cap. 

— Da, doamnă, şopti el, înmărmurit. 

— Acum, pleacă, i-am ordonat eu. 

— Ba nu, zise Logan. 

— Cum? am spus şi m-am îndreptat de spate. 

— Am zis nu. 

— Nu ce? 

Mi-am pus mâinile în şolduri. Nu-mi place să aud cuvântul 
„nu”. L-am auzit de mult prea multe ori într-o anumită perioadă 
din viaţa mea, iar acum nu mai pot tolera cuvântul ăsta. 

— Nu, nu pleacă până nu-şi cere scuze. 

— Bună idee, zise Barry Lynn. 

— Splendid, comentă Howard. Trebuie să spună cât de rău îi 
pare. Nu aşa se poartă un bărbat. Să facă atâta mizerie în jurul 
lui, mai ceva ca o bombă. 

— Şi eu cred că-i corect, aprobă Norm. O scuză este bine- 
venită. 

— Şi voi trei, la fel, zise Logan, către prietenii ariciului-de- 
mare. O să vă cereţi scuze pentru că i-aţi permis amicului vostru 
să hărţuiască o doamnă fără să vă obosiţi să interveniţi sau să-l 
puneţi la punct înainte s-o jignească. 

Cei trei prieteni rămaseră cu gurile căscate la Logan. Chiar îi 
impresionase. Înalt. Puternic. Fără nici urmă de zâmbet. Faţa 
dură. Cizme de cowboy, bineînţeles, purtate de multă vreme. 
Blugi. Uau, da' ştiu că are un fund pe cinste. 


— Ţi-am zis că am situaţia sub control, am sărit eu indignată, 
deşi chiar îi admirasem fundul. 

— O controlez eu, chiar acum. 

— Ba nu, în niciun caz. Nu poţi să pici aşa din senin în bar şi 
să preiei controlul. O să termin eu ce-am început. 

— Poţi să termini după ce termin eu. 

Ce? Nu. 

— Nu, eu o să termin, aşa cum vreau eu. 

— Aşteaptă-ţi rândul, doamnă obsedată de pălării de cowboy. 
E nevoie de scuze. 

Ariciul-de-mare şi prietenii lui încercară să o şteargă. O idee 
proastă, de altfel. Cele Trei Inţelepte, cu braţele încrucişate, 
formară o barieră alături de ceilalţi clienţi ai barului, femei şi 
bărbaţi din Montana. 

— Da’ ăştia cine se cred? întrebă înţeleaptă Katie. Vin în 
Montana, cu nădragii lor de pescuit, cu burţile revărsându-se, 
merg într-un bar şi jignesc o femeie fără să-şi ceară scuze? Îmi 
pare rău, dar aici trebuie să fiu de acord cu Logan. 

— Dar n-am nevoie de scuzele lor. Vreau doar să plece ca să- 
mi pot bea berea şi să mă ocup de jurnalul grațios pe care l-a 
adus Vicki. 

— Este jurnalul gratitudinii, zise Vicki, întotdeauna plină de 
solicitudine. Trebuie să scrii în el lucrurile pentru care eşti 
recunoscătoare. 

M-am uitat direct la Logan. 

El zâmbi în jos, spre mine, de la înălţimea lui maiestuoasă. 

— Eu sunt recunoscător că-mi place pălăria ta. 

— Nu-mi pasă ce-ţi place ţie, am zis eu, bosumflată. Nu te 
aştepta să-ţi cad în genunchi şi să-ţi mulţumesc, pentru că n-am 
s-o fac. 

— Nu ţi-am cerut mulţumiri. 

— N-o să primeşti, oricum. 

— Bine, bine, zise unul dintre amicii ariciului. O să plecăm. 
Dacă vă daţi cu toţii la o parte, o să se termine totul cu bine. 

— Cereţi-vă scuze, ordonă Logan. 

— Nu am de ce să mă scuz, se bâlbâi unul dintre ei. Eu n-am 
făcut nimic tău, Mervin a fost atacat şi dacă nu vă mişcaţi din 
drum, o să sun la poliţie. 

Râsete. 

El se înroşi tot. 


— Jumătate din forţele de poliţie sunt aici, fiule, îl linişti Norm. 
Yun, ai chef să te implici în acest incident în desfăşurare? 

Locotenentul Yun clătină din cap. 

— Neah. 

— Şi eu am să-mi sun avocatul! 

Mai multe râsete. 

— Sună-l! Spune-i să-şi aducă pistolul! îl provocă Katie 
înţeleaptă. Aş vrea să văd pistolaşul avocatului tău. Aş vrea să 
văd şi pistolaşele voastre. Pistoalele voastre sunt mici, mititele, 
nu-i aşa? 

— Cred că pistolul lui e la fel de mare ca al şobolanului pe 
care l-am văzut ieri la mine în hambar, zise Vicki dându-şi pe 
spate părul castaniu, încărunţit pe alocuri, pe care şi-l purta 
prins în coadă. Pisica mea l-a înfulecat cât ai clipi. 

— Statistic vorbind, nu aveţi nicio şansă să câştigaţi procesul 
dacă depuneţi plângere, îi anunţă Hannah, mijindu-şi ochii în 
spatele ochelarilor. 

Hannah e profesoară de matematică la colegiul din oraş. E 
obsedată de matematică. Vineri seara intră online şi rezolvă 
probleme de matematică într-un fel de campionat la care 
participă oameni din toate colţurile ţării. 

— A fost autoapărare. 

Logan Taylor îi privi pe cei patru. 

— E ultima oară când vă spun că Meredith are nevoie de 
scuze. Număr până la trei. Unu, doi... 

— Ne pare rău! Ne pare rău! Ne pare foarte, foarte rău. Oh, 
frate! 

— Cucoană, îmi pare rău, bine? Îmi pare rău că m-am dat la 
tine... 

— Scuzele nu se acceptă, i-am zis eu. În schimb, pot să-ţi arăt 
croşeul meu de stânga? 

O zbughiră cât ai zice „Crăciun fericit”. 

M-am întors spre Logan. 

El rânji la mine. 

— Îmi acorzi un minut din timpul tău, te rog? l-am întrebat. 

Era atât de sexy! 

lar eu aveam să ignor atât de tare acest adevăr absolut 
delicios! Dacă nu procedam aşa, n-aş fi ajuns decât pe un drum 
ce ducea la durere. Ştiam asta. 

Stiam asta. 


— Hai afară, cowboy cu hormonii înfierbântaţi. Hai afară să te 
liniştesc. 
Am ieşit din bar, iar el m-a urmat. 


capitolul 2 

Locuiesc la ultimul etaj al unei case din cărămidă, cu două 
niveluri. Casa a fost construită în 1889, iar eu am cumpărat-o 
anul trecut şi am transformat-o într-o pensiune de tip bed and 
breakfast”. 

De la mine din dormitor se vede toată Telena, până la munţii 
Elk Horn. Am senzaţia că mă aflu într-o casă construită într-un 
copac foarte înalt şi bătrân. 

Dormitorul meu e locul ideal pentru a mă relaxa complet, o 
vreme. Mi-am decorat patul cu o cuvertură uşoară, galbenă, şi 
un munte de perne ornate cu dantelă. Am un dulap alb, un birou 
şi o grămadă de cărţi care aşteaptă să le citesc, pe noptieră. 
Cum ar arăta Logan la mine în pat? Am izgonit repede gândul 
ăsta pentru că apoi ar fi trebuit să suport expresia lui plină de 
dispreţ când ar afla ceea ce eu ştiu despre mine. 

Tot aici, la etajul doi, se află două dormitoare mici - în care 
locuiesc Sarah şi Jacob, copiii surorii mele care au suferit destul 
în viaţa asta şi care acum stau cu mine -, un living cu uşi 
franţuzeşti, ce dau spre o verandă mică, şi o baie. 

Casa mea are încorporat un jgheab pentru cărbune care, 
evident, pe vremuri, era folosit pentru alimentarea cu cărbune. 
Am şi un şopron vechi în curte care, evident, pe vremuri, 
adăpostea o căruţă şi cai. Casa are o scară interioară, cu trepte 
joase, pentru că oamenii erau mult mai scunzi pe vremea când 
clădirea asta a fost construită. La parter există un singur 
dormitor, destinat musafirilor, un salon în care se află un pian şi 
un şemineu, o sală de mese luminoasă, cu şemineu, şi o 
bucătărie. La etajul unu se află patru dormitoare, pe care le-am 
dotat cu paturi cu baldachin, cufere de lemn, tapet retro, cutii 
ornamentale de pălării şi dulapuri. 

Am numit pensiunea mea B&B „Pensiunea lui Meredith”, asta 
pentru că, la vremea respectivă, prinsă în mijlocul unei 
adevărate tornade de stres, nu mă putusem gândi la ceva mai 
inteligent. 

M-am interesat şi am aflat că această clădire conţine mai 
multă istorie decât un manual de istorie. 

A fost construită de un afacerist evreu. Acesta a avut cinci 
fiice şi o soţie. Una dintre fete s-a căsătorit cu un băiat din 


7 Pensiune care asigură cazare şi o singură masă pe zi (de obicei, micul 
dejun) - prescurtat B&B. (n.tr.) 


vecini; alta a fugit din ţară cu un puşcăriaş. Se pare că era un 
puşcăriaş arătos. E 

Tot aici a stat şi un director de la căile ferate. Asta a avut trei 
neveste - toate au murit înaintea lui. Avea nouă copii, purta 
ceas cu lanţ şi joben. Am pus fotografia lui în ramă şi am agăţat- 
o în holul de la intrare. 

A mai trăit aici şi proprietarul unei mine, timp de două 
decenii, fără să părăsească vreodată casa. La un moment dat, 
proprietatea a fost cumpărată de trei surori. Una avea un bar; 
alta lucra la biserică; ultima era doctor şi asigura contracepţia în 
Telena. Erau mulţi „domni” care le căutau. Conform unui vechi 
articol dintr-un ziar, casa mea a mai fost pe vremuri şi un bine- 
cunoscut şi extrem de popular loc „cu reputaţie proastă”. 
Madama care a fost pusă sub acuzaţie se numea, fără glumă, 
Hearty? Tallfeather. 

Eu am cumpărat-o de la o femeie care voia să se mute din 
Telena şi să îşi ia o fermă. Am auzit că, la un moment dat, avea 
peste două sute de pui şi vindea ouă şi usturoi magazinelor din 
zonă. Oamenii îi spuneau „Doamna cu Oul”. Am auzit şi că le 
zicea oamenilor ce îi aşteaptă în viitor. Nu era ghicitoare, era o 
„prezicătoare a viitorului”, cum se exprima chiar ea. O doamnă 
foarte populară. 

Uneori mă gândesc la casele astea vechi şi cred că spiritele 
proprietarilor din trecut rămân cumva în ele. Vieţile lor, 
amintirile, problemele şi lacrimile lor, râsul şi bucuriile, temerile 
şi speranţele sunt încă aici, infiltrate cumva în pereţi, în 
candelabre, în podelele din lemn. 

Aşa că, de fiecare dată când aud paşi mărunți şi nu-i nimeni 
acasă, ridic din umeri. Când aud nechezatul unui cal sau 
scârţâitul roţilor unei căruţe nu îmi bat capul. Când uneori, 
pentru câteva momente, aud acordurile în surdină ale muzicii 
din anii '20, îmi văd mai departe de ale mele. Când aud şoaptele 
a două femei, dar nu văd nimic în afară de perdeaua care se 
umflă în adierea vântului, sunt sigură că nu mi-am pierdut 
minţile. 

Poate că o femeie cu fustă lungă cu volane, cu o umbrelă de 
soare roz şi cizme negre încheiate cu nasturi, a suferit din 
dragoste pentru un tânăr nestatornic... 


8 Inimoasa. 


Sau poate vine pentru un moment înăuntru, doar ca să-şi 
schimbe hainele, să-şi pună boneta şi să fugă apoi la gară, ca să 
prindă primul tren ce o va duce departe de oraş, în California, 
unde va începe o viaţă nouă... 

De un lucru sunt sigură: casa mea veche, încărcată de istorie, 
va sta în picioare mult după ce eu nu voi mai fi. 

Poate am să mă întorc aici s-o bântui. 


În noaptea aceea, am visat accidentul. 

Pavajul de sub spinarea mea era rece şi ud de la ploaie, 
lumina lunii se reflecta în caroseria maşinii părinţilor, care zăcea 
într-un şanţ, răsturnată. 

Îmi simţeam respiraţia îngreunată, de parcă ar fi fost smulsă 
din mine, şi corpul din ce în ce mai slăbit, îngheţat. 

— Meredith! Unde eeceeşti? 

Sora mea mă strigă cu glas cântat, apoi chicoti, şchiopătând 
pe lângă maşină. 

— Ce călătorie! Cât de repede crezi că mergeam? 

Am auzit motorul unei motociclete, apoi am văzut un bărbat 
aplecându-se spre mine, tricoul lui alb - o pată de lumină în 
întunericul care începea să mă învăluie. Mi-am amintit ochii lui. 
Prin ceața densă, a durerii şi şocului, ochii lui m-au ţinut la 
suprafaţă. 

— Rămâi cu mine, rămâi cu mine, strigă el. 

Îşi scoase tricoul alb şi-l sfâşie în bucăţi. N-aveam nici cea mai 
mică idee de ce a procedat aşa şi nici n-am înţeles ce făcea cu 
piciorul meu stâng, pe care-l simţeam de parcă ar fi luat foc. Nu 
înţelegeam ce caută bărbatul ăsta pe jumătate dezbrăcat 
deasupra mea. Durerea era mult prea mare ca să mai pot gândi. 

— O să te faci bine. 

Undeva, în depărtare, o auzeam pe soră-mea chicotind şi 
râzând. 

— Ce călătorie! Meredith, unde eşti? Nu-i aşa c-a fost mişto? 

Nu, n-a fost mişto. Leia venise să mă ia de la o prietenă la 
care mă dusesem să învăţ pentru absolvire. Eu aveam 
optsprezece ani. Soră-mea, douăzeci şi unu. Nu ştiam că era 
beată când am urcat lângă ea în maşină. Apoi ca a apăsat pe 
acceleraţie. 

Am simţit cum începe să se întunece totul în jurul meu. 

— Se întunecă, am şoptit eu. De ce e totul negru? 


El înjură, termină de bandajat piciorul meu, apoi îmi ridică 
faţa în palme. 

— Nu te uita acolo unde-i negru. Cum te cheamă? 

Am încercat să-i spun numele meu, dar durerea, care îmi 
străpungea tot corpul, ca un tren în plină viteză, blocat pe 
înainte-înapoi, îmi ajunse în cap. Cred că am tipat. Cred că eu 
eram sau poate ţipătul era blocat atât de adânc în mintea mea, 
încât n-am mai putut deschide gura pentru a-l elibera. 

— Cum te cheamă? 

Am clătinat din cap, în timp ce-l auzeam pe omul acela 
înjurând din nou, deşi ştiam că nu mă înjură pe mine. Când m-a 
ridicat în braţe, am observat că era uriaş; umerii lui largi blocau 
imaginea lunii. 

— Am o lumină în cap, i-am zis. 

Era albă şi aurie şi se mişca. Era atât de frumoasă. Atât de 
inofensivă. Îmi amintea de steaua pe care o aşezam în vârful 
bradului de Crăciun. 

— Nu! strigă el iarăşi. Stai departe de lumina strălucitoare. 
Uită-te la mine, uită-te la mine. 

Soră-mea, din ce în ce mai departe, chicoti din nou, chicotul ei 
pierzându-se printre copaci. 

— Uau! Uau! Ne-am rostogpolit şi ne-am răsturnat! 

Mi-am agăţat privirea de ochii aceia aflaţi la câţiva centimetri 
de faţa mea, în timp ce răsuflarea mea începu să fie din ce în ce 
mai slabă, părăsindu-mă încet. Corpul meu începu să plutească, 
durerea încetă şi o lumină aurie mă învălui strâns. Ultima 
amintire pe care o am este imaginea lui aplecându-se deasupra 
mea şi sfâşiindu-mi puloverul în două. Eram vag jenată de faptul 
că tânărul ăsta îmi vedea sutienul bej, comun, dar după asta n-a 
mai fost nimic, doar stelele, dar şi ele au dispărut repede şi totul 
s-a cufundat în întuneric. 

Genul de întuneric rău. Genul de întuneric care zice: „Până 
aici ţi-a fost. Bun venit în paradis.” 


— Eu, una, renunţ. Nu mai suport nicio secundă aşa ceva. Am 
încercat să vă organizez, oameni buni, am încercat să dau un 
dram de solemnitate seriei de concerte de Crăciun din Telena, 
să aduc totul la nivelul pe care-l merită, dar nu mai pot să-mi 
sacrific timpul preţios dacă voi nu sunteţi de acord cu viziunea 
mea asupra desfăşurării concertului. 


Ava Turner îşi scoase în faţă pieptul generos, acoperit de 
puloverul elegant. 

Am rezistat tentaţiei de a-mi da ochii peste cap şi de a 
rămâne aşa. Eram sigură că la fel au făcut şi ceilalţi zece inşi 
aflaţi în sala de întruniri a bibliotecii. Am avut brusc o viziune în 
care Ava era împresurată de struguri acri, asemenea unui cerc 
de hula. 

— Sunt de doi ani directoarea Seriei de Concerte de Crăciun 
din Telena, izbucni Ava. Şi cred că nu mi se poate pune la 
îndoială autoritatea. 

Am auzit trei inşi oftând. Altul pufni. Un altul mormăi în barbă: 

— lar eu cred că am autoritatea să te arestez pentru că eşti 
enervantă. 

(Asta era Pauline, ofiţer de poliţie.) Val Porter, în vârstă de 
optzeci de ani, la fel de deschisă şi de vorbăreaţă cum fusese în 
ultimii şaptezeci şi opt de ani din viaţa ei - dacă e să dăm 
crezare celor care o cunosc - exclamă: 

— Ete, na, mă doare-n cot. Ava, nu eşti o dictatoare. Suntem 
un comitet, hotărâm împreună. 

— Împreună? repetă Ava, cu vocea piţigăiată. Asta nu-i o 
mişcare hippie. Eu sunt directoarea. Puteţi face sugestii, dacă 
vreţi, dar eu sunt autoritatea absolută şi eu sunt cea care ia 
deciziile finale când vine vorba de conţinutul acestui concert. 

— Da, împreună, cârâi Val. Trebuie să schimbăm lucrurile. 
Audienţa noastră e în scădere de vreo trei ani, de când Chit 
Holcomb - binecuvântat fie acest gentleman chipeş - a renunţat 
să mai participe. 

Chit, la cei şaptezeci de ani ai lui, dintre care ultimii zece 
petrecuţi în văduvie, fost preşedinte executiv al unei companii 
petroliere, hotărâse să se mute în Arizona pe timpul iernii din 
Montana pentru că, spunea el, „M-am gândit că am mai multe 
şanse să-mi găsesc o soţie dacă stau în două state. Sunt încă 
sexy, nu crezi, Meredith?” Îl asigurasem că aşa era, cum spunea 
el, iar el mâncase câteva bucăţi de vafe cu căpşune, pe care le 
tăiasem şi le aranjasem pentru el, sub forma unei maşini sport. 

— Binecuvântat fie Chit, murmură Pauline. Şi binecuvântată 
să fiu şi eu, pentru că mai am puţin şi-i pun cătuşele Avei. 

— Audienţa noastră a fost mai scăzută anul trecut, dar a fost 
mai bună din alte puncte de vedere - am fost ascultați de un 


grup de oameni mai educați, mai cultivați, care au ştiut cum să 
aprecieze un concert de înaltă clasă, replică Ava. 

— A fost plictisitor, zise Howard, spunând lucrurilor pe nume. 
Plictisitor. Toate cântecele alea de Crăciun, solemne şi triste, 
toată muzica aia clasică, niciun pic de distracţie, niciun râset, 
niciun scheci. C/asă! 

— O să pierdem şi mai mulţi oameni dacă nu facem câteva 
schimbări radicale la scria de concerte; sau dacă nu, poate vrei 
să oferim bere gratis, zise Barry Lynn. Nu ne putem permite să 
pierdem turiştii. Toate afacerile noastre au nevoie de oameni. 

— Vrei să insinuezi că seria mea de concerte nu va atrage 
spectatori? 

— Cred că am văzut mai mulţi elfi beţi la mine în bar decât ai 
adus tu oameni la concertul nostru, zise Barry Lynn. S-a zvonit 
că a fost, de fapt, o ceremonie funerară; nu mai lipseau decât 
groparii, un cadavru şi puţină tămâie; nici nu au cumpărat 
bilete. 

— Ah, eu niciodată... izbucni Ava scoţându-şi şi mai mult în 
faţă pieptul îndrăzneţ. = 

Se lăsă un moment de tăcere încordată. Incercând să fiu cât 
mai amabilă cu putinţă, lucru destul de dificil pentru mine, am 
ZIS: 

— Ava, cred că trebuie să - cum să zic? - să modernizăm 
lucrurile, să facem apel la un public mai larg. Să ne asigurăm că 
şi tinerii sunt interesaţi să vină, familiile, studenţii... 

— Asta nu-i un eveniment pentru familii... 

— Ar trebui să fie! izbucni Barry Lynn. Doar e Crăciunul, ţii 
minte partea asta, doamnă Scrooge? 

Cearta continuă la nesfârşit, până când eu am ametit, iar Ava, 
pentru ultima oară, şi-a scos pieptul înainte, pe sub puloverul ei 
elegant, şi a declarat: 

— Bine, atunci v-aţi spus părerea. Eu mă ridic chiar acum şi, 
dacă ies pe uşă, gata. N-o să mai fiu directoarea voastră. Pur şi 
simplu nu pot suporta ideea asta scandaloasă, acest concert de 
Crăciun radical, îngrozitor. O să-mi distrugeţi reputaţia! 

Işi înhăţă poşeta şi, cu bărbia tremurându-i de indignare, îşi 
ridică un deget în aer şi porni spre uşă. 

— Odată plecată, gata! 

Am aşteptat să văd dacă se mişcă vreunul s-o oprească. 


Ava îşi încetini pasul, cu degetul încă ridicat în aer, în timp ce 
se apropia de uşă. 

— Dacă trec de uşa asta, o să regretaţi amarnic. 

În continuare, nicio mişcare. 

— Asta-i ultima voastră şansă. Fără mine, seria de concerte 
va eşua! 

Nici măcar o tresărire, nicio bătaie de pleoape, nimic. 

Ava se înroşi puternic, făcu stânga împrejur pe călcâie şi 
trânti uşa în urma ei. 

Pentru câteva secunde, am rămas cu toţii tăcuţi, după care 
Pauline mă bătu pe umăr. 

— O să fii un director de concerte de Crăciun pe cinste, 
Meredith. 

— Eu?! am întrebat, uimită. 

— Da, aşa o să fie, zise Howard. Va fi un eveniment 
extraordinar. Va fi o bombă. Bomba tuturor seriilor de concerte. 

Am rămas complet nedumerită la replica asta. Bomba seriilor 
de concerte? 

— Cine votează pentru Meredith? întrebă Barry Lynn. 

Mâinile au ţâşnit în sus înainte ca eu să pot spune: „Uau, Moş 
Crăciun, da' ştiu că eşti gras, nu glumă!” 

— Oh, nu. La naiba, nu! 

— Ho, ho, ho! strigă Pauline. 

— Sunati din clopoței! zise Barry Lynn. 

— Oh, nu! am zis din nou, simțind cum mă cuprinde panica. 
Nu pot. 

— Ba poţi! mă asigură Val. O să fii o doamnă Crăciun foarte 
frumoasă, drăguță. Te-ai gândit cine ar trebui să fie Moş 
Crăciun? Avem nevoie şi de o Marie, mama lui lisus! 

— Nu eu, m-am grăbit să-i asigur. Altcineva! 

Dar toţi acei „altcineva” din cameră mâncau deja felii din 
prăjitura cu căpşuni pe care o făcusem pentru ei. Şi asta a fost 
tot. 

Eu, Meredith Ghirlandaio, a cărei afacere era pe punctul de a 
da faliment, eu, care lucram aproape tot timpul, o femeie 
nebună care încerca să controleze doi puştani cu probleme, am 
fost aleasă directoarea seriilor de concerte. 

— E delicioasă prăjitura, Meredith, strigă Howard. Divină! 

Mi-am îngropat capul în mâini. 


De ce nu mai scăpăm de chipul zâmbitor al lui Logan Taylor, 
care dansa încontinuu în faţa ochilor mei? 


Nicio persoană întreagă la minte nu stă trează până la ora 
1:00, ca să decoreze pomul de Crăciun din hol, cu îngeri roz şi 
albi, şi luminiţe roz. Nicio femeie întreagă la cap nu se gândeşte 
non-stop la un bărbat, doar dacă nu cumva a luat-o razna. 

Probabil că mie mi se întâmplă asta. 

Logan. Taylor. Taylor, Logan. Meredith Taylor. „Oh, 
încetează!” 

De ce trebuia să aibă un nume atât de romantic? De ce 
trebuia să fie imens şi să arate aşa dur? De ce avea un piept 
atât de lat, încât nu-mi doream decât să mă lipesc de el? De ce 
trebuia să aibă o voce atât de gravă, care mi se insinua în 
întregul corp? 

De ce continuam să derulez în minte, la infinit, ultima noastră 
întâlnire...? 


— Bună, sunt Logan Taylor. 

l-am ignorat mâna întinsă. Eram afară, chiar lângă uşa 
barului, acolo unde-l înghiontisem după ce scăpasem de ariciul- 
de-mare şi de tovarâăşii lui. Fulgii de zăpadă cădeau frumos, iar 
eu mă simţeam ca într-un serial televizat, siropos, difuzat de 
obicei în preajma Crăciunului. Atâta doar că în filmele acelea, 
eroina nu are un temperament exploziv şi nici nu ştie să 
lovească bine croşeul. 

— Ştiu cine eşti, domnule Macho. N-am nevoie de salvare. iţi 
aminteşti, aici suntem în Montana! Sau ai petrecut atâta timp în 
afara statului, încât ai uitat cum este? Femeile conduc 
tractoarele pe timp de vifor, vânează şi împuşcă şerpi, atunci 
când se apropie prea mult de casă. Barry Lynn conduce barul 
ăsta de când mă ştiu, şi nu o dată a pus la punct bărbaţi ce-ar 
putea fi consideraţi adevăraţi războinici ai zilelor noastre. 
Prietena mea Katie şi-a născut toţi copiii fără anestezie, iar 
prietena mea Vicki este proprietara celei mai mari ferme de vite 
din statul ăsta. 

— N-am uitat, rosti tărăgănat Logan, rânjind la mine. Pe linie 
maternă, familia mea să află aici de patru generaţii. Am o 
mătuşă care poate împuşca un ţânţar de la douăzeci şi cinci de 
metri depărtare şi o străbunică de-a mea poate băga sub masă 


orice bărbat, iar după aia să pună la pământ un vițel, cu mâinile 
goale. Sunt foarte conştient de puterea şi de curajul femeilor de 
aici. 

— Atunci cu atât mai mult ai greşit intervenind. Ai dat o 
reprezentaţie supărătoare de testosteron şi masculinitate. 

El ridică sprâncenele spre mine; se vedea că încerca să nu 
zâmbească. 

— i se pare că-s amuzantă? m-am răstit eu. 

„Oare dorinţa poate să înmoaie genunchii unei femei sau asta 
se întâmplă doar în serialele siropoase, difuzate de Crăciun?” 

Zâmbetul lui se lărgi. 

— Da, Meredith, într-un fel eşti amuzantă. Dar, pe lângă asta, 
tu eşti în multe feluri. 

— De unde-mi ştii numele? 

Avu un moment de ezitare. 

— Am auzit de tine. 

Oh, la naiba, pe toţi clopoţeii de Crăciun! Ce ştia omul ăsta 
despre mine? 

— Şi? m-am răstit eu. 

— Şi e o plăcere să te cunosc. 

Mi-am încrucişat braţele. 

— Şi de ce, mă rog, uriaşule? De ce e o plăcere să mă 
cunoşti? 

El făcu un pas mai aproape de mine, iar eu am încercat să nu 
leşin, dar - să dea naiba! - dacă în clipa aceea ar fi apărut o 
creangă de vâsc deasupra noastră, nu ştiu dacă m-aş fi putut 
abtine să nu-l înşfac şi să-l sărut. 

Logan Taylor nu avea nici urmă de slăbiciune în el. 

Ce bărbat! 

„Dar el o să te judece aspru, la fel ca toţi ceilalţi, aşa că pune 
punct acestei poveşti pe cale să se transforme în pasiune”, mi- 
am spus în gând. „Nu te ambala singură!” 

— E o plăcere să cunosc o femeie care poate pune la pământ, 
de una singură, un beţivan enervant, o femeie care poartă 
pălărie de cowboy roşie şi are tupeu. In plus, am auzit că găteşti 
bine. Frigănele cu sirop de zmeură făcut în casă, bun de te lingi 
pe degete. O omletă italienească adevărată, ce face de ruşine 
toate celelalte omlete. Şi rulouri cu scorţişoară după nu ştiu ce 
reţetă secretă. 


— Îmi place să pun la pământ beţivani enervanţi şi îmi place 
pălăria mea de cowboy, roşie; omletele mele sunt mai uşoare şi 
mai pufoase decât ale oricui altcuiva. N-o să dau în vileag 
niciodată reţeta secretă a familiei Ghirlandaio pentru rulourile 
cu scorţişoară. În ceea ce priveşte tupeul, nu am aşa ceva. 

Pentru o secundă, mi l-am imaginat pe Logan încercuit de 
rulouri cu scorţişoară. 

— Ba da, chiar ai. 

— Adică m-am apărat de un parazit şi tot eu am tupeu? 

— Poate că a fost felul în care te-ai apărat. 

Ochii ăia, ochii ăia verzi-aurii scăpărau spre mine. Pe bune. 
Era o scăpărare în ei, am văzut eu! 

— Şi cum adică m-am apărat? 

Eram încă iritată. 

Se opri puţin, iar zâmbetul îi dispăru. 

— Fără teamă. Plină de încredere în tine. Cu un control total 
asupra situaţiei. Aproape ca şi când ai fi fost obişnuită cu asta. 

— Mi-a atins părul! 

Ochii lui Logan îmi studiata prin întuneric şuviţa de păr alb. 

— Nu-ţi place să ţi se atingă părul? 

— Nu de el. 

Scutură din cap, serios. 

— Înţeleg. Tipul ăsta a fost un nemernic grosolan şi obraznic. 
Dacă aş fi ajuns mai devreme, l-aş fi târât de lângă tine imediat, 
ca să nu mai fii tu nevoită să ai de-a face cu el. 

— Pot să mă apăr şi singură, am replicat eu, de data asta pe 
un ton mai slab. 

Bine, fie. Poate că e ceva romantic în gestul unui bărbat 
protector, să îşi dorească să mă salveze dintr-o situaţie ca 
aceea. Oare era antifeminist din partea mea să gândesc aşa? 

— Bine, durule, îmi pare bine că te-am cunoscut. Stai departe 
de viaţa mea şi de treburile mele. Nu mai încerca vreodată să 
mă salvezi. Îţi urez Crăciun fericit! 

M-am întors, cu gândul să intru înapoi în bar, dar el m-a prins 
de braţ. 

— Bine, duro, şi mie mi-a părut bine să te cunosc. N-o să mă 
mai bag în treburile tale, cel puţin până mâine, n-o să mă bag în 
viaţa ta, decât dacă mă inviţi tu s-o fac, sau poate o să mă invit 
singur, şi Crăciun fericit şi ţie, şi mi-ar plăcea să te mai văd. 

Nu. Nu hotărât. Ar fi un dezastru. 


— De ce vrei să mă vezi din nou? N-am fost deloc amabilă cu 
tine, am ţipat la tine, te-am făcut cowboy cu hormonii 
înfierbântaţi şi ţi-am ordonat să nu mă tratezi ca pe o 
demoazelă aflată la ananghie. Chestiile de genul ăsta nu prea 
conduc la situaţii în care oamenii să vrea să se mai vadă unul pe 
celălalt. 

Era atât de aproape de mine acum, încât, dacă nu ar fi nins, i- 
aş fi simţit căldura trupului. Frate, da' ştiu că-mi place pălăria lui 
de cowboy, nu glumă. Pălăriile de cowboy sunt atât de simple, 
atât de sexy în felul acela tipic american. 

— Uite ce ştiu eu, Meredith, zise el, cu vocea îmblânzită. Nu 
am mai văzut în viaţa mea o femeie în acţiune aşa cum ai fost 
tu azi. 

Râse uşor şi râsul lui cobori de-a lungul coloanei mele 
vertebrale, în felul ăla simplu, american şi sexy. 

— Eşti o doamnă dură şi inteligentă. Te-ai apărat, te-ai luptat 
pentru tine însăţi şi ţi-ai păstrat cumpătul în tot timpul ăsta. Eşti 
o femeie hotărâtă, chiar şi atunci când îl arunci pe-un tip la 
pământ, dintr-o singură lovitură. 

— Eu voiam... larăşi deveneam confuză. Sinceritatea este cea 
mai bună strategie. 

Am simţit cum mă crispez. Sinceritatea este cea mai bună 
strategie? Ce mă credeam eu? O profă la şcoală? 

— Sigur că aşa e, iar eu sunt sincer acum. Îmi place felul în 
care nu-ţi filtrezi gândurile; îmi place cum te îmbraci, cu toate 
pălăriile de cowboy diferite pe care te-am văzut purtându-le în 
ultimele două săptămâni; îmi place vocea ta, zâmbetul tău. Am 
vrut să mă prezint înainte de a-ţi spune toate astea, dar n-am 
putut ţine pasul cu tine. 

Imi făcu semn cu ochiul. 

Am inspirat adânc. Hopa. Ştia că-l evitam! 

— Îmi place şi faptul că eşti independentă. 

Rânji din nou la mine, ochii lui veni zâmbindu-mi, invitându- 
mă, întâmpinându-mă. 

— Toate astea ţi se par motive destul de bune? Pot să te invit 
la cină? 

M-am ciupit, în timp ce un val de dorinţă începea să mă 
cuprindă. Trebuia să-i pun capăt chiar acum. Trebuia să-l 
resping înainte de a fi respinsă. 


— Nu, nu sunt motive destul de bune. Uite ce e, cowboy cu 
prea mult testosteron. Nu vreau să ies cu tine. Ce rost ar avea? 
les cu tine la cină de câteva ori, tu o să vrei să mă bagi în pat şi 
apoi, gata, cu asta se termină. Tu mergi înapoi la „munca” ta, în 
nu ştiu care stat. Vrei o fetiţă din Montana, nu-i aşa? Vrei puţină 
distracţie, ca pescarii ăia beţi din bar, doar că ambalezi totul 
mai frumos, nu-i aşa? Eu nu fac chestii de-astea. 

Orice urmă de zâmbet dispăru de pe chipul lui, iar trăsăturile i 
se înăspriră. 

— Nici eu nu fac chestii de-astea şi nu la aşa ceva m-am 
referit. 

Nu mi-a scăpat nuanţa tăioasă de furie care-i străbătuse 
cuvintele. 

— Bine. Pentru că nu sunt genul ăla de femeie. 

— Niciodată n-am crezut aşa ceva despre tine, Meredith, se 
răsti, cu umerii traşi înapoi, de parcă l-aş fi lovit. Te-am invitat 
să luăm cina împreună pentru că m-am gândit că am putea 
avea o conversaţie grozavă - asta dacă te-ai putea abţine de la 
a mă tot ataca. M-am gândit că poate o să râdem împreună şi 
că poate aş reuşi să trec dincolo de platoşa asta de fier pe care 
o afişezi fără milă. Că poate aş reuşi să te cunosc fără platoşă. 
Crezi că vreau să te scot în oraş de câteva ori, să te arunc în pat 
şi apoi să plec? Nu. Nu-i ăsta planul. Nu sunt genul ă/a de 
bărbat. Tu întotdeauna judeci oamenii atât de dur? 

— Judec după ceea ce văd. 

