Francis Scott Fitzgerald — Marele Gatsby

Scott Fitzgerald 


Scott Fitzgerald 


Marele Gatsby 


Din nou, Zeldei. 

Capitolul 1 

Pe vremea când eram mai tânăr şi mai influenţabil, tata 
mi-a dat un sfat care de atunci mi-a rămas mereu prezent în 
minte. 

— Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, 
ţine seama că nu toţi oamenii au avut avantajele de care te- 
ai bucurat tu. 

Atât şi nimic mai mult - dar cum totdeauna ne-am înţeles 
foarte bine din puţine cuvinte, mi-am dat seama că voia să 
spună mult mai mult. Urmarea este că am tendinţa de a nu 
judeca şi condamna pe nimeni, obicei datorită căruia am 
izbutit să pătrund multe caractere ciudate şi am căzut 
pradă multor pisălogi înveteraţi. O minte sucită descoperă 
şi profită repede de această calitate când se întâmplă s-o 
întâlnească la un om normal, şi aşa s-a făcut că în anii 
studenţiei am fost acuzat - pe nedrept - că sunt o fire 
interesată şi abilă, pentru motivul că necunoscuţi cu 
apucături stranii îmi destăinuiau necazurile lor ascunse. 
Cea mai mare parte a confidenţelor ce mi se făceau erau 
spontane - şi adeseori când îmi dădeam seama, după 
anumite semne sigure, că o destăinuire de natură intimă se 
arată la orizont, mă prefăceam că mi-e somn, că sunt 
absent sau pornit să-i iau peste picior, căci destăinuirile 
tinerilor (sau, cel puţin, termenii în care sunt făcute), 
poartă de obicei pecetea plagiatului şi sunt marcate de 
vădite omisiuni. Cine nu judecă şi nu condamnă lasă loc 
unor speranţe nelimitate. Şi astăzi încă, mi-e teamă că voi 
încerca nu ştiu ce pierdere dacă dau uitării faptul că - aşa 


cum, din snobism, susţinea tata şi aşa cum, din snobism, 
repet şi eu - la naştere simţul cuviinţei în ceea ce are el 
fundamental ne este hărăzit tuturor în egală măsură. 

Şi acum, după ce m-am lăudat astfel cu spiritul meu de 
toleranţă, trebuie să recunosc că are şi el o limită. 
Comportarea noastră poate să se rezeme pe o stâncă de 
neclintit sau să plutească pe o mlaştină nesigură, dar, 
dincolo de un anume punct, nu-mi pasă pe ce se întemeiază. 
În toamna trecută, când m-am înapoiat de pe coasta de est, 
aş fi dorit ca toată lumea să poarte uniformă şi să aibă o 
ţinută morală ireproşabilă; nu mai doream incursiuni pline 
de peripeții în inimile oamenilor şi prilejul de a afla lucruri 
de nimeni ştiute. Numai Gatsby, bărbatul care dă numele 
său acestei cărţi, a făcut excepţie de la această regulă - 
Gatsby care reprezenta tot ceea ce îmi stârneşte cel mai 
sincer dispreţ. Dacă a avea personalitate înseamnă un şir 
neîntrerupt de acţiuni încununate de succes, atunci acest 
om avea într-adevăr ceva splendid, o sensibilitate acută faţă 
de toate promisiunile existenţei, o sensibilitate asemenea 
acelor complicate aparate care înregistrează cutremurele 
de pământ de la o depărtare de zece mii de mile. O 
asemenea receptivitate n-are nimic în comun cu acea 
impresionabilitate placidă pe care o înnobilăm numind-o 
pompos „temperament creator”; dimpotrivă, Gatsby avea o 
extraordinară vocaţie pentru speranţă, era stăpânit de o 
febră romantică aşa cum n-am mai întâlnit şi e probabil că 
nu voi mai întâlni vreodată la altcineva. Nu, Gatsby s-a 
dovedit până la urmă a fi un om adevărat; şi numai ce-l 
umbrea pe Gatsby, numai praful murdar stârnit de visurile 
lui m-a făcut să-mi pierd un timp interesul pentru durerile 
zadarnice şi pentru efemerele bucurii ale semenilor mei. 

Provin dintr-o familie de oameni bogaţi, stabilită de trei 
generaţii într-un orăşel din Midwest. Carraway-ii alcătuiesc 
un fel de clan, iar tradiţia familiei afirmă că suntem 
coborâtori ai ducilor de Buccleuch, dar fondatorul ramurii 
din care mă trag a fost de fapt fratele bunicului, care s-a 


stabilit aici în '51, şi-a trimis un înlocuitor în Războiul Civil 
şi a pus bazele comerţului en gros cu articole de fierărie cu 
care se ocupă astăzi tata. 

Nu l-am cunoscut niciodată pe acest frate al bunicului, 
însă se spune că îi semăn - invocându-se ca argument 
portretul aspru care atârnă în biroul tatii. Am absolvit 
universitatea la New Haven în 1915, exact un sfert de veac 
după tatăl meu şi la scurt timp după aceea am participat la 
minunata migraţie teutonică întârziată, cunoscută sub 
denumirea de război mondial. Am gustat atât de intens 
contraincursiunea noastră, încât şi după întoarcerea de pe 
front continuam să fiu stăpânit de neastâmpăr. Midwest-ul 
nu mi se mai părea centrul incandescent al lumii, ci doar o 
periferie sordidă a universului - aşa că m-am hotărât să mă 
mut pe coasta de est şi să învăţ arta speculațiilor la bursă. 
Toţi cunoscuţii mei făceau afaceri la bursă şi de aceea am 
presupus că bursa ar putea să mai asigure încă o existenţă. 
Unchii şi mătuşile mi-au discutat intenţia ca şi cum ar fi fost 
vorba de alegcrea şcolii pentru un copil şi în cele din urmă 
au spus: „De, mda”, cu feţe foarte grave, ezitante. Tata s-a 
învoit să mă finanţeze timp de un an şi, după mai multe 
amânări, în primăvara lui '22 m-am instalat pentru 
totdeauna, după cum credeam eu, pe coasta de est. 

Cuminte ar fi fost să-mi găsesc întâi un apartament în 
oraş, însă cum vremea era frumoasă şi cum veneam dintr-o 
regiune cu pajişti întinse şi arbori prietenoşi, atunci când 
un tânăr coleg de birou mi-a prupus să închiriem împreună 
o casă într-una din aşezările suburbane, ideea mi s-a părut 
excelentă. Tot el a găsit şi casa - un bungalow destul de 
coşcovit - cu optzeci de dolari pe lună. În ultimul moment, 
însă, firma l-a detaşat la Washington, aşa că m-am stabilit 
singur. Aveam un câine - de fapt l-am avut doar câteva zile, 
căci pe urmă a fugit -, un automobil Dodge destul de vechi 
şi o servitoare finlandeză care-mi făcea curat şi-mi pregătea 
micul dejun şi care, trebăluind la maşina electrică de gătit, 
mormăia nu ştiu ce pe limba ei. 


M-am simţit singur o zi sau două, până când într-o 
dimineaţă, un necunoscut, stabilit prin partea locului 
probabil după mine, m-a oprit pe stradă. 

— Cum ajung la West Egg? m-a întrebat el dezorientat. 

L-am lămurit. Dar, văzându-mi după aceea de drum, nu m- 
am mai simţit singur şi străin. Eram o călăuză, un 
cunoscător al locurilor, unul dintre pionierii coloniei. Fără 
să ştie, omul acela îmi conferise dintr-o dată cetăţenia 
locului. 

Şi astfel, în zilele acelea însorite, urmărind explozia 
înfrunzirii copacilor, ca la cinematograf când filmul rulează 
repede, am fost pătruns de acea convingere, destul de 
răspândită, că viaţa avea să înceapă din nou o dată cu vara. 

Pe de o parte, aveam mult de studiat, iar pe de altă parte, 
simţeam cum trag sănătate în piept din aerul proaspăt, atât 
de tonic. Mi-am cumpărat o duzină de tomuri despre 
finanţe, tehnică bancară şi acţiuni şi efecte, care, aşa cum 
stăteau înşirate pe raftul bibliotecii în legăturile lor roşii şi 
aurii, ca nişte monede noi, îmi făgăduiau parcă dezvăluirea 
unor taine orbitoare, pe care nu le cunoscuseră decât 
Midas, Morgan şi Mecena. Mai aveam intenţia lăudabilă să 
citesc multe alte cărţi pe lângă acestea. La universitate 
avusesem oarecare preocupări publicistice - o dată 
scrisesem o serie de editoriale foarte solemne şi categorice 
în revista Yale News - şi acum aveam de gând să reiau acest 
fel de activitate, şi mă şi vedeam redevenind un specialist 
limitat la un domeniu temeinic stăpânit, ceea ce se numeşte 
un om bine pregătit. O asemenea formulă nu reprezintă de 
fapt o simplificare brutală - în fond viaţa pare că promite 
mult mai mult când o priveşti de la o singură fereastră. 

A fost numai o întâmplare faptul că închiriasem o casă într- 
una din cele mai ciudate comunităţi ale Americii de Nord. 
Locuinţa mea se găsea pe acea insuliţă prelungă şi 
zgomotoasă care se întinde la răsărit de New York - şi pe 
care se află, printre alte curiozităţi naturale, două 
formaţiuni geologice neobişnuite. La douăzeci de mile de 


oraş se află două ouă uriaşe, identice ca formă, despărțite 
doar de un golfuleţ, cu bazele înmuiate în cea mai blândă 
apă sărată pe care o poţi găsi în emisfera vestică - întinsa 
pânză de apă a strâmtorii Long Island. Nu sunt două ovale 
chiar perfecte - ca şi oul din povestea lui Columb, 
amândouă sunt turtite la capătul unde se sprijină pe 
pământ - însă asemănarea fizică dintre ele constituie 
probabil o sursă de uimire continuă pentru pescăruşii ce 
zboară pe deasupra lor. Pentru vieţuitoarele neînaripate, un 
fenomen şi mai interesant este însă că, în afară de formă şi 
mărime, nu mai au nici o altă asemănare. 

Eu locuiam pe oul dinspre apus, West Egg - cel mai puţin 
monden, deşi formula este prea superficială pentru a 
exprima contrastul bizar şi aproape sinistru dintre ele. 
Locuinţa mea se afla chiar la marginea oului, la numai 
cincizeci de iarzi de strâmtoare, literalmente strivită între 
două vile uriaşe, care se închiriau cu 12.000-15.000 de 
dolari pe sezon. Cea din dreapta era o construcţie colosală 
din toate punctele de vedere - o imitație a vreunei primării 
de epocă din Normandia, cu un turnuleţ într-o parte 
semeţindu-se nou-nouţ de sub un breton rar de iederă 
sălbatică, o piscină de marmură şi peste patruzeci de acri 
de pajişte şi grădină. Era vila lui Gatsby. Sau, mai bine zis, 
întrucât nu-l cunoşteam pe Gatsby, era o vilă locuită de un 
domn cu acest nume. Casa în care stăteam eu era o 
adevărată oroare, însă, fiind o oroare de dimensiuni reduse, 
fusese ignorată de snobii doritori să se stabilească aici, 
astfel că beneficiam de o perspectivă deschisă spre mare, 
de o privelişte parţială spre pajiştea vecinului meu şi de 
vecinătatea consolatoare a milionarilor - toate acestea 
pentru optzeci de dolari pe lună. 

Dincolo de golful care despărţea cele două ouă scânteiau 
palatele luxoase din East Egg, iar cronica acestei veri 
începe cu adevărat în seara când am traversat golful pentru 
a lua cina în familia lui Tom Buchanan. Daisy îmi era un fel 
de verişoară îndepărtată, iar pe 'Tom îl cunoscusem la 


universitate. Îndată după război petrecusem chiar două zile 
în casa lor din Chicago. 

Pe lângă diferite alte însuşiri fizice, soţul ei se remarcase 
ca unul dintre cei mai desăvârşiţi jucători de rugby la New 
Haven - într-un fel fusese o personalitate naţională, unul 
dintre acei indivizi care ating la douăzeci şi unu de aniun 
grad atât de înalt de perfecţiune într-un anumit domeniu, 
încât după aceea nimic din ceea ce fac nu mai pare la 
înălţime. Familia lui era imens de bogată - chiar şi la 
universitate largheţea cu care îşi cheltuia banii constituise 
un motiv de critică - însă acum părăsise oraşul Chicago, 
îndreptându-se spre est cu o hotărâre, cu o energie care-ţi 
tăia aproape răsuflarea, de pildă, cumpărase o herghelie de 
poney de polo din Lake Forest. Îţi venea greu să crezi că un 
om din generaţia mea putea fi atât de bogat încât să-şi 
permită asemenea excentricităţi. 

N-am înţeles niciodată de ce se stabiliseră la New York. 
Petrecuseră un an în Franţa fără vreun motiv deosebit, apoi 
hoinăriseră de colo până colo, oprindu-se nerăbdători şi 
neliniştiţi oriunde se juca polo şi oriunde întâlneau mai 
mulţi oameni bogaţi laolaltă. De data aceasta se stabiliseră 
definitiv, cum îmi explicase Daisy la telefon, însă nu o 
crezusem - nu puteam şti ce se ascunde în inima ei, dar 
simţeam că Tom avea să alerge mereu dintr-un loc într- 
altul, căutând, cu o tristeţe nelămurită, acea dramatică 
tensiune a meciurilnr de rugby de odinioară, în care nu 
avea să mai joace niciodată. 

Şi aşa se întâmplă că, într-o seară caldă, am traversat 
golful spre East Egg să-mi vizitez doi vechi prieteni, pe care 
de fapt nici nu-i cunoşteam prea bine. Locuinţa lor era încă 
şi mai complicată decât mă aşteptasem: o vilă colonială în 
stil georgian, zugrăvită cochet în roşu şi alb, cu faţa spre 
golf. Pajiştea începea chiar de pe coastă şi se întindea pe 
vreun sfert de milă, cuprinzând cadrane solare, ziduri de 
cărămidă, vesele grădini de flori - şi în cele din urmă 
ajungea lă vilă, ridicându-se pe zidurile ei laterale în valuri 


de viţă sălbatică, de parcă nu şi-ar fi putut opri avântul cu 
care alergase spre ea. Fațada vilei era un lung şir de uşi de 
sticlă, care scânteiau acum în răsfrângeri aurii, larg 
deschise spre după-amiaza străbătută de adieri calde, şi 
acolo chiar, în faţa uşii de la intrare, mă aştepta Tom 
Buchanan în costum de călărie, într-o atitudine 
caracteristică, bine înfipt pe picioarele depărtate. 

Se schimbase din anii studenţiei. Vedeam acum un bărbat 
voinic de vreo treizeci de ani, cu părul de culoarea paiului, 
cu o gură cam aspră şi un fel de a fi cam arogant. Faţa îi era 
însufleţită de ochii scânteietori, dispreţuitori, şi privirea 
trufaşă îl făcea să aibă aerul că se apleacă mereu înainte, 
cu agresivitate. Croiala efeminată a hainelor de călărie nu 
reuşea să-i ascundă musculatura de uriaş - părea că nu mai 
încape în cizmele bine lustruite, întinse gata-gata să rupă 
şireturile, şi-i vedeai muşchii jucând când i se mişca umărul 
sub haina subţire. Avea un trup capabil de eforturi enorme, 
un trup agresiv. 

Şi glasul - un tenor cam răguşit - sporea această impresie. 
Păstra întotdeauna în voce, chiar şi când vorbea cu cei care- 
i erau simpatici, o nuanţă de dispreţ, şi-mi aduceam aminte 
că la New Haven întâlnisem oameni care-l urau din toate 
puterile. 

„Să nu crezi că părerea mea predomină, părea că spune 
cu întreaga-i făptură, să nu crezi asta din cauză că sunt mai 
puternic şi am reuşit în viaţă mai bine decât tine.” 

Pe vremuri, făcusem amândoi parte din aceeaşi asociaţie a 
studenţilor din ultimii ani şi, fără a fi ajuns vreodată intimi, 
mi se păruse atunci că avea o părere bună despre mine şi 
că, în felul lui aspru, sfidător, dar şi însingurat, ar fi dorit ca 
şieu să ţin lael. 

Schimbarăm câteva cuvinte opriţi la soare, pe verandă. 

— E drăguță casa mea, spuse el jucându-şi mereu, 
neliniştit, ochii în jur. 

Mă făcu să mă întorc apucându-mi braţul, arătându-mi cu 
mâna lui mare detaliile fațadei, şi apoi, dincolo, grădiniţa în 


stil italian, cu câteva trepte sub nivelul pajişth, tufişurile de 
trandafiri care se întindeau pe vreojumătate de acru şi o 
barcă cu motor acostată la debarcader. 

— Asta a fost proprietatea lui Demaine, magnatul 
petrolului - apoi m-a împins din nou de braţ spre casă, cu 
un gest brusc, însă cu aceeaşi politeţe. Hai înăuntru. 

Am trecut printr-un hol înalt, spre un fel de terasă 
scăldată într-o lumină trandafirie, legată de corpul vilei prin 
nişte glasvanduri uriaşe, la fiecare capăt. Geamurile 
deschise aruncau reflexe albe, scânteietoare, pe iarba 
tânără care părea că vrea să pătrundă în casă. Prin 
întreaga încăpere sufla o briză slabă, umflând perdelele la 
un capăt, făcându-le să tremure la celălalt, ca nişte steaguri 
palide, răsucindu-le către albeaţa de frişcă a tavanului, apoi 
aruncându-le pe covorul gros de culoarea vinului, 
însufleţind pretutindeni în încăpere o umbră tremurătoare, 
ca atunci când suflă briza pe mare. 

Singurul obiect cu totul imobil era o sofa enormă pe care 
se aflau, agăţate parcă de o geamandură, două femei 
tinere. Purtau amândouă rochii albe, ale căror cute şi 
falduri tremurau şi fremătau necontenit, ca şi cum chiar 
atunci s-ar fi oprit să-şi tragă sufletul, după ce alergaseră 
împrejurul casci. Cred că am rămas locului câteva clipe, 
ascultând foşnetul perdelelor şi izbiturile unui tablou mişcat 
de vânt pe perete. Apoi Tom închise cu zgomot ferestrele 
din spate şi vântul se stinse domol prin cameră, iar 
perdelele, covoarele şi cele două femei se lăsară să 
plutească încet, spre duşumea, ca nişte baloane din care 
iese încet aerul. 

Pe cea mai tânără n-o cunoşteam. Stătea cât era de lungă 
la un capăt al divanului, perfect nemişcată, cu bărbia 
repezită în sus ca şi cum ar fi menţinut în echilibru pe ea un 
obiect în primejdie să se răstoarne. Chiar dacă mă văzuse 
cu coada ochiului, nu se trăda prin nimic, iar eu mă 
simţeam atât de stânjenit, încât îmi venea să bolborosesc 
nişte scuze că am deranjat-o prin intrarea mea în cameră. 


Cealaltă - Daisy - schiţă oarecum o încercare de a se 
ridica: îşi aplecă puţin corpul, cu o expresie studiată, apoi 
râse, un râs mic şi absurd, încântător, şi mă pomenii şi eu 
răzând în timp ce mă îndreptam spre ea traversând 
încăperea. 

— Sunt p-pur şi simplu p-paralizată de fericire. 

Râse din nou, ca de ceva foarte spiritual, şi îmi reţinu o 
clipă mâna într-a ei, privindu-mă deschis în faţă, parcă ar fi 
vrut să-mi spună că pe nimeni în lume n-ar fi vrut atât de 
mult să-l vadă ca pe mine. Aşa era ea. Cu vocea foarte 
scăzută, ca un murmur, mă anunţă că fata care ţinea 
obiectul acela nevăzut în echilibru pe bărbie se numea 
Baker. Erau unii care pretindeau că Daisy vorbea atât de 
încet, abia murmurând, doar pentru a-şi face interlocutorii 
să se aplece spre ea; era însă o critică fară obiect, care nu-i 
ştirbea nimic din farmec. 

Oricum, buzele domnişoarei Baker tremurară; apoi dădu 
din cap abia perceptibil spre mine şi-şi întoarse repede 
capul în aceeaşi poziţie - evident, obiectul pe care-l susţinea 
tremurase o clipă şi asta o speriase. Din nou mă trezii 
aproape scuzându-mă. Orice manifestare de încredere în 
propriile forţe îşi atrage din partea mea un omagiu plin de 
uimire. 

Îmi privii din nou verişoara, care acum începuse să mă 
chestioneze cu aceeaşi voce joasă, fascinantă. Avea o voce 
pe care îţi era cu neputinţă să n-o urmăreşti în modulaţiile 
ei, ca şi cum fiecare frază rostită ar fi fost o temă melodică 
pe care nu aveai s-o mai asculţi niciodată. Faţa îi era tristă 
şi frumoasă, iar pe ea scânteiau, ca nişte podoabe, ochii 
strălucitori şi buzele pasionate, umede; în glas îi tremura o 
vibraţie pe care bărbaţii din jurul ei nu o mai uitau, o 
chemare, o şoaptă care te îndemna: „ascultă-mă”, parcă 
destăinuindu-ţi că doar cu puţin timp înainte văzuse 
întâmplări minunate, însufleţitoare, şi că foarte curând 
aveau să se mai petreacă alte lucruri pline de viaţă, 
fermecătoare. 


În drum spre New York - i-am spus - mă oprisem o zi sau 
două la Chicago şi de acolo cel puţin o duzină de persoane îi 
trimiteau prin mine salutări, complimente. 

— Îmi duc lipsa? exclamă ea în extaz. 

— "Tot oraşul are un aer dezolat. Automobilele şi-au dat cu 
lac negru pe roata stângă din spate ca să semene cu o 
coroană mortuară şi toată noaptea pe cheiul dinspre nord 
răsună un vaiet neîntrerupt. 

— Splendid! Hai să ne întoarcem la Chicago, Tom. Chiar 
mâine! 

Şi apoi, fără legătură, spuse întorcându-se spre mine: 

— Ar trebui să-mi vezi fetiţa. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Acum doarme. Are trei ani. N-ai văzut-o până acum? 

— Nu, niciodată. 

— Ei, ar trebui s-o vezi. Este... 

Tom Buchanan, care se învârtise fără odihnă prin cameră, 
se opri lângă mine lăsându-şi mâna pe umărul meu. 

— Cu ce te ocupi, Nick? 

— Lucrez la un agent de bursă. 

— Şi cum îl cheamă pe agentul ăsta? 

I-am spus. 

— N-am auzit niciodată de numele lui, remarcă el pe un 
ton decisiv. 

Pe mine felul său de a fi mă cam irita. 

— Ai să auzi, i-am răspuns scurt. Dacă mai stai la New 
York, ai să auzi de el. 

— A, am să rămân la New York, n-avea nici o grijă, spuse, 
aruncând o privire spre Daisy, şi apoi mă privi iarăşi ca şi 
cum ar mai fi aşteptat ceva de la mine. Aş fi idiot dacă m-aş 
gândi să mă mut în altă parte. 

În momentul acela domnişoara Baker spuse: „Absolut 
într-un fel atât de neaşteptat, încât mă făcu să tresar. Era 
primul cuvânt pe care-l scosese de la sosirea mea. S-ar fi 
părut că această primă replică o impresionase şi pe ea tot 
atât de mult ca şi pe mine, pentru că o văzui căscând şi, cu 


LLA 


o serie de mişcări abile, rapide, se ridică de pe sofa intrând 
parcă abia atunci în cameră. 

— Am înţepenit, se plânse. Nici nu mai ţin minte de când 
zac pe sofaua asta. 

— Nu te uita atât de urât la mine, îi răspunse Daisy. Ioată 
după-amiaza am încercat să te conving să mergi la New 
York. 

— Nu, mulţumesc, spuse domnişoara Baker, refuzând tava 
cu cocteiluri care tocmai fuseseră aduse. Sunt în 
antrenament. 

Tom o privi neîncrezător. 

— Nu, zău! 

Dădu pe gât paharul ca şi cum ar fi avut doar o picătură 
pe fund. 

— Nu pot să-nţeleg cum reuşeşti să faci ceva vreodată. 

O fixai pe domnişoara Baker, întrebându-mă cu ce se 
ocupa. Îţi făcea plăcere să te uiţi la ea. Era o fată zveltă, cu 
sânii mici şi trupul drept, care îşi accentua aerul sportiv 
trăgându-şi umerii spre spate, ca un elev de şcoală militară. 
Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, mă priveau de pe faţa-i 
încântătoare, dar nemulțumită, parcă obosită, cu un aer de 
curiozitate politicoasă. Îmi făcea impresia că o mai 
întâlnisem sau că îi văzusem cândva fotografia. 

— Dumneata locuieşti în West Egg, remarcă ea 
dispreţuitoare. Cunosc şi eu pe cineva acolo. 

— Eu nu cunosc chiar pe nimeni... 

— Trebuie să-l ştii pe Gatsby. 

— Gatsby? întrebă Daisy. Care Gatsby? 

Înainte de a-i fi putut răspunde că era vecinul meu, se 
anunţă că cina e servită; şi, trecându-şi cu un aer imperativ 
braţul puternic pe sub al meu, Tom Buchanan mă sili să ies 
din cameră, ca şi cum ar fi mutat o piesă de şah pe un alt 
careu al tablei. 

Cele două femei ne precedau cu mersul lor grațios, puţin 
obosit, cu mâinile aşezate uşor pe şolduri, şi ajunserăm 
astfel pe o verandă trandafirie, deschisă către apus, unde 


pe masă, în vântul care acum se mai liniştise, pâlpâiau 
patru lumânări. 

— De ce-aţi pus lumânări? obiectă Daisy încruntându-se şi 
le stinse cu degetele. Peste două săptămâni e ziua cea mai 
lungă a anului. (Ne privi radioasă pe toţi, la rând.) Şi vouă 
vi se întâmplă să aşteptaţi ziua cea mai lungă a anului şi pe 
urmă să vă pară rău după ea? Mie mi se întâmplă 
întoldeauna să aştept ziua cea mai lungă a anului şi până la 
urmă nici nu bag de seamă când vine. 

— Ar trebui să ne gândim să facem ceva, căscă 
domnişoara Baker, aşezându-se la masă ca şi cum s-ar fi 
suit în pat. 

— Excelent, spuse Daisy. Dar ce? 

Se întoarse spre mine deznădăjduită: 

— Ce se poate organiza? 

Înainte să-i fi putut răspunde, ochii i se fixară cu o 
expresie îngrozită pe degetul mic. 

— Ia uitaţi-vă, se plânse, s-a învineţit. 

Îl examinarăm cu toţii - încheietura degetului era 
albăstrie. 

— Tu ai făcut asta, Tom, spuse ea mustrător. Ştiu că n-ai 
vrut, dar ai făcut-o. Aşa-mi trebuie dacă m-am măritat cu o 
brută, cu un bărbat greoi, agresiv, urâcios... 

— Daisy, nu-mi place cuvântul brută nici chiar în glumă, 
obiectă Tom supărat. 

— Brută, insistă Daisy. 

Daisy şi domnişoara Baker se trezeau uneori vorbind 
amândouă deodată, nu pentru că s-ar fi grăbit să spună 
ceva, ci mai degrabă vorbind fără rost, nu chiar flecărind, ci 
păstrând tot timpul un fel de detaşare asemănătoare cu 
răceala rochiilor albe şi cu privirile lor impersonale, lipsite 
de orice dorinţă. Făceau doar faţă împrejurării şi ne 
acceptau, pe 'Tom şi pe mine, cu un mic efort politicos ca să 
întreţină discuţia, încercând să vadă dacă pot găsi ceva 
amuzant. Ştiau că cina avea să se termine curând, ceva mai 
târziu avea să treacă şi seara, şi amintirca ei avea să fie 


împinsă neglijent la o parte. Era ceva cu totul deosebit de 
serile de odinioară din Vest, unde o cină cu oaspeţi însemna 
o goană febrilă de la o clipă la alta până te ridicai de la 
masă, aşteptând mereu dezamăgit ceva, mereu altceva, tot 
timpul cu un fel de spaimă agitată faţă de clipa prezentă. 

— Mă faci să mă simt cam necioplit, Daisy, îi mărturisii la al 
doilea pahar de vin, un vin cu miros de dop dar, oricum, 
impresionant. Nu poţi să discuţi şi tu despre recoltă sau 
lucruri de felul acesta? 

Nu voisem să insinuez nimic, însă remarca mea fu primită 
într-un fel cu totul neaşteptat. 

— Civilizaţia se duce dracului! izbucni Tom cu violenţă. Am 
ajuns un pesimist teribil în chestiile astea. N-ai citit 
Ascensiunea imperiilor de culoare, de unul Goddard? 

— Nu, am răspuns, cam surprins de tonul lui. 

— E o carte teribilă. Toată lumea ar trebui s-o citească. 
Zice acolo că, dacă nu suntem atenţi, întreaga rasă albă are 
sa... are să fie copleşită. E o chestie ştiinţifică, s-a dovedit. 

— Tom a ajuns foarte profund, spuse Daisy cu o expresie 
de tristeţe involuntară. Citeşte cărţi grele, cu cuvinte lungi. 
Care era cuvântul ăla pe care... 

— Aici e vorba de o chestie dovedită ştiinţific, insistă Tom 
privind-o iritat. Tipul ăsta a înţeles problema. Noi, care 
suntem rasa dominantă, trebuie să ne ţinem bine, pentru că 
altminteri încap toate pe mâinile celorlalte rase. 

— Trebuie să le dăm la cap, şopti Daisy, încruntându-se 
feroce către soarele care-i apunea în faţă. 

— Să vezi, în California..., începu domnişoara Baker, însă 
Tom o întrerupse agitându-se greoi în scaun. 

— Adevărul e că noi suntem nordici. Eu sunt, şi tu, şi tu, 
şi... - după o ezitare infimă o incluse şi pe Daisy cu un semn 
uşor din cap, ea îmi făcu iarăşi cu ochiul. Noi am creat toate 
lucrurile acestea care constituie civilizaţia - ştiinţa, şi arta, 
şi toate. Înţelegeţi? 

Era în conversaţia lui ceva patetic, ca şi cum încrederea pe 
care o avea în el însuşi, acum când era mai matur decât pe 


vremuri, nu i-ar mai fi ajuns. Când, aproape îndată după 
aceea, se auzi telefonul sunând în casă şi valetul părăsi 
veranda, Daisy profită de această întrerupere de o clipă şi 
se aplecă spre mine. 

— Să-ţi spun un secret de familie, îmi şopti ea cu 
entuziasm. În legătură cu nasul valetului. Nu vrei să ştii ce-i 
cu nasul valetului? 

— De asta am şi venit la voi astă-seară. 

— Ei, află că nu a fost întotdeauna valet. Era angajat să 
lustruiască argintăria la nişte indivizi din New York, care 
aveau un serviciu pentru două sute de persoane. Trebuia să 
frece tacâmuri de dimineaţă până seara, şi în cele din urma 
asta a început să-i atace nasul... 

— Şi aşa, din rău în mai rău..., sugeră domnişoara Baker. 

— Da. Şi aşa, din mai rău în mai rău, până a trebuit să 
renunţe la poziţia lui. 

O clipă, o ultimă rază de soare căzu cu strălucire 
romantică pe faţa-i însufleţită; vocea ei mă silea să mă plec 
cu respiraţia tăiată - apoi scânteierea se stinse şi lumina îi 
părăsi cu regret trăsăturile, întârziind pe fiecare dintre ele, 
întocmai ca nişte copii care se joacă seara pe stradă şi nu 
se-ndură să intre în casă. 

Valetul reveni şi-i murmură lui lom ceva la ureche. Iom se 
încruntă, îşi împinse scaunul la o parte şi intră în casă fără 
să spună nimic. Ca şi cum absenţa lui ar fi animat-o dintr-o 
dată, Daisy se plecă iarăşi peste masă şi vocea-i sună 
scânteietoare, muzicală. 

— Ce plăcere îmi face să te văd la mine la masă, Nick. Mă 
faci să mă gândesc la... la un trandafir, pur şi simplu la un 
trandafir. Nu? se întoarse ea către domnişoara Baker 
aşteptând confirmarea. Cu adevărat, un trandafir, nu-i aşa? 

Nu era adevărat. Nu semăn nici pe departe cu un 
trandafir. Improviza numai, însă din adâncul ei se degaja o 
căldură însufleţitoare, ca şi cum cu toată fiinţa ar fi vrut să 
ţi se mărturisească în fiecare din cuvintele acestea vibrante, 


şoptite întretăiat. Pe urmă, brusc, îşi aruncă şervetul pe 
masă, se scuză şi intră înăuntru. 

Domnişoara Baker şi cu mine schimbarăm o privire scurtă, 
străduindu-ne cu conştiinciozitate s-o facem cât mai lipsită 
de expresie. Eram pe punctul să spun ceva, când ea se 
ridică făcând o mişcare neaşteptată şi şoptindu-mi „St!”, ca 
şi cum m-ar fi avertizat să păstrez tăcerea. Murmure 
agitate răzbăteau dinăuntru, iar domnişoara Baker se 
străduia, fără nici o ruşine, să tragă cu urechea. Murmurul 
crescu până aproape de coerenţa unor vorbe perceptibile, 
se stinse, urcă din nou febril, apoi încetă cu totul. 

— Domnul Gatsby acesta de care vorbeai e vecinul meu, 
începui eu. 

— Taci puţin. Vreau să aud ce se-ntâmplă. 

— Se-ntâmplă ceva? întrebai cu inocenţă. 

— Vrei să spui că nu eşti la curent? 

Domnişoara Baker se întoarse spre mine, sincer surprinsă. 

— Credeam că ştie toată lumea. 

— Eu nu. 

— De..., spuse ezitând. Tom are o damă la New York. 

— Are o damă? repetai cu o voce inexpresivă. 

Domnişoara Baker aprobă din cap. 

— Ar putea cel puţin să aibă decenţa de a nu-i telefona la 
ora mesei. Nu crezi? 

Până să înţeleg cu adevărat ce vrea să spună, se auzi 
foşnet de rochie şi scârţăit de pantofi, iar Tom şi Daisy 
reveniră la masă. 

— Vă rugăm să ne iertaţi! exclamă Daisy cu o veselie 
crispată. 

Se aşeză, o privi cercetător pe domnişoara Baker şi apoi 
pe mine şi continuă: 

— Am aruncat o privire afară, e foarte romantic. E o 
pasăre, acolo pe pajişte, cred că-i o privighetoare sosită cu 
vreun vapor. Cântă... 

Şi vocea lui Daisy cântă: 

— Ce romantic, nu, lom? 


— Foarte romantic, spuse acesta, apoi adăugă stânjenit, 
îndreptându-se spre mine: Dacă o mai fi lumină după-masă, 
aş vrea să-ţi arăt grajdurile. 

Telefonul sună iarăşi în casă, făcându-ne pe toţi să 
tresărim, când Daisy îşi clătină capul cu un aer definitiv 
către Iom; grajdurile, ca de fapt orice alt subiect de 
conversaţie, fură date uitării. Din cioburile sfărâmate ale 
ultimelor cinci minute petrecute la masa aceea îmi mai 
amintesc că lumânările au fost aprinse din nou, fără nici o 
nevoie, că aş fi vrut să-i fixez drept în ochi pe toţi cei din jur 
şi că simţeam, cu toate acestea, că trebuie să le evit 
privirile. Nu ştiu la ce se gândeau Daisy şi Iom, însă mă 
îndoiesc că însăşi domnişoara Baker, care afişa un 
scepticism dur, era în stare să facă complet abstracţie de 
insistenţele metalice, stridente, ale fiinţei care era a cincea 
cu noi la masă. Pentru anumite temperamente, situaţia ar fi 
putut părea interesantă - în ce mă priveşte, simţeam mai 
degrabă impulsul să telefonez de îndată la poliţie. 

Inutil să spun că n-a mai fost deloc vorba despre cai. Iom 
şi domnişoara Baker, păstrând între ei câţiva metri de 
amurg, se întoarseră în bibliotecă încet şi cu aerul că se 
duceau să privegheze un mort, iar eu, căutând să par plin 
de interes şi puţin cam surd, o urmai pe Daisy, printr-un şir 
de verande, dând una într-alta, spre veranda din faţă. Aici, 
în semiintuneric, ne aşezarăm unul lângă altul pe o 
canapea. 

Daisy îşi luă faţa în mâini, ca şi cum ar fi vrut să-i 
cerceteze cu degetele contururile încântătoare, privind 
tristă spre întunericul catifelat de afară. Îmi dădeam seama 
că e pradă unor emoţii nestăpânite, aşa că îi adresai 
întrebarea care mi se părea atunci cea mai liniştitoare, ceva 
despre fetiţa ei. 

— Noi doi nu ne cunoaştem prea bine, spuse ea deodată. 
Suntem veri, totuşi. Nici n-ai venit la nunta mea. 

— Nu mă întorsesem din război. 

— E adevărat. 


Ezită o clipă. 

— Să-ţi spun drept, am trecut prin ceasuri foarte grele, 
Nick. Am ajuns o cinică. 

Evident, avea şi motive. Aşteptam să mai adauge ceva, însă 
rămase tăcută şi după o clipă revenii, cam fără convingere, 
la discuţia despre fetiţă. 

— Trebuie să fie mare... vorbeşte... mănâncă, creşte... 
Cred că ai toate motivele să fii mândră de ea. 

— A, da. 

Mă privea absentă. 

— Ascultă, Nick: să-ţi spun ce mi-a trecut prin cap când 
am născut-o. Vrei să ştii? 

— Foarte mult. 

— Asta te va ajuta să înţelegi cum am ajuns să mă gândesc 
la asemenea lucruri. O născusem abia de-un ceas. Tom 
era... Dumnezeu ştie unde. Mă trezisem din anestezie cu 
senzaţia că sunt părăsită de toţi; am întrebat-o pe 
infirmieră dacă era băiat sau fată. Mi-a spus că e fată şi 
atunci m-am întors cu faţa la perete şi-am plâns. „Foarte 
bine, m-am gândit, îmi pare bine că e fată. Şi sper că are să 
fie o proastă - ăsta-i cel mai bun lucru pe care şi-l poate 
dori pe lumea asta o fată, să fie o proastă frumoasă.” Vezi, 
cred că orice ai face, viaţa e oribilă, continuă ea cu 
convingere. Toată lumea îşi dă seama de asta, adică oamenii 
mai deştepţi. Şi eu ştiu. Am fost peste tot, am văzut de 
toate, am făcut de toate. 

Ochii îi azvârleau priviri scurte în jur, sfidători parcă - îmi 
amintea într-un fel de Tom - şi râse deodată cu un dispreţ 
sincer: 

— 0, Doamne, cât sunt de plictisită! În clipa în care voceai 
se stinse, încetând să-şi mai exercite fascinația, simţii 
nesinceritatea fundamentală a vorbelor ei. Mă făcea să mă 
simt stânjenit, ca şi cum toată vremea nu făcuse altceva 
decât să încerce, într-un fel sau altul, să trezească în mine o 
emoție care să îmbogăţească atmosfera romantică a serii. 
Aşteptai şi, într-adevăr, după o clipă, Daisy se întoarse spre 


mine: faţa ei frumoasă devenise rigidă, mă privea cu buzele 
strânse, ca şi cum prin ceea ce spusese până atunci îşi 
afirmase apartenenţa la o societate secretă, selectă, din 
care făceau parte ea şi cu Tom. 

Înăuntru, camera trandafirie era scăldată în lumină. Tom 
şi domnişoara Baker şedeau fiecare la un capăt al canapelei 
- ea îi citea cu voce tare din Saturday Evening Post - şi 
cuvintele, murmurate fără inflexiune, se îmbinau unul într- 
altul într-un fel de melopee alinătoare. Lumina lămpii, care 
scânteia vie pe cizmele lui şi mată în părul ei de culoarea 
frunzelor de toamnă, se răsfrânse pe foaia ziarului când 
întoarse pagina, şi o clipă am putut urmări unduirea 
muşchilor prelungi, zvelţi, pe braţul ei dezgolit. 

Când intrarăm, domnişoara Baker ridică mâna cu un gest 
autoritar, oprindu-ne locului şi impunându-ne o clipă tăcere. 

— Urmarea, spuse ea aruncând revista pe masă, în 
numărul viitor. 

Trupuli se trezi dintr-o dată la viaţă printr-o mişcare 
neliniştită a genunchiului şi se ridică în picioare. 

— E ora zece, remarcă ea - după toate aparențele 
constatând cât e ceasul de undeva din tavan. E vremea ca 
fetiţa să se ducă la culcare. 

— Jordan joacă în campionatul de mâine, explică Daisy. 
Dincolo, la Westehester. 

— Ah... dumneata eşti Jordan Baker! 

Înţelegeam acum de ce-mi fusese familiară figura ei - 
expresia aceasta dispreţuitoare, dar atractivă, mă privise 
din multe fotografii ilustrând evenimentele sportive din 
Asheville, Hot Springs, Palm Beach. Auzisem despre ea şi o 
poveste, o poveste neplăcută, care într-un fel implica o 
critică, dar ce anume, uitasem de mult. 

— Noapte bună, spuse ea blând. Să mă treziţi la opt, vă 
TOg. 

— Dacă te laşi trezită. 

— Am să mă las. Noapte bună, domnule Carraway. Ne mai 

vedem. 


— Sigur că vă mai vedeţi, confirmă Daisy. De fapt, cred că 
am să pun bazele unei căsătorii între voi. Vino mai des, 
Nick, şi am să... am să vă aranjez eu. Văd eu cum - vă încui 
din greşeală în debara, vă împing pe mare în vreo barcă, şi 
aşa mai departe... 

— Noapte bună, mai spuse domnişoara Baker de pe scară. 
N-am auzit o vorbă. 

— Drăguţă fată, spuse Tom după o clipă. N-ar trebui s-o 
lase să se vânture aşa, de colo până colo. 

— Cine n-ar trebui? întrebă Daisy rece. 

— Familia ei. 

— Familia ei se reduce la o singură mătuşă care are vreo 
sută de ani. Şi pe lângă asta, Nick o să aibă grijă de ea, nu-i 
aşa, Nick? O să petreacă multe week-enduri aici la noi, în 
vara asta. Cred că atmosfera familială o să-i facă bine. 

Daisy şi 'Tom se priviră unul pe altul, o clipă, în tăcere. 

— E din New York? întrebai repede. 

— Din Louisville. Ne-am petrecut împreună acolo copilăria 
imaculată. Copilăria noastră albă... 

— Ai avut cu Nick o discuţie mai intimă pe verandă? 
întrebă 'Tom deodată. 

— Mai intimă? mă privi ea. Uite, nu-mi amintesc, cred mai 
degrabă că am vorbit despre rasa nordică. Da, sigur. S-a 
strecurat în conversaţia noastră pe nesimţite... 

— Nu crede şi tu tot ce auzi, Nick, mă sfătui Iom. 

Am răspuns pe un ton neglijent că nici nu auzisem prea 
multe, iar câteva minute mai târziu m-am ridicat să plec. 
Ştiu că m-au condus până la uşa din faţă, oprindu-se unul 
lângă altul în dreptunghiul viu de lumină al uşii. Pe când 
porneam automobilul, Daisy îmi strigă deodată: 

— Stai o clipă! Am uitat să te întreb ceva, ceva foarte 
important. Am auzit că te-ai logodit cu o fată, acolo în Vest. 

— Tocmai, adăugă Tom. Am auzit asta de la trei persoane 
diferite, aşa că trebuie să fie ceva adevărat. 

Bineînţeles că ştiam despre ce era vorba, însă adevărul 
este că nu eram nici măcar pe departe logodit. Faptul că 


lumea începuse să vorbească de logodnă constituise unul 
din motivele care mă determinaseră să plec spre New York. 
Nu poţi înceta să mai ieşi cu o prietenă pur şi simplu pentru 
că lumea a început să vorbească, dar pe de altă parte n- 
aveam de gând să mă las împins de zvonuri spre căsătorie. 

Interesul pe care mi-l arătau mi se părea însă emoţionant 
şi mă făcu să-i simt parcă mai puţin distanţi prin bogăţia lor 
- totuşi, pe când mă îndepărtam cu automobilul, eram cam 
încurcat şi puţin dezgustat. Consideram că lucrul pe care ar 
fi trebuit să-l facă Daisy în primul rând era să plece pur şi 
simplu de acasă, cu copilul în braţe - însă, după toate 
aparențele, ei nici nu-i trecea prin cap aşa ceva. 

Cât despre Tom... mi se părea mai puţin surprinzător că 
„are o damă la New York” decât că se lăsase atât de 
deprimat de o carte. Constatam că era în el ceva care-l 
împingea acum spre nişte locuri comune pretenţioase, ca şi 
cum egoismul fizic brutal de până atunci nu i-ar mai fi fost 
de ajuns. 

Vara începuse de-a binelea; îi simţeam arşiţa iradiind de 
pe acoperişurile plate ale vilelor înşiruite de-a lungul şoselei 
şi în faţa garajelor, unde se înălţau pompele noi de benzină 
în mari cercuri luminoase. Când am ajuns acasă, în West 
Egg, am băgat maşina în garaj şi m-am aşezat o clipă pe 
maşina de tuns iarbă uitată în curte. Vântul murise, era o 
noapte înaltă, sclipitoare, cu foşnete de aripi fremătând în 
pomi şi mereu reîncepute sunete de orgă, ca şi cum foalele 
pământului le-ar fi insuflat broaştelor viaţă răsunătoare. O 
pisică îşi alunecă umbra tăcută prin clarul de lună şi, 
întorcându-mi capul s-o urmăreac, am văzut că nu eram 
singur - la vreo cincisprezece paşi de mine o siluetă 
singuratică se iscase din umbra vilei vecinului - un bărbat 
oprit acolo cu mâinile-n buzunare, privind spuzeala argintie 
a stelelor. Ceva din mişcările lui liniştite şi din felul sigur în 
care păşea prin iarbă îmi spunea că e însuşi domnul Gatsby, 
care ieşise probabil să-şi citească soarta în stelele cerului 
de deasupra noastră. 


M-am gândit să-l strig. Domnişoara Baker îi menţionase 
numele la masă şi asta putea să ajungă drept recomandaţie. 
Dintr-o dată, însă, ceva din atitudinea lui mă făcu să simt că 
prefera să fie lăsat în singurătate - îşi întinse cu un gest 
ciudat braţele către apa întunecată şi, oricât eram de 
departe de el, aş fi putut jura că tremură. Fără voie am 
privit şi eu spre strâmtoare - dar n-am putut distinge nimic 
altceva decât o luminiţă verde, însingurată şi depărtată, 
poate la capătul unui debarcader. 

Când mi-am întors din nou privirile, Gatsby dispăruse şi 
eram iarăşi singur în noaptea fremătătoare. 

Capitolul II. 

Cam la jumătatea drumului între West Egg şi New York, 
şoseaua se apropie de linia ferată şi merge paralel cu ea 
vreun sfert de milă, ca şi cum ar vrea să se tragă cât mai la 
o parte de o regiune dezolată, deprimantă. Este o vale de 
cenuşă - o fermă fantastică unde cenuşa creşte de-a dreptul 
din pământ ca un lan de grâu, închipuind coline, garduri vii 
şi grădini groteşti; un loc unde cenuşa capătă siluete de 
case cu hornuri şi cu fum care se înalţă şi chiar, în cele din 
urmă, într-un fel de efort de a se depăşi, ia forma unor 
oameni de cenuşă ce se mişcă orbi şi parcă spulberându-se 
la fiecare pas prin aerul prăfuit, Din când în când, câte un 
şir de automobile cenuşii se târâie de-a lungul unui drum 
nevăzut, scot câte un scârţăit straniu şi apoi încremenesc, şi 
îndată, oameni cenugşii răsar cu lopeţi greoaie şi ridică un 
adevărat nor impenetrabil care ascunde totul privirilor. 

Deasupra acestui ţinut cenuşiu şi a curenților mereu 
agitaţi de praf întunecos care se agită aici, poţi vedea însă, 
după o clipă, ochii doctorului 1. ]. Eckleburg. Ochii 
doctorului T. ]. Eckleburg sunt albaştri şi gigantici - pupilele 
numai au aproape un metru. le fixează nu de pe un chip 
omenesc, ci dintr-o pereche de ochelari galbeni, imenşi, 
care se sprijină pe un nas inexistent. După toate aparențele, 
vreun oculist excentric i-a pus acolo ca să atragă clientela şi 
apoi a coborât în orbirea eternă sau i-a uitat şi s-a mutat în 


altă parte. Însă ochii lui, cam obosiţi de nenumăratele zile 
de când n-au mai cunoscut luciul vopselei, bătuţi de ploaie 
şi de soare, contemplă încă, gânditori, acest ţinut solemn. 

