SJ Watson — Second Life

S.J. WATSON 


SECOND LIFE 


Original: Second Life (2015) 


Traducere din engleză și note: 
LAURENȚIU DULMAN 


y 


virtual-project.eu 


Dacă, începând din epoca clasică, represiunea 
a fost într-adevăr legătura fundamentală dintre 
putere, cunoaștere și sexualitate, se înțelege 
de la sine că nu ne vom putea elibera de ea 
decât cu un cost considerabil. 


Michel Foucault 


Dumnezeu să mă ferească de gândurile 
pe care oamenii le păstrează doar în minte. 


W.B. Yeats 


Partea întâi 


Capitolul unu 


Urc treptele, dar ușa e închisă. Șovăi în fața ei. Acum, că am 
ajuns aici, nu vreau să intru. Vreau să mă întorc, să mă duc 
acasă. Să revin mai târziu. 

Dar e ultima mea șansă. Expoziţia s-a deschis cu multe 
săptămâni în urmă și se închide mâine. Deci acum sau 
niciodată. 

Închid ochii și inspir adânc. Mă concentrez să-mi umplu 
plămânii cu aer, îmi îndrept umerii și, când expir, simt cum mi 
se împrăștie tensiunea din corp. Îmi spun că n-am de ce să-mi 
fac griji, pentru că vin des aici - să iau masa cu prietenii, să văd 
cele mai noi expoziţii, să asist la conferințe. Nu e nimic diferit de 
data asta. Nimic din ce e înăuntru nu-mi poate face rău. Nueo 
capcană. 

În sfârșit, mă simt pregătită. Deschid ușa și intru. 

e 

Locul arată exact ca de obicei - pereți alburii, podea de lemn 
lustruit, spoturi atârnate de șine fixate în tavan -, și cu toate că 
e devreme, deja sunt câţiva oameni care se plimbă prin galerie. 
Îi urmăresc puţin cum se opresc în faţa fotografiilor: unii fac un 
pas în spate ca să vadă mai bine, alţii aprobă dând din cap la 
comentariul șoptit al celor cu care au venit, iar alţii studiază 
pliantul pe care l-au luat de la parter. Domnește o atmosferă de 
admiraţie tăcută și de contemplare calmă. Oamenii aceștia se 
vor uita la fotografii - care le vor plăcea sau nu -, apoi vor ieși 
din galerie, se vor întoarce la vieţile lor și, foarte probabil, vor 
uita ce au văzut. 

La început, doar arunc o privire în jur. Pe pereţi sunt vreo zece 
fotografii mari, atârnate la ceva distanţă unele de altele, iar 
între ele, câteva mai mici. Îmi spun că aș putea să mă plimb prin 
expoziţie, să mă prefac interesată de toate, însă adevărul e că 
astăzi am venit să văd o singură fotografie. 


Îmi ia o clipă s-o găsesc. E expusă în partea din spate a 
galeriei, nu tocmai în centru, lângă alte două fotografii - 
portretul color al unei tinere în picioare, cu rochia ruptă, și prim- 
planul unei femei cu ochii daţi cu creion dermatograf, care 
fumează o ţigară. 

Fotografia e impresionantă chiar și de la distanţă. E color, dar, 
fiind făcută la lumină naturală, paleta ei e alcătuită mai ales din 
nuanţe de albastru și cenușiu. lar mărită la aceste dimensiuni e 
impozantă. Expoziţia se numește „După petrecere” și, cu toate 
că pot vedea fotografia ca lumea abia când ajung la un metru 
de ea, îmi dau seama de ce ocupă o poziţie atât de importantă. 

Nu m-am mai uitat la ea cam de un deceniu. Nu cu atenţie. 
Da, am mai văzut-o - a apărut în două reviste, ba chiar și într-o 
carte, cu toate că n-a fost tocmai bine întrebuințată -, dar nu m- 
am mai uitat la ea în tot acest timp. Nu de aproape. 

Mă apropii de ea dintr-o parte și mai întâi mă uit la etichetă: 
„Julia Plummer, Marcus în oglindă, 1997, imprimare 
cibachrome”. Nimic altceva, nicio informație biografică, ceea ce 
mă bucură. In cele din urmă, mă uit la fotografie. 

Infățişează un bărbat de vreo douăzeci de ani. E gol, 
fotografiat de la brâu în sus, privind în oglindă. Reflecția din 
oglindă e clară, însă trupul lui e estompat. Are o faţă prelungă, 
cu ochi mijiţi, și ţine gura întredeschisă, ca și când s-ar pregăti 
să spună ceva sau să ofteze. Fotografia are ceva melancolic, dar 
în ea nu se vede că, până în clipa de dinainte să fie făcută, 
tânărul acesta - Marcus - râsese. Își petrecuse după-amiaza în 
pat cu prietena lui, pe care o iubea la fel de mult pe cât îl iubea 
ea pe el. Işi citiseră unul altuia - din Adio, Berlin de Isherwood 
sau poate din Marele Gatsby, pe care ea o citise, iar el nu - și 
mâncaseră îngheţată la cutie. Erau tandri, erau fericiţi, erau în 
siguranţă. In dormitorul lor din capătul holului, un radio era 
pornit pe muzică R&B, iar în această poză Marcus are gura 
deschisă pentru că iubita lui, femeia care l-a fotografiat, fredona 
piesa de la radio, iar el se pregătea să i se alăture. 

Inițial, fotografia era diferită. lubita era și ea în cadru, 
reflectându-se în oglindă peste umărul lui, cu aparatul în dreptul 
ochiului. Era goală, dar reflecția ei în oglindă se vedea neclar. 
Era un portret al amândurora, făcut pe vremea când fotografiile 
în oglindă nu erau ceva obișnuit. 


Îmi plăcea cum ieșise fotografia. Aproape că o preferam așa. 
Dar la un moment dat - nu-mi aduc aminte când anume, cu 
siguranţă înainte s-o expun prima oară - m-am răzgândit. Am 
hotărât că arăta mai bine fără mine. Așa că m-am scos din 
fotografie. 

Acum regret. A fost necinstit din partea mea - prima oară 
când mi-am folosit arta ca să mint - și aș vrea să-i spun lui 
Marcus că-mi pare rău. Pentru tot. Pentru că m-am dus după el 
la Berlin, pentru că l-am lăsat singur în fotografie și pentru că n- 
am fost persoana care își închipuia că sunt. 

Chiar și după atâta timp, încă îmi pare rău. 

e 

Trece multă vreme până să-mi iau privirea de la fotografia 
mea. Nu mai fac demult astfel de portrete. Acum fotografiez 
familii sau prieteni de-ai lui Connor, care stau în fața aparatului 
cu părinţii și fraţii lor mai tineri - mă abordează la poarta școlii. 
Câștiguri suplimentare. Nu c-ar fi ceva rău în asta: fac treabă de 
calitate, am o reputaţie, sunt bună. Lumea mă invită la 
petrecerile copiilor să fac poze care apoi sunt trimise ca 
suvenire pe e-mail. Am făcut poze și la o petrecere pentru copii 
organizată cu scopul de a strânge fonduri pentru spitalul unde 
lucrează Hugh. Îmi place ceea ce fac, dar nu necesită decât 
îndemânare; e altceva decât să faci portrete ca al lui Marcus; nu 
e artă - în lipsa unui cuvânt mai bun -, iar uneori mi-e dor să fac 
artă. Mă întreb dacă aș mai putea, dacă mai am ochiul format, 
instinctul de a apăsa declanșatorul la momentul potrivit. De a 
găsi momentul decisiv. A trecut mult timp de când n-am mai 
încercat. 

Hugh crede că ar trebui să mă reapuc. Connor s-a făcut mai 
mare și începe să aibă propria lui viaţă. Întrucât a avut un start 
noi mai puţin decât pe vremuri. Acum am mai mult timp pentru 
mine. 

Mă uit în grabă la celelalte fotografii de pe pereţi. Poate că o 
să mă reapuc în curând. Aș putea să mă concentrez mai mult 
asupra carierei și să am grijă în continuare de Connor. Se poate. 

Cobor la parter s-o aștept pe Adrienne. Iniţial, a vrut să vină 
cu mine să vedem expoziţia împreună, dar i-am spus nu, pentru 
că voiam să văd fotografia singură. N-a deranjat-o. „Atunci ne 
vedem la cafenea, mi-a spus ea. Poate și mâncăm ceva.” 


A venit mai devreme și s-a așezat la o masă de lângă 
fereastră, cu un pahar de vin alb în faţă. Se ridică în picioare și 
ne îmbrăţișăm. Începe să vorbească imediat ce luăm loc. 

— Cum a fost? 

Îmi trag scaunul mai aproape de masă. 

— Sincer, un pic ciudat. 

Îmi torn un pahar de apă minerală din sticla pe care Adrienne 
deja a comandat-o pentru mine. 

— Am impresia că nu mai e fotografia mea. 

Dă înțelegător din cap. Ştie cât de mult mi-am dorit să vin 
aici. 

— Sunt niște fotografii interesante în expoziţie, adaug eu. Vrei 
să le vezi și tu mai încolo? 

— Poate, spune ea, ridicând paharul de vin. 

Știu că n-o să meargă să le vadă, dar nu mă supăr. Mi-a văzut 
fotografia înainte, iar celelalte n-o interesează. 

— Noroc! spune ea, și bem. Nu l-ai adus și pe Connor? 

Clatin din cap și râd. 

— Ar fi fost prea ciudat. Și oricum, are treabă. 

— A ieșit cu prietenii? 

— Nu, s-a dus la înot cu Hugh. La bazinul de pe lronmonger 
Row. 

Adrienne zâmbește. Connor e finul ei, iar pe soțul meu îl știe 
de când îl știu și eu. 

— La înot? 

— Da, e un nou hobby. A fost ideea lui Hugh. Și-a dat seama 
că la anul împlinește cincizeci de ani și l-a apucat groaza. 
Încearcă să fie în formă. 

Fac o pauză. 

— Ai mai vorbit cu Kate? o întreb. 

Cobor privirea în pahar. Nu voiam să pun întrebarea asta, nu 
atât de curând, dar nu mai am ce face. Nu știu ce răspuns aș 
prefera. Da sau nu? 

Adrienne ia o gură de vin. 

— De ceva vreme, nu. Tu? 

— Acum vreo trei săptămâni. 

— ȘI...? 

Ridic din umeri. 

— Ca de obicei. 

— În miezul nopţii? 


— Da, oftez eu, amintindu-mi de ultimul telefon de la sora 
mea. 

Era două noaptea, iar la ea, la Paris, și mai târziu. Vorbea 
nedeslușit. Am presupus că era băută. Îl vrea pe Connor înapoi. 
Nu înțelege de ce nu vreau să i-l dau înapoi. I se pare că nu e 
drept, și nu e singura persoană care crede că Hugh și cu mine 
suntem egoiști și nesuferiți. 

— Mi-a zis aceleași chestii. 

— Poate ar trebui să vorbeşti cu ea. Adică, încă o dată. Când 
n-o să mai fie atât de... 

— Furioasă? zâmbesc eu. Ştii la fel de bine ca mine că n-ar 
folosi la nimic și, oricum, nu pot să dau de ea. Nu răspunde la 
mobil și, dacă o sun pe fix, îmi răspunde colega ei de 
apartament, care nu vrea să-mi spună nimic. E clar, a luato 
decizie. Dintr-odată, după atâta timp, tot ce vrea pe lumea asta 
e să aibă grijă de Connor. Și crede că Hugh și cu mine o 
împiedicăm din motive egoiste. Nu se gândește nicio clipă la ce 
simte Connor, la ce-și dorește el. Cu siguranţă nu l-a întrebat. 
larăși e vorba doar despre ea. 

Mă opresc. Adrienne știe restul, nu e nevoie să continui. Știe 
de ce l-am luat pe fiul surorii mele și că, în toţi acești ani, Kate a 
fost mulțumită de situaţie. Ce nu știm e ce anume s-a schimbat. 

— Vrei să vorbești tu cu ea? o întreb. 

Adrienne inspiră adânc și închide ochii. O clipă, îmi închipui 
că-mi va spune că trebuie să rezolv singură problema, că nu pot 
să dau fuga la ea de câte ori mă cert cu sora mea; cam așa îmi 
zicea și tata. Dar Adrienne nu spune asta, ci doar zâmbește: 

— Am să încerc. 

e 

Comandăm ceva de mâncare și discutăm despre prietenii 
noștri comuni - mă întreabă dacă am văzut-o pe Fatima de 
curând, dacă am aflat că Ali are o nouă slujbă, dacă o să mă duc 
în week-end la petrecerea lui Dee -, iar după ce terminăm, îmi 
spune că trebuie să plece, are o întâlnire. Îi spun că mai vorbim 
sâmbătă. 

In drum spre ieșire, nu mă pot abţine să nu trec pe la buticul 
cu suvenire. Au vrut să pună fotografia cu Marcus pe coperta 
broșurii, dar nu le-am răspuns la e-mail, așa că au folosit poza 
unui tip cu înfățișare androgină, care suge o acadea. N-am 
răspuns nici la propunerile de interviu, ceea ce n-a împiedicat-o 


8 


pe una dintre reviste - Time Out, cred - să publice un articol 
despre mine. A scris că sunt o persoană „retrasă” și că 
fotografia mea e una dintre atracțiile expoziţiei, „un portret 
intim”, în același timp „emoţionant și fragil”. Pe dracu’, aș fi vrut 
să le răspund, dar n-am făcut-o. Dacă mă consideră „retrasă”, 
așa am să fiu. 

Mă uit din nou la tipul cu acadea, care îmi amintește de 
Frosty. Răsfoiesc broșura, apoi mă apropii de cărțile poștale 
aranjate pe un suport. In mod obișnuit, aș cumpăra mai multe, 
dar azi cumpăr doar una, Marcus în oglindă. Imi vine să-i spun 
vânzătoarei că fotografia e a mea, că am făcut-o pentru mine și 
că, deși am evitat s-o văd timp de câţiva ani, mă bucur că au 
expus-o aici și că mi s-a oferit șansa de-a o avea din nou. 

Dar nu spun nimic din toate astea, ci doar murmur un 
„mulţumesc”, apoi pun vederea în geantă și ies din galerie. In 
ciuda frigului de februarie, merg pe jos mare parte din drumul 
până acasă - prin Covent Garden și Holborn, apoi o iau pe 
Theobald's Road spre Gray's Inn Road - și o vreme nu mă pot 
gândi decât la Marcus și la perioada petrecută împreună la 
Berlin, cu ani în urmă. Dar când ajung pe Roseberry Avenue, 
deja am reușit să las în urmă trecutul și mă gândesc la ce se 
întâmplă aici și acum. Mă gândesc la sora mea și sper că 
Adrienne o poate face să fie rezonabilă, deși știu că nu va reuși. 
Va trebui să vorbesc eu însămi cu Kate. Voi fi fermă, dar caldă. li 
voi aminti că o iubesc și că vreau să fie fericită, dar Connor are 
aproape paisprezece ani - asta îi voi aminti, precum și că Hugh 
și cu mine am făcut mari eforturi să-i oferim o viaţă stabilă și că 
e important să nu fie perturbată. Prioritatea mea trebuie să fie 
s-o ajut să înţeleagă că ar fi cel mai bine ca lucrurile să fie 
lăsate așa cum sunt. Pentru prima oară îmi trece prin minte că 
poate ar fi bine ca Hugh și cu mine să consultăm un avocat. 

Ajung pe strada noastră. O mașină de poliţie e parcată în 
dreptul unei case vecine. Dar văd că ușa noastră e larg 
deschisă. O iau la fugă. Mintea mi se golește brusc și nu mai 
rămâne decât nevoia de a-mi vedea fiul. Mă opresc abia după ce 
ajung în casă, în bucătărie, și îl văd pe Hugh stând de vorbă cu o 
femeie în uniformă. Văd prosopul și șortul lui Connor puse la 
uscat pe calorifer, apoi Hugh și poliţista se întorc spre mine. 
Femeia afișează o expresie perfect neutră, iar Hugh arată ca 
atunci când urmează să dea o veste proastă. Simt că mi se 


9 


strânge inima și mă aud strigând ca într-un vis: „Unde e Connor? 
Hugh! Unde e băiatul nostru?” Dar nu-mi răspunde. Nu-l văd 
decât pe el în cameră. Are ochii mari. Îmi dau seama că s-a 
întâmplat ceva îngrozitor, ceva de nedescris. „Spune-mi!”, îmi 
vine să strig, dar mă abţin. Nu pot să mă mișc; cuvintele nu mi 
se desprind de pe buze. Gura mi se deschide, apoi se închide la 
loc. Înghit în sec. Sunt sub apă, nu pot să respir. Hugh se 
apropie de mine, încerc să-l îndepărtez când mă ia de mână, 
apoi îmi recapăt vocea. „Spune-mi!”, îi cer eu din nou, iar după 
o clipă deschide gura. 

— Nu-i vorba de Connor, spune Hugh, dar abia am timp să 
simt valul de ușurare care mă inundă înainte ca el să adauge: 
Îmi pare rău, draga mea. E vorba de Kate. 


Capitolul doi 


Stau la masa din bucătărie. Nu știu cum am ajuns pe scaun. 
Suntem singuri. După ce și-a făcut treaba, poliţista a plecat. E 
frig, iar Hugh mă ţine de mână. 

— Când? spun eu. 

— Azi-noapte. 

Am în faţă un ceai îndulcit și mă uit la aburii care se ridică din 
cană. N-are nicio legătură cu mine. Nu-mi dau seama de ce e pe 
masă. Nu mă pot gândi decât la sora mea mai mică zăcând într- 
un pasaj din Paris, singură și udată de ploaie. 

— Azi-noapte? 

— Așa au zis. 

Vorbește cu glas scăzut. Știe că îmi voi aminti doar o mică 
parte din ce-mi spune. 

— Ce făcea acolo? 

— Nu se știe. Poate a luat-o pe o scurtătură. 

— A luat-o pe o scurtătură? 

Încerc să-mi imaginez. Kate în drum spre casă. Probabil 
băută. Vrând să scurteze drumul cu câteva minute. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Poliţia crede că tocmai plecase dintr-un bar. Și că a fost 
atacată. 


10 


Îmi amintesc. Poliţista a spus că a fost o tâlhărie, deși încă nu 
se știe dacă i s-a furat ceva. În clipa aceea, femeia a întors capul 
spre Hugh, coborând și capul, și glasul. Dar am auzit ce-a zis: 
„Nu pare să fi fost violată”. 

Ceva se frânge în mine când mă gândesc la asta. Mă crispez, 
devin foarte mică. Am unsprezece ani, Kate are patru, și trebuie 
să-i spun că de data asta mama nu se mai întoarce de la spital. 
Tata crede că sunt suficient de mare ca să stau de vorbă cu ea, 
pentru că el nu e în stare, nu 
de data asta, așa că e sarcina mea. Kate plânge, deși nu-s 
sigură că a înţeles ce i-am zis. „O să fie bine”, îi spun eu, 
strângând-o în brațe, cu toate că o parte din mine deja știe ce 
se va întâmpla. Tata nu va face faţă, iar prietenii lui nu ne vor fi 
de niciun ajutor. Suntem pe cont propriu. Dar nu pot să spun 
asta. Trebuie să fiu puternică pentru Kate. Pentru sora mea. „Tu 
și cu mine, îi spun eu. Promit. O să am grijă de tine. Mereu.” 

Dar n-am avut grijă de ea, nu? Am fugit la Berlin. Apoi i-am 
luat fiul. Și am lăsat-o să moară. 

— Ce s-a întâmplat? întreb eu din nou. 

Hugh e răbdător. 

— Draga mea, nu se știe. Dar poliţia face toate eforturile ca 
să afle. 

e 

Inițial, m-am gândit că ar fi bine să-l ținem pe Connor departe 
de înmormântarea lui Kate. Că e prea tânăr și n-ar face față. 
Hugh n-a fost de acord. Mi-a amintit că tatăl nostru nu ne-a lăsat 
pe mine și pe Kate să mergem la înmormântarea mamei și că i- 
am purtat pică pentru asta tot restul vieţii lui. 

A trebuit să accept că soţul meu are dreptate, dar consiliera a 
fost cea care a înclinat balanţa: „Nu-l puteţi proteja, a spus ea. 
Trebuie să înfrunte durerea”. Apoi a șovăit o clipă. Eram cu 
Hugh în cabinetul consilierei, care stătea cu mâinile împreunate 
pe masă. Mă uitam la semnele de pe degetele ei - zgârieturi 
superficiale. M-am întrebat dacă se ocupa cu grădinăritul. Mi-am 
imaginat-o stând în genunchi lângă straturile de flori, cu o 
foarfecă în mână, tăind bobocii ofiliți. Avea o viaţă la care se 
putea întoarce după ce termina ședința. Spre deosebire de noi. 

— Julia? mi-a spus ea, și am ridicat privirea - mintea îmi 
fugise în altă parte. El vrea să meargă? 


11 


Când am ajuns acasă, l-am întrebat. Connor s-a gândit o 
vreme, apoi a zis că da, ar vrea să meargă. 

l-am cumpărat costum, cravată neagră și o cămașă nouă. 
Pare mult mai matur îmbrăcat așa. În drum spre crematoriu, 
merge între mine și Hugh. 

— Te simţi bine? îl întreb eu după ce intrăm și luăm loc. 

Dă aprobator din cap, dar nu spune nimic. Cei din sală stau 
tăcuţi, copleșiți de durere. Toţi sunt șocați. Moartea lui Kate a 
fost violentă, fără sens, de neînțeles. Oamenii s-au retras în ei 
înșiși, ca să se protejeze. 

Și totuși, nu plâng nici eu, nici Connor, nici tatăl lui. Hugh e 
singurul care s-a uitat la sicriu. Îl cuprind cu braţul pe fiul nostru. 

— O să fie bine, îi spun. 

Lumea continuă să intre în sală și se așază pe scaune. Se aud 
foșnete și șoapte. Închid ochii. Mă gândesc la Kate, la copilăria 
noastră. Pe atunci, lucrurile erau simple, dar asta nu înseamnă 
că erau ușoare. După ce a murit mama, tata a început să bea 
mult. Prietenii lui - în majoritate artiști, pictori, oameni din 
lumea teatrului - au început să petreacă tot mai mult timp la noi 
și, sub privirile noastre, casa a devenit decorul unei petreceri 
zgomotoase care uneori se mai domolea, dar care nu se termina 
niciodată. La fiecare câteva zile, unii musafiri plecau și veneau 
alţii noi, care aduceau sticle și țigări, uneori și droguri, iar 
muzica răsuna în continuare. Acum înţeleg că toate astea erau 
parte din suferinţa tatei, dar atunci părea o celebrare a libertăţii, 
o beţie care a durat un deceniu. Kate și cu mine ne simţeam ca 
niște amintiri nedorite ale trecutului său și, cu toate că ne ferea 
de băutură și de droguri și ne spunea că ne iubește, tata nu era 
nici dornic, nici capabil să fie părinte pentru noi, așa că mi-a 
revenit mie sarcina de a avea grijă de amândouă. Eu pregăteam 
mesele, eu puneam pastă de dinţi pe periuţa lui Kate și i-o 
lăsam pe chiuvetă înainte de culcare, eu îi citeam când se 
trezea noaptea plângând și eu aveam grijă să-și facă temele și 
să se pregătească pentru școală în fiecare zi. O ţineam în braţe 
și îi spuneam că tati ne iubește și că totul va fi bine. Mi-am dat 
seama că o adoram pe sora mea și, în ciuda anilor care ne 
despărțeau, am devenit la fel de apropiate ca niște gemene, 
legătura dintre noi fiind aproape telepatică. 


12 


Dar acum ea e în cutia aia de lemn, iar eu sunt aici, în faţa ei, 
și nici măcar nu pot să plâng. Nu-mi vine să cred. Și știu că, de 
la un punct încolo, n-am mai avut grijă de ea. 

Mă bate cineva pe umăr. Mă întorc. E o femeie pe care n-o 
cunosc. 

— Am vrut doar să te salut, începe ea. 

Apoi se prezintă, o cheamă Anna. Imi ia o clipă să-mi dau 
seama cine este: colega de apartament a lui Kate, pe care am 
rugat-o să citească ceva la înmormântare. 

— Vreau să-ți spun cât de rău îmi pare. 

Plânge, dar pe chipul ei se citește un fel de stoicism. Tărie 
sufletească. 

— Mulţumesc, spun eu. 

Deschide geanta pe care o ţine în poală și îmi întinde o hârtie: 

— Poezia pe care am ales-o... Crezi că e potrivită? 

Arunc o privire pe ea, deși am citit-o deja în programul 
ceremoniei. Pentru cei furioși, am fost înșelată, începe poezia, 
dar pentru cei fericiți, am dobândit pacea. Mi s-a părut o alegere 
ciudată încă de la început, pentru că furia e singurul răspuns 
posibil, dar nu-i spun nimic. 

— E foarte potrivită, spun eu, înapoindu-i hârtia. Mulţumesc. 

— Cred că i-ar fi plăcut lui Kate. 

Îi răspund că așa cred și eu. Mâinile îi tremură și, cu toate că 
poezia nu e lungă, mă întreb dacă o să se descurce. 

Dar se descurcă. Deși e foarte tristă, Anna găsește în sine o 
rezervă de energie și rostește cuvintele tare și limpede. Connor 
se uită la ea și îl văd ștergându-și o lacrimă cu dosul palmei. Și 
Hugh plânge, iar eu îmi spun că sunt puternică pentru amândoi, 
că trebuie să-mi păstrez cumpătul, că nu mă pot pierde cu firea 
în faţa lor. Și totuși, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva mă 
amăgesc și adevărul e că nu pot simţi niciun pic de durere. 

e 

După aceea, mă duc la Anna și-i spun: 

— A fost perfect. 

Suntem în fața capelei și Connor e vizibil ușurat că s-a 
terminat. 

Anna zâmbește. Mă gândesc la telefoanele lui Kate din 
ultimele săptămâni și mă întreb ce crede Anna despre mine, ce 
i-a povestit sora mea. 

— Mulţumesc, spune ea. 


13 


— El e soțul meu, Hugh. lar ea e prietena mea foarte 
apropiată, Adrienne. 

Anna se întoarce spre fiul meu. 

— lar tu trebuie să fii Connor, nu-i așa? 

Connor aprobă din cap și dă mâna cu ea, iar pe mine mă 
surprinde din nou cât de matur pare. 

— Încântat de cunoștință, spune el, dar e stânjenit, nu știe 
cum ar trebui să se poarte. 

Băiatul lipsit de griji de acum câteva săptămâni, băiatul care 
dădea fuga în casă urmat de trei-patru prieteni să-și ia mingea 
sau bicicleta, pare să se fi evaporat dintr-odată. Băiatul care-și 
petrecea ore în șir cu un caiet de desen și creioane colorate a 
dispărut. Îmi spun că e temporar, că băieţelul meu se va 
întoarce, dar mă întreb dacă e adevărat. 

Continuăm discuţia o vreme, dar apoi Hugh simte probabil 
disconfortul lui Connor și sugerează că ar fi bine să se ducă cu el 
la mașină. Adrienne spune că merge și ea cu ei, iar Hugh se 
întoarce spre Anna. 

— Mulţumesc pentru tot, spune el, apoi dă mâna cu ea și ÎI ia 
pe Connor pe după umeri. Hai, dragul meu. 

Și o iau toţi trei din loc. 

— Pare un băiat plăcut, spune Anna după ce s-au îndepărtat 
suficient cât să n-o audă. 

Vântul s-a întețit; în curând o să plouă. Își dă la o parte firele 
de păr care i-au intrat în gură. 

— Chiar este, spun eu. 

— Cum se descurcă? 

— Cred că încă nu-și dă seama foarte bine ce s-a întâmplat. 

Ne întoarcem și pornim spre florile care au fost depuse în 
curtea capelei. 

— Îmi închipui că e greu pentru el. 

Mă întreb cât de mult știe despre Connor. Ea și sora mea erau 
prietene vechi; Kate mi-a zis că se știau din școală, însă doar 
vag, prin cunoștințe comune. Acum câţiva ani, au reluat 
legătura pe Facebook și și-au dat repede seama că amândouă 
se mutaseră la Paris. S-au întâlnit să bea ceva și, câteva luni 
mai târziu, colega de apartament a Annei s-a mutat, iar în locul 
ei a venit Kate. Fusesem mulțumită de cum se aranjaseră 
lucrurile, pentru că surorii mele nu-i era tocmai ușor să-și 
păstreze prietenii. Probabil au vorbit mult, dar Kate putea fi 


14 


foarte discretă, și îmi închipui că nu-i era tocmai ușor să discute 
despre Connor, un subiect dureros pentru ea. 

— Se descurcă, spun eu. Cred. 

Ajungem la peretele dinspre sud-est al crematoriului, unde 
sunt depuse coroane de flori, crizanteme albe și trandafiri roz, 
buchete de crini albi, cu bilete scrise de mână. Mă aplec să le 
citesc, încă neînțelegând întrutotul de ce apare peste tot 
numele lui Kate. Chiar în momentul acela soarele iese dintre 
nori și, o clipă foarte scurtă, ne învăluie în strălucirea lui. 

— Imi închipui că vă e greu cu el, spune Anna, iar eu mă ridic 
în picioare. 

Connor e un băiat bun, nu ne face deloc probleme. l-am spus 
adevărul despre trecutul lui când am considerat că e suficient 
de mare ca să înțeleagă. 

— Ne descurcăm, spun eu. Deocamdată... 

— Se înţelege bine cu tatăl lui? 

— Foarte bine. 

Nu-i spun că mă îngrijorează cum se înţelege cu mine. Încerc 
să fiu o mamă cât se poate de bună, dar uneori nu mi-e ușor. Cu 
siguranţă nu la fel de ușor pe cât îi e lui Hugh să fie tată. 

Imi aduc aminte că am discutat odată cu Adrienne despre 
asta. Hugh era ocupat la serviciu, iar Connor și cu mine eram în 
vacanţă cu ea și cu gemenii ei. Adrienne se purtase minunat 
toată ziua cu cei trei copii. Erau mult mai mici pe atunci, aveau 
toane, iar lui Connor nu-i convenea nimic și nici nu voia să 
mănânce. Nu reușisem să-i fac faţă și mă simţeam rău din cauza 
asta. „Mi-e teamă că nu mă descurc pentru că nu-i al meu”, i- 
am spus eu după ce copiii s-au dus la culcare. Ea bea un pahar 
de vin, iar eu apă minerală. „Păi, chiar e al tău, mi-a răspuns ea, 
ca și când aș fi fost prea aspră cu mine. Ești mama lui. Și ești o 
mamă bună. Nu uita că oamenii sunt diferiţi și că mama ta n-a 
fost lângă tine să-ţi dea un exemplu pentru când vei fi mamă. Și 
nimănui nu-i e ușor.” „Poate”, am răspuns eu, și nu m-am putut 
abţine să nu mă întreb ce-ar fi zis Kate. 

— Ce bine, spune Anna acum. 

— Da, zâmbesc eu. Suntem foarte norocoși că-l avem. 

Ne uităm în continuare la flori și facem conversaţie, evitând 
să aducem vorba despre Kate. După câteva minute pornim spre 
parcare. Adrienne îmi face semn cu mâna, și îi spun Annei că 
trebuie să plec. 


15 


— Îmi pare bine că te-am cunoscut, spun eu. 

Se întoarce spre mine și îmi ia mâinile într-ale ei. larăși a 
copleșit-o durerea și a început să plângă. 

— Mi-e dor de ea, spune ea simplu. 

Îi strâng mâinile. Și mie îmi vine să plâng, dar mă abţin. Mă 
simt complet amorțită. E un mecanism de apărare, mi-a spus 
Hugh. Blochez tot. Adrienne e de acord: „Nu există un mod 
corect de a suferi după moartea cuiva”. N-am spus niciunui alt 
prieten cum mă simt, ca nu cumva să creadă că nu-mi pasă de 
uciderea surorii mele. Mă simt vinovată. 

— Știu, spun eu. Și mie mi-e dor de ea. 

Se uită în ochii mei. Vrea să spună ceva. În cele din urmă, 
cuvintele i se desprind precipitat de pe buze: 

— Putem să păstrăm legătura. Adică, mi-ar plăcea. Vrei? Ai 
putea să mă vizitezi la Paris, sau aș putea să vin eu în vizită. În 
fine, numai dacă vrei, îmi închipui că ești foarte ocupată... 

— Anna, te rog, spun eu, punând mâna pe braţul ei ca s-o 
liniștesc. 

Foarte ocupată? îmi spun în sinea mea. Am niște angajamente 
în agendă - un cuplu vrea fotografii cu ei și cu copilul lor de opt 
luni, iar mama unui prieten al lui Connor vrea poze cu familia și 
labradorul lor -, dar le-am contramandat. Acum, tot ce fac e să 
exist și să mă gândesc la Kate, întrebându-mă dacă e într- 
adevăr o coincidenţă că și-a pierdut viaţa chiar în ziua când am 
fost să văd poza cu Marcus. 

Reușesc să zâmbesc. Nu vreau să par nepoliticoasă. 

— Da, mi-ar plăcea foarte mult. 


Capitolul trei 


Hugh ia micul dejun. Un bol cu musli. Mă uit la el în timp ce își 
pune lapte în cafea și adaugă jumătate de linguriţă de zahăr. 

— Eşti sigură că nu e prea devreme? 

Dar tocmai de aceea vreau să merg, cred. Pentru că au trecut 
două luni și, după soţul meu, încă sunt în faza de negare. Am 
nevoie să accept realitatea. 

— Vreau să merg acolo. Vreau să mă văd cu Anna. Să stau de 
vorbă cu ea. 


16 


În timp ce o spun, îmi dau seama cât de important e pentru 
mine. Anna și cu mine ne înţelegem bine. Pare o prezenţă caldă 
și amuzantă. Înțţelegătoare. Și pare să nu judece. În plus, Anna a 
fost cea mai apropiată de Kate - mai apropiată decât mine, 
decât Hugh și decât Adrienne -, așa că e singura care mă poate 
ajuta într-un mod în care ceilalţi prieteni nu o pot face. Și poate 
că am s-o ajut și eu. 

— Cred că o să-mi facă bine. 

Mă opresc. Poate că o parte din mine vrea și să se asigure că 
Anna nu gândește rău despre mine și despre Hugh pentru că l- 
am luat pe Connor. 

— Nu știu, continui eu, e un lucru pe care vreau să-l fac. 

Hugh tace. Au trecut nouă săptămâni, cred. Nouă săptămâni 
și eu tot n-am plâns. Nu așa cum trebuie. Mă gândesc din nou la 
vederea pe care încă o am în geantă, unde am pus-o în ziua 
când a murit Kate. Marcus în oglindă. 

— Kate a murit. Trebuie să înfrunt asta. 

Oricare ar fi consecinţele. 

Hugh își termină cafeaua. 

— Nu sunt convins..., începe el, apoi vocea lui devine mai 
caldă: Dar dacă ești sigură, atunci mergi. 

e 

Sunt agitată când cobor din tren, dar Anna mă aşteaptă la 
capătul peronului. Poartă o rochie galben-pai și e scăldată în 
razele de soare care coboară prin ferestrele înalte. Pare mai 
tânără decât îmi aminteam și are o frumusețe calmă și simplă, 
pe care n-am observat-o la înmormântare. Are un chip pe care 
pe vremuri aș fi vrut să-l fotografiez - cald și deschis. Zâmbește 
când mă vede, și mă întreb dacă nu cumva deja și-a trăit 
durerea, în timp ce eu sunt abia la început. 

Imi face cu mâna când mă apropii. 

— Julia! strigă ea, apropiindu-se în fugă de mine. 

Ne sărutăm pe amândoi obrajii, apoi ne ţinem în braţe câteva 
clipe. 

— Ce bine că ai venit! Ce mă bucur să te văd! 

— Şi eu. 

— Imi închipui că ești frântă de oboseală! Hai să bem ceva. 

Mergem la o cafenea nu departe de gară. Anna comandă câte 
o cafea pentru fiecare. 

— Ai mai aflat ceva? mă întreabă ea. 


17 


Oftez. Ce-aș putea să-i spun? Deja știe aproape tot. Poliţia a 
făcut progrese mici; în noaptea când a fost atacată, Kate băuse 
într-un bar, singură, din câte se pare. Câţiva oameni și-au 
amintit că au văzut-o; părea bine dispusă și a stat de vorbă cu 
barmanul. Lista de apeluri din telefonul ei nu le-a fost de ajutor, 
dar sunt convinși că era singură când a plecat din bar. E 
irațional, dar nu pot scăpa de sentimentul că sunt responsabilă 
pentru ceea ce s-a întâmplat. 

— Nu mare lucru. 

— Îmi pare rău. Cum te mai simţi? 

— Mă tot gândesc la ea. La Kate. Uneori, am impresia că nu s- 
a întâmplat nimic. Îmi vine să pun mâna pe telefon și s-o sun, în 
speranţa că o să-mi răspundă. 

— Ești în faza de negare. E normal. În fond, n-a trecut așa de 
mult timp. 

Oftez. Nu vreau să-i spun că am fost bântuită de Kate în 
ultima vreme, că i-am format numărul de nenumărate ori, 
numai ca să aud un mesaj automat în franceză, care mă informa 
că numărul nu este alocat. Nu vreau să știe că i-am cumpărat lui 
Kate o vedere, că i-am scris un mesaj și că am pus-o într-un plic, 
pe care l-am ascuns apoi în birou, sub un teanc de hârtii. Nu 
vreau să recunosc că lucrul cel mai rău, lucrul cel mai greu, e că 
o mică parte din mine, o parte pe care o urăsc, dar pe care nu 
pot s-o neg, se bucură că nu mai e printre noi, pentru că acum 
măcar nu mă mai sună în toiul nopţii să-și ceară fiul înapoi. 

— Două luni, spun eu. Hugh spune că e foarte puţin timp. 

Anna zâmbește trist, dar nu spune nimic. Într-un fel, mă simt 
ușurată; nimeni nu mi-ar putea spune ceva care să mă ajute, 
totul e irelevant. Uneori, tăcerea e mai bună și o admir pe Anna 
pentru tăria sufletească de care dă dovadă. 

— Tu cum te simţi? o întreb. 

— Mă rog, sunt foarte ocupată cu serviciul, și asta mă ajută. 

Îmi amintesc că e avocată și că lucrează pentru o companie 
farmaceutică mare, deși nu mi-a spus cum se numește. Aștept 
să continue, dar nu mai spune nimic. 

— Connor cum se simte? mă întreabă ea. 

Pare sincer preocupată; nu-mi vine să cred că la un moment 
dat mi-a trecut prin minte că Anna încerca s-o ajute pe sora mea 
să-l ia pe Connor înapoi. 

— Se simte bine. Cred... 


18 


Ne vin cafelele. Două espresso, pliculeţe de zahăr în fiecare 
farfurie, o ciocolată învelită în staniol. 

— De fapt, nu cred că se simte bine. Pare tot timpul furios, 
trântește ușile fără motiv și știu că plânge mult. Il aud, dar nu 
recunoaște. 

Nu răspunde. O parte din mine vrea să-i spună că mi-e teamă 
ca nu cumva să-mi pierd fiul. Mulţi ani am fost foarte apropiați, 
mai mult ca niște prieteni decât ca o mamă și copilul ei. l-am 
încurajat înclinațiile artistice, am mers cu el în aer liber să facă 
schițe. Ori de câte ori a fost necăjit, a apelat la mine sau la 
Hugh. Întotdeauna mi-a spus tot. Deci de ce simte că acum 
trebuie să sufere de unul singur? 

— Mă tot întreabă dacă au arestat pe cineva. 

— E de înțeles, spune ea. E foarte tânăr. Și-a pierdut o 
mătușă. 

Ezit. Sigur știe. 

— Ştii că sora mea era mama lui Connor? 

Dă aprobator din cap. 

— Cât ţi-a povestit? 

— Tot, cred. Știu că l-aţi luat pe Connor când era copil. 

Simt că mi se pune un nod în gât, că devin defensivă. Din 
cauza felului în care a spus-o: „l-aţi luat”. Am obișnuitul acces 
de iritare - povestea rescrisă, adevărul îngropat -, dar încerc să- 
| îndepărtez. 

— Nu l-am /uat. Pe vremea aceea, Kate a vrut să-l creștem 
noi. 

Chiar dacă mai târziu n-a mai vrut, îmi spun în sinea mea. Mă 
întreb cum a evoluat versiunea lui Kate asupra poveștii. Imi 
închipui că le-a zis prietenilor că am dat buzna în viaţa ei, că |- 
am înhăţat pe Connor deși ea se descurca de minune, că l-a vrut 
pe fiul ei pentru că noi nu puteam avea copii. 

Părticica din mine care se bucură că nu mai e printre noi se 
ridică din nou la suprafaţă. Nu mă pot opune, deși mă face să 
mă simt îngrozitor. Connor este al meu. 

— A fost complicat. O iubeam. Dar uneori Kate avea o 
imagine foarte distorsionată despre cât de bine se descurca. 

Anna zâmbește, ca și când ar vrea să mă liniștească, iar eu 
continui: 


19 


— Știu că n-a fost ușor pentru ea. Adică să renunţe la el. Era 
foarte tânără când l-a născut. O copilă. Avea șaisprezece ani. 
Doar un pic mai mare decât e Connor acum. 

Cobor privirea în ceașca de cafea. Imi amintesc ziua când s-a 
născut Connor. Mă întorsesem de câteva luni de la Berlin și 
fusesem la o ședință. Mă înscrisesem din nou în program, și 
eram bucuroasă. Lucrurile mergeau bine. Când m-am întors 
acasă, l-am găsit pe Hugh pregătind o geantă cu haine. 

— Unde mergem? am întrebat eu, iar el mi-a explicat. 

Kate era la spital. În travaliu. 

— L-am sunat pe taică-tău, a adăugat el, dar n-a răspuns. 

Nu puteam procesa ce auzeam, și totuși o parte din mine știa 
că era adevărat. 

— În travaliu? am întrebat eu. Dar...? 

— Așa mi-au zis. 

_ Dar are șaisprezece ani, aș fi vrut eu să spun. N-are slujbă. 
Incă locuiește acasă, iar tata ar trebui să aibă grijă de ea. 

— E imposibil, răspund eu. 

— Ba se pare că e posibil. Trebuie să mergem. 

Când am ajuns noi, Connor deja se născuse. 

— Nu fi furioasă, mi-a spus Hugh înainte să intrăm. Are nevoie 
de sprijinul nostru. 

Kate era întinsă în pat, cu el în braţe. Mi l-a întins imediat ce 
am intrat în salon, iar dragostea pe care am simţit-o pentru el a 
fost instantanee și surprinzător de intensă. N-aș fi putut să mă 
înfurii pe ea nici dacă aș fi vrut. 

— E foarte frumos, am spus eu, iar Kate a închis ochii, brusc 
epuizată, și a întors privirea în altă parte. 

Mai târziu, am vorbit despre ce se întâmplase. Ne-a povestit 
că nici măcar nu-și dăduse seama că era însărcinată, iar Hugh a 
spus că nu era chiar atât de neobișnuit. 

— Mai ales la adolescente, a continuat el. Hormonii încă nu-s 
stabilizaţi, iar ciclul poate fi neregulat. Poate că e surprinzător, 
dar se mai întâmplă. 

Am încercat să-mi imaginez. Da, era posibil; Kate era o fată 
dolofană, căreia propriul trup îi devenise nefamiliar din pricina 
hormonilor. Așa că era posibil să nu-și fi dat seama că rămăsese 
însărcinată. 

— A încercat să se descurce, îi spun eu acum Annei. Câţiva 
ani. Dar... 


20 


Ridic din umeri. Kate nu avea nimic. Când Connor a împlinit 
trei ani, a plecat cu el la Bristol - fără să spună nimănui de ce - 
și a închiriat o garsonieră cu baia la comun și fără bucătărie. 
Avea o plită electrică montată lângă chiuvetă și un ibric electric 
pus pe un lighean întors cu fundul în sus. Sigura dată când am 
vizitat-o acolo, camera mirosea a urină și a scutece murdare, iar 
Kate era întinsă pe pat, în timp ce fiul ei stătea într-un scaun 
auto pentru copii așezat pe podea - era gol, flămând și cu 
centura pusă. 

Ridic privirea spre Anna. 

— Mi-a cerut să-l iau eu. Doar pentru câteva luni. Până se 
punea pe picioare. Îl iubea pe Connor, dar nu putea să aibă grijă 
de el. Mama nu mai era de mult printre noi, iar tata nu se 
interesa de ea. Cele șase luni de care a fost vorba la început s- 
au transformat într-un an, apoi în doi. Știi cum e. Connor avea 
nevoie de stabilitate. lar după ce a împlinit cinci ani, am hotărât 
- cu toţii - că ar fi fost mai bine dacă l-am adopta în mod oficial. 

Anna dă din cap. 

— N-aţi încercat să luaţi legătura cu tatăl? 

— Situaţia era confuză. Kate nu ne-a spus niciodată cine era. 

Fac o pauză. Mă simt foarte rușinată pentru Kate și tristă 
pentru Connor. 

— Nu cred că știa. 

— Sau poate că era o persoană de la care nu voia să ceară 
ajutor... 

— Nu cred. 

Mă uit pe fereastră la trafic, la taxiurile și bicicletele care trec 
prin faţa geamului. Atmosfera e apăsătoare. Vreau s-o destind. 

— Dar acum îl are pe Hugh, spun eu. Sunt extrem de 
apropiaţi. Ba chiar sunt foarte asemănători. 

O spun în grabă. Ce ciudat, mă gândesc. Connor n-are 
legături de sânge cu Hugh, și totuși, lui îi dă ascultare. 

— Ştii, spune Anna, Kate întotdeauna mi-a zis că, deși a fost 
foarte dureros, s-a simţit ușurată când te-ai oferit să ai grijă de 
Connor. Spunea că, într-un fel, i-ai salvat viaţa. 

Mă întreb dacă nu cumva încearcă doar să mă facă să mă 
simt mai bine. 

— Așa zicea? 

— Da. Zicea că, dacă n-aţi fi fost tu și Hugh, ar fi trebuit să se 
mute înapoi cu tatăl vostru... 


21 


Își dă ochii peste cap, închipuindu-și că e o glumă. Dar nu 
spun nimic. Nu-s sigură că sunt pregătită să-i spun povestea 
familiei noastre. Nu atât de în detaliu, nu încă. Își dă seama că 
nu mă simt în largul meu și se întinde peste masă, luându-mă 
de mână. 

— Kate te iubea, să știi. 

Simt o undă de ușurare, care apoi e înlocuită de o tristeţe 
foarte profundă, pe care o simt înăuntrul meu ca pe o lovitură. 
Mă uit la mâna mea în mâna Annei și îmi amintesc cum o 
tineam eu pe a lui Kate. Când era mică, îi studiam degețelele, 
minunându-mă de delicateţea și perfecțiunea lor. Se născuse 
prematur, foarte fragilă și totuși plină de energie și poftă de 
viață. Eu încă nu împlinisem șapte ani, dar deja o iubeam din tot 
sufletul pe surioara mea. 

Însă asta n-a fost suficient ca s-o salvez. 

— Așa spunea? 

Anna dă din cap că da: 

— Deseori. 

— Mi-aș dori să-mi fi spus ea asta când era în viață. Dar cred 
că n-ar fi făcut-o, nu? 

— Nu..., spune ea râzând. Niciodată. Nu era stilul ei. 

e 

Ne terminăm cafelele, apoi luăm metroul până la Rue Saint- 
Maur. Mergem la apartamentul Annei. Locuiește într-un bloc 
elegant, care are la parter o spălătorie. Anna încearcă ușa de la 
intrare, apoi introduce codul la interfon. 

— De multe ori e stricat, îmi explică ea. 

Urcăm la primul etaj. Pe palier e o măsuţă de scris, acoperită 
cu corespondență, iar Anna trage unul dintre sertare și pipăie 
sub el. 

— Am pus o cheie de rezervă aici, spune ea. A fost ideea lui 
Kate. Întotdeauna își uita cheile. E utilă și pentru iubitul meu, 
dacă ajunge aici înaintea mea. 

Așadar are un iubit, îmi spun, dar nu pun întrebări. Ca în orice 
nouă prietenie, acestea sunt detalii pe care le voi descoperi 
treptat. Intrăm în apartament, iar Anna îmi ia geanta și o pune 
lângă ușă. 

— Sigur nu vrei să stai aici? mă întreabă ea, dar îi spun că nu, 
o să stau la hotelul unde mi-am făcut rezervare, câteva străzi 
mai încolo. 


22 


Deja am vorbit despre asta; aș putea să stau în camera lui 
Kate, înconjurată de lucrurile ei. Dar e prea devreme. 

— Bem ceva, apoi poţi să te cazezi înainte să mergem la 
masă. Știu un restaurant excelent. In fine, să-ţi arăt 
apartamentul... 

E un apartament frumos și spaţios, cu tavane înalte și cu 
ferestre până la podea. Mobila din living e elegantă, dar 
nesofisticată. Pe pereţi atârnă postere înrămate cu Folies 
Bergère și Chat Noir!, genul de postere pe care le alegi în grabă. 
Apartamentul n-a fost decorat cu dragoste. 

— E închiriat? întreb eu, iar ea încuviinţează din cap. E foarte 
frumos. 

— E bun deocamdată. Vrei să bei ceva? Nişte vin? Eu cred că 
beau o bere. 

Deci Kate nu i-a spus tot. 

— Ai suc? Sau niște apă? întreb eu. 

— Sigur. 

Mă duc după ea în bucătăria aflată în partea din spate a 
apartamentului; e elegantă și curată - spre deosebire de a mea 
când am plecat azi-dimineaţă -, și totuși Anna se scuză pentru 
cum arată. Pune repede la loc o pâine și un borcan de unt de 
arahide lăsate pe masă. Râd și mă apropii de fereastră. 

— Asta nu-i nimic. Eu locuiesc cu un adolescent. 

Mă gândesc la familia mea. Mă întreb cum se descurcă Hugh 
cu Connor. A zis că diseară o să meargă cu el la cinema sau o să 
joace șah. O să comande ceva de mâncare sau poate o să iasă 
la restaurant. Știu că ar trebui să-i sun, dar acum e o ușurare să 
nu mă gândesc decât la mine. 

Anna zâmbește și îmi întinde un pahar cu suc de mere. 

— Sigur doar asta vrei? 

— Da, mulţumesc. 

Scoate o sticlă de vin din frigider. 

— Nu pot să te ispitesc cu nimic? Ultima șansă! 

Zâmbesc și îi spun din nou că nu. Aș putea să-i spun că nu 
beau, dar nu vreau. S-ar putea să-mi pună întrebări, și nu vreau 
să vorbesc despre asta. Nu acum. Nu vreau să fiu judecată. 

Anna ia loc în faţa mea și ridică paharul. 

— Pentru Kate. 

— Pentru Kate, spun eu, luând o gură de suc. 


1 Cabarete pariziene. 
23 


Mi-aș dori ca și paharul meu să fi fost plin cu vin, dar, ca de 
fiecare dată, îmi alung repede pofta. 

— Vrei să-i vezi camera? 

Șovăi. Nu vreau, dar n-am cum să evit. E unul dintre lucrurile 
pentru care am venit aici. Ca să mă confrunt cu realitatea vieții 
ei, deci și cu moartea ei. 

— Da, spun eu. Să mergem. 

Camera nu e chiar atât de rea pe cât îmi închipuiam. Are o 
fereastră care dă spre un balconaș, un pat dublu cu o cuvertură 
crem, un CD-player pe măsuța de toaletă, lângă parfumuri. E 
curată, și totul e aranjat cu grijă. Foarte diferit de cum îmi 
imaginam eu că trăiește. 

— Poliţia a venit să facă percheziţie, îmi explică Anna. Dar au 
lăsat lucrurile cam cum le-au găsit. 

Poliţia. Îmi închipui agenţii căutând amprente, cercetându-i 
obiectele, catalogându-i viața. Simt că mi se încinge pielea de la 
o mie de mici șocuri. E prima oară când fac legătura între acest 
loc și moartea surorii mele. 

Inspir adânc, ca și când aș putea s-o absorb, dar a dispărut, n- 
a mai rămas nici măcar stafia ei. Camera ar putea fi a oricui. Mă 
îndepărtez de Anna și mă apropii de pat. Mă așez pe el. Pe 
noptieră e o carte. 

— E pentru tine. 

Îmi dau seama că de fapt e un album foto, genul cu file de 
carton și folii adezive care fixează fotografiile. Bănuiesc ce e 
înăuntru chiar înainte să-l deschid. 

— Kate îl arăta prietenilor, îmi explică Anna. „E sora mea”, le 
spunea ea. Era foarte mândră, pe cuvânt. 

Fotografii făcute de mine. Anna se așază pe pat lângă mine. 

— Kate mi-a zis că le păstra tatăl vostru. Le-a găsit când tatăl 
vostru a murit. 

— Tata? mă mir eu. 

Nu m-am gândit niciodată că l-ar fi interesat ce făceam eu. 

— Așa mi-a zis. 

Pe prima pagină e chiar Marcus în oglindă. 

— Doamne..., spun eu, șocată. 

E fotografia întreagă, nemodificată, nedecupată. Mă văd 
stând în spatele lui Marcus, cu aparatul în dreptul ochiului. 
Goală. 

— Tu ești tipa din poză? mă întreabă ea. 


24 


— Da. 

— Și el cine e? Îl văd peste tot în ultima vreme. 

Mă copleșește un surprinzător val de mândrie. 

— Fotografia a fost folosită într-o expoziţie. A devenit foarte 
populară. 

— Și cine e tipul? 

Mă uit din nou la fotografie. 

— Un fost iubit. Marcus. 

Îi pronunt numele în grabă; mă întreb când l-am pronunţat 
ultima oară cu glas tare. 

— Am trăit împreună o vreme. Cu mulţi ani în urmă. Oare cât 
aveam pe atunci...? Douăzeci de ani? Poate nici atât. Era artist. 
Mi-a dat primul meu aparat foto. Am făcut poza asta în 
apartamentul nostru. Mă rog, de fapt era un apartament în care 
locuiam ilegal. În Berlin. Stăteam în el cu alţi câţiva. Mai ales 
artiști. Unii veneau, alţii plecau. 

— În Berlin? 

— Da. Marcus și-a dorit sa stea acolo. Era mijlocul anilor 
nouăzeci. Căzuse Zidul Berlinului și orașul avea o atmosferă 
nouă. Ca și când tocmai s-ar fi făcut curățenie, înţelegi? 

Anna aprobă din cap și, deși nu știu dacă o interesează, 
continui: 

— Stăteam în Kreuzberg. Alegerea lui Marcus. Cred că avea 
legătură cu Bowie. 

Anna are un aer nedumerit. Poate e prea tânără. 

— David Bowie, îi explic eu. A locuit acolo. Sau a înregistrat 
un album, nu mai știu... 

Ating fotografia cu degetele. Îmi aduc aminte că luam 
aparatul peste tot, la fel cum Marcus își lua caietul de schiţe, iar 
prietenul nostru Johan, carnetul de însemnări. Aceste obiecte nu 
erau doar instrumente, erau parte din noi înșine, erau modul în 
care înțelegeam lumea. Aveam o obsesie: voiam să le fac 
portrete oamenilor în timp ce se pregăteau, se îmbrăcau, se 
machiau sau își aranjau părul în oglindă. 

Anna se uită și ea la poză. 

— Pare..., începe ea, apoi se oprește, ca și când ar fi văzut 
ceva în fotografie, un lucru neliniștitor, pe care nu-l poate defini. 
_ Mă uit încă o dată la poză. Are acest efect asupra oamenilor. 
Iti dă fiori. 


25 


— Nefericit? îi termin eu propoziţia. Chiar era. Adică, nu tot 
timpul. După ce am făcut poza asta, a fredonat o piesă care se 
auzea la radio. Dar da, era trist uneori. 

— De ce? 

Nu vreau să-i spun adevărul. Nu pe tot. 

— Era... La momentul ăla, cred că era un pic pierdut. 

— Avea familie? 

— Da. Erau foarte apropiaţi, dar... știi, drogurile îngreunează 
relaţiile cu familia. 

Ridică privirea și se uită la mine. 

— Drogurile? 

Fac un semn aprobator din cap. Oare își dă seama? 

— L-ai iubit? 

— L-am iubit foarte mult. 

Îmi doresc din tot sufletul să nu mă întrebe ce s-a întâmplat, 
după cum sper să nu mă întrebe nici cum ne-am cunoscut. 

Și probabil mi-a simţit reținerea. 

— E o fotografie nemaipomenită, spune ea, punându-mi mâna 
pe braț. Toate sunt excelente. Eşti foarte talentată. Vrei să ne 
uităm și la altele? 

Cobor din nou privirea în album. Pe a doua pagină, Kate a lipit 
o poză făcută cu mult înainte, căreia îi înroșisem marginile. 
Frosty - machiată, dar fără perucă - în timp ce își pune pantofii 
cu tocuri. Stătea pe canapeaua noastră, iar pe podea, la 
picioare, avea o scrumieră plină cu chiștoace, un pachet de 
țigări și o brichetă. A fost mereu una dintre fotografiile mele 
preferate. 

— Cine e? 

— Frosty. 

— Frosty?? 

— Nu-mi amintesc numele ei adevărat. Oricum nu-i plăcea să- 
| folosească. 

— Numele e? întreabă Anna cu un aer șocat, și cred că 
înțeleg de ce. 

În fotografie, Frosty are părul tuns scurt și, cu toate că e 
machiată, tot seamănă mai degrabă cu un bărbat decât cu o 
femeie. 


2 Frosty e numele unui om de zăpadă dintr-un cântec de Crăciun, care a inspirat și un 
desen animat. 


26 


— Da, era femeie, râd eu. De fapt, nu prea era nici bărbat, 
nici femeie, dar întotdeauna spunea că e femeie. „In lumea 
asta, trebuie să te hotărăști, zicea ea deseori. În baruri nu-s 
decât două toalete. lar în formulare nu găsești decât două 
căsuțe pentru sex. Bărbat sau femeie.” Așa că a hotărât să fie 
femeie. 

Anna se uită din nou la fotografie. Nu mă aştept să înțeleagă. 
Din lumea ei nu fac parte oameni ca Frosty - poate nici ca 
Marcus. Acum nu mai fac parte nici din viața mea. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Nu știu, spun eu. Niciunul dintre noi nu credea că Frosty o 
s-o ducă mult. Era prea fragilă pentru lumea asta... Dar poate că 
nu era decât o aiureală melodramatică a noastră. Adevărul e că 
am plecat din Berlin în grabă. l-am lăsat în urmă. Habar n-am ce 
s-a întâmplat după ce am plecat. 

— Și nu te-ai uitat înapoi? 

E o formulare surprinzătoare, care mă trimite cu gândul la 
soţia lui Lot, prefăcută în stâlp de sare. 

— N-am putut. _ 

Era prea dureros, aș vrea să adaug, dar n-o fac. Inchid 
albumul foto și i-l dau înapoi. 

— Nu, spune ea. Sunt ale tale. 

Ezit. 

— Pastrează-le. Și asta. 

Îmi întinde o cutie care până atunci a stat pe podea, lângă 
patul lui Kate. E o cutie de biscuiţi metalică. Pe capacul cu o 
femeie în rochie roșie scrie: Hui/e d'Olive. 

— E pentru tine. 

— Ce e? 

— Doar niște lucruri personale de-ale lui Kate. M-am gândit că 
ar trebui să le ai tu. 

Deci atât a rămas din sora mea. Asta am ajuns să duc acasă. 
La fiul ei. 

Sunt agitată, ca și când cutia ar conţine o capcană, un 
șobolan sau un păianjen veninos. 

Ridic capacul. Cutia e plină cu agende, fotografii și 
documente. Paşaportul e chiar deasupra, și îl deschid la pagina 
cu fotografia ei. E o poză recentă, pe care n-am mai văzut-o 
până acum. Are părul mai scurt și se vede că a slăbit. Aproape 
că nu mai seamănă cu ea. 


27 


Mă uit la data expirării. Mai e valabil opt ani. Opt ani de care 
nu va putea profita. Îl închid și-l pun la loc, apoi închid cutia. 

— Mă uit pe restul lucrurilor mai încolo, spun eu. 

Îmi dau seama că am început să plâng pentru prima oară de 
când a murit. Mă simt expusă, vulnerabilă, ca și când aș fi fost 
despicată ca unul dintre pacienţii lui Hugh, de la gât până între 
picioare. Sunt jupuită, inima îmi e o rană zdrenţuită. 

Pun cutia jos. Vreau să scap, să găsesc un loc liniștit și cald, 
unde să mă pot ascunde pentru totdeauna și să nu trebuiască 
să mă gândesc la nimic. 

Dar nu pentru asta am venit? Să-mi sondez amintirile cu sora 
mea, să mă asigur că o mică parte din ea supraviețuiește în 
mine pentru Connor? Să simt ceva, să spun că-mi pare rău, să- 
mi iau adio? 

Ba da, îmi spun în sinea mea. De aceea am venit. Fac ce 
trebuie. 

Atunci de ce mă urăsc? 

— Nu-i nimic, spune Anna. Poţi să plângi. Nu-i nimic. 


Capitolul patru 


Luăm un taxi până la restaurant. Ospătarul ne conduce la o 
masă de pe trotuar. Faţă de masă albă, prinsă cu clame de 
plastic, și un coș de pâine. Seara e caldă și plăcută, iar aerul 
nemișcat, plin de promisiuni. 

Stăm de vorbă. După ce mi-am revenit, ne-am spus că trebuie 
să petrecem seara nu doar plângând moartea lui Kate, ci și 
celebrându-i viaţa. Râdem, ne simţim bine împreună; Anna chiar 
își scoate telefonul și face o fotografie cu noi două, cu fluviul în 
fundal. Îmi spune că îi place partea asta a orașului și că ar vrea 
să locuiască aici într-o bună zi. 

— E foarte centrală, îmi explică ea. Pe malul fluviului... 

Comandă o carafă cu vin. Ospătarul începe să toarne, dar eu 
pun mâna deasupra paharului meu și clatin din cap. 

— Nu bei? mă întreabă Anna. 

— Nu. 

Mă gândesc la scuzele pe care le-am inventat în trecut - iau 
antibiotice, ţin cură, sunt cu mașina -, dar apoi se produce 


28 


inevitabilul. În minte îmi vin alte scuze, cele care îmi spun de ce 
de data asta, doar de data asta, pot să iau o gură. A fost o zi 
dificilă, sunt stresată, au trecut cincisprezece ani și n-o să-mi 
facă niciun rău. 

Sora mea a fost omorâtă. 

— Nu simt nevoia, spun eu. 

Mă gândesc la ce am învăţat. Nu pot evita tentaţia de a bea, 
trebuie să recunosc impulsul. Trebuie să știu că e firesc - și 
temporar. Trebuie să-l pun la îndoială sau să-l îndepărtez. 

— Sincer, adaug eu, nu beau. N-am mai băut de ceva vreme. 

Anna dă din cap în semn că înțelege, apoi ia o gură de vin, iar 
eu cer niște apă minerală. Are un aer curios, dar nu pune 
întrebări, și mă simt ușurată. Când pune paharul pe masă, 
observ că e un pic distrată, neliniștită. Se răsucește pe scaun și 
își aranjează șervetul. 

— Voiam să discut ceva cu tine, spune ea. 

— Te rog. 

Ezită. Mă întreb ce o să-mi spună. Știu că poliţia a interogat-o 
pe larg; barul în care a fost Kate în seara aceea e unul dintre 
localurile pe care le frecventează și ea. Mă pregătesc de o 
dezvăluire. 

— E vorba de bani... 

Zâmbesc. Probabil a fost surprinsă de testamentul lui Kate, iar 
Hugh m-a prevenit că probabil Anna o să aducă vorba de el. 

— De banii pe care ţi i-a lăsat Kate? 

— Da. A fost un șoc..., spune ea, luând o bucată de pâine. 
Chiar nu mă așteptam. Sinceră să fiu, nici macar nu știam că 
avea bani pe care îi putea lăsa moștenire, darămite că o să-mi 
lase mie o parte din ei... Și nu i-am cerut nimic. Vreau să știi 
asta. _ 

Dau aprobator din cap. Imi aduc aminte că Hugh a fost cel 
care a convins-o pe Kate să-și scrie testamentul, și amândoi ne- 
am simţit ușuraţi când, mai târziu, a acceptat să-l modifice și s-o 
includă în el și pe Anna. Insemna că avea prieteni, că începuse 
să prindă rădăcini. 

— Știu. E în regulă. 

— Ai fost surprinsă că mi-a lăsat bani? 

— Nu. Ințeleg. Erai prietena ei cea mai bună. Kate era 
generoasă. Ar fi vrut să te bucuri de banii ăștia. 


29 


Pare ușurată. Oare pentru că a moștenit banii sau pentru că 
această conversaţie nu e atât de stânjenitoare pe cât se temea? 

— De unde avea banii? mă întreabă. 

— De la tata. A murit acum câţiva ani și i-a lăsat toţi banii lui 
Kate. Ce avea în bancă, plus ce a obţinut din vânzarea casei. 
Suma a fost mai mare decât ne așteptam. 

Mult mai mare. Aproape un milion de lire. Dar nu-i spun 
Annei. 

— Ție nu ţi-a lăsat nimic? 

Clatin din cap. 

— Probabil s-a gândit că n-am nevoie. 

Sau poate se simţea vinovat. Ştia că-și neglijase fiica cea 
mică și a vrut să se revanșeze. 

Anna oftează. 

— Ei, nu-i nimic, spun eu repede. Hugh vine dintr-o familie cu 
bani, iar Kate avea o viaţă grea. 

— Dar nu i-a cheltuit. 

— Nu. Hugh i-a sugerat să pună o sumă deoparte pentru zile 
negre. Dar nici el, nici eu n-am crezut că o să-l asculte. 

— Ti-aş da cu dragă inimă partea mea. Vrei? 

Vorbeşte serios. Pun mâna pe brațul ei. 

— În niciun caz. În plus, restul banilor i-a lăsat lui Connor. E o 
sumă însemnată. 

Mult mai mult decât ţi-a lăsat ție, îmi spun în sinea mea. 

— M-a împuternicit pe mine să-i administrez moștenirea și n- 
am de gând să-i dau banii pe mână înainte să fiu sigură că n-o 
să-i cheltuiască pe toți pe jocuri pe calculator și pe adidași. 

Anna nu spune nimic. Nu pare convinsă. 

— E limpede că sora mea voia ca banii ăștia să ajungă la tine, 
adaug eu. Bucură-te de ei... À 

Pe buzele ei se aşterne un zâmbet de uşurare. Imi 
mulțumește și, o clipă mai târziu, vine ospătarul, după care 
petrecem câteva minute studiind meniul și comandând. După ce 
pleacă, rămânem în tăcere. Soarele își revarsă lumina aurie 
peste fluviu. Oamenii se plimbă ţinându-se de mână. Vălul 
durerii mele se ridică o clipă și întrezăresc împăcarea cu 
trecutul. Aproape că sunt în stare să mă relaxez. 

— E foarte frumos, spun. Înţeleg de ce a venit Kate la Paris. 

Anna zâmbește. Mă gândesc la cum puteau fi lucrurile dacă 
sora mea și cu mine am fi reușit cumva să acceptăm diferenţele 


30 


dintre noi și am fi găsit o cale de a recupera apropierea care 
existase între noi până acum câţiva ani. Poate că aș fi putut să 
le vizitez pe amândouă. Acum am fi stat toate trei aici, 
discutând, bârfind, simţindu-ne bine. Oare Kate și cu mine chiar 
eram atât de diferite? 

Mă întorc spre Anna. Pentru prima oară, mă simt capabilă să-i 
cer detalii. 

— Mi-aș dori să știu ce s-a întâmplat, spun eu cu glas scăzut. 
În noaptea aceea... 

la o gură de vin, apoi își mai toarnă în pahar. 

— În mod normal, am fi ieșit împreună, spune Anna, și ceva 
din tonul ei mă face să cred că nu sunt singura care se simte 
vinovată. Dar în ziua aia eram ocupată. Așa că a ieșit singură. 

Oftez. Nu vreau să-mi imaginez cum a fost. 

— Zona în care a fost găsită e periculoasă? 

— Nu, nu chiar. 

— Ce s-a întâmplat, Anna? 

— Ce ţi-au zis polițiștii? Ai vorbit cu ei? 

— Da. Dar nu atât de mult ca Hugh. Cei de la Biroul Extern ne- 
au spus că ar prefera să păstreze legătura doar cu unul dintre 
noi. E mai simplu pentru ei, cred, și Hugh s-a oferit să fie el 
persoana de legătură. Dar vorbesc și eu cu ei. 