— Judeci după ceea ce vezi? Ochii i se îngustară şi nu mai 
păru la fel de blând. Deci, stai să înţeleg mai bine. Vin în bar, mă 
amestec într-o ceartă pe care o aveai cu un tip, care, în scurt 
timp, devine o ceartă cu patru tipi, îl ridic pe individ de la 
pământ, de abia-l mai atinge cu vârfurile picioarelor, îl fac să-şi 
ceară scuze faţă de tine, iar tu mă bagi în aceeaşi oală cu unul 
care duce o femeie în pat după care o părăseşte şi pleacă mai 
departe? Am înţeles bine? 

Am dat din cap. Fir-ar! N-aveam dreptate? 

— Ei, ghici ce, Meredith, cu şuviţa ta de păr alb şi lovitura de 
dreapta periculoasă, greşeşti! Greşeşti în întregime. 

Ne-am uitat unul la celălalt, în liniştea fulgilor de zăpadă. 
Cearta asta nu era genul de scenă care să dea bine într-un film 
siropos, difuzat la televizor de Crăciun. 


— La naiba, dar ştiu că o să-mi dai de furcă, nu glumă, 
murmură el. N-o să am niciun moment de linişte cu tine. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

— Vreau să spun, Meredith Ghirlandaio, că o să plec acasă 
acum, la ferma mea de lângă oraş, şi am să te revăd curând, ca 
să poţi începe să mă torturezi cu firea ta dificilă. 

— Despre ce vorbeşti? Nu am să te revăd curând... 

Logan Taylor îşi puse un braţ în jurul meu, lipindu-mă de el, 
îmi ridică puţin capul şi spuse: 

— Mi-ar plăcea foarte tare să te sărut, dar n-am s-o fac. Eşti o 
doamnă, aşa că mai întâi am să ies cu tine şi am să te tratez aşa 
cum trebuie tratată o doamnă. Apoi, când eşti gata şi când o să 
mă rogi să o fac, te voi săruta şi ăsta va fi începutul nostru. 

— Al nostru? am repetat cu o voce lipsită de vlagă, cu 
răsuflarea tăiată. 

Am blestemat momentul în care am deschis gura. Unde era 
atitudinea mea de tipă dură? 

— Da. Al nostru. Dar e deja prea mult pentru seara asta, 
doamna mea Meredith, aşa că, noapte bună. 

Mă eliberă din strânsoare şi toată căldura lui dispăru imediat. 
Puf! M-am sprijinit de zidul celui mai vechi bar din Telena, cu 
găuri de gloanţe în el - drept dovadă că era vechi - şi am 
încercat să respir. 

O încurcasem. Nu mai era nicio îndoială. 


capitolul 3 

La două zile după ce mă înmuiasem toată în braţele lui Logan, 
m-am aşezat lângă Jacob, la pian. 

— Bună, Jacob. 

Jacob îşi retrase mâinile de pe clape, punându-şi-le-n poală. L- 
am cuprins de umeri. La început, era încordat şi rigid, dar în cele 
din urmă se sprijini de mine. 

— Toată lumea vorbeşte despre cât de frumoase au fost 
cântecele tale de Crăciun în dimineaţa asta. 

Era adevărat. Exista un motiv pentru care dimineţile de 
sâmbătă şi duminică eram extrem de aglomeraţi între orele 
9:00 şi 13:00, când serveam micul dejun. Jacob, un geniu al 
pianului la cei doisprezece ani ai săi, cânta de obicei în jur de 
trei ore şi jumătate. Oamenii mă sunau să mă întrebe când va 
cânta din nou. Răspunsul meu era întotdeauna acelaşi: „Va 
cânta când va avea chef”. 

M-am uitat spre borcanul în care îşi ţinea bacşişul. 

— Se pare că iar ai făcut o avere. 

Jacob avea păr castaniu şi ochi căprui, imenşi, în care se 
vedea fiecare emoție pe care o simţea. Din păcate, abia dacă 
vorbea. Când l-am întrebat de ce îi place pianul, mi-a spus: 

— Îmi place că din degetele mele iese muzică. 

Când l-am întrebat de ce îi place să cânte ore în şir, în fiecare 
zi, mi-a răspuns: 

— Pentru că atunci suntem doar cu şi pianul, în loc să fiu doar 
eu şi singurătatea mea. 

Când l-am întrebat cum merge şcoala, mi-a zis: 

— Nu prea bine. Copiii cred că sunt ciudat. 

Nu-şi făcuse niciun prieten anul ăsta. 

— Nimeni nu mă place. Sunt mereu singur la şcoală, cu 
excepţia momentelor când mă tachinează ceilalţi copii. Sunt 
invizibil. 

Copilăria lui Jacob şi a lui Sarah fusese până acum destul de 
urâtă. Deşi mama lor, Leia, la fel ca şi mine, se născuse şi 
crescuse aici, imediat după terminarea liceului, ea plecase de- 
acasă, umblând din oraş în oraş. Avusese doi iubiţi, iar din 
relaţiile cu ei rezultaseră Jacob şi Sarah. Ambii indivizi 
dispăruseră după aceea în ceaţă şi duşi fuseseră. 

Părinţii noştri încercaseră să-şi viziteze nepoţii cât mai des 
posibil, ori de câte ori reuşeau să-şi localizeze fiica. Incepusem 


să-i iau la mine, în New York, câte trei săptămâni în fiecare vară, 
din anul în care Sarah împlinise cinci, iar Jacob trei ani. Erau atât 
de fericiţi când mă vedeau, atât de recunoscători, încât mi se 
strângea inima. Niciun copil nu ar trebui să fie atât de uşurat 
când pleacă de lângă mama sa. 

In cele din urmă, Leia se stabilise într-un orăşel din Idaho. 
Rămăsese acolo vreo şase luni, după care declarase: 

— Nu mai pot fi mamă nici măcar un minut în plus. Trebuie 
să-mi trăiesc viaţa. Spiritul meu este strivit, sufletul meu strigă 
după eliberare şi ştiu că destinul meu nu este aici. Îmi pare rău, 
copii. 

Lășase copiii în grija unei vecine şi mă sunase: 

— Imi pare rău, Meredith! Oricum, le place mai mult de tine. 

li părea rău. Rău. Ei bine, fată dragă, scuzele nu se acceptă, 
diavoliţă împieliţată şi egoistă ce eşti. Am lăsat să dea pe afară 
toată furia pe care o strânsesem faţă de soră-mea din 
numeroase motive, care mai de care mai complicate. 

Părinţii mei, ambii medici de profesie, erau gata să 
părăsească imediat clinica medicală la a cărei deschidere 
puseseră şi ei umărul, destinată copiilor din Africa, pentru a 
avea grijă de nepoţii lor. Nu mă aşteptam la una ca asta. Să-i 
părăsească pe toţi acei copii? Nu. Aşa că după o ceartă foarte, 
foarte lungă şi după câteva tone de lacrimi vărsate, îmi 
dădusem demisia din funcţia de bucătar-şef în New York City, 
îmi împachetasem lucrurile şi luasem avionul spre Leia. 

— Imi pare rău, draga mea fiică, îmi spusese tatăl meu 
înlăcrimat. Imi pare rău pentru tot ce ţi-a făcut Leia. Nu o putem 
controla pe fata asta. Ştiu că adolescenţa ta a fost marcată de 
stările ei, de crizele ei de rebeliune şi de istericale, şi apoi, faza 
cu accidentul. A scăpat-o asistenta în cap când nu avea decât o 
zi. Poate de la asta i se trage. 

— E vina mea, scâncea maică-mea. În fiecare generaţie, în 
neamul meu din Anglia, se naşte o fată rea, teribil de rea, iar 
sora ta este una de genul ăsta. Este blestemul regal, sunt sigură 
de asta. Am băut atâta ceai din cauza acestei fete. 

Când ajunsesem la vecina surorii mele, îmi dădusem seama 
că nu puteam face nimic din care să-mi câştig traiul în acel oraş, 
aşa că îi mulţumisem din suflet femeii, împachetasem lucrurile 
copiilor, cumpărasem casa asta cu două etaje, cheltuindu-mi pe 


ea aproape toţi banii pe care-i aveam şi „îmi deschisesem 
prăvălie”, cum ar fi zis mama. 

Fusese o decizie bună să plec de-acolo. Ca de obicei, Leia nu- 
şi făcuse o reputaţie prea bună. De fapt, petrecuse mai mult 
timp decât era cazul prin baruri, avusese nu ştiu câţi prieteni, o 
mare parte dintre ei necăsătoriți. Din cauza asta, Jacob şi Sarah 
fuseseră ţintele glumelor nemiloase ale celorlalţi copii. Ţi se 
frângea inima. 

— Hai, Jacob, vino să-ţi fac reţeta mea faimoasă de ouă 
benedict cu crab. 

Privi în sus, spre mine, trist şi palid. Sufeream atât de tare 
pentru puştiul ăsta, încât uneori simţeam cum durerea mă 
doboară. 

— Şi am să fac şi nişte frigănele cu afine, pe care o să le tai în 
formă de brăduţ. 

Asta îi smulse un mic zâmbet, din colţul buzelor. L-am 
îmbrăţişat. 

— Te iubesc, Jacob. Eşti un băiat talentat şi bun. Să nu uiţi 
asta niciodată, amice. Sunt atât de mândră de tine! 

Umerii i se pleoştiră. 

— Mătuşă Meredith, a sunat cumva mama? Sau ţi-a trimis 
vreun e-mail? 

Ah, cât mă luptasem cu mine în ultimele luni, când el şi sora 
lui, Sarah, începuseră să-mi pună întrebări de genul ăsta. Să le fi 
spus adevărul că nu, nu m-a contactat deloc? 

Sau să-i fi minţit ca să-i cruţ de o suferinţă în plus? 

Am optat pentru adevăr. Copiii ăştia nu mai aveau nevoie de 
minciuni, nu mai aveau nevoie de viclenie, nu mai era loc pentru 
poveşti umflate care să le deformeze realitatea. Ar fi fost o lipsă 
de respect faţă de ei şi n-ar fi condus la altceva decât la mai 
multă durere. 

— Nu, scumpule, nu m-a sunat. 

L-am îmbrăţişat strâns, în timp ce el îşi ştergea lacrimile cu 
ambele mâini. Scoase un sunet ca şi când s-ar fi înecat, apoi lovi 
clapele pianului cu degetele. Încet, încet, alunecă într-o melodie 
foarte cunoscută şi foarte deprimantă. 

Cu toate astea, îi plăceau frigănelele cu afine, tăiate în formă 
de brăduţ. 


A doua zi, în jurul orei două dimineaţa, poliţia sună la uşa 
mea. Ştiau că trebuie să folosească doar soneria de la 
apartamentul meu de sus, ca să nu-mi trezească musafirii pe 
care îi găzduiam. M-am grăbit pe treptele scârţâitoare şi am 
deschis uşa vijelios, în capotul meu roz. 

— Bună, Sato, bună, Juan, i-am salutat eu pe cei doi poliţişti, 
dându-mi la o parte şuviţa de păr alb care-mi căzuse pe faţă şi 
fixând-o pe Sarah cu o privire care, speram eu, reflecta furia 
imensă ce mă cuprinsese faţă de ea. 

— Bună seara, zise Juan. 

Juan are dimensiunile unui camion şi citeşte romane de 
dragoste pe ascuns. 

Sato e zvelt. Participă - şi câştigă - la toate concursurile de 
ridicare de greutăţi. Are şase copii, iar nevastă-sa este pompier. 
In liceu, era cu două clase mai mare decât mine. 

— Ea e cea care poartă pantaloni în casă, mi-a spus Sato o 
dată, apoi şi-a ridicat privirea şi, cu un zâmbet întins pe toată 
faţa, a adăugat: Dar, să fiu al naibii, arată atât de bine în ei, 
încât o las. 

— Bună, Meredith, zise Sato. Am găsit-o iar pe Sarah în oraş, 
în spatele panoului cu Moş Crăciun. Prietenul ei a luat-o la fugă. 
Şi Sarah a fugit. E destul de rapidă, dar a făcut o întoarcere 
greşită pe o alee nepotrivită, aşa că am reuşit s-o prindem. 

Simţeam că îmi vine să plâng. 

l-am îndemnat pe toţi să intre în hol şi să închidă uşa de la 
intrare. Odată aflaţi înăuntru, am închis şi uşa care dădea spre 
scări, ca să nu-mi trezesc musafirii. 

Nu-mi place deloc slujba asta de părinte. Sunt total copleşită 
şi depăşită de situaţie. Sunt pierdută. 

Sarah se uită sfidător la mine. Era mânjită cu vreo opt straturi 
de fard, purta o fustă mini care abia-i acoperea ştiţi voi ce, 
colanţi şi cizme. Avea o geacă pe ea, dar nu se mai obosise să 
şi-o închidă şi, cum mai nou avea obiceiul să-şi poarte bluzele 
mult prea descheiate, m-am aplecat instinctiv să i-o mai ridic. 

— Mătuşă Meredith! exclamă ea, scandalizată. 

Imi dădu peste mână. 

— Sarah, aşază-ţi bluza cum trebuie pe tine şi acoperă-te 
imediat, ca o doamnă, altfel o să stăm aici toată noaptea. Bagă- 
ţi balcoanele înapoi, chiar în momentul ăsta. 


— Pot să fac ce vreau! Ti-am spus că n-am să mă las 
constrânsă de societatea asta puritană, n-am să fiu închisă într- 
o cutie ca să mă port ca toată lumea din suburbii, n-am să devin 
un zombie cultural... 

— Nu ţi-a cerut nimeni să fii zombie, i-am spus, pe un ton 
aproape răstit. Ţi-am cerut să nu te furişezi noaptea din casă şi 
să nu umbli pe alei haihui, urmărită de poliţie. 

— Nu m-am furişat. Îmi exersam dreptul de a fi o persoană 
independentă, care poate să ia propriile hotărâri şi poate fi cine 
vrea să fie. 

— Ei, Sarah. Toţi vrem să fim într-un anume fel, dar ideea e să 
nu implicăm poliţia în faza asta! 

Pentru un moment, chipul lui Sarah, până atunci sfidător şi 
furios, păru că se fărâmiţează. 

— M-am săturat! M-am săturat de viaţa pe care-o duc. M-am 
săturat de locul ăsta. M-am săturat de tot. 

Prima reacţie pe care am avut-o a fost să-mi fie milă de ea, 
dar m-am abținut. Nu ajută pe nimeni să-l laşi să se bălăcească 
în mila faţă de propria-i persoană. 

— Sarah, trebuie să-ţi ceri scuze de la poliţişti pentru că ai 
stat pe drumuri la o oră atât de târzie. 

Mi-am încrucişat braţele, m-am uitat cu subiînţeles la Juan şi 
Sato şi am decis să fiu mai dură. Era a nu ştiu câta oară când 
era adusă acasă de poliţie. 

— Rămâne aici noaptea asta sau merge la închisoare? 

Juan şi Sato au înţeles imediat ce plănuisem. Juan s-a întors 
către Sato. 

— Cred că asta e, n-avem ce face. N-o putem lăsa aşa mereu, 
să fugă noaptea de-acasă. Îşi drese glasul. Meredith, noi am 
trecut pe-aici... ăăă... din curtoazie. Trebuie să-şi schimbe 
hainele cu altele mai potrivire, adică să ia o bluză decentă pe 
ea. Nu vrem să creeze probleme la închisoare. 

Sato dădu din cap aprobator, în timp ce chipul lui Sarah se 
albi. 

— Avem câteva fete dure acolo, le-am ridicat în seara asta, 
ceva mai devreme, spuse Sato, scoţându-şi pieptul în faţă. Una 
dintre ele avea un cuţit, mai ţii minte? Un cuţit foarte ascuţit. Și 
e plină de tatuaje. Cred că şi acum e beată criţă. Frate, ce 
temperament are aia! Cealaltă fată-i destul de calmă, dar a 
făcut puşcărie pentru omor, acum câţiva ani... 


— N-am putea s-o separăm pe Sarah de ele? am întrebat eu, 
jucând rolul mătuşii îngrijorate. 

Cu regret, Sato şi Juan clătinară din cap. 

— Probabil că nu. Fetele din celelalte celule sunt şi mai rele. 

Sarah începuse să aibă probleme cu respiraţia. Inspira aerul 
greu, scoțând nişte sunete de parcă ar fi sughiţat. 

— Nu putem ocoli legea pentru nimeni, Meredith. Chiar dacă e 
minoră - zise Juan -, trebuie să plătească pentru faptele ei. A 
fost din nou afară la o oră târzie, n-ar fi trebuit să o găsim pe 
stradă, acum suportă consecinţele. 

— Înţeleg. Mă duc să-i aduc o bluză. Îmi pare rău, domnilor. 

— Nicio problemă, Meredith. Este extenuant să ai de-a face cu 
o adolescentă dificilă, spuse Sato. O ducem la puşcărie şi te 
lăsăm să te odihneşti. Poţi să vii mâine s-o iei, pe la două după- 
amiază. Sarah, când ajungem la puşcărie, am s-o rog pe Larinda 
să te înveţe câteva mişcări de autoapărare. Nu sunt sigure sută 
la sută, dar o să-ţi fie de folos dacă se aglomerează la birou şi 
nu îţi va sări niciun gardian în ajutor... 

— Nu! Nu! urlă Sarah. Oh, nu! Nu vreau să merg la puşcărie, 
oh, te rog, mătuşă Meredith, n-o să mă mai furişez noaptea 
niciodată, promit, te rog... 

Am lăsat-o să bată câmpii o vreme. Era împietrită de frică, din 
cap până-n picioare. Din când în când, poliţiştii îi mai aruncau 
câte o replică: „Ai încălcat legea... Mătuşa ta nu te poate 
controla, aşa că o vom face noi... N-a murit nimeni în puşcărie; 
n-o să mori nici tu... Să-ţi ţii pumnii strânşi bine când o să te iei 
la bătaie cu colega de celulă, astfel o s-o loveşti mai bine...” 
Apoi Sato s-a uitat spre Sarah. Juan clătina într-una din cap. 
Atunci eu am bătut din picior şi-am zis: 

— Are nevoie de o lecţie... 

Sarah păru că se topeşte. 

Sato oftă: 

— E ultima oară, domnişoară, şi după asta, te arestăm. ŞI 
dacă te ridicăm într-o vineri, n-o să ieşi de-acolo până luni, mai 
ales că e perioada Crăciunului şi acum se ţin toate petrecerile 
astea de Crăciun. N-o să avem de unde lua un judecător care să 
te poată elibera. 

Câteva minute mai târziu, ajutam un ex-zombie, cu ochii plini 
de lacrimi şi vizibil uşurat, să urce scările. Avea umerii căzuţi şi 
insistă să facă un duş. 


Când veni la mine în dormitor, îmbrăcată în pijamaua ei roz cu 
ursuleţi, fără machiajul ăla negru ce-i acoperise ochii, arăta din 
nou ca un copil. 

Când i-am văzut lacrimile pe obraji în timp ce dormea, am 
început şi eu, în sfârşit, să plâng. 

Nu-mi pot gestiona propria viaţă. Chiar mă depăşeşte, pe 
mine şi puterile mele. 


— Sunt imensă, declară veselă Mary, angajata mea cât se 
poate de însărcinată, în timp ce deschise uşile bucătăriei, 
ducând în braţe un maldăr de farfurii murdare. Sunt de 
dimensiunile unui tanc. Cred că am vreo cinci copii ascunşi prin 
burtă; cowboy-ul ăla grozav, aflat în colţ şi care mănâncă clătite 
marca Meredith, vrea să vorbească cu tine. Hiii haaa! 

Mâna începu să-mi tremure pe spatulă. 

— Ba nu. Nu vrea. Glumeşti. Şi nu eşti de dimensiunile unui 
tanc. 

— Nu glumesc. 

Mary se duse legănat până la frigider, de unde scoase o cană 
mare, plină cu suc de portocale proaspăt. Are douăzeci de ani, e 
căsătorită, studiază pedagogia, e însărcinată în şapte luni şi 
jumătate, dar arată de parcă ar fi în luna a şaisprezecea de 
sarcină. 

— A întrebat de tine. A zis că trebuie să discute cu tine despre 
pălăriile de cowboy. Cică vrea să-şi cumpere una şi fiindcă tu ştii 
atâtea pe tema asta, s-a gândit să te întrebe mai întâi pe tine. 
Apropo, chiar îmi place asta pe care o porţi azi. Ţi se potriveşte 
verdele ăsta, combinat cu strasuri. E în ton cu sărbătorile. 

Logan Taylor se afla în sala mea de mese, lângă bradul de 
Crăciun pe care-l decorasem cu îngeri roz şi albi şi luminiţe roz. 
Eram atât de agitată, încât aproape că mi-am tăiat un deget în 
timp ce încercam să tai o căpşună. Am dat să torn nişte frişca 
într-un castron şi jumătate din ea s-a scurs jos, pe uşile 
dulapului. Am întors în aer o clătită, dar a aterizat pe podea, 
fiindcă mâinile îmi tremurau prea tare. 

— Nu pot vorbi cu el. 

— De ce? se interesă Martha. 

Martha e sora lui Mary. Fiinţa asta este mereu ocupată, 
ocupată, ocupată, în timp ce Mary mai stă uneori şi se bucură 
de viaţă. Acum, Martha se fâţâia prin bucătărie, umplând din 


nou un bol cu zahăr tos, bătând nişte ouă şi aranjând pe tavă 
croasantele noastre cu ciocolată şi zmeură matca Rockin' and 
Rollin’. 

— Pentru că nu vreau să vorbesc cu el. 

Ce-aş fi putut să zic? Că nu pot vorbi cu el pentru că îmi dă 
fiori în nişte puncte speciale, supersecrete? 

— Asta nu-i un motiv bun, hai du-te. Toată lumea zice că te-a 
salvat în barul lui Barry Lynn, aşa că du-te şi fii drăguță. Ştii să 
fii drăguță, nu-i aşa? 

Mary mă goni afară din bucătărie. 

— Nu fi fricoasă! 

— Nu m-a salvat el şi nu sunt fricoasă. Şi uneori pot fi 
drăguță. 

Cele două surori începură să cotcodăcească spre mine, 
devenind din ce în ce mai gălăgioase, pe măsură ce eu refuzam 
să ies din bucătărie. Am început să-mi fac griji că Logan le-ar 
putea auzi, aşa că am înhăţat o carafă, cu nonşalanţa omului 
care nu are nicio grijă pe lumea asta, şi am ieşit pe uşile batante 
ale bucătăriei, în sala de mese. Am început să torn suc de 
portocale în paharele clienţilor mei. 

Mulţi dintre ei rămăseseră aici peste noapte. Toţi erau vrăjiţi. 
Ce casă („fermecătoare”), ce camere („decorate minunat, atât 
de autentice şi de fidele perioadei respective”), ce mic dejun 
(„Clătitele astea mă fac să cânt”, îmi spusese o femeie. „Te rog 
să te abţii”, îi spusese însoţitorul ei. „O să strici dimineaţa 
asta”). Un bărbat mi-a mărturisit că se simte de parcă ar fi fost 
într-un bordel luxos decorat ca în secolul al nouăsprezecelea. „E 
o atmosferă aproape... seducătoare la mine în cameră, nu ştiu 
de ce.” Nu m-am supărat. 

Alţii erau din oraş. Trei dintre preoţii de la catedrală discutau 
despre echipele de fotbal profesionist, împărțind aceeaşi masă 
cu doi profesori de la colegiul local. Unul dintre profesori preda 
literatura din epoca elisabetană; celălalt era om de ştiinţă 
autentic. Astăzi erau însoţiţi de un profesor venit la schimb de 
experienţă, un tip pe nume Chinaza, sosit tocmai din Nigeria. 

Banda Bătrâneilor Incă In Formă, un grup de patru domni, 
alcătuit din Norm şi Howard, veteranii din cel de-al Doilea 
Război Mondial, şi prietenii lor, Charlie şi Davis, jucau canastă. 
Nu i-am auzit niciodată cântând, dar umblă zvonul că ar fi buni. 
Când m-au zărit, l-am auzit pe Davis numărând: 


— Unu, doi, trei - şi apoi au urlat cu toţii, în cor: Meredith 
Fericita! 

Vizitatorii sosiți din alte locuri tresăriră; localnicii, în schimb, 
izbucniră în râs. Asta-i porecla mea, „Meredith Fericita”. M-am 
ales cu porecla asta pentru că îi fac pe oameni să râdă cu 
mâncarea mea. De ziua lui Davis, când a împlinit şaptezeci şi 
cinci de ani, am pus şaptezeci şi cinci de lumânări pe un 
morman imens de clătite. La aniversarea căsătoriei lui Charlie şi 
a lui Mabel, le-am făcut un tort alb, în formă de munte, pe care 
l-am acoperit cu straturi groase de frişcă, pentru că se 
cunoscuseră pe vârful înzăpezit al unui munte. Deşi iau în serios 
cariera mea de bucătăreasă, consider că mâncarea trebuie 
servită cu umor. De aici, mi s-a tras numele de Meredith 
Fericita. Cred cu toţii că sunt de-a dreptul ilari la faza asta. 

Şi apoi, era masa la care stătea Logan. 

Sprijinindu-se de speteaza scaunului, într-o cămaşă bej, cu 
nişte blugi vechi pe el, cizme de cowboy în picioare, zâmbea 
spre mine, arătându-şi dantura albă. Părul lui arăta de parcă i-l 
ciufulise vântul, chipul lui avea o tentă arămie dată de soare, iar 
munţii din jurul Telenei îi aspriseră trăsăturile, dându-i acel aer 
masculin care-l caracteriza. 

Am simţit că leşin. M-a cuprins brusc agitația, am simţit cum 
mi se taie respiraţia şi apoi am făcut ceva cu totul ieşit din 
comun. 

Am scăpat carafa. Zgomotul produs a fost asurzitor, iar 
cioburile s-au împrăştiat peste tot. 


— Te rog, Meredith, stai jos cu mine. 

— Nu. Şi, apropo, ce cauţi aici? 

Am ridicat privirea spre el. Galant, sărise alături de ceilalţi 
clienţi, de Mary şi de Martha, să mă ajute să strâng mizeria 
împrăştiată pe podea. 

— Sunt aici pentru că am vrut să iau cel mai bun mic dejun 
care se poate găsi în Telena şi pentru că vreau să-mi cer scuze. 

De ce trebuia să aibă vocea atât de joasă, de masculină şi de 
catifelată? De ce nu era ascuţită şi chiţăitoare? Jur că fiecare 
cuvânt pe care-l pronunţa se rostogolea prin corpul meu de 
parcă ar fi fost ciocolată lichidă. 

— Pentru ce vrei să-ţi ceri scuze? m-am răstit la el. 

— Vreau să-mi cer scuze pentru seara de la bar. 


— Că ai intervenit? Că m-ai făcut să mă simt neputincioasă? 

— Nu-mi pare rău că am intervenit, dar îmi pare rău pentru 
felul în care te-am făcut să te simţi. Chiar îmi pare rău. 

Bărbaţii nu îşi cer scuze aproape niciodată. Niciun bărbat nu 
şi-a cerut scuze, nici măcar aceia care mi-au aruncat cuvinte 
dureroase şi m-au catalogat atât de dur, încât m-au jignit foarte 
tare. lar acum mă trezesc cu Logan că-şi cere scuze pentru că 
eu m-am simţit aiurea după ce el a fost atât de galant şi m-a 
protejat. 

Am pufnit. Mă cuprindea căldura. Am simţit cum inima mi se 
frânge şi, din senin, au apărut şi afurisitele astea de lacrimi care 
mi-au umplut ochii. 

— Poftă bună, i-am urat înecându-mă în plâns şi m-am întors 
să plec. 

El îmi bloca drumul. Nu mi-a scăpat faptul că eram deja în 
centrul atenţiei. 

— Mi-ar plăcea să iei micul dejun cu mine. 

N-aş fi putut. Probabil că aş fi plâns pe mâncare. 

Am clătinat din cap în semn că nu. 

— Hai, stai jos, strigă Mary, dând din mâini de parcă ar fi fost 
nişte aripi de găină. 

— Da, Meredith, aşază-te, zise Martha, scoțând un cloncănit 
uşor. Noi ne descurcăm aici, în bucătărie. 

— Nu... 

— Stai jos, stai jos! strigă Chinaza. 

Odată, aranjasem afinele de pe o prăjitură cu brânză în forma 
Nigeriei, pentru el. Îmi spusese arunci: „Tu munceşti greu prea 
mult. Te rog. Eu obosit uitând la tine.” 

— Da, da, Meredith, intonă Davis. 

Omul deţine o mare parte din centrul Telenei. 

— Eu am să ţin băieţii sub control aici, iar tu ia loc la masă. 
Omul ăsta te-a salvat la Barry Lynn, măcar atâta lucru poţi face 
şi tu - să iei micul dejun cu el. 

— Nu m-a salvat, nu am nevoie de salvarea nimănui, mă pot 
salva şi singură, am protestat eu, cu vehemenţă. 

Uffff! Conştientă că n-o să înceteze să mă ia peste picior, m- 
am aşezat îmbufnată la masa lui Logan, lângă bradul de 
Crăciun, împodobit cu îngeraşi roz şi albi. Poate îngeraşii mă vor 
salva de la tortura asta sau măcar îmi vor distrage atenţia de la 
cât de sexy e tipul ăsta. 


— Arată bine împreună, mustăci Charlie. 

Recită minunat tot soiul de poezii, dar este pe jumătate surd. 
Şi-a pierdut parţial auzul pe vremea când era în armată, din 
cauza zgomotului prea puternic al tunurilor. 

— Da, formează un cuplu atrăgător, bubui şi Howard. Ea 
trebuie să predea armele şi să se mărite. 

— Ba nu, nu trebuie, cârâi Davis. Dacă se mărită, n-o să mai 
pot flirta cu ea. Eu, unul, încă ţin la cererea în căsătorie pe care 
i-am făcut-o. 

— N-ar trebui să se mărite. Asta duce la captivitate, strigă 
Ranna May. 

E o fostă cântăreaţă de operă. Soţul ei are un magazin cu 
articole pentru pescuit, aici, în Telena. 

— Captivitate, Meredith. Gândeşte-te la asta: captivitate. 

— Bună dimineaţa, îmi zise Logan. 

M-am holbat la el şi mi-am alungat lacrimile. 

— Ce mai faci? 

M-am holbat iar. Duceţi-vă înapoi, lacrimilor! Chiar aşa, de 
fapt de ce plângeam? „Pentru că eşti atrasă de el şi ştii că nu-l 
poţi avea din cauza a ştii tu ce.” 

— Şi eu sunt bine, zise Logan, zâmbind, un zâmbet frumos şi 
blând. Mulţumesc. 

Pentru a treia oară: m-am holbat. 

— Dimineaţa îmi place să vorbesc despre vreme, despre ce 
voi face în timpul zilei, despre ce vei face tu în timpul zilei, care 
sunt ştirile dimineţii... 

— Logan, sunt sigură că ai o experienţă vastă la capitolul 
„Subiecte de discutat cu femeile la micul dejun”, dar eu nu am 
aceeaşi experienţă când îmi vine rândul să discut cu un bărbat 
în astfel de împrejurări. Te rog să mă scuzi dacă abilităţile mele 
de a flecari nu sunt la nivelul alor tale. 

Din nu ştiu ce motiv nenorocit, ideea că are multă experienţă 
în a vorbi cu femeile la micul dejun m-a înfuriat. 

Se lăsă pe spate, sprijinindu-se de spătarul scaunului. 

— De fapt, Meredith, nu am cine ştie ce experienţă în a 
discuta cu femeile la micul dejun. 

— Nu? m-am mirat eu, ridicând din sprâncene. 

— Nu. Eu mă refeream la tine şi la mine... 

— Nu există aşa ceva. Stau aici lângă tine până prind un 
moment să mă întorc iar la mine în bucătărie. 


— Mi-ar plăcea să te invit la o partidă de călărit, la mine la 
fermă. 

Dintre toate lucrurile pe care mă gândeam că o să le zică, 
ăsta era ultimul. 

— Nu, mulţumesc. M-am sprijinit şi eu de spetează. Sunt 
ocupată. 

— Te rog. 

— Nu. 

A privit pe fereastră, apoi m-a țintuit iarăşi cu ochii lui verzi. O 
fracțiune de secundă am văzut imaginea mea sub trupul lui, el 
sărutându-mă, în timp ce în jurul capetelor noastre pluteau 
clătite înmuiate în sirop de arțar. Înţelegeţi ce vreau să spun 
referitor la acest simţ al umorului mai ciudat, legat de mâncare? 

— Ştii să călăreşti? 

Am bufnit în râs. 

— Normal că ştiu să călăresc. 

Când eram mică, petrecusem ani în şir călărind caii de la casa 
noastră de lângă Telena. 

— Atunci, am stabilit întâlnire. 

— N-avem nicio întâlnire. M-am aplecat spre el. Logan, aş 
vrea să fiu bine înţeleasă. Nu am de gând să-mi mai petrec 
timpul în preajma ta. 

— Mda, eu în schimb vreau să petrec mai mult timp cu o 
femeie care poartă pălării roşii de cowboy. Cunoşti vreuna? 

— Femeia care poartă pălării roşii de cowboy spune nu, îi pare 
rău, dar eşti prea mult pentru ea. 

Ah, la naiba acum! De ce-a trebuit să spun asta? 

— Prea mult? Ce vrei să spui cu asta? 

M-am imaginat biciuindu-mă singură cu o funie de usturoi. 

— Eşti prea mult. Prea mult ca să mă descurc cu tine. Eşti 
mult prea masculin, într-un fel feroce, ştii, genul care preia 
controlul. Eu am destule... Aici m-am luptat puţin să-mi aleg 
cuvintele... chestii în viaţă la ora asta, aşa că nu-i cazul să mai 
adaug şi un cowboy. 

— Păcat. 

Mi-a făcut un semn cu ochiul, dar expresia lui serioasă nu s-a 
schimbat. Oare de ce aveam senzaţia că omul ăsta se joacă cu 
mine? Chiar în acel moment, Jacob începu să cânte o melodie de 
dragoste foarte cunoscută. Mi-am dres glasul. 


Am observat că Logan se lupta din greu să nu izbucnească în 
râs. 

— Bun, deci vin la tine luni, pe la ora unu după-amiază. 
Mergem la mine, la fermă, prânzul o să fie gata pregătit pentru 
amândoi şi-apoi o să mergem să călărim. Cum ţi se pare? 

— Nu. 

Ador să călăresc, n-am mai făcut-o de ani de zile. Mi l-am 
imaginat pe Logan călare pe un cal. Din nu ştiu ce motive 
obscure, calul pe care stătea avea cârnaţi în loc de picioare şi o 
şa din bomboane de mentă. 

— Trebuie să plec, am treabă, dar abia aştept să ne vedem. 

— Ţi-am zis că nu. Tu nu asculţi ce spun? 

— Am calul perfect pentru tine. E puternic şi iute. 

— Alo? 

Mi-a luat mâna - pe bune că aşa a făcut - şi mi-a sărutat-o. Ca 
un prinţ sau ceva de genul acesta. 

— A fost o plăcere, mulţumesc, îmi spuse, apoi se ridică şi 
plecă, în timp ce eu îl priveam înmărmurită. 

Perplexă. Confuză. Leşinată. Prin minte mi-a trecut rapid o 
imagine în care eu stăteam întinsă deasupra lui Logan, iar în 
jurul nostru se învârteau nişte prăjiturele roz, în formă de 
inimioare... 

Cântecul de dragoste pe care Jacob îl cânta la pian ajunse la 
un pasaj în crescendo. Logan râse - un râs adânc şi gros. 

Îndată ce uşa se închise în urma lui, clienţii mei, alături de 
Martha şi Mary, izbucniră în aplauze. 

— Meredith Fericita are întâlnire! zise unul dintre preoţi, 
rânjind cu gura până la urechi. 

Îmi făcu semn cu degetul mare în sus. 

— Meredith Fericita, nu te lăsa atrasă în captivitate! insistă 
fosta cântăreaţă de operă. 

— Asta nu înseamnă că nu se va mărita cu mine! Strigă Davis, 
făcându-i pe toţi să izbucnească în râs. 

