Emma Healey — Elizabeth a disparut

E Lizabeth 
a dispărut 


EMMA HEALEY 


Elizabeth a dispărut 


CARTE PUBLICATĂ ÎN 30 DE ŢĂRI 


Roman de suspans şi psihologic sofisticat şi, în acelaşi timp, 
meditaţie sfâşietor de onestă asupra memoriei, identităţii şi 
îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o 
femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenţei senile şi 
care începe o căutare disperată pentru a-şi găsi cea mai bună 
prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul 
ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani şi va avea 
consecinţe cutremurătoare. 

Nimeni nu o crede însă pe Maud - nici fiica ei, Helen, nici 
îngrijitoarele ei, nici poliţia, nici, mai ales, temperamentalul fiu 
al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care 
şi le lasă singură şi cu un sentiment copleşitor că Elizabeth are 
nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul 
şi să-şi salveze prietena iubită. 

Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai 
departe în propriu-i trecut, la o altă dispariţie rămasă 
nerezolvată - cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp 
după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale 
tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă 
o copleşesc, Maud găseşte o nouă motivaţie în căutarea ei. Ar 
putea misterul dispariţiei lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi 
pe Elizabeth? 

„O poveste de viaţă captivantă. O istorie extraordinară 
despre o tragedie obişnuită.” 

Independent 

„... O scriitură detectivistică palpitantă şi, în acelaşi timp, o 
descriere zguduitoare a suferinţei mentale. Şi totuşi mai 
expresivă şi mai amuzantă decât te-ai aştepta.” 

Observer 

„Un roman de debut fascinant.” 

New York Times 


Emma Healey a scris prima povestire la vârsta de patru 
ani, le-a spus profesorilor ei că va fi scriitoare la opt, dar la 
doisprezece ani s-a hotărât să devină avocat pledant (inspirată 
de filmul Liceene/e din Beverly Hills). l-au trebuit încă 
zece ani până să se întoarcă la scris. Şi-a petrecut copilăria în 
Londra, unde a absolvit colegiul de artă. A lucrat pentru două 
biblioteci, două librării, două galerii de artă şi două universităţi, 
şi intenţiona să-şi facă o carieră în lumea artei când scrisul a 
devenit cel mai important lucru din viaţa ei. S-a mutat în 
Norwich în 2010 pentru a face un masterat în scriere creativă la 
University of East Anglia şi nu s-a mai întors la Londra. 
Elizabeth a dispărut (2014) este primul ei roman, 
câştigător al Costa Book Award pentru roman de debut şi 
nominalizat la National Book Award - Popular Fiction, National 
Book Award - New Writer of the Year şi la Dylan Thomas Prize. 


Prolog 


— Maud? Te plictiseam atât de tare, încât preferi să stai 
afară, în întuneric? 

O femeie mă strigă din lumina caldă a unei sufragerii aglo- 
merate. Respirația mea şerpuieşte spre ea, umedă şi fanto- 
matică, dar nici un cuvânt n-o urmează. Zăpada, rară, dar 
strălucitoare de pe pământ, reflectă lumina pe chipul ei încordat 
în încercarea de a vedea. Totuşi, ştiu că nu poate vedea foarte 
bine nici măcar la lumina zilei. 

— Vino înăuntru, spune ea. E ger. Îţi promit că n-o să mai 
rostesc nici un cuvânt despre broaşte şi melci, şi obiecte din 
majolică. 

— N-am ieşit de plictiseală, spun eu, dându-mi seama prea 
târziu că glumea. O să intru imediat. Caut ceva doar. 

In mâna mea se află obiectul pe care l-am găsit deja, încă 
acoperit de noroi. Un lucru mic, uşor de pierdut. Capacul rupt al 
unei pudriere vechi, cu argintul pătat, cu emailul lipsit de 
strălucire, zgâriat şi mătuit. Oglinda pătată de mucegai este ca 
o fereastră către o lume apusă, ca un hublou prin care se vede 
în adâncul oceanului. Îmi stârneşte amintiri. 

— Ce-ai pierdut? Femeia iese ezitând şi tremurând în curtea 
interioară. Te pot ajuta? N-oi fi eu în stare să văd, dar poate 
reuşesc să mă împiedic de el dacă nu este prea bine ascuns. 

Zâmbesc, dar nu mă clintesc de pe iarbă. Zăpada s-a 
adunat în şănţuleţele urmei unui pantof, făcând-o să arate 
asemenea unui mic dinozaur fosilizat, recent dezgropat. Ţin 
capacul pudrierei strâns în mână, pământul strângându-mi 
pielea în timp ce se usucă. Acest micuţ obiect mi-a lipsit vreme 
de aproape şaptezeci de ani. lar acum, pământul, mocirlos şi 
moale din cauza zăpezii topite, a scuipat o relicvă. Mi-a scuipat- 
o în mână. Dar de unde? Asta este ceea ce nu pot descoperi. 
Unde a zăcut înainte de a deveni un zgârci în mâncarea 
pământului? 

Un zgomot străvechi, precum lătratul unei vulpi, îmi dă 
târcoale pe la marginea minţii. 

— Elizabeth? întreb eu. Ai cultivat vreodată dovlecei? 


1 

— Ştiţi că o femeie în vârstă a fost jefuită pe-aici? spune 
Carla lăsându-şi coada neagră şi lungă să-i şerpuiască peste un 
umăr. Ei bine, de fapt în Weymouth, dar ar fi putut să fie aici. 
Aşa că nimeni nu poate fi prea prudent. Când au găsit-o, 
jumătate din faţă îi era zdrobită. 

Ultima propoziţie a rostit-o cu voce joasă, dar deficienţele 
de auz nu reprezintă una dintre problemele mele. Îmi doresc să 
nu-mi fi spus astfel de lucruri - mă lasă cu un sentiment 
neplăcut mult timp după ce uit poveştile în sine. Mă cutremur şi 
privesc pe fereastră. Nu-mi dau seama în ce direcţie este 
Weymouth. O pasăre trece în zbor prin faţa mea. 

— Am destule ouă? 

— O mulţime, aşa că nu trebuie să ieşiţi astăzi. 

Ridică mapa îngrijitoarei, dă din cap aprobator spre mine şi 
mă priveşte până când aprob şi eu din cap. Mă simt de parcă aş 
fi la şcoală. Cu o clipă în urmă, aveam ceva în minte, o poveste, 
dar i-am pierdut firul deja. A fost odată ca niciodată - aşa 
începea? A fost odată ca niciodată o pădure întunecoasă în care 
locuia o femeie bătrână, bătrână, pe nume Maud. Nu-mi dau 
seama ce-ar putea urma. Poate, ceva de genul că îşi aştepta 
fiica să vină în vizită. Păcat că nu locuiesc într-o căsuţă dintr-o 
pădure întunecată - cred că mi-ar plăcea. lar nepoata mea mi-ar 
aduce mâncare într-un coş. 

O bufnitură care se aude de undeva din casă mă face să 
rătăcesc cu privirea prin camera de zi - un animal, o blană de 
purtat afară zace pe braţul unei canapele mici. Este a Carlei. 
Niciodată n-o pune în cuier - bănuiesc că se teme să n-o uite. 

Nu mă pot abţine să nu mă holbez la ea, fiind sigură că se 
va mişca sau că se va refugia într-un colţ, sau că mă va manca 
şi-mi va lua locul. lar Katy va trebui să comenteze despre ochii 
ei mari, despre dinţii ei mari. 

— Sunt atâtea conserve de piersici! strigă Carla din bucătă- 
rie. Carla, îngrijitoarea. Aşa li se spune, „îngrijitoare”. Trebuie să 
încetaţi a mai cumpăra mâncare, ţipă ea din nou. Aud con- 
servele zgâriind blatul laminat. Aveţi destulă pentru o întreagă 
armată. 

Destulă mâncare. Niciodată nu poţi avea destulă mâncare. 
Majoritatea pare să dispară oricum şi nu poate fi găsită nici 
după ce o cumperi. Habar n-am cine o mănâncă. Fiica mea e la 


fel. 

— Ajunge cu atâtea conserve, spune ea scotocind prin du- 
lapuri cu fiecare ocazie. 

Cred că hrăneşte pe cineva. Jumătate din mâncare dispare 
luată de ea, iar apoi se întreabă de ce trebuie să mă duc la cum- 
părături din nou. În sfârşit, oricum nu mi-au mai rămas multe 
plăceri în viaţă. 

— Oricum nu mi-au mai rămas multe plăceri în viaţă, spun 
eu ridicându-mă în fotoliu pentru ca vocea să-mi ajungă până în 
bucătărie. 

Strălucitoare ambalaje de ciocolată sunt îndesate pe late- 
ralele pernei fotoliului şi foşnesc din pricina mişcării, iar eu le 
scot de-acolo. Soţul meu, Patrick, obişnuia să mă certe că mân- 
cam dulciuri. Mâncam multe acasă. Era plăcut să mănânc un 
şerbet de lămâie sau să beau o ceaşcă de caramel când 
doream, deoarece la centrala telefonică nu ni se permitea s-o 
facem - nimeni nu vrea să stea de vorbă cu o telefonistă care 
are gura plină. Dar el zicea că îmi strică dinţii. Insă eu am bănuit 
întotdeauna că era îngrijorat mai degrabă de silueta mea. 
Bomboanele mentolate Polo erau compromisul nostru, şi încă 
îmi plac, dar acum nu mai are cine să mă oprească dacă vreau 
să mănânc o cutie întreagă de praline. Ba chiar pot să-mi încep 
ziua cu ele. E dimineaţă acum. Ştiu asta pentru că soarele bate 
pe căsuţa păsărelelor. Dimineaţa, străluceşte pe căsuţa 
păsărelelor, iar seara, pe brad. Am o zi întreagă la dispoziţie 
până când lumina să ajungă la acel copac. 

Pe jumătate încovoiată, Carla intră în camera de zi 
culegând ambalajele bomboanelor din jurul picioarelor mele. 

— N-am ştiut că eşti aici, dragă, spun eu. 

— V-am pregătit prânzul. Îşi scoate mănuşile de plastic. 
Este în frigider, şi am pus un bileţel pe el. Acum, este 9.40. 
Încercaţi să nu-l mâncaţi până la 12.00, bine? 

Vorbeşte de parcă mereu înfulec totul, imediat după ple- 
carea ei. 

— Am destule ouă? întreb eu, fiindu-mi brusc foame. 

— O mulţime, zice Carla punând mapa pe masă. Am plecat. 
Helen o să vină mai târziu, bine? La revedere! 

Uşa din faţă se aude închizându-se, şi o aud pe Carla 
încuind-o. Încuindu-mă în casă. Peste uniformă, poartă o haină 
cu gluga tivită cu blană. O îngrijitoare în haine de lup. 


Când eram mică, aş fi fost bucuroasă să am o casă a mea, 
să mănânc ce era în cămară şi să port cele mai bune haine, să 
pun gramofonul să cânte şi să mă întind pe duşumea. Acum, aş 
prefera să am companie. Lumina a fost lăsată aprinsă, iar 
bucătăria seamănă cu o scenă goală, când intru să rearanjez 
lucrurile în dulapuri şi să văd ce mi-a lăsat Carla pentru prânz. 
Aproape că mă aştept să intre cineva, mama cu cumpărăturile 
ei sau tata cu braţele pline de peşte şi cartofi, şi să spună ceva 
teatral, ca în una dintre piesele de la Pier Theatre. Tata ar zice 
„Sora ta a plecat” şi s-ar auzi o tobă sau o trompetă, sau ceva, 
iar mama ar spune „Şi nu se va mai întoarce niciodată”, după 
care ne-am uita cu toţii unul la altul, spre încântarea publicului. 
Scot o farfurie din frigider întrebându-mă care ar fi replica mea. 
Pe farfurie este lipit un bilet: „Prânzul lui Maud, pe care să-l 
mănânce după ora 12.00”. Scot folia de pe farfurie. Este un 
sendviş cu brânză şi roşii. 

După ce termin de mâncat, mă întorc în camera de zi. E 
atât de multă linişte aici, nici măcar ceasul meu nu ticăie tare. 
Totuşi, arată timpul, iar eu îi privesc limbile mişcându-se încet în 
cerc, deasupra şemineului cu gaz. Am ore întregi din zi pe care 
trebuie să le umplu cumva, iar la un moment dat, trebuie să 
pornesc televizorul. E una dintre acele emisiuni de canapea. Doi 
oameni care stau pe canapea se apleacă spre o persoană care 
stă pe canapeaua aflată în faţa lor. Zâmbesc şi clatină din cap, 
iar în cele din urmă, cea care stă singură începe să plângă. Nu- 
mi dau seama despre ce-i vorba. După aceea urmează o emi- 
siune cu oameni care umblă prin diferite case, căutând lucruri 
pe care să le vândă. Genul de lucruri urâte care sunt surprin- 
zător de valoroase. 

Cu câţiva ani în urmă, aş fi fost îngrozită de mine însămi - 
să mă uit la televizor în plină zi! Dar ce altceva să fac? Uneori, 
citesc, dar intriga romanelor nu mai are sens şi nu-mi amintesc 
niciodată unde am rămas. Aşa că pot să fierb un ou. Pot să 
mănânc un ou. Şi pot să mă uit la televizor. După aceea, pur şi 
simplu stau şi o aştept pe Carla, pe Helen sau pe Elizabeth. 

Elizabeth este singura prietenă care mi-a mai rămas - cele- 
lalte sunt în cămine de bătrâni sau în mormânt. E pasionată de 
aceste emisiuni despre căutarea de lucruri de vânzare şi speră 
că, într-o zi, va găsi o comoară ignorată. Cumpără tot felul de 
farfurii şi vaze hidoase, din magazine caritabile, ţinându-şi 


degetele încrucişate pentru a atrage norocul. Uneori, îi cumpăr 
şi eu lucruri, în general porţelanuri ţipătoare - e un fel de joc de- 
a cine găseşte cel mai urât obiect de porțelan de la Oxfam. E o 
copilărie, dar am constatat că doar atunci când sunt cu 
Elizabeth, când râd cu ea mă simt eu însămi. 

Mă frământă ideea că era ceva ce trebuia să-mi amintesc 
legat de Elizabeth. Poate că voia să-i dau ceva. Un ou fiert sau 
nişte ciocolată. Fiul ei îi dă raţii de înfometare. Nu cheltuieşte 
bani nici măcar pe noi aparate de ras pentru el. Elizabeth spune 
că pielea lui e jupuită din cauza bărbieritului şi îşi face griji că o 
să-şi taie gâtul. Uneori, aş vrea s-o facă. Zgârcitul! Dacă nu i-aş 
da eu de mâncare în plus, ar muri de foame. Am un bileţel pe 
care scrie să nu ies, dar nu văd de ce nu. Nu poate fi nimic rău 
în a da o raită pe la magazin. 

Scriu o listă înainte de a-mi pune haina, îmi găsesc pălăria 
şi cheile, verific dacă am cheile în buzunarul care trebuie, apoi, 
când ajung la uşa din faţă, verific din nou dacă le am. Pe asfalt 
sunt pete albe acolo unde melcii au fost călcaţi în timpul nopţii. 
Pe străzi apar mereu sute de victime după o noapte ploioasă. 
Dar mă întreb ce lasă acele urme, care parte din melc face ca 
pata să se albească în felul acela? 

— Deci nu păli, iubite melc!, spun eu aplecându-mă cât de 
mult îndrăznesc, pentru a vedea mai bine. 

Nu-mi amintesc de unde este citatul, dar este posibil să fie 
chiar despre asta. Trebuie să încerc să ţin minte să-l caut când 
mă întorc acasă. 

Magazinul nu e departe, dar deja sunt obosită când ajung 
acolo fiindcă, din nu ştiu ce motiv, tot cotesc aiurea, ceea ce în- 
seamnă că trebuie să ocolesc din nou toate clădirile pentru a 
ajunge în acelaşi loc. Mă simt ca după război. Adesea, mă 
rătăceam în oraş deoarece casele fuseseră bombardate şi 
transformate în mormane de moloz şi brusc apăreau spaţii 
goale, şi drumurile erau blocate de cărămizi şi zidărie, şi mobilă 
ruptă. 

Carrow's este un magazin mic, ticsit cu lucruri pe care nu le 
vreau. Îmi doresc să mute nenumăratele şiruri cu bere la cutie şi 
să facă loc pentru ceva util. Totuşi, magazinul e dintotdeauna 
aici, încă de pe vremea când eram copil. Au schimbat doar 
firma, cu câţiva ani în urmă. Acum, pe el scrie Coca-Cola, iar 


1 Din Alice în Ţara Minunilor, de Lewis Carroll 


Carrow's este înghesuit dedesubt, de parcă şi-ar fi adus aminte 
cu întârziere. Îl citesc în gând în timp ce intru, iar apoi, oprindu- 
mă lângă un raft pe care se află cutii, citesc cu voce tare lista de 
cumpărături. Ricicles şi Shreddies?, indiferent ce-or fi ele. 

— Ouă. Lapte - semnul întrebării. Ciocolată. Răsucesc hârtia 
astfel încât lumina să cadă pe ea. In magazin se simte un plăcut 
miros de carton, şi mă simt de parcă aş fi în cămara de acasă. 
Ouă, lapte, ciocolată. Ouă, lapte, ciocolată. 

Rostesc cuvintele, dar nu mi-e prea clar cum arată aceste 
lucruri. Ar putea fi în cutiile din faţa mea? Continui să murmur 
cuvintele de pe listă şi în timp ce înaintez încet prin magazin, 
dar acestea încep să-şi piardă semnificaţia şi sună ca o 
psalmodiere. Pe listă scrie şi „dovlecei”, dar nu cred că vând aşa 
ceva aici. 

— Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Horsham? 

Reg se apleacă peste tejghea, iar cardiganul lui gri se 
desface, acoperind dulciurile de un penny aflate în tăviţa lor din 
plastic şi lăsând pe ele scame de lână. Mă priveşte în vreme ce 
mă plimb prin magazin. Băgăcios individ. Nu ştiu ce păzeşte. ŞI 
ce dacă, odată, am ieşit cu ceva fără să plătesc. Şi ce dacă? Era 
doar o pungă cu salată verde. Sau era un borcan cu gem de 
zmeură? Am uitat. În sfârşit, oricum a primit-o înapoi, nu? Helen 
i-a dus-o înapoi şi asta a fost tot. Şi nu e ca şi cum el n-ar face 
greşeli - de-a lungul anilor, de multe ori nu mi-a dat restul 
corect. Conduce acest magazin de decenii, aşa că e timpul să 
iasă la pensie. Dar mama lui n-a renunţat să lucreze până la 
nouăzeci de ani, aşa că probabil şi el va mai munci o vreme. Am 
fost bucuroasă când bătrâna a renunţat în cele din urmă. Ori de 
câte ori veneam, obişnuia să mă tachineze fiindcă, în adoles- 
cenţă, o rugasem să primească o scrisoare pentru mine. li scri- 
sesem unui criminal şi n-am vrut să primesc răspunsul acasă, 
plus că folosisem numele unei vedete de film, în loc de al meu. 
Nu mi-a răspuns, dar mama lui Reg crezuse că aşteptam o 
scrisoare de la un iubit şi obişnuia să râdă în legătură cu asta 
mult timp după ce m-am măritat. 

După ce venisem? Rafturile pline se încruntă la mine în 
vreme ce le dau ocol, iar linoleumul albastru cu alb se holbează 
la mine, murdar şi cu crăpături. Coşul meu este gol, dar cred că 
mă aflu aici de ceva timp. Reg mă priveşte. intind mâna şi iau 


2 Ambele sunt mărci de cereale. 


ceva - e mai greu decât mă aşteptam, iar braţul meu este brusc 
tras în jos de greutate. E o conservă cu felii de piersici. Îmi 
convine. Pun câteva în coş, punându-mi pe braţ mânerele 
acestuia. Zăbrelele subţiri de metal se freacă de şoldul meu pe 
când mă îndrept spre tejghea. 

— Sunteţi sigură că asta aţi venit să cumpăraţi? întreabă 
Reg. Chiar ieri aţi cumpărat foarte multe felii de piersici. 

Îmi aplec privirea spre coş. Aşa să fie? Chiar cumpărasem 
aceleaşi lucruri ieri? Tuşeşte, iar eu văd un licăr de amuzament 
în ochii lui. 

— Foarte sigură, mulţumesc, spun eu cu voce fermă. Dacă 
vreau să cumpăr felii de piersici, pot să cumpăr felii de piersici. 

Ridică din sprâncene şi începe să tasteze preţul. Îmi ţin 
capul ridicat şi mă uit cum conservele sunt puse în chestia de 
cărat din plastic, pentru cărat, dar obrajii îmi sunt fierbinţi. Ce 
am venit să cumpăr? Bag mâna în buzunar şi găsesc o hârtie 
albastră, pe care văd scrisul meu: „Ouă. Lapte? Ciocolată”. lau o 
tabletă de Dairy Milk şi o pun în coş, ca să am măcar un lucru 
din cele de pe listă. Dar nu mai pot să pun piersicile la loc, Reg 
ar râde de mine. Plătesc punga cu conserve şi pornesc la drum 
cu ele zăngănind. Merg încet fiindcă punga este grea, iar umărul 
şi spatele genunchiului mă dor. Îmi amintesc vremea când 
treceam vâjâind pe lângă clădiri - aproape în goană -, către şi 
dinspre casă. Când mă întorceam, mama mă întreba ce 
văzusem, dacă anumiţi vecini erau afară, ce părere aveam 
despre noul gard al grădinii cuiva. Eu nu băgăm de seamă nimic 
niciodată - totul se derulase într-o clipită. Acum, am timp din 
belşug să mă uit la toate, dar n-am pe nimeni căruia să-i spun 
ce am văzut. 

Uneori, când sortez lucrurile sau arunc din ele, găsesc foto- 
grafii din tinereţe şi este şocant să văd totul în alb şi negru. Am 
impresia că nepoata mea crede că noi chiar aveam pielea 
cenuşie şi părul lipsit de strălucire şi pozam în peisaje umbrite. 
Dar eu îmi amintesc că, pe vremea când eram o copilă, oraşul 
aproape că era prea strălucitor pentru a te uita la el. Îmi amin- 
tesc albastrul intens al cerului şi verdele întunecat al brazilor 
care se înălţau spre el, roşul strălucitor al caselor din cărămidă 
şi covorul portocaliu de cetină de brad aşternut sub picioarele 
noastre. Acum - deşi sunt sigură că totuşi cerul mai este 
albastru uneori, că majoritatea caselor se află la locul lor şi că 


brazii tot se mai scutură de cetină -, culorile par să fi pălit, de 
parcă aş trăi într-o fotografie veche. 

Când ajung acasă, un ceas deşteptător sună. Uneori, îl pun 
să sune pentru a-mi aminti de întâlnirile pe care le am. Las 
punga să cadă lângă uşa din faţă şi opresc ceasul. Nu-mi 
amintesc de ce l-am pus să sune de data aceasta - nu văd nimic 
care să-mi dea vreun indiciu. Poate că vine cineva. 

— A venit agentul imobiliar? rosteşte Helen, vocea fiindu-i 
întreruptă de scârţâitul cheii ei în uşa din faţă. A venit? 

— Nu ştiu, răspund eu. Cât e ceasul? 

Nu-mi răspunde. O aud păşind apăsat prin hol. 

— Mami! exclamă ea. De unde au apărut conservele astea? 
Câte nenorocite de felii de piersici îţi trebuie? 

Îi spun că nu ştiu cât de multe. Îi spun că, probabil, Carla le- 
a adus. Îi spun că am stat acasă toată ziua, iar apoi, mă uit la 
ceas şi mă întreb cum am reuşit să fac toate astea. Helen vine 
în camera de zi, expirând aer dulce şi rece, iar eu mă simt din 
nou copil, în patul meu cald, cu faţa îngheţată a surorii mele 
lipită de a mea pentru o clipă, respiraţia ei rece mângâindu-mă 
în timp ce ea îmi povesteşte despre Pavilion şi despre dans, şi 
despre soldaţi. Sukey era întotdeauna rece când venea de la 
dans, chiar dacă era vară. Şi Helen este rece adesea, din cauză 
că petrece atât de multă vreme săpând în grădinile altora. 

Ridică o pungă de plastic. 

— De ce ar lăsa Carla în hol conserve cu felii de piersici? 
Deşi ne aflăm în aceeaşi cameră, nu-şi coboară vocea şi ţine 
punga ridicată. Trebuie să încetezi să te mai duci la cumpă- 
rături. Ţi-am spus că îţi pot lua tot ce-ţi trebuie. Vin aici în 
fiecare zi. 

Sunt sigură că nu o văd chiar atât de des, dar n-am de 
gând să o contrazic. Braţul îi coboară, iar eu privesc punga 
legănându-se şi oprindu-se lipită de piciorul ei. 

— Imi promiţi? Că nu te mai duci să cumperi mâncare? 

— Nu văd de ce aş face-o. Ţi-am zis că, probabil, Carla le-a 
cumpărat. Şi oricum, dacă vreau să cumpăr felii de piersici, pot 
să le cumpăr. Propoziția îmi sună cunoscut, dar nu-mi dau 
seama de ce. Dacă ar fi să cultiv dovlecei, spun eu întorcând o 
listă de cumpărături spre lumină, unde ar fi cel mai bine să-i 
plantez? 

Helen oftează în timp ce iese din cameră, iar eu constat că 


m-am ridicat pentru a o urma. În hol, mă opresc - de undeva, se 
aude un duduit. Nu-mi dau seama ce este, nu-mi dau seama de 
unde vine. Dar, după ce intru în bucătărie, abia îl mai aud. Totul 
e curat aici, vasele sunt în uscător, deşi nu cred că le-am pus 
acolo, iar cuțitul şi furculita pe care îmi place să le folosesc au 
fost spălate. Când deschid un dulap, două hârtiuţe planează pe 
podea. Una este reţeta unui sos, iar pe cealaltă e scris numele 
lui Helen şi un număr, dedesubt. lau dintr-un sertar o rolă de 
bandă adezivă, o lungă bandă lipicioasă, pentru a le lipi la locul 
lor. Poate că voi face un sos alb astăzi. După ce beau o ceaşcă 
de ceai. 

Pornesc ibricul electric. Ştiu care este pentru că cineva a 
lipit pe el o etichetă pe care scrie „IBRIC”. Scot ceştile şi laptele, 
şi un pliculeţ de ceai dintr-un borcan etichetat „CEAI”. Lângă 
chiuvetă este un bileţel: „Cafeaua e bună pentru memorie”. 
Scrisul de mână îmi aparţine. Imi iau ceaşca în camera de zi, dar 
mă opresc în pragul uşii. Am un huruit în cap. Sau poate că vine 
de la etaj. Dau să urc scările, dar nu pot s-o fac ţinându-mă de 
ambele balustrade, aşa că mă întorc şi-mi las ceaiul pe un raft 
din hol. O să dureze doar un minut. 

Camera mea este foarte însorită şi e o atmosferă paşnică 
aici, exceptând un soi de hărâit care se aude de undeva din 
casă. Inchid uşa şi mă aşez la măsuţa de toaletă, care se află 
lângă fereastră. Pe milieuri şi farfurii de porțelan sunt presărate 
bijuterii - acum, nu mai port bijuterii, cu excepţia verighetei, 
desigur. In peste cincizeci de ani, n-a trebuit s-o modific 
niciodată. A lui Patrick părea să-i intre în carne, falanga 
umflându-i-se deasupra ei. A refuzat să îi fie tăiată, iar de ieşit 
n-a ieşit indiferent cu câtă grăsime am uns-o. Obişnuia să spună 
că inelul ajunsese să facă parte din el, ceea ce era o dovadă a 
solidităţii căsniciei noastre. Eu obişnuiam să spun că era o 
dovadă că nu se îngrijea aşa cum trebuie. Patrick mi-a zis să-mi 
văd mai bine de verigheta mea, care era prea largă pe degetul 
meu subţire, dar de fapt se potrivea perfect şi n-am pierdut-o 
niciodată. 

Helen spune că acum îmi pierd bijuteriile, iar ea şi Katy le- 
au luat pe cele mai bune pentru a le „păstra în siguranţă”. Nu 
mă deranjează. Cel puţin, au rămas în familie şi nici una nu este 
foarte valoroasă. Cea mai scumpă bijuterie pe care am avut-o a 
fost un bizar pandantiv de aur având forma capului reginei 


Nefertiti, pe care Patrick mi l-a adus din Egipt. 

Îmi pun pe mână o brățară de plastic ştearsă şi mă uit în 
oglindă. Reflexia mea îmi provoacă întotdeauna un şoc. Nici- 
odată n-am crezut cu adevărat că voi îmbătrâni şi cu siguranţă 
nu în felul acesta. Pielea din jurul ochilor şi de la baza nasului mi 
s-a ridat într-un mod foarte neaşteptat. Mă face să arăt cam ca 
o şopârlă. Abia îmi mai amintesc vechea mea faţă, doar în 
străfulgerări. O fată cu obraji rotunzi aflată în faţa oglinzii şi 
scoţându-şi bigudiurile pentru prima dată, o tânără palidă aflată 
în Pleasure Gardens şi privind râul verde, o mamă obosită, cu 
părul în dezordine, pe jumătate răsucită cu spatele la fereastra 
întunecată a unui tren şi încercând să-şi despartă copiii, care se 
bat. In amintirile mele, mă încrunt întotdeauna, aşa încât nu-i de 
mirare că fruntea mea a ajuns în halul ăsta. Până în clipa morţii, 
mama a avut un ten neted, de culoarea piersicii şi a laptelui, 
deşi avea motive întemeiate să fie mai ridată decât majoritatea. 
Poate că era legat de faptul că nu se machiase - asta se spune 
despre călugăriţe, nu-i aşa? 

Acum, nici eu nu mă mai machiez, iar cu ruj nu m-am dat 
niciodată, nu mi-a plăcut niciodată. Fetele de la centrală mă 
tachinau în privinţa asta, iar uneori în tinereţe, am încercat să 
mă dau cu ruj - împrumutam de la o prietenă sau foloseam unul 
pe care îl primisem cadou de Crăciun -, dar niciodată n-am 
suportat să am aşa ceva pe buze mai mult de câteva minute. 
Am unul în sertar, primit de la Helen sau de la Katy, şi îl scot, îi 
răsucesc baza şi mă dau cu mare grijă, aplecându-mă spre 
oglindă, asigurându-mă că nu-mi pătez dinţii. Vezi câteodată 
femei bătrâne cu proteze dentare pătate, cu pleoapele parcă 
date cu funingine, cu ruj întins pe toată faţa şi cu sprâncenele 
înălțate prea mult. Aş prefera să mor mai degrabă decât să fiu 
una dintre ele. Imi şterg uşor buzele. Sunt frumoase şi 
strălucitoare acum, dar puţin crăpate şi mi-e cam sete. E vre- 
mea să-mi fac o ceaşcă de ceai. 

Bag rujul la loc în sertar şi îmi trec peste cap un lung şirag 
de perle, înainte de a mă ridica. Nu sunt perle adevărate, desi- 
gur. Când deschid uşa, aud un huruit. Nu-mi dau seama ce este. 
Devine tot mai puternic pe măsură ce cobor scările. Mă opresc 
la baza lor, dar nu văd nimic. Mă uit în camera de zi. Huruitul 
este şi mai puternic. Mă întreb dacă nu cumva este în capul 
meu, dacă nu cumva se desprinde ceva. Zgomotul se umflă şi 


vibrează. Apoi se opreşte. 

— Poftim. Ţi-am dat cu aspiratorul. Helen se află lângă uşa 
sufrageriei, strângând cablul aspiratorului. Pe buze îi apare un 
zâmbet. leşi undeva? întreabă ea. 

— Nu, răspund eu. Nu cred. 

— Atunci, pentru ce ţi-ai pus perlele? Eşti foarte dichisită. 

— Sunt? 

Îmi duc o mână la gât. Port un şirag de perle şi amo 
chestie la încheietură, şi simt gustul rujului. Ruj, cu mirosul său 
fetid de ceară şi grosimea sa sufocantă. Îmi trec dosul palmei 
peste gură, dar nu fac decât să-l întind, ceea ce este şi mai rău, 
aşa că încep să-mi şterg faţa, trăgându-mi mâneca jachetei pen- 
tru a o folosi pe post de cârpă, scuipând pe ea şi frecându-mă 
de parcă eram şi mama şi copilul murdar. Trec câteva minute 
până mă simt din nou curată şi descopăr că Helen mă priveşte. 

— Dă-mi cardiganul, spune ea. Ar fi bine să-l pun la spălat. 

Mă întreabă dacă vreau să beau ceva. 

— O, da, răspund eu scoţându-mi jacheta şi punând-o pe 
fotoliu. Mi-e teribil de sete. 

— Nu-i de mirare, zice Helen răsucindu-se pentru a ieşi din 
cameră. Pe raftul din hol era un şir de căni cu ceai rece. 

Spun că nu-mi dau seama cum au ajuns acolo, dar nu cred 
că mă aude deoarece deja a dispărut în bucătărie şi oricum 
capul îmi este aplecat ca să caut ceva în geantă. La un moment 
dat, aveam în ea nişte biscuiţi cu malt. leri oare? l-am mâncat? 
Scot un pieptăn şi portofelul, şi nişte şerveţele mototolite. Nu 
găsesc nici un biscuit, dar dau de un bileţel aflat în unul dintre 
buzunarele genţii. „Nu mai cumpăra felii de piersici.” Nu-i spun 
lui Helen. În schimb, îl pun sub bileţelul care are data de azi. 
Ingrijitoarea mea îmi lasă câte unul în fiecare zi. Aşa ştiu că este 
joi. De obicei, joi o vizitez pe prietena mea Elizabeth, dar se pare 
că pentru săptămâna asta n-am stabilit nimic. Nu m-a sunat. Mi- 
aş fi notat dacă ar fi făcut-o. Mi-aş fi notat ce mi-a spus, sau 
măcar o parte. Mi-aş fi notat la ce oră să mă duc la ea. Îmi notez 
totul. 

Casa e plină cu hârtiuţe puse în teancuri sau lipite de di- 
verse lucruri. Liste de cumpărături şi reţete, numere de telefon 
şi datele întâlnirilor, notite despre lucruri care s-au întâmplat 
deja. Memoria mea pe hârtie. Rostul este să mă împiedice să uit 
lucruri. Insă fiica mea îmi spune că pierd notițele. Am scris şi 


asta. Totuşi, dacă Elizabeth ar fi sunat, aş fi avut un bileţel. Nu 
se poate să le fi pierdut pe toate. Imi notez tot timpul ce se 
întâmplă. Nu se poate ca toate să fi căzut de pe masă şi de pe 
blat, şi de pe oglindă. Şi mai e şi bileţelul acesta îndesat în 
mânecă: „N-am primit nici o veste de la Elizabeth”. Pe o parte 
este trecută o dată veche. Am sentimentul oribil că i s-a 
întâmplat ceva. Ar fi putut să i se întâmple orice. Cred că ieri a 
fost ceva la ştiri. lar acum, Elizabeth a dispărut. Dacă a fost 
atacată şi lăsată să moară? Sau dacă a căzut şi nu poate să 
ajungă la un telefon? Mi-o imaginez zăcând pe duşumeaua 
camerei ei de zi, incapabilă să se ridice, înca sperând ca vreo 
comoară va răsări din covor. 

— Mami, poate că ai vorbit cu ea, dar nu-ţi aminteşti. Nu 
crezi că e posibil? 

Helen îmi dă o cană cu ceai. Uitasem că este aici. Se 
apleacă pentru a mă săruta pe creştet. li simt buzele prin părul 
rar, care mi se înfoaie pe cap. Miroase a plante. A rozmarin, 
poate. Bănuiesc că planta ceva. Pentru memorie. 

— Pentru că, ei bine, ai uitat că am ieşit sâmbătă, nu-i aşa? 

Pun cana în echilibru pe braţul fotoliului, ţinând-o cu o 
mână. Nu-mi ridic privirea când fiica mea se îndepărtează. 
Presupun că are dreptate. Nu-mi amintesc ziua de sâmbătă, dar 
nu-mi amintesc nici că am uitat de ea. Gândul mă face să trag 
adânc aer în piept. Aceste goluri de memorie sunt îngrijorătoare. 
Mai mult decât îngrijorătoare. Cum de nu-mi amintesc sâmbăta 
trecută? Am familiara senzaţie că-mi stă inima în loc, simt 
roşeaţa ruşinii, teama. Sâmbăta trecută. Imi pot aminti măcar 
ziua de ieri? 

— Aşa că poate ai vorbit cu Elizabeth. 

Incuviinţez din cap şi beau o gură de ceai, pierzând deja 
firul conversaţiei. 

— Probabil că ai dreptate. 

Nu sunt foarte sigură cu ce sunt de acord, dar îmi place 
senzaţia căderii in uitare, sfârşitul încercării anxioase de a-mi 
aminti. Helen zâmbeşte. Există oare vreo urmă de triumf în 
zâmbetul ei? 

— In regulă. Ar fi cazul să plec. 

Helen pleacă mereu. O privesc prin geamul din faţă cum se 
urcă în maşină şi se îndepărtează. Nu-mi pot aminti niciodată 
sosirea ei. Poate că ar trebui să-mi notez. Dar aceste hârtiuţe de 


pe măsuţa de lângă fotoliu, acest sistem de a-mi aminti nu este 
perfect. Atât de multe bileţele sunt vechi, nu mai sunt relevante, 
iar eu le-am amestecat. Şi nici chiar cele noi nu par să conţină 
informaţii corecte. lată unul pe care scrisul încă este strălucitor: 
„N-am primit nici o veste de la Elizabeth”. Îmi trec degetele 
peste cuvinte, întinzând puţin pasta. Este adevărat? Probabil că 
l-am scris cu foarte puţin timp în urmă. Cu siguranţă, nu-mi 
amintesc să fi vorbit cu ea de curând. lau telefonul. Tasta 
numărul 4 este pentru Elizabeth. Sună şi sună. Îmi notez. 


2 

— Elizabeth a dispărut, spun eu. Ţi-am zis? 

Mă uit la Helen, dar ea nu se uită la mine. 

— Mi-ai zis. Ce vrei să mănânci? 

Privesc peste meniu. Dumnezeu ştie unde ne aflăm. Văd că 
este un restaurant - sunt chelneri în alb şi negru, mese cu tăblii 
din marmură dar care? Am sentimentul îngrozitor că ar trebui să 
ştiu şi că asta e un soi de trataţie. Nu cred că este ziua mea, dar 
poate că e o aniversare. A morţii lui Patrick? Ar fi exact genul lui 
Helen să-şi amintească şi să facă din asta o „ocazie specială”. 
Dar văd copacii desfrunziţi de pe stradă şi îmi dau seama nu 
este perioada potrivită din an. Patrick a murit primăvara. 

Pe meniu scrie „The Olive Grill”. Este greu, cu coperta din 
piele. Îmi trec un deget peste literele în relief, dar numele nu 
înseamnă nimic pentru mine, iar partea de jos a cotorului 
alunecă pe masă. Îl pun în poală şi citesc conţinutul cu voce 
tare: 

— Supă de dovleac. Salată cu roşii şi mozzarella. Ciuperci 
cu usturoi. Şuncă de Parma şi pepene galben... 

— Da, mulţumesc, mami, spune Helen. Pot să citesc şi 
singură. 

Nu-i place să citesc cu voce tare. O face să-şi dea ochii 
peste cap şi să ofteze. Uneori, face gesturi pe la spatele meu. 
Am văzut-o în oglindă prefăcându-se că mă sugrumă. 

— Ce vrei să mănânci? mă întreabă ea punându-şi meniul 
pe masă, dar studiindu-l în continuare. 

— Dovlecei umpluţi cu chorizo, citesc eu incapabilă să mă 
abţin. Sunt din nou la modă dovleceii? Nu i-am mai văzut de ani 
de zile în meniuri. 

Când eram tânără, oamenii cultivau mai mulţi dovlecei şi 
erau competiţii pentru alegerea celor mai buni. Acum, nu pare 
să mai fie la fel. Am cunoscut-o pe Elizabeth datorită unor 
dovlecei. Prima dată când am întâlnit-o, mi-a spus că zidul 
grădinii ei are pietricele cimentate în partea de sus, iar eu mi- 
am dat seama exact unde locuia. Era casa cu grădina din care, 
cu mai bine de şaizeci de ani în urmă, se furaseră nişte dovlecei 
într-o noapte. Şi nu ştiu de ce, am vrut să văd grădina aceea, 
aşa că am reuşit să mă fac invitată la ceai. 

— Nu-ţi vor plăcea cârnaţii chorizo, zice Helen. Ce spui de 
supă? 


— Eu şi Elizabeth obişnuiam să mâncăm supă, zic eu 
simțind un fel de iritare la acest gând. După ce plecam de la 
Oxfam. Supă şi sendvişuri. Şi cuvintele încrucişate din Echo. N- 
am mai făcut asta de mult timp. Şi tot n-am mai primit nici o 
veste de la ea. Nici măcar un cuvânt. Nu înţeleg. Nu pleacă 
nicăieri, niciodată. Probabil că i s-a întâmplat ceva. 

— Mami? Trebuie să comanzi. 

Un chelner se află lângă masa noastră, cu carneţelul pre- 
gătit. Mă întreb de cât timp e aici. Se apleacă imediat pentru a 
ne întreba ce dorim, faţa lui fiind inutil de apropiată de a mea. 
Mă trag îndărăt. 

— Helen, tu ştii ceva de Elizabeth? o întreb eu. Mi-ai spune 
dacă ai şti? 

— Da, mami. Ce vrei să mănânci? 

— Adică, este exclus să fi plecat în vacanţă. 

Închid meniul şi caut un loc unde să-l pun, dar nu găsesc. 
Masa e plină de lucruri. Lucruri strălucitoare, cum are Elizabeth. 
Nu-mi dau seama ce sunt. Se află pe masă alături de un borcan 
de Branston Pickle?, şi de sosul de salată, şi de punguţe cu 
Maltesers. De obicei, punguţele sunt desfăcute, iar bomboanele 
de ciocolată se rostogolesc pe podea ca nişte capcane din 
desenele animate. Adesea, îmi fac griji că ar putea aluneca pe 
ele. 

— Dacă a căzut, n-aş afla, rostesc eu. Mă îndoiesc că fiul ei 
s-ar osteni sa-mi spună. 

Chelnerul îşi îndreaptă trupul şi-mi ia meniul din mână. 
Helen îi zâmbeşte şi comandă pentru amândouă. Nu ştiu ce. El 
încuviinţează din cap şi se îndepărtează încă scriind, trecând pe 
lângă pereţii brăzdaţi cu vopsea neagră. Şi farfurioarele pentru 
pâine sunt negre - presupun că este la modă. Restaurantul e ca 
un ziar pătat, unul în care a fost înfăşurat un măr ca să se 
păstreze pentru iarnă, şi din care nu se mai desluşesc decât 
reclamele. 

— N-avem cum să aflăm singure ceva. Asta-i problema, 
spun eu, simțind un elan brusc când, pe neaşteptate, subiectul 
mi-a devenit clar. Rudele sunt informate, dar nu şi prietenii. In 
orice caz, nu la vârsta noastră. 

— Înainte, aici era Chophouse, îţi aminteşti, mami? comen- 
tează Helen. 


3 Un fel de zacuscă 


Ce spuneam? Nu-mi amintesc. Ceva. Ceva, ceva, ceva... 

— Îţi aminteşti? 

Nu-mi amintesc nimic. 

— Te întâlneai cu tata aici, nu-i aşa? 

Mă uit prin încăpere. La o masă de lângă peretele dungat 
stau două femei în vârstă. Amândouă se uită la ceva care se află 
între ele, pe masă. 

— Elizabeth a dispărut, rostesc eu. 

— Când era Chophouse. Veneaţi aici să luaţi prânzul. 

— Telefonul ei sună şi tot sună. 

— Chophouse. Îi aminteşti? Of, nu contează. 

Helen suspină din nou. In ultima vreme, face asta adesea. 
Nu vrea să mă asculte, nu mă ia în serios, îşi imaginează că 
vreau să trăiesc în trecut. Ştiu ce gândeşte - că mi-am pierdut 
minţile, că Elizabeth e bine mersi acasă la ea şi că pur şi simplu 
nu-mi amintesc că m-am întâlnit cu ea recent. Dar nu este ade- 
vărat. Uit lucruri - ştiu asta -, dar nu sunt nebună. Nu încă. Şi m- 
am săturat ca lumea să se poarte cu mine de parcă aş fi. M-am 
săturat de zâmbetele compătimitoare şi de micile mângâieri ale 
oamenilor atunci când lucrurile devin confuze. Şi m-am săturat 
până în gât ca toată lumea să ţină cont de ce spune Helen, în 
loc să asculte ce am eu de zis. Bătăile inimii mi se înteţesc, şi 
îmi încleştez dinţii. Simt o nevoie cumplită să-i trag un şut lui 
Helen, pe sub masă. In schimb, lovesc piciorul mesei. Solniţa şi 
piperniţa se ciocnesc, iar un pahar cu vin dă să se răstoarne. 
Helen îl prinde. 

— Mami! rosteşte ea. Fii atentă. O să spargi ceva. 

Nu-i răspund. Dinţii încă îmi sunt încleştaţi. Simt că sunt pe 
cale să ţip, dar să sparg ceva nu-i o idee rea. Exact asta vreau 
să fac. Imi iau cuțitul de unt şi îl înfig în farfurioara neagră. 
Porţelanul se sparge. Helen spune ceva, bănuiesc că înjură, iar 
cineva se grăbeşte spre mine. Mă uit în continuare la farfuri- 
oară. Mijlocul s-a ciobit puţin, făcând-o să arate ca un disc spart, 
un disc de gramofon spart. 

Cândva, am găsit câteva în curtea noastră din spate. Erau 
în răzorul de legume, sfărâmate în bucățele şi amestecate. 
Mama mă trimisese să-l ajut pe tata, când mă întorsesem de la 
şcoală, iar el îmi dăduse lopata lui ca să sap un şanţ pentru 
fasolea căţărătoare, după care dispăruse în hambar. Discurile 
aveau aproape aceeaşi culoare ca pământul, şi nu le-aş fi găsit, 


dar am simţit că se sparge ceva când am înfipt lopata, iar 
câteva momente mai târziu, cioburile s-au prins între dinţii furcii 
mele de grădină. 

Când mi-am dat seama ce erau, le-am dezgropat din pă- 
mânt şi le-am pus pe un petic de iarbă însorit, pentru a se usca. 
Nu mi-am dat seama cum de ajunseseră acolo. Numai Douglas, 
chiriaşul nostru, avea gramofon, dar m-am gândit că ar fi spus 
dacă i s-ar fi spart nişte discuri. Totuşi, era un băiat drăguţ, nu 
genul care să arunce lucruri în grădină. 

— Ce Dumnezeu sunt astea? a întrebat mama când a ieşit 
să strângă nişte rufe uscate şi m-a găsit îngenuncheată lângă 
cioburi. 

Am îndepărtat ţărâna de pe ele şi am început să le 
asamblez la loc. Nu pentru că-mi imaginam că ar mai putea fi 
folosite, ci pentru că doream să văd care erau. Mama mi-a şters 
de pe faţă pământul cu care mă pătasem când îmi dădusem 
părul la o parte cu degetele murdare şi a spus că ea crede că le- 
au aruncat vecinii noştri peste gard. 

— Alături, în fiecare săptămână apare un chiriaş nou. Dum- 
nezeu ştie cine este cel de-acum, a zis ea. Nu e prima dată când 
găsesc gunoaie aici. Şi-a coborât privirea spre discurile negre, 
îmi imaginez că el le-a spart. Nu mai sunt bune de nimic acum. 
Maud, aruncă-le pe fundul şanţului pentru fasolea căţărătoare. 
Pentru drenaj. 

— Bine, am spus eu. Dar mai întâi vreau să le asamblez la 
loc. 

— De ce? Faci pietre de pavaj pentru gazon? 

— AŞ putea? 

— Nu fi prostuţă. 

A râs şi a păşit cu eleganţă de pe un disc pe altul, cu coşul 
de rufe pe şold, până a ajuns la uşa bucătăriei. Am privit-o 
intrând, părul ei roşcat părând tern pe fundalul strălucitoarelor 
cărămizi roşu ale casei noastre. 

Nu mi-a luat mult să asamblez piesele şi mi-a plăcut să fac 
asta în soarele de iarnă, ascultând muzica porumbeilor care 
uguiau unul la altul. Era ca şi cum aş fi făcut un puzzle, doar că, 
după ce am terminat, lipseau nişte piese. Totuşi, am putut citi 
etichetele: „Virginia”, „We Three”? şi „I'm Nobody's Baby”>. 


4 Noi trei 
5 Nu sunt iubita nimănui 


M-am aşezat pe vine. Erau discurile favorite ale surorii 
mele, cele pe care i le cerea mereu lui Douglas să le pună. ŞI 
acum, iată-le sparte şi îngropate printre resturi de rubarbă şi 
ceapă. Nu-mi puteam imagina cine ar fi făcut asta şi de ce. Am 
amestecat cioburile şi le-am împrăştiat în şanţul pentru fasole, 
apoi m-am îndreptat spre casă şi l-am văzut pe Douglas stând la 
fereastra lui. Pentru o clipă, m-am gândit că se uită la mine, dar 
câteva păsări şi-au luat zborul din întunericul gardului viu, iar eu 
m-am răsucit exact la timp pentru a întrezări silueta unei femei 
îndepărtându-se grăbită. 

— Trebuie s-o iau pe Katy în mai puţin de jumătate de oră, 
spune Helen punându-şi haina în ciuda faptului că încă nu mi- 
am terminat îngheţata. 

O simt plăcută şi rece pe limbă, dar nu-mi dau seama ce fel 
de gust ar trebui să aibă. După culoare, probabil că de căpşune. 
Inainte de plecare, va trebui să mă duc la toaletă. Mă întreb 
unde este toaleta doamnelor. Mă întreb dacă am mai fost 
vreodată la acest restaurant. Îmi aminteşte de încântătorul 
Chophouse, unde eu şi Patrick obişnuiam să ne întâlnim pe 
vremea când îmi făcea curte. Nu era scump, nu avea mâncare 
exotică sau feţe de masă albe, dar totul era gustos şi frumos 
prezentat. La prânz, eu veneam de la centrală pe jos şi îl aştep- 
tam la o masă de la fereastră. Patrick lua un tramvai de pe 
cheiul unde se afla firma lui, care se ocupa cu întocmirea pla- 
nurilor pentru reconstrucţie, şi sărea din el când ajungea, cu 
părul dat pe spate, cu obrajii roşii şi zâmbind de îndată ce mă 
zărea. Acum, nimeni nu îmi mai zâmbeşte aşa. 

— Mami, ai nevoie să te duci la toaletă? 

Helen îmi ţine haina. 

— Nu, nu cred. 

— Bine. Hai să mergem. 

Nu e foarte mulţumită de mine. Este evident că am făcut 
ceva. A fost jenant? l-am spus ceva ospătarului? Nu-mi place să 
întreb. O dată, i-am zis unei femei că dinţii o fac să arate ca un 
cal. Îmi amintesc că Helen mi-a spus că am zis asta, dar nu-mi 
amintesc s-o fi făcut. 

— Mergem acasă? o întreb în schimb. 

— Da, mami. 

Soarele a coborât cât timp am mâncat, iar cerul are 
culoarea cernelii, dar indicatoarele rutiere încă se mai pot vedea 


prin parbrizul maşinii, iar eu mă pomenind spunând cu voce tare 
ce înseamnă fiecare: 

— Cedează trecerea. Trecere la nivel. Redu viteza. 

Mâinile lui Helen se albesc pe volan. Nu vorbeşte cu mine. 

Mă foiesc pe scaun, brusc conştientă că am vezica plină. 

— Ne ducem acasă? 

Helen oftează. Asta înseamnă că am mai întrebat. În timp 
ce cotim pe strada mea, îmi dau seama cât de urgentă e nevoia 
mea. Nu mai pot aştepta. 

— Lasă-mă aici, îi spun lui Helen bâjbâind după mânerul 
interior al portierei. 

— Nu fi prostuţă, ajungem imediat. 

Cu toate astea, eu deschid portiera, iar Helen opreşte ma- 
şina cu o frână bruscă. 

— Ce naiba crezi că faci? rosteşte ea. 

Eu cobor din maşină şi pornesc pe trotuar. 

— Mamă! strigă Helen, dar eu nu mă întorc. 

Mă grăbesc spre uşă, cu trupul aplecat în faţă. La fiecare 
câteva secunde, trebuie să-mi încordez muşchii cu putere. Pre- 
siunea din vezica pare tot mai mare pe măsură ce mă apropii de 
casă, iar eu îmi deschei în mers nasturii hainei, căutându-mi cu 
disperare cheia. După ce ajung în faţa uşii, îmi mut greutatea de 
pe un picior pe altul, răsucind înnebunită cheia în broasca. Ceva 
o împiedică să se învârtă aşa cum trebuie. 

— O, nu, o, nu! gem cu voce tare. 

În cele din urmă, o simt intrând în locul potrivit şi 
răsucindu-se. Mă năpustesc pe uşă şi o trântesc în urma mea, 
lăsând geanta să cadă cu zgomot pe podea. Îmi încleştez mâna 
pe balustradă, mă grăbesc să urc scările, cu haina zburând după 
ce o dezbrac. Dar ajung prea târziu în baie. Cu mâna pe betelie, 
încep să urinez. Imi dau repede pantalonii jos, dar nu am timp 
să fac la fel cu restul, aşa că mă aşez pe toaletă şi fac pipi prin 
chiloţii de bumbac. Vreme de câteva momente, mă prăbuşesc 
cu capul în mâini, cu coatele pe genunchi, pantalonii uzi 
agăţându-mi-se de glezne. Apoi, încet şi cu greu, îmi dau jos 
pantofii şi îmi trag de pe picioare țesătura groasă şi udă, pe care 
o pun în cadă. 

În casă, nici o lumină nu este aprinsă - nu m-am putut opri 
să le aprind -, aşa că stau pe întuneric. Şi încep să plâng. 

Important este să fii organizat, să încerci să scrii totul. 


Elizabeth a dispărut, iar eu trebuie să fac ceva pentru a afla ce 
s-a întâmplat. Dar sunt atât de confuză. Nu sunt sigură când am 
văzut-o ultima oară sau ce am descoperit. l-am telefonat şi nu 
mi-a răspuns. N-am mai văzut-o. Cred. Ea n-a venit aici, iar eu 
nu m-am dus acolo. Şi mai departe? Presupun că artrebui să mă 
duc la ea acasă. Să caut indicii. Şi să-mi notez orice găsesc. 
Important este să fii organizat. Am scris şi asta. 

Înainte de a ieşi, verific de trei ori dacă am cheia la mine. 
Lumina palidă a soarelui cade pieziş pe gazonul de lângă mine 
în timp ce străbat aleea, iar mirosul brazilor mă face să mă simt 
optimistă. Cred că n-am mai ieşit de câteva zile. Ceva s-a 
întâmplat, iar Helen a fost agitată. Însă nu-mi amintesc nimic, 
ceea ce mă face să mă simt ameţită. Mi-am pus o haină 
îmblănită peste un pulover pe care l-am îmbrăcat peste o rochie 
de lână, dar tot mi-e rece. Trec pe lângă Carrow's şi mă văd în 
geam. Cu spatele încovoiat, arăt ca doamna Tiggy-Winkle€ fără 
ţepi. În timp ce merg, verific dacă am pixuri în geantă şi hârtie în 
buzunare. Verific din nou la fiecare câţiva paşi. Cel mai 
important lucru este să scrii totul. Pentru o clipă, nu mi-e clar ce 
trebuie să scriu, dar traseul pe care mă aflu îmi aduce aminte. 
Trec pe lângă ultima casă din prefabricate, vopsită de proprie- 
tarul său într-o combinaţie bolnăvicioasă de verde cu galben. 
(Elizabeth râde de urâţenia ei şi spune că, dacă ar reuşi să gă- 
sească o replică din ceramică, ar valora o avere.) Apoi, prin spa- 
tele unui hotel, unde trotuarul este alunecos din cauza unui 
lichid tulbure (Elizabeth zice că sunt resturi de ceai aruncate 
după micul dejun), şi pe sub frumoasa acacia care se întinde 
peste stradă dintr-o grădină plină cu melci (Elizabeth ia lăstari în 
fiecare an, dar nu s-au prins niciodată). 

Casa lui Elizabeth este vopsită în alb şi are geamuri duble. 
Perdelele dantelate o trădează că este casa unei pensionare, 
dar, desigur, nu pot critica asta pentru că şi eu am aşa ceva. A 
fost construită imediat după război, pe o stradă de case noi, iar 
zidul grădinii nu a fost schimbat niciodată. Primul proprietar a 
fixat cu ciment pietricele colorate deasupra lui, şi nimeni nu le-a 
îndepărtat. Acum, lui Elizabeth nici prin cap nu i-ar fi trecut să le 
scoată. In adolescenţă, eram întotdeauna curioasă în legătură 
cu aceste case noi, iar pe asta mi-o aminteam în mod special 


* Personaj din cartea pentru copii The Tale of Mrs. Tiggy- 
Winkle de Beatrix Potter, care era o aricioaică 


datorită zidului cu pietricele. 

Sun la uşă. „A răsunat în casa goală.” Propoziția îmi răsare 
în minte, dar soneriile întotdeauna răsună în case, nu-i aşa? 
Goale sau nu. Am aşteptat, apoi am băgat mâna adânc în unul 
dintre ghivecele pline cu pământ de pe treapta din faţă. De 
obicei, sunt pline cu flori, dar nici măcar o plantă veşnic verde n- 
ar răsări acum. Probabil că, anul acesta, Elizabeth a uitat să 
planteze bulbi. Îmi trag repede mâna. Nu-mi dau seama ce 
căuta în pământ. Bulbi sau altceva? 

Privesc uşa şi mă întreb de cât timp aştept aici. De cinci 
minute? De zece? Mă uit ia ceas, dar nu mă lămureşte cu nimic. 
Timpul este atât de elastic acum. Sun din nou şi am grijă să-mi 
notez ora, apoi privesc minutarul cum se mişcă în cerc. După 
cinci minute, scriu „Nici urmă de Elizabeth” şi încep să mă 
îndepărtez. Poate că este în vacanţă, după cum a sugerat 
cineva. Sau stă la fiul ei? Dar sunt sigură că mi-aş fi notat asta. 
Am astfel de bileţele vechi. Aceste fragmente de informaţii sunt 
lucruri despre care să porţi o conversaţie, dar şi informaţii 
importante pentru mine. „Ştii că Elizabeth s-a dus în sudul 
Franţei?” i-aş putea spune lui Helen. Sau „Elizabeth stă la fiul ei” 
i-aş putea zice Carlei. Genul acesta de informaţii sunt valoroase. 
În trecut, Helen a rămas treizeci de secunde în plus pentru aşa 
ceva. 

Aşa încât ştiu că, de data asta, nu uit. Elizabeth trebuie să fi 
dispărut. Dar tot ce am reuşit să stabilesc deocamdată - tot ce 
am dovedit - este că nu se află acasă în acest moment. 

Când ajung la poartă, îmi vine un gând şi mă întorc pentru 
a mă uita pe fereastra din faţă. Lipindu-mi nasul de sticla rece şi 
făcându-mi palmele căuş de-o parte şi de alta a ochilor, reuşesc 
să văd prin perdea. Din cauza ei, camera pare înceţoşată, dar 
reuşesc să desluşesc fotoliile goale şi pernele dolofane. Cărţile 
ei au fost aranjate cu grijă pe rafturi, iar colecţia de vase, vaze 
şi castroane din majolică este aliniată pe polita căminului. „Nu 
se ştie niciodată, spune Elizabeth întotdeauna după ce termină 
de râs văzându-mi reacţia în faţa urâţeniei unei frunze turnate, 
plină de nervuri sau a unor solzi de peşte greţos de complicaţi, 
una dintre ele ar putea valora o avere.” Desigur, ea nu vede 
lucrurile bine, ci doar întrezăreşte o vagă strălucire a culorilor, 
dar îi place cum se simt la pipăit. Animalele şi insectele în relief. 
Îşi trece degetele peste contururile care se ridică din suprafaţa 


vasului, emailul fiind aproape la fel de fin ca pielea unei broaşte, 
aproape la fel de alunecos ca pielea unui ţipar. Trăieşte cu 
speranţa că va descoperi unul cu adevărat rar. lar promisiunea 
banilor este sigurul motiv pentru care fiul ei îi îngăduie să le 
păstreze. Altminteri, ar ajunge în tomberon fără nici un fel de 
discuţii. 

Scot un pix gros şi un pătrăţel de hârtie de un galben 
aprins, pentru a-mi nota firavele descoperiri: „Foarte curat. 
Elizabeth lipseşte. Toate luminile sunt stinse”. Dându-mă 
îndărăt, mă împiedic de un răzor de flori, iar piciorul mi se 
afundă în pământ, pantoful meu lăsând o urmă perfectă. Bine că 
n-am nici un plan criminal. Ocolesc cu grijă răzorul şi mă îndrept 
spre laterala casei, ca să mă uit pe geamul de la bucătărie. Aici 
nu sunt perdele, aşa că văd clar blaturile de lemn şi chiuveta 
strălucitoare. „În bucătărie nu e mâncare, scriu eu. Nici pâine, 
nici mere. Nici vase murdare.” Nu este mare lucru, dar e ceva. 

Mă întorc acasă prin parc. Nu plouă, aşa că aş putea să iau 
o gură de aer proaspăt. larba este uşor îngheţată şi îmi face 
plăcere s-o aud trosnind sub picioarele mele. Undeva de partea 
cealaltă a estradei se află o adâncitură ca o gaură de meteor, 
plină cu flori şi cu bănci. Helen o amenajase. A fost unul dintre 
primele ei contracte mari şi, cu toate că nu-mi amintesc 
detaliile, ştiu că au trebuit să excaveze tone de pământ. Este un 
loc ferit şi foarte însorit, unde chiar şi florile tropicale se simt 
bine. Ea s-a priceput întotdeauna să facă lucrurile să crească. Şi 
trebuie să ştie care e cel mai bun loc pentru a planta dovlecei - 
să nu uit s-o întreb asta data viitoare când o văd. 

M-am plimbat pe lângă această estradă vreme de peste 
şaptezeci de ani. Eu şi sora mea obişnuiam să trecem pe-aici 
când ne duceam la filme. Adesea, aici cânta muzică în timpul 
războiului. Pentru a înveseli pe toată lumea. Şezlongurile erau 
scoase şi pline cu bărbaţi în uniforme kaki, abia camuflaţi pe 
fundalul ierbii strălucitoare. Sukey încetinea pentru a asculta 
muzica şi a le zâmbi soldaţilor - întotdeauna, cunoştea unul sau 
doi, pe care îi întâlnise la petrecerile dansante din Pavilion. Eu 
tot alergam de la ea la porţi şi înapoi, nerăbdătoare să aflu la ce 
film aveam să mergem. Îmi doresc să pot alerga şi acum la fel, 
dar nu m-ar ţine răsuflarea. 

Ajunsă la treptele de la ieşirea din parc, mă opresc pentru a 
mă uita în urmă. Cerul s-a întunecat, iar o siluetă îngenunchează 


pe iarbă. Faptul că aud un băiat strigând la cineva de pe estradă 
mă face să mă grăbesc tremurând către stradă. Pe a treia 
treaptă în jos se află o pietricică strălucitoare. Piciorul îmi 
alunecă. Încerc să apuc balustrada, dar nu reuşesc. 

Unghiile mele zgârie peretele din cărămidă, iar geanta mi 
se balansează larg, trăgându-mă după ea. Aterizez greoi, pe o 
parte, încleştându-mi muşchii maxilarelor din pricina durerii din 
braţ. Sângele îmi goneşte prin corp de parcă n-ar şti unde tre- 
buie să se afle, iar eu mă pomenesc că mă holbez în gol, cu 
ochii larg deschişi, cu ochi care se sting. 

Încet, şocul dispare, iar eu pot clipi din nou, dar sunt prea 
obosită pentru a mă ridica imediat, aşa că mă rostogolesc pe 
spate şi mă odihnesc un minut. Văd partea de jos a balustradei 
ruginite, iar dedesubt, acea imagine granulată care înfăţişează o 
vulpe. În pliurile palmei am pământ, deşi nu-mi dau seama de 
unde, iar muchiile ascuţite ale treptelor mi se înfig în spinare. 
Cel puţin, am căzut în cele din urmă. Aceste trepte m-au 
îngrijorat întotdeauna. Şi nici nu m-am lovit la cap, deşi laterala 
trupului şi cotul mi s-au izbit de scări, iar mâine, voi avea 
vânătăi. Le simt întinzându-mi-se pe sub piele, pătându-mă ca 
nişte suc de mure. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea să-mi 
studiez vânătăile când eram copil, pe cele negre şi bleumarin, 
formele ca de nori pe care le căpătau. Mereu îmi găseam 
vânătăi pe şolduri din cauză că mă loveam de mobilă sau un- 
ghiile purpurii din pricină că îmi prindeam degetele în calandru. 
O dată, prietena mea, Audrey, a alunecat în timp ce hoinărea, 
rămânând atârnată pe marginea East Cliff, iar eu m-am ales cu 
o dungă neagră pe piept după ce m-am sprijinit de balustradă 
ca s-o trag. Şi au mai fost vânătăile pe care mi le-a făcut femeia 
aceea nebună după ce mă urmărise până acasă. 

Fusesem trimisă să cumpăr alimente şi am găsit-o la tej- 
ghea. l-a şoptit ceva băcanului după ce i-am cerut o conservă de 
piersici şi raţia de grăsime pentru gătit a mamei, iar eu m-am 
ţinut departe de ea până când lucrurile au fost cântărite şi 
ambalate, privind un colţ al tavanului magazinului. Se simţea un 
ciudat miros de anason, iar eu mi-am dat cumva seama că 
venea de la nebună, deşi poate că era de la lemnul dulce aflat 
pe pervaz. Am plătit şi am ieşit ţinând cumpărăturile la piept, şi 
aşteptam să treacă tramvaiul, ca să pot traversa, când m-am 
pomenit brusc cu o lovitură puternică în umăr. Inima mi-a 


zvâcnit, iar din gât am scos un şuierat. p 

Ea era. Mă urmărise afară şi mă lovise cu umbrela. Intot- 
deauna avea o umbrelă la ea, un obiect ponosit, de culoarea 
cernelii, pe jumătate desfăcută, într-un fel care o făcea să arate 
ca o pasăre rănită. Obişnuia să oprească autobuze postându-se 
în faţa lor şi fluturându-şi umbrela, apoi îşi ridica rochia şi îşi 
arăta chiloţii. Se spunea că era aşa din pricină că fiica ei fusese 
lovită şi omorâtă de un autobuz, înainte de război. Oamenii 
vorbeau despre asta în şoaptă sau glumeau pe furiş, dar, dacă 
puneai întrebări, îţi spuneau să taci, să nu te bagi, pur şi simplu 
să te ţii departe de ea, de parcă avea vreo boală molipsitoare. 

Tramvaiul aproape trecuse când - bang! - ea mă lovi din 
nou. Am traversat drumul în fugă. Ea a venit după mine. Am 
alergat pe strada mea, din cauza panicii scăpând conserva de 
piersici, iar ea m-a urmărit strigând ceva ce n-am desluşit. Am 
intrat pe uşa de la bucătărie strigând-o pe mama, iar ea s-a 
grăbit să iasă pentru a o alunga pe femeie şi a recupera feliile 
de piersici. 

— Ţi-am spus mereu să nu te uiţi la ea, să nu vorbeşti cu 
ea, să păstrezi distanţa, mi-a zis mama după ce s-a întors. 

l-am spus că făcusem toate astea, însă ea tot mă fugărise. 

— Ei bine, n-am mai văzut-o niciodată la băcănie. Probabil 
că ar trebui să chemăm un poliţist, dar îmi pare totuşi rău 
pentru ea. Presupun că nu-i place să vadă fete, a rostit mama 
privind pe fereastră, ca să vadă dacă femeia mai era acolo. 
Pentru că fata ei a fost ucisă de acel autobuz. 

„E vina mea că sunt fată”, am gândit eu. Dar, mai târziu, 
m-am întrebat dacă nu cumva doar îi fusese foame şi ar fi vrut 
rațiile mele. Timp de câteva săptămâni după aceea am avut o 
vânătaie pe umăr, neagră pe pielea mea albă. Avea aceeaşi 
culoare ca umbrela nebunei, de parcă lăsase o parte din ea pe 
mine, o pană dintr-o aripă frântă. 


3 

L-am sunat pe doctor. Carla mi-a spus să n-o fac, dar unul 
din braţe mă durea foarte tare. Cred că era posibil să fie un 
simptom a ceva mai îngrijorător. Ea zice că aşa se simt toţi 
bătrânii dimineaţa. N-a folosit cuvântul „bătrâni”, dar ştiu că la 
asta se referă. Când îşi dă seama că totuşi i-am telefonat 
doctorului, o sună pe fiică-mea, ca să-i spună să vină şi să mă 
facă să renunţ. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, mamă, ţi s-a cerut să-l laşi 
în pace pe bietul om, zice Helen şezând pe bancheta de la geam 
şi uitându-se după el. 

— Dar, Helen, sunt bolnavă, rostesc eu. Cred că sunt 
bolnavă. 

— Aşa ai spus şi data trecută, dar n-ai nimic. Pur şi simplu, 
nu mai eşti tânără, iar doctorul nu poate face nimic în privinţa 
asta. Of, uite-l că vine. Sare de pe banchetă şi se duce să des- 
chidă uşa din faţă. 

Stau de vorbă în hol, dar nu desluşesc ce zic. 

— Ei bine, doamnă Horsham, rosteşte el intrând în cameră 
şi înfăşurând căştile unui Walkman, sau ce-or fi ele. Sunt foarte 
ocupat în dimineaţa asta. De ce aţi vrut să mă vedeţi? 

Este tânăr doctorul meu. Foarte tânăr şi foarte frumos, cu 
părul negru căzându-i pe frunte. Îi zâmbesc, dar el nu-mi 
zâmbeşte. 

— Mă simt bine, spun eu. Ce-i cu agitația asta? 

El expiră pe nas, un sunet nerăbdător, ca un animal care 
caută mâncare. 

— Aţi sunat la cabinet, doamnă Horsham. Aţi zis că aveţi 
urgent nevoie de o vizită la domiciliu. Se uită la Helen, apoi se 
aşază, îmi ia încheietura în mâna lui şi o apasă uitându-se la 
ceas. Vă amintiţi despre ce era vorba? mă întreabă el. Aţi sunat 
destul de frecvent în ultima vreme. lar oamenii, de obicei, nu 
solicită vizite la domiciliu dacă se simt bine. 

Din spatele lui, Helen clatină din cap spre mine. 

— N-am sunat des, spun eu încă uitându-mă la Helen. 

— Asta nu-i tocmai adevărat, nu-i aşa? rosteşte el scriind 
ceva într-un blocnotes. De fapt, aţi sunat de douăsprezece ori în 
ultimele două săptămâni. 

De douăsprezece ori? Probabil că mă confundă cu altcineva 
- trebuie că legătura s-a făcut greşit sau telefonista a notat 


greşit numele persoanei. 

— Ei bine, nu sugerez că inventaţi, nici prin cap nu-mi 
trece, dar mă întreb dacă nu cumva altceva se petrece aici. 
Scoate o mică lanternă. Poate că nu e ceva strict medical. 

— Îmi pare rău, spun eu ferindu-mi ochii de lumină, care 
este ca o muscă băzâindu-mi prin faţă. Dar chiar nu cred că e 
posibil să fi fost eu cea care a sunat de atâtea ori. In general, 
sănătatea mea este foarte bună. 

— Ştiu că e foarte bună, zice el punând o mână pe fruntea 
mea, pentru ca să nu-mi pot feri capul, şi îndreptând lanterna 
spre unul dintre ochii mei. Tocmai de aceea este puţin cam 
frustrant să fiu chemat de dumneavoastră când există oameni 
cu adevărat bolnavi pe care trebuie să-i văd. 

Nu ştiu ce să cred, nu mă pot concentra cu această lumină 
tot mişcându-se pe pielea mea, dar el îmi spune că trebuie să 
deschid ochii. 

— Nu înţeleg, rostesc eu. Nu sunt ca prietena mea 
Elizabeth. Ea aproape că nu poate ieşi din casă. In vreme ce 
eu... 

— În vreme ce dumneavoastră sunteţi într-o formă 
excelentă pentru vârsta pe care o aveţi. Ştiu. 

Bagă lanterna în buzunar, iar eu mă încrunt la el. Preţ de un 
minut, nu-mi dau seama de ce avenit. 

— Dar am vrut să vă spun, domnule doctor, zic eu. Prietena 
mea Elizabeth. A dispărut. 

— O, mamă! Nu începe din nou cu asta, se grăbeşte Helen 
să intervină. Îmi cer scuze, este o obsesie de-a ei în ultimul 
timp. l-am spus că o să aflu ce s-a întâmplat. 

— Nu e o obsesie. Nu ştiu de când a dispărut... 

— Sunt sigur că prietena dumneavoastră o să vă 
contacteze. Trebuie să vă relaxaţi şi să-i lăsaţi familia să aibă 
grijă de ea. În regulă? Relaxarea este cheia. Bine. Trebuie să mă 
duc la ceilalţi pacienţi ai mei. Îşi ia trusa şi se întoarce spre 
Helen. Văd că, săptămâna asta, a făcut şi un test de sânge. Imi 
aruncă o privire scurtă. Poate că aţi dori să aranjăm o evaluare 
a facultăţilor mintale. La un moment dat. 

Deja îşi bagă în urechi micile căşti ataşate de fire, în timp 
ce vorbeşte cu Helen, iar eu mă întreb în treacăt ce anume 
ascultă. Îmi fac mâinile căuş la urechi, încordându-mă pentru a 
auzi muzica propriei circulații sangvine, asemănătoare 


zgomotului mării, cântecul sângelui meu. Însă mâinile nu 
funcţionează la fel de bine ca scoicile, nu creează ecoul potrivit, 
sau ce-o fi. După ce-l conduce pe doctor, Helen se întoarce şi se 
aşază pe braţul fotoliului meu. 

— Mami, nu trebuia să-ţi acoperi urechile, spune ea. N-a 
tipat. Dar îmi promiţi că n-o să mai telefonezi la cabinet? Şi că 
încetezi cu toate aiurelile astea despre Elizabeth? 

Nu-i răspund. 

— Mami? Mă apucă de braţ, iar eu ţip. Ce s-a-ntâmplat? 
întreabă ea ridicându-mi mâneca. 

Vânătăi îmi pătează braţul, întinzându-se în jurul cotului, 
desfăcându-se ca nişte aripi. 

— Dumnezeule! De ce nu i-ai spus doctorului despre asta? 
rosteşte ea coborându-mi mâneca. O să-l sun şi o să-l rog să se 
întoarcă. 

— Nu, nu-l suna, îi zic eu. Nu suport musca aia în faţa mea. 
Nu-l mai vreau aici. 

— Îmi pare rău. Helen se lasă pe vine în faţa mea. Îmi ia 
mâna. Îmi pare rău că nu te-am crezut. Îmi pare rău că nu i-am 
spus doctorului să te examineze cu atenţie. Mami, cum ai 
căpătat vânătăile astea? 

— A fost o umbrelă, răspund eu, dar de fapt nu-mi aduc 
aminte. 

Ea se aşază şi îmi mângâie mana vreme de câteva minute, 
iar eu îmi strâng degetele peste ale ei, simţindu-i pielea din jurul 
degetelor înroşită şi asprită din cauza scormonirii pământului. 
De mult timp n-am mai fost atât de apropiate. 

— Am stat alături de ea şi am tinut-o pe mama de mână 
când a murit, rostesc eu, deşi intenţionasem să păstrez acest 
gând pentru mine. 

— Nu eşti pe moarte. 

— Ştiu. Dar mi-am amintit de asta, atâta tot. A murit fără să 
ştie. Eu nu vreau să mor aşa. 

Helen se ridică puţin. 

— Fără să ştie ce, mami? g 

— Ce s-a întâmplat cu Sukey. li strâng degetele. Acesta 
este motivul pentru care vreau s-o găsesc pe Elizabeth. 

Helen suspină şi-mi dă drumul la mână. 

— Ar fi timpul să plec. Vrei să-ţi iau ceva? 

Îi spun că n-am nevoie de nimic, dar apoi mă răzgândesc. 


— Aş vrea un pulover nou. 

În una dintre ultimele dăţi când Elizabeth s-a dus la cum- 
părături, înainte ca vederea să i se strice prea tare, înainte de a 
înceta să iasă din casă, mi-a cumpărat un etui de ochelari din 
mătase. Îl remarc ori de câte ori deschid geanta. Mătasea de 
culoare deschisă captează lumina, iar răceala materialului îmi 
aminteşte de prezenţa ei ori de câte ori îmi scot banii sau caut 
abonamentul de autobuz. Îmi ţin în el ochelarii de rezervă. În 
realitate, am nevoie de ochelari doar când citesc, dar, după ce 
ajungi la o anumită vârstă, te pun să-i porţi tot timpul. Fac parte 
din uniformă. Altminteri, cum să ştie că eşti un bătrân senil? Vor 
să ai elementele distinctive corespunzătoare pentru a putea fi 
diferențiat de oamenii care au decenţa să nu fi împlinit 
şaptezeci de ani. Dinţi falşi, aparat auditiv, ochelari. Mi s-au dat 
toate astea. 

Înainte să ieşim din casă, Helen se asigură întotdeauna că 
le am pe toate. Se uită în treacăt dacă am dinţii, însă de ochelari 
face mare caz. Am impresia că ea crede că voi începe să mă 
lovesc de lucruri dacă uit să-i iau. Aşa că am mereu o pereche 
prinsă de lănţişorul de la gât - pregătiţi în caz că vreau să citesc 
ceva. În clipa asta, nu-mi sunt de mare ajutor. Caut un pulover. 
Cu o culoare drăguță, practică şi din lână subţire. 

Aşa cum obişnuiam să purtăm. Dacă reuşesc să-mi păstrez 
acea imagine în minte, nu cred că voi uita ce caut. Dar încă n- 
am găsit ce vreau şi sunt gata să renunţ. 

Scotocesc într-o ladă mare, plină cu şosete, încovoiată 
peste marginea ei, cu braţele pierdute printre articolele vesti- 
mentare. În minte îmi apare imaginea mamei îndesând nişte 
haine într-o valiză, dar dispare rapid. 

— Nu înţeleg de ce este atât de dificil să găseşti un pulover 
normal. 

Helen şi Katy suspină, iar eu mă întreb de cât timp umblăm 
prin magazine, de cât timp căutăm. Am început să regret 
această ieşire. Păcat, pentru că îmi plăcea să fac cumpărături, 
însă magazinele sunt altfel acum, totul este amestecat, vraişte. 
Sunt atât de multe culori bizare. Cine poartă lucrurile astea de 
un portocaliu strălucitor? Probabil că arată ca nişte drumari. Se 
pare că tinerii poartă aproape orice. 

Uită-te la Katy! Pare ciudat să am o nepoată cu 
„piercinguri”, dar probabil că alţi adolescenţi nu consideră că 


iese cu ceva în evidenţă. Poate că şi eu aş avea „piercinguri” 
dacă aş fi tânără. Se sprijină de un suport cu umeraşe pe care 
sunt fuste înflorate, imitându-mi poziţia. Numai Helen stă 
complet dreaptă, în mijlocul culoarului, silindu-i pe ceilalţi 
cumpărători s-o ocolească. 

— Mamă, ţi-am arătat o sută de pulovere, spune ea. Nu ţi-a 
plăcut nici unul. Nu mai avem ce să-ţi arătăm. 

— Nu se poate să fi fost o sută. Exagerarea lui Helen mă 
enervează. Dar acolo? în cutia aia n-am căutat. 

Arăt spre cealaltă parte a raionului cu haine pentru femei. 

— Bunico, de acolo am venit. 

Sigur că da. Chiar aşa? 

Katy se desprinde de suportul cu fuste şi ia un pulover crem 
de pe un umeraş aflat lângă ea. 

— Uite, ăsta-i drăguţ. Şi are o culoare potrivită. 

— Are striaţii. Nu-mi place. Clatin din cap. Nu înţeleg. Tot ce 
vreau este un pulover rotund la gât. Nu polo, nu în V. Călduros, 
dar nu prea gros. 

Katy rânjeşte către maică-sa înainte de a se uita la mine. 

— Da, şi să nu fie prea lung, dar nici prea scurt... 

— Exact. Jumătate din pulovere nici măcar nu-ţi acoperă 
buricul. Şi ştiu că râzi de mine, Katy, spun eu, deşi îmi dau 
seama de asta abia după ce încep să-i răspund. Dar nu cer prea 
mult, nu-i aşa? Un pulover normal. 

— Şi o culoare normală. Negru sau bleumarin, sau bej, 
sau... 

— Mulţumesc, Katy. N-ai decât să râzi, dar nu te poţi 
aştepta să port una dintre aceste culori ciudate. Roşu-brun sau 
magenta, sau albastru-verzui, sau cum or fi. 

Nu mă pot abţine să nu zâmbesc. E plăcut să fiu tachinată. 
Şi Elizabeth mă tachinează adesea. Mă face să mă simt umană. 
Cel puţin cineva presupune că sunt suficient de inteligentă 
pentru a pricepe o glumă. 

Nepoata mea râde, dar Helen îşi cuprinde capul în mâini, 
studiind nesfârşitele standuri cu haine. 

— Mami, nu-ţi dai seama că să găsim un pulover care să 
aibă lungimea, grosimea, culoarea, tăietura la gât şi Dumnezeu 
ştie ce altceva mai vrei este o sarcină imposibilă? 

— Nu văd de ce. Când eram tânără, găseam mereu 
puloverul potrivit. Pe vremea aceea, aveai de unde alege. 


— Când... În perioada raţionalizării? Mă îndoiesc. 

— Ba chiar aşa era. Sau cel puţin găseai mereu pe cineva 
care să-ţi facă ce doreai. lar Sukey obişnuia să-mi aducă haine 
frumoase. 

Sora mea se îmbrăca întotdeauna foarte elegant, mai ales 
după ce s-a măritat. Modifica lucrurile şi le făcea ca noi, desigur, 
dar mama tot se întreba de unde avea bani, ca să nu mai 
vorbim de cupoane, iar tata clătina din cap şi vorbea despre 
piaţa neagră. O dată, am primit de la ea un încântător bolero din 
catifea. L-am purtat mult prea des, cu cele mai banale ocazii, iar 
mai târziu, mi-am dorit să-l fi păstrat pentru momente 
deosebite. Îl purtam ultima oară când am văzut-o. 

— Intrase pe uşa de la bucătărie, în timp ce eu tăiam 
pâinea, îmi dădusem jos uniforma de şcoală şi îmi pusesem o 
rochie şi boleroul, dar nu puteam rivaliza cu taiorul ei de 
culoarea oului de rață şi cu buclele stil Lana Turner. Era cu şapte 
ani mai mare decât mine şi de zece ori mai sofisticată. 

— Bună, Maud, a spus ea şi m-a sărutat pe creştet. Unde-i 
mama? 

— Îşi mai pune un cardigan. Tata s-a dus să ia peşte şi 
cartofi prăjiţi. 

