Ruta Sepetys — Adio, New Orleans

Adio, 


New Orleans 
Ruta Sepetys 


RUTA SEPETYS 


ADIO, NEW ORLEANS 


Original: Out of the Easy (2013) 


Traducere din limba engleză de: 
GABRIELA STOICA 


a 
e 

(_) 
e 


virtual-project.eu 


VP - 


Nu există frumusețe ieșită din comun, în a cărei 
alcătuire să nu fie și un mic cusur. 


Sir Francis Bacon 


VP-3 


UNU 


Mama mea este prostituată. Nu genul ăla de femeie de stradă 
de ultimă speţă. Este cu adevărat frumoasă, vorbește elegant și 
poartă niște haine minunate. Dar se culcă cu bărbaţi pentru bani 
sau cadouri și, conform definiţiei din dicționar, asta înseamnă că 
e prostituată. 

A început să lucreze la bordel în 1940, când eu aveam șapte 
ani, anul în care ne-am mutat din Detroit la New Orleans. Am 
luat un taxi de la gară și ne-am dus la un hotel elegant de pe 
Bulevardul St. Charles. În lobby-ul hotelului, pe când savura 
ceva de băut, mama a cunoscut un bărbat din Tuscaloosa. M-a 
prezentat bărbatului drept o nepoată, spunându-i că mă ducea 
înapoi la sora ei. Îmi făcea tot timpul cu ochiul și mi-a șoptit că 
avea să îmi cumpere o păpușă, dacă intram în jocul ei și o 
așteptam acolo. Am dormit singură în lobby, în noaptea aceea, 
visând la noua mea păpușă. A doua zi dimineaţă, ne-am cazat 
amândouă într-o cameră a noastră, spațioasă, cu ferestre mari, 
franţuzești, și cu săpunuri fine, care miroseau a lămâie. Ea a 
primit o cutie verde din catifea cu un șirag de perle de la 
bărbatul din Tuscaloosa. 

— Josie, orașul acesta o să se poarte foarte frumos cu noi, m- 
a asigurat mama, stând cu bustul gol în fața oglinzii și 
admirându-și perlele. 

În ziua următoare, un șofer cu pielea precum caramelul, pe 
nume Cokie, a sosit la hotel. Mama primise o invitaţie să viziteze 
o persoană importantă din Quarter!. M-a pus să fac baie și a 
insistat să îmbrac o rochie frumoasă. Mi-a prins chiar și o fundă 
în păr. Arătam caraghios, după părerea mea, dar nu i-am spus și 
ei. M-am mulţumit să zâmbesc și să dau din cap. 

— ȘI fii atentă la mine acum, Josie. Să nu scoţi niciun cuvinţel. 
Am tot sperat să mă cheme Willie și nu am nevoie ca tu să îmi 
strici ploile cu încăpăţânarea ta. Să nu vorbeşti decât dacă ţi se 
adresează cineva. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, să nu începi 
cumva să fredonezi! Dacă ești cuminte, o să-ţi cumpăr ceva 


1 French Quarter - Cartierul Francez din New Orleans, constituie centrul orașului, 
renumit pentru viaţa de noapte graţie numeroaselor sale cluburi, restaurante și 
baruri. 


VP -4 


foarte special. 

— Adică o păpușă? am spus, sperând să îi aduc aminte de 
promisiunea făcută. 

— Sigur că da, iubito. Ti-ar plăcea o păpușă? m-a întrebat ea, 
terminând de rujat și sărutând aerul din dreptul oglinzii. 

Cokie și cu mine ne-am înţeles de minune, din prima clipă. El 
conducea un taxi vechi, vopsit într-un cenușiu-lăptos. Dacă îl 
priveai cu luare-aminte, puteai întrezări fantoma cuvântului TAXI 
scris cândva pe portieră. Mi-a dat două bomboane Mary Jane și 
mi-a făcut cu ochiul, spunându-mi: 

— Ține-te bine, puștoaico. 

Cokie a fluierat printre dinţii lui știrbi tot drumul până la casa 
lui Willie. Eu am fredonat împreună cu el, sperând ca bomboana 
Mary Jane să-mi smulgă un dinte. Aceasta era a doua noastră 
noapte în New Orleans. 

Ne-am oprit undeva pe strada Conti. 

— Ce este aici? am întrebat eu, sucindu-mi gâtul ca să privesc 
clădirea de un galben-șters, cu grilaje negre la balcoane. 

— E casa ei, a zis Cokie. A lui Willie Woodley. 

— Casa e? Dar Willie este un nume de bărbat, am comentat 
eu. 

— Încetează, Josie. Willie este un nume de femeie. Și acum 
ține-ti gura! mi-a ordonat mama, plesnindu-mă peste coapsă. 

Și-a netezit rochia, apoi și-a aranjat părul cu degete nervoase. 

— Nu credeam să fiu atât de emoţionată, a murmurat ea. 

— De ce ești emoţionată? am întrebat. 

M-a înșfăcat de mână și m-a smucit după ea pe alee. Cokie m- 
a salutat, ridicându-și scurt pălăria. l-am zâmbit și i-am făcut cu 
mâna. Draperiile de la fereastra din față s-au mișcat, acoperind 
o siluetă întunecată pe fundalul luminii chihlimbarii de dincolo 
de geam. Ușa s-a deschis mai înainte să ajungem noi la ea. 

— Deci tu trebuie să fii Louise. 

O brunetă îmbrăcată într-o rochie de seară stătea sprijinită 
într-o rână de tocul ușii. Avea un păr frumos, dar unghiile îi erau 
roase și despicate. Femeile ieftine aveau unghiile neîngrijite. 
Învăţasem asta în Detroit. 

— Te așteaptă în salon, Louise, i-a spus bruneta mamei. 

O traversă roșie pornea din hol ajungând până la o scară cu 
tavan înalt, ca apoi să se târască pe fiecare treaptă a acesteia. 
Casa era opulentă, bătătoare la ochi, cu brocarturi grele, verzi, 


VP-5 


și cu cristale negre atârnând de abajururile lămpilor ce 
răspândeau o lumină discretă. Picturi ce înfățișau femei goale cu 
sfârcuri rozalii erau agăţate pe pereţii din antreu. Fumul de 
țigară era amestecat cu mirosul stătut de Eau de Rose. Am 
trecut printr-un grup de fete care m-au mângâiat pe creștet 
spunându-mi „dulceaţă” și „păpușică”. Îmi amintesc că m-am 
gândit că buzele lor arătau de parcă le-ar fi mânjit cineva cu 
sânge. Am intrat în salonul din faţă. 

Mai întâi, i-am văzut mâna, palidă și cu venele ieșite în relief, 
pe care și-o ţinea pe braţul fotoliului. Unghiile ei, date cu ojă 
lucioasă de culoarea sâmburilor de rodie, ar fi putut sparge cu 
ușurință un balon cu un simplu bobârnac. Inele masive din aur 
încrustate cu diamante îi împodobeau aproape toate degetele. 
Mama a început să respire precipitat. 

M-am apropiat un pic de mână, holbându-mă la ea, dar apoi 
am  ocolit-o, făcându-mi drum prin spatele fotoliului spre 
fereastră. Nişte tocuri negre se ițeau de sub o fustă ţeapănă. 
Am simţit cum funda din păr mi-alunecă într-o parte. 

— Bună, Louise. 

Vocea ei era groasă, trădându-i vârsta înaintată. Părul blond 
platinat era strâns cu o agrafă pe care erau gravate inițialele 
W.W. Ochii femeii, conturaţi cu dermatograf, aveau riduri pe la 
colțuri. Buzele ei erau stacojii, dar nu însângerate. Fusese 
frumoasă. 

Femeia s-a uitat lung la mine și apoi a vorbit. 

— Am spus bună, Louise. 

— Bună, Willie, i-a răspuns mama. 

M-a târât în faţa fotoliului. 

— Willie, ea e Josie. 

l-am zâmbit și, îndoindu-mi genunchii juliţi, i-am făcut cea mai 
corectă reverență de care eram în stare. Mâna cu unghii roșii a 
fluturat imediat, făcându-ne semn spre o canapea de vizavi de 
ea. Brăţara ei a scos un zornăit discordant. 

— Așadar... te-ai întors. 

Willie a scos o ţigară dintr-o cutie de sidef și a început să o 
bată ușor de capac. 

— Păi, ce să zic, a trecut multă vreme, Willie. Sunt sigură că 
poți înțelege. 

Willie n-a răspuns. Un ceas de perete ticăia ritmic. 

— Arăţi bine, a remarcat Willie într-un târziu, bătându-și în 


VP-6 


continuare ţigara de capacul cutiei. 

— Mă întreţin, a răspuns mama, lăsându-se pe spătarul 
canapelei. 

— Te întreţii... mda. Am auzit că ai avut un ageamiu din 
Tuscaloosa, noaptea trecută. 

Spatele mamei a devenit rigid. 

— Ai auzit de tipul din Tuscaloosa? 

Willie a privit-o, în tăcere. 

— Oh, dar n-a fost un client, Willie, a ripostat mama, 
ațintindu-și privirea în poală. A fost doar un tip amabil. 

— Un tip amabil care ţi-a cumpărat perlele alea, presupun, a 
replicat Willie, bătându-și ţigara din ce în ce mai tare de capacul 
cutiei. 

Mama și-a dus mâna la gât, pipăindu-și perlele. 

— Afacerea îmi merge bine, a declarat Willie. Bărbaţii sunt 
convinși că o să intrăm în război. Dacă se adeverește, vor dori 
cu toţii o ultimă escapadă. Am lucra bine împreună; Louise, 
dar... 

A făcut un semn cu capul în direcția mea. 

— Oh, e o fată bună, Willie, și al naibii de deșteaptă. A reușit 
chiar să înveţe singură să citească. 

— Nu-mi plac copiii, a zis ea răspicat, sfredelindu-mă din 
priviri. 

Am ridicat din umeri. 

— Nici eu nu mă omor după ei. 

Mama m-a pișcat de braţ, tare. Am simţit că-mi plesnește 
pielea. Mi-am mușcat buza și am încercat să nu mă chircesc de 
durere. Mama se înfuria dacă mă plângeam de ceva. 

— Zău? 

Willie continua să mă privească fix. 

— Și atunci ce faci... dacă nu îţi plac copiii? 

— Păi, mă duc la școală. Citesc. Gătesc, fac curăţenie și îi 
prepar martiniurile mamei. 

Am zâmbit spre mama, frecându-mi braţul îndurerat. 

— Faci curăţenie și prepari martiniuri? 

Willie și-a ridicat o sprânceană. Rânjetul i-a dispărut brusc. 

— Ai funda strâmbă, fetițo! Dintotdeauna ai fost așa de 
slăbănoagă? 

— Nu m-am simțit bine vreo câțiva ani, a intervenit rapid 
mama. Josie este foarte descurcăreață și... 


VP-7 


— Îmi dau seama, a afirmat Willie pe un ton sec, bătându-și în 
continuare ţigara de capac. 

M-am dat mai aproape de mama. 

— Am sărit peste clasa întâi și m-am înscris direct într-a doua. 
Mama a pierdut șirul zilelor și a uitat că trebuia să mă duc la 
școală... 

Vârful pantofului mamei s-a înfipt în glezna mea. 

— Dar n-a contat prea mult. A spus la școală că ne-am mutat 
dintr-un alt oraș, așa că am început direct cu clasa a doua. 

— Ai sărit peste clasa întâi? m-a întrebat Willie. 

— Da, doamnă, dar nu cred că am pierdut nimic. 

— Nu mă mai domni atâta, fetițo. Spune-mi Willie. Ai 
priceput? 

Ea s-a foit în fotoliu. Am zărit ceea ce semăna cu ţeava unei 
arme îndesate între pernă și braţul fotoliului. 

— Da, doamnă Willie, am replicat eu. 

— Nu doamnă Willie. Doar Willie. 

Am făcut ochii mari la ea. 

— De fapt, știi, Willie, eu prefer să mi se spună Jo, și, cinstit 
vorbind, nu prea mă dau în vânt după funde. 

Mi-am smuls funda din părul des și tuns scurt și am întins 
mâna după bricheta de pe masă. 

— N-am cerut un foc, a ripostat Willie. 

— Nu, dar ai bătut cu ţigara în cutie de cincizeci și trei... acum 
de cincizeci și patru de ori, drept pentru care m-am gândit că ai 
vrea să o fumezi. 

Willie a oftat. 

— Bine, Jo, atunci aprinde-mi ţigara și toarnă-mi un whisky. 

— Simplu sau cu gheaţă? am întrebat-o. 

Ea a rămas cu gura căscată de surprindere, dar a închis-o 
repede. 

— Simplu. 

M-a urmărit când i-am aprins ţigara. 

— Ei bine, Louise, a spus Willie, suflând fumul încet și prelung, 
ai reușit să o dai în bară magistral, nu-i așa? 

Mama a oftat. 

— Nu poţi să stai aici, cu un copil. Va trebui să îţi găsești o 
locuinţă, a spus Willie. 

— Nu am niciun ban, a răspuns mama. 

— Vinde perlele alea la magazinul meu de amanet, mâine- 


VP-8 


dimineaţă, și o să ai niște bani de cheltuit. Pe strada Dauphine, 
este liber un apartament micuţ, pe care obișnuia să îl închirieze 
unul din foștii mei agenţi de pariuri. Idiotul s-a băgat într-o 
încurcătură și s-a ales cu un glonte în cap, săptămâna trecută. 
Doarme la doi metri sub pământ și nu mai are nevoie de 
apartament. Chiria este plătită până în data de treizeci. O să fac 
niște aranjamente și o să vedem cum stai la finele lunii. 

— În regulă, Willie, a răspuns mama. 

l-am dat băutura lui Willie și m-am așezat la locul meu, 
împingând fanda sub canapea cu călcâiul. 

Ea a sorbit o înghiţitură și a dat aprobator din cap. 

— Pe bune, Louise, o barmaniţă de șapte ani? 

Mama a înălțat din umeri. 

Asta a fost cu zece ani în urmă. Nu mi-a cumpărat niciodată 
păpușa promisă. 


VP-9 


DOI 


Credeau că nu auzeam șușotelile lor, râsetele lor 
batjocoritoare. Le auzeam de zece ani. Am traversat strada 
Conti pe partea cealaltă și am luat-o spre strada Chartres, 
ținând cartea strâns sub braţ. Fredonam și, de aceea, vibraţiile 
din urechile mele le acopereau cuvintele. Curtezană, 
prostituată, târfa, cocotă. Le auzisem pe toate. De fapt, eram în 
stare să mă uit la cineva și să prezic ce cuvânt avea să 
folosească. 

— Bună, Josie! mă salutau ele, zâmbindu-mi fals, ca apoi să 
ofteze și uneori să dea din cap. 

Se purtau de parcă le-ar fi părut rău pentru mine, dar, de 
îndată ce ajungeau la zece pași distanţă, auzeam unul dintre 
acele apelative asociat cu numele mamei mele. Femeile bogate 
se prefăceau că termenul târfă le ardea limba. Il rosteau în 
șoaptă, ridicând din sprâncene. Apoi se prefăceau a fi șocate, de 
parcă cuvântul însuși s-ar fi strecurat în chiloțeii lor ca o boală 
venerică. Nu era deloc nevoie să le fie milă de mine. Eu nu eram 
nici pe departe ca mama. Și, la urma urmelor, mama reprezenta 
doar jumătate din ecuaţie. 

— Josie! Așteaptă, fată de yankeu! 

Frankie, unul dintre informatorii lui Willie, a apărut ca din 
pământ lângă mine, cu silueta lui înaltă și suplă aplecată asupra 
mea. 

— Ce-i atâta grabă pe tine? m-a întrebat el, umezindu-și două 
degete cu limba și netezindu-și cu ele părul dat cu briantină. 

— Trebuie să ajung la librărie, i-am spus eu. Am întârziat la 
program. 

— Măi să fie, ce s-ar face bătrânul Marlowe fără tine? Profiţi 
de el cât mai poţi? Am auzit că e ca și mort. 

— Incă este foarte viu, Frankie. Ce-i drept... tocmai s-a 
pensionat. 

Îi arunc o privire piezișă. 

— Ooh, ce îl mai aperi! E ceva între tine și Marlowe? 

— Frankie! 

Ce gând oripilant. Charlie Marlowe, pe lângă faptul că era 


VP - 10 


bătrân, era ca o rudă apropiată pentru mine. 

— Sau poate că este ceva între tine și fiul lui, nu-i așa? Nu îl 
slăbești din ochi pe Junior ca să pui mâna pe hruba aia cu cărți 
prăfuite, pe care le iubești atât de mult? 

Mi-a tras un cot, râzând. 

M-am oprit în loc. 

— Poţi să te ajut cu ceva, Frankie? 

El a continuat să meargă, trăgându-mă după el și coborându- 
și glasul. 

— De fapt, da. Vrei să-i spui lui Willie din partea mea că 
Cincinnati vine în oraș? 

M-a trecut un fior. Am încercat să ţin pasul. 

— Cincinnati? 

— Poţi să îi spui asta din partea mea, Josie? 

— N-o mai văd pe Willie până mâine-dimineaţă, știi asta. 

— Tot nu te apropii de local după lăsarea serii? Ești deșteaptă, 
de acord. Ei bine, transmite-i atunci că umblă Cincinnati prin 
preajmă. Și-ar dori să știe asta. 

— Sper să nu uit, i-am spus eu, întinzând palma deschisă. 

— Oh, femeie cerșetoare! 

— Femeie de afaceri! l-am corectat eu. Nu uita că lui Willie 
nu-i plac surprizele. 

— Nu-i plac, ce-i drept, a zis el, scormonindu-se în buzunar. 
Pentru ce tot pui bani la ciorap, Josie? Ar fi mult mai simplu dacă 
ţi-ai ridica fusta. 

— Singurul motiv pentru care mi-aș ridica fusta ar fi ca să-mi 
scot pistolul și să-ți găuresc căpăţâna cu el. 

Banii mei nu erau treaba lui Frankie. Voiam să plec din New 
Orleans. Planul meu includea costul biletului de autobuz și bani 
de rezervă care să îmi acopere cheltuielile de trai pentru un an 
de zile, timp suficient în care să mă pun pe picioare. Intr-o carte 
de afaceri pe care am citit-o la librărie scria că întotdeauna e cel 
mai bine să ai economii pentru douăsprezece luni. De îndată ce 
strângeam suma, aveam să decid și încotro plec. 

— Bine, bine, mi-a spus el. Ştii că glumesc. 

— De ce nu cumperi și tu o carte de la mine din librărie, 
Frankie? 

— Ştii bine că nu-mi place să citesc, fată de yankeu. Nu cred 
că îi mai place cuiva să citească la fel de mult cum îţi place ţie. 
Ce-ai sub braţ, de data asta? 


VP -11 


— E. M. Forster. 

— N-am auzit niciodată de el. 

Mi-a înșfăcat mâna și mi-a pus câteva monede în palmă. 

— Poftim, și nu uita să-i transmiţi. N-o să fiu plătit, dacă uiţi. 

— Ai idee când ajunge în oraș sau prin ce vizuină o să se 
ascundă? 

— Nu. Nu încă. Eu bănuiesc că este deja în oraș. 

Frankie a tresărit și a aruncat o privire peste umăr. 

— Pe curând, puștoaico! 

Mi-am adunat poalele fustei și am grăbit pasul spre librărie. 
Trecuseră doi ani de la incident. Cincinnati nu-și mai făcuse 
apariţia în Quarter și nimeni nu-i ducea lipsa. El pretindea că 
lucrează pentru Carlos Marcello, nașul mafiei din New Orleans, 
cu toate că nu făcea parte din clan. Nimeni nu îl credea, dar nici 
nu-l contrazicea careva pe față. Cincinnati se afișa cu mândrie 
ostentativă în costume scumpe - costume care nu prea i se 
potriveau. Se zvonea că hainele lui erau furate de pe cadavre, 
oamenii pe care îi omora pentru Carlos Marcello. Cokie spunea 
că aducea ghinion să porţi costumul unui mort. 

Carlos Marcello era șeful sindicatului și deţinea terenuri chiar 
lângă parohia din Orleans. Printre localnici umbla vorba că 
Marcello își împânzise mlaștinile cu aligatori și arunca acolo 
cadavrele. Un poștaș i-a povestit odată lui Cokie că a văzut 
pantofi plutind pe suprafaţa tulbure a mlaștinii. Willie îl cunoștea 
pe Marcello. Trimitea fetele la motelul lui, Town and Country, 
când bordelul de pe strada Conti era foarte solicitat. Așa l-a 
cunoscut mama pe Cincinnati. ` 

Cincinnati avea o slăbiciune pentru mama. li cumpăra lucruri 
scumpe și susținea că ea arăta exact ca Jane Russell? din 
revistele de la Hollywood. Presupun că asta însemna că și eu 
semănăm cu Jane Russell, dar probabil cu o Jane Russell fără 
machiaj, fără haine frumoase și fără păr coafat. Ochii noștri erau 
puţin cam depărtaţi, frunţile înalte, părul șaten-închis, des și 
înfoiat, și niște buze de parcă eram mereu bosumflate. 

Mama era înnebunită după Cincinnati. Odată chiar a spus că 
erau îndrăgostiți unul de celălalt. Uneori, mama era atât de 
fraieră încât devenea penibilă. Nu era destul că se culca cu un 


? Jane Russell (1921-2011), celebră actriță americancă de film, sex simbol al 
Hollywoodului anilor '40-'50. Primul film în care a jucat s-a intitulat We/egiuitul (The 
Outlaw, 1943). 


VP - 12 


criminal ca Cincinnati, se mai și îndrăgostea de el? jenant. Willie 
îl ura pe Cincinnati. Eu îl dispreţuiam. 

Am tăiat-o pe străduţa îngustă de lângă bijutier, ocolind un 
bărbat care urina la perete. Mă foloseam ca de un evantai de 
cartea lui E.M. Forster ca să alung mirosul de stejar mucegăit 
din nasul meu, pășind cu iuțeală peste lespezile ude. Dacă în 
Quarter mirosea atât de urât acum, în timpul iernii, asta 
însemna că urma să pută la primăvară și să duhnească de-a 
binelea la vară. Mi-am croit drum pe strada Toulouse, 
îndreptându-mă spre strada Royal, și l-am auzit pe Blind Otis 
cântând blues, bătând din picior și trecând un cuțit bont peste 
corzile de oţel ale chitarei lui. 

Proprietarii barurilor și restaurantelor erau cocoțaţi pe scări, 
împodobindu-și ușile și ferestrele pentru festivitățile nopții. La 
miezul nopţii avea să sosească, în sfârșit, anul 1950. Pe străzi se 
simțea un entuziasm efervescent. Oamenii erau nerăbdători să 
lase deceniul și războiul în urmă. O pereche de amorezi mi-a 
tăiat calea alergând după un taxi, în vreme ce un omuleţ în 
haine zdrenţuite s-a postat în faţa unei clădiri spunând „Aleluia”, 
iar și iar. 

Ultima oară când Cincinnati a fost în oraș, s-a îmbătat și a 
bătut-o pe mama. Willie a spart ușa și a tras în el, rănindu-l la 
picior. Am dus-o pe mama la spital cu taxiul lui Cokie. După ce 
s-a trezit din beţie, Cincinnati chiar a avut tupeul să vină la 
spital. l-am azvărlit o cafea fierbinte în faţă și i-am spus că am 
chemat poliţia. A plecat din oraș șchiopătând, dar nu înainte de 
a promite c-o să se întoarcă. 

— Las că vezi tu, mi-a șoptit el, trecându-și limba peste dinți. 
Pun eu mâna pe tine, Josie Moraine. 

M-am scuturat ca să îmi alung fiorii. 

— Salutare, Motor City?! 

M-am întors spre voce. Jesse Thierry stătea călare pe 
motocicleta lui, uitându-se la mine de peste drum. Jesse era un 
băiat tăcut și, de cele mai multe ori, se mulțumea să dea din 
cap sau să zâmbească în loc să vorbească. Uneori aveam 
impresia că mă urmărește, ceea ce era absolut ridicol, deoarece 
Jesse Thierry nu avea cum să fie interesat de una ca mine. Poate 
că era tăcut și discret, dar înfățișarea lui, nici pe departe. Avea 


3 Orașul Motoarelor - supranumele orașului Detroit, datorat giganţilor industriei 
automobilelor de aici, General Motors, Ford și Chrysler. 


VP - 13 


ceva frapant și provocator, într-un fel care mă făcea să nu mă 
simt în largul meu. Pe alţii, însă, nu părea să-i tulbure înfățișarea 
lui Jesse. Turiștii întorceau capul după el. Fetele se ţineau scai 
de coada lui. 

— Vrei să te duc undeva cu motocicleta? m-a întrebat el. 

Eu am clătinat din cap. 

— Vreau eu cu motocicleta, Jesse! a strigat o blondă de lângă 
el. 

El a ignorat-o. 

— Eşti sigură, Jo? 

— Sunt sigură. Mulţumesc, Jesse. 

El a dat din cap, a sucit de ambreiaj și a pornit în trombă, 
lăsând fetele cu buza umflată pe trotuar. 

Zgomotul motorului se pierdea în depărtare când am intrat pe 
strada Royal. Am zărit firma, atârnată de un suport din fier forjat 
deasupra ușii, care, cu litere aurii pe fond albastru-închis 
anunţa: LIBRĂRIA LUI MARLOWE. Prin vitrină l-am zărit pe 
Patrick la tejghea. Clopotelul de la ușă a scos un clinchet 
cristalin când am intrat în librărie și mirosul reconfortant de 
hârtie prăfuită m-a învăluit imediat. 

— Cum se mai simte azi? l-am întrebat. 

— Azi e una dintre zilele lui bune. Știe cum mă cheamă. Cred 
că preţ de o secundă și-a amintit până și faptul că sunt fiul lui, 
mi-a răspuns Patrick, lăsându-se pe spătarul scaunului din 
spatele tejghelei. 

— Minunat! 

Am spus-o cu toată seriozitatea. În unele zile, domnul 
Marlowe nu-l recunoștea pe Patrick. Îl înjura, ba chiar azvârlea 
cu diferite obiecte în el. Acelea erau zilele lui rele. 

— Amicul tău Cokie a trecut pe aici, m-a anunţat Patrick. Mi-a 
spus să-ţi dau asta. 

A împins o foaie împăturită pe tejghea. 

Am deschis-o. 


CINCYNATTY 


Era mâzgălită cu scrisul tremurat al lui Cokie. 

— N-am citit biletul, dar cred că se referă la Cincinnati, mi-a 
spus Patrick. 

— Nu l-ai citit, hm? 


VP - 14 


Patrick tocmai împlinise douăzeci și unu de ani, dar continua 
să tachineze oamenii ca un băieţaș care trăgea fetele de codițe 
în recreație. 

El mi-a zâmbit. 

— Nu știe cum se scrie corect. Se duce la Cincinnati? 

— Hm... probabil că da. Mi-ai păstrat un ziar? 

Mi-a arătat cu degetul un exemplar din Times-Picayune, 
împăturit frumos pe scaunul meu. 

— Mulţumesc. Preiau tura într-o clipă. 

— Ce Dumnezeu, Jo, Picayune este atât de plictisitor. Omit 
intenţionat știrile din Quarter și... 

Vocea lui Patrick s-a stins în urma mea, în timp ce-mi croiam 
drum printre rafturile înalte de cărți spre scara îngustă de lemn 
din spatele prăvăliei. Aveam propriul meu apartament de la 
vârsta de unsprezece ani. Nu era un apartament propriu-zis, cel 
puţin la început. Fusese un mic birou cu o baie alăturată. Am 
dormit în librărie de când aveam zece ani, mai precis de când 
mama începuse să aibă crize de nervi și să mă bată cu umbrela 
fără vreun motiv. Am învățat repede că era mai fericită, dacă eu 
nu mă aflam prin preajmă. Așa că obișnuiam să mă ascund în 
librărie, chiar înainte de închidere, și să dorm sub masa mare 
din birou. 

În ziua când am împlinit unsprezece ani, m-am furișat sus pe 
scară, după ce prăvălia s-a închis. Biroul fusese transformat. 
Ferestrele fuseseră spălate și pereţii zugrăviți. Masa de birou 
era în continuare acolo, dar toate cutiile fuseseră date afară și în 
locul lor apăruseră un pat, un mic dulap pentru haine, ba chiar și 
niște rafturi pentru cărţi, într-un colț. Deasupra ferestrei 
deschise era o galerie de care atârna o draperie înflorată, iar 
dinspre strada Bourbon pluteau acordurile muzicii. O singură 
cheie atârna într-un cui. La ușă fusese montat un lacăt și o bâtă 
de baseball stătea sprijinită de pat. N-am vorbit niciodată 
despre aranjament. Am început, pur și simplu, să lucrez pentru 
domnul Marlowe, în schimbul cazării. 

Am descuiat ușa și m-am strecurat înăuntru, încuind-o iute la 
loc. M-am lăsat în patru labe și am ridicat o scândură de sub 
patul meu, bâjbâind cu degetele până am dat de cutia de 
trabucuri. Am pus în ea monedele de la Frankie și am tras 
draperiile. Apoi am despăturit biletul de la Cokie. 


VP -15 


CINCYNATTY 


VP - 16 


TREI 


— Mă întorc imediat, i-am spus lui Patrick, când am coborât în 
librărie. 

— Oh, Josie, ce-ţi veni? E Ajunul Anului Nou, s-a plâns el. 

— Este abia ora unu. 

— Dar am niște lucruri de făcut, a insistat el. 

— Durează doar o clipă, l-am asigurat eu, ieșind în grabă pe 
ușă. 

Am fugit peste drum, la Sal's. Willie era o clientă de-a casei, 
așa că patronul restaurantului mă lăsa să vorbesc la telefon 
când aveam nevoie. De fapt, Willie era clienta casei în multe 
localuri și, din fericire, aceste beneficii se extindeau și asupra 
mea. 

— Bună, Maria, am salutat-o pe recepţionera de la intrare, 
făcând semn întrebător spre telefonul din spate. 

Ea a încuviinţat dând din cap. 

Am ridicat receptorul și am format HEmlock 4673. 

Dora a răspuns de la primul apel, cu vocea ei falsă, șoptită. 

— Sunt Jo. Trebuie să vorbesc cu Willie. 

— Bună, dulceaţă. Se odihnește. 

Se odihnește? Willie nu-și făcea niciodată siesta. 

— Trezește-o. 

Dora a pus receptorul jos. l-am auzit tocurile țăcănind pe 
lemnul tare al podelei, din ce în ce mai stins, pe măsură ce se 
îndepărta. Puteam să spun după clămpănit că purta papucii cu 
pene roșii pe care îi comandase prin poștă de la Frederick's, de 
pe Fifth Avenue. Răsuceam în neștire firul telefonului până când, 
la un moment dat, mi-a alunecat din mână. Palmele îmi erau 
transpirate. Mi le-am șters de fustă. 

— Buttons and Bows*, mi-a zis Willie fără să catadicsească să 
mă salute. 

— Ce? 

— Melodia pe care o fredonai. Este Buttons and Bows. Uite 
cum stă treaba, am nevoie de puţină liniște înainte ca pereţii să 


4 Un cântec foarte popular, compus pentru filmul Fata palidă (The Paleface, 1948), ai 
cărui protagoniști au fost Bob Hope și Jane Russell, și care a câștigat Oscarul pentru 
Cel mai bun cântec original. 


VP - 17 


înceapă să se zgâlţâie. Ce naiba e atât de important? 

— Cincinnati. 

A urmat o tăcere la celălalt capăt al firului. Am auzit-o cum a 
deschis capacul brichetei din argint, și-a aprins ţigara, apoi cum 
a suflat fumul, prelung. 

— Cine ţi-a spus? 

— Frankie. Ne-am întâlnit întâmplător, după ce am plecat de 
la tine, în drum spre librărie. 

— Când vine? a mai vrut să știe Willie. 

— Mi-a zis că nu știe, doar că e pe drum și că s-ar putea să fi 
ajuns deja. Unde-i mama? am întrebat-o eu. 

— Sus. A chicotit ca o idioată toată dimineaţa, mi-a zis Willie. 

— Crezi că știe? 

— Bineînţeles că știe. Am mirosit eu că se petrece ceva. Dora 
mi-a spus că a primit un telefon, acum două zile. Și de atunci se 
poartă ca o imbecilă sadea. 

Am auzit-o pe Willie cum a tras fumul în piept, cum s-a oprit o 
clipă și apoi cum l-a suflat, lăsând rotocoalele să-i iasă pe nări. 

— Și Cokie știe. Mi-a lăsat un bilet, am zis. 

— Bine. Cokie e programat pentru câteva comenzi, în seara 
asta. O să mă ţină la curent. Eşti la Sal? 

— Da. Cokie a spus că, diseară, la Paddock Lounge, cântă 
Dukes of Dixieland și mă gândeam că... 

— În niciun caz. Nu vreau să fii văzută prin Quarter, s-a opus 
Willie. 

— Dar, Willie, este revelionul, am protestat eu. 

— Nu-mi pasă nici atâtica. Stai în casă - încuiată în casă. Ai 
înțeles? m-a întrebat ea. 

Am ezitat, întrebându-mă cât de mult puteam să întind 
coarda. 

— Am auzit că acum Cincinnati este în cârdășie cu Carlos 
Marcello. 

— Vezi-ţi de treaba ta, mi-a tăiat-o Willie. Treci pe aici, mâine- 
dimineață. 

— Voiam să spun doar că... îmi fac griji pentru mama, am zis. 

— Fă-ţi griji pentru tine. Maică-ta e o târfă proastă. 

Un declic și convorbirea s-a terminat. 


VP-18 


PATRU 


— Îmi cer scuze că te-am pus să aștepți, i-am spus lui Patrick, 
când m-am întors în librărie. 

— Eşti bine? m-a întrebat el. 

— Da. De ce? 

— Ai pete roșii pe gât. Uite, îndrăgita-ţi pagină de evenimente 
mondene este plină până la refuz, astăzi. 

A azvârilit ziarul spre mine, când m-am așezat lângă el, în 
spatele tejghelei. Și-a piţigăiat vocea, declamând pe un ton 
afectat: 

— Domnișoara Blanche Fournet din Birmingham, Alabama, 
care își petrece o parte din sezonul de iarnă în New Orleans, a 
fost oaspetele de onoare la un prânz oferit de unchiul și mătușa 
ei, domnul doctor George C. Fournet și soția. Masa a fost 
decorată cu hortensii de un albastru-pal și minunații oaspeţi s- 
au bucurat de o plictiseală perfectă. 

Am izbucnit în râs și l-am plesnit pe umăr cu ziarul. 

— Pe cuvânt, Jo, obsesia ta pentru Uptown? și pagina 
mondenă este ridicolă. Când o să-ţi dai seama că femeile alea 
nu sunt decât un cuib de baborniţe sclifosite și bârfitoare? 

Clopoţelul a sunat și un bărbat înalt și chipeș, îmbrăcat într-un 
costum făcut la comandă, a intrat în prăvălie. 

— Bună ziua, a salutat el, cu un zâmbet și o înclinare a 
capului. Ce mai faceţi? 

După accent, bărbatul era din Sud, dar nu din Orleans. Pielea 
lui puternic bronzată îi scotea în evidenţă dinţii de un alb 
strălucitor, atunci când zâmbea larg precum Cary Grant. 

— Mulţumim, bine. Aţi venit la New Orleans ca să petreceri 
revelionul, domnule? l-am întrebat eu. 

— Este chiar atât de evident? a replicat bărbatul, zâmbind cu 
gura până la urechi. 

— Scuze, voiam doar să... 

— Nu-i nevoie de scuze. Ai ghicit. Tocmai am venit din 
Memphis pentru meciul de fotbal din finala Sugar Bowl. 

— Sunteţi fotbalist? l-a întrebat Patrick, studiindu-i înălțimea 


5 Cartierul anglofon. 
VP -19 


și umerii lați. 

— Am fost. Atacant la echipa Vanderbilt. Obișnuiam să vin aici 
împreună cu echipa și să ne batem cu cei de la Tulane. 
Întotdeauna mi-a plăcut. New Orleansul a fost mereu un loc 
grozav în care să intri în buclucuri și eu mi-am servit porţia cu 
vârf și îndesat, pot să spun. 

l-a făcut lui Patrick cu ochiul, cu subînțeles. 

— Voi învăţaţi la Tulane? ne-a întrebat el. 

— Eu tocmai am absolvit, dar la Loyola. 

— Și dumneata, tânără domnișoară? 

Bărbatul superb și-a întors ochii spre mine. 

Colegiu? Da! îmi venea să strig. Mi-ar plăcea să merg la 
colegiu. În loc de asta, am zâmbit și mi-am coborât privirea. 

— Nu s-a decis încă, a intervenit Patrick salvator. 

— Căutaţi ceva anume? l-am întrebat eu, dornică să schimb 
subiectul. 

Am pus ca din întâmplare două degete pe tejghea, un semn 
pentru Patrick. Era unul din jocurile noastre, prin care încercam 
să ghicim ce gen de carte voia clientul. Cele două degete ale 
mele îi transmiteau lui Patrick că pariam zece cenți că Domnul 
Memphis era interesat de istorie. Patrick și-a închis pumnul 
stâng. Asta însemna că paria pe ceva legat de sport. 

— Da, într-adevăr caut ceva anume, a răspuns el, scoțându-și 
pălăria. 

Părul lui negru strălucea în lumina soarelui de amiază care 
pătrundea prin vitrina librăriei. 

— Keats. 

— Poezie? s-a mirat Patrick. 

— Ah, surpriză, nu-i așa? Păi, hai să nu judecăm după 
aparenţe. Până și fotbaliștilor le place poezia. 

— Bineînţeles că le place, am comentat eu. Secţiunea de 
poezie este pe aici. 

— Eu trebuie să fug, ne-a anunţat Patrick. Josie se va ocupa 
mai departe de dumneavoastră. Keats este unul dintre poeții ei 
preferaţi. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, domnule. 

— Forrest Hearne, s-a prezentat domnul, întinzându-i mâna lui 
Patrick. Încântat de cunoștință, de asemenea. 

L-am condus pe domnul Hearne până-n partea din spate a 
librăriei, unde se aflau rafturi până la tavan cu cărţi de poezie. 

— Se spune că poetul s-a îndrăgostit de vecina lui, l-am 


VP - 20 


provocat eu la o discuţie despre Keats, vorbindu-i peste umăr. 

— Da, dar am citit că a fost vorba de o poveste de dragoste 
tumultuoasă, a răspuns el, ţinând piept provocării mele. Keats a 
cerut ca toate scrisorile pe care și le-au trimis să fie arse, la 
moartea lui. Prin urmare, presupun că nu vom ști niciodată 
adevărul. 

M-am oprit în dreptul rafturilor, cu spatele la domnul Hearne, 
trecând rapid în revistă volumele de poezie în căutarea literei K. 

— lată, aici sunt volumele lui Keats. 

M-am întors cu faţa la el. Domnul Hearne stătea foarte 
aproape de mine și mă privea insistent. 

— Te cunosc, cumva? m-a întrebat el, cu toată seriozitatea. E 
ceva ce mi se pare extrem de familiar la tine, dar nu îmi dau 
seama ce anume. 

Am simţit cum o picătură de transpiraţie a început să mi se 
prelingă printre omoplați. 

— Nu cred. Nu am fost niciodată în Tennessee. 

— Dar eu am fost în New Orleans, de multe ori, mi-a spus el, 
aranjându-și nodul de la cravata de mătase. 

— Probabil că am una dintre feţele acelea foarte comune, am 
zis eu, îndepărtându-mă de el și de raftul cu cărți. Strigaţi, dacă 
mai aveţi nevoie și de altceva. 

M-am întors la tejghea, fredonând, conștientă de privirea lui 
ațintită asupra mea, pe când mă strecuram înapoi printre 
rafturi. Cum puteam să îi par eu familiară unui fost jucător de 
fotbal din echipa Vanderbilt din Tennessee, care arăta ca o 
vedetă de cinema și căruia îi plăcea poezia? Dar expresia de pe 
chipul său păruse sinceră, nu ca aceea a bărbaţilor lingușitori și 
cu ochii injectaţi, pe care-i întâlneam dimineaţa, când făceam 
curățenie la Willie. Uneori, dacă ajungeam înainte de ora șase, 
mă intersectam cu câte un client din ăsta care dădea să plece. 
Majoritatea bărbaţilor nu stăteau toată noaptea. Willie spunea 
mereu că nu avea de gând să dea petreceri cu găzduire peste 
noapte, decât dacă bărbaţii plăteau gras.  Intr-adevăr, 
majoritatea clienţilor plecau după ce își terminau treaba, cu un 
rânjet întipărit pe mutră. Cei care rămâneau toată noaptea 
aveau o mulţime de bani, dar le și lipsea ceva; era ca și cum ar 
fi avut o gaură în suflet mult prea mare pentru a putea fi 
peticită. De cele mai multe ori, încercau să încropească o 
conversaţie cu mine, înainte de a pleca în zori de zi. Conversaţia 


VP -21 


era stânjenitoare, pe un ton pătruns de vinovăţie și, în general, 
includea fraza banală că păream o figură familiară. Dar domnul 
Hearne îmi pusese întrebarea cu sinceritate, de parcă l-ar fi 
nedumerit. 

S-a întors la tejghea, cu două cărți în mână. 

— Ah, da, o alegere bună, am apreciat eu, văzând volumul de 
poezii pe care îl luase. 

— Pentru Marion, soţia mea, a spus el. 

— Oh, și David Copperfield. 

— Asta este pentru mine. Cred că am deja vreo zece 
exemplare acasă. 

Am zâmbit. 

— Este romanul meu preferat din toată opera lui Dickens. 
Este atât de încurajator, ţinând cont că David Copperfield e 
bazat pe viața lui Dickens, faptul că a putut cineva să îndure 
atâta sărăcie și atâta suferinţă, pentru ca în final să își găsească 
fericirea. 

Spusesem deja prea mult. lar mi-a aruncat privirea aceea. 
Uram privirea aceea care voia să spună: „A-i avut și tu o viaţă 
grea, puștoaico?” Mă făcea să mă simt deplorabilă. 

Hearne mi s-a adresat cu glas blând: 

— Știu ce vrei să spui. Am avut și eu o copilărie oarecum 
asemănătoare cu a lui Copperfield. 

M-am holbat la el, șocată de faptul că bărbatul sofisticat din 
fața mea ar fi cunoscut vreodată sărăcia sau suferinţa. Chiar se 
reinventase și el? Mi-a observat surprinderea. 

A dat aprobator din cap. 

— Deciziile pe care le luăm ne croiesc destinul. 

Fără să deschidă cartea, a început să citeze din David 
Copperfield. 

— „Este menirea paginilor de față s-arate dacă mi-a fost dat 
să devin eroul propriei mele vieți...” 

Eu am dat din cap, terminând fraza în locul lui: 

— „... sau dacă altuia i-a fost hărăzit acest loc”$. 

Stăteam acolo, fără să ne cunoaștem, dar înțelegându-ne 
perfect unul cu celălalt. Claxonul unei mașini s-a făcut auzit din 
stradă, scoțându-ne din starea noastră de reverie. 

Am terminat rapid de scris chitanța și am întors chitanţierul 


$ Charles Dickens, David Copperfield (traducere de loan Comşa), Editura Minerva, 
București, 1971, volumul |, p. 5. 


VP - 22 


cu faţa spre el. 

— Doriţi să vi le împachetez? 

— Nu, nu este nevoie. 

A scos un portmoneu cu clips din buzunarul interior al hainei. 
Bărbatul avea ceea ce Willie numea „o căpăţână de salată”. 
Erau atât de multe bancnote, încât se revărsau în formă de 
evantai din clips. Am remarcat ceasul lui strălucitor marca Lord 
Elgin, când mi-a întins o bancnotă de cincizeci de dolari. 

— Îmi cer scuze, am spus eu cu răsuflarea tăiată. Din păcate, 
nu am rest pentru o bancnotă atât de mare. 

— E vina mea. Am uitat să schimb banii la hotel. Primiţi 
cecuri? m-a întrebat el. 

Nu acceptam cecuri, decât dacă proveneau de la clienţi care 
aveau cont la noi. Ne păcăliserăm și noi cu cecuri fără acoperire 
de la escrocii din Cartier. In faţa casei de marcat aveam un afiș 
pe care era scris negru pe alb că nu primeam cecuri. 

— Desigur, am rostit eu. Un cec este în regulă. 

A dat apreciativ din cap și și-a scos carnetul de cecuri, 
împreună cu un stilou elegant. Forrest Hearne era un om cu 
dare de mână, fără îndoială. 

— Și cu ce vă ocupați în Memphis? l-am întrebat eu, încercând 
să abordez un ton cât mai degajat. 

— Sunt arhitect și antreprenor, mi-a răspuns el. 

A semnat cecul și mi l-a înmânat zâmbind. 

— Construiesc chestii. 

Am dat din cap. 

S-a îndreptat spre ușă, încă uitându-se la mine cu o expresie 
intrigată. 

— Ei bine, mulţumesc pentru ajutorul oferit și pentru 
conversație. A fost o plăcere. 

— Plăcerea a fost de partea mea. 

— Și mult succes la colegiu, oricare ar fi cel pe care îl vei 
alege. 

A deschis ușa dând să plece, ca apoi să se oprească brusc: 

— Aproape că am uitat... Un an nou fericit! mi-a urat el, 
punându-și pălăria pe cap. O să fie unul grozav! 

— Un an nou fericit! 

l-am zâmbit. 

Și cu acestea, dus a fost. 


VP - 23 


CINCI 


Stăteam pe pat studiind cecul. 

Forrest L. Hearne, Jr. 

73 East Parkway Avenue North, Memphis, Tennessee 

Memphis Bank and Trust Co. 

Cuvintele lui îmi reveneau în minte, părând să-mi șoptească: 
Deciziile pe care le luăm ne croiesc destinul. 

M-am dus la biroul meu și am scos foaia de hârtie îngălbenită 
din ascunzătoare. Întocmeam lista de când aveam treisprezece 
ani, începând cu numele lui Tom Moraine, un jurnalist care 
venise la librărie. Într-o zi, când eram furioasă foc pe Willie, i-am 
spus că îl găsisem pe tatăl meu și că aveam de gând să plec. 
Willie mi-a râs în nas. Mi-a spus că numele de familie al tatălui 
meu nu era Moraine. Era numele unui cartofor cu care mama 
fugise în lume, pe când avea șaptesprezece ani. Fericirea 
conjugală durase doar trei luni, după care mama se întorsese. |și 
păstrase inelul și numele. 

Willie mi-a mai spus că taţii erau supraestimaţi, că tatăl meu 
putea fi unul dintr-o mie, cel mai probabil vreun tip dubios cu 
ouăle clocite, care adora cravatele false, prinse de primul 
nasture. Mi-a spus să uit de tatăl meu. Dar n-am putut să uit. 
Așa că jocul a continuat și, ani de-a rândul, am tot adăugat 
nume pe listă, imaginându-mi că jumătatea din mine moștenită 
de la el era mai degrabă respectabilă decât clocită. Și termenul 
dubios avea în mod cert un caracter relativ. La urma urmelor, 
cine era mai dubios, un bărbat care adora cravatele false sau o 
fată care ţinea ascuns în sertarul biroului ei un jurnal în care 
avea lista deschisă a taţilor ei imaginari? 

Neoanele roșii ale firmei restaurantului lui Sal, de vizavi, 
clipeau și băâzâiau, scăldând draperiile și biroul într-o lumină 
trandafirie. Volumul zgomotului de afară creștea odată cu 
apropierea miezului nopţii. Curând avea să vină 1950, cu toate 
promisiunile de oportunităţi ale unui nou deceniu. Am adăugat 
pe listă numele lui Forrest L. Hearne Jr., împreună cu cele câteva 
detalii pe care le știam despre el. Am apreciat că avea spre 
patruzeci de ani sau patruzeci și ceva. 


VP - 24 


Jucător de fotbal. Memphis. Arhitect. Îi plac Dickens si Keats, 
am notat eu. 

Keats... Categoric, nu era un turist obișnuit prin Quarter. 

Mă întrebase despre colegiu. Absolvisem liceul în iunie, dar 
împachetasem colegiul și îl pusesem la naftalină, în mansarda 
minţii mele, acolo unde nu eram nevoită să mă gândesc la el, o 
vreme. Liceul fusese și așa destul de dificil, dar nu din cauza 
materiilor de studiu. Acestea fuseseră ușoare pentru mine. Ceea 
ce mă extenua era strădania continuă de a fi invizibilă. Când 
oamenii mă remarcau, începeau să vorbească despre mine. Ca 
atunci când a venit mama la ziua părinţilor, în clasa a opta. A 
venit doar pentru că una din fetele lui Willie îi spusese că 
profesorul meu de istorie, domnul Devereaux, era frumușel și un 
pic cam sălbatic. 

Mama și-a făcut apariţia purtând cerceii ei cu diamante și o 
haină lungă din bană de iepure, despre care spunea că jii 
căzuse în braţe dintr-un camion”. Era complet goală pe 
dedesubt. 

— Nu mai fi atât de pudică, Jo. Eram în întârziere. N-o să 
observe nimeni, m-a asigurat ea. Pe deasupra, căptușeala este 
atât de moale și de mătăsoasă. Ei, și care este profesorul tău de 
istorie? 

Băuse și cu greu își putea ţine haina închisă în jurul ei. Toţi 
taţii stăteau cu ochii lipiti de ea, în timp ce nevestele lor îi 
strângeau sau îi trăgeau de braț. Copiii se holbau la mine. A 
doua zi, câţiva elevi șopteau că mamele lor o numiseră „târfa” 
pe mama mea. Și atunci m-am simţit și eu goală și pângărită. 

Probabil că nu i s-a părut interesant profesorul meu de istorie. 
Mama n-a mai venit niciodată pe la școală, nici măcar la 
festivitatea de absolvire. 

— Zău, a fost astăzi? îmi spusese ea, lipindu-și o aluniţă falsă 
pe obraz, în timp ce stătea în faţa oglinzii. Ai purtat vreuna din 
pălăriile acelea urâte, cu cănăfel? 

Și-a dat capul pe spate și a început să râdă cu râsul pe care i-l 
uram - unul care începea destul de inocent, dar apoi i se îngroșa 
în gâtlej, îi urca pe nas și-i ieșea ca o cotcodăceală. Vedeam, pur 
și simplu, cum se revărsa urâţenia din ea. 

Willie a venit la absolvirea mea. Și-a parcat Cadillac-ul negru 
pe unul din locurile rezervate direcțiunii. Mulțimea s-a dat în 
lături, făcându-i loc, când ea a pășit maiestuoasă în amfiteatru 


VP -25 


și s-a așezat pe un scaun de pe rândul întâi. A venit îmbrăcată 
într-un taior scump, făcut la comandă, cu pălărie și mănuși 
asortate, împreună cu nelipsiţii ei ochelari fumurii, pe care i-a 
purtat pe tot parcursul ceremoniei. Cokie a intrat și el și a stat în 
spatele sălii, cu un buchet mare de flori în braţe, zâmbind cu 
gura până la urechi. Oamenii șușoteau despre pielea lui de 
culoarea caramelului, dar eu nu îi ascultam. Cokie era singura 
persoană cu care mă simţeam în deplină siguranţă. 

Willie mi-a făcut cadou de absolvire un superb medalion de 
argint de la Tiffany & Co., gravat cu inițialele mele. 

— Gravează-ţi bijuteriile, Jo, și ele își vor găsi întotdeauna 
calea înapoi la tine, m-a sfătuit Willie. 

Era cel mai scump lucru pe care îl aveam și îl purtam în 
fiecare zi, ascuns pe sub bluză. Știam că, dacă îl scoteam, 
mama mi l-ar fi furat sau l-ar fi vândut. 

Am scris: M-a întrebat despre colegiu pe marginea foii, 
dreptul numelui domnului Hearne, și am pitit lista la loc, 
sertar. 

Am auzit zarva din stradă, sub geamul meu, și vocile care 
scandau la unison: 

— Cinci... patru... trei... doi... unu... LA MULȚI ANI! 

Claxoanele gâgâiau și oamenii chiuiau de bucurie. Am auzit 
un pahar spărgându-se și hohote de râs. 

Mi-am scos oglinda și am început să îmi fac moaţe, cu agrafe. 
Îmi răsuceam câte o șuviţă din părul meu des în jurul degetului, 
o apăsam cu putere de scalp și apoi prindeam fiecare zuluf cu o 
agrafă. Revelionul era un dezastru. Nu ratam nimic, mi-am spus 
eu. Anul trecut, un comis voiajor din Atlanta se apucase să se 
împăuneze cu averea lui în faţa fetelor de la Willie, dând foc 
bancnotelor în salon. Au tot chiţăit și au ţinut-o în exclamaţii de 
admiraţie până când unul din fotoliile orientale ale lui Willie a 
luat foc. A doua zi, a trebuit să târăsc afară, pe alee, scheletul 
ars și m-am acoperit de funingine. Mama a râs de mine. Era mai 
acră de la an la an. Mamei nu-i venea deloc ușor să 
îmbătrânească, mai ales printre fetele din casa lui Willie. Incă îi 
mai dădeai douăzeci și ceva de ani și minţea în privinţa vârstei 
ei, dar, cinstit vorbind, nu se mai număra printre favorite. 

Mi-am terminat de prins moațele și m-am decis să mai citesc 
puţin, până când gălăgia veselă de jos avea să se potolească. Pe 
lângă fredonat, cititul era singurul lucru care mă făcea să uit de 


n 
n 


A 
A 


VP - 26 


mama, de Quarter, și îmi permitea să experimentez viața din 
afara New Orleansului. Mă cufundam cu drag în cărți. Vieţile 
personajelor erau cu mult mai interesante decât bătăile inimii 
mele singuratice. 

Cartea mea era jos, în prăvălie. Am descuiat ușa și am pornit 
să cobor pe furiș scara îngustă, în cămașă de noapte și în 
picioarele goale, având grijă să rămân la adăpostul umbrelor 
întunecate dintre rafturi, ca să nu pot fi văzută prin vitrină. Eram 
în celălalt capăt al librăriei, când am auzit un zgomot. Am 
tresărit. Cineva împingea ușa din faţă. Deodată, s-a deschis și 
clopoțelul a sunat. Cineva intrase în librărie. 

M-am uitat de-a curmezișul încăperii spre scară, cumpănind 
dacă să fug sau nu până în camera mea, după armă. M-am dat 
într-o parte și am stat nemișcată. Pași. Se apropiau. M-am 
ascuns în spatele raftului și am auzit un chicotit pe-un ton grav, 
ce aparţinea unui bărbat. Am căutat ceva cu care să mă apăr. 
Am scos ușurel o carte groasă de pe raftul din faţa mea. 

— Noi te vedeee-eeem, m-a tachinat vocea profundă. 

Mi-a stat inima. Noi? Cincinnati adusese pe cineva cu el. 

O siluetă întunecată a apărut în faţa mea. l-am azvârilit cartea 
în faţă cu toată puterea și am luat-o la fugă spre scări. 

— Au! Josie, ce naiba? 

Era vocea lui Patrick. 

— Patrick? 

M-am oprit și am scos capul pe după un raft. 

— Cine altcineva ar putea fi în librărie? m-a luat la rost 
Patrick, în timp ce se freca pe obraz. Măi să fie, dar m-ai pocnit, 
nu glumă. 

O a doua siluetă și-a făcut apariţia lângă el. 

— Ce căutaţi aici? am întrebat eu apropiindu-mă de ei. Mi-a 
ajuns la nări un iz de burbon stătut. 

— Am venit să luăm o carte, mi-a explicat Patrick. 

— jean Cocteau, a rostit tânărul cu voce groasă, râzând și 
ridicând o carte la vedere. Le /ivre!... 

— Sst! l-a oprit Patrick. 

Prietenul său a răspuns cu un soi de chicotit. 

— Cine sunteți dumneavoastră? l-am întrebat eu pe tânăr. 

— Josie, acesta este James. Lucrează la Doubleday. 


7 Le Livre blanc (Cartea albă), text despre homosexualitate, scris de Jean Cocteau în 
1927. 


VP - 27 


— Librăria Doubleday? Nu aveţi destule cărţi acolo? m-am 
mirat eu. 

— Nu și pe asta. 

M-a studiat din cap până în picioare. 

— Frumoasă cămașă de noapte. 

— E târziu și trebuie să mă duc la muncă devreme, dimineaţă, 
am spus eu făcându-le semn sugestiv spre ușă. 

— Lucrezi de Anul Nou? Totul e închis. Cu ce te ocupi? m-a 
întrebat James. 

— Afaceri de familie, l-a lămurit Patrick. Haide, să mergem. 

— Ai grijă să încui ușa! am strigat eu după el. 

Patrick s-a întors și a venit la mine. 

— Crezi că aș lăsa librăria tatei descuiată? Jo, ce-i cu tine? m- 
a întrebat el în șoaptă. 

— Nimic. M-ai luat prin surprindere, atâta tot. La mulţi ani! 

— La mulți ani, mi-a urat Patrick, întinzând mâna să îmi ardă 
în glumă un pumn în braţ. 

Și-a lăsat capul într-o parte și m-a privit, apoi m-a împins spre 
fasciculul de lumină ce pătrundea prin vitrina librăriei. 

— Ce faci? l-am întrebat eu, încleștând cartea la piept. 

— Jo, ţi-ar sta mult mai bine dacă ţi-ai face cărarea într-o 
parte, decât pe mijloc. 

— Ce? am întrebat eu nedumerită. 

Prietenul lui a izbucnit în râs. 

— Nimic, a spus Patrick. 


VP - 28 


ȘASE 


Așa după cum mă așteptasem, în casă era dezastru. Mi-am 
legat strâns șorțul în talie și mi-am pus mănușile groase de 
cauciuc, pe care Willie insista să le port. Mucurile de ţigări se 
revărsau din scrumiere în salon și pe toate mesele erau 
îngrămădite sticle goale de băutură. Am zărit un pantof argintiu 
cu toc cui atârnând de marginea unui ghiveci, în timp ce călcam 
pe un cercel cu strasuri dintr-o băltoacă lipicioasă de șampanie. 
Ceva mirosea a mere oţețite. Dușumelele trebuiau frecate și 
covoarele bătute. M-am cutremurat în momentul când mi-am 
imaginat ce mizerie trebuia să fie în baie. La mulţi ani! Am 
deschis ferestrele și m-am apucat de treabă. 

Am început din camera lui Sweetie. Ea locuia împreună cu 
bunica ei și rareori își petrecea nopţile aici. Sweetie era o 
mulatră frumoasă, pe un sfert africană, ca și Cokie. Avea un gât 
lung și subţire, păr negru ca abanosul și ochi de căprioară. 
Bărbaţii o iubeau pe Sweetie. Ea câștiga bine și îi era loială lui 
Willie. Dar era o fire retrasă și nu socializa cu celelalte femei în 
afara casei. Intotdeauna m-am întrebat ce făcea cu banii 
câștigați. Sweetie era singura care îmi lăsa bacșișuri. Uneori, lua 
așternuturile acasă și le spăla ea însăși. 

Dora era o roșcată plină de viaţă, cu șolduri planturoase, care 
se îmbrăca doar în verde. Avea toate nuanțele imaginabile - jad, 
mentă, pădure, măr, dar toate numai de verde. Dora juca dur. 
Adeseori o surprindeam sforăind, prăbușită pe pat, cu o pungă 
de gheaţă topită între picioare. Îi plăcea la nebunie să doarmă și 
putea să aţipească oriunde și oricum. Doctorul Sully venea în 
fiecare miercuri dimineaţă să le examineze pe fete și uneori 
Dora aţipea chiar în timpul controlului de rutină, goală pușcă, 
neavând nimic altceva pe ea decât un boa de pene verzi în jurul 
gâtului. 

Evangeline avea un metru patruzeci și cinci în înălțime și 
arăta ca o școlăriţă. Işi juca bine rolul, dar era mai rea ca un 
șarpe. Evangeline era o cleptomană reeducată. Nu avea 
încredere în nimeni și dormea cu poșeta atârnată pe umăr - 
purta până și pantofi în pat. Dar nu fura de la partenerii de 


VP - 29 


amor. Willie avea regulile ei. Fără furtișaguri, fără droguri, fără 
gratuităţi și fără sărutat pe gură. Dacă vreun bărbat cobora în 
salon cu urme de ruj pe gură, Willie o dădea pe fată afară. „Ce 
credeţi, că sunteţi sub mărul lui Adam? Eu vând sex aici!” se 
răstea ea la ele. Camera lui Evangeline era întotdeauna 
mizerabilă. Astăzi am găsit șerveţele murdare lipite pe toată 
dușumeaua. A trebuit să le dezlipesc unul câte unul. 

— Taci odată, nu mai fredona! Încerc să dorm, fato! a ţipat 
Evangeline. 

M-am ferit de pantoful pe care l-a aruncat spre mine de sub 
pături. Evangeline nu avea familie. Cu siguranţă nu a avut un 
tată ca Forrest Hearne. Am oftat, gândindu-mă la domnul 
Hearne. Presupusese că eram la colegiu. Și de ce nu? Nu zicea 
nimeni că o fată ca mine n-ar putea merge la colegiu. Dar după 
aceea am izbucnit în râs. Câte fete de colegiu făceau curățenie 
în bordeluri? E 

— Ti-am zis să TACI ODATA! a zbierat Evangeline. 

M-am îndreptat spre capătul holului, unde era camera mamei, 
și am apăsat ușurel pe clanță, având grijă să nu fac niciun 
zgomot. Cokie unsese balamalele pentru mine. Mama nu putea 
să suporte scârțâitul ușii. M-am strecurat în tăcere înăuntru și 
am închis ușa, zâmbind. Camera mamei mirosea a pudra 
Silk'n'Satin pe care o cumpărase de la Maison Blanche. Ca de 
obicei, ciorapii ei atârnau spânzurați de spătarul scaunului, dar 
portjartierul negru nu era acolo. Am tras cu ochiul spre patul 
înalt, cu baldachin roșu. Mama nu era în pat. 

Clopoţelul a sunat jos, la parter. Willie se trezise. Mi-am luat 
găleata și am coborât în bucătărie. 

Sadie, bucătăreasa și spălătoreasă, trebăluia pe la chiuvetă. 

— La mulţi ani, Sadie, i-am urat eu. 

Ea a dat din cap, zâmbind cu gura închisă. Sadie era mută și 
nu scotea niciodată vreo vorbă. Nu știam nici măcar care era 
numele ei adevărat. Willie o botezase așa, fiindcă văzuse 
cândva un cal olog și drăgălaș pe nume Sadie. Calul a sfârșit 
prin a fi împușcat. Willie a declarat că și-ar fi dorit ca toate să 
fim mute ca Sadie. 

M-am apucat să pregătesc cafeaua cu cicoare pentru Willie. 
Ca multe alte persoane din New Orleans, Willie avea pretenţiile 
ei în privinţa cafelei. Am tot îmbunătăţit amestecul, reușind să 
descopăr aroma perfectă pentru ea când aveam doisprezece ani 


VP - 30 


și, de atunci încoace, insista ca numai eu să-i fac cafeaua. De 
fapt, nu era niciun secret. Cumpăram cafea de la Morning Call, 
în care adăugam puţină miere și scorțișoară. Cu găleata într-o 
mână și cu tava cu cafeaua în cealaltă, am trecut prin salon ca 
să ajung la ușa lui Willie. Am bătut ușor cu piciorul în partea de 
jos. 

— E deschisă, mi-a răspuns o voce răgușită. 

Am împins ușa cu șoldul, prinzând-o și închizând-o cu laba 
piciorului. Apartamentul lui Willie nu semăna deloc cu restul 
casei. Peste tot în camera de zi și în dormitorul ei erau ghivece 
cu palmieri, care îi dădeau un aer tropical. Biroul cu secretaire al 
lui Willie stătea pe un covor antic Aubusson, lângă un șemineu 
din marmură de culoarea untului. Intr-un colţ, o colivie bogat 
ornamentată atârna, goală, de tavan. Ca de obicei, Willie trona 
în mijlocul patului înalt, sprijinită pe perne, în chimonoul de 
mătase neagră, cu părul platinat pieptănat cu grijă și cu buzele 
proaspăt rujate. 

— Un an nou fericit, Willie. 

Ea își pilea una dintre unghiile sale lungi. 

— Hm... zău? 

Am lăsat găleata jos și i-am așezat tava cu cafea pe pat. 

Ea a sorbit o înghiţitură și a dat aprobator din cap. 

— Ziarul? 

Am scos ziarul de sub șorț și i l-am dat. 

— Cât de mare e dezastrul? m-a întrebat ea, proptită între 
pernele ei mari și umflate. 

— Am vazut altele și mai rele, am asigurat-o eu. 

Era adevărat. Văzusem altele mult mai rele, ca atunci când 
agentul de asigurări din Florida s-a îmbătat atât de tare, încât a 
căzut și s-a lovit la cap. Era sânge peste tot. Arăta de parcă ar fi 
înjunghiat cineva un porc. Am frecat podeaua zile la rând și tot 
n-am putut să scot pata. Până la urmă, Willie a cumpărat un 
covor oriental mare ca s-o acopere. A rearanjat chiar și mobila. 
Dar pata mai era încă acolo. Unele lucruri nu se dădeau duse, 
oricât ai fi insistat. 

— Și ce ai acolo? m-a întrebat ea. 

Am ridicat găleata la vedere. 

— Păi, mai întâi, urieșenia asta. 

Am scos un pantof roșu enorm din găleată. 

Willie a dat din cap. 


VP - 31 


— Tipul este din Kansas City. A plătit dublu ca să-și pună 
ciorapi de mătase și să danseze cu fetele. 

— Și a lăsat un pantof în urmă? am întrebat-o eu. 

— Nu, celălalt este sub canapeaua din salon. li ţin la păstrare 
în mansardă, pentru tipi ca el. Șterge-i și pune-i la loc. Și 
altceva? 

Am scos o bancnotă de douăzeci de dolari din găleată. 

— Din rezervorul de toaletă al Dorei. 

Willie și-a dat ochii peste cap. 

Am mai scos o brichetă de argint din găleată. 

— De pe noptiera lui Sweetie. 

— Bravo. Aparține unui procuror din Uptown. Ce ticălos. Se 
crede atât de deștept. Nu știe care este diferența dintre urină și 
parfum. O să mă distrez pe cinste când am să i-o dau înapoi. 
Poate trec pe la el pe-acasă, să i-o las, la vremea cinei. 

— Și ăsta, am adăugat eu. L-am găsit pe hol, la etaj. 

Am ridicat un glonţ la vedere. 

Willie a întins mâna după el. 

— A fost vreun bancher pe aici azi-noapte? am întrebat-o eu, 
amuzată. 

— Acesta nu provine din arma vreunui bancher, a spus Willie. 
E pentru un revolver de calibrul 38. 

— De unde știi? 

Willie și-a îndesat mâna sub pernă de unde a scos un 
revolver. Dintr-o mișcare rapidă a încheieturii, a deschis butoiul, 
a lăsat glonţul să intre în lăcașul lui, și apoi a împins butoiul la 
loc, cu un ţăcănit. 

— Uite de aici știu. Adu-o pe mama ta. 

— Nu e aici, i-am spus eu. Patul ei este gol, iar portjartierul nu 
este pe scaun. 

— Ce mincinoasă! Mi-a spus că nu se simţea bine. L-a adus pe 
sacul ăla plin de gunoi în casa mea. N-am primit niciun raport de 
la Frankie. L-a văzut cineva pe Cincinnati aseară? a întrebat 
Willie. 

— Nu știu. Pentru o clipă, am crezut că a venit la librărie, dar 
nu era decât Patrick. M-a speriat de moarte. 

— Patrick, hm. Nu seamănă nici pe departe cu tatăl lui, asta-i 
sigur. Și Charlie cum o mai duce? 

— Vorbește în dodii. Îmi pare atât de rău pentru Patrick. O să 
trec pe la el pe acasă, astăzi, am spus eu. 


VP - 32 


— Charlie nu este nebun. Mintea lui deraiază ușor, uneori, așa 
li se întâmplă unor oameni. Așa i s-a întâmplat și tatălui lui 
Charlie. 

Willie a oftat. 

— Dar să nu spui nimănui că a început să o ia razna, fiindcă o 
să-l ducă pe sus la secţia de alienaţi mintal de la Charity. N-o să 
permit să se întâmple așa ceva. Nu unui om atât de bun. Te-a 
primit la el, când niciuneia dintre noi nu-i păsa de tine. Uite aici! 
mi-a spus Willie, azvârlindu-mi bancnota de douăzeci de dolari 
din rezervorul de toaletă al Dorei. Cumpără-i de mâncare sau 
orice are nevoie. Anunţă-mă dacă vrea să îi trimit vreo fată. 

Am dat din cap în semn că am înţeles. Charlie fusese bun cu 
mine. Într-o zi, pe când aveam paisprezece ani, i-am mărturisit 
lui Charlie că o uram pe mama. 

— Să n-o urâăști, Jo, mi-a spus el. Mai degrabă să-ţi pară rău 
pentru ea. Nu este nici pe departe atât de isteaţă ca tine. Nu s-a 
născut cu busola ta, așa că rătăcește de colo colo, izbindu-se de 
tot felul de ziduri. E trist. 

Am înţeles ce voia să spună și asta m-a făcut să o privesc pe 
mama cu alți ochi. Dar nu exista un soi de regulă că părinţii 
trebuia să fie mai deștepţi decât copiii lor? Nu mi se părea 
drept. 

— Și ce altceva nu mai știu? m-a interogat Willie. 

— Evangeline flutură steagul roșu și Dorei iar i s-a destrămat 
rochia de mătase peste piept. Incă mai am camere de dereticat, 
așa că asta-i tot ce știu până acum. 

— lar i s-a destrămat rochia? Parcă ar fi niște pepeni verzi 
sânii ăia ai ei. Bun, Evangeline e pe liber cinci zile. Spune-i să se 
mute sus, în mansardă. Cere-i lui Sadie să repare rochia. Și 
acum ieși afară. Vreau să-mi citesc ziarul. 

M-am supus, mi-am ridicat găleata și am dat să plec. 

— Auzi, Willie, ieri a trecut pe la librărie un bărbat din 
Memphis. Era înalt... Și mi-a spus că lucra ca arhitect și că a 
jucat fotbal în echipa Vanderbilt. 

— Un tip bine, cu costum scump și ceas de aur? a întrebat ea 
fără să se uite la mine. 

A mai sorbit o gură de cafea și și-a deschis ziarul. 

Am simţit cum mă pleoștesc. 

— Da, el. A venit pe aici? am întrebat-o. 

— Nu, n-a venit pe aici. 


VP - 33 


Slavă Domnului. Forrest Hearne nu părea genul de bărbat 
care să frecventeze bordeluri. 

— Dar ai auzit de el? am insistat eu. 

— Da, am auzit de el, a zis Willie. E mort. 


VP - 34 


ȘAPTE 


— Nimeni nu suflă o vorbuliţă dă el, mi-a spus Cokie, nici 
măcar Frankie. Așa că tre' să fie ceva necurat. 

— Willie mi-a spus că nu cunoștea detaliile, ci doar că e mort, 
i-am zis eu lui Cokie, pe trotuar. N-a vrut să vorbească despre 
asta. Mi-a spus că n-o privea câtuși de puţin. 

Stăteam cu ochii aţintiţi în pavaj. Nu îmi venea să cred că 
Forrest Hearne, acel bărbat minunat din Tennessee, era mort. 

— Ție cine ţi-a spus? l-am iscodit pe Cokie. 

— M-am întâlnit cu Eddie Bones, seara trecută. Arăta dă parc- 
ar fi văzut o stafie. L-am întrebat ce s-a întâmplat și el a zis că 
un om dă afaceri bogătan a murit, chiar acolo, la masa din club, 
pă la patru dimineața. 

Eddie Bones era șeful formaţiei de muzică de la Sans Souci, 
un club de pe strada Bourbon. 

— Deci l-a împușcat cineva în club? am întrebat. 

— Bones n-a pomenit dă vreo armă, a zis Cokie. 

— Păi, n-avea cum să dea ortul popii, pur și simplu. Nu l-ai 
văzut pe tip, Cokie. Era un adevărat gentleman, puternic și 
sănătos tun. Nu părea să fi fost vreun beţiv sau vreun drogat. A 
venit în oraș pentru meciul din ligă. Dar avea bani lichizi asupra 
lui, o grămadă, și dintr-odată a murit? Unde este Eddie Bones 
acum? 

— În drum spre Baton Rouge, a răspuns Cokie. Zicea că are 
un concert acolo. 

— Pleacă din oraș? Și noi cum mai aflăm ce s-a întâmplat? 

— De ce ești atât dă curioasă? m-a întrebat Cokie. Nu-i prima 
dată când a murit cineva în Quarter. 

— Păi... voiam să știu. Unde crezi că e domnul Hearne acum? 

— Presupun că la morgă. 

Un uruit puternic s-a făcut auzit de peste stradă. Am ridicat 
privirea și l-am văzut pe Jesse Thierry călare pe motocicleta lui. 
M-a salutat. L-am salutat și eu. 

Cokie i-a făcut cu mâna. 

— Ei, haide. Doar n-o să petreci așa noul an. Suie-n taxi 
înainte ca mama ta să-și facă apariţia dă braţ cu Cincinnati ăla, 


VP - 35 


care nu ie bun dă nimic, și să se dezlănţuie iadul. 

— Cokie, vreau să te duci la morgă. Să afli ce s-a întâmplat, i- 
am zis eu. 

— Și ce te face să crezi că legistu' o să-mi spună tocmai mie 
despre un oarecare tip bogat și mort? 

— Ai putea să-i zici că Willie vrea să știe, am sugerat eu. 

— Josie, fetițo, nu ești zdravănă. Te bagi singură într-un 
bucluc mare cât casa. Suie-n taxi. O să te duc la Marlowe. 
Bătrânu' ăla săracu' are nevoie dă niște iahnie dă fasole ca să 
întâmpine noul an. 

Am stat cu ochii pe geam, în timp ce Cokie m-a dus la Patrick 
acasă. Sans Souci nu era un stabiliment tocmai respectabil. 
Proprietarul era un escroc și avea prostituate de categoria a 
doua. Fetele de la bar, așa cum era sora Dorei, jucau rolul unor 
cliente obișnuite dar, de fapt, primeau un comision din partea 
clubului. Ele stăteau de vorbă cu clienţii, încurajându-i să 
comande băuturi scumpe sau sticle de șampanie. Cu cât 
comanda mai mult clientul, cu atât mai mult câștigau fetele. 

Un vers din Keats mi-a răsărit în minte: „Un lucru frumos este 
o bucurie inepuizabilă... nu va trece niciodată în nimicnicie”. Nu. 
Ceva nu era în regulă. 

Cokie m-a lăsat în faţa casei verde-pal a familiei Marlowe, 
înconjurată de un gard din fier forjat cu flori negre de crin. Mie 
mi se părea minunată. Patrick nu putea s-o sufere. Îmi spusese 
că era atât de desuetă, încât îi era rușine cu ea. În ultima 
vreme, începuse să se simtă, într-adevăr, un vag miros de om 
bătrân înăuntru, dar nu i-am pomenit nimic lui Patrick despre 
asta. 

Am auzit pianul când m-am apropiat de ușă. M-am oprit și m- 
am sprijinit de balustradă, ca să ascult. Patrick cânta atât de 
expresiv, încât adeseori aflam mai multe despre el din felul în 
care cânta, decât din lucrurile pe care mi le spunea. În ciuda 
prieteniei noastre, întotdeauna a fost o barieră între noi. Nu îmi 
dădeam seama cine a ridicat-o, eu sau Patrick. În dimineaţa 
asta, interpreta Rapsodia pe o temă de Paganini a lui 
Rachmaninov. Era fericit, liniștit. Mă uimea felul în care unii 
oameni puteau atinge un instrument și creau ceva atât de 
frumos, iar alţii ca mine, când încercau, nu reușeau să scoată 
decât un zgomot disonant. Am bătut la ușă și pianul a amuţit. 

— La mulţi ani! i-am urat eu, ridicând la vedere o pungă în 


VP - 36 


care pusesem de mâncare din bucătăria lui Willie. 

Părul blond lucios al lui Patrick era răvășit și încă mai avea 
urme de ruj cerat pe un obraz. 

— Ah, acum îmi dau seama de ce cânţi o piesă romantică de 
Rachmaninov. O mulţime de pupături la miezul nopţii, nu-i așa? 
i-am spus eu, strecurându-mă pe lângă el ca să intru în casă. 

Treaba cu rujul mă cam enervase. 

— Nu, asta s-a întâmplat după miezul nopţii. Cred că 
oamenilor le-a părut rău pentru mine din pricina ăsteia. 

Patrick și-a întors obrazul stâng spre mine. O vânătaie mare și 
umflată, de culoarea prunei, se întindea de-a curmezișul tâmplei 
până la linia părului. 

— Patrick! Ce-ai păţit? 

— Ce-am păţit? M-ai lovit cu o carte. Nu îţi mai amintești? 

Am tras abrupt aer în piept. 

— Oh, Patrick. Îmi pare atât de rău. 

— Nu-i nimic. Le-am povestit tuturor cum am bătut măr un 
hoț care încerca să jefuiască o bătrână pe strada Bourbon, mi-a 
mărturisit Patrick. Sunt un erou. 

Patrick era un erou, cel puţin pentru mine. Pe când avea șase 
ani, mama lui l-a părăsit pe Charlie și a fugit în Indiile de Vest, 
ca să se mărite cu un baron al zahărului. Charlie a fost devastat, 
dar a făcut ceea ce trebuia pentru Patrick și l-a crescut frumos. 
Spre deosebire de mine, Patrick nu îi purta ranchiună mamei lui, 
doar ridica din umeri spunând că o înțelegea. Aștepta cu 
nerăbdare să plece în călătorie spre Indiile de Vest ca să o vadă. 
Charlie îl trata pe Patrick mai degrabă ca pe un coleg, decât ca 
pe un fiu. Au pus afacerea pe picioare împreună și, până de 
curând, au lucrat cot la cot, zi de zi. 

Domnul Marlowe era în living și stătea pe un scaun de lângă 
fereastră, ţinând strâns în mâini o cutie jerpelită în formă de 
inimă, în care fuseseră cândva bomboane de ciocolată pentru 
ziua de Sfântul Valentin. 

— Asta e o chestie nouă, i-am șoptit eu lui Patrick. 

— Nu știu de unde i-a venit ideea. Nu îi mai dă drumul deloc 
din braţe, mi-a zis Patrick. A ajuns până să și doarmă cu ea. Dar 
nu îmi pasă. Cel puţin stă potolit. 

Cu câteva luni în urmă, tatăl lui Patrick a trecut printr-o 
perioadă în care obișnuia să se trezească în miez de noapte și 
să încerce să iasă din apartament îmbrăcat în pijama. Patrick a 


VP - 37 


pus încuietori la ușă care nu puteau fi descuiate decât cu o 
cheie, dar atunci domnul Marlowe a încercat să iasă pe 
fereastră. Willie a făcut rost de niște medicamente de la 
doctorul Sully care l-au calmat, numai că acum domnul Marlowe 
rareori mai scotea vreo vorbă. 

— La mulţi ani, Charlie! am strigat eu, aplecându-mă și 
punându-i o mână pe genunchi. 

Ochii lui de un albastru-lăptos mi-au studiat chipul, încet și 
fără grabă. Se uita la mine cu o privire atât de lipsită de orice 
expresie, încât m-am întrebat dacă mă vedea măcar. A strâns 
cutia roz din satin la piept și și-a întors capul într-o parte, 
ferindu-și privirea de mine. 

— Ştii ce este în cutie? l-am întrebat eu pe Patrick. 

— Habar n-am. Cum spuneam, nu mă lasă să mă apropii. Nici 
n-am putut să-l pieptăn, astăzi. Uită-te la el. Arată ca Albert 
Einstein. 