Valea cenuşii este mărginită într-o parte de un râuleţ 
murdar, iar când se ridică podul ca să treacă şlepurile, 
pasagerii din trenurile care aşteaptă au sub ochi priveliştea 
aceasta deznădăjduită chiar şi câte o jumătate de oră. De 
altfel, dintr-un motiv sau altul, trenul se opreşte 
întotdeauna aici cel puţin câteva clipe, şi astfel am şi ajuns 
s-o cunosc pe amanta lui Iom Buchanan. 

Că avea o amantă era un lucru subliniat cu insistenţă în 
toate locurile unde era cunoscut. Trezea resentimente 
faptul că intra prin cafenelele mai frecventate cu ea şi, 
lăsând-o la o masă, se învârtea prin sală să-şi salute 
cunoscuţii. Deşi eram curios s-o văd, nu simţeam deloc 
dorinţa s-o întâlnesc - însă am ajuns s-o cunosc. Mergeam 
la New York cu Tom într-o după-amiază şi, când trenul 
nostru se opri lângă dunele de cenuşă, el sări în picioare şi, 
apucându-mă de braţ, mă sili pur şi simplu să cobor din 
vagon. 

— Coborâm, insistă el. Vreau s-o cunoşti pe prietena mea. 

Cred că la masa de prânz băuse cam mult, aşa că 
hotărârea lui de a mă avea tovarăş căpătase forme aproape 
violente. Cu lipsa caracteristică de interes faţă de ceea ce 
ar fi gândit sau ar fi vrut să facă ceilalţi, insista că, fiind 
duminică după-amiază, tot nu aveam nimic mai bun de 
făcut. 

Îl însoţii dincolo de bariera joasă de cale ferată vopsită în 
alb, înapoi pe şosea vreo sută de metri, sub privirile 
insistente ale doctorului Eckleburg. Singura clădire pe care 
o vedeai cu ochii era un bloc scund de cărămidă gălbuie, 
chiar la marginea deşertului de cenuşă, ca un fel de anexă 
compactă, parcă pierdut în pustiu. Unul dintre cele trei 
magazine din această anexă era de închiriat, celălalt era un 
restaurant deschis toată noaptea, spre care se întindea o 
cărare de cenuşă; al treilea era un garaj - „Reparaţii auto. 


George B. Wilson. Cumpărăm şi vindem maşini” - şi aici am 
intrat, urmându-l pe 'lom. 

Interiorul golaş, sărăcăcios; singurul automobil vizibil, o 
ruină de Ford prăfuit, împinsă într-un colt întunecos. 
Începusem să cred că garajul trebuie să fi fost un alibi şi că 
deasupra se ascundeau apartamente somptuoase şi 
romantice, când în uşa biroului apăru însuşi proprietarul, 
ştergându-şi mâinile cu o cârpă. Era un bărbat blond, 
anemic, vlăguit, cu un fel de vagă frumuseţe romantică. În 
clipa când ne văzu, în ochii lui albaştri se aprinse o umedă 
licărire de speranţă. 

— Hello, Wilson, bătrâne, spuse Tom bătându-l jovial pe 
umăr. Cum merge treaba? 

— Nu mă plâng, răspunse Wilson fără convingere. Când ai 
de gând să-mi vinzi maşina aia? 

— Săptămâna viitoare. Tocmai am dat-o la reparat. 

— Dar o repară ai dracului de încet, nu? 

— Nu, răspunse Tom cu răceală. Dacă aşa crezi, atunci 
poate mai bine o vând altcuiva. 

— N-am vrut să spun asta, se scuză Wilson repede. Ziceam 
doar că... 

Vocea i se pierdu şi Iom, fără să-i mai dea atenţie, mi se 
păru că priveşte nerăbdător prin garaj. Apoi am auzit paşi 
pe scară şi, după o clipă, silueta cam durdulie a unei femei 
blocă lumina care venea prin uşa biroului. Părea să aibă 
vreo treizeci şi cinci de ani, era grăsună, însă îşi purta 
corpul cu senzualitate, aşa cum se pricep s-o facă unele 
femei. Faţa ei, deasupra unei rochii de mătase cu buline, nu 
avea nici o scânteiere de frumuseţe, însă întreaga ei 
persoană exprima o vitalitate care te impresiona de la 
început, ca şi cum toate tendoanele, toţi nervii trupului i-ar 
fi fost în permanentă aşteptare. Surâse încet şi, trecând 
parcă prin bărbatu-său ca printr-o stafie, îi strânse mâna lui 
Tom privindu-l tot timpul drept în ochi. Pe urmă îşi umezi 
buzele şi, fără să-şi întoarcă deloc capul, îi comandă 
bărbatului cu o voce coborâtă, brutală: 


— Adu nişte scaune, ce faci, să poată sta lumea. 

— Da, sigur, se învoi Wilson în grabă, îndreptându-se către 
micul birouaş şi pierzându-se imediat în culoarea de ciment 
a pereţilor. 

Un praf albicios de cenuşă ninsese pe hainele-i negre şi în 
părul lui palid, aşa cum acoperea cu un văl subţire totul în 
vecinătate - cu excepţia soţiei lui, care acum se apropiase 
de Tom. 

— Vreau să te văd, îi spunea Tom cu intensitate. Vino cu 
trenul următor. 

— Vin. 

— Am să te aştept la chioşcul de ziare, pe peronul de jos. 

Femeia aprobă din cap privindu-l şi nu se depărtă de el 
decât când George Wilson ieşi pe uşa biroului cărând două 
scaune. 

O aşteptarăm afară pe şosea, ascunşi de privirile celor din 
casă. Ştiu că mai erau câteva zile până la 4 iulie şi un puşti, 
cu figură de italian, cenuşiu, slăbănog, aşeza pocnitori, la 
rând, pe şina ferată. 

— Oribil loc, nu? spuse 'Tom schimbând o încruntătură cu 
doctorul Eckleburg. 

— Groaznic. 

— Îi face bine să mai iasă niţel. 

— Bărbatu-său nu spune nimic? 

— Wilson? Îşi închipuie că se duce la soră-sa, la New York. 
Tipul ăsta e aşa de prostănac, că nici habar n-are pe ce 
lume trăieşte. 

Şi aşa, Iom Buchanan, prietena lui şi cu mine merserăm 
împreună la New York - sau mai bine zis nu chiar împreună, 
pentru că doamna Wilson călători discret în alt 
compartiment. 'lom făcuse această concesie sensibilităţii 
localnicilor care s-ar fi putut nimeri în tren. 

Îşi schimbase rochia cu o alta de muselină cafenie, cu 
desene, care ameninţa să-i plesnească pe şoldurile 
generoase atunci când Tom o ajută să coboare pe peron la 
New York. La chioşcul de ziare îşi cumpără un exemplar din 


Town Tattle şi o revistă de cinema, iar de la magazinul gării 
nişte cremă de faţă şi un flacon mic de parfum. Afară în 
stradă, pe bulevardul solemn, plin de ecouri, lăsă să treacă 
patru taxiuri înainte de a alege unul nou, de culoarea 
lavandei, cu canapele cenuşii, şi în acest vehicul ne 
îndepărtarăm de gară alunecând în lumina strălucitoare a 
soarelui. Aproape îndată însă observă ceva pe fereastră şi, 
tresărind, se întinse să bată în geamul care ne despărţea de 
şofer. 

— Vreau unul din căţeii ăştia, spuse cu multă seriozitate. 
Am nevoie de un câine, pentru apartament. Face frumos... 
să ai un câine. 

Traserăm înapoi automobilul spre un bătrânel cenuşiu, 
care mi se părea în mod absurd că seamănă cu John D. 
Rockefeller. Într-un coşuleţ care-i atârna de gât mişunau 
vreo duzină de câţeluşi nou-născuţi, de o rasă 
nedeterminată. 

— Ce rasă sunt? îl întrebă doamna Wilson nerăbdătoare, 
pe când bătrânul se apropia de geamul taxiului. 

— De toate rasele. Dumneavoastră ce rasă doriţi, doamnă? 

— Aş vrea un câine poliţist; dar nu-mi vine să cred că ai 
aşa ceva. 

Omul se uită plin de îndoială în coş, apoi băgă mâna şi 
extrase, înşfăcându-l de ceafă, un căţeluş care ieşi la vedere 
zbătându-se cu toate labele. 

— Ăsta nu-i un câine poliţist, spuse Tom. 

— Nu, nu e chiar un câine poliţist, spusc omul cu părere 
de rău. E mai mult un fel de Airedale. 

Îşi alunecă mâna peste spatele animalului, aspru ca o rufă 
stoarsă. 

— Ia uitaţi-vă ce blană. Ăsta-i un câine pentru care n-o să 
vă faceţi niciodată griji că răceşte. 

— Mie mi se pare drăgălaş, spuse doamna Wilson cu 
entuziasm. Cât costă? 

— Câinele ăsta? 

Omul îşi privi cățelul, plin de admiraţie. 


— O să vă coste zece dolari. 

Căţelul Airedale - căci fără îndoială vreun Airedale era 
amestecat într-un fel în genealogia sa, deşi labele îi erau 
surprinzător de albe - îşi schimbă proprietarul şi se cuibări 
în poala doamnei Wilson, care începu să-l mângâie cu un fel 
de extaz pe blana deasă. 

— E băiat sau fetiţă? întrebă ea cu delicateţe. 

— Asta? Fireşte că e băiat. 

— E căţea, spuse 'Tom decisiv. Uite-ţi banii. Au să-ţi ajungă 
să-ţi mai cumperi zece căţei cu ei. 

Alunecarăm mai departe pe Fifth Avenue care acum, 
scăldată în soarele cald, căpătase în duminicala după- 
amiază de vară o înfăţişare aproape idilică. Nu m-ar fi mirat 
câtuşi de puţin dacă aş fi văzut o turmă mare de oi albe 
dând colţul. 

— Opriţi puţin, am spus. Trebuie să mă dau jos aici. 

— Ba deloc, mă întrerupse Tom repede. Myrtle se supără 
dacă nu vii cu noi să ne vezi apartamentul. Nu-i aşa, 
Myrtle? 

— Sigur, vino, insistă ea. Am să-i telefonez soră-mii, 
Catherine. Bărbaţii care ar trebui să se priceapă spun că e 
o fată foarte frumoasă. 

— Mi-ar face plăcere, dar... 

Merserăm mai departe, tăind iarăşi prin parc către West 
Hundred. Pe Strada 158 automobilul se opri lângă un fel de 
felie dintr-o prăjitură lungă, albă, de blocuri cu 
apartamente de locuit. Aruncând peste întreaga vecinătate 
o privire de regină care revine în patrie, doamna Wilson îşi 
culese câinele şi celelalte cumpărături şi îşi făcu o intrare 
solemnă. 

— Am să-i invit şi pe soţii Mekee, anunţă ca pe când urcam 
în ascensor. Şi o chem şi pe soră-mea, sigur. 

Apartamentul era la etajul cel mai de sus - o mică 
sufragerie, un salonaş, un dormitor micuţ şi o baie. 
Salonaşul era plin până la refuz cu o garnitură de mobile 
îmbrăcate în stofe pictate, mult prea numeroase şi prea 


masive pentru proporţiile camerei, astfel că la orice pas te 
împiedicai de doamne plimbându-se paşnic prin parcurile 
din Versailles. Singurul tablou era o fotografie mult mărită, 
reprezentând, după toate aparențele, o găină chircită pe o 
stâncă acoperită de ceaţă. Privită însă de la o oarecare 
distanţă, găina se transforma într-o scufiţă şi chipul unei 
doamne vârstnice, corpolente, se vedea surâzând 
binevoitoare spre cameră. Mai multe numere vechi din 
Town Tattle erau azvârlite pe masă, alături de o carte cu 
titlul Simon căruia i s-a spus Petru şi de vreo câteva reviste 
mici de scandal de pe Broadway. Doamna Wilson se ocupă 
întâi de câine. Un liftier care nu manifesta nici un 
entuziasm fu trimis să aducă o lădiţă cu paie şi puţin lapte, 
la care el adăugă, din proprie iniţiativă, o cutie cu biscuiţi 
tari pentru câini - şi unul dintre aceştia rămase să se 
descompună apatic de-a lungul întregii după-amieze în 
farfurioara cu lapte. Între timp, Tom scosese o sticlă de 
whisky dintr-un sertar încuiat al biroului. 

Personal, m-am îmbătat cu adevărat numai de două ori în 
viaţă - şi a doua oară a fost în acea după-amiază; astfel că 
tot ce s-a petrecut atunci păstrează pentru mine un aer 
confuz, înceţoşat, deşi până după ceasurile opt 
apartamentul rămăsese inundat de razele limpezi ale 
soarelui. Aşezată pe genunchii lui Tom, doamna Wilson 
vorbi la telefon cu mai multă lume; pe urmă descoperi că nu 
sunt ţigări, aşa că am coborât să cumpăr la debitul din colţ. 
Când m-am întors, amândoi dispăruseră, de aceea m-am 
aşezat cu discreţie în salonaş şi am citit un capitol din 
Simon căruia i s-a spus Petru - dar sau cartea era proastă, 
sau whiskyul deforma complet toate lucrurile în jurul meu, 
că n-am fost în stare să înţeleg nimic din ea. 

Când Tom şi cu Myrtle (căci după primul pahar doamna 
Wilson şi cu mine stabiliserăm că trebuie să ne spunem pe 
numele mic) îşi făcură din nou apariţia, începură să sune şi 
oaspeţii la uşa apartamentului. 


Catherine, sora doamnei Wilson, era o persoană zveltă, 
mondenă, de vreo treizeci de ani, cu păr roşcat, tuns scurt, 
cu un breton lipit de frunte şi cu un ten pudrat într-un alb 
lăptos. Îşi smulsese sprâncenele şi apoi le desenase din nou 
într-un unghi mai cochet, însă eforturile naturii de a 
restabili vechea arcuire, pe sub liniile trase cu creionul, 
făceau ca întreaga ei faţă să capete un aer indecis. La 
fiecare pas prin cameră se auzea un clinchet neîncetat 
provocat de nenumăratele brățări de lut ars care-i alunecau 
cu zgomot în sus şi în jos pe braţe. Intră cu o grabă care 
semăna grozav cu cea a unui proprietar şi privi în jurul ei 
prin apartament cu un aer de stăpân atât de neechivoc, 
încât m-am întrebat dacă nu cumva locuia în realitate acolo. 
Când însă am întrebat-o, se prăpădi literalmente de râs, 
repetă întrebarea mea cu voce tare şi-mi răspunse că locuia 
la un hotel, împreună cu o prietenă. 

Domnul Mekee era un bărbat palid, efeminat, care stătea 
în apartamentul de dedesubt. Se răsese de curând, căci 
avea o pată albă de clăbuc pe umărul obrazului. Manifestă 
un respect cât se poate de pronunţat salutându-i pe cei din 
cameră, Mă informă că era „într-o oarecare măsură artist” 
şi înţelesei mai târziu că era fotograf - el mărise portretul 
tulbure al mamei doamnei Wilson care plutea ca o 
ectoplasmă pe perete. Nevastă-sa era stridentă, 
languroasă, bine făcută şi oribilă, şi mă anunţă cu mândrie 
că, de când se luaseră, bărbatu-său o fotografiase de o sută 
douăzeci şi şapte de ori. 

Doamna Wilson îşi schimbase din nou toaleta, cândva, mai 
devreme, şi acum era înfăşurată într-o complicată rochie de 
după-amiază, de şifon de culoarea smântânii, care scotea 
un foşnet neîntrerupt pe când evolua prin cameră. Prin 
influenţa acestei rochii, atât de remarcabilă în clipele când 
o cunoscusem în garaj, căpătase acum un impresionant aer 
de superioritate. Râsul, gesturile, afirmaţiile îi deveneau cu 
fiecare moment tot mai violent afectate şi, pe măsură ce i se 
accentuau manifestările, camera se micşora tot mai mult în 


jurul ei, până când doamna Wilson păru că se-nvârteşte pe 
un pivot zgomotos, scârţâitor, prin aerul înceţoşat de fumul 
de ţigară. 

— Draga mea, i se adresă ea soră-sii pe un ton ascuţit, 
tăios, ăştia nu mai ştiu cum să te mai înşele. Nu se gândesc 
decât cum să-ţi stoarcă banii. Am adus şi eu o femeie 
săptămâna trecută să-mi facă pedichiura şi când mi-a dat 
nota de plată, ai fi crezut că mă operase de apendicită. 

— Cum o chema? întrebă doamna Mekee. 

— Doamna Eberhardt. Cu asta se ocupă, vine acasă când o 
chemi şi îţi aranjează picioarele. 

— Mie-mi place rochia dumitale, remarcă doamna Mekee. 
O găsesc adorabilă. 

Doarnna Wilson respinse acest compliment ridicând 
dispreţuitoare din sprâncene. 

— A, e doar o vechitură, spuse ea. O pun pe mine 
câteodată, când nu-mi pasă cum arăt. 

— Dar îţi stă minunat, dacă înţelegi ce vreau să spun, 
insistă doamna Mekee. Dacă Chester ar putea să te prindă 
într-o poză aşa, ar face ceva pe cinste. 

O examinarăm cu toţii tăcuţi pe doamna Wilson, care-şi 
dădu la o parte o buclă din ochi şi ne întoarse privirea cu un 
surâs strălucitor. Domnul Mekee o privi cu intensitate, cu 
capul puţin aplecat într-o parte, mişcându-şi încet mâna 
înainte şi înapoi, prin faţa obrazului. 

— Aş schimba lumina, spuse el după o clipă. Aş scoate în 
evidenţă modelajul trăsăturilor. Şi aş încerca să prind părul, 
cum îţi cade pe spate. 

— Eu nici nu m-aş gândi să schimb lumina! exclamă 
doamna Mekee. O găsesc... 

Soţul ei spuse „St!” şi cu toţii o flxarăm iarăşi pe eroina 
fotografiei, la care Tom Buchanan căscă tare şi se ridică în 
picioare. 

— Haideţi să bem ceva, spuse el. Mai adu nişte gheaţă şi 
apă minerală, Myrtle, până nu adormim cu toţii. 


— l-am spus băiatului ăla să aducă gheaţă, ridică Myrtle 
din sprâncene, exasperată de indolenţa celor din clasele 
inferioare. Ce oameni! Trebuie să te ţii după ei tot timpul. 

Mă privi râzând - mie mi se părea că fără legătură. Apoi se 
aruncă cu tot trupul spre câine, îl sărută extatic şi pluti spre 
bucătărie, ca şi cum cel puţin o duzină de bucătari i-ar fi 
aşteptat acolo ordinele. 

— Am făcut câteva lucruri frumoase în Long Island, afirmă 
domnul Mekee. 

Tom îl privi cu ochi lipsiţi de expresie. 

— Două din ele le avem jos, înrămate. 

— Două ce? întrebă Tom. 

— Două studii. Unul se cheamă „Capul Montauk - 
Pescăruş”, celălalt „Capul Montauk - Marea”. 

Catherine se aşeză lângă mine pe canapea. 

— Şi dumneata locuieşti în Long Island? se interesă ea. 

— Locuiesc la West Egg. 

— Zău? Am fost şi eu acolo la o serată, acum vreo lună. La 
un tip, Gatsby. Îl cunoşti? 

— Sunt vecin cu el. 

— Ştii, se spune că e nepotul sau vărul kaiserului Wilhelm. 
Cică de acolo i se trage averea. 

— Adevărat? 

Catherine dădu din cap. 

— Mie mi-e frică de el. Nu m-aş simţi deloc în largul meu 
dac-aş şti că mă are cu ceva la mână. 

Această informaţie pasionantă despre vecinul meu fu 
întreruptă de doamna Mekee, care arătă deodată cu 
degetul spre Catherine, izbucnind: 

— Chester, cred că ai putea să faci ceva cu ea! 

Însă domnul Mekee doar dădu din cap cu un aer plictisit 
şi-şi îndreptă din nou atenţia spre Tom. 

— Mi-ar plăcea să mai lucrez câte ceva în Long Island, 
dacă aş avea posibilitatea. Nu cer altceva decât să mi se 
ofere prilejul de a arăta de ce sunt în stare. 


— Spune-i lui Myrtle, zise Tom izbucnind într-un hohot de 
râs, repede curmat de intrarea doamnei Wilson cu o tavă. 
Are să-ţi dea o scrisoare de recomandare, nu, Myrile? 

— Ce să fac? întrebă ea surprinsă. 

— Să-i dai lui Mekee o scrisoare de recomandare către 
soţul tău, să poată face nişte studii după el. 

Mişcă o clipă tăcut din buze, pe când improviza: 

— George B. Wilson la pompa de benzină”, sau ceva în 
genul ăsta. 

Catherine se aplecă spre mine şi-mi şopti la ureche: 

— Nici ea şi nici el nu sunt deloc fericiţi în căsnicie. 
Niciunul nu poate să-l înghită pe celălalt. 

— Crezi? 

— Nu pot să se sufere. 

O privi întâi pe Myrtle şi apoi pe Tom. 

— Eu zic aşa: de ce să continui să trăieşti cu un om dacă 
nu-l poţi suporta? Dacă aş fi în locul lor, aş divorța şi m-aş 
mărita imediat cu celălalt tip. 

— Nu-l poate suferi pe Wilson? 

Răspunsul fu neaşteptat. Venise din partea lui Myrtle, care 
mă auzise, şi era violent şi vulgar. 

— Vezi? exclamă Catherine triumfătoare, apoi cobori vocea 
din nou. Nevasta lui însă e cea care-i desparte. E catolică, şi 
catolicii nu cred în divorţ. 

Daisy nu era catolică şi am fost puţin şocat de minciuna 
asta complicată la care recursese Tom. 

— Când or să se căsătorească, urmă Catherine, or să plece 
undeva în Vest, să stea acolo până s-or mai linişti lucrurile. 

— Ar fi mai discret să plece în Europa. 

— A, îţi place Europa? exclamă ea, surprinzându-mă. Eu 
tocmai m-am întors de la Monte Carlo. 

— Nu mai spune! 

— Exact acum un an. Am fost acolo cu o prietenă. 

— Ai stat mult? 

— Nu, am fost doar până la Monte Carlo şi înapoi. Prin 
Marsilia. Aveam cu noi peste 1.200 de dolari la plecare, însă 


i-am pierdut pe toţi în două zile la ruletă. Ne-am dat de 
ceasul morţii până ne-am putut întoarce, poţi să-ţi închipui. 
Dumnezeule, ce silă mi-a fost de locurile alea... 

Cerul de după-amiază târzie înflori o clipă la fereastră, 
întocmai ca marea albastră a Mediteranei... apoi vocea 
ascuţită a doamnei Mekee mă readuse în cameră. 

— Şi eu era o dată cât p-aci să fac o greşeală, declară ea 
cu vigoare. Gata-gata să mă mărit cu un ovrei care se ţinea 
scai de mine de ani de zile. Ştiam că e mai prejos decât 
mine. Toţi îmi spuncau: „Lucille, vezi că omul ăsta nu e de 
tine!” Şi cu toate acestea, dacă nu l-aş fi întâlnit pe Chester, 
sigur că ar fi pus mâna pe mine. 

— Da, dar vezi, spuse Myrtle Wilson dând din cap de sus în 
jos, cel puţin tu nu te-ai măritat cu el. 

— "Te cred. 

— Ei, eu m-am măritat, spuse Myrtle oarecum ambiguu. Şi 
asta-i diferenţa între cazul tău şi-al meu. 

— De ce-ai făcut-o, Myrtle? întrebă Catherine. Nu te-a silit 
nimeni. 

Myrtle rămase o clipă pe gânduri. 

— M-am măritat cu el pentru că mi l-am închipuit 
gentleman, spuse în cele din urmă. Credeam că are cât de 
cât bună creştere, iar el nu e bun nici să-mi sărute pantoful. 

— Într-o vreme erai nebună după el, spuse Catherine. 

— Nebună după el! exclamă Myrtle uimită. Cine a spus că 
eram nebună după el? N-am fost niciodată nebună după el, 
cum nu sunt după tipul ăsta de-aici. 

Arătă dintr-o dată spre mine şi toată lumea mă privi 
acuzator. Încercam să arăt prin atitudinea mea că nu le 
cerşeam afecțiunea. 

— Singura dată când am fost nebună a fost când m-am 
măritat cu el. Am ştiut de la început că fac o greşeală. 
Închipuiţi-vă că a împrumutat pentru nuntă hainele bune 
ale unuia... şi nici nu mi-a spus. Şi pe urmă, omul a venit 
într-o zi să-şi ia hainele înapoi când el nici nu era acasă: „A, 
sunt hainele dumitale? i-am spus. Acum aflu şi eu.” l-am dat 


costumul înapoi şi pe urmă m-am trântit în pat şi-am urlat 
toată după-masa, că nu s-ar fi auzit nici orchestra. 

— Ar trebui să-l părăsească, zău aşa, reluă Catherine către 
mine. Trăiesc acolo, deasupra garajului ăla, de unsprezece 
ani. Şi Tom e primul iubit pe care l-a avut în tot timpul ăsta. 

Sticla de whisky - a doua - mergea de la unul la altul, cu 
excepţia lui Catherine, care se simţea „la fel de bine şi 
fără”. Iom sună după portar şi-l trimise să cumpere nişte 
sandvişuri faimoase care reprezentau, fiecare în sine, o cină 
completă. Aş fi vrut să cobor, să mă plimb pe jos prin parc 
spre est, prin amurgul acesta blând, însă de fiecare dată 
când încercam să plec, eram angrenat în câte o ceartă 
sălbatică, stridentă, care mă trăgea parcă înapoi cu lassoul, 
în scaun. Şi cu toate acestea, sus, sus, deasupra oraşului, 
ferestrele noastre luminate auriu trebuie să fi constituit şi 
ele o taină fascinantă, nostalgică, pentru vreun trecător 
care ar fi ridicat ochii din străzile tot mai întunecate, şi 
puteam să mi-l închipui înălţându-şi privirile şi întrebându- 
se ce se petrece acolo, sus. Eram şi aici, în casă, şi acolo, în 
stradă, în acelaşi timp fermecat şi dezamăgit de varietatea 
inepuizabilă a vieţii. 

Myrtle îşi trase scaunul lângă mine şi dintr-o dată 
respiraţia ei caldă revărsă peste mine povestea primei 
întâlniri cu Tom. 

— Şedeam amândoi pe scăunelele alea mici, unul în faţa 
altuia, alea care se ocupă totdeauna ultimele în tren. 
Mergeam la New York să-i fac o vizită soră-mii, mă 
înţelesesem să petrec noaptea la ea. Era în haine de seară 
şi cu pantofi de lac, şi pur şi simplu nu puteam să-mi iau 
ochii de pe el, dar de fiecare dată când se uita la mine, 
trebuia să mă prefac că citesc reclamele peste capul lui. 
Când am ajuns în gară, se-nghesuia în mine aşa de tare, că-i 
simţeam plastronul cămăşii pe braţ, până sus la umăr -a 
trebuit să-l ameninţ că o să chem un poliţist, dar el înţeles 
că ziceam numai aşa. Eram atât de tulburată încât, când m- 
a suit într-un taxi, aproape că nu mi-am dat seama că nu 


sunt în metro. Nu făceam altceva decât să-mi repet mereu: 
„O viaţă are omul, n-ai să trăieşti veşnic”. 

Se întoarse către doamna Mekee şi râsul ei artificial umplu 
deodată camera. 

— Draga mea, exclamă, am să-ţi dau ţie rochia asta când 
n-oi mai vrea s-o port. Trebuie să-mi iau alta mâine. Am să 
fac o listă cu tot ce am nevoie. Chem maseuza, şi-mi fac şi 
permanent, şi cumpăr o zgardă pentru câine, şi o scrumieră 
dintr-alea mici, drăguţe, unde apeşi pe un buton şi iese o 
coroniţă cu fundă de mătase neagră pentru mormântul 
soacrei, şi flori care ţin toată vara. Am să-mi însemn pe o 
listă, ca să nu uit, tot ce trebuie să fac. 

Era ora nouă - dar aproape imediat după aceea, când mi- 
am privit ceasul, am constatat că era zece. Domnul Mekee 
adormise pe scaun cu pumnii încleştaţi în poală, ca 
fotografia unui om în acţiune. Scoţându-mi batista, i-am 
şters de pe obraz pata de săpun uscat care mă obsedase 
toată după-amiaza. 

Căţelul şedea pe masă şi privea cu ochi orbi prin fumul din 
încăpere, chelălăind slab din când în când. Oamenii din jur 
dispăreau, reapăreau, făceau planuri să meargă nu ştiu 
unde, apoi se pierdeau unii de alţii, se căutau, se găseau 
doar la câţiva metri. O dată, către miezul nopţii, Tom 
Buchanan şi doamna Wilson se opriră în picioare unul în 
faţa altuia, discutând cu voci aprinse dacă doamna Wilson 
avea sau nu dreptul să vorbească despre Daisy, 
pronunţându-i numele mic. 

— Daisy! Daisy! Daisy! ţipa doamna Wilson. Am să-i spun 
pe nume ori de câte ori am chef! Daisy! Dai... 

Cu o mişcare scurtă, alunecoasă parcă, lom Buchanan o 
pocni peste nas din toate puterile, cu palma larg deschisă. 

Pe urmă a fost o învălmăşeală de prosoape însângerate pe 
cimentul băii şi voci feminine ţipând şi, strident, prin toată 
forfota, un urlet de durere prelung, stins. Domnul Mekee se 
trezi din aţipeală şi porni în transă către uşă. La jumătatea 
drumului se opri locului, se întoarse pe călcâie şi privi 


scena: nevastă-sa şi Catherine se împiedicau de colo până 
colo printre mobilele înghesuite, vociferând sau 
murmurând compătimitoare, agitându-se cu pansamente şi 
tampoane de vată, iar pe sofa, victima disperată sângerând 
abundent şi încercând să întindă un exemplar din Town 
Tattle peste tapiţeria cu scene de la Versailles. Apoi domnul 
Mekee se întoarse iarăşi pe călcâie şi-şi continuă drumul pe 
uşă afară. Luându-mi pălăria de pe candelabru, îl urmai. 

— Hai să ne întâlnim o dată să luăm masa împreună, 
sugeră el pe când coboram cu ascensorul. 

— Unde? 

— Oriunde. 

— Luaţi mâinile de pe manivelă! lătră băiatul de la lift. 

— Pardon, spuse domul Mekee cu demnitate. Nici nu ştiam 
că o ating. 

— Foarte bine, mă declarai de acord. Are să-mi facă 
plăcere. 

Eram în picioare lângă patul lui, iar el şedea în capul 
oaselor sub pătură, îmbrăcat doar în maiou şi ţinând în 
braţe un dosar mare. 

— Frumoasa şi Bestia... Singurătate... Cal bătrân trăgând 
căruciorul de băcănie... Podul Brook'n... 

Apoi, şedeam pe jumătate adormit pe peronul îngheţat al 
gării Pennsylvania, privind cu ochii ficşi la ziarul de 
dimineaţă şi aşteptând trenul de ora patru. 

Capitolul III. 

În nopţile verii aceleia, dinspre casa vecinului meu se 
auzea mereu muzică. În grădinile lui albăstrii, bărbaţi şi 
femei pluteau tremurători ca nişte fluturi de noapte, 
înconjurați de şoapte, de şampanie, de stele. După-amiaza, 
la ora fluxului, îi vedeam pe oaspeţi plonjând de pe puntea 
debarcaderului sau făcând plajă pe nisipul fierbinte al 
țărmului, în timp ce cele două bărci cu motor, proprietatea 
lui, străbăteau apele strâmtorii trăgându-i peste cataracte 
de spumă pe cei dornici de schi nautic. În week-end-uri, 
Rolls Royce-ul său circula încărcat ca un autobuz, ducând 


grupuri de oameni dinspre sau spre oraş între nouă 
dimineaţa şi cu mult după miezul nopţii, în timp ce duba în 
care i se transportau alimentele zbârnăia ca un cărăbuş 
gălbui, grăbit, în întâmpinarea trenurilor la gară. Şi lunea, 
opt servitori, ajutaţi de un grădinar, munceau toată ziua cu 
mături, perii, ciocane şi greble ca să repare ravagiile nopţii 
precedente. 

În fiecare vineri soseau de la un magazin de fructe din 
New York cinci lăzi cu portocale şi lămâi - în fiecare luni, 
aceleaşi portocale şi lămâi erau aruncate prin uşa din spate 
a casei într-o piramidă de felii stoarse. În bucătăria lui era o 
maşinărie care putea extrage sucul a 200 de portocale în 
jumătate de ceas, dacă un buton minuscul era apăsat de 
200 de ori de degetul unui valet. 

Cel puţin o dată la două săptămâni, un adevărat corp de 
oameni special angajaţi veneau cu câteva sute de metri de 
pânză şi destule lampioane colorate ca să transforme într- 
un uriaş pom de Crăciun întreaga grădină a lui Gatsby. Pe 
mesele bufetului instalat afară, pline de farfurii 
strălucitoare cu tot felul de gustări, sandvişurile cu şuncă în 
aspic se înghesuiau printre salatele aranjate în arabescuri 
ciudate şi fripturile de porc şi curcan de culoarea aurului 
vechi. În holul principal se instala un bar cu margine de 
alamă adevărată şi scaune înalte, plin cu ginuri şi lichioruri 
şi băuturi atât de vechi, încât cele mai multe dintre invitate 
erau mult prea tinere ca să le deosebească unele de altele. 

Către ora şapte sosea orchestra, nu o formaţie 
sărăcăcioasă din cinci persoane, ci o întreagă companie de 
oboiuri, tromboane, saxofoane, viole, corni, piculine şi tobe 
mari şi mici. La vremea aceasta se întorceau în casă şi 
ultimii întârziaţi de pe plajă şi urcau în camerele lor să se 
schimbe; automobilele din New York erau parcate câte cinci 
pe aleea din faţă, iar holurile, saloanele şi terasele începeau 
să se însufleţească de culori primăvăratice, de pieptănături 
ciudate şi noi şi de şaluri mai presus de visele Castiliei. 
Barul devenea acum centrul agitaţiei şi tăvi plutitoare, pline 


cu cocteiluri, răzbăteau spre grădinile de afară, până când 
tot aerul vibra de vorbe şi de râsete, de remarci 
întâmplătoare şi prezentări pe loc uitate, de întâlniri 
entuziaste între femei care nici nu-şi cunoşteau una alteia 
numele. 

Luminile erau tot mai strălucitoare pe măsură ce 
jumătatea noastră a pământului se depărta de soare, apoi 
orchestra cânta o muzică de cocteiluri gălbui şi corul 
vocilor mai urca un ton. Râsul devenea tot mai liber în fiece 
clipă, revărsat cu generozitate, izbucnind de la câte un 
singur cuvânt. Grupurile se schimbau mai repede, creşteau 
cu noii sosiți, se dizolvau şi se formau într-o răsuflare. 
Începeau rătăcirile de la un grup la altul - fete pline de 
încredere care treceau de colo până colo printre cete mai 
mari şi mai stabile, devenind câte o clipă scurtă şi vie 
centrul unui grup, şi apoi, vibrând de triumf, alunecau pe 
marea schimbătoare a chipurilor, glasurilor, culorilor, sub o 
mereu altă lumină. 

Deodată, vreuna din aceste rătăcitoare, înfăşurată în opal 
tremurător, ridica un pahar de pe una din tăvile plutitoare, 
îl dădea peste cap ca să-şi facă curaj şi, mişcându-şi mâinile 
mult deasupra creştetului, dansa singură pe scena din fund. 
Urma o tăcere de-o clipă; dirijorul schimba ritmul dansului 
şi urma o izbucnire de şuşoteli pe când se răspândea zvonul 
fals că ar fi vorba de dublura Gildei Gray de la Follies. 
Începea distracţia. 

Cred că în prima noapte când am participat la o asemenea 
recepţie la Gatsby, eram unul dintre puţinii oaspeţi care 
fuseseră cu adevărat invitaţi. Oamenii nu erau poftiţi, ei 
veneau pur şi simplu. Se suiau în automobile care-i duceau 
către Long Island şi, într-un fel sau altul, sfârşeau prin a 
ajunge la uşa lui Gatsby. Odată sosiți, erau prezentaţi de 
cineva care-l cunoştea pe Gatsby şi după aceea se purtau 
după regulile dintr-un parc de distracţii. Câteodată veneau 
şi plecau de la câte o asemenea recepţie fără a-l fi întâlnit 


măcar pe Gatsby, dar o făceau cu acea nonşalanţă care 
constituie, prin ea însăşi, un fel de bilet de intrare. 

Eu însă fusesem invitat. Un şofer într-o livrea albastră ca 
oul de botgros traversase pajiştea mea, devreme într-o 
dimineaţă de sâmbătă, cu un bilet surprinzător de 
ceremonios de la stăpânul său: onoarea avea să fie în 
întregime a lui Gatsby, scria acolo, dacă aveam să particip şi 
eu la „mica sa recepţie” din seara aceea. Mă văzuse de mai 
multe ori şi intenţionase mai de mult să-mi facă o vizită, însă 
o potrivire de împrejurări de neevitat îl împiedicase... 
semnat Jay Gatsby, cu o parafă maiestuoasă. 

Îmbrăcat într-un costum de flanel alb, mă îndreptai către 
grădina sa puţin după ceasurile şapte, rătăcind de colo 
până colo cam stânjenit, printre grupuri şi curenţi de 
oameni necunoscuţi - deşi ici şi colo se zărea câte o faţă pe 
care o remarcasem în trenurile suburbane. Am fost de la 
început izbit de numărul mare de tineri englezi care se 
învârteau pe acolo; toţi bine îmbrăcaţi, toţi arătând cam 
înfometați şi toţi discutând, încet şi plini de seriozitate, cu 
americani solizi şi prosperi. Eram sigur că încercau să 
vândă câte ceva: acţiuni, poliţe de asigurare sau 
automobile. Ei cel puţin sesizaseră, cu un fel de suferinţă, 
cât de mulţi bani se găseau în mediul acesta şi erau convinşi 
că s-ar fi putut ca banii aceştia să ajungă în buzunarul lor în 
schimbul câtorva cuvinte spuse pe tonul potrivit. 

La sosire făcusem o încercare să-l găsesc pe amfitrion, 
însă cei doi sau trei oameni pe care-i întrebasem despre el 
mă priviseră atât de uimiţi şi negaseră cu atâta vehemenţă 
că ar fi ştiut ceva despre prezenţa lui, încât în cele din urmă 
mă îndreptai spre masa cu cocteiluri - singurul loc din 
grădină unde putea să întârzie un bărbat singuratic fără a 
arăta pierdut şi dezorientat. 

Eram pe cale să mă îmbăt cât puteam de tare, pur şi 
simplu pentru că mă simţeam prea stânjenit ca să pot face 
altceva, când Jordan Baker ieşi din casă oprindu-se un 
moment în capul scărilor de marmură, în atitudinea ei 


obişnuită, cu umerii împinşi înapoi şi privind cu un interes 
dispreţuitor jos în grădină. 

Deşi nu ştiam cât de binevenit aveam să fiu, găsii totuşi că 
era cazul să mă ataşez de cineva înainte de a ajunge în 
stadiul care m-ar fi făcut să adresez remarci cordiale 
primului necunoscut ieşit în cale. 

— Hello! am strigat, înaintând către ea. 

Propria mea voce mi se păru artificială şi prea 
răsunătoare. 

— Bănuiam că ai să fii aici, îmi răspunse absentă, pe când 
urcam scările către ea. Mi-am amintit că locuieşti alături... 

Îmi păstră o clipă mâna într-a ei, cu un gest impersonal, ca 
şi cum ar fi vrut să-mi promită că avea să aibă grijă de mine 
mai târziu, şi îşi îndreptă atenţia către două fete în rochii 
galbene, identice, care se opriseră în josul scărilor. 

— Hei! strigară ele împreună. Ne pare rău că n-ai câştigat. 

Asta se referea la concursul de golf. Jordan fusese 
eliminată în finale, cu o săptămână înainte. 

— Nu ne mai cunoşti, spuse una dintre fetele în galben. 
Ne-am mai întâlnit aici, acum câteva săptămâni. 

— De atunci v-aţi vopsit părul, remarcă Jordan şi eu 
tresării, însă fetele trecuseră mai departe, indiferente, iar 
remarca se adresă astfel doar lunii prematur răsărite, 
iscată fără îndoială, ca şi farfuriile cu sandvişuri, din coşul 
vreunuia dintre valeţii angajaţi pentru recepţie. 

Braţul auriu şi subţire al lui Jordan se odihnea acum pe al 
meu şi coborârăm scările ca să facem câţiva paşi prin 
grădină. O tavă cu cocteiluri se legăna spre noi prin 
umbrele amurgului şi ne aşezarăm la o masă cu cele două 
fete în galben şi trei bărbaţi, fiecare prezentat ca fiind 
domnul Mmm. 

— Vii deseori la recepţiile de aici? o întrebă Jordan pe fata 
de lângă ea. 

— Ultima oară am fost când ne-am întâlnit, răspunse fata 
cu o voce vie, plină de încredere. Se întoarse către tovarăşa 
ei: Şi tu la fel, nu, Lucille? 


Şi Lucille la fel. 

— Mie-mi place să vin aici, spuse Lucille. Nu-mi bat 
niciodată capul cum să mă port şi întotdeauna mă distrez 
minunat. Când am fost ultima oară mi-am agăţat rochia de 
un scaun, iar el m-a întrebat cum mă cheamă şi unde stau - 
şi peste o săptămână am primit un pachet de la magazinul 
Croirier cu o rochie de seara nouă. 

— Şi ai acceptat-o? întrebă Jordan. 

— Sigur că da! Voiam s-o pun în seara asta, dar era prea 
mare la piept şi a trebuit s-o dau să mi-o strâmteze. E din 
voal albastru cu mărgele de culoarea lavandei. Două sute 
şaizeci şi cinci de dolari. 

— Un tip care face aşa ceva trebuie să fie ciudat de tot, 
spuse cealaltă fată cu un fel de invidie. Nu vrea să aibă 
neplăceri cu nimeni. 

— Cine nu vrea? întrebai eu. 

— Gatsby. Mi-a spus cineva că... 

Cele două fete şi Jordan se aplecară una spre alta 
şoptindu-şi confidenţial. 

— Se zice că tipul ăsta a omorât odată pe cineva... 

Ne trecu pe toţi un fior. Cei trei domni Mmm se aplecară 
către noi ascultând cu atenţie. 

— Chiar aşa ceva nu cred, argumentă Lucille cu 
scepticism. Mai degrabă a fost spion german în timpul 
războiului. 

Unul dintre bărbaţi confirmă din cap. 

— Am auzit asta de la unul care-l cunoştea bine, a copilărit 
cu el în Germania, ne asigură apăsat. 

— A, nu, spuse prima fată, nu se poate, în timpul războiului 
a fost în armata americană. 

Ne privea pe toţi cu entuziasm, pe când credulitatea 
noastră se transfera acum spre spusele ei. 

— Să vă uitaţi o dată la el când crede că nu-l vede nimeni. 
Pot să pariez că are pe cineva pe conştiinţă. 

Ochii i se îngustară şi o văzui cutremurându-se. Lucille se 
înfioră şi ea. Cu toţii ne întoarserăm în scaune aruncându- 


ne privirile în jur, după Gatsby. Este, cred, o dovadă a 
intensității speculațiilor romantice pe care le inspira omul 
acesta faptul că şi cei care credeau că de prea puţine 
lucruri merită să vorbeşti cu vocea coborâtă, despre el 
vorbeau în şoaptă. 

Tocmai se servea primul supeu - avea să-i urmeze altul 
după miezul nopţii - şi Jordan mă invită să merg cu ea la 
grupul cu care venise şi care se aşezase în jurul unei mese 
la capătul celălalt al grădinii. Erau trei perechi şi însoţitorul 
lui Jordan, un student insistent, care din când în când cădea 
victimă unor introspecţii violente şi, evident, avea impresia 
că mai devreme sau mai târziu Jordan avea să-i cedeze într- 
o măsură mai mare sau mai mică. În loc să se împrăştie prin 
grădină, acest grup îşi păstrase o omogenitate demnă, 
asumându-şi rolul de a reprezenta cercurile nobiliare ale 
vecinătăţii - East Egg-ul care consimţise să coboare spre 
West Egg - menţinând totuşi o sobrietate îngrijită faţă de 
veselia cam prea violent colorată a mediului. 

— Hai să plecăm, îmi şopti Jordan după o jumătate de ceas 
risipită cam fără rost, mediul ăsta e prea plicticos pentru 
mine. 

Ne ridicarăm, Jordan explicând că trebuia să-l căutăm pe 
Gatsby, căci eu nu-i fusese încă prezentat şi asta mă făcea 
să mă simt prost. Studentul dădu din cap cu un fel de 
cinism melancolic. 

Barul spre care ne îndreptarăm întâi era plin, însă Gatsby 
nu era de văzut. Jordan nu-l descoperi nici când se opri în 
capul scărilor, să cerceteze de acolo forfota neîntreruptă, şi 
nu era nici pe verandă. Încercarăm la întâmplare o uşă care 
părea importantă şi intrarăm într-o bibliotecă înaltă, în stil 
gotic, căptuşită cu stejar englezesc sculptat şi probabil 
transportată în întregime din vreo ruină istorică de peste 
ocean. 

Un bărbat de vârstă mijlocie, corpolent, cu nişte ochelari 
enormi care-i făceau ochii ca de bufniţă şi părând destul de 
beat, se instalase pe marginea unei mese mari şi privea cu o 


concentrare nesigură la rafturile de cărţi. Când intrarăm, 
îşi roti tot corpul spre noi şi o examină pe Jordan din cap 
până-n picioare. 

— Ce zici de asta? o întrebă impetuos. 

— Despre ce? 

Omul făcu un semn cu mâna către rafturile de cărţi. 

— Despre chestia asta. Îţi spun eu. Nu mai e nevoie să 
controlezi. M-am uitat. Află că sunt adevărate. 

— Cărţile? 

Tipul dădu din cap. 

— Absolut adevărate, au pagini şi tot ce vrei. Credeam că e 
doar un decor de carton. Şi de fapt sunt cât se poate de 
adevărate. Au pagini şi... Uite! Să-ţi arăt. 

Considerând de la sine înţeles că noi rămâneam sceptici, 
se repezi spre bibliotecă şi se întoarse cu volumul 1 din 
„Stoddard Lectures”. 

— Vedeţi! strigă triumfător. E o tipăritură în adevăratul 
înţeles al cuvântului. Aici m-a avut. Tipul ăsta e un adevărat 
artist. Un om mare. Câtă grijă pentru detalii! Ce realism! Şi 
a ştiut şi unde să se oprească: nu le-a tăiat paginile. Hm, ce 
spuneţi? Ce-aţi putea cere mai mult? 

Îmi smulse cartea din mână şi o puse repede la loc în raft, 
murmurând că dacă scoteam o cărămidă de la locul ei, 
întreaga bibliotecă s-ar fi putut prăbuşi. 

— Pe dumneavoastră cine v-a adus? întrebă el. Sau aţi 
venit singuri? Pe mine m-a adus cineva. Cei mai mulţi din 
cei de aici au fost aduşi de câte cineva. 

Jordan îl privea atentă, amuzată, fără să-i răspundă. 

— Am fost adus de o femeie care se numeşte Roosevelt, 
continuă el. Doamna Claude Roosevelt. O cunoaşteţi? Am 
cunoscut-o undeva ieri seară. Sunt beat de vreo săptămână 
fără întrerupere şi m-am gândit că aş putea să mă mai 
trezesc puţin dacă stau în bibliotecă. 

— Şi ţi-a ajutat? 

— Puțin, cred. Încă nu ştiu. Nu sunt aici decât de un ceas. 
V-am spus de cărţi? Sunt adevărate. Sunt... 


— Ne-ai spus. 

Îi strânserăm mâna cu gravitate şi ieşirăm iar în grădină. 

Acum se dansa pe platforma instalată afară; bărbaţi în 
vârstă împingeau fete tinere în cercuri nesfârşite, lipsite de 
graţie, cupluri cu aere arogante se strângeau unul pe altul 
cu mişcări contorsionate, cum cerea moda, ţinându-se mai 
mult prin colţuri - şi un mare număr de fete singure 
dansând fără parteneri sau substituindu-se câte o clipă în 
orchestră banjoului ori timpanelor. 