Mi-am îngropat faţa în palme. 

Nu-mi pot gestiona propria viaţă, sunt sigură de chestia asta. 


capitolul 4 

În drum spre bucătărie, m-am oprit la masa lui Simon. 

Simon trece pe aici în fiecare dimineaţă. E un bărbat scund, 
grăsuţ, care are mereu o expresie de îngrijorare pe chip. Mâinile 
îi tremură; e palid. Simon e politicos, dar îi place ca tabieturile 
lui să fie respectate cu stricteţe. Se aşază întotdeauna la 
aceeaşi masă, în fundul sălii, lângă fereastră. li rezervăm masa. 
Cafeaua decafeinizată pe care o bea trebuie servită cu două 
cubuleţe de zahăr, nu mai mult, iar laptele trebuie adus separat, 
într-un urcior minuscul, argintiu. Comandă întotdeauna trei felii 
de pâine prăjită tăiate în triunghiuri, date cu un strat subţire de 
unt, omletă fără brânză şi cinci felii de măr. Felurile de mâncare 
din farfuria lui nu trebuie să se atingă între ele. Pe masă nu 
trebuie să fie nici piper, nici sos iute; ambele îi provoacă greață. 
Eu sunt cea care trebuie să-l servească, nimeni altcineva, fără 
supărare, vă rog. 

— Bună dimineaţa, Simon, ce mai faci? 

— Sunt bine, Meredith. Aşa m-am bucurat când am văzut că 
nu te-ai rănit când ai scăpat carafa aia! Se ciupi uşor de vârful 
nasului. Dar tot episodul ăsta, zgomotul, confuzia, grija pentru 
tine, toate astea mi-au făcut rău. 

— Îmi pare rău, Simon. 

Şi chiar îmi părea rău. Nu ştiu ce i se întâmplase lui Simon în 
viaţă, încât devenise atât de nervos, atât de obsesiv-compulsiv, 
dar eu, una, aveam foarte multă simpatie şi milă pentru el. 

— Pe viitor, o să am mai multă grijă. 

— Te rog, Meredith. Aşa să faci. A fost supărător. 

— Să ai o zi frumoasă, Simon. 

— Nu cred că se mai poate acum. A fost un zgomot atât de 
puternic! Supărător. Mâinile îi tremurau. Cred că mă duc să mă 
întind, ca să mă relaxez. 


În weekend, am petrecut ore în şir împreună cu Jacob şi 
Sarah, decorând pensiunea cu ghirlande, cununi de brad şi 
luminiţe de exterior. Am cumpărat cinci brazi de Crăciun. Am 
pus câte unul în fiecare încăpere - pe holul de la intrare, în sala 
de mese, în salon, în holul de la etajul unu şi în living. 

Fiecare brad era decorat după o temă anume. Brăduţul 
îngeraşului roz era deja împodobit în sala de mese. Brăduţul din 
holul de la intrare era împodobit în stilul retro al Crăciunului din 


alte timpuri, în ton cu restul casei, aşa că, pentru acesta am 
folosit floricele de porumb pe care le-am înşirat pe aţă şi le-am 
agăţat în crengile lui. Am pus şi afine, acadele, jucării vechi, 
luminiţe în formă de lumânărele şi rafie. Brăduţul din salon a 
fost decorat după o idee a lui Jacob: era brăduţul dedicat 
muzicii. L-am înfăşurat în luminiţe colorate, am prins în crengile 
lui o vioară, un flaut, câteva tobe mici şi o partitură legată cu o 
panglică. Toate ornamentele reprezentau instrumente muzicale. 

Brăduţul din holul de la etajul unu era „Brăduţul Ornamentelor 
Sclipitoare”, botezat aşa de Sarah. Era plin de ornamente 
imense, sclipitoare şi colorate şi luminiţe albe. 

În timp ce decoram bradul din living, în lumina soarelui de 
iarnă ce se strecura prin uşile franţuzeşti, au apărut lacrimile. 

— Hai să scoatem şi globurile pe care le-am adus cu noi din 
cealaltă casă, zise Sarah, iar în vocea ei se simţea mocnind 
furia. Aşa ne-am putea aminti că mama ne-a părăsit pentru 
prietenul ei. 

Jacob se prăbuşi pe canapea. 

— Sau, hei, continuă Sarah, ce-ai zice să ne amintim de toate 
zilele de Crăciun când mama fie nu era cu noi, fie aducea câte 
un prieten de-al ei, care zăcea pe la noi prin casă. 

Jacob îşi trase şi mai mult umerii în jos. 

— Nu vine să ne vadă, nu-i aşa, mătuşă Meredith? întrebă el. 

Mă durea inima pentru copii; simţeam cum fierb de mânie 
când mă gândeam la soră-mea. 

— N-a dat niciun semn. 

Jacob îşi cuprinse capul în palme. Sarah lovi canapeaua cu 
piciorul de trei ori. 

— Nici măcar nu-mi place de ea şi chiar mă bucur că nu vine, 
dar sunt atât de furioasă pe ea! 

Lovi din nou canapeaua. Am luat-o în braţe, iar ea s-a luptat 
să se elibereze. Am ţinut-o strâns, iar ea s-a luptat şi mai tare, 
apoi a renunţat la luptă şi mi-a întors îmbrăţişarea. Apoi l-am 
îmbrăţişat amândouă pe Jacob. 

— Vă iubesc pe amândoi atât de tare, le-am zis. „Şi-mi vine s- 
o spânzur de degetele de la picioare pe mama voastră, într-un 
copac din adâncul-adâncurilor pădurii.” 

N-am mai folosit ornamentele din cealaltă casă. Am plecat să 
cumpărăm globuri noi-nouţe: urşi în canoe, Moşi Crăciun pe 
schiuri, o Doamnă Crăciun îmbrăcată în tutu, spiriduşi cu susul 


în jos, un Rudolf ameţit, un om de zăpadă care se bronza pe un 
şezlong şi două crose. Când am terminat de decorat pomul, 
râdeam toţi trei în hohote. 


Am visat iar accidentul. 

Zgomotul metalic, focul, mirosurile acide, bezna aceea 
adâncă, chicotitul surorii mele, durerea sfâşietoare. L-am văzut 
alergând spre mine; era parcă în ceaţă. l-am văzut mâinile 
întinzându-se spre mine. Întunericul m-a învăluit, m-a absorbit 
înăuntru. Ultima imagine pe care am văzut-o era cea a ochilor 
lui. 


— Am scris în jurnalul gratitudinii că sunt bucuroasă că n-a 
trebuit să fac tornada cu bărbatu-meu. 

Katie îşi suflă în sus bretonul care-i cădea în ochi. Nu-i de 
mirare că-i aşa slabă. Patru copii şi un soţ care o fugărea prin 
casă. 

— Am hotărât de comun acord să ne oprim la un uragan. Mult 
mai uşor şi, în plus, am putut să port trenciul de ploaie. Oare cât 
de populare sunt jocurile astea meteo în pat, pentru restul 
femeilor? 

— Nici nu ştiu ce să zic, Katie, i-am zis eu. Uraganul? 
Tornada? Să-ndrăznesc să-ntreb despre ce vorbeşti? 

— Eu habar n-am, Katie, n-am de unde să ştiu, spuse Hannah. 
Pe tricoul ci scria: E=MC la pătrat. Din nu ştiu ce motive 
obscure, membrii sexului opus nu mă consideră atractivă. Eu 
cred sincer că aş fi bună la uragan şi la tornadă, atâta timp cât 
pot ataşa o ecuaţie matematică de ele. Işi împinse ochelarii pe 
nas. Cu toate astea, nu există ecuaţii demonstrabile pentru 
emoţiile umane. Este de-a dreptul uimitor. 

Vicki îşi scutură coada de păr castaniu în care se amestecau 
fire cenuşii şi spuse: 

— Eu am scris în jurnalul gratitudinii că sunt recunoscătoare 
pentru caii pe care îi am. Rapizi şi neînfricaţi. 

În plus, mi-a mai venit un ajutor la fermă. Tipul arată beton. 
Dacă va trece toată ziua prin faţa ferestrei mele, încoace şi- 
ncolo, gata, şi-a câştigat salariul. 

— Eu am scris în jurnalul gratitudinii că sunt recunoscătoare 
că am reuşit să memorez încă douăzeci şi cinci de numere 
prime, zise Hannah. Şi m-am hotărât să merg în Sacramento, la 


o conferinţă de matematică. Ziua întreagă, de dimineaţă până 
seara, numai matematică. Va fi călătoria vieţii mele. 

Se lăsă din nou un moment de tăcere. 

— Uneori nu prea te înţeleg, Hannah, zise Katie cu o expresie 
nedumerită pe faţă. 

Am fost întrerupte de Barry Lynn, care se urcase pe un scaun 
şi arăta cu degetul spre bradul ei de Crăciun. Acesta era decorat 
cu luminiţe albe şi ornamente în formă de halbe şi de pahare de 
vin. Se adunaseră deja o grămadă de cadouri şi biciclete. 

— Oameni buni, mai aveţi doar câteva săptămâni ca să-mi 
aduceţi jucării. Copiii au nevoie de ele. Trebuie să le oferim un 
Crăciun. Aduceţi cadourile şi bicicletele, că altfel vă treziţi cu 
interdicţie în bar. 

Am ridicat în aer halbele cu bere. Eu şi Cele Trei Înţelepte 
aduseserăm deja patru biciclete şi un morman de jucării. 

— Şi cum zici că e să fii directoarea Seriei de Concerte de 
Crăciun din Telena? mă întrebă Vicki. 

— Cred că o să mă înnebunească povestea asta. Probabil că o 
să mi se spargă totul în cap înainte ca măcar să-mi dau seama 
ce se întâmplă. Avem nevoie de oameni care să poată cânta, să 
poată dansa şi să ştie cum să mânuiască un instrument muzical. 
Apoi avem nevoie de oameni pentru piesele de teatru. Pe voi 
trei am să vă înscriu din oficiu la secţiunea scheciuri. 

— Noi? Eu n-am mai jucat într-o piesă de pe vremea când 
eram clasa a patra, zise Vicki. Am jucat rolul unui şerif, iar la 
sfârşit, am tras cu pistolul în tavan. Învăţătoarea mea, doamna 
Phillips, mi-a spus: „Adu-ţi aminte, Vicki, să-ţi închei rolul cu un 
bang!” Eu am crezut că se referea la pistolul meu. Cu asta am 
captat atenţia publicului. 

— Ei bine, o să ieşi iar în luminile rampei, i-am zis eu. Dar de 
data asta, fără împuşcături. 

— Despre ce va fi scheciul nostru? întrebă Hannah. 

— O să vă daţi voi singure seama. Am încredere în Cele Trei 
Înţelepte. 

Rămaseră cu gura căscată la mine şi apoi, încet, Hannah 
încuviinţă din cap. 

— E vreo regulă? Vreo formulă? 

— Reguli? am ponderat-o eu. Păi, e un concert de Crăciun, 
aşa că scheciul vostru va trebui să aibă cumva legătură cu asta. 
Şi nu se acceptă cuvinte murdare. 


— Cred că am o idee, şopti Katie, apoi chicoti. Privi în gol. 
Pufni. Bătu darabana. Râse. Ha! Ha! Ha! Gata, ştiu. 

— Bun. 

— Bine, înscrie-ne. O facem. 

— Bun, păi atunci avem măcar un act, am zis eu. 

Katie râse în hohote, zguduindu-se. 

— Da, într-adevăr. Va fi un act. O să le invit pe fetele mele de 
la studiul Bibliei, să fie şi ele de faţă. Au un simţ al umorului 
destul de aparte, aşa că o să le placă. 

Se apropie de Vicki şi de Hannah şi începu să le şoptească 
ceva. 

Continuară să vorbească în şoaptă. Chicotiră. Pufniră. 
Izbucniră în râs. 

— Hei! am protestat eu. Sunt chiar lângă voi, doamnelor! Alo! 

Hannah şuieră: 

— Avem nevoie şi de mate care să inspire tinerii să devină 
matematicieni - cea mai tare ocupaţie din lume. 

— O să adori scheciul nostru de Crăciun, scumpo, zise Vicki. 
Noi, Cele Trei Înţelepte, ştim exact ce să facem. 


Nu aveam nici cea mai mică intenţie să merg cu Logan la 
călărie. Nici cea mai mică intenţie. Aveam de gând să-l refuz 
când ajungea la uşa mea. 

Luni m-am uitat la ceas - era 11:30, apoi s-a făcut 12:00, apoi 
12:30. Mi-am făcut un duş, mi-am spălat părul. Nu pentru Logan, 
ci pentru mine însămi; mi-am pus cei mai drăguţi blugi pe care-i 
aveam, cel mai tare pulover, nu pentru Logan, pentru mine, am 
adăugat o urmă de fard, nu pentru Logan, ci pentru mine. 

Când soneria a sunat la ora 13:00, eram fericită că arătam 
aşa de drăguță, pentru mine. Am ignorat tremurul mâinilor şi 
senzaţia de fierbinţeală din acele zone secrete, speciale. 

Când am deschis uşa, el mi-a zâmbit şi mi-a întins un buchet 
de flori în ton cu Crăciunul - trandafiri roşii, crini albi, floarea 
miresei şi frunze verzi. 

— Meredith, sper că te-ai răzgândit şi vii cu mine să călărim. 

— Nu. 

Am mirosit florile, nu m-am putut abţine. Am încercat din 
răsputeri să nu izbucnesc în plâns. Nici nu mai ţineam minte de 
când primisem ultima dată flori... 

— Trei ore, cu totul, nu mai mult. 


— Nu. 

Mi-am reamintit că omul ăsta imens, cu ochi ageri, de 
smarald, putea să-mi cauzeze o adevărată calamitate la nivel 
cardiac. 

— Va trebui să mă iei de-aici cu forţa, ca să merg cu tine la 
călărie. 

Făcu un pas spre mine şi înainte să realizez ce face, m-a luat 
pe sus în braţe. A fost cât pe ce să scap buchetul de flori. 

— La naiba! Ce faci? 

— Mi-ar plăcea să merg cu tine la călărie, Meredith, dar n-o să 
te iau cu forţa, aşa că putem sta aici o vreme, să mai vorbim de 
una sau de alta. Eu stau bine. Tu? 

— Lasă-mă jos! Vocea mea era ascuţită. N-o să vorbim, n-o să 
călărim, nu ai de ce să-mi oferi flori de Crăciun aşa, pe nepusă 
masă, şi să mă iei în braţe, pe sus... 

M-am oprit. Oare cât de stupid era tot ce scoteam pe gură? 

— Bine, atunci hai să vorbim. 

— Să vorbim? Sunt la tine în braţe. Nu pot vorbi, nu pot nici 
măcar gândi. 

Logan rânji la mine. M-am gândit la brioşe, nu ştiu de ce. 
Decorate în roz şi albastru. Îmi venea să le ling. 

Trei doamne mai în vârstă, toate vecine cu mine, se holbau la 
noi din celălalt capăt al aleii. Am auzit-o pe una dintre ele 
spunând: 

— Ăla e Logan Taylor. A salvat-o pe Meredith serile trecute în 
barul lui Barry Lynn. A venit acasă de Crăciun. Are şolduri 
frumoase, nu-i aşa? 

— Da. Ferme. Nu-s prea slabe. De-ajuns cât să ai ce apuca, 
adăugă tovarăşa ei. 

— Sherman al meu a avut şolduri frumoase. Mi-e dor de 
şoldurile lui. De el nu mi-e dor. Era o combinaţie între o şopârlă 
şi un diavol, zise a treia doamnă. 

N-am stat să cuget prea mult pe marginea acestei declaraţii 
derutante. 

— Te rog, Logan, am şoptit eu, furioasă. Pune-mă jos. Vecinii 
o să înceapă să bârfească... 

— Tinere, ce intenţii ai? se interesă una dintre doamne. 

— Intenţia mea pe ziua de azi este s-o iau pe Meredith la o 
partidă de călărie. 

— Uau, Sfinte Sisoe! Ce romantic! 


— Du-te, Meredith, du-te! Profită cât mai ai timp; ia ce ţi se dă 
atât cât încă ţi se dă! 

Am rămas cu gura deschisă. Oare aşa o să ajung şi eu cândo 
să-mbătrânesc? O să mă gândesc încă la... chestia aia! 

— Meredith, dacă nu accepţi, o să merg eu în locul tău. Sunt o 
adevărată leoaică. 

Femeile continuară să se distreze, în timp ce eu i-am zis lui 
Logan printre dinţi: 

— Pune-mă jos, uriaşule uriaş. Dă-mi drumul, mistreţ 
încăpățânat ce eşti. 

— Meredith, putem sta aici toată ziua, rosti Logan tărăgănat. 
Crede-mă, nu cântăreşti mai mult decât o lopată plină cu fulgi, 
ar trebui să mănânci mai mult. Eu cred că ar fi mai simplu dacă 
ai accepta să mergem să călărim. 

Faţa mea era la câţiva centimetri de a lui. Am observat cum 
vântul îi ciufulea firele de păr, buzele pline, ochii lui amuzaţi. 

— Bine, am şoptit eu, ştiind, ştiind, că inima mea va fi frântă. 
O să te călăresc de data asta. Mi-am închis ochii strâns. Am vrut 
să zic că o să călăresc cu tine de data asta. 

Ochii lui, pe bune, străluciră din nou. Buzele i se arcuiră. 
Pentru o fracțiune de secundă, mă ţinu mai aproape de el, apoi 
mă lăsă uşor jos. 

— Mulţumesc, doamnelor, zise el, făcându-le cu mâna. 
Meredith a fost de acord cu mine că cel mai bun lucru pe care-l 
poate face în după-amiaza asta este să meargă la călărie. 

— Cum se face că Meredith se alege cu toată distracţia? Se 
pare că de asta au parte numai cei tineri! 

— Mie tot mi-ar plăcea să te călăresc, tinere. Va trebui să-mi 
iau bastonul cu mine... Te deranjează bastoanele? 

— Poţi să-mi călăreşti caii oricând... 

Mi-am dat ochii peste cap şi-am trântit uşa. Am urcat 
zgomotos spre dormitorul meu, ca să-mi iau o jachetă şi pălăria 
mea gri cu fundă neagră. M-am prefăcut că florile de Crăciun pe 
care mi le-a adus Logan nu erau atât de seducătoare şi de 
frumoase şi că el nu era seducător şi frumos. 


— E rândul tău, cowboy macho, spune-mi mai multe despre 
tine. 

Logan îşi apropie calul de al meu. Animalele gâfâiau, la fel ca 
şi noi, după un galop în care străbătuserăm proprietatea lui de 


la un capăt la altul. A fost atât de distractiv, încât nu mă mai 
puteam opri din râs. Am râs cum n-o mai făcusem de foarte, 
foarte mult timp. 

— Sunt un om din Montana. 

Zâmbi. 

— Şi? 

— Un om de afaceri. 

— Ah. Eşti misterios. 

— Deloc. O să-ţi zic tot ce vrei să afli - sau poate scap dacă îţi 
spun doar că sunt pescar profesionist? 

— Ai putea încerca, dar ştiu deja asta. Ai avut o sclipire în ochi 
când te-am întrebat despre undiţele de pescuit de la cabană. 

Logan avea o cabană de lemn, pe un deal, la vreo 
cincisprezece minute de Telena. Am ştiut imediat că noaptea 
avea parte de o privelişte magică, asupra orăşelului. Chiar şi 
ziua, împrejurimile îţi luau răsuflarea - în jos, se zărea 
localitatea, iar de jur împrejur se ridicau munţii Elk Horn. 

Termenul de „cabană” n-ar trebui luat ca atare în cazul ăsta. 
Casa lui era imensă, cu acoperiş ascuţit şi tavane înalte. Lemnul 
era de o nuanţă aurie în interior, lăsând impresia că pereţii 
strălucesc. Bucătăria modernă era utilată cu cele mai noi 
accesorii. Avea şi un loc de luat masa, o cameră grozavă şi o 
terasă. Am luat micul dejun acolo. Logan a comandat mâncarea 
de la restaurantul grecesc; era restaurantul meu preferat, iar 
micul dejun s-a dovedit a fi un deliciu. 

La etaj, se aflau trei dormitoare; cel matrimonial avea 
fereastra spre vest. Logan mi-a explicat: 

— Aşa pot savura toate apusurile de soare pe care le-am ratat 
până acum în viaţă, din cauză că n-am făcut altceva decât să 
muncesc. 

Aproape că m-am înecat când l-am auzit. Eu aveam o chestie, 
un soi de pasiune profundă pentru apusurile de soare. Sunt 
diferite de la seară la seară, cu totul şi cu totul diferite, ca nişte 
cadouri, iar eu îmi doresc să-l văd pe fiecare în parte. 

Am ieşit repede din dormitor, atât de repede că Logan a râs 
de mine. Mi-l imaginasem dormind în patul ăla, gol, şi, din nu 
ştiu ce motiv bizar, am vizualizat o farfurie cu prăjituri de lămâie 
pe noptieră şi un apus spectaculos inundând camera cu flăcări 
aurii şi roz. 

— Ţie îţi place să pescuieşti la muscă, Meredith? 


Stătea relaxat în şa; se vedea de la o poştă că petrecuse mult 
timp călărind, ca şi mine de altfel. 

Oare să-i spun? Oare asta ne-ar lega prea mult? 

— Ai pescuit vreodată aşa? insistă el. 

Stabiliserăm deja că ne plăcea amândurora să gonim în galop 
în spaţiile larg deschise. 

— E o experienţă minunată. Absolut frumos, continuă el. 

Amândurora ne plăceau apusurile de soare. Nici unuia dintre 
noi nu-i plăceau aricii-de-mare turmentaţi. 

— Cred că ţi-ar plăcea. 

Amândoi purtam cizme de cowboy. 

— Logan, am zis întorcându-mă spre el, eu trăiesc pentru 
pescuitul pe râu. Trăiesc pentru aşa ceva. 

Mă rog, bărbaţii nu ar trebui să se entuziasmeze prea mult 
când văd o femeie pescuind la muscă. Reacţia lui a fost puţin 
cam carnală, dar nu-şi putu reţine zâmbetul larg. Se uită rapid în 
sus, spre cer, şi zise: 

— Doamne, îţi mulţumesc. 

Eu, pe de altă parte, am început să tremur. „Şi el era pasionat 
de pescuitul pe râu!” 

Caii noştri începură să necheze uşor unul către celălalt. 
Câteva secunde, el nu spuse nimic. Ştiam că e starea aceea de 
beatitudine pe care numai pescuitul pe râu ţi-o poate da. Eram 
la fel ca el. Vântul îi răvăşi părul şaten. Avea genul de ten pe 
care îl capeţi când petreci prea mult timp pe afară, ceea ce-l 
făcea să arate ca un bărbat, şi nu ca un băiat drăguţ. 

— Meredith, povesteşte-mi cum ai ajuns să-ţi placă pescuitul 
pe râu? 

Păi, mai întâi de toate, mi-a plăcut pentru că nu eram nevoită 
să-mi petrec timpul cu soră-mea. Oare pot spune aşa ceva 
acum, când relaţia e abia la început? Nu, ar suna ca şi când aş fi 
o nebună de-aia rea, care nu poate să ierte. 

— Mi-a plăcut pentru că în momentele acelea, mama şi tata 
erau doar ai mei. 

Asta era adevărul gol-goluţ. Surorii mele nu-i plăcea pescuitul, 
aşa că ea, cu tot cu crizele ei de isterie şi schimbările bruşte de 
dispoziţie, nu venea cu noi. 

— Obişnuiam să ne trezim devreme şi să vâslim în jos pe 
râurile Missouri sau Smith. 

— Am fost de multe ori pe ambele râuri de care zici tu. 


— Toţi pescarii cu experienţă au trecut pe acolo, i-am răspuns 
eu, împingându-mi pe spate pălăria cenuşie de cowboy. Logan 
era un tip care practica pescuitul pe râuri. Normal că a fost pe 
râurile astea şi probabil că şi pe multe altele. 

— Ce altceva ţi-a mai plăcut la genul ăsta de pescuit? 

— Mi-a plăcut să ies afară cu ai mei, apa, sălbăticia din jurul 
meu, viaţa văzută de aproape, nu din spatele unui geam. 
Normal, mi-a plăcut să prind peştele, provocarea, tehnica, dar 
mai mult decât orice altceva, mi-a plăcut liniştea. Mi-a plăcut să 
mă aflu în mijlocul naturii, în mijlocul splendorii ei. Incă îmi place 
asta. Mama îmi spunea mereu: „Râurile sunt un dar, Meredith. 
Pescuitul la muscă pe râuri este un dar. Aşa cum e un dar faptul 
că eu prind întotdeauna mai mulţi peşti decât prinde tatăl tău.” 

Logan începu să râdă. 

— lar tatăl meu zicea că, atunci când pescuieşti într-un râu, e 
ca şi când ai fi cu un picior în paradis. Aşa că, după cum vezi, 
dragostea pentru pescuitul pe râu, în cazul meu, este genetică. 

Incredibil, dar Logan a început să-mi pună întrebări despre 
părinţii mei şi despre copilăria mea în Telena, ascultând cu 
atenţie fiecare cuvânt pe care-l rosteam. Spun „incredibil” 
pentru că, din proprie experienţă, ştiu că bărbaţii pun femeilor o 
întrebare, două, la capitolul ăsta, de parcă ar fi o chestie pe care 
vor să o bifeze pe lista lor, după care se cufundă iarăşi în 
poveşti despre ei înşişi, sunt dependenţi de propriile vieţi, 
îndrăgostiţi iremediabil de sunetul vocii lor. Logan mă întrebă 
despre sora mea. 

— Putem vorbi altă dată despre ea? 

El aprobă din cap. 

— Sigur. 

Era un tip inteligent. Îi spusesem mai devreme că puștii ei 
trăiesc la mine, deşi aveam senzaţia că ştia deja lucrul ăsta. Era 
clar că nu era ceva în regulă în privinţa asta, dar nu a insistat. 

— Dar tu cum ai ajuns să fii pasionat de pescuitul pe râuri? l- 
am întrebat eu, la rândul meu. 

— Am avut un antrenor - Bill Rotowski se numea - care m-a 
înscris la toate activităţile sportive oferite de şcoala noastră. 
Fotbal, baschet, alergări, lupte. Cred că a văzut ce viaţă duceam 
acasă, cum mama se lupta să mă susţină financiar, a văzut 
partea mea rebelă, atitudinea pe care o aveam împotriva 
oricărui soi de autoritate -, iar mie mi-a prins bine. Când eram 


mai mic, domnul Rotowski mă lua uneori cu el la pescuit. Fiul 
său, Caleb, care este încă cel mai bun prieten al meu, ne 
însoțea întotdeauna. Treceau pe la mine dis-de-dimineaţă şi mă 
luau cu maşina. Mergeam la râu şi pescuiam toată ziua. Doamna 
Rotowski ne pregătea mereu prânzul, făcea gustări pentru noi şi 
punea totul într-un coş de răchită. Dar partea cea mai bună din 
excursiile astea era că simţeam că aparţin de cineva. Făceam 
parte din familie. Domnul Rotowski era o figură paternă pentru 
mine, doamna Rotowski suplinea figura maternă, iar Caleb îmi 
era ca un frate. Coşul ăla de răchită era un soi de microcosmos 
în care vedeam materializat tot ceea ce credeam eu că 
înseamnă dragostea familială. 

O pală de vânt se iscă şi ne înfiora. M-am cuibărit mai bine în 
haină. Aş fi vrut să mă cuibăresc în haina lui, de fapt, şi să-l 
îmbrăţişez. Era atât de greu să întrezăresc puştiul rănit şi 
singuratic în bărbatul din faţa mea, dar ştiam că era acolo, în el, 
şi m-a durut să-l ştiu aşa. M-am gândit la Sarah şi la Jacob, cât 
de pierduţi se simțeau, cât de însinguraţi erau din cauza unei 
mame care nu se purtase niciodată ca o mamă. 

— Îmi pare rău, Logan, i-am zis. Îmi pare rău că ai avut o 
copilărie care a fost o... o luptă, o provocare. 

— Nu ţi-am povestit asta ca să mă compătimeşti, Meredith; ți- 
am spus pentru că voiam să ştii cum a fost. Am vrut să ştii ce se 
ascunde în spatele pasiunii mele pentru pescuit. Dacă aş fi avut 
o altă copilărie, cu mai puţine probleme, cu mai puţine traume, 
n-aş fi ajuns unde sunt azi. Înţeleg oamenii mai bine după 
experienţele prin care am trecut. Ştiu cum e să fii sărac. Ştiu 
cum este să fii speriat. Ştiu cum oamenii se pot metamorfoza în 
ceva ce nu sunt cu adevărat, atunci când sunt la ananghie. 
Pentru mine, râul a fost marele catalizator. Eşti doar tu, natura 
şi peştele. 

— Pescuitul pe râu nu este doar pescuit şi atât, nu-i aşa? am 
adăugat eu. 

Îmi zâmbi înapoi şi, pentru o secundă, mi-am dat seama că 
toată mânia pe care o strânsesem în mine de-a lungul anilor, de 
la accident încoace, dispăruse. Cel puţin, pe moment. 

— Ai dreptate. Pescuitul pe râu nu este doar pescuit. Dar eu 
tot nu-mi pot explica fiorul pe care-l simt de fiecare dată când 
se prinde un peşte în cârlig. 

Am râs. 


— Nu se compară cu nimic, nu-i aşa? Cu nimic. 

— Ei, ar mai fi ceva asemănător, doar că-i mai plăcut decât 
asta. 

— Ceva mai plăcut decât pescuitul în râu? m-am mirat eu. 

— Da. 

— Ce? 

— Să te îndrăgosteşti. 

Am înghiţit în sec cu greutate. Da, asta era mai plăcut. M-am 
uitat pe furiş la Logan. El îmi zâmbi. 

— Deci, chiar dacă arăţi aşa macho şi masculin şi transpiri 
testosteron prin fiecare por, cred că ai o parte romantică în tine, 
nu-i aşa? am întrebat eu. 

— Acum îmi ştii secretul. 

— O ascunzi. 

— Mda. Chiar ascund partea asta. Dar ţie ţi-o arăt. Numai ţie. 

— Mulţumesc, Logan, apreciez. 

— Chiar aşa să faci. 

Am simţit cum inima îmi saltă în piept. 

— Vrei să ne luăm la întrecere? mă întrebă el. 

Voiam. Trebuia, altfel mă aplecam şi-l sărutam pe bărbatul 
ăsta din Montana. 

Mi-am mânat calul - acesta porni într-un galop dezlănţuit, la 
fel şi calul lui Logan. 

Am câştigat eu. 


capitolul 5 

În acea noapte, singură în pat, ghemuită sub plapuma mea 
galbenă, am admirat ieslea pe care o aranjasem sus, pe dulap. 
O scoteam în fiecare an de Crăciun, imediat după Ziua 
Recunoștinței, la fel cum obişnuiau să facă şi părinţii mei. 
Bunica mea, prima proprietară a ieslei, obişnuia să-mi spună, 
adeseori cu un pahar de whisky într-o mână şi cu un trabuc în 
cealaltă: „Cadourile sunt grozave, dar nu uita care este cel mai 
mare cadou”. Apoi îl săruta pe pruncul lisus. 

leslea avusese şi zile mai bune la viaţa ei, dar la fel se 
întâmplase şi cu grajdul în care se născuse lisus, aşa că îmi 
imaginam că era autentică. Avea fân fals, un acoperiş în vârful 
căruia era prinsă o stea, iar peretele din spate era vopsit în 
albastru. Unul dintre cei trei crai de la Răsărit rămăsese fără 
cap. Un miel nu mai avea un picior. Chipul toboşarului era 
aproape în întregime şters - nu ştiu cum se întâmplase una ca 
asta. Dar lisus, Maria şi losif erau în stare bună. 

Atunci m-am gândit la bunica mea, care murise demult. Ce 
gândea ea despre dragoste? „lubeşte mult, scumpete. lubeşte 
omul care trebuie iubit. lubeşte dragostea.” Apoi mă săruta şi- 
mi spunea: „Şi să nu uiţi de dormitor. Asta-i locul preferat al 
oricărui bărbat.” 

M-am gândit la Logan, în patul meu galben. Am suspinat. 

Cu toate aceste imagini ispititoare dansându-mi prin cap, m- 
am gândit la situaţia imposibilă în care mă aflam. Logan are o 
casă aici. O să tot vină şi-o să plece din Telena. Eu trăiesc aici 
tot timpul, aşa că nu-mi permit să am o relaţie cu el, pentru ca 
apoi, după ce mă va cunoaşte mai bine, să fiu respinsă şi să 
sfârşesc ca o epavă, distrusă emoţional. Ba mai mult, voi fi 
nevoită să-l văd mereu şi să mă prefac că totul e în regulă. 

Nu pot să fac aşa ceva. 

M-am cuprins cu braţele şi am început să mă legăn. Partea 
proastă atunci când îmbătrâneşti, ca femeie, şi îţi pierzi toată 
inocenţa şi naivitatea, este tocmai acest fapt. Ştii deja că 
lucrurile nu vor merge. Ştii ce te aşteaptă când vine vorba de 
suferinţă. Ştii că inima ta o să fie zdrobită. 

Şi ştii, atunci când întâlneşti un bărbat ca Logan, cu care te 
simţi conectată la toate nivelurile, că el e cel care îţi va face 
asta. 


El e cel în urma căruia te vei băga sub pătură, plângând zile în 
şir, suflându-ţi nasul în şerveţele, cu faţa roşie şi umflată, în 
timp ce iei în calcul să te călugăreşti undeva la ţară, în lowa. 

N-o pot face. 

N-o voi face. 

Ar fi trebuit s-o pot face. Am simţit furia teribilă clocotindu-mi 
din nou prin vene. 


— Trebuie să ne punem la punct numerele pentru concert, le- 
am spus membrilor Seriei de Concerte de Crăciun din Telena, a 
doua zi. 

Adusesem cu mine o plăcintă Isterie-de-Ciocolată-fără-Făină. 

— Asta-i o delicatesă, zise Norm. O bucăţică senzorială din 
paradis. 

— Pe toţi sfinţii, are gust de poveste de dragoste! Oftă Becky 
Nutt. 

— Pe toate tunurile din lume, asta-i cea mai bună plăcintă pe 
care am gustat-o vreodată. 

— Uitaţi ce cred eu, am zis şi m-am aplecat înainte. Avem 
nevoie de ceva nou, de ceva diferit... 

Au scuturat din cap în semn de aprobare. 

— Avem nevoie de un concert plin de energie, originalitate, 
geniu. Trebuie să facem publicul să râdă, să cânte şi, cel mai 
important, să-şi amintească de semnificaţia Crăciunului. Avem o 
economie teribil de proastă în zona asta, dar dacă reuşim să 
aducem în sală oameni de peste tot, vom înviora viaţa 
financiară a afacerilor din Telena, iar profitul va merge spre 
renovarea secţiei de pediatrie a spitalului. 

— Nu putem face ce a făcut tiranul Ava anul trecut, zise Barry 
Lynn. 

— A ales doar câţiva inşi pentru concert! A exclus atâţia 
oameni! 

— Aşa e. Oameni care au participat la concert ani de-a rândul 
au fost daţi afară, ca să aibă ea pe scenă un cor perfect şi 
plictisitor. 

— l-a jignit dându-i afară. 

M-am gândit la Telena, la oamenii pe care îi ştiam de când 
eram mică, la cei pe care îi cunoşteam acum. M-am gândit la cei 
care veneau şi plecau din pensiunea mea, zi de zi. 


— Ştiu, am şoptit, în timp ce ideea se forma în mintea mea, 
prinzând contur cu fiecare secundă care trecea. Cred că ştiu... 
Cum vi se pate să... 


— Am scris în jurnalul gratitudinii că sunt recunoscătoare că 
soţul meu pleacă o săptămână de acasă, zise Katie. Mi-a 
cumpărat un costum de Crăciuniţă, cu un tanga roşu şi o fustă 
scurtă, înfoiată, cu blăniţă albă pe margini. Bluza e fără spate şi 
arc un decolteu în formă de V atât de adânc, încât îmi ajunge 
până-n talie. 