— Nicio grijă. Îl pieptăn eu. 

Am ieșit din living, trecând prin holul cu tavan boltit ce dădea 
în bucătărie. l-am fluturat lui Patrick în faţa ochilor bancnota de 
douăzeci de dolari și am pus-o sub cutia metalică pentru 
fursecuri, de pe raftul de deasupra chiuvetei. 

— De la Willie, via rezervorul de W.C. al Dorei. 

— Cât de rău a fost azi-dimineaţă? 

— N-a fost chiar oribil, am zis eu, turnându-mi cafea într-o 
ceașcă și scoțând mâncarea din pungă. Podele lipicioase. 
Evangeline era ţâfnoasă și a aruncat cu un pantof în mine. O să 
stea la mansardă cinci zile. 

— După faţa ta, aș fi zis că a fost teribil, a spus Patrick, 
balansându-se cu scaunul de bucătărie. 

— S-a întâmplat ceva teribil, am spus eu încet, peste umăr, 
din dreptul plitei unde mă aflam în acel moment. Ceva 
îngrozitor. 

— Ce? 

— Îți aduci aminte de bărbatul acela drăguţ din Memphis, care 
a intrat ieri în librărie? 

— Desigur. Poetul fotbalist putred de bogat, a zis Patrick. 

— Da, el. 

M-am întors cu spatele la chiuvetă și cu faţa la el. 

— A murit. 

Scaunul lui Patrick s-a lăsat la loc pe podea cu o bufnitură. 


VP - 38 


— Cum așa? 

Mi-am adus cafeaua la masă și am luat loc. 

— A murit azi-noapte, la Sans Souci. 

— De unde ai auzit? Mie nu mi-a ajuns nimic la urechi. 

— Mi-a spus Willie, dar a susţinut că nu știa nimic mai mult de 
atât. Pur și simplu nu îmi vine să cred. Cokie a vorbit cu șeful 
orchestrei, care i-a spus că domnul Hearne s-a prăbușit dintr- 
odată și a murit la masă. 

Patrick și-a încrucișat mâinile peste piept, arcuindu-și o 
sprânceană. 

— Exact așa am gândit și eu. Omul acela părea sănătos tun, 
nu-i așa? 

— Aș fi zis că da, a încuviințat Patrick. Aș fi zis că joacă și 
acum fotbal pentru Vandy. Și, până la urmă, a cumpărat ceva, 
ieri? 

— Keats și Dickens. Și tipul avea portofelul doldora, pe lângă 
un ceas Lord Elgin și un stilou scump. 

— Keats și Dickens, hm? Nu par alegerile unuia cu probleme. 

Patrick s-a întors cu spatele la mine. 

— Ce păcat. Părea un om atât de cumsecade. 

Am dat din cap. 

— Îți mulțumesc că m-ai acoperit în privinţa colegiului. M-aș fi 
simţit tare prost, după ce el a presupus că am fost la Newcomb. 

— Dar este adevărat, Jo. Tu ai putea să alegi oricând. Chiar și 
Newcomb sau Tulane. 

Mi-am coborât privirea spre degetele împreunate în jurul 
ceștii cu cafea. Patrick îmi spusese că aș putea obţine o bursă la 
orice colegiu local. Dar uram ideea de a mă întâlni cu foștii 
colegi de liceu, eu fiind fata a cărei mamă era o prostituată și 
umbla îmbrăcată în haină de blană, goală pușcă pe dedesubt. N- 
aș fi avut niciodată șansa să fiu o fată obișnuită, cu o viaţă 
normală. 

Willie susţinea că normalitatea era plictisitoare și că trebuia 
să fiu recunoscătoare că aveam sare și piper. Spunea că 
nimănui nu îi păsa de oamenii plicticoși și că, atunci când 
mureau, erau uitaţi la fel ca un obiect oarecare ce alunecă în 
spatele dulapului. Uneori voiam să alunec eu însămi în spatele 
dulapului. Să fiu o fată obișnuită suna absolut minunat. 

— Domnul Vitrone a murit, a anunţat Patrick, arătând cu 
degetul spre ferparele împrăștiate pe masa din bucătărie. 


VP - 39 


Patrick peria anunţurile mortuare zilnic, căutând ponturi 
despre cărţi sau volume rare pe care le-ar fi putut achiziţiona pe 
un preţ de nimic. 

— Avea o frumoasă colecţie de volume ale lui Proust. Cred că 
am să mă duc să îi transmit condoleanţe văduvei și să văd dacă 
pot să le cumpăr de la ea. 

Am dat din cap aprobator. 

— Și, ia spune-mi, ce căutai tu împreună cu un tip de la 
Doubleday? l-am interogat eu. 

— Ne-am întâlnit la petrecerea de la Fabert. Am început să ne 
tachinăm unul pe celălalt, lăudându-ne fiecare cu inventarul lui 
de cărţi, a spus Patrick. 

— Să vă tachinaţi în privinţa inventarului de cărți? Doubleday 
are mult mai multe cărți, am afirmat eu. 

— Știu, a răspuns Patrick, râzând. Încredere de alcool, cred. 

— Mda, încă mai miroși a distilerie. Și nu am apreciat deloc 
faptul că m-ai pus într-o situaţie stânjenitoare faţă de el. 

— Păi, ţie ce ţi-a venit să bântui prin librărie îmbrăcată doar în 
cămașă de noapte? a zis Patrick. Și apoi te-ai purtat atât de 
ciudat, încât ne-ai speriat. 

— Îmi uitasem cartea în prăvălie și am coborât după ea. 
Norocul tău e că n-am avut arma la mine, mai ales după 
comentariul legat de părul meu. 

— Pentru cineva care citește pagina mondenă cu atâta 
asiduitate, mă surprinde că n-ai sesizat faptul că fetele bogate și 
răsfățate din Uptown își fac cărare pe o parte, acum. Ti-ar sta 
bine, să știi, ţi-ar scoate frumos în evidenţă forma feţei. Haide, e 
un an nou. A sosit vremea să te reinventezi, a mai zis Patrick. 
Hei, am văzut-o pe mama ta pe la șase dimineaţa, mergând 
spre hotelul Roosevelt braţ la braţ cu un tip. Înalt. Într-un 
costum negru. Nu părea croit pentru el. 

— Ea te-a văzut? am întrebat. 

— Nu, a zis Patrick. Tipul părea grosolan, dar destul de 
familiar. Știi cine era? 

— Habar n-am, am zis, uitându-mă fix în ceașca mea cu 
cafea. 


VP - 40 


OPT 


Întotdeauna, pe doi ianuarie vânzările mergeau prost. Lumea 
era prea obosită ca să iasă din casă sau cheltuise prea mulți 
bani de sărbători ca să se mai gândească să cumpere vreo 
carte. Eu și Patrick ne omoram timpul, amuzându-ne cu unul 
dintre jocurile noastre. Ne dădeam unul altuia două nume de 
personaje literare și trebuia să îl alegem pe cel cu care ne-am 
căsători. jucam acest joc ore întregi, adeseori izbucnind în 
hohote nestăvilite de râs, când ambele propuneri erau imposibil 
de acceptat. 

— Darcy sau Gatsby, mi-a propus Patrick. 

— Ei, haide. Chiar nu poţi să-mi oferi nimic mai bun? i-am zis 
eu în zeflemea. Este clar ca bună ziua. Darcy. 

— Pur și simplu nu înţeleg de ce îl iubesc femeile atât de mult. 
E atât de înțepat. Gatsby are stil. 

— Nu este deloc înțepat. Este timid! am pledat eu. 

— Uite că apare cineva, mi-a spus Patrick, făcându-mi semn 
din ochi spre vitrină. 

Picături mici de ploaie începuseră să cadă pe trotuar. O 
tinerică frumușică, șatenă, cu părul aranjat cu grijă și îmbrăcată 
într-un pulover cu monogramă, stătea în faţa librăriei studiind 
cărţile expuse în vitrină. 

— Romane de dragoste, a pariat Patrick. 

Am clătinat din cap. 

— Romane polițiste. 

Clopoţelul de la intrare a sunat și fata a intrat în librărie. 

— La mulţi ani! a întâmpinat-o Patrick. 

— Oh, mulţumesc. La mulţi ani, a răspuns ea. 

Avea un accent vioi cu o cadență clară, bine articulată. 

— Căutaţi ceva anume? am întrebat-o eu. 

— Da, o carte pentru tatăl meu. 

Și-a deschis poșeta și a început să scotocească prin ea. 

— Sunt sigură că am pus bileţelul aici. 

S-a apucat să-și deșerte conţinutul poșetei pe tejghea. 

— Oh, ce situaţie jenantă! 

— Ei bine, sunt sigură că putem găsi ceva pe placul 


VP - 41 


dumneavoastră, a aruncat Patrick momeala. Poate un roman de 
dragoste, cum ar fi, de exemplu, Pe aripile vântului? 

Ea a făcut o mutră acră. 

— Nu, mulţumesc. Nu prea este genul meu. Să știți însă că nu 
am nimic împotriva romanului Pe aripile vântului. De fapt, 
autoarea a urmat același colegiu la care sunt eu, așa că ar fi un 
sacrilegiu dacă nu aș admira-o, realmente. 

— Margaret Mitchell? am intervenit eu. La ce colegiu sunteţi? 

— Sunt în anul întâi la Smith. Oh! Aici era! 

A despăturit o bucăţică de hârtie. 

— Fabulosul New Orleans. 

— De Lyle Saxon, a spus Patrick, dând din cap. V-o aduc 
imediat. Raftul dedicat Louisianei este drept înainte. 

Smith. Northampton, Massachusetts. Citisem despre acest 
colegiu în librărie. Făcea parte dintr-un grup de șapte colegii 
surori (Seven Sisters) de arte liberale și, alături de Vasaar și 
Radcliffe, era considerat unul dintre cele mai prestigioase colegii 
pentru femei din ţară. Și, spre deosebire de Louisiana, în 
Massachusetts nu exista problema segregării. 

Fata și-a rotit privirea în jur și a inspirat adânc. 

— Mirosul acesta îmi place la nebunie. Vouă, nu? 

— Ba da, am aprobat-o eu. 

— Ce noroc pe voi că lucraţi aici! Aș putea locui într-un 
asemenea loc. 

— Eu chiar locuiesc aici, am informat-o eu. 

— Serios? Unde? m-a întrebat ea. 

— Am un apartament, sus. 

— Ai propriul tău apartament? 

Fata s-a uitat la mine pe cât de uimită, pe atât de intrigată. 

— Scuze. Am fost extrem de nepoliticoasă. 

l-a întins o mână fermă lui Patrick. 

— Charlotte Gates. 

Patrick a rânjit văzând modul ei rigid și oficial de a se 
prezenta. 

— Patrick Marlowe. 

— Marlowe. Desigur. Librăria este a dumitale. 

Fata purta un șirag de perle de cultură pe sub gulerul ei 
rotund, alb. Era sofisticată, dar avea o doză de îndrăzneală în 
general absentă în rândul tinerelor din lumea bună care abia-și 
făceau intrarea în societatea din New Orleans. 


VP - 42 


— Charlotte Gates, a repetat ea, întinzând mâna spre mine. 

Am făcut o pauză. 

— Josephine Moraine, m-am prezentat eu. 

Patrick a tușit. l-am aruncat o privire ucigătoare. 

— Josephine, ce nume minunat! Întotdeauna mi-a plăcut 
numele Josephine, încă de când am citit Micutele doamne. Pur și 
simplu am adorat-o pe Josephine March. Oh, dar să nu-ţi tunzi 
părul tău frumos cum a făcut Jo March. Al tău e splendid. Mi-ar 
plăcea și mie să-mi stea atât de bine cu cărarea într-o parte. 
Moda asta face ravagii, știi. 

— Jo, vreau să spun Josephine, și-a purtat întotdeauna părul 
cu cărarea într-o parte, a spus Patrick, reţinându-și un zâmbet. 

Charlotte a dat din cap spre Patrick. 

— Unii oameni au stil din naștere. Josephine evident face 
parte dintre ei. 

Tânăra asta, cu un pedigri din Uptown, de la un colegiu de 
elită, tocmai mi-a făcut un compliment sincer. Am deschis gura, 
ca să o închid imediat la loc. Nu știam ce să spun sau cum să 
reacţionez. Din fericire, Charlotte Gates a continuat să 
sporovăiască. 

— Studiez, ca specialitate principală, limba și literatura 
engleză și nu mă pot sătura de citit. Să lucrez într-o librărie ca 
asta ar fi raiul pe pământ. 

— Oh, categoric este raiul pe pământ, a încuviinţat Patrick. 

Charlotte a zâmbit. 

— Josephine, bărbaţii pur și simplu nu înţeleg, nu-i așa? 

— Deloc, am consimţit eu. De exemplu, Patrick m-a întrebat 
pe cine aș alege drept soț dintre Gatsby sau domnul Darcy. 

— Nu se poate! Cine ar putea să îl aleagă pe Gatsby și nu pe 
Darcy? 

Charlotte a intrat în joc și s-a întors cu faţa spre mine. 

— Josephine - Ethan Frome sau Gilbert Blythe, din Anne. Casa 
cu frontoane verzi? 

— Oh, Ethan Frome, am răspuns eu repede. 

— Din milă pentru el, a zis Charlotte, dând din cap că mă 
înțelege. 

— Un pic, am recunoscut eu. Dar Ethan Frome avea o 
profunzime ascunsă, ceva ce aștepta să fie descoperit. Și iarna 
aia rece și mohorâtă, care se lăsa peste Noua Anglie, mi s-a 
părut ceva frumos, am zis eu. 


VP - 43 


Charlotte și-a ciulit urechile. 

— Acţiunea se petrecea în Massachusetts, știi. Și este destul 
de frig și multă zăpadă pe acolo, în momentul ăsta. 

— Sună minunat, am zis eu. 

Și chiar vorbeam serios. 

Patrick și-a dat ochii peste cap. 

— Poate că Josephine ar trebui să aibă în vedere colegiul 
Smith, atunci, a conchis el, râzând pe înfundate. Nu pare deloc 
interesată de școlile din Louisiana. 

— Incetează, i-am șoptit eu. 

— Ai de gând depui cereri de admitere la colegii? 

Charlotte s-a aplecat în față, sprijinindu-se de tejghea. 

— Oh, Josephine, trebuie să ai neapărat în vedere colegiul 
Smith. Are o moștenire literară minunată. Pe lângă Margaret 
Mitchell, există un talent promiţător, Madeleine L'Engle, care a 
absolvit tot la Smith. 

— Smith? Nu știu ce să zic. 

— De ce nu? Eşti, în mod evident, o femeie realizată, practic 
cu propria afacere în domeniul publicaţiilor și trăiești pe 
picioarele tale, într-un oraș unic și decadent, așa cum este New 
Orleansul. Atât de multe personaje excentrice, nici nu-mi pot 
imagina prin ce experiențe ai trecut pe aici! mi-a făcut ea, 
complice, cu ochiul. De altfel, avem și niște oameni foarte 
interesanţi la Smith. Eu fac parte dintr-un grup nou din campus, 
Studenții Progresiști. Promovăm oportunităţi pentru minorităţi și 
femei. Poate că aţi auzit despre frăţia Amherst, care și-a pierdut 
autorizaţia, fiindcă a luat apărarea unui negru? Am trimis petiţii 
congresmanilor noștri și am organizat pichete de protest. 

Charlotte s-a aplecat și mai mult pe deasupra tejghelei și mi-a 
șoptit: 

— Între noi fie vorba, nu mă interesează deloc să croșetez 
milieuri. Și toate acele cărţi despre servitutea domestică? La 
gunoi cu ele! 

Patrick a izbucnit într-un hohot răsunător de râs, arătând cu 
degetul spre mine. 

— A încercat să-l convingă pe tata să nu aducă asemenea 
cărţi în librărie. 

— Bineînţeles că a încercat, m-a aprobat Charlotte. Este o 
femeie modernă. Josephine, chiar ar trebui să ai în vedere 
colegiul Smith. Permite-mi să-ți trimit niște informaţii despre el. 


VP - 44 


Charlotte și-a notat adresa librăriei, în timp ce turuia la 
nesfârșit despre colegiul Smith, despre campus, despre 
profesori și despre faptul că era convinsă că am fi prietene la 
cataramă, dacă aș fi în Northampton. Charlotte era membră atât 
a clubului de scrimă, cât și a celui de aviaţie din cadrul 
colegiului Smith, și avea chiar și brevet de pilot. Am mai stat de 
vorbă încă vreo oră, până când a trebuit să plece ca să se 
întâlnească cu părinţii ei. 

— Știu că e prea din scurt, mi-a spus Charlotte, dar unchiul și 
mătușa mea organizează o mică reuniune, diseară, pentru 
părinţii mei. Locuiesc în Uptown. Mi-ar face plăcere să veniţi 
amândoi. 

— Uptown? mi-a scăpat mie, pe un ton plin de uimire. 

— Oh, da, știu. Sunt teribil de scorțoși. Dar veniţi și ne vom 
distra pe cinste pe seama lor. Vă rog! 

Eu? La o petrecere în cartierul anglofon al bogătașilor? Am 
rămas cu gura căscată. 

— Sigur că da, ne-ar face plăcere să venim, a răspuns Patrick, 
dându-i lui Charlotte cartea pe care o cumpărase pentru tatăl ei. 
Lăsați-ne adresa. 

În timp ce Charlotte scria în grabă adresa, Patrick mi-a făcut 
semn să închid gura. 

— Pe diseară! 

Charlotte a ieșit grăbită din librărie, zâmbind și făcându-ne cu 
mâna de pe trotuarul ud. 

— Ești nebun? O petrecere în Uptown? l-am luat eu la rost. 

— De ce nu? Cred că tu ești de fapt nebuna, /ooosephine, m-a 
zeflemisit el. De când te cheamă așa? 

— Păi, Josie este cumva o prescurtare pentru Josephine, iar 
Josephine e mult mai... nu știu cum. 

Josie suna ca o poreclă ieftină. De ce nu mi-o fi pus mama 
numele de Josephine? 

— Se pare că ţi-ai făcut o nouă prietenă, a zis Patrick. Îmi 
place de ea. E isteaţă. 

Charlotte era isteaţă, într-adevăr. Ştia până și să piloteze un 
avion. De asemenea, era spirituală și amuzantă. Și părea că-i 
plăcuse cu adevărat de mine. Ba chiar o impresionasem, îmi 
tresălta inima în piept de bucurie. Charlotte locuia în celălalt 
capăt al țării. Nu știa nimic despre mama, despre stabilimentul 
lui Willie, cine eram sau de unde veneam. 


VP - 45 


— În mod cert s-a străduit să te convingă de avantajele 
colegiului Smith. 

— Mda. Sună minunat, nu-i așa? Cine știe, poate chiar mi-ar 
plăcea să studiez la Smith, i-am spus lui Patrick. 

— Păi, da, și mie mi-ar plăcea să merg la Juilliard School, dar 
nu cred să se întâmple nici asta vreodată. Pe de altă parte, ce 
idee grozavă ai avut să-ţi faci cărare într-o parte! 

Am mototolit o hârtie și am aruncat cu ghemotocul în el. 


VP - 46 


NOUĂ 


Patrick a plecat să îi prezinte condoleanţe văduvei lui Vitrone 
și să încheie o afacere cu cărțile lui Proust, cu ocazia asta. Am 
împins căruciorul cu cărți printre rafturi, aranjând pe litere 
volumele noi, sosite săptămâna trecută. Patrick se ocupa de 
achiziții și de stabilirea preţurilor. Eu mă ocupam de organizare. 
Acesta era sistemul nostru de ani de zile. Am pus noul roman de 
dragoste al lui Candace Kinkaid la locul cuvenit. Rogue Desire. 
De unde scotea titlurile astea atât de proaste? Inventarea unor 
titluri proaste de cărți era o idee de joc amuzant pentru mine și 
Patrick... sau poate pentru mine și Charlotte. 

Și de ce n-aș fi putut să ajung la Smith? În școală avusesem 
note maxime aproape la toate materiile și participasem la 
testele de admitere la colegiu fiindcă mi se păruse amuzant. 
Este adevărat, însă, că activităţile mele extracurriculare se 
limitau la curăţenia într-un bordel și la arderea gazului cu Cokie, 
lucruri pe care nu le prea puteai trece într-o cerere de admitere 
la un colegiu. Dar aveam o grămadă de experienţă în urma 
muncii efectuate la librărie și citeam, în medie, 150 de cărți pe 
an. Eram destul de pricepută la toate materiile. 

Ce ar zice fetele de la liceu - cele cu doi părinţi și cu un cont 
de economii pentru studii -, când ne-am întâlni, din întâmplare, 
la magazinul universal Holmes? „Oh, scuze, dar sunt pe fugă”, 
le-aș zice eu. „Ştiţi, plec la Smith, în toamna asta, și am trecut 
pe aici doar ca să îmi ridic comanda de pulovere cu monogramă. 
Păi, da, Smith este în Est. Programa școlilor din Sud nu mi s-a 
părut atrăgătoare”. 

Abia așteptam să primesc informaţii de la Charlotte. Îmi 
propusesem să fac o listă cu toate întrebările pe care le aveam 
și să mă duc înapoi în librărie, ca să mai citesc despre colegiul 
Smith. 

Clopoţelul a sunat când tocmai mă întinsesem spre raftul de 
sus. 

— Vin imediat! am strigat eu. 

Mi-am scuturat mâinile de praf, mi-am aranjat bretonul și am 


8 Dorinţa vagabondului. 
VP - 47 


ieșit în întâmpinarea clientului. 

— Scuzele mele, eram... 

Tresărind, m-am oprit scurt. Cincinnati stătea sprijinit de 
raftul din fața mea, cu o ţigară aprinsă atârnând în colţul gurii. 
Sacoul costumului său negru era prea larg pentru umerii lui 
înguști. Frumuseţea lui pălise și acum semăna cu un fruct 
putred. Ochii lui cenușii erau tot niște fante înguste, dar se 
asortau acum cu o cicatrice argintie de pe puntea nasului. M-a 
privit fix, după care s-a apropiat de mine. 

— la te uită la tine! Aproape că nu te-am recunoscut. Ai 
crescut ceva, nu? 

Și-a aţintit privirea asupra bluzei mele, molfăind ţigara între 
buze. 

— Îţi desfaci picioarele pentru Willie? 

— Nu, am răspuns eu iute. 

— Ce păcat. 

Și-a strivit ţigara de partea laterală a raftului și s-a apropiat 
mai mult. 

— Aș putea să îţi fac chiar eu felul, a spus el, aplecându-se 
spre faţa mea, din moment ce tot trebuie să ţi-o plătesc. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

Simţeam pistolul care era prins cu o jartea de piciorul meu 
drept, pe sub fustă. Trebuia doar să prind momentul prielnic să 
ajung la el. Dar să îmi ridic fusta nu mi părea înţelept, în 
împrejurările de faţă. 

— Nu întelegi ce vreau să spun? a rânjit dispreţuitor 
Cincinnati. 

Și-a ridicat mâna dreaptă, arătându-mi o urmă roșie și 
lucioasă. 

— O vrăjitoare mică m-a opărit, m-a opărit rău de tot. Și o 
hoașcă bătrână m-a împușcat în picior. Ştii cum e să fii opărit, 
fetițo? 

A mai făcut un pas spre mine. 

— Vrei să o pipăi? Pariez că da. Pariez că ești ca mama ta. 

— Nu sunt deloc ca mama, i-am spus eu, îndepărtându-mă de 
rafturi și apropiindu-mă de partea centrală a librăriei, astfel 
încât să fiu vizibilă prin geamul vitrinei. 

— Unde te strecori? Te-ai speriat de mine, Josie Moraine? i-e 
teamă că te voi tăia bucăţi bucățele și te voi azvârli în mlaștinile 
lui Marcello? 


VP - 48 


A izbucnit în râs, arătându-și petele maronii de tutun de pe 
dinţii de jos. M-a înșfăcat de încheietura mâinii, trăgându-mă 
spre el. 

— Ai fi o păpică tare dulce pentru aligatorii ăia. 

Ușa librăriei s-a deschis de perete. 

— Jos labele de pe ea! i-a strigat Cokie. 

Era înarmat cu un levier. 

Cincinnati abia dacă i-a aruncat o privire. 

— Vezi-ţi de treaba ta, moșule! 

— O să văd dă niște treabă cu levierul ăsta în ţeasta ta, a zis 
Cookie, ridicând levierul. Am spus jos labele de pe ea. 

Cincinnati mi-a dat drumul la mână. 

— Aha, acum văd cum stă treaba. Ea este proprietatea ta. O 
ţii încuiată în librăria asta și treci pe aici ori de câte ori ţi se face 
chef de o tăvăleală. 

— Ba nu-i așa, l-a contrazis Cokie. 

— Nu? Dar cum? a întrebat Cincinnati, îndreptându-se către 
Cokie și luându-l peste picior. Uită-te la tine. Nu îmi dau seama 
dacă ești mai mult frișcă sau mai mult cafea. Oh, stai așa, lasă- 
mă să ghicesc. Bunica ta a fost o sclavă frumușică și 
proprietarul a răsturnat-o cu cracii în sus, hm? 

Clic, clic. 

Cincinnati s-a răsucit imediat pe călcâie cu fața spre mine. 

— Bine, bine, a spus el, ridicându-și liniștit mâinile în aer. Hai 
să nu facem vreo nebunie, Josie. 

— Nebunie Josie - chiar îmi place cum sună. 

Am strâns pistolul cu ambele mâini, așa cum mă învățase 
Willie. 

— De ce nu pleci tu de aici înainte să fac eu vreo nebunie? 

Cincinnati a izbucnit în râs. 

— Ușurel, iubito. Am venit doar să-ţi transmit un mesaj de la 
mama ta. 

— Asta făceai? Îmi transmiteai un mesaj? am spus eu, ţinând 
pistolul ridicat spre el și obligându-l să se retragă spre ușă. 

— Da, mama ta a zis să vă întâlniți la Meal-a-Minit, la ora trei. 
Are ceva să-ţi spună. 

Cincinnati și-a scos o ţigară și și-a aprins-o fără grabă, ca să- 
mi arate că arma mea nu îl deranja câtuși puţin. 

Cokie făcuse ochii cât cepele. Levierul îi tremura ușor în 
mână. Era îngrozit de arme. 


VP - 49 


— Arăţi bine, Josie, mi-a spus Cincinnati, făcând semn cu 
ţigara spre mine. Ne mai întâlnim noi. 

L-a îmbrâncit pe Cokie din calea lui și a ieșit. 

— Isuse Cristoase, lasă chestia aia jos din mână, până nu te 
vede careva din stradă, a zis Cokie. 

Mi-am coborât brațele, incapabilă să-mi descleștez mâinile de 
pe armă. 

— Ești bine? m-a întrebat Cokie. Nu ţi-a făcut nimic, nu-i așa? 

Am clătinat din cap, reușind, în cele din urmă, să trag o gură 
de aer. 

— Multumesc, Coke. Îl urmăreai? 

— Am niște iscoade prin jur. Frankie a zis că l-a văzut plecând 
dă la Hotelul Roosevelt și venind încoa'. Nu știu dă ce s-o fi 
încurcat mama ta cu tipul ăsta. le un diavol. Văz asta-n ochii lui. 

Nu greșea. Cincinnati avea ceva rece ca gheaţa, de mort. Am 
răsuflat prelung și am început să-mi descleștez degetele 
amorțite. 

— Cokie, ai putut să ajungi la medicul legist? l-am întrebat eu. 

— Jo, fetiţo, ce-ai păţit? Cu treij' dă secunde în urmă, ţineai 
pistolul spre un criminal și acu mă întrebi dă omul mort din 
Memphis? Care-i povestea? 

Care era povestea? Forrest Hearne era un mister, ca și cum 
aș fi privit într-o fântână adâncă și întunecată. Dar eram 
convinsă până în străfundurile fiinţei mele că era ceva necurat 
la mijloc. 

— Nu e nicio poveste. A intrat în librărie, în ajunul Anului Nou, 
și l-am cunoscut, atâta tot. Era un om foarte drăguţ și acum e 
mort. Așadar, ai vorbit cu legistul? 

— Da. M-am dus io personal să stau dă vorbă cu doctorul 
Moore, mi-a raportat Cokie. Și-a trebuit să aştept afar' în stradă, 
pân-a ieșit la pauza de prânz. Doar nu era să intru în morgă, cu 
toate cadavrele alea acolo. N-a fost prea bucuros să mă vază. A 
zis că-i ocupat... 

— Și? 

— Doctorul Moore a zis că omul bogat din Memphis a murit dă 
atac dă cord. 

Am clătinat din cap. 

— Nu. 

— Na, acuma, păi, Josie, asta a zis omu’. El ie medic legist. 

Ușa s-a deschis brusc, cu zgomot. Mi-am scos iute arma, iar 


VP - 50 


Cokie s-a răsucit imediat, ridicând levierul. 

Patrick a sărit înapoi ca ars, uitându-se când la levier, când la 
arma mea. 

— Care-i treaba? E doar Proust! a zis el, cu o cutie mare de 
cărți în braţe. 


VP -51 


ZECE 


Stăteam singură pe bancheta de vinil, într-un separeu de la 
Meal-a-Minit, cu faţa spre ușă. Vara, restaurantul era răcorit de 
aerul condiţionat, dar acum atmosfera era sufocantă și sudoarea 
mi se prelingea din spatele genunchiului, ajungând până pe 
gambă, lipindu-mi pielea de banchetă. Zgândăream cu unghia o 
arsură de ţigară din vinilul roșu și mă uitam cum se rotea 
ventilatorul din tavan, lăsându-mi privirea să se înceţoșeze de la 
rotația paletelor. Willie trimisese un bătăuș pe nume Sonny să 
stea în separeul din fața mea. Citea un ziar. Nu credeam că 
Cincinnati avea s-o însoțească pe mama, dar nu puteam fi 
sigură. Eu sosisem cu zece minute întârziere. Mama întârziase 
douăzeci de minute până acum. Tipic. 

Jesse Thierry s-a ridicat din separeul de vizavi. A azvârlit 
câteva monede pe masă. 

— Mulţumesc, iubitule, i-a spus chelnerița. Salut-o pe bunica 
ta din partea mea. 

Jesse a dat din cap. L-am urmărit cu coada ochiului, în timp ce 
își punea pe el jacheta de piele, pregătindu-se de plecare. Mi-a 
surprins privirea și mi-a zâmbit. 

— La mulţi ani, Motor City, a zis Jesse. 

A ieșit din restaurant. 

Un bărbat gras, cu obrajii rozalii, în trecere prin dreptul 
separeului meu, s-a oprit, văzându-mă. 

— la te uită cine-i aici! Bună, Josie. Mă mai ţii minte? 

Walter Sutherland. Era contabil la o fabrică de chibrituri și 
totodată unul dintre bărbaţii care își petreceau ocazional câte o 
noapte la bordelul lui Willie. Dădusem nas în nas cu el o dată 
sau de două ori dimineaţa devreme. Se uita la mine într-un fel 
care mă făcea să îmi doresc să fi fost înfofolită într-un palton 
gros. 

— Bună ziua, i-am răspuns eu, evitând să mă uit în ochii lui. 

— Ești singură? a vrut el să știe. 

— Mă întâlnesc cu mama. 

— Ah. Ai început deja - și-a coborât glasul - să lucrezi și tu? 

M-am întors ca să îl privesc drept în faţă. 


VP - 52 


— Nu. 

S-a uitat la mine, aranjându-și betelia pantalonilor, în timp ce 
își mușca buza de jos. 

— Să-mi spui dacă te apuci, da? Vreau să fiu primul, mi-a 
șoptit el. 

— Nu voi lucra la Willie. 

— Păi, nu trebuie să fie neapărat la Willie. Știu că trebuie să îţi 
vină foarte greu, Josie. Dacă ai vreodată nevoie de bani, să îmi 
dai de știre. Am putea face un aranjament frumușel. Aș plăti 
gras ca să fiu primul. 

Și-a șters sudoarea de pe frunte. 

— Și nu aș sufla o vorbă nimănui. Ar putea fi secretul nostru, 
Josie. 

— Fă pași, umflatule, l-a repezit Sonny din separeul din spate. 

Walter a zbughit-o ca o veveriță speriată, trecând pe lângă 
mama care intra în acel moment în restaurant. 

Mama purta o rochie roșie nouă și niște bijuterii pe care nu le 
mai văzusem până acum. S-a strecurat în separeu, râzând. 

— Walter Sutherland. Ce porc bătrân și jalnic. E moale ca 
jeleul și după aceea vrea să îl ţii în brațe toată noaptea, în timp 
ce plânge. Cât de tare mă bucur că nu m-a ales niciodată pe 
mine. E doldora de bani, însă. In general, se duce cu Sweety. Ea 
a făcut o avere pe seama lui. 

Am încuviinţat din cap. 

Mama și-a coborât privirea spre încheietura mâinii, ca să-și 
admire brățara încrustată cu diamante. 

— Ţi-ai schimbat pieptănătura, puiule. Îţi stă tare bine. 

— Mulţumesc. Și tu arăţi bine. Rochie nouă? 

— Da. Cinci mă duce la diseară să cinăm la Antoine's. Știi cât 
de mult îmi place restaurantul ăla. Au trecut ani buni de când nu 
am mai putut merge acolo. 

Mi s-a acrit saliva în gură. Gândul că mama se ducea la o cină 
de fiţe împreună cu Cincinnati la Antoine's era absolut 
revoltător. Și dacă vreunul dintre clienţi recunoștea bijuteriile 
furate pe care le purta mama? 

— De revelion a fost un bal în toată regula, anul acesta. Te-ai 
distrat bine? 

Mama îi spusese lui Willie că nu se simţea bine, în ajunul 
Anului Nou. Și acum spunea că a fost la un bal. 

— Da, i-am răspuns eu. Am stat acasă și am terminat de citit 


VP-53 


o carte. 

Mama și-a rostogolit ochii în cap. 

— Ai face bine să mai scoţi nasul din cărţi și să-ţi trăieşti 
viaţa, Jo. În câţiva ani, vei fi trecut de prima tinereţe. Ar avea 
omul ce să vadă la tine, dacă ai purta un pic de machiaj și ţi-ai 
pune un sutien mai pricopsit. Eu arătam trăsnet la vârsta ta... 
până când te-am avut pe tine. 

Chelneriţa a venit la masa noastră. Mama a comandat un ceai 
dulce. L-am văzut pe Sonny peste umărul mamei, îngropat în 
continuare în ziarul lui. Scrumiera de pe masa lui era deja 
arhiplină de chiștoace. 

— Mamă, mă întrebam... de ce mi-ai pus numele de Josie, în 
loc de Josephine? 

— Ce tot zici acolo? Numele ei nu era Josephine. 

— Numele cui? 

Mama și-a scos o pudrieră din poșetă, ca să-și inspecteze rujul 
de pe buze în oglindă. 

— Și ce, nu te bucuri că nu ţi-am pus numele de Josephine? 
Asta sună ca de spălătoreasă bătrână și grasă. Josie este mult 
mai sexy. 

Mai sexy. Am aruncat o privire prin restaurant și am văzut, 
într-alt separeu, o mamă stând alături de fiica ei și ajutând-o să 
citească meniul. l-a netezit părul fetiţei și apoi i-a pus șervetul în 
poală. 

— Al cui nume a fost Josie? am insistat eu. 

— Josie Arlington. A fost cea mai rafinată damă din Storwville, 
cu ani în urmă. Avea un bordel pe strada Basin. Willie vorbea tot 
timpul despre ea. Mi-a spus că a murit de Sfântul Valentin. 
Așadar, când tu te-ai născut de Sfântul Valentin, m-am gândit la 
Josie Arlington și te-am botezat Josie, în onoarea ei. 

— Mi-a dat numele unei matroane de bordel? 

— N-a fost o matroană oarecare, a fost cea mai stilată damă 
care a existat vreodată. Era o femeie deșteaptă. Cu mintea ta 
ageră, Jo, ai putea fi o matroană grozavă, într-o bună zi. 

— Nu mă interesează, mamă. 

M-am simţit răvășită de un val de umilință. Mă gândeam cum 
să îi explic lui Charlotte Gates că nu fusesem numită după 
virtuoasa protagonistă a romanului Micutele doamne. Fusesem 
botezată cu numele unei femei care vindea prostituate cu cinci 
dolari bucata pe strada Basin. lar mama mea era convinsă că ar 


VP - 54 


trebui să fiu mândră. 

— Nu face pe virtuoasa, Jo. Ce crezi c-o să fii vreo 
Cenușăreasă? 

Și-a lăsat capul pe spate și a râs. Urât. 

— Crezi că viaţa ta va fi ca un basm, iubito, așa că în vreuna 
dintre cărțile tale? 

Chelneriţa i-a adus mamei ceaiul cu gheaţă. Ştiam ce aveam 
de făcut. Ar fi trebuit să pun punct conversaţiei chiar în 
momentul acela. Ar fi trebuit să plec. În schimb, am rămas în 
continuare în separeu, uitându-mă lung la ea, dorindu-mi să fi 
fost și ea ca alte mame, dorindu-mi să fi fost altfel. Mama nu s- 
ar fi putut niciodată schimba. Asta știam. 

— Și ce voiai să îmi spui? am întrebat-o. 

— Plecăm, m-a anunţat mama. 

— Cum adică? 

— Eu și Cincinnati. 

Mama s-a aplecat spre mine pe deasupra mesei. 

— Plecăm în California. Vreau să-i spui asta lui Willie din 
partea mea, dar așteaptă până mâine, după ce vom fi plecat. 

— Plecați în California. 

Din nu știu ce motiv, nu eram deloc surprinsă. 

Ea și-a trecut mâna prin păr, înfoindu-l ușor. 

— A sosit timpul să evadez de aici. Asta ar putea fi, în sfârșit, 
șansa mea să ajung la Hollywood. 

Mama era ridicolă. 

— Mamă, nu cred că e înţelept să pleci undeva, oriunde, cu 
Cincinnati. E periculos. Te-a bătut. Nu vreau să se mai întâmple 
din nou. 

— Oh, dar s-a schimbat, puiule. Uite ce brățară minunată mi-a 
cumpărat. 

Și-a întins mâna ca s-o văd mai bine. 

— Cui îi pasă, mamă? Probabil că este furată. 

— Vorbești în necunoștinţă de cauză. 

— Așa o fi, dar știu cu certitudine că ești prea bătrână pentru 
Hollywood. 

Cu asta am pus capac. Ridicasem piciorul de pe frână și ne 
rostogoleam în hăul negru. În curând aveam să ne izbim de fund 
și să ne împrăștiem într-o masă diformă de carne sfârtecată. 
Mama s-a repezit peste masă și m-a înșfăcat de încheietura 
mâinii. 


VP-55 


— Nu sunt prea bătrână, a șuierat ea printre dinţi. Eşti doar 
geloasă pe mine și știi prea bine asta. Ai noroc că nu te-am 
aruncat într-o pubelă de gunoi, ingrată mică. Am sacrificat totul 
pentru tine, așa că să nu îmi spui tu mie cum sunt. 

Am tras adânc aer în piept și am încercat să vorbesc calm. 

— Nici tu nu crezi ce spui, mamă. Încetează. Faci o scenă. 

Am încercat să îmi eliberez braţul din strânsoarea ei. 

— Și mă rânești. 

— Eu te rănesc pe tine? Oh, asta e chiar bună. Mi-ai ruinat 
trupul și m-ai ţinut legată de mâini și de picioare în timpul celor 
mai frumoși ani ai mei. Aș fi putut fi faimoasă. Și acum îmi spui 
că te rănesc? 

Mama mi-a dat drumul la mână, împingându-mă de la ea. S-a 
lăsat cu spatele pe banchetă și a început să scotocească prin 
poșetă. A scos o sticluţă plată și a tras o dușcă din ea. 

— Asta e, în sfârșit, șansa mea, Jo, și nu vreau să o ratez. 

— Bine, nu o rata. 

— Nu cred că înţelegi. Să nu te aștepți să mă întorc. 

— Ințeleg. Doar că mi-aş fi dorit să găsești pe altcineva decât 
pe Cincinnati. Este un ticălos de două parale. Doar nu vrei să te 
arunci cu capul înainte în mizeria asta. 

— Nu știi nimic despre el. 

A scos un teanc gros de bancnote din geantă, din care a tras 
una și azvârlit-o pe masă. 

— Poftim. Fac eu cinste. 

Câtă generozitate. Eu nu comandasem nimic. 

Mama s-a ridicat în picioare și și-a netezit rochia. 

— Nu uita să-i spui lui Willie. O să încerc să îi scriu, dar 
probabil voi fi mult prea ocupată. 

Și-a trecut mâna pe sub bucle ca să le înfoaie puţin. 

— Poate că vei citi despre mine în ziare! 

Mi-a trimis o bezea și a plecat. 

Am închis ochii și mi-am încleștat maxilarul, sperând să 
opresc orice lacrimă care ar fi putut să înceapă să îmi joace în 
ochi. Am fredonat piesa lui Rachmaninov pe care o interpreta 
Patrick și am simţit cum mi se detensionau umerii. Cu ochii 
minţii i-am văzut bustul legănându-se peste clapele pianului, pe 
tatăl său din nou sănătos, stând și ascultându-l din prag. Am 
văzut-o pe Charlotte zâmbindu-mi și făcându-mi cu mâna din 
stradă și apoi, pe neașteptate, pe Forrest Hearne, teribil de 


VP - 56 


agitat, strigându-mă pe nume fără glas și fluturând volumul lui 
Keats pe care îl cumpărase. Am tresărit la imaginea lui Hearne 
și am deschis ochii. Sonny se holba la mine. Luminile 
fluorescente  zumzăiau şi ventilatorul din tavan scârțâia 
deasupra capului meu. 


VP - 57 


UNSPREZECE 


M-am furișat pe ușa din spate a bordelului lui Willie, 
îmbrăcată pentru petrecerea lui Charlotte. Hohotele zgomotoase 
de râs ale Dorei răsunau dinspre bucătărie, pe când eu 
străbăteam în grabă coridorul din spatele casei. Avea să-mi ia 
doar cinci minute să-mi calc bluza crem de olandă. Nu puteam 
merge cu ea la petrecere așa mototolită cum era. Din moment 
ce nu aveam fier de călcat, în general îmi călcam hainele la 
bordel, dimineaţa. Mi-am zis că puteam intra și ieși fără să mă 
observe careva. 

Am împins ușa spălătoriei, speriind-o pe Sweetie, care purta o 
rochie de cocktail din șifon, de culoarea piersicii, și stătea de 
vorbă cu Sadie. Sweetie s-a oprit în mijlocul frazei. Amândouă s- 
au întors cu faţa spre mine, făcând ochii mari. 

— Jo, ce cauţi aici? m-a întrebat Sweetie cu vocea plină de 
îngrijorare. 

Sadie se uita la mine cu gura căscată. 

— Păi, ăă... mă duc la o petrecere și trebuie să-mi calc bluza, 
m-am bâlbâit eu. 

— La ce fel de petrecere, drăguță? m-a iscodit Sweety, 
privindu-mă în continuare cu foarte multă luare-aminte. 

— În Uptown, i-am zis eu. La o fată pe care am cunoscut-o în 
librărie. Trebuie să mă grăbesc. 

Umerii lui Sadie s-au relaxat. 

— În Uptown? Ei, atunci, distracţie plăcută, Jo. Dă-ţi repede 
bluza jos. Fierul este cald. Sadie, fetițo, dă șalul meu deoparte. 
Hai să îi călcăm bluza lui Jo ca să poată să plece, a spus Sweetie 
gesticulând cu brațele ei subțiri. 

Până și mișcările ei erau blânde și suave, ca de balerină. 
Materialul delicat al rochiei s-a unduit ușor în jurul trupului ei, 
când s-a dat la o parte. Nu mi-o puteam imagina împreună cu 
grăsanul ăla asudat, Walter Sutherland. Mi-am alungat gândul 
din minte. 

Mi-am descheiat bluza și m-am îndreptat spre masa de călcat. 
Sadie mi-a luat bluza din mâini. 

— Mulţumesc, Sadie. 


VP -58 


— Și cu cine te duci la petrecere? m-a descusut Sweetie. 

— O petrecere? a strigat Dora, care a năvălit ca o furtună pe 
ușă, într-un halat verde din satin și cu papuci cu pene asortaţi. 

Într-o mână avea o ceașcă de cafea, iar în cealaltă îi atârna o 
țigară. Era proaspăt machiată și părul ei roșcat era prins în 
bigudiuri. 

— Ei, cine se duce la petre... Jo, ce cauţi aici? 

Dora m-a studiat de sus până jos, oprindu-se asupra 
combinezonului, asupra părului meu aranjat cu cărare într-o 
parte și asupra rujului. 

— la te uită la tine, fetițo! Ce elegantă ești! Și ce coafură nouă 
ai! Intri în clubul nostru...? 

— Jo se duce la o petrecere, a întrerupt-o Sweetie. E pe fugă. 

Sadie a dat aprobator din cap. 

— Ah, bine, a spus Dora. Și cu cine te duci, păpușico? 

— Cu Patrick Marlowe, i-am răspuns eu. 

— Mmm, mmm, o dulceaţă de băiat, a remarcat Dora. De ce 
nu trece niciodată pe aici ca să îl călăresc un pic? 

Dora a început să dea ritmic din pieptul ei planturos, ţipând 
teatral. Eu m-am mulţumit doar să clatin din cap. 

— E un băiat drăgălaș. De aceea nu vine pe aici, i-a spus 
Sweetie. L-ai speria de moarte, Dora. 

— Ei bine, Jo, să îi transmiţi frumosului ăluia de băiat citit că 
trebuie să o ducă și pe biata Dora la o petrecere, cândva. Mi-ar 
plăcea să-mi trec degetele prin părul ăla blond și mătăsos al lui. 
Ar putea chiar să îmi citească niște poezii din magazinul lui cu 
cărți. 

Și-a dres glasul și-a declamat: 

— Trandafirii sunt roșii, iar Dorei îi place verdele. Dă-i dolari și 
îți va face mendrele. 

Am izbucnit toate în râs. Mi-am încheiat nasturii bluzei calde 
și i-am mulțumit lui Sadie. 

— Verdele cu mendrele nu prea rimează, a zis Sweety. 

— Ba sigur că rimează! la mai slăbește-mă cu critica. S-ar 
putea să devin și eu o poetă, a răcnit Dora, pozând cu cafeaua și 
ţigara în cea mai bună postură literară a ei, până când am 
izbucnit din nou cu toatele în râs. 

Willie a intrat pe ușă și și-a încrucișat braţele la piept. Părul ei 
platinat era strâns la spate, iar chipul ei palid și sever contrasta 
cu rujul de un roșu-aprins și cu rochia ei neagră. 


VP -59 


Râsetele s-au stins în grabă. 

— In ciuda a ceea ce oi fi crezând tu, Dora, eu nu conduc un 
rodeo aici. Îmbracă-te imediat! s-a răstit Willie. 

Apoi s-a întors spre mine. 

— Și tu ce dracu’ cauţi aici? 

— A trebuit să îmi calc bluza. 

— Puteai să faci asta dimineaţă. Aștept clienţi. 

Willie mi-a cercetat bluza proaspăt călcată. 

— Unde te duci? 

— La o petrecere. 

Mi-am netezit fusta. 

— Crezi că sunt clarvăzătoare? La ce petrecere? Unde? Cu 
cine? 

Dora a făcut o grimasă și a șters-o, cu capul între umeri, din 
încăpere. 

— În Uptown. Pe strada Prytania. Cu Patrick. 

l-am înșirat niște detalii vagi despre Charlotte Gates și 
invitația ei. 

— Nu știu nicio familie Gates în Uptown, mi-a zis Willie, 
sfredelindu-mă din priviri. 

— Păi, nu, Charlotte este din Massachusetts. Petrecerea este 
la unchiul și mătușa ei. 

— Unchiul și mătușa ei au vreun nume? a insistat Willie. 

— N-am întrebat. Charlotte i-a dat lui Patrick informaţiile. N-o 
să stăm mult. 

Willie a dat din cap. 

— O luaţi pe Mariah. 

— Nu, mulțumesc, Willie. O să luăm tramvaiul. 

Nu puteam s-o sufăr pe Mariah, Cadillac-ul mare și negru al lui 
Willie. Era capitonat cu roșu la interior, avea anvelope cu bandă 
albă și îţi sărea în ochi ca un buboi copt. Toată lumea din Cartier 
știa că Mariah era mașina lui Willie. Nu voiam să fiu văzută în 
ea. Cokie o iubea pe Mariah. 

— Ai văzut-o pe mama ta? m-a întrebat Willie. 

Am dat din cap. 

— Ei bine, și ce voia? 

Am ezitat, întrebându-mă cât reușise să audă Sonny din 
conversaţia noastră și ce îi raportase lui Willie. Mama îmi ceruse 
să nu-i spun lui Willie ce voia să facă până mâine-dimineaţă, 
când era deja plecată. 


VP - 60 


— Voia bani, am minţit eu. 

Am simțit că mi se bate ochiul. 

— Ca să iasă la cină, la Antoine's, cu Cincinnati. Voia să-ţi cer 
eu un avans. Știi cum vorbește mereu despre Antoine's. 

— De parcă i-aș da vreun sfanţ ca să-l cheltuiască aiurea cu 
țopârlanul ăla care nu e bun de nimic, după ce a făcut noaptea 
trecută? 

— Cincinnati a fost de vină? a întrebat Sweety. 

— Pentru ce să fie de vină? am întrebat eu. 

— Dă-i drumul de aici, tu n-ai treabă? m-a expediat Willie, 
fluturându-și degetele împodobite cu inele spre mine. Eu am de 
condus o afacere. 

A ieșit înfuriată din spălătorie. 

Sweetie s-a uitat la mine. 

— Mamei tale i-a plăcut dintotdeauna la Antoine's. 

Am dat din cap și m-am prefăcut că îmi căutam ceva în 
poșetă. 

— Ce-a mai făcut Cincinnati, de data asta? am întrebat. 

Sweety și-a trecut materialul diafan al rochiei printre degetele 
ei lungi și subțiri. 

— Auzi, știi de ce mai ai nevoie pentru petrecerea ta, Jo? Ai 
nevoie de șiragul ăsta de perle. 

Și-a scos perlele de la gât. 

— Pune-ţi medalionul în geantă și poartă perlele, în seara 
asta. Tuturor fetelor din Uptown le plac perlele. 

— Oh, nu vreau să-ţi iau perlele, Sweety. Arată atât de bine 
cu rochia ta, i-am spus eu. 

Sweety mi-a zâmbit cu blândețe. 

— Jo, scumpo. Amândouă știm prea bine că tipilor care vin aici 
nu le pasă câtuși de puţin de perle. 

Sweety s-a ridicat pe vârfuri, ca să-mi prindă șiragul pe după 
gât. Pielea ei mirosea a caprifoi proaspăt. Era atât de bună și de 
generoasă, încât m-a dus cu gândul la o frază din David 
Copperfield, anume că „o inimă plină de iubire prețuiește mai 
mult decât orice înțelepciune”. Stăteam acolo și mă uitam la 
Sweety, întrebându-mă cum de ajunsese la Willie, dorindu-mi ca 
ea să își fi putut schimba viaţa în bine, precum Forrest Hearne. 

— Îți vin perfect, a spus Sweety. Ei, și acum, du-te și 


? Charles Dickens, David Copperfield (traducere de loan Comşa), Editura Minerva, 
București, 1971, vol. |, p. 206. 


VP - 61 


distrează-te! 

M-am întâlnit cu Patrick pe bulevardul St. Charles, chiar la 
timp ca să prindem tramvaiul. 

— Arăţi bine, m-a complimentat el. De unde ai perlele? 

— De la Sweety. 

Și Patrick arăta bine. Vânătaia era mai puţin vizibilă. Purta 
niște pantaloni kaki cu dungă, sacou și cravată. Tramvaiul a 
zdroncănit de-a lungul bulevardului. Cu cât ne apropiam, cu atât 
mi se strângea mai tare stomacul. Nu cunoșteam pe nimeni de 
la petrecere, în afară de Charlotte, dar și mai rău ar fi fost dacă 
m-aș fi întâlnit, totuși, cu cineva cunoscut. Oricare dintre cele 
două scenarii era dezastruos. Aerul a devenit brusc apăsător, 
greu de respirat. 

— Dar dacă toată treaba asta e o greșeală groaznică? am 
întrebat, gâtuită. 

— O să fie groaznic pe bune, doar o grămadă de oameni 
bogaţi și snobi, cu rafturile pline de cărţi scumpe pe care nu le 
citesc niciodată. 

— Poate c-ar fi mai bine să ne întoarcem. 

— Haide, Jo, asta e una din chestiile despre care citești cu 
atâta interes în pagina mondenă. În sfârșit, o să poţi citi despre 
o petrecere la care ai participat. 

— Nici măcar nu știu cum îi cheamă, am spus eu în șoaptă. Ce 
naiba fac? 

Am privit pe fereastră, remarcând faptul că străzile deveneau 
mai curate și mai puţin aglomerate pe măsură ce pătrundeam 
mai adânc în cartierul anglofon. 

— John și Lillian Lockwell, a citit Patrick de pe bileţelul pe care 
i-l dăduse Charlotte. Aici este stația. Eşti gata? 


VP - 62 


DOISPREZECE 


Am coborât la staţia St. Charles și am mers până la prima 
intersecție cu strada Prytania. Primul lucru pe care l-am 
observat a fost câtă liniște era aici. Drumul părea atât de lat. 
Nimeni nu te îmbrâncea, nu ţipa, nu vindea lucruri pe stradă, îmi 
venea să-mi deschid braţele ca pe niște aripi și să alerg pe 
trotuar. Păsărelele ciripeau și în aer se revărsa parfumul florilor 
de iasomie de iarnă, din tufele mari. Stejari bătrâni străjuiau 
strada unde locuiau oamenii bogaţi: constructori de nave, 
magnați ai petrolului și intelectuali. Priveam cu uimire casele 
enorme și grădinile amenajate de peisagiști, cu straturile 
imaculate de flori. Era ca și cum de ramurile copacilor ar fi 
atârnat bancnote de dolari americani în loc de frunze. Avea să 
înceapă în curând sezonul Carnavalului" și îmi imaginam 
steagurile purpuri, aurii și verzi!! arborate în faţa acestor case, 
simbolizând reginele de dinainte sau capetele încoronate ale 
Carnavalului din sezoanele trecute. Am trecut pe lângă un cuplu 
care ne-a salutat, dând din cap. Am remarcat alura femeii și am 
încercat să-mi ţin spatele drept. 

Nu mai fusesem niciodată înconjurată de atâta bogăţie. Nu 
mai departe de săptămâna trecută, mă dusesem la funeraliile 
unui prieten de-al lui Cokie, un trompetist negru, pe nume Bix, 
care locuise în Quarter. Familia lui era atât de săracă, încât 
puseseră o farfurie pe pieptul mortului, în care oamenii lăsau 
monede, ca să poată plăti antreprenorul de pompe funebre și 
fanfara. În Uptown, familiile angajau jumătate de duzină de 
chelneri doar ca să servească băuturi la funeraliile lor. Tragedia 
era un mare eveniment social și fiecare voia să participe. 
Desigur, văzusem oameni bogaţi și turiști prin Quarter, dar nu 
călcasem niciodată în casele lor. Mă întrebam dacă Forrest 
Hearne locuise într-un cartier ca acesta. 

Patrick s-a oprit în dreptul unui imens conac în stil 
renascentist grecesc, cu galerie dublă, la parter și la etaj, și o 


10 Mai cu seamă la New Orleans, sezonul Carnavalului Mardi Gras se desfășoară între 
3 februarie și aproximativ 9 martie (în funcţie de data de începere a Postului Mare). 

11 Culorile tradiţionale ale Carnavalului Mardi Gras: violetul, care simbolizează 
dreptatea, verdele - credința și auriul - puterea. 


VP - 63 


alee lungă, străjuită de garduri vii tunse la perfecţie. Cu o feerie 
de lumini viu colorate, casa era plină de oaspeţi și de veselie. 

— Aici este, a zis Patrick. 

Și, fără nici cea mai mică ezitare, a pornit spre treptele de la 
intrare, lăsându-mă să alerg după el, cu pași mici și repezi, ca 
un boboc de rață după mama lui. 

Mirosul de trabucuri cubaneze plutea greu pe deasupra 
magnoliilor din curtea din faţă. Cuburile de gheaţă se 
amestecau și scoteau clinchete sonore lovindu-se de pereţii 
paharelor din cristal. Patrick a salutat un grup de bărbaţi de pe 
verandă. Am auzit pocnetul unei sticle de șampanie și râsete 
venind dinăuntru. 

Am intrat pe ușa deschisă și am pătruns în imensul antreu 
care forfotea de activitate. L-am apucat strâns pe Patrick de cot, 
dorindu-mi să fi avut ceva mai elegant de îmbrăcat decât bluza 
mea decolorată. Acordurile în surdină ale unui pian veneau spre 
noi dintr-un alcov din apropiere, iar Patrick s-a îndreptat într- 
acolo ca atras de un magnet. 

Am intrat într-un salon frumos, cu tapet catifelat, și cu sofale 
și fotolii tapisate cu pluș. Oamenii stăteau grupuri-grupuri prin 
încăpere, în vreme ce un bărbat îmbrăcat în costum negru cânta 
la pian /t's Only a Paper Moon!?. Mobilierul era scump, dar diferit 
de cel de la bordelul lui Willie. Mobilierul lui Willie avea un aer 
exotic, cu culorile și curburile sale senzuale. Cel de aici era 
elegant și rafinat și atât de curat, încât puteam să îmi văd chipul 
reflectat aproape în orice. 

— Niciun fir de praf și nicio pată de sânge, i-am șoptit eu lui 
Patrick. 

— Care să fie la vedere, a rostit Patrick în colțul gurii. 

O masă rotundă din mahon era plină cu fotografii cu rame din 
argint de toate formele și mărimile, etalând cu mândrie arborele 
genealogic al familiei Lockwell. Erau fotografii cu bebeluşi, cu 
adolescenţi, cu bunici, cu un golden retriever, cu familia la plajă 
sau la Turnul Eiffel, toți cu chipuri zâmbitoare, dovedind astfel 
cât de fericite și neprețuite erau vieţile lor. Era până și o 
fotografie a lui Charlotte, într-o mică ramă ovală. 

M-am uitat plină de uimire la fotografii. Dacă cineva însemna 


12 E doar o lună de hârtie - cântec foarte popular, compus în 1933 pentru o piesă fără 
succes de pe Broadway, dar devenit celebru după Al Doilea Război Mondial, graţie 
interpretărilor artiștilor de renume că Ella Fitzgerald, Nat King Cole sau Miles Davis. 


VP - 64 


ceva pentru tine, îi puneai fotografia într-o ramă argintie și o 
expuneai la vedere, ca pe acestea. Nu mai văzusem niciodată 
așa ceva. Willie nu avea nicio fotografie înrămată. Nici mama. 

— Josephine! 

Charlotte m-a luat pe neașteptate de braţ, cu o mină 
radioasă. Era îmbrăcată într-un pulover verde din cașmir de 
culoarea mentei, iar părul ei arămiu era îngrijit pieptănat și prins 
cu o bentiţă de catifea neagră. 

— Ce mă bucur că ești aici! 

— Îți mulţumesc că ne-ai invitat. 

— Oh, nu-ţi face griji. N-am să te părăsesc nicio clipă. Știu cât 
de îngrozitor de stânjenitor este să fii la o reuniune unde nu 
cunoști pe nimeni. 

Am dat din cap. Charlotte mă înţelegea. Era de parcă mi-ar fi 
auzit gândurile pe când eram în drum spre ea. Sau poate că faţa 
mea era din nou plină de pete roșii. 

— Bună, Patrick. Ai întâmpinat probleme cu găsirea casei? l-a 
întrebat Charlotte. 

— Nu, deloc. Oricum, nici n-ai avea cum să treci pe lângă o 
asemenea casă fără s-o vezi, a comentat Patrick. 

— Da, este un atribut de care mătușa mea este foarte 
mândră, a rostit Charlotte în șoaptă. Nu le place să treacă 
neobservați, dacă înţelegeți la ce mă refer. 

— Arăţi minunat în poza aceea, i-am spus eu, arătând spre 
fotografie. 

— Oh, aceea e deja veche de vreo doi ani. Tocmai am făcut o 
nouă fotografie, la Smith. Haideţi să vă prezint. 

Charlotte ne-a condus pe amândoi spre un cuplu frumos, de 
vârstă mijlocie, din cealaltă parte a încăperii. 

— Mătușă Lilly, unchiule John, aceștia sunt prietenii mei, 
Josephine Moraine și Patrick Marlowe. 

— Incântată de cunoștință, a spus, rece, doamna Lockwell. 
Marlowe, îmi sună cunoscut numele. John, a zis ea, bătându-l 
ușor pe braţ pe soțul ei, ca să îi atragă atenţia, de unde știm noi 
numele de Marlowe? Cumva mama ta face parte din Junior 
League”, dragule? 

— Nu, doamnă. Mama mea locuiește în Indiile de Vest. 

— Tatăl tău este avocat? l-a întrebat domnul Lockwell. 


15 Organizaţie a femeilor din New Orleans, care promovează voluntariatul, în scopuri 
educaţionale și caritabile. 


VP - 65 


— Nu, domnule, tatăl meu este scriitor și vânzător de cărți. 
Avem o librărie în Quarter. 

— Oh, ce drăguţ! Nouă ne plac cărțile la nebunie, nu-i așa, 
John? 

Domnul Lockwell nu îi acorda mai deloc atenţie soției sale, în 
schimb tot arunca priviri în jur, fiind cu ochii pe toate celelalte 
femei. 

— Și la ce școală mergi, Patrick? a mai întrebat doamna 
Lockwell. 

— Tocmai am absolvit la Loyola, a spus Patrick, acceptând 
bucuros un pahar cu băutură de la unul dintre chelnerii care 
circulau printre oaspeţi. 

— Și tu, Josephine? Te-am văzut cumva la Universitatea 
Sacred Heart, împreună cu Elizabeth a noastră? m-a chestionat 
doamna Lockwell. 

— Josephine locuiește în Cartierul Francez, mătușă Lilly. Nu-i 
așa că e palpitant? s-a entuziasmat Charlotte. 

— În Quarter. Oh, Doamne, a rostit Lilly Lockwell, ducându-și 
cu afectare o mână la piept. Da, așa este. Și care spuneai că 
este numele tău de familie, drăguță? 

— Moraine. 

— John? 

Ea l-a bătut din nou pe braţ pe soțul ei. 

— Cunoaștem vreo familie Moraine din Quarter? 

— Nu cred. In ce domeniu lucrează familia ta, Josephine? 

Domnul Lockwell se uita la mine. Doamna Lockwell se uita la 
mine. Charlotte se uita la mine. Aveam senzaţia că feţele lor 
sunt la doi centimetri de a mea. 

— Vânzări, am spus eu, încetișor. 

— Ce pian minunat! a intervenit Patrick, schimbând repede 
subiectul. Un Steinway de salon, cu coadă mică, nu-i așa? 

— Ah, da. Știi să cânţi la pian? a întrebat Lilly, adresându-i-se 
lui Patrick, dar cu ochii aţintiţi în continuare asupra mea. 

Patrick a dat din cap. 

— Atunci știi cu siguranţă să apreciezi un pian bun, a zâmbit 
doamna Lockwell și a ridicat paharul, în cinstea pianului ei 
Steinway. 

— Da, am acasă un BOsendorfer pentru concerte, cu coadă 
lungă, a spus Patrick. 

Mătușa Lilly și-a întors imediat ochii de la mine la Patrick. 


VP - 66 


— Un Bosendorfer? Ei, da, așa pian mai zic și eu! a rostit 
domnul Lockwell cu glas bubuitor. 

— Într-adevăr. Trebuie să ne cânţi ceva astă-seară, Patrick. 
Haide, nu fi timid, a spus Lilly. 

— Oh, mătușă Lilly, nu-mi fura prietenii. Tocmai voiam să le 
fac un tur al magnificei voastre case, a spus Charlotte, 
smulgându-ne de lângă unchiul și mătușa ei, care stăteau cu 
capetele ușor aplecate într-o parte, holbându-se la mine și la 
Patrick. _ 

Charlotte nu ne-a făcut turul casei. In schimb, a înșfăcat o 
tavă cu gustări de pe o servantă, ne-a tras după ea în biblioteca 
de la parter, a închis ușile în urma noastră și s-a trântit pe o 
canapea. 

— Este extenuant, credeţi-mă pe cuvânt. Și stânjenitor. Si 
care spuneai că este numele tău de familie, drăguță? a zis ea, 
imitând-o pe mătușa ei. Îmi cer scuze faţă de amândoi. Beau ca 
niște pești și te supun unui interogatoriu teribil de insistent. 

— Bine aţi venit în Sud! a spus Patrick, râzând. 

Am stat de vorbă cu Charlotte mai mult de o oră, în bibliotecă. 
Am încercat să îmi menţin o postură dreaptă în fotoliul masiv de 
piele și, din când în când, îmi duceam mâna la gât să mă asigur 
că nu pierdusem perlele lui Sweety. Charlotte s-a instalat comod 
pe canapea, scoțându-și pantofii și îndoindu-și picioarele 
încălțate în șosete trei sferturi pe sub fustă. Patrick s-a apucat 
să inspecteze cărțile din colecţia Lockwell, făcând câte o scurtă 
intervenţie, ca să comenteze despre vreun titlu sau volum. 
Amândouă am făcut gălăgie și am protestat râzând, când 
Patrick a descoperit cartea lui Candace Kinkaid, Rogue Desire, 
înghesuită pe un raft de sus. 

Un bărbat și-a băgat capul pe ușa bibliotecii. 

— Pot să mă ascund și eu cu voi? Pare mult mai amuzant aici. 

— Tati! Vino să faci cunoștință cu Josephine și cu Patrick, i-a 
spus Charlotte. 

Un domn elegant, în costum albastru, a intrat în bibliotecă. 

— Aha, tu trebuie să fii acel Patrick cu pianul Bosendorfer. 

— Ooh - încă mai vorbesc despre asta? a întrebat Charlotte. 

— Da. Și, Patrick, tare mi-e teamă că va trebui să cânțţi la 
pian. Sora mea nu se va lăsa până când nu va auzi cum sună 
degetele de Bösendorfer pe un Steinway. George Gates, s-a 
prezentat el, întinzându-i mâna. Și tu trebuie să fii Josephine, a 


VP - 67 


spus el, întorcându-se spre mine. Charlotte a vorbit tot timpul 
despre tine. 

— Majoritatea oamenilor preferă să îi spună Jo lui Josephine. 

Patrick a zâmbit, iar eu i-am aruncat o privire ucigătoare. 

Domnul Gates a discutat cu Patrick despre cărți, interesându- 
se despre niște volume rare pe care nu reușise să le găsească în 
Est. Apoi l-a convins pe Patrick să își susțină recitalul de pian și 
au ieșit împreună din bibliotecă. 

— Tatăl tău este atât de drăguţ. Și amuzant, i-am spus lui 
Charlotte. 

— Da. Tatăl tău este amuzant? m-a întrebat ea. 

M-am uitat la ea, întrebându-mă dacă expresia feţei mă 
dădea de gol. 

— Tatăl meu... părinţii mei nu sunt împreună, i-am spus eu. 

Charlotte s-a ridicat brusc în picioare și mi-a pus o mână pe 
genunchi. 

— Nu-ţi face griji, Jo. Jumătate din cuplurile celor căsătoriţi de 
aici nu sunt împreună. Nu în adevăratul sens al cuvântului, 
oricum. Dar niciodată nu ar fi atât de sinceri ca tine. Chiar 
înainte de a sosi tu, doamna Lefèvre ne-a povestit că a lipit 
țeava pistolului de tâmpla soțului ei, seara trecută în dormitor, 
fiindcă mirosea a Tabu. 

Charlotte a scuturat din cap, șoptind: 

— Doamna Lefèvre nu folosește parfumul Tabu. Dar să-l 
amenințe cu o armă? Îţi poţi imagina o asemenea nebunie? 

Am clătinat din cap, simțind metalul rece al pistolului prins de 
coapsa mea, pe sub fustă. Din nefericire, știam prea bine ce 
însemna o asemenea nebunie. 

— Nimeni nu are o viaţă perfectă. Mi se pare mult mai 
interesant când oamenii sunt onești în privinţa asta, a spus 
Charlotte. 

Onești. Dar ce ar crede Charlotte dacă i-aș spune adevărul? 
Că mama mea e o prostituată, că nu știu cine e tatăl meu, că 
majoritatea bărbaţilor mă sperie, așa ca mi-am inventat niște 
taţi, precum Forrest Hearne. 

— Charlotte! 

O fată înaltă și fusiformă, cu dinţi de iepure, a intrat în fugă în 
bibliotecă. 

— Mama zice că ești prietenă cu băiatul acela, Patrick 
Marlowe. Trebuie să îmi faci cunoștință cu el! 


VP - 68 


— Elizabeth, Patrick e prea în vârstă pentru tine. Tu nici n-ai 
terminat liceul. Nu cred că mătușa Lilly ar fi de acord. 

— Nu îmi pasă ce crede mama, a spus Elizabeth. E tare 
frumos. Și l-ai auzit cum cântă la pian? 

— Jo, aceasta este verișoara mea, Elizabeth Lockwell. 

Elizabeth nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Și-a răsucit o 
șuviţă de păr pe degete și și-a împins un șold înainte. 

— Mama mi-a spus că Patrick a venit cu o amărâtă de 
vagabondă din Quarter. E iubita lui? 

Mi-am făcut rapid ieșirea din încăpere. 


VP - 69 


TREISPREZECE 


L-am găsit pe Patrick lângă pian, înconjurat de femei 
îmbrăcate în rochii scumpe. Patrick m-a zărit și a pornit prin 
mulţime spre mine. 

— Ești gata, Jo? m-a întrebat Patrick, luându-mă cu braţul pe 
după mijloc. Salvează-mă! mi-a șoptit. 

— Da, din nefericire, trebuie să mă întorc acasă, am spus eu 
cu glas tare. 

Elizabeth și-a făcut apariţia, răsucindu-și în continuare o 
șuviță de păr pe deget. 

— Bună, Patrick. Eu sunt Elizabeth Lockwell. Poţi să îmi spui 
Betty. Aceasta este casa mea și acela este pianul meu. 

— Păi, bine, draga mea, dar tu n-ai învățat încă să cânţi la el, 
a remarcat domnul Lockwell, râzând. 

Doamna Lockwell continua să ne studieze cu atenție. 

— Ce păcat că trebuie să pleci atât de repede, Patrick. John și 
cu mine va trebui să trecem neapărat pe la librăria ta din 
Quarter. Ne plac cărțile și avem o bibliotecă destul de mare. 

— Da, am văzut. Candace Kinkaid se vinde foarte bine și în 
librăria noastră, a spus Patrick, cu toată sinceritatea. 

— Vă mulțumim pentru invitaţie, am spus eu. 

— Plăcerea a fost de partea noastră, Joanne, a răspuns 
doamna Lockwell. 

Patrick m-a condus spre ușă, cu Elizabeth urmându-ne 
îndeaproape ca un cățeluș. 

Charlotte m-a înșfăcat de braţ când am ajuns în foaier. 

— Jo, îmi pare foarte rău, mi-a șoptit ea, strâmbându-se toată. 
Rudele mele sunt atât de nesuferite. 

— Nu, n-ai de ce să îţi pară rău. Pe cuvânt. 

Am văzut-o pe Elizabeth legănându-se pe vârful picioarelor în 
timp ce stătea de vorbă cu Patrick. 

— Dar nu ai cunoscut-o pe mama, a spus Charlotte. Este în 
curtea din spate. 

O femeie de lângă ușă a izbucnit într-un plâns cu sughiţuri. 

— Toţi sunt niște porci în costume frumoase! lată-l aici, 
pretinzând că este un soț bun, și chiar noaptea trecută i-am 


VP - 70 


găsit urme de ruj ieftin pe piept. Acum știu unde s-au dus 
bijuteriile mele. 

Femeia a continuat să plângă, vărsând băutura din pahar pe 
rochie. 

M-am întors spre Charlotte, iar ea a clătinat din cap. 

— Evident, prea multe cocktailuri. 

— Orașul acesta este împuţit! s-a văicărit femeia beată. Bietul 
Forrest Hearne. l-au spus soţiei lui că a avut un atac de cord. E 
odios! Ar trebui să ardă Quarterul din temelii. 

M-am întors și m-am uitat lung la femeie. 

— Jo! m-a strigat Patrick, din cealaltă parte a foaierului. 

— O să-ţi scriu de îndată ce ajung acasă, m-a asigurat 
Charlotte. O să-ţi trimit toate informațiile despre Smith. 

Am dat din cap. Patrick m-a înșfăcat de braţ și m-a condus 
repede pe ușă afară, apoi pe aleea din față, încercând să scape 
de Elizabeth Lockwell, care venea după noi, suficient de aproape 
încât să se transforme în umbra lui Patrick. Oamenii stăteau 
adunaţi în mici grupuri, fumând și bând sub stejarii cu licheni din 
curtea din faţă. Un băiat solid, cam de vârsta lui Patrick, stătea 
singur la marginea gardului viu. 

— Patrick, el este fratele meu, Richard, l-a prezentat 
Elizabeth. 

Richard s-a uitat lung la Patrick. Și-a mijit ochii. 

— Te-am văzut de revelion cu prietenul tău. 

— Mare distracție, noaptea aceea, nu-i așa? i-a aruncat 
Patrick, fără să se oprească să-i strângă mâna. 

— Aia consideri tu c-a fost distracţie? a spus Richard 
întorcându-se să îl petreacă pe Patrick cu privirea. 

A înșfăcat-o pe sora lui de mână. 

— Stai departe de el, Betty. 

Am mers câţiva pași în tăcere. În mod cert, Richard Lockwell 
părea a fi violent. Haosul petrecerii s-a stins, fiind înlocuind de 
țârâitul greierilor. Și de unde-l știa femeia de la petrecere pe 
Forrest Hearne? 

— Ești bine, Joanne? m-a întrebat Patrick. 

Am izbucnit în râs. 

— Pe bune, Jo. Asta e Uptownul. De ce oi fi vrând tu să ai de-a 
face cu asemenea idioţi? 

— Charlotte nu este o idioată, am pledat eu. 

— De acord. Ea e grozavă și tatăl ei este un om minunat, de 


VP -71 


asemenea. Gata, hai să ieșim de aici, m-a îndemnat Patrick. 

Nici nu am apucat bine să punem piciorul în stradă ca să 
traversăm, când farurile unei mașini s-au aprins brusc și s-au 
apropiat de noi, orbindu-ne. 

— Cine este? am întrebat eu, apucându-l strâns de braţ pe 
Patrick. 

— Nu văd. La o parte, Jo! 

Patrick m-a tras înapoi pe trotuar, iar limuzina neagră s-a 
apropiat. Am recunoscut mașina. Mariah. 

Cokie și-a scos capul pe geamul șoferului. 

— Haide, urcați, ne-a poftit el. 

Am aruncat iute o privire în jur și am sărit pe bancheta din 
spate. 

— Cokie, ce cauţi aici? 

— Willie m-a trimis, a zis că nu voia să vă întoarceţi pe jos sau 
cu tramvaiul. 

M-am făcut mică pe bancheta din spate, în vreme ce mașina 
trecea încet prin dreptul casei Lockwell, rugându-mă ca Richard 
și Elizabeth să nu se mai afle pe trotuar. 

— Josie, fetițo, dă ce te simţi rușinată cu așa o frumusețe dă 
otomobil? a zis Cokie, radios. Ooooii, nimeni nu poa' să mă 
prindă din urmă când sunt în Cadillac-ul meu negru! 

— Da, oamenii aceia ar trebui să se simtă rușinaţi, Jo. 

— Au fost multe lucruri de rușine, pe acolo? a întrebat Cokie. 

— Nu știu, am spus eu. 

— Nu știi? a repetat Patrick, răsucindu-se cu faţa spre mine. 
Jo, au un pian cu coadă mică, dar nimeni din familie nu cântă la 
el. Au rafturi întregi cu cărţi pe care nu le citesc niciodată și 
tensiunea dintre cupluri era atât de apăsătoare, încât aproape 
că ne-a sufocat. 

— Să vă spui eu ceva dă oamenii ăștia bogaţi din Uptown, 
copii, a zis Cokie. Au tot ce se poate cumpăra cu bani, conturile 
lor din bancă sunt grase, da' nu sunt fericiţi. N-or să fie niciodată 
fericiţi. Şi știți dă ce? Au sufletele goale. Și banii nu pot îndrepta 
asta, nu, dom'le. Prietenul meu Bix a fost sărac. Doamne, 
trebuia să sufle în trompeta aia zece ore pe zi, doar ca să pună 
ceva pe fundul farfuriei. Și a murit sărac. L-ai văzut, Jo, cu 
farfuria aia pă piept. Da' omul ăla nu avea sufletul gol. 

— Suflete goale. Asta e problema, a încuviințat Patrick. 

— Aveau fotografii de familie puse în rame frumoase, am spus 


VP- 72 


eu, ridicând din umeri. 

M-am cufundat și mai adânc în bancheta de piele ce mirosea 
a mosc. Îmi doream ca Willie să nu fi trimis mașina după mine. 
Incerca să mă spioneze? 

— Și tu tre’ să te ferești de Richard Lockwell ăla, a mai spus 
Cokie. E un criminal de pisicuțe. 

— Adică e afemeiat? a întrebat Patrick, izbucnind în râs. 

— AȘ, nu, nu asta voiam să zic. Când iera mic, a spânzurat 
patru pisoi în Quarter. Doamne, să fi văzut cum l-au fugărit 
oamenii! Nu ie zdravăn la cap. 

M-am uitat afară pe geam fredonând „lt's Only a Paper 
Moon”, în vreme ce Mariah străbătea bulevardul St. Charles, 
îndreptându-se spre strada Canal. Femeile din Uptown se fereau 
de Quarter și de orice era asociat cu acesta. Erau convinse că 
numai și numai Quarterul era responsabil pentru toată corupţia. 
Voiau să creadă că soții lor erau niște stâlpi ai societății virtuoși 
- oameni buni, așa ca Forrest Hearne -, dar Quarterul îi atrăgea 
împotriva voinţei lor, înșfăcându-i de glezne și târându-i în 
mocirlă. 

Mama probabil că savura stridii Rockefeller la Antoine's, 
spălându-le gustul din gât cu whisky și cu fum de ţigară. Parcă o 
și vedeam. Își ţinea mâna ridicată în mod ostentativ, astfel încât 
toată lumea să îi poată admira bijuteriile furate, în timp ce își 
strecura laba piciorului în scrotul lui Cincinnati, pe sub masă. 
Mama era mai frumoasă decât toate femeile de la petrecerea 
Lockwell, dar nu avea nici prestanța, nici încrederea în sine a 
acelor doamne. Nu eram de acord cu Cokie. Nu era vorba doar 
de oamenii bogați. 

Și mama avea sufletul gol. 


VP-73 


PAISPREZECE 


Străbăteam în grabă străzile aglomerate și zgomotoase, 
dimineaţa devreme, ca să ajung la timp la Willie. Scrisesem 
câteva variante de bilet lui Sweety și, în cele din urmă, mă 
hotărâsem la: „Multumesc pentru perle - Jo”. 

L-am zărit pe Jesse la intersecţia dintre străzile Conti și 
Bourbon. Din căruţul cu flori al bunicului său se revărsa o 
explozie de culori. M-am oprit să cumpăr doi crini roz. 

— Hei, Motor City! Arăţi bine în dimineața asta! 

— Ei, las-o baltă, Jesse! 

Am făcut semn spre hainele de pe mine, cele în care făceam 
curăţenie, și am izbucnit în râs. 

El mi-a zâmbit. 