Către miezul nopţii, ilaritatea crescuse mult. Un tenor 
celebru cântase în limba italiană şi o contraltă aproape la 
fel de celebră cântase muzică de jazz, iar între aceste piese 
de rezistenţă oamenii se răspândiseră peste tot prin 
grădină şi hohote de râs vane, fericite, se ridicau spre cerul 
estival. O pereche de gemene, probabil actriţe, care se 
dovediseră a fi fetele în galben, interpretară costumate o 
scenetă pentru copii, şi se servi şampanie în pahare mai 
mari decât bolurile de punch. Luna se ridicase şi mai sus 
încă, iar pe apele golfului plutea un triunghi de solzi 
argintii, tremurând câte puţin la picăturile minuscule, 
rigide ale sunetelor de banjo de pe pajişte. 

Eram iarăşi alături de Jordan Baker. Şedeam acum la o 
masă cu un bărbat cam de vârsta mea şi cu o fată durdulie, 
care la cea mai mică provocare izbucnea în hohote de râs 
necontrolate. Acum mă distram. Băusem două pahare de 
şampanie şi scena se schimbase în faţa ochilor mei într-o 
experienţă naturală, profundă, plină de semnificaţii. 

La un moment dat, când se făcu o pauză în agitația din 
jurul nostru, bărbatul mă privi şi îmi surâse. 

— Chipul dumitale mi se pare cunoscut, spuse el politicos. 
N-ai fost cumva în Divizia 1 în timpul războiului? 

— Ba da. În regimentul 28 infanterie. 

— Eu am fost până în iunie 1918 în regimentul 7 
infanterie. Ştiam de la început că ne-am întâlnit undeva. 

Un timp discutarăm despre nişte sate umede, cenuşii, din 
Franţa. Locuia desigur pe undeva pe aproape, căci îmi 


spunea că tocmai îşi cumpărase un hidroavion şi avea de 
gând să-l încerce a doua zi de dimineaţă. 

— N-ai vrea să vii cu mine, prietene? Nu ne îndepărtăm de 
coastă, aici, în golf. 

— La ce oră? 

— Oricând vrei dumneata. 

Tocmai voiam să-l întreb cum se numeşte, când Jordan 
întoarse capul spre noi şi ne surâse. 

— Ai început să te distrezi? se interesă ea. 

— Mult mai bine. 

Mă întorsei iarăşi către noua mea cunoştinţă. 

— Pentru mine petrecerea asta e cam neobişnuită. Nici nu 
mi-am văzut încă gazda. Locuiesc aici - arătai cu mâna spre 
gardul meu, invizibil acum - alături, şi Gatsby ăsta mi-a 
trimis o invitaţie prin şofer. 

Bărbatul mă privi o clipă ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Eu sunt Gatsby, spuse dintr-o dată. 

— Cum aşa! exclamai. A, te rog să mă ierţi. 

— Credeam că ştii, bătrâne. Mi-e teamă că nu sunt o gazdă 
prea bună. 

Îmi surâse plin de înţelegere - ca şi cum ar fi stabilit pe 
dată o legătură între noi. Era unul din acele zâmbete 
deosebite, iradiind un fel de încredere nesfârşită, un surâs 
pe care-l întâlneşti doar de patru sau cinci ori în viaţă. 
Părea că se adresează o clipă lumii întregi şi după aceea se 
concentrează tocmai asupra ta, desprinzându-te într-un 
mod căruia nu-i puteai rezista, alegându-te. Surâsul acesta 
te făcea să crezi că erai înţeles exact aşa cum ai vrut să fii 
înţeles, că cel care ţi-l adresa credea în tine aşa cum şi tu 
însuţi ai fi vrut să crezi, că avea despre tine întocmai 
impresia pe care ai fi vrut, în momentele tale cele mai bune, 
să o laşi. Şi exact în momentul acela zâmbetul dispăru - în 
faţa mea era un bărbat cu alură de sportiv, elegant, cu un 
an sau doi peste treizeci, cu o notă de formalism complicat 
în felul de a se exprima, care putea uşor să-l facă ridicol. Cu 


puţin timp înainte de a se fi prezentat, avusesem parcă 
impresia că e un om care-şi alege cuvintele cu pedanterie. 

Chiar în momentul în care domnul Gatsby îmi dezvăluia 
identitatea sa, un valet se grăbi către el anunţându-l că era 
chemat la telefon din Chicago. Se scuză cu o uşoară 
plecăciune ce ne incluse pe fiecare dintre noi în parte. 

— Dacă ai nevoie de ceva, te rog să spui, prietene, insistă 
el către mine. Scuză-mă acum. Ne vedem mai târziu. 

Îndată ce se retrase, mă întorsei către Jordan să-i comunic 
surpriza mea. Până atunci mă aşteptasem ca domnul Gatsby 
să fie o persoană de vârstă mijlocie, corpolentă. 

— Cine e omul acesta în realitate? o întrebai. Chiar nu ştii? 

— E pur şi simplu un om care se numeşte Gatsby. 

— Vreau să spun, de unde vine? Şi cu ce se ocupă exact? 

— Şi tu începi acum, îmi răspunse ea cu un surâs plictisit. 
Nu ştiu altceva decât ce mi-a spus el singur o dată, şi 
anume că şi-a făcut studiile la Oxford. 

Un fel de halo nedesluşit începu să capete formă în jurul 
figurii lui Gatsby, însă la următoarea ei remarcă se şterse 
iarăşi. 

— Eu nu cred, însă. 

— De ce nu? 

— Nu ştiu, insistă ea. Pur şi simplu nu cred că a fost 
vreodată la Oxford. 

Ceva în tonul ei îmi aminti de vorbele celeilalte fete - „cred 
că a asasinat pe cineva” - şi mă făcu şi mai curios. Aş fi 
acceptat fără nici o rezervă afirmaţia că Gatsby venea din 
mlaştinile Louisianei, sau din cartierul dubios al East Side- 
ului newyorkez. Aşa ceva ar fi fost mai uşor de înţeles. Însă 
în viaţa de toate zilele nu se găseau tineri care să răsară 
pur şi simplu de nicăieri, ca să cumpere un castel în golful 
Long Island - sau cel puţin cu lipsa mea de experienţă 
provincială nu credeam pe atunci că o asemenea apariţie ar 
fi fost posibilă. 

— Oricum, fapt este că dă nişte serate grozave, spuse 
Jordan schimbând vorba, cu acea reţinere a oamenilor bine 


crescuţi faţă de detaliile concrete. Şi mie îmi plac recepţiile 
cu lume multă. Sunt mult mai intime. La petreceri mai mici 
n-ai nici o clipă de linişte. 

După asta se auzi bubuitul unei tobe mari şi vocea şefului 
de orchestră se ridică deodată peste murmurul confuz al 
grădinii. 

— Doamnelor şi domnilor! strigă el. La cererea domnului 
Gatsby vom interpreta acum pentru dumneavoastră cea 
mai recentă compoziţie a domnului Vladimir 'Tostoff, care s- 
a bucurat de o primire excepţională la concertul de la 
Carnegie Hall din luna mai. Dacă citiţi ziarele, vă amintiţi că 
a provocat o adevărată senzaţie. 

Surâse cu un fel de condescendenţă jovială şi adăugă: 

— Mare senzaţie! 

Aici toată lumea râse. 

— Piesa este cunoscută, conchise el cu mult brio, sub 
numele de „Istoria jazzului în lume”, de Vladimir TostofI. 

Compoziţia domnului Tostoff îmi rămasc însă necunoscută, 
deoarece chiar în momentul când începu muzica, privirile 
îmi căzură asupra lui Gatsby, care apăruse deodată, singur, 
în picioare pe scările de marmură, privind de la un grup la 
altul cu ochi plini de bunăvoință. Pielea bronzată i se 
întindea plăcut pe umerii obrajilor şi părul tuns scurt arăta 
ca şi cum ar fi fost potrivit cu grijă în fiecare zi. Personal, nu 
vedeam nimic sinistru în înfăţişarea lui. Mă întrebam dacă 
nu cumva faptul că nu bea deloc contribuia să-l separe atât 
de precis de oaspeţii săi, căci mi se părea că devine din ce 
în ce mai corect şi mai distant pe măsură ce buna dispoziţie 
sporea în jur. Când „Istoria jazzului în lume” luă sfârşit, 
fetele începură să-şi lase capetele pe umerii bărbaţilor cu 
gesturi iubitoare, de căţeluş, alte fete se lăsau pe spate în 
joacă în braţele bărbaţilor, uneori chiar în mijlocul unor 
grupuri, ştiind că oricum avea să le prindă cineva, însă 
niciuna nu se gândi să facă asta în braţele lui Gatsby, nici un 
breton franțuzesc nu-i atinse umărul şi nici un cvartet de 
voci soprane nu se formă în jurul lui. 


— Vă rog să mă iertaţi. 

Valetul lui Gatsby se ivise deodată lângă noi. 

— Domnişoara Baker? întrebă el. Vă cer iertare, însă 
domnul Gatsby ar dori să vă vorbească. 

— Mie? exclamă ea surprinsă. 

— Da, doamnă. 

Se ridică încet, făcându-mă să înţeleg prin expresia feţei 
că nu înţelegea despre ce era vorba, şi-l urmă pe valet în 
casă. Remarcai atunci că îşi purta rochia de seară ca pe o 
haină sport - de fapt, după cât constatasem, aşa îşi purta 
toate rochiile. Avea în mişcări un fel de nervozitate grăbită, 
ca şi cum ar fi învăţat prima dată să meargă pe vreun teren 
de golf, cândva, într-o dimineaţă friguroasă şi limpede. 

Rămăsei singur; era aproape ora două. De câtva timp, 
nişte sunete confuze şi de natură să işte curiozitatea 
porneau dintr-o cameră lungă, cu multe ferestre, deasupra 
terasei. Evitându-l pe studentul lui Jordan, angajat acum 
într-o conversaţie de natură obstetrică împreună cu două 
coriste, şi care mă implora să-l ajut, intrai în casă. 

Încăperea era plină de oameni. Una dintre fetele în galben 
cânta la pian şi alături, în picioare, era o tânără doamnă 
înaltă, cu părul roşu, despre care se spunea că face parte 
dintr-un cor faimos şi care tocmai era pe cale să cânte ceva. 
Băuse o mare cantitate de şampanie şi în timp ce-şi cânta 
piesa ajunsese probabil, fără prea multă justificare, la 
concluzia că totul în jur era foarte, foarte trist - nu se 
mulțumea numai să cânte, ci şi plângea. Ori de câte ori se 
ivea o pauză în cântec, o umplea cu suspine întretăiate, apoi 
îşi relua liedul cu o voce tremurătoare de soprană. 
Lacrimile îi alunecau pe obraji - însă nu prea uşor, căci 
atunci când ajungcau în contact cu genele greu fardate 
deveneau de culoarea cernelei şi-şi continuau cursul în 
nişte râuleţe încete, întunecate. Cineva propuse - pare-se 
cu umor - să cânte după notele care apăruseră ca pe un 
portativ pe faţa ei. La aceasta îşi ridică mâinile deasupra 


capului, căzu într-un fotoliu şi se pierdu într-un somn 
adânc, bântuit de aburi de alcool. 

— S-a bătut adineauri cu un bărbat care spune că e soţul 
ei, explică o fată de lângă mine. 

Privii în jur. Cele mai multe dintre femeile rămase de faţă 
se certau sau se băteau cu bărbaţi care spuneau probabil 
că sunt soţii lor. Chiar prietenii lui Jordan, grupul de patru 
persoane din East Egg, erau acum dezbinaţi de 
neînţelegeri. Unul dintre bărbaţi se retrăsese la o parte cu 
o tânără actriţă, căreia i se adresa cu intensitate stranie, iar 
nevastă-sa, după ce încercase să râdă cu indiferenţă şi 
demnitate de această situaţie, renunţase dintr-o dată la 
încercarea de a păstra aparențele şi recurgea la atacuri pe 
flanc - din timp în timp apărea brusc lângă el, scânteind rău 
ca un diamant înfuriat, şi-i şuiera în ureche: „Bine, dar mi-ai 
promis!” 

Lipsa de entuziasm faţă de planurile de întoarcere acasă 
nu se manifesta exclusiv în rândurile bărbaţilor supuşi 
ispitelor. În momentul de faţă, în hol se găseau doi indivizi 
deplorabil de treji împreună cu soțiile lor, foarte indignate, 
care se văitau cu glasuri uşor stridente. 

— Ori de câte ori vede că mă distrez, vrea să mergem 
acasă... 

— N-am văzut în viaţa mea un egoist mai mare... 

— Noi suntem primii care plecăm... 

— Şi noi... 

— Bine, dar acum suntem aproape ultimii, spunea 
monoton unul dintre bărbaţi. Orchestra a plecat de o 
jumătate de ceas. 

Deşi soțiile căzuseră de acord că o asemenea rea voinţă 
era de necrezut, disputa sfârşi printr-o scurtă luptă şi 
ambele neveste fură ridicate în braţe şi scoase în noapte, 
zbătându-se şi dând din picioare. 

Pe când aşteptam în hol să mi se dea pălăria, uşa dinspre 
bibliotecă se deschise şi Jordan Baker şi Gatsby ieşiră 
împreună. El tocmai îi mai spunea câteva cuvinte, însă 


pasiunea cu care-i vorbise probabil până atunci se 
transformă brusc într-o notă de formalism, când se 
apropiară câteva persoane să-i spună la revedere. 

Prietenii lui Jordan o strigau nerăbdători de afară, de sub 
portal, dar ea mai întârzie un moment să dea mâna cu 
mine. 

— Am auzit un lucru cu adevărat uimitor, îmi şopti. Cât 
timp am stat în bibliotecă? 

— Aproape o oră... 

— E pur şi simplu... pur şi simplu de necrezut, repetă 
absentă. Însă am jurat că n-am să spun şi uite, am şi 
început. 

Căscă cu multă graţie în faţa mea, fără să se ascundă. 

— 'Te rog, vino să-mi faci o vizită... Sunt în cartea de 
telefon... Sub numele doamnei Sigourney Howard... mătuşa 
mea... 

Se grăbi spre ieşire adresându-mi aceste ultime detalii 
peste umăr şi mâna ei bronzată îmi mai flutură un salut 
nesigur în timp ce dispărea, la uşă, în mijlocul prietenilor. 

Cam ruşinat că întârziasem atâta la prima mea vizită, mă 
alăturai ultimilor oaspeţi ai lui Gatsby, strânşi în jurul lui. 
Voiam să-i explic că-l căutasem mai devreme, seara, şi să 
mă scuz pentru că nu-l recunoscusem, atunci când ne 
întâlnisem în grădină. 

— Nici nu face să mai vorbim despre asta, îmi spuse el 
repede. Nici nu te mai gândi, bătrâne. 

Expresia aceasta de familiaritate nu era de fapt mai intimă 
decât mâna pe care mi-o puse într-un gest liniştitor pe 
umăr. 

— Şi nu uita că mâine dimineaţă, la nouă, încercăm 
hidroavionul. 

Apoi apăru valetul, chiar în spatele lui: 

— Vă cheamă Philadelphia la telefon, domnule. 

— Da, da, imediat. Spune-le că vin acum... Noapte bună. 

— Noapte bună. 

— Noapte bună. 


Surâse - şi dintr-o dată faptul că rămăsesem printre 
ultimii mi se păru a avea o semnificaţie deosebită, 
încântătoare, ca şi cum el ar fi dorit aceasta toată vremea. 

— Noapte bună, bătrâne... noapte bună. 

Însă pe când coboram scările, am văzut că petrecerea nu 
se terminase cu totul. La vreo cincisprezece paşi de uşă, o 
duzină de faruri de automobil iluminau o scenă bizară şi 
zgomotoasă. În şanţul de la marginea şoselei, cu partea din 
dreapta încă pe asfalt, însă cu o roată smulsă brutal, se 
găsea un automobil elegant care părăsise aleea lui Gatsby 
cu câteva clipe înainte. leşitura bruscă a unui zid explica 
dislocarea atât de violentă a roții şi la locul accidentului se 
strânseseră cu o atenţie încordată vreo jumătate de duzină 
de şoferi curioşi. Dar, cum îşi lăsaseră maşinile pe şosea, 
blocând-o, un vacarm discordant şi ascuţit provenit de la 
automobilele din spate se ridica de câtăva vreme, 
adăugându-se confuziei şi aşa violente. 

Un bărbat înfăşurat într-o pelerină lungă coborâse din 
maşina avariată şi se oprise în mijlocul drumului, privind de 
la automobil spre roată şi de la roată spre curioşii din jur, 
cu o expresie amabilă, confuză. 

— Ia te uită! exclamă el. Am intrat în şanţ. Faptul i se 
părea nespus de uimitor şi l-am recunoscut, însă tocmai 
după aerul acesta de uimire şi apoi am identificat persoana 
însăşi: era ocupantul de adineauri al bibliotecii lui Gatsby. 

— Dar cum s-a întâmplat? 

Bărbatul în pelerină ridică din umeri. 

— Nu mă pricep deloc la mecanică, spuse el ca şi ar fi vrut 
să închidă discuţia. 

— Bine, dar ce-ai făcut? Ai intrat în zid? 

— Nu mă întrebaţi, răspunse Ochi-de-Bufniţă spălându-se 
pe mâini de toată afacerea. Nu mă pricep aproape deloc la 
condus, aproape deloc. S-a întâmplat şi asta-i tot ce ştiu. 

— Bine, dar dacă nu ştii să conduci n-ar trebui să încerci, 
şi tocmai noaptea. 


— Dar nici nu încercam, explică el indignat. Nici măcar nu 
încercam. 

— Atunci, ai vrut să te sinucizi'? 

— Ai avut noroc că s-a rupt numai roata! Nu ştii să conduci 
şi nici măcar nu încercai. 

— Nu mă înţelegeţi, lămuri criminalul. Nu conduceam eu. 
Mai e cineva în maşină. 

Şocul care urmă acestei declaraţii îşi găsi expresia într-o 
exclamaţie prelungită, tocmai când portiera automobilului 
începuse să se deschidă încet. Mulțimea - se făcuse acum o 
adevărată mulţime - undui fără voie înapoi şi, când portiera 
se deschise încet, extrăgându-şi fiecare membru, un individ 
palid cu mişcări dezarticulate cobori din vehicul, pipăind 
nesigur pământul cu un pantof mare, ascuţit, de dans. 

Orbită de lumina farurilor şi ameţită de urletul neîncetat al 
claxoanelor, apariţia se opri, clătinându-se pe picioare un 
moment, până când îl văzu pe bărbatul în pelerină. 

— Ce-i? întrebă el calm. Ni s-a terminat benzina? 

— Uită-te şi tu. 

Jumătate de duzină de degete arătară către roata smulsă. 
EI o privi un moment şi apoi îşi ridică ochii spre stele, ca şi 
cum ar fi bănuit că a căzut din cer. 

— S-a desprins, explică cineva. 

El dădu din cap. 

— La început n-am băgat de seamă că ne-am oprit. 

Urmă o pauză. Apoi, respirând adânc şi îndreptându-şi 
umerii, vorbi cu voce hotărâtă: 

— Mă întreb dacă cineva dintre dumneavoastră ştie vreo 
staţie de benzină. 

Cel puţin o duzină de bărbaţi, unii dintre ei doar puţin mai 
treji decât el însuşi, îi explicară că roata şi automobilul nu 
mai erau unite printr-o legătură fizică. 

— Atunci să trag îndărăt, sugeră el după o clipă. 
Marşarier. 

— Dar e smulsă roata, omule. 

El ezită. 


— Nu strică să încercăm, spuse. Claxoanele nervoase din 
spate urcaseră acum în crescendo. M-am desprins din 
grupul ce se formase şi m-am îndreptat pe pajişte către 
locuinţa mea. Am mai aruncat o privire în urmă. Luna plină 
strălucea peste casa lui Gatsby, făcând noaptea să tremure 
în aceeaşi splendoare, liniştită, deasupra râsetelor şi 
şoaptelor ce se mai auzeau din grădina încă scânteietoare. 
Un gol neaşteptat părea să se reverse acum pe ferestrele şi 
uşile mari ale casei, înconjurând cu o izolare desăvârşită 
silueta gazdei, în picioare, sub portal, cu mâna ridicată într- 
un gest ţeapăn de adio. 

Recitind ce am scris până acum, înţeleg limpede: am lăsat 
impresia că evenirnentele din trei seri, despărțite între ele 
prin săptămâni de zile, ar fi fost singurele mele motive de 
preocupare şi interes. Dimpotrivă, erau pe atunci simple 
întâmplări obişnuite într-o vară pentru mine plină, şi abia 
mult mai târziu au început să capete mai mare importanţă 
decât treburile mele personale. 

Cea mai mare parte a timpului mi-o petreceam la lucru. 
Dimineaţa devreme, soarele îmi arunca umbra către apus 
pe când mă grăbeam prin strâmtorile străzilor new-yorkeze 
spre Probity Trust. Ajunsesem să-i cunosc acum bine pe 
ceilalţi funcţionari şi agenţi de bursă, să le spun pe numele 
Mic, şi mâncam împreună cu ei în restaurante întunecoase, 
aglomerate, sandvişuri mici cu cârnaţi de porc, piureu de 
cartofi şi cafea. Am avut chiar o scurtă legătură cu o fată 
din Jersey City care lucra la serviciul de contabilitate, însă 
fratele ei începuse să-mi arunce priviri sinistre, pline de 
subînţeles, astfel că atunci când fata a plecat în concediu, în 
iulie, am lăsat întreaga afacere să moară de la sine. 

Masa de seară o luam de obicei la Yale Club - într-un fel 
asta constituia partea cea mai posomorâtă din întreaga zi - 
după aceea urcam în bibliotecă şi studiam câte un ceas cu 
multă conştiinciozitate investiţii şi operaţii de bursă. Prin 
localul clubului se învârteau uneori nişte băieţi mai 
gălăgioşi, care însă nu intrau niciodată în bibliotecă, astfel 


că acolo se putea lucra în linişte. După aceea, dacă noaptea 
era frumoasă, porneam pe jos pe Madison Avenue, pe lângă 
vechiul hotel Murray Hill, şi pe Strada 33 către gara 
Pennsylvania. 

Începuse să-mi placă New York-ul, sentimentul de risc, de 
aventură pe care-l trezeau străzile lui noaptea şi impresiile 
plăcute pe care le lasă ochiului, mereu atras într-o parte şi 
într-alta, freamătul neîntrerupt al siluetelor de bărbaţi, de 
femei, de automobile, alunecându-ţi prin faţă. Îmi plăcea să 
mă plimb alene pe Fifth Avenue, să-mi aleg din mulţime 
femei romantice, să-mi închipui că în clipa următoare 
aveam să intru în viaţa lor şi că nimeni n-avea să afle 
vreodată sau să mă dezaprobe pentru asta. Uneori, le 
urmăream în gând spre apartamentele lor, la colţul vreunei 
străzi retrase, iar ele se întorceau şi-mi surâdeau înainte de 
a se pierde în întunericul cald al blocurilor. În 
semiobscuritatea fermecată a coridoarelor metroului, 
simţeam câteodată o singurătate obsedantă şi o simţeam 
tremurând şi în alţii, în funcţionarii tineri, săraci, care 
întârziau în faţa vitrinelor, aşteptând să vină ora cinei 
singuratice - oameni tineri, umblând fără rost pe străzile 
întunecate, risipindu-şi cele mai preţioase clipe ale nopţii, 
ale vieţii. 

Sau, către ceasurile opt, când asfaltul întunecos al Străzii 
40 era străbătut de taxiuri, câte cinci pe un rând, 
îndreptându-se spre sălile de spectacole, simţeam deseori o 
strângere de inimă. Vedeam, îmi închipuiam siluete 
aplecându-se una spre alta în taxiurile oprite la stopuri, 
auzeam glasuri modulându-se ca un cântec şi râsete 
izbucnind din glume pe care eu n-aveam să le aud niciodată 
şi ţigări aprinse descriind în spaţiul acela închis, întunecos, 
cercuri de neînțeles. Imaginându-mi că şi eu mă îndreptam 
către întâmplări vii, luminoase, că aveam să cunosc o dată 
cu ei senzațiile, trăirile lor intense, treceam mai departe, cu 
un fel de nostalgică simpatie faţă de ei. 


Un timp, am pierdut-o din vedere pe Jordan Baker, apoi pe 
la mijlocul verii am întâlnit-o iarăşi. La început, mă simţeam 
măgulit că pot ieşi cu ea, pentru că era campioană de golf şi 
o cunoştea toată lumea. Pe urmă, treaba căpătă importanţă. 
Nu eram propriu-zis îndrăgostit, însă simţeam faţă de ea un 
fel de curiozitate amestecată cu tandreţe. Chipul arogant, 
plictisit, pe care-l întorcea către lume ascundea ceva - de 
cele mai multe ori afectările ascund până la urmă ceva, 
chiar dacă la început n-au fost alese pentru asta - şi într-o zi 
am înţeles despre ce era vorba. Eram invitaţi amândoi la o 
petrecere, undeva la locuinţa unei cunoştinţe din Warwick; 
uitase afară, în faţa casei, un automobil împrumutat, cu 
capota descoperită în ploaie, şi apoi, când a fost întrebată 
dacă ea făcuse asta, minţise. Si atunci, dintr-odată, mi-am 
amintit ce ştiam despre ea, povestea care îmi scăpase în 
seara accea când o cunoscusem la Daisy. În primul 
campionat important de golf la care participase, se iscaseră 
discuţii ce ameninţaseră să ajungă în ziare - cineva 
sugerase că îşi mişcase mingea dintr-o poziţie proastă în 
semifinală. Lucrurile atinseseră aproape proporţiile unui 
scandal - şi apoi totul se muşamalizase. Un băiat de mingi 
îşi retractă declaraţia şi singurul martor citat recunoscu că, 
probabil, se înşelase. Însă incidentul şi numele rămăseseră 
asociate în mintea mea. 

Jordan Baker evita instinctiv oamenii inteligenţi, 
pătrunzători, şi mi-am dat seama că făcea asta pentru că se 
simţea mai sigură într-un mediu unde orice abatere de la 
codurile obişnuite ar fi fost considerată imposibilă. Era însă 
de o lipsă de onestitate incurabilă. Nu putea suporta să se 
vadă într-o situaţie dezavantajoasă şi, tocmai din cauza 
acestei incapacităţi, începuse, cred, să recurgă încă de 
foarte tânăra la subterfugii pentru a-şi putea păstra în faţa 
tuturor surâsul acela rece şi insolent şi pentru a putea 
satisface, în acelaşi timp, revendicările trupului ei sportiv, 
sănătos. 


Pentru mine, lucrul acesta nu constituia un obstacol 
important. Lipsa de onestitate la femei nu e un lucru pe 
care să-l condamn cu asprime - bineînţeles, îmi părea rău, 
însă era un regret de moment, şi apoi am şi uitat asta. La 
aceeaşi recepţie am avut o conversaţie ciudată în legătură 
cu felul cum conducea automobilul. Discuţia începuse după 
ce trecuse atât de aproape de nişte muncitori, încât aripa 
maşinii smulsese un nasture de la haina unuia dintre ei. 

— Conduci foarte prost, am protestat eu. Ar trebui să fii 
mai atentă sau să nu mai conduci deloc. 

— Sunt foarte atentă. 

— Nu, nu eşti. 

— Atunci n-au decât să fie ceilalţi atenţi, spuse ea cu 
nepăsare. 

— Ce-are a face una cu alta? 

— Să se dea la o parte din faţa mea, stărui Jordan. Pentru 
un accident e nevoie de două persoane. 

— Dar închipuie-ţi că dai peste unul la fel de neatent ca şi 
tine. 

— Sper că aşa ceva n-o să se întâmple, îmi răspunse. Nu 
pot să-i sufăr pe oamenii neglijenţi. De asta îmi eşti tu 
simpatic. 

Ochii ei cenuşii, mijiţi în soare, priveau drept înainte, însă 
nu puteam ignora că în mod deliberat trecuse relaţiile 
noastre pe alt plan. O clipă am crezut că m-am îndrăgostit 
de ea. Cum însă sunt un om cu reacţii încete şi cu o mulţime 
de norme interioare care acţionează ca nişte frâne asupra 
dorințelor mele, ştiam că în primul rând va trebui să termin 
definitiv cu încurcătura aceea de acasă de la mine, din 
provincie. Continuasem să-i scriu fetei scrisori, câte una pe 
săptămână, să le semnez: „Cu dragoste, Nick” şi-mi 
aminteam că atunci când juca tenis, o mustață vagă de 
transpiraţie îi apărea pe buza superioară. Rămăsese totuşi 
un angajament vag, care trebuia desfăcut cu tact, înainte 
de a mă putea considera liber. 


Orice om e convins că posedă cel puţin una dintre virtuțile 
esenţiale şi, după părerea mea, aceea pe care o aveam eu 
era următoarea: sunt unul dintre puţinii oameni oneşti pe 
care i-am cunoscut în viaţă. 

Capitolul IV. 

Duminica dimmeaţa, când clopotele bisericilor răsunau în 
cartierele de pe malul golfului, lumea şi stăpânul ei, soarele, 
reveneau în jurul casei lui Gatsby şi, sclipind de bună 
dispoziţie, îşi îndreptau privirile spre pajiştea lui. 

— Face contrabandă cu alcool, spuneau nişte tinere 
doamne învârtindu-se printre cocteilurile şi florile grădinii 
lui Gatsby. O dată a ucis un om care descoperise despre el 
că e nepotul lui Hindenburg şi văr de-al doilea cu diavolul. 
Dă-mi şi mie un trandafir, dragă, şi mai toarnă-mi o picătură 
în paharul ăsta de cristal. 

O dată am scris în coloanele albe ale unei liste de mâncare 
de la nu mai ştiu ce restaurant numele celor care veneau în 
vara aceea la recepţiile lui Gatsby. Acum este o hârtie 
veche, roasă la îndoituri, iar deasupra scrie „Meniul zilei de 
5 iulie 1922”. Se mai pot citi încă numele acelea cenuşii, iar 
ele vor putea da o impresie mai exactă decât generalităţile 
pe care le-aş putea spune despre cei care acceptau 
ospitalitatea lui Gatsby şi care-i aduceau omagiul subtil de a 
nu şti nimic despre el. 

Din East Egg, aşadar, veneau soţii Chester Becker şi 
Leeche şi un bărbat numit Bunsen, pe care-l cunoscuse la 
Yale, şi doctorul Webster Givet, care s-a înecat vara trecută 
undeva în Maine. Şi soţii Hornbeam şi Willie Voltaire şi un 
întreg clan numit Blackbuck, care se strângeau cu toţii într- 
un colţ şi strâmbau din nas ca ţapii când se apropia cineva 
de ei. Şi familiile Ismay şi Chrystie (sau mai degrabă Hubert 
Auerbach şi soţia lui Chrystie) şi Edgar Beaver căruia, se 
spunea, îi albise părul într-o singură după-amiază de iarnă, 
fără nici un motiv. 

Clarence Endive era şi el din East Egg, după câte îmi aduc 
aminte. A venit o singură dată, cu pantaloni albi, bufanţi, şi 


s-a bătut în grădină cu un tip numit Etty. De mai departe, 
din Long Island, veneau soţii Cheadle şi O. R. P Schraeder, 
şi Stonewall Jackson Abram din Georgia, şi tribul Fishguard 
şi Ripley Snell. Snell fusese oaspetele lui Gatsby cu trei zile 
înainte de a fi băgat la puşcărie şi se îmbătase atât de tare 
atunci, încât căzuse în nesimţire pe aleea de pietriş dinspre 
uşa de intrare, iar automobilul doamnei Ulysses Swett îi 
trecuse peste mâna dreaptă. Veneau soţii Dancy şi S. B. 
Whitebait, care trecuse cu mult de şaizeci de ani, şi 
Maurice A. Flink, şi soţii Hammerhead şi Beluga, 
importatorul de tutun, şi fetele lui Beluga. 

Din West Egg veneau soţii Pole şi Mulready, precum şi 
Cecil Roebuck şi Cecil Schoen şi senatorul Gulick şi Newton 
Orchid, care controla compania cinematografică Films Par 
Excellence, şi Eckhaust şi Clyde Cohen şi Don S. Schwartze 
(fiul) şi Arthur Mecarty, toţi având într-o măsură sau alta 
legătură cu lumea cinematografului. Şi soţii Catlip şi 
Bemberg şi G. Earl Muldoon, fratele acelui Muldoon care 
mai târziu avea să-şi stranguleze nevasta. Venea şi Da 
Fontano şi Ted Legros şi James B. Ferret (Maţe-Rogşii) şi soţii 
De Jong precum şi Ernest Lilly - cu toţii veneau să joace 
cărţi şi, când îl vedeau pe Ferret rătăcind singur prin 
grădină, însemna că se curăţase de bani şi că acţiunile 
Asociated Traction aveau să fluctueze rentabil la bursă a 
doua zi. 

Un individ numit Klipspringer venea atât de des şi şedea 
atât de multă vreme, încât cu timpul ajunsese să i se spună 
„chiriaşul” - personal mă îndoiesc că avea o altă locuinţă. 
Din lumea teatrului veneau Gus Waize şi Horace O'Donavan 
şi Lester Meyer şi George Duckweed şi Francis Bull. Şi tot 
din New York erau soţh Chrome şi Bachysson şi Dennicker, 
precum şi Russel Betty, familiile Corrigan şi Kelleher şi 
Dewer şi Scully, precum şi S. W. Belcher şi soţii Smirke şi 
tinerii însurăţei Quinn, divorţaţi astăzi, şi Henry L. Palmetto, 
care s-a sinucis aruncându-se în faţa unui vagon de metrou 
în Times Square. 


Benny Meclenahan venea întotdeauna cu patru fete. Nu 
erau niciodată aceleaşi, vreau să spun ca persoane fizice, 
dar erau atât de asemănătoare, încât întotdeauna îţi făcea 
impresia că le mai văzuseşi acolo. Acum am uitat cum se 
numeau - cred că Jacqueline sau Consuela sau Gloria sau 
Judy sau June, numele lor de familie erau fie cuvinte 
melodioase ca nume de flori şi de luni, fie sunete mai grave, 
numele marilor capitalişti americani, ale căror verişoare, 
dacă insistai, mărturiseau că sunt. 

Pe lângă toţi aceştia, îmi mai amintesc de Faustina 
O'Brien, care a fost cel puţin o dată, şi de fetele Baedeker şi 
de tânărul Brewer căruia îi fusese smuls nasul de un glonţ 
în război, şi de domnul Albrucksburger şi de domnişoara 
Haag, logodnica lui, şi de Ardita Fitz-Peters şi de domnul P 
Jewett, odinioară comandantul Legiunii Americane, şi de 
domnişoara Claudia Hip, cu un bărbat despre care se 
spunea că e şoferul ei, şi de un prinţ de nu mai ştiu cum, 
căruia noi îi spuneam Ducele şi al cărui nume l-am uitat, 
presupunând că l-aş fi ştiut vreodată. 

Toţi oamenii aceştia veneau în vara de-atunci la recepţiile 
lui Gatsby. 

Într-o dimineaţă spre sfârşitul lui iulie, pe la ora nouă, 
automobilul strălucitor al lui Gatsby lunecă pe aleea 
pietruită din faţa uşii mele şi scoase o izbucnire melodică 
din claxonul cu trei note. Era prima dată când mă vizita 
Gatsby, deşi eu fusesem la vreo două dintre seratele sale, 
mă plimbasem cu hidroavionul şi, după invitaţii insistente, 
mă foloseam adesea de plaja lui. 

— Bună dimineaţa, bătrâne. lei astăzi prânzul cu mine? M- 
am gândit să mergem împreună cu maşina. 

Se legăna pe scara automobilului cu acea nonşalanţă în 
mişcări atât de caracteristic americană - şi care provine, pe 
cât presupun, din absenţa muncii dure în tinereţe, şi poate 
în şi mai mare măsură din graţia de formă a jocurilor 
noastre sportive impulsive, nervoase. Calitatea aceasta, de 
altfel, apărea evidentă, izbucnind mereu în manierele lui 


atente, prevenitoare, manifestându-se de obicei printr-un 
fel de nelinişte. Nu era niciodată perfect imobil; totdeauna 
îi puteai vedea piciorul tresărind sau remarcai nerăbdarea 
cu care-şi încleşta sau descleşta pumnul. 

Mă surprinse privindu-i cu admiraţie automobilul. 

— E frumos, nu-i aşa? 

Sări jos ca să mă lase să-l admir mai bine. 

— Nu l-ai mai văzut până acum? 

Îl mai văzusem. Toată lumea îl văzuse. Avea o culoare 
gălbuie, somptuoasă, punctată de scânteierea nichelului şi, 
în lungimea monstruoasă, se umfla ici şi colo în dreptul 
port-bagajelor triumfătoare, al cutiilor cu unelte, într-o 
adevărată înşiruire de terase a parbrizelor care 
răsfrângeau zeci de sori. Instalându-ne în spatele mai 
multor straturi de sticlă, într-un fel de seră de piele verzuie, 
pornirăm către oraş. 

Avusesem prilejul să stau de vorbă cu Gatsby de vreo cinci- 
şase ori în ultima lună şi descoperisem, spre dezamăgirea 
mea, că n-avea prea multe de spus. Astfel că prima mea 
impresie, care mă făcuse să cred că era un om enigmatic 
însă interesant, se pierduse treptat, iar el rămăsese pentru 
mine un simplu vecin, proprietarul unei case scumpe şi 
complicate. 

Atunci surveni această plimbare cu automobilul, care-mi 
trezi din nou curiozitatea. Nu ajunsesem încă în West Egg 
când Gatsby începu să-şi lase neterminate frazele elegante 
şi să se bată stânjenit cu mâna pe genunchi, peste 
pantalonii costumului de culoarea caramelei. 

— Spune-mi, bătrâne, mi se adresă el dintr-o dată, 
făcându-mă să tresar. Ce gândeşti tu despre mine exact? 

Stânjenit, începui formula de ordin general cu care cauţi 
în mod obişnuit să te eschivezi de la o asemenea întrebare. 

— Uite, am să-ţi povestesc ceva din viaţa mea, mă 
întrerupse el. N-aş vrea să-ţi faci despre mine o idee 
greşită, din cauza zvonurilor care ţi-ar putea ajunge la 
ureche. 


Ştia deci de acuzaţiile bizare formulate în cursul 
conversaţiilor de la recepţiile lui. 

— Am să-ţi spun adevărul gol-goluţ. Mâna sa dreaptă 
descrise deodată prin aer un gest care căuta parcă să 
prevină judecata şi condamnarea divină. 

— Sunt fiul unor oameni bogaţi din Middle West - părinţii 
mei sunt morţi acum. Am crescut în America, însă mi-am 
făcut studiile la Oxford, pentru că de mulţi ani toţi strămoşii 
mei au studiat acolo. E o tradiţie în familia noastră. 

Mă privi dintr-o parte şi înţelesei atunci de ce Jordan 
Baker îl suspectase de la început că minte când spune asta. 
Cuvintele „mi-am făcut studiile la Oxford” le pronunţase 
prea grăbit, le înghiţise, se împiedicase parcă de ele, ca şi 
cum şi cu alte prilejuri l-ar mai fi pus în încurcătură. O dată 
ce această îndoială mi se născu în minte, toate explicaţiile 
lui Gatsby îşi pierdură puterea de convingere şi mă 
surprinsei întrebându-mă dacă în fond nu se ascundea 
totuşi ceva straniu în personalitatea lui. 

— Şi de unde din Middle West e familia ta? îl întrebai 
neglijent. 

— Din San Francisco. 

— Aha. 

— Ai mei au murit cu toţii şi am ajuns să moştenesc o 
grămadă de bani. 

Vocea-i era solemnă, ca şi cum amintirea stingerii bruşte a 
clanului său îl urmărea şi acum. O clipă l-am suspectat că-şi 
bătea joc de mine, însă când i-am aruncat o privire m-am 
convins că mă-nşelasem. 

— După asta am trăit ca un rajah prin toate capitalele 
Europei - Paris, Veneţia, Roma - am colecţionat bijuterii, 
mai ales rubine, am organizat vânători de animale exotice, 
am şi pictat câte puţin, doar aşa, pentru plăcerea mea, 
încercând tot timpul să uit ceva foarte trist care mi s-a 
întâmplat acum multă, multă vreme. 

Am reuşit să-mi reprim un râs neîncrezător. Frazele pe 
care le folosea erau atât de uzate, încât nu mai invocau nici 


o imagine, decât poate cea a unui farsor cu turban căruia-i 
curgeau paie şi rumeguş prin toţi porii, pe când urmărea 
vreun tigru prin Bois de Boulogne. 

— După aceea a venit războiul, bătrâne. Pentru mine a fost 
o mare uşurare şi mi-am căutat moartea din toate puterile, 
însă s-ar fi spus că eram vrăjit încă de la început. În 
pădurea Argonne mi-am împins rămăşiţele batalionului de 
mitraliori atât de mult înainte, încât la un moment dat se 
făcuse un gol de câte o jumătate de milă în dreapta şi-n 
stânga noastră, pe unde infanteria nu putea să înainteze. 
Am stat aşa două zile şi două nopţi, o sută treizeci de 
oameni cu şaisprezece mitraliere, şi când ne-a ajuns 
infanteria a găsit semnele şi numerele a trei divizii germane 
diferite în grămada de leşuri din jurul nostru. Am fost 
avansat maior şi toate guvernele aliate mi-au dat câte o 
decorație - chiar şi Muntenegru, micuțul Muntenegru de pe 
coasta Adriaticei! 

Micuţul Muntenegru! îl şi vedeai cum ridică în palmă 
aceste cuvinte şi le priveşte dând din cap încântat şi 
surâzător. Surâsul acesta îţi arăta că înţelege perfect istoria 
tulbure a Muntenegrului şi avea doar compasiune pentru 
luptele curajoase ale poporului muntenegrean. Cântărea 
exact, cu înţelegere, complexul de împrejurări şi interese 
naţionale care-i aduseseră acest omagiu pornit din inima 
caldă, micuță a Muntenegrului. Rezerva mea se înecase 
acum într-un fel de fascinaţie; aveam senzaţia că răsfoiam 
captivat un teanc de reviste colorate. 

Scoase mâna din buzunar şi în palmă îmi căzu o bucată de 
metal atârnată de o panglică. 

— Uite, asta-i decorația din Muntenegru. Spre 
surprinderea mea, lucrul părea să fie autentic. „Orderi de 
Danilo - spunea legenda circulară - Montenegro, Nicolas 
Rex.” 

— Uită-te şi pe partea cealaltă. „Maiorului Jay Gatsby, am 
citit. Pentru curajul său extraordinar.” 


— Şi uite şi o altă chestie pe care o port totdeauna la mine. 
O amintire de la Oxford. E făcută la Colegiul Trinity - cel din 
stânga mea este actualul lord Doncaster. 

Era o fotografle înfăţişând vreo cinci sau şase tineri în 
bluze de sport, grupaţi în atitudini degajate sub un portal 
prin care se vedeau o mulţime de turnuri cu săgeți. Era şi 
Gatsby, arătând ceva, dar nu mult, mai tânăr - cu un baston 
de crichet în mână. 

Aşadar, tot ce povestise era adevărat. Vedeam blăni de 
tigru întinzându-se ca nişte flăcări prin palatul său de pe 
Gran Canale; puteam să mi-l imaginez deschizând un cufăr 
cu rubine spre a-şi alina, în scânteierile lor sângerii, 
durerea inimii zdrobite. 

— Vreau astăzi să te rog ceva foarte important, spunea 
acum punându-şi cu satisfacţie la loc în buzunare amintirile, 
aşa încât m-am gândit că ar trebui să ştii câte ceva despre 
mine. N-aş vrea să crezi că sunt un oarecare. Vezi, trăiesc 
mereu printre străini din cauză că rătăcesc de colo până 
colo, încercând să uit lucrul acela trist care mi s-a întâmplat 
pe vremuri. 

Ezită: 

— Ai să vezi despre ce este vorba, poate chiar după masă. 

— Vrei să spui la masă? 

— Nu, după masă. Am aflat din întâmplare că ai o întâlnire 
cu domnişoara Baker, la ceai. 

— Vrei să spui că eşti îndrăgostit de domnişoara Baker? 

— Nu, bătrâne, nu. Însă domnişoara Baker a avut 
amabilitatea să-mi promită că o să discute cu tine o anumită 
chestiune. 

N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce „chestiune” 
putea fi vorba, însă eram mai degrabă plictisit decât curios. 
N-o invitasem pe Jordan la ceai ca să discutăm afacerile 
domnului Jay Gatsby. Eram sigur că voia să-mi ceară prin ea 
ceva cu totul fantastic şi un moment îmi păru sincer rău că 
pusesem vreodată piciorul pe pajiştea lui, şi aşa 
suprapopulată. 


Nu mai vru să mai adauge nimic. Pe măsură ce ne 
apropiam de oraş, căpăta un aer tot mai corect şi mai 
ţeapăân. Trecuserăm de Port Roosevelt, unde sclipiră o clipă 
nişte transatlantice cu dungă lată roşie, şi alunecarăm 
grăbiţi pe o stradă îngustă, pietruită, mărginită de cafenele 
întunecoase, aglomerate, ca nişte imagini cu farmec stins al 
anilor 1900. Pe urmă, valea cenuşii se deschise într-o parte 
şi într-alta în drumul nostru, şi o clipă o zării pe doamna 
Wilson muncind cu o vitalitate gâfâitoare la pompa garajului 
pe când automobilul nostru trecea mai departe. 

Cu aripile roţilor desfăcute ca nişte adevărate aripi, 
parcurserăm iradiind lumină o jumătate din bulevardul 
Astoria, numai jumătate, căci pe când ocoleam pilonii de 
susţinere ai trenului suspendat auzii pocnetele motorului 
unei motociclete şi un agent de circulaţie grăbit se ivi 
alături de noi. 

— Bine, bine, bătrâne! îi strigă Gatsby. 

Încetinirăm. Scoase o carte de vizită din portofel şi o 
flutură prin faţa ochilor agentului. 

— E-n regulă, spuse acesta ducând mâna la chipiu. Data 
viitoare am să vă recunosc, domnule Gatsby. lertaţi-mă! 

— Ce-a fost asta? întrebai. Fotografia de la Oxford? 

— l-am făcut o dată şefului poliţiei o favoare şi el îmi 
trimite în fiecare an, de Crăciun, cartea lui de vizită cu 
felicitări. 

Trecuserăm peste podul imens printre piloanele căruia 
soarele îşi revărsa lumina făcând să izbucnească flăcări 
mici, fluide, pe fiecare dintre maşinile care treceau într-o 
parte şi-n alta, şi în faţa noastră oraşul se înălţă, dincolo de 
rău, în turnuri albe şi în bucăţi mari de zahăr, clădit tot din 
dorinţele unor bani care nu aveau miros. De pe podul 
Queensboro ai întotdeauna senzaţia că vezi pentru prima 
dată oraşul acesta, care ascunde parcă promisiuni prea 
frumoase ca să fie adevărate despre toate tainele şi 
frumuseţile lumii. 


Pe lângă noi trecu un mort într-un dric acoperit cu flori, 
urmat de două trăsuri cu perdelele lăsate şi de nişte trăsuri 
mai vesele, cu prieteni. Prietenii mortului aveau ochii 
tragici şi chipurile buzate caracteristice unor popoare 
meridionale din Europa, şi îmi păru bine că imaginea 
automobilului strălucitor al lui Gatsby alunecă şi ea în 
sumbra lor peregrinare. 

Apoi, pe când străbăteam insula Blackwell, ne ajunse din 
urmă o limuzină condusă de un şofer alb, în care erau trei 
negri spilcuiţi, după modă, doi bărbaţi şi o fată. Îmi veni să 
râd când îi văzui cum îşi rostogoleau spre noi albul ochilor, 
într-o fanfaronadă de rivalitate. 

„Acum se poate întâmpla orice, dacă am trecut podul, mă 
gândeam, orice...” 

Chiar şi Gatsby îşi putea găsi locul în aceste întâmplări, 
fără să stârnească vreo uimire. 