M-am pregătit să iau o gură de bere. 

— Nici nu ştiu ce să-ţi zic, Katie. 

Am observat că brăduţul din barul lui Barry Lynn avea o 
grămadă de cadouri sub crengile sale. Evident, ajutase mult şi 
bannerul pe care scria mare DACA NU-ŢI ADUCI CONTRIBUŢIA LA 
MARATONUL JUCĂRIILOR, ATUNCI Al INTERDICŢIE ÎN BAR. 

— În jurnalul gratitudinii am scris că sunt recunoscătoare 
pentru faptul că nu mă rătăcesc niciodată atunci când îmi mân 
cirezile pe timp de viscol. Dumnezeu mi-a dat un sistem GPS în 
creier. 

Vicki îşi lovi uşor capul cu palma. 

— Eu sunt recunoscătoare că Dumnezeu ne-a lăsat pe pământ 
matematica şi că am primit în sfârşit culegerea de algebră. Abia 
aştept să încep să lucrez din ea! O păstrez pentru vineri scara, 
zise Hannah. 

Îşi strânse buclele castanii la spate. Era atât de entuziasmată! 

— Sunt sigură că elevii mei vor fi la fel de încântați. Am 
început să am orgasme când vine vorba de mate, ecuaţii, fizică 
cuantică... 

Se lăsă o tăcere de mormânt. 

— Hannah, eu uneori nu te înţeleg, mărturisi Katie, 
dezorientată. 

— Meredith, tu ce ai scris în jurnalul gratitudinii? întrebă Vicki. 

— Am scris că sunt recunoscătoare pentru... 

Eram recunoscătoare pentru că nu mă aruncasem încă în 
braţele lui Logan, că nu smulsesem cămaşa de pe el, cu tot cu 
nasturi, că nu-i scosesem cureaua şi pantalonii, în fine, că nu 
sărisem pe el. Aş fi putut atât de uşor să mă distrez cu el, 
indiferent cât dura aventura, după care aş fi trăit bine mersi din 
amintiri, pentru tot restul vieţii. 


— Am scris că sunt recunoscătoare pentru voi trei. 

Era adevărat; trebuie să fii recunoscătoare pentru prietenele 
tale. 

Vicki îşi trase nasul. Hannah îmi prinse mâna într-a ei. 

— E atât de dulce din partea ta să scrii asta, zise Katie, 
lăcrimând. Eu nu ştiu ce m-aş face fără voi. Stau toată ziua cu 
patru copii gălăgioşi, după care apare Domnul Viaţă Amoroasă 
Ingenioasă şi aşa intru în tura a doua, şi de obicei mai am şi 
pasaje din Biblie de studiat... Oare altor femei le place să poarte 
măşti de vampir în pat, cu soţii lor? Dinţii ăia de plastic sunt atât 
de deranjanţi! 


Jacob a avut o zi liberă de la şcoală şi a cântat melodiile lui 
obsedante şi emoţionante în salon, în timp ce eu, Martha şi Mary 
le-am servit micul dejun musafirilor rămaşi peste noapte. Nu 
aveam niciun musafir morocănos, niciunul ciudat. Pe lângă ei, 
venise şi gaşca de clienţi obişnuiţi, din zonă. 

În timp ce le turnam cafea profesorilor şi amicului lor din 
Nigeria, Chinaza, tot profesor şi el, l-am auzit pe acesta din 
urmă povestind cât de mult îi place să cânte la tobe. 

— De cât timp cânţi? l-am întrebat. 

— De mult, de când eram copil. La noi în sat toţi cântăm la 
tobe. 

— Familia ta locuieşte încă în Nigeria? m-am interesat eu. 

Căpătă o expresie tristă. 

— O parte. Prea mulţi dintre ei s-au dus. Mătuşa mea totuşi 
trăieşte în Franţa, tata şi soţia lui, în Germania. Eu, aici. 

Am rămas tăcuţi o vreme. Eram impresionată de durerea lui, 
aşa cum mi se întâmplă de multe ori cu oamenii din jurul meu. 
Apoi însă, mi-a venit o idee. 

— i-ar plăcea să cânţi la tobă la Concertele de Crăciun pe 
care le pregătim? 

După zâmbetul larg care-i lumină brusc faţa, mi-am dat 
seama că va accepta. 

— Aduc satul meu din Nigeria aici, în Montana, pentru noii mei 
prieteni, noua mea casă. Mă bătu uşor pe mână şi continuă: Da, 
cânt la tobe pentru tine de Crăciun. Mulţumesc. Acum pot dărui 
şi eu ceva. 

Nu i-am cruțat nici pe profesori: 

— Stan, am auzit că tu cânţi la xilofon. 


— Da, e adevărat. Bunicul meu m-a învăţat. 

— Bun. Te înscriu să cânţi la Concertele de Crăciun din 
Telena. 

— Eu? Într-un concert de Crăciun? 

— Da, tu. Poţi să începi să exersezi. lar tu, Terry, ai o voce 
gravă şi profundă. Tu vei fi povestitorul. 

Terry - cel cu vocea gravă şi profundă - păru foarte surprins şi 
foarte bucuros. 

— Eşti sigură? Povestitorul! Întotdeauna mi-am dorit să fiu 
povestitor. luhu! Mulţumesc, Meredith! 

— Pentru puţin. Repetiţiile încep chiar acum. 

Salutată cu chiote de veselie de către noul meu toboşar şi 
formaţia lui, am pornit înapoi spre bucătărie. In drum, am fost 
oprită de Charlie, unul dintre Cei Bătrâni, care mi-a zis: 

— Pe toate cele sfinte, Meredith, dacă ar fi să mor azi şi să-mi 
întâlnesc creatorul, cu tot cu corurile de îngeri pe fundal, aş fi 
fericit pentru că am apucat să gust din cocktailul tău de Crab- 
Dat-Naibii şi este absolut delicios! Delicios! 

M-am uitat înspre Cei Bătrâni. Ei s-au uitat de asemenea spre 
mine. Davis a numărat unu, doi, trei şi-apoi au strigat toţi: 

— Meredith Fericita! 

— Foarte amuzant. Domnilor, cântaţi cumva colinde de 
Crăciun? 

Ceva mai târziu m-am uitat pe fereastră, de-a lungul străzii 
înzăpezite. Cine din oraşul ăsta mai avea talent, ca să-l pot urca 
pe scenă pentru spectacolul de Crăciun? Prietena mea din liceu, 
Martha Shan, avea un studio de dans şi toată lumea adoră să 
vadă copii mici în costume... O să-i rog pe prietenii mei artişti, 
Claudia şi Tim, să-mi picteze ceva în spiritul sărbătorilor, poate 
reuşesc să fac o proiecţie cu lucrările lor în fundal, în timpul 
concertului... Corurile de la diferite biserici, şcoli... Ranna May, 
cu siguranţă... 

— Crezi că-i normal să ai poftă de avocado cu cereale când 
eşti gravidă? mă întrebă Mary. Pentru că eu am poftă de aşa 
ceva. Ai nişte avocado pe-aici? 


— Bună seara. 

Logan. Chiar în spatele meu. 

Priveam fix bradul de Crăciun imens din piaţa centrală a 
orăşelului, în care în curând aveau să se aprindă sute de 


luminiţe colorate. Am simţit că mă topesc şi devin o băltoacă de 
caramel cald. 

La momentul respectiv, câţiva preşcolari cântau colinde chiar 
lângă bradul de Crăciun. Publicul era destul de numeros. Una 
dintre fetiţele din cor se scobea în nas şi apoi cerceta prada 
pescuită, lăsând senzaţia că dă cu tifla audienței. Alt puşti se 
întorsese cu spatele spre noi şi îşi mişca fundul în ritmul muzicii. 
Alta - întâmplător, puştoaica era chiar una dintre fetele lui Katie 
- îşi tot ridica poalele rochiţei de catifea peste cap şi apoi, după 
ce-şi arăta chiloţeii, le trăgea iar în jos. 

Maică-sa, Katie, stătea chiar lângă mine, murmurând într-una: 

— Oh, sfinte Dumnezeule! Oh, sfinte Dumnezeule! Fă ceva! 
şuieră ea către soţul ei aflat lângă ea. 

Era un tip bun şi iubitor. Încercă să-i facă semn fiicei lor, să 
nu-şi mai ridice aşa rochiţa, în văzul tuturor. 

Gestul lui nu avu efectul scontat. Fetiţa îşi ridică sus, sus de 
tot rochiţa şi începu să o fluture spre părinţii ei, în semn de 
salut. 

— Doamne mare ţi-e puterea! oftă Katie. Şi a trebuit să-şi 
pună chiloţii cu Spiderman ai lui frate-său, nu-i aşa? 

— Bună, Logan. 

Vocea mea sunase piţigăiat. Am încercat să respir, n-am 
reuşit, aşa că am decis să mă prefac cât mai serioasă. 

— Logan. 

— Meredith, zise el. 

Era prea aproape de mine, mă făcea să mă simt mică în 
comparaţie cu pieptul lui uriaş. 

— Îmi pare bine că te revăd. 

— Şi mie-mi pare bine că te revăd. 

A naibii voce piţigăită! Dar cum să vorbesc când eu mi-l 
imaginam pe Logan pescuind în râu alături de mine, în timp ce 
în jurul nostru pluteau uşor platouri argintii pe care tronau 
torturi de nuntă? Am scuturat din cap. Torturi de nuntă! Asta de 
unde mi-o fi venit? 

— Unde sunt Sarah şi Jacob? 

— Acasă. l-am invitat, dar... 

— N-au vrut să vină? 

Am clătinat din cap. Nu. Sarah nu a vrut să meargă spunând 
că „Fetele nu mă plac. Larissa a făcut un desen cu mine, cu un 
fard negru ce-mi acoperea ochii de tot. Toată lumea a râs. Mă 


LU 


strigă Faţă-de-raton.” Se prefăcea că nu-i pasă, dar a fugit 
repede pe scări, aprinzând în viteză lumina din camera ei şi 
trântind uşa în urma sa. 

— Jacob, vrei să vii la ceremonia de aprindere a luminilor din 
brad? îl întrebasem eu. 

Cântase absent câteva acorduri din Rach, la pian, apoi 
spusese: 

— Nu. A sunat cumva mama azi? 

Când îi răspunsesem că nu, se întorsese spre pian şi începuse 
să cânte furios Bach, dar apucasem să-i zăresc lacrimile. 

Telena era cuprinsă de febra Crăciunului şi avea toate 
accesoriile pregătite. Strada principală fusese decorată cu 
ghirlande, ornamentată din belşug cu luminiţe veni şi roşii, 
înşirate în arc deasupra carosabilului. Copacii erau acoperiţi cu 
plase de luminiţe albe şi fiecare felinar era împodobit cu 
beteală. 

Deodată, Logan izbucni în râs şi am ştiut imediat că o văzuse 
pe fetiţa căreia nu-i păsa de mulţime. 

— Ce zici dac-am merge să cinăm undeva după asta? mă 
întrebă el. 

— Nu. 

Am simţit imediat cum creşte tensiunea între noi. 

— De ce nu? 

De ce nu? Pentru că deja simţeam prea multe pentru bărbatul 
ăsta, iar situaţia asta nu ducea decât la suferinţă, iar eu tocmai 
asta voiam să evit. 

— Eu... ăăă... trebuie să ajung acasă... ştii, am de împachetat 
cadouri. 

— Să împachetezi cadouri, repetă el, prelung şi grav. Ah. Păi, 
da, mai sunt doar câteva săptămâni până la Crăciun, sigur, e 
bine să începi de pe acum. 

— Da. Este. 

— Ce zici dacă am merge să luăm cina şi apoi te ajut eu să 
împachetezi cadourile? 

— Nu. 

M-am întors astfel încât să-l pot privi în faţă. Am încercat să-i 
vorbesc încet pentru că Cele Trei Inţelepte - Katie, Hannah şi 
Vicki - trăgeau cu urechea fără ruşine. 

— Logan, nu vreau o întâlnire... Ti-am spus deja... Nu am timp 
pentru aşa ceva. 


— Bine, dacă nu vrei să-i zici întâlnire, atunci hai să-i zicem 
cină. 

— N-o să meargă... 

— Vă rog, toată lumea să o aplaudaţi pe... Norm se suise pe 
scenă şi îşi articula ceremonios cuvintele: ...următoarea 
directoare a Seriei de Concerte de Crăciun din Telena, Meredith 
Fericita Ghirlandaio! 

Pfu! Pentru prima dată în viaţa mea, m-am bucurat să-mi aud 
numele anunţat la un microfon. Am urcat pe scenă, în timp ce 
mulţimea aplauda şi striga şi aclama, şi m-am aşezat chiar în 
faţa fetiţei lui Katie. l-am făcut un semn discret cu mâna, iar ea 
şi-a lăsat imediat poalele rochiţei în jos, acoperindu-l pe 
Spiderman. Ştiam deja că Katie îmi va fi recunoscătoare pentru 
tot restul vieţii. 

Mi-am continuat discursul zâmbind, iar la sfârşit primarul mi-a 
dat o pălărie de cowboy cu un Moş Crăciun prins de borul ei. 

— Ştie cum să poarte chestiile astea, nu-i aşa, fraţilor? Cele 
mai tari pălării de cowboy din Montana. Cu toţii ştim asta; mă 
rog, poate nu chiar toţi. Avem un nou-venit în oraş, mulţi dintre 
voi îl cunosc deja, sosit din Copper - Logan Taylor. Bine ai venit, 
Logan! Ne bucurăm să te avem alături de noi. Fraţilor, el este 
cel care a salvat-o pe Meredith în barul lui Barry Lynn. Un 
adevărat gentleman. 

Eu nu voiam altceva decât să mă dizolv, să dispar, să mă 
ascund undeva. 

Logan zâmbi spre mine, în timp ce oamenii îl băteau 
prieteneşte pe umăr, îl aplaudau şi-l aclamau. 

Luminiţele din bradul de Crăciun se aprinseră şi toată lumea 
exclamă - vaaaaau! şi aaaaah! - şi, uite-aşa, am trecut toţi, 
oficial, în sezonul Crăciunului. 

La scurt timp, luam cina - neoficial - cu Logan. Nici nu ştiu 
cum m-a dus în restaurant. Acest bărbat e atât de convingător, 
încât nu ştiu de ce se mai oboseşte să folosească momeală în 
undiţă. Pun pariu că ar putea la fel de bine să roage peştii să 
sară frumos pe mal, iar ei ar face-o, ascultători... 


— Aşadar, Meredith, n-ai mai fost căsătorită până acum? 
Am scăpat din mână prăjiturica în formă de clopoțel şi am 
încercat, încă o dată, să nu mi-l mai imaginez pe Logan 


sărutându-mă în faţa casei lui imense din turtă dulce, frumos 
ornamentată. Uf. Ciudată mai sunt. 

— Nu, n-am fost căsătorită niciodată. Mă mir că nu ţi-a spus 
nimeni chestia asta; pari să fii la curent cu tot restul vieţii mele. 
Nu m-aş mira dacă ai şti ce circumferință am la cap, ce note am 
avut în liceu şi care-i starul rock care-mi place mie cel mai mult. 

Zâmbi în lumina slabă a lumânărilor care pâlpâiau pe masa 
noastră. 

— Bine, mi s-a spus că n-ai mai fost căsătorită, dar am vrut 
să-mi confirmi. 

Am ridicat ceaşca de cafea din faţa mea şi mi-am dat după 
ureche şuviţa de păr alb. Imi place când servesc cafeaua în căni 
de ceramică albe, la fel cum fac eu la pensiunea mea B&B, şi-mi 
place să adaug lapte rece dintr-un urcior mic, argintiu. 

— Consideră informaţia confirmată. Eu încă încerc să-mi dau 
seama ce caut în restaurantul ăsta, cu tine, mâncând tot soiul 
de aperitive care mai de care mai delicioase şi plăcinţele de 
lămâie şi bezele. Eşti iscusit, Logan. Cum se face că te las să te 
joci aşa cu mine? 

— Nu mă joc cu tine. Atâta doar că te-am convins că o cină 
luată în seara asta cu mine ar fi un bun început pentru sezonul 
Crăciunului. Ho ho ho! 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Ai vrut vreodată să te măriţi? 

— Nu. 

Mi-am alungat gândurile departe de el şi de perspectiva de a 
fi căsătorită cu el, de a mă trezi în fiecare dimineaţă lângă el, de 
a pregăti amândoi clătite cu gem de căpşuni, de a ne săruta, de 
a ieşi împreună la pescuit pe râuri, de a merge cu o canoe, dea 
ne îmbrăţişa, de a râde, de a călători, de a petrece timp cu 
copiii, mergând cu ei la filme, de a face dragoste, de a ne săruta 
din nou... şi apoi durerea lovi. Puternic, rapid, gata să mă 
despice în două, urmată de furia că nu puteam avea toate 
astea, pentru că mi se răpise posibilitatea de a alege o astfel de 
viaţă. 

— Nu? De ce nu? 

— Pentru că sunt bine aşa cum sunt, de una singură. Sunt 
prea independentă. Pot să conduc singură un tractor, pot să 
presez fânul şi să-l transform în balot, pot să îmblânzesc un cal 
şi pot trage cu arma. Am propria afacere, am doi copii cu 


diverse probleme, iar concertul pe care-l pregătesc acum mă 
poate aduce în stadiul în care aş bea o cantitate destul de mare 
de scotch, dar nu, nu simt nevoia să adaug un soţ în toată 
amestecătura asta de groază. 

Mda. Sunt bine pe cont propriu. Cu excepţia momentelor când 
simt că singurătatea mă va ucide; atunci nu mai sunt aşa de 
bine. Nu sunt atât de bine nici în nopţile în care mă copleşesc 
grijile şi am nevoie de cineva care să mă ţină de mână. 

— Tu chiar eşti bine pe cont propriu, zise Logan. 

De ce trebuia ca lumina lumânărilor să scoată în evidenţă 
toate trăsăturile sexy de pe chipul lui Logan? 

— Eşti o femeie grozavă, Meredith. Foarte capabilă şi 
puternică, şi inteligentă. Îmi aminteşti de un armăsar 
neîmblânzit, de Munţii Stâncoşi şi de fulgere. Şi de prăjitura roz. 

— Prăjitura roz? 

Asta era una din prăjiturile mele favorite. Am rezistat tentaţiei 
de a-mi lovi călcâiele cizmelor unul de celălalt. 

— Da, e preferata mea. E delicioasă, de neuitat, dulce, 
feminină... într-un cuvânt, tu. 

— Flirtezi la greu. 

Am încercat să am un ton cât mai sec, în timp ce mă 
chinuiam să mai iau o gură de cafea. Mâinile îmi tremurau. Am 
pus cana jos. Pe farfurie mai era o prăjitură în formă de norocel. 
Poate ar trebui s-o mănânc. 

El râse. 

— Meredith, dacă m-ai cunoaşte măcar puţin, ţi-ai da seama 
cât de mult greşeşti. 

— Nu flirtezi? 

Se uită fix în ochii mei. 

— Nu. Nu flirtez. Habar n-am cum să flirtez; nici măcar nu 
încerc. Dacă ţi s-a părut că am flirtat fiindcă te-am comparat cu 
o prăjitură, atunci află că nu asta a fost intenţia mea. ţi spun 
adevărul, cowboy. 

— Ceva îmi spune că în trecut n-ai avut nevoie de flirt ca să 
ieşi cu o femeie. 

— Cam tot ce-am făcut până acum în viaţa mea s-a rezumat 
la muncă. Nu flirtez. Cu excepţia ta. Cu tine chiar încerc să 
flirtez. 

M-am înroşit toată. 

— Serios? 


— Mda. Funcţionează? 

— Păi... ăăă... când... da... nu... nu, da... 

Modul lui de a flirta mă tulbura. 

— Nu fac o treabă prea bună. Nici măcar nu te-ai prins că 
flirtez cu tine. 

Eram o femeie dură pe vremuri. Ce s-o fi întâmplat cu mine? 
Puteam să mă descurc cu unul ca Logan! 

— Data viitoare când ai de gând să flirtezi, anunţă-mă. Pune 
un banner deasupra sau ceva de genul acesta, ca să nu mă 
prinzi cu garda jos. 

Luă un creion de pe masă şi scrise pe şerveţel: „Meredith, 
flirtez cu tine”. 

Am început să râd. Nu mă puteam abţine. 

Încercă să deseneze o floare; floarea arăta de parcă ar fi fost 
sugrumată de un păianjen negru. 

— Drăguţă floare. Arată de parcă ar fi strangulată de un 
păianjen negru. 

El desenă câteva picioare negre ce ieşeau dintr-o pată 
neagră, apoi renunţă. 

— Am încercat. Deci, niciun soţ pentru tine. Niciodată? 

— Nu. Da. Nu. Fără soţ. Am oftat în sinea mea auzindu-mi 
cuvintele bâlbâite. N-am nici cea mai mică dorinţă să am un soţ. 

Ne-am zâmbit unul altuia, privindu-ne în ochi. 

— Nici nu m-am gândit că ar fi vreo problemă din partea ta. 

Am încercat să nu mă cutremur, dar m-am cutremurat 
oricum. Omul ăsta îmi dădea fiori. Într-un fel bun şi, în acelaşi 
timp, într-un fel trist, care-mi zguduia raţiunea, pentru că ştiam 
că nu am să permit acestei relaţii să evolueze în niciun fel. Nu 
va fi nimic după seara asta. Seara asta va fi tot. 

— Tu ai fost căsătorit? l-am întrebat. Copii? 

Deja îmi displăcea profund fosta nevastă. Gelozia mă lovi din 
plin, ca un elf verde şi turbat. 

— Nu, n-am mai fost căsătorit. Cât despre copii, te asigur că, 
dacă i-aş fi avut, ar fi fost cu mine acum. Din păcate, nu am 
niciun copil. 

M-a impresionat expresia de pe chipul lui. Părea sincer, 
profund întristat. 

— Vrei copii? 

Dădu din cap în semn că da. 


— Vreau. Fără îndoială. Cinci ar fi un număr bun. Vreau o 
familie. 

— Deci testezi piaţa să-ţi găseşti o nevastă. 

Aveam chef să o invit pe Viitoarea Nevastă Necunoscută la un 
meci de kickbox, în care aş fi pus-o la pământ eu însămi. lar ea 
mi-ar fi cerşit milă. 

— N-aş spune că testez piaţa. Nu suport cumpărăturile. 
Pentru mine, iadul s-ar materializa într-un mall imens în care aş 
proba haine la infinit şi aş cumpăra diverse chestii. 

M-am prefăcut brusc interesată de cafeaua mea şi de 
prăjiturile de Crăciun. Lângă prăjitura în formă de ren, era una în 
formă de coroniţă şi o alta în formă de Crăciuniţă. 

— De ce vrei să te însori? 

O uram pe Viitoarea Nevastă! 

— Vreau să trăiesc pentru totdeauna cu cea mai bună 
prietenă a mea. 

— Ei, asta chiar e înduioşător. 

Am încercat să nu fiu prea sarcastică. 

— Dacă ar fi să trăiesc cu cel mai bun prieten, atunci aş trăi 
cu Vicki, Hannah şi Katie. Vicki ne-ar pune pe toate să legăm 
vitele, Hannah ne-ar duce la petreceri de mate, iar Katie ne-ar 
pune să cutreierăm prin dormitor îmbrăcate în diverse 
costumaţii. 

El izbucni în râs. 

— Meredith, eşti al naibii de amuzantă. 

— Răspunde la întrebare, omule. 

— Vreau să mă însor pentru că sunt convins că-mi pot clădi o 
viaţă fericită alături de o femeie pe care s-o iubesc mai mult 
decât propria-mi viaţă. Vreau să fiu cu cineva cu care să pot 
vorbi, cu care să râd, cu care să visez, cu care să am copii şi să 
întemeiez o familie, pe care, mai apoi, s-o întregesc cu nepoti. 
Vreau să călăresc alături de ea pe caii de la fermă. 

El zâmbi, iar eu am simţit cum mă învăluie vârtejul întunecat 
al regretului. 

— Vreau să iau cina cu ea pe terasă, să luăm micul dejun 
împreună şi să ne bem cafeaua fierbinte de dimineaţă. Apropo, 
Meredith, ştiu să fac o cafea absolut remarcabilă. Vreau să 
călătoresc alături de ea, să cutreierăm împreună lumea în lung 
şi-n lat şi să avem împreună tot felul de experienţe. Nu vreau să 
fiu singur pentru tot restul vieţii mele. Tu? 


Nu, nici eu nu voiam aşa ceva. Dar, în acelaşi timp, nici nu-mi 
doream să trăiesc în apropierea lui Logan şi a Viitoarei lui 
Neveste Necunoscute, pe care aveam s-o fac bucăţi la kickbox şi 
pe care o uram din toată fiinţa mea, până la rădăcinile molarilor 
mei. 

— Eu, una, nu mă simt singură. Sunt apropiată de părinţii mei. 
Sunt apropiată de Jacob şi de Sarah, cu toate că Sarah crede că 
sunt o idioată. În plus, am prieteni. Un bărbat n-ar face altceva 
decât să adauge stres şi să-mi complice viaţa. 

— Nici nu-ţi place să vorbeşti despre căsătorie, nu-i aşa? mă 
întrebă el. 

„Nu atunci când este vorba despre căsătoria ta.” 

— Nu. Mai degrabă aş curăța dinţii unui rechin cu aţă dentară. 

El râse iar, un râs plin şi seducător, deşi ştiam că nu e 
conştient de faptul că are un râs plin şi seducător. 

— De ce? 

— Pentru că nu e pe lista mea de chestii pe care să vreau să 
le fac. Nu cred că aş fi fericită dacă m-aş căsători. E prea 
complicat, e dificil... Viaţa mea e complicată, dificilă. O 
harababură. 

Oh, şi încă ce harababură! 

— Viaţa e complicară. Este o harababură. Uneori e dificilă, 
tragică, îţi frânge inima, dar chiar şi aşa, cu aş prefera să trec 
prin toate complicațiile, harababura şi tragedia asta, alături de o 
femeie pe care s-o iubesc, cineva pe care să mă pot baza. O 
femeie pe care s-o pot lua de mână şi s-o duc în vârful dealului 
unde să ne aşezăm la un picnic, chiar dacă amândoi plângem 
din cauza vreunui necaz. Sunt însă destul de realist asupra unui 
singur aspect, scumpo. Ştiu că mariajul nu poate fi perfect. 
Înţeleg asta. 

Nu, n-avea cum să fie perfect. Viaţa îşi ia asigurări în privinţa 
asta. 

l-am mâncat capul Crăciuniţei, apoi am aruncat o privire spre 
umerii imenşi ai lui Logan, spre ochii lui pătrunzători care 
emanau putere, spre floarea amuzantă pe care o desenase. Nu, 
mariajul nu era ceva perfect, dar cu Logan, ei bine, cu el, 
lucrurile ar fi putut tinde spre perfecţiune. 

Slăbănoaga blondă cu care se va însura o să fie o norocoasă. 
Probabil că va fi foarte supărat pe mine când o voi lăsa lată, cu 
figurile mele de kickbox. 


l-am mâncat picioarele Crăciuniţei. Apoi i-am mâncat fundul. 


capitolul 6 

În acea seară, târziu, după ce mi-am făcut un ceai de mentă, 
m-am plimbat pe hol şi m-am uitat în sus, la brăduţul de Crăciun 
dedicat muzicii. În colţ, în spatele pianului, am observat că 
tapetul începuse să se desprindă. Mi-am pus cana de ceai pe 
masa veche, m-am aplecat şi am studiat cu atenţie locul. 

Nu era doar un strat de tapet. Pe măsură ce desprindeam cu 
grijă straturile, unul de celălalt, am început să le număr. Erau 
şase în total. Fiecare tapet era diferit, pus în epoci diferite. 
Înflorat, în dungi, colorat, de care voiai. Fiecare tapet era diferit, 
fiecare fusese ales de o femeie diferită, într-o perioadă de timp 
diferită. Oare ce se întâmpla în vieţile lor la vremea aceea? Oare 
se mutaseră de bunăvoie în casa asta? Să fi fost vreuna dintre 
ele mireasă din timpul războiului? Oare o alta s-o fi căsătorit de 
tânără, iar apoi regretase? Oare una dintre femei o fi fost 
îndrăgostită nebuneşte de soţul ei sau iubea pe altcineva? Prin 
ce greutăţi or fi trecut? Aveau copii? Oare inimile lor fuseseră 
frânte vreodată? Erau fericite cu felul în care se aşezaseră 
vieţile lor? Ce-ar fi schimbat la ele dacă ar fi putut? 

Toate gândurile astea, de la un tapet. Nu aveam nevoie de 
pereţi să-mi vorbească. 

Auzeam foşnetul fustelor lungi în bucătărie. M-am dus acolo, 
cu ceaşca de ceai goală. Nu. Nu era nimeni în bucătărie. Am râs 
de una singură şi m-am dus la culcare, dar nu înainte de a le 
striga: „Da' ştiu că aţi ales un tapet frumos, nu glumă!” 


— Cel mai rău e că nimeni nu se aşază lângă mine la masă. 
Nimeni. 

Am simţit că mă despic în două de durere. M-am întins peste 
masă spre el şi i-am acoperit mânuţele cu mâinile mele. Nici 
măcar Tartele-Uau!-de-Caramel-cu-Nucă, pe care le făcusem 
special pentru el, nu reuşeau să îndulcească situaţia. 

— Mda, şi eu am parte de distracţie, spuse Sarah. O gaşcă de 
fete de la şcoală, ştii genul ăla de tipe cu popularitate - zise ea, 
desenând cu degetele în aer semnele citării -, au spus tuturor 
că sunt o Lolita modernă, de parcă le-aş fi sedus taţii sau ceva 
de genul ăsta. De ce mă urăsc? 

— Eu încerc să merg mai încet către cantină, zise Jacob, 
pentru ca majoritatea copiilor să termine de mâncat până ajung 
eu acolo. Apoi găsesc o masă la care stau doar câţiva puşti, dar 


nu mă aşez aproape de ei ca să nu-mi spună să mă car de- 
acolo, ca un tocilar ce sunt. Dar nu mă aşez nici prea departe, 
ca nu cumva să se prindă toată lumea din cantină că nu am 
niciun prieten. 

— Eu deja am trecut de faza asta, zise Sarah, pe un ton 
dispreţuitor, deşi i-am zărit lacrimi în ochi. De fiecare dată când 
trec pe lângă o „fată populară”, mă strigă în toate felurile sau 
mă loveşte în treacăt cu umărul, ori se opreşte din ceea ce face 
în acel moment şi se holbează la mine. 

Am încercat să nu plâng. Uneori, copiii se poartă groaznic unii 
cu ceilalţi. 

— În timpul orelor, stau în banca mea şi-mi văd de treabă, 
încerc să par cât mai ocupat în momentele în care profii îi lasă 
pe copii să vorbească între ei, zise Jacob. Toţi vorbesc între ei, 
dar nimeni nu vorbeşte cu mine. Sunt invizibil. 

— Pe mine mă tratează de parcă aş avea lepră sau cam aşa 
ceva. 

Mai târziu, după ce ne-am vărsat toţi trei amarul într-un joc 
furios de scrabble, m-am sprijinit de masă şi am plâns până mi 
s-au umflat ochii. 

Oare câte mame care au trăit în casa asta au plâns în 
bucătăria asta pentru copiii lor, pe care îi iubeau din tot sufletul 
şi pe care nu-i puteau proteja de răutatea lumii? 

Toate, mi-am răspuns singură. Toate. 


Repetiţiile aveau loc chiar în sala unde urma să aibă loc 
concertul şi, dat fiind că aveam atât de puţin timp la dispoziţie, 
durau foarte mult. 

În prima seară am lucrat la primul set de fragmente, cu 
grupul de oameni care urmau să le interpreteze. Erau o 
grămadă de inşi de toate vârstele, pe care îi adunasem de prin 
diverse biserici şi şcoli. 

A doua seară, am lucrat la al doilea set. A treia seară, am 
repetat toţi, împreună. 

Rezultatul a fost un dezastru total în cate se combinau 
dezorganizarea, zgomotul şi haosul. 

— Ei, mătuşă Meredith, când toată povestea asta se va 
termina, o să ai aceeaşi problemă ca mine, zise Jacob, bătându- 
mă afectuos pe mână. Nimeni n-o să mai vrea să stea cu tine la 
masă. 


— Mda, zise Sarah, spărgând un balon din gumă de mestecat. 
Mai mult ca sigur n-o să fii în grupul fetelor populare. Ei bine, 
asta e, nimeni din familia noastră nu face parte din grupul 
popular. 

Mi-am dat ochii peste cap, i-am aranjat lui Sarah tricoul prea 
scurt, apoi mi-am îmbrăţişat copiii înainte ca ei să plece. 

Martha îmi făcu semn cu mâna şi porni spre mine. Fusese de 
acord să se ocupe de decorul de la Centrul Comunitar. Dintr-un 
şnur, bandă adezivă şi ramuri de brad, femeia asta putea să 
creeze lucruri demne de un muzeu. 

— Bun, Meredith, zise ea, consultându-şi foile prinse de un 
clipboard. O să avem o cruce în mijlocul scenei, una înaltă, cât 
mai naturală. O să folosim cutii albe, tifon alb, pânză albă şi 
bumbac pentru zăpadă. O să avem lumini albe, strălucitoare, 
ornamente gigantice, strălucitoare, agăţate de tavan şi mulţi 
brazi de Crăciun... Oh, uite cine-i aici! Logan, mulţumesc că ai 
venit. 

M-am întors repede pe călcâie şi m-am trezit cu el chiar în 
faţa mea. 

Bărbatul care nu-mi ieşea din minte, care mă făcea să tremur 
şi să plutesc, şi-n urma căruia rămâneam înfierbântată şi jenată. 

— Meredith, Logan poate face orice cu un ciocan şi-o drujbă. 
Se înroşi toată. Ştii ce vreau să zic! Am discutat cu el când a 
trecut pe la pensiune şi am stabilit că o să ne ajute cu decorul. 
Trebuie doar să-i spui ce anume ai în gând. Poate să facă totul 
cu drujba lui! Şi are şi ditamai burghiul! Se înroşi mai tare. Ştii 
ce vreau să zic! 

Era frumos tipul! 

— Salut, frum... M-am abținut. Mi-am dres glasul. Salut, 
Logan. 

Purta o geacă neagră, blugi, cizme de cowboy. Rânji la mine. 

Am simţit cum mă înroşesc. 

Îmi făcu semn cu ochiul. 

M-am înroşit şi mai tare. 

Pe vremuri eram o dură! Nu roşeam. „Oare ce se întâmpla cu 
mine?” 

Întinse braţul să dea mâna cu mine, de parcă atunci ne 
întâlneam prima oară. l-am dat mâna, sperând să nu bage de 
seamă tremurul. Vezi? Asta face omul ăsta din mine. 


Îmi ţinu mâna strâns. Mâna mea tremura. El îmi făcu iar cu 
ochiul. 

Ştia. La naiba, ştia. 

Eram atât de jenată, încât îmi venea să ies afară, să încalec 
pe un cal şi s-o iau la galop. 

Până-n Oregon. A 

— Deci, Logan, ce vânt te-aduce pe aici? In Telena? Ce te-a 
adus acasă? 

Am încercat să mă îndepărtez puţin de el. 

Toată lumea care fusese prezentă la repetiţii plecase. 

Noi rămăseserăm aşezaţi la masă. Voia să discutăm detaliile 
decorului de pe scenă, deşi aveam vaga bănuială că ştia exact 
ce trebuie făcut. Eu am presupus că se va aşeza în faţa mea, de 
cealaltă parte a mesei. 

Ei bine, nu. Acest cowboy pe umerii căruia puteau dansa lejer 
o sută de mii de îngeraşi se aşeză chiar lângă mine. M-am tras 
mai într-o parte. Îi simţeam mirosul. Mirosea ca vântul din 
Montana, a mentă, şi a brazi, şi a râuri liniştite de munte, în care 
se poate pescui. 

— Sunt aici datorită Crăciunului. 

— Datorită Crăciunului? 

— Da. 

Bătu darabana în masă. 