— Arăţi mai bine decât mine, cu șorțul ăsta de florăreasă. 
Jesse și cu mine făcuserăm împreună o parte din școala 
gimnazială și din liceu. Acum, locuia cu bunicii, pe strada 
Dauphine, dar petrecuse câţiva ani în Alabama, cu familia. Când 
era în New Orleans, își ajuta bunicul care vindea flori în Quarter. 
Odată, pe când aveam unsprezece ani, mama era cu capsa pusă 
și m-a plesnit peste față, în plină stradă. Jesse a venit la ea 
hotărât, a aruncat o găleată de apă pe ea și apoi i-a întors 
spatele. Mă întrebam dacă își mai amintea de asta. 

Uneori, mai trecea pe la librărie ca să se uite la cărți despre 
inginerie, dar rareori cumpăra ceva. Işi petrecea cea mai mare 
parte a timpului meșterind la mașini. 

— Și ce mai fac nepoatele lui Willie? m-a întrebat el, ridicând 
cele două flori pe care le alesesem. 

„Nepoate” era un termen pe care Willie îl folosea pentru 
fetele din bordel. 

— Toată lumea este bine, i-am zâmbit eu. Dar tu? 

— Tocmai am început primul semestru la Delago. Nu este 
Tulane, dar sunt încântat, oricum. 

Jesse Thierry mergea la colegiu? 

— Oh, Jesse, dar este minunat! 

El a încuviințat. 

— Și tu? Nu te preface că nu ești cea mai deșteaptă fată din 


VP - 74 


New Orleans. 

O șuviţă rebelă de păr, de culoarea închisă a lemnului de 
scorțișoară, i-a căzut peste ureche. Și-a coborât glasul și m-a 
privit cu sinceritate. 

— Și acum, că mama ta s-a mutat din oraș, poate că o să ai 
mai mult timp pentru tine. 

Mi-am ridicat privirea din portmoneul cu mărunţiș. De unde 
știa el despre mama? Am plătit, încercând să-i evit privirea, i-am 
mulțumit pentru flori și am plecat. 

Mama și Cincinnati planificaseră să pornească la drum după 
cina de la Antoine's. Mă uitasem în atlasul din librărie, înainte de 
a mă duce la culcare, întrebându-mă cât putea să dureze 
drumul cu mașina până în vest, în California. Dacă nu se opreau 
să admire priveliștile, socotisem că aveau să ajungă în patru 
zile. Lui Cincinnati i-ar fi luat mai puţin de patru zile, totuși, până 
s-o bată din nou. 


Am intrat în bucătăria bordelului. Sadie avea deja pregătită 
tava pentru Willie, cu cafea și cu ziar cu tot. Mi-a făcut imediat 
semn spre tavă, de cum am intrat. 

— Willie s-a trezit deja? 

Sadie a confirmat, dând din cap. l-am întins unul dintre crini. 

— Îţi mulțumesc pentru că mi-ai călcat bluza, Sadie. Și pentru 
că i-ai pregătit tava lui Willie. 

Sadie s-a uitat de la floare la mine, zâmbind, aproape 
stânjenită. Zâmbetul i-a dispărut repede, însă, arătând imperios 
spre camera lui Willie. 

Am luat în grabă șorțul și tava și am trecut prin salon, ocolind 
o cravată bărbătească atârnată de candelabru. Pe când mă 
apropiam de ușa lui Willie, mi-au căzut ochii pe ziar. 


MOARTEA UNUI TURIST DIN MEMPHIS 
DECLARATA ATAC DE CORD 


M-am oprit chiar în faţa ușii lui Willie ca să citesc articolul, dar 
n-am apucat. 

— Ai de gând să tândălești acolo sau îmi aduci cafeaua aia? s- 
a auzit Willie bombănind de cealaltă parte a ușii. 

— Bună dimineaţa, Willie, mi-am făcut eu intrarea. 

Părul și machiajul lui Willie erau perfecte. Purta un costum bej 


VP -75 


elegant și stătea la biroul ei scriind ceva. 

— Imi vreau cafeaua. 

— Te-ai trezit devreme. E totul în regulă? 

— N-am voie să mă scol devreme? s-a răstit ea. 

— Bineînţeles că ai, doar că... de obicei nu ești trează, 
darămite îmbrăcată, la ora asta. Unde te duci? 

— Nu că ar fi treaba ta, dar am o întâlnire cu avocatul meu. 

— Un avocat, atât de devreme? E totul în regulă? 

— De ce tot pui întrebarea asta? 

Willie continua să scrie, cu capul aplecat asupra hârtiei. 

— În loc să îmi pui întrebări idioate, de ce nu îmi spui mai bine 
când a plecat mama ta în California? 

Am așezat tava pe patul lui Willie. 

— V-aţi văzut? 

— Nu, nu ne-am văzut. Dar vreo zece oameni mi-au spus că 
au auzit-o lăudându-se că se duce la Hollywood cu dobitocul ăla. 
De fapt, toată lumea mi-a spus... 

Willie a ridicat capul și m-a sfredelit din priviri. 

— Cu excepţia ta. 

Frământam șorțul în mâini. 

— M-a rugat să aştept până dimineaţă ca să-ţi spun... să nu-ți 
dea peste cap afacerile de aseară. 

Willie și-a trântit stiloul pe birou. 

— Ştii ceva? Mama ta este o curvă tâmpită, tâmpită sadea! a 
zbierat Willie. Dar să nu îndrăznești să o iei pe urmele ei și să 
mă minţi, și nici să nu crezi vreodată că sunt atât de proastă, 
încât să nu știu când mă minţi. O cunosc pe mamă-ta mult mai 
bine decât îţi închipui, așa că nu are cum să mă ducă ea pe 
mine! 

Willie zbiera cât o ţinea gura. Stătea cu bărbia în aer și era 
roșie ca focul la faţă. 

— Willie, ce s-a întâmplat? A furat mama ceva de la tine? 

— Ce? Mama ta e o bucată de carne pentru mine, atât și 
nimic mai mult. Singura de la care a furat ceva ai fost tu! Și, cu 
voia lui Dumnezeu, acum a plecat de tot. Se poate alătura 
tuturor celorlalte mincinoase și ratate ofilite din Hollywood. Și tu 
trebuie să o lași să plece, Jo. Să nu îndrăznești să o cauţi sau să 
o lași să vină înapoi în viaţa ta. Nu mai ești un copil. Ea este pe 
cont propriu acum. N-are decât să stea să-i tăbăcească pielea 
Cincinnati! 


VP - 76 


— Willie, încetează! 

— Uită-te la camera asta! Ai întârziat și e o mizerie de 
nedescris! De trei zile îţi tot cer să îmi cureți armele, le-ai 
curățat? Nu! Te fâţăi de colo colo și îi lași pe oameni să își bată 
joc de tine la petrecerile din Uptown. 

Willie și-a înșfăcat poșeta de pe pat, răsturnând de pe tavă 
ceașca de cafea, care s-a rostogolit pe jos. S-a spart cu un 
zgomot strident. A trântit atât de tare ușa dormitorului, încât am 
crezut că o să o scoată din țâțâni. Sweety și Evangeline stăteau 
afară, în dreptul ușii, îmbrăcate în halatele lor, cu ochii cârpiţi de 
somn, trăgând cu urechea. 

— Voi la ce vă zgâiţi? a zbierat Willie. Înapoi la culcare! 

Evangeline s-a dat la o parte, lăsând-o pe Willie să treacă. 

— Cele mai proaste târfe pe care le-am avut vreodată! a urlat 
Willie pe holul din spate. 

A ieșit trântind ușa în urma ei și am auzit-o pe Mariah pornind 
în trombă. 

M-am aplecat să adun cioburile ceștii de cafea. 

— Hei, tu, fată de târfă! mi s-a adresat Evangeline sprijinindu- 
se de tocul ușii. Mută-mi lucrurile în camera mamei tale. Și ai 
grijă să fie totul spălat. Nu vreau să îi simt duhoarea pe mine. 

— Potolește-te, a spus Sweety, trăgând-o pe Evangeline în hol 
și închizând ușa după ea. 

M-am așezat pe patul lui Willie, ţinând cioburile în mâini, încă 
ude de la cafea. Willie a spus că oamenii își băteau joc de mine. 
Așa să fi fost oare? 

Trebuia să plec din New Orleans. Trebuia să intru la Smith. 


VP - 77 


CINCISPREZECE 


Lumina soarelui se strecura pe fereastră, alcătuind un pătrat 
luminos la capătul patului. Evangeline avea dreptate. In cameră 
persista, în mod inconfundabil, mirosul mamei. Am deschis 
fereastra și m-am așezat pe pervaz pentru o clipă, uitându-mă 
la patul înalt, cu baldachin. O văzusem pe mama ademenind 
bărbaţii în public, dar niciodată „la treabă” în camera ei. Tapetul 
de un verde-intens se scorojea pe la colţuri, dând la iveală 
tencuiala goală de dedesubt. In lumina blândă a soarelui, 
lenjeria de pat cu merișoare își arăta adevărata vârstă, iar 
draperia ce atârna din baldachin era sfâșiată și zdrenţuită pe 
margini. M-am uitat la gaura de glonte din tăblia patului, încă nu 
aflasem povestea acelei găuri. 

Camera mamei era aproape goală. Am deschis un sertar al 
biroului ei. O sticluţă de ojă roșie s-a rostogolit peste niște 
exemplare din Hollywood Digest!“. Le-am luat ca să le arunc la 
gunoi și o bucată de hârtie a căzut pe podea, rotindu-se încet. 
Era plângerea la poliţie, întocmită atunci când Cincinnati o 
bătuse pe mama. După ce a ieșit din spital, Willie a insistat ca 
mama să depună o plângere. Am dus-o pe mama la secția de 
poliţie și, la câteva minute după ce a început să completeze 
formularul, a spus că nu se simțea bine și că avea să îl termine 
acasă. M-am uitat pe formular. Nu-și trecuse numele de familie 
și minţise până și în privinţa vârstei. 

Nume: Louise 

Adresa: 1026 Conti, New Orleans 

Vârsta: 28 

Starea civilă: Necăsătorită 

Copii: Niciunul 

Niciunul. 

M-am uitat lung la acel cuvânt. 

— Hei, păpușico! 

Am ridicat privirea și am descoperit-o pe Dora, sprijinită de 
tocul ușii. Purta o cămașă bărbătească, verde, desigur, 


14 Revistă de divertisment cuprinzând ultimele noutăţi din muzică, industria 


cinematografică, spectacole de televiziune și viaţa celebrităților. 
VP - 78 


împreună cu lenjeria ei de corp sumară, tot verde. 

— Am auzit că ai avut un scandal monstru cu Willie, în 
dimineața asta. Probabil c-am dormit buștean. Eşti bine? 

— Sunt bine. 

Acesta era răspunsul meu standard. 

— Nu o băga în seamă pe Willie. A fost tare arțăgoasă în 
ultima vreme. Ce-ai acolo? 

Am ridicat foaia de hârtie la vedere. 

— O plângere la poliţie, de pe vremea când Cincinnati a bătut- 
o pe mama. 

— Louise a depus plângere la poliție? s-a mirat Dora. 

Am izbucnit în râs. 

— Nu, bineînţeles că nu. 

— N-o văd făcând așa ceva. Ea îl iubește pe Cincinnati ăla. 

— Nu înţeleg. Este un criminal, Dora. Este un om foarte rău. 

— Drăguță, unele fete îi iubesc pe băieții răi. Femeile îl iubesc 
Cincinnati. Le face să se simtă sexy. Și pune mâna pe bani 
frumoși, din când în când. Ei, poate că nu înţelegi de ce fetele îl 
găsesc atrăgător pe Cinci, dar înţelegi că mama ta iubește banii, 
nu-i așa? 

Am dat din cap și am scos un portmoneu roz, gol, din sertarul 
mamei. 

— Asta a fost al meu. Obișnuiam să îmi ţin economiile în el, 
ascuns sub patul meu. Mi l-a luat. 

— Of, dulceaţă. 

Dora a clătinat din cap. A venit până în dreptul meu și a 
aruncat o privire pe formularul de plângere la poliție. Mi-a pus 
mâinile pe umeri. 

— Jo, ascultă-mă bine, tu nu ești ca noi. Ești diferită. Willie știe 
asta. 

Mi-am aţintit privirea asupra mâinilor mele. 

— Vreau să merg la colegiu, Dora. 

— La colegiu? Păi, e bine să visezi, Jo, dar nu știu ce să zic 
despre colegiu. E cu totul altă mâncare de pește. Dar sunt 
sigură că ai putea să lucrezi la unul dintre acele magazine 
universale frumoase sau ai putea chiar să fii o garderobieră. 
Scumpo, știu că o iubești pe Louise, dar trebuie să te întrebi - ce 
fel de femeie fură bani de la un copil? Evangeline are o 
problemă. Dar oricât de cleptomană ar fi ea, tot nu ar fura de la 
un copil, înţelegi ce vreau să zic? Nu vreau să fiu rea cu tine, 


VP - 79 


dulceaţă, dar îţi sugerez cu toată seriozitatea să îţi vezi de 
drumul tău. 

Dora a luat în mână formularul de la poliţie. 

— Și dacă Louise zice că nu este mama ta, chestia asta ar 
putea să îţi pice chiar foarte bine. 

Am stat acolo în tăcere, gândindu-mă la întrebarea Dorei. Ce 
fel de femeie fură bani de la copilul ei? 

Dora și-a pus mâinile în șolduri. 

— Ei, şi acum, ajută-mă cu ceva. În loc să îi arunci lucrurile, 
pune tot ce găsești într-o cutie și spune-i lui Evangeline să nu se 
atingă de nimic, fiindcă te vei întoarce mai târziu după ea. Lasă- 
o să fure câteva lucruri. Poate că atunci va renunţa să se mai 
furișeze în camera mea vreo câteva zile. 

După ce a plecat Dora, am scos așternutul de pe pat și am 
măturat podeaua din camera mamei. Am băgat mătura pe sub 
fustanela patului și, când am tras-o afară, am auzit un zgomot 
înfundat. O șosetă bărbătească se prinsese între perii măturii. 
M-am aplecat să o scot de acolo și am constatat că atârna greu. 
Era ceva înăuntru. Am scuturat șoseta deasupra patului și pe 
saltea a căzut un ceas de aur. Am simţit un gol în stomac când 
degetele mele au atins ceasul familiar. L-am întors și am văzut 
că pe spate era gravat. 

F. L. Hearne. 


VP - 80 


ȘAISPREZECE 


Tic, tac, tic, tac, tic, tac. Îl auzeam toată ziua, pulsând în capul 
meu, pompând prin fibrele mele nervoase. Aveam ceasul unui 
mort. A fost prima dată când nu i-am raportat lui Willie despre 
un obiect găsit. Ea nu se întorsese încă de la întâlnirea cu 
avocatul când am terminat curăţenia, așa că plecasem cu 
ceasul - cu bomba cu explozie întârziată - ticăind în buzunarul 
meu. Când am ajuns în librărie, am cercetat ceasul cu toată 
atenţia. M-am uitat la secundar, în timp ce orbita pe cadranul 
scump de aur, trecând iar și iar peste inscripţia Lord Elgin. Purta 
oare Forrest Hearne acest ceas când a murit? Încă îi mai ticăia 
la încheietura mâinii, când inima lui încetase să bată? Poate că l- 
a scos înainte să moară, l-a pierdut pe undeva prin Quarter și 
mama l-a găsit dintr-o pură întâmplare? Da, poate că a fost doar 
o coincidență, mi-am spus eu. 

Am ascuţit un cuţit pentru legat cărţi și am decupat un patrat 
adânc, în mijlocul paginilor centrale ale unui exemplar deteriorat 
de apă al romanului 0 că/ătorie în India. Am pus ceasul în gaura 
făcută și am încuiat cartea în vitrina de sticlă din spatele 
librăriei, unde ţineam materialele și uneltele pentru restaurări 
de carte. Patrick pierduse cheia cu mulţi ani în urmă. 

Am plecat prin Quarter, aruncând, pe rând, pătrăţelele de 
hârtie decupate din O că/ătorie în India în coșurile de gunoi de-a 
lungul drumului. L-am văzut pe Frankie vizavi și l-am fluierat. S- 
a întors, ţopăind pe picioarele lui subţiri ca de păianjen, și a 
venit, potrivindu-și pasul după al meu. 

— Hei, Josie. Ce ai pentru mine? 

— Nu am nimic. De fapt, mă întreb dacă nu cumva ai tu ceva 
pentru mine. Știi unde a fost mama de revelion? 

Frankie s-a oprit. A scos un pachet de țigări din buzunarul 
cămășii, săltându-l în aer până când a ieșit din el o ţigară albă. A 
apucat-o cu buzele. 

— Această informaţie este pentru tine? a întrebat el, 
aprinzându-și ţigara. 

— Aha, înțeleg. Ai vorbit deja cu Willie? 

— N-am spus asta. 


VP - 81 


— Ei bine, da, este pentru mine. Și nu sufla o vorbă nimănui. 
Rămâne între noi. 

Frankie m-a sfredelit din priviri, cu ţigara atârnând în colțul 
gurii. Un grup de turiști se apropia de noi cu un aparat de 
fotografiat îndreptat spre o clădire din spate. Frankie m-a 
înșfăcat de braţ și m-a tras la marginea trotuarului. 

— Mama ta a fugit cu Cincinnati, Jo. 

— Știu, Frankie. Nu asta te-am întrebat. Unde era ea de 
revelion? 

El s-a uitat în susul și în josul străzii, scoțând fumul de ţigară 
prin colţul gurii cu buze subțiri. 

— Era la Roosevelt, unde a băut câteva pahare de Sazeracs. 

— Și după aceea? 

— A băut cu niște turiști. 

— Ce turiști? Unde? A fost la Sans Souci? am întrebat eu. 

— Ho! și-a ridicat Frank mâinile în aer. N-am spus asta. Uite 
ce e, trebuie să plec. Și, Jo, sunt eu băgat în afacerea cu 
informaţiile - s-a aplecat mult spre mine -, dar nu sunt un 
turnător. 

Mi-am deschis poșeta și mi-am scos portofelul. 

— Păstrează banii. Umblă vorba că-i strângi pentru colegiu. 

— De unde ai auzit asta? l-am întrebat eu. 

— Eu aud tot, fată de yankeu. 

Frankie mi-a zâmbit cu gura până la urechi, a făcut o 
plecăciune exagerată și a șters-o. 

M-am întors la librărie și m-am oprit în drum să mă uit în 
vitrina magazinului Gedrick. Aveau rochii la reducere, la 9,98 
dolari. Mi-aș fi dorit să fi purtat ceva nou și la modă la 
petrecerea familiei Lockwell, în loc să arăt ca o amărâtă de 
vagabondă. Doamna Gedrick a ieșit din magazin ca să golească 
un făraș. Și-a îndreptat umerii, pregătindu-se să salute, apoi a 
văzut că eram eu și a golit murdăria în șanț cu o mutră acră. 
Când aveam doisprezece ani, am fost doborâtă de o gripă atât 
de puternică, încât aproape deliram. Am încercat să mă duc 
singură până la doctorul Sully, dar am ajuns doar până la 
magazinul doamnei Gedrick. M-am prăbușit, vomitând fasole 
roșie și orez pe tot trotuarul. Doamna Gedrick tot insista să o 
sunăm pe mama. Ştiam că mama s-ar fi înfuriat dacă am fi 
deranjat-o. Așa că i-am spus să-l sune pe tatăl lui Patrick, pe 
Charlie. Când Charlie a sosit, doamna Gedrick a clătinat un 


VP - 82 


deget acuzator spre el, spunând: „Rușine părinţilor, oricine ar fi 
ei!” îmi amintesc că am plecat pe bancheta din spate a mașinii 
lui Charlie, privind în urmă la rămășițele dezastrului vieţii mele, 
alcătuite din fasole roșie și orez împrăștiate pe trotuar. Rușinea 
nu era a părinţilor mei. Rușinea era toată a mea. 

Am intrat pe strada Royal și am dat cu ochii de Cokie, care 
stătea lângă mașina parcată la bordură. 

— Salutare, Coke. 

— Willie m-a trimis după tine, mi-a spus el. 

M-a străbătut un fior de teamă. Willie știa despre ceas! 

— Nu se întorsese până am plecat eu, azi-dimineaţă, i-am zis 
eu. Era la o întâlnire cu avocatul. 

— Știu. Dar s-a întors, a făcut bagajele și eu le-am încărcat în 
Mariah. Este gata de plecare. 

— Unde? 

— Mi-a zis să vin să te iau, c-a zis că tu și cu ea o să mergeţi 
la Shady Grove, pentru câteva zile. 

— Păi, și bordelul? am vrut eu să știu. 

— A zis că Dora și Sadie or să aibă grijă de el. 

Shady Grove era căsuţa de la ţară a lui Willie, la trei ore 
distanță de New Orleans, imediat după ce treceai de Yellow 
Bayou. 

— Păi, nu știu ce să zic, Coke, i-am spus eu. Am treabă la 
librărie. 

— Mi-a zis să vin să te iau și că este gata de plecare într-o 
oră. Am fost bucuros să vin la tine. Am găsit ceva ce cred că te 
interesează. 

Cokie a băgat mâna pe fereastra taxiului și a scos un ziar. Era 
un număr din Commercial Appeal. 

— Cornbread încă mai face curse cu camionul de aici până la 
Tennessee și înapoi. A luat ziarul ăsta, când era în Memphis. 

Un titlu cu litere de-o șchioapă îţi sărea în ochi pe prima 
pagină: 


MOARTEA FULGERĂTOARE A LUI F.L. HEARNE JR., 
_ ARHITECT, 
INTR-O VIZITA LA NEW ORLEANS 


— Ai aci, în articolul ăsta, tot soiul de informaţii despre omul 
tău bogat din Memphis, a spus Cokie. 


VP - 83 


— Mulţumesc. Mulţumesc mult, Coke. 

Cokie a zâmbit larg. 

— N-ai pen’ ce. Da’ să nu-i zici lui Willie că ţi l-am dat ieu. 
Grăbește-te acum, că te așteaptă. 

Am fugit în librărie, întrebându-mă ce să-i spun lui Patrick. L- 
am văzut prin vitrină, ocupat la tejghea cu un client. Am 
împăturit ziarul și mi l-am pus sub braț. 

— Hei, Jo! a strigat Patrick, imediat ce am intrat pe ușă. 
Clientul de la tejghea s-a întors spre mine - înalt, brunet și 
superb. 

— Bună, Josie, m-a salutat el. 

M-am uitat nedumerită la tânărul frumos. 

— Ah, nu mă recunoști? Adevărul e că era întuneric și tu erai 
în cămașă de noapte. 

Am simţit un val de fierbințeală inundându-mi obrajii. 

— Ah, da, lucraţi la librăria Doubleday. 

— Așa este, mi-a confirmat el, întinzând mâna și prezentându- 
se: James Marshall. 

l-am strâns mâna, dorindu-mi să fi arătat mai bine, făcându- 
mă mică la gândul că acest tânăr superb mă văzuse în cămașă 
de noapte. 

— Cokie a venit după tine, mi-a dat de știre Patrick. 

— Știu. Willie insistă să merg la Shady Grove cu ea pentru 
câteva zile. Aș putea să mă împotrivesc, dar știi cum este ea 
când vrea să meargă la Shady Grove. 

— E-n regulă, a zis iute Patrick, zâmbind ciudat. 

— Da? Ești sigur că poţi să te descurci? 

— Haide, Jo, bineînţeles că mă descurc. Totul o să fie bine. 

Nu mă așteptasem să se învoiască atât de lesne. 

— Și Charlie? Cum ai s-o scoţi la capăt? 

— Cine e Charlie? a întrebat James. 

— Tatăl meu, i-a explicat Patrick. Vom fi bine, Jo. Du-te. 

— Shady Grove - sună bine, a remarcat James. 

— E la ţară, un loc liniștit, a spus Patrick. Auzi, Jo, ai terminat 
cu contabilitatea pe luna decembrie? Vreau să închei bilanţul de 
la sfârșitul anului. 

— Și inventarul, a adăugat James. 

— Ah, da. Când ai făcut ultimul inventar? m-a întrebat Patrick. 

M-am uitat de la James la Patrick. 

— Da, bilanţul pe luna decembrie e făcut. Dar de ce ai nevoie 


VP - 84 


de un inventar? 

— Vreau să încerc să rămân pe val în noul an. Mi se pare mie 
sau te așteaptă Cokie afară? m-a întrebat Patrick. 

Am dat din cap și m-am îndreptat spre scara din spate, 
oprindu-mă pe furiș pentru a arunca o privire spre E.M. Forster, 
care ticăia în spatele geamului încuiat. 


VP - 85 


ȘAPTESPREZECE 


O lăsasem pe Willie să fiarbă în suc propriu. Mă aștepta de 
aproape două ore. Dar nu plănuisem să plec din oraș și trebuia 
să mă pregătesc. In plus, mi-am luat răgazul să citesc articolul 
despre Forrest Hearne. In ziar scria că domnul Hearne, fost 
jucător de fotbal din echipa Vanderbilt, venise la New Orleans 
împreună cu alţi trei bărbaţi, cu intenţia să asiste la Sugar Bowl, 
dar că niciunul dintre prietenii lui nu era de faţă când el a murit. 
Fusese membru al clubului Lakeview Country și făcuse parte din 
consiliile de administraţie ale câtorva organizaţii caritabile. De 
asemenea, se relata faptul că soţia lui Hearne era în stare de 
șoc de la aflarea veștii. Soţul ei o sunase mai devreme din New 
Orleans și păruse să se simtă foarte bine. Marion. Mi-am adus 
aminte că a pomenit numele ei atunci când cumpărase volumul 
de Keats. Am ascuns articolul sub dușumea, lângă cutia de 
trabucuri în care îmi ţineam banii. 

Taxiul lui Cokie a încetinit și s-a oprit. 

— Trebuie să găsesc un loc de parcare. Lui Willie nu îi place 
să ocup aleea. O să îți mut eu geanta în Cadillac. Ai nevoie să te 
ajut cu teancul ăla de cărți? 

— Nu, mă descurc. 

— Jo, chiar ai de gând să le citești pe toate la Shady Grove? s- 
a minunat Cokie. 

— Absolut pe toate. 

Am zâmbit și am închis portiera taxiului. Am pornit-o pe aleea 
îngustă care ducea spre garajul din spatele casei lui Willie. Pe 
când mă apropiam, am auzit chicotelile lui Evangeline, venind 
dinspre ușa din spate. 

— Imi cer scuze că am venit atât de devreme de data asta, 
zicea o voce de bărbat. Dar trebuia neapărat să te văd. 

— Să te întorci cât de curând, tati, i-a spus Evangeline cu o 
voce ca de copil. 

M-am strecurat pe după colţul casei chiar în momentul când 
Evangeline se întorcea înăuntru, pe ușa cu paravan de plasă, cu 
părul împletit în codițe. M-am oprit să îmi așez mai bine teancul 
de cărţi din mâini. 


VP - 86 


— Oh, mă întorc curând, puiule, a spus bărbatul, punându-și 
pălăria și aranjându-și nodul de la cravată. 

Am rămas cu gura căscată. Era domnul Lockwell, unchiul lui 
Charlotte. 

El a ieșit pe alee, atât de ameţit, încât aproape că s-a ciocnit 
de mine. 

— Domnule Lockwell, am șoptit eu. 

S-a uitat la mine, apoi înapoi la ușă. 

— Aă, bună ziua. 

Încerca să își dea seama de unde mă știe. Venele de la 
tâmple îi zvâcneau. 

— Ne cunoaștem, nu? 

— Eu sunt Jo - Josephine, o prietenă a nepoatei 
dumneavoastră, Charlotte. 

Ochii au început să îi joace în cap. 

— Ce cauţi aici? 

Aerul mi-a rămas captiv undeva în gâtlej. Mi-am coborât 
privirea spre teancul de cărţi din braţe. i 

— Îi livrez doamnei Willie Woodley cărțile comandate... Îi 
place să citească. Lucrez împreună cu Patrick, la librărie. Veniţi 
des pe aici? 

Întrebarea mi-a scăpat pe negândite. 

— N-nu. Uite ce e, sunt pe fugă, mi-a spus el pe un ton 
dezgustat și condescendent, de parcă dintr-odată i-aș fi poluat 
spaţiul personal, ca lui Gedrick trotuarul. 

l-am sesizat schimbarea de atitudine. Eram doar o amărâtă 
de vagabondă din Quarter, pe care o putea alunga cu o simplă 
fluturare a batistei, ca pe un miros pestilenţial. Furia a început 
să clocotească în mine. Mi-am mijit ochii. 

— Ah, bine, l-am provocat eu, pentru că am auzit când fata 
aceea v-a numit „tati” și când i-aţi promis că vă întoarceţi 
curând, așa că mă gândisem că poate veniţi des pe aici. 

Domnul Lockwell s-a holbat la mine cu un amestec de panică 
și iritare pe chip. 

— Trebuie să plec. La revedere, Josephine. O să-i spun lui 
Charlotte că ne-am întâlnit pe stradă. 

A zâmbit satisfăcut de găselnița lui și a pornit-o de-a lungul 
aleii. 

Ar fi trebuit să-l las să plece. 

— Domnule Lockwell! am strigat după el. 


VP - 87 


S-a întors la auzul numelui său, cu un deget la buze. 

— Sst! 

— M-am gândit că poate aţi vrea să știți, i-am zis eu, luându- 
mă după el, spre stradă. Vreau să depun o cerere de admitere la 
Smith. 

— Foarte frumos. 

El și-a văzut mai departe de drum. 

— Și speram că aţi putea să îmi scrieţi o scrisoare de 
recomandare. 

— Ce? 

— O scrisoare de recomandare, pe care să o includ în dosarul 
meu de înscriere la Smith. O scrisoare de la unul dintre cei mai 
de succes bărbaţi din Sud mi-ar fi de mare ajutor. Să trec pe la 
dumneavoastră pe acasă, săptămâna viitoare, ca să stăm de 
vorbă? 

— Nu, mi-a retezat-o el. 

S-a scotocit prin haină de unde a scos o carte de vizită, pe 
care mi-a întins-o nervos. 

— Poţi să mă cauţi la birou. Să nu mă cauţi acasă. Eu... eu nu 
vin des pe aici. 

Și, cu acestea, a străbătut în graba mare aleea până în 
stradă. 


— Ce-i cu tine? m-a întrebat Willie. Strângi nenorocitul acela 
de volan în mâini de parc-ai vrea să-l smulgi cu totul. Te am pus 
să conduci ca să mă relaxez, dar cum să închid ochii, când stai 
aplecată asupra volanului ca o dementă? 

M-am lăsat pe spate, în scaunului șoferului, și am slăbit 
strânsoarea mâinilor pe volan, privind asfaltul cenușiu ce rula pe 
sub faruri prin ceaţă. Mă dureau degetele. Interiorul mașinii era 
cufundat în întuneric, cu excepţia cadranului luminos al 
aparatului de radio fixat pe un post local, unde cânta Hank 
Williams. Ce-o fi fost în mintea mea? Dacă mă văzuse cineva? Îl 
înfruntasem pe unchiul lui Charlotte și-i fluturasem cu 
nerușinare pe sub nas infidelitatea lui. O făcusem din orgoliu 
rănit. Orgoliul care pusese stăpânire pe mine când mă privise ca 
pe un gunoi. Dar dacă el se întorcea și îi povestea lui 
Evangeline, iar apoi Evangeline, ca să-l liniștească, îi zicea: „Oh, 
nu-ți face griji, e doar fiica unei prostituate”, și apoi el îi spunea 
doamnei Lockwell, și doamna Lockwell îi spunea lui Charlotte? 


VP - 88 


Uram New Orleansul. 

Nu, New Orleansul mă ura pe mine. 

— Dora mi-a spus că vrei să mergi la colegiu, mi-a zis Willie. 

— Ce? 

— M-ai auzit bine. Și cred că este o idee bună. 

M-am uitat la silueta întunecată a lui Willie, pe scaunul 
pasagerului. 

— Chiar crezi asta? 

— Eşti inteligentă, Jo. Ştii cum să profiţi la maximum de o 
situaţie. O să te descurci bine la Loyola. La naiba, ai putea să 
intri chiar și la Newcomb. 

Degetele mi s-au încleștat din nou pe volan. 

— Dar nu vreau să merg la un colegiu din New Orleans, Willie. 
Nu vreau să merg la un colegiu din Louisiana. Vreau să plec în 
Est. 

— Ce tot vorbești acolo? Unde anume în Est? 

— În Massachusetts. 

— Pentru ce mama naibii tocmai acolo? s-a mirat Willie. 

— Pentru a-mi desăvârși educaţia, i-am spus eu. 

— Vei primi o educaţie aleasă și la Loyola sau la Newcomb. 
Rămâi în New Orleans. 

Nu, nu voiam să rămân în New Orleans. Nu voiam să îmi 
petrec restul vieții făcând curățenie într-o casă depravată, și 
toată lumea să se uite chiorâș la mine fiindcă eram fiica unei 
prostituate din Cartierul Francez. Voiam să am prietene drăgute, 
ca Charlotte, și să socializez cu oameni cinstiţi, ca Forrest 
Hearne - oameni care aveau o părere mai bună despre mine și 
nu mă priveau ca pe un gunoi. 

— Tu ești ca arahidele sărate, a remarcat Willie. 

— Cum? Ce vrea să însemne asta? 

— Tu ești ca arahidele sărate, iar oamenii din Est sunt ca 
prăjiturelele. Renunţă la clișeul ăsta, în care tu ești Cenușăreasa 
care sfârșește prin a ajunge într-un soi de castel. Ești ca 
arahidele sărate, Jo, și nu e nimic în neregulă cu arahidele 
sărate. Dar arahidele sărate nu se servesc împreună cu 
prăjiturelele. 

Willie avea aceeași părere ca mama. Ea credea că visam să 
trăiesc într-o lume de basm, în vreme ce-mi era destinată doar o 
viaţă mizerabilă, pe la marginea lumii interlope din New 
Orleans. 


VP - 89 


— Îți voi plăti eu taxele pentru Loyola sau Newcomb, m-a 
anunţat Willie. Asta a fost planul tău de la bun început, nu-i așa? 
să mă ameninți că pleci, ca să mă faci să-ţi plătesc nenorocitul 
tău de colegiu aici? 

Nu ne-am mai vorbit tot restul drumului. 


VP - 90 


OPTSPREZECE 


Zilele se scurgeau greu la Shady Grove. Căsuta lui Willie era 
înconjurată douăzeci de hectare pașnice de teren. Puteai trage 
adânc aer în piept, fără teama că ți s-ar putea strecura în nări 
vreun miros respingător, cum ar fi cel de urină sau de vomă. In 
timpul verii, nu purtam pantofi zile în șir. Îmi azvârleam balerinii 
în iarbă de îndată ce ajungeam acolo și rămâneau pe veranda 
din faţă până la plecare. Era o iarnă blândă anul ăsta, mai 
degrabă umedă decât friguroasă. Trebuia să fac focurile, dar nu 
pentru căldură - doar ca să alunge un pic umezeala din căsuţă. 
Un bun prieten de-al lui Willie cumpărase Shady Grove pentru 
ea. Nu mi-a spus niciodată cine a fost sau ce se întâmplase cu 
el, doar că reușise să facă o tranzacţie bună. 

New Orleans fremăta de zgomot zi și noapte. Dar la țară era 
atâta liniște. La Shady Grove auzeai sunete pe care vacarmul 
din New Orleans le înghiţea cu totul. Căsuţa nu era izolată, dar 
cei mai apropiaţi vecini, Ray și Frieda Kole, se aflau la o distanţă 
de aproape un kilometru și nu îi vedeam niciodată, ziua. Ray și 
Frieda era îngroziţi de întuneric. Dormeau în timpul zilei și 
stăteau încuiaţi într-un Buick ruginit, pe câmpul din spatele 
casei, în timpul nopţii, cu motorul și farurile aprinse, gata să 
plece în trombă dacă apărea cumva Omul Negru. Willie nu era 
interesată de vecini sau de socializare. Ea susţinea că venea la 
Shady Grove pentru liniște și pace, pentru a scăpa de oameni. 
Contrar obiceiului ei, când era în căsuţa de la ţară, purta o 
rochie din bumbac și o nuanţă rozalie de ruj, în loc de roșulei 
obișnuit. 

Făceam plimbări lungi în fiecare după-amiază, citind, în timp 
ce străbăteam cei trei kilometri pe drumul de ţară până la 
răscrucea cu Possum Trot. Willie abia dacă mi-a adresat vreun 
cuvânt timp de trei zile. Tăcerea ei mi-a dat mai mult timp să 
mă gândesc la domnul Lockwell, la ceasul lui Forrest Hearne, la 
Smith și la mama. Toate aceste subiecte îmi creau o stare de 
nervozitate. Am respirat ușurată când Willie a început, în sfârșit, 
să-mi vorbească. 

— la armele. Hai să mergem să tragem la ţintă, mi-a spus ea. 


VP-91 


Am pus geanta de golf în portbagajul Cadillac-ului. Cu șase 
ani în urmă, unul dintre clienţi pierduse o trusă de golf la un joc 
de poker de la Willie. Ea m-a trimis să amanetez crosele, apoi și- 
a pus puștile și pistoalele în geanta de golf din piele verde. 
Frankie și cu mine glumeam adeseori spunând că Willie 
devenise o excelentă jucătoare de golf. Am înșirat cutiile goale 
de tablă pe gard. 

— Vrei pușca? m-a întrebat Willie. 

— Nu, doar pistolul meu, i-am spus eu. 

— Bine. Dă-mi mie pușca. 

Aveam zece ani când Willie m-a învăţat să trag. Odată, am 
uitat să pun siguranţa și arma s-a descărcat accidental. Willie m- 
a bătut atât de rău, încât am mâncat stând în picioare, în acea 
seară. Dar n-am mai uitat niciodată să pun siguranţa. 

— Trebuie să deţii controlul asupra armei tale, Jo. În clipa în 
care preia ea controlul, ești un om mort, obișnuia să îmi spună 
Willie. 

Am doborât prima cutie de pe gard. 

— Frumoasă lovitură, a apreciat Willie. 

— E simplu - trebuie doar să-ţi închipui că e Cincinnati, i-am 
zis eu. 

M-am gândit cum Cincinnati mi-a spus că eram la fel ca mama 
și am tras din nou. Ea a izbucnit în râs. 

— Problema e că eu am o mulţime de Cincinnati. Nu știu pe 
care să-l aleg mai întâi. Până la urmă, și-a dat seama Patrick că 
Cincinnati i-a jefuit casa? 

Willie a tras un foc asurzitor de armă și a ratat cutia de cafea. 
Ea rareori rata. 

— Nu. Și mă rog Cerului să nici nu își dea seama. Mi-a spus că 
a văzut-o pe mama pe lângă hotelul Roosevelt cu un tip căruia 
nu i se potrivea costumul pe el. Încă n-a aflat cine e Cincinnati și 
ce-i poate pielea. Este doar vina mea, am zis eu, dându-mă 
câţiva pași mai încolo, în dreptul următoarei cutii. Mereu îi 
spuneam mamei ce lucruri frumoase avea Charlie. Ar fi trebuit 
să îmi dau seama când m-a întrebat despre casa lui, așa, din 
senin. Dacă ai fi văzut, Willie, a luat totul, nu numai lucrurile 
scumpe, dar și pantofiorii turnaţi în bronz ai lui Patrick de când 
era copil, până și un pachet de ţigări de pe tejghea. 

— Incă mă mai mir că n-a găsit o cale să ia și pianul ăla 
scump. 


VP - 92 


— Probabil că a încercat. Poate că tocmai atunci a Charlie 
venit acasă și... 

Mi-am lăsat braţele să îmi cadă pe lângă corp. 

— Cum a putut să-i facă așa ceva unui om ca el? 

Cincinnati îl bătuse pe Charlie atât de tare, încât a zăcut în 
spital mai mult de o lună. Când Patrick venise acasă și-l găsise 
pe Charlie într-o baltă de sânge, fusese sigur că tatăl său a 
murit. 

— De-asta nu mi-a fost deloc greu să-l împușc pe Cincinnati 
când a bătut-o pe mama ta, a zis Willie. Și, pe cinstite, tu l-ai 
opărit cu cafeaua aia mai degrabă pentru Charlie, decât pentru 
mama ta. 

— Patrick e de părere că jaful și bătaia l-au făcut pe Charlie să 
cedeze mintal, am zis eu, spulberând altă cutie de pe gard. 

— Nuu. Dădea deja semne că avea probleme cu capul, când 
Cinci i-a jefuit casa. Mama ta știa asta. Îl văzuse pe Charlie la 
librărie și spunea că, după cum vorbea, o luase deja razna. Ea i- 
a servit lui Cincinnati pontul că ar fi o ţintă facilă. S-a dus cu el, 
știi. Mă întreb și acum dacă a văzut-o Charlie. 

M-am uitat lung la Willie. Charlie fusese la fel de bun faţă de 
mama cum fusese și față de mine. Se arătase întotdeauna 
răbdător cu ea și încercase să o îndrume pe calea cea dreaptă. 
Desigur, mama obișnuia să-și mai îndese câte ceva în sutien, în 
cabina de probă a magazinului universal. Știam că îi mai prostea 
pe turiști, determinându-i să-i cumpere ceva de băut, și că 
șterpelea bacșișurile de pe mese. Dar să stea deoparte și să se 
uite cum Cincinnati îi face una ca asta lui Charlie? 

— Nu, nu se poate să fi fost și ea acolo, i-am spus eu lui Willie. 

— Oh, ba da, mama ta e foarte săritoare în asemenea situaţii, 
mi-a zis Willie. 

Durerea mi-a pulsat în tâmple. l-am întins pistolul lui Willie. 

— Dă-mi pușca. 

De îndată ce am luat-o în mâini, am început să trag, făcând să 
zboare cutie după cutie. Când am terminat cutiile, am continuat 
să trag, făcând găuri în gard. 

— Oprește-te! Este gardul meu, idioato! a zbierat Willie. 

Am lăsat jos pușca și m-am uitat la Willie, încercând să-mi 
domolesc respiraţia. 

— Frumoasă rundă, a remarcat Willie. Ce crezi că ar spune 
prăjiturelele de pe Coasta de Est despre chestia asta? 


VP - 93 


Am dat din cap. 

— Cam sărată. 

Ne-am dus cu mașina până în cel mai apropiat orășel, după 
lapte și ouă. Mă uitam cum lumina soarelui se reflecta în capota 
lui Mariah, în timp ce mă gândeam cum i-a dat mama lui 
Cincinnati toate amănuntele despre casa lui Charlie și a lui 
Patrick. Cum să poţi profita în mod deliberat de un biet om ca 
domnul Marlowe? Nemaivorbind că el făcuse atât de mult pentru 
noi, înainte de a se îmbolnăvi! 

Willie l-a plătit pe proprietarului magazinului ca să ne lase să 
dăm un telefon. A sunat la bordel, ca să verifice cum merg 
lucrurile. Am auzit susurul vocii Dorei prin receptor, dar nu mi- 
am putut dat seama ce zicea. 

— Spune-le să vină în seara asta, la zece, a instruit-o Willie. 
Pot să mă întorc și pregătesc totul până atunci. Sun-o pe 
Lucinda și spune-i să aducă vreo câteva fete. Nu, bineînţeles că 
fără roșcată. N-am nevoie de alte încăierări între fete. Da. Bine. 
Vom pleca de îndată ce vom putea. 

Willie a închis telefonul. 

— Șase clienţi din Cuba. Au venit și anul trecut și au lăsat 
aproape cinci mii de dolari, în patru ore, la masa de joc. Dora a 
spus că i-a amânat cât a putut, dar se întorc mâine la Havana. 
Trebuie să plecăm. 

Am dat din cap și am urmat-o pe Willie afară din magazin și 
înapoi în mașină. 

— Oh, mi-a spus Willie, oprindu-se lângă Mariah. Dora mi-a 
transmis că Patrick a sunat de mai multe ori după tine. Zicea că 
e important. 


VP - 94 


NOUĂSPREZECE 


— Du-mi bagajele în cameră și apoi dispari de aici, mi-a 
ordonat Willie, dându-mi lucrurile ei în grijă. 

Fetele îmbrăcate în rochii de seară defilau prin faţa lui Willie, 
pentru a obţine aprobarea ei. Ea le examina unghiile, se uita la 
bijuteriile lor și le întreba dacă aveau sutienele asortate cu 
chiloţii. Toate aveau un strat gros de ruj. In general, 
prostituatele aveau buzele foarte strălucitoare, cu excepţia lui 
Sweety, care folosea un ruj mat. 

— Bine aţi venit înapoi, ne-a urat Dora, îmbrăcată într-o rochie 
din satin verde, cu o fundă enormă care arăta ca un curcubeu 
topit. 

— Ce dracu' e asta? a întrebat Willie. 

— Ceva special pentru mexicanii care vor veni, i-a explicat 
Dora. 

A făcut o piruetă pentru Willie. 

— Sunt cubanezi, nu mexicani! Du-te și schimbă-te în rochia 
ta de catifea. Eşti o prostituată, nu o piñata, pentru numele lui 
Dumnezeu! 

Dora a scos un oftat și a pornit-o în sus pe scări. 

— Unde este Evangeline? a întrebat Willie. 

— E îmbufnată. Mahărul ei cu mână largă n-a mai dat pe aici 
de ceva vreme, i-a raportat Dora. 

Domnul Lockwell. Poate chiar se speriase să se mai întoarcă. 
Dar dacă apetitul lui pentru fetițe cu codițe învingea teama de o 
nouă umilinţă? Trebuia să smulg scrisoarea aia de la el cât mai 
curând cu putinţă. 

— Ce este, ai de gând să stai aici și să caști gura ca proasta? 
s-a luat Willie de mine. Ti-am spus să îmi duci bagajele în 
cameră și să dispari. Vacanţa s-a terminat. 

Mi-am cărat valiza, grea de cărţi, pe jos până la librărie, pe 
întuneric. M-am tot uitat după Cokie, în speranţa că aș putea să- 
| văd trecând și să-l rog să mă ducă el cu mașina. Dar nu l-am 
văzut. Mașinile vâjâiau în sus și-n jos pe stradă și muzica se 
revărsa pe ferestrele și ușile fiecărei clădiri pe lângă care 
treceam. Balcoanele cu balustrade de fier atârnau ca niște 


VP - 95 


milieuri triste și ruginite. Am trecut pe lângă doamna Zerruda, 
care freca temeinic veranda ei din cărămidă de parcă ar fi vrut 
să alunge o vrajă voodoo. Undeva, în spatele meu, o sticlă s-a 
spart de trotuar. Shady Grove părea la un milion de kilometri 
distanță. 

Librăria era închisă. Pe tăblița de pe ușă scria ÎNCHIS, dar 
luminile erau aprinse. Mi-am croit drum pe scări, spre camera 
mea. Am găsit un pachet sprijinit de ușă. Inima mi-a tresăltat 
când am văzut numele lui Charlotte trecut la expeditor. Pe ușă 
era lipit un bilet de la Patrick: 


Te rog să vii la noi acasă. 
E vorba de Charlie. 


Am bătut cu pumnii la ușa lui Patrick și m-am aplecat peste 
balustradă, ca să arunc o privire prin fereastra din faţă. 

— Sunt eu, Jo! am zbierat în gura mare. 

Ușa s-a deschis larg și în prag a apărut Patrick, desculț, cu 
hainele mototolite și murdare și cu fața răvășită. 

— Patrick, ce-i? l-am întrebat eu. 

Am auzit un țipăt venind din casă. 

— Repede! 

M-a tras înăuntru și a încuiat ușa după mine. Mirosul m-a 
făcut să mă opresc brusc, de parcă m-aș fi izbit de un zid de 
mâncare stricată și de scutece murdare. 

— Au, Patrick, am zis eu, ţinându-mă de nas. Trebuie să 
deschizi o fereastră. 

— Nu pot, fiindcă atunci îl vor auzi vecinii. Jo, nu se mai 
oprește. N-a fost niciodată așa. Nu mai poate să iasă din starea 
asta. Nu are habar cine sunt. Prezenţa mea îl îngrozește și urlă 
fără încetare. Nu aţipește pentru mai mult de câteva minute. Mi- 
e teamă că îl vor lua pe sus și îl vor duce la azil. N-am dormit de 
câteva zile, eu... eu... 

Patrick gâfâia, disperat. 

— Liniștește-te, am zis eu, luându-l de mâini. 

Ochii injectaţi ai lui Patrick erau înfundaţi în orbite și 
înconjurați de cearcăne adânci. Pielea din jurul nasului și gurii 
era plină de pete roșii. Ce se petrecuse oare aici? 

— Ai încercat să cânţi la pian? l-am întrebat eu. 

— Melodiile obișnuite nu mai au efect. 


VP - 96 


— l-ai dat medicamentele? 

— Da, dar acum au dispărut și nu le mai găsesc. Cred că le-a 
aruncat în W.C. Și a tras apa. E numai vina mea. 

— Calmează-te, Patrick. Unde este el? 

— In camera lui. Când mă vede, îl apucă toate pandaliile. 

Am trecut pe lângă bucătărie și am zărit mulţime de farfurii 
murdare, puse unele peste altele pe masă. Am urcat încet 
scările, ascultând. Vechea dușumea din lemn a gemut sub 
picioarele mele când am ajuns sus, pe palier, și i s-a răspuns 
imediat cu un urlet ce-ţi îngheţa sângele în vine, scos de Charlie 
de cealaltă parte a ușii. 

— Vezi? Ti-am zis eu, mi-a șoptit Patrick, de la picioarele 
scării. 

— Sst. 

l-am făcut semn să tacă și mi-am apropiat urechea de tocul 
ușii. 

— Charlie, sunt eu. Pot să intru? 

Niciun răspuns de dincolo de ușă. Am pus mâna pe mânerul 
rece din sticlă. 

— Intru, Charlie. 

În continuare niciun răspuns. Ușa a scârţâit când am deschis- 
o încetișor, ca să arunc o privire înăuntru. 

Camera era devastată. Draperiile fuseseră smulse de la 
ferestre, sertarele răsturnate, pe podea erau îngrămădite haine, 
așternuturi murdare și pătate, pantofi, mașina de scris, farfurii și 
cești murdare. 

Și ce duhoare! Am icnit și mi-am retras repede capul în hol, ca 
să respir. Mi-am zis că văzusem eu lucruri și mai rele, dar nu 
eram sigură. M-am apucat mai strâns de clanţă, am tras adânc 
aer în piept și am intrat în cameră. Charlie stătea în chiloţi pe 
salteaua goală, cu ochii holbaţi și strângând la piept cutia veche 
de bomboane. 

— Lucy? m-a întrebat el, în șoaptă. 

— Bună, Charlie, am început eu să îi spun. 

— Lucy! Lucy! Lucy! a continuat el să șușotească, legănându- 
se înainte și înapoi. 

Era mai mult decât îl auzisem eu spunând luni de zile. 

Am dat din cap, de teamă că, dezaprobându-l, i-aș putea 
declanșa o nouă criză. Am ridicat perna de pe jos și am pus-o pe 
pat, ceea ce s-a lăsat cu alte câteva runde de Lucy. 


VP - 97 


— E vremea să te odihnești, i-am spus eu. 

l-am dat blând părul la o parte din ochi și i-am împins ușor 
umerii spre pernă, încercând să zâmbesc, în loc să vomit. 

El s-a întins pe saltea și și-a ridicat privirea spre mine, 
strângând în continuare cutia roz în formă de inimă la piept. 

— Lucy. 

M-am gândit să încerc să îi iau cutia din mâini, dar nu voiam 
să îmi forțez norocul. Am început să adun din lucrurile de pe 
podea, dând de surprize de-a dreptul oribile sub fiecare prosop 
sau obiect de îmbrăcăminte pe care îl ridicam. Unele lucruri nu 
se mai puteau salva. 

Am muncit mai mult de o oră, scoțând o parte din lucruri pe 
hol și strângându-le în cearșafuri pe cele pe care trebuia să le 
arunc la gunoi. De îndată ce Charlie a închis ochii, m-am furișat 
afară din cameră și am închis ușa. 

Patrick stătea într-un fotoliu lângă fereastra camerei de zi, 
privind în gol, lipsit de expresie. 

— S-a culcat, dar nu știu cât o să dureze, i-am spus eu. 

Patrick nu a zis nimic. 

— Patrick? 

— Lucy - Lucille - era mătușa lui. A murit de peste 
cincisprezece ani. 

— Are nevoie de medicamente. 

— Nu știu ce a făcut cu medicamentele lui. La farmacie este 
închis acum, a spus Patrick, cu ochii aţintiţi în continuare în gol. 

— Am să o sun pe Willie. O să aranjeze ea ceva prin 
intermediul doctorului Sully. 

Patrick a dat din cap, în tăcere. 

—O să fie bine, Patrick. De îndată ce vom avea 
medicamentele, o să fie în regulă. 

S-a întors spre mine, aproape furios. 

— Oare? Sau starea lui va continua să se înrăutățească? E 
suficient să mă vadă că îl apucă urlatul, Jo. N-am putut să îl 
potolesc nicicum, n-am putut să-i fac baie. Se purta de parcă mă 
disprețuia, de parcă aveam de gând să îi fac rău. 

— Este bolnav, Patrick. 

— Știu. Are nevoie de îngrijire medicală, într-un spital. Dar nu 
pot îndura gândul c-o să-l trateze ca pe un nebun, în ospiciul de 
la Charity. Nu este nebun. Doar că e ceva... în neregulă cu el. S- 
a schimbat după ce a fost bătut. 


VP - 98 


— O sun pe Willie, pentru medicamente. 

Patrick mi-a făcut semn spre telefonul din hol. Willie avea să 
se înfurie fiindcă o deranjam când erau cubanezii acolo. l-am 
transmis că o căutam în legătură cu Charlie și am fost surprinsă 
cât de repede a venit la telefon. l-am spus totul. 

— Bietul de el, a oftat Willie. O să mă ocup de medicamente. 
S-ar putea să dureze câteva ore, fiindcă este atât de târziu, dar 
o să-l trimit pe Cokie să vi le aducă. 

Am pus receptorul în furcă și m-am apucat să fac curat în 
bucătărie. Am auzit vocea lui Patrick peste umăr. 

— Este vina mea, Jo. L-am lăsat singur. 

— ÎI laşi singur în fiecare zi. În general, nu se întâmplă nimic 
când e încuiat în camera lui. 

— Dar l-am lăsat singur, noaptea. 

— L-ai lăsat singur de Anul Nou și nu a fost nicio problemă. 

— Nu, l-am lăsat singur mai mult decât de obicei. 

— Unde ai fost? l-am întrebat, în timp ce clăteam o farfurie. 

Patrick și-a coborât privirea în podea. 

— Am avut niște treburi. 

— Să cumperi cărți de la persoane defuncte? Bun, de-acum 
știi că nu mai poți să pleci pentru atât de mult timp de acasă. Și 
nu-ţi mai face reproșuri pentru asta. 

Vorbeam ca Willie. 

Patrick și-a ridicat privirea, cu o mină serioasă. 

— Nu știu ce m-aș face fără tine, Jo, știi asta, nu? 

Am izbucnit în râs. 

— Ai supraviețui. 

— Nu, nu cred că aș supraviețui. 

A mai făcut un pas spre mine. 

— Jo, putem să ne spunem unul altuia orice, nu-i așa? 

M-am uitat la el. 

— Adică? 

S-a apropiat și mai tare. 

— Exact ce-am spus. Dacă ar fi să îţi destăinui ceva, n-aş vrea 
să te sperii și să te pun pe fugă. 

Pulsul meu a început să o ia razna. Mi-am mutat privirea de la 
Patrick la chiuvetă. 

— Nu pot să cred că spui asta. Gândește-te la lucrurile pe 
care ţi le povestesc eu despre bordelul lui Willie. Chestiile alea 
pe tine nu te-au speriat. Oh, și dacă tot e să vorbim despre 


VP - 99 


lucruri înspăimântătoare, înainte de a pleca de la Shady Grove, 
am dat nas în nas cu domnul Lockwell, care ieșea din bordel 
după ce avusese o întâlnire cu Evangeline. Ea avea codițe și era 
îmbrăcată într-o uniformă de școlăriţă. 

— Nu! a exclamat Patrick, dând un pas înapoi. 

— Ba da! 

— Și te-ai ascuns? m-a întrebat el. 

— Să mă ascund? Nu, i-am spus că îi livram lui Willie o 
comandă de cărţi. L-am întrebat dacă venea deseori pe la 
bordel. La început, a fost nepoliticos și a încercat să se 
descotorosească de mine. Așa că l-am urmărit pe alee până în 
strada Conti și i-am spus că am de gând să îmi depun cererea 
de înscriere la Smith și aș avea nevoie de o recomandare scrisă 
din partea lui. 

— Ce? 

— Da, și i-am mai spus că o să-i dau telefon acasă sau o să-i 
fac o vizită ca să iau scrisoarea, dacă e mai convenabil așa 
pentru el. El a pus repede lucrurile cap la cap. N-o să vrea să le 
spun soției sau copiilor lui ciudaţi că am dat peste el la un 
bordel, nu-i așa? 

Patrick părea în culmea încântării. 

— Jo, ești un geniu! Crezi c-o să-ţi dea scrisoarea? 

— Mi-a zis să-l caut la birou. Mă gândesc s-o fac. 

M-am șters pe mâini pe prosopul de vase și m-am întors cu 
faţa la el. 

— Vezi? Eu îţi spun totul. 

Am tras aer în piept. 

— Ce voiai să-mi spui? 

Patrick a făcut o pauză, studiindu-mă. Mi-a zâmbit cu 
blândețe. 

— Cred că ne-am spus suficiente lucruri pe ziua de azi. Nu 
încetezi nicio clipă să mă uimești, Jo. 

Patrick dormea profund pe canapea, când Cokie a sosit cu 
medicamentele. 

— Valeu, miroase a şobolan mort aicea, mi-a șoptit Cokie, 
schimonosindu-se. 

— Nici nu se compară cu cât de rău mirosea mai devreme. 
Tocmai am aerisit. 

Am șters blatul și am agăţat cârpa de vase jilavă de robinet. 

— Willie i-a cerut lui Sadie să facă un pachet și cu ceva de 


VP - 100 


mâncare, mi-a spus Cokie întinzându-mi punga. 

— Ai jucat domino? l-am întrebat eu. 

Ştiam de fiecare dată când Cokie juca, deoarece vârfurile 
degetelor lui negre erau pline de praf de cretă. 

— Da, am jucat, cu prietenul Cornbread. Cât de rău îiie lu' 
domnu’ Charlie? m-a întrebat Cokie. 

— Destul de rău. Are nevoie de medicamentele lui. 

— Doctorul Sully a trimis de două feluri. Unele sunt dacă face 
urât de tot. 

Am intrat în camera de zi, uitându-mă la cele două flacoane. 
Patrick sforăia, dar nu la fel ca tatăl lui, sus. Charlie parcă tăia 
lemne cu fierăstrăul, horcăind zgomotos la fiecare respiraţie. 
Patrick însă torcea ca o pisică, umflându-și buza de sus atunci 
când expira. Am pus cele două flacoane cu medicamente pe 
măsuţa din faţa lui și l-am învelit cu o pătură. Am dat să plec, 
dar, sub impulsul momentului, m-am uitat încă odată la el, m- 
am aplecat și l-am sărutat pe frunte. 


VP - 101 


DOUĂZECI 


Conţinutul pachetului lui Charlotte era așezat frumos pe biroul 
meu - catalogul colegiului Smith, broșuri și formularul de 
înscriere. Charlotte a inclus și un volum cu coperţile ferfenițite 
din seria Candace Kinkaid, Rogue Betraya/”, cu o dedicație 
tachinatoare: Dragii mele prietene, Jo. Fie ca în inima ta să 
înflorească dorinta  vagabondului. Cu drag, Charlotte. De 
asemenea, mi-a trimis și fotografia de la colegiul Smith despre 
care îmi pomenise la petrecere. Am sprijinit poza astfel încât să 
stea în picioare pe birou. 

Imi simţeam capul greu și tânjeam după somn. Mă dusesem 
la Willie cu o oră mai devreme, ca să apuc să-l văd pe Charlie 
înainte de micul dejun. Charlie se calmase și acceptase să ia 
doctoriile. Nu mai vorbea și doar stătea cuminte în fotoliul de 
lângă fereastră, strângând la piept cutia roz de bomboane. 
Lucrasem în librărie până după-amiază, când și-a făcut Patrick 
apariţia. Căzuserăm de acord ca el să-mi ţină locul, cât mă 
ocupam eu de „afacerea” mea, afacerea cu domnul Lockwell. 

M-am uitat în oglinda spartă atârnată pe peretele din camera 
mea și am oftat la imaginea fetei reflectată în ea. Alesesem o 
rochie despre care aveam impresia că îmi dădea un aer cât se 
poate de profesionist pentru o vizită oficială și îmi doream să fi 
avut și o pereche de mănuși asortate. Dar nu aveam mănuși. 
Rochia se decolorare după atâţia ani de spălat și purtat. Pantofii 
erau scâlciaţi. Speram să nu remarce nimeni treaba asta. Mi-am 
tamponat buzele cu o batistă. 

Strada Gravier, numărul 812. Toată lumea știa adresa. Era 
clădirea impozantă cu un dom alb a Băncii Hibernia. Biroul 
domnului Lockwell se afla la etajul al optulea. Pe măsură ce liftul 
urca, curajul meu scădea. Mi-am reamintit de tonul 
condescendent al domnului Lockwell și de pufnetul dispreţuitor 
pe care l-a scos pe nări, pe aleea lui Willie. M-am gândit la pușca 


15 În românește, „Trădarea vagabondului”. În realitate, Rogue este o serie de antologii 
de nuvele romantico-erotice (începută în 2017, pe o platformă independentă; primul 
volum e intitulat chiar Rogue Desire), scrise de autori populari ai genului. Candace 
Kinkaid este un nume inventat, cu aluzie la Georgina Kincaid, personajul narator al 
seriilor de romane urban fantasy scrise de Richelle Mead. 


VP - 102 


lui Willie, nemiloasă și puternică. Găuri în gard, mi-am zis în 
sinea mea. Arahide sărate. 

Ușile liftului s-au deschis, dezvăluind un parchet lăcuit și o 
femeie bine îmbrăcată, care stătea la recepție, flancată de 
ghivece cu ferigi. Mă așteptasem să dau de un hol cu mai multe 
birouri. Domnul Lockwell deţinea întreg etajul. Femeia m-a 
studiat din cap până în picioare, în vreme ce eu încremenisem 
cu un picior afară din cabina liftului și cu mâinile încleștate pe 
poșetă. 

— Acesta este etajul opt, a zis ea. 

— Da. 

Am dat din cap, înaintând. 

— Am venit să îl văd pe domnul Lockwell. 

Sprâncenele ei subțiri s-au înălțat. 

— Ai programare? 

— Sunt o prietenă de familie. Mă așteaptă. Josephine Moraine, 
am spus, dându-mi seama că vorbeam mai tare și mai repede 
decât intenționam. 

Femeia a ridicat receptorul telefonului. 

— Bună, Dottie. Am aici o Josephine Moraine care îl caută pe 
domnul Lockwell. 

A făcut o pauză, fixându-mă din priviri, în timp ce continua să 
ţină receptorul la ureche. 

— Spune că este o prietenă de familie și că domnul o 
așteaptă. 

Au trecut zece minute, apoi douăzeci. A trecut o oră. 
Răsfoiam o revistă L/FE de pe o măsuţă, prefăcându-mă 
interesată de articolul despre preşedintele Truman. 
Recepționera ba își pilea unghiile, ba răspundea la telefon, și, 
din când în când, îmi arunca o privire, clătinând din cap. 
Stăteam ţeapănă pe scaun, devenind mai furioasă cu fiecare 
clipă care trecea. 

M-am apropiat de biroul recepţionerei. 

— Poate că ar fi mai bine să îi fac domnului Lockwell o vizită 
acasă, diseară. Aţi putea să-l sunaţi din nou, ca să-l întrebaţi 
dacă așa ar fi mai convenabil pentru el? 

Ea a sunat și, imediat după aceea, ușile s-au deschis larg și 
domnul Lockwell și-a făcut apariţia, într-o cămașă apretată și cu 
cravată. 

— Josephine, îmi pare rău că te-am făcut să aștepți. Charlotte 


VP - 103 


îmi va lua gâtul. Vino în spate. 

Domnul Lockwell m-a condus spre un birou mare din colțul 
clădirii. Încăperea era de cinci ori mai mare decât întregul meu 
apartament, cu ferestre înalte, strălucind de curăţenie, prin care 
se vedea panorama orașului. A închis ușa și s-a dus în spatele 
biroului său masiv din mahon. 

— Tocmai voiam să beau ceva. Tu ce-ai dori? 

Mi-a făcut semn spre un bufet lung plin cu carafe, pahare și o 
găletușă cu gheață. 

— Nimic, mulțumesc. 

— Ei, haide. Am să o chem pe Dottie să ne pregătească niște 
martini. 

Mi-am pus poșeta pe scaun și m-am îndreptat spre bufet. 

— Amestecat cu lingura de bar sau scuturat? 

Părea amuzat. 

— Amestecat. Dirty?®. 

l-am pregătit cocktailul, simțindu-i dogoarea privirii. 

— Ei, da, asta zic și eu băutură! a exclamat el, sorbind o 
înghițitură și așezându-se la birou. De când prepari martiniuri? 

— Tocmai am învățat, i-am răspuns eu. 

— Mi-ar plăcea să o înveţi și pe Lilly cum să prepare un 
cocktail adevărat. Sigur nu vrei să bei ceva împreună cu mine? 

Am clătinat din cap și am luat loc pe unul din scaunele aflate 
în faţa biroului său. 

— Știu că sunteţi extrem de ocupat. 

Am scos o foaie de hârtie din poșetă cu antetul Colegiului 
Smith și am împins-o pe birou înspre el. 

— Scrisoarea poate fi scurtă. Doar o simplă recomandare pe 
care să o atașez cererii de admitere. 

Domnul Lockwell s-a lăsat pe speteaza scaunului, fără să 
arunce măcar o privire spre hârtie. 

— Așadar, ești hotărâtă în această privință, nu-i așa? 

— Destul de hotărâtă. 

A mai sorbit o gură de maritim, apoi și-a lărgit un pic nodul 
cravatei. 

— l-ai spus nepoatei mele că ne-am întâlnit din întâmplare, 
zilele trecute? 

— Nu, încă nu am avut ocazia să o fac. 

— Ei bine, domnișoară, eu nu te cunosc aproape deloc și nu 


16 Dirty martini - cocktail din gin, vermut și suc de măsline. 
VP - 104 


pot să scriu o scrisoare de recomandare pentru o persoană pe 
care nu o cunosc. 

M-a studiat atent. 

— Poate că ar fi bine să te consulți cu familia, în privința 
acestei recomandări. Poate cu tatăl tău? 

Am făcut un simulacru de mutră tristă. 

— Din nefericire, el nu mai este cu noi. 

— Ah, nu? 

A mai luat o înghiţitură din martini. 

— Păi, și unde este? 

— Presupun că știți prea bine la ce mă refer. 

— Bineînţeles că știu la ce te referi, a spus el, aplecându-se 
peste birou înspre mine, dar nu te cred. incerci să mă șantajezi, 
puștoaico. Ești o mare șmecheră. Am mirosit eu că era ceva în 
neregulă încă de când tu și tipul ăla al tău aţi apărut la mine 
acasă. Richard și Betty încă se mai ceartă din pricina prietenului 
tău care cântă la pian. L-am mai văzut și altă dată, stând pe 
ultimul șir de bănci din spatele catedralei, ziua în amiaza mare. 

— L-aţi văzut pe Patrick în catedrală? 

Chestia asta era surprinzătoare. 

— Da, noi, păcătoșii, frecventăm catedralele, mi-a spus el pe 
un ton sarcastic. 

S-a uitat lung la mine pe deasupra biroului. 

— Așadar, sunteţi mândri, săraci sau amândouă la un loc? 
Nepoatei mele, Charlotte, îi place să hrănească vagabonzii, dar, 
în general, au măcar o pereche de pantofi decenti. 

Am simţit o arsură cumplită în piept. M-am aplecat în față și 
mi-am sprijinit cu grijă mâinile împreunate pe biroul său. 

— Ei bine, a fost o coincidenţă fericită să dau tocmai peste 
dumneavoastră și prietena dumneavoastră cu codițe împletite, 
atunci când am livrat comanda de cărți. Fiindcă oricum aveam 
de gând să vă cer dumneavoastră - sau doamnei Lockwell - o 
recomandare, i-am întors-o eu. 

El a intrat în joc, mutând nebunul mai aproape de regina mea. 

— Ah, mada. Livrai cărţi. Am trecut pe la librăria ta din Quarter. 
De două ori. Era închisă. 

Am dat din cap aprobator. 

— Probleme de sănătate în familie. Dar știu că doamnei 
Lockwell îi place să citească. Mi-ar face plăcere să îi aduc câteva 
cărți acasă. 


VP - 105 


Mi-am pus mâinile înapoi în poală. 

Am rămas în tăcere, faţă în faţă, eu strângându-mi poșeta în 
mâini, iar domnul Lockwell transpirând abundent. 

— Dacă îţi scriu o recomandare și vei fi cumva admisă, 
următorul pas va fi să îmi ceri bani. Așa funcţionează chestia 
asta, nu-i așa? 

M-am prăbușit pe speteaza scaunului, în stare de șoc 
netrucat. Niciodată, dar absolut niciodată, nu avusesem intenţia 
să îi cer domnului Lockwell bani pentru taxele de școlarizare. 

— Vă asigur, domnule Lockwell, că nu vreau banii 
dumneavoastră. 

— Sigur că da. Crezi că este primul meu rodeo? 

— Nu vreau decât o recomandare solidă din partea 
dumneavoastră, un nume pe care comisia de admitere să îl 
poată recunoaște și care să îi insufle respect. 

— Întrucât tatăl tău nu mai este cu noi, mi-a spus el, 
compătimindu-mă în bătaie de joc. Îmi imaginez că nici mama ta 
nu mai este cu noi, hm? Vrei să vinzi povestea Cenușăresei celor 
de la Colegiul Smith? 

— Chiar vorbesc serios, nu e vorba de bani aici. Vreau să 
merg la Smith. Charlotte mi-a trimis toate formularele de 
înscriere. Am avut note excelente la școală. 

Pendula din perete a bătut ora exactă. Domnul Lockwell a 
bătut darabana cu degetele pe blatul acoperit cu piele al 
biroului său. M-am uitat dincolo de mâinile lui, pe birou. 
Fotografii în rame din argint. Poze de familie. 

— Ştii ceva, aș putea, la fel de bine, să îi spun soţiei mele 
toată povestea. Că, un partener de afaceri mi-a propus să ne 
întâlnim la un pahar, la Willie, și când m-am pomenit acolo, eu 
n-am vrut să rămân și am tot insistat să schimbăm locul 
întâlnirii, să mergem la un bar din Quarter. Da, cred că am să îi 
spun lui Lilly. La urma urmelor, așa s-a și întâmplat. 

Nu mă gândisem la asta. 

— Bineînţeles că îi puteţi spune, domnule Lockwell, dacă așa 
doriţi. 

— Ceea ce-mi doresc este să nu te mai văd niciodată. 

Aha, îl aveam la mână. Puteam să îl fac șah mat. 

— În cazul acesta, aranjamentul ăsta va funcţiona foarte bine 
pentru amândoi. Recomandarea dumneavoastră sclipitoare mă 
va trimite la Smith - tocmai în celălalt capăt al ţării - și nu veți 


VP - 106 


mai auzi vreodată de mine. Absolut niciodată. 

El și-a aprins un trabuc stins, aflat în scrumiera lui, Waterford, 
de pe birou și a golit paharul. 

— Niciodată, zici? 

Puteam efectiv să văd norul de gânduri ce i se învolburau 
deasupra capului. Şi pe Evangeline valsând în jurul lui, în fusta 
ei scurtă, plisată. 

— Poate că aș putea încropi ceva, mi-a spus el. 

A tras foaia de hârtie cu antet spre el. 

— O să aştept până o scrieţi. Numele meu este Moraine, M-o- 
r-a-i-n-e. 

— Cum adică, îţi închipui că o bat eu la mașină? Am să fac o 
ciornă și am să o pun pe Dottie să pregătească scrisoarea. 

— În două exemplare, vă rog. Voi trece după ele, mâine. 

— Nu. Le voi trimite eu la librărie, când vor fi gata. Nu e 
nevoie să mai treci pe aici. 

Și-a ridicat paharul odată cu sprâncenele. 

— Și mai prepară-mi unul, înainte să pleci. A fost al naibii de 
bun. 

M-am întors să ies din biroul domnului Lockwell, lăsându-l 
lângă fereastră, cu un martini proaspăt în pahar. 

— Adio, Josephine! mi-a urat el cu ceea ce am presupus că ar 
fi o umbră de zâmbet. 

Nu s-a oferit să mă conducă. Am străbătut holul până la lift, 
apoi am coborât la parter, în holul clădirii, răsuflând ușurată și 
fericită în același timp când am ieșit pe ușă, în stradă. 

— Domnișoară Moraine? 

Cineva m-a atins pe cot și m-am întors. Era un agent de 
poliție. 

— Inspectorul Langley dorește să vă pună câteva întrebări. 
Veniţi cu mine, vă rog. 


VP - 107 


DOUĂZECI ȘI UNU 


M-am așezat, fredonând, pe un scaun rece din metal de pe 
holul secției de poliţie, plimbându-mi privirea pe pardoseala de 
gresie cenușie. Imi aducea aminte de plăcile de gresie din 
școala primară. Când mă plictiseam, obișnuiam să mă uit la ele, 
imaginându-mi că erau o cadă cu apă aburindă și, cu o parolă 
secretă, plăcile se transformau într-o trapă care se deschidea și 
banca mea era absorbită în abis. Trebuia să mă agăţ foarte 
strâns de pupitru, fiindcă era o cădere extrem de rapidă, și părul 
meu des zburătăcea într-o volbură încâlcită în spatele meu. Nu 
știam ce era ăla abis, dar eram sigură că era mai bun decât New 
Orleansul și se afla sub plăcile de gresie de la școală. Pardoseala 
din secția de poliție nu părea deloc promițătoare, în jurul 
picioarelor fiecărui scaun se învârtejeau urme de mizerie 
rămasă de la mop. Fără îndoială, persoana care făcea curăţenie 
în secţie era leneșă. Intotdeauna trebuia să muţi scaunele din 
loc ca să faci curăţenie ca lumea. 

Un ţăcănit sacadat de tocuri înalte s-a oprit în dreptul meu. 

— Ei, ia te uită, Josie! maică-ta nu este aici, nu-i așa? 

Sora Dorei, Darleen, se clătina, nesigură pe picioare, în faţa 
mea, având o vânătaie pe partea stângă a gâtului, fie din cauza 
unei mușcături, fie a unei lovituri. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, nu este aici. 

— lţi mulţumesc că ai așteptat, domnişoară Moraine. 

Un bărbat mic și îndesat, cu un început de chelie, stătea 
sprijinit de tocul unei uși din apropiere. Darleen a înălţat din 
sprâncene și a șters-o rapid, pocnind cu unghiile lungi ce îi 
ieșeau din sandalele uzate, cu tocuri înalte, pe plăcile de gresie. 
Am intrat în birou. 

— Inspector Langley, s-a prezentat el, întinzându-mi mâna. 

Palma lui era umedă și moale. 

— la loc. 

Biroul fără ferestre nu semăna deloc cu al lui John Lockwell. 
Teancuri peste teancuri de dosare erau așezate ordonat de-a 
lungul fiecărui perete, ajungând aproape până în tavan, iar alte 


VP - 108 


teancuri erau stivuite pe birou, în jurul inspectorului. Aerul era 
sufocant, îmbibat cu mirosul greu de respiraţie și de nicotină. Nu 
avea nicio fotografie înrămată. Inspectorul a tras un dosar în 
fața lui și a sorbit o înghiţitură de cafea dintr-o cană ce nu 
fusese spălată de luni întregi - judecând după inelele de cafea 
uscată de pe partea interioară. 

— Am avut noroc că te-am ajuns din urmă. Prietenul dumitale 
de la librărie ne-a spus că aveai niște comisioane de făcut pe 
strada Gravier, a zis inspectorul. 

Am dat din cap. Îi văzusem pe Frankie și pe Willie stând de 
vorbă cu polițiștii. Întotdeauna îi ascultau cu atenţie și spuneau 
foarte puţin. Aveam de gând să fac același lucru. Pe vremuri, 
Willie avusese un om în interiorul Poliţiei, care o acoperea în 
schimbul serviciilor pe care i le oferea Dora. A fost dat afară, iar 
Willie nu mai avusese de atunci legături cu persoane din sistem. 

— Nu știu dacă ai aflat, domnișoară Moraine, dar un domn din 
Tennessee a murit din cauza unui atac de cord, la Sans Souci, 
de Anul Nou, a început inspectorul. 

Aștepta un răspuns din partea mea. 

— Am citit despre această întâmplare în ziare, am spus eu. 

A dat din cap și a ridicat la vedere o poză a lui Forrest Hearne. 
Un Forrest chipeș, sofisticat. Zâmbea, în fotografie, cu dinţii 
perfect aliniaţi ca niște pătrăţele de cretă albă. 

— Din carnetul de cecuri al domnului Hearne reiese că, în 
după-amiaza premergătoare morţii lui, a făcut o achiziţie de la 
librăria unde lucrezi. Îţi amintești ceva în legătură cu el? 

Mi-am împreunat strâns mâinile, ca să nu îmi tremure, 
gândindu-mă la cecul lui Forrest Hearne, împăturit cu grijă în 
cutia mea de trabucuri de sub pat. 

— El... a spus că era din Memphis și că a venit la meciul din 
ligă. 

Inspectorul nu s-a uitat la mine. În schimb, a rămas cu ochii 
lipiti de dosar, în timp ce a scăpărat un chibrit și și-a aprins o 
țigară. A ridicat pachetul, oferindu-mi și mie. 

— Nu, mulțumesc. 

Și-a îndesat pachetul în buzunarul cămâășii. 

— Ce-a cumpărat? 

— Keats și Dickens, am răspuns. 

Și-a luat notițe pe un carnet cu spirală, aflat în faţa lui. 

— Asta e titlul cărții? 


VP - 109 


— Nu, acestea sunt numele celor doi scriitori. A cumpărat o 
carte de poezii și un roman, David Copperfield. 

Inspectorul a continuat să scrie și a căscat. Limba lui era 
pătată, de culoarea muștarului. Umerii mi s-au relaxat puțin. 
Acest bărbat era, după spusele lui Willie, un soi de Paper Joe”. 
Nu investiga propriu-zis cazul, ci doar consemna declaraţiile 
martorilor. De bună seamă, nu se compara cu adversarul meu la 
jocul de șah mintal, John Lockwell. 

— Ai observat dacă purta vreo bijuterie? Văduva a declarat că 
decedatul avea un ceas scump. 

O săgeată îngheţată mi-a străbătut nervii înfigându-mi-se în 
gâtlej. Ceasul. Bineînţeles că a observat că dispăruse. Pe 
capacul din spate, alături de numele gravat al lui F.L. Hearne 
erau și cuvintele, Cu dragoste, Marion. În mod evident, fusese 
un cadou. Un cadou scump. lar acum ea voia să știe unde era. 
Tic, tac, tic, tac - ticăitul lui îmi pulsa în creier. 

— Ai remarcat ceasul, domnişoară Moraine? m-a întrebat 
inspectorul de poliţie. 

— Da, îl purta la mână. 

— De unde știi? m-a chestionat inspectorul. 

— L-am observat când a scris cecul. 

Inspectorul a răsucit cu un bobârnac poza lui Forrest Hearne 
spre el. 