— Și Hugh îţi povestește ce află? 

— Ah, da, îmi spune tot. Dar nu-i nimic relevant. 

— Serios? 

— Da. Numai fundături. Încă n-au stabilit niciun mobil. Au zis 
că au stat de vorbă cu prietenii ei, dar... 

— Dar nimeni nu știe nimic... 

— Exact. Așa că deocamdată nu fac progrese. Singurul lucru 
care îi nedumerește e cercelul lui Kate. 

Închid ochii. Mi-e greu. Nu mă pot împiedica să nu-mi 
imaginez cadavrul surorii mele. A fost găsită purtând un singur 
cercel. Celălalt părea să-i fi fost smuls. 

— M-au întrebat și pe mine de cercel, spune ea. 

— Și nu-ţi amintești nimic? 

Clatină din cap. 

— Nu. Era scump? 

— Nu. Erau niște bijuterii simple. Din aur ieftin, cred. Aveau 
un design neobișnuit: niște discuri din fire împletite, de care 
atârnau pene turcoaz. Presupun că în întuneric puteau părea 


31 


scumpi, dar de ce să-i fi furat doar unul? Și, din câte și-a putut 
da seama poliţia, nu i-a fost luat nimic altceva. Avea la ea și 
mobilul, și poșeta. 

Ezit o clipă, apoi adaug: 

— Tocmai de-aia e atât de greu de crezut. Pare complet lipsit 
de sens. Hugh îmi tot sugerează să fac niște ședințe de terapie. 

— Și crezi că ar trebui? 

Ridic paharul. 

— Nu-mi dau seama cu ce m-ar putea ajuta. Dar așa face el 
de obicei. E un om minunat, dar e chirurg: dacă se strică ceva, 
vrea să repare și să meargă mai departe. Uneori, mă gândesc 
că e furios în sinea lui că nu revin la normal suficient de repede. 
Ştii, crede că sunt obsedată să aflu cine a omorât-o. 

— Și ești? 

— Bineînţeles că nu. Ştiu că asta n-o poate aduce înapoi. 
Dar... eram atât de apropiate, înţelegi? Ne terminam frazele una 
alteia... Cum de n-am știut că avea probleme? 

— N-ai de ce să te învinovățești..., începe ea, dar o întrerup. 

— O cunoșteai bine, Anna. Ce căuta singură în barul ăla? 

Inspiră adânc. 

— Nuss sigură. 

Intoarce privirea spre fluviu. Autobuzele de pe pod sunt tivite 
de ultimele raze ale soarelui, iar clădirile de pe malul drept 
strălucesc. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? Anna? 

— Cred că se vedea cu cineva... 

— Cu un iubit? 

— Ceva de genu’ ăsta... 

Simt un val de energie. Un răspuns pavlovian la promisiunea 
unui eventual progres. 

— Ce vrei să spui? Cu cine se vedea? Poliția știe? 

— Nu e atât de simplu, spune ea cu un aer stânjenit. Avea... 
iubiți. Nu unul, mai mulți. 

Trag aer în piept și pun jos furculita. 

— Adică mai mulți în același timp. 

Dă din cap. 

— Crezi că unul dintre ei a aflat de ceilalți? Le-ai spus 
polițiștilor? 


32 


— Le-am spus cât am știut. Presupun că au făcut cercetări în 
direcția asta. De fapt, cred că cercetările continuă. Ideea e că... 
în fine, nu era atât de simplu pe cât pare. 

Ezită, dar nu coboară vocea, deși sunt oameni la mesele din 
jur: _ 

— Nu erau tocmai iubiţi. Kate se distra, înţelegi? li plăcea să 
se întâlnească cu tipi și să se simtă bine. Amândouă făceam 
asta din când în când. 

— În baruri? 

— Nu. Online. 

— Ah... Deci se întâlnea cu oameni de pe net. 

— Nu doar că se întâlnea. 

— Se întâlnea cu bărbaţi ca să facă sex. 

Își ia un aer defensiv. 

— Se mai întâmplă! Mă rog, nu se întâlnea cu toți... Ei fi 
plăcea mai mult decât mie, și de cele mai multe ori era vorba 
doar de conversații erotice, înţelegi? Fantezii. 

Încerc să mi-o imaginez pe Kate, singură într-o cameră, în faţa 
unui laptop. Nu știu de ce, dar mă gândesc la Connor stând în 
fața computerului, apoi la Hugh, făcând același lucru. 

Alung acest gând. Hugh nu e genul care ar face așa ceva. 

— Intram online împreună. Bineînţeles, asta se întâmpla 
înainte să-l cunosc pe iubitul meu. Stăteam de vorbă cu diverși 
oameni, îi comparam, uneori ne și întâlneam cu ei... Înţelegi? 

— Dar poliţia zice că a plecat singură. 

— Poate că tipul n-a mai venit la întâlnire. 

— Sigur poliţia știe de povestea asta? Că nouă nu ne-au zis 
nimic... Poate Kate a dat peste cineva periculos... 

— Oh, da. Le-am zis. M-au interogat ore în șir. Mi-au pus o 
mulțime de întrebări. Despre prietenii ei. Despre cunoștințele ei. 
Chiar și despre tine și Hugh. 

Se uită la mine, apoi coboară privirea. Mă cuprinde furia. Am 
fost investigați? Și-au închipuit că aș fi fost în stare să-i fac rău 
surorii mele? 

— l-au luat mobilul și au venit să-i ia și computerul, continuă 
Anna. Cred că n-au găsit nimic... 

— Sau poate n-au căutat suficient? 

Zâmbește trist. 


33 


— Trebuie să avem încredere că știu să-și facă treaba, nu? 
spune ea, iar după o pauză adaugă: Imi pare rău dacă te-am 
supărat. 

Mă uit spre oraș. Deja s-a întunecat, cerul s-a umplut de stele, 
iar în faţa noastră se înalță Catedrala Notre-Dame, cu propria ei 
poveste întunecată. Sunt copleșită de tristeţe. Toate aceste 
întrebări care nu duc nicăieri. 

larăși plâng. E ca și când aș fi dobândit o nouă aptitudine - 
acum, că am început, nu mă mai pot opri. 

— Cum poate cineva să-i facă asta surorii mele - sau oricui 
altcuiva - și să scape nepedepsit? 

— Înţeleg ce simţi, spune ea, întinzându-mi un șerveţel din 
geantă, după care își lasă mâna pe a mea. Ai nevoie ca lucrurile 
să ajungă la o încheiere. 

— Știu, spun eu, închizând ochii. Dar tot ce încerc nu face 
decât să deschidă și mai mult rana. E ca o tăietură care nu se 
mai vindecă. 

Mi-o amintesc pe Kate când era foarte mică: ne pregătim să 
mergem la o petrecere, iar ea poartă o rochie de culoarea lămâii 
care a fost a mea și o bentiţă cu o fundă galbenă. Se ridică în 
picioare, ţinându-se de un scaun, apoi îi dă drumul. Se clatină 
câteva clipe, apoi se uită la mine. E șovăielnică, dar hotărâtă, și 
după câteva încercări nereușite, ridică un picior, apoi pe celălalt. 
Face câţiva pași, cu mâinile larg desfăcute, după care e gata să 
cadă. Imi aduc aminte că am prins-o, am ridicat-o în brațe - deja 
chicotea - și am dus-o la mama, care își punea mănușile. „A 
mers! i-am spus eu. Katie a mers!” Și mama ne-a strâns pe 
amândouă la piept și toate trei am râs încântate. 

Greutatea suferinței mă apasă și clipesc să îndepărtez 
imaginea. Anna pune paharul pe masă. 

— Te-ar putea ajuta să mergi acolo? 

— Unde? 

— În locul unde s-a întâmplat. 

Clatin din cap, dar ea continuă. 

— Eu am fost. Acum o săptămână. Trebuia să văd cu ochii 
mei. 

Mă ia de mână. 

— E doar un pasaj. Nimic special. Lângă o linie de cale ferată. 


34 


Nu spun nimic. Nu-i pot spune de câte ori mi-am închipuit 
pasajul acela, de câte ori mi-am imaginat-o pe sora mea zăcând 
acolo. 

— Am lăsat niște flori acolo. Cred că m-a ajutat. 

Tot nu spun nimic. Nu mă simt pregătită. Nu sunt pregătită să 
privesc în față moartea lui Kate. Nu-s suficient de puternică. 

— Ai nevoie de mai mult timp... 

Timp. Eu am o mulţime de timp, dar Kate nu mai are deloc. 

— Vii cu mine? mă întreabă Anna. 

Închid ochii. Kate e acolo, aş vrea să spun. Stafia ei. E prinsă 
acolo, ţipând. Nu poate scăpa, iar eu n-o pot ajuta. 

— Nu. Nu pot. 

Ceva în mine se frânge. Simt cum se rupe. Și urmează o 
ușurare. Întind mâna după carafă. Gestul e automat, abia dacă 
sunt conștientă că am făcut o mișcare. Mă gândesc la Kate, la 
ea stând la computer, discutând cu necunoscuți, împărtășindu-le 
secretele ei. Mă gândesc la Anna. Mă gândesc la Hugh, la 
Connor, la Frosty și la Marcus, și înainte să-mi dau seama ce fac, 
am în mână un pahar cu vin, și îmi spun: n-are cum să-mi facă 
rău, nu? N-am așteptat suficient? 

Răspunsurile or să vină dacă nu mă grăbesc. Duc paharul la 
buze, îndepărtez toate gândurile și, pentru prima oară după 
cincisprezece ani, beau, și beau, și beau. 


Capitolul cinci 


Sunt în tren. Mi-e sete, am buzele uscate, dar capul mi-e 
surprinzător de limpede. Îmi aduc aminte cum erau 
mahmurelile, și nu-s mahmură. N-am băut atât de mult. Nu se 
poate să fi băut, altminteri mi-aș da seama. 

Mă gândesc la noaptea trecută. Băutura mi s-a prelins pe 
gâtlej cât se poate de natural, ca o cheie în broască, ceva care 
mă completa și, înghiţind-o, simţeam cum mă relaxez, cum mi 
se destind mușchi pe care nici nu știam că-i ţineam încordați. 
Am avut o senzaţie prea intensă de revenire acasă. 

Nu e bine. Știu asta, și mi-o repet iar și iar. Dacă nu am grijă, 
o să uit că nu există jumătăţi de măsură, o să mă conving că pot 
să beau câte un pahar din când în când, sau că n-o să păţesc 


35 


nimic dacă beau doar vin, sau dacă nu beau decât seara, sau 
dacă beau doar la masă. O scuză o cheamă pe alta. 

Știu că trebuie să fac ceva. Știu că trebuie s-o fac acum. 

e 

Când ajung acasă, o sun pe Adrienne. Ea e persoana pe care 
o sun de fiecare dată când am nevoie de ajutor. Mă înțelege, 
deşi n-a fost niciodată înscrisă în program. Dacă e dependentă 
de ceva, e dependentă de muncă. Imi răspunde imediat. 

— Draga mea, te-ai întors acasă. Cum a fost? 

Tac. Nu știu ce să-i spun. Atâţia ani de vigilenţă irosiţi într-o 
singură noapte. Ar trebui să-i mărturisesc tot, dar o parte din 
mine nu vrea. 

— Pur și simplu... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Pot să discut ceva cu tine? 

— Bineînţeles. 

Nu pot s-o spun. Nu încă. 

— Știi că sora mea intra pe site-uri? Adică, intra ca să 
cunoască bărbaţi. 

— Păi, știu că folosea site-uri de socializare. La fel ca toată 
lumea. La asta te referi? 

— Da, dar le folosea nu doar ca să cunoască oameni. Anna 
mi-a zis că avea și conversații erotice. 

— Adică sex virtual? 

— Da. lar cu unii bărbaţi se pare că se și întâlnea. 

Ezit. Imi dau seama că nu de asta am sunat-o, că nu ăsta e 
motivul pentru care am vrut să vorbesc cu ea. Dar e mai ușor. E 
un soi de pregătire, o introducere. Adrienne nu spune nimic. 

— Știai? 

— Da, răspunde ea. Mi-a zis. 

Mă trece un fior de gelozie. 

— Mie nu mi-a zis. 

Adrienne oftează. 

— Draga mea, se distra. Nu era mare lucru, o făcea doar din 
când în când. Și oricum, nu prea mai vorbeați în ultima vreme. 

Are dreptate. În orice caz, nu mai vorbeam despre lucruri cu 
adevărat importante. Simt un val de greață. 

— Și dacă cel care a omorât-o era un bărbat pe care l-a 
cunoscut online? 


36 


— Poliţia știe cu ce se ocupa Kate și sunt sigură că face 
investigații. 

Chiar face? mă întreb. Dar nu mă pot concentra la asta. Închid 
ochii. Inspir adânc. Deschid gura să vorbesc, dar cuvintele nu 
vor să iasă. 

— Draga mea, te simţi bine? 

Cred că și-a dat seama. E prietena mea cea mai veche și își 
poate da seama. Cobor vocea, cu toate că nu e nimeni acasă. 

— Julia, ce s-a întâmplat? 

— Am băut un pahar. 

O aud oftând. Nu suport să mă dezaprobe, dar îi aud oftatul. 

— N-am vrut. Adică, nu aveam de gând, dar... 

Mă opresc. Mă scuz. Nu-mi asum responsabilitatea. Nu 
recunosc că sunt neputincioasă în faţa alcoolului. Cazul clasic. 

Inspir adânc. O spun din nou. 

— Am băut un pahar. 

— În regulă. Doar unu? 

— Nu. 

Te rog, nu-mi spune că e o pantă alunecoasă. Te rog, nu mă 
face să mă simt mai rău decât mă simt deja. 

— Of, draga mea, spune ea. 

— Mă simt destul de rău. De fapt, îngrozitor. 

Încă o pauză. Te rog, nu-mi spune că nu-i nimic şi că ar trebui 
să dau uitării povestea asta. 

— Anna? 

— E o perioadă grea pentru tine, spune ea. S-a întâmplat. A 
fost o scăpare, o cădere, dar trebuie să te ierţi... Te-ai mai 
gândit la ce-am discutat? 

Se referă la terapie. E de acord cu Hugh și, ca orice persoană 
care face terapie, crede că ar trebui să fac și eu, sau măcar să 
mă văd cu un consilier. Ba chiar mi-a recomandat pe cineva. 
Martin și nu mai știu cum. 

Dar adevărul e că nu vreau. Nu acum, nu încă. Nu cât sunt 
așa. Cred că nu ar merge, iar apoi nu m-aș mai putea gândi la 
terapie ca la o soluție de rezervă. 

— Nu, spun eu. 

— Bine, n-o să insist, dar mi-aș dori să mergi. Măcar 
gândește-te la asta. 

Îi spun că m-am gândit și că o să mă mai gândesc. Dar încep 
să mă întreb dacă nu cumva merit această durere, dacă nu-i 


37 


sunt datoare surorii mele să o trăiesc. N-am putut s-o salvez. l- 
am luat fiul. 

— Ai vorbit cu Hugh? 

Nu răspund. 

— l-ai zis că ai băut? 

Închid Schi Nu vreau. Nu pot. 

— Julia... 

— Nu încă. Nu e nevoie. Nu se va mai întâmpla... 

— Draga mea, mă întrerupe ea. Ascultă-mă. Eşti prietena mea 
cea mai veche, prietena la care ţin cel mai mult. Te iubesc. 
Necondiţionat. Dar cred că trebuie să-i spui lui Hugh. 

Așteaptă să vorbesc, dar nu spun nimic. 

— Știu că depinde numai de tine, adaugă ea, dar sunt sigură 
că așa ar fi cel mai bine. 

_ E afectuoasă și tandră, dar tot mi se pare brutal din partea ei. 
li spun că am să vorbesc cu el în noaptea asta. 
e 

Hugh nu e acasă. S-a dus să joace squash, apoi o să meargă 
să bea ceva. Dar nu vine târziu, ci la puțină vreme după ce 
Connor s-a dus la culcare. Hotărăsc aproape imediat că o să-i 
spun. 

Aştept până stăm amândoi în living, uitându-ne la televizor. 
La primele reclame, apăs pe butonul de pauză și mă întorc spre 
el, ca și când aș vrea să-l întreb dacă vrea o ceașcă de cafea. 

— Dragul meu. 

— Ce-i? 

Vorbele mi se desprind precipitat de pe buze: 

— Am avut o cădere. 

Și nu mai spun nimic. Nu mai trebuie. Ştie ce înseamnă. N-a 
fost înscris în program și nici măcar n-a participat la vreo 
ședință, dar a citit pe tema asta. Ştie suficient. Ştie ce e o 
cădere, așa cum știe că nu trebuie să încerce să-mi controleze 
comportamentul modificându-l pe al lui, că nu m-ar putea 
împiedica să mai beau dacă n-ar mai bea el niciodată. 

Ştie și că nu e cazul să mă întrebe cât am băut, sau când, sau 
de ce. N-ar avea niciun rost. Răspunsurile sunt irelevante. Am 
băut. Nu contează dacă doar o guriţă sau o sticlă întreagă. 

Mă ia de mână. Am crezut că o să fie furios, dar nu e. Reacţia 
lui e și mai rea. E dezamăgit. Imi dau seama după expresia din 
ochii lui. 


38 


— Îmi pare rău. 

— Nu trebuie să-ţi ceri scuze faţă de mine. 

Nu asta vreau să aud. Dar ce vreau să aud? Ce ar putea să-mi 
spună? Dependenţa e o boală diferită de cele cu care e obișnuit 
el să se confrunte. Hugh extirpă părţile bolnave și le trimite la 
incinerator. lar pacientul se vindecă - sau nu. 

Mă uit la el. Vreau să-mi spună că mă iubește. Nu că înțelege 
prin ce trec. Vreau să-mi aducă aminte că o cădere nu înseamnă 
că am redevenit dependentă, sau să-mi spună că pot merge din 
nou la ședințe, sau să mă facă să simt că-mi este alături. 

— N-am să mai beau, spun eu. 

Zâmbește și îmi spune că așa speră și el, de dragul meu și al 
lui Connor. Imi spune că va fi mereu alături de mine, dar e prea 
târziu. Mai întâi m-a făcut să mă simt vinovată, iar acum abia 
dacă îl mai ascult. Mă gândesc la Rachel, sponsorul meu.* Mi-aș 
dori s-o pot suna, dar s-a mutat, a trecut multă vreme de când 
n-am mai vorbit. Și mă gândesc la Kate. 

In cele din urmă, Hugh se oprește. Aștept o clipă, apoi îi 
mulțumesc. Mai stăm împreună câteva minute, apoi îi spun că 
trebuie să merg la culcare. Mă sărută și îmi zice că vine și el 
imediat. 

Sunt pe cont propriu, dar îmi spun că n-o să se mai întâmple 
niciodată. O să fiu vigilentă. Orice s-ar întâmpla, oricât de greu 
ar fi, n-o să mai beau niciodată. 


Capitolul șase 


Mă trezesc devreme. Deschid ochii. Încă o noapte proastă. E 
iunie. Au trecut două luni de când am fost la Paris, patru de 
când a murit Kate. Încă e întuneric. E miezul nopţii. 

Camera e încinsă și sufocantă, cearceafurile sunt umede. 
Hugh a dat pătura la o parte cu picioarele și doarme lângă mine, 
sforăind ușor. Ceasul de pe noptiera mea ticăie prea tare. Patru 
și patruzeci. Aceeași oră la care m-am trezit noaptea trecută și 
noaptea de dinainte. 


3 În programul conceput de Alcoolicii Anonimi, fiecare persoană înscrisă trebuie să-și 
găsească un sponsor, adică un fost alcoolic care s-o ajute să înțeleagă și să urmeze 
pașii programului. 

39 


Am visat-o pe Kate. De data asta avea vreo patru ani, era 
vară, și eram în grădină. Purta o rochie galbenă, aripi de înger 
din hârtie de aceeași culoare și ciorapi negri. Imita băzâitul unei 
albine și voia s-o alerg. „Haide!”, mă tot ruga ea, dar eram 
plictisită, voiam să mă opresc, să mă întorc la cartea mea. 
„Haide, Julia! Haide!”, spunea ea, apoi se întorcea și o lua la 
fugă spre o pădure. Aș fi vrut să-i spun să nu intre în ea, dar n- 
am făcut-o. Mi-era prea cald, prea lene. Am lăsat-o să se 
îndepărteze de mine, după care m-am întors cu spatele și am 
pornit spre casă. Apoi visul s-a schimbat, eram adulţi, se 
întâmpla ceva îngrozitor, și dintr-odată eu eram cea care alerga; 
alergam după ea, o strigam, iar ea dispărea într-un pasaj. Era 
întuneric, iar eu mă străduiam din răsputeri s-o ajung din urmă, 
s-o salvez. Am intrat și eu în pasaj și am văzut-o prăbușită la 
pământ. Prea târziu. 

Mă așez pe marginea patului. E la fel în fiecare noapte: o 
visez pe Kate însângerată, apoi îmi apare în minte Marcus - 
întotdeauna Marcus -, cu gura deschisă și cu o expresie 
acuzatoare. Știu că n-o să mai adorm, așa mi se întâmplă de 
fiecare dată. 

În noaptea asta sunt slabă. Nu mă pot abţine, îmi dau voie să 
mă gândesc la el. La Marcus. Pentru prima oară după mulţi ani 
mă gândesc la ziua când ne-am cunoscut. Inchid ochii și îmi 
amintesc. Sunt înapoi în trecut. Marcus stă în fața mea, de 
cealaltă parte a cercului. E prima lui ședință. Suntem în sala de 
festivități a unei parohii, e curent, iar într-un colț bolborosește 
un fierbător electric pentru ceai. Conducătorul ședinței - un tip 
pe nume Keith - deja a făcut o descriere a programului și a 
prezentat-o pe prima vorbitoare, o femeie al cărei nume l-am 
uitat. Abia dacă ascult ce spune; vin de ceva vreme la ședințe, 
din momentul în care am recunoscut față de mine însămi că am 
băut prea mult, o vreme prea îndelungată. Și, în plus, atenţia 
îmi este distrasă de Marcus. Are cam aceeași vârstă ca mine, și 
amândoi suntem mult mai tineri decât ceilalţi din grup. Stă pe 
scaun, aplecat în față. Are un aer atent și preocupat, dar în 
același timp nu pare întrutotul interesat. Ceva e în neregulă cu 
el. Mă întreb dacă a venit aici pentru el sau pentru altcineva. Imi 
imaginez că are o prietenă pe care a încercat s-o convingă să 
participe, dar care, până la urmă, n-a mai venit. Poate vrea să 
se ducă acasă, înapoi la ea, să-i spună ce a aflat. Nu-i chiar așa 


40 


rău, i-ar fi spus el. Oamenii ăștia chiar vor să ajute. Vino și tu 
săptămâna viitoare. 

Am vrut să aflu. Nu știu de ce; poate că mi-a lăsat impresia 
unei persoane cu care m-aș fi putut înţelege. La pauză m-am 
apropiat de el. M-am prezentat, iar el mi-a zis că-l cheamă 
Marcus. „Bună”, am spus eu, și el a zâmbit; în clipa aceea mi- 
am dat seama cât de atrasă eram de el. Era o dorință puternică, 
bine conturată, o atracţie aproape fizică. Nu mai simţisem 
niciodată asta, nu atât de intens. Voiam să întind mâna, să-i 
ating gâtul, părul, buzele. Numai ca să mă asigur că există, că e 
real. „Prima oară?”, l-am întrebat, iar el mi-a zis că da. Am stat 
de vorbă o vreme. În cele din urmă - nu-mi aduc aminte cum, 
nici dacă mi-a zis din proprie iniţiativă -, am aflat că nu avea 
iubită. Când ne-am așezat din nou, a luat loc lângă mine, iar 
după ședință am ieșit afară împreună. Ne-am oprit să ne luăm la 
revedere, pregătindu-ne s-o luăm în direcţii diferite. 

— Vii și săptămâna viitoare? l-am întrebat. 

A ridicat din umeri, lovind bordura cu piciorul. 

— Poate. 

A dat să plece, dar apoi a scos o bucată de hârtie din portofel. 

— Ai un pix? 

e 

Oare acela a fost? mă întreb acum. Acela a fost momentul 
când viața mea a ieșit de pe un făgaș - vindecare, stabilitate, 
cumpătare - și a intrat pe un altul? Sau asta s-a întâmplat mai 
târziu? 

Deschid ochii. Nu mă mai pot gândi la el. Tine de trecut. Acum 
am o familie. Hugh și Connor sunt familia mea. 

Și Kate. 

Mă ridic în picioare. Lucrurile nu pot continua așa, nu mai 
vreau să mă trezesc în toiul nopţii. Nu mai vreau să evit lucruri. 
Sunt bântuită de locul unde Kate și-a pierdut viața; ar fi trebuit 
să mă duc să-l văd când am avut ocazia, dar există și alte căi. 

Cobor la parter și iau loc la masa din bucătărie. Sunt hotărâtă, 
trebuie să fac asta. La Paris am fost lașă, dar acum am puterea 
s-o fac. Pornesc laptopul și deschid o hartă electronică. Introduc 
adresa. 

Apăs enter. Pe ecran apare o hartă brăzdată de străzi, 
presărată cu obiectivele de interes. Deasupra unui punct atârnă 
o săgeată, iar când dau clic pe Vedere stradală, e înlocuită de o 


41 


poză. E o stradă destul de lată, mărginită de copaci, magazine, 
bănci și clădiri de birouri din prefabricate, măzgălite cu graffiti. 
Fotografia a fost făcută pe timpul zilei și strada e aglomerată, 
plină cu pietoni împietriţi, cu fețele estompate de program. 

Rămân cu privirea aţintită în ecran. Pare o stradă cât se poate 
de obișnuită. Cum e posibil ca sora mea să-și fi pierdut viața 
acolo? Cum e posibil să nu fi rămas nicio urmă? 

Imi fac curaj și înaintez pe stradă. Văd pasajul care se 
deschide între o clădire și calea ferată supraînălţată care 
traversează strada. 

Am ajuns, îmi spun în sinea mea. E locul unde a murit. 

Măresc imaginea. Pare un pasaj banal, inofensiv. La capătul 
lui e un chioșc de presă vopsit în albastru, cu o reclamă la 
Cosmétiques Antilles, iar trotuarul e presărat cu două șiruri de 
stâlpi scurți. După câţiva metri, pasajul face o curbă și nu mai 
pot vedea. 

Mă întreb unde duce, ce se află la celălalt capăt. Mă întreb de 
ce nu era nimeni acolo s-o salveze și, pentru a miia oară, ce 
făcea acolo. 

Am nevoie de răspunsuri. Urc în dormitor și iau de sub pat 
cutia pe care mi-a dat-o Anna, apoi revin la parter. Mă uit la 
femeia în rochie roșie de pe capac. Timp de două luni, am 
încercat s-o ignor, îngrozită de ce-aș putea găsi înăuntru, dar nu 
mai pot. Cât de rău poate să fie? Doar Anna mi-a zis că înăuntru 
nu-s decât niște documente. Atât. 

Și totuși, mi-e teamă. Dar de ce? Poate pentru că aș putea 
găsi dovezi că făcuse mari progrese. Dovezi că avea dreptate, 
că lui Connor i-ar fi fost mai bine dacă s-ar fi întors la ea? 

Scot pașaportul, îl ţin în mână o clipă, apoi îl pun deoparte. 
Sub el sunt câteva scrisori, iar sub ele, certificatul de naștere și 
permisul ei de conducere, împreună cu cardul de sănătate și un 
bilet pe care e notat ceea ce pare să fie numărul ei de asistenţă 
socială. 

Toate astea reușesc cumva să mă liniștească. Dau piept cu 
lucruri care mă așteptau de mult. Mă descurc. Mă simt 
surprinzător de bine. 

Caut mai adânc în cutie. Devine mai dificil; găsesc fotografii 
de la petreceri, una cu Connor pe care i-am trimis-o eu, alta cu 
niște prieteni pe Sena. Îmi spun că o să mă uit la ele cu atenţie 
mai încolo. Dau peste o agendă de buzunar roz, marca Filofax. 


42 


Confruntarea cu paginile ei mă aștept să fie cea mai dificilă, dar 
când o răsfoiesc, descopăr că a încetat s-o folosească vara 
trecută, când și-a luat un iPhone. Găsesc înfiptă între file o 
bucată de hârtie. O scot și o despăturesc. i 

Văd imediat un nume pe care îl recunosc. In partea de sus e 
scris: Jasper1234. E numele labradorului pe care l-am avut când 
eram mici, urmat de patru cifre, iar lângă el a scris: KatieB, apoi 
o adresă de internet: encountrz.com. Restul paginii e umplut cu 
o listă de cuvinte ciudate - Eastdude, Athletique 27, Kolm, 
Ourcq -, notate la momente diferite, cu pixuri de culori diferite. 
Imi ia doar o clipă să pun lucrurile cap la cap. Encountrz e site-ul 
despre care mi-a povestit Anna, cel pe care intrau amândouă. 
Kate folosea ca parolă numele câinelui nostru, iar numele ei de 
utilizator era KatieB. 

Împăturesc foaia și o pun la loc. Vinovăţia pe care mi-am spus 
că n-ar trebui s-o simt mă cuprinde din nou. Ar fi trebuit să mă 
uit mai devreme în cutie. Aș putea să găsesc ceva important, un 
detaliu care i-a scăpat poliției până acum. Mi-am lăsat sora la 
greu; aș fi putut să fac ceva s-o salvez, iar acum aș putea să fac 
ceva ca să lămuresc împrejurările morţii ei. 

e 

Formez numărul Annei. E devreme, dar mi se pare urgent. lar 
la Paris e cu o oră mai târziu, aproape șase dimineața. 

Răspunde imediat. Somnoroasă, neliniştită. 

— Alo? 

— Anna? Sunt eu, Julia. 

— Julia... S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic. Scuze că te sun atât de devreme. N-am vrut să 
te trezesc, dar ţii minte cutia pe care mi-ai dat-o? Eşti sigură că 
polițiștii s-au uitat prin ea? 

— Cutia? Te referi la lucrurile lui Kate? 

— Da. Sigur poliţia a văzut-o? 

— Da, sunt sigură. De ce? 

— Tocmai m-am uitat în ea... 

— Acum? E foarte devreme... 

— Știu, dar nu pot să dorm. Ideea e că am găsit o listă cu 
nume. Cred că ar putea fi oameni cu care stătea Kate de vorbă. 
Adică, online. M-am gândit că ar fi bine s-o vadă și poliţia... 

— Au văzut-o, cred. Le-am dat tot ce era în cutie. Mi-au zis că 
au păstrat ce li s-a părut că le-ar putea fi de folos. 


43 


— Eşti sigură? 

— Da, cred că da. Așteaptă o clipă. 

Nu mai spune nimic, și mi-o închipui făcând eforturi să se 
trezească de-a binelea. 

— Scuze. Ce nume ai găsit? 

| le citesc pe primele două. 

— i se par cunoscute? Ţi-a vorbit vreodată despre ele? 

— Nu... 

Continui să citesc. După alte câteva nume, mă oprește. Acum 
e complet trează. E 

— Stai, ai zis „Ourcq”? Asta nu-i un nume de utilizator. E o 
stație de metrou. 

Bănuiesc ce urmează să spună. 

— E lângă locul unde au găsit-o... 

— Deci asta făcea acolo? întreb eu. Se întâlnea cu cineva din 
listă? 

— Nu știu, spune ea, însă deja simt un fior ciudat de energie. 
Dar presupun că e posibil. 

Apoi închei conversaţia și mă uit din nou pe lista cu nume de 
utilizator din agendă. E ca și când aș fi găsit un punct vulnerabil 
în peretele suferinţei mele, ceva care ar putea să mă conducă 
de cealaltă parte a lui. Spre liniștea sufletească. A 

Mă întorc la laptop și scriu repede: encountrz.com. Imi spun 
că nu vreau decât să arunc o privire. Ce se poate întâmpla? Dar 
tocmai când mă pregătesc să apăs enter se aude un zgomot. Un 
tuset, apoi vocea lui Hugh. 

— Julia? E cinci și jumătate dimineaţa. Ce faci la ora asta? 

Închid navigatorul și mă întorc spre el. E îmbrăcat cu halatul și 
are cordonul legat. Se freacă la ochi și cască. 

— Te simţi bine? 

— Da. N-am mai putut să dorm. 

— Din nou? Ce se întâmplă? 

— Mă tot gândesc că polițiștilor le-a scăpat ceva. 

Oftează. Îi spun zi de zi același lucru. 

— Cred că fac cercetări extrem de amănunțite. 

Se apropie și se așază lângă mine. Îmi dau seama că poate 
vedea ce e pe ecranul laptopului. 

— Ştii bine că întotdeauna îţi spun imediat ce aflu câte ceva 
nou. 

— Da. Dar chiar crezi că fac investigaţii în continuare? 


44 


— Sunt sigur că fac tot..., începe el, dar îl întrerup. 

— Oare chiar investighează cu adevărat? 

Zâmbește. E zâmbetul lui trist, plin de compasiune. Zâmbetul 
lui de chirurg. Într-o vreme, îmi imaginam că-l exersează în faţa 
oglinzii, hotărât să nu fie unul dintre medicii acuzaţi că nu știu 
cum să se poarte cu pacienții. 

— Sunt sigur. Am discutat cu ei despre asta. l-au interogat pe 
toţi prietenii ei și pe toţi cei cu care a lucrat. l-au căutat în lista 
de apeluri din mobil, au luat toate informațiile din computerul ei. 
Au urmat toate pistele. Dar un asemenea caz n-are cum să fie 
ușor. A fost ceva accidental, neprovocat... 

— Le-ai spus de site-urile de socializare? 

— Da. l-am sunat imediat ce mi-ai povestit. Dar știau deja, le 
spusese Anna. Au zis că sora ta nu avea un iubit... 

— Dar site-urile astea nu folosesc doar ca să-ţi găsești iubit. 
Anna mi-a dat de înţeles că le folosea pentru sex. Sex ocazional. 

Hugh clatină din cap, dar eu continui: 

— Aventuri de o noapte, înţelegi? Anna mi-a zis că nu se 
întâmpla des, dar că o făcea din când în când. Și că nu-i spunea 
întotdeauna unde se ducea și cu cine se întâlnea. 

Chipul lui capătă o expresie dezaprobatoare. Mă întreb o clipă 
dacă nu cumva se gândește că sora mea a meritat ce a păţit, 
dar alung imediat gândul. 

— Crezi că e posibil s-o fi omorât unul dintre ei? îl întreb. 

— Cine? 

— Unul dintre tipii cu care s-a dus să se întâlnească. Adică, să 
facă sex. Sau un tip cu care vorbea pe internet. 

— Sunt sigur că poliţia face investigaţii... 

— Dar nu ne-a zis nimic despre asta. 

— Ascultă, am mai vorbit despre mersul anchetei, Julia. 
Cercetările continuă. Eu cred că sora ta a stat de vorbă online 
cu mulți bărbaţi, dar că nu s-a întâlnit decât cu unu, doi. 

Ezit. Trebuie să-l presez; sunt aproape sigură că știe mai mult 
decât îmi spune, că s-ar putea să fie o mică dovadă care a fost 
trecută cu vederea, un detaliu care va face lumină, care va ajuta 
ca lucrurile să fie puse cap la cap. 

— Dar... 

Mă întrerupe: 

— Julia, am discutat despre lucrurile astea de o mie de ori. 
Poliţiștii au păstrat laptopul lui Kate și fac toate eforturile. Dar 


45 


dacă sora ta se întâlnea cu necunoscuți și păstra totul în secret, 
e aproape imposibil să fie găsite toate persoanele cu care 
vorbea online. S-ar putea să fi intrat pe site-uri de care nu știm, 
să fi vorbit cu o mulţime de oameni... Ce-i asta? 

În prima clipă, nu înţeleg la ce se referă, apoi îmi dau seama 
că se uită la ecranul laptopului. 

— E o fotografie. 

Nu și-a pus ochelarii, așa că trebuie să se aplece ca să vadă 
mai bine. 

— E locul unde a murit Kate, îi explic eu. 

Îmi pune mâna pe umăr. Palma lui grea vrea să mă 
liniștească. 

— Ești sigură că e o idee bună să te uiţi la asta, draga mea? 

— Nu, răspund eu. 

Nu ţin cu tot dinadinsul, dar mi-ar plăcea să am aprobarea lui. 

Însă de ce ar face-o? Crede că poliţia face toate eforturile și 
cu asta basta. 

— Nu-s deloc sigură că e o idee bună, dar ce altceva pot să 
fac? 

— Să te întorci în pat? 

— Mai stau puţin... 

— Haide, spune el, strângându-mă de umăr, apoi închide cu 
grijă capacul laptopului. Hai să te odihnești. O să te simţi mai 
bine după aceea. Promit. Prescripţia medicului. 

Mă ridic în picioare. Aș vrea să-i spun că n-o să mă simt mai 
bine, că niciodată nu mă simt mai bine. Se întoarce și pornește 
spre scări. 

— Vin şi eu în curând. Îmi fac un ceai și citesc ceva, până mi 
se face somn. 

— Bine, spune el, dar știe că n-am de gând să-l urmez. N-ai 
uitat că avem invitaţi la cină, nu? 

— Nu, răspund eu, deși uitasem. 

— Maria și Paddy... 

Bineînţeles. Ne știm cu soţii Renouf de când Maria s-a angajat 
ca medic rezident în departamentul lui Hugh. Incă de la început, 
Hugh mi-a spus că va fi o doctoriţă de succes, că va avea o 
carieră frumoasă și că trebuie neapărat s-o păstreze în 
departamentul lui. Amândoi sunt oameni plăcuţi, dar e prima 
oară când Hugh îi invită pe la noi - de fapt, sunt primii noștri 
musafiri - după moartea surorii mele. Probabil s-a gândit că 


46 


gătitul ar putea să mă ajute. Și poate are dreptate. Să încerc o 
rețetă. Să toc, să cântăresc, să măsor. Imi plăcea să fac asta 
înainte de moartea lui Kate. Mergeam la cursuri, eram mândră 
de faptul că făcusem trecerea de la a nu ști nimic despre gătit la 
a putea să prepar singură paste. 

Dar acum? Acum, nu vreau să văd pe nimeni. 

— Nu putem contramanda? 

Se întoarce lângă mine. 

— Draga mea, o să-ți facă bine, promit. 

Mă sărută pe creștet. E o sărutare blândă, plină de căldură. O 
clipă, mi-aș dori să mă pot strecura înăuntrul lui, să mă las 
protejată de el. 

— O să ne simţim bine. Ca de obicei. Maria o să turuie despre 
serviciu, iar Paddy o să flirteze cu tine, iar după ce o să plece, o 
să râdem de asta. Promit. 

Are dreptate. Știu. Nu pot continua să fug. 

— Mă duc la cumpărături în dimineaţa asta, îi spun. 

e 

Hugh se întoarce în dormitor, iar eu rămân pe scaun. Las 
laptopul închis. Nu vreau să intru pe encountrz. Mi-e teamă de 
ce aș putea vedea. 

Îmi fac un ceai și mă așez la masă cu o carte în mână. Trece o 
oră, trec două. Hugh vine la parter, proaspăt ieșit de la duș, 
pregătit de serviciu, iar un pic mai târziu apare și Connor. 

— Bună, mami, mă salută el. 

E îmbrăcat cu uniforma - pulover gri, cămașă albă, cravată 
maro. Mă uit la el în timp ce își pregătește un bol de cereale și 
își toarnă niște suc. Pare că devine tot mai matur pe zi ce trece. 

— Te simţi bine, dragul meu? 

— Da, răspunde el, ridicând vesel din umeri, ca și când n-ar 
avea niciun motiv să nu se simtă bine. 

Poate chiar n-are nimic, deși mă îndoiesc. Deja nu mai plânge, 
dar asta mi se pare și mai îngrijorător. Nu vorbește despre 
moartea lui Kate decât ca să întrebe dacă „s-a mai aflat ceva”, 
deși ceea ce vrea să întrebe de fapt e: „Au prins făptașul?” La 
început, am fost furioasă - numai asta îl interesează -, dar acum 
îmi dau seama că e singurul mod prin care își poate procesa 
durerea. La urma urmelor, abia a împlinit paisprezece ani. Cum 
altfel ar trebui să reacționeze? 

Mă așez la masă și mă uit la el în timp ce mănâncă. 


47 


Consiliera la care l-am dus spune că toate astea sunt 
normale. Se descurcă bine în condiţiile date, trăindu-și durerea 
în felul său, și ar trebui să nu ne facem griji. Dar cum să nu-mi 
fac griji? Nu vrea să stea de vorbă cu mine. Nu știu ce se 
întâmplă în sufletul lui. Acum am nevoie să știe cât de mult îl 
iubesc, că aș face orice pentru el, dar pare să fi hotărât că nu-i 
mai pasă. 

Imi dreg glasul și-i spun: 

— Dacă vrei, putem să vorbim. 

— Mi-e bine. 

Își mănâncă cerealele repede, în timp ce eu îmi fac o cafea. 
Câteva clipe, mă gândesc din nou la Kate - ea e cea care se 
pregătește de școală, nu fiul ei -, dar apoi Connor se ridică în 
picioare, strângând masa. Nu pleca, îmi vine să-i spun. Rămâi cu 
mine. Vorbește cu mine. Dar bineînțeles că nu pot. 

— Pe curând! spun eu, și în câteva clipe e la ușă. 

Mă cuprinde din senin nevoia copleșitoare de a-l strânge în 
braţe. Cândva aș fi făcut asta, dar nu și acum. Pentru că acum e 
posibil să răspundă cu indiferenţă îmbrăţișării mele, ca și când 
nu l-ar privi ce fac eu, iar astăzi n-aş putea suporta asta. 

— Te iubesc! îi strig eu. 

— Pa, mami! răspunde el, apoi iese pe ușă. 

Și e aproape suficient. 

Da, știu că e în creștere. Devine bărbat. Și ar fi fost o perioadă 
dificilă chiar dacă n-ar fi trebuit să facă faţă morții lui Kate. Orice 
s-ar întâmpla, oricât de greu mi-ar fi, oricât de distant ar deveni, 
nu trebuie să uit că suferă. Chiar dacă simt că până acum am 
greșit de un milion de ori față de el, trebuie să am grijă de el, 
să-l protejez, așa cum am îngrijit-o și am protejat-o pe mama lui 
când era mică. 

Mă întorc de la fereastră. Săptămâna viitoare urmează să 
fotografiez o familie - o colegă de-a lui Adrienne, soţul ei și cele 
două fiice ale lor - și trebuie să mă gândesc la asta. E prima 
oară când mă simt în stare să lucrez de când a murit Kate și 
vreau să iasă bine. În plus, am de pregătit o cină. Trebuie să mă 
pun pe treabă. 


48 


Capitolul șapte 


O sun pe Adrienne să-mi dea detalii despre colega ei. Vreau 
să pregătesc ședința foto. Studioul meu se află în partea din 
spate a grădinii, unde păstrez trepiedele și proiectoarele, 
precum și cele două fundaluri pe care le pot suspenda de tavan. 
Am un birou și acolo, dar de obicei editez fotografiile pe laptop 
în casă, fie la masa din bucătărie, fie în living. 

— Ar fi bine dacă ar putea să vină ei la mine, îi spun. Mi-ar fi 
mai ușor. 

Adrienne simte lipsa de entuziasm din glasul meu. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă ea. 

— Se simte că e ceva în neregulă? 

— Bineînţeles. Vorbește cu mine. 

Nu vreau, dar nu-mi dau seama de ce. Oare pentru că sunt 
îngrijorată că o să-mi spună să las lucrurile așa cum sunt, să nu 
mă mai frământ, să nu-mi mai fac griji? 

— M-am uitat prin lucrurile lui Kate. Cele pe care mi le-a dat 
Anna. 

— Draga mea... 

— l-am găsit numele de utilizator și parola... Pentru site-ul pe 
care îl folosea. 

— Pentru ce-l folosea? 

— Ca să cunoască bărbaţi. Era și o listă de nume. Oameni cu 
care stătea de vorbă - sau cu care se vedea, cred. 

— Le-ai dat poliţiei? 

— Hugh mi-a zis că le are deja. 

— Bine. Atunci nu ai ce să mai faci. 

Și totuși, pot să fac ceva. 

— AȘ putea să mă conectez. Cu datele lui Kate, adică. Am 
parola ei. Aș putea afla dacă mai era și altcineva în afară de cei 
din listă. 

Prietena mea tace o vreme. 

— Adrienne? 

— Nu crezi c-a făcut asta și poliţia? 

— Nu știu. Poate nu și-a dat seama ce e encountrz.com. Sau 
că Jspsperl234 e parola ei. Mă gândesc c-aș putea să mă 
conectez și să mă uit pe istoricul conversaţiilor. Să văd dacă mai 
sunt și alte nume. 


49 


— Nu știu... sună periculos. 

Reţinerea ei îmi întărește hotărârea. 

— Nu vreau decât să fac rost de o listă de nume. 

Urmează o pauză lungă, ca și când Adrienne ar încerca să 
cântărească ceva în minte. Poate avantajul că aș avea ceva de 
făcut, pe de-o parte, iar pe de altă parte, probabilitatea, riscul 
ca această iniţiativă să-mi pricinuiască o nouă dezamăgire. 

La urma urmelor, are dreptate. Foarte probabil poliţia deja a 
făcut toate astea. 

— Mă gândesc că rău n-are cum să fie, spune ea. Câtă vreme 
tot ce vrei e să faci rost de niște nume. Dar de ce să nu compari 
mai întâi lista ta cu a poliţiei? 

Dintr-odată, nu mi se mai pare nici mie o idee atât de bună. O 
listă cu nume. Ce-ar putea face poliţia cu ea? 

— Probabil că n-am să intru pe site până la urmă. 

Adrienne oftează. 

— Ai grijă, Julia. Orice ai face. Și păstrăm legătura. 

e 

Îmi petrec după-amiaza făcând cumpărături și gătind. O 
vreme, mă las absorbită de prepararea reţetei. Dar nu durează 
mult. Pentru că seara începe prost. Connor ne anunţă că are 
teme de făcut și că vrea să mănânce în camera lui, ceea ce 
înseamnă că Hugh și cu mine ne certăm dacă să-l lăsăm sau nu. 
Tensiunea crește, și reușim să ne destindem abia când sosesc 
musafirii. 

După aceea, seara își urmează cursul obișnuit, și totuși 
atmosfera e în mod evident diferită. Moartea lui Kate își aruncă 
umbra de acum familiară asupra noastră - Paddy o pomenește 
aproape imediat ce sosesc, și amândoi spun cât de rău le pare -, 
dar e mai mult decât atât. Sunt detașată, nu pot participa la 
discuţii. Se vorbește mult despre Geneva, unde Hugh va merge 
peste o săptămână să ţină o prelegere importantă la o 
conferinţă. Maria o să-și prezinte și ea rezultatele cercetărilor, 
dar, deși am fost la Geneva, nu intervin în discuţie. Simt că sunt 
pe dinafară, că văd totul de la mare distanţă. Mă uit cum Hugh 
toarnă vin în pahare și dau din cap, în timp ce el și musafirii îl 
degustă încântați, mănânc din friptura de vită Wellington pe 
care am gătit-o și primesc politicos complimentele lor, însă e 
doar o mască, mă prefac că sunt o persoană normală. Nu sunt 
eu însămi. 


50 


După ce mâncăm, Paddy spune că ar vrea să iasă afară să 
fumeze. 

— Nu știam că fumezi, spun eu. 

— Un obicei nesănătos, dar..., răspunde el, ridicând din umeri. 

Îi spun că nu ne deranjează dacă fumează în casă, lângă una 
dintre ferestrele deschise, dar Maria protestează: 

— În niciun caz! Pune-l să iasă afară! 

Paddy se preface supărat, dar se vede că e bine dispus și 
amuzat. Își scoate ţigările din haină și se uită la mine. 

— Îmi ţii companie? 

Îi răspund că da. Hugh se uită la mine, dar nu spune nimic. 
leșim din casă, închizând în urma noastră ușa care dă spre 
curte. E aproape întuneric, dar încă e cald. Ne așezăm pe 
parapet, la marginea dreptunghiului de lumină proiectat de 
fereastra bucătăriei; în spatele nostru e studioul meu. Paddy îmi 
întinde o țigară. 

— Tu fumezi? 

— Foarte rar, îi răspund, luând ţigara. 

Și-o aprinde pe a lui și îmi dă bricheta. Trag adânc în piept, 
simțind fumul aspru, efectul instantaneu. Stăm în tăcere o 
vreme, apoi mă întreabă cum fac față morţii lui Kate. 

— Spune-mi sincer. 

Înghit în sec. 

— E greu, îţi dai seama... 

— Înţeleg. Și fratele meu a murit. Acum câţiva ani. Cancer. 
Era mai mare ca mine... 

— Doamne... Habar n-aveam. 

— Nu aveai de unde să știi. 

Urmează o clipă de tăcere, apoi Paddy continuă: 

— Sfârșitul n-a fost neașteptat, dar tot a fost îngrozitor. Nici 
nu pot să-mi închipui prin ce treci tu. 

Mai stăm în liniște o vreme. 

— Connor cum se simte? 

Oftez. N-am nimic de zis, și totuși mă bucur că m-a întrebat. 

— Bine, cred. N-a prea vorbit despre asta. Dar nu-s sigură că-i 
un lucru bun... 

— Probabil o să vorbească în cele din urmă. Când o să fie 
pregătit. 


51 


— Poate. Dar mi-aş dori să știu ce gândește. Ce se întâmplă în 
mintea lui. Petrece multe ore în camera lui, deși asta nu e 
neapărat ceva nou. Pare că mă evită. 

— E la vârsta aia dificilă, cred. Plus că e băiat. 

Mă uit la el, la profilul lui scos în relief de lumina din casă. 
Atât de simplu să fie? Mi-am pierdut mama când era mică, 
habar n-am ce e normal. Poate că are dreptate, poate că 
distanţa pe care Connor o pune între el și mine se explică prin 
aceea că el e băiat, iar eu femeie. E un gând care mi se pare 
ciudat de liniștitor. Deci poate că n-are nicio legătură cu faptul 
că nu-s mama lui naturală. 

— Tu și Maria v-aţi gândit vreodată să faceţi copii? 

Hugh se uită pe fereastră la soția lui, care îl ajută pe soţul 
meu să pregătească desertul. Li s-a alăturat și Connor, și râd 
toţi trei de ceva. 

— Nu tocmai, spune Paddy, uitându-se din nou la mine. 
Cariera Mariei... înţelegi. Dar nu mă deranjează atât de tare. 
Provin dintr-o familie mare. Avem mulţi nepoți și nepoate. 

Are un ton dezamăgit, dar nu-l cunosc suficient de bine cât 
să-i pun mai multe întrebări. 

— Asta-i bine, spun eu, stingându-mi ţigara. Ne întoarcem 
înăuntru? 

— Da, sigur, răspunde el, ștergându-și palmele de blugi, apoi 
se ridică în picioare și îmi întinde mâna. Mergeţi la petrecerea 
Carlei? 

Am uitat complet. E o altă colegă a lui Hugh, cu o casă mare 
în Surrey, cu grădină încăpătoare și grătar cu gaz. An de an, în 
iulie, dă câte o petrecere la care invită pe toată lumea. Anul 
trecut a fost frumos, însă anul ăsta n-am chef să merg. Dar n- 
am de ales; pentru că a trimis invitaţiile din aprilie. Deci n-avem 
cum să nu mergem. 

— Cred că da, spun eu, ridicându-mă în picioare. 

Paddy zâmbește și spune că-i pare bine. Trece o fracțiune de 
secundă înainte să-mi dea drumul la mână, dar nu suficient de 
mult cât să fiu sigură că are vreo semnificaţie. Nu-mi dau seama 
cine a prelungit strângerea, eu sau el. 

e 

După ce Paddy și Maria pleacă, Hugh merge în bucătărie, fără 
să spună nimic. Mă duc după el. Începe să strângă, aruncând 
resturile din farfurii, clătindu-le un pic cu apă și așezându-le în 


52 


chiuvetă. Nu zâmbește și nici nu se uită la mine în timp ce 
vorbim. 

— S-a întâmplat ceva? îl întreb. 

Nici acum nu mă privește. O farfurie zdrăngăne în chiuvetă. 
Oare pentru că am fost afară cu Paddy? 

— Connor, răspunde el. 

— Ce-i cu el? întreb, ștergând bufetul cu o cârpă. Ne certăm în 
continuare pentru că am fost de acord să mănânce în camera 
lui? 

— Printre altele. 

Hotărăsc să nu-l iau în seamă. Dacă vrea să discutăm despre 
altceva, va trebui să deschidă el subiectul, nu să mă lase pe 
mine să ghicesc. 

— Connor a fost foarte necăjit în perioada asta, spun. Nu cred 
că trebuie să-l forțăm să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. 
Cred că trebuie să-i dăm mai multă libertate. 

Pune jos farfuria pe care o are în mână și se întoarce spre 
mine. 

— Păi, eu cred că i-am dat prea multă libertate în ultima 
vreme. N-ar trebui să-l răsfățăm. E foarte important să ne 
comportăm normal, Julia. 

— Adică? 

Ridică mâinile. 

— Consiliera a zis să nu fim prea permisivi cu el. Trebuie să 
înțeleagă că viața merge înainte. 

Viața merge înainte? Furia mea mai crește puţin. Viaţa nu a 
mers înainte pentru Kate, nu? Inspir adânc. 

— Îmi fac griji pentru el, spun. 

— lar eu nu? Vine acasă mirosind a ţigări... 

— Țigări? 

— N-ai observat că-i miros hainele? 

Clatin din cap. N-am simţit nimic. Fie am devenit neglijentă, 
fie sunt doar invenţii de-ale lui Hugh, iar eu bănuiesc că ea 
două variantă. 

— Poate fumează prietenii lui, îi spun. La asta te-ai gândit? 

Mijește ochii cu o expresie acuzatoare. 

— Ce urmează? Să se apuce de băut? 

— Hugh... 

— Se bate la școală... 

— Ce? 


53 


— Mi-a povestit. S-a încăierat cu cineva. 

— Ţi-a povestit e? 

— Da. Era supărat. N-a vrut să-mi spună de la ce a pornit, dar 
nu-i stă în fire să facă așa ceva, Julia. Nu s-a mai bătut la școală 
până acum. 

Nici nu și-a mai pierdut mama până acum, mă gândesc în 
sinea mea, dar păstrez gândul pentru mine. 

— Poate trebuie să-l lăsăm să facă propriile lui greșeli. 
Trebuie să crească. Trebuie să se elibereze cumva, mai ales 
după ce a îndurat în ultima vreme. 

— Totuși, cred că trebuie să-l supraveghem mai îndeaproape. 

— Adică eu. Crezi că eu ar trebui să-l supraveghez mai 
îndeaproape. Ştii, mi se pare că tu ești un tată perfect ori de 
câte ori trebuie să joci șah sau să comanzi mâncare de la 
restaurant când eu sunt plecată. Dar când trebuie disciplinat un 
pic, devine brusc treaba mea? 

Hugh tace. 

— Ce ai de zis? insist eu. 

— Nu asta vreau să spun. Dar nu-s sigur că ești... 

— Ce nu sunt? 

Știu exact la ce se referă. Că nu-s un bun exemplu. E vorba de 
ce s-a întâmplat la Paris. 

— Nu-s sigur că acum ești alături de Connor așa cum ar avea 
el nevoie. 

Nu mă pot abţine să nu râd, o fac din reflex. Într-un anumit 
sens, s-ar putea să aibă dreptate. 

— Ce vrei să spui, mai exact? 

Coboară vocea. 

— Julia, te rog să te liniștești. Fii rezonabilă. 

Mă întorc cu spatele la el, să termin de strâns masa, să nu-l 
mai văd. Atunci se întâmplă. În faţa mea e paharul din care am 
băut și, când pun mâna pe el, izvorăște în mine de nicăieri o 
poftă bruscă și aproape irezistibilă. Îmi imaginez că-l umplu cu 
vin roșu din sticla pe care n-au terminat-o și că îl dau pe gât. li 
simt greutatea în gură. Îi simt gustul, vag piperat și cald. ÎI 
vreau, mai mult decât orice. 

Ţin paharul în mână. Îmi spun că e prima oară după ce s-a 
întâmplat la Paris, prima oară când sunt tentată. Nu este o 
cădere. Nu înseamnă decât ce vreau eu să însemne. 

— Julia? 


54 


Nu-l iau în seamă. Rezistă, îmi spun în sinea mea. Rezistă. 
Dorinţa se va înălța ca un val oceanic, apoi va dispărea. Trebuie 
doar să aștept. Oricum, Hugh e lângă mine și, orice s-ar 
întâmpla, n-am să beau de față cu el. 

Și totuși, am băut la Paris acum câteva săptămâni și de atunci 
n-am mai fost tentată. Chiar dacă aș bea acum, n-ar fi începutul 
sfârșitului. 

Mă gândesc la program. La primul pas. Nu e un lucru pe care 
îl pot controla; faptul că au trecut câteva săptămâni fără să fiu 
tentată nu înseamnă că am depășit problema. Controlul e o 
iluzie. 

Mă gândesc la sponsorul meu, Rachel. „Dependenţa e o boală 
răbdătoare, mi-a zis ea odată. Te așteaptă toată viaţa dacă e 
nevoie. Să nu uiţi asta niciodată.” 

N-am uitat, îmi spun. N-am să uit. 

— Julia? repetă Hugh. 

Are un ton enervat. Mi-a zis ceva și n-am fost atentă. 

Mă întorc spre el. 

— Da? 

— Știu că e trist din cauza morții mamei lui... 

Formularea lui mă irită, dar furia face ca dorinţa de a bea să 
mai scadă puţin. 

— Nu s-a gândit niciodată la Kate ca la mama lui. 

— Ştii ce vreau să spun. Moartea lui Kate l-a tulburat, dar... 

— Dar ce? 

— Dar încă n-a vorbit despre asta, ceea ce mă îngrijorează. Ar 
trebui să vorbească deja. 

Observaţia lui mă scoate din sărite. 

— Ţi-a trecut vreodată prin minte că e un proces îndelungat? 
Și că nu există un orar prestabilit? Nu toată lumea poate să se 
împace cu moartea lui Kate la fel ca tine. 

— Ce vrei să spui? 

— Că lui Connor o să-i ia mult mai mult decât ţie să treacă 
peste moartea lui Kate, asta-i tot. 

Mă gândesc la ce mi-a zis Adrienne. „Să nu-ţi închipui că lui 
Hugh nu-i pasă. Se poartă așa pentru că-i plac lucrurile clare. 
Durerea e ceva confuz, iar lui îi displac lucrurile confuze. Și nu 
uita că la serviciu are de-a face zi de zi cu viaţa și cu moartea. 
Tot timpul. lar asta te face un pic insensibil.” 

Hugh are un aer șocat. 


55 


— N-am trecut peste moartea ei. Kate și cu mine am fost 
apropiaţi pe vremuri. Și mie îmi lipsește. De ce spui una ca asta? 
E dureros. 

— Mai păstrezi legătura cu cei de la Biroul Extern? Sau lași 
totul în seama mea? 

— Vorbesc tot timpul cu ei, Julia... 

— Crezi că nu e cazul să intru pe site-ul ăla și nici să mă uit la 
locul unde a fost omorâtă... 

— Cred doar că deja ţi-e destul de greu. Trebuie să te 
concentrezi asupra lui Connor, asupra muncii tale. Asupra 
viitorului. Nu asupra trecutului. 

— Ce vrei să zici cu asta? 

Deschide gura să spună ceva, dar pare să se răzgândească. O 
clipă mai târziu, se întoarce cu spatele și aruncă șervetul pe 
care îl ținea pe umăr. 

— Julia, îmi fac mari griji pentru tine. 

— Pentru mine? 

— Da, chiar dacă ţi se pare surprinzător. Cred că trebuie să 
mergi să vorbești cu cineva. Mi se pare că nu faci faţă. Luni o să 
plec la Geneva și o să rămâi singură aici... 

— Ei, o să mă descurc, spun eu, dar el continuă să vorbească, 
de parcă nu m-ar fi auzit. 

— ... și mi-aş dori ca măcar să te gândești să mergi să stai de 
vorbă cu cineva... 

Furia mea izbucnește cu o forță îndoită. Ceva se frânge în 
mine. Nu mai suport. 

— Hai, scutește-mă, Hugh! 

Paharul pe care nu mi-am dat seama că încă îl ţineam în 
mână se sparge pe podea. Nu-mi amintesc să-l fi aruncat. 

Hugh face un pas spre mine, apoi pare să se răzgândească și 
se întoarce cu spatele, ca și când ar vrea să plece. In sfârșit, s-a 
înfuriat. Și eu sunt furioasă, și aproape că mă simt mai bine. E 
altceva decât amorţeală sau durere. 

— Unde te duci? 

— Afară. Mă duc să mă plimb. Am nevoie să mă liniștesc. 

Și pleacă, trântind ușa. Vibrează toată casă, apoi se face 
liniște, și rămân singură. 


56 


Capitolul opt 


Stau pe marginea patului o vreme. Îmi trec mâna peste 
cuvertură. Bumbac egiptean, albastru pal. Patul nostru, îmi 
spun. Ce s-a întâmplat? 

L-am cumpărat cu patru ani în urmă, când ne-am mutat aici, 
și nu e un pat special. E un loc în care dormim, vorbim, citim. 
Din când în când, facem și dragoste. Sexul încă e tandru și lent. 
Plăcut, de obicei, dar nu tocmai pasional. 

A fost vreodată pasional? Cred că da, o vreme, dar frenezia 
de la începutul unei relaţii nu poate să dureze la nesfârșit; 
trebuie să se consume, să se transforme în altceva. Nu e vina lui 
sau a mea. Li se întâmplă tuturor. 

Dar poate că nouă ni s-a întâmplat mai devreme. Hugh e fiul 
celui mai bun prieten al tatălui meu; mă cunoaște de când eram 
la școală. Deși era mai mare ca mine, întotdeauna ne-am înţeles 
bine, și în timp ce tatăl lui încerca să aibă grijă de tatăl meu, 
Hugh avea grijă de mine și mă ajuta să am grijă de Kate. Când, 
în cele din urmă, s-a aprins, pasiunea dintre noi a fost 
temperată. Pentru că era însoţită de o lungă istorie. Uneori simt 
că am ratat o etapă, ca și când am fi trecut direct de la a fi 
prieteni la a fi parteneri de viaţă. 

Îl aud pe Hugh întorcându-se acasă. Se duce în living. Mă ridic 
în picioare. Trebuie să cobor la parter, să stau de vorbă cu el, să 
lămurim lucrurile. Altminteri, o să doarmă pe canapeaua din 
biroul lui, iar eu o să petrec încă o noapte întinsă în pat, singură, 
încercând să dorm, în timp ce creierul mi-e asaltat de imagini și 
de gânduri care nu-mi dau pace. Am să întorc pe toate părțile 
evenimentele acestei seri, și tot timpul în prim-plan va fi Kate. 
Mergând prin pasaj, ridicând privirea și văzând o siluetă în 
semiîntunericul din fața ei, salutându-l cu un zâmbet, apoi 
apropiindu-se de el; bărbatul ridică mâna și zâmbetul ei face loc 
groazei, dându-și seama că lucrurile au luat o întorsătură urâtă, 
că de data asta a făcut o greșeală. Bărbatul cu care a venit să 
se întâlnească nu e așa cum credea. 

Știu că dacă aș închide ochii, aș vedea întreaga scenă, ca și 
când s-ar întâmpla chiar în faţa mea. Un pumn în față, un picior 
încălțat cu bocanc. Cum de n-am reușit să-mi dau cumva 
seama? De ce ne-a lăsat la greu acea legătură telepatică pe 


57 


care întotdeauna am crezut c-o avem? Oare s-a întrerupt în clipa 
când l-am luat pe Connor? l-aș vedea sângele împrăștiat pe 
ciment. l-aș vedea nasul rupt. Aș auzi-o strigând. M-aș întreba 
dacă și-a dat seama, dacă a simţit că acela era sfârșitul. M-aș 
întreba cât de dureros a fost. M-aș întreba dacă s-a gândit la 
mine. Şi dacă da, oare s-a gândit cu dragoste? M-aș întreba 
dacă, în cele din urmă, m-a iertat. 

Cobor la parter. 

— Hugh? 

Stă în living cu un pahar de whisky. Mă așez în fața lui. 

— Ar trebui să mergi la culcare. 

— Îmi pare rău. 

Se uită la mine, pentru prima oară de când am intrat în 
cameră. Oftează și ia o gură de whisky. 

— E dureros. 

— Știu. 

Nu mai e nimic de spus. Mergem la culcare. 

e 

A doua zi dimineaţă, stau de vorbă cu Connor. 

— Nu știu ce-ai auzit azi-noapte, spun eu, dar tatăl tău și cu 
mine te iubim foarte mult. 

Își toarnă lapte în bolul cu cereale și varsă câteva picături pe 
masă. Îmi înfrâng impulsul de a-l șterge. 

— Am auzit doar că vă certaţi. 

Mă simt de parcă mi-ar fi dat o palmă. E opusul a ceea ce îmi 
doresc pentru fiul meu, a ceea ce i-am promis lui Kate. 
Stabilitate. Părinţi iubitori. Un cămin fără conflicte. 

— Toate cuplurile se ceartă. E normal. 

— Vreţi să vă despărțiți? 

— Nu! Bineînţeles că nu. 

Pleacă privirea în bolul cu cereale. 

— De la ce v-aţi certat? 

Nu vreau să-i spun. 

— E dificil. Ultimele luni au fost grele. Pentru noi toţi. Ce s-a 
întâmplat cu mătușa Kate și tot restul. 

Știu că spun lucruri evidente, dar sunt adevărate și necesare. 
Chipul i se întunecă o clipă și văd cum o să arate când va fi mult 
mai în vârstă, dar expresia dispare repede, lăsând în urmă un fel 
de tristeţe. Pare că vrea să deschidă gura, dar până la urmă nu 
spune nimic. 


58 


— Ti-e dor de ea? 

Înlemnește cu lingura la jumătatea drumului dintre bol și 
gură. Coboară lingura și iarăși are o mină îngândurată, de om 
matur. Nu știu de ce, dar îmi amintește de Marcus - e expresia 
pe care o avea și el în rarele ocazii când era îngrijorat sau 
meditativ -, dar apoi vorbește și redevine adolescent. 

— Nu știu. 

Se întristează și îi dau lacrimile. Mă ia prin surprindere, și mă 
ridic brusc în picioare, mânată de imboldul de a-l mângâia, de a- 
| liniști. 

— E în regulă. Orice ai simţi, sau chiar dacă nu știi ce simţi, e 
în regulă. 

Ezită. 

— Cred că mi-e dor de ea. Un pic. Tie? 

— Da, în fiecare zi. 

— Adică, n-am văzut-o chiar atât de des, și totuși... 

— E diferit acum, nu-i așa? 

— Da. Când cineva e în viaţă, chiar dacă nu-l vezi foarte des, 
știi că poţi. Dacă vrei. 

— Da. 

— lar acum nu mai pot. 

Nu spun nimic. Vreau să-l las să vorbească, dar mă întreb 
dacă într-adevăr credea că o putea vedea pe mama lui. Hugh și 
cu mine i-am fi dat voie dacă ne-ar fi cerut-o - să meargă să 
stea cu ea o vreme -, dar nu l-am încurajat niciodată să facă 
asta. Poate pentru că mi-era teamă că sora mea n-o să-l lase să 
se întoarcă. 

— Orice ai simţi, spun eu în cele din urmă, poţi să vorbești cu 
mine. Poţi să mă întrebi ce vrei tu. 

Deși le spun din suflet, vorbele mele par goale. Pentru că, de 
fapt, există și secrete, lucruri pe care n-am să i le spun chiar 
dacă m-ar întreba. 

Urmează o pauză lungă, apoi mă întreabă: 

— Crezi că o să-i prindă? Pe cei care au omorât-o pe Kate? 

Mă blochez. Nu i-a spus „mătușa”. Mă întreb dacă e primul 
pas către a-i spune „mama”. Atmosfera a devenit brusc foarte 
tensionată. 

— Sper că da, dragul meu. Dar e dificil. 

Se lasă tăcerea între noi. 


59 


— Tata zice că era o persoană plăcută care nimerise într-un 
anturaj dubios. 