Sukey încuviinţă din cap şi se aşeză la masă. Am pus ceai- 
nicul într-o rază de lumină, gândindu-mă că astfel va rămâne 
cald puţin mai mult. De obicei, bucătăria noastră era întunecată 
până cu puţin înainte de apusul soarelui, când razele sale 
reuşeau să treacă prin deschizăturile din densul gard viu de 
muri aflat în curtea din spate. Obişnuiam să ne planificăm masa 
de seară astfel încât să prindem acele ultime momente de 
soare. 

— Douglas este aici? În timp ce punea întrebarea, Sukey se 
aplecă puţin, pentru a se uita pe hol, către scări. Doarme aici în 
noaptea asta? 

— Desigur. De ce n-ar face-o? am râs eu. E chiriaşul nostru. 
Plăteşte ca să doarmă aici. 

Mi-am ridicat ochii de la cănile pe care le puneam pe masă. 
Sukey nu râdea - chipul îi era palid, iar ea nu părea să poată sta 
locului. Şi-a răsucit verigheta pe deget şi a petrecut o veşnicie 
aranjându-şi jacheta pe spătarul unui scaun. 

— M-am gândit că aş putea să rămân, făcu ea în cele din 
urmă, apoi probabil că şi-a dat seama că o priveam fix fiindcă a 


zâmbit brusc. Este chiar atât de ciudat? De în neregulă? 

Întrebările au părut puse cu sinceritate. 

— Nu, am răspuns eu. Poţi sta în camera mea. Patul tău 
încă e acolo. 

Mama a coborât scările şi a intrat în bucătărie, salutând-o 
pe Sukey şi sărutând-o. 

— Tatăl tău vine cu peştele într-un minut, a zis ea. Bea o 
cană cu ceai. Toarnă-l, te rog, Maud. 

— Mulţumesc, Polly, a spus Sukey ca întotdeauna când eu 
făceam ceaiul. 

— Să-ţi fac patul? 

— Las-o baltă, Mopps, a zis ea cu voce joasă. Mai întâi, tre- 
buie să mă gândesc. 

Am turnat ceaiul având impresia că îmi scăpase ceva. Tata 
a sosit, şi noi am pus peştele şi cartofii fierbinţi pe farfurii, 
mirosul înţepător de oţet ridicându-se odată cu aburul. Sukey 
părea mai calmă, dar linguriţa de ceai i-a scăpat din mână când 
mama a întrebat-o ce mai face Frank. 

— Destul de bine, a rostit ea. In seara asta, pleacă, duce un 
transport la Londra. Acum, ei încarcă duba, de aia n-a putut să 
vină. Sunt atâţia oameni care se întorc la casele lor. 

Soţul lui Sukey moştenise afacerea părinţilor săi, transpor- 
tarea de mobilă, iar în toată perioada războiului, îi ajutase pe 
oameni să-şi mute lucrurile din casele bombardate în locuinţe 
noi. Acum, îi ajuta să se întoarcă de unde veniseră. 

— Nu vrei să vii să iei cina aici, când el lipseşte? a întrebat- 
o tata. Ar fi plăcut să te vedem mai des. 

— Da, aş vrea să vin. Doar când Frank e plecat. Casa aia 
este atât de mare şi pare aiurea să mănânci singur, nu-i aşa? 

— Cu siguranţă, a rostit Douglas intrând în bucătărie. Co- 
lecţiona expresii americane din filme şi le folosea cât de des 
putea. Era enervant, dar şi mama, şi Sukey îmi spuseseră să nu 
mă supăr pentru că el îşi pierduse mama într-un bombardament 
nocturn. Ce mai faci, Sukey? a întrebat el ocupându-şi locul la 
masă şi începând să mănânce. 

— Bine, mersi, Doug. 

Am mâncat repede fiindcă nu doream să ni se răcească 
peştele şi cartofii. Tata ne-a spus că i se va schimba tura deoa- 
rece un alt muncitor se întorsese din armată, apoi a comparat 
traseul său poştal cu livrările de lapte pe care le făcea Douglas, 


iar mama s-a plâns despre coada de la măcelărie. Eu îi ascultam 
doar pe jumătate, atenţia fiindu-mi distrasă de Sukey, iar apoi, 
de Douglas. Nu mă puteam abtine să nu încerc a ghici unde va 
plasa următoarea expresie americană. Îi ieşeau ciudat de 
distorsionate de accentul lui de Hampshire. 

— Mă gândeam să merg pe Tub Street, la cinema, a spus el 
după ce a terminat de mâncat. 

Se uita la Sukey, iar ultimele raze de lumină lăsau să se 
vadă locurile de pe faţa lui unde barba încă nu-i crescuse. Pe 
obraz avea un petic de piele roz, în formă de C, iar sub bărbie, 
un altul. 

— Atunci, pa, a rostit Sukey deschizându-şi pudriera şi 
apăsându-şi buretele pe nas. 

Şi l-a trecut expertă peste frunte, amintindu-mi de promi- 
siunea ei că mă va învăţa cum să folosesc fardurile, iar Douglas 
a privit-o un moment, înainte de a ieşi să-şi ia haina din hol. 
„Măcar dacă ar exista un soi de fard pentru Douglas, am gândit 
eu, o pudră care să-i completeze barba.” 

După ce mama s-a ridicat, ca să strângă masa, iar tata s-a 
dus să arunce la tomberon ziarul murdar de grăsime, m-am 
aplecat spre Sukey. 

— Rămâi aici, în seara asta? am întrebat-o eu. În timpul 
cinei, mă gândisem şi găsisem cateva explicaţii posibile. S-a 
întâmplat ceva între tine şi Frank? 

Ea a clătinat din cap. 

— Ţi-am spus, Mopps, trebuie să mă gândesc. De fapt, mai 
bine m-aş întoarce acum. Pa, mamă, tată. Pe curând. 

Aproape că ajunsese la uşă când mi-am amintit. 

— Am un cadou pentru tine, Sukey. 

Mi-a zâmbit - pentru prima oară, un zâmbet autentic, aşa 
cum trebuia. 

— Este pentru părul tău, am rostit eu stricând parţial 
surpriza. 

Sâmbătă, cumpărasem doi piepteni la fel de la Woolworth's, 
unul pentru ea, altul pentru mine. Erau nişte imitații de baga, cu 
nişte păsări turnate grosolan pe ele, dar, când le ţineai în 
lumină, aproape că păreau să dea din aripi. 

— Este frumos. Mulţumesc, iubito, a spus ea desfăcând hâr- 
tia şi înfigându-şi pieptănul în părul de deasupra urechii. 

M-a sărutat înainte de a ieşi pe uşă, iar eu încă mai aveam 


rujul ei pe frunte când Douglas s-a întors de la film. A râs în timp 
ce mi l-a şters cu degetul mare. Îmi amintesc că m-am gândit că 
e amuzant pentru că, atunci când m-a tachinat în legătură cu el, 
a menţionat nuanţa exactă: Victory Red’. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Fata de la raionul cu farduri pare ternă pe fundalul sticlei 
luminate, îmbrăcată în alb, cu faţa în diferite nuanţe de bej. 
Peste tot în jurul ei sunt pudriere aurii şi transparente, deschise 
ca nişte scoici. 

Ceea ce îmi trebuie mie este jumătatea de jos a uneia 
argintii cu albastru, dar n-o voi găsi aici. 

— Vreau un ruj, îi spun eu fetei. 

Ea încuviinţează din cap şi face un gest apatic către un 
stand din plastic. 

-Victory Red, rostesc eu. 

Mirosul dulce şi umed din asemenea locuri este copleşitor. 
Mă simt de parcă respir prin melasă. La un metru distanţă, 
Helen şi Katy încearcă diverse parfumuri, strâmbându-se şi 
tuşind. Caută un cadou pentru Carla deoarece a făcut ceva sau 
n-a făcut ceva, sau fiindcă eu am făcut ceva. 

Fata priveşte standul cu rujuri, scoate câteva tubuleţe şi le 
pune la loc cu bruscheţe. Acestea se lovesc sonor de plastic. 

— Nu cred că avem aşa ceva, spune ea. Ce părere aveţi de 
ăsta? 

Îmi arată un cilindru strălucitor, pătrăţos. Pe etichetă scrie 
„Seductive Scarlet”. Sună promiţător. Îl iau şi trag o linie pe 
dosul palmei mele, iar culoarea intră în riduri. 

— Da, este drăguţ, zic eu dându-i-l înapoi. Dar aş prefera 
Victory Red. Aveţi? 

— Îmi pare rău, nu avem nuanţa asta. 

Zâmbeşte şi se sprijină de tejghea. Se simte un miros acru 
de sub parfum, ceea ce mă face să cred că uniformele de la 
magazin sunt din nailon. 

— Serios? Ce neplăcut. De ce n-o aveţi? 

— Este puţin cam demodată. De ce nu-l luaţi pe ăsta? 

Vreau să-i cer părerea lui Katy, dar n-o văd. Şi nici pe 
Helen. Trec pe lângă alte tejghele strălucitoare. Nici urmă de 
ele. Lumina scade când intru într-un alt raion, plin cu genţi din 


7 Roşu victorie 
e Stacojiu seducător 


piele strălucitoare şi bijuterii ieftine. Standurile sunt de două ori 
mai înalte decât mine şi ticsite cu obiecte care reflectă lumina 
spoturilor în ochii mei. Muzica urlă, cuvintele par să se 
rostogolească haotice din gura cântăreţului, iar eu simt că îmi 
pierd echilibrul. 

Mă agăţ cumva de un stand pe care se află lungi şiraguri de 
mărgele. Unul dintre ele mi se înfăşoară pe un nasture de la 
haină, altul mi se prinde de lănţişorul ochelarilor. Mâinile nu-mi 
sunt suficient de sigure pentru a le desprinde, iar cu cât trag 
mai mult, cu atât e mai rău. Încep să mă gândesc că voi rămâne 
pentru totdeauna captivă aici. Sudoarea mi se prelinge pe şira 
spinării. O fată vine spre mine - nu Katy iar o senzaţie bruscă de 
panică mă face să-mi rup nasturele hainei. Renunţ la ochelari, 
care încă sunt prinşi de mărgele, legănându-se cu tristeţe şi 
lovindu-se de stand, şi mă retrag spre o scară rulantă, 
împiedicându-mă de marginea unei trepte şi  înşfăcând 
balustrada pentru a nu-mi pierde echilibrul. Pe dosul palmei am 
o dâră de ruj care îmi sufocă pielea şi o şterg cu cealaltă mână, 
stăpânindu-mi umbra unui fior. Întotdeauna am detestat cum se 
întinde chestia asta. 

În raionul unde ajung se vând articole de bucătărie şi sti- 
clărie. Ricoşând de suprafeţele dure, muzica este atât de puter- 
nică, încât abia pot gândi. Nu mai am ochelarii, aşa că bag 
mâna în geantă pentru a căuta etuiul din mătase de culoare 
deschisă. Această a doua pereche de ochelari buni îmi dă o 
senzaţie ciudată şi mi-i tot potrivesc pe nas în timp ce rătăcesc 
printre rafturile cu veselă. Nu-mi dau seama ce caut aici şi nu-mi 
vine nici o idee. Vazele din cristal şi tăvile ceramice pentru 
lasagna nu-mi dau nici un indiciu. Mă opresc şi citesc 
instrucţiunile de pe un wok din metal: „Indepărtaţi reziduurile 
persistente doar cu partea aspră a buretelui sau cu o lavetă din 
nailon. Nu folosiţi bureţi metalici sau lavete din materiale 
abrazive”. 

O femeie cu păr portocaliu şi înfoiat îmi aruncă o privire 
ciudată în timp ce trece pe lângă mine. De cât timp mă aflu aici? 
Nu văd cât e ora. Este posibil să stau lângă acest raft de ore 
întregi. Dacă aş reuşi să găsesc pe cineva din personal... O aud 
pe o vânzătoare întrebând pe cineva dacă are nevoie de ajutor, 
dar nu văd peste standuri şi nu-mi dau seama din ce parte se 
aude vocea. 


— Ăsta-i ultimul, dar managerul s-ar putea să vă ofere un 
discount deoarece a fost expus. 

Mă grăbesc într-o direcţie, dar nu e nimeni acolo, aşa că mă 
îndrept în direcţia opusă. Când cotesc, geanta mi se agaţă de 
ceva de pe marginea unui raft. Aud ceva spărgându-se. Incre- 
menesc. „Cristal Waterford”, citesc de pe eticheta raftului. 

Urmează câteva secunde de linişte. Nimeni nu vine. Dau să 
mă îndepărtez. 

— O! O femeie în uniforma de culoare albastru-închis a ma- 
gazinului vine în grabă lângă mine. Aţi spart această vază. 
Uitaţi-vă, e bucățele. Va trebui s-o plătiţi, spune ea. Costă 120 
de lire. _ 

Încep să tremur. 120 de lire. Asta-i o avere. Îmi simt ochii 
umplându-se de lacrimi. 

— Va trebui să-l chem pe şeful de raion. Vă rog să aşteptaţi 
aici. 

Încuviinţez din cap şi caut în geantă. Am două bancnote de 
cinci lire şi una de douăzeci, şi ceva mărunţiş. Nu-mi dau seama 
cât înseamnă în total, dar ştiu că nu e nici pe departe suficient. 

— Ce să fac? Să-i iau adresa? spune femeia întorcându-se. 

Se uită peste rafturi către cineva pe care nu-l văd, apoi îmi 
cere adresa. 

Nu mi-o amintesc. Ea crede că mint, dar nu mint. Nu-mi pot 
aminti propria adresă. Nu-mi pot aminti propria adresă. 

— E strada cumva, zic eu. Sau şoseaua cumva. 

Femeia se uită neîncrezătoare la mine. 

— Aţi venit aici cu cineva? mă întreabă ea. Cu cine? l-am 
putea apela. 

Deschid gura, dar nu-mi amintesc nici asta. 

— În regulă. Veniţi cu mine, spune ea. 

Îşi pune mâna pe braţul meu şi mă conduce prin magazin. 
Nu-mi dau seama unde mergem. Străbatem un raion plin cu 
paturi din acelea pe care se stă, confortabile, elastice, şi tânjesc 
să mă prăbuşesc pe unul dintre ele. In cele din urmă, ajungem 
la un birou înalt. 

— Acum, vă amintiţi cu cine aţi venit? ţipă ea de parcă aş fi 
surdă. 

Îi spun că nu-mi pot aminti, iar stomacul mi se strânge. 

— Trebuie să-mi daţi un nume, ca să pot apela pe cineva. 

Ţipă în continuare. Nu pot gândi dacă ţipă. Un bărbat în 


salopetă, care împinge un cărucior cu păpuşi ce par mutilate 
ciudat, se opreşte. 

— La naiba, Grace, rosteşte el. Ce faci? 

— Avem o vază spartă la Sticlărie, iar această doamnă este 
confuză, iar eu nu ştiu pe cine să apelez, ca să vină s-o ia, zice 
ea fără să-şi coboare vocea prea mult. 

Ne aflăm în apropierea unui stand cu televizoare. Licăritul 
ecranelor, ca o mie de păsări dând din aripi, mă ameţeşte. Mă 
fac să mă gândesc la Sukey înfigându-şi pieptănul în păr şi la 
gardul viu de lângă casa noastră, şi la femeia fugind de privirea 
lui Douglas. 

— Anunţă numele ei şi spune că se află aici, zice bărbatul. 
Se întoarce spre mine. Cum te cheamă, scumpo? 

Pentru o clipă, am impresia că am uitat şi asta. Dar apoi mi- 
| amintesc, iar în clipa următoare, aud vocea femeii rostindu-l la 
difuzor. Aşteptăm. Nu ştiu cât de mult. Femeia se duce să stea 
de vorbă cu cineva, iar eu văd în depărtare acele paturi pe care 
se stă. Cu siguranţă, nimeni nu se va supăra dacă mă duc să mă 
odihnesc puţin. 

Primul lângă care ajung este „Prima Sudeley Sofa, mare, cu 
tapiţerie brodată”. E încântător şi confortabil. Mă cufund în el. 
Mă simt atât de uşurată că stau jos, încât sunt în pericol să 
aţipesc. 

Un anunţ brusc şi zgomotos mă trezeşte. Ceva legat de 
reduceri la covoraşele de baie. Mă ridic de pe sofa şi rămân 
locului un minut. 

— O, mami! Unde Dumnezeu ai fost? rosteşte Helen ieşind 
dintr-un lift. Te-am căutat peste tot. 

Mă ia de braţ şi intrăm amândouă în lift. Încă mă ţine de 
braţ, dar nu se uită în ochii mei în nici una dintre oglinzile care 
acoperă pereţii. Sticla maronie îi accentuează încruntarea. Este 
supărată pe mine. Spune că o îngrijorez când umblu aiurea. 
Interesant cum se întoarce roata. Când era copil, Helen mereu 
fugea de-acasă. Îi găseam în ghiozdan pulovere de schimb, 
mere lovite şi scoicile preferate. Dacă nu observam acest semn, 
trebuia să mă duc s-o caut pe câmp. Când Patrick s-a întors din 
Orientul Mijlociu, l-am lăsat pe el să se ocupe de asta şi nu m- 
am mai ostenit să-i scot lucrurile din geantă sau s-o caut. Şi-a 
dat şi ea seama, a ştiut că îi ignoram repetatele acte de 
rebeliune. Şi am plătit pentru asta când a devenit adolescentă. 


Acum, mi se pare ciudat să mă gândesc că ea este copilul care a 
rămas aici, iar fiul meu, Tom, care detesta să-şi petreacă o 
noapte departe de casă, şi-a făcut o viaţă în altă ţară. 

Am zărit-o pe Katy când uşile liftului s-au deschis, un paznic 
privind-o in timp ce ea îşi vopsea fiecare unghie cu ojă de altă 
culoare, din nişte testere aflate pe o tejghea. Bărbatul s-a uitat 
la mine când am trecut pe lângă el şi a părut pe cale să spună 
ceva. Am simţit brusc că îmi amintesc ceva, deşi nu mi-am dat 
seama clar ce anume. 

— Cred că este posibil să fi rupt sau să fi spart ceva, 
rostesc eu în timp ce ieşim în stradă. 

— Nu, mamă, nu ţi-ai rupt braţul, ai doar nişte vânătăi, îți 
aminteşti? 


4 

— Am fost acasă la Elizabeth. Vezi? spun eu arătându-i 
Carlei notițele mele. 

Nu se uită. Trântesc hârtiuţele pe măsuţă şi puţin lipseşte 
să nu vărs ceaiul meu de dimineaţă. 

— Şi? Nu era acasă. 

— Nu, dar nici nu se vedea vreo urmă de ea. 

Carla întoarce o pagină din mapa îngrijitoarei. Astăzi, s-a 
dat cu un soi de parfum floral, care se răspândeşte în jurul ei la 
fiecare mişcare. 

— Era altcineva acolo? întreabă ea după ce termină de 
scris. Ochii i se lărgesc o clipă, şi îmi dau seama că va urma o 
poveste sinistră. Am auzit că au fost cazuri când tineri drogaţi s- 
au mutat în casele oamenilor în vârstă, zice ea. În Boscombe, au 
încuiat un bătrân în camera lui şi şi-au chemat toţi prietenii 
drogaţi să-i distrugă casa, şi... Face o pauză, fluturându-şi o 
mână... au făcut orgii. 

Îmi privesc notițele. 

— Dar casa era foarte curată, rostesc eu. 

Carla pune mapa pe masă. 

— Ei bine, a fost o femeie în vârstă pe care au legat-o într-o 
pivniţă, iar hoţii i-au luat totul şi apoi au torturat-o şi au încuiat- 
O, şi nimeni n-a ştiut că era acolo. Zile în şir. 

— Am privit chipul Carlei în timp ce vorbea. Sprâncenele i 
se ridicau şi coborau, iar vârful nasului i s-a făcut roz. Mă întreb 
de ce este atât de preocupată de oamenii vârstnici care sunt 
încuiaţi în camere. Nici unul dintre aceste scenarii nu pare 
plauzibil, dar o să mi le notez totuşi. 

— Poate că ar trebui să mă întorc acasă la ea, spun eu. 

— Nu, zice ea, tonul schimbându-i-se. Nu trebuie să ieşiţi. 
Notaţi-vă asta. 

Rămân în fotoliu o vreme după plecarea Carlei, privind în 
gol, apoi îmi răsfoiesc notițele şi fac nişte schimbări, punând 
numele lui Katy deasupra listei cu materii pe care le studiază la 
şcoală. Găsesc o scrisoare de la fiul meu şi o fotografie cu el, cu 
soţia şi cu copiii lui. Pe spatele fotografiei scrie îngrijit: „Tom, 
Britta, Anna şi Fred, în districtul Mecklenburg Lake”. Nu este 
scrisul lui Tom. Anna şi Frederick arată exact ca mama lor, cu 
tenul bronzat uniform, cu părul negru ca melasa. Zâmbetele li 
se întind pe toată faţa. Prin comparaţie, Tom pare neîngrijit şi 


pătat, cu un zâmbet mai obraznic, mai plin de semnificaţii. Locul 
pare foarte frumos, dar nu cred că o să-l văd vreodată în 
realitate. De ani, câţiva ani, Tom nu mă mai cheamă să stau cu 
ei, la Berlin. În scrisoare scrie că Anna a început liceul. Lângă 
acest cuvânt, între paranteze, scrie „gimnaziul”, iar eu îl trec pe 
hârtia cu materiile pe care le are Katy la şcoală, citindu-l apoi 
pentru mine, înainte de a găsi o altă notiţă: „Elizabeth încuiată 
în cameră - drogaţi în casă. Legată şi torturată în pivniţă”. Mă 
încrunt la cuvintele scrise de mine. Probabil că o iau razna. 
Drogaţi? Ar fi fost chemată poliţia. Dar mă gândesc că n-ar 
strica să mă duc acasă la Elizabeth, să văd dacă totul este în 
regulă. 

Pentru orice eventualitate, mă îmbrac gros, trec pe lângă 
acacia şi bat la uşa lui Elizabeth. Fiindcă nu-mi răspunde, îmi 
scot pixul: „Elizabeth tot nu-i acasă”. Păşesc îndărăt, iar capul 
pare să mi se golească, stomacul mi se strânge, iar muşchii 
gâtului mi se încordează. Nu-mi dau seama ce caut aici, aşa că 
răsfoiesc hârtiuţele pe care le am în mână. Câteva cad. „Dro- 
gaţi, citesc eu. Drogaţi. Elizabeth, încuiată în camera ei. Legată 
în pivniţă.” Chiar e posibil să fi scris asta? Pare ridicol. Elizabeth 
nici măcar nu are pivniţă. Mă uit prin fanta pentru scrisori, dar 
nici măcar nu ştiu ce caut. Nu sunt foarte sigură ce sunt 
drogurile, aşa încât cum să le recunosc? Miros de mâncare 
pluteşte în aerul din jurul meu. Un miros sărat, de carne, ca de 
şuncă prăjită. Pentru o clipă, mi se pare că vine din casă şi mă 
întreb dacă înăuntru nu se află cineva care găteşte. 

— Ce căutaţi? 

O femeie îmbrăcată cu una dintre hainele alea strălucitoare 
pe care le porţi când plouă iese din casa de alături. Işi pune o 
mână pe gardul dintre noi, haina foşnindu-i zgomotos, ca un 
copil neastâmpărat. În cealaltă mână, ţine lesa unui câine care 
ţopăie. Îşi propteşte labele pe lemnul gardului şi adulmecă. 
Probabil că mirosul de şuncă l-a incitat. 

— O caut pe Elizabeth, spun eu. 

— Da, sunteţi o prietenă de-a ei, nu-i aşa? Nu vă faceţi griji, 
niciodată nu vă amintiţi de mine. Chicoteşte pentru sine, iar eu 
îmi simt obrajii încingându-se de ruşine. Aţi venit în vizită, nu? 
Cred că o să aveţi o surpriză. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Elizabeth e teafără? 

— Ca să fiu sinceră, n-am văzut-o, dar se pare că a plecat, 


după cum arată lucrurile. Fiul ei a încărcat în maşină o grămadă 
de cutii. 

Trage câinele de pe gard şi zâmbeşte. Mă holbez la ea. 

— Peter a luat lucruri din casă? 

— Şi era şi timpul, nu credeţi? În ce hal era casa aia! Plină 
de mizerii. Îşi flutură o mână, apoi şi-o trece prin părul scurt şi 
blond. Haina ei şopteşte ceva, dar nu desluşesc cuvintele. A 
trebuit să vorbesc cu el destul de des despre asta. Devenea un 
pericol pentru sănătate. 

Mă abţin să-mi dau ochii peste cap. Ce exagerare! Elizabeth 
este puţin dezordonată, atâta tot. Adună lucruri, porţelanuri, 
sperând să găsească o avere. Dar oamenii ordonaţi au obiceiul 
să-i critice pe cei dezordonaţi. Peggy de la Oxfam este aşa, 
murmură în surdină dacă laşi strâmbă eticheta cu preţul. 

— Deci, el s-a hotărât să facă în sfârşit ceva, iar eu nu pot 
decât să mă bucur. Din câte am văzut, a scos destul de multe 
lucruri. 

— Ce a luat? întreb eu. Elizabeth are nevoie de lucrurile ei. 

— N-am de unde să ştiu, nu, serios? 

Îşi lasă câinele s-o tragă spre stradă. Eu o urmez pe lângă 
gard. Pe partea dinspre curtea lui Elizabeth. 

— Dar n-aţi văzut-o pe Elizabeth? întreb eu, cu voce 
ridicată. Când Peter a luat lucrurile. N-aţi văzut-o? 

Câinele trage de lesă şi îşi îndreaptă nasul către casa de 
vizavi. Mă răsucesc şi eu într-acolo şi, da, din casa aceea vine 
mirosul de şuncă. Nu din a lui Elizabeth. 

Femeia deschide portiera maşinii şi îi cere câinelui să urce. 

— Nu. N-am văzut-o pe Elizabeth. Dar oricum n-o văd nici- 
odată, doar când Peter o scoate undeva. Trebuie să recunosc că 
înainte nu am fost sigură în privinţa lui, dar acum pare să aibă 
grijă de ea aşa cum trebuie. Este un băiat bun, nu-i aşa? 

Mă uit în altă direcţie. Nu cred deloc că Peter e un băiat 
bun. 

— Dar ea nu este acasă, iar eu n-am primit veşti de la ea de 
mult timp... 

— Atunci, probabil că e la Peter. 

Îmi muşc buza. Nu pare în regulă. 

— Am numărul lui, dacă îl doriţi, spune femeia făcând efor- 
turi pentru a convinge câinele să şadă. Dacă sunteţi îngrijorată, 
sunt sigură că nu s-ar supăra dacă l-aţi suna. 


— Vă rog. 

Ea trânteşte portiera, ceea ce face câinele să schelălăie, şi 
se întoarce în casă. Eu şi câinele ne uităm unul la altul prin gea- 
mul maşinii - ciuful flocos de deasupra ochilor îl face să pară 
încruntat a mirare, de parcă ar gândi: „Ce caut eu înăuntru când 
tu eşti afară?” Simt nevoia să-i dau drumul şi să-l iau acasă. Aş 
putea face asta înainte ca femeia să se întoarcă? Nu, vine deja, 
ţinând o hârtiuţă în mână. 

— Spune-ţi-i lui Peter că îi transmit salutări, rosteşte ea în 
timp ce-mi dă bileţelul peste gard. Dacă nu uitaţi. 

Simt că mă înroşesc din nou şi rămân în faţa casei o vreme 
după plecarea ei, încercând să-mi dau seama ce altceva aş 
putea căuta, ceva care să dovedească faptul că nu sunt o babă 
nebună. Hârtiuţa îmi flutură în mână. Constat că îmi lipseşte 
câinele. Ce bine ar fi dacă aş putea să fac rost de un copoi. 
Atunci, i-am putea lua urma lui Elizabeth. Până atunci însă, 
poate că ar trebui să strecor un bileţel prin uşa lui Elizabeth. 
Doar ca s-o anunţ că am trecut pe-aici. Doar ca să-i spun că am 
căutat-o, în caz că se întoarce. Tata aşa a făcut când a fost 
vorba de Sukey. 

Nici unul dintre noi n-a mai văzut-o din seara în care am 
mâncat peşte şi cartofi prăjiţi, iar după nici două săptămâni ne- 
am dat seama că era ceva în neregulă. 

Sukey venea să ia masa la noi cel puţin o dată pe 
săptămână, iar uneori, Frank venea şi el, aducând mâncare sau 
lucruri despre care ştia că mamei îi era greu să le procure - de 
pildă, săpun sau chibrituri. Făcea favoruri multor oameni şi 
părea capabil să obţină diverse lucruri, inclusiv raţii militare - 
mici cutiuţe cu unt, brânză sau gem. Mama le folosea întâi pe 
astea, pentru ca tata să nu vadă cutiuţele. Nu dorea să încalce 
legea, dar nu putea refuza mâncarea în plus. Nu în condiţiile în 
care era atât de greu de găsit. 

— lar taică-tu n-are decât să rămână cu conştiinţa lui, spu- 
nea mama, că nu el trebuie să stea la coadă două ore, după 
care să pregătească trei mese pe zi dintr-o felie de şuncă şi o 
jumătate de roşie. 

Aşa că n-am zis niciodată nimic. Şi nici Douglas, deşi îşi 
mijea ochii privind-o pe mama cum exclama când vedea lucru- 
rile şi punându-le de-o parte. 

Când tata a trecut pe la Sukey pe-acasă, întorcându-se de 


la serviciu, nu a găsit pe nimeni, iar o săptămână mai târziu, 
iarăşi nu era nimeni acolo. În câteva dimineţi s-a dus şi mama, 
apoi a căutat-o pe Sukey prin magazinele din oraş, dar nu a 
găsit-o. Pentru noi, nu avea nici un sens. Într-o clipă, totul era în 
regulă, iar în următoarea, dispăruse. La fel şi Frank. Nici el nu 
era niciodată acasă, iar mama a spus că probabil s-a oprit în 
Londra. Tata i-a căutat pe la spitale, dar nici Sukey, nici Frank 
nu fuseseră internaţi. Eu mă tot uitam la pieptănul pe care îl 
cumpărasem, gândindu-mă la cel identic, pe care i-l dădusem lui 
Sukey. Simţeam că trebuia să existe o modalitate de a o găsi, 
iar data următoare când tata s-a dus la ea acasă, l-am rugat să 
mă ia cu el. 

Am fost surprinsă când el a acceptat - întotdeauna, prefera 
să-şi facă treburile singur -, dar am început să regret ideea când 
am străbătut în tăcere cele zece străzi până la Sukey. Era o zi cu 
vânt şi cer albastru, iar mirosul focurilor plutea deasupra 
noastră, urmărindu-ne pe drumurile şerpuite. La un moment 
dat, un bărbat a apărut pe coama unui deal, fugind după pălăria 
care i se rostogolea spre noi, dar, când am oprit-o şi i-am dat-o, 
m-a privit ciudat, apoi a aruncat-o în aer şi a început din nou să 
alerge după ea. Tata a spus că, probabil, e puţin nebun şi să nu 
mă uit la el. A fost singura dată când a vorbit. 

În drum, am trecut pe lângă vechea casă a lui Douglas. Cu 
doi ani în urmă, jumătate din ea fusese spulberată de o bombă, 
însă peretele interior era aproape neatins, iar deasupra 
mormanului de moloz se vedea o cameră de la etaj. Un ceas se 
afla alături de un cal de bronz pe poliţa căminului şi, parcă 
pentru a dovedi că distrugerea casei nu fusese provocată de 
ghinion, o oglindă era întreagă. O mare parte din tapet se 
desprinsese, dar ceva din el rămăsese pe perete, florile verzi şi 
albe de pe fundalul roz părând nedrept de expuse luminii zilei şi 
ploii, şi privirii trecătorilor. De când se mutase Douglas la noi, 
fusesem de câteva ori să văd casa şi o privisem îndelung, 
încercând să mi-l imaginez pe chiriaşul nostru locuind acolo, cu 
mama lui. 

Ajunşi acasă la Sukey, ne-am oprit pe treptele de la intrare, 
iar tata s-a uitat pe ferestrele camerei din faţă. Dar nu era 
nimeni înăuntru, iar gălăgia făcută de un câine care lătra ne- 
buneşte în depărtare făcea ca acea casă să pară cu adevărat 
pustie. Ca întotdeauna, sufrageria era plină de mobila altor 


oameni, biblioteci, şi veioze, şi ghivece goale fiind stivuite din- 
colo de geam, arătând de parcă erau disperate să scape deo 
cumplită soartă care le aştepta înăuntru. Cea mai mare parte a 
casei lui Frank era folosită pentru depozitare. Se vedea că se 
băgaseră bani în ea, iar mama lui modificase fiecare cameră pe 
vremea când condusese afacerea, mutând pereţii şi acoperind 
uşile pentru a crea mai mult loc pentru lucrurile din vieţile altor 
oameni. Cândva Frank îmi spusese că, până la moartea 
părinţilor, trebuise să doarmă pe palier, de unde se dărâmase 
un perete, deoarece maică-sa nu acceptase să renunţe la o 
parte din spaţiu pentru ca el să aibă un dormitor. 

Geamurile pivniţei fuseseră zidite, existând grilaje doar în 
faţă, ca să intre aer. Am încercat să mă uit printre ele, dar, 
fireşte, era prea întuneric ca să desluşesc ceva, aşa că am ocolit 
casa şi m-am dus în curtea din spate, unde Frank îşi ţinea 
dubele. 

Lătratul câinelui se auzea şi mai tare, iar sunetul era purtat 
de vânt, aşa încât părea că animalul dădea roată casei. Pe 
pietrele de pavaj lustruite de îngheţ se afla doar o dubă care 
părea că nu se mai urnise de mult. Din cauza prafului, 
GERRARD'S REMOVALS deveniseră RRARD'S REMO. Mi-am 
umezit degetul cu salivă şi tocmai îndepărtam murdăria de pe G 
când am auzit un zgomot, un scâncet slab de undeva de 
deasupra mea, aşa că mi-am ridicat privirea spre ferestrele 
vechiului grajd. 

Preţ de o clipă, mi s-a părut că văd nişte degete, vârfurile 
lor fiind apăsate pe sticlă, cu pielea turtită şi albă în timp ce 
coborau pe geam scoțând un zgomot ascuţit. Insă când m-am 
apropiat, am văzut franjurile de la abajurul de culoarea piersicii 
al unei veioze legănându-se pe pervazul interior şi, ştiind că şi 
grajdurile erau pline de mobilă, am presupus că de fapt auzisem 
chiţăitul unui şoarece care se cuibărea printre ele. Cu toate 
astea, am urcat scara exterioară, hotărâtă să mă uit mai 
îndeaproape. Uşa de sus era încuiată sau ceva greu era proptit 
de ea, aşa că m-am uitat prin gemuleţul ei, încercând să 
desluşesc ceva în camera întunecată şi prăfuită. 

Şi atunci, am văzut-o. O faţă se uita la mine din fundul 
camerei. Până să-mi dau seama ce era, am lovit sticla cu palma 
şi am ţipat. Era reflexia mea în oglinda mesei de toaletă lipită de 
un pat cu baldachin. Auzindu-mă ţipând, tata venise în fugă, dar 


s-a îndepărtat când a văzut că eram teafără. lar eu am fost 
fericită că n-a urcat. Prin geamul murdar, am mai văzut ceva, o 
ladă cu raţii pe care scria „ARMATA BRITANICĂ”. 

Am coborât scările şi, în tăcerea de după propriul țipăt, am 
auzit din nou lătratul răguşit al câinelui şi m-am uitat peste 
gardurile din jur pentru a vedea unde se află. După ce am ocolit 
casa, l-am văzut pe tata cu mâinile în buzunare şi privind în jos, 
dar nu s-a ostenit să facă vreun comentariu în legătură cu 
absenţa lui Frank sau a lui Sukey. Desigur, mai venise şi 
altădată şi bătuse la uşă, mai stătuse acolo şi aşteptase, 
cercetase casa şi se uitase înăuntru, iar apoi, se întorsese singur 
acasă. După câteva momente, a scos un creion şi a scris ceva 
pe dosul unui plic - întotdeauna, avea câteva la el, prinse cu un 
elastic. Nu l-am citit înainte ca el să-l împingă prin fanta pentru 
scrisori. 

* 

— Alo? 

Este o voce bărbătească, groasă şi neclară. 

Stau pe fotoliul meu din camera de zi. Telefonul tocmai a 
încetat să mai sune, iar receptorul este lipit de urechea mea. 

— Alo? Cine este la telefon? întreb eu. 

— Peter Markham. Cu cine vorbesc? 

Cuvintele sunt mai clare acum, vocea este puțin 
plângăreață. 

Peter Markham - cunosc acest nume. 

— Eşti fiul lui Elizabeth? îl întreb eu. 

— Pe mama o cheamă Elizabeth. Ce doriţi? 

— O, chiar te-am sunat? rostesc eu. 

— Sigur că m-aţi sunat. Murmură ceva. „A naibii” ceva. Ce 
doriţi? 

— Poate că Elizabeth m-a rugat să te sun. 

— V-a rugat? De ce? spune el. De unde sunaţi? 

— Nu ştiu de ce, zic eu. Trebuie să fie ceva important. 

Indepărtez receptorul de ureche şi fac o pauză pentru a mă 
gândi, strângându-l cu atâta putere, încât plasticul crapă. Când 
am văzut-o ultima oară pe Elizabeth? Şi de ce m-a rugat să-l 
sun? Nu-mi amintesc. Pun receptorul pe braţul fotoliului şi 
răsfoiesc bileţelele din poala mea, dând la o parte numărul lui 
Peter Markham, o listă de cumpărături şi o reţetă de prăjitură cu 
coacăze. Zumzetul unei maşini aflate undeva departe se aude 


ca o muscă bâzâind sub un pahar, ca o amintire care îmi răsare 
în minte. lau receptorul şi pun următorul bileţel sub veioză. 
„Unde este Elizabeth?” Stomacul mi se strânge. 

— A dispărut, spun eu cu voce tare. 

Se aud nişte pârâituri în vreme ce Peter respiră greu în 
receptor. 

— Cine-i la telefon? întreabă el cu voce stridentă. 

— Numele meu este Maud. Sunt o prietenă... a lui 
Elizabeth, rostesc eu. Aveam numărul tău şi eram puţin 
îngrijorată în legătură cu mama ta. 

— E miezul nopţii, la dracu. 

Mă uit la ceasul de pe şemineul cu gaz - arată ora 3.00. Nu 
e ziuă. . 

— Imi cer scuze, spun eu. Nu este un moment prea potrivit 
acum. O, Doamne, îmi pare rău. Te las în pace. Atâta vreme cât 
Elizabeth e teafără. 

Vocea începe din nou să pară estompată, nesigură. 

— Am vorbit deja cu fiica dumneavoastră. Da, mama e tea- 
fără. O să închid acum, bine? _ 

Se aude un clic şi un bip prelung. A închis. Imi iau repede 
pixul. „Fiul spune că Elizabeth e teafără, scriu eu. A spus la 
dracu la telefon”, adaug apoi, deşi nu sunt sigură de ce este 
important. 

Pun cu grijă receptorul în furcă şi mă pomenesc gândindu- 
mă la doamna Winners. Nu m-am mai gândit la ea de ani de 
zile. Ea a fost prima persoană de pe strada noastră care a avut 
telefon. Era solid şi frumos, având baza din lemn lăcuit. Era 
foarte mândră de el şi întotdeauna stătea la fereastră când 
vorbea la telefon, pentru ca toată lumea s-o vadă, făcându-ţi cu 
mâna când treceai pe lângă casă şi arătând spre receptor. Chiar 
şi cel mai şubred pretext era bun pentru a-i invita pe oameni să 
intre şi să folosească telefonul, iar eu eram uimită de lucrurile 
pe care le afla datorită lui. Nu numai veşti despre rudele ei - 
avea mereu poveşti despre vărul din Torquay şi despre sora din 
Doncaster -, ci şi informaţii despre oraş, despre război. Părea că 
poţi afla orice la telefon, iar eu mă întrebam cu cine vorbea şi 
cum de ţinea minte toate lucrurile alea. Când a dispărut Sukey, 
ea a sunat o mulţime de oameni pentru noi, mereu spunându-i 
mamei să-şi păstreze optimismul, iar uneori, când mă întorceam 
de la şcoală, o găseam cu mama, în bucătărie, bând ceai şi 


dându-i speranţe. Şi eu rămâneam şi ascultam, umplând din nou 
ceainicul când mama mi-o cerea. 

Îmi pun bileţelele deoparte şi mă duc să-mi fac ceai. Nu fac 
asta prea des pentru că este destul de complicat. Dar de data 
asta îmi amintesc să înfierbânt ceainicul şi să pun doar trei 
linguriţe de ceai. Fiindcă fac numai pentru mine. Il aduc în 
camera de zi şi îl pun pe măsuţa de cafea, cuprinzându-l în 
palmele acoperite de mâneci, pentru a mă încălzi. Aburul se 
ridică din gâtul ceainicului şi mi se agaţă de bărbie. Senzaţia 
este atât de deosebită, de familiară, dar nu-mi dau seama ce 
semnificaţie are. Încerc să nu mă mişc, sperând că înţelesul îmi 
va răsări în minte, dar nu mi-l amintesc decât pe tata punând 
ceva în tomberon. 

Am adus în camera de zi şi învelitoarea pentru ceainic pe 
care mi-a dăruit-o Elizabeth, dar de obicei n-o folosesc. Mă tem 
că este de-a dreptul urâtă, iar scame de lână se desprind şi 
ajung în ceai. Ajungi să simţi că bei o pastă de cârpă. Inveli- 
toarea pentru ceainic pe care o are Elizabeth seamănă cu a 
mea, dar ea a reuşit cumva să facă lâna să nu se mai destrame. 

-Am băut excesul de lână, mi-a spus ea. Probabil că se 
umflă în organele mele interne. 

Ori de câte ori mă duc la ea, îi fac un ibric cu ceai, iar ea îmi 
aminteşte ce am de făcut mai departe dacă devin confuză la un 
moment dat. Zice că este un lux pentru ea, deoarece e prea 
slăbită pentru a putea ridica singură ceainicul. Ingrijitoarele ei îi 
fac câteodată un ibric cu ceai, dar nu stau suficient ca Elizabeth 
să bea mai mult de o ceaşcă, iar ea nu poate s-o umple din nou, 
după plecarea lor. lar Peter, desigur, niciodată nu face nimic 
pentru ea. Vine, lasă cumpărăturile şi pleacă. 

Elizabeth îmi spune că abia dacă îi adresează un cuvânt, 
petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în altă încăpere, în 
bucătărie sau în seră. Asta-i o cruzime având în vedere faptul că 
ea este blocată toată ziua în casă, iar ceea ce îşi doreşte cel mai 
mult este compania cuiva. Recent, mi-a zis ceva. Cum că el o 
minte. Lucrurile dispăreau, iar el minţea. Aş vrea să-mi pot 
aminti detaliile. Mi-am luat din nou notițele. „Fiul spune că 
Elizabeth e teafără.” Cumva, nu mă simt liniştită. lau 
învelitoarea ceainicului şi o pun pe el, aranjând-o cu grijă, nete- 
zind cutele. Nu-mi pasă de scame. Este aproape 4.00 dimineaţa, 
iar eu oricum nu beau ceaiul. 


În săptămânile care au urmat dispariţiei lui Sukey, nu s-a 
mâncat şi nu s-a băut mai nimic. Şi nici nu s-a vorbit. Mama şi 
tata abia vorbeau în faţa mea, dar am auzit frânturi din 
conversațiile pe care le purtau când credeau că nu-i aud. Cuvân- 
tul „poliţie” a fost rostit foarte des. 

Intr-o duminică, pe când şedeam cu toţii la masa din bu- 
cătărie, fără să ne mâncăm prânzul şi fără să ne uităm unul la 
altul, lumina începând să pălească afară, tata s-a ridicat. 

— Haide! a spus el. Să mergem să le punem întrebări veci- 
nilor. 

Şi-a pus jacheta pe spate şi mi-a deschis uşa de la 
bucătărie. Imi amintesc că m-am uitat la mama, care încă şedea 
la masă. Nu şi-a întors privirea pentru a ne vedea plecând. 
Vorbise deja cu vecina de alături a lui Sukey, o femeie care 
cumpăra zarzavaturi de unde luam şi noi, însă aceasta nu i-a 
putut spune decât că existau unii indivizi ciudaţi în vremurile 
acelea. 

— Nu se ştie niciodată, a zis tata în timp ce ne îndreptam 
încet spre strada lui Sukey. 

Uşile de la spălătorie erau deschise, iar mirosul săpunului 
avea ceva aproape îmbătător şi senzual. Dar era un miros fals şi 
cumva a făcut-o pe Sukey să pară şi mai îndepărtată. Am 
început cu casa de lângă curtea lui Frank. Tata a bătut la uşă, 
care s-a deschis rapid, de parcă omul se aflase în spatele ei. Un 
cap s-a iţit. 

— Da? 

Capul era acoperit cu păr ciufulit, iar din coridorul întunecat 
venea un miros urât, mirosul acru de rufe murdare. 

Tata şi-a dres glasul. 

— Speram că mi-aţi putea... Doream să vă întreb... 

A făcut o pauză şi a tras aer în piept. 

Între cărămizi şi cadrul uşii creştea muşchi, iar eu mi-am 
băgat degetele în moliciunea lui umedă. 

— O caut pe Susan Palmer. Adică... Tata a clătinat din cap... 
Pe Susan Gerrard. Locuieşte la numărul 23. Aţi văzut-o cumva? 

— N-am văzut-o niciodată. Capul şi-a clătinat părul nespă- 
lat. Ce-i... a dispărut, nu-i aşa? 

Tata a încuviinţat din cap. 

— Ce legătură aveţi cu ea? 

— Este fiica mea, a spus tata. 


— A, în regulă. Păi, Frank stă la 23, iar eu aş zice că-i e bine 
dacă e cu el. 

— Nici el nu este acasă. 

— Atunci, asta e. A dus-o undeva. 

Un zâmbet a apărut de sub păr. Îi lipseau nişte dinți, iar o 
limbă se freca în spațiile goale. 

Tata şi-a dres din nou vocea. 

— Ne-ar fi spus. Adică, ei sunt căsătoriţi, a zis el. Ne-ar fi 
spus dacă ar fi plecat undeva cu el. 

— A, sunt căsătoriți? A părut dezamăgit. Atunci, mă tem că 
nu-mi pot da cu presupusul. 

Am încercat la casa următoare. În vreme ce tata bătea la 
uşă, m-am aplecat peste funia care înlocuise balustrada şi m-am 
uitat la gunoaiele adunate sub nivelul străzii. Nici bătrânul de la 
acea adresă nu o văzuse pe Sukey, dar îl cunoştea pe Frank. 

— Multe femei dispar acum, a spus el. Am văzut în ziare. Se 
pare că nu le place când bărbaţii le vin acasă, aşa că se duc la 
Londra sau în alte locuri păcătoase. Frank este un băiat bun, ar 
trebui să fie fericită cu el. A ajutat-o pe sora mea să se mute din 
Coventry şi nu i-a cerut nici un penny. A zis că mai are o mutare 
şi că o să pună lucrurile ei alături de celelalte. Sora mea nu şi-ar 
fi părăsit niciodată bărbatul, dacă ar fi avut vreodată unul, 
măcar atâta lucru potsă vă spun. 

Tata a mers mai departe pe stradă. Am stat şi l-am privit 
îndreptându-se către capătul drumului. Cerul era cenuşiu, iar 
cărămizile, terne, dar nu era frig. 

— Nimeni n-a văzut nimic, a zis tata când s-a întors. Sau, 
dacă au văzut, nu spun. Vorbe aiurea şi doar atât. Ai crede că 
războiul nu s-a sfârşit. Mergem acasă? 

M-am gândit la tiparul rochiei pe care Sukey începuse să 
mi-o facă. Mi l-am imaginat întins pe podeaua dormitorului meu. 
N-am putut să nu mă gândesc că avea să intre dintr-o clipă în 
alta şi să pună mâna pe foarfecă. Nu mă atinsesem de el de 
când ea tăiase mânecile şi nu suportam ideea de a mă întoarce 
acasă şi de a-l vedea. 

— Lasă-mă pe mine să bat la o uşă, am zis eu şi am urcat 
scările către o uşă dată cu un strat gros de vopsea. 

Vopseaua se scursese şi se întărise de parcă erau stropi de 
ploaie, iar eu mi-am trecut degetele peste umflături în timp ce 
aşteptam să răspundă cineva. 


— O caut pe sora mea, Sukey, am rostit pe negândite când 
uşa s-a deschis. Locuieşte alături. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. 
N-a spus că se mută şi nu reuşesc s-o găsesc. Nu e nimeni 
acasă la ea. Aţi văzut-o cumva? Are un pieptăn ca ăsta. 

Eram pe punctul de a izbucni în plâns, mă simţeam 
stânjenită şi că mă port ca un copil, şi îmi doream să nu fi bătut 
la uşă. Femeia, care purta o plasă de păr şi stătea dincolo de 
pragul uşii, s-a uitat repede în lungul străzii. 

— La câte uşi ai bătut până acum? a întrebat ea. 

— Nu ştiu, poate vreo zece. Nimeni n-a văzut-o. 

Am tras aer în piept încercând să-mi stăpânesc lacrimile. 

Femeia s-a uitat din nou spre casa lui Sukey. 

— La ce număr stătea sora ta? 

— La 23. 

Ea a încuviinţat din cap. 

— Nu, probabil că nu ţi-au zis. Uite ce e, nu ştiu unde s-au 
dus - de fapt, ca să fiu sinceră, nici măcar n-am fost sigură că au 
plecat -, dar au avut nişte necazuri, atât ştiu. Tot felul de 
oameni au intrat şi au ieşit din casa aia. lar într-o noapte, ea a 
fugit ţipând. A făcut o pauză pentru a-mi da voie să icnesc. Dar 
a doua zi a fost linişte, şi am văzut-o pe stradă, era bine mersi. 
Aşa că... 

— Când s-a întâmplat asta? a întrebat tata venind lângă 
mine. 

Femeia l-a privit peste umărul meu. 

— Cu câteva săptămâni în urmă? Nu sunt sigură. După 
aceea, l-am văzut pe e/cărând o valiză. Parcă am văzut-o şi pe 
ea, dar, după cum v-am zis, nu sunt sigură. Şi nici nu ştiu unde 
se duceau. 

Tata a rămas tăcut preţ de câteva momente după ce uşa s- 
a închis, apoi s-a întors spre mine. 

— Bine, a rostit el. Poţi să vorbeşti tu de-acum înainte, că 
văd că pe femeia aia ai reuşit s-o faci să-ţi spună ceva. 

M-a împins către casa de la colţul străzii. 

— Da? 

Un bărbat a deschis uşa. Cămaşa sa descheiată, cu dungă 
pe mânecă, emana un miros cald, de bumbac proaspăt călcat. 

— O caut pe sora mea, am spus eu. Locuieşte în casa 
aceea. Am arătat cu degetul, braţul tremurându-mi. Dar acum 
nu mai e acolo. M-am gândit că poate a lăsat... o adresă unde 


poate fi găsită sau ceva. 

Bărbatul a păşit peste prag şi s-a aplecat pentru a se uita 
către uşa din faţă a lui Frank şi Sukey, de parcă ar fi avut nevoie 
să-şi amintească faptul că acolo chiar era o casă. 

— Sora ta? O! Are părul negru? Nu, n-aş putea zice că ştiu 
unde a plecat. Cred că a fost o mică ceartă. In sfârşit, parcă aşa 
ceva îmi amintesc. Ţi-e dor de ea, nu? Sunt sigur că se va 
întoarce. Deşi, dacă stau să mă gândesc, au trecut câteva 
săptămâni de când nu l-am mai văzut pe Frank. 

— Îl cunoaşteţi pe Frank? 

— Am băut ceva într-o seară. Frank m-a ajutat în două 
rânduri. 

Cu el, erau doi oameni pe care Frank îi ajutase. După 
aceea, am încercat la casa de vizavi de a lui Sukey. Uşa din faţă 
avea un geam mat, cu o perdea în spatele lui. Mi-a deschis o 
femeie într-un capot care părea foarte ţeapăn. Am întrebat-o 
dacă o văzuse pe Sukey. 

— N-aş putea spune că-mi aduc aminte, a zis ea jucându-se 
cu gulerul de dantelă, sub bărbie. Vocea îi era puternică şi avea 
un fel de răguşeală uscată, care mi-a zgâriat nervii. Nu sunt una 
dintre acele mahalagioaice care pândesc pe toată lumea. 

— Dar cineva mi-a spus că a fugit ţipând pe stradă, am zis 
eu. 

— Serios? Chiar aşa? Femeia s-a uitat acuzator la fiecare 
casă de pe stradă, de parcă încerca să descopere cine 
dezvăluise secretul. Apoi a clătinat cu fermitate din cap. Eu n- 
am auzit nimic. Absolut nimic. Pe strada asta, oamenii nu ţipă. 

— Interesant. Vedeţi dumneavoastră, avem... informaţii 
că... 

Am privit chipul femeii, liniile sale implacabile, şi am oftat. 
— Informaţii, hm? Sunt sigură. Şi fac pariu că ei nu ştiu nici 
jumătate. După cum spuneam, n-am auzit nimic, dar ştiu că 
sora ta punea ceva la cale. Ştiu asta. Imi pare rău dacă asta te 
îndurerează. Avea bărbaţi prin preajmă. 

— Bărbaţi? 

— Da. Cel puţin unul. Era aici tot timpul. Mi-a zis o aiureală, 
cum că ar fi chiriaşul părinţilor ei, dar eu am ştiut... 

— Vă referiţi la Douglas? 

— Un nume de genul ăsta, da. 

— O, dar e adevărat. El este chiriaşul nostru. 


— Este? Chiar este? Ei bine, se poate. 

Am crezut că va spune mai multe, însă doar a dat din cap 
spre mine până am coborât pe trotuar. 

M-am dus la următoarea casă. Uşa a fost deschisă de un 
cuplu. O cunoşteau pe Sukey puţin. De câteva ori, îi invitaseră 
pe ea şi pe Frank la ei, dar nu fuseseră invitaţi la rândul lor. 
Totuşi, asta nu părea să-i deranjeze. 

— Frank i-a dat ceva de lucru lui Don al meu, când s-a în- 
tors din armată, a spus soţia. A fost atât de amabil din partea 
lui, ne-a ajutat să ne descurcăm. 

— Cineva a zis că l-a văzut pe Frank plecând cu o valiză, 
am spus eu. 

— Da, ei bine, de când Don a căpătat o slujbă la Muckley's, 
nu prea mai avem de-a face cu ei, după cum ziceam. Nu că n- 
am fi recunoscători că l-a ajutat pe Don să se pună pe picioare. 

Le-am mulţumit şi am pornit spre tata. Gândindu-mă că îi 
ajutase pe trei oameni. 

— Hei, scumpo! 

O tânără a ieşit din casa doamnei cu capot ţeapăn, 
strângându-şi un impermeabil lung în jurul siluetei subţiri. M-am 
oprit şi am aşteptat-o. 

— Am auzit ţipetele, a rostit femeia. Îmi cer scuze pentru 
mătuşa mea, dar are oroare de tot ce nu e respectabil. Dar nu 
cred că e ceea ce crezi. Nu se poate ca sora ta să se fi temut de 
Frank. 

— Atunci, de cine? 

— Nu ştiu, dar l-am văzut pe Frank întorcându-se acasă 
după aceea, aşa că nu se poate să fi fost el. 

Mi-am ridicat privirea spre ea şi m-am cutremurat. Oare 
fusese altcineva în casă, în noaptea aceea? 

— Şi eu i-am văzut cu valize. 

— Pe amândoi? 

— Ei bine, pe Frank sigur. Asta a fost în urmă cu câteva 
săptămâni. Ştiu că lui Sukey nu-i plăcea ce se petrece şi... 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Fetiţo, este evident că familia ta e genul care respectă 
legea. 

S-a uitat la tata când a zis asta. El tocmai ridicase o 
mănuşă pierdută de cineva şi o punea pe o balustradă de la 
capătul străzii. 


— Însă Frank... nu este. Lui Sukey nu-i plăceau „afacerile” 
lui. A subliniat cuvântul cu o ridicare a sprâncenelor. Nu se ştie 
niciodată. Poate că au plecat pentru a o lua de la capăt undeva. 

— Dar ea nu ne-a contactat de câteva săptămâni. N-ar face 
aşa ceva. Dacă ar putea, ne-ar spune unde este. Tata crede că a 
fost răpită sau ucisă, sau ceva. Nu vrea să zică, dar asta crede. 

— E ciudat. Ţine mult la familia ei, nu? În orice caz, 
vorbeşte mult despre tine. Mi-a zâmbit cu tristeţe. Nu ştiu ce 
altceva să-ţi spun. Aţi verificat la spitale? 

— Seara în care aţi auzit-o ţipând a fost aceeaşi în care ei 
au plecat? 

Femeia s-a încruntat şi a frământat în palme materialul 
impermeabilului. 

— Nu cred. Nu pot fi sigură. Uneori, poţi să te înşeli în 
privinţa timpului, nu-i aşa? Adică, după cum îmi amintesc eu, 
Frank a plecat cu o valiză şi s-a întors în aceeaşi seară. Dar asta 
nu pare să se potrivească, nu? 

— Şi sunteţi sigură că nu i-aţi mai văzut după aceea? 

— Categoric. Săptămâna trecută, am văzut doi bărbaţi care 
se învârteau pe-acolo, dar nici unul nu era Frank. Cunoscându-l 
pe el, probabil că erau poliţişti. 

Am încuviinţat din cap şi am privit casa. Am avut senzaţia 
că era ceva ce ar fi trebuit să aibă sens deja. Femeia mi-a strâns 
umărul şi s-a îndepărtat, iar eu am rămas locului întrebându-mă 
când îi vorbise Sukey despre mine. 

— Ei, ce-ai aflat? a rostit tata după ce m-am apropiat de el. 

Am ridicat din umeri. 

— Chiar a ieşit din casă ţipând. Femeia aia a zis să 
verificăm la spitale. 

El a încuviinţat din cap, deşi eu ştiam că făcuse asta deja, 
apoi am pornit spre casă. 

— Tu crezi că a fost răpită sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa? 

— „Ceva de genul ăsta” este ceea ce mă îngrijorează, 
păpuşico. N-ar fi trebuit să se mărite cu bărbatul acela. Am ştiu 
că e soi rău. 

N-am ştiut ce să spun, aşa că am mers în tăcere vreme de 
câteva minute. Am încercat să-mi amintesc altceva care putea fi 
util. 

— Femeia cu care am vorbit ultima oară a zis că Frank avea 
„afaceri”. 


Am încercat să subliniez cuvântul aşa cum o făcuse ea, iar 
chipul tatei s-a crispat. M-am gândit că va începe să plângă şi 
am fost uimită de puterea cuvântului, dar, când am ajuns la 
capătul străzii, am văzut că râdea. 

— O, Maud, ce vrea să însemne asta? a întrebat el 
mişcându-şi sprâncenele în felul în care o făcusem eu. 

— Nu ştiu, am răspuns eu îngăduindu-mi să zâmbesc. Am 
crezut că tu ştii. 

— Ai spus ceva despre fiul lui Elizabeth, zice Helen. 

Ne aflăm în sufrageria ei, iar ea s-a aplecat ca să scoată su- 
porturile pentru farfurii. Vor veni oameni la prânz, dar nu-mi 
amintesc cine sau de ce. Katy stă sprijinită de tocul uşii, având 
pe chip un zâmbet prostesc. Tastează ceva la unul dintre acele 
telefoane micuţe. 

— Serios? 

— Da. Peter îl cheamă. 

Vocea lui Helen este estompată de bufetul în care şi-a 
băgat capul. 

— Cred că am vorbit cu el, spun eu căutând prin notițe. 

— Da, ai vorbit şi s-a dovedit că Elizabeth nu a dispărut, nu- 
i aşa? 

Răsfoiesc hârtiuţele. 

— Tu ai zis asta, mami. Helen îşi scoate capul din bufet 
pentru a se uita la mine. 

— Am spus că e/a spus că ea e în regulă. 

— Asta-i o veste bună, nu? 

Se ridică şi pune un teanc de suporturi pe masă. 

Eu încă mă încrunt la scrisul meu. 

— Nu ştiu, zic eu. A înjurat. 

— Helen trânteşte uşile bufetului, iar farfuriile de pe el 
zornăie. Pentru o clipă, zgomotul mă face să mă zburlesc iritată. 
Ea pune o mână pe o farfurie pentru a o face să nu mai 
zdrăngăne, apoi se întoarce pentru a pune faţa de masă. O face 
puţin cam alandala şi nu pare în stare s-o aranjeze egal. 

— M-ai putea ajuta, să ştii, îi spune ea lui Katy. 

Nepoata mea încuviinţează din cap şi se îndepărtează un 
pic de uşă, dar nu ajunge mai departe de atât şi nu-şi ia ochii de 
la telefon. 

— A fost destul de furios, zic eu. Helen, dacă o prietenă de- 
a mea te-ar suna şi ar spune că este îngrijorată din pricina mea, 


tu ce i-ai spune? 

— l-aş spune: „Ar trebui să fiţi îngrijorată fiindcă e cam 
dusă”. 

— Helen! 

— Bine, bine. Dă drumul marginii feţei de masă. l-aş spune: 
„Mulţumesc că vă preocupă, dar nu aveţi de ce să fiți în- 
grijorată. Oamenii în halate albe o să vină s-o ia în curând”. 

Oftez. 

— Bine. N-aş zice ultima parte. 

Apucă din nou faţa de masă. O trage spre ea. 

— Dar nu te-ai înfuria. 

— Nu. 

Ocoleşte masa pentru a trage din partea cealaltă, oftând în 
direcţia lui Katy. 

— Vezi tu, Helen? N-am încredere în el. 

— O, mami! 

— Cu siguranţă, numai cineva care are conştiinţa împo- 
vărată... 

— L-ai sunat în toiul nopţii. A reacţionat nervos şi nu e de 
mirare. Asta nu înseamnă că a minţit sau că a omorât-o pe 
maică-sa. 

— Ştiu. Dar cred că ascunde ceva. 

— În regulă. Katy, du-te şi pierde vremea în altă parte. 
Deschide un sertar şi scotoceşte prin el. Mami, aranjează astea, 
te rog. 

Îmi dă un mănunchi de cuțite şi furculiţe. Le pun în mijlocul 
mesei şi o urmez în bucătărie. Se simte un miros de rozmarin şi 
mentă, iar eu sper că vom avea miel la masă, dar, cunoscând-o 
pe fiică-mea, este posibil să fie ceva gen tafu sau torfu. 

— Mami! rosteşte ea răsucindu-se şi ciocnindu-se de mine. 
Du-te înapoi şi pune masa, te rog. 

— Scuză-mă. 

Mă întorc în sufragerie şi rămân locului preţ de un minut. 
Nu-mi dau seama ce ar trebui să fac, dar aud pe cineva în altă 
cameră. 

— Katy, i-am spus de o sută de ori, zice o voce. Şi nu pot s- 
o duc acolo. Peter a fost categoric. Nu-mi doresc decât să uite 
de asta. 

Aud un răspuns murmurat, apoi: 

— O, e al naibii de amuzant. 


Mă îndrept spre sursa vocii. Helen este în bucătărie. 

— lar te-ai întors? spune ea. Te-am rugat să mă ajuţi. N-ai o 
hârtiuţă? 

Întinde o mână, iar eu îi dau un pătrăţel albastru. la un pix 
dintr-un sertar, scrie „Pune masa”, apoi îmi dă hârtiuţă înapoi. 

— Dă-mi celelalte bileţele ale tale, zice ea. O să le pun 
undeva în siguranţă. 

După ce mă întorc în sufragerie, încep să aranjez lucrurile 
pe masă, suporturile la distanţe egale, lingurile deasupra. lau un 
cuţit şi o furculiţă şi stau să mă gândesc un minut. Nu-mi 
amintesc care în ce parte este. Furculiţa în dreapta? Sau fur- 
culiţa în stânga? Le pun unde cred că ar trebui să fie, dar, când 
ajung la locul următor, mă răzgândesc. lau un alt cuţit şi o altă 
furculiţă. Privindu-mi mâinile, încerc să mă prefac să tai 
mâncarea. Par în regulă acolo unde sunt sau ar trebui să le 
inversez? Încerc invers. Îmi par la fel. 

Când Helen intră, eu încă îmi examinez mâinile, uitându-mă 
la ridurile de pe articulațiile degetelor, la pielea ca hârtia, la 
petele maronii. 

— Ai terminat, mami? mă întreabă Helen. Ce faci? 

Nu-mi ridic privirea. Să ştii să aranjezi tacâmurile este un 
lucru atât de neînsemnat, dar mă simt de parcă aş fi picat un 
test important. O mică părticică din mine a dispărut. 

— Arată foarte drăguţ, spune ea cu o voce prea veselă. 

Dă ocol mesei, iar eu o privesc cu coada ochiului. O văd că 
se uită la mine. O văd ezitând, apoi inversând rapid cuțitul şi 
furculiţa. Nu zice nimic. Nu face caz de greşeala mea. 

— Nu vreau să mai pun masa, rostesc eu. 


5 

Este întuneric aici, dar undeva jos pe cer licăreşte o lumină 
cenuşie - în curând se va face ziuă, iar eu trebuie să isprăvesc 
asta. Burniţa mi se agaţă de păr, de braţe, de coapse. Mă face 
să tremur, dar, din fericire, nu afectează solul. Mormanul de 
pământ nu se clinteşte. Trebuie să mă aplec de-a binelea pentru 
a săpa. O inspiraţie lungă, aerul pătrunzându-mi adânc în 
plămâni, mă face să simt gustul aspru şi umed al pământului 
răscolit. Genunchii mi se mişcă afundaţi în solul ud, iar ma- 
terialul pantalonilor atrage încet umezeala spre partea de sus a 
picioarelor mele. Pământul mi s-a lipit de mâini şi mi-a intrat 
atât de tare sub unghii, încât mă doare. Undeva, undeva este 
ascunsă cealaltă jumătate a pudrierei. In faţa mea se află o 
groapă, o groapă pe care eu am săpat-o în mijlocul covorului 
verde al grădinii. Şi brusc, nu-mi mai dau seama ce fac aici, ce 
anume caut. Preţ de o clipă sunt prea speriată pentru a mă 
mişca, neştiind ce aş putea face în continuare. Ar putea fi orice - 
aş putea să rup florile din răzoarele lor sau să tai copacii, să-mi 
umplu gura cu frunze sau să mă îngrop pentru ca Helen să sape 
din nou. 

Panica începe să mi se răspândească din stomac, iar omo- 
plaţii îmi tremură. Frigul mi-a cuprins încheieturile, care mă dor 
din cauza asta. Încet, îmi curăţ de pe mâini cât pământ pot, 
ştergându-le de covorul verde, de covorul grădinii, nu de 
muşchi, care-i altceva, şi mă ridic în picioare cu o mişcare 
sigură. Dar tot simt că trebuie să sap, să caut ceva în pământ. 
Dar ce-ar putea fi aici, în grădina mea? Poate că-i ceva ce am 
plantat. Oare am pus ceva aici? Şi am uitat?Mă legăn pe 
picioare, grădina cenuşie şi lipsită de umbre licărind în jurul 
meu, şi chiar atunci o palidă scânteiere aurie apare deasupra 
copacilor din zare. Zorii anunțând ziua. Imping cu piciorul o 
grămăjoară de pământ în groapă şi calc pe el pentru a-l nivela. 
Mijesc zorii, iar eu mă aflu în grădină. Şi cât de încântător este 
de fapt. Cât de plăcut! Să respiri aer proaspăt şi să priveşti 
soarele ridicându-se. Cu toate astea, tremur în timp ce mă 
îndrept spre casă, dar n-am de ce. Am ieşit ca să văd zorii şi să 
respir puţin aer curat, şi să mă mişc un pic. Nu-i nici un motiv de 
îngrijorare. lar acum, o să mă duc să fac ceva ce n-am făcut de 
secole. 

O să fac o baie. 


Înăuntru, deschid robinetele, adaug un lichid gros, cu miros 
floral, ceva ce Helen mi-a cumpărat probabil. Imi desprind 
pantalonii, care mi s-au lipit de genunchi, şi văd că pielea îmi 
este cenuşie după întâlnirea matinală cu pământul jilav, şi îmi 
dau jos mătăsoasa cămaşă de noapte pe care o am pe 
deasupra. Nu dorm niciodată în ea, probabil că mi-am pus-o 
special. Aş vrea să ştiu de ce, fiindcă mi se pare o prostie să 
port aşa ceva. Strâng țesătura în pumn, ascultând foşnetul 
estompat al spumei care se formează în cadă. 

Nu, cred că poate a fost un cadou. O minunată cămaşă de 
noapte din mătase pentru o minunată dimineaţă aurie. Şi de ce 
nu? O las să cadă pe pardoseală şi intru cu grijă în cadă. Imi 
place să stau în apă. Oamenii în vârstă n-au voie să facă baie - 
trebuie să facem duş stând pe un mic taburet. Dar nu poţi gândi 
când eşti nevoit să-ţi păstrezi echilibrul pe un scăunel din 
plastic, iar apa îţi curge pe cap. lar eu trebuie să gândesc. 

Mâinile îmi tremură când iau săpunul alunecos, dar chiar nu 
ştiu de ce, fiindcă mă simt minunat şi oricum nu-mi pasă, din 
moment ce murdăria s-a curăţat. In gură am un gust stătut, 
neplăcut, care mă face să-mi amintesc de momentele din 
copilărie când zăceam bolnavă în pat, aşa că frec marginea 
săpunului de buze. Este extraordinar să fii din nou curat după ce 
ai muncit din greu. Imi doresc să-mi amintesc la ce muncisem 
din greu. 

După ce sunt curată şi uscată, caut prin şifonier una dintre 
vechile cămăşi ale lui Patrick. Helen a vrut să le ia pe toate, ca 
să le poarte în timp ce grădinăreşte, însă am păstrat câteva. 
Unele dintre ele sunt foarte bune, le comandase special din 
Kuwait, iar materialul este moale şi gros. E plăcut să pot purta 
una - o amintire, o mângâiere. Aproape că mă pot convinge că 
încă miros a el, deşi, desigur, au fost spălate de multe ori după 
moartea lui. Cămaşa aceasta este albă cu dungi gri porumbel, 
iar bumbacul e rece la început. Este prea mare pentru mine, dar 
tocmai asta îmi place. O bag în pantaloni, iar deasupra, închei 
nasturii cardiganului înainte de a cobori la parter. Carla a sosit şi 
pregăteşte un ceainic cu ceai. 

— Mulţumesc, Polly, spun eu, dar ea nu pare să audă. 

— Cada e murdară, spune ea când intru în bucătărie. lar 
peluza e plină de pământ răscolit. Ce aţi făcut? 

Tresar la auzul întrebării. De ce îmi pot aminti de grădină şi 


de pământ, şi de burniţă, dar nu şi motivul pentru care am fost 
acolo? Imi trag mâneca de la cardigan peste degete 
imaginându-mi cerul de un auriu palid, cenuşiul strălucitor al 
frunzelor lipsite de culoare până când lumina cade pe ele. Văd 
toate astea perfect, doar că nu-mi dau seama când s-a întâm- 
plat. Oare în vreuna dintre acele nopţi petrecute aşteptând-o pe 
Sukey să se întoarcă acasă? Oricum, cândva în trecut. Acum, nu 
mă trezesc niciodată înainte de ivirea zorilor. 

— Deşi este la fel de probabil să aibă un băiat, spune Carla. 

Mi-a scăpat prima parte a discursului, aşa că nu ştiu despre 
ce vorbeşte. 

- Sunteţi norocoasă că aveţi o fată. Se zice că băieţii fură 
de la mamele lor în vârstă. Am auzit asta într-un reportaj de la 
ştiri. 

— Dar am şi un fiu, spun eu. 

— Milioane de lire furate în fiecare an. 

— N-am milioane de lire, rostesc eu. 

— Şi tot felul de antichităţi - georgiene, victoriene. 

— N-am nici antichităţi. 

O, nu e bine. Ce fel de conversaţie e aceea în care oamenii 
spun dacă au sau n-au ceva? N-o mai ascult, nu-i mai răspund, 
însă o imagine îmi apare licărind în faţa ochilor - biblioteci şi 
veioze, şi ghivece stivuite la o fereastră. Mobilier masiv, 
marmorat şi ornamente delicate din argint, vaze din cristal 
întunecat şi farfurii făcute să arate de parcă viermi se înco- 
lăceau pe ele. Genul de lucruri pe care Elizabeth le caută mereu. 
Nu păreau să fie atât de apreciate pe vremea când eram copil, 
iar oamenii le vindeau pe nimica toată. Nu existau astfel de 
magazine întunecoase şi scumpe sau emisiuni TV incitante. 
Singurul loc unde am văzut antichităţi adevărate a fost acasă la 
Frank. 

Avea sute puse de-a valma în casă şi erau mereu mutate 
astfel încât, exact când te obişnuiai să ocoleşti un scrin, acesta 
dispărea, fiind înlocuit de un set de mese de dimensiuni diferite 
pus exact în locul unde era cel mai probabil să te împiedici de 
el. Una peste alta, casa părea un fel de glumă proastă. O 
capcană. Nici lui Sukey nu-i plăcea, iar unele dintre lucruri o 
speriau, deşi n-a recunoscut asta decât o dată. 

In drum spre camera de zi, mă împiedicasem de o biblio- 
tecă rotativă şi mă lovisem de o pendulă care arăta ca un bunic 


morocăânos. Sukey stătea ghemuită pe o canapea cu spătar 
înalt, trecând încet acul printr-un delicat material albăstrui, 
câteva şuviţe de păr fiindu-i agăţate pe spătarul canapelei şi 
arătând ca nişte vrejuri crescute pe un zid. Mama mă trimisese 
cu nişte cârpe şi cu nişte lână pentru cusut, convinsă că sora 
mea nu va fi în stare să se descurce cu toată treaba care era de 
făcut în casă, dar Sukey niciodată nu părea să aibă nevoie de 
mare ajutor, aşa că m-am aşezat lângă şemineu şi mi-am 
încălzit o parte a feţei până mi s-a încins. 

Hamalii lui Frank descărcau o dubă în curte şi au trecut prin 
camera de zi în drum spre pivniţă, cărând cutii, măsuţe 
fusiforme şi scaune grele. Sukey a înclinat din cap spre ei, când 
au ieşit cu mâinile goale, încercând să-şi alunge din plămâni 
aerul rece şi umed de la subsol. 

— Bătrâna de la Avenue's a murit, a spus ea. Aşa că Frank 
a adus alte gunoaie, de parcă asta ne mai trebuie. Totuşi, 
presupun că s-ar putea să ne fie de folos ca lemne de foc. 

A rostit ultima propoziţie puţin mai tare, iar un hamal 
asudat, cu chip cumsecade şi cărând o masă cu picioare subţiri 
s-a oprit în drum spre pivniţă. 

— Dacă la asta o veţi folosi, o rup chiar acum şi scutesc un 
drum până în gaura aia de iad, a zis el lăsând masa jos şi 
sprijinindu-se de ea. 

Sukey a zâmbit privind materialul pe care-l cosea şi a 
ridicat cu mare grijă dintr-un umăr, parcă pentru a nu strica linia 
perfectă a cusăturii, iar bărbatul a ridicat din nou masa, chi- 
cotind pentru sine. După ce el a plecat, ea s-a uitat la mine. 

— O, Mopps! a rostit ea. Uită-te pe poliţa căminului. Vezi ce 
a păstrat Frank după ce a golit casa. Mi se pare sinistru. 

Sukey se plângea adesea în legătură cu „gunoaiele” pe 
care Frank le aducea acasă. Tablouri cu bărci, toate pictate cu 
maroniu, şi farfurii urâte, pline de insecte. De data aceasta, era 
un glob de sticlă de dimensiunea unei găleți de cărbuni, plin cu 
păsări împăiate. M-am ridicat lipindu-mi o mână de obrazul 
încins şi m-am uitat înăuntru. Unele aveau aripile desfăcute, 
altele aveau ciocurile băgate în flori, iar câteva, după ce m-am 
dus într-o parte, îl aveau îndreptat direct spre mine. Ochii lor de 
sticlă păreau să nu se potrivească prea bine în găvane, iar 
penele erau atât de fără luciu, încât m-am gândit că fuseseră 
vopsite. Nu mi-am putut lua privirea de la ele. 


— Sunt oribile, nu-i aşa? Din nu ştiu ce motiv, lui Frank îi 
plac, aşa că le vom păstra aici, de-acum încolo. Şi Mopps, 
indiferent de câte ori îmi spun „Sunt împăiate şi moarte, Sukey, 
stăpâneşte-te”, tot nu pot scăpa de gândul că se vor repezi în 
zbor spre mine. Şi-a îndreptat cusătura. E o prostie, nu-i aşa? 

M-am uitat la ea şi am încuviinţat din cap, iar asta a făcut-o 
să râdă. 

— Dar parcă le aud, Mopps. Sticla spărgându-se, 
scârboşeniile alea zburând afară, fâlfâindu-şi aripile, repezindu- 
se să-mi scoată ochii cu ciocurile lor. 

— Vai, doamna ta are personalitate, a spus unul dintre 
bărbaţi intrând în cameră împreună cu Frank. Cărau amândoi o 
canapea veche. Ai grijă să nu-i vină prea multe idei în privinţa 
ta. 

— Tocmai ăsta-i norocul meu, Alf, a zis Frank. A izbutit să-şi 
bage în cap ideea că sunt o partidă bună. lar eu nu mă plâng de 
asta. 

Au dus canapeaua în pivniţă, iar Sukey i-a urmărit dispă- 
rând pe scări, înainte de a-şi îndrepta privirea spre mine. 

— la şalul meu şi acoperă păsările alea, te rog, a spus ea. 
Pot să glumesc cât poftesc, dar chiar nu mai suport să le văd. 

Părea cu adevărat disperată, aşa că m-am dus să găsesc 
şalul pe care ea credea că îl lăsase pe un scaun din bucătărie 
sau pe cuierul din hol, sau poate în şifonierul din dormitor, iar 
dacă nu era acolo, atunci categoric se afla pe suportul pentru 
prosoape din baie. Am străbătut bucătăria încercând din 
răsputeri să nu mă împiedic, să nu-mi zgării pielea sau să nu-mi 
lovesc coatele şi a trebuit să ţin uşa deschisă pentru doi bărbaţi 
care cărau o piesă mare de mobilier în curtea din faţă. Era aco- 
perită cu o pânză, dar, după formă, am bănuit că era o masă de 
toaletă cu o oglindă deasupra. Marginile pânzei s-au unduit din 
cauza mişcării, iar masa a părut că pluteşte între mâinile 
oamenilor. Unul dintre ei, un bărbat cu faţa plină de riduri 
verticale, m-a rugat să le deschid şi uşa următoare. Am dat fuga 
să fac asta, dar, uitând că se deschidea spre exterior, am tras, 
în loc să împing, aşa că am izbit uşa de cadru, ceea ce a făcut 
ca farfuriile de pe cel mai apropiat bufet să zornăie alarmant. 
Oamenii au râs. 

— Nu prea ai delicateţea surorii tale, nu-i aşa? a zis cel cu 
faţa ridată. 


Au dus mobila în camera de zi, iar eu am pornit să urc 
scările, oprindu-mă la jumătate şi respirând în surdină pentru a 
asculta zgomotele casei. Se auzeau scârţăituri profunde şi 
aproape umane, ca şi cum casa se încorda sub povara lucrurilor 
altor oameni. 

Scârţâiturile erau acoperite de ticăitul disonant al unor 
ceasornice de undeva de jos, iar la un moment dat, am auzit 
înjurătura unui hamal care se lovise sau se împiedicase de vreo 
mobilă. Am sperat că era cel cu faţa ridată şi m-am uitat pe 
fereastră. 

În curte nu era nimeni, dar totuşi se auzea un foşnet slab 
de afară, genul de sunet făcut de o mierlă care scormoneşte 
după viermi sub un tufiş. Un foşnet de frunze scurt şi furios, 
urmat de un altul. N-am văzut nimic, cu excepţia gardului viu de 
lângă alee, care s-a zburlit, ceea ce, nu ştiu de ce, m-a făcut să 
mă cutremur. Nu bătea vântul în ziua aceea, iar în afară de acel 
gard, totul era nemişcat, dar mai văzusem păsări mişcând 
frunzişul în timp ce-şi aranjau aripile. De ce mă înspăimântase 
acum? 

Am urcat mai departe spre palier, aproape căzând peste un 
suport de umbrele de forma unui picior de elefant şi 
strecurându-mă printr-o armată de gramofoane vechi, cu 
pâlniile ca florile de dovlecel. Nici unul dintre ele nu funcţiona, 
dar Frank le păstra pentru că, dacă le scoteai piesele din 
interior, puteai păstra tot felul de lucruri în ele. Sukey ne-a spus 
asta în timp ce luam cina într-o seară, iar tata a sugerat cu voce 
joasă că probabil acele lucruri nu erau legale, bănuiala lui 
întemeindu-se pe cadourile pe care ni le făcea Frank - şuncă, 
dresuri din nailon, marmeladă, fructe uscate, unt, ouă. Lista o 
înveselise foarte tare pe mama, dar avusese grijă ca tata să nu 
vadă asta. 

Şalul lui Sukey se afla pe suportul pentru prosoape şi, în 
timp ce-l luam de-acolo, mi-am zărit imaginea în oglinda din 
baie. Am fost surprinsă să mă văd acolo şi am fost surprinsă şi 
de felul în care arătam. Chipul meu nu era bariera care credeam 
că este, ci părea atât de neprotejat, atât de uşor de citit, atât de 
predispus la interpretări eronate. Ochii aveau în jur cercuri 
întunecate, deşi nu pierdusem niciodată nici măcar o oră de 
somn, iar buzele îmi erau roşii de parcă le muşcasem agitată. Şi 
nasul îmi strălucea. Cu câteva luni în urmă, Sukey îmi promisese 


că mă va învăţa cum să folosesc pudra, iar eu i-am amintit asta 
când m-am întors în camera de zi. 

— Nu ştiu, Mopps, a spus ea. Poate că eşti prea mică. Poate 
că n-ar fi trebuit să-ţi promit. Tata probabil că s-ar înfuria. 

Tocmai eram pe cale să protestez, dar mi-am lovit fluierul 
piciorului de o măsuţă joasă de ceai şi am scâncit în schimb, 
ridicându-mi piciorul. Bărbatul cu faţa ridată a intrat şi a râs. 

— Eşti cea neîndemânatică, nu-i aşa? 

Tulburată şi iritată, i-am aruncat şalul lui Sukey, crezând 
că-l va prinde, dar ea nu a lăsat lucrul din mâini, aşa că şalul a 
aterizat pe capul ei învăluind-o ca un giulgiu. Ea a ţipat pentru 
că se înţepase cu acul. 

— Este pentru a acoperi păsările, a spus ea dându-şi jos 
şalul şi îndepărtându-şi părul de pe chip. Nu pe mine. 

— Scuză-mă, am rostit eu păşind repede peste un suport 
din fier pentru ghivece, nedorindu-mi decât să ies din casă. 

— Mopps? a strigat Sukey în urma mea. Mopps! 

Am străbătut curtea, aleea goală şi aerul răcoros făcându- 
mă deja să mă simt mai bine. M-am dus într-o parte a casei şi 
m-am oprit, mi-am întins picioarele şi mâinile în spaţiul gol şi am 
auzit acel foşnet al tufişului, acel zgomot făcut parcă de o 
pasăre, şi am simţit din nou inexplicabilul fior de groază. Sukey 
ridicase o fereastră, iar eu m-am îndepărtat în timp ce ea se 
apleca afară. 