Amiază zgomotoasă. Urma să mă întâlnesc cu Gatsby într- 
un restaurant bine aerisit de pe Strada 42, la subsol, să 
luăm împreună dejunul. Pe când clipeam ca să-mi şterg din 
ochi scânteierea străzii de afară, l-am descoperit, la început 
ca o siluetă încă nesigură, stând de vorbă în anticameră cu 
un alt bărbat. 

— Domnule Carraway, ţi-l prezint pe prietenul meu, 
domnul Wolfsheim. 

Un evreu scund, cu nasul turtit, cu două izbucniri superbe 
de păr ţâşnindu-i luxuriante din fiecare nară, îşi ridică 
fruntea imensă şi mă privi. Abia după o clipă i-am 
descoperit în semi-întunericul camerei ochii minusculi. 

—.aşa că m-am uitat o dată la el, spunea omul acela pe 
care îl chema Wolfsheim, strângându-mi mâna cu gravitate, 
şi ce credeţi că am făcut? 

— Ce? m-am interesat eu cu politeţe. 

Era însă evident că nu mi se adresa mie, căci îmi lăsă 
mâna să cadă şi îl ţinti pe Gatsby cu nasul său expresiv. 

— l-am dat banii lui Katspaugh şi i-am spus: „Foarte bine, 
Katspaugh, nu-i plăteşti nici un penny până nu închide 


pliscul.” Şi l-a închis pe loc. 

Gatsby ne apucă pe amândoi de braţ şi ne împinse uşor 
înainte spre restaurant, iar domnul Wolfsheim îşi înghiţi o 
frază nouă, abia începută căzând într-o transă de 
somnambul. 

— Cocteiluri? întrebă chelnerul. 

— Drăguţ restaurantul ăsta, spuse domnul Wolfsheim, 
privind nimfele grave, pictate în manieră presbiteriană pe 
tavan. Dar îmi place mai mult cel de peste drum! 

— Da, cocteiluri, aprobă Gatsby; şi apoi către domnul 
Wolfsheim: Acolo e prea cald. 

— Prea cald şi prea mic - da, spuse domnul Wolfsheim. 
Însă plin de amintiri. 

— Despre ce restaurant e vorba? am întrebat eu. 

— Despre vechiul Metropol. 

— Vechiul Metropol, medită domnul Wolfsheim posomorât. 
Bântuit acum de chipuri trecute, moarte de mult. Chipuri 
de prieteni care s-au dus pentru totdeauna. N-am să uit cât 
oi trăi noaptea în care l-au împuşcat acolo pe Rosy 
Rosenthal. Eram şase inşi la masă, şi Rosy mâncase şi băuse 
din greu toată seara. Când se făcuse aproape ziuă, 
chelnerul a venit la el cu o expresie ciudată pe faţă şi i-a 
spus că afară e cineva care vrea să-i vorbească. „Bine”, zice 
Rosy şi dă să se ridice de pe scaun, însă l-am tras înapoi. 
„N-are decât să vină aici, ăsta, cine-o fi, dacă vrea să te 
vadă, Rosy. Zău, crede-mă, nu ieşi din cameră.” Se făcuse 
patru dimineaţa şi, dacă am fi ridicat storurile, am fi văzut 
ziua afară. 

— Şi s-a dus? am întrebat eu cu inocenţă. 

— Sigur că s-a dus. 

Nasul domnului Wolfsheim scânteie indignat spre mine. 

— La uşă s-a întors şi-a zis: „Spune-i chelnerului să nu-mi 
ia cafeaua!” Pe urmă a ieşit afară, în stradă, şi i-au tras trei 
gloanţe-n burtă şi-au luat-o din loc cu maşina. 

— Patru dintre ei au fost condamnaţi la scaunul electric, 
am spus eu, amintindu-mi. 


— Cinci, cu Becker - apoi nările se întoarseră spre mine, 
cu interes parcă. După câte înţeleg, dumneata cauţi o 
legătură de afaceri. 

Juxtapunerea acestor două remarci era uimitoare. 
Răspunse Gatsby în numele meu. 

— A, nu! exclamă el. Nu este dumnealui omul. 

— Nu? 

Domnul Wolfsheim părea dezamăgit. 

— Dânsul e doar un prieten. Ţi-am sus că despre 
chestiunea aia vorbim altă dată. 

— Te rog să mă ierţi, îmi spuse domnul Wolfsheim, te-am 
confundat. 

Fură adusc feluri suculente de mâncare şi domnul 
Wolfsheim, dând uitării atmosfera mai sentimentală a 
vechiului Metropol, începu să mănânce cu o delicateţe 
furioasă. Între timp ochii îi alunecau cu multă încetineală de 
jur împrejurul camerei - şi închise arcul întorcându-se să-i 
inspecteze pe cei aşezaţi exact în spate. Bănuiesc că, dacă 
n-aş fi fost eu de faţă, ar fi aruncat o scurtă privire şi sub 
masă. 

— Ascultă, bătrâne, spuse Gatsby aplecându-se peste masă 
către mine. Mi-e teamă că te-am cam supărat azi-dimineaţă, 
în maşină. 

Îşi îndreptă spre mine surâsul, însă de data aceasta am 
rezistat. 

— Mie nu-mi plac misterele, i-am răspuns, şi nu înţeleg de 
ce nu eşti sincer şi nu-mi spui direct. De ce trebuie s-o 
amestecăm pe domnişoara Baker? 

— A, nu e nimic suspect, mă asigură el. Domnişoara Baker 
e o mare sportivă, ştii, şi nu face nimic din ce nu se cuvine. 
Deodată îşi privi ceasul, sări în picioare şi ieşi grăbit din 
sala restaurantului lăsându-mă la masă cu domnul 

Wolfsheim. 

— Trebuie să dea un telefon, spuse domnul Wolfsheim 
urmărindu-l cu privirile. Un om mare, nu? Simpatic şi un 
gentleman perfect. 


— Da. 

— E absolvent de la Oggsford. 

— Da? 

— A studiat la universitatea Oggsford, în Anglia. Ştii, 
universitatea Oggsford. 

— Am auzit de ea. 

— Este una dintre cele mai faimoase universităţi din lume. 

— Îl cunoşti de mult pe Gatsby? am întrebat. 

— De câţiva ani, îmi răspunse el recunoscător. Am avut 
plăcerea să-l cunosc chiar după război. După ce-am stat de 
vorbă cu el un ceas, am văzut că am descoperit un om 
grozav. Mi-am spus; „Ăsta-i genul de om pe care ţi-ar plăcea 
să-l aduci acasă şi să-l prezinţi mamei şi surorii”. Făcu o 
pauză. Văd că te uiţi la butonii mei. 

Nu mă uitam, însă o făcui acum. Erau alcătuiți din nişte 
bucăţi de fildeş care mi se păreau ciudat de familiare. 

— Cele mai frumoase exemplare de măsele umane, mă 
informă el. 

— Ce vorbeşti! 

Îi examinai mai atent. 

— Asta-i o idee foarte interesantă. 

— Mda. 

Îşi trase manşetele înapoi în mâneca hainei. 

— Mda, Gatsby e foarte fin în ce priveşte femeile. Nici nu 
s-ar uita la nevasta unui prieten. 

Când persoana care constituia obiectul acestei încrederi 
instinctive se întoarse la masa noastră şi îşi reluă locul, 
domnul Wolfsheim îşi bău cafeaua dintr-o singură 
înghiţitură bruscă şi se ridică în picioare. 

— M-am bucurat mult că am avut prilejul să iau masa cu 
dumneavoastră, spuse el, dar acum am să fug din mijlocul 
celor tineri, câtă vreme n-am încetat încă să fiu binevenit. 

— Nu-i nici o grabă, Meyer, spuse Gatsby fără entuziasm. 

Domnul Wolfsheim îşi ridică mâna într-un fel de 
binecuvântare. 


— Eşti prea amabil, însă eu sunt din altă generaţie, anunţă 
solemn. Rămâneţi să discutaţi despre sport, despre tinere 
doamne şi despre..., suplini un cuvânt imaginar cu o altă 
fluturare a mâinii. În ce mă priveşte, eu am cincizeci de ani 
şi n-am să-mi impun prezenţa printre dumneavoastră. 

Când dădu mâna cu noi şi se întoarse să plece, nasul tragic 
îi tremura. Mă întrebam dacă nu cumva spusesem ceva 
care să-l ofenseze. 

— Câteodată devine foarte sentimental, îmi explică Gatsby. 
Astăzi e una din zilele lui sentimentale. E un personaj fbarte 
cunoscut la New York - un obişnuit al Broadway-ului. 

— Dar ce e în fond, actor? 

— Nu. 

— Dentist? 

— Meyer Wolfsheim? Nu, e un om căruia îi place riscul. 

Gatsby ezită, apoi adăugă cu răceală: 

— El este omul care a aranjat finala la World's Series în 
1919. 

— Finala la World's Series? repetai. 

Noutatea aceasta mă zgudui. Bineînţeles că-mi aminteam 
că finala de la World's Series din 1919 fusese aranjată. Însă 
dacă mă gândeam la asta, o făceam doar ca la un lucru care 
se întâmplase la sfârşitul unui şir inevitabil de evenimente. 
Nici nu mi-ar fi trecut prin cap că un om ar fi putut-o pune 
la cale, că ar fi putut începe să se joace cu încrederea şi 
buna credinţă a 50 de milioane de oameni - şi asta cu 
concentrarea simplă a unui spărgător care deschide un seif. 

— Dar cum de-a izbutit să facă aşa ceva? am întrebat după 
o clipă. 

— Pur şi simplu a profitat de ocazie. 

— Şi de ce nu-i la puşcărie? 

— N-au putut să dovedească nimic, bătrâne. E un om 
deştept. 

Am insistat să plătesc eu nota. Pe când chelnerul îmi 
aducea restul, l-am zărit pe Tom Buchanan la celălalt capăt 
al încăperii aglomerate. 


— Vino puţin cu mine, i-am spus lui Gatsby, trebuie să salut 
pe cineva. 

Văzându-ne, 'lom sări în picioare şi făcu câţiva paşi spre 
NOI. 

— Unde-ai fost toată vremea asta? mă întrebă el cu 
aprindere. Daisy e furioasă că n-ai mai dat nici un semn de 
viaţă. 

— Faceţi cunoştinţă: domnul Gatsby, domnul Buchanan. 

Îşi strânseră scurt mâna şi o expresie constrânsă, de 
stânjeneală, pe care nu i-o cunoşteam, apăru pe chipul lui 
Gatsby. 

— Unde-ai fost? mă întrebă Tom. Cum se întâmplă că ai 
venit tocmai aici, în localul ăsta, atât de departe? 

— Am luat masa cu domnul Gatsby. 

M-am întors către domnul Gatsby, dar acesta dispăruse. 

Într-o zi din luna octombrie, în anul 1917... (îmi spunea 
Jordan Baker în după-amiaza aceea, aşezată cu spatele 
foarte drept într-un scaun cu spetează înaltă în grădina 
cofetăriei de la Hotelul Plaza)...mă plimbam fără rost dintr- 
un loc într-altul, când pe trotuar, când pe pajiştea din faţa 
caselor. Mă simţeam mai bine pe pajişte pentru că aveam 
nişte pantofi englezeşti cu o talpă de cauciuc crestată, care 
intra în asfaltul încălzit. Purtam o fustă nouă, care se umfla 
în vânt şi de câte ori mi se întâmpla asta, steagurile roşii, 
albe şi albastre din faţa caselor se umflau şi ele şi plesneau 
dezaprobator, ca şi cum m-ar fi certat. 

Cel mai mare dintre steagurile acestea şi curtea cea mai 
mare, cu iarba cea mai îngrijită, erau în faţa casei lui Daisy 
Fay. Pe atunci avea optsprezece ani, cu doi ani mai mult 
decât mine, şi era de departe cea mai curtată din toate 
fetele din Louisville. Se îmbrăca în alb, avea o maşinuţă 
sport albă, acasă la ea telefonul suna cât era ziua de lungă 
şi tot felul de ofiţeraşi din garnizoana de la Camp Taylor îi 
solicitau intimidaţi privilegiul de a o întâlni în seara 
respectivă. „Cel puţin un ceas!” 


Când am trecut prin faţa casei în dimineaţa aceea, 
automobilul alb era tras la marginea străzii şi înăuntru se 
afla ea, împreună cu un locotenent pe care nu-l mai 
văzusem până atunci. Erau atât de absorbiți unul de altul, 
încât Daisy nici nu mă remarcă până nu ajunsesem la doi 
paşi de ei. 

— Hello, Jordan! mă strigă pe neaşteptate. Vino puţin, te 
TOg. 

Eram flatată că accepta să stea de vorbă cu mine, pentru 
că, dintre toate fetele mai mari decât mine, pe ea o 
admiram cel mai mult. Mă întrebă dacă mă duceam în 
dimineaţa aceea la Crucea Roşie, unde făceam din când în 
când muncă benevolă, pregătind feşe şi bandaje. Mă 
duceam. Atunci, voiam să le spun că ea nu putea veni? În 
timp ce vorbea cu mine, ofiţerul o privea într-un fel în care 
orice fată ar dori să fie privită o dată şi, cum totul mi se 
părea atât de romantic, de atunci m-am gândit mereu la el. 
Se numea Jay Gatsby şi nu l-am mai văzut timp de mai bine 
de patru ani; nici chiar când l-am întâlnit în Long Island nu 
mi-am dat seama că era aceeaşi persoană. 

Asta s-a întâmplat în 1917. Un an mai târziu aveam şi eu 
admiratori şi începusem să iau parte la concursuri, aşa că 
n-o mai vedeam pe Daisy prea des. Se învârtea într-un cerc 
de bărbaţi ceva mai în vârstă - atunci când accepta să iasă 
cu cineva. Începuseră să circule istorioare neaşteptate 
despre ea, de exemplu că maică-sa a surprins-o într-o 
noapte de iarnă făcându-şi bagajele să plece la New York ca 
să-şi ia adio de la un militar care pleca în Franţa. În cele din 
urmă reuşiseră să o împiedice. Însă timp de câteva 
săptămâni nu mai schimbase nici o vorbă cu cei din familie. 
După asta, nu mai ieşise deloc cu militari, ci numai cu câţiva 
tineri miopi sau cu platfus din oraşul nostru, care nu 
fuseseră primiţi în armată. 

În toamna următoare era din nou veselă, mai bine dispusă 
ca oricând. Îşi făcuse debutul în viaţa mondenă puţin după 
armistițiu şi în luna februarie se spunea că e logodită cu un 


tip din New Orleans. În iunie s-a măritat cu Tom Buchanan, 
din Chicago. Nunta s-a făcut cu mai multă pompă şi veselie 
decât se văzuse vreodată în Louisville. Mirele a chemat la 
nuntă vreo sută de invitaţi, care au venit într-un tren unde 
reţinuseră patru vagoane şi au închiriat un etaj întreg la 
hotelul Mulbach, iar în ajunul nunţii i-a oferit un şirag de 
perle despre care se spunea că îl costase 350.000 de dolari. 

Eram domnişoară de onoare. Cu o jumătate de ceas 
înainte de masa festivă, am intrat în camera ei şi-am găsit-o 
întinsă în pat în rochia înflorată, frumoasă ca şi noaptea 
aceea de iunie - şi beată turtă. Avea o sticlă de Sauterne 
într-o mână şi o scrisoare în cealaltă. 

— Felicită-mă, mormăia. N-am băut niciodată până acum 
dar, Doamne Dumnezeule, ce mult îmi place... 

— Ce s-a întâmplat, Daisy? 

Eram înspăimântată. Poţi să-ţi închipui că nu mai văzusem 
până atunci o fată în halul ăsta. 

— Uite, ia-le de aici. 

Pipăi nesigur într-un coşuleţ de-alături, pe pat, din care 
scoase şiragul de perle. 

— Ia-le şi dă-i-le înapoi cui îi aparţin. Spune-le tuturor că 
Daisy s-a răzgândit. Zi aşa: „Daisy s-a răzgândit!” 

A început să plângă - şi plângi, şi plângi. M-am repezit s-o 
caut pe camerista maică-sii, am încuiat uşa şi am băgat-o cu 
sila într-o baie rece. Nu voia să dea drumul din mână 
scrisorii nici în ruptul capului. A luat-o cu ea în cadă şi a 
strâns-o în pumn până s-a făcut un ghemotoc ud şi nu mi-a 
dat voie s-o pun în savonieră decât atunci când a văzut-o 
desfăcută în fulgi, ca un bulgăre de zăpadă. 

Însă n-a mai scos o vorbă. l-am dat să miroasă amoniac, i- 
am pus gheaţă pe frunte, am vârât-o la loc în rochie şi, o 
jumătate de oră mai târziu, când am ieşit împreună din 
cameră, avea şiragul de perle la gât şi incidentul era închis. 
A doua zi, la ora cinci, s-a căsătorit cu Tom Buchanan fără 
măcar să strâmbe din nas şi au plecat într-o călătorie de 
trei luni în mările sudului. 


I-am întâlnit după aceea la Santa Barbara, când s-au 
întors, şi n-am mai văzut niciodată o femeie atât de nebună 
după soţul ei. Dacă el ieşea o clipă din cameră, se uita peste 
tot neliniştită şi întreba mereu: „Unde-i Tom?” şi, până-l 
vedea intrând pe uşă, avea un aer ameţit, absent. Stătea pe 
plajă ţinându-i capul în poală ceasuri întregi, mângâindu-l 
mereu pe ochi şi uitându-se la el cu o încântare fără sfârşit. 
Era de-a dreptul emoţionant să-i vezi împreună - te făceau 
să râzi fascinat, amuţit. Asta s-a întâmplat în august. O 
săptămână după ce am plecat din Santa Barbara, Tom a 
intrat într-un camion pe şoseaua Ventura, într-o noapte, şi 
şi-a rupt o aripă la maşină. Fata care se afla cu el şi-a văzut 
şi ea numele-n ziare, pentru că şi-a rupt braţul cu ocazia 
asta - era una dintre cameristele hotelului de la Santa 
Barbara. 

Anul următor, în aprilie, Daisy a născut fetiţa şi au plecat 
în Franţa un an. l-am întâlnit într-o primăvară la Cannes şi 
mai târziu la Deauville, şi după o vreme s-au întors să se 
stabilească la Chicago. După cum ştii, Daisy era foarte 
căutată la Chicago. Se învârteau într-un cerc monden de 
oameni tineri, bogaţi şi de viaţă, însă ea şi-a păstrat tot 
timpul o reputaţie absolut ireproşabilă. Poate şi din cauză 
că nu bea. E un mare avantaj să nu bei când te mişti printre 
oameni care beau prea mult. Poţi să-ţi ţii gura şi, pe lângă 
asta, poţi să-ţi permiţi mici abateri atunci când toţi ceilalţi 
sunt atât de băuţi, încât nici nu mai observă sau nu le mai 
pasă. Poate că Daisy nici n-a căutat vreodată dragostea - şi 
totuşi e ceva în vocea ei... 

Ei, şi acum vreo şase săptămâni, a auzit numele lui Gatsby 
pentru prima dată după ani de zile. Atunci când te-am 
întrebat - mai ţii minte? - dacă nu-l cunoşti pe Gatsby, din 
West Egg. După ce-ai plecat, a venit în camera mea şi m-a 
trezit, ca să mă întrebe: „Care Gatsby?” Şi când i l-am 
descris - eram pe jumătate adormită - mi-a spus cu o voce 
ciudată că trebuie să fie omul pe care l-a cunoscut pe 


vremuri. Abia atunci am făcut legătura între Gatsby cel de 
azi şi ofiţerul din automobilul ei alb. 

Când Jordan Baker îşi termină povestirea, eram plecaţi de 
la Plaza de o jumătate de ceas şi ne plimbam cu trăsura 
prin Central Park. La vremea aceasta soarele coborâse 
dincolo de zgârie-norii de pe Strada 50, unde locuiau 
starurile de cinema, şi vocile limpezi ale copiilor care se 
strânseseră ca greierii în iarbă se ridicau în amurgul cald: 

Eu sunt şeicul din Arabia. 

Dragostea în sân ţi-o port, Noaptea, când adormi, iubito, 
Mă strecor la tine-n cort... 

— E o coincidenţă stranie, spusei eu. 

— Dar nu e nici o coincidenţă. 

— De ce nu? 

— Gatsby şi-a cumpărat casa asta ca să fie exact vizavi de 
Daisy, de cealaltă parte a golfului. 

Aşadar, nu numai spre stele suspinase el în noaptea aceea 
de iunie. Gatsby deveni deodată viu pentru mine, născându- 
se brusc din splendoa-rea până atunci fără sens care-l 
înconjura. 

— Vrea să te roage, continuă Jordan, s-o inviţi pe Daisy 
acasă la tine într-o după-masă şi după aceea să-i dai voie şi 
lui să vină. 

Modestia acestei cereri mă emoţionă. Aşteptase cinci ani, 
cumpărase o casă de unde iradia o lumină ca a stelelor 
pentru nişte fluturi întâmplători - totul numai ca să poată 
„veni” într-o după-amiază în grădina unui străin. 

— Şi era necesar să aflu toate astea pentru ca să-mi ceară 
un lucru atât de mărunt? 

— Îi e frică. A aşteptat prea mult. S-a temut că te-ai putea 
supăra. Vezi, în fond e un om foarte corect. 

Era un lucru pe care nu-l înţelegeam. 

— De ce nu ţi-a cerut ţie să aranjezi o întâlnire? 

— Ar vrea ca ea să-i vadă casa, îmi explică. Iar tu locuieşti 
chiar alături de el. 

— Aha! 


— Cred că se aştepta s-o vadă apărând din întâmplare 
într-o seară la vreuna din recepţiile lui, continuă Jordan. 
Dar n-a venit niciodată. Atunci a început să întrebe, cu un 
aer cât mai nepăsător, ba pe unul, ba pe altul, dacă n-o 
cunoşteau cumva, şi eu am fost prima care i-am răspuns că 
da. Asta s-a întâmplat în seara când a trimis valetul să mă 
cheme în casă, atunci când ne-am întâlnit în grădina lui, şi 
făcea să vezi cu câtă fereală şi cu câte ocoluri a adus vorba. 
I-am propus imediat să luăm cu toţii masa împreună la New 
York şi am crezut că-şi iese pe loc din minţi. „Nu vreau să 
fac nimic care să iasă din comun! repeta. Aş vrea s-o văd 
undeva, aici.” Când i-am spus că eşti prieten bun cu Iom, a 
fost pe punctul să lase totul baltă. Nu ştie prea multe 
despre el, deşi zice că citeşte de cinci ani un ziar din 
Chicago, doar-doar o vedea o dată numele lui Daisy. 

Se făcuse întuneric acum şi, pe când treceam pe sub un 
pod, mi-am întins braţul peste umărul auriu al lui Jordan şi 
am tras-o către mine, întrebând-o dacă n-ar vrea să luăm 
cina împreună. Dintr-o dată nu mă mai gândeam la Daisy şi 
la Gatsby, ci la fata asta vie, reală, limpede, dură, care trăia 
într-o atmosferă de blazare şi se lăsa acum, leneşă, 
cuprinsă în cercul braţului meu. Începuseră să-mi sune în 
urechi şoapte, însufleţite de un fel de tremur nedesluşit: 
„Nu există decât urmăriţi, urmăritori, fiinţe prea ocupate şi 
fiinţe prea obosite.” 

— Daisy ar trebui, în fond, să aibă şi ea viaţa ei, murmură 
Jordan. 

— Ea vrea să-l vadă pe Gatsby? 

— Nici nu trebuie să afle. Gatsby nu vrea ca ea să ştie 
dinainte. Trebuie doar s-o inviţi la ceai. 

Trecurăm pe lângă o perdea de arbori întunecaţi şi apoi 
Strada 59, ca un bloc de lumină palidă, delicată, scânteie 
stins în jos, spre parc. Spre deosebire de Gatsby şi de Tom 
Buchanan, pentru mine nu exista nici o fiinţă al cărei chip 
fără trup să plutească deasupra balcoanelor întunecate şi a 
firmelor luminoase, şi acum o atrăgeam spre mine pe fata 


de alături, apropiindu-mi braţele. Gura ei palidă, 
dispreţuitoare, surâse, şi am strâns-o tot mai aproape, de 
data aceasta spre buzele mele. 

Capitolul V. 

Când m-am întors la West Egg în noaptea aceea, mi-a fost 
teamă o clipă că-mi luase foc casa. Se făcuse ora două 
noaptea şi întreg capătul peninsulei era scăldat într-o 
lumină care se revărsa peste grădină şi aprindea linii 
strălucitoare, lungi, pe firele de telegraf de la marginea 
şoselei. Dând colţul, am văzut că venea din casa lui Gatsby, 
iluminată din vârful turnului şi până-n pivniţă. 

La început am crezut că e o altă recepţie. Vreo petrecere 
mai agitată care se transformase acum în jocul „de-a v-aţi 
ascunselea” sau „de-a sardelele-n cutie” cu toată casa 
deschisă jocului. Însă nu se auzea nici un sunet. Numai 
vântul printre arbori făcea să tremure frunzele, ascunzând 
sau dezvăluind iarăşi luminile, ca şi cum casa ar fi clipit în 
întuneric. Pe când taxiul care mă adusese se depărta, l-am 
văzut pe Gatsby venind spre mine de-a curmezişul pajiştii. 

— Casa ta parcă ar fi o expoziţie universală, i-am spus. 

— Da? îşi întoarse el absent ochii spre ea. Am trecut şi eu, 
fără rost, aşa, prin două-trei camere. Hai să mergem la 
Coney Island, bătrâne. Luăm maşina mea. 

— E prea târziu. 

— Atunci, hai să facem o baie în piscină. Nu m-am folosit 
de ea toată vara. 

— Trebuie să mă culc. 

— Bine, atunci. 

Aştepta, privindu-mă cu o nerăbdare reprimată. 

— Am vorbit cu domnişoara Baker, am spus după o clipă. 
Am să-i telefonez lui Daisy mâine şi am s-o invit să ia ceaiul 
cu mine. 

— A, foarte bine, spuse el absent. Nu vreau să-ţi 
pricinuiesc bătăi de cap. 

— Ce zi îţi convine? 


— Ce zi îţi convine ţie, mă corectă el repede. Înţelegi, nu 
vreau să-ţi dau nici un fel de bătaie de cap. 

— Ce zici de poimâine? 

Se gândi un moment. Apoi spuse fără tragere de inimă: 

— Vezi că..., voiam să tund iarba. Privirăm amândoi iarba: 
era un hotar evident acolo unde se termina pajiştea mea 
neîngrijită şi unde începea câmpul mai întunecos, bine 
întreţinut, al curţii lui. Am crezut o clipă că voia să tundă 
iarba din curtea mea. 

— Mai e un singur amănunt, spuse el nesigur şi ezită. 

— Ai vrea să mai amânăm câteva zile? 

— A, nu, nu asta. Sau, cel puţin... 

Începu să se încurce într-o serie de formule de început. 

— Vezi, m-am gândit... Uite, bătrâne, ascultă. Mi se pare 
că tu nu câştigi prea mult? 

— Nu cine ştie ce. 

Asta păru să-l liniştească şi continuă cu mai multă 
încredere. 

— Mă gândeam eu că nu, şiaisă mă ierţi că sunt... Uite, 
ştii că şi eu mă ocup cu mici afaceri în genul ăsta, oarecum 
în genul ăsta, înţelegi. Şi mă gândeam că dacă nu câştigi 
prea mult... 'Tu vinzi acţiuni, nu-i aşa, bătrâne? 

— Încerc. 

— Atunci, te-ar putea interesa. Nu ţi-ar lua mult timp şi ai 
putea câştiga o sumă frumugşică. E o chestie confidențială, 
în fond. 

Îmi dau seama acum că, în împrejurări diferite, această 
conversaţie ar fi putut constitui unul din punctele de 
cotitură ale vieţii mele. Dar întrucât oferta era în mod 
cvident şi prea lipsit de tact o compensație pentru un 
serviciu pe care urma să i-l fac, n-aveam altă soluţie decât s- 
o resping scurt. 

— Acum sunt prea ocupat, i-am spus. Îţi mulţumesc foarte 
mult, însă n-aş mai avea timp să mă ocup şi de altceva. 

— Dar nu e nevoie să ai de-a face cu Wolfsheim. 


Era evident că se gândea că mă feresc de „legătura” pe 
care acesta o menţionase atunci, la masă, însă l-am asigurat 
că se înşela. Mai aşteptă un moment, sperând că am să 
încep eu o conversaţie, însă eram prea preocupat ca să-i 
mai pot răspunde, astfel că se întoarse fără nici un 
entuziasm acasă la el. 

Seara aceea mă făcuse să mă simt fericit şi cu inima 
uşoară; cred că am căzut într-un somn adânc îndată ce am 
trecut pragul propriei mele locuinţe. Nu mai ştiu, deci, dacă 
Gatsby s-a dus sau nu în noaptea aceea să se plimbe la 
Coney Island sau câte ceasuri s-a mai vânturat „fără rost” 
prin camere, în timp ce în casă luminile ardeau festiv mai 
departe. 

A doua zi dimineaţă i-am telefonat lui Daisy de la birou, 
invitând-o să ia ceaiul cu mine. 

— Nu-l aduce pe Iom, o avertizai. 

— Ce-ai spus? 

— Nu-l aduce pe Iom. 

— Cine e Tom? mă întrebă ea cu nevinovăție. 

În ziua asupra căreia ne înţeleseserăm cădea o ploaie 
torențială. La ora unsprezece, un om în impermeabil, 
trăgând după el o maşinărie, bătu la uşa din faţă şi-mi spuse 
că domnul Gatsby îl trimisese să tundă iarba în curtea mea. 
Asta îmi aminti că uitasem să spun bucătăresei mele 
finlandeze să se întoarcă spre seară, aşa că plecai eu însumi 
la West Egg Village s-o caut, pe nişte alei cu case văruite, 
ude leoarcă, şi să cumpăr ceşti, lămâi, flori. 

Florile se dovediră inutile, căci la ora două o adevărată 
seră sosi din partea lui Gatsby, în nenumărate glastre mai 
mari sau mai mici. O oră mai târziu, uşa din faţă se deschise 
brusc şi Gatsby, într-un costum alb de flanel, cu cămaşă 
argintie şi cravată aurie, intră grăbit. Era palid şi sub ochii 
se adânceau cearcăne întunecate de insomnie. 

— E totul în regulă? mă întrebă el de îndată. 

— Iarba arată foarte bine, dacă la asta te referi. 

— Ce iarbă? mă întreb absent. A, iarba din curte. 


Privi pe fereastră spre curte, dar, judecând după expresia 
feţei, nu cred că vedea ceva. 

— Arată foarte bine, remarcă vag. Într-un ziar scria că, 
după cât pare, ploaia se va opri pe la ora patru. Parcă în 
The Journal. Ai nevoie de ceva, să zicem de... ceai? 

Îl dusei în bucătărie unde privi cam cu reproş spre 
finlandeză. Împreună examinarăm cele vreo duzină de 
prăjituri cu lămâie pe care le cumpărasem de la prăvălia de 
delicatese. 

— Crezi că merg? îl întrebai. 

— Sigur, sigur! Sunt grozave! şi adăugă cu voce 
găunoasă:...bătrâne. 

Ploaia se rări către ora trei şi jumătate, preschimbându-se 
într-o ceaţă umedă prin care pluteau din când în când, ca 
roua, picături fine. Gatsby frunzărea, orb, printr-un număr 
din Economia lui Clay, tresărind când pasul finlandezei 
zguduia podeaua bucătăriei şi privind din când în când, cu 
ochii mijiţi, spre ferestrele înceţoşate, ca şi când o serie de 
întâmplări nevăzute însă îngrijorătoare ar fi avut loc afară. 
În cele din urmă se ridică şi mă informă cu o voce nesigură 
că pleacă acasă. 

— Ce mai e şi asta? 

— N-o să vină nimeni. S-a făcut prea târziu! 

Şi îşi privi ceasul ca şi cum timpul i-ar fi fost măsurat cu 
zgârcenie. 

— Nu pot să aştept aici toată ziua. 

— Nu fi absurd, este exact patru fără două minute. 

Se aşeză nenorocit, ca şi cum l-aş fi împins pe scaun şi în 
acelaşi moment se auzi zgomotul unui motor de automobil 
în curtea mea. Sărirăm în picioare amândoi în acelaşi timp 
şi, câştigat de neliniştea lui, ieşii în curte. 

Sub boschetul de liliac picurând de ploaie, o maşină mare, 
deschisă, se îndrepta pe alee spre uşa de la intrare. Se opri. 
Faţa lui Daisy, aplecată într-o parte pe sub pălărioara în trei 
colţuri de culoarea izmei, mă privi cu un surâs extatic, 
strălucitor. 


— Aici locuieşti cu adevărat, scumpul meu? 

Vocea ei care-ţi dădea fiori era ca o băutură ameţitoare, 
reconfortantă, prin ploaie. O clipă îi urmării doar cu 
urechea modulaţiile urcând şi coborând, înainte ca vorbele 
să-şi capete înţelesul. O şuviţă umedă de păr îi cădea ca o 
izbucnire albăstrie peste obraz şi mâna îi era udă de 
picături scânteietoare când o luai într-ale mele ca s-o ajut 
să coboare din automobil. 

— Te-ai îndrăgostit de mine? mă întrebă încet la ureche. 
De ce mi-ai cerut să vin singură? 

— Ăsta e un secret ca în castelele cu stafii. Spune-i 
şoferului să se ducă undeva departe şi să facă ce vrea elun 
ceas. 

— Întoarce-te peste un ceas, Ferdie, îi spuse ea şi adăugă 
într-un murmur grav: Îl cheamă Ferdie. 

— Îi face rău la nas mirosul de benzină? 

— N-aş crede, spuse ea nevinovată. De ce? 

Intrarăm. Spre stupefacţia mea, sufrageria era pustie. 

— Ciudat, exclamai. 

— Ce e ciudat? 

Întoarse capul, căci tocmai atunci se auzi o bătaie uşoară, 
demnă, la uşa din faţă. Mă dusei să deschid. Gatsby, palid ca 
moartea, stătea într-o baltă de apă de ploaie, privindu-mă 
tragic cu ochi orbi. 

Cu mâinile încă în buzunarul hainei, păşi mecanic pe lângă 
mine în hol, coti brusc, ca şi cum ar fi fost tras pe aţă, şi 
dispăru în sufragerie. Nu era nimic amuzant. Conştient de 
faptul că inima-mi bătea prea tare, am închis uşa de la 
intrare spre ploaia care se înteţea. 

Timp de o jumătate de minut nu se auzi nici un sunet. Apoi 
răzbătu din sufragerie un murmur înăbuşit şi o frântură 
dintr-un râs, după care urmă vocea lui Daisy, pe un ton 
limpede, artificial: 

— Pot să-ţi spun că-mi pare grozav de bine că te întâlnesc 
iarăşi. 


Pauză; dură oribil de mult. N-aveam nimic de făcut în hol, 
aşa că intrai în cameră. 

Gatsby, cu mâinile în buzunare, se rezema de consola 
căminului într-o poză contrafăcută a degajării perfecte, 
poate chiar a unei vagi plictiseli. Dăduse capul pe spate atât 
de mult, încât se rezema de cadranul ceasului defunct de pe 
cămin, şi din această poziţie, ochii săi deznădăjduiţi o 
priveau pe Daisy care şedea, înfricoşată însă plină de 
graţie, pe marginea unui scaun cu spătarul drept. 

— Noi ne-am mai întâlnit, murmură Gatsby. 

Ochii lui priviră o clipă spre mine şi buzele i se despărţiră 
într-o încercare eşuată de râs. Din fericire, ceasul alese 
acest moment ca să se încline primejdios la apăsarea 
capului său, aşa că se întoarse, îl prinse repede cu degete 
tremurătoare şi-l puse la loc. Apoi se aşeză, rigid, cu cotul 
pe braţul canapelei şi cu bărbia sprijinită în palmă. 

— Te rog să mă ierţi c-am deranjat ceasul, spuse. 

Bănuiesc că faţa mea prinsese o nuanţă roşiatică, 
asemenea celor bătuţi de soarele tropicelor. Nu eram în 
stare să murmur nici măcar o singură banalitate din cele o 
mie care-mi treceau prin cap. 

— E un ceas vechi, spusei, probabil cu o expresie idioată. 

Un moment, după câte mi se păru, toţi furăm convinşi că 
ceasul se spărsese în bucățele pe podea. 

— Nu ne-am mai văzut de ani de zile, spuse Daisy cu vocea 
cât se poate de indiferentă. 

— Cinci ani în noiembrie viitor. 

Răspunsul acesta automat al lui Gatsby ne amuţi din nou 
pe toţi încă un timp. Îi ridicai pe amândoi în picioare în cele 
din urmă, cu sugestia desperată că ar fi putut să mă ajute la 
bucătărie să pregătesc ceaiul, însă tocmai atunci diabolica 
finlandeză îl aduse pe o tavă. 

În confuzia binevenită care urmă, în zgomotul ceştilor şi al 
farfurioarelor de prăjituri, se stabili de la sine un fel de 
decenţă fizică. Gatsby se retrase în umbră şi, în timp ce eu 
şi cu Daisy stăteam de vorbă, ne privea conştiincios când pe 


unul, când pe celălalt cu ochi încordaţi, nefericiţi. Totuşi, 
întrucât această linişte nu reprezenta un scop în sine, 
invocai o scuză în primul moment posibil şi mă ridicai în 
picioare. 

— Unde te duci? mă întrebă Gatsby cuprins de o panică 
bruscă. 

— Mă întorc imediat. 

— Trebuie să-ţi spun ceva înainte de a pleca. Mă urmă 
disperat în bucătărie, închise uşa şi şopti: „O, Doamne!” 
un aer complet nenorocit. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Toată chestia asta este o greşeală teribilă, spuse, 
clătinând din cap într-o parte şi într-alta, o greşeală teribilă, 
teribilă. 

— Eşti doar intimidat, asta-i tot. Şi din fericire, şi Daisy e 
intimidată. 

— E intimidată? repetă el incredul. 

— La fel de mult ca şi tine. 

— Nu vorbi aşa tare. 

— Te porţi ca un adolescent, izbucnii nerăbdător. Şi nu 
numai atât, eşti şi prost crescut. Daisy a rămas acolo 
singură. 

Ridică mâna pentru a-mi opri cuvintele, mă privi cu un 
reproş de neuitat şi, deschizând uşa cu precauţie, se 
strecură din nou în camera cealaltă. 

leşii pe uşa din spate - întocmai cum făcuse şi Gatsby când 
executase circuitul încărcat de nervozitate, în jurul casei, cu 
o jumătate de ceas mai înainte - şi alergai spre un copac 
uriaş, noduros, bătrân, al cărui frunziş des făcea o țesătură 
ce mă apăra de ploaie. Începuse din nou să plouă torențial 
şi pajiştea mea nenivelată, bine tunsă de grădinarul lui 
Gatsby, era plină de mici băltoace noroioase şi de adevărate 
mlaştini preistorice. De sub copac nu aveam la ce să mă uit 
în afară de casa enormă a lui Gatsby, aşa că o privii fix, cum 
făcea Kant cu clopotniţa bisericii lui, timp de o jumătate de 
ceas. O construise un negustor de bere pe la începutul 


cu 


epocii în care cu toţii erau înnebuniţi de „culoarea istorică”, 
cu vreo zece ani mai înainte, şi circula o anecdotă că ar fi 
fost dispus să plătească impozitele pe cinci ani pentru toate 
vilele din împrejurimi dacă proprietarii se învoiau să le facă 
acoperişul din paie. Poate că refuzul acesta îl descurajase în 
planul său de a întemeia o familie - căci intrase într-un 
declin aproape imediat. Copiii săi vânduseră casa când 
coroana funerară era încă pe uşa de la intrare. Americanii, 
chiar dacă sunt uneori dispuşi să fie sclavi, au manifestat 
întotdeauna un fel de încăpățânare împotriva încercărilor 
de a-i face să se simtă ţărani. 

După o jumătate de ceas soarele strălucea iarăşi şi 
automobilul de la băcănia din oraş intră pe aleea lui Gatsby 
aducând materiile prime pentru masa de seară a 
servitorilor - eram sigur că în ceea ce-l priveşte pe el, n-o să 
poată înghiţi nici măcar o îmbucătură. O cameristă începu 
să deschidă ferestrele de la etajul de sus al casei, apărând 
câte o clipă la fiecare şi, aplecându-se la balconul mare din 
mijloc, scuipă gânditoare în grădină. Era vremea să intru şi 
eu în casă. Cât timp plouase, zgomotul picăturilor părea să 
fie însuşi murmurul vocilor ridicându-se din când în când în 
izbucniri de emoție. Însă în liniştea aceasta nouă care se 
lăsase, simţeam într-un fel că se lăsase tăcere şi în casă. 

Intrai - după ce făcui în bucătărie toate zgomotele 
posibile, oprindu-mă doar de la a răsturna aragazul - însă 
nu cred că auziseră ceva. Şedeau fiecare la câte un capăt al 
canapelei, privindu-se ca şi cum tocmai şi-ar fi adresat o 
întrebare sau ar fi fust pe punctul de a o face, şi orice urmă 
de stânjeneală dispăruse. Faţa lui Daisy era pătată de 
lacrimi şi, când intrai, sări în picioare şi începu să şi-o 
şteargă cu batista în faţa oglinzii. Însă Gatsby suferise o 
schimbare pur şi simplu uluitoare. Strălucea de-a binelea; 
deşi nu spunea nici o vorbă şi nu schiţa nici un gest exaltat, 
o stare de necunoscută bucurie iradia din el, răspândindu- 
se în întreaga cameră. 


— A, salut, bătrâne, spuse, ca şi cum nu m-ar fi văzut de 
ani de zile. 

Un moment avui impresia că avea să-mi strângă mâna. 

— A stat ploaia. 

— A stat? 

Când înţelese ce-i spuneam, când văzu că acum soarele 
intra în cameră cu clopoței scânteietori de lumină, surâse 
ca omuleţul din barometru, ca o fiinţă însufleţită extatic de 
lumina revenită, şi repetă ştirea pentru Daisy: 

— Ce zici de asta? A stat ploaia. 

— Ce bine-mi pare, Jay. 

Vocea ei plină de o frumuseţe dureroasă, nostalgică, 
exprima acum numai bucurie neaşteptată. 

— Aş vrea ca tu şi cu Daisy să veniţi dincolo, acasă la mine. 
Vreau să-i arăt locuinţa mea. 

— Eşti sigur că ţii să vin şi eu? 

— Absolut, bătrâne. 

Daisy urcă să se spele pe faţă - acum de-abia, prea târziu, 
mă gândii umilit la prosoapele mele - în timp ce Gatsby şi 
cu mine o aşteptam pe pajiştea din faţa casei. 

— Casa mea arată bine, ce zici? mă întrebă el. Vezi cum se 
răsfrânge lumina pe faţadă. 

Mă declarai de acord că arăta splendid. 

— Da. 

Ochii îi alunecau în sus şi-n jos peste faţada construcţiei, 
peste fiecare uşă arcuită, peste fiecare turnuleţ pătrat. 

— Mi-au trebuit exact trei ani ca să câştig banii cu care am 
cumpărat-o. 

— Credeam că ai moştenit averea, 

— Am moştenit-o, bătrâne, răspunse el automat, însă cea 
mai mare parte din ea am pierdut-o când cu panica cea 
mare, panica războiului. 

Cred că habar n-avea ce spunea, pentru că atunci când |- 
am întrebat cu ce afaceri se ocupa îmi răspunse: „Asta-i 
treaba mea”, înainte de a-şi da seama că nu era răspunsul 
cuvenit. 


— A, m-am ocupat cu mai multe chestii, se corectă. La 
început, am făcut afaceri cu produse farmaceutice şi pe 
urmă am intrat în afaceri cu petrol. Însă acum nu mă mai 
ocup cu niciuna din astea. 

Mă privi cu ceva mai multă atenţie. 

— Vrei să spui că te-ai gândit la ce ţi-am propus ieri 
noapte? 

Înainte de a-i putea răspunde, Daisy ieşi din casă şi cele 
două rânduri de nasturi de alamă de pe rochia ei scânteiară 
în lumina soarelui. 

— Casa asta uriaşă? strigă ea arătând cu degetul. 

— Îţi place? 

— E splendidă, însă nu înţeleg cum de poţi trăi acolo 
singur. 

— O umplu în permanenţă cu oameni interesanţi, ziua şi 
noaptea. Dintre cei care fac lucruri interesante. Oameni 
celebri. 

În loc de a lua drumul cel mai scurt, de-a lungul golfului, 
ieşirăm în drumul principal ca să trecem pe sub portal. Cu 
murmure fermecătoare, Daisy admira unul sau altul din 
aspectele siluetei feudale care se profila pe cer, se extazia 
în faţa grădinilor, a mirosului viu al crinilor de baltă şi a 
miresmelor mai ascuţite ale trandafirilor sălbatici sau ale 
florilor de prun. Mi se părea ciudat să ajung la treptele de 
marmură de la intrare fără să văd culorile vii ale rochiilor 
de seară agitându-se în hol şi fără să aud alte sunete decât 
ciripitul păsărilor prin pomi. 

Înăuntru, pe când treceam prin camerele de muzică în stil 
Marie Antoinette şi prin saloanele în stilul Restauraţiei, 
aveam impresia că sub fiecare masă sau canapea erau 
ascunşi oaspeţi paralizaţi de porunci severe şi siliţi să 
rămână nevăzuţi, ţinându-şi respiraţia la trecerea noastră. 
Când Gatsby închise uşa bibliotecii, aş fi putut jura că-l aud 
pe omul cu ochi de bufniţă izbucnind într-un râs fantomatic. 

Urcarăm la etaj, trecând prin dormitoare de epocă, 
tapetate în trandafiriu şi în mătase de culoarea izmei şi 


însufleţite acum de flori proaspete, trecând prin camere de 
toaletă, prin băi cu căzi îngropate - intrând chiar, nepoftiţi, 
într-o cameră unde un bărbat cu aspect hirsut, îmbrăcat în 
pijama, făcea un fel de gimnastică medicală, lungit pe 
podea. Era domnul Klipspringer, „chiriaşul”. Devreme 
dimineaţă, îl văzusem rătăcind înfometat pe plajă. În cele 
din urmă ajunserăm la apartamentul personal al lui Gatsby, 
un dormitor, o cameră de baie şi un salon de bărbat singur, 
unde ne oprirăm să bem un pahar de lichior pe care el îl 
scoase dintr-un dulap în perete. 

Nu încetase nici un moment s-o privească pe Daisy şi cred 
că reevalua acum tot ce avea în casă în funcţie de nuanțele 
reacţiilor pe care le întâlnea în ochii ei adoraţi. Uneori, el 
însuşi privea în jur, la bunurile lui, cu un aer buimăcit, ca şi 
cum prezenţa ei ameţitoare, vie, făcea ca nimic dintre ele să 
nu mai fie real. O dată fu cât pe ce să se prăbuşească pe 
scări. 

Dormitorul era camera cea mai simplu mobilată din 
întreaga locuinţă - cu cxcepţia măsuţei cu oglindă, 
împodobită cu un serviciu de toaletă din aur curat, Daisy 
ridică încântată peria şi-şi perie părul, iar Gatsby se aşeză, 
îşi acoperi ochii cu mâna şi începu să râdă. 

— Ce lucru straniu, straniu, bătrâne, spunea el răzând. Nu 
pot... Dacă aş încerca să... 

Era vizibil că trecuse prin două stări de spirit şi că intra 
acum într-a treia. După stânjeneala şi bucuria excesivă, era 
mistuit de un fel de uimire religioasă fată de prezenţa ei. 
Fusese stăpânit de aşteptare atât de mult timp, visase 
atâta, o dorise cu dinţii strânşi într-un fel de paroxism, o 
tensiune de neîndurat, că acum, printr-o reacţie naturală, 
se dezagrega pe dinăuntru ca un ceas prea tare întors. 

Revenindu-şi într-o clipă, ne deschise două dulapuri în 
care erau îngrămădite costumele şi halatele, cravatele şi 
cămăşile lui, acestea din urmă aşezate unele peste altele în 
teancuri de câte o duzină, asemenea unor cărămizi. 


— Am pe cineva în Anglia care-mi cumpără haine. Îmi 
trimite ce alege el la începutul fiecărui sezon, primăvara şi 
toamna. 