Pun niște pâine în prăjitor și ridic privirea. Zâmbesc. Exact 
asta credea Hugh și despre mine. O persoană plăcută 
influențată prea mult de cei din jur. Când eram la Berlin, îmi 
spunea: „Ai grijă de tine. Tuturor ne e dor de tine...” Și știam ce 
voia să spună: Oamenii ăia nu-s prietenii tăi. Îîncerca să mă 
salveze, încă de pe atunci; dar nu eram pregătită să fiu salvată. 

— Era o persoană încântătoare. Punct. 

Ezită. 

— Atunci de ce nu mă voia? 

— Connor, încep eu. E complicat... 

— Tata spune că n-ar trebui să-mi fac griji din cauza asta. 
Zice că mătușa Kate mă iubea foarte mult, dar că nu putea să 
se descurce, că nu-și putea permite să crească un copil, dar tu 
puteai, așa că a părut o soluţie bună. 

— Asta e o perspectivă foarte simplistă asupra lucrurilor... 

Mă întreb când i-a spus Hugh toate astea. Nici măcar nu știam 
că au stat de vorbă despre asta. Imi spun că trebuie să facem 
mai multe eforturi, să fim deschiși cu Connor, să fim uniţi. Așa 
cum am hotărât cu ani în urmă. 

— Dacă voiaţi copii, de ce n-aţi făcut? 

— N-am putut, spun eu, încercând să păstrez un ton egal - nu 
vreau să mi se frângă vocea, să-i arăt cât de mult sufăr. Am tot 
încercat. Câţiva ani. Dar unul dintre noi... 

Mă opresc. N-are nevoie să știe detaliile. 

— Pur și simplu n-am putut, închei eu. 

Și în clipa aceea îmi amintesc. Clinica: pereţi albi și podele 
acoperite cu linoleum, cutii din care ieșeau mănuși albastre, 
postere care făceau reclamă la linii telefonice de urgenţă și la 
asociații caritabile pe care știam că n-aveam să le sun niciodată. 
Imi amintesc suporturile pentru picioare ale scaunului 
ginecologic, metalul rece dintre picioare. Era ca o pedeapsă. 

Imi dau seama că n-am vorbit cu nimeni despre asta - și mai 
ales nu cu Hugh. Nu știe nimic despre copilul pe care aș fi putut 
să-l am, dar nu l-am avut. 

— De ce n-aţi putut? 

Mă uit la fiul meu. La fiul lui Kate. 

— Nu știu. 


60 


Mă cuprinde sentimentul familiar de rușine. Am crezut că l-am 
depășit cu ani în urmă. M-am înșelat. 

— Nu știu. Dar nu contează. Nu mai are nicio importanţă. Te 
iubim, Connor. Ești fiul nostru. 

Prăjitorul scoate pâinea cu un zgomot sec. Tresar, apoi încep 
să ung cu unt felia lui. 

— Mulţumesc, mamă, spune el, dar nu-s sigură pentru ce-mi 
mulțumește. 

e 

Scot cheia din geantă și descui lacătul. Ușa magaziei se 
deschide spre interior cu un scârţăit. Aştept câteva clipe să iasă 
un pic căldura înainte să intru. Deși pereţii sunt tencuiți și 
vopsiți și aprind lumânări parfumate când lucrez aici, încă 
miroase vag a lemn. Dar e reconfortant - spaţiul meu, un 
refugiu. 

Închid ușa și mă așez la birou. Așez pe tăblie cutia de biscuiţi 
pe care mi-a dat-o Anna. Sunt mai liniştită acum. Știu ce trebuie 
să fac. 

Scot agenda lui Kate din cutie și o pun lângă laptop. Lumina 
care se revarsă în studio prin fereastra din spatele meu se 
reflectă în ecran, așa că-i modific înclinația și îmi ajustez 
scaunul. În cele din urmă, apăs o tastă și ecranul se aprinde. 

Fundalul e o fotografie veche cu mine, stând pe o bancă în 
parcul Heath, cu Connor în poală. În poză, Connor are patru sau 
cinci ani. Deci e de acum un deceniu, iar eu sunt atât de fericită, 
atât de încântă că în sfârșit sunt părinte, deși acum mi se pare 
că ţine de o cu totul altă epocă. Îmi dau seama din nou că 
moartea lui Kate mi-a împărțit viaţa în două. 

Apăs o tastă și poza cu Connor dispare, fiind înlocuită de 
ultima fereastră deschisă. E un fișier video. 

Îl pornesc. E un film cu noi doi, eu și Connor, pe o plajă. E o 
înregistrare făcută de Hugh cu ani în urmă, când încă folosea o 
cameră video. Connor are vreo cinci ani, poartă un slip roșu și e 
uns cu un strat gros de cremă de protecție solară, și amândoi ne 
îndepărtăm râzând de cameră și intrăm în mare. 

A fost o vară nemaipomenită; închinaserăm o vilă în 
Portugalia. Ne petreceam zilele pe marginea piscinei sau pe 
plajă. Mâncam într-un restaurant din sat și mergeam să ne 
plimbăm cu mașina pe dealuri. Rămâneam pe terasă și 
urmăream apusul soarelui după ce îl culcam pe Connor. 


61 


Stăteam, vorbeam, apoi mergeam și noi să ne culcăm, dar 
înainte să adormim, făceam dragoste cu grijă, să nu se audă. 
Eram fericiţi. Foarte, foarte fericiţi. 

Primesc un telefon când înregistrarea se apropie de sfârșit; e 
Anna, pe Skype. Nu vreau să vorbesc cu ea acum. Apăs butonul 
„Ilgnoră”. Am s-o sun înapoi mai târziu. Ce am de făcut n-o să-mi 
ia mult timp. 

Filmul se termină; Connor rămâne nemișcat în depărtare. 

Sunt gata. 

Deschid navigatorul și tastez adresa encountrz.com. Nu 
trebuie să tastez decât primele litere; restul se adaugă automat 
de la căutarea de acum două nopţi, când n-am mai apucat să 
apăs enter. 

Apăs acum. Am un sentiment de imponderabilitate; e 
inexplicabil, dar real. Simt că m-am desprins de pe podea. 
Plutesc. Fereastra se încarcă. Apare o fotografie, un cuplu care 
se plimbă pe o plajă, râzând. Arată banal, dar la ce mă 
așteptam? 

În partea de sus a ecranului sunt două casete: una pentru 
„Utilizator” și una pentru „Parolă”. Tastez „KatieB”, respectiv 
„Jasperl234”, apoi apăs enter. 

Nu știu ce se va întâmpla. Laptopul merge greu, durează o 
veșnicie, dar apoi ecranul se modifică și în centrul ecranului 
apare un mesaj: 

— Bine ai revenit, Katie. A trecut ceva vreme! 

Mă simt ca și când m-ar fi lovit cineva, ca și când m-ar fi adus 
cu picioarele înapoi pe pământ. Mi se taie respiraţia, mă sufoc, 
dar apoi îmi dau seama că e un mesaj automat. Inspir adânc, 
încerc să mă liniștesc. Lângă mesaj e un buton pe care scrie: 
„Intră”. Dau clic pe el. 

Nu sunt pregătită pentru ce văd; o poză cu sora mea în colţul 
din stânga sus, sub logoul site-ului. Am un nou șoc. Mă simt ca 
și când Kate ar sta așezată undeva, la computerul ei. Ca și când 
tot ce trebuie să fac e să scriu un mesaj și să apăs „Trimite” - 
așa cum pot face cu Anna, Adrienne, Dee și Fatima -, apoi o să 
pot vorbi din nou cu ea, să-i spun că-mi pare rău, iar despre 
Connor că se simte bine. Că mi-e dor de ea. 

Dar nu pot. Nu mai e printre noi. Mă concentrez asupra 
scopului pentru care m-am conectat, mă străduiesc să mă uit la 
poza ei de profil. Pare să fi fost făcută într-o vacanţă. E un prim- 


62 


plan. Stă pe burtă pe un prosop de plajă, cu o carte în față. Are 
ochelarii de soare ridicaţi pe creștet și e bronzată. Poartă bikini 
și stă sprijinită în coate. Sânii apasă materialul prosopului, și 
totuși pare o postură naturală, neafectată. 

Zâmbește. E fericită. Rămân cu privirea aţintită la fotografie. 
Mă întreb când a fost făcută și de către cine. E atât de relaxată. 
Nu pot să cred că fetiţa pe care cândva o tineam în brațe și o 
îmbăiam și căreia îi citeam înainte de culcare nu mai e printre 
noi. Nu pot să cred că n-o să mai vorbesc cu ea niciodată. 

Încep să plâng. Simt că durerea mă copleșește. Îmi spun că 
nu pot să fac asta. Nu singură. 

O sun pe Anna. 

e 

— În partea de sus ar trebui să fie un tab cu activitatea 
recentă. Ai putea să cauţi acolo. Conţine ultimele persoane care 
s-au uitat la profilul ei. 

Deja m-a întrebat dacă mă simt bine și ce am de gând să fac. 
Și deja mi-a zis că nu știe dacă e o idee tocmai bună, iar eu i-am 
răspuns minţind pe jumătate și spunându-i că a fost sugestia lui 
Adrienne. 

— Vreau doar să văd dacă nu cumva le-a scăpat ceva 
polițiștilor. A 

— Ah, înţeleg. Atunci ar trebui să te uiţi pe domenii. În partea 
dreaptă. 

Micșorez fereastra de Skype în care vorbesc cu Anna și fața ei 
dispare. În spatele ferestrei e site-ul de socializare, cu domeniile 
de conversaţie: Cauti iubire?, Ceva în plus, Ceva secret, Cupluri 
și grupuri. Mă întreb unde ar fi intrat Kate. 

— Le-am găsit. 

— Kate și cu mine intram pe Simple conversații, spune Anna. 
Dar în partea de sus ar trebui să fie un tab care se cheamă: 
Prieteni și favoriți. 

— L-am văzut. 

— Acolo sunt persoanele cu care discuta Kate. Cele cu care 
era conectată și cele care își conectaseră profilul cu al ei. 

Apăs pe tab și pagina se schimbă. Apare o listă de nume, cu 
fotografii mici în dreptul lor. Înlemnesc. Mâna dreaptă începe să- 
mi tremure. Robbie676, Lutture, SteveXXX... și lista continuă. In 
total, vreo cincisprezece nume. 

— Ai găsit ceva? mă întreabă Anna. 


63 


Îmi pierd speranţa și dintr-odată mă simt goală pe dinăuntru. 
E inutil, sunt o idioată. Ce mă așteptam să găsesc? Un mesaj de 
la unul dintre prietenii ei, din care să-mi dau seama că mi-a 
omorât sora? Un mesaj către ea: „Te-am prins până la urmă”? 

— Nu știu. E doar o listă cu nume. Ar putea fi oricine. 

Anna nu spune nimic. 

Îmi dau seama pentru prima oară că s-ar putea să fie 
speriată. A intrat și ea pe site-ul ăsta și poate a stat de vorbă cu 
aceiași oameni. Probabil se gândește că ar fi putut foarte bine 
să fie ea în acel pasaj, în locul lui Kate. 

O clipă, îmi doresc să fi fost ea, dar alung gândul. Nu-mi 
doresc să i se fi întâmplat asta nici ei, nici altcuiva. 

— Poate ar trebui să te uiţi la unii dintre ei, spune ea. La 
profilurile lor. Să afli dacă locuiește vreunul în apropiere. 

Sunt surprinsă. 

— Nu locuiesc toţi în apropiere? 

— Nu neapărat. Nu uita, pe Kate n-o interesa numai să se 
întâlnească cu oameni în viaţa reală. Cu unii, era doar o relaţie 
virtuală. Deci oamenii ăia ar putea fi oriunde, de cealaltă parte a 
planetei. 

Are dreptate, bineînţeles. Aleg câteva profiluri la care să mă 
uit în detaliu. SexyLG are o poză cu un apus de soare și 
locuiește în Connecticut, iar CRM1976 se dovedește a fi o 
femeie. Mai deschid câteva profiluri și descopăr că cei mai mulţi 
nu locuiesc în Franţa, ci în alte țări din Europa, în Statele Unite 
sau în Australia. Unii sunt mult mai în vârstă decât Kate, alţii, 
mai tineri. Niciunul nu-mi lasă impresia genului de bărbat care 
ar fi interesat-o pe Kate, nici sexual, nici din alt punct de vedere. 

— Ai găsit pe cineva? 

— Nu încă. Trebuie să mă uit mai cu atenţie. 

Le studiez și pe celelalte. Nu găsesc decât unul care seamănă 
cu ce caut. Harenglish. 

— Am dat de unul. E bărbat și locuiește la Paris. 

Dau clic pe profilul lui. Poza îl înfățișează de la piept în sus și e 
chel. Are ochelari și e îmbrăcat cu geacă de motociclist. Nu și-a 
dat vârsta, dar pare să aibă între treizeci și cinci și patruzeci de 
ani. E în zodia Pești, e singur și caută dragoste sau „măcar un 
pic de distracţie”. 

— Cum îl cheamă? întreabă Anna. 


64 


Îi spun și o aud tastând. Presupun că intră și ea pe site să-i 
caute profilul. 

Mă uit la poza acelui bărbat ca și când ar fi o enigmă pe care 
trebuie s-o rezolv. Pare destul de plăcut și are un aer inocent, 
dar asta nu înseamnă nimic. Toată lumea poate să găsească o 
poză în care să arate bine, toată lumea se poate înfățișa în cea 
mai bună lumină. Nu asta încercăm să facem cu toţii, la un 
anumit nivel? Să arătăm lumii faţa noastră cea mai bună, să 
lăsăm întunericul deoparte? lar internetul ne face munca mai 
ușoară. 

Dacă ar exista un mijloc prin care aș putea afla cât de bine o 
cunoștea pe sora mea. Dacă erau suficient de apropiaţi încât l-a 
inclus între prietenii ei, cum se face că el nu i-a mai trimis niciun 
mesaj, de ce nu s-a arătat șocat, sau măcar surprins, când a 
văzut că a dispărut de pe site? 

— Nu-l recunosc. 

Mă gândesc să fac ce mi-a sugerat Adrienne. Să-mi notez 
numele lui, precum și pe al altora cu care cred că sora mea ar fi 
putut să se întâlnească, apoi să merg cu ele la poliţie. Dar poate 
că deja a făcut cercetări în legătură cu aceste nume. 

— Îi trimit un mesaj, spun eu. 

— Stai! 

Vocea ei devine brusc încordată, ceea ce mă surprinde și mă 
îngrijorează. Deschid fereastra de Skype; are ochii mijiţi, ca și 
când s-ar concentra, și pare neliniștită. 

— Ce-i? 

— Ar putea fi periculos, spune ea. Gândește-te și tu. Eşti 
conectată cu profilul lui Kate. Dacă el e cel care a omorât-o, o 
să-și dea seama că e altcineva, care se dă drept Kate. lar asta o 
să-l facă să se ascundă. Trebuie să procedăm cu grijă. 

Ezită o clipă, apoi spune: 

— Poate ar fi bine să-i trimit eu un mesaj? Să-l salut, să văd 
dacă pot afla ceva. 

O aud tastând. 

— L-am trimis, spune ea după câteva secunde, iar laptopul 
meu mă avertizează că am primit un mesaj. 

Însă nu e de la ea, nici de la Harenglish. Altcineva i-a trimis un 
mesaj lui Kate. Eastdude. Am un acces ciudat de entuziasm, la 
care nu mă așteptam: 

— Am primit un mesaj! 


65 


— De la cine? 

Îi spun. Numele mi se pare familiar. Scot lista cu nume de 
utilizatori păstrată de Kate în agendă și, într-adevăr, dau peste 
el. 

— Tipul ăsta e pe lista lui Kate. Ele! 

— Julia, n-avem de unde să știm. 

Are dreptate. Vreau s-o contrazic, dar îmi dau seama că e 
absurd. Dacă el a omorât-o pe sora mea, de ce i-ar trimite un 
mesaj acum? 

Mă uit la mesaj ca și când ar fi periculos, toxic. 

— Poate doar vrea să știe de ce n-a mai intrat Kate pe site în 
ultima vreme. 

— Îl citesc. 

Dau clic pe mesajul lui Eastdude și se deschide într-o 
fereastră nouă. Pare să fi fost scris în grabă: „Bună katie. Te-ai 
întors! Dor d tine! Dacă ai chef de o 9 cuplare, încă sunt 
interesat!” 

Încerc să-mi imaginez ce-ar fi făcut Kate. Oare pur și simplu i- 
ar fi răspuns, i-ar fi zis da? Și apoi? Ar fi stabilit o întâlnire, 
probabil, și s-ar fi întâlnit. Ar fi luat masa împreună? Sau oare s- 
ar fi dus direct la el? Sau l-ar fi chemat la ea? Ar fi mai simplu să 
las deoparte discuţiile preliminare? 

— Vrea să știe de la Kate dacă are chef să se cupleze cu el. 

— Unde să se cupleze? 

— Nu spune. 

Dau clic pe profilul lui. Zice că are puţin peste treizeci de ani, 
deși poza sugerează cel puţin zece ani mai mult. La „Domiciliu” 
a trecut New York. 

— New York. 

— Dar n-are sens. 

Citesc din nou: 

— „O 9 cuplare.” Nu-mi aduc aminte ca sora mea să fi mers 
vreodată la New York. Tu ce știi? 

— N-a fost. Probabil e vorba de sex virtual. 

Sex virtual. Doi oameni care descriu la nesfârșit ce-și fac unul 
altuia, cu ce sunt îmbrăcaţi și cum se simt. Adrienne 
întotdeauna glumește că, de fapt, e vorba de oameni care stau 
la ei acasă în pantaloni de trening pătaţi cu vomă de bebeluș. 

— Dar ar numi chestia asta „cuplare”? întreb eu. 

— Cred că da. 


66 


— Și nu există mesaje anterioare. 

— Atunci cred că mai bine o lași baltă, Julia. 

— Aş putea să-i răspund la mesaj. Își închipuie că sunt Kate. 

— Și la ce ţi-ar folosi? 

— Să aflu ce știe... 

Mă uit din nou la fotografia acestui tip. Eastdude. Pare 
inocent, inofensiv. Are început de chelie, iar în poza de profil își 
ține braţele în jurul unei femei al cărei contur a fost decupat 
stângaci. Așa cum m-am decupat și eu din poza cu Marcus. 

Mă întreb ce o fi discutat cu Kate. Mă întreb cât de bine o 
cunoștea, dacă o cunoștea vreun pic. 

Nu de asta am intrat pe site? Ca să aflu? 

— Nu-s sigură că o să te ajute în vreun fel, spune Anna. 

— Ai încredere în mine. Vorbim mai târziu. 

e 

Mesajele noastre se înșiră unele sub altele pe ecran. Eastdude 
crede că discută cu Kate. 

Nu mai ţii minte cât de tare a fost? M-am supărat. 

Pe următorul rând e un emoticon, o faţă rotundă și galbenă 
care face cu ochiul. Glumește. 

Mă simt stânjenită. Așa începe o discuţie sexuală? Cu o aluzie 
la cât de tare a fost? 

Am avut multe pe cap în ultima vreme. 

Replica lui e aproape instantanee: 

La slujbă? 

Nu-mi dau seama ce vrea să spună. Credeam că sora mea nu 
avea decât joburi temporare; barmaniţă, ospătăriță, secretară. 
Mă întreb ce i-o fi spus lui Eastdude. 

Trebuie să-i dau răspunsuri vagi. 

Oarecum. 

Nasol. În fine, ideea e că mi-ar plăcea să continuăm de unde 
am rămas. Te simţi bine? Am crezut c-ai păţit ceva. 

De ce? 

N-ai mai zis nimic. Apoi m-a căutat poliţia. M-a întrebat ce-am 
discutat cu tine. Dacă am fost de curând la Paris. Am presupus 
că ţi s-a întâmplat ceva. 

Înmărmuresc. 

Și i-ai zis? 

Durează câteva clipe până îmi răspunde. 

Tu ce crezi? 


67 


Ce vrea să spună? Da, i-a zis, sau nu, nu i-a zis? 

Îmi spun că nu se poate s-o fi omorât el pe Kate, pentru că 
acum își închipuie că vorbește cu ea. 

Dacă nu cumva minte. 

N-am păţit nimic, îi spun. Mă simt bine. 

Și arăţi bine, dacă mă întrebi pe mine. 

Încă un emoticon, de data asta o faţă roșie cu coarne. 

Mulţumesc, îi răspund, dându-mi seama că trebuie să fiu 
precaută dacă vreau să-l trag de limbă. Și zici că vrei să 
continuăm de unde am rămas. 

Mai întâi spune-mi cu ce ești îmbrăcată. 

Șovăi. Nu-mi place ce fac și mă simt îngrozitor. Mă dau drept 
sora mea - sora mea moartă -, și care e scopul? 

Încerc să mă conving pe mine însămi. Vreau să aflu cine a 
omorât-o. Motivele mele sunt bune, o fac pentru Kate și pentru 
fiul ei. 

Atunci de ce îmi vine să vomit? 

Ce purtam ultima oară? tastez eu. 

Nu mai ţii minte? 

Nu. Ce-ar fi să-mi zici tu? 

La sfârșit, nu mai purtai mare lucru. 

Încă un emoticon zâmbitor, de data asta cu limba scoasă. 

Ezit. Cursorul pâlpâie, așteptând să hotărăsc ce să scriu. Mi se 
pare ireal: eu la Londra, el la New York, separați de mii de 
kilometri și, în același timp, de nimic. 

Îmi imaginez că nici acum nu porţi mare lucru. 

Nu răspund. 

Îmi imaginez că nu porți nimic... 

Tot nu spun nimic. Nu așa voiam să decurgă conversaţia. 

Deja mi s-a întărit. 

Închid ochii. N-ar trebui să fac asta. Sunt o voaioristă, spionez 
viaţa virtuală a surorii mele, viața privată a surorii mele moarte. 
Sunt ca o turistă. 

Ar trebui să mă opresc, dar nu pot. Nu acum. Nu înainte să fiu 
sigură că nu eel. 

Primesc încă un mesaj. 

Dar tu? Mă vrei? 

Ezit. Kate m-ar ierta, nu-i așa? Tastez: 

Da. 


68 


Bine. Spune-mi că-ți amintești. Spune-mi că-ţi amintești cât 
de tare a fost. Felul în care ţi-ai descris trupul. Lucrurile pe care 
le-ai făcut. 

Îmi aduc aminte. 

Spune-mi ce vrei în clipa asta. 

Pe tine. 

Te sărut. Peste tot. Pe buze, pe faţă. Cobor. Pe sâni, pe 
abdomen. 

Ceva dinăuntrul meu îmi spune din nou că nu e bine ce fac. 
Crede că vorbește cu Kate. Își închipuie că face sex cu sora mea 
moartă. 

Îți place? întreabă el. 

Mâinile mele plutesc deasupra tastaturii. Mi-aș dori să știu ce 
să spun. 

Îți place să-mi simţi limba pe trupul tău? Ai un gust atât de 
bun... 

Ce-ar fi răspuns Kate? 

Vrei să cobor mai jos? _ 

Ce pot să spun? Da? Da, vreau? li pot spune că vreau să 
coboare mai jos, că nu vreau să se oprească, sau îl pot întreba 
ce le-a spus polițiștilor, unde era în februarie, în noaptea morții 
lui Kate, și dacă el a omorât-o pe sora mea. Chiar în timp ce 
gândesc asta, îmi dau seama că e caraghios. 

lau laptopul în mâini și mă ridic în picioare. Nu știu ce să fac. 

Ești pregătită pentru mine? E 

Simt că pământul mi se cască sub tălpi. Incep să mă scufund. 
Inima îmi bate prea tare și nu mai pot să respir. Vreau să-mi 
domolesc mintea, dar mă tot gândesc la ce-ar fi spus Kate, la 
ce-ar fi făcut în clipa asta. 

Mă uit la laptopul din mâinile mele și, câteva clipe, îl urăsc; 
am impresia că în el se află toate răspunsurile și vreau să le 
smulg de la el, vreau să-mi spună adevărul. 

Dar n-o să mi-l spună. Nu poate. E doar un instrument, nu 
poate să-mi zică nimic. 

Îi trântesc capacul. 

e 

Hugh se întoarce de la serviciu și luăm cina toți trei. După 
aceea, Hugh își face bagajul, întrebându-mă din când în când 
unde e o anumită cămaşă sau dacă i-am văzut aftershave-ul, 
apoi se duce la etaj să termine textul prelegerii, iar Connor și cu 


69 


mine rămânem în living și ne uităm la un film pe DVD. 
Identitatea lui Bourne. Dar nu mă pot concentra. Mă gândesc la 
după-amiaza de azi, întrebându-mă dacă tipul căruia i-a scris 
Anna - Harenglish - i-a răspuns până la urmă. Mă gândesc și la 
sexul virtual, care din câte îmi dau seama nu diferă de sexul la 
telefon. Mă face să mă gândesc la Marcus; pe atunci, nu existau 
nici mesaje pe telefon, nici e-mailuri, nici servicii de mesagerie - 
exceptând pagerele, de care nu avea aproape nimeni. Nu exista 
decât vocea. 

Connor se apleacă în faţă și ia o mână din floricelele pe care 
le-am făcut pentru el. Mie îmi zboară mintea spre trecut. 

Îmi amintesc prima oară când am făcut sex cu Marcus. Ne 
cunoșteam de câteva săptămâni, vorbeam la telefon și 
mergeam să bem cafea după ședințe. Incepuse să-mi spună 
povestea lui. Venea dintr-o familie bună, părinţii lui trăiau, și 
avea o soră drăguță, normală și echilibrată sufletește. In casă 
aveau întotdeauna alcool, care lui îi era interzis, dar care îl 
tenta. Prima oară s-a îmbătat cu whisky; nu-și amintea aproape 
nimic din acea beţie, exceptând sentimentul că se deschisese o 
parte din el și certitudinea că într-o bună zi va vrea să repete 
experienţa. 

— Câţi ani aveai? l-am întrebat eu atunci. 

— Nu știu, a ridicat el din umeri. Poate zece ani. 

Am crezut că exagera, dar mi-a zis că era adevărat. În cele 
din urmă, s-a apucat de băut. Intotdeauna avusese talent 
artistic, dar simţea că băutura îl făcea și mai bun. A început să 
picteze mai bine. Cele două au ajuns să fie legate între ele. 
Picta, bea, picta. A renunţat la facultate, iar părinţii l-au alungat 
de acasă. Numai sora lui i-a luat apărarea, dar era mult mai 
tânără ca el, nu înțelegea despre ce era vorba. 

— Și apoi am rămas pe cont propriu. Am încercat să mă 
descurc, dar... 

— Ce s-a întâmplat? 

Și mi-a explicat: 

— De multe ori, mă trezeam fără să am habar unde eram sau 
cum ajunsesem acolo. De multe ori, mă întrebam de ce 
sângeram. Odată, am sunat-o pe mama și i-am zis că am nevoie 
de ajutor. A vorbit cu o prietenă și a rugat-o să mă ducă lao 
ședință. 

— Și iată-ne aici. 


70 


— Da. lată-ne aici. 

A făcut o pauză și a adăugat: 

— Mă bucur că te-am cunoscut. 

Două săptămâni mai târziu m-a sunat. Kate se uita la televizor 
cu o prietenă și am răspuns eu de la telefonul din bucătărie. 
Părea necăjit. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat eu. 

— Am băut. 

Am oftat și am închis ochii. 

— L-ai sunat pe Keith? 

— Nu vreau să vorbesc cu Keith. N-am chef să mă văd cu el. 
Vreau să mă văd cu tine. 

M-am simţit îngrozitor și, în același timp, încântată. Da, băuse 
ceva, însă cea la care apela eram eu. M-a invitat la 
apartamentul lui și i-am spus că da, vin, bineînțeles. Când am 
ajuns, stătea pe canapeaua lui ponosită, cu o sticlă la picioare. 
M-am așezat lângă el și l-am luat de mână. Oare știam că 
aveam să ne sărutăm? Probabil. Știam că era aproape sigur o 
greșeală? 

Probabil că nu. 

e 

Filmul se termină și Connor merge la etaj, iar la scurtă vreme 
după asta urc și eu. În drum spre baie trag cu urechea la ușa lui, 
dar nu aud decât loviturile ritmice ale degetelor lui pe tastatură. 
Umplu cada și stau în apă multă vreme, frântă de oboseală, cu 
ochii închiși, ațipind și completând din când în când cu apă 
fierbinte. Când ies din baie, Hugh deja e în pat. 

— Vino-ncoace, spune el, lovind patul cu palma. 

— Imediat, zâmbesc eu. 

Îmi strâng mai bine prosopul în jurul pieptului, apoi mă așez la 
măsuța de toaletă și mă dau cu cremă. Când termin, Hugh deja 
sforăie. Sting lumina. E foarte cald, dar adie un vânt ușor. Mă 
duc la fereastră să trag draperiile. Afară zăresc o siluetă, abia 
vizibilă în întuneric, un contur de fum. Pare să fie un bărbat, și 
mă întorc să-l trezesc pe Hugh, să-l întreb dacă vede și el ceva 
sau e doar imaginaţia mea. Dar doarme dus, iar când mă uit din 
nou pe fereastră, bărbatul a dispărut, și mă întreb dacă a fost 
vreodată acolo. 


71 


Capitolul nouă 


Îl duc pe Hugh la aeroport cu mașina, apoi mă întorc acasă. E 
luni, traficul e aglomerat, aerul e fierbinte și apăsător. Am 
hotărât să mă menţin ocupată cât e Hugh plecat - să fac curat 
în camera lui Connor, să pun ordine în fișierele de pe computer, 
să mă asigur că aparatele sunt încărcate și pregătite pentru 
ședința foto de miercuri -, dar când ajung acasă, e deja după- 
amiază și e prea cald ca să mai fac mare lucru. 

Sunt neliniștită, nu-mi găsesc locul. Mă schimb într-o rochie 
de vară și hotărăsc să mă instalez în grădină. Mă duc la frigider 
să-mi iau niște limonadă, dar când deschid ușa văd sticla de vin 
pe care a deschis-o Hugh aseară. larăși îmi dă târcoale dorința, 
la fel ca după cina cu Maria și Paddy. lau limonada, apoi închid 
ușa, dar n-are niciun rost să mă prefac că nu simt pofta. 

Îmi amintesc ce-mi spunea Rachel: „Fă un pas în spate și 
analizează ce se întâmplă”. f 

Fac exact asta. În primul rând, aş bea un pahar. În al doilea 
rând, sunt singură: Hugh e la Geneva, Connor e la școală. Nu 
există niciun motiv logic pentru care să n-o fac. 

Dar există. Am toate motivele să n-o fac. 

De data asta, dorința devine tot mai puternică. O recunosc, o 
simt, dar nu dispare. Crește, încep să simt că e mai puternică 
decât mine, e ca un animal de pradă nemilos, o creatură cu dinți 
care vrea să mă distrugă. ă 

Dar n-am s-o las să câștige. Nu de data asta. Imi spun că sunt 
puternică, că sunt mai mare decât pofta asta care vrea să pună 
stăpânire pe mine. O îndepărtez, o privesc în faţă și, în cele din 
urmă, începe să dea înapoi. Pun gheaţă în limonadă și iau 
romanul pe care l-am început și laptopul, apoi ies afară. Mă așez 
la masa din grădină. Inima îmi bate cu putere, ca și când 
confruntarea ar fi fost fizică, dar sunt mulţumită că am fost din 
nou vigilentă. 

Îmi beau limonada pe îndelete, ascultând zgomotele verii, 
traficul, avioanele care brăzdează cerul, o conversaţie dintr-o 
grădină îndepărtată. Am cartea în faţă, dar o ignor. Știu că n-aş 
fi în stare să mă concentrez. Aș citi iar și iar aceeași pagină. Ar fi 
inutil. 


72 


Deschid laptopul. Mă întreb dacă tipul de ieri - Harenglish - i-a 
răspuns Annei sau dacă Eastdude, cel cu care am discutat eu, 
mi-a mai scris ceva. 

Intru pe site și mă duc la mesaje. Mi-a scris. Deschid mesajul. 
„Ce s-a întâmplat? Sper că n-ai păţit nimic.” 

Mă cuprinde neliniștea. Ca un șoc electric. Neliniștea, dar și 
nerăbdarea; deși crede că vorbește cu Kate, o parte din mine e 
flatată de dezamăgirea lui. 

Încerc să mă concentrez asupra a ceea ce e important. 
Trebuie să fiu mai organizată. Îmi spun că e puţin probabil să fi 
avut vreo legătură cu moartea lui Kate: presupunând că tot ce 
mi-a zis e adevărat, poliţia l-a interogat deja ca suspect, dar l-a 
eliminat din anchetă. În plus, locuiește la New York. 

N-are niciun rost să-i răspund la mesaj. Așa că îl șterg. Unei 
părţi din mine îi pare rău, dar e un străin, o persoană pe care n- 
am s-o întâlnesc niciodată. Nu-mi pasă ce crede. Am lucruri mai 
importante de făcut. 

Mă duc la pagina de Prieteni și favoriţi a lui Kate și mă uit pe 
listă. De data asta îi studiez mai cu atenție, să aflu unde 
locuiește fiecare. Sunt răspândiţi prin toată lumea. In afară de 
Eastdude, mai sunt unsprezece oameni cu care avea obiceiul să 
stea de vorbă. Dintre ei, doar trei locuiesc în Franţa și doar unu, 
tipul de ieri - Harenglish, căruia i-a scris Anna - locuiește la 
Paris. 

Ezit. Deschid Skype, dar Anna nu e online. Îi trimit un mesaj s- 
o întreb dacă a primit vreun răspuns de la el, dar îmi dau seama 
că mi-ar fi spus dacă ar fi primit. 

Îmi spun că tăcerea lui Harenglish nu înseamnă că el a 
omorât-o pe Kate. Nicidecum. Poate că au stat foarte puţin de 
vorbă, poate că abia dacă se cunoșteau. Poate că intră rar pe 
site sau poate că nu răspunde imediat la mesaje. Ar putea să 
tacă dintr-un milion de motive. Nu doar pentru că știe cum și-a 
găsit Kate sfârșitul. 

Dar trebuie să fiu sigură. Stau pe gânduri o vreme. lau o gură 
de limonadă. Mă întreb ce-aș putea face pentru sora mea. Și în 
timpul ăsta se clarifică în mintea mea ideea care mi-a dat 
târcoale toată noaptea. 

O sun pe Anna. 

— M-am mai gândit, spune ea. 

— La ce? 


73 


— La ce mi-ai zis. Să stau de vorbă cu tipul ăla. S-ar putea să 
nu fie o idee rea. 

— Mă gândesc să-mi fac și eu un profil, îi spun. Poate dacă 
stau de vorbă cu indivizii ăștia... dacă își închipuie că sunto tipă 
nouă... o să-mi fie mai ușor să aflu lucruri de la ei. 

Mă ajută să-mi fac profil. Merge repede. Ezit când site-ul îmi 
cere să aleg un nume de utilizator, dar în cele din urmă aleg 
JayneB. E suficient de asemănător cu numele meu, dar nu foarte 
asemănător. Aleg o fotografie pe care mi-a făcut-o Hugh acum 
câţiva ani, într-o vacanţă; soarele puternic mă luminează din 
spate, umbrindu-mi parţial faţa. N-am ales-o la întâmplare; sora 
mea și cu mine nu semănăm foarte mult, dar în poza asta se 
vede o asemănare, iar cine a cunoscut-o pe Kate, ar putea s-o 
observe - ceea ce m-ar putea ajuta. Introduc data de naștere, 
înălțimea și greutatea, iar în cele din urmă apăs pe butonul 
„Salvează”. 

— Am terminat, spun. 

Anna îmi cere să am grijă. Intru pe profilul meu. Sunt 
încântată. În sfârșit fac ceva. Tipul de ieri - Harenglish - ar 
putea sta de vorbă cu mine, crezând că sunt o tipă nouă. Și 
poate așa o să aflu cine e și cât de bine o cunoștea pe sora mea. 

Îi trimit un mesaj. „Bună, ce faci?” Știu că n-o să răspundă 
imediat - dacă o să-mi răspundă -, așa că mă duc înăuntru să- 
mi umplu din nou paharul cu limonadă. lau și un măr din bol. Mă 
întreb ce-o să facă tipul ăsta când o să-mi vadă mesajul. Dacă 
primește multe sau doar câteva. Dacă răspunde la toate sau 
doar la cele care i se par interesante. Mă întreb ce se întâmplă 
în mod normal - presupunând că există ceva normal pe site- 
urile de genul ăsta. 

Mă întorc în curte. A început să bată vântul și s-a făcut mai 
răcoare. lau o gură de limonadă și mă las pe spetează. Mușc din 
măr; e tare și un pic acru. Îl pun pe masă și în clipa următoare 
se aude semnalul că am o notificare. 

Am primit un mesaj, dar nu de la el. E de la altcineva. Când îl 
deschid, am un sentiment foarte ciudat. Ca o scufundare, o 
coborâre. A fost întredeschisă o ușă. Se apropie ceva. 


74 


Partea a doua 


Capitolul zece 


În ziua aceea am stat câteva ore pe encountrz, cu laptopul 
bâzâind în faţa mea. Am explorat site-ul, am intrat pe profiluri, 
am văzut fotografii. Ca și când aș fi crezut că puteam da din 
întâmplare peste ucigașul lui Kate, că voi fi atrasă cumva spre 
el. Gheaţa din paharul cu limonadă s-a topit, iar resturile de pe 
fund au început să atragă muște, încă eram în curte când 
Connor s-a întors de la școală, dar bateria computerului deja se 
consumase și doar stăteam în tăcere, gândindu-mă la Kate, la 
tipii cu care ar fi putut intra în vorbă și la ce i-ar fi putut spune 
aceștia. 

— Bună, mami, a spus el, iar eu am închis capacul laptopului. 

L-am salutat și am bătut cu palma scaunul de lângă mine. 

— Retușam niște fotografii, i-am spus după ce s-a așezat. 

Minciuna mi s-a desprins atât de ușor de pe buze, încât abia 
dacă am băgat-o de seamă. 

e 

Noaptea următoare, o să meargă la petrecerea lui Dylan, 
prietenul lui cel mai bun - un băiat plăcut, deşi cam tăcut. 
Petrec mult timp împreună, mai ales la noi acasă, jucând jocuri 
pe computer sau pe consola Xbox. Râd mult de obicei, sau cel 
puţin așa se întâmpla înainte să moară Kate. lar din când în 
când, Dylan vine să-mi mai ceară suc sau niște biscuiţi, extrem 
de politicos. Crăciunul trecut, am fost cu ei să se dea cu sania în 
parcul Heath, împreună cu alţi doi colegi de școală pe care nu-i 
cunoșteam. A fost frumos, și mi-a plăcut să-l văd pe Connor cu 
băieţi de vârsta lui, să întrezăresc ce fel de bărbat va deveni. Și 
totuși, nu cred că stă de vorbă despre sentimentele lui cu Dylan, 
pe care nu mi-l pot imagina ca pe cineva căruia i se poate 
destăinui. 

E ziua de naștere a lui Dylan și și-o serbează acasă; doar 
pizza, cola, niște muzică, poate și un pic de karaoke. Câţiva 
băieți o să rămână la el peste noapte într-un cort ridicat în 


75 


grădină, și îmi imaginez că o să se uite la filme pe DVD până 
târziu în noapte, apoi o să mai ia o gustare, iar în cele din urmă 
o să se împartă lanterne și saci de dormit. O să iasă pe peluză, o 
să petreacă noaptea râzând, discutând și jucându-se pe telefon, 
iar a doua zi, când o să vină părinţii să-i ia, n-o să povestească 
nimic, ci doar o să spună că a fost frumos. 

ÎI duc cu mașina la Dylan. Oprim în faţa casei și văd baloanele 
legate de stâlpii porţii și decoraţiunile lipite pe ferestrele 
livingului. Connor deschide portiera și mama lui Dylan, Sally, 
iese pe verandă. O cunosc destul de bine, am ieșit de multe ori 
cu ea la cafea, dar întotdeauna cu alți oameni, și n-am mai 
văzut-o de ceva vreme. Îi fac cu mâna și îmi răspunde la fel. În 
spatele ei văd ghirlande și băieţi alergând spre scară. Sally 
ridică din sprâncene, iar eu zâmbesc cu o expresie 
înțelegătoare. 

— Distracţie plăcută, îi spun lui Connor. 

— Mersi. 

Mă lasă să-l sărut pe obraz, apoi își ia geanta și dă fuga 
înăuntru. 

Când mă întorc acasă, e pustiu ca într-o peșteră. Hugh încă e 
la Geneva și mi-a trimis un mesaj pe telefon: zborul a fost în 
regulă, hotelul e frumos, în curând merge la cină și vrea să știe 
cum mă simt. Îi răspund: „Mă simt bine, mulțumesc. Mi-e dor de 
tine”. 

Îmi pregătesc ceva de mâncare și mă așez în faţa 
televizorului. Știu că mi-ar face bine să vorbesc cu prietenii mei. 
Dar e dificil, nu vreau să le stric buna dispoziţie; simt cum le 
scade energia ori de câte ori îmi aud vocea, pentru că de fiecare 
dată deasupra noastră plutește umbra lui Kate. 

Îmi dau seama că nu mai sunt eu însămi. Pentru că acum port 
stigmatul durerii. Pe care nu-l vreau. 

Mă gândesc la Marcus. Ne vedeam de mai puţin de un an 
când mi-a zis că vrea să se mute. „Unde?”, l-am întrebat eu, iar 
el mi-a zis: „La Berlin”. 

Părea atât de sigur - și de disperat. Am crezut că încerca să 
fugă de mine, deși până atunci fuseserăm fericiţi. Marcus a 
surprins în ochii mei unda de dezamăgire pe care am reușit s-o 
suprim o clipă prea târziu. 

— Nu, a spus el. N-ai înţeles. Vreau să vii cu mine. 

— Dar... 


76 


A clătinat din cap. Era hotărât. 

— Trebuie să vii. Vreau să plec cu tine. Nu vreau să mă duc 
acolo singur. 

Dar ai să te duci, mi-am zis în sinea mea. Dacă nu vin. Deja 
te-ai hotărât. 

— Te rog, vino. Ce te ţine aici? 

Am clătinat din cap. 

— Ședinţele? a continuat el. N-am mai băut de nu mai știu 
când. Nu mai trebuie să mergem. 

— Știu, dar... 

— Te gândești la Kate? 

Am dat aprobator din cap. 

— N-are decât doisprezece ani. 

M-a mângâiat pe braţ și m-a sărutat. 

— Deja e la școală. Nu poți avea grijă de ea toată viaţa. 

M-am gândit la cât de bine ne-am simţit Kate și cu mine, deși 
uneori ne-a fost greu. Făceam floricele și ne uitam la casete 
video sau ne jucam în iarba înaltă din fundul grădinii, 
prefăcându-ne că suntem urmărite de dinozauri. Ne îmbrăcam 
cu hainele mamei, îi purtam pantofii, ne dădeam cu parfumul ei. 

— De câtă vreme ai grijă de ea? 

— De opt ani. A 

— Exact. A sosit timpul ca tatăl tău să-și facă și el treaba. In 
plus, Kate e aproape adolescentă. Și ai și tu viaţa ta. 

l-am zis că trebuie să mă gândesc la asta, dar deja mă 
hotărâsem. Kate avea aproape treisprezece ani, mai mult decât 
aveam eu când începusem să am grijă de ea. li dedicasem 
suficienţi ani din viața mea. Kate avea să se descurce. 

Dar nu s-a descurcat. Deschid ochii. Intind mâna spre laptop. 

Anna e online. Îi trimit un mesaj. 

— Ai aflat ceva? mă întreabă ea. 

Mă gândesc la cei câţiva tipi care m-au abordat. Nimic 
interesant. 

— Nu încă, îi răspund. 

e 

Hugh se întoarce de la conferință. De la aeroport ia un tren, 
apoi un taxi, și ajunge acasă cu un buchet uriaș de flori. Mă 
sărută și mi le întinde. 

— Ce-am făcut ca să le merit? îl întreb. 


77 


— Nimic, ridică el din umeri. Te iubesc, asta-i tot. Mi-a fost dor 
de tine. 

Caut o vază. 

— Și mie, răspund eu, un pic prea automat. 

Scot foarfeca dintr-un sertar din bucătărie și încep să despic 
cozile florilor. 

— Cum se simte Connor? 

— Cred că bine. 

— Și tu? 

Îi răspund că și eu mă simt bine. 

— Am avut o comandă, spun, amintindu-mi ziua de ieri. O 
prietenă de-a Fatimei; fiica ei vrea să se facă fotomodel și are 
nevoie de niște poze pentru portofoliu. 

— Ce bine. Te-ai văzut cu Adrienne? 

— Nu. Dar m-a sunat. A plecat cu treabă în York. Și am stabilit 
să luăm masa împreună. 

Zâmbește și îmi spune că o să-mi facă bine. Nu i-am zis că 
Adrienne m-a întrebat dacă am hotărât să intru pe site și i-am 
zis că nu, încă nu. 

Încă o minciună. M-am conectat de câteva ori, iar acum e 
vineri seara. Hugh e la etaj, ocupat cu treburi administrative, iar 
Connor e acasă la un prieten, să lucreze la un proiect pentru 
școală. Deja am retușat fotografiile pe care le-am făcut miercuri, 
iar acum mă uit absentă la televizor. Am nimerit peste o 
poveste dramatică cu polițiști sub acoperire, crime brutale, 
victime legate cu scotch, răzbunare și viol. Bineînţeles, toate 
victimele sunt frumoase, ca și când altminteri nu ne-ar păsa de 
ele; în plus, ar trebui să le invidiem vieţile numai până în clipa 
când carnea le e spintecată de cuţit. 

N-are rost, nu mă pot concentra. Opresc televizorul. Mă tot 
gândesc la Kate. Era drăguță, dar nu frumoasă, și n-a fost 
violată. Kate a fost omorâtă pentru că s-a întâmplat să meargă 
printr-un pasaj periculos dintr-un cartier periculos la o oră 
periculoasă, sau cel puţin așa îmi spun Hugh și toată lumea. E 
atât de simplu. 

Dar nu e atât de simplu. Nu poate fi. 

Intru din nou pe encountrz. Știu că nu e bine, că ar trebui să 
fac altceva, dar nu pot. Deja a trecut o săptămână de când i-am 
scris lui Harenglish și încă nu mi-a răspuns. 

Nu e online, dar am primit un mesaj nou. 


78 


Largos86. Dau clic pe profilul lui și văd că e mai tânăr ca mine 
- pretinde că ar avea treizeci și unu de ani, deși pare să nu aibă 
nici atât. E atrăgător și are păr creţ, tuns scurt. Mă gândesc că 
ar putea fi fotomodel sau actor, dar îmi dau seama că a aleso 
fotografie care îl avantajează. Dacă ar fi jucat în filmul la care 
tocmai am renunţat, ar fi un doctor grijuliu sau un iubit. E prea 
atrăgător ca să fie soțul. Deschid mesajul pe care mi l-a trimis. 

„Bună, mi-ar plăcea să stăm de vorbă. Imi amintești de 
cineva.” _ 

Tresar; e ca și când aș fi primit un pumn. Iti amintesc de 
cineva. O clipă, mă gândesc că nu se poate referi decât la o 
singură persoană. La urma urmelor, am ales anume o fotografie 
în care semăn cu Kate. 

Trebuie să aflu. Sub mesajul lui e un link, o invitaţie către o 
discuţie privată. Largos86 știe că sunt online. Accept invitaţia, 
apoi îi scriu: 

Bună. De cine îți amintesc? 

Replica lui vine aproape instantaneu: 

De cineva care mi-a plăcut foarte mult. 

„Mi-a plăcut.” La trecut. Cineva care, într-un fel sau altul, a 
dispărut din viața lui. 

Dar hai să nu vorbim despre ea. Tu ce faci? 

Nu! Eu tocmai despre ea vreau să vorbim. 

Bine, spun eu. 

O clipă mai târziu scrie: 

Eu sunt Lukas. 

Mă opresc. De când intru pe site, mi-am dat seama că 
neobișnuit din partea cuiva să spună atât de repede cum 
cheamă. Mă întreb dacă minte. 

Eu sunt Jayne. 

Fac o pauză, apoi îl întreb: 

Unde ești? 

La Milano. Tu? 

Mă gândesc la primul lui mesaj. Îmi amintești de cineva. 

Vreau să aflu dacă a vorbit cu Kate. Mă hotărăsc să-i spun o 
minciună: 

Sunt la Paris. 

Ce oraș frumos! 

De unde știi Parisul? 

Lucrez acolo. Din când în când. 


2 0 


79 


Simt broboane de sudoare pe piele. Încerc să trag aer în 
piept, dar nu e oxigen în cameră. 

Oare e posibil să fi vorbit și cu sora mea, ba chiar să se fi 
întâlnit cu ea? Ar putea fi el cel care a omorât-o? Pare puţin 
probabil; are un aer prea inocent, prea demn de încredere. Dar 
știu că impresia mea nu se bazează pe nimic, e doar un 
sentiment, iar sentimentele pot fi înșelătoare. 

Ce să fac? Tremur, nu pot să respir. Vreau să termin discuţia, 
dar dacă o fac, n-am să aflu niciodată. 

Serios? Cât de des? 

Ah, nu chiar atât de des. De câteva ori pe an. 

Vreau să-l întreb dacă a fost la Paris în februarie, dar nu pot 
să risc. Trebuie să fiu precaută. Dacă a cunoscut-o pe Kate și 
are ceva de ascuns, s-ar putea să-și dea seama că e ceva 
suspect. 

Trebuie să păstrez un ton lejer, degajat. Dacă discuţia capătă 
o notă sexuală, n-am să mai pot afla nimic și o să trebuiască să 
închei conversaţia cât mai repede. Vreau să găsesc indicii, dar 
nu pot lăsa discuţia să degenereze. 

Unde stai când vii la Paris? 

Aștept. Văd că scrie ceva. Nu-mi dau seama dacă-mi doresc 
să-mi spună că are un apartament în arondismentul 19 sau că 
firma lui îl cazează la un hotel de lângă staţia de metrou Ourcq. 
Pentru că dacă într-adevăr se cazează lângă Ourcg, atunci el e. 
Sunt sigură. lar Hugh și cu mine am putea spune la poliţie ce am 
descoperit. Și aș putea merge mai departe. 

Dar dacă nu? Atunci ce? Tot n-am să știu. 

În cele din urmă, mesajul lui sosește. 

Nu vin atât de des. Așa că în general stau la hotel. 

Unde? 

Depinde. De obicei, foarte central. Sau lângă Gara de Nord. 

Nu trebuie să caut o hartă a Parisului ca să-mi dau seama că 
Gara de Nord nu e nicidecum în apropierea zonei unde a fost 
găsit cadavrul lui Kate. În mod surprinzător, mă simt ușurată. 

De ce întrebi? 

Fără un motiv anume. 

Te gândești că poate mă cazez în apropiere de tine? 

A adăugat un emoticon zâmbitor. Mă întreb dacă flirtul a 
trecut în următoarea etapă. O parte din mine vrea să termine, 
dar o altă parte nu vrea. S-ar putea să mintă. 


80 


Șovăi o clipă, apoi scriu: 

Eu sunt în nord-est. Cea mai apropiată staţie de metrou e 
Ourcq. 

E un risc. Dacă el e făptașul, o să-și dea seama că am 
legătură cu Kate. Nu poate să fie o coincidenţă. 

Dar ce o să facă? Pur și simplu o să pună punct discuţiei, o să 
se deconecteze? Sau o să continue, ca să încerce să afle exact 
ce știu? Mă gândesc că poate deja a ghicit cine sunt și de ce 
discut cu el. Poate și-a dat seama încă de la început. 

Trimit mesajul și aștept. Văd în fereastră că Largos86 scrie și 
el. Timpul se dilată; pare să dureze o eternitate. 

E o zonă frumoasă? răspunde el în cele din urmă. 

E drăguță. N-o știi? 

Nu. Ar trebui? 

Nu neapărat. 

Și cum te simți? Ai avut o zi bună? 

Ezit. Ultima oară când am ajuns în punctul ăsta, am fost 
întrebată cu ce sunt îmbrăcată și dacă prefer jocul pe roluri sau 
direct sexul virtual. Mi se pare o ușurare că discuţia asta nu e 
amenințătoare. 

N-a fost rea, spun eu. 

Mă întreb de ce mă simt ușurată. Oare pentru că în aceste 
scurte momente nu mai sufăr? 

Spune-mi ce-ai făcut azi. 

Nu vrei să vorbim despre mine. 

Ba da. Spune-mi tot. 

Ce-ar fi să-mi spui tu mai întâi câte ceva despre tine? 

Bine, să mă gândesc. 

Adaugă un emoticon. De data asta, e unul nedumerit. Câteva 
clipe mai târziu, sosește următorul mesaj. 

Gata. Ești pregătită? 

Da. 

lubesc câinii. Și piesele de dragoste siropoase. Cu cât mai 
siropoase, cu atât mai bine. Și mi-e foarte frică de păianjeni. 

Zâmbesc. Nu mă pot abţine. Mă uit la poza lui. Incerc să-mi 
închipui ce-ar fi zis Kate, uitându-se la el. E atrăgător și are cam 
vârsta ei. 

Sosește încă un mesaj: 

Rândul tău. Îmi ești datoare cu două dezvăluiri. 


81 


Fac în minte o listă cu lucrurile pe care i le-aș putea spune. 
Caut ceva care l-ar putea face să se dea de gol, să-mi spună 
dacă a fost la Paris în februarie sau dacă a stat de vorbă cu 
Kate. 

Mă aplec în faţă și încep să tastez. 

Bine. Anotimpul meu preferat e iarna. Și iubesc Parisul, mai 
ales în februarie. 

Trimit mesajul și o clipă mai târziu îmi răspunde: 

Asta e prima dezvăluire. 

Și..., încep eu, dar apoi înlemnesc. 

Aud un zgomot. O cheie în broască. Dintr-odată, lumea reală 
dă buzna peste mine. E Connor, care se întoarce acasă. Când 
deschide ușa, încă încerc să mă reobișnuiesc cu livingul în care 
stau, cu propria mea casă. Aprind televizorul și pe ecran se 
derulează genericul de final al filmului. Connor vine în living. 

— Ah, nu știam că ești aici. 

Inchid laptopul și îl pun deoparte. Inima îmi duduie în piept, ca 
și când aș fi fost prinsă că mă droghez. Poartă o șapcă de 
baseball pe care n-am mai văzut-o până acum și un tricou 
negru. Mestecă gumă. 

— Ce-ai făcut? 

— Am lucrat pentru școală. 

Mă străduiesc să zâmbesc. 

— Cum merge? 

— Bine. Tu ce-ai făcut? 

Sunt ameţită. Simt că viața de familie se năpustește asupra 
mea ca un val de banalitate și obligaţii: să pun masa, să-l duc și 
să-l aduc pe Connor de la școală, ce să gătesc la cină, dacă 
suprafețele din bucătărie sunt curate. 

— Citeam niște e-mailuri, spun eu, aranjându-mi colierul. 

Imi cere o gustare. li pregătesc ceva, apoi se duce la el în 
cameră, iar eu mă întorc la laptop. Largos86 nu mai e online, 
așa că îi scriu Annei. 

— Zice că-l cheamă Lukas. 

— Și? 

Ce să-i spun? Am un sentiment, o bănuială. Dar pe ce mă 
bazez? 

— Nu știu. E ceva cu el. Pare foarte dornic să stea de vorbă cu 
mine. 

Șovăi, dar continui: 


82 


— Mă întreb dacă a cunoscut-o pe Kate. 

— E puţin probabil, nu crezi? 

O aprob. 

— Dar da, adaugă Anna, e posibil să fi vorbit cu ea. 

— Crezi? 

— Păi, nu intră multă lume pe site-ul ăla. 

— Deci crezi că are rost să mai stau de vorbă cu el? 

— Mă rog, nu e cazul să-ți faci mari speranţe, dar poate că 
merită să încerci. Am putea afla cu cine mai stătea Kate de 
vorbă. Sau măcar să afli dacă Lukas a vorbit cu ea sau nu. 

a 

A doua zi, iau laptopul cu mine în studio. Largos86 e din nou 
online. 

Ai dispărut, spune el. M-am întrebat ce-am făcut. 

E al patrulea sau al cincilea mesaj de la el. La început, nu 
știam dacă o să-i răspund, dar îmi tot scrie. 

Nu-mi iese din minte ce mi-a zis: Îmi amintești de cineva. De 
cineva care mi-a plăcut foarte mult. 

Îmi pare rău, îi răspund. i 

Dar îmi stăpânesc impulsul de a mă scuza. In niciun caz nu 
pot să-i spun că a venit Connor acasă. N-ar fi bine. Și ar duce 
discuţia într-o direcţie greșită. Mă întreb cine urmărește pe cine. 
Cine e pisica și cine e șoarecele? 

Ești singură? 

Ezit. Connor e acasă, făcându-și temele, iar Hugh s-a dus la 
un concert cu un prieten, deci e ca și când aș fi. Și oricum mă 
simt singură. 

În plus, mi-am dat seama că trebuie să ofer ceva dacă vreau 
să primesc ceva. 

Da, sunt singură. 

O clipă mai târziu primesc răspunsul lui: 

Mi-a plăcut discuţia noastră de ieri... 

Mă întreb dacă urmează un dar... 

Mulţumesc. 

Dar n-am apucat să discutăm despre tine. 

Ce vrei să știi? 

Totul! Dar ai putea începe prin a-mi spune cu ce te ocupi. 

Hotărăsc că nu vreau să-i spun adevărul. 

Lucrez în domeniul artei. Organizez expoziții. 

Uau! Sună interesant. 


83 


Da, poate să fie interesant. Dar tu? Din ce mi-ai zis, 
călătorești destul de mult. 

Ah, să nu vorbim despre mine. E plicticos. 

Poate că e, dar încerc să aflu de ce e atât de dornic să stea de 
vorbă cu mine și în seara asta. 

Sunt sigură că nu-i așa. Spune-mi despre tine. 

Lucrez în mass-media. Cumpăr spaţiu publicitar pentru 
campanii mari. 

Și ce faci la Milano? Ești în vacanţă? 

Nu. Locuiesc aici o vreme. În interes de serviciu. Stau la un 
hotel. Aș ieși să mănânc în oraș, apoi m-aș duce la un bar. Dar 
n-are niciun haz de unul singur... 

Punctele de suspensie sugerează că ar vrea să-i fac un 
compliment. Îmi amintesc că vreau să aflu dacă se și întâlnește 
cu oamenii cu care stă de vorbă și, dacă da, ce face cu ei. 

Încerc să-mi imaginez cum ar răspunde Jayne. Cu siguranţă s- 
ar referi la ultima lui replică. 

Dar sunt sigură că n-o să rămâi singur multă vreme, îi spun. 

Mulţumesc, răspunde el, apoi îmi scrie încă un mesaj: Pot să 
te întreb cu ce ești îmbrăcată? 

Atât de politicos. Nu mă așteptam la asta. 

Dar la ce mă așteptam? Se pare că așa merg lucrurile. Cu ce 
ești îmbrăcată? Descrie-mi hainele de pe tine. Vreau să le dau 
jos, spune-mi cum te simţi. Dar mult mai devreme, după câteva 
mesaje, nu după două zile. 

De ce vrei să știi? 

Mă întreb dacă ar trebui să adaug un emoticon care face cu 
ochiul. Asta ar fi făcut Kate? 

Vreau doar să mi te pot imagina. 

Simt că mă încordez. Nu știu dacă vreau să-și imagineze cum 
arăt. Îmi displace povestea asta. Îmi amintesc că o fac pentru 
Kate și pentru Connor. Pentru noi toți. 

Dacă vrei să știi neapărat, port blugi. Și un tricou. E rândul 
tău. 

Eu stau întins pe pat. 

Mă uit din nou la fotografia lui și mi-l imaginez. Văd o cameră 
de hotel, primitoare și sobră. Mă întreb dacă și-a dat jos hainele. 
Îmi închipui că are un trup frumos, puternic și musculos. 
Probabil și-a luat ceva de băut; nu știu de ce, dar mi-l închipui cu 
o bere, bând direct din sticlă. Simt că în mine începe să se 


84 


deschidă ceva, dar nu știu ce e. Oare mă simt așa pentru că în 
sfârșit s-ar putea să aflu ceva, să dezleg misterul morţii lui Kate? 
Sau pentru că un bărbat care arată bine a hotărât să ia legătura 
cu mine? 

Dacă ești ocupată, nu-i nimic. Te las în pace. 

Nu, nu-s ocupată, răspund eu. 

Bine. Păi, eu sunt aici, iar tu acolo. Ce vrei să faci? Ce-ţi 
place? 

Incerc să-mi imaginez ce-ar spune Kate. 

Nu pot. 

Nu știu. 

Te simţi bine? 

Hotărăsc că e mai ușor să spun adevărul. 

N-am mai făcut asta niciodată. 

Nicio problemă. Putem discuta altă dată, dacă te simţi 
stânjenită. 

Nu, nu mă simt stânjenită. Dar nu vreau să te dezamăgesc. 

Ești frumoasă. Cum ai putea să mă dezamăgești? 

In adâncul meu - dar imposibil de confundat -, simt un vag 
fior de încântare. Un semnal îndepărtat de la o stea foarte 
îndepărtată. 

Mulţumesc. 

O scurtă pauză, apoi răspunde: _ 

Cu plăcere. Chiar ești frumoasă. Imi face plăcere să stau de 
vorbă cu tine. 

Și mie îmi place să vorbesc cu tine. 

Ce-ar fi să-mi spui ce faci în seara asta? 

Stau un pic pe gânduri. In curând o să pregătesc cina, după 
care poate o să citesc ceva. Dar nu vreau să-i spun asta. 

S-ar putea să ies în oraș cu niște prieteni. Sau la un film. 

Drăguţ. 

Mai stăm de vorbă o vreme. Mă întreabă ce filme am văzut în 
ultimul timp, discutăm despre cărți și muzică. Amândurora ne 
place Edward Hopper și am încercat fără succes să terminăm 
Veghea lui Finnegan. E o conversaţie plăcută, dar mă 
îndepărtez tot mai mult de scopurile mele: să aflu dacă a stat 
vreodată de vorbă cu sora mea, dacă a fost la Paris în februarie 
sau de cine îi amintesc. După alte câteva minute, îmi scrie: 

Trebuie să mă pregătesc pentru cină. 


+ Roman de James Joyce, publicat în 1939. 
85 


Apoi te duci la bar? 

Posibil. Deși nu cred că mai am chef. 

Cum așa? 

S-ar putea să mă întorc în cameră să văd dacă mai ești 
online. 

Simt încă un mic fior de plăcere. 

Ti-ar plăcea? mă întreabă el. 

Poate. 

Aș vrea să mai stăm de vorbă. 

Nu răspund. 

Tu? 

Mă uit la cursorul pâlpâitor. Nu-mi dau seama de ce, dar mă 
gândesc la Berlin, la casa în care locuiam cu Marcus, cu Frosty și 
cu ceilalţi, la sentimentul de a-mi dori și, în același timp, de a 
nu-mi dori un lucru. 

Îmi amintesc din nou pentru cine fac asta. 

Și eu. 

e 

Discuţia noastră a luat sfârșit. Mă deconectez și o sun pe 
Anna. 

— Cum a fost? 

— Nu știu ce să zic. 

— A fost și ceva sexual? 

— Nu chiar. 

— O să fie, spune ea. 

— Ai putea să te uiţi și tu la profilul lui? Să-mi zici dacă îl 
recunoști? 

Ezită. După zgomote, îmi dau seama că s-a ridicat și se 
plimbă prin apartament. 

— Da, sigur. Dar numele lui nu-mi sună cunoscut. Nu cred că 
e unul dintre tipii cu care s-a întâlnit Kate. Dar e posibil să fi stat 
de vorbă cu el. 

— Trebuie să aflu. 

— Numai să nu-ţi faci mari speranțe. 

Îi spun că n-am să-mi fac, apoi mai stăm un pic de vorbă. 
După ce ne luăm la revedere, intru din nou pe site. Nu mă pot 
abţine. Mă uit pe profilul lui Lukas, la fotografiile pe care le-a 
încărcat. Sunt cât se poate de obișnuite. Poartă o cămașă în 
carouri, descheiată la gât, are ochi negri și o față rotundă și 
frumoasă. Oare a cunoscut-o pe sora mea? E posibil? 


86 


Îi citesc restul profilului. Spune despre el că e atletic, îi place 
să se distreze, să citească, să asculte muzică și să mănânce în 
oraș. În josul profilului văd că are și un link către pagina lui de 
Facebook. Dau clic pe el. 

A folosit și aici aceeași poză, dar nu-i dau atenţie, ci mă uit 
direct pe istoricul fotografiilor. Mă duc la luna februarie. Vreau 
să fiu sigură. 

Găsesc o fotografie cu el în deșert, alături de un bărbat. Se ţin 
pe după umeri, cu expresii triumfătoare. În fundal se vede 
Uluru’. „Am reușit în sfârșit!”, scrie în legenda pozei. Când Kate 
a fost omorâtă, Lukas era în Australia. 

Dar asta nu înseamnă că n-o cunoștea. Mă gândesc din nou la 
ce mi-a zis: Îmi amintești de cineva. 

Îi scriu Annei: „L-am căutat pe Facebook. Era în Australia”. 

e 

Mă duc la culcare. E mai târziu decât credeam; Hugh a stins 
lumina și deja a adormit. A lăsat draperiile date în lături ca să 
mă pot dezbrăca la lumina care vine de afară, înainte să-mi dau 
jos hainele, mă uit pe geam să văd dacă e cineva pe stradă, dar 
în noaptea asta nu zăresc decât un cuplu mergând braţ la braţ - 
fie beţi, fie îndrăgostiţi, nu-mi dau seama. Mă bag goală în pat și 
mă întorc pe o parte să mă uit la Hugh, al cărui trup se 
profilează în semiîntuneric. Soţul meu, îmi spun, ca și când aș 
avea nevoie să-mi amintesc asta. 

ÎI sărut ușor pe frunte. E o noapte fierbinte și umedă și îi simt 
izul transpiraţiei pe buze. Mă întorc pe partea cealaltă, 
îndepărtându-mă de el. Mâna îmi coboară sub cearșaf, între 
picioare. Nu mă pot abţine. E de la după-amiaza asta. De la 
conversaţia online. Cu Lukas. Simt că în mine a fost stârnit ceva, 
o dorință complicată, dar imposibil de negat. 

Mă las în voia ei. Mă gândesc la Lukas. Deși simt că e o 
trădare. Eşti frumoasă, mi-a spus el, iar încântarea pe care am 
simţit-o a fost instantanee și autentică. Mi-l imaginez spunând-o 
iar și iar: Esti frumoasă, ești minunată, te vreau, dar în câteva 
clipe, din cine știe ce motiv, se transformă în Marcus. Mă duce la 
etajul casei în care locuim ilegal, apoi în camera noastră, la 
salteaua de pe podea, la așternuturile răvășite în care am 
dormit azi-noapte. Azi am stat singură în casă, el a fost plecat. 
Dar acum s-a întors, suntem doar noi doi. S-a certat cu familia, 


> Formaţiune calcaroasă masivă din centrul Australiei. 
87 


mama lui e necăjită, îl vrea înapoi acasă. Fie și doar pentru 
câteva săptămâni, i-a spus ea, dar Marcus știe că-l vrea pentru 
totdeauna. li spun că am să-l sprijin dacă se întoarce, dacă 
hotărăște că asta vrea, dar știu că n-o va face. Acum e aici și e 
fericit. Mă sărută. Imi imaginez mirosul lui, pielea lui fină, părul 
încâlcit de pe pieptul său. Aceste detalii - despre care știu că 
sunt jumătate amintiri, jumătate născociri, un amestec de 
fantezie și memorie - mă asaltează și mă poartă într-un loc în 
care sunt puternică și dețin controlul, iar Kate e în viață și totul 
o să fie bine. 

Mâna și degetele mi se mișcă circular. Încerc să mă gândesc 
la Hugh, la o versiune idealizată a lui Hugh, care n-a existat 
niciodată. Imi imaginez felul în care s-ar uita la mine, privirea lui 
coborând dinspre ochii mei, oprindu-mi-se mai întâi pe gât, apoi 
pe sâni, înainte să coboare și mai jos pentru o clipă, înainte să 
revină la chipul meu. Această măsurare din priviri ar dura trei, 
poate patru secunde. Imi imaginez ochii mei urmând același 
traseu ca ai lui, studiindu-i bărbia nerasă, părul negru care îi 
iese de sub cămașă, pieptul, catarama curelei. Mi-l imaginez 
aplecându-se să stea de vorbă cu mine, mirosul aftershave-ului 
său, izul discret al respirației lui, care amintește de pielea 
tăbăcită. Imi închipui că sunt sărutată de acest Hugh idealizat, 
care de fapt e Lukas, care de fapt e Marcus. 