— Tipul pare a fi un om din înalta societate. Era frumos 
ceasul? 

— Îm-hm. De aur. 

Scaunul a scos un geamăt când inspectorul s-a lăsat pe spate. 
A căscat din nou și și-a trecut mâna prin părul rar care-i mai 
rămăsese pe ţeastă. 

— Bun. Deci îmi poţi confirma că avea ceasul atunci când a 
cumpărat cărțile? 

— Da. 

— Și la ce oră s-a întâmplat asta? 

— Nu îmi aduc aminte exact. După-amiaza târziu. 

— Și altceva? Părea să se simtă rău? 

— Nu, deloc. 

— Marty! 

Un individ la fel de neglijent s-a sprijinit de tocul ușii. 

— Împușcături în Metairie. Băieţii de acolo spun că e vorba de 


17 Joe Conţopistul. 
VP - 110 


un tip din banda lui Marcello. 

Adormitul inspector Langley s-a înviorat subit. 

— Martori? 

— Doi. Au ciripit amândoi. Cât mai durează aici? 

— Am terminat. Lasă-mă doar să îmi iau niște cafea și cobor 
imediat. Mulţumesc, domnișoară Moraine. Îmi cer scuze că ţi-am 
întrerupt activitatea, dar familia domnului este îngrijorată în 
privinţa ceasului și a sumei de bani lipsă. Ne tot contactează ca 
să ne întrebe dacă am aflat ceva. Te conduc până la ieșire. 

— Nu este nevoie. Se pare că aveţi o urgență. Imi voi găsi 
singură drumul. 

Mi-am luat poșeta și am ieșit din birou și din secţia de poliţie 
cât am putut de repede. 

Familia este îngrijorată în privința ceasului. Bineînţeles că 
este îngrijorată. Cât de departe ar merge soţia lui ca să îl 
găsească? Senzaţia de anxietate din stomac luase de-acum 
forma unui ghem de șerpi care se zvârcoleau. Simțeam că nu 
mai aveam mult până să vomit. Cum ajunsese ceasul lui într-o 
șosetă, sub pat, în dormitorul mamei mele? Aș fi putut să-i spun 
inspectorului că găsisem pur și simplu ceasul și că eram 
bucuroasă să i-l dau ca să îl returneze doamnei Hearne. Dar 
atunci s-ar fi putut să își pună întrebarea cum de ajunsese la 
Willie, ar fi interogat-o pe Willie, iar ea ar fi aflat că găsisem 
ceasul și că nu-i suflasem niciun cuvânt. Pe deasupra, Willie 
mereu spunea că nu voia să aibă niciun fel de probleme. 

Știam ce aveam de făcut. 


VP - 111 


DOUĂZECI ȘI DOI 


Mi-am trecut buricul degetului mare peste literele gravate în 
aur. L-am văzut cu ochii minţii pe încheietura mâinii lui și i-am 
auzit vocea profundă. Mult succes la colegiu, oricare ar fi cel pe 
care îl vei alege şi Un an nou fericit! O să fie unul grozav. Nu 
avea habar ce îl aștepta. Părea bine, sănătos, plin de speranţă. 
David Copperfield. Abia de îl cunoscusem și, cu toate acestea, 
ceva din mine se agăța de ceasul lui, pe care-mi doream cu 
disperare să-l păstrez. Dar nu puteam. 

Mi-am îmbrăcat jacheta, am pus ceasul în poșetă și am ieșit 
din apartament. 

Aerul rece atârna, greu de umezeală, și o ploaie fină se 
cernea prin întuneric. Ar fi trebuit să îmi iau umbrela, dar nu 
voiam să mă întorc. Știam că, dacă o făceam, s-ar fi putut să îmi 
pierd curajul. Așa că mi-am continuat drumul pe strada Royal, 
îndreptându-mă spre strada St. Peter. Ploaia preschimbase 
străzile într-un labirint întunecat și ud. În general, puteam să 
văd umbrele care se profilau în spatele meu pe trotuar, dar în 
această seară nu vedeam niciuna, absolut nimic în afară de 
negrul lucios al pavajului. Ușile se trânteau și vocile răsunau în 
ecou printre clădiri. Un bărbat zbiera la fiul său că nu dusese 
gunoiul, o soprană interpreta o arie frumoasă, undeva deasupra 
capului meu. 

— Pst! Hei, fetițo! 

Un bătrân în zdrenţe și papuci de pâslă se zgâia la mine, din 
pragul unei uși. Mi-am încleștat mâna pe poșetă și am coborât 
de pe trotuar în stradă. El a început să vină după mine, vorbind 
fără noimă, cu glas răgușit. 

— Hazel este sub masă. 

Râdea pe înfundate, la jumătate de metru în spatele meu. 

Am grăbit pasul și, după aceea, târșâitul papucilor lui a 
încetat brusc, înlocuit fiind de o cântare pe un ton lugubru. 

— Și te-ai dus tu pe vecie, rău îmi pare, Clementine, 
croncănea el. 

Poate că ar fi fost mai bine să fi așteptat până în zori. Părul mi 
se udase și am început să tremur, pe când treceam prin dreptul 


VP - 112 


cafenelei cu dozatoare Dewey. Localul era luminat roz, cald și 
plăcut. Aproape că ajunsesem la colțul străzii când am auzit o 
ușă scârțâind din balamale în spatele meu. 

— Jo! 

M-am întors. Jesse alerga spre mine. 

— Hei, Jo! Încotro? 

Am deschis gura, ca să o închid la loc. Unde mă duceam? Ce 
puteam să îi spun? Mi-am coborât privirea spre jeanșii lui Jesse, 
suflecaţi peste ghetele de motociclist, încercând să mă gândesc 
la un răspuns oarecare. 

— Ăă... mă întâlnesc cu un prieten. 

— Cam târziu pentru o întâlnire, nu? 

Am dat din cap, strângându-mi braţele în jurul jachetei mele 
ude. 

— Vrei să te încălzești o clipă? 

Mi-a făcut un semn cu capul spre cafenea. Privirea mi-a fost 
atrasă de lumina veselă, roz, din colțul străzii. 

— Păi... 

— Ei, haide, Motor City. Nu te ţin mult. Tremuri toată. 

M-am uitat în lungul străzii St. Peter, cufundată în întuneric. 

— Bine, intru, doar puţin. 

Mi-am aranjat părul în toaleta doamnelor și am încercat să îmi 
zvânt jacheta cu batista mea subţire din poșetă. Când m-am 
întors, pe tejghea, lângă Jesse, se afla o ceașcă de ciocolată 
caldă. M-am cocoţat pe scaunul înalt de la bar. Paharul de suc al 
lui Jesse era gol. 

— Ești de mult aici? l-am întrebat. 

— Tocmai voiam să plec când te-am văzut pe tine. Trebuia să 
ies din casă. Bunica mă scotea din minţi. Incerca să pună un hex 
la vecini, ca să îi determine să se mute. Sunt zgomotoși și n-o 
lasă să doarmă noaptea. 

— Zău? Ce-i ăla un hex? 

El și-a dat ochii peste cap și a împins ceașca de ciocolată 
fierbinte mai aproape de mine. 

— Alta, acuma, Jo! Parcă n-ai știi. Eu nu cred în așa ceva, 
oricum. 

Nici eu nu credeam, dar aveam în poșetă o punguţă cu o 
amuletă pe care femeia vraci a lui Willie insista să o port mereu 
cu mine. 

— Ei, e o ţicneală, a spus el, încercând să-și șteargă de pe 


VP-113 


degete niște pete ce păreau a fi de ulei de mașină. 

— Ah, și eu nu înțeleg ţicnelile? 

Mi-a zâmbit. 

— Bine, bine. 

S-a răsucit pe taburet cu faţa la mine și și-a plantat ghetele în 
podea, de-o parte și de alta a picioarelor mele. S-a aplecat mai 
aproape de mine. l-am simţit mirosul loţiunii de după ras și am 
încercat să îmi ţin drept capul care părea dispus să o pornească 
după parfum. 

— Are ea o formulă magică și se jură că dă rezultate atunci 
când vrei să scapi de cineva. Trebuie să găsească un șobolan 
mort și să îi îndese în gură o bucată de lămâie înmuiată în ceară 
roșie. Apoi toarnă o linguriţă de whisky pe șobolan, îl înfășoară 
în ziar și îl pune sub veranda vecinilor. 

A ridicat din sprâncene. 

— Pe-asta n-am mai auzit-o până acum, am recunoscut. 

Jesse era amuzant și mi se părea surprinzător de ușor să port 
o conversaţie cu el. 

— E teribil de superstiţioasă, dar asta-i tipic pentru New 
Orleans. 

— Da, așa este, am încuviinţat eu. 

El și-a înclinat ușor paharul de sirop, urmărind ultimele 
picături de lichid care se strângeau lunecând pe pereţi în fundul 
paharului. 

— Dar tu ai pleca vreodată de aici? 

Mi-am ridicat privirea. Jesse se uita fix la mine. 

— Adică, te-ai gândit vreodată să pleci din New Orleans? a 
insistat el. 

Ştia? Voiam să îi răspund că da, dar nu mi se părea corect. 
Aflase deja despre mama. Poate că tocmai de asta adusese 
subiectul în discuție. Am rămas cu ochii pironiţi pe tejghea. 

— Așadar, ești primul din familie care merge la colegiu? l-am 
întrebat eu. 

— Mda. Tata este în continuare la pârnaie. Tot vorbește 
despre eliberare, dar știu că sunt doar vorbe goale. 

— Pentru ce este închis? 

— Pentru pariuri ilegale... și alte găinării. Nu a stat afară mai 
mult de câteva luni și a fost din nou arestat. 

— Tatăl tău nu are nicio legătură cu Carlos Marcello, nu-i așa? 

M-am gândit la inspectorul Langley, care spusese că unul 


VP - 114 


dintre oamenii lui Marcello fusese implicat în incidentul cu focuri 
de armă din suburbia Metairie. Îmi doream să fi fost Cincinnati. 

— Oh, la naiba, nu. Marcello e mahăr mare. Dacă te încurci cu 
el, nu ajungi la închisoare, ci la morgă de-a dreptul. Tatăl meu 
este doar un escroc oarecare din Crescent Cityt. Orașul ăsta te 
înghite cu fulgi cu tot, dacă nu ești atent. Dar n-o să rămân aici 
pentru totdeauna. La urma urmelor, chiar arăt eu ca un 
negustor de flori? 

— Ei, bună, Jesse! 

Două blonde atrăgătoare, agăţate braţ la braț, s-au apropiat 
de noi. 

— Bună, Fran, a răspuns Jesse, rămânând însă cu ochii la 
mine. Îţi plac florile, Motor City? 

— Mamei i-au plăcut foarte mult trandafirii pe care i-a 
cumpărat de la tine, săptămâna trecută, a spus Fran, 
apropiindu-se și mai mult de Jesse. 

— Mă bucur. 

Jesse s-a întors spre ele și li s-a adresat, prefăcându-se că le 
vorbește în șoaptă, chipurile să n-aud eu. 

— lar acum vă rog să mă scuzați, domnișoarelor, dar sunt 
cam ocupat încercând să îi fac curte acestei fete. 

Am pufnit în râs, străduindu-mă să nu împroșc ciocolata caldă 
pe nas. 

— Nu prea pare interesată, a zis Fran. 

Chipul lui Jesse s-a întunecat. 

M-am dat jos de pe scaunul înalt. 

— Ce nepoliticos din partea mea. Vă rog, luaţi loc. Nu avem 
nevoie de două scaune. 

M-am cocoţat la Jesse în poală. Blondele au făcut ochii cât 
cepele la mine. Mi-am atârnat un braţ pe după umerii lui, 
făcându-le semn spre scaunul liber. 

— Ai pus pe roţi mașina aia, Jesse, sau încă mai mergi pe 
Triumph? l-a întrebat Fran. 

— Incă mai merg cu motocicleta, dar Merțul e aproape gata. 

— O să fie fantastic, am intervenit eu, învârtind paiul lui Jesse 
prin restul de sirop din pahar. Cilindri hidraulici, carburator dual. 

Toate capetele s-au întors brusc spre mine. 


18 Orașul Semilună - supranume al New Orleansului, datorat faptului că, la început, 
singura porțiune pe care se putea construi era fâșia îngustă de nisip dintr-o meanară 
a fluviului Mississippi, înconjurată de mlaștini. 


VP - 115 


— Jo este originară din Detroit, le-a explicat Jesse. Orașul 
Motoarelor. 

— Ce drăguţ, a spus Fran, sfredelindu-mă cu privirea. Jo din 
Detroit și Jesse din Dauphin. 

— De fapt, sunt din Alabama, a corectat-o Jesse. 

— Da, dar nu sună la fel de bine, s-a plâns Fran. 

— Ba mie mi se pare că sună foarte bine, am zis eu și mi-am 
coborât vocea. La urma urmelor, fetelor, doar știți ce se spune 
despre băieţii din Alabama. 

Am dat încet din cap. 

Fran a rămas cu gura căscată. Avea două plombe pe partea 
dreaptă. Prietena ei a început să chicotească incontrolabil. 

Le-am văzut pe fete ieșind valvârtej pe ușă, cu hainele lor 
scumpe și cu rujul lor roz cu tot. De îndată ce au ieșit, Jesse a 
izbucnit în râs. 

— impresionant. Cilindri hidraulici, hm? 

— Am citit chestiile astea într-o carte despre mașini de curse 
pe care am avut-o în librărie. 

— Pentru ele este doar un joc, mi-a spus el. Să ne tăvălim cu 
sărăântocii din mahala, pentru asta e bun Jesse. 

— Ce vrei să spui? Părea interesată de tine. 

M-am uitat la Jesse. Nu era nici stilat, nici elegant ca Patrick. 
Era dur, tăcut și misterios. Jesse avea ochi albaștri, părul șaten 
înspicat cu blond și o cicatrice adâncă lângă urechea dreaptă. În 
ciuda unei accidentări la picior în copilărie, jucase baseball în 
școală. 

— Ei, haide. Nu le pasă deloc de mine. Flirtează doar cu un tip 
din Quarter ca să se poată lăuda, atunci când vor îmbătrâni, că 
odată au călcat și alăturea de drum. 

— Mda, să îndruge povești în timp ce beau cocktailuri la 
partidele lor de bridge. 

— Exact, m-a aprobat Jesse. Să povestească despre vremurile 
când s-au tăvălit cu sărăntocii din mahala. 

— Cu chipeșul negustor de flori. 

— Care le-a ruinat reputaţia pe vecie, mi-a șoptit el la ureche. 

Gura caldă a lui Jesse atât de aproape de urechea mea mi-a 
trimis un fior în stomac. M-a cuprins brusc o stare de agitație și 
am sărit jos din poala lui. 

— Scuze, probabil că îţi rupeam picioarele. 

M-am așezat pe scaunul meu și mi-am netezit fusta. 


VP - 116 


— Nu-ţi face griji. Un negustor chipeș de flori poate face faţă. 

Jesse se uita la mine. 

— Ce este? am întrebat, simțind un val de fierbințeală în 
obraji. 

— Ai spus „chipeșul negustor de flori”. 

— Ba nu, n-am spus. 

— Ba da, ai spus, și acum roșești. 

Jesse rânjea cu gura până la urechi. 

— Dar nu-ţi face probleme. Știu că nu asta voiai să spui cu 
adevărat. Glumeai doar. 

Jesse a început să își facă de lucru cu șerveţelul de sub 
paharul cu sirop. 

— Prietenul cu care te întâlneşti în seara asta este tipul de la 
librărie, nu-i așa? 

Era atât de cald și de plăcut aici, încât uitasem de orice 
altceva. De ceas. De inspector. De minciuna pe care i-o 
trăsesem lui Jesse. Mi-aș fi dorit să îi pot spune adevărul, dar 
cum să-i fi spus? De fapt, Jesse, trebuie să mă grăbesc. Am 
ceasul unui bărbat mort în poșetă, iar văduva lui și poliția îl 
caută. Și știi cum stau lucrurile astea, avându-l pe tatăl tău în 
închisoare și așa mai departe. 

M-am mulţumit doar să dau din cap. 

— Da, mă întâlnesc cu Patrick. Ar cam trebui să plec. 

Mi-am deschis poșeta. 

— Nu, mă ocup eu de notă, Jo. Te rog. 

— Mulţumesc, Jesse, i-am zâmbit eu. 

— Ce-ar fi să te conduc până acolo, mi-a propus el, punând 
banii pe tejghea și ridicându-se în picioare. E întuneric. 

— Oh, nu. Mă descurc. 

El a dat din cap și zâmbetul i-a pierit de pe buze. 

— Desigur. Mi-a părut grozav de bine că ne-am întâlnit, Jo. O 
seară bună. 

— Noapte bună, Jesse. Mulţumesc încă o dată pentru ciocolata 
caldă. 

Am pornit-o de-a lungul străzii St. Peter și apoi m-am 
îndreptat spre Piaţa Eads, încercând să mă hotărăsc unde să o 
fac, unde ar putea fi mai întuneric și unde nu m-ar vedea 
nimeni. Burniţa se oprise, dar cerul era în continuare întunecat 
și acoperit de nori pufoși. Un șobolan ciugulea din gunoiul 
îmbibat cu apă de pe stradă. S-a oprit să se uite lung la mine. 


VP - 117 


Mi-am imaginat-o pe bunica lui Jesse îndesându-i lămâia în gură. 
Am traversat strada și am coborât la malul fluviului. Pantofii îmi 
alunecau pe pietrișul ud și m-am împiedicat, cât pe ce să cad. 
Mă prefăceam că mă plimb relaxată, aruncând din când în când 
câte o privire peste umăr, ca să văd dacă mai era cineva prin 
preajmă. Un cuplu de îndrăgostiţi se sărutau pe malul apei. Am 
trecut pe lângă ei, sperând să îi fac să plece. 

Vântul bătea aducând cu el mirosul fetid al mocirlosului 
Mississippi și mă izbea drept în față, fluturându-mi părul. 
Auzeam vaietul unui saxofon, undeva, pe mal în jos și vedeam 
luminile pâlpâitoare ale vaporului cu aburi President, cu toţi 
oaspeții lui plătitori petrecând veseli. Am rămas cu ochii pironiţi 
pe apă, întrebându-mă cât de departe trebuia să arunc ceasul 
ca să nu fie adus de fluviu înapoi la mal. Ar fi trebuit să lego 
piatră de ceas, ca să mă asigur că urma să se scufunde și să 
rămână lipit de fundul apei. S-a auzit ceva trosnind în spatele 
meu și m-am răsucit imediat pe călcâie. 

Am mijit ochii, dar nu am putut distinge nimic prin întuneric. 
Mi-au trecut prin minte toate poveștile cu fantome despre 
Mississippi, despre Jean Laffitte și piratul fără cap care bântuie 
malurile fluviului. M-am întors cu fața la apă. Mi-am deschis 
poșeta. 

Am băgat mâna înăuntru și am înșfăcat ceasul lui Forrest 
Hearne, spunându-mi în sinea mea că trebuia să îl arunc în apă. 
Îmi imaginam cumva că simţeam inscripţia Cu dragoste, Marion, 
împungându-mi vârfurile degetelor, implorându-mă să nu arunc 
un obiect așa de frumos și cu o încărcătură afectivă atât de 
puternică în noroiosul Mississippi. Exact asta i se întâmplase și 
lui Forrest Hearne în ajunul Anului Nou, nu-i așa? Unui bărbat 
frumos i se furase viaţa, înghițită de mocirla din Quarter. 

Cuvintele lui Dickens îmi reveneau obsesiv în minte: 

„Port în adâncul sufletului meu chipul copilului preferat. Și 
numele acestuia este David Copperfield”.!* 

Ceasul îmi ardea mâna de-acum. M-am uitat la apă și m-am 
gândit la Forrest Hearne și la bunătatea lui. La mama și la 
Cincinnati, la Willie, la fete, la Patrick, la Jesse și la Cokie. 

Și am început să plâng. 


19 Charles Dickens, op. cit., Prefaţă, p. V. 
VP - 118 


DOUĂZECI ȘI TREI 


Ușile s-au deschis și am pășit înăuntru. 

— Etajul opt, vă rog. 

Liftiera s-a întors greoi cu faţa spre mine. 

Mâinile mi s-au răcit brusc. 

— Mama? 

Fața ei era cenușie și lipsită de viaţă, și avea bube cu coji 
groase împrejurul gurii. A clătinat încet din cap și a râs. Cu râsul 
acela pe care îl uram. 

— Oh, nu, fetița mea, a șuierat ea. Nu există etajul opt pentru 
tine. 

A înșfăcat manivela și a împins-o cu putere înainte. Am simţit 
cum liftul a plonjat violent, prăbușindu-se în gol. Eram în cădere 
liberă și mama râdea nebunește. Cojile bubelor din jurul gurii ei 
au crăpat și au început să sângereze. Dâre de sânge i se 
scurgeau din gură, alunecându-i pe gât și îmbibându-i uniforma 
crem din fibre sintetice. Am urlat. 

Și așa m-am trezit. Urlând. 

Urletele încă se mai izbeau unele de altele în capul meu, pe 
când făceam curățenie în bordelul lui Willie, încă îmi mai 
reverberau în ţeastă, pe când mă întorceam la librărie. La 
fiecare câteva minute, urletele se intercalau cu ticăitul ceasului 
lui Forrest Hearne. Îl pusesem la loc, în ascunzătoarea din 
librărie. 

Și mama. Nu puteam scăpa de imaginea feţei sinistre, 
însângerate. Îmi făceam griji că păţise ceva pe drum. Mi-am 
dorit să-mi fi scris - ca imediat apoi să mă întreb: la ce bun? 
Lucrurile aveau să fie mult mai simple fără prezenţa mamei în 
New Orleans, mai simple dacă eu nu mai eram sufocată de 
tenebrele inimii ei întunecate și de mintea ei copilăroasă. Dar 
îmi doream să aud vești de la ea, oricum. 

M-am schimbat de hainele în care făceam curăţenie și am 
coborât în librărie. Ușa era deschisă și Patrick golea conţinutul 
unei lăzi cu cărţi pe tejghea. Se mișca încet și avea umerii 
încovoiați. 

— Ce face Charlie? m-am interesat eu. 


VP - 119 


— La fel. 

— Tu ești bine? 

— Mda, sunt doar obosit. Te-au găsit polițiștii, ieri? m-a 
întrebat Patrick. 

— Bineînţeles că da. Le-ai spus că mă vor găsi pe strada 
Gravier. De ce a trebuit să le spui unde eram? 

Patrick s-a uitat la mine nedumerit. 

— M-am gândit că voiai să le dai o mână de ajutor. Știu că 
aveai o părere bună despre domnul Hearne, la fel ca și mine. 
Chiar nu vrei să știi ce a păţit, de fapt? 

— Nu e nicidecum treaba mea. Și ce știu eu despre domnul 
Hearne? M-a interesat persoana lui din pură curiozitate. 

Patrick a ridicat din umeri. 

— Și? Cum a decurs întâlnirea cu domnul Lockwell? 

— l-am spus că am venit în numele tău, deoarece voiai să îi 
ceri mâna fiicei lui. 

— Sigur, ca tu să te poţi mărita apoi cu fratele ei, ucigașul de 
pisici, și să alcătuim împreună o familie fericită. Serios, cum a 
fost? 

— M-a făcut să aștept peste o oră, așa că i-am spus 
recepţionerei că mă voi duce să îi fac o vizită acasă. Atunci el și- 
a făcut imediat apariția și m-a escortat în biroul lui, care, dacă 
vrei să știi, este mai mare decât librăria aceasta și are un bar 
complet echipat. 

— Bineînţeles, a zis ironic Patrick. 

— Așa că i-am pregătit două cocktailuri și, după o conversaţie 
cam incomodă, a fost de acord să scrie scrisoarea. 

— Uau. Deci ai reușit. Grozav, a comentat Patrick. 

Am dat din cap și am făcut cu mâna spre cutiile de pe 
tejghea. 

— Ce ai mai găsit? 

— Yves Beaufort a murit. Avea o colecţie impresionantă de 
Victor Hugo pe care Charlie și-a dorit-o dintotdeauna. Trebuie să 
mă întorc după restul, dar mi-e groază. Când am ajuns acolo, 
azi-dimineață, am găsit-o pe văduva lui într-un neglijeu negru. A 
spus că era ţinuta ei de doliu. Și mi-a mai spus că îmi face o 
reducere, dacă îi repar chiuveta. 

— Pfui. Nu-i așa că doamna Beaufort are aproape optzeci de 
ani? 

— Optzeci și doi, dar pare, nici mai mult nici mai puţin, de 


VP - 120 


nouâj cinci. Și ce știu eu despre instalaţii? Ce sacrificii trebuie să 
fac pentru Victor Hugo, hm? 

Ușa s-a deschis și Frankie a intrat agale în librărie. Și-a pus 
mâinile în șolduri și a aruncat o privire în jur. 

— Frankie! În sfârșit ai venit să cumperi o carte! 

— Bună, fată de yankeu. 

A îndoit o lamă de gumă de mestecat și-a băgat-o în gură, 
mirosind folia de staniol înainte de a o îndesa în buzunar. 

— N-am venit după cărţi, am venit doar să vă văd. 

L-a salutat pe Patrick. 

— Hei, Marlowe, cum o mai duce bătrânul? 

— Grozav, mulţumesc de întrebare, i-a răspuns Patrick. 

— Și, ia spune-mi, Jo, am auzit că ai fost la arest, ieri. E totul 
în regulă? 

— Ţi-a zis Darleen? 

— N-am spus cine mi-a zis. E totul în regulă? 

— Mda, totul este în regulă, Frankie. 

— Te-au întrebat de mama ta? 

— Nu, de ce să mă întrebe de mama? m-am mirat eu. 

— Au întrebat despre străinul care a murit de revelion, l-a 
lămurit Patrick. 

M-am încruntat la el. De ce să ofere informaţii pe tavă? 

Frankie s-a uitat de la mine la Patrick, molfăind guma. 

— Tipul din Memphis. Așa e. Poliţaii au venit și pe aici? l-a mai 
întrebat el pe Patrick. 

Patrick nu i-a mai răspuns. Frankie s-a uitat la mine. 

— Forrest Hearne a cumpărat două cărți de la noi, în ziua în 
care a murit. M-au întrebat dacă părea bolnav când a trecut pe 
la librărie. Le-am spus că părea bine, sănătos. Atâta tot. 

Frankie s-a aplecat deasupra tejghelei și a întors o carte. 

— Victor Huge-o%. 

— Se pronunţă Hugo, l-a corectat Patrick. 

A trebuit să îmi înăbuș un hohot de râs. Corectarea greșelilor 
de pronunție era una din maniile lui enervante la culme. 

Frankie a deschis cartea cu un bobârnac și a început să o 
răsfoiască. 

— Ai grijă, te rog, cu cotorul. Este un volum vechi, a zis 
Patrick, luându-i foarte delicat cartea din mâini. Pot să te ajut să 


20 Joc de cuvinte: huge înseamnă imens, uriaș, iar sufixul - o e diminutival, pentru cel 
mai mic, cel mai puţin. 


VP - 121 


găsești vreo altă carte? 

— Nu, a zis Frankie, îndreptându-se de spate și trosnindu-și 
încheieturile degetelor. Așadar, Jo, știi ceva ce ar trebui să știe și 
Willie? 

S-a uitat la mine, în felul lui tipic. Era imposibil să-ţi dai seama 
ce știa Frankie, dar presupun că tot ce afla îi transmitea lui 
Willie, iar Willie îl plătea regește în schimb. M-a copleșit din nou 
sentimentul de vinovăţie. Ar fi trebuit să îi spun lui Willie despre 
ceas. Niciodată nu-i ascunsesem ceva de genul ăsta. Dar 
Frankie n-avea de unde să știe despre ceas. Singurul lucru de 
care puteam fi sigură, însă, era că Frankie știa mai multe decât 
știam eu. 

— Nu, nu am nimic să-i transmit lui Willie. Îţi voi da de știre 
dacă am, l-am asigurat eu. 

— Da? 

A zâmbit și a spart un balon de gumă. 

— Și o să îmi dai de știre și de cât timp te vezi cu Jesse 
Thierry? 

Patrick s-a răsucit pe călcâie. 

— Te vezi cu Jesse Thierry? 

— Nu mă văd cu Jesse Thierry, m-am burzuluit eu. 

Frankie a rânjit cu gura până la urechi. 

— Nu? Umblă vorba pe stradă că stăteai în poala lui, aseară, 
și el îți șoptea vorbe dulci. 

Uram orașul ăsta. Cine mă urmărea? M-am uitat fix la Frankie. 
Îi raportase oare și asta lui Willie? 

— Unde s-a petrecut asta? a întrebat Patrick. 

— Eu nu sunt un băârfitor, Marlowe - sunt un informator. 

Frankie a întins mâna ca să fie plătit. 

— Încetează! N-o să vinzi tu informaţii despre mine. Eram la 
dozatorul de sirop de la Dewey și a fost doar o glumă. Jesse este 
un prieten, atâta tot. 

Frankie și-a ridicat brațele, în chip de capitulare. 

— N-am nicio problemă cu asta. Jesse este un băiat bun. 
Fetele îl iubesc la nebunie. Pe curând, fată de yankeu. 

Frankie s-a îndreptat spre ieșire. F-am urmat până afară, în 
stradă. Nu mai puteam suporta. Trebuia să știu. 

— la spune-mi, Frankie, ai auzit ceva despre mama? 

— A fost văzută pe ici, pe colo. Știi ceva, Jo, trebuie să te ţii 
aproape de Willie. 


VP - 122 


— Păi, chiar mă ţin aproape de Willie. 

— Ţi-a păzit întotdeauna spatele și tu ar trebui să faci același 
lucru pentru ea. 

Frankie a mai pocnit un balon de gumă, m-a salutat cu mâna 
lui lungă și a pornit-o pe strada Royal în jos. 

Știam că Willie era cea mai mare binefăcătoare a lui Frankie. 
Așa că era și normal ca el să se ţină de trena ei și să îi aducă 
informaţii pe tavă. Dar ce a vrut să spună cu faptul că ar trebui 
să mă ţin aproape de Willie? Patrick mi-a făcut semn cu mâna 
prin vitrină să mă întorc în librărie. 

— Ştii, abia acum îmi dau seama, mi-a zis Patrick. Jesse vine 
destul de des pe aici, dar nu cumpără nimic. Nu face decât să 
păteze cărțile cu ulei de motor. Nu ziceai că e dintr-un orășel 
provincial din Arkansas? 

— Alabama - și nu îţi pătează cărțile. E o născocire de-a ta. 

— Ei bine, presupun că este destul de simpatic. Zâmbește tot 
timpul. Ai remarcat vreodată chestia asta? m-a întrebat Patrick. 

— Nu, nu am remarcat niciodată chestia asta. 

— iți place de el? 

— E doarun prieten, i-am zis eu. 

Patrick a dat din cap. 

— Are dinţi sănătoși. 

A schimbat vorba. 

— Hei, ieri m-am întâlnit din întâmplare cu domnișoara 
Paulsen. 

Domnișoara Paulsen era profesoară la Loyola și era prietenă 
cu Charlie. Nu o cunoscusem în persoană, dar Charlie mi se 
confesase odată, spunându-mi că ea spera ca prietenia lor 
strânsă să se transforme într-o relaţie de lungă durată. Tot ea îl 
angajase pe Patrick, pe post de asistent personal la 
departamentul de limbă engleză, timp de un an. 

— Domnișoara Paulsen s-a dus la Smith, m-a anunţat Patrick. 

— Da? 

— Da, uitasem complet de treaba asta. Oricum, i-am povestit 
despre tine și ea mi-a zis că îţi va răspunde cu plăcere la orice 
întrebare ai avea legată de colegiu. Va trece pe la librărie, spre 
sfârșitul săptămânii, ca să ridice o carte pe care am comandat-o 
pentru ea. Vei putea sta de vorbă cu ea atunci, mi-a spus 
Patrick. 

— Oh, Patrick, mulţumesc! 


VP - 123 


Am făcut o tentativă stângace să îl îmbrăţișez, fiindcă așa mi 
se părea potrivit. El a rămas locului, surprins, apoi m-a cuprins 
în braţe și și-a sprijinit bărbia de umărul meu. 


VP - 124 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


Citisem de atâtea ori materialele informative, încât efectiv le 
memorasem. 


Consiliul de Administrație al Colegiului Smith și-a 
propus stabilirea unor criterii flexibile de admitere, 
deschizând astfel posibilitatea de a se înscrie la Smith 
fetelor capabile din diferite tipuri de școli și din toate 
regiunile tării. 

M-am uitat la cuvântul capabile. Capabile de a îndeplini 
cerinţele stricte? Capabile de a fi acceptate? Mai degrabă 
capabile să-și permită studiul la Smith, ceea ce nu era cazul 
meu. 


Consiliul de Administraţie își propune să selecteze 
din lista completă a candidatelor pe acelea ale căror 
rapoarte referitoare la conduita morală, la starea de 
sănătate și la rezultatele școlare dovedesc că au 
aptitudinile necesare pentru acest colegiu. 


Conduită morală. Eu știam că aveam o conduită morală 
personală, dar ei voiau să am una anume. 

Starea de sănătate. În afară de incidentul cu fasolea roșie și 
orezul de pe trotuar, din faţa magazinului Gedrick, eram 
sănătoasă. 

Rezultate școlare. Singurul calificativ „Bine” pe care mi l-a dat 
domnul Proffit avea să mă bântuie toată viaţa. Încă îi mai 
simțeam respiraţia grea, cu iz de naftalină, plutind peste banca 
mea. Mânca puloverele roase de molii din mansarda lui? 

„Trebuie să te implici mai mult, domnişoară Moraine”, 
obișnuia să îmi spună, cu glasul lui șoptit. „Trebuie să găsești 
sufletul ecuaţiei”. 

Sufletul ecuaţiei? Nu eram convinsă că un calcul matematic 
avea ceva asemănător cu sufletul. Dar ar fi trebuit să mă prefac 
și să mă alătur domnului Proffit la un festin cu veste din lână, 
numai bune de devorat. Acel „Bine” îmi știrbea palmaresul. 


Admiterea se face pe baza dosarului candidatei 


VP-125 


privit în ansamblu: rezultate școlare, recomandări, 
note la testele de admitere pentru colegiu și alte 
informații confidentiale referitoare la abilitățile 
generale, personalitate și sănătate. Toate documentele 
trebuie să fie trimise la Comisia de admitere până la 
data de 1 martie, în cazul în care candidatele doresc 
ca dosarele lor să fie luate în discuție la întrunirea 
Comisiei din aprilie. 

Până la 1 martie. Eram deja în februarie. Se apropia Mardi 
Gras, 21 februarie, și toate petrecerile și balurile începuseră 
deja. Willie își ţinea bordelul deschis până mai târziu ca să 
profite de „marea vânzoleală”, cum o numea ea. Angajase 
câteva fete în plus pentru această perioadă și avea două 
camere rezervate la motelul din apropiere. Fetele lucrau în ture 
și, între două schimburi, se duceau la motel să facă baie și să se 
odihnească. Făceam în continuare curăţenie dimineaţa, dar îmi 
lua mai mult timp, și aveam de îndeplinit tot felul de comisioane 
în timpul Mardi Gras-ului. 

Stăteam la tejgheaua librăriei și priveam trecătorii prin 
vitrină. John Lockwell avea să fie și el ocupat în timpul Mardi 
Gras-ului. Când am fost la el în birou, am văzut o fotografie de-a 
lui împreună cu Rex Krewe, unul dintre cei mai bătrâni 
organizatori ai festivalului. Dacă nu primeam scrisoarea de 
recomandare înainte de începerea festivităților, nu aveam să o 
mai primesc deloc. 


Cazare 

Politica Colegiului Smith constă în plasarea 
grupurilor de studente din fiecare dintre cei patru ani 
de studiu în locuinte proprii. Fiecare casă are o cameră 
de zi, o sufragerie și o bucătărie și este supravegheată 
de Sefa Casei. 


„Şefa Casei”. Parcă ar fi fost la Wilbe. M-am uitat la adresa 
expeditorului de pe scrisoarea lui Charlotte. Ea stătea în Casa 
Tenney. 


Taxe 

Scolarizare: 850 de dolari 
Cazare: 750 de dolari 
Manuale: 25 - 50 de dolari 


VP - 126 


Abonamente și taxe: 24 de dolari 
Activități recreative și cheltuieli ocazionale: 100 de 
dolari 


Destul! Am strecurat teancul de hârtii sub tejghea. Numai 
când mă uitam la cheltuieli mă apuca durerea de burtă. Aproape 
două mii de dolari. Opt mii de dolari în patru ani. Economiile 
mele din cutia de trabucuri erau sub trei sute de dolari. Desigur, 
întotdeauna aveam la mine șapte cenți pentru tramvai și un 
cent pentru sirop, dar două mii de dolari pe an? Willie se oferise 
să-mi plătească taxele pentru Newcomb sau pentru Loyola, dar 
costurile acolo erau de trei ori mai mici decât la Smith. Trebuia 
să fac cerere pentru ajutor financiar și bursă. Asta era singura 
mea speranţă. Trebuia cumva să transform arahidele sărate din 
cutia de trabucuri în prăjiturele. 

M-am uitat afară prin vitrină. O femeie îmbrăcată într-un 
costum elegant traversa strada spre librărie. Am apreciat că ar 
avea vreo cincizeci și ceva de ani. Oamenii se dădeau în mod 
firesc la o parte din calea ei, în vreme ce ea se îndrepta spre 
ușă. Ficțiune literară. Am pus degetul mare pe tejghea, făcându- 
i semn lui Patrick, care, de fapt, nu era aici. Virtutea obișnuinţei. 

— Bună ziua, m-a salutat ea. 

Femeia a venit drept la mine. Și-a pus geanta pe tejghea și 
mi-a zâmbit. Era un zâmbet politicos, dar rezervat, de parcă 
dinţii ei și-ar fi dorit cu disperare să se arate, dar ea nu le dadea 
voie. Ezitarea ei indica faptul că mă evalua. Și-a înclinat ușor 
capul într-o parte, în timp ce se uita la mine. Părul de la tâmple 
era bine adunat și strâns la spate, într-un coc. Pielea ei era 
întinsă și lucioasă ca o caramelă cu lapte. 

— Domnișoara Moraine? 

Am dat din cap. 

— Eu sunt Barbara Paulsen, șefa Departamentului de limbă și 
literatură engleză de la Loyola. Patrick Marlowe a fost asistentul 
meu timp de un an. 

— Ah, da. Mă bucur să vă cunosc. Patrick mi-a spus că v-aţi 
dus la Smith. 

— Într-adevăr. 

Și-a înclinat din nou capul într-o parte, în direcţia cealaltă. 
Evaluare deplină. 

— Și mie mi-a spus că vrei să îţi depui cererea de admitere 
acolo. E destul de târziu, știi. Majoritatea fetelor le trimit de 


VP - 127 


când termină clasa a unsprezecea de liceu. 

— Da, dar mă voi încadra în termenul-limită din martie. 

— Patrick mi-a spus că ai calificative foarte bune. Cum stai cu 
activităţile extracurriculare? 

M-am holbat la ea. 

— Sper că ai activităţi extracurriculare pe care să le specifici 
în cerere, nu? Premii? 

Am clătinat din cap și am continuat să tremur, în timp ce ea 
mă copleșea, turuind despre consiliul studenților, clubul de limbi 
străine, organizaţii comunitare și toate celelalte afilieri pe care 
orice fată care voia la Smith trebuia să le aibă. 

— Activităţile mele extracurriculare au fost foarte limitate. Am 
fost nevoită să am câteva slujbe în timpul școlii, i-am explicat 
eu. 

Limitate? Mai degrabă inexistente. 

— Ințeleg. Ce alte slujbe ai avut, în afară de cea de aici, de la 
librărie? 

Ea mă întreba dacă îmi puteam permite să achit taxele - nu, 
nu puteam. M-am uitat la părul întins gata să-i sfâșie tâmplele și 
am încercat să formulez un răspuns prudent. 

— Lucrez ca menajeră la una dintre casele din Quarter. 

Domnișoara Paulsen nu a reacționat cu șocul și oroarea la 
care mă așteptam. A părut să îmi aprecieze sinceritatea și a 
început să-și facă de lucru cu mânerul poșetei. 

— Patrick mi-a explicat că tatăl tău este absent. Ce poţi să îmi 
spui despre mama ta, draga mea? 

Mama? Oh, este în vreun motel prăpădit din California, acum, 
răcorindu-se cu o sticlă de bere rece în decolteu. 

— Mama... a făcut și ea curăţenie în case, i-am zis eu. Își 
caută de lucru în alt stat, acum. 

Tăcerea s-a lăsat grea între noi. Aveam impresia că auzeam 
secundele, ticăind leneșe. In cele din urmă, ea a vorbit din nou. 

— Charlie Marlowe și cu mine suntem prieteni vechi. Patrick a 
fost unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut 
vreodată. Nu este un scriitor la fel de talentat ca tatăl său, dar 
se pricepe la literatură și cred că ar fi un editor excelent, 
întotdeauna l-am încurajat în această direcție, dar... 

S-a oprit și a fluturat din mână, înlăturând subiectul. 

— Ceea ce vreau să spun este că am un respect deosebit 
pentru Patrick, iar el pare să aibă un respect deosebit pentru 


VP - 128 


tine. 

Propoziția ei s-a încheiat cu o notă de nedumerire. 

— Patrick și cu mine suntem prieteni apropiaţi de foarte multă 
vreme, i-am explicat eu. 

— leșiți împreună? 

Cuvintele i-au scăpat repede, mult prea repede de pe buze și 
ea știa asta. Și mai era ceva ce răzbătea dincolo de întrebarea 
ei. Nu neapărat gelozie. Un soi de curiozitate? 

— Nu că ar fi treaba mea, desigur, a adăugat ea. 

— Oh, nu mă deranjează întrebarea. Suntem doar prieteni, 
am asigurat-o eu. 

— Întotdeauna m-am întrebat de ce a rămas în New Orleans. 
Este totul în regulă cu tatăl său? 

— Totul e perfect. 

l-am zâmbit. 

— Bine. Mi-aș dori ca domnul Marlowe să participe din nou la 
o oră de scriere creativă, anul acesta. 

Mi l-am imaginat pe Charlie, stând în faţa amfiteatrului, în 
izmene și strângând cu putere la piept cutia de bomboane în 
formă de inimă. 

— Ei bine, ai nevoie de niște recomandări pentru cererea ta 
de admitere. Din nefericire, eu nu îţi voi putea da. Am scris deja 
una pentru o fată de la Sacred Hearts, înţelegi, și recomandarea 
ei și-ar pierde din valoare dacă aș mai face încă una. Dar te 
încurajez din tot sufletul să îți depui cererea, domnişoară 
Moraine. Aceste experienţe, chiar dacă se dovedesc a fi în van, 
întăresc caracterul. 

În van. Voia să spună că era inutil să încerc. Că eu eram 
inutilă. 

— Cred că ai o carte pentru mine, nu-i așa? a întrebat ea, 
revenind la prezent. Am plătit în avans pentru ea când am 
comandat-o. 

Văzusem cartea - A/ doilea sex, de o autoare franţuzoaică, 
Simone de Beauvoir. Patrick o comandase de la o editură din 
Paris. Spunea că este o carte de analiză filosofică a 
feminismului. Am scos cheile din buzunar și m-am îndreptat spre 
dulapul cu vitrină. Am descuiat ușa de sticlă și am luat cartea de 
pe raft. Am simţit o umbră caldă în spatele meu. Domnișoara 
Paulsen venise la câţiva centimetri de mine. 

A făcut semn cu degetul peste umărul meu. 


VP - 129 


— 0 călătorie în India. Ce ediţie? Aș vrea să văd și cartea 
aceasta. 
A întins mâna, așteptând să îi dau cartea. 


VP - 130 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


Eram o mincinoasă. 

Imi cer scuze, domnişoară Paulsen. O călătorie în India este în 
prezent în stadiu de restaurare. Nu, Patrick, nu știu cu cine era 
mama la Hotelul Roosevelt. Da, Jesse, mă voi întâlni cu Patrick, 
diseară. Nu, Willie, nu știam că mama a plecat în California. Nu, 
domnule inspector Langley, nu am găsit ceasul lui Forrest 
Hearne sub patul mamei mele, un pat dintr-un bordel cu o gaură 
de glonte în tăblie. 

Am continuat. Pentru fiecare minciună pe care o spuneam 
trebuia să adaug o alta ca să o acopăr pe cea anterioară. Era 
inutil, exact ca atunci când am învăţat să croșetez și am făcut 
un șnur dintr-un șir lung de ochiuri. Faptul că eram inutilă îmi 
întărea caracterul, după cum afirmase domnișoara Paulsen. 
Care poate era acasă, acum, bând un ceai slab Earl Grey, din 
pliculețul început seara trecută, masându-și scalpul ei ca o 
caramelă. 

M-am așezat pe pat, stând cu ochii pironiţi pe O călătorie spre 
India, din poală. Ce prostie din partea mea să ţin cartea jos, în 
librărie. Dar piesele din puzzle tot nu se potriveau. Dacă Forrest 
Hearne nu a fost pe la Willie, atunci cum de ajunsese ceasul lui 
în camera mamei? Dacă mama ar fi știut despre ceas, în mod 
sigur nu l-ar fi lăsat acolo. Nu, ar fi fost un accesoriu perfect 
pentru garderoba mortuară a lui Cincinnati. lar Frankie mi-a 
spus că mama fusese la Hotelul Roosevelt în ajunul Anului Nou. 

M-am târât pe burtă sub pat și am tras de scândura 
dușumelei desprinsă din locașul ei. M-am chinuit să îmi strecor 
mâna prin deschizătură ca să scot cutia de trabucuri și să pun 
cartea. Am făcut loc pentru cutia cu bani în fundul unuia dintre 
sertarele biroului meu. Două lucruri îmi tot reveneau în minte: 

Domnul Hearne nu crezuse că eram lipsită de valoare. 

Persoana care a fost împreună cu Forrest Hearne a fost și la 
bordelul lui Willie. 


Febra pregătirilor pentru Mardi Gras era în toi. Oamenii 
sărbătoreau în avans festivitățile ce se apropiau vertiginos. 


VP - 131 


Timp de paisprezece zile am purtat cartea de vizită a lui John 
Lockwell în buzunar, tot spunându-mi în sinea mea că o să-l sun 
ca să-l întreb de scrisoare. Timp de paisprezece nopţi, am stat 
întinsă în pat, convinsă fiind că auzeam ceasul incriminator 
ticăind sub pat. 

Bordelul lui Willie era din ce în ce mai murdar, pe zi ce se 
apropia Mardi Gras. Am sosit la cinci dimineaţa și am observat 
mașini parcate până în străfundurile aleii lungi. Willie rareori 
permitea mașinilor să parcheze pe alee. Spunea că polițiștii 
aveau astfel un pretext să dea târcoale casei. Din fericire, 
polițiștii deveneau mai relaxaţi în apropiere de Mardi Gras. 

Fetele lucrau până târziu și dormeau până târziu. Evangeline 
se instalase în noua ei cameră. Nu mai mirosea a mama. Willie 
era frântă de oboseală, dar eu nu îndrăzneam să mă abat de la 
programul nostru obișnuit. Ținând tava cu cafea în mâini, am 
bătut în partea de jos a ușii cu vârful piciorului. 

— Ar fi bine să fie cafeaua mea și ar fi bine să fie fierbinte. 

Am împins ușa, am intrat și am găsit-o pe Willie stând în capul 
oaselor în pat, înconjurată de teancuri peste teancuri de bani. 

— Închide ușa aia, odată! N-am nevoie să vadă fetele toţi 
verzișorii ăștia. Îmi vor cere un bonus - de parcă nu aș ști că își 
trag și ele partea, oricum. Scrie pe fruntea mea „fraieră”? 

Și-a lăsat mâinile să îi cadă în poală. 

— Ei bine, ce ai pentru mine? 

— Rămâășițele obișnuite de Mardi Gras. 

Mi-am golit buzunarele șorţului pe patul ei. O cătușă 
desperecheată, cravate din mătase, brichete, invitaţii la 
petreceri, chei de camere de hotel și un portofel cu clips, 
burdușit cu bancnote. 

Willie a întins mâna după portofel și a făcut inventarul 
conţinutului. 

— Este al senatorului. Sigilează-l într-un plic simplu și dă-i-l lui 
Cokie. Spune-i să îl ducă la Hotelul Pontehartrain. Acolo este 
cazat. Avem noroc că a fost cu Sweety și nu cu Evangeline. 
Altceva? 

— Feţele de pernă lui Evangeline sunt sfâșiate. 

— Da, a fost cu Ciopârţilă azi-noapte, a spus Willie. 

— Fiindcă tot a venit vorba de Evangeline, am început eu cu 
precauţie, am observat că are niște bijuterii noi în cutia ei. 

— Nu sunt furate. Are un mahăr mare. 


VP - 132 


— Un client nou? m-am interesat eu. 

— Nu, vine pe aici din când în când. 

Willie a pus un teanc înalt de bani la marginea patului și a 
continuat să sorteze bancnotele. 

— Trei mii. Adu-mi un prosop umed și cald. Banii ăștia sunt 
împuţiți. 

— Mahărul ăla al lui Evangeline este bijutier? am strigat eu 
din baie. 

— Nu, este un dezvoltator din Uptown. Construiește hoteluri și 
centre comerciale. Nu-mi place de el. Are o nevoie perversă de 
putere. Dar dă de-a azvârlită cu banii de parcă ar fi boabe de 
orez. 

Am stat lângă patul lui Willie și i-am șters mâinile cu prosopul 
umed și cald. Ea s-a lăsat pe perne și a oftat. 

— Willie, ai mâinile umflate. Ce-ai păţit? 

— Sunt pufoase. Mult prea multă sare. 

Și-a tras mâinile dintr-ale mele și a început să adune repede 
bancnotele, făcând teancuri după valoarea lor și legându-le cu 
elastice. 

— Am făcut trei miare doar noaptea trecută. Dacă merge tot 
așa, va fi cel mai bun sezon pe care l-am avut vreodată. Seiful 
este deschis. Pune pachetele astea înăuntru și adu-mi cutia 
verde din fundul sertarului. 

Trei mii de dolari. Willie a câștigat echivalentul unui an de 
studii la Smith doar într-o noapte. Am pus teancurile de 
bancnote în seif alături de alte șiruri de bani gheaţă și am luat 
cutia verde pe care mi-o ceruse. Pe capac era gravat cu aur 
cuvântul Ad/er. Cunoșteam numele. Era un magazin luxos de 
bijuterii de pe strada Canal. Toate frumoase și scumpe. Nu 
pusesem niciodată piciorul acolo, dar uneori mă uitam în vitrină. 
l-am dat cutia lui Willie. 

— Să îi spun lui Sadie despre feţele de pernă ale lui 
Evangeline? am întrebat-o eu, culegând două pahare de pe 
biroul lui Willie. 

— Las-o baltă. Nu-ţi stă ţie gândul acum la fețele alea de 
pernă, mi-a zis Willie. 

Am tras brusc aer în piept. Am pus paharele la loc pe birou, ca 
să nu vadă că îmi tremurau mâinile. 

— Ai putea crede că nu bag de seamă unele lucruri, Jo, dar 
nu-i așa. Am lucrat în branșa asta de mult prea mult timp și 


VP - 133 


mintea mea este ca o capcană în permanenţă pregătită. 

Am dat din cap. 

— Nu te mai ascunde lângă birou. Vino încoace, s-a răstit ea 
la mine. 

M-am apropiat de patul ei. 

— Uite aici. 

Mi-a aruncat cutia verde în brațe. 

— Deschide-o. 

Capacul a scârțâit ca apoi să se deschidă brusc din balamale. 
Pe căptușeala vălurită din satin alb se afla un frumos ceas de 
aur. Cuvintele Lady E/gin se arcuiau ușor pe cadran. Era 
perechea feminină a ceasului lui Forrest Hearne. 

Știa! Acesta era felul ei de a-mi spune că știa. Am tras adânc 
aer în piept. Nu puteam să mă uit la ea. 

— Ei? m-a întrebat, poruncitor. 

— E frumos, Willie. Vrei să ţi-l pun la mână? Știu că urăști 
închizătorile micuțe. 

— Mie? Ce tot bălmăjești? N-ai nimic de spus, idioato? 

Gata cu prefăcătoria. 

— Willie, îmi pare rău... 

— Taci din gură. Nu vreau să aud nimic. la ceasul și spune 
multumesc. Crezi că mama aia a ta, care nu e bună de nimic, își 
va aminti? Nu. Dar să nu te aștepți la ceva în fiecare an. 
Optsprezece ani reprezintă un moment de cotitură. Și nu-l arăta 
fetelor. Vor începe să se smiorcăie că vor și ele să meargă la 
Adler și am nevoie să le stea capul la treabă în seara asta. Ziua 
de Sfântul Valentin este întotdeauna de pomină. Nu uita să scoţi 
decoraţiunile din mansardă. De ce-ai rămas încremenită locului? 
Ce, vrei să mă auzi spunânduc-ți-o? La mulţi ani! Poftim. Acum 
ieși dracului de aici! 

Ziua mea? Nu uitasem, dar crezusem că alţii uitaseră. M-am 
retras, cu spatele spre ușă. 

— Mulţumesc, Willie. E frumos. 

— Bine, ia paharele. Doar pentru că ai împlinit optsprezece 
ani nu înseamnă că poţi să o lași mai moale cu munca. Și nu uita 
încă ceva, Jo. 

— Ce? 

Willie m-a țintuit din priviri. 

— Ești suficient de mare să mergi la închisoare acum. 


VP - 134 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Până când am terminat eu de făcut curățenie și de scos 
decoraţiunile pentru ziua de Sfântul Valentin din mansardă, 
fetele coborâseră deja în bucătărie și își beau cafeaua. 

— La mulţi ani de ziua ta, dulceaţă! mi-a urat Dora. Ne-a 
reamintit Sweety, aseară. 

— Vrei să spui la mulţi ani de ziua morii tale, a spus 
Evangeline. Matroana cu numele căreia a fost botezată a murit 
de Sfântul Valentin. 

— Vă închipuiţi cum ar fi să mori de Sfântul Valentin? a 
comentat Dora. 

Și-a răsucit părul ei lung, roșcat, în vârful capului și l-a fixat 
înfigând un creion în el. 

— E ceva tare trist în toată treaba asta. Dar să știți că eu o să 
dau ortul popii de Sfântul Patrick și o să plec pe lumea cealaltă 
într-un sicriu căptușit cu satin verde. 

— Ţi-a dăruit Willie ceva de ziua ta? m-a întrebat Evangeline, 
frecându-și palmele de coapse. 

— Vangie, Willie nu le are cu cadourile aniversare - doar știi 
asta, i-a retezat-o Dora. Eşti atât de interesată de subiectul 
cadourilor, doar fiindcă speri că barosanul ăla al tău o să îţi 
aducă unul de Sfântul Valentin. 

— Un barosan? Ai un nou prieten, Evangeline? am întrebat-o 
eu. 

— Vezi-ţi de treaba ta, mi-a trântit-o ea. 

A șterpelit creionul din cocul Dorei și a ieșit cu pași mari și 
apăsați din încăpere. 

Jock Lockwell o avea pe Evangeline, dar eu nu aveam 
scrisoarea de la el. 


Am aruncat o privire rapidă peste umăr, ca să mă asigur că 
eram singură. Am format Raymond 4119. Am auzit un declic, 
urmat de două tonuri de apel. 

— Bună dimineaţa, Compania Lockwell. 

— Bună dimineaţa. Cu domnul Lockwell, vă rog. 

Îmi tremura glasul? Am tușit în palmă. Mi-am imaginat-o pe 


VP - 135 


recepţioneră pilindu-și unghiile și dându-și ochii peste cap. 

— Rămâneţi pe fir, vă rog. 

— Biroul domnului Lockwell. 

Am tras aer în piept, încercând să par amabilă. Calmă. 

— Bună, Dottie. Ce mai faci? Sunt Josephine Moraine și îl caut 
pe domnul Lockwell. 

Liniște la capătul firului. 

— Domnul Lockwell așteaptă telefonul tău? 

Categoric nu. 

— Da. Mulţumesc. 

— Un moment, te rog. 

Alte momente de tăcere. Sal a trecut pe lângă mine, purtând 
în braţe un tort cu regele Mardi Gras-ului. l-am făcut semn spre 
receptor și i-am spus din buze, fără glas: 

— E pentru Willie. 

Sal a dat din cap. 

Vocea de la celălalt capăt al firului mi s-a adresat pe un ton 
coborât, gutural. 

— Lasă-mă să ghicesc. Vrei să fiu iubitul tău de Sfântul 
Valentin. 

M-am uitat nedumerită la receptor. 

— Nu, domnule Lockwell, eu sunt Josephine Moraine, prietena 
lui Charlotte. 

El a izbucnit în râs, apoi a tușit niște rămășițe de trabuc fumat 
târziu în noapte. 

— Știu prea bine cine ești. Ai noroc că m-ai prins. De obicei nu 
sunt atât de devreme la birou, mai ales în preajma sărbătorilor 
de Mardi Gras. A trebuit să vin să semnez un cec. Am încheiat o 
afacere mare de tot. Ce-ar fi să treci pe aici și să îmi pregătești 
câteva martiniuri ca să sărbătorim? La naiba, încă nu m-am 
trezit din beţia de azi-noapte. 

— V-am sunat în legătură cu scrisoarea de recomandare. 
Trebuie să trimit cererea de admitere cât de curând. 

Mi-a ieșit exact ca la repetițiile din apartamentul meu 

— Ţi-ai cumpărat niște pantofi noi? 

— Poftim? 

— Ai glezne drăgute, dar chestiile alea ponosite - oricum s-or 
fi numind - îţi fac picioarele butucănoase. Ai nevoie de niște 
pantofi ca lumea. Cu tocuri înalte. 

Mâna mi s-a încleștat pe receptor. 


VP - 136 


— Am nevoie doar de scrisoare. 

— Arunci, vino aici, într-o pereche frumoasă de pantofi cu 
tocuri înalte, și îţi voi da scrisoarea. 

Am auzit un scârțâit urmat de o bufnitură ușoară. L-am văzut 
cu ochii minţii lăsându-se pe spate, în scaunul său din piele 
roșie, și punându-și picioarele pe birou, în faţa tuturor acelor 
poze înrămate. 

— Daţi-mi scrisoarea și vă voi pregăti un martini, am negociat 
eu. 

— Nu. 

A râs în barbă. Poate că era într-adevăr beat. Și atunci trebuia 
să profit de asta. 

— Să fii aici la șase și jumătate, mi-a cerut el. 

— La trei și jumătate. 

— Șase, a zis el. Pa, pa, Josephine! 

Pentru el nu era decât un joc. Un simplu joc, atât. Nimic 
altceva decât o aiureală. 

Și atunci de ce aveam o asemenea senzație de greață? 


VP - 137 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


Pe lângă înfățișarea mea ștearsă, ceasul părea mai nou decât 
o pereche nouă de pantofi. Aurul era atât de strălucitor, încât 
arăta ridicol pe mine. Îl dăduse până și la gravat, pe capacul din 
spate fiind scris: Jo a împlinit 18 ani. - Willie. 

Cu toată tevatura de Mardi Gras, ea își amintise totuși de ziua 
mea. lar eu îi ascundeam ceva, trădându-i încrederea - lucrul 
cel mai important pentru Willie. M-am simţit ușurată când am 
văzut taxiul lui Cokie oprindu-se în fața librăriei. A intrat pe ușă 
purtând în braţe o cutie de carton și a început să cânte și să 
danseze. 

— Mai bine beau apă din mâlul răului, decât să te las să mă 
aburești. Josie, fetițo, este ziua ta, așa că nu mă mai aburi. 

O serenadă de ziua mea din partea lui Cokie devenise deja o 
tradiție. Dar tot mă făcea să roșesc. 

— Nu cred că Smiley Lewis ar aprecia faptul că i-ai pus 
versurile pe melodia „Mulţi ani trăiască!”, i-am spus eu. 

— Ce zici tu? Smiley ar fi onorat. O să scoată un disc cu 
cântecul ăsta, într-o bună zi. O să-i cer eu să-l cânte așa, doar 
pentru tine, diseară. La mulţi ani, Josie, fetiţo! 

Cokie mi-a zâmbit cu gura până la urechi. 

— Până nu uit - am împins plicul pe tejghea -, Willie vrea să-l 
duci la Pontchartrain. 

— În regulă, atunci. Acum, că am pus la punct celelalte 
afaceri, să discutăm despre afacerea de ziua ta. Văz că ai primit 
cadoul lui Willie. Dar cine-și dorește o ditamai beleaua dă aur, 
când poa' să aibă ăsta? 

Cokie a pus cutia pleoștită pe tejghea, în faţa mea. 

Îmi plăceau cadourile pe care le primeam de ziua mea de la 
Cokie aproape la fel de mult cât îmi plăcea de Cokie. Niciodată 
scumpe, dar întotdeauna câte ceva cu o însemnătate anume. Și 
de fiecare dată pretindea că era un cățeluș. 

— Vezi, ai grijă când deschizi cutia, să nu sară afară, m-a 
avertizat Cokie. 

— L-ai hrănit totuși, nu-i așa? l-am întrebat eu. 

— Sigur că da. L-am hrănit de dimineaţă. 


VP - 138 


Am desfăcut capacul și am tras cu ochiul în cutie. Un termos 
din aluminiu, cu un capac roșu de plastic. O hartă. 

Cokie ţopăia de încântare. 

— E ultima noutate de la Sears. În reclamă scrie că îţi 
păstrează băutura caldă aproape toată ziua. Poţi chiar să puli și 
supă în el, după cum scrie. Dar tu o să ai nevoie ca să pui cafea 
în el. 

— Da? 

— Sigur că da. Cum să reziști treizeci de ore fără cafea? 

— Treizeci de ore? 

Cokie a pus cutia pe jos și a scos harta din ea. 

— Am pus totul la punct. Am vorbit chiar și cu Cornbread și el 
mi-a confirmat ruta. 

A desfășurat harta pe tejghea, în fața noastră. 

— Uite, noi suntem aici. 

Mi-a indicat New Orleansul. 

— Și acum, urmărește-mă. 

Degetul lui întunecat a mers peste o linie pe care o trasase cu 
cerneală roșie. 

— Mai întâi, treci prin Mississippi, apoi prin Alabama, ca să o 
iei spre nord și să treci prin Georgia. 

Privirea mea a făcut un salt înaintea degetului. Linia roșie se 
oprea brusc în Connecticut. 

— Cokie, tu ai făcut asta? 

— Eu și Cornbread. El știe traseele de la drumurile pe care le 
face cu camionul. Ideea mi-a dat-o Willie, însă. Uneori, când o 
duc cu mașina, ea vorbește. Nici măcar nu vorbește cu mine, ci 
dă pur și simplu din gură, de parc-ar gândi cu voce tare. Ei bine, 
s-a făcut foc și pară când i-ai spus că vrei să te duci la un 
colegiu dă fiţe din Est. Ea o ţinea una și bună, spunând că ești 
prea sărată pentru școlile alea, și eu i-am zis: „De ce nu? Poate 
că școlile alea au nevoie de puţină sare. Ar fi norocoși s-o aibă 
pe Josie a noastră”. Oh, și atunci s-a înfuriat și mai tare, 
spunând că în școlile alea intri pe criterii politice și tu nu ai 
politica necesară ca să intri și așa mai departe. Dar, vrei să știi 
ceva? Eu cred că o poţi face. Singura mea grijă e cum să ajungi 
până acolo. Așa că am vorbit cu Cornbread. Mi-a spus că aș 
putea încerca să te duc cu taxiul sau poate să îţi găsească un 
traseu de camioane, ca să te poţi duce cu un camionagiu. ȘI 
dup-aia am făcut amândoi traseul pe hartă. Dar nu eram sigur 


VP - 139 


ce școală o să alegi - fiin'că toate or să te vrea - așa că ne-am 
oprit în Connecticut. Peste o mie cinci sute de mile. Un drum al 
naibii dă lung. 

A bătut ușurel cu palma peste capacul termosului. 

— Așa că o să ai nevoie de cafea. 

A zâmbit larg. Era atât de sigur pe el, absolut convins de ceea 
ce spunea. 

— Josie, fetițo... 

Zâmbetul i s-a șters. 

— De ce plângi? 

Am scuturat din cap, fiindu-mi imposibil să vorbesc. Am întins 
mâna după termos și l-am îmbrățișat strâns la piept. Lacrimile 
îmi șiroiau pe obraji. 

— Văleu, n-ar trebui să plângi dă ziua ta. 

Mi-a arătat spre hartă cu degetul. 

— Unde-i? 

— Este Colegiul Smith din Northampton. Lângă Boston. 

— În regulă, atunci. 

Și-a scos stiloul roșu din buzunar și a continuat să traseze 
linia din Connecticut până în Massachusetts. 

— Boston, aci. 

Și-a ridicat privirea la mine. 

— Pen' ce ești așa de necăjită, Jo? Nu ești încă sigură? 

Mi-am înghiţit lacrimile ca să pot vorbi. 

— Sunt sigură că vreau să merg, dar nu sunt sigură că este și 
posibil să merg. Ce motiv ar avea să mă accepte? Și dacă m-ar 
accepta, cum aș plăti? Nu vreau să îmi fac prea mari speranţe 
ca apoi să mă aștepte o dezamăgire la fel de mare. Întotdeauna 
o sfârșesc prin a fi dezamăgită. 

— Ei, nu lăsa teama să te ţină legată de New Orleans. Uneori, 
o pornim la drum gândindu-ne că vom ajunge într-un anume loc, 
ca să o sfârșim în cu totul altul. Lucrul cel mai important este să 
pleci d-aci. Știu că poţi s-o faci. Haide, Josie, fetițo, dă-le 
bătrânelor tale aripi o șansă! 

— Willie nu vrea să plec. 

— Și ce dacă? Asta înseamnă că o să rămâi aci, ca să-i faci 
curățenie în casă și să alergi de colo colo cu toate nebunele 
despuiate prin Quarter? Ai o poveste mult mai importantă de 
spus. 

Am ridicat termosul. 


VP - 140 


— Și cafea pentru drum. 

Cokie a început să își miște picioarele și să cânte: 

— Mai bine beau apă din mâlul râului, decât să te las să mă 
aburești. Josie, fetițo, pleci la Boston, așa că nu mă mai aburi. 

Am strâns termosul în braţe. 

— Bun, în regulă, acum ar fi cazul să mă duc la Pontehartrain, 
altminterea Willie o să-mi tăbăcească pielea, a spus Cokie. Și 
mai am ceva. 

Și-a dus mâna în buzunarul de la spate, de unde a scoso 
foaie subţire de ziar zdrențuită pe margini. 

— Cornbread s-a întors din Tennessee. Mi-a dat asta. Familia 
omului bogat nu le deloc satisfăcută. După toate aparențele, i- 
au dispărut banii și ceasul, așa că ai lui sunt suspicioși. Vor o 
nouă autopsie. 

A pus foaia de ziar pe tejghea. 


MOARTEA SUSPECTĂ A BĂRBATULUI DIN TENNESSEE 


Trupul lui Forrest L. Hearne Jr „de 42 de ani, va fi 
exhumat în Memphis, luni, pentru o nouă autopsie. 

Hearne, un bogat arhitect și constructor, a murit în 
zorii zilei de 1 ianuarie, la clubul de noapte Sans Souci, 
din New Orleans. Hearne și cei doi prieteni ai săi 
veniseră la New Orleans ca să asiste la meciul de 
fotbal din liga Sugar Bowl, din data de 2 ianuarie. 
Conform relatărilor, Hearne ar fi plecat din Memphis cu 
3.000 de dolari, dar nu s-a găsit niciun cent asupra lui. 
Decedatului îi lipseau, de asemenea, ceasul scump de 
mână precum și biletele de meci. Moartea lui Hearne a 
fost pusă, la momentul respectiv, pe seama unui atac 
de cord. Doctorul Riley Moore, medicul legist de la 
Orleans Parish, a declarat că Hearne s-a prăbușit din 
picioare în club și era deja mort la sosirea ambulanţei. 


— Josie? 

Cokie s-a apropiat de tejghea. 

— Eşti bine? Eşti mai cenușie la față decât o sticlă cu apă dă 
ploaie, fetițo. 


VP - 141 


DOUĂZECI ȘI OPT 


— Chiar trebuie să pleci în seara asta? m-a întrebat Patrick. 
Credeam că treci pe la noi, de ziua ta, să îl saluţi pe Charlie. 

— Da, trebuie să plec. Lockwell are de gând să îmi dea 
scrisoarea. 

— De ce nu vrei să vin cu tine? Poate o să pară o chestie mai 
serioasă dacă sunt și eu de faţă. 

Mi-a surâs ideea. Dar pe urmă m-am gândit la ceea ce îmi 
spusese Lockwell. Tocuri înalte. Nu, n-ar fi apreciat prezenţa lui 
Patrick. Și știam prea bine că n-avea rost să îi spun și lui Patrick 
despre comentariul pe care îl făcuse. 

— Hai să ne întâlnim mai târziu, la Paddock. Cântă Smiley 
Lewis, în seara asta. Ai putea să vii, după ce adoarme Charlie? |- 
am întrebat eu. 

— Paddock e un local atât de jegos. Și, pe deasupra, nu pot 
să-l las pe Charlie singur prea mult timp. Îmi face tot felul de 
figuri. Domnișoara Paulsen a sunat și a cerut să stea de vorbă 
cu el. A zis că o să treacă pe la noi. Nu i-ai spus nimic despre 
starea lui, nu-i așa? 

— Bineînţeles că nu. Nu aș face așa ceva. 

— Promite-mi că nu o să spui nimănui, Jo. 

— Îți promit! Il iubesc pe Charlie la fel de mult ca și tine, l-am 
asigurat eu. 

— Unii dintre vecini au devenit bănuitori. Le-am spus că este 
absorbit cu totul de scrierea unei noi piese de teatru și că uneori 
o citește pe roluri, cu glas tare. 

— Asta a fost o chestie deșteaptă din partea ta. Pe vremuri, 
chiar a stat odată închis în casă timp treizeci și cinci de zile ca 
să scrie, i-am reamintit eu. 

— Mada, dar nu știu cât or să mai înghită treaba asta. Îmi place 
domnișoara Paulsen, dar e un pic cam băgăcioasă. Și fratele ei e 
doctor. E suficient ca ea să arunce o privire la Charlie și ne vom 
pomeni cu el băgat în cămașă de forță. 

— Nu mai vorbi așa. l-ai scris mamei tale? l-am întrebat eu. 

— l-am spus despre jaf și despre bătaia pe care a încasat-o, 
dar nu știe cât de mult s-a înrăutățit situaţia lui. 


VP - 142 


Patrick a răsfoit câteva hârtii de pe tejghea. 

— la spune-mi, Jo, am tot uitat să te întreb, ai raportul de 
evaluare a inventarului? Contabilii au nevoie de el pentru taxe și 
impozite. 

— Contabilul tău face parte din comitetul de organizare al 
festivalului Mardi Gras. Nu-i stă gândul la taxe și impozite acum. 

— Știu, dar vreau să îl am din timp. M-am săturat să tot fac 
lucrurile pe ultima sută de metri. Și nu-mi e ușor să-ţi cer asta, 
dar crezi că ai putea să-mi faci o favoare și să stai cu Charlie 
vreo două ore, mâine-seară? Imi sosesc niște cărți la vremea 
cinei și vreau să le și livrez. Ne-ar prinde bine banii. 

— Sigur, voi sta eu cu Charlie. 

— Mulţumesc, Jo. Doamne, chiar că mă simt prost acum. 
Țărănoiul acela de Romeo al tău, Jesse, îţi trimite flori de ziua ta, 
iar eu nici măcar nu pot merge cu tine la Paddock. 

— Flori? 

— Nu le-ai văzut? 

Patrick și-a dat ochii peste cap. 

— Fă un pas afară pe trotuar și aruncă o privire spre fereastra 
ta. 

Am ieșit în stradă și m-am uitat în sus, spre apartamentul 
meu. Un buchet de crini roz stătea agăţat într-un echilibru 
precar de jardiniera ruginită de la fereastră. Cum ajunsese Jesse 
până acolo? 

Nu primisem niciodată flori și nici nu aveam vreo vază, așa că 
le-am înfipt într-o sticlă și le-am pus pe birou. Parfumul lor a 
umplut imediat spaţiul strâmt. M-am uitat lung la crini cu un 
sentiment amestecat, de fericire și de neliniște, în același timp. 
Cu excepţia lui Cokie, bărbaţii nu-ţi făceau cadouri degeaba. 

Mi-am pus aceeași rochie cu care fusesem la biroul lui 
Lockwell data trecută. Era singura mai acătării pe care o aveam. 
Mi-am legat o eșarfă roșie la gât, lăsând-o să cadă pe un umăr, 
încercând astfel s-o fac să pară o ţinută diferită, și mi-am 
pieptănat părul cu cărare într-o parte, ca să nu se facă vâlvoi de 
la umezeală. Din nu știu ce motiv, părul meu arăta cel mai bine 
înainte de a mă duce la culcare, dar la ce-mi folosea treaba 
asta? 

Mi-am coborât privirea spre picioare. Pantofi frumoși, în 
schimbul unei scrisori. Sex, în schimbul unui șirag de perle. 

Era vreo diferență? 


VP - 143 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Pașii mei răsunau cu ecou pe marmura pustie a holului. Era 
ora șase, în ziua de Sfântul Valentin, și eram atât de aproape de 
Mardi Gras, încât toată lumea pornise la vânătoare de inimi. 
Când am ajuns la etajul al optulea, am găsit recepţia goală. Un 
firicel de transpiraţie a început să mi se prelingă printre 
omoplaţi, aterizând în scobitura coloanei. Am înșfăcat o revistă 
de pe măsuţa din recepţie și mi-am făcut vânt în dreptul feţei. 
Afară erau doar douăzeci și unu de grade, dar eu venisem pe jos 
în ritm alert. Mi-am ridicat braţele și mi-am făcut vânt și la 
subsuori, unde petele de transpiraţie se întindeau văzând cu 
ochii. Îmi era cald sau eram agitată? 

— Ei da, acesta este cel mai bun mod de a folosi o revistă la 
care mă pot gândi. 

Mi-am ridicat privirea. Un bărbat într-un costum gri, cu o 
servietă în mâini, stătea lângă biroul recepţionerei. 

— Cred că reduc intensitatea aerului condiţionat după orele 
de program. Căutaţi pe cineva anume? m-a întrebat el. 

— Pe domnul Lockwell. 

Am dat din cap, adăugând: 

— Sunt o prietenă de-a nepoatei lui. 

— Cred că s-a întors la birou. Astăzi este o zi mare pentru el. 
A încheiat încă o afacere frumoasă. V-aș conduce, dar trebuie să 
mă întâlnesc cu soţia mea la restaurant pentru cină și sunt deja 
în întârziere. Mergeţi tot înainte. 

Am trecut pe lângă șirurile de uși, îndreptându-mă spre biroul 
gigantic al domnului Lockwell. Cu fiecare pas, parcă îmi era mai 
greu să avansez și au început să mi se pună cârcei în degetele 
de la picioare. Totul era o greșeală. Vocea lui Lockwell creștea în 
volum pe măsură ce mă apropiam. Dădea date și cifre în dolari. 
Sume mari. Spunea că afacerea a fost semnată și parafată azi și 
că avocatul lui tocmai plecase de la birou cu contractul. Am 
rămas în faţa ușii. L-am auzit punând receptorul în furcă și am 
bătut la ușă. 

— Intră. 

Încăperea era înceţoșată de fumul de trabuc. 


VP - 144 


— Ah, bună, Josephine. 

Lockwell mi-a zâmbit larg și a înconjurat biroul, venind spre 
ușă. Ochii lui lacomi s-au agăţat imediat de picioarele mele. 

Mi s-a întors stomacul pe dos. Am simţit gustul umilinţei 
urcându-mi în gâtlej. S-a uitat lung la picioarele mele. 

— Ce naiba sunt ăştia? 

— Se numesc mocasini. Mocasini maro. 

— Știu cum se numesc, dar nu așa ne-a fost vorba, a spus el. 

— Arătaţi-mi mai întâi scrisoarea. 

— Să-ţi arăt scrisoarea? 

— Da. Arătaţi-mi scrisoarea și după aceea vă voi arăta și eu 
tocurile înalte. 

El s-a sprijinit cu spatele de birou. 

— Asta este singura rochie pe care o ai? 

— Nu e vorba de rochie aici. Este vorba de scrisoare. 

— Și de pantofi, a adăugat el. 

— Da, și de pantofi. Așadar, arătaţi-mi scrisoarea. 2 

— Oh, ţi-o arăt pe a mea dacă și tu mi-o arăţi pe a ta? Imi 
place jocul ăsta. 

Am înghiţit nodul din gât și i-am susținut privirea, încercând 
să mă abţin să nu vomit. 

El și-a trecut o mână prin păr, un obicei din tinereţe, fără 
îndoială, înainte ca linia părului să-și înceapă retragerea lentă 
pe la tâmple. Burta lui proeminentă constituia o provocare 
pentru nasturii cămășii făcute la comandă. Nu era urât, dar dacă 
ar fi cules o floare, eram sigură că s-ar fi ofilit în mâna lui. Mama 
l-ar fi putut găsi atrăgător. Pentru unii, un cont bancar umflat 
îmbunătăţea în mod evident trăsăturile fizice și de caracter ale 
unui bărbat. 

— Vezi tu, Josephine, astăzi este una din acele zile grozave 
pentru mine, dar zilele grozave sunt de cele mai multe ori și 
foarte aglomerate. Deci nu pot să spun că am scrisoarea. 

Am dat din cap. 

— M-am gândit la posibilitatea asta. Tocmai de aceea n-am 
venit aici purtând pantofii. Ar fi însemnat ceea ce se numește un 
RI negativ. 

— RI? Te referi randamentul investiţiei? 

— Exact, o investiţie proastă a timpului meu și a respectului 
faţă de propria persoană, ca să nu mai pomenesc de banii 
aruncaţi pe o pereche de pantofi pe care nu i-aș purta niciodată. 


VP - 145 


Bunuri durabile, domnule Lockwell. 

Am făcut semn spre picioarele mele. 

— Practici și cu un randament ridicat. 

— Isuse, ar trebui să te angajez. Îţi cauţi un loc de muncă? 

— Îmi caut un loc la colegiul Smith. Din Northampton. 

Domnul Lockwell a izbucnit în râs, îndreptându-și degetul 
arătător spre mine. 

— Ești bună, Josephine. Cred că tocmai ţi-ai câștigat 
scrisoarea. Și, cu puţină spoială, ai putea câștiga mult mai mult, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. 

Mutra pe care am făcut-o trebuie să-i fi transmis dezgustul 
meu. El și-a dat ochii peste cap. 

— Sau ai putea lucra într-un birou. Ai optsprezece ani? m-a 
întrebat el. 

— De fapt, tocmai i-am împlinit. 

— Ce-ar fi să treci vineri pe aici? mi-a sugerat el. 

— Nu mă interesează o slujbă. Știu că sunteţi un om ocupat, 
domnule Lockwell. Ca să nu mai pierdem timpul, ce-ar fi să îmi 
daţi o foaie de hârtie cu antetul dumneavoastră? Voi 
dactilografia eu însămi recomandarea și v-o aduc la semnat. 
Discret și fără efort. 

El și-a încrucișat braţele la piept. 

— Ştii ceva, chiar vreau să lucrezi pentru mine. 

— Cu o diplomă de la Smith voi fi o angajată mult mai 
dezirabilă. 

— Păpușico, ești deja o angajată dezirabilă... deghizată într-un 
soi de Cenușăreasă în mizerie. Poţi să îmi spui John. 

— Dacă stau mai bine să mă gândesc, domnule Lockwell, dați- 
mi două foi cu antet. E bine să am și o copie de rezervă. 