Luă un teanc de cămăşi şi începu să le desfacă una câte 
una, în faţa ochilor noştri, cămăşi cu țesătură fină, de 
mătase mai groasă, sau de jerseu, care-şi pierdeau forma şi 
acopereau masa într-un fel de revărsare multicoloră. Pe 
când le admiram, scoase altele şi grămada aceasta bogată 
şi moale creştea tot mai mult - cămăşi cu dunguliţe şi 
cămăşi în carouri, închipuind un caleidoscop trandafiriu, 
albăstrui şi portocaliu decolorat, cu monogramele în 
albastru indian. Şi deodată, cu un suspin chinuit, Daisy îşi 
îngropă capul în grămada aceasta de mătase şi începu să 
plângă furtunos. 

— Ce cămăşi frumoase, suspina ea cu vocea înăbuşită în 
faldurile de mătase. Ce tristă sunt... n-am... n-am văzut 
niciodată cămăşi atât de frumoase. 

După ce vizitarăm casa, urma să ieşim în curte, să vedem 
piscina şi hidroavionul şi florile târzii de vară - însă afară, 
dincolo de ferestrele lui Gatsby, începu iarăşi să plouă, aşa 
că am rămas cu toţii în casă privind luciul, mereu spart de 
picăturile ploii, al apei din golf. 

— Dacă n-ar fi ceața, am putea vedea casa ta, dincolo de 
golf, spunea Gatsby. La capătul debarcaderului vostru e 
întotdeauna o lumină verzuie, care arde toată noaptea. 

Daisy îşi trecu repede braţul pe sub braţul lui, însă el 
părea absorbit de ceea ce spusese. Poate începuse să 
înţeleagă că semnificaţia imensă pe care o avea pentru el 
luminiţa verzuie dispăruse acum pentru totdeauna. Cât 
timp o distanţă enormă îl separase de Daisy, lumina aceea i 
se păruse poate foarte apropiată, cât s-o atingă. Poate atât 
de aproape cât pare câteodată o stea faţă de lună. Dar 
acum devenise iarăşi o luminiţă verzuie la capătul unui 
debarcader. Comoara sa de obiecte fermecate era sărăcită 
de unul din ele. 


Începui să mă plimb prin cameră, examinând diferite 
obiecte, nedesluşite în semiîntunericul care se lăsase. O 
fotografie mare, reprezentând un bătrânel în costum de 
iahting, atârnată pe perete deasupra mesei de lucru, îmi 
atrase atenţia. 

— Cine e? 

— Ăsta? A, e domnul Dan Cody, bătrâne. 

Numele îmi suna vag cunoscut. 

— E mort acum. A fost cel mai bun prieten al meu, cu mulţi 
ai în urmă. 

Pe birou era o fotografie mică a lui Gatsby, tot în costum de 
iahting - Gatsby cu capul răsturnat pe spate într-o atitudine 
sfidătoare - fotografie făcută după toate aparențele pe la 
vârsta de optsprezece ani. 

— Adorabil, exclamă Daisy. 

— Uite aici, spusc Gatsby repede. Am aici un teanc de 
tăieturi din ziare... despre tine. 

Se aşezară unul lângă altul, examinându-le. Ajunsesem la 
punctul când aş fi vrut să-i cer să-mi arate rubinele, însă 
tocmai atunci sună telefonul şi Gatsby ridică receptorul: 

— Da... Nu, nu pot să vorbesc acum... Nu pot acum, 
bătrâne... Am spus un oraş mic... O fi ştiind el ce înseamnă 
un oraş mic... Ei, dacă după părerea lui Detroit e un oraş 
mic, atunci înseamnă că omul acesta nu-i potrivit pentru 
noi... 

Şi închise. 

— Vino repede încoace! îl strigă Daisy de la fereastră. 

Mai ploua încă, însă spre apus norii întunecoşi se risipiseră 
şi deasupra apei, în golf, se ridica un văl trandafiriu şi auriu 
de nori spumoşi. 

— Uite ce frumos, şopti ea şi apoi, după o clipă: Aş vrea să 
iau unul din norii ăştia trandafirii, să te aşez înăuntru şi să 
te împing de colo până colo. 

Am spus că eu osămă retrag, însă nici nu vrură să audă; 
poate tocmai prezenţa mea îi făcea să se simtă într-un mod 
mai liniştitor singuri. 


— Am o idee, spuse Gatsby. O să-l punem pe Klipspringer 
să ne cânte ceva la pian. 

leşi din cameră strigând: „Ewing!” şi se întoarse după 
câteva minute, însoţit de un tânăr stânjenit, oarecum uzat, 
cu ochelari cu ramă de os şi păr blond rărit. Acum era 
îmbrăcat decent într-o „cămaşă de sport” deschisă la gât, 
papuci şi nişte pantaloni pescăreşti de o nuanţă nedefinită. 

— V-am întrerupt exerciţiile de gimnastică? se interesă 
Daisy politicoasă. 

— Dormeam! strigă domnul Klipspringer cuprins de un 
spasm de stânjeneală. Adică, dormisem. Tocmai mă 
trezisem... 

— Klipspringer ştie să cânte la pian, spuse Gatsby 
întrerupându-l. Nu-i aşa că ştii, Ewing, bătrâne? 

— Nu cânt bine. Nu... de-abia dacă s-ar putea spune că 
ştiu, şi acum nu am deloc exer... 

— Mergem jos, îl întrerupse Gatsby. 

Apăsă pe comutator. Ferestrele cenugşii dispărură şi casa 
scânteie de lumini. 

În sala de inuzică, Gatsby aprinse doar o lampă 
singuratică, lângă pian. Apropie de ţigara lui Daisy un 
chibrit tremurător şi se aşeză alături de ea pe o canapea, în 
cealaltă parte a camerei, unde nu era altă lumină decât 
răsfrângerea pe parchetul strălucitor a lămpilor de alături, 
din hol. 

După ce interpretă „Cuibul dragostei”, Klipspringer se 
întoarse pe scaunul pianului şi, cu o expresie nefericită, îl 
căută pe Gatsby prin întuneric. 

— Nu mai am deloc tehnică, vedeţi. V-am spus că nu ştiu să 
cânt. N-am mai făcut exer... 

— Nu mai tot da cu gura, bătrâne, îl repezi Gatsby. 

Cântă înainte: 

Fie seara, Dimineaţa, Bem, cântăm, că-i scurtă viaţa... 

Afară vântul sufla tot mai tare şi dinspre golf se auzea un 
huruit nedesluşit de tunet. Luminile se aprinseseră din West 
Egg; trenurile electrice încărcate îi duceau pe oameni spre 


case prin ploaia new-yorkeză. Erau ceasurile când se 
desăvârşesc schimbări omeneşti profunde şi un fel de 
nelinişte tremura în aer. 

Când plouă, bogatul averea-şi priveşte, Iar cel nevoiaş 
nevasta-şi iubeşte, Şi uite-aşa trece ploaia cea rece... 

Când mă îndreptai spre ei să le spun la revedere, văzui că 
expresia de perplexitate revenise pe faţa lui Gatsby, ca şi 
cum ar fi început să simtă o îndoială vagă în ce priveşte 
calitatea fericirii lui actuale. Aproape cinci ani! Trebuie să fi 
fost clipe, chiar în acea după-amiază, când Daisy fusese 
dureros de departe de visul său - şi asta nu din vina ei, ci 
tocmai din cauza uriaşei vitalităţi a iluziei lui. Iluzia aceasta 
crescuse mult mai înaltă decât ea, depăşind-o, depăşind 
orice altceva. Se aruncase în ea cu o pasiune creatoare, 
adăugându-i mereu nuanţe, împodobind-o cu fiecare 
moment, ca şi cum ar fi mânuit un penel strălucitor. Oricât 
de intensă ar fi vibrația sau prospeţimea realităţii, ea nu se 
poate măsura cu ce este în stare un om să închidă în 
adâncul sufletului său. 

Pe când îl priveam încă, încercă în mod vizibil să se 
controleze. Îi prinse din nou mâna şi, când Daisy îi spuse 
încet ceva la ureche, se întoarse spre ea cu o izbucnire de 
emoție. Cred că vocea ei era ceea ce îl fascina în primul 
rând acum, cu acea căldură febrilă, mereu schimbătoare, 
desigur din cauză că la vocea ei nu putuse visa îndeajuns - 
vocea ei era un cântec fără moarte. 

Mă uitaseră cu totul. Daisy îşi mai ridică ochii şi îmi întinse 
mâna; Gatsby nici nu mă mai recunoştea. Îi mai privii o dată 
şi ei îmi întoarseră privirea, îndepărtați, prinşi într-o viaţă 
intensă. Apoi ieşii din cameră şi coborâi pe treptele de 
marmură în ploaie, lăsându-i împreună. 

Capitolul VI. 

Cam în acea epocă, un ziarist new-yorkez tânăr şi ambițios 
sună într-o zi la uşa lui Gatsby şi-l întrebă dacă are ceva de 
spus. 

— Ceva de spus despre ce? se interesă Gatsby cu politeţe. 


— Despre..., o declaraţie despre orice aţi dori să spuneţi 
ceva. 

După vreo cinci minute de conversaţie cam confuză, reieşi 
că tânărul auzise numele lui Gatsby citat în redacţia sa, în 
legătură cu o chestiune pe care fie că nu vroia s-o 
dezvăluie, fie că n-o înţelesese prea bine. Se nimerise ca 
atunci să fie ziua lui liberă şi, cu un lăudabil spirit de 
iniţiativă, se grăbisc să vină „să vadă”. Reporterul 
procedase la întâmplare, şi totuşi instinctul nu-l înşelase. 
Notorietatea legată de numele lui Gatsby, la răspândirea 
căreia contribuiseră sutele de oameni ce-i acceptaseră 
ospitalitatea, devenind fiecare din ei, prin aceasta - credeau 
ei - o autoritate în ce priveşte trecutul său, crescuse în 
cursul verii până ajunsese aproape un subiect de senzaţie 
pentru presă. În legătură cu numele său se pomeneau acum 
legende crescute din fapte reale, cum ar fi fost proiectul 
pentru o conductă subterană spre Canada, şi circula cu 
persistenţă o versiune potrivit căreia el nici n-ar locui într-o 
casă, ci pe o navă care arăta exact ca o casă şi care se 
mişca misterios în sus şi-n jos de-a lungul coastei Long 
Island-ului. Şi nu s-ar fi putut spune de ce, dar asemenea 
născociri constituiau surse de satisfacţie pentru James Gatz 
din Dakota de Nord. 

James Gatz - acesta era în realitate, sau cel puţin din 
punct de vedere legal, numele său. Şi-l schimbase la vârsta 
de 17 ani, şi anume în momentul care marcase începutul 
carierei sale, adică atunci când văzuse iahtul lui Dan Cody 
aruncând ancora într-unul din locurile cele mai 
primejdioase din apropierea ţărmurilor Lacului Superior. 
James Gatz era cel care hoinărea în după-amiaza aceea pe 
plajă într-un jerseu verde zdrenţuit şi cu o pereche de 
pantaloni de pânză de cort, însă o clipă mai târziu Jay 
Gatsby era cel care împrumutase o barcă cu vâsle, se 
îndreptase spre iaht şi-l informase pe Cody că în locul unde 
ancorase se expunea să fie surprins de vânt şi răsturnat sau 
sfărâmat de stânci în mai puţin de jumătate de ceas. 


Cred că se gândise la numele acesta cu mult înainte de 
acea clipă. Părinţii săi erau nişte fermieri rătăcitori şi 
ghinionişti - în imaginaţia sa, nici nu-i acceptase vreodată 
ca părinţi. Adevărul este că Jay Gatsby din West Egg, Long 
Island, izvorâse dintr-o concepţie platonică despre sine 
însuşi. Era un copil al Domnului - expresie care, în ipoteza 
că vrea să spună ceva, însemna exact asta - şi trebuia să se 
îndeletnicească mai ales cu afacerile părintelui său, să se 
pună în slujba unei entităţi pe care şi-o închipuia ca pe o 
forţă imensă, cam vulgară şi mercantilă. Aşa că îşi construi 
din imaginaţie exact tipul de Jay Gatsby pe care şi-l putea 
imagina un adolescent de 17 ani şi până la sfârşitul vieţii 
sale rămăsese credincios acestei concepţii. 

De peste un an de zile bătea coasta de sud a Lacului 
Superior pescuind scoici sau somoni, sau făcând orice altă 
slujbă care-i putea asigura hrana şi locuinţa. Trupul său ars 
de soare şi bătut de vânturi se dezvoltase de la sine în 
munca aceasta pe jumătate istovitoare, pe jumătate simplă 
lenevie. Cunoscuse femeile de timpuriu şi, cum ele îl 
răsfăţaseră, ajunsese să le privească cu dispreţ - dispreţ 
faţă de tinerele fecioare fiindcă erau ignorante şi dispreţ 
faţă de celelalte femei deoarece se comportau ca nişte 
isterice în tot felul de împrejurări pe care el, închis în 
concentrarea-i covârşitoare din jurul lui însuşi, le considera 
ceva de la sine înţeles. 

Însă inima lui era bântuită de o agitaţie continuă, de o 
adevărată furtună. Visurile cele mai groteşti şi mai 
fantastice îi umpleau nopţile. Un univers inexprimabil de viu 
şi colorat lua fiinţă în creierul lui, pe când ceasul de pe 
măsuţa de noapte măsura trecerea timpului şi luna îi scălda 
în lumina ei acvatică hainele aruncate în dezordine pe 
duşumea. În fiecare noapte mai adăuga acestor închipuiri 
câte un detaliu, până îl fura somnul în toiul vreunei scene 
mai vii, în mijlocul vreunei îmbrăţişări mai romantice. Un 
timp, reveriile de felul acesta fură o evadare pentru 
imaginaţia sa, constituind într-un fel recunoaşterea 


liniştitoare a faptului că realitatea era de fapt ireală, vrând 
parcă să-i spună că lumea nu e niciodată mai sigur aşezată 
decât pe aripile unei zâne. 

Un fel de instinct al reuşitei îi îndreptase cu câteva luni 
mai înainte paşii spre micul colegiu luteran Sf. Olaf, din 
sudul statului Minnesota. Rămase acolo două săptămâni, 
dezamăgit de indiferența feroce a acestei lumi faţă de 
indiciile sigure ale destinului său, faţă de destin în general, 
şi diapreţuind profund munca de portar care ar fi trebuit 
să-i dea posibilitatea să-şi plătească taxele şi întreţinerea. 
Se întoarse deci pe țărmurile Lacului Superior şi era încă în 
căutare de lucru în ziua când iahtul lui Dan Cody îşi 
aruncase ancora printre stâncile din faţa coastei. 

Cody avea pe atunci cincizeci de ani - zămislire a goanei 
după minele de argint din Nevada, din Yukon, a fiecăreia 
dintre crizele de febră după metalul preţios, iscate în mai 
multe rânduri din anii '75 încoace. Tranzacţiile cu cuprul 
găsit în Montana, de pe urma cărora ajunsese 
multimilionar, îl lăsaseră încă robust din punct de vedere 
fizic, însă cu neliniştitoare simptome de sentimentalism; 
bănuind aceasta, se iviseră nenumărate femei care încercau 
să-l despartă de banii săi. Manevrele deloc onorabile prin 
care Ella Kaye, o ziaristă celebră, adoptase rolul doamnei 
de Maintenon faţă de slăbiciunea lui şi-l silise în cele din 
urmă să fugă pe mare într-un iaht, fuseseră descrise pe larg 
în ziarele de scandal din jurul anului 1902. Cody rătăcise 
vreo cinci ani, prin preajma unor ţărmuri mereu prea 
ospitaliere, până se dovedise că era menit să fie destinul lui 
James Gatz. 

Pentru tânărul Gatz, care aştepta acum sprijinit în vâsle şi 
ridicându-şi privirile spre punte, iahtul reprezenta 
frumuseţea şi farmecul întregii lurni. Presupun că în 
momentul acela îi surâsese lui Cody - constatase probabil 
încă de pe atunci că cei cărora le surâdea îl găseau pe dată 
simpatic. În orice caz, Cody îi pusese câteva întrebări (una 
dintre ele dădu de altfel naştere acestui nume nou-nouţ) şi 


văzuse că avea de-a face cu un tânăr inteligent şi neobişnuit 
de ambițios. Câteva zile mai târziu îl luă cu ella Duluth şi-i 
cumpără un sacou albastru, şaae perechi de pantaloni de 
doc şi o şapcă de marinar. Şi când iahtul Tuolomee se 
îndreptă spre Indiile Occidentale şi spre coasta Californiei, 
tânărul Gatsby se afla la bord. 

Folosit într-o funcţie greu de definit, oarecum casnică, în 
timpul petrecut alături de Cody fusese pe rând steward, şef 
de echipaj, căpitan, secretar şi chiar şi temnicer, pentru că 
Dan Cody treaz, ştiind foarte bine în ce situaţii 
extravagante ar fi putut intra Dan Cody în stare de beţie, 
căuta să se asigure pentru asemenea eventualităţi 
acordându-i lui Gatsby din ce în ce mai multă încredere. 
Situaţia aceasta dură cinci ani, în care timp iahtul făcu de 
trei ori înconjurul continentului. Ar mai fi putut dura la 
nesfârşit, dacă într-o noapte, la Boston, Ella Kaye n-ar fi 
urcat pe bordul iahtului şi dacă, o săptămână mai târziu, 
dând dovadă prin aceasta de lipsă de ospitalitate, Dan Cody 
n-ar fi încetat din viaţă. 

Îmi amintesc portretul lui din dormitorul lui Gatsby - un 
om cărunt, roşu în obraz, cu o faţă dură, lipsită de expresie 
- tipul de pionier extravagant în manifestări şi trăiri, 
desfrânat şi vicios, care într-o anumită perioadă a istoriei 
americane reînviase în regiunile de pe coasta răsăriteană 
violenţa sălbatică a bordelurilor şi tavernelor de la 
frontierele Vestului sălbatic. Tocmai datorită lui Cody, dar în 
mod indirect, Gatsby ajunsese să bea atât de puţin mai 
târziu. Câteodată, la veselele lui recepții, femeile îi turnau 
şampanie în păr; însă în ce-l priveşte, îşi făcuse obiceiul să 
se ţină departe de băutură. 

Cody îi lăsă şi averea - o moştenire de 25.000 de dolari. 
Nu-i încasă însă niciodată. Nu ajunsese niciodată să 
înţeleagă trucurile legale care fuseseră folosite împotriva 
lui, însă ceea ce mai rămăsese din averea lui Cody îi parveni 
intact Ellei Kaye. Gatsby rămăsese doar cu şcoala 
neaşteptat de rodnică pe care o constituise viaţa alături de 


Cody, silueta lui fluidă căpătând acum consistenţa unui om 
adevărat. 

Toate acestea mi le-a povestit mult mai târziu, dar le 
transcriu acum, pentru a arăta cât erau de lipsite de temei 
şi de departe de adevăr zvonurile despre trecutul său. De 
altfel, lucrurile acestea mi le-a povestit într-un moment de 
confuzie, când aş fi putut crede tot atât de bine orice sau 
absolut nimic despre el. Astfel că profit de acest scurt 
interval, în care Gatsby, ca să spunem aşa, căuta să-şi vână- 
n fire, ca să spulber toate afirmaţiile false asupra persoanei 
sale. 

Pe vremea aceea a survenit de altfel o pauză şi în relaţiile 
mele cu el, şi în interesul meu faţă de preocupările lui. Nu L- 
am văzut şi nici nu i-am auzit glasul la telefon timp de 
câteva săptămâni - cea mai mare parte a timpului mi-o 
petreceam la New York, ieşind cu Jordan şi căutând să mă 
fac agreat de senila ei mătuşă. În cele din urmă, însă, într-o 
duminică după-amiază îi făcui o vizită la el acasă. Eram 
acolo doar de două minute când cineva în trecere îl aduse 
pe Iom Buchanan, să bea un pahar. Evident, a fost o 
surpriză, deşi lucrul cu adevărat uimitor era că aşa ceva nu 
se întâmplase mai demult. 

Era un grup de trei persoane care sosiseră călare: Tom, un 
bărbat numit Sloane şi o femeie drăguță într-un costum de 
călărie cafeniu, care mai fusese pe la Gatsby. 

— Sunt încântat să vă văd, spuse Gatsby oprit în picioare 
pe verandă unde le ieşise în întâmpinare. Îmi pare foarte 
bine că v-aţi gândit să-mi faceţi o vizită. 

Ca şi cum lor le-ar fi păsat! 

— Luaţi loc, vă rog. Aveţi aici țigarete, ţigări de foi. 

Se învârtea repede prin încăpere, sunând, făcându-şi de 
lucru. 

— Are să ne aducă numaidecât şi ceva de băut. 

Era profund emoţionat de faptul că Tom se afla în casa lui. 
În orice caz se simţea stânjenit atâta vreme cât nu le oferise 
ceva, dându-şi seama nelămurit că pentru asta se opriseră 


să-i facă o vizită. Domnul Sloane nu voia nimic. O limonadă? 
Nu, mulţumesc. Puţină şampanie? Nu, nimic, mulţumesc... 
Îmi pare rău... 

— Aţi făcut o plimbare frumoasă? 

— Drumurile sunt foarte bune pentru călărie pe aici. 

— Dar cred că maşinile au cam speriat caii... 

— Mda... 

Împins de un impuls irezistibil, Gatsby se întoarse către 
Tom, care lăsase să-i fie prezentat ca un străin. 

— Cred că noi ne-am mai întâlnit, domnule Buchanan. 

— A, da, spuse Tom cu o politeţe cam mecanică, evident 
fără să-şi amintească. Ne-am mai întâlnit, îmi amintesc 
perfect. 

— Acum vreo două săptămâni. 

— Exact. Erai cu Nick. 

— O cunosc şi pe soţia dumitale, continuă Gatsby aproape 
agresiv. 

— Aşa? 

Tom se întoarse spre mine. 

— Locuieşti pe undeva pe aproape, Nick? 

— Alături. 

— Zău? 

Domnul Sloane nu se amesteca în conversaţie - cu un aer 
superior, se lăsase pe spate în scaun; nici femeia nu spunea 
nimic, până când, pe neaşteptate, după două cocteiluri, 
deveni cordială. 

— O să venim cu toţii la viitoarea dumitale petrecere, 
domnule Gatsby. 

— Sigur. Voi fi încântat să vă primesc. 

— Are să fie grozav, spuse domnul Sloane, fără nici un fel 
de plăcere. Ei, cred că ar trebui să mergem acasă. 

— Vă rog să nu vă grăbiţi, insistă Gatsby. 

Îşi recâştigase controlul şi voia să-l examineze mai 
îndeaproape pe Tom. 

— De ce nu... de ce nu rămâneţi la cină? Nu m-aş mira 
dacă ar mai pica şi alţi prieteni de la New York. 


— Mai bine veniţi dumneavoastră să luaţi cina cu mine, 
spuse doamna cu entuziasm. Amândoi. 

Invitaţia mă includea şi pe mine. Domnul Sloane se ridică 
în picioare. 

— Haide, spuse el; dar i se adresa numai femeii. 

— Serios, insistă ea. Mi-ar face mare plăcere. Am o 
grămadă de camere. 

Gatsby mă privi întrebător. Ar fi vrut să meargă şi nu-şi 
dădea seama că domnul Sloane era hotărât să-l împiedice. 

— Mi-e teamă că n-am să pot veni, spusei. 

— Atunci vino dumneata, se concentră ea asupra lui 
Gatsby. 

Domnul Sloane îi murmură ceva la ureche. 

— Nu întârziem dacă plecăm acum, insistă ea cu voce tare. 

— Nu am cal, spuse Gatsby. Când eram în armată 
călăream, dar nu mi-am cumpărat niciodată cai. O să 
trebuiască să vă urmez în maşină. Scuzaţi-mă numai o clipă. 

Noi ceilalţi ne îndreptarăm spre verandă, unde Sloane şi 
doamna începură cu voce scăzută o conversaţie aprinsă. 

— Dumnezeule, cred că omul ăsta vine cu noi, spuse Tom. 
Nu-şi dă seama că, în realitate, ea n-are nici un chef de el? 

— Dar a spus că are. 

— Dă o masă cu o mulţime de invitaţi, iar acolo tipul ăsta 
nu cunoaşte pe nimeni. 

Se încruntă: 

— Mă întreb unde dracu' o fi cunoscut-o pe Daisy. S-ar 
putea să am eu idei învechite, însă femeile se învârtesc prea 
mult singure în zilele noastre, şi asta nu-mi prea place. Vezi 
şi tu, ajung să întâlnească tot felul de tipi suspecți. 

Brusc, domnul Sloane şi doamna coborâră treptele 
verandei şi încălecară. 

— Haide, îi spuse domnul Sloane lui Tom. Am întârziat. 
Trebuie să plecăm. Şi apoi, către mine: Spune-i că nu l-am 
mai putut aştepta, da? 

Tom şi cu mine ne strânserăm mâna, cu ceilalţi schimbai 
un semn rece din cap şi plecară în trap pe alee, dispărând 


pe sub frunzişul de august tocmai când Gatsby, cu pălăria şi 
un pardesiu uşor pe braţ, ieşea pe uşa din faţă. 

Tom era, desigur, neliniştit într-o oarecare măsură de felul 
în care Daisy „se învârtea singură”, căci în sâmbăta 
următoare o însoţi la recepţia lui Gatsby. Poate prezenţa lui 
crease în acea seară o atmosferă ciudată, apăsătoare, care 
în amintirea mea o deosebeşte de toate celelalte recepții 
oferite de Gatsby în vara aceea. Oamenii erau aceiaşi, sau 
cel puţin de aceeaşi categorie, şampania se revărsa cu 
aceeaşi generozitate, învălmăşeala era la fel de multicoloră 
şi de vie, însă simţeam în aer ceva neplăcut, o asprime 
perceptibilă pe care nu o mai întâlnisem până atunci. Sau 
poate că eu mă obişnuisem, ajunsesem să accept West Egg 
ca pe o lume completă în ea, un întreg cu propriile-i norme 
şi cu personaje caracteristice, şi care n-ar fi putut fi 
comparată cu nici o alta pentru că nu avea nici un moment 
conştiinţa faptului că se deosebeşte de restul. Acum însă o 
vedeam dintr-o dată ca şi cum aş fi privit-o prin ochii lui 
Daisy. Era întotdeauna un prilej de tristeţe să vezi deodată 
cu ochi noi, ca şi cum le-ai vedea pentru prima oară, lucruri 
şi situaţii pe care le-ai privit până atunci cu propriile tale 
puteri de judecată şi de adaptare. 

Tom şi cu Daisy sosiră tocmai când apunea soarele şi, pe 
când ne plimbam printre grupurile multicolore şi 
scânteietoare, vocea lui Daisy cânta în triluri 
murmurătoare, ciudate, în surdină. 

— Cât de mult îmi plac asemenea seri, recepţiile de felul 
acesta, şopti ea. Dacă vrei să mă săruţi oricând în seara 
asta, Nick, spune-mi doar şi am să găsesc eu repede o 
posibilitate. Spune-mi doar pe nume. Sau dă-mi unul din 
bileţelele astea verzi. O să împart bileţele verzi... 

— Uită-te împrejur, îi sugeră Gatsby. 

— Mă uit. E minunat, minu... 

— Ai să vezi aici mulţi oameni despre care ai auzit adesea 
vorbindu-se. 

Tom cântărea mulţimea din jur cu priviri arogante. 


— Noi nu prea ieşim, spuse el. De fapt, mă gândeam 
tocmai că nu cunosc pe nimeni aici. 

— Probabil că o cunoşti totuşi pe doamna de acolo. 

Gatsby arătă spre o fiinţă splendidă, mai degrabă o 
orhidee decât o creatură omenească, şi care trona sub un 
prun înflorit. Tom şi cu Daisy o priviră cu sentimentul acela 
ireal, ciudat, cu care recunoşti o celebritate a ecranului, 
până atunci fantomatică. 

— O, e minunată, spuse Daisy. 

— Omul care se apleacă acum spre ea este regizorul ei. 

Îi conducea cu solemnitate de la un grup la altul. 

— Doamna Buchanan... domnul Buchanan. După un 
moment de ezitare adăugă:...cunoscutul jucător de polo. 

— A, nu, obiectă Tom grăbit, nu sunt eu acela. 

Era însă evident că felul cum suna această formulă îi 
plăcuse lui Gatsby, căci tot restul serii Tom rămase 
„cunoscutul jucător de polo”. 

— N-am întâlnit niciodată în viaţa mea atâtea celebrităţi la 
un loc! exclamă Daisy. Ce mult mi-a plăcut omul acela... cum 
spui că se numea? Ăla cu un nas aşa, cam vânăt. 

Gatsby îl identifică, adăugând că era patronul unei mici 
case de filme. 

— Oricum, mi-a plăcut mult. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să nu mă mai prezinţi 
ca pe un jucător de polo, îi spuse Tom amabil. Aş prefera să- 
i cunosc pe toţi oamenii ăştia celebri, aşa... incognito. 

Daisy şi cu Gatsby dansară. Îmi amintesc că am fost cam 
surprins de stilul lui, un foxtrot cam conservator, plin de 
graţie - până atunci nu-l văzusem niciodată dansând. Apoi 
se îndreptară împreună spre locuinţa mea şi se aşezară pe 
treptele de la intrare. Rămaseră acolo cam o jumătate de 
ceas şi eu, la cererea ei, rămăsei de gardă în grădină - 
„dacă izbucneşte un incendiu sau vreo inundație, îmi 
explicase ea, sau pentru caz de forţă majoră”. 

Tom reveni dintre grupurile pe care le cercetase până 
atunci incognito, tocmai când ne aşezam la o masă. 


— N-aveţi nimic împotrivă dacă am să stau la altă masă, 
dincolo, cu câţiva tipi? ne spuse el. Aici întâlneşti tot felul de 
oameni interesanţi. 

— Poftim, îi răspunse Daisy jovială. Şi dacă vrei să-ţi notezi 
vreo adresă, uite creionul meu de aur... 

Îi privi după o clipă pe cei de la masa soţului ei, apoi îmi 
şopti că fata era „vulgară, însă drăguță”, şi atunci înţelesei 
că în afară de jumătatea de ceas pe care o petrecuse 
singură cu Gatsby, nu se simţise deloc bine în seara aceea. 

Ne aflam la o masă cu oameni cam prea afumaţi. Era vina 
mea - Gatsby fusese tocmai atunci chemat la telefon şi-mi 
amintisem că mă distrasem bine doar cu două săptămâni 
înainte cu aceleaşi persoane care erau acum în jurul nostru. 
Însă ceea ce mi se păruse amuzant atunci se vădi acum cam 
fără haz şi destul de fad. 

— Nu te simţi bine, domnişoară Baedeker? 

Fata astfel interpelată încercase până atunci, fără succes, 
să se cuibărească lăsându-şi capul pe umărul meu. La 
această întrebare îşi ridică fruntea deschizând larg ochii. 

— Ce... Ce spui? 

O femeie masivă şi cam letargică şi care insistase până 
atunci pe lângă Daisy să aranjeze o partidă de golf pentru a 
doua zi la clubul din vecinătate luă cuvântul în apărarea 
domnişoarei Baedeker. 

— A, acum e bine. Când bea cinci sau şase cocteiluri o 
apucă pandaliile, ca adineauri. De când îi spun să nu mai 
bea... 

— Dar nici nu mai beau, afirmă acuzata cu voce găunoasă. 

— Te-am auzit adineauri zbierând şi i-am şi spus doctorului 
Civet, aici de faţă: uite, cineva care are nevoie de ajutorul 
dumitale, doctore. 

— Îţi este foarte recunoscătoare, sunt sigură, interveni o 
altă tânără, ea însăşi cu un ton lipsit de gratitudine, dar ai 
udat-o de sus până jos când ai băgat-o cu capul în piscină. 

— Dacă nu pot să sufăr ceva, este să fiu împinsă cu capul 
în piscină, murmură confuz domnişoara Baedeker. Aproape 


că m-am sufocat odată, la o petrecere în New Jersey. 

— Atunci nu mai bea, spuse doctorul Civet. 

— Mai bine uită-te-n oglindă! îi strigă domnişoara 
Baedeker cu violenţă. Nu vezi cum îţi tremură mâna? Nu 
te-aş lăsa să mă operezi pentru nimic în lume. 

Şi aşa mai departe. Cred că ultimul lucru de care-mi aduc 
aminte cu precizie este că stăteam în picioare alături de 
Daisy, privindu-i pe faimosul regizor şi pe vedeta sa. Erau 
încă aşezaţi sub prunul înflorit şi feţele aproape li se 
atingeau - printre ele mai încăpea o rază subţire, palidă de 
lună. Aveam impresia că, toată seara, regizorul nu făcuse 
altceva decât să se încline încetişor spre ea, pentru a 
ajunge atât de aproape şi ştiu că exact în momentul când îi 
priveam, îl văzui aplecându-se cu încă un grad şi sărutând-o 
pe obraz. 

— Ce mult îmi place, spuse Daisy. E cu adevărat minunată. 

Însă tot restul o impresiona neplăcut - şi fără îndoială din 
cauză că nu era vorba de simple gesturi, ci de emoţii. Era 
oripilată de suburbia asta, West Egg, de provincia asta de 
lume bună pe care Broadway-ul o făcuse să se nască dintr- 
un sătuc de pescari de pe Long Island - era oripilată de 
vigoarea brutală care vibra sub vechile eufemisme, de forţa, 
comparabilă cu cea a destinului, care-i împingea pe 
locuitori pe drumul cel mai scurt de la un neant spre altul. 
Simţea ceva înspăimântător chiar în această simplitate pe 
care nu reuşea s-o înţeleagă. 

Ştiu că am rămas alături de ei pe treptele de la intrare în 
timp ce aşteptau automobilul. Aici, în faţă, era întuneric; 
doar uşa larg deschisă arunca un dreptunghi de lumină 
tremurătoare în aerul palid, decolorat al dimineţii. Din când 
în când, o umbră se mişca în spatele transperantului tras 
peste fereastra salonului, făcea loc alteia, o procesiune 
confuză de umbre care se pudrau şi se fardau în faţa unei 
oglinzi invizibile. 

— În fond, cine-i Gatsby ăsta? întrebă Tom deodată. Vreun 
traficant de alcool? 


— Asta de unde ai mai scos-o? îl întrebai. 

— N-am scos-o de nicăieri. Îmi închipui pur şi simplu. Mulţi 
dintre tipii ăştia proaspăt îmbogăţiţi nu sunt altceva decât 
traficanţi de alcool, ştii şi tu. 

— Nu e cazul lui Gatsby, îi răspunsei scurt. 

Un moment rămase tăcut. Pietrişul de pe alee scrâşnea 
sub paşii lui. 

— În orice caz, şi-a dat multă osteneală să strângă laolaltă 
toată menajeria asta. 

O briză făcu să onduleze ca un abur cenuşiu gulerul de 
blană al lui Daisy. 

— Cel puţin, sunt mai interesanţi decât oamenii pe care-i 
cunoaştem noi, spuse ea cu un efort. 

— N-au părut să te intereseze din cale-afară. 

— Află că m-au interesat. 

Tom râse întorcându-se către mine. 

— Ai văzut ce faţă a făcut Daisy când fata aia a rugat-o s-o 
bage sub duş rece? 

Daisy începu să fredoneze, însoţind muzica de alături cu o 
şoaptă ritmată, adâncă, insuflând fiecărui cuvânt al 
cântecului un înţeles pe care nu-l mai avusese şi nu mai 
avea să-l aibă niciodată. Când linia melodică urcă, vocea i se 
frânse blând curmând-o, aşa cum se întâmplă câteodată cu 
vocile de contralto, şi fiecare din modulaţiile acestea iradia 
în jurul nostru ceva din magia ei caldă. 

— Vin aici o grămadă de oameni care n-au fost invitaţi, 
spuse ea deodată. Fata aceea nici n-a fost poftită. Intră pur 
şi simplu, ca la ei acasă, şi el e prea politicos ca să obiecteze 

— Tare mi-ar plăcea să aflu cine e exact şi ce învârteşte, 
insistă Tom. Şi cred că până la urmă tot aflu. 

— Pot să-ţi spun de pe acum, îi răspunse Daisy. Este 
proprietarul unui lanţ de magazine. Şi le-a înfiinţat singur. 

Limuzina lor întârziată alunecă fără zgomot pe alee. 

— Noapte bună, Nick, spuse Daisy. 

Privirea îi trecu peste mine, oprindu-se cercetătoare 
asupra careului de lumină din susul scărilor, de unde un 


vals trist şi dulceag, „Ora trei dimineaţa”, la modă în anul 
acela, răzbătea prin canaturile deschise. În fond, recepţia 
aceasta organizată de Gatsby cu neglijenţa lui 
caracteristică avea o notă romantică, de care lumea ei era 
cu totul lipsită. Ce vibra, de pildă, în cântecul acesta, 
părând acum s-o cheme, s-o atragă înăuntru? Ce-ar fi putut 
să se întâmple acum, în ceasurile acestea încă întunecate, 
necunoscute şi ireale? Avea să sosească poate un oaspete 
cu totul neaşteptat, un personaj de necrezut, o fiinţă nespus 
de rară, minunată, o copilă strălucitoare care, cu o privire 
îndrăzneață, spre Gatsby, avea să spulbere printr-o 
asemenea întâlnire magică toţi cei cinci ani de dragoste 
neşovăitoare...? 

În noaptea aceea am întârziat mai mult. Gatsby mă rugase 
să stau până aveau să plece oaspeţii, aşa că am rămas să 
mă plimb fără rost prin grădină până când grupul inevitabil 
de înotători reveni, înfiorat dar exaltat, de pe plaja 
întunecoasă, şi luminile se stinseră în camera de oaspeţi de 
sus. Când cobori şi el, în sfârşit, pielea-i arămie era întinsă 
mult peste umerii obrajilor şi ochii îi erau strălucitori şi 
obosiţi. 

— Nu i-a plăcut, îmi spuse îndată. 

— Prostii, sigur că i-a plăcut. 

— Nu, nu i-a plăcut, insistă el. Nu s-a distrat deloc în seara 
asta. 

Rămase tăcut, şi nu puteam decât să ghicesc deprimarea 
pe care nici nu mai încerca să şi-o exprime. 

— Mă simt foarte departe de ea, îmi spuse. Cât e de greu 
s-o fac să înţeleagă... 

— Te gândeşti la dans? 

— Dans? 

Înlătură cu un gest neglijent din mână dansul şi toate 
recepţiile pe care le dăduse în viaţa lui până atunci. 

— Bătrâne, dansul n-are nici o importanţă. 

Voia nici mai mult nici mai puţin decât ca Daisy să-i spună 
lui Tom: „Nu te-am iubit niciodată”. După ce avea să 


anihileze complet patru ani cu declaraţia asta, abia atunci 
puteau ei doi să decidă ce aveau să facă de acum încolo. 
Unul dintre lucrurile acestea, în orice caz, era ca, atunci 
când ea avea să devină liberă, să plece amândoi la Louisville 
şi să se căsătorească la vechea ei locuinţă - aşa cum ar fi 
trebuit să se întâmple încă de acum cinci ani. 

— Şi ea nu înţelege, îmi spunea. Pe vremuri simţea 
numaidecât ce vreau... Am fi putut sta ceasuri întregi... 

Se întrerupse şi începu să se plimbe în sus şi-n jos pe aleea 
acoperită de o revărsare deprimantă de coji de fructe, 
carnete de bal mototolite şi flori strivite. 

— În locul tău nu i-aş cere prea mult, mă aventurai eu. 
Trecutul nu poţi să-l repeţi. 

— Nu poţi să repeţi trecutul! exclamă el neîncrezător. Cum 
aşa - bineînţeles că poţi! 

Se uită în jur cu priviri rătăcite, ca şi cum trecutul însuşi s- 
ar fi ascuns undeva, în umbra casei, atât de aproape încât 
ar fi putut să-l atingă dacă ar fi întins mâna. 

— Am să aranjez totul exact aşa cum era înainte, îmi spuse 
dând din cap cu toată hotărârea. Daisy are să vadă şi are să 
înţeleagă. 

În noaptea aceea îmi vorbi mult despre trecutul lui şi am 
înţeles că voia să recâştige ceva, poate respectul pe care-l 
avea faţă de sine însuşi şi care trecuse în dragostea pentru 
Daisy. De atunci viaţa lui devenise confuză, dezordonată, 
însă credea că dacă s-ar putea întoarce o dată în punctul de 
plecare şi dacă avea după aceea s-o porneaacă din nou 
încet, atent, ar fi putut înţelege care era lucrul acela tainic, 
de neînțeles... 

Într-o seară de toamnă, cu cinci ani înainte, se plimbaseră 
împreună pe o stradă acoperită de frunze şi ajunseseră 
într-un loc unde nu mai erau arbori şi pavajul scânteia alb 
sub lumina lunii. Se opriseră acolo şi se întorseseră unul 
spre celălalt. Era o seară răcoroasă, învăluită în atmosfera 
aceea ciudată pe care o simţi primăvara sau toamna, când 
se schimbă vremea. Luminile liniştite de prin case tremurau 


ca un murmur în întuneric, şi li se părea că văd o scânteiere 
nemaiîntâlnită în stelele de deasupra capului. Lui Gatsby i 
se părea că vede casele de la capătul străzii închipuind o 
scară ce urca spre un loc tainic, deasupra copacilor. Ar fi 
putut să urce pe treptele acestea, dacă ar fi plecat singur, şi 
o dată ajuns acolo, sus, ar fi putut înţelege viaţa, ar fi putut 
să soarbă dintr-o dată licoarea aceea nemaiîntâlnită, 
minunată. 

Inima îi bătea tot mai puternic pe când faţa albă a lui Daisy 
se înălța spre a sa. Înţelese atunci că după ce avea s-o 
sărute pe fata asta, după ce avea să-şi unească pentru 
totdeauna viziunile lui de neînțeles, de neexprimat, cu 
respiraţia ei pieritoare, mintea lui n-o să mai reuşească 
vreodată să zburde asemenea gândului dumnezeiesc. Astfel 
că mai întârzie, ascultând încă o clipă vibrația unei stele 
însufleţite de o respiraţie nevăzută. Apoi o sărută. La 
atingerea buzelor lui, Daisy se deschise ca o floare, iar 
întruchiparea se desăvârşi. 

Tot ce spunea, chiar şi sentimentalismul acesta ieftin, mi se 
părea că-mi aminteşte de ceva - un ritm ce scăpa mereu 
amintirii, sau poate un fragment din nişte vorbe uitate pe 
care le auzisem undeva, cu mult înainte. O clipă, simţii cum 
mi se formează cuvintele pe limbă şi mi se întredeschiseră 
buzele ca ale unui mut, nu ca să inspir, ci ca şi cum m-aş fi 
luptat să spun ceva. Însă buzele mele nu scoaseră nici un 
sunet, iar lucrul de care aproape îmi amintisem avea să 
rămână pentru totdeauna nerostit. 

Capitolul VII. 

Tocmai când curiozitatea stârnită de Gatsby atinsese 
punctul culminant, într-o sâmbătă seară luminile nu se mai 
aprinseră în vila sa - şi, tot atât de tainic pe cât începuse, 
cariera sa de personaj princiar din basme luă sfârşit. N-am 
remarcat decât treptat că automobilele care se angajau 
pline de speranţă pe alee spre intrarea casei sale se opreau 
doar câteva clipe, pentru a se îndepărta apoi posomorâte. 
Întrebându-mă dacă nu cumva era bolnav, m-am dus eu 


însumi să mă interesez - şi un valet necunoscut, cu o faţă de 
bandit mă privi chiorâş, plin de suspiciune, din uşă. 

— Domnul Gatsby e cumva bolnav? 

— Nu. 

După o pauză adăugă: „domnule”, ca şi cum mi-ar fi făcut 
o concesie. 

— Nu l-am mai văzut şi eram îngrijorat. Spune-i, te rog, că 
domnul Carraway a întrebat de dânsul. 

— Cine? mă întrebă el cu grosolănie. 

— Carraway. 

— Carraway. Foarte bine. Am să-i spun. 

Şi îmi trânti uşa în nas. 

Menajera mea mă informă că Gatsby îşi concediase de 
câteva zile toţi valeţii, înlocuindu-i cu cinci sau şase servitori 
care nu coborau niciodată în West Egg, unde ar fi putut fi 
traşi de limbă de negustori, ci comandau prin telefon 
cantităţi moderate de provizii. Băiatul care aducea 
pachetele de la băcânie spusese la toată lumea că bucătăria 
casei lui Gatsby arăta acum ca o cocină de porci şi în cartier 
se răspândi zvonul că noii valeţi ai lui Gatsby nici n-ar fi 
servitori în adevăratul înţeles al cuvântului. 

A doua zi îmi telefonă Gatsby. 

— Pleci cumva? mă interesai eu. 

— Nu, bătrâne. 

— Aud că ţi-ai concediat toţi servitorii. 

— Aveam nevoie de oameni care să nu trăncănească. Daisy 
vine acum destul de des la mine acasă, după-amiezile. 

Aşadar, tot palatul acesta de basm, de recepții 
strălucitoare, se prăbuşise ca un castel de cărţi dejoc la 
simpla expresie de dezaprobare din ochii ei. 

— Am angajat nişte tipi pe care voia să-i ajute Wolfsheim. 
Sunt fraţi. Ţineau pe vremuri un mic hotel. 

— Înţeleg. 

Mă sunase de fapt la sugestia lui Daisy - n-aş fi vrut să vin 
să iau masa cu ei la ea acasă, a doua zi? Avea să vină şi 
domnişoara Baker. O jumătate de ceas mai târziu, îmi 


telefonă Daisy însăşi, aparent uşurată să afle că aveam să 
vin. Se pregătea ceva. Şi totuşi, nu puteam crede că aveau 
să aleagă tocmai acest prilej pentru o scenă - mai ales 
pentru scena de efect la care se gândise Gatsby atunci, în 
grădină. 

A doua zi era o căldură sufocantă, una din ultimele, dar cu 
siguranţă cea mai caldă a verii. Când trenul în care mă 
aflam ieşi din tunel la lumina soarelui, numai şuieratul 
fabricii de biscuiţi mai sfăşia toropeala orbitoare a amiezii. 
Banchetele compartimentului frigeau, doamna care şedea 
alături de mine transpiră un timp, delicat, în bluza-i albă, şi 
apoi, când constată că ziarul i se înmoaie, umed, între 
degete, se prăbuşi în sine, copleşită de căldură, cu un fel de 
scâncet dezolant. Poşeta îi scăpă pe podeaua vagonului. 

— Of, Doamne! suspină doamna. O ridicai cu o mână 
obosită şi i-o întinsei ţinând-o de colţul cel mai depărtat de 
fermoar şi cât mai departe de mine, ca să-i arăt că n-aveam 
nici o intenţie de a mi-o însuşi - dar toată lumea din jur, 
inclusiv femeia însăşi, mă suspectară. 

— Ce căldură! spunea conductorul celor pe care-i 
cunoştea. Ce vreme!... zăpuşeală!... cald... teribil de cald... 
Nu vi se pare teribil de cald? ne înăbuşim, nu vi se pare...? 

Când mi-l înapoie, biletul avea o pată întunecoasă de 
umezeală de la degetele lui. Mi se părea imposibil ca pe 
căldura asta cuiva să-i mai pese ale cui buze ar fi putut să le 
sărute, al cui avea să fie capul care să îi facă o pată umedă 
pe buzunarul pijamalei, deasupra inimii...! 

Prin holul casei soţilor Buchanan bătea o briză slabă 
aducându-ne, mie şi lui Gatsby, sunetul telefonului pe când 
aşteptam în faţa uşii de intrare. 

— Cadavrul stăpânului! ţipa valetul în receptor. Îmi pare 
rău doamnă, dar nu vi-l putem livra - e prea cald ca să 
încercăm să-l atingem în după-amiaza asta. 

Ceea ce spunea el în realitate era însă: „Da... da, să văd”. 

Puse receptorul de o parte şi se îndreptă către noi, cu faţa 
lucioasă de transpiraţie, să ne ia din mână pălăriile de pai. 


— Doamna vă aşteaptă în salon, ne spuse arătându-ne 
inutil direcţia. 

Pe căldura asta, orice gest superfluu era o adevărată 
risipă din provizia generală, comună, de viaţă. 