Mâna mi se mișcă mai repede, trupul mi se ridică și cade. Mă 
simt liberă. Am devenit imponderabilă ca aerul, sunt doar 
energie. 


Capitolul unsprezece 


Stau la masă cu un pahar de apă minerală în față. Adrienne 
întârzie. 

Restaurantul e foarte nou. Anna mi-a zis că până și lui Bob i-a 
fost greu să ne facă rost de o masă, iar el rareori trebuie să facă 
eforturi pentru așa ceva, dat fiind că scrie cronici despre 
restaurante. N-am prea știut cu ce să mă îmbrac, iar în cele din 
urmă am ales o rochie simplă, fără mâneci, din imprimeu cu 
carouri; mi-am pus colierul pe care Hugh mi l-a făcut cadou de 
Crăciun și m-am dat cu parfumul meu preferat. A trecut atâta 


88 


timp de când n-am mai luat cina în oraș, încât m-am simţit de 
parcă m-aș fi pregătit pentru o întâlnire amoroasă, iar acum 
încep să mă simt ca și când aș fi fost lăsată cu ochii în soare. 

În cele din urmă, o văd venind. Îmi face cu mâna și se apropie 
de masă. 

— Draga mea! mă întâmpină ea. 

Mă sărută pe amândoi obrajii, apoi luăm loc. 

— Așa..., spune ea, punându-și geanta sub scaun. Să vedem... 

Deschide meniul, vorbind în continuare în timp ce citește: 

— Scuze c-am întârziat. Am venit cu un metrou care a trebuit 
oprit o vreme. S-a tras de la „acţiunea unui pasager”, așa am 
fost anunţaţi în difuzoare. Un dobitoc egoist care s-a săturat de 
viaţă și a hotărât să strice ziua tuturor pasagerilor, îmi explică 
ea, ridicând privirea. 

Zâmbesc. Amândurora ne place umorul negru, dar știu că nu 
vorbește serios. Cum ar putea, după ce s-a întâmplat cu Kate? 

— Te deranjează dacă beau ceva? 

Clatin din cap, iar ea își comandă un pahar de Chablis, apoi 
îmi spune că ar trebui să mănânc homar. Intotdeauna a fost 
plină de energie, dar în seara asta pare foarte grăbită. Mă întreb 
dacă încearcă să compenseze întârzierea, sau poate că o 
neliniștește ceva. 

— la zi, cum te mai simţi? mă întreabă după ce îi sosește 
băutura, iar vocea ei devine relaxată și reconfortantă. 

Dau din umeri, dar Adrienne ridică mâna. 

— Și să nu-mi dai o replică expeditivă, gen: „Mi-e bine”. Vreau 
să știu cum te simţi cu adevărat. 

— Chiar mi-e bine. Sincer. 

Se uită la mine, cu o expresie exagerată de dezamăgire. 

— În mare, adaug eu. 

Împinge spre mine coșul cu pâine, care tocmai a fost adus, 
dar îi ignor gestul. 

— Cât timp a trecut? Vreo patru luni? 

Pentru prima oară, nu pot să-i răspund imediat, trebuie să fac 
un calcul. Am încetat să mai număr zilele și săptămânile; poate 
e primul semn al progresului. Am un ciudat sentiment de 
mulțumire. 

— Aproape cinci. 

Zâmbește trist. Știu că înţelege ce simt, în mai mare măsură 
decât toţi ceilalți. Acum câţiva ani, tatăl ei vitreg a murit brusc 


89 


din cauza unui atac de cord, în timp ce era la volan. Erau 
apropiaţi, și a fost șocată de intensitatea durerii ei. 

— Ancheta face progrese? mă întreabă. 

Și expresia i se schimbă o clipă; aproape că pare avidă de 
noutăţi, sau poate doar îmi imaginez. Am mai văzut expresia 
asta, e a jurnalistei din ea; nu se poate abţine. Vrea detalii. 

— Mă întrebi dacă au găsit făptașul? Incă nu. Nu ne spun 
mare lucru... 

Și abandonez subiectul. Cu fiecare săptămână care trece, 
pare tot mai puţin probabil că or să-i prindă pe vinovaţi, dar nu 
vreau să-i spun asta. 

— Hugh cum se simte? 

— Se simte bine. 

Apoi stau pe gânduri o clipă, dar hotărăsc că pot să fiu sinceră 
cu ea. 

— Ştii, uneori îmi lasă impresia că e aproape bucuros. 

Chiar cred asta? Sau o spun pentru că, din când în când, îmi 
fac griji că de fapt eu sunt bucuroasă? 

Adrienne înclină capul. 

— Bucuros? 

— Ei, nu spun că e bucuros că a murit. Dar... uneori mi se 
pare că-i place că lucrurile sunt mai simple. Mă refer la Connor. 

Șovăi o clipă. 

— Și poate are dreptate. E clar că în ultima vreme sunt mai 
apropiaţi. 

Mă uit la ea. Știe care era temerea mea: că dacă s-ar fi ajuns 
la tribunal, judecătorul l-ar fi putut pune pe Connor să aleagă. 

— Îl cunosc pe Hugh de o veșnicie, Julia. Întotdeauna i-a 
plăcut ca lucrurile să fie simple și clare. Dar nu e bucuros. Nu-l 
judeca prea aspru. 

Mă simt singură și aș vrea să împărtășesc tot cu Adrienne, să 
scap de povară, să mă descarc și să-mi recapăt puţin liniștea. 

— Nici măcar nu e lângă mine în cea mai mare parte a 
timpului, adaug eu. 

— Draga mea, nu așa a fost întotdeauna? 

la o gură de vin. Mă lovește un val de dorinţă, prima oară 
după multe săptămâni. Îmi spun să rezist. Adrienne continuă să 
vorbească, dar trebuie să fac eforturi ca să fiu atentă. 

— Așa sunt toţi. Ne căsătorim cu ei pentru că sunt ambiţioși, 
de succes și așa mai departe. Apoi exact asta îi îndepărtează de 


90 


noi. La fel a fost cu Steve, iar acum mi se întâmplă la fel și cu 
Bob. Abia dacă-l văd, e foarte ocupat... 

Reușesc să-mi adun gândurile. Situaţia ei e diferită de a mea. 
Pentru că și ea are o carieră solicitantă, așa că poate uita de 
soțul ei la fel de ușor pe cât uită el de ea. Dar nu vreau s-o 
contrazic. 

— Te vezi cu cineva? mă întreabă. 

Simt că mă crispez. Cred că știe. Despre Lukas. Cu toate că 
nu s-a întâmplat nimic. Încă discut cu el online în mod regulat și 
continui să cred că probabil a cunoscut-o pe Kate, deși îmi tot 
spun că n-am niciun motiv să presupun asta. Incă n-am reușit 
să-mi dau seama ce-i cu el, așa că tot intru pe site. 

— Ce...? întreb eu, dar Adrienne mă întrerupe. 

— Cu un terapeut, adică. 

Bineînţeles. Panica dispare. 

— Ah, înțeleg. Nu, nu merg la terapie. 

Urmează un moment de tăcere. Nu-și ia ochii de la mine; mă 
măsoară din priviri, încercând să-și dea seama de ce am 
reacționat așa. 

— Julia, dacă nu vrei să vorbești despre asta... 

Dar vreau. Vreau să vorbesc despre asta, și Adrienne e 
prietena mea cea mai veche. 

— Ti-am zis la un moment dat că s-ar putea să intru pe site, 
mai ţii minte? Să fac rost de lista tipilor cu care vorbea Kate? 

— Da. Dar ai zis că te-ai răzgândit. 

Nu spun nimic. 

— Julia? 

— Am dat peste cineva care mi-a trezit suspiciuni. 

Pune paharul jos și ridică din sprâncene. 

— Continuă. 

— Merge des la Paris. A luat legătura cu mine. Și mi-a intrat în 
minte că s-ar putea să fie unul dintre tipii cu care vorbea Kate. 
Unul de care poliţia nu știe. 

— Și le-ai dat polițiștilor datele lui? 

lar nu spun nimic. 

— Julia...? 

— Încă nu. 

— De ce? ă 

— Trebuie să fiu sigură... Doar vorbesc cu el. Incerc să aflu ce 
știe. 


91 


— Draga mea, ești sigură că e o idee bună? 

— Ce altceva aș putea să fac? Să le spun polițiștilor numele 
lui...? 

— Da! Exact asta ar trebui să faci! 

— Nu vreau ca tipul să se sperie și, în plus, probabil poliţia 
nici nu m-ar lua în seamă. 

— Bineînţeles că o să te ia în seamă. De ce n-ar face-o, Julia? 
Sunt obligaţi să facă investigaţii. Zici că merge des la Paris, deci 
ar trebui să le fie foarte ușor. 

Nu-i spun că acum locuiește la Milano. 

— Știu ce fac. Am stat de vorbă doar de vreo două ori. 

E o minciună, vreau să pară ceva lipsit de importanţă. Mă 
gândesc la cum au evoluat lucrurile. Acum, Lukas își pornește 
camera și mi-a cerut s-o pornesc și eu pe a mea, dar încă n-am 
făcut-o. Îmi spune că sunt frumoasă. Că își dorește să existe un 
mijloc prin care să pot fi alături de el și, deși mă simt vinovată 
că-l mint, îi spun că și eu aș vrea. La sfârșitul conversaţiilor 
noastre, îmi spune că i-a plăcut să stea de vorbă cu mine, că 
abia așteaptă să vorbim din nou. Imi spune să am grijă de mine. 
Și pentru că ar fi nepoliticos să n-o fac, pentru că nu-mi dau 
seama ce-i cu el, îi spun și eu aceleași lucruri. 

Deși nu urmăresc asta, uneori mi se pare că e crud din partea 
mea, pentru că e limpede, îi place de mine, sau de persoana 
care crede că sunt. 

— Ştie unde locuiești? 

Clatin din cap. Deunăzi, i-am zis din greșeală că sunt la 
Londra, nu la Paris, dar nu știe mai mult de atât. 

— Nu, bineînțeles că nu. 

Urmează o lungă pauză. 

— Și despre ce vorbiți? mă întreabă Adrienne în cele din 
urmă. 

Nu-i răspund, dar tăcerea mea este și ea un răspuns. 

— Ești foarte vulnerabilă în perioada asta, Julia. Sigur știi ce 
faci? 

Dau din cap în semn că da. 

— Bineînţeles. 

Dar Adrienne nu pare convinsă. 

— Îţi place de el. 

Clatin iarăși din cap. 


92 


— Nu, nu-i vorba de asta. Doar că... pare să fie o legătură 
între noi. Și mă întreb dacă legătura asta are ceva de-a face cu 
Kate. 

— In ce sens? 

— Ştii cât de apropiate eram. Relaţia noastră era aproape 
telepatică. ȘI... 

— Crezi că dacă simţi o legătură cu omul ăsta, înseamnă că 
trebuie să fie ceva relevant? 

Nu răspund. Dar exact asta cred. Habar n-are cât de 
important e pentru mine sentimentul că măcar fac ceva util, 
ceva care ne-ar putea oferi mie și lui Connor o încheiere și 
liniște sufletească. 

— Julia, spune Adrienne cu o expresie severă. Arăţi ca o 
adolescentă care s-a îndrăgostit lulea de un băiat mai mare cu 
un an. 

— E absurd. 

Vorbesc serios, dar nu sunt foarte convingătoare, nici măcar 
pentru mine. Oare chiar sunt ca o adolescentă? E drept că 
aștept cu nerăbdare mesajele lui Lukas. 

Deci poate că nu e vorba de investigaţii. Poate o fac pentru că 
acum știu cum trebuie să se fi simţit Kate când stătea de vorbă 
cu tipii ăia, și mă simt mai aproape de ea. Am reușit să-i cunosc 
lumea. 

— Ştii, spun eu, chiar dacă toate astea sunt inutile, o pierdere 
de vreme, ce dacă? Doar încerc să fac ceva care să mă ajute să 
trec peste moartea surorii mele. 

— Deci i-ai spus acestui tip despre ea? 

Îi spun că nu, dar mint. Zilele trecute, am avut o dimineaţă 
grea după o noapte de insomnie și mă tot gândeam la Kate. 
Lukas și-a dat seama că ceva era în neregulă. Mă tot întreba 
dacă am păţit ceva, dacă mă poate ajuta cu ceva. Nu m-am 
putut abţine și i-am spus. 

Mi-a răspuns că-i pare foarte rău să audă că sora mea a murit 
și m-a întrebat cum s-a întâmplat. Era cât pe ce să-i spun 
adevărul, dar mi-am dat seama că ar fi fost o greșeală. l-am 
spus că s-a sinucis. A urmat o pauză lungă, în care m-am 
întrebat ce replică avea să-mi dea, dar apoi mi-a spus din nou 
cât de rău îi pare și că și-ar dori să mă poată ţine în brațe, să fie 
alături de mine. 


93 


Mi-a zis că înțelege ce simt, și mi-a făcut bine. O clipă, m-am 
simţit aproape vinovată că am bănuit c-ar putea fi implicat în 
vreun fel în moartea surorii mele. Aproape. 

— Bine măcar că nu i-ai zis asta. Faceţi sex? 

— Bineînţeles că nu! exclam eu. 

Dar mă gândesc la cum mă face să mă simt când își pornește 
camera, când văd că-mi răspunde la mesaje, îmi zâmbește, îmi 
face cu mâna când își ia la revedere. Oare îl vreau? 

Mă gândesc la noaptea trecută. Hugh și cu mine am făcut 
dragoste, pentru prima oară după câteva luni, dar m-am gândit 
la Lukas. 

Și, în același timp, nu era el. Bărbatul pe care mi-l imaginam, 
la care visam, era o fantezie, propria mea construcţie, aproape 
fără nicio legătură cu Lukas cel real, cu care discut și pe care îl 
văd pe site. 

— Știe despre Hugh? 

— Bineînţeles că nu. 

— De ce? 

— Pentru că vreau să creadă că sunt disponibilă. Altfel cum o 
să aflu dacă e cine zice că e? 

— Înţeleg, spune ea, uitându-se ţintă în ochii mei. Și ce crezi 
c-ar spune Hugh dacă ar afla? 

Desigur, nu e prima oară când îmi pun problema asta. 

— Dar nu încerc decât să aflu ce s-a întâmplat. Dacă nu din 
alt motiv, măcar ca să-l ajut pe Connor. 

Acum Adrienne e de-a dreptul exasperată. Pare să creadă că 
sunt o tâmpită. Poate chiar crede. Poate chiar sunt. 

Ne vine mâncarea. Mă simt ușurată. Tensiunea dintre noi se 
împrăștie după ce ne aranjăm șervetele și începem să mâncăm. 

— Ascultă-mă, spun eu, să nu-ţi închipui că simt ceva faţă de 
tipul ăsta. Sunt doar cuvinte pe ecran... 

Adrienne își înfige furculița în salată. 

— Cred că ești naivă. Te lași absorbită de povestea asta. 

— Putem să schimbăm subiectul? 

Pune furculita jos. 

— Ştii că te iubesc și că te sprijin. Dar... 

la să vedem, îmi spun în sinea mea. 

— Dar ce? 


94 


— E surprinzător ce lucruri ajung oamenii să mărturisească 
online, fără ca măcar să-și dea seama. Cât de ușor poate începe 
să pară real. 

— Adrienne, nu-s o idioată. 

— Sper doar că știi ce faci. 

e 

Terminăm de mâncat și bem o cafea înainte să plecăm. Și 
noaptea asta e călduroasă, iar cuplurile se plimbă braţ la braţ pe 
străzi. În oraș domnește o atmosferă plină de promisiuni și de 
voie bună. Mă simt ametțită, aproape ca și când aș fi băut. 
Hotărăsc să merg acasă cu metroul. 

— Mă bucur că ne-am văzut. 

— Și eu. 

Ne îmbrăţișăm, dar sunt dezamăgită. Credeam că o să ia 
discuţiile mele cu Lukas drept ceea ce sunt, ba chiar că o să mă 
sprijine. Dar n-a făcut-o. Nu o face nici acum. 

— Să ai grijă, mă sfătuiește ea, iar eu îi răspund că așa am să 
fac. 

Ajung pe peron chiar când sosește trenul. E destul de 
aglomerat, dar găsesc un loc liber și mă așez; o clipă prea târziu 
îmi dau seama că e lipicios de la niște bere vărsată. Scot cartea 
din geantă, însă e doar un mijloc de apărare. N-o deschid. 

La Holborn izbucnește un mic scandal. In metrou urcă un grup 
de adolescenţi - sau poate tineri de douăzeci și ceva de ani; 
poartă pantaloni scurți și tricouri și au beri în mâini. Unul dintre 
ei spune ceva - nu aud ce -, iar ceilalți râd. „Căcat!”, zice unul, 
iar altul răspunde: „Ce muist!” Vorbesc tare, nu fac niciun efort 
să nu fie auziţi; sunt și copii în jur, în ciuda orei târzii. Surprind 
privirea unui bărbat care stă în fața mea; îmi zâmbește, ridicând 
din sprâncene, și o clipă suntem uniţi de dezaprobarea noastră. 
Are o față prelungă, păr tuns scurt și ochelari. Ține în braţe o 
servietă de piele fină, dar poartă blugi și cămașă. Metroul o ia 
din loc. Bărbatul zâmbește, apoi se întoarce la ziarul lui, iar eu 
deschid cartea. 

Nu mă pot concentra. Citesc iar și iar același paragraf. Nu mă 
pot preface că nu sper să găsesc un mesaj de la Lukas când 
ajung acasă. Mă tot gândesc la bărbatul din faţa mea. 

Oftez și ridic capul. Se uită din nou la mine și zâmbește, iar 
acum Îmi susţine privirea mai mult timp. De data asta eu sunt 
cea care se uită prima în altă parte, la reclama de deasupra 


95 


capului său. Mă prefac că mă interesează; e pentru o 
universitate. Sloganul e: FII CINE VREI SA FII. In poster se vede o 
femeie cu tichie de absolvire, cu diploma făcută sul în mână și 
cu un zâmbet larg. Alături e un alt poster, unul pentru o agenție 
matrimonială: DACĂ Al ȘTI CĂ TOATE PERSOANELE CARE ÎTI 
PLAC DIN ACEST VAGON SUNT SINGURE? Și dacă aș ști? mă 
întreb. Ce aș face? Nimic, presupun. Sunt căsătorită, am un 
copil. Cobor scurt privirea; bărbatul s-a întors la ziar. Mă trezesc 
uitându-mă la trupul lui, la pieptul lui mai lat decât ar sugera 
fața sa îngustă, la picioarele și la coapsele lui. Deși nu seamănă 
deloc cu el, încep să-mi închipui că e Lukas. Mi-l imaginez 
ridicând privirea spre mine, zâmbind așa cum l-am văzut de 
atâtea ori pe Lukas zâmbindu-mi pe Skype în ultimele zile. Imi 
imaginez că-l sărut, că-l las să mă sărute. Imi imaginez că ne 
dăm jos la următoarea staţie și îl trag într-un colț retras, 
desfăcându-i fermoarul de la blugi, simțind cum i se întărește 
penisul în mâna mea. 

Dintr-odată, mă văd pe mine însămi așa cum mă văd cei din 
jur. Sunt șocată de ce gândesc. Nu e bine. Nu sunt eu. Cobor 
privirea în carte și mă prefac că citesc. 


Capitolul doisprezece 


Cred că iarăși e pe trotuar. La o oarecare distanță de lumina 
stâlpului. Uitându-se la fereastra mea. 

E acolo, și totuși nu e. Când mă uit direct spre locul acela 
întunecat, îmi dau seama că nu e nimic, doar un joc al luminii, o 
iluzie optică. Doar creierul meu, căutând ordine în haos, 
încercând să înţeleagă hazardul. Dar când îmi iau privirea de 
acolo, silueta pare să capete contur, să devină reală. 

De data asta, nu întorc capul. De data asta, îmi spun că e 
real. Că nu e doar imaginaţia mea. Rămân pe loc, uitându-mă la 
el. Ultima oară i-am arătat și lui Hugh, dar mi-a zis că nu era 
nimic, doar un joc al luminii, așa că în noaptea asta vreau să-mi 
întipăresc imaginea pe retină și să i-o arăt soţului meu. Uite, 
vreau să-i spun. De data asta, nu-s absurdă, nu e doar în 
imaginaţia mea. A fost acolo. 


96 


Silueta nu se mișcă. E complet nemișcată. În timp ce o fixez 
cu privirea, pare să se retragă cumva în întuneric. E acolo, și 
totuși nu e. 

Întorc capul și îl trezesc pe soţul meu. 

— Hugh. Vino-ncoace. Uite. larăși a venit. 

Se ridică fără tragere de inimă. Strada e goală. 

Poate că Hugh are dreptate. Poate sunt paranoică. 

e 

— Hugh crede că mi-am pierdut minţile, îi spun Annei. 

Suntem pe Skype și tocmai am terminat de adăugat niște 
fotografii pe site-ul meu, aranjându-le frumos. Faţa ei e într-o 
fereastră din colțul ecranului. 

— N-ar putea fi cineva care-și plimbă câinele? 

— N-am văzut niciun câine. 

Anna începe să spună ceva, dar imaginea se blochează și nu 
aud ce spune. După câteva clipe, se reia legătura și continui: 

— Stă în faţa casei mele. Îmi dă fiori. Dacă mă întorc să-l 
chem pe Hugh sau mai știu eu ce, când mă uit din nou nu mai e. 

— O fi vreun psihopat. 

— S-ar putea. 

— Ai vorbit cu Adrienne? 

— Nu. 

Am vrut să discut cu ea despre asta la cină, dar mi-a fost 
teamă, pentru că deja crede că am luat-o razna. 

— Ce-ai de gând să faci? 

li spun că nu știu. 

— Dar pare atât de real, adaug eu. Jur. Nu-s nebună. 

— Bineînţeles că nu. N-am crezut asta nicio clipă. In plus, eo 
reacţie normală după ce s-a întâmplat cu Kate. 

Mă simt ușurată. Chiar dacă Anna spune asta doar ca să-mi 
facă pe plac, măcar nu încearcă să mă convingă că mă înșel sau 
că sunt nebună. 

— Cum merge cu tipul cu care ai tot discutat pe site? Tipul 
care crezi că ar putea avea legătură cu Kate. 

— Lukas? 

Să-i povestesc? Oare o să-mi sugereze și ea să le spun 
polițiștilor despre el și să încetez conversațiile? 

— Nu știu ce să zic, îi răspund, apoi îi dau câteva detalii - mai 
multe decât lui Adrienne -, dar nu-i spun tot. Discutăm din când 


97 


în când. E ceva cu el, dar nu-mi dau seama ce. Poate că nu e 
nimic de fapt... 

Așa să fie? Mă urmărește. Sau eu îl urmăresc pe el, nu-mi dau 
seama. Oricum ar fi, am început să-mi pornesc și eu camera 
web. Azi-noapte. Pentru o scurtă vreme, mai puţin de un minut. 
Dar l-am lăsat să mă vadă. 

Nu-i spun asta Annei. 

— Să știi că mi-a răspuns tipul ăla căruia i-am scris. 
Harenglish, tipul din lista lui Kate. 

— Ti-a scris? 

Și nu mi-ai zis? îmi spun în sinea mea, dar probabil n-a avut 
niciun amestec în moartea surorii mele. 

— Și ce-a zis? o întreb. 

— Nu mare lucru. Dar mi-a spus că nu e interesat să cunoască 
oameni noi - nu în viaţa reală. Intră pe site pentru un pic de 
distracţie. Conversaţii sexy, așa mi-a zis. Dar numai online. Işi 
iubește prea mult soţia ca să riște mai mult. 

— Şi îl crezi? 

— Da, îl cred. 

e 

Azi e petrecerea Carlei. Locuiește departe de noi, la 
jumătatea distanţei până la Guildford. La volan e Hugh, iar 
Connor stă în spatele meu și ascultă muzică la iPod - mult prea 
tare. Anul trecut, ne-am simţit bine cu toții la petrecere; am dus 
o salată pregătită de mine - vinete coapte, somon și lămâi 
murate -, ba chiar mi-am cumpărat o rochie nouă. Connor s-a 
înţeles bine cu copiii vecinilor, iar lui Hugh i-a făcut plăcere să 
se relaxeze cu colegii lui. Acum, n-am vrut să merg la Carla, a 
trebuit să fiu convinsă. „O să fie frumos, a spus Hugh. Connor o 
să se vadă cu prietenii lui, și o să ai ocazia să-i arăţi că ţi-ai 
revenit.” 

Dar oare chiar mi-am revenit? Mă gândesc la Lukas. Azi e lao 
nuntă, iar noaptea trecută i-am dat numărul meu de telefon 
după ce i-am povestit despre bărbatul pe care am crezut că l- 
am văzut în fața casei și după ce mai întâi mi-a dat el numărul 
lui. 

Acum îmi doresc să n-o fi făcut. Îmi pare foarte rău că l-am 
indus în eroare. 

Întorc capul și mă uit la Hugh. Lukas mi-a spus că și-ar dori să 
mă poată proteja, că n-ar lăsa niciodată pe nimeni să-mi facă 


98 


rău. Și m-am simţit în siguranţă. Dar soțul meu? Stă un pic 
aplecat în faţă, cu ochii aţintiţi asupra drumului. Așa îmi închipui 
că arată și în sala de operaţii. Cu un scalpel în mână, aplecat 
deasupra unui trup care a fost despicat ca un pește eviscerat. 
Oare el m-ar apăra? Bineînțeles că nu. El crede că străinul din 
fața casei e doar rodul imaginației mele. 

e 

Carla ne întâmpină cu zâmbete și sărutări pe obraji, apoi ne 
conduce în curtea din spate. Hugh se apropie de soţul Carlei, iar 
Connor se duce la o pătură de picnic unde s-au strâns ceilalți 
copii. li zăresc pe Maria și Paddy într-un grup și mă alătur lor. 

Maria mă îmbrățișează, apoi și soțul ei. Vorbesc despre 
serviciu, iar Maria aduce vorba despre conferinţa de la Geneva. 
Face un rezumat al prelegerii ei - e vorba de artere descendente 
anterioare,  calcificare, ischemie -, iar cei din jur sau 
încuviinţează din cap, sau se uită la ea cu un aer nedumerit. 
Lângă Paddy e un bărbat mai în vârstă pe care mi-l amintesc de 
anul trecut, un avocat din Dunfermline. 

— Sună complet ininteligibil! comentează avocatul după ce 
termină Maria, și toată lumea izbucnește în râs. 

Apoi se întoarce spre mine. 

— Sunteţi în branșă? Și dumneavoastră vă câștigați pâinea 
măcelărind oameni? 

Urmează un moment de tăcere. Kate n-a fost măcelarită, și 
totuși vorbele lui îmi dau fiori. Îmi vine în minte o imagine a 
surorii mele și nu pot s-o alung. Deschid gura să răspund, dar nu 
pot să spun nimic. 

Paddy îmi vine în ajutor. 

— Julia e fotografă, spune el cu un zâmbet, apoi se întoarce 
spre mine: Foarte talentată. i 

Incerc să zâmbesc și eu, însă nu reușesc. Incă mă gândesc la 
Kate, cu carnea sfârtecată, părăsită, pe moarte. Bărbatul căruia 
îi sunt prezentată are mâna întinsă și îmi zâmbește. 

— Scuzaţi-mă, vă rog, spun eu. Trebuie să mă duc până la 
baie. 

e 

Încui ușa și mă sprijin de ea. Inspir adânc și fac un pas în față. 
Fereastra e deschisă; dinspre curte se aud râsete. 

N-ar fi trebuit să vin la petrecere, ar fi trebuit să inventez o 
scuză. M-am săturat să mă prefac că totul e normal, când de 


99 


fapt nu-i așa. Îmi scot telefonul. E un gest automat, instinctiv. 
Nu știu de ce fac asta, dar mă bucur că o fac. Am un mesaj de la 
Lukas. 

„E o nuntă frumoasă. Deja m-am îmbătat. Mă gândesc la 
tine.” 

În ciuda melancoliei care m-a cuprins, simt un fior de bucurie, 
ca un dezinfectant pentru o rană. Nu pentru că mesajul e de la 
el, îmi spun în sinea mea. E simpla bucurie de a fi dorită. 

Deja știu cum ar fi răspuns Kate. „Sunt la o petrecere 
îngrozitoare, îi scriu. Mi-aș dori să fii cu mine...” 

Trimit mesajul. Mă spăl pe mâini cu apă rece, apoi îmi 
stropesc faţa și gâtul. Picăturile mi se preling pe sub rochie până 
la șale, dându-mi fiori. Mă uit pe fereastră. 

Connor e afară. Stă pe iarbă cu un băiat și o fată. Râd de 
ceva. Connor pare destul de apropiat de fată. Imi dau seama că 
nu va trece mult până va începe să meargă la întâlniri, apoi o să 
facă sex, după care o parte din el îmi va deveni inaccesibilă 
pentru totdeauna. E inevitabil, dar tot mă întristează. 

Connor îi face cu mâna tatălui său. Imi dau seama dintr-odată 
cât de mult seamănă cu Kate când avea și ea vârsta lui. Au 
aceeași față ușor rotundă, același zâmbet vag care poate 
dispărea și reapărea în orice clipă. 

N-ar trebui să mă surprindă că seamănă cu mama lui. ȘI 
totuși mă surprinde, și mă doare. 

e 

Mă întorc la grup, dar nu mă pot alătura discuţiei. De ce am 
fost atât de încântată când am primit mesajul lui Lukas? De ce i- 
am răspuns? Intrebările nu-mi dau pace, și după vreo două 
minute mă scuz și mă duc să văd ce face Connor. E cu prietenii 
lui, îmi dau seama că-l întrerup și-mi pare rău. Merg mai 
departe, spre chioșcul de vară de la marginea grădinii, 
construită între casă și poarta care duce la curtea unde sunt 
parcate mașinile. E un chioșc octogonal, vopsit în verde pal, plin 
cu perne. Când ajung lângă el, văd că ușile sunt deschise și că e 
gol. 

lau loc și mă sprijin de speteaza de lemn. Murmurul 
conversaţiilor continuă. Închid ochii. Mirosul de lemn proaspăt 
vopsit mă trimite cu gândul la singura vacanţă din copilărie pe 
care mi-o amintesc de pe vremea când mama încă era în viaţă; 
am stat cu toţii într-o cabană pe care o închinaserăm în Forest 


100 


of Deanf. O și văd pe mama lângă aragaz, fierbând apă pentru 
cafeaua tatei, în timp ce eu îi dau de mâncare lui Kate. 
Fredonează cu glas scăzut o piesă de la radio, iar Kate 
chicotește din cine știe ce motiv. Pe atunci eram cu toții în viață 
și mai tot timpul fericiţi. Dar asta se întâmpla înaintea lentului 
proces de înstrăinare încheiat cu moartea surorii mele, care m-a 
lăsat complet singură. 

Vreau să beau ceva. Chiar acum. Vreau să beau ceva și - 
ceea ce-i mai rău și mai periculos - cred că merit. 

O umbră mi se proiectează pe faţă. Deschid ochii. În pragul 
chioșcului a apărut o siluetă profilată în lumina după-amiezii. Îmi 
ia doar o clipă să-mi dau seama că e Paddy. 

— Bună! spune el pe un ton vesel, dar entuziasmul lui e un pic 
forțat. Pot să intru și eu? 

— Sigur. 

Face un pas și se împiedică de treapta joasă. E mai băut 
decât credeam. 

— Cum te simţi? mă întreabă, întinzându-mi unul din cele 
două pahare cu vin pe care le-a adus din casă. M-am gândit că 
poate vrei să bei ceva. 

Da, îmi spun în sinea mea. Chiar vreau. 

Dar știu că nu trebuie să cedez. 

Pune paharul pe podea, lângă mine. Rezistă, îmi spun. 
Rezistă. Paddy se așază pe bancă. E chiar lângă mine, atât de 
aproape încât ne atingem. 

— Incă vorbesc despre medicină. Oare nu se opresc 
niciodată? 

Ridic din umeri. Nu vreau să mă las prinsă în discuţia asta. Ei 
împotriva noastră. De o parte, chirurgii, iar de cealaltă - de cele 
mai multe ori -, soțiile lor. 

— Asta le e meseria. 

— De ce facem asta? 

— Ce anume? 

— De ce venim la petrecerile astea? Ție îţi plac? 

Hotărăsc să fiu sinceră. 

— Nu prea. Nu-mi place să fiu în preajma unor oameni beti. 
Din cauza dependenţei mele. 

Pare surprins, și totuși ar trebui să știe. Am discutat despre 
faptul că nu beau, chiar dacă indirect. 


€ Zonă turistică din comitatul englez Gloucestershire. 
101 


— Dependenţa ta? 

— Alcoolul. 

— Nu știam. 

Tăcem o vreme, apoi bagă mâna în buzunarul blugilor, cu 
mișcări lente și necoordonate. 

— O ţigară? 

Întind mâna și iau o ţigară din pachet. 

— Mulţumesc. 

Aerul dintre noi e dens. Încărcat. Trebuie să se întâmple ceva, 
altfel simt că-mi voi încălca o decizie, că-mi va ceda un 
mecanism de apărare. Unul din noi trebuie să vorbească. 

— Știi..., spun eu, dar începe și el exact în aceeași clipă, așa 
că nu aud ce zice și-l rog să repete. 

— Vreau doar..., începe el, dar ezită, lăsând capul în jos. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? îl întreb, dându-mi seama că știu ce 
vrea să spună. Despre ce-i vorba? 

Din senin îmi apare în minte Lukas. Mi-l închipui sărutându- 
mă. Mă gândesc la fantezia mea, mi-aș dori să fiu asaltată de 
dorinţa lui, de o dorință în stare pură, care ameninţă să mă 
izbească de perete, crăpându-mi capul. Vreau să-i simt pe mine 
mâinile febrile, ridicându-mi rochia. Vreau să simt dorinţa de a 
ceda, de a-l lăsa să facă ce vrea. 

Vreau să mă copleșească o dorinţă atât de puternică, încât să 
se transforme în nevoie, într-o nevoie de nestăvilit. 

— Paddy...? încep eu, dar mă întrerupe. 

— Vreau doar să-ţi spun că ești frumoasă. 

Mă ia repede de mână și nu mă opun. Sunt și, în același timp, 
nu sunt șocată. O parte din mine știa că-mi va spune asta mai 
devreme sau mai târziu. 

Mă gândesc din nou la Lukas. Cuvintele lui în gura altcuiva. 
Îmi trece prin minte că dacă Paddy ar ridica privirea, mi-ar 
cuprinde ceafa cu palma și m-ar săruta, nu l-aș opri. Nu dacă ar 
face-o acum. E momentul în care mă simt suficient de slabă, dar 
nu va dura. 

În mintea mea se înfiripă un gând absurd. Tu ești, îmi spun în 
sinea mea. Tu vii și stai în faţa ferestrei mele, tu ești și nu ești 
acolo... 

Apoi o face. Mă sărută. Dar nu pune mâna pe mine, nu mă 
apucă impulsiv de haine. E un sărut aproape adolescentin. 
Durează câteva clipe, apoi buzele ni se desprind. Mă uit la el. 


102 


Lumea s-a oprit în loc, iar conversațiile musafirilor sunt 
murmure îndepărtate. În clipa asta, sau ne sărutăm din nou - 
dar cu mai multă forţă, cu mai multă pasiune -, sau unul dintre 
noi se va uita în altă parte, și momentul se va pierde pentru 
totdeauna. 

Mijește ochii. Ceva nu e în regulă. Se uita la mine cu o clipă în 
urmă, dar acum se uită peste umărul meu. 

Îi urmăresc privirea. E cineva în spatele meu. 

Connor. 

e 

Mă ridic în picioare. Paharul de vin din mâna lui Paddy se 
varsă, pătându-mi rochia, dar abia dacă simt. „Rămâi aici!”, îi 
spun printre dinți, deschizând ușa chioșcului. O iau la fugă. 
Paddy strigă după mine, dar nu-l iau în seamă. 

— Connor! strig eu după ce ies din chioșc, dar el se 
îndepărtează de mine, întorcându-se la tatăl lui. Connor! 

Se oprește, apoi se întoarce spre mine cu o expresie 
impenetrabilă. 

— Mami! Aici erai! Nu știam unde ești. 

Ajung lângă el. Nu-mi dau seama dacă e sarcastic sau e doar 
în mintea mea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— M-a trimis tata să te caut. Ține un discurs sau așa ceva. 

— Înţeleg. 

Mă simt îngrozitor, mai rău decât m-aș fi simţit dacă ar fi 
recunoscut deschis: Am văzut că te-ai sărutat cu tipul ăla. li 
spun lui tata că îl înșeli. Cel puţin așa aș ști cum stau lucrurile. 

Dar nu zice nimic. E impasibil și indescifrabil. Asta e, îmi spun. 
Am dat-o în bară. O singură imprudenţă în tot acest timp, și fiul 
meu a trebuit să fie de faţă. Mi se pare nedrept, dar în același 
timp o merit. 

— Vin imediat, îi spun. 

e 

După ce pleacă, mă întorc la Paddy: 

— La dracu'! 

— Ne-a văzut? 

Nu răspund. Am nevoie să mă gândesc. 

— A zis ceva? 

— Nu. Dar asta nu înseamnă că nu ne-a văzut, spun, 
trecându-mi o mână prin păr. La dracu”... 


103 


Se apropie de mine. Nu-mi dau seama ce are de gând să facă, 
dar văd că doar mă ia de mână. 

— O să fie bine, mă asigură el, apoi mâna lui mi se apropie de 
față, ca și când ar vrea să mă mângâie. 

— Paddy, nu! 

— Care-i problema...? 

Problema? îmi vine să-l întreb. Soțul meu. Fiul meu. Sora mea 
moartă. 

— Te plac. Și mă placi. Haide... îmi amintesc că e băut. 

— Nu. 

— Julia... 

— Nu, repet eu. Paddy, n-o să mă culc niciodată cu tine. 
Niciodată. 

Pare ofensat, ca și când i-aș fi dat o palmă. 

— Paddy...Î încep eu, dar mă întrerupe. 

— Chiar crezi că ești specială, nu? 

Încerc să-mi păstrez calmul. 

— Paddy. Ai băut mult. Hai să ne întoarcem și să uităm 
povestea asta. Ce zici? 

Se uită la mine cu o privire rece. 

— Du-te dracului! spune el. 


Capitolul treisprezece 


E vreo trei dimineaţa. Cam atât trebuie să fie, poate și mai 
târziu. E prea cald, îmi simt pielea grea. Aud ropotul discret al 
ploii de vară în fereastră. Sunt frântă de oboseală, dar somnul n- 
a fost niciodată mai departe de mine. 

Mintea nu mi se linişteşte. Mă tot gândesc la Paddy. Ce-ar fi 
trebuit să fac și ce n-am făcut. Şi mă tot întreb ce-o fi văzut fiul 
meu. 

Hugh și-a închipuit c-am băut. M-a și întrebat în drum spre 
casă. În treacăt, fără să se uite la mine. Sperând să mă ia prin 
surprindere, să mă păcălească să-i spun adevărul. 

Mi-a vorbit calm. Connor era pe bancheta din spate, ascultând 
muzică la iPod. 

— Draga mea, cumva ai...? 

— Ce? 


104 


— Ai băut? 

— Nu! am răspuns indignată. 

l-a luat o clipă să hotărască dacă să mă creadă sau nu. Cât de 
departe să meargă. 

— În regulă. Mi s-a părut că-l văd pe Paddy aducându-ţi un 
pahar. 

— Mi-a adus, dar n-am băut. 

Mi-am ţinut respiraţia, dar Hugh s-a mulțumit să ridice din 
umeri. M-am uitat peste umăr. Connor era cu mintea în altă 
parte, tăcut ca o bombă cu ceas. 

— Deja ţi-am zis că n-am să mai beau, am continuat eu, 
întorcându-mă din nou către Hugh. Promit. 

e 

Dau cearșafurile la o parte. Cobor la parter și-mi torn un 
pahar cu apă. Laptopul e acolo unde l-am lăsat dimineaţă, pe 
blatul din bucătărie. 

N-ar trebui să mă ating de el. E miezul nopţii; Lukas n-are 
cum să fie online. Nu e nimeni. În plus, n-am făcut suficient rău 
astăzi? Clătesc paharul și-l pun la loc pe suportul de vase, apoi 
mă apropii de fereastră. E întuneric. Mă uit afară. Propria mea 
reflecţie se suprapune peste grădină. 

N-a mai luat legătura cu mine de ieri după-amiază, când deja 
se îmbătase. Cine știe în ce stare era când s-a culcat? Mi-l 
imaginez întins cu faţa în jos în camera lui de hotel, pe jumătate 
dezbrăcat, descălțat doar de un pantof. 

Sau poate că nu e singur. Oamenii se apropie foarte ușor la 
nunți; atmosferă romantică, alcool din belșug, camere de hotel 
întotdeauna la îndemână. Dacă l-a cucerit vreo femeie? Sau el 
pe vreuna? Dacă... 

Mă opresc. De ce mă gândesc la asta? Doar n-am niciun motiv 
să fiu geloasă. 

Mă așez. Nu mă pot abţine. 

e 

E online. La început, mă gândesc că poate și-a lăsat 
computerul pornit, dar apoi îmi trimite un mesaj. 

Eşti aici! Nici tu nu poți să dormi? 

Zâmbesc. Pare că e o legătură între noi. 

Nu. Te-ai distrat la nuntă? 

M-am întors acum o oră. N-am vrut să mă culc. 

De ce? 


105 


Poate pentru că speram să stau de vorbă cu tine. Am vrut să 
te sun, dar mi-a fost teamă să nu te trezesc. 

Simt un amestec de emoţii. Mă simt flatată, dar și ușurată. 
Hugh ar fi auzit apelul și cine știe ce ar fi crezut? 

Ar fi fost iresponsabil din partea lui, dar îmi amintesc că Lukas 
își închipuie că sunt singură. Disponibilă. 

Nu dormeam. 

M-am tot gândit la tine. Toată ziua. Mi-am dorit să fi fost și tu 
cu mine. Să mă pot lăuda cu tine în faţa celorlalți. 

Zâmbesc în sinea mea. Nu e prima oară când mă întreb cum 
reușește întotdeauna să spună ce trebuie. 

După o clipă îmi trimite încă un mesaj. 

Vreau să-ti fac o mărturisire. 

Încerc să păstrez un ton degajat. 

Sună ameninţător! E de bine sau de rău? 

Nu știu. 

Oare a sosit momentul? mă întreb în sinea mea. 

Atunci spune-mi. 

Mă întreb cum m-aș simţi dacă mi-ar scrie: „Am fost la Paris în 
februarie și am făcut ceva îngrozitor”. 

Îmi aduc aminte de pagina lui de Facebook. Nu-i vorba de 
asta. 

Cred că e de bine. N-am vrut să-ţi spun mai devreme, pentru 
că nu eram sigur, dar acum sunt. 

Urmează o pauză. 

Dar vreau să-ţi spun faţă în faţă. Vreau să ne întâlnim. 

Orice ar fi încolţit în adâncul meu, în clipa asta crește și mai 
mult. Îmi dau seama că unei părţi din mine i-ar plăcea să-l 
cunoască. Dar o altă parte nu vrea decât să se uite în ochii lui. 
Să-l evalueze, să-și facă o părere. Să încerce să-și dea seama ce 
știe sau ce a făcut. 

Alung acest gând. Mă apropii prea mult de marginea 
prăpastiei. Sunt căsătorită. El e la Milano, eu la Londra. Nu văd 
cum s-ar putea întâmpla. E o fantezie. Nimic mai mult. E absurd. 
Îmi imaginez o astfel de întâlnire numai pentru că știu că e 
imposibilă. Lukas trebuie să rămână izolat într-o cutie, trebuie 
să existe o barieră de protecţie între el și viața mea reală. 

Încă un mesaj. 

Putem să ne întâlnim. N-am vrut să-ţi spun, ca să nu te sperii, 
dar nunta a fost la Londra. 


106 


Înlemnesc. 

Sunt la Londra. Acum. 

Mă copleșește frica, dar e amestecată cu altceva. Cu 
încântare. Am fiori în stomac și simt pe limbă izul metalic al 
adrenalinei. Scuzele mele s-au evaporat. Lukas e aici, suntem în 
același oraș. E ca și când ar sta în faţa mea. Lucrurile la care m- 
am gândit, lucrurile pe care mi-a spus că mi le-ar face s-ar putea 
petrece cu adevărat. Dacă vreau. Dar, și mai important, aș 
putea să-l întâlnesc în condiţiile impuse de mine, pe terenul 
meu. Aș putea afla ce știe. Dacă a cunoscut-o pe sora mea. 

Încerc să mă liniștesc și tastez: 

— De ce nu mi-ai spus? 

Mă simt ușurată că nu mă poate vedea, că nu poate vedea 
neliniștea de pe chipul meu. 

— Nu știu. Nu eram sigur că ai vrea să te vezi cu mine. Nu 
eram sigur că e o idee bună. Dar azi s-a întâmplat ceva. Mi-a 
fost dor de tine, într-un mod ciudat. Poate pentru că aveam 
numărul tău. În fine, știu ce vreau. Te vreau pe tine. 

Privesc cuvintele lui pe ecran. 

Te vreau pe tine. 

— Spune-mi că și tu vrei să ne vedem. 

Vreau? Cred că da. Pentru Kate. Dacă l-a cunoscut, poate că i- 
a spus și despre alţi oameni cu care s-a întâlnit. E posibil să-i fi 
spus tot felul de lucruri, pe care nu le-a mai spus altcuiva. Lukas 
ar putea să mă ajute. 

Mă gândesc la ce mi-au spus Adrienne și Anna: A; grijă! 

Mi-aș dori să-i fi spus despre Hugh. Mi-aș dori să fi știut că 
sunt căsătorită, că am un fiu. Că lucrurile nu-s atât de simple pe 
cât par. Și acum aș fi putut fi onestă cu el. Aș fi putut să-i spun 
că mi-e imposibil să mă văd cu el, oricât de mult mi-aș dori. N-ar 
fi trebuit să inventez o scuză. 

— Vrei să ne vedem, nu? 

Ezit. Ar trebui să-i spun că sunt ocupată. Că am o obligaţie pe 
care n-o pot contramanda. O întâlnire, aș putea să-i spun. Sau o 
programare. Ba chiar aș putea să-i spun că urmează să plec cu 
avionul într-o vacanţă. Sau aș putea să-i dau un răspuns vag. 
„Ce păcat, i-aș scrie. Poate data viitoare.” 

Însă ar înţelege ce înseamnă asta de fapt. Data viitoare 
înseamnă niciodată. Şi aş pierde tot, toate progresele pe care le- 
am făcut până acum. Și tot restul vieții am să mă întreb dacă nu 


107 


cumva deţinea cheia cu care aș fi putut dezlega ce s-a întâmplat 
în acea noapte rece de februarie la Paris, dar eu l-am lăsat să-mi 
scape printre degete. _ 

Mă gândesc la primul lui mesaj: /mi amintesti de cineva. 

lau o decizie. 

— Bineînţeles! Cât stai la Londra? 

— Până marţi seara. Am putea să ne vedem marţi. Pe la 
prânz. 

Știu ce m-ar sfătui Adrienne. Mi-a spus-o clar. Vorbește cu 
Hugh. Spune-le polițiștilor despre tipul ăsta și termină cu el. 

Dar nu pot. Pentru că poliţia n-o să facă nimic. Mâinile mele 
plutesc deasupra tastaturii. Afară a început să se lumineze; în 
scurtă vreme o să se trezească și soțul meu, apoi Connor. O să 
înceapă o nouă zi, o nouă săptămână. Totul va fi exact la fel. 

Trebuie să fac ceva. 


Capitolul paisprezece 


Dimineaţă. Hugh și Connor au plecat, unul la serviciu, celălalt 
la școală. Nu știu ce să fac. 

O sun pe Anna. Nu-mi răspunde, dar o clipă mai târziu 
primesc un mesaj: „S-a întâmplat ceva?” 

li spun că e urgent, iar ea îmi răspunde că găsește o scuză și 
mă sună. După câteva minute îi aud vocea. Are ecou, deci 
presupun că e într-o baie de la serviciu. 

— Ei bine, nu ne așteptam la una ca asta! spune ea după ce-i 
explic ce s-a întâmplat noaptea trecută. Și i-ai zis că te întâlnești 
cu el? 

Îmi amintesc ultimul meu mesaj către Lukas. 

— Da. 

— Înţeleg... 

— i se pare o idee proastă? 

— Nu, dar... chiar trebuie să ai grijă. Ești sigură că e cine zice 
că e? 

Cred că da. Sunt atât de sigură cât pot să fiu în legătură cu un 
om pe care nu l-am văzut niciodată. 

— Ar putea fi oricine, adaugă ea. 


Înteleg ce vrea să spună, dar am nevoie de cineva care să fie 
de partea mea. 

— Crezi că n-ar trebui să merg? o întreb. 

— N-am zis asta. 

— Pur și simplu trebuie să aflu dacă știe ceva. 

— Dar... 

— Atât pentru Connor, cât și pentru mine. 

Nu răspunde. Aud ceva în fundal, zgomot de apă, voci, o ușă 
care se închide, și abia apoi vorbește. E neliniștită și, în același 
timp, încântată, ca și când ar simţi că ne apropiem mai mult de 
adevăr. 

— Te întâlnești cu el undeva în public? 

Am stabilit să ne vedem la St. Pancras, hotelul unde e el 
cazat. 

— Bineînţeles. 

— Promite-mi. 

— Promit. 

— Ai putea să iei cu tine o prietenă? Pe Adrienne? 

— El crede că ne întâlnim pentru... în fine, crede că eo 
întâlnire amoroasă. 

— Păi Adrienne ar putea sta undeva în apropiere. Nu trebuie 
să i-o prezinți. 

Are dreptate. Dar deja știu ce-ar zice Adrienne dacă aș ruga- 
o, și nu pot să apelez la nimeni altcineva. 

— O să mă gândesc. 

— Întreab-o! insistă ea. 

— Bine... 

Mi-aș dori să nu fie atât de departe. 

— O să fie bine. 

— Știu, spune ea. Dar promite-mi c-o să ai grijă. 

— O să am. 

e 

Mă pregătesc. Fac duș, mă dau cu cremă. Mă rad pe picioare 
cu un aparat nou, același număr de mișcări pentru fiecare picior. 
O nevoie absurdă de simetrie, pe care n-am mai trăit-o de câţiva 
ani. 

Vorbesc cu Hugh la micul dejun. Cochetez cu ideea de a-i 
spune adevărul, dar știu ce o să creadă, ce o să spună. M-ar 
face să mă simt ca o caraghioasă. Ar încerca să mă împiedice. 


109 


Așa că am nevoie de o scuză, un alibi, în caz că mă sună și nu-i 
răspund, sau vine acasă pe neprevăzute. 

— Dragule, spun eu, în timp ce ne bem cafeaua. Vreau să-ți 
spun ceva. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 

Are un aer foarte îngrijorat. Mă simt foarte vinovată. 

— Ei, nu-i nimic serios. Dar m-am mai gândit la ce mi-ai zis. 
Să merg la un terapeut. Și cred că ai dreptate. 

Mă ia de mână. 

— Ce bine, Julia. Chiar cred că n-ai să regreţi. Pot să întreb la 
serviciu dacă vrei, poate îmi recomandă vreun coleg pe cineva... 

— Nu, spun eu, un pic prea repede. Nu-i nevoie. Am găsit 
deja. Ne întâlnim mai încolo. 

— Cine e? Știi cum îl cheamă? 

— Da, bineînțeles. 

— Cum? 

Ezit. Nu vreau să-i spun, dar n-am de ales. N-are ce să se 
întâmple. Hugh va respecta Jurământul lui Hippocrate. S-ar 
putea să se intereseze de el, dar n-o să ia niciodată legătura cu 
el. 

— Martin Green. 

— Eşti sigură că e bun? Știu multă lume care ar putea să-ţi 
recomande... 

— Hugh, nu-s unul dintre pacienţii tăi. E un lucru pe care 
trebuie să-l fac singură, înţelegi? 

Vrea să protesteze, dar nu-l las. 

— Hugh! E în regulă. Adrienne spune că e foarte bun și, 
oricum, e doar prima ședință. Doar ca să vedem cum ne 
înţelegem. Ai încredere în mine, te rog. 

Văd că se relaxează. Îi zâmbesc, să-i arăt că nu mai sunt 
deloc furioasă. Îmi zâmbește și el și mă sărută. 

— Sunt mândru de tine, spune el, și iarăși mă cuprinde 
vinovăția, dar o alung imediat. Bravo! 

e 

Acum, sunt în fața șifonierului. Trebuie să-mi aleg hainele cu 
atenţie. Trebuie să-l conving pe Lukas că sunt cine crede el că 
sunt, că vreau ce crede el că vreau. 

Probez blugii cu o bluză albă, apoi o rochie cu ciorapi și cizme. 
Mă uit în oglindă. Mai bine, îmi spun. Aleg un colier și mă fardez 


110 


- nu foarte mult, doar e miezul zilei, dar suficient cât să nu mă 
mai simt eu însămi. 

Poate că asta am făcut de fapt. Mi-am ales hainele în așa fel 
încât să mă transform din Julia în cealaltă persoană, cea pe care 
a cunoscut-o Lukas online. Jayne. 

Mă așez la măsuţa de toaletă și mă parfumez; pulverizez 
parfum după fiecare ureche și pe încheieturile mâinilor. E 
dulceag şi-mi amintește de mirosul untului proaspăt. E un 
parfum scump, primit de Crăciun de la Hugh acum doi ani. Se 
numește Fracas. Cu el se dădea și mama, și întotdeauna a fost 
preferatul lui Kate. Mirosul lui mă face să mă simt mai apropiată 
de amândouă. 

În cele din urmă, sunt gata. Mă uit în oglindă. La imaginea 
mea. Mă gândesc la fotografia de acum mulţi ani. Marcus în 
oglindă. Îmi amintesc cum a fost când am făcut sex prima oară. 
Nu mi-a lipsit niciodată încrederea în mine însămi, dar în 
noaptea aceea, chiar în timp ce mă săruta, am crezut că ar 
putea să se retragă. Chiar în timp ce mă dezbrăca, mi-am zis că 
va fi prima și ultima oară cu el. Chiar și când a intrat în mine, m- 
am gândit că nu pot fi suficient de bună pentru acest bărbat. 

Și totuși, am fost. Am început să ne vedem. Săream peste 
ședințe, la început doar din când în când, apoi din ce în ce mai 
des. După care ne-am mutat la Berlin. Era frig. Îmi aduc aminte 
că am dormit prost în prima noapte, apoi ne-am alăturat 
prietenilor lui de acolo. Am dormit pe podele o săptămână, apoi 
o lună, iar în cele din urmă ne-am găsit un loc al nostru și... 

Dar nu vreau să mă gândesc la asta acum. La cât de fericiţi 
eram. 

e 

Mă ridic în picioare. Îmi verific telefonul să văd dacă am primit 
vreun mesaj. O parte din mine speră să contramandeze 
întâlnirea. Aș putea să mă dezbrac, să mă demachiez și să mă 
îmbrac la loc cu blugii și tricoul pe care le aveam pe mine în 
dimineaţa asta, când mi-am luat la revedere de la Hugh. Aș 
putea să-mi fac un ceai și să mă uit la televizor sau să citesc un 
roman. În după-amiaza asta, aș putea să lucrez, să dau niște 
telefoane. Pe lângă ușurare, aș putea nutri și un resentiment 
mocnit, aș putea să jur că n-o să-i mai scriu niciodată, apoi să 
mă întorc la Hugh și să-mi petrec restul vieţii întrebându-mă 


111 


dacă Lukas a cunoscut-o sau nu pe Kate, dacă ar fi putut să mă 
conducă la cel care a ucis-o. 

Dar n-am primit niciun mesaj; nu s-a răzgândit, și nu sunt 
dezamăgită. Simt că viața mea a căpătat un fel de elasticitate; 
viitorul e necunoscut, dar pare maleabil, flexibil. A devenit 
mlădios, de unde până acum părea dur și rigid ca sticla. 

e 

lau un taxi. E o căldură înăbușitoare chiar și cu geamul 
deschis. Transpiraţia mi se prelinge pe spate. În taxi e afișată 
aceeași reclamă pe care am văzut-o în metrou când m-am întors 
de la cina cu Adrienne. FII CINE VREI SĂ FII. 

Ajungem la St. Pancras. Taxiul oprește pe aleea din fața 
hotelului și șoferul îmi deschide portiera. Simt o adiere pe ceafă 
când ies din mașină și intru în hotel. Ușile se dau în lături, iar 
treptele de marmură mă conduc spre interiorul dotat cu aer 
condiţionat. Acoperișul din sticlă e susţinut de grinzi de fier - 
parte din vechea gară, presupun”. E foarte elegant înăuntru: 
vaze cu flori, miros de lămâie, de piele și de bogăţie. Mă uit prin 
holul de primire; doi bărbaţi stau unul lângă altul pe o canapea 
verde, iar o femeie în costum citeşte ziarul. Văd câteva semne: 
SALA DE FITNESS, RESTAURANT, SALI DE CONFERINŢE. Biroul de 
recepţie e aglomerat, iar angajaţii își fac treaba eficient. Mă uit 
la ceas și văd că am ajuns mai devreme. 

Îmi scot telefonul. Niciun mesaj. 

Aștept să mi se liniștească respiraţia, aștept ca inima să nu- 
mi mai bată cu atâta putere, să înceteze cu încercările 
insistente de a mă avertiza. Îmi scot verigheta și o pun în 
poșetă. Imi simt mâna goală acum, la fel cum îmi simt întreg 
trupul, însă fără inel, ceea ce urmează să fac pare cumva o 
trădare mai mică. 

Mă duc la recepţie să întreb unde e barul. Tânărul care mă 
întâmpină arată incredibil de bine. Îmi explică unde e și îmi 
urează o zi bună. Îi mulțumesc și mă îndepărtez. Simt că mă 
urmărește cu privirea, ca și când ar ști de ce am venit aici. 
Vreau să mă întorc și să-i spun că nu e ce-și închipuie el, că n- 
am de gând să merg până la capăt. 

Doar mă prefac. 

Lukas stă la bar, cu spatele la mine. Mi-a fost teamă că n-am 
să-l recunosc, dar e inconfundabil. Poartă costum făcut la 


7 Hotelul St. Pancras e amenajat în vechea clădire a gării omonime. 
112 


comandă, dar când mă apropii văd că nu s-a sinchisit să-și pună 
cravata. S-a aranjat, dar nu excesiv. La fel ca mine, probabil. Mă 
surprinde să văd că are în față un pahar de șampanie, iar un 
altul așteaptă în dreptul locului de lângă el. Îmi amintesc că sunt 
aici pentru Kate. 

Chipul ei îmi apare brusc în minte. E mică, are șase sau șapte 
ani. Tata ne-a zis că ne trimite la o școală cu internat doar 
pentru doi ani, deși amândouă știm că o să rămânem acolo 
până când Kate o să plece de acasă. Sora mea e îngrozită și îi 
spun din nou că totul o să fie bine: „O să fiu și eu cu tine, îi 
spun, Și o să-ţi faci o mulţime de prieteni. Promit!” 

Dar adevărul e că nu știam dacă o să-și poată face prieteni. 
Era temperamentală, iar când își ieșea din fire, nu te mai 
înţelegeai cu ea. Punea lucrurile la suflet și intra deseori în 
buclucuri. Dar până la urmă și-a făcut prietene. Una dintre ele 
trebuie să fi fost Anna, dar erau și altele. Viaţa era dificilă pentru 
ea, dar nu era nefericită, nu întotdeauna. lar eu aveam grijă de 
ea. Făceam tot ce-mi stătea în putință. Până când... 

Nu, îmi spun. Nu mă pot gândi la asta acum. Nu-l pot evoca 
pe Marcus în locul ăsta. Așa că-i alung imaginea și pornesc spre 
bar. 

Lukas încă nu m-a văzut, ceea ce îmi convine. Vreau să ajung 
lângă el dintr-odată, să n-aibă ocazia să mă măsoare din priviri 
de la distanţă. E cu zece ani mai tânăr decât mine și se vede. 
Sunt foarte emoţionată, nu vreau să risc să surprind o undă de 
dezamăgire pe chipul lui în timp ce mă apropii de el. 

— Bună! spun, când ajung la bar. 

Ridică privirea. Are ochi de un albastru-închis, și mai 
fermecători în viaţa reală. O clipă, faţa lui e lipsită de expresie, 
iar privirea lui mă invadează, ca și când m-ar iscodi, încercând 
să-și dea seama cum sunt pe dinăuntru. Pare că habar n-are 
cine sunt sau de ce mă aflu aici, apoi pe chip i se așterne un 
zâmbet larg și se ridică în picioare. 

— Jayne! E 

Nu-l corectez. Imi dau seama că e ușor surprins, probabil și-a 
închipuit că n-am să vin. 

— Ai reușit! zâmbește el ușurat. 

Și eu mă simt ușurată. Simt că amândoi suntem emoţionați, 
ceea ce înseamnă că niciunul dintre noi nu deţine toată puterea. 

— Bineînţeles! spun eu. 


113 


Urmează un moment de stânjeneală. Să ne sărutăm pe obraz? 
Să dăm mâna? Împinge un pahar spre mine. 

— Mă bucur c-ai venit, spune el. 

Incă o pauză. 

— Am comandat niște șampanie pentru tine. Nu știam ce vrei 
să bei. 

— Mulţumesc. Cred că o să beau totuși niște apă minerală. 

lau loc pe scaun, iar el îmi comandă apa. Mă uit la el, la acest 
bărbat cu ochi albaștri și nebărbierit și iarăși mă întreb ce caut 
aici. Mi-am tot spus că vin să aflu dacă a cunoscut-o pe sora 
mea, dar bineînţeles că e vorba despre mai mult de-atât. 

Mă întreb dacă nu cumva sunt naivă. Dacă nu cumva cu el 
urma să se întâlnească sora mea în noaptea aceea. E un gând 
care mă ia prin surprindere. Un gând brutal. Bărbatul din faţa 
mea pare incapabil de violenţă, dar asta nu înseamnă nimic. Nu 
doar cei tatuați și cu capul ras sunt capabili să mânuiască arme. 

Îmi amintesc ce am văzut pe Facebook. Unde era în februarie. 
Când îmi vine comanda, deja sunt mai calmă. 

— Poftim, spune el. Nu bei alcool? 

— Nu. 

Văd pe chipul lui expresia familiară pe care o capătă oamenii 
când le spun că nu beau. Știu că încearcă să-și dea seama dacă 
sunt puritană - poate din motive religioase - sau dependentă. 

Ca de obicei, nu adaug nimic. Nu trebuie să mă scuz. Mă uit în 
jur şi-mi dau seama că aici erau înainte casele de bilete ale 
gării; lumea stătea la coadă în locul ăsta înainte să urce în 
trenuri. Au fost păstrate multe dintre vechile decorațiuni 
interioare - lambriul de lemn sau ceasul uriaș de pe peretele din 
fața noastră. Barul e aglomerat: oameni cu servietă sau cu câte 
un ziar. lau prânzul sau ceaiul de după-amiază. Sunt în tranzit 
sau sunt cazaţi în hotel. O clipă mi-aş dori să fiu unul dintre ei. 
Mi-aș dori ca motivul pentru care mă aflu aici să fie atât de 
simplu ca al lor. 

Ca și când abia acum m-aș fi gândit la asta, îmi dau seama că 
Lukas are o cameră la câteva etaje mai sus. Imi devine limpede 
motivul pentru care cred că mă aflu aici. 

— Te simţi bine? mă întreabă el. p 

Simt o tensiune în aer; amândoi suntem șovăielnici. Imi 
amintesc ce-și închipuie el - că suntem amândoi singuri - și îmi 


114 


spun că, deși drumul lui s-a intersectat cu al lui Kate, nu există 
niciun motiv ca întâlnirea asta să mi se pară dificilă. 

— Da, mersi, spun eu, ridicând paharul, ca și când aș vrea să 
i-o dovedesc. Noroc! 

Ciocnim paharele. Încerc să mi-l imaginez cu sora mea. Nu 
pot. 

Mă întreb ce-ar trebui să se întâmple acum. Mi-o imaginez pe 
Kate; sau pe Anna - știu că și ea a fost la astfel de întâlniri. Văd 
sărutări și haine smulse. Văd trupuri împinse pe pat cu pasiune. 
Văd trupuri goale, carne. 

lau o gură de apă. Când pun paharul jos, văd că are ruj pe 
margine și sunt șocată o clipă de culoarea lui. E foarte intensă, 
ca și când ar fi tehnicolor, plus că de obicei nu mă dau cu un 
astfel de ruj, nu în miezul zilei. Nu-s eu. Dar tocmai de-aia m-am 
dat cu el. 

Mă simt pierdută. Credeam că o să fie ușor. Credeam ca o să 
mă întâlnesc cu el și că răspunsurile o să vină de la sine, că o 
să-mi devină brusc limpede cum să aflu adevărul despre ce s-a 
întâmplat cu Kate. Dar lucrurile mi se par foarte confuze și nu 
știu ce să fac. 

— Arăţi foarte bine, spune el. 

Zâmbesc și-i mulțumesc. Îl privesc. E o prezenţă liniștitoare, 
mai liniștitoare decât orice altă prezenţă din ultima vreme. Nu- 
mi vine să cred că e aici, că aproape fără niciun efort aș putea 
să întind mâna și să-i ating carnea. 

Zâmbește. Îi susţin privirea, dar, nu știu de ce, eu sunt cea 
care se simte goală. Mă uit în altă parte. Mă gândesc la Hugh în 
sala de operaţie, având în faţă un trup acoperit de cearșafuri, cu 
carnea despicată, umedă și strălucitoare. Mă gândesc la Connor 
în sala de clasă, cu capul aplecat deasupra băncii, aproape de 
sfârșitul încă unui an școlar, cu gândul la lunga vacanţă care-l 
așteaptă. Dar Lukas îmi zâmbește din nou și alung toate aceste 
gânduri. Pune paharul jos și observ că-i strălucește ceva pe 
mâna stângă. 

Sunt aproape ușurată. E un șoc, dar stânjeneala dintre noi 
dispare brusc. 

— Eşti căsătorit. 

— Nu. 

— Dar inelul... 


115 


Se uită la mâna lui, ca și când ar vrea să verifice ce am văzut, 
apoi la mine: 

— Nu ţi-am zis? 

Clatină din cap. Mă gândesc la toate minciunile pe care i le- 
am spus și îmi dau seama că nu-l pot acuza de înșelătorie. 

— Am fost căsătorit... 

Inspiră adânc, apoi oftează prelung. 

— Cancer. Acum patru ani. 

— Ah... 

Sunt șocată. E brutal. Mă uit în ochii lui și nu văd decât 
durere. Durere și inocenţă. Intind mâna, ca pentru a o strânge 
pe a lui. E un gest pe care-l fac automat, fără să gândesc. O 
clipă mai târziu, întinde și el mâna și o strânge pe a mea. Nu se 
simte nicio descărcare electrică, nicio scânteie de energie sărind 
de la unul la celălalt. Chiar și așa, îmi dau seama că e prima 
oară când ne atingem, și momentul capătă o semnificaţie aparte 
indiferent ce s-ar întâmpla mai departe. 

— Îmi pare tare rău, spun, și vorbele mele par nepotrivite, 
cum se întâmplă mereu în astfel de situații. 

— Mulţumesc, am iubit-o foarte mult. Însă viaţa merge 
înainte. E un clișeu, dar e adevărat. 

Zâmbeşte. Încă mă ţine de mână. Ne uităm unul în ochii 
celuilalt. Clipesc ușor, dar nu întorc privirea. Simt ceva, ceva ce 
n-am mai simţit de mult timp, de atâta timp încât nu prea-mi 
dau seama ce este. 

Dorinţă? Putere? Sau câte puţin din fiecare. Nu știu. 

Încerc încă o dată să mi-l închipui cu Kate. Ar trebui să-mi dau 
seama, nu? Toată copilăria am știut mereu ce gândea sora mea 
și când era în pericol. Dacă acest bărbat ar avea vreo legătură 
cu moartea ei, ar trebui să simt, nu? 

— Nu mai rezist. Mergem sus? 