VP - 146 


TREIZECI 


De îndată ce am pus o nouă panglică în mașina de scris a lui 
Charlie, aceasta a funcţionat fără probleme. Charlie stătea 
vizavi de mine, la masa de bucătărie, îmbrăcat într-un maiou de 
corp pătat, și nu-și dezlipea ochii de pe mașina de scris. li 
vorbeam de parcă ar fi înţeles totul. Cea mai mare teamă a mea 
era că bătrânul Charlie era captiv undeva, acolo, înăuntrul 
capului său, încercând să comunice cu noi, dar un scurtcircuit 
sinaptic îi dăduse peste cap comportamentul. Unele dintre 
reacţiile lui încă mai erau normale. Dacă îl puneai în fața unor 
trepte, le urca sau le cobora, după caz. Dar apoi era greu să-l 
mai oprești. Erau anumite momente când ochii lui aveau o 
strălucire limpede sau când își întorcea capul la auzul unei 
conversații. Dar aceste străfulgerări de luciditate dispăreau la 
fel de repede precum apăreau. 

— Lockwell e o adevărată figură, Charlie. Se crede dat naibii 
fiindcă e plin de bani. Are o poză de-a lui înrămată pe birou. 
Dacă nu ar avea un arbore genealogic solid, ar fi doar un simplu 
escroc din Quarter. Cunoști genul. 

Mi-am trecut degetele peste clapele mașinii de scris. 

— Bun, ia uite ce avem aici. 

Am rulat cilindrul ca să ridic antetul imprimat și să pot scrie 
dedesubt. 

— Eşti gata, Charlie? 

Charlie se holba la mașina de scris în tăcere. 


În atenția Președintelui Comisiei de admitere: 

Îmi face o deosebită plăcere să scriu această 
scrisoare de recomandare pentru domnisoara 
Josephine Moraine. 


Am tras cu coada ochiului la Charlie. 
— Am scris Josephine, pentru că el mă cunoaşte sub acest 
nume. E o poveste lungă. Am trecut Josie în formular. 


Am cunoscut-o pe domnișoara Moraine prin 
intermediul nepoatei mele, Charlotte Gates, care este 


VP - 147 


în prezent studentă în anul întâi, reprezentând cu 
cinste Colegiul Smith. Domnișoara Moraine posedă o 
inteligență ascuțită, are un caracter moral puternic și 
este înzestrată cu o etică profesională impresionantă. 
În vreme ce majoritatea fetelor de această vârstă sunt 
înclinate spre activități extracurriculare de natură 
socială, domnișoara Moraine s-a dedicat întru totul 
dobândirii cunoștințelor și lărgirii orizontului cultural 
prin intermediul farului călăuzitor al literaturii. 


Charlie a mormăit ceva. M-am uitat la el, dar n-am putut să- 
mi dau seama după mimică dacă își exprima râsul sau 
nemulțumirea. 

— Știu, „far călăuzitor” sună cam exagerat, dar încerc să îl fac 
pe Lockwell să pară un tip elevat. 


Încă din perioada adolescenței, domnișoara Moraine 
și-a investit timpul și talentul în administrarea uneia 
dintre cele mai respectabile librării din zona Vieux 
Carré, din New Orleans, proprietatea celebrului autor 
Charles Marlowe. 


l-am făcut cu ochiul lui Charlie. 


În răstimpul în care a detinut acest post la librărie, 
domnisoara Moraine a elaborat un sistem propriu de 
catalogare și de inventariere a cărților, s-a ocupat de 
tranzacțiile comerciale, de achiziţiile în regim de 
anticariat și de restaurarea cărților. Pe lângă munca 
depusă la librărie, înțeleg că domnișoara Moraine a 
lucrat ca asistentă personală a unei familii din Cartierul 
Francez. 


Scaunul lui Charles a scârţâit, parcă ironic. 
— Păi, ce? Willie și nepoatele ei sunt un fel de familie, nu-i 
așa? Așteaptă puţin, că aproape am terminat. 


Având în vedere meritele ei academice și 
profesionale, m-am oferit să o angajez pe domnisoara 
Moraine în propria mea corporație. Am fost informat, 
însă, că dumneaei preferă să iși desăvârșească 


VP - 148 


educația la un colegiu de prestigiu, cum ar fi Smith, 

unde ar putea beneficia atât de un mediu propice 

integrării sociale, cât și de educaţie adecvată. In 

încheiere, solicit avizul favorabil al Comisiei de 

admitere pentru cererea  domnișoarei Josephine 

Moraine, deoarece sunt convins că va aduce un plus de 
valoare instituției dumneavoastră. 

Cu respect, 

John Lockwell, Președinte 

Compania Lockwell Ltd, 

New Orleans, Louisiana 


— Nu este perfectă, dar cred că este destul de bună. 

Am scos hârtia din mașina de scris, am împăturit-o și am pus- 
o în plicul din poșeta mea. 

Charlie continua să stea cu ochii fixaţi pe mașina de scris. 

— Hei, nu vrei să scrii ceva? 

l-am pus o foaie albă în mașina de scris și am împins-o peste 
masă până în dreptul lui. El și-a mutat privirea absentă de la 
mașină la chipul meu. 

— Haide, Charlie, scrie ceva. Vrei să te ajut? 

Am îngenuncheat lângă el și i-am ridicat mâna spre mașina 
de scris. Când i-am dat drumul, i-a tremurat și a șovăit o clipă 
deasupra claviaturii, ca apoi să îi cadă în poală. 

— Aproape ai reușit. Hai să mai încercăm o dată! 

l-am ridicat din nou mâna, dar de data asta i-a căzut imediat 
înapoi. 

Pe când îmi duceam paharul în bucătărie, am auzit un atac 
fulgerător asupra claviaturii. O singură literă, bătută cu toată 
convingerea. M-am răsucit pe călcâie și am dat fuga în cameră. 
Charlie stătea nemișcat în fața mașinii de scris. Am aruncat o 
privire peste umărul lui. 


B 


— Continuă! 

Nu s-a clintit. M-am așezat în faţa lui, ca să îi privesc mai bine 
ochii. Era o tristeţe evidentă în muţenia lui. 

— Haide, Charlie Marlowe. Știu că ești acolo, înăuntru. Mai 
scrie o literă. 


VP - 149 


Am remarcat că se producea un scurtcircuit, făcând luminile 
lui interioare să pâlpâie precum becurile electrice pe timp de 
furtună. Să fi fost din cauza medicamentelor? Medicamentele îl 
blegeau cu totul, inducându-i o stare de semicomă. 

M-am hotărât să nu-i mai dau pastilele, ca să văd dacă 
licăririle acelea slabe deveneau mai puternice. 

Am rămas la masă mai mult de o oră. Eu am citit o carte. 
Charlie n-a făcut nimic, dar am observat că se agita și se uita în 
jur cu mai mult interes. Patrick întârzia. Spusese că n-avea să 
stea mult. Unde era? Am închis cartea, cu un pocnet. 

— Ştii ceva? O să te tund. 

Am găsit o pereche de foarfece în bucătărie și am înfășurat un 
prosop mare în jurul umerilor lui Charlie. El și-a ridicat mâinile și 
l-a dat la o parte. 

— Aha, deci te mişti acum. N-ar fi trebuit să duc mașina de 
scris în camera ta. Poate că ai mai fi scris încă o literă pentru 
mine. 

l-am pus prosopul la loc pe umeri și m-am dus să iau 
pieptenul din geanta mea. 

— Ştii, i-am strigat eu peste umăr, ar fi trebuit să fac asta de 
mult. Tu niciodată nu ţi-ai fi lăsat părul să crească atâta. 

Am umplut un bol cu apă ca să ud pieptenul și mi-am mai 
turnat o ceașcă de ceai îndulcit. 

— Ce mi-ar plăcea, într-adevăr, ar fi să îţi rad barba aia albă. 
Niciodată n-ai purtat barbă. 

M-am întors în sufragerie. 

— O să te simţi ca un nou... 

Sânge. Sânge peste tot. 

Pe masă. Pe podea. Pe Charlie. 

Avea faţa scăldată în sânge. Și-a dus foarfecă de la faţă la 
antebraț și a început să ciopârţțească o bucată din el. 

Am scăpat bolul cu apă din mâini și m-am repezit la el, 
tăindu-mă la degete în timp ce mă luptam să îi scot foarfecă din 
mâini. 

— Oh, nu! Oh, nu! Oh, nu! 

Nu mă puteam opri. Charlie a reacţionat la spaima din vocea 
mea și a început să izbească scaunul cu picioarele. Sângele îi 
șiroia dintr-o despicătură din frunte. Am înșfăcat prosopul și i- 
am șters sângele ca să văd unde era rănit. Pe frunte, la ureche, 
în partea laterală a gâtului. Charlie continua să se opună 


VP - 150 


strădaniilor mele de a-l șterge cu prosopul. Ne-am luptat. Am 
auzit vocea lui Willie în mintea mea: Wu fi idioată și nu te panica. 
Vino-ți în fire. 

Am tras aer în piept și am făcut un pas înapoi. Am început să 
fredonez. Charlie a încetat să se mai zgâlţăie pe scaun. Am 
continuat să fredonez și am ridicat prosopul de pe jos. M-am dus 
în spatele lui Charlie și l-am înconjurat cu brațele, fredonându-i 
încetișor la ureche și examinându-i rănile. L-am apăsat pe 
tăietura de frunte și de pe gât, în timp ce îl ţineam strâns. Dacă 
mai pierdea sânge, aveam să dăm de necaz. 

Am auzit cheia în broască. 

Am strigat, înainte ca Patrick să apuce să intre în cameră: 

— Să știi, Patrick, că pare mai rău decât este în realitate. Sunt 
doar câteva tăieturi. 

Patrick a urlat. Din rărunchi. Era genul acela de urlet care 
erupe din tine atunci când vezi o persoană dragă sângerând. l-a 
pierit culoarea din obraji, luând rapid aspectul unei stafii pe care 
nu o recunoșteam. 

— Taci din gură! l-am repezit eu. Vrei să vină vecinii aici în 
fuga mare? Am vrut să-l tund și, când m-am dus după pieptene, 
el a pus mâna pe foarfecă. 

— Este... atât de mult sânge, a îngăimat Patrick. 

— E de la tăietura de la cap. li aplic presiune acum pe rană. Ai 
vreo trusă de prim ajutor? 

Patrick a clătinat din cap. 

— Dă-i medicamentele lui Charlie. 

Patrick rămăsese pironit locului, holbându-se la noi. 

— Patrick, ascultă-mă! Dă-i medicamentele lui Charlie. 

— Alte medicamente? a întrebat Patrick. 

— Eu nu i-am dat nimic. 

— Ce? Cum ai putut să uiţi? 

— N-am uitat. Voiam să văd dacă devine mai lucid fără ele. 

— Oh, Jo, cum ai putut să fii atât de idioată? 

Patrick a dat fuga în bucătărie și s-a întors cu medicamentele 
lui Charlie. Mâinile îi tremurau în timp ce îi dădea tatălui său 
pastilele. 

— E obligatoriu să-și ia medicamentele, altfel o ia razna. De 
asta i-am și dat medicamente, în primul rând. 

— Îmi pare rău, dar chiar am avut impresia că ieșea din ceaţă. 
Intenționam să îţi cer părerea, dar ai întârziat mai mult de două 


VP - 151 


ore. Unde ai fost? 

— Să nu te mai joci de-a doctorița, Jo! El are nevoie de 
medicamente, s-a răstit Patrick. Slavă Domnului că nu și-a atins 
vreo arteră. 

— O să aibă nevoie de copci, am zis eu. 

M-am uitat la Charlie. Ce făcusem? 

— Nu pot să-l duc la vreun doctor. L-ar închide în ospiciu 
imediat. Cum să-i explic faptul că tatăl meu s-a tăiat singur cu 
foarfecă? 

— Willie cunoaște o mulțime de oameni. Am s-o sun pe ea. 
Când se întâmplă ceva la bordel, ea se ocupă de tot. 

L-am dus pe Charlie pe canapea. Am sunat-o pe Willie. Mi-a 
spus că o să-l trimită pe Cokie cu o trusă de prim ajutor. Mi-a 
mai spus și că doctorul Sully era plecat din oraș, dar cunoștea 
un doctor militar, care tratase o mulțime de răniţi în timpul 
războiului. Îi deschisese un cont la bordelul ei, așa că probabil 
avea să vină în fuga mare ca să îi coasă rănile lui Charlie. 

Apoi am așteptat. 

Patrick se uita când la ceas, când la Charlie. Mi-am curăţat 
rănile de pe degete și am încercat să șterg sângele de pe scaun 
și de pe dușumea. Trebuie să îndepărtezi imediat pata de 
sânge, preferabil cu peroxid, înainte să apuce să se îmbibe. M- 
am așezat în genunchi, frecând temeinic petele cu peria de 
scânduri. Poate că aveau să se estompeze, cu timpul. Oricum, în 
majoritatea caselor din Quarter puteai găsi pete de sânge. 

Cokie a sosit în mai puţin de o oră. Mi-a aruncat o privire și s-a 
sprijinit de perete, ca să stea în picioare. 

— Josie, fetițo, a rostit el, gâtuit. Dumnezeule, arăţi ca un 
măcelar. Ești bine? 

Mi-am coborât privirea spre bluza și pantalonii mei. Cokie 
avea dreptate. Eram toată numai sânge. 

— Sunt bine. Hai, grăbește-te. Adu trusa de prim ajutor 
înăuntru. 

Cokie a scos un icnet când a dat cu ochii de Charlie. 

— Oh, domnu' Charlie, ce v-aţi făcut dă unu' singur? Jo, arată 
rău. Willie trimite un medic militar pe care îl cunoaște, poate ar 
fi mai bine să așteptăm cu primul ajutor până ajunge iei aci. 

Cokie s-a uitat la Patrick. 

— Eşti bine, frăţioare? 

— Măcar pot să-i bandajez capul, am zis eu. Acolo sângerează 


VP - 152 


cel mai tare. 

M-am apucat să-i înfășor bandajele în jurul capului. 

Douăzeci de minute mai târziu, s-a auzit o bătaie în ușă. 

— Vecinii probabil că stau cu toţii pe la ferestre, încercând să 
tragă cu ochiul la spectacol, s-a lamentat Patrick. 

— Mai dă-i încolo pe vecinii ăia, a zis Cokie. 

Randolph era un tânăr doctor militar, care avusese parte de 
multă acţiune pe frontul francez, în timpul războiului. Randolph 
era, de asemenea, aproape criţă. 

— Doriţi o ceașcă de cafea? l-am întrebat eu. 

— Nuu, cafeaua mă agită. Și asta nu face bine la cusut. O să 
mă spăl cu niște apă rece pe faţă, a spus el și s-a dus în 
bucătărie. 

— Hm, grozav, a șoptit Patrick. 

Randolph s-a întors și și-a deschis geanta. 

— Aveţi licenţă de practică? l-a întrebat Patrick. 

— Dacă voiai să-i iei pe doctori la întrebări, l-ai fi dus pe 
dulăul ăsta bătrân la spital. Și, din moment ce nu ești la spital, 
cred că n-ai altă opţiune. Probabil că eu sunt cea mai bună 
soluţie a ta, pentru moment. Dă-mi niște palme. 

— Poftim? a spus Patrick. 

— M-ai auzit bine. Dă-mi niște palme. Cu forță. O să mă mai 
trezească. 

Patrick a ezitat. Cokie a rămas cu gura căscată. 

— Oh, ce mama naibii? Chiar trebuie să mă plesnesc singur? a 
urlat Randolph. 

L-am plesnit eu. Cu forță. Peste obraz, exact cum a cerut. Mă 
ustura palma. 

Doctorul s-a scuturat ca un câine ud și s-a apucat de treabă, 
întrebându-ne ce medicamente lua Charlie. A scos o sticlă de 
cloroform. 

Patrick avea dreptate. Vecinii aveau să clevetească. Puteam 
să le spunem, oare, că din distribuţia piesei lui Charlie făceau 
parte un medic militar, un taximetrist mulatru și o fată mânijită 
de sânge din cap până în picioare? Charlie Marlowe nu scrisese 
niciodată povești de groază, dar, cumva, poveștile de groază se 
scriau singure pentru Charlie Marlowe. 


VP - 153 


TREIZECI ȘI UNU 


Bărbaţii l-au dus pe sus, într-un final, pe Charlie în pat. l-am 
urmat, aducându-i pantofii și cămașa. L-au întins pe pat și i-au 
așezat pernele sub cap. 

Doctorul s-a uitat împrejur prin cameră și privirea i s-a oprit 
asupra setului de încuietori de la ușa dormitorului. 

Patrick îl urmărea cu atenţie. 

— Mulţumesc, domnule doctor. Apreciez foarte mult ajutorul 
dumneavoastră. 

— Va fi sub efectul medicamentelor, o vreme. Ar fi bine să 
apucaţi să dormiţi acum, cât mai puteţi. Dar vă sugerez să 
rămâneţi prin preajmă, a spus Randolph. 

— Stau eu cu el. Tu du-te să dormi, i-am spus lui Patrick. 

— Nu, poţi să te duci acasă. Cred că ai făcut destule pentru o 
singură seară. 

Patrick se uita lung la mine, pe chipul său deslușindu-se un 
amalgam de furie și spaimă. 

— Patrick, am protestat în șoaptă, încercând să nu plâng. 

El m-a oprit, ridicând o mână și făcând semn din ochi spre 
doctor. 

Randolph s-a întors spre Cokie. 

— Presupun că ai mașina afară. Willie mi-a spus că mă vei 
duce la ea, la bordel. 

Cokie a încuviinţat din cap. 

— Hai, Josie. Mergi cu noi până la Willie și apoi te duc acas” la 
tine. 

— Dar vreau să rămân. Trebuie să dau o mână de ajutor aici, 
cu Charlie. 

— Sunt în regulă, Jo. 

Tremurul ușor din glasul lui Patrick m-a secat la inimă. Nu era 
în regulă. Nimic din toată treaba asta nu era în regulă. Și era 
vina mea. În doar câteva luni, sănătatea mintală a tatălui său se 
deteriorase rapid. Patrick devenise infirmieră cu normă întreagă. 
Era plin de bunăvoință, generos și totalmente necalificat pentru 
a-l îngriji pe tatăl său, dar își dorea cu disperare să îi permită 
această pierdere a demnităţii departe de ochii lumii. 


VP - 154 


— Am văzut pianul, jos. Cânţi la pian? l-a întrebat Randolph pe 
Patrick. 

Acesta a dat din cap. 

— Se știe că muzica îi calmează pe cei aflați în starea lui. 
Creierul lor se agaţă de ea, blocând o parte din alte reflexe. Să 
te asiguri doar că este lentă și plăcută. 

Patrick s-a întors cu faţa spre Cokie. 

— Ar trebui să ieși pe ușa din faţă, din moment ce ai parcat 
taxiul în stradă. Voi doi puteți ieși prin spate. 

— Josie, fetiţo, nu se poate să ieși din casă în halul ăsta. Arăţi 
de parc-ai fi măcelărit pă careva cu toporul pentru Carlos 
Marcello. Patrick, dă-i fetei niște haine dă schimb. 

Patrick a ieșit din cameră. Poate că Sadie m-ar putea ajuta să 
curăț urmele de sânge. 

Randolph a făcut semn din cap după Patrick. 

— El e bine? Arată de parcă e pe cale să explodeze. 

— E furios pe mine. M-am întors o clipă cu spatele la Charlie și 
el s-a și tăiat cu foarfecă. E vina mea. 

— Ei, acuma, nu da vina pe tine, a zis Cokie. Patrick ar fi 
trebuit să stea acas' cu tat'-su, în loc să umble teleleu prin oraș 
cu prietenii. 

— A fost să livreze cărţi. Trebuie să facă bani, am spus eu. 

Mi-am suflecat jeanșii, ca să-i potrivesc de lungime, mi-am 
îndesat cămașa în ei și i-am strâns cu cureaua. Simţțeam mirosul 
lui Patrick impregnat în haine - o aromă de pin înghețat - și asta 
îmi oferea o oarecare mângâiere. Cokie ne-a dus la Willie. Se 
apropia miezul nopţii și străzile fremătau de entuziasmul 
festivităților de Mardi Gras. Cokie și Randolph vorbeau despre 
război. Randolph prezicea că trupele americane aveau să 
debarce foarte curând în Coreea. Speram să se înșele. Nu 
aveam nevoie de încă un război. 

Cokie a parcat taxiul pe alee. 

— Intraţi pe ușa laterală, i-am spus eu lui Randolph. 

— Care este noua parolă? a întrebat el. 

— „Domnul Bingle m-a trimis”. 

Randoph a intrat pe ușa laterală, așa cum l-am instruit. Am 
ieșit din mașină să iau o gură de aer, rămânând la adăpostul 
umbrelor nopţii, ca nu cumva să mă zărească Willie de la vreo 
fereastră. Din casă se revărsau acorduri muzicale și râsete care 
aproape că acopereau zgomotul unor voci bărbătești certându- 


VP - 155 


se. 

— Cokie, e cineva acolo, în spate? 

Am înaintat mai mult pe alee. 

În spatele casei era parcat Lincolnul Continental al lui John 
Lockwell. Capota era deschisă. Lockwell avea mânecile cămâășii 
suflecate și se uita la motor, în timp ce stătea de vorbă cu un alt 
bărbat. 

— Ascultă ce-ţi spun, John. Las-o aici și o vom tracta mâine- 
dimineață. 

— Ai înnebunit? Să îmi las eu mașina tractată din faţa unei 
case de curve în văzul lumii? l-am promis lui Lilly că voi fi acasă 
până la ora unu noaptea. Prietenele ei i-au băgat în cap că 
bântuie un criminal prin Quarter. 

— Aveţi nevoie să vă duc cu mașina, domnule? Taxiu' meu e 
pe alee, s-a oferit Cokie. 

— Nu, trebuie să plec cu mașina mea de aici, a insistat el. 

Am ieșit la vedere din spatele lui Cokie. 

Domnul Lockwell și-a azvârlit mâinile în aer. 

— Și tu ce cauţi aici? 

— La plimbare. Locuiesc în apropiere. 

Contorul s-a dat peste cap, pierzând șirul minciunilor. 

— Ei bine, nu-i nevoie de tine aici, dacă nu cumva poţi să îmi 
repari mașina, mi-a spus el. 

— Știu pe cineva care v-o poate repara, am afirmat eu. 

— Da? Şi cât de repede îl poţi aduce aici? 

M-am întors spre Cokie. 

— Poţi să mă duci până acasă la Jesse? 

— Desigur, da' n-avem de unde să știm că-i acas, a răspuns 
Cokie. 

— Venim imediat. 

M-am răsucit pe-un călcâi și am luat-o la fugă pe alee, 
împreună cu Cokie. Dar m-am oprit scurt. 

— Stai așa, Coke. 

M-am întors din drum și m-am îndreptat spre domnul 
Lockwell, cu pași mari și apăsați. 

— Îl cunosc pe cel mai bun mecanic din Quarter și pot să îl 
aduc aici cât ai clipi. 

— Păi, și atunci de ce mai stai? Du-te! m-a zorit domnul 
Lockwell. 

Am băgat mâna în poșetă și am scos în grabă plicul. 


VP - 156 


— Așa vom face economie de timp. O să îmi semnaţi 
recomandarea chiar acum. 

— Cred că glumești. 

Am clătinat din cap. Am scos foaia de hârtie din plic și am 
despăturit-o, pe geamul dinspre șofer. 

— Semnati aici. 

Lockwell a stat un moment holbându-se la scrisoare. 

— O să vă ajut să reparați mașina și rezolvăm și afacerea 
asta. 

l-am indicat linia unde să semneze. 

— Despre ce este vorba? l-a întrebat prietenul lui. 

Domnul Lockwell și-a coborât vocea. 

— Ai umblat cumva la mașina mea doar ca să obţii 
scrisoarea? 

— Bineînțeles că nu! 

M-a înșfăcat de încheietura brațului. 

— Ar fi cazul să apari cu un mecanic. Dacă mă tragi în piept, 
puștoaico, jur că te voi găsi și o să te fac să regreţi. 

— Josie, ești în regulă? a strigat Cokie, în spatele meu. 

— Sunt în regulă, i-am strigat, la rândul meu. 

Lockwell s-a apropiat și mai tare de mine. 

— M-ai auzit? O să regreți amarnic. 

Am dat din cap. 

Domnul Lockwell a scos un stilou din buzunarul cămășii. 

— Doamne, nici nu pot să citesc ce scrie aici. E prea întuneric. 

S-a uitat la mine. S-a uitat la mașină. Și-a mâzgălit în grabă 
semnătura. 

— Poftim. Și acum grăbește-te! 

— Haide, Cokie. 

Am luat-o la goană pe alee cu scrisoarea în mână și am sărit 
în taxi. Am ridicat foaia de hârtie la vedere. 

— Cokie, să nu-i spui lui Willie despre asta. 

— Josie, ce-ai pus de gând? le-o nebunie. Nici măcar nu știi ce 
hibă are mașina lui. Dacă nu poa' să fie reparată? Dacă Jesse n- 
are piesele care trebuie? E trecut dă miezul nopţii. Poate că 
doarme. Poate că nici măcar nu ie acasă. Și atunci ce o să faci? 
Omul ăla te-așteaptă și nu-i place să se pună careva cu el. 

Am privit îndelung scrisoarea semnată. Nici mie nu-mi plăcea 
să se pună careva cu mine. 

Luminile erau aprinse la Jesse acasă. Am dat fuga până la 


VP - 157 


intrare și am început să bat cu pumnii în ușă. Balamalele au 
scârțâit. O bătrână și-a ițit capul pe ușă. 

— Ce dorești? 

— Bună seara, doamnă. Sunt o prietenă de-a lui Jesse. Este 
acasă? 

— Pleacă, e prea târziu ca să umbli noaptea pe străzi. Nu se 
întâmplă nimic bun după miezul nopții, a șuierat ea. 

— Cine este, buni? 

Ușa s-a dat de perete. Jesse a apărut în prag în jeanși și în 
bustul gol, ținând o sticlă de lapte în mână. Sticla asuda. La fel 
și bustul lui. 

— Bună, Jo. 

Jesse s-a uitat la hainele mele și a ridicat o sprânceană. 

— Jesse, am nevoie de o favoare. 


Lui Jesse i-au trebuit mai puţin de zece minute ca să 
pornească mașina. 

— Ai o carte de vizită, puștiule? l-a întrebat domnul Lockwell 
prin geamul deschis al portierei, între două pufăituri de trabuc. 

— Carte de vizită? a întrebat Jesse, nedumerit. 

Lockwell a aruncat din mașină cu o bancnotă verde în mine. 

S-a lovit de genunchii mei și a căzut pe jos. 

— Ai avut noroc că a reușit să o repare. la-ţi o rochie. Vreau 
să te văd pe tocuri, Josephine. 

Și a pornit în trombă. 

Jesse stătea cu ochii aţintiţi asupra ghetelor sale. 

— Nu e ceea ce pare, am spus eu, dând un șut bancnotei. 

Jesse și-a ridicat privirea. Am văzut cum ochii i s-au îndreptat 
peste umărul meu, spre casă. Un bărbat bogat, în spatele unui 
bordel, a aruncat cu bani în mine și mi-a spus să îmi cumpăr o 
pereche de pantofi cu toc - știam exact cum suna. Și nu voiam 
ca Jesse să gândească astfel despre mine. 

— Se pare că e putred de bogat. 

— Este unchiul prietenei mele. 

Nici asta nu suna bine. Jesse știa că Willie le numea pe fetele 
ei „nepoate”. 

— Jesse, pot să-ţi spun ceva? 

El a dat din cap. 

— l-am cerut domnului Lockwell să îmi dea o recomandare 
pentru Colegiul Smith. Nu a vrut, dar l-am convins eu. 


VP - 158 


Oh, asta suna și mai rău. 

— Stai, nu e nici așa. Am aflat că vine aici, la Willie, și mi-a 
dat recomandarea ca să nu îl pârăsc mătușii prietenei mele. 
Soţia lui. 

Am băgat mâna în poșetă și i-am arătat plicul. 

Jesse s-a luminat la față. 

— Adică i-ai forțat mâna ţapului bătrân? Păi, în acest caz, 
meriţi banii. 

Jesse a înșfăcat bancnota și a aruncat-o spre mine. 

Am izbucnit în râs. Lockwell era într-adevăr un ţap bătrân. 

— la tu banii. Tu ai reparat mașina. 

El și-a luat cutia cu scule și am pornit-o amândoi spre casă, 
de-a lungul aleii. 

Pe drum, Jesse mi-a vorbit despre mașini și despre cursele de 
motociclete pe teren accidentat. După câteva intersecţii, nu l- 
am mai ascultat. Vocea lui a rămas doar un murmur nedeslușit 
în urechile mele. Se întâmplaseră atâtea! Cu Charlie, cu Patrick, 
cu Lockwell și cu Willie - o văzusem uitându-se pe fereastră, 
când plecam de pe alee împreună cu Jesse. Mă văzuse oare 
vorbind cu Lockwell? Îl văzuse semnând recomandarea? Când 
avea de gând să dea cărțile pe față și să admită că știa de 
ceasul domnului Hearne? 

Jesse s-a oprit și atunci mi-am dat seama că ajunseserăm la 
librărie. 

— N-ai auzit un cuvânt din tot ce ţi-am spus. 

— Da, eu... nu, n-am auzit. Îmi cer scuze, Jesse. Sunt atât de 
obosită. 

— Ei, bine, fată obosită, hai să-ţi spun un secret. 

Nu mai aveam nevoie de alte secrete. Ale mele îmi erau 
suficiente. Mi-am ridicat privirea spre Jesse. 

— Im-hm, uită-te la tine, obosită moartă, îmbrăcată în hainele 
iubitului tău... dar uite care e secretul. 

Jesse s-a apropiat de mine. 

— Îți place de mine. 

— Ce? 

Mi-am întors fața de la el, încercând să îmi rețin un zâmbet 
care dădea să-mi înflorească la colţurile buzelor. Trupul meu 
părea să reacționeze involuntar în preajma lui Jesse. Imi dădea o 
stare de nervozitate. 

— Mda, când ai dat de necaz, ai dat fuga, dar nu la iubitul tău. 


VP - 159 


Ai venit în goana mare la mine. 

Jesse s-a îndepărtat agale, mergând cu spatele și zâmbind. 

— ţi place de mine, Josie Moraine. Doar că nu știi asta încă. 

Am rămas în pragul ușii, uitându-mă după el cum mergea în 
continuare cu spatele. El a dat din cap și mi-a aruncat un 
zâmbet marca Jesse. Avea dinţi frumoși. 

— Ah, și încă ceva, Jo! a strigat el, când a ajuns pe la 
jumătatea drumului. Pentru puţin. Știi tu, pentru flori. 

Jesse s-a întors și și-a văzut mai departe de drum, râsul și 
cutia lui cu scule fiind înghiţite treptat de umbrele nopţii. 


VP - 160 


TREIZECI ȘI DOI 


Eram în întârziere. Era mai rău după două ore de somn, decât 
după o noapte de nesomn. Mă simțeam ametțită și senzaţia de 
presiune în ochi, pe care o aveam de la atâta plâns, se 
transformase într-o durere de cap. Am plâns pentru Charlie și 
pentru faptul că neglijenta mea aproape l-a omorât. Am plâns 
pentru că l-am dezamăgit pe Patrick. Am plâns pentru că am 
minţit-o pe Willie, pentru că l-am manipulat pe domnul Lockwell, 
pentru că nu am fost cinstită cu Charlotte. Am plâns din cauza 
morţii domnului Hearne și pentru cât eram de penibilă, 
agăţându-mă de ceasul unui mort, din simplul fapt că un bărbat 
respectabil avusese impresia că eram o fiinţă decentă și 
nicidecum inutilă. Am plâns pentru că minţisem. Dacă ar fi fost 
să deșert toate minciunile pe care le spusesem în Mississippi, 
nivelul apei ar fi crescut și ar fi inundat orașul. Am plâns fiindcă 
că uitasem să îi mulțumesc lui Jesse pentru flori și am plâns și 
mai tare pentru că el era convins că îl plăceam. Chiar îl 
plăceam? Uneori aveam senzaţia că mă străduiam din răsputeri 
să nu îl plac. Era din rău în mai rău. 

Se apropia Mardi Gras. În bordelul lui Willie trebuia să fie un 
dezastru gras. Numai la gândul că trebuia să șterg urmele 
păcatului simțeam cum îmi zvâcneau tâmplele. Am intrat în 
stabiliment și l-am mirosit imediat. Bourbon. Cineva îl vărsase. 
Nu vărsase doar un pahar, ci o sticlă întreagă. Asta însemna 
jumătate de oră. Și mai mirosea a ceva. Vin. Speram să nu fie 
roșu. Asta ar fi însemnat patruzeci și cinci de minute sau poate 
chiar mai mult. Nu mai eram sigură de nimic, cu excepţia 
faptului că New Orleansul era un prieten infidel pe care voiam 
să îl părăsesc. 

Sadie m-a strâns de braţ și m-a tras cu toată puterea spre 
trupul ei deșirat, de îndată ce am pășit în bucătărie. Plângea în 
hohote, scoțând niște gemete teribile în umărul meu, ca apoi să 
înceapă să îmi descheie bluza. 

— Sadie, încetează. Ce faci? 

Am împins-o deoparte cu toată puterea. 

Ea s-a uitat la mine, arcuindu-și sprâncenele a nedumerire, cu 


VP - 161 


fața umflată de plâns. S-a dus apoi la chiuvetă și a ridicat la 
vedere bluza pe care o purtasem seara trecută. 

Îmi uitasem hainele însângerate în taxiul lui Cokie. Biata 
femeie trebuie să fi crezut că am murit. 

— Oh, Sadie, nu. Sunt bine. Vorbesc serios. 

Mi-am descheiat gulerul bluzei și mi-am ridicat brațele, ca să 
mă vadă bine. 

— Nu sunt rănită. 

Sadie s-a prăbușit pe un scaun, sărutând crucea pe care o 
purta la gât. 

M-am așezat la masă, încercând să o calmez. Era atât de 
absorbită de rugăciunile ei, încât nici măcar nu mi-a răspuns. 
Apoi am dat cu ochii de titlul din ziarul aflat pe masă. 


MOARTEA TURISTULUI DIN MEMPHIS 
A FOST DECLARATA CRIMA 


Am înșfăcat ziarul. 


Oficialităţile statului Tennessee au declarat că doza de 
narcotic turnată în paharul turistului din Memphis și fostei 
stele a fotbalului, Forrest Hearne, în barul Sans Souci de pe 
strada Bourbon, i-a fost fatală. Inspectorul de poliție Martin 
Langley de la Jefferson Parish a declarat pentru ziarul Times 
Picayune din New Orleans că autopsia din Memphis a 
confirmat cauza morţii. Hearne, un cetăţean de vază al 
orașului Memphis, a decedat în barul Sans Souci, în primele 
ore ale dimineţii de Anul Nou, Moartea a fost iniţial 
considerată atac de cord, dar soţia victimei a devenit 
suspicioasă atunci când a remarcat că asupra defunctului 
nu s-au găsit câteva lucruri personale, printre care bani 
gheață și un ceas de mână scump. Cadavrul a fost 
examinat în Tennessee de către un medic legist și raportul 
acestuia a fost ulterior confirmat de un expert criminalist 
din Louisiana. Din ambele teste a reieșit prezenţa, fără nicio 
urmă de îndoială, a cloralhidratului. Narcoticul, cunoscut în 
termeni populari drept „Mickey Finn” este insipid, incolor, 
inodor și fatal, în doze mari. Comisarul-șef din Memphis a 
atacat cu vehemenţă administraţia locală a orașului New 
Orleans pentru lipsa de profesionalism de care a dat dovadă 
în determinarea cauzei morții. Ziarul The Memphis Press- 
Scimitar a mai relatat că administrarea picăturilor de 
narcotic turiștilor ostentativ de bogaţi este o practică 


VP - 162 


răspândită în Cartierul Francez, unde este amplasat clubul. 
Dovezile prezentului caz vor fi predate Departamentului de 
poliţie din New Orleans. 


Forrest Hearne nu murise de atac de cord. Cineva îi 
strecurase un Mickey în pahar. 


Am bătut la ușa lui Willie, sperând să fie în baie sau să fie atât 
de extenuată, încât să nu-i mai ardă să stea de vorbă. 

— Intră. 

Willie părea la fel de obosită ca și mine. Avea un teanc de 
hârtie de calc în poală. Întotdeauna scria încasările de peste 
noapte pe hârtii de calc. Puteau fi arse, înghiţite sau aruncate în 
toaletă, dacă polițiștii făceau vreo razie. 

— Doamne, chiar aveam nevoie de cafeaua asta. Mă simt ca 
naiba. 

Avea o voce de parcă ar fi înghiţit o mână de cuie ruginite. 

— Îmi cer scuze. Am ajuns târziu în dimineaţa asta, Willie. Nici 
măcar nu am trecut pe sus. Dar mă voi grăbi. 

Am pus tava pe pat. 

— Stai jos, Jo. 

Am întors scaunul de la biroul lui Willie cu fața spre patul ei și 
m-am așezat. 

— Cokie mi-a spus ce s-a întâmplat noaptea trecută. Era atât 
de mândru de tine! A spus că te-ai descurcat de minune, că ai 
fost curajoasă. Randolph mi-a spus același lucru, mi-a povestit 
că practic a dat acolo de scena unui masacru, că Patrick era 
moale ca o cârpă, dar că tu ai preluat controlul. Am văzut 
vânătaia cu care s-a ales după ce l-ai pocnit. 

Willie a râs cu poftă. 

— Era beat și a zis că trebuia să îl plesnim ca să se trezească. 
Și bietul Charlie zăcea acolo, într-o baltă de sânge. Mi-a fost atât 
de frică, Willie. 

— Bineînţeles că ţi-a fost. Ce naiba, și mie mi-ar fi fost. Cokie 
mi-a zis că îţi închipui că a fost vina ta. Asta e cea mai idioată 
afirmaţie pe care am auzit-o vreodată. Charlie este în mod 
evident mult mai dus cu pluta decât și-a dat vreunul dintre noi 
seama. Am încheiat un târg cu Randolph. O să treacă să-l 
examineze pe Charlie din două în două zile, în schimbul unei linii 
de credit deschise la Dora. 


VP - 163 


— Mulţumesc, Willie. 

— Însă Randolph nu poate să scrie reţete - are și el 
problemele lui. Pe-alea tot de la Sully va trebui să le iau. Dar, cel 
puţin, poate să monitorizeze situaţia și să ne spună exact de ce 
are Charlie nevoie. 

— Vecinii au început probabil să devină suspicioși, i-am zis eu. 

— Spuneţi-le și voi că a plecat la Slidell, în vizită la un prieten, 
m-a sfătuit Willie. Nu vreau să ajungă la balamuc, cu toți nebunii 
ăia de acolo. Charlie este un om demn de tot respectul. 
Întotdeauna m-a ajutat când am avut nevoie. Randolph zice că 
izbucnirile astea sunt pasagere și că se va domoli, în cele din 
urmă. 

— Adică n-o să mai aibă crize? 

Willie a mai sorbit o înghiţitură de cafea. 

— Cokie mi-a mai spus că i-ai reparat mașina lui Lockwell. 

— Nu eu. Jesse Thierry i-a reparat-o. 

Willie a dat din cap. 

— Ei bine, l-ai transformat, cu siguranţă, pe Jesse într-un erou. 
Dar presupun că tocmai ăsta a fost și scopul. Aţi fost văzuți 
împreună prin oraș. |ţi place de el. 

A spus-o ca pe un lucru de la sine înţeles, tot așa cum o 
făcuse și Jesse. M-a deranjat. Și de la cine o fi aflat că am fost 
împreună cu Jesse? Probabil de la Frankie. 

— Jesse este doar un prieten, Willie, atâta tot. Vorbește tot 
timpul despre mașini și despre curse de motociclete pe teren 
accidentat. 

— Da, bine, și tu ești pe cale de a deveni un Rockefeller. 
Uitasem. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Ei bine, nicio grijă. Sunt o mulţime de fete drăguțe care ar 
fi fericite să te înlocuiască. La naiba, femeile din Uptown 
salivează după el de parcă ar fi întruchiparea sexului pe două 
picioare. Jesse este un băiat bun, chiar dacă tu îl consideri 
inferior ţie. 

Willie avea un dar de a mă face să mă simt rușinată de 
propria mea persoană fără să se străduiască. Am urmărit-o cum 
și-a despăturit ziarul. S-a uitat la titlul de pe prima pagină, apoi 
la mine, apoi din nou la titlu. A tușit și a continuat să citească. 

— Așadar, cineva i-a scăpat prea mult Mickey în pahar. L-a 
omorât, nu? 


VP - 164 


Am dat aprobator din cap. 

Willie a început să citească un fragment din articol cu voce 
tare: 

— „Ziarul The Memphis  Press-Scimitar a mai relatat că 
administrarea picăturilor de narcotic turiștilor ostentativ de 
bogaţi este o practică răspândită în Cartierul Francez, unde este 
amplasat clubul. Dovezile prezentului caz vor fi predate 
Departamentului de poliţie din New Orleans”. Ce porcărie! Ne 
descriu pe toţi ca hoţi! Nu mai urmează decât să fie votat drept 
cel mai periculos oraș și turismul o să se ducă pe apa sâmbetei. 

Willie a trântit ziarul, dezgustată. S-a dat jos din pat, și-a 
aprins o ţigară și a început să se plimbe în sus și în jos prin faţa 
patului, cu poalele halatului din mătase neagră fluturând în jurul 
ei. 

A făcut un semn spre mine cu ţigara aprinsă. 

— O să iasă urât de tot, Jo. Oamenii vor cere să se facă rapid 
curățenie în Quarter. Tipul ăsta era sus-pus. Fiecare nevastă din 
Uptown o să vadă articolul ăsta și o să se gândească la soţul ei. 
O să îi încuie în casă. Poliţia o să pună paie pe foc. O să stea cu 
ochii pe casa noastră precum câinele care își păzește osul. 
Afacerile vor avea de suferit. 

— Crezi că-l vor prinde pe făptaș? 

Willie nu mi-a răspuns. A continuat să se plimbe, trăgând 
nicotină în piept. La un moment dat, s-a oprit și s-a întors cu 
faţa la mine. 

— Să nu vorbești cu nimeni. Dacă vine cineva să te ia la 
întrebări, să-i spui că nu știi nimic. Să vii direct la mine. 

— Cine să mă ia pe mine la întrebări? 

— Poliţaii, idioato. 

Mi-am coborât privirea în poală. 

— Ce, au venit deja? 

Am încuviințat. 

— După cum ţi-am povestit, domnul Hearne a venit la librărie 
și a cumpărat două cărţi, în ziua în care a murit. Poliţia a vrut să 
știe ce a cumpărat și dacă părea bolnav. Le-am spus că a 
cumpărat Keats și Dickens și că părea sănătos. 

— Și altceva? 

Willie a tras cu sete din ţigară. Am privit cum jarul ţigării 
înainta treptat spre fitil. 

— Atât. 


VP - 165 


— Păi, e suficient și atât. Te pot chema să depui mărturie. 

S-a răsucit cu faţa la mine. 

— Patrick era acolo? L-a văzut pe Hearne? 

— Da. 

— Patrick va depune mărturie. Nu tu. 

— Willie, despre ce vorbești? 

— Taci din gură! leși afară și du-te la treaba ta. Ai întârziat. 
Clienţii vor bate mai devreme la ușa noastră, în căutarea unei 
partide de sex înainte de Mardi Gras. Și dă-ţi cu niște apă rece 
pe față. S-a umflat de cât ai bocit. Arăţi ca Joe Louis în runda a 
douăsprezecea. 


VP - 166 


TREIZECI ȘI TREI 


Am dormit fără întrerupere toată ziua de Mardi Gras. 

M-am folosit de ventilatorul lui Patrick din librărie ca să acopăr 
vacarmul de afară. Intotdeauna ne-am plâns că ventilatorul era 
zgomotos, dar pus pe podea, lângă patul meu, era perfect. Am 
dormit timp de paisprezece ore încontinuu, fără să mă trezesc 
deloc, nici măcar ca să mă gândesc la cererea pentru Colegiul 
Smith. 

O pusesem la poștă cu o zi înainte de Mardi Gras, introducând 
în plic și o bancnotă nouă-nouţă de zece dolari, pentru taxa de 
înscriere. Adeseori mi-a trecut prin minte să-mi deschid un cont 
la bancă și îmi surâdea ideea de a scrie cecuri, dar Willie nu 
avea încredere nici în băncile, nici în bancherii din New Orleans. 
Spunea că erau cei mai zurlii clienţi ai casei și că n-avea de 
gând să le permită să o plătească din banii ei. Pe deasupra, nici 
nu voia să-i ţină cineva socoteala câștigurilor. 

Funcţionara de la poștă mi-a spus că plicul avea să ajungă în 
Northampton până pe data de douăzeci și șapte februarie. S-a 
uitat la adresa de pe plic, apoi din nou la mine și mi-a aruncat 
un zâmbet compătimitor. Probabil că-mi spunea în gând: „Oh, 
nu pot să cred că încerci cu adevărat să intri la Colegiul Smith! 
Am auzit în schimb că se fac angajări la magazinul Woolworth, 
de pe strada Canal”. 

Ultima carte poștală a lui Charlotte era datată 15 februarie și 
sosise pe douăzeci. 

llustrația de pe faţa cărții poștale înfăţișă o clădire frumoasă, 
acoperită cu zăpadă. Dedesubt era tipărit: Construită în 1909, 
Biblioteca William Allan Neilson de la Colegiul Smith conține 
380.000 de volume, la care se adaugă alte 10.000 în fiecare an. 

Am întors cartea poștală pe cealaltă parte, parcurgând din 
nou mesajul lui Charlotte, așternut cu scrisul ei mărunt. 


Dragă Jo, 

Ai pus cererea de admitere la poștă? Sper că da! 
Mătușa Lilly spune că Mardi Gras este în plină 
desfășurare. Sunt atât de invidioasă pe toată distracţia 
de care trebuie să ai parte acolo! Le-am arătat tuturor 


VP - 167 


fetelor cartea poștală pe care mi-ai trimis-o din Vieux 
Carré. Clubul aeronautic are un meci aerian cu Yale, 
în acest weekend, iar săptămâna viitoare 
congresmanul nostru va avea o întrunire cu 
Progresiștii. Abia aştept să ni te alături. Să-mi scrii cât 
de curând. 
Cu mult drag, 
Charlotte 


Voiam să mă alătur lor, să îmi aduc contribuția la ceva 
important și semnificativ. 

— Hei, Motor City! 

Din stradă s-a auzit o strigare, înăbușită de ferestrele închise, 
urmată de un fluierat. Am tras cu ochiul pe fereastră. Jesse mi-a 
făcut un semn din cap de pe cealaltă parte a străzii, unde stătea 
în picioare, în fața motocicletei sale. Am deschis fereastra și m- 
am aplecat peste pervaz. Pe stradă zăceau vestigiile sărbătorii. 
Miercurii de după Mardi Gras i se spunea Miercurea Gunoaielor. 

— Ai reușit să dormi? mi-a strigat el. Nu te-am văzut pe afară. 

— Am dormit dusă, toată sărbătoarea. 

— Ti-e foame? 

Eram lihnită. 

— Nu te duci la catedrală să îţi iei cenușa??? l-am întrebat. 

Jesse a izbucnit în râs. 

— Sunt din Alabama, ai uitat? Baptist. Mântuire prin har 
dumnezeiesc. Hai să mergem să căutăm un sandviș Muffuletta?”. 

Ne-am așezat pe o bancă de la marginea Scuarului Jackson. 
Somnul profund îmi priise. Mintea mi se limpezise și pământul 
nu mi se mai clătina sub picioare. Jesse stătea tolănit pe bancă, 
ținând capul sprijinit de spetează și ochii închiși. Era plăcut să 
nu vorbim. Într-un fel, Jesse și cu mine puteam purta o 
conversaţie fără a ne spune niciun cuvânt. Am închis și eu ochii 
și mi-am lăsat capul pe speteaza băncii, încercând să-mi 
urmăresc desenele portocalii luminoase din spatele pleoapelor. 
Păsările ciripeau și o briză ușoară trecea peste braţele mele. Am 


21 Alt nume al Cartierului Francez, centrul vechi. 

22 În Miercurea Cenușii (prima zi a Postului Mare, la catolici), credincioșii se duc la 
biserică pentru a fi marcați pe frunte cu o cruce făcută din cenușa florilor și ramurilor 
de la Floriile trecute, în semn de pocăință și de angajament de a ţine postul. 

23 Sandviș consistent din pâine tipic siciliana, rotundă, plată, presărată cu susan, 
umplută cu mortadella, șuncă, brânză și salată de măsline. 


VP - 168 


rămas așa o vreme, eliberându-ne de haosul de Mardi Gras, 
mulțumiți că aveam burțile pline. 

— Jess? 

— Mm? 

Am rămas în continuare cu ochii închiși și am simţit cum 
trupul mi se relaxa și mai mult pe bancă. 

— Am făcut ceva. 

— Asta nu este niciodată o introducere bună. 

— Nu știu de ce, dar vreau să îţi povestesc despre asta, i-am 
zis eu. 

— Bine. Dă-i drumul. 

— Cu ceva timp în urmă, în jurul Anului Nou, am cunoscut o 
fată, pe nume Charlotte, din Massachusetts. A venit la librărie și 
ne-am înţeles foarte bine. Nu ne mai întâlniserăm niciodată 
până atunci, dar era ca și cum ne-am fi cunoscut de-o viață. M- 
am simţit efectiv în largul meu cu ea. Ai întâlnit vreodată pe 
cineva în genul ăsta? 

— Da. 

Norii au alunecat pe cer și soarele mi-a îmbăiat faţa. 

— Dar provine dintr-o familie cu adevărat bogată, o familie 
bună, și este studentă în anul întâi la Colegiul Smith din 
Massachusetts. Pilotează chiar și un avion. Charlotte mi-a spus 
în nenumărate rânduri că ar trebui să mă înscriu la Smith. Știu 
că sună ridicol, eu să fiu în stare să merg la o școală atât de 
prestigioasă, dar ea mi-a trimis toate informaţiile necesare. 

Dintr-odată, mi-am dat seama de nebunia întregii situaţii și 
aproape că am izbucnit în râs. 

— Din nu știu ce motiv, am început să-mi doresc asta, chiar 
foarte tare. l-am spus lui Willie și ea a luat foc. Mi-a zis că pot să 
merg la colegiu aici, în New Orleans, că nu e de nasul meu să 
încerc să intru la un colegiu ca Smith. Ei bine, asta m-a făcut să- 
mi doresc și mai mult să ajung la Smith. Așa că am făcut-o, 
Jesse. Mi-am trimis cererea de admitere la Colegiul Smith din 
Northampton. Ti-am zis că l-am convins pe John Lockwell să îmi 
semneze o recomandare. Am trimis cererea alaltăieri. Mi-e frică 
să recunosc asta chiar și faţă de mine însămi. 

Mi-am coborât vocea. 

— Dar vreau cu adevărat la Smith. 

Am simţit cum o umbră îmi alunecă pe faţă în timp ce soarele 
se ascundea în spatele unui nor. Am inspirat și apoi am expirat 


VP - 169 


prelung, simțind că am scăpat de povara secretului, lăsând-o să 
zboare pe aripile brizei. 

— E o nebunie, asta gândești în sinea ta, nu-i așa? am 
întrebat eu. 

— Ce gândesc? 

Vocea lui era aproape de mine. Am deschis ochii. Jesse era la 
câţiva centimetri de faţa mea, acoperind soarele. l-am simţit 
răsuflarea pe gât și i-am văzut gura. Trupul meu a tresărit 
puternic din pricina panicii și mi-am dus pumnii încleștaţi la 
piept. 

Jesse s-a retras imediat. 

— Oh, Jo, îmi pare rău. N-am vrut să te sperii, a rostit el încet. 
Doar... aveai ceva în păr. 

A ridicat o frunză și mi-a arătat-o. 

Confuzia a inundat spaţiul dintre noi. Am încercat să-i explic. 

— Nu m-ai speriat, numai că... 

Numai că? De ce vorbisem în șoaptă? Știam că Jesse nu voise 
să mă sperie. Însă mâinile mele erau încleștate, gata să îl 
înfrunte. M-am simţit ridicolă și el a părut să-și dea seama. 

— N-ar fi fost amuzant dacă m-ai fi pocnit? 

A râs și și-a trecut mâna prin păr. 

— Mă rog, nu chiar amuzant, dar înţelegi ce vreau să zic. 

Jesse s-a lăsat iarăși pe spate și și-a îndesat mâinile în 
buzunarele jachetei de piele. 

— Bun, m-ai întrebat ce gândesc eu despre treaba asta. Păi - 
s-a întors cu fața la mine și mi-a zâmbit -, cred că ar fi bine să-ţi 
cumperi un palton gros pentru iarnă, Motor City. E frig în 
Massachusetts. 

Abia dacă auzeam ce îmi spunea. Parfumul aftershave-ului 
său rămăsese în jurul feţei mele. Dintr-odată, eram conștientă 
cât de aproape stăteam unul de altul pe bancă și muream de 
curiozitate să știu dacă mâinile lui erau calde sau reci în 
buzunare. 

— Cât costă o asemenea școală? s-a interesat el. 

— Mult, am zis, liniștită. 

— Cât de mult înseamnă mult? 

— Pentru cursuri, cazare și cărţi, se apropie de două mii de 
dolari pe an, i-am spus. 

Jesse a scos un fluierat ușor. 

— Știu, este o nebunie. 


VP - 170 


— Este într-adevăr o nebunie, dar e vorba doar de bani. Există 
o mulţime de modalităţi pentru a obţine banii, m-a asigurat 
Jesse. 

Am pornit-o pe strada St. Peter, îndreptându-ne spre strada 
Royal, ca să ajungem înapoi la librărie. Niciunul dintre noi nu a 
vorbit în acest răstimp. Ne-am croit drum printre urmele 
dezastrului rămas după petrecere, izbind cu vârfurile pantofilor 
în cutii și pahare, dându-le la o parte din calea noastră, călcând 
peste piese răzlețe din costumaţiile de carnaval abandonate pe 
stradă în timpul nopţii. Jesse a înșfăcat un șirag de mărgele de 
sticlă de un alb lăptos, ce atârna de tocul unei uși. Mi l-a oferit și 
eu mi l-am pus de gât. Ziua avea ceva pașnic în ea, de parcă am 
fi fost de Crăciun, când lumea se oprea din goana-i nebună și își 
dădea voie să facă o pauză. În tot New Orleansul, locuitorii se 
odihneau, dormind în paturile lor, cu machiajul și cu mărgelele 
lor cu tot. Până și bordelul lui Willie era închis astăzi. Ea urma să 
își petreacă toată ziua îmbrăcată în halat, bându-și probabil 
cafeaua împreună cu fetele, la masa din bucătărie, și râzând pe 
seama clienţilor din noaptea precedentă. De obicei, Evangeline 
se plângea, Dora le făcea pe toate să râdă și Sweety pleca la 
mijlocul după-amiezii la bunica ei. Oare mama ducea dorul 
acestei sărbători? Se gândea la New Orleans, la Willie, la mine? 

— Se pare că ai o clientă nerăbdătoare. 

Jesse mi-a făcut semn către librărie. 

Domnișoara Paulsen stătea pe trotuar, uitându-se 
prin vitrină. 

— Bună ziua, domnișoară Paulsen. 

Ea s-a întors cu faţa spre noi. 

— Ah, bună, Josie. 

S-a uitat la Jesse. Ochii ei l-au studiat fără pic de jenă din cap 
până în picioare. 

— El este Jesse Thierry. Jesse, dumneaei este domnișoara 
Paulsen. Lucrează la Departamentul de limbă și literatură 
engleză de la Smith. 

Jesse a zâmbit și a dat din cap. 

— Încântat, doamnă. 

Domnișoara Paulsen s-a îmbăţoșat. 

— Sunt o prietenă a familiei Marlowe, totodată. 

Comentariul îi era adresat lui Jesse. 

— Am tot încercat să dau de ei, mi-a spus mie. Am fost la ei 


A 


năuntru 


VP - 171 


acasă, dar nu a răspuns nimeni la ușă. 

— Ei bine, cred c-ar fi cazul să plec, a spus Jesse. 

Nu voiam să plece și să mă lase singură cu domnișoara 
Paulsen, care ar mi-ar fi cerut cu insistenţă să-i dau răspunsuri 
la prea multe întrebări. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, doamnă. 

Jesse s-a îndepărtat, mergând cu spatele. 

— Ne mai vedem, Jo. A fost o zi plăcută. 

Domnișoara Paulsen mi-a aruncat o privire ucigătoare, pe 
când Jesse traversa strada. Umerii ei au tresărit când el a pornit 
motorul motocicletei. L-am văzut pe Jesse râzând. A ambalat 
motorul iar și iar, până când domnișoara Paulsen s-a întors, în 
cele din urmă, cu faţa la el. Jesse și-a fluturat mâna spre noi și a 
coborât în trombă pe strada Royal. 

— Oh, Doamne! 

Domnișoara Paulsen și-a atins cocul răsucit, lăsându-și mâna 
să se odihnească pe gât. 

— Băiatul acela este la colegiu? 

Mi-am frecat braţul, încă simțind prezenţa lui Jesse atât de 
aproape de mine. 

— La drept vorbind, este. La Delgado. Vă pot ajuta cu ceva, 
domnișoară Paulsen? 

— Da, de fapt. 

Și-a încrucișat braţele la piept. 

— Totul are o limită. Vreau să știu se întâmplă cu Charlie 
Marlowe. 


Patrick nu mai dăduse pe la librărie de zile întregi. Când mă 
opream în dreptul casei lor, el se afla întotdeauna la pian, 
cântând la nesfârșit melodii pentru Charlie. Ceva se schimbase. 
O cortină căzuse între noi. Îmi venea să plâng. Obișnuiam să bat 
la ușă folosindu-mă de semnalul nostru special și după aceea 
descuiam cu cheia mea. Patrick se întorcea puţin pe scaun, 
vedea că sunt eu, și continua să cânte. Vorbea cu tatăl lui prin 
intermediul lui Debussy, Chopin și Liszt. Și câteodată cânta ore 
întregi. Eu făceam cumpărăturile de pe listă sau dereticam prin 
casă, iar în tot acest răstimp el nu se ridica de la pian. Nu 
schimbam nici măcar o vorbă. Dar, la plecare, de cum făceam 
primul pas pe verandă, muzica înceta. Îi vorbea lui Charlie prin 
intermediul muzicii și pe mine mă ignora tot prin intermediul 


VP - 172 


muzicii. 

Așadar, m-am bucurat când l-am văzut intrând pe ușa 
librăriei. Nu puteam să-i vorbesc deschis, deoarece aveam o 
clientă care răsfoia prin cărţi. Patrick și cu mine lucraserăm 
împreună ani de zile, dar, dintr-odată, spaţiul din spatele 
tejghelei devenise prea strâmt. Ne ocoleam reciproc cu mișcări 
stângace, ne pierduserăm ritmul nostru confortabil. 

— Bună. 

Am încercat să îi zâmbesc. Mi-am pus mâna pe tejghea 
semnalând că pariam pe un roman poliţist. 

El a studiat-o pe femeie de sus până jos, a clătinat din cap și 
mi-a făcut alt semn, indicând o carte de rețete culinare. 

Era mai mult decât comunicaserăm în mai bine de o 
săptămână. Îmi cerusem scuze în mod repetat pentru ceea ce 
se întâmplase atunci, cu Charlie. Știam că mă auzea, dar nu-mi 
răspundea. Simplul semnal făcut acum pentru a indica o carte 
de bucate m-a umplut de bucurie. 

— Charlie? am întrebat în șoaptă. 

— Randolph stă cu tata. Am câteva treburi prin oraș. 

Am scos un teanc de corespondenţă și i l-am înmânat. 

— Am sortat facturile și cecurile. M-am gândit că vei trece pe 
la bancă. 

El a dat din cap. 

Femeia a venit la casă cu noua Carte de bucate a lui Betty 
Crocker. 

— Eram atât de sigură că va alege Agatha Christie, am 
comentat eu, după ce clienta a ieșit din librărie. 

— Își dorește cu disperare să citească romane polițiste, a spus 
Patrick. Dar a trebuit să cumpere cartea de bucate, din cauza 
faptului că soțul ei furios se așteaptă la o masă caldă, seara, de 
îndată ce își aruncă servieta pe hol, lângă ușă. Este nefericită în 
căsnicie - la fel este și soțul. El bea ca să evadeze din realitate, 
iar ea stă pe marginea căzii și plânge. Nu ar fi trebuit să se 
căsătorească niciodată. E și mai nefericită acum, fiindcă a 
cumpărat cartea de bucate în loc de Agatha Christie. Se simte 
prinsă în capcană. 

M-am uitat afară, prin vitrină, și am văzut-o pe femeie stând 
nemișcată pe stradă. Am reluat în minte scenariul creat de 
Patrick şi,  dintr-odată, mi-am imaginat-o azvârlind pe 
neașteptate cartea într-un coș de gunoi, ca apoi să își scuture 


VP - 173 


părul în vânt și alerge la cel mai apropiat salon de coafură. Doi 
tineri traversau strada spre librărie, privindu-ne fix prin geamul 
vitrinei. Am pariat, punând un deget pe tejghea, că unul dintre 
ei avea să cumpere un roman de Mickey Spillane. Celălalt băiat 
îmi părea cunoscut. Era fiul lui John Lockwell, Richard. 

— Jo! 

Patrick m-a prins de braț, trăgându-mă spre el. l-am simţit 
mâna alunecând pe sub părul meu și, pe neașteptate, m-am 
pomenit că mă sărută. Până să îmi dau seama ce se întâmplă, s- 
a și oprit. 

— Patrick!? 

Eram atât de șocată, încât abia am reușit să îi rostesc numele. 
Mâna mea se odihnea pe umărul lui, fără să fie încleștată într-un 
pumn. Îl lăsasem să mă sărute fără să mă opun. 

El şi-a întors repede privirea spre vitrină. 

— Imi cer scuze, Jo, a șoptit el. 

Faţa îi era atât de aproape de a mea și atât de marcată de 
suferință. 

— Patrick, îmi cer și eu scuze. Eu... 

Nu m-a lăsat să termin. M-a sărutat grăbit, a înșfăcat teancul 
de corespondență și s-a repezit afară din librărie. 

M-am sprijinit de tejghea ca să îmi recapăt echilibrul, 
copleșită fiind de șoc, de confuzie și de aroma pastei de dinţi a 
lui Patrick în gura mea. Mi-am atins buzele. A fost un sărut care 
a vrut să însemne „Îmi cer scuze” sau „Îmi cer scuze că nu am 
făcut asta mai demult”? Nu îmi puteam da seama. Dar nu mă 
împotrivisem şi acum eram mai degrabă uluită decât 
înspăimântată. 

Am finalizat inventarul pe care mi-l ceruse Patrick și am sortat 
un lot de cărți proaspăt sosite. Eram atât de tulburată, încât le- 
am așezat greșit pe rafturi. Am pus ultimul bestseller, 
Confesiunile unui scoțian de Shirley Cameron, în secțiunea 
Călătorii, în loc să îl pun la Romane de dragoste. Mi-am dat 
seama de greșeală și m-am mustrat în sinea mea. L-am mutat la 
vedere, în zona de Noutăţi, aflată lângă casa de marcat, 
sperând ca vreo casnică măcinată de regrete să-l cumpere în 
locul unei cărţi de bucate. 

Ajungeam iar și iar la aceeași concluzie. Patrick și cu mine ne 
potriveam. Împreună, ne simţeam în largul nostru. Ne 
cunoșteam de multă vreme. lubeam cărţile. El era istetț, 


VP - 174 


talentat, stilat și foarte organizat. Îmi știa toate secretele. Nu 
putea fi vorba între noi de nicio explicaţie jenantă și nici de 
riscul vreunei respingeri, atunci când Dora striga după mine pe 
stradă, sau când Willie insista să merg cu ea la căsuţa de la 
țară, sau când mama avea să apară, pe nepusă masă, cerșind o 
bucată de carne crudă pentru ochiul pe care i-l învineţise 
Hollywoodul. Patrick ar fi în stare să ia autobuzul Greyhound din 
stația de pe strada Rampart, ca să mă viziteze la Smith. In 
Ajunul Crăciunului, m-ar aștepta în staţie, în paltonul lui 
albastru, până când autobuzul meu ar intra pe peron, târziu în 
noapte. Am asculta muzică împreună, i-aș dărui butoni de ziua 
lui și ne-am petrece dimineţile de duminică bând cafea și luând 
la puricat necrologurile, în căutarea colecţiilor de cărți ale 
defuncţilor. 

Am zâmbit. Patrick nu mă speria. Da, ne potriveam. 

Clopoţelul a sunat. Frankie a intrat în librărie, aruncând 
ocheade printre rafturi. 

— Oh, de două ori în aceeași lună? Lasă-mă să ghicesc - l-ai 
visat pe Victor Hugo? l-am întrebat eu. 

Frankie a aruncat o privire înjur. Mâinile i-au tresărit nervos. 

— Ești singură? a șoptit el. 

— Da. 

— Sigur? m-a întrebat, molfăindu-și nervos guma din gură. 

Am dat din cap. Umorul său caracteristic dispăruse. O umbră 
de teamă a început să-mi răvășească stomacul. 

— Mama ta e pe picior de întoarcere. 

Am dat drumul aerului pe care îl ţinusem în piept. 

— Deja? De ce nu mă miră, oare? 

Am pus o carte în raft, la locul potrivit. Trebuia neapărat să 
întreb: 

— Vine și Cincinnati cu ea? 

— Nu știu. l-am spus lui Willie, iar ea mi-a zis să vin să îţi spun 
și ţie. 

— Cum ai aflat? 

— Am o sursă la American Telegram. A văzut mesajul 
transmis. 

— Mama i-a trimis o telegramă lui Willie? 

Chestia asta părea foarte ciudată. 

— Nu, telegrama a fost trimisă noaptea trecută de către șeful 
Departamentului de poliţie din Los Angeles pentru unul dintre 


VP - 175 


comisarii de aici, din New Orleans. | s-a dus telegrama direct la 
el acasă, în mare secret. 

— Ştiam eu că Cincinnati o să o bage în vreun bucluc. Așadar, 
el a fost arestat și ea se întoarce aici. 

— Nu e vorba despre Cinci. Mama ta este cea care se află în 
custodia poliţiei. 

— Ce? 

Frankie a dat din cap. 

— În telegramă scria că Louise Moraine se află în custodia 
poliţiei și că este în drum spre New Orleans. Sursa mea din 
comisariat mi-a șoptit că o urmăreau de ceva vreme. 

— Pentru ce? 

Frankie a făcut un mic balon din gumă și s-a uitat afară. 

— Pentru ce, Frankie? 

Balonul de gumă s-a spart chiar în momentul când i-au ieșit 
cuvintele din gură. 

— Uciderea lui Forrest Hearne. 


VP - 176 


TREIZECI ȘI CINCI 


Am tinut-o tot într-o fugă până la Willie, simțind cum stomacul 
îmi sălta în gât în tot acest răstimp. Da, mama era o idioată. Și 
era lacomă. Dar criminală? Mintea mea refuza să creadă așa 
ceva. Un asemenea gând mă speria mult prea tare. Ecourile 
tuturor promisiunilor ei deșarte au ieșit din borcanul rușinii și 
veneau plutind spre mine, și, la fiecare pas pe care îl făceam, 
auzeam ticăitul ceasului de mână al lui Forrest Hearne - ceasul 
pe care îl găsisem sub patul ei. 

M-am furișat în bordel pe ușa bucătăriei. Dora, cu rochia ei 
verde-smarald ridicată până la coapse, stătea cu picioarele 
goale cocoţate pe masa din bucătărie. Işi dădea cu ojă roz-sidef 
pe unghiile de la picioare. Mi-a aruncat o privire și imediat și-a 
deschis larg brațele. 

— Oh, dulceaţă, vino la Dora! M-aș ridica eu în picioare, dar 
mi-aș strica copitele. 

M-am dus la Dora. Ea m-a strâns cu putere la pieptul ei și am 
avut impresia că mă strivea între două perne. 

— Ei bine, am citit și eu vreo două-trei romane polițiste la 
viața mea, păpușico. Nu au nicio dovadă încă. Willie a zis că au 
chemat-o doar pentru interogatoriu. 

— Dar de ce? 

— Pentru că a omorât un om bogat, prostuțo, a răspuns 
Evangeline, intrând în bucătărie. 

— la mai taci din gură, Vangie! a certat-o Dora. Louise nu a 
omorât pe nimeni. A fost doar în locul nepotrivit la timpul 
nepotrivit. 

Dora s-a întors cu faţa spre mine. 

— Când poliţia a pus primele întrebări, cineva a zis că a văzut- 
o pe ea la masă, bând împreună cu bogătașul, în ajunul Anului 
Nou. 

— Mama a băut cu domnul Hearne? 

— Așa îl chema? a întrebat Dora. 

— Da, a confirmat Evangeline. Forrest Hearne. 

— Oh, ce nume sexy! Arăta bine? a întrebat Dora. 

— După poza din ziar, categoric da. Se spunea că era arhitect 


VP - 177 


și bogat, a informat-o Evangeline. 

— Păi și atunci de ce nu a venit la maison de joie ca să o vadă 
pe dama de verde? s-a mirat Dora. Dacă ar fi venit, n-ar fi mort 
acum. 

— Dora, încetează, am rugat-o eu. 

— Oh, dulceaţă, îmi cer scuze. Voiam doar să spun că n-ai de 
ce să-ţi faci griji. La urma urmelor, poliţia anchetează pe toată 
lumea acum, nu-i așa? 

Dora a ridicat încetișor din sprâncene. Sora ei, Darken, mă 
văzuse în secția de poliție. 

— Presupun că da, am dat eu din cap. 

Ea a dat din cap, la rândul ei. 

— În locul tău, aș fi mai degrabă îngrijorată că s-ar putea să 
se întoarcă și Cincinnati odată cu ea, a adăugat Dora. 

— Ei, atunci, Louise va trebui să stea la mansardă, a comentat 
Evangeline. Camera aia e a mea acum. Am reușit, în sfârșit, să 
scot putoarea din ea. 

M-am ridicat de la masă ca s-o caut pe Willie. Când am ajuns 
la ușă, Evangeline m-a înșfăcat de braţ. 

— Ține-te departe de John Lockwell, mi-a șuierat ea. 

Un strop de salivă i-a ţâșnit printre dinţi și a aterizat pe 
pieptul meu. 

— Ei, ia te uită, a zis ea rânjind cu gura până la urechi. Plouă! 


Am bătut la ușa lui Willie. 

— N-ar trebui să fii aici, a venit răspunsul de dincolo de ușă. 

Am intrat, totuși. Willie era deja îmbrăcată în ţinută de seară 
în tradiționala sa culoare neagră. Părul îi era strâns mai sus 
decât în mod obișnuit, ancorat cu doi piepteni în formă de crini 
încrustați cu diamante. Registrul negru stătea deschis în faţa ei, 
pe birou. 

— Am ajuns la fel de rău ca și Charlie, mi-a spus ea peste 
umăr. Săptămâna trecută, am scris că lui Sam Dolarul de Argint 
îi place de Sapte și Șapte. 

A făcut o corectură în registru. 

— Pete Pălăriuță este cel căruia îi place de Șapte și Șapte. 

Registrul negru al lui Willie era, de fapt, o cartotecă. Fiecare 
client, trecut sub un nume de cod, avea fișa lui în care se 
specifica ce fată îi plăcea, ce fel de servicii prefera și ce joc de 
cărţi juca. Sam Dolarul de Argint era, în realitate, un comis- 


VP - 178 


voiajor pe nume Sidney. Dar avea un tatuaj cu un dolar de 
argint pe spate. În registru erau informaţii mai mult decât 
suficiente pentru ca Willie să le poată folosi, la nevoie, drept 
poliţă de asigurare. Dacă îi crea cineva probleme, ea avea 
evidența clară a vizitelor făcute, pe care se oferea să i-o 
împărtășească soţiei sau mamei clientului. În fiecare seară, 
înainte de sosirea clienţilor, Willie obișnuia să treacă în revistă 
rezervările făcute în avans. Astfel, se asigura că își reamintea 
toate preferinţele respectivilor clienţi, iar, atunci când soseau, 
făcea ca totul să pară firesc și spontan. 

Willie părea absolut calmă în legătură cu vestea despre 
mama. Dintotdeauna spunea despre ea că putea face un ceai 
într-o tornadă. Calmul ei m-a relaxat și pe mine. 

Am ales un tub de ruj Hazel Bishop de pe patul ei și mi-am 
pus puţină culoare pe buze și în obraji. 

— Ei, și ce ne facem acum? am întrebat-o eu. 

Willie a întors o filă a registrului. 

— Am discutat deja despre treaba asta. Nu vei vorbi cu 
nimeni. Ai stat în casă de Anul Nou. N-ai văzut nimic. Tu și 
mama ta v-aţi înstrăinat. Când se va întoarce, tu te vei duce la 
Shady Grove. Vei sta departe de oraș o vreme. 

— Singură? 

— Păi, ce, vrei să vină și Cincinnati cu tine? 

— Nu, dar n-ar părea ciudat dacă aș pleca pe nepusă masă 
din oraș? 

— Oh, ești atât de importantă, încât va observa toată lumea? 
Ai spus că poliţia te-a luat deja la întrebări și tu ai răspuns la ele. 
Toţi oamenii locului o cunosc pe mama ta și știu că e mai bine 
să nu pomenească numele tău, ca să nu se pună rău cu mine. 
Nimeni nu va sufla o vorbă. 

— Dar cine va face curățenie dimineaţa în casă? 

— la te uită, Cenușăreaso, o să-ţi lipsească peria de frecat 
dușumele? 

M-am sprijinit de stâlpul patului lui Willie. 

— Nu, o sa-mi lipsești tu, mamă vitregă afurisită. 

Willie și-a pus jos stiloul și s-a răsucit pe scaun. 

— De unde știi că nu sunt zâna ta bună? 

Ne-am uitat una la cealaltă. Am privit-o pe Willie, îmbrăcată 
toată în negru, cu buzele ei de culoarea vinului de Chianti și cu 
ochii ei, care ar fi fost în stare să facă până și un șarpe să se 


VP - 179 


târască înapoi în gaura lui. Și, dintr-odată, am izbucnit în râs. 

— Bine, am consimţit eu. Ești o mamă vitregă afurisită cu 
inima unei zâne bune. 

— Aș prefera mai degrabă să fiu ca tine, a recunoscut Willie. 
O Cenușăreasă cu inimă de mamă vitregă. 

Hopa! Glumea? Se comporta de parcă ar fi considerat spusele 
ei un compliment. 

S-a întors înapoi la registrul ei. 

— Cokie o să te ducă la Shady Grove. 

— Și o să mă lași acolo, așa, de una singură, Willie? 

— Nu ai nevoie de mașină. Poţi să te duci pe jos până la 
băcănie, dacă ai nevoie să dai un telefon. 

— Dar dacă se întâmplă ceva? 

— Pune sare pe alune. Eu nu-mi fac griji. Eşti o ţintașă foarte 
bună. Am să le spun lui Ray și lui Frida să stea cu ochii pe 
mașinile de pe drum. Ştii că ei nu închid ochii toată noaptea. Și 
acum, dacă nu vrei ca o bătrână desfrânată să-ți smulgă 
petalele tale de margaretă una câte una, ai face bine s-o ștergi 
de aici. 

Am ieșit în stradă exact în momentul în care Cokie lăsa un 
client la bordel. 

— Te-aș duce cu mașina, Josie, fetițo, dar mai am de adus aici 
un grup de participanţi la convenţie. 

— E-n regulă, Cokie. Ai auzit că plec în călătorie? 

— Sigur că da. Willie nu vrea să te știe prin preajmă, ca să nu- 
i dea ocazia mamei tale să te bage în vreo belea. O să-i spună 
mamei tale că te-ai dus la Slidell, ca să-l ajuţi pe Charlie. 

Cokie s-a scărpinat în ceafă. 

— Jo, trebui să te întreb ceva. Dă unde și până unde ai avut tu 
bănuiala asta? De la bun început m-ai tot presat în legătură cu 
raportul legistului. Ai știut ceva despre bărbatul din Tennessee 
și mama ta? 

— Nu, doar că... îmi plăcea de el. A venit la librărie. A fost atât 
de amabil și m-a tratat cu atâta respect. M-a inspirat, Coke. Nu 
am cunoscut mulţi oameni ca el. 

Cokie a dat din cap. 

— Ei bine, pare-se că vom inaugura termosul la o pauză de 
cafea în excursia noastră la Shady Grove. 

A plecat să-i aducă pe participanţii la convenţie. Eu am pornit- 
o pe jos, înapoi spre librărie, gândindu-mă la ceas. Trebuia să 


VP - 180 


scap de el. Puteam să-l arunc într-o ladă de gunoi. Puteam să-l 
duc la Shady Grove și să-l ascund acolo. O mașină a trecut pe 
lângă mine. Am auzit-o frânând și dând în marșarier. Licolnul 
Continental strălucitor s-a oprit în fața mea. 

— la zi-mi, ai fost admisă la Smith? 

John Lockwell și-a scuturat trabucul afară, pe fereastră. 

— Incă aștept răspunsul. 

— Tot nu știu ce scria în scrisoare. 

— Era foarte apreciativă... și bine scrisă, l-am asigurat eu. 

— Sper că ai menţionat și martiniurile tale. 

— Nu, dar am menţionat legăturile pe care le am cu mecanicii 
auto. 

— Merge ca unsă acum. Vrei să te duc undeva? Charlotte m- 
ar considera un unchi îngrozitor, dacă nu aș lua-o pe prietena ei 
din drum cu mașina. Hai să bei ceva împreună cu mine. Am un 
apartament privat în Quarter, acum. Mai discret. 

— Nu, mulțumesc. Am alte planuri. 

Lockwell mi-a zâmbit. 

— Poate altă dată. 

A arătat cu degetul spre mine. 

— Ai ceva aparte, Josephine. Și îmi place rujul tău. 

A plecat. M-am șters la gură cu dosul palmei. 


VP - 181 


TREIZECI ȘI ȘASE 


Stăteam pe marginea patului cu cutia de trabucuri în poală. 
M-am uitat la cecul domnului Hearne. Va observa soţia lui că nu 
a fost onorat? Dacă l-aș încasa acum, polițiștii s-ar putea să 
remarce tranzacţia și să vină să îmi pună întrebări. M-am uitat la 
semnătura sigură și elegantă. 

M-am dus cu gândul înapoi la mama, când am fost împreună 
la Meal-a-Minit și a scos un teanc de bani din poșetă, lăudându- 
se că urma să ia cina la Antoine's. Făceau pereche bună 
împreună, fără nicio îndoială, Cincinnati cu hainele unui mort, iar 
mama cu portofelul unui mort. 

Am pus cecul împreună cu ceasul sub scândura din dușumea. 
Aveam de gând să le iau pe amândouă la Shady Grove și să 
scap de ele acolo. Asta ar fi trebuit să fie grija mea de 
căpetenie. Dar nici pomeneală. Imi petrecusem întreaga 
dimineaţă gândindu-mă la Patrick, întrebându-mă dacă avea să 
vină la librărie. Nu a venit. Trebuia să aștept până când aveam 
să mă duc pe la Charlie ca să îl văd. Seara trecută mă spălasem 
pe păr și mi-l aranjasem. M-am tot uitat în oglindă și mi-am 
schimbat bluza de două ori. Dintr-odată, voiam să îl impresionez 
pe Patrick, să arăt bine pentru el. 