— O, pleacă! Dispari. Ce cauţi aici, mereu? Nu mai suport! 

Preţ de o clipă, am crezut că mie îmi vorbea şi i-am spus să 
se ducă să-şi pună capul la fiert, dar apoi am văzut că se uita la 
gardul viu. M-am uitat şi eu şi am zărit o femeie care avea 
partea de jos a corpului lipită de partea cealaltă a gardului şi un 
braţ băgat adânc în frunziş. Celălalt îi era îndoit din cot, femeia 
lipindu-şi ceva de gură. Sau poate că îşi băga ceva în gură, m- 
am gândit eu văzând că maxilarul i se mişca. Gardul viu era 
format din mici păducei, iar femeia părea că are un pumn plin 
cu frunze, pe care le mesteca. Mestecând, a privit-o fix pe 
Sukey, deloc deranjată că fusese descoperită, iar Sukey s-a uitat 
îngrozită la ea. Desigur, ştiam cine era. Toată lumea o cunoştea 
pe nebună. 

— Avem nevoie de Doug, a spus Sukey. 

— De Doug? Vrei să zici Frank, am rostit eu şi l-am strigat. 

Când el a ieşit şi a început să ţipe, să amenințe şi să-şi ri- 


dice pumnul, m-am întors înăuntru şi m-am dus la Sukey. A râs 
de spaima ei şi a spus că, probabil, femeia aprecia mâncărurile 
fine. 

— Adică, n-am ce să-i reproşez, a zis ea. Fructele de 
păducei sunt delicioase, nu-i aşa, Mopps? Îți aminteşti că 
obişnuiam să le numim „pâine cu brânză”? 

Am încuviinţat din cap, dar nu mi-a plăcut tonul nervos al 
vocii ei. 

— Le preferam sendvişurilor mamei, îţi aminteşti? Erau mai 
bune decât pasta de carne. Mai bune decât morcovii fierţi în 
Bovril?”. A făcut o pauză, ca un moment de suspans dintr-un film, 
cu o mână în şold. Apoi, brusc, s-a sprijinit obosită de poliţa 
căminului. Dar, Mopps, probabil că sunt destui păducei în parc. 
De ce vine aici? De ce trebuie să vină aici? 

S-a privit în oglinda de deasupra şemineului, ochii ei evi- 
tând cu grijă globul cu păsări acoperit cu şalul ei, după care şi-a 
ridicat mâna până şi-a acoperit gura, amintindu-mi pentru o 
clipă cumplită de poziţia femeii nebune. 

Carla mi-a sugerat să încerc la biserică. Este catolică şi cre- 
de că mi-ar putea aduce linişte, într-un fel. Am cedat şi am 
lăsat-o să mă ducă la o slujbă în această dimineaţă, în drumul ei 
spre o altă babetă. Am insistat să mergem la o biserică angli- 
cană, deşi nu cred cu adevărat în acest Dumnezeu anume, şi nu 
sunt sigură la ce să mă aştept. După dispariţia lui Sukey, mama 
a încetat să se mai ducă la Sfânta împărtăşanie şi niciodată n-a 
mai reluat acest obicei. Nici Patrick nu credea în ceva, iar Helen 
este o atee foarte hotărâtă. Dar mulţi oameni în vârstă se duc la 
biserică. Elizabeth merge. 

Biserica la care se duce este o străveche clădire din piatră, 
cu vitralii pe care se văd sfinţi cu chipuri amuzant de senine. 
Toţi cei din congregaţie se îmbracă puţin cam prea elegant. Sau, 
în orice caz, au făcut efortul de a-şi pune eşarfe de mătase la 
gât ori obiecte strălucitoare în păr. Vreme de câteva minute, mă 
simt cam şleampătă şi intimidată. Dar apoi îmi amintesc că sunt 
bătrână şi că nimeni nu se uită la mine. 

Imi scot cartea de imnuri şi mă aşez. „Imnuri străvechi şi 
moderne”, citesc eu. Câţiva oameni se răsucesc pentru a se uita 
la mine. Nu sunt mai mult de zece persoane aici. Mirosul de 
lemn şi lac îmi aminteşte de şcoală. Este foarte liniştitor, la fel 


° Marcă de extract de carne gros şi sărat 


cum sunt şi arama strălucitoare, şi aranjamentele florale. Încep 
să înţeleg de ce oamenii în vârstă se duc la biserică. 

Există flori la capătul fiecărui rând de strane, şi întind mâna 
pentru a mângâia petalele celor mai apropiate. Una dintre 
corole se desprinde, iar eu o strâng în pumn. Gestul îmi este 
familiar şi îl repet, deschizându-mi palma înainte de a zdrobi 
floarea din nou. Dar nu-mi dau seama ce înseamnă şi oricum nu 
este floarea care trebuie. Ar trebui să fie o floare galbenă de 
dovlecel, iar acestea sunt albe, de parcă ar fi rămas de la o 
nuntă. Poate, cineva s-a căsătorit ieri. Mi s-a spus că tinerii încă 
se căsătoresc la biserică. Îmi încleştez pumnul în timp ce vicarul 
îşi drege glasul, iar oamenii din celelalte strane îşi înclină 
capetele în rugăciune. Petalele florii sunt moi şi sfărâmicioase. 
Îmi place aşa, mutilată şi reală, mai degrabă decât ţeapănă în 
buchet. Aceste aranjamente florale la capetele rândurilor 
seamănă prea mult cu cele păstrate în globuri de sticlă 
victoriene, friabile şi uscate, şi uşor neliniştitoare. 

Ne-am ridicat şi am cântat, apoi ne-am aşezat şi ne-am 
rugat. Uitasem cât de obositoare pot fi aceste slujbe. Nu pot ţine 
pasul şi nu mai ştiu unde suntem, aşa că mimez. Vicarul pare 
surprins când mă vede mişcându-mi gura în timp ce el vorbeşte, 
îşi ţine predica din amvon. În cele din urmă, vine vremea 
ceaiului. În partea din spate a bisericii este un uriaş ceainic 
metalic pe un cărucior, precum şi multe ceşti verzui. Mult prea 
multe având în vedere numărul de oameni. 

O femeie într-o vestă vătuită, având aceeaşi culoare ca 
ceştile, se apropie de mine cu o cutie cu biscuiţi. 

— Nu v-am mai văzut pe-aici, spune ea. 

— Nu, răspund eu. 

Şi apoi, uit totul. Nu-mi dau seama unde mă aflu. Şi nici de 
ce. 

Mă clatin uşor pe lespezile de piatră, iar răsuflarea mi se 
taie. lau doi biscuiţi din cutie şi îi pun pe farfurioară. 

— Sunteţi de-aici? Sau aţi venit în vizită? mă întreabă ea. 

— Nu ştiu, spun eu, simţindu-mă ca o proastă şi cam spe- 
riată. Adică, unde ne aflăm mai exact? 

Ea zâmbeşte. Este un zâmbet cumsecade, dar jenat. 

— Aceasta este biserica St Andrew. 

Numele nu înseamnă nimic pentru mine. Nu vreau să-i mai 
pun şi alte întrebări. 


— Poate că vă duceţi la capelă de obicei, sugerează ea. 
Este una la câteva străzi distantă. 

— Clatin din cap. Nu mi-am uitat religia, ştiu că nu sunt 
metodistă sau baptistă, sau altceva. Nici măcar nu sunt creştină 
cu adevărat. 

— Scuzaţi-mă, rostesc eu. Sunt puţin cam uitucă. 

Femeia pare să nu creadă că acest cuvânt descrie tocmai 
complet situaţia, dar încuviinţează din cap şi bea o gură de ceai 
înainte de a mă prezenta vicarului. Din fericire, mi-am repetat 
numele în minte. 

— Bună ziua, rosteşte vicarul strângându-mi mâna. 

Palmele lui sunt incredibil de fine, de parcă ar fi fost ne- 
tezite de nenumăratele strângeri de mâini de care are parte. 
Sper că v-a plăcut slujba. 

N-am ştiut că ăsta era un lucru care trebuia să-ţi placă, aşa 
că întrebarea m-a cam luat prin surprindere. 

— O! rostesc eu. 

El şi femeia cu vestă dau să se îndepărteze speriaţi de inca- 
pacitatea mea de a vorbi, iar eu îmi cobor privirea spre ceai şi 
biscuiţi, nesigură ce să fac cu ei. Văd că un bărbat ia două 
cubuleţe de zahăr de pe farfurioară, le pune în ceai şi amestecă. 
Cu un suspin de uşurare, fac şi eu acelaşi lucru cu biscuiţii, 
amestecând mixtura moale îaraşi şi îaraşi. Când îmi ridic 
privirea, văd că toţi oamenii din micul grup se uită la mine, cu 
excepţia femeii în vestă, ai cărei ochi sunt aţintiţi spre tavan. li 
dă un ghiont bărbatului de lângă ea, iar acesta tuşeşte. 

— -Nu, nu se simţea bine deloc, spune el. Rod a fost cel 
care a aflat. El o aducea la biserică. Nu-i aşa, Rod? 

Un bărbat scund, cu părul pieptănat spre spate încuviin- 
țează din cap. 

— Da, aşa este, zice el. Aşa că, fireşte, fiul ei m-a sunat. |- 
am spus că ne vom ruga pentru ea... 

— Desigur, desigur. 

— De fapt, am fost degeaba la ea acasă de câteva ori, până 
să mă sune. A fost neplăcut. Am stat afară şi am aşteptat, şi 
nimeni nu mi-a deschis. 

— Elizabeth, am rostit eu brusc. 

Nu dorisem s-o fac. 

Femeia cu vestă se uită la mine, în cele din urmă. 

— Elizabeth, spun eu din nou. A dispărut. 


— Da. Aşa este, dragă. Congregația noastră îi simte lipsa. 
Nu te nelinişti. 

Se întoarce spre ceilalţi. 

Umilită, îmi muşc buza, dar trebuie să profit de şansă, până 
nu uit. 

— Nu, rostesc eu. Am căutat-o. Nu este acasă. 

— Nu este acasă la dumneata? întreabă femeia articulând 
cu grijă fiecare silabă. Este cu adevărat foarte enervantă, îmi 
suprim nevoia de a ţipa. 

— Nu, nu, este o prietenă de-a mea. A dispărut. 

Bărbatul cu părul pieptănat peste cap se încruntă şi îşi 
trece o mână dinspre frunte către ceafă. Părul lung şi rar pare 
lipit de scalp. 

— Nu a dispărut... 

— Atunci, unde este? Am fost acasă la ea. 

— Ei bine, dragă, zice femeia privind grupul. Poate că ai 
greşit casa. 

Vocea îi este joasă, de parcă ar vrea ca nimeni să nu audă 
sugestia ei, dar cuvintele sunt foarte clare, iar ei ascultă cu 
atenţie. Vicarul tuşeşte şi îşi mută greutatea de pe un picior pe 
celălalt, iar celălalt bărbat îşi netezeşte părul din nou. Tonul ei e 
categoric, iar eu simt deja că discuţia se îndreptă în altă 
direcţie. În câteva clipe, cineva o să pomenească de vreme. 
Simt un val de fierbinţeală. Cum îndrăznesc să mă dea la o 
parte aceşti oameni cărora ar trebui să le pese de Elizabeth? 
Cum îndrăznesc? 

— N-am greşit casa, spun eu încet, cu fermitate, afirmaţia 
făcându-mă să mă simt ca un copil mic. Nu sunt proastă. 
Elizabeth a dispărut. În tăcerea lăsată, trag anevoie aer în piept. 
De ce nu vă pasă? De ce nimeni nu face nimic? Am impresia că 
încep să ţip, dar nu mă pot abţine. Ar fi putut să i se întâmple 
orice. Orice! De ce nu face nimeni nimic pentru a o găsi? 

Frustrarea îmi taie respiraţia. Strâng cana în mână, apoi o 
trântesc de pământ. Se sparge cu uşurinţă de pardoseala din 
piatră a bisericii, iar sunetul se răspândeşte în toată clădirea, în 
vreme ce lichidul dulce, amestecat cu biscuiţi pătrunde în 
mortarul dintre lespezi. Femeia cu vestă îşi lasă jos ceaiul şi 
culege cioburile cănii mele. 

— Poate că ar fi mai bine să te conduc acasă, rosteşte ea. 

Mă ia cu blândeţe de lângă vicar şi mă urcă în maşina ei. 


Şi este foarte răbdătoare, deşi îi dau indicaţii greşite despre 
locul unde se află casa mea, aşa că trebuie să o luăm din nou pe 
străzile cu sens unic. În timp ce ea conduce, îmi notez pe un 
bileţel: „Elizabeth nu este la biserică”. Femeia mă vede scriind şi 
îmi mângâie mana. 

— Nu mi-aş face griji, în locul dumitale, dragă, spune ea 
când mă ajută să cobor din maşină. Dumnezeu are grijă de 
turma lui. Trebuie să ai grijă de dumneata. 

Se oferă să mă ducă la biserică, duminica următoare, dar 
eu îi zic că nu prea mă simt în stare. Ea dă înţelegătoare din 
cap, iar eu desluşesc o urmă de uşurare în zâmbetul ei. 


6 

Secţia de poliţie încă se află în clădirea originală. Fațada de 
piatră, cu „1887” sculptat deasupra uşii, şi marea lustră de 
sticlă din hol sunt cumva liniştitoare, însă podeaua arată de 
parcă ar fi udă, iar eu nu sunt sigură dacă să păşesc pe ea. 
Rămân un moment în prag, întrebându-mă cum de reuşesc 
„beţivii şi persoanele turbulente” să-şi menţină echilibrul pe 
suprafaţa alunecoasă, apoi, când intru, pun o mână pe perete şi 
mă ţin de el în timp ce ocolesc holul. 

După caţiva paşi, constat ca mă sprijin de un avizier. Mă 
opresc şi citesc cuvintele de pe un afiş prins în mijlocul lui: 
„Hoţii de bancomate operează 24 de ore din 24”. Mă întreb ce 
este un hoţ de bancomat şi cum de reuşesc să stea treji atât de 
mult timp. Acest gând mă face să mă simt obosită. Alături de 
mine este un obiect de lemn pentru stat jos, dar nu mă pot 
aşeza, trebuie să merg mai departe. Trebuie să fac lucrul pe 
care am venit să-l fac. Preţ de o clipă, nu-mi amintesc care e 
acel lucru. Mintea îmi este goală. Mâinile încep să-mi tremure, 
iar inima îmi bate în stomac. Trag adanc aer în piept şi bago 
mână în buzunarul cardiganului, căutând un bileţel. Trebuie să fi 
scris despre ce-i vorba. Trebuie să am pe undeva o notiţă ca să- 
mi aduc aminte. 

Scot o mulţime de pătrăţele de hârtie colorată, marginile lor 
îndoindu-se între degetul mare şi arătător. Nu-mi place că 
trebuie să-mi desprind mâna de perete pentru a le frunzări. N- 
am încredere că-mi pot păstra echilibrul. Găsesc un bileţel roz, 
cu data de astăzi - totuşi, nu sunt sigură că asta e data de azi. ŞI 
un pătrăţel galben, cu numărul de telefon al fiicei mele, în caz 
de urgenţă. Mai este şi o reţetă de supă de legume, deşi cea 
mai mare parte pare să lipsească, iar lista ingredientelor se 
opreşte la „ceapă”. Dar nu găsesc nimic care să mă lămurească 
de ce mă aflu aici. 


- Bună ziua, doamnă Horsham, rosteşte o voce. 

Îmi ridic privirea. În cealaltă parte a încăperii se află un 
birou pe care scrie „Recepţie”. Citesc cuvântul cu voce tare. În 
spatele biroului se află un bărbat, dar nu-l văd decât prin 
geamul despărțitor. Bag bileţelele înapoi în buzunar şi trec pe 
lângă o banchetă din lemn ponosit. Mă întreb dacă acolo îi aşază 
pe cei abia arestaţi. Este noaptea locul acesta plin de beţivi şi 
de prostituate, şi de hoţi de buzunare? Nu pare posibil. Acum, în 


miezul zilei, este linişte şi îmi aud ecoul paşilor în timp ce mă 
îndrept spre birou. 

Când mă apropii, văd epoleţii negri, ca nişte aripioare, de 
pe cămaşa albă a bărbatului. Işi ridică privirea de la ecranul 
computerului şi îmi zâmbeşte, iar eu mă pomenesc zâmbindu-i 
la rândul meu, aşa cum făceam cu Frank, muşchii din jurul gurii 
mele supunându-se automat celor de la gura lui. Nu-mi dau 
seama de unde îmi cunoaşte numele. 

— Ca de obicei? spune el, vocea lui părând metalică din 
cauza difuzorului. 

— Ca de obicei? rostesc eu. 

— E vorba despre Elizabeth, nu-i aşa? 

Dă din cap de parcă m-ar încuraja să spun o replică într-o 
piesă. 

— Elizabeth, da, rostesc eu uimită. Desigur, pentru asta am 
venit. Am venit pentru ea. Ştiţi de Elizabeth? întreb eu simțind 
un val de uşurare. 

Poate că, la urma urmelor, cineva investighează. Cineva o 
caută. Cineva ştie despre dispariţia ei. O greutate mi se ridică 
de pe umeri. De când mă lupt să mă fac ascultată de cineva? 

— O, da, ştiu totul despre Elizabeth, zice el. 

Lacrimi de uşurare îmi umplu ochii, şi îi zâmbesc printre 
ele. 

— A dispărut, nu? 

Încuviinţez din cap. 

— Probabil că vinovat este fiul acela al ei bun de nimic, nu 
credeţi? 

Dau din umeri în semn de confirmare neajutorată. 

— Şi nimeni altcineva nu pare să creadă că a dispărut. Aşa- 
i? 

— Exact aşa, domnule ofiţer, spun eu agăţându-mă de 
birou. 

— M-am gândit eu. 

Îmi zâmbeşte preţ de câteva secunde. Simt că mă scufund. 

— Asta ar fi... staţi să văd... Apasă câteva taste... Ar fi a 
patra oară când veniţi. 

A patra oară? 

— Atunci, rostesc eu, cineva o caută pe Elizabeth, nu-i aşa? 

De îndată ce cuvintele îmi ies din gură, îmi dau seama că 
nu e nici o speranţă. 


El râde. 

— O, da! l-am trimis pe toţi cei din poliţie s-o caute. Câini 
de urmă, criminalişti, elicoptere. Toţi au plecat... - se opreşte un 
moment pentru a face un gest rapid cu mâna prin aer - s-o 
caute pe prietena dumneavoastră Elizabeth. 

Auzindu-i cuvintele, simt cum mă cuprinde un val de căl- 
dură. Simt furnicături la subraţ. Acum îmi dau seama ce crede 
despre mine şi simt că mi se face rău. Lacrimile mi se revarsă în 
cele din urmă, şi mă răsucesc pentru ca el să nu le vadă. 

— Le-am spus să uite de dealerii de droguri, de violatori şi 
de criminali, zice polițistul. Ocupaţi-vă de fiul ăla bun de nimic al 
bătrânei Lizzie... 

Nu aud ce mai spune pentru că mă grăbesc să ies din 
clădire, să ajung în stradă. Aerul rece îmi atinge obrajii umezi. 
Mă opresc în staţia de autobuz şi îmi acopăr gura cu mâneca de 
la cardigan. Asta era ultima speranţă. Dacă poliţia nu mă ia în 
serios, ce şanse mai am s-o mai văd vreodată pe Elizabeth? 

Nu-mi amintesc să mă fi dus la poliţie când a dispărut sora 
mea. Tata s-a dus singur să declare dispariţia ei şi s-a mai dus o 
dată după ce am vorbit cu vecinii ei. După aceea, el şi mama s- 
au dus adesea, ca să afle ce se făcea, ce se descoperise, dar nu 
m-au luat niciodată cu ei. Totuşi, îmi amintesc că, o dată, un 
poliţist a venit acasă la noi, ca să ne pună întrebări despre 
Sukey. Era acolo când m-am întors de la şcoală. 

— V-am spus că o verific, a zis el şezând la masa din bu- 
cătărie, farfuria din faţa lui fiind plină cu felii de tort. Avea părul 
castaniu strălucitor şi cearcăne întunecate sub ochi. Şi nu purta 
uniformă. Dar treaba asta cu ţipatul pare să nu aibă nici o 
legătură, s-a întâmplat cu câteva săptămâni înainte, după 
spusele vecinilor. L-am pus pe un poliţist să verifice. Şi este aşa 
cum vi s-a spus la sediu: o mulţime de oameni sunt daţi dis- 
păruţi în ultima vreme. Bărbaţii nu se pot obişnui cu întoarcerea 
în civilie, iar femeile nu se pot obişnui că-şi văd bărbaţii din nou 
acasă, aşa că pleacă ele. lar sărmanul om abandonat vine 
plângând la noi. 

— Dar Frank a fost mereu acasă, a spus mama punând 
ceainicul pe masă şi aşezându-se pe scaunul de lângă mine. 

— Da? N-a luptat? 

Polițistul şi-a ridicat privirea de la tortul lui, o firimitură 
căzându-i din colţul gurii. 


— Are o firmă de mutări - Gerrard's, a spus tata uitându-se 
la firimitura care căzuse pe masă. Ocupaţie care i-a permis să 
nu fie luat în armată. Şi oricum, şi Frank a dispărut. 

Polițistul a încuviinţat încet din cap. 

— Da, da, aşa este. Gerrard's. O ştiu. A ajutat-o pe mătuşa 
mea să mute câteva lucruri după ce casa i-a fost bombardată. 
Bomba de la şcoală, vă amintiţi de ea? Da, ne-a ajutat mult 
atunci. Totuşi - şi-a dres vocea şi a adunat cu degetele câteva 
stafide căzute -, avea motive să plece pentru că este căutat ca 
să i se pună nişte întrebări. 

— Serios? a întrebat tata. 

Polițistul face un gest cu degetele între care ţine stafidele. 

— Fraudă cu cupoane, a spus el şi a băgat fructele uscate 
în gură. O treabă serioasă. Îi ajută pe oameni să capete mai 
mult decât raţia care li se cuvine. lar asta îi încurajează pe alţii 
să cumpere lucruri de pe piaţa neagră. 

Mama mai taie câteva felii de tort şi îi umple din nou cana 
cu ceai. J 

— Piaţa neagră, hm? Asta-i un alt lucru despre care îmi 
imaginez că Frank ştie totul. Deci, nu l-aţi găsit? a rostit tata. 

— Nu. lar asta schimbă lucrurile. El este căutat. A sorbit 
zgomotos din ceai. Bănuiesc că e posibil ca ei să se fi decis să 
fugă împreună. Aţi amintit că el avea o valiză. 

Tata s-a sprijinit de spătarul scaunului şi şi-a băgat mâinile 
în buzunare, privind podeaua. 

— Chiar nu pot să cred că Sukey ar fi participat la vreo 
infracţiune, a spus el. 

Eu rămân cu privirea plecată şi mă joc cu toarta cănii, 
amintindu-mi de gulerele de blană ale lui Sukey, de noua ei 
geantă din piele de şarpe, de lăzile cu raţii ale armatei britanice 
din vechiul grajd şi de toată mâncarea în plus pe care o aveam 
la cină când ea şi Frank veneau în vizită. 

— Ei bine, nu, oricum nu prea ar fi meritat să fugă, a zis 
polițistul luând o altă felie de tort. Ca să fiu sincer, nu prea 
avem cine ştie ce caz împotriva lui. Dar, dacă nu e asta, atunci... 

— Atunci, Frank i-a făcut ceva şi a fugit, a rostit tata. 

— Frank n-ar fi făcut aşa ceva, a spus mama ridicându-se 
brusc şi aruncându-şi linguriţa în chiuvetă. 

Tata şi-a ridicat capul pentru a se uita la ea şi probabil că l- 
a zărit pe Douglas în hol, pentru că l-a strigat. 


— Douglas, el este domnul sergent Needham. A venit în 
legătură cu Sukey. Domnule sergent, el este chiriaşul nostru. 

Douglas a intrat în bucătărie şi s-a sprijinit într-un mod 
ciudat de rafturile de lângă uşă. A dat din cap spre sergent, apoi 
a refuzat când mama i-a oferit un ceai. 

— V-am auzit vorbind despre Frank? a întrebat el 
întorcându-şi capul într-o parte şi în cealaltă şi trăgând de 
marginea de jos a puloverului. 

— Da, a rostit sergentul. Doamna Palmer nu crede că poate 
avea vreo legătură cu dispariţia fiicei sale. 

— Nu crede? a rostit Douglas uitându-se la mama, care încă 
stătea lângă chiuvetă şi o privea. Frank este un bărbat gelos. Şi 
este şi iute la mânie. 

— Este gelos? a spus sergentul. Şi de ce e gelos? Are 
legătură cu dumneata, nu-i aşa? 

— Nu, a zis Douglas pronunţând scurtul cuvânt încet şi cu 
grijă. Dar Sukey mi-a spus că poate fi gelos. Douglas şi-a 
menţinut privirea aţintită asupra sergentului. Chipul lui părea 
încremenit ca o mască, iar eu am avut gândul nebunesc că ar 
vorbi fără să-şi mişte buzele. Mi-a zis că el se grăbeşte să tragă 
concluzii greşite. 

Tata şi-a scos mâinile din buzunare şi şi-a frecat faţa, iar 
mama s-a răsucit şi s-a sprijinit de chiuvetă, încleştându-şi la 
spate mâinile de marginea ei. M-am întrebat de ce Sukey i-ar 
spune lui Douglas ceva şi de ce nu-mi zisese mie. M-am întrebat 
dacă era adevărat. 

— Când ţi-a spus Sukey asta? l-am întrebat eu fără să 
vreau. 

Tata mi-a zis imediat să mă duc la etaj. 

— Asta nu-i o discuţie pentru tine, a spus el. 

M-am ridicat de la masă, dar am zăbovit în capul scărilor 
care urcau din hol. Bucătăria părea primitoare şi strălucitoare, 
lumina focului de la aragaz concurând cu lustra de pe tavan. 
Aproape că aş fi putut crede că era un ceai normal luat în 
familie, cu ceştile pe masă şi ceainicul scoțând aburi. Doar că pe 
scaunul obişnuit al mamei stătea un poliţist care termina de 
mâncat tortul şi scria lucruri într-un carneţel. 

— Da, când v-a spus asta? l-a întrebat pe Douglas, 
întorcând o pagină a carneţelului. 

— De multe ori. Mi-a zis asta de multe ori, domnule 


sergent, a spus el. De-a lungul verii... 

Vedeam doar o parte din el, de la piept în jos, însă braţul i 
s-a mişcat, şi am presupus că a ridicat din umeri. 

— Când, atunci când a venit la cină? a întrebat mama, pi- 
cioarele fiindu-i vizibile pe fundalul dulăpiorului de sub chiuvetă. 
Eu n-am auzit-o niciodată. 

Maxilarul roz al lui Douglas s-a ivit de sub partea de sus a 
cadrului uşii, când el s-a aplecat în faţă, iar eu am crezut că o să 
spună ceva, dar sergentul şi-a terminat ceaiul şi şi-a împins 
scaunul în spate. 

— E timpul să plec, a rostit el. Şi-a pus cana pe masă, a 
scris ceva în carneţel şi s-a ridicat. Mulţumesc pentru ceai, 
doamnă Palmer. O să vă anunţ dacă apare ceva. Dar nu vă 
faceţi griji. In clipa de faţă, oamenii se tot mută de colo, colo. Nu 
sunt capabili să stea locului. Cel mai probabil este că s-au dus 
să vadă o vreme cum e în alt oraş, şi se vor întoarce când îşi vor 
da seama că peste tot este la fel. Oricum, poliţia îl va găsi pe 
Frank cât de curând. 

A rămas locului câteva secunde, privindu-l pe Douglas, 
după care l-a urmat pe tata spre uşa din faţă. Am coborât 
repede în camera de zi şi am auzit-o pe mama spunându-i lui 
Douglas că nu i-a mai rămas tort. 

— Alea au fost ultimele fructe uscate pe care mi le-a adus 
Frank, a zis ea, iar eu mi-am imaginat ce faţă o fi făcut Douglas 
când a auzit-o pomenind de el. Cum a fost filmul? a întrebat ea 
schimbând subiectul înainte ca el să înceapă a vorbi despre 
căsnicia lui Sukey. 

El a murmurat un răspuns, dar prea încet pentru a-l putea 
auzi. 

— Poftim? a rostit mama. Am crezut că ăsta e amuzant. N- 
ai fost atent? 

Între timp, tata îi mulțumea sergentului Needham pentru 
vizită. 

— Pentru puţin. Vă dau de veste dacă apare Gerrard sau 
valiza pe care o avea la el. 

S-au oprit lângă uşă pentru a privi îndărăt spre hol şi pentru 
ca sergentul să-şi scuture firimiturile de pe pantaloni. 

— Băiatul ăla îmi aminteşte de cineva, l-am auzit spunând 
înainte de a pleca. Doar că nu-mi dau seama de cine. 

Am aruncat toate bileţelele despre Elizabeth la coşul de 


gunoi. Arată ca o cutie cu confetti. Mă simt cumplit s-o aban- 
donez astfel, dar ce pot face? N-am „cu ce să continui”, cum se 
spune, şi pe nimeni care să mă ajute. Am fost la secţia de poliţie 
de patru ori. Ştiu asta pentru că mi-am notat. De patru ori, iarei 
nu fac nimic. Mă cred o bătrână nebună. Cred că este posibil să 
aibă dreptate. Caut o coală mare de hârtie şi un pix roşu şi fac 
un anunţ pe care să-l pun pe peretele din camera de zi: 
„Elizabeth nu a dispărut”. Chiar dacă nu cred asta acum, s-ar 
putea s-o cred peste câteva ore. Sau poate mai curând. Nu 
vreau să fiu din nou atrasă în căutarea ei. Este inutil. Nimeni nu 
mă va crede, iar dacă continui, nu voi face decât să mă 
înnebunesc singură. In sfârşit, sunt atâtea lucruri pe care nu mi 
le amintesc, încât probabil că greşesc, probabil că Elizabeth este 
la ea acasă, iar eu mă agit degeaba. 

Când soseşte, Carla vede anunţul şi dă aprobator din cap. 

— Aveţi perfectă dreptate, spune ea. Concentraţi-vă asupra 
dumneavoastră. Paza bună trece primejdia rea, nu? 

Ca de obicei, se porneşte să-mi povestească despre atacuri 
şi jafuri armate. Incerc s-o urmăresc, dar simt că spusele ei nu 
prea mai au legătură cu mine. 

— Oamenii în vârstă nu au deloc grijă de siguranţa lor, zice 
ea. Nu au grijă ca uşile să fie bine încuiate sau ca ferestrele să 
fie închise cum trebuie. Asta pentru că aţi copilărit în alte vre- 
muri. Fac pariu că ştiaţi pe toată lumea, pe-atunci, nu-i aşa? 

— Nu fi prostuţă, spun eu. Oraşul era plin de tot soiul de 
indivizi pe vremea când eram copil. 

Bărbaţi care tocmai fuseseră demobilizaţi se îmbătau în 
cârciumi, soldaţi americani şi canadieni care aşteptau să plece 
acasă, evacuaţi din Londra sau Birmingham, care nu aveau case 
unde să se întoarcă, şi convalescenţi care sperau ca aerul marin 
să-i vindece. Inainte să apuc a-mi termina gândul, Carla dispare 
la etaj, ducându-se în dormitorul meu, iar eu intru în bucătărie. 
Sendvişul încă nu mi-a fost făcut, aşa că pun nişte pâine în 
prăjitor şi scot untul. 

— Câtă pâine credeţi că veţi mânca? rosteşte Carla 
apărând brusc. Trebuie să vă ajungă o pâine pe zi. 

— Ei bine, tort nu mai este fiindcă l-a mâncat sergentul, 
spun eu. 

— Dacă nu mai e tort, asta-i pentru că l-aţi mâncat dum- 
neavoastră, zice ea deschizând robinetul şi agitând Fairy-ul 


până se face un munte de spumă. 

Nu prea îmi place tonul ei. Mă dau la o parte din calea ei şi 
verific uşa din faţă înainte de a mă duce să mă aşez. Carla vine 
în camera de zi pentru a-mi da pastilele - nu ştiu pentru ce sunt. 

— Şi desigur, mai sunt şi alarmele, spune ea rămânând 
lângă măsuţa de cafea şi scriind ceva în mapa îngrijitoarei. Sunt 
bune pentru ca noi, cei care vă îngrijim, să putem intra şi să ne 
facem treaba, dar e suficient un singur ticălos, nu? Cineva îi 
spune codul altcuiva, iar infractorul nici măcar nu mai trebuie să 
se ostenească să spargă broasca. 

Işi pune mâinile pe cap, apoi le ridică în aer. 

— Nu pot fi atât de primejdioase, rostesc eu. Altminteri, n- 
ar încerca să-i convingă pe toţi să-şi pună. Până şi Elizabeth are 
aşa ceva. Mintea mea încearcă să-mi spună ceva. Elizabeth are 
alarmă. Alarmele fac mai uşoară intrarea în casă. Notez asta, iar 
alături scriu numele lui Elizabeth. Elizabeth are alarmă, repet 
eu. Dacă a intrat cineva... 

— Nu începeţi din nou, zice Carla. Am crezut că aţi re- 
nunţat. 

Arată spre anunţul de pe perete. 

— O, da! rostesc eu lăsând pixul jos. 

Mă simt dezamăgită, de parcă aş fi pierdut ceva de preţ. 

— In regulă. La revedere! Se îndreaptă spre uşă. Aud cum 
încearcă s-o deschidă. Zdrăngăne de parcă ar fi blocată. Hei! 
strigă ea. Aţi încuiat-o. Unde-i cheia? 

Mă ridic şi-i arăt micul vas în care o ţin, aflat pe raftul de 
deasupra caloriferului. 

— Ai spus să am grijă ca uşile să fie încuiate, zic eu 
arătându-i Carlei bileţelul scris pe această temă. 

Ea se holbează la mine. 

— Dar nu să le Încuiați cât timp eu sunt aici. 

După ce mă încuie din nou, mă duc să-mi caut sendvişul. Pe 
bufet este o felie de pâine prăjită, iar eu las bileţelele din mână 
pentru a scoate untul, însă nu-l găsesc în frigider. Deasupra 
aragazului este un afiş pe care scrie să nu gătesc nimic, dar 
chiar am poftă de un ou cu pâinea prăjită. Cu siguranţă, îmi este 
permis să fierb un ou. Asta oricum nu înseamnă gătit. 

Pornesc gazul şi umplu o crăticioară cu apă. În timp ce 
aştept să fiarbă, îmi iau bileţelele pentru a le citi: „Alarmele fac 
mai uşoară intrarea în casă”. Numele lui Elizabeth este scris 


alături. ÎI citesc de câteva ori. E ceva important, dar nu-mi dau 
seama ce. Am mai scris şi: „E suficient un singur ticălos”. Dar 
asta e valabil pentru orice. Şi oricum, nu poţi să trăieşti 
temându-te de toată lumea. Trebuie să-i laşi pe unii oameni să-ţi 
intre în casă. 

* 

Sukey a fost cea care ne-a sugerat să-l luăm pe Douglas 
drept chiriaş. Ea lucra la cantina NAAFI!, care fusese deschisă 
într-un hotel de pe faleză, iar Douglas a livrat lapte până când a 
avut vârsta necesară pentru a se înrola în armată. Cantina era 
pe ruta lui, iar lui Sukey i-a plăcut de el. Dimineaţa, obişnuiau să 
stea de vorbă înainte ca ea să deschidă, mai ales despre filme, 
din câte zicea ea. 

Eu l-am cunoscut într-o zi când Sukey m-a luat cu ea la 
serviciu. Era în săptămâna de după ce şcoala noastră fusese 
lovită de o bombă, în timpul unui raid nocturn. Incă nu 
amenajaseră toaletele pentru ca să ne putem muta la şcoala de 
băieţi, iar mama nu dorea ca eu să-mi petrec toată ziua acasă. A 
trebuit să ne trezim foarte devreme, iar eu încă eram pe 
jumătate adormită când am ajuns acolo. Sukey m-a pus să stau 
în bucătărie, în vreme ce ea cântărea ceaiul şi cafeaua în 
punguţe de pânză albă şi se grăbea de colo colo, ca să verifice 
ceainicul cu apă fierbinte. M-am gândit că arată caraghios în 
salopeta albastră şi cu caschetă pe cap, dar pe ea nu părea s-o 
deranjeze. Se simţea un minunat miros de mâncare, iar ea mi-a 
dat să mănânc fasole pe pâine prăjită şi un cârnat. 

— N-ar trebui, a spus ea dându-mi farfuria. Este doar 
pentru yankei. 

Pe atunci, îi serveau acolo în special pe soldaţii americani, 
iar în timp ce mâncam, am pândit să le aud accentul. Tocmai 
terminam când l-am auzit. 

— Cu siguranţă, a spus vocea, apoi: E foarte bine aşa. 

M-am uitat în jur şi am văzut-o pe Sukey apropiindu-se cu 
un băiat. Acesta avea o ladă cu sticle de lapte, pe care a pus-o 
pe tejghea, în faţa mea. Am fost surprinsă să văd un lăptar 
american, aşa că m-am holbat la el. 


1 Navy, Army, and Air Force Institutes - organizaţie creată 
de guvernul britanic în 1921, cu scopul de a oferi activităţi 
recreative şi de a vinde diverse bunuri soldaţilor din 
marină, armată şi forţele aeriene şi familiilor acestora 


— Mopps, el este Doug, a zis Sukey cu o mână pe umărul 
lui. Salută-l. 

— Bună, Doug, am spus eu uitându-mă pe lângă el, spre 
Sukey, care a luat două sticle cu lapte şi a ieşit din nou din 
bucătărie. 

— Bună... Mopps, a rostit el încruntându-se puţin din pricina 
numelui. 

Ochii lui au urmărit-o pe Sukey, în vreme ce ea se în- 
depărta. 

Am râs. 

— Ăsta nu-i numele meu adevărat, prostuţule, am spus eu. 

El a părut iritat şi s-a întors spre mine. 

— Atunci, de ce îţi zice ea aşa? a rostit el. 

Accentul nu îi mai era american, iar eu m-am întrebat dacă 
Sukey ştia că el se prefăcea. 

Am băgat în gură ultima bucăţică de cârnat. 

— Este o poreclă, am spus eu mestecând. 

— Cam prostească, nu-i aşa? a continuat el să se încrunte. 

Am ridicat din umeri şi mi-am sprijinit furculiţa de marginea 
farfuriei. 

— Fac pariu că Doug nu este numele tău adevărat. 

— Ba sigur că este, a spus el, privirea lui îndreptându-se din 
nou spre Sukey când ea a intrat şi a pus o altă pungă de ceai pe 
cântar. 

— Nu e prescurtarea de la Douglas? 

Şi-a strâns buzele şi s-a uitat la sticlele de lapte, scoţându- 
le cu bruscheţe din ladă. 

— Nu-i aşa? 

— Ba da. 

— Deci, Doug este o poreclă, nu? 

El s-a oprit din ce făcea şi s-a uitat la mine. 

— M-ai încuiat cu asta, a rostit el şi s-a înroşit, şi i-a aruncat 
o altă privire lui Sukey. 

Îl făcusem să se simtă stânjenit şi mi-a părut rău pentru 
asta. 

— Doug e un nume frumos, am zis eu încercând să mă re- 
vanşez. Îmi place. 

Asta l-a făcut să zâmbească, iar mie mi-a părut şi mai rău. 
Douglas era drăguţ, cu o faţă ovală şi fină, cu păr castaniu şi 
sprâncene foarte drepte. Era înalt, dar se încovoia şi îşi înclina 


capul când vorbea, şi te privea pieziş, aşa că oamenii nu băgau 
de seamă întotdeauna cât era de înalt. 

— Sper că eşti drăguță cu Doug, a spus Sukey apropiindu- 
se pentru a pune sticlele goale pe masă. 

Am încuviinţat din cap încercând să găsesc ceva de zis. 

— Hei, am văzut-o pe nebună afară, am spus eu pentru că 
aşa fusese, chiar dacă doar în treacăt. 

— Taci, Maud, a zis Sukey. Nu-i mai spune aşa. Nu ştii cine 
ar putea fi. Imaginează-ţi cum ar fi să facă mama ceva aiurea, 
iar oamenii s-o numească nebună. Şi n-ai ascultat ce am zis. 
Doug va fi noul nostru chiriaş. l-a ciufulit părul aşa cum obişnuia 
să facă şi cu al meu, iar el s-a înroşit din nou. Vrei să mănânci 
ceva? l-a întrebat ea. 

— Nu, mai bine plec, a spus el şi a umplut repede lada cu 
sticlele goale, după care a plecat cu ele, fluturându-şi ciudat 
mâna când Sukey i-a strigat: „La revedere”. 

— A făcut mama vreodată ceva aiurea? am întrebat-o eu pe 
Sukey imediat după plecarea lui. 

— Fireşte că nu, prostuţo, a zis ea adunând sticlele cu 
lapte. Doar că ar trebui să nu te mai grăbeşti atât de tare să-i 
judeci pe alţii, atâta tot. iți place Doug? Mama caută pe cineva 
care să ia camera rămasă goală după ce domnişoara Lacey s-a 
dus la nepoata ei. Totuşi, am vorbit serios. Fii drăguță. Mama lui 
tocmai a murit. O bombă a căzut pe casa lor. 

Mi-a părut şi mai rău de comentariul despre porecle şi mi- 
am promis să fiu drăguță cu el. Chiar asta am avut de gând. Dar 
mi-am amintit felul în care Sukey îi ciufulise părul şi îi oferise 
mâncare, având grijă de el aşa cum avea grijă de mine, şi m-am 
întrebat dacă eu m-am uitat vreodată la ea în felul în care a 
făcut-o Douglas. 

De undeva se simte un miros neplăcut. Mă uit prin camera 
de zi, iau o pernă şi mă aşez pe bancheta de la fereastră. Nu 
văd nimic. Nu-mi dau seama de unde vine mirosul. Am scos o 
grămadă de bileţele de-ale mele din coşul de hârtii, întrebându- 
mă cum de-au ajuns acolo. Am scos de acolo şi un capac zgâriat 
de pudrieră, albastru cu argintiu, ceea ce înseamnă că l-am 
găsit de două ori. Stau să mă odihnesc puţin pentru a căpăta 
suficientă energie ca să mă duc să văd ce provoacă mirosul 
acela îngrozitor, dar Helen intră în casă. 

— Mamă! Ai lăsat gazele pornite! ţipă ea. Ţi-am spus să nu 


foloseşti aragazul. Puteai să arunci în aer toată casa asta neno- 
rocită! Of, mirosul se simte şi aici. 

Se opreşte în faţa mea şi se aplecă pe lângă mine pentru a 
deschide fereastra, fluturând draperia în încercarea de a aerisi 
mai repede. Îi privesc dedesubtul bărbiei. Pare foarte moale. 
Vulnerabilă. 

— Îmi pare rău că am făcut comentariul acela legat de po- 
recla ta, spun eu. 

Bărbia i se coboară când ea se uită la mine. 

— Poftim? 

— Nu, nu ştiu, rostesc eu. 

Mă întreb dacă îmi va da o cană de ceai în curând. Dar s-ar 
putea să nu avem lapte pentru că l-am supărat pe lăptar. Of, 
totul este atât de încurcat! Dinspre geam vine o adiere, care mă 
atinge în partea de jos a spatelui şi mă face să tremur. 

— N-ai simtit mirosul? întreabă Helen. 

— Mi s-a părut că simt ceva, da, spun eu trăgând puţin 
material peste genunchi, pentru a-i încălzi. Cârnat şi fasole, şi... 
ce-ai spus că era? 

— Gaze. 

— O! A fost o scurgere? ? 

Materialul din poala mea nu vrea să stea întins. Incerc să-l 
netezesc, îl înfăşor în jurul meu, dar se tot mişcă. Când mă uit în 
sus, văd că Helen încă flutură draperia. Mişcarea mă face să 
clipesc. 

— Nu, mamă, zice ea. Ai lăsat aragazul pornit. Acesta este 
motivul pentru care nu trebuie să găteşti. 

— De obicei, nu gătesc, Helen. Este un afiş în bucătărie... 

— Ştiu că este un afiş. Eu l-am scris. 

Lasă draperia să cadă şi îşi bagă degetele în păr. 

— Dar pot să-mi fac un ou fiert, spun eu. 

— Nu! Nu, nu poţi. Mamă, tocmai asta zic. Îşi încleştează 
pumnii şi se trage de păr. Nu-mi dau seama de ce este atât de 
supărată. Nu înţelegi? Chiar n-ai voie să încerci să găteşti nimic. 
Absolut nimic! 

— Bine. N-o s-o fac, rostesc eu privind-o cum umblă prin 
cameră. O să iau o bucăţică de brânză sau altceva. 

— Promiţi? mă întreabă ea. Îţi notezi asta? 

Încuviinţez din cap şi scot un pix din geantă. Pe măsuţa de 
lângă mine e o harababură de hârtiuţe colorate, iar eu notez sub 


o listă care începe cu: „Pudrieră, dovlecei”. 

— Şi scrie şi pe afişul din bucătărie, spune Helen. Vin cu 
tine, să te ajut. 

Intinde o mână, iar eu mă ţin de ea pentru a mă ridica. Am 
reuşit cumva să prind draperia de pantaloni, iar Helen trebuie s- 
o desprindă. In drum spre bucătărie, merge foarte aproape de 
mine, la un moment dat degetele ei acoperindu-le pe ale mele 
în timp ce erau pe balustrada scării. După ce ajungem acolo, îmi 
dau seama că am lăsat pixul în camera de zi. Helen se duce să-l 
aducă. 

— Nici chiar ouă, zice ea când se întoarce. Scrie pe afiş 
„Nici chiar ouă”. 

li dau ascultare, iar apoi, las pixul jos. 

— Ce înseamnă asta? întreb eu. Nici chiar ouă? Ce în- 
seamnă? 


7 

Acel cântec vechi al lui Eric Coates îmi răsună în minte. 
Tema muzicală a emisiunii radiofonice Music While You Work". 
Mi se tot învârte în cap, devenind din ce în ce mai intensă cu 
fiecare secundă. Tot mai săltăreaţă, mai zgomotoasă, mai 
militaristă. Imi imaginez un zâmbet dement pe chipul meu, 
braţele mişcându-mi-se de parcă ar fi trase de sfori. În tinereţe, 
mă simţeam adesea atât de însufleţită. Toată lumea spunându- 
ţi să ajuţi, să munceşti pentru efortul de război, dar fără a te 
lămuri ce să faci concret. Pornesc televizorul, dar nu mă pot 
concentra, aşa că hoinăresc prin casă, pun lucrurile la loc, fac 
puţin curat, aranjez ce e de aranjat, şterg praful. Înfoi pernele 
de pe canapea şi pun cărţile la locul lor. Dau cu spray măsuţa pe 
cafea şi iau o cârpă pentru a o lustrui. Carla vine exact când 
termin de lustruit primul loc unde am dat cu spray. 

— lată o albinuţă harnică, rosteşte ea dându-şi jos haina. 
Faceţi puţin curat. Ar trebui să scriu asta în mapa dumnea- 
voastră. Dă din cap spre mine, răsfoieşte paginile cu pixul pre- 
gătit, apoi se întoarce şi scoate un mic sunet. O, ce se petrece? 
rosteşte ea. Aveţi de gând să le ardeţi? De ce aţi îngrămădit 
cărţile în şemineu? 

— Ce tot vorbeşti? spun eu lăsând cârpa jos. 

Cărţile sunt frumos aranjate. Se potrivesc perfect în micul 
alcov de lângă televizor. Arată foarte bine. 

— Şi, ăăă, zice ea, ce folosiţi pentru a curăța masa? 

— O cârpă, rostesc eu încruntându-mă la ea. Astăzi, pare 
să-mi pună o grămadă de întrebări prosteşti. 

— Nu, nu cred că-i o cârpă. 

la materialul în mâini, gata să-l desfacă. După ce o face, îmi 
dau seama ce este. O cămaşă. Una dintre cămăşile lui Sukey. O 
cămaşă din jerseu maro-închis, acum plină de spray şi de 
firimituri. Probabil că am luat-o din şifonierul aflat în vechea 
mea cameră. Multe dintre lucrurile lui Sukey sunt acolo. Lucruri 
pe care le-am tăiat şi le-am ajustat, şi le-am purtat, lucruri pe 
care le-am păstrat pentru că nu m-am îndurat să le arunc. lar 
acum, am distrus unul dintre ele. 

Carla zâmbeşte. 

— Un nou mod de a folosi o cămaşă, spune ea. Apoi, îmi 
observă privirea, iar capul i se înclină într-o parte. O s-o pun în 


u Muzică în timp ce lucrezi 


maşina de spălat. Nu vă faceţi griji. Va fi ca nouă. 

După plecarea Carlei, constat că n-am răbdare să stau jos. 
Am senzaţia sâcâitoare că ar trebui să mă duc undeva. Imi pun 
haina şi ies. Nu ştiu unde mă duc, dar asta nu contează, sunt 
sigură că trebuie să mă duc undeva, iar în cele din urmă, îmi voi 
da seama. 

Când ajung în capătul drumului, un autobuz trece pe lângă 
mine. Sper că nu trebuia să urc în el. Dacă da, oricum e prea 
târziu. Mă sprijin cu o mână de zidul grădinii cuiva şi mă întorc 
pentru a privi în lungul străzii. Sub degetele mele este muşchi 
umed şi îl smulg de-acolo, plăcându-mi senzaţia dată de 
rădăcinile care se rup din locul în care sunt prinse. Câteva 
hârtiuţe colorate strălucitor sunt înşirate pe trotuar. Probabil că 
sunt ale mele, notitele mele, memoria mea de hârtie. 
Buzunarele îmi sunt ticsite cu liste şi bileţele. Deocamdată, nu 
mă simt în stare să mă întorc şi să le culeg pe cele pierdute, dar 
mă aplec ca să-l iau pe cel mai apropiat, simt un scârţâit în 
articulaţii, dar ştiu că s-ar putea să pierd ceva critic dacă nu-l 
ridic. Cel mai apropiat este un pătrăţel de hârtie albastră: 
„Oxfam ora 14.00 astăzi”. Rămân în continuare sprijinită de 
gard. 

Ora 14.00 astăzi. Oare chiar înseamnă astăzi? Am senzaţia 
că nu, dar n-aş vrea să-i dezamăgesc. Acele imagini cumplite cu 
copii scheletici şi burţile umflate, şi muşte în jurul gurilor m-ar 
bântui dacă aş face asta. lar dacă este marţi, Elizabeth va fi 
acolo. Mă duc în staţia de autobuz, culegând în drum cele mai 
apropiate bileţele. Sunt sigură că nu a fost o foamete atât de 
cumplită în copilăria mea. În timp ce aştept, găsesc în buzunarul 
hainei o jumătate de tabletă de ciocolată şi o mănânc în 
autobuz. ` 

Magazinul Oxfam se află în pasaj. Inainte, aici a fost un 
magazin de bijuterii de lux, de unde a fost cumpărat inelul de 
logodnă al surorii mele. Şi vechiul meu coafor se află aici, dar a 
fost închis cu mult timp în urmă. Ferestrele sunt prăfuite, iar 
demodatele căşti de uscat părul, lăsate înăuntru, se dez- 
integrează încet, arătând ca un şir de campanule crescute exa- 
gerat, pe un câmp nisipos. În magazinul de alături se vând tot 
soiul de cadouri pentru baie. Săruri şi uleiuri, şi savoniere din 
sticlă, şi cochilii vopsite în diferite culori. Am dus multe dintre 
lucrurile de acolo la Oxfam. În copilărie, mi-ar fi plăcut enorm 


scoicile. Am avut o colecţie cândva şi încă mai am acasă o parte 
din scoici, puse într-o casetă făcută din cutii de chibrituri lipite. 
Obişnuiam să le culeg de pe malul mării, părinţii ţipând la mine 
să nu mă apropii prea mult de sârma ghimpată. Imi plăcea să le 
ţin la urechi şi să ascult zgomotul valurilor. 

Am avut o mulţime de scoici roz şi câteva cu puncte 
cenuşii. Totuşi, niciodată n-am mers mai departe cu 
identificarea lor. Când a aflat că le colecţionez, unchiul Trevor 
mi-a dat o carte despre scoici, dar nu m-a interesat să aflu 
numele lor şi, răsfoind paginile, desenele oribilelor vietăţi 
arătând ca nişte melci care trăiseră în frumoasa mea colecţie au 
început să mă îngreţoşeze. Nu-mi plăcea să fac legătura între 
lucrurile acelea urâte şi dezgustătoare şi perfectele scoici 
perlate. Cuvântul „moluscă” mă irita, iar în cele din urmă, am 
aruncat cartea. 

Când intru în magazinul nostru, mă izbeşte mirosul de 
vechi. Se pare că nu reuşim să scăpăm de el, deşi curăţăm la 
aburi toate hainele donate. Aerul este stătut şi acru - e singurul 
lucru care îmi displace cu adevărat la faptul că lucrez aici. Asta 
şi Peggy. |n timp ce păşesc înăuntru, îşi ridică privirea din 
spatele tejghelei, lumina căzând pe părul ei decolorat şi ţeapăn. 
Are doar şaizeci şi opt de ani, aşa că are cu doisprezece mai 
puţini decât mine. 

— Maud? rosteşte ea. Ce cauţi...? 

— Am întârziat? spun eu împingând un suport de haine, ca 
să pot trece. 

— Nu, Maud. Nu avem nevoie de tine... Adică - îşi sprijină 
mâinile pe tejghea şi vorbeşte cu o voce stridentă linguşitoare. 
Este cea pe care o foloseşte fiica mea când încearcă să mă con- 
vingă să-mi arunc jumătate din lucruri sau să renunţ la gătit 
„fiindcă aşa e cel mai bine” -, am decis împreună că n-ai de ce 
să te deranjezi să vii aici, nu-i aşa? Îţi aminteşti? 

Imi aplec capul şi mă prefac că mă uit în coşul cu lucruri de 
pe masa din faţă. Simt un val brusc de ură faţă de Peggy 
crescând în mine în timp ce scormonesc printre semnele de 
carte din piele murdară şi inelele din plastic pentru şervete. Ea 
şi Mavis au decis că nu sunt în stare să lucrez aici. Ei bine, 
întotdeauna am fost în dezavantaj. Celelalte au lucrat în 
magazine când erau tinere. Peggy a fost la Beales, Mavis a 
condus Carlton Shoes, iar tatăl lui Elizabeth a avut o brutărie în 


care ea trebuia să servească în copilărie. Dar mie tata mi-a găsit 
o slujbă la telefoane imediat după ce am terminat şcoala, aşa că 
niciodată n-am fost altceva decât telefonistă. La Oxfam, lucrul 
cu banii mi s-a părut întotdeauna dificil, dar apoi am început să 
încurc monedele, dându-le oamenilor prea mult rest. lar când un 
client m-a necăjit, a fost şi mai rău. Într-o zi, mă uitam la o 
monedă de o liră şi nu eram capabilă s-o recunosc. Bărbatul din 
faţa tejghelei tot ofta. 

— Nu se poate să fiţi atât de slabă la aritmetică, a spus el. 

Nu ştiu ce i-am dat până la urmă, dar Peggy a fost foarte 
supărată. 

Acum, bate în tejghea cu unghiile lăcuite, aşteptând răs- 
punsul meu. Continui să scotocesc prin coş, iar degetul meu dă 
de spatele unei mici rame foto. 

— Asta-i nostim, spun eu scoţând-o. Elizabeth are o ramă 
ca asta. În ea se află o poză cu noi două făcută imediat după ce 
ne-am cunoscut. Este neobişnuită, nu-i aşa? 

Îmi trec degetul mare peste colţul ei. Rama e făcută dintr- 
un porțelan crem, cu flori delicate pe ambele laterale. Capul 
unui îngeraş se iţeşte în partea de sus, privind în jos, spre locul 
unde ar trebui să fie poza. 

— N-aş fi crezut că există două la fel, rostesc eu. A cum- 
părat-o de aici, la câteva luni după ce a început să lucreze în 
magazin. 

— Dumnezeule, da, mereu cumpăra porţelanuri. Văd că în 
privinţa anumitor lucruri ai o memorie bună, Maud. 

— Chiar cred că este rama ei. Insă ea n-ar fi dat-o 
niciodată. Îmi ridic privirea spre Peggy. Era vreo poză în ea? 

— Posibil, dar n-am fi scos-o la vânzare cu o fotografie în 
ea. Oricum, mă îndoiesc foarte tare că e rama lui Elizabeth. 

Uşa se deschide, iar Peggy îi zâmbeşte scurt persoanei care 
intră în magazin. 

— Dacă o vrei, n-ai decât să ne dai două lire pentru ea. Să 
cumperi lucruri este cel mai bun mod de a ne ajuta acum. 

Ştiu ce înseamnă asta. Dar încă nu sunt gata să plec. 

— Să-ţi fac o cană de ceai? spun eu punând cu grijă rama în 
coş. Îmi amintesc unde se află ibricul, iar dacă tu ai treabă aici... 

Dau să mă îndrept către camera din spate. Încruntarea lui 
Peggy dispare. 

— Bine, zice ea. Bine, ar fi drăguţ. Aş vrea un nes. 


Umplu fierbătorul şi îl pornesc. Un lucru îmi amintesc 
despre Peggy, şi anume că nu suportă să arunce fotografiile... 
Întotdeauna am fost de părere că acest fapt o face mai umană. 
Sub masa de lucru, pe care se află stive de haine donate, este 
un sertar în care păstrează fotografiile vechi. Lemnul scârţâie 
când trag sertarul, iar eu arunc o privire spre uşă, fericită că 
fierbătorul face zgomot, apoi mă aşez pentru a căuta printre 
poze. 

Multe dintre ele înfăţişează animale de companie, câteva 
sunt cu grupuri de familie, iar două sunt vechi, pe cartoane 
rigide - un bărbat în uniformă, pe cale să plece la luptă în Marele 
Război şi o femeie cu mâneci bufante sus, care stă lângă o 
aspidistra. Le pun deoparte şi caut printre nişte instantanee 
până găsesc o fotografie foarte colorată a două femei care arată 
banal, îmbrăcate cu bluze delicate, cu model floral. Eu şi 
Elizabeth. Ne aflăm chiar în faţa pasajului, porţile din fier vopsite 
arcuindu-se drăguţ în spatele nostru. 

Părul cu şuviţe sure al lui Elizabeth este bine prins cu clame 
pe cap, în vreme ce al meu e liber. Zâmbim către aparat, 
arătându-ne ridurile care dovedesc că suntem trecute de vârsta 
mijlocie, iar Elizabeth ţine ceva în mâini. Este un urcior în formă 
de broască, pe care l-a cumpărat în prima ei zi la Oxfam. „E 
doar o copie”, a spus ea, şi era chiar hidoasă, după părerea 
mea, dar mâinile lui Elizabeth o ţin de parcă era foarte valo- 
roasă. Asta a fost în ziua în care ne-am cunoscut, ziua în care 
am descoperit că a ei era grădina pe al cărei zid se aflau pietri- 
cele, ziua în care eu am decis că vom fi prietene. Incă îmi 
amintesc cum mă durea faţa de cât de mult am râs. N-ar fi 
aruncat niciodată această poză. Ochii mi se umplu de lacrimi, 
încep să cred că, probabil, a murit. Mormanele de haine de pe 
masă capătă brusc o semnificaţie urâtă. In toate acele ore pe 
care eu şi Elizabeth le-am petrecut alegând lucrurile donate, 
niciodată nu m-am gândit că, într-o zi, una din noi s-ar putea să 
inventarieze lucrurile celeilalte. 

Bag fotografia în buzunar, iar fierbătorul anunţă că apa a 
dat în clocot. Îi duc lui Peggy cana pe tejghea. 

— O, Maud! strigă ea în timp ce ies din magazin. Te-am ru- 
gat să faci cafea, iar tu mi-ai adus ceai! 

Mă întorc prin parc. Lângă estradă există o bancă pe care 
se poate sta, o bancă lungă, cu vedere spre strada lui Elizabeth, 


iar eu mă odihnesc pe ea, privind cum un bărbat adună un 
morman de frunze uscate. Este frig şi se pare că va ploua, dar 
încă nu-mi vine să mă duc acasă. Vreau să stau şi să mă gân- 
desc la această nouă descoperire şi să las aerul să mă curețe de 
mirosul de vechi din magazin. Ce au hainele vechi de miros aşa? 
Chiar şi cele curate par să emane un miros acru după o vreme. 

Mirosul valizei este ceea ce îmi amintesc cel mai bine. Tata 
a fost cel care a adus-o acasă, la aproape trei luni după ce 
Sukey a dispărut şi cam cu o săptămână înainte să împlinesc 
cincisprezece ani. La început, n-am recunoscut valiza - tata 
plângea când mi-a dat-o, iar eu n-am putut decât să mă uit la el 
simțind cum mi se strânge inima de parcă ar fi fost vină sau 
frică. Chipul îi era schimonosit, iar din gât îi ieşea un hârâit. 
Niciodată, nu-l mai văzusem plângând, şi am fost prea şocată 
pentru a încerca să-l liniştesc. S-a aşezat pe un scaun de lângă 
aragaz şi şi-a întors faţa de la noi. Nici mama nu l-a alinat, ci 
doar a pus valiza pe masa din bucătărie. 

Sukey o cumpărase pentru luna de miere. Era un obiect 
voluminos, din piele maro, cu un mâner din piele maro şi 
clapete din aramă. O rază de lumină rozalie a intrat pe 
fereastră, evidențiind locurile unde clapetele din aramă erau 
zgâriate. Mi-am trecut un deget peste una din ele, mătuind 
metalul, iar mama mi-a dat mâinile la o parte pentru a deschide 
valiza. Acel miros acru de haine a umplut încăperea, acoperind 
mirosurile obişnuite din bucătărie - de ceapă prăjită şi verdeţuri 
uscate, şi fulgi de săpun - ca un strat gros de praf. 

Ne-am uitat la lucrurile lui Sukey. Hainele erau boţite şi în- 
ghesuite în interiorul cu căptuşeală dungată. Bluze şi pulovere, 
şi feţe de cămăşi false, un guler de blană şi o pereche de pan- 
taloni cafenii cu pliuri mici pe betelie. Dedesubt era o rochie 
cândva bej, pe care Sukey o vopsise recent în bleumarin intens 
pentru a o face să pară nouă. Şi mai era îmbrăcămintea de corp, 
chiloţi şi furouri din mătase tivite cu dantelă. Nu erau murdare, 
dar strălucirea materialului dispăruse, de parcă fuseseră atinse 
de o mulţime de oameni. 

— O, Doamne! Nu ştiu cum s-ar putea spăla asta, a spus 
mama scoțând rochia vopsită. Poate, cu apă rece. De cât săpun 
crezi că ar fi nevoie, Maud? 

Eu privesc în continuare valiza, întrebându-mă cât timp a 
trecut de când Sukey a atins ultima data lucrurile din ea. Asta 


era tot ce ne rămăsese de la ea. Voiam să mă ghemuiesc în 
valiză şi să închid capacul, nu să scot totul şi să spăl urmele ei. 
O sticlă albastră era cuibărită pe mâneca unei bluze, de parcă ar 
fi fost ţinută pe un braţ. Parfumul lui Sukey, Evening in Paris. L- 
am scos şi, înainte de a realiza ce fac, m-am dat la încheieturi şi 
pe gât. Mama s-a holbat la mine prin vaporii de parfum ieftin şi 
dulce, prea uşori ca să zăbovească mult în aer, apoi a început să 
adune ţesăturile din bumbac, jerseu şi lână de parcă frământa 
aluat, lovind hainele de pereţii valizei. Lucrurile mici s-au 
desprins din grămadă şi au căzut pe podea, iar eu strângeam 
câteva perechi de chiloţi din mătase când a intrat Douglas. S-a 
oprit locului, s-a holbat, apoi s-a întors într-o parte şi şi-a 
coborât privirea. 

— Sunt ale lui Sukey? a întrebat el. De unde au apărut? 

— De la Station Hotel. Poliţia le-a găsit, a spus tata. 

Privea fix cuptorul cu lemne de la aragaz, faţa fiindu-i roşie 
de căldură. Am fost recunoscătoare că nu mai plângea. Când 
intrase Douglas, mama încetase să mai frământe lucrurile şi 
rămăsese ţeapănă, o eşarfă de mătase şi centura unei rochii 
atârnându-i ca nişte vrejuri pe braţ. Le-am desprins şi am băgat 
în valiză chiloţii pe care îi luasem de pe podea. 

— Ei deja au căutat prin lucruri, a zis tata. 

Deci, de aia lucrurile erau în dezordine. Mi-am imaginat 
mâini mari de poliţişti scotocind prin lenjerie. Era un gând oribil. 
Poate că şi Douglas gândea acelaşi lucru pentru că, preţ de o 
secundă, a părut îngreţoşat. 

— Au găsit ceva? a întrebat el. 

Tata a clătinat din cap. 

— Nimic. Cu excepţia cartelelor ei. 

— Le-a lăsat în valiză. Douglas a rostit cuvintele de parcă 
erau răspunsul la o ghicitoare. Dar oamenii de la hotel? Ei ce au 
spus? 

— Nu-şi amintesc s-o fi văzut. Numele ei este în registru - 
scris de mâna recepţionerului, nu de a ei -, dar nu au recu- 
noscut-o din fotografie. 

— Deci, a stat acolo sau nu? am întrebat eu. 

Mi-am simţit pieptul plin de aer şi am crezut că plămânii îmi 
vor exploda. Nimeni nu mi-a răspuns. Mama nu s-a clintit, nu a 
spus nimic, dar i-am văzut lacrimile căzând pe mătase şi am 
remarcat cum creau cercuri negre pe material. Până la urmă, eu 


am fost cea care a spălat totul. 

Până să-mi dau seama încotro mă îndrept, mă aflu la 
jumătatea străzii lui Elizabeth. Este plină de copii în uniforme 
terne, neîngrijite, în drum spre sau probabil venind de la şcoală. 
Trec printr-un grup de elevi, care miros a echipament de sport 
nespălat şi a aftershave ieftin, iar eu mă pomenesc holbându- 
mă la rucsacurile şi la ghiozdanele lor, aşteptându-mă să văd o 
valiză din piele maro, cu mâner din piele maro. Chiar şi după ce 
ajung la uşa lui Elizabeth, tot mă uit în spate, căutând-o din 
priviri. Sun, mă uit prin fereastra din faţă, apoi prin cea de la 
bucătărie, dar nu văd nimic. Casa pare întunecată şi nelocuită. 

— Uitaţi o hoaţă bătrână! strigă cineva. 

Un grup de copii, probabil adolescenţi de vârsta lui Katy, se 
prostesc pe stradă, lovindu-se unul pe altul şi târându-şi genţile 
pe jos. Băiatul care a ţipat îmi zâmbeşte. 

— Cum o să intraţi? strigă el. Cu liftul pentru scară? 

Ceilalţi râd, iar eu mă întorc să văd încotro arată - geamul 
de pe palier este deschis. Chiar mi-ar fi de mare folos un lift 
pentru scară - s-ar fi putut chiar să intre pe acel geam. Mă în- 
treb dacă înainte fusese deschis. De data asta, fusese cât pe ce 
să nu-l observ. Mă întreb dacă nu este şi altceva deschis. Ce 
bine ar fi dacă aş putea să desprind peretele exterior, ca să văd 
dacă Elizabeth e înăuntru, să îndepărtez faţada ca pe a unei 
case de păpuşi. Sau cum era casa lui Douglas după 
bombardament. Desigur, n-aş vrea să se întâmple aşa ceva şi 
mă simt puţin ruşinată că mi-am dorit să cadă o bombă. Dar 
vreau să întreb ce-i cu fereastra deschisă, aşa că mă duc la uşa 
casei vecine. Nu există sonerie, iar când bat, un câine începe să 
latre. Devine tot mai zgomotos şi mai agresiv în timp ce aştept, 
până când pare să fi ajuns chiar în spatele uşii. Incep să dau 
îndărăt, dar, exact când ajung pe trotuar, uşa se deschide, iar 
câinele ţâşneşte afară. Aleargă în jurul meu, scheunând şi 
adulmecându-mă. 

— Nu vă faceţi griji, spune stăpânul său. Nu muşcă sau 
altceva, e doar curios. Dumneavoastră aţi bătut? 

ÎI privesc pe stăpânul câinelui. Este tânăr, un băieţandru, cu 
părul castaniu ciufulit. Foarte ciufulit. Câinele îmi linge mâna, iar 
eu îl mangâi pe creştet. 

— Probabil că sunteţi un om bun, spune băiatul. De obicei, 
face asta doar cu oamenii pe care îi cunoaşte. 


Eu zâmbesc bucuroasă că sunt apreciată. Bucuroasă că am 
găsit un prieten. În copilărie, mi-am dorit întotdeauna un câine. 
Părinţii mei au spus că nu ne permitem şi probabil că aveau 
dreptate, dar eu eram bântuită de o poveste despre un câine 
care fusese găsit mort în curtea cuiva. Fusese legat şi lăsat fără 
mâncare şi apă după plecarea stăpânului. Doamna Winners ne-a 
istorisit asta pentru a ne dovedi că nu trebuia să renunţăm la 
speranţă, că oamenii se mutau cât ai zice peşte, în zilele alea, 
că plecau în toiul nopţii şi că probabil Sukey făcuse la fel. 

— N-au timp nici măcar să se gândească la animalele lor, a 
spus ea. Asta este lumea de-acum. 

Dar, la vremea aceea, celelalte detalii mi-au atras atenţia. 
Curtea se afla în apropiere de casa lui Frank, iar câinele a fost 
găsit la doar câteva zile după ce eu şi tata fuseserăm acolo. 

— Probabil că a lătrat şi a tot lătrat, a zis doamna Winners. 
Sperând că va veni cineva să-l salveze. 

Cât de mult mi-am dorit - ani de zile mi-am dorit - să fi fost 
eu acel cineva, să fi căutat câinele când aş fi auzit lătratul, şi să- 
| fi salvat. 

Câinele din faţa mea scheaună de parcă ar şti încotro s-au 
îndreptat gândurile mele. Îl mângâi din nou, dorindu-mi să fiu 
tânără şi suplă pentru a mă putea lăsa pe vine lângă el şi a-i 
mângâia toată blana. 

— Taci, Vincent, rosteşte băiatul. Vrea doar să se facă sim- 
patic. Speră că aveţi să-i daţi un biscuit. 

Incep să caut prin geantă. 

— O, nu! spune el. Nu. Are o mulţime, doar că-i lacom. Nu 
sunteţi vreo prietenă de-a mamei, nu? Doreaţi ceva? 

— Nu, rostesc eu. Nu. Mulţumesc. 

— Nu dumneavoastră aţi bătut la uşă? 

— Nu cred, spun eu şi mă îndepărtez. 

Câinele mă urmează până la capătul aleii, apoi fuge înapoi, 
când stăpânul îl cheamă. In timp ce mă îndrept spre casă, mă 
tot uit îndărăt, spre locuinţa lui Elizabeth. Ce bine ar fi fost dacă 
aş fi găsit o cale de a intra. 

Când ajung în parc, începe sa ploua mărunt, iar apoi, ploaia 
devine repede torențială. Rămân un moment sub copaci. Cu 
mult timp în urmă, am mai stat acolo, cu mama. Îmi amintesc că 
era la fel de întunecat ca acum, cerul era ameninţător, iar 
pământul, prea îmbibat cu apă ca să emane acel miros de 


proaspăt care se simte afară. O urmasem aici după o ceartă cu 
tata. 

Ea se afla în grădină când m-am întors de la Audrey şi am 
văzut silueta lui tata pe fundalul luminii care se revărsa prin uşa 
bucătăriei. 

— Cum ai putut, Lillian? l-am auzit ţipând. 

Primul meu instinct a fost să fug în cămară şi să-mi acopăr 
capul, dar am rămas pe trotuar, pe jumătate ascunsă după 
gardul viu al doamnei Winners. 

— Ce-ar fi trebuit să fac? a ţipat şi mama strângându-şi 
impermeabilul pe trup, pentru a se feri de ploaie. In casa asta 
sunt totuşi patru guri care trebuie hrănite. Şi nu-l mai pot ruga 
pe Frank să mă ajute. 

— Frank! larăşi! Nu conteneşti să vorbeşti despre omul 
acela. Ce contează că din cauza lui a murit fiica noastră...? 

— Nu-i adevărat! Doar că nu-i un metodist cu faţa acră ca a 
tuturor oamenilor pe care îi admiri. Şi să nu crezi că nu ştiu cine 
ţi-a băgat ideea asta în cap. 

N-am auzit ce a răspuns tata, dar am auzit-o pe mama 
ţipând din nou: 

— Da, la Douglas mă refer! N-a putut niciodată s-o lase pe 
Sukey în pace - fireşte că îl acuză pe Frank. 

M-am uitat la ferestrele de deasupra, sperând că Douglas 
nu era acasă, iar apoi, am văzut-o pe mama pornind pe trotuar, 
ploaia făcând ca borurile pălăriei să i se pleoştească triste. Când 
în cele din urmă m-am urnit din loc, l-am văzut pe tata încă 
stând în uşa bucătăriei. Când m-a văzut, şi-a ridicat mâinile în 
aer. 

— Văd că şi tu te-ai hotărât să te uzi până la piele, a spus 
el. 

După o clipă, l-am urmat înăuntru. Douglas şedea la masă, 
concentrat asupra mâncării, iar eu m-am întrebat cât de mult 
auzise. Pe spătarul unui scaun aflat lângă foc era întins un 
prosop - mirosea a zeamă de carne, dar mi-am şters faţa şi 
părul cu el, în timp ce tata mi-a spus că merit să fac pneumonie. 
Mi-am scos fusta şi am întins-o pe scaun, în locul prosopului, iar 
Douglas m-a privit fix, preţ de un moment, după ce am rămas 
cu juponul pe mine. 

— Ce se petrece? am întrebat eu văzând că nimeni nu se 
osteneşte să-mi zică. 


— Frank s-a întors, a spus Douglas. Ochii îi erau îngustaţi şi 
ţinea lingura de parcă s-ar fi pregătit să înjunghie pe cineva. L- 
au arestat când a coborât din trenul care venea de la Londra. 

— L-au arestat? De ce? Au găsit... Adică, au aflat ceva 
despre Sukey? 

— Deocamdată, nimic. S-au legat doar de frauda cu 
cupoane. 

Şi-a fluturat cu sălbăticie lingura, sosul de carne i-a stropit 
puloverul, iar el a murmurat ceva în surdină. Tata s-a aşezat în 
faţa propriei mâncări, terminată pe jumătate, încruntându-se la 
varza tocată. 

— Dar crezi că vor găsi şi altceva? 

— Fără îndoială. După ce se vor lămuri ce fel de om este. 
Un beţiv, un criminal. Genul de om căruia n-ar fi trebuit să i se 
permită să se însoare cu Sukey. Genul de om căruia nici un 
părinte n-ar trebui să-i îngăduie vreodată să se apropie de fetele 
lui. 

Furculiţa tatei i-a zăngănit pe farfurie. 

— Mulţumesc pentru asta, Douglas, a spus el. Sunt sigur că 
ai intenţii bune, dar, pe viitor, păstrează-ţi părerile pentru tine. 

M-am sprijinit de chiuvetă şi am văzut chipul lui Douglas 
crispându-se înainte de a se relaxa suficient pentru a putea 
mesteca. Vreme de câteva minute a părut îmbătrânit, cu capul 
aplecat, încovoiat peste mâncare. Aproape că mă aşteptam să- 
şi îndrepte trupul şi să zică: „Sosul ăsta e grozav”. Insă când a 
vorbit din nou, a făcut-o privind zgârciurile de berbec rămase în 
farfurie. 

— Domnule Palmer, a rostit el, şi dumneavoastră credeţi că 
Frank a făcut-o, nu-i aşa? 

Tata l-a privit fix, peste masă. 

— Tu crezi că el a făcut-o? Vrei ca el să fie închis? 

— Nu ştim dacă ea e moartă, am zis eu. 

— Nimic din toate astea n-o va aduce înapoi, a rostit tata în 
acelaşi timp, apoi, întorcându-se spre mine: Maud, poliţia ne-a 
spus că este probabil ca ea să nu mai fie în viaţă. Trebuie să 
înţelegi asta. 

Am privit spre grădina udată de ploaie, întrebându-mă unde 
era mama. 

— Maud? a rostit tata din nou şi a întins o mână spre mine. 

— Da, da, am spus eu desprinzându-mă de chiuvetă şi 


luând din cuier vechiul palton al tatei. 

— Încercam ca gesturile să-mi fie cât mai mecanice posibil, 
încercam să nu gândesc. 

— Te duci după mama? Tata s-a ridicat în timp ce mă 
îndreptam spre uşa bucătăriei. Nu te duce, Maud. Ar trebui să 
ştii că ea foloseşte cartelele lui Sukey. 

— Din cauza asta vă certaţi? am rostit eu mişcându-mă 
ţeapăn, ca o marionetă. 

Tata a încuviinţat din cap şi la fel a făcut şi Douglas, în 
spatele lui. l-am privit cum stăteau unul lângă altul, un front 
unit. Nu era de mirare că mama preferase seara mohorâtă 
prezenţei celor doi, cu chipuri împietrite şi împotriva ei, deşi am 
remarcat că mâncau mâncarea împotriva căreia se opuneau cu 
atâta etică. Am simţit ceva izbucnind în mine, iar respiraţia mi-a 
hârâit în gât. 

— Dacă Sukey e moartă, am ţipat eu, ce mai contează? 

M-am năpustit afară din casă şi am luat-o în direcţia în care 
am văzut că se îndreptase mama, pe stradă şi apoi în parc. Încă 
ploua torențial. larba era saturată cu apă, iar aerul era rece. Mi- 
am dorit să fi avut pantofi mai buni şi mi-am dat seama că nu 
ştiam unde mă duceam sau cât de departe ajunsese mama. Dar 
eram prea furioasă pentru a mă opri şi a mă întoarce acasă. 
Furioasă din cauza preocupărilor jalnice ale tatei, deşi important 
era că Sukey dispăruse, furioasă fiindcă accepta părerea lui 
Douglas şi furioasă deoarece mă pusese în situaţia să aleg între 
el şi mama. Am continuat să merg, am trecut de estradă şi de 
Poarta de Nord, apoi m-am întors spre partea mai sălbatică a 
parcului. 

Acolo am găsit-o pe mama. Se oprise sub copaci, unde tot 
ploua, dar nu atât de tare. Parcul arăta ca o mare, iar mama, 
stând în picioare şi privind în zare, părea un căpitan care 
cerceta apele, copacii înalţi şi întunecaţi din spatele ei fiind un 
uriaş val pe cale să cuprindă nava. M-a văzut şi şi-a ridicat 
capul, aşa că i-am putut vedea ochii pe sub borul pălăriei. 

— Dacă ai de gând să mă prelucrezi în legătură cu 
cupoanele, atunci n-ai decât să-ţi găteşti singură, la fel cum vor 
face şi ei de-acum încolo, a spus ea, dar apoi şi-a desfăcut 
braţele, iar eu m-am repezit direct în ele. 

— Nu era cu el, a zis ea în părul meu, pe care ploaia mi-l 
lipise de cap. Frank s-a întors, darea nu era cu el. 


Mi-am lipit faţa de umărul ei, iar ea mi-a mângâiat capul ud. 

— Aşa am crezut. Am sperat. Ştii ce am sperat. Dar ea nu 
era cu el. Dar tu crezi asta, Maud? m-a întrebat desprinzându- 
mă pentru o clipă de trupul ei. Tu crezi că Frank ar fi putut să 
facă asta? Douglas spune că e un beţiv violent. Aşa este? 

Un exemplar al ziarului Echo a trecut pe lângă noi, dus de 
vânt, iar eu l-am privit zvârcolindu-se ca un peşte înainte de a 
se opri lipit de un copac din apropiere. 

— O dată, l-am văzut pe Frank beat, am zis eu simțind că 
trebuia să spun ceva. Dar n-a fost violent cu Sukey. Nu chiar. De 
fapt, a fost exact pe dos. Aproximativ. 

Mama a încuviinţat din cap şi a zâmbit slab. 

— Aşa m-am gândit şi eu, a rostit ea. 

— lar el probabil că nu-l plăcea foarte mult pe Doug din 
cauză că îşi petrecea foarte mult timp acolo. 

— Poftim? a spus mama întorcându-mi faţa spre ea şi 
netezindu-mi părul. 

Am simţit o picătură de ploaie căzându-mi pe faţă. 

— Doug, am zis eu. Unul dintre vecinii lui Sukey a spus că 
el era mereu acolo, ceea ce presupun că lui Frank nu-i plăcea 
prea mult. 

— Douglas era acolo tot timpul? De ce? 

Am ridicat din umeri. 

— Femeia credea că era iubitul lui Sukey. Dar asta-i o 
prostie, nu-i aşa, mami? Nu-i aşa? 

Ea mi-a dat drumul şi a pornit înapoi prin parc. Eu am 
urmat-o evitând băltoacele prin care picioarele ei călcau şi 
încercând să respir fără a înghiţi apă de ploaie. Când ne-am 
apropiat de estrada învăluită în întuneric, o umbră s-a prelins 
din spatele copacilor. 

— Veniţi, veniţi să vă feriţi de ploaie, a rostit cineva din 
bezna  estradei, iar eu şi mama ne-am oprit simultan, 
încordându-ne privirea pentru a vedea cine era. 

— Plouă cu găleata. O să răciţi de moarte. Era vocea lui 
Douglas, iar apoi i-am văzut faţa strălucind ca a unei bufniţe. 

S-a apropiat de noi când ne-a văzut, iar pielea îi părea 
nefiresc de albă. 

— Cu cine vorbeai? a întrebat mama privind în jur. 

— Cu dumneavoastră, a spus el, deşi părea că priveşte 
peste capetele noastre, în adâncul parcului întunecat. M-am 


gândit că ar trebui să vă adăpostiţi de ploaie. Cu cine altcineva 
să vorbesc? 

Mama l-a privit preţ de câteva secunde, apoi s-a întors cu 
un gest foarte expresiv spre copaci. Nu era nimic acolo. 

— Ei bine, nu vreau să mă înghesui sub o estradă tot restul 
nopţii, a zis ea. Să mergem acasă. 

Paşii noştri răsunau plăcut pe alee, iar eu eram bucuroasă 
că ne îndreptam spre bucătărie şi spre căldura focului, dar, 
înainte de a ajunge la scările care duceau spre stradă, m-am 
uitat îndărăt. Mi-a luat doar o clipă să recunosc silueta nebunei. 
Stătea ghemuită pe iarbă, ţintuită de ploaie, umbrela închisă 
fiindu-i sprijinită de corp. Şi brusc, am ştiut că ea era cea căreia 
i se adresase Douglas, pe ea o rugase să se adăpostească de 
ploaie. 


8 

— „Plăcintă cu ridichi şi carne”, aşa spunea tata. Îţi amin- 
teşti Helen? lţi punea semnul cu „Fumatul interzis” pe suportul 
pentru farfurie. Le scotea din minţi pe chelneriţe cu aiurelile lui. 