Nu vreau. Nu pentru asta am venit. 

— Îmi pare rău. Am putea să mai stăm un pic de vorbă? 

Zâmbește și spune: 

— Sigur că da. 

Işi dă sacoul jos și-l atârnă pe speteaza scaunului, după care 
mă ia din nou de mână. Nu mă opun. Stăm de vorbă o vreme, 
însă numai despre subiecte neînsemnate, evităm lucrurile care 
ne interesează, deși evităm lucruri diferite. Eu aș vrea să discut 
despre Kate, dar el? Poate despre faptul că vrea să mergem la 


116 


el în cameră. După câteva minute, vine momentul deciziei. 
Amândoi avem paharele goale. Putem să mai comandăm ceva și 
să mai discutăm sau putem să plecăm. Ezită o clipă, trage aer în 
piept și spune: 

— Îmi pare rău. Că nu ţi-am zis că am fost căsătorit. 

Nu răspund. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Sigur. 

— De ce mi-ai zis că ești la Paris? Mă refer la prima oară când 
am vorbit. 

Am început să dăm târcoale problemei care mă interesează. 

— Chiar eram. Mă dusesem într-o vacanţă. 

— Singură? 

Mă gândesc la Anna. 

— Cu o prietenă, spun eu, și profit de ocazie. De ce? Tu când 
ai fost ultima oară? 

Se gândește o clipă. 

— Cred că anul trecut, în septembrie. 

— Și de atunci n-ai mai fost? 

Înclină capul într-o parte. 

— Nu, de ce mă întrebi? 

— Fără un motiv anume. 

Încerc o altă abordare. 

— Ai prieteni acolo? 

— Nu, nu prea. 

— Niciunul? 

Râde. 

— Nu-mi vine nimeni în minte! 

Îmi iau un aer meditativ. 

— Întotdeauna mi-am dorit să merg acolo iarna. În februarie. 
Sfântul Valentin la Paris... zâmbesc eu visătoare, îmi închipui că 
e frumos. 

— Foarte romantic. 

Oftez. 

— Așa cred și eu. N-ai fost niciodată acolo iarna? 

Clatină din cap. 

— Ciudat, nu-mi pot imagina că la Paris ninge vreodată. Cred 
că-l asociez cu vara. Dar ai dreptate. Trebuie să fie foarte 
frumos. 


117 


Mă uit la pahar. De ce m-ar minţi? Nu știe cine sunt. De ce nu 
mi-ar spune dacă a fost vreodată la Paris iarna? 

— Și cine e prietena ta de acolo? 

Mă uit nedumerită la el. 

— Cea la care ai fost în vizită? 

— Ah, doar o prietenă. 

Șovăi, dar deja am hotărât ce trebuie să fac. 

— De fapt, chiar m-am gândit că s-ar putea s-o știi. 

— Cum așa? 

— Intră și ea uneori pe encountrz. 

Zâmbește. 

— Poate o să ţi se pară surprinzător, dar nu m-am întâlnit cu 
multă lume de pe site-ul ăla. 

Mă forţez să râd. 

— Nu? 

— Nu. Ești prima persoană cu care mă întâlnesc. 

— Serios? 

— Jur. _ 

Îmi dau seama că-l cred. N-a vorbit niciodată cu Kate. Încep 
să fiu dezamăgită. 

— Dar vorbești cu multă lume de pe site? 

— Nu, doar cu puţine persoane. 

Știu ce trebuie să fac. Scot telefonul și-l deblochez. Zâmbesc, 
încercând să-mi iau un aer frivol. 

— Știi, ar fi amuzant... o coincidenţă incredibilă... Sigur i-ar 
plăcea dacă... 

Îi întind telefonul. Am deschis o poză cu Kate. Fac un efort să 
continui: 

— Ea e prietena mea. 

Tăcere. Mă uit ţintă la el când ia telefonul în mână. 

— Ai stat de vorbă cu ea? 

Faţa lui e inexpresivă. Știu că următoarea emoție care i seva 
citi în ochi îmi va spune adevărul. l-am arătat fotografia pe 
neașteptate, e nepregătit. Dacă a văzut-o vreodată pe Kate, o 
să se dea de gol. Sunt sigură. 

Câteva clipe de tăcere, apoi pe chip i se așterne un zâmbet. 
Se uită la mine și clatină din cap râzând: 

— Nu, n-am văzut-o niciodată online. Dar pare plăcută. 


118 


Îmi dau seama că spune adevărul. N-am nicio îndoială. 
Dezamăgirea mea e mare, dar n-o las să se vadă, și e 
amestecată cu ușurare. 

— Chiar e! spun eu. 

Mă străduiesc să zâmbesc și pun telefonul deoparte. 

— Sinceră să fiu, spun eu precipitat, nu intră des pe site. 
Adică, nu mai intră... de fapt, nici nu-s sigură c-a intrat 
vreodată... 

Lukas râde. Mă tem ca nu cumva să-și fi dat seama că cevae 
în neregulă. 

— Ar fi fost o coincidență teribilă! Mai comandăm ceva? 

— Nu, eu nu mai vreau nimic. 

Încerc să mă liniștesc. 

— Dar tu? Te întâlnești cu multă lume de pe site? 

— Nu, nu prea. 

— Dar cu mine te-ai întâlnit. 

— Da, așa-i. 

Mă ia din nou de mână. Se uită în ochii mei. 

Abia mai pot să respir. N-a cunoscut-o pe sora mea. Nu s-a 
întâlnit niciodată cu ea. 

— De ce? 

Știu că ar trebui să mă ridic. Ar trebui să plec, să-i spun că mă 
duc la baie și să nu mă mai întorc. Ar fi foarte ușor; nu știe unde 
locuiesc. _ 

Așa am să fac, îmi spun. În curând. 

— Îmi placi. 

— Și tu mie. _ 

Se apleacă spre mine. Oftează. li simt respiraţia pe obraz. 

— Îmi placi foarte mult. 

Îi simt căldura pielii, mirosul aftershave-ului amestecat cu un 
iz de transpiraţie. A reușit să ajungă la mine. Mă inundă ceva ce 
am reușit să ţin sub control săptămâni, luni și ani. 

— Să mergem în cameră. 

— Nu. Nu, îmi pare rău... 

— Jayne..., aproape că-mi șoptește el. Frumoasă Jayne... 
Mâine o să plec. E singura noastră șansă. Și tu îţi dorești asta, 
nu? Mă vrei? 

Mă uit în ochii lui. Mă simt mai vie ca niciodată. Nu vreau să 
mă opresc. Nu încă. Nu vreau să se termine. Dau din cap. 

— Da. 


119 


e 

Mă sărută. Mâinile lui mi-au cuprins talia, mă trage spre el și, 
în același timp, mă împinge în spate, tot mai mult, spre pat. Cad 
pe saltea, iar el vine peste mine, îi trag cămașa din pantaloni și 
îi deschei nasturii pe bâjbâite, cu mișcări stângace, îi simt 
mâinile pe piept, apoi gura, e un amestec de pasiune și 
transpiraţie, și nu mă opun, pentru că n-are niciun rost, deja am 
depășit graniţa, am depășit-o în clipa când m-am apropiat de el 
în bar, când am plecat de acasă să vin aici, când am zis: „Da, 
da, da, vin să mă văd cu tine”, și nu mă pot preface că nu e așa. 
Trădarea mea a fost treptată, dar inexorabilă, precum mersul 
minutarului pe cadranul unui ceas, și m-a condus aici, la după- 
amiaza asta. lar acum, cu mâinile lui pe carnea mea dezgolită, 
și cu ale mele pe carnea lui, cu sexul lui întărindu-mi-se între 
picioare, nu-mi pare rău. N-am niciun regret. Îmi dau seama cât 
de naivă am fost. Pentru că despre asta a fost vorba tot timpul, 
încă de la început. 

e 

După ce terminăm, rămânem întinși pe spate, unul lângă 
altul. Toropeala de după. Dar e un pic ciudat; acum înţeleg de 
ce orgasmului i se spune și „mica moarte”, dar asta înseamnă 
că înainte am fost vie. . 

Se întoarce cu fața spre mine. Işi sprijină capul în palmă și 
iarăși îmi amintesc că are cam vârsta lui Kate, că între noi e o 
diferență de zece ani. Pielea lui e tare și fermă și văd cum i se 
încordează mușchii supli când se mișcă. In timp ce făceam 
dragoste, am fost încântată de toate astea, iar acum mă întreb 
dacă și cu Hugh a fost așa vreodată. Nu-mi aduc aminte; ca și 
când amintirile cu el mai tânăr au fost acoperite de tot ce s-a 
întâmplat de atunci încoace. 

Îmi amintesc că, fiind cu zece ani mai tânăr decât mine, Lukas 
e cu douăzeci de ani mai tânăr decât soțul meu. 

Întinde mâna și îmi mângâie braţul. 

— Mulţumesc... 

Simt că eu ar trebui să-i mulțumesc, dar nu o fac. Nu spunem 
nimic o vreme. Îmi plimb privirea pe trupul lui, care acum e 
nemișcat. Mă uit la abdomenul lui ferm și la părul de pe pieptul 
lui, care nu e presărat cu niciun fir încărunţit. li studiez buzele 
umede, apoi mă uit în ochii lui și văd că și el mă cercetează cu 
privirea. 


120 


Mă sărută. 

— Ți-e foame? Vrei să mâncăm ceva? 

— La restaurant? 

— Am putea să comandăm ceva în cameră. 

Trebuie să fie aproape trei, mă gândesc, poate chiar mai 
târziu. Connor o să se întoarcă în curând de la școală. Dar chiar 
dacă nu s-ar întoarce, chiar dacă aș avea tot timpul din lume, a 
lua prânzul cu acest bărbat mi se pare prea mult. Ar însemna să 
ne dăm unul altuia mai mult decât trupurile, ar însemna și mai 
multă intimitate decât am avut deja, o intimitate care a fost 
doar dorinţă și carne. 

Zâmbesc. 

— Ce te amuză? 

— Nimic. 

Îmi dau seama că o parte din mine vrea să plece. Am nevoie 
să fiu singură, să mă gândesc la ce am făcut și la motivele 
pentru care am făcut-o. Nu asta voiam când am venit aici, și 
totuși iată-mă cu el în pat. 

— Mi-ar plăcea să mănânc ceva, dar cred că va trebui să plec. 
În curând. 

Mă mângâie pe umăr. 

— Chiar trebuie să pleci? 

— Da, spun eu, căutând o scuză. Mă întâlnesc cu cineva. O 
prietenă. 

Face un semn din cap că înţelege. Îmi dau seama că mi-ar 
plăcea să-mi ceară să rămân, mi-ar plăcea să mă roage să 
anulez întâlnirea, să văd dezamăgire pe chipul lui când îi spun 
că nu pot. 

Dar știu că n-o să-mi ceară asta. A petrece restul zilei cu mine 
nu face parte din înțelegerea iniţială; nu corespunde cu termenii 
aranjamentului nostru. Și astfel, tăcerea dintre noi se 
prelungește, devine aproape stânjenitoare. Schizofrenia dorinţei 
- e greu de crezut că intimitatea pe care am împărțit-o cu doar 
puţin timp în urmă se poate evapora într-o clipă. Devin 
conștientă de detaliile camerei, de ceasul digital al televizorului 
montat pe peretele din față, de teancul de cărţi cartonate de pe 
policioara șemineului, pe care sigur nu le citește nimeni. Abia 
acum le-am văzut. 

— La ce oră ai avion? 

Oftează. 


121 


— Abia pe seară. La opt, cred. 

Mă sărută. Mă întreb de ce n-a predat camera, apoi îmi dau 
seama că eu sunt motivul. 

— Am toată după-amiaza la dispoziţie. 

Mă sărută din nou, mai apăsat de data asta. 

— Mai stai... 

Mi-l închipui urcând în avion, întorcându-se acasă. Mă 
gândesc că n-o să-l mai văd niciodată. Imi amintesc că la fel am 
gândit și despre Marcus când am crezut că-și găsise pe 
altcineva la Berlin, o tipă mai interesantă, poate, și că trebuia să 
mă întorc acasă, la Kate și la tata, la vechea mea viaţă. Insă nu- 
și găsise pe altcineva, iar dragostea noastră s-a adâncit, a 
devenit mai intensă. Când a venit iarna, deschideam fereastra 
apartamentului și ne așezam pe pervazul rece; ne înfășuram 
într-o pătură și ne uitam la Fernsehturm? strălucind pe cerul 
albastru, vorbind despre viitorul nostru, despre toate locurile 
unde aveam să mergem și despre lucrurile pe care aveam să le 
vedem. Sau luam câte o sticlă de vin ieftin sau de votcă și 
mergeam în parcul Tiergarten sau lângă Gara Zoo. Aveam 
aparatul la mine și le făceam poze băieţilor care se prostituau, 
vagabonzilor și fugarilor. Cunoșteam oameni noi, căpătam 
experienţă, ne deschideam mintea. Îmi era foarte dor de Kate, 
dar n-am regretat că am lăsat-o în urmă. 

Însă asta se întâmpla atunci. Acum nu mă mai pot purta așa. 

— Îmi pare rău, încep eu. 

Am senzaţia intensă că mă estompez, că Jayne - acea 
versiune a mea care e în stare să facă ce am făcut eu în după- 
amiază asta - dispare. În scurtă vreme, va fi înlocuită de Julia - 
mamă, soţie și, pe vremuri, fiică. Dar nu-s sigură că vreau să 
plece. 

— Chiar trebuie... 

— Te rog, nu pleca. 

Acum mi-o spune apăsat, iar o clipă chiar pare disperat și atât 
de plin de dorință, încât simt un fior care mă ia prin surprindere. 
E un fior de fericire, cred. Uitasem cum e această fericire pură și 
necomplicată, mai puternică decât orice drog. Nu vine de la ce 
am făcut și - îmi dau seama - urmează să fac din nou. Nu vine 
din faptul că mi-am înșelat soțul și n-am fost prinsă. Ci vine din 
mine. Acum am ceva care e al meu. Ceva intim, un secret. Un 


3 Turnul de televiziune din Berlin. 
122 


lucru pe care îl pot păstra ascuns, într-o cutie, pe care pot să-l 
scot din când în când, ca pe o comoară. Am ceva care nu-mi 
aparține decât mie. 

— Rămâi, spune el. Incă un pic măcar. 


Și rămân. 
Capitolul cincisprezece 


Mă duc acasă. Când deschid ușa, găsesc o mână de fluturași 
îndesați în cutia poștală. Mă aplec să-i iau și, cu respiraţia tăiată 
de spaimă, îmi dau seama că sunt genul de fluturași pe care îi 
lasă prostituatele în cabinele telefonice. Fiecare înfățișează câte 
o femeie diferită - în lenjerie sau goală - stând într-o poziţie 
provocatoare alături de un număr de telefon. „Curvă tânără și 
sexy”, scrie pe unul, „Distracţie maximă”, scrie pe altul. Imediat 
îmi vine în minte ultimul lucru pe care mi l-a spus Paddy - Du-te 
dracului! - şi îmi spun că sunt de la el. Le-a băgat în cutie într-un 
acces copilăros de furie și dispreţ. 

Incerc să mă liniștesc. Sunt paranoică. N-au cum să fie de la 
el, sunt sigură. E o idee la fel de caraghioasă ca bănuiala că el e 
cel care stă noaptea în faţa ferestrei mele. Cu cât e mai simplă o 
explicaţie, cu atât e mai probabil să fie adevărată. În plus, 
Paddy ar fi trebuit să traverseze orașul într-o zi în care ar fi 
trebuit să fie la serviciu, la o oră la care știa că n-aveam să fiu 
acasă. E mult mai probabil să fi fost niște copii. Doar niște copii 
care se țin de farse. 

Și totuși, simt gustul fricii în gură când le fac bucățele și le 
arunc la coșul de gunoi. Dar n-o iau în seamă. N-am de gând să 
mă las copleșită de ea. Nu-i nimic, n-am de ce să-mi fac griji, e 
doar o glumă proastă. Trebuie să las paranoia deoparte. 

Urc la etaj și îmi dau jos cizmele. Mă demachiez, apoi mă 
dezbrac. Mi-e greu să-mi închipui că acum doar câteva ore am 
făcut atâtea eforturi să mă aranjez; e ca și când aș vedea un 
film derulat înapoi, o viață care se scurge în sens invers. Când 
termin, văd în oglindă o versiune diferită a mea. Julia. Nici mai 
bună, nici mai rea. Doar diferită. 

Îmi iau pe mine blugii și un tricou, apoi cobor la parter. Îmi 
sună telefonul. Sună străin, se aude prea tare. Mă irită; voiam să 


123 


am mai mult timp cu propriile mele gânduri înainte să fiu din 
nou copleșită de lumea reală, dar când pun mâna pe el, văd că 
e Anna și îmi pare bine. E cineva cu care pot să stau de vorbă, 
cineva cu care pot să fiu sinceră. 

— Cum a fost? Ai aflat ceva? 

— Nu știe nimic. Sunt sigură. 

Ezită o clipă, apoi spune: 

— Îmi pare rău. 

Vocea ei e caldă. Știe cât de mult am nevoie de răspunsuri. 

— Asta e. 

— Chiar credeam că..., începe ea, dar mă covârșește imboldul 
de a-i spune adevărul, și ea e singura persoană care ar putea să 
mă înțeleagă. 

— Am făcut sex. 

— Ce? 

Repet. Mă gândesc să-i spun că am crezut c-o să mă ajute, 
dar nu o fac. Nu e adevărat, oricât de mult aș vrea să cred asta. 
Am făcut sex pentru că am vrut. 

— Te simţi bine? 

Mă întreb dacă ar trebui să mă simt rău. Nu mă simt. 

— Da. Mi-a plăcut. 

— Ai făcut-o pentru Kate? 

Oare așa e? Nu știu. Am vrut să fac sex cu Lukas ca să mă pot 
pune în locul ei? 

Oricum ar fi, acum o înțeleg mai bine. 

— Poate. 

— O să te mai vezi cu el? 

Sunt luată prin surprindere de întrebarea ei. Caut o nuanţă de 
condamnare în ea, dar nu găsesc. Știu că înțelege. 

— Nu. N-o să ne mai vedem. Oricum, pleacă în noaptea asta. 

— Și îţi convine? 

— N-am de ales, spun eu. Dar da, îmi convine. 

Încerc să par degajată, indiferentă. Nu-s sigură că mă crede. 

— Tu știi cel mai bine, spune ea, apoi schimbă subiectul. 

Mai stăm un pic de vorbă, despre ea, despre iubitul ei Ryan și 
despre cât de bine se înțeleg. Zice că ar trebui să-i mai fac o 
vizită când am timp și că o să vină la Londra cu treabă în 
următoarele săptămâni, dar că nu știe exact când. 

— Am putea să ne vedem, spune ea. Să luăm masa, poate. Să 
ne distrăm un pic. 


124 


Să ne distrăm. Mă întreb la ce fel de distracţie se referă. Îmi 
amintesc că e mai tânără decât mine, dar nu cu foarte mult. 

— Ar fi excelent, spun eu. _ 

Știu că probabil îi par distrată. Incă mă gândesc la Lukas, îmi 
imaginez cum ar fi să ne vedem din nou și să-l pot prezenta 
prietenilor mei într-o bună zi; oare e un gând care mă atrage 
atât de mult tocmai pentru că nu voi putea face asta niciodată? 

Îmi amintesc că asta e viaţa mea adevărată. Anna e prietena 
mea adevărată. Nu Lukas. 

— Mi-ar plăcea foarte mult, adaug eu. 

e 

Connor se întoarce acasă. Îi fac un sendviș și-i amintesc să-și 
pună echipamentul de sport în coșul cu rufe, apoi, la puţină 
vreme după aceea, aud cheia lui Hugh în ușă. Intră în bucătărie 
în timp ce pregătesc cina. Îl sărut, ca de obicei, și mă uit la el în 
timp ce-și ia ceva de băut, își dă jos cravata și își atârnă sacoul 
cu grijă pe speteaza scaunului. Vinovăţia pe care o simt e 
previzibilă, dar surprinzător de scurtă. Ce am făcut în după- 
amiaza asta n-are nicio legătură cu iubirea pe care i-o port 
soțului meu. Lukas e într-o cutie, Hugh în alta. 

— Cum a fost azi? îl întreb. 

Nu răspunde, și știu că asta înseamnă: n-a fost bine. Mă 
întreabă cum a fost la ședința de terapie. 

— În regulă, spun eu, dar îmi dau seama că nu sunt 
convingătoare. A fost bine, cred. 

Se apropie de mine, îmi pune o mână pe braţ. 

— Să nu renunţi. E nevoie de timp. Știu că faci ce e bine 
pentru tine. 

Zâmbesc, apoi mă întorc la gătit. Hugh spune că se duce în 
biroul lui, ceea ce mă bucură, dar când se răsucește să plece, 
îmi dau seama că nu mai suport. Nu e el însuși. Vorbește 
monoton și are mișcări greoaie, ca și când ar merge prin apă. 
Ceva nu e în regulă. 

— Dragul meu. 

Se întoarce. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

— O zi proastă. Asta-i tot. 

Pun jos cuțitul cu care am tăiat legumele. 

— Vrei să vorbim despre asta? 


125 


Clatină din cap. Dezamăgirea mi se strecoară în suflet și îmi 
dau seama cât de mult îmi doresc să fiu pe aceeași lungime de 
undă cu soțul meu. Acum, după ce s-a întâmplat în după-amiaza 
asta, după ce am făcut, vreau să simt că are încredere în mine. 
Reticenţa lui pare o respingere. 

— Hugh? 

— Serios, nu-i nimic, spune el. Vorbim mai încolo. 

e 

Luăm cina toţi trei, după care rămânem la masa din 
bucătărie. Connor stă vizavi de mine, cu laptopul în faţă și cu o 
agendă și un teanc de cărți de biologie alături. Studiază valvele 
inimii, specialitatea tatălui său, și stă aplecat spre ecran, 
apăsând din când în când pe touchpad. Are un aer foarte 
concentrat. Hugh stă lângă el cu niște foi, făcându-și însemnări 
și aruncând câte o privire la ce lucrează Connor, răspunzând 
când fiul nostru îi adresează vreo întrebare. Hugh pare să-și fi 
revenit; ce-l necăjea mai devreme sau a dispărut de la sine, sau 
a fost alungat. Sau poate chiar n-a fost nimic. Doar mi s-a părut 
mie. 

Îmi vibrează telefonul. Am primit un mesaj. 

Mi-aș dori să-ţi fi adus flori în după-amiaza asta. Meriţi un pic 
de romantism. 

Pun telefonul la loc pe masă, cu faţa în jos. Mă uit la familia 
mea. N-au observat și n-ar fi avut cum să vadă mesajul, și totuși 
mă simt vinovată. N-ar trebui să fac asta, nu aici, nu acum. 

o... 
Dar, în fond, nu fac nimic. Nu tocmai. larăși vibrează. 

Ești nemaipomenită. Știu că e ciudat, dar am impresia că te 
cunosc de o viaţă. 

De data asta trebuie să răspund. 

Serios? Chiar simţi asta? 

Da, răspunde el imediat. 

MIi-l imaginez cu telefonul în mână, așteptând următorul meu 
mesaj. 

Nici tu nu ești de lepădat. 

ÎI trimit, apoi scriu încă unul. 

Și mi-ai cumpărat șampanie. 

Pe care n-ai băut-o. 

Dar mi-ai cumpărat-o. Asta contează. 

Meritai și mai mult. 


126 


Hugh tușește. Ridic privirea. Se uită la mine, la telefonul din 
mâna mea. 

— Totul e în regulă? mă întreabă el. 

— Ah, da, răspund eu, străduindu-mă să fac în așa fel încât să 
nu-mi tremure vocea. E Anna. Ar vrea să vină la Londra. 

— Să stea cu noi? spune Connor, ridicând nerăbdător capul. 

Mă întreb dacă se gândește la Kate, la ce ar putea afla despre 
mama lui de la prietena ei cea mai veche. 

— Nu. Nu cred. Vine în interes de serviciu. Îmi închipui că o să 
se cazeze la un hotel. 

Connor nu spune nimic. Îmi trece prin minte că i-ar putea fi de 
ajutor s-o cunoască un pic mai bine pe Anna. Îmi propun să fac 
în așa fel încât să se întâlnească atunci când va veni la Londra. 

Mă uit din nou la telefon. Incă un mesaj. 

Ce pui la cale? 

E limpede că întrebarea are un subințeles sexual. Și totuși, 
când mi-a mai pus întrebarea asta, la primele noastre discuţii, 
aceleași cuvinte au părut complet inocente. 

Sau poate am ales să nu văd adevărata lor semnificaţie. 

Hugh se ridică de la masă. 

— Îmi fac o cafea. Vrei și tu? 

Îi spun că nu. Se duce la filtru și pune în rezervor apă de la 
chiuvetă, care e în spatele meu. Apropii telefonul de piept. Doar 
un pic. 

— Ce mai face? 

— Bine, spun eu. Cred. 

— Nu știam că mai păstraţi legătura. î 

Sunt surprinsă. Sigur știe că am mai vorbit. Imi trece prin 
minte că poate bănuiește că-l mint. 

— Ah, mai vorbim. 

Nu răspunde. Când se așază din nou la masă, telefonul 
vibrează încă o dată. 

Mai ești? 

Hugh observă. Pare deranjat. Sau enervat. Nu-mi dau seama. 

— Scuze, dragul meu. 

— Nu-i nimic. 

Își ia pixul, ca și când ar vrea să se reapuce de lucru. lritarea 
lui n-a durat decât o clipă. 

— Răspunde-i. Vorbim mai târziu. 

— Îmi pare rău. 


127 


Închid telefonul, dar Connor deja i-a pus lui Hugh o întrebare 
despre artere, iar el începe să-i explice. Nu-i deranjez. 

— Mă duc să lucrez un pic, spun eu. 

e 

Traversez grădina și intru în magazia unde mi-am amenajat 
biroul. Pun telefonul jos și deschid laptopul. 

Scuze, tastez eu. Eram afară. Acum am ajuns acasă. 

Ce faci? 

Nimic. 

Ce porţi? 

Ce crezi? 

O pauză, apoi scrie: 

Vreau să te văd din nou. Spune-mi că și tu vrei să mă vezi. 

Da, îmi spun. Vreau să te văd. E ciudat că dorințele mele sunt 
mai puţin ambigue acum, când știu că nu pot fi îndeplinite. 

Bineînţeles că vreau. 

Mi te imaginez. Goală. Numai la asta mă gândesc... 

Stau pe taburet. Simt bara metalică sub tălpi și plasticul tare 
sub fese. Inchid ochii. II văd aici, cu mine în cameră. Pare real. 
Mai real decât orice altceva. 

Încă nu-i răspund. Îmi imaginez familia mea în bucătărie - 
Connor nedumerit, iar Hugh dându-i explicaţii și sorbind din 
cafea -, dar îndepărtez repede imaginea și-mi închipui ce-mi 
descrie Lukas, ce ar vrea să-mi facă. 

Incep să tastez. Mi-l imaginez în timp ce scriu. E în spatele 
meu. li simt aftershave-ul, izul discret al transpiraţiei. 

Vreau să fiu goală pentru tine. 

Te vreau atât de mult. 

Mă gândesc la nerăbdarea lui din după-amiaza asta, la nevoia 
lui intensă. La șocul pe care mi l-a produs dorinţa lui. O las să mi 
se reverse în tot corpul. Mă simt vie. 

Și eu te vreau. 

Deja îmi imaginez... Întind mâna spre tine. Îmi trec mâna prin 
părul tău. 

Incă un flash cu soţul și fiul meu. Nu e bine ce fac, îmi spun. 
N-ar trebui să fac asta. Ar trebui să mă opun. Dar îi simt palmele 
pe pielea capului, tandre și, în același timp, ferme. Lukas pune 
stăpânire pe mine, încetul cu încetul mă face să mă simt în 
siguranţă, încurajându-mă să mă las în voia lui. Îmi scoate la 
iveală fanteziile, care se desfășoară în faţa lui. 


128 


Spune-mi ce vrei. 

Îmi duc mâna la gât și-mi închipui că e a lui. 

Spune-mi dorinţele tale. 

Mă întorc și trag zăvorul de la ușă. Inspir adânc. Oare pot să 
fac asta? N-am mai făcut-o niciodată. 

Spune-mi fanteziile tale. 

Sunt multe lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată. Îmi 
deschei un nasture de la cămașă. 

Incep să tastez. 

Sunt singură. Într-un bar. Văd un străin. 

Continuă... 

Las imaginile să mă copleșească. 

Nu-mi pot lua ochii de la el. 

E periculos... 

Cineva căruia n-am să-i pot spune nu. 

Căruia n-ai să-i poţi spune nu? Sau care nu acceptă să i se 
spună nu? 

Ezit o clipă. Știu ce vrea. Știu și ce vreau eu. 

Sunt doar cuvinte pe un ecran, îmi spun. Nimic mai mult. 

Care nu acceptă să i se spună nu. 

Și ce se întâmplă? 

Inspir adânc. Simt că am intrat într-o lume plină de 
posibilități. Imi deschei încă un nasture de la cămașă. Nu fac rău 
nimănui. 

Spune-mi, îmi cere el. 

Și îi spun. 

e 

Nu mă simt rușinată după ce terminăm. Nu tocmai. Nu i-am 
descris un viol - a fost ceva mai complicat de atât, mai nuanţat 
- și totuși nu mă simt în largul meu, am impresia că aș fi trădat 
sexul feminin. 

A fost o fantezie, îmi spun, și nu una neobișnuită, din câte am 
auzit. Dar nu e ceva ce mi-aș dori să i se întâmple vreunei 
femei. Nu în viața reală. 

Îmi trimite un mesaj. 

Uau! Chiar ești tare! 

Sunt? mă întreb. Nu mă simt așa. Acum, că s-a terminat, 
vreau să-i spun tot. Despre Hugh, soțul pe care nu știe că-l am. 
Despre Hugh cel blând, grijuliu și iubitor. 


129 


Vreau să-i spun și că uneori Hugh nu-mi este de ajuns. Nevoia 
mea e primară, animală, și da, da, din când în când pur și simplu 
vreau să mă simt folosită, ca și când aș fi un nimeni, vreau doar 
sex, vreau să mă simt ușoară ca aerul. 

Și vreau să-i explic că o singură persoană nu poate fi totul, nu 
tot timpul. 

Dar cum să-i spun, când nici măcar nu știe de existenţa lui 
Hugh? 

Și tu, îi răspund. 

Mă uit la ceas. E aproape nouă; stau aici de aproape patruzeci 
și cinci de minute. 

Trebuie să plec, spun, dar apoi aud vuietul discret al unui 
avion trecând pe deasupra lui și ceva mi se pare în neregulă: N- 
ar fi trebuit să fii în avion la ora asta? 

Ba da. 

Ai pierdut zborul? 

Nu l-am pierdut. L-am anulat. M-am gândit să mai stau o zi la 
Londra. 

De ce? îl întreb, sperând ca răspunsul lui să fie cel pe care-l 
bănuiesc. 

Ca să te văd pe tine. 

Nu-mi dau seama ce simt. Da, sunt încântată, dar simt și 
altceva. Acum, aproape că mă pot convinge că n-am fost 
infidelă, că nu mi-am trădat soţul. Dar dacă mă văd din nou cu 
el? 

Îmi spun că nu trebuie neapărat să mă culc cu el. 

Încă un mesaj. Care mă ia prin surprindere. 

Adevărul e că trebuie să-ţi spun ceva. 


Capitolul șaisprezece 


Stabilim să ne întâlnim la hotel a doua zi. Ajung devreme; am 
nevoie de timp să mă liniștesc, să-mi adun gândurile. Sunt 
agitată, nu-mi dau seama ce-ar avea să-mi spună atât de 
urgent. Nu poate fi ceva de bine, altminteri mi-ar fi spus ieri, 
când stăteam întinși în pat, sau azi-noapte, când am intrat pe 
site. E greu să te pregătești pentru ce-i mai rău atunci când nu 
știi care va fi lucrul cel mai rău. 


Și am și alt motiv de îngrijorare. Azi-dimineaţă, Hugh mi-a zis 
în sfârșit ce nu-i dă pace. A primit o scrisoare, o plângere. Care 
a ajuns la departamentul de chirurgie și la șeful spitalului. 

— O plângere? l-am întrebat eu. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, a zis el, turnând în cești ceaiul pe care-l pregătise. 
Acum câteva săptămâni i-am făcut unui pacient o operaţie de 
bypass. O intervenţie de rutină, nimic special. Se simte bine, dar 
are capul greu. 

Am așteptat, dar n-a continuat. Face multe operaţii de genul 
ăsta, deci ar trebui să știu. 

— Cum adică, are capul greu? 

— Sindrom de postperfuzie. Atenţie slăbită, perturbări ale 
mișcărilor de fineţe, probleme cu memoria de scurtă durată. 
Sunt simptome frecvente, care de obicei se ameliorează în timp. 

— Și atunci de ce a făcut plângere? 

A pus ceașca jos. 

— Cei din familie susțin că nu i-am prevenit în legătură cu 
problemele astea înainte de operaţie. Spun că și-ar fi putut 
schimba decizia dacă ar fi știut. 

— Şi i-ai prevenit? 

S-a uitat la mine, dar nu mi-am putut da seama dacă era 
furios. 

— Bineînţeles. Fac asta de fiecare dată. 

— Atunci care e problema? 

— Am scos ieri fișa de consultaţie și m-am uitat pe ea. N-am 
notat că am prevenit familia în legătură cu posibilitatea asta, 
mi-a explicat el cu un oftat. Și se pare că, din punct de vedere 
legal, dacă n-am notat, e posibil să nu le fi spus. lar faptul că 
întotdeauna spun asta fiecărui pacient nu are nicio relevantă. 

Am pus mâna pe umărul lui. 

— Și povestea asta o să aibă consecinţe? 

— Păi, e o plângere oficială. 

A clătinat din cap. 

— Dar e ridicol. Adică, ce-ar fi putut să facă? Nimeni nu 
renunţă să facă o operaţie de bypass numai pentru că, timp de 
câteva săptămâni după intervenţie, există pericolul să uite ce 
trebuie să cumpere de la magazin! Zău așa... 

Mă uitam la el în timp ce se străduia să-și controleze furia. L- 
am mai auzit bombănind înainte - despre cât de nerezonabili 
pot fi anumiţi pacienţi, despre cât de hotărâți sunt să găsească 


131 


ceva de care să se plângă, oricât de mărunt -, dar de data asta 
era furios. 

— Se va face o anchetă internă. Cred că va trebui să scriu o 
scrisoare de scuze. Dar știu genul ăsta de oameni. Vor să obţină 
compensaţii. N-am făcut nimic greșit, dar o să meargă cu 
povestea asta cât de departe pot. 

— Of, dragul meu... 

— Și e ultimul lucru de care aveam nevoie în momentul ăsta. 

M-am simţit vinovată. M-am gândit numai la moartea lui Kate, 
uitând că Hugh are o slujbă, că și viaţa lui trebuie să meargă 
mai departe. l-am spus că sunt alături de el, că o să fie bine. Și 
aproape am uitat de Lukas. 

e 

Dar acum nu mă gândesc decât la el. Intru în gară și urc 
treptele care duc în zona peroanelor, pierzându-mă în mulţime. 
Îmi amintesc ziua de ieri și ziua când am plecat s-o vizitez pe 
Anna la Paris, chiar din gara asta. Atunci, nu mă puteam gândi 
decât la Kate. 

Lukas mă așteaptă. Deși am stabilit să ne întâlnim în holul 
hotelului, îl găsesc în faţa barului, așteptând cu un buchet de 
flori lângă statuia uriașă care se înalță la capătul peroanelor - 
un bărbat și o femeie îmbrățișaţi, el cu mâinile pe după talia ei, 
ea cu o mână pe faţa lui, iar cu cealaltă pe gâtul lui. Când mă 
apropii de el, îmi dau seama că nu m-a zărit în mulţime. Se 
mută nerăbdător de pe un picior pe altul, dar când mă vede, pe 
buze i se așterne un zâmbet. Ne sărutăm. Cine se uită la noi se 
poate gândi că încercăm să reproducem statuia de bronz de 
deasupra noastră. 

— Statuia se numește Locul de întâlnire, îmi explică el după 
ce ne desprindem unul de altul. M-am gândit c-ar fi mai potrivit 
să te aștept aici. 

Zâmbesc. Îmi întinde florile. Sunt trandafiri mov-închis, foarte 
frumoși. 

— Sunt pentru tine. 

lau buchetul, iar el se apleacă și mă sărută din nou, însă 
mâna mea i se așază pe umăr, ca și când ar vrea să-l respingă. 
Mă simt foarte expusă, ca și când toată lumea s-ar afla în gară și 
s-ar uita la noi. Sunt neliniștită și mă simt copleșită de dorinţe 
contradictorii: să-mi spună repede ce are de zis și să plece, să 
mă invite să luăm prânzul împreună, să-mi spună că a fosto 


132 


greșeală ce s-a întâmplat ieri, să-mi spună că nu are niciun 
regret. 

Dar la început, nu spune nimic, ci doar mă conduce prin barul 
întunecat spre holul strălucitor al hotelului. 

— Chiar ești tu, îmi spune. 

ÎI întreb ce vrea să spună. 

— Parfumul. Erai dată cu el și ieri... 

— Nu-ţi place. 

Clatină din cap și râde. 

— Nu prea. 

Sunt dezamăgită, și probabil observă. Își cere scuze. 

— Ei, nu-i nimic. Dar poate că e un pic prea tare. Pentru 
gustul meu, cel puţin... 

Zâmbesc și mă uit o clipă în altă parte. Comentariul lui mă 
doare, însă numai o clipă, apoi îmi spun că nu contează. Am 
lucruri mai importante din cauza cărora să-mi fac griji. 

— Da, poate chiar e cam intens, spun eu. Pentru miezul zilei. 

— Scuze. N-ar fi trebuit să spun asta. 

Imi deschide ușa și îmi face loc să trec. 

— Ce voiai să-mi spui? 

— Îţi spun imediat. Bem ceva? 

Luăm loc în holul de primire și comandăm câte o cafea. Îmi 
pun geanta la picioare și florile deasupra, ca și când aș încerca 
să le ascund - sper că nu observă. 

II întreb din nou de ce suntem aici. Oftează și își trece mâna 
prin păr. Dar nu cred că e emoţionat. Pare mai degrabă pierdut. 
Și speriat. 

— Să nu te superi pe mine, dar să știi că te-am mințit. 

— Te ascult. 

E vorba despre soţia lui, îmi spun în sinea mea. E în viaţă și își 
închipuie că Lukas încă e la Londra pentru că a pierdut avionul. 

— Continuă... 

— Știu că am început povestea asta ca pe o simplă aventură 
online, dar chiar mi-aș dori să te mai văd. 

Zâmbesc. Nu știu ce să cred. Mă simt flatată și ușurată, dar 
nu înţeleg de ce atâta suspans. Trebuie să-ți spun ceva. Să nu te 
superi pe mine. Sigur există un „dar... 

— Vrei să te mai vezi cu mine? mă întreabă pe un ton nesigur, 
plin de speranţă. 


Ezit. Nu știu ce vreau. Încă nu reușesc să alung gândul că m- 
ar putea ajuta să găsesc răspunsurile de care am nevoie. 

Și totuși, nu e doar asta. O parte din mine vrea să-l mai vadă 
din motive care n-au nicio legătură cu Kate. 

— Da, vreau, spun eu. Dar nu e atât de ușor. Tu azi pleci 
acasă, iar eu locuiesc aici, și... 

— Nu mă duc acasă azi. Sau, cel puţin, nu în Italia. 

— Așa... 

Ajungem la subiect. Mintea mea o ia înainte. Atunci unde? 
vreau să-l întreb. Unde? Dar în schimb mă mulțumesc să dau din 
cap. O parte din mine deja știe ce urmează să spună. 

— Locuiesc aici. 

Reacţia e instantanee. Simt furnicături pe piele, devin 
hipersensibilă. Simt soarele pe umăr, asprimea materialului cu 
care e capitonat scaunul, greutatea ceasului de la mână. E ca și 
când tot ce a fost înceţoșat până acum devine brusc limpede. 

— Aici? 

Dă aprobator din cap. 

— La Londra? 

— Nu. Dar destul de aproape. Locuiesc lângă Cambridge. 

Deci ăsta e motivul pentru care ne întâlnim la gară. 

— Înţeleg... F 

Încă procesez ce mi-a spus. E prea intim, prea apropiat. În 
mod ciudat, mărturisirea lui mă face să vreau să mă îndepărtez 
de el, să rămân singură cu ce am aflat și să-mi dau seama cum 
mă simt. 

— Ești foarte... tăcută. 

— Nu-i nimic. M-ai luat prin surprindere. Mi-ai spus că locuiești 
la Milano. 

— Știu, îmi pare rău. Nu ești furioasă pe mine? 

Dintr-odată mi se pare atât de tânăr, de naiv. Imi amintește 
cumva de mine când aveam nouăsprezece, douăzeci de ani și 
eram îndrăgostită de Marcus. 

— Pentru că te-am minţit? continuă el. i-am zis asta pentru 
că mă gândeam că era o simplă conversaţie online și că n-o să 
ducă nicăieri. Știi cum e... 

— Sunt căsătorită. 

Vorbele mi se desprind de pe buze brusc, ca și când nici eu nu 
mă așteptam la asta, și imediat după aceea mă uit în altă parte, 


134 


peste umărul lui. Nu știu care va fi reacţia lui, dar fie că e furie, 
dezamăgire sau cu totul altceva, nu vreau s-o văd. 

Nu spune nimic o vreme, apoi vorbește: 

— Căsătorită? 

— Da. Îmi pare rău că nu ţi-am zis. Am crezut că nu contează. 
Am crezut că e doar o poveste pe internet. La fel ca tine. 

Oftează. 

— Am bănuit. 

— Da? 

Face semn cu capul spre mâna mea. 

— Verigheta. Ţi-a lăsat o urmă pe deget. 

Mă uit la mână. E adevărat. În jurul degetului e o adâncitură 
lăsată de inelul pe care-l port de obicei - negativul lui. 

Zâmbește, dar se vede că e necăjit. 

— Cum îl cheamă? 

— Harvey. 

Minciuna mi se desprinde de pe buze cu ușurință, ca și când 
aș fi știut tot timpul că va trebui s-o spun. 

— Cu ce se ocupă? 

— Lucrează într-un spital. 

— E medic? 

Șovăi. Nu vreau să-i spun adevărul. 

— Ceva de genu’ ăsta. 

— Îl iubești? 

Întrebarea lui mă ia prin surprindere, dar răspund imediat: 

— Da. Nu-mi pot imagina viaţa fără el. 

— Uneori, asta se întâmplă din lipsă de imaginaţie... 

Zâmbesc. Aș putea alege să mă simt ofensată, dar nu o fac. 
Se pare că amândoi am minţit. 

— Poate..., spun eu. 

Ne vin cafelele: un cappuccino pentru mine, un espresso 
pentru el. Aștept să-și pună zahărul, apoi continui: 

— Dar nu și în cazul meu și al lui Harvey. Nu cred că e din 
lipsă de imaginaţie. 

Învârt cu linguriţa în cafea. Poate că are dreptate. Probabil nu- 
mi pot imagina o viaţă fără Hugh pentru că am trăit foarte mult 
timp cu el. Poate a devenit o parte din mine, pe care o iau drept 
sigură, până în clipa când va dispărea. Sau poate e ca o 
cicatrice. Ceva ce nu mai observ, și totuși de neșters. 

— Deci s-a terminat? mă întreabă el. 


S-a făcut roșu la faţă și are un aer provocator, ca de copil. 
Întorc privirea spre biroul de recepţie. Un cuplu tocmai se 
cazează; sunt mai în vârstă și par încântați. Sunt americani și 
pun multe întrebări. Prima lor călătorie în Europa, presupun. 

Îmi dau seama că, deși încă nu înțeleg ce e între mine și 
Lukas, nu vreau ca povestea noastră să se sfârșească. M-am 
simţit mai bine în aceste ultime săptămâni, și acum știu că nu 
am păstrat legătura cu el doar pentru că încercam să aflu cine a 
omorât-o pe Kate. 

— Nu vreau să se termine. Dar soțul meu e... 

Mă opresc. Tatăl fiului meu, voiam să spun, însă nu numai că 
nu vreau să-i dezvălui asta, dar ar fi o nouă minciună. Se uită 
întrebător la mine. Trebuie să spun ceva. 

— E omul care m-a salvat. 

— Te-a salvat? De la ce? 

Ridic ceașca, apoi o pun la loc. Mi-e atât de poftă să beau 
ceva. 

Rezistă. Rezistă. 

— Poate discutăm altă dată despre asta. 

— Mergem în cameră? mă întreabă, și simt nerăbdare în 
vocea lui, ca și când ar vrea să termine ce are de spus înainte să 
pot spune nu. Incă n-am predat-o. _ 

Clatin din cap, deși vreau să merg cu el. Imi doresc atât de 
mult, însă știu că n-ar fi bine. Nu acum. Acum știu ce-ar putea să 
se întâmple. Rezistă, îmi spun din nou. Rezistă. 

— Nu, spun eu. Nu pot. ` 

Își lasă mâna pe masă între noi. Nu mă pot abţine. Îmi așez 
mâna peste a lui. 

— Îmi pare rău. 

Ridică privirea și se uită în ochii mei. Pare neliniștit, ezitant. 

— Jayne. Îmi dau seama că abia dacă ne cunoaştem, dar 
întâlnirea cu tine e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat de 
când mi-a murit soția. Mi-e greu să te pierd. 

— Mă tem că... 

— Vrei să spui că a fost o greșeală ce s-a întâmplat ieri? 

— Nu. Deloc. Dar... 

Dar e mai complicat de-atât, aș vrea să-i spun. Nu e vorba 
doar de mine și de Hugh. Ci și de Connor, și de ce se întâmplă în 
viețile noastre. De moartea lui Kate. De plângerea care i s-a 
făcut lui Hugh. Nu e o perioadă ușoară. Nimic nu e simplu. 


136 


Simt că vreau să-i spun adevărul despre Kate. Poate m-ar 
ajuta. Poate ar fi imparţial. Mi-ar oferi sprijin. Soţia lui a murit. Ar 
putea să mă înţeleagă într-un fel în care Hugh, Anna, Adrienne 
și ceilalţi nu pot. 

— Dar ce? 

Ceva mă împiedică. 

— Nu vreau să-mi pun căsnicia în pericol. 

— Nu-ţi cer să-ţi părăsești soțul. Îţi cer să urci cu mine în 
cameră. Încă o dată și gata. 

inchid ochii. Cum aș putea ști că va fi doar o dată și gata? Îmi 
aduc aminte că mi-am mai spus asta când acul mi-a înțepat 
pielea pentru a doua oară, apoi când mi-a înţepat-o pentru a 
treia oară. 

— Nu. 

Și totuși, chiar în timp ce o spun, mă gândesc la cum ar fi 
după, la noi doi înfășuraţi în cearșafuri. Îmi imaginez camera, 
tavanul înalt, adierea delicată a aerului condiţionat. Îl văd pe 
Lukas dormind. Pieptul i se ridică și coboară, scoțând un șuier 
discret. Nu știu de ce, dar în ciuda felului în care ne-am 
cunoscut, îmi dau seama că mă simt în siguranţă. 

In curând o să mă întorc acasă - înapoi la viaţa mea 
adevărată, la Hugh și la Connor, la Adrienne și la Anna, înapoi la 
viața fără sora mea -, dar poate dacă am să fac asta înainte, o 
să fie diferit. Durerea pierderii ei nu va fi dispărut, dar se va fi 
domolit. Nu-mi va mai păsa atât de mult că încă e liber cel care 
i-a luat viața. Ci o să mă gândesc la aceste clipe, când totul e 
atât de viu și de necomplicat, când toată durerea și regretele s- 
au domolit, s-au comprimat și s-au transformat în această unică 
nevoie, în această unică dorinţă. El cu mine, eu cu el. Dacă mă 
culc din nou cu el, măcar voi mai trăi încă un scurt moment în 
care nu mai există nici trecut, nici viitor, și pe lume nu mai 
există nimic în afară de noi - va fi un scurt moment de liniște. 

Mă ia de mână și-mi șoptește: 

— Vino. Să mergem în cameră. 


137 


Partea a treia 


Capitolul șaptesprezece 


Mi-a venit noul aparat foto. E un Canon reflex, nu cel mai bun 
din gama lui, dar mai mic și mai ușor decât cel cu care am lucrat 
în ultimii ani. L-am studiat pe internet și l-am comandat acum 
câteva zile. N-am nevoie de el, e o extravaganţă, dar vreau să 
ies mai mult din casă, să fac fotografii pe stradă, ca pe vremuri. 
Hugh mi-a propus să mi-l cumpere de ziua mea și am fost 
încântată când mi-a oferit pachetul sâmbătă. 

Mai târziu în ziua aceea, m-am dus la etaj și l-am desfăcut 
singură, apoi am ieșit cu el pe Upper Street, plimbându-mă prin 
Chapel Market și prin Angel?. Am făcut câteva fotografii de 
probă, iar când l-am dus în dreptul ochiului, am simţit că fac 
totul intuitiv, instinctiv. M-am uitat prin vizorul lateral și am 
simţit că aproape aș prefera să văd lumea așa. Incadrată. 

Acum am ieșit din nou cu el afară. Îl țin atârnat de gât și i-am 
montat obiectivul pe care l-am comandat în același timp cu 
aparatul. E cu totul altceva să faci fotografii din mers. Trebuie să 
identific o posibilă fotografie în haosul din jur, apoi să aștept 
momentul perfect, străduindu-mă în același timp să rămân 
neobservată. Fotografiile de sâmbătă au fost slabe, le-am făcut 
la nimereală. Am simţit că mi-am ieșit din mână, ca un cântăreţ 
care a fost nevoit să tacă timp de câţiva ani. 

Dar am încercat să nu fiu dezamăgită. Mi-am zis că, după ce 
îmi voi recăpăta siguranța de sine, o să găsesc și subiecte; 
deocamdată, trebuie doar să fac fotografii și să-mi antrenez 
ochiul. Bucuria acestor poze stă în a le face, nu în rezultat. 

Dar, de fapt, așa a fost întotdeauna. Mă gândesc la 
fotografiile făcute la Berlin. Acolo era ușor. Prieteniile pe care le 
legasem erau profunde, oamenii erau atrași de noi, iar locuința 
noastră devenise în scurtă vreme un refugiu pentru cei 
dezrădăcinaţi și abandonaţi. Casa era plină de tot felul de artiști, 
travestiți, drogaţi și prostituate; veneau acolo pentru câteva ore, 


? Chapel Market e o piaţă stradală, iar Angel e o zonă din centrul Londrei. 
138 


câteva zile sau chiar luni. La un moment dat, am hotărât să le 
consemnez viaţa. Mă fascinau: erau oameni pentru care 
identitatea era ceva fluid, schimbător, ceva ce aleseseră ei 
înșiși, fără constrângeri din partea celorlalţi. La început, unii m- 
au tratat cu suspiciune, dar în scurtă vreme și-au dat seama că 
nu voiam nicidecum să-i inventariez ca pe niște gâze într-un 
insectar, ci încercam să-i înțeleg și să le înregistrez fluiditatea. 
Au început să aibă încredere în mine. Au devenit familia mea. 

Și în centru era întotdeauna Marcus. Îl fotografiam obsesiv. În 
timp ce dormea, în timp ce mânca, în timp ce stătea în cada cu 
apă rece, care de multe ori ajungea să semene cu o baltă, ori în 
timp ce lucra la câte o pânză sau făcea câte o schiţă pe străzile 
Berlinului de Est, care încă purtau semnele războiului. Făceam 
de mâncare pentru toată lumea, oale uriașe cu paste, pe care le 
mâncau cu roșii și pâine, în timp ce eu le făceam poze. 
Mergeam la Love Parade, luam ecstasy și dansam pe techno 
alături de ceilalţi ciudaţi, dar chiar și atunci făceam poze. 
Fotografiam tot timpul. Ca și când aș fi simţit că nu-mi puteam 
trăi viaţa decât dacă o și consemnam în același timp. 

Azi am venit pe Podul Mileniului!”. E trecut de ora trei și e 
foarte cald - venind pe jos până aici, am avut impresia că se 
ridică abur de pe străzi -, dar măcar pe pod adie briza. 

Mă aplec pe vine, să mă fac cât mai mică, și îmi pregătesc 
aparatul. Beau din sticla de apă pe care mi-am cumpărat-o pe 
drum, apoi duc mâna înapoi pe aparat. Studiez feţele 
trecătorilor, căutând cadrul, așteptând. 

Ce anume? Sentimentul insolitului, al extraordinarului care 
sălășluiește în cotidian. O bună bucată de vreme nu văd nimic 
interesant. Jumătate din oamenii de pe pod sunt turiști în tricou 
și pantaloni scurți, iar ceilalţi transpiră în costume. Dar tot fac 
câteva poze. Imi schimb poziţia. Apoi văd pe cineva care îmi 
atrage atenţia. Un bărbat care se apropie de mine. Cred că are 
vreo patruzeci de ani. Poartă cămașă și sacou, dar nu are 
cravată. La început, pare să nu aibă nimic special, apoi observ 
ceva. E greu de definit, dar inconfundabil. Simt un fior și 
simţurile mele intră în alertă. E un bărbat diferit de cei din jur. 
Pare să aibă o gravitate proprie, dislocând aerul în timp ce-l 
străbate. Duc aparatul la ochi, îl încadrez în vizor și reglez 
zoomul. Focalizez, aștept, focalizez din nou când se apropie mai 


10 Pod pietonal peste Tamisa. 
139 


mult. Se uită la mine, chiar în obiectiv, și deși expresia lui 
rămâne aceeași, ceva pare să se schimbe. E ca și când mă vede 
și, în același timp, nu mă vede. Sunt o fantomă tremurătoare și 
translucidă. Apăs pe declanșator, aştept o secundă și mai apăs o 
dată, apoi încă o dată. 

Nici măcar nu observă. Se uită peste umărul meu, spre Podul 
Turnului, și merge mai departe. O clipă mai târziu dispare în 
mulţime. 

Mai rămân o vreme, dar, chiar și fără să mă uit la poze, știu 
că am obţinut cadrul pe care mi-l doream. E timpul să plec. 

e 

Traversez holul de primire și urc în cameră. Lukas îmi 
deschide doar cu un prosop în jurul brâului; ca de obicei, mă 
aşteaptă cu două pahare - bere pentru el, apă minerală pentru 
mine -, iar după ce ne sărutăm, mi-l întinde pe al meu. Îi inspir 
mirosul - parfumul intens și lemnos al aftershave-ului, 
amestecat cu izul discret al corpului său -, apoi zâmbesc. Pun 
aparatul pe masă. E prima oară când l-am luat cu mine. 

— Mi-ai urmat sfatul. 

— Da. Un cadou pe care mi l-am făcut înainte de ziua mea, 
mint eu. 

— E ziua ta? 

— Săptămâna viitoare. Marţi, mai exact. 

Mă sărută din nou. Marţi. A devenit ziua noastră. N-am sărit 
peste niciuna până acum, iar în celelalte zile discutăm pe site. 
Online e aproape la fel de bine, dar nu-i același lucru. Ne 
povestim unul altuia întâmplările de peste zi. Ne descriem 
lucrurile pe care ne-ar plăcea să ni le facem unul altuia, să le 
facem unul cu altul. Ne spunem unul altuia cele mai intime 
fantezii. lar marţi e ziua când ne întâlnim. 

— Ar fi trebuit să știu asta. Ar fi trebuit să știu când e ziua ta. 

Zâmbesc. De unde să fi știut? E încă un lucru pe care nu i l- 
am spus, ceva ce am păstrat pentru mine, pe lângă numele 
soțului meu și faptul că am un fiu. 

Dar i-am zis adevărul despre Kate. 

Nu aveam de gând, dar săptămâna trecută mi-a povestit că 
și-a dat seama că vrea să se întâlnească cu mine din clipa când 
am început să vorbim online. M-am simţit vinovată. 


140 


Ce aș fi putut să-i răspund? Eu am vrut să mă văd cu tine 
numai fiindc-am crezut că s-ar putea să ai o legătură cu sora 
mea moartă? 

— Nu e chiar atât de simplu, i-am spus eu în schimb. 

Am hotărât să fiu sinceră, să-i spun adevărul. Spusesem 
suficiente minciuni. 

— Vreau să-ţi spun ceva. Ți-am povestit cândva de sora mea. 
Să știi că nu s-a sinucis. A fost omorâtă. 

Expresia familiară de groază. A dat să mă atingă, apoi a 
șovăit: 

— Dar...? 

l-am spus ce s-a întâmplat și că nu i-a fost luat decât un 
cercel - ba chiar i l-am descris: un disc din fire de aur, cu pene 
turcoaz. Apoi i-am spus că am fost în vizită la Anna, i-am 
povestit cum am găsit lista cu nume în agenda lui Kate și cum 
am intrat prima oară pe site. Encountrz. 

— Şi de-aia ai venit să te întâlneşti cu mine? 

— Îmi pare rău. Da. 

M-a strâns în braţe. 

— Jayne, îmi pare rău. Poate reușesc să te ajut. 

— Să mă ajuţi? Cum? 

— Sunt și alte site-uri. E posibil ca sora ta să fi intrat și pe ele. 
Aș putea încerca să aflu. 

Era tentant, dar mi se părea inutil, și nu eram sigură că aș 
putea trece încă o dată prin asta. l-am zis că o să mă gândesc. 

lar acum e aici, în fața mea. Spunându-mi că nu știa când e 
ziua mea. 

— O să facem ceva special, spune el, apoi pune mâna pe 
aparat. Ai făcut poze? 

Ceva special Mă întreb ce vrea să spună. Să mâncăm la un 
restaurant sau să mergem la un spectacol? Sună caraghios. 

— M-am gândit că a venit momentul să încerc. Să văd dacă 
mai știu cum se face. 

— Și? 

Dau din umeri, dar știu că fac pe modesta. Astăzi, pe pod, m- 
am simţit ca pe vremuri, când eram la Berlin și făceam fotografii 
tot timpul. Deja simt că talentul mi se retrezește la viaţă. E ca și 
când m-aș întoarce acasă. 

Ridică aparatul. 

— Pot să mă uit? 


141 


lau o gură de apă. 

— Dacă vrei. 

ÎI pornește și se uită la poze, dând din cap. 

— Sunt bune. 

— Ți-am adus câteva fotografii mai vechi de-ale mele. Cum 
mi-ai cerut. 

Pune aparatul jos și face un pas spre mine. 

— Vrei să le vedem acum? îl întreb. 

Mă sărută. 

— Mai târziu, spune el, apoi mă sărută din nou. Doamne, ce 
dor mi-a fost de tine. 

Își dă jos prosopul din jurul șoldurilor, iar eu cobor privirea. 

— Și mie mi-a fost dor de tine. 

Și e adevărat, cu toate că n-a trecut decât o lună de când am 
fost cu el într-o astfel de cameră și am discutat online în fiecare 
zi. 

Ne sărutăm încă o dată. Îi simt erecţia și știu că într-o clipă va 
fi deasupra mea, apoi în mine, apoi totul va fi din nou bine. 

e 

După aceea, se apropie de fereastră. O rafală de vânt ridică 
perdelele și zăresc strada pentru o clipă. Suntem le etajul întâi; 
văd cerul cu fâșii de nori, aud murmurul străzii, traficul, vocile. 
In cameră e cald și umed. 
` Îmi plimb privirea pe trupul lui, pe gâtul, spatele și fundul lui. 
li observ imperfecțiunile pielii, detalii pe care nu le văd pe 
camera web și pe care le uit de fiecare dată. Alunița de pe gât, 
cicatricea de la vaccin de pe umăr, asemănătoare cu a lui Hugh, 
un semn din naștere roșu în partea de sus a coapsei. A trecut o 
lună, dar aceste detalii continuă să mă surprindă. Pun mâna pe 
aparat; se întoarce în timp ce apăs pe declanșator, iar când 
vede că i-am făcut o fotografie, pe chip i se așterne același 
zâmbet cu jumătate de gură pe care îl vedeam pe vremuri la 
Marcus. 

— Vino înapoi în pat. Hai să ne uităm la poze. 

Ne întindem unul lângă altul. Am pus între noi plicul pe care l- 
am adus și am răsturnat fotografiile pe cearșaf. Munca mea, 
trecutul meu. Un teanc de fotografii lucioase de douăzeci pe 
douăzeci și cinci de centimetri. 

Lukas ridică o fotografie cu Marcus. 

— Și asta? 


142 


E Marcus în oglindă, şi îi spun și lui aceeași poveste pe care i- 
am spus-o Annei. 

— Un fost iubit. Poza asta am făcut-o în baia apartamentului 
în care locuiam. 

— Tot la Berlin? 

— Da. 

l-am povestit despre perioada pe care am petrecut-o acolo. 
Despre cum eram pe atunci, despre cine eram înainte să devin 
cea care sunt astăzi. 

— Ai fost fericită la Berlin? 

Ridic din umeri. Nu e un răspuns. 

— În anumite perioade. 

— De ce ai plecat? 

Oftez și mă întorc pe spate. Mă uit la tavan, la meandrele 
stucaturilor. Văzând că nu răspund, pune fotografia jos și se 
apropie mai mult de mine. Îi simt căldură trupului. Probabil își dă 
seama că în mine se dă o luptă. 

— Când ai plecat? 

E o întrebare mai ușoară, la care răspund imediat: 

— Am plecat la mijlocul anilor nouăzeci și am stat trei sau 
patru ani. 

Râde. 

— Când eu încă eram la școală... 

Râd și eu: 

— Chiar așa. 

Mă sărută. Pe umăr. 

— Ce bine e să iubești femei mai în vârstă decât tine, spune 
el. 

larăși acest verb. A iubi. Nu-l folosim între noi. Până acum a 
fost vorba de iubire doar în mod indirect. Îmi place de tine 
când... Îmi place felul tău de a... 

Dar n-am mers atât de departe încât să ne spunem: Te 
iubesc. 

— În fine, umblam de colo-colo. Mergeam prin baruri și 
cluburi. Locuiam într-o clădire părăsită. 

— În Berlinul de Est? 

Clatin din cap. 

— În Kreuzberg. 

Zâmbește. 

— Bowie... Iggy Pop. 


143 


— Da, deși ei au stat acolo cu ani în urmă. Făceam fotografii. 
Ştii, am început modest, dar oamenilor le plăceau pozele mele. 
La un moment dat am cunoscut un tip care avea o galerie, iar 
apoi redactorul foto de la o revistă a auzit de mine și a vrut să 
fac niște poze pentru el. Apoi totul a căpătat un ritm frenetic. 
Multe expoziții, ba chiar și pictoriale de modă. 

Fac o pauză. Mă apropii de lucrul pe care vreau să i-l spun, 
lucrul care s-ar putea să nu-i placă: 

— Era mijlocul anilor nouăzeci. Era la modă „heroin chic”*. 

Nu spune nimic. 

— Și se consuma destul de multă. 

O pauză. 

— Heroină? 

Aș vrea ca tăcerea mea să fie un răspuns suficient, dar nu e. 
Trebuie să-i spun. 

— Da. 

— Tu ai luat heroină? 

Mă uit la el. Are o expresie indescifrabilă. E chiar atât de greu 
de crezut? O parte din mine vrea să protesteze, să se apere. 
Multă lume a luat, îmi vine să spun. Și încă ia. Mare scofală! 

Dar tac. Mă forțez să inspir adânc. Vreau să răspund, nu să 
reacționez. 

— Toţi luam. 

Mă întorc din nou cu fața la el. 

— În fine, la început eu nu luam. Am plecat acolo cu Marcus. 
Era artist. Pictor. Foarte bun, foarte talentat. Un pic mai mare 
decât mine. L-am cunoscut când era student la arte. El m-a 
încurajat să fac fotografie. Când s-a mutat la Berlin, am plecat 
cu el. 

Fac semn cu capul spre fotografiile dintre noi. 

— Ne-am întovărășit cu grupul ăsta... 

Sau poate că ei s-au întovărășit cu noi. 

— Era un grup dubios? 

— Nu, spun eu, simțind iarăși nevoia să mă apăr. N-aș spune 
asta. Erau prietenii mei. Aveau grijă de mine. 

Mă gândesc la Frosty și la ceilalți. Nu erau drogaţi. Sau 
dependenţi, nu în sensul pe care îl dă lumea de obicei acestui 
cuvânt. 


11 înfățișare adoptată de fotomodelele de la mijlocul anilor nouăzeci, caracterizată 
prin paloare, cearcăne, greutate redusă și trăsături colțuroase. 


144 


— Nu era un grup dubios. Atâta că eram... diferiți, cred. Nu ne 
puteam integra în societate. Eram atrași unii de alţii. 

Ezit. E mai ușor decât crezi, aș vrea să-i spun. Mai întâi iei 
heroină doar în week-end, apoi la două zile, apoi în fiecare zi. Mă 
sperie să mă gândesc la perioada aceea. Nu toate amintirile de 
atunci sunt neplăcute, dar încă sunt dureroase. Mă simt 
copleșită de ele. Nu pot zăbovi mult acolo. 

— Dar drogurile erau doar o parte din viaţa noastră. 

— Și ce s-a întâmplat? 

— Când am plecat? 

— Da. Săptămâna trecută, ai zis că soțul tău „te-a salvat”. 

— Devenise prea mult, încep eu precaut, pentru că nu vreau 
să-i spun tot, deși știu că nu trebuie să mint. Aveam nevoie să 
ies din povestea asta. Repede. 

Ezit, poticnindu-mă în numele pe care i l-am dat soţului meu. 

— Și Harvey a fost alături de mine. 

Mintea mea se întoarce în trecut. Eram în bucătărie cu Frosty. 
Făcea cafea pentru mine, bând vin roșu dintr-o cană. Cred că nu 
dormise deloc în noaptea de dinainte; era în timpul festivalului. 
Cu o zi înainte mărșăluiserăm pe străzi cu prieteni de-ai lui 
Johan și băuserăm prin baruri, apoi un grup se întorsese la noi 
acasă. Acum era liniște, cei mai mulţi plecaseră să mai petreacă 
sau se culcaseră. 

Marcus era la etaj, cântând la o chitară pe care o lăsase 
cineva la noi cu luni în urmă. 

— Poftim, a spus Frosty, întinzându-mi cafeaua. N-avem lapte. 

Eram obișnuită. Nu aveam niciodată. 

— Mulţumesc. 

— Cum se simte Marky? 

— Bine, am spus eu. Cred. Problema e că ai lui sunt furioși. 

— lar? 

— Vor ca el să se ducă acasă. 

Frosty a rămas cu gura căscată, prefăcându-se șocată: 

— Cum? Departe de toate astea? Dar de ce? a râs ea. Cred că 
ai lui nu înțeleg ce se întâmplă aici. 

Am dat din cap. 

— Așa-i, cred că nu înțeleg. 

— l-ai cunoscut? 

Pun cafeaua pe masă. 


145 


— Nu. Încă nu. Dar Marcus crede că taică-su o să vină aici în 
curând. Și vrea să ieşim toți trei în oraș. Zice c-ar trebui să 
insistăm. Vrea să le arate alor lui că s-a lăsat. 

Frosty a înclinat capul într-o parte. 

— Și s-a lăsat? 

— Da, am spus eu. 

Dar era doar jumătate de adevăr. Ne-am lăsat amândoi dintr- 
odată și am înfruntat împreună sevrajul. Am transpirat al naibii 
de mult, am vomitat, am avut diaree și crampe stomacale atât 
de puternice, încât gemeam de durere. Ne dureau oasele și nu 
puteam să dormim. Simţeam că ard pe dinăuntru, nimic nu-mi 
era de ajutor, și ne gândeam în permanenţă că o nouă doză ar fi 
putut alunga durerile. Dar am fost amândoi puternici, ne-am 
ajutat unul pe altul când ne era greu și ne-am ţinut departe de 
heroină câteva săptămâni. Acum, urma să ne viziteze tatăl lui, 
iar Marcus mă implorase să mai băgăm o doză. Și în cele din 
urmă acceptasem. Incă una și gata. Pentru totdeauna. Urma s-o 
facem mai târziu în ziua aia sau a doua zi dimineaţă, la răsărit. 
Doza de rămas-bun. 

Dar nu i-am vorbit despre asta lui Frosty. 

— Ne-am lăsat amândoi, i-am spus eu. 

A tăcut câteva clipe, apoi a zis: 

— Ce bine. 