Domnișoara Paulsen a trecut pe la librărie, băgându-și nasul 
peste tot, din nou. Am anunţat-o că urma să plec la Slidell să îl 
vizitez pe Charlie și aveam să îi dau un raport complet la 
întoarcere. Ea i-a scris un bilet lui Charlie și a insistat să îl 
sigileze într-un plic înainte de a mi-l înmâna. Apoi i-am vândut 
cartea lui Shirley Cameron și am discutat despre prietena ei de 
la Smith, care scria ficţiune istorică. Era de părere că urma să ne 
înţelegem bine. Domnișoara Paulsen era o femeie interesantă și 
amabilă, când nu făcea pe detectivul. 

A sosit o scrisoare de la Charlotte în care aceasta mă întreba 
dacă primisem vreo veste în legătură cu dosarul de înscriere. A 
menţionat, de asemenea, faptul că verișoara ei, Betty Lockwell, 
îi scrisese ca s-o întrebe de Patrick, cerându-i să îi înlesnească o 
altă întâlnire cu el. Lui Charlotte i se părea amuzantă pasiunea 
asta a lui Betty. Mie mi se părea enervantă. Am azvârlit 


VP - 182 


scrisoarea în sertarul biroului, am încuiat ușa și am ieșit. 

În timp ce mergeam pe stradă, repetam în gând ce aveam să 
îi spun lui Patrick când o să-l văd. Voiam să-i dau impresia că 
eram în largul meu, să nu simtă deloc cât de buimacă fusesem 
toată ziua din pricina sărutului său. Aveam să-l las pe el să preia 
inițiativa. Când am ajuns la ușă am tras cu urechea să aud 
pianul, dar în casă era liniște. Mi-am pus cheia la loc în buzunar 
și am ciocănit. 

Ușa s-a deschis. 

— Bună, Jo. Intră. 

Patrick era desculț, îmbrăcat cu o cămașă proaspăt călcată și 
tocmai își trecea o curea prin găicile pantalonilor. Părul lui era 
încă ud. 

— Arăţi bine, i-am zis eu, sperând să îmi întoarcă și el 
complimentul. 

— Mulţumesc. Mă întorc imediat. Trebuie să îmi iau pantofii. A 
dat fuga sus. 

Ceva mirosea bine. M-am plimbat agale prin camera de zi, 
îndreptându-mă spre pianul lui Patrick. Mi-am trecut ușor 
degetele peste inscripţia Bosendorfer, apoi mi-am plimbat mâna 
pe deasupra clapelor, fără să scot vreun sunet. Liebestrăume de 
Franz Liszt era deschis pe stativul pentru partituri. M-am uitat la 
toate notele acelea și m-am minunat cât de ușor îi era lui Patrick 
să transforme micuţele puncte negre într-o muzică frumoasă. 

— Am făcut crochete, mi-a spus el, coborând din nou scările. 
Am luat reţeta din aceeași carte de bucate a lui Betty Crocker 
pe care a cumpărat-o doamna aceea nefericită în căsnicie. 

— Ce înseamnă? l-am întrebat, arătând spre partitură. Patrick 
a venit și s-a uitat peste umărul meu. 

— Liebestrăume, este în germană, mi-a spus el. 

— Știu că este în germană, dar cum se traduce? 

Patrick a închis partitura și a pus-o pe capacul pianului. 

— Înseamnă Vise de iubire. 

Roșise? 

— Oh, am zis eu, nevrând să dau la iveală zâmbetul care 
înflorea înăuntrul ființei mele. Ce face Charlie? 

— Doarme mult. Aproape douăzeci de ore pe zi. Trebuie să îl 
trezesc ca să mănânce. 

— Crezi că-i din cauza medicamentelor? 

— Nu știu. O să-l întreb pe Randolph. 


VP - 183 


Patrick a scos o farfurie din dulap și mi-a întins-o mie. 

— Când căutam o pernă în plus pentru Charlie, în dulapul lui, 
am dat peste un manuscris, pe raftul de sus. 

— L-ai citit? 

— Mă simt prost s-o spun, dar, da, l-am citit. Știam că voia să 
aștept până când îl termină. Dar muream de curiozitate. Și știi 
ceva? E chiar foarte bun. Mi-ar fi plăcut să-l fi terminat. 

— Păi, nu se știe niciodată. Poate că îl va termina când își va 
reveni, am zis eu. 

Ne-am așezat să mâncăm la masa din bucătărie. Sperasem că 
o să mâncăm în sufragerie, dar poate c-ar fi părut prea formal. 
Mi-am tot zis în gând să încetez să mă gândesc că această vizită 
ar putea fi o întâlnire între doi îndrăgostiţi. Mâncasem împreună 
cu Patrick de sute de ori. Dar nu mă puteam abțţine. Odată 
plecată la Shady Grove, nu știam cât timp avea să treacă până 
să-l revăd. Am început să mâncăm, iar eu i-am povestit despre 
mama. 

— Vai de mine, Jo, asta-i o nebunie, a remarcat Patrick. 

— Știu că este o nebunie. Dora zice că vor să îi pună mamei 
niște întrebări fiindcă a fost un martor care a declarat că a 
văzut-o împreună cu domnul Hearne. 

— Și Willie ce zice? 

— Willie mă trimite la Shady Grove. 

M-am uitat la Patrick. 

— Nu știu cât timp voi fi plecată. 

— Ei da, se înțelege. Nu vrea ca mama ta să te târască și pe 
tine în toată povestea asta. 

— Nu știu cât timp voi fi plecată, am repetat eu. S-ar putea să 
fim nevoiţi să închidem librăria. 

— Am să găsesc eu o soluţie, m-a asigurat Patrick. Probabil 
că-ți va prinde bine o vacanță. la-ţi cu tine un teanc din noile 
cărți pe care voiai să le citeşti. 

Am terminat masa, stând de vorbă despre tot felul de lucruri 
fără importanţă. Din două în două minute, duceam o nouă 
polemică în sinea mea dacă să deschid sau nu discuţia despre 
cele întâmplate în librărie. 

— la spune-mi, Jo, pot să-ţi cer o favoare? m-a întrebat 
Patrick. ÎI ţii minte pe James de la Doubleday? Este ziua lui și 
prietena lui dă o petrecere pentru el, în seara asta. M-au invitat 
și pe mine și chiar voiam să mă duc, dar... 


VP - 184 


— Dar ai nevoie de cineva care să stea cu Charlie. 

Patrick a dat din cap. 

— Te-aș lua cu mine la petrecere, dar Randolph este ocupat 
azi și nu poate să vină aici. 

— Bineînţeles că voi sta cu Charlie. 

— Ah, mulţumesc. Nu stau mult. 

Am spălat vasele, iar Patrick s-a dus sus să vadă ce făcea 
Charlie. A coborât îmbrăcat în sacou și cravată. 

— Arăţi bine. Și miroși bine. 

Mirosea a apă de colonie. Una nouă. 

— Mă bucur că-ți place. 

A pornit spre ușă, s-a oprit, apoi s-a întors la mine. Mi-a pus 
mâinile pe umeri și m-a sărutat în grabă. 

— Mulţumesc, Jo. Mă întorc repede. 

Ușa s-a trântit în urma lui. Nu observasem treaba asta în 
librărie. Buzele lui erau reci. 


Nu s-a întors repede. Orele s-au scurs una după alta. Am citit 
reviste, am șters praful de pe pian și, într-un final, m-am dus sus 
să văd ce făcea Charlie. M-am oprit în dreptul ușii închise a 
dormitorului lui Patrick, rezistând tentaţiei de a intra să arunc un 
ochi. În schimb, am intrat în camera lui Charlie. Dormea, cu 
pătura trasă cu grijă până sub bărbie. Incăperea era curată și 
ordonată. Sticluţele cu medicamente erau aliniate pe comodă, 
alături de o coală de hârtie cu instrucţiuni scrise de Randolph. 
Am crăpat un pic geamul ca să aerisesc puţin camera. Foaia de 
hârtie încă mai era în mașina de scris. M-am uitat mai bine. 
Apăruse încă o literă. 


BL 


M-am așezat pe marginea patului. Pielea decolorată din jurul 
rănilor lui Charlie era pătată cu portocaliu, de la antiseptic. Am 
dat ușor la o parte pătura. Charlie strângea în braţe cutia roz de 
bomboane pentru Ziua îndrăgostiţilor. Era palid și părul lui 
cenușiu era la fel de zburlit. 

— Of, Charlie, am șoptit eu. Ce-ai păţit? Voiam doar să te 
tund. Îmi pare așa de rău. 

Pleoapele i-au fluturat și ochii i s-au deschis. Și, pentru o 
fracțiune de secundă, a zâmbit. Era același zâmbet cu care mă 


VP - 185 


privea când aveam opt ani și mă ascundeam în librăria lui, 
același zâmbet cu care mă privea prin vitrină, când eram afară 
și măturam trotuarul. Era zâmbetul care voia să spună: „Ești o 
fată bună, Josie”. 

l-am dat părul la o parte din ochi. 

— Te iubesc, Charlie Marlowe. Mă auzi? O să o scoatem noi la 
capăt cumva. 

Dar el adormise deja. 

M-a trezit mirosul cafelei. Eram pe canapea, învelită cu o 
pătură pe umeri. Draperiile din camera de zi erau luminate 
diafan, în nuanţa piersicii. Răsărea soarele. M-am târât până la 
bucătărie. Patrick stătea la masă, în continuare îmbrăcat cu 
sacou și cravată. 

— Te-am trezit? m-a întrebat el. 

— Nu-mi vine să cred că am adormit. Charlie e bine? 

— E bine. Scuze, am întârziat mai mult decât mă așteptam. 
Patrick nu dormise, dar nu părea obosit. 

— A fost o petrecere frumoasă? 

— Mda, dar eu am fost maimuța de la pian. M-au pus să cânt 
toată noaptea. Am cântat jazz cât pentru o viaţă întreagă. 

Patrick s-a întors spre mine și mi-a zâmbit. 

— Jo, ghici cine a fost la petrecere. 

— Cine? 

— Capote. 

— Truman Capote? l-ai spus că ţi-a plăcut cartea lui și că ai 
vândut-o ca pâinea caldă la librărie? 

— N-am stat decât foarte puţin de vorbă. Și mai mult despre 
Proust. Are cea mai ciudată voce pe care am auzit-o vreodată, 
Jo, și este atât de scund! Are doar vreun metru șaizeci înălțime, 
dar i-a zăpăcit pe toţi literaţii prezenţi. Singura persoană care a 
reușit să ţină pasul cu el a fost excentricul acela, Elmo Avet”. 

— Willie îl cunoaște pe Elmo. Îi spune Regina Albinelor?, dar 
adoră mobilierul vechi pe care i-l vinde el. Se pare că a fost o 
petrecere pe cinste. 

— Ti-am făcut niște cafea. Pleci în dimineaţa asta, nu? 


24 Posesor al unui magazin de antichităţi în Cartierul Francez și al unor prieteni 
împreună cu care, în 1950, organizează primul carnaval al gay-ilor (Krewe of Yuga), în 
același timp cu Carnavalul de Mardi Gras din New Orleans. Yuga va deveni o tradiţie 
în acest oraș, împotriva prigoanei McCarthy-iste („New Orleans Witchhunt”), cu 
arestări și hărțuiri, din deceniul 1950. 

25 Aluzie la titlul de Queen of Yuga (regină a carnavalului Yuga) al lui Elmot. 


VP - 186 


Am confirmat dând din cap. 

— Ne va fi dor de tine, a zis Patrick, turnându-mi o ceașcă de 
cafea. 

— Și mie. Poţi să iei legătura cu mine prin Willie. Ea îmi va 
lăsa mesaje la băcan. Și bineînţeles că poţi să-mi scrii. Ti-am 
lăsat adresa pe tejghea. Oh, era să uit! Domnișoara Paulsen a 
trecut pe la librărie. 

Patrick s-a întors ca ars, cu chipul lui pistruiat schimonosit de 
spaimă. 

— Din nou? 

— Da. l-am spus că mă duc la Slidell, să îl vizitez pe Charlie. 
Mi-a dat un bilet pentru el. 

Am scos plicul sigilat din poșetă și i l-am dat lui Patrick. 

El l-a rupt și a citit biletul. Apoi mi l-a întins. 


Nu ai fost niciodată atras de-a scrie romane polițiste 
și te-ai apucat din senin de așa ceva. 
Trimite-mi o scrisoare din Slidell, altfel voi ști că 
totul nu este decât o minciună. 
Îngrijorată - Barbara 


VP - 187 


TREIZECI ȘI ȘAPTE 


Îmi plăcea la nebunie taxiul lui Cokie. 

Dar acum nu eram în taxiul lui Cokie. Eram în Mariah, iar 
Cokie era tot un zâmbet. 

— Mai toarnă-mi un strop de cafea din termosul ăla, Josie, 
fetițo! Știi, tare frumos se conduce mașina asta. Intr-o bună zi, o 
să-mi iau și eu un Cadillac mare și negru, exact ca ăsta, cu 
capace de roți albe și toate cele. De bună seamă! 

— Mașina asta atrage prea multă atenţie. Ar fi trebuit să luăm 
taxiul. Eu îl ador. Este atât de confortabil. 

— Taxiul meu e fată bună. E-hei, dacă ar putea vorbi despre 
tot ce i-a fost dat să vadă! Dar, acuma, ăsta nu este drumul spre 
Northampton. Ala merge spre nord prin Mississippi și ajunge 
tocmai în Alabama. Cornbread spune că e cel mai bine să o 
pornești la drum de-ndată ce răsare soarele și să tragi pe 
dreapta înainte ca soarele să apună. Sunt de acord cu el. O să 
stai la verișorul lui Cornbread, în Georgia, iar el are o mătușă 
bătrână în Virginia, dacă ai nevoie să oprești acolo. 

— Ce drăguţ din partea ta că ai planificat totul, Coke, dar încă 
n-am fost admisă la colegiu. 

— O să fii. Știu eu. 

Cokie a dat în mod repetat din cap. 

— Sigur o să fii admisă! 

Și-a întors faţa de la volan la mine. 

— Trebuie să pleci acolo Josie. New Orleans este bun pentru 
unii oameni și foarte bun doar pentru puţini. Nu și pentru tine. 
Prea mult balast care te trage în jos. Tu ai visuri și potenţialul de 
a le transforma în realitate. Pun pariu că te-ai simţit legată de 
bărbatul ăla bogat din Memphis fiin'că vedeai în el imaginea 
tatălui tău. Și sunt de acord, fiin'că în niciun caz nu puteai să 
ieși așa o fată grozavă, decât dacă cealaltă jumătate din care ai 
fost făcută era grozavă. Așa că o să fii admisă și o să ne faci pe 
toți mândri de tine. Pe mine, unul, sigur mă vei face mândru. 

Am petrecut cele trei ore de drum stând de vorbă. Cokie mi-a 
povestit despre părinţii lui. Tatăl său era un alb din Canada care 
s-a stabilit în New Orleans. Avea familie, soție și copii, dar a 


VP - 188 


întreţinut în secret o relație extraconjugală cu mama lui Cokie. A 
murit chiar înainte de a împlini Cokie trei ani. Spre deosebire de 
mine, Cokie a fost apropiat de mama lui și ochii îi jucau în 
lacrimi ori de câte ori vorbea despre ea. A iubit-o profund și 
spunea că ea întotdeauna l-a răsfăţat. A murit pe când el avea 
șaisprezece ani. Mi-a mărturisit că i-a fost imposibil să își 
găsească o nevastă, pentru că își dorea o femeie cu calităţile pe 
care le avusese mama lui. Orice femeie pe care i-o sugeram 
drept potenţială parteneră de viaţă o respingea cu un pufăit 
dispreţuitor și cu niște comentarii care mă făceau să râd atât de 
tare, încât aproape că făceam pe mine. 

— Bine, ce-ai zice de Bertha? ` 

— Ei, Bertha este drăguță, da' e prea bătrână. Imi plac fetele 
pe care pielea şade mai întinsă. 

— Dar Tyfee? am propus eu. 

— Tyfee? Cred că îţi baţi joc de mine. Are doar trei dește la 
picioare și asudă ca un câine care se cacă sâmburi de piersici. Și 
își vopsește mereu părul cu zaț de cafea. Arată de parc-ar avea 
capul plin de noroi. Nu, mulțumesc. 

Tyfee avea doar trei degete la picioare. De unde era să știu 
eu? 

Cokie era pretenţios în privinţa unei partenere, dar părea să 
știe exact ce voia de la o femeie. M-a dus cu gândul la Patrick și 
la despărțirea noastră stânjenitoare. Mă îmbrăţișase lung și 
strâns, de parcă nu avea să mă mai vadă vreodată. Dar nu mă 
sărutase. Se mulțumise doar să mă privească intens, cu ochi 
înnegurați. Nu-mi dădeam seama dacă era supărat pe mine că 
plecam sau era supărat din cauza lui Charlie. 

Am sosit chiar înainte de prânz. Cokie s-a oprit acasă la Ray și 
la Frieda Kole. A pus mâna pe capota mașinii lor. 

— E rece. Dorm de ceva vreme, a remarcat Cokie. 

Bieţii Ray și Frida! Mă tot întrebam din ce cauză le era atât de 
frică de întuneric. 

Cokie a pus o lădiţă din partea lui Willie pe veranda lor. 
înăuntru era o caserolă cu tocană preparată de Sadie, o cutie cu 
țigarete, o sticlă de Muscatel și o scrisoare de la Willie, prin care 
îi însărcina să aibă grijă de mine. 

Cokie a oprit mașina pe aleea lungă, străjuită de copaci, de la 
Shady Grove. 

— Acuma, Jo, ai grijă să stai tot timpul cu urechile ciulite. E 


VP - 189 


ăsta un loc plăcut și liniștit, dar poa’ să-ţi creeze și probleme la 
fel de bine. Poţi să urli cât oi vrea, că nimeni n-o să te audă. Nici 
măcar Ray și Frida. Sunt la un kilometru și ceva depărtare. 

— Vorbești de parcă ar fi urși prin preajmă sau așa ceva. 

— Nu vorbesc despre animale. Vorbesc despre răufăcători. 

Am izbucnit în râs. 

— Nimeni nu vrea să jefuiască Shady Grove. Nu e nimic aici, 
în afară de mobilă și niște vase vechi de bucătărie. 

Shady Grove era întruchiparea tihnei. O căbănuţă în stil creol, 
cu o verandă mare, înconjurată de stejari drapaţi cu licheni. 

Cokie a tras frâna de mână. 

— Ascultă-mă bine, Josie, nu glumesc deloc. Treaba asta cu 
mama ta e foarte serioasă. Sunt o grămadă de oameni care nu o 
vor înapoi în New Orleans. Willie a fost deșteaptă că te-a 
îndepărtat de oala care stă să dea în clocot, dar chiar și aci 
trebuie să fii pregătită pentru orice. Te poți pomeni cu vreun 
idiot care să creadă că poate ajunge la mama ta prin tine. 

Am coborât din mașină și am scos mica mea valiză și cutia 
mare, plină cu cărţi, de pe bancheta din spate. Cokie a deschis 
portbagajul. Era plin de lăzi și de alte cutii. 

— Cokie, aici este jumătate din cămară! Credeam că rămân la 
Shady Grove o săptămână, cel mult. 

— Sadie a gătit toată noaptea pentru tine. Să ai destule 
provizii. 

A scos geanta de golf a lui Willie din portbagaj. 

— la asta. Ştii că nu pot să suport armele. 

M-am uitat în geantă. 

— Le-a trimis pe toate? 

— Cu cartușe de rezervă, în buzunarul din faţă. Mi-a spus că 
ţi-a zis să-ţi aduci pistolul. 

— Nu e un pic cam exagerată treaba asta? 

— Păi, n-ai mai fost niciodată singură aici. Dacă vine cineva? 

— Cine să vină? Frieda Kole, de pildă? 

— Cincinnati, de pildă. 

Îi scăpase porumbelul și nu mai avea cum să-l retragă. Am 
simţit cum mi se înfige un cuţit de gheață în beregată. l-am 
auzit vocea - Pun eu mâna pe tine, Josie Moraine. Am scos afară 
una dintre puști, ca să examinez mai îndeaproape ce mi-a trimis 
Willie. 

Cokie s-a frecat cu mâna pe frunte. 


VP - 190 


— N-ar fi trebuit s-o spun. Dar asta nu înseamnă, Josie, că o 
să și vină Cincinnati aici. Willie este îngrijorată că mama ta s-ar 
putea să vrea să depui mărturie pentru ea și, ei bine, Cincinnati 
este înhăitat cu niște oameni foarte răi. 

— Cum ar fi Carlos Marcello? 

Cokie mai avea puţin și izbucnea în plâns. Și atunci mi-am 
amintit cum Patrick mă strânsese atât de tare, încât mă duruse 
îmbrăţișarea lui, de parcă și-ar fi luat adio de la mine. Cokie s-a 
smârcâit și a început să care lăzile pe verandă. L-am înșfăcat de 
brat. 

— Ce se întâmplă, de fapt, Cokie? 

— Mama ta s-a băgat singură într-o belea cât casă, Jo. Un 
bogătaș a mierlit-o de la un Mickey și cineva a declarat că ea a 
fost cu el. 

— Cine a declarat asta poliției? 

— Nu știu. Dacă se întâmplă ceva cu adevărat important, o s- 
apară la ziar. Când te duci la băcănie, poți să-ți iei unul. Dar ai 
grijă să umbli cu pistolul la tine și să verifici bine casa când te- 
ntorci. Lasă nişte semne de-ale tale, ca să-ți dai seama dacă a 
trecut cineva p-aci în lipsa ta. 

Am ridicat obloanele de la ferestre și am tras draperiile într-o 
parte și într-alta. Cokie a pus proviziile în bucătărie. 

— Ei, gata, nu-ţi mai bate capul cu asta. Willie a luat doar 
niște măsuri de precauţie. Simte-te bine aici. Odihnește-te și 
citește toate cărțile ăstea pe care ţi le-ai adus. O să mă întorc 
cât ai zice pește ca să te iau înapoi acasă. 

Mariah a pornit-o pe aleea îngustă, stârnind un nor de praf în 
urma ei. Eu am rămas pe verandă petrecând-o cu privirea și 
stând cu mâinile încleștate pe pușca lui Willie. 


VP-191 


TREIZECI ȘI OPT 


Nu mă mai întrebam de ce lui Ray și lui Frieda le era frică de 
întuneric. 

În fiecare seară mă duceam la ei acasă, de cum asfinţea 
soarele, și stăteam împreună cu ei în mașină. Mă întindeam pe 
bancheta din spate și dormeam, în timp ce ei pretindeau că 
mergeau cu mașina la Birmingham, Montgomery, și către o 
destinaţie nouă, în fiecare noapte. Le pregăteam un mic dejun 
consistent la răsăritul soarelui, apoi mergeam pe jos un 
kilometru și ceva înapoi la Shady Grove, cu perna în brațe. In 
fiecare zi la prânz, mă duceam la băcănie să îmi verific 
corespondența și mesajele. 

Îmi plăcea la Shady Grove și nu simţeam deloc lipsa New 
Orleansului. Dar îi duceam lipsa lui Patrick și îi scriam zilnic ca 
să aflu noutăţi despre Charlie. A trecut o săptămână, dar nu am 
primit nicio scrisoare de răspuns de la el. Când am sunat-o pe 
Willie de la băcănie, ea mi-a zis că Randolph se ducea la Charlie 
în fiecare zi și că acesta se liniștise și dormea mult. Nu a vrut să 
îmi spună prea multe despre mama, totuși, în afară de faptul că 
s-a întors, a depus banii pentru cauţiune și stătea la motelul 
Town and Country. Asta însemna că era cu împreună cu 
Cincinnati. Carlos Marcello era proprietarul motelului Town and 
Country. Willie mi-a mai zis că l-a trimis pe Cokie la Slidell ca să 
pună la poștă o scrisoare bătută la mașină pentru domnișoara 
Paulsen, pe care i-o dăduse Patrick. 

Am încercat să îl sun pe Patrick de la băcănie, dar nu mi-a 
răspuns nimeni. 

Tocmai terminasem să mă spăl pe cap, când am auzit un 
zgomot. Părea a fi uruitul unui motor, dar imediat după aceea 
nu s-a mai auzit nimic. Am dat fuga în bucătărie și am înșfăcat 
pușca. M-a îndreptat tiptil spre partea din față a căsuţei și am 
tras cu ochiul afară pe fereastră. Nimic. Am împins cu precauţie 
ușa cu paravan din plasă cu piciorul. Balamalele au scos un 
scârțâit de protest, dându-mă de gol. M-am furișat afară pe 
verandă, ţinând vârful puștii îndreptat în faţa mea, spre alee. S- 
a auzit ceva trosnind pe partea laterală a verandei. M-am răsucit 


VP - 192 


imediat spre stânga, cu degetul pe trăgaci. 

— Hopa, ușurel! 

Am dat cu ochii de Jesse Thierry, care stătea lângă 
motocicleta lui. 

— Am oprit motorul pe alee și am adus-o de coarne până aici, 
fiindcă nu am vrut să te sperii. Evident că schema n-a 
funcţionat, a remarcat el. 

Am lăsat arma jos și am răsuflat ușurată. 

— Uită-te la tine cum arăţi, baricadată și înarmată, de parcă ai 
fi Mae West din Motor City. 

Era greu să te enervezi pe Jesse când era pus pe glume. 

— Sunt surprinsă să te văd, atâta tot, i-am zis eu. 

— Sper că este o surpriză plăcută, nu-i așa? 

— Sigur că da. Ai bătut tot drumul până aici cu motocicleta? 

Jesse și-a dat jos jacheta de piele și a agăţat-o de șa. 

— Vremea este minunată, așa că a fost plăcut. M-am întâlnit 
din întâmplare cu Willie în Quarter, ieri, și mi-a spus cum să 
ajung aici. Și mi-a mai spus să îi dau raportul, la întoarcere. 

Jesse a zâmbit. 

— Așadar, mă inviţi pe veranda aia a ta sau încă mai stai pe 
gânduri dacă să mă împuști sau nu? 

— Nu - adică da. Vino sus. 

Nici nu mi-au ieșit bine cuvintele pe gură că Jesse a și sărit pe 
verandă și a ajuns lângă mine. 

— Nu știu cum poţi să te miști în jeanșii ăștia, m-am mirat eu. 

— În ăștia? Nu sunt strâmţi, doar intraţi la apă. Vezi tu, când 
cumperi unii noi, nu ţi se potrivesc niciodată, așa că trebuie să 
intri în cada cu apă fierbinte cu ei cu tot. 

— Îi porţi în cadă? l-am întrebat eu, râzând. 

— Da. Apa fierbinte îi face să ţi se muleze pe corp și apoi ţi se 
potrivesc perfect. 

— Dar atunci trebuie să umbli tot timpul într-o pereche de 
jeanși uzi. 

— Doar o singură zi. 

Jesse a făcut un semn cu mâna spre părul meu. 

— Se pare că și tu ai fost în baie. 

S-a făcut comod pe un scaun de pe veranda din faţă. 

— Tocmai m-am spălat pe cap, dar după aceea a trebuit să 
mă duc să împușc pe cineva. Vrei ceva rece de băut? 

Când m-am întors, Jesse citea o poezie din volumul lui Keats 


VP - 193 


pe care îl adusesem cu mine. Am stat amândoi pe verandă, 
jucând cărţi și bând ceai cu gheaţă. Mi-a spus că o văzuse pe 
mama pe strada Bourbon și că arăta slabă și obosită. 

— Tipul cu care este pare a fi un individ grosolan, Jo. 

— Cincinnati? Grosolan e puţin spus. Ar trebui să fie în 
închisoare. E în cârdășie cu banda lui Marcello. Și cocota aia 
fraieră de maică-mea îl adoră. 

Jesse a mai luat o carte. 

— Accept miza ta, cocota aia fraieră de maică-ta, și plusez cu 
un tată alcoolic iresponsabil. Atât de iresponsabil, încât și-a 
înfășurat mașina în jurul unui copac. A omorât-o pe mama, mi-a 
făcut zob piciorul și m-a lăsat cu cicatrice pe față. 

Jesse a pus cărțile cu faţa în sus pe masă. 

— Gin. 

— Oh, Jesse, îmi pare rău. Nu știam. 

— Nu este vina ta. Nici a mea. Așa a fost să fie. Piciorul meu 
este bine acum. Nu sunt ca Tyfee-trei-dește sau mai știu eu 
cum. Dar nici n-o să mă primească în armată din cauza lui. Ce 
zici, jucăm un poker? 

— Bine. 

L-am urmărit pe Jesse cum făcea cărțile, în timp ce îmi 
zâmbea. Spusese că nu a fost vina lui. Mi-aș fi dorit să simt și eu 
același lucru despre mama. Știam că nu greșisem cu nimic, dar, 
din nu știu ce motiv, întotdeauna m-am simţit vinovată. Jesse a 
împărțit cărţile, iar eu am încercat să-mi aduc aminte de regulile 
jocului. 

— Așadar, dacă o pun pe mama mea împreună cu tatăl tău, 
obțin un full, adică o casă plină. 

Jesse a sorbit o înghiţitură din paharul lui, nedezlipindu-și 
ochii de la mine nicio clipă. 

— Mie mi se pare că sună a casă destul de goală. Dacă poliţaii 
o găsesc pe mama ta vinovată, va fi acuzată de crimă, Jo. 

— Știu. Lui Willie îi este teamă că îmi vor cere să depun 
mărturie. De aceea mă ţine ascunsă aici. 

— Te simţi în siguranță? 

— Sunt bine. 

Ceva dinăuntrul meu mă îmboldea să recunosc faţă de Jesse 
că îmi petreceam toate nopţile pe bancheta din spate a 
Buickului ruginit, pe un drum imaginar spre nicăieri. 

Jesse s-a lăsat pe spate și s-a uitat dincolo de verandă. 


VP - 194 


— Trebuie să recunosc că este o ascunzătoare frumoasă. Nu 
m-ar deranja să mă rătăcesc pe aici. Ce se mai află pe drumul 
acesta? 

— Vrei să-ţi arăt? 


VP-195 


TREIZECI ȘI NOUA 


Am împrăștiat un strat fin de ţărână, imposibil de detectat, pe 
treptele din fața căsuței. Treaba asta îmi permitea să văd, la 
întoarcere, urme de pași sau orice altă intruziune cât fusesem 
plecată. l-am dat lui Jesse pistolul meu și l-am rugat să-l pună în 
buzunarul jachetei lui. 

— Doamne, ești o adevărată Bonnie Parker! 

— Este puţin probabil ca o doamnă care știe ce sfori să tragă 
să se și încurce în ele. 

Jesse a izbucnit într-un râs isteric. 

— Asta e de la Willie citire? 

— Nu, de la Mae West. Bun, deci, zi, cum mă cocoț pe chestia 
asta îmbrăcată în fustă? 

Jesse s-a învârtit în cerc cu motocicleta ca să o îndrepte cu 
faţa spre drum. 

— M-am gândit să vin cu Mercerdesul aici, dar nu vreau să-l 
vezi până nu e gata de tot. Arată grozav, Jo. 

Norii au fugit de pe cer și soarele a început să dogorească 
deasupra capetelor noastre. Jesse mi-a explicat cum să mă așez 
și unde să îmi pun picioarele. 

— Nu uita să ţii picioarele departe de toba de eșapament. 

Și-a pus ochelarii de soare. 

— Și acum, va trebui să te ţii strâns de mine. Așa că încearcă 
să te controlezi, bine? 

— Ce nostim! De ce nu mă lași pe mine să conduc? Atunci tu 
ar trebui să te ţii strâns de mine. 

— Oricât de mult mi-ar plăcea asta - și crede-mă pe cuvânt că 
mi-ar plăcea -, nu e o idee bună. Te afli pentru prima oară peo 
motocicletă. 

Jesse a pornit motorul, iar eu m-am cocoțat în șa. Nu aveam 
de gând să mă ţin de el, dar de îndată ce motocicleta s-a pus în 
mișcare, l-am și înhăţat de talie. Îi simţeam râsul din stomac. La 
capătul aleii, i-am spus să o ia la stânga. Am ţinut drumul drept 
până la intersecţia din Possum Trot. Nu se compara nici pe 
departe cu mersul în mașină. Cerul era deasupra noastră, iar eu 
simţeam mirosul de piele al jachetei lui Jesse, încinsă de căldura 


VP - 196 


soarelui. Motorul mârâia nervos. Jesse și-a coborât mâna stângă, 
punând-o peste a mea. 

— Eşti bine? mi-a strigat el. 

— Mai repede! am urlat eu, prin vânt. 

El s-a conformat, băgând motocicleta într-o treaptă superioară 
de viteză. Am zburat pe drum precum un glonte scăpat pe ţeava 
puștii. Nu aveam încotro și trebuia să mă ţin strâns de el. Eram 
înspăimântată. Dar îmi și plăcea. 

Curenţii de aer năvăleau asupra noastră, biciuindu-ne 
trupurile și răvășindu-ne părul. Forțasem nota, fiind la limita 
pericolului, și cu toate acestea mă simțeam în siguranţă. In 
deplină siguranţă, departe de Cincinnati și departe de mama. Să 
mergi cu Jesse pe motocicletă era ca și cum ai fi lăsat să scape 
un urlet dintr-o sticlă și nu voiam să se mai termine vreodată. 

În cele din urmă, ne-am apropiat de băcănie. L-am strâns de 
talie și i-am făcut semn într-acolo. A încetinit și a oprit. 

Am sărit jos din șa. 

— Eşti bine? m-a întrebat Jesse. 

— Mi-a plăcut la nebunie! Inima mea e gata-gata să îmi sară 
din piept. Simt cum pielea mi-a luat foc. 

— Asta e adrenalina. Uneori, când accelerez, simt vântul acela 
de libertate bătându-mi drept în faţă, și am senzaţia că aș putea 
merge pe motocicletă o veșnicie. 

Jesse a izbucnit în râs. 

— Uită-te la tine! 

— Ce este? 

— Zâmbești cu gura până la urechi și ești îmbujorată toată. 
Haide să îţi iau ceva de băut. 

Ne-am așezat alături unul de celălalt lângă răcitorul cu sucuri. 
Încă mai eram într-o stare euforică de la plimbarea cu 
motocicleta și l-am înghiontit cu șoldul ca să-l dau la o parte. El 
m-a înșfăcat de braţ și s-a apropiat iar de mine. 

— Ai face bine să te porţi frumos, altfel o să te las aici, mi-a 
șoptit el. 

— În cazul ăsta, o să mă întorc, pur şi simplu, pe jos, așa cum 
fac în fiecare zi. 

El a părut surprins. 

— Faci atâta drum pe jos până aici, de una singură? 

— În fiecare zi. Eu, eu însămi și cu mine. Nu ești gelos? 

Jesse a întins mâna și mi-a dat o șuviță de păr la o parte din 


VP - 197 


ochi. 

— Mda, cam sunt, ce-i drept. 

Mâna i-a zăbovit pe obrazul meu. Privirea mea a fost atrasă 
de a lui. 

— Hei, Josie! Nu ai mesaje astăzi, dar am o scrisoare pentru 
tine. 

Proprietarul magazinului mi-a întins un plic. Am recunoscut 
scrisul lui Patrick. M-am întors cu spatele la Jesse și am rupt 
plicul. 


Dragă Jo, 

Imi cer scuze că nu ţi-am scris mai curând, dar am 
fost foarte ocupat. Charlie doarme foarte mult, însă 
Randolph mi-a spus că ieri a umblat prin cameră. Am 
văzut-o pe mama ta pe strada Chartres cu un mafiot 
oarecare. Polițaii l-au adus pe șeful bandei de la 
închisoarea Baton Rouge, pentru interogatoriu, iar el a 
pretins că a crezut că domnul Hearne adormise cu 
capul pe masă, nu că ar fi fost mort. Capote a dat o 
petrecere înainte de a pleca din oraș și m-a rugat să 
cânt la pian. Încă nu ai primit nimic de la Smith. Cam 
atât de pe aici, deocamaată. 

Îţi duc dorul - Patrick 


PS. Betty Lockwell a trecut de două ori pe la librărie. 
Scrie-mi Și spune-mi ce crezi că a cumpărat. 


Jesse și cu mine ne-am așezat pe treptele din lemn ale 
băcăniei, bând bere de ghimbir și aruncând cu pietricele într-un 
copac. Mi-am imaginat că acel copac era Betty Lockwell și l-am 
nimerit de fiecare dată. Fiecare ramură pe care o ţinteam era ba 
un braţ, ba un picior, apoi capul. Alune sărate. 

— Și de cât timp ești fata lui Patrick? m-a întrebat Jesse. 

Nu-mi ardea să vorbesc despre Patrick, mai ales cu Jesse. 

— Nu știu, i-am zis eu. 

Am azvârlit o piatră, ţintind ultima rămășiță din Betty. 

— Sărută bine? 

M-am oprit și m-am întors spre el. 

— Poftim? 

Mi-a aruncat un zâmbet infatuat. 


VP - 198 


— Asta înseamnă că nu. 

— Dar tu? Sunt convinsă că ai o mulţime de iubite. 

— Nu sunt singur. Dar nici n-am vreo iubită. 

Jesse a tras o dușcă din sticlă și s-a lăsat cu spatele pe trepte. 

— In noaptea aceea, la Dewey's, tu mi-ai zis că te întâlneai cu 
tipul tău. Te-am urmărit. Era întuneric și voiam să mă asigur că 
nu aveai să păţești nimic. Ai coborât până la malul fluviului. Ti-a 
tras clapa. 

Jesse mă urmărise în noaptea când m-am dus cu ceasul la 
fluviu. 

— Nu, eu... 

— Da, Jo, el nu a apărut și tu ai început să plângi. lar eu 
stăteam acolo și mă gândeam: „Doamne, ce tâmpit poate fi 
tipul ăsta!”. Așa că nu pune la suflet orice te-ar fi deranjat în 
scrisoarea aia de la el. Uită-l, pur și simplu. Mergi mai departe și, 
Doamne, cei din Massachusetts nu au habar cine o să vină peste 
ei. Pun pariu că vei fi prima Mae West pe care au avut-o 
vreodată. 

Jesse a scurs sticla de bere până la ultima picătură. 

— Haide. E timpul să plecăm. Mă așteaptă o călătorie de trei 
ore. 

Ne-am întors la Shady Grove, mergând mult mai încet de data 
asta. M-am ţinut de Jesse și mi-am sprijinit obrazul de spinarea 
lui. 

Țărână de pe trepte nu fusese deranjată. Căsuţa era 
cufundată în liniște, dormitând în soarele după-amiezii. Am 
mâncat câte un sandviș pe verandă în tăcere, privind cum 
fluturau ușor în adierea vântului perdelele de licheni spanioli 
atârnate de ramurile stejarilor. Jesse mi-a returnat pistolul și l- 
am condus, coborând treptele, la motocicleta lui. 

— Oh, era să uit. 

Și-a dus mâna la buzunarul jachetei de unde a scos o carte de 
vizită. 


JESSE THIERRY 
SERVICE AUTOMOBILE DE LUX 
TEL: RAYMOND 4001 


— Individul ăla, Lockwell, mi-a cerut cartea de vizită, dar eu n- 
aveam așa ceva. Tipii ăia din Uptown ar putea avea nevoie, 


VP - 199 


probabil, de un mecanic discret, iar eu i-aș putea taxa pe 
măsură pentru asta. l-am lasat cartea de vizită lui Willie și ea 
mi-a spus că s-ar putea să îmi dea mulţi clienţi pe mână. În mod 
sigur voi face bani mai frumoși decât din vânzarea florilor. 

— E o afacere bună, i-am zis eu. 

— Amândoi avem o câte o mică afacere bună, nu-i așa? 

Și-a îmbrăcat jacheta. 

— Dar vreau să cred că punem mai mult suflet decât alţii în 
ceea ce facem. 

— Cred că e grozav, Jesse. Ai chiar și telefon, am remarcat eu. 

— Nu, este al vecinilor. Mi-au promis că vor prelua mesajele și 
vor veni să mă anunțe. Ei bine, am s-o pornesc la drum. 

— Mulţumesc pentru că ai bătut atâta cale până aici și că mi- 
ai ţinut companie. 

— Pe curând, Jo. 

Jesse și-a pus ochelarii. 

— A fost o zi plăcută. 

M-am așezat pe trepte și l-am privit cum se îndepărta. Am 
ascultat bârâitul motocicletei până când s-a stins cu totul, 
înlocuit fiind de simfonia greierilor și a broaștelor. Am rămas 
acolo până când soarele a coborât dincolo de linia orizontului, 
apoi am încuiat ușa și am luat-o pe jos spre Ray și Frieda, cu 
perna în braţe. 

Am călătorit spre Biloxi. 


VP - 200 


PATRUZECI 


Două zile mai târziu, am primit o carte poștală de la Jesse. 


Motor City. Mae West. Massachusetts. 
Jesse 


Pe de-o parte, speram ca Jesse să se întoarcă, dar, pe de altă 
parte, speram să mai primesc o scrisoare de la Patrick. Am 
terminat de citit cărțile din cutie. Ca să-mi mai alung plictiseala, 
am făcut curat în căsuţă de câteva ori. 

Am scos așternuturile de pe patul lui Willie, am frecat 
dușumelele, am spălat pereţii și am aerisit șifonierele. Nu am 
îndrăznit să reorganizez nimic. Lui Willie nu i-ar fi plăcut să 
cotrobăi prin lucrurile ei. Am dat doar la o parte obiectele de 
prin sertare ca să le șterg. Așa am găsit pozele. Ascunse în 
fundul sertarului de sus al comodei lui Willie, într-un plic 
îngălbenit. Erau trei fotografii. 

În prima era o femeie matură. Purta o rochie lungă, neagră, 
încheiată de sus până jos cu un șir de nasturi micuţi. Stătea cu 
un braţ sprijinit de o coloană, iar chipul ei părea animat de 
dorinţa de a-l bate pe fotograf cu un levier sau cu vreun alt 
instrument bont. Pe spate era mâzgălit cuvântul Wilhelmina. Am 
privit-o mai atent și mi s-a părut că deslușesc trăsăturile lui 
Willie pe faţa ei. 

Următoarea fotografie nu avea nume, era doar datată pe 
spate: 1935. Bărbatul din fotografie era incredibil de frumos. Am 
recunoscut scaunul pe care stătea, dar nu și încăperea. Scaunul 
era cel pe care îl avea Willie în salonul din casa de pe strada 
Conti. 

În ultima fotografie era înfățișată Willie, pe când avea vreo 
zece ani, cuibărită la poalele unui copac. Părul îi stătea zbârlit în 
toate direcţiile. Faţa ei radia de o veselie răutăcioasă. Willie nu 
vorbea niciodată despre copilăria ei. Am privit îndelung poza, 
șocată de faptul că ea fusese vreodată copil. Îmi imaginam 
cumva că Willie se născuse cu vocea aceea răgușită și cu 
istețimea ei care o întrecea pe a oricărui escroc. Și iat-o aici, o 
copiliță dulce cu un zâmbet larg. Dar ce s-a întâmplat cu Willie 


VP - 201 


din fotografie? Adeseori tânjeam să mă uit la fotografiile mele 
din copilărie, doar că nu exista niciuna. Mama nu mă dusese 
niciodată la fotograf. 

M-am întors cu gândul la fotografiile în rame de argint din 
casa și din biroul lui Lockwell. Erau expuse, înfățișând istoria 
familiei, astfel încât să poată fi văzute de toată lumea. Willie le 
ținea pe ale ei ascunse în fundul sertarului. Istoria și visurile 
mele fuseseră pe o listă din biroul meu, acum îngropată în 
grădina din spatele casei. 

Problema fusese rezolvată. Găsisem o veche cutie din metal 
pentru praline, în bucătărie. Am întors ceasul domnului Hearne, 
am potrivit ora și l-am pus în cutia de tablă împreună cu cecul. 
Parcă îl vedeam pe Forrest Hearne în faţa ochilor, parcă îi 
auzeam vocea. Imi întindea cecul pentru Keats și Dickens, cu 
zâmbetul pe buze, iar ceasul i se itea de sub mânecă. De ce nu 
l-oi fi șters de amprente și să-l trimit familiei prin poștă? Adresa 
era pe cec. Soţia și copiii lui l-ar fi prețuit cum se cuvine. Ar fi 
fost atât de recunoscători. 

L-am îngropat lângă liliacul indian din fundul grădinii. 

Am auzit un claxon. L-am recunoscut imediat. Am ieșit în fugă 
pe verandă și l-am văzut pe Cokie cum intra pe alee cu Mariah. 
Am sărit peste trepte și mi-am azvârilit braţele în jurul lui. 

— Ce bine îmi pare că te văd! Ți-e sete? Vrei să mănânci 
ceva? 

Cokie s-a eliberat din strânsoarea mea. Pe faţă îi era zugrăvită 
o expresie solemnă. 

— E vremea să te-ntorci, Josie, fetițo. 

— In sfârșit! Incepusem să rămân fără mâncare. A plecat 
mama? 

Cokie și-a lăsat capul în jos. Vorbea atât de încet, încât nu 
auzeam ce spunea. 

— Ce-ai zis? 

El a tras aer în piept. 

— Domnul Charlie a murit. 

M-am așezat pe scaunul de lângă al șoferului. Suspinam, 
neîmpăcată. Lacrimi fierbinţi îmi lunecau pe faţă și pe gât. Cokie 
mi-a povestit că starea de sănătate a lui Charlie se înrăutăţise. 
Patrick și Randolph au stat toată noaptea cu el. Patrick era la 
căpătâiul lui, ţinându-l de mână, atunci când a trecut în neființă. 
Randolph a chemat-o pe Willie. Ea și Cokie s-au dus să îl ajute 


VP - 202 


pe Patrick. Willie a făcut aranjamentele necesare cu 
antreprenorul de pompe funebre și cu înmormântarea care 
urma să aibă loc mâine. 

Cu toții au dat o mână de ajutor. Toată lumea a fost acolo. Cu 
excepţia mea. 

Cokie mi-a adus ziarul. 


CHARLES MARLOWE - mult iubitul fiu al defuncţilor 
Catherine și Nicholas Marlowe, fratele regretatului Donald 
Marlowe și tatăl lui Patrick J. Marlowe, proprietar al Librăriei 
Marlowe, scriitor, în vârstă de 61 de ani și locuitor al acestui 
oraș în ultimii 39 de ani. Rudele și prietenii sunt invitaţi să 
participe la serviciul funerar care va avea loc miercuri, la 
ora unsprezece, la casa funerară Jacob Schoen și Fiul, str. 
Canal, nr. 3827. Inmormântarea va avea loc la Cimitirul 
Greenwood. 


— Dă-i drumul și plângi în voie, Josie, fetițo. Eu am plâns tot 
drumul până aici. Știu că voiai să fii acolo. Și mama ta ie în 
continuare băgată în mocirlă până-n gât, dar Willie a zis că 
trebuie să te întorci acasă pentru funeraliile domnului Marlowe. 

— Bineînţeles că trebuie să mă întorc acasă. Nu este în 
regulă, Cokie. Ar fi trebuit să fiu acolo pentru Charlie și pentru 
Patrick. Willie nu a avut niciun drept să mă ţină departe. 

— Patrick trece prin momente dificile, dar cred că le împăcat 
sufletește. l-a fost tare greu cu domnul Charlie, care a fost așa 
de bolnav și nu s-a putut face nimic pentru el. 

Cokie m-a dus direct la Patrick. Chipul lui era o mască a 
durerii. S-a prăbușit în braţele mele. Cokie m-a ajutat să-l duc 
înapoi în casă și l-am întins pe canapea. Mi-am pus un braţ în 
jurul lui și i-am mângâiat părul. 

— Cât mă bucur că ești aici, mi-a spus el. 

— Și eu. 

— S-a dus, Jo. Știam că starea lui era gravă... dar nu mă 
așteptam să se întâmple atât de repede. 

Sadie trebăluia prin bucătăria lui Patrick. 

— Sadie ne dă o mână de ajutor pentru mâine, mi-a explicat 
Cokie. După înmormântare, oamenii vor veni aici, la masă. Mă 
întorc mintenaș. Ai grijă de tine, băiete. 

Cokie a ieșit pe ușa casei, târșâindu-și picioarele. 

— De ce trebuie să primesc oaspeţi? Ca să îi distrez? Tatăl 


VP - 203 


meu tocmai a murit, s-a lamentat Patrick. Nu vreau să 
socializez. 

— Nu este vorba de distracţie. Le dai oamenilor ocazia de a-și 
exprima condoleanţele și de a te alina. 

Cuvintele astea aveau un gust cocilit. Eram de acord cu 
Patrick. În New Orleans, uneori moartea era mai degrabă o 
ocazie de socializare. Și el știa asta mai bine decât oricine. Doar 
frecventa petrecerile post-mortem zilnic, vânând cărți. 

— Ai vorbit cu mama ta? l-am întrebat eu. 

— Am făcut un schimb de telegrame. Vrea ca eu să mă duc în 
Indiile de Vest, desigur. Dar cum aș putea? Trebuie să organizez 
o petrecere funerară. Sunt atât de recunoscător că Willie mi-a 
trimis-o pe Sadie. 

S-a lăsat să cadă la loc pe canapea, punând capul în poala 
mea. 

— Mulţumesc, Sadie! a zbierat el, în direcţia bucătăriei. 

— E mută, nu și surdă, Patrick. 

El și-a ridicat mâna ca să îmi atingă fața. 

— Nici nu știi ce fericit sunt să te văd. Nu pot să trec prin așa 
ceva fără tine. Vei fi alături de mine mâine, da? 

— În fiecare clipă. 

Și-a trecut degetele ușor peste obrazul meu. 

— Ce sentiment straniu. Eram bine, mă simţeam puternic, 
însă apoi, o oră mai târziu, s-a întâmplat ceva și am cedat 
complet. Mă simt un caraghios. 

— Tocmai ţi-ai pierdut tatăl. 

Cuvântul tată mi-a rămas agăţat în gât. Dintr-odată, am 
început să plâng, vărsând lacrimi peste lacrimi. Incercam să 
respir printre suspine. 

— A avut atâta grijă de mine. Cine știe unde aș fi fost acum, 
dacă nu mi-ar fi oferit camera de deasupra librăriei. 

Patrick m-a tras lângă el, pe canapea. 

— Știu, Jo. Și tu l-ai pierdut. 

Am stat acolo plângând, până când am adormit amândoi. 


VP - 204 


PATRUZECI ȘI UNU 


Pregătirile pentru funeralii au fost o experienţă suprarealistă. 
Cumva, cu ajutorul celorlalţi, am reușit să facem faţă fiecărei 
persoane în parte și să ajungem în fiecare loc în parte. Dar ziua 
era învăluită într-un soi de ceață densă și gelatinoasă, care 
distorsiona totul în jurul nostru, de parcă am fi fost protagoniștii 
unui film tulburător, care se derula cu încetinitorul. 

Domnișoara Paulsen a venit de îndată ce a aflat vestea. L-a 
consolat pe Patrick și ne-a ajutat cu aranjamentele pentru 
înmormântare. Willie a vorbit cu antreprenorul de pompe 
funebre despre aspectul fizic al lui Charlie. Eram toți strânși 
laolaltă - o matroană de bordel, o profesoară de limbă și 
literatură engleză, o bucătăreasă mută, un taximetrist mulatru 
și eu, fata care căra după ea o găleată de minciuni și le arunca 
în aer ca pe niște confetti. 

Mulțumită lui Willie, Charlie arăta din nou ca el însuși - 
sofisticat, erudit. Am împrumutat o rochie de doliu de la Sweety. 
La serviciul funerar, Patrick i-a cerut doamnei Paulsen să 
citească un necrolog. Nu credea că era în stare să facă el însuși 
acest lucru. Domnișoara Paulsen s-a adresat persoanelor 
prezente într-o manieră calmă și echilibrată, de parcă ar fi fost 
la catedră. 

— Ne-am adunat astăzi aici pentru a onora viaţa și 
moștenirea culturală lăsată de dragul nostru prieten, Charles 
Marlowe. Fiul lui, Patrick, mi-a cerut să citesc o mărturie pe care 
a pregătit-o pentru acest trist prilej. 

Și-a dres glasul. 

— „Sunt atât de recunoscător pentru tot sprijinul moral pe 
care mi l-aţi acordat în această perioadă dificilă. Pentru 
majoritatea dintre noi, moartea tatălui meu a survenit probabil 
ca un șoc. Adevărul este că, în ultimele câteva luni, tatăl meu a 
fost suferind, luptându-se cu o tulburare degenerativă a 
creierului. Deși înțeleg că probabil sunteţi supăraţi că nu aţi avut 
ocazia să vă luaţi adio de la el sau să vă oferiţi preţiosul ajutor, 
fiţi convinși că darul cel mai mare pe care i l-aţi oferit tatălui 
meu a fost oportunitatea de a-și îndura umilinţa bolii în mod 


VP - 205 


privat. Cei care l-au cunoscut știu că se mândrea cu limbajul său 
elevat, cu vastele lui cunoștințe în domeniul istoriei literare și cu 
statutul său profesional, toate pierdute în ultimele luni de viaţă. 
Adresez sincerele mele mulţumiri doctorului Randolph Cox, 
doctorului Bertrand Sully, lui Willie Woodley și lui Francis 
«Cokie» Coqguard, precum și tuturor celor care l-au ajutat pe 
tatăl meu în ultimele sale zile de viaţă. Și nu aș fi putut nicicum 
suporta această călătorie sumbră fără Josie Moraine. Josie a fost 
ca o fiică pentru tatăl meu. Așa după cum mulţi dintre 
dumneavoastră știți, tata a fost un talentat autor și librar, 
totodată. Din fericire, el trăiește în continuare prin cărțile sale. 
Știu că întotdeauna îmi voi găsi alinarea auzindu-i vocea prin 
scrierile lui. Vă mulţumesc tuturor pentru că ați venit astăzi”. 

Am stat alături de Patrick tot timpul. M-am întors și i-am văzut 
pe Willie și pe Cokie în spate. Willie, cu ochelarii ei de soare 
fumurii, Cokie, cu lacrimile șiroind pe obraji. Willie s-a apropiat 
de mine, după înmormântare. Părea obosită și avea gleznele 
umflate. Mi-a dat o chitanţă. 

— Poftim. Am plătit cu bani gheaţă. Spune-i lui Patrick că am 
acoperit toate cheltuielile. 

— Oh, Willie, nu cred că Patrick ar vrea să plătești tu. 

— Nu-mi pasă ce vrea el, a spus Willie. Asta vreau eu. Ne 
vedem mâine. Să vii mai devreme. Casa e o cocină de porci. 

— Nu vii la praznic? Sadie a pregătit tot felul de gustări. 

— Nici eu nu vin și nici Sadie nu vine. Ce să fac eu acolo, să 
frec menta, mâncând salată de ambrozie și vorbind despre 
cărți? Am o afacere de condus. Elmo aduce un nou cadru de pat. 
Dora l-a rupt pe-al ei noaptea trecută. Fata aia ar trebui să fie la 
circ, nu într-un bordel. 

Cokie mi-a făcut cu mâna, plecând împreună cu Willie. Nici el 
nu venea la praznic. 

— Bună, Josie. Îţi amintești de mine? 

James de la Librăria Doubleday stătea în fața mea, însoţit de o 
blondă înaltă și atrăgătoare. 

— Da. Bună, James. Vă mulţumesc din suflet pentru că aţi 
venit. Știu că înseamnă foarte mult pentru Patrick. 

— Ea este prietena mea, Kitty. Voi veni acasă la praznic, dar 
Kitty nu poate veni. Voiam să vă fac cunoștință, a spus James. 

Kitty mi-a întins o mână înmănușată. Ea purta un taior scump, 
făcut la comandă, cu nasturi mari de perle. 


VP - 206 


— Mă bucur să te cunosc, Josie. Patrick ne-a povestit atât de 
multe despre tine. Spune că-i ești ca o soră. Imi pare rău pentru 
pierderea voastră. 

Mi-a zâmbit. Dinţii ei erau perfecţi, că ai lui Jesse. 

Am dat din cap, apoi ei au plecat. Arătau ca niște manechine 
pe podium împreună. Perfecţi, în aparenţă, dar emanând 
artificialitate. Cuvintele ei, „ca o soră”, m-au zgâriat pe creier. 
Chiar să fi spus Patrick așa? 

Foarte puţini oameni au mers la cimitir. Domnișoara Paulsen a 
spus că nu putea suporta, în schimb s-a dus acasă, pentru a da 
o mână de ajutor la pregătirile pentru praznic. Cu toate că era 
supărată, a spus că a înțeles de ce am mers atât de departe 
pentru a-l proteja pe Charlie și a considerat iniţiativa noastră 
admirabilă. 

Patrick privea mormântul lui Charlie cu ochi goi. Arăta 
solemn, dar chipeș, totodată, în costumul său negru. Mi-am 
înlănţuit braţul de al lui. 

— Poţi să stai cât timp simți nevoia. 

Am rămas singuri cu Charlie aproape o oră. 

— Am atâtea lucruri să-i spun. Lucruri pe care nu le-a înţeles. 
Dar, nu, ne așteaptă aspicurile și rulourile, s-a plâns Patrick. 
Asta e răzbunarea pentru toate praznicele funerare la care m- 
am dus, vânând cărți. 

— Haide, doar știi că Sadie nu face aspicuri! 

Casa era plină de oameni. Zumzetul conversaţiilor s-a stins 
când Patrick a intrat pe ușă și oamenii s-au apropiat de el să îi 
transmită condoleanţe. Intrasem odată cu Patrick și, brusc, 
picioarele mi-au înţepenit. În colț. Aproape de bolul cu punci. Mi- 
am încleștat mâna pe braţul lui Patrick. 

Mama. 

Era îmbrăcată într-o rochie turcoaz, mult prea ţipătoare 
pentru un praznic de înmormântare. Părul îi era vopsit ieftin, 
într-un blond spălăcit, cu rădăcinile întunecate crescute în mod 
vizibil. Era trasă la faţă și lividă. 

Ce căuta aici? Știam răspunsul. Mâncare și băutură pe gratis 
și - nu puteam să nu mă gândesc la asta - oportunitatea de a-și 
băga nasul prin casă. Am aruncat priviri rapide în jur, căutându-l 
pe Cincinnati. 

Ea a venit imediat la mine, cu unghiile roșii pe paharul de 
punci. 


VP - 207 


— Fetiţa mea! 

Și-a dus braţul în jurul meu, fără să mă atingă propriu-zis, și a 
sărutat aerul de lângă obrazul meu. Eu mi-am înlănţuit braţele 
în jurul trupului ei ofilit. Ea s-a tras înapoi, refuzând contactul 
fizic. 

— Mamă, ești atât de slabă. 

— Dexedrină, mi-a șoptit ea. Este o nouă pilulă pentru dietă 
testată la Hollywood. Are un efect extraordinar. Presupun că va 
fi ultimul răcnet, de îndată ce va fi aprobată. Nu-mi vine să cred 
că sunt atât de mulţi oameni aici. Adică, nu că Marlowe nu ar fi 
fost cineva. 

— A fost foarte iubit, mamă. A fost și un autor celebru. 

— Mda, oamenii cu carte. Dar ei nu contează cu adevărat. 

M-a înhăţat de încheietura mâinii. 

— De unde ai ăsta? 

Degetele ei s-au repezit la ceasul de aur de la Willie, pipăindu- 
| frenetic. 

— Asta e de paisprezece carate. Dă-mi-l să-l încerc și eu. 

Mi-am retras cu blândeţe brațul. 

— L-am primit în dar. 

Patrick s-a întors și s-a uitat la mama. 

— Bună, Louise. 

— Bună și ţie. Îmi pare rău pentru tatăl tău. Și ce groaznic a 
fost că a ajuns așa de retardat. Am auzit că ţi se poate întâmpla 
uite așa! - a pocnit din degete. Bietul de tine, trebuie să fii atât 
de îngrijorat că ai boala în sânge. S-ar putea să sfârșești și tu la 
fel. 

Patrick și-a așezat o mână pe spatele meu, ca să mă apropie 
de el. S-a strâmbat cu dezgust. 

— Ştii ceva, Louise, întotdeauna ai fost o... figură. 

Tocmai atunci, domnișoara Paulsen l-a chemat pe Patrick. 

— A devenit caustic, a remarcat mama. Sunteţi împreună? 
Vulpiţă vicleană ce ești, tu joci pe două fronturi. Am auzit că te 
vezi și cu Jesse Thierry. Arată al naibii de bine tipul. Dar dacă 
Pat îţi face daruri precum ceasul ăsta, eu una aș sta mai mult cu 
el. Trebuie să mai aibă și alte daruri asemănătoare, puse 
deoparte. Dar e bine să îl păstrezi și pe Jesse, pentru că este un 
tip amuzant. 

Am privit-o pe mama, încercând cu disperare să înțeleg cum 
de aveam o legătură genetică. Dar știam că trebuia să avem 


VP - 208 


deoarece, în ciuda firii ei îngrozitoare, a existat întotdeauna o 
parte din mine care o iubea cumva. 

— Sunt sigură că ai auzit despre toate porcăriile care se 
vehiculează acum, mi-a spus mama. 

— Am auzit. Ai fost cu bărbatul acela din Memphis? 

— N-am fost cu el, doar am băut un pahar împreună. Nu e 
nicio crimă să bei un pahar cu cineva. 

Ea și-a băut punciul până la ultima picătură și a pus paharul 
într-un ghiveci. L-am luat de acolo. 

— Unde te-ai întâlnit cu el? 

— Oh, nici măcar nu îmi mai amintesc. Pe undeva, prin oraș. 
În acea noapte a fost o explozie de nebunie și totul este învăluit 
în ceaţă. 

S-a aplecat spre mine. 

— Am un alibi. 

Ea a pronunţat cuvântul ca și cum l-ar fi repetat de mai multe 
ori. 

— Era un bărbat frumos? am întrebat, vrând să înţeleg cum 
de s-a intersectat mama cu Forrest Hearne. 

— Frumos? Nu știu. Era bogat. Genul acela de tip bogat pe 
care îl bunghești de cum îl vezi. Hei, Cincinnati este în oraș, 
dragă, poate o să ieşim cu toții la cină într-o seară. Este prieten 
cu magnatul diamantelor, Jim Moran, acum. Ai auzit de el? 
Deschide un restaurant aici. Poartă diamante peste tot, până și 
în puntea dentară. Cred că Jim este celibatar. Poate o să ieșim 
împreună la o întâlnire dublă. 

Din fericire, domnișoara Paulsen s-a apropiat de noi, așa că 
nu a trebuit să răspund sugestiei insidioase a mamei. 

— Totul este în regulă, Josie? m-a întrebat ea. 

— Domnișoară Paulsen, aceasta este... 

M-am oprit și am înghiţit minciuna pe care eram gata să o 
lansez. 

— Aceasta este mama mea, Louise. 

— Mă bucur de cunoștință, a spus domnișoara Paulsen, pe 
tonul ei scorțos. 

— Mamă, domnișoara Paulsen este profesoară de limba și 
literatura engleză la Loyola. 

Mama a pescuit din poșeta ei o bucată de gumă de mestecat 
fără ambalaj, a vârât-o în gură și a început să plescăie. 

— Oh, ce drăguţ. Eu sunt de la Hollywood. Probabil că mi-aţi 


VP - 209 


văzut fotografia în ziar. 

— Nu pot afirma că am văzut-o, a spus domnișoara Paulsen. 
Fiica dumneavoastră este chiar deosebită. Trebuie să fiţi foarte 
mândră de ea. 

— Da, este o fată tare bună. Mai trebuie doar să înveţe să se 
mai aranjeze un pic, să fie mai stilată. Știaţi că a fost botezată 
după cea mai elegantă madamă din Storyville? 

Mi-a ars un ghiont în braţ, mândră nevoie mare. 

— Există niște votcă pe aici? Cred că mi-ar prinde bine un 
Bloody Mary. 

Mama a pornit agale spre bucătărie. 

Și iată-mă, stând acolo, după ce dădusem la iveală tot ce era 
mai rău în viaţa mea faţă de domnișoara Paulsen. O profesoară 
respectabilă, absolventă a colegiului Smith, iar eu nu făceam 
altceva decât să îi flutur în faţă rufele mele murdare. 

A întins mâna și mi-a luat-o pe a mea cu blândete. 

— Cred că acum ne înţelegem foarte bine una pe cealaltă, 
Josie. 


VP - 210 


PATRUZECI ȘI DOI 


În continuare nicio veste de la Smith. Am primit o altă 
scrisoare de la Charlotte, în care întreba dacă mi-ar face plăcere 
să îmi petrec vara împreună cu familia ei la Berkshire. Nu 
aveam habar pe unde era Berkshire, așa că a trebuit să mă uit 
în atlas. După cum suna, părea cam scump și, cu siguranţă, ar fi 
costat o grămadă de bani ca să ajung acolo. Pe deasupra, 
aveam nevoie și de haine potrivite, pe care nu le aveam și nici 
nu mi le puteam permite. 

Ușa librăriei s-a deschis și Betty Lockwell a intrat agale, cu 
zâmbetul ei acru ca o lămâie și cu prăjinile ei de mâini și de 
picioare _iţindu-i-se dintr-o rochie evident scumpă. Parcă îi 
doborâsem braţele atunci când trăsesem la ţintă în copac, nu? 

— Bună, mi-a spus ea, rotindu-și privirea prin librărie în 
căutarea lui Patrick. Mai spune-mi o dată cum te cheamă. 

— Jo. 

— Așa, Jo. 

— Patrick nu-i aici, am informat-o eu. 

A făcut o mutră bosumflată. 

— Oh, ce păcat! Mi-a recomandat o carte, spunându-mi că o 
să îmi placă. Dar nu mai era în stoc. Ted Capote. 

— Este în stoc acum. 

Am luat cartea de pe standul cu noutăţi și i-am dat-o. Ea a 
întors-o ca să se uite pe coperta din spate și a dat cu ochii de 
controversata fotografie a nubilului Capote, tolănit pe un fotoliu 
și uitându-se fix la aparatul de fotografiat. 

— Uau, ce tânăr e! Când se întoarce Patrick? 

— Probabil că nu ai aflat, Betty. Patrick și-a pierdut tatăl, 
înmormântarea a avut loc săptămâna trecută. 

Nu m-am putut abţine și am adăugat: 

— S-ar putea să plece în Indiile de Vest, la mama lui. 

— Indiile de Vest? Ei, asta nu e bine deloc. 

John Lockwell a dat buzna pe ușă, cu fiul său morocănos 
ținându-se de coada lui. 

— Haide, Betty, ţi-am spus doar că nu avem timp de pierdut. 
Stau cu motorul pornit și consum benzină degeaba. 


VP - 211 


Domnul Lockwell a dat cu ochii de mine și s-a oprit. 

— la te uită cine-i aici! Bună, Josephine. Ce mai faci? 

— De unde o cunoști? l-a întrebat Betty. 

Am intervenit imediat. 

— L-am cunoscut pe tatăl tău atunci când m-a invitat 
Charlotte la petrecerea voastră. 

Domnul Lockwell mi-a zâmbit larg. 

— Mulţumesc, bine, domnule Lockwell. Dar dumneavoastră? 

— Și eu la fel. 

S-a apropiat de tejghea. 

— Ai vreo noutate? 

Savura relaţia noastră secretă fluidă. Richard stătea în dreptul 
ușii, nedezlipindu-și ochii de la noi, în timp ce își rodea unghiile. 

— Nicio noutate în ceea ce mă privește. Dar dumneavoastră, 
cum vă merg afacerile? l-am întrebat eu. 

— Mai bine ca niciodată. Am multe de sărbătorit. Ai mai primit 
vești de la Charlotte? 

— Da, chiar ieri. M-a invitat să petrec vara împreună cu ea la 
Berkshire. 

Betty se uita când la mine, când la tatăl ei, vădit dezgustată 
de conversaţia noastră lejeră. 

— Asta sună foarte bine. Vei avea nevoie de niște pantofi 
frumoși pentru Berkshire, nu-i așa? 

— Îmi imaginez că da. 

— Despre ce tot vorbiţi? l-a iscodit Betty pe tatăl ei. 

El a ignorat-o și s-a sprijinit de tejghea. A făcut un semn spre 
încheietura brațului meu. 

— Frumos ceas! L-ai primit de la vreunul dintre prietenii tăi? 

l-am aruncat o privire lui Betty. 

— Mi l-a dăruit Patrick, de ziua mea. E atât de bun cu mine. 

Richard Lockwell a izbucnit în râs. 

— Pot să îţi fac bonul pentru carte, Betty? am întrebat-o eu. 

Domnul Lockwell a luat cartea din mâna lui Betty, a văzut 
fotografia și a azvârlit-o pe tejghea. 

— N-o să cumperi așa ceva. E o porcărie de carte. 

— Ce știi tu? a ripostat Betty. 

S-a întors cu spatele și a ieșit ca o furtună din librărie. Richard 
a urmat-o. 

Lockwell a clătinat din cap. 

— Lilly a nenorocit-o complet pe fata asta. Ei bine, trebuie să 


VP - 212 


plec. Mă bucur să știu că tu chiar lucrezi aici. 

Și-a coborât glasul. 

— Am un locșor pe strada St. Peter, acum. Să-mi dai de știre 
dacă vrei vreodată să... ne întâlnim. 

A rânjit cu gura până la urechi și a părăsit librăria. 

Betty Lockwell și cu mine am căzut, de fapt, de acord asupra 
unui lucru. Mi-am pus încheieturile degetelor pe tejghea, semnul 
meu pentru o porcărie de carte. 

Cokie a sosit la ora închiderii. 

— Ești pe cale să închizi? m-a întrebat el. 

— Cam da. Fă-mi o favoare și întoarce plăcuţa din vitrină. 

Cokie s-a dus și a întors anunţul astfel încât să se poată citi: 
ÎNCHIS. A încuiat ușa. 

— Am o treabă cu tine, a zis Cokie. 

S-a îndreptat cu pași mari și apăsaţi spre tejghea și și-a întins 
mâinile în faţa mea. 

— Vezi astea? 

M-am uitat la palmele lui Cokie brăzdate de linii adânci și 
îmbătrânite de vreme. 

— Astea sunt mâini mojo. După funeraliile domnului Charlie, 
fetițo, eram atât de abătut, încât a trebuit să mă distrez cumva. 
Așa că m-am băgat în joc și, o-hoo, am dat lovitura. Trei zile la 
rând, am tot dublat miza și am câștigat. Cornbread mi-a zis că 
n-a mai văzut niciodată așa ceva. Am ieșit din joc atunci când 
am simţit că diavolul mă ispitea să pariez tot. Am știut din prima 
de ce am câștigat banii ăștia și ce urma să fac cu câștigul. Josie, 
fetițo, pune cafea în termosul ăla, fiin'că te duci la Colegiul 
Smith. 

A scos un plic din haină și l-a pus pe tejghea. 

Am rămas cu ochii aţintiţi la plicul voluminos și mototolit. 

— Cokie, ce-i cu plicul acesta? 

— Păi, hai să vedem. Sunt bani pentru cursuri și pentru casa 
în care vei sta. 

— Ce? 

— Erau cam puţini, așa că am făcut o chetă printre apropiaţi. 
Cornbread m-a ajutat. Sweety și Sadie au contribuit și ele. Sadie 
n-o să spună nimănui. 

— Willie știe? 

— Nu și nici nu trebuie să știe. Am avut grijă să mă feresc de 
Frankie, ca nu cumva să dea fuga să-i vândă secretul. O iubesc 


VP - 213 


pe Willie, dar i-a intrat în capul ăla încăpățânat al ei că tre’ să te 
țină aci, în New Orleans. 

Am întins mâna după plic și i-am ridicat clapa cu degetul 
mare. Un evantai de bancnote s-a revărsat din teancul gros. 

— Toată treaba asta cu mama ta e pe cale să explodeze. Ea a 
dat din lac în puț. Willie a avut dreptate să te trimită departe de 
toată nebunia. Massachusetts va pune o distanţă bună între voi. 

Nu puteam să accept banii. M-am uitat la Cokie cu gând să-i 
spun asta. În ochi îi jucau luminiţe, exact ca atunci când a fost 
ziua mea și mi-a făcut cadou termosul și harta. Voia treaba asta 
la fel de mult ca și mine, dacă nu cumva chiar și mai mult. Și 
credea în mine. M-am uitat la plic. 

Am scos un strigăt de bucurie, am ieșit în fuga mare din 
spatele tejghelei și l-am îmbrățișat. 

— Mulţumesc! 

Am ţopăit de fericire împreună, strigând și chiuind. 

El a început să se învârtă pe loc, pocnind din degete. 

— Josie, fetițo, te duci la Boston, așa că nu mă mai aburi. 


VP - 214 


PATRUZECI ȘI TREI 


Am ascuns plicul sub dușumea și am dat fuga acasă la 
Patrick. Abia așteptam să-i spun. Discutaserăm problema 
banilor, iar el sugerase să vândă o parte din lucrurile lui Charlie 
ca să mă ajute. Acum nu mai era nevoie. 

Am bătut la ușă. N-a raspuns. M-am folosit de cheia mea și 
am băgat capul pe ușă. 

— Patrick? am strigat. 

Liniște. 

— Aici, sus! a strigat el. 

Am urcat scările din stejar, sărind câte două trepte odată. Era 
în camera lui Charlie și stătea pe jos, rezemat de pat. Avea fața 
buhăită. 

— E atât de greu, mi-a mărturisit el. Știu că ar trebui să fac 
curăţenie aici, dar, pur și simplu, nu pot. 

— E prea curând, i-am spus eu. De ce e nevoie să faci asta 
acum? 

— Mă tot gândesc că, dacă fac mai curând o schimbare, o să 
fie mai bine, dar, în momentul de faţă, oricare lucru la care mă 
uit îmi amintește câte ceva despre el. 

M-am plimbat prin cameră, trecându-mi degetele peste 
comoda lui Charlie și peste fotografia înrămată a bunicii lui 
Patrick. Am ridicat cutia de bomboane în formă de inimă și am 
strâns-o la piept. Fereastra de deasupra biroului era deschisă. 
Foaia din mașina de scris flutura în adierea vântului. 


BLV 


— Patrick, ai văzut? A mai apărut o literă. Când a bătut-o la 
mașină? 

— Mda, am văzut-o. Trebuie să se fi întâmplat când a fost 
Randolph aici. la-o, dacă vrei. Am manuscrisul. 

Am scos foaia din mașina de scris și m-am așezat alături de 
el, pe podea. 

— Am niște știri care ar putea să te înveselească. 

S-a înviorat puţin. 

— Ai fost admisă? 


VP - 215 


— Nu, dar am primit banii. Cokie a avut un noroc chior la 
zaruri și mi-a dat mie câștigul lui. 

— Jo, e grozav. Sunt atât de fericit pentru tine. 

Dar nu părea deloc fericit. Părea complet distrus. Bineînţeles 
că așa și era. Abia îl pierduse pe tatăl său, iar eu îi vorbeam 
acum despre faptul că urma să mă mut la o mie și ceva de 
kilometri distanţă. 

— Sunt și tristă, în același timp. Dar nu-ţi face griji, voi fi aici 
ca să te ajut să te ocupi de lucrurile lui Charlie. Voi veni în 
vacanțe și bineînţeles că vei veni și tu în vizită la mine, acolo. 
Vom ieși la vânătoare de cărți prin Massachusetts. Va fi tare 
amuzant. 

Mi-am pus o mână pe piciorul lui. 

— Sunt atât de fericită pentru întorsătura pe care au luat-o 
lucrurile în privința noastră. Nu îmi vine să cred cât de oarbă am 
putut fi în toţi acești ani. 

M-am apropiat de el să îl sărut. 

— Jo... 

El m-a oprit și și-a lăsat capul în jos. Umerii i se zguduiau. 
Plângea. 

— Ce este? l-am întrebat eu. 

Lacrimi îi picurau din ochi. 

— Imi pare rău, Jo. Dacă aș putea... te-aș alege pe tine. 
Vârfurile degetelor mi s-au răcit. Să aleagă. Verb. Să ia o decizie 
dintr-o serie de opţiuni. M-am uitat la el. 

— Există altcineva? 

A tăcut un timp, apoi a dat din cap. 

— Mă simt îngrozitor. Sunt un mizerabil. 

Plânsul înăbușit al lui Patrick s-a transformat în hohote 
puternice. Plângea atât de tare, încât i se zguduia întregul corp. 

Am rămas încremenită, mândria mea rănită luptându-se cu 
dorinţa de a-l mângâia pe cel mai bun prieten al meu. 

— Nu știu cum s-a întâmplat. E o treabă atât de încurcată. Am 
rănit atâţia oameni, a rostit el printre lacrimi și suspine. 

S-a uitat la mine. 

— James, mi-a șoptit el. 

l-am cercetat ochii disperaţi și, dintr-odată, am înţeles. Mi-am 
întors privirea de la el. 

— James știe ce simţi pentru el? 

— Cred că da. 


VP - 216 


Dintr-odată, nu mai aveam aer, iar cuvintele se sforțau să 
treacă dincolo de nodul care mi se pusese în gât. 

— M-am întâlnit cu Kitty la funeralii, i-am șoptit eu. Nu părea 
să existe vreo atracţie între ei. Poate că e în regulă. 

Privirea lui Patrick s-a încrucișat cu a mea. 

— Nu ești supărată? 

Am tras aer în piept. 

— Mă simt ridicol pentru faptul că ai simţit nevoia să te 
prefaci cu mine. Dar Kitty este o fată grozavă - așa mi-a dat 
impresia, când am cunoscut-o. Și e isteață. Cum să te pot 
învinui pentru faptul că ești îndrăgostit de ea? Dar trebuie să dai 
cărţile pe faţă. Să fii sincer cu James. De îndată ce vei face asta, 
te vei simţi mult mai bine. 

Patrick s-a uitat lung la mine, apoi și-a coborât privirea în 
poală. 

Stânjenită și ușor umilită, așa mă simţeam. Și dezamăgită. 
Patrick și cu mine ne potriveam atât de bine. Ne simțeam în 
largul nostru împreună, iar el mă sărutase. Eu construisem un 
întreg scenariu în minte despre cum o să crească și o să 
evolueze relaţia noastră. Mă simţeam ca o idioată fiindcă mă 
gândisem vreodată la asta. Inima lui Patrick aparţinea altcuiva. 
Desigur, Betty Lockwell era enervant de pisăloagă, dar Kitty era 
o tânără sofisticată. 

Conversaţia s-a stins într-o tăcere stânjenitoare. Am luat în 
mâini cutia de bomboane în formă de inimă a lui Charlie. Florile 
de plastic de pe capac erau deformate de atâtea luni de strâns 
în braţe. Am ridicat capacul. 

M-am uitat în cutie. 

— De unde le-a luat? 

Patrick a ridicat din umeri. 

înăuntru erau două ghinde siameze, cu pălăriile atingându-se 
ușor una de cealaltă, contopite la gât și crescute una într-alta. 

Am rămas în tăcere, pe dușumea, cu capetele sprijinite de 
patul lui Charlie. Vocile și zgomotele făcute de copii care 
pocneau o minge cu bâtele lor de baseball improvizate 
pătrundeau pe fereastra deschisă și pluteau în faţa noastră pe 
firele de praf din razele soarelui. 

M-am uitat la foaia de hârtie din poala mea. 

— B-L-V, am citit eu cu glas tare, încercând să alung tăcerea 


VP - 217 


incomodă. Crezi că vrea să însemne Believe? am întrebat. 

El s-a întors încet spre mine. 

— Nu, știu ce înseamnă. 

— Ştii? 

Patrick a dat din cap. 

— Este titlul primului capitol al cărții la care lucra. Be love”, a 
spus el, cu glas domol. 

Am rămas cu ochii aţintiţi pe foaia de hârtie și pe ghinde. Mi- 
am pus un braţ în jurul lui Patrick și l-am sărutat pe creștet. 

lar el a plâns. 