— Anul trecut, cam pe vremea asta, mă aflam la o întâlnire, în 
Los Angeles. Tocmai achiziţionam o afacere. Era o firmă de 
inginerie, care avea să fie complementară afacerii mele de 
construcţii din California. În fine, întâlnirea se lungea, iar 
discuţiile începuseră să se cam încingă. La un moment dat, am 
avut senzaţia că nu mă mai aflu acolo. De ani în şir eram numai 
pe drumuri, aveam cutii aşezate una peste alta într-o casă în 
care abia dacă apucam să intru, nu mai avusesem o vacanţă de 
nu mai ştiam când şi dormeam cam şase ore pe noapte. 

Îmi amintesc că m-am uitat în jurul meu prin cameră, la toţi 
acei oameni puternici, grozavi, pe care îi angajasem. Erau la fel 
ca mine. Motivaţi, neobosiţi, ambiţioşi. În fine, am pus punct 
întâlnirii şi toată lumea a plecat acasă. Am mers cu maşina până 
la plajă şi m-am plimbat de-a lungul debarcaderului. Imi 
amintesc că m-am gândit atunci cât de frumos e oceanul, iar 
asta m-a dus cu gândul la apă, apoi la pescuit şi, în fine, la 
Montana. 


— Şi? 

O vreme, nu spuse nimic. Îşi trecu mâna prin părul des, apoi 
îşi aţinti ochii strălucitori asupra mea. 

— Şi mi-am dat seama că realizasem ceea ce îmi propusesem 
să realizez. 

— Şi anume? 

— Stabilitate financiară. 

Am  încuviinţat din cap. Şi eu îmi dorisem stabilitate 
financiară. Când investisem toţi banii pe care-i economisisem în 
New York într-o singură afacere, mă speriasem de moarte. 

— Şi acum eram gata să plec acasă. Ştii că am crescut în 
sărăcie, Meredith, iar când eşti sărac, sentimentul de disperare, 
de nepotrivire, frica şi lupta... toate astea nu te părăsesc 
niciodată. Niciodată. Mama mea era forţată să lucreze tot 
timpul, asta pentru că tatăl meu - care nu a fost bărbat în nicio 
privinţă - a decis că avea să-i fie mai bine dacă se cară să vadă 
lumea decât dacă stă acasă şi are grijă de soţia şi de fiul lui. 
Mama lucra pentru compania de minerit, în birouri, apoi trei 
nopţi pe săptămână lucra ca ospătăriţă. Eu am început să lucrez 
de la nouă ani. Livram ziare la uşile oamenilor, vara tundeam 
gazonul şi, înainte să intru la facultate, am lucrat în mină. Era o 
muncă grea, periculoasă. Mi-am privit mama luptându-se din 
greu şi am decis, încă de la o vârstă fragedă, că n-am să accept 
niciodată să mă caut prin buzunare de mărunţiş pentru 
mâncare, că n-am să plâng de disperare când mi se va strica 
maşina şi că n-o să-mi fac griji cum să-mi plătesc asigurarea 
medicală. Şi aşa a fost. Financiar, am fost mereu pe punctul de 
a ne prăbuşi în gol. Odată, chiar s-a întâmplat să fim faliţi, 
pentru că mama a făcut pneumonie, n-a putut merge la slujbă şi 
uite aşa am pierdut casa. Ştiam că nu vreau să-mi trăiesc viaţa 
aşa. Trebuia să fac bani. Nu exista altă cale. 

Îşi trase înapoi umerii uriaşi. 

— O grămadă de oameni care au afaceri profitabile şi care fac 
bani au avut parte cam de aceeaşi copilărie pe care am avut-o 
şi eu. Nu putem, sub nicio formă, să ajungem înapoi de unde am 
pornit. Aşa că ne chinuim să creăm ceea ce n-am avut şi ceea 
ce ne-am dorit cu disperare să avem; şi nu ne găsim liniştea 
până nu obţinem toate astea. 

Am încuviinţat din cap. 


— Dar preţul pe care l-am plătit pentru siguranţa financiară 
este că n-am o viaţă personală despre care să pot vorbi. N-am 
făcut altceva decât să muncesc. Şi cu toate astea, mi-am dorit 
dintotdeauna o familie. Mama a murit când eu aveam douăzeci 
şi cinci de ani. Era singură la părinţi, aşa că n-am mai avut pe 
nimeni. După seara aceea în Los Angeles, timp de vreo şase 
luni, m-am tot gândit cum stau lucrurile. Şi, cu fiecare zi care 
trecea, eram din ce în ce mai convins că trebuie să mă întorc în 
Montana şi să-mi clădesc o viaţă aici. Incă lucrez, dar între timp 
am promovat oameni din personalul meu, pe alţii i-am 
restructurat şi am de gând să continui aşa. 

— Cum a decurs mutatul? l-am întrebat. 

Se aplecă spre mine. Umerii ni se atingeau, iar el zâmbea 
Uşor. 

— Mai bine decât mi-am imaginat. 

— Dar nu-ţi lipsesc momentele în care închei o înţelegere, 
atmosfera din mediul de afaceri, oamenii. 

El clătină din cap. 

— Îmi lipsesc unii oameni cu care am lucrat şi care au fost 
alături de mine ani în şir. Dar încă vorbim, ne scriem e-mailuri. 
Mă ameninţă că se vor muta toţi în Montana, la mine acasă, şi 
vor petrece toată ziua la pescuit, dar le-am spus că nu pot face 
asta pentru că am nevoie de cineva care să conducă afacerea. 
Cât despre celelalte aspecte ale afacerilor? Călătoriile, 
intensitatea, politicile, lucrul cu oameni de tot soiul, care mai de 
care mai dificili - nu, astea nu-mi lipsesc. De fapt, cu cât petrec 
mai mult timp aici, cu atât mă simt mai viu. Parcă aş fi fost pe 
jumătate mort ani de-a rândul, îngropat în muncă. 

— Deci, ai venit aici ca să rămâi. 

El îmi zâmbi. 

— Da, Meredith, am venit aici ca să rămân. Reîntoarcerea 
asta a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată în viaţa 
mea. 

Privirea lui se plimbă peste chipul meu, peste trupul meu, 
într-un fel atât de provocator, încât am simţit fiecare nerv din 
mine strigându-mi să am grijă. 

— Aveam nevoie să întâlnesc pe cineva cu o şuviţă albă în 
păr. 


În acea noapte, am visat iar accidentul. 


În vis, îi vedeam ochii, dar era întuneric, iar în mintea mea se 
lăsa întunericul. l-am auzit vocea, slab, şi l-am privit făcând ceva 
la corpul meu, în timp ce eu pluteam deasupra. L-am auzit 
ţipând la mine şi apoi, în vis, mă stingeam. 


M-am trezit tresărind. M-am ridicat în capul oaselor, gâfâind. 

Mai târziu, mi s-a spus că motociclistul mi-a dat primul ajutor. 
Un alt motociclist, prieten cu părinţii mei, s-a repezit după un 
telefon, să cheme ambulanta, care, de altfel, a sosit în câteva 
minute, urmată de părinţii mei. Când au sosit ei, motociclistul 
reuşise deja să mă stabilizeze, iar eu respiram singură, din nou, 
deşi eram în stare de inconştienţă. 

Mai apoi, părinţii mi-au spus că i-au mulţumit, dar că au fost 
atât de panicaţi, atât de isterici în momentul în care şi-au văzut 
fiica zăcând pe carosabil într-o baltă de sânge, încât au uitat să-l 
întrebe cum îl cheamă. 

— Spre ruşinea mea eternă, nu am aflat numele acelui tânăr, 
se văicărise tata. 

— L-am căutat în raportul întocmit atunci de poliţie, dar nici 
acolo nu apare numele lui, spusese mama. A fost îngerul tău 
păzitor, Meredith. Îngerul tău. Cel puţin, acum ştii sigur că ai 
unul. 

Tata mă sărutase, apoi mama. 

— Meredith, te iubim atât de mult! Ce-ai zice de nişte ceai cu 
biscuiţi? Ţie îţi plac biscuiţii. 

— Are nevoie de nişte pizza calzone! anunţase tata. Cu toți; 
suntem nebuni după pizza calzone făcută de mine! g 

M-am uitat pe fereastră, spre catedrală, în bezna de afară. In 
curte, preoţii aşezaseră o grămadă ornamente în formă de reni 
luminoşi, iar în mijloc trona o cruce imensă, ale cărei luminiţe 
erau aprinse, celebrând miracolul naşterii lui Hristos. 

Am oftat adânc. Anul ăsta, de Crăciun, aveam şi eu nevoie de 
un miracol. 


capitolul 7 

Am continuat să caut mai multe numere pentru concert. 

Maly, o bucătăreasă venită tocmai din Cambodgia şi stabilită 
la noi în oraş, făcea în fiecare an de Crăciun o casă imensă din 
turtă dulce pe care o expunea în vitrina restaurantului ei. A fost 
de acord să decoreze o astfel de casă direct pe scenă, în timp ce 
corul avea să cânte. Urma să o filmăm cu o cameră video şi să 
proiectăm imaginile pe un ecran imens, în timp ce ea va decora 
şi va aranja turta dulce, transformând-o într-o casă a Moşului 
magică, fantastică şi delicioasă. 

— Tu vrei la mine să apar în spectacolul tău Crăciun? întrebă 
Maly, în timp ce-şi savura ceaiul în restaurantul ei. 

— Maly, sigur că vreau. 

— Eu onorată. 

— Noi suntem onorati. 

Am mai vorbit puţin despre sărbători, despre cadouri şi altele, 
şi apoi vocea ei deveni îndrăzneață în timp ce-mi spunea: 

— Meredith, familia mea, noi am venit aici din Cambodgia, cu 
bărcile. Stat mai întâi în lagăr. Abia dacă avut ce mânca. Soţul 
meu murit, îmbolnăvit. Eu luat cei trei fii ai mei, încă mici, în 
barcă. Prima barcă scufundat. Noi salvaţi, întorşi în lagăr. A 
doua oară, noi în barcă, noi plătit la pirați să nu facă rău, barca 
nu scufundat şi noi ajuns aici. Fără război. Fără lagăr. Fără 
bombe. Fără poliţie să sperie. 

Clătină din cap. Nu am putut să nu observ că i se umpluseră 
ochii de lacrimi. 

— Noi muncit din greu. Noi avem restaurant. Fiii mers la 
facultate, toţi doctori. Ajută pe alţii. Acum voi rugaţi să facem 
casă de Crăciun în concertul de Crăciun din Montana. Ciudată, 
viaţa. Şi tristă. Aşa viaţa, nu-i aşa? Ciudată, tristă, fericită. Da, 
eu fericită să fac casa de Crăciun. Meredith, eu mulţumesc ţie. 

— Mulţumesc şi eu, Maly. Abia aştept să o văd. 

— Da, şi eu. 

Ne-am cuprins mâinile în spaţiul dintre ceştile noastre, 
aşezate pe masă. 


Am descoperit un alt număr în sala mea de mese, când am 
stat cu Norm şi Howard de vorbă, în dimineaţa următoare, după 
ce plecaseră toţi. 


— Eu din greşeală l-am împuşcat pe fratele meu, în timpul 
celui de-al Doilea Război Mondial, spuse Norm pe un ton 
meditativ. 

— Serios? l-am întrebat eu. 

Încuviinţară amândoi din cap. 

— După Bătălia de la Bulge, am petrecut un Crăciun în 
închisoare - am fost prizonier de război, Meredith, îmi povesti 
Howard. Am fost băgaţi toţi într-un vagon cu care se transportau 
vitele, fără ferestre, şi ne-au dus într-un lagăr. La un moment 
dat, am auzit motorul unui avion. Câteva secunde mai târziu, 
am fost bombardaţi. 

Ne-am aruncat toţi la podea, în timp ce trenul mergea mai 
departe. 

— Mai târziu, am comparat cu Howard datele zilelor şi 
locurile, continuă Norm povestea. Eu eram pilot de luptă. Ne-am 
dat seama că eu am fost cel care a bombardat vagonul lui. 
Evident, nu aveam nici cea mai vagă idee că acolo se aflau 
oameni, ba mai mult, că erau soldaţi americani, prizonieri de 
război, altfel ordinul nu ar fi fost dat. 

Chipul lui Norm se întunecă. 

— Incercam să scoatem din funcţiune şinele de calc ferată. 

— Apoi eu am devenit oaspetele nemților, zise Howard. N-a 
fost prea plăcut. Vezi cicatricea asta? Şi pe-asta? Pe astea - plus 
încă vreo câteva de pe trupul ăsta bătrân - le-am căpătat ca 
prizonier de război în acel lagăr. Când au venit americanii şi ne- 
au salvat, nu aveam nici cincizeci de kilograme şi eram bolnav. 
Dar îmi amintesc şi acum Crăciunul petrecut acolo. 

Zâmbi, dar zâmbetul lui avea în el ceva trist. 

— Am cântat colinde de Crăciun. O parte din soldaţi doar 
fredonau - erau prea grav răniţi, prea slăbiţi ca să cânte. Alţii nu 
au cântat deloc; poate că nu voiau să-şi amintească de locurile 
în care ar fi trebuit să fie şi nu erau. Câţiva însă au cântat cât i- 
au ţinut plămânii. Bătrânul Petey, un puşti din Arkansas, a 
cântat cât a putut de tare. Avea nouăsprezece ani. Mai târziu, 
mi-a zis că a cântat aşa ca să poată auzi vocea unchiului său în 
propria lui voce. Un altul care a cântat a fost Dirk, din Texas. Mi- 
a spus că a făcut-o pentru că avea încredere în speranţă, iar 
Crăciunul e plin de speranţă. Un al treilea băiat, Paul, din 
Georgia, mi-a spus că a cântat pentru lisus şi pentru că era 
recunoscător. L-am întrebat atunci: „De ce eşti recunoscător? 


Uite şi tu unde am ajuns. Fără mâncare. Fără apă potabilă. 
Suntem prizonieri.” lar el mi-a răspuns: „Cânt pentru că sunt 
încă în viaţă, mulţumesc, lisuse, pentru asta, de-aia cânt, şi 
pentru că sunt mândru de noi. Sunt mândru de soldaţii 
americani.” Apoi, mi-a tras una în umăr: „Băi, Howard, mă bucur 
că şi tu eşti în viaţă, chiar dacă sforăi mai ceva ca omul 
peşterilor”. Eu cu Paul şi Norm, aici de faţă, suntem încă prieteni 
buni. Ne vedem o dată pe an. Şi de fiecare dată îmi spune: 
„Sunt recunoscător că sunt în viaţă, dar şi mai recunoscător 
sunt că voi doi sunteţi în viaţă. Mulţumesc, lisuse, şi Crăciun 
fericit!” Înţelegi ce zic, Meredith? 

— Inţeleg, Norm, înţeleg. lar tu şi fratele tău o să spuneţi din 
nou povestea asta pe scena concertului de Crăciun. 

Mi-am şters lacrimile de pe obraji. 

— Pe bune? 

— Da. Până la colinda Noapte liniştită. Nu accept un refuz. 

Le-am întins apoi o farfurie cu prăjiturele Divinitatea Roz. 

Howard înşfacă vreo cinci şi-mi făcu semn cu ochiul. 

— Când eşti atât de bătrân, nu-ţi mai faci probleme legate de 
ce trebuie şi ce nu trebuie să mănânci. 

Norm luă vreo şase. 

— Sunt delicioase, Meredith Fericita. Viaţa mea e atât de 
bună de când te-ai mutat înapoi în Telena! 


Hannah mi-a mai făcut rost de un moment pentru concert şi 
cu asta am încheiat căutarea. 

— Mai ai nevoie de oameni pentru concert? 

— Da, dacă ai pe cineva bun. 

— Întreabă-l pe Simon. 

— Simon? 

Simon, nervosul, cel cu mâinile tremurânde, cel cu mărul tăiat 
în cinci felii şi multe alte obsesii? 

— Da, Simon. Când s-a mutat aici, m-am dus şi am făcut 
cunoştinţă cu el. Numele lui mi se părea cunoscut, aşa că l-am 
căutat pe internet. Hannah părea destul de mulţumită de 
isprava ei. Matematica şi muzica merg mână-n mână. Sunt 
similare. 

— Deci, cine-i tipul? 

Hannah fredona una dintre melodiile mele clasice favorite. 

— Asta este el. 


— Cine? 

— Este Simon Baumgartner. Violonistul de renume 
internaţional din Boston. A făcut o cădere nervoasă. A renunţat 
să mai cânte la vioară şi a dispărut. 

— Şi a reapărut aici, în Telena, am continuat eu, gânditoare. 
Excelent. Cred că acest concert este exact ce a comandat Moş 
Crăciun pentru el. 

— Pot să aud sunetul matematicii în muzica lui. 

Mi-am dat ochii peste cap. 

— Tu auzi matematica şi-n rafalele vântului... 

— Ştii, acum că zici... 


Ultimele două săptămâni au zburat pe lângă mine, căci am 
avut extrem de mult de lucru. Patru dintre camerele mele erau 
acum ocupate de turişti, fie singuri, fie în cupluri; toţi musafirii 
mei erau veseli şi relaxaţi, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna. 
Din când în când, mă mai aleg şi cu câte unul care aduce mai 
degrabă cu un Frankenstein furios şi, nu se ştie cum, eu sunt 
vinovată că vieţile lor au ajuns o ruină. 

Odată, o femeie s-a plâns de două ori de omleta pe care i-am 
făcut-o. Mi-a zis că-i prea prăjită. De două ori. Nimeni nu se 
plânge de ouăle pe care le fac eu, pentru că sunt de-a dreptul 
fenomenale. A treia oară când s-a plâns, am spart patru ouă 
într-un pahar şi i le-am trântit pe masă. 

— Astea sunt destul de neprăjite? am întrebat-o eu. 

Altă dată, am avut de-a face cu un tip pe care-l părăsise 
nevasta. Nu era greu să vezi asta. Era gata să abereze la infinit 
pe tema asta, către oricine era dispus să afle mai multe despre 
vrăjitoarea de nevastă-sa. Davis a numărat, iar Cei Bătrâni au 
strigat într-un glas: 

— Meredith Fericita! 

Atunci mi-am făcut intrarea în sala de mese, cu un platou pe 
care scrisesem mare, cu litere făcute din stafide: TACI DIN 
GURĂ! Tipul a tăcut. 

În restul timpului am fost ocupată cu treburile de la pensiune, 
cu repetițiile pentru concert, cu extrasul de cont care îmi dădea 
bătăi de cap şi cu imensul sentiment de responsabilitate faţă de 
oraşul Telena, aflat la ananghie; pentru a-şi îmbunătăţi situaţia 
economică, Telena avea nevoie de un spectacol de Crăciun care 
să aibă succes. Chestia asta mă îmbolnăvea de-a dreptul. 


În plus, Sarah mi-a spus: 

— Mătuşă Meredith, nu mă poţi controla. Am dreptul să fac 
alegeri. Ştii, nu eşti mama mea. Eşti mătuşa mea. Eu sunt 
adultă, pot să iau propriile decizii, iar tu nu ai dreptul să-mi 
distrugi viaţa. 

Ceva mai târziu, a venit şi Jacob să-mi spună: 

— Câţi ani trebuie să ai ca să te poţi lăsa definitiv de şcoală, 
pentru că eu, unul, mă gândesc s-o abandonez. 

Eram epuizată şi abia mai reuşeam să adorm. 

Cu excepţia momentelor când mă gândeam la Logan. 

Simţeam că iau foc de fiecare dată când îmi venea în minte. 

Curând, totul va lua sfârşit. Inainte ca lucrurile să scape de 
sub control. 

Am să pun capăt acestei poveşti şi cu asta, basta. 

Când îşi va găsi Viitoarea Nevastă, eu am să mă mut în 
Antarctica, să nu cumva să-mi exersez figurile de kickbox pe 
faţa ei. 


— Mergem la pescuit. 

— Ce, acum? 

— Acum. 

Logan îmi zâmbi, apoi deveni serios. 

— Vremea s-a îndreptat în sfârşit, drumurile nu au cum să 
îngheţe şi în plus, draga mea, munceşti până la extenuare. Mă 
apucă oboseala numai când mă uit la tine. Dă-mi voie să te iau 
la pescuit măcar pentru câteva ore. Am deja prânzul în maşină; 
am adus şi prăjitură roz şi bere. Suntem gata de drum. 

l-am umplut iar cana de cafea. Venea să ia micul dejun aici, 
trei dimineţi pe săptămână. Marry şi Martha îl serveau cu 
rândul, pentru că lăsa „cel mai mare bacşiş din Montana”. 

— Nu pot, sunt prea ocupată. 

Am pus jos bolul de cafea. Voiam cu disperare să merg. Eram 
întruchiparea stresului. 

— Hai, draga mea, zise el, cu o voce moale. Lasă-mă să te 
ajut. Vreau să te ajut. 

Brusc, am avut o viziune cu tot soiul de acadele ieşind din 
vesta lui de pescar. 

Nu mi-a venit să cred când m-am trezit că dau din cap 
aprobator. 


— Şi când te-ai hotărât să te faci bucătăreasă, Meredith? mă 
întrebă Logan în timp ce stăteam amândoi în apa rece ca gheaţa 
a râului Missouri, îmbrăcaţi în pantaloni şi veste de pescuit, cu 
cizme şi ţinând în mâini cele mai importante obiecte din lume: 
undiţele. A fost un moment anume când ai luat hotărârea asta? 
Sau te-ai hotărât încă din copilărie? 

— Am vrut să fiu artist, dar nu am avut niciun fel de talent. 
Niciunul. Tatălui meu îi plăcea să gătească specialităţi italieneşti 
pentru cină, iar mamei îi plăcea să pregătească un mic dejun 
englezesc. M-am alăturat lor şi uite aşa s-a născut în mine 
dragostea pentru gătit. Cred că a fost o combinaţie din sos de 
tomate, usturoi, săraţele şi croasante. Am terminat liceul, am 
dat la facultate, am terminat-o în trei ani, după care m-am 
înscris la şcoala culinară din New York şi am rămas acolo. 

Am lăsat deoparte sute de detalii pe care nu voiam şi nici n-aş 
fi suportat să le împărtăşesc cu el. 

— Şi ţi-a plăcut la nebunie. 

— Da, mi-a plăcut. Puteam să transform mâncarea în artă. Și 
ador să pescuiesc în râurile de munte. E ceva magic în pescuitul 
în râurile de munte, chiar şi pe cel mai crunt ger. 

— Mâncarea ta chiar arată ca o operă de artă, Meredith. 

— Ah, mulţumesc. 

La naiba, complimentul lui m-a făcut să roşesc. Am roşit. 

— Dar eu cred că mâncarea trebuie să aibă şi o tentă 
amuzantă, să încălzească şi inima, nu doar stomacul. 

— Presupun că de aceea, la micul dejun, Ming a căpătat ouă 
ochiuri şi bacon aşezate în forma unui chip zâmbitor, iar Torey 
Higadishi a primit trei păhărele de tequila cu suc de portocale. 

— Da, asta pentru că odată Torey mi-a spus că trebuie să 
vadă de trei ori pe zi răsăritul soarelui ca să fie fericit. Aşa că 
sucul de portocale este soarele pe care i-l ofer eu. 

Ochii lui Logan se îmblânziră. 

— Asta e un gest incredibil de frumos, Meredith. 

— Vreau ca oamenii să se simtă băgaţi în seamă atunci când 
vin la mine la motel. Vreau să-i aud râzând. Vreau să-şi 
savureze mâncarea într-un loc unde se simt în largul lor, iar cei 
care-i servesc să le ştie numele şi ce le place. 

— Pariez că Sarah şi Jacob apreciază şi ei acest lucru. 

M-am gândit la Sarah, luptându-se singură la şcoală, plină de 
mânie, şi la Jacob, având de-a face cu aceleaşi emoţii distructive 


pe care le avea şi mama lor, şi am simţit din nou furia aceea 
ascuţită săgetându-mi stomacul. 

— Presupun că aşa e. Dar e nevoie de ceva mai mult decât de 
mâncare pentru a uşura inima unui copil aflat la ananghie. 

— Te superi dacă îmi povesteşti despre asta? Aş vrea să ştiu. 
Mă pot raporta la Sarah şi Jacob, din mai multe puncte de 
vedere. 

Am aruncat iar momeala, sperând să prind ceva, apoi i-am 
spus povestea, încercând să ţin ascunsă furia care clocotea în 
mine. 

— Ai renunţat la viaţa ta în New York ca să creşti copiii, 
Meredith. A fost un act altruist, eroic. 

— Ba nu, n-a fost aşa. Îmi pare rău să-ţi spun asta, dar nu am 
fost în totalitate altruistă în legătură cu asta. Aş vrea să-ţi pot 
spune că am părăsit New Yorkul zâmbind şi ţopăind de bucurie, 
dar ar însemna să te mint. 

Râul strălucea în jurul nostru, iar deasupra cerul era de un 
albastru pur. _ 

— Îmi plăcea viaţa mea de-acolo. Îmi plăcea slujba, 
atmosfera. Dar uneori mă simţeam singură. Mi-am ţinut 
respiraţia. Nu trebuia să zic asta. 

— De ce nu? Eşti sinceră. 

„Pentru că mă face să devin prea vulnerabilă.” 

— Am fost furioasă pe soră-mea; uneori, încă mai sunt. Am 
fost nevoită să îmi mai schimb o dată viaţa când ea a... Am 
tăcut. Nu pot vorbi despre asta. Oricum, am venit pentru că îi 
iubesc foarte mult pe copii şi pentru că nu am vrut să-i cresc în 
New York. 

— Ei cum o duc? 

— Sunt... Am înghiţit în sec cu greutate. Sunt bine. Am înghiţit 
din nou. De fapt, nu sunt prea... bine. 

— Eşti îngrijorată, văd asta. Povesteşte-mi mai departe. 

Îşi îndreptă întreaga atenţie spre mine. 

Îngrijorată? îngrijorată? Eram cuprinsă de panică din cauza 
comportamentului lui Sarah, din cauza atitudinii ei, din cauza 
felului ei rebel de a fi. Îmi venea rău când mă gândeam cum era 
ostracizată biata copilă la şcoală. Avea o mamă care o 
abandonase şi era atacată la şcoală. lar Jacob? Era închis în el 
aproape cu totul, deprimat, cânta obsesiv la pian şi nu zâmbea 
niciodată. Mă omora gândul că mănâncă de unul singur la 


şcoală, iar toţi ceilalţi puşti îl ignoră sau îl jignesc, aruncându-i 
cuvinte urâte, distrugându-i respectul de sine. 

— Nu cred că pot vorbi despre asta. Stai puţin, eu sunt... Eu 
nu ştiu ce să fac... Încerc... Sarah este... Jacob este... M-am 
înecat în lacrimi, gândindu-mă la aceşti doi copii dulci. Nu-mi 
vine să cred că plâ-plâ-plâng... 

— E-n regulă, Meredith, dă frâu liber lacrimilor. Plânsul e bun. 
Eşti îngrijorată din cauza copiilor. Înţeleg. Şi eu aş fi, în locul tău. 
Spune-mi ce se întâmplă. Te rog. Vreau să aud. Poate îmi stă în 
putere să te ajut. 

Nu ştiu de ce, dar, după ce am mai aruncat o dată undiţa în 
apele râului, de data asta reuşind o aruncare destul de jalnică, 
cu lacrimile curgându-mi şiroaie pe obraji şi rostogolindu-se mai 
departe, pe vesta mea de pescar, m-am mai uitat o dată în ochii 
lui verzi, plini de compasiune, pentru a mă asigura că într- 
adevăr vrea să audă ce am să-i spun, după care am izbucnit 
asemenea unui torent uman. 

Printre suspine, mi-am spus povestea, în timp ce lacrimile 
mele aterizau în apele îngheţate ale râului. Am încheiat bocind 
în braţele lui Logan; ne tineam undiţele în sus, cu braţele 
înfăşurate unul în jurul celuilalt, vestă de pescar lângă vestă de 
pescar. 

Nu ştiu prea multe despre meseria de părinte, dar un lucru 
ştiu sigur: îngrijorarea pentru copiii tăi care suferă, care sunt 
singuri sau rătăciţi sau care intră în situaţii periculoase o poate 
îngenunchea chiar şi pe cea mai puternică femeie-cowboy- 
pescar din lume. 

Vezi? Pescuitul în râurile de munte nu ţine doar de pescuit. 


În timpul repetiţiilor care au urmat, a început să se întâmple 
ceva interesant. 

O femeie pe nume Liberty Hall, o avocată din Telena, a 
hotărât că, în timpul fiecărei repetiţii, ar trebui să se facă o 
masă în spiritul Crăciunului, pe care să se pună ce se găseşte la 
îndemână de mâncare. l-a organizat pe toţi cei care participau 
la concert şi fiecare a adus ce a avut - cină, aperitive, deserturi 
specifice sărbătorilor, băuturi fără alcool şi aşa mai departe. 

Astfel că în fiecare seară, am muncit din greu, am făcut 
repetiţia, după care am trecut la ceea ce mulţi numeau „partea 
lor preferată” şi mâncam împreună cu toţii. 


Într-o seară, după ce am luat cina, Liberty a venit la mine şi 
mi-a spus: 

— Ştii, Meredith, în viaţa mea nu am fost mai fericită ca acum 
că trăiesc în Telena. Am reuşit să cunosc atâţia oameni, să le 
aud poveştile, oameni pe care nu i-am cunoscut deloc până azi, 
deşi mi-au fost vecini ani de-a rândul. Înainte mă simţeam 
singură, pentru că nu cunoşteam prea mulţi oameni în afară de 
colegii de la muncă. Îmi zâmbi. Acum nu mă mai simt aşa de 
singură. 

Am auzit aceeaşi poveste de la cel puţin alţi zece oameni. 

Dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă că oamenilor le făcea 
plăcere să participe la pregătirea concertului, nu trebuia decât 
să ascult râsetele din timpul mesei, să-i văd îmbrăţişându-se la 
plecare, să observ noile prietenii care se legau. 

La naiba, chiar îmi venea să-mi lovesc călcâiele cizmelor mele 
de cowboy unul de celălalt. 


— A fluierat după mine cu un fluier pentru rațe. 

Eram pe punctul de a-mi începe fulminant seara în barul lui 
Barry Lynn, în compania Celor Trei Înţelepte. 

— Cum adică a fluierat după tine cu un fluier pentru rațe? 
întrebă Hannah. 

Purta un pulover cu chipul lui Einstein imprimat. 

— Vreau să spun - zise Katie - că i-a dus pe copii la maică-sa, 
s-a dezbrăcat gol-puşcă - de fapt, şi-a lăsat pălăria de vânător 
pe cap - şi a fluierat la mine cu fluierul pentru rațe. Era felul lui 
de a mă chema! 

— Vrei să spui câ... că soţul tău a fluierat după tine folosind 
cu un fluier pentru rațe ca să-ţi ceară... să ai relaţii intime cu el? 
zise Vicki, dându-şi pe spate părul prins în coadă de cal. 

— Exact asta vreau să spun! zise Katie, aruncându-şi mâinile 
în sus. Aşa m-a chemat la el. Oare crede că asta îmi place? 
Crede că e o chestie excitantă? 

Am căzut pe gânduri toate trei. Un soţ gol-puşcă, în capătul 
scărilor, suflând într-un fluier pentru rațe, ca nevastă-sa să vină 
la el pentru „relaţii intime”. 

— Katie, nici nu ştiu ce să-ţi zic, i-am spus eu, înecându-mă de 
râs cu berea. 


— Statistic vorbind, care-i oare probabilitatea ca un bărbat să 
facă asta din nou, se întrebă Hannah, în timp ce-şi ştergea 
buzele de spuma de bere. Şi tu ce-ai făcut? 

— Am făcut ce am vrut să fac! strigă triumfătoare Katie. 

— Şi anume? am întrebat eu. 

— M-am dus repede în garaj, m-am dezbrăcat, mi-am pus 
pantalonii de camuflaj, mi-am agăţat bretelele peste sâni, mi- 
am trântit o pălărie de camuflaj cu pene pe cap, am înhăţat 
puşca de vânătoare şi am strigat: „Vin după tine, răţoiule!” 

Am bufnit în râs, iar berea îmi ţâşni din gură. 

— Şi Mel ce-a făcut când te-a văzut venind cu o puşcă aţintită 
spre el? 

— Păi, nu era încărcată, Meredith, zise ea. Cum m-a văzut, a 
măcănit din nou, după care ne-am alergat prin toată casa. El 
continua să măcăne. Eu continuam să ţip după el: „Pac, pac! Te- 
am prins, răţoiule!” 

— Şi-apoi? întrebă Vicki, curioasă. 

— Păi, am sfârşit amândoi pe masa din bucătărie. 

Răţoiul zăcea pe masă, împuşcat, dar nu de-adevăratelea. Am 
lăsat puşca jos şi-am măcănit împreună pe masa din bucătărie. 

— Pe masa din bucătărie? întrebă Hannah. 

Se vedea că era destul de intrigată. 

— l-ai arătat răţoiului cine-i şeful, am zise eu, râzând cu 
lacrimi. 

— Chiar că i-am arătat. A fost un răţoi norocos. 

— Sunt sigură, am râs eu. Două rațe norocoase. 

— Mac, mac! făcu Vicki. 


— Bine, oameni buni, ascultaţi-mă, am zis eu, către mulţimea 
aflată la repetiţie. Avem o problemă. Avem un losif, dar nu am 
găsit încă pe cineva care să joace rolul Mariei. Pe cine alegem 
pentru Maria? i-am întrebat eu. 

— Eu ştiu, zise Shawnelle Williams. 

Fusese directoarea liceului pe vremea când eu eram elevă, iar 
acum era directoare la şcoala unde mergea Sarah. 

— Eu ştiu o Marie perfectă. Făcut o pauză pentru un efect 
dramatic mai mate. Sarah. 

— Are dreptate zise Barry Lynn, şi Sarah a ta s-ar potrivi de 
minune în rolul Mariei. Spune-i să scape de tot machiajul ăla de 
pe faţă şi de ţoalele alea de groază şi ne-am făcut cu o mamă. 


Şi, pentru toţi ceilalţi prezenţi, dacă nu vreţi să vă alegeţi cu 
interdicţie la mine în bar, vă rog să nu uitaţi de jucării! 

— N-o să accepte în veci, am zis eu. 

Sarah pe post de Maria? Copilul Fac-Cum-Vreau-Eu-Tu-Nu-Mă- 
Poţi-Opri? Fata cu machiaj negru? 

— Intreab-o, zise Barry Lynn. Meredith, fata asta este o rebelă 
şi cu toţii ştim de ce este aşa. La naiba, eu am fost rebelă toată 
viaţa şi vreau să-ţi spun că am avut o copilărie mult mai bună 
decât a ei. Dă-i şansa să fie altcineva. 

— Spune-i că noi toţi vrem ca ea să joace rolul ăsta, ca să se 
simtă mai bine-venită, să se simtă bine cu ea însăşi, să simtă că 
e susţinută, zise Shelby Narrin. 

Shelby are douăzeci şi cinci de ani şi era o tipă enervantă, 
care se plângea tot timpul, până în momentul în care s-a oferit 
voluntară în bucătăria noastră şi şi-a dat seama că a cam venit 
vremea să înceteze să se mai smiorcăie toată ziua în legătură 
cu viaţa ei. 

— N-o să rateze ocazia asta, o să vezi, Meredith, îmi zise 
Norm, pe un ton cald. Şi, în plus, va fi un eveniment 
binecuvântat. 


capitolul 8 

— Mătuşă Meredith, în faţa casei noastre e un cal şi o căruţă 
cu un fel de coviltir. 

— Un ce, Jacob? 

Îmi arătă cu degetul spre fereastra salonului. 

Am încercat să mă ridic de pe canapea, mi-am prins piciorul 
între perne, m-am întors şi-am căzut lată, cu faţa în jos. 

Jacob m-a ajutat să mă ridic. 

— Eşti cam neîndemânatică, mătuşă Meredith. 

— Ai dreptate, chiar sunt. 

Mi-am aranjat hainele şi, venindu-mi în fire, m-am uitat pe 
fereastră. 