Camera, umbrită confortabil de storuri, era întunecoasă şi 
aproape răcoroasă. Daisy şi Jordan stăteau întinse pe o sofa 
enormă, ca nişte idoli de argint, strângându-şi în jurul 
trupurilor rochiile albe, care unduiau în briza şuierătoare a 
ventilatoarelor. 

— Nu ne putem mişca de aici, spuseră amândouă. 

Degetele lui Jordan, pudrate cu alb peste bronzul de 
soare, se opriră o clipă în mâna mea, 

— Şi domnul Thomas Buchanan, binecunoscutul sportiv? 
întrebai. 

Exact atunci îi auzii vocea groasă, înăbuşită, răguşită 
parcă, la telefonul din hol. 

Gatsby se oprise în picioare în mijlocul covorului 
trandafiriu, privind în jur cu ochi fascinaţi. Daisy îl fixă un 
moment şi râse, râsul ei dulce, excitant; o zvâcnire măruntă 
de pudră i se ridică de pe corsaj în aer. 

— Potrivit zvonurilor, şopti Jordan, la telefon ar fi amanta 
lui Tom. 

Rămăseserăm tăcuţi. Vocea din hol se ridică o clipă cu o 
expresie de plictiseală: „Foarte bine atunci. N-am să-ţi mai 
vând maşina, asta-i tot... N-am nici un fel de obligaţie faţă 
de dumneata... şi dacă mă mai plictiseşti cu asta la ora 
prânzului, află că n-am să ţi-o mai înghit!” 

— În timpul ăsta ţine mâna peste pâlnia receptorului? 
întrebă Daisy cu cinism. 

— Nu, n-o ţine, o asigurai eu. E vorba într-adevăr de o 
chestiune de afaceri. Se întâmplă să ştiu exact despre ce 
este vorba. 

Tom deschise uşa exploziv, o astupă complet o clipă cu 
trupul lui voinic şi apoi se năpusti în cameră. 

— Domnul Gatsby! 


Întinse mâna puternică, deschisă, cu o neplăcere bine 
mascată. 

— Îmi pare bine că vă văd aici, domnule... Nick... 

— Dă-ne ceva rece de băut! strigă Daisy patetic. 

Când Tom părăsi camera, ea se ridică, se îndreptă spre 
Gatsby şi-i trase capul în jos spre ea, sărutându-l pe gură. 

— Ce mult te iubesc, murmură. 

— Uiţi că e o doamnă de faţă, spuse Jordan. 

Daisy întoarse capul spre ea privind-o cu îndoială. 

— Şi tu te săruţi cu Nick. 

— Ce vulgară eşti! 

— Nu-mi pasă! strigă Daisy şi începu să danseze în faţa 
căminului. Apoi îşi aminti de căldură şi se lungi iarăşi, cu o 
expresie de vinovăţie, pe sofa, tocmai când o guvernantă cu 
rochia proaspăt călcată şi scrobită intră în cameră, ţinând 
de mână o fetiţă. 

— Dră-gu-ţa de-ea, cântă Daisy întinzând braţele. Ia vino 
tu la mamia ta care te iubeşte aşa de mult. 

Guvernanta o eliberă pe fetiţă şi aceasta lipăi prin cameră 
cuibărindu-se cu timiditate peste rochia maică-şi. 

— Dră-gu-ţa de ea! Ia să vedem, ţi-e plin părul ăsta al tău 
blond de pudră de la mama! Stai frumos acum şi spune 
cuminte bună ziua. 

Gatsby şi cu mine ne înclinarăm pe rând, strângând 
mânuţa care ni se oferea fără entuziasm. După aceea, el 
rămase cu ochii la copil, plin de surpriză. Nu părea că până 
atunci ar fi crezut cu adevărat în existenţa lui. 

— Vezi, m-am îmbrăcat pentru masă, spuse fetiţa 
întorcându-se spre Daisy, plină de aşteptare. 

— Pentru că mami vrea să se mândrească cu tine. 

Îşi lipi obrazul de cuta pe care o făcea gâtul alb şi subţirel 
al copilului. 

— Eşti un vis. Eşti visul cel mai frumos al lui mami. 

— Da, admise copilul cu calm. Şi tanti Jordan are o rochie 
albă. 


— Cum îţi plac prietenii lui mami? Daisy o întoarse spre 
Gatsby. Nu-i aşa că-s drăguţi? 

— Unde-i tati? 

— Nu seamănă cu taică-său, explică Daisy. Seamănă cu 
mine. Are părul meu, chipul meu. 

Daisy se lăsă din nou pe spate, pe sofa. Guvernanta făcu 
un pas în cameră, întinzând mâna. 

— Haide, Pammy. 

— La revedere, iubito! 

Cu o ultimă privire peste umăr, fetiţa se lăsă, fără 
entuziasm dar bine crescută, trasă de mână de guvernantă 
şi împinsă pe uşă tocmai când Tom se întorcea în cameră, 
precedând o tavă cu patru pahare cu gin şi cuburi de 
gheaţă. 

Gatsby îşi ridică paharul. 

— E o adevărată plăcere să te uiţi la băutura asta rece, 
spuse el cu o încordare vizibilă. 

Băurăm cu sorbituri lungi, însetate. 

— Am citit undeva că soarele se face tot mai cald pe an ce 
trece, spunea Tom jovial. Se pare că în curând pământul are 
să cadă în soare - sau, staţi niţel - cred că tocmai 
dimpotrivă - soarele se face tot mai rece de la un la altul. 
Hai cu mine, îi sugeră el lui Gatsby. Vreau să-ţi arăt casa 
mea. 


Îi însoţii pe verandă. Peste golful verzui, cu apele 
încremenite de căldură, o singură pânză măruntă se târa 
încetişor către larg. Ochii lui Gatsby o urmăriră o clipă; îşi 
ridică apoi mâna şi arătă spre partea cealaltă a strâmtorii. 

— Eu stau chiar vizavi de dumneavoastră. 

— Într-adevăr. 

Ochii noştri trecură peste răsadurile cu flori, peste 
pajiştea fierbinte, peste ziarele şi resturile de mâncare 
risipite pe plajă. Aripile albe ale bărcii alunecau încet pe 
linia albastră, rece, a orizontului. Dincolo era oceanul întins 
şi insulele binecuvântate, nenumărate. 

— Asta înseamnă să faci sport, spunse 'Tom dând din cap. 
Mi-ar plăcea să fiu şi eu cu ei, pe barca aceea, măcar un 
ceas. 

Luarăm masa în sufragerie, o cameră întunecoasă acum, 
cu obloanele lăsate împotriva căldurii, şi sorbirăm o veselie 
nervoasă o dată cu berea de la gheaţă. 

— Şi ce-o să facem după-masă? strigă Daisy. Şi ce-o să 
facem mâine şi în cei treizeci de ani pe care o să-i mai trăim 
de acum încolo? 

— Nu fi morbidă, îi spunse Jordan. Viaţa începe din nou la 
toamnă, când se răcoreşte vremea. 

— Dar acum e atât de cald, insistă Daisy gata să 
izbucnească în plâns, şi totul e atât de fără rost. Hai să 
mergem în oraş! 

Vocea i se gâtui luptându-se cu căldura, izbindu-se în 
căldură, încercând s-o modeleze în formele pe care le-ar fi 
dorit. 

— Am auzit că se poate face un garaj dintr-un grajd, îi 
spunea 'Tom lui Gatsby. Dar eu cred că sunt primul care a 
făcut un grajd dintr-un garaj. 

— Cine-i de acord să mergem în oraş? întrebă Daisy 
stăruitor. 

Privirile lui Gatsby plutiră spre ea. 

— Ah, strigă Daisy, s-ar zice că nu ţi-e cald deloc! 


Ochii li se întâlniră şi rămaseră privindu-se, singuri, 
suspendaţi în timp. Cu un efort, Daisy îşi cobori privirile 
spre masă. 

— Totdeauna pari atât de nestânjenit de căldură, mai 
spuse ea. 

Era o declaraţie de dragoste, iar Tom Buchanan înţelese. 
Se schimbă la faţă. Gura i se deschise puţin, îl privi pe 
Gatsby şi apoi îşi îndreptă ochii înapoi spre Daisy, ca şi cum 
abia atunci ar fi văzut în ea pe cineva pe care l-ar fi 
cunoscut odinioară, demult. 

— Semeni cu tipul din reclamă, continuă nevinovată, ştii 
reclama cu tipul acela... 

— Foarte bine, o întrerupse Tom repede. Sunt perfect de 
acord să mergem în oraş. Haideţi, mergem cu toţii în oraş. 

Se ridică şi ochii îi oscilară strălucitori de la Gatsby la 
nevastă-sa. Nu se mişcă nimeni. 

— Haideţi! 

Părea să-şi fi pierdut puţin controlul. 

— Ce s-a întâmplat? Dacă vreţi să mergem în oraş, haideţi 
să pornim. 

Îşi duse, cu o mână care tremura de efortul făcut pentru a 
se stăpâni, paharul de bere spre buze. Vocea lui Daisy ne 
făcu să ne ridicăm în picioare şi ne împinse afară spre aleea 
cu pietrişul înfierbântat de soare. 

— Plecăm aşa? obiectă ea. Chiar acum? Poate mai vrea 
cineva să mai fumeze o ţigară. 

— Cine a vrut a fumat în timpul mesei. 

— Ah, haideţi să fim bine dispuşi, îl rugă ea. E prea cald să 
ne certăm acum. 

El nu-i răspunse. 

— Fă cum vrei atunci, spuse Daisy. Haide, Jordan. 

Urcară amândouă să se pregătească, în timp ce noi, cei 
trei bărbaţi, rămaserăm în picioare, izbind cu vârful 
pantofului în pietrişul aleii. Spirala argintie a lunii începuse 
să tremure pe cer spre apus. Gatsby înccrcă să spună ceva, 


se răzgândi, însă 'Tom se întoarse spre el şi-l privi 
întrebător. 

— Poftim? 

— Grajdurile sunt chiar aici? îl întrebă Gatsby cu un efort. 

— La vreun sfert de milă, la marginea şoselei. 

— A. 

Pauză. 

— Nu înţeleg deloc ideea asta cu mersul în oraş! izbucni 
Tom violent. Femeilor, când le intră ceva în cap... 

— Să luăm cu noi ceva de băut? strigă Daisy de la o 
fereastră deschisă. 

— Am să iau nişte whisky, răspunse Tom şi intră în casă. 

Gatsby se întoarse rigid spre mine. 

— Câtă vreme sunt în casa lui, nu pot să-i spun nimic, 
bătrâne. 

— Daisy are o voce într-adevăr indiscretă, remarcai eu. E o 
voce plină de... 

Ezitai. 

— Vocea ei e doldora de bani, spuse Gatsby deodată. 

Asta era. Nu înţelesesem până atunci. Era o voce încărcată 
de bani - acesta era farmecul inepuizabil care vibra, urca şi 
se stingea, clinchetul glasului, sunetul muzical al vocii ei... 
Undeva, sus, într-un palat de marmură albă, fiica regelui, 
fecioara de aur... 

Tom ieşi din casă înfăşurând o sticlă într-un prosop, urmat 
de Daisy şi de Jordan, care aveau pe cap pălărioare mici, 
strâmte, dintr-o țesătură metalică, şi purtau pe braţ nişte 
cape uşoare. 

— Mergem cu toţii în maşina mea? întrebă Gatsby. 

Pipăi cu mâna pielea verde, fierbinte a banchetelor. 

— Ar fi trebuit s-o las undeva la umbră. 

— Are comenzile obişnuite? întrebă Tom. 

— Da. 

— Atunci, ia maşinuţa mea şi am s-o conduc eu pea 
dumitale până în oraş. 

Sugestia aceasta nu păru să-i placă lui Gatsby. 


— Mi-e teamă că nu prea are benzină, obiectă el. 

— Are destulă, spuse Tomjovial, examinând cadranul de pe 
bord. Şi dacă s-o termina, pot să mă opresc undeva pe 
drum, la vreun magazin. Astăzi poţi să cumperi orice de la 
magazinele astea. 

După această remarcă în aparenţă nevinovată, urmă o 
pauză. Daisy îl privi pe Tom încruntându-se şi o expresie de 
nedefinit, în acelaşi timp decis nefamiliară şi vag 
identificabilă, cum nu văzusem descrisă decât în cărţi, trecu 
peste faţa lui Gatsby. 

— Hai, Daisy, spuse Tom împingând-o spre automobilul mai 
mare. Am să te conduc eu în limuzina asta de circ. 

Deschise portiera, însă ea se feri de cercul pe care-l 
descria braţul lui. 

— Du-te tu cu Nick şi cu Jordan. Noi venim în maşina 
sport. 

Se îndreptă spre Gatsby, atingându-i sacoul cu mâna. 
Jordan, Tom şi cu mine urcarăm pe bancheta din faţă a 
automobilului lui Gatsby. Tom manevră cam cu îndoială 
schimbătorul cu care nu era familiarizat şi ţâşnirăm dintr-o 
dată în căldura apăsătoare, lăsându-i pe ceilalţi doi în urmă, 
pierzându-i din vedere. 

— Ai văzut? întrebă Tom. 

— Ce să văd? 

Mă privi deodată atent, înțelegând că Jordan şi cu mine 
trebuie să fi ştiut de la bun începui. 

— Credeţi că sunt tâmpit, nu-i aşa? spuse. S-ar putea să 
fiu. Dar am uneori 0... un fel de intuiţie, care-mi spune ce 
trebuie să fac. Poate că nu credeţi în asta, însă ştiinţa... 

Tăcu. Împrejurările imediate îl covârşiră, îl traseră înapoi 
de pe marginea abisului teoretic pe care-l comentase în 
vorbe până atunci. 

— Am făcut eu o mică anchetă în legătură cu tipul ăsta, 
continuă. Dacă aş fi ştiut, aş fi aflat şi mai multe... 

— Vrei să spui că ai consultat un medium? întrebă Jordan 
cu umor. 


— Ce tot spui? 

Ne privi, în timp ce noi râdeam. 

— Ce medium? 

— Despre Gatsby. 

— Despre Gatsby? Nu, nici un medium. Spuneam că am 
făcut o mică anchetă în legătură cu trecutul lui. 

— Şi ai aflat că e un tip care şi-a făcut studiile la Oxfbrd, îl 
ajută Jordan. 

— La Oxford! se ridică vocea lui Tom cu totul 
neîncrezătoare. Pe dracu'! Nu vezi că poartă haine roz?! 

— Cu toate acestea, e un tip care a trecut pe la Oxford. 

— Oxford din statul New Mexico, mormăi Tom dispreţuitor, 
sau vreun alt orăşel nenorocit de provincie. 

— Ascultă, Tom, dacă eşti atât de snob, de ce l-ai mai 
invitat la masă? întrebă Jordan iritată. 

— Daisy l-a invitat; îl cunoaşte dinainte de căsătoria 
noastră... Dumnezeu ştie de unde! 

Acum, când efectul berii începea să se risipească, 
deveniserăm cu toţii iritabili şi, conştienţi de asta, făcurâăm 
o bucată de drum în tăcere. Apoi, când ochii doctorului TI. ]. 
Eckleburg îşi arătară privirea ceţoasă în faţa noastră pe 
şosea, îmi amintii avertismentul lui Gatsby în legătură cu 
benzina din rezervorul automobilului. 

— Avem benzină de ajuns până în oraş, spuse Tom. 

— Dar uite un garaj aici, obiectă Jordan. N-am nici un chef 
să rămânem pe drum în căldura asta de cuptor. 

Tom acţionă nervos ambele frâne şi automobilul se opri 
brusc, stârnind praful, chiar sub firma lui Wilson. După o 
clipă, proprietarul însuşi ieşi din clădire privind cu ochii 
adânciţi în orbite spre automobilul nostru. 

— Nişte benzină! strigă Tom cu brutalitate. De ce crezi că 
ne-am oprit, să admirăm peisajul? 

— Sunt bolnav, spuse Wilson fără să se mişte. Toată ziua 
mi-a fost rău. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Sunt complet epuizat. 


— Şi ce vrei, să mă servesc singur? întrebă Tom. La telefon 
păreai destul de sănătos. 

Cu un efort, Wilson ieşi din umbră dezlipindu-se din pragul 
uşii şi, gâfâind, deşurubă capacul rezervorului de benzină. 
În lumina soarelui arăta verde la faţă. 

— Nu voiam să te deranjez de la masă, spuse. Însă am 
mare nevoie de bani şi mă întrebam ce ai de gând să faci 
până la urmă cu maşina aia veche a dumitale. 

— Dar asta cum îţi place? se interesă 'lom. Am cumpărat-o 
săptămâna trecută. 

— O maşină pe cinste, spuse Wilson încordându-se asupra 
pompei. 

— N-ai vrea s-o cumperi? 

— Cum să nu, surâse Wilson palid. Nu, dar aş putea scoate 
ceva pe cealaltă. 

— Dar de ce ai nevoie de bani, aşa, dintr-o dată? 

— Nu mai suport să stau aici. Vreau să plec. Nevastă-mea 
şi cu mine vrem să ne mutăm undeva în Vest. 

— Soţia dumitale vrea? exclamă Tom surprins. 

— De zece ani numai despre asta vorbeşte. 

Wilson se odihni un moment sprijinindu-se de pompă, 
apărându-şi ochii cu mâna. 

— Şi acum are să meargă fie că vrea, fie că nu. Am s-o iau 
cu forţa. 

Automobilul mic, sport, trecu ca o săgeată pe lângă noi 
într-un nor de praf, lăsând să se vadă strălucirea unei mâini 
care se agita în direcţia noastră. 

— Cât îţi datorez? întrebă Tom răguşit. 

— Am început să înţeleg în ultimele două-trei zile o 
chestiune ciudată, remarcă Wilson. De asta vreau s-o iau 
din loc. De asta te-am tot pisat cu maşina. 

— Cât îţi datorez? 

— Un dolar şi douăzeci de cenți. 

Căldura nemiloasă începuse să mă năucească şi am trecut 
printr-un moment neplăcut înainte de a-mi da seama că, 
până atunci, bănuielile lui nu se opriseră asupra lui Tom. 


Descoperise că Myrile ducea o viaţă a ei, complet deosebită 
de a lui, într-o altă lume, şi şocul acesta îl îmbolnăvise fizic. 
Îl privii lung pe Wilson, apoi pe Tom, care făcuse el însuşi o 
descoperire similară cu mai puţin de un ceas înainte - şi mi 
se păru că nu există nici o diferenţă între oameni, nici o 
deosebire de inteligenţă sau de rasă, atât de profundă ca 
deosebirea dintre oameni bolnavi şi sănătoşi. Wilson era 
atât de bolnav, încât părea vinovat, strivit de o vină de 
neiertat - ca şi cum ar fi necinstit vreo biată fată, lăsând-o 
însărcinată. 

— Am să-ţi dau maşina, spuse Tom. Am să ţi-o trimit mâine 
după-amiază. 

Locul acesta mi se păruse întotdeauna vag neliniştitor, 
chiar în lumina limpede a după-amiezelor, şi acum mă 
surprinsei întorcând capul ca şi cum aş fi simţit ceva în 
spate. Deasupra fantomelor de cenuşă, ochii uriaşi ai 
doctorului TI. ]. Eckleburg îşi continuau pânda, însă după o 
clipă remarcai că şi alţi ochi ne priveau cu o intensitate 
stranie, de la mai puţin de zece metri. 

La una din ferestrele de deasupra garajului, perdelele 
fuseseră împinse uşor într-o parte şi Myrtle Wilson privea 
cu încordare spre automobilul nostru. Era atât de 
absorbită, încât nu-şi dădea seama că ea însăşi e observată 
şi pe faţă i se succedau emoţiile, ca obiectele care apar într- 
o fotografie developată cu încetul. Avea o expresie curios de 
familiară, o expresie pe care o văzusem adesea pe feţele 
femeilor, dar pe chipul ei mi se păru lipsită de sens şi 
inexplicabilă până când înţelesei că ochii ei, deschişi larg cu 
un fel de spaimă geloasă, erau fixaţi nu asupra lui Iom, ci a 
lui Jordan Baker, pe care o credea soţia lui. 

Nu există confuzie mai mare decât aceea creată într-o 
minte simplă şi, pe când ne îndreptam spre oraş, 'lom era 
literalmente biciuit de valuri arzătoare de panică. Atât soţia 
cât şi amanta, care până acum un ceas erau sigure şi 
invulnerabile, îi scăpau precipitat de sub control. Instinctul 
îl făcu să apese pe accelerator, atât pentru a o ajunge pe 


Daisy, cât şi pentru a-l lăsa pe Wilson cât mai departe în 
urmă, şi ne îndreptarăm astfel către Astoria cu cincizeci de 
mile pe oră, până când, printre umbrele aruncate de 
dantelăriile de pânză de păianjen ale podurilor trenului 
aerian, regăsirăm în faţa noastră micul automobil albastru 
sport. 

— Sălile de cinematograf de aici, din jurul Străzii 50, sunt 
răcoroase, spuse Jordan. Îmi place New York-ul în după- 
amiezile de vară, când toată lumea e plecată. E ceva 
senzual în aer, ceva copt, ca şi cum tot felul de fructe 
ciudate ar sta gata să-ţi cadă în palme. 

Cuvântul „senzual” avu darul să-l tulbure şi mai mult pe 
Tom, însă, înainte de a fi putut găsi un pretext pentru a 
protesta, automobilul sport din faţa noastră se opri şi Daisy 
ne făcu semn să tragem alături. 

— Ei, unde mergem? strigă. 

— Ce-aţi zice de-un film? 

— Dar e atât de cald, se plânse ea. Duceţi-vă voi. Noi 
facem un tur şi ne întâlnim undeva pe urmă. 

Se străduia să dea dovadă de inventivitate. 

— Ne întâlnim undeva la un colţ. Ca semn de 
recunoaştere, am să fumez două ţigări deodată. 

— Nu putem discuta asta aici, spuse Iom nerăbdător, şi 
tocmai atunci un camion în spatele nostru claxonă cu furie. 
Veniţi după noi la poarta dinspre sud a Central Park-ului, în 
faţa hotelului Plaza. 

Pe drum întoarse capul de mai multe ori ca să le 
supravegheze maşina şi, dacă traficul îi făcea să întârzie, 
încetinea şi el până când se puteau apropia. Cred că era 
înspăimântat la gândul că cei doi s-ar fi putut furişa pe vreo 
stradă laterală, dispărând din viaţa lui pentru totdeauna. 

Însă n-o făcură. Şi cu toţii aleserăm soluţia mult mai puţin 
explicabilă de a reţine un apartament la hotelul Plaza. 

De cearta prelungită şi tumultuoasă care s-a încheiat cu 
urcarea noastră în acel apartament nu-mi mai amintesc, 
deşi păstrez o amintire puternică, fizică, a pantalonilor care 


mi se lipeau ca un şarpe umed, tot mai sus, pe picioare, şi a 
picăturilor intermitente de sudoare care-mi alunecau 
îngheţate de-a lungul şirei spinării. Totul începu la sugestia 
lui Daisy, că ar fi fost nimerit să luăm cinci camere şi să 
facem fiecare câte o baie rece, apoi căpătă formă concretă 
când cineva se gândi să găsim „un loc unde să bem ceva 
răcoritor”. Fiecare dintre noi spuse iarăşi şi iarăşi că asta 
era o „idee tâmpită” - vorbeam cu toţii în acelaşi timp, 
adresându-ne unui funcţionar buimăcit de la recepţia 
hotelului şi ni se părea, sau ne prefăceam că ni se pare, că 
suntem grozav de spirituali... 

Camera era mare şi înăbuşitoare şi, cu toate că se făcuse 
patru după-amiază, când geamurile fură deschise nu 
pătrunse decât un val de aer cald, de seră, dinspre parc. 
Daisy se duse drept la oglindă, se opri acolo în picioare, cu 
spatele spre noi, potrivindu-şi părul. 

— Ce apartament frumos, şopti Jordan cu respect - şi 
râserăm cu toţii. 

— Deschideţi încă o fereastră, comandă Daisy fără să se 
întoarcă spre noi. 

— Nu mai e niciuna. 

— Atunci să telefonăm să ne aducă un târnăcop... 

— În primul rând trebuie să nu ne mai gândim la căldură, 
spuse Tom nerăbdător. Ne faci pe toţi să ne simţim de zece 
ori mai rău plângându-te tot timpul de cât de cald îţi este 
ţie. 

Desfăşură prosopul strâns în jurul sticlei de whisky şi o 
puse pe masă. 

— De ce n-o laşi în pace pe Daisy, bătrâne? remarcă 
Gatsby. Dumneata ai ţinut să venim în oraş. 

Urmă un moment de tăcere. Cartea de telefon alunecă din 
cuiul ei din perete şi căzu cu zgomot mare pe duşumea, la 
care Jordan şopti: „Pardon” - însă de data asta nu mai râse 
nimeni. 

— O ridic eu, mă oferii. 

— Lasă, uite, am ridicat-o. 


LI 


Gatsby examină sfoara ruptă, murmură „Hm!” într-un fel 
ciudat şi azvârli cartea pe un scaun. 

— Asta-i o expresie favorită de-a dumitale? întrebă Tom 
agresiv. 

— Care anume? 

— Chestia asta cu „bătrâne”, cu care îi tot dai zor. De unde 
ai învăţat-o? 

— Ascultă, Tom, zise Daisy întorcându-se de la oglindă, 
dacă ai de gând să fii grosolan, nu mai stau aici nici un 
moment. la mai bine telefonul şi comandă nişte gheaţă 
pentru băutură. 

În clipa în care Tom ridică receptorul, căldura comprimată 
în jurul nostru explodă sonor şi ne trezirăm ascultând 
acordurile bubuitoare ale marşului nupţial de Mendelsohn, 
de undeva din sala de bal de sub noi. 

— Imaginaţi-vă, să te căsătoreşti pe căldura asta! exclamă 
Jordan îngrozită. 

— Dar şi eu m-am măritat la mijlocul lui iunie, îşi aminti 
Daisy. La Louisville, în iunie! Ştiu că a leşinat cineva. Cine a 
leşinat, 'lom? 

— Biloxi, răspunse el scurt. 

— Un tip pe care-l chema Biloxi. „Blocks” Biloxi, fabricant 
de lăzi - zău că-i adevărat - şi era din Biloxi, statul 
Tennessee. 

— Ştiu că l-au dus acasă la mine, adăugă Jordan, pentru că 
locuiam la două case de biserică. A rămas la noi trei 
săptămâni, până când i-a pus tata în vedere s-o întindă. A 
doua zi după ce-a plecat el, a murit tata. 

După o clipă adăugă: 

— N-a fost nici o legătură între plecarea lui şi moartea 
tatii. 

— Am cunoscut şi eu pe unul Bill Biloxi, din Memphis, 
remarcai eu. 

— Era vărul lui. I-am aflat istoria întregii familii până a 
plecat de la noi. Mi-a dat în dar o crosă de aluminiu pe care 
o folosesc şi astăzi. 


Muzica se oprise, probabil când începuse ceremonia, şi 
acum prin fereastră se revărsară ovaţii prelungite, urmate 
de strigăte intermitente şi, în cele din urmă, de izbucnirea 
jazzului, o dată cu care începu dansul. 

— Am îmbătrânit, spuse Daisy. Dacă am fi tineri, ne-am 
ridica să dansăm. 

— Adu-ţi aminte de Biloxi, o avertiză Jordan. Tu unde l-ai 
cunoscut, lom? 

— Pe Biloxi? 

Se concentră cu un efort. 

— Nu-l cunoşteam. Era prieten cu Daisy. 

— Ba deloc, negă ea. Nu l-am văzut în viaţa mea. A venit în 
maşina cea mare cu invitaţii tăi. 

— Mie mi-a spus că te cunoaşte pe tine. Zicea că aţi 
copilărit împreună la Louisville. L-a adus aşa Bird în ultimul 
moment şi m-a întrebat dacă e loc şi pentru el. 

Jordan surâse. 

— O fi fost vreun tip care făcea autostopul să se întoarcă 
acasă. Mie mi-a spus că fusese preşedintele asociaţiei 
studenţeşti din anul vostru, la Yale. 

Tom şi cu mine ne privirăm neîncrezători. 

— Biloxi? 

— În primul rând, nici n-am avut preşedinte... 

Piciorul lui Gatsby bătea un ritm scurt, agitat, şi Iom îl fixă 
întorcându-se brusc către el. 

— Apropo, domnule Gatsby, după câte aud eşti absolvent 
de la Oxford. 

— Nu tocmai. 

— Ba da. Am auzit că ai fost la Oxford. 

— Da... am fost. 

Pauză. Apoi vocea lui Tom, neîncrezătoare, insultătoare: 

— Probabil că ai fost la Oxford cam pe vremea când Biloxi 
era la New Haven. 

O nouă pauză. Un chelner bătu la uşă şi intră cu găleata 
cu gheaţă, dar nici mulţumirile lui şi nici zgomotul înăbuşit 


al uşii închise nu sparseră tăcerea. Amănuntul acesta atât 
de pasionant avea să fie, în sfârşit, limpezit. 

— Ţi-am spus că am fost la Oxford, spuse Gatsby. 

— Te-am auzit, dar aş vrea să ştiu când. 

— În 1919. N-am stat decât cinci luni. Din cauza asta nu 
pot să afirm că am absolvit facultatea acolo. 

Tom aruncă o privire în jur, să vadă dacă îi împărtăşeam 
suspiciunile. Însă noi toţi îl fixam pe Gatsby. 

— A fost un fel de recompensă oferită câtorva ofiţeri după 
armistițiu, continuă el. Aveam posibilitatea să mergem la 
oricare dintre universităţile din Anglia sau Franţa. 

Mă simţeam îndemnat să mă ridic şi să-l bat pe umăr. Era 
una dintre clipele pe care le mai cunoscusem şi altădată, şi 
în care-mi recâştigam toată încrederea în el. 

Cu un surâs vag, Daisy se ridică, îndreptându-se spre 
masă. 

— Deschide sticla de whisky, Iom, comandă ea, şi am să vă 
pregătesc un cocteil. N-o să mai pari atunci atât de stupid... 
Haide! 

— Stai niţel, lătră Tom. Aş vrea să-i mai pun domnului 
Gatsby încă o întrebare. 

— 'Te rog, spuse Gatsby politicos. 

— Ce fel de scandal încerci dumneata să provoci în casa 
mea? 

Dăduseră, în sfârşit, cărţile pe faţă şi Gatsby părea uşurat. 

— Nu provoacă nici un fel de scandal - Daisy îi privea 
disperată, când pe unul, când pe celălalt. Tu faci scandal. 
Încearcă şi stăpâneşte-te, te rog. 

— Să mă stăpânesc, repetă 'Iom parcă nevenindu-i a 
crede. Probabil că la modă acum este să stai liniştit şi să-l 
laşi pe neica Nimeni care vine de nicăieri să facă dragoste 
cu nevastă-ta. Dacă la asta vă gândiţi, atunci să nu contaţi 
pe mine... Sunt unii care încep astăzi să-şi bată joc de viaţa 
de familie, de instituţia familiei şi după aia te trezeşti că 
totul este aruncat la gunoi şi se ajunge chiar la căsătorii 
mixte între albi şi negri. 


Înfierbântat de platitudinile acestea pătimaşe, se şi vedea, 
rămas singur în picioare, ultima pavăză a civilizaţiei. 

— Aici suntem cu toţii albi, murmură Jordan. 

— Ştiu că nu sunt tocmai popular. Eu nu trântesc recepții 
cu sute de invitaţi. Am impresia că trebuie neapărat să-ţi 
transformi casa în cocină de porci ca să poţi spune că ai 
prieteni aici, în lumea asta modernă. 

Oricât aş fi fost de furios, cum eram cu toţii, mă simţeam 
ispitit să izbucnesc în râs de câte ori Tom deschidea gura. 
Trecerea bruscă de la propriul libertinaj la criticile puritane 
era de mare efect. 

— Am să-ţi spune ceva, bătrâne, începu Gatsby. 

Însă Daisy îi ghici intenţia. 

— Te rog, nu! îl întrerupse ea disperată. Hai să ne 
întoarcem acasă, vă rog. De ce dracu' nu plecăm acasă? 

— Bună idee. 

M-am ridicat: 

— Hai, Tom. Nimeni nu mai are chefde băut acum. 

— Vreau să aflu ce vrea să-mi spună domnul Gatsby. 

— Soţia dumitale nu te iubeşte pe dumneata, spuse 
Gatsby. Nu te-a iubit niciodată. Pe mine mă iubeşte. 

— Trebuie să fii complet nebun! exclamă Tom automat. 

Gatsby sări în picioare tremurând de tensiune. 

— Nu te-a iubit niciodată, auzi? S-a căsătorit cu dumneata 
doar pentru era săracă şi nu mai avea putere să mă aştepte 
pe mine. A fost o greşeală teribilă, însă în sinea ei n-a iubit 
niciodată pe nimeni, în afară de mine! 

La punctul acesta, Jordan şi cu mine încercarăm să 
plecăm, însă Tom şi Gatsby stăruiră ferm, ba unul, ba 
celălalt, să rămânem - ca şi cum niciunul dintre ei n-ar mai 
fi avut nimic de ascuns şi ar fi fost un privilegiu să-şi 
împărtăşească şi altora, cu cât mai multă dărnicie, emoţiile. 

— Staijos, Daisy, spuse Tom, încercând fără succes să 
găsească un ton patern. Ce-i cu chestia asta? Vreau să ştiu 
şi eu. 


— Ţi-am spus eu ce-i cu chestia asta, spuse Gatsby. De 
cinci ani - şi habar n-ai avut. 

Tom se întoarse repede spre Daisy. 

— Vrei să spui că te vezi cu individul ăsta de cinci ani? 

— Nu ne-am văzut, spuse Gatsby. Nu, nu ne-am putut 
întâlni. Însă fiecare din noi l-a iubit pe celălalt toată vremea 
asta, bătrâne, şi dumneata habar n-ai avut. Ce mai râdeam 
uneori - dar în ochii lui nu era nici urmă de râs - când mă 
gândeam că dumneata habar n-ai. 

— A, asta-i tot. 

Tom îşi lipi unul de altul vârfurile degetelor, ca un pastor, 
şi se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Eşti ţicnit! explodă el. Nu pot să vorbesc despre ce s-a 
întâmplat acum cinci ani, pentru că atunci n-o cunoşteam 
pe Daisy. Şi să mă ia dracu” dacă înţeleg cum ai fi putut 
ajunge la mai puţin de o milă de ea, doar dacă nu erai 
băiatul de prăvălie care-i aducea pachetele la uşa din dos. 
Tot restul e o minciună idioată. Daisy mă iubea când s-a 
măritat cu mine şi mă iubeşte şi acum. 

— Nu, spuse Gatsby clătinând din cap. 

— Ba da, poţi să fii sigur. Toată chestia e că uneori îi intră 
idei în cap şi nu mai ştie nici ea ce face, spuse clătinând din 
cap, cu un aer de înţelepeiune. Şi în plus, eu o iubesc pe 
Daisy. Câteodată îmi iau câmpii şi mă fac de râs, dar mă 
întorc întotdeauna la ea, şi în adâncul inimii tot pe ea o 
iubesc. 

— Eşti revoltător, spuse Daisy. 

Se întoarse spre mine şi vocea îi cobori cu o octavă, făcând 
să vibreze întreaga încăpere de un dispreţ pătrunzător: 

— Ştiţi de ce ne-am mutat de la Chicago? Chiar mă miră că 
n-aţi aflat de mica lui esca-adă, sau, cum zice el, de câmpii 
pe care şi i-a luat. 

Gatsby traversă camera şi se opri în picioare alături de ea. 
— Daisy, toate astea s-au terminat, spuse grav. Nu maiau 
nici un fel de importanţă. Spune-i doar adevărul - că nu l-ai 

iubit niciodată - şi totul va fi şters pentru totdeauna. 


Daisy îl privi cu ochi orbi. 

— Cum, cum aş putea să-l iubesc... Cum ar fi cu putinţă? 

— Nu l-ai iubit niciodată. 

Daisy şovăi. Privirile i se îndreptară spre Jordan şi spre 
mine cu un fel de rugăminte, ca şi cum şi-ar fi dat seama în 
sfârşit de ceea ce făcea - ca şi cum până atunci n-ar fi vrut 
nici un moment cu adevărat să facă ceva. Dar acum se 
făcuse. Era prea târziu. 

— Nu l-am iubit niciodată, spuse trecând peste o 
rezistenţă perceptibilă. 

— Nici la Kapiolani? întrebă Tom deodată. 

— Nu. 

Din sala de bal de jos, acorduri înăbugşite, sufocante, urcau 
greoaie prin valurile de aer fierbinte. 

— Nici în ziua aceea când te-am purtat în braţe de la 
Punch Bowl ca să nu-ţi uzi pantofii? în vocea lui suna o 
tandreţe răguşită... 

— Daisy? 

— Nu, te rog, nu. 

Glasul îi suna rece, însă resentimentul îi pierise. Îl privi pe 
Gatsby. 

— Gata, Jay, spuse - însă mâna îi tremura când încercă să- 
şi aprindă ţigara, deodată aruncă pe covor ţigara şi 
chibritul încă arzând. Ah, prea multe vrei! îi strigă lui 
Gatsby. Te iubesc acum - nu-ţi ajunge? Nu mai pot să desfac 
ce-a fost în trecut. 

Începu să suspine disperată. 

— L-am iubit şi pe el o dată - dar te-am iubit şi pe tine. 

Ochii lui Gatsby se deschiseră mari, apoi se închiseră. 

— Mă iubeşti şi pe mine? repetă el. 

— Asta-i o minciună, spuse Tom sălbatic. Habar nu mai 
avea de existenţa dumitale. Ce tot spui - există între Daisy 
şi mine lucruri pe care dumneata n-ai să le ştii niciodată, 
lucruri pe care niciunul dintre noi doi nu le-ar putea uita 
vreodată! 

Cuvintele acestea păreau să muşte fizic din Gatsby. 


— Vreau să vorbesc cu Daisy singură, insistă el. Acum e 
tulburată... 

— Chiar şi singură, n-am să pot spune că nu l-am iubit 
niciodată pe Tom, recunoscu Daisy jalnic. N-ar fi adevărat. 

— Sigur că n-ar fi adevărat, aprobă Tom. 

Daisy se întoarse spre el. 

— Iar ţie mult îţi pasă, spuse. 

— Bineînţeles că-mi pasă. De acum încolo o să am mult mai 
multă grijă de tine. 

— Nu înţelegi, spuse Gatsby cu o umbră de panică în voce. 
Dumneata n-ai să mai ai grijă deloc de ea de acum încolo, 

— Nu? căscă Tom ochii larg şi râse; acum se controla 
perfect. Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că Daisy te părăseşte. 

— Prostii! 

— Ba da, plec, spuse ea cu efort vizibil. 

— Nu mă părăseşte deloc. 

Cuvintele lui Iom păreau deodată să cadă de sus asupra 
lui Gatsby. 

— N-o să mă părăsească pentru un escroc vulgar, care ar 
trebui să fure inelul pe care să i-l pună pe deget. 

— Nu mai suport! strigă Daisy. Vă rog, vă rog. Haideţi să 
plecăm. 

— În fond, cine eşti dumneata? izbucni Tom. Că faci parte 
din adunătura care se învârteşte în jurul lui Meyer 
Wolfsheim, asta am aflat şi eu. Am făcut cercetări în 
legătură cu afacerile dumitale - şi am să continuu, mâine 
chiar. 

— Eşti liber s-o continui cât vrei, bătrâne, spuse Gatsby 
calm. 

— Am aflat şi ce sunt exact „magazinele” alea ale dumitale. 

Se întoarse spre noi şi vorbele se revărsară într-un 
adevărat torent: 

— El şi cu Wolfsheim ăsta au cumpărat o grămadă de 
prăvălioare pe străzi dosnice, aici şi la Chicago, şi vând 
alcool din cereale. Asta-i una din treburile cu care se 


îndeletniceşte. L-am mirosit că-i traficant de alcool de prima 
dată când l-am văzut şi nu m-am înşelat prea tare. 

— Şi ce-i cu asta? îl întrebă Gatsby politicos. Nici prietenul 
dumitale, Walter Chase, nu s-a considerat mai presus de 
afacerea asta. 

— Şi l-aţi băgat la apă, nu? L.-aţi lăsat să intre în puşcărie o 
lună de zile, acolo, în New Jersey. Doamne! Ar trebui să-l 
auzi pe Walter cum vorbeşte despre dumneata! 

— Când a venit la noi era complet falit. Ne-ar fi sărutat şi 
mâinile, numai să-i dăm prilejul să câştige un ban, bătrâne. 

— Nu-mi mai tot spune „bătrâne”! ţipă Tom, iar Gatsby 
rămase tăcut. Walter ar fi putut să vă bage la apă şi pentru 
că aţi încălcat legea pariurilor, dar Wolfsheim l-a ameninţat, 
silindu-l să-şi ţină gura. 

Expresia aceea nefamiliară, dar care părea uşor de 
recunoscut, reveni pe chipul lui Gatsby. 

— Afacerea cu magazinele e numai un mărunţiş. Dar ştiu 
că acum pui la cale altceva, ceva despre care lui Walter îi e 
prea frică să vorbească. 

O privii pe Daisy, care se uita înspăimântată de la Gatsby la 
soţul ei, şi o privii şi pe Jordan, care începuse să ţină în 
echilibru pe vârful bărbiei un obiect nevăzut, dar pentru ea 
pasionant. Apoi am întors capul spre Gatsby - speriat de 
expresia feţei lui. Părea - şi spun asta cu tot disprețul 
pentru clevetirile fără sens şuşotite în grădina lui - că într- 
adevăr ar fi putut omori un om. O clipă, expresia 
trăsăturilor sale n-ar fi putut fi descrisă decât cu formula 
aceasta fantastică. 

Trecu însă, iar el începu o conversaţie agitată cu Daisy, 
negând totul, apărându-şi reputaţia împotriva unor acuzaţii 
care nici nu fuseseră formulate. Cu fiecare cuvânt, însă, 
Daisy se retrăgea tot mai departe în sine, astfel că în cele 
din urmă Gatsby renunţa, şi la sfârşit doar visul lui mort se 
mai lupta pe când după-amiaza se stingea încet, şi-l vedeam 
încercând să atingă ceea ce acum era de neatins, zbătându- 
se nefericit în spaima că avea să recadă în disperare, 


chinuindu-se să ajungă la glasul, acum pierdut, din colţul 
celălalt al încăperii. 

Şi glasul acela ne imploră iar să plecăm. 

— Te rog, Iom! Nu mai suport. 

Ochii ei înspăimântați arătau că, oricare i-ar fi fost 
planurile până atunci, oricât curaj ar fi avut, acum era 
pierdută. 

— Duceţi-vă voi doi acasă, Daisy, spuse Tom. În maşina 
domnului Gatsby. 

Îl privi pe Tom, alarmată de vorbele acestea, însă Tom 
stărui cu un fel de dispreţ maărinimos. 

— Du-te. N-are să te mai plictisească de-acum înainte. 
Cred că-şi dă seama că flirtul acesta pretenţios s-a sfârşit. 

Plecară fără o vorbă, înlăturați, împinşi dintr-o dată în 
întâmplător, izolaţi ca nişte stafii, îndepărtați chiar de mila 
pe care am fi putut-o simţi faţă de ei. 

După o clipă, Iom se ridică şi începu să înfăşoare în prosop 
sticla de whisky nedesfăcută. 

— Vreţi ceva de băut? Tu, Jordan?... Nick? 

N-am răspuns. 

— Nick? mă întrebă iarăşi. 

— Ce? 

— Nu vrei să bei? 

— Nu... Tocmai mi-am adus aminte că azi e ziua mea. 

Împlineam treizeci de ani. În faţa mea se întindea, 
ameninţător, rău prevestitor, un nou deceniu. 

Era ora şapte când ne-am urcat în automobilul lui sport, 
îndreptându-ne spre Long Island. Tom vorbea fără 
întrerupere, exaltat parcă şi râzând mereu, însă vocea lui 
era pentru Jordan şi pentru mine tot atât de îndepărtată ca 
freamătul străin de pe trotuare, ca şi huruitul trenului 
aerian de deasupra. Până şi simpatia omenească are 
limitele ei, şi ne simţeam uşuraţi să lăsăm acum în urma 
noastră, o dată cu luminile oraşului, cearta lor tragică. 
Treizeci de ani - perspectiva unui deceniu de singurătate, o 
înşiruire tot mai scurtă de prieteni burlaci, o servietă tot 


mai subţire în care să-mi port entuziasmele, părul tot mai 
rărit. Însă acum alături de mine era Jordan, care, spre 
deosebire de Daisy, era prea deşteaptă ca să mai tarasca 
după ea de la o vârstă la alta vise uitate. Pe când treceam 
pe sub un pod întunecat, faţa ei palidă se aplecă leneşă 
peste umărul meu şi înfricoşătoarea ultimă bătaie a celor 
treizeci de ani se stinse încet la apăsarea liniştitoare a 
mâinii ei. 

Astfel alunecam înspre moarte, prin amurgul din care 
căldura zilei pierea treptat. 

Grecul cel tânăr, Michaelis, care ţinea cafeneaua de lângă 
grămezile de cenuşă, fu martorul principal la anchetă. 
Dormise toată ziua, cât fusese cald, până la ora cinci, când 
se dusese să se mai dezmorţească spre garaj şi-l găsise pe 
George Wilson bolnav în biroul lui - bolnav de-adevărat, cu 
faţa nisipie ca şi părul, şi tremurând din tot corpul. 
Michaelis îl sfătuise să se culce, însă Wilson refuzase, 
spunând că nu-şi putea permite să piardă clienţii. În timp ce 
vecinul său încerca să-l convingă, izbucniseră nişte zgomote 
violente la etaj, deasupra lor. 

— Am încuiat-o pe nevastă-mea sus, explicase Wilson, 
calm. Are să stea acolo până poimâine, când plecăm de-aici. 
Ne mutăm. 

Michaelis rămăsese năucit; erau vecini de patru ani şi 
Wilson nu păruse niciodată în stare de asemenea acţiuni 
energice şi precise. În general se comporta ca un om 
sfârşit: când nu lucra, stătea pe scaun în prag şi se uita la 
oamenii şi maşinile care treceau pe drum. Când îi vorbea 
cineva, răspundea invariabil cu un râs agreabil, decolorat. 
Era bărbatul nevesti-sii, nu el însuşi bărbat. 

Era deci firesc că Michaelis să încerce să afle ce se 
întâmplase. Însă Wilson nu voise să-i dea nici o explicaţie. În 
schimb, începuse să-i arunce priviri curioase, bănuitoare, şi 
să-l întrebe ce făcuse la anumite ore, în anumite zile. 
Tocmai când începuse să se simtă de-a dreptul stânjenit, 
prin faţa uşii trecuse un grup de muncitori îndreptându-se 


spre cafeneaua lui şi Michaelis profitase de prilej ca să 
plece, cu gândul să se întoarcă mai târziu. Dar nu mai 
revenise. Uitase probabil, uitase pur şi simplu. Îşi amintise 
de conversaţia de mai sus când ieşise puţin din restaurant, 
să fi fost ceva după ora şapte, fiindcă auzise vocea doamnei 
Wilson, răstită, certăreaţă, jos în garaj. 

— Bate-mă! o auzise ţipând. Pune-mă jos, calcă-mă în 
picioare, bate-mă, mă, laşule şi nenorocitule! 

O clipă mai târziu se năpustise afară dând din mâini şi 
ţipând şi, înainte ca el să fi putut schiţa vreun gest din 
pragul restaurantului, totul se terminase. 

„Automobilul morţii”, cum îl numiseră ziarele, nici măcar 
nu oprise. Ţâşnise din amurgul tot mai întunecat, şuierase 
tragic o clipă, apoi dispăruse după colţ. Michaelis nu era 
sigur nici măcar ce culoare fusese. Cealaltă maşină, cea 
care se îndrepta către New York, oprise după vreo sută de 
metri şi şoferul se întorsese în goană spre locul unde Myrtle 
Wilson, cu viaţa acum violent curmată, rămăsese în 
genunchi pe şosea, amestecându-şi cu praful sângele negru 
Şi gros. 

Michaelis şi şoferul fuseseră primii care ajunseseră lângă 
ea. Însă când îi rupseseră bluza umedă de transpiraţie, 
trăgând-o într-o parte, văzuseră sânul stâng care îi atârna 
desprins, abia mai ţinându-se. Şi nu mai era nevoie să 
asculte inima sub el. Gura îi era larg deschisă şi sfâşiată la 
colţuri, ca şi cum s-ar fi înecat uşor pierzându-şi vitalitatea 
nestăpânită care o însufleţise atâta vreme. 