26 Fii convins. 
27 Fii iubire. 
VP - 218 


PATRUZECI ȘI PATRU 


Patrick voia pe altcineva. Eu voiam ca el să fie fericit, dar de 
ce nu putea fi fericit cu mine? Știam răspunsul. Nu putea să mă 
aleagă pe mine. Patrick își dorea o viaţă ca în romane, în care să 
călătorească, să înveţe și să aibă parte de un anume statut 
social. Eu eram fata anonimă, dar ambițioasă, din Quarter, care 
încerca să reușească în viață. Oricât mi-aș fi pieptănat eu părul 
cu cărare într-o parte, nu puteam să mă descotorosesc de 
cărarea de pe care m-am târât afară la lumină. 

Îmi doream să fi avut o prietenă în Quarter, pe cineva ca 
Charlotte. O persoană căreia să-i pot încredința secretele mele, 
cu care să mă pot trânti pe podeaua dormitorului și să îi spun 
tot ce aveam pe suflet în privinţa lui Patrick. Văzusem atâtea 
fete mergând braţ la braţ, râzând, având o relaţie incredibil de 
apropiată și relaxată, fiindcă aveau alături o fiinţă ocrotitoare și 
o confidentă totodată. Aveau pe cineva pe care se puteau baza. 

Am văzut un bărbat stând sprijinit într-o rână de o mașină, în 
fața librăriei. El m-a văzut, la rândul lui, și a venit în 
întâmpinarea mea pe trotuar. Era inspectorul Langley. 

— Domnișoară Moraine. Mă bucur că am așteptat. Speram să- 
ți mai pot pune câteva întrebări. 

M-am uitat în susul și în josul străzii, ca să văd dacă era 
cineva prin preajmă care i-ar fi putut da raportul lui Frankie. 

— Putem intra în librărie, dacă doriţi, l-am invitat eu. 

Am descuiat ușa, am aprins luminile și m-am dus la tejghea. 
Am tras adânc aer în piept ca să îmi stăpânesc emoţiile. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule inspector? 

El și-a șters fruntea de transpiraţie și a scos la iveală un 
carnețel jerpelit. 

— În ziua când ai venit la secție, ai declarat că domnul Hearne 
a cumpărat două cărți. 

Am dat din cap. 

— Într-adevăr, cărţile au fost găsite în camera lui de hotel, și 
era chiar și o chitanţă într-una dintre ele. Soţia lui ne-a spus că 
nici până azi n-a fost încasat cecul. Și asta i s-a părut ciudat. 
Ordinul de plată este înregistrat în cotorul carnetului de cecuri 


VP - 219 


care a fost găsit asupra lui. 

Mintea mea o pornise într-o goană nebună, încercând să 
ajungă din urmă inima mea. l-am arătat afișul de lângă casa de 
marcat. 

— Nu primim cecuri, domnule inspector. Probabil că domnul 
Hearne a scris cecul înainte de a fi văzut afișul și apoi a plătit în 
numerar. 

El a arătat cu stiloul spre afiș. 

— Așa trebuie să fie. Îţi mulţumesc. 

— Vă conduc... 

— Ar mai fi un lucru, s-a scărpinat el în cap. Sunt sigur că știi 
că mama dumitale este interogată în legătură cu acest caz. A 
fost văzută împreună cu Hearne, în noaptea morţii sale. Știi 
cumva unde a fost mama dumitale în ajunul Anului Nou, 
domnișoară Moraine? 

M-am uitat la inspectorul Langley. Povestea lui de viaţă era 
transparentă. În fiecare duminică, se ducea cu mașina în vizită 
la mama lui, la prânz. Mama lui, pe care o chema, probabil, 
Ethel, avea gleznele groase, un păr cărunt cu bucle demodate și 
purta un capot de casă înflorat. Și avea o aluniţă păroasă pe 
bărbie, din care ţâșneau fire de păr negre și sârmoase. Probabil 
că trebăluia toată ziua în bucătăria încinsă, ca să se pregătească 
pentru vizita săptămânală a fiului ei. Făcea ceva special, 
probabil o prăjitură cu bezea, la desert. El mânca până la ultima 
îmbucătură. Imediat ce fiul pleca acasă la el cu mașina, ea spăla 
vasele, și adormea în fotoliul din camera de zi, cu șorțul încă la 
brâu. 

— Domnișoară Moraine? mi-a întrerupt el șirul gândurilor. Te- 
am întrebat dacă știi unde a fost mama dumitale în ajunul 
Anului Nou. 

— Aţi cunoscut-o pe mama, domnule inspector? 

— Da, am cunoscut-o. 

— Atunci sunt sigură că nu veţi fi surprins când vă voi spune 
că ne-am înstrăinat de ceva timp. Locuiesc la etajul acestei 
librării de la vârsta de doisprezece ani. 

M-am uitat fix la inspector. 

— Nu am petrecut niciodată revelionul cu mama și nici n-am 
idee unde a fost. 

El și-a vârât stiloul în ureche, să-și scarpine o mâncărime sau 
să scoată niște ceară. 


VP - 220 


— Ei bine, șeful meu a vrut să vin să vorbesc cu dumneata. |- 
am spus că e o pistă falsă, dar el are o listă de bifat, știi? 

Adică eu eram o pistă falsă? 

— Așadar, domnişoară Moraine, dacă nu erai cu mama ta, 
unde ai fost în noaptea de Anul Nou? 

— Am fost chiar aici, sus, la etaj, în camera mea. 

Am arătat spre scările din spate și am regretat acest lucru 
chiar în clipa în care mâna mea s-a ridicat. Inspectorul Langley a 
aruncat o privire spre scările din spatele librăriei. Dacă voia să- 
mi percheziţioneze camera? Cum i-aș fi putut explica miile de 
dolari de sub dușumea proveniţi din câștigul lui Cokie? Ar fi 
putut crede că erau banii care îi lipseau lui Hearne. Pe ceafa mi- 
au răsărit imediat broboane de transpirație. 

Inspectorul s-a sprijinit de tejghea. 

— Te-a văzut cineva aici, în noaptea de revelion? 

— Da, Patrick Marlowe, proprietarul librăriei. A trecut pe aici 
pe la miezul nopţii, împreună cu un prieten. 

— Și ați ieșit cu toţii, după aceea? 

— Nu, Patrick vă poate confirma că nu mă simţeam bine, că 
eram îmbrăcată în cămașă de noapte și aveam părul prins în 
agrafe. 

Inspectorul își rodea buza de jos, adâncit în gânduri. Puteam 
efectiv să văd beculeţele pâlpâind deasupra capului său. 

— Și dacă ţi-aș spune că ai fost văzută de cineva, în noaptea 
de revelion? m-a întrebat el. 

— Atunci v-aș spune că acel cineva minte, în speranţa că va 
pune presiune pe mine ca să declar ceva cu totul diferit de 
adevăr. Am fost aici toată noaptea de revelion. V-am spus ce s-a 
întâmplat, de fapt, domnule inspector. Puteţi să-i întrebaţi pe 
Patrick și pe James, de la Librăria Doubleday. Amândoi m-au 
văzut aici. 

Aproape că îmi părea rău pentru tipul ăsta. Nu avea nicio 
șansă să rămână pe linia de plutire în Quarter, cu asemenea 
metode transparente. 

Mi-a mulţumit pentru timpul acordat și a plecat. Am încuiat 
ușa, am stins luminile și l-am urmărit până când nu i-am mai 
văzut mașina. Apoi am fugit peste drum, ca s-o sun pe Willie. 

l-am povestit totul cu lux de amănunte. 

— Tocmai a plecat? m-a întrebat ea. 

— Da, tocmai a plecat cu mașina. 


VP - 221 


— Asta înseamnă că încă mai fac săpături. N-au nimic în 
mână, a conchis ea. 

— Willie, mama are vreun alibi? 

— Crede-mă pe cuvânt, n-ai vrea să ai și tu ceea ce are mama 
ta. Du-te înapoi acasă și încuie bine ușile. 

A închis telefonul. 

Am traversat în fugă strada întunecată. Am bâjbâit după 
cheie, încercând să o găsesc pe cea potrivită în lumina slabă. 
Am auzit un zgomot. Am simţit cum părul îmi e smuls de pe 
scalp, în clipa în care am fost smucită și izbită de ușa din sticlă. 
Am simţit ceva tare înghiontindu-mă în spate. 

— Hei, Nebunie Josie! Asta a fost o mișcare proastă, foarte 
proastă. Chiar crezi că e înţelept să stai de vorbă cu poliţaii? 

Simţeam în ureche respiraţia acră și fierbinte a lui Cincinnati. 

— N-am stat de vorbă cu poliţaii. 

M-a îmbrâncit din nou în ușă. 

— Te-am văzut. Te-am pândit și m-am uitat la tine cum 
stăteai de vorbă cu sticletele ăla. 

Îmi ţinea o mână apăsată pe ceafa, strivindu-mi obrazul de 
sticlă. 

— Nu stăteam de vorbă cu el. Mi-a pus doaro întrebare... 

A izbit cu cuțitul în ușă, chiar lângă ochiul meu. 

— Ești o mincinoasă, a șuierat el. 

M-am cutremurat. 

Am văzut un cuplu venind în direcţia noastră dinspre strada 
Royal și am deschis gura să ţip. Cincinnati m-a smuls de lângă 
ușă, și-a înfășurat strâns braţul în jurul gâtului meu și m-a forțat 
să merg cu el. 

— Nici să nu îţi treacă prin cap să zbieri, m-a avertizat el, 
șuierând printre dinți. 

Am încercat să îmi potrivesc pașii după ai lui, având practic 
fața strânsă ca într-o menghină. Cu mâna stângă ţinea cuțitul în 
dreptul taliei mele. Îi simţeam vârful înțepându-mi pielea. Am 
mers așa până la intersecţia cu strada Bourbon, unde m-a 
împins într-un mic bar. Am văzut-o pe mama stând la o masă 
din spate, lângă fereastră, cu mai multe pahare goale în faţa ei. 

El m-a azvârlit pe un scaun și a tras repede un altul în spatele 
meu, ca să se așeze și el. 

— la uite pe cine am găsit, a spus Cincinnati. 

— Bună, Jo. 


VP - 222 


Mama părea somnoroasă. Pleoapele ei fardate cu albastru 
fluturau de parcă erau ultimele fâlfâiri de aripi ale unei păsări în 
agonia morții. 

— Ți-am zis eu că inspectorul a fost cel care a trecut pe 
stradă. Și, când m-am uitat, ghici cu cine stătea ea de vorbă? 

Cincinnati și-a aprins o ţigară și mi-a suflat fumul drept în 
faţă. 

Mama s-a îndreptat de spate, tonul ei schimbându-se ușor. 

— De ce ai stat de vorbă cu inspectorul, Jo? 

Mi-am târșâit scaunul pe podea, astfel încât să mă îndepărtez 
de Cincinnati și să mă apropii de mama. 

— Domnul Hearne a venit la librărie, în ziua în care a murit. A 
cumpărat două cărți. Poliția a găsit cărţile și bonul în camera lui 
de hotel. Inspectorul a venit să mă întrebe despre ele. 

— Și abia acum s-au găsit să te întrebe? s-a mirat Cincinnati. 
De ce n-au venit mai devreme? 

— Nu știu, am răspuns eu uitându-mă la mama, căci nu 
suportam să mă uit la el. 

Mama a întins mâna după a lui Cincinnati. 

— Vezi, puiule? Nu e nimic. Au întrebat doar despre cărți. 

— Ține-ţi gura, Louise. Minte. Puștoaica este isteaţă ca mine, 
nu idioată ca tine. 

— Nu sunt idioată, l-a contrazis mama. Tu ești idiot. 

— Ai grijă ce spui. 

Mama s-a bosumflat. 

— Ei bine, nu mai sunt suspectă. Mi s-a confirmat alibiul, așa 
că ne vom întoarce la Hollywood. Orașul ăsta e mult prea mic 
pentru noi, mi-a zis ea. 

— Când plecaţi? am întrebat. 

— Mâine-dimineaţă, a spus Cincinnati. De ce, vrei să vii cu 
noi, Nebunie Josie? 

Mi-a pus o mână pe coapsă. l-am aruncat-o cât colo. 

— Nu vreau să plec de dimineaţă, s-a plâns mama. Vreau să 
servesc cina la Commander's Palace, mâine. Vreau să mă vadă 
toate femeile alea din Uptown și să afle că mă întorc la 
Hollywood. 

— Tacă-ţi fleanca. Ti-am zis doar că trebuie să plecăm de aici. 
Dacă îţi ţii gura, o să te duc la Mocambo când ajungem înapoi la 
Hollywood. 

Mama a zâmbit, acceptând compromisul. 


VP - 223 


— Cinci se are chiar bine cu niște tipi din Los Angeles. 

Ochii îi jucau în cap ca unui copil nerăbdător. 

— Unde e ceasul acela frumos? 

— În camera mea. Nu-l port prea des. E un pic cam 
extravagant. 

— Atunci ar trebui să mi-l dai mie. Eu l-aș purta tot timpul. 

— Făcusem și eu rost de un ceas frumos, odată, dar maică-ta 
l-a pierdut, s-a plâns Cincinnati. 

— Nu l-am pierdut, a ripostat vehement mama. Sunt sigură că 
Evangeline mi l-a furat. Ți-am mai zis asta de un milion de ori. 

— Sau poate l-a găsit Nebunie Josie, l-a vândut și și-a 
cumpărat un ceas frumos. 

Cincinnati se holba la mine. 

— Ceasul pe care îl am l-am primit în dar. 

M-am uitat cu subînțeles la mama. 

— De ziua mea, când am împlinit optsprezece ani. 

— Oh, ești majoră de-acum, a nechezat Cincinnati. 

Un poliţist în uniformă și-a făcut apariţia în pragul barului, 
salutând un prieten de la o masă din apropierea noastră. 

M-am ridicat în picioare. 

— Călătorie plăcută în California, mamă. 

M-am aplecat să o sărut pe obraz. 

— Te rog să-mi trimiţi adresa ca să îţi pot scrie. 

Am plecat cât am putut de repede, fără să fug și să atrag 
atenţia. Însă, de îndată ce am ajuns afară, mi-am scos pistolul 
de sub fustă și am rupt-o la sănătoasa. 

Încă mai simţeam dogoarea mâinii lui Cincinnati pe coapsă și 
aerul rece pătrundea prin porţiunea de bluză sfâșiată de cuțitul 
lui. Am trecut în fugă pe lângă Sans Souci și m-am gândit la 
Forrest Hearne, zăcând acolo, mort, cu capul pe masă. 

Este menirea paginilor de fată s-arate dacă mi-a fost dat să 
devin eroul propriei mele vieți sau dacă altuia i-a fost hărăzit 
acest loc. 


VP - 224 


PATRUZECI ȘI CINCI 


Cuvintele lui îmi rămăseseră întipărite în minte, reluându-se la 
nesfârșit. Puștoaica este isteață ca mine, nu idioată ca tine. 

Mi se făcea greață numai la gândul că Cincinnati era de 
părere că mă asemănăm cu el în vreo privință oarecare. M-a 
năpădit dorinţa de a fugi ca să mă ascund. Pe când eram doaro 
copilă în Detroit și eram terorizată de ceilalți copii, obișnuiam să 
fug în ascunzișul meu, strecurându-mă într-o groapă de sub 
veranda din faţă a internatului unde locuiam. Imi ghemuiam 
corpul de copil în pământul rece și zăceam acolo, scăpând de 
toată hidoșenia care se desfășura, în mod inevitabil, la 
suprafață, îmi astupam urechile cu degetele și fredonam, ca să 
alung vorbele otrăvitoare ale mamei care îmi stăruiau în minte 
sau amintirea dosului de palmă dureros pe care îl primisem. 
Fredonatul s-a transformat într-un obicei și, un deceniu mai 
târziu, încă îl mai practicam. Viaţa îmi dăduse din nou o lovitură 
crudă, dar siguranţa oferită de coconul de sub verandă 
dispăruse și zăcutul în pământ devenise o metaforă pentru viaţa 
mea. 

Shady Grove era tunelul meu prin care ajungeam sub verandă 
acum. Dar era prea departe ca să alerg până acolo de fiecare 
dată. Când m-am întors la librărie, după ce am scăpat de 
Cincinnati, am găsit o foaie de hârtie pe jos, vârâtă prin fanta 
pentru corespondență. 


Este oficial? Massachusetts în loc de Motor City? 
Jesse 


Îmi doream din tot sufletul să ajung în Massachusetts. Încă 
mai voiam să cred că era posibil, că aripile mele, oricât de 
subțiri și sfâșiate ar fi fost, tot mai puteau cumva să mă poarte 
în zbor departe de această viaţă plină de minciuni și oameni 
perverși. Voiam să îmi folosesc mintea pentru studiu și 
cercetare, în loc să ticluiesc șiretlicuri și să evit hărţuirea 
stradală asupra mea. 

M-am gândit să îi fac o vizită lui Jesse, dar mă simţeam 
vinovată. Mă gândeam la el doar pentru că Patrick nu mă voia? 


VP - 225 


— Maică-tii i s-a urcat de tot la cap, a început Willie, în 
dimineața următoare. 

Mi-a dat registrul negru să-l pun la loc în ascunzătoarea din 
spatele oglinzii. 

— Are impresia că a ajuns să se învârtă în lumea bună de 
când este gagica unui gangster și-l vede pe iubiţelul ei ca pe un 
soi de Al Capone. Dobitocul ăla se dă mare grangur, trăgând tot 
felul de sfori și împărțind favoruri. E doar un amărat de pion, 
prea tâmpit ca să înţeleagă că mâna e pe spatele lui, acum. 

Mâna neagră. La asta se referea Willie. In New Orleans, o 
amprentă neagră a unei palme însemna că erai marcat, era o 
ameninţare în văzul tuturor, în cazul în care nu te supuneai 
mafiei și dorințelor lui Carlos Marcello, oricare ar fi fost acelea. 
Am văzut odată una pe o ușă, pe strada Esplanade. Mi s-a făcut 
pielea ca de găină, știind că viaţa respectivei persoane era în 
pericol, și m-am întrebat cum de putea fi cineva atât de idiot 
încât să se încurce cu mafia. 

— Mama voia să rămână ca să meargă la cină, diseară, la 
Commander's Palace, i-am zis eu lui Willie. 

— Glumești? Să sperăm că, pentru binele tuturor, e la 
jumătatea drumului spre California până diseară, a spus Willie. 

S-a așezat comod pe perne. 

— Cred că am să mai dorm o oră. Merit odihna. 

Am deschis ușa și tocmai mă pregăteam să duc tava cu 
ceașca de cafea înapoi la bucătărie, când a năvălit pe ușă ecoul 
un râgâit puternic. 

— Ce naiba a fost asta? a întrebat Willie, întinzând mâna după 
armă. 

— E doar Dora. Bea sifon și spune că are gaze de la fasolea și 
orezul pe care le-a mâncat după ce au plecat clienţii. 

Willie și-a fluturat arma în aer. 

— Îți jur că nu va mai dura mult până când am să i-o vând lui 
P.T. Barnum. M-ai auzit? 

Și-a îndesat arma la loc sub pernă și s-a întins pe pat. 

— leşi afară. Spune-i Dorei să-și ducă scurgerea de gaze în 
camera ei, altfel o ia mama naibii! 

Am intrat în bucătărie. 

— Willie a zis să îţi duci scurgerea de gaze în camera ta. 

— Păi, nu pot să dorm, dulceaţă. Trebuie să scot gazele astea 


VP - 226 


din mine. Jo? mi-a șoptit ea, făcându-mi un semn spre Sadie, 
care era întoarsă cu fața la cuptor. 

Dora a luato gură zdravănă de sifon și a înghiţit-o cu zgomot. 
Câteva secunde mai târziu, a râgâit atât de tare, încât a făcut să 
zornăie toată bucătăria. Sadie a sărit ca arsă de sperietură. S-a 
întors, furioasă foc, și a început să o plesnească pe Dora cu o 
lingură de lemn. Dora a fugit din bucătărie râzând, într-un vârtej 
de satin de culoarea trifoiului. 

Sadie mi-a luat tava din mâini. 

— Sadie, i-am șoptit eu, n-am avut ocazia să îți mulțumesc. 

S-a uitat la mine plină de uimire. 

— Pentru contribuţie, banii pe care i-ai dat lui Cokie. 

Ea a ridicat o mână în aer și a clătinat din cap. Asta însemna 
să nu mai discutăm. Dar i-am surprins zâmbetul pe când punea 
vasele în chiuvetă. 

M-am întors la librărie, căutându-l din priviri pe poștaș pe 
drum. N-ar fi trebuit să primesc vești de la Smith, deja? Când 
am ajuns la librărie l-am găsit pe Patrick în spatele tejghelei, 
sortând cutii cu cărți. Voiam să mă duc direct în camera mea și 
să-l evit cu totul. 

— Jo, mă bucur că ești aici. Eram îngrijorat că n-o să mai 
apari. 

— Locuiesc aici, Patrick. 

— Ştii bine la ce mă refer, a spus el. Vreau să-ţi cer scuze 
pentru tot. Mintea mea este tare împrăștiată, zilele astea. 

M-am apropiat de tejghea. 

— E de înţeles. Tatăl tău tocmai s-a prăpădit. 

— Am nevoie doar de ceva timp. M-am hotărât să accept 
invitaţia mamei și să stau cu ea o vreme. 

— Pentru cât timp? am întrebat eu. 

— Până la Crăciun. 

— Până la Crăciun? E o perioadă lungă. 

— Trec pe la Florida Key, mai întâi, ca să duc niște lucruri 
unor prieteni de-ai lui Charlie. Voi rămâne la ei o săptămână, 
apoi voi lua vaporul până la Havana, ca să mă întâlnesc cu 
mama și cu soțul ei și să ne petrecem vacanţa acolo. Din Cuba 
vom pleca în Trinidad, unde locuiesc ei acum. Soțul mamei are o 
afacere cu petrol acolo. 

— Şi ce vei face în Trinidad? 

— Îmi voi pune gândurile în ordine. Randolph spune că Statele 


VP - 227 


Unite ar putea invada Coreea. Poate că mă voi înrola, la 
întoarcere. Nu știu. 

Patrick în armată? Am încercat să mă gândesc că-i o pistă 
falsă, cum spunea inspectorul Langley. Fără îndoială, mi-l 
puteam imagina pe Jesse în uniformă militară. Ar fi fost un bun 
soldat. Dar Patrick? 

— Randolph mi-a spus că, în unele divizii, au costume 
speciale pentru orchestră, pe timp de război. 

— Ah, adică te-ai duce ca muzician, nu ca soldat. 

— Ei bine, nu, aș fi și una și alta. 

Patrick își făcea de lucru cu o bucăţică de hârtie aflată în faţa 
lui pe tejghea. 

— Ce, ţi se pare ceva aiurea? 

Patrick în armată. Da, mi se părea absolut ridicol. 

— Ştii ceva? i-am zis eu. Eu la Smith și tu în armată. Ambele 
chestii sună aiurea. 

Am început să râd. 

Patrick a izbucnit și el în râs. 

— O să facem schimb de poze, tu, în pulover cu monogramă, 
iar eu, în uniformă. 

Numai la gândul de a-l vedea pe Patrick în uniformă îmi venea 
să urlu. O femeie a apărut în faţa librăriei. Ne-am repezit cu 
degetele pe tejghea, luându-ne efectiv la întrecere. Patrick avea 
genunchii îndoiţi, practic gata de salt. Mie mi-a scăpat poșeta pe 
jos din pricina agitaţiei. Amândoi ne-am pus în același timp 
degetul mic pe tejghea. Roman de dragoste. Am izbucnit în niște 
hohote atât de răsunătoare și de nestăpânite, încât biata femeie 
și-a luat mâna de pe clanța ușii și s-a îndepărtat cu pași mărunți 
și repezi. 

— Veniţi înapoi! a strigat Patrick după ea. Îl voi împacheta 
într-o pungă de hârtie. Nimeni nu va vedea ce este înăuntru. 

— Încetează, mă doare burta, i-am zis eu. 

Mi-am cules poșeta de pe jos. 

— O să-mi lipsească treaba asta, m-a asigurat Patrick. 

A luat o mină mai serioasă și a continuat. 

— Voiam să îţi spun ceva. Doubleday s-a oferit să cumpere o 
mare parte din stocul nostru de cărţi. Trebuie să le dau un 
răspuns până mâine. Cred că o să accept. 

— Ai de gând să vinzi librăria? 

— Nu librăria, doar o bună parte din cărți. Eu voi fi plecat, iar 


VP - 228 


tu vei fi la Smith. Dacă mă voi hotărî să continui afacerea, când 
mă voi întoarce, nu voi avea decât să măresc fondul de carte. 
Ştii că îmi place să achiziţionez cărţi, să le vânez. 

— Desigur, am aprobat eu. 

Am aruncat o privire împrejur, gândindu-mă cu tristeţe la 
rafturile care vor fi pe jumătate goale. 

— Jo, sper să rămână între noi conversaţia pe care am avut-o 
zilele trecute. Voi pleca, așadar ceea ce ţi-am spus nu prea mai 
contează acum. 

l-am aruncat o privire lui Patrick. Din moment ce pleca, nu o 
mai putea vedea pe Kitty, pe fata pe care o iubea, dar, în același 
timp, nici nu risca să îl trădeze pe prietenul său, James. Era o 
soluție onorabilă. 

— N-am să suflu o vorbă, l-am asigurat eu. 

— Trebuie să-i trimit o telegramă mamei. Poţi să te ocupi tu 
de librărie? m-a întrebat el. 

— Da. Doar lasă-mă o clipă să mă schimb. Sunt încă în 
hainele murdare în care am muncit la Willie. 

Am trecut printre rafturile cu cărţi și am urcat pe scări, 
simţindu-mă dintr-odată profund atașată de toate cărţile de 
acolo, întrebându-mă pe care dintre de voi fi nevoită să mă duc 
să le văd pe rafturile de la Doubleday. Ușa s-a deschis de cum 
am vârât cheia în broască. Am făcut un pas înapoi. Eram sigură 
că nu uitasem să o încui. 

Am dat-o de perete cu piciorul și am tras cu ochiul înăuntru 
de pe palier. Perdeaua s-a umflat și s-a legănat în adierea brizei 
dinspre fereastra întredeschisă, de deasupra biroului meu. Am 
intrat încet și cu grijă în cameră. Ochii mi-au căzut imediat pe 
cutia verde de la Adler's, care zăcea pe jos, lângă biroul meu. 
Capacul era deschis și în căptușeala vălurită din satin alb nu se 
mai vedea nimic decât adâncitura unde fusese cuibărit ceasul. 
Am aruncat o privire spre dulapul din cameră. Era ușor 
întredeschis. M-am dus spre comodă, rămânând în tot acest 
răstimp cu ochii pe dulap, și am deschis fără zgomot sertarul de 
sus. Cu o mână la spate, am băgat cealaltă mână înăuntru. Am 
scotocit și mai adânc, până în fundul sertarului. Pistolul meu 
dispăruse. Ușa dulapului s-a mișcat ușor. M-am furișat spre ea 
înșfăcând din zbor bâta de baseball aflată lângă pat. Am deschis 
ușa dulapului de perete. 

Nu era nimeni înăuntru. 


VP - 229 


Mi-am permis să respir și am lăsat bâta jos. M-am aplecat să 
ridic cutia ceasului. Și atunci am văzut. 

Patul meu fusese mutat din loc. Doar un pic. Aproape 
imperceptibil. Am aruncat cutia din mâini, m-am trântit pe burtă 
și m-am băgat sub pat. Eram atât de panicată, încât cu greu am 
reușit să trag de scândura desprinsă din dușumea. Mâna mea a 
plonjat sub dușumea ca imediat să scoată la vedere plicul 
mototolit. 

Banii dispăruseră. 


VP - 230 


PATRUZECI ȘI ȘASE 


Camera și-a pierdut contururile. Urletele au erupt din mine, 
guturale și terifiante, de parcă ar fi fost smulse din străfundurile 
pământului, propulsate prin podea și slobozite prin gura mea. 
Trupul a început să mi se zvârcolească din ce în ce mai 
spasmodic, pe măsură ce îmi dădeam seama de ceea ce se 
întâmplase cu adevărat. 

Ea îi luase. Ea luase totul. Și, chiar în această clipă, gonea pe 
autostradă, cu un batic roșu cu buline legat peste părul ei ars de 
vopsea. Încheietura mâinii ei, slăbită de atâta dexedrină, se 
odihnea pe  pervazul geamului lăsat, pendulând alene 
încheietura mâinii la care avea un ceas pe capacul căruia era 
gravat „Jo a împlinit 18 ani”. 

— Jo, m-ai speriat de moarte. 

Patrick a dat fuga la fereastră ca să o închidă. 

— Calmează-te. Oamenii vor crede că te omoară careva aici. 

Mi-a pus mâinile pe umeri. 

— Jo, oprește-te. 

M-a zgâlţăit cu putere. 

— Oprește-te! 

M-am luptat cu el. Eram atât de frustrată că viaţa mea fusese 
răpită într-o clipă, încât nu-mi mai puteam controla furia. Patrick 
s-a dat înapoi, lipindu-se cu spatele de ușa șifonierului, cu ochii 
holbaţi de spaimă. 

Urletele mi s-au prefăcut în gemete, apoi în tânguieli, 
sfârșind, în cele din urmă, în suspine adânci, plângând prăbușită 
pe podea. 

El a îngenuncheat lângă mine. 

— S-au dus, am spus eu printre suspine. Banii lui Cokie. l-a 
luat pe toți. 

— Cine i-a luat? a întrebat Patrick. 

Mi-am ridicat privirea spre el. 

— Mama. 


Am zăcut pe podea toată după-amiaza, strângând în mâini 
cutia verde și stând cu ochii în tavan. 


VP - 231 


Patrick se ocupa de clienţi, jos, în librărie, iar eu ascultam, 
fără să înţeleg, conversațiile care îmi ajungeau la urechi și se 
izbeau de interiorul trupului meu golit de viață. Jesse a trecut pe 
la librărie. Patrick i-a spus că eram bolnavă și zăceam la pat, în 
camera mea. A trecut și Cokie pe acolo. Lui i-a spus că eram 
plecată să livrez o comandă. Spatele mă durea de atâtea ore de 
zăcut pe dușumea, dar nu-mi păsa. Era o pedeapsă pentru 
prostia mea. Bineînţeles că mama îmi cunoștea ascunzătorile. 
Cu zece ani în urmă, fusese vorba de un portmoneu roz pentru 
monede, ascuns sub pat. Astăzi era vorba de mii de dolari. Cum 
aș fi putut să-i explic vreodată lui Cokie că banii dispăruseră, iar 
lui Willie că ceasul dispăruse? lar acum, să fi fost admisă la 
Smith ar fi fost o glumă crudă. Nu mai aveam bani să merg la 
colegiu. 

Razele lungi ale după-amiezii târzii se revărsau pe fereastră. 
Patrick a bătut la ușă. 

— Hei, ești sigură că nu vrei să vii cu mine acasă? 

Am clătinat din cap. 

El a pus două pungi pe jos. 

— In asta ai un sandviș. 

A golit-o apoi pe podea pe cea mai voluminoasă, iar 
conţinutul ei a scos un zăngănit metalic. 

— Am trecut pe la feronerie. 

A cules de pe jos niște lanțuri. 

— Când plec, vreau să vii jos și să legi ușa cu lanţul, pe 
dinăuntru. Apoi vei încuia cu lacătul și vei duce cheia sus, în 
camera ta. Astfel te vei simţi puţin mai în siguranţă, nu? 

Am dat din cap, dar nu am spus nimic. 

El s-a îndreptat spre ușă. 

— Patrick? 

S-a oprit. 

— Trebuie să te întreb ceva. 

Mi-am întors capul spre Patrick, care era deja la ușă. 

— M-ai sărutat de milă? 

El a deschis gura să spună ceva, apoi și-a lăsat privirea în 
pământ. 

— Nu, Jo. Nu a fost deloc așa. 

Am închis ochii și am întors capul. Nu aveam de gând să mă 
mai uit la el, chiar dacă îl simțeam că stătea acolo, dorind, 
poate, să-mi continui ideea sau să-i dau vreo explicaţie 


VP - 232 


oarecare. A rămas așa o bună bucată de vreme, în așteptare. În 
cele din urmă, i-am auzit pașii pe scări și am deschis ochii, dând 
frâu liber lacrimilor care au început să șiroiască pe dușumea. 


VP - 233 


PATRUZECI ȘI ȘAPTE 


Am evitat pe toată lumea, zile în șir. Simţeam cum mi se 
sfâșia inima de fiecare dată când mă întreba Cokie dacă aflasem 
vreo veste de la Smith. Sweety și Dora mă întrebau mereu dacă 
era ceva în neregulă. Sadie mă privea suspicioasă. Până și 
Evangeline m-a întrebat dacă eram bolnavă. Willie mi-a trântit-o 
drept în faţă, zbierând la mine: 

— Crezi că ești singura care are probleme, puștoaico? M-am 
săturat să îți văd mutra asta lungă. Și asta numai pentru că 
Patrick pleacă să o vadă pe mama lui? Incetează cu melodrama. 

Mă feream de toată lumea și stăteam sus, în camera mea, cu 
ușa librăriei zăvorâtă cu lanţ și încuiată cu lacăt. Tocmai citeam 
ultima scrisoare de la Charlotte, când am auzit strigătul. 

— Hei, Motor City! 

Era Jesse. Din nou. Venea în fiecare zi și mă striga sub 
fereastră. Nu-i răspundeam niciodată. In seara asta, lumina era 
aprinsă, drept urmare știa că eram acasă. A continuat să urle: 
„Hei, Motor City!” din ce în ce mai tare, alternând tonurile înalte 
cu cele joase, improvizând ad-hoc chiar și o linie melodică. 

— Taci din gură! i-a zbierat cineva de la o fereastră din 
apropiere. 

— Fă-o să coboare și o să tac, i-a dat el replica, zbierând la fel 
de tare. 

M-a strigat din nou. 

— Hai, fetiţo, ieși odată afară, până nu chemăm poliţia pentru 
băiatul ăsta, a urlat altcineva. 

— Ai auzit, Jo? O să cheme poliţia, a răcnit Jesse. 

Ce enervant putea fi! M-am dus cu pași mari și apăsați la 
fereastră și am tras deoparte perdelele. O mulțime de gură- 
cască se adunase în jurul lui Jesse, pe stradă, și au ovaţionat cu 
toții când mi-am făcut apariţia. Am deschis fereastra și au 
început să strige la mine: 

— Haide, păpușă, coboară pentru bietul băiat! 

— Josie, coboară, te rog, ca să se termine odată cu tărăboiul. 
Mâine de dimineaţă trebuie să mă duc la muncă. 

Când am descuiat lacătul și am desferecat ușa, oamenii s-au 


VP - 234 


risipit care încotro pe stradă. 

Jesse a râs, apoi s-a uitat la mine, zâmbind cu gura până la 
urechi. 

— Îmi cer scuze, Jo. Nu fi supărată. 

Nu voiam să mă uit la el. Ela întins mâna, de parcă ar fi vrut 
să îmi dea un ghiont în braţ. 

— Nu ai de gând să mă inviţi înăuntru? 

— Nu. 

Am închis ușa și m-am așezat pe treapta din faţa librăriei. 
Jesse s-a trântit pe jos, lângă mine. 

— M-am gândit eu că o să spui asta. Așa că am venit pregătit. 

Jesse a scos două sticle de suc din jachetă, le-a desfăcut 
capacele cu o cheie și mi-a dat mie una. Am rotit-o între degete. 

Pe sticla verde era scris: Coca-Cola Bottling, Chattanooga, 
Tenn. M-a dus cu gândul la domnul Hearne - și la ceasul lui care 
ticăia sub liliacul indian de la Shady Grove. 

Jesse și-a întins sticla ca să o ciocnească de a mea. 

— Noroc. 

— Noroc, am dat din cap. 

Am stat pe treaptă și am băut în tăcere. Asta era ceva ce 
apreciam la Jesse. Nu simţea nevoia să umple fiecare clipă cu 
vorbe sau cu cine știe ce conversaţie inutilă și caraghioasă. 
Puteam să stăm pur și simplu, fără să ne spunem nimic, el 
sprijinit cu spatele de ușă și cu picioarele încălţate cu ghetele de 
motociclist încrucișate, iar eu ţinând sticla în echilibru pe 
genunchi. Era exact ca pe bancă în Scuarul Jackson sau pe 
verandă la Shady Grove. Și, din nu știu ce motiv, tăcerea asta 
m-a îmboldit să-i spun totul. 

— Nu am fost bolnavă. 

El a dat din cap și a făcut semn cu sticla spre lanţurile de la 
picioarele mele. 

— Alea-s niște lanţuri zdravene. Le-am văzut la ușă toată 
săptămâna trecută. E totul în regulă? 

Am clătinat din cap. 

— Am fost prădată. 

Jesse s-a aplecat spre mine. 

— Ești bine? 

Am dat din umeri. 

— Erai acasă când s-a întâmplat? m-a întrebat el. 

— Nu, era devreme. Eram la Willie. 


VP - 235 


— Îi cunoști pe cei care au făcut asta? 

Am dat încet din cap și am luat o înghiţitură de cola. 

— Spune-mi cine. 

Jesse și-a încleștat pumnul. 

M-am întors spre el. Fasciculul de lumină al felinarului de 
stradă cădea pe fața lui. Cu excepţia cicatricei, tenul lui era 
perfect. lar părul căpătase reflexe roșcate. 

— Spune-mi, Jo. 

Ochii lui, de obicei neastâmpăraţi, erau pironiţi asupra mea. 

El era Jesse. Puteam să îi spun. 

— Mama mea. 

Genunchiul i-a tresărit nervos, și și-a plecat fruntea o clipă, 
semn că înţelesese pe deplin grozăvia situaţiei. 

— Împreună cu prietenul ei? m-a întrebat el. 

— Oh, sunt sigură de asta. 

A tăcut, un timp. 

— Ce-au luat? m-a întrebat, în cele din urmă. 

Nu mai eram afectată, doar indiferentă și scârbită. 

— Păi, să vedem, au luat ceasul de la Adler pe care Willie mi l- 
a dăruit de ziua mea, când am împlinit optsprezece ani, au luat 
pistolul, au luat o cutie de trabucuri cu banii mei și - m-am uitat 
la Jesse - au luat un plic cu două mii de dolari. Două mii de 
dolari pe care Cokie, Sadie și Sweety mi-i dăduseră ca să plătesc 
taxele pentru primul meu an la Smith. 

Privirea lui Jesse n-a fost una de surprindere sau de șoc, doar 
de înțelegere combinată cu dezgust. 

— Jo, tipul mamei tale e de vină. Oamenii spun că face parte 
din banda care l-a drogat pe bărbatul acela din Tennessee, de 
Anul Nou. A tras-o și pe mama ta în povestea asta. 

— Da, dar el nu mi-a văzut ceasul. Și nu avea de unde să știe 
că, de când eram mică, îmi ascundeam lucrurile sub pat. Asta 
numai mama știa. 

Jesse a învârtit un capac de sticlă între degetul mare și 
degetul arătător. 

— Te înțeleg, să știi. Când aveam șase ani, tata mi-a găsit 
colecția de cartonașe cu jucători de baseball, ascunse în dulapul 
meu. Le-a vândut pentru băutură. 

— Exact, am spus eu. 

Au trecut două mașini prin dreptul nostru, farurile lor 
luminând gunoaiele de pe stradă. 


VP - 236 


— Așadar, ai fost acceptată la colegiul ăla? 

— Nu știu, nu am aflat încă. Dar ce mai contează? Nu am 
banii necesari și va trebui să găsesc o modalitate de a-i da 
înapoi lui Cokie. 

— Păi, stai puţin. Poate că vei obţine o bursă, a spus Jesse. 

— Greu de crezut. N-am avut nicio activitate extracurriculară 
demnă de trecut în cererea de înscriere, genealogia mea e 
josnică și singura recomandare pe care am primit-o a fost din 
partea unui om de afaceri cu comportament obscen. 

Jesse s-a sprijinit din nou cu spatele de ușă, întinzându-și 
picioarele. Ne-am terminat sucurile în tăcere. 

Jesse s-a ridicat în picioare și mi-a întins mâna. 

— Vino încoace. 

Mi-am pus mâna într-a lui și l-am lăsat să mă salte în picioare. 
Ne-am pomenit stând în mijlocul trotuarului, ţinându-ne de 
mâini. 

— Îţi aduci aminte de ziua aceea grozavă petrecută la Shady 
Grove, când am aruncat cu pietricele în copac? m-a întrebat 
Jesse. 

Am încuviințat. 

Mi-a dat drumul la mână și a aruncat sticla în stâlpul de 
lumină de vizavi. S-a spart în zeci de cioburi. 

— Asta e mama ta și iubitul ei. 

Am azvărlit și eu sticla mea. A trecut pe lângă stâlp, dar s-a 
izbit de o clădire. 

— Ce se petrece acolo? a ţipat cineva de la etaj. 

Noi am râs. Jesse mi-a făcut cu mâna și a plecat. 

— Pe curând, Jo. 

Am rămas în picioare pe treaptă, așteptând ca el să arunce o 
privire înapoi. Nu a făcut-o. 

Farurile unei mașini parcate s-au aprins, luminând strada. A 
trecut încet pe lângă mine, dar geamurile erau atât de 
întunecate, încât nu am putut vedea șoferul. De îndată ce a 
trecut de librărie, a prins viteză și s-a îndepărtat rapid. 

Am pus lanţurile și am zăvorât ușa. 


VP - 237 


PATRUZECI ȘI OPT 


James a venit împreună cu un angajat de la Doubleday să ia 
cărţile. Patrick a spus că nu suporta să le vadă plecând. M-am 
uitat la rafturile goale. Rafturile fară cărți păreau stinghere și 
absolut nelalocul lor. 

James mi-a înmânat un cec și a ridicat ultima cutie de carton. 

— Credeam că Patrick va fi aici, a zis el. Ne-am tot ciondănit 
pe tema listei de cărți luni de zile. 

— Cred că îi vine tare greu. Și e ocupat cu pregătirile pentru 
marea lui călătorie. 

— Marea lui călătorie? a repetat James, punând la loc cutia pe 
tejghea. Unde pleacă? 

— Cu siguranţă ţi-a spus asta. Placă la Keys, apoi la Havana 
și, după aceea, are de gând să își petreacă restul anului în 
Trinidad, la mama lui. 

James s-a uitat lung la mine. 

— Josie, glumești, nu-i așa? 

— Nu. Nu ţi-a spus? 

James făcuse ochii mari din pricina șocului. 

— Nu, nu mi-a spus. 

Și, pe neașteptate, s-a înfuriat. 

— Nu pot să cred că-mi face una ca asta. 

A smuls cutia de pe tejghea și a ieșit trântind ușa. 

L-am urmărit cu privirea cum mergea pe trotuar, cu pași mari 
și apăsaţi. Era vizibil tulburat. Ce credea că îi făcea Patrick? 
Degetele mele au făcut în mod involuntar un semn pe tejghea. 
M-am uitat la mâna mea și apoi pe stradă, după James. Nu de 
Kitty era îndrăgostit Patrick. 


Cokie ne-a dus cu mașina până la staţia de autobuz. Ploua și 
Patrick îmi turuia tot felul de instrucţiuni pentru casă și librărie. 
Efectiv le memorasem. Domnișoara Paulsen urma să vadă de 
casă. Un profesor asociat de la Loyola urma să subinchirieze 
casa, începând cu săptămâna viitoare. Acordorul de piane urma 
să vină cu o săptămână înainte de Crăciun, ca să se asigure că 
B6sendorferul era acordat și pus la punct înainte de întoarcerea 


VP - 238 


lui Patrick acasă. Aveam o listă de nume din Florida Keys, datele 
de contact de la Hotelul Nacional de Cuba și adresa din Trinidad. 

— Trebuie să mă ţii la curent, mi-a cerut Patrick. Vreau să aflu 
absolut tot ce se petrece, mai ales veștile pe care le vei primi de 
la Smith. 

Când am ajuns la staţie, Cokie a dat jos cufărul lui Patrick din 
portbagaj. L-a bătut pe Patrick pe spate. 

— Să ai grijă de tine. Data viitoare când o vei vedea pe Josie, 
draga de ea, o să fie când va veni acasă de la colegiu, în 
vacanţa de Crăciun. 

A zâmbit larg. 

— Acu trebuie să plec. Am de luat un client de la Roosevelt. 

Am intrat în staţia de autobuz, la adăpost de ploaie. 

— Tot nu i-ai spus, nu-i așa? m-a întrebat Patrick, când Cokie 
se îndepărta. 

— Nu știu cum. Cred că el e mai entuziasmat chiar decât 
mine. Apropo de mărturisiri, am fost surprinsă să aflu că nu i-ai 
spus lui James despre călătoria ta. Părea tare supărat când a 
aflat că pleci. 

L-am studiat cu atenţie pe Patrick. 

— Crezi că bănuiește sentimentele tale pentru... Kitty? 

Patrick mi-a evitat privirea. 

— Dă-i adresa mea din Trinidad, dacă vrei. 

Ne-am uitat pe biletul de autobuz al lui Patrick. Avea câteva 
opriri, într-adevăr, dar numai trei transferuri. Unul în Mobile, 
altul în Jacksonville și ultimul în West Palm Beach. Bărbaţi în 
costume și cravate și femei frumos îmbrăcate stăteau pe peron 
la coadă, cu valizele lor, toţi plecând către o destinaţie care de 
care mai palpitantă. Părul blond al lui Patrick era pieptănat cu 
grijă, cu cărare într-o parte. Arăta fermecător în costumul 
cafeniu și pantofii Oxford bleu. 

— Treizeci și două de ore de huzur și vei scăpa de ploaia asta, 
ajungând la plajă, i-am zis eu. Sunt invidioasă. 

— Mda, autobuzele astea sunt tare frumoase. Mi-ar fi plăcut 
să vii și tu. Îţi mulțumesc pentru tot, Jo. Ai făcut atât de multe 
pentru Charlie, pentru librărie și pentru mine. 

S-a anunţat autobuzul în direcţia Mobile, cel cu care pleca 
Patrick. 

— Știu că te-am dezamăgit, mi-a spus el repede. Ești ultima 
persoană pe care aș vrea să o rănesc vreodată, îţi jur. 


VP - 239 


Lumina se reflecta în ochii lui umezi. 

Mi s-a pus brusc un nod în gât. 

— Ești atât de importantă pentru mine, mi-a șoptit el. Crede- 
mă. 

— Hai să ne asigurăm că ţi-au încărcat cufărul, am zis eu, 
străduindu-mă din răsputeri să îmi înghit lacrimile. 

Ne-am dus spre partea laterală a autobuzului argintiu 
Greyhound, care avea o inscripţie luminoasă deasupra 
parbrizului pe care scria MOBILE. Am stat amândoi sub umbrelă 
privind cum cufărul lui era încărcat în compartimentul pentru 
bagaje. 

M-am uitat la Patrick. 

— Candace Kinkaid sau Agatha Christie? 

El a râs. 

— Categoric, Candace Kinkaid. E mult mai amuzantă. Scott 
Fitzgerald sau Truman Capote? 

S-a auzit ultimul apel pentru cursa spre Mobile. 

— Oh, las-o baltă! Fitzgerald. Bineînţeles că Fitzgerald. Urcă- 
te în autobuz. 

Patrick mi-a dat umbrela. M-a luat în brațe și mi-a dat un 
sărut, drept pe buze, lung și apăsat. Aveam impresia că priveam 
sărutul din exterior, fără să particip. El a fugit de sub umbrelă pe 
treptele autobuzului. 

— Ne vedem de Crăciun! mi-a strigat. 

L-am urmărit cum și-a croit drum pe interval până a ajuns pe 
la mijloc și s-a așezat pe locul de la geam. 

Ușile au scos un șuierat, apoi s-au închis. Apa de pe 
acoperișul autobuzului șiroia pe geamul lui Patrick. El mi-a 
zâmbit și a pus un deget pe geam, semnalând biografie. 

l-am răspuns printr-un alt semn. Poezie. 

Autobuzul a pornit, ducându-l cu el pe Patrick Marlowe, cu 
secretul lui. Am rămas pe peron petrecându-l cu privirea. M-am 
gândit la versul din Keats și la discuţia cu domnul Hearne. 

Te iubesc cu atât mai mult cu cât cred că m-ai plăcut doar 
pentru ceea ce sunt și pentru nimic altceva. 

Ploaia cădea în rafale pe umbrela mea neagră. 


VP - 240 


PATRUZECI ȘI NOUĂ 


Am șters gresia dintre rafturi. Mutatul cărților deplasase 
smocurile de praf fosilizat. Patrick era plecat doar de câteva zile, 
dar librăria era nefiresc de liniștită și de lipsită de viață. Mi-am 
notat pe un bileţel să nu uit să aduc radioul lui Patrick. Ca să îmi 
ţină companie. 

Clopoţelul de deasupra ușii a sunat. 

— Hei, salutare! Eram prin vecinătate și m-am gândit să trec 
și pe aici, ca să aflu noutăţi, mi s-a adresat John Lockwell. 

M-am sprijinit de coada măturii. 

— Se pare că sunteţi prin vecinătate destul de des, în ultima 
vreme. 

— Da, nu ţi-am spus că am acum un apartament pe strada St. 
Peter? 

— De câteva ori. 

A aruncat o privire prin librărie. 

— Închideţi? 

— Temporar. Vom redeschide după Crăciun. Proprietarul a 
decedat, iar Patrick a plecat în vizită la mama lui, în Indiile de 
Vest. 

— Ce tip boem. Dar așa sunt toți oamenii de litere. Grozavi la 
petreceri, întotdeauna au ascunși câţiva ași în mânecă pentru a 
distra lumea bună, plictisită de moarte, din Uptown. Asta 
înseamnă că o să ai nevoie de o slujbă. Ești sigură că nu te-ai 
răzgândit? Cu câteva rochii drăguţe ai deveni frumușica firmei. 
Ai avea propriul tău birou, propria ta mașină de scris și, 
bineînţeles, privilegiul unui cocktail cu șeful tău, după orele de 
serviciu. 

— Deocamdată mă descurc, dar, cu siguranţă, o să ţin minte 
oferta dumneavoastră. 

— Chiar te rog. Și când te gândești că abia aşteptam să mă 
descotorosesc de tine, Josephine. Dar ai ceva aparte în tine. 

Mi-a aruncat un zâmbet lasciv. 

— Acum, ar fi cazul să mă grăbesc. Am o întâlnire. 

Lockwell a ieșit, intersectându-se cu un bărbat într-un palton 
negru, care tocmai intra în librărie. Îl domina cu mult ca înălţime 


VP - 241 


pe Lockwell, care părea un pitic pe lângă el. Acesta din urmă și- 
a întors capul ca să îi arunce o privire, înainte de a-și vedea de 
drum. 

— Îmi pare rău, domnule, dar librăria este închisă din pricina 
unui deces în familie. Vom redeschide peste câteva luni. 
Doubleday a achiziționat majoritatea cărţilor noastre. Se află la 
numărul șase sute, pe strada Canal. 

Bărbatul n-a scos un cuvânt. A rămas nemișcat în prag, cu 
mâinile înfundate în buzunarele paltonului său lung. Trupul lui 
era impunător, avea cel puţin un metru nouăzeci înălțime și 
niște umeri atât de laţi, încât putea căra cu ușurință pe ei o 
familie alcătuită din patru membri. Pălăria îi stătea ușor 
aplecată într-o parte și ochiul lui stâng, cumva vătămat, tot 
aluneca spre puntea nasului turtit. 

Am înaintat cu mătura în mâini. 

— Noi... 

— Unde este mama ta? a întrebat el. 

— Îmi cer scuze, ne cunoaștem de undeva? 

M-am uitat la mâinile lui, care i-au rămas înfundate în 
buzunare. 

— Unde este mama ta? a repetat el, răspicat. 

Tonul m-a băgat în sperieți. 

— În California, i-am răspuns. 

— Mda, vezi tu, asta e o problemă. Mama ta îi datorează bani 
șefului meu. 

— N-am știut că... 

— Prietenul ei i-a împrumutat, ca să îi cumpere un alibi și să 
scape amândoi de acuzaţia de omor. El a promis că o să-i dea 
banii înapoi șefului, dar apoi a șters-o din oraș. Șeful are o 
întreagă echipă în Los Angeles pe care a pus-o pe urmele lor, 
dar parcă au dispărut de pe fața pământului. Șeful își vrea banii 
înapoi. Deja termenul e cu mult depășit, așa că acum plata 
datoriei pică pe familie - prietenul nu are familie, așa că pică pe 
tine. Asta se cheamă moștenire. Șeful a plătit patru mii pentru 
acuzaţia de omor a damei. Cu dobândă, face cinci mii. Am venit 
să iau banii. 

Cu cât vorbea mai mult, cu atât ochiul stâng îi juca mai tare. 
Am rămas încremenită, agăţțându-mă cu toată puterea de 
mătură. 

— Trebuie să fie o greșeală. 


VP - 242 


— De ce spun întotdeauna oamenii că trebuie să fie o 
greșeală? Nu e nicio greșeală. Mama ta a fost acuzată de crimă, 
a scăpat - plătești. 

— Eu n-am făcut niciodată vreo înţelegere cu șeful dumitale. 

— Nici nu trebuia. Ești datoare, vei plăti. Noi v-am urmărit, pe 
tine și pe prietenii tăi aiuriţi. Am văzut despărțirea lacrimogenă 
din stația lui Greyhound, te-am urmărit cum sugeai din sticla de 
suc cu puștiul motociclist, și cum te băteai pe burtă cu șoferul 
creol. Willie Woodley îl știe pe șef. Sunt în relaţii cordiale, dar nu 
face afaceri cu el. Datoria asta este a ta, înţelegi? Nu te duci la 
niciunul dintre ei. Dacă îţi dai drumul la gură, ai să rămâi fără 
dinţi. Mie, unuia, mi-ar plăcea să-i fac felul boșorogului de șofer, 
dar din moment ce asta e prima mea misiune, sunt în toane 
bune. Ai șapte zile la dispoziţie - asta se cheamă curtoazie. Faci 
rost de bani cum oi ști, dar să nu spui nimănui cui îi datorezi. 
Vorbești doar cu mine, Lou Ochi Zglobiu. Mă găsești la taverna 
lui Mosca, de pe Autostrada 90. 

S-a răsucit pe călcâie și a ieșit. O mașină neagră a oprit în 
dreptul lui. S-a urcat pe bancheta din spate. Portiera s-a închis și 
mașina a demarat în trombă. 

Am trântit mătura și am înșfăcat lanţurile. Am încuiat și am 
zăvorât ușa cu mâini tremurânde. Am stins luminile și am fugit 
în camera mea. Am târât biroul în faţa ușii și am stat ghemuită 
în pat, lipită de peretele rece, strângând în mâini o bâtă de 
baseball. 

Am stat așa toată după-amiaza, toată seara și toată noaptea. 
Nu am dormit deloc și nu mă simțeam obosită. Carlos Marcello 
susținea că îi eram datoare. Ceea ce spusese Ochi Zglobiu 
despre Cokie mă îngrozise. Nu, nu pe Cokie! 

Am așteptat până când a răsărit soarele. Am ascuţit cuțitul de 
broșat și l-am vârât în buzunar. M-am strecurat afară din 
librărie, am pus lanţurile și am încuiat lacătul, apoi am luat-o la 
fugă pe stradă. 

M-am uitat la casă. Nu îmi mai aminteam care era fereastra, 
dar puteam să pun pariu că era cea cu arborele cotit pe pervaz. 
Am fluierat. Nimic. Am găsit o pietricică și am aruncat cu ea în 
geam. Tot nimic. Am găsit o pietricică mai mare și am azvârlit-o. 
Piatra s-a catapultat prin fereastră și zgomotul de sticlă spartă a 
reverberat în ecou pe strada cufundată în somn. 

Bustul lui Jesse a apărut la geam. l-am făcut semn să coboare. 


VP - 243 


A apărut la ușa din faţă, desculț și fără cămașă, încheindu-se 
la jeanși. Și-a trecut degetele prin părul ciufulit de somn și s-a 
uitat cu un ochi la mine. 

— Care-i treaba? 

— Am nevoie de ajutorul tău, i-am șoptit eu. 

El a coborât treptele și a venit lângă mine, pe trotuar. 

— Jo, tremuri ca varga. 

— Te rog să mă înţelegi, nu pot să-ţi spun totul. 

Vocea îmi șovăia. 

— Este vorba de mama. Am nevoie de scânduri bătute în cuie 
peste geamurile de la librărie sau de obloane - și trebuie să 
rezolv problema chiar în dimineaţa asta. Poţi să faci asta pentru 
mine? 

l-am întins niște bancnote mototolite. 

El m-a luat de mână. 

— Stai jos. 

— Nu am timp. 

În prag a ieșit bunica lui Jesse. 

— Du-te înapoi în pat, bunico. Totul este în regulă, i-a spus 
Jesse. 

Bătrâna a început să strige la noi. 

— Văd moartea cu coasa în jurul ei! O văd. Fetițo, trebuie să-l 
faci pe criminal să mărturisească, să elibereze spiritul mortului. 
Pune o farfurioară cu sare pe pieptul criminalului, în timp ce 
doarme, și va mărturisi. 

Am început să plâng. Jesse s-a dus fuga la ușă și a gonit-o pe 
bunică-sa înapoi în casă. M-am întors și am plecat. 

— Jo, așteaptă! a strigat Jesse după mine. 

— Trebuie să mă duc la Willie, i-am strigat eu peste umăr. Te 
rog, ajută-mă cu librăria. Îmi cer scuze pentru fereastră. 

Am rupt-o la fugă. 

Soarele era sus pe cer când am ajuns la Willie. Am intrat pe 
ușa laterală și am înfulecat tot ce mi-a căzut în mână de prin 
bucătărie. Nu mâncasem și nu băusem nimic de când Ochi 
Zglobiu plecase din librărie. Laptele clipocea pe pereţii paharului 
care îmi tremura în mâini, când îl duceam la gură. Îmi 
petrecusem toată noaptea gândindu-mă la opţiunile pe care le 
aveam. Nimeni nu scăpa fără să îi plătească datoria lui Carlos 
Marcello, asta dacă era viu și nu mort deja. Cinci mii de dolari 
era o sumă enormă, mai mult decât taxele de școlarizare pentru 


VP - 244 


doi ani la Smith. Puteam să fac rost de o parte din ei, dar nu de 
toţi. Nu aveam altă cale. 

Trebuia să îi iau de la Willie și să găsesc apoi o modalitate de 
a-i returna. Nu puteam să îi spun, însă, nu după ameninţarea 
proferată de Ochi Zglobiu. 

Sadie s-a prins că era ceva cu mine de cum m-a văzut. l-am 
spus că nu putusem să dorm. Ea tot m-a pipăit pe frunte și pe 
partea laterală a gâtului. M-a pus să deschid gura ca să se uite 
la limba mea și în gât. Mi-a făcut o infuzie de ceai cu lămâie și 
mi-a prăjit niște ouă cu felii groase de costiţă. 

— Miroase a carne de porc, a zis Willie, când i-am dus cafeaua 
în cameră. Pentru cine gătește Sadie? 

— Pentru mine. Am băut prea mult suc, ieri, și am avut 
probleme cu stomacul toată noaptea. 

Willie s-a uitat la mine. 

— Suc, ai? Mda, bine. Dă-mi ziarele. 

Willie a citit un articol întreg de pe prima pagină. 

— Au trecut la represiuni. Scrie că au angajat mai mulți 
polițiști și au de gând să purice Cartierul Francez. 

A azvârlit ziarul la celălalt capăt al patului. 

— Sunt prea bătrână pentru raiduri. Pe vremuri îmi plăceau, 
toată nebunia asta era antrenantă, dar acum nu mai am energia 
pentru așa ceva. Nu am mai fost nevoită să folosesc soneriile de 
alarmă de ani de zile. 

— Și ce vei face? 

Willie a cugetat o clipă. 

— Voi ţine doi șoferi în fiecare noapte în faţa casei. Sadie va 
sta la fereastră și va da alarma dacă vede polițiștii. Vor fugi cu 
toții prin curte și vor ieși pe ușa batantă, ajungând direct la 
mașinile care îi așteaptă. Aș putea să trimit o mașină și la 
librărie - spuneai că este închisă, nu? 

— Da. 

Mi-am ales cuvintele cu grijă. 

— L-am rugat pe Jesse să îmi pună scânduri sau obloane la 
ferestre. Nu vreau ca oamenii să vadă că e goală. 

— E o idee bună. Mută rafturile. O să-l trimit pe Elmo cu niște 
mobilă acolo, ca să aibă fetele pe ce să stea. 

— Willie, știi ceva de mama? 

— Nu și nici nu vreau să știu. Sper că și-a rezolvat treburile 
aici, în oraș, și nu se va mai întoarce vreodată. N-am nevoie de 


VP - 245 


necazuri și nici tu. Știu că nutrești o oarecare afecţiune pentru 
ea, dar, crede-mă pe cuvânt, o să te tragă la fund după ea, Jo. 
Pe toți o să ne tragă la fund. 

Deja a făcut-o, îmi venea să-i spun lui Willie. 

— Dacă aș fi în locul tău, m-aș gândi să îmi schimb numele de 
familie. Ai optsprezece ani. Poţi să o faci. Taie cordonul 
ombilical. 

Willie a prins cu o banderolă un teanc de bani și mi l-a dat 
mie. 

— Pune-i în seif. 

A continuat să pălăvrăgească despre raid. Eu m-am holbat la 
teancurile de bani din seif. Dacă aș putea șterpeli două de câte 
o sută de dolari, m-aș putea duce la bancă să îi schimb în 
bancnote de câte un dolar și să le pun în locul celorlalte. Poate 
că nici n-ar băga de seamă. Am încercat să fac socoteala. 
Broboane de transpiraţie mi-au apărut pe frunte. 

— Ce mama dracului faci acolo? m-a întrebat Willie. 

Ce făceam? Luam decizii. Deciziile pe care le luăm, mi-a șoptit 
vocea lui Forrest Hearne, ne croiesc destinul. 

Da, deciziile pe care le-a luat Forrest Hearne i-au croit 
destinul. Moartea. 


VP - 246 


CINCIZECI 


— Cu domnul Lockwell, vă rog, am șoptit eu în receptor. Sunt 
Josephine Moraine. 

Am așteptat câteva minute. În cele din urmă, s-a auzit un 
declic. 

— Ai primit scrisoarea, a spus vocea lui seducătoare, la 
celălalt capăt al firului. Vrei să sărbătorești? 

— De fapt, n-am primit nicio veste încă. Am sunat cu privire 
la... 

Am făcut o pauză. Chiar puteam face asta? 

— Cu privire la angajare. 

Lockwell n-a zis nimic, un timp. Nu am auzit decât cum trăgea 
cu sete din trabuc, cu buzele lui umede. 

— Aha, te-ai răzgândit, nu-i așa? 

— Mă mai gândesc. Aș vrea să știu ceva mai multe amănunte 
despre postul meu. 

— Ne vedem la prânz, la apartamentul meu de pe strada St. 
Peter. 

Mi-a spus adresa dintr-o suflare. 

— Abia aștept să discutăm despre... postul tău. 

A chicotit și a închis. 

Când am plecat de la librărie spre domnul Lockwell, Jesse 
tocmai îmi monta obloane la ferestre și la uși. 

— Sunt luate de la o clădire demolată de pe strada Chartres. 
Cel pentru ușă are chiar și o fantă pentru corespondenţă. Nu se 
vor potrivi perfect, dar te vor ţine departe de ochii lumii. 

Jesse s-a uitat la mine și mi-a zâmbit. 

Eu, în schimb, stăteam cu ochii pironiţi în trotuar. 

— Despre asta este vorba, nu? Spune-mi dacă este vorba de 
altceva, totuși. 

M-am uitat la Jesse. 

— Ce naiba, Jo? Spune ceva. 

Aș fi vrut să îi spun totul. Dar nu puteam, nu puteam să îi 
implic pe Jesse, pe Cokie sau pe Willie în toată povestea asta. 
Așa că am rămas în continuare tăcută. 

Jesse a dat cu ciocanul de pământ, frustrat. 


VP - 247 


— Știi ceva? M-a săturat de treaba asta. Dai fuga și baţi cu 
pumnii în ușa mea sau îmi spargi geamul atunci când ai nevoie 
de ceva, și eu fac drepți ori de câte ori mi-o ceri. Dar când îţi 
pun o întrebare sau trec să te văd, tu mă ţii aici, în stradă. Am 
școală, mașini de reparat, dar am lăsat totul baltă pentru tine, 
azi. Nu sunt cățelușul tău. Te plângi de mama ta că este o 
profitoare, dar ai început să semeni și tu cu ea, în ultima vreme. 

M-am răsucit pe călcâie și m-am îndepărtat, luptându-mă cu 
lacrimile și cu dorinţa de a da fuga înapoi la el ca să îi spun 
totul, să îi cer ajutorul. 

Intrarea în apartamentul lui Lockwell era ascunsă discret în 
străfundurile unei curţi cu poarta încuiată. El îmi spusese că, în 
general, celelalte două apartamente erau goale, deoarece 
proprietarii nu locuiau în oraș. Ce convenabil! 

Apartamentul era mic, dar arăta minunat. Parchetul de stejar 
vechi se întindea în tot salonul lung și îngust. Tavanul înalt 
dădea amploare spaţiului. Era mobilat minimalist, dar piesele de 
mobilier erau alese cu gust, mai ales biroul din colț, pe care era 
o poză înrămată a lui Lockwell aflat la o partidă de vânătoare. 
M-a văzut studiind biroul. 

— E o frumusete, nu-i așa? Nu e vorba doar de distracție. 
Uneori mai și lucrez aici. Vrei să îţi fac un tur? 

Apartamentul era mititel. Nu putea avea mai mult decât un 
salonaș, o bucătărie și un dormitor. 

— Nu, mulţumesc, l-am refuzat eu, luând loc pe unul din 
scaune. 

Lockwell și-a aprins trabucul și s-a așezat în faţa mea. 

— Așadar, iată-ne aici. Am ajuns destul de departe, faţă de 
unde am pornit. Îmi place cum au progresat lucrurile. 

Am dat din cap, obosită. Nu prea eram pe fază, așa, ca de 
obicei, în meciul meu perpetuu cu Lockwell. Vorbele lui Jesse mă 
răvășiseră. 

— Ei bine, hai să dăm cărțile pe faţă. Ne-am învârtit în cerc. 
Eu am prevăzut că te vei întoarce la mine pentru bani și iată că 
ai venit. 

Am deschis gura să obiectez. 

Domnul Lockwell și-a ridicat mâna, oprindu-mă. 

— Bun, trebuie să recunosc că nu ești o șantajistă, așa cum 
te-am crezut la început, dar ţi-am oferit o slujbă de câteva ori și 
de fiecare dată te-ai grăbit să o refuzi. Acum ai venit aici pentru 


VP - 248 


această slujbă, dar nu prea ești în apele tale, Josephine. 

A tras cu sete din trabuc. 

— Ai nevoie de bani, altfel nu ai fi aici. S-ar putea să fie 
pentru colegiu. Sau pentru altceva. Dar ai nevoie de bani. De 
câţi? 

Am încercat să calculez cam cât credeam că puteam 
împrumuta din seiful lui Willie. 

— De două mii de dolari, i-am răspuns. 

Lockwell a tresărit, surprins. 

— E o sumă considerabilă. 

— Tocmai de aceea întrebam de slujbă. 

— Ți-ar trebui doi ani să câştigi două mii de dolari ca 
secretară. Poate chiar mai mult. 

Nu aveam la dispoziţie ani. Doar câteva zile. 

— Asta dacă nu cumva... - s-a lăsat pe speteaza scaunului - ai 
prefera un aranjament privat. Ți-aș da un avans și am putea 
stabili întâlniri săptămânale, aici. 

Am înghiţit în sec. 

— Și cât ar fi avansul, mai exact? Am nevoie de două mii de 
dolari. 

Lockwell și-a răsucit trabucul între buze. Eram o marionetă în 
mâinile lui. lar el adora să o tragă de sfori. Puterea era incitantă. 

— O mie. 

— O mie cinci sute, bani lichizi, am plusat eu. 

Mi-a aruncat o privire. 

— Dar nu poţi să arăţi așa. 

Și-a scos portofelul și mi-a dat o hârtie de cincizeci de dolari. 

— Du-te la Maison Blanche, alege-ţi o rochie frumoasă și 
pune-ţi niște tocuri înalte. Tocuri adevărate, nu mocasini sau 
oricum le-oi spune tu. Aranjează-ţi părul și fă-ţi unghiile. 
Cumpără-ţi și niște parfum, dacă vrei. Intoarce-te aici poimâine, 
la ora șapte seara. O să comand cina la domiciliu. 

Și-a răsucit trabucul pe buza inferioară și s-a uitat la mine. 

l-am susţinut privirea. 

— Așadar, avem o întâlnire. Te conduc până la ieșire. 

Îi simţeam ochii studiindu-mă din cap până în picioare pe 
când mă îndreptam spre ușă. Îmi ţineam poșeta lipită strâns pe 
partea stângă, încercând să acopăr porţiunea de bluză sfâșiată 
de cuțitul lui Cincinnati. 

O mie cinci sute. Asta însemna că trebuia să fur peste trei mii 


VP - 249 


de la Willie. Am trecut de prag și m-am întors cu faţa spre el. 

— Pe curând, Josephine, mi-a spus, făcându-mi cu ochiul. 

M-am uitat fix la el și am strâmbat din nas, având impresia că 
simțeam izul oţeţit din venele lui. Puteam să fac asta? Dar, 
cumva, cuvintele mi-au ieșit singure pe gură. 

— Pe curând, i-am zis eu. 


VP - 250 


CINCIZECI ȘI UNU 


Au trecut două zile. Și, în continuare, nu aveam niciun bănuț. 
Peste încă cinci zile, oamenii lui Marcello aveau să mă vâneze. 
Willie nu mi-a mai cerut să pun bani în seif, în acea dimineaţă, 
de parcă mi-ar fi citit gândurile și știa cum stau lucrurile. Am 
primit o carte poștală de la Patrick, în care îmi scria că era 
frumos la Keys și că îmi simţea lipsa. Am mai primit și o altă 
scrisoare de la Charlotte, în care mă ruga să îi confirm vizita 
mea la Berkshire, în luna august. M-am gândit cum ar fi să 
apară Lou Ochi Zglobiu la ușa familiei Gates, în Berkshire, ca să 
încaseze cei cinci mii de dolari pe care pretindea că îi datoram 
lui Marcello. 

Poliţaii au făcut un raid acasă la Willie. O mașină le-a adus pe 
Dora și pe Sweety cu clienţi cu tot la librărie, ca să se ascundă 
acolo. De îndată ce am deschis ușa, au dat năvală înăuntru, 
Dora ţinând strâns în braţe o sticlă cu lichior de mentă, iar 
Sweety ţinându-l de mână pe Walter Sutherland, care era 
leoarcă de transpiraţie, tremura ca o piftie și nu purta nimic 
altceva decât o pereche de boxeri și o cravată. 

— Petrecere de raid! a strigat Dora. 

A deschis radioul și au început să danseze printre rafturi. M- 
am așezat pe trepte și m-am uitat la Sweety cea frumoasă și 
gingașă, cu brațele dolofane și rozalii ale lui Walter Sutherland 
înfășurate în jurul ei. El stătea cu ochii închiși și cu capul 
rezemat de umărul ei, pe când valsau spre un tărâm de vis. Mi 
s-a făcut greață. Ea era atât de frumoasă și de bună, nu trebuia 
să facă asta. Nici eu nu trebuia să o fac. Puteam să fug, departe, 
în Massachusetts, fără să suflu o vorbă nimănui. 

Tocmai mă întorsesem de la Willie și făceam curățenie în 
librărie după petrecere, când am auzit un zgomot la ușă. M-am 
întors și am așteptat bătaia în ușă care nu s-a auzit însă. Apoi 
am dat cu ochii de el. Un plic mare, maroniu, era înfipt strâmb 
între obloanele puse de Jesse și ușa de sticlă. Mi-am scuturat 
mâinile de praf și am scos cheile din buzunar. Am deschis ușa și 
plicul a căzut cu faţa în jos pe gresie. Când am văzut 
expeditorul, mi s-a tăiat respiraţia. 


VP - 251 


COLEGIUL SMITH 


M-am plimbat în sus și-n jos prin librărie, fredonând, cu plicul 
în mâini. Îmi dădea senzaţia că înăuntru era mai mult decât o 
simplă foaie de hârtie. Mi s-a părut încurajator. Pentru 
respingere era nevoie de o singură pagină. M-am folosit de 
cuțitul pentru tăiat hârtia și am despicat clapa de sus. Am tras 
cu ochiul înăuntru. Era un alt plic cu sigiliu, care avea prinsă o 
foaie de hârtie cu o agrafă de birou. 

M-am mai învârtit puţin prin librărie, cu palmele ude de 
transpiraţie și cu inima bătând nebunește. La un moment dat, 
m-am oprit și am smuls hârtia de pe plic. 


Dragă domnişoară Moraine, 
Vă multumim pentru cererea trimisă la Colegiul 
Smith. 


Comisia de Admitere a fost încântată să aibă atâtea 
dosare remarcabile în acest an. 


După o lungă și atentă deliberare, 


vă aducem la cunoștință, cu tot regretul, că nu vă 
putem oferi un loc în Seria 1954. 


Respinsă. 


De ce îmi făcusem oare iluzii că ar fi fost cu putinţă să evadez 
din groapa pestilenţială de gunoi a existenței mele din New 
Orleans și să îmi iau zborul spre o lume a educaţiei și a valorii, 
în Northampton? 

În scrisoarea de respingere mai scria că dosarul meu nu 
fusese trimis în timp util, pentru a putea fi luat în considerare 
sub toate aspectele, așa cum s-ar fi cuvenit. In rest, erau doar 
remarci de complezenţă, urări de succes în toate demersurile 
mele viitoare. Trebuia să-i spun lui Charlotte. Dar, mai rău de 
atât, trebuia să-i spun lui Cokie. Numai când mă gândeam la 
Cokie simţeam cum mi se zvârcolea stomacul. M-am uitat la 
plicul atașat de scrisoarea de respingere. Pe faţa plicului crem, 
sigilat, era scris cu cerneală neagră Domnișoarei Josephine 
Moraine. În interior era o scrisoare așternută pe o hârtie de 


VP - 252 


aceeași culoare cu plicul. 


Dragă domnișoară Moraine, 

Vă scriu la sugestia dragii mele prietene și colege de 
la Smith, Barbara Paulsen. Sunt profesoară de 
literatură la Smith, autoare de ficțiune istorică și 
protectoare a patrimoniului cultural din statul 
Massachusetts. 

Barbara m-a informat despre calitătile de care dati 
dovadă atât ca vânzătoare la librărie, cât și ca 
menajeră. Eu sunt celibatară, locuiesc singură și în 
prezent am nevoie de ajutor în gospodărie. Cu toate că 
nu pot suporta cheltuielile dumneavoastră de relocare, 
dacă puteti veni la Northampton, sunt pregătită să vă 
ofer un salariu de opt dolari pe săptămână și un 
dormitor cu baie adiacentă, în schimbul îndatoririlor de 
menajeră și asistent administrativ. Postul respectiv 
implică cinci zile de lucru pe săptămână, cu mențiunea 
că pot apărea și obligații ocazionale, în timpul 
weekenaului. 

Sper să primesc un răspuns favorabil până la 
sfârșitul lunii. 


Cu stimă, 
Ms. Mona Wright 


Scrisoarea îmi confirma ceea ce eu știusem tot timpul în 
adâncul inimii mele. Nu mă voiau. Eram suficient de bună să le 
frec băile și să le şterg praful de pe cărți, dar nu să mă alătur lor 
în public. Domnișoara Paulsen o întâlnise pe mama la funeraliile 
lui Charlie și probabil că îi contactase pe cei de la Smith. Poate 
că le spusese să îmi refuze cererea, fiindcă eram dubioasă. Ca 
să îmi atenueze lovitura și ca să îl îmbuneze pe Patrick, intrase 
în legătură cu o fată bătrână oarecare, sugerându-i că aș putea 
să îi golesc scrumierele. Opt dolari pe săptămână? Sweety 
primea douăzeci de dolari doar dacă dansa cu Walter Sutherland 
o oră. lar eu primeam o mie cinci sute ca să... ca să ce? Am 
vomitat în lada de gunoi. 

Lockwell îmi spusese să iau cei cincizeci de dolari și să mă 
duc la Maison Blanche. Era prea riscant. Dacă dădeam nas în 


VP - 253 


nas cu careva și începea să mă ia la întrebări? M-am dus la un 
magazin de amanet și mi-am cumpărat un pistol mic, apoi am 
luat autobuzul până la un magazin din Gentilly. Am ales o rochie 
albastră de cocktail, cu guler bărcuţă, și niște mănuși asortate. 
l-am spus vânzătoarei că mă duceam la petrecerea pe care o 
dădea unchiul meu cu ocazia pensionării. Aveam impresia că 
rochia era prea mulată pe piept și pe șolduri, dar vânzătoarea 
m-a asigurat că era la modă să îţi arăţi formele, chiar și la o 
petrecere de pensionare. M-a ajutat să îmi aleg ciorapii și 
lenjeria intimă. Mi-a propus și niște pantofi la culoare, dar am 
optat pentru unii negri. Negrul era mai practic. Puteam fi 
înmormântată cu ei, dacă nu-mi ieșeau socotelile. La început, m- 
am împleticit pe tocuri, de parcă gleznele mele palide erau din 
cauciuc. Ea mi-a sugerat să merg puţin cu pantofii, ca să mă 
obișnuiesc cu ei. M-am dus la etaj, ca să mă spăl pe cap și să îmi 
ondulez părul la salonul de coafură și cosmetică. In timp ce 
coafeza îmi aranja părul, o altă femeie mi-a făcut manichiura și 
m-a machiat. A încercat să mă facă să cumpăr trusa de machiaj, 
pretinzând că arătam fermecătoare. 

— Trebuie să arăt bine doar astă seară. Pentru petrecerea 
unchiului meu, care se pensionează. 

— Ei bine, vor fi toţi cu ochii pe tine. De asta poţi să fii sigură. 

Și-a proptit un cot pe coapsă, cu o ţigară mentolată atârnată 
între degete. 

— Asta e un compliment, drăguță. Majoritatea fetelor ar fi în 
stare să facă moarte de om ca să aibă părul tău strălucitor și un 
șasiu clasa întâi ca al tău, a remarcat femeia. Așteaptă numai să 
te vadă prietenul tău. 

M-am privit în oglinda plesnită de pe hol. Rochia, mănușile, 
pantofii, machiajul, părul - totul arăta bine, dar părea mai 
degrabă o costumaţie. Mi-am înclinat capul într-o parte. Era 
oglinda strâmbă sau eu? Noul sutien îmi făcea pieptul mai mare 
și talia mai subţire. M-am plimbat prin camera mea, încercând 
să mă obișnuiesc pe tocuri. 

Lockwell spusese că urma să ne fie livrată cina la apartament. 
Și apoi ce? Stomacul mi s-a făcut ghem. Mi-am adus aminte că 
mama vorbise despre asta, în bucătăria lui Willie. Ea spunea că- 
și antrenase mintea. Că zâmbea și închidea ochii și apoi se 
gândea, pur și simplu, la altceva, cum ar fi să mănânce stridii 
sau să meargă la plajă și totul trecea atât de repede, că nici nu 


VP - 254 


apuca să își dea bine seama, de fapt. Pentru o mie cinci sute de 
dolari, aș putea să îmi imaginez că mănânc stridii sau că merg 
la plajă? 