Birjarul şi... oh, sfinte mare... birjarul şi Logan îmi făceau cu 
mâna. Am privit perplexă cum Logan sare din trăsură şi vine la 


uşa mea. 
— Acesta e bărbatul cu care vei lua cina? întrebă Jacob. 
— Aăă... da. 


Logan avea controlul asupra minţii mele, eram sigură de asta. 
Cu două zile în urmă, se oprise la pensiunea mea şi-mi zisese: 

— Meredith, vreau să te invit la o cină miercuri, înainte de 
repetiţie. O să trec să te iau pe la ora cinci. 

Dădusem din cap ca un robot. 

— E imens. Parcă ar fi un uriaş. 

L-am cuprins pe Jacob de umeri: 

— Hai să-l cunoşti şi tu. 

El clătină din cap. Era atât de timid! 

Sarah se repezi pe scări chiar în momentul în care sună 
soneria. 

— E tipul cu care ai întâlnire, nu-i aşa? 

Mi-am aruncat o privire spre îmbrăcămintea ei, ambiguă şi 
nepotrivită, şi la machiajul ei, la fel de ambiguu şi nepotrivit. 

— Nu te certa cu mine acum, mătuşă Meredith. E un bărbat la 
uşă. Prima ta întâlnire, după un secol şi ceva, nu-i aşa? Ai stat 
pe uscat. Un deşert pustiu, nu altceva. Fără niciun pic de apă. 

Mi-am dat ochii peste cap, în timp ce Sarah deschise uşa. 

— Bună. Nu am făcut cunoştinţă încă, cel puţin nu oficial. Eu 
sunt adolescenta rebelă. Am probleme stresante şi îi creez tot 
soiul de griji mătuşii Meredith. Ştiu toţi poliţiştii pe nume. Şi ei 
mă cunosc. Mătuşa mea crede că mă îmbrac ca o... 

l-am pus repede mâna la gură. 


— Bună, Logan. Intră. 

El închise uşa în urma lui şi holul de la intrare păru brusc că 
se micşorează proporţional cu înălţimea lui Logan; până şi 
bradul nostru decorat cu popcorn şi afine părea mai mic. 

— Mă bucur să te revăd, Sarah, zise el pe un ton blând. 

La început, Sarah păru surprinsă şi mi s-a părut că roşeşte, 
dar apoi se întoarse spre mine şi începu să se holbeze la mine. 
Nu ştiu de ce se uita aşa fix la mine - singura explicaţie pe care 
mi-am dat-o a fost că Sarah era o adolescentă furioasă, iar ăştia 
au tendinţa de a se uita fix fără niciun motiv anume. 

— Jacob, zise el, întinzând mâna spre băiat. Te-am ascultat de 
multe ori cântând la pian. Eşti un muzician talentat. 

Jacob îşi lăsă capul în jos, înroşindu-se. 

— Bărbia sus, i-am şoptit eu. 

Ascultător, Jacob îşi ridică bărbia. Mă chinuiam să-l fac să 
privească oamenii în ochi şi să stea drept. Era o bătălie care nu 
se mai termina. Metaforic vorbind, fusese efectiv lovit de prea 
multe ori în viaţă. 

— El fie cântă la pian, fie scrie cântece noi, zise Sarah. Este 
mai talentat decât oricine altcineva. Frate, pentru mine ar fi 
superplictisitor. Eu prefer să mă furişei afară noaptea. 

Mi-am dat ochii peste cap. Sarah îşi dădu şi ea ochii peste 
cap, îşi încrucişa braţele la piept şi-şi ridică un şold. Logan nu 
scoase niciun cuvânt până când Sarah nu se uită spre el. 

— Sarah, zise el. Nu te mai furişa noaptea afară. E periculos. 
Eşti o tânără singură şi, până la urmă, vei da peste cineva 
periculos şi atunci vei regreta amarnic că ai plecat din casa 
asta. De fapt, te vei ruga să ajungi înapoi, în camera ta... Logan 
mai punctă câteva aspecte, după care îi spuse: Nu o mai necăji 
pe mătuşa ta. Îi pasă de tine, te iubeşte şi nu merită aşa ceva. 
Nici tu nu meriţi aşa ceva. Se vede de la o poştă că eşti 
inteligentă şi stăpână pe tine însăţi. Nu-ţi distruge viaţa cu tot 
soiul de alegeri proaste. 

Pe moment, am crezut că Sarah se va întoarce şi va pleca 
supărată, dar cred că Logan, cu umerii lui laţi şi aerul său 
autoritar, a speriat-o prea tare ca să facă aşa ceva. Mda, mi-am 
ascuns un zâmbet. Logan o intimidase. Ha! Poate că eram în 
posesia unei arme secrete. 

După ce el termină ce avu de spus, Sarah şopti: 

— Bine... bine... am înţeles... n-o să mai fac... Bine... 


Apoi Logan se întoarse spre Jacob. 

— Când ai început să cânţi la pian? 

— Cu mult timp în urmă, răspunse el, cu voce moale. 
Doamnele de la biserică îmi dădeau voie să exersez acolo. Una 
dintre ele mi-a dat lecţii. Aşa, aveam un loc unde să merg atunci 
când... 

Işi muşcă buzele. 

— „când mama umbla noaptea prin oraş, completă Sarah, cu 
vocea plină iarăşi de sarcasm. Sau când umbla de colo-colo în 
timpul zilei. Uneori lipsea cu zilele de-acasă. Eu am avut grijă de 
el. 

Mie îmi venea să-mi acopăr faţa cu palmele şi apoi să sar cu 
picioarele pe pălăria mea de cowboy. Cum a putut să-i lase aşa, 
singuri? 

— Chiar a avut grijă de mine, zise Jacob, arătând înspre 
Sarah. Îmi amintesc că Sarah mi-a făcut clătite când am împlinit 
trei ani şi mi-a făcut un tort semipreparat, pe care l-am decorat 
apoi împreună. Mă ducea la şcoală şi îmi pregătea mereu 
pacheţelul cu mâncare - avea grijă să-mi pună tartine, şi unt de 
arahide, şi jeleu, şi venea la şedinţele cu părinţii. 

Nu-i aşa că vorbele pline de inocenţă ale unui copil îţi pot 
străpunge inima? 

— De Crăciun, Sarah îmi pregătea de fiecare dată cadouri, 
continuă Jacob. Pe cele mai multe le face singură. Poate face 
orice. Artă. Pictură. Chestii brodate. Cusute. 

Jacob continuă să înşire calităţile surorii lui, fiind ca 
întotdeauna în astfel de momente mai animat ca oricând. 
Urmărindu-l, mi-am dat seama încă o dată ce dragoste 
puternică îi leagă pe cei doi fraţi. 

— Sarah, dar eşti o soră minunată. Bună şi darnică. Logan se 
întoarse din nou spre Jacob. O să cânţi la concertul de Crăciun, 
nu-i aşa? 

Îl informasem deja pe Logan că Jacob refuzase să cânte la 
concert. 

— Nu, zise Jacob, privind în jos spre mâini, pe care şi le ţinea 
strâns. Dacă aş cânta la concert, m-ar vedea toţi copiii. 

— Şi ce-ar fi rău în asta? 

— Păi, ei deja cred că sunt un tocilar. Strigă după mine tot 
soiul de porecle, zic că sunt fraier, şi tocilar, şi tântălău. 

— Păi şi tu ce le răspunzi? întrebă Logan. 


Jacob ridică din umeri. 

— Nimic. La început, am încercat, dar au râs de mine. Apoi, 
lucrurile s-au înrăutățit. ă 

Se lăsă o linişte încărcată de tensiune. Il vedeam pe Logan 
cum cântărea situaţia. Poate va reuşi să ne ajute puţin aici. 
Singurul lucru la care mă putusem eu gândi fusese să-l învăţ pe 
Jacob să se bată, dar puştiul meu era un pacifist, nu un 
războinic, aşa că tactica asta nu funcţionase. 

— Jacob, vino să iei cina cu noi, zise Logan. Sarah, tu poţi să- 
mi povesteşti mai multe despre lucrurile pe care le faci, despre 
şcoală şi despre ce îţi place ţie, în afară de fugitul noaptea de 
acasă - chestie pe care oricum am stabilit că n-o vei mai face. 

Ea pufni spre el. 

— V-ar plăcea să luaţi cina cu noi? i-am întrebat eu. 

Am văzut o licărire de speranţă apărând în ochii lui Jacob. Se 
uită pe furiş în sus spre Logan, să vadă dacă acesta chiar voia 
să vină şi el cu noi sau doar se prefăcea. 

— Mi-ar plăcea să vii şi tu, Jacob, zise Logan. 

Jacob nu avu nevoie de mai multă încurajare. Fugi să-şi ia 
haina. 

— Sarah, continuă Logan, vreau să vii şi tu, dar mai întâi 
mergi de-ţi spală de pe faţă machiajul ăla şi pune un pulover pe 
tine. 

— Ahaa, da. Asta da, idee bună, am zis eu tărăgănat, 
amintindu-mi de hainele nepotrivite ale lui Sarah şi de machiajul 
ei, la fel de nepotrivit. 

Fata deschise gura gata să riposteze, apoi luă o mutră 
încruntată, la care Logan zise: g 

— Incruntăturile nu au niciun efect asupra mea. In plus, o să 
capeţi riduri din cauza lor. Plecăm în cinci minute. Vrei să vii sau 
nu? 

Voia. 

Şi, incredibil, uimitor, după o plimbare în stil vintage cu 
trăsura, am petrecut toţi patru de minune într-un restaurant 
decorat în roşu, verde şi auriu, gata de Crăciun. 

Pe la mijlocul cinei, Sarah chiar mi-a zâmbit - fără nicio urmă 
de fard pe faţă şi purtând un pulover roşu, drăguţ. 

Mi-am şters lacrimile cu un şerveţel. Eram emoţionată. Logan 
aflase despre problema asta din viaţa mea şi sărise în ajutorul 
meu. Ce bărbat! 


Logan mă bătu uşor cu palma pe genunchi, pe sub masă. 
Ce bărbat! 


Maşina mea de spălat vase explodă, împrăştiind o rafală de 
apă. Am chemat instalatorul. A scos maşina din funcţiune. 

— Văleu, am oftat eu. 

— Mda, Meredith. Asta-i cu siguranţă genul de proiect 
„Văleu”. Mă întorc mâine. Până atunci, maşina de spălat vase 
vine cu mine. 

M-am uitat la locul lăsat gol în perete, acolo unde mai înainte 
fusese maşina. Ce era aia? Era o tăietură în lemn? Am bătut cu 
pumnul uşor şi s-a mişcat. Mi-am plimbat degetul de-a lungul 
marginilor. Avea cam douăzeci şi cinci de centimetri pe douăzeci 
şi cinci. Am mişcat-o dintr-o parte, apoi din cealaltă. Părea să fie 
înţepenită mai mult din cauza reziduurilor adunate de-a lungul 
deceniilor şi a stricăciunilor făcute de apă, decât de vreun 
mecanism de siguranţă creat de cineva. Am tras de o margine şi 
s-a deschis, exact ca o uşă. 

O uşă secretă. 

Am scotocit prin bucătărie şi am găsit o lanternă, apoi m-am 
târât înapoi. În spaţiul deschis, am zărit-o. 

Lucioasă şi înaltă. 

Era o menora. Am ridicat-o în sus, minunându-mă. 

O menora ascunsă. 

Ah, ce n-aş da să-mi poată vorbi casa asta! 


— Sunt cât un camion, declară Mary. Mă simt de parcă aş 
avea un câine Saint Bernard legat de talia mea. Stai puţin. Eu, 
de fapt, nu mai am talie. Abia dacă-mi mai zăresc picioarele. 
Oare mai am picioare? N-aveam nici cea mai vagă idee că pielea 
se poate întinde în halul ăsta. Am sânii atât de mari, încât nici 
nu ştiu ce să fac cu ei. 

— Lasă-i acolo unde sunt, o sfătui Martha în timp ce zumzăia 
prin bucătărie de colo-colo, cum face ea de obicei. 

Bătea frişca, rula un cornuleţ cu scorţişoară şi amesteca nişte 
ouă - toate în acelaşi timp. 

— În câteva săptămâni o să ai nevoie de suzetele alea două. 

— Sunt o femeie gravidă dusă cu pluta, nu-i aşa? întrebă 
Mary. O să fiu o mamă nebună, o mamă groaznică, iar copilul 


meu o să scrie compuneri în clasa întâi despre cât de nebună 
sunt eu! 

Izbucni în plâns. 

Hormonii. Hormonii ăştia. 


— Pot să te conduc până acasă, Meredith? mă întrebă Logan. 

Eram amândoi lângă Centrul Comunitar, la sfârşitul unei 
repetiţii prelungite. În cap îmi sunau numai colinde de Crăciun. 

— Dacă zic nu, tu tot o să mă conduci, nu-i aşa? 

— Probabil. Îmi zâmbi. E întuneric, e târziu, şi nu vreau să 
mergi pe jos până acasă, de una singură. 

Ne-am luat la revedere de la câţiva oameni care tocmai 
treceau pe lângă noi. Toţi îi mulţumeau lui Logan, impresionați 
de instalaţia pe care o realizase pe scenă. Am pornit amândoi 
spre casa mea; în întunericul nopţii, în depărtare, catedrala se 
vedea frumos luminată. 

— Meredith, în ultima vreme m-am tot gândit. 

— Logan, mi se pare că tu faci chestia asta cam mult. 

Mi-am tras în jos pălăria de cowboy, neagră cu margini 
argintii. 

— Mă gândesc că noi doi ar trebui să devenim oficial un 
cuplu. Suntem amândoi pescari, călărim, ne place grozav tot ce 
gătim şi suntem înnebuniţi după cizmele noastre de cowboy. 
Suntem o pereche reuşită. 

Am simţit cum mă apucă plânsul. Îmi venea să urlu de furie. 

— Uite ce e, Logan, am început eu, în timp ce treceam pe 
lângă bradul de Crăciun luminat, din mijlocul pieţei învăluite în 
linişte şi pace, sub fulgii de zăpadă care cădeau uşor. Nu vreau 
să... 

M-am uitat în ochii lui verzi, care se opriseră asupra mea, 
serioşi, în timp ce mă asculta cu atenţie. 

— Nu vreau să fiu cu tine. 

— Nu vrei? 

Se opri şi-şi puse mâinile în şolduri. 

„Oh, ba da! Cu disperare!” 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Nu am loc în viaţa mea pentru tine sau pentru oricine 
altcineva. 

„Dar aş putea să-ţi fac loc!” 


— Afacerea mea nu merge prea grozav. Am doi copii care 
trăiesc cu mine şi care au probleme şi sunt dificili, nici măcar nu 
ştiu cum să fiu mamă, am un concert de plănuit şi nu vreau să 
intru într-o relaţie. 

El studie o clipă cerul, de parcă ar fi căutat acolo răspunsuri. 

— Ce-ai zice de un prieten? 

Suna delicios! 

— Nu, niciun prieten... 

— Atunci, un pretendent? 

Suna romantic! 

— Nu, nici pretendent... 

— Atunci, o să fiu escorta ta... 

O escortă! Suna excentric. Am vizualizat imediat un pat în 
formă de inimă, plin cu ciocolată în formă de inimioare. 

— N-am nevoie de o escortă. Pot să am grijă de mine de una 
singură. 

Am început să mergem unul lângă altul. 

— Meredith, zise el pe o voce joasă. Dă-mi o şansă. Dă-ne o 
şansă nouă, să fim împreună. 

Bine! Sigur! S-a făcut! 

— Nu. Eu nu-mi pierd vremea cu şanse; eu mă raportez numai 
la realitate. Dar, mulţumesc oricum. 

Aşa-mi venea să plâng în hohote şi să suspin! 

— Meredith, uneori trebuie să sari. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că uneori trebuie să sari pur şi simplu în gol. 
Să îndrăzneşti să crezi. 

— Să cred? 

— Să crezi în tine. Să crezi în mine. 

— Nu te cunosc de ajuns ca să am încredere în tine. 

— Eu am încredere în tine. 

— Da? l-am întrebat eu. 

— Da, chiar am. 

— Dar abia dacă am ieşit împreună de câteva ori. 

— Meredith, am fost împreună destul timp. Nu suntem 
adolescenţi. Amândoi am văzut din ce e făcută lumea, am trecut 
prin bune şi rele. Avem experienţa vieţii, ne cunoaştem pe noi 
înşine şi ştim foarte bine ce ne dorim. 

„Eu te vreau pe tine, Logan.” Pentru a-mi ascunde lacrimile, 
am admirat luminile de Crăciun cu care oamenii îşi 


împodobiseră casele. Lumini înconjurau trunchiurile copacilor, 
lumini acopereau tufişurile, lumini conturau în întuneric siluetele 
caselor. In grădini, luminau Moşi Crăciun, şi săniuţe, şi cadouri, 
ba chiar şi un ren Rudolph rămas doar cu trei picioare. 

— Ştiu că ţi-ai sacrificat viaţa din New York pentru doi copii. A 
fost un gest onorabil şi altruist. Ştiu că eşti inteligentă şi 
capabilă, pentru că ai propria afacere pe care o conduci. Ştiu că 
eşti gata să îţi oferi serviciile tot timpul pentru a ajuta un oraş 
întreg. Ştiu că eşti amuzantă, că-ţi place să râzi, aşa cum ştiu şi 
că ai avut parte de tristeţe în viaţa asta, tristeţe cu care încă ai 
de-a face. Ştiu că eşti o persoană profundă, sinceră şi onestă. 
Cred că aş putea petrece o viaţă întreagă încercând să-mi dau 
seama cine eşti, şi tot ar rămâne un mister nedezvăluit în tine, 
dar asta nu mă deranjează. 

Am clătinat din cap. Omul ăsta cu trăsături dure, care se 
apleca asupra mea ca să-mi vorbească, nu înceta nicicând să 
mă uimească. Nu mai cunoscusem în viaţa mea alt bărbat care 
să vrea în cel mai sincer mod să ştie mai mult decât cele strict 
necesare despre o femeie, începând cu numărul pe care-l poartă 
la sutien. Cam până acolo ajungeau toţi ceilalţi. 

Mi-am dus palmele la ochi ca să nu izbucnesc în lacrimi. 

— Tu întotdeauna analizezi oamenii atât de detaliat, Logan? 

— Numai pe doamnele care poartă pălării de cowboy 
elegante, chestie care, acum, că veni vorba, îmi place la 
nebunie la tine. Îmi plac culorile, îmi place stilul. În fiecare zi, ne 
surprinzi cu o pălărie nouă, Meredith. Am un târg pentru tine. 
Poţi să-i zici târg de Crăciun. 

— Nu vreau să fac niciun târg de Crăciun cu tine. 

— Meredith, ţi-am spus că o să te sărut atunci când îmi vei 
cere asta. Vreau să-mi ceri să te sărut. 

„Te rog, sărută-mă, te rog!” 

— N-am să-ţi cer să mă săruţi. 

Făcu un pas spre mine. 

— Te rog. 

„Asta a sunat delicios! Minunat! Putem să ne întindem pe 
jos?” 

— Nu am să fac asta. 

— Am vrut să te sărut încă din seara în care te-am văzut 
pocnindu-l pe ticălosul ăla, în barul lui Barry Lynn. E ceva ce mă 


atrage la o femeie care şi-a perfecţionat croşeul de dreapta, dat 
va trebui să-mi ceri să te sărut, aşa cum am promis. 

„Tu m-ai cucerit din clipa în care te-am văzut. Mi te-ai lipit de 
inimă şi m-ai lăsat cu răsuflarea tăiată. Între noi e o atracţie 
sexuală nemaipomenită, şi o prietenie grozavă, şi discuţiile se 
încheagă de minune, ca să nu mai vorbim de pescuit. Abia dacă 
mai pot gândi când sunt cu tine.” 

— Logan, tu m-ai ascultat vreun pic până acum? Nu vreau să 
intru într-o relaţie. Nu vreau să te sărut sau să te îmbrăţişez, sau 
să te sărut pe gât, sau să te îmbrăţişez în vreun fel, sau să mă 
lipesc de pieptul tău, de picioarele tale... 

Oh, la partea asta am strâns buzele şi am tăcut. 

El chicoti. 

— Un sărut, Meredith. Cere-mi. Te provoc. 

„Acceptă provocarea!” Oare aş putea? Aş putea să-l sărut şi 
să-mi amintesc apoi momentul ăsta pentru tot restul vieţii. Aş 
putea să mă bucur de clipa asta, măcar o dată. Am inspirat 
adânc. El făcu încă un pas spre mine. Mirosea a brad de Crăciun, 
a zi caldă, de pescuit, a apus auriu şi roz şi a munţi. 

— Cere-mi, Meredith. 

Îmi luă de pe cap pălăria neagră de cowboy. 

— Vreau să te sărut, draga mea. 

Îşi luă de pe cap pălăria de cowboy. 

Eram „draga lui”? 

Mă cuprinse cu o mână de mijloc şi-şi puse o palmă caldă pe 
obrazul meu. M-am sprijinit de corpul lui puternic, la câţiva 
centimetri de gura lui, de ochii lui verzi şi calzi şi ademenitori, 
ce-mi promiteau un sărut care avea să mă dea pe spate. 

— Bine, cowboy-ule, i-am zis cu vocea tremurândă. Accept 
târgul tău de Crăciun. Sărută-mă. 

Mă trase imediat spre el, îşi lipi buzele de ale mele, moi şi 
calde şi pline de dorinţă, şi mă sărută cu atâta patimă, pasional 
şi minunat, încât nici n-am mai putut gândi. 

Nu mă mai săturam de buzele lui delicioase, iar el nu se mai 
sătura de ale mele. Am simţit cum iau foc de dorinţă şi, în 
acelaşi timp, m-am simţit... în siguranţă... de parcă avea să 
rămână lângă mine pentru totdeauna. 

Pentru o clipă, Logan se trase puţin înapoi şi, cu toată jena, 
trebuie să recunosc că am scâncit - atât de tare îmi doream ca 
sărutul acela să nu se mai termine niciodată. M-am aplecat spre 


el din nou, iar el a preluat imediat controlul, aşa cum 
procedează un bărbat adevărat. Mi-am încolăcit braţele pe după 
gâtul lui ca să-l aduc mai aproape de mine, iar rezultatul acestei 
mişcări a fost exact ca în filmele alea siropoase - am simţit că 
mi se înmoaie genunchii şi că nu mă mai ţin pe picioare. Oh, 
Doamne! Eram lipiţi unul de celălalt, de la piept până jos, la 
genunchi şi am avut senzaţia că fac dragoste cu el doar 
sărutându-l aşa cum îl sărutam. 

El a fost cel care s-a retras primul. Eu mă pierdusem în acea 
dorinţă dulce, clocotitoare, din care voiam mai mult, şi mai mult, 
şi mai mult. M-am sprijinit de pieptul lui care se ridica şi cobora, 
în timp ce propria-mi respiraţie era jenant de gâfâită, de parcă 
trăgeam să mor. Logan îmi zise cu răsuflarea tăiată: 

— Mulţumesc că mi-ai cerut să te sărat, Meredith. A fost o 
plăcere pentru mine. Crede-mă. 

— Crede-mă, am bâlbâit eu. Mă tem că nu mă pot ţine pe 
picioare încă, aşa că nu-mi da drumul. 

Mă îmbrăţişă mai strâns şi-mi murmură încet la ureche: 

— lubito, n-am plănuit nicio clipă să-ţi dau drumul. 

Am respirat adânc. „N-ai plănuit încă să-mi dai drumul. Nu 
încă. Dar aşteaptă să afli. Așteaptă să afli. Atunci am să te văd 
ce repede o să-mi dai dramul.” 

M-am ghemuit şi mai tare sub plapuma mea galbenă şi-am 
plâns de mi s-au umflat ochii. De ce bărbaţii ne fac pe noi, 
femeile, să plângem atât de mult? 


A doua zi de dimineaţă, în timp ce tăiam felii de kiwi, căpşuni, 
mure şi ananas, ca să fac o ghirlandă de Crăciun pentru o 
clientă care sărbătorea chiar în ziua aceea împlinirea a cinci ani 
de când se vindecase de cancer, m-am gândit la oameni. 

Cum se face că poţi fi prieten cu cineva, poţi să fii într-o 
relaţie cu un altul, poţi lua masa cu un membru al familiei tale, 
pe care-l ştii de ani de zile, şi uneori, se întâmplă să întâlneşti pe 
cineva şi să simţi imediat că este jumătatea ta? Intâlneşti omul 
pe care ţi-a fost scris dintotdeauna să-l întâlneşti şi brusc toate 
celelalte relaţii ale tale par goale şi lipsite de sens. Iţi întâlneşti 
inima şi viitorul. Sau poate cel mai bun prieten. Cum se face că 
lucrurile se aşază aşa? 

Oare câte femei dintre cele care au locuit în casa asta, 
purtând corsete, straturi întregi de jupoane lungi, sutiene 


strâmte, rochiţe scurte în stilul anilor 70, pălării elegante, fuste 
înzorzonate, cămăşi hippy, pulovere sobre sau neglijeuri mulate, 
au avut aceleaşi gânduri ca şi mine? O fi fost vreuna dintre ele 
care să gândească aşa? Niciuna? 

Am auzit clar sunetul produs de două pahare care se 
ciocnesc. 

— V-am auzit! am strigat eu. 

Mai mult ca sigur, am să mă întorc să bântui casa asta pe 
post de bucătăreasă. 


capitolul 9 

M-am întâlnit cu Cele Trei Înţelepte la barul lui Barry Lynn, dar 
n-am stat decât o jumătate de oră, pentru că trebuia să mergem 
toate la repetiţii. 

— Scoateţi la vedere jurnalul gratitudinii, doamnelor, ne spuse 
Vicki. Eu am scris că sunt recunoscătoare că mi-am găsit 
tăuraşii, pe Micul Todd şi pe Fratele Micului Todd, când au 
scăpat şi au pornit spre oraş. Ultima dată când au ajuns în 
apropierea oraşului, Fratele Micului Todd s-a luat după 
îngâmfata de Ava. Era cât pe ce să-i facă o viţică. Hannah, tu 
ce-ai scris în jurnalul tău? 

— Eu sunt recunoscătoare pentru ecuaţiile diferenţiale, pentru 
calculele variaţionale şi pentru algebra liniară. 

— Tre’ să beau ceva, oftă Vicki. Tu ce-ai scris, Meredith? 

— Eu am scris că-s recunoscătoare pentru Jacob şi Sarah şi 
pentru cada mea antică, din baie. De fiecare dată când plâng în 
ea, ştiu că şi alte femei au plâns acolo, de-a lungul anilor, şi asta 
mă face să mă simt mai puţin singură. 

— Plânsul de unul singur nu-i bun la nimic, zise Hannah. E mai 
bine să plângi alături de alţii. Când sunt supărată, eu mă 
concentrez pe algebra de bază. Este liniştitoare. 

— Uneori nu te înţeleg, Hannah, zise Katie, perplexă. 

— Katie, tu ce-ai scris? am întrebat nevrând să tărăgănez 
lucrurile. 

Katie îşi scoase jurnalul dintr-o mişcare şi-şi dădu la o parte 
de pe faţă pletele castanii. 

— Aseară a venit ambulanţa la noi din cauză că Mel a rămas 
cu mijlocul înţepenit când am încercat să facem poziţia 
Korindike, iar eu sunt recunoscătoare că medicii de pe 
ambulanţă nu au râs atunci când le-am zis că i-am rupt spinarea 
lui Mel făcând dragoste cu el. 

Măi să fie. Ce figură! 

— Unul dintre ei a zis: „Care este poziţia Korindike?”, aşa că 
le-am arătat poza şi ei s-au holbat îndelung la ea, după care s- 
au uitat la mine cu nişte expresii şocate şi unul dintre ei m-a 
întrebat: „Da' ce, doamnă, chiar puteţi să staţi în poziţia asta?”, 
iar celălalt a zis: „Da' voi n-aveţi deja patru copii?”, la care Mel, 
întins încă pe masă, cocârjat de durere, a replicat: „Şi ce? N-am 
voie să mă dezlănţui cu nevastă-mea?” In fine, sunt 
recunoscătoare că Mel nu a rămas cu sechele. Cu toate astea, 


doctorul a zis că trebuie să stea întins în pat şi să aibă grijă. Să 
sperăm că iau şi eu o pauză cu ocazia asta. 

Îşi închise jurnalul. 

— Uneori, devine obositor să stau agăţată ca o maimuţă de 
sfoara aia de la noi din dormitor, îmbrăcată în costum de Jane. 

Se lăsă un moment de tăcere. 

— Nici nu ştiu ce să-ţi zic, Katie, am spus eu. 

— Eu ştiu ce să zic, pufăi Katie. M-am săturat să cad de 
oboseală în fiecare duminică dimineaţă, la slujba de la biserică, 
după ce petrec toată noaptea de sâmbătă făcând uuh-ha-ha cu 
el, aşa că acum o să pot şi eu să ascult mesajul preotului fără să 
adorm, slavă Domnului! 

Da, chiar, slavă Domnului! 


— Meredith, de ce refuzi în continuare să fim împreună? 

Mi-am ridicat mâinile înmănuşate, apoi mi-am tras în jos borul 
pălăriei de cowboy; o purtam pe cea albă cu medalion argintiu. 

— Logan, tu ai vreodată subiecte uşoare de discutat? Ştii, 
conversații lejere? O glumă? Ai idee cum să pălăvrăgeşti, pentru 
că din când în când mi-ar plăcea să discut astfel cu tine. Să 
vorbim nimicuri. Să aberăm. Tu mereu trebuie să diseci lucrurile 
şi să ocheşti drept la ţintă. O discuţie cu tine e ca o săgeată. 

Se oprise lângă peluza din faţa catedralei. În spatele lui erau 
renul luminos şi crucea care se înălța deasupra noastră. 

— Mie îmi plac săgețile. Şi arcurile. Data viitoare când mai vii 
pe la mine pe la fermă - mâine, să zicem -, vom exersa trageri 
cu arcul şi săgeata. O să-ţi placă la nebunie. Eşti o persoană 
complexă. Imi place complexitatea, dar nu m-ar deranja dacă ai 
avea puţin mai multă încredere în mine. Eşti şi foarte dificilă, 
Meredith. Foarte dificilă. 

— Ba nu sunt! 

— Ba da, eşti. Dansează cu mine. 

— Ce? N-am să dansez cu tine. 

— Ba sigur c-ai s-o faci. Chiar aici, în faţa catedralei. Putem 
exersa de pe acum, pentru mai târziu. 

— Mai târziu? Ce vrei să spui? 

— Mai târziu. 

Mă trase cu o mână spre el şi cu cealaltă îmi luă mâna, 
ridicându-mi-o în poziţie de dans. Începu să cânte melodii de 
Crăciun: „Sună clopoţeii”, „Am văzut-o pe mama sărutându-l pe 


Moş”, „Bunica a fost călcată de-un ren”... Eu leşinam de râs şi 
cântam împreună cu el. Luna era luminoasă, stelele străluceau, 
Steaua Nordului licărea, iar eu mă distram cum n-o mai făcusem 
în viaţa mea. 

La naiba cu omul ăsta, la naiba cu Logan, pe care nu-l 
cunoşteam de prea mult timp şi de care ştiam că trebuia să mă 
feresc. Simţeam cum mă îndrăgostesc de el, căzând ameţitor, 
rostogolindu-mă fără oprire în direcţia asta, ca un elf care sare 
de pe o trambulină direct într-un morman de ciocolată cu 
caramel. 

Da, mă îndrăgosteam de Logan. 

M-a sărutat până când mintea mi s-a golit complet de 
gânduri. 


Toate poveştile frumoase de Crăciun au un sfârşit. A mea s-a 
sfârşit joi, în jurul orei unu, în timp ce zăpada se cernea uşor, în 
linişte, pură, iar copiii erau la şcoală. Oaspeţii mei plecaseră, iar 
bucătăria era curată. 

Eu beam un ceai de mentă şi mâneam o acadea. Aveam vreo 
douăzeci de minute pauză, înainte de a pleca să lucrez la 
detaliile concertului. Deocamdată, mă delectam visând că sunt 
călare pe un cal, alături de Logan, pe care-l înlănţuisem cu 
braţele, în timp ce porumbei din ciocolată albă ne urmau 
îndeaproape, ţinând în cioc rămurele de cimbru. 

Atunci a sunat telefonul. N-ar fi trebuit să răspund: ar fi 
trebuit macat să văd cine mă suna. Dar nu m-am uitat la ecranul 
telefonului. 

— Alo? 

— Bună, surioară, zise Leia, pe un ton destul de vesel. 

Am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene. M-am încordat 
toată, în timp ce frica mă strangula, lăsându-mă fără aer. Unde 
era, nu cumva venea să-mi ia copiii? 

— De ce ai sunat, Leia? 

— Ce-ai zice de un „Bună, ce mai faci?” 

— De ce m-ai sunat? 

„Te rog, te rog, nu spune că vii după copii. Nu distruge ceea 
ce abia am început să vindec.” Nu mai sunase de luni în şir, şi 
aşa era cel mai bine. 

— Am sunat să-ţi urez Crăciun fericit! 

— Crăciun fericit! Adio! 


— Aşteaptă! 

— Ce mai vrei, Leia? 

— Ce mai faci? 

— Sunt bine. 

— Bravo. Acum întreabă-mă ce mai fac eu. 

— Nu-mi pasă ce faci tu. 

— Sunt cu Anthony în Texas. 

Un fior de uşurare, dulce şi rapid, îmi străbătu venele. 

— Ne distrăm de minune. 

Mă onoră cu tot soiul de detalii despre cât de minunat se 
distrau ei acolo. Am decis să nu-i închid telefonul pentru că 
voiam să mă asigur că nu avea de gând să vină înapoi, în 
Telena. 

— Eu şi Anthony suntem încă îndrăgostiţi nebuneşte unul de 
celălalt, suntem încă împreună. E minunat. E perfect. Apoi oftă. 
Îmi pare rău că tu nu vei cunoaşte niciodată sentimentul ăsta, 
Meredith. Dragostea dintre un bărbat şi o femeie. 

Poate doar dacă ar fi zis ceva îngrozitor despre copii m-ar fi 
durut mai tare decât cuvintele pe care tocmai mi le spusese ca 
acum. 

— Meredith, mă simt atât de vinovată pentru asta, zise ea, 
vocea ei căpătând aplomb. 

Ştiam că s-a simţit vinovată ceva mai puţin de un minut; cam 
până acolo mergea capacitatea ei de a regreta ceva. 

— Cu toate astea, a fost un accident. Nu am vrut să se 
întâmple aşa ceva, dar ştiu că ţi-am distrus şansa de a avea un 
bărbat în viaţa ta. Ar fi imposibil pentru un bărbat să treacă 
peste aşa ceva: toţi aleargă după frumuseţe, nu-i aşa? 

Am strâns din dinţi şi am închis ochii, de parcă m-aş fi pregătit 
să primesc o lovitură în faţă. În mintea mea se derulară unele 
peste altele toate comentariile pe care bărbaţii le făcuseră de-a 
lungul anilor: „Diformă... scârbos... nu pot să am de-a face cu 
aşa ceva... infirmă... în niciun caz nu vreau aşa ceva... nu mă 
interesează... am nevoie de o tipă care e sexy din cap până-n 
picioare, nu doar chipul şi părul... asta ar fi ciudat şi straniu în 
pat. Pfui!” 

Era ca şi când le-aş fi auzit cu o zi în urmă. Mă urmăreau de 
mai bine de zece ani, ca o mantie neagră a răului. Mă durea 
stomacul, de parcă aş fi avut o lamă înăuntrul meu, ce rădea 
tot, dintr-o parte într-alta. 


— În schimb, eşti o mamă bună, adăugă Leia, veselă din nou. 
Ştiu că Jacob şi Sarah sunt mult mai bine alături de tine decât de 
mine. Tu poţi să le găteşti. Ţie îţi place să faci chestii în casă, 
eşti genul ăla de femeie. Întotdeauna ai fost atât de mândră de 
slujba ta de bucătăreasă din New York! Eşti mult mai domestică 
decât mine. Eşti o mămicuţă. Eu nu suport suburbiile. Sunt mult 
prea plictisitoare pentru gustul meu. Am să le trimit nişte 
cadouri de Crăciun, n-am avut încă timp de asta. Vrei să le 
transmiţi tu „Crăciun fericit!” din partea mea? O să încerc să sun 
din nou. Mai eşti acolo? 