Și a schimbat subiectul. Am terminat de băut ce aveam în 
căni - ea vin, eu cafea - și am vorbit despre petrecerea pe care 
o plănuiam pentru weekend. 

— Mă ajuţi să mă pregătesc? m-a întrebat ea. 

l-am zis că da, bineînțeles că am s-o ajut. 

— Mersi. 

Apoi s-a întâmplat. Pe Frosty a străbătut-o un fior; arăta de 
parcă ar fi fost cu mintea în cu totul altă parte. A durat doar o 
clipă, apoi s-a uitat la mine. 

— Draga mea, unde e Marky? 

N-am zis nimic. Camera lui era tăcută, și fusese așa de ceva 
vreme. Chitara nu se mai auzea. 

e 

Acum mă uit la poza de pe pat - Marcus în oglindă -, apoi la 
Lukas. Clatină din cap. Mă tem ca nu cumva să mă judece, ca nu 
cumva această discuţie să însemne începutul îndepărtării 


146 


noastre, și totuși merită să fiu sinceră cu el, măcar în privința 
asta. Mă ia de mână. 

— Și ce s-a întâmplat? 

Nu vreau să mă întorc acolo. Nu pot. Uneori, mă gândesc că 
în noaptea aceea ceea ce am făcut a fost catalizatorul pentru ce 
s-a întâmplat cu Kate. Dacă aș fi acţionat altfel, încă ar fi fost în 
viaţă. 

— Cred că am avut un moment de luciditate. Am plecat. 
Știam că trebuie să plec. Dar n-aveam unde să mă duc. Nu 
înainte să mă salveze Harvey. 

— Îl cunoșteai dinainte. 

— Da. Era fiul celui mai bun prieten al tatei. Taţii noștri s-au 
cunoscut la școală și au devenit prieteni. A fost cam singura 
persoană care a păstrat legătura cu mine cât am stat la Berlin, 
iar când s-a sfârșit totul, pe el l-am sunat. L-am întrebat dacă 
vrea să stea de vorbă cu tata din partea mea. Să netezească 
drumul... 

— Și ce-a făcut? 

— Mi-a plătit biletul de avion. Și mi-a zis că pot sta cu el 
câteva zile, până mă pun pe picioare... 

— Și încă stai cu el... 

Mă cuprinde furia o clipă. 

— Da, dar o faci să sune ca și când ar fi un accident, încă stau 
cu el pentru că ne-am îndrăgostit. 

Dă înţelegător din cap și mă liniștesc. Mă bucur că nu pune 
următoarea întrebare logică: dacă încă îl mai iubesc. Răspunsul 
nu e simplu. Pe vremuri, iubirea noastră era adâncă și limpede, 
acum e mai complexă. Am trecut împreună prin bune și rele. 
Ne-am certat, am fost furioasă pe el, l-am urât și l-am iubit. Ne- 
am sprijinit unul pe celălalt, dar nu e ușor. Lucrurile se așază de- 
a lungul anilor. Devin altceva. De aceea nu pot da un răspuns 
simplu: Da, încă îl iubesc sau Nu, nu-l mai iubesc. 

— Apoi m-ai cunoscut pe mine. 

Îmi ţin respiraţia. 

— Da. 

Camera e tăcută. De undeva, de departe, aud zgomotele 
hotelului, ceilalți oaspeţi, uși trântite, râsete, iar de afară se 
aude zumzetul constant al traficului. Dar în cameră totul e 
nemișcat. 

Mă întorc pe o parte, cu fața la el. 


147 


— Povestește-mi despre soţia ta. 

Închide ochii, trage aer în piept, apoi îi deschide din nou. 

— O chema Kim. Ne-am cunoscut la serviciu. Lucra pentru un 
client. Am iubit-o foarte mult. 

— Cât aţi fost căsătoriţi? 

— A primit diagnosticul cu puţin înainte să aniversăm un an. l- 
au spus că mai are de trăit între douăsprezece și optsprezece 
luni. Dar a murit după vreo șapte luni. 

Urmează câteva momente de tăcere. Nu e nimic de zis. 

— Îmi pare rău. 

Se uită la mine. 

— Mulţumesc. 

Mă ia de mână. 

— Mi-e dor de ea. Au trecut câţiva ani, dar încă îmi lipsește... 

Zâmbește, apoi mă sărută. 

— l-ar fi plăcut de tine. 

Zâmbesc. Nu-mi dau seama cum mă face să mă simt asta. N- 
are niciun sens, pentru că n-aș fi avut cum s-o întâlnesc 
niciodată. Dacă ar mai fi fost în viaţă, Lukas n-ar mai fi cu mine 
acum. Tac o vreme, apoi vorbesc din nou. 

— Mi-ai zis că m-ai putea ajuta s-o găsesc pe sora mea pe alte 
site-uri. 

— Bineînţeles. Vrei? 

A trecut o săptămână de când s-a oferit și m-am tot gândit la 
propunerea lui. S-ar putea să fie dureros, dar merită încercat. Și 
n-am să fiu singură. 

— Da. Dacă poţi. : 

Îmi spune că o să vadă ce poate face. Îi dau numele ei, 
numele de utilizator de pe encountrz, data de naştere, toate 
datele care i-ar putea fi de folos. Și le notează în telefon, apoi 
spune că o să facă tot ce-i stă în putinţă. 

— Mă ocup eu, ai încredere, îmi spune. 

Atmosfera din cameră a devenit apăsătoare, s-a umplut de 
stafii. Probabil la fel simte și el, pentru că propune să ieșim: 

— Putem merge să mâncăm ceva. Sau să bem o cafea. 

Ne îmbrăcăm, coborâm și intrăm în gară. E aglomerat, dar 
găsim o masă liberă într-o cafenea. E lângă vitrină și mă simt 
expusă, dar în clipa asta nu mai contează. Privirile oamenilor 
alunecă peste mine. Sunt invizibilă. Lukas aduce cafelele de la 
bar. 


148 


— Așa e mai bine, spune el după ce se așază. Cum te simţi? 
Adică, te-a deranjat când ţi-am vorbit despre Kim? 

— Ah, nu, nicidecum. 

Zâmbește. 

— Mă bucur că putem vorbi despre lucruri cu adevărat 
importante. N-am mai avut parte de asta până acum. 

— Și ce discuţi de obicei? 

— Cu persoanele pe care le cunosc online? 

Aprob din cap. Coboară privirea și își scarpină umărul cu un 
aer absent. Incă zâmbește. Mă gândesc la fanteziile pe care ni 
le-am împărtășit unul altuia. 

— Despre aceleași lucruri ca și noi? 

— Da. Dar cu nimeni n-a fost atât de intens cum e cu tine. 

Face o pauză, apoi mă întreabă: 

— Dar tu? 

Știe că e prima oară când fac asta. Deja i-am spus. 

— Soțul meu și cu mine..., încep eu, dar mă opresc. Suntem 
căsătoriţi de multă vreme. 

— Și asta ce înseamnă? 

— Cred că înseamnă că-l iubesc. Vreau să fiu alături de el. 
Dar... 

— Dar nu e întotdeauna atât de captivant? 

Nu răspund. Oare asta vreau să spun? 

Mă uit la Lukas. E mai ușor cu tine, îmi spun în sinea mea. 
Vrem să ne facem o impresie bună unul celuilalt. Nu vorbim 
despre necazurile cotidiene - nu încă -, deși am discutat deja 
despre marile noastre pierderi. N-a trebuit să te ascult 
vărsându-ţi furia faţă de familia care a făcut plângere împotriva 
ta, fiind nemulţumit că a trebuit să scrii „o scrisoare de scuze 
înjositoare”, deși știi bine că i-ai prevenit în legătură cu 
posibilele efecte secundare ale operaţiei. N-a trebuit să încerc 
să te sprijin, știind că n-am cum să te sprijin, că n-am ce să fac 
sau să spun ca să nu mai fii necăjit. 

— Nu întotdeauna, spun eu. 

— Dar i-ai fost întotdeauna fidelă? 

Mă gândesc la episodul cu Paddy din chioșcul de vară. 

— Aproape. 

Zâmbește lasciv. 

— Da, nu-i tocmai captivant, spun eu. 

— Mie-mi zici. 


149 


— A fost un tip. De curând... 

Se apleacă în față, iar eu ridic ceașca de cafea. 

— E un prieten al soțului meu. 

Mă gândesc la petrecerea dată de Carla. Vreau să-i povestesc 
cum a fost. 

— Îl cheamă Paddy. Flirtează cu mine de ceva vreme. 

— Flirtează? Cum? 

— Ei, știi și tu. Când ne strângem cu toţii întotdeauna râde la 
glumele mele, îmi complimentează hainele, chestii de genu' 
ăsta. 

Dă din cap, iar eu mă aud spunând: 

— Ba chiar am crezut că mă urmăreşte. 

— Că te urmăreşte? De ce? 

— Într-o noapte, am văzut un tip pe fereastră. Chiar înainte să 
mă culc. 

— Mi-ai povestit. 

Da, așa-i. Și mi-a zis că ar vrea să mă poată proteja. 

— Chiar crezi că e el? 

Deși știu că nu era Paddy - și că, cel mai probabil, nu era 
nimeni, ci doar imaginația mea bogată combinată cu lipsa 
somnului -, mă trezesc spunând: 

— Da. 

Face ochii mari. Pare aproape încântat. Îmi amintesc ce mi-a 
zis: N-as lăsa niciodată pe nimeni să-ți facă rău. 

Atunci m-am simţit protejată. În siguranţă. 

Oare de asta i-am spus că tipul care mă urmărește s-ar putea 
să fie Paddy? Pentru că vreau să mă simt din nou așa? 

— Și cineva mi-a pus niște fluturași în cutia de scrisori. 

— Ce fel de fluturași? 

— Din cei de care pun prostituatele în cabinele telefonice. 

Îmi susţine privirea. Oare povestea asta îl excită? 

— Crezi că e mâna lui? 

Mintea îmi fuge la Paddy și la încercarea lui stângace dea mă 
săruta. Ar fi scârbit dacă ar auzi minciunile pe care le spun 
despre el. Dar n-o să afle niciodată. 

— Poate. A încercat să mă sărute și... 

— Când? 

— ii minte petrecerea la care am fost când tu erai la nuntă? 
Atunci s-a întâmplat. l-am spus că n-am să mă culc cu el 
niciodată. Și cred că s-a răzbunat cu fluturașii. 


150 


— l-ai răspuns la sărut? 

Îmi amintesc conversațiile online în care am vorbit despre 
fanteziile noastre. Nu e și acum la fel? 

— Nu. M-a sărutat fără să vreau. 

— Ce nenorocit! De ce nu mi-ai zis? 

— Mi-a fost rușine... 

— Ruşine? De ce? 

— AȘ fi putut să zic nu. 

— Și n-ai zis? 

— Ba da, răspund eu, plecând privirea. Nu știu. Poate aș fi 
putut să mă opun mai hotărât. 

Mă ia de mână. 

— Spune-mi unde locuiește. 

— De ce? 

— Nimeni nu trebuie să rămână nepedepsit pentru porcării 
din astea. O să stau un pic de vorbă cu el. 

— Ce să-i spui? 

— Mă gândesc eu. 

Mi-l închipui ciocănind la ușa lui Paddy, apoi imaginea se 
schimbă, ca un vis care se transformă brusc în coșmar. Il văd 
stând în picioare lângă cadavrul lui Kate. 

— Nu, spun eu, încercând zadarnic să alung imaginea. 

— Ești speriată. 

— Nu, nu, mă simt bine. 

Îmi ridică mâna și o sărută. 

— Vreau să te protejez, spune el, privindu-mă în ochi. O să am 
grijă de tine. Dacă ești speriată. 

Atmosfera se electrizează. Mă gândesc la ce i-am spus. La 
lucrurile pe care mi-am dorit să le fac, dar nu le-am făcut 
niciodată. Mă copleșește dorinţa. 

— Știu. 

— Eşti speriata? 

Mă uit la el. Legătura dintre noi se strânge. Pielea mâinii lui 
pare să vibreze de energie, carnea lui se contopește cu a mea și 
îmi dau seama că îl doresc, că și el mă dorește și că vrea să fiu 
speriată, iar dacă asta vrea, atunci asta vreau și eu. 

— Da, șoptesc eu, iar el se apleacă și mai mult spre mine. 
Sunt foarte speriată. 


151 


Coboară și el glasul, deși acum în cafenea nu mai e decât o 
persoană în afară de noi. Un călător singur, cu o servietă, care 
citește ziarul. 

— Tipul ăsta, Paddy, ce crezi că ar vrea să-ţi facă dacă ar 
putea? 

Dorinţa mea crește și începe să pulseze. E ceva în mine, ceva 
fizic, pe care pot să-l simt, să-l ating. Ceva se deschide înăuntrul 
meu. 

Deschid gura să răspund, dar am rămas fără cuvinte. N-a mai 
rămas decât dorința. Lukas se îndepărtează de mine fără să-mi 
dea drumul la mână. 

— Să mergem. 

Mă împinge în cabină și încuie ușa. Se mișcă frenetic, 
sărutându-mă, împingându-mă, strângându-mă în braţe. Mă las 
în voia lui, nu mă opun la ce se întâmplă. Trage de hainele mele, 
mâinile și picioarele ni se împletesc haotic, și îmi dau seama - 
ca de la distanţă - că și eu trag de hainele lui. Se simte miros de 
dezinfectant sau de săpun amestecat cu iz de urină. 

— Lukas..., șoptesc eu. 

Dar îmi acoperă gura cu mâna, apoi mă întoarce cu spatele și 
mă lipește de perete. 

— Ce crezi că ar vrea să-ţi facă? mă întreabă el. Asta? 

Incerc să dau din cap. Mă ţine cu braţul pe după gât; nu mă 
strânge tare, dar nu e nicio strânsoare blândă, îmi dă jos blugii. 
Il ajut și eu. Imi depărtează picioarele cu genunchiul. li simt 
mădularul opintindu-se în mine și îmi arcuiesc spatele să-i 
ușurez intrarea. Undeva în mine se ia o decizie: am să-l las să 
facă ce vrea. Orice vrea. Până la un punct. 

Oare așa făcea și Kate? mă întreb. Așa se simţea și sora mea? 

— Spune-mi, șoptește Lukas, vrei să-i dau o lecţie? Spune-mi 
cât de speriată ești... 


Capitolul optsprezece 


Ap 


Am dureri când mă trezesc. Încă îi simt pe mine degetele, 


palmele. 


152 


Și totuși, sunt dureri care mă fac să mă simt vie. Măcare 
altceva, ceva mai bun decât cealaltă durere, durerea care mă 
face să vreau să mor. 

Mă dau jos din pat să mă duc la baie. Lângă ușa lui Connor, 
mă opresc să ascult. Se aude muzică în surdină, radioul ceasului 
deșteptător. Dau să bat, dar mă abtin. E devreme. Se simte 
bine. Cu toții ne simțim bine. 

In baie, mă gândesc la Lukas. Ceva special, mi-a zis el. Pentru 
ziua mea. Sunt stăpânită de nerăbdare, de anticiparea 
delicioasă a plăcerii amânate. Mă gândesc la el în timp ce mă uit 
în oglindă. Imi studiez brațele și coapsele. Mă întorc și încerc să- 
mi văd spatele. Sunt două urme: una are formă de palmă, 
cealaltă seamănă cu o pasăre. Sunt inflamate și roșii, iar 
marginile deja au căpătat o nuanţă mai închisă. 

Am început să mă învineţesc. 

e 

Trec şase zile. Aproape o săptămână. Mă întâlnesc cu 
Adrienne, mă duc cu Hugh la teatru, apoi se face din nou marți, 
ziua mea de naștere. Treizeci și șapte de ani. Dorm până târziu 
și, pentru prima oară după multă vreme, mă scol ultima. Cobor 
la pater. Familia mea deja e acolo. Pe masă sunt câteva felicitări 
și un cadou împachetat. E vacanță școlară și atmosfera e tihnită. 
Hugh a făcut cafea pentru amândoi și a scos o farfurie cu 
croasanţi pe care nu știam că i-a cumpărat. 

— Draga mea! 

Imi oferă un buchet uriaș de flori - roșu și verde, crizanteme și 
trandafiri. Încă e în halatul lui uni, cenușiu-închis. 

— La mulţi ani! 

Mă așez. Connor îmi întinde o felicitare și o deschid. 

— Minunată! spun eu. 

E o fotografie cu noi trei, scoasă la imprimantă, pe care a lipit- 
o pe o felicitare obișnuită. Pe cealaltă pagină a imprimat: „La 
mulţi ani, mami!” Îl sărut pe creștet. Miroase a șampon și o clipă 
îmi amintesc de el când era mic și mă simt vinovată. Sunt aici, 
cu familia mea, dar mă gândesc și la ce se va întâmpla mai 
încolo, la întâlnirea cu amantul meu. 

Acum pot să-i spun așa. Examinez cuvântul în minte. Amant 
Mă întorc spre Hugh. 

— N-o să întârzii la serviciu? 


Zâmbește, dar pare că face un efort, ca și când ar trebui să se 
străduiască să uite de cazul de la serviciu; familia pacientului n- 
a fost mulţumită de scrisoare și se gândește să-l dea în 
judecată. Connor zâmbește și el, apoi Hugh îmi dă cadoul lui. 

— Mai întâi deschide cadoul. Apoi o să stăm de vorbă. 

Îl iau din mâinile lui. E frumos împachetat. 

— La mulţi ani, draga mea. 

O parte din mine știe ce e încă înainte să-l deschid. 

— Parfumul meu preferat! Fracas! A 

Până și mie mi se pare că am un ton prea entuziasmat. În 
glasul meu se simte o undă de nesinceritate. Sper ca Hugh să 
nu-și închipuie că sunt nerecunoscătoare. 

— Am văzut că ţi s-a terminat. 

— Da, mai e doarun pic. 

E parfumul care îi displace lui Lukas. 

— Și știu că era și preferatul lui Kate. 

Zâmbesc. 

— Foarte drăguţ din partea ta, dragul meu. 

— Nu te dai cu el? 

— Nu vreau să-l irosesc. 

— Te rog, insistă el cu un aer dezamăgit. 

Chipul lui devine îngrijorat o clipă, apoi zâmbește din nou. 

— Miroși atât de bine când te dai cu el, spune Hugh, 
sărutându-mă. Dă-te cu el azi... 

— Hugh... 

— Îți mai place, nu? 

— Da, foarte mult. 

Deschid cutia și scot flaconul. Fac pe plac unuia, îl 
nemulțumesc pe celălalt. Doar un pic, îmi spun. Pot să mă spăl 
înainte să mă văd cu Lukas. Simt cum mi se strâng degetele lui 
în jurul încheieturii mâinii. Zâmbesc în sinea mea în timp ce-mi 
pulverizez parfum după fiecare ureche. 

— Dar nu ăsta e adevăratul tău cadou. 

— Nu? 

— Tata te scoate în oraș! spune Connor, și fața i se luminează 
de bucurie. 

Îmi dau seama că au pus planul la cale împreună. 

— Când? 

— Azi, răspunde Hugh. Mi-am luat liber. 

Se uită amândoi la mine. Nerăbdători. 


154 


— Excelent! exclam eu, încercând să nu-mi trădez panica. La 
ce oră? 

— Toată ziua, mă lămurește Connor. lar eu o să ies cu Dylan. 

— Minunat! 

Acum chiar am început să-mi fac griji. Mi-l imaginez pe Lukas 
așteptându-mă și întrebându-se unde sunt. O să creadă că l-am 
lăsat baltă. Că mi-am pierdut interesul și nici măcar nu m-am 
obosit să-l anunț. 

Dar nu sunt așa și nu vreau să-și facă o impresie proastă 
despre mine. 

Gândesc repede. 

— N-ai uitat că azi am ședința de terapie, nu? 

Hugh tresare. 

— Ba da, am uitat. 

Așteaptă să fac eu o propunere, dar nu spun nimic. 

— Nu e cea mai bună soluţie, continuă el, dar n-ai putea s-o 
contramandezi? Doar de data asta? 

Simt că mă încordez și că mă cuprinde furia. 

— Nu vreau să sar peste nicio ședință. Martin zice că facem 
progrese consistente. 

Martin. Oare așa i-am zis că-l cheamă? O clipă, nu-mi pot 
aminti. 

Hugh se uită la Connor, apoi din nou la mine. Mă întreb dacă 
vrea să obţină sprijinul lui sau doar crede că n-ar trebui să avem 
această discuţie de faţă cu fiul nostru. 

— Știu..., începe el. 

— Adică, în sfârșit am început să mă simt mai bine, înţelegi? 

— Da. Și sunt foarte bucuros. Dar n-ai putea să reprogramezi? 

Connor pune lingura jos. Așteaptă răspunsul meu. 

— Într-o altă zi din săptămâna asta? 

Nu, îmi spun. Nu pot. 

— E foarte ocupat..., spun eu, gândind repede. lar dacă 
anulez o ședință, tot trebuie să i-o plătesc. 

Hugh pleacă bărbia. Îmi dau seama că e iritat. 

— Cred că ne putem permite, draga mea. Și oricum, deja am 
făcut o rezervare pentru noi. Dacă o contramandez, o să 
trebuiască să plătim și acolo o taxă de contramandare. 

— Ce rezervare? întreb eu. 

— E o surpriză. Ceva pe toată ziua. Mă gândeam să mergem 
acolo pe la unșpe. 


155 


— Să mă gândesc. 

Mă ridic în picioare. Mă simt scindată între soțul și amantul 
meu. Nu-i pot avea pe amândoi, așa cum nu se poate să beau și 
să nu beau, așa cum nu se putea să pun mâna pe seringă și să 
nu mă ating de ea. Trebuie să aleg una sau alta. 

Sau poate... 

Pun mâna pe telefon. 

— Să văd dacă nu cumva pot face ședința mai devreme, îi 
spun lui Hugh. Și ne întâlnim după, pe la unșpe jumate. 

Dă să protesteze, dar îl opresc: 

— Nu-mi place să nu mă ţin de cuvânt. Și e important pentru 
mine să merg. 

Încerc să păstrez o voce calmă, rezonabilă, dar îmi dau seama 
că am ridicat un pic tonul. Zâmbesc. 

— Sunt sigură că nu e grav dacă ajungem cu jumătate de oră 
mai târziu. 

les din cameră, mă duc în hol și închid ușa în urma mea. Apăs 
butonul de apel și după câteva clipe aud glasul lui Lukas. 

— Bună, spun eu și, fără să gândesc, adaug: Sunt eu, Julia 
Plummer. 

— Julia? întreabă el. 

E nedumerit, pentru că e prima oară când îmi folosesc numele 
adevărat. 

— Jayne, tu ești? întreabă el cu glas scăzut. 

Mi se face brusc frică. Îmi dau seama că Hugh e în spatele 
ușii, la doar câţiva metri de mine. Încerc să-mi păstrez 
cumpătul. Cobor volumul cu degetul mare, să fiu sigură că 
numai eu aud ce spune Lukas. 

— Da, mă simt bine, răspund eu calm, apoi aştept câteva 
clipe. Nu, nu..., continui eu râzând. Nicidecum! 

— Nu poţi să vorbești. 

— Exact. În fine, mă întrebam dacă nu cumva am putea să ne 
întâlnim cu o oră mai devreme azi. E ziua mea și soțul vrea să 
mă scoată în oraș! 

Încerc să par entuziasmată, de dragul lui Hugh și al lui 
Connor, dar nu pot. Lukas o să creadă că sunt sinceră, că sunt 
încântată să mă văd cu soţul meu, nu cu el. Și nu vreau asta. 

Tace câteva clipe. Nu-mi dau seama dacă a intrat în jocul meu 
sau nu și-a dat seama ce se întâmplă. 

În cele din urmă vorbește: 


— În locul obișnuit, dar o oră mai devreme? 

Are un ton ciudat. Nu-mi dau seama dacă e dezamăgit sau 
furios. 

— Da, dacă se poate. 

— Excelent! spune el râzând. O clipă, m-am temut că o să 
anulezi întâlnirea. 

— Nicidecum. Ne vedem la ora stabilită. 

Închid și mă întorc la Hugh. 

— Gata, s-a rezolvat. 

e 

— A fost cadoul de la Harvey, spun eu. 

Îmi dau seama că nu-i place. 

— Și te-a pus să te dai cu el? 

— Nu tocmai. 

— Te pune să faci multe lucruri? 

— Nu ca tine. 

Nu zâmbește. Am ajuns de câteva minute, dar e în continuare 
încordat. Ceva s-a schimbat. 

— Nu-i chiar atât de rău, nu? 

— Merge. 

Zâmbesc. Încerc să păstrez un ton lejer, să dau impresia că e 
un detaliu lipsit de importanţă. Cum și este, cel puţin din punctul 
meu de vedere. Îl sărut din nou. 

— Îmi pare rău, îi spun. 

Încerc să mă retrag din îmbrăţișarea lui, dar mă trage înapoi 
spre el și mă sărută. E pasional, aproape violent. Işi lipește o 
mână de pieptul meu și mă întreb dacă mă va apuca de gât, dar 
mâna i se strânge în jurul cefei mele. Mă împinge spre pat. 

— Te rog să mă ierți, îi spun. 

Deși nu e reală, simt că frica mea e cumva adictivă. Îmi dă 
drumul și mă împinge ușor, apoi ridică mâna, ca și când s-ar 
pregăti să mă lovească. 

— Nu mă pedepsi. Te rog. 

O clipă, pare cuprins de o furie autentică. Tresar și fac un pas 
în spate. Îmi apare în faţa ochilor chipul lui Kate, îngrozit și cu 
ochi mari. Încerc să mă concentrez asupra a ceea ce știu: că n-a 
avut nicio legătură cu sora mea. 

— Nu..., încep eu, dar mă întrerupe. 


157 


— De ce nu? izbucnește el în râs, fără să coboare pumnul. Dă- 
mi un motiv să n-o fac. Ti-am zis să nu te dai cu parfumul ăsta 
nenorocit. 

Și un scurt moment reușesc să mă pun în locul surorii mele. 
Sunt cuprinsă de o groază autentică, apoi faţa lui Lukas se 
relaxează. Coboară mâna, apoi mă înhaţă. 

— Chiar ai glumit, spun. 

— Crezi? 

— N-ai glumit? 

Zâmbește și mă sărută apăsat. 

— Depinde. 

e 

După aceea, stăm amândoi întinși pe podea. Nu sunt complet 
dezbrăcată. Mi-e teamă să nu mi se fi șifonat cămaşa - am auzit 
un pârâit când mi-a desfăcut nasturii frenetic și m-am întrebat 
imediat cum o să-i explic lui Hugh - și m-am lovit ușor cu capul 
de colțul patului. 

Se întoarce spre mine. 

— Ai vânătăi. 

— Știu. 

— Eu ţi le-am făcut? 

Zâmbesc. 

— Da. 

Sunt aproape mândră. 

— Ştii că nu ţi-aș face niciodată rău cu adevărat, nu? 

— Da, știu asta. 

Mă întreb dacă sunt sigură. Mă întreb în ce m-am băgat și cât 
de adânc. 

Și totuși, nu pot nega că iniţiativa ne aparține amândurora. 
Totul e reciproc, îmi încurajează toate fanteziile pe care i le 
împărtășesc și le duce mai departe. N-aș putea spune că nu-mi 
place. 

— Da. Am încredere în tine. 

— Bine. 

Mă sărută atât de tandru, atât de lent, fără niciun pic din 
pasiunea de acum câteva clipe și fără banalitatea, 
pragmatismul, superficialitatea lui Hugh. 

— Și unde te duce? 

— Cine? întreb, fără să-mi pot da seama dacă e gelos. Soțul 
meu? Nu știu. 


158 


— Unde speri să te ducă? 

Mă ridic în capul oaselor. Mă stânjenește menționarea lui 
Hugh. Mi-a fost ușor să continui povestea asta până acum 
pentru că am reușit să nu aduc vorba despre el și pentru că nu l- 
am pomenit niciodată pe Connor. 

Îmi apare o imagine cu el. Probabil că acum e cu Dylan. Se 
joacă pe calculator sau poate sunt în parc. 

Mă întreb de ce îmi pare bine că Lukas nu știe că am un fiu. 

— Nu știu. Probabil la restaurant sau la teatru. Acum doi ani a 
cumpărat bilete pentru operă, dar n-a putut ajunge și m-am dus 
cu Adrienne. 

— Cine e Adrienne? 

— O prietenă. Ne știm de mulţi ani. Cam de când m-am mutat 
la Londra. 

— O să faci sex cu soţul tău? 

Mă uit la el. 

— Nu e corect din partea ta. 

Își dă seama că am dreptate. 

— Ştii, spune el, pare că nu prea-ţi pasă unde vrea să te ducă 
și nici ce o să faceți. 

Mă ridic în picioare și încep să-mi adun hainele. Nu e 
întrutotul adevărat, dar jucăm un joc și știu ce trebuie să spun: 

— Păi, chiar nu-mi pasă. Aș prefera să-mi petrec ziua aici, cu 
tine. 

— Și eu aș vrea asta. 

Inspir adânc. Am tot amânat până acum, dar simt că trebuie 
să-l întreb înainte să plec. 

— Ai aflat ceva despre Kate? 

Se ridică și el și începe să se îmbrace. 

— Încă nu. Mai fac cercetări. 

Serios? îmi spun. Nu știu de ce, dar nu sunt sigură că-l cred. 

— M-am mai gândit la cercelul despre care ai zis că i-a 
dispărut. 

— Da? 

— Eşti sigură că poliţia cercetează chestia asta? Că mie mi se 
pare o pistă mai promițătoare decât să-i investigheze prietenii 
de pe net. 

— Păi, a zis că da, însă nu-s sigură. 

Mă sărută. 


— Las-o în seama mea. Sunt sigur c-o să iasă ceva la iveală. 
Trebuie doar să continuăm săpăturile. 

— Mersi. 

— Cu plăcere, spune el și mă sărută de rămas-bun. Apropo, 
încă n-ai primit cadoul de la mine. 

Zâmbesc. 

— O să-l primești mai încolo. E o surpriză. 

e 

Plec de la un hotel și mă duc direct la altul. Simt că-mi 
zvâcnesc tâmplele și am o despicătură în cămașă pe care încerc 
s-o ascund încheind nasturii hainei. Când ajung, îl văd pe Hugh 
în holul de primire. Stă într-un fotoliu; în faţa lui e un pian, iar de 
tavan atârnă un candelabru uriaș. Pornesc spre soțul meu, iar el 
se ridică în picioare să mă întâmpine. Are un aer plictisit, și mă 
simt vinovată. 

— Draga mea! exclamă. Cum a fost? 

li spun că bine. A luat cu el una dintre genţile mele de umăr - 
probabil prima pe care a pus mâna. Ne așezăm și îmi toarnă 
niște ceai. 

— Poftim. 

lau ceașca și mă uit în jur la ceilalţi oaspeţi: un cuplu în vârstă 
mâncând biscuiţi, două femei care iau prânzul și discută cu glas 
scăzut, un bărbat cu un ziar. Mă întreb ce fel de oameni stau în 
acest hotel, dacă Lukas ar putea să mă invite aici într-o bună zi. 

— Merge bine, spune Hugh dintr-odată. Terapia, adică. Pare 
că te simţi mai... 

— Mai bine? 

— Nu. Mai relaxată? Mai senină? Pari mai împăcată cu 
moartea lui Kate. 

Așteaptă să zic ceva, dar, văzând că tac, spune: 

— Ştii că poţi să vorbeşti cu mine. 

— Da, știu. 

— Am făcut tot ce ne-a stat în putință. S-o salvăm. Să fim 
alături de ea. 

Intorc privirea. Vreau să schimb subiectul. 

— Așa-i, dar... e complicat. 

— Te referi la Connor? 

— Da. 


160 


— N-ar fi fost mai bine dac-ar fi rămas cu ea. Ar fi fost exact la 
fel... sau mai rău. A trebuit să-l luăm noi. A fost mai bine pentru 
el așa. 

Ridic din umeri. 

— Poate. Crezi că se simte bine? 

— Cred că da. Dar normal că e tulburat de ce s-a întâmplat cu 
Kate. Îmi închipui că e foarte derutant pentru el. 

— Ai dreptate. O să ies cu el săptămâna viitoare. Petrecem 
toată ziua împreună. Mergem la cinema sau vedem noi. Discut 
cu el atunci. 

Dă aprobator din cap. Mă simt vinovată. Deja ar fi trebuit să 
discut cu el despre asta. Ar trebui să fim uniţi când vine vorba 
de Connor, cum am fost întotdeauna. 

— Bună idee, spune el. O să se descurce, ai să vezi. E un băiat 
bun, cu capul pe umeri. 

— Sper să fie așa. 

— Ştii, cred că are o iubită. 

Zâmbește. O complicitate plăcută între un tată și fiul lui. 

— Serios? 

Sunt surprinsă, deși n-ar trebui, și simt o undă de gelozie. 
Întotdeauna am crezut că va veni la mine, că mie îmi va 
mărturisi asta. 

— N-ai observat? Tot pomenește de o fată pe nume Evie. 

Zâmbesc. Nu-mi dau seama de ce mă simt atât de ușurată. 

— Cred că am văzut-o, spun eu. 

— Da? 

Mă gândesc la petrecerea Carlei, la fata cu care era Connor 
atunci; sunt sigură că așa o chema. 

— Da, părea o fată bună. 

— Ce bine, spune Hugh, luând o gură de ceai. Și se vede des 
cu Dylan. E un tip popular. O să se descurce. 

Face o pauză. 

— lar în noaptea asta avem casa numai pentru noi. Mă 
gândesc să luăm cina, iar apoi... 

Nu-și termină fraza. Mă gândesc la urmele de pe spatele și 
coapsele mele. In ultima săptămână, am mers târziu la culcare, 
dezbrăcându-mă în întuneric, iar în fiecare dimineaţă, mi-am 
luat halatul pe mine imediat ce m-am trezit. Nu-l pot lăsa să-mi 
vadă vânătăile. 

Nu-i fac nicio promisiune. 


161 


— Ar fi frumos. 

Hugh zâmbește. 

— Și ce facem aici? îl întreb. 

Zâmbește din nou, apoi își pune ceașca jos. Se apleacă în 
față, ca și când s-ar pregăti să se ridice, să facă o prezentare 
sau un anunț: 

— Păi, m-am gândit că ne-ar prinde bine puţină relaxare.. 

Îmi întinde geanta de umăr cu un aer radios. În ea "văd 
albastrul-închis al costumului meu de înot, șamponul și balsamul 
de păr. 

— Au și sală de masaj, îmi explică, făcând semn cu mâna spre 
semnul de lângă biroul de recepţie. Ți-am făcut rezervare pentru 
o ședință de pedichiură, după care o să facem amândoi masaj. 
Trebuia să mergem la ora douășpe, dar nu-i nimic, ne-au 
reprogramat pentru după-amiază... 

— Sală de masaj? 

— Da. Putem să stăm toată ziua aici. Au saună și bazin... 

— Excelent! spun eu. 

Mă cuprinde neliniștea și în câteva clipe se transformă în 
panică. Costumul meu de înot e foarte decoltat la spate. 

— Mergem? Sau mai întâi vrei să luăm prânzul? 

Clatin din cap. Nu știu ce o să fac. 

— Nu, să mergem. 

— E ziua noastră... 

Incerc cu disperare să găsesc o scuză, un mijloc să scap. Dar 
nu găsesc nimic. Deja am pornit spre sala de masaj. Îmi aduc 
aminte că acum o oră, în timp ce eram cu Lukas în cameră și mă 
îmbrăcam, m-am uitat peste umăr în oglindă. Semnele de pe 
spate erau vânătăi în toată regula, imposibil de confundat. 

e 

Hugh e lângă bazin, unde mi-a zis că o să-l găsesc. A 
comandat câte un suc pentru fiecare - e verde și pare organic - 
și deja a început să bea din paharul lui. Poartă șortul pe care i l- 
am cumpărat înainte de ultima noastră vacanță, cea în Turcia. 
Deși sunt îngrijorată, îmi dau seama vag că arată bine. A slăbit. 

Mă așez lângă el. Mi-am înfășurat prosopul în jurul pieptului. 

— Înotăm? 

Mă întind pe șezlong. 

— Un pic mai încolo. 


162 


Pune ziarul jos și se ridică în picioare. 

— Haide. Au și jacuzzi. Eu vreau să intru. 

Îmi întinde mâna și nu am altă variantă decât să o primesc. 
Sunt copleșită de groază și de un impuls inexorabil. Și de 
vinovăţie. Au trecut doar vreo două ore de când un alt bărbat 
îmi întindea mâna. 

Ne așezăm în bazin. Apa e caldă și limpede. Hugh dă drumul 
la jacuzzi și apa începe să bolborosească. Dau capul pe spate, 
uitându-mă la jocul luminii pe tavan, reflectată de apa 
învolburată. Vânătăile de pe spate mă înţeapă, ca și când aș fi 
fost însemnată cu fierul încins. 

O clipă, îmi vine să-i mărturisesc tot. Despre Lukas și ce am 
făcut cu el. N-a fost vina mea, aș vrea să-i spun. După cea 
murit Kate, mi-am pierdut busola și... 

Și ce? Și nu înseamnă nimic? Am crezut cu adevărat că 
încercam să aflu cine a omorât-o? Pentru mine și fiul ei? Am 
crezut că era bine ce făceam? 

Dar pe cine încerc să păcălesc? 

— Hugh..., încep eu, dar mă întrerupe. 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. 

Mă uit în ochii lui. A venit momentul, îmi spun în sinea mea. 

Abia acum înţeleg. Connor a văzut ce s-a întâmplat în chioșcul 
de vară, la petrecerea Carlei. Și i-a spus în cele din urmă tatălui 
său. 

Sau poate m-a văzut cineva pe stradă sau în holul unui hotel 
sărutându-mă cu un bărbat care nu e soțul meu. 

— Ce s-a întâmplat? 

Își scufundă un braţ și mă ia de mână pe sub apă. 

— E vorba de băutură. 

Ușurare amestecată cu nedumerire. 

— Poftim? Ce băutură? 

— Julia, sunt îngrijorat. 

Are un aer stânjenit, dar nu atât de stânjenit pe cât ar trebui. 
Mi-aș dori să fie un subiect dificil pentru el, dar nu e. Nu tocmai. 
Vorbește ca un profesionist. 

— Hugh, n-ai niciun motiv să-ţi faci griji. N-am mai pus 
picătură în gură. 

— Julia, nu-mi insulta inteligenţa. Mi-ai povestit. Când te-ai 
întors de la Paris. 


— Știu, dar am vrut să scap de tensiune. N-a fost o călătorie 
ușoară. 

— Înţeleg, dar cred că ar trebui să mergi din nou la ședințe. 
Au trecut câteva luni... 

Îmi amintesc de vizitele la clinică după ce m-am întors de la 
Berlin, de scaunele așezate în cerc, de programul în doisprezece 
pași al Alcoolicilor Anonimi. Îmi amintesc zilele și săptămânile de 
crampe și greață, sentimentul că aveam cea mai puternică 
mahmureală și că nimic nu avea să mă facă să mă simt din nou 
bine. Îmi amintesc lunile în care îl rugam pe Hugh să mă ajute, 
când de fapt el deja mă ajuta. 

— Ascultă, dacă vreunul dintre noi e expert în dependenţă, 
aceea sunt eu. 

Nu spune nimic. 

— Ai uitat cumva că sora mea a murit? 

— Bineînţeles că n-am uitat, ripostează el. 

Discuţia nu merge atât de bine pe cât se aștepta. 

— Mă întrebi întruna cum merg investigaţiile, continuă el. 
Cum aș putea să uit? Ș 

— Hugh, nu-i corect să aduci vorba despre asta acum. Imi 
pasă, asta-i tot. 

Șovăie. Ce-ar fi să te duci și tu la niște ședințe? îmi vine să-i 
spun. La Al-Anon.!? Să-ţi rezolvi propriile probleme înainte să te 
ocupi de ale mele. 

— Îmi pare rău..., spune el în cele din urmă. Dar nu-s sigur că- 
ți face bine să te gândești tot timpul la investigaţii. Mi-aș dori să 
ai încredere că mă pot ocupa eu de asta. 

— Am încredere în tine. Și o să am în continuare. 

Mă gândesc să-i spun că nu doar eu nu-mi pot găsi liniștea 
până nu va fi prins ucigașul lui Kate, ci și Connor. 

— Doar îmi fac griji, asta-i tot. 

— N-am mai băut nimic de atunci. Nicio picătură. 

Mă strânge ușor. Uitasem că mă ţine de mână. 

— La petrecerea Carlei... 

— A fost Paddy! Mi-a adus un pahar de vin, dar nu m-am atins 
de el. Apoi am stat de vorbă și din greșeală și-a vărsat vinul pe 
mine. 

Mă uit la el. Oare mă crede? 


12 Al-Anon este o organizaţie care oferă programe de sprijin și recuperare pentru 
familiile și prietenii alcoolicilor. 


164 


Vocea îi devine caldă. 

— Nu vreau să te văd întorcându-te acolo. Nu pot. N-am să 
permit asta. 

— Nu mă întorc nicăieri... 

— Atunci spune-mi, te rog, adevărul. 

— La ce te referi? 

— Ai avut o cădere? 

— Poftim? Ce cădere? 

— Ai băut ceva cu Adrienne? 

— Hugh, despre ce naiba...? 

— Vânătăile de pe spate. Le-am observat zilele trecute. Am 
văzut și azi că ai încercat să le acoperi. Așa că spune-mi, ce s-a 
întâmplat? 

Sentimentul de ușurare e aproape copleșitor. Singurul lui 
motiv de îngrijorare e că am băut câteva pahare de vin. 

— Te-ai îmbătat? 

— Hugh, m-am împiedicat. Nu eram beată. Întrezăresc o cale 
de scăpare. A văzut vânătăile, nu le pot nega existenţa. Dar îi 
pot explica de ce le-am ascuns. 

Oftez. 

— Am băut un pahar de vin. Atât. Se pare că nu-mi trebuie 
mult. 

Ezit o clipă și adaug: 

— Am căzut pe scara rulantă de la metrou. 

— Nu mi-ai zis nimic. 

Încerc să zâmbesc. 

— Nu. A fost foarte stânjenitor, dacă vrei să știi. 

Încă o pauză. 

— Întreab-o pe Adrienne, dacă nu mă crezi... 

Îmi dau seama că e o greșeală chiar în timp ce o spun. S-ar 
putea s-o întrebe. Mă străduiesc prea mult și adaug detalii 
inutile. 

— Îmi pare rău, spun eu. Mi-e rușine. Am făcut o greșeală. 

— Încă o greșeală. 

Mă cuprinde furia. 

— Da. Încă o greșeală. Uite ce e, deja mă simt foarte prost. 
Am zis că-mi pare rău. Putem să schimbăm subiectul? 

— Nu mie trebuie să-mi ceri scuze. 

— Atunci cui? 


— Cum ţi-am zis, cred că ar trebui să mergi din nou la 
ședințe. 

Nu, îmi spun în sinea mea. N-am să mă duc. Nu sunt 
pregătită, 

Clatin din cap. 

— Promite-mi că măcar o să te mai gândești. 

Nu. Nici măcar nu suport să mă gândesc la asta. Ar trebui să 
mărturisesc din nou totul. Ar trebui să recunosc că m-am întors 
în punctul de unde am pornit. 

— Nu pot. 

— De ce? 

— Nu... 

— Doar spune-mi c-o să te mai gândești. 

Oftez. 

— Bine. O să mă mai gândesc. 

— Sau măcar vorbește cu terapeutul despre asta. 

— O să vorbesc. 

Furia îi dispare de pe chip. Îmi dă drumul la mână și mă bate 
ușor pe coapsă. 

— Draga mea, pur și simplu nu vreau să te văd trecând din 
nou prin chinurile alea... 

— N-o să mă întorc acolo. Și oricum, asta s-a întâmplat acum 
mult timp. Sunt mai înţeleaptă acum. În plus, spun eu zâmbind, 
te am pe tine. Să ai grijă de mine. 

Mă uit în ochii lui. E mai ușor decât credeam, și totuși mă 
disprețuiesc pentru ce fac. Îmi amintește de anii pe care i-am 
petrecut încercând să conving oamenii că nu am o problemă, 
dar diferenţa e că acum chiar nu am nicio problemă. Doar mă 
prefac. 

— Știu, spune el, fără să-și ia mâna de pe coapsa mea. Știu. 

Tace o clipă, și simt că mă relaxez. Imi dau seama că va 
trebui să fac ceva. Data viitoare, s-ar putea să nu mai fiu atât de 
norocoasă, și orice s-ar întâmpla între mine și Lukas, nu pot lăsa 
povestea asta să-mi distrugă căsnicia cu Hugh. 

Îmi dau capul pe spate și închid ochii. Oare sunt naivă 
închipuindu-mi că-l pot păstra pe Lukas departe de familia mea? 
Oare secretele ies întotdeauna la iveală în cele din urmă? 

Tăcem amândoi o vreme, apoi Hugh spune dintr-odată: 

— Oh, Doamne, nu ţi-am povestit despre Paddy. 


Deschid brusc ochii. Tresar auzindu-i numele. Sper că n-a 
observat. 

— M-a sunat ieri Maria. Am uitat să-ți spun. A fost tâlhărit. 

Mă aud repetând ultimul lui cuvânt. Sună ca vocea mea, dar 
pare să vină de foarte departe. 

— Tâlhărit? 

Mi se face cald dintr-odată. Transpir. Apa e vâscoasă și 
uleioasă. 

— Da. La sfârșitul săptămânii. Parcă vineri, a zis Maria. 

— Unde? Cine l-a tâlhărit? Se simte bine? 

Un gând îngrozitor mi se înfiripă în minte. Săptămâna trecută, 
i-am spus lui Lukas ce-a făcut Paddy la petrecerea Carlei. L-am 
lăsat să creadă că a fost mai grav decât în realitate. Mult mai 
grav. 

Mi-a spus că vrea să mă protejeze. 

— Are vânătăi, umflături și nasul rupt, dar o să-și revină. Se 
pare că s-a întâmplat chiar în zona unde locuiesc. Era târziu și 
se întorcea acasă. Nu-și amintește mare lucru... 

Mă gândesc la Lukas. Mi-a zis că o să-mi primesc cadoul mai 
târziu. Oare la asta se referea? 

Mintea îmi zboară la Kate. O văd zăcând în propriul sânge, cu 
nasul rupt și cu ochii tumefiaţi. 

Mă uit la soțul meu. Am impresia că știu ce urmează să 
spună. 

— Partea ciudată e că nu i-au furat nimic. 

Ceva în mine începe să se prăbușească. Mă trezesc ridicându- 
mă în picioare, deși nu știu de ce, nici unde mă duc. Apa 
alunecă de pe mine și o clipă am impresia că e sânge. 

— Exact cum s-a întâmplat și cu Kate, spun eu. 

Hugh se ridică și el în picioare. 

— Julia? Julia, îmi pare rău. N-ar fi trebuit să-ţi spun. Nu m-am 
gândit... Julia, așază-te la loc, te rog. 

Nu se poate, îmi spun. Nu se poate să fie el. 

Spune-mi că vrei să-i dau o lecţie, mi-a spus el în timp ce 
făceam sex. Și cred că i-am zis da. Oare chiar am zis? 

Dar oare chiar avea de gând să facă asta? M-a luat în serios? 
Sigur e doar o coincidenţă. Trebuie să fie. 

Mă gândesc la mâinile lui pe mine, la vânătăi, la lucrurile pe 
care le-a făcut. La lucrurile pe care mi-a zis că i-ar plăcea să le 
facă. 


167 


— Sunt un nătărău, spune Hugh. Julia, îmi pare rău. 

Mă întorc cu spatele. Tremur, mi-e frig, și totuși transpiraţia 
mi se prelinge pe piele. Dau fuga în vestiar. Abia mă ţin 
picioarele până la baie. 


Capitolul nouăsprezece 


Connor se întoarce acasă a doua zi dimineaţă. Intră zgomotos 
în casă, vorbind non-stop. Când intră în bucătărie, mă găsește 
așteptând să fiarbă apa în ibric. 

Fiul meu. Mi-a fost dor de el. Doar pe el aș fi vrut să-l văd 
aseară, când m-am întors acasă. A avea grijă de el e singura 
îndatorire pe care cred că mai am șanse s-o îndeplinesc cu 
succes în viața asta. 

— Bună, mamă! îmi spune. 

Pare surprins că mă găsește acasă și o clipă mă aștept să mă 
întrebe dacă mă simt bine. Nu știu ce i-aș spune dacă m-ar 
întreba. În spatele lui îl văd pe Dylan și-i zâmbesc. 

— Bună dimineaţa, doamnă Wilding. 

— Putem să mergem la etaj? întreabă Connor. 

Mă forțez să zâmbesc. 

— Sigur. V-aţi distrat? 

— Da, se mulțumește el să spună. 

— Vrei să mănânci ceva? 

— Nu, mersi. 

— Nici tu, Dylan? 

Celălalt băiat clatină din cap și îngaimă ceva. E chiar mai slab 
decât îmi aminteam. 

— Am mâncat ceva mai devreme, spune Connor. Putem să ne 
uităm la un DVD? 

— Sigur. Să mă anunţaţi dacă vreţi ceva, spun eu în timp ce ei 
urcă pe scări. 

Mă întorc spre ibric și-mi prepar ceaiul. 

Știu ce trebuie să fac. Am amânat toată dimineaţa. Mă așez la 
masă și-l sun pe Lukas. 

— Bună dimineaţă, frumoaso. Tocmai mă gândeam la tine. 

În mod normal, vorbele lui mi s-ar părea încântătoare, dar azi 
abia le bag în seamă. Sunt prea încordată, prea neliniștită. Am 


168 


rămas fără energie. Mi-am petrecut toată noaptea gândindu-mă 
la el și la Paddy, la ce i-a făcut. La ce i-am făcut eu. 

— Lukas. Trebuie să stăm de vorbă. 

Simt că i se schimbă atitudinea. Mi-l imaginez stând întins în 
pat, apoi ridicându-se brusc în picioare. Incerc să-mi imaginez 
încăperea, dar nu reușesc. Nu i-am văzut nici dormitorul, nici 
casa. E frumoasă, mi-a zis, are trei camere și e lipită de o altă 
casă. „Modernă, dar și cu un pic de personalitate.” Intotdeauna 
mi-a vorbit cu mândrie despre ea, dar de ce nu m-a dus 
niciodată acolo? 

Mă întreb dacă e ordine la el. Un bărbat care locuiește singur; 
oare își face patul? Connor nu și l-ar face dacă n-aș insista eu. 

— Ce-i? S-a întâmplat ceva? 

Am un acces de furie. Îmi vine să tip, să strig: Da, s-a 
întâmplat! 

Inspir adânc și încerc să mă calmez. 

— Paddy a fost atacat. _ 

Mă doare și să rostesc aceste cuvinte. Imi amintește prea 
mult de Kate. 

— Cine? 

— Paddy. 

Sunt nervoasă și, în același timp, speriată. Oare a uitat? Sau e 
parte dintr-un joc? 

— Tipul despre care ţi-am povestit, îi explic eu. Prietenul 
despre care ţi-am zis că m-a sărutat. 

Șovăi. Vocea îmi tremură. 

— A fost bătut. 

— Doamne... 

Are un ton preocupat. Și pare sincer, dar cum pot fi sigură? 
Nu știu nimic. 

— Te simţi bine, Julia? 

Nu vreau să-i pun întrebarea, dar mă apasă, o simt ca pe o 
povară, și n-am de ales. În fond, e motivul pentru care l-am 
întrebat. 

— Ai avut vreo legătură cu povestea asta? 

Tăcere. Rostită cu voce tare, pare reală. Suspiciunea a 
devenit certitudine. R 

Mi-l imaginez clătinând din cap, nevenindu-i să creadă. Imi 
simt încordat fiecare mușchi. 

— Eu? spune el în cele din urmă. Ce naiba...? 


ÎI întrerup. Nu vreau, dar nu mă pot abţine. O spun din nou, 
mai tare de data asta. 

— Ai vreo legătură cu povestea asta? 

Îmi răspunde mai repede, apărându-se prompt. 

— Nu, bineînţeles că nu, spune el, dar nu-mi dau seama dacă 
e furios sau doar ferm. O să-și revină? 

Vorbele mi se desprind precipitat de pe buze: 

— Mi se pare o coincidenţă, asta-i tot. Adică, ţi-am povestit 
săptămâna trecută, iar săptămâna asta... 

— Ascultă-mă. Liniștește-te... 

— ... săptămâna asta, continui eu, se întâmplă. 

Mă opresc. Trupul mi se trezește brusc la viaţă. Îi simt mâinile 
pe mine, pielea mi se înfioară de la pofta nestăvilită de sex care 
mă cuprinsese în cabina toaletei, încheieturile mă dor vag acolo 
unde m-a strâns. Îmi amintesc ce mi-a spus. 

— M-ai întrebat dacă vreau să-i dai o lecţie. 

— Știu, spune el. Și, dacă mai ţii minte, ai zis da. 

Ceva în mine se prăbușește. Aproape că mi se taie respiraţia 
de spaimă și de furie. 

— Dar n-am vorbit serios! Ne prosteam. Era doar un joc! 

— Serios? 

Vocea i s-a schimbat, e de nerecunoscut; a căpătat un ton 
amenințător: 

— Ştii, trebuie să ai grijă ce-ţi dorești, Julia. Mare grijă... 

Mă cuprinde furia. Groaza. E ceva fizic, cât se poate de real. 
Mă simt de parcă aș fi luat foc, iar telefonul e viu, periculos. Imi 
vine să-l azvârl cât colo. Îmi doresc să nu-l fi cunoscut niciodată. 
Nu știu cine e acest bărbat pe care l-am primit în viaţa mea. 
Vreau ca totul să fie ca la început, înainte să-l fi cunoscut. 

— Lukas! 

Vocea mea e rugătoare și aproape că ţip, doar vag conștientă 
că fiul meu e acasă. În clipa asta, aș da orice să fiu sigură că 
ceea ce i s-a întâmplat lui Paddy n-are nicio legătură cu Lukas. 
Aproape orice. 

— Te rog... 

Mă opresc. Lukas face un zgomot; la început, nu-mi dau 
seama ce este, apoi îmi dau seama. Râde, aproape ca pentru 
sine. Simt că mă inundă lumina și aerul. 

— Lukas? 

— Stai liniștită. Am glumit... 


170 


— Ai glumit? Ce ţi se pare amuzant? 

— Julia, cred că trebuie să te liniștești. Gândește-te și tu. Nu ți 
se pare că ești un pic paranoică? Mi-ai zis de tipul ăsta 
săptămâna trecută. Chiar crezi că m-am dus direct la el să-l bat? 
Cum aș fi putut? Nu mi-ai zis unde stă. Nu mi-ai zis numele lui 
întreg. Ce Dumnezeu, abia ieri am aflat numele tău adevărat. 

Are dreptate. Nu se poate să fi fost el. Dar oare chiar să fie o 
coincidenţă? 

— Nu știu. Îmi pare rău. 

— Și mie. Că am râs. Că nu te-am luat în serios. 

Urmează o pauză, apoi mă întreabă pe un ton spășit: 

— Când s-a întâmplat? 

— Vineri noaptea, cred. 

— Vineri am fost în Cambridge. Am ieșit cu niște prieteni. 

Șovăie. 

— Poţi să verifici pe Facebook dacă vrei. A pus o mulţime de 
poze. 

Am laptopul în faţă. Îl deschid. 

— Julia, ești sigură că tipul ăsta o să-și revină? 

— Da. Cred că da. 

Intru pe Facebook și mă uit pe pagina lui. Vineri noaptea. E 
adevărat. Sunt postate poze cu el. 

Mă simt îngrozitor. Vinovată. Copleșită de dorinţa de a 
remedia lucrurile. _ 

— Am fost o proastă. Imi pare rău. 

— Ai încredere în mine, nu? 

Vocea lui e calmă acum. Blândă. Mângâietoare. Vocea cu care 
sunt obișnuită. Dar de nicăieri îmi apare în minte o imagine. El 
spunând aceleași lucruri, dar lui Kate. 

— Julia? Mai ești acolo? 

Imi dau seama că nu i-am răspuns. 

— Da. Scuze. M-am speriat, asta-i tot. 

Ușurarea mi se răspândește în corp când îmi dau seama că e 
adevărat ceea ce spun. Lumea își recapătă seninătatea; nici 
măcar n-am observat că dispăruse. 

— Îmi pare rău, continui eu. Am tot discutat despre fanteziile 
noastre... mi-am făcut griji... 

— Nu-i nimic... 


171 


— N-ar fi trebuit să te acuz, spun eu, simțind că mă inundă 
plăcerea pricinuită de eliberarea tensiunii. Nu știu ce mi-a 
venit... 

— Nu-i nimic. Liniștește-te, Julia. Totul o să fie bine. 

Da? Aș vrea să fie așa. Mă gândesc la toate momentele 
frumoase petrecute împreună, la cât m-a sprijinit în eforturile de 
a mă împăca oarecum cu moartea lui Kate. Simt că, dacă e 
cineva care să poată face ca totul să fie bine, el e acela. 

Vocea lui. Prezenţa lui. Mă face să mă simt mai bine, mai 
liniștită. A 

— Ştii, spune el, s-ar putea să fi găsit ceva. In legătură cu 
Kate. 

Îmi tresare inima. 

— Ce? Ce-ai găsit? 

Răspunsul lui pare să vină după o veșnicie: 

— Nuss sigur. 

— Ce? Spune-mi! 

— Probabil nu e nimic. 

— Ce-ai descoperit? 

larăși ezită. Nu vrea să-mi fac speranţe. 

— Am dat peste un site. 

— Ce site? 

— Nu-mi aduc aminte. Dar am găsit pe cineva acolo. 
Folosește numele Julia. 

— Julia? 

— Da. De-aia m-am și uitat mai cu atenţie. Nu și-a pus 
fotografie, dar are douăzeci și opt de ani, locuiește la Paris și... 

— Și? 

— Păi, ideea e că n-a mai intrat pe site de la sfârșitul lui 
ianuarie. 

— Cum se cheamă site-ul? 

— De ce? 

— Vreau să încerc să intru cu numele și parola ei de pe 
encountrz. Vreau să aflu dacă e ea. 

— De ce nu mă lași pe mine să fac cercetări? 

Pentru că vreau să știu. 

— Te rog, Lukas. Spune-mi cum se cheamă. Doar arunc o 
privire... 

Oftează zgomotos. Aproape că-l pot auzi încercând să decidă 
cum ar fi mai bine. 


172 


— Nu-s sigur că e o idee bună, începe el. Doar o să te 
necăjești și... 

— Lukas! 

— Ascultă-mă. Uite cum cred că e bine să procedăm. Îi trimit 
un mesaj și, dacă răspunde, o să știm că nu e Kate. 

— Dar n-a mai intrat pe site din ianuarie... 

— Bine. Atunci de ce nu-mi dai mie numele și parola lui Kate? 
Le încerc eu pentru tine. 

A sosit momentul, îmi spun. Trebuie să hotărăsc acum. Am 
încredere în el sau nu? 

Dar oare am de ales? li dau parola. Jasper1234. 

— E câinele pe care l-am avut când eram mici. Promite-mi că 
o să încerci. 

e 

Mă sună o oră mai târziu. N-am fost în stare să mă liniștesc. 
M-am plimbat prin casă, m-am așezat la computer, am încercat 
să lucrez, dar n-am reușit. Când sună telefonul, răspund 
imediat. 

— Alo? 

— Îmi pare rău. 

— N-ai reușit să te conectezi? 

— Nu... 

— E posibil să fi folosit altă parolă... 

— Julia, stai. Femeia asta mi-a răspuns la mesaj. l-am cerut o 
poză și mi-a trimis. Nu e Kate. 

— Imi arăţi și mie poza? S-ar putea să fie cineva care se dă 
drept Kate... 

— Nu e, spune el. E o negresă. 

Sunt dezamăgită. N-are rost să-mi mai fac speranţe, numai 
pentru ca apoi să sufăr o asemenea decepţie. Orice e preferabil. 
Până și sentimentul de gol interior. 

— O să mai caut dacă vrei, spune el. 

— Sunt dezamăgită. 

— Încearcă să nu fii. Ne vedem săptămâna viitoare? Marți? 

Șovăi. Totul e prea intens, prea strălucitor. Vreau normalitate 
și stabilitate. Mă gândesc la iubirea viscerală pe care o simt 
pentru fiul meu, la cât de dor mi-a fost de el aseară, după ce am 
aflat că Paddy a fost atacat. E prima oară când îmi dau seama 
că această iubire nu e compatibilă cu ce fac. 


173 


Îmi amintesc de ce am vorbit cu Lukas la început, de ce am 
hotărât să mă întâlnesc cu el. Ca să-l găsesc pe ucigașul surorii 
mele, de dragul lui Connor și al familiei mele. 

Dar n-am aflat nimic, iar acum Connor are nevoie de altceva 
din partea mea. Să mergem la film. Să mâncăm hamburgeri 
împreună. Mamă și fiu. lau o decizie. 

— Nu pot. Nu marţi. Sunt ocupată. 

Mă simt de parcă aș fi scăpat brusc dintr-o strânsoare. 
Ușurată. E un sentiment plăcut. Am fost egoistă, dar acum fac 
ce trebuie. 

— Ocupată? 

— Da, îmi pare rău. 

Îmi dau seama că-mi ţin respiraţia. O parte din mine vrea ca 
Lukas să se opună, să protesteze, iar o altă parte speră să-mi 
propună o altă zi. Vreau să fiu sigură că pot să rezist o 
săptămână fără să-l văd. 

Tăcere. Imi trebuie o scuză. 

— Am o prietenă. Anna. Vrea s-o ajut să-și caute o rochie de 
mireasă. 

— Nu se poate să căutați în altă zi? 

— Nu. Îmi pare rău... 

— Bine. 

Aș vrea să insiste mai mult. Aș vrea să încerce să mă 
convingă, să mă întrebe cine e mai important, el sau Anna. 

Dar n-o face. Îşi ia la revedere și o clipă mai târziu conversaţia 
se încheie. 


Capitolul douăzeci 


E marţi. E ziua dedicată lui Connor și am hotărât să facem 
orice își dorește. Îi sunt datoare; o merită. E mai vesel și 
vorbește mai mult acum, și-a recăpătat în bună măsură felul de- 
a fi de dinainte. 

În week-end, am fost să-l vedem pe Paddy. Ideea lui Hugh. Nu 
arăta atât de rău pe cât mă aşteptam. Ochii îi erau umflaţi și 
vineţi, iar pe obraz avea o zgârietură. Nu știa câte persoane l-au 
atacat și nici dacă a fost mai mult de una. Cât am stat în salon, 
nu s-a uitat la mine nici măcar o dată. 


174 


Mă scol devreme. N-am dormit bine; azi-noapte am văzut din 
nou silueta în dreptul ferestrei. De data asta părea mai reală, 
mai consistentă. Ba chiar am crezut că am văzut jarul unei 
țigări, dar, ca de obicei, când m-am întors să-l chem pe Hugh și 
m-am uitat din nou, deja dispăruse. Dacă fusese vreo clipă 
acolo. 

Cobor treptele cu privirea înceţoșată. Îmi găsesc telefonul și 
văd că aseară am ratat încă un apel de la Adrienne. Mă simt 
vinovată. A călătorit mult în ultima vreme; vrea să știe dacă am 
primit cadoul de la ea, un colier de argint care mi-a plăcut acum 
câteva luni, când am fost împreună la cumpărături. „Să-mi dai 
de știre, mi-a scris ea în ultimul mesaj. Și hai să ne vedem. Sunt 
ocupată, ca de obicei, dar abia aştept să te văd! Sună-mă.” 

Insă n-am sunat-o și nu-mi dau seama de ce. Poate pentru că 
mă cunoaște foarte bine și și-ar da seama imediat că-i ascund 
ceva. Mai e și minciuna pe care i-am zis-o lui Hugh, cum că aș fi 
căzut pe scara rulantă. Trebuie să pun un pic de distanţă între 
mine și ea. Îmi e mai ușor dacă o evit, cel puţin o vreme. 

Connor și cu mine luăm micul dejun în faţa televizorului. Când 
terminăm, îl întreb ce vrea să facem azi și îmi spune că am 
putea merge la un film. „Sigur!” răspund eu și îl rog să aleagă 
unul. „Ce vrei tu.” Alege Planeta maimutelor. Sunt dezamăgită, 
dar am grijă să nu i-o arăt. 

Pornim spre cinema, traversând Parcul Islington. A trecut 
multă vreme de când n-am mai făcut asta împreună. Mi-au lipsit 
ieșirile cu el și mă întreb dacă i-au lipsit și lui. Mă copleșește 
dintr-odată un intens sentiment de iubire și de vinovăţie. Îmi 
dau seama că acum, după moartea lui Kate, Connor e singura 
mea rudă de sânge, singura persoană care are ADN comun cu 
mine. Kate era legătura dintre noi toți. Mama și tata, eu, ea, iar 
acum Connor. Ea era centrul întregii familii. 

Trebuie să spun ceva. E o nevoie copleșitoare. 

— Ştii că te iubesc, nu? 

Se uită la mine cu o expresie indescifrabilă, ca și când ar fi 
ușor stânjenit. O clipă văd băieţelul vulnerabil din el, care 
încearcă să facă faţă lumii adulte în care se adâncește tot mai 
mult pe zi ce trece. Apoi expresia dispare și pe chipul lui se 
citește altceva. Cred că e durere, urmată imediat de hotărârea 
de a o învinge. 

— Connor? E totul în regulă? 


175 


Dă din cap, ridicând din sprâncene. E o expresie familiară, 
menită să fie liniștitoare, dar care acum e prea automată ca să 
însemne ceva. 

— Mă simt bine. 

Traversăm strada și ne oprim pe trotuar, amândoi în același 
timp, ca și când am fi repetat. 

— Sincer. 

Îmi așez mâinile pe umerii lui; uneori, nu-i place să fie 
îmbrățișat, și cred că acum, pe Upper Street, stând în mijlocul 
trotuarului, nu-i place. 

— Poţi să vorbești cu mine, Con. 

Îmi amintesc cât timp a trecut de când nu i-am mai zis așa. 
Oare mi-a cerut să încetez sau pur și simplu a dispărut de la 
sine? Poate că așa se întâmplă întotdeauna între mame și fii. 

— Nu uita că sunt alături de tine. Întotdeauna. 

Mă simt vinovată în timp ce o spun. Oare chiar sunt alături de 
el? În ultima vreme n-am fost. 

— Știu. 

— Ultimele săptămâni... luni..., încep eu, dar nu știu ce vreau 
să spun, ci doar că vreau să refac legătura dintre noi, pe care n- 
ar fi trebuit s-o pun niciodată în pericol. N-au fost deloc ușoare... 
Știu asta. Pentru niciunul dintre noi. 

Se uită la mine. Vreau să mă ierte, să-mi spună că am fost 
alături de el, că se simte bine. 

— Îmi dau seama c-au fost grele și pentru tine, Connor. Vreau 
să știi asta. Înţeleg prin ce-ai trecut. 

Ridică din umeri, așa cum mă așteptam. Tace, dar se uită la 
mine cu o expresie recunoscătoare, și simt ceva între noi. Ceva 
bun. 

După ce intrăm în cinema, Connor se duce la baie, iar eu 
cumpar bilete de la automat, apoi mă așez la coadă să cumpăr 
floricele, cum i-am promis. Când se întoarce, ne ducem în sală. 
Mă așteptam să fie plină, dar e mai mult de jumătate goală. 
Spectatorii - mai ales cupluri - sunt împrăștiați peste tot, iar eu 
propun să ne așezăm pe un rând aproape gol în partea din 
spate. Connor e de acord și luăm loc. Filmul încă n-a început, iar 
în sală domnește simfonia sticlelor desfăcute, a băuturilor 
sorbite cu paiul, a pungilor cu dulciuri și chipsuri. li întind 
floricelele lui Connor. „Ai tot ce-ţi trebuie?”, îl întreb cu glas 


scăzut, iar el spune că da. Işi verifică telefonul, apoi ridică 


176 


privirea cu un aer vinovat. Un mesaj de la iubita lui, presupun. 
Evie. Aduce vorba despre ea din când în când; mi-a spus că nu 
era și ea la petrecerea Carlei, dar e evaziv, încă e la vârsta la 
care îi e jenă să discute cu părinţii despre o iubită. Fără să stau 
pe gânduri și ca să-l asigur că e în regulă, îmi iau geanta și îmi 
verific și eu telefonul. 