Am pus rujul în noua mea poșetă, împreună cu un stilou și cu 
niște șervețele. M-am uitat la pistolul de pe birou. Il 
cumpărasem ca să mă simt mai în siguranţă în librărie, în cazul 
în care Ochi Zglobiu s-ar fi decis să-mi facă o vizită. N-aș avea 
nevoie de el în seara asta, nu-i așa? 

Am încercat să închid librăria cât mai repede posibil. Nu 
voiam să mă vadă careva, în special Frankie. Am pornit-o în 
direcție opusă, luând-o pe căi ocolite până am ajuns, în cele din 
urmă, pe strada St. Peter. Dar, de fiecare dată când mă 
apropiam de adresă, picioarele mele continuau să meargă până 
când mă trezeam în direcție opusă. Bărbaţii își ridicau pălăria în 
fața mea pe stradă. Alţii își întorceau privirile după mine și îmi 
zâmbeau. M-a străbătut un fior pornind din ceafa și coborând pe 
umeri, care s-a transformat rapid într-o transpiraţie rece. Imi 
gâlgâia ceva în gât, ducându-mă cu gândul la incidentul cu 
fasolea roșie și cu orezul de pe trotuarul lui Gedrick. 

Petrecusem atâţia ani încercând să fiu invizibilă. Privirile 
insistente și zâmbetele voiau să însemne că oamenii mă 
remarcau. Doar un simplu machiaj și o rochie drăguță făceau 
acest lucru posibil? Capitolele din David Copperfield îmi fluturau 
în faţa ochilor: 

|. Deschid ochii 

II. Privesc 

III. Se întâmplă o schimbare 

IV. Cad în dizgrație 

Lumina zilei scădea, la fel și încrederea mea. Am cotit-o pe o 
altă stradă. Trei tineri stăteau pe trotuar în faţa unui atelier de 
reparaţii auto. Unul dintre ei a scos un fluierat când m-am 
apropiat. Mi s-a strâns stomacul ghem. Unul dintre băieți era 
Jesse. 

Ceilalţi doi au strigat după mine. Jesse nici măcar nu a ridicat 
privirea, preocupat fiind de piesa de motor pe care o avea în 
mâini. Ușurată, am grăbit pasul, rugându-mă să nu se uite. 

— Unde te duci așa grăbită, frumoaso? a zis râzând un băiat, 
făcând un pas ca să îmi blocheze calea. 

Jesse a aruncat o scurtă privire în direcţia mea, coborându-și 
din nou atenţia asupra ţevii din mâinile lui. Dar apoi imediat și-a 


VP - 255 


ridicat capul. Am lăsat ochii în pământ și am încercat să îl 
ocolesc pe prietenul lui, ca să îmi văd mai departe de drum. 

— Jo? 

M-am oprit și m-am întors spre el. 

— Da. Bună, Jesse. Ce faci aici? l-am întrebat eu, încercând să 
abat conversaţia de la întrebările inevitabile. 

Jesse s-a uitat la mine. Ochii lui nu m-au cercetat din cap 
până în picioare, așa cum o făcuseră prietenii lui, și buzele lui nu 
au zvâcnit ca ale bărbaţilor pe lângă care trecusem pe stradă. S- 
a uitat doar la mine, atâta tot. Mâna lui, plină de ulei de mașină 
până la cot a făcut un semn vag spre atelierul din spatele lui. 

— E mașina mea. Aici lucrez eu la Mercedes. 

Unul dintre băieţi l-a înghiontit cu cotul pe Jesse. 

— Arată-i frumoasei domnișoare Merţanul tău, Jesse. Așteaptă 
numai să vezi mașina! 

— Poate că i-ar plăcea să meargă la o plimbare, a spus 
celălalt, rânjind cu gura până la urechi. Ai niște prietene pentru 
noi, păpușico? 

În acel moment nu îmi doream nimic mai mult decât să urc în 
mașina lui Jesse Thierry, iar el să mă ducă departe de New 
Orleans, direct la Shady Grove, și apoi să îi spun totul, să îi cer 
ajutorul. Dar chipul lui era la fel de nedumerit ca atunci când 
trântise ciocanul de pământ în fața librăriei. M-a făcut să mă 
simt stânjenită, vinovată. 

— Haide, Jesse, n-ai de gând să o inviţi în oraș? l-a întrebat 
unul dintre prieteni. 

Jesse s-a uitat lung la mine și a clătinat din cap. 

— În mod evident, a făcut-o deja altcineva. 

Jesse a intrat în atelier. Prietenii l-au urmat, aruncând priviri în 
urmă, după mine. 

Jesse mă judeca. Cum îndrăznea? Nu mă cunoștea. M-am 
întors și am plecat cu pași mari și apăsaţi direct spre 
apartamentul lui Lockwell, cu o bășică ce mă ustura în călcâi. 

CINCIZECI ȘI DOI 

Pe cerul jos atârnau nori plumburii când am intrat pe poartă. 
Lămpile de gaz pâlpâiau, iar frunzele de bananieri se legănau 
ușor, alcătuind un joc de umbre în mijlocul curţii, pe fântâna 
căzută în paragină, din care se scurgea un firicel de apă. 
Adierea răcoroasă mi-a înfiorat pielea de pe brațe. O muzică 
venea dinspre apartamentul lui Lockwell, aflat în colț. El stătea 


VP - 256 


sprijinit de zid, sub lampa de gaz din faţa ușii, fumând un 
trabuc. M-a urmărit în timp ce mă apropiam. Fumul îi învăluia 
faţa și umerii precum un văl cenușiu. Nu i-am putut vedea ochii, 
dar i-am simţit. Mai întâi mi-au studiat pantofii, apoi s-au târât în 
sus pe ciorapi, oprindu-se o dată în dreptul zonei inghinale și, 
din nou, în dreptul sânilor, au ajuns până la buzele mele, ca apoi 
să coboare iarăși. 

Mi-a deschis ușa cu paravan de plasă, în tăcere. Soloul de 
saxofon răgușit al lui Charlie Parker m-a izbit drept în faţă. 
Luminile erau aurii, discrete. Am înghiţit în sec, încercând să 
eliberez molia rămasă prizonieră în gât, care bătea din aripi şi- 
mi împiedica respiraţia. Am simţit căldura trupului său în spatele 
meu. 

— Credeam că poate te-ai răzgândit, mi-a spus el încetișor la 
ureche. 

Am clătinat din cap și am făcut un pas înainte pentru a scăpa 
din cușca prezenţei lui. Mi-am sprijinit o mână de speteaza 
canapelei, ca să nu mă clatin. Transpiraţia din palme a început 
să-mi umezească noile mănuși albastre. Am tras de ele să le 
scot. El și-a pus imediat mâinile peste ale mele. 

— Mai încet, m-a rugat el, învârtindu-se prin fața mea. Una 
câte una. 

S-a dus la masă de unde a luat un pahar cu fundul gros în 
care avea ceva de băut. 

M-a urmărit cum am scos, pe rând, fiecare deget din mănușile 
lungi, albastre. 

— la loc. 

Mi-a făcut un semn spre canapea. 

— Ce bei? 

— Nimic, mulțumesc. 

— Ai să bei șampanie. Tuturor fetelor le place șampania. 

Nu tuturor fetelor le plăcea șampania. Eu preferam berea de 
ghimbir. Willie prefera orice mirosea a benzină și îi ardea 
gâtlejul. Tinea mai bine la băutură decât orice bărbat și îmi 
doream să fi fost aici, ca să mă îndrume în privinţa lui John 
Lockwell. 

M-am uitat la spatele lui Lockwell, la părul lui proaspăt tuns, 
la linia cefei dezvăluind un bronz căpătat pe terenul de golf. 
Cămașa lui albă, la origini curată și călcată, era jilavă acum din 
pricina umidității din aer și a nerăbdaării. A pus un şervet de 


VP - 257 


pânză deasupra sticlei pentru a prinde dopul în el, apoi a turnat 
șampania în pahar. S-a așezat foarte aproape de mine și mi-a 
oferit paharul îngust și înalt cu picior. 

Și-a ridicat paharul lui. 

— Pentru noi începuturi. 

A luat o înghiţitură zdravănă. Am înclinat paharul, lăsând 
șampania să îmi atingă buzele închise. Apoi l-am așezat pe 
masă, în faţa mea. 

— Arăţi minunat, Josephine. Decolteul rochiei putea fi mai 
puţin cuminte, dar asta te face și mai sexy. 

Și-a lăsat o mână să alunece pe coapsa mea. 

Molia a bătut și mai tare din aripi în gâtlejul meu. 

— Așadar, asta se poate face cu cincizeci de dolari? s-a 
minunat el. Îmi place. 

Am înghiţit anevoie, în speranţa că voi scăpa de nervozitatea 
care mă sufoca. 

— De fapt, v-am adus și restul. Nu mi-am cumpărat parfum, 
am folosit doar testerul Chanel de pe tejghea. 

Am întins mâna după poșetă. 

— Vorbești serios? s-a mirat el. 

— Da. Ar trebui să vă drămuiți mai bine bugetul. Mi-aţi dat 
bani pentru haine și, dacă nu i-am folosit pe toţi, se cuvine să vi- 
i înapoiez. Mi-ar prinde bine banii, dar nu sunt o hoaţă, domnule 
Lockwell. 

— Ti-am mai zis, spune-mi John, m-a îndemnat el slăbindu-și 
nodul de la cravată. Și cred că ești o hoaţă. Imi furi inima. 

A rânjit, mulțumit de sine. Am făcut mari eforturi să nu-mi dau 
ochii peste cap la această replică jalnică, o replică la care mama 
s-ar fi topit toată. Gândul la mama m-a readus cu picioarele pe 
pământ. 

— Îți amintești de aranjamentul nostru financiar, nu-i așa? am 
întrebat eu. 

— Uită-te la tine, cum știi să treci direct în miezul afacerilor. 
Îmi place. Și eu freamăt de nerăbdare. 

A sărit în picioare, s-a dus la birou și a scos din sertar un 
teanc de bancnote prinse cu banderolă. Mi-a dat banii să îi 
verific. l-am răsfirat și i-am numărat. O mie cinci sute. De ce nu 
îi cerusem trei mii? Am fost o proastă. Mi i-a smuls din mână și i- 
a pus în buzunarul de la piept al cămășii. 

— Dansează cu mine. 


VP - 258 


M-a luat de braţ, m-a ridicat de pe canapea și mi-a lipit trupul 
de al său, legănându-se în ritmul muzicii. Pe tocuri eram de 
aceeași înălţime cu el. Stăteam nas în nas. Mi-am întors capul 
într-o parte și i-am simţit respiraţia fierbinte pe obraz. Saxofonul 
lui Charlie Parker jelea de inimă frântă, iar Lockwell și-a apăsat 
mâna dreaptă pe scobitura spatelui meu. 

S-a oprit deodată. 

— Măi să fie, unge-mi fundul cu unt și spune-i biscuit! 
Josephine, tu nu știi să dansezi, așa e? 

Nu știam să dansez. Și nu voiam să am nimic de-a face cu 
biscuitul lui. 

— Ei bine, e ușor. Nu trebuie decât să te miști odată cu mine. 

Mi-a lipit strâns bazinul de al lui și a inspirat adânc, cu gura 
foarte aproape de gâtul meu. Am încercat să-i imit pașii, îi 
plăcea treaba asta. Mult. A dansat cu mine, ghidându-mă spre 
bufet și împingându-se și mai tare în mine. Am început să 
tremur din cauza senzaţiei de greață. Mi-am ridicat privirea spre 
tavan și am încercat să aplic metoda mamei. Să îmi imaginez 
rămâneam stridii. Mâna lui a urcat spre pieptul meu. Că eram pe 
plajă. Nu funcţiona nicicum. Îmbrăţișarea lui îmi strivea corpul. 
Și-a strecurat degetul mare în gura mea și mi-a cerut să îmi 
strâng buzele. M-am gândit la pământul răcoros și la scândurile 
de sub verandă, unde îmi scrijelisem cândva numele și îmi 
jurasem că nu aveam să devin la fel ca mama. El mi-a apucat 
mâna și a început să mi-o coboare spre talia lui. 

Am clătinat din cap și m-am smuls din braţele lui. 

— Ce s-a întâmplat? a spus el, venind după mine spre 
canapea. Te-ai speriat? 

S-a uitat la mine. Era întruchiparea perversiunii. 

— Dumnezeule, ce gură ai! 

— Incetează, i-am zis eu. 

— Ei, haide! Nu mă mai tachina. Vino încoace. 

A tras de curea ca să și-o desfacă. 

Am întins mâna după poșetă, dar el m-a înșfăcat de braţ. 

— Oh, nu, n-ai să pleci. Doar nu vrei să sun la Smith și să le 
spun să nu te accepte, nu? 

Avea gura lipită de urechea mea. 

— Haide, Josephine. Câștigă-ţi banii. Fii o târfuliță cuminte. 

Am auzit cum i-a trosnit falca la contactul cu pumnul meu. Și- 
a revenit din șoc și s-a repezit la mine cu furia unui taur, dar eu 


VP - 259 


eram deja cu picioarele bine înfipte în pământ și cu pistolul scos. 
A sărit înapoi ca ars, cu o mină uluită. 

— Mâinile pe cap! i-am ordonat eu. 

Nu s-a clintit. Am ochit peste umărul lui și i-am făcut ţăndări 
poza cu scena de vânătoare. 

— Bine, bine! a zis el, ridicându-și mâinile. 

l-am făcut semn să se ducă în colţul camerei. 

— Îmi pare rău. Ai dreptate. Am grăbit prea tare lucrurile. 
Lasă arma jos, Josephine, m-a implorat el. Doar atât te rog, lasă 
arma jos. 

— Nu-mi spune tu mie ce să fac. Așază-te pe podea, i-am 
poruncit. Acum. 

El s-a așezat în colț. 

— Dumnezeule, despre ce credeai că e vorba? Pleacă acum și 
vom pretinde că nu s-a întâmplat nimic. Du-te. N-am să spun 
nimănui. 

Mi-am scos pantofii negri cu toc și i-am azvârlit spre el, în 
colţul în care se ghemuise. 

— Să nu mă mai numești niciodată târfa. Niciodată, am rostit 
eu printre dinţii încleștaţi. Închide ochii! 

— Oh, Dumnezeule, nu! Josephine, te rog. 

— Am spus să închizi ochii! 

Și-a închis ochii. 

Am ieșit în fugă din apartament, lipăind pe trotuar cu 
picioarele încălțate doar în ciorapi. Cerul era întunecat, iar 
tunetele bubuiau. Am deschis gura. 

O molie mare a ieșit din gâtlejul meu, luându-și zborul în 
noapte. 


VP - 260 


CINCIZECI ȘI TREI 


Am găsit-o a doua zi, dimineaţă. Am coborât din apartament 
și am văzut-o holbându-se la mine prin ușa de sticlă. 

Era înfiptă în oblon. O foaie albă de hârtie. O mână neagră. 

Douăzeci și patru de ore. Ochi Zglobiu avea să se întoarcă la 
librărie să ceară cei cinci mii de dolari pe care nu îi aveam și de 
care nici nu aveam cum să fac rost. li datoram lui Cokie două 
mii de dolari, o explicaţie și o scuză. Îi datoram soţiei lui Forrest 
Hearne un ceas de aur. Dar, mai presus de toate, îi eram 
datoare lui Carlos Marcello și, dacă nu îi plăteam, aș fi păţit-o 
mult mai rău decât cu John Lockwell. 

Am inventat o poveste pentru Willie. O să îi spun că 
distribuitorul de băuturi avea marfa la Sal și aștepta plata. Eao 
să-mi spună să mă duc să iau banii din seif. Și eu o să iau cinci 
mii. Mă deranja profund gândul că urma să o fur pe Willie, dar, 
de îndată ce l-aș fi plătit pe Marcello, i-aș fi explicat totul, 
spunându-i că am vrut doar să protejez pe toată lumea. Urma să 
muncesc câţiva ani buni ca să îmi plătesc datoria. lar ea avea să 
obţină ceea ce își dorea. Aș fi rămas blocată în New Orleans. 

Dimineaţa a fost plină de piedici. Willie era agitată din cauza 
presiunii constante a poliţiei. Mi-a cerut să iau registrul ei negru 
și să îl duc în apartamentul meu. 

— Au venit să își bage nasul pe aici, pe la șase, aseară. Şase 
seara! S-au comportat de parcă ar fi fost o vizită de curtoazie și 
au rămas până la unu noaptea. Am pierdut o noapte întreagă de 
afaceri întreținându-i pe comisarul-șef și pe prietenii lui, polițaii. 
Dar ce puteam să fac? Au jucat cărţi, iar fetele au rămas sus, în 
camerele lor, plictisindu-se de moarte. Ochii iscoditori ai șefului 
scormoneau peste tot - a trebuit să îl urmăresc prin toată casa. 
Eram sigură că o să-mi găsească ascunzătorile. Că o să-mi ia 
registrul. De acum încolo, o să-ţi dau ţie chitanţele și tu le vei 
înregistra la tine acasă. 

Am dat din cap și am luat registrul. Ea și-a aprins o ţigară și s- 
a sprijinit de tăblia patului. 

— Și, știi ceva? M-am săturat de jocul ăsta. Ce-ai zice să dăm 
cărțile pe față? 


VP - 261 


— Te-ai săturat de afacere? De poliţie? 

— Mda, și de asta. Dar am obosit de jocul cu tine. Am 
așteptat, am sperat că vei veni singură la mine. La început, m- 
am înfuriat la gândul că mă crezi atât de proastă. Ai optsprezece 
ani, pentru numele lui Dumnezeu. Presupun că ar trebui să mă 
bucur că, pe undeva, încă mai ești ridicol de inocentă. Dar 
uneori chestia asta pur și simplu mă calcă pe nervi. 

— Nu știu despre ce vorbești, Willie. 

— Oh, las-o baltă! Știu că ești supărată din pricina lui Charlie 
și a lui Patrick, dar nu despre asta este vorba. Mama ta l-a luat 
în vizor pe Forrest Hearne din prima clipă, și știi asta. Și tu l-ai 
luat în vizor, dar într-un mod cu totul diferit. Mama ta i-a șoptit 
lui Cincinnati că a găsit o gâscă numai bună de jumulit. Cinci l-a 
plătit pe barman să îi strecoare picături de narcotic în pahar, 
astfel încât Hearne să nu mai știe de el suficient timp cât să îl 
jecmănească. Barmanul i-a turnat, într-adevăr, narcotic în 
băutură, dar Hearne a dat ortul popii. Chiar dacă e clar ca 
lumina zilei pentru oricine că ei sunt vinovaţii, au scăpat, fiindcă 
au un alibi. Și cine-și poate permite să cumpere alibiuri în acest 
oraș? Carlos Marcello, desigur. Așa că mama ta are mâna 
neagră deasupra capului. 

Stăteam la piciorul patului lui Willie, cu mâinile încleștate pe 
registru. Ochii îmi înotau în lacrimi. 

Ea a dat din cap, coborându-și glasul răgușit care clocotea de 
furie. 

— Chiar crezi că nu știu ce se petrece, Jo? Crezi că nu am ochi 
în acest oraș? Frankie nu este singura mea pereche de ochi. Au 
fost persoane care m-au tras deoparte pe stradă, spunându-mi 
că oamenii lui Marcello au tăbărât pe tine, că mașinile lor te 
urmăreau prin tot orașul, ca apoi, dintr-odată, tu să începi să te 
porţi ca o zănatecă. Jesse a venit să-i schimbe uleiul lui Mariah și 
bietul băiat era distrus. Mi-a zis că i-ai spart geamul, 
implorându-l să îți pună obloane, și pe urmă ai dat bir cu fugiţii. 
Nu trebuie să-ţi mai spun că ai dat-o în bară în stil grande. Și, în 
tot acest răstimp, le-am spus tuturor că o să vii tu, până la 
urmă, la mine. Te-am tot așteptat să vii. 

— Nu am putut, am rostit eu, printre lacrimi și suspine. 

— De ce dracului n-ai putut? m-a întrebat Willie pe un ton 
autoritar. 

— Mi-au zis că te vor omori. 


VP - 262 


— Și tu i-ai crezut? Jo, ei își vor banii înapoi și te vor amenința 
cu cerul și cu pământul ca să-i obţină. Știu eu cum să-l iau pe 
Marcello. 

— Nu, Willie, nu poţi să te bagi în asta. Nu vreau să ţi se 
întâmple ceva ţie sau lui Cokie. 

— Termină cu smiorcăiala. Nu sunt o proastă. Cât e scorul? 

Abia dacă am reușit să o privesc în ochi. 

— Cinci mii, am zis încet. 

Willie a azvârlit pătura deoparte și a început să măsoare 
încăperea cu pasul. Scrumul zbura din capătul aprins al ţigării ei 
împrăștiindu-se peste tot. O venă îi zvâcnea la tâmplă de mânie. 

— Maică-ta ar trebui spânzurată de pleoape. Să-i paseze fiică- 
sii o datorie către mafie? Uite cum o să facem. Am să îţi dau 
banii pentru Marcello, dar tu te vei duce la câteva bănci să îi 
schimbi în bancnote mai mici și în monede. Ca atunci când îi vei 
da banii lui Ochi Zglobiu să pară că i-ai adunat din șanț. 
Mărunţiș, chiar și monede de un cent. Împarte-le în diferite genţi 
și plicuri. Dacă o să ai bancnote mari, își vor da seama de la cine 
i-ai luat și se vor tot întoarce după alţii. Sonny te va duce la 
Mosca, în după-amiaza asta. Te duci acolo și plătești. Asigură-te 
că îţi spun că sunteţi chit. 

— Să plătesc? Să mă duc eu la oamenii lui Marcello cu cinci 
mii de dolari? Nu vin ei după bani? 

— Nu cred c-ai vrea să vină ei după bani. Dacă sunt nevoiți 
să-ți facă o vizită, atunci înseamnă că a trecut termenul de 
scadenţă și, în acest caz, le datorezi și mai mult. Trebuie să 
plătești înainte ca ei să apară la ușa ta. 

Pielea de pe pieptul lui Willie atârna flască și vasele capilare 
sparte alcătuiau un păienjeniș pe gâtul ei. S-a dus la seiful din 
garderobă și a început să azvârle teancuri de bani pe pat. 

— Ai acolo patru mii. 

A ieșit pe jumătate din garderobă, sprijinindu-se de tocul ușii. 

— Cât ai primit pentru că te-ai culcat cu Lockwell, aseară? 

M-am uitat la ea. 

— Cât? a vrut ea să știe. 

— Nimic. 

— Nimic! Ce naiba e cu tine? Ai fi putut să scoţi câteva sute. 

— A fost vorba de o mie cinci sute. 

Mi-am ridicat privirea spre Willie. 

— Dar nu am putut s-o fac. A dansat cu mine și m-a pipăit, 


VP - 263 


dar n-am putut suporta. Am scos pistolul și l-am ameninţat. Apoi 
am luat-o la fugă. 

Ea a tras un fum lung de ţigară și a dat aprobator din cap. 

— Bună fată. Bravo ţie, Jo! 

A mai aruncat o mie pe pat. 

Ne-am dus cu mașina la West Bank. Stăteam pe scaunul de 
lângă șofer în mașina lui Sonny, cu săculeţi de faină, pungi de 
hârtie și plicuri pline cu bancnote de mică valoare și cu monede 
de toate felurile la picioarele mele. Sonny conducea cu o pușcă 
între picioare. N-a scos o vorbă tot drumul, doar fuma și asculta 
cu toată atenţia serialul radiofonic Young Widder Brown” la 
radioul mașinii care pârâia din pricina paraziţilor. Trupul lui 
masiv era aplecat asupra volanului, absorbit de ultimul episod, 
în care văduva Ellen Brown trăia o poveste de dragoste cu 
Anthony Loring. 

Aș fi vrut ca Sonny să predea banii în timp ce eu l-aș fi 
așteptat în mașină, dar Willie mi-a spus că nu se făcea așa ceva. 
M-am gândit apoi la mâna neagră de pe ușa de pe strada 
Esplanade și la felul în care îi criticasem pe oamenii care erau 
atât de nebuni încât să se încurce cu mafia. 

Sonny a intrat cu mașina pe o porţiune pustie de drum și s-a 
oprit în fața unei clădiri cu lambriuri albe de lemn. A ridicat 
mâna ca să îmi facă semn să tac, în timp ce asculta sfârșitul 
programului și al poveștii de dragoste din Simpsonville. Apoi a 
închis radioul și a întins mâna după pușcă. 

— Asigură-te că îi numără, m-a sfătuit el. 

Mi-am încărcat braţele cu săculeţii, pungile din hârtie și 
plicurile, și am închis portiera cu șoldul. Am trecut pragul casei 
și am fost instantaneu orbită de întunericul dens, ochii mei 
nefiind în stare să se ajusteze, venind de la lumina de afară. Mi- 
am mijit ochii ca un ceasornicar, reușind astfel să disting un bar 
și câteva mese. Încăperea era aproape goală. Restaurantul se 
deschidea abia la cinci și jumătate. La tonomat cânta Vic 
Damone și un barman solitar și uscăţiv pregătea barul pentru 
deschidere. 

— Pot să vă ajut cu ceva? m-a întrebat barmanul. 

— ÎI caut pe Ochi Zglobiu. 

— In spate, la perete. 

Am trecut pe lângă șirul de mese cufundate în întuneric, 


28 Tânăra văduvă Brown. 
VP - 264 


ținând banii strâns în braţe. Ochii mei au început să se 
obișnuiască în penumbră, deslușind lucrurile din jur. Chiar în 
spatele restaurantului, erau trei bărbaţi așezați la o masă. Pe 
când mă apropiam, doi s-au ridicat și au dispărut în bucătărie. 
Am continuat și m-am oprit în dreptul mesei, rămânând în 
picioare. El s-a uitat la mine cu ochiul drept, în timp ce stângul îi 
plutea dintr-o parte într-alta. 

— Ce dracu' ai acolo? mi-a zis el, arătând cu degetul spre 
brațele mele. 

— Banii. 

Când să-i pun pe masă, mi-a scăpat un plic, revărsându-se tot 
mărunţișul din el. Willie ar fi fost mândră de mine. 

Efectul scontat nu a întârziat să apară. 

— Ce crezi că sunt eu, tonomat? s-a rățoit Ochi Zglobiu la 
mine. 

— Sunt toţi aici. Puteți să-i numărați. 

— Nu mă ating de mizeriile astea. Cine știe din ce groapă le-oi 
fi cules. Numără-i tu. 

M-am așezat și am numărat banii. El făcea câte un semn pe 
șervet pentru fiecare sută, dar și-a pierdut repede răbdarea. l-a 
chemat pe ceilalţi doi bărbaţi din bucătărie ca să termine 
numărătoarea. 

— Ar fi trebuit să vii cu bancnote mari, mi-a spus el, când am 
terminat de numărat banii. 

Erau doi dolari în plus, idea lui Willie. 

— N-am putut să fac rost de bancnote. Am fost ocupată să mă 
milogesc de unul și de altul ca să ajung aici la timp. 

— Cine ţi-a spus că ai ajuns la timp? m-a contrazis el. 

— Am ajuns la timp. Și suntem chit. 

S-a aplecat peste masă, ochiul lui stâng zbătându-se cu furie. 

— Nu suntem chit până când omuleţul nu spune că suntem 
chit, ai înțeles? Roagă-te să n-o găsim pe mama ta în California. 
Nimeni nu sare peste o asemenea datorie, să știi de la mine. 

M-am ridicat în picioare. 

— Va trebui să transmiteţi asta mamei și lui Cincinnati. Sunt 
toţi banii aici. Aţi notat cinci mii de dolari. 

Și-a făcut apariţia un bărbat care a pus o farfurie în faţa lui 
Ochi Zglobiu. Pui la tigaie, cu usturoi, vin alb și ulei. Mirosea 
delicios. 

— Ea mănâncă? a întrebat bărbatul. 


VP - 265 


Ochi Zglobiu și-a îndesat un șervet în gulerul cămășii și s-a 
uitat la mine. 
— Mănânci? 


VP - 266 


CINCIZECI ȘI PATRU 


Verișoara mea Betty mi-a trimis un bilet în care mi-a 
înșirat tot felul de povești absurde despre tine. 


Asta scria în scrisoarea de la Charlotte. 


Mă distrez grozav de bine. Ai primit vreo veste de la 
Smith? 
Mi-e dor de Charlie. Mi-e dor de tine. 


Asta scria în cartea poștală de la Patrick. 


Sper să primesc un răspuns favorabil până la 
sfârșitul lunii. 


Asta scria în scrisoarea trimisă de Ms. Mona Wright. Tot nu 
aveam idee ce însemna „Ms”?. Trebuia să mă uit în îndrumarul 
pentru redactarea scrisorilor oficiale. În mod evident, era un 
titlu. 

Sadie m-a ajutat să îi pregătesc lui Willie tava pentru micul 
dejun. Inainte de a merge la culcare, mă hotărâsem să îi 
povestesc despre ceasul lui Forrest Hearne și despre faptul că 
mama îmi furase ceasul pe care ea mi-l cumpărase de la Adler. 
Ştiam că avea să pălească de furie și să mă facă în toate 
felurile, dar trebuia să-i spun. Apoi trebuia să-i povestesc și lui 
Cokie cum i-au fost furaţi banii. Că urma să fie o zi dificilă era 
puţin spus. 

Willie se trezise deja. Era într-un chimono roșu din satin și 
trăgea cu ochiul prin oblonul ferestrei. 

— Roșu? Asta, cu siguranţă, e o noutate la tine, am zis eu. 

— Incredibil. E abia micul dejun și deja au pus un poliţai de 
pază, în mașina aia de afară. Sunt tentată să te trimit cu o cafea 
la el. Poliţaii ăștia sunt duri ca un bloc de marmură, ascultă la 
mine. 


29 Abreviere de politețe, folosită înainte de numele de familie sau numele întreg al 
unei femei, indiferent de starea ei civilă (o alternativă neutră pentru doamnă sau 
domnișoară). 


VP - 267 


— A mai trecut comisarul-șef pe aici, aseară? am întrebat-o 
eu. 

— Nu, dar a trimis trei oameni pe la miezul nopţii. Sadie a 
pornit alarma, iar eu am tras de timp, ţinându-i la ușa laterală, 
până când toată lumea a ieșit. Un bătrân avocat din Georgia n-a 
reușit să fugă. L-am găsit pe bietul om dezbrăcat în pielea goală 
și tremurând ca varga, sub bananierul din curte. A trebuit să-i 
dau toți banii înapoi. Chestia asta îmi omoară afacerile. 

S-a întors cu faţa spre mine. 

— Ce mai spun ziarele în dimineaţa asta? 

Nu voiam să i le dau. In articole se spunea că represaliile din 
Cartierul Francez se întețeau și că se raportaseră mai multe 
cazuri de jafuri armate și de spargeri. Jafuri armate. M-am 
gândit la mine, cum îl încolţisem pe Lockwell cu pistolul. 

— Nu-ţi mai bate capul cu știrile, Willie. 

A înșfăcat ziarele de pe tavă fără să mai aștepte să i le dau. 
Am văzut cum i se urca sângele în obraji. 

— Willie, vreau să-ţi mulțumesc din nou pentru că m-ai ajutat, 
ieri, cu datoria. Nu pot să-ţi spun cât de ușurată mă simt. 
Noaptea trecută am dormit și eu pentru prima oară de mult timp 
încoace. 

— O să muncești cu vârf și îndesat ca să-ți plătești datoria. 
Până la ultima centimă. Din fericire, nu ești o ingrată ca mama 
ta, deși nu mai porți ceasul pe care ţi l-am dăruit. 

Am dat să îi torn o minciună despre ceas. Cât de ușor îmi 
veneau minciunile pe buze! Dar m-am oprit. Trebuia să îi spun 
lui Willie despre ceasul ei și, de asemenea, despre ceasul lui 
Forrest Hearne. Ea stătea în picioare lângă pat, trecând în 
continuare în revistă titlurile ziarelor. 

— Nu mai port ceasul, Willie, fiindcă mama și Cincinnati mi l- 
au furat. 

Willie și-a ridicat încet privirea din ziar, uitându-se pe 
deasupra lui la mine. 

Am dat din cap. 

— Mi-au spart camera și mi-au luat ceasul și pistolul. Și... nu 
ţi-am povestit despre asta, Willie, dar Cokie mi-a dat două mii 
de dolari, pe care i-a câștigat la zaruri, ca să mă pot duce la 
colegiu. l-au luat și pe aceia. 

Mai bine nu i-aș fi spus, aș fi vrut să îmi iau vorbele înapoi. Că 
s-a făcut lividă era puţin spus. Expresia de pe chipul ei sfida 


VP - 268 


orice descriere posibilă. Era cuprinsă în mod simultan de furie și 
durere. Pleoapele i se zbăteau frenetic. 

— Willie? 

A întins o mână să se sprijine de pat, dar a alunecat, 
dărâmând o vază de pe noptieră în cădere. Genunchii ei au atins 
podeaua. 

— Willie! 

Am dat fuga să o prind. Ochii îi ieșiseră din orbite și din gâtlej 
îi ieșea un soi de gâlgâit. A ridicat o mână și s-a agăţat strâns de 
umărul meu. Am ţipat după Sadie. 

— O să-l chem pe doctorul Sully. Bine, Willie? 

Ea mi-a făcut un semn spre oblonul de la fereastră. Am 
înțeles. 

— N-o să-i las pe poliţai înăuntru, Willie. Îţi promit. 

Am urlat din nou după Sadie, de data asta mai tare. Ea a venit 
fuga și și-a luat capul în mâini când a văzut-o pe Willie. 

— Nu știu ce s-a întâmplat. A căzut pur și simplu din picioare. 
Hai s-o ridicăm și s-o ducem în pat. Grăbește-te, Sadie. Trebuie 
să-l sun pe doctorul Sully. 

Trupul lui Willie era mult prea greu. N-am putut să îl ridicăm 
singure. Evangeline a băgat un cap pe ușa dormitorului ca să 
tragă cu ochiul. 

— Evangeline, ajută-ne! am zbierat eu, cu glas ascuțit. 

Ea a clătinat din cap și a dat înapoi, speriată. 

Imi venea să o bat. 

— Vrăjitoare egoistă ce ești! Treci încoace și ajută-ne, altfel 
jur că te împușc cu mâna mea. Acum! 

Evangeline s-a supus. A apucat-o pe Willie de picioare și toate 
trei am izbutit să o urcăm în pat. 

— Pune-i perna sub cap, i-am zis lui Sadie. Abia dacă mai 
respiră. 

Am dat fuga la telefonul din hol. Sweety era pe palier. 
Evangeline a îmbrâncit-o, trecând ca furtuna pe lângă ea, a 
urcat scările în fugă și a trântit ușa în urma ei. 

— Jo, ce s-a întâmplat? m-a întrebat Sweety. 

— Willie. Îl chem pe doctorul Sully. Încuie toate ușile. E un 
polițai afară, într-o mașină neagră. 

Am stat lângă Willie. Transpira abundent și, la un moment 
dat, a vomitat peste marginea patului. 

— Se vor aduna vulturii. Nu-i lăsa înăuntru, a șuierat ea. 


VP - 269 


— Încetează, Willie. Te vei face bine. Mă auzi? 

— Nu-i lăsa. Să nu-i lași niciodată înăuntru, mi-a zis ea 
horcăind. 

Willie era indestructibilă, tare ca oţelul. Văzând-o astfel, mă 
înspăimânta. 

Mă ajutase, mă protejase de atâtea ori în viața mea, iar eu 
nu-i eram de niciun folos, eram incapabilă să fac ceva pentru ea. 
Am ţinut-o în braţe. Tremurul i s-a domolit. Și-a rezemat capul 
de pieptul meu. Am început să fredonez Buttons and Bows și să 
o mângâi pe păr. Ziarele împrăștiate pe jos și tava cu cafeaua 
neatinsă de la piciorul patului se zgâiau la mine, cerându-mi în 
mod imperios să fac ceva pentru ea. 

Willie m-a apucat strâns de mână. 

— Alune sărate, mi-a șoptit ea. 

Într-un final, a sosit și doctorul Sully, care a dat buzna în 
cameră. Mi-am ridicat privirea spre el, cu lacrimile șiroind pe 
obraji. 

Era prea târziu. 


VP - 270 


CINCIZECI ȘI CINCI 


Cokie stătea în salon, cu faţa îngropată în pălărie. Scotea 
niște hohote de plâns atât de profunde și sfâșietoare, încât mă 
speria. Sadie a îngenuncheat la picioarele lui și i-a pus o mână 
pe genunchi. El și-a ridicat privirea, când am ieșit din camera lui 
Willie împreună cu doctorul Sully. Trupul i se cutremura de 
durere în timp ce vorbea. 

— Chiar s-a dus cu adevărat, Jo? 

l-am confirmat dând din cap. 

— Vrei să o vezi? 

— Nu, a protestat el printre lacrimi. Nu vreau să văd un 
cadavru. Willie nu este acolo. l-au crescut aripi. A urcat până la 
cer ca să îl vadă pe Dumnezeu. 

— Poate că ar fi mai bine să mergem în bucătărie, a propus 
doctorul Sully. Avem de făcut niște aranjamente. 

Ne-am strâns în bucătărie toți, cu excepţia lui Evangeline. Ea 
nu voia să vorbească cu nimeni și refuza să deschidă ușa. Dora 
era de neconsolat, jelind cu capul prăbușit pe masă, în vreme ce 
Sweety o mângâia pe spate. 

— O să se răspândească vestea, a spus Sweety. Cred că cel 
mai bine ar fi să ne organizăm. Willie așa și-ar dori. 

— Da, adevărat, a confirmat doctorul Sully, pe al cărui chip se 
citea că era profund șocat. Jo, presupun că ai actele lui Willie? 

— Acte? Nu, nu mi-a pomenit niciodată nimic despre ele, am 
spus eu. A 

— Ei bine, știu că are un avocat, a continuat doctorul Sully. Il 
voi întreba pe el. Între timp, ar fi bine să scrieţi un necrolog și să 
faceţi aranjamentele necesare pentru înmormântare. 

Dora s-a ridicat în picioare, cu machiajul din noaptea 
precedentă întins pe toată faţa scăldată în lacrimi. 

— Trebuie să fie ceva special. Willie Woodley trebuie să-și 
facă ieșirea cu mult fast. Așa i-ar fi plăcut. Dacă e nevoie, mă 
voi vinde toată ziua pe trotuar ca să plătesc pentru asta. 

A hohotit din nou, scoțând șervețel după șervețel din 
decolteu. 

— Ştii ceva, Dora, Willie nu și-ar dori ca tu să te vinzi pe 


VP - 271 


trotuar, a mustrat-o Cokie. 

— Willie spunea mereu despre casa funerară Laudumiey că e 
deosebită. Ar trebui să o ducem acolo. 

A trebuit să rostesc un adevăr evident. 

— Lui Willie nu i-ar plăcea ca oamenii să vină aici, acasă, după 
înmormântare, am rostit eu, pe un ton scăzut. 

Toată lumea a fost de acord. 

— Hai să organizăm o petrecere după înmormântare, ceva 
extrem de șic. Băieţii de la Galatoire o adorau pe Willie. Și 
clienţii noștri ar putea spune, pur și simplu, că iau masa la 
Galatoire. Oh, lui Willie îi plăceau la nebunie creveţii lor în sos 
r&moulade. 

Această mică amintire a făcut-o pe Dora să izbucnească din 
nou în hohote de plâns. 

Dora avea dreptate. Willie avusese legături cu o mulţime de 
oameni. Patroni de magazine, proprietari de restaurante, 
furnizori de băuturi alcoolice, muzicanți, contabili, oameni de 
afaceri și oficiali guvernamentali. Un număr impresionat de 
oameni vor dori să îi aducă un ultim omagiu, dar nu puteau fi 
asociați în mod public cu stabilimentul lui Willie. Un eveniment 
organizat la un restaurant local ar celebra-o pe Willie ca pe o 
membră a comunităţii, nu ca pe o matroană de bordel. 

— Nu am cuvinte să vă spun cât de tristă este această zi 
pentru mine, a mărturisit doctorul Sully, cu glasul sufocat de 
durere. O cunosc pe Willie de când eram copii. Cartierul Francez 
nu va mai fi la fel fără ea. 

Și-a dres glasul, încercând să își stăpânească emoția. 

— Se pare că aveţi un plan. Jo, vei fi tu cea responsabilă cu 
punerea lui în aplicare? 

— Eu? De ce tocmai eu? 

— Of, dulceaţă, tu ești cea care știe cel mai bine ce și-ar dori 
Willie, a afirmat Dora. Și, să fie clar, eu sunt în doliu în mod 
oficial. 

— O să te ajut eu, Josie, fetițo, s-a smârcâit Cokie. Adică o să 
fac tot ce îmi stă în puteri. 

Sadie l-a aprobat din cap. Sweety a spus că îl va pune pe 
Walter Sutherland să plătească pentru evenimentul de la 
Galatoire. 


Cokie a adus o coroană neagră pentru ușă. Zvonul s-a 


VP - 272 


răspândit prin Quarter. Sadie stătea la ușa principală, Sweety la 
cea laterală. Au început să sosească flori. Sal a adus mâncare 
de la restaurant. 

Eu am rămas la căpătâiul lui Willie, uitându-mă la ea, cum 
stătea cu mâinile încrucișate peste piept. În cameră era cald și 
nu era aer, iar întunericul era apăsător. Eram singure. 

A fost vina mea. M-am uitat la ochii lui Willie, goliţi de orice 
expresie, și am știut că egoismul meu o îmbolnăvise. Îi văzusem 
mâinile și gleznele umflate, observasem starea ei de oboseală 
continuă, dar eram mult prea ocupată cu planurile mele ca s-o 
ajut pe ea. Sau poate că era dorinţa mea de a-i dovedi că nu 
avea dreptate. Întotdeauna m-a avertizat, prevăzând exact cum 
aveau să se desfășoare lucrurile, dar de fiecare dată când viaţa 
m-a păcălit, am încercat să judec raţional întreaga situaţie, 
agăţându-mă de un soi de speranţă iluzorie, ca aceea legată de 
Forrest Hearne. 

l-am spus lui Willie absolut tot despre domnul Hearne, despre 
cum m-a făcut să mă simt și de ce am păstrat ceasul lui. 

— Așa că l-am îngropat la Shady Grove, i-am zis. Știu că nu e 
tatăl meu, dar de ce să nu pot visa că ar putea fi? Nu sunt 
suficient de bună ca să cred că cealaltă jumătate care m-a 
zămislit este o persoană minunată, că eu aș putea fi ca David 
Copperfield? Dacă acest gând, că fac parte dintr-o linie 
genealogică oarecum respectabilă, îmi dă speranţă, de ce să nu 
mă pot agăța de el? El a presupus că eu eram la colegiu, Willie. 
Un asemenea domn chipeș și sofisticat a presupus că eu eram la 
colegiu și, știi ceva? M-a făcut să mă ridic la nivelul viziunii pe 
care o avea el despre mine. Mi-a dat speranţă. Visul este încă 
viu prin intermediul ceasului. 

Îmi doream ca ea să îmi arunce vorbe grele, să mă facă 
idioată sau să spună orice altceva. Dar nu era nevoie să îi cer să 
vorbească. li auzeam vocea, știam exact ce ar spune și cum mi- 
ar spune-o. 

— Da, Willie, dar ce crudă întorsătură a sorții e atunci când 
bărbatul despre care visez că este tatăl meu moare ucis de 
mama mea! Seamănă cu o dramă shakespeariană. 

A sosit antreprenorul de pompe funebre. A părut tulburat de 
conversaţia degajată pe care o purtam cu Willie. 

— Știu, Willie, știu. 

M-am întors spre antreprenor. 


VP - 273 


— Vrea să o schimbăm în chimonoul negru. Și să fie proaspăt 
rujată. 

Sadie și cu mine ne-am asigurat că totul era la locul lui, în 
seif. Toate celelalte lucruri de valoare au fost duse în camera lui 
Willie și ușa a fost încuiată. 

— Nu îmi fac griji în privinţa nimănui, i-am zis eu lui Sadie. 
Doar de Evangeline mi-e teamă. E dată rău peste cap. 

Sadie m-a aprobat în tăcere. 

Am pornit-o pe strada Conti, îndreptându-mă spre strada 
Royal, fără să îmi dau prea bine seama cum de mai eram încă în 
stare să îmi mișc picioarele. Viața mea fusese închisă într-o 
cutie pe care cineva o culesese de pe jos, o zguduise violent și 
dăduse apoi cu ea de pământ. 

Toată viaţa mea era făcută bucăţi, împrăștiate alandala, care 
nu aveau să se mai potrivească niciodată la loc într-un întreg. 
Nu aveam să mă mai duc în zorii fiecărei zile la Willie, să împing 
ușa cu piciorul, având tava cu cafea în mâini, și să îi arăt ce mai 
descoperisem prin camere când făcusem curăţenie. Niciodată 
nu mai aveam să mergem împreună la Shady Grove, nici să 
împușcăm cutiile goale de conserve așezate pe gard, sau să 
râdem de Ray și de Frieda care călătoreau imaginar, fugind de 
demonii lor, noaptea. Niciodată nu aveam să mai aud vocea ei 
răgușită, dogită de nicotină și alcool, certându-mă fie pentru că 
am ajuns prea devreme, fie pentru că am ajuns prea târziu. 
Willie nu mai era, și golul pe care îl lăsase în urma ei era atât de 
mare, încât mi se părea că aveam să mă înec în el. 

Pe când mă apropiam de librărie, am început să plâng cu 
suspine. Aveam fața umflată și scăldată în lacrimi. În lumina 
strălucitoare a felinarului de stradă l-am văzut pe Jesse, așezat 
pe trepte, cu spatele rezemat de ușă și cu un genunchi strâns la 
piept. Am ajuns la ușă. El nu a scos o vorbă, s-a mulțumit doar 
să mă tragă pe genunchii lui și să își înfășoare brațele în jurul 
meu. 


VP - 274 


CINCIZECI ȘI ȘASE 


Cokie m-a dus cu taxiul la înmormântare. 

— De fiecare dată când cred că am încetat cu plânsul, mă 
podidește din nou, mi-a spus el. Nimeni nu m-a tratat vreodată 
cu atâta respect ca Willie, cu excepţia ta și a mămicii mele. Și 
chestia asta mă sperie, Jo. Willie era mai tare decât un acoperiș 
de tablă și, dacă ea s-a dus atât de ușor, ce înseamnă asta 
pentru noi, ceilalți? Mintea mea nu poate să priceapă. Azi e aici, 
făcându-și griji că domnul Charlie s-a tăiat cu foarfecile, că un 
bărbat bogat din Quarter a murit, că mama ta e împreună cu 
omul acela de nimic, Cincinnati. Și a doua zi, uite că nu mai e. S- 
a stins în liniște. Ce o să ne facem noi fără Willie? N-o să mai fie 
niciodată la fel. 

Cokie s-a șters la ochi. 

— 1 s-o fi spunând orașului ăstuia The Big Easy”, dar, la naiba, 
nu e nimic ușor de obținut aici. 

Au fost prezenţi extrem de mulţi oameni la înmormântare. 
Bancherii stăteau alături de traficanţii de alcool. Poliţaii făceau 
conversaţie cu prostituatele. Frankie, Combread, Sal, Elmo, 
Randolph și Sonny au contribuit cu toţii la mozaicul alcătuit ad- 
hoc la înmormântarea lui Willie. Walter Sutherland purta un 
costum din gabardină prost croit, cu gulerul și umerii ninși de 
mătreață. Evangeline avea două codițe împletite, legate cu 
funde negre, și o fustă inadecvat de scurtă. Jesse mă urmărea 
cu privirea din cealaltă parte a încăperii, zâmbindu-mi ori de 
câte ori ochii noștri se întâlneau. Nu îl mai văzusem niciodată în 
costum. Arăta extraordinar. 

Willie a dorit să fie incinerată, dar Dora a insistat ca mai întâi 
să fie așezată într-un sicriu negru, căptușit cu satin roșu, ca să 
se asorteze cu Mariah. Directorul de la pompe funebre ne-a 
asigurat că era Cadillac-ul coșciugelor. Dora, cu sânii ei, l-a 
convins să ni-l închirieze pentru ziua respectivă. Coroanele, 
jerbele și aranjamentele florale erau impresionante, incluzând 
chiar și unul de la Carlos Marcello. Sweety a cântat a cappella o 


3 poreclă a orașului New Orleans (însemnând, aproximativ, Marele oraș al 


oportunităţilor facile), dată probabil de jazzmanii de la începutul secolului al XX-lea, 
care își găseau relativ ușor de lucru aici. 


VP - 275 


versiune a imnului Amazing Grace”! care ne-a frânt inimile 
tuturor. Cokie a plâns ca un copil, de faţă cu toată lumea, fără 
să se rușineze deloc, dând dovadă de tot atâta dragoste și 
respect cât îi purtase și Willie lui întotdeauna. 

Directorul casei funerare a citit niște pasaje sterile, care nu 
aveau nicio legătură cu Willie. A numit-o „Miss Woodley”, ceea 
ce i-a făcut pe toți să se zbârlească. Bunul Cokie a început să 
clatine din cap. 

— Opriţi-vă! 

Dora s-a ridicat și s-a dus în faţă, în rochia ei verde-pădure, 
ridicând o mână înmănușată în aceeași nuanţă. 

— Vă spun tuturor că am ceva pe inimă, martor îmi este 
Dumnezeu, și trebuie să vă vorbesc. În primul rând, cândva am 
furat douăzeci de dolari de la Willie și i-am ascuns în vasul de 
toaletă. lată, am păcătuit împotriva lui Willie atunci și trebuia să- 
mi mărturisesc acest păcat. Bun, și acum, lui Willie nu i-ar fi 
plăcut să se citească la căpătâiul ei niște psalmi sau pasaje 
deprimante. Nu a existat nicio „Miss Woodley”. A fost doar 
Willie, și atât. Lui Willie îi plăcea viaţa și a prins-o cu toată 
nădejdea de boașe. Cu toții știți asta. La viaţa ei i-au plăcut banii 
și băuturile tari și își iubea afacerea. Și nu judeca pe nimeni. li 
iubea pe toți la fel - contabili, poponari, muzicanți, ne-a primit 
cu braţele deschise pe toţi, dar obișnuia să spună că eram cu 
toţii la fel de idioţi. 

Toată lumea a izbucnit în râs. Doar Dora a început să plângă. 
Lacrimile îi șiroiau pe față. 

— A fost o femeie bună și mulți dintre noi vor fi pierduţi fară 
ea. Vă rog, nu o lăsaţi să plece la odihna veșnică în liniște, într- 
un mod plictisitor. Willie nu a fost așa. Cornbread, vino încoace 
și spune-ne cum a fost atunci când Willie a trecut cu mașina 
peste piciorul tău. Elmo, povestește-ne cum testa Willie 
saltelele, ca să știe dacă erau suficient de bune pentru 
tăvăleală. Haideţi, cu toţii, vă rog. 

Tensiunea din încăpere s-a risipit. Oamenii s-au ridicat în 
picioare și au început să povestească întâmplări cu Willie, 
vorbind despre generozitatea ei, despre inima ei caldă și despre 
înfățișarea ei rece, ca o armură de gheață. Eu aveam atâtea 
lucruri de spus, dar nu puteam articula. La sfârșit, Sadie s-a 
ridicat în picioare. S-a uitat de jur-împrejurul salonului mortuar, 


31 Mărețul Har. 
VP - 276 


apoi și-a dus ambele mâini la inimă. 

Mi-am pierdut toată stăpânirea de sine. Femeia care nu 
scosese un cuvânt în viața ei a spus cu asta mai mult decât ar fi 
putut să o facă oricare dintre noi în cuvinte. 

La Galatoire era o atmosferă efervescentă, ca de revelion. Un 
portret înrămat al lui Willie trona pe un stativ, în partea din 
spate a restaurantului. Era atâta zgomot, atâta aglomeraţie, iar 
eu eram atât de obosită. Patrick trimisese o telegramă. 
Condoleanţele lui m-au făcut să mă simt tristă și pustiită. 
Evangeline și-a croit drum prin mulţime sugând cu paiul dintr-un 
cocktail Shirley Temple. S-a oprit în faţa mea. 

— la zi, ai face-o vreodată? m-a întrebat ea. 

Am clătinat din cap. 

— Nu pot să calc pe urmele mamei. 

— Nu mă refeream la prostituție. Voiam să te întreb dacă ai 
lua vreodată locul lui Willie? Să fii matroana noastră. 

M-am uitat la Evangeline. Eram convinsă că glumea. 

— Ce? Nu, n-aș fi în stare de așa ceva niciodată. Eu nu semăn 
deloc cu Willie. 

Ea a scos un hohot batjocoritor de râs. 

— Semeni atât de mult cu Willie! l-ar fi plăcut să îi iei tu locul. 

Evangeline m-a măsurat din cap până în picioare. 

— Pe tine te-a iubit cel mai mult, știi? 

Și-a lipit din nou buzele de pai și a pornit agale în direcţia 
râsetelor Dorei, târând după ea o fâșie de hârtie igienică 
agăţată de tocul pantofului. 

— Hei, Motor City. 

M-am răsucit pe călcâie. 

— Bună, Jesse. Ai fost aici de la început? l-am întrebat eu. 

— Nu, am venit doar să văd dacă ai nevoie să te salvez. 

Mi-a zâmbit. Cămașa lui albă nu era băgată în pantaloni. 
Jeanșii lui cu manșetă și ghetele luaseră locul costumului de la 
înmormântare. 

— Au fost niște zile tare lungi, am spus eu. 

— Hai să ieșim de aici. 

CINCIZECI ȘI ȘAPTE 

Am mers în tăcere. Mă simţeam ușurată că am scăpat de 
vacarmul din restaurant. Jesse mi-a întins o lamă de gumă de 
mestecat. Am acceptat-o cu recunoștință. 

S-a oprit locului. 


VP - 277 


— Hei, pot să îţi arăt ceva? 

— Desigur. 

— Închide ochii. Tine-i închiși. 

Am rămas acolo pe trotuar, cu ochii închiși. Am auzit un 
scârțâit de ușă și apoi Jesse m-a luat de mână. 

— Să nu deschizi ochii până când nu îţi spun eu să o faci. 
Ține-i închiși. 

Am mai mers un pic, iar eu m-am străduit să nu mă împiedic. 
În cele din urmă, ne-am oprit și am auzit un declic. 

— În regulă, acum poţi să îi deschizi. 

În faţa mea se afla cea mai frumoasă mașină pe care o 
văzusem vreodată. Era de un roșu-intens, nuanţa rodiei, la fel ca 
unghiile lui Willie, și avea caroseria atât de bine lustruită încât 
mă puteam oglindi în ea. 

— Jesse, este incredibilă! 

— Îți place? 

— La nebunie. Este atât de frumoasă. 

A ocolit-o în grabă ca să ajungă la portiera pasagerului și a 
deschis-o, ceremonios. 

— Urcă. 

Interiorul tapisat cu piele cafenie era neted și fără cusur. Jesse 
s-a așezat la volan. 

— Mi-a luat mult, dar e aproape gata pentru a fi condusă. 

Mi-a aruncat o privire, zâmbind în colţul gurii. 

— O să te scot la plimbare, știi? 

— Da? 

— Da, o să te scot la o întâlnire. De îndată ce o voi termina și 
va fi în stare de funcţiune. 

— Cui îi pasă dacă este sau nu în stare de funcţiune? Putem 
face ca Ray și Frieda, să pretindem doar că o conducem. 

M-am lăsat pe speteaza scaunului. 

— Și unde mergem la întâlnirea noastră? 

— La Swindell Hollow, a răspuns el fără nicio ezitare. 

— Asta unde e? 

— În Alabama, de unde sunt eu. 

Așa că am plecat la Swindell Hollow. Liniştea era o 
binecuvântare, iar Jesse tăcea. Mi-am lăsat capul pe spate și am 
închis ochii. Mi-am imaginat autostrada cu două benzi rulând 
sub roţile noastre și briza care pătrundea prin gemul deschis, 
ridicându-mi vârfurile părului. Am simţit cum lăsăm New 


VP - 278 


Orleansul în spatele nostru, cum vălul său cenușiu și apăsător a 
început să se ridice, cum cerul a devenit mai curat și copacii, 
mai verzi. 

— Îți datorez o scuză, am vorbit eu într-un final. 

— Da? 

— Da. 

Am început să îi povestesc despre datoria către Carlos 
Marcello. Jesse și-a luat mâinile de pe volan și s-a întors cu faţa 
la mine. 

— Ştiam ceva despre chestia asta, mi-a mărturisit el. Willie 
mi-a zis când am meșterit la mașina ei. Se aștepta să apelezi la 
ea. Dar n-ai făcut-o. 

— Păi, atunci știi totul. Ce prost mă simt, am zis eu. 

— Nu e cazul. Spune-mi doar ceva ce nu știu. 

— Hm, păi, să vedem. Ştiai că în ziua în care te-am văzut 
împreună cu prietenii tăi, pornisem la drum cu gând să câștig o 
mie cinci sute de dolari de la depravatul ăla de John Lockwell? Ei 
bine, am renunţat, fiindcă mi-a pierit curajul, am aruncat cu 
pantofii în el și l-am amenințat cu pistolul, în schimb. 

— Nu mi-au plăcut pantofii ăia, a comentat Jesse. 

— Oh, și știai că l-am cunoscut pe turistul acela din Memphis 
care a murit în Quarter? A venit la librărie și a cumpărat două 
cărţi. Era atât de chipeș și de amabil, încât l-am transformat în 
eroul meu imaginar, adică tatăl meu. Știai? 

Jesse a clătinat din cap. 

— la să vedem... Ce altceva... Oh, și când am găsit ceasul lui 
sub patul mamei mele, dintr-un motiv absolut ciudat, m-am 
atașat complet de el. in noaptea în care m-ai văzut la fluviu, nu 
mă dusesem acolo ca să mă întâlnesc cu Patrick. Voiam să 
arunc ceasul pe fundul apei. Dar n-am putut să o fac și am 
început să plâng. Drept urmare, l-am îngropat la Shady Grove, 
cu toate că poliţia îl căuta. 

Am tras cu coada ochiului la Jesse, așteptându-mă să văd un 
chip dezgustat sau șocat. El s-a mulţumit să dea din cap. 

— Pe urmă, pun pariu că nu știai că am primit o ditamai 
scrisoarea de respingere de la Smith. Și, în loc să mă invite 
acolo în calitate de studentă, au atașat o scrisoare în care o 
domnișoară bătrână oarecare și scriitoare pe deasupra avea 
nevoie de mine ca să îi fac curat în casa ei din Northampton. 

Jesse a tresărit. 


VP - 279 


— Chestia asta este umilitoare, am continuat, dar nu la fel de 
umilitoare ca faptul că noua mea prietenă, Charlotte, a aflat de 
la verișoara ei de aici, din New Orleans, că a invitat fata unei 
prostituate la casa ei de vacanţă din Berkshire. 

Am tras adânc aer în piept și m-am uitat la Jesse. 

— Dumnezeule, ce bine a fost! 

El s-a lăsat să alunece mai aproape de mine. 

— Da? Cum ţi se pare Alabama? 

— Ador Alabama. 

Mii de kilograme s-au ridicat de pe umerii mei și au zburat pe 
fereastra mașinii lui Jesse. 

— Asta e tot ce ai să îmi spui? m-a întrebat Jesse. 

— Nu. Mai am ceva de adăugat la grămada de umilinţe. Nu 
numai că sunt fata unei prostituate, dar sunt și botezată cu 
numele uneia. Josie Arlington, matroană care avea un bordel pe 
strada Basin. Pentru câţiva bani în plus, oferea un soi de 
spectacol sexy de circ franțuzesc. Și eu îi port numele. 

— Ding! 

Jesse a lovit un clopot imaginar din faţa noastră. 

— Doamnelor și domnilor, am găsit perechea. Ambii copii au 
fost botezați cu nume de proastă reputaţie. 

Jesse s-a întors cu faţa spre mine. 

— Dar, de fapt, eu sunt câștigătorul. Tu ai primit numele unei 
matroane de bordel. Eu m-am ales cu numele unui criminal. Așa 
că la mine e și mai rău. 

Am rămas cu gura căscată. 

— Da, ticălosul de taică-meu m-a botezat Jesse, după Jesse 
James. M-a povăţuit să devin om în afara legii și să fac astfel 
cinste numelui meu. Drept să-ţi spun, sper din tot sufletul ca 
tatăl meu să nu se întâlnească niciodată cu mama ta. 

— Te-ai gândit vreodată să-ţi schimbi numele? 

— Nu, Jesse Thierry, ăsta sunt eu. 

— Eu vreau să mi-l schimb pe al meu. Willie mi-a spus că ar 
trebui să-mi schimb numele de familie. 

— Numele de familie ar fi o idee bună, dar nu și Josie, a spus 
el. 

— Nu? 

— Nu. 

Și-a făcut de lucru cu un buton de pe bord. 

— Îmi place cum mă face să mă simt atunci când îl rostesc. 


VP - 280 


Manșeta cămășii albe elegante a lui Jesse era descheiată. 

Am întins mâna și am început să i-o suflec încet. El a rămas 
cu privirea pironită pe mâinile mele care îi atingeau antebraţul. 
Degetele mele nu s-au mai încleștat într-un pumn, ci au 
continuat să îl mângâie ușor, pe pielea dezvelită. Apoi s-a uitat 
la mine. l-am răspuns imediat, susținându-i privirea. 

— Bine, am zis eu. E rândul tău. Ce nu știu despre Jesse 
Thierry? 

— Ce nu știi? 

Jesse și-a strecurat un braţ pe după umerii mei și m-a tras 
aproape de el. 

— Că probabil îmi doresc din tot sufletul să te sărut chiar 
acum. 


VP - 281 


CINCIZECI ȘI OPT 


— Nu avem de ales. Avocatul lui Willie ne-a convocat la el la 
birou. Vrea să ne pună niște întrebări, i-am anunţat eu. 

— Ei bine, chestia asta îmi provoacă o stare de agitaţie, a 
spus Cokie. Nu vreau să mă duc la niciun avocat să stau la 
taclale cu el despre Willie. Lui Willie nu i-a plăcut niciodată să 
vorbească altcineva despre afacerile ei și nu o să încep eu 
acum, chiar dacă ea nu mai e. Așa că n-o să spun nimic. O s-o 
lăsăm pe Sadie să vorbească. 

Sadie s-a întins până la Cokie de pe bancheta din spate unde 
stătea și l-a plesnit peste cap. Și ea era tulburată. Atât Sadie cât 
și Cokie erau îmbrăcaţi în hainele cu care mergeau duminica la 
biserică și se tot ciorovăiau de când s-au urcat în taxi. lar eu 
eram și mai agitată decât amândoi la un loc, dar nu din cauza 
avocatului. Biroul de avocatură se afla în clădirea Hibernia Bank, 
cu un etaj mai jos față de biroul lui John Lockwell. Numai când 
mă gândeam la el, simţeam amarul fierii ridicându-se în gât. 
Amânasem întâlnirea cu avocatul cu două săptămâni, dar nu o 
mai puteam lungi la nesfârșit. 

Am intrat în hol, iar eu am pescuit scrisoarea din poșetă. 
Cokie s-a uitat peste umărul meu. 

— Edward Rosenblatt, Esquire. Pare a fi un om cu stare. Willie 
nu s-ar fi încurcat cu vreun avocat dintr-ăsta. 

Am sâsâit la el ca să tacă din gură și am intrat cu toții în lift. 

In sinea mea, eram de acord cu Cokie. Willie nu voia să aibă 
nimic de-a face cu banca, așa că de bună seamă nu ar fi făcut 
afaceri cu un avocat bogat. Făcusem un pact în sinea mea. Nu 
aveam de gând să dezvălui nimic despre Willie. Puteau să mă 
tortureze, să mă amenințe, nu aveam să o fac nicicum. Nu-ţi 
face griji, Willie. Nu voi lăsa vulturii înăuntru. 

Am ajuns la etajul al șaptelea. Cokie și-a scos pălăria și a 
început să o frământe în mâini. El și Sadie au rămas în urmă, 
lângă lift. M-am apropiat de recepţie și i-am spus recepţionerei 
că venisem la întâlnirea programată cu avocatul. În doar câteva 
minute, și-a facut apariţia o femeie. 

— Domnul Rosenblatt vă primește acum. 


VP - 282 


Le-am făcut semn lui Cokie și lui Sadie să se apropie. Am 
trecut printr-un labirint de dactilografe. Sadie a făcut ochii cât 
cepele văzând anvergura afacerii. Femeia ne-a condus într-un 
birou. Trei scaune erau așezate în faţa unei mese lungi. 

— Domnul Rosenblatt se va ocupa imediat de dumneavoastră. 
Vă rog să vă faceţi comozi. 

Cokie n-a vrut să se așeze. M-am uitat urât la el și i-am făcut 
semn spre un scaun. Biroul arăta minunat, cu lambriuri din 
stejar și cu un perete plin de rafturi pe care era un număr 
impresionant de volume din domeniul juridic. Sadie m-a 
înghiontit și mi-a arătat cu degetul două poze cu rame de argint 
- una a unei femei mai în vârstă, cealaltă, înfățișând o familie 
numeroasă. 

— Imi cer scuze că v-am făcut să așteptați. 

Un domn elegant cu părul cărunt a intrat în birou și a închis 
ușa după el. Purta ochelari cu rame rotunde și părea genul care 
pufăia din pipă, în timp ce urmărea un meci de polo. Am avut 
impresia că îl zărisem și la înmormântare. 

— Numele meu este Ed Rosenblatt. Dumneavoastră trebuie 
să fiţi domnul Coquard? 

l-a întins mâna lui Cokie ca să i-o strângă în chip de salut. 

— lar dumneavoastră trebuie să fiţi domnișoara Moraine și 
domnișoara Vibert. Imi face plăcere să vă cunosc. 

A ocolit biroul și s-a așezat pe scaunul din piele capitonat cu 
nasturi. A tras un dosar în, fața lui. 

— Haideţi să începem atunci, da? 

Și-a ridicat privirea spre noi și ne-a zâmbit. Era un zâmbet 
sincer, cald. 

— În primul rând, domnișoară Vibert, sunt la curent cu 
afecțiunea dumneavoastră vocală, așa că voi aborda problemele 
cât se poate de direct și de succint. Permiteţi-mi să vă transmit 
condoleanţe tuturor. Sunt sigur că sunteți foarte afectaţi de 
trecerea în neființă a lui Willie. 

— Da, domnule, sunt, l-a aprobat Cokie. Și nu vreau să pară o 
lipsă de respect, dar nu vreau să fiu întrebat de afacerile private 
ale lui Willie. Ei nu i-ar fi plăcut treaba asta. 

Sadie a dat apăsat din cap. 

Domnul Rosenblatt și-a mutat privirea de la Cokie la Sadie ca, 
în cele din urmă, să se oprească asupra mea. 

— Willie a fost o persoană foarte discretă și am dori să 


VP - 283 


respectăm acest lucru, i-am explicat eu. 

— Cred că tocmai datorită loialității dumneavoastră vă aflaţi 
aici. Permiteţi-mi să vă explic ceva, mai întâi. O cunosc pe Willie 
de când aveam patru ani. Am venit în Quarter, împreună cu 
doctorul Sully și alţi câţiva. De fapt, pe când aveam cinci ani, 
eram hotărât să mă însor cu Willie, dar ea nici nu voia să audă. 
Mă striga Rosie și spunea că eram un șmecheraș spilcuit. Și mi-a 
spus că, decât să se mărite cu mine, ar prefera să facem afaceri 
împreună, fiindcă eram isteț. V-o puteţi imagina, la cinci ani, cu 
o mână în șold și împungând aerul cu un deget sub nasul meu, 
declarând că vrea să încheie afaceri cu mine, nu-i așa? 

Am zâmbit. Bineînţeles că îmi puteam imagina scena, cu 
fetița aceea cu păr zbărlit pe care o văzusem în fotografia 
ascunsă la Shady Grove. 

— Așadar, iată-ne ajunși în această postură. Noi, adică Willie, 
Sully și Rosie, am devenit o versiune a celor trei mușchetari în 
Cartierul Francez. 

Avocatul și-a pus mâinile pe birou. 

— Dar ceva s-a întâmplat pe când aveam doisprezece ani. 
Willie s-a schimbat. Făcea orice numai să nu stea acasă. Sully și 
cu mine l-am suspectat pe tatăl său. 

M-am dus cu gândul la Willie care îmi spusese că taţii erau 
supraestimaţi și că al meu era, probabil, vreun nemernic 
oarecare. 

Domnul Rosenblatt a continuat: 

— A început să umble cu niște oameni dubioși. Ne-am 
înstrăinat unii de alţii, pe măsură ce am crescut. Sully s-a dus la 
Medicină, eu m-am dus la Drept, iar Willie și-a deschis afacerea. 
Am pierdut legătura o vreme, mai ales datorită faptului că Sully 
și cu mine eram înspăimântați de drumul pe care o apucase 
Willie. Apoi, acum douăzeci și cinci de ani, în ajunul Anului Nou, 
Sully și cu mine eram la restaurant, cu soțiile noastre. Willie a 
venit agale drept la masa noastră și l-a întrebat pe Sully dacă 
mai avea la el praștia ei. Ne-a explicat că avea nevoie de ea, ca 
să azvârle o piatră în capul unui idiot din restaurant. Era ca și 
cum am fi avut din nou zece ani. 

Domnul Rosenblatt a căzut pe gânduri, zâmbind. 

— Cred că prieteniile legate în copilărie au ceva special în ele. 
Și de atunci încoace am lucrat pentru Willie. 

Ne-am holbat cu toţii la el. 


VP - 284 


— Eu sunt cel care îi gestionează averea, a adăugat el pentru 
clarificare. Știu că aveţi o mulţime de lucruri de cumpănit... 

— Nu... pur și simplu, nu pot să mi-o imaginez pe Willie pe 
vremea când era o copilă, a declarat Cokie. 

Domnul Rosenblatt a scos un dosar din sertarul de jos al 
biroului. Ne-a înmânat o poză îngălbenită de vreme care înfățișa 
trei copii în Scuarul Jackson. Willie era în centru, arătându-și 
mușchii brațului drept. 

Cokie a scos un fluierat lung, printre dinţi. 

— Ei, ia te uită! Arăta de parcă era gata-gata să vă bată măr 
pe amândoi. 

— Chiar așa a și făcut. Am și cicatrice doveditoare. 

A pus poza deoparte. 

— După cum știți, Willie era o femeie deşteaptă și organizată. 
l-au plăcut banii toată viaţa și a cheltuit o mare parte din ceea 
ce a câștigat. Nu făcea economii și nu avea încredere în bănci, 
așa că averea nu e mare. Nu mai pierd timpul trecând în revistă 
toate aceste pagini pline de termeni de specialitate. Totul este 
foarte simplu. Willie a desemnat-o pe domnișoara Moraine 
executor legal, iar bunurile vor fi distribuite după cum urmează: 
casa de pe strada Conti va deveni proprietatea comună a 
domnului Coquard și a domnișoarei Vibert... 

Sadie a scos un icnet și l-a înșfăcat pe Cokie de braţ. 

— Poftim? a spus Cokie. 

Domnul Rosenblatt a dat din cap aprobator. 

— Voi da citire listei și după aceea vă voi răspunde la orice 
întrebare aveți. Așa cum am spus, casa de pe strada Conti și 
mobilierul vor deveni proprietatea comună a domnului Coquard 
și a domnișoarei Vibert. Nu există nicio ipotecă. Apoi, casa și 
proprietatea cunoscută sub denumirea Shady Grove va deveni 
proprietatea unică a domnișoarei Moraine. Nici acea proprietate 
nu este grevată de vreo datorie. Automobilul, cunoscut sub 
numele de alint Mariah, precum și armele, vor deveni 
proprietatea unică a domnișoarei Moraine. Toate bijuteriile și 
efectele personale ale lui Willie vor deveni proprietatea comună 
a domnișoarei Moraine și a domnișoarei Vibert. Toate protejatele 
și toți informatorii care se află în acest moment în slujba lui 
Willie vor primi câte o sută de dolari pentru fiecare an în care au 
lucrat pentru ea. După ce toate aceste datorii substanţiale vor fi 
plătite, suma de bani gheaţă rămasă va fi împărţită în mod egal 


VP - 285 


în cinci, adică vouă, celor trei și celor doi mușchetari 
supraviețuitori, doctorul Sully și eu însumi. 

In încăpere s-a lăsat tăcerea. Sadie a sărit ca arsă în picioare, 
având gura căscată de uimire. Cokie a început să plângă. 

— Domnule Coquard, a început avocatul. 

— Cokie, l-a corectat el. 

— Cokie, ai muncit pentru Willie peste douăzeci de ani. Ea ţi-a 
prețuit foarte mult prietenia și loialitatea. Asta a fost vrerea ei, i- 
a explicat domnul Rosenblatt. 

Cokie a rostit încetișor printre lacrimi. 

— Dar nu folosește la nimic. Nu înţelegeţi? Nimic nu o să 
compenseze faptul că Willie nu mai este. 

Ochii domnului Rosenblatt jucau în lacrimi. 

— Sunt de acord. Nimic nu o să compenseze vreodată faptul 
că Willie nu mai este printre noi. 

Ne-a explicat următorii pași ai procedurii. Ne-a făcut unele 
sugestii în privinţa bugetului și a serviciilor de planificare 
financiară. A insistat să nu pomenim nimănui despre 
testamentul lui Willie, fiindcă ea se temea că aveam să devenim 
țintele escrocilor și cerșetorilor. 

— Ei, asta e o chestie deşteaptă, a spus Cokie. Josie, fetița de 
față, are o inimă ca o anghinare. Câte o frunză pentru fiecare. 
Așa că să faci bine să nu spui nimănui, Jo. Oricum, tu ai planurile 
tale. 

Cokie a dat din cap și i-a zâmbit avocatului. 

— Josie se duce la colegiu. 

Toată lumea s-a uitat la mine, așteptându-se să spun că am 
fost admisă la Smith și că urma să plec iute ca vântul din New 
Orleans. Dar nu era așa. 

Willie. Colegiul. Mama. Vulturii. În capul meu bâzâia un 
ventilator dat la maximum. La un moment dat, mi-am ridicat 
privirea și mi-am dat seama că toţi ceilalţi stăteau în picioare. 

— Mai aveţi ceva de spus, domnişoară Moraine? 

Avocatul, Cokie și Sadie, toţi erau cu ochii pe mine. 

— Da, am spus eu, fără să îmi fi revenit încă din buimăceală. 
Willie voia ca eu să îmi schimb numele. 


VP - 286 


CINCIZECI ȘI NOUA 


Soarele își arunca săgețile de foc, la ora amiezii. Mi-am întins 
picioarele să mi le dezmorțesc și m-am masat la ceafă. 

— Ce mașină grozavă aveţi, a remarcat un bărbat care fuma o 
țigară pe trotuar. 

Omul a dat roată mașinii, admirând-o. M-am gândit la Cokie și 
la cât de tare a plâns atunci când am insistat să i-o dau pe 
Mariah. 

— Trebuie să fie un vis să o conduci. O conduceţi des? m-a 
întrebat bărbatul. 

Am clătinat din cap. 

— Este a prietenului meu. El o conduce tot timpul. 

Jesse a ieșit din Poştă zâmbind. 

— Și, lăsaţi-mă să ghicesc, dumneata ești prietenul. 

— E o slujbă dură, dar cineva trebuie să o facă, nu? 

Jesse s-a uitat la mine, rânjind cu gura până la urechi. 

— Mergeţi departe? a mai întrebat bărbatul. 

— Da, domnule. Îmi duc fata în excursie. 

Soția bărbatului a ieșit din Poştă. El ne-a urat călătorie 
plăcută. 

— Ei? l-am întrebat eu. 

Jesse și-a pus un braţ în jurul meu și mi-a șoptit la ureche. 

— Un ceas Lord Elgin este în drum spre doamna Marion 
Hearne din Memphis. Cu timbru din Alabama. 

— Mulţumesc. 

L-am îmbrățișat. 

El și-a plesnit palmele una de cealaltă. 

— In regulă, dă-mi harta lui Cokie! l-am promis că voi urma 
traseul lui Cornbread prin Georgia. 

Jesse a desfăcut harta pe capota mașinii. A mașinii lui. Mașina 
pe care a construit-o el însuși din nimic altceva decât un 
morman de fiare vechi. A reușit cumva să pună piesele laolaltă, 
să le lustruiască și să le transforme în ceva frumos, absolut de 
nerecunoscut faţă de forma iniţială. 

M-am uitat la cutia de carton de pe bancheta din spate. Cutia 
lui Charlie de bomboane pentru Ziua îndrăgostiţilor, cu ghindele 


VP - 287 


siameze, foaia cu trei litere bătute la mașina lui de scris, o carte 
poștală din Cuba și trei poze în rame de argint. Una cu Willie 
fetiță, pe care o găsisem la Shady Grove, una a lui Jesse cu 
mașina lui și una cu Sadie și Cokie, în fața casei lor de pe strada 
Conti. Tristeţea a început să mă cuprindă din nou. Am intrat în 
mașină. 

— Ce este? m-a întrebat Jesse. 

Am ridicat din umeri. 

— Voiam cu disperare să plec de aici, dar, îmi este oarecum 
teamă că se va evapora totul, că îl voi pierde pe Cokie, că voi 
pierde librăria, că te voi pierde pe tine. 

— E un început, Jo. Unul sigur. 

L-am aprobat dând din cap. Voiam să mă ţin de planul făcut. 

— Partea cea mai grea este să te desprinzi de aici. 
Domnișoara Paulsen ţi-a aranjat un interviu la Smith. Ai un loc 
sigur unde să stai în Northampton, la prietena ei - un loc unde 
mama ta și Cincinnati nu te-ar găsi niciodată. Odată ajunsă 
acolo, lucrurile vor evolua rapid. Vei intra la Smith, știu eu asta. 
Nimic nu se va schimba în New Orleans. Dacă te vei întoarce 
vreodată, vei da de aceeași cloacă de mafioți. Va fi exact cum l- 
ai lăsat. lar pe mine n-ai să mă pierzi. 

S-a apropiat. Mi-am ridicat privirea spre el. 

— O să termin școala și pe urmă știi ce am să fac? Am să vin 
după tine, Josie Coquard. 

Jesse mi-a zâmbit. 

— Josie Mae West alias Motor City Moraine Coquard. Încă 
mai datorezi o fereastră. Scrie-i și asta prietenei tale. 

incepusem să îi scriu o carte poștală lui Charlotte din 
Alabama. La insistenţele lui Jesse, îi trimisesem o scrisoare de 
douăsprezece pagini dactilografiate la un rând. Îi spusesem 
întreaga poveste, până la ultimul amănunt sordid, inclusiv acela 
că fusesem botezată cu numele unei matroane de bordel și că 
domnișoara Paulsen reușise cumva să tragă niște sfori pentru a- 
mi obţine un interviu la Smith. Cu greu am reușit să înghesui 
toate paginile în plicul pe care am fost nevoită să îl sigilez cu 
bandă adezivă. Funcţionara de la poștă mi-a spus că era nevoie 
de o taxă suplimentară de expediere. 

Și apoi am așteptat, convinsă fiind că niciun răspuns era 
totuși un soi de răspuns. Dar, după aceea, a sosit o scrisoare, o 
sigură foaie de hârtie roz cu un răspuns scurt. 


A 


mi 


VP - 288 


Nu există frumusețe ieșită din comun, în a cărei 
alcătuire să nu fie și un mic cusur. 


— Sir Francis Bacon 


Abia aștept să te văd! 
Prietena ta de nădejde, Charlotte 


Zis și făcut! 

Josie pleacă la Northampton, așa că nu mă mai aburi. 

Am sorbit o gură de cafea din termosul lui Cokie și am pornit- 
o din nou la drum. 


VP - 289 


Adio, 
New Orlean S 


e Rea Sep ety $ | 


virtual-project.eu 


VP - 290