— Da, sunt aici. 

Aşa-mi venea să-i zic vreo câteva, să mă pot elibera de furia 
asta care mă sfâşia pe dinăuntru, să o canalizez spre ceva, dar 
n-am făcut-o. Nu pentru ea, ci pentru copii. O ştiam bine pe Leia 
şi, dacă o supăram îndeajuns de tare încât să i se pună pata pe 
mine, probabil că ar fi venit până aici ca să ia copiii. 

— Bine. Păi, atunci, cred că asta e. Anthony te salută şi el. lar 
eu îţi spun pe curând. Pa, pa, Meredith. Tra-la-la-laaa! 

Am închis şi am rămas cu privirea ţintă pe crucea din curtea 
catedralei. 

Nu-i puteam permite surorii mele să-mi ia copiii. Mă gândisem 
să cer custodia asupra lor, pe cale legală, dar nu cred că puştii 
erau pregătiţi pentru acest pas, iar Leia probabil că nu s-ar fi 
lăsat cu una, cu două. Dar acum, trebuia s-o fac. Nu exista altă 
cale. Nu puteam risca s-o las să-i rănească iarăşi atunci când i 
se va pune pata să se joace de-a mama, nu puteam s-o las să-i 
târască iarăşi în viaţa ei sordidă. 

Acadeaua mi-a căzut din mână, aterizând pe jos. Prin faţa 
ochilor, îmi trecu iar accidentul. Carosabilul umed, ochii lui, 
întunericul care se închidea peste mine, operaţia, procesul de 
reabilitare, lunile de dureri atroce, unele reale, altele imaginare, 
depresia îngrozitoare, aşa cum nu mai avusesem în viaţa mea, 
furia, şocul şi neliniştea pe care le simţisem văzându-mă pe 
mine, corpul meu într-o cu totul altă lumină, pentru ca mai apoi, 
într-un final, într-un final, să găsesc lumina şi să îmi văd de viaţa 
mea după luni şi luni de suferinţă, pentru că alesesem să 
trăiesc, pentru că nu puteam alege să mor. 

Părinţii mei mă compătimiseră, îmi plătiseră cei mai buni 
doctori, cea mai bună îngrijire, stând tot timpul alături de 
mine... iar Leia se fofilase încă o dată şi scăpase basma curată. 


Îmi schimbase întreaga viaţă din cauza lipsei ei de 
responsabilitate. Ştiam că era o soră de nimic, o mamă de 
nimic; furia asta era în mine dintotdeauna. Dar cele câteva 
cuvinte din partea ei, cu toate eforturile mele de a le ignora, mă 
loviseră în punctul cel mai sensibil. 

Mă loviseră puternic, şi toată nesiguranța şi fricile mele, 
împotriva cărora luptasem atât de mult, ieşiseră din nou la 
suprafaţă, ridicând în mine un adevărat tsunami emoţional. 

Am strivit acadeaua cu tocul cizmei de cowboy. 


În următoarele câteva zile, Logan n-a avut nici cea mai vagă 
idee ce se întâmplase. 

Am trecut de la dansul în faţa catedralei, de la orele petrecute 
împreună vorbind şi râzând, în timpul repetiţiilor, de la cea mai 
mare Omletă-a-Pescarului-Şmecher care s-a pomenit vreodată 
în Telena şi de la cel mai mare morman de Frigănele-cu-Sirop- 
Ţipător-de-Zmeură pe care i l-am făcut pentru că voiam să-l aud 
râzând, la răceala mea de gheaţă. 

— Ce naiba se întâmplă? m-a întrebat el verde-n faţă. 

Am negat că ar fi ceva în neregulă. M-a acuzat atunci că îl evit 
şi îl ignor. 

— Să nu mă minţi, Meredith. Niciodată! 

Nu i-am mai răspuns la telefoane. Când a venit să ia micul 
dejun, i-am servit mâncarea normal, fără să mai creez peisaje 
de munte din ouă prăjite şi pătrunjel, cu peştişori făcuţi din 
bucățele de portocală. 

După repetiţii, nu l-am mai lăsat să mă conducă acasă, nici pe 
jos, nici cu maşina. 

— De ce nu te pot conduce acasă? La naiba, Meredith, 
vorbeşte cu mine! 

Ştiam că mă port îngrozitor cu el. Încercam, încercam din 
răsputeri să-mi adun curajul de a mă despărţi de el, dar nu 
reuşeam, mă omora ideea asta, şi cu toate astea ştiam că 
trebuie s-o fac, aşa că m-am îndepărtat, sperând că relaţia se va 
termina singură, se va sfârşi totul, iar el va pleca... Însă nu 
aveam un plan clar, pentru că un plan clar nu poate fi conceput 
atunci când simţi că mori din cauză că inima nu-ţi mai 
funcţionează aşa cum ar trebui. 

Eram din ce în ce mai nefericită şi vedeam şi nefericirea lui 
Logan, furia lui şi durerea cruntă care se adunaseră în ochii lui 


verzi. Aş fi vrut să-l îmbrăţişez, să-l ţin strâns, să plâng în 
braţele lui. 

— Meredith, zise el, dând buzna peste mine în bucătărie şi 
aducând cu el mireasma aerului de munte, a mierii şi a unui coş 
de picnic pe o barcă plutitoare. 

Mary şi Martha ieşiră în viteză din bucătărie. 

— Trebuie să vorbim despre asta. 

— Nu, nu trebuie. Nu acum. Te rog. Nu acum. 

Ochii mi s-au umplut de lacrimi; mâinile îmi tremurau; am 
scăpat pe jos un castron de plastic pe care-l ţineam în mână. 

El voia să ne certăm. Era atât de încăpățânat! 

— Te rog, Logan! 

Vocea mea semăna cu un chiţăit. 

EI îşi trecu o mână prin păr. 

— O să vorbeşti cu mine în seara asta, m-ai auzit, Meredith? 
După repetiţie, o să discutăm. Ştiu că eşti dificilă, dar de data 
asta nu mai e nici drăguţ, nici amuzant şi eu m-am săturat. Nu- 
mi place să mă joc. E treaba ta dacă tu ai chef de jocuri. Eu, 
unul, sunt prea bătrân pentru aşa ceva şi cred că şi tu la fel. 

Nu, nu era nici amuzant, nici drăguţ; şi nu încăpea nicio 
îndoială că nu era un joc. 

Era pur şi simplu îngrozitor. 


— Urcă-te imediat în maşină, îmi zise Logan, în timp ce 
fierbea de nervi lângă mine, după terminarea repetiţiilor. 

Se dădu jos din camionetă, mărşălui prin zăpadă şi mă apucă 
de încheietura braţului. 

— Imediat, Meredith. Am stabilit că o să discutăm după 
repetiţie. Repetiţia s-a terminat, aşa că hai să mergem. 

Repetiţiile pentru Crăciun merseseră strună, în ciuda faptului 
că eu mă aşteptasem ca stresul să-mi anihileze capacitatea de a 
sta în picioare. Ba mai mult, în timpul cinei de după repetiţie, 
Logan a stat chiar lângă mine, agitat şi nerăbdător, cu coapsa 
lipită de a mea. Nici nu m-am putut concentra asupra mâncării 
din cauza privirii lui fixe. O parte din mine ar fi vrut să îi sar în 
poală şi să-l sărut; cealaltă parte ar fi vrut să-l iau în braţe şi să 
nu-i mai dau drumul niciodată. 

— Logan, am început eu cu voce gravă. Ce-ai zice să 
discutăm mai târziu? 

— Nu, acum. 


Am fost suită cu forţa în camionetă şi în trei secunde am 
plecat. Opri maşina pe o stradă liniştită de lângă centrul 
oraşului, pustie la ora aceea. Nu se zăreau decât luminile albe 
ce îmbrăcau trunchiurile copacilor şi bradul imens de Crăciun 
din mijlocul piaţetei. Nu scoase niciun cuvânt. Cu maxilarele 
strânse, cu degetele încordate pe volan, opri în cele din urmă 
motorul maşinii şi se întoarse spre mine. 

— Ce dracu’ se întâmplă? 

Oare cum să-i pun capăt? 

— Trebuie să vorbeşti. Nu e corect faţă de mine. 

Oare ce-aş putea să-i spun? 

— E ceva ce am zis eu? Ceva ce nu am zis? E vorba de 
altcineva? 

Oh, cât de tare îl înfuria gândul că ar putea exista altcineva, 
se vedea asta de la o poştă. Am clătinat din cap. 

— Atunci, ce este? Ce se întâmplă, Meredith? 

Mi-am ridicat privirea spre ochii lui verzi, ochii aceia derutaţi, 
supăraţi, răniţi, şi am izbucnit în plâns. 

— Imi pare rău, Logan, oh, îmi pare atât de rău... 

M-am mişcat şi s-a mişcat şi el şi dintr-odată eram unul în 
braţele celuilalt, într-o îmbrăţişare caldă, şi pasională, şi 
copleşitoare, şi nu mai puteam să mă gândesc la nimic altceva 
decât la Logan, la buzele lui, la trăsăturile lui dure şi dulci în 
acelaşi timp, la pieptul pe care mă sprijinisem când m-a ridicat 
în braţe şi m-a aşezat în poala lui, cu picioarele desfăcute de o 
parte şi alta a trupului său, la respiraţia noastră amestecată, un 
geamăt, un suspin, fericire... 

Abia în momentul în care pălăria mea de cowboy a căzut pe 
podeaua camionetei, urmată de haina şi puloverul meu, când 
bluza mea albastră avea deja toţi nasturii descheiaţi, iar sutienul 
îmi era desfăcut la spate, când jacheta lui aterizase peste a 
mea, iar cămaşa aproape că nu mai stătea pe el, căldura 
corpului meu amestecată cu a lui creând şi mai multă căldură, 
abia când mâinile lui îmi mângâiară umerii şi sânii şi coborâră în 
jos pe talie, spre şoldul meu, pe coapsă şi mai jos, abia atunci 
m-am smuls de lângă el şi m-am târât înapoi în scaunul meu. 

— Nu pot să fac asta, am gâfâit eu, în timp ce mă aplecam să- 
mi iau puloverul, pe care l-am îmbrăcat apoi în grabă. 


Am auzit vocea surorii mele: „...ţi-am distrus şansa de a avea 
un bărbat în viaţa ta. Ar fi imposibil pentru un bărbat să treacă 
peste aşa ceva: toţi aleargă după frumuseţe, nu-i aşa?” 

Nu puteam să-l las să mă vadă. 

— Ce este? strigă Logan, gâfâind şi el, lovindu-şi disperat de 
cap mâinile calde şi dibace care mă aduseseră pe culmile unui 
extaz de neimaginat. Ce faci? 

— Am zis că nu pot să fac asta. 

Am încercat din răsputeri să nu plâng; n-am reuşit. Am plâns 
oricum. 

— De ce nu? 

Îi simţeam furia vibrând în tonul vocii de bărbat căruia nu-i 
vine să creadă ce i se întâmplă. 

— Nu pot... Nu pot sta aşa în poala ta. Nu pot să te sărut. 

— La naiba, Meredith! 

Ochii lui verzi mă săgetară, deşi cu doar câteva secunde în 
urmă mă priveau plini de dorinţă şi excitare, înfiorător de 
primitivi în momentul în care preluase controlul asupra 
mângâierilor tandre, pasionale, fierbinți. 

— Despre ce vorbeşti? De ce nu poţi să mă săruţi? 

Mi-am muşcat buzele şi mi-am lăsat părul negru să-mi 
acopere faţa. Şuviţa mea de păr alb se întrezărea în întunericul 
din maşină. 

— Pentru că nu pot. 

M-am aplecat după haină şi am îmbrăcat-o repede înainte să 
dau curs impulsului de a-mi arunca restul hainelor pe fereastră 
şi de a mă repezi asupra lui din nou. Inima mea îmi spunea să 
rămân. Să rămân în braţele lui, în îmbrăţişarea aceea pasională, 
în confortul pe care mi-l crea prietenia cu el, încrederea pe care 
mi-o inspira. 

— Răspunde-mi, Meredith! 

Îşi lăsă pumnul în jos pe bordul maşinii, nu la modul agresiv 
sau înspăimântător, ci la modul „Gata, până aici”. Se aplecă 
spre mine şi-şi sprijini o mână de geamul din spatele meu. 

— Pentru Dumnezeu, Meredith, nu-ţi cer să faci dragoste cu 
mine, cu siguranţă n-aş face asta la mine în camionetă, te 
respect prea mult ca să fac aşa ceva, dar ce înseamnă asta? Ba 
eşti pasională, ba eşti rece, ba eşti pasională din nou. De ce tot 
fugi de noi? 

— Pentru că nu există „noi”. 


Mi-am muşcat buza, apoi mi-am încleştat dinţii, ca să nu încep 
să suspin ca o maniacă la pieptul lui. 

— Nu există niciun „noi”, nu va fi niciun „noi”. 

— Şi de ce nu va fi niciun „noi”? 

Clătină din cap, iar lumina lunii străluci în părul lui prin care 
aş fi vrut să-mi trec degetele. 

— De ce nu există un „noi” acum? De ce nu poţi măcar să 
crezi în ce avem acum? 

— Pentru că nu pot. Nu pot. 

Mi-am înşfăcat geanta şi mi-am trântit pălăria de cowboy pe 
cap. 

— Logan, te rog, lasă-mă să plec. 

— Nu, nu te las să pleci. 

O venă începu să i se zbată la tâmplă. Era încă aprins la faţă 
de la toată pasiunea aceea care ne cuprinsese pe amândoi. 
Chipul meu era, probabil, la fel de roşu ca nişte cireşe stoarse. 

— Nu te înţeleg; nu înţeleg ce faci, unde te duci. Ce se 
întâmplă, Meredith? Ce se întâmplă! 

Mă purtam ciudat şi eram complet neîndemânatică în timp ce 
încercam să descui portiera maşinii, cu mâinile tremurânde. 
Probabil că în seara asta voi sfârşi prin a fi escortată acasă de 
poliţiştii Sato şi Juan. Probabil că Sarah ar considera întâmplarea 
de-a dreptul ilară, nu-i aşa? 

Eu nu găseam niciun strop de umor în toată povestea asta. 
Singurul sentiment pe care mi-l inspira era de tristeţe. Tristeţe 
în forma ei cea mai dezolantă, mai goală şi mai crudă. Am găsit 
încuietoarea, am descuiat şi mi-am pus mâna pe clanţă. Feţele 
noastre erau cam la zece centimetri una de cealaltă. 

— Logan, se întâmplă exact ce ţi-am spus că o să se întâmple. 
Nu vreau să mă implic într-o relaţie cu tine. 

Oh, dar cât de tare îmi doream asta în realitate! 

— M-ai forţat să intru în relaţia asta şi acum trebuie să mă 
desprind din nou de tine. Acum mă desprind şi gata. 

Mă privi împietrit, de parcă i-aş fi nas o palmă. 

— Dar de ce? 

Am clătinat din cap. 

— Nu? O să-mi zici acum: îmi pare rău, Logan, nu sunt 
interesată, a fost distractiv, mersi de romantism, mulţumesc 
pentru timpul acordat, asta-i tot? Am terminat. Noi am terminat. 
Nu ai nicio explicație! 


Aveam o explicaţie, dar nu puteam să o împărtăşesc cu el. I s- 
ar fi făcut milă de mine, mi-ar fi spus că nu contează, dar ar fi 
contat. Ştiam că ar fi contat. 

— După tot acest timp petrecut împreună, nu poţi să stai un 
minut cu mine, să fii sinceră şi să-mi spui ce este în neregulă cu 
mine, cu noi, ce anume nu-ţi place? Nu-mi poţi spune de ce nu 
vezi niciun viitor pentru noi? 

Şuvoiul ăla afurisit din ochii mei izbucni iarăşi şi lacrimile îmi 
scăldară obrajii din nou, iar suspinele îmi gâtuiră respiraţia. Aş fi 
vrut să-i cuprind iar umerii şi să-l sărut până nu aş mai fi putut 
să gândesc. 

În loc să fac asta, i-am dat mâna la o parte de pe încuietoarea 
portierei, şi am ieşit din maşină. 

Am început să alerg, ignorându-i rugămintea de a mă opri, de 
a mă întoarce la el, de a vorbi cu el. 

Am fugit pe o stradă lăturalnică, ştiind că mă urmează cu 
maşina. Am luat-o de-a lungul altei străzi, apoi am fugit în sus 
pe scările şcolii primare la care fusesem şi eu când eram mică şi 
am pornit spre terenul de sport acoperit acum cu zăpadă. 
Speram să nu mă urmărească. 

Dar m-a urmărit. A parcat maşina şi a luat-o la fugă după 
mine. 

— Meredith, cred că glumeşti, strigă el, încă furios. Am ajuns 
să te fugăresc prin curtea şcolii ca să putem discuta? 

Eu am continuat să fug. Mă ajunse din urmă în mai puţin de 
cinci secunde. M-am întors spre el ca să-l împing, să mă lase în 
pace, dar m-am dezechilibrat. În cădere, m-am prins de umerii 
lui şi am aterizat amândoi pe un morman de zăpadă, cu el 
deasupra mea, cu stelele lucind sus pe cer şi Steaua Nordului 
mai strălucitoare ca oricând. Era atât de bine cu el deasupra 
mea, îl simţeam atât de puternic şi era atât de confortabil! Mi- 
am muşcat buza de jos, cu disperare. N-o să am niciodată parte 
de asta, n-o să-l mai am niciodată deasupra mea, ca acum. 

Gâfâiam amândoi, dar eu eram cea care plângea. Suspinam 
tare, scoțând tot soiul de zgomote jenante, de parcă aş fi fost un 
animal rănit. 

— Meredith, zise Logan pe un ton cald, în timp ce suspinele 
mele deveneau din ce în ce mai zgomotoase. Draga mea, nu-mi 
place să te văd aşa supărată. Imi pare rău, iubito, îmi pare rău. 

Se întoarse pe spate şi mă ridică deasupra lui. 


— Calmează-te, e-n regulă. 

— Tu o să... o să... m-am smiorcăit eu printre sughiţuri. O să 
te uzi. 

— Nu-mi pasă, draga mea, plângi. Plângi aici, pe mine. N-am 
să te las. 

Am clătinat din cap, iar el mă mângâie pe creştet, în timp ce 
cu cealaltă mână mă susţinea de spate, şi murmură: 

— Nu înţeleg care e problema, nu pricep, nu ştiu de ce te lupti 
aşa cu mine, cu noi, dar te rog, calmează-te, iubito, respiră, 
inspiră şi expiră, aşa. 

Mă mângâie uşor cu palma pe spate, în sus şi în jos, în timp 
ce eu îmi lăsasem capul pe pieptul lui, iar el stătea întins în 
zăpadă, lângă şcoala primară la care fusesem când eram mică, 
iar Steaua Nordului strălucea deasupra noastră. 


— Nu te mai pot vedea. 

Vocea mea era seacă, dar hotărâră. Pentru moment, lacrimile 
erau închise bine înăuntrul meu. Mi-am înecat plânsul şi iată-mă 
ajunsă pentru a doua oară în acea seară înapoi în camioneta lui 
Logan, cu toate că acum maşina era parcată în faţa casei mele 
de cărămidă, pe zidurile căreia pâlpâiau luminile de Crăciun. 

Logan gemu. l-am văzut degetele albindu-se pe volan. 

— Nu ai de gând să-mi spui de ce, nu-i aşa? 

— N-o să meargă, Logan, aşa că ce rost are să continuăm? 

— Ar putea să meargă. Dar tu nu ne dai nicio şansă. 

Maxilarele îi erau încleştate, corpul rigid. Eram amândoi 
extenuaţi. 

— Suntem diferiţi. 

— Ba dimpotrivă. Între noi s-a născut o pasiune cum n-am mai 
trăit cu nimeni altcineva. Cu nimeni altcineva. Discutăm de 
parcă am fi prieteni de-o viaţă. Râdem împreună. Te respect şi 
îmi place cum eşti. Ne place să pescuim în râurile de munte, ne 
place să călărim, să stăm afară în mijlocul naturii. Mă înţeleg 
bine cu Sarah şi Jacob. Dar tu nu poţi avea încredere în toate 
astea, nu-i aşa? Nu poţi renunţa la independenţa ta. Tu n-ai 
nevoie de nimeni, nu-i aşa, Meredith? Tu poţi face orice de una 
singură, nu ai nevoie de niciun fel de ajutor şi n-ai niciun chef 
să-mi faci loc în viaţa ta. 


Propriile mele cuvinte, rostite de sute de ori, mă loveau acum 
înapoi: „Pot să fac asta singură! N-am nevoie de ajutor! Pot să 
fac tot ceea ce fac şi ceilalţi oameni!” Ş 

Ştiam că nu era adevărat. Aveam nevoie de Logan. Il iubeam 
pe Logan. Îl doream în viaţa mea. 

Niciodată nu mă simţisem mai disperată ca acum. Niciodată. 
Dar ştiam că mai târziu nu o să mai fie atras de mine. Ştiam că 
voi fi nevoită să-l văd prin oraş, probabil că pentru tot restul 
vieţii mele, şi că am să ştiu exact de ce m-a respins. Aveam să 
mă prefac că nu-mi pasă de faptul că nu mai eram împreună. Aş 
fi citit mila în privirea lui, iar eu n-aş fi putut suporta aşa ceva. 

M-am dat jos din camionetă, şi de data asta n-a mai încercat 
să mă oprească. 


capitolul 10 

— Logan a plecat. 

Am îngheţat cu o mână pe celular, iar cu cealaltă, pe un 
cleşte de presat usturoiul. 

— Cum? 

— Logan a plecat, Meredith, zise Martha. Am fost până la 
Centrul Comunitar să mă ocup de nişte decoraţiuni şi când am 
intrat, uau, Meredith, uau. Cred că Logan a stat toată noaptea 
acolo. Liberty Hall mi-a spus că a plecat în jur de ora patra după- 
amiază şi că urma să ia avionul spre California. Ceva legat de 
muncă. A făcut totul, Meredith, tot. Scena este gata în 
întregime. A terminat de construit tot ce trebuia; scările se 
ridică în ambele direcţii. Balcoanele sunt gata. A terminat 
suporturile pentru toţi pomii de Crăciun şi, pe deasupra, a 
aşezat împreună cu Paul toţi brăduţii la locul lor. Arată superb. 
Meredith, mai eşti pe fir? 

Plecase. 

— A zis... a zis cumva când se întoarce? 

— A zis că va fi plecat o vreme, aşa mi-a spus Liberty. A zis că 
a intervenit ceva. Liberty zicea că a fost politicos şi amabil, ca 
de obicei, dar că părea supărat şi cumva furios. Nu cumva v-aţi 
certat? 

— Despre ce tot vorbeşti? 

Am lăsat pe masă cleştele de presat usturoiul. 

— Păi, Meredith, toată lumea ştie că voi doi ieşiţi împreună. 
Ştii, trăim într-un orăşel destul de mic. Oamenii vorbeau despre 
cât de drăguţi aţi fost când aţi dansat în faţa catedralei şi cum 
Logan zâmbeşte mereu la tine, chiar şi atunci când nu te uiţi la 
el şi cum vine mereu să ia micul dejun la tine şi cum până la 
urmă beţi cafeaua împreună şi râdeţi. Toţi suntem de părere că 
formaţi un cuplu perfect! In cazul în care se aude ceva de nuntă, 
pot să-ţi fac eu buchetul de flori? M-am gândit deja la meniu. 
Mary e atât de entuziasmată, abia aşteaptă să stăm toate trei la 
masă şi să vorbim, la o cană cu ceai de portocale şi mango, 
poate cu nişte biscuiţi de ronţăit, cum i-ar plăcea mamei tale, 
cine ştie, poate va reuşi să vină şi ea ca să facem planuri 
împreună? 

Nu reuşeam să articulez niciun cuvânt. Oamenii ştiau? Era al 
doilea şoc în dimineaţa asta. Primul şoc: Logan a plecat. 

— Martha, am treabă. 


Am închis. 
O tristeţe întunecată se lăsă peste mine, la fel de întunecată 
ca bezna care mă cuprinsese după accident. 


La două zile după plecarea lui Logan, Maly îmi aduse o casă 
din turtă dulce extraordinar de frumoasă, decorată cu zahăr alb, 
topit. Din bomboane mici, verzi, făcuse o cărare în faţa uşii, 
înconjurată de fâşii de dropsuri gumate roşii. Acoperişul era 
făcut din mentosane. 

— Pentru tine, Meredith. Pentru că pari atât de tristă. 

Puse casa jos şi apoi mă luă în braţe, în timp ce ochii mi s-au 
umplut de lacrimi. 

— O să vină înapoi, ştiu eu asta. O să vină înapoi. Tu soţia 
perfectă la el. 


— Prietena mea, Meredith, te rog. 

Chinaza îmi făcu semn spre scaunul din faţa lui, în sala mea 
de mese. M-am uitat împrejur, spre celelalte mese. Oamenii 
păreau că au tot ce le trebuie, cel puţin pentru următoarele 
câteva minute. 

— Mulţumesc că ai făcut lebăda elegantă în cafeaua mea cu 
lapte, dimineaţa asta. Eşti o femeie bună. 

— Cu plăcere, Chinaza. 

Se aplecă spre mine. Ochii lui întunecaţi erau trişti şi sinceri 
când îmi luă mâna într-ale lui. 

— Spune-mi. 

— Ce să-ţi spun, Chinaza? 

— Logan ţi-a frânt inima ta bună. Hai, tu şi cu mine, să 
discutăm despre asta. Îşi ofer sprijinul şi prietenia mea. 
Aminteşte-ţi, prietenii adevăraţi se ţin cu ambele mâini. 
Meredith, eu sunt prietenul tău. Eu o să te ajut. 

Şi el ştia. Oare toată lumea ştia? 

— Prietena mea Meredith, îmi pare atât de rău! Viaţa e plină 
de astfel de încercări, nu-i aşa? 

Am dat din cap în semn că da. 

— Da, avem o vorbă în Nigeria. Indiferent cât de lungă e 
noaptea, în cele din urmă apar zorile. Noaptea ta se va termina, 
prietena mea, Meredith. Ştiu că tu şi Logan veţi fi din nou 
împreună în curând, simt asta. 


— Bună dimineaţa, Simon, am zis eu, oprindu-mă lângă masa 
lui după ce am terminat de vorbit cu Chinaza, care insistase să- 
mi pregătească la cină reţeta lui nigeriană preferată. 

Simon îşi lăsă mâinile să-i cadă în poală şi începu să-şi 
răsucească şervetul. Terminase de mâncat ouăle din farfurie; 
mâncase trei dintre cele cinci felii de măr; îşi băuse cafeaua 
decafeinizată. 

— Bună dimineaţa, Meredith. 

— Cum a fost mâncarea? 

— A fost perfectă. Ca de obicei. Talentul tău la gătit este 
impecabil. 

— Mulţumesc. 

— Cu toate astea, simt că eşti supărată şi asta îmi provoacă 
un început de indigestie. Mă doare stomacul. Ai vreo problemă? 

Ridică din sprânceană întrebător. 

„Nu plânge!” 

— Sunt bine, mulţumesc. 

„Oh, Logan, ce dor mi-e de tine. Te vreau înapoi. Vreau să fii 
aici la concert. Vreau să fii aici ca să te văd, ca să fiu cu tine.” 

— Da, aş fi vrut ca talentele mele organizatorice să fie la fel 
de bune ca cele pe care le am la gătit. 

— Sunt sigur că Seria Concertelor de Crăciun va fi un succes 
imens. 

— Mulţumesc, Simon, dar nu ştiu ce să zic. 

Mi-am dres glasul şi am încercat să nu mă simt prea vinovată 
pentru inspiraţia neaşteptată care mă lovi şi poate pentru o 
minciună mică-mititică, ce nu avea să facă rău nimănui. 

— Nu se îmbină lucrurile cum trebuie. Atât de mult avem 
nevoie ca acest concert să fie un succes, să atragă lumea în 
Telena, mai ales acum cu economia asta atât de slabă. Trebuie 
să adăugăm puţină clasă, poate o interpretare de un calibru mai 
mare. Simon, ţi-ar plăcea să cânţi la vioară? 

Simon se albi la faţă. Umerii i se pleoştiră, iar respiraţia îi 
deveni agitată. 

Evident, m-am simţit oribil. Dar aveam nevoie de el, să cânte 
la concert. Ce dar nepreţuit ar fi prezenţa lui acolo! Pe de altă 
parte, oare nu l-ar ajuta şi pe el dacă ar cânta din nou? Avea un 
talent de renume mondial. Cu siguranţă că nu îşi dorea să se 
ascundă o viaţă întreagă, nu-i aşa? 


— Nu pot să fac asta... Închise ochii şi expiră pe gură. Aş 
putea... nu pot... Aş putea încerca... o melodie... poate... nu, 
nu... Aş putea încerca să fiu curajos... O colindă de Crăciun la 
care ţin foarte mult. 

— Minunat! M-am aplecat spre el şi l-am sărutat pe obraz. 
Repetiţiile au loc în seara asta! 

M-am întors repede pe călcâie şi-am luat-o repejor spre 
bucătărie, înainte să apuce să se răzgândească. 

Pentru o clipă, starea mea de spirit se mai îmbunătăţi puţin. 

Norm strigă: 

— Bine lucrat, tânără doamnă. Bine lucrat. 

Apoi, Davis numără şi Cei Bătrâni strigară în cor: 

— Meredith Fericita! 


Săptămâna următoare trecu într-un vârtej ameţitor de durere. 
Plângeam din orice. 

Am plâns când am văzut fulgii de zăpadă plutind uşor în jos şi 
când am auzit clopotele catedralei bătând. Am plâns în faţa 
brăduţului de Crăciun, ornamentat cu îngeraşi roz. Am plâns 
când au sosit colindătorii la uşa noastră şi când am împachetat 
cadourile pentru Jacob şi Sarah. Am plâns gândindu-mă la fulgii 
de pui pe care îi găsisem sub casă, pentru că cineva avusese 
probabil pui, cu mult timp în urmă, şi m-am întrebat dacă şi 
acea persoană plânsese la fel de mult ca mine. Am plâns când 
am decorat brazii de Crăciun de la Centrul Comunitar, cu 
luminiţe albe. 

Am plâns când Mary mi-a pus mâna pe burtica ei şi am simţit 
copilul mişcându-se, iar ea mi-a spus: „Crezi că o să am 
cvadrupleţi? Cam atât de imensă mă simt. N-o să mai fiu 
niciodată sexy”, şi a izbucnit în lacrimi. „O să fiu o urâtă. O urâtă 
de Mary mămică!” 

Mi-am ascuns lacrimile de Sarah şi Jacob, dar ei m-au văzut că 
eram tristă. Sarah mi-a spus: 

— Ştii, mătuşă Meredith, am hotărât că Logan e un tip de 
treabă, cu excepţia momentelor în care-mi spune că trebuie să 
mă respect pe mine însămi şi că aş face bine să am note bune la 
şcoală, că altfel nu am niciun viitor. E de gaşcă. 

Aşa că, la fel cum îmi imaginez că procedaseră şi celelalte 
femei care trăiseră în casa asta, mi-am şters lacrimile şi am 
mers mai departe. Aveam copii de crescut, o afacere de condus, 


un concert de pus la punct, cadouri de împachetat, colinde de 
cântat şi lichior de ouă de băut. 

Nu aveam timp pentru lacrimi. „Revino-ţi, Meredith, mi-am 
spus în sinea mea. Revino-ţi şi Crăciun fericit, fraiero!” 

Am avut impresia că cineva mă bate prieteneşte pe umăr. M- 
am întors, dar evident că nu era nimeni. 


— Bun, fraţilor, mai repetăm o dată, am strigat. Toată lumea 
la locurile voastre... cei de la cor să treacă de o parte şi de alta 
a scenei. Maria şi losif! Uite-l pe losif, unde-i Maria? 

Şi, în momentul acela, m-am oprit simțind că mă înec. Toţi cei 
de faţă au privit în direcţia în care mă uitam eu - adică spre 
Sarah. 

Sarah, fata care de obicei se îmbrăca de parcă făcea 
trotuarul, fata cu machiaj negru şi strident, era acum 
metamorfozată. Fără tricou cu talie scurtă, fără pantaloni 
mulaţi, fără atitudine rebelă şi expresie arţăgoasă întipărită pe 
chip. Nu, acum aveam în faţa ochilor o nouă Sarah, îmbrăcată 
aşa cum se îmbrăca probabil Maria, cu o rochie simplă, din 
bumbac, cu părul acoperit, încălţată cu sandale; şi fără nicio 
urmă de machiaj. 

Cine o convinsese să accepte rolul lui Mary? Nimeni altul 
decât Logan, care-i spusese: 

— Sarah, nimeni nu-i perfect, dar tu chiar ai fi perfectă în rolul 
Mariei. 

losif, jucat de un atlet de elită din liceul lui Sarah, îmi făcu 
semn cu mâna. 

— Maria şi cu mine suntem gata să avem un copil! a strigat 
el, în timp ce toată lumea izbucni în râs. Avem nevoie de un 
măgar şi suntem gata să pornim spre Bethleem, unde ne vom 
caza la un hotel de cinci stele! 

Am tras cu ochiul înspre Jacob. Era la pian, gata să cânte. 
Cine îl convinsese să vină? Logan. 

Logan îl încurajase, îi spusese că avea un talent pe care 
trebuia să îl împărtăşească cu ceilalţi, că ziua de Crăciun era un 
moment bun pentru noi începuturi, că nu conta faptul că puștii 
de la şcoală îl strigau „tocilarul pianist”, aşa cum zicea Jacob că 
o să-l strige. 

— Poţi trece peste asta, Jacob, i-a spus Logan. Dar n-o să poţi 
trece peste faptul că ai refuzat să cânţi la pian în concertul 


organizat de mătuşa ta, în ciuda faptului că - cred eu - tu îţi 
doreşti să participi. În plus, mătuşa ta are nevoie de tine. 
Adevăraţii bărbaţi nu-şi fac probleme în legătură cu ce vor crede 
oamenii despre ei - cu excepţia oamenilor pe care îi iubesc, 
evident. Adevăraţii bărbaţi fac totul cu integritate şi onestitate, 
muncesc din greu şi nu se lasă doborâţi atunci când cei din junii 
lor încearcă să-i pună la pământ. Nu lăsa pe nimeni să te 
doboare, fiule. 

Jacob îşi plimbă degetele talentate pe clapele pianului, apoi îşi 
ridică privirea spre mine şi zâmbi. l-am zâmbit înapoi. Eram atât 
de mândră de el! 

Chiar în secunda aceea, îşi făcu apariţia Simon, ţinând în 
mână vioara. Fu întâmpinat de câţiva oameni. Se vedea că era 
speriat de moarte. Dar era aici. 

Crăciunul ascunde multe miracole. 

Ce bine ar fi fost dacă şi inima mea ar fi putut respira! 


— Toată lumea spune că o repetiţie dezastruoasă e semn că 
vom avea o premieră absolut memorabilă, nu-i aşa? 

Am bătut uşor ritmul cu cizma mea de cowboy. Verde-închis, 
cu detalii argintii. În spiritul Crăciunului. 

— Sigur, mătuşă Meredith, tărăgănă Sarah cuvintele, 
îmbrăcată în costumul ei de Marie însărcinată. Una dintre 
puştoaicele care are rol de înger refuză să-şi poarte haloul şi 
vrea să-şi pună o mască de drăcuşor în loc de îngeraş. 
Adolescenţii ăia care cântă „Sună clopoţeii” şi-au vopsit părul 
roz. Cei de la coruri cântă fals şi sună de parcă ar fi nişte hiene. 
Ştie cineva când îi vine rândul să urce pe scenă? 