Cele trei sau patru automobile şi mulţimea de oameni erau 
vizibile de la distanţă. 

— Un accident! spuse Tom. E bine, Wilson o să aibă de 
lucru, în sfârşit. 

Încetini, fără intenţia de a opri, dar când ne apropiarăm, 
chipurile mute, concentrate, ale celor care stăteau la uşa 
garajului îl făcură să apese pe frână fără să vrea. 

— Aruncăm o privire, zise el îndoit. Doar una. 


Devenii conştient de sunetul prelung, un vaiet găunos ce 
se ridica neîntrerupt din garaj şi care, pe când ne dădeam 
jos din maşina decapotabilă, se articulă în cuvintele „O, 
Doamne, Dumnezeule!”, rostite iar şi iar într-un geamăt 
înăbuşit. 

— Aici s-a întâmplat ceva urât, rosti Tom incitat. 

Se săltă pe vârfuri şi privi peste cercul de capete în garajul 
luminat de un singur bec gălbui, care se legăna într-o cuşcă 
de sârmă, deasupra. Apoi scoase un sunet aspru, din gâtlej 
şi, făcându-şi loc dintr-o singură mişcare a braţelor 
puternice, pătrunse înăuntru. 

Cercul se închise la loc cu murmure nemulţumite; trecu un 
minut bun până reuşii să văd ceva. Apoi alţi nou-sosiţi 
rupseră rândurile, împingându-ne brusc, pe Jordan şi pe 
mine, spre interior. 

Cadavrul lui Myrtle Wilson, înfăşurat într-o pătură şi apoi 
în alta, ca şi cum i-ar fi fost frig în noaptea aceea 
înăbuşitoare, zăcea pe o masă de lucru, lângă perete, şi 
Tom, cu spatele la noi, stătea aplecat deasupra ei, nemişcat. 
Lângă el se afla un poliţist, sosit pe motocicletă, scriind cu 
multă osteneală şi numeroase corecturi într-un carneţel. La 
început n-am înţeles de unde veneau cuvintele gemute care 
răzbăteau cu ecou zgomotos prin încăperea aceasta înaltă 
şi goală - apoi l-am văzut pe Wilson oprit pe pragul ridicat 
cu câteva trepte, al biroului, legănându-se înainte şi-napoi 
şi ţinându-se cu amândouă mâinile de tocul uşii. Lângă el 
stătea un om care-i vorbea cu voce scăzută şi încerca din 
când în când să-i pună mâna pe umăr, dar Wilson nu auzea 
şi nu vedea nimic. Privirile îi coborau încet de la becul ce se 
legăna spre masa de lângă perete şi ceea ce era pe ea, apoi 
zvâcneau înapoi spre lumină şi tot timpul scotea geamătul 
acela neîncetat, ascuţit, oribil: 

— O, Dum-ne-zeule! Doam-ne, Dum-ne-zeule! După un 
timp, Tom îşi înălţă capul cu un fel de zvâcnet şi, după ce 
aruncă în jurul său, prin garaj, o privire sticloasă, adresă o 
remarcă înecată, incoerentă, poliţistului. 


— M-a-v..., spuse poliţistul..., o... 

— Nu, r, îl corectă celălalt. M-a-v-r-o... 

— Ascultă aici! izbucni Tom sălbatic. 

—.T, spuse polițistul, o,... 

== ia 

—. g..., şi îşi ridică încet capul când mâna voinică a lui Tom 
se lăsă brusc pe umărul său. Dumneavoastră ce vreţi, 
domnule? 

— Ce s-a întâmplat?... Asta vreau să ştiu. 

— A călcat-o o maşină, A murit pe loc. 

— A murit pe loc, repetă Tom cu ochii pierduţi. 

— leşise afară, în drum. Porcul din maşină nici măcar n-a 
oprit. 

— Erau două automobile, spunea Michaelis, unul venea, 
altul se ducea. Înţelegi? 

— Unde se ducea? întrebă polițistul atent. 

— Mergeau fiecare în altă direcţie. Şi, ea... - ridică mâna 
spre pătura de pe masă, dar îşi stăpâni gestul la mijloc şi 
lăsă să-i cadă braţul de-a lungul trupului -... a ieşit în fugă 
din garaj şi maşina care venea dinspre New York a intrat 
direct în ea, cu treizeci sau patruzeci de mile pe oră. 

— Cum se cheamă locul ăsta? întrebă polițistul. 

— Nu se cheamă în nici un fel. 

Un negru palid, bine îmbrăcat, făcu un pas spre noi. 

— Era un automobil galben, spuse, un automobil mare şi 
galben. Nou. 

— Ai văzut accidentul? întrebă polițistul, 

— Nu, dar maşina a trecut pe lângă mine pe drum şi avea 
mai mult de patruzeci de mile pe oră. Poate cincizeci, 
şaizeci. 

— Ia vino încoace şi spune cum te cheamă. Fiţi atenţi. 
Vreau să ştiu cum îl cheamă. 

Unele replici din această conversaţie trebuie să fi ajuns 
până la Wilson, care se legăna înainte şi înapoi în pragul 
biroului, căci dintr-o dată jelania neîntreruptă făcu loc unei 
teme noi: 


— Nu-i nevoie să-mi spuneţi ce fel de maşină era! Ştiu eu 
bine ce maşină era. 

Îl priveam pe Tom şi am văzut cum muşchii de pe umăr i se 
încordează dintr-o dată sub stofa hainei. Se îndreptă 
repede spre Wilson şi, oprindu-se în picioare în faţa lui, îl 
apucă strâns de braţe. 

— Calmează-te, îi spuse cu un fel de brutalitate 
bărbătească, liniştitoare. 

Ochii lui Wilson se opriră asupra lui; deodată se ridică în 
vârful picioarelor şi în clipa următoare ar fi căzut în 
genunchi, dacă Tom nu l-ar fi ţinut drept. 

— Ascultă-mă, îi zise Tom scuturându-l puţin. Am ajuns aici 
exact acum câteva clipe, venind de la New York. Îţi 
aduceam maşina despre care am vorbit. Automobilul galben 
pe care-l conduceam după-amiază nu era al meu - mă auzi? 
Nu l-am văzut toată după-amiaza asta. 

Doar negrul şi cu mine eram destul de aproape ca să 
auzim ce spune, însă poliţistului i se păru ciudat în ton şi ne 
privi iritat. 

— Ce-i? întrebăel. 

— Sunt un prieten de-al lui, îşi întoarse 'lom capul spre 
agent, continuând însă să-şi ţină mâinile încleştate pe 
braţele lui Wilson. Zice că ştie maşina care a omorât-o... 
Era un automobil galben. 

Un impuls nelămurit îl făcu pe poliţist să se uite mai 
bănuitor la Tom. 

— Dar maşina dumitale ce culoare are? 

— E un automobil albastru sport. 

— Acum am sosit de la New York, am adăugat. 

Cineva care mersese la mică distanţă în spatele nostru 
confirmă, iar polițistul ne întoarse spatele. 

— Vreau să-mi spui exact cum te cheamă... 

Apucându-l pe Wilson ca pe o păpuşă de cârpe, Tom îl 
împinse în birou, îl aşeză pe un scaun şi se întoarse în garaj. 

— Ar fi bine să se ducă cineva să stea cu el, lătră el cu voce 
autoritară. 


Rămase în picioare, nemişcat, până când doi bărbaţi, care 
se opriseră mai aproape de uşă, se priviră unul pe altul şi se 
îndreptară, fără nici un fel de entuziasm, spre camera de 
alături. Tom închise uşa în urma lor şi cobori treapta spre 
garaj, ocolind cu privirile masa de lângă perete. Când trecu 
pe lângă mine îmi şopti: 

— Hai să plecăm. 

Conştient de fiece mişcare pe care o făceam şi simțind 
cum braţele lui autoritare ne deschideau drum prin 
mulţime, m-am pomenit străbătând gloata tot mai deasă, 
trecând pe lângă un doctor care tocmai sosise gâfâind, cu 
trusa în mână, chemat dintr-un fel de speranţă nebunească 
încă de acum o jumătate de oră. 

Tom conduse încet până când trecurăm de curbă, apoi 
piciorul apăsă dintr-o dată sălbatic pe accelerator şi 
automobilul zvâcni în noapte. Aproape îndată după aceea 
auzii un fel de suspin lung şi răguşit şi, privindu-l, i-am 
văzut lacrimile curgându-i şiroaie pe faţă. 

— Porcul blestemat, laşul! gemu el. Nici măcar n-a oprit... 
Casa soţilor Buchanan răsări dintr-o dată, plutind înspre 
noi printre copacii întunecaţi, foşnitori. Tom opri în dreptul 
verandei şi privi spre etaj, unde, prin iedera care acoperea 

faţadă, se vedeau două ferestre luminate. 

— Daisy e acasă, spuse Tom coborând din maşină şi 
aruncându-mi o privire încruntându-se uşor: Ar fi trebuit să 
te las la West Egg, Nick. Tot nu mai e nimic de făcut în 
seara asta. 

Se produsese o schimbare în el, vorbea grav, cu multă 
fermitate. Pe când înaintam pe aleea cu pietrişul strălucind 
în lumina lunii, rezolvă şi această problemă în câteva 
cuvinte grăbite, absente. 

— Telefonez după un taxi care să te ducă acasă; şi cât 
aştepţi, tu şi cu Jordan ar fi mai bine să vă duceţi în 
bucătărie să mâncaţi ceva, dacă vă e foame. 

— Hai! 

Deschise uşa de la intrare. 


— Nu, mulţumesc. Însă ar fi bine să comanzi un taxi. 
Aştept afară. 

Jordan puse mâna pe braţul meu. 

— Nu vrei să intri, Nick? 

— Nu, mulţumesc. 

Îmi era rău şi doream să rămân singur. Jordan mai ezită 
un moment. 

— Nu e decât nouă şi jumătate, spuse ea. 

Simţeam că n-aş fi putut intra pentru nimic în lume. Eram 
sătul de ei toţi şi dintr-o dată mi se păru că printre ei o 
includeam acum şi pe Jordan. Cred că înţelesese ceva din 
expresia feţei mele, căci se întoarse brusc şi urcă în fugă 
treptele spre uşa de la intrare. M-am aşezat un moment cu 
capul în mâini, apoi am auzit cum cineva ridică telefonul din 
furcă şi vocea valetului comandând un taxi. Am luat-o încet 
pe alee îndepărtându-mă de casă, căci aveam de gând să 
aştept în afara porţii. 

Făcusem doar câţiva paşi când îmi auzii numele strigat şi 
Gatsby răsări dintre două tufişuri de la marginea aleii. Cred 
că eram buimăcit de-a binelea în momentul acela, căci nu 
mă puteam gândi la altceva decât la luciul costumului lui 
trandafiriu în bătaia lunii. 

— Ce faci aici? l-am întrebat. 

— Stau şi eu, bătrâne. 

Nu ştiu de ce, dar mi se păru un fel suspect de a-şi petrece 
timpul. Poate că tocmai pregătea o tâlhărie. N-aş fi fost 
deloc surprins dacă aş fi văzut nişte indivizi siniştri — 
„oamenii lui Wolfsheim” - răsărind deodată în spatele lui, 
din tufişuri. 

— Ai remarcat ceva neobişnuit pe drum? întrebă după o 
clipă. 

— Da. 

Şovăi putin. 

— E moartă? 

— Da. 


— Aşa m-am gândit şi eu; i-am spus şi lui Daisy. M-am 
gândit că e mai bine să fie pregătită. A suportat destul de 
bine şocul. 

Îmi făcea impresia că, pentru el, singurul lucru care conta 
era felul cum suportase Daisy şocul. 

— Am ajuns la West Egg pe un drum ocolit, urmă el. Mi-am 
lăsat maşina în garaj. Nu cred că ne-a văzut cineva, dar 
bineînţeles că nu pot să fiu sigur. 

Îmi era atât de străin şi de antipatic în clipa aceea, încât 
nici n-am mai considerat necesar să-i spun că se înşela. 

— Cine era? se interesă el. 

— O cheamă Wilson. Soţul este proprietarul garajului. 
Cum dracu' s-a întâmplat? 

— Ştii, am încercat să trag de volan... 

Se întrerupse deodată şi atunci am ghicit adevărul. 

— Daisy conducea, nu? 

— Da, spuse el după un moment, însă, evident, am să spun 
că eu eram la volan. Înţelegi, când am plecat din New York 
era foarte nervoasă şi s-a gândit că are să se mai calmeze 
conducând. Şi femeia aceea a ţâşnit dintr-o dată în faţa 
noastră, tocmai când ocoleam o maşină care venea din sens 
invers. S-a întâmplat totul într-o clipă, dar am avut impresia 
că femeia voia să ne spună ceva, că i se păruse că ne 
cunoaşte. Lia început Daisy a ocolit-o, luând-o spre maşina 
cealaltă, dar apoi şi-a pierdut cumpătul şi s-a întors spre ea. 
În clipa în care am atins volanul cu mâna am şi simţit 
izbitura... cred că a omorât-o pe loc. 

— Aţi sfârtecat-o pur şi simplu... 

— Ah, nu mai spune, bătrâne, se crispă el. Oricum... atunci 
Daisy a apăsat pe acceleraţie. Am încercat s-o fac să 
oprească, dar nu s-a putut. Aşa că am tras frâna de mână. 
S-a prăbuşit pur şi simplu în braţele mele şi atunci am 
trecut la volăn. 

— Până mâine n-o să mai aibă nimic, adăugă el apoi. Am să 
stau aici să văd dacă încearcă s-o intimideze cu chestia de 
astăzi după-amiază. S-a încuiat în camera ei şi, dacă el 


încearcă ceva, are să stingă lumina o dată şi s-o aprindă 
apoi imediat. 

— N-are s-o atingă nici cu un deget. Acum nu-i e gândul la 
ea. 

— N-am încredere în el, bătrâne. 

— Şi cât ai de gând să stai aici? 

— Toată noaptea, dacă e nevoie. Oricum, până se culcă 
toţi. 

Îmi veni o altă idee. Dacă Tom afla că Daisy fusese la 
volan? Ar fi putut să-şi închipuie cine ştie ce legătură între 
întâmplarea asta şi... ar fi putut să se gândească la orice. 
Mă uitai spre casă. Jos, la parter, erau două sau trei 
ferestre luminate şi sus, la etaj, licărirea din camera lui 
Daisy. 

— Aşteaptă aici o clipă, i-am spus. Mă duc să văd dacă se 
întâmplă ceva. 

M-am întors spre casă, mergând pe marginea pajiştii, am 
traversat rondul de pietriş şi am urcat în vârful picioarelor 
treptele din faţa verandei. Draperiile salonului erau trase la 
o parte şi se vedea încăperea goală. Traversând veranda - 
unde cu trei luni înainte, într-o noapte de iunie, stătuserăm 
reuniți la masă - am ajuns în faţa unui dreptunghi mic de 
lumină, unde, după cât puteam să-mi dau seama, era 
fereastra bucătăriei. Storul era lăsat, dar chiar lângă 
pervaz rămăsese un spaţiu prin care puteam privi înăuntru. 

Daisy şi 'Tom şedeau faţă în faţă la masa din bucătărie, cu o 
farfurie cu friptură de pui între ei şi două sticle de bere. 
Tom îi vorbea încordat, aplecându-se peste masă şi, în 
concentrarea cu care i se adresa, mâna lui coborâse peste a 
ei, acoperind-o. Din când în când, Daisy îşi ridica ochii spre 
el şi dădea din cap aprobându-l. 

Nu erau veseli şi niciunul dintre ei nu se atinsese de 
friptură sau de bere, dar nici că erau trişti nu s-ar fi putut 
spune. Din toată imaginea aceasta se desprindea o 
atmosferă neechivocă de intimitate spontană, necăutată, şi 


oricine i-ar fi văzut ar fi spus că încearcă să pună ceva la 
cale laolaltă. 

Pe când mă îndepărtam de verandă în vârful picioarelor, 
am auzit taxiul comandat apropiindu-se pe şosea, în 
întuneric. Gatsby aştepta exact în locul unde-l lăsasem, pe 
alee. 

— Toate bune? mă întrebă el îngrijorat. 

— Da, e linişte. 

O clipă am şovăit. 

— Ai face mai bine să te duci acasă şi să încerci să dormi 
puţin. 

Clătină din cap. 

— Aştept până se duce Daisy la culcare. Noapte bună, 
bătrâne. 

Cu un gest brusc îşi înfundă mâinile în buzunarele hainei 
şi se întoarse preocupat, febril, la pândă în faţa casei, ca şi 
cum prezenţa mea l-ar fi tulburat din veghea aceasta sacră. 
Şi m-am îndepărtat, lăsându-l acolo, în picioare în bătaia 
lunii - veghind o uriaşă iluzie. 

Capitolul VIII. 

Ştiu că în noaptea aceea n-am putut dormi deloc; sirena 
de ceaţă a şuierat fără încetare în golf şi m-am zbătut într- 
un fel de febră, între o realitate grotescă şi nişte vise 
bizare, înspăimântătoare. Spre zori am auzit un taxi 
oprindu-se pe aleea lui Gatsby şi am sărit îndată din pat 
începând să mă îmbrac. Simţeam că trebuie să-i spun ceva, 
să-l avertizez, şi că dimineaţă avea să fie prea târziu. 

Pe când traversam pajiştea din faţa casei lui, am văzut uşa 
de la intrare încă deschisă şi pe el sprijinindu-se de o masă 
din hol, epuizat de oboseală şi deprimare, sau poate de 
nesomn. 

— Nu s-a întâmplat nimic, îmi spuse şters. Am aşteptat şi 
pe la patru a apărut la fereastră, a stat acolo o clipă, şi pe 
urmă a stins lumina. 

Casa lui nu mi se păruse niciodată atât de goală şi de 
imensă ca în noaptea aceea, pe când rătăceam împreună 


dintr-o cameră uriaşă într-alta, scotocind după ţigări. Ştiu 
că am tras draperiile din faţa unor ferestre atât de adânci, 
încât pervazurile lor păreau adevărate canapele, ştiu că am 
pipăit metri lungi de pereţi întunecoşi căutând 
comutatoarele şi că o dată m-am poticnit, cu o vibraţie 
disonantă, peste clapele unui pian fantomatic. Peste toate 
mobilele se aşternuse un strat inexplicabil de praf şi în 
camere se simţea un aer închis, ca şi cum n-ar mai fi fost 
aerisite de multe zile. Până la urmă am găsit caseta pe o 
masă, dar înăuntru nu mai erau decât două ţigări vechi, 
uscate. Ştiu că am deschis uşile înalte de sticlă ale salonului 
şi că am stat acolo în întuneric, fumând. 

— Ar trebui să pleci de-aici, i-am spus. E aproape sigur că 
au să-ţi identifice automobilul. 

— Să plec acum, bătrâne? 

— Du-te la Atlantic City o săptămână, sau până la 
Montreal. 

Nici nu-i trecea prin cap. Nu putea s-o părăsească pe 
Daisy până când n-avea să ştie exact ce are de gând. Se mai 
agăța de o ultimă speranţă, pe care n-am avut curajul să i-o 
spulber. 

În noaptea aceea îmi povesti ciudata istorie a tinereţii sale 
cu Dan Cody - şi mi-o spuse pentru că „Jay Gatsby” se 
pulverizase ca un perete de sticlă în faţa brutalităţii pline 
de răutate a lui Iom şi pentru că toată extravaganţa 
îndelungată, tainică a vieţii lui fusese în sfârşit demascată. 
Cred că ar fi fost gata să recunoască atunci totul, orice, fără 
nici o rezervă, însă adevărul este că voia să vorbească 
numai despre Daisy. 

Fusese de fapt prima fată „cuminte” pe care o cunoscuse. 
Mai reuşise să intre în contact şi înainte cu astfel de 
oameni, în împrejurări pe care nu le preciză, însă 
întotdeauna cu un gard de sârmă ghimpată între ei şi el. De 
la început o dorise cu o intensitate chinuitoare, o vizitase 
acasă la ea, la început împreună cu alţi ofiţeri din Camp 
Taylor, apoi singur. Rămăsese stupefiat - niciodată până 


atunci nu mai intrase în vreo casă atât de minunată -, însă 
ceea ce pentru el imprima locuinţei o frumuseţe care-i tăia 
literalmente respiraţia era faptul că Daisy locuia acolo şi că 
pentru ea casa aceasta era un lucru atât de obişnuit, de la 
sine înţeles, cât era pentru el cortul de cantonament. În 
locuinţa aceasta stăruia pentru el un fel de taină închisă, ca 
a unui fruct copt, imagini fascinante ale dormitoarelor şi 
camerelor de la etaj, mai fermecătoare şi mai proaspete 
decât atmosfera oricăror altor camere, senzaţia că în 
coridoarele acestei case se întâmplau lucruri vesele, 
scânteietoare, că aici aveau loc întâmplări romantice, dar 
nu dintre cele pe care să ţi le reaminteşti mai târziu 
înconjurate de o mireasmă de lavandă, ci noi, vii şi vibrând 
încă de zgomotul motoarelor de automobil, de dansurile de 
pe urma cărora rămâneau flori tremurătoare, ofilindu-se 
încet. Îl tulbura şi faptul că până atunci mulţi bărbaţi se 
îndrăgostiseră de Daisy - şi asta-i sporea şi mai mult 
fascinația în ochii lui. Simţea prezenţa lor în întreaga casă, 
însufleţind aerul în jur cu umbrele şi ecourile unor emoţii 
încă vibrante. 

Îşi dădea seama însă că intrase în casa lui Daisy printr-un 
accident uriaş. Oricât de glorios avea să-i fie viitorul sub 
numele de Jay Gatsby, pe atunci era doar un tânăr sărac, 
fără trecut, şi dintr-un moment într-altul mantia aceasta 
romantică, invizibilă, a uniformei i-ar fi putut aluneca de pe 
umeri. Astfel încât se grăbea să profite de fiece moment. 
Lua tot ce putea, fără scrupule şi înfometat parcă - şi până 
la urmă o luă şi pe Daisy însăşi într-o noapte de octombrie, 
tocmai pentru că ştia că nu are nici dreptul să-i atingă 
mâna. 

După aceea, ar fi trebuit poate să se dispreţuiască pe sine 
însuşi, căci o cucerise cu o minciună. Nu că s-ar fi lăudat cu 
nişte milioane fantomatice, însă adevărul este că îi dăduse 
în mod deliberat lui Daisy un sentiment de certitudine; o 
făcuse să creadă că venea din aceeaşi lume cu ea, că era în 
stare să aibă grijă de ea. Or, în realitate, nu avea niciunul 


din privilegiile acestea - nu avea în spatele său o familie cu 

o situaţie şi un venit destul de mare, şi la simplul capriciu al 
unor autorităţi impersonale ar fi putut fi aruncat oriunde în 
lumea largă. 

Fapt este că nu se dispreţuia, şi nici lucrurile nu se 
întâmplară aşa cum îşi închipuise. La început intenţionase 
probabil să profite de toate prilejurile oferite şi apoi să 
treacă mai departe, însă înţelesese deodată că pornise într- 
o căutare nesfârşită a Sfântului Graal. Ştia că Daisy este o 
fiinţă excepţională, însă până atunci nu-şi dăduse seama cât 
de ieşită din comun poate fi o fată „cuminte”. Dispăruse 
dintr-o dată în casa ei luxoasă, în viaţa ei plină de oameni 
bogaţi - părăsindu-l pe Gatsby, nemailăsându-i nimic de 
care să se agaţe. Se simţea ca şi când s-ar fi căsătorit cu ea, 
dar atât. 

Când se întâlniseră după aceea din nou, două zile mai 
târziu, Gatsby era cel cu respiraţia tăiată, simțindu-se, într- 
un fel, înşelat. Veranda sclipea de scânteierea unor licăriri 
stelare, care puteau fi cumpărate cu bani: împletitura 
fotoliului foşni fascinant când Daisy se întoarse spre el, 
atunci când îi sărută gura delicioasă, însufleţită de 
curiozitate. Arăta rătăcită şi asta făcea ca vocea să-i fie mai 
scăzută, mai încântătoare decât oricând, şi Gatsby era 
copleşit de tinereţea şi taina pe care averea le captează şi 
le menţine, de prospeţimea hainelor luxoase şi orbitoare, de 
prezenţa fiinţei care scânteia ca argintul, neatinsă şi 
mândră, deasupra agitaţiilor înfierbântate, inutile, ale celor 
săraci. 

— Nici nu-ţi pot spune cât de surprins am fost când mi-am 
dat seama că o iubesc, bătrâne. Am sperat chiar un timp că 
o să mă respingă, însă n-a făcut-o, pentru că şi ea mă iubea. 
Credea că ştiu o grămadă de lucruri, pentru că mă 
pricepeam la multe despre care ea habar n-avea... Adevărul 
este că ajunsesem la un punct tot mai îndepărtat de 
ambițiile mele, tot mai îndrăgostit de ea cu fiecare clipă, şi 
nici nu-mi mai păsa. La ce mi-ar fi servit să fac lucruri mari, 


dacă trăiam mai intens şi mai adevărat stând de vorbă cu 
ea, povestindu-i ce aveam de gând să fac? 

În ultima după-amiază înainte de a pleca spre Europa, 
rămăsese multă vreme tăcut, strângând-o pe Daisy în braţe. 
Era o zi rece de toamnă, focul ardea în cameră şi obrajii ei 
erau îmbujoraţi. Din când în când se mişca şi atunci îşi 
mişca şi el braţele puţin, şi o dată îi sărutase părul negru, 
scânteietor. În după-amiaza aceea se simţiseră amândoi 
calmi, liniştiţi, ca şi când ar fi vrut să păstreze o amintire 
adâncă pentru îndelungata despărţire ce avea să înceapă 
de a doua zi. Niciodată în acea lună de dragoste nu 
fuseseră mai aproape, nu comunicaseră mai profund decât 
atunci când Daisy îşi lipise tăcută buzele de umărul 
uniformei lui, sau când el îi atinsese uşor vârful degetelor, 
ca şi cum ar fi crezut-o adormită. 

În război făcuse o carieră excepţională. Fusese avansat 
căpitan înainte de a ajunge pe front şi după luptele din 
Argonne fu din nou avansat, devenind comandantul 
detaşamentului de mitraliori al diviziei. După armistițiu 
încercă din răsputeri să se întoarcă mai curând acasă, însă 
o serie de complicaţii sau de neînţelegeri îl trimiseră mai 
întâi la Oxford. Era de-a dreptul speriat acum - în scrisorile 
pe care le primea de la Daisy sirnţise un fel de disperare 
agitată. Nu înţelegea de ce nu putea veni mai repede acasă. 
Începuse să simtă presiunea lumii dinafară şi ar fi vrut să-l 
vadă, să-l aibă alături, să se încredinţeze astfel că, în fond, 
făcuse ceea ce trebuia să facă. 

Căci Daisy era tânără şi lumea ei artificială era încărcată 
de orhidee, de flirturi plăcute, lipsite de griji, de muzica 
orchestrelor care lansau cântecele la modă în anul acela, 
distilându-i în melodii noi tristeţea şi tot ceea ce era 
sugestiv, fermecător în viaţă. Nopți întregi saxofoanele se 
jeluiau în vaietele disperate ale blues-urilor şi, în vremea 
aceasta, sute de perechi de pantofi aurii şi argintii 
împrăştiau praful scânteietor. La ceasul cenuşiu al ceaiului 
se găseau întotdeauna camere care pulsau neîncetat de 


febra blândă, scăzută a acestei muzici, în timp ce chipuri, 
mereu altele, se deschideau ca nişte petale de trandafir, 
spulberate de colo până colo pe podele în plânsul 
trompetelor. 

În universul acesta crepuscular, Daisy reintră în viaţa 
mondenă; fără să ştie cum, avea zilnic câte ojumătate de 
duzină de întâlniri cu o jumătate de duzină de bărbaţi şi 
adormea spre zori în timp ce mărgelele şi şifonul rochiei de 
seară zăceau încurcate printre orhideele pălite de lângă 
patul ei. Dar ceva din ea o împingea spre o hotărâre. Voia 
ca viaţa ei să capete formă acum, îndată, iar hotărârea 
aceasta trebuia luată o anumită forţă, a iubirii, a banilor, a 
unui aranjament practic care să nu poată fi pus la îndoială - 
şi simţea că era o hotărâre tot mai de neînlăturat. 

Forţa aceasta căpătă chip spre mijlocul primăverii, o dată 
cu sosirea lui Tom Buchanan. În persoana şi în situaţia lui 
socială se confirma o anumită hotărâre masivă, iar Daisy se 
simţi flatată că îi acorda atenţie. Se dăduse, fără îndoială, o 
anumită luptă în sufletul ei, care se încheiase într-un 
sentiment de uşurare. Scrisoarea îi parveni lui Gatsby când 
era încă la Oxford. 

Se făcuse ziuă peste Long Island şi ştiu că am cutreierat 
dintr-o cameră într-alta prin casă, deschizând şi celelalte 
ferestre de la parter, lăsând să se reverse în camere lumina 
cenuşie a zorilor, trecând în auriu. Umbra unui copac cădea 
peste pajiştea acoperită de rouă şi păsări nevăzute 
începuseră să cânte printre frunzele albăstrii. În aer plutea 
o adiere înceată, plăcută, care nu ajungea să fie tocmai 
vânt, şi care promitea o zi răcoroasă, minunată. 

— Nu cred că l-a iubit vreodată. 

Gatsby se întoarse de la fereastră privindu-mă provocator 
parcă: 

— Trebuie să ţii seama, bătrâne, că era tare agitată azi 
după-masă. Eli-a spus dintr-o dată, cu brutalitate, fel de fel 
de lucruri care au speriat-o, făcându-mă să apar ca un 
escroc ieftin. Rezultatul este că nici n-a mai ştiut ce spune. 


Se aşeză posomorât. 

— Evident, poate că l-a iubit o clipă, un moment, când s-au 
căsătorit, dar după aceea m-a iubit şi mai mult pe mine, 
înţelegi? 

Şi deodată adăugă o remarcă bizară: 

— În orice caz, a fost o chestiune strict personală. 

Ce putea însemna o aaemenea frază, decât că te lăsa să 
bănuiegşti o intensitate nemăsurată, bolnăvicioasă, în felul 
lui de a înţelege toată întâmplarea? 

Se întorsese din Franţa pe când Tom şi Daisy erau în 
călătorie de nuntă şi se dusese de îndată la Louisville, cu 
ultimii bani de soldă. Călătoria îl făcuse să se simtă extrem 
de nenorocit, dar n-ar fi putut-o evita. Rămase acolo o 
săptămână, plimbându-se pe străzile unde răsunaseră 
împreună paşii lor în noaptea aceea de noiembrie, revăzând 
toate locurile pe unde trecuseră în automobilul ei alb. 
Întocmai cum locuinţa lui Daisy i se păruse totdeauna mai 
tainică şi mai strălucitoare decât orice altă casă, acum 
imaginea oraşului acestuia, deşi ea nu mai era aici, părea 
aureolată de o splendoare melancolică. 

Plecă din oraş cu senzaţia că, dacă ar mai fi câutat-o, ar fi 
putut-o găsi, simțind într-un fel că o lăsa acolo. Trenul cu 
care plecă - rămăsese acum fără nici un ban - era 
înăbuşitor. leşi pe culoar, aşezându-se pe o strapontină şi 
gara lunecă pe lângă el, iar în jur începură să fugă zidurile 
unor clădiri necunoscute. Apoi trenul trecu peste câmpurile 
primăvăratice şi, o clipă, un autobuz galben alergă paralel 
cu trenul, iar oamenii din el ar fi putut fi aceiaşi care o 
întâlniseră întâmplător pe Daisy prin oraş, fără să-i 
înţeleagă magia chipului. 

Şinele cotiră şi trenul se depărtă tot mai mult de soarele 
care, pe măsură ce cobora, părea să se deschidă ca o 
binecuvântare deasupra oraşului, rămas tot mai mult în 
urmă, a oraşului unde respirase ea. Întinse mâna 
deznădăjduit, ca şi cum ar fi vrut să prindă măcar o şuviţă 
de aer, să păstreze ceva din atmosfera locurilor care prin ea 


deveniseră atât de miraculoase, însă totul i se mişca prea 
repede prin faţa ochilor înceţoşaţi şi înţelese atunci că 
pierduse pentru totdeauna lucrul cel mai viu, cel mai 
minunat din acest oraş. 

Se făcuse ora nouă când, după un mic dejun frugal, 
ieşirăm afară pe verandă. Peste noapte ceva se schimbase 
în aer şi acum era dintr-o dată limpede că venise toamna. 
Grădinarul, ultimul dintre vechii servitori ai lui Gatsby, se 
opri în faţa treptelor de la intrare. 

— Am să scot astăzi apa din piscină, domnule Gatsby. 
Foarte curând au să înceapă să cadă frunzele şi ştiţi că 
avem întotdeauna necazuri cu ţevile. 

— Nu, nu astăzi, răspunse Gatsby. 

Se întoarse spre mine ca şi cum s-ar fi scuzat: 

— Ştii, bătrâne, că n-am făcut niciodată în vara asta baie în 
piscină? 

Mi-am privit ceasul şi m-am ridicat. 

— Nu mai am decât douăsprezece minute până pleacă 
trenul. 

De fapt, n-aş fi vrut să mă duc în oraş în dimineaţa aceea. 
Nici n-aş fi putut lucra în linişte, dar mai era ceva, mai 
important: nu voiam să-l las singur pe Gatsby. Am stat deci 
până ce-am pierdut trenul, şi apoi încă unul, înainte deamă 
decide să mă despart de el. 

— Am să-ţi telefonez din oraş, spusei în cele din urmă. 

— Te rog, bătrâne. 

— Te sun pe la prânz. 

Coborârăm încet treptele. 

— Şi Daisy trebuie să-mi telefoneze. 

Mă privea îngrijorat, aşteptând parcă să-i confirm 
speranţa. 

— Da, sigur. 

— Ei, la revedere. 

Ne strânserăm mâinile. Înainte de a ajunge la poartă, mi- 
am amintit însă că voiam să-i spun ceva şi m-am întors spre 
el. 


— Ştii, toţi sunt nişte ticăloşi! i-am strigat de acolo. Tu eşti 
mai bun decât ei toţi la un loc. 

Mă simt mulţumit ori de câte ori îmi amintesc că i-am 
spus-o. A fost, de fapt, singurul compliment pe care i l-am 
făcut vreodată; iar adevărul este că, într-un fel, l-am 
dezaprobat de la bun început şi până la sfârşit. În prima 
clipă dădu doar din cap politicos, însă apoi faţa i se deschise 
în surâsul acela radios, plin de înţelegere, ca şi cum noi doi 
am fi fost dintotdeauna de aceeaşi părere în această 
privinţă. Nota ţipătoare a hainelor lui roz făcea o pată 
colorată pe treptele albe şi-mi veni în minte seara când, cu 
trei luni înainte, intrasem pentru prima dată în această casă 
veche. Atunci, pajiştea şi aleea erau pline de cei care 
schimbau păreri şi versiuni fanteziste despre trecutul lui - 
iar el rămăsese şi atunci în picioare pe trepte, ocrotindu-şi 
visul nepieritor, neschimbător, şi le făcuse semn cu mâna, 
plin de amabilitate. 

Îi mulţumisem atunci pentru ospitalitate, întotdeauna noi, 
oaspeţii, îi mulţumeam pentru asta - eu ca şi toţi ceilalţi. 

— La revedere! i-am strigat. Mulţumesc pentru micul 
dejun, Gatsby. 

În oraş, la birou, am încercat o vreme să pun în ordine o 
interminabilă listă de acţiuni, dar am adormit cu capul pe 
masă. Puțin înainte de prânz mă trezi telefonul şi tresării 
simţindu-mi fruntea scăldată în sudoare. Era Jordan Baker; 

Îmi telefona adesea la ora asta, deoarece nu ştia niciodată 
precis cum avea să-şi petreacă după-amiaza, între hoteluri, 
cluburi, nenumăratele vile pe unde făcea vizite, şi n-aş mai 
fi putut-o găsi în restul zilei. De obicei vocea ei suna 
limpede şi rece, ca o minge aruncată de pe unul din 
terenurile de golf şi rostogolită înăuntru prin geamul 
biroului meu. Însă în dimineaţa aceea glasul mi se păru 
uscat şi aspru. 

— M-am mutat de la Daisy, spuse ea. Sunt la Hampstead 
acum şi după-masă plec la Southampton. 


Probabil că procedase cu tact hotărând să plece de la 
Daisy, însă gestul acesta mă irită într-un fel nelămurit şi 
următoarea ei remarcă - „N-ai fost prea drăguţ cu mine 
aseară” - mă făcu să adopt deodată o atitudine rigidă: 

— Ce importanţă mai avea, atunci? 

O clipă de tăcere. Apoi Jordan zise: 

— Totuşi... vreau să te văd. 

— Şi eu vreau să te văd. 

— Să zicem că nu mă mai duc la Southampton şi vin în 
oraş astăzi după-amiază? 

— Nu, nu cred că se poate astăzi după-amiază. 

— Bine, atunci. 

— E imposibil astăzi după-amiază. Am mai multe... 

Discutarăm aşa un timp şi apoi, brusc, conversaţia se 
termină. Nu mai ştiu care dintre noi a închis, dar ştiu că nu 
mi-a mai păsat. N-aş fi putut sta de vorbă cu ea în faţa unei 
mese de ceai în după-amiaza aceea, chiar dacă aş fi ştiut că 
altminteri n-aş mai fi întâlnit-o niciodată în viaţă. 

Câteva momente mai târziu am telefonat la Gatsby acasă, 
însă era ocupat. Am încercat de patru ori şi, în cele din 
urmă, o voce exasperată de la centrală îmi spuse că linia 
era ocupată pentru o conversaţie interurbană cu Detroitul. 
Scoţând din buzunar mersul trenurilor, am făcut un cerc 
mic în dreptul trenului de patru fără zece. Apoi m-am lăsat 
pe spate în scaunul meu şi am încercat să meditez. Era 
exact ora douăsprezece. 

Dimineaţa, când trecusem cu trenul pe lângă grămezile de 
cenuşă, îmi îndreptasem deliberat privirile spre cealaltă 
parte a vagonului. Îmi închipuiam că toată ziua avea să fie 
mulţime de curioşi în faţa garajului lui Wilson, cu copii 
scormonind prin praf şi căutând pete de sânge, şi vreun 
isteţ mai guraliv povestind cele întâmplate, luând-o mereu 
de la început, până când aveau să devină din ce în ce mai 
puţin reale şi pentru el şi n-o să mai poată spune nimic, iar 
sfârşitul tragic al lui Myrtle Wilson avea să rămână uitat. 
Acum însă aş vrea să mă întorc puţin în timp şi să spun ce s- 


a petrecut la garaj după ce plecasem de acolo, în seara 
precedentă. 

Pe Catherine, sora lui Myrtle, o găsiră cu oarecare 
greutate. În noaptea aceea îşi încălcase probabil principiile 
care o împiedicau să bea, căci atunci când ajunse la locul 
accidentului era complet abrutizată de beţie şi nu putuse fi 
făcută să înţeleagă că ambulanţa plecase cu cadavrul spre 
Flushing. Când în sfârşit îi băgară în cap asta, leşină de 
îndată, ca şi cum aici ar fi stat partea cea mai tragică a 
întregii întâmplări. Cineva din asistenţă, un om amabil sau 
pur şi simplu un curios, o urcase în automobilul său şi 
plecase cu ea pe urma maşinii cu cadavrul surorii ei. 

Până târziu, după miezul nopţii, o mulţime mereu 
împrospătată de gură-cască rămase strânsă în faţa 
garajului, în timp ce înăuntru, pe banchetă, George Wilson 
se legăna, buimăcit de durere, cu tot corpul într-o parte şi 
într-alta. Un timp, uşa spre cămăruţa din fund rămăsese 
deschisă şi cei care intrau în garaj îşi aruncau fără să vrea 
privirile înăuntru. Până la urmă cineva îşi exprimase cu 
voce tare părerea că n-ar mai trebui tolerată situaţia 
aceasta şi trântise cu vehemenţă uşa. La început Michaelis 
şi alţi câţiva rămăseseră cu el, vreo patru sau cinci bărbaţi, 
mai târziu doar vreo doi-trei. Şi mai târziu, Michaelis îl 
rugase pe ultimul dintre străinii care întârziau acolo să mai 
rămână vreun sfert dy ceas, cât să aibă vreme să traverseze 
şoseaua până acasă la el, să facă un ibric de cafea. După 
aceea rămăsese, el singur cu Wilson, până-n zori. 

Pe la trei dimineaţa, gemetele incoerente de suferinţă ale 
lui Wilson începuseră să se liniştească - devenise mai calm 
şi prinsese chiar să vorbească mai cu şir despre automobilul 
galben. Spunea că are un mijloc să-l identifice pe 
proprietarul automobilului şi apoi povestise chiar ceva 
nelămurit, o întâmplare petrecută cu vreo două luni înainte, 
când soţia lui se întorsese din oraş zgăriata pe faţă şi cu 
nasul umflat. 


Însă, povestind asta, începuse să se schimbe la faţă şi să 
plângă din nou, suspinând: „O, Doamne!”, iarăşi şi iarăşi, cu 
vocea sparta. Michaelis încercase stângaci să-i abată 
atenţia de la această amintire. 

— De cătă vreme eşti tu căsătorit, George? Hai, linişteşte- 
te o clipă şi să încercăm să stăm de vorbă ca oamenii. Câţi 
ani aţi fost căsătoriţi? 

— Doisprezece ani. 

— Şi n-aţi avut coph? Hai, George, linişteşte-te, ce 
Dumnezeu! Te-am întrebat, n-aţi avut copii? 

În toată vremea asta, gâzele de noapte continuau să se 
izbească zgomotos de becul mai şi, ori de câte ori Michaelis 
auzea câte o maşină şuierând afară pe şosea, i se părea că e 
aceeaşi care, cu câteva ceasuri înainte, trecuse fără să se 
oprească. Nu se putea hotări să intre în garaj, mai ales că 
masa pe care fusese întins cadavrul rămăsese mânjită de 
sânge, aşa că preferase să se învârtească de colo până colo 
prin cămăruţă - învățase pe dinafară toate obiectele şi 
mobilele din încăpere - şi din când în când se aşeza lângă 
Wilson, încercând să-l facă să stea locului. 

— Tu nu te duci niciodată la biserică, George? N-ai vrea să 
te duci acum, chiar dacă n-ai mai fost de multă vreme? 
Dacă vrei, îi telefonez pastorului şi îl rog să vină să stea de 
vorbă puţin cu tine, ce zici? 

— Nu ţin de nici o biserică. 

— Dar ar trebui, George, mai ales în momente ca astea. 
Trebuie să te fi dus vreodată la biserică în viaţa ta. Când te- 
ai căsătorit, n-ai fost? Hai, George, fii atent puţin la ce spun. 
Ce Dumnezeu, nu v-aţi căsătorit la biserică? 

— Asta a fost demult, demult de tot. 

Efortul făcut ca să răspundă îi întrerupsese ritmul în care 
se legăna încoace şi încolo cu tot trupul - o clipă rămase 
tăcut. Şi apoi aceeaşi expresie, pe jumătate buimacă, pe 
jumătate prea lucidă, i se întoarse în privirile altminteri 
înceţoşate. 


— Ia uită-te în sertarul acela, de acolo, spuse deodată 
arătând cu degetul spre birou. 

— Care sertar? 

— Ăla de sus. 

Michaelis deschise sertarul. Înăuntru nu era nimic decât o 
zgardă de câine, mică, elegantă, de piele bătută cu ţinte de 
argint. După toate aparențele, era neîntrebuinţată. 

— Asta vrei? întrebă el arătându-i-o. 

Wilson dădu din cap cu privirea fixă. 

— Am dat de ea ieri după-amiază. A încercat ea să-mi 
explice, dar am bănuit de la început că e ceva suspect aici. 

— Cum adică, nevastă-ta a cumpărat-o? 

— Era în masa ei de scris, învelită în hârtie de mătase. 

Lui Michaelis nu i se păru nimic ciudat în asta. Îi spuse lui 
Wilson că puteau exista zeci de motive pentru care femeia 
cumpărase o zgardă. Wilson îngă mai auzise toate aceste 
explicaţii şi înainte, de la Myrtle, pentru că toată vremea 
continuă să suspine în şoaptă: „O, Doamne!” - aşa că până 
la urmă interlocutorul său preferase să tacă din gură. 

— Şi până la urmă a omorât-o, spuse Wilson. Şi dintr- 
odată, maxilarul inferior îi căzu brusc şi rămase cu gura 
căscată. 

— Cine a omorât-o? 

— Ştiu eu cum să aflu cine. 

— Eşti morbid, George, îi răspunse prietenul său. Şocul a 
fost prea puternic pentru tine şi acum nici nu mai ştii ce 
spui. Mai bine încearcă să-ţi vii în fire până mâine 
dimineaţă. 

— A asasinat-o. 

— A fost un accident, George, ce Dumnezeu! 

Wilson clătină din cap. Ochii i se îngustară şi gura i se 
deschise şi mai tare, ca şi cum ar fi exclamat neîncrezător, 
numai pentru sine. 

— Ştiu eu, spuse apoi cu un aer definitiv. De felul meu sunt 
gata să acord credit celorlalţi şi nu gândesc rău despre 
nimeni, dar când înţeleg un lucru, atunci sunt sigur. Era 


individul din automobil. Ea a fugit în stradă să-i spună ceva 
şi el n-a vrut să oprească. 

Şi Michaelis observase, însă lui i se părea că faptele n- 
aveau nici o semnificaţie anume. Credea pur şi simplu că 
doamna Wilson încercase să se smulgă de lângă bărbatul ei, 
să fugă de acolo, nu să oprească un anumit automobil din 
cele care treceau pe şosea. 

— Dar cum îţi vine să crezi că nevastă-ta ar fi fost o astfel 
de femeie? 

— A, ea e ca pisica blândă, spuse Wilson ca şi cum în felul 
acesta ar fi răspuns întrebării celuilalt. O, Doamne... 

Începuse să se legene iarăşi din tot corpul, iar Michaelis 
rămase în picioare frământând zgarda între degete. 

— N-ai vrea să telefonez vreunui prieten de-al tău, să-l rog 
să vină, George? 

Dar asta era şi pentru el doar o speranţă în care nu putea 
crede - era aproape sigur că Wilson n-avea nici un prieten: 
nu reuşise să se împrietenească nici măcar cu nevastă-sa. 
Astfel că puţin mai târziu, când începuse să remarce o 
anumită schimbare în atmosfera camerei, o licărire albastră 
în ferestre, şi-şi dăduse seama că se apropie zorile, simţise 
o oarecare uşurare. Pe la cinci dimineaţa cerul devenise 
albăstrui, aşa că puteau stinge luminile în cameră. 

Ochii sticloşi ai lui Wilson se întorseseră spre mormanele 
de cenuşă împinsă de vânt în nori întunecaţi, cu forme 
fantastice, purtaţi de colo până colo de suflul slab al 
dimineţii. 

— l-am spus-o până la urmă, murmură el după o lungă 
tăccre. l-am spus că pe mine mă poate duce de nas, dar pe 
Dumnezeu nu-l poate înşela. Am luat-o de mână şi am dus-o 
la fereastră - se ridică el însuşi acum cu un efort, 
îndreptându-se spre fereastra care dădea în spatele 
garajului, lipindu-şi faţa de geam - şi i-am spus: „Bagă de 
seamă, Dumnezeu ştie ce ai făcut, ştie tot. De mine poţi să 
te ascunzi, dar pe El nu-l poţi înşela!” 


Rămas în picioare în spatele lui, Michaelis îşi dădu seama 
deodată, cu un şoc, că Wilson privea drept în ochii 
doctorului T. |. Eckleburg, care tocmai răsăriseră, enormi şi 
decoloraţi, din întunericul tot mai grabnic risipit al nopţii. 

— Dumnezeu le vede pe toate, repetă Wilson. 

— Linişteşte-te, omule, e doar o reclamă, îl asigură 
Michaelis. 