Fiul meu a venit din Germania, cu soţia şi copiii. Vorbesc şi 
râd, iar vocile lor răsună, acoperindu-se una pe alta de parcă ar 
fi sub apă. Aud ce spun - fac glume dar cumva nu reuşesc să 
înţeleg propoziţiile. Pierd şirul. Totuşi, râd împreună cu ceilalţi - 
nu contează despre ce e gluma, este plăcut să râzi. Faţa mă 
doare pentru că am zâmbit atât de mult. Şi mi-e atât de cald! 
Fiica mea se află de-o parte, iar fiul, de cealaltă, amandoi langa 
mine. 

Prin minte îmi trece un vers, dar se întâmplă prea repede 
pentru a-l desluşi. A fost o femeie bătrână, care locuia într-o 
scoică. Nu-i chiar aşa, dar nu-mi amintesc în ce locuia. În sfârşit, 
eu mă simt de parcă aş fi într-o scoică şi sunt o femeie bătrână, 
aşa că poate îmi este îngăduit să schimb puţin versul. A fost o 
femeie bătrână. Le citeam asta copiilor mei. Lui Tom şi lui 
Helen. Le citeam asta. 

Desigur, de fapt ne aflăm într-un soi de restaurant, nu într-o 
scoică. Tavanul este o cupolă din sticlă, iar pereţii sunt perlaţi, şi 
pe masă există numeroase lucruri pentru băut, în care pui 
băutura. În faţa mea, Katy râde cu verişorii ei, iar eu mi-am 
terminat ce-oi fi mâncat. Poate că supă fără pâine. Asta le dă 
bătrâna copiilor. 

— Să te ducem acasă, mami? 

Helen se întinde în timp ce se ridică, arătându-şi picioarele 
lungi. O avea ea cincizeci de ani, dar este foarte suplă. Grădi- 
năritul probabil că te ajută să te menţii în formă. 

După ce ea se desprinde de mine, îmi simt brusc partea 
stângă înfrigurată. Un curent de apă rece într-o mare caldă. 

— Nu, aş prefera să mai stau puţin, rostesc eu şi nu mă 
ridic. Mă simt bine aici. 

Helen îşi muşcă buza de sus cu dinţii de jos - mici pătrăţele 
perlate pe piele. 

— O să dureze o oră până te duc acasă şi te instalez, spune 
ea. Ştiu că te simţi bine aici, dar... 

— O, las-o să mai stea puţin. Tom îmi cuprinde umerii cu un 
braţ. Nu ieşi prea des, nu-i aşa, mami? 


2 În loc de „plăcintă cu rinichi şi carne” 


— De fapt, ieşim în fiecare săptămână. Sunt aici şi mă ocup 
de ea, spre deosebire de alţii. 

Tonul lui Helen mă face să tresar, dar Tom zâmbeşte. 

— Ştiu, iubita mea soră. Eşti o sfântă. Nu, serios, nu sunt 
sarcastic. Se ridică şi el. Ştii că apreciez tot ce faci pentru 
mama, dar eu nu o văd prea des, aşa că ar fi plăcut... Uite ce e, 
dacă vrei, o ducem noi acasă. lar tu poţi pleca. 

Helen îşi înalţă capul spre cer - un nor în formă de pantof se 
vede prin cupola tavanului. 

— N-ai şti ce să faci cu ea după ce o duci acasă, îi zice ea 
lui Tom. Trebuie ca toate lucrurile să fie puse în ordine, 
altminteri devine confuză. 

— Britta se poate ocupa de asta, doar spune-i ce să facă. 

Se lasă tăcerea. Mă întreb dacă să ţip la ei că nu sunt 
imbecilă. 

— Nu, o să rămân, rosteşte Helen în cele din urmă. La urma 
urmelor, şi Katy se distrează. 

— Doar tu eşti nefericită aici, strecoară Tom un ultim 
comentariu şi se alege cu o lovitură în umăr din partea surorii 
lui. 

Katy chiar pare să se distreze. Presupun că nu are prea des 
ocazia să se vadă cu verii ei. De fiecare dată, durează puţin 
până când relaţia lor se încălzeşte. Ceea ce este păcat fiindcă, 
atunci când se întâmplă asta, vine vremea plecării. li privesc 
cum râd şi flecăresc. Arată foarte diferit. Katy a moştenit buclele 
blonzii ale maică-sii, întotdeauna puţin ciufulite. Nu mă ascultă 
niciodată când îi spun să-şi dea cu peria pe ele. Nici măcar când 
era mică. „Nu mă duc să mă întâlnesc cu regina”, obişnuia ea să 
spună. Mă făcea să râd. Annei şi lui Frederick nu va trebui să li 
se zică niciodată - amândoi au părul negru, strălucitor şi foarte 
drept. Ambii copii îmi zâmbesc şi îmi spun „bunico”, dar îi simt 
ca pe nişte străini. 

— Anna, îmi plac şosetele tale, rostesc eu, deşi nu intenţio- 
nasem să intervin în conversaţie. Sunt foarte şic. 

Ea mă priveşte surprinsă şi îşi trage şosetele mai sus, peste 
genunchi. 

— Poftim! zice Britta. Ţi-am spus că bunicii o să-i placă. 
Sunt favoritele tale, nu-i aşa, Anna? 

Îmi zâmbeşte aşa cum zâmbesc părinţii când copiii lor nu 
sunt atât de politicoşi cum ar vrea ei să fie. 


Anna încuviinţează din cap, dar pare să fi uitat despre ce 
vorbea mai devreme. Este vina mea. Încerc să găsesc ceva de 
spus pentru a o ajuta. 

— Şi eu am avut şosete ca astea. Şi erau şi bune. În 
copilăria mea, fetele purtau fuste până la genunchi şi nu aveam 
dresuri. Imi amintesc cum mă plimbam pe faleză cu părinţii. Şi, 
000, era tare frig. 

Porniserăm de pe stânci şi coborâserăm în zigzag spre 
plajă. Tata n-a vrut să intrăm prea mult pe nisip deoarece plaja 
încă era plină de sârmă ghimpată şi de cine ştie ce fusese 
îngropat acolo pentru a-i ţine pe nazişti la distanţă. Aşa că nu m- 
am bălăcit, dar m-am apropiat suficient de mult pentru a simţi 
stropii de apă şi a găsi scoici ca nişte fustiţe plisate aduse de 
mare pe țărm. Ne-am plimbat departe în ziua aceea, am trecut 
de dig, privind valurile spărgându-se de plajă, iar tată mă ţinea 
de braţ de parcă aş fi putut să dispar la fel ca Sukey. Am 
detestat să fiu ţinută atât de aproape, mai ales că el şi mama s- 
au certat tot timpul. Când ne depărtasem doar câţiva metri de 
casă, ea spusese ceva despre Frank, iar de atunci, tata nu mai 
schimbase subiectul. 

— Ce bine ar fi fost dacă Sukey l-ar fi părăsit. În ţara asta, 
unul din două cupluri pare să divorţeze. De ce n-au făcut şi ei 
asta? Atunci, ea s-ar fi întors la noi şi ar fi fost în siguranţă. 

— Săptămâna trecută, ai zis că nu eşti de acord cu divorţul, 
a spus mama. 

— Ei bine, depinde de caracterul soţului, nu-i aşa? S-a uitat 
o clipă la mama. Sau de comportamentul soţiei. 

Mi-am pus o scoică la ureche, lăsând vuietul îndepărtat să 
le acopere vocile, apoi m-am desprins de tata când am ajuns la 
cabana dănţuitoare. Era un fel de magazie din lemn într-un loc 
unde drumul cotea spre oraş, unde înainte de război se vindeau 
băuturi şi diverse lucruri. Acum, era închisă, cu placaje bătute în 
cuie peste ferestre şi vechea copertină transformată într-o 
zdreanţă ponosită. Mirosea a mare, a sărat şi putred şi a lemn şi 
umezeală. larba crescuse pe acoperiş, aşa încât părea să aibă 
păr care flutura în vânt. Sukey o botezase cabana dănţuitoare 
pentru că iarba o făcea să arate ca şi cum s-ar fi unduit pe o 
muzică mută. Sarea făcuse ca fibrele lemnului să se desfacă şi 
să se îndoaie, şi erau găuri în locurile de unde nodurile 
căzuseră. Obişnuiam să ne trecem degetele peste pereţi şi să 


băgăm în găuri pietricele şi scoici şi chiar nisip. Îmi plăcuse să 
cred că se mai consolida puţin ori de câte ori noi veneam pe 
plajă. lar într-o zi, magazia avea sa fie darâmată, în locul ei 
rămânând o copie compactă. Ca un uriaş castel de nisip. 

Lăsându-mi părinţii să meargă mai departe, mi-am trecut o 
mână peste lemnul degradat, am bătut în el şi am auzit un soi 
de fâlfâit undeva în apropiere. Am privit iarba de pe acoperiş, 
dar n-am văzut nimic, aşa că m-am dus în spate, întrebându-mă 
dacă nu cumva era vreun cuib pe undeva. Cu o primăvară în 
urmă, prietena mea, Audrey, crescuse porumbei la căsuţa de pe 
plajă a familiei sale şi fusese groaznic de supărată când tatăl ei 
spărsese ouăle. M-am dus până în colţul cel mai îndepărtat, dar 
tot n-am văzut nimic, şi tocmai eram pe cale să bag un deget 
într-o gaură când am văzut strălucirea unui ochi. , 

Am sărit îndărăt, aproape căzând pe panta unei dune. Ala 
nu era un porumbel. Era un ochi de om. Cineva era înăuntru şi 
se uita afară. Am auzit o voce şoptind ceva înăuntru. Şoptind 
ceva despre sticlă spartă şi păsări care zburau. Şoptind ceva 
despre o dubă şi pământ, şi dovlecei. Şoptind ceva până când 
şoaptele au contenit, iar persoana care era în baracă a început 
brusc să ţipe. 

— Te văd! Te văd! 

Nu m-am îndoit de asta. Ochiul se uita direct la mine prin 
gaura din lemn, iar eu, disperată să ies din raza sa vizuală, am 
alergat după tata, cu inima bubuind. Când m-am uitat înapoi, 
am zărit o siluetă ieşind din magazie, cu o umbrelă în mână. Era 
nebuna. A strigat în urma mea, repetând cuvintele pe care le 
şoptise, iar apoi, chiar înainte să n-o mai pot auzi, mi s-a părut 
că a strigat numele lui Sukey. M-am oprit şi aproape că am 
pornit îndărăt, dar ea tipa în continuare, iar mie mi-a fost frică. 
Aşa că l-am ajuns pe tata din urmă şi l-am lăsat să mă ţină de 
braţ tot drumul până acasă. 

Sunt deja destul de ameţită când Tom mă ajută să intru în 
maşină. Helen îmi prinde centura de siguranţă şi îi dă o listă cu 
instrucţiuni înainte ca el să mă ducă acasă. Vrea să se asigure 
că el nu uită să mă încuie înăuntru înainte de plecare. Tom pune 
hârtia pe bord şi o îmbrăţişează, după care ea se îndepărtează 
grăbită. 

— S-a dus s-o alunge pe femeie şi să ia înapoi feliile noastre 
de piersici? îl întreb eu pe Tom. 


— Poftim? 

— Nimic, spun eu. A fost o prostie. 

Sunt foarte sentimentală, în parte pentru că nu ştiu când el 
şi familia lui vor mai veni din Germania şi în parte din cauza 
vinului. Plâng puţin în maşină, iar copiii se foiesc în spate. 

Ne ducem acasă pe un drum greşit - Tom nu-şi mai amin- 
teşte străzile - şi trecem pe lângă casa lui Elizabeth. Poarta 
laterală este deschisă. Mă ridic în scaun şi mă uit îndărăt. 

— M-ai putea lăsa aici? îi spun eu lui Tom. Aş vrea să merg 
pe jos de-aici. 

El pare nesigur, dar încetineşte. „Poarta laterală, îmi repet 
eu, poarta laterală, poarta laterală. “ 

— Tom, Helen a zis să te asiguri că mama ta rămâne în 
casă, rosteşte Britta de pe bancheta din spate. Nu cred că ar 
trebui s-o lăsăm aici. 

— Nu sunt imbecilă, spun eu peste umăr. Şi încă n-am uitat 
unde locuiesc. Adesea, mă întorc prin parc şi aş vrea să fac asta 
şi astăzi. 

Îmi lipesc mâinile reci de obrajii fierbinţi - minciuna mă face 
să mă înroşesc. 

- Bine, mami, rosteşte Tom oprind la bordură. Dacă asta 
vrei. Dar să nu-i spui lui Helen, că mă omoară. _ 

Zâmbesc văzându-l că-mi face cu ochiul. Întotdeauna, a 
fost cel mai fermecător dintre cei doi copii ai mei. Imi desfac 
centura de siguranţă, le trimit bezele nepoților şi cobor din 
maşină. Britta coboară şi ea şi mă îmbrăţişează. 

— Vreau doar să fiu sigură că eşti în siguranţă, spune ea. 

Îi zic că ştiu, îi zic că-i sunt recunoscătoare. Le fac cu mâna 
şi privesc maşina până când dispare după un colţ. In tot acest 
timp, încerc să mă agăţ de cele două cuvinte care dispar cu 
uşurinţă prin golurile din creierul meu. Mă aflu lângă casa lui 
Elizabeth, soarele bate pe alee, iar poarta laterală este 
deschisă. Prin ea, văd o porţiune din grădina verde-aurie. 

O siluetă vine pe alee dinspre uşa din faţă. Păr cârlionţat, 
haină în carouri. Îmi zâmbeşte. Elizabeth! A fost aici mereu. 

— Elizabeth, rostesc eu. Cum...? 

Nu este ea. E altcineva. Când se apropie, văd că este mult 
mai tânără decât Elizabeth. Zâmbeşte când trece pe lângă 
mine, apoi intră în una dintre acele dube în care se află o 
bibliotecă mobilă. Dau din cap şi mângâi partea de sus a zidului 


acoperit cu pietricele, ca şi cum l-aş admira, după care merg 
mai departe, pe lângă gardul parcului şi pe lângă acacia. „Zvelta 
acacia nu se clinteşte/ Un singur mănunchi de flori crem 
aflându-se în copac.” Poemul îmi vine pe neaşteptate în minte. 
Când eram la şcoală, a trebuit să-l învăţ. Profesorii considerau 
că ar trebui să-l ştiu, iar eu simţeam că ar trebui să-mi placă, 
având în vedere că era vorba de numele meu. Într-un fel, mi-a 
plăcut, cu toate acele flori pline de rouă şi celelalte lucruri, dar 
înţelesul său îmi era total necunoscut şi părea să devină foarte 
morbid la sfârşit. Audrey a fost pusă să înveţe „Micul dejun al 
regelui”! pentru că tatăl ei era proprietarul lăptăriei, iar poezia 
aceea mi s-a părut mult mai amuzantă: „Aş vrea puţin unt pe 
pâinea mea”. 

Aştept lângă unul dintre acele locuri de traversare cu dungi, 
limă, lamă, încercând să-mi amintesc mai multe versuri. Mă 
întreb ce este mai exact o floare crem. Cu doar un moment în 
urmă, aveam ceva de făcut. Privesc trecând câteva maşini, un 
camion, o dubă-bibliotecă. Poate că mă duceam s-o văd pe 
Elizabeth, doar că nu puteam să fac asta deoarece ea nu e 
acolo. Mă îndrept totuşi spre casă, dorindu-mi să pot vedea 
înăuntru. Asta ar fi ceva. Când mă apropii, văd că poarta 
laterală este deschisă. Nu e nimeni în preajmă, aşa că străbat 
aleea şi mă strecor în grădină. 

Mirosul de caprifoi se simte puternic în aer, iar eu îmi trec o 
mână peste suprafaţa zidului, unde au crescut muşchi şi linariţe. 
Pe gazon sunt câteva petice de pământ scormonit, iar eu mă 
întreb dacă nu au apărut cârtiţe. Trec peste un mic dâmb şi 
constat că pământul este ud. Mirosul este proaspăt şi 
pătrunzător, şi mă face să mă gândesc la un cântec, dar nu-mi 
amintesc numele lui şi nu găsesc discul. Nu îl găsesc, dar sunt 
sigură că l-am îngropat aici. Mă sprijin cu o mână de un măr, iar 
cu degetele celeilalte scormonesc pământul, dându-l la o parte 
pentru a săpa mai adânc. Vreau ceva neted şi rotund, argintiu 
cu albastru, dar o unghie mi se agaţă de o piatră, făcându-mă 
să-mi trag repede mâna. Ce Dumnezeu fac? Imi privesc mâinile 
murdare de pământ şi suspin. Cât de des mă pomenesc făcând 
ceva prostesc! 

Îmi şterg mâinile de pantaloni şi privesc în sufragerie prin 


e Din „Maud”, de Alfred Tennyson (1809-1892) 
14 De A.A. Milne (1882-1956) 


uşile franceze, în speranţa că Elizabeth este înăuntru. Dar 
fotoliul ei de la fereastră e gol. Aici stă de obicei, uitându-se 
afară şi urmărind păsările. Fotoliul în care stau eu de obicei a 
fost împins la perete. Nimeni nu mă aşteaptă. Oftez, iar ră- 
suflarea mea formează un norişor pe geam. 

Sera se află în faţa uşii bucătăriei, iar eu îmi amintesc vre- 
murile când era plină de roşii, răsaduri şi muşcate puse la ier- 
nat. Încă miroase a sol umed şi a lemn lăcuit, dar aproape tot 
restul a fost înlocuit cu pânze de păianjen şi cutii, şi obiecte de- 
ale bătrânilor - un scaun cu rotile ruginit, două bastoane, un 
vechi taburet pentru cadă. Aliniate la perete sunt câteva 
ghivece goale, care la atingere se simt precum creta. La trag pe 
pardoseala din beton, dar nu găsesc nici o cheie sub ele. Rămă- 
şiţele uscate ale rădăcinilor se agaţă de fundul ghivecelor, dar 
se desprind uşor când trag de ele, ca nişte fâşiuţe dintr-un tapet 
vechi, lăsând linii albe pe teracotă. Mă aşez pe scaunul cu rotile 
şi îmi ridic picioarele pe suport. Mă simt ameţită de parcă aş fi 
băut. 

Pe perete este un mic seif pentru cheie, iar eu îl privesc 
câteva momente. Am şi eu unul, pentru îngrijitoare. O micuță 
cutie pătrată, care se deschide tastând patru numere. Dacă aş 
reuşi să ghicesc acele numere, aş putea intra în casă. Mă 
gândesc la toate datele care ar putea fi importante. Dar nu-mi 
amintesc zilele de naştere a lui Elizabeth şi a fiului ei. Admiţând 
că le-am ştiu vreodată. Îmi scot hârtiuţele din buzunare. Pe 
multe dintre ele sunt notate întâlnirile. Dentistul. Opticianul. O 
petrecere câmpenească la care Helen a zis că mă va duce. Nu- 
mi amintesc dacă am fost. 

„Ziua de naştere a lui Elizabeth. Du-te s-o feliciţi.” Este 
scris pe un pătrăţel de un galben strălucitor. II citesc de câteva 
ori, dar nu reuşesc să-mi amintesc ce dată era. Le răsfoiesc mai 
departe. Bileţele mai vechi: „Pălăria de soare în maşina lui 
Helen - las-o acolo”. Apoi, pe un pătrăţel roz, văd: „5 iulie. Du-te 
şi felicit-o pe Elizabeth. Ar fi fost aniversarea nunţii de diamant”. 
Nunta de diamant înseamnă şaizeci de ani. Cea de argint este la 
douăzeci şi cinci de ani, iar cea de aur, la cincizeci. Eu şi Patrick 
am ajuns doar până la nunta de aur. Am dat o mare petrecere în 
grădină, ne-am invitat rudele, prietenii şi vecinii. A fost o 
minunată zi de septembrie, iar după ce toată lumea a plecat 
acasă, ne-am aşezat pe leagăn şi am stat mult după lăsarea 


întunericului, privind un liliac care tot dădea roată casei. A murit 
înainte de a cincizeci şi una noastră aniversare. 

Privesc din nou grădina, simţindu-mă foarte singură. După 
moartea lui Patrick, nu ştiu ce m-aş fi făcut fără Elizabeth. Fără 
acele jocuri prosteşti pe care le jucam la Oxfam - cumpărând 
porţelanuri urâte şi ascunzând etichetele cu preţul pentru ca 
Peggy să nu le poată găsi - şi fără ceaiul băut împreună, şi fără 
cuvintele încrucişate, şi fără prânzurile simple. Toate astea mi- 
au dat putere să merg mai departe. Fac eforturi să mă ridic din 
scaunul cu rotile şi mă apropii de seiful cu cifru. Şaizeci de ani. 
Asta ar însemna 1952? Tastez cifrele. N-am noroc. Îmi lipesc 
fruntea de geamul rece al uşii de la bucătărie şi fac ghemotoc 
hârtiuţa. 

Un câine latră în grădina cuiva - lătratul are ceva jalnic, iar 
eu constat că nu pot suporta scheunatul care se desluşeşte în 
el. Disperată să scap, zgâlţâi clanţa uşii de la bucătărie, iar 
stomacul mi se strânge când uşa se deschide spre interiorul 
încremenit. Era descuiată. Mă opresc în prag încercând să-mi 
dau seama ce înseamnă asta, încercând să separ senzaţia că 
ceva este în neregulă de amintirea uşii bucătăriei din copilăria 
mea. Nu se încuia niciodată până la căderea serii, era mereu 
nepăzită, exact ca aceasta. 

O lumină slabă se filtrează printr-o jaluzea înflorată, 
desenând pete pe toate suprafeţele, iar bucătăria miroase a 
dezinfectant. Simt cum mă zgârie în gât. Deschid dulapurile de 
sus şi pe cele de jos şi constat că sunt goale. Frigiderul zumzăie 
pornit, dar în el nu se află decât o cutie de margarină veche. 
Totuşi, nu sunt sigură că lipsa mâncării înseamnă ceva. A trebuit 
adesea să-i aduc provizii lui Elizabeth. Fiul ei îi dă doar raţii de 
înfometare, mâncare ieftină, fără gust, pe care ea o urăşte. 

Sufrageria nu arată aşa cum m-am aşteptat şi văd pentru 
prima dată cât de ponosit şi de ros este covorul. Ceva lipseşte. 
Mă uit la masa din lemn lăcuit şi încerc să îmi amintesc ce ar fi 
trebuit să se afle acolo, dar nu izbutesc să-mi dau seama ce 
anume. Mă opresc în spatele fotoliului lui Elizabeth şi mă uit pe 
fereastră - privitul păsărilor este ceva ce făceam adesea 
împreună. Elizabeth le poate identifica până şi numai după 
formă, nu are nevoie să vadă culoarea sau altceva. Şi acum 
poate face diferenţa între o vrabie şi un măcăleandru, în amurg. 

Mierla mă zăreşte din cealaltă parte a grădinii şi se în- 


dreaptă spre mine, pe jumătate ţopăind, pe jumătate zburând. 
Aterizează pe betonul din faţa geamului şi priveşte înăuntru, 
întorcându-şi capul într-o parte, apoi în cealaltă. Vrea nişte 
stafide - Elizabeth are o cutie lângă fotoliu şi o hrăneşte de la 
fereastră. Mierla se îndepărtează, apoi se întoarce şi se uită din 
nou la mine. Nu văd stafide nicăieri. Va trebui să caut în 
bucătărie, în timp ce îi fac ceai lui Elizabeth. Mă întreb dacă mi- 
am amintit să-i aduc ciocolată. Scotocesc în geantă, scoțând 
nişte şerveţele şi o reţetă veche. Nu găsesc ciocolată. Elizabeth 
va fi dezamăgită. Îmi doresc să-mi fi amintit. Poate că n-ar fi rău 
să-i pregătesc ceva, ouă jumări sau roşu pe pâine prăjită. Aş 
putea să pun masa. Ce ciudat! Nu există faţă de masă. Şi nici 
suporturi de farfurii şi de pahare. Elizabeth are mare grijă în 
privinţa asta. Eu o să mănânc pe genunchi, în faţa televizorului, 
dar lui Elizabeth îi place ca totul să fie frumos aranjat. Sarea şi 
piperul lipsesc şi ele. Şi sosul de mango, şi cel pentru salată, şi 
borcanul de Branston Pickle. Elizabeth are nevoie de multe 
condimente pentru a putea mânca mâncarea aia fără gust pe 
care i-o aduce fiul ei. Întorcându-mă spre uşă, văd că raftul cu 
obiecte de majolică este gol, farfuriile cu viermi au plecat de- 
acolo, vasele cu cărăbuşi şi miriapode au fugit şi ele. Imi aud 
respiraţia accelerându-se în camera tăcută. Este ceva în 
neregulă aici - nu mă aflu în vizită. Îmi scot notițele. Numele lui 
Elizabeth este scris iarăşi şi iarăşi: „A dispărut, a dispărut, a 
dispărut”. 

Un motor huruie undeva în apropiere, spărgând tăcerea, iar 
eu mă duc în hol, clipind când dau de lumina care se revarsă 
prin sticla cu bule de la uşa din faţă. Văd urmele aspiratorului pe 
covor şi o scrisoare adresată lui Elizabeth. Mă aplec s-o iau, iar 
mâna îmi tremură când o bag în buzunar. Se aude zgomotul 
unei portiere trântite. 

— Aduc imediat restul cutiilor. Tu stai aici. 

Este fiul lui Elizabeth. Îi recunosc vocea şi mă întreb cui i se 
adresează. Aud zgomotul paşilor săi pe betonul aleii, iar prin 
sticla cu bule întrezăresc silueta unui bărbat. Ar trebui să fug şi 
să mă ascund? Sau mă va vedea dacă mă mişc? Rămân aple- 
cată în faţă, aşteptând. Paşi se îndepărtează ocolind casa, apoi 
se aude zăvorul porţii laterale. Dau foarte puţin la o parte 
perdeaua de la geamul din hol. Probabil că în maşină se află 
soţia lui Peter, privind nervoasă prin parbriz, dar Elizabeth nu 


este cu ea. 

— Am lăsat deschisă afurisita de uşă. Mă duc să arunc o 
privire înăuntru, îl aud din nou pe Peter. 

Bagă un scaun de baie în portbagaj şi vine din nou către 
casă. 

Cuprinsă de panică, mă uit în jur. Nu trebuie să fiu găsită 
aici, nu trebuie să fiu descoperită. Aud iarăşi zgomotul paşilor, 
scârţâitul metalic al uşii de la seră. Inima îmi bubuie. Aş putea 
urca scările până să intre? Sunt cât pe ce să mă hotărăsc să-l 
înfrunt, dar zăresc uşa cămării. Când o deschid, lemnul scârţâie 
şi se zgâlţâie, dar bărbatul tocmai atunci se împiedică de ceva şi 
ţipă că ghivecele au fost lăsate în drum. Mă reped înăuntru şi 
închid uşa. 

Cămara miroase a lac şi a ciocolată râncedă, iar eu sunt 
înghesuită în nişte lucruri, în nişte lucruri lungi şi subţiri. Unul 
are un burete la un capăt, celălalt are o perie. Nu-mi amintesc 
cum se numesc. Este şi un aspirator aici, cu numele scris pe el. 

— Hoover Hurricane Cyclone System. 2000 de waţi, perfor- 
manţă de curăţare superioară, şoptesc eu. 

Mă face să mă simt mai bine. Paşii trec pe lângă mine, 
lipăind pe covor, lipindu-se de linoleumul din bucătărie. Inchid 
ochii, aud cât de hârâită îmi este respiraţia şi sper că nu e prea 
zgomotoasă. Uşa frigiderului se deschide, apoi se închide. Paşii 
trec din nou pe lângă mine, apoi urcă scara. Ţin ochii închişi şi 
stau pe jumătate sprijinită de perete. Este o poziţie familiară. 

În copilărie, obişnuiam să mă ascund în cămară. 

A noastră se afla în colţul bucătăriei, iar mie îmi plăcea să 
stau acolo mai ales dacă în încăpere erau şi alţii, care nu ştiau 
unde sunt. Îmi amintesc cum mirosea înăuntru. A_legume 
acoperite cu pământ şi a condimente pentru murături. In cărţile 
pe care le citeam, copiii luau mereu mic dejunuri secrete, iar eu 
tânjeam după lucrurile pe care le mâncau. Rulouri cu cârnaţi, şi 
tarte cu fructe, şi plăcinte cu carne. Imi plăceau mai ales 
produsele de patiserie şi cofetărie. Dar noi niciodată nu aveam 
atât de multe, încât să rămână şi să fie păstrate în cămară. 
Câteodată, deschideam câte un borcan cu gem sau un castron 
cu mere înăbuşite şi mâncam cu lingura, ori luam o felie de 
şuncă fiartă. Dar nu era acelaşi lucru. Şi aveam necazuri dacă 
eram prinsă. Totuşi, îmi plăcea să mă ascund acolo fiindcă era 
întuneric şi răcoare, şi mă simţeam în siguranţă, iar după ce 


Sukey a dispărut, am început să stau din nou în cămară. 
Trăgând în piept mirosul familiar, bucurându-mă de faptul că 
nimeni nu ştia unde sunt. 

Acolo stăteam într-o bună zi când nu prea aveam chef să 
mă duc în camera de zi, când am auzit pe cineva coborând 
scara din hol. Am ştiut imediat că era Douglas. Avea un mers 
săltat, cu paşi mari, dar ciudat de tăcut. Un scaun tras pe duşu- 
mea şi trosnetul unui genunchi m-au făcut să mă uit cu inten- 
sitate la o farfurie de biscuiţi cu morcovi, încercând să-mi 
imaginez ce făcea. Trecuseră probabil doar câteva zile de la 
apariţia valizei lui Sukey, pentru că încă se afla pe podeaua din 
bucătărie, aşteptând ca lucrurile din ea să fie sortate şi spălate, 
iar eu am auzit clar pocnetul clapetelor de alamă, când Douglas 
le-a desfăcut. 

Fără să mă gândesc că m-aş putea da de gol, am împins 
puţin uşa, disperată să aflu ce făcea. S-a deschis un centimetru, 
aproape fără zgomot, iar eu am reuşit să-l văd - era pe jumătate 
întors, cu o mână răscolind maldărul de haine. Gura îi era 
deschisă, şi l-am auzit cum respira - inegal, de parcă nişte valuri 
se izbeau de țărm. M-am îngrijorat că şi el putea să-mi audă 
respiraţia, aşa că m-am îndepărtat puţin de uşă, lovindu-mă de 
un raft. Borcanele au zăngănit, iar eu mi-am încleştat dinţii la 
auzul zgomotului, dar radioul era pornit în camera de zi: Lorna 
Doone'5. Muzica şi accentele din West Country erau suficient de 
puternice pentru a-mi acoperi foiala. Douglas se uita din când în 
când spre scările din hol, dar în direcţia mea nu a privit. După o 
vreme, a tras valiza de lângă dulap şi a deschis-o complet. A 
început să scoată lucrurile şi să le pună pe un scaun. Un furou 
de culoarea piersicii, nişte chiloţi sidefii, o pereche de ciorapi. 
Totul părea să fie lenjerie. Nu-mi dădeam seama ce făcea. Doar 
că în ziar fusese un articol despre un bărbat care fura chiloţi de 
damă de pe sârmele de rufe, iar preţ de o clipă, m-am întrebat 
dacă nu cumva Douglas fusese acel bărbat. Dar apoi a început 
să pipăie pereţii valizei, iar au am clătinat din cap, alungând 
ideea. Căuta ceva. 

Imi ridic capul de la perete. E timpul să ies de-acolo. Mama 


5 Lorna Doone: A Romance of Exmoor - roman al autorului 
englez Richard Doddridge Blackmore, publicat în 1869. În 
1945, în Marea Britanie a fost difuzat un serial radiofonic după 
acest roman. 


probabil că se întreabă unde sunt. 

— Asta-i tot, rosteşte o voce. 

Deasupra mea, pe scări se aud paşi. Zgomotul mă face să 
tresar şi rămân locului. Mâna mi se sprijină uşor pe uşă, darnuo 
împing. 

— Restul poate să-i aştepte pe cei de la mutări, adaugă 
vocea. 

Mă uit prin cămară. Nu sunt borcane cu gem, nici saci cu 
cartofi. În schimb sunt un aspirator, o mătură şi un mop. Tot nu- 
mi dau seama unde mă aflu. O portieră se trânteşte, iar motorul 
unei maşini porneşte undeva afară, după care aceasta se 
îndepărtează. Trag încet aer în piept şi ies din cămară. Acesta 
este holul lui Elizabeth, asta-i casa lui Elizabeth, dar Elizabeth 
nu-i aici. Liftul de scară este jos, aşa că ea nu se află la etaj. 
Sau, dacă este, e captivă acolo, pentru că nu poate să coboare 
fără acea maşinărie. Balustrada de sus se vede deasupra mea în 
timp ce urc, arătând precum gratiile unei temnițe, dar când 
ajung pe palier văd că toate uşile sunt deschise, iar asta mă 
face să mă simt mai bine, deşi nu ştiu de ce. In camera lui 
Elizabeth se simte mirosul de talc cu aromă de trandafiri pe care 
îl foloseşte ea, iar pentru un moment, mintea mi se zăpăceşte. 
Cum de este posibil ca mirosul ei să fie aici, iar ea nu? Cum de 
se poate ca un simţ să-mi spună că ea e pe-aproape, iar altul, că 
mă înşel? Dar lângă pat nu există vreun coş cu şerveţele 
murdare şi nici medicamente pentru indigestie, iar suprafaţa 
goală a mesei de toaletă mă face să înghit pentru a-mi stăpâni 
lacrimile. 

Cu câţiva ani în urmă, Elizabeth fusese jefuită. Poliţia a nu- 
mit asta „jaf cu distragerea atenţiei”. O femeie a ţinut-o de 
vorbă în grădină, spunând că îşi pierduse pisica, în vreme ce alt- 
cineva a intrat şi i-a furat bijuteriile de pe masa de toaletă. Imi 
amintesc exact ce i-a luat: un lănţişor de aur, o broşă cu camee 
şi un inel cu opal. Pe Elizabeth n-a părut s-o deranjeze prea tare, 
deşi cred că inelul era valoros. Ea a zis că era de părere că 
oricum opalul aducea ghinion. „Ei bine, sper să-i aducă hoţului 
mult ghinion”, am spus eu pe un ton aprig. Ea a zâmbit, dar se 
temea să rămână singură în casă. Eu m-am gândit că fiul ei ar fi 
putut s-o ia la el în noaptea aceea, dar era ocupat şi i se părea 
că ea îşi făcea griji degeaba, fiindcă de fapt nimeni nu-i 
spărsese casa. Acasă la mine n-am putut s-o iau pentru că era 


prea departe ca ea să meargă pe jos, aşa că am rămas acolo în 
noaptea aceea, dormind în celălalt pat de o persoană, care 
fusese al soţului ei. Am vorbit pe întuneric şi am cântat cântece 
vechi până am adormit. 

Mă aşez pe pat şi scot din geantă un pix şi o hârtiuţă: „Am 
cercetat casa lui Elizabeth - CATEGORIC, nu este acolo”. Asta e 
ceva ce trebuie să-i arăt lui Helen. Pun bileţelul deoparte şi 
constat că aud ceva. Îmi închipui cum îmi ciulesc urechile ca un 
câine, ridicate şi atente. De undeva de aproape a început să se 
audă un huruit. Cunosc sunetul, îmi este foarte familiar, foarte 
legat de Elizabeth. Un zgomot metalic, care devine tot mai 
puternic, care se apropie. Este liftul scării. Liftul scării urcă spre 
mine. Gura mi se usucă din pricina panicii. Nu e nimeni în casă. 
Nimeni. Atunci, cine urcă scările? Inima îmi bate din ce în ce mai 
tare în piept, până când ajung să cred că va ceda, iar picioarele 
îmi sunt slăbite, dar reuşesc să mă ridic. 

Liftul se opreşte. Nu vreau să mă mişc, să trădez faptul că 
mă aflu aici. Rămân locului mult timp, abia îndrăznind să respir. 
Văzând că nimic nu se întâmplă, las să cadă pe covor un 
şerveţel făcut ghemotoc, pentru a-mi marca locul, apoi mă 
îndrept spre scară. Liftul este gol. S-a oprit după două treimi din 
urcuş, iar pe el nu e nimeni. Mă holbez la el, cu limba încleiată 
de teamă. Tremurând, mă întorc în camera lui Elizabeth şi mă 
închid înăuntru. Mă prăbuşesc înapoi pe pat, iar mâna mea 
atinge ceva tare. Telecomanda liftului. Stăteam pe ea. 

Răsuflu uşurată, mă las pe spate şi zac nemişcată, privind 
tavanul, urmărind mişcarea umbrelor. Din când în când, trece 
câte o maşină, iar eu aud foşnetul cauciucurilor când virează în 
faţa casei. Îmi imaginez că lângă casă se află marea, iar 
maşinile sunt valurile. Sau că ţin o scoică la ureche şi ascult 
vuietul propriului sânge. 

În cele din urmă, mă ridic, chem liftul din telecomandă, mă 
aşez pe scaun şi cobor. 


9 

Helen ar trebui să sosească în curând. Dintr-o clipă în alta, 
maşina ei va opri în faţa casei. Dacă îngenunchez pe bancheta 
de la geam, mă sprijin într-o mână şi îmi lipesc obrazul de geam, 
pot vedea aproape până în capătul străzii. Vreau ca Helen să 
vină. Vreau să-i văd maşina apărând, să aud sunetul liniştitor al 
cauciucurilor scrâşnind pe asfaltul din faţa casei. Nu-mi trebuie 
nimic. N-am nevoie decât de ea, de fiica mea. Mă aplec din nou 
pentru a privi drumul. Vântul zgâlţâie tufele din grădina din faţă, 
lovindu-le de stâlpul porţii, iar zgomotele - foşnetele, izbiturile 
puternice - mă fac să mă cutremur. Constat că privesc cu 
intensitate în golurile dintre crengi. O maşină se apropie, farurile 
luminând casa şi poarta, şi gardul viu, iar pentru o secundă, am 
impresia că văd pe cineva printre frunze, o mână strivind 
tulpinile fragile şi o gură deschisă pentru a mânca sau pentru a 
tipa. 

Mă trag îndărăt, perna alunecă de sub mine, îmi pierd echi- 
librul şi cad pe podea. Simt o durere bruscă şi ascuţită în 
degetul mare de la una din mâini şi aud un pocnet. Şocată, îmi 
ridic rapid mâna, ţip şi îmi apuc degetul mare cu mâna cealaltă. 
Il ţin strâns, iar durerea cedează. Nu-mi amintesc ce s-a 
întâmplat. 

-Şşşt, şşşt, rostesc eu legănându-mi mâna. 

Când era micuță, Helen obişnuia să mă ţină de degetul 
mare. Acum, mă ţine uneori de mână, dar nu prea des. 

Din spatele meu se aude sunetul unei maşini, iar eu mă 
răsucesc plină de speranţă. Insă doar trece pe lângă casă, nu 
opreşte. Oricum, la volan nu era Helen. La lumina felinarului 
desluşesc chipul unui bărbat blond. Deci, felinarele sunt aprinse, 
dar eu n-am observat că s-a întunecat. Privesc pe fereastră şi 
simt cum se strânge ceva în mine. Helen nu vine atât de târziu. 
Nu vine în seara asta. Sau poate că - este improbabil, dar posibil 
- a fost mai devreme. lar eu am uitat. Mă uit la strada goală. Din 
cauza lacrimilor din ochi, felinarele par să scânteieze, iar eu ridic 
o mână ca să mi le şterg, dar simt o durere pătrunzătoare în 
degetul mare de la mână. Icnesc şocată, însă nu-mi amintesc ce 
s-a întâmplat de mă doare atât de tare. Mă uit spre telefon, dar 
pare a se afla la kilometri întregi, prea departe ca să ajung la el. 
Se pare că, în ultima vreme, am tot mai des impresia asta. 
Presupun că vârsta e de vină - aşa cum am crezut mereu că va 


fi la bătrâneţe. Dar îmi amintesc că am simţit acelaşi soi de 
oboseală şi atunci când am fost bolnavă în vara de după ce 
Sukey a dispărut. 

Nu dormisem şi îmi simţeam creierul prea înfierbântat şi 
obosit pentru a funcţiona normal. Într-o dimineaţă, m-am silit să 
ies pe uşa bucătăriei pentru a mă duce la şcoală, dar am 
constatat că nu pot ajunge până la capătul drumului. Mi s-a 
părut că am mers cale de kilometri, dar abia trecusem de poarta 
doamnei Winners. M-am uitat înapoi spre casa mea, dar mi s-a 
părut că se îndepărtase, de parcă pleca la treburile ei, la fel ca 
mine. N-am ştiut ce să fac, aşa că am rămas locului un moment, 
sperând să-mi recapăt răsuflarea. 

Şi desigur, doamna Winners a fost cea care m-a găsit pră- 
buşită pe trotuar, nu inconştientă, dar nici cu capul foarte în 
regulă. Imi amintesc că am simţit asfaltul cretos sub mâinile 
mele şi mirosul de parfum când doamna Winners a ieşit din 
casă. Îmi amintesc că m-am gândit că era minunat, la fel ca un 
pulover când ţi-e frig. Am tot inspirat acel parfum în timp ce ea 
m-a ajutat să mă ridic şi m-a condus înapoi acasă. 

După aceea, am stat în pat câteva săptămâni nesfârşite, 
privind desenele făcute de lumină pe pereţi şi încordându-mă să 
aud radioul aflat în camera de zi. Mama mi l-a adus în dormitor 
pentru o vreme, dar mă făcea să dorm cu intermitențe, iar lucrul 
de care aveam cea mai mare nevoie era odihna. După cum am 
aflat mai târziu, şi mama, şi tata au fost foarte îngrijoraţi. Tata 
abia dacă a venit să mă vadă deoarece era sigur că voi muri şi 
nu putea suporta asta după dispariţia lui Sukey. 

Mama şi-a făcut griji mai mult în privinţa minţii mele. A 
spus că am vorbit mult în somn şi că unele lucruri o în- 
spăimântaseră. Nu mă mir că am vorbit. Probabil că am delirat 
serios la un moment dat pentru că, de câteva ori, am crezut că 
Sukey era întinsă în patul ei şi se uita la mine. lar o dată, l-am 
văzut pe Douglas făcând acelaşi lucru. 

Am avut o mulţime de viziuni ciudate. Am văzut-o pe Sukey 
cu părul încâlcit, spunând că nu are un pieptăn, iar eu îi tot 
ziceam: „[i-am dat unul, Sukey, nu-ţi aminteşti?” Şi am văzut 
sute de melci pe tot tavanul. lar o dată am văzut-o pe nebună 
aplecându-se spre mine, cu dinţii rânjiţi şi cu umbrela ridicată. Şi 
am tot auzit cântece, stupidele cântece ale Verei Lynn, care nici 
macar nu-mi plăceau. Şi mi s-a părut că am auzit şoareci 


zgrepţănând plintele, şi bombe căzând peste oraş, şi pe prietena 
mea, Audrey, strigându-mă. Şi auzeam de foarte aproape 
rostogolitul constant al valurilor, deşi nu aveam nici o scoică 
lipită de ureche. lar o dată, am fost sigură că a intrat cineva pe 
uşa din spate, dar, când am strigat, n-am primit nici un răspuns. 

— Este plăcut să te întorci acasă, îi spun eu lui Helen. Mă 
bucur că sunt din nou acasă după atâta vreme. 

Ne-am întors de la spital. A trebuit să mă duc din cauza 
unei probleme. Ce problemă? În sfârşit, e plăcut să fiu acasă. 

— Mami, ai stat la spital doar câteva ore. Nu exagera. 

Îşi pune cheile maşinii pe măsuţa de cafea. 

— Nu, Helen, spun eu. A fost mai mult de-atât. Am stat 
câteva săptămâni. Poate, luni. Foarte, foarte mult timp. 

— Câteva ore, repetă ea. 

— De ce trebuie să mă contrazici? Spun doar că e plăcut să 
fiu din nou acasă. 

Îmi lovesc mâna de braţul fotoliului şi se aude un sunet 
estompat. Mâna mi-e bandajată toată. i 

— Bine, mami, ai dreptate, o aud pe Helen zicând. Intot- 
deauna e plăcut să te întorci acasă, nu-i aşa? lar eu m-am 
gândit că o să te simți mai bine după o vizită. Ştiu că n-a fost 
foarte plăcut, ştiu că a fost puţin trist, dar măcar n-o să-ţi mai 
faci griji. 

Nu ştiu ce tot bălmăjeşte acolo. Nu vede că mâna mea 
arată ca un cocon uriaş? Nici n-o pot mişca în halul în care este. 

— Nu cred că mai am nevoie de bandajele astea, rostesc 
eu. Cred că a venit timpul să le scot, nu-i aşa? 

Dau să desfac fâşiile albe de tifon. 

— Nu, nu, nu! Mami, te rog. Se apropie grăbită de mine şi 
îmi cuprinde mâna în ale ei. Trebuie să le păstrezi până ţi se 
vindecă luxaţia. O să mai dureze puţin. 

— Prostii, Helen, spun eu. Nu mi-am luxat-o. Nu mă doare. 

Îmi trag mâna din ale ei şi mi-o flutur pentru a-i dovedi. 

— Nu contează. Lasă-le acolo. Pentru mine. Te rog! 

Ridic din umeri şi îmi bag mâna între coapsă şi fotoliu, ca să 
n-o văd. 

— Mulţumesc, rosteşte Helen. Vrei să-ţi fac nişte ceai? 

— Şi puţină pâine prăjită? spun eu. Cu nişte brânză? 

— Poate, mai târziu, zice ea ieşind din cameră. Sora a spus 
că ar trebui să mănânci ceva mai puţin. 


— A, da. Am uitat. Sora zice că mă îngraş. Spune că asta-i 
din cauză că uit că am mâncat. 

— Nu te îngraşi, strigă Helen din hol. Doar că ai nevoie de o 
dietă mai bună. Mai variată. Cu mai puţină pâine. 

Am un bileţel pe care sora l-a scris pentru mine: „Vă este 
foame? Dacă nu, nu mâncaţi pâine prăjită”. Sunt surprinsă că 
m-au lăsat să hotărăsc singură dacă mi-e foame. Nu-i de mirare 
că auzi despre bătrâni care mor de foame prin spitale, din 
moment ce asistentele le spun tot timpul să nu mai mănânce. 
Sub acea notiţă este o listă cu centre de îngrijire, iar eu simt 
brusc o greutate pe piept. O să ajung în unul dintre ele? Ascult 
zgomotele făcute de Helen în bucătărie, inocentele sunete ale 
ceştilor scoase din dulap. M-ar interna? Mă uit mai atentă la 
acea listă. Mâinile îmi tremură. Există câteva nume tăiate, dar 
mult mai multe au semne de întrebare. Lângă unul sau două 
dintre cele tăiate scria „NA”!$. Ce înseamnă asta? NA. Pare 
scrisul meu, dar al lui Helen seamănă foarte mult cu al meu. 
„Mill Lane NA.” Poate, nordul Angliei. Acolo să fie acest centru? 
Dumnezeule, asta este. Dar cum le-aş mai vedea vreodată pe 
Helen şi pe Katy dacă mă mut acolo? Totuşi, numele e tăiat şi 
poate că acesta e motivul - este prea departe. Mă relaxez puţin. 
Totuşi, nu vreau să intru într-un centru de îngrijire. Nu încă. Nu 
sunt destul de bătrână. Trebuie să-i spun lui Helen. Trebuie s-o 
sun şi să-i spun acum. Când mă ridic să iau telefonul, bucăţelele 
de hârtie îmi cad din poală pe duşumea. 

— Fir-ar să fie! rostesc eu lăsându-mă în genunchi pentru a 
le culege. 

Mâna stângă nu vrea să se mişte. Este acoperită cu 
bandaje, dar nu-mi dau seama de ce - pare în regulă. Poate că s- 
a jucat din nou Katy de-a asistenta. Ei bine, nu pot să stau aşa. 
Trag de capătul tifonului şi îl desfac. O bucată de plastic cade 
când fac asta. Mâna pare boţită şi palidă. Katy m-a strâns prea 
tare. Sper că nu se va face asistentă când va fi mare. Incep să 
culeg hârtiuţele, şi o durere pătrunzătoare îmi străbate degetul 
mare. Tip. 

Helen intră grăbită în cameră. 

— Ce s-a întâmplat? rosteşte ea cu răsuflarea tăiată. 

— Mâna mea, mâna mea, spun eu fluturând-o către ea. 

Nu mă mai doare aşa tare când nu încerc s-o folosesc, dar 


15 Asistente de noapte 


amintirea mă face să mă legăn şi să scâncesc. 

— Ţi-am zis să nu-ţi dai jos bandajul, spune Helen. Pentru 
Dumnezeu, mamă! Mă apucă strâns de încheietură şi începe să 
înfăşoare tifonul la loc. Ce caută bileţelele tale pe podea? 

Mă uit la hârtii. Una dintre ele este o listă. 

— Nu vreau să ajung la azil, Helen, spun eu. 

Ea se opreşte din înfăşurat. 

— Nu te duci la nici un azil, mami. 

Încuviinţează din cap, dar încă văd lista de pe covor. Se uită 
şi Helen la ea. 

— O, Dumnezeule! Am crezut că ai aruncat lista aia. Este 
vechea ta listă, zice ea. Pentru... se opreşte şi îşi mijeşte ochii. 
Nu-ţi aminteşti? Ce căutai? 

Trebuie să-mi înclin capul pentru a mă încrunta la ea, dar 
muşchii gâtului încă îmi sunt înţepeniţi din pricina şocului. Oare 
ce căutam? 

— Elizabeth, rostesc eu şi îmi simt mâinile şi picioarele 
brusc mai uşoare. Spinarea mi se îndreaptă. Deci este NA - nu-i 
acolo. Elizabeth nu-i acolo. 

— Corect. Termină de prins bandajul, apoi adună bileţelele 
într-un teanc. Doar că nu mai ai nevoie de aceste numere, nu-i 
aşa? lar noi trebuia să aruncăm această listă pentru ca tu să nu 
mai suni la aceste centre de îngrijire. 

— Trebuia? rostesc eu luând hârtia. Cred că o s-o mai 
păstrez puţin. 

Helen încearcă să-mi smulgă lista, dar nu-i dau drumul, iar 
în curând, ea renunţă. 

— Ei bine, a fost o pierdere de timp, spune ea. Mă duc să 
termin de făcut ceaiul. 

— Şi puţină pâine prăjită? 

Pâinea prăjită a fost practic singurul lucru pe care mama 
mi-a îngăduit să-l mănânc în vara în care am fost bolnavă. Supă 
slabă cu pesmeţi. Orez cu lapte ca trataţie specială. Am ştiut că 
mă simt mai bine în seara în care mi-a adus puţin cotlet de 
berbec. 

— Deşi nu ştiu dacă meriţi asta, a spus ea punându-mi tava 
în poală. După toată pâinea şi gemul pe care le-ai mâncat la 
micul dejun. 

— La micul dejun am mâncat porridge, nu? am rostit eu 
abia băgând-o în seamă, gura salivându-mi din clipa în care am 


simţit mirosul de carne. Tu mi l-ai dat. 

— Da, iar apoi, de îndată ce m-am dus la băcănie, tu te-ai 
furişat jos şi ai luat pâine şi gem. Lipseşte o jumătate de pâine. 

— Mami, eu n-am... 

— Maud, iubito. Poţi să mănânci tot ce vrei, mă bucur că ti- 
a revenit pofta de mâncare, dar eu trebuie să planific ce fac cu 
rațiile noastre şi... 

— Mami, serios, am spus eu mestecând rapid prima îmbu- 
cătură şi înghiţind-o pentru a mă putea apăra aşa cum trebuia. 
N-am luat eu pâinea. N-am luat-o eu. 

— Interesant. Nu se poate să fi luat-o tatăl tău. A îndepărtat 
o idee paharul cu lapte şi a despăturit un prosopel de bucătărie 
pentru ca eu să-l folosesc ca şervet. Te-ai gândi că Douglas ar 
lua mâncare? Nu pare a fi genul lui. 

Chiar că nu părea a fi genul lui, dar nu exista altă expli- 
caţie. 

— Bănuiesc că e posibil să se fi întors şi să-şi fi făcut un 
sendviş pentru drumurile pe care le mai avea de făcut înaintea 
prânzului, am zis eu. 

— Totuşi, i-am dat un mic dejun consistent, a spus mama 
părând ofensată. Nu l-am lăsat niciodată pe el sau pe tatăl tău 
să plece la muncă înainte să-i hrănesc bine. 

Mi-am şters gura şi am ridicat din umeri. 

— Poate că a luat mâncarea pentru altcineva. 

— Poftim? Crezi că hrăneşte pe cineva? Dacă da, vreau şi 
cupoanele acelui om. 

— A fost cineva în casă, spun eu ţinându-mă de balustradă. 
De ce nu mă crede nimeni? 

— Te cred, mami, spune Helen. Însă a fost doar o îngriji- 
toare. O îngrijitoare nouă, atâta tot. Nu a fost o hoaţă. Nu era 
nevoie să chemi poliţia. Dă-te la o parte, te rog. 

Trece pe langa mine, iar eu o privesc cum trece o cârpă 
peste plintă. Se apleacă şi îşi mişcă mâinile repede, de parcă ar 
fi un soi de exerciţiu. La fel ca acele exerciţii pe care trebuia să 
le facem în tinereţe. Să ne aplecăm din talie, ca să ne păstrăm 
silueta. Ne arătau mereu terenuri pline de femei care le făceau 
în acelaşi timp. Zâmbind. Mie nu mi-a venit niciodată să zâm- 
besc când le făceam. 

Helen şterge plinta îndreptându-se spre camera de zi, iar 
eu o urmez. 


— Unu, doi, trei, patru, unu, doi, trei, patru. Zâmbiţi, fetelor. 

— Ce tot vorbeşti? Dumnezeule, a fost atât de jenant! Cine 
ştie ce-o fi gândit? S-o acuzi în felul acela! Să spui tuturor că ai 
fost jefuită. De către îngrijitoare, adaugă ea văzând că o privesc 
cu ochi goi. 

— Tu ce ai face dacă ai cobori la micul dejun şi ai găsi o 
străină în bucătăria ta? 

— Nu era o străină, ci o îngrijitoare. 

— Da, da, aşa spune ea. Dar eu de unde să ştiu că spune 
adevărul? Putea fi oricine. 

Helen îşi lasă mâinile să-i cadă pe lângă corp şi părăseşte 
încăperea. Asta ar trebui să însemne ceva. Îmi apăs degetele de 
la picioare în covor când mă duc după ea, atentă să nu alunec. 

— Nu sunt în siguranţă în propriul pat, rostesc eu, deşi 
încep să nu mai ştiu precis de ce sunt în primejdie. În mod cert, 
n-ar fi posibil să alunec şi să cad în timp ce sunt în pat. Helen, 
unde este cel mai bine să plantezi dovlecei? Ea nu-mi răspunde, 
iar când ajung în hol, văd că este gol. O, unde te-ai dus? spun 
eu. De ce te ascunzi? 

— Nu mă ascund, zice Helen ieşind din sufragerie. Încerc să 
scot pământul de pe pereţi. L-ai împrăştiat peste tot. Din nou. 
Nu ştiu cum ai reuşit. 

Freacă partea de jos a peretelui, începând să urce scările. Îi 
privesc călcâiele ridicându-se de pe trepte şi o urmez încet, 
încercând să-mi pun picioarele exact în aceeaşi poziţie, în- 
cercând să le ridic la fel. Este mai bine să mergi în urma altei 
persoane. Poţi vedea cum să păşeşti şi poţi avea încredere unde 
să păşeşti dacă cineva a verificat înainte. O privesc cu atenţie, 
dar nu bag de seamă când se opreşte, iar umărul meu se 
loveşte de şoldul ei. 

— Of, mami, nu mă mai urmări, rosteşte ea. Stai în bu- 
cătărie. Mă întorc într-un minut. 

Cobor cu greu scările şi privesc pe fereastră. Pe peluză este 
o pisică, iar eu încerc să deschid uşa de la bucătărie, dar e ceva 
în neregulă cu clanţa. 

— M-ai lăsat expusă atacurilor aici, îi spun lui Helen când 
apare. Ce-i cu încuietorile astea fragile. lar uşa asta e făcută din 
bachelită sau aşa ceva, ce rost are? 

— Cea veche era putredă. Cum adică ce rost are? 

— Şi vreau ca lucrul acela să fie scos de lângă uşă. Dă 


cheia oricui. 

— i-o dă doar dacă ştii codul. 

— Ei bine, cineva l-a notat. Şi l-a lăsat pentru hoţi. Am unul 
dintre bileţele aici, uite! 

— Îmi iau geanta şi trag fermoarul unui buzunar. Este 
ciudat fiindcă pe mâna stângă am un fel de mănuşă, dar 
reuşesc curând să strecor degetele mâinii drepte între pliurile 
materialului. Fiecare pare să fie plin de şerveţele răsucite 
precum crengile unui copac şi uscate de se fărâmă la margini. 

— Şi cum să intre îngrijitoarele dacă scoatem seiful cheii? Şi 
asta-i geanta ta veche, mami. Ce cauţi? Nu mai e nimic în ea. 

Are dreptate: singura hârtie din ea este un plic. Adresat lui 
Elizabeth. Oare am spus că i-l voi trimite? Trebuie că am uitat. 
Sper că nu era nimic important. Îl răsucesc încercând să-mi 
aduc aminte. De el e lipit un bileţel: „Din casa lui Elizabeth”. lar 
dedesubt: „Unde este Elizabeth?” Unde este Elizabeth? Mă uit 
cu tristeţe la plic. Presupun că ar trebui să i-l trimit. Dar unde? 

In timp ce strecor un deget în colţul plicului, mi se face 
poftă de mere. Hârtia fragilă se rupe la îndoitură, iar curând, 
ajunge în aşa hal, încât nu mai poate fi reparată, aşa că aş 
putea să deschid cu totul plicul. li rup clapeta neglijent, mar- 
ginile căpătând forme zimţate. Înăuntru este un bilet de la 
bibliotecă. Un aviz de restanţe pentru o carte. Termenul de 
returnare a fost depăşit cu câteva luni, iar amenda este de 
peste zece lire. Mă simt stânjenită că am deschis plicul. O 
scrisoare e proprietatea cuiva, iar deschiderea ei este ca 
intrarea prin efracţie. Tata, care era poştaş, a fost mereu foarte 
categoric în privinţa asta şi ar fi furios dacă m-ar vedea acum. 
Cândva, aproape că m-a prins deschizând o scrisoare a lui 
Douglas. 

Numele adresantului, DI D. Weston, era scris de mâna lui 
Sukey. Asta a fost ceea ce m-a făcut să-l iau de pe masa din 
bucătărie. Mama lăsa întotdeauna corespondenţa acolo - a lui 
Douglas împreună cu a noastră. Eu n-am primit niciodată nimic, 
poate doar câte o ilustrată de la unchiul Trevor sau un bilet de la 
Audrey, dar îmi plăcea să răsfoiesc corespondenţa, încercând 
să-mi dau seama de la cine erau scrisorile. Rose, sora mamei, 
avea un scris frumos, dar dezordonat, iar al unchiului Trevor era 
foarte negru şi lăsa urme adânci în hârtie. Între cuvintele lui 
Audrey erau întotdeauna pete, iar eu îmi imaginam muchiile 


palmelor ei murdare de cerneală. Fireşte, cunoşteam scrisul lui 
Sukey, deşi nu ne trimitea scrisori. Ar fi fost puţin cam ciudat 
având în vedere că stătea la zece străzi de noi. Cred că ne-a 
trimis una când a fost în luna de miere, dar aceea a fost singura. 

Scrisoarea pentru Douglas a venit cam la o săptămână 
după ce am văzut-o ultima dată pe Sukey şi cam cu o 
săptămână înainte ca părinţii mei să înceapă a-şi face griji. Am 
fost surprinsă că nimeni n-a remarcat scrisul, iar fiindcă Douglas 
n-a luat-o când a ieşit ca să se ducă la film, am fost cuprinsă de 
o curiozitate teribilă. 

Făceam mere înăbugşite pentru dimineaţă şi a trebuit să las 
lingura jos pentru a pipăi plicul. Mi s-a părut că înăuntru era 
doar o hârtie îndoită o dată, poate de două ori. L-am ridicat cu o 
mână în lumină, cu cealaltă amestecând merele, dar n-am văzut 
altceva. Hârtia plicului era acoperită cu etichete peste etichete, 
ca să reziste mai mult. „Hârtia este o Armă de Război - 
economisiţi fiecare bucăţică!” Era dificil să uiţi îndemnul, deşi nu 
mai exista nici un război pentru care să fie nevoie de arme. Am 
vrut s-o pun la loc pe masă, dar, din nu ştiu ce motiv, m-am 
întors spre tigaie şi, fără să mă gândesc cu adevărat, am pus 
scrisoarea deasupra aburilor care se ridicau din ea. Merele 
fierbeau mai departe la foc mic, emanând un înţepător miros de 
fructe, iar eu am rămas nemişcată, privind hârtia îndoindu-se 
încet din cauza umezelii. Faţa îmi era jilavă fiindcă stăteam 
deasupra tigăii, iar, în curând, mi s-a umezit şi mâna în care 
tineam scrisoarea. Marginea clapetei plicului a început să se 
dezlipească, iar eu am ajutat-o cu degetul mic, şi în câteva 
minute, era pe jumătate desfăcută. Atunci a intrat tata. 

Nu-i auzisem paşii pe scări, aşa că, panicată, am scăpat 
plicul în tigaie şi am amestecat. El a deschis uşa de la bucătărie, 
ca să arunce ceva în tomberonul de afară, iar aerul rece mi-a 
atins pielea umedă, făcându-mă să tremur. Când s-a întors, tata 
a luat şalul mamei de pe un scaun şi mi l-a pus pe umeri. 

— Cred că sunt aproape gata, a spus el atingând mânerul 
tigăii. 

Am încuviinţat din cap cu o mişcare rigidă, rugându-mă să 
nu se uite în tigaie. După ce s-a întors în camera de zi, m-am 
aplecat uşurată peste aragaz, iar apoi am scos plicul cu o lin- 
gură. Era o terciuială udă şi mi-a fost clar că n-am cum să scot 
scrisoarea fără să rup hârtia. L-am presat între două foi de ziar 


Şi, ca să se usuce, l-am pus pe unul dintre rafturile de sus ale 
cuptorului de încălzit, sperând că totuşi cerneala nu se ştersese 
prea mult, sperând că nimeni nu va remarca uşoara nuanţă 
albăstruie a merelor când aveam să le mâncăm la micul dejun 
din ziua următoare. 

Douglas s-a întors acasă când eu spălam tigaia. Mama, care 
venise în bucătărie pentru a-mi spune noapte bună, l-a întrebat 
cum se distrase în seara aceea. A fost la fel de vag ca de obicei 
în privinţa filmului pe care îl văzuse. 

— Aăă, a fost cel care... cel cu costume elegante. N-a fost 
foarte bun. 

— Femeia diabolică!'? l-am întrebat eu întorcându-mă spre 
el, cu mâinile pline de săpun, pentru a-i studia chipul. 

— Da, ăsta a fost. 

— Nu mai rulează. 

El s-a răsucit rigid spre mine, dar nu şi-a ridicat privirea de 
la pantofi. 

— Atunci, nu se poate să fi fost ăsta. Probabil că am reţinut 
eu greşit. 

Durerea din atitudinea lui mi-a amintit de prima întâlnire cu 
el, de felul cum se înroşise şi de cât de stânjenit fusese că avea 
o poreclă, aşa că m-am simţit vinovată. Apa mi s-a prelins de pe 
mâini pe papuci. De ce eram mereu atât de crudă cu el? Nu cred 
că o făceam intenţionat. Aproape că i-am spus despre scrisoare, 
dar m-am gândit că recunoaşterea faptului că încercasem să-i 
citesc corespondenţa nu avea să-l facă să se simtă mai bine. 


v The Wicked Lady, film din 1945 cu Margaret Lockwood şi 
James Mason 


10 

Detest acest loc şi nu vin niciodată aici. Urăsc mirosul 
cărţilor, de vechi şi murdar, şi niciodată nu împrumut cărţi. Atât 
de des se întâmplă să deschizi una şi să constaţi că duhneşte a 
fum de ţigară sau că resturile cinei cuiva sunt întinse pe pagini. 
Desigur, acum nu mai citesc, aşa că nu contează. 

— Mami, te rog, vorbeşte mai încet, spune Helen. Tu eşti 
cea care a vrut să vină aici. 

Se îndepărtează puţin, iar eu mă apropii de birou pipaindu- 
mi buzunarele. Nu-mi amintesc de ce am vrut să fiu adusă aici - 
am o înştiinţare de la bibliotecă, dar îi este adresată lui 
Elizabeth, nu mie. Bărbatul din spatele biroului îşi îndepărtează 
bretonul de pe ochi, iar preţ de o clipă, mă simt panicată de 
discuţia cu el, de miile de cărţi de pe rafturi. Chiar dacă aş şti ce 
vreau, cum să găsesc acel ceva? 

— Caut ceva, îi spun eu bărbatului. Doar că nu-mi pot amin- 
ti ce. 

— O carte? 

Îi răspund că probabil da, iar el mă întrebă ce fel de carte, 
dar eu nu ştiu. Mă întreabă dacă este o carte de ficţiune. 

— O, nu, rostesc eu. Este o poveste adevărată, doar că 
nimeni nu mă crede. 

Fruntea lui se încruntă, iar el îşi netezeşte bretonul peste 
riduri. 

— Despre ce este povestea? zice el. Poate că o cunosc. 

— Este despre Elizabeth, spun eu. 

— Elizabeth. Este posibil ca acesta să fie titlul? 

Mă uit cum tastează literele, cu degete ciudat de flexibile. 

— E ceva cu acest nume la secţiunea crime, rosteşte el şi 
îmi arată în ce parte se află. 

Helen răsfoieşte nişte ziare, aşa că mă îndrept singură spre 
acele rafturi. Nu mai sunt atât de multe cărţi ca înainte. Mult 
spaţiu a fost cedat computerelor. Par foarte deştepte şi ispiti- 
toare, dar am încercat de câteva ori şi nu cred că voi învăţa 
acum. Pe aceste rafturi sunt lipite etichete pe care scrie 
„Crimă”, şi sunt foarte multe cărţi care au pe coperte oase sau 
sânge care se prelinge. Cele mai multe sunt negre, cu scris care 
imită neonul. Au ceva apăsător, înfricoşător, iar eu nu cred că aş 
vrea să intru în vreuna din lumile aflate în interiorul lor, dar iau 
totuşi una de pe raft şi citesc prezentarea. Este despre o femeie 


care fuge de un criminal în serie. O pun la loc. Alături de ea se 
află patru cărţi cu coperte crem, mistere din Rusia. Nu cred că 
sunt în stare să citesc aşa ceva. Am parte de suficiente mistere 
în viaţa mea. 

Helen se apropie în tăcere pentru a se uita împreună cu 
mine. 

— Nu mă interesează astea, spun eu. 

Ea îmi zice săa vorbesc mai încet şi se uită în jur, dar 
practic nu e nimeni aici. 

— Obişnuiam să punem flori la presat în cărţi, rostesc eu. 
Când eram mică, eu şi Sukey. 

Am vrut mereu să facem un tablou, dar n-am apucat. lar 
ani mai târziu, am găsit flori de untişor şi nu-mă-uita, violete şi 
piciorul-cocoşului uscate şi aplatizate între paginile vechilor cărţi 
ale tatei scrise de doamna Radcliffe!. Am pus la presat şi iarbă, 
şi frunze de trifoi. 

— Şi, Helen, îmi amintesc că, ultima dată când a venit la 
cină, i-am dat un pieptăn, iar ea l-a pus într-o carte cu coperte 
tari şi a presat-o până când pieptenul s-a spart, iar toţi acei 
delicaţi dinţişori din chihlimbar au căzut. lar ea a spus „Este 
frumos, mulţumesc, scumpo” şi m-a sărutat înainte de a ieşi pe 
uşă. lar rujul ei mi-a rămas pe frunte. Cred că aşa a fost. Dar 
Helen nu crede şi nu vrea să discutăm despre asta aici; mă 
întreabă dacă vreau să iau o carte, pentru că, dacă nu, plecăm. 

Nu vreau nici o carte, aşa că pornim spre ieşire, trecând pe 
lângă birou. Bărbatul de acolo are degete care se îndoaie ciudat 
şi îşi dă la o parte bretonul în timp ce se uită la mine. Cred că 
degetele lui arată ca nişte franjuri, ca franjurile de culoarea 
piersicii ale unui abajur obişnuit. Pentru o clipă, mă aştept să 
văd rafturi cu cărţi şi ceasuri, şi ghivece goale înghesuite lângă 
birou, dar acolo nu se află decât un cărucior cu cărţi. Misterele 
din Udolpho, de Ann Radcliffe, aşteaptă să ajungă înapoi pe un 
raft. O iau, o cântăresc în mâini, apoi, ţinând-o de copertele 
cartonate, o zgâlţâi pentru a vedea dacă nu cade nimic din ea. 
Cotorul trosneşte. 

— Hei! Hei! rosteşte bărbatul de la birou. Ce faceţi? Nu 
puteţi să vă purtaţi aşa cu cărţile. 

— Scuzaţi-mă, spun eu punând-o la loc în cărucior. Am vrut 


18 Ann Radcliffe (1764-1823), scriitoare engleză şi pionieră a 
romanului gotic 


doar să verific. O las baltă şi ies în stradă. Helen păşeşte alături 
de mine. Mergem acasă? o întreb eu. 

Ea nu-mi răspunde, iar eu presupun că asta înseamnă da şi 
că ea nu se mai osteneşte să-mi spună din nou. O privesc pe 
furiş, dar nu-mi dau seama dacă se strâmbă. Soarele îmi bate în 
ochi, aşa că îmi este greu să văd ceva. Silueta ei e distorsionată 
de lumină, cercuri din ea lipsind de parcă ar fi fost desprinse cu 
un tăietor de patiserie. Merge în faţa mea, îndepărtându-se tot 
mai mult, iar eu fac eforturi să-mi dau seama unde mergem. 
Închid un ochi şi am grijă ca umbra lui Helen să rămână în faţa 
mea. Trebuie să mă concentrez asupra ei şi să nu mă preocupe 
unde ne ducem sau oamenii, sau maşinile, sau soarele. Trebuie 
să mă concentrez doar asupra umbrei. Nu trebuie să-mi scape. 
S-ar putea să mă conducă la Sukey. 

— Mami! Stai! 

Privesc în spate, iar lumina cade direct pe chipul fiicei mele. 
Cum a ajuns acolo? Şi a avut mereu atâtea riduri? Îi văd pistruii 
care s-au topit în ridurile din jurul gurii. Stă prea mult afară, iar 
asta nu face bine la ten, te îmbătrâneşte. Totuşi, nu-mi pot 
aminti ce vârstă are, deşi ar trebui să ştiu. 

— Pe cine urmăreai? rosteşte ea. 

Mă gândesc o clipă, încercând să desluşesc sensul cuvin- 
telor. ` 

— Pe Douglas, spun eu. |l urmăream pe Douglas. 

Umbra lui pe gardul de muri a fost cea care mi-a spus că se 
întorsese acasă devreme. lar o clipă mai târziu, am auzit 
scârțâitul uşii de la cămară şi o lingură lovindu-se de sticlă. M- 
am ridicat din pat şi m-am îmbrăcat înainte ca umbra lui să 
apară din nou pe gard, nedorind să ratez ocazia de a-l urmări 
când pleca de-acasă. In săptămânile în care zăcusem bolnavă în 
pat, revăzusem totul în minte şi ştiam că punea ceva la cale, 
mai ales după ce îl văzusem cotrobăind prin valiza lui Sukey şi 
vorbind cu nebuna în parc. Apoi începuse să lipsească mâncare, 
iar eu eram hotărâtă să aflu de ce. L-am urmărit în tăcere, 
prelingându-mă pe lângă perete ca o panglică pe un sul. 

Faptul că m-am dat jos din pat a fost un şoc, iar picioarele 
mele protestau din pricina efortului brusc. Afară, aerul era plin 
de mirosul pătrunzător al brazilor proaspăt tăiaţi, iar soarele jos 
îmi bătea în ochi, silindu-mă să merg cu capul aplecat de parcă 
m-aş fi ferit de un vânt puternic. Eram obişnuită cu 


semiîntunericul din camera mea cu draperia trasă, iar ochii mei 
simțeau lumina ca pe nişte nisip aruncat în ei. Douglas era o 
pată întunecată undeva în faţă, iar eu m-am concentrat asupra 
sa, în loc să încerc să-mi dau seama unde mă aflu. La un 
moment dat, s-a oprit pentru a se uita la ruinele fostei sale case, 
dar abia când am cotit pe strada lui Sukey, iar o umbră albastră 
s-a aşternut asupra mea, am putut să văd bine, şi abia atunci 
mi-am dat seama încotro mergem. L-am urmărit până la aleea 
care ducea spre casa lui Frank, menţinându-mă aproape de zid, 
evitând să mă apropii de gardul de păducei deoarece mă 
temeam să nu fie nebuna acolo, sprijinită de el. 

La intrarea în curte, m-am oprit transpirată şi obosită, m- 
am sprijinit de zid şi mi-am apăsat botul pantofului în carnea 
unei frunze care zăcea pe jos. Urma atât de clară lăsată de mine 
mi-a dat curaj, aşa că mi-am îndreptat încet un ochi către casă, 
cu obrazul lipit de zid. În această poziţie, soarele era din nou 
orbitor, aşa că m-am furişat de-acolo ca o cârtiţă, rugându-mă 
să nu fiu văzută. Însă curtea era goală, exceptând vechea dubă 
care era mereu acolo, iar eu m-am sprijinit de ea, lipindu-mi 
umerii de metalul fierbinte. Nu m-am aşteptat la zgomotul din 
interior. A fost ca un picior târât pe podea, iar spaima m-a făcut 
să ţâşnesc în mijlocul curţii înainte ca uşile să se deschidă, iar 
Douglas să iasă. 

— Ce-i? Înăuntru? am rostit eu aproape incoerentă din 
pricina oboselii cauzate de datul jos din pat după multe 
săptămâni de boală. 

— Maud, a rostit Douglas încercând să se interpună între 
mine şi dubă pentru a nu mă putea uita înăuntru. Cum de ai...? 

M-am dat înapoi câţiva paşi şi m-am uitat pe lângă el. Am 
văzut un talmeş-balmeş de mobilă veche, lăzi de ceai şi cear- 
şafuri înghesuite pe suporturi din lemn. Mirosea a lăstari vechi 
din gardul viu, iar pe podea erau firimituri. 

— Cineva locuieşte acolo, am spus eu. 

Douglas şi-a aplecat capul. 

— Cine? Cine, Douglas? Sukey? 

Am simţit un val de ceva în mine, inima părea să-mi bată în 
umeri, în gât, de parcă încerca să evadeze prin cap. 

Douglas a întins o mână şi m-a sprijinit văzând că mă dez- 
echilibrez. 

— Nu. Nu, Maud, nu e Sukey. 


Preţ de o clipă, nu am fost sigură că îl cred, n-am vrut să-l 
cred. 

— Spune-mi adevărul, am rostit eu smucindu-mă din 
strânsoarea lui. Ştiu că Sukey a fost într-o dubă. Nebuna mi-a 
zis. Mi-a zis înainte să mă îmbolnăvesc. 

— Serios? A fost o prostie, a spus el. Aiureli. Ea este cea 
care se află în dubă. Aici locuieşte. 

M-am cutremurat la acest gând, abia atunci văzând tulpi- 
nile de păducel împrăştiate pe jos şi păturile pe care probabil că 
le folosea ca aşternut. Pentru o clipă, mi s-a părut că simt miros 
de lemn-dulce. O oglindă spartă era atârnată pe una dintre 
grinzile verticale. M-am întrebat dacă se privea în ea. Şi, dacă 
da, oare ce vedea? M-am urcat în dubă, dorind să mă uit şi eu în 
oglindă, şi am văzut mâna lui Douglas oglindindu-se în ea, 
degetele ţinând un pachet boţit, din hârtie de ziar. 

— Ce-i aia? am întrebat eu răsucindu-mă când mi-am amin- 
tit motivul pentru care îl urmărisem. Ai hrănit-o. l-ai dat de 
mâncare nebunei. 

El m-a privit un moment, parcă gândindu-se să nege. 

— Mama a remarcat că lipseşte mâncare, am spus eu, iar el 
s-a strâmbat. De ce? De ce îi dai ei rațiile noastre? 

— Locuieşte aici de ceva vreme. Poate dinainte ca Frank să 
fi plecat la Londra, dinaintea dispariţiei lui Sukey. Cred că este 
posibil ca ea să fi văzut ceva. 

— Ce să vadă? 

— Ce s-a întâmplat cu Sukey sau unde s-a dus. Uneori, am 
impresia că încearcă să-mi zică. 

Mirosul de frunze şi de tulpini zdrobite era greţos din cauza 
căldurii, iar eu am început să mă îndrept spre uşi. 

— Vrei să spui că vorbeşti cu ea? Că discutaţi? 

M-am gândit că, probabil, este la fel de dereglat precum 
nebuna. 

— Nu te uita aşa la mine. Nu-i un animal, poate să vor- 
bească. 

— Ştiu, am rostit eu, deşi mi se părea foarte ciudat să 
vorbesc despre ea, să mi se îngăduie să vorbesc despre ea. Era 
ca şi cum aş fi vorbit despre un animal, dar poate unul 
mitologic, un grifon sau un inorog. Ştiu, doar că ea de obicei 
ţipă. Despre faptul că îi vede pe oameni, despre sticlă spartă şi 
dube, şi dovlecei, şi păsări care zboară. 


— Dar despre Sukey? 

M-am oprit din drumul către ieşirea din dubă. 

— O dată, poate. O dată, am avut impresia că a spus 
numele lui Sukey. Ce importanţă are? 

Nu mi-a răspuns. În schimb, a urcat alături de mine în dubă 
şi a arătat către un perete al acesteia. Ascuţiţii dinţi rupţi ai unui 
pieptăn rânjeau sub oglindă. Era deformat, dar mi-am dat 
seama că era acel pieptăn şi l-am luat în mână. 

— De unde îl are? am rostit eu. De unde îl are? Ce s-a 
întâmplat cu sora mea? 

-Dă-mi-l! ţip eu. Lasă telefonul! 

Helen se răsuceşte pentru a se uita la mine, ducându-şi o 
mână la piept. 

— Nu este al tău. Dă-mi-l înapoi. 

Ea clatină din cap şi îmi face semn să plec. Eu îi strig nu- 
mele, iar ea se încruntă, ridicându-se pe jumătate. Mă reped, 
smulg firul din perete şi răstorn măsuţa de cafea, toate lucrurile 
de pe ea zburând pe covor. 

— Ce te-a apucat? ţipă Helen. 

A lăsat jos telefonul, iar acum face un pas îndărăt, spre 
bancheta de la fereastră. 

Zdrobesc cu piciorul un pahar şi arunc ceasul deşteptător. 
Îmi simt pulsul bătând în gât, iar în cap îmi apare o presiune 
care se intensifică. Închid ochii şi ţip. 

— Mamă! încetează. Ce s-a întâmplat? 

Helen vine în spatele meu şi îşi pune mâinile pe umerii mei, 
dar eu o împing şi o lovesc în stomac. 

— leşi! ţip eu. leşi din casa mea! 

Străbat încăperea, iar ea se retrage repede, ţinându-se de 
pântec, cu gura tremurând. 

— Nu te pot lăsa în halul ăsta, spune ea. Mamă? 

Eu ţip din nou şi trântesc un scaun. Apoi, văd că ea a 
plecat. lar deşteptătorul meu este spart. Mecanismul este la 
vedere, dinţişorii muşcând din covor. Probabil că l-am scăpat. 
Trebuie s-o rog pe Helen să-mi aducă unul nou. Văd pe jos şi un 
pahar spart. Mici cioburi sunt împrăştiate pe covor. Găsesc un 
ziar în coşul de hârtii şi le adun în el, înţepându-mă de câteva 
ori. 

Hârtia începe să se înnegrească, atrăgând sângele în forme 
drăguţe de-a lungul marginilor. Încerc să asamblez cioburile, iar 


preţ de un minut, simt soarele pe spinare şi iarba sub genunchi 
şi aud uguitul porumbeilor. Mă aştept ca mama să apară dintr-o 
clipă-n alta şi să-mi spună să arunc bucăţelele în şanţul pentru 
fasolea căţărătoare. Dar nu apare, desigur, iar eu strâng ziarul şi 
scot cioburile din cameră, şi le duc la etaj. În camera mea. 
Inchid uşa şi mă aşez la masa de toaletă, şi brusc nu mai ştiu ce 
caut aici. Parcă mă duceam în bucătărie, nu? Râd uşurel. Ce 
prostie să ajung în altă încăpere. Probabil că o iau razna. 

Cobor şi pun ziarul în coş. Îl împing cât mai la fund. Când 
Tom şi Helen erau mici, trebuia să am grijă să pun tot ce era 
periculos departe de ei deoarece, odată, Helen a căutat în tom- 
beronul unui vecin şi a găsit o prăjitură plină cu otravă de 
şobolani. A mâncat din ea şi i-a dat şi lui Tom să mănânce, deşi 
el era mai mare şi ar fi fost cazul să ştie că nu e bine. Am crezut 
că amândoi or să moară şi am fost înnebunită de îngrijorare, şi a 
trebuit să le bag o lingură pe gât, ca să-i fac să vomite şi să 
elimine totul. Îmi amintesc mânuţele lor lovindu-mă şi cumplitul 
sunet al vărsăturilor. Dar, din fericire, după aceea s-au simţit 
bine. l-am dus la doctor, care a spus că nu păţiseră nimic. 
Acţionasem suficient de rapid. 

Desigur, am fost supărată pe Tom, dar pe Helen am fost 
furioasă. Era întotdeauna gata să facă o trăsnaie, veşnic cu 
degetele murdare de pământul pe care îl scormonea în grădină 
căutând viermi şi făcând ferme de melci. Tom prefera mai mult 
să zacă pe canapea şi să citească reviste despre maşini. Mă 
enerva când doream să aranjez pernele, dar nu era nici pe 
departe la fel de greu de supravegheat. După incidentul cu 
prăjitura, am fost mult timp furioasă pe Helen şi mulţi ani după 
aceea am râs când Patrick spunea că nu se poate avea 
încredere în nici o prăjitură de-a ei. „Nu încerci să ne otrăveşti, 
nu-i aşa? zicea el când ea ne prezenta mândră tortul de ananas 
sau pâinea cu banane făcute de ea. Fiindcă ştii cum se face.” 
Fetelor nu le plac asemenea tachinării, aşa că adesea apăreau 
lacrimi. Dar până şi asta era o uşurare. Gândindu-mă că fuse- 
seră într-o asemenea primejdie, dar totuşi rămăseseră în viaţă, 
captivaţi de idile adolescentine şi dând de belele la şcoală, şi 
făcând mizerie în camera mea de zi. 

Cineva încă mai face mizerie în camera mea de zi. Pe toată 
podeaua sunt împrăştiate lucruri, iar măsuţa mea de cafea zace 
pe o parte. O ridic şi pun totul la loc pe ea - pixurile în suportul 


lor, bileţelele în teancuri ordonate. Cineva a scos telefonul din 
priză, iar eu trebuie să mă aplec anevoie pentru a fixa cablul la 
loc. Tremur în timp ce mă aplec şi am senzaţia că s-a întâmplat 
ceva. Gâtul îmi este uscat, aşa cum se simte după ce plângi sau 
tipi. Elizabeth spune că fiul ei are obiceiul să ţipe, că este teribil 
de agresiv. Îmi pare rău pentru ea. Şi Helen se înfurie uneori, 
dar nu în halul ăsta, iar Patrick se mai răstea câteodată, dar nu 
tipa şi nu urla cum fac unii soţi. Nici părinţii mei n-au tipat 
vreodată, nici când făceam vreo trăsnaie gravă, cum ar fi să sar 
în râul din Pleasure Gardens. Însă Frank a ţipat la mine o dată. 