Am un mesaj de la Lukas. Sunt ușurată; ultimele noastre 
discuţii au fost reci, și de când l-am văzut ultima oară, i-am adus 
o acuzație și i-am zis că nu vreau să-l văd azi. Am crezut că 
poate a luat decizia să pună capăt poveștii înaintea mea, și s-o 
facă în tăcere. „Cum e la cumpărături?” 

Tastez repede răspunsul: „Plicticos. Dar mersi că m-ai 
întrebat”. 

ÎI trimit. O parte de mine speră că n-o să-mi răspundă, și 
totuși păstrez telefonul în mână, poate îmi mai scrie ceva. 
Bineînţeles că, o clipă mai târziu, primesc încă un mesaj: „Mi-aș 
dori să fiu cu tine”. 

Zâmbesc în sinea mea. Nu mai e furios pe mine, presupunând 
că a fost. Am fost caraghioasă. 

„Și eu.” Îi trimit mesajul și-mi închid telefonul. 

e 

Începe filmul. Nu e deloc pe gustul meu, dar îmi amintesc că 
sunt aici pentru Connor, iar când mă uit la el, îmi dau seama că-i 
place. Încerc să mă liniștesc. Încerc să nu mă mai gândesc la 
Lukas, să ignor tentaţia de a-mi scoate telefonul din geantă să 
văd dacă mi-a răspuns. Mă concentrez asupra filmului. 

Câteva minute mai târziu, Connor își dă picioarele la o parte și 
cineva trece prin faţa lui, spunând în șoaptă: „Scuze”. Ciudat, 
îmi spun în sinea mea. Nou-venitul e singur, iar în sală sunt 
multe locuri goale. De ce a ales rândul nostru? Îi fac și eu loc, iar 
el spune din nou: „Scuze”, dar nu se uită la mine, ci la ecran. 
Sunt și mai surprinsă când văd că se așază pe scaunul de lângă 
mine. Mă gândesc să-i spun că mai sunt și alte locuri pe rând, 
dar apoi îmi spun zău, cu ce mă deranjează? Mă întorc la film. 

Câteva clipe mai târziu simt o apăsare pe picior. La început e 
discretă, apoi devine fermă. Nou-venitul își apasă piciorul de al 
meu; pare să fie ceva deliberat, dar nu-s sigură. Cobor privirea - 
are piciorul gol, poartă șort -, apoi îmi îndepărtez foarte puţin 
piciorul. S-ar putea să fi fost un simplu accident; nu vreau să fac 
caz de asta. Mă prefac absorbită de ecran, dar piciorul 


177 


bărbatului se mișcă și-l atinge din nou pe al meu, mai ferm de 
data asta, prea deliberat ca să fie o coincidenţă. 

Întorc capul spre el. Dar e întuneric în film, așa că nu văd 
mare lucru. Disting o pereche de ochelari cu rame groase și o 
șapcă de baseball lăsată pe frunte. Bărbatul se uită la ecran, 
frecându-și bărbia cu mâna dreaptă, ca și când ar fi captivat de 
film. 

Îmi mișc iarăși piciorul și trag aer în piept, pregătindu-mă să 
spun ceva, să-și strângă picioarele sau să se care - nu știu 
exact. Dar în clipa următoare, străinul ia mâna de pe față și se 
întoarce spre mine, iar acţiunea filmului se mută la suprafață, 
într-o scenă strălucitoare, care scaldă toată sala în lumină. Și 
văd că bărbatul care stă lângă mine nu e un străin. E Lukas. 
Zâmbește. 

Mi se taie respiraţia, dar, în același timp, un fior de dorinţă îmi 
străbate pântecele. În fața mea se cască o prăpastie de frică și 
mă prăbușesc în ea. Ce caută aici, în sala asta de cinema? Ce 
dracu' se întâmplă? Nu poate fi o simplă coincidență; ar fi 
absurd. Dar cum poate fi altceva decât o coincidenţă? Nu știe 
unde locuiesc: sunt sigură că nu i-am spus niciodată. Am fost tot 
timpul precaută. _ 

Și totuși, iată-l lângă mine. Intoarce capul spre ecran. Și-a 
îndepărtat piciorul, ca și când acum ar încerca să evite contactul 
cu mine. Mă uit și eu din nou la ecran, iar o clipă mai târziu mă 
uit la Connor. N-a observat nimic. 

Inima îmi bate prea repede; nu știu ce să fac. E prea mult, îmi 
vine să spun. Ai mers prea departe. Și totuși... 

Și totuși, își lipește încă o dată piciorul de al meu, dar de data 
asta nu mi-l îndepărtez. Îi simt pielea electrizată, fiecare fir de 
păr, căldura mușchilor. Chiar dacă fiul meu e doar la câţiva 
centimetri de mine, îmi dau seama că-mi place. 

Închid ochii. Mă simt confuză. Acum câteva minute mi-a trimis 
un mesaj legat de cumpărăturile pe care i-am zis că le fac. 
Poate deja știa că e o minciună, dar de unde ar fi putut afla că 
sunt aici? 

Mă uit din nou la Connor. E captivat de film, iar mâna i se 
afundă din când în când în cutia cu floricele din poală. După o 
clipă, mă uit la Lukas, care pare și el fascinat de acțiune. 
Probabil îmi simte privirea, pentru că se întoarce ușor cu faţa 
spre mine, ca și când ar vrea să se asigure că mi-am dat seama 


178 


cine este. Mă uit în ochii lui și îi transmit fără cuvinte 
nedumerirea mea. Pe buze i se așterne un zâmbet fără niciun 
pic de căldură și simt o dezamăgire cumplită. Întorc privirea 
spre ecran, iar după câteva clipe mă uit din nou la el. De data 
asta îmi face cu ochiul, tot fără căldură, apoi se uită la ecran și, 
în scurtă vreme, se ridică să plece. „Pardon”, se scuză el, iar 
când trece pe lângă fiul meu spune: „Salut, frate...” 

După care, ca și când nici n-ar fi fost aici, dispare. 

e 

Stau neliniștită pe scaun. Nu pot urmări filmul. Mă tot gândesc 
la Lukas și nu-mi dau seama ce voia, de ce și-a făcut apariţia în 
cinema. 

Și nici cum de a știut unde sunt. 

Pun mâna pe scaunul unde a stat mai adineauri, ca și când i- 
aș putea simţi prezenţa. Încă e cald, n-aș fi crezut. Încep să 
tremur. 

Am gura uscată și iau o gură de apă din sticla pe care am 
cumpărat-o odată cu floricelele lui Connor. Mi se face greață. 
Trebuie să mă liniștesc. Inspir adânc, dar aerul are un iz dulceag 
de la hot-dogii pe jumătate mâncaţi și de la ketchup. Mi-e rău. 
Închid ochii. Îl văd pe Lukas. 

Trebuie să ies. Am nevoie de aer curat. 

— Vino. 

— Ce? 

— Plecăm. 

— De ce? 

— E o porcărie, spun eu. 

— Dar mie-mi place. 

Îmi dau seama că facem multă gălăgie, iar cineva din spate 
ne dojenește. 

Mă ridic în picioare. Trebuie să ies. 

— Bine, atunci rămâi aici. Mă întorc repede. 

Mă duc la toaletă și am emoţii când deschid ușa; ar putea fi 
aici, îmi spun, și imediat mintea îmi fuge la ziua când am făcut 
sex în cabina de toaletă. Dar nu e aici. Doar niște fete, de vârsta 
lui Connor sau un pic mai mari, bârfind și aranjându-și machiajul 
- una spune că nu știu cine a făcut ceva incredibil, mi-a picat 
fața şi că altcineva o să-i dea o lecție. Nu le iau în seamă și intru 
într-o cabină. Încui ușa și scot telefonul. Nimic, doar un mesaj de 
la Hugh. Că am rămas fără lapte. Aș putea să cumpăr eu? 


179 


Stau pe capacul closetului o vreme, sperând să-mi sune 
telefonul sau să primesc un mesaj. Un emoticon zâmbitor sau 
unul care face cu ochiul. Ceva care să mă asigure că Lukas doar 
a vrut să se amuze. Dar nu primesc nimic. Nu știu ce să cred. 

Îl sun. Dar intră direct mesageria vocală. Încerc încă o dată și 
încă o dată. După care, pentru că nu mai am ce să fac, renunţ. 
Pun telefonul în geantă și mă întorc la fiul meu. 


Capitolul douăzeci și unu 


Ne întoarcem acasă. Mă simt amorțită, nu pot să gândesc. 
Speram că fiul meu nu i-a dat atenţie lui Lukas, dar pe drumul 
de întoarcere mi-a zis: 

— Nu ţi s-a părut că tipul ăla era cam ciudat? 

Mă uitam în stânga și în dreapta, așteptând să traversăm și 
uitându-mă în același timp după Lukas. Dar nu era pe nicăieri. 

— Cine? 

— Tipul ăla care a venit și s-a așezat lângă noi, deși sala era 
pe jumătate goală. 

— Ah, el? am încercat eu să par surprinsă, deși nu-mi dădeam 
seama dacă reușeam. Oamenii sunt ciudaţi. 

— Apoi a plecat înainte să se termine filmul. Ce ciudat! 

M-am întrebat dacă, într-adevăr, era parte dintr-un joc. M-am 
întrebat dacă și-ar fi dorit să găsesc o scuză pentru fiul meu, să 
mă duc după Lukas și să ne-o tragem în toaletă. M-am întrebat 
dacă, în adâncul meu, mi-aș fi dorit exact asta. 

Acum sunt derutată. Nu înţeleg cum a făcut asta și cu atât 
mai puţin de ce. De câte ori găsesc o posibilitate, o soluţie, sunt 
nevoită s-o resping. Dacă a fost o coincidenţă, de ce nu m-a 
salutat? Dacă a fost un joc, de ce nu mi-a zâmbit măcar, să-mi 
dea de înţeles că ne jucăm? 

Revin la aceleași câteva gânduri. N-avea cum să știe unde 
sunt. Nu știe unde locuiesc și credea că eram la cumpărături cu 
Anna. 

— Te simţi bine, mamă? 

Îmi dau seama că am rămas în picioare în mijlocul bucătăriei. 

Mă străduiesc să zâmbesc. 

— Cred că mă paște o migrenă. 


Mă copleșește încă un val de spaimă. Mă uit la fiul meu. Acum 
știe de tine, Connor, îmi spun în sinea mea. Nu mai ești în 
siguranţă. Simt că mă sufoc. 

— Vrei niște apă? mă întreabă el. 

Se duce la chiuvetă și ia un pahar de pe suportul de vase. 

— Da, mersi. 

Îmi întinde paharul și beau o gură de apă; e călduță. 

— Cred c-o să mă întind un pic. 

(J 

Mă duc la etaj. Lukas încă nu răspunde la telefon și n-am 
primit niciun mesaj de la el. Deschid laptopul și văd că e online. 

Ce-ai vrut să faci azi? tastez eu. 

Ezit înainte să trimit. Ar trebui să mă îndepărtez de el, vreau 
să mă îndepărtez de el. Dar nu pot. Acum nu mai am cale de 
ieșire. Oriunde mă întorc, dau de el. 

Răspunsul lui vine într-o clipă: 

Ţi-a plăcut? 

Rămân cu gura căscată. Habar n-are cum mă simt, nu-și dă 
seama ce a făcut. 

De unde ai știut unde sunt? 

Niciun răspuns. Câteva momente lungi, nimic. Du-te naibii, 
îmi spun în sinea mea. Du-te naibii! În cele din urmă, îmi scrie: 

M-am gândit că ar fi o surpriză plăcută. 

O surpriză plăcută? Aș râde dacă n-aș fi copleșită de frică. De 
unde ai știut? 

A trebuit să fiu ingenios. 

Adică? 

Urmează o pauză și mai lungă. 

Stai liniștită. Eram în Islington, mă duceam la un magazin de 
antichităţi la care merg din când în când. Te-am văzut și m-am 
ținut după tine. 

Antichităţi, îmi spun. De când e interesat de antichități? Nu 
știu nimic despre acest om. 

M-am gândit că ar fi amuzant. 

Amuzant? M-ai speriat! 

Îi citesc din nou mesajele. Vreau să-l cred, dar nu pot. S-a 
întâmplat să fie la cumpărături în Islington? Ce coincidenţă. Și 
chiar dacă ar fi adevărat, de ce nu s-a mulţumit să-mi trimită un 
mesaj? 


181 


În schimb m-a urmărit, s-a așezat lângă mine și mi-a făcut cu 
ochiul în întuneric. A vorbit doar cu fiul meu, nu cu mine, iar 
expresia lui nu era a unui om care vrea să facă o surpriză 
plăcută. Era expresia cuiva care crede că a descoperit ceva. 

Te-am speriat? De ce? Ce-ai crezut că am de gând să fac? 

Nu știu. 

Îmi dau seama dintr-odată. E un moment de claritate 
absolută, când tot ce părea încâlcit și cenușiu devine limpede și 
incolor precum apa rece ca gheaţa. Am intrat în povestea asta 
cu el de dragul fiului meu, dar acum însuși fiul meu e în pericol. 
N-am de ales. Va trebui să pun capăt legăturii cu el. 

Încerc să mă concentrez asupra acestui gând, dar o altă 
parte, una mai puternică, se străduiește să-l alunge. Lukas îmi 
trimite încă un mesaj. 

Ce-ai fi vrut să-ți fac? 

Poftim? 

În cinema. Spune-mi. 

Îmi vine să ţip. Cum aș putea să-l fac să înțeleagă că nue o 
glumă? Că în joc sunt lucruri importante, lucruri pe care le-aș 
putea pierde pentru totdeauna? 

Nu acum, Lukas! Înţelegi? 

Trimit mesajul și mă las pe spetează. Vreau să înţeleagă ce a 
făcut, cât de tare m-a speriat. Vreau să știe că există limite pe 
care nu trebuie să le încălcăm. 

Răspunsul lui vine câteva clipe mai târziu. 

Spune-mi ce ai fi vrut să-ţi fac. Spune-mi că ai fi vrut să te 
ating chiar acolo, de față cu toată lumea. 

Nu. 

Ce s-a întâmplat? 

Nu răspund. Discuţia asta e importantă pentru mine și nu 
vreau s-o port online. Nu-l pot face să înțeleagă cum m-am 
simțit, nu aici, nu acum. Nu vreau să-l mai văd, dar n-am de 
ales. 

Vreau să te văd. E important. 

Cum vrei. 

Urmează o pauză lungă, apoi îmi trimite încă un mesaj: 

Apropo, cine e puștiul? 


— E fiul meu. 


182 


Lukas stă în fața mea, luăm prânzul. A fost alegerea mea, deși 
acum, că suntem aici, mi-aș dori să fi propus un loc mai retras. 
A vrut să ne vedem la un hotel, dar știam că n-ar fi fost o idee 
bună. Am venit la un restaurant de pe malul fluviului. Stăm 
afară, sub o umbrelă. Navetiștii trec pe lângă noi, în drum spre 
gară. 

Nici măcar nu l-am întrebat dacă a mai căutat profiluri de-ale 
lui Kate pe site-uri de socializare. Presupun că a renunţat. Și mă 
îndoiesc că și-a dat multă silință. 

— Fiul tău? spune, și o clipă mă gândesc că poate nu mă 
crede. Nu mi-ai zis de el. 

— Nu, oftez eu. 

Trebuie să fiu onestă. A sosit timpul să fac măcar asta. 

— N-am vrut să-l amestec și pe el. 

Dar am dat greș. Acum, Lukas știe totul și e prea mult. Ceea 
ce părea gestionabil a scăpat de sub control, ceea ce era închis 
într-o cutie a reușit să evadeze. 

— Cum îl cheamă? 

Tresar. E un instinct de protecţie, sunt mai furioasă decât 
credeam. 

Întorc privirea. Pe stradă, un tip îmbrăcat în costum de 
biciclist se ceartă cu un șofer care probabil era cât pe ce să-l 
dea jos de pe bicicletă. 

— Nu, spun, uitându-mă din nou la el. Cum ţi-am zis, nu vreau 
să-l amestec în povestea asta. 

— N-ai încredere în mine. 

— Lukas. Nu e atât de simplu. Am vrut ca relaţia pe care am 
avut-o să rămână separată de viaţa mea reală. N-am vrut să-l 
amestec pe soțul meu și cu atât mai puţin pe fiul meu. 

— Pe care am avut-o... 

E un enunţ, nu o întrebare. 

— Poftim? 

— Ai spus: „Pe care am avut-o”. La trecut. Deci s-a terminat? 

Nu răspund; n-am dat atenţie formulării, a fost o scăpare 
psihanalizabilă. Dar am spus-o, iar acum n-aș mai avea nevoie 
decât de un cuvânt. Aș putea să spun da și să mă ridic. Aș putea 
să plec, să-mi schimb numărul de telefon, să nu mai intru 
niciodată pe site-urile alea, și totul ar ţine de trecut. O greșeală, 
dar una care poate fi îndreptată cu ușurință. N-a fost niciodată 
la mine acasă, nici măcar n-a văzut-o vreodată; și nici eu la el 


183 


acasă. Suntem legaţi, dar nu atât de strâns încât să nu putem fi 
despărțiți - scurt și pentru totdeauna - de un gest hotărât. 

Dar oare asta vreau? În drum spre restaurant, asta credeam, 
dar acum nu mai sunt sigură. Stau în faţa lui și ezit. Oare chiar 
ar putea face rău cuiva? Pare atât de blând și de afectuos. Mă 
gândesc la nopţile lungi de singurătate. Mă gândesc la zilele 
când mesajele primite pe telefon erau doar de la Hugh, care îmi 
spunea că iarăși ajunge târziu, sau de la Connor, care mă 
întreba dacă mai poate rămâne în oraș. 

— Ascultă-mă, începe el, desfăcând braţele și ridicând din 
umeri. 

Sunt iarăși impresionată de prezenţa lui, de trupul lui chiar în 
fața mea. Parcă strălucește, e tridimensional, în timp ce totul în 
jur pare bidimensional. 

— Am dat-o în bară. La cinema. Îmi pare rău. Chiar am crezut 
c-o să-ţi placă. 

— Nu mi-a plăcut. 

Arunc o privire peste umărul lui, la biciclistul și la șoferul care 
abia acum încep să se liniștească, apoi mă uit din nou în ochii 
lui. 

— A fost o coincidenţă, asta-i tot. Eram în Islington. Nici 
măcar nu știam că locuiești în zonă. 

— Lukas... 

— Nu mă crezi? 

— Ce făceai în Islington? 

Ezită. Doar o fracțiune de secundă, dar suficient de mult cât 
să sune ca o minciună. 

— Ți-am zis. Eram la cumpărături. Trec des pe acolo când 
sunt în oraș. 

— Și de ce ai venit în oraș? 

— Vin în fiecare marţi, în caz că n-ai observat. De obicei ca să 
te văd pe tine. Azi am venit din obișnuinţă, cred. 

Oftează. 

— Mi-a fost dor de tine. Am simţit că e o zi irosită dacă nu ne 
vedem, așa că m-am gândit să vin oricum. 

— Te aștepți să te cred? 

— Poate eram supărat. Voiam să te văd. Era ziua noastră. Și 
ai anulat întâlnirea. 

— Deci erai cu totul din întâmplare în Islington, unde îmi 
duceam fiul la cinema? 


184 


— Coincidenţele chiar se întâmplă. 

Simt că încep să-mi doresc să-l pot crede. 

— Crezi că te-am urmărit? Chiar ești paranoică. 

— Urât din partea ta. 

— Îmi pare rău. Ascultă, s-a întâmplat cum ţi-am zis. Sincer. 
Te-am văzut trecând strada. Și toată săptămâna asta nu m-am 
gândit decât la tine... așa că m-am luat după tine. Poate că a 
fost o greșeală... 

— A fost. 

— Dar simt că înnebunesc. Mă gândesc numai la tine. 

— Lukas... 

— Spune-mi că și tu te-ai gândit la mine. 

— Bineînţeles că m-am gândit. Dar... 

— Și atunci, care-i problema? 

— Nu știu... Pur și simplu m-am speriat. A fost... riscant. 

— Am crezut că-ţi place riscul. Am crezut că-ți place pericolul. 

— Nu așa... 

— Mi-ai tot spus că-ţi place... 

Ridic tonul: 

— Nu așa. Nu când îl implică și pe Connor. 

La dracu'! l-am zis numele fiului meu. Dar e prea târziu acum. 

Nu spune nimic. Tăcem amândoi o clipă. Niciunul nu s-a atins 
de mâncare - un sendviș pentru el, o salată pentru mine. Imi 
trece prin minte că n-am luat niciodată masa împreună, nu așa 
cum trebuie. Și nu o vom face niciodată. 

— De unde ai știut la ce film urmează să mergem? Sau te 
uitai peste umărul meu în timp ce cumpăram biletele? 

Tot nu răspunde. 

— Vreau să am încredere în tine, Lukas. 

— Atunci ai încredere în mine. Nu te-am minţit niciodată. Am 
făcut o greșeală, asta-i tot. Nu te urmăresc. Și nu l-am atacat pe 
prietenul tău. Cum aș fi putut s-o fac după ce a păţit sora ta? 

E furios, dar și profund ofensat. E lucrul care aproape că mă 
convinge. Și totuși, încă nu-s sigură. Nu întrutotul. 

Am venit aici cu dorinţa de a pune capăt acestei legături, dar 
nu cred că pot. Nu încă. 

— Îmi pare rău. 

— Trebuie să ai încredere în mine, Julia, spune el. 

Cobor privirea. 

— Cred că mi-e greu să am încredere în oameni. 


Mă ia de mână. 

— Connor..., spune el, ca și când ar vrea să încerce numele, 
să vadă cum sună, cum e să-l pronunţe. De ce nu mi-ai zis că ai 
un fiu? 

Mă uit la verigheta lui. Nici tu nu mi-ai zis că ai o soţie, aș 
vrea să-i răspund. Lucrurile încep să se lege. Mai întâi inelul, 
apoi faptul că niciodată - nici măcar o dată - nu mi-a propus să 
mergem la el acasă, în Cambridge, deși nu e departe. 

— Ești căsătorit, nu-i așa? întreb eu calm, cu glas scăzut, ca și 
când mi-aș dori să nu audă. 

— Am fost. Doar ţi-am zis. 

— Încă ești. Recunoaște. 

— Nu! 

E furios. Șocat. Cum pot să sugerez una ca asta? 

— i-am zis adevărul. N-aș minţi pe tema asta. Niciodată. 

Furia i se transformă în durere. E o emoție viscerală, 
inconfundabilă. Durerea pierderii, pe care o cunosc foarte bine. 
O clipă mă simt vinovată și îmi pare extrem de rău pentru el. Nu 
mă pot abţine. Mi-aș dori să fi avut încredere în el. Mi-aș dori să- 
i fi spus despre fiul meu încă de la început. 

— Promite-mi, îi cer. 

Îmi ia mâna între ale lui. 

— Promit. 

Îmi dau seama că îl cred. 

— Fiul meu, Connor, a trecut prin multe. Am vrut să-l 
protejez... 

— Crezi că i-aș putea face rău? 

— Nu. Dar nu încerc să-l protejez atât de oameni, cât de 
situaţii. Are nevoie de stabilitate. 

Inspir adânc. 

— E complicat. Connor e adoptat. Mama lui... era sora mea. 

Aștept să înţeleagă ce i-am spus. 

— Sora care a fost omorâtă? 

— Da. 

O pauză lungă. 

— Când l-aţi adoptat? 

— Când era foarte mic. Sora mea nu făcea față, așa că am 
avut noi grijă de el. 

— Connor știe? 

Dau aprobator din cap. Tace o clipă, apoi spune: 


— Îmi pare rău. 

Se uită la mine. Nu mai am nimic de zis. Sunt sleită de 
energie, mă simt goală pe dinăuntru. Încep să mănânc din 
salată. După câteva minute, mă întreabă: 

— Deci așa se explică? 

— Ce anume? 

— Că ai folosit timpul trecut. Că am purtat discuţia asta. Că n- 
ai vrut să mergem la un hotel... Vrei să te las în pace. 

Răspunsul ar trebui să fie da, însă ezit. Nu știu de ce. O să-mi 
lipsească dorința pe care mi-o stârnește; și dorința lui pentru 
mine. O să-mi lipsească să stau de vorbă cu el despre lucruri pe 
care nu le pot spune nimănui altcuiva. 

Vreau să mai păstrez toate astea, fie și pentru alte câteva 
minute. 

— Nu știu. 

— Nu-i nimic. Presimțeam că o să fie una dintre acele 
conversații în care ţi se spune: „Imi pare rău, dar...” Sau: „Nu 
mai pot continua”. Lucruri de genul ăsta. 

Ai avut multe astfel de conversații? mă întreb eu. Dacă da, 
când? Și cine spunea lucrurile astea? Părăseai sau erai părăsit? 

Întorc privirea. Mă gândesc la toată povestea dintre noi. Îmi 
dau seama că durerea m-a dus într-un loc întunecat. Am devenit 
fragilă. Paranoică. Văd pericole peste tot: un bărbat pândește în 
faţa ferestrei mele, amantul meu a atacat un om căruia nici 
măcar nu-i cunoaște numele întreg, cu atât mai puţin unde 
locuiește. Dacă nu am grijă, am să îndepărtez tot ce e bun în 
viaţa mea. 

lau o decizie. 

— Nu vreau ca relaţia noastră să se termine. Dar... să nu mai 
faci ce-ai făcut ieri. Da? Nu vreau să-l amestec și pe Connor. 

— Bine. 

— Vorbesc serios. Altfel n-o să ne mai vedem. 

— Bine. 

Pare îngrijorat, ceea ce mă face să mă relaxez. Balanța de 
putere s-a inversat, și totuși e mai mult decât atăt. 

Imi dau seama că asta am vrut tot timpul. Am vrut să văd că-i 
pasă, să știu că înțelege ce e în joc, să văd că-i e teamă c-ar 
putea să mă piardă. Am vrut să-mi văd propriile insecurităţi 
reflectate în el. 

Vocea îmi devine mai caldă. 


187 


— Gata cu jocurile, da? Toate lucrurile alea despre care am 
vorbit - cobor glasul -, jocurile, sexul dur... Trebuie să înceteze. 

— Bine. 

— Nu vreau să apari neanunţat. Și nu mă mai pot duce acasă 
plină de vânătăi... 

— Cum vrei tu, numai să nu se termine. 

Mă aplec și-l iau de mână. 

— Cum ar putea să se termine? 

— Și acum ce se întâmplă? mă întreabă. 

— Acum mă duc acasă. 

— Ne vedem marți? 

— Da. Bineînţeles. 

Are un aer ușurat. 

— Îmi pare rău. Pentru jocuri și restul. Cred că nu prea mă 
pricep la chestii romantice... 

Face o pauză. 

— Data viitoare o să facem altceva. Ceva romantic. Mă ocup 
eu. 


Capitolul douăzeci și doi 


Trece o săptămână. Connor reîncepe școala. E cu un an mai 
aproape de examenele finale, de vârsta adultă și de tot ce vine 
odată cu ea, cu un an mai aproape de despărțirea de mine. l-am 
dus sacoul la curățătorie și am mers cu el la cumpărături să-și ia 
o nouă pereche de pantofi și niște cămăși. Nu-i face plăcere că 
trebuie să meargă din nou la școală, dar știu că asta va dura 
doar o zi sau două. O să-și revadă prietenii și o să-și reia rutina. 
Își va reaminti cât de mult îi place să studieze. Hugh are 
dreptate când spune că e un copil bun. 

În prima zi, mă apropii de fereastră și-l urmăresc 
îndepărtându-se de casă; după ce face câţiva pași, la capătul 
aleii, își slăbește cravata, iar la colțul străzii se oprește o clipă. 
Sosește unul dintre prietenii lui, se bat ușor pe umăr, apoi 
pornesc împreună. Devine bărbat. 

Mă îndepărtez de fereastră. Mâine am încă o comandă - 
femeia căreia i-am fotografiat familia acum câteva săptămâni 
m-a recomandat unei prietene - și încă una săptămâna viitoare. 


188 


Rana din sufletul meu se închide, și totuși o parte din mine încă 
se simte goală. 

Moartea lui Kate încă învăluie tot ce fac. Nu știu cum o să mă 
descurc când Connor o să plece de acasă. 

Încerc să nu mă gândesc la asta. Azi e marţi. Mă văd cu 
Lukas. Am toată dimineața la dispoziție, câteva ore în care să 
mă pregătesc. Mă simt ca prima oară când ne-am întâlnit, acum 
multe luni, când credeam că va fi o singură întâlnire, nimic mai 
mult decât o ocazie să aflu ce s-a întâmplat cu sora mea. 

Cât de mult s-au schimbat lucrurile de atunci. 

Dar știu că povestea asta trebuie să se termine. Uneori, mă 
gândesc la momentul când ne vom despărți, o dată pentru 
totdeauna, și mă întreb dacă voi reuși să trec peste asta. Și 
totuși, trebuie să ne despărţim; relația mea cu Lukas nu poate 
avea un final fericit. Sunt căsătorită. Sunt mamă. Îmi iubesc 
soțul și fiul, și nu pot avea tot. 

e 

Când ies afară, o văd pe Adrienne parcând în fața casei. Sunt 
surprinsă, nu e deloc genul ei să apară din senin. li fac cu mâna, 
iar ea deschide portiera. Are o expresie foarte sobră, ceea ce 
mă nelinişteşte. 

— Maşină nouă? 

— Lasă asta... Draga mea, putem să intrăm în casă? 

— Ce s-a întâmplat? Mă sperii. 

— Și eu voiam să te întreb același lucru, spune ea, apoi face 
semn către ușă: Intrăm? 

Rămân pe loc. 

— Adrienne? Despre ce-i vorba? 

— Mă ignori. De ce? 

— Draga mea, sunt... 

— Julia. De câteva zile tot încerc să dau de tine. 

— Îmi pare rău. Nu m-am simtit bine. 

Încă o minciună. Mă simt groaznic. 

— Se întâmplă ceva? Dee mi-a zis că nici ei nu-i răspunzi la 
telefon. lar Ali mi-a spus că te-a invitat la o petrecere și nici 
măcar nu i-ai răspuns. 

Da, m-a invitat? Nici măcar nu-mi amintesc. Simt că în mine 
se frânge ceva, ca și când un mecanism de apărare din capul 
meu ar fi cedat. Mintea îmi e luată cu asalt. Da, îmi vine să zic, e 
ceva în neregulă. Vreau să-i spun tot, vreau să mărturisesc tot. 


189 


Dar știu ce o să-mi spună. 

— Dacă se întâmplă ceva? întreb eu. Cum ar fi? 

Clatină din cap. 

— Of, draga mea... 

— Ce-i? 

— Te-a văzut Bob. 

Tresar. Nu e pâcla copleșitoare a vinovăţiei sau a rușinii. E cu 
totul altceva, ceva ascuţit ca briciul, un bisturiu pe pielea mea. 

— Ce-a văzut? 

— Te-a văzut cu un tip. Mi-a zis că luaţi prânzul. 

Clatin din cap. 

— Pe cheiul Tamisei, adaugă ea. 

Mă încordez. Sunt inundată de adrenalină. Dar nu vreau să 
mă trădez. 

— Săptămâna trecută? spun eu. Da, am luat prânzul cu un 
prieten. De ce nu m-a salutat? 

— Era într-un taxi. Un prieten? Mi-a zis că nu l-a recunoscut. 

Încerc să râd. 

— Știi, Bob nu-mi cunoaște toţi prietenii! 

Tonul ei devine mai cald. 

— Un prieten... Mi-a zis că păreaţi destul de apropiaţi. Cine 
era? 

— Un tip pe care l-am cunoscut de curând. l-am făcut o 
fotografie lui și soţiei lui. 

Mă hotărăsc să risc. 

— Era şi ea cu noi. 

— Mi-a zis că nu erați decât voi doi. 

— Probabil ea era la toaletă. Ce, crezi că am o aventură? 

Se uită ţintă la mine. 

— Ai? 

— Nu! 

Îi susţin privirea. 

— Adrienne, ăsta e adevărul. 

— Sper, spune ea. 

Nu mă uit în altă parte. Chiar n-am, îmi vine să spun. Aș vrea 
să-mi apar nevinovăția. 

Oare pentru că mi-aș dori să fie adevărat sau pentru că vreau 
să scap din încurcătură? 

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să plec. Am programată o 
ședință foto. 


190 


N-am echipamentul la mine și îmi dau seama că Adrienne 
observă asta. 

— Mai încolo, adică. Mai întâi trebuie să fac niște cumpărături. 

Oftează. 

— Bine. Dar sună-mă. Să vorbim ca lumea. 

Îi spun că am s-o sun. 

— În ce direcţie o iei? Te las undeva? 

— Nu, mersi. 

— Promite-mi că mă suni, îmi spune ea, apoi pleacă. 

e 

Acum sunt în taxi. Sunt neliniștită, agitată. Bob m-a văzut cu 
Lukas. Am scăpat cu bine, dar data viitoare? Data viitoare ar 
putea să ne vadă Adrienne însăși sau chiar Hugh. 

Mi-am neglijat soțul. Știu asta. Trebuie să renunţ la Lukas. 

Sau trebuie să încep să fiu mai precaută. Nu-mi dau seama ce 
variantă prefer. 

Opresc în faţa hotelului St. Pancras și intru în holul de primire. 
Îmi amintesc de prima oară când am venit aici. Am același 
sentiment de pericol și nerăbdare. Aceeași impresie că totul ar 
putea să se schimbe. 

Mă duc la recepţie și îmi spun numele. Femeia din spatele 
biroului dă din cap: 

— Aveţi o rezervare făcută de domnul Lukas? 

— Da, exact. 

Îmi zâmbește. 

— Am un pachet pentru dumneavoastră. 

Bagă mâna sub birou și îmi întinde o cutie. E un pic mai mare 
decât o cutie de pantofi, împachetată în hârtie maro, lipită cu 
scotch. Pe partea de sus e scris numele meu cu marker negru. 

— Domnul Lukas m-a rugat să vă dau și un mesaj, adaugă ea. 

Îmi întinde o bucată de hârtie pe care scrie: „Întârzii. La bar 
găsești șampanie la gheaţă. Sper să-ţi placă darul”. 

Îi mulțumesc. Mă întreb de ce a cumpărat șampanie când știe 
că nu beau. Dau să mă întorc. 

— Ah, spun eu, aveţi cumva o foarfecă? 

— Desigur, răspunde ea, întinzându-mi una. 

Rămân în picioare lângă birou și tai scotchul. Mă gândesc 
dintr-odată la Hugh; îmi imaginez că pun un scalpel pe o piele 
gălbuie, iar țesutul cedează și dă la iveală o pată roșie. Înapoiez 


191 


foarfecă, apoi mă apropii de un scaun. Vreau să fiu singură când 
deschid cadoul. 

Trag aer în piept și dau la o parte clapele cutiei. Simt un 
miros, nu neplăcut: aer stătut și o urmă discretă de parfum 
floral. lnăuntru văd niște hârtie de cadou și un plic sigilat. Mai 
întâi deschid plicul. 

În el e un carton simplu, alb-gălbui. Îmi amintesc de fluturașii 
care mi-au fost băgaţi în cutia poștală, cei despre care i-am zis 
că s-ar putea să fie de la Paddy, dar pe cartonul de la el nu se 
vede nicio femeie în lenjerie intimă, nici sâni, nici fete cu buze 
țuguiate care par să nu aibă vârsta legală ca să facă poze în 
asemenea ţinute și cu astfel de expresii pe faţă. 

Intorc biletul și văd că pe el e un mesaj. 

„Un mic cadou. Ne vedem în curând. Poartă asta. Lukas.” 

Pun biletul deoparte. Dacă a reușit să înghesuie o ţinută în 
cutia asta, n-are cum să fie cine știe ce. Scot pachetul și rup 
hârtia de cadouri. 

E o rochie. Roșu-aprins. O rochie foarte scurtă, cu mâneci 
lungi și spate foarte decoltat. Deja îmi imaginez cât de strâmtă 
o să fie, cum o să-mi strângă trupul, fără să ascundă nimic, 
accentuându-mi curburile. Mă uit la etichetă și văd că a ales 
măsura potrivită, dar nu e deloc genul de rochie pe care aș 
purta-o, și poate că tocmai de aceea a ales-o. Sub rochie eo 
pereche de pantofi. Sunt negri, un pic decupaţi în vârf și au 
tocuri de aproape zece centimetri, mult mai înalte decât îmi 
place să port. li scot din cutie; sunt foarte frumoși. Par scumpi. 

Pe fundul cutiei mai e ceva. O casetă de bijuterii învelită în 
piele roșie. Când o deschid, inima îmi bate și sunt entuziasmată 
ca un copil. lnăuntru e o pereche de cercei aurii, în formă de 
trifoi; spre deosebire de pantofi, nu par să fie scumpi. 

Reacţionez instinctiv. Inima îmi duduie în piept și închid 
imediat cutia. Sunt asemănători cu cei pe care îi purta Kate. E o 
coincidență, îmi spun. Trebuie să fie. A uitat. La fel ca atunci 
când Hugh a pomenit în treacăt că Paddy fusese atacat, dar nu i 
se furase nimic. Sunt hipersensibilă. Trebuie să mă adun. 

Mă duc la baie. Sunt agitată, debusolată. Ceva nu e în regulă. 
Rochia, pantofii. Cerceii. Sunt frumoși, dar nu sunt cadouri pe 
care le cumperi pentru cineva la care ţii. E o costumație. De 
data asta a făcut explicit un lucru care până acum era doar 
subințeles: e doar o fantezie, ceva ireal. Trebuie să devin 


192 


altcineva. Trebuie să-mi scot verigheta, deși știe că sunt 
căsătorită. Trebuie să pretind că sunt altcineva. E un joc, o 
mascaradă. Exact ce i-am zis că nu vreau. 

Deci de ce vreau să mă schimb? De ce să-mi pun rochia asta 
pe mine? N-aș putea spune; aproape că n-am de ales. Ce se 
întâmplă acum are o inerție proprie, o atracţie atât de puternică 
încât nu-i pot rezista. Mă aventurez pe un teritoriu străin, 
necunoscut. Sunt ca o lumină atrasă în întuneric. 

Intru în cabina cea mai îndepărtată și încui ușa. Îmi dau jos 
hainele pe care le port, apoi scot rochia roșie din cutie. Se 
desface în faţa mea ca o cortină roșie, apoi mi-o trag pe cap și îi 
închid fermoarul. Pun pantofii pe podea și îi încalţ. Tocurile mă 
ridică la un alt nivel, la o înălțime unde mă simt puternică. Imi 
dau jos cerceii și-i înlocuiesc cu cei pe care mi i-a dăruit el. 
Transformarea e completă. Sunt altcineva. Julia nu mai e aici. 

les din cabină și mă duc la oglindă. Mi s-a schimbat 
perspectiva, totul e diferit. Nu mai știu cine sunt și mă bucur. 

Zâmbesc și din oglindă îmi răspunde o străină. E frumoasă și 
foarte sigură pe sine. Seamănă puţin cu Kate, dar e mai slabă și 
mai în vârstă. les din toaletă și ușa se închide în urma mea cu 
un scârţăit discret. 

e 

Când ajung la bar, sunt mai relaxată. Pulsul îmi revine la 
normal și respir mai adânc. Înainte să-l pot opri, barmanul îmi 
toarnă din șampania comandată de Lukas, dar îi cer și apă. Mă 
uit în jur. Barul nu e aglomerat, doar câţiva clienţi împrăștiați pe 
la mese. Pun jos paharul. Vreau să par în largul meu când vine 
Lukas. Calmă. Ca într-o scenă imaginară. Ca într-o ficţiune. 

Beau apa pe îndelete, însă termin paharul și Lukas tot n-a 
apărut. Îmi torn încă un pahar și mă uit la mobil să văd câte 
ceasul. A întârziat foarte mult, și n-am primit niciun mesaj de la 
el. Mai iau o gură de apă și îmi aranjez rochia. Mă întreb de ce 
întârzie. Mi-aș dori să fiu îmbrăcată cu hainele mele. 

O clipă mai târziu îmi dau seama că e cineva în spatele meu, 
sprijinit de bar. Nu-l văd, dar știu că e un bărbat - prezenţa lui e 
fermă și ocupă spaţiul cu multă siguranţă. Lukas, cred. Încep să 
zâmbesc când mă întorc, dar sunt dezamăgită. Nu e el. E un 
bărbat mai robust decât Lukas; poartă un costum gri și are în 
mână un pahar de bere. E singur, sau cel puţin așa pare. 
Întoarce capul și îmi zâmbeşte. E un zâmbet direct, fără 


193 


subtilitate, cu care nu sunt obișnuită. Și totuși, e flatant. E tânăr, 
atrăgător, are barbă și mandibulă puternică și se vede că a avut 
nasul rupt. Îi răspund la zâmbet, pentru că ar fi nepoliticos să n- 
o fac, apoi mă uit în altă parte. 

Probabil îmi interpretează zâmbetul ca pe o invitaţie. Se 
întoarce cu totul spre mine și spune: 

— Bună, ce faci? 

Mă gândesc la Lukas, dar rezist tentaţiei de a-i spune că 
aștept pe cineva. 

— Bine. Mulţumesc. 

Faţa i se luminează și, zâmbind în continuare, mă întreabă: 

— Te deranjează? 

Face semn spre scaunul dintre noi, dar înainte să-i pot spune 
că-l păstrez pentru altcineva, deja s-a așezat pe el. Simt că mă 
enervez, însă doar un pic. 

— Eu sunt David, îmi întinde el mâna. 

Palma lui are o asprime pe care hainele sale n-o sugerează. 
Văd că privirea îi coboară pe gâtul și pe braţele mele, oprindu-se 
la inelarul fără verighetă. Abia când se uită din nou în ochii mei 
îmi dau seama că încă îmi strânge mâna. 

Sunt nerăbdătoare. Pe Lukas aș vrea să-l ţin de mână. Vreau 
carnea lui, nu pe a acestui bărbat. 

Dar Lukas nu e aici, și sunt enervată, deși nu vreau s-o 
recunosc. 

— Eu sunt Jayne. 

— Ești singură? 

O adiere îmi mângâie ceafa. Mă gândesc la Hugh, apoi la 
Lukas. 

— Deocamdată. 

— Foarte încântat de cunoștință, Jayne, spune el. 

Se uită în ochii mei, pătrunzând în mine. E o ofertă, o 
propunere. Nu-mi fac iluzii, știu că e din cauza hainelor de pe 
mine. Cu câteva luni în urmă poate că nici n-aș fi înțeles 
semnificaţia privirii lui, pe care acum o înțeleg mulțumită lui 
Lukas. 

Dar nu sunt la fel de fascinată ca atunci când m-am întâlnit cu 
Lukas - fascinația de a fi dorită și, în același timp, de a fi 
stăpânită de dorință. De data asta e ușor stânjenitor. larăși îmi 
vine să-i spun că aștept pe cineva sau că sunt căsătorită, dar, 
din nu știu ce motiv, nu o fac. Ar însemna să mă ascund în 


194 


spatele unui bărbat. Wu mă poți avea, pentru că sunt promisă 
altcuiva. M-ar face să par slabă. Işi schimbă poziţia pe taburet în 
așa fel încât genunchiul lui drept îmi atinge ușor genunchiul 
stâng, și mă străbate un fior atât de intens, încât sunt șocată. 

— Și eu. 

Mă întreabă dacă stau la hotel, dacă am venit aici cu treabă. Îi 
spun că nu. Nu vreau să-i las o impresie greșită. 

— Dar tu? îl întreb. 

— Ah, eu lucrez în finanțe. E foarte plicticos. 

— Și ești în călătorie de serviciu? 

— Da. Locuiesc la Washington. 

— Serios? 

Dă din cap că da. 

— Ce bei? 

— Am de băut, spun eu, iar el se preface dezamăgit. 

Zâmbesc, apoi mă uit la telefon să văd cât e ceasul. 

Lukas întârzie și tot nu mi-a trimis niciun mesaj. 

— Eu o să-mi mai iau o bere. 

Se aude șuierul dozatorului în timp ce barmanul îi umple 
paharul. Dăm noroc, dar eu nu beau. Îmi închipui cam ce 
impresie o să-și facă Lukas când o să vină, ceea ce o să se 
întâmple în scurtă vreme. Îmi face plăcere. Prefer să mă 
găsească așa decât singură, disperată, așteptându-l pe el. 

Dar în același timp mă întreb cât de ușor îmi va fi să scap de 
acest tip, David. 

— Povestește-mi despre tine, spune el. De unde ești? 

— Eu? De nicăieri anume. 

Are o expresie nedumerită, care mă face să zâmbesc. N-am 
să-i spun adevărul, dar nici nu vreau să inventez. 

— Ne-am mutat des când eram mică. 

— Ai fraţi sau surori? 

— Nu, răspund eu, pentru că n-o vreau pe Kate aici. Singură la 
părinţi. 

Mă uit în ochii lui mari. Expresia sinceră de pe chipul său e 
atât de desăvârșită, încât nu poate fi decât falsă. Îmi dau seama 
că stăm foarte aproape. Își ţine o mână pe coapsă, iar 
genunchiul lui încă îl atinge pe al meu. Apropierea noastră are o 
puternică încărcătură sexuală. Incăperea pare să se încline, 
ceva e profund în neregulă. 

— Scuză-mă, spun. Trebuie să merg la toaletă. 


Mă ridic în picioare. Pășesc nesigur, ca și când chiar aș fi băut 
din șampanie, când de fapt doar am dus paharul la buze și l-am 
pus jos. Când ajung la toaletă, mă uit în oglindă, încercând să-mi 
recapăt încrederea pe care o simțeam mai devreme, dar nu pot. 
Julia se întoarce; doar că poartă hainele altcuiva. 

Îmi scot telefonul și-l sun pe Lukas; nu răspunde, așa că-i las 
un mesaj. Îmi dau cu apă pe faţă, inspir adânc de câteva ori și 
încerc să-mi recapăt cumpătul. 

Când mă întorc, David încă stă pe taburet, tot sprijinit de bar. 
Mă urmărește cu privirea în timp ce mă apropii. Zâmbește. Are 
picioarele desfăcute - ca să-și păstreze echilibrul, cred, deși mă 
întreb dacă nu cumva se și oferă într-un mod primitiv, animalic. 
lau loc. 

Zâmbește, coboară vocea, se apleacă spre mine. O clipă, am 
impresia că vrea să mă sărute, dar apoi spune: ` 

— M-am gândit că am putea să discutăm la etaj. Intr-un loc 
mai intim. 

Nu mă pot abține. Simt furnicături, un fior de încântare. Îmi 
place gândul că Lukas ar putea fi supărat că doresc pe 
altcineva. Dar Lukas nu știe, și mă cuprinde frica. Nu de asta am 
venit aici. N-ar trebui să se întâmple asta. Bărbatul din faţa mea 
e puternic. N-aș putea să-l îndepărtez dacă aș fi nevoită. In plus, 
suntem în public și nu vreau să provoc o scenă. Incerc să trag 
de timp. 

— Aici? spun eu. În hotel? 

Dă aprobator din cap. Îmi spun să mă concentrez. 

— Îmi pare rău, dar... 

Ridic din umeri, însă el nu încetează să zâmbească. Imi 
amintesc de fetele de la școală despre care băieţii spuneau că 
„fac în ciudă pulii” pentru că nu voiau să meargă atât de 
departe pe cât promiseseră fără să-și dea seama. 

Nu pare să priceapă mesajul. Işi pune mâna pe genunchiul 
meu și urcă ușor spre coapsă. Se apleacă spre mine. li simt 
mirosul - un amestec de piper, lemn și iz de piele tăbăcită, ca 
de cărţi vechi. Începe să-mi mângâie pe interior încheietura 
mâinii. Știu că va încerca să mă sărute, că într-o clipă va închide 
ochii și va întredeschide gura, și se va aștepta ca și eu să fac la 
fel. 

Tușesc și mă uit spre bar. Îmi atinge braţul. Simt încă un fior. 


196 


— Știu cine ești, îmi șoptește el, ca și când mi-ar fi citit 
gândurile. A 

Zâmbește și își dezvelește dinţii, ca un câine care mârâie. Imi 
mângâie pielea în continuare. 

Mă uit la buzele lui, la pielea lui închisă la culoare, la ţepii de 
pe fața lui, de care probabil nu scapă de tot niciodată. 

— Ce...? încep eu, simțind că mă cuprinde spaima. 

— Sărută-mă. _ 

Clatin din cap. Incerc să zâmbesc, să par sigură pe mine, dar 
nu pot, pentru că nu sunt. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. 
Fără să mă gândesc, duc mâna spre paharul de șampanie. 

Rezistă, rezistă, rezistă. 

— Dar..., încep eu, însă mă întrerupe din nou. 

Intorc capul și îmi retrag mâna dintr-a lui. Vreau să vorbesc, 
să protestez. Suntem în public, aș vrea să-i spun, lasă-mă în 
pace. Dar vorbele nu mi se desprind de pe buze. Gura lui e la 
câţiva centimetri de a mea; simt mirosul de alcool amestecat cu 
un iz înțepător. Usturoi, poate. Unde e Lukas? mă întreb. Am 
nevoie de el. Il vreau. 

Mă uit peste umăr. Sunt și mai puţini clienţi acum; cei câţiva 
care au rămas sunt absorbiți de conversațiile lor. Nimeni n-a 
observat ce se întâmplă sau au hotărât să ne ignore. 

— Cât? întreabă el. 

Mi se taie respiraţia de groază, însă el doar ridică din umeri. 
Se pare că răspunsul la întrebarea lui îl interesează la fel de 
puţin ca protestele mele. 

— Cât? repetă el. E tot ce-ţi cer. Spune-mi preţul tău. 

Prețul meu? Mi se învârte capul. Tipul ăsta își închipuie că 
vreau să mă vând, că nu trebuie decât să negociem prețul. 

— Ai înţeles greșit, spun eu cu glas nesigur, rostind nedeslușit 
cuvintele, dar nu de la alcool, ci de la spaimă. 

— Serios? 

Mâna lui urcă și mai sus pe coapsa mea, iar degetul lui mare, 
apoi și celelalte ajung sub tivul rochiei. O parte din mine se 
întreabă - detașat, ca și când s-ar afla la mare distanţă - de ce 
nu m-am îndepărtat de el. Imi imaginez că toată lumea din bar 
se uită la noi; cumva, toţi știu ce face și văd că nu mă opun în 
niciun fel. Arunc o privire spre masa cea mai apropiată: cuplul 
de acolo și-a întrerupt conversaţia și bea din pahare, iar 


197 


bărbatul din spatele lor vorbește la telefon. Nu ne-a observat 
nimeni. Nu se uită nimeni la noi. 

— Oprește-te, îi spun eu printre dinţi. 

— O să mă opresc. Dacă mă săruţi. Dacă promiţi că mergi la 
etaj și te fuţi cu mine. 

Își linge buzele, ca și când i-ar fi foame. E un gest deliberat, 
care poartă un mesaj; dacă ar fi Lukas în locul lui, aș fi flatată, 
nerăbdătoare, dar venind din partea lui e mai mult o 
amenințare. 

— Știu că și tu mă vrei, curvulițo... î 

Mă retrag în mine. Mă cuprinde un acces de furie. In fața mea 
ar fi trebuit să fie Lukas, nu acest bărbat. Stau în cumpănă, 
stăpânită de un calm perfect, care nu poate dura, și câteva clipe 
nu știu ce-o să fac, în ce direcţie se va înclina balanţa. 

Îmi adun puterile. 

— Uite ce e, spun eu, ridicând ușor tonul. 

Vreau să atrag atenţia, dar fără să stârnesc agitaţie. Vorbesc 
ferm, sperând că vocea mea va avea o autoritate pe care nu o 
simt. 

— Am să te rog politicos, o singură dată. la dracului mâinile 
de pe mine, în clipa asta, altfel îţi rup mâna. 

Habar n-am cum o să reacționeze. O să se simtă ofensat, dar 
o să înţeleagă mesajul? Mă aștept să se întoarcă și să mormăie 
ceva ca pentru el, dar n-o să-l iau în seamă. O să mă ridic și o să 
plec. O să ţin bărbia sus și o să ies din bar fără să mă uit în 
urmă. 

Dar nu face nicio mișcare. Rămâne neclintit, apoi mă apucă 
dintr-odată de încheietura mâinii. Mă îndepărtez, încerc să scap, 
dar strânsoarea lui e puternică. Degetele mi se înfig în carne, 
frământându-mi pielea. 

— Vrei să te duci acasă? Asta e? Acasă la soţul tău cel fraier? 
Nu s-a mai atins de tine de săptămâni întregi, nu? Asta vrei, 
Julia? 

Inlemnesc. Știu că ar trebui să strig, dar n-o fac. Nu pot. Sunt 
paralizată. 

Mi-a spus pe numele meu adevărat. 

— Ce...? încep eu, dar mă întrerupe. 

— Cum îl cheamă pe soţul tău? Hugh? 

Mă copleșește frica. Nu i-am spus că sunt căsătorită, cu atât 
mai puţin cum îl cheamă pe soțul meu. De unde știe? Ceva e 


198 


profund în neregulă. Camera începe să se învârtă. O clipă, am 
impresia că o să mă prăbușesc, dar apoi se aude o voce: 

— S-a întâmplat ceva? 

Mă întorc. E el. Lukas. Mă inundă un sentiment de ușurare, ca 
și când mi-ar fi fost desfăcut un garou. Zgomotele barului revin, 
asaltându-mă precum sângele o rană. Sunt în siguranţă. 

Acest individ, David, îmi dă drumul. Ridică mâinile, cu palmele 
în faţă - un gest de supunere îndreptat nu spre mine, ci spre 
Lukas. E ca și când și-ar cere scuze față de el, pentru că s-a 
atins de proprietatea lui, iar asta mă înfurie. Ce-i? pare el să 
spună. M-am distrat și eu un pic. N-am făcut niciun rău. In 
același timp, Lukas face un pas în faţă, așezându-se între mine 
și David. Îi văd spatele lat, părul cârlionţat și ciufulit. În cele din 
urmă, înțeleg; accesul de neliniște și de frică e atât de intens, 
încât o clipă mi-e teamă că o să icnesc. Mi-am făcut-o cu mâna 
mea. Un străin, i-am spus eu în una dintre conversațiile noastre. 
Într-un bar. Cineva care nu acceptă să i se spună nu. 

El a plănuit totul. A pus asta la cale după tot ce i-am povestit. 

e 

Urcăm în cameră. Îl aud trântind ușa în spatele meu. Mă 
gândesc vag că eu sunt cea care ar trebui s-o trântească. Lukas 
se uită la mine. Îmi spun că n-ar trebui să mă simt în siguranţă 
cu el, dar încă mă simt, și îmi dau seama că e un sentiment 
familiar. E exact același sentiment pe care îl aveam faţă de 
heroină; cum ar putea să-mi facă rău vreodată ceva care e atât 
de bun? 

— Ce dracu' ai făcut? Ce dracu'...? 

— Nu fi..., începe el, dar îl întrerup. 

— Unde naiba ai fost? Ce...? 

— Am întârziat..., încearcă el să-mi explice, însă îl întrerup din 
nou, furioasă. 

— Ai întârziat! Ca și când despre asta ar fi vorba. Cine era 
tipul ăla? Și de unde naiba știi cum îl cheamă pe soţul meu? 

— Ce? 

— Tipul ăla i-a spus Hugh. Nu ţi-am zis niciodată că pe soțul 
meu îl cheamă Hugh. De faţă cu tine întotdeauna i-am zis 
Harvey... 

— Da? Și de ce ai făcut asta? 

— Am tot dreptul. Dar nu despre asta e vorba! Cum ai...? 


— Liniștește-te. Ţi-a scăpat. O singură dată. l-ai spus Hugh. 
Acum câteva săptămâni. Erai supărată, cred. l-ai zis Hugh și am 
ținut minte. 

Incerc să-mi amintesc, dar mi-e imposibil. Și totuși vreau să-l 
cred. Trebuie. A nu-l crede în legătură cu asta ar însemna să nu- 
| cred nici în legătură cu alte lucruri. Și atunci totul s-ar prăbuși. 

— Julia..., spune el, făcând un pas spre mine. 

— Nu te apropia! 

Spre surprinderea mea, rămâne pe loc. După o clipă, se 
întoarce și se apropie de minibar. 

— Mai vrei șampanie? 

Pufnesc disprețuitor: 

— Ştii că nu beau. 

— Nu cu mine. Dar bei cu un străin. 

Sunt furioasă. 

— Tu ai comandat sticla aia! 

— lar tu ai băut din ea. 

Întorc privirea. N-are rost să mă contrazic cu el. Am fost o 
proastă. Nu-l cunosc deloc. Am ignorat toate semnalele de 
alarmă, n-am reușit nicio clipă să înțeleg ce se întâmplă. Mi-a 
aflat dorinţele cele mai intime, lucruri pe care n-ar fi trebuit să 
le spun nimănui niciodată, și le-a întors împotriva mea. 

Desface o sticluţă - cred că e votcă - și o toarnă într-un 
pahar. 

— Mi-ai zis că fantezia ta e să fii salvată. În fine, una dintre 
ele. 

— Crezi că asta voiam? 

— Nu ti-a plăcut? 

— Deci i-ai zis acelui individ să fie agresiv? Să... să mă facă să 
cred... să se poarte așa? l-ai spus tot ce ţi-am povestit? 

— Nu tot. Dar suficient. Am păstrat o parte pentru mine. 

— Ți-am zis că nu mai vreau jocuri, Lukas! Gata! Îţi amintești? 

lau loc pe fotoliu, iar el pe pat. Îmi dau seama că stă între 
mine și ușă; o greșeală fundamentală, ar spune Hugh, deși nu- 
mi dau seama ce motive ar putea avea el să se teamă, pentru 
că pacienţii lui nu sunt genul agresiv. Mă ridic din nou în 
picioare. 

— Am crezut c-o să fie distractiv, oftează el, trecându-și o 
mână prin păr. Ascultă, mi-ai povestit fantezia ta. Să fii în 
pericol. Să fii salvată. Ai zis asta? 


200 


— Am zis multe lucruri. Dar asta nu înseamnă că vreau să se 
și întâmple în realitate. De-aia se și cheamă fantezii, Lukas. 

Mă cuprinde groaza. Îmi aduc aminte că i-am povestit și alte 
fantezii de-ale mele. Să fiu luată cu forța, nu tocmai împotriva 
voinței mele, dar aproape. Să fiu legată de pat, cu cătușe sau cu 
funie. Oare plănuiește și asta? 

Incerc să dau înapoi: 

— Jumătate din lucrurile astea le-am spus numai ca să-ți fac 
pe plac. 

— Serios? Cum ar fi că Paddy te-a sărutat cu forța? 

Are o mină batjocoritoare. Pare să nu-i pese deloc de mine. 
Nu însemn nimic pentru el. 

— Bietul Paddy. Acuzat de toate lucrurile alea pe care nu le-a 
făcut. Și ai văzut ce-a păţit din cauza asta. 

Fac un pas în spate. Fiecare parte din mine vrea să respingă 
ce-mi spune: 

— Deci tu ai făcut-o! 

— Asta ţi-ai dorit... 

— Tu ai făcut-o! repet eu cu inima duduindu-mi în piept, și 
simt că mă încordez, ca și când m-aș pregăti să fug. Tu! 

— Și silueta misterioasă din faţa ferestrei tale... 

— Ce? 

— Asta vrei, nu? Să fii speriată? 

Încerc să-mi pun ordine în gânduri. Prima oară când mi s-a 
părut că văd pe cineva în faţa casei nici măcar nu-l cunoșteam 
pe Lukas. Dar acum câteva nopţi? Mi s-a părut mai real. E posibil 
să fi fost el? 

Nu. Nu știe unde locuiesc. Se folosește de propria mea 
paranoie împotriva mea. 

— Ești nebun. 

Se uită ţintă la mine, iar eu îi susţin privirea. Ceva se 
prăbușește în mine, ca și când ar fi fost retrasă brusc o proptea. 
Reușesc să mă văd prin el, reflectată în ochii lui. Văd hainele pe 
care le port, pantofii, îmi simt mirosul. Îmi dau seama, ca pentru 
prima oară, în ce loc mă aflu și cât de adânc m-am scufundat. 

Am mai fost într-o asemenea situaţie. Sunt subjugată de ceva 
care mă distruge. Incapabilă să scap. Mă gândesc la Marcus, la 
Frosty. 

Mă forțez s-o spun: 

— Plec acum. S-a terminat. 


Camera e nemișcată. Vorbele mi s-au desprins de pe buze. Nu 
le pot lua înapoi, chiar dacă aș vrea. Lukas închide ochii și îi 
deschide din nou. Pe buze i se așterne un zâmbet. Nu mă crede. 

— Ba n-ai să pleci. 

Vocea lui e gravă și aspră; pare să aparţină altcuiva. Toată 
prefăcătoria s-a evaporat, lăsând în urmă doar o răutate 
apăsătoare. 

Arunc o privire spre ușă. Dacă ar vrea să mă oprească, n-aș 
avea cum să-l dau la o parte. 

Trag aer în piept și-mi adun toate forțele. 

— Dă-te la o parte. 

— Am crezut că ne simţim bine. 

— Așa a fost. Dar acum nu ne mai simţim bine. 

Rămâne cu gura întredeschisă o clipă, apoi spune: 

— Dar te iubesc. 

E ultimul lucru pe care mă aşteptam să-l aud de la el. 
Încremenesc. Sunt dezarmată, şocată. Deschid gura, dar am 
rămas fără cuvinte. 

— Te iubesc, repetă el. 

Vreau și, în același timp, nu vreau să înceteze. Mi-aș dori să-l 
cred, dar nu știu dacă pot. 

— Poftim? 

— M-ai auzit. Am crezut că te fac fericită. Toate astea - face 
un semn cu mâna în jur - sunt pentru tine. Am crezut că asta îţi 
dorești. 

Clatin din cap. E încă un joc. Știu asta. 

— Nu, spun eu. Lukas, nu... 

— Spune-mi că și tu mă iubești. 

Mă uit la el. Are ochi mari și rugători. Vreau să-l cred. Doar de 
data asta, vreau să știu că-mi spune adevărul. 

— Lukas... 

Întinde mâinile spre mine. 

— Julia. Te rog, spune-mi. 

— Bine, spun eu. Da. Da... 

Înlemnesc. Coboară mâinile. Zâmbește, apoi izbucnește în 
râs. 

— E încă una dintre fanteziile tale, nu-i așa? Să te iubesc. 

Brusc mă simt goală pe dinăuntru. Înfrântă. Ca și când totul s- 
ar fi scurs din mine. În clipa asta, îl urăsc. 

— Du-te dracului! 


— Ei, Julia, haide. Care-i problema? Ziua de azi? David? Tu 
vrei să fii salvată, eu vreau să te salvez. Am vrut să crezi că ești 
cu adevărat în pericol. 

Se uită în ochii mei. Încearcă să-și dea seama dacă m-am 
îmbunat, dacă furia mi s-a domolit. Dar furia mea e intactă. 

— Uite ce e, continuă el. Tot ce i-am spus a fost să încerce să 
se dea la tine. Că s-ar putea să marșezi sau nu, dar că, oricum 
ar fi, să nu accepte un refuz din partea ta. Cum îţi doreai tu. 

Fac un pas în spate. 

— Ești nebun, șoptesc eu, atât pentru mine, cât și pentru el, 
dar mă ignoră. 

— Vrei să știi ce cred? Cred că ți s-a făcut frică tocmai acum, 
când lucrurile încep să devină interesante. 

Se preface că se gândește mai bine. 

— Sau poate e invers. Poate îţi place prea mult. 

Dau să spun ceva, dar el continuă: 

— Te temi că poate nu meriţi asta. 

Își termină băutura și îşi toarnă încă o sticluţă. 

— Ascultă-mă, e doar un joc. Ştii bine. Dar nu te poți gândi la 
el ca atare. Incă îţi închipui că jocurile sunt pentru copii, că nu 
mai sunt pentru tine. 

— Nu, spun eu cu glas tremurător. Inspir adânc și repet: Nu. 
Te înșeli. Nu e un joc. 

Râde. 

— Atunci ce e? 

Vreau să plec. Nu mă pot gândi decât la cum să scap de aici. 

— Problema ta, continuă el, e că încă ești foarte atașată de 
vechea ta personalitate. Poţi veni pe furiș la hotel, poţi să te 
îmbraci cu hainele astea, dar în adâncul tău încă ești casnica 
măritată cu Hugh. Încă ești femeia care face cumpărăturile, care 
îi gătește și râde la glumele lui, deși le-ai mai auzit de un milion 
de ori. Inainte le dispreţuiai pe femeile a căror singură ambiţie 
în viaţă era să aibă un soț drăguţ și bogat, un fiu iubitor și o 
casă în Islington cu grădină și curte în spate. Și totuși, te-ai 
transformat exact într-o astfel de femeie. Încă ești o persoană 
care crede că există un singur mod de a fi căsătorită, un singur 
mod de a avea o aventură. 

Acum sunt furioasă. Vulnerabilă. Îmi vine să ţip la el. Să-i fac 
rău. Mă simt ca și când ar fi văzut totul înăuntrul meu și m-ar fi 
golit. 


203 


— Cum e să te urâști? 

— Dă-te la o parte din calea mea! 

Face un pas. E între mine și ușă. 

— Ştii, te-am urmărit de la un cap la altul, spune el. Azi. La 
bar. 

Ezită, apoi coboară vocea: 

— Şi ţi-a plăcut, nu-i așa? Ţi-a plăcut să primeşti atenţie. 

In adâncul meu, știu că are dreptate. Și mi-e rușine. 

II dispreţuiesc. 

— Te rog, lasă-mă în pace. 

— Că de nu... 

— Lukas... 

Incerc să trec pe lângă el, dar nu mă lasă. Fac un pas în spate 
și mă uit la el, la acest om care aproape că-mi e străin. Coboară 
și mai mult vocea. De data asta mă amenință. Are puterea și 
vrea s-o știu. 

— Ţi-a plăcut, nu-i așa? Ţi-a plăcut că te voia. Un străin. 

Face un pas spre mine și de data asta rămân pe loc. 

— Fără nicio obligaţie... fără nicio grijă... 

Incerc o altă abordare. 

— Și ce dacă mi-a plăcut? Ce dacă am hotărât că-mi place? Și 
dacă m-aș fi dus cu tipul ăsta, cu David? Ce s-ar fi întâmplat? 

— Atunci lucrurile ar fi putut ieși altfel. Ai fost tentată? 

Nu ezit. Vreau să-l văd că suferă. Mai mult decât orice îmi 
doresc să văd că simte o parte din suferinţa pe care mi-o 
pricinuiește el mie. 

— Poate. 

Rămâne nemișcat. Nu știu ce urmează să facă. 

— Inainte să înceapă să te amenințe? Sau după? 

— Greu de spus. 

Rămân și eu nemișcată. 

— Recunoaște, frica a contribuit și ea. Asta te-a excitat. 

Acum vorbește în șoaptă. Văzând că nu spun nimic, face un 
pas spre mine. Gura lui e la câţiva centimetri de urechea mea. 
Işi duce mâna spre încheietura mea, îi simt degetele pe piele. 
Dau să mă retrag, dar e puternic. Carnea lui o atinge pe a mea. 

— Te-ai fi dus la etaj cu el? 

Mă trage spre el, îi simt căldura trupului, mâinile lui pe mine, 
căutându-mi pielea, mișcându-se ferm, apucând, frământând. În 


204 


mine se declanșează ceva, o reacție musculară, și fără să vreau 
trupul meu începe să răspundă. 

— Singură? Sau cu mine? 

Nu răspund. Undeva în adâncul meu știu că ar trebui să tip. 
să mă opun, să-l lovesc cu picioarele. Ar trebui să strig după 
ajutor. 

Dar nu o fac. Nu fac nimic din toate astea. Ca și când corpul 
meu s-ar fi revoltat. Nu vrea să mai reacționeze decât la 
atingerile lui. 

— Te rog. Lukas... 

Încearcă să mă sărute. Și îi răspund la sărut - ultima trădare a 
trupului meu. Îmi adun forţele și mă străduiesc să vorbesc. 

— Oprește-te! Lukas, încetează. 

Dar nu mă ia în seamă. Continuă să-și împingă trupul în al 
meu. Mai tare acum. 

— Oprește-mă dacă vrei. Dacă vrei cu adevărat. 

Îi simt mâinile pe mine. Sunt peste tot. Pe ceafă, în păr, între 
picioare. Mă apasă și mă strânge, cu tot mai multă nerăbdare. 
Încearcă să mă împingă în spate sau să mă răsucească. Îmi 
aduc aminte cum am făcut sex în cabina de toaletă, cu mâinile 
lui în jurul gâtului meu; atunci era un joc, dar acum nu e. 
Trebuie să scap de el. 