Un impuls nelămurit îl făcu să se întoarcă cu spatele la 
fereastră şi să privească nehotărât în jurul lui prin cameră. 
Wilson însă rămase multă vreme cu faţa lipită de geam, 
clătinându-şi ameţit capul, fixând orb semiintunericul 
zorilor. 

Pe la ora şase, Michaelis, complet istovit, aproape scosese 
un suspin de uşurare când auzise un automobil oprindu-se 
afară. Venise unul dintre cei care vegheaseră cu el seara şi 
care promisese să revină dimineaţa. Michaelis pregătise 
micul dejun pentru trei persoane şi el cu celălalt mâncaseră 
în tăcere. Wilson părea mai liniştit acum, iar Michaelis se 
dusese acasă să se culce; peste vreo patru ceasuri, când 
revenise la garaj, nu-l mai găsise. 

Mai târziu, drumurile lui Wilson au putut fi reconstituite - 
mersese tot timpul pe jos - la început până la Port 
Roosevelt, apoi la Gad's Hill, unde comandase un sandviş pe 
care nu-l mâncase şi o ceaşcă de cafea. Era probabil frânt 
de oboseală, căci mergea încet - nu ajunsese la Gad's Hill 
decât la amiază. Până aici n-a fost greu de urmărit - câţiva 
băieţi văzuseră un bărbat care „nu părea în toate minţile”, 
iar vreo doi-trei automobilişti îşi aminteau că Wilson îi fixase 
cu o insistenţă stranie, de pe marginea drumului. Timp de 
vreo trei ceasuri după aceea dispăruse cu totul. Pentru că îi 
spusese lui Michaelis că „ştie el cum să-l descopere” pe 
vinovat, poliţiştii presupuneau că în timpul acesta mersese 
de la un garaj la altul, întrebând de un automobil galben. 
Adevărul este însă că aceasta nu s-a putut dovedi, căci 
niciunul dintre proprietarii de garaje de prin partea locului 
nu venise să declare că l-ar fi întâlnit şi poate că, la urma 


urmelor, Wilson izbutise să afle pe vreo cale mai simplă 
lucrul pe care ţinea atât de mult să-l ştie. Pe la două şi 
jumătate ajunsese la West Egg, unde întrebase un trecător 
de drumul spre locuinţa lui Gatsby. La vremea aceea, 
aşadar, aflase numele lui Gatsby. 

Pe la orele două după-amiază, Gatsby îşi pusese costumul 
de baie şi lăsase vorbă valetului să-l anunţe imediat la 
piscină dacă avea să-i telefoneze cineva. Trecuse pe la garaj 
să-şi ia salteaua pneumatică cu care se amuzaseră atâta 
oaspeţii lui la recepţiile din timpul verii şi şoferul îl ajutase 
s-o umfle. Lăsase şi acolo instrucţiuni ca maşina sport 
decapotabilă să nu fie scoasă din garaj sub nici un motiv - 
lucru care păruse ciudat, deoarece bara din faţă trebuia 
reparată. 

Cu salteaua în spinare, Gatsby se îndreptase spre piscină. 
Pe drum se oprise o dată, să şi-o aşeze mai bine în cârcă, şi 
şoferul se oferise să-l ajute, însă el clătinase din cap şi, o 
clipă după aceea, dispăruse printre copacii îngălbeniţi de 
toamnă. 

În timpul acesta nu-i telefonase nimeni - valetul se lipsise 
de siesta de după-amiază rămânând să aştepte lângă aparat 
până la ora patru, adică mult mai mult decât ar mai fi fost 
cu putinţă să-i comunice lui Gatsby că i-ar mai fi telefonat 
cineva. Cred că nici Gatsby nu mai spera în vreun telefon de 
la Daisy şi poate că la urma urmelor nici nu-i mai păsa. 
Dacă e adevărat ce cred, atunci Gatsby se simţise deodată 
înstrăinat, singur, îndepărtat, fără putinţă de întoarcere 
spre lumea lui vie, fierbinte, de altădată; ca şi cum ar fi 
înţeles că a plătit un preţ prea scump pentru că trăise prea 
multă vreme îndrăgostit doar de-un vis. Cred că-şi ridicase 
ochii spre un cer pe neaşteptate cu totul necunoscut, carei 
se arăta printre frunzele dintr-o dată înspăimântătoare, şi 
fusese cuprins de un fior atunci când înţelesese brusc cât 
de inexplicabil şi grotesc poate fi un trandafir şi cât de 
brutal poate cădea lumina soarelui peste o iarbă ce parcă 
abia atunci fusese creată. O lume cu totul nouă, materială 


însă lipsită de realitate, îl înconjura acum - şi în ea se 
mişcau, fără sens, stafii palide, exprimând tremurătoare 
nişte visuri nedesluşite, care căpătau formă şi se destrămau 
în jurul lui... asemenea siluetei fantastice, ninse cu cenuşă, 
care alunecă spre el răsărind dintre copacii deodată străini, 
nemaivăzuţi niciodată până atunci. 

Şoferul - unul dintre protejaţii lui Wolfsheim - fusese cel 
care auzise împuşcăturile şi mai târziu declarase că nici 
măcar nu i se păruscră ciudate. Venisem cu maşina direct 
de la gară spre vila lui Gatsby şi graba febrilă cu care mă 
năpustisem, gâfâind, pe scările de la intrare fusese de fapt 
primul lucru care-i alarmase pe cei din casă. Însă 
convingerea mea este că la vremea aceea ei ştiau. Fără a 
schimba aproape nici o vorbă, toţi patru - şoferul, valetul, 
grădinarul şi cu mine - alergarăm spre piscină. 

Apa din bazin era străbătută de o vibraţie abia 
perceptibilă, pe măsură ce valurile iscate de la un capăt se 
întindeau, pierzându-se, spre celălalt. În ondulările care 
păreau doar umbre ale valurilor, salteaua umflată se legăna 
nefiresc, împinsă încoace şi-ncolo în bazin. Doar o mică 
izbucnire neaşteptată a vântului, care abia dacă încreţi 
suprafaţa apei, îi schimbă ritmul legănării, căci era 
îngreunată încă de trupul care o apleca într-o parte. Un 
mănunchi de frunze veştede se roteau încetişor închipuind 
un cerc subţiratic, sângeriu, pe suprafaţa apei. 

Abia după ce porniserăm spre casă cu trupul lui Gatsby, 
grădinarul descoperi şi cadavrul lui Wilson, ceva mai încolo, 
întins în iarbă, şi atunci am ştiut că toată această nefirească 
dramă îşi găsise împlinirea. 

Capitolul IX. 

Acum, după doi ani, îmi mai amintesc încă de ceea cea 
urmat în acea zi, de noaptea următoare şi în ziua de după 
aceea ca de un pelerinaj nesfârşit de poliţişti, fotografi, 
ziarişti, intrând şi ieşind pe uşa vilei lui Gatsby. La poartă 
fusese legată o frânghie şi alături stătea un poliţist care-i 
îndepărta pe curioşi, însă foarte curând copiii de prin 


partea locului descoperiseră că puteau pătrunde pe 
proprietatea lui Gatsby prin curtea vilei mele, astfel că în 
permanenţă se afla câte un grup în jurul piscinei. Cineva, 
un tip cu o atitudine foarte sigură pe sine, cred că un 
detectiv, îşi exprimase părerea, când se aplecase în după- 
amiaza aceea peste cadavrul lui Wilson, că e vorba de „un 
nebun”, şi afirmaţia aceasta, investită cu o autoritate 
inexplicabilă, fusese reluată în ziarele de a doua zi 
dimineaţa. 

În marea lor majoritate, relatările ziarelor reconstituiau 
un coşmar - o povestire grotescă, amănunţită, febrilă şi 
neadevărată. Când Michaelis îşi prezentă depoziţia la 
anchetă, vorbind despre bănuielile lui Wilson în legătură cu 
nevastă-sa, am crezut că avea să iasă la iveală întreaga 
poveste, servită ca pe tavă curiozităţii generale, însă 
Catherine, care ar fi putut să furnizeze multe amănunte, nu 
spuse nici un cuvânt. Ba chiar dădu dovadă de o tărie de 
caracter surprinzătoare, fixându-l pe judecător cu o privire 
hotărâtă pe sub sprâncenele grijuliu desenate cu creionul şi 
jurând că sora ei nu-l întâlnise niciodată pe Gatsby, că 
fusese cât se poate de fericită cu Wilson şi că purtarea ei nu 
îndreptăţea nici un fel de reproş. Ajunsese să se convingă 
singură de ceea ce spunea şi începuse să plângă spasmodic 
în batistă, ca şi cum doar ideea aceasta i s-ar fi părut 
insuportabilă. Astfel că, în cele din urmă, pentru ca întregul 
caz să capete cea mai simplă explicaţie, se spuse că pe 
Wilson „durerea îl făcuse iresponsabil”. Şi lucrurile 
rămaseră aici. 

Pentru mine, însă, toată această latură a chestiunii nu era 
nici măcar reală, esenţială. Mă regăsii deodată de partea lui 
Gatsby şi constatai că eram singur pe această poziţie. Din 
momentul în care telefonasem ştirea la West Egg Village, 
toate chestiunile practice căzuseră asupra mea. La început, 
luat pe nepregătite, fusesem pus în încurcătură. Apoi, pe 
când Gatsby zăcea în casă, singur, nemişcat, tăcut, 
neînsufleţit, cu fiecare ceas care trecea, începeam să 


înţeleg că sunt răspunzător, pur şi simplu pentru că nimeni 
alteineva nu manifestase nici un interes - în nici un caz acel 
interes intens, personal, la care oricare dintre noi ar putea 
avea cel puţin un drept cât de vag atunci când îşi încheie 
viaţa. 

I-am telefonat lui Daisy la vreo jumătate de ceas după ce-l 
găsiserăm, un gest instinctiv şi fără ezitare. Mi se răspunse 
însă că ea şi cu Tom plecaseră pe la prânz, după ce-şi 
făcuseră bagajele. 

— Şi n-au lăsat nici o adresă? 

— Nu. 

— Nici n-au spus când se întorc? 

— Nu. 

— Nici nu ştiţi pe unde pot fi? Cum aş putea să dau de ei? 

— Nu ştiu. Nu pot să vă spun nimic. 

Aş fi vrut să aduc pe cineva lângă el. Aş fi vrut să intru în 
camera în care zăcea acum, să-i spun: „Am să găsesc pe 
cineva, Gatsby. Stai liniştit. Ai încredere în mine şi până la 
urmă am să găsesc eu pe cineva...” 

Numele lui Meyer Wolfsheim nu figura în cartea de 
telefon. Valetul îmi dădu adresa biroului său din Broadway 
şi mă interesai la informaţii, însă până să primesc numărul, 
trecuse de mult ora cinci şi nu-mi mai răspunse nimeni. 

— Vreţi să încercaţi, stăruii pe lângă telefonista de la 
centrală. 

— Am sunat de trei ori, aţi văzut doar. 

— E ceva foarte important. 

— Regret. Cred că nu mai e nimeni acolo. 

Mă întorsei în salon şi o clipă rămăsei locului, gândindu- 
mă că toate persoanele acelea scorţoase, oficiale, care 
umpleau încăperea acum nu erau decât vizitatori 
întâmplători. Când unul dintre ei îndepărtă cearşaful care 
acoperea cadavrul şi-l privi pe Gatsby cu ochi reci, străini, 
mi se păru că-i aud iarăşi vocea, protestând deznădăjduită: 
„Ascultă, bătrâne, trebuie să găseşti pe cineva. Încearcă, 
încearcă din toate puterile. Nu pot să trec prin asta singur.” 


Cineva începu să-mi pună fel de fel întrebări, însă le 
întorsei pur şi simplu spatele şi, urcând la etaj, începui să 
caut febril prin sertarele descuiate ale biroului. Îmi 
aminteam că nu-mi spusese niciodată clar dacă părinţii lui 
mai erau sau nu în viaţă. Nu găsii însă nimic - doar 
fotografia lui Dan Cody, simbol al unei perioade de violenţe 
uitate, care mă privea din perete cu ochi ficşi. 

În dimineaţa următoare, îl trimisei pe valet la New York cu 
o scrisoare pentru Wolfsheim, prin care îi ceream informaţii 
şi-l rugam insistent să vină cu primul tren. Rugămintea 
aceasta mi se păru de altfel inutilă pe când o scriam. Eram 
sigur că avea să pornească de îndată ce o să vadă ştirea în 
ziare, după cum eram convins că avea să sosească o 
telegramă de la Daisy încă înainte de amiază - însă nu sosi 
nici telegrama, nici domnul Wolfsheim; nimeni altcineva 
decât din nou poliţişti, fotografi, ziarişti. La vremea când se 
întoarse valetul cu scrisoarea lui Wolfsheim, începusem să 
fiu cuprins de un sentiment de sfidare, de un fel de 
solidaritate dispreţuitoare între Gatsby şi mine, îndreptată 
împotriva lor, a tuturor. 

Dragă domnule Carraway, A fost unul din şocurile cele mai 
teribile pe care le-am simţit în viaţa mea, nici nu-mi vine să 
cred că-i adevărat. Un gest criminal atât de nebunesc cum 
a săvârşit omul acesta ar trebui să ne pună pe toţi pe 
gânduri. Nu pot veni acum, căci am unele afaceri 
importante şi nu-mi pot permite să fiu implicat într-o 
asemenea poveste. Dacă pot face ceva, mai târziu, te rog să 
mă anunţi în scris prin Edgar. Când aud de câte o 
întâmplare din aceasta, nici nu mai ştiu pe ce lume sunt, de 
parcă n-aş mai fi om. 

Al dumitale sincer, Meyer Wolfsheim. 

şi apoi, adăugase cu un scris febril: 

Anunţă-mă ce e cu înmormântarea ete. Habar n-am 
despre familia lui. 

Când sună telefonul mai târziu în după-amiaza aceea şi 
operatoarea îmi spuse că era de la Chicago, mă gândii o 


clipă că, în sfârşit, suna Daisy. Auzii însă o voce de bărbat, 
foarte ascuţită şi depărtată. 

— Slage aici... 

— Da? 

Numele îmi era necunoscut. 

— A dracului încurcătură, nu? Ai primit telegrama mea? 

— N-am primit nici o telegramă. 

— Parke a dat de bucluc, îmi comunică el grăbit. L-au 
umflat tocmai când transmitea acţiunile. Primiseră o 
circulară de la New York cu numerele poliţelor, chiar cu 
cinci minute înainte. Ce spui de asta? Ne putem aştepta la 
orice, mai ales în provincie... 

— Alo, alo! îl întrerupsei nerăbdător. Stai niţel... nu e 
domnul Gatsby. Domnul Gatsby a murit. 

La capătul celălalt al firului urmă o tăcere lungă, apoi o 
exclamaţie, apoi auzii receptorul trântit în furcă. 

Cred că abia a treia zi sosi o telegramă dintr-un oraş din 
Minnesota, semnată Henry C. Gatz. Spunea numai că 
expeditorul porneşte de îndată şi ne ruga să amânăm 
înmormântarea până avea să sosească. 

Era tatăl lui Gatsby, un bătrânel solemn, buimăcit, 
dezorientat, înfăţişându-se în acea călduroasă zi de 
septembrie înfăşurat de sus până jos într-un impermeabil 
lung, ieftin. Îi lăcrimau mereu ochii, de emoție, şi când i-am 
luat din mâini valijoara şi umbrela, începu să se tragă de 
bărbuţa căruntă, rară, atât de convulsiv încât numai cu 
mare dificultate am izbutit să-i scot pardesiul. Părea să fie 
în pragul unei crize de nervi, aşa că l-am dus în salonul de 
muzică să se odihnească puţin, până aveam să trimit pe 
cineva să-i aducă ceva de mâncare. Refuză însă să 
mănânce, iar paharul de lapte îi tremura atât de tare în 
mâini, încât i se vărsa mereu pe haină. 

— Am văzut anunţul în ziarele din Chicago, spuse. A 
apărut în ziarele din Chicago. Am plecat de îndată. 

— Nu ştiam cum să vă găsim. 


Ochii lui, care păreau să nu înregistreze nimic, se mişcau 
fără încetare prin cameră. 

— A fost un nebun. Trebuie să fi fost un nebun. 

— Nu vreţi puţină cafea? insistai. 

— Nu vreau nimic. M-am liniştit acum, dragă domnule... 

— Carraway. 

— Da, m-am liniştit acum. Unde e Jimmy? 

L-am condus până în salonul unde era trupul fiului său şi l- 
am lăsat singur acolo. Câţiva băieţaşi care se strecuraseră 
în curte urcaseră treptele de la intrare şi priveau curioşi în 
hol; când le-am spus cine venise, se îndepărtară cu regret. 

După câteva clipe domnul Gatz ieşi din salon, cu gura 
întredeschisă, puţin roşu la faţă, cu ochii lăcrimând picături 
răzlețe. Ajunsese la o vârstă când moartea nu mai constituie 
o surpriză tragică şi acum, privind pentru prima dată în jur 
şi înregistrând proporţiile şi eleganța holului şi camerele 
imense ce se deschideau de o parte şi de alta, continuându- 
se în alte camere imense, în durerea lui începu să se 
amestece o mândrie respectuoasă. L-am dus într-un 
dormitor de la etaj şi, în timp ce-şi scotea haina şi vesta, i- 
am comunicat că aranjamentele pentru înmormântare se 
amânaseră până la sosirea lui. 

— Adevărul este că nu ştiam exact ce aveţi de gând, 
domnule Gatsby. 

— Gatz este numele meu. 

—.domnule Gatz. Mă gândeam că poate doriţi să 
transportaţi corpul neînsufleţit în oraşul dumneavoastră, în 
Vest. 

Clătină din cap. 

— Lui Jimmy i-a plăcut întotdeauna mai mult aici, la New 
York. Aici şi-a făcut el un rost. Dumneata ai fost prieten cu 
băiatul meu, domnule...? 

— Am fost prieteni foarte apropiaţi. 

— Avea un viitor măreț înainte, ştii asta. Era încă tânăr, 
însă avea multă minte aici. 

Duse un deget la tâmplă. L-am aprobat tăcut. 


— Dacă ar mai fi trăit, ar fi ajuns un om mare. Un om de 
talia lui James ]. Hill. Ar fi contribuit mult la progresul ţării. 

— Foarte adevărat, am aprobat stânjenit. 

Trase neîndemânatic de cuvertura brodată de pe pat, 
încercând s-o dea la o parte, şi se întinse în cele din urmă 
ţeapăn - adormind pe dată. 

În seara aceea îmi telefonă un bărbat în mod evident şi 
profund speriat, care insistă să afle cine sunt, înainte de a-şi 
declina identitatea. 

— Carraway aici. 

— A! rosti uşurat. Eu sunt, Klipspringer. 

M-am simţit la rândul meu uşurat, căci părea că avea să 
mai fie un prieten pentru înmormântarea lui Gatsby. 
Preferasem să n-o anunţ prin ziare ca să nu atrag o mulţime 
de străini curioşi, încercând să invit doar câteva persoane - 
însă toate păreau să fie foarte greu de găsit. 

— Serviciul divin e mâine, i-am spus. La ora trei, aici, 
acasă la el. le-aş ruga să mai anunţi şi pe alţi prieteni care 
doresc să vină. 

— A, da, sigur, le spun, mă întrerupse grăbit. Evident, nu e 
prea probabil să întâlnesc pe cineva, dar le spun dacă-i văd. 

Tonul pe care vorbea mă făcu deodată bănuitor. 

— Dumneata vii, bineînţeles. 

— Ei, am să încerc, în orice caz. Te-am sunat doar ca să... 

— Stai niţel, l-am întrerupt repede. Cum adică ai să 
încerci? 

— Chestia e că... Adevărul este că sunt invitat acum la o 
familie, în Greenwich, şi mâine ar trebui să fiu aici. E un fel 
de picnic, ceva în genul ăsta. Bineînţeles că am să mă 
străduiesc să scap. 

Am scos o exclamaţie dispreţuitoare, nestăpânită, pe care 
el o auzise probabil, căci continuă cu nervozitate: 

— Te-am sunat pentru că mi-au rămas acolo o pereche de 
pantofi. Aş fi vrut să te rog, dacă nu te deranjează prea 
tare, să mi-i trimiţi, poate cu valetul. Sunt pantofi de tenis, 


şth, şi mă încurcă tare că nu-i am la mine. Adresa mea este 
la familia B. F... 

N-am mai auzit restul numelui, căci trântisem telefonul în 
furcă. 

După aceea am început să mă simt oarecum ruşinat 
pentru Gatsby - un altul căruia i-am telefonat îmi dăduse să 
înţeleg că Gatsby găsise ceea ce căutase. De fapt fusese 
vina mea, pentru că omul în chestiune era unul dintre cei 
care se arătaseră întotdeauna dispuşi să vorbească 
sarcastic despre băuturile alcoolice din casa lui Gatsby şi ar 
fi trebuit să-mi dau seama că nu era cazul să-l chem. 

În dimineaţa înmormântării m-am dus la New York, să-l 
caut pe Meyer Wolfsheim; ajunsesem la concluzia că altfel 
nu pot da de el. Uşa pe care am deschis-o după indicaţiile 
băiatului de la lift purta o tăbliță cu inscripţia: „Ilhe 
Swastika Holding Company” şi la început am avut impresia 
că nu era nimeni înăuntru. După ce am strigat însă de vreo 
câteva ori „Hei!”, am auzit o discuţie agitată într-o cameră 
din fund şi curând o femeie drăguță, evident evreică, îşi 
făcu apariţia, scrutându-mă cu ochi negri, ostili. 

— Nu e nimeni aici, îmi spuse. Domnul Wolfsheim e plecat 
la Chicago. 

Prima parte a acestei afirmaţii era în mod evident 
neadevărată, căci din camera cealaltă începu să se audă 
cineva, cineva lipsit de ureche muzicală, care fluiera o 
melodie la modă. 

— Spune-i, te rog, că domnul Carraway doreşte să-i 
vorbească. 

— Doar nu pot să-l aduc îndărăt de la Chicago, dumneata 
ce crezi? 

În momentul acela o voce, pe care o recunoscui sigur ca a 
lui Wolfsheim, strigă din camera cealaltă: 

— Stela! 

— Lăsaţi numele, acolo, pe carnetul acela, adăugă ea 
grăbită. I-l dau eu când se întoarce. 

— Dar ştiu foarte bine că e aici. 


Făcu un pas spre mine şi începu să-şi treacă cu un gest 
maşinal, energic şi indignat, mâinile în sus şi în jos de-a 
lungul şoldurilor. 

— Dumneavoastră, ăştia tineri, credeţi că puteţi intra 
oriunde, când aveţi chef, mă certă ea sever. Personal, m-am 
săturat de-alde dumneavoastră. Dacă-ţi spun că e la 
Chicago, înseamnă că e la Chicago. 

Am menţionat atunci numele lui Gatsby. 

— A... aşa - mă privi iarăşi de sus pănâjos. Vreţi să... Cum 
spuneaţi că vă numiţi? 

Dispăru. În clipa următoare Meyer Wolfsheim îşi făcu o 
apariţie solemnă în prag, întinzând spre mine amândouă 
braţele. Mă trase după el în biroul din fund, remarcând cu o 
voce pătrunsă de solemnitate că era un ceas greu pentru 
noi toţi şi-mi oferi o ţigară. 

— Îmi tot revine în minte ziua când l-am cunoscut, îmi 
spuse. Era tânăr maior, abia eliberat din armată şi cu 
pieptul acoperit de medaliile şi decoraţiile pe care le 
câştigase pe câmpul de luptă. Săracul, era atât de 
strâmtorat, încât trebuia să poarte în continuare unifbrma, 
căci nu avea cu ce să-şi cumpere haine civile. Prima dată 
când am dat cu ochii de ela fost în sala de biliard de la 
Winebrenner, pe Strada 43, venise să caute de lucru. Nu 
mâncasc nimic de vreo două zile. „Hai cu mine să mâncăm 
ceva”, i-am spus. A mâncat de peste patru dolari în mai 
puţin de o jumătate de oră. 

— Dumneata l-ai ajutat să-şi înceapă afacerile? l-am 
întrebat. 

— L-am ajutat? Eu l-am făcut om. 

— A! 

— L-am ridicat de jos de tot, de-a dreptul din stradă. Mi- 
am dat seama din primul moment că e un tânăr prezentabil, 
că poate să facă cea mai bună impresie, şi când mi-a spus 
că fusese la Oggsford, am înţeles că e exact tipul de care 
aveam nevoie. Întâi l-am înscris în Legiunea Americană şi 
acolo a făcut treabă bună de la început. Ştiu că a aranjat o 


chestie pentru un client al meu, undeva în Albany. Noi am 
lucrat întotdeauna împreună, ne-am înţeles - şi zicând 
acestea ridică spre mine două degete grăsuţe - întotdeauna 
am lucrat mână-n mână. 

Mă întrebam în sinea mea dacă tot împreună aranjaseră şi 
meciurile din World's Series, în 1919. 

— Acum e mort, am spus după o pauză. Dumneata ai fost 
prietenul lui cel mai apropiat, aşa că sunt convins că vrei să 
vii la înmormântare, astăzi după-amiază. 

— Aş vrea să vin. 

— Tocmai. Vino atunci. 

Părul care-i răsărea din nări tremură uşor în timp ce 
clătina din cap cu ochii umezi de lacrimi. 

— Nu pot... nu-mi pot permite să fiu amestecat în asta, 
spuse. 

— Nu mai ai în ce să fii amestecat. S-a terminat totul. 

— Când e vorba de un om care a fost lichidat, nu-mi place 
să fiu amestecat în nici un fel. Mă ţin deoparte. Când eram 
tânăr, era altceva, dacă-mi murea vreun prieten, în orice 
împrejurare, rămâneam alături de el până la capăt. Ai putea 
crede că sunt un sentimental, dar să ştii că-ţi vorbesc 
sincer, rămâneam alături până la capăt. 

Înţelesei că, dintr-un motiv sau altul, era hotărât să nu 
vină. Mă ridicai în picioare. 

— Dumneata ai studii universitare? mă întrebă el brusc. 

O clipă m-am gândit că avea, poate, să-mi propună vreo 
afacere, dar se mulţumi să dea din cap şi să-mi strângă 
mâna. 

— Trebuie să învăţăm să ne dovedim prietenia pentru 
cineva câtă vreme e în viaţă, şi nu după moarte, îmi sugeră 
el. După ce s-a curăţat, eu zic să-l lăsăm în pace. 

Când am ieşit din blocul în care era biroul, cerul se 
întunecase complet şi în drum spre West Egg începu să 
burniţeze. După ce mi-am schimbat hainele, am traversat 
pajiştea spre vila lui Gatsby, unde l-am găsit pe domnul Gatz 
plimbându-se agitat în sus şi-n jos prin hol. Mândria pe care 


o simţea pentru fiul său, pentru proprietatea şi realizările 
acestuia creştea mereu, şi de data aceasta avea încă ceva 
nou să-mi arate. 

— Jimmy mi-a trimis mai demult fotografia asta. la 
priveşte. 

O scoase din portvizit cu degete tremurătoare. Era o 
fotografie a vilei, o poză cu colţurile îndoite şi murdărite de 
trecerea prin prea multe mâini. Îmi arăta fiecare detaliu cu 
degetul tremurător de o agitaţie febrilă - „ia uită-te şi aici!” 
- pândindu-mă apoi să-mi vadă admiraţia în priviri. Cred că 
o arătase atât de des şi la atât de multă lume, încât 
ajunsese mai reală pentru el decât însăşi vila unde se găsea 
acum. 

— Jimmy mi-a trimis-o. După părerea mea, este o 
fotografie grozavă. Se văd foarte bine toate detaliile. 

— Da, foarte bine. Spuneţi-mi, l-aţi mai văzut în ultima 
vreme? 

— A venit să mă viziteze acum doi ani, când mi-a cumpărat 
casa în care stau acum. Evident, când a fugit de acasă ne- 
am certat, însă acum înţeleg că a avut motivele lui s-o facă. 
Simţea că are un viitor mare în faţă. Şi de când a început să 
reuşească în viaţă, s-a arătat foarte generos faţă de mine. 

Nu-i venea să se despartă de fotografie. Apoi o puse la loc 
în portvizit şi scoase din buzunar o carte veche, mult 
răsfoită, cu un titlu cu litere colorate: Hopalong Cassisy. 

— Uite, asta e o carte de-a lui, de pe vremea când era mic. 
Ia priveşte aici. 

O deschise la ultima pagină şi o întoarse spre mine să văd. 
Pe ultima pagină albă scria cu litere de tipar cuvântul: 
PROGRAM şi data: 12 decembrie 1906. Şi apoi, dedesubt: 

Deşteptarea... 6,00 a.în. 

Gimnastică, exerciţii fizice...6,15-6,30 a.în. 

Studiu: electricitatea ete....7,15-8,15 a.în. 

Lucru...8,30-4,30 piîn. 

Baseball şi sport...4,30-5,00 p.în. 


Exerciţii de elocinţă, cum să mă comport în sodetate ete.... 
5,00-6,00 p.în. 

Studiu despre invenţii utile... 7,00-9,00 p.în. 

HOTĂRÂRI DE ORDIN GENERAL 

— Să nu-mi mai pierd vremea la Shafers sau la (un nume 
indescifrabil) 

— Să nu mai fumez, să nu mai mestec tutun 

— Baie o dată la două zile 

— Să citesc o carte sau o revistă utilă pe săptămână 

— Să economisesc 5 dolari (tăiat) 3 dolari pe săptămână 

— Să mă port mai frumos cu părinţii 

— Am dat peste cartea asta din întâmplare, îmi spuse 
bătrânul. Vezi ce fel de băiat era, nu? 

— Da. 

— Jimmy avea un viitor de aur. Întotdeauna lua hotărâri 
bune de felul acesta. Ai băgat de seamă cum proceda ca să- 
şi lărgească sfera de cunoştinţe? În chestia asta a fost 
întotdeauna grozav. Ţin minte, o dată mi-a spus că mănânc 
ca un porc şi ştiu că l-am bătut pentru asta. 

Nu se putea hotări să închidă cartea, citea mereu câte un 
paragraf cu voce tare şi pe urmă mă privea repede, 
încordat. Cred că se aştepta să mă vadă copiind programul 
acesta pentru uzul meu personal. 

Puţin înainte de ora trei sosi pastorul luteran de la 
Flushing şi, fără voia mea, am început să privesc pe 
fereastră după alte automobile. La fel ca şi tatăl lui Gatsby. 
Apoi, pe măsură ce vremea trecea şi servitorii se strângeau 
în hol aşteptând, bătrânul începu să clipească tot mai 
îngrijorat şi să vorbească nesigur, înfricoşat parcă, despre 
ploaie. Pastorul îşi privi de câteva ori ceasul, astfel că în 
cele din urmă l-am tras la o parte şi l-am rugat să mai 
aştepte o jumătate de oră. Inutil însă. N-a venit nimeni, Pe 
la ora cinci, procesiunea noastră de trei automobile ajunse 
la cimitir şi se opri, în ploaia măruntă, în dreptul porţii - 
întâi dricul, o maşină oribilă, neagră şi udă, apoi domnul 
Gatz cu pastorul şi cu mine în limuzină şi, ceva mai în spate, 


în duba de alimente a lui Gatsby, patru sau cinci servitori şi 
poştaşul din West Egg, toţi uzi până la piele. Pe când 
traversam aleile cimitirului, am auzit o maşină oprindu-se 
afară şi apoi paşii cuiva care alerga prin băltoace. Am întors 
capul. Era bărbatul cu ochelari imenşi ce-i făceau ochii de 
bufniţă, pe care-l găsisem minunându-se de biblioteca din 
vila lui Gatsby, plină cu cărţi veritabile, într-o seară cu vreo 
trei luni în urmă. 

De atunci nu-l mai întâlnisem. Nu ştiu nici azi cum a aflat 
despre înmormântare, nici cum se numea. Ploaia îi şiroia pe 
sticlele ochelarilor, şi îi scoase ca să-i şteargă cu batista 
când ne oprirăm lângă pânza de cort care acoperea groapa 
şi pe care acum o trăseseră la o parte. 

În clipa aceea am încercat să mă gândesc un moment la 
Gatsby, dar mi se părea teribil de departe ai mi-am amintit, 
fără resentimente, doar că Daisy nu trimisese nici un mesaj, 
nici o floare. Auzii pe cineva murmurând: „Binecuvântaţi fie 
cei morţi peste care picură ploaia”, apoi omul cu ochelari de 
bufniţă spuse „Amin” cu o voce gravă. 

Ne bălăcirăm fuga prin ploaie înapoi spre maşini. Ochi-de- 
bufniţă mi se adresă chiar când ajunserăm lângă poarta 
cimitirului. 

— N-am putut veni acasă, îmi spuse. 

— Nimeni n-a putut veni. 

— Nu mai spune! şi mă privi cu gura căscată. Ce 
Dumnezeu, veneau cu sutele. 

Îşi scoase ochelarii şi-i şterse din nou, şi pe partea 
exterioară a lentilelor şi pe cea interioară. 

— Biet ticălos, adăugă. 

Printre amintirile care mi-au rămas mai vii sunt serile când 
mă înapoiam în vacanţă de la şcoală, şi mai târziu de la 
colegiu, în ajunul Crăciunului, în orăşelul meu de provincie 
din vest. Aceia dintre noi care mergeam mai departe de 
Chicago ne strângeam în gara veche, prost luminată, seara 
pe la orele şase, însoţiţi de câţiva prieteni din Chicago care 
începuseră deja să se înstrăineze de noi, preocupaţi de 


propriile lor pregătiri de sărbători, sosiți doar să ne spună 
în grabă la revedere. Îmi amintesc de mantourile de blană 
ale fetelor, de aburul respiraţhlor, de conversațiile 
precipitate, de mâinile care schiţau saluturi când dădeam 
cu ochii de cunoş-tinţe vechi, de schimburile de invitaţii: „Vă 
duceţi la Ordway? La Hersey? La Scultze?”, de felul în care 
strângeam în mâinile înmănuşate biletele de tren lungi, 
verzi. Şi, în cele din urmă, de vagoanele galbene, murdare, 
luminate şi cu un aer sărbătoresc ca de Crăciun, care 
aşteptau, pe şine, de partea cealaltă a peronului. 

Pe când ne îndepărtam în noaptea de iarnă, zăpada 
adevărată, zăpada pe care o cunoşteam din copilărie, 
începea să se întindă în jurul nostru scânteind pe ferestrele 
vagonului, iar luminile gălbui ale gărilor mici alunecau pe 
lângă noi şi aerul întreg se umplea de un fel de nelinişte, de 
o aşteptare vie, aproape cu neputinţă de suportat. Îmi 
amintesc cum respiram adânc pe când traversam culoarele 
vagoanelor întorcându-ne de la vagonul restaurant, 
conştienţi deodată, cu o forţă de neexprimat, de felul în 
care, într-un singur ceas ciudat, comunicam cu această 
regiune, cu aceste câmpii, înainte de a ne întoarce pentru 
un timp în mijlocul lor. 

Aceasta este pentru mine ceea ce pentru ceilalţi este pur 
şi simplu Vestul Mijlociu - nu câmpiile de grâne, nici 
preriile, nici orăşelele izolate, cu case cu acoperişuri 
ţuguiate, pe străzile cărora întâlneşti oameni înalţi, cu 
aspect nordic, ci entuziasmul care mă înfiora în tinereţe, 
când mă întorceam spre casă cu trenul, şi lumina felinarelor 
de pe străzi, şi zurgălăii săniilor în întunericul îngheţat, 
umbrele pomilor şi ghirlandelor de Crăciun în 
dreptunghiurile de lumină pe care le proiectau ferestrele în 
zăpadă. Aparţin acestor ţinuturi, atmosferei solemne în 
care trăiam în iernile lungi de atunci, stăpânit încă de 
mândria pe care o resimţeam de a face parte din casa 
Carraway, într-un oraş unde caselor li se spune de zeci de 
ani după numele familiilor. Şi acum abia, la sfârşit, înţeleg 


că tot ce-am spus până aici este o poveste despre aceste 
ţinuturi din vest - Tom şi Gatsby, Daisy şi Jordan, eu însumi 
suntem cu toţii oameni ai vestului şi probabil că toţi avem o 
deficiență comună care, fără să ne dăm seama, ne-a 
împiedicat să ne adaptăm la viaţa din ţinuturile de răsărit. 

Chiar în momentele în care aceste ţinuturi civilizate din 
răsărit m-au atras mai mult, chiar atunci când eram 
conştient de superioritatea acestei civilizaţii asupra 
orăşelelor adormite, apatice, plictisite de dincolo de Ohio, 
închistate în atmosfera lor de bârfe interminabile de care 
nu erau scutiţi decât copiii şi bătrânii - chiar şi atunci 
coasta de răsărit a Statelor Unite a fost pentru mine o 
imagine deformată. West Egg, mai ales, mi se pare şi acum 
o fărâmă dintr-un vis fantastic. Cartierul acesta a rămas 
pentru mine ca o scenă nocturnă dintr-o pânză de El Greco: 
un mănunchi de vreo sută de case, convenţionale şi în 
acelaşi timp groteşti, chircite sub un cer posomorât, 
apăsător, pe case se înalţă o lună mată. În prim-plan, pe 
trotuar, patru bărbaţi, solemni, în haine de seară, 
înaintează purtând o targă pe care zace o femeie beată 
într-o rochie lungă, albă, de seară. Braţul i se leagănă 
atârnând într-o parte a tărgii scânteind de bijuterii 
îngheţate. Şi cei patru bărbaţi intră gravi într-o casă, alta 
decât cea pe care o caută. Nimeni nu ştie cine este femeia 
şi nimănui nu-i pasă. 

După moartea lui Gatsby, estul a rămas, pentru mine, 
bântuit de asemenea imagini, care l-au deformat dincolo de 
puterile mele de a-l mai vedea aşa cum este în realitate. De 
aceea, într-o după-amiază, când fumul albăstrui al focului 
de frunze uscate se înălța spre cer şi vântul îngheţa rufele 
întinse la zvântat pe frânghii, m-am hotărât să mă întorc 
acasă. 

Înainte de a pleca, însă, mai trebuia să fac ceva, un lucru 
neplăcut la cârc ar fi fost poate mai bine să renunţ, însă 
voiam să-mi las în ordine toate afacerile, să nu mă mai 
încred în curgerea indiferentă, uneori avantajoasă pentru 


noi, a timpului, să nu mai aştept ca timpul să împingă la o 
parte resturile propriului meu trecut. M-am întâlnit cu 
Jordan Baker şi am stat un timp de vorbă despre ceea ce se 
întâmplase cu noi doi, despre ceea ce mi se întâmplase apoi 
mie - şi, în timp ce vorbeam, mă asculta tăcută, nemişcată, 
dreaptă pe scaunul cu spetează înaltă. 

Era în costum de golf - avea după aceea o partidă şi, mi- 
aduc aminte, îmi spuneam că seamănă cu o ilustrație de 
carte, aşa cum stătea cu bărbia ridicată aproape sfidător, cu 
părul de culoarea frunzelor de toamnă, cu faţa de aceeaşi 
nuanţă arămie ca şi mănuşa fără degete uitată pe genunchi. 
Când am terminat ce avusesem de spus, îmi comunică fără 
comentarii că se logodise. N-am crezut-o, deşi ştiam că 
existau bărbaţi care s-ar fi căsătorit cu ea la un singur 
semn, dar m-am prefăcut surprins. O clipă m-am întrebat 
dacă nu făceam o greşeală, pe urmă am retrăit în minte 
întreaga întâmplare şi m-am ridicat să-mi iau rămas bun. 

— Şi cu toate astea, să ştii că tu ai fost cel care m-a 
respins, îmi spuse Jordan pe neaşteptate. În ziua aceea, la 
telefon, m-ai respins cu brutalitate. Acum nu mai simt nimic 
pentru tine, însă atunci a fost o experienţă cu totul nouă 
pentru mine şi un timp am fost complet dezorientată. 

Ne-am strâns mâna. 

— A, şi mai ţii minte, adăugă ea, mai ţii minte ce mi-ai spus 
o dată despre felul cum conduc maşina? 

— Să-ţi spun drept... parcă nu. 

— Mi-ai spus că un om care nu ştie să conducă e în 
siguranţă până întâlneşte un alt om care nu ştie nici el. Aşa 
şi cu mine, am dat şi eu de unul care nu ştie, nu crezi? 
Vreau să spun că am pierdut pentru că nu mi-am dat seama 
că mă înşelam. Mi-am închipuit că eşti un om onest, sincer. 
Credeam că în asta stă mândria ta ascunsă. 

— Am treizeci de ani, i-am răspuns. Am trecut cu cinci ani 
de vârsta când mă mai puteam minţi singur, spunându-mi 
că asta e onoarea. 


Nu mi-a răspuns. Iritat, pe jumătate încă îndrăgostit de ea 
şi regretând teribil totul, i-am întors spatele şi m-am 
îndepărtat. 

Târziu toamna, spre sfârşitul lui octombrie, l-am întâlnit 
într-o după-amiază pe Tom Buchanan. Trecea în faţa mea 
pe Fifth Avenue, cu mersul lui caracteristic, ca şi cum ar fi 
vrut să respingă orice contact, întorcând capul brusc într-o 
parte şi-n alta, după privirile lui neliniştite. Mergeam mai 
încet ca să evit să-l ajung, dar se opri să privească atent în 
vitrina unui bijutier. Mă descoperi deodată şi se întoarse 
spre mine, întinzându-mi mâna. 

— Ce-i cu tine, Nick? Ce, nu vrei să mai dai mâna cu mine? 

— Nu vreau. Ştii ce părere am despre tine. 

— Eşti nebun, Nick, spuse repede, ai înnebunit de tot. Nu 
înţeleg ce-i cu tine. 

— Tom, l-am întrebat, ce i-ai spus tu exact lui Wilson în 
după-amiaza aceea? 

Mă privi fără să-mi răspundă şi am înţeles că ghicisem ce 
se petrecuse în acele câteva ceasuri în care nu se ştia ce 
mai făcuse Wilson. Mă şi întorsesem să mă îndepărtez, când 
veni după mine şi mă apucă de braţ. 

— l-am spus adevărul, zise. A venit la mine acasă pe când 
ne pregăteam să plecăm şi, când valetul i-a spus că nu 
suntem acolo, a încercat să intre cu forţa. Era nebun, nebun 
de-a binelea, şi m-ar fi omorât dacă nu i-aş fi spus cine era 
proprietarul maşinii. Tot timpul cât a fost la mine-n casă a 
stat cu mâna pe pistolul din buzunarul hainei... 

Se întrerupse o clipă şi apoi continuă sfidător: 

— Şi ce dacă i-am spus? Tipul ăla n-a primit decât ce-a 
meritat. "Ţi-a aruncat praf în ochi şi ţie, tot aşa cum a 
amăgit-o şi pe Daisy. În realitate era o brută. A trecut cu 
maşina peste Myrtle ca peste un câine şi nici măcar n-a 
oprit. 

Nu-i puteam răspunde nimic altceva decât simplul fapt, pe 
care nu mă puteam convinge să-l spun, că ce susţinea elnu 
era adevărat. 


— Şi dacă crezi cumva că n-am suferit destul şi eu... 
Ascultă, când m-am dus să închid apartamentul din oraş şi- 
am dat cu ochii de blestemata aia de cutie cu biscuiţi pentru 
căţel, acolo, pe pervazul ferestrei, m-am aşezat şi am plâns 
ca un copil. Dumnezeule, a fost groaznic, groaznic... 

Nu-l puteam ierta, nu mă puteam convinge să-l găsesc 
simpatic, dar înţelegeam că ceea ce făcuse era pentru el pe 
de-a-ntregul justificat. Fusese un gest neglijent, superficial, 
confuz. Erau nişte oameni superficiali, şi el şi Daisy, erau în 
stare să zdrobească lucruri şi oameni din jurul lor, pentru 
ca apoi să se retragă la adăpostul banilor şi al 
superficialităţh indolente care îi unea şi să-i lase pe ceilalţi 
să îndrepte răul pe care-l făcuseră... 

Până la urmă i-am strâns mâna; mi s-a părut deodată o 
prostie să refuz s-o fac, însă aveam senzaţia că stau de 
vorbă cu un copil. A intrat în magazinul de bijuterii să 
cumpere poate un colier de perle - sau poate doar o 
pereche de butoni pentru manşete - cu totul străin de 
scrupulele şi prejudecățile mele de provincial. 

Când am plecat, vila lui Gatsby era încă pustie; iarba 
crescuse şi pe pajiştea lui, tot atât de sălbatică ca şi pe cea 
a casei mele. Ştiu că unul dintre şoferii de taxi din localitate 
nu trecea niciodată prin faţa vilei lui Gatsby fără să 
oprească o clipă şi să arate cu degetul spre casă: probabil 
că el fusese cel care-i condusese pe Daisy şi pe Gatsby spre 
East Egg în noaptea accidentului, şi probabil că inventase o 
întreagă poveste senzaţională din toată aceaata chestie. Nu 
voiam s-o aud şi-l evitam întotdeauna când coboram în gară. 

Serile de sâmbătă mi le petreceam la New York, pentru că 
amintirea recepţiilor lui scânteietoare îmi era încă atât de 
vie, încât mi s-ar fi părut că aud muzica şi râsetele 
răzbătând fără încetare dinspre grădina lui, maşinile venind 
şi plecând pe aleea din fata casei. Într-o noapte am auzit cu 
adevărat un automobil şi i-am văzut farurile luminând o 
clipă treptele uşii de la intrare. N-am ieşit să întreb. 
Probabil că era vreun oaspete întârziat, care fusese plecat 


în cine ştie ce colţ al pământului şi nu ştia că petrecerea se 
terminase. 

În ultima noapte pe care am petrecut-o acolo, când 
bagajele îmi erau strânse şi îmi vândusem automobilul 
băcanului, am mai traversat o dată pajiştea să arunc o 
ultimă privire spre arătarea aceea uriaşă, incoerentă, care 
încercase fără a izbuti, să fie o casă. Pe treptele albe se 
putea citi limpede în lumina lunii un cuvânt obscen, 
mâzgălit cu o bucată de cărămidă de cine ştie ce ştrengar, 
şi ştiu că l-am şters cu talpa pantofului. M-am îndreptat apoi 
spre plajă şi m-am întins pe nisip. 

Cele mai multe dintre proprietăţile cu ieşire la plajă erau 
acum închise şi pe toată coasta nu se mai vedeau aproape 
deloc lumini, în afară de sclipirea mişcătoare a feribotului 
care traversa strâmtoarea. Şi, pe când luna se înălța încet 
spre cer, toate construcţiile acestea de cărămidă începură 
să se topească, până când, treptat, am avut senzaţia că mă 
aflu pe străvechea insulă ce se deschisese odinioară din 
ocean ca o floare în faţa navigatorilor olandezi - ca sânul 
tânăr acoperit de verdeață al Lumii Noi. Copacii aceştia 
acum dispăruţi, copacii pe care-i tăiaseră ca să facă loc vilei 
lui Gatsby, fremătaseră odinioară în şoapte stranii în faţa 
unuia dintre ultimele şi cele mai măreţe visuri omeneşti; o 
clipă trecătoare, vrăjită, omul trebuie să-şi fi ţinut respiraţia 
în faţa acestui continent nebănuit, împins fără voia lui într-o 
uimire necunoscută pe care nici n-o înţelegea şi nici n-o 
dorise, faţă-n faţă pentru ultima dată în istorie cu ceva care 
se mai putea măsura cu capacitatea sa de a simţi miracolul. 

Şi pe când stăteam întins acolo gândindu-mă la acea lume 
străveche, necunoscută, mi-am amintit de uimirea 
copilărească a lui Gatsby când identificase pentru întâia 
dată lumina verzuie de pe promontoriul vilei unde locuia 
Daisy. Străbătuse un drum lung până la această pajişte 
albăstrie şi, probabil, visul i se păruse atunci atât de 
aproape, atât de tangibil, încât nu-i venise să creadă că nu 
l-ar fi putut atinge dacă şi-ar fi întins braţul. Nu înţelesese, 


desigur, că visul rămăsese cu mult în urmă, undeva departe, 
în întunecimea imensă de dincolo de oraş, unde câmpiile 
necunoscute ale acestei ţări nesfârşite se întindeau sub 
cerul nopţii. 

Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, 
într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece 
an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă 
are... mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele 
mai departe... Şi tot aşa, până într-o dimineaţă... 

Şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de 
curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut. 


SFÂRŞIT