Eram la el acasă. Eu şi Sukey făceam un stor pentru bu- 
cătărie. 

— Pentru ca nebuna să nu se mai uite înăuntru? o între- 
basem eu, dar Sukey n-a mai părut atât de îngrijorată din 
pricina ei şi m-a certat din nou că o făcusem nebună. 

A spus că era o „femeie nefericită”, a spus că eram noro- 
coase că nu eram ca ea. Totuşi, nu a fost cu adevărat supărată 
pe mine şi mi-a strâns părul ca al fetelor de la NAAFI, răsucit în 
creştet pe un ciorap vechi, şi chiar m-a lăsat să mă dau cu 
parfumul ei. Eu o învăţam să cânte /'// Be Your Sweetheart? în 
vreme ce stăteam îngenuncheate pe duşumea şi tăiam cu grijă 
preţiosul material. Cususem micile găici pentru vergele şi toc- 
mai le băgam într-o parte şi în cealaltă când uşa din faţă s-a 
deschis cu zgomot. 

Chipul lui Frank, roşu pe sub bronz, a părut să apară tră- 
sătură cu trăsătură în timp ce străbătea holul, îndreptându-se 
spre noi. A răsturnat un scaun când a traversat bucătăria şi s-a 
apropiat de bufet, iar eu l-am urmărit cu groază cum ia un cuţit. 
Dar ameninţată era doar o bucată de brânză pe jumătate înve- 
lită în hârtie, pe care Sukey nu mă lăsase s-o termin la prânz. 

— Nu, Frank, a spus ea ridicându-se şi postându-se în faţa 
mea. Vreau să păstrez brânza aia. 

— Poftim? larăşi? a rostit el cu voce groasă şi neclară 
dincolo de fusta ei. Nu pot mânca o bucăţică de brânză în 
propria casă? Pentru cine o păstrezi? 

— Nu o păstrez pentru cineva anume. Dar ce ştii tu despre 
cum se ţine o casă? Eu sunt cea care pregăteşte mesele, aşa că 
lasă asta în seama mea. Sunt soţia ta. 

— Micuța mea soţie, a spus el lăsând cuțitul să zdrăngăne 


19 Voi fi iubita ta 


pe farfurie, vocea devenindu-i stridentă pentru o clipă. Micuța, 
micuța, micuța, micuța, micuța mea soţioară încântătoare. 

O cuprinse pe Sukey cu braţul în jurul taliei, iar ea a în- 
cercat să se desprindă de el. 

— Frank, stai pe jaluzea, a zis ea. Dă-te la o parte. 

El şi-a coborât privirea preţ de câteva secunde, părul 
căzându-i pe un ochi, şi m-a văzut. 

— la te uită, e şi Maud aici. 

Eu am înclinat din cap şi m-am tras îndărăt, spre dulap, 
ferindu-mă din calea lui. 

— Faceţi o jaluzea? a spus el coborându-şi din nou privirea. 

Eu am ridicat vergeaua drept dovadă, iar el i-a dat drumul 
lui Sukey. 

— Maud, ştii cum să faci un stor venețian? a rostit el 
sprijinindu-se cu o mână de blatul din spatele meu şi aplecându- 
se foarte aproape de mine, respiraţia lui mirosind a cârciumă. 

Nu cunoşteam răspunsul. Eram prea speriată pentru a 
putea respira. Braţul care fusese în jurul taliei lui Sukey era 
acum îndoit deasupra capului meu. 

— Îi înfigi vergeaua în ochi?. 

Răspunsul mi s-a părut oribil şi m-am tras şi mai departe de 
el, dar Frank a rânjit, dezvelindu-şi dinţii strălucitori şi ascuţiţi pe 
fundalul feţei bronzate. 

— Te-ai prins, Sukey? 

— Totuşi, nu-i un stor venețian, a rostit ea ridicând scaunul. 
Este un stor roman. 

— E valabil şi-aşa. Uite, Maud. Cum orbeşti un roman? 

— Taci din gură, Frank, a spus Sukey. Eşti beat. 

L-a împins la o parte, reuşind în cele din urmă să-l dea jos 
de pe material. 

— Beat? Nici o şansă! 

A clătinat din cap şi a trebuit să se sprijine din nou de blat. 

M-am holbat la el, încercând să-l găsesc pe vechiul Frank în 
acea versiune vagă şi agitată. El a observat că-l privesc şi s-a 
strâmbat scoţându-şi limba şi umflându-şi nările. Cumva, a 
părut să semene mai mult cu el însuşi, iar eu am râs, deşi eram 
înfricoşată. 


2 Joc de cuvinte în original: „to make a Venetian blind” poate 
însemna şi „să faci un stor venețian”, şi „să orbeşti un 
venețian”. 


— Ba eşti. Bagă-te în pat, a zis Sukey. 

— Numai dacă vii cu mine. 

— Of, Frank, Maud încă e aici. N-are nevoie să te audă 
vorbind urât. Du-te la culcare. Dormi până îţi trece. Pleacă! 

— Atunci, trimite-o naibii acasă pe mica prinţesă, dacă e 
prea bună ca să stea în aceeaşi încăpere cu mine. 

S-a strâmbat din nou, dar de data asta n-am râs, iar el s-a 
răsucit. 

— Să nu începi să ţipi, Frank, a rostit Sukey. Şi nu începe 
din nou cu asta. Sigur că eşti suficient de bun. 

— Plodul ăla de chiriaş al vostru nu crede asta. Toată ziua 
dă târcoale pe-aici. 

— Ce-ţi pasă ţie ce crede Doug despre tine? 

— Pur şi simplu, nu pricep ce ai tot timpul de vorbit cu el, a 
spus Frank. Şi ştiu că se duce şi mă vorbeşte de rău în faţa 
părinţilor tăi. Taică-tu nu mă place. 

Sukey a oftat şi s-a întors spre mine. 

— Poate că ar trebui să te duci acasă, Mopps, a zis ea. O să 
terminăm storul altă dată. 

— Mda. Vor mai fi multe zile în care să terminaţi storuri şi 
să vorbiţi despre ce-ar fi putut să fie. 

N-am înţeles la ce se referea, dar m-am ridicat şi m-am 
strecurat pe lângă el cât de repede am putut, dar când aproape 
că ajunsesem la uşa din faţă mi-am amintit că îmi uitasem 
haina. Am străbătut holul în vârful picioarelor, însă Frank m-a 
zărit. 

— Ce naiba mai cauţi aici? a ţipat el cu faţa schimonosită 
de-a binelea. Hai, cară-te! 

Am renunţat la haină şi am ieşit fugind din casă, plângând 
până când am ajuns pe Avenue, unde m-am oprit şi mi-am şters 
lacrimile. Apoi, am ocolit de câteva ori Ashling Crescent, până 
m-am liniştit suficient de mult ca să mă duc acasă. 


11 

Ceva s-a întâmplat Trebuie să mă scol, să ies, să mă duc la 
Sukey. Pun pe mine o cămaşă bărbătească ponosită, cu dungi, o 
pereche de pantaloni care nu-mi sunt familiari şi îndes diverse 
lucruri în buzunare - şerveţele, un tub Polo cu bomboane 
mentolate, un colier de perle din plastic. Mă întreb dacă nu 
cumva e un vis. Nu cred că este. Aşternutul este talmeş-balmeş, 
dar nu pot pierde vremea cu aranjatul lui. Dau să notez ceva pe 
un bileţel, dar nu-mi amintesc ce. Scările scârţâie când le cobor 
pe furiş, iar zăvorul face un zgomot puternic când îl trag. Mă 
opresc în prag, cu muşchii feţei încordaţi, dar totul e tăcut, aşa 
că pornesc spre casa lui Frank. _ 

Afară este un aer rece şi proaspăt, şi aproape dulce. Imi 
place cum se simte pe limbă, dar, după câteva minute de mers, 
îmi dau seama că m-am rătăcit, că nu acesta e drumul pe care 
intenţionasem s-o iau. Strada următoare îmi este la fel de ne- 
cunoscută, iar inima îmi zvâcneşte în piept. Sunt în criză de 
timp. Trebuie să ajung undeva sau la cineva. Este urgent. Paşii 
îmi răsună încet în întuneric, iar o vulpe îmi traversează în fugă 
calea. Se opreşte şi se uită la ceva aflat de cealaltă parte a 
drumului. Mă opresc şi eu. 

— Bună, vulpeo, rostesc eu, dar ea continuă să se uite spre 
trotuarul de vizavi. Vulpeo? spun eu din nou şi îmi flutur braţele. 

Preţ de o clipă, mi se pare foarte important să-i atrag aten- 
ţia, să-mi fac cunoscută prezenţa. Scotocesc prin buzunar, scot 
o bomboană de mentă din tub şi o arunc spre mijlocul străzii. 
Aterizează cu un mic zgomot la picioarele vulpii, care întoarce 
capul, un punct de lumină sclipindu-i în fiecare ochi. 

— Bună, vulpeo! A 

Vulpea fuge, iar eu îmi continui drumul. Imi dau seama că 
toţi aceşti acri de teren cu case noi m-au derutat, deşi nu ştiu 
cum am ajuns aici. N-o să găsesc niciodată drumul cel bun în 
harababura asta. Şi sunt epuizată. Nu se poate să fi mers prea 
mult, dar picioarele îmi sunt grele, iar spatele mă doare. Mă 
simt ca o femeie bătrână. Scot o altă bomboană din tub şi o 
arunc în urma mea. Străluceşte albă pe pietrele negre. Cel puţin 
acum voi şti dacă merg în cerc. O maşină se opreşte la capătul 
străzii, iar din ea coboară un bărbat. Se îndreptă spre mine, cu 
mâinile agăţate de curea, umbra lui desprinzându-se de lumina 
farurilor. Încep să merg înapoi. 


— Unde te duci, scumpo? rosteşte el. 

Se uită drept la mine. Îmi dau seama de asta, deşi chipul lui 
este doar un contur. 

— Acasă, strig eu în timp ce mă răsucesc şi încerc să-mi fac 
picioarele să meargă mai repede. Mama mă aşteaptă. 

Bărbatul face un zgomot, un fel de pufnet. 

— Serios? spune el. Şi unde e casa ta? 

Nu ştiu. Preţ de o secundă, nu ştiu. Dar îmi zic că nu con- 
tează, că oricum nu i-aş spune. Oricum nu i-aş spune, iar peste 
un minut, îmi voi aminti. După ce voi ajunge pe drumul cel bun, 
îmi voi aminti. În curând, bărbatul rămâne mult în urma mea, 
lângă maşină. Cotesc pe o stradă, apoi pe alta, mergând fără să 
văd pe unde. Găsesc pe jos o bomboană Polo, albă şi 
strălucitoare în noapte. Mă aplec s-o iau, iar în depărtare, zăresc 
o mare casă cu turn. Poate că voi recunoaşte ceva când ajung 
acolo. După ce mă apropii, mă uit în grădina din faţă, dar nu văd 
nimic pe întuneric. 

— Am crezut că locuinţa dumitale e în cealaltă direcţie. 

Un bărbat se sprijină de o maşină. Lumina farurilor stră- 
luceşte în părul lui blond, iar asta mă face să mă gândesc la 
Frank. Mă aşteaptă. Dar pe Sukey ar trebui s-o aştepte. 

— Ce cauţi aici? rostesc eu. 

— Te duc la secţie. Maşina ne aşteaptă. 

— La secţie? întreb eu în timp ce urc. Adică, în staţie? Luăm 
trenul? 

Bărbatul nu-mi răspunde, ci mă întreabă dacă vreau să lase 
geamul închis sau deschis. 

— Deschis, spun eu punând mâna pe mânerul din interiorul 
portierei. Vreau să las ceva în urma mea, ceva care să le spună 
oamenilor că am fost aici. Bomboana de mentă îmi alunecă pe 
limbă, iar eu o scuip în noapte, cât de departe pot. Bărbatul 
râde, iar eu râd împreună cu el. Frank, rostesc eu. Frank. 

Într-o zi după ce am ieşit de la şcoală, am dat peste el. Stă- 
tea lângă gardul viu al doamnei Winners şi privea spre casa 
noastră. S-a răsucit şi ne-am ciocnit, iar el a întins mâinile. 

— Maud, a rostit el. M-am gândit să vă fac o vizită. 

În locul unde se sprijinise de gard era o adâncitură, iar eu 
m-am gândit că stătuse acolo mult timp. 

— Ce mai fac părinţii tăi? a întrebat el, iar eu am deschis 
gura, dar am constatat că sunt incapabilă să spun ceva şi m-am 


întrebat dacă nu cumva îmi imaginam prezenţa lui. 

— Deci, n-au primit veşti de la Sukey? 

Am clătinat din cap şi i-am studiat chipul. Presupun că am 
vrut să văd dacă părea vinovat. Insă părea doar neîngrijit. Pe 
bărbie îi mijise barba, iar părul îi era puţin mai lung, şi hainele, 
mototolite şi murdare. Am fost şocată de schimbare. Unde erau 
dunga perfectă a pantalonilor, gulerele apretate şi pantofii 
strălucitori? 

— Nu înţeleg, a zis el aplecându-se spre mine şi punându-și 
mâinile pe umerii mei. Adică, dacă ar fi fost să plece undeva, i- 
ar fi spus soţului ei, nu crezi? 

Cuvintele mi-au dat un dram de speranţă. M-am gândit că 
Sukey se ascundea de Frank. Se ascundea într-un loc unde se 
simţea în siguranţă. Fireşte, dacă se ascundea, n-ar fi luat 
legătura cu nimeni. 

— Dar presupun că i-ar putea zice surorii ei, nu-i aşa? Frank 
m-a privit cu zâmbetul lui obişnuit, cu sprâncenele ridicate, cu 
un soi de voioşie forţată în ochi. Nu arăta bine pe chipul lui nou, 
neîngrijit. Mâinile lui îmi apăsau cu putere umerii, iar eu mi-am 
dat seama că şi el mă studia. [i-a spus ceva, Maudie? Ceva 
despre plecarea ei? Despre mine? Despre altcineva? 

— Nimic, Frank, am rostit eu. 

El şi-a îndepărtat mâinile, iar spinarea mea s-a înălţat, 
oasele mi s-au ridicat. M-am simţit uşoară, prea uşoară, de 
parcă aş fi putut să plutesc spre cer şi să dispar. Mi-am dorit să 
mă ţină din nou, dar n-am ştiut cum să-i cer asta. 

— Mi-e dor de ea, a spus el. Mi-e dor să o am în casă, să-i 
văd lucrurile. Nici nu ştiu ce sunt. Podoabe pentru păr, ţesături. 
Sticle de parfum. 

— Evening in Paris. 

— Da, aşa se cheamă. S-a uitat la mine. Tu îţi aminteşti mai 
bine. Vino să bei ceva. 

N-am zis nu, dar probabil că pe chip mi s-a citit îndoiala. 

— O, haide, Maud! a spus el. Am crezut că nu mai eşti copil. 
Vino să bei ceva. Mă simt mai bine dacă vorbesc despre ea, ştii? 

Ştiam. Mama şi tata abia dacă vorbeau despre ea, iar eu 
mă simţeam de parcă era interzis să-i rostesc numele în casă. Şi 
iată că era cineva care voia să-şi amintească de ea exprimându- 
se prin cuvinte. L-am lăsat să mă conducă spre capătul străzii şi 
pe deal în jos. 


— Ce altceva mai are, Maud? Ce altceva? Îţi aminteşti? 

— Un taior albastru, am început eu. Un ruj. Victory Red. Şi o 
pudrieră veche, care se asortează cu parfumul. Argintie şi cu o 
dungă bleumarin. 

— Da, aşa este. Ce altceva? 

— Pantofi cu catarame în faţă, o rochie verde cu dantelă, 
acei cercei care arată ca nişte bomboane... 

Gândul la lucrurile purtate de Sukey m-a făcut să-mi cobor 
privirea spre ale mele. Spre pantofii cu baretă în T şi şosetele 
croşetate. N-am observat că Frank s-a oprit, aşa că m-am ciocnit 
de el a doua oară. 

— Scoate-ţi cravata de şcoală, pentru numele lui 
Dumnezeu. Am ajuns, a spus el şi a intrat. 

Era un local. Fiveways. Avea ceea ce tata numea o 
„reputaţie proastă”, iar eu m-am cutremurat neliniştită. Nu mai 
intrasem niciodată într-o cârciumă şi m-am gândit că poate n-ar 
trebui s-o fac nici atunci, aşa că am ezitat, jucându-mă cu un 
nasture care mi se desprinsese de la cardigan. Nu voiam să 
părăsesc familiaritatea trotuarului, dar doream cu disperare să 
vorbesc despre Sukey, aşa că am lăsat nasturele pe balamaua 
uşii de la pivniţă. Cumva, gândul că aştepta acolo întoarcerea 
mea m-a făcut să mă simt mai bine, aşa că am deschis jumă- 
tatea de uşă şi am intrat în urma lui Frank. 

Înăuntru era fum, iar aerul era fierbinte, şi la început, nu l- 
am putut zări pe Frank. M-am îndreptat în direcţia barului şi am 
simţit o mână pe spate. 

— Du-te şi aşază-te acolo, înainte să te vadă patroana, a zis 
el împingându-mă spre o masă de lângă uşă. O să-ţi aduc ceva 
de băut. 

Auzindu-l, am simţit o împunsătură de nervozitate, dar m- 
am dus şi m-am aşezat pe un taburet de lemn. Barul se afla la 
câţiva metri, în faţa lui fiind înşirate spinările câtorva bărbaţi în 
haine negre, aşa că abia am reuşit s-o zăresc pe femeia care 
servea. 

— Te-ai întors atât de repede, Frank? am auzit-o spunând. 
Cred că ai plecat doar de vreo două ore. 

Mi-am sprijinit un cot pe masă. Era lucioasă din cauza berii 
vărsate, iar umezeala mi-a trecut prin cardigan. Tocmai mi-l 
scoteam când uşa s-a deschis, iar un bărbat slab şi asudat a 
intrat. 


— Bună, fetiţo, a rostit el aplecându-se spre masă. 

O picătură din sudoarea lui mi-a căzut pe piept, îmbibându- 
se în cămaşa mea de şcoală, iar eu mi-am amintit de lacrimile 
mamei pe mătasea cămăşii de noapte a lui Sukey. Am privit 
cercul de umezeală întinzându-se şi am încercat să nu respir 
pentru ca să nu mi se lipească de pielea de sub cămaşă. Băr- 
batul a spus ceva, dar n-am înţeles ce, conştientă doar de res- 
piraţia lui pe creştetul meu. De teamă, am început şi eu să 
transpir, iar gândul că sudoarea mea o să se amestece cu a lui 
mi s-a părut de nesuportat. 

— Asta însemnă da? a rostit el, iar eu mi-am întors capul în 
altă direcţie. 

Frank pornise spre mine mi-a făcut cu ochiul în timp ce se 
apropia. M-am simţit ciudat, de parcă luasem cumva locul lui 
Sukey. lată-mă într-un local împreună cu soţul ei, aducându-mi- 
se o băutură. Şi unde era ea? Schimbaserăm locurile? Era Sukey 
acasă, cu părinţii mei, făcând pasienţe şi ascultând radioul. 

Frank a pus băuturile pe masă. Mişcându-se foarte încet, s- 
a uitat la bărbatul transpirat. 

— Te pot ajuta cu ceva? l-a întrebat el. 

În timp ce se dădea îndărăt, omul şi-a ridicat palmele 
umede, iar eu, recunoscătoare, am luat cel mai apropiat pahar. 
Am văzut că Frank bea bere şi am sperat că nu-mi adusese şi 
mie acelaşi lucru. 

— Limonadă cu ghimbir, a rostit el. E-n regulă? 

Am încuviinţat din cap şi am răsuflat uşurată. Zgomotul din 
cârciumă s-a intensificat când un grup de oameni a intrat pe 
uşă. 

— Sal'tare, Frank, a spus cineva trecând pe lângă noi. V-aţi 
întors iarăşi în sud? 

— Aşa este, a zis Frank privindu-mă. 

Mi-am privit genunchii goi, frecându-mi unghiile de petele 
roşii. 

— Semeni perfect cu ea, ştii? a rostit Frank apucându-mă 
de bărbie. 

Am zâmbit. Nu eram convinsă, dar am zâmbit totuşi, iar 
Frank s-a aplecat spre mine pentru o clipă, mijindu-şi ochii ca o 
pisică. 

— Cum mai merg lucrurile la voi acasă? Sunt la fel, nu s-a 
schimbat nimic? 


Şi-a cuprins cu o mână paharul, iar un strop de umezeală i 
s-a prelins încet pe degetul mare. A părut să zăbovească un 
moment pe pieliţa unghiei înainte de a cădea ca o lacrimă, iar 
atenţia mi-a fost distrasă în timp ce i-am răspuns: 

— Nu chiar. Mama şi tata sunt foarte îngrijoraţi... 

— Ce mai faci, Frank? a strigat o femeie cu înfăţişare 
frivolă, din cealaltă parte a cârciumii. Când o să-mi dai ciorapii 
ăia de nailon pe care mi i-ai promis? 

Frank s-a întors puţin şi a înclinat din cap spre ea, apoi pri- 
virea i s-a întors la mine. 

— Dar Douglas? a întrebat el. Mai stă acolo? 

— Unde în altă parte să stea? 

— Ei bine, nu ştiu, putea să fi plecat şi să se fi maturizat. 
Putea să fi renunţat să mai stea pe lângă maică-ta şi să aştepte 
pomană. 

— Este chiriaşul nostru. Nu primeşte pomană. 

— Chiriaşul vostru, mda. Asta crezi tu. A sorbit îndelung din 
bere, iar cineva a trecut pe lângă el tocmai când îşi cobora 
cotul, aşa că l-a înghiontit, iar berea i-a curs pe mânecă. Pizda 
mă-sii, ai grijă! a rostit el. 

M-am aşteptat să-şi ceară scuze pentru că a vorbit urât, dar 
n-a făcut-o. In schimb, a dat pe gât restul de bere şi s-a ridicat. 

— Mă duc să mai iau un rând, a spus el, iar când s-a întors, 
avea şi un pahar cu whisky sau cu brandy, sau aşa ceva. Mi-am 
muşcat buza când l-a pus pe masă. Arăţi exact ca ea, a zis el. Ai 
aceeaşi expresie  dezaprobatoare. Şi-a ridicat paharul 
prefăcându-se că toastează, iar eu l-am împins pe al meu deo- 
parte. Am stat la răcoare vreme de două săptămâni. 

— Ştiu. Douglas mi-a zis. 

M-am întrebat dacă puteam să-l întreb despre frauda cu 
cupoane sau dacă s-ar fi înfuriat. Douglas s-ar fi supărat. 

— Asta ţi-e domniţa, Frank? a spus un bărbat în cămaşă, 
răsucindu-şi şapca în mâini. Cam tinerică pentru tine, nu-i aşa? 

Frank l-a înjurat. 

— Haide, Frank. Chiar îţi lipseşte umorul? 

— Să-ţi zic ceva, Ron. Când o să fii amuzant, n-o să-mi 
lipsească. 

Ron şi-a fluturat şapca. 

— Bine. In regulă, a spus el. N-am vrut decât să fiu prie- 
tenos. 


— Du-te şi fii prietenos în altă parte. 

— Ai un bărbat pe cinste, drăguţo, a zis Ron ridicându-şi 
sprâncenele. Sper să te descurci cu el. 

M-am încruntat în urma lui, în timp ce se îndepărta. 

— Oamenii par să creadă că sunt Sukey, am spus eu. 

— Banu. 

— Ba da. Ai zis că arăt ca ea. Şi ceilalţi par să creadă 
acelaşi lucru. 

— Nu semeni chiar atât de mult cu ea, Maudie. Tu încă eşti 
copil. Arăţi ca un copil. 

M-am simţit rănită. 

— Atunci, de ce m-ai adus într-o cârciumă? 

— Fiindcă am vrut să beau ceva. Şi pentru că am vrut să-ţi 
spun ceva. 

Mi-am terminat limonada şi m-am răsucit într-o parte. 

— Hai, hai, a rostit el întinzându-se şi întorcându-mă la loc. 
Purtăm o discuţie aici. Uită-te la mine. 

— Ce vrei să-mi spui, Frank? l-am întrebat eu enervată şi 
dorind să mă duc acasă. Mama şi tata mă aşteaptă. 

— Dumnezeule, şi vorbeşti ca ea. Mai lipseşte să-mi zici că 
am băut prea mult. 

— Probabil că ai băut prea mult. 

— Mda, bine, aşa că... 

Şi-a coborât privirea spre podea şi a rămas aşa atât de mult 
timp, încât am crezut că a uitat de mine. Mi-am îmbrăcat 
cardiganul udat de bere. 

— Aşa că părinţii tăi nu vor să mai aibă de-a face cu mine, a 
spus el brusc. Ei cred că eu am ucis-o sau aşa ceva... 

N-am ştiut ce să-i zic, aşa că l-am privit fix, gândindu-mă că 
părul lui şi chiar barba abia mijită păreau angelic de blonde în 
lumina din bar. 

— Tatăl tău mi-a scris un bilet, a rostit el uitându-se la 
paharul cu bere. Vrei să vezi ce mi-a scris? 

Nu i-am răspuns, dar el a scos din haină un plic boţit şi mi l- 
a aruncat în poală. Era cel pe care tata îl băgase prin uşă, cu 
luni în urmă, când fusesem la Frank. „Ştiu că tu ai făcut-o. Nu 
vei scăpa nepedepsit.” Am fost şocată. Crezusem că tata a lăsat 
un mesaj pentru Sukey. 

— Ei bine, el niciodată nu m-a plăcut. N-am putut face mare 
lucru în privinţa asta. Mai ales din cauza idiotului cu faţă de 


şobolan care tot timpul îi şoptea la ureche. S-a uitat la mine cu 
ochii mijiţi şi buzele arcuite. Mi-a spus să păstrez distanţa. 

— Cine? 

— Nenorocitul vostru de chiriaş. 

Am plecat imediat după aceea, spunându-i că avea un 
limbaj prea urât şi tresărind când mi-am dat seama că vorbisem 
ca tata. In drum spre ieşire, am luat nasturele cardiganului, care 
încă se afla în scobitura uşii de la pivniţă, şi l-am ţinut strâns în 
palmă, până am ajuns acasă. 

— Nenorocitule, dă-mi dracului drumul! ţipă o femeie 
smucindu-se. 

Un poliţist o ţine de braţ şi semnează într-o condică de pe 
biroul de la intrare. 

— Porci nenorociţi! ţipă ea din nou. 

Incerc să nu las vocea neclară să ajungă la urechile mele şi 
dau încet drumul pe podea ultimelor două bomboane de mentă. 
După ce acestea se termină, încep cu perlele de plastic, rupând 
firul pe care se aflau şi lăsându-se să se împrăştie încet prin 
încăpere. Mă întreb dacă acest hol a fost folosit pentru vreun 
film. Mi se pare foarte familiar. Din tavan atârnă o mare lustră 
de sticlă, iar gresia alb cu negru de pe jos este lucioasă. Mă 
concentrez asupra acestor lucruri, în loc să mă uit la oameni. Nu 
vreau să mă gândesc la oameni. Femeia care ţipă este condusă 
dincolo de o uşă, dar tot o aud, iar un bărbat care stă lângă 
mine pe bancă începe să cânte. 

— Que sera, sera. Ce va fi va fi. Noi mergem la Wem-ber- 
ley. Que sera, sera. ; 

Tricoul lui de fotbal ponosit este ud şi miroase a bere. Işi 
schimbă poziţia picioarelor, iar unul dintre ele nimereşte o 
mărgică, trimiţând-o înapoi spre mine. O ridic şi o strâng în 
palmă înainte de a mă trage mai departe de el. 

— Asta e tot ce ne lipsea, rosteşte polițistul din spatele 
biroului. Un nou afurisit de Pavarotti. 

Se duce să deschidă uşa din faţă, iar un alt poliţist bagă 
înăuntru pe cineva care sângerează. Nasul îi este spart, iar ochii 
i se rostogolesc în cap. 

— O să avem nevoie de un doctor, spune polițistul care îl 
ţine. Părul lui blond reflectă lumina şi mă face să mă gândesc la 
Frank. 

— Parfumul ei era Evening in Paris, rostesc eu. Şi avea 


cercei care arătau ca nişte bomboane. 

Nimeni nu pare să audă. 

— Que sera, sera, cântă bărbatul legănându-se spre mine. 

— Mirosul de bere este amestecat cu duhoarea de vomă, şi 
mai şi transpiră. 

— O să fac o reclamaţie, zice bărbatul care sângerează. 

Işi repede pumnul, dar nu reuşeşte să lovească nimic. 

Eu mă fac mică într-un colţ. Nu ştiu ce caut aici. Lumina 
este foarte strălucitoare, iar eu îmi mijesc ochii pentru a mă feri 
de ea. In cele din urmă, îi închid de-a binelea. Poate că e un soi 
de coşmar, iar peste un minut, mă voi trezi. Gălăgia devine tot 
mai puternică, iar un poliţist urlă pe deasupra tuturor: 

— Nu mai avem celule goale, Dave! Dă-le un avertisment şi 
lasă-i să plece. 

Se aud paşi grăbiţi, înjurături. Cineva se apropie şi respiră 
deasupra mea. Apoi, zgomotul scade puţin. Îmi ţin capul aplecat 
şi ochii strâns închişi. Stau aşa atâta vreme cât mă ţin muşchii. 
Apoi, aud prin toată gălăgia: 

— Mami! Mami, eu sunt. Deschide ochii. 

Helen este aplecată spre mine. Îmi mângâie ochii şi 
reuşeşte să acopere orice altceva există în încăpere. Îmi pun o 
mână pe faţa ei, dar nu pot vorbi. Simt că o să izbucnesc în 
lacrimi de uşurare. 

— Hai să te ducem acasă, spune ea ridicându-mă de pe 
bancă. 

Pe duşumea se află o bomboană Polo, iar eu o culeg în timp 
ce ea mă conduce prin mulţimea de microbişti, trecând printr-o 
baltă de sânge în drum spre ieşire. În vreme ce mergem, ea mă 
cuprinde cu un braţ, iar eu mă uit pe jos. Când ne oprim pentru 
a traversa strada, iau un cercel de pe trotuar. Un cercel cu 
dungi, aşa cum avea Sukey. 

— Mami, lasă-l jos, spune Helen. Vocea ei sună ciudat. De 
unde l-ai luat? Nu mai culege toate gunoaiele. Haide! 

O ia înainte, iar eu las cercelul să cadă. In cădere, ricoşează 
de corpul meu şi aterizează într-o băltoacă. 

— Am crezut că e al meu... rostesc eu uitând de ce. 

— Măcar acum ştiu de unde au apărut toate grămezile de 
gunoaie, spune Helen. Lumina licăreşte pe obrazul ei de parcă 
ar fi transpirată. Ce-a fost în capul tău? mă întreabă ea. De ce ai 
ieşit la ora asta? Imi fac griji din pricina ta. Poate că ar trebui ca 


doctorul Harris să te vadă din nou. 

Nu-i pot răspunde chiar dacă aş cunoaşte răspunsul, chiar 
dacă mi-aş aminti întrebarea, pentru că până să ne îndepărtăm 
cu maşina privesc cercelul din băltoacă. A fost o vreme când ar 
fi putut însemna ceva, când l-aş fi luat acasă. 

Când încă speram să o găsesc pe Sukey, am luat o 
grămadă de lucruri acasă. Hârtiuţe, pile de unghii, clame de păr, 
un cercel. Un cercel cu dungi, care semăna cu o bomboană şi 
care, atunci când l-am găsit pe treptele estradei, m-a făcut să 
simt nevoia de a-l băga în gură pentru a vedea ce gust are. N- 
am suportat să trec pe lângă ceva ce era posibil să-i aparţină lui 
Sukey şi să nu-l iau. Imi umpleam buzunarele, iar mai târziu, 
puneam lucrurile în cutii de chibrituri sau le aranjam pe pervaz. 
Uneori, îmi examinam descoperirile şi notam ce erau şi dacă 
Sukey avusese vreodată ceva asemănător. O dată sau de două 
ori, Douglas a venit să mă întrebe ce găsisem. A privit obiectele, 
le-a atins uşor, dar n-a spus niciodată nimic, însă am simţit că le 
căuta semnificaţia, crea scenarii şi inventa poveşti pentru 
fiecare dintre ele, încercând să găsească indicii care să-l ajute s- 
o găsească pe Sukey sau să afle ce s-a întâmplat cu ea. Am 
început să cred că voi descoperi cu adevărat ceva important, 
aşa că am căutat cu şi mai mare atenţie. Am căutat dovezi. 

In general, căutam după ce ieşeam de la şcoală. Oricum, nu 
prea aveam chef să mă duc acasă, să stau lângă aragaz şi să 
am grijă să nu pomenesc de Sukey, de teamă să n-o întristez pe 
mama sau să nu mă cert cu tata. Aşa că rătăceam pe străzi îm- 
brăcată în uniformă, căutând prin șanțurile de scurgere şi prin 
gardurile vii. Adesea, mă duceam pe strada lui Sukey şi 
refăceam drumul pe care l-ar fi parcurs ea de acasă până la noi. 
Sau mă plimbam pe străzile unde ar fi făcut ea cumpărături, sau 
mă duceam la gară. La Station Hotel, îi găsiseră valiza, iar dacă 
ar fi părăsit oraşul, mă gândeam că, probabil, ar fi plecat cu 
trenul. Uneori, mă sprijineam de balustradele peronului şi 
priveam trenurile care veneau, imaginându-mi-o pe Sukey 
coborând dintr-un vagon îmbrăcată în noi haine londoneze. 

— M-am dus să cumpăr câte ceva, ar fi spus ea. Ce atâta 
agitaţie? 

Mi-am petrecut ore întregi privind pieptănul identic cu al ei, 
ridicându-l în lumină pentru a vedea cum aripile păreau să 
fâlfâie şi punându-mi întrebări. Se speriase de acele păsări din 


globul de sticlă, aşa că eu de ce îi dădusem ceva care să-i amin- 
tească de ele? Mi-am dorit mai mult decât orice să pot vorbi cu 
ea despre asta. Să-i spun că nu avusesem nici un gând rău. M- 
am gândit că, dacă exista chiar şi cea mai mică şansă s-o 
găsesc, merita să bat străzile. De obicei, ajungeam acasă înfri- 
gurată şi prea obosită ca să mănânc. Curând după aceea, m-am 
îmbolnăvit. Mi se părea că încetasem să mai dorm cu mult timp 
în urmă, în schimb zăcând în pat şi încercând să-mi dau seama 
unde putea să fie Sukey. Nu am stat intenţionat trează, dar 
mintea mea nu voia să ia pauză, iar eu revedeam iarăşi şi iarăşi 
ultima noastră cină, încercând să-mi amintesc tot ce spusese. 
Lucrurile despre Frank; lucrurile despre Douglas. Eram 
permanent obosită şi nu mă puteam concentra la şcoală. Seara, 
îmi era greu să torn ceaiul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a ţipat mama într-o luni 
dimineaţă, trântind o fustă pe jos. Alte gunoaie! Imi întorsese 
buzunarele pe dos pentru a spăla rufele. Maud, trebuie să în- 
cetezi să mai aduci acasă toate lucrurile astea. A fluturat capa- 
cul unui ruj Coty vechi. O să mă scoţi din minţi. Ai auzit? Ce-i cu 
toate astea? Ce ai de gând să faci cu ele? 

M-am simţit inertă şi epuizată în faţa izbucnirii ei de 
energie. 

— M-am gândit că s-ar putea să fi fost ale lui Sukey, am 
rostit eu. 


12 

„V-aţi mutat?” 

— Nu, rostesc eu. Locuiesc aici de secole. 

Stau într-un obiect de şezut, pentru stat, cu faţa spre moni- 
torul unui computer în a cărui parte de jos scrie: „Vă rugăm să 
vă asiguraţi că medicul de familie are noua dumneavoastră 
adresă”. Din când în când se aude un ţiuit puternic, iar un nume 
apare pe ecran. „Dna May Davison.” „DI Gregory Foot.” „Dra 
Laura Haywood.” Helen mă strânge de încheietură când încep 
să le citesc cu voce tare. Are în gură una dintre acele pastile 
puternic mentolate pe care le iei când te doare în gât, aşa încât 
presupun că suntem aici pentru ea. Un copil loveşte o cărămidă 
din plastic de pe o masă cu jucării aflată în colţ. Seamănă cu o 
păpuşă Ken al cărei cap a fost turtit. Helen îmi spune să vorbesc 
mai încet şi scoate o cutie cu bomboane. lau una şi o bag în 
gură tresărind din cauza felului în care îmi umflă falca şi 
uitându-mă cum mama băieţelului întinde mâna pentru a-i lua 
cărămida. Nu este suficient de rapidă, iar el fuge pe lângă 
ceilalţi pacienţi, care îşi trag picioarele pentru a-i face loc, dar 
nu pot evita să fie loviți de băieţel. Aleargă clătinându-se ca un 
comediant de prost gust, ajunge la peretele din celălalt capăt, 
apoi, cu o violenţă bruscă, azvârle cărămida spre mama lui. Un 
bărbat ţâţâie, îşi dă ochii peste cap şi îmi zâmbeşte. Îi zâmbesc 
şi eu, după care, împingându-mi bomboana între dinţi, o scuip în 
direcţia cărămizii. Helen ţipă uşor şi începe să se scuze, dar nu 
aud ce spune pentru că râsul isteric al băiatului îi acoperă 
cuvintele. Se răsuceşte într-un fel de dans vesel, croindu-şi 
drum aproape cu graţie printre şirurile de oameni. Şi se opreşte 
lângă genunchii mei, aterizând uşor ca o pasăre, fără să mai 
râdă, desfăcându-şi mâinile pentru a-mi arăta ce avea la el. 

O altă cărămidă din plastic, o maşinuţă din metal, căreia îi 
lipseşte o roată, un braţ dolofan de păpuşă şi alte câteva lucruri. 
Nu-mi dau seama ce sunt. Mi le pune pe toate în poală, iar eu le 
iau unul câte unul, răsucindu-le în mâini şi descriindu-i-le. 

— Uite, aici au făcut semicercuri în plastic pentru unghii, 
rostesc eu. 

El mă priveşte solemn, fără să dea vreun semn că a înţeles, 
aşa că las braţul păpuşii şi iau în palmă un obiect plat, lăbărţat. 
Nu-mi dau seama ce este, nu mă pot gândi mai departe de 
forma lui ciudată. Preţ de câteva secunde, nu spun nimic. 


— Boacă, zice băiatul în cele din urmă. 

— Boacă, repet eu presupunând că acela trebuia să fie 
cuvântul. 

Apasă un mic buton de pe spatele boacei, iar aceasta sare, 
nu foarte departe fiindcă mâna mea este o suprafaţă prea 
moale, dar suficient pentru ca jucăria să prindă viaţă pentru o 
secundă. Băiatul scoate un sunet gâlgâit şi apasă butonul din 
nou. De data asta, boaca se dă peste cap, făcând propria 
demonstraţie de veselie, apoi aterizează pe scaunul de lângă 
mine. Devenit iarăşi serios, băiatul o ia în mână un moment, 
apoi strecoară boaca în geanta mea, printr-o deschizătură. 

Se aude un bip, iar eu îmi ridic privirea şi văd numele meu 
scris pe ecran. Mă ridic, iar jucăriile îmi cad din poală. Băiatul 
ţipă râzând, aruncând în aer maşinuţa şi cărămida. Le aud 
lovindu-se de podea pentru a doua oară, dar nu-mi iau privirea 
de la ecran. 

— Scuzaţi-ne din nou, spune Helen cuiva, îşi ia haina şi 
porneşte înaintea mea. Haide, mami. 

Intr-o încăpere mică, un doctor se uită la propriul monitor. 

— Bună ziua, doamnă Horsham. Ce vă mai face degetul? 
Mă ocup imediat de dumneavoastră. Luaţi loc. 

Helen mă aşază pe un scaun de lângă biroul lui. Nu-mi 
amintesc de ce ne aflăm aici. 

— Stai tu lângă doctor, îi zic eu lui Helen şi mă ridic. 

— Nu, mami. Am venit aici pentru tine. 

Mă aşez din nou şi îi cer o bomboană ca a ei. Mă refuză, iar 
eu îi spun: 

— Dar tu ai una în gură. Eu de ce nu pot avea? 

Doctorul se răsuceşte cu faţa la noi. Zice că îmi va pune 
câteva întrebări, iar apoi mă întreabă ce zi e astăzi. Mă uit la 
Helen. Ea se uită la mine, dar nu mă ajută. El mă întreabă ce 
dată este, ce anotimp, ce an. Mă întreabă dacă ştiu în ce ţară 
suntem, în ce oraş, pe ce stradă. La unele întrebări, cunosc răs- 
punsurile, la altele, le ghicesc. Pare uimit când îi răspund corect, 
dar întrebările nu sunt foarte dificile. Îmi amintesc de întrebările 
pe care ni le-au pus la centrul de îngrijire de zi pe care eu şi 
Elizabeth l-am vizitat cândva, ca să vedem cum este. Ne-au 
întrebat ceva de genul: „Puteţi numi o culoare care începe cu 
litera A?” Elizabeth a fost revoltată. „Ce fel de întrebări sunt 
astea pentru nişte adulţi?” a spus ea. 


— O mulţime de întrebări tâmpite, rostesc eu. 

— Nu aveţi de ce să vă enervaţi, doamnă Horsham, zice 
doctorul aranjându-şi lucrul de la gât - nu este eşarfă, nu e cra- 
vată. Trebuie să vă evaluez, să ştiţi. 

— N-am ştiut. 

— Ba da, după cum v-am explicat, asta fac acum. Să 
revenim. Ce clădire este aceasta? 

Privesc pereţii din jur. Sunt multe afişe despre spălatul pe 
mâini şi sterilizarea obiectelor. 

— Spălatul mâinilor poate preveni: diareea, infecțiile 
cauzate de bacteria Stafilococus aureus şi infecțiile cu norovirus, 
citesc eu. 

Doctorul se răsuceşte şi priveşte posterul. Îi zâmbeşte lui 
Helen cu buzele strânse. 

— Ştiţi la ce etaj suntem? 

Mă gândesc un moment. Oare am urcat pe scări? Cu liftul? 
Mă uit spre fereastră, dar storul este coborât. Cum orbeşti un 
roman? 

— Îi bagi vergeaua în ochi, spun eu. 

Nimeni nu râde. Ei bine, nici mie nu mi-a plăcut vreodată 
gluma asta. Şi doctorul, şi Helen îşi dreg glasurile. Ea mă mân- 
gâie pe picior, iar doctorul mângâie biroul de parcă ar fi piciorul 
meu. 

— O să numesc trei lucruri, rosteşte el. Şi vreau ca 
dumneavoastră să le repetaţi, bine? Tren, ananas, ciocan. 

— Ciocan, spun eu. Ciocan. Care erau celelalte? Ciocan... 

Hârtiuţele mele sunt în geantă, aşa că trebuie să o iau de 
sub scaun. Incep să le frunzăresc, dar nu găsesc răspunsul, în 
schimb, găsesc o broscuţă din plastic. 

— Cel mai bine ar fi să nu folosiţi nimic care să vă ajute 
memoria, zice doctorul. 

E în regulă, oricum hârtiuţele nu-mi sunt de nici un folos. 
Nu găsesc nimic util. Totuşi, există o notiţă despre Elizabeth. 
Scrie că a dispărut. Scrie: „Unde este?” Asta-i întrebarea reală. 
De ce doctorul nu mă întreabă asta? 

— Acum aş vrea să numărați înapoi de la o sută din şapte în 
şapte. Inţelegeţi? 

Îl privesc fix. 

— Doamnă Horsham? Deci, o sută, nouăzeci şi trei, optzeci 
şi şase şi aşa mai departe. Inţelegeţi? 


— Înţeleg, domnule doctor, dar nu cred că aş fi putut să fac 
asta nici când aveam vârsta dumneavoastră. 

— Vă rog să încercaţi. 

Deja îşi priveşte hârtiile şi notează ceva. Mai e ceva ce tre- 
buie să-mi amintesc - toate prostiile astea mă perturbă. 

— O sută, rostesc eu. Nouăzeci şi trei... nouăzeci şi doi, 
nouăzeci şi unu? 

Ştiu că am greşit, dar nu-mi dau seama unde. 

— Mulţumesc. Puteţi să repetaţi numele celor trei obiecte 
pe care vi le-am spus mai devreme? 

— Trei obiecte, repet eu nu foarte sigură ce înseamnă 
cuvintele pentru că îmi scormonesc creierul căutând altceva, 
acel lucru important. 

— Nu contează. Cum se numeşte ăsta? 

Arată spre telefon. 

— Telefon, rostesc eu. 

Asta este. Elizabeth nu mi-a telefonat. De mult timp. Nu 
ştiu cât de mult. 

— Îmi cer scuze pentru asta, zice doctorul. Dar ăsta? 

Ridică ceva. Nici măcar nu rosteşte numele lui Elizabeth. 

Obiectul este subţire, din lemn. Il leagănă între degete aşa 
cum noi făceam la şcoală, o scamatorie pentru a-l face să pară 
că este flexibil. Totuşi, nu-mi amintesc cum se cheamă. Nu e 
pix. 

— Tavă, zic eu. Nu e bine, dar nu găsesc cuvântul. O tavă, o 
tavă. 

— În regulă, nu vă faceţi griji. Pune obiectul pe birou şi ia o 
foaie de hârtie. Luaţi asta în mâna dreaptă, spune el. Indoiţi-o la 
jumătate şi puneţi-o pe podea. 

Întind mâna să iau hârtia. Mă uit la ea, mă uit la doctor. Mă 
uit pe ambele părţi ale hârtiei. Nu văd nimic. Nu scrie nimic pe 
ea. O pun în poală. El se aplecă, o ia şi o pune la loc în teanc. 
Apoi, ia un cartonaş pe care scrie: ÎNCHIDEŢI OCHII. Încep să 
cred că e nebun şi mă bucur că Helen se află aici. Doctorul pune 
cartonaşul pe masă şi îmi dă o altă hârtie şi un obiect. Un obiect 
subţire, făcut din lemn. 

— Acum, vă rog să scrieţi o propoziţie pentru mine. Nu tre- 
buie să însemne absolut nimic, dar să fie o propoziţie completă. 

„Prietena mea, Elizabeth, a dispărut”, scriu eu. Helen 
oftează lângă mine. 


— Creion, rostesc eu când i-l dau înapoi. 

— Da. Excelent. De fapt, vă rog să-l păstraţi pentru că aş 
vrea să desenaţi ceva. Aş vrea să desenaţi cadranul unui ceas. 
Puteţi face asta? _ 

Îmi dă o planşetă pe care să pun hârtia. Încep să desenez, 
dar mâna îmi tremură puţin, aşa că nu fac o treabă prea bună. 
Cumva, liniile se îndreaptă într-o direcţie greşită, ca atunci când 
încerci să desenezi ceva uitându-te în oglindă. Uit ce-ar trebui să 
reprezinte desenul, dar cercurile tremurate îmi amintesc de o 
broască, aşa că îl transform în asta, adăugându-i ochi mari şi 
rotunzi şi un zâmbet vesel, iar când creionul alunecă, nişte păr 
rebel şi o barbă. Doctorul n-are decât să priceapă ce vrea. 

Scrie ceva în blocnotesul lui. Şi scrie, şi scrie. Nu-şi ridică 
privirea şi nu vorbeşte. Mă întreb dacă nu cumva încearcă să-şi 
noteze ceva înainte să uite. Pe biroul lui se află nişte lucruşoare 
ca nişte boabe de fasole, rotunde şi moi, tulpinile lor răsucite 
pierzându-se sub o cutie cu şerveţele. Nu-mi amintesc cum se 
numesc, dar ştiu pentru ce sunt. lau unul şi îl duc la ureche, dar 
nu aud nimic. 

— Nu e nici pe departe la fel de bun ca o scoică, spun eu. 

— Deocamdată, playerul nu este pornit, zice doctorul 
scriind în continuare. Vreţi să ascultați nişte muzică? Credeţi că 
asta v-ar ajuta? 

— Nu ştiu. 

— Poate că fiica dumneavoastră vă va găsi ceva care să vă 
placă. Ce obişnuiaţi să ascultați în copilărie? 

— Ha-ha-ha-ha-ha-ha-ha-ha-ha-ha, rostesc eu. 

Doctorul îşi ridică privirea, încetând să mai scrie. Helen 
rămâne foarte nemişcată. 

— Ha-ha-ha-ha-ha. 

— Mami? Mamă? Ce se întâmplă? 

Întinde mâna şi mă apucă de braţ, cu faţa albă sub pielea 
marcată de intemperii. 

Râd de-a binelea. 

— Este „Aria şampaniei”?!, spun eu. Ha-ha-ha-ha-ha. 

„Aria şampaniei” era pe un disc de-al lui Douglas şi era cân- 
tată de Ezio Pinza. Îmi plăcea numele lui, îmi plăcea cântecul, 


2 Din Don Giovanni, operă a cărei muzică a fost compusă de 
Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană 
de Lorenzo da Ponte 


dar cel mai mult îmi plăcea râsul de la sfârşit. A fost unul dintre 
primele discuri pe care ni le-a pus Douglas, cu mult înainte ca 
Sukey să se mărite. Primul a fost cu John McCormack, care 
cânta Vino în grădină, Maud, ceea ce m-a amuzat pentru că era 
numele meu, dar deja fusesem silită la şcoală să memorez 
versurile poemului, aşa că doream mai degrabă să descopăr 
cântece mai puţin familiare. 

Când s-a mutat la noi, văzuserăm gramofonul printre 
lucrurile lui Douglas, iar după multă sâcâială din partea mea, 
Sukey l-a întrebat în cele din urmă dacă puteam veni în camera 
lui, ca să ascultăm muzică. Încăperea părea complet diferită de 
când Douglas locuia acolo. Avuseserăm întotdeauna un chiriaş, 
însă fuseseră în general doamne în vârstă destul de cumsecade, 
dar care, cumva, nu au lăsat nici o amprentă asupra locului. 
Douglas avea câteva lucruri de-ale lui, care erau mult mai 
consistente decât fuseseră ale bătrânelor. Câteva cărţi, un set 
de scule şi cel puţin două duzini de discuri. Gramofonul era doar 
o mică maşinărie portabilă, ca o servietă adâncă, dar mie mi se 
părea că era fantastic. Imi plăceau mai ales cutiuţele cu ace, 
peria rotundă pentru discuri, şi felul cum mânerul se prindea în 
suportul său. Stăteam în camera lui şi ascultam muzică, lumina 
soarelui aşternându-se pe parchet şi îmbibându-se în covor. 
După ce am ascultat-o prima dată, l-am rugat să pună „Aria 
şampaniei” de câteva ori la rând şi, stând pe podea, am râs la 
sfârşit ţinându-mă cu mâinile de burtă, simţindu-mi diafragma 
zgâlţâindu-se. Îmi amintesc mirosul pulberii albe şi al oţetului cu 
care mama spăla parchetul. 

Incă mai am discul pe undeva, fiindcă Douglas mi l-a lăsat, 
dar nu l-am mai ascultat de mult timp. N-avem gramofon, aşa 
că n-am la ce să-l pun. 

După acel prim concert privat, obişnuiam să mă furişez 
uneori în camera lui Douglas, pentru a asculta muzică la gra- 
mofon. li cunoşteam traseul la fel de bine cum îl cunoşteam pe 
al tatei - de la lăptăria de pe Sutton Road, pe lângă gară, spre 
hotelurile de pe faleză. Ştiam când se afla cel mai departe şi 
când n-ar fi avut cum să apară pe neaşteptate. Obişnuiam să 
bag în pâlnie şosete de lână făcute ghemotoc pentru a estompa 
sunetele, puneam din nou acea arie şi îmi simţeam diafragma 
tresăltând sub palme. Am făcut asta adesea în perioada în care 
mă refăceam după boală, după dispariţia lui Sukey, şi îi şi 


umblam prin lucruri, deschizând sertarele şi scotocindu-le. După 
ce îl văzusem căutând prin valiza lui Sukey, am considerat că 
era corect. Insă hainele lui erau împăturite îngrijit, cărţile, 
frumos aranjate, fără nimic ascuns între pagini, şi n-am găsit 
nimic ciudat. 

Totuşi, o dată, pe când ieşeam din camera lui, după ce îmi 
trecusem degetele peste gramofon, mă uitasem în micuța cutie 
cu ace şi prin cărţile de Dickens, am văzut o umbrelă proptită în 
colţul camerei. O umbrelă neagră ponosită. Semăna atât de 
mult cu a nebunei, iar amintirea clipelor când mă urmărise era 
atât de vie, încât am ţipat. Imediat după aceea, m-am simţit 
ridicolă şi am ieşit din cameră, bucuroasă că nu era nimeni 
acasă care să mă prindă. 

Katy a adus cu ea un computer argintiu şi plat. Din el iese 
un mănunchi de fire, făcându-l să arate ca un arbust neîngrijit, 
plantat în grabă în mijlocul mesei din bucătărie. Se agită cu 
difuzoarele şi cu alte lucruri, încercând să le facă să funcţioneze, 
iar eu încerc să mă concentrez asupra broşurii pe care o am în 
mână. Conţine imagini cu creieri şi desene simple, făcute cu linii 
groase, ale unor oameni în vârstă care sunt aplecaţi unul spre 
altul şi vorbesc. In coşul de pâine cu capac este o franzelă 
proaspătă. 

— Mami s-a gândit că ţi-ar plăcea să asculţi nişte muzică 
veche, spune Katy băgând un ştecăr în priză. 

Apasă un buton, iar Vera Lynn izbucneşte ca o explozie, 
ceea ce face ca reîntâlnirea cu ea să pară amenințătoare. 

— Dumnezeule mare! rostesc eu acoperindu-mi urechile. 

— Scuză-mă. Katy răsuceşte repede un buton, reducând 
volumul. Gata. Ce părere ai? Îţi aminteşte de ceva? 

— Nu prea, spun eu răsfoind paginile cărţuliei. 

Nu are cine ştie ce poveste şi este puţin cam 
neconvenţională pentru copii. Există imagini care înfăţişează 
creierul tăiat al cuiva. Chiar nu cred că e potrivită pentru Katy şi 
mă întreb dacă Helen ştie despre ce-i vorba în ea. 

— Dar îţi face plăcere să asculţi din nou cântecul? întreabă 
Katy. 

Încuviinţez din cap şi îmi las privirea să se îndrepte din nou 
către coşul de pâine. Poate că ea vrea să-i povestesc despre 
război. Ar fi o noutate. De fiecare dată când povesteam ceva 
despre trecut, se uita în gol. Dar este ceva ce vreau s-o întreb, 


sau poate pe Helen. O aşteptam pe Helen să sosească. l-am 
subliniat numele pe un bileţel, dar nu-mi mai amintesc despre 
ce era vorba. Cântecul se sfârşeşte, iar eu sunt pe cale să 
sugerez o felie de pâine, dar începe următorul. Pâinea moale şi 
cu o crustă crocantă este gata feliată, dar văd un bileţel lipit de 
coş: „Nu mai manca pâine”. 

Katy îmi zâmbeşte legănându-şi capul în ritmul muzicii. 
Rămân nemişcată. Nu suspin. Nu-mi dau ochii peste cap. Privesc 
cu atenţie fiecare pagină din cărticică. Dar nu mă gândesc la ea. 
Nu vreau. Urăsc să văd liniile ondulate care împânzesc creierii 
ca un păienjeniş. lar cuvântul „leziune” mă înfurie. Bag broşura 
sub un ziar. 

— Cred că am auzit acest cântec într-un film, spune Katy. 
Sau poate într-o reclamă. 

— Unde-i mama ta? întreb eu. Am ceva să-i spun. 

— Aăă... Arată cuiva casa, dar tu n-ar trebui să afli. 

— Arată casa? De ce? 

Mi-o imaginez pe Helen desprinzând faţada casei pentru ca 
oamenii uriaşi să se uite de parcă noi am fi familia Clock”. Este 
exact cum a fost cu casa lui Douglas. Când treceai pe lângă ea, 
puteai să-ţi ridici privirea şi să vezi mobila şi bibelourile frumos 
aranjate. Il puteai vedea şi pe el şezând în jumătatea de 
cameră, bând ceai şi ascultând muzică la gramofon, iar Sukey 
era şi ea acolo, uitându-se la ceasul de pe poliţa căminului. 

— Dar cum de au ajuns acolo? o întreb pe Katy. Scările au 
fost spulberate de explozie. 

Ea dă muzica mai tare şi priveşte cu atenţie ecranul com- 
puterului. 

— Este amuzant, nu-i aşa. Mama a zis că doctorul i-a spus 
că ar trebui să-ţi pună muzică. 

Deci despre asta-i vorba. 

— Serios? rostesc eu. 

Incuviinţez din cap, iar ăsta mi se pare răspunsul corect, 
dar mie nu mi-a plăcut niciodată Vera Lynn. Îmi amintesc că am 
citit cândva că n-a luat niciodată nici măcar o lecţie de muzică. 
Nu mă surprinde. Cântecele ei sunt o mizerie. Cine a auzit 


22 Personajele unei cărţi pentru copii, The Borrowers, de Mary 
Norton, omuleţi care trăiesc în pereţii şi duşumelele unei case 
englezeşti şi „împrumută” de la oamenii mari cele necesare 
traiului 


vreodată de mierle albastre în Dover? Anne Shelton era cea care 
ne plăcea cel mai mult. Acum, nu mai auzi cântecele ei. 

Muzica se opreşte. 

— Bunico! rosteşte Katy. O mizerie? Nu poţi spune aşa ceva 
despre Vera Lynn. Mă priveşte şocată, iar eu nu-mi dau seama 
dacă e serioasă. Nu pot să cred că nu-ţi place. 

— Ei bine, Katy... 

— Eşti o trădătoare a generaţiei tale, zice ea. Imaginează-ţi 
cum ar fi să nu-mi placă... ăăă... Girls Aloud sau ceva de genul 
ăsta. Oftează. Nu-mi plac Girls Aloud. Sunt şi eu o trădătoare a 
generaţiei mele? 

Acum, Îmi dau seama că glumeşte şi încep să zâmbesc. 

— Fac pariu că nu-ți place nici Dad's Army”, spune ea. Fac 
pariu că doar te prefaci că râzi de glumele lor. Nu nega. De- 
acum, te cunosc, bunico. 

Doi străini apar în capul scărilor de la bucătărie. Se uită la 
noi şi dau din cap de parcă am face parte din peisaj. 

— Cine sunteţi? întreb eu. 

Helen apare în spatele lor, fluturându-şi mâinile, făcând un 
soi de semne. Nu-mi dau seama ce înseamnă. 

— În sfârşit, rosteşte Katy cu voce ridicată, e ceva ce ai 
vrea să asculţi? Nu găsesc nimic. 

Îşi întinde degetele peste tastatura computerului şi râde 
fals. Ceva se petrece. 

— Ezio Pinza, spun eu. 

Ea mă priveşte cu ochi goi, iar eu îi zic despre „Aria 
şampaniei”. Îi spun cum stăteam pe duşumea şi despre praf, şi 
despre lumina soarelui. Găseşte cu uşurinţă cântecul, în câteva 
secunde, iar vocea lui Pinza răsună în bucătărie. Katy apasă 
ceva care face cântecul să înceapă din nou de fiecare dată când 
se termină, aşa încât pare că hohotul de râs este la începutul 
cântecului, iar ea stă pe podea, la picioarele mele. 

— Ha-ha-ha. Da, înţeleg ce vrei să zici, spune ea. Este amu- 
zant. Totuşi, nu sunt sigură că ar fi o idee bună ca tu să stai pe 
duşumea. S-ar putea să nu te mai putem ridica. 

Şuviţele părului ei se amestecă cu o mulţime de firimituri, 
dar ei nu pare să-i pese. Şi pare puţin absurdă ţinându-şi în felul 
ăsta mâinile pe stomac. Încep să mă simt jenată pentru copila 


23 Armata lui tata (1968), sitcom a cărui acţiune este plasată 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial 


care am fost cândva. Ea închide ochii, iar eu întind mâna peste 
creştetul ei, ca să iau o felie de pâine. Katy nu pare să bage de 
seamă. Şi nu bagă de seamă nici când scot untul din frigider. Pe 
bilet scrie să nu mănânc pâine, aşa că o să mănânc pâine cu 
unt. Pentru o clipă, nu-mi amintesc unde sunt farfuriile, dar n- 
am timp să caut, aşa că pun pâinea pe ziarul Echo. 

— Ha-ha-ha, rosteşte Katy cu mâinile pe stomac, în timp ce 
eu iau un cuţit. Ha-ha-ha, repetă ea, în vreme ce eu tai o bucată 
groasă de unt. Ha-ha-ha, pe când eu îmi trec limba peste pâinea 
moale, sărată, unsă cu unt. 

— Ha-ha-ha, spun eu după ce termin, apoi încep să fac 
ziarul ghemotoc, dar nu se strânge cum trebuie. 

Intre paginile lui este un soi de broşură. Hârtia mai groasă 
care refuză să se boţească mă face să-mi amintesc de curăţarea 
aragazului, de mirosul dulce, dar neplăcut al prunelor încinse în 
sosul lor, de întoarcerea acasă după ce m-am dus cu Frank la 
cârciumă. 

Când am deschis uşa de la bucătărie, am auzit ceasul din 
camera de zi bătând ora cinci şi m-am gândit că mă aşteaptă o 
ceartă când voi intra, dar nu era nimeni acolo. Aragazul era 
aprins, iar mama lăsase un bileţel pe masă, anunţându-mă că 
ea şi tata aveau să vină acasă la şase şi rugându-mă să adaug 
câţiva cartofi în mâncare. Era un amestec de două tocane, una 
cu prune, iar mie nu prea îmi era poftă de aşa ceva. Când a în- 
ceput să se încălzească în cuptor, mirosul a devenit dulce şi 
înţepător, iar eu am fost bucuroasă că mama era plecată pentru 
că puteam mânca altceva. Mi-am tăiat o felie subţire de pâine 
şi, pentru că mamei nu-i plăcea ca eu să irosesc preţiosul unt, 
am luat ultima bucăţică de margarină, am pus-o pe o farfurie şi 
am băgat-o puţin în unul dintre compartimentele de încălzit ale 
cuptorului, pentru a o înmuia şi a o putea întinde. Când am scos- 
o, câteva foi vechi de ziar au căzut de acolo. 

Cât am întins margarina pe pâine şi am muşcat o dată din 
ea, m-am gândit că practic era un număr întreg al ziarului Echo, 
eu sau mama băgând de fiecare dată o foaie acolo când 
puneam ceva la încălzit sau ca să se înmoaie. Am început să 
strâng foile de ziar în jurul cojilor de cartofi de pe masă, dar am 
văzut că printre ele era un dreptunghi mai gros, care nu voia să 
se îndoaie. Era scrisoarea băgată în merele înăbușite, plicul încă 
lipit, maro la margini. Adresantul, D. Weston, şi adresa noastră 


erau neclare, dar se distingeau, iar preţ de câteva secunde, mi- 
am trecut degetul peste scrisul lui Sukey, fără să mă gândesc ce 
fac. Abia când degetul meu a trasat din nou zigzagul unui W, am 
tresărit. Cuvintele erau lizibile. 

În zilele de după ce înecasem pe jumătate scrisoarea în 
sosul de mere, verificasem plicul de câteva ori, uitându-mă 
repede printre ziare când mama era întoarsă cu spatele, dar 
adresa fusese total indescifrabilă, cerneala fiind transformată în 
pete apoase. Orice se aflase înăuntru era pierdut, iar mâhnirea 
mă făcuse să-mi scot scrisoarea din minte. Apoi, ocupată cu 
adunarea „indiciilor” de pe străzi şi fiind bolnavă, şi urmărindu-l 
pe Douglas, uitasem cu totul de ea. Şi cumva, căldura din toate 
aceste luni uscase, şi îngălbenise, şi ondulase hârtia, făcând 
cuvintele să apară din nou, albastre ca o flacără. Am simţit un 
balon de speranţă umflându-se în mine. Dacă scrisoarea 
conţinea veşti despre Sukey? Dacă ne spunea unde se dusese? 
In acel moment, părea posibil ca ea să fie doar plecată, să fi 
fugit ca să se facă pilot în Australia sau manechin la Paris, sau 
altceva. 

Mi-am îndesat în gură restul de pâine cu margarină, am luat 
cuțitul de unt şi am deschis plicul în timp ce mestecam. Fiindcă 
fusese înmuiată în sosul fructelor, hârtia din interior mirosea 
puternic a mere, dar cuvintele erau lizibile. 

Doug, 
Imi pare atât de rău. A fost o prostie din partea mea şi 
am greşit. Mă bucur atât de tare că mi-ai scris. 
Te rog, hai să fim din nou prieteni. Dar chiar trebuie 
să-l spun lui Frank. Va înțelege, îți promit. 
Sukey 

Încă citeam cuvintele când au intrat mama şi tata. Am 
băgat hârtia în buzunarul fustei, în clipa aceea realizând că 
Douglas era în casă. Gramofonul lui era pornit la etaj, iar „Aria 
şampaniei“' îmi răsuna în urechi. M-am întrebat de cât timp 
fusese pornită muzica şi cum de n-o auzisem. M-am înfiorat 
brusc atunci când am înţeles că Douglas fusese în tot acest timp 
prin preajmă, iar eu mă crezusem singură, aşa că abia dacă i- 
am auzit pe părinţii mei când mi-au spus că fuseseră să-l vadă 
pe Frank. Mi-au zis că ieşise de la închisoare. Lucru pe care îl 
ştiam, desigur, dar nu le-am spus că mă întâlnisem cu el, fiind 
sigură că tata m-ar fi certat că intrasem în cârciumă. 


— Fireşte că nu era acasă când am ajuns acolo, a spus tata. 
Dar ne-am întâlnit cu el pe stradă, în drum spre casă. Era beat 
criţă. Ceea ce nu-i deloc de mirare. 

La auzul vorbelor tatei, m-am simţit puţin speriată din 
pricina secretului păstrat. M-am gândit că Frank nu mai 
rămăsese prea mult după plecarea mea, dar suficient de mult ca 
să se îmbete zdravăn. M-am întrebat dacă se dusese acasă ca 
să ia cina sau ca să ia ciorapii de nailon pe care îi promisese 
acelei femei. 

-Şi ce a zis? am întrebat eu. 

Drept răspuns, tata pe jumătate a pufnit, pe jumătate a râs. 

— Zice că a crezut că Sukey stătea la noi. A lovit marginea 
chiuvetei. In condiţiile în care casa ei este la un kilometru de a 
noastră. Îţi vine să crezi? 

Mama se uita în altă parte. Tata probabil că vorbise întruna 
pe drum până acolo şi înapoi. Probabil că ea se săturase. A 
bătut ora şase. Muzica de la etaj s-a oprit, iar Douglas a pornit 
pe scări în jos pentru a veni la cină. Am pipăit scrisoarea de la 
Sukey aflată în buzunarul meu. „Mă bucur atât de tare că mi-ai 
scris”, scrisese ea de parcă n-ar fi putut să vorbească direct cu 
Douglas, oricând dorea. Ca şi cum între ei era ceva ce trebuia să 
rămână secret. l-am ascultat paşii coborând, uşori şi inegali. 
Oare fusese amantul ei? Era posibil? Chiar şi să mă gândesc la 
cuvântul „amant” părea ridicol. Dar n-ar fi explicat asta totul? 
Comportamentul ciudat al lui Sukey la acea ultimă cină, gelozia 
lui Frank, faptul că vecina îmi spuse că Douglas era tot timpul la 
ea acasă. Poate chiar şi discurile sparte din grădină. Era posibil 
ca ea sau Douglas să le fi spart într-un acces de furie după o 
ceartă. „Hai să fim din nou prieteni.” 

Mama s-a uitat în cuptor pentru a verifica tocana şi, văzând 
că era acolo şi se făcea, m-a mângâiat pe braţ. Tata s-a aşezat 
la masă fără să-şi scoată haina şi s-a adresat mai degrabă 
aragazului decât nouă: 

— Trei luni, şi el nu se gândeşte să vadă ce-i cu nevastă-sa? 
Nu cred un cuvânt. lar dacă a trebuit să ducă un transport la 
Londra, de ce s-a întors cu trenul? Asta-i ce nu înţeleg. Unde-i 
duba cu care s-a dus? 

Paşii lui Douglas se opriseră în hol, iar eu l-am văzut 
uitându-se în oglindă, când m-am dus să scot din bufet 
furculiţele şi lingurile şi să pun la loc cuțitul pe care îl folosisem 


pentru margarină. Douglas era un băiat drăguţ, însă doar un 
băieţandru. Până şi eu vedeam asta. Era de domeniul fanteziei 
să crezi să Sukey l-ar fi putut iubi. Era prea fantastic. Şi totuşi, în 
timp ce puneam masa, n-am putut alunga senzaţia că 
scrisoarea pe care o simţeam în buzunar era un fel de răspuns. 

Mama a scos mâncarea din cuptor şi s-a aşezat ţinând-o în 
faţa ei, de parcă n-ar fi fost sigură ce să facă mai departe cu ea. 
M-am apropiat şi i-am îndrumat mâinile spre masă, luând cârpa 
de vase şi polonicul pentru a pune tocana în farfurii. 

— Frank era nebărbierit şi nici nu purta guler, mi-a spus ea, 
mâinile devenindu-i inerte. Nu înţeleg cum de a putut ajunge 
atât de neiîngrijit într-un timp atât de scurt. Dar presupun că 
asta face închisoarea din oameni. Trebuie că este greu, iar mân- 
carea e proastă, din câte am auzit. Desigur, nici afară nu-i mult 
mai bine, făina fiind raţionalizată din nou. lar acum, se spune că 
şi pâinea va fi! Şi nu mai avem nici grăsime de gătit, deşi am 
folosit cantităţi minuscule. Suntem abia la jumătatea lunii. Şi nu 
mai avem nimic. 

S-a uitat la tocana pe care o serveam, iar eu mă mişcăm cu 
grijă, simțind scrisoarea lipită de coapsă de parcă ar fi fost la fel 
de fierbinte ca vasul pe care îl ţineam în mână. Douglas încă 
stătea în faţa oglinzii, iar mie mi-a venit brusc ideea că toţi 
stăteam în spatele unui soi de perete din sticlă, incapabili să ne 
mai atingem unul pe celălalt. Tata nu s-a clintit când i-am cerut 
farfuria. 

— Întrebarea este, a spus el, dacă a luat-o cu el la Londra 
sau s-a întâmplat ceva aici. 


13 

— Aş vrea să-mi spui ce doreşti. 

Helen stă în spatele maşinii ei, cu o mănuşă de grădinărit 
pe mână, strigând de la distanţă, de parcă aş fi un animal 
primejdios. Se pare că am fost foarte furioasă când a venit la 
mine, mai devreme, iar pe braţ are o vânătaie pe care încerc să 
n-o bag în seamă. 

— Vreau lucrul ăla, spun eu simțind în gât miros de iarbă 
cosită, având sub unghii resturi de frunze şi pielea verde. Cea- 
laltă jumătate a lucrului care mă va conduce la... Am uitat. Indoi 
o tulpină până se rupe. Spune-mi. Spune-mi cine este. Cine a 
dispărut, Helen? Pe cine caut? 

Ea rosteşte numele lui Elizabeth, iar când îl aud mă simt de 
parcă m-aş prăbuşi pe un pat moale. Frunzele cad de pe o tul- 
pină de hortensie când îmi cobor mâna pe ea. Bag câteva dintre 
frunze în buzunar, apoi îmi flutur mâinile printre corolele florilor, 
ţinându-mi respiraţia pentru a mă feri de mirosul ca de lapte 
acru al sevei. 

— Elizabeth, spun eu globului de petale. Elizabeth. Arunc 
tulpinile pe peluza plină de gropi, apoi caut cu mâinile rădăcinile 
în pământ, trăgând unul după altul firele care arată ca nişte lână 
scămoşată, până găsesc unul lung, alb, care nu vrea să iasă. 
Trag de el cât de tare pot, zgâlţâindu-l violent de frustrare, apoi 
îmi înfig degetele în sol pentru a încerca să-l desprind din ce-l 
ţine. 

Helen ţipă de parcă aş încerca să smulg ceva din ea. 

— Te rog, mamă. Nu, choisya. Eu şi tata am plantat-o, iar tu 
ai spus întotdeauna că are un parfum minunat. 

Las tufa în pace. Aici, lângă poartă, este o cutie cu obiecte 
din sticlă, acele lucruri pentru băut şi pentru gemuri. Toate sunt 
deschise şi de luat, şi, cu toate că nu-mi dau seama de ce ai dori 
să iei unul, bag mâna înăuntru, sticla răsunând şi scârţâind. Pe 
unul dintre ele este o etichetă Branston Pickle, iar eu am brusc 
viziunea sufrageriei lui Elizabeth. A sosului de salată şi a 
piperului alb, şi a farfuriilor de majolică atârnate pe pereţi. A 
bibelourilor din ceramică - şopârle, şi țestoase, şi rădaşte care 
se caţără pe ferigi şi iarbă spre tavan. A lui Elizabeth râzând de 
dezgustul meu când aduce un ceainic cu ciocul în formă de 
şarpe. Strâng borcanul în braţe. Incă are capacul, deşi multe 
dintre celelalte nu-l mai au, iar eu trebuie să-l desfac pentru a 


băga înăuntru obiectul pentru păr pe care îl am în buzunar, un 
lucru rotund pentru a-ţi lega părul. Este ud de parcă ar fi fost în 
pământ şi o bomboană Polo spartă e lipită de el, şi mai am şi o 
broscuţă de plastic. Le bag înăuntru pe toate. 

La marginea trotuarului este un melc care înaintează lent, 
iar eu îl desprind de jos în timp ce o femeie cu o coadă neagră şi 
lungă iese din casa mea. Obiectul ei de prins părul este exact 
precum cel din borcanul meu. 

— Am pus medicamentele pe o farfurie, spune ea. Dar 
acum chiar trebuie să ajung la doamna următoare. 

— Ştiu, rosteşte Helen. Mulţumesc. Mulţumesc că m-aţi 
chemat. 

Femeia se opreşte lângă o maşină micuță, rotunjoară. 

— O să vă descurcaţi? 

Nu vorbeşte cu mine. 

Bag melcul în borcan şi mă uit cum îşi lasă balele pe sticlă. 
Pot să-mi fac propriile obiecte de majolică. 

— Da, răspunde Helen. O să stau cu ea. 

— Va trebui să chemaţi pe cineva dacă... 

— Ştiu. Mulţumesc. 

Femeia priveşte peluza. 

— Cel puţin, vă pricepeţi la plante. Aşa că, mai târziu, poate 
că le veţi pune la loc. 

Helen râde nu foarte încântată, iar femeia se urcă în 
maşină şi pleacă. Pornesc în aceeaşi direcţie, intrând în alte 
curţi din faţă, adunând lucruri. Multe lucruri. Capacul unei sticle, 
o broşă cu camee, un gândac care zăcea cu picioarele în aer, o 
mână de nisip şi câteva chiştoace de ţigară. Le pun în borcan şi 
îl zgâlţâi, văzând numele Branston iar şi iar. Şi mă gândesc la 
Elizabeth iar şi iar, ceea ce este ca o durere pulsându-mi prin 
piele cu fiecare bătaie a inimii. O văd pe Helen la două case în 
spate, privindu-mă cum îmi afund mâna într-un morman de nisip 
de lângă un gard. Cineva îşi cimentează grădina. Fiul lui 
Elizabeth o ameninţă tot timpul că va face asta. Cât de oribil ar 
fi, ce lucru cumplit! „Nici o pasăre nu va mai veni, i-am spus eu 
lui Elizabeth. Ar fi ca un deşert.” Şi cum am mai ajunge la 
pământul de dedesubt? Ar fi pierdut pentru totdeauna. 

Trec pe lângă casa urâtă şi pe lângă resturile de la ceai, şi 
pe lângă acacia, pe drumul pe care am mers întotdeauna, iar 
apoi mă duc mai departe, până când aud sunetul trenurilor. 


Privesc în gol spre partea cealaltă a străzii. Vizavi se află Station 
Hotel. Acum este azil de bătrâni, iar eu îi citesc numele cu voce 
tare: 

— Căminul de îngrijire Cotlanas. 

Este o clădire victoriană înaltă, încă impunătoare în ciuda 
schimbării destinaţiei sale. Şuruburile cu care este prinsă 
pancarta cu numele căminului sunt slăbite. Par să fi fost împinse 
din cărămizi, ca şi cum vechea clădire refuza noul nume. 

Îmi amintesc că, în copilăria mea, părea să se burzuluiască 
din cauza petelor pe care fumul de cărbune le lăsa pe faţada sa 
din piatră. Mă uitam mereu la ea, în zilele acelea. Aici a fost 
găsită valiza lui Sukey. 

Mai fusesem o dată acolo, imediat după ce valiza a ajuns 
pe masa noastră din bucătărie. Mă dusesem să mă sprijin de 
balustradele gării şi să privesc prin zecile de geamuri, şi să mă 
întreb ce căutase Sukey într-un hotel din propriul oraş, să mă 
întreb dacă încă mai locuia cumva acolo, sperând că s-ar putea 
uita afară şi să mă vadă, şi să vină în fugă la mine. Fireşte, nu 
se întâmpla asta, iar eu mă duceam acasă, la altă cină luată în 
tăcere. 

Dar regăsirea scrisorii, citirea ei şi faptul că, în mintea mea, 
cuvântul „amant” era înghesuit lângă numele lui Douglas m-au 
făcut să mă gândesc mai intens. Un hotel nu era exact locul 
unde se duceau oamenii care aveau relaţii clandestine? 

Nu văzusem asta de zeci de ori în filme? Aşa că, o dată, în 
loc să mă duc acasă la prânz, m-am dus acolo, în timp ce intram 
pe uşi culegând de pe jos un bilet de tren aruncat. 

Înăuntru, hotelul mi s-a părut că este doar o scară lungă, 
care se răsucea iarăşi şi iarăşi, de parcă oamenii care stăteau 
acolo nu călătoreau destul. De jos, arăta ca un puț, ca vizuina 
iepurelui din A/ice în Țara Minunilor. M-am gândit că Sukey ar fi 
putut foarte uşor să cadă în el şi să nu-şi mai găsească niciodată 
calea înapoi. Şi am urcat încet, de la geamuri uitându-mă în jos 
spre staţie, la pasageri şi la hamalii care împingeau cărucioare 
pline cu bagaje. Un miros de supă de ceapă se ridica dinspre 
bucătăria hotelului, amestecându-se cu mirosul acru al soluţiei 
cu care fusese lustruită balustrada. Combinația m-a făcut să mă 
simt ciudat de înfometată şi am căutat în buzunar un biscuit cu 
morcovi, deşi ştiam că nu am, găsind în schimb doar biletul de 
tren şi scrisoarea lui Sukey coaptă la foc mic. Din când în când, 


un tren care nu oprea trecea în viteză prin gară, stârnind un 
vârtej de abur care se ridica deasupra clădirii, iar eu m-am oprit 
la ultimul etaj pentru a mă uita cum băiatul cu ziare se lupta să- 
şi ţină şi marfa, şi şapca. 

De-a lungul coridorului, uşile numerotate erau închise, iar 
eu n-am îndrăznit să încerc clanţele, aşa că m-am uitat cu ochii 
mijiţi din cauza luminii slabe la mocheta şi la tapetul ponosite. 
Oare Sukey şi Douglas se întâlniseră aici? Işi şoptiseră vorbe 
dulci? Se sărutaseră? Părea atât de improbabil. Şi totuşi, nu m- 
am putut împiedica să nu simt o gelozie pătrunzătoare la gândul 
că era posibil să fi fost lăsată pe dinafară, că era posibil ca ea să 
nu fi avut încredere să-mi spună adevărul. Am apucat o bucăţică 
de tapet îndoită de un întrerupător, am desprins-o cu grijă de pe 
perete şi am băgat-o în buzunar. In timp ce mă întorceam spre 
scări, un bărbat a trecut pe lângă mine, apoi a deschis o uşă, iar 
eu am întrezărit pe cineva înăuntru. Avea părul moale, negru şi 
un taior albastru, mulat pe trup. Ceva s-a răsucit rapid şi cu 
putere în mine, şi am privit-o fix, abia auzind cuvintele 
bărbatului. 

— Dă-te la o parte de lângă uşă, te rog, a rostit el, ochii 
fiindu-i prea mari pentru pleoapele sale. 

Nu m-am clintit, nici măcar n-am putut să înghit, dar am 
reuşit să-l văd - slab şi cu o înfăţişare prăfuită, trupul lui subţire 
nereuşind să mă împiedice a vedea camera. Şi atunci, femeia s- 
a răsucit. Insă avea nasul mai mare decât mă aşteptasem, 
buzele, mai cărnoase, obrajii, mai plaţi, iar nodul din stomacul 
meu a devenit un bolovan. A trebuit să mă sprijin de perete. 

— Ce Dumnezeu s-a întâmplat? a rostit femeia ieşind şi 
apucându-mă de încheietură, degetele ei dolofane căutându-mi 
pulsul. Arată de parcă ar fi văzut o fantomă. 

Auzind vocea femeii, bărbatul a părut să se scuture de praf, 
iar ochii i s-au aşezat mai bine în orbite. 

— Dumnezeu să ne ajute, fetiţo, a spus el. Ne-ai băgat în 
sperieţi uitându-te aşa. Ce s-a întâmplat? Nu-ţi place faţa mea? 

Mi-am desprins încheietura din mâna femeii şi m-am dus să 
mă aşez în capul scărilor, ascultând anunţurile din gară purtate 
de vânt. N-am avut energie să mă ridic, aşa că m-am lăsat pe 
spate, mi-am întins picioarele şi am lăsat huruitul trenurilor să 
vibreze prin mine. Am studiat nisipul bătătorit în mochetă, 
imaginându-mi că simt gustul sării de mare în aer, până când 


femeia din cameră m-a descoperit. 

— larăşi tu? a rostit ea executând un mic pas de deux din 
pricina surprizei, când a dat cu ochii de mine. De ce zaci aici? Nu 
ţi-e bine? 

— Ba da, am răspuns eu ridicându-mă. 

— Locuieşti aici? 

— Nu. Am intrat doar. Scuzaţi-mă. 

— Ai intrat ca să stai pe scări? 

A coborât pe lângă mine, iar eu am urmat-o. 

— Nu, doar că... am crezut că sunteţi altcineva. 

— Cine ai crezut că sunt? 

Nu i-am răspuns, iar ea m-a întrebat dacă nu cumva cred 
că sunt în stare de şoc. 

— Eu, una, ştiu că sunt, a spus ea. 

l-am zis că presupun că s-ar putea să fiu, iar ea a sugerat 
să beau un păhărel de brandy. 

— În orice caz, eu o să beau, a adăugat ea. 

— M-a lăsat în hol, iar ea s-a dus la bar. Acela nu era localul 
Fiveways şi n-ar fi tolerat prezenţa unei fetişcane. 