— Meredith, mă strigă Martha. Chestia aia care-l proptea pe 
Rudolph a căzut, iar Lee nu găseşte microfoanele. Juan vrea să 
ştie unde sunt costumele de elf, iar leagănul pregătit pentru 
micuțul lisus a dispărut misterios. 

Mi-am pus mâinile în cap. „Gândeşte, Meredith, gândeşte.” 

M-am dus în mijlocul scenei clădite de Logan. M-am uitat la 
oamenii care se mişcau încolo şi-ncoace, pălăvrăgind veseli, 
oameni care aveau acum prieteni noi, care mai de care mai 
veseli, şi se simțeau atât de veseli să trăiască în Telena cea 
veselă. 

— Hei, oameni buni! am strigat cât am putut de tare. 


Au continuat cu toţii să fie veseli. Am luat un microfon şi l-am 
tras spre mine. 

— Doamna Crăciuniţă o să înceapă să arunce în voi cu 
prăjituri, dacă nu mă ascultați! 

Ştiam eu că asta va funcţiona. 

— Uitaţi ce-am de făcut, chiar în momentul ăsta... 


A doua zi de dimineaţă, Mary declară: 

— O să explodez. 

— Mary, te rog, am exclamat eu, extenuată de încă un 
coşmar ce mă chinuise noaptea întreagă, cu accidentul văzut în 
detalii 3D, pe un ecran color, de parcă l-aş fi privit de sus, dintr- 
un copac. Te rog, ţi-am zis să mergi acasă, nici n-ar trebui să fii 
la muncă acum, doar ţi-am zis că te plătesc să stai acasă. 

Ea îmi mângâie uşor braţul. 

— Dar eu vreau să fiu aici. Imi place de tine, Meredith, şi 
vreau să fiu aici, lângă tine, acum, când eşti la ananghie. Eşti 
prietena mea. 

Martha continua să se fâţâie de colo-colo prin bucătărie, 
ocupată, ocupată, ocupată. 

— Te rog, du-te acasă, i-am repetat lui Mary. Obosesc numai 
când mă uit la tine. Eşti imensă. 

— Ţi-am zis eu că o să explodez. 


— Meredith. 

M-am întors repede, în întunericul de lângă Centrul 
Comunitar, şi am răsuflat uşurată. 

Logan. 

Se întorsese. 

Uşurarea fu înlocuită de nelinişte şi de o durere ascuţită. Îmi 
venea să mă arunc asupra sa şi să-mi înfăşor picioarele în jurul 
taliei lui. 

— Bună, Logan. 

Eram ultima rămasă şi, după ce repetaserăm de două ori cap- 
coadă, mă gândisem că poate, poate eram gata pentru seara de 
mâine. 

— Te-ai întors. 

Logan a făcut câţiva paşi spre mine, prin semiîntuneric. Am 
simţit cum mi se taie răsuflarea. Îngerii n-ar fi trebuit să 


binecuvânteze omul ăsta cu o înfăţişare atât de sexy. Era 
aproape un păcat. 

— Da, m-am întors. 

„Nu plânge, Meredith! Fii tare!” 

— E totul în regulă? 

Oftă, apoi îşi încrucişă braţele. Pălăria de cowboy îi acoperea 
sprâncenele. Arăta parcă mai slab, de fapt, nu arăta atât de... e; 
bine, era palid, iar trăsăturile feţei păreau răvăşite. 

— La ce te referi, mai exact? La afacerile mele? La viaţa mea? 
La tine? 

— Ai plecat foarte repede şi am crezut că s-a întâmplat ceva. 

In depărtare se vedea vârful bradului de Crăciun din piaţă - 
luminos, strălucitor, colorat. Până şi imaginea asta mă făcea să- 
mi vină să plâng. 

— Cu afacerile mele nu-i nicio problemă. Cu viaţa mea, cu 
tine am o problemă. O mare problemă. 

Nu avea de gând să renunţe la asta, la noi. Nu ştiu de ce 
crezusem vreodată că o să renunţe. Nu îl ştiam de prea mult 
timp, dar îl ştiam bine. Ştiam profunzimile acestui bărbat, ştiam 
cum simte, cum trăieşte. Îl iubeam - de asta eram sigură. 

Mda, cu siguranţă îl iubeam. Îmi venea să mă întind spre el, 
să-l iau în braţe, să-i dau jos haina bej şi pălăria de cowboy şi 
să-l urmez în patul lui din care se vedeau perfect apusurile de 
soare aurii şi roz. Ah, emoţiile astea femeieşti te pot anihila. 

— Problema e că n-o să te pot uita niciodată, Meredith. 

Am încercat să inspir şi să expir normal. 

— Am fost în California ca să muncesc, să-mi verific afacerea 
pe care o am acolo, dar n-am reuşit să fac mai nimic. Tăcu şi 
privi într-o parte. Nu mi te-am putut scoate din minte nici măcar 
o amărâtă de secundă şi... ştii ceva? Nu cred că o să mite pot 
scoate din minte vreodată; şi iată-te aici, în Telena, punând 
punct relaţiei noastre, punând punct la tot ce aveam, iar în tot 
acest timp eu n-am nici cea mai mică idee de ce naiba ai făcut 
asta. Nici măcar cea mai mică idee. 

— Logan, eu... 

— Tu ce? Se uită încruntat la mine. Arăta frustrat şi îndurerat. 
Vrei să lăsăm să se ducă pe apa sâmbetei tot ce avem? Mă faci 
să mă urc pe pereţi. Nicio femeie nu mi-a atins inima aşa cum ai 
făcut-o tu, dar tu nu vrei decât să te întorci la tine în pensiune şi 
să te ascunzi acolo de mine, Meredith. 


— Nu cred că înţelegi... 

— Înţeleg, Meredith, că mă tot respingi, dar nu ai curajul să fii 
onestă atunci când vine vorba de motivul pentru care faci asta. 
Ce avem noi este ceva normal, e natural, iar eu te ador, cu 
pălăriile tale de cowboy cu tot, aşa că de ce mă alungi din viaţa 
ta? 

Am simţit cum ochii mi se umplu de lacrimi fierbinţi, şi am 
clipit repede. Mi-am spus că trebuie să mă ţin tare, că trebuie să 
fiu puternică şi că trebuie să accept lovitura ce urma să vină. 
Gata, aici avea să se termine. Ştiam că după asta nu o să mai 
vrea să mă vadă. Ştiam asta. Am auzit în gând vocile celorlalţi 
bărbaţi şi glasul surorii mele, şi am simţit iar mantia aceea de 
durere aşternându-se pe umerii mei. 

Nu mai puteam să suport. Mi-am trecut degetele prin şuviţa 
de păr alb, mi-am prins părul la spate, apoi mi-am pus braţele în 
jurul umerilor lui, lipindu-l strâns de mine. Mai voiam o ultimă 
îmbrăţişare. 

El ezită preţ de o secundă. Ştiam că se luptă cu el însuşi, dar 
până la urmă braţele lui puternice se împletiră din nou strâns în 
jurul meu, pline de dragoste. 

— N-am mai întâlnit pe nimeni atât de complicat şi de dificil 
ca tine, Meredith. 

Dar la câteva secunde după asta, el se retrase, îşi puse 
mâinile în şolduri şi respiră adânc. 

— Bun, eu nu pot face asta, Meredith, nu mă pot lăsa aruncat 
iar în pasiunea asta mistuitoare dintre noi doi, pentru ca apoi tu 
să pleci sau să fugi de mine. E ceva legat de mine? Ţi-e teamă 
că am să te fac să suferi? N-o să te rănesc niciodată. Incă ţi-e 
teamă că nu doresc decât un flirt superficial? Te asigur că nu 
asta vreau. 

Lacrimile mi se prelinseră pe obraji, ca la comandă. Probabil 
că aduceam cu un porcuşor de Guineea aflat la menopauză. 
Oare ce se întâmplase cu atitudinea mea de fată dură? Unde 
erau puterea şi rezistenţa mea? Ce se întâmplase cu femeia 
care ar fi putut îngenunchea un cal? Care punea la pământ un 
arici-de-mare turmentat? Unde dispăruse ea oare? 

— Meredith, spune-mi acum. Eu credeam că totul merge 
strună între noi; abia dacă-ţi mai pot rezista, dar dacă nu ai 
aceleaşi sentimente pentru mine, atunci spune-mi, şi de data 


asta chiar am să plec. Crede-mă, am să plec. Mă va omori 
chestia asta, dar o voi face. 

— Nu, Logan, nu-i vorba de asta. 

Îl adoram şi eu pe el, la rândul meu. Atât de mult! 

— Eu... 

Ah, cât uram chestia asta! Uram momentul ăsta. Aşa că am 
început iar să plâng, deşi încercam să mă controlez cât de cât. 

— Ei, hai, acum, iubito, iubito - mă trase înspre el, iar eu m- 
am agăţat de el. 

Ştiam că după ce îi voi spune lui Logan despre piciorul meu, 
se va preface că nu contează; el era genul ăsta de om. Dar eu 
ştiam că de fapt contează. Contase pentru toţi ceilalţi. N-o să 
vrea să se culce cu mine. N-o să vrea să fie cu mine. N-o să mai 
vrea să călărească alături de mine şi nici să pescuiască 
împreună cu mine şi nici să mănânce din clătitele mele cu gem 
de căpşuni. O să găsească tot soiul de scuze şi în scurt timp va 
fi dus, iar ultimele săptămâni, care fuseseră atât de... magice, şi 
pline de distracţie, şi căldură, şi fericire... vor dispărea. Vor 
dispărea şi nu se vor mai întoarce niciodată. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că... Aproape că m-am înecat. 
Creştetul capului îmi venea chiar sub bărbia lui. Eu... Logan, 
eu... nu am vrut să mă apropii de tine, fizic... fizic, pentru că... 
pentru că... Logan, eu nu am... Am piciorul drept, dar piciorul 
stâng mi-a fost amputat chiar sub genunchi. 

Am închis ochii şi am simţit şiroaie de lacrimi scăldându-mi 
faţa. 

— Port o proteză. Am avut un accident de maşină când eram 
mică... 

Imaginile groaznice din noaptea aia îmi fulgerară prin faţa 
ochilor. 

— Ştiu. 

— Poftim? 

M-am retras ca să mă uit mai bine în ochii lui verzi. 

— Ştii? 

— Da, ştiu. 

Îmi venea să-mi dau singură una în cap. Evident că ştia. 
Trăiam într-un oraş mic. Pe cine încercam să păcălesc? „Te 
păcăleai singură.” Da, chiar asta făceam. Nu voiam să afle, aşa 
că speram că nu se va întâmpla. 


— Ţi-a spus cineva. Au fost mai mulţi care ţi-au spus, nu-i 
aşa? 

— Nu, scumpo. Nu mi-a spus nimeni. [i-au respectat 
intimitatea. Motivul pentru care ştiu - zise el, cuprinzându-mi 
faţa cu mâna lui caldă şi mare - este că am fost acolo, cu tine, 
în noaptea accidentului. 

Am încercat să articulez ceva, dar n-am reuşit. 

— Eu ţi-am legat piciorul cu tricoul meu. i-am rupt bluza în 
două şi ţi-am dat primul ajutor. Am reuşit să te stabilizez până la 
sosirea ambulanţei şi a părinţilor tăi. 

M-am ţinut bine de umerii lui ca să nu mă prăbuşesc. 

— Tu ai fost? 

— Da, eu am fost. Când te-am zărit prima dată în barul lui 
Barry Lynn te-am recunoscut după şuviţa de păr alb. În noaptea 
aia erai rănită grav şi m-am gândit că n-ai să mă ţii minte, plus 
că s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Meredith, nu ţi-am spus 
nimic despre asta până acum pentru că nu am vrut să fie aşa o 
chestie ciudată, grea între noi. Nu am vrut să te simţi în vreun 
fel obligată faţă de mine. Am vrut ca noi să fim cei care 
construiesc relaţia asta, şi nu evenimentul din acea seară sau 
mai ştiu eu ce emoţii care se leagă de tragedia asta. Imi pare 
rău. Poate că ar fi trebuit să-ţi spun despre asta mai demult. 

— Eu... eu... eu... 

Eram şocată. 

— Stai jos, Meredith. Hai să discutăm. 

M-am prăbuşit pe o bancă şi am vorbit despre accident, 
despre reacţia soră-mii, despre trauma mea medicală şi cum el 
plecase în California la o zi după accident, cum sunase de-acolo 
la spital ca să afle veşti despre mine. 

— M-am simţit îngrozitor gândindu-mă la tine şi mi-am făcut 
griji pentru tine. N-ai idee cât de des m-am gândit la tine de-a 
lungul anilor şi cât de mult mi-am dorit să fii bine, să fii fericită. 

Când şocul care m-a bulversat la aflarea veştii că mă aflu 
chiar lângă cel care efectiv îmi salvase viaţa s-a mai atenuat, 
am revenit la discuţia despre piciorul meu. 

— Logan, nu te deranjează proteza mea? 

Păru complet derutat şi destul de enervat de întrebarea mea. 

— De ce naiba m-ar deranja, Meredith? 

— Pentru că port o proteză, pentru că nu sunt întreagă... 

— Cred că glumeşti. 


A rostit cuvintele astea pe un ton prea puţin amabil. 

— Nu, nu glumesc... 

— Doar nu-ţi plângi în halul ăsta de milă? Nu poţi să crezi una 
ca asta? 

Am închis ochii. Oare mi-am plâns de milă? Oare am lăsat 
resentimentele pe care le-am avut din cauză că mi-am pierdut 
piciorul şi furia pe care o simţeam pentru sora mea să-mi 
deformeze în halul ăsta gândirea? Oare am permis ca accidentul 
acela să-mi fure, pe lângă o parte din picior, şi o mare parte din 
respectul faţă de mine însămi, din bucuria de a trăi şi din 
identitatea mea de femeie? Oare mânia pe care o adunasem în 
mine m-a desprins pe mine de mine însămi? „Da, da, aşa s-a 
întâmplat”, mi-am răspuns într-o fracțiune de secundă. 

— Da, eu... Am... Ceilalţi bărbaţi... 

— Meredith, eu nu sunt „ceilalţi bărbaţi”, aproape că strigă 
Logan. Nu am fost niciodată „ceilalţi bărbaţi”. Şi nici nu voi fi 
vreodată „alţi bărbaţi”. Din cauza asta m-ai respins? De-aia nu-ţi 
poţi asuma relaţia asta, de asta nu poţi fi... Se luptă să-şi 
găsească cuvintele. Din cauza asta nu putem fi împreună? 

— Da. Nu vreau să mă vezi... M-aş simţi expusă... Mă simt 
urâtă... Nu-mi place să fiu goală cu chestia aia... Port 
întotdeauna pantaloni... Pe tine chiar nu te deranjează? 

Asta îl aduse în punctul în care începu să clocotească. 

— După tot acest timp petrecut împreună, tu continui să mă 
crezi în halul ăsta de superficial? Tu crezi că sunt genul de om 
care ar lăsa o chestie de genul ăsta să mă deranjeze? 

Mi-am muşcat buza. 

— Aşa ai crezut, nu-i aşa? Nu ţi-am demonstrat că pot mai 
mult de-atât? De ce să crezi că m-aş fi despărţit de tine dacă 
aflam despre asta? 

De ce am crezut una ca asta? Pentru că nu-mi plăcea partea 
asta din mine. „Păi, normal că nu-ţi place”, mi-am zis eu în 
gând. Normal că aş prefera să am piciorul întreg. Oricine ar fi în 
locul tău ar gândi la fel. Şi, cu toate astea, piciorul tău este doar 
o mică parte din tine. Nu este compasiunea ta sau bunătatea ta 
faţă de ceilalţi, nu are nicio treabă cu inteligenţa ta, cu talentul 
de a nimeri ţinta drept în mijloc, cu pescuitul, cu îmbrăţişările pe 
care i le dai lui Sarah şi lui Jacob. E un lucru trist. S-a întâmplat, 
şi gata. Eşti încă aici, nu-i aşa? Eşti încă în viaţă, de Crăciun, în 
Telena, alături de Logan, nu-i aşa? 


— Eu... eu nu m-am... te-am judecat greşit, Logan, chiar am 
făcut asta. Am presupus că vei reacţiona într-un anume fel, prin 
prisma experienţelor mele din trecut. Din cauza faptului că i-am 
lăsat pe alţii să mă rănească, din cauza bărbaţilor care m-au 
făcut să mă simt atât de prost şi din cauza felului în care mă 
simţeam eu în legătură cu asta. Şi am greşit. 

— Da, ai greşit, nu glumă! mugi el, ca un taur supărat. Ai 
greşit sută la sută! 

O vreme, privirile noastre au rămas lipite una de cealaltă - a 
lui, furioasă; a mea, cerşind iertarea. Ştiam că arăt în continuare 
ca un porcuşor de Guineea aflat la menopauză. 

Se ridică şi se întoarse cu spatele; umerii lui erau imenşi şi 
solizi. Murmură ceva în legătură cu mine, cum că aş fi fost „o 
femeie imposibil de dificilă”, dar când se întorsese din nou spre 
mine, cu mâinile proptite în şoldurile acelea delicioase, am ştiut 
că depăşisem o piatră de hotar. Oftă. 

— La naiba, am crezut că-mi pierd minţile în California, singur, 
fără nimeni aproape, dorind atât de tare să fii lângă mine. Mai e 
ceva, scumpo, care te reţine de la a mă săruta pentru tot restul 
vieţii mele? 

„Pentru tot restul vieţii lui? Oare să îndrăznesc să sper?” Am 
clătinat din cap. 

— Nimic? 

— Atâta timp cât îmi promiţi că n-o să renunţi niciodată la 
cizmele tale de cowboy, cred că ne vom descurca. 

Porcuşorul de Guineea aflat la menopauză zâmbi printre 
lacrimi. 

Mă trase spre el şi mă îmbrăţişă, iar de data asta, cu pomul 
de Crăciun lucind în spate, pe fundal, cu Steaua Nordului licărind 
mai tare ca oricând, i-am dat un sărut pasional lui Logan Taylor. 

— Te iubesc, Meredith, murmură el. Te iubesc atât de mult! 

Viaţa mea nu se desfăşurase aşa cum plănuisem eu. Îmi 
pierdusem o parte dintr-un picior. Petrecusem luni în şir în 
suferinţă, învăţasem să merg din nou şi trecusem prin dureri 
insuportabile din cauză că sora mea urcase beată la volan. După 
aceea, fusesem nevoită să părăsesc New Yorkul şi să-mi 
abandonez cariera, ca să am grijă de copiii ei, care îmi 
provocaseră şi durere, şi bucurie, dar mai mult bucurie decât 
durere, şi aveam credinţa că va urma şi mai multă bucurie. În 
plus, îi iubeam pe copiii ăştia din toată inima. 


Aproape totul mersese ca pe roate, mai puţin partea cu 
pierderea piciorului. Nu ăsta fusese planul, dar era un plan 
aproape perfect. 

— Şi eu te iubesc, Logan. Şi-ţi mulţumesc că m-ai salvat în 
acea seară, în barul lui Barry Lynn. 

El râse şi râsul lui se ridică deasupra noastră şi ne învălui, 
luminos şi strălucitor, ca o magie făcută de Moş Crăciun. 

— Mulţumesc şi pentru că mi-ai salvat viaţa cu ani în urmă, 
dragul meu cowboy. 

Şi apoi am făcut ceea ce ar fi făcut orice fată cowboy din 
Montana, care pescuieşte în râurile de munte: m-am lipit de el şi 
nu mi-am oprit lacrimile de fericire, care se amestecau cu ale 
lui, în timp ce-l sărutam pe buzele lui delicioase. 

Brusc, am avut o viziune cu mine şi Logan sărutându-ne în 
faţa casei lui imense din turtă dulce. 


capitolul 11 

La concert, am purtat o rochie neagră, de satin, strălucitoare, 
care avea un pic de decolteu (special pentru Logan). Rochia se 
oprea chiar sub genunchi. Am asortat rochia cu o pereche de 
cizme de cowboy negre cu sclipici şi pălăria roşie de cowboy pe 
care mi-o dăruise primarul. Mi se vedea proteza, dar nu aveam 
nicio problemă cu asta. 

Era şi timpul să nu mă mai ascund. Eram eu, Meredith 
Ghirlandaio. Îmi pierdusem o parte din picior. Aveam însă inima 
încă întreagă. Aveam încă braţe, aveam şuviţa mea albă şi 
aveam creierul meu zăpăcit. Mai important decât orice, îi aveam 
pe Sarah şi Jacob, pe Logan, pe părinţii şi pe prietenii mei. 

Logan îmi zicea că arăt ca femeia bionică, a cărei identitate 
fusese dată în vileag. L-am sărutat. M-a sărutat şi el, iar Simon 
şi-a luat vioara şi a cântat o bucată dintr-o melodie de dragoste 
pasională. 

Am învăţat o mulţime în ultimele săptămâni. De la Norm, 
Howard, Chinaza şi Maly am învăţat despre greutăţile vieţii şi 
despre ce înseamnă ca în cele din urmă să alegi viaţa. De la 
Simon am învăţat ce înseamnă să fii din nou curajos. De la 
Logan am învăţat să iubesc şi să am încredere, să-mi păstrez 
independenţa chiar dacă depind de el pentru a fi ceea ce 
suntem împreună. 

De la sora mea am învăţat cum nu îmi doresc să fiu. Poate că 
învăţăm la fel de multe de la ceilalţi despre cum să nu tratăm 
oamenii, pe cât învăţăm cum să fim buni, sufletişti şi empatici. 
Am învăţat şi că trebuie să renunţ la furia pe care o strânsesem 
faţă de Leia şi la impactul pe care ca îl avusese asupra vieţii 
mele. A trebuit să nu-mi mai doresc s-o leg de brâu cu un lasou 
şi s-o târăsc până în Florida, ca s-o las pradă crocodililor din 
mlaştinile de-acolo. Asta trebuia să înceteze. Nu pentru ea, ci 
pentru mine. Furia asta mă rănea. Şi, în plus, afectase relaţia cu 
Logan. lar asta nu avea să ne mai stea vreodată în cale. 

Aşa că am purtat pe scenă rochia neagră, strălucitoare, şi 
cizmele de cowboy, am zâmbit larg şi am spus: 

— Bună seara! Crăciun fericit tuturor! 

Concertul a început cu adolescenţii cu părul vopsit roz, 
cântând de mama focului „Sună clopoţeii”, în stilul lor distinct; 
după care ne-am dezlănţuit. Luminile au fost stinse, iar corul a 
intrat în scenă, cântând colinde de Crăciun. Coriştii purtau 


pelerine lungi, albe, şi ţineau în mâini lumânări aprinse. Am 
proiectat cuvintele cântecelor pe două ecrane imense, aşa că 
publicul se ridică în picioare şi cântă alături de ei toate 
melodiile. Apoi a fost rândul lui Jacob, care urcă pe scenă şi 
cântă uşor melodia „Oh, mic oraş Bethleem”, în timp ce noul 
său prieten, Tuck Daniels, care o ţinea de mână pe sora sa, 
Marky, un copil cu dizabilităţi, se întreba cu glas tare de ce 
sărbătorim Crăciunul. 

A urmat un solo impresionant al Rannei May, fosta cântăreaţă 
de operă, de mare succes, care a cântat „Dansând în jurul 
bradului de Crăciun”. Am avut şi un duet susţinut în fundal de 
cor, care a cântat „Mergi de-i spune muntelui”, precum şi un 
scurt episod de gospel, care a ridicat întreaga sală în picioare. 
Numărul pus la cale de Cele Trei Înţelepte abia putea fi înţeles 
pe alocuri, din cauza hohotelor de râs. Pot spune doar că era 
vorba despre Crăciun, femei singure, bufeuri, bărbaţi, sutiene cu 
burete, corsaje de camuflare a burticii, matematică, vaci care 
fătau, cai care alergau, Moş Crăciun şi întâlniri amoroase. 

Maly şi unul dintre fiii săi au modelat şi decorat o casă din 
turtă dulce deosebit de frumoasă. Munca lor a fost proiectată în 
direct pe ecranele imense din sală. Banda Celor Bătrâni Dar Încă 
Buni urcă pe scenă şi cântă „Oh, voi cei credincioşi, apropiați- 
vă!”. Erau toţi îmbrăcaţi în ciobani. Apoi un cor de copii cântă 
două melodii despre Moş Crăciun, acompaniaţi de xilofonul lui 
Stan şi de un grup de fetiţe îmbrăcate în tutu şi purtând căciuli 
de Crăciuniţe, care dansau în jurul lor. Nimeni nu a purtat mască 
de drăcuşor. Norm şi Howard au povestit despre experienţele lor 
de război, cum soldaţii au cântat colinde de Crăciun şi cum 
prietenul lor Paul spunea: „Sunt recunoscător că sunt în viaţă, 
dar şi mai recunoscător sunt că voi doi sunteţi în viaţă, slavă ţie, 
lisuse, şi Crăciun fericit”. Cât timp au vorbit cei doi, nu s-a auzit 
nici musca. Cei Bătrâni au cântat apoi „O noapte liniştită”; toate 
luminile fuseseră stinse, iar ei ţineau în mâini lumânări aprinse. 

Chinaza a cântat la tobe după ce a spus o scurtă poveste 
despre viaţa lui în Nigeria, Jacob a cântat „Ce prunc este 
acesta”, după care ne-am apucat să spunem povestea naşterii 
lui lisus, cu Terry pe post de povestitor şi Tuck punând tot soiul 
de întrebări despre semnificaţiile Crăciunului. Am încheiat 
numărul acesta într-o linişte totală, cu o singură pată de lumină 


căzând pe losif şi pe Maria/ Sarah/ Copilul Rebel, care îl ţineau 
pe pruncul lisus, în timp ce crucea strălucea în spatele lor. 

In fine, Simon a cântat la vioară. Două melodii de Crăciun. 

— O să fiu curajos, Meredith. 

Am auzit publicul respirând la unison, în sală: „Vai de mine, e 
Simon Baumgartner!”. La sfârşit, Simon a zâmbit - uşurarea lui 
era aproape palpabilă, o puteai respira. A fost o luptă pentru el 
să urce din nou pe scenă. O luptă câştigată. 

Am încheiat cu toată lumea pe scenă, în balcoane, cu 
lumânările aprinse, cântând încă trei colinde de Crăciun, inclusiv 
„Bucurie în lume”, şi cu Moş Crăciun (Logan) făcându-le cu 
mâna oamenilor din sală în timp ce cobora printre rândurile de 
scaune, împărțind bomboane, urmat de un grup de copii 
îmbrăcaţi în elfi. Şi bum! 

Cu asta, am terminat. 

Aplauze îndelungi, îndelungi, îndelungi. Partea cea mai bună? 
După concert, am văzut un grup de fete înconjurând-o pe Sarah, 
râzând şi sporovăind cu ea, şi o gaşcă de băieţi jucându-se şi 
vorbind cu Jacob. Chipurile copiilor mei erau atât de fericite, atât 
de pline de bucurie! Am ştiut imediat că erau în faţa unui nou 
început. 

Târziu după miezul nopţii, în timp ce încuiam uşa Centrului 
Comunitar, Logan mă trase spre el. 

— Eşti cea mai incredibilă persoană pe care am cunoscut-o 
vreodată în viaţa mea. 

— Mulţumesc, Moş Crăciun. 

A doua zi de dimineaţă, am aflat că se vânduseră toate 
biletele la următorul spectacol şi a trebuit să mai adăugăm încă 
trei reprezentații. 


Nu era în plan ca pruncul lui Mary să se nască chiar în Ajunul 
Crăciunului. Micuţa a venit pe lume cu două săptămâni mai 
devreme decât se preconizase. Dar bebeluşii au propria voinţă; 
acesta era pregătită, aşa că a ieşit în lume. 

Singura problemă? Mama ei, Mary. 

Mary, în ciuda insistențelor mele de a merge acasă şi a se 
odihni, a decis să n-o facă. Aşa că, atunci când a simţit acele 
dureri universale pe care toate mamele din lumea asta le 
recunosc, ea le-a ignorat şi a continuat să muncească la mine în 
pensiune. 


Eu, Logan, Jacob, Sarah îmbrăcată în costumul ei de Marie, 
losif (noul ei prieten), îmbrăcat şi el în costumul lui, ciobanii (Cei 
Bătrâni), Cele Trei Înţelepte (încă hohotind de râs pe tema 
scenetei lor), Martha şi toboşarul din Nigeria, Chinaza, am ajuns 
cu toţii acasă cu gândul să sărbătorim împreună Ajunul 
Crăciunului, cu plăcintă cu nuci şi lichior de ouă. 

Când am găsit-o pe Mary în bucătărie, în genunchi pe podea, 
am ştiut imediat că în curând ni se va mai alătura cineva. Am 
sunat la ambulanţă şi medicii au venit imediat, dar nu au mai 
putut s-o transporte la spital, pentru că travaliul era deja foarte 
avansat. În scurt timp, a ajuns şi soţul ei care, când a văzut-o 
cuprinsă de dureri, s-a făcut alb ca varul şi a zbughit-o la baie. 
S-a întors, a îmbrăţişat-o, a început să plângă, s-a făcut iar alb 
ca varul şi a zbughit-o înapoi în baie. g 

— Nu e prea bun la faza asta cu sarcina, gâfâi Mary. li face 
rău. _ i 

Logan o susținu din spate. Impreună cu Cele Trei Inţelepte am 
încurajat-o, am respirat împreună cu ea şi am prins copilul când 
a venit pe lume, scâncind. Ciobanii au stat în cealaltă cameră cu 
Sarah, Jacob, Chinaza şi losif. 

— Data viitoare am să ajung la timp la spital, gâfâi Mary, dar 
mulţumesc Celui de Sus că n-a trebuit să călăresc un măgar sau 
să nasc într-un staul de vite, printre miei şi fân. Maria a fost o 
persoană incredibilă. 

Asta aşa era. 

Pruncului i s-a dat numele Noelle?. 

— Crăciun fericit, murmură Logan cu buzele lipite de ale mele, 
înainte de a mă săruta, în dimineaţa zilei de Crăciun. 

— Crăciun fericit şi ţie! 

l-am dat cadoul pe care i-l pregătisem. Era un coş din răchită, 
plin cu mâncare. Îi făcusem sendvişuri cu piept de curcan, tăiate 
în formă de somoni, două salate şi o farfurie de prăjituri cu 
ciocolată. Ştia că darul meu simboliza familia. ; 

Ochii i se umplură de lacrimi şi fu nevoit să se aşeze. Imi făcu 
loc pe canapea lângă el şi mă îmbrăţişă. L-am văzut ştergându- 
şi ochii, dar m-am prefăcut că nu am observat nimic. Uriaşul 
meu urs grizzly era mult mai emotiv decât lăsa să se vadă. 

El mi-a dăruit o cutie roz. Înăuntru era o prăjitură roz. Pe 
prăjitură era aşezată o cutiuţă de bijuterii. O cutiuţă pentru un 


° Crăciun. 


inel. În cutiuţă era un inel cu diamant absolut fabulos, înconjurat 
de alte diamante micuţe, strălucitoare. 

— Meredith, scumpo, vreau să te căsătoreşti cu mine. 

Se vedea că are emoţii şi că nu ştia la ce să se aştepte din 
partea mea, ceea ce mi s-a părut incredibil de dulce. 

— Vreau să fii soţia mea, vreau să fiu soţul tău, pentru 
totdeauna şi, dacă spui da... 

Se opri şi, în momentul acela, ursul meu grizzly a devenit şi 
mai emotiv. Clipi repede şi îşi şterse ochii cu dosul palmei. 

— Dacă spui da, poate fi o logodnă lungă sau scurtă, cum 
preferi tu. Nu e nicio grabă. Niciuna. Cu toate astea, vreau să 
ştii că nu sunt în căutarea unei iubite sau a unei prietene, sunt 
aici pentru tot restul vieţii. Sunt aici pentru tine, pentru noi. 

M-am uitat la el, zâmbind. 

— Şi eu la fel, iubitule. Pentru tot restul vieţii. Pentru noi. 

L-am sărutat. Mă făcea să mă înfierbânt în anumite puncte 
speciale, secrete, şi am avut brusc o viziune cu noi doi, în 
interiorul unei prăjituri roz, stând întinşi pe un pat roz. 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc, Meredith. Mai mult decât propria-mi viaţă, 
te iubesc. 

Aş fi putut jura că se auzeau aplauzele doamnelor cu mănuși 
albe. M-am uitat în jur. Nu. Nu se vedea niciuna. 


Maratonul jucăriilor organizat de Barry Lynn s-a bucurat de un 
succes imens. Nu s-a ales nimeni cu interdicţie de a intra în bar. 


În noaptea aceea am visat iar accidentul. 

Maşina se răsturnă, dar de data asta ateriză uşor, fără 
zgomot, printre brazii de Crăciun peste care ninsese, împodobiţi 
frumos cu lumini colorate şi ornamente strălucitoare. Logan mă 
trase afară din maşină şi mă îmbrăţişă strâns. Deschise o cutie 
roz, iar aceasta crescu, şi crescu, şi crescu, iar noi am intrat 
înăuntru. Acolo am găsit undiţe de toate felurile şi prăjituri roz. 
Când am deschis iar uşa, eram pe râu, pescuiam împreună. 


epilog 


Șase luni mai târziu 


— V-aţi adus toate jurnalul gratitudinii? întrebă Vicki, după ce 
ne-am aşezat pe scaunele înalte de la barul lui Barry Lynn, barul 
care stătea în picioare de peste o sută de ani şi care avea în 
pereţi găuri rămase în urma gloanţelor trase, drept dovadă că 
este atât de vechi pe cât se spune că ar fi. 

Mi-am scos din geantă jurnalul. 

— Eu îl am pe-al meu aici. Eu sunt recunoscătoare că soră- 
mea m-a lăsat să-i înfiez pe Sarah şi pe Jacob. 

Fusese nevoie de doi avocaţi agresivi pentru care Logan 
insistase să plătească, dar acum puştii erau ai mei, cu acte în 
regulă. Abandonul nu dă bine într-o curte judecătorească. 
Mărturia depusă de cei doi copii curajoşi, care nu-şi mai doreau 
să trăiască alături de mama lor, din motive care mai de care 
mai sordide, a cântărit simţitor în luarea deciziei finale. 

Am tăcut, iar Cele Trei Înţelepte au izbucnit în aplauze şi 
strigăte şi-apoi m-au îmbrăţişat. 

— Sunt recunoscătoare că nu mai sunt furioasă. 

Cele Trei Înţelepte aplaudară şi strigară din nou. 

— Şi sunt recunoscătoare că mă căsătoresc cu Logan, că 
ceremonia va avea loc lângă râu şi voi avea alături de mine cele 
mai grozave domnişoare de onoare din lume - voi, Cele Trei 
Inţelepte, plus Sarah. 

Oh, ce-au mai aplaudat, şi-au strigat, şi m-au îmbrăţişat, şi-au 
făcut un mare tam-tam lacrimogen şi emoţional pe tema asta. 

— O să-ţi dau cadou de nuntă o vacă, zise Vicki, ştergându-şi 
lacrimile. 

— lar eu îţi dau un set chinezesc de ceai, spuse Hannah, 
suflându-şi nasul. 

— Cum, nu-mi dai o culegere de mate? am întrebat-o eu. 

— Bineînţeles că nu, Meredith. E vorba de tine şi de nunta ta, 
de ce ţi-ar plăcea ţie, nu de ce-mi place mie. Am observat că ai 
o slăbiciune pentru ceai, aşa că e nevoie de un set de ceai, unul 
delicat şi pictat manual. 

— Meredith, te măriţi! strigă Katie, sărind în sus pe scaun de 
bucurie. Sunt atât de fericită! Ştiu exact ce o să-ţi cumpăr ţie şi 
lui Logan! Două costume de pirați! O să vă simţiţi super sexy în 
ele. Super sexy! Cheryl, nevasta pastorului nostru, mi le-a 


recomandat. Vin cu toate accesoriile, săbii, bandaje pentru ochi 
şi un papagal. 

Eram pe punctul să spun: „Katie, nici nu ştiu ce să zic”, dar m- 
am abținut şi am exclamat în jargonul pirateresc: 

— Arrrgh! Adu-le la bord, duduiţă!