— Sărmana de ea a intrat ca să aibă un şoc, am auzit-o 
spunând şi i-am întrezărit taiorul albastru când a trecut prin 
uşile batante în vreme ce oamenii intrau şi ieşeau. 

Chiar şi după ce i-am văzut chipul tot îmi mai imaginam că 
era Sukey. A arătat spre hol, iar câţiva bărbaţi s-au răsucit 
pentru a se uita la mine. Unul dintre ei era Frank. 

M-a văzut, desigur, iar o clipă mai târziu a deschis uşa baru- 
lui. Nu mă gândisem la el până în clipa aceea, imaginându-mi 
doar ce-ar fi putut să fie Sukey şi Douglas unul pentru celălalt. 
Am simţit o durere pătrunzătoare pentru Frank, durerea pe care 
el ar fi simţit-o, dacă ar fi ştiut de ei. Apoi, m-am întrebat dacă 
ştia. Dacă Sukey îi spusese, aşa cum zisese în scrisoare că va 
face. Mi-am amintit cum vorbise el despre Douglas, făcându-l 
„idiot cu faţă de şobolan”, iar asta m-a făcut să cred că ştia. ŞI 
ce însemna asta? Ce-ar fi putut face dacă ar fi aflat? Nu m-am 
simţit în stare să am de-a face cu el, aşa că m-am răsucit, ca să 
fug înapoi pe scări. 

— Maud? a strigat el în urma mea. 

— O, Frank! am auzit-o eu pe femeie. Este cu tine? 

M-am repezit înnebunită pe scări, tot cotind şi cotind până 
când coapsele au început să-mi ardă şi am ajuns din nou la 


ultimul etaj, căutând nisipul din şănţuleţele treptelor. Frank 
urcase doar primul rând de trepte, apoi renunţase. l-am văzut 
chipul apărând între două paliere, chiar sub mine, când m-am 
aplecat peste balustradă. 

— Coboară, te rog, a rostit el, vocea urcându-i în spirală 
spre mine. Nu sunt în stare să urc afurisitele astea de scări. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat eu, lăsând cuvintele să cadă 
printre etaje. 

— Am venit să beau ceva. Nu este o crimă, nu? 

— Dar de ce aici? In locul unde a fost găsită valiza ei. 

— Vorbeşti de Sukey, nu? 

— Sigur că vorbesc de Sukey. Despre cine altcineva aş 
putea vorbi? 

— În regulă. Şi ce ai zis? 

Mi-am dat seama că era ceea ce tata ar fi numit „afumat”, 
aşa că am repetat rar cuvintele. 

— Valiza. Lui Sukey. A fost găsită. Aici. 

El a deschis gura, dar apoi şi-a îndreptat privirea spre 
femeia care a venit la baza scărilor cu un pahar în mână. 

— Nu vrei să cobori, să bei asta? a întrebat ea, vocea sa 
creând un ecou în casa scărilor. 

Nu voiam. Lichidul avea culoarea mierii şi mi-am imaginat 
că era dulce şi că m-ar încălzi, şi că probabil aş afla ceva bându- 
|, dar nu mai băusem niciodată alcool. 

— Nu sunt sigură că ar trebui. 

— Cum vrei. 

A dat pe gât tot paharul înainte de a dispărea din nou în 
bar. Am fost dezamăgită şi abia ani mai târziu am gustat în cele 
din urmă brandy pentru prima dată, iar arsura neplăcută m-a 
făcut să fiu bucuroasă că nu mă ostenisem în acea zi. 

— Cum de-ţi cunoaşte numele femeia aceea? l-am întrebat 
eu pe Frank. 

— Cine? Nancy? Lucrează aici. Soţul ei a fost prizonier de 
război. Sărmanul ticălos e puţin dus. Nu suportă să locuiască 
acasă, aşa că ei stau aici. Cu ceva timp în urmă, le-am dat nişte 
mobilă, ca să se simtă mai ca acasă. 

Am râs. Era râsul tatei care spunea „Ar fi trebuit să ştiu”. 

— Se pare că nu există o persoană în tot oraşul pe care să 
n-o fi ajutat. 

— E puţin cam exagerat, a spus Frank. Pe cine altcineva ştii 


să fi ajutat? 

— Pe oamenii de pe strada ta. 

— Cine nu şi-ar ajuta vecinii dacă ar putea? 

— Ceea ce mă interesează pe mine este motivul pentru 
care i-ai ajutat. 

— Ce te-a apucat? a întrebat el. 

Pentru o clipă, capul i-a dispărut, iar mâna lui a urcat pe 
balustradă. Mi-am dorit să se oprească, să rămână unde era, să 
nu se apropie. Trebuia să mă gândesc, să-mi limpezesc mintea, 
să-mi amintesc întrebările pe care voiam cel mai mult să i le 
pun. M-am gândit să fug în camera prizonierului de război. 

— Lucrează la recepţie? am rostit eu. Nancy. Ea este cea 
care a scris numele lui Sukey în registru? 

— Despre ce vorbeşti, Maudie? m-a întrebat Frank, din el 
văzându-se doar o mână care urca încet pe lemnul lustruit al 
balustradei care urma curbura scărilor. Vocea i-a urcat spre 
mine, sinistră şi fatală în absenţa corpului, iar eu am simţit 
balustrada ca pe un conductor care transmitea un curent 
electric din mâna lui spre a mea. Ce cauţi aici? Ai venit după 
mine? 

— Nu. 

— Dar eşti supărată pe mine. Mâna a dispărut, iar el a urcat 
în fugă treptele rămase. Până la urmă, nu era prea greu pentru 
el. Ce este? Ce s-a întâmplat? Ai descoperit ceva? 

M-am dat îndărăt, tulburată că trebuia să-mi ridic privirea 
spre el, în loc s-o cobor, şi am mototolit scrisoarea din buzunar 
drept răspuns. 

— Ce ai acolo? a întrebat el cu o jumătate de zâmbet, de 
parcă eram un copil care juca un joc. 

— O scrisoare. 

— De la cine? 

— De la Sukey. A trimis-o înainte de a dispărea. 

M-am aşteptat la o conversaţie, am crezut că mă va întreba 
ce scria în scrisoare, că voi avea timp sa-i pun întrebări, dar nici 
măcar n-am apucat să-i văd expresia schimbându-i-se înainte de 
a se repezi la mine. Dintr-o mişcare, m-am pomenit aplecată în 
spate peste balustradă, ţintuită acolo de mâna pe care şi-o 
pusese pe umărul meu. Forţa lui bruscă a fost un şoc pentru 
mine. Mi-am strâns pumnul în jurul scrisorii şi am îndesat-o 
adânc în buzunar, țesătura zgâriindu-mi pielea. M-a înşfăcat de 


încheietură şi a încercat să-mi smulgă mâna din buzunar, 
ridicându-mi şi fusta. 

— In scrisoare scrie că urma să-ţi spună ceva, am rostit eu 
lipindu-mi braţul de trup, hotărâtă să-l întreb oricum ce mă 
interesa. Ţi-a spus ceva? 

— Dă-mi scrisoarea, Maud! 

Mâna lui a urcat pe cotul meu, forţându-mă să-l îndoi, iar 
braţul meu s-a ridicat fără voie. 

— Spune-mi! am rostit eu încercând să-mi păstrez 
cumpătul, să nu uit întrebările pe care voiam să i le pun. 

Mi se părea ciudat că mai vorbeam, deşi eram ca o păpuşă 
de cârpă în mâinile lui. 

— Cum aş putea din moment ce n-am citit-o? 

Işi încleştase dinţii şi îmi răsucea braţul la spate, iar eu îi 
simţeam pielea fierbinte prin materialul bluzei de şcoală. În clipa 
aceea, am făcut ghemotoc scrisoarea şi am aruncat-o peste 
balustradă, aşa cum arunci un bănuţ într-o fântână. 

Frank a înjurat şi a încercat să o prindă din zbor. Gestul lui 
m-a împins şi mai mult peste balustradă, iar picioarele mele au 
părăsit podeaua. Am încercat să mă prind de balustradă, dar n- 
am reuşit. Mi s-a făcut rău când am văzut pământul aflat 
departe jos repezindu-se spre mine, apoi am simţit din nou 
mâinile lui Frank. M-a tras cu bruscheţe înapoi şi mi-au trebuit 
câteva clipe ca să-mi dau seama că eram în siguranţă, că nu 
cădeam. 

Când mi-am ridicat privirea spre el, am văzut că faţa îi era 
albă. 

— Am crezut c-o să te pierd, a spus el şi mi s-a părut de- 
primant să văd cum chipul i se golise complet de sânge. Am 
crezut c-o să te pierd. 

Mi-a pipăit uşurel corpul, ca un doctor incompetent veri- 
ficând dacă n-am oase rupte. Mi s-a părut că simţea nevoia să-şi 
dovedească sieşi că eram cu adevărat acolo. 

— Nu-ţi face griji, nu sunt o fantomă, am zis, deşi inima 
mea îmi bătea atât de tare, încât îmi era greu să respir, şi m-am 
întrebat cum arătase faţa mea când el mă atinsese. 

Se aplecase peste balustradă, iar cămaşa i se lipise de 
piele, dezvăluindu-i muşchii umerilor şi spatelui. Am făcut un 
pas spre el. 

A suspinat prelung şi a pornit să coboare scările. 


— Nu, stai pe loc, a spus el. Nu se poate avea încredere în 
mine. 

Am rămas locului o clipă, ascultându-i paşii care coborau. 

Sângele care îmi pulsase în cap se domolise, rămânând în 
loc începutul unei dureri de cap, iar eu mi-am imaginat în 
treacăt cum ar fi fost dacă Frank nu mi-ar fi oprit căderea. 

Mi-am imaginat cum mi-aş fi simţit capul spărgându-se şi 
gâtul rupându-se. Mi-am imaginat sângele de pe gresia de jos şi 
oamenii ţipând. M-am gândit la părinţii mei, care deja sufereau 
din cauza absenței lui Sukey şi am presupus ce-ar fi păţit Frank. 
Ar fi fost acuzat că m-a împins, nu? Când a ajuns la jumătatea 
scărilor, s-a oprit, iar chipul i-a apărut din nou între etaje. 

— Spune-mi ceva despre Sukey, Maud, a rostit el. Nu 
despre locul acesta - spune-mi altceva. 

— Ca, de pildă, ce? 

— Nu ştiu. Ceva ce aţi făcut împreună. Ce îţi aminteşti. 

Mi-am frecat pantoful de mocheta plină cu nisip. 

i — Ne-am dus pe plajă, am zis eu începând să cobor spre el. 
In ziua în care au scos sârma ghimpată. Asta a fost înainte ca 
voi să vă căsătoriţi. Înainte ca războiul să se fi sfârşit măcar. 

— Ştiu. Continuă. 

— lar eu am îngropat-o în nisip. În timp ce coboram, vocea 
mea crea un ecou ciudat între pereţi, dar tot auzeam râsul ei din 
acea zi şi vedeam nisipul alunecând în gropile săpate. Şi am pus 
scoici peste nisip pentru a-i face o rochie. lar după aceea, când 
ea s-a dezgropat, şi-a scuturat părul, iar mama s-a supărat 
pentru că nisipul a ajuns pe sendvişuri, şi când le-am mâncat 
mai târziu erau pline cu nisip. Dar rochia din scoici a fost cu 
adevărat superbă, am spus eu ajungând la baza scărilor. Sukey 
mi-a cerut să pun din cele albe pentru fustă, ca să arate ca şi 
cum ar fi avut un jupon. Imi doresc să fi avut un aparat de 
fotografiat. 

— Şi eu îmi doresc, a rostit el încheindu-mi gulerul bluzei la 
baza gâtului. Du-te acasă, Maudie, a zis el. Eu o să mă duc să 
mai beau ceva. 

S-a aplecat să ridice scrisoarea maronie făcută ghemotoc şi 
a băgat-o în buzunar în timp ce se îndepărta. 

— Vino şi stai aici, mamă. 

Mă clatin pe picioare. A început să plouă, iar fumul ţigării 
cuiva persistă în aer. Helen s-a adăpostit sub copertina unei 


staţii de autobuz. În timp ce mă apropii, stă în picioare, lipită de 
bancă şi pare că nu respiră. Îmi pun o mână pe obrazul ei, iar ea 
închide strâns ochii preţ de o secundă, ridicându-şi un braţ. Pe 
încheietură, are o urmă lividă, care pare că se va transforma 
într-o vânătaie. 

— Cum te-ai ales cu asta? rostesc eu apucând-o de încheie- 
tură cât de delicat pot, simţindu-i pulsul puternic şi rapid. 

— Nu contează, spune ea. 

— Pentru mine, contează. Eşti fiica mea. Dacă suferi, 
pentru mine contează. Te iubesc foarte mult. 

Mă priveşte fix, iar eu mă îngrijorez că n-am folosit cuvin- 
tele corecte, apoi simt o epuizare bruscă. Picioarele nu mă mai 
ţin. Sunt ca una dintre acele jucării care sar şi se dau peste cap 
dacă le apeşi în partea de jos - arcul din articulațiile mele s-a 
destins. Insă mâinile lui Helen sunt sub braţele mele, iar eu 
găsesc banca sub mine. Incerc să echilibrez borcanul în poală, 
dar nu reuşesc să-l fac să stea drept. Banca este înclinată, aşa 
că fie eu, fie borcanul alunecă. Conţinutul se amestecă şi ceva 
se mişcă, ceva vâscos acoperind ochiul broaştei. Este enervant. 
Mă întorc pentru a-i spune ceva femeii care stă lângă mine, însă 
văd că pe obrajii ei curg lacrimi. 

— Gata, gata, drăguţo, rostesc eu. Ea hohoteşte şi îşi apasă 
dosul palmei pe gură. Nu ştiu ce să fac ca s-o ajut. Nu-mi dau 
seama cine este. Spune-mi despre ce-i vorba, îi zic eu. Sunt 
sigură că nu poate fi chiar atât de rău. 

Îi mângâi umărul întrebându-mă cum am ajuns aici. Nu-mi 
amintesc să fi luat autobuzul. Poate că mă duc la o întâlnire, dar 
nu-mi amintesc unde anume. 

— Te-a supărat un bărbat? întreb eu. Ea se uită din nou la 
mine şi zâmbeşte, deşi categoric plânge în continuare. Ţi-a fost 
necredincios? spun eu. Se va întoarce. Se va întoarce negreşit la 
o fată atât de drăguță ca tine. 

Deşi, de fapt, n-ai putea zice că este fată. 

— Nu e vorba de un bărbat, spune ea. 

O privesc surprinsă. 

— E o femeie? 

Ea se încruntă la mine şi se ridică pentru a se uita la orarul 
autobuzelor. Poate că a crezut că sunt prea băgăcioasă. Pe 
creanga unui copac, doi porumbei dau din cap unul spre celălalt 
- parcă ar fi eu şi această femeie, aşa cum sporovăiesc unul cu 


altul ca şi cum ar fi întruchiparea noastră. Încerc să îi alung 
fluturându-mi mâna, dar trebuie să prind repede borcanul, ca să 
nu-mi alunece din poală. Când femeia se răsuceşte, îi privesc 
chipul cu atenţie. Şi-a şters lacrimile. Este Helen. Banca pare să 
se răstoarne cu mine. E fiica mea, Helen. Am stat împreună cu 
ea într-o staţie de autobuz fără să ştiu cine este. 

— Helen! rostesc eu atingându-i încheietura, remarcând 
urma întunecată de pe ea. Helen. 

Nu mi-am recunoscut propria fiică. 

— Eşti epuizată, spune ea. Nu poţi să te întorci pe jos. Mă 
duc să aduc maşina. Bine, mami? 

Stomacul pare să mi se fi dizolvat în corp. Nu mi-am re- 
cunoscut propria fiică, iar s-o aud că-mi zice „mami” mi se pare 
un reproş. Scotocesc prin borcan, ca să am ceva de făcut. 
Găsesc un rest de bomboană de mentă lipit de un elastic de păr 
şi îi ciugulesc marginea, dar nu are un gust bun şi are pământ 
pe ea. O femeie în vârstă vine spre staţia de autobuz. 

— Bună, dragă, spune ea aşezându-se şi începând să caute 
ceva în geantă. 

— Bună, zic eu. 

Observ că poartă nişte papuci din pânză ponosiţi. Probabil 
că este şi mai nebună decât mine. Helen o salută şi ea. 

— Trebuie să dau o fugă, să aduc maşina, spune ea. Aţi 
putea, vă rog, să o supravegheați puţin pe mama? Mă întorc în 
câteva minute. Se uită la orarul autobuzelor şi se încruntă. Să n- 
o lăsaţi să urce în vreun autobuz. 

Femeia acceptă şi desface o bucată de plastic în geantă. 
Helen se opreşte la bordură, îşi muşcă buza de sus, îmi face cu 
mâna şi se repede printre maşini. 

— Te-a scos la plimbare, nu? rosteşte femeia desfăcând ca- 
pacul unei sticle şi sorbind îndelung. Aş vrea să mă scoată şi pe 
mine cineva. 

Face un semn cu mâna spre spatele ei. Este o clădire din 
piatră, de faţada căreia atârnă o pancartă. 

— Căminul de îngrijire Cotlands, citesc eu. 

— Asta-i. Părul femeii este foarte îngrijit, cu mici bucle albe. 
Nu se potriveşte cu pantofii ponosiţi. Fiul meu mi-a cerut să vin 
aici. A spus că aşa e cel mai bine. Că voi fi mai aproape de el. 
Că şi-ar face mai puţine griji. Că ar putea să mă viziteze mai des 
şi să mă ducă cu maşina, să ne plimbăm la ţară. Dar o face? îşi 


clatină buclele. Aşa că sunt captivă aici, cu aceşti pitici filipinezi. 
O, nu sunt oameni răi. Sunt foarte amabili. Zâmbesc tot timpul. 
Dar sunt atât de micuţi! Mă simt de parcă aş fi ajuns în Lilliput, 
ştii? Şi n-am decât un metru cincizeci şi şapte. 

Soarbe din nou din sticlă, iar zgomotul înghiţiturilor este 
liniştitor. Bea cu o concentrare care mă face să mă gândesc la 
Frank şi la căldura asudată dintr-o cârciumă şi îmi cobor privirea 
aşteptându-mă să-mi văd genunchii goi, dar port pantaloni, iar 
în poală am un borcan cu lucruri amestecate. 

— lar după o vreme acolo, te pierzi. Nu-mi mai amintesc ce- 
mi plăcea şi ce nu-mi plăcea. Îi aud spunând „Doamnei Mapp 
nu-i place mazărea” sau „Doamnei Mapp îi plac bomboanele 
Starburst”, iar apoi mă întreabă „Nu-i aşa, dragă?” Eu încu- 
viinţez din cap, dar nu-mi amintesc pentru nimic în lume ce gust 
are mazărea sau cum sunt bomboanele Starburst. La fel şi cu 
televizorul. Începe o emisiune, iar ei spun „Îţi place asta, nu-i 
aşa?” şi eu încuviinţez din cap. Dar habar n-am despre ce dracu’ 
e vorba. 

Privesc spre căminul de bătrâni. E ceva în acel talmeş- 
balmeş de cuvinte, ceva important, dar nu-mi dau seama ce. O 
micuță doamnă cu pielea măslinie iese pe poartă. 

— lar mai rău decât toate este numele meu. Apropo, mă 
cheamă Margaret. Margaret. 

— Mă bucur să te cunosc, Margaret. 

Îşi clatină din nou buclele. 

— Da, da, şi eu. Dar, vezi tu, acolo ei insistă să-mi spună 
Peggy. Peggy! Urăsc numele ăsta. 

— Şi eu la fel, rostesc eu gândindu-mă la magazinul Oxfam. 

— Peggy, nu urci autobuz acum, strigă zâmbind femeia 
măslinie. 

— Ştiu asta, spune Peggy. Doar stau de vorbă cu cineva. la, 
repede, rosteşte ea aruncându-mi sticla în poală, aceasta 
zornăind când se ciocneşte de borcanul meu. Nu vreau să fiu 
prinsă cu asta. M-aş alege cu un perdaf pe cinste. Şi e păcat 
pentru că ginul este singurul lucru care știu că-mi place. 

— Înăuntru, te rog, Peggy, zice femeia micuță. 

— Înţelegi ce spun? Peggy, fă aia, Peggy, fă ailaltă. Un 
coşmar nenorocit. Ba chiar aşa m-au trecut în fişă. Acum sunt 
Peggy Mapp, nu Margaret Mapp. 

— Aşa te-au trecut în fişă? rostesc eu tresărind uşor. 


— Da. Dacă ai suna şi ai cere cu Margaret, probabil ţi-ar 
spune că nu locuiesc aici. Jumătate din ei nu-mi cunosc numele 
adevărat. Face o pauză pentru a suspina. Vezi tu, când am venit 
aici, mai era o Margaret, iar ei au vrut să se asigure că nu se 
creează confuzii. Desigur, de atunci, ea a murit. Dar eu tot 
Peggy am rămas. 

O privesc intrând împreună cu micuța îngrijitoare, iar 
autobuzul soseşte în staţie. Sunt pe cale să mă urc în el, dar aud 
un țipăt de peste drum. Şoferul strigă pe geam la cineva. Se 
face mare caz de ceva, iar uşile se închid. Şi Helen este aici, 
vorbind întruna, dar nu mă pot concentra asupra cuvintelor ei. 
Mă gândesc la toate variantele pentru Elizabeth. Eliza, Lizzie, 
Liz, Lisa, Betty, Betsy, Bet, Beth, Bess, Bessie... 


14 

— Dar ăsta, mami? Pe ăsta îl vrei? Împachetează mai 
departe, doar aruncă o privire. 

Strălucirea albă de la fereastră devine mai puţin intensă 
când Helen ridică un obiect. Nu văd ce este. E o umbră, o formă 
vagă. Îmi întorc capul, încercând să mă uit din alt unghi, dar tot 
neclar rămâne. 

— Nu ştiu ce este, rostesc eu lăsând jos lucrul cu mâneci, 
lucrul cu nasturi şi cu mâneci pe care încerc să-l împăturesc şi 
ducându-mi o mână la spate pentru a-mi masa coloana. 

Stau într-o poziţie incomodă, pe jumătate răsucită pe pat, 
dar nu văd unde altundeva aş putea sta. La picioarele mele este 
o valiză şi suntem învăluite în mirosul stătut al hainelor care au 
stat prea mult în şifonier. Aici parcă-i la magazinul Oxfam, spun 
eu. Plecăm în vacanţă? 

Helen îşi lasă jos mâinile, iar lumina albă de la fereastră mă 
face să clipesc. 

— Nu, mami. 

— Pentru că nu cred că aş putea pleca în vacanţă. Cred că 
ar fi prea mult pentru mine. Cred că aş prefera să stau acasă. 

— Te muţi, îţi aminteşti? Te muţi la mine. 

— O, da, rostesc eu. Desigur. Desigur, pentru asta sunt 
toate cutiile. Împăturesc talmeş-balmeşul de mâneci şi nasturi 
de pe pat, indiferent ce-o fi el, şi îl pun într-o valiză, aruncând 
deasupra o pereche de chiloţi. Mergem în... 

Îmi amintesc la timp şi mă opresc, dar Helen suspină. 
Atinge cu piciorul ceva de pe duşumea. 

— Îţi trebuie asta? întreabă ea.Este un borcan de Branston 
Pickle. În el sunt înghesuite nişte lucruri: o mănuşă care 
umezeşte interiorul sticlei, două capace de la nişte sticle, un 
ambalaj de KitKat, nişte chiştoace de ţigară din care cad 
ultimele fire de tutun. 

— Este important, spun eu. 

— Pentru ce poate fi important? E dezgustător. 

Îl ia cu vârfurile degetelor şi se uită la lucrurile din el înainte 
de a-l azvârli cu o bufnitură puternică, primejdioasă, pe unul 
dintre maldărele de haine. 

Borcanul se rostogoleşte de pe haine, făcând ca nisipul din 
el să se învârtejească precum zăpada din unul dintre acele 
globuri care se vând de Crăciun. Îl pun pe o foaie de ziar, pentru 


a-l împacheta, dar capacul de metal rupe prima hârtie, aşa că 
trebuie să înfăşor o alta în jurul lui. Helen îşi dă ochii peste cap. 

— O, Helen! rostesc eu pliind ziarul peste cuvântul „Pickle”. 
Dacă mă mut, de unde va şti Elizabeth unde sunt? 

— O să-i spun lui Peter, zice Helen. O să-l rog să-i transmită 
că te-ai mutat. O să fac asta mâine. 

Explorez cu degetele conturul borcanului, privind-o cum 
scoate lucrurile dintr-un scrin. 

— O să-i spui lui Peter? 

Ea încuviinţează din cap fără să se uite la mine. 

— Şi cu ce ne va ajuta asta, Helen? rostesc eu. El n-o să-i 
zică lui Elizabeth. N-o să-i zică nimic. l-a făcut ceva. Nu ştiu ce. A 
ascuns-o undeva sau mai rău. Ea a plecat, iar eu nu ştiu unde. 

— Bine, mami. Bine, spune ea. Ce părere ai de asta? 

Este o lingură de ceramică având forma unui cap de vacă. 
Coada lingurii a fost făcută să arate ca limba vacii. E foarte 
urâtă. 

— Da. Da, am nevoie de asta, rostesc eu întinzând mâna şi 
luând-o de la ea. Este pentru Elizabeth. 

lau o bucată de ziar şi o înfăşor în jurul capului vacii. 
Cuvintele tipărite sunt tăiate de îndoiturile hârtiei. Încerc să le 
citesc, dar n-au nici un sens. Nu cred că au vreun sens. 

— Elizabeth! larăşi! Ai aruncat fără să clipeşti cea mai mare 
parte din lucrurile tatei, dar eşti disperată să păstrezi toate 
mizeriile astea, deşi jumătate din ele nu înseamnă nimic pentru 
tine. 

Simt ceva umplându-mi pieptul şi strâng cu putere în mâini 
lingura în formă de vacă. Ziarul se rupe. 

— Pot să păstrez tot ce vreau, nu? Nu înţeleg ce legătură 
are asta cu tine. 

— Te muţi în casa mea. 

— Aşa că sunt regulile tale. Şi trebuie să fac tot ce spui tu? 
Nu cred că vreau să locuiesc cu tine dacă aşa va fi. 

— Ei bine, nu mai ai de ales. Casa a fost vândută. 

Preţ de o clipă, nu reuşesc să înţeleg cuvintele. Mi se pare o 
propoziţie imposibilă. 

— Mi-ai vândut casa? rostesc eu simțind că mi se face rău. 
Podeaua de sub mine nu mai pare stabilă, de parcă ar fi dispărut 
deja. Cum să-mi vinzi casa? Este a mea! Locuiesc aici. Am locuit 
dintotdeauna aici. 


— O, mami, ai fost de acord cu asta, cu luni în urmă. Nu 
mai este sigur pentru tine să locuieşti singură. Continuă să îm- 
pachetezi, te rog. lţi aduc imediat o ceaşcă de ceai. 

— Cine a fost de acord? Nu ai nici un drept. 

— Tu, eu şi Tom am căzut de acord. 

— Tom? 

li spun numele, ştiu că este cineva special, dar nu-mi 
amintesc cine. 

— Da, Tom, ţi se pare în regulă acum, după ce ţi-ai amintit 
că şi el a fost de acord? 

— Tom? rostesc eu privind maldărele de haine. El este omul 
căruia îi vei da toate aceste lucruri? 

— O dată pe an, vine din Germania cu avionul, apoi se duce 
înapoi, iar tu crezi că e minunat. Dar nu este aici zi de zi, 
programându-ţi vizitele şi vorbind cu îngrijitoarele tale, şi având 
grijă să ai tot ce-ţi trebuie, şi ducându-te la cumpărături, şi 
cumpărându-ţi lenjerie nouă ori de câte ori o pierzi pe a ta, şi 
luându-te de la secţia de poliţie la două noaptea. 

Vorbeşte întruna. Nu se opreşte nici când o rog. Priveşte 
lucrurile din mâinile ei şi recită ceva - pare un soi de listă. Mă 
întreb dacă n-ar trebui să-mi notez, aşa că iau nişte hârtie. Scriu 
„Tom”, dar îmi iese ciudat. Hârtia nu e dreaptă, iar pixul alunecă 
peste marginea obiectului de dedesubt. Oricum, nu ştiu ce 
înseamnă acel cuvânt. lau o oglindă cu mâner de pe o masă şio 
pun pe o altă foaie de ziar. Când mă uit mai îndeaproape, văd 
că un ochi mă priveşte. 

— O! exclam eu. Are vreo legătură cu nebuna? 

Helen se răsuceşte spre mine. 

— Poftim? 

Arăt spre oglindă şi şoptesc: 

— Se ascunde aici? 

Helen mă priveşte fix, dar nu răspunde. Oricum, nu-mi 
amintesc ce am întrebat-o, întrebările şi-au pierdut sensul, 
încâlcindu-se în pânzele de păianjen din capul meu. Casc şi pun 
pe podea un pachet învelit în ziar, alături de altul similar - sunt 
nişte forme ciudat estompate, iar eu le împing deoparte. E ceva 
înfricoşător în lipsa lor de identitate. Probabil că aşa arată şi 
gândurile mele, mascate şi de nerecunoscut. Caut altceva să 
împachetez. 

— Helen, cui dăm aceste lucruri? 


Ea închide o valiză şi pocneşte clapetele. Stridentul zgomot 
dezvăluitor de secrete mă face să mă gândesc la o altă valiză şi 
la mama stând lângă masa din bucătărie, şi la tata întorcându-şi 
faţa spre foc. 

— Ni s-a adus valiza ei, îi spun eu lui Helen, deşi ea este 
deja pe scări. Dar nu era nimic în ea. Era plină doar cu ziare. 
Ceva îmi spune că nu a fost aşa, că am încurcat lucrurile, dar 
văd bucăţile de hârtie plutind cu un freamăt din valiza lui Sukey, 
acoperind podeaua bucătăriei. Imi amintesc atât de clar, rostesc 
eu. Cum poliţia ne-a adus valiza şi cum am ridicat capacul, şi 
era plină de ziare. Sunt sigură că aşa a fost. 

O urmez pe Helen la uşa din faţă şi mă opresc acolo, 
băgându-mi o mână în tufa de choisya, în vreme ce ea se duce 
la maşină şi bagă valiza înăuntru. Este un obiect greu, unul 
dintre acele lucruri tari pe care le iei în avion. Am folosit-o doar 
de câteva ori, când încă eram în stare să-l vizitez pe Tom în 
Germania. 

— Mergem în vacanţă? întreb eu. 

Helen trânteşte capota portbagajului şi vine înapoi în casă. 
Când ajung la etaj, văd că scoate din şifonier caseta mea făcută 
din cutii de chibrituri. Am făcut-o când eram copil. O sută de 
cutiuţe lipite, care s-au îngălbenit şi se sfărâmă la îmbinările 
cartoanelor. Ţineam în sertăraşele ei colecţia de scoici şi cioburi 
de ceramică, şi insecte, şi pene. Dar şi lucruri utile, ca de pildă 
ace cu gămălie şi aţă. Când avea nevoie de un nasture sau de 
un ac, Sukey deschidea mereu cutia greşită şi ţipa la vederea 
corpului păros al unui bondar sau a unei molii-tigru aflată pe 
patul ei din hârtie de ziar. Se văita, dar aveam impresia că îi 
făcea plăcere să se sperie de ele. 

— Am crezut că am aruncat-o, spun eu. O să le aruncăm pe 
toate? 

— Aş arunca-o, zice ea, dar mâinile ei rătăcesc peste cutii 
de parcă ar încerca să se decidă pe care s-o deschidă întâi. 

— Dar, Helen, dacă în ea se află ceva ce vreau să păstrez? 
Când eram copil, obişnuiam să colecţionez cutii de chibrituri. 

— Ştiu, mami. lar noi găseam în ele insecte moarte când 
eram copii. Le numeam secretele tale. Cutiuţe pline cu albine, şi 
viespi, şi cărăbuşi care se dezintegrau. 

— Da, am colecţionat şi din astea. Tu ai fost? întreb eu. Tu 
ai ţipat? 


— Probabil că a fost Tom. 

Aplecată spre spate de parcă ar fi putut să sară ceva din 
ele, începe să deschidă sertăraşele. 

— Vrei penele astea vechi? Nasturele ăsta? 

Trage un sertar din partea de jos, iar eu simt brusc cum mi 
se strânge stomacul. 

— O bucată de ziar veche, spune ea zgâlţâind sertăraşul. Şi 
o bucată de unghie. Câh! Pentru ce ai păstrat asta? 

Imi dă sertăraşul, dar nu pare să fie decât jumătate. Văd 
mai clar fundul unei cutii de ceai, fuioare de praf fiind adunate 
în colţuri, acolo unde hârtia de ziar era îndepărtată de carton. 
lar unghia este cuibărită în praf şi printre resturi de aţă de 
diferite culori, perlată şi ruptă ca o scoică spartă. lar când îmi 
ridic privirea, Frank e acolo. 

Nu m-am aşteptat cu adevărat să mă mai întâlnesc cu el 
după întâmplarea de la hotel. Am încercat să vorbesc cu mama 
despre el, dar tata a spus că nu dorea să-i audă numele în casa 
lui. Şi asta a fost tot. Până cu aproape o săptămână mai târziu, 
când l-am găsit din nou sprijinit de gardul viu de la capătul 
străzii noastre. 

— Te aştept de aproape o oră, a zis el de parcă aş fi 
întârziat. La ce oră ieşi de la şcoală? 

Arăta mai bine - părul îi era pieptănat îngrijit pe sub pălărie, 
aşa cum fusese de obicei, şi se bărbierise. 

— Am fost reţinută, am spus eu. Pentru că nu am fost 
atentă la oră. 

S-a apropiat de marginea trotuarului. 

— Ce materie? 

-Nu ştiu, am rostit eu făcându-l să râdă. Mi-am trecut 
degetele peste câteva crenguţe din gard, având grijă să nu rup 
frunzele, apoi am făcut un pas spre casă. Aş vrea să te invit 
înăuntru, am spus eu. 

— Mda, ştiu. Dar nu sunt bine-venit. M-a urmat totuşi spre 
casă, privind pe ferestrele camerei de zi înainte de a-şi arunca 
ţigara în grădina din faţă. De fapt, voiam să te invit la mine. Am 
ceva ce vreau să-ţi dau. 

— Acum? am întrebat eu nefiind sigură că doream să mă 
duc undeva cu el, după cele petrecute data trecută. 

El a ridicat din umeri, a încuviinţat din cap, iar eu m-am 
uitat la el preţ de câteva clipe. Privirea îi era foarte fermă, iar 


când mi-a zâmbit mijindu-şi ochii şi aranjandu-şi pălăria, m-am 
pomenit ca-i zâmbesc şi eu, fara sa vreau. 

— Trebuie să le spun ceva, am zis eu. 

Am alergat pe aleea către uşa din spate şi am stat în bu- 
cătărie timp de câteva secunde, verificând dacă mama lăsase în 
cuptor ceva pentru cină. Ea şi tata se duseseră la Londra pentru 
a vedea dacă Sukey nu fusese zărită pe undeva. Tata credea că 
era posibil ca Frank s-o fi dus acolo şi să fi minţit în privinţa asta. 
Mama credea că era posibil ca Sukey să se fi dus după Frank şi 
să nu fi reuşit să se întâlnească cu el. Douglas spusese că se 
duce la film, dar zisese asta de mai multe ori în ultima vreme, 
iar apoi nu fusese în stare să-şi amintească ce văzuse, aşa că nu 
se ştia unde era de fapt. În orice caz, nu doream ca Frank să ştie 
că nu era nimeni acasă care să-mi simtă lipsa. 

Când am ieşit, el se afla la capătul străzii, uitându-se spre 
parc. Abia atunci mi-am dat seama cât de mohorâtă era seara. 
Roşul cărămizilor pălea, iar brazii erau negri deasupra capetelor 
noastre. Era vremea cinei, aşa că am mers pe străzi pustii către 
casa lui Sukey, trecând pe lângă spălătorie, mirosul fierbinte şi 
curat fiind ca o îmbrăţişare aprigă. Frank şi-a băgat o ţigară în 
gură, a scos o cutie de chibrituri şi a zornăit-o. 

— Ultimul, a rostit el deschizând-o. A aprins chibritul, iar 
după ce şi-a aprins ţigara, l-a aruncat pe stradă. Vrei cutia? a 
întrebat el. Le colecţionezi, nu-i aşa? 

— Mai demult, am zis eu. Când eram mai mică. 

Am luat cutia şi am strecurat-o în buzunarul fustei simţindu- 
mă intimidată şi iritată. Nu-mi plăcea să mi se aducă aminte că 
până de curând fusesem copil. Simţeam că mă tachinează. 

— Pentru ce le colecţionezi? a întrebat el. 

— Nu ştiu. Ca să pun lucruri în ele, presupun. După cum am 
spus, făceam asta când eram mică. 

— Ca să pui lucruri în ele, hm? Lucruri secrete, nu? 

— Nu, doar flecuşteţe, nasturi. Nimic important. 

Şi-a coborât privirea spre mine şi a zâmbit ca şi cum ar fi 
ştiut cum stăteau lucrurile de fapt, iar eu m-am înroşit şi m-am 
simţit vinovată, întrebându-mă dacă nu cumva ascund ceva fără 
să ştiu. 

— Mă întreb ce fel de secrete ar avea o fată ca tine. 

— N-am nici un secret, am spus eu. 

— Nu vrei să-mi zid, Maudie? Dar poate că o vei face într-o 


Zi: 

A zâmbit în continuare, fără să bage de seamă că eu nu 
zâmbeam. Nu ştiam ce să spun. Eram enervată de faptul că nu 
eram crezută, dar şi ciudat de mulţumită. Cred că mi-a plăcut 
ideea de a avea secrete. 

Când am ajuns la el acasă, a aşteptat să urc scările în faţa 
lui, apoi a trecut pe lângă mine şi a descuiat uşa. M-am uitat la 
cheia din broască în timp ce răsuflarea lui îmi zburlea firele de 
păr. În holul de obicei atât de plin de mobilă şi de alte lucruri de 
care te împiedicai era aproape întuneric beznă. Mirosea a 
rumeguş şi a fum de ţigară stătut, iar eu am înaintat încet, cu 
mâinile întinse, auzind cum zăvorul de la uşa din faţă era închis. 
Făcusem cam zece paşi şi eram surprinsă că izbutisem să nu mă 
lovesc de nimic când am simţit braţul lui Frank în jurul taliei. 
Aproape că am ţipat. 

— Ai mers prea departe, a spus el. Aici este camera din 
faţă. 

M-a împins înăuntru, apoi s-a îndepărtat pe hol. Vedeam 
mai bine aici, deoarece lumina de pe stradă intra pe ferestre. 
Dungi de lumină galbenă erau aşternute pe podeaua goală, iar 
eu am păşit pe ele, lăsându-le să strălucească pe pantofii mei. O 
duşumea goală. Privirea mea s-a îndreptat spre restul încăperii. 
Nu existau covoare, iar cea mai mare parte a mobilei dispăruse. 
Nu erau nici perdelele, nici canapeaua, nici globul de sticlă plin 
cu păsări. Nu exista nimic familiar care să-mi spună unde mă 
aflam şi nu era nici urmă de Sukey. Era ciudat şi dezorientant, şi 
mi-a amintit de felul cum arătase oraşul în dimineţile de după 
bombardamente. Nu mai rămăseseră decât câteva lăzi de ceai 
lângă şemineu şi două fotolii acoperite cu cearşafuri. Fuseseră 
trase faţă în faţă, iar unul era ocupat cu o cuvertură ponosită şi 
nişte pături militare. 

— Aici dormi? l-am întrebat eu pe Frank când s-a întors. 

— Nu fi atât de şocată. E casa mea. lar restul mobilei a fost 
vândută, cu excepţia câtorva lucruri din pod de care nu pot 
scăpa. Bătrâna mea mamă ar fi făcut apoplexie dacă ar fi văzut 
pe cât de puţin am vândut-o, dar am avut câteva datorii care nu 
mai puteau aştepta. Şi nu voi mai sta mult aici. 

A aprins o lumânare şi a pus-o pe podea, între noi. Lumina 
a făcut ca faţa să-i pară macabră, iar eu m-am tras îndărăt. 

— Buhuhu! a făcut el ridicându-şi sprâncenele şi râzând. E 


ca în unul dintre filmele cu Karloff2*, nu-i aşa? O, nu-ți face griji, 
n-am de gând să-ţi tai gâtul. A tras spre el una dintre lăzile de 
ceai. Asta voiam să-ţi arăt. 

Am fost brusc cuprinsă de panică la gândul că avea să fie 
ceva nepotrivit. N-am fost sigură ce anume ar fi putut să fie, dar 
mi-a trecut prin minte că nu le voi putea povesti părinţilor 
despre asta. Mi-am mutat greutatea de pe un picior pe altul 
amintindu-mi zgomotul dur al zăvorului de la uşa din faţă când 
fusese închis. 

— Nu mai pot păstra mult timp aceste lucruri, a spus el. 
Poţi să iei orice îţi place. 

Eram pregătită să refuz încă dinainte ca el să ridice capacul 
lăzii, dar a scos o capă de blană pe care a ridicat-o în dreptul 
lumânării. Umbra ei amplificată s-a întins pe polita goală a 
şemineului. 

— La hotel a avut doar acea valiză, a spus el. Toate 
celelalte haine încă sunt aici. M-am gândit că ai putea şti ce să 
faci cu ele. Îi plăcea să-ţi facă haine cadou. Şi ai şi silueta 
potrivită pentru ele. 

Privirea lui a trecut peste trupul meu, pornind de undeva 
din mijloc, iar eu nu m-am putut abţine să nu mă acopăr cu 
mâinile, convinsă că aş putea simţi o durere acolo. 

— Frank, am rostit eu. Sukey este moartă? 

L-am văzut tresărind, mâna încleştându-i-se pe blană. S-a 
uitat fix la flacăra lumânării. 

— N-ar fi trebuit să mă duc la Londra după ce nebuna aia 
blestemată a intrat în casă. 

— Poftim? 

— Femeia aia nebună. Cu luni în urmă, într-o noapte când 
eram plecat, a intrat cumva. A speriat-o de moarte pe Sukey. 

— A fugit din casă? Ţipând? La Sukey mă refer. A fugit pe 
stradă? 

— Da. Vecinii s-au plâns. Femeia aia băgăcioasă de vizavi. 
Ea ţi-a spus? În sfârşit, în seara în care a trebuit să plec la 
Londra, Sukey a găsit-o iarăşi pe femeie în casă. S-a speriat. 
Totuşi, a părut în regulă când s-a dus să ia cina la voi, însă când 
s-a întors a zis că nu poate sta în casă. S-a gândit să stea la voi, 


2 William Henry Pratt (1887-1969), cu numele de scenă Boris 
Karloff, a fost un actor englez cunoscut mai ales pentru rolurile 
sale din diverse filme de groază. 


dar, ei bine, ne-am cam certat din cauza lui Douglas, că era 
acolo, iar mie nu-mi plăcea de el. Până la urmă, i-am luat o 
cameră la Station Hotel. Îmi erau datori cu câteva lucruri. Ne-am 
decis că va sta acolo până în weekend, până când terminam de 
rezolvat treburile pe care le aveam, iar apoi, să ia un tren spre 
Londra şi să ne întâlnim sâmbătă după-amiază. Am fost 
îngrijorat când am văzut că nu a venit, dar, fiindcă n-am găsit-o 
la hotel, am presupus că se dusese la voi şi că n-a vrut să-mi 
spună. 

Dar nu venise acasă. Plecase de la hotel, îşi lăsase acolo 
valiza plină cu lucruri şi dispăruse. M-am lăsat în genunchi şi m- 
am uitat în ladă. În ea se aflau lucrurile pe care decisese să nu 
le ia cu ea. Rochia de zi verde cu alb, cu dantelă pe umeri, şi 
taiorul marinăresc de culoare roşie, cu fusta sa plisată. Şi mai 
era şi puloverul elegant, cu un nasture perlat în spate, pe care 
ea îl croşetase după un model de la Hollywood. Toate hainele ei 
frumoase. Toate lucrurile pe care le cumpărase sau le făcuse. 

Frank s-a dus să ia ceva de băut, iar eu am pus lucrurile pe 
braţul fotoliului său, în timp ce mă uitam prin ele. In curând, am 
golit toată lada, pe fundul ei nemairămânând decât praf. Praf şi 
încă ceva, ceva ca o scoică. L-am luat şi l-am apropiat de 
lumânare. 

Aproape că mi-a scăpat din mână când mi-am dat seama 
ce era - o unghie ruptă, dată cu ojă roz. Am văzut dunguliţele 
albe de pe interior, unde se îndoise înainte de a se rupe, şi mi- 
am strâns degetele în pumni pentru a alunga senzaţia-fantomă 
a ruperii unei unghii. Nu ştiam dacă era a lui Sukey, dar avea 
ceva ciudat, ceva sinistru. Am băgat-o în cutia de chibrituri, în 
timp ce Frank a intrat pe uşă. 

— Ce ai acolo? a întrebat el încruntându-se rapid, ca un 
animal care simte un miros. 

— Nimic, am spus eu împingând cutia şi mai adânc în 
buzunar şi luând o rochie albastră mulată de pe fotoliu. Recu- 
noşti asta? 

El a zis că nu, iar când i-am spus că era rochia favorită a lui 
Sukey pentru dans şi că o purtase în seara în care l-a cunoscut, 
el a părut tulburat. 

— Nu-mi aminteam, a rostit el întinzând mâna şi strângând 
țesătura în palmă. Mai spune-mi. Spune-mi despre ocaziile când 
a purtat toate aceste lucruri. 


Scot o cămaşă cu dungi gri din maldărul de haine şi o pun 
pe genunchi, netezindu-i cutele. Nu-mi amintesc ca Sukey s-o fi 
purtat. Este moale şi are o croială frumoasă, dar este mult prea 
mare. Mă uit din nou în valiză. E o valiză tare, ca acelea pe care 
le iei în avion. Peste haine este o bandă elastică, iar o pereche 
de pantaloni s-a încurcat în ea. Nişte pantaloni cafenii. Dar nici 
aceştia nu sunt ai lui Sukey. Multe lucruri sunt învelite în ziare, 
aşa că nu văd ce sunt. Îmi pun cămaşa întrebându-mă când mă 
voi trezi, iar o femeie intră în cameră. Trebuie să fie mama, deşi 
nu prea seamănă cu ea. 

— Bună dimineaţa, spun eu. 

Dar mi-e greu să pronunţ cuvintele. Gura îmi este prea 
moale pentru consoane. 

Ăăă, ei bine, e noapte. Ce tot scotoceşti? Mai ai vreo sticlă 
de gin pe-aici? Am crezut că te-ai culcat. 

— Sunt groaznic de obosită, zic eu. 

— A fost o zi lungă. 

Îmi îndepărtează părul de pe frunte şi mă ajută să mă bag 
sub pătură, unde este cald, de parcă cineva ar fi dormit aici. 

Categoric, nu este mama mea. Poate că e vreuna dintre 
femeile dispărute despre care scrie în ziar. Poate că amândouă 
suntem. 

— Nu mai cumperi de la acea pescărie, nu-i aşa? 

Cuvintele nu sunt foarte clare - este enervant, dar sunetul 
parcă se potriveşte cu gândurile, care sunt ca o cocă. 

— Nu, rosteşte ea. 

Nu cred că a înţeles. Îmi ridic o mână spre ea, iar cotul 
loveşte un pahar. Femeia îl prinde înainte să cadă, dar lichidul 
se varsă peste margine. Înăuntru se află un soi de cadavru 
conservat. Aşa cum erau la şcoală. lepuri în formaldehidă, 
arătându-şi măruntaiele elevilor din clasă. Simt neplăcutul miros 
de chimicale, care nu îl acoperă cu totul pe cel de putreziciune. 

— E dezgustător. Ce caută aici? spun eu. 

— Sunt dinţii tăi? întreabă ea. 

O fată pe care n-o recunosc îşi bagă capul pe uşă. 

— Ce se întâmplă? Daţi o petrecere la miezul nopţii? Să fac 
o ciocolată fierbinte? 

— Şi tu eşti dispărută? rostesc eu. 

Ochii ei se îndreaptă spre ai femeii. Pare stânjenită, de 
parcă ar fi fost prinsă. 


— Da, fă-ne nişte ciocolată, Katy, spune femeia, apoi îmi 
vorbeşte cu voce joasă. 

Îmi zice că este fiica mea, că aceasta este casa ei, că 
locuiesc acolo împreună cu ea. Imi spune că este târziu şi că e 
vremea să dorm, că sunt în perfectă siguranţă, că nimeni n-a 
dispărut. i 

— Nu-i adevărat, rostesc eu. Nu-i adevărat. Imi pipăi latera- 
lele corpului, dar nu reuşesc să găsesc buzunarele pe sub pă- 
tură. Trag de ea, bag mâna sub perne, iar apoi apuc nişte haine. 
Picioarele îmi sunt prea înfierbântate şi încep să transpire. Nu-i 
adevărat, spun eu răscolind hainele. Femeia dă pătura la o 
parte, iar acum pot scoate bileţelele din buzunarele pijamalei. 
Nu prea ştiam ce anume căutam, dar răsfoiesc hârtiuţele şi dau 
peste numele lui Elizabeth. Ea este cea care a dispărut. Mă simt 
uşurată când aflu. 

Fata se întoarce cu căni, iar eu sorb din băutura mea. E 
dulce şi groasă ca rujul topit. 

— Ce-i cu Elizabeth? întreabă ea zâmbind. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Katy. N-o face să înceapă 
din nou, spune femeia. Deja am trecut prin asta de nenumărate 
ori pe ziua de azi. Eşti enervantă uneori. 

Fata continuă să zâmbească. Are o feţişoară ca de vulpe, 
iar asta mă face să mă simt agitată. 

— Mai bine te-ai duce la toaletă înainte să te culci din nou, 
zice femeia. 

Îmi ia cana şi dă la o parte pătura de pe mine. Simt aerul 
rece pe picioarele puţin umede. 

— Unde-i toaleta? întreb eu. 

Ea îmi arată, iar eu mă duc în direcţia arătată de degetul ei, 
trecând pe lângă o oglindă din hol. Port cămaşa lui Patrick. Va 
trebui să mă schimb, dar nu-mi amintesc unde este camera mea 
- totul pare ciudat. Simt un freamăt în piept şi fac un pas către o 
uşă. Pe ea este un semn BAIA, ÎN ACEASTA DIRECŢIE, de parcă 
cineva ar fi ştiut că o s-o caut. Nu ştiu dacă să fiu 
recunoscătoare sau să mă tem. Prin uşă, văd un alt semn lipit 
pe perete. Pe acesta este o săgeată spre dreapta. Pe ultima uşă 
scrie TOALETĂ. Intru. Îmi dau jos pantalonii pijamalei, iar 
bucățele de hârtie cad din buzunare pe duşumea. Le culeg, dar 
nu pot să le bag înapoi în pijama cu pantalonii coborâţi sub 
genunchi. Le pun pe caloriferul de lângă mine. Pe ele este scris 


numele lui Elizabeth. 

— Elizabeth, rostesc eu în timp ce trag apa. Elizabeth a 
dispărut. 

Mi se pare cumva liniştitor să spun asta, dar simt şi înce- 
putul îngrijorării la acest gând. Trebuie să descopăr o cale deao 
găsi. Trebuie să-mi fac un plan - trebuie să mi-l notez şi să bifez 
punctele îndeplinite. 

Singura hârtie pe care o găsesc este un ziar de pe masa din 
hol, un Echo, şi nu sunt sigură dacă e bun. Prima pagină se 
desprinde când încerc să citesc titlurile, dar îl iau în camera de 
zi şi mă aşez pe un fotoliu, întinzând paginile pe genunchi. Ceva 
îngust şi tare se află pe pernă alături de mine. Este neted şi 
strălucitor, şi are multe butonaşe numerotate. Il învelesc în ziar 
şi mă uit după mere, dar nu văd nici unul, aşa că împachetez un 
pix, apoi un set de chei. 

— O, mami! rosteşte Helen venind lângă mine. Nu-i de mi- 
rare că niciodată nu găsesc telecomanda. 

îndepărtează ziarul de pe ceva, lăsând pagina să cadă pe 
podea. 

O ridic şi o înfăşor in jurul mâinii. 

— Unde sunt merele, Helen? rostesc eu. Ar fi bine să ne 
apucăm de treabă, ar fi bine să le pregătim fiindcă altfel n-or să 
reziste până la primăvară. 

Îmi plăcea să împachetez mere. Era una dintre acele treburi 
pe care oamenii ţi le dau de făcut când eşti copil şi încă îmi 
amintesc mirosul puternic al cernelii tipografice amestecat cu 
mirosul pătrunzător al fructelor. Într-un an, eu, mama şi Douglas 
le-am împachetat împreună. Am lucrat în bucătărie, cu ziarele în 
mijlocul mesei, cu merele într-o găleată aflată la un capăt şi cu 
cutiile pregătite, la celălalt. Briza făcea gardul viu întunecat de 
afară să foşnească, dar în bucătăria noastră era cald şi plăcut, 
iar focul din cuptorul cu lemne se stingea lent după cină. Becul 
din bucătărie pâlpâia de parcă un fluture de noapte se afla în el. 

Mama le împacheta cel mai repede, iar Douglas, cel mai 
încet. Avea prostul obicei de a citi ziarele vechi. Părea că nu se 
poate abţine, deşi, foarte probabil, citise deja toate articolele. 

Fusese comisă o crimă oribilă, o femeie care stătea la 
Grosvenor Hotel fusese ucisă cu o lună în urmă, iar articolele 
erau greu de ratat, deşi Douglas n-a spus nimic despre asta. 
Regele în vârstă de unsprezece ani al Irakului sosise în Marea 


Britanie, iar Clement Atlee” venea să ţină un discurs în oraşul 
nostru. Douglas a râs când am întrebat dacă el credea că există 
vreo legătură între cele două evenimente. 

— Au terminat noile case de peste drum, uite, a spus el ridi- 
când ziarul şi lăsând lumina să cadă pe el. 

— Asta s-a întâmplat cu câteva luni în urmă, a zis mama. 
Ziarul e din februarie. Bănuiesc că deja locuiesc oameni în ele. 

— Da, aşa este. Frank a ajutat o familie din Christchurch să 
se mute aici, am spus eu. Asta s-a întâmplat în martie. 

— Serios, scumpo? a rostit mama cu o voce îndepărtată, 
calmă, dar cu ochii măriţi. 

A arătat spre tavan şi a dus un deget la buze, amintindu-mi 
să nu pomenesc numele lui Frank în faţa tatei. Mi-am dat ochii 
peste cap. 

— Frank mi-a spus că i-au cerut să le aducă lucrurile încă 
înainte de terminarea casei. Aşa că a putut să vadă totul, gră- 
dinile şi restul. Zice că sunt foarte drăguţe. 

Douglas s-a uitat la mine, apoi a privit în altă parte. 

— Când a fost asta? a întrebat el înfăşurând în cele din 
urmă ziarul în jurul unui măr. Înainte să se fi mutat cineva sau 
înainte ca toate casele de pe stradă să fie terminate? 

— Nu ştiu. l-a ajutat să-şi aranjeze grădinile. Ca o favoare. 

— Cum să le aranjeze? 

— Ei bine, le-a mai adus pământ şi l-a săpat, şi i-a ajutat să 
planteze diverse lucruri. Legume. 

— N-am ştiut că Frank se pricepe la grădinărit. Ce legume i- 
a ajutat să planteze? 

Scândurile au scârţăit, iar tata a început să coboare scările. 
Le făcea să scârţâie într-un mod deosebit, nu ca mama sau 
Douglas, sau ca mine. Păreau să geamă sub el. A intrat în bu- 
cătărie şi a luat o cutie cu mere pentru a o duce în pod. 

— Despre ce vorbiţi? a întrebat el. 

— Despre casele noi, a spus mama. Se pare că sunt 
drăguţe. 

Tata a mormăit şi a început să urce scările. 

— Au grădini mari, nu-i aşa? a rostit mama. E drăguţ pentru 
o familie. Poate că vei locui acolo, într-o zi, Maud. După ce te vei 
mărita. 


3 Politician britanic, prim-ministru al Marii Britanii între 1945 
şi 1951 


Preţ de o secundă, mi s-a părut o sugestie dezgustătoare. 
Faţa şi mâinile mi s-au înfierbântat, iar mirosul merelor mi s-a 
părut insuportabil. Cerneala de pe degetele mele a pătat coaja 
mărului pe care îl ţineam în mâini. L-am şters de pulover, având 
impresia că stricasem cumva fructul şi că nu va mai fi bun de 
mâncat anul următor. 

Douglas studia o pagină de anunţuri. L-am privit până am 
umplut o cutie, apoi am tras de ziar. 

— De ce te uiţi la anunţuri? l-am întrebat eu. 

El l-a tras din mâna mea. 

— Am citit restul. 

Mama mi-a spus să-l las în pace şi să-mi văd de treabă. 

— Am umplut de două ori mai multe cutii decât voi, a zis 
ea. 

Douglas a zâmbit şi a pus ziarul pe masă zicând că-i va 
duce tatei o cutie. Am desprins o pagină de ziar din teanc şi am 
învelit un măr, strângând hârtia pe coaja sa şi citind cuvintele 
care se mai vedeau: „Conform directorului general, poşta se 
confruntă cu dificultăţi după şase ani de război neîntrerupt. 
Numărul cererilor pentru instalarea de telefoane a ajuns la 
300000”. M-am gândit la doamna Winners şi la cât de nervoasă 
va fi să-şi piardă poziţia de unică persoană de pe strada noastră 
care are telefon şi tocmai eram pe cale să-i spun ceva mamei 
când am văzut un titlu care înconjura codiţa mărului: „Femeilor, 
luaţi legătura cu soţii voştri”. 

Era un alt articol despre crima de la Grosvenor Hotel. Re- 
porterul zicea că oraşul era cuprins de panică după ce un al 
doilea cadavru fusese descoperit pe coastă, iar acum, localnicii 
erau îngrijoraţi că şi alte femei vor cădea victime odiosului 
criminal. În opinia jurnalistului, poliţiştii care se ocupau de 
investigarea crimelor erau deturnaţi de la treabă de zecile de 
bărbaţi ale căror soţii pur şi simplu fugiseră de-acasă. 
Căsătoriile pripite din timpul războiului duseseră la despărţiri şi 
mai pripite. În articol, femeilor li se cerea să le comunice 
bărbaţilor îngrijoraţi că erau tefere, deoarece, având în vedere 
recentele crime, era important ca ele să nu fie înregistrate ca 
dispărute. 

Am citit povestea din nou. Era posibil ca şi Sukey să fi citit 
asta? Mi-am amintit micul fior de speranţă pe care îl simţisem la 
gândul că ea doar se ascundea de Frank şi am căutat cu un nou 


scop prin teancul de ziare de pe masă. Mai erau câteva articole 
despre bărbaţi şi femei care plecaseră fără să-şi anunţe familiile 
şi o scrisoare către editor de la un bărbat care descoperise că 
soţia lui locuia în cealaltă parte a oraşului, sub un nume fals. O 
găsise pentru că ea s-a dus în continuare la aceeaşi pescărie. 

M-am gândit că era posibil ca asta să se fi întâmplat. Ea să 
fi fugit de noi, de Frank. Însă panica despre care scrisese primul 
reporter începuse să mă cuprindă şi pe mine. Dacă Sukey zăcea 
moartă pe undeva printre tufele de grozamă? Dacă ucigaşul 
atacase trei femei, nu două? 


15 

Dacă o iau la stânga şi iar la stânga, ajung în bucătărie. Mi- 
am notat asta. Şi se simte un miros de săpun care îmi aminteşte 
de drumul spre casa lui Sukey, iar o femeie bagă cearşafuri şi 
prosoape într-un coş de rufe. 

— Scrisoarea asta-i pentru tine, spune ea îndreptându-şi 
trupul şi arătând cu capul spre plicul de pe bufet. E de la Tom şi 
nu ştiu de ce ne-a trimis o fotografie cu pisica lor. Sunt sigură că 
se aşteaptă să fim încântate de ea. Ce-ai vrea la micul dejun? 

— N-am voie să mănânc, rostesc eu luând poza. Femeia aia 
mi-a spus. 

— Care femeie? 

— Femeia, zic eu. Dumnezeule, m-am săturat să dau 
explicaţii tot timpul. Femeia care lucrează aici. Aşa o fi? 
Lucrează aici. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Ştii tu, cea care... Da, ştii. Lucrează aici. E ocupată 
mereu. E supărată mereu. Se grăbeşte mereu. 

— Cred că te referi la mine, mami. 

— Nu, răspund eu. Dar poate că la ea mă refer. Cum te 
cheamă? 

Ea se strâmbă la grămada de rufe. 

— Sunt Helen, spune ea. 

— O, Helen! rostesc eu. Am vrut să-ţi spun. Fata pe care ai 
angajat-o nu face nimic. Am urmărit-o. 

— Despre cine vorbeşti acum? Care fată? 

— Fata, zic eu. Lasă farfuriile în chiuvetă, iar podeaua din 
camera ei e plină de haine. 

Helen zâmbeşte şi îşi muşcă buza. 

— Este o descriere foarte bună. Mami, ea e Katy. 

— Nu mă interesează numele ei, spun eu. Îţi zic doar cum 
este ea. Cred că ar trebui s-o dai afară. la pe altcineva dacă tre- 
buie. Când aveam vârsta ta, făceam singură treburile casei, dar 
generaţiile mai tinere se aşteaptă ca totul să fie uşor. 

— Mami, este Katy, repetă Helen. Nepoata ta. 

— Nu. Nu se poate, rostesc eu. Nu se poate. 

— Ba da, mami. Fiica mea şi nepoata ta. 

Pune coşul de rufe pe masă şi scoate o bucată mare de 
material. Nişte şosete cad în coş. Simt că am avut un şoc, dar 
nu prea îmi amintesc de ce. Privesc ochii pe jumătate închişi ai 


pisicii din fotografie. Este alb cu negru şi stă tolănită pe un răzor 
plin de strălucitoare flori de condurul-doamnei, zdrobindu-le sub 
ea, şi îmi doresc şi eu să mă pot întinde pe un pat de flori, dar 
Helen nu m-ar lăsa. Are mare grijă de plantele ei. 

Mă plimb prin bucătărie, deschizând şi închizând sertarele. 
În unul dintre ele se află o mulţime de mingi portocalii în- 
ghesuite una în alta, ca nişte ouă ale unei păsări exotice, doar 
că nu sunt netede, ci cutate ca un ziar mototolit. Încep să nete- 
zesc un ou, dar descopăr că este din plastic şi că are mânere la 
un capăt. Totuşi, nu-mi dau seama ce fel e pasăre este. O întreb 
pe Helen, iar ea se strâmbă. 

— O, Doamne! Chiar ar trebui să fac ceva cu alea. Nu ştiu 
cum de uit mereu să-mi iau pungile absolut de fiecare data. Se 
uită la mine o clipă, apoi zâmbeşte. Probabil că este molipsitor. 

Uşa din faţă se deschide, iar Helen ia oul turtit şi îl bagă la 
loc în sertar. Spune ceva ce nu înţeleg. Ceva despre lucruri de 
pe podea. Mă uit la şosetele din coş. 

— Bună, bunico, spune Katy venind în faţa mea cu braţele 
întinse. Eu sunt. 

— Bună, tu, zic eu. 

— Deci, ştii cine sunt? 

— Fireşte că ştiu cine eşti, Katy, nu fi ridicolă. 

Katy râde şi se întoarce spre mama ei. 

— S-a vindecat! 

— Despre ce vorbeşte? întreb eu uitându-mă la Helen. Fiica 
ta e nebună. 

— O, bunico, rosteşte Katy cuprinzându-mi umerii cu un 
braţ. Una dintre noi este. 

Îşi retrage braţul şi pleacă, iar eu o urmez pe coridor, dar 
mă rătăcesc instantaneu - totul îmi este nefamiliar. Mă simt ca 
şi cum aş fi trecut prin oglinda din acea poveste - cum se 
numeşte? Îmi privesc notițele şi găsesc una în care este indicat 
drumul spre bucătărie. Mă iau după acele indicaţii. Poate că voi 
găsi o sticluţă sau o prăjitură cu un bileţel pe care scrie 
„Mănâncă-mă”. În schimb, o găsesc pe Helen. 

— Helen, unde mă aflu? întreb eu. Asta nu-i casa mea, nu? 

Cumva, nu reuşesc să fiu sigură. E casa altcuiva. Am mai 
fost aici. Poate că este a mea - acum, nu pot să mă gândesc la 
altă casă, nu-mi amintesc alte camere cu care s-o compar pe 
asta. 


— Este casa mea, spune Helen punând o tavă pe masă şi 
trăgându-mi un scaun pe care să mă aşez. Hai să bem o cană cu 
ceai, vrei? Ţi-am făcut nişte pâine prăjită. 

Imi iau cana, iar ea mă priveşte cum beau. 

— Poate că o să iau nişte prăjituri când ies, zice ea. Are o 
privire vicleană. Încearcă s-o ascundă în spatele unui zâmbet, 
dar eu tot o văd. Ce prăjituri ai vrea? 

li cer prăjituri cu cafea. Nu-mi plac prăjiturile cu cafea, aşa 
că nu pot fi păcălită să le mănânc. Ea ia tava. O duce undeva 
sau cuiva. Yankeilor de la NAAFI, nu? Pentru a le servi micul 
dejun constând din cârnaţi şi fasole. Mă întreb dacă îmi va 
aduce şi mie. 

Scutul ei de ploaie, scutul cu aripi, este pe masă. Deci, nu 
sunt singura care uită lucruri. Imi bag mâna prin şnurul de pe 
mâner şi îmi ridic braţul, privind scutul de ploaie pentru ploaie 
cum se leagănă în timp ce-mi beau ceaiul. Este şi un ziar aici, iar 
eu îl împăturesc într-un mic dreptunghi, netezind îndoiturile cât 
de mult pot. 

O fată trece pe lângă uşă şi ia nişte lucruri de pe rafturile 
din hol. Le fură pentru a i le da nebunei. Din locul unde mă aflu, 
o văd punându-şi o haină şi îndesându-şi buzunarele. Mă ridic şi 
îmi iau geanta. Uşa din faţă se trânteşte, dar eu o deschid 
câteva momente mai târziu şi o urmez pe alee. Inainte de a coti 
pe drum, se opreşte. Mă opresc şi eu şi mă prefac că privesc 
nişte floarea-soarelui muribunde. Atârnă peste un zid al grădinii, 
seminţele căzând pe trotuar. Adun câteva şi le bag în buzunar. 
Când fata porneşte din nou, mă iau după ea. Dar, când ajung pe 
stradă, o văd luând-o la fugă. Un autobuz aşteaptă în staţie, ea 
sare în el, iar acesta se îndepărtează. Am pierdut-o. A plecat. Şi 
nu se va mai întoarce niciodată, niciodată, niciodată. Mă întorc 
spre casă. Pe tot mijlocul străzii sunt gunoaie. O dâră de coji de 
banane şi ziare. Era ceva e voiam să fac cu ziarele - să le 
folosesc, să le citesc, ceva. Mă aplec să iau unul de pe asfalt, 
încercând să citesc cuvintele. Dar sunt pete de noroi pe toată 
pagina şi nu miroase bine. Il las să cadă la picioarele mele. 

O sticlă miniaturală zace lângă bordură. Cum era povestea 
aia despre o sticluţă? „Bea-mă”, a spus ea. Nu-mi amintesc 
restul. In sfârşit, această sticlă spune „Macallan Whisky”, iar eu 
nu cred că în povestea aceea era whisky. Asta-i ceva ce Frank 
obişnuia să bea. Când l-am întâlnit o dată, avea o sticlă la el. Şi 


nu era miniaturală. 

A băut-o stând în maşină la capătul străzii noastre, în timp 
ce eu i-am spus tot ce mi-am amintit despre Sukey. A zis că 
dorea să se gândească la ea în felul în care o făceam eu, dorea 
să şi-o întipărească bine în minte, ca să n-o piardă niciodată. Am 
stat unul lângă altul în semiîntuneric, un felinar de pe stradă 
străpungând umbrele, luminând fumul de ţigară care se ridica 
ondulându-se. Era sufocant, dar nu m-a deranjat - maşinile erau 
minunate. Într-o maşină puteai să stai pur şi simplu, nu trebuia 
să faci nimic, nu trebuia să pregăteşti legumele sau să sapi 
grădina, sau să treci aşternuturile prin calandru. 

În maşina lui Frank, tot ce aveam de făcut era să vorbesc, 
să-mi amintesc detaliile pe care el le uitase - cum se numea 
parfumul lui Sukey, ce flori îi plăceau, rubricile pe care le citea 
mereu în reviste şi, o data, ce spusese în seara in care îl cunos- 
cuse. Această amintire i-a plăcut cel mai mult. Cum venise 
Sukey acasă fericită şi dansând, cum îşi scosese rochia albastră 
şi fredonase în timp ce se dădea cu cremă. Şi cum stătuse 
întinsa pe patul de langa mine, pe întuneric, şi îmi zisese că 
întâlnise un bărbat, un bărbat frumos, care îi făcuse cu ochiul şi 
zâmbise. Şi cum ştiuse - ştiuse chiar de atunci - că îl cunoscuse 
pe bărbatul cu care avea să se mărite. 

l-am spus povestea studiind forma spaţiului dintre noi, golul 
dintre coapsa lui şi a mea, iar el privea strada. lar apoi, a plâns, 
nu chiar cu lacrimi, dar s-a încovoiat şi a închis ochii. l-am 
mângâiat părul de la spate, acolo unde nu era dat cu Brylcreem, 
iar el mi-a cuprins încheietura cu degetele şi a dus-o la gura lui. 
Am constatat că încercam să nu respir. 

— În seara asta, Maud, a rostit el, când te-am văzut venind 
spre maşină, timp de un minut am crezut că eşti ea. N-ai idee 
cum m-am simţit. 

Mi-a ţinut încheietura vreme îndelungată. Când mi-a dat 
drumul, a făcut-o pentru a sorbi din sticla cu whisky aflată pe 
podea, sprijinită de gleznele lui. O cută mi se formase în mâneca 
jachetei - jacheta de la taiorul albastru al lui Sukey -, iar eu am 
netezit-o cu o mână, încercând să îndrept materialul. lar el s-a 
aplecat brusc spre mine, lipindu-şi faţa de gâtul meu. Am rămas 
nemişcată. Nu-mi displăcea de fapt, dar eram îngrozită de ce s- 
ar fi putut întâmpla în continuare. 

— Frank, am şoptit eu. 


El s-a ridicat, iar eu am ieşit orbită, stângace din maşină, 
grăbindu-mă când mi-am dat seama că şi el ieşea. Dar s-a spri- 
jinit de felinar, privindu-mă cum mă îndreptam neînsoţită spre 
casă. M-a făcut să mă gândesc la perioada când o curta pe 
Sukey, iar eu îi vedeam sărutându-se strânşi unul în altul acolo, 
sub felinarul cu lumină slabă, înveliţi în paltonul lui de tweed. 
Aceea a fost o altă amintire pe care am păstrat-o pentru Frank. 

— Ciudată companie ai, a spus Douglas când am intrat pe 
uşa din spate, lumina de deasupra strălucind cu asprime pe faţa 
lui, făcându-l să pară bolnav. 

— Despre ce vorbeşti? am întrebat eu chinuindu-mă să-mi 
dezbrac jacheta. 

— Te-am văzut. În maşină, a zis el. Cu Frank. 

— Lângă mâinile lui împreunate era un ziar împăturit foarte 
mic, iar eu m-am uitat cu atenţie la el în vreme ce mă gândeam 
ce să-i răspund. Criminalul de la Grosvenor Hotel fusese prins şi 
se părea că nu exista nici un dubiu legat de faptul că va fi 
spânzurat, deşi procesul avea să înceapă abia peste câteva luni. 

— Desigur. Stai mereu să pândeşti pe-afară, nu-i aşa, 
Doug? Aş spune că tu eşti cel ciudat. 

Şi-a coborât şi el privirea spre ziar, iar eu am întrezărit răul 
pe care cuvintele mele i-l provocaseră, tresărirea puternică, 
roşeala din obraji. M-am simţit brusc exasperată de el şi am 
trântit ziarul pe duşumea. El nu a reacţionat, ci a privit locul de 
pe masă unde se aflase ziarul, apoi l-a ridicat şi l-a strâns în 
mână. 

— Nu este prima dată când te-ai întâlnit cu el, a rostit 
Douglas. Şi porţi hainele ei. Ce faci, Maud? 

Am ridicat din umeri, încă ţinând jacheta în mâini. După ce 
Frank îmi dăduse lucrurile ei, nici măcar nu m-am mai uitat la 
boleroul dăruit de Sukey. Era minunat să mă îmbrac frumos şi să 
ies după cină îmbrăcată în noile mele haine, chiar dacă asta 
însemna să-mi mint părinţii despre locul unde mă duceam. Nu 
ştiam ce făceam, dar nu voiam să mă simt vinovată. Nu voiam 
să-l las să mă facă să mă simt vinovată. 

— A fost sora mea, am spus eu, dar el nu mă asculta. 

Nu mă privea în ochi. Se uita la corpul meu, mijindu-şi ochii. 

— Sunt hainele ei, a zis el ridicându-se. A făcut un pas spre 
mine. Scoate-le! Dă-mi asta! 

Mi-a smuls jacheta lui Sukey privindu-mă cu atâta sălbă- 


ticie, încât m-am tras îndărăt, dând drumul gulerului înainte să 
se rupă. 

— Doug! am rostit eu. Nu-i treaba ta. 

Am ajuns lângă chiuvetă, iar el şi-a pus mâinile pe ea, 
ţinându-mă captivă. 

— Te prefaci că ai fi ea. Asta faci. Îi porţi hainele. leşi cu 
soţul ei. Şi el ce face? Te duce în casa lor? In patul lor? 

— Nu fi dezgustător, am spus eu, obrajii arzându-mi. Doar 
stăm de vorbă despre Sukey, asta-i tot. 

M-am uitat în altă parte, am încercat să mă îndepărtez, dar 
el mi-a cuprins bărbia în pumn, strângând-o aşa cum strânsese 
ziarul, venind mai aproape de mine. 

— Te-ai dat până şi cu rujul ei, a zis el, faţa lui fiind la un 
centimetru de a mea. Şterge.-l! 

Mi-a şters cu asprime gura cu muchia palmei, întinzându-mi 
pielea şi strivindu-mi buzele de dinţi. Am simţit rujul întinzându- 
mi-se pe obraz şi am încercat din nou să întorc capul, dar el mi- 
a ţinut cu putere bărbia. 

— Încetează! a rostit el, iar eu i-am simţit răsuflarea 
fierbinte pe faţă. Nu mai încerca să-i iei locul! N-ai putea 
niciodată să-i iei locul. 

— Bine, nu-i nevoie să mă fluieri, spun eu. 

— N-am fluierat, zice şoferul. Dar trebuie să-mi arătaţi 
abonamentul. 

Mă aflu în autobuz, dar nu se mişcă, iar uşile sunt deschise 
în spatele meu. O umbrelă mi se leagănă de încheietură, iar 
greutatea ei, legănatul ei îmi distrag atenţia. Nu-mi găsesc 
abonamentul de autobuz - ştiu că e în geantă, nu-l scot 
niciodată, dar nu-l găsesc. Am un obiect pentru păr, ca să-ți 
descâlceşti şuviţele, un tub de bomboane Polo, fotografia unei 
pisici negre cu alb şi un portofel subţire, din plastic. Le împing 
pe toate deoparte şi bag mâna în buzunar. Sunt multe 
lucruşoare acolo. O mulţime de lucruşoare mărunte. Nu-mi dau 
seama ce sunt, dar mă fac să mă gândesc la flori şi la grădini, şi 
la altceva. Ceva care poate că are legătură cu Biblia. O 
propoziţie din Biblie? 

— „Era ţărână pe un pat de ţărână”?6, rostesc eu. 

Asta e. Îmi amintesc de la şcoală. Aş vrea să-mi pot aminti 
de unde provine. 


2% Din „Maud”, de Alfred Tennyson 


— Poftim? întreabă şoferul privindu-mă prin geamul des- 
părţitor. Haide, scumpo, ne faci pe toţi să aşteptăm. 

Mă întorc spre ceilalţi pasageri. Cu toţii stau jos şi se uită la 
mine, iar eu îi aud oftând în stilul lui Helen. Faţa mi se 
înfierbântă brusc. Din nu ştiu ce motiv, sunt nerăbdători să-şi 
vadă de drum, dar eu nu ştiu ce să fac în privinţa asta. 

— De ce n-o laşi în pace, strigă cineva. Se vede că-i în 
vârstă. 

Şoferul oftează şi îmi spune să mă aşez undeva. Trec 
câteva clipe până când autobuzul poate intra în trafic, iar eu 
privesc pe geam şi văd pe trotuar un bărbat care rupe plasticul 
de pe un pachet cu acele obiecte, beţişoare mici, nu fluiere. 
Lucruri pe care le aprinzi. Rupe plasticul, apoi începe să muşte. 
Intâi cartonul, apoi conţinutul pachetului, fire de tutun lipindu-i- 
se de dinţi. Faţa lui e ca un rânjet şi se uită la mine în timp ce 
muşcă, iar mişcările lui repezi şi sacadate sunt înspăimân- 
tătoare. Mă gândesc la bărbatul care fugea la vale după pălăria 
lui şi la tata, care mi-a spus să nu mă holbez, şi îmi doresc brusc 
să am pe cineva alături. Pe oricine. Sunt recunoscătoare când 
autobuzul se pune în mişcare. 

Trecem pe lângă parc şi pe lângă casa lui Elizabeth. Pe 
lângă acacia. Cu prelungile mănunchiuri de flori crem. Asta-i! E 
aceeaşi chestie de la şcoală. Nu sunt sigură că este din Biblie. 
Totuşi, nu-mi mai amintesc. Autobuzul vibrează ori de câte ori 
se opreşte, iar eu am senzaţia că oasele mi se transformă în 
gelatină. Pe locul de lângă mine e un ziar, iar eu îl apuc de 
margine şi îi răsfoiesc paginile. Poţi să dai anunţuri în ziar, şi tot 
ce ai de făcut este să te duci la un birou şi să ceri. Zâmbesc şi 
citesc cu voce tare numele magazinelor şi indicatoarele rutiere. 
Afară începe să picure. Mici stropi de ploaie apar pe geamuri, ca 
pasta de dinţi împroşcată pe oglindă. Un cuplu în vârstă coboară 
la supermarket, iar mie mi se face brusc dor de Patrick. Mă ţinea 
întotdeauna de mână când mergeam cu autobuzul. Doar câteva 
clipe când urcam şi alte câteva când coboram. Apoi, mâinile 
noastre se desprindeau, fireşte, şi ne aşezam sau mergeam unul 
lângă altul. Făcea la fel şi când ne aflam în mulţime, întinzând o 
mână în spate şi apucându-mă. Mi-e dor de asta. 

Văd prea târziu clădirea pe care o caut. Până să mă ridic şi 
să apăs soneria, am trecut de două stopuri, aşa că trebuie să 
mă întorc pe jos. Biroul ziarului Echo arată aproape la fel ca în 


copilăria mea. Mă face să-mi amintesc de filme. Foarte elegant. 

Foarte modern. Dar într-un mod plăcut. Nu ca aceste clădiri 
moderne care se construiesc acum. 

lnăuntru, o femeie stă în spatele unui birou - are obrajii 
dolofani ca ai unui bebeluş, care se apropie unul de altul când 
zâmbeşte. 

— Cu ce vă pot ajuta? rosteşte ea, iar eu mă gândesc că 
parcă lipseşte un cuvânt la sfârşitul propoziției, ca şi cum ar fi 
vrut să adauge „scumpo” sau „dragă”, dar s-a oprit. 

Ne uităm una la alta, iar eu încerc să găsesc ceva de spus, 
însă cuvântul „bebeluş” mi se tot învârteşte în cap. Caut în 
geantă şi găsesc fotografia unei pisici tolănite pe un răzor de 
condurul-doamnei. Nu-mi amintesc de unde o am. 

— A participat la concurs? Femeia se apleacă puţin, iar bra- 
ţele ei dispar. O aud frunzărind nişte hârtii aflate sub birou. Cred 
că toţi câştigătorii de luna asta au fost înştiinţaţi. Imi pare rău. 
Dar n-aţi pierdut. Încercaţi şi luna viitoare. 

— Pierdut, spun eu punând fotografia pe birou. Am pierdut- 
o pe Elizabeth. 

Ea face o pauză de un moment, apoi îşi îndreaptă trupul 
pentru a se uita la fotografie. 

— A, doreaţi să daţi un anunţ? 

Aerul năvăleşte în plămânii mei. 

— Da. Da, asta este. Vreau să dau un anunţ. 

— Vă aduc un formular. Pisicile sunt groaznice, nu-i aşa? 

Incuviinţez din cap având impresia că mi-a scăpat ceva din 
conversaţie. Incuviinţez din cap, deşi îmi plac pisicile şi mă 
întreb ce are această femeie împotriva lor. 

— Imi amintesc când bunica mea l-a pierdut pe Oscar al ei. 
Era înnebunită. A lipsit câteva săptămâni. Până la urmă, l-a găsit 
într-o căsuţă de pe plajă. l-aţi rugat pe vecini să caute în 
magaziile lor? 

O privesc fix pe femeie. Nu-mi pot imagina că aş găsi-o pe 
Elizabeth într-o magazie. Dar poate că este o sugestie bună. 
Poate că doar pentru mine nu are sens.Imprumut un pix şi scriu 
pe o hârtie „căsuţă pe plajă”. Femeia îmi întinde un formular 
plin de dreptunghiuri şi spaţii pentru scris. Il privesc şi probabil 
că îl privesc ceva vreme pentru că ea se apleacă şi îşi apropie 
capul de al meu. 

— Scrieţi ce puteţi. Vă ajut eu dacă vă încurcaţi. 


— Bine, rostesc eu luând pixul şi îndreptându-l spre for- 
mular de parcă ar fi o baghetă magică şi ar putea gândi pro- 
poziţiile pentru mine. 

— În ţara asta, oamenii chiar îşi iubesc animalele, nu-i aşa? 
De fapt, asta mă face să mă simt mândră. Nu e ca-n Turcia. Fra- 
tele meu şi-a luat o casă acolo şi nu-ţi vine să crezi câte pisici 
costelive rătăcesc pe străzi, fără ca nimeni să le poarte de grijă. 

Mă uit la ea, apoi privesc din nou foaia. Din nu ştiu ce 
motiv, am scris „Turcia”. O tai. 

— Gata, spune ea. Lăsaţi-mă pe mine. 

Întoarce hârtia spre ea şi se sprijină de birou. Mă întreabă 
când am văzut-o pe Elizabeth ultima dată şi unde. Nu sunt 
sigură. Caut prin notițe şi găsesc numele meu, adresa şi numă- 
rul de telefon. | le dau, în caz că sunt importante. Ea mă în- 
treabă ce culoare aş zice că are Elizabeth, iar eu sunt surprinsă 
preţ de o clipă, dar presupun că ar fi putut să fie negresă sau 
indiancă. Mă întreabă dacă Elizabeth are zgardă, iar asta mi se 
pare o întrebare bizară. Caut printre notițe, dar nu găsesc răs- 
punsul. Totuşi, am numele meu, adresa şi numărul de telefon, 
aşa că i le dau pe astea. 

— lar acestea sunt datele dumneavoastră de contact, zice 
ea luând bileţelul. Mulţumesc. O să le păstrez aici. In regulă, şi 
Elizabeth are microcip? 

Nu recunosc cuvântul. Ridic din umeri. 

— Atunci, nu trecem nimic aici. Nu-i nimic. Hm. Deocam- 
dată, nu sunt foarte multe detalii şi mi se pare inutil să-i trec 
numele dacă nu are zgardă. Adică, doar n-o să-şi spună numele, 
nu? 

— Nu, spun eu râzând, dar fără să înţeleg prea bine gluma. 

— Ei bine, vedeţi ce avem. 

Privesc hârtia. Este un talmeş-balmeş ciudat de cuvinte şi 
linii, iar eu nici măcar nu sunt sigură ce ar trebui să citesc. Dar 
există un titlu: „Pisică dispărută”. 

— Nu vreau asta, rostesc eu. Nu vreau acest cuvânt. 

Pun un deget pe el, încercând să-l iau din pagină. Ea 
aşteaptă să-mi iau degetul, după care citeşte: 

— „Pisică?” Dar v-aş sfătui sincer... Vedeţi dumneavoastră, 
cuvântul nu mai este menţionat nicăieri. 

— Nu? Cu toate astea, nu cred că este corect să scriem 
„pisică”. 


Ea taie cuvântul. 

— Cum doriţi, spune ea. 

— Şi aş vrea să-i trecem şi numele de familie. Markham. 
Elizabeth Markham. 

Femeia se strâmbă, unul din obrajii grăsuni tresăltând, dar 
scrie totuşi numele. 

— Face parte din familie, nu? Staţi. Se opreşte brusc şi aco- 
peră hârtia cu ambele mâini. Căutăm o pisică, nu? 

— Pisică. Nu reuşesc să-mi dau seama ce înseamnă. Nu 
cred că acesta este cuvântul corect. Pisică. Nu, nu cred. 

— O, scuzaţi-mă, dragă. Elizabeth Markham. Este o per- 
soană, nu-i aşa? V-aţi gândit probabil că sunt sărită de pe fix. In 
regulă. S-o luăm de la capăt. _ 

Scoate o foaie nouă şi scrie ceva. li arăt numărul meu de 
telefon. 

— Am lăsat un anunţ simplu, zice ea. Presupun că este o 
veche prietenă. Da? În clipa de faţă, ar costa şapte lire şi două- 
zeci şi doi, dar, dacă îl punem într-o casetă şi numărul de telefon 
scris mare, ar fi doar patru lire şi paisprezece. Nu mă întrebaţi 
de ce. Ceva legat de categorii de preţ. Eu fac doar ce-mi spune 
computerul. Vă convine? g 

Mă simt puţin năucită. Numerele mi se învârtesc în cap. Imi 
scot portofelul, dar nu pricep ce-mi cere şi nici ce am. 

— E-n regulă dacă mă uit eu? Îmi ia portofelul şi numără 
nişte monede pe birou. Uitaţi. Patru şi paisprezece, bine? O să 
apară weekendul acesta. 

Şi cumva, mă pomenesc pe trotuar. Ploaia cade oblic pe 
stradă, iar picăturile mă lovesc în faţă ca nişte ace. Un camion 
trece huruind puternic, iar zgomotul mă face să mă cutremur. 
Privesc pe stradă în urma lui, nesigură unde mă aflu. Toate 
clădirile par să fie făcute din sticlă, reflectând traficul spre mine. 
Un trafic ud, unduitor. Ceva îmi atârnă de încheietură, ceva greu 
şi care se leagănă. Nu mă pot gândi în timp ce mi se leagănă de 
mână. Îmi scutur mâna ca să scap de el, dar nu vrea să se 
desprindă. 

O maşină virează pe lângă mine, claxonând, cu cauciucurile 
scrâşnind, când dau să traversez strada, iar eu mă poticnesc la 
marginea trotuarului, strângându-mi cardiganul la piept. Este ud 
leoarcă şi la fel sunt şi pantalonii. Îmi pipăi trupul în sus şi în jos, 
storcându-mi hainele. Sunt udă până la piele, picături îmi curg 


din păr, iar pantofii plescăie când mă mişc. Ploaia pare să ridice 
în aer mirosul de benzină, iar eu rămân locului tremurând, 
privind strada udă, unde sclipesc curcubeie de ulei. Pe o astfel 
de bordură stăteam când nebuna m-a atacat. Lovindu-mă şi 
ţipând la mine. Gândul mă face să mă încovoi anticipativ. Incep 
să-mi dezbrac lucrurile ude, trăgându-mi mânecile de pe mâini, 
iar o umbrelă îmi alunecă de pe încheietură. Se rostogoleşte pe 
stradă, iar o maşină trece vâjâind pe lângă ea, trimiţând-o în 
salturi spre mijloc. Sunt prea înspăimântată ca să mă duc după 
ea, dar mă uit la umbrelă şi mă gândesc la şocul loviturii primite 
în umăr şi la felul cum a tipat nebuna. 

Mă gândesc la momentele când n-am reuşit să aud cu- 
vintele ei, dar acum descopăr că mi le pot aminti cu claritate. 
„Te-am văzut, a zis ea. În maşină, cu Frank. Te prefaci că eşti 
ea. Te-ai dat cu rujul ei.” Îmi şterg gura - mâneca este udă, dar 
la fel e şi faţa mea. „Nu-i poţi lua locul. N-o să poţi să-i iei locul 
niciodată.” Apoi am fugit în bucătărie, iar mama a ieşit s-o 
gonească, să-i spună că eram prea tânără ca să fiu lovită de un 
autobuz. lar Sukey a zis „Mulţumesc, Mopps” şi m-a sărutat pe 
cap. 

Nu, asta-i o confuzie, dar nu-mi dau seama unde am greşit. 
Lângă picioarele mele este o panglică. O panglică verde, în 
carouri. Ar putea fi a lui Sukey. Capetele sunt roase, iar mătasea 
e pătată şi murdară, dar eu o răsucesc cu grijă în jurul degetului 
în timp ce mă îndepărtez. Buzunarul îmi este plin cu ceva. Nişte 
seminţe de ceva. Probabil că le-am luat ca să am o gustare. Bag 
una în gură, dar nu are un gust tocmai bun, aşa că o scuip. 

La capătul străzii, dau de un grup de oameni înghesuiți sub 
un acoperiş de sticlă care se întinde peste o parte din stradă. Au 
în mână sacoşe de cumpărături şi se uită spre cer. Ploaia răpăie 
deasupra lor, zgomotul ei amestecându-se cu sporovăială lor. 
Am impresia că aud pe cineva strigând „Bunico!”, mă duc sub 
marginea acoperişului şi aud din nou: 

— Bunico! Bunico! 

Katy mă trage de cardigan şi văd că ochii îi sunt măriţi. 

— Ce ochi mari ai! spun eu. 

Dar nu pare în regulă - ea artrebui să-mi zică asta. 

— Eşti udă leoarcă, spune ea. Ce cauţi aici? 

— O, Katy! rostesc eu apucându-i mâna, simţindu-mă 
vlăguită de uşurare. Nu ştiu unde mă aflu. Mă bucur atât de 


mult că eşti aici, Katy, fiindcă m-am rătăcit. Şi Katy, nu ştiu unde 
locuiesc. Nu-mi pot aminti. E cumplit! 

Alte două adolescente stau pe spătarul unei bănci, cu 
picioarele pe locul de şezut. Una dintre ele are o şuviţă 
strălucitoare în păr. 

— Trebuie s-o duc acasă, le spune Katy. Haide, bunico! 

Îşi scoate jacheta, o pune pe umerii mei şi îmi masează bra- 
tele. Simt că încep să mă clatin. Sunt obosită şi vreau să stau 
jos. 

— Să luăm ceva de băut? rosteşte ea arătând spre o 
cafenea. 

Este una dintre acele cafenele slab luminate unde femei cu 
păr lucios stau la mesele de la geam, iar un bărbat cu pantofi de 
piele întoarsă stă tolănit pe o canapea din piele. Katy îmi des- 
chide uşa şi, cu capul înclinat într-o parte, aşteaptă să intru. 

— Nu vii? spune ea văzând că mă opresc. 

Privesc din nou pe fereastră şi caut ceva în geantă, orice. 
Găsesc o sămânță în buzunar şi o aranjez cu grijă pe una dintre 
mesele de afară. Nu stă nimeni acolo din cauză că e udă. 
înăuntru este foarte mult zgomot şi miroase a haine ude şi a 
lapte fierbinte. Oamenii de la bar par să execute un soi de dans, 
iar clienţii ţipă instrucţiuni. În mod normal, aş fi prea intimidată 
pentru a intra într-un astfel de loc. Dar Katy, cu piercingurile ei 
şi cu hainele ţipătoare, pare să fie de-a casei. Ba chiar poartă şi 
pantofi din piele întoarsă. 

— Ce-ai dori să bei? mă întreabă Katy aflată deja la o 
coadă. 

— Ceai. 

— O, bunico, ceaiul nu este foarte bun aici, spune ea. Ce-ai 
zice de un /atte sau altceva? 

— Bine, ia-mi asta, îi răspund eu şi mă duc să mă aşez într- 
un fotoliu mare, privind-o cum comandă şi plăteşte, şi vine spre 
mine. 

Dacă mă uit în altă parte, o să uit cine este? 

— Poftim! 

Pune ceştile pe masă. 

Băutura mea are un fel de spumă deasupra. Am mai văzut- 
o bând ceva similar. 

— Milkshake sau ceva de genul ăsta, nu? rostesc eu. 

— Nu, /atte. Cafea cu lapte. 


Deci la asta se referise. Răsuflu uşurată. Nu mi-au plăcut 
niciodată mi/kshake-urile. In tinereţea mea, exista un loc pe dig 
unde făceau aşa ceva. Era ca un local american, doar că 
serveau şi ceai, şi peşte cu cartofi prăjiţi. Obişnuiam să ne 
ducem acolo după de ieşeam de la film. 

Katy îmi tamponează capul cu nişte şerveţele de hârtie. 
Pentru o clipă, sunt luată prin surprindere şi mă revolt. 

— Te usuc puţin, spune ea. 

Sunt udă? Mă uit pe fereastră. Plouă. Şi îmi dau seama că 
aceasta este strada pe care se afla ABC Cinema. 

— Tub Street, rostesc eu dând din cap. 

Katy se opreşte din a-mi şterge capul. 

— Nu, bunico. E Bath Road. 

Zâmbesc în sinea mea. Douglas o numea Tub Street. La 
scurt timp după ce ne-a devenit chiriaş, s-a dus să vadă un film 
cu gangsteri, iar apoi a început să poreclească străzile din oraş 
după cele din film. Astfel, Blackthorn Road a devenit Tree 
Street, Heron Court a devenit Bird Street, iar Portland Avenue a 
devenit Stone Street. Într-o zi, tata l-a întrebat de ce nu poate 
lăsa numele alea afurisite aşa cum erau. Se certa rar cu 
Douglas, dar presupun că, poştaş fiind, considera că numele 
străzilor erau cumva sacre. 

Tub Street s-a schimbat foarte mult. Probabil că au dărâmat 
cinematograful pentru a face loc acestor clădiri mari şi urâte. Nu 
era de mirare că n-am recunoscut-o. Locul pe care îl cunoşteam 
eu fusese îngropat. Pământ peste pământ. 

— E atât de păcat, Katy, spun eu. 

— Ştiu, bunico, ştiu. 

Zice asta doar ca să-mi facă pe plac. Un ghemotoc de şer- 
veţele ude se află pe masă. Arată ca nişte plastilină cu care se 
jucau copiii. 

— Nu reuşesc să dau de mama, spune Katy ţinând ceva lipit 
de obraz. Probabil că vorbeşte la telefon cu poliţia sau aşa ceva. 

— Ce ai la ureche? O scoică? Pe cine asculţi? o întreb eu. 

Imi amintesc că Douglas avea o scoică. Am văzut când a 
descoperit-o în valiza lui Sukey; a pipăit marginile şi a găsit-o în 
căptuşeală. Apoi a ţinut-o la ureche, iar vocea ei s-a auzit din 
scoică, spunându-i că îl întâlnise pe bărbatul cu care avea să se 
mărite. 

— Un mobil, zice Katy. Dar, din păcate, ăsta e doar un tele- 


fon. lar în clipa asta o ascult pe o femeie care îmi spune că 
numărul format este ocupat. Nu contează. Ne ducem acasă 
imediat. După ce îţi bei cafeaua. 

— Cafeaua e bună pentru memorie, rostesc eu. 

Ea zâmbeşte şi se sprijină de spătar. Mă gândesc să-i spun 
că am uitat de ce suntem aici. Dar ea pare atât de fericită, încât 
mă tem de cum ar reacţiona. Işi cuprinde cana în palme şi bea. 
Oja îi este sărită. Unghiile îi sunt foarte scurte, iar eu mă întreb 
dacă şi le roade sau dacă şi le-a rupt pe toate. Dacă le-a rupt şi 
le-a pus într-o cutie. Fiecare unghiuţă într-o cutiuţă separată. 

— i se răceşte cafeaua, zice Katy. 

Mi-am strâns cu putere degetele în palmă, protejându-mi 
unghiile, lipindu-le de piele. Trebuie să fac un efort pentru a le 
desface, dar reuşesc să apuc cu un deget micuța toartă, lucru 
care se dovedeşte a nu fi prea util. Ceaşca este uriaşă şi grea, şi 
vărs destulă cafea pe strălucitoarea masă din lemn. 

— Uşurel! rosteşte Katy şi se repede să ţină cana. 

Helen ar fi scos un sunet nervos, dar Katy râde. 

— E puţin cam prea mare pentru mâinile tale, nu-i aşa? 
spune ea făcându-mă să mă simt delicată, nu neîndemânatică. 
Stai să-ţi aduc ceva. 

Împinge bucata de plastilină în cafeaua vărsată şi pleacă. 
Maroniul se îmbibă în alb ca atunci când ţii un cub de zahăr pe 
suprafaţa ceaiului dintr-o ceaşcă. Katy se întoarce cu o cană 
micuță. 

— Este pentru espresso de fapt, zice ea. Dar putem să 
punem în ea câte puţin. 

Toarnă nişte cafea în ceşcuţă şi mi-o dă zâmbind. Sorb din 
lichidul cald simţindu-mă ca un uriaş dintr-o poveste. Nu mă pot 
abtine să nu-i zâmbesc. După ce termin cafeaua, ea îmi umple 
ceşcuţa din nou. Aş vrea să-mi pot aminti de ce ne aflăm aici. 

— Plecăm imediat, spune ea. Ar fi bine să te duci la toaletă, 
nu? 

Mă ridic pentru a-i da ascultare. Pe uşa toaletei doamnelor 
se află un decupaj în lemn al unei fete. Înăuntru este o femeie în 
vârstă, încovoiată şi îmbrăcată cu un cardigan. Mă dau la o 
parte pentru a o lăsa să treacă, dar şi ea face acelaşi lucru. Mă 
dau îndărăt, se dă şi ea îndărăt. Mă apropii. Este reflexia mea 
într-o oglindă. Ridic o mână şi frec sticla în dreptul gurii, lăsând 
o urmă care mă face să par că aş avea ruj întins pe faţă. Mă 


cuprinde un val de căldură, simţindu-mă stânjenită şi tulburată, 
şi îmi şterg gura cu dosul palmei. Mi-e greu să închid uşa cabinei 
- se pare că am prea multe haine pe mine. Totuşi, după ce intru, 
simt nevoia să rămân acolo. Este intim şi mă simt în siguranţă 
aici, ca în cămara mamei. Şi îmi amintesc de un moment când 
copiii erau mici, iar eu mă saturasem până peste cap, aşa că am 
intrat în cămară şi am închis uşa. 

Tom şi Helen tropăiau prin casă şi mă strigau smiorcăindu- 
se, dar eu am stat nemişcată şi fără să fac nici un zgomot. Nu 
ştiu cât de mult aş fi stat acolo, probabil că nu foarte mult, dar 
Patrick a venit acasă pe neaşteptate şi m-a găsit. „Te ascunzi de 
propriii copii?” a întrebat el. A fost şocat, dar nu-mi amintesc să 
fi fost furios. lar ani mai târziu, după ce lipsise câteva luni din 
cauza serviciului, la întoarcere, pe când copiii erau ocupați cu 
desfacerea cadourilor pe care le adusese, şi-a adus aminte de 
ascunzătoarea mea şi m-a tras în cămară, ca să mă sărute. Dar 
împreună am fost mult prea gălăgioşi, râzând şi lovindu-ne de 
borcanele de pe rafturi, aşa încât copiii şi-au dat seama unde 
eram şi au scos sunete dezgustate, şi ne-au spus că eram prea 
bătrâni pentru a ne săruta. 

— Bunico? O voce familiară se aude prin spaţiul dintre uşă 
şi duşumea. Te simţi bine? 

Îmi aranjez hainele şi ies cu greu din cabină. Seamănă cu 
Helen, dar este mai tânără, are bucle blonde şi un „piercing” în 
buză. Îmi zâmbeşte, iar eu simt că de fapt e o întrebare. 

— Mergem? spune ea. Te simţi în stare? Staţia de autobuz e 
chiar vizavi. 

Îmi ţine o jachetă. Nu este a mea, dar o las să mi-o pună pe 
umeri, nedorind să zic ceva. Sper ca proprietarul ei să nu se 
supere că o port. Dincolo de uşă e o cafenea. N-o recunosc, dar 
această Helen tânără îmi deschide calea. Merge în faţa mea şi 
ţine o mână întinsă în spate, pentru a se asigura că pot ţine 
pasul cu ea. O urmez într-o staţie de autobuz. 

— Ştii, o întreb eu după ce îmi recapăt răsuflarea, care este 
cel mai bun loc pentru a planta dovlecei? 

Ea zâmbeşte şi ridică din umeri. 

— Nu ştiu, va trebui s-o întrebi pe mami. Deşi poate că n-ar 
trebui. Întrebarea asta o înnebuneşte. Aproape că e mai rău 
decât atunci când întrebi unde-i Elizabeth. 

Chicoteşte încântată la acest gând şi mă ajută să mă aşez 


pentru scurt timp. Nu avem mult de aşteptat deoarece auto- 
buzul vine repede, iar Helen, sau cine-o fi, îmi găseşte cu uşu- 
rinţă abonamentul în geantă. 

— Unde mă duci? spun eu. 

Repet de câteva ori, dar nu pricep răspunsurile. Sper că 
mergem undeva unde există un ceainic. Excursia asta m-a 
obosit cu adevărat. Abia aştept să beau o cană cu ceai. 
Coborâm din autobuz şi mergem pe jos câteva străzi. Pe mijlocul 
străzii sunt gunoaie. În general, ziare. Presupun că gunoierii au 
trecut pe aici în dimineaţa asta. Helen mă conduce spre laterala 
unei case. Este o casă nouă, nou construită. Nu-mi place. Nu mi- 
au plăcut niciodată casele noi. Nu ştii ce este îngropat sub ele. 
Elizabeth are o casă nouă - nici aia nu mi-a plăcut niciodată. 

— Helen, nu e bine, rostesc eu. Asta nu-i casa mea. Ș 

— Eu sunt Katy, bunico, spune ea. lar tu locuieşti cu noi. Iți 
aminteşti? Te-ai mutat la noi. 

Privesc îndărăt, în lungul străzii. Gunoiul se adună în jurul 
felinarului. lar eu îmi amintesc brusc ce voiam să fac. 

— O, Helen, trebuie să mă duc în oraş, zic eu întorcându- 
mă. Trebuie să mă duc la biroul acela. 

— Ce birou, bunico? Nu poţi. Ai ajuns acasă. 

— Trebuie să mă duc la biroul ziarului Echo, spun eu. 

— De ce? Ai de gând să te apuci să vinzi ziare? 

Nu pot să zâmbesc, este prea important să nu uit. 

— Nu, răspund eu. Trebuie să dau un lucru din ăla la ziar. 
Un lucru. Pentru Elizabeth. Nu-mi amintesc cuvântul. Să spun că 
o caut. 

— Poftim? rosteşte Helen mergând alături de mine. Un 
anunţ? Nu sunt sigură dacă asta vreau să spun, dar încuviinţez 
oricum din cap. 

— Nu cred că-i o idee bună, zice ea. Nu cred că mamei i-ar 
plăcea. 

— Nu sunt eu mama ta? rostesc eu. 

— Nu, eşti bunica mea. Eu sunt Katy. Katy, nepoata ta. 

Mă opresc şi îi privesc chipul. Da, o cunosc. Sigur că da. 
Dar, în afară de piercingul din buză, chiar ar putea fi Helen, aşa 
cum era cu ani în urmă, cu buclele ei blonde. Doar că pare 
cumva mai fericită. Cred că fiica mea este o mamă bună. In 
orice caz, mai bună decât am fost eu. Ne întoarcem către casa 
cea nouă. Pe trotuar sunt împrăştiate seminţe; o turtă de 


floarea-soarelui a fost ruptă şi zace pe un zid. Katy scoate o 
cheie. 

— Nu e bine, îi zic eu. Asta nu-i casa mea. 

Katy îmi strânge mâna în ale ei. 

— Totuşi, intră puţin, bunico, spune ea. Mama a zis că o să 
cumpere prăjituri cu cafea. 

— Nu-mi plac. 

— Ei bine, atunci ce-ai zice ce un sendviş cu banane? leri, 
ţi-a plăcut. 

— O, da, rostesc eu. 

Sendvişurile cu banane erau un adevărat regal în copilăria 
mea, şi chiar îmi plăcea să le cer în loc de cină. Imi amintesc că 
speram să mănânc un sendviş cu banane la cină, în ziua în care 
am reîntâlnit-o pe Nancy de la Station Hotel. 

Stăteam la coadă la aprozar. Era o coadă lungă, iar afară 
erau înşirate cărucioare, din fiecare ridicându-se din când în 
când câte un căpşor care ţipa după mama sa. Maldărul de ba- 
nane aflat lângă fereastră era motivul pentru care toată lumea 
stătea la coadă - era uriaş şi părea că nu se vor termina până 
îmi venea rândul, dar am încercat să nu mă gândesc prea mult 
la asta, ca să nu le fac să dispară. M-am sprijinit de peretele din 
cărămidă al magazinului şi m-am strâmbat la copiii din 
cărucioare, mirosul fructelor încălzite de soare învăluindu-mă 
precum apa din cadă. 

Mama mă trimisese cu cartelele pentru că ea şi tata urmau 
să-şi petreacă ziua vorbind cu poliţia şi verificând pistele care ar 
fi putut duce la găsirea lui Sukey. Sergentul Needham le 
sugerase să urmeze căile străbătute de ea de acasă la hotel, de 
la hotel la noi acasă şi de acasă de la noi la casa ei, căutând 
vreun loc unde ar fi putut să „dispară”. Eu eram aproape sigură 
că sergentul le făcea astfel de sugestii doar pentru a le da de 
lucru, dar nu-i spusesem asta mamei. Ea părea să spere ceva 
mai mult decât o făcuse în ultimele luni, iar pe mine nu m-a 
lăsat inima să-i zic că eu deja străbătusem de nenumărate ori 
acele trasee, căutând răspunsuri. 

Mi-am asumat, în schimb, sarcina cumpărării ingredientelor 
pentru o cină cu adevărat bună, dar deocamdată nu avusesem 
prea mare noroc. Cineva îmi spusese ca aveau egrefin la 
pescărie, iar eu m-am grăbit să văd dacă apuc să iau, dar până 
să ajung în faţă nu mai rămăsese decât cod. Aşa că nu reuşisem 


să cumpăr decât o cutie cu supă de roşii Heinz. Totuşi, dacă 
reuşeam să iau câte o banană pentru fiecare, ar fi fost un mic 
triumf. 

Mai erau şase sau şapte persoane în faţa mea când Nancy 
m-a bătut pe umăr. 

— Bună! Tu eşti, a spus ea. Mi s-a părut că te recunosc. Te 
simţi mai bine? 

l-am răspuns că da. 

— Ai vreo veste despre sora ta? 

— Nici una. 

A încuviinţat din cap. 

— Îmi pare rău să aud asta. Şi-a trecut sacoşa dintr-o mână 
în cealaltă, umflându-şi obrajii plaţi. Ce vrei să cumperi? Eu 
vreau să iau banane, dacă mai ajung. Soţului meu îi plac foarte 
mult. 

— Dumneavoastră aţi trecut numele lui Sukey în registru? 
am întrebat eu. 

— A! La hotel? Da, aşa este. 

— De ce? 

— Frank m-a rugat. 

— Dar nu e posibil să fi semnat Sukey? 

— Ea era afară, în dubă. Ela vrut să plătească şi să ia cheia 
mai întâi, ca s-o poată duce direct în cameră. A spus că ea nu se 
simţea prea bine. Săracul, nici el nu arăta prea bine. Bănuiesc 
că îşi făcea griji din cauza ei. Nebuna aia mizerabilă intrase 
iarăşi în casa lor. Totuşi, nu sunt eu aia care să vorbească - soţul 
meu are şi el problemele lui. 

— Deci, aţi văzut-o? La Sukey mă refer. Credeam că aţi 
spus poliţiei că n-aţi văzut-o. 

— Aăă... 

— L-aţi văzut pe Frank ducând-o în camera ei? 

Am privit buzele ţuguiate ale femeii sperând că va face 
chiar şi o descriere vagă a lui Sukey. Gândul la ea aflată în viaţă, 
încă în oraşul nostru, în lumea noastră, îmbrăcată în hainele ei şi 
abia plecată de la cina din casa noastră m-a făcut să simt că 
plutesc pentru o clipă. 

— Nu. Aşa este, a rostit femeia făcând să se frângă ceva în 
mine. A trebuit să ţin locul unei telefoniste, aşa că n-am văzut 
când au urcat. De îndată ce lua cheia, el urma s-o ducă pe furiş 
pe sora ta în cameră, pentru a se asigura că nebuna nu vede 


unde s-a dus. Mi s-a părut puţin cam exagerat, dar bănuiesc că, 
odată ce ai tras o spaimă ca asta, vrei să fii sigur că n-o mai 
păţeşti din nou. 

— Aşa că nu i-aţi văzut urcând? 

— Ei bine, l-am văzut pe Frank coborând - mă întorsesem la 
recepţie deja. Sărmanul Frank chiar era într-un hal fără de hal, 
atât de îngrijorat pentru nevasta lui. L-am întrebat de ce nu 
rămâne cu ea. Dar nu putea, avea otreabă la Londra în noaptea 
aia. Nu i-am pus prea multe întrebări pentru că, ei bine, ele un 
băiat fermecător şi n-ar face rău nici unei muşte, dar nu ajungi 
să vinzi aparate de ras atât de ieftin dacă nu cunoşti indivizi 
dubioşi. Vezi tu, soţul meu trebuie să fie mereu proaspăt ras, nu 
suportă nici măcar barba de o zi. Cred că îi aminteşte de lagărul 
de prizonieri. A fost prizonier de război, lângă Singapore. Ştiai, 
nu? In sfârşit, m-am oferit să am grijă de ea, dar Frank a spus că 
s-a băgat direct în pat. lar a doua zi, patul categoric arăta ca şi 
cum se dormise în el, cu aşternuturile şifonate şi toate alea. 


16 

Interiorul sertarului miroase a chit vechi şi este pătat şi 
murdar, dar lucrurile din el sunt curate şi noi - tuburi ne- 
desfăcute cu bomboane de mentă Polo, cutii cu şerveţele, folii 
de paracetamol. Şi câteva fotografii prinse împreună ale unei 
familii zâmbitoare, în diferite locuri din Germania - probabil că 
sunt decupaje dintr-o revistă, deşi nu-mi imaginez de ce aş fi 
vrut să le am. Şi mai există şi un pachet cu felinare, felinare 
micuţe, cu plumb prin mijlocul lor. Îmi scapă cuvântul corect 
pentru ele şi iau unul încercând să mi-l amintesc. Îi apăs vârful 
în lemnul sertarului până când se rupe. Îmi place senzaţia, aşa 
că mai iau unul doar pentru a-l rupe. 

Se aude soneria de la intrare. Scap creionul şi mă lovesc de 
o bibliotecă în graba mea de a ieşi din cameră. Pe un raft sunt 
două căni murdare. Le iau, iar în hol, îmi dau seama că una are 
nişte ceai în ea. Il beau, deşi e rece, apoi pun ambele căni pe 
scara de jos. Mă poticnesc îndărăt. Scara coteşte într-o direcţie 
greşită. Nu mai dă spre uşă. Incerc două trepte. Sunt suficient 
de solide. Se aude soneria de la intrare. A doua oară. A treia 
oară. Este un sunet aspru, nu muzical. Deschid uşa, iar un 
bărbat se năpusteşte înăuntru. 

— Aţi mers prea departe! rosteşte el. 

Flutură ceva spre mine, dar se mişcă prea repede, aşa că 
nu văd ce este. Mă trag îndărăt şi ajung lângă balustradă. Nu-mi 
dau seama cum de se află aici. Nu este unde artrebui. 

— Serios? Un nenorocit de anunţ? Aţi depăşit orice limită. 

— Limită, rostesc eu privind scările. 

Şi-au schimbat locul, iar eu nu înţeleg. 

— Da, exact. Hei, mă ascultați? 

— Ştiţi cum de s-au mutat scările în felul acesta? spun eu. 

Bărbatul tocmai trage adânc aer în piept. Se opreşte. 

— Poftim? 

Îmi pare familiar, dar nu-l recunosc şi oricum nu mă pot 
gândi la el în clipa asta. 

— Scările, rostesc eu. S-au mutat. Sunt într-o direcţie 
greşită. Cum credeţi că s-a putut întâmpla aşa ceva? A fost 
vreun cutremur sau ceva? 

— Despre ce tot vorbiţi? 

Este foarte înalt băiatul ăsta. Dar încovoiat, la fel ca 
Douglas. 


— Treptele, spun eu. Douglas. Probabil că Douglas le-a 
mutat. 

Nu-mi amintesc ce voiam să spun. Gândurile mi s-au 
încâlcit cumva. 

— Cine-i Douglas? 

— Chiriaşul nostru. 

Bărbatul pare să se aplece foarte puţin. 

— E la etaj? 

Pune o mână pe stâlpul de jos al balustradei, iar aceasta se 
clatină un pic sub greutatea lui când se apleacă pentru a se uita 
în sus. 

— La etaj? rostesc eu urmărindu-i privirea. Cine-i la etaj? 

Mă uit la bărbat şi simt un fior brusc. Mă întreb cine ar 
putea fi acolo. Nu e doar asta, dar nici balustradele nu se află 
unde trebuie. Sunt în alt loc decât ar trebui, iar eu sunt 
înspăimântată. Studiez gâtul bărbatului, care se vede pe 
deasupra gulerului cămăşii - este proaspăt bărbierit. E Peter. 
Este fiul lui Elizabeth. Simt cum stomacul mi se umple de furie. 

— Tu ai făcut-o? spun eu. Tu ai mutat scările? Asta trebuie 
să fie explicaţia. Este exact genul de lucru plin de răutate pe 
care l-ai face. 

— Ha? 

Îşi masează ceafa şi se încruntă. 

Timp de câteva secunde se lasă tăcerea. Aud un corb cron- 
cănind în depărtare. Îmi strâng pumnii. 

— Probabil că te-ai ales cu nişte bani din treaba asta. 

Peter priveşte din nou spre etaj. 

— N-am mutat nenorocitele astea de scări, şuieră el. 

— Atunci, cum explici asta? 

— Nu ştiu, aşa au fost construite. 

— O, asta-i ridicol! Cum poţi să spui aşa ceva? O astfel de 
minciună o ţine la maică-ta, dar cu mine nu-ţi merge. 

— Încetează cu maică-mea! ţipă Peter ridicându-şi mâinile. 

Uşa se deschide în spatele lui. Este Helen. Helen însoţită de 
un miros greu şi dulceag de glicină, de zgomotul traficului şi de 
foşnetul pungilor de plastic portocaliu pe care le are în mâini. 
Sunt cele care o fac să se strâmbe şi să se simtă vinovată, cele 
pe care le face ghemotoc şi le ascunde în sertare. 

— Ce se petrece? spune ea. 

— Helen, omul acesta mi-a mutat scara, zic eu. Cred că ştiu 


de ce a făcut-o, dar nu ştiu cum a făcut-o. Fă-l să-mi spună cum 
a făcut-o. 

Peter se răsuceşte spre Helen. 

— Mama ta a dat un anunţ în ziar, cerându-le oamenilor s-o 
contacteze dacă au văzut-o pe mama. 

li întinde ziarul îndoit, iar Helen ridică sacoşele pentru a-i 
arăta că are mâinile ocupate. Katy intră pe uşă în spatele ei, 
luând nişte căni de pe o treaptă. Intră în bucătărie, iar eu mă 
întreb dacă o să-mi facă nişte pâine prăjită, dar se întoarce o 
clipă mai târziu pentru a lua sacoşele, desprinzându-le dintre 
degetele mamei sale. 

— Mai bine ascundem astea, nu, mami? Nu vrem să vadă 
cineva că foloseşti pungi din plastic. 

Rosteşte în şoaptă ultimele trei cuvinte, iar eu mă întreb 
dacă Helen a auzit-o. Nu reacţionează în nici un fel, ci doar se 
uită la Peter. 

— Un anunţ? spune ea. 

— Una este să mă sune sau să-mi lase bileţele acasă. Dar 
asta... 

În cele din urmă, Helen ia ziarul, se uită la pagina îndoită, 
apoi îl flutură spre mine. Incerc să-l apuc, dar ea nu se uită, iar 
eu nu reuşesc să pun mâna pe el. 

— Imi pare rău, spune ea. Nu ştiu când... cum... a putut să-l 
dea. ` 

Peter clatină din cap. Incep şi eu să fac la fel. Clatină din 
cap în timp ce iese din casă, iar Helen se repede după el, paşii 
scrâşnind pe alee. Vocea îi este ridicată, dar nu reuşesc să des- 
luşesc cuvintele. O maşină porneşte şi se îndepărtează. 

— Ei bine, a fost un bun venit acasă drăguţ, rosteşte Helen 
intrând înapoi în casă. Deschide ziarul pe care îl are în mână. 
lată-l! „O caut pe Elizabeth Markham. Dacă aveţi informaţii, vă 
rog să sunaţi...” O, Dumnezeule! Este numărul de la fosta ta 
casă. N-am ştiut că ai dat acest anunţ. 

— Nu. Nu l-am dat eu. 

— Cum de ţi-a venit ideea asta? spune ea. Să dai un anunţ 
în ziar. 

Îmi ridic privirea spre etaj. 

— „Femeilor, luaţi legătura cu soţii voştri”, zic eu. 

Helen îmi dă ziarul şi se duce să pună un ceainic pe foc. 

„Luaţi legătura cu soţii voştri.” Am păstrat acel articol. Am 


adunat toate articolele pe care le-am găsit despre oameni care 
au plecat de acasă. Inclusiv anunţuri - bărbaţi care îşi rugau 
nevestele să se întoarcă sau să le scrie, părinţi care sperau să 
primească veşti de la fiii lor dispăruţi. Nu erau chiar atât de 
multe - reporterul evident exagerase pentru efect -, dar fiecare 
anunţ găsit părea să mă ridice ca o paraşută, speranţele 
înălțându-se odată cu ea. Desigur, ştiam că, şi dacă o sută de 
bărbaţi şi femei plecaseră fără o vorbă, asta nu însemna că 
Sukey făcuse la fel. Însă era mai bine decât cealaltă posibilitate, 
ca ucigaşul care le omorâse pe cele două femei să-i fi făcut rău 
şi lui Sukey. Însemna că exista şansa ca, într-o zi, s-o găsim. Am 
încercat s-o întreb pe mama la ce pescărie se ducea Sukey, dar 
n-am reuşit decât s-o fac să plângă, iar tata s-a supărat. 

Am vrut să aflu ce părere avea Douglas - la urma urmelor, 
citea mereu tot ce scria în ziar -, dar începuse să-mi fie frică de 
el. Nu puteam să uit imaginea chipului său furios şi ameninţător 
când mi-a întins rujul pe obraji şi pe bărbie şi, cu toate că mi-am 
petrecut zile întregi dându-mă cu cremă pentru a-l şterge, tot 
simţeam că pata ceroasă nu dispărea. Am început să-l privesc 
pe furiş când era acasă, gândindu-mă că nu părea să jelească 
moartea mamei lui şi amintindu-mi cum o privise fix pe Sukey, 
şi faptul că vecina spusese că era toată ziua acasă la Sukey. Şi 
mi-am amintit că polițistul a zis că îl cunoştea de undeva şi de 
mâncarea care dispărea, şi de umbrela din camera lui, care era 
exact ca a nebunei. Şi de filmele la care spunea că se duce, dar 
pe care se părea că nu le vedea. Dacă observa că îl privesc, se 
încrunta, iar eu mă gândeam că arăta ca bandiții din filme, dar 
uneori îşi înclina capul în felul lui timid de odinioară, iar eu 
gândeam că e doar Doug şi îmi părea rău că îl suspectasem de 
ceva. 

Neavând cu cine să vorbesc, nu mi-au rămas decât infor- 
maţiile vagi găsite în ziare. Am căutat prin hainele pe care mi le 
dăduse Frank şi prin valiza pe care ne-o adusese poliţia, în 
speranţa că voi găsi indicii despre locul unde s-ar fi putut duce 
Sukey. Într-un articol scria că un bărbat lăsase într-un sertar o 
broşură despre Torquay, iar ei îl găsiseră în acel oraş. Mi-am 
amintit cum Douglas pipăise căptuşeala valizei şi am făcut şi eu 
acelaşi lucru, dar n-am găsit nimic. 

În cele din urmă, i-am arătat lui Frank colecţia de tăieturi 
din ziare, când m-a dus din nou la Fiveways. Imi beam limonada 


cu ghimbir şi nu eram prea fericită că mă aflam din nou în 
cârciumă, împreună cu el. Totuşi, era mai multă linişte, având în 
vedere că nu se găsea bere, şi mirosea mai degrabă a umezeală 
decât a fum de ţigară, iar Frank părea să cunoască mai puţini 
oameni de data aceasta. Când i-am arătat hârtiile, am avut vaga 
impresie că s-ar putea să plângă, dar n-a făcut-o. 

— Deci, a rostit el. Tu crezi că m-a părăsit, aşa-i? 

— Ei bine, n-ar fi un lucru mai bun decât alternativa? Ce-a 
păţit femeia de la Grosvenor Hotel? 

— Probabil. 

Se uita în paharul cu bere, în care nu mai rămăseseră decât 
doi centimetri de lichid. l-am privit ridurile adânci de pe frunte, 
întunecate în lumina slabă din local, şi felul cum mâinile lui 
răsuceau paharul şi am aşteptat să-şi termine băutura. 

— Ai prefera să fie moartă? am întrebat eu, dar nu credeam 
că ar fi dorit asta şi nu mi-a plăcut să rostesc cuvântul „moartă”. 

Mâinile lui nu şi-au încetat mişcarea, sticla apăsându-i 
degetele până la albire, iar când s-a uitat la mine, ochii îi erau 
obosiţi. A oftat. 

— Nu, a spus el. Nu, fireşte că n-aş prefera asta. Omul 
acela este nebun - ai citit articolele? Să ucizi e una, dar ce-a 
făcut el este cu totul altceva. Frank şi-a ridicat mâinile, restul de 
bere clătinându-i-se în pahar. Adică, accidente se întâmplă, se 
întâmplă şi n-ai ce să faci, n-ai cum să repari ce s-a întâmplat. 
Dar ce a făcut el nu a fost un accident. 

Am fost de acord că omul era nebun şi că acele crime nu 
fuseseră accidentale şi l-am întrebat din nou pe Frank dacă nu 
era posibil ca Sukey să fi plecat pur şi simplu, dar el a refuzat să 
mai discute despre asta. A vrut doar să-mi amintesc povestea 
cu Sukey, să-i spun din nou cum se cunoscuseră. 

— lar apoi, a zis „El este bărbatul cu care mă voi mărita”, 
am repetat eu fără să mai depun vreun efort pentru a-mi aminti, 
privind paharul de bere rotindu-se şi simțind ziarul răsucit în 
mâna mea. „Pur şi simplu, ştiu. El este bărbatul potrivit pentru 
mine.” 

Când Frank m-a condus acasă în seara aceea, dându-mi un 
pachet cu şuncă pentru mama şi rămânând din nou la colţ 
pentru a mă vedea ajungând acasă, am zărit-o pe doamna 
Winners la fereastră. Vorbea la telefon când am trecut pe lângă 
gard, dar a fugit afară, după mine. 


— Nebuna aia dă târcoale iarăşi, a spus ea privind în lungul 
străzii. Am chemat poliţia, dar, în locul tău, aş intra repede în 
casă, Maud. 

L-a observat pe Frank, dar nu i se vedea chipul fiindcă stă- 
tea în faţa felinarului, iar pălăria îi era trasă pe ochi. 

— Eşti curtată deja? a rostit ea. De ce nu te conduce chiar 
până acasă? Nu-l place taică-tu? A chicotit şi m-a împins spre 
casă. Du-te. Intră. Dumnezeu ştie de ce este în stare femeia aia. 

Frank încă era la colţ când m-am uitat în spate. l-am văzut 
ţigara aprinsă. Şi Douglas i-a văzut-o. 

— larăşi ai fost cu el, a zis el speriindu-mă. 

Stătea în grădina noastră din faţă, cufundată în întuneric, şi 
se uita pe stradă. 

— Ce faci acolo? am rostit eu iritată. 

— Mama ta m-a rugat să mă uit după tine. Ne... âăă... fe- 
meia aia a fost pe-aici. 

— Mi-a spus doamna Winners. Presupun că o aştepţi să-i 
dai din mâncarea noastră. 

Fără să pară că m-a auzit, el a încuviinţat din cap şi a 
rămas locului, privind spre parc. 

— Ai văzut casele alea noi? a întrebat el fără să se întoarcă 
spre mine, iar eu m-am întrebat dacă nu cumva era o întrebare 
adresată sieşi. Pământul a fost răscolit luni de zile, pământ 
peste pământ peste pământ. lar acum este aplatizat şi neted de 
parcă nu s-a întâmplat nimic. Nu se va mai afla niciodată ce este 
sub el. 

M-am apropiat de Douglas aşteptându-mă ca din pământ să 
se ridice miros de lemn-dulce, brusc prea înspăimântată pentru 
a traversa singură grădina udă şi întunecată, şi m-am uitat cu 
atenţie în întuneric, încercând să văd ce vedea el. Dar ştiam că 
se referea la casele de dincolo de parc şi că, nici chiar ziua, nu 
se puteau vedea de unde ne aflam. Am încercat să-mi amintesc 
cum arătau noile case, dar nu m-am putut gândi decât la ruinele 
fostei case a lui Douglas, cu tablourile şi bibelourile aranjate în 
camera expusă de parcă cineva ar fi putut reveni acasă dintr-o 
clipă în alta. 

— Oamenii ar putea locui undeva o sută de ani fără să ştie 
ce se află sub picioarele lor, a spus el. S-a auzit un foşnet în 
gardul viu şi, cu toate că probabil era doar un arici sau ceva, 
amândoi am tresărit. Mai bine ai intra, a zis el. 


Am ocolit casa şi am intrat în bucătărie. Mama şi tata strân- 
geau masa. 

— Mâncarea ta e pe aragaz, a spus mama fără să se uite la 
mine. 

Îi zisesem că mă întâlnesc cu Frank în seara aceea, iar ea 
nu-i spusese tatei. Îmi ceruse să-l întreb pe Frank dacă nu poate 
să ne facă rost de săpun şi chibrituri, fiindcă în magazine nu se 
găseau. Când tata s-a întors cu spatele, i-am arătat pachetul cu 
şuncă, iar chipul i s-a luminat preţ de o clipă, după care 
oboseala a revenit din nou. 

Mi-am mâncat supa de berbec aşteptându-mă ca Douglas 
să intre dintr-o clipă în alta, dar când am urcat la etaj el probabil 
că tot în grădină era. Am aşteptat la fereastra mea să-l văd 
intrând în bucătărie, ascultând bufniturile ocazionale ale merelor 
coapte care cădeau din copac, şi se făcuse aproape miezul 
nopţii când l-am zărit în sfârşit, o siluetă întunecată în 
întunericul nopţii. Până atunci, terminasem deja scrisoarea către 
criminal, Kenneth Lloyd Holmes. 

— Miroşi ciudat, îi spun eu lui Helen când se apleacă să-mi 
pună ceaiul pe masă. 

— Cum adică miros ciudat? 

Este indignată, deşi nici vorbă s-o fi insultat. 

— E un miros dulce, spun eu. O să-mi amintesc într-un 
minut. ` 

Este dulce, dar nu neplăcut. Imi dă dureri de cap şi mă face 
să mă gândesc la nebună. Mă face să-mi frec umărul de parcă 
aş fi fost lovită cu o umbrelă. 

— E de la ceai? rosteşte Helen ridicându-şi cana sub nas. 
Este de chimen dulce. 

— Pfui, da, asta e! Ce oribil! Nu mi-ai dat şi mie din ăsta, 
nu? 

— Nu, mami. Bea o înghiţitură din cana ei, apoi zâmbeşte. 
Uitasem cât de mult deteşti mirosul. Când eram copii, nu ne-ai 
lăsat niciodată pe mine şi pe Tom să cumpărăm bomboane cu 
aromă de lemn dulce. Face pauză câteva clipe, de parcă ar fi o 
amintire dragă, deşi îmi amintesc că, din cauza asta, se 
smiorcăia cu orele când era copil. Ce scrii? mă întreabă ea. 

Îmi cobor privirea spre hârtia de sub mâinile mele. Sunt 
doar nişte mâăzgăleli. Multe mâăzgăleli negre pe fond alb. Nu le 
pot citi. Helen spune ceva despre Peter. 


— Apropo de reacţii exagerate. Ce crede că o să faci? 

Trage un scaun, care scrâşneşte pe podea acoperind ultima 
propoziţie. 

Mă uit la hârtia plină cu mâăzgăleli, mâzgăleli fără sens. Dar 
am impresia că unele dintre ele ar putea fi cuvinte, iar eu pur şi 
simplu nu pot să le citesc. Vreau s-o întreb pe Helen, dar mi-e 
ruşine, sunt înspăimântată. Când mă uit la ea, văd că îşi muşcă 
interiorul obrazului şi mă priveşte fix. Mă întreb dacă nu cumva 
a ghicit că nu înţeleg cuvintele. 

— Nu-ţi face griji, rostesc eu. O s-o întreb pe Elizabeth. 
Acesta pare un lucru potrivit pe care să-l spun. Îi zâmbesc lui 
Helen, dar ceva nu e în regulă. încerc să-mi amintesc ce anume. 
Este un gând care îmi tot scapă. Pot s-o întreb, nu? 

Frunzăresc notițele, dar nici măcar nu trebuie să le citesc. 
Ştiu deja. Elizabeth a dispărut. 

Las pixul jos, împăturesc hârtia mâăzgălită şi o bag în buzu- 
nar. Helen mă ia de mână. Este drăguţ că „face un efort”. Şi eu 
ar trebui să fac. Mă întreb ce aş putea spune. 

— Arăţi foarte bine, draga mea. 

Ea se strâmbă. 

— Mă bucur că am o fată ca tine. 

Ea îmi mângâie mâna şi dă să se ridice. 

— Am putea merge la mormântul lui Patrick? întreb eu. Aş 
vrea să pun nişte flori pe mormânt. 

Asta a avut efect. Zâmbeşte larg, aşezându-se din nou. Are 
gropiţe fiica mea. Încă sunt acolo, în obraji, la cincizeci de ani. 
Uitasem. Este ca şi cum s-ar fi ascuns, iar acum ar fi reuşit în 
sfârşit să apară din nou. 

— Putem merge acum, spune ea. 

Şi ne luăm hainele, şi ne suim în maşină. Am făcut totul 
într-o clipită. La un moment dat, ne oprim, iar Helen coboară. 
Aud portierele încuindu-se în jurul meu, o văd spunând ceva 
dincolo de geam, apoi se îndepărtează grăbită. Strada nu este 
aglomerată, dar persoane ciudate trec pe lângă mine. Nu le 
recunosc. Nu cred că le recunosc. O femeie cu păr lung şi negru 
apare de după colţ şi se îndreaptă spre mine. Se uită în maşină 
când se apropie, apoi se opreşte, bate în geam, arată spre mine, 
iar apoi, spre uşa maşinii. Zâmbeşte, şi dă din cap, şi spune 
ceva ce nu prea aud prin geam. Trag de mâner, dar uşa nu se 
deschide, iar eu clatin din cap. Femeia ridică din umeri, îmi face 


cu mâna, îmi trimite un sărut şi se îndepărtează. Mă întreb cine 
era. Ce dorea. 

Helen intră brusc, aducând cu ea un cald miros de benzină. 

— A fost Carla? rosteşte ea. Cea care tocmai a plecat. 

— Nu, răspund eu. Eu nu... Cine ai zis că era? 

— Carla. 

Nu cunosc numele. Helen îmi dă un buchet de flori şi por- 
neşte maşina. 

— Sunt pentru... acea femeie? întreb eu. Cine ai zis că era? 

— Nu, sunt pentru tata. 

Intrăm în trafic, iar eu mă sprijin de spătar, florile stropindu- 
mă cu apă. Îmi place în maşină. Este confortabil şi nu trebuie să 
faci nimic. Doar să stai. 

— El este la spital? 

— Cine? 

— Tatăl tău. 

Ne oprim la un semafor, iar Helen se uită la mine. 

— Mami, ne ducem la mormântul lui tata. 

— A, da, rostesc eu şi râd. 

Helen se încruntă. 

— A, da, repet eu. 

Cimitirul este uriaş, dar ei nu-i ia mult să găsească mor- 
mântul. Probabil că vine mai des decât am crezut. Ne oprim în 
faţa unei pietre. O citesc. Încet, pentru că Helen nu vrea să 
citesc cu voce tare. Încep să mă simt obosită. Şi este plictisitor 
să aştepţi aici. Helen are capul aplecat şi mâinile împreunate de 
parcă s-ar ruga. Nici măcar nu crede în Dumnezeu. Nu departe 
de locul unde ne aflăm este un morman de pământ. Cineva va fi 
băgat în pământ - cum se numeşte asta? Plantare, cineva va fi 
plantat. Privesc pământul vreme îndelungată. 

— Helen, rostesc eu, cum cultivi dovlecei? 

Ea nu se clinteşte, dar murmură: 

— Îmi tot pui întrebarea asta, spune ea. 

Nu-mi amintesc dacă este adevărat, deşi nu ştiu de ce ar 
minţi în privinţa asta, şi mă îndepărtez ca să mă gândesc, 
apropiindu-mă de o tisă uriaşă. Este ceva înfricoşător în 
mărimea ei şi în felul în care crengile întunecate împiedică 
lumina să ajungă pe pământ. Mormântul de aici are o piatră 
orizontală, iar numele a fost şters de intemperii. Numai data 
morţii şi „R.I.P.” se mai desluşesc. 


— Aceasta a fost nebuna, rostesc eu când Helen vine lângă 
mine. O chema Violet, dar toată lumea îi spunea „nebuna”. 

— Cât de trist! zice Helen aplecându-şi capul din nou. 

Cred că exagerează cu atitudinea respectuoasă. Imi 
răsucesc tocul în gazon. 

— O dată m-a fugărit, spun eu. M-a urmărit şi a furat 
pieptănul surorii mele. | l-a smuls din păr. In timp ce vorbesc, 
simt firele de păr rupându-se, durerea pricinuită când sunt 
smulse din piele, dar nu pare real, probabil că îmi amintesc 
greşit. Mă priveşte, zic eu. Ştie totul despre mine. 

— Cine? 

— Ea. Mâinile îmi sunt în buzunare, aşa că arăt spre mor- 
mânt cu cotul. Simt nevoia să lovesc piatra. Vreau să calc în 
picioare pământul de sub ea. Este mereu aici, mă priveşte 
întruna. 

Capul lui Helen nu mai este aplecat. 

— Este moartă, mamă, spune ea. Cum te-ar putea privi? 

Nu ştiu. Nu-mi dau seama. Imi scot mâinile din buzunare şi 
caut un bileţel. Găsesc o hârtie împăturită, pe care scrie ceva cu 
negru, şi o fac ghemotoc. Vreau s-o îndes în pământ, s-o împing 
acolo unde este gura nebunei. Dar Helen mă ia de mână, 
zdrobind hârtia între palma ei şi a mea. lar prin micul spaţiu 
dintre degetele noastre mari, reuşesc să citesc numele Kenneth 
Lloyd Holmes. 

El a fost bărbatul arestat pentru crima de la Grosvenor 
Hotel, bărbatul căruia i-am trimis o scrisoare, întrebându-l dacă 
mi-a ucis sora. Tot mai speram că Sukey fugise, dar peste tot nu 
se vorbea decât de crime - chiar şi la radio. l-am scris că nu voi 
spune nimănui, dar că trebuia să ştiu dacă o omorâse. Am 
descris-o pe Sukey, părul ei, felul cum era îmbrăcată, şi i-am zis 
în ce oraş locuiam. M-am gândit că, dacă nu-mi răspunde, asta 
însemna că ea încă trăia. lar dacă ar fi spus că o ucisese, ei 
bine, măcar am fi ştiut ce se întâmplase. N-am ştiu cum să 
semnez după „cu sinceritate”. Imi era groază să-mi trec numele. 
Până la urmă, am scris „domnişoara Lockwood” şi am rugat-o pe 
femeia de la băcănia din capătul străzii să accepte pentru mine 
o scrisoare pe numele acela. Pe vremea aceea, mama lui Reg se 
ocupa de magazin. Imi amintesc că şi-a ridicat sprâncenele şi a 
râs. 

— Aştepţi o scrisorică de amor? a rostit ea. Domnişoara 


Lockwood. Deşertăciunea deşertăciunilor. A zâmbit şi a ţâţăit, 
iar eu am transpirat sub haină. Am fost groaznic de ruşinată 
ştiind că-i va spune doamnei Winners cel puţin. Dar a fost de 
acord să primească scrisoarea şi să mi-o păstreze, iar asta era 
tot ce conta. Am băgat tăieturile din ziare într-un sertar şi am 
aşteptat. N-am primit nici un răspuns, dar, într-o după-amiază 
când ne am întâlnit în Pleasure Gardens, i-am zis lui Frank că îi 
scrisesem. 

— Ai înnebunit? a rostit el fără să aştepte măcar până exala 
fumul de ţigară cu care îşi umpluse plămânii. Să-i scrii unui 
asemenea dement? Ce te-a făcut să crezi că a avut vreo 
legătură cu Sukey? 

S-a plimbat de colo colo prin faţa băncii pe care stătea, tră- 
gând cu violenţă din ţigară, aşa că hârtia a ars repede şi stră- 
lucind. Adusese câteva săpunuri pentru mama şi ciocolate 
pentru mine - Cadbury's Dairy Milk, care nu se găsea nicăieri în 
magazine. Am muşcat din una, deşi îmi promisesem să nu 
mănânc până nu ajung acasă. Era atât de copleşitor de 
cremoasă şi de dulce, încât, pe moment, am uitat că ne certam 
şi i-am zâmbit. 

— Şi dacă spune că n-a făcut-o, ce dovedeşte asta? a 
întrebat el, ignorându-mi din fericire zâmbetul. 

Am învelit la loc restul de ciocolată şi l-am băgat în 
buzunar. 

— Dacă n-a făcut-o, asta dovedeşte că s-ar putea ca ea să 
fie în viată. 

— Nu, Maud, nu dovedeşte nimic. 

Şi-a aruncat ţigara în râu şi a scos alta din pachet, în tot 
acest timp privindu-mă fix. A trebuit să mă abţin să-mi bag 
mâna în buzunarul în care aveam ciocolata. 

— Şi ce i-ai scris mai exact? a întrebat el după ce şi-a aprins 
noua ţigară. 

l-am răspuns încercând să-mi amintesc cuvânt cu cuvânt, 
dar el m-a tot întrerupt, repetându-mi propoziţiile şi tuşind 
pentru a da afară fumul. 

— „Seamănă cu celelalte fete pe care le-ai ucis”? Fir-ar să 
fie! 

Auzindu-mi propriile cuvinte, am strâns din buze. 

— Este adevărat, seamănă. 

— De ce? a ţipat el, iar un cuplu de oameni în vârstă ne-a 


privit de pe altă bancă. De ce faci asta? Idioată mică! Nici măcar 
n-a stat aici suficient de mult ca s-o fi întâlnit. Probabil că vei 
ajunge să fii următoarea lui victimă. 

Am ridicat din umeri şi mi-am întors capul. Omul fusese 
prins şi avea să fie spânzurat, aşa că părea improbabil. Frank a 
înjurat în surdină şi a pornit pe alee. Pentru o clipă, am crezut că 
mă va părăsi, dar s-a răsucit înainte să ajungă la cuplul în vârstă 
şi şi-a ridicat mâna pentru a-şi smulge ţigara dintre buze. Era o 
zi ciudat de sufocantă, de parcă ne-am fi aflat înăuntru, iar 
fumul plutea între noi aproape nemişcat, deşi auzeam vântul 
care făcea brazii să foşnească mult deasupra capetelor noastre. 

— Unde o duceai pe Sukey la dans? am întrebat eu, 
dorindu-mi să nu-i fi spus despre scrisoare, vrând să mă împac 
cu el, să fie ca înainte. 

— La Pavilion. De ce? O să-i spui acelui dement de care te- 
ai îndrăgostit? 

Am tresărit auzindu-i tonul, iar el a suspinat îndelung, 
aruncând şi a doua ţigară şi venind în faţa mea. Cedasem şi 
desfăcusem din nou ciocolata, iar când s-a aplecat şi mi-a luat 
mâinile, a început să se topească între noi. 

— Ne duceam întotdeauna la Pavilion, a rostit el. Ba chiar 
mă făcea să dansez înainte să înceapă muzica. N-am mai făcut 
niciodată asta. E un lucru pe care eu mi-l amintesc, iar tu nu, 
aşa-i? 

Mi-a legănat uşurel mâinile şi un zâmbet i-a apărut în colţul 
gurii. l-am zâmbit şi eu, ca întotdeauna. 

— Acum îmi amintesc, am spus eu. Poate că o să mă duc s- 
o caut acolo. 

El mi-a dat drumul, iar ciocolata mi-a aterizat în poală, 
pătându-mi puţin fusta. 

— De ce nu poţi s-o laşi baltă? a zis el. 

lar eu am crezut că se referă la ciocolată şi i-am răspuns: 

— Mie mi-ai adus-o. 

Abia apoi mi-am dat seama că vorbea despre faptul că o 
căutam pe Sukey. 

Dar n-am putut s-o las baltă, iar sâmbătă seara, când m-am 
dus la Pavilion Ballrooms, am purtat rochia verde cu dantelă a 
lui Sukey. M-am gândit că exista o şansă ca, dacă Sukey încă 
era în oraş - deşi nu voia să ia legătura cu noi, nu voia să ştie de 
noi -, exista o şansă să nu poată rezista tentaţiei de a se duce la 


dans. Era o posibilitate. Aşa că m-am gândit să mă duc acolo şi 
să văd dacă apare, iar pentru a mă asigura că nu mă va 
recunoaşte, mi-am coafat părul altfel şi am luat un exemplar al 
revistei Britannia and Eve de-al mamei, ca să-mi ascund chipul 
în spatele lui. 

Pavilion Ballrooms avea un hol mare, cu banchete din cati- 
fea roşie şi palmieri în mari vase de porțelan. In jurul coloanelor 
existau scaune de răchită, dar mi s-au părut mai vizibile decât 
banchetele. Oricum, când am ajuns acolo, nici unul dintre cele 
libere nu era cu faţa spre uşă, aşa că n-aş fi putut vedea cine 
intră. M-am aşezat pe o banchetă dintr-un colţ şi am ridicat 
revista. Dansul urma să înceapă în sala de bal principală, iar din 
când în când, oamenii veneau în hol, ca să se aşeze şi să 
aştepte, discutând, râzând sau  mişcându-şi nerăbdători 
picioarele. Aerul a început să se umple cu un amestec de 
parfum, cremă de pantofi şi naftalină de la rochiile lăsate în 
şifonier în cursul săptămânii. Mă dusesem acolo devreme, 
pentru a o putea căuta pe Sukey, şi am aşteptat un sfert de oră 
până când orchestra a început să cânte. Parţial, am citit un 
articol publicitar despre Pastilele roz ale doctorului Williams, iar 
parţial, am supravegheat uşa. Inima îmi bătea cu putere, şi 
fiecare bătaie părea să-mi trimită sângele direct în braţe, aşa că 
îmi era greu să ţin ferm revista. 

La un moment dat, un bărbat a apărut şi s-a oprit în prag, 
studiind încăperea. Era înalt şi avea o mustață blondă, iar hai- 
nele lui arătau de parcă aparţineau un om mai gras. M-am ridi- 
cat puţin şi l-am privit în timp ce o femeie drăguță, în rochie 
violet a ieşit din sala de bal şi i-a rostit numele. Vocea ei mi s-a 
părut cunoscută, iar părul îi era moale şi întunecat. Abia dacă 
am îndrăznit să mă uit la ea, iar respiraţia mi-a devenit 
superficială. Bărbatul a aşteptat-o să se apropie de el, apoi i-a 
cuprins umerii cu un braţ, iar femeia l-a condus spre un scaun 
de răchită. Şchiopăta rău, iar eu m-am gândit că probabil se 
rănise la picior în război. Când s-au apropiat, am văzut că 
femeia era dolofană şi mai maternă decât Sukey, şi, cu toate că 
era sprintenă, nu era la fel de elegantă. Preţ de circa un minut, 
aproape că am fost năucă de dezamăgire, apoi am început să o 
simt ca pe o înţepătură în coaste. 

M-am prefăcut că era o senzaţie de foame şi am căutat ulti- 
ma ciocolată pe care mi-o dăduse Frank, dar probabil că o 


lăsasem pe noptieră sau în buzunarul hainei de şcoală, pentru 
că n-am găsit-o. Era aproape ora şase, iar lumina de afară era 
foarte galbenă. Din marile oglinzi de pe pereţi, culoarea se 
reflecta în hainele şi în părul tuturor. La colţuri, încă mai aveau 
resturi din hârtia maro cu care fuseseră acoperite în timpul 
bombardamentelor. Stăteam în colţul din stânga al unei oglinzi 
şi, simţindu-mă dezolată, m-am răsucit şi mi-am ridicat mâna 
pentru a desprinde hârtia maro. Am avut o satisfacţie s-o smulg 
de pe netezimea sticlei şi tocmai rupsesem vreo doi centimetri 
când cineva a venit în spatele meu. 

— Sukey? a rostit o voce, iar eu m-am răsucit. 

Era Douglas. A închis ochii când m-a văzut. Gura i s-a des- 
chis, iar bărbia i s-a lăsat în jos. 

— Maud, a zis el. Ar fi trebuit să-mi dau seama. 

S-a aşezat lângă mine pe banchetă, şi-a întins picioarele, 
iar bărbatul şchiop de pe scaunul de răchită s-a uitat la el. Am 
aşteptat ca Douglas să spună ceva, însă el doar şi-a privit 
îndelung picioarele. 

— Ce cauţi aici? l-am întrebat eu în cele din urmă. [i-a zis 
nebuna să vii aici? 

— Vin în fiecare seară când se dansează, a spus el. Sperând 
că... 

— Da, am rostit eu nedorind ca el să termine propoziţia. Vii 
aici, în loc să te duci la film. Sperând că. 

— Acesta este motivul pentru care ai venit şi tu. 

Am încuviinţat din cap. 

— Purtându-i hainele. Eşti sigură că nu te întâlneşti cu 
Frank? 

— O, pentru numele lui Dumnezeu, Douglas! am exclamat 
eu. N-am venit pentru Frank. Şi chiar dacă aşa ar fi stat lucrurile, 
ce te priveşte? 

Mi-a aruncat o privire plină de amărăciune, iar eu am pufnit 
şi am ţâţâit, repetând propoziţia în surdină, încercând să fiu 
supărată pe el. 

— Cât timp o să tot vii aici? am întrebat eu. 

— Cât de mult o să pot suporta. 

Ne-am uitat amândoi spre agitația bruscă din hol. Dansul 
începea, iar oamenii se îndreptau spre sală. 

— Nu ştiu unde altundeva s-o caut, a spus el. Nu ştiu ce 
altceva să caut. 


Am încuviinţat din cap studiindu-i obrazul. În clipa aceea, l- 
am iubit cu adevărat. L-am iubit fiindcă nu renunţa, fiindcă îi 
păsa suficient pentru a nu renunţa în vreme ce Frank renunţase. 

— Doug, am rostit eu simțind nevoia să mai aflu ceva. Tu şi 
Sukey... 

— A fost bună cu mine, atâta tot, a spus el privindu-i cu 
intensitate pe dansatorii care se îndepărtau. Mi-a oferit un loc 
unde să mă duc, a fost cineva cu care puteam să vorbesc. 

Am vrut să-l întreb despre ce vorbeau, dar n-am ştiut cum 
s-o fac fără să pară că-l provoc. Am avut impresia că mereu îmi 
făceam griji ca Douglas să nu creadă că îl tachinez sau că îi 
reproşez ceva, deşi niciodată n-am intenţionat asta, şi n-am vrut 
să risc să zic ceva ce nu trebuia. De asemenea, n-am putut să 
nu mă simt lăsată pe dinafară şi să n-am resentimente, cu toate 
că era mult prea târziu pentru asta. Douglas privea cu ochi goi 
spinările acoperite de sacouri şi rochii de seară, iar eu am 
urmărit cum culoarea apărea şi dispărea din obrazul lui şi felul 
cum părul lui fin se zburlea din cauza curentului care intra pe 
uşa deschisă. 

Sâmbăta următoare, am vrut să mă duc acolo împreună cu 
el, dar, când i-am sugerat, nu a părut dornic, iar apoi, n-am 
văzut când a plecat sau eu am fost plecată ori ocupată. Am 
încercat şi în săptămâna următoare, după ce fusesem la ceai la 
prietena mea, Audrey - mama şi tata se duseseră din nou la 
Londra pentru a încerca să stea de vorbă cu cineva despre cazul 
lui Sukey -, dar Audrey şterpelise o sticlă de gin de la tatăl ei şi 
insistase s-o bem, deşi amândouă îi detestam gustul. Până să 
ajung acolo, dansul de terminase, iar Douglas plecase de mult. 

Cerul s-a întunecat în timp ce mă întorceam acasă. Plouase, 
trotuarele din faţa noilor case erau strălucitoare, iar melcii por- 
neau în misiuni sinucigaşe din toate grădinile frumos îngrijite. În 
aer plutea un miros de creozot, desprinzându-se din gardurile 
abia construite. În curând, nici n-am mai putut vedea asfaltul şi 
am înţepenit de spaima de a nu zdrobi vreo cochilie. Deja 
simţeam cum se va zdrobi sub pantoful meu, auzeam 
scrâşnetul. 

Dacă aş fi fost mai mică, aş fi înaintat încet, culegând 
fiecare melc şi ducându-l în siguranţa unei grădini sau măcar 
într-o tufă, dar eram prea mare pentru asta, aşa că am fost doar 
atentă la strălucirea cărnii lor umede şi am mers pe urma 


dârelor argintii, încercând să nu calc pe ei. Străbătusem jumă- 
tate din stradă când am auzit zgomotul surd al primei cochilii 
sfărâmându-se pe trotuar. Dar abia dacă am avut timp să înjur, 
abia dacă am avut vreme pentru senzaţia aceea oribilă - un 
amestec de tristeţe şi dezgust - pentru că, exact în clipa aceea, 
am văzut-o pe nebună. 

Se afla de cealaltă parte a unei maşini, singura maşină par- 
cată pe stradă, stând locului pe strada udă şi privind prin cele 
două rânduri de geamuri. Degetele ei zgâriau inutil sticla, ne- 
reuşind s-o apuce. Lumina aprinsă brusc într-o casă o dăduse de 
gol, făcându-i umbra să se întindă spre mine. Un bărbat ieşise în 
grădina din faţă şi ţipa, iar oamenii începuseră să se adune în 
jurul lui. Stătea lângă zidul grădinii şi îşi trecuse mâinile peste 
partea de sus, unde el sau altcineva prinsese în ciment o 
mulţime de pietricele colorate. Vecinii veniseră să-l asculte, iar 
el ţipa întruna, însă eu nu mă puteam concentra asupra 
cuvintelor lui din cauza nebunei, care bătea în geamul maşinii. 

Părea să tremure în lumină, iar părul ei alb flutura ca o 
molie. Ne-am uitat una la alta prin geam, iar eu m-am întrebat 
de când se afla acolo, dacă mă urmărise pe stradă sau dacă se 
ascunsese şi mă aşteptase. M-am întrebat ce plan avea, 
admițând că avea un plan. M-am simţit paralizată, cu piciorul 
încă lipit pe trotuar de cochilia melcului, iar pentru o clipă, am 
crezut că bărbatul ţipa la ea, dar nu era aşa. 

Spunea că cineva încercase să-i dezgroape dovleceii şi că 
aproape reuşise. Cultiva dovlecei care erau premiaţi, iar recolta 
tocmai ajungea la dimensiunea perfectă. Era sigur că fusese un 
sabotaj. Ba chiar văzuse spinarea celui care săpase şi putea jura 
că era bătrânul domn Murphy, principalul lui rival. 

— Părul alb l-a dat de gol. A strălucit în lumina lunii, a spus 
el pe un ton de parcă strălucitul era o infracţiune. l-aş recu- 
noaşte părul oriunde. Ticălosul dracului! 

Câteva doamne au murmurat, iar el şi-a cerut scuze că 
vorbise urât. Un bărbat a sugerat să se ducă toţi şi să bată la 
uşa domnului Murphy pentru a-i cere să-şi arate părul. S-au 
auzit chicoteli şi murmure, oamenii pierzându-şi rapid interesul. 
Ochii nebunei erau aţintiţi asupra mea, degetele ei bătând un 
soi de cod Morse dement, însă părul ei strălucitor a fost ceea ce 
m-a făcut să mă cutremur. M-am gândit că ea fusese cea care 
săpase în grădina bărbatului, iar el confundase părul ei alb cu al 


acelui domn Murphy, şi mi-am imaginat-o în întuneric, cu 
degetele pline de pământ, înfigându-şi dinţii în carnea 
dovleceilor. 

S-au auzit urări de noapte bună în timp ce majoritatea 
femeilor intrau în casă pentru a se ocupa de copii, şi de radiouri, 
şi de ondulatoare, bărbaţii urmându-le. Dar un om cu voce 
glumeaţă a sugerat că vinovatul era unul dintre cei care se 
drogau cu dovlecei, iar un disproporționat hohot de râs a făcut-o 
pe nebună să se răsucească pentru o clipă. lar eu am luat-o la 
fugă. Pe stradă, pe lângă cultivatorul de dovlecei, zdrobind şi 
alţi melci în goana mea, fără să-mi pese de rănile lor, ştiind că, 
în dimineaţa următoare, aveam să găsesc resturi de cochilii şi 
carne lipicioasă pe tălpile pantofilor. 


17 

Casa mea este întunecată când ajung acolo. Mama şi tata 
sunt plecaţi să o caute pe Sukey. Mă opresc în faţa verandei, 
încercând să-mi găsesc cheile, căutând de două ori în geantă şi 
în buzunare. Cheile nu sunt acolo. Stomacul pare să mi se 
strângă, iar inima îmi bate nebuneşte. Trag cu grijă aer în piept 
şi îmi întorc pe dos buzunarele, scuturând totul pe jos. Zornăitul 
lucrurilor pe beton se amestecă cu vechiul sunet familiar al 
deschiderii uşii din faţă. Clicul zăvorului, scârţâitul aspru al 
balamalelor. Cineva care nu este mama sau tata deschide uşa. 
E un bărbat tinerel, mic şi blond, care se opreşte în prag şi se 
uită la mine. Pare surprins, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să mă 
întorc acasă. Nu pare un hoţ. Îl privesc neîncrezătoare. Nu cred 
că-l recunosc, dar n-am încredere în mine. 

— Douglas? rostesc eu. ` 

— Nu. Sunt Sean, spune el retrăgându-se în casă. In casa 
mea. Rămâneţi acolo, spune el. 

Dar eu n-am de gând să aştept afară în vreme ce el face 
Dumnezeu ştie ce înăuntru, aşa că-l urmez în holul întunecat. 

Ceva ciudat se petrece - totul e altfel. Raftul de deasupra 
caloriferului a dispărut, iar o bicicletă este sprijinită de perete. 
Nu-mi dau seama unde mă aflu. Se simte miros de oţet, iar 
bărbatul vorbeşte la telefon. Îmi zâmbeşte dându-se mare, la fel 
ca doamna Winners. 

— Vreţi să luaţi loc? rosteşte el acoperind receptorul cu 
mâna. 

— În felul acesta, n-o să vă audă, spun eu. 

El încuviinţează din cap şi îşi îndepărtează mâna, zice ceva 
la telefon şi închide. 

— Aţi vrea să veniţi în bucătărie? Noi tocmai am mâncat 
peşte şi cartofi prăjiţi. Au rămas mulţi cartofi. 

Ţinându-se aproape de perete, o fetiţă se furişează pe 
trepte şi mă studiază din spatele tatălui ei. 

— Poppy, rosteşte bărbatul, dânsa este doamna care a lo- 
cuit aici. 

— Atunci, voi nu mai locuiţi aici? întreb eu. 

Fetiţa izbucneşte în râs. 

— Ei bine, mergem? 

Coboară treptele, iar fetiţa se răsuceşte şi fuge înaintea lui. 

Nu sunt sigură ce să fac. Văd lumina aprinsă în bucătărie, 


dar nu ştiu cum să ajung acolo. Totul mi se pare foarte familiar, 
ca şi cum ar trebui să-mi aduc aminte, dar nu reuşesc. Pe 
deasupra amintirilor este aşternută viaţa altor oameni. Mă uit la 
uşa din faţă, încă deschisă. Este exact ca a mea - aceleaşi 
ochiuri de sticlă - şi mă face să mă gândesc că ar trebui să fi 
ajuns acasă, doar că am eşuat pe acest covoraş şi nu am cum 
să plec. Imi caut bileţelele în buzunare, dar nu găsesc nimic, 
doar câteva aţe şi nimic altceva. N-am nici măcar un bileţel. 
Lipsa lor mă face să-mi fie rău - sunt lăsată de izbelişte în voia 
vântului. Scotocesc panicată în buzunare. Apoi, dincolo de 
căptuşeala ruptă, găsesc un mic pătrăţel albastru, pe care văd 
scrisul meu. „Unde este Elizabeth?” 

— Elizabeth a dispărut! ţip eu. Tip pentru ca partea 
creierului meu care uită să nu mai uite. Elizabeth a dispărut! ţip 
eu din nou şi din nou. 

Când mă uit peste umăr, văd o fetiţă ţinându-se de balu- 
stradă, pe jumătate ascunsă sub o grămadă din acele lucruri pe 
care ţi le înfăşori în jurul gâtului. De lână şi mătase, lungi şi 
letale, atârnă inerte pe stâlpul de la baza scării, ca nişte şerpi 
inteligenţi, care se prefac că dorm. Ochii fetiţei se lărgesc 
privindu-mă, apoi ea ţâşneşte în sus pe scări. Ţip în direcţia ei. 

Apoi, simt o mână pe umăr. Greutatea ei mă face să mă 
încovoi în uşa din faţă. 

— Mami? rosteşte cineva. 

Este Helen. Se grăbeşte să mă cuprindă în braţe, lipindu-mi 
faţa de umărul ei. Miroase a pământ ud. Când îşi îndreaptă 
trupul, mă zgâlţâie uşurel cu o mână. În cealaltă, are telefonul. 

— La cine tipai? spune ea. Ochii ei îmi studiază chipul, iar 
mâna ei îmi strânge umărul. Mami, nu mai locuieşti aici. Ştii 
asta, nu? 

— Elizabeth a dispărut, şoptesc eu privind casa. 

Mi-e familiară, dar nu ştiu a cui este. Îmi duc o mână la gât. 

— Nu, mami, nu a dispărut. Ştii unde este. Şi trebuie să 
accepţi asta. Sau să nu mai insişti şi, oricum, nu trebuie să le tot 
spui asta oamenilor. 

Vorbeşte cu voce foarte joasă şi mă conduce spre stradă. 

— Ce să nu le spun oamenilor? întreb eu. 

— Că Elizabeth a dispărut. 

— Şi tu crezi asta? 

Chipul ei încremeneşte într-un zâmbet cu ochii închişi. 


— Nu, mami. Las-o baltă! Hai să mergem acasă, da? 

Deschide o portieră şi mă ajută să urc, apoi se întoarce în 
curtea casei pentru a culege nişte lucruri pe care le-am îm- 
prăştiat pe alee. Un bărbat se apleacă s-o ajute. 

— Mulţumesc foarte mult, o aud spunând. Am lipsit de- 
acasă doar zece minute. Am crezut că nu va fi nici o problemă. 

El zice ceva ce nu aud. 

— Ştiu. Ştiu că nu e prima oară. Încă se obişnuieşte cu noua 
casă. 

incerc să înţeleg, dar mi-e imposibil. În capul meu este o 
harababură cumplită. Casa mea şi oameni străini, şi Katy pe 
scări, şi peşte cu cartofi prăjiţi la cină, şi dispariţia lui Sukey, şi 
dispariţia lui Elizabeth, şi... Helen. A dispărut şi ea? Ba nu, Helen 
e aici, urcându-se în maşină şi ducându-mă undeva. Mă uit 
îndărăt. 

— Helen, rostesc eu. Am schimbat casa, nu-i aşa? M-am 
mutat cu tine. 

— Da, mami, spune ea. Aşa este. 

Intinde mâna spre mine, dar trebuie să şi-o retragă pentru 
a schimba vitezele. 

— Ei bine, zice ea, măcar am nimerit ceva pe ziua de azi. 

Privesc satisfăcută cum drumul coteşte în faţa mea, iar 
Helen nu mă împiedică să citesc cu voce tare indicatoarele 
rutiere. Mă concentrez intens asupra lor - sunt solide şi clare, şi 
nu trebuie să înţeleg ce înseamnă pentru că nu eu conduc. 

Un bărbat se leagănă în faţa noastră, părând subţire şi 
fragil. Iniţial, am impresia că are un singur picior subţire, dar 
apoi văd că e pe unul dintre acele lucruri cu care te deplasezi - 
cu două roţi şi ghidon. Nu o roabă. Îl ajungem şi trecem foarte 
aproape de el, iar pentru o clipă, mi se pare că îl vom dezechi- 
libra, că îl vom face să cadă ca şi cum am roti un titirez. Sto- 
macul mi se strânge. 

— Helen! rostesc eu. Aproape că l-ai trântit. 

— Nu, deloc, mami. 

— Ba da. Aproape că l-ai trântit. Ar trebui să fii atentă. 
Oamenii pot muri din pricina asta. 

— Da, ştiu, dar nu m-am apropiat de el. 

— Acea sărmană femeie a fost trântită în fata casei 
noastre. Când a fost asta? 

— Nu ştiu. Nu ştiu despre cine vorbeşti. 


— Ba da, ştii. A venit lângă patul meu, apoi a fugit, iar tu ai 
trântit-o ca să nu se mai întoarcă. 

— N-am trântit niciodată pe nimeni. 

— Ei bine, nu ştiu ce să zic, rostesc eu. N-am fost în maşină 
atunci. 

Eram la Douglas în cameră, ascultând „Aria şampaniei”. 

Am auzit scrâşnetul brusc al roţilor unei maşini frânate 
acoperind râsul lui Ezio Pinza, iar apoi, vocea mamei. N-am 
desluşit cuvintele în timp ce mă năpusteam pe uşa lui Douglas, 
grăbindu-mă să ajung în stradă, de unde se auzeau ţipete, dar 
am văzut curând un trup ghemuit în mijlocul drumului. Era 
nebuna. Zăcea pe stradă, cu capul sângerând, cu braţele şi 
picioarele răşchirate ciudat. Mama era îngenuncheată lângă ea, 
cu o mână pe obrazul ei. Probabil că şi doamna Winners auzise 
zgomotul pentru că a sosit odată cu mine. S-a grăbit să se 
întoarcă în casă pentru a telefona după o ambulanţă, iar mama 
m-a trimis să aduc o pătură pentru a-i acoperi mâinile şi 
picioarele strâmbate. 

După aceea, n-am ştiut ce să mai fac, aşa că am înge- 
nuncheat lângă mama şi am tinut-o pe femeie de mână. Ochii i 
s-au dat peste cap şi a şoptit lucruri pe care nu le-am înţeles, 
dar, ghemuită şi micuță pe asfalt, nu mai părea atât de 
înfricoşătoare. Nu avea umbrela la ea. Pe lângă trupul ei erau 
resturi de plante, lucruri pe care le avusese în mâini când 
căzuse - crenguţe de păducel desfrunzite, flori roşii de condurul- 
doamnei, frunze de bobornic şi păpădie, caprifoi, măcriş şi 
roiniţă. Zăceau împrăştiate în jurul ei, făcând-o să arate ca o 
Ofelie bătrână, care confundase strada cu un râu. 

— Uitaţi, toate sunt de mâncat, a spus doamna Winners. 
Frunze de păpădie, condurul-doamnei. Îşi făcea o salată. La 
urma urmelor, nu-i atât de nebună. 

Când am început să adun frunzele şi florile, femeia a scos 
un sunet răguşit. Mama s-a aplecat pentru a-i desluşi cuvintele, 
iar femeia, cu ochii aţintiţi în ai mei, mi-a căutat mâna şi mi-a 
băgat ceva în palmă. L-am luat fără să mă opun, simțind 
obiectul mic, delicat şi fragil, însă nu m-am uitat la el. 

— Păsări? A rostit mama încercând să priceapă cuvintele 
şoptite. Care păsări? Al cui cap? 

Dar n-a reuşit s-o facă pe femeie să spună ceva clar, aşa că 
am încercat s-o liniştim în vreme ce doamna Winners se plimba 


de colo colo întrebându-se cu voce tare pe unde era ambulanţa 
şi dacă nu credeam că ar trebui să telefoneze din nou. 

— Câţi ani crezi că are? mi-a zis mama aranjând pătura 
astfel încât să fie cât mai uşoară pe trupul zdrobit al femeii. 

l-am spus că nu ştiu. 

— Ce contează? 

— Presupun că nu contează. Doar că e mai tânără decât am 
crezut. S-ar putea să fie de vârsta mea. 

Până la sosirea ambulanţei, femeia încetase să şoptească, 
gura i se întinsese deschisă, iar obrajii i se scobiseră. Preţ de un 
moment a părut lucidă - ochii ei i-au întâlnit pe rând pe ai noştri, 
iar ea a deschis gura de parcă ar fi încercat să spună un ultim 
lucru. Dar o şuviţă de sânge întunecată i s-a prelins pe la colţul 
gurii, iar ea s-a stins. 

— Mi-a murit în braţe, a zis mama când bărbaţii au luat 
trupul micuţ, încă învelit în pătura noastră. 

Toate trei am privit strada vreme de câteva minute, mult 
timp după ce nu mai era nimic de văzut, iar doamna Winners a 
fost prima care şi-a venit în fire, şi-a frecat mâinile şi a privit 
cerul pentru a se decide dacă părea că va ploua. În cele din 
urmă, ne-a chemat la ea, să bem un ceai. 

— Era de aşteptat să se întâmple, a spus ea poftindu-ne în 
camera din faţă. Tot timpul era pe străzi. Sărea în faţa auto- 
buzelor. 

— Nu un autobuz a lovit-o, a zis mama. A fost un Morris. 

Doamna Winners a spus că asta nu contează. Înainte de a 
turna ceaiul, a pornit micul şemineu electric şi a pus un şal pe 
umerii mamei, iar eu mi-am dat seama că mama tremura. Am 
întrebat-o ce era cu ea, dar doamna Winners făcut o grimasă şi 
a clătinat din cap, iar eu mi-am dat seama că era mai bine să 
tac. 

— Ce ai acolo? a rostit ea arătând cu capul spre pumnul 
meu. 

Am pus cana pe masă şi am deschis în cele din urmă palma 
în care aveam darul femeii nebune. Era o floare de dovlecel 
uscată, decolorată şi sfărâmicioasă, care aducea cu pâlnia unui 
gramofon. 

— Ai primit-o de la femeie? Pare o floare de dovlecel. N-aş 
crede că-i o comoară. Pentru ce ţi-a dat-o? 

— Florile de dovlecel se pot mânca, nu? La fel precum cele 


de condurul-doamnei. Dar cred că e posibil să mi-o fi dat pentru 
că dezgropase nişte dovlecei din grădina unui om, am spus eu. 
Aproape că a prins-o scoţându-i din pământ. Treceam pe-acolo, 
iar ea ştia că o văzusem. 

M-am gândit la bărbatul care ţipa la vecinii lui pe întuneric, 
trecându-şi mâinile peste pietricelele de pe zid. 

— Şi asta a fost confesiunea ei? La naiba, chiar era într-o 
ureche! O, nu vreau să-i vorbesc de rău pe morţi şi presupun că 
a fost cinstită în felul ei. Şi mie îmi plac dovleceii. 

— Frank a ajutat la plantarea lor, i-am spus eu mamei, 
gândindu-mă că ar fi putut reacţiona dacă era ceva important, 
însă ea doar a încuviinţat din cap, ţinând în palma cana fier- 
binte, dar fără să bea ceaiul. 

— A zis că toate păsărelele alea mici zburau în jurul capului 
ei, a spus mama. Ca în filmele de desene animate. lar apoi, a 
vorbit despre fiica ei. Mi-a zis că amândouă ne-am pierdut 
fetele. Presupun că se referea la Sukey. N-am crezut că ştia 
ceva despre mine. Nu te-ai fi aşteptat ca ea să ştie ce se în- 
tâmplă. Dar a tot vorbit despre fetele noastre. 

— Mie mi se par aiureli, a spus doamna Winners. 

— Nu, a rostit mama. A ştiut cine sunt. 

— Doar în weekend, mami. Îmi pare rău, dar o să mă întorc 
luni dimineaţă, să te iau acasă. Mami? 

Nu spun nimic. Ne aflăm într-o cameră micuță, cu jaluzele 
simple şi flori artificiale într-o vază, iar de undeva vine un miros 
de sos ieftin şi dezinfectant. Helen şade pe vine lângă patul pe 
care stau eu. Spune că se va întoarce, dar eu ştiu că minte. Ştiu 
că o să mă lase aici pentru totdeauna. Deja mă aflu aici de 
săptămâni întregi. 

— Sunt doar două nopţi. Şi te vor lăsa să grădinăreşti puţin. 

— Nu-mi place să grădinăresc, spun eu, apoi mă supăr că i- 
am răspuns. 

— Ba da, îţi place. Mă întrebi mereu de plantarea 
legumelor, iar acasă, categoric se pare că îţi place să dezgropi 
lucruri. 

De data asta, ţin minte să nu-i răspund. Minte şi despre 
asta - nu mi-a plăcut niciodată să grădinăresc. Nu sunt ca ea, să 
stau afară pe orice vreme, zicându-le oamenilor unde ar trebui 
să sape pământul pentru a face piscine mari sau explicându-le 
ce sol e mai bun pentru cultivarea legumelor. Nu că s-ar gândi 


vreodată să-mi spună mie. Nu se gândeşte niciodată că eu aş 
putea avea nevoie să ştiu cât de adânc trebuie să sap pentru a 
planta seminţele de dovlecei sau cât de adânc coboară 
rădăcinile în pământ. Mă abtin s-o întreb acum. In orice caz, 
acum nu mai sunt decât eu în cameră. Helen trebuie să fi plecat 
la un moment dat, iar eu rămân în continuare pe pat. Pe perete 
este un anunţ. BUN VENIT LA CAMINUL KEEBLE! Este un cămin 
de bătrâni, iar eu nu-mi dau seama de ce mă aflu aici. Îmi 
privesc notițele şi descopăr că numele căminului e scris pe o 
hârtiuţă roz, împreună cu adresa. Keeble Road. Am avut o 
prietenă pe strada asta. Acum este moartă, iar eu nu-mi 
amintesc numele ei. Totuşi, nu era Elizabeth, asta ştiu. Era o 
altă prietenă. 

— Ceaiul se serveşte în zece minute. 

O femeie mare, solidă mă conduce printr-un coridor plin de 
dormitoare de o parte şi de alta. Pentru o clipă, mă gândesc la 
Station Hotel, dar aceste uşi sunt deschise, iar eu aud 
televizoarele când trec pe lângă ele şi oameni vorbind cu voci 
joase. Întrezăresc picioare întinse pe paturi, papuci şi ciorapi 
medicinali. De undeva se aude un ţiuit constant. Ajungem într- 
un salon, iar mirosul de sos se estompează. Sunt aşezată într-un 
fotoliu, cu faţa spre alte fotolii similare, ocupate încet de oameni 
bătrâni, cu hainele şi feţele atât de şifonate de parcă abia s-ar fi 
dat jos din pat. Un alt televizor se află în colţ, iar zgomotul lui 
face ca totul să mi se pară confuz. 

— Am aşteptat ore în şir, îi spun eu fetei solide. 

— Ce aţi aşteptat? întreabă ea. 

— Am aşteptat secole în şir. Peste două ore. 

— Ce anume? 

Dar nu-mi amintesc ce anume, iar fata suspină şi îşi înde- 
părtează bretonul cu antebraţul. Imi dă o cană cu ceai, iar eu 
mă uit la o bătrână aflată în partea cealaltă a încăperii. Părul îi 
este legat cu o eşarfă strălucitoare, iar ea este foarte gârbovită. 
Pare că nu poate să nu-şi bage nasul în ceai când bea. Picături 
cad de pe el când îşi înalţă capul, udându-i puloverul. După ce 
termină, îşi lasă capul în mâini, eliberând de povară spinarea 
încovoiată. Cineva vine să-i ia cana, un bărbat elegant şi 
zâmbitor, cu tenul maroniu-deschis. Spaniol, probabil. Îl privesc 
cum stivuieşte cănile, formând o coloană strălucitoare. Soarele 
începe să intre pe geam, iar el derulează un stor cu o mişcare 


rapidă, ca un toreador care îşi flutură capa. 

Se face târziu, iar eu mă aflu aici de mult timp. Toţi dan- 
satorii se îndreaptă spre casă, dar eu încă nu pot să mă duc 
acasă. Trebuie s-o aştept pe Sukey, care s-ar putea să vină. Pe 
spătarul fotoliului meu se află o bucăţică de bandă adezivă, iar 
eu încep să trag de ea. 

— „Când or s-o lase dansatorii în pace?”? rostesc eu, cuvin- 
tele poemului fiind mai clare decât cele de la televizor. „E obo- 
sită de-atâta dans si cânt.” 

— Poftim? se răsteşte o femeie cu păr lung şi alb când 
intră, sprijinindu-se de un cadru ajutător pentru mers. Stă 
cineva în fotoliul meu? Cine naiba este? 

Simt o panică bruscă la gândul că eu stau în el, dar 
bărbatul spaniol arată către fotoliul de lângă mine. 

— Aici este, rosteşte el făcând doi paşi de dans spre stânga 
şi arătându-i-l. 

Ea îşi înclină capul de parcă ar fi pe cale să atace scaunul, 
dar se răsuceşte în ultima clipă şi aterizează cu graţie. 

— Nu e prea frumos ce ai făcut acolo, spunea ea arătând 
spre degetele mele care zgreapţănă banda adezivă. 

Nu-mi amintesc următorul vers al poemului, aşa că nu ştiu 
ce să-i răspund. Îi zâmbesc în schimb, încercând să cânt 
începutul, ca să ştie că măcar îmi amintesc melodia. 

— Ea crede că e amuzant, îi zice femeia unui bărbat aflat 
într-un fotoliu de lângă ea. Eu nu cred. Se întoarce din nou spre 
mine. Dacă te duci acasă şi le spui mamei şi tatălui tău ce ai 
făcut, n-or să fie foarte mulţumiţi. 

— Nu se poate duce acasă la mama ei, nu-i aşa? rosteşte 
bărbatul scuturându-şi nişte firimituri de pe pulover. 

— Nu, nu încă, spun eu. Trebuie să aştept aici până vine 
cineva. Un matador cu o mare capă. Ela luat-o pe sora mea. A 
băgat-o sub capă şi n-o să-i dea drumul până nu dansează cu el. 

Nimeni nu pare să asculte, iar imaginea matadorului este 
prea vagă ca să persiste. O femeie brunetă, care stă lângă o 
vaza cu flori din cârpă, îmi face cu mâna. 

— Sunt artificiale, ştii? zice ea. Dar sunt destul de drăguţe 
oricum. 

Privesc florile şi încuviinţez din cap. 

— False, repetă femeia brunetă frecând petalele între 


7 Din „Maud”, de Alfred Tennyson 


degete. Scoate din vază o floare şi mi-o dă. Sunt destul de 
drăguţe totuşi. 

lau floarea şi o strâng în pumn în timp ce ea scoate din 
vază toate tulpinile din plastic şi mi le întinde. Fără susţinerea 
vazei, capetele lor atârnă triste, iar petalele par ponosite de cât 
au fost atinse. De pe câteva tulpini, florile lipsesc cu totul, ceea 
ce mă face să mi-l amintesc pe Douglas în bucătăria noastră şi 
felul cum spinarea sa încovoiată semăna cu sărăcăciosul lui 
buchet. 

Până să se întoarcă Douglas, becul începuse să pâlpâie, iar 
insecte fantomatice se izbeau de exteriorul geamului de la 
bucătărie. Cuptorul aproape că se răcise, iar noi terminăm 
ceaiul. Adesea, mama nu putea să doarmă, iar uneori stăteam 
cu ea, dezlegând cuvinte încrucişate din Echo şi ascultându-l pe 
tata, care sforăia la etaj. 

— Cina ta este pe raftul de sus al cuptorului, a spus mama 
când Douglas a intrat pe uşă. S-ar putea să se fi răcit puţin. Aş fi 
făcut ceva cu ea, dacă aş fi ştiut că întârzii, dar n-am ştiut. 

— Da, îmi cer scuze, a zis el fără să se aşeze, dar arătând 
ca şi cum mai avea puţin şi se prăbuşea. Îmi pare rău, nu m-am 
gândit. Eu... Ţinea florile în mână. Un buchet jalnic, ofilindu-se în 
căldura din bucătărie, petale căzând la fiecare mişcare a 
trupului său. N-am ştiut ce să fac, a spus el ridicându-l spre noi. 
S-a clătinat pe picioare, iar mama şi-a fluturat mâna spre mine, 
ca să fac ceva. 

— Ce s-a întâmplat? am întrebat eu ridicându-mă şi 
împingându-mi scaunul spre picioarele lui pentru a-l face să se 
aşeze. 

— Mama, a rostit el. A murit în după-amiaza asta. 

Am tresărit. Pe chipul mamei a apărut îngrijorarea, chiar 
spaima. Probabil că amândouă ne-am gândit că o luase razna, 
că îşi pierduse memoria sau ceva. 

— Mama ta a murit mai demult, dragă, a spus mama. Când 
a căzut acea bombă, îţi aminteşti? 

Şi-a fluturat din nou mâna, spre ceainic de această dată, iar 
eu l-am umplut cu apă, l-am pus pe aragaz şi am adăugat 
combustibil. 

— Nu, a rostit Douglas. Nu, a supravieţuit bombardamen- 
tului. N-am ştiut la vremea aceea, dar a supravieţuit. lar apoi, îţi 
aminteşti că ai văzut-o, Maud? Te-a fugărit. 


— Poftim, vrei să spui că ne...? M-am oprit şi am pus cu 
zgomot ceainicul pe foc, pentru a acoperi cuvântul pe care 
aproape că-l rostisem. Dar cum se poate să fi fost ea...? 

El şi-a înclinat capul şi a pus florile pe masă. Am presupus 
că le culesese pentru mama lui şi m-am întrebat dacă să aduc o 
vază, dar acele buruieni jalnice adunate de pe marginea 
drumului nu păreau să merite. 

— M-am gândit că poate ştiaţi deja că era mama mea, a zis 
Douglas. Sukey ştia. l-am spus. A fost atât de bună, a încercat s- 
o ajute, pregătea pachete cu mâncare. Incepusem să cred că 
totul avea să fie bine. Nu ştiu cum de-am fost atât de tâmpit, 
dar m-am gândit că s-ar putea să fie bine. 

— Dar, Douglas, mama ta, a zis mama. Nu prea înţeleg. 

— Ea a fost întotdeauna delicată, a spus el cu ochii închişi 
pentru a se feri de lumina înnebunitoare. De la moartea surorii 
mele. Dora a fost călcată de un autobuz, înainte de război. 

Noi am încuviinţat din cap şi i-am făcut semn să continue 
fiindcă, desigur, toată lumea ştia asta. 

— lar apoi, în 1940, tata a plecat în Franţa şi nu s-a mai în- 
tors. Atunci, starea ei s-a înrăutățit mult. leşea din casă la orice 
oră, nu mânca, nu dormea - în orice caz, nu aşa cum trebuie. A 
avut necazuri cu vecinii noştri - când locuiam în partea cealaltă 
a oraşului. A fost chemată poliţia. De câteva ori, a trebuit să mă 
duc s-o iau de la secţie. 

— De aceea te cunoştea sergentul Needham. 

— Serios? Da, presupun că de-atunci. În sfârşit, până la 
urmă a trebuit să ne mutăm. Am făcut-o noaptea şi am cărat 
totul cu căruciorul meu de lapte. Nu sunt mândru de asta. Dar 
măcar nimeni nu ne cunoştea acolo, iar eu am crezut că-i o 
binecuvântare. l-am evitat pe noii noştri vecini şi m-am ocupat 
eu de cartele pentru ca negustorii să n-o recunoască pe mama, 
să nu facă legătura cu mine. Nu cred că a ştiut cineva că locuia 
cu mine - ieşea la ore ciudate şi obişnuia să se furişeze prin 
grădinile din spate, în loc să meargă pe străzi. In orice caz, ne 
mutaserăm doar de câteva săptămâni când a căzut acea 
bombă. Am crezut că ieşise în timpul raidului. Mi-e ruşine să 
spun, dar aproape că am fost uşurat, însă apoi am descoperit că 
locuia în ruinele casei. Am încercat s-o ajut, dar era foarte 
dificilă. N-o puteai face să priceapă ceva. Dorea să stea în casă, 
distrusă cum era, deoarece păpuşile Dorei şi geanta ei de la 


Woolworth, şi revistele Rupert? încă erau undeva acolo. 

— Sărmana femeie, a rostit mama uitându-se prin 
bucătărie, dar cumva la nimic anume. 

Ceainicul a dat în clocot, iar eu am turnat apa fierbinte 
peste nişte concentrat de supă de vită şi am împins cana spre 
Douglas. Mirosul a cuprins bucătăria, iar gura mea s-a umplut de 
salivă. 

— Noi am fost alături de ea, a spus mama. În stradă. Nu ti- 
au zis? 

Drept răspuns, Douglas a sorbit din supă, iar eu am scos 
farfuria din cuptor şi i-am pus-o în faţă. A rămas încremenit pe 
scaun, lumina care pâlpâia conferindu-i o însufleţire falsă. 

Mama a răsucit o furculiţă şi un cuţit şi le-a împins spre el, 
pe masă. 

— N-a părut să sufere. Pur şi simplu, s-a stins. 

El a încuviinţat din cap, iar apoi a început să mănânce me- 
todic şi rapid şi nu s-a uitat la noi când a vorbit. 

— Când au început să îndepărteze molozul casei, ea s-a dus 
să doarmă în magazia veche de pe plajă. Atunci, am pierdut-o 
din nou pentru o vreme, până când am aflat că stătea la Frank, 
în grajdul vechi. Cred că a vrut să fie lângă Sukey. Semăna puţin 
cu sora mea. A sorbit din supă. La fel şi tu, Maud. 

M-am întrebat dacă asta o făcuse să mă urmărească. 

— Aveai umbrela ei, am spus eu. Am văzut-o în camera ta. 

S-a oprit cu furculiţa înfiptă într-o fâşie de ceapă, probabil 
întrebându-se ce căutam acolo, iar eu mi-am dat brusc seama 
că lăsasem discul cu „Aria şampaniei” pe gramofon şi m-am 
întrebat dacă va remarca mai târziu. 

— l-am luat umbrela, a zis el. Ea... a intrat în camera ta 
când erai bolnavă, iar eu m-am temut de ce-ar putea face. 

— Mi s-a părut că am văzut-o, am rostit eu. Dar apoi m-am 
gândit că văzusem mulţi oameni. 

— A intrat şi aici şi a luat mâncare, a spus el. Ar fi trebuit să 
vă zic, dar mi-a fost ruşine. Şi n-a luat altceva, n-a luat nimic de 
preţ. 

— Dar discurile? am rostit eu. Cele sparte, din grădină. Pro- 
babil că mama ta le-a spart. 

— Nu, mă tem că eu le-am spart. Le pusesem deoparte 


23 Benzi desenate pentru copii, personajul principal fiind ursul 
Rupert 


pentru Sukey şi, ei bine, în sfârşit, într-o noapte ea a intrat în 
casa lui Frank - la mama mă refer. Nu ştiu cum sau de ce, dar 
Frank era plecat, iar Sukey s-a speriat şi a fugit aici. Era spre 
zece seara, iar eu mă întorceam de la film şi am întâlnit-o pe 
stradă. Ne-am certat. Era supărată din pricină că se speriase 
atât de tare, iar eu m-am înfuriat pentru că a zis nişte lucruri 
despre mama. Nu le-a spus cu cruzime, dar tot m-au rănit. Apoi, 
Sukey s-a întors acasă, la Frank, iar eu am urcat în camera mea 
şi am spart discurile, şi, neştiind ce să fac cu ele, le-am dus în 
fundul grădinii, iar tu le-ai descoperit înainte să apuc să le iau 
de-acolo. 

— „Te rog, hai să fim din nou prieteni”, am citat eu din scri- 
soarea lui Sukey, fără să gândesc. 

— Poftim? 

Am clătinat din cap. 

— l-a zis lui Frank? Despre mama ta. 

— A vrut să-i spună, dar eu am rugat-o să n-o facă, a zis el. 
N-am vrut ca bruta aia să ştie. Ar fi folosit asta împotriva mea. 

Douglas a mestecat cu grijă ultima îmbucătură şi şi-a pus 
farfuria în chiuvetă, privind un fluture de noapte decolorat, al 
cărui corp luminat era lipit de sticlă. 

— Ce ţi-a spus Sukey de te-a înfuriat atât de tare? a 
întrebat mama. 

— Mi-a zis că ar trebui să-mi internez mama undeva, într-o 
instituţie. Dar eu n-am putut să fac asta. Era şi-aşa suficient de 
rău că nu mai avea vechea casă, iar apoi, lucrurile surorii mele 
au fost îngropate în ruinele noii case. N-am putut s-o închid pe 
mama undeva. Tot ce şi-a dorit mereu a fost să se întoarcă 
acasă şi să atingă lucrurile pe care sora mea le atinsese. 


18 

— Vreau să mă duc acasă, spun eu. 

Dar nu e nimeni în preajmă, iar cuvintele se dizolvă în aer, 
estompate de tufişurile înalte şi groase, de iarba înaltă şi de co- 
pacii îngrijit tunşi. Am în mână un soi de lopăţică şi aş folosi-o 
pentru a face zgomot dacă aş găsi ceva dur de care s-o lovesc. 
Nu ştiu unde mă aflu. Se simte miros de iarbă cosită, dar nu 
sunt flori deloc. 

— Vă rog, rostesc eu din nou. Vreau să mă duc acasă. 

Dincolo de gardul viu merge cineva, trecând pe lângă el. 
Încerc să lovesc cu lopăţică în trunchiul unui copac, dar se aude 
doar un zgomot surd, aşa încât nu-i de mirare că persoana 
aceea nu mă aude. Mă întreb dacă n-ar trebui să sap un tunel ca 
să ies de-aici - se pare că mi s-a dat unealta necesară -, dar cum 
să-l încep? N-am fost niciodată prea atentă la acele filme vechi, 
nu m-am gândit că va trebui să evadez eu însămi de la Colditz??. 
Străbat peluza şi mă opresc lângă gardul viu, începând să smulg 
frunzele şi să le ţin în mâini. Le împăturesc şi le rup bucățele, şi 
le împrăştii pe iarbă. Dar nu le voi mânca, indiferent ce-ar spune 
oricine. O femeie traversează strada şi îmi face cu mâna, iar eu 
mă las în jos în spatele gardului şi aterizez dureros în genunchi. 

— Bună, mami, rosteşte ea aplecându-se spre mine şi 
făcând ca rămurelele dure şi pline cu frunze lucioase să se 
încline şi să foşnească. Ce cauţi acolo? 

Femeia are bucle scurte şi blonde şi pistrui în riduri. Mă 
ridic încet de pe iarbă, băgându-mi braţele în gard pentru a mă 
sprijini. Pantalonii îmi sunt acoperiţi cu mici bucățele de frunze, 
iar mâinile îmi sunt pătate cu verde. 

— Am venit să te iau acasă, spune ea. A fost bine aici? 

O ignor şi mă uit la casele de vizavi. Nu recunosc nici una. 
Sunt prea noi şi prea curate pentru a fi pe strada mea. Intr-o 
parte sunt o grămadă de constructori în jachete strălucitoare şi 
o mare movilă din chestia aia, chestia aia grăunţoasă. Mă face 
să mă gândesc la plajă şi la Sukey, şi la unghii sângerânde. Mă 
face să mă gândesc la vremurile de dinainte de război, când 
aveam şapte sau opt ani, iar Sukey m-a îngropat până la gât. 


2 Castel renascentist din oraşul Colditz, Germania. A devenit 
faimos ca lagăr de prizonieri de război în timpul celui de-al 
Doilea Război Mondial, aici fiind închişi ofiţerii aliaţi care 
evadaseră în mod repetat din alte părţi. 


Am încercat să mă dezgrop singură, dar n-am putut, iar grăun- 
tele mi-au intrat sub unghii şi încheieturile m-au durut, şi am 
fost atât de panicată, încât am săpat şi m-am afundat şi mai 
tare, iar chestia aia mi-a acoperit gura şi am început să mă înec. 

— Ştiu că eşti foarte furioasă pe mine, zice femeia, dar o să 
mă revanşez. 

— Foarte furioasă, spun eu. Am fost atât de furioasă, încât 
m-am dus acasă şi am spart toate discurile ei, şi le-am îngropat 
în grădină. 

Simt furia acum şi văd discurile, dar cumva cele două 
lucruri nu se potrivesc. 

— M-am gândit că am putea s-o vizităm pe Elizabeth. 

— Elizabeth, rostesc eu. A dispărut. 

Cuvintele sunt corecte, îmi sunt familiare, dar nu-mi dau 
seama ce înseamnă. 

— Nu, nu a dispărut totuşi. 

Gardul viu face o altă plecăciune la cuvintele ei, iar 
tremurul său mă înspăimântă. N-am încredere în această femeie 
şi nu-i pot vedea trupul mai jos de piept pentru că tufa asta este 
prea înaltă. Îi studiez chipul, dar nu-mi amintesc cum arată 
oamenii când mint. 

— Ai hrănit-o, spun eu şi smulg o frunză din plantă. 

— Nu, n-am hrănit-o. A fost în spital, mami, a avut un atac 
cerebral, îţi aminteşti? Îţi aminteşti că am vorbit despre asta? 
larăşi, şi iarăşi, şi iarăşi. Ultimele cuvinte le rosteşte printre 
dinţi. Şi ne-am dus s-o vizităm, nu-i aşa? Când ţi-ai luxat dege- 
tul. În sfârşit, încă este la reabilitare pentru că nu înghite aşa 
cum trebuie, dar putem s-o vizităm din nou, dacă vrei. Vrei s-o 
vizitezi? 

Nu ştiu despre ce vorbeşte femeia asta şi nu-i pot vedea 
braţele şi picioarele. Încep să mă întreb dacă are aşa ceva. 

— Cum se numeşte asta? întreb eu ridicând lopăţica. 

— Este o săpăligă. 

-Aha! M-am gândit eu că o să ştii, spun eu. Te-am prins, nu- 
i aşa? 

— Mamă? Înţelegi? Peter a zis că te poţi duce s-o vizitezi pe 
Elizabeth. Dar ţine minte cum a fost ultima oară - s-ar putea să 
fie un şoc. Elizabeth nu mai arată aşa cum o ştiai, nu-i aşa? 
Totuşi, este aceeaşi persoană şi vrea să te vadă. 

Femeia îşi trece o mână prin păr, iar acum, îi pot vedea un 


LLi 


braţ. Continui să repet cuvântul „ săpăligă “ în minte - am sen- 
timentul că va fi important mai târziu. 

— Putem merge astăzi, dacă vrei. Il pot suna pe Peter. Ai 
vrea? Îmi pare atât de rău că a trebuit să te las aici, mami, 
spune ea pornind de-a lungul gardului. Vreau să mă revanşez 
faţă de tine. 

Când ajunge în spatele porţii grădinii, o văd pe de-a-ntregul 
- poarta e făcută din bare subţiri de fier, iar ea nu se poate 
ascunde în spatele său. li văd cizmele de cauciuc bleumarin şi 
blugii murdari. Nu-mi dau seama ce caută aici. Nu-mi amintesc 
numele ei. Este ca unul dintre acei oameni pe care îi confunzi cu 
altcineva, unul dintre acei oameni despre care crezi că este 
persoana care vrei tu să fie. Eu am vrut mereu să fie fiica mea, 
dar se pare că niciodată nu este. Am vrut să fie Sukey şi am 
văzut-o pretutindeni - în mişcarea precisă a unei tinere 
vânzătoare care îşi pudra nasul sau în tropăitul nerăbdător al 
unei casnice care stătea la coadă la băcănie. Am continuat s-o 
văd în alte femei mult timp după ce m-am măritat şi m-am 
aşezat la casa mea, şi am devenit mamă. Incă o zăream prin 
geamul câte unei maşini care trecea în viteză. 

Şi acum e o maşină care merge, iar o pasăre zboară de pe 
drum şi cineva stă pe o bancă de lângă un magazin, şi un câine 
este legat de un felinar. _ 

— Helen... Nu găsesc altceva de spus. Imi îndepărtez 
centura de siguranţă de corp şi îi dau drumul la loc. E ceva 
important. Săpăligă. 

Nu asta era. Nici măcar pe-aproape. Imaginile se contopesc 
înceţoşate, la fel şi cuvintele. Estrada din parc, urâtele case 
verzi cu galben. 

— Of, mami! înveseleşte-te. Te duc s-o vezi pe Elizabeth. 
Îmi aruncă o privire, apoi se uită din nou prin parbriz. Am crezut 
că o să-ţi facă plăcere. 

Lumina se reflectă dintr-o mulţime de maşini, iar eu mă 
simt ameţită. lar apoi, ne aflăm cumva pe un coridor lung şi alb, 
iar un bărbat trece scârţâind pe lângă noi. Pantofii lui par să 
cânte un cântec de demult. Un cântec despre liliac. Şi de parcă 
ar fi din acelaşi film, doi oameni trec pe lângă noi ducând 
buchete de flori. 

— Sunt pentru mine? rostesc eu, iar ei râd de parcă aş fi 
făcut o glumă. Străbatem coridoare şi alte coridoare, toate la 


fel, iar eu am impresia că mergem în cerc. 

— Ne-am rătăcit? întreb eu. 

Dar se pare că nu. Am ajuns. Este o încăpere plină de paturi 
pe care se află oameni. 

— Toţi aceşti oameni ar trebui să fie făcuţi să se ridice, 
spun eu. Zăcutul nu poate să le facă bine. 

— Nu fi prostuţă, zice Helen. Şi vorbeşte încet. Sunt 
bolnavi. 

Incăperea este foarte luminoasă, cu cearşafuri albe, şi 
corpuri de iluminat mari, şi balustrade peste tot, ca un fel de 
parc în interior. Mintea mea nu se poate concentra. 

— Mami? rosteşte Helen. 

Nu-mi vine în minte decât un singur cuvânt şi nu este cel 
corect, ştiu că nu e cel corect. 

— Estradă, spun eu. Estradă. 

Helen se îndreaptă către un pat. lar acolo, acea făptură 
micuță, cu faţa şifonată este Elizabeth. Ochii îi sunt închişi, iar 
ea pare împuţinată şi ofilită. Oare a arătat întotdeauna aşa? Preţ 
de câteva minute, stau lângă perdea şi o privesc. Apoi mă 
apropii şi trag perdeaua în jurul nostru, ascunzându-ne în 
spatele ei. Un bărbat stă în picioare lângă pat. Gâtul lui este 
iritat de la bărbierit. 

— A avut o noapte grea, zice el. Dar se va trezi imediat. Nu 
faceţi zgomot. 

Mă aşez în linişte. În mare linişte. Nu vreau s-o deranjez. 
Elizabeth e aici. Îi zâmbesc, dar ea nu-mi zâmbeşte. Este întinsă 
pe un pat uriaş şi e învelită cu grijă. 

— Da, odihneşte-te, şoptesc eu. O să bem imediat o cană 
cu ceai. Ba chiar s-ar putea să am nişte ciocolată în geantă. Sau 
poate că voi pregăti nişte pâine prăjită cu brânză. O să ai nevoie 
de ceva, Elizabeth. Fiul acela al tău îţi dă doar raţii de 
înfometare. 

— Înfometare? rosteşte bărbatul. Raţii? 

— lar apoi, poţi să-mi spui ce pasăre este fiecare doar 
privindu-i umbra, iar eu pot să sap în grădină şi să scot discurile 
sparte, şi după aceea, putem să ascultăm „Aria şampaniei”. 

— Săpatul în grădină a adus-o în starea asta, zice bărbatul. 
Mă auzi? 

Se apleacă spre ea, iar gâtul iritat de la bărbierit se întinde. 
Elizabeth doarme pe jumătate ridicată în şezut. Este înclinată 


într-o parte, şi la fel şi gura, iar eu am impresia că ne legănăm 
de parcă am fi pe un vapor. Mă ţin de marginea patului pentru 
a-mi păstra echilibrul. 

— Aţi săpat în grădină. Vă amintiţi? 

Îmi imaginez ochiul meu ca un mic punctişor şi îmi răsucesc 
capul cât de departe de el pot. 

— Nu ştiu, spun eu. Unde eram? 

— În grădina mamei. 

— Nu, nu ştiu unde e asta. 

— În grădina lui Elizabeth, zice Helen. Peter, putem vorbi 
puţin, afară? 

— Nu, rostesc eu. N-aş săpa acolo. Nu se ştie niciodată ce-i 
îngropat în pământul de lângă casele alea noi. Douglas spune că 
ar putea fi orice. 

— Asta-i o altă acuzaţie? 

— Nu, răspunde Helen. Nu este. 

ÎI întreabă din nou pe Peter dacă ar putea vorbi afară, iar el 
trage perdeaua la o parte, apoi o închide la loc, zgomotul produs 
fiind ca de fierăstrău. O trag şi eu, încercând să creez acelaşi 
efect, până când materialul mi se smulge din mână. Camera 
pare mică acum, după ce am rămas singură, iar pereţii nu prea 
par aşa cum ar trebui să fie - se mişcă în adierea vântului, iar eu 
am senzaţia că sunt pe un vapor. Un şerveţel se înalţă ca o velă 
din cutia sa, iar eu îl trag de-acolo şi îl rup în bucățele, ascultând 
vocile de-afară. Uneori o femeie, dar în general un bărbat. 

— Şocul căzăturii a cauzat atacul cerebral, spune el. Şi m- 
am întrebat ce dracu’ şi-a imaginat ea că va găsi. Ştiu sigur că a 
găsit ceva, dar nu i-a zis mamei ce anume. Dacă e ceva de va- 
loare, îl vrem înapoi. Ne aparţine de drept. 

O cutie de carton cu suc se află lângă şerveţele, iar alături, 
un mic pieptăn alb. Las bucăţelele de şerveţel să cadă pe duşu- 
mea şi încep să-i pieptăn părul lui Elizabeth. Cu mare blândeţe. 
Tot părul îi este alb acum, nu mai are deloc şuviţe cenușii, iar 
pieptănul pare murdar prin comparaţie. Asta mă înfurie - nu este 
suficient de bun pentru Elizabeth, ar trebui să aibă ceva mai 
bun. Caut din nou prin geantă şi descopăr că am un pieptăn de 
baga, dar e arcuit şi sculptat, şi este pentru a prinde părul, nu 
pentru a-l pieptăna. 

De dincolo de perdea se aude un râs neplăcut şi strident. 
Din nou, vocea bărbatului: 


— Deci, treaba cu grădinăritul e în familie, nu? Bănuiesc că 
distrugerea peluzelor altora este o mare glumă pentru voi. Şi să 
nu crezi că nu ştiu că v-aţi mai furişat aici, ca s-o vedeţi pe 
mama. 

Mă întreb despre ce-i vorba, însă doar preţ de o secundă 
pentru că Elizabeth deschide în sfârşit ochii. Scoate un sunet 
cârâit, iar eu îmi dau seama că vorbeşte, dar n-o înţeleg. Cuvin- 
tele sunt prea slabe, prea umede şi dezlânate. Îşi bagă palmele 
în mânecile braţelor opuse, dar tot îi văd încheieturile. Par 
nefiresc de delicate, parcă lipsite de oase şi umflate, iar pielea îi 
este netedă de parcă a fost umplută cu aer. Buzele îi sunt 
crăpate, dar ea încearcă să zâmbească, schiţează o jumătate de 
zâmbet şi încearcă din nou să vorbească. Am impresia că nu 
reuşesc să înţeleg ceva important. Cuvintele se rostogolesc şi 
cad pe podea, şi se pierd. 

Nici unul dintre noi nu s-a dus la culcare în noaptea în care 
femeia nebună a murit - în schimb, eu, mama şi Douglas, şi 
insectele care se lipeau de geam am ţinut un fel de priveghi. Ce 
anume vegheam, ce aşteptam nu ştiu. Să pricepem ceva din tot 
ce se întâmplase, presupun. 

Când au început să se ivească zorile, m-am dus în grădină, 
să respir aer curat. Insă când am ieşit din casă, picioarele îmi 
erau grele, iar ochii mă usturau. În timp ce străbăteam aleea, m- 
am lovit orbeşte de gardul viu de muri, iar foşnetul şi legănatul 
său m-au făcut să sar speriată îndărăt, abia apoi amintindu-mi 
că nebuna nu va mai apărea niciodată dintre frunzele vreunui 
gard, nu va mai ţipa, nu-şi va mai ridica fusta în faţa vreunui 
autobuz, nu mă va mai fugări niciodată cu umbrela ridicată. ŞI 
am regretat uşurarea pe care am simtit-o la acest gând. 

Tata a plecat la muncă în timp ce eu eram în grădină, 
oprindu-se să culeagă două mure din gard. A făcut-o pe furiş, ca 
şi cum ar fi vrut ca nimeni să nu ştie că era în stare să vadă 
fructele sau să se bucure de gustul lor. Dar eu l-am imitat în 
timp ce îl priveam îndepărtându-se, băgându-mi mure în gură. 
Mi s-a părut că e un lucru corect, potrivit cumva, alungându-mi 
de pe limbă matinalul gust stătut. Am mai mâncat câteva, cele 
acre făcându-mă să caut altele, cu adevărat coapte şi dulci, apoi 
am început să le culeg de-a binelea, umplând o stropitoare 
veche, care fusese uitată în iarbă. 

Murele se desprindeau cu o uşurinţă plăcută, iar eu mi-am 


băgat mâinile şi mai adânc în tufe, pentru a ajunge la cele mai 
coapte. Douglas nu a spus nimic când a venit să mă caute, ci a 
început şi el să mănânce şi să culeagă, dând cu grijă crengile la 
o parte pentru a intra cât mai adânc în cuibul fructelor. L-am 
privit câteva clipe şi am constatat o asemănare între el şi 
femeia nebună, care era evidentă dacă ştiai că erau înrudiţi, dar 
m-am gândit că poate la asta contribuia în parte şi faptul că el 
avea braţele îngropate în frunziş. In curând a apărut şi mama, 
aducând coşuri şi vase, şi a început şi ea să culeagă. 

Am despuiat crengile cu lăcomie şi în grabă, murele căzând 
între degetele noastre. In vreme ce le culegeam, ne umpleam şi 
gurile, în tăcere, cu conştiinciozitate şi cu hotărâre. Am 
continuat până când aproape că nu mi-am mai putut ridica 
mâinile, iar pielea degetelor îmi ajunsese plină de minuscule 
tăieturi de la spinii rugilor. Atunci a apărut Frank. l-am auzit 
paşii pe alee, şi toţi trei ne-am răsucit. 

— Dumnezeule! a exclamat el. V-aţi transformat în 
canibali? 

M-am uitat la mama şi la Douglas şi am văzut că feţele şi 
mâinile le erau însângerate de sucul fructelor, de parcă devo- 
raseră vreun animal viu. Am simţit sucul pătându-mi şi mie 
gura. Nici unul dintre noi n-a râs, ci ne-am privit unul pe altul de 
parcă tocmai ne treziserăm dintr-un vis, cu hainele pătate, cu 
feţele albe, cu ochii înlăcrimaţi. 

Frank adusese zahăr, iar mama şi-a şters mâinile şi faţa cu 
şorţul pentru a se minuna de el, luând pachetele de parcă erau 
daruri de Crăciun. 

— Am putea face gem, a spus ea. Avem fructe pentru el. 

— Văd asta, a zis Frank şi a râs, dar tot se uita pieziş la noi, 
stânjenit, apoi şi-a aprins o ţigară cu mâini nervoase, o manşetă 
fluturându-i la încheietură ca un pescăruş lacom. 

Mama a intrat pentru a duce recolta culeasă, iar Douglas a 
continuat să mănânce mure, dar mie îmi pierise pofta. Pielea mă 
mânca acolo unde sucul se uscase, şi mă simţeam iritată. Mi-am 
dorit ca Frank să nu fi venit, mi-am dorit să fi stat să culegem 
mure toată ziua, fără să vorbim, doar să le culegem, să facem 
ceva la care să nu trebuiască să mă gândesc. 

Îl evitasem pe Frank de zile întregi - când îl vedeam că mă 
aşteptă în capătul străzii, mă duceam acasă pe drumul mai 
lung, când ajungeam prea aproape de Fiveways sau de altă 


cârciumă pe care ar fi putut-o frecventa, traversam strada. Nu 
ştiam ce să-i spun. Nu puteam să-i zic că Douglas aştepta la 
Pavilion Ballrooms, în fiecare seară, sperând că Sukey va sosi. 

— Parcă ţi-ai fi întins rujul, a spus Frank. Parcă te-ai fi săru- 
tat cu cineva. 

Mâinile nu-i mai tremurau, şi şi-a ridicat degetul mare spre 
gura mea, ţinându-l la un centimetru de buze. 

— Nu mă dau cu ruj, am zis eu, efortul de a nu mă îndrepta 
spre atingerea lui făcându-mi cuvintele rigide. 

S-a auzit un foşnet când Douglas a lovit tufele în spatele 
meu. Frank nu s-a uitat la el, ci şi-a trecut uşor degetul peste 
sucul de mure de pe buza mea de sus, întinzându-l apoi pe ale 
lui. 

— Ce părere ai? a rostit el. Poate că ar trebui să încep să 
mă dau cu aşa ceva. 

Absurditatea gestului, a remarcii m-a năucit. 

— Acum, tu arăţi de parcă ai sărutat pe cineva, am spus eu 
în timp ce mama ne chema înăuntru. 

— Vreau să-i spun lui Frank, a zis ea după ce noi am intrat 
pe uşă. Despre accident. 

L-am văzut pe Frank tresărind la auzul cuvântului. 

— Ce accident? 

— Mama lui Douglas. A fost ucisă de o maşină. 

Mama spăla fructele şi le punea într-un vas de pe aragaz, 
ca să se înmoaie, şi a fost un moment de tăcere înainte ca Frank 
să vorbească. Când a făcut-o, vocea i-a fost slabă. 

— Ce lucru cumplit, a rostit el. Şi, în mod incredibil, a părut 
pe cale să plângă. Când s-a întâmplat? Aţi fost acolo? Dumne- 
zeule, e cumplit! 

A scos un oftat care ne-a făcut să tresărim, de parcă ar fi 
spart o farfurie. 

— S-ar putea să nu ţi se mai pară atât de cumplit când o să 
afli cine era, a spus Douglas. 

Vocea îi era furioasă, dar chipul, foarte pătat, era liniştit. 

— Nu contează, a zis mama ştergându-i sucul de mure de 
pe bărbie şi făcându-l să tacă. 

— Îmi amintesc când am văzut-o prima dată, a spus Frank, 
apoi a făcut o pauză, timp în care cred că toţi ne-am întrebat ce 
va zice în continuare. 

Dar el nu şi-a terminat fraza. Şi-a venit în fire şi s-a dus lân- 


gă mama, şi a ajutat-o să strecoare prin pungi de muselină 
murele fierbinţi şi înmuiate, pulpa neagră lipindu-i-se de degete 
şi prelingându-i-se pe încheieturi. Am fiert fructele cu zahăr de 
pe piaţa neagră, iar mama le-a răcit şi le-a turnat în borcane, şi 
le-a sigilat cu ceară. Gemul a ieşit limpede şi trandafiriu, şi 
delicios. Şi în tot timpul acesta, Frank a fost pe cale să 
izbucnească în lacrimi din cauză că mama lui Douglas murise 
într-un accident. 

— Dumnezeule, ticălos om! spune Helen lovind volanul cu 
mâna. Te învinovăţeşte pentru tot. Mă învinovăţeşte pe mine! 
De parcă felul cum îmi câştig traiul are vreo legătură cu asta. Ei 
bine, pentru Elizabeth îmi pare rău să aibă un fiu ca ăsta. 

— Elizabeth a dispărut. 

— Mami, abia ai văzut-o. 

— A dispărut şi este vina mea. 

— Nu, nu-l asculta pe idiotul ăla. N-ar fi trebuit s-o lase sin- 
gură în grădină dacă a văzut că-i atât de nesigură pe picioare. 
Nu e vina ta. 

— Este vina mea pentru că am căutat unde nu trebuia, am 
adunat gunoaie de peste tot, iar în tot acest timp, lucrurile care 
contau mă aşteptau acolo. 

— Despre ce vorbeşti? 

— A fost îngropată în grădină. 

— Cine? 

Nu-mi amintesc numele. 

— Cea despre care vorbeam. 

— Elizabeth e la spital, mami. Abia ai văzut-o. 

— Nu, e în grădină. E îngropată acolo, de ani de zile. 

Helen se foieşte pe scaun şi încetineşte maşina. 

— A cui grădină? A noastră? 

— La casele noi. Ea a dispărut, iar ei au construit acele 
case. lar Frank a adus tone de pământ pentru a-l aşterne în 
grădini şi a plantat lucruri acolo. lar dovleceii aproape că au fost 
distruşi când cineva a fost în grădină. Şi a săpat. 

— Casele noi. Te referi la a lui Elizabeth? 

— Elizabeth a dispărut. 

— Nu, mami, abia ai văzut-o. 

— Este îngropată... 

— Ai mai spus asta. Dar nu-i Elizabeth, nu-i aşa? 

— Elizabeth a dispărut. 


Nu acesta este numele, ştiu că numele este greşit, dar nu 
mi-l amintesc pe cel corect. 

Helen opreşte maşina. 

— Cine crezi că este îngropată în grădina lui Elizabeth? 
Sukey? i 

Sukey. Asta-i numele! Sukey. Sukey. Muşchii pieptului meu 
se relaxează uşor. 

— Mami? 

Helen trage frâna de mână, care hârâie cumplit. 

— E vina mea. Am fost acolo, cunoşteam locul fiindcă era 
gardul acela cu pietricele, iar dacă aş fi săpat în grădină, aş fi 
descoperit totul, şi mama n-ar fi murit fără să ştie. Am crezut că 
nu înseamnă nimic, că nebuna a făcut ceva ca să mă sperie. Dar 
lucrurile lui Sukey erau în grădină, aşteptându-mă, marcând 
locul. Pudriera ei era acolo, dar am găsit-o prea târziu, mult prea 
târziu. Acum, n-o s-o mai găsesc niciodată, nu-i aşa? A dispărut 
pentru totdeauna, iar eu o s-o caut întotdeauna. Nu suport! 

— Nici eu, a rostit Helen în surdină. În regulă, asta este! Dă- 
te jos din maşină. Stai! Te ajut eu. 

Vine şi-mi deschide portiera, iar eu văd că ne aflăm de cea- 
laltă parte a parcului, dincolo de casa verde cu galben, de hotel 
şi de acacia, şi în vreme ce îmi trec degetele peste pietricelele 
negre şi albe de pe zid, Helen scoate ceva din portbagajul 
maşinii. Poarta laterală este încuiată, dar ea bagă vârful unei 
lopeţi pe lângă broască, iar cadrul de lemn explodează trans- 
format în aşchii. 

— Vino în grădină, mami, spune ea oprindu-se lângă 
covorul de muşchi şi linariţă şi ţinându-mi poarta deschisă. 
Haide! Dacă e nevoie, o să sap toată blestemata asta de 
grădină. 

Peluza este maronie şi cu gropi, şi există o mulţime de pă- 
mânt gol unde ar fi trebuit să fie iarbă sau flori. Helen face 
câteva drumuri, aducându-şi uneltele. Se apleacă şi-şi trece 
mâna peste pământ de parcă ar pipăi ceva sub un covor, apoi 
bate cu piciorul în diverse locuri, cu urechea stângă aplecată. In 
cele din urmă, aruncă lopata şi ridică furca sus în aer, după care 
o lasă să cadă, înfigând-o în pământ. Dinţii ei se afundă adânc şi 
în tăcere, iar ea o ridică, rostogolind pământ şi iarbă. 

— M-am săturat până peste cap de oameni dispăruţi, şi de 
oameni bolnavi, şi de oameni morţi. M-am săturat şi de fii 


nenorociţi ai oamenilor dispăruţi, rosteşte ea în timp ce înfige 
furca în pământ. Aşa că o să sap până în Australia, dacă e 
nevoie. 

Nu înţeleg ce face. 

— E pentru fasolea căţărătoare? spun eu arătând spre 
şanţul pe care îl sapă în peluza neîngrijită. Mi se pare un loc 
ciudat să plantezi aşa ceva. 

Ea nu-mi răspunde, ci vorbeşte pentru sine, înjură. Mă uit 
într-o seră goală, care pare părăsită. Imi este cumva familiară şi 
intru pentru un minut, încercând să-mi dau seama de unde 
cunosc mirosul de mucegai, de ghivece din plastic putrezit şi de 
vernis. Un prihor aterizează pe mormanul de pământ de lângă 
şanţul lui Helen. 

— Du-te naibii! ţipă ea fluturându-şi lopata. 

Pasărea îşi ia zborul şi se opreşte pe o creangă a mărului. 

— Helen? rostesc eu. Care ar fi cel mai bun loc pentru plan- 
tat dovlecei? 

— Pe toţi dracii! Îşi răsuceşte brusc capul, de parcă ar 
putea face cuvintele să mă lovească. Ce legătură are asta cu...? 
Dar indiferent ce spune în continuare se pierde acoperit de 
scrâşnetul de metal pe piatră când începe să sape în altă parte. 
Aici e multă lumină, zice ea. Zidul e bun pentru protecţie 
împotriva vântului... 

Face o mare dezordine, iar eu mă întreb ce rost are. Poate 
că aşa decorezi o grădină, dar pare improbabil. Deocamdată, 
sunt doar nişte gropi mari şi urâte. Dacă nu sunt pentru bazine, 
nu văd ce rost au. Un scaun de plastic alb zace pe un morman 
de sol nisipos, iar unul dintre picioarele lui se afundă când mă 
aşez. Constat că sunt aplecată în faţă, studiind viaţa infinită de 
pe acest mic petic de pământ, privind prin găurile din frunze şi 
suflând resturile de pene căzute din cer. 

Îmi trec degetele peste un boboc de păpădie, petalele 
subţiri fiind strânse ca o mingiucă de catifea. Nu mă pot abţine 
să nu le smulg, este prea plăcut să simt clipa de rezistenţă 
înainte de a se desprinde, fiecare la o milisecundă după 
precedenta. Un melc înaintează pe sub o tufă. 

— O să te fac gem, îi spun eu. O să te storc şi o să te trec 
prin muselină, şi o să te fierb cu zahăr. 

Îşi scoate coarnele o clipă, dar nu se opreşte. 

lar apoi se aude un țipăt. 


— O bucată de metal aproape că mi-a sărit în ochi. La 
naiba! exclamă Helen ieşind din groapa pe care o sapă. Are un 
limbaj absolut cumplit astăzi. O cataramă de pantof, zice ea. 
Stai puţin, îngenunchează şi se apleacă în groapă. E ceva aici. 
Mami! 

Mă ridic anevoie şi mă apropii, iar ea îmi dă o bucată de 
lemn decolorată, cu excepţia locurilor unde este acoperită cu 
pământ. Marginile se fărâmă de umezeală. Helen mai scoate 
nişte fragmente din pământ, iar după ce lemnul este îndepărtat 
apare o cavitate. Solul nisipos începe să se prelingă înăuntru. 
Dedesubt este ceva gălbui, ceva neted, înspăimântător, rotund, 
cu dinţi care muşcă din pământ de parcă şi-ar putea croi drum 
spre suprafaţă. Dar cum se cheamă asta, acest lucru fără carne 
şi fără păr, această faţă care priveşte fără ochi? Helen nu vrea 
să-mi spună când o întreb, iar după ce e îndepărtat mai mult 
pământ, văd că îi lipseşte o bucată, este o spărtură, un semn de 
violenţă, goală şi neagră pe fondul culorii deschise. 

— Mami, rosteşte Helen. Du-te spre casă, te rog. 

Se apleacă din nou spre groapă, iar în timp ce păşesc în- 
dărăt, văd că mai scoate nişte lemn când se ridică. Lemn şi ceva 
circular, un mic vas puţin adânc. În ciuda distanţei, îmi dau 
seama că este bleumarin cu argintiu. Şi ştiu că în el s-a aflat 
cândva pudră de culoarea piersicii, nu pământ negru. Helen îl 
scutură în vreme ce se îndepărtează. 

— Hai să mergem în maşină, spune ea foarte încet, cu mâi- 
nile pe braţele mele. Hai să stăm în maşină. 

Portiera pasagerului este deschisă, iar eu stau într-o parte 
pe scaun. Helen e îngenuncheată pe trotuar la picioarele mele şi 
vorbeşte în palmă. Are ceva în mână şi îl lipeşte cu putere de 
obraz în timp ce vorbeşte, privind spre poarta laterală la câteva 
secunde, de parcă se gândeşte că va fugi ceva de-acolo. „Poarta 
laterală, gândesc eu. Poarta laterală e deschisă.” Mi se pare 
important, dar nu ştiu de ce. Helen pune încet pe trotuar 
bucăţile de lemn şi jumătatea de pudrieră. Caut în geantă 
cealaltă jumătate, mă aplec pentru a reuni cele două cercuri 
argintii cu albastru şi închid ochii, văzând-o pe Sukey la masa 
din bucătăria noastră, pudrându-şi nasul. Când mă aplec, betelia 
pantalonilor îmi ciupeşte mijlocul, iar sângele pare să-mi 
năvălească în cap. 

Bucăţile de lemn fărâmicios sunt ca nişte piese de puzzle, 


ca nişte cioburi ale unui disc de gramofon. Încerc să le asam- 
blez, dar sunt prea umede şi prea putrede, ca o carne iartă 
prea mult. Nu contează, ştiu deja că au făcut parte dintr-o ladă 
de ceai de genul celor pe care Frank le avea mereu în casă, de 
genul celei în care pusese hainele lui Sukey după dispariţia ei. 

— Frank, rostesc eu, iar stomacul mi se întoarce pe dos. 

Mă simt de parcă sunt iarăşi cu Audrey, bând ginul tatălui 
ei. 

După ce termină de vorbit, Helen îşi desprinde un obiect 
plat şi lunguieţ de pe obraz şi pune şi alte lucruri pe trotuar. O 
mână de sticlă spartă, cu marginile netezite ca ale pietricelelor, 
o cataramă de pantof ruginită şi micuţele schelete a două 
păsărele, oasele fiind prinse cu o sârmă. Ochii de sticlă încă sunt 
lipiţi de craniu, iar pe ciocurile lor sunt urme de un soi de email 
colorat. Şi ştiu că ultima dată când am văzut aceste ciocuri a 
fost în casa lui Frank. „Au zburat pe lângă capul ei, a spus 
nebuna. Sticla s-a spart, iar păsările au zburat pe lângă capul 
ei.” 

O maşină strălucitoare, cu un desen în pătrăţele se opreşte 
în faţa casei, iar un bărbat şi o femeie coboară. Poartă cămăși 
albe şi veste negre şi mari şi au fost etichetaţi la fel ca ibricul 
meu electric şi borcanul cu ceai. Pe eticheta lor scrie „Poliţie”. 
Helen dă să se ridice, de parcă ar vrea să se repeadă să-i întâm- 
pine, dar picioarele îi tremură şi loveşte pudriera, ale cărei 
jumătăţi se despart din nou. Le strâng la loc, fixându-le în bala- 
ma, şi mai şterg nişte pământ, pentru a face dungile argintii să 
strălucească. Am stat aplecată atât de mult, încât mâinile îmi 
sunt purpurii şi îmi simt pulsul bătând în ele. Capul îmi este greu 
din pricina sângelui, care îmi bubuie în urechi, şi se pare că 
murmur: 

— Sukey, Sukey, Sukey. 

Polițista intră pe poarta deschisă, apoi se întoarce. 

— Aşa este, spune ea. Pot confirma că aţi găsit rămăşiţe 
omeneşti. 

— Da, rosteşte Helen. 

— Şi aţi luat aceste obiecte din locul unde a fost îngropat 
cadavrul? întreabă poliţista. 

Da, zice Helen. 

Este certată de polițistă, care spune că nu trebuie să mai 
atingem nimic. Face o listă cu toate lucrurile pe care nu avem 


voie să le atingem, cu toate lucrurile care sunt înşirate la 
picioarele mele: cioburi de sticlă, un recipient pentru farduri, 
nişte lemn, schelete de păsări. Îmi ridic trupul, îndepărtându-mă 
de colecţia de obiecte, dar trebuie să le ating. Trebuie. 

— lar aceasta nu este grădina dumneavoastră? întreabă 
polițistul. 

— Nu, răspunde Helen, aparţine unei prietene de-a mamei. 

Polițistul se uită la mine. Sprâncenele i se ridică, iar el face 
câţiva paşi îndărăt. 

— Dumneavoastră sunteţi! rosteşte el. Nu pot să cred. 
Dumneavoastră sunteţi, nu-i aşa? 

— Da, eu sunt, spun eu. 

— Nu mă recunoaşteţi? Se apleacă pentru ca eu să-i pot 
vedea mai bine chipul. Are un zâmbet copilăros, care îmi 
aminteşte de cineva. Eu sunt cel căruia i-aţi tot raportat dis- 
pariţia prietenei dumneavoastră Elizabeth. 

Nu reacţionez suficient de repede, iar gura i se strâmbă 
uşor, din pricina dezamăgirii. 

— A, da, rostesc eu. Bună ziua. 

-De fiecare dată, eu, spune el răsucindu-se spre polițistă. Ar 
fi trebuit să verific ce a zis - avea informaţii despre o crimă 
veche de secole. 

— Nu este veche de secole şi nu ştim dacă a fost o crimă, 
spune poliţista. Se trage de vesta neagră şi se întoarce spre 
Helen. De ce aţi săpat în această grădină? 

— Căutam cadavrul, zice Helen. 

— Aţi ştiut că se afla aici? 

— Nu, nu chiar. 

Poliţistului i se cere să ia ceva din maşină, iar el şi femeia 
încep să lege de un copac o panglică albastră cu alb - flutură în 
vânt ca o flamură, dar nu sunt steaguri, ci doar cuvintele „Nu 
treceţi!” Cât timp el este ocupat, eu îmi întind piciorul, astfel că 
ating cu vârful pantofului micuțul schelet al unei păsărele. 
Atingerea îmi permite să respir din nou. Sângele mi se scurge 
din capul îngreunat, dar tot pare să vorbească. Oare asta 
înseamnă că „sângele îţi cântă în vene”? Şi există vreo 
modalitate de a-l opri? 

— Aţi adus uneltele cu dumneavoastră? rosteşte poliţista. 

Nu-mi observă piciorul. 

— Sunt grădinar, îi spune Helen. Am o firmă de grădinărit. 


De obicei, am în portbagaj lopeţi, furci şi săpăligi. 

Poliţista îi zice că va trebui să ia uneltele pentru a fi anali- 
zate, iar Helen spune că înţelege. Mâna ei se ridică de pe asfalt, 
iar eu văd că are dungi roşii în palmă. li ofer mâna mea, dorind 
să mângâi semnele şi să i le înlătur, dar ea nu observă. Încearcă 
din nou să se ridice, iar polițistul se apropie pentru a o ajuta. 
Sângele nu-mi mai cântă în cap, dar acum, că vocea a dispărut, 
o vreau înapoi. Mă aplec din maşină pentru a-l simţi bubuind din 
nou, pentru a-l auzi şoptindu-mi şi îmi lipesc degetele de lemnul 
fărâmicios. 

— Vă rog, nu atingeţi probele, spune poliţista derulând 
restul de panglică. Se uită la Helen. De ce n-aţi chemat poliţia 
dacă aţi suspectat că există un cadavru aici? 

Helen îşi lasă braţul moale în strânsoarea poliţistului. 

— De fapt, n-am bănuit cu adevărat. 

— Mă tem că va trebui să veniţi cu noi, la secţie, zice 
polițistul. ` 

O conduce pe Helen, iar eu îmi las mâna în jos. Intr-o cli- 
pită, am în palmă un mic ciob de sticlă. Il strâng cu putere, 
marginile fiindu-i netezite de pământ, şi văd globul de sticlă 
strălucind în lumina focului, ochii păsărilor licărind. O văd pe 
Sukey cosând pe canapea, cu buclele răsfirate pe spătar. Este 
atât de aproape şi atât de departe, iar eu îmi doresc pentru o 
clipă ca sticla să fi fost mai ascuţită, ca s-o pot simţi mai bine. 

— Sunteţi sigură că nu doriţi să stea cineva cu dumnea- 
voastră? Bărbatul acesta are păr roşcat şi pistrui, atât de mulţi 
pistrui, încât e greu să-i distingi trăsăturile, este greu să-ţi dai 
seama când zâmbeşte. Cum vă simţiţi? Dacă nu doriţi ceai, aţi 
vrea nişte apă? Staţi comod? 

— Nu, nu pot sta comod pe scaunul acesta, îmi simt talia de 
parcă ar fi agresată de betelia pantalonilor. Incerc să-mi deschei 
nasturele, dar nu e nici unul, ci doar elastic. 

— Aş vrea să-mi dau jos ăştia, spun eu. Şi să-mi pun unul 
din lucrurile alea ca o oală de gătit pentru oameni. Ştiţi dum- 
neavoastră. Pentru fiert oameni. 

El zice că nu e sigur la ce mă refer, iar eu nu reuşesc să-i 
desluşesc expresia din cauza pistruilor. Faţa lui este atât de 
pătată, încât nu se poate citi nimic pe ea. E ca pereţii acestei 
camere. Atât de albi, încât nu trebuie să-i văd deloc, iar dacă 
mă uit pe lângă bărbatul care şade vizavi de mine, am suficient 


spaţiu pentru a-mi imagina toate detaliile din camera de zi a lui 
Sukey. 

— Unde-i sora mea? rostesc eu. 

— Vreţi să spuneţi „fiica”? Un alt ofiţer discută cu ea în altă 
încăpere. După cum v-am mai explicat, şi fiica dumneavoastră 
este martoră, aşa că trebuie să vă interogăm separat. Am decis 
să nu vă acuzăm, dar trebuie să vă luăm o declaraţie. 
Înţelegeţi? 

În ciuda dezordinii de pistrui de pe faţa lui, acest bărbat 
este foarte îngrijit. Are o poziţie frumoasă pe scaun, cu faţa la 
mine, zâmbindu-mi - cred. Strâng bucăţica de sticlă în palmă. 

— Eu nu sunt martoră, zic eu. 

Ce bine ar fi dacă aş putea să-mi scot hainele şi să mă cu- 
fund într-un bazin cu apă. 

— Baie. 

— Poftim? 

— Acesta este cuvântul pe care îl căutam. 

— În regulă. Bine. Ne puteţi spune ceva despre cadavrul 
găsit în grădina casei lui Elizabeth Markham? 

— Elizabeth a dispărut, rostesc eu, dar cuvintele sunt ca 
praful. 

Da, un coleg mi-a zis că aţi raportat dispariţia ei de câteva 
ori. Pe doamna Markham o căutaţi? 

Privesc pereţii ca nişte foi, uitându-mă prin ei în camera de 
zi a lui Sukey. 

— Casa este plină cu lucruri, spun eu. 

Lângă canapea este un grătar de curăţat pantofii, iar sub 
fereastră se află o vază de porțelan ciobită. E plină cu bastoane 
cu capetele sculptate, umbrele cu volănaşe şi vechi săbii de 
paradă, care se leagănă când se face curent. O micuță trusă de 
scris a fost pusă pe un taburet de pian, iar doi lei de marmură se 
află la picioarele unui lavoar. Abia dacă e loc să te mişti, aşa că 
trebuie să am grijă. 

— Doamnă Horsham? Înţelegeţi ce s-a găsit în grădină? 

Încerc să-mi imaginez, dar nu pot, n-am suficientă energie 
să mă gândesc la două locuri. Studiez fiecare bulă din vopseaua 
cenuşie de pe perete, încercând să mă întorc în camera aceea, 
cu Sukey. Măcar dacă m-aş putea întoarce acolo, măcar dacă aş 
putea să fiu din nou cu ea. Mirosul de cafea mă perturbă, ea nu 
bea niciodată cafea, iar eu mă uit furioasă la cana de plastic alb 


de pe masă. 

— Aveţi idee de când s-ar putea afla cadavrul acolo? Avem 
informaţii - de fapt, fiica dumneavoastră a sugerat - că s-ar 
putea să fie acolo din 1946. Aveţi ceva de adăugat la asta? 

— 1946 este anul în care a dispărut sora mea. 

— Susan Gerrard, fostă Susan Palmer. Aşa este? 

— Sukey, rostesc eu şi am impresia că sângele cântă, dar 
ce legătură are sângele? 

— Sukey? Aşa îi spuneaţi? Şi a dispărut în toamna anului 
1946, corect? 

— Da. Cât timp a trecut? 

— Aproape şaptezeci de ani. 

Mă gândesc preţ de câteva clipe la pământul rece din jurul 
oaselor albe şi simt aceeaşi răceală furişându-se în mine, iar 
dacă aş fi ştiut, m-aş fi ghemuit de bunăvoie în cufărul acela de 
lemn şi i-aş fi ţinut companie vreme de şaptezeci de ani. N-aş fi 
lăsat-o singură atâta vreme. Aş fi făcut orice ca să-i fiu alături 
aşa cum i-a fost această bucăţică de sticlă. O strâng între 
degete, simţind-o cum s-a încălzit datorită atingerii mele, ca şi 
cum i-ar fi fost insuflată viaţă. 

— Aţi văzut cadavrul, zice bărbatul. Sau poate că ar trebui 
să spun scheletul. Este evident că i-a fost spart capul. Îmi puteţi 
spune ceva despre asta. 

— Sticla s-a spart, iar păsările au zburat în jurul capului ei. 

— Păsări? Se pare că există sticlă şi rămăşiţe de păsări 
alături de cadavru. La asta vă referiţi? 

— Asta a spus nebuna. 

— Nebuna? Ce vreţi să ziceţi cu asta? 

: — Sukey ura acele păsări cu aripi vopsite şi ochi de sticlă. 
Intr-o zi, şi-au luat zborul şi au atacat-o cu ciocurile. Asta credea 
ea. Eu mă temeam mai tare de celelalte lucruri - casa era plină 
de obiecte de care te puteai împiedica. Eu am crezut că a căzut 
şi şi-a spart capul. Mă gândeam că era o capcană a morții. 

— Despre care casă vorbiţi? 

— Casa lui Frank. 

— Frank? Vă referiţi la Frank Gerrard? A fost interogat ca 
posibil suspect. Ne mai puteţi spune ceva despre el? 

— Frank era un bărbat gelos. 

— Serios? 

— Nu ştiu. Cineva a zis că era. 


— Cine a spus asta? 

— Nu-mi amintesc. 

— În regulă, o să revenim la asta. Bea o gură de cafea, apoi 
una de apă. Aveţi idee unde se află Frank Gerrard? 

— Nu. 

— Ştiaţi că avea cazier? Pentru tulburarea liniştii publice, 
acceptare de bunuri furate, atac deosebit de grav. 

N-am ştiut. 

Mica bucată de sticlă îmi măreşte liniile din palmă, iar eu 
mi-o imaginez pe Sukey cosând şi nedorind să greşească rândul 
îngrijit şi focul care mă încălzeşte. Dacă aş reuşi să mă întorc în 
acea cameră, totul ar fi bine din nou. N-o să mă uit la păsările 
de pe poliţa şemineului, o să le acopăr cu şalul ei, apoi o s-o ajut 
să facă un stor pentru bucătărie, iar când Frank va veni acasă... 

— Când Frank va veni acasă? Ce-i? Ce se va întâmplat? 

— Nimic, rostesc eu. 

— În regulă, o să vă întreb despre asta mai târziu. Un alt 
lucru pe care trebuie să-l stabilim este modul cum a ajuns ca- 
davrul în grădina casei doamnei Markham. A avut sora dum- 
neavoastră vreo legătură cu acea casă. 

— Nu. 

— Dar credeţi că trupul pe care l-am găsit este al surorii 
dumneavoastră? Ce v-a făcut să credeţi că ar fi acolo? Poate că 
Frank Gerrard a avut vreo legătură cu casa? 

— A ajutat pe cineva să planteze dovlecei. 

— Deci, a avut acces la grădină? 

— Nu ştiu. 

— Ştim că, din 1938 până în 1946, a avut o firmă de mutări. 
A dus cumva mobilă acolo? 

— Nu ştiu. 

Dinţii s-au ivit albi pe fundalul pistruilor. 

— Vă plăcea Frank, nu-i aşa? 

— A iubit-o pe Sukey. 

Bărbatul soarbe din nou din cafea. Eu privesc din nou pere- 
tele şi mi-o amintesc pe Sukey glumind cu hamalul cu chip 
cumsecade şi pe nebună mâncând păducel lângă alee, iar apoi, 
pe Frank. Dintr-o clipă în alta, va intra în cameră. 

— Şi apoi? întreabă bărbatul. Ce se va întâmpla după 
aceea? 

Apoi, Sukey va fugi din casă ţipând, din cauza nebunei, iar 


Frank îi va spune să se ducă la Station Hotel, numai că ea nu se 
duce pentru că Frank face ceva. O împinge spre polita cămi- 
nului? O loveşte, iar ea cade? O loveşte în cap cu globul plin cu 
păsări? Ceva care îi sparge craniul, iar păsările se rostogolesc pe 
lângă capul ei. Am grijă să gândesc fără să vorbesc, iar bărbatul 
pistruiat continuă să-mi pună întrebări, dar nu pot să-i răspund 
pentru că, dacă o fac, voi spune prea multe. Voi spune că 
nebuna a văzut totul, voi spune că Frank a băgat-o pe Sukey 
într-o ladă de ceai şi a îngropat-o în grădina casei în care ştia că 
încă nu locuia nimeni. Voi spune că s-a oferit să ajute la 
plantarea dovleceilor pentru a avea grijă unde şi cât de adânc 
se sapă. Dacă voi vorbi, voi spune aceste lucruri, dar nu pot fi 
adevărate, nu e posibil să fie adevărate. 

— Ce se va întâmpla acum? Ştiţi? întreabă Helen scoţându- 
şi cheile şi descuind portiera. 

— Declaraţiile dumneavoastră vor fi verificate, spune poli- 
ţistul. După ce se va stabili vârsta rămăşiţelor găsite, vor în- 
cerca să găsească şi alţi martori, precum şi posibili suspecți. 

— Vor încerca să-l găsească pe Frank? 

— Dacă se va considera necesar. 

Cuvintele par cele corecte, dar strică tot efectul cu un 
zâmbet. 

Mă sprijin cu o mână de maşină, îndoindu-mi degetele şi 
lipindu-le de geam, şi încerc să-mi imaginez o adolescentă 
fugind în zigzag pentru a evita melcii. Dar este dificil să te 
imaginezi pe tine într-o amintire, şi nu mă pot gândi decât la 
Frank spunându-mi că noile case erau drăguţe, că fusese aici 
pentru a-i ajuta pe oameni să se mute şi să-şi amenajeze 
grădinile. Privesc sticla aşteptându-mă ca umbre să treacă 
peste suprafaţa lor ca pe un ecran, dar reflexia cerului ascunde 
orice poveste ar putea fi prezentată, iar totul rămâne nemişcat 
până când polițistul deschide portiera şi mă ajută să urc în 
maşină. Îşi pune o mână pe capul meu, ca să nu mă lovesc, apoi 
se apleacă peste mine pentru a-mi prinde centura de siguranţă. 
După ce îşi îndreaptă trupul, îmi face cu ochiul. 

— Bănuiesc că aţi găsit ce căutaţi, spune el, dar sper să mă 
mai vizitaţi din când în când, da? Să nu mă uitaţi. 

Închide portiera, iar eu mă întreb despre ce vorbea. În ma- 
şină este sufocant, deşi e după-amiază târziu, iar soarele nu 
este puternic. Nu reuşesc să cobor geamul şi sunt recunos- 


cătoare când Helen deschide uşa şi lasă briza să intre. 

— Şi. Âăă... cadavrul este al lui Sukey? îl întreabă ea pe 
poliţist. Când l-am putea lua? 

— Va trebui să se stabilească dacă rămăşiţele aparţin cui 
spuneţi dumneavoastră, apoi se vor face numeroase teste pen- 
tru a se stabili cu precizie data morţii, ce răni a suferit şi care a 
fost cauza decesului, dacă e posibil. Ar putea să dureze şase 
luni sau mai mult. Or să vă anunţe dacă şi când. 

Ea îi mulţumeşte, se urcă alături de mine şi să aerul rece la 
maximum. Mergem puţin, polițistul fluturându-şi mâna în urma 
noastră de parcă am fi prieteni vechi, dar ne oprim după primul 
colţ. Helen răsuflă de parcă ar fi împins maşina, nu ar fi condus- 
O. 

— Nu te-ai apucat de fumat, nu? 

Mi-a fost mereu teamă de asta când erau copii. 

— Mami, am cincizeci şi şase de ani, sigur că nu m-am apu- 
cat de fumat. Ştii ce s-a întâmplat, nu? 

Îi mângâi mâna din nou. O mângâi cu mare grija, dar amo 
senzaţie de prăbuşire interioară, ca şi cum un organ important 
s-ar desprinde, de parcă s-ar desprinde, iar eu trebuie să fiu 
gata să-l prind înainte să cadă pe podea. 

— Frank m-a împiedicat să cad peste balustrada de la 
Station Hotel, rostesc eu. Ţi-am spus asta vreodată? 

Îmi amintesc cum m-am gândit că, dacă aş fi murit, el ar fi 
fost învinovăţit, deşi nu avusese nici o intenţie să-mi facă rău. 

— Da, mami, mi-ai zis. Dar am avut mereu impresia că din 
cauza lui era să cazi. 

Porneşte iarăşi maşina şi conduce foarte încet, rămânând 
aproape de marginea drumului, şi nu pare să remarce când 
citesc indicatorul care spune că urmează o rampă şi pe cel care 
zice că nu există trotuar. Mâna îi tremură când schimbă vitezele 
şi nu se enervează când o întreb unde mergem. 

— Ce s-a întâmplat cu Douglas? mă întreabă ea. 

— A plecat în America, îi spun eu privind pe geam grozama 
întunecată şi valurile care se rostogolesc şi mai întunecate. A 
vrut mereu să se ducă acolo şi de aceea folosea accentul şi 
expresiile americane. M-am gândit că ne va scrie, dar n-a făcut- 
o niciodată. Bănuiesc că a dorit un nou început. A vândut tot ce 
avea pentru a-şi cumpăra un bilet. In afară de „Aria şampaniei”. 

— Ha-ha-ha, rosteşte Helen oprind maşina lângă plajă. 


Mă ajută să merg pe nisip în timp ce ne îndreptăm spre 
mare. Amândouă avem pământ sub unghii şi ni-l spălăm în apă. 
O bucăţică de sticlă ca o pietricică este cuibărită în palma mea, 
iar eu îi dau drumul în spuma valurilor, ca să stea în nisip, 
alături de pietricelele adevărate. Soarele coboară în spatele 
digului, iar preţ de câteva clipe, noi îl privim scufundându-se. Mă 
întreb cât e ceasul şi ce-am făcut noi toată ziua. Mă întreb cum 
de a ajuns pământul pe mâinile noastre şi de ce tremură Helen. 
Mă sărută pe creştet, iar stomacul îmi chiorăie. Caut nişte 
ciocolată în buzunarele cardiganului şi în geantă, dar nu găsesc. 
Stomacul îmi chiorăie din nou. 

— Dar Frank? 

Helen priveşte marea. Pare învolburată astăzi, valurile 
arătând ca nişte diforme cutii colorate, şi nu mi-ar plăcea să înot 
în ea. 

— Ce s-a întâmplat cu el? 

Îşi răsuceşte picioarele, care se afundă puţin în nisipul ud. 

— Mi-a cerut să mă mărit cu el. 

— Poftim? 

Se întoarce rapid, iar unul din picioare i se afundă şi mai 
mult. 

— O, la mult timp după aceea. Aveam douăzeci şi doi de 
ani deja. Fusese plecat. Tata a zis că la închisoare, dar eu şi 
mama n-am fost sigure. În sfârşit, într-o zi a apărut şi mi-a cerut 
să mă mărit cu el. Pur şi simplu. L-am refuzat, desigur. Eram 
deja logodită cu Patrick. 

— Şi el cum a primit refuzul tău? 

Mă gândesc la asta câteva clipe, deşi este o amintire 
dureroasă. 

— Bănuiesc că s-a simţit uşurat. 

Dar faţa lui, care a devenit cenuşie, bolnăvicioasă, când |- 
am refuzat, îmi apare în minte, iar eu mă întreb din nou dacă aş 
fi acceptat în caz că nu aş fi fost logodită şi dacă nu cumva i-am 
purtat pică lui Patrick că mi-a stat în cale. Şi mă întreb dacă nu 
ar fi fost greu de suportat o căsătorie care mi-ar fi amintit de 
sora mea în fiecare zi. 

— Şi desigur, este posibil ca el s-o fi omorât, rosteşte Helen 
cu o voce muşcătoare. Aşa că asta ar fi complicat lucrurile. 
Priveşte negura dintre cer şi mare. Dar tu crezi că a făcut-o 
intenţionat? 


Mă uit îndărăt, spre plajă. 

— Am îngropat-o pe Sukey acolo, spun eu. 

— Nu, mami, a fost... 

— lar apoi, ea m-a îngropat pe mine. lar eu m-am supărat. 

După aceea, m-am simţit vinovată că m-am supărat şi 
ruşinată că m-am purtat atât de copilăreşte. Ea încercase doar 
să mă distreze. Dar mă speriase nisipul care îmi strângea trupul, 
apăsându-mi braţele şi picioarele, şi mi-a fost foarte uşor să-mi 
imaginez dunele ridicându-se deasupra capului meu. După 
aceea, a avut mereu grijă să fie ea cea care era îngropată, iar 
eu adunam pe ea nisip fin, tasându-l până când ea nu se mai 
putea mişca şi dându-i diverse forme - tentacule de caracatiţă 
sau coadă de sirenă. lar o dată, i-am făcut o rochie. Din unghii 
pe care le adunasem de pe țărm. Sunt sigură că aşa a fost. Mi le 
imaginez acum, risipite în jurul ei. Sute de unghii roz înfipte în 
nisip. 


Epilog 

— Cred că el spera ca unul dintre ele să se dovedească a 
valora o avere, dar n-a avut noroc. Vocea coborâtă este urmată 
de un râs înfundat, cel care vorbise fiind ascuns de o mulţime de 
trupuri îmbrăcate în negru. Nu mă pot împiedica să nu mă 
gândesc că ea a adunat toate mizeriile alea doar pentru a-l face 
să-şi piardă vremea cu ele. Cred că a ştiut că el nu va putea 
rezista tentaţiei şi că va duce toate porţelanurile să fie evaluate. 

— Obiecte din majolică, nu? Ultima glumă a mătuşii 
Elizabeth. Bietul Peter. 

Praf gros se ridică în aerul fierbinte şi se aşază pe umeri, şi 
pe şolduri, şi pe coapse. Miroase a haine ieftine noi. Mă simt 
captivă, simt că mă sufoc. Se pare că nu există cale de scăpare 
şi nici vreun loc unde să pot sta jos. Îmi sprijin un umăr de un 
obiect care pare solid şi care este acoperit cu o țesătură, dar o 
femeie grasă scoate un țipăt subţire, se îndepărtează şi se 
întoarce pentru a se încrunta la mine. Mă aplec în faţă, chipul 
meu atingând reverul unui blazer, iar pentru o clipă, văd un gol 
în mulţime. Este un perete crem, şi un petic de lumină, şi o 
planşetă, o planşetă cu picioare, acoperită cu lucruri care se 
mănâncă. Mă îndrept spre ele în vreme ce oamenii îmbrăcaţi în 
înăbuşitoarele lor haine negre zâmbesc cu amărăciune şi sorb 
din băuturile lor. Dumnezeu ştie ce caută înghesuiți aici, ca 
piersicile într-o conservă. 

Când ajung la peretele crem, constat că şi aici e praf, dar 
se ridică în lumină, iar aerul este mai răcoros. Trag un obiect pe 
care se stă, pentru stat pe el. Peste un minut, va trebui să mă 
întorc. 

E ceva ce trebuie să fac. În clipa asta, nu-mi amintesc ce 
anume, dar ştiu că este important - cineva îmi va spune dacă 
întreb. Pâinile umplute, pâini cu unt şi umplutură sunt tăiate în 
pătrăţele, iar stomacul meu chiorăie, dar nu-mi dau seama ce ar 
trebui să fac cu ele. Privesc cum un bărbat ia una şi muşcă din 
ea, degetele lui zdrobind-o, buzele murdărindu-i-se. Mă simt 
îngreţoşată, dar îl imit totuşi, îndesându-mi în gură un lucru din 
acela. Îmi alunecă pe limbă, rece şi cu gust puternic, şi fetid în 
acelaşi timp. Cineva se apropie zâmbind de mine, iar eu mă dau 
repede la o parte, ducându-mă în bucătărie, unde cuptorul este 
pornit, murmurând şi el comentarii amuzate, purtând şi el haine 
negre. 


— Dragă, dă-mi cuțitul acela, te rog, rosteşte o casnică 
roşie la faţă. 

Mă uit prin încăpere, dar nu-mi dau seama ce vrea, aşa că 
ies pe uşa de sticlă într-o curticică. Cea mai mare parte este 
ocupată cu lucrurile acelea, nu bărci, care sunt pline de flori, 
mari flori roz care se leagănă în adierea vântului. Dar în unul din 
capete este o bancă pe care mă pot aşeza. O femeie înaltă îmi 
aduce o felie de tort cu fructe. Când mi-o dă, îmi spune că este 
tort cu fructe, iar eu văd stafidele chihlimbarii înghesuite sub 
suprafaţa fărâmicioasă. 

— Cum te simţi? mă întreabă ea aşezându-se. 

Oare am fost bolnavă? 

— Cel puţin, ai putut să-ţi iei rămas-bun. 

— O! Au plecat deja? N-am fost acolo, să prind buchetul. 

— Mami, este o înmormântare. Nu se aruncă buchete la 
înmormântări. 

Zâmbeşte, apoi îşi acopera gura cu mâna şi priveşte spre 
casă. Mă uit pe lângă ea, la florile care se leagănă. Grădina este 
foarte drăguță, dar nu-i a mea. 

— Unde mă aflu? întreb eu. 

— Acasă la Peter. 

Încuviinţez din cap de parcă aş fi recunoscut numele, apoi 
încep să adun stafidele din tort, strângându-le împreună. Când o 
fată cu bucle blonde vine în curte, arunc stafidele la picioarele 
ei. Se opreşte şi clipeşte, nu se îndepărtează şi nu ciuguleşte 
fructele. Poate pentru că nu are cioc. Cred că o cunosc. 

— Aceea este fiica mea? o întreb pe femeia de lângă mine, 
arătând spre fată. 

— Nepoata, răspunde femeia. 

Fata râde. 

— Bunico, eşti prea bătrână ca să fii mama mea. 

— Serios? 

— Ai optzeci şi doi de ani. 

Mă întreb de ce minte. Crede că este amuzant? 

— Fata asta e nebună, zic eu. Urmează să-mi spună că am 
o sută de ani. 

Un bărbat iese, se apleacă şi culege stafidele, apoi le îm- 
prăştie pe peluză. Două mierle coboară să le ciugulească, iar la 
vederea lor, îmi amintesc ceva. 

— Elizabeth a dispărut, rostesc eu simțind că se strânge 


ceva în mine, amintirea unui zâmbet. Ţi-am spus? O apuc pe fe- 
meie de mânecă înainte ca ea să se depărteze. Am tot căutat-o 
acasă, dar nu e nimeni acolo. 

— Imi pare rău, zice femeia ridicându-se şi punând o mână 
pe umărul bărbatului. l-am spus. 

— Sărmana Elizabeth, rostesc eu. 

N-am văzut-o de când a venit la noi în bucătărie, să scoată 
stafide din tortul mamei. De atunci, orice e posibil să se fi în- 
tâmplat. Avea nevoie de stafide pentru a o hrăni pe femeia ne- 
bună. Nebuna care era de fapt o pasăre şi care a zburat în jurul 
capului surorii mele. Sora mea era speriată, iar ea şi Douglas au 
săpat un tunel până în America. Am încercat să-i urmez, dar n- 
am putut să sap atât de mult. E posibil s-o fi luat pe Elizabeth cu 
ei? 

Femeia nu crede că acesta este răspunsul, iar bărbatul în- 
cepe să-mi explice ceva. Dar nu mă pot concentra. Imi dau 
seama că nu mă vor asculta, că nu mă vor lua în serios. Aşa că 
trebuie să fac ceva. Trebuie, pentru că Elizabeth a dispărut.