Ridic mâna, ţintindu-i faţa și ochii. E o lovitură ușoară, dar îl 
zgârii cu unghiile și îi dă sângele. Își șterge fața cu dosul palmei, 
furios și cu ochii mari. Pare că se pregătește să mă lovească și 
fac un pas în spate. 

Stăm precauţi unul în faţa celuilalt. Deschid gura să spun 
ceva, dar aud zgomotul broaștei. Mă inundă un sentiment de 
ușurare. Poate e femeia de serviciu sau altcineva din personalul 
hotelului. O să vadă ce se întâmplă, iar Lukas va trebui să se 
oprească. O să-mi aranjez hainele, o să mă scuz și o să plec. 
Lukas n-o să mă urmărească. N-am să-l las. 

Ne uităm amândoi spre ușă. Observ prea târziu că Lukas 
zâmbește. 

— Ah, spune el, credeam că te-ai rătăcit. 

Frica mă izbește în pântece. E David. 

e 

Îmi înhaţ geanta și o iau la fugă. Trec pe lângă David și ies pe 
coridor. Îmi dau lacrimile și închid ochii, lovindu-mă de pereţi în 
timp ce mă apropii de scară, dar nu mă opresc din alergat. Mă 


205 


văd pe mine însămi ca și când m-aș privi de foarte de sus.E o 
femeie care pare să fiu eu, dar nu e. Nu poartă hainele pe care 
le port de obicei. Nu face lucrurile pe care le fac eu de obicei. 

Alerg și iar alerg, și brusc sunt din nou în Berlin. Tremur în 
aeroport și nu știu cum o să ajung acasă. Îl sun pe Hugh de lao 
cabină din sala de așteptare, apoi aștept. Aștept să fiu salvată 
de bărbatul cu care urmează să mă căsătoresc, în timp ce 
bărbatul care credeam că e viaţa mea zace mort într-un 
apartament din cealaltă parte a orașului. 


206 


Partea a patra 


Capitolul douăzeci și trei 


Am reușit să ies din hotel. Picioarele îmi tremurau, transpiram 
și inima îmi bătea atât de tare, încât mă temeam că o să-mi 
plesnească pieptul, și totuși am reușit să-mi iau o expresie 
calmă când am traversat holul de la intrare și am ieșit în stradă. 
Am mers și iar am mers, dar nu m-am oprit să văd în ce direcţie 
am luat-o decât în clipa când am fost sigură că am lăsat hotelul 
mult în urmă. Am oprit un taxi. „Încotro?”, m-a întrebat șoferul. 
„Oriunde”, i-am zis, după care: „Spre fluviu”, iar apoi: „În South 
Bank”. Mașina a luat-o din loc, iar taximetristul m-a întrebat 
dacă mă simt bine. „Da”, i-am răspuns, deși nu mă simţeam 
deloc bine, iar când am ajuns în South Bank, m-am așezat pe o 
bancă de pe malul Tamisei, și întrucât știam că Adrienne avea 
să-mi spună: „Ti-am zis!”, și nu știam pe cine altcineva să sun, 
pentru că îndepărtasem pe toată lumea, am sunat-o pe Anna. 

— Ce mai faci? 

Și i-am povestit tot, într-o explozie de frânturi care pentru ea 
trebuie să fi fost în mare parte incomprehensibile, iar ea mai 
întâi m-a ascultat, apoi m-a liniștit și mi-a cerut să-i povestesc 
încă o dată. Când am terminat, a zis: 

— Trebuie să te duci la poliţie. 

Avea un ton foarte ferm. Foarte sigur. 

— La poliţie? 

Era prima oară când mă gândeam la asta. 

— Da! Ai fost atacată, Julia! 

Îmi amintesc de mâinile lui pe mine, peste tot, strângându-mi 
carnea, trăgându-mă de haine. 

— Dar..., am spuseu. 

— Julia. Trebuie. 

— Nu. N-au făcut... n-a facut... și Hugh... 


15 Cartier central unde se află Acvariul Londrei, Muzeul Filmului și alte atracţii 
turistice. 


207 


Îmi închipui cum ar fi să-i spun soţului meu, să dau telefon la 
poliţie. Ce-aș putea să spun? 

Am auzit astfel de povești. Chiar dacă aș fi fost violată, 
aproape sigur nu m-ar lua în serios, și dacă m-ar lua, eu aș fi cea 
pusă la zid, nu David, nu Lukas. „Și v-aţi dus acolo pentru sex?”, 
m-ar întreba ei, iar eu ar trebui să spun că da. „Îmbrăcată cu 
hainele pe care vi le-a trimis?” Da. „După ce i-aţi spus - mai 
mult sau mai puţin explicit - că violul e una dintre fanteziile 
dumneavoastră?” 

Da. 

Și ce-aș putea spune în apărarea mea. Dar n-am vrut să se 
întâmple asta. Nu așa! 

Am simţit că mă crispez. Am izbucnit în plâns gândindu-mă ce 
s-ar fi putut întâmpla, ce-ar fi putut să-mi facă Lukas și că ar fi 
putut scăpa nepedepsit. 

M-am gândit la Hugh, la Connor. Mi i-am imaginat aflând unde 
am fost și ce am păţit. Ar trebui să le spun, n-aş avea cum să-i 
mint; i-am minţit destul până acum. 

— Nici măcar nu știu unde stă. 

Anna a tăcut câteva clipe. 

— Pot să fac ceva să te ajut? Orice. 

Nu poate face nimeni nimic, mi-am spus în sinea mea. Nu 
trebuie decât să-l părăsesc, să fug de el, să tai legătura dintre 
noi, lucru de care cu doar câteva ore mai înainte mă temeam 
atât de mult. 

— Nu. 

e 

Am venit acasă. Ştiam ce trebuie să fac. Să-l las pe Lukas în 
urmă, să mă străduiesc să-l uit. Să nu intru pe site. Să nu mă uit 
în telefon după mesaje de la el. Să nu sper că vor urma flori, 
scuze, explicații. Să merg mai departe. 

În mare, am reușit. Mi-am văzut de treburi. l-am spus lui Hugh 
că am hotărât să nu mă mai văd cu consilierul și să merg din 
nou la ședințele Alcoolicilor Anonimi. Ceea ce am și făcut. Le-am 
sunat pe Ali și Dee și restul prietenilor mei și am vorbit cu Anna 
în fiecare zi. Am petrecut mai mult timp cu Connor, ba chiar am 
încercat să discut cu el despre Evie, să-l asigur că poate vorbi cu 
mine despre iubita lui, dacă vrea. „Mi-ar plăcea s-o cunosc într-o 
bună zi”, i-am spus. A ridicat din umeri, după cum mă așteptam, 
dar măcar am încercat. 


208 


M-am întâlnit și cu Adrienne. În sfârșit. M-a invitat la un 
concert, apoi am luat cina împreună. Am stat de vorbă, dar încă 
era vie amintirea discuţiei tensionate din faţa casei mele. 
Inainte să ne luăm la revedere, s-a uitat în ochii mei. 

— Julia, știi că te iubesc. Necondiţionat. 

Am dat din cap, așteptând să continue. 

— Așa că n-am să te întreb ce se întâmplă. Dar trebuie să 
știu, te simţi bine? Am motive să-mi fac griji? 

Am clătinat din cap. 

— Nu, acum nu mai ai de ce. 

Mi-a zâmbit. Am fost cel mai aproape de o mărturisire, iar 
Adrienne și-a dat seama că am să-i spun într-o bună zi. 

N-am cedat decât o dată, într-o duminică după-amiază, acum 
câteva săptămâni. Mă certasem cu Hugh, iar Connor avea o 
atitudine nesuferită. Nu m-am putut abţine. Am intrat pe 
encountrz, dar n-am luat în seamă cele câteva mesaje noi pe 
care le primisem, ci am căutat numele lui de utilizator. 

Nimic. Utilizator inexistent. Dispăruse. 

N-am rezistat și l-am sunat. 

Numărul lui era indisponibil. Apelul meu nici măcar n-a intrat 
în mesageria vocală. Am încercat încă o dată - cine știe, poate 
era plecat din ţară sau poate era un defect de conexiune -, apoi 
încă o dată și încă o dată. De fiecare dată, nimic. 

Apoi mi-am dat seama ce făceam și mi-am spus că sunt o 
caraghioasă. Imi promisesem că n-o să mai iau legătura cu el 
niciodată, că așa o să fie cel mai bine, cel mai ușor. 

lar acum exact asta aveam. Ruptura pe care mi-o dorisem. 
Trebuia să fiu recunoscătoare. 

e 

Ajung târziu acasă. Am fost plecată să fac fotografii, mai întâi 
portretele unei familii care a luat legătura cu mine pe site-ul 
meu, iar apoi, în drum spre casă, m-am oprit să fotografiez 
oameni care stăteau în fața barurilor din Soho - probabil încerc 
să mă întorc la subiectele care mă interesează cu adevărat. 
Hugh e deja acasă. Imi cere să merg cu el în living, are să-mi 
spună ceva. : 

Nu sună bine. Imi aduc aminte de ziua când m-am întors 
acasă de la galerie, de polițista din bucătărie care ne-a adus 
vestea morții lui Kate. Connor e în siguranţă, am văzut lumina 
aprinsă în camera lui; în plus, ca de obicei când ajung acasă, |- 


209 


am întrebat pe Hugh dacă fiul nostru se simte bine, și mi-a spus 
că da. Și totuși, sunt agitată. Zi-mi acum, îmi vine să-i spun. 
Orice ar fi. Dar n-o fac. Mă duc după el în living. Îmi trântesc 
geanta pe podea și îmi pun aparatul pe masă. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? îl întreb. 

Se uită la mine cu o expresie serioasă și inspiră adânc. 

— A sunat Roger de la Biroul Extern. Se pare că au aflat ce s-a 
întâmplat cu Kate. 

Simt că mă prăbușesc. Întrebările mă asaltează - ce? Cine? -, 
iar el îmi explică: 

— Au arestat un tip într-un cu totul alt caz. Roger n-are voie 
să ne spună despre ce-i vorba, dar mi-a dat de înţeles că e un 
caz cu droguri. Un dealer, cred. In fine, ideea e că tipul ăsta e 
cunoscut în zonă, așa că l-au întrebat și despre Kate, dar a zis 
că nu știe nimic. 

Trage aer în piept. 

— Insă când au făcut percheziţie la el acasă, au dat peste 
cercelul lui Kate. 

Inchid ochii. Mi-l imaginez smulgându-i-l de la ureche, sau pe 
sora mea fiind forţată să i-l dea, crezând că așa va putea scăpa 
cu viaţă. 

Un dilăr. Deci a fost vorba de droguri până la urmă? Nu de 
sex? 

Brusc sunt iarăși la Berlin. Eu și Marcus. Mergeam împreună, 
dar se vedea doar el cu dealerul. La capătul străzii, la colţ, 
aproape de gară. li dădea banii și se întorcea cu ce ne doream 
amândoi. Zâmbind. 

Dar Kate n-a văzut nimic din toate astea. Am avut grijă să nu 
afle nimic, chiar și atunci când ne-a vizitat în timpul unei 
vacanțe școlare. Nu voise să se ducă acasă și să stea singură cu 
tata, așa că m-a implorat s-o primesc în vizită. „Doar pentru 
câteva zile”, a zis ea, și în cele din urmă am acceptat. Am strâns 
niște bani să-i plătesc biletul, iar tata i-a dat bani de buzunar. A 
stat cu noi un week-end întreg și a dormit în patul din camera 
noastră, iar noi am dormit pe canapea, dar sunt sigură că n-a 
văzut nimic. S-a întâmplat cu câteva săptămâni înainte să 
moară Marcus, și niciunul dintre noi nu mai lua heroină. Am dus- 
o la galerii, ne-am plimbat pe Unter den Linden!“ și am băut 
ciocolată caldă în Fernsehturm. l-am făcut fotografii pe străzile 


14 Bulevard din cartierul berlinez Mitte. 
210 


din Mitte - pe care acum nu le mai am - și ne-am plimbat prin 
Tiergarten. Am lăsat-o cu Marcus doar o dată, când am fost să 
cumpăr de mâncare, dar Marcus știa cât de mult îmi doream s-o 
feresc de droguri și aveam toată încrederea în el. Când m-am 
întors acasă, jucau cărţi cu Frosty, cu televizorul pornit pe 
desene animate. Kate n-a văzut nimic. 

Și totuși, n-ar fi trebuit să fiu un exemplu mai bun pentru ea? 

Scot un suspin, care se transformă într-un geamăt. Hugh îmi 
strânge mâinile într-ale lui. Am crezut că o să mă simt mai bine 
știind cine a omorât-o pe sora mea. Știind că a fost arestat, că 
va fi pedepsit. Ar fi trebuit să însemne sfârșitul acestei povești, 
să-mi deschidă un nou viitor, să mă lase să merg mai departe. 

Dar nu-i așa. Pare atât de lipsit de sens. Atât de banal. E chiar 
mai rău acum. 

— Julia... Julia, o să fie bine. 

Mă uit la el. 

— Nu pot să cred. 

— Știu. 

— Sigur e el? 

— Poliţia așa crede. 

Izbucnesc în plâns și lacrimile mi se preling pe obraji în șiroaie 
groase. Sora mea e moartă, iar fiul ei e devastat, și toate astea 
din cauza drogurilor? 

— De ce? spun eu iar și iar. 

Hugh mă ţine de mâini până mă calmez. 

Vreau să-l văd pe fiul meu. 

— l-ai spus lui Connor? 

Clatină din cap. 

— Trebuie să-i spunem. 

Dă aprobator din cap, apoi se ridică în picioare. Pornește spre 
scară, iar eu intru în bucătărie. lau un prosop de vase și îmi 
șterg faţa de lacrimi, apoi îmi torn un pahar cu apă. Când mă 
întorc în living, Connor stă pe canapea, în fața tatălui său. Ridică 
privirea: 

— Mamă? 

Mă așez și eu pe canapea și îmi iau fiul de mână. 

— Dragul meu..., încep eu. 

Nu știu ce să spun. Mă uit la Hugh, apoi din nou la Connor. Mă 
adâncesc în mine însămi, căutând ultimele rezerve de energie. 


211 


— Dragul meu, l-au prins pe individul care a omorât-o pe 
mătușa Kate. 

Rămâne nemișcat o clipă. E o liniște perfectă în living. 

— Connor? 

— Cine e? 

Ce să-i spun? Nu e ca în filme, nu există o intrigă complexă, 
nicio rezolvare satisfăcătoare a poveștii, cu un final fericit. 

— Un individ oarecare, spun eu. 

— Cine? 

Mă uit din nou la Hugh, care deschide gura să spună ceva. 
Nu-i spune, îl îndemn în gând. Nu-i spune că a fost un dealer 
oarecare. Nu-i băga ideea asta în cap. 

— Mătușa Kate s-a aflat în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit, spune el. Asta-i tot. A dat peste un om rău. Nu știm 
nici ce s-a întâmplat, nici de ce. Dar acum individul a fost prins 
și va plăti cu închisoarea pentru ce a făcut. 

Connor dă din cap. Incearcă să înțeleagă, încearcă să se 
împace cu lipsa unei explicaţii. 

După o clipă, îmi dă drumul la mână. 

— Pot să mă întorc în camera mea acum? 

li spun că da. Îmi vine să mă duc după el, dar știu că nu 
trebuie s-o fac. Il las singur zece minute, cincisprezece. O sun pe 
Adrienne, apoi pe Anna. E șocată. 

— Droguri? spune ea. 

— Da. Cumva...? 

— Nu! Nu. Adică îi plăcea să se distreze, înţelegi? Tuturor ne 
plăcea. Dar nu se atingea de droguri. 

Din câte știi tu, îmi spun. Știu foarte bine cât de ușor e să 
ascunzi astfel de lucruri. 

— Poate nu ţi-a zis. 

— Nu cred. Sincer, chiar nu cred. 

Mai discutăm un pic, dar vreau să mă duc la fiul meu. Îi spun 
că abia aștept să ne vedem peste două săptămâni, iar Anna îmi 
răspunde că și ea. Ne luăm la revedere, apoi îi spun lui Hugh că 
mă duc la etaj să văd ce face Connor. 

Bat la ușa lui, îmi spune să intru. A dat drumul la muzică și stă 
în pat, cu faţa în sus. Are ochii roșii. 

Nu spun nimic. Mă apropii de pat. Îl iau în braţe și plângem 
împreună. 


Capitolul douăzeci și patru 


Vine astăzi. Mai încolo mă duc s-o iau de la gară, să bemo 
cafea, dar deocamdată sunt singură. Am ziarul în față. Deschid 
suplimentul și citesc despre lucrurile pe care o creatoare de 
modă și-ar fi dorit să le fi știut când era tânără, apoi dau pagina. 
Găsesc un articol despre o femeie a cărei fiică a devenit 
dependentă de heroină; dau iarăși pagina. Îmi amintesc de 
scăparea mea la limită - dacă asta a fost, dacă se poate spune 
că într-adevăr am scăpat - și mă întreb o clipă dacă ziarul ar 
publica un articol despre mine și Lukas. Mă trec fiori când mă 
gândesc, dar povestea mea nu e deloc neobișnuită. M-am 
apropiat de un bărbat care nu era ce credeam eu, și lucrurile au 
mers prea departe. Se întâmplă tot timpul. 

Inchid suplimentul și scot vasele din mașina de spălat. Apoi 
iau o cârpă și soluţia de curăţat și încep să frec suprafețele din 
bucătărie. Fac totul pe pilot automat. Mă întreb dacă așa se 
simţea și generaţia mamei mele: Valium!” în dulăpiorul din baie, 
o sticlă de gin sub chiuvetă și o aventură cu lăptarul, pentru 
femeile mai aventuroase. Deci n-am progresat foarte mult. Mă 
simt rușinată. 

Când termin treburile, mă duc să-l văd pe Hugh. E în biroul 
lui, în ciuda răcelii cu care luptă de aproape o săptămână. 
Lucrează la o declaraţie; cazul împotriva lui a mers mai departe, 
pacientul acuză din nou simptome postoperatorii și a luat 
legătura cu niște avocați. Juriștii spitalului vor să facă tot 
posibilul să evite tribunalul. 

— Mi-au zis că dacă se ajunge la tribunal, am pus-o, mi-a 
explicat el. Cert e că n-am trecut în fișa pacientului că l-am 
prevenit, deci e ca și când nu l-aș fi prevenit. 

— N-are nicio importanţă că ar fi făcut operaţia oricum? am 
întrebat eu. 

— Nu. Pur și simplu vrea niște bani. 

Acum, cea care discută cu familia pacientului e Marie. Potrivit 
lui Hugh, dacă într-adevăr ar fi fost atât de supăraţi, ar fi căutat 
o a doua opinie la un alt spital. 

L-am întrebat dacă își va pierde slujba. Mi-a spus că nu, n-a 
murit nimeni, n-a comis o neglijenţă penală, dar îmi dau seama 


15 Valium (sau Diazepam): medicament cu efect sedativ. 
213 


că e foarte stresat din cauza asta. Bat la ușa lui și intru. E la 
birou. Are geamul deschis, deși adie un vânt rece de început de 
octombrie. E palid. 

— Cum te simţi? îl întreb. 

— Bine, răspunde el cu fruntea îmbrobonată de sudoare. 

— Ești sigur? 

Imi place să am grijă de el; a trecut multă vreme de când n- 
am mai simţit că are nevoie de mine. 

— Vrei ceva? 

Clatină din cap. 

— Nu, mersi. Tu cum te simţi? Ce planuri ai pentru azi? 

Îi amintesc de Anna. 

— Mă duc s-o iau de la gară. 

— Dar nu stă la noi, nu? 

— Nu, are rezervare la un hotel. Vine luni la cină. 

— Unde e Connor? 

— A ieșit. Cu Dylan, cred. 

— Nu cu iubita? 

— Nu știu. 

larăși simt că-l pierd pe fiul meu. Mă întorc spre rafturile lui 
Hugh și mă apuc să fac ordine. Încep să-mi fac griji. Connor încă 
e supărat după cearta pe care am avut-o aseară, dar nu vrea să 
vorbească cu mine. Cum să-l protejez și să-i dau sfaturi despre 
viața adultă dacă nu mi se destăinuie? 

Doar asta e sarcina mea, nu? În ultimele săptămâni, nevoia 
de-a avea grijă de el, de a-l feri de pericole, a crescut și mai 
mult. Și totuși, știu că trebuie să am încredere în fiul meu. Că e 
suficient de mare, suficient de matur cât să nu se bage în 
necazuri - sau măcar nu în multe și în niciunul cu consecințe 
grave. Ar fi absurd ca, după tot ce am făcut, să-i cer să ducă o 
viaţă ireproșabilă, fără pată. Trebuie să facă propriile lui greșeli, 
la fel cum și eu le-am făcut pe ale mele. 

Și o să le facă; sper doar să nu fie la fel de catastrofale. Să 
fumeze pe străduțe retrase, da. Sau să bea votcă ori cidru ieftin 
cumpărat de la un magazin de spirtoase de unul dintre prietenii 
lui care pare mai aproape de optsprezece ani. Sau chiar iarbă - 
că-mi place sau nu, mai devreme sau mai târziu o să se 
întâmple -, dar nimic mai puternic. Fără accidente, fără sarcini 
nedorite. Fără să fugă de acasă. Fără să se amestece cu indivizi 
dubioși. 


214 


— Se mai vede cu ea? 

— Nu știu, îmi răspunde Hugh. 

Mă simt ușurată o clipă. Îmi dau seama că e o contradicţie: 
vreau ca fiul meu să fie apropiat de Hugh, dar nu-mi place că-i 
spune lucruri pe care mie nu vrea să mi le spună. 

— Ce părere ai de povestea asta? 

— La ce te referi? îl întreb, întorcând capul spre el. La iubita 
lui? 

Dă din cap. 

— Ştii că s-au împrietenit pe internet? 

Tresar. Mă întorc spre rafturi. 

— Pe Facebook? 

— Cred că da. Oare se știau de mai înainte? 

— Nu știu. Presupun că da. 

— Și, se mai vede cu ea? 

— Hugh, de ce nu-l întrebi tu? Despre lucrurile astea vorbește 
mai mult cu tine decât cu mine. 

Face semn cu mâna spre ecranul computerului. 

— Pentru că și-așa am destule pe cap. 

e 

Ajung la St. Pancras, comand o apă minerală de la bar și iau 
loc. De unde stau văd statuia de la capătul peroanelor, în fața 
căreia m-am întâlnit cu Lukas acum multe luni. 

Stau cu faţa la ea. Mă copleșesc amintirile; simt o durere, dar 
e difuză, suportabilă. O iau ca pe un test. l-am oferit destul lui 
Lukas. Acum nu trebuie decât să-l dau uitării, o dată pentru 
totdeauna, iar gara St. Pancras e un loc bun pentru a începe să 
fac asta. Mai iau o gură de apă și văd trenul sosind. 

O văd pe Anna prin peretele de sticlă care separă peroanele 
de terasa unde stau. Coboară din vagon cu telefonul la ureche și 
cu un bagaj surprinzător de mare pentru o săptămână - atât mi- 
a zis că stă la Londra. Termină conversaţia, apoi dispare pe 
scara rulantă. Are un aer sobru, ca și când s-ar fi întâmplat ceva, 
dar câteva minute mai târziu, când apare în faţa mea, buzele i 
se arcuiesc spontan într-un zâmbet radios. Pare încântată, 
ușurată. Mă ridic în picioare, iar ea mă ia în brațe. 

— Julia! Ce mă bucur să te văd! 

— Și eu. 

Vorbele mele se pierd în faldurile eșarfei de mătase pe care o 
poartă. Mă strânge cu putere, apoi îmi dă drumul. 


215 


— Totul e în regulă? 

Se uită la mine cu o expresie nedumerită. Fac semn cu capul 
spre peronul pe care a coborât. 

— Păreai îngrijorată când te-ai dat jos din tren. 

Râde. 

— Ah, nu! Totul e bine. Mă gândeam la serviciu. A fost o mică 
încurcătură. Nimic serios. 

Se uită la mine. 

— Arăţi bine. De fapt, arăţi nemaipomenit! 

Îi mulţumesc. 

— Şi tu. 

— Ei bine..., se oprește ea. 

Și ceva din felul în care zâmbește mă face să cred că e 
încântată nu doar pentru că m-a revăzut, ci și pentru că are 
ceva să-mi spună, ceva ce a tăinuit până acum și vrea neapărat 
să împărtășească cuiva. 

— Ce s-a întâmplat? o întreb. 

Și eu sunt încântată și curioasă, deși mă întreb dacă nu 
cumva am și ghicit. Am mai văzut expresia asta; ba chiar am 
avut-o și eu cândva. 

Râde. 

— Spune-mi! 

Zâmbește și ridică mâna stângă. O clipă mai târziu văd inelul 
care-i strălucește pe deget în lumina ce se revarsă prin 
ferestrele din tavan. 

— M-a cerut... 

Zâmbesc, dar în primul moment tot ce simt e gelozie. Îmi 
închipui viaţa ei, și e una plină de senzaţii intense, de explorare 
și pasiune. 

O strâng în brațe. 

— Minunat! Mă bucur! 

Și sunt sinceră - reacţia mea inițială a fost răutăcioasă, dar de 
scurtă durată. Mă uit la inel. Un diamant rotund în montură de 
aur; pare scump. Incepe să-mi povestească. A cerut-o 
săptămâna trecută. 

— Avea inelul în mână... Nu s-a așezat într-un genunchi, dar... 

Face o pauză, amintindu-și episodul: 

— Am vrut să fii printre primele care află... 


Mă străduiesc să zâmbesc. Sunt geloasă în numele lui Kate. E 
ca și când moartea ei ar fi eliberat-o pe Anna. Dar ea nu pare să 
observe. Mă strânge de braţ. 

— Mă simt foarte apropiată de tine, Julia. Datorită lui Kate, 
cred. Din cauza a ceea ce s-a întâmplat... 

O iau de mână. 

— Da, sunt de acord cu tine. Cred că uneori nu contează de 
câtă vreme cunoști un om, ci prin ce ai trecut împreună cu el. 

Are un aer încântat: chiar suntem prietene. Îi dau drumul la 
mână, apoi îi iau valiza și îmi trec braţul pe după alei. 

— Povestește-mi cum a fost! spun, pornind împreună spre 
mașină. Cum te-a cerut? 

Redevine atentă, pentru că era cu mintea în altă parte - 
rememora episodul, probabil. 

— Am fost la Sacre-Coeur, începe ea. Am crezut că doar 
mergem să ne plimbăm, să admirăm priveliștea sau poate să 
luăm prânzul. 

Vorbele i se desprind precipitat de pe buze, iar frazele 
neterminate, presărate cu exclamaţii, mă molipsesc de 
entuziasmul ei și mă fac să regret reacția mea de mai înainte. 
Mă întreb dacă nu cumva a fost tristețe, nu gelozie. Tristeţe că 
ea are parte de această bucurie, nu Kate. 

În timp ce vorbește, mă gândesc la cum m-a cerut Hugh pe 
mine: eram într-un restaurant - preferatul nostru, în Piccadilly - 
și, între felul principal și desert, mi-a spus: „Julia...” Imi amintesc 
că era foarte serios, foarte emoţionat. S-a terminat, m-am 
gândit pentru o clipă. M-a adus aici ca să mă părăsească, să-mi 
spună că a cunoscut pe altcineva, sau că acum - întrucât mă 
simt mai bine, sunt vindecată - a sosit timpul să merg mai 
departe. Dar în același timp m-am gândit că nu se poate să fie 
asta; fuseserăm atât de fericiţi în lunile de dinainte, atât de 
îndrăgostiţi. 

— Ce-i? am spus eu. Ce s-a întâmplat? 

— Ştii că te iubesc, nu-i așa? 

— Și eu te iubesc... 

A zâmbit, dar n-a părut foarte ușurat. Cred că în clipa aceea 
am înțeles ce avea de gând să-mi spună. 

— Draga mea, a început, luându-mă de mână peste masă. 
Julia... 

— Ce-i, Hugh? Despre ce-i vorba? 


217 


— Vrei să te căsătorești cu mine? 

Bucuria a fost instantanee, copleșitoare. N-a făcut niciun gest 
romantic, nu s-a așezat într-un genunchi și nici nu s-a ridicat în 
picioare să-și anunţe intenţia celor din restaurant, dar mi-a 
plăcut că n-a procedat așa; nu era stilul lui, și nici al meu. Era un 
om bun, îl iubeam, de ce aș fi spus nu? În plus, mă cunoștea, mă 
văzuse când eram la pământ, știa totul despre mine. 

Sau aproape tot. lar lucrurile pe care nu le știa erau lucruri pe 
care n-aveam de gând să le spun nimănui. 

— Sigur că da! i-am răspuns eu atunci, deși o parte din mine 
ezita, partea care simțea că nu merita ce-mi oferea Hugh, ce-mi 
oferise deja - această a doua viaţă. 

Insă ușurarea pe care am văzut-o pe chipul lui mi-a spus că 
luasem decizia cea bună - singura decizie. 

Îmi dau seama că Anna s-a oprit din vorbit. Mă întorc în 
prezent. 

— Pare un bărbat nemaipomenit! 

— Da. Chiar este! 

— E din Paris? 

— Nu. Doar locuiește acolo. Familia lui e de undeva din 
Devon. 

Zâmbește. 

— Cred că e prea devreme să fac cunoștință cu ei acum. O să- 
i vizităm peste câteva săptămâni. 

Ajungem la mașină și îi așez valiza în portbagaj. După ce ne 
punem centurile și o luăm din loc, îmi povestește din nou cum s- 
au cunoscut. 

— Ți-am zis de petrecerea aia, nu? spune ea oftând, ca și 
când întâlnirea lor ar fi fost ceva inevitabil, o reunire firească a 
două destine. 

Răspund că da, deși nu-s sigură că mi-a spus. Oricum, îmi 
povestește din nou cum s-au conectat încă din prima clipă și cât 
de minunat a fost. 

— Ştii situaţiile alea în care, deși nu poţi explica de ce, simţi 
că ceva e bun pentru tine? 

— Da, răspund eu, răsucind volanul și oftând. Știu la ce te 
referi. 

Işi închipuie că vorbesc despre Hugh, dar nu la el mă 
gândesc, ci la Lukas. Am încercat să pretind că nu mi-e dor de 


218 


el, dar adevărul e că-mi lipsește. Sau, mai degrabă, îmi lipsește 
ce cred că am fi putut avea. 

Am crezut că mă cunoștea; simţeam că pătrunsese în sufletul 
meu și înțelesese cine eram cu adevărat. M-am convins că era 
singura persoană care mai putea face asta. 

— ... așa că ne gândim să mai locuim o vreme la Paris, spune 
Anna, după care să ne mutăm din nou aici. 

— Bună idee. Adu-mi aminte, când v-aţi cunoscut? 

— Când? Ah, chiar după Crăciun. Câteva săptămâni înainte ca 
sora ta... 

Se oprește, se corectează, dar răul a fost făcut. 

— Cu puţin înainte să te cunosc pe tine. 

Zâmbesc, dar își dă seama că sunt necăjită. Acum pot să 
vorbesc despre Kate. Pot să mă gândesc la ea. Dar o astfel de 
referință explicită la moartea ei, venită din senin, încă mă 
răscolește. 

— Îmi pare rău, spune ea. Eu și gura mea mare... 

— Nu-i nimic. 

Nu vreau să vorbim prea mult despre asta și nici nu vreau să 
se simtă vinovată. Anna e ultima persoană de la care m-aș 
putea aștepta să evite să vorbească despre sora mea. 

— Dar totul pare să se fi întâmplat foarte repede, schimb eu 
subiectul, gândindu-mă din nou la Lukas, la cât de repede m-am 
îndrăgostit de el. Sper că nu te superi că ţi-o spun. Adică, ești 
sigură? 

— Ah, ai dreptate! Dar da, sunt cât se poate de sigură! 
Amândoi suntem, adaugă ea. Și el zice la fel. Ne-am gândit că n- 
are niciun rost să amânăm, din moment ce suntem atât de 
siguri. 

Tace o clipă. Simt că se uită la mine în timp ce conduc, fără 
doar și poate cântărind ce urmează să-mi spună, întrebându-se 
câtă fericire pot să suport: 

— Deși s-ar putea să ţi se pară ciudat, într-un fel cred că totul 
are legătură cu Kate. Cu ce s-a întâmplat. Știi, mi-am dat seama 
că viaţa ne e dată ca s-o trăim. Că viața nu e un fel de repetiţie. 

— Nu, nu este. 

E un clișeu, dar numai pentru că e adevărat. 

— Cred că asta m-a învăţat moartea lui Kate, continuă ea. 

— Serios? Simt că pe mine nu m-a învăţat nimic. 

Aș vrea să-mi retrag cuvintele, dar e imposibil. 


— Nu spune asta. 

— E adevărat. Eu doar am încercat să nu mă gândesc la asta. 

Și iată unde am ajuns. Toată vara am fost obsedată de Lukas, 
un bărbat cu zece ani mai tânăr decât mine; m-am îndrăgostit 
de el și am fost suficient de naivă să-mi închipui că-mi 
împărtășește sentimentele. 

Am sfârșit prin a fugi de o durere prin care îi eram datoare 
surorii mele să trec și n-am să mă pot revanșa niciodată. Am 
impresia că asta a fost ultima mea trădare. 

— Ei, doar mă  compătimesc... Ryan pare un om 
nemaipomenit. Abia aștept să-l cunosc. 

— Ai să-l cunoști! Cred că o să vină și el, dar nu e sigur. Deci 
s-ar putea să faceţi cunoștință chiar luni. 

— Nu știam că e la Londra. Atunci să vină și el la cină. 

— Ah, nu, încă n-a ajuns. A trebuit să mai rămână la Paris să 
termine niște treburi. Nu știu când o să vină și... bine, oricum îl 
întreb dacă vrea, dar sigur nu te deranjează? 

Clatin din cap. 

— Bineînţeles că nu. 

— Cum te înţelegi cu Connor? 

— Mult mai bine, răspund, iar ea aprobă din cap. Se pare că 
are o iubită. 

— O iubită? 

Simt o undă de mândrie. 

— Îhî. 

Opresc la un semafor și văd în oglinda laterală un biciclist 
care se strecoară prin trafic, apropriindu-se prea mult de mașina 
noastră. 

— Dar bineînțeles că nu vrea să vorbească cu mine despre 
asta, adaug. Abia dacă recunoaște existenţa ei de faţă cu mine, 
dar se pare că stă de vorbă cu Hugh. 

— E ceva obișnuit? mă întreabă, părând sincer interesată. 
Pentru el, adică. 

Mă gândesc la ce mi-a zis Adrienne. 

— Probabil e ceva obișnuit pentru toți adolescenţii, oftez eu. 

Semaforul se face verde și o luăm din loc. Ne apropiem de 
strada Great Portland. Incă un pic și ajungem. Mă bucur că fiul 
meu crește, dar mă și întristează că se va îndepărta de mine. 
Imi aduc aminte că am discutat și despre asta cu Adrienne acum 
câteva săptămâni. „E o etapă prin care trece fiecare copil”, mi-a 


220 


spus ea, apoi a ezitat o clipă și s-a corectat: „De fapt, nu-i doar 
o etapă. Pentru că nu se încheie niciodată. Mă tem că începe să 
te părăsească...” 

Mă uit la Anna. 

— Nu mai vrea să meargă cu noi când ieşim undeva. Rămâne 
în camera lui... 

Zâmbește. 

— Și ești sigură că e vorba de o iubită? 

— Oh, da, așa cred. Deși bineînţeles că de fiecare dată îmi 
spune să nu mă amestec în viaţa lui. 

Nu-i spun că azi-dimineaţă, după multe discuţii cu Hugh, am 
insistat să-mi arate o poză cu ea. Pare un pic mai în vârstă decât 
el. Încă sunt convinsă că e fata de la petrecerea Carlei, deși mi-a 
zis din nou că ea nu era acolo. 

— E o prietenă a unei prietene comune. S-au împrietenit pe 
Facebook. 

Se uită la mine cu un zâmbet complice. 

— Hugh a aflat mai multe despre ea, continui eu. Connor i-a 
spus că stau de vorbă online, deși se pare că nu locuiește 
departe de noi. 

Urmează o pauză lungă, apoi Anna spune: 

— Ai mai primit vreun semn de la tipul ăla? Lukas? 

— Ah, nu, nu mai știu nimic de el. 

Mă bucur că sunt la volan; am timp să mă gândesc, să aleg ce 
să-i spun. Pot pretinde că tăcerile mele se datorează nevoii de a 
mă concentra la șofat, nu dificultății conversaţiei. Îmi pot aţinti 
privirea asupra drumului, ascunzându-mi expresia. Pot ocoli 
adevărul în timp ce-i povestesc ce s-a întâmplat. Deși simt că 
pot avea mare încredere în Anna, mi-e și rușine față de ea. 

— Deci Hugh...? 

— Nu știe nimic despre povestea asta, spun eu repede. 

Îi arunc o privire. Se uită la mine cu o expresie impasibilă. 
Încerc să-mi destind vocea, s-o asigur că, într-adevăr, a fost o 
prostie din partea mea, însă acum s-a terminat. 

— N-ar putea să... înţeleagă vreodată. 

— Doamne, să nu-i spui nimic lui Hugh! Eu, una, nu i-aș 
spune. 

— A fost o mică distracție, înţelegi? A fost frumos, dar i-am 
pus punct. 

— Ah, da, bineînțeles. Te înțeleg perfect... 


Pentru că deja nu mai era frumos, îmi spun în sinea mea. 

— Oricum, a dispărut. 

— Pari dezamăgită. 

— Deloc. 

Urmează o pauză lungă. Sunt tensionată, stânjenită, pentru 
că amândouă ştim cum s-a sfârşit aventura mea cu Lukas. 
Tăcerea continuă, și fiecare așteaptă s-o întrerupă cealaltă. In 
cele din urmă, Anna e cea care vorbeşte. Mă întreabă ce planuri 
am pentru săptămâna asta și îi spun: un pic de muncă și poate o 
să mă duc la un film. 

— Am ajuns, spun când ne apropiem de hotel. 

Oprim în faţa intrării. E surprinzător de elegant, dar nu la fel 
de impunător precum hotelurile la care mă ducea Lukas. 

— Vrei să intru cu tine? 

Clatină din cap. 

— Nu-i nevoie. Și probabil mai ai treabă. 

Îmi dau seama că e o scuză și zâmbesc. Mi-ar plăcea să mai 
stăm de vorbă, dar pare obosită; am uitat că a venit la Londra în 
interes de serviciu și că probabil vrea să se odihnească un pic 
înainte să se pregătească pentru conferința de a doua zi. O să 
avem timp să stăm de vorbă când o să vină la cină. 

Coborâm din mașină și îi scot valiza din portbagaj. 

— Atunci ne vedem luni. 

Mă întreabă la ce oră să vină. 

— Și ce să aduc? 

— Ah, nimic. Doar pe tine. Să-ţi spun cum ajungi. 

Își scoate telefonul din geantă. 

— O să folosesc aplicaţia asta, spune ea, navigând prin 
telefon. E mult mai ușor. Gata. Te-am adăugat... 

Nu înțeleg ce vrea să spună. 

— Nu..., încep eu, dar mă întrerupe. 

— Găseşte Prieteni. E o aplicaţie care-ţi arată pe o hartă unde 
sunt prietenii tăi. E excelentă. Verifică-ţi e-mailul. 

Deschid telefonul. Am primit un mesaj. 

— Acceptă invitaţia, spune Anna, ca să ni se conecteze 
profilurile. O să văd pe hartă unde ești și o să mă vezi și tu pe 
mine. O folosesc tot timpul când sunt acasă. După ce a murit 
Kate, simțeam nevoia să știu unde-mi sunt prietenii. 


Îmi ia telefonul și-mi arată. Se deschide o hartă care afișează 
locul unde ne aflăm. Două puncte pulsează unul deasupra 
celuilalt. 

— Unul pentru mine, unul pentru tine, îmi explică ea. 

Mă uit la ecran. Sub hartă e o listă cu oamenii care mă 
urmăresc. În listă e numele Annei, iar dedesubt încă unul. Lukas. 

E ca și când aș fi primit o palmă. 

— La dracu'! 

Anna se uită la mine cu un aer șocat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Lukas, spun eu, încercând să-mi controlez vocea, pentru că 
nu vreau ca Anna să-mi simtă spaima. M-a urmărit cu aplicaţia 
asta... 

— Poftim? 

Îi întind telefonul. 

— Spune-mi, cum e posibil...? dau eu să spun, dar ea începe 
să-mi explice înainte să termin. 

— Probabil și-a conectat profilul cu al tău. Nu știai? 

Clatin din cap. Nu-mi vine să cred ce se întâmplă. 

— Probabil a gasit un mijloc să-ţi trimită o invitaţie, apoi s-o 
accepte în numele tău. Suficient de simplu dacă l-ai lăsat singur 
cu telefonul tău. 

Adică de fiecare dată când m-am dus la baie, când mi-am 
lăsat telefonul în geantă sau pe noptieră. Are dreptate. l-ar fi 
fost ușor. 

— Putem să-l împiedicăm să mă mai urmărească? 

— Foarte ușor. 

la telefonul și apasă de câteva ori pe ecran, apoi îmi înapoiază 
telefonul și spune apăsat: 

— Gata, l-am șters. 

Mă uit. Nu mai apare decât numele ei. 

— Acum nu mai poate să vadă unde sunt? 

— Nu, spune ea, așezându-și mâna pe braţul meu. Te simți 
bine? 

Încuviinţez din cap și îmi dau seama că da, într-adevăr, mă 
simt bine. Am un ciudat sentiment de ușurare. Deci așa afla 
unde sunt. Tot timpul. Cel puţin acum știu. Cel puţin acum am 
scăpat în sfârșit de el. 

— Eşti sigură? 

— A fost un mic șoc, dar mi-e bine. Sincer. 


223 


— Atunci ne vedem luni, da? spune ea, iar eu dau din cap. Îţi 
spun ce program are Ryan imediat ce află și el. 

— Excelent. M-aș bucura să vină și el. Abia aștept să-l cunosc. 

Mă sărută pe obraz, apoi se întoarce să intre în hotel. 

— Și el e nerăbdător să te cunoască. 

e 

Când ajung acasă, mă duc direct la laptop. Văzându-i numele 
pe ecran, s-a trezit ceva în mine. O ultimă dată, îmi spun. 
Deschid encountrz, îi caut numele, dar primesc din nou același 
mesaj, la fel de apăsător și de tranșant precum dezamăgirea 
mea. 

Utilizator inexistent. 

Ca și când nici n-ar fi existat vreodată. A dispărut complet, la 
fel ca vânătăile pe care mi le-a făcut. 

Îi caut numele pe Google. _Nimic. Nicio mențiune, nicio 
persoană care să semene cu el. li caut profilul pe Facebook, dar 
nu i-l mai găsesc, apoi îl sun din nou, deși știu foarte bine că n-o 
să-mi răspundă. De obicei, aș aștepta un pic și aș mai suna o 
dată. Și încă o dată. Dar de data asta e diferit. De data asta știu 
că povestea trebuie să se termine. Intru pe profilul meu de pe 
encountrz, cel pe care mi l-am făcut acum mult timp, într-o 
după-amiază, când stăteam în grădină. Caut prin meniuri până 
găsesc ce vreau. Sterge profilul. 

Ezit, inspir adânc, o dată, de două ori, apoi dau clic. 

Ești sigură? 

Aleg da. 

Ecranul se schimbă: Profil șters. 

Jayne nu mai există. 

Mă las pe spetează. Gata, îmi spun. Acum s-a terminat, în 
sfârșit. 


Capitolul douăzeci și cinci 


Sunt în living când vine Anna. E singură. Mi-a zis că Ryan mai 
are niște treburi, dar că va veni mai încolo s-o ia. ÎI strig pe 
Hugh și mă duc la ușă. Musafira noastră stă în prag, cu o sticlă 
de vin și un buchet de flori. 


224 


— Am ajuns mai devreme! spune după ce o poftesc înăuntru. 
Scuze! 

O asigur că nu-i nicio problemă și-i iau haina roșie, din 
material impermeabil, care e ușor umedă. 

— Plouă? 

— Un pic. Nu tare. 

Ce casă frumoasă! 

Mergem în living. La conferinţă totul merge bine, spune ea, 
deși are multe pe cap, și da, camera de hotel e plăcută. În timp 
ce vorbește, se apropie de poza lui Kate de pe șemineu și o 
ridică, uitându-se la ea o clipă înainte s-o pună la loc. Pare că 
vrea să spună ceva - am discutat deja despre dealerul arestat 
de poliție, deci poate că vrea să-mi zică altceva -, dar în clipa 
următoare apare și Hugh s-o salute. Se îmbrățișează călduros, 
de parcă s-ar cunoaște de ani de zile. 

— Ah, ţi-am adus ceva! îi spune Anna, întinzându-i o pungă. 

Hugh o deschide: o cutie de fursecuri împachetate cu grijă. 

— Nemaipomenit! exclamă el, apoi se așază amândoi. 

Mă scuz și mă duc în bucătărie să verific mâncarea, 
bucuroasă că au început să stea de vorbă. O clipă, am impresia 
că Anna a venit să dea probă pentru rolul de cea mai bună 
prietenă a mea, și mai întâi sunt îngrijorată pentru Adrienne, 
apoi mă simt vinovată. Prietenia mea cu Adrienne a trecut 
printr-o perioadă dificilă și abia am început să ne reapropiem. 

Dar e cât se poate de firesc să mă fi împrietenit cu Anna. 
Amândouă am pierdut-o pe Kate; legătura noastră e recentă, 
dar foarte puternică. 

— Unde e Connor? mă întreabă ea când mă întorc. Abia 
aștept să-l revăd! 

— A ieșit cu un prieten. 

Mă așez pe canapea lângă Anna, în faţa lui Hugh. 

— Cu Dylan cred. Se întoarce în curând. 

l-am spus să fie acasă pe seară. Poate că Hugh are dreptate, 
trebuie să fiu mai fermă. 

Ridic din umeri. 

— Ştii cum sunt adolescenţii, îi spun, iar ea zâmbește, deși 
presupun că n-are de unde să știe. 

— Îţi dorești copii? o întreabă Hugh. 

— Nu! râdea ea. Nu încă, în orice caz. Abia m-am logodit! 

— Ai fraţi, surori? 


— Doar un frate vitreg. Seth. Locuiește în Leeds. Lucrează în 
IT. Dar n-am știut niciodată exact cu ce se ocupă. 

— Acolo locuiesc părinţii tăi? 

Oftează. 

— Nu, părinţii mei au murit. 

Îmi aduc aminte că mi-a povestit de părinţii ei când am 
vizitat-o la Paris, în timp ce stăteam împreună pe canapea, 
fiecare cu ceva de băut în mână. Mama ei suferea de depresie. 
A încercat să se sinucidă. A supravieţuit, dar a avut nevoie de 
îngrijiri non-stop în anii cât a mai trăit. Tatăl ei a început să bea, 
iar după mai puţin de zece ani, au murit la șase luni unul de 
celălalt, iar ea și fratele ei au rămas singuri. 

Hugh își drege glasul. 

— Îmi pare rău. Te înţelegi bine cu fratele tău? 

— Excelent. Întotdeauna ne-am înteles foarte bine. E totul 
pentru mine. Nu știu ce m-aș face dacă ar păţi ceva. 

Încerc să nu reacţionez, dar probabil vede că mă întristez. 

— Oh, Doamne, Julia, n-am vrut să... nu mi-am dat seama... 
îmi pare rău... 

— Nu-i nimic, spun eu. 

E a doua oară în doar câteva zile când se referă din neatentie, 
deși indirect, la moartea lui Kate. Mă întreb dacă deja a trecut 
peste asta, dacă a uitat deja. Nu mă gândesc nicio clipă că o 
face intenţionat. 

— Mergem să mâncăm? 

E o cină reușită. Am făcut plăcintă cu pui și a ieșit bine. 
Connor se întoarce acasă la puţin timp după ce am servit supa și 
se așază la masă. Pare să se înţeleagă foarte bine cu Anna. Il 
întreabă despre școală, despre cum se descurcă la fotbal; ba 
chiar la un moment dat își scoate telefonul, iar Connor o ajută 
într-o problemă pe care s-a tot chinuit s-o rezolve. După ce 
terminăm de mâncat, Anna mă ajută să duc farfuriile în 
bucătărie, iar când e sigură că n-o aud decât eu, spune: 

— Un băiat nemaipomenit. 

— Crezi? 

— Da! exclamă ea, punând farfuriile jos. Aveţi toate motivele 
să fiți mândri de el! 

Zâmbesc. 

— Mulţumesc. 


226 


Nu știu de ce, dar aprobarea ei mi se pare importantă. 
Semnificativă. Spune că vrea să meargă la baie. li explic cum să 
ajungă la toaleta de la etaj, apoi îl rog pe Hugh să mă ajute să 
pregătesc cafeaua. 

— Cum merge? se interesează el. 

— Bine. 

Am făcut o budincă cu lămâie, dar acum mă întreb dacă ar 
trebui să pun pe masă și fursecurile aduse de Anna. Il întreb pe 
Hugh. 

— Da, pune-le. Anna conduce în seara asta? 

Știu că se gândește la vinul dulce pe care-l are în frigider. 
După ce i-am povestit că am băut ceva cu Adrienne, pare 
încurcat când vine vorba de alcool; nu discutăm despre băutură, 
deși amândoi știm că avem în casă. Dar își dă seama că n-are 
rost să încerce să-mi controleze comportamentul pretinzând că 
băutura nu există. 

— Nu. Vine iubitul ei s-o ia cu mașina. 

Simt o undă de ranchiună. Soțul meu vrea să mai scoată niște 
vin, dar eu nu pot să beau. Recunosc sentimentul faţă de mine 
însămi, apoi îl las să se îndepărteze. Hugh scoate din dulap 
punga cu boabe de cafea și se apucă să râșnească o parte din 
ele. 

— Cum ai zis că a cunoscut-o pe Kate? 

— Au fost prietene în școală, îi explic eu. Au pierdut legătura o 
vreme, apoi s-au reîntâlnit. 

Îmi dau seama că mă gândesc la Kate, că vorbesc despre ea 
și că nu e dureros. Pentru că e Anna aici, îmi spun. Mi-e mai ușor 
câtă vreme mă gândesc la viaţa lui Kate, nu la moartea ei. 

Scot budinca din frigider. Hugh termină de făcut cafeaua, iar 
eu îl strig pe Connor să-l rog să aducă niște vase. Vine aproape 
imediat și cărăm tustrei vasele în sufragerie, unde le așezăm pe 
masă. Îmi place unitatea familiei noastre și o parte din mine e 
dezamăgită că Anna nu e de față să ne vadă. O strig și o întreb 
dacă e totul în regulă. Îmi răspunde că da și că vine imediat, iar 
când coboară în sufragerie, își pune telefonul pe masă cu un 
zâmbet vinovat. 

— Scuze. M-a sunat Ryan. Ajunge și el în curând. 

Și expresia ei devine dintr-odată radioasă, fericită. 

— Ar trebui să vină și el la cină într-o seară, propune Hugh. 
Cât stă la Londra? 


227 


— Nu știu sigur. Până săptămâna viitoare. 

— Tu când pleci? o întreabă el. 

— Sâmbătă, spune ea, apoi se întoarce spre mine. Că tot veni 
vorba. Ce zici, luăm prânzul împreună sâmbătă? Înainte mă 
întorc la Paris? 

Îi spun că ar fi nemaipomenit. 

— Bine. Ești sigură? 

li spun că da și adaug: 

— lar în seara asta, când vine Ryan, să-l inviţi să bea ceva cu 
noi. 

— Ah, nu, începe ea. Nici nu mă gândesc... 

— Cum să nu? intervine Hugh. Trebuie să intre un pic! 

Se întoarce spre mine, iar eu aprob: 

— Bineînţeles! 

Anna pare ușurată. Îi torn o ceașcă de cafea. Connor întreabă 
dacă poate să plece și se duce în camera lui. Mai vorbim un pic, 
ne bem cafelele, dar deja se face târziu. După încă un sfert de 
oră în care stăm de vorbă, auzim o mașină oprind în faţa casei. 
Se aude o portieră trântită și bip-ul alarmei, iar o clipă mai 
târziu, pași pe alee și soneria de la intrare. Mă uit la Anna, iar ea 
spune: „A venit!” E foarte emoţionată, ca o fetiță care așteaptă 
poștașul să-i aducă felicitări de ziua ei. Şi eu sunt stăpânită de 
nerăbdare, abia aștept să-l cunosc pe bărbatul care i-a oferit 
Annei o fericire autentică, atât de evidentă în purtarea ei. Care a 
ajutat-o să treacă peste durerea pricinuită de moartea lui Kate și 
să meargă mai departe. 

Mă ridic în picioare. 

— Mă duc să-i deschid. 

Când ajung în holul de la intrare, îmi aranjez părul, îmi 
netezesc cămașa și deschid ușa. 

E Lukas. 

e 

Fac un pas în spate. Mă simt ca și când aș fi încasat un pumn; 
e o senzaţie viscerală și foarte intensă, iar pielea mi se încinge 
instantaneu de la adrenalină, ca și când mi-ar fi făcut cineva o 
injecție. Nu-mi pot lua ochii de la el. Corpul meu reacţionează, 
mușchii mi se încordează ca să lupt sau să fug. E amintirea 
atacului său, care mi-a rămas întipărită în carne. În timp ce-l 
privesc, își înclină capul într-o parte, doar un pic, și zâmbește. 

— Tu trebuie să fii Julia. 


228 


Vorbește limpede, cu glas tare, suficient de tare cât să fie 
auzit din casă. 

Gândurile mi se învălmășesc în cap. Toată spaima și durerea 
revin în valuri. Rezistă, îmi spun. Rezistă. Dar nu pot. O clipă, 
mă gândesc că e un joc, încă un joc bolnav. Ca și când ar ști că 
tocmai mi-am șters profilul și că am hotărât să nu-l mai sun 
niciodată. Ca și când ar vrea să-mi arate că nu eu hotărăsc când 
termin cu el. 

Am impresia că mă prăbușesc, simt că încăperea se înclină și 
începe să se învârtă. 

— Ce cauţi aici? spun eu în șoaptă, dar nu-mi răspunde. 

Îmi dau seama că mă ţin cu mâna de tocul ușii. Tremur. 

Zâmbetul nu i-a dispărut de pe chip. 

— Ei, nu mă inviţi înăuntru? 

Cobor privirea în podea. Hugh e în sufragerie, îmi spun. Și 
Anna îl așteaptă pe Ryan. 

Connor e la etaj. 

Ridic privirea și mă uit în ochii lui. 

— Ce dracu’ cauţi aici? îi spun printre dinţi. 

Nu răspunde, ci rămâne în prag zâmbind. Deschid gura să 
spun ceva, să-l întreb încă o dată - a treia oară - ce caută aici, 
dar se uită peste umărul meu și totul se schimbă. Ca și când 
cineva ar fi apăsat pe un buton. Chipul lui capătă o expresie 
radioasă și începe să vorbească, dând mâna cu mine, de parcă 
m-ar vedea pentru prima oară. 

— Ce...? încerc eu să spun, dar o clipă mai târziu îmi dau 
seama că Anna e în spatele meu. 

— Dragule! exclamă ea. 

În prima clipă nu mi-e limpede cu cine vorbește, dar când 
ajunge la ușă, Anna se apropie de Lukas, care se întoarce spre 
ea, o îmbrățișează și o sărută. Totul durează doar o clipă, dar mi 
se pare o veșnicie, iar când termină, Anna se întoarce spre 
mine. 

— Julia, el e Ryan, mi-l prezintă ea cu o expresie radioasă. 

Mă izbește încă un val. Mi se înroșesc obrajii, mi-e prea cald. 
Pereții se dau în lături, muzica pe care o ascultă Connor la etaj 
pare să se audă mai încet și, în același timp, e asurzitoare, ca și 
când ar fi dată la maximum, însă ar ajunge la mine printr-o 
ceață groasă. Simt că o să leșin. Întind mâna - după clanţă, 
după orice -, dar nu găsesc nimic de care să mă sprijin. 


229 


— Draga mea, spune Anna, ai păţit ceva? 

Încerc să-mi recapăt cumpătul. 

— Nu. Dar... nu știu. Nu mă simt tocmai bine... 

— Eşti roșie la faţă..., spune Lukas, însă îl întrerup. 

— N-am nimic. Zău... 

lar o clipă mai târziu, dinamica se schimbă din nou. A venit și 
Hugh, care face un pas în faţă să-l salute. Zâmbește, dă mână 
cu Lukas și spune: 

— Tu trebuie să fii Ryan. 

Pare bucuros să-l cunoască, să-l primească în casa noastră. 

— Încântat de cunoștință, continuă Hugh. Cum îţi merge? 

Ai zice că sunt doi vechi tovarăși. Mi se pune un nod în gât. 
Soțul și amantul meu. Impreună. 

— Bine, spune Lukas. Bine. Dar îmi fac griji pentru Julia. 

Hugh se întoarce spre mine. 

— Te simţi bine, draga mea? 

— Da, spun eu, deși nu-i adevărat. 

Camera nu se mai învârte cu mine, dar încă tremur ușor și 
sunt copleșită de o neliniște atât de intensă, încât mi-e teamă 
că n-am s-o pot controla. 

— Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, adaug eu. 

— Hai, intră puţin, Ryan, îl invită Hugh. Intră. 

Lukas îi mulțumește, și pornim cu toţii spre living. Suntem o 
combinaţie ciudată. Hugh îl invită pe Lukas să ia loc pe canapea, 
iar Anna se așază lângă el și îl ia de mână. Hugh îl întreabă dacă 
vrea ceva de băut, dar Lukas spune că nu, e cu mașina. 
Urmăresc întreaga scenă printr-un perete străveziu de spaimă, 
ca și când totul s-ar întâmpla în altă parte, altor oameni - o 
scenă normală, politicoasă, care nu are nimic de-a face cu mine. 
Fără să spun nimic, iau paharul cu apă pe care mi-l întinde 
Hugh. 

— Bea, Îmi spune el, o să te ajute. 

— Sigur te simţi bine? insistă Anna. 

lau o gură de apă, dau din cap și spun da, apoi Lukas se 
întoarce spre mine. 

— Mă bucur să te cunosc. Am auzit multe despre tine. 

Încerc să zâmbesc. 

— Și eu mă bucur. 

Îmi mulțumește, apoi ia mâna Annei și o strânge. 

— V-a spus Anna vestea cea mare? 


230 


Îi mângâie mâna, uitându-se în ochii ei cu o expresie pe care 
o recunosc, una de iubire, de adoraţie. 

— Da. E minunat! răspund eu. 

— Într-adevăr! întărește Hugh, încercând să fie șarmant, să 
facă impresie bună. Sigur nu vrei să bei ceva? Doar un pic? 

Lukas nu spune nimic o clipă, apoi dă aprobator din cap. 

— Bine. De ce nu? Doar n-o să mă ia de cap un pahar. Unul 
mic. Sigur nu vă deranjează că am dat buzna peste voi? 

— Nicidecum, răspunde Hugh, apoi se duce la dulapul cu 
băutură și scoate o sticlă de whisky, una de votcă și una de gin. 

Lukas alege whisky. E prima oară când îl văd bând whisky. 

Hugh îi pregătește băutura, iar Lukas se întoarce spre mine. 

— Anna mi-a spus că ești fotografă. 

Are o expresie deschisă și își ţine capul ușor înclinat într-o 
parte, ca și când ar fi sincer interesat. Îmi mut privirea de la el la 
Anna și înapoi la el. Nu-mi dau seama care e planul lui, dacă ar 
trebui să-i spun ceva Annei chiar acum. Sunt șocată, cred, dar 
am și o ciudată senzaţie de detașare. Trebuie să înțeleg ce se 
întâmplă. În tot acest timp, am crezut că eu aveam o aventură 
cu el, însă el deja se vedea cu cea mai bună prietenă a surorii 
mele. Mă simt profund trădată. Eu eram, de fapt, aventura. 

Dar s-au cunoscut înainte să fie omorâtă Kate, îmi spun în 
sinea mea, atunci de ce m-a ales pe mine? Nu poate fi o 
coincidenţă. Dacă ar fi fost, ar fi avut o expresie șocată în seara 
asta, când i-am deschis ușa. „Julia! ar fi spus. Ce cauţi aici? 
Unde e Anna?” lar eu i-aș fi spus probabil că o cunosc pe 
logodnica lui și am fi convenit să păstrăm tăcerea, să nu 
spunem nimic. Ar fi încercat să plece cât mai repede de aici, n- 
ar fi acceptat să bea ceva, n-ar fi început o conversaţie lungă și 
n-ar fi pus întrebări la care deja știe răspunsul. 

Îmi dau seama că toată lumea se uită la mine, așteptând un 
răspuns. S-a făcut liniște în încăpere, iar aerul e apăsător și 
încins. Mi s-a pus o întrebare și trebuie să spun ceva: 

— Da, da, așa-i. 

Îmi iau privirea de la el și mă uit la Hugh. Un singur cuvânt, de 
atât ar fi nevoie. Oare asta vrea? Să mă despartă de Hugh, să 
detoneze bomba pe care am așezat-o la temelia familiei mele? 

— Sună foarte interesant. 

Se apleacă în faţă, cu aerul cuiva care chiar e fascinat. 
Absorbit. Mă întreabă ce fel de fotografii fac, și cu toate că 


231 


durerea și neliniștea mea sunt aproape fizice, cu toate că am 
stat împreună goi în pat și ne-am uitat la fotografiile mele, îi 
răspund. 

Dă din cap, iar după o clipă vorbește din nou: 

— Apropo, mi-a părut foarte rău când am auzit ce s-a 
întâmplat cu sora ta. 

Nenorocitu” naibii! îmi spun în sinea mea. fti place scena asta! 

Înclin ușor capul și zâmbesc, dar am ochii mijiţi. 

— Mulţumesc. 

Trebuie să-mi reamintesc că nu el a omorât-o pe Kate, deși în 
clipa asta nu l-aș urf mai mult nici dacă el ar fi criminalul. 

Se uită în ochii mei. 

— N-am cunoscut-o. Îmi pare atât de rău pentru ea... că a 
plecat dintre noi. 

Mă cuprinde furia. Nu mă pot abţine, deși ultimul lucru pe 
care mi-l doresc e să vadă că mă enervează. 

— Nu a plecat dintre noi. A fost omorâtă. 

Ştii bine, îmi spun. Caut pe chipul lui un semn de remușcare, 
de tristeţe sau chiar de răutate, dar nu văd nimic. Imi spun că aș 
vrea fie și să râdă - așa aș putea să-l urăsc fără să-mi fie teamă 
de el -, dar nu face nimic. Absolut nimic. Nici măcar ochii lui nu 
trădează că ne-am mai fi văzut vreodată; e ca și când l-aș avea 
în faţă pe fratele lui geamăn. 

Totul în living pare să fi împietrit. Îmi dau seama că am ridicat 
vocea. Am un aer sfidător. îl provoc să spună ceva. Hugh își 
mută privirea de la mine la Lukas și înapoi la mine. Momentul se 
prelungește; singurele zgomote vin de la etaj, din camera lui 
Connor. 

Tensiunea crește, iar în cele din urmă se risipește. Lukas 
clatină din cap. 

— Oh, Doamne, te-am supărat. Îmi pare foarte, foarte rău. Nu 
știu niciodată ce să spun în astfel de situații... 

Nu-l iau în seamă. Îmi dau seama că Hugh așteaptă cu 
nerăbdare să spun ceva, dar nu o fac, ci doar mă uit în ochii lui 
Lukas. Anna își ia privirea de la el și se uită la mine. Și ea 
așteaptă, iar după o clipă, mă liniștesc. 

— Nu-i nimic. Nimeni nu știe ce să spună. Pentru că nu e 
nimic de spus. 

Lukas ridică din umeri. Se uită la mine. Hugh și Anna stau 
lângă noi, urmărindu-ne. Ar putea să-și dea seama, îmi spun. E 


232 


nebun? Chiar vrea ca soțul meu și logodnica lui să înțeleagă ce 
se întâmplă? 

Sau poate că nu-i pasă. Amândoi suntem pe poziții ofensive și 
împrăștiem valuri de ostilitate. Nu ne pasă de partenerii noștri, 
sunt neimportanţi, simpli spectatori. Suntem ca potasiul în apă, 
ca acidul pe piele. Am putea să ne ardem unul pe celălalt, să 
distrugem tot fără să ne dăm seama, fără să ne pese. 

Deschid gura să spun ceva - încă nu știu ce -, dar îl aud pe 
Hugh: 

— Tu cu ce ai zis că te ocupi, Ryan? 

Incearcă să detensioneze atmosfera, și o clipă Lukas rămâne 
nemișcat. 

— Ryan lucrează în domeniul artelor, răspunde Anna, apoi 
Lukas se întoarce și o ia de mână. 

— Am o companie de producție digitală. 

Nu ce mi-a zis mie. 

Hugh dă din cap. 

— Cu sediul la Paris? 

— Da. Locuiesc acolo de cinci ani. Dar călătoresc destul de 
mult. 

Mă uit la mâinile mele împreunate în poală. Fiecare răspuns al 
lui e o nouă lovitură; deci pe mine m-a minţit în tot acest timp, 
nu pe Anna. Nu pe logodnica lui, femeia pe care o vedea de 
câteva ori pe săptămână. Ridic privirea. Nu mă pot abţine să nu 
mă gândesc la ultima oară când ne-am văzut, la camera de 
hotel în care a dat buzna David. Încă îi simt mâinile pe mine. 

lar acum s-a întors în viaţa mea. Nu mai suport. Înainte să-mi 
dau seama ce fac, mă ridic în picioare. Dar ce pot să fac? Ce pot 
să spun? Anna urmează să se căsătorească cu acest bărbat, și e 
limpede că nu știe nimic din ce s-a întâmplat. Gândurile mi se 
învălmășesc. 

Apoi, dintr-odată, simt că mă prăbușesc pe dinăuntru. E ca și 
când aș dispărea, ca și când m-aș transforma în neant. 

— Julia! spune Hugh. Te simţi bine? 

— Da. Scuzaţi-mă, reușesc eu să spun, apoi pornesc spre 
baie. 

e 

Când mă întorc, Anna mă întreabă dacă am păţit ceva. 

— Nu, nimic. Mi-e bine. 

Lukas își golește paharul și îl pune pe măsuţa de cafea. 


233 


— Ar trebui să plecăm! spune el, apoi se întoarce spre mine. 
Vrem să mergem în Soho. Poate la un bar de jazz. Ronnie 
Scott's. Îl știi? mă întreabă el, iar Anna se uită și ea la mine. 
Veniţi și voi? 

Spun că nu. Sunt amorţită. 

— Poţi să mergi dacă vrei, îmi zice Hugh. Eu sunt prea 
obosit... 

Mă cuprinde un val de vinovăție imagindu-mi-i pe Anna și 
Lukas în bar. Ce i-am făcut prietenei mele? Ce se va întâmpla 
mai departe? 

— Nu, e târziu. Ar trebui să merg și eu la culcare... 

— Vino cu noi, insistă Anna. O să fie frumos! 

— Chiar nu mă deranjează, mă asigură Hugh. 

— Nu! spun eu un pic prea apăsat, apoi mă uit la Anna și-mi 
îndulcesc tonul: Nu, zău, mergeţi voi. 

Se ridică tustrei și mergem cu toţii în hol. Anna se întoarce 
spre mine și zâmbește. 

— Ei bine..., spune ea îmbrăţișându-mă, în timp ce Hugh și 
Lukas dau mâna. A fost o întâlnire prea scurtă! 

Și-a dat seama că e ceva în neregulă. 

— Promite-mi că o să-mi faci o vizită în curând. la-l și pe 
Connor! Promite-mi! Și trebuie să te ţin la curent cu nunta după 
ce începem să ne facem planuri. Vii, nu? 

Mă uit la Lukas. Zâmbește, așteptându-mi răspunsul. 

— Bineînţeles că vin. Oricum, ne vedem sâmbătă. Dar te mai 
sun până atunci. Curând. Bine? 

Îmi dă drumul. Aș vrea s-o mai ţin în brațe, să-i spun să aibă 
grijă, s-o previn, dar nu vreau s-o sperii. Lukas face un pas spre 
mine. 

— Mă bucur că te-am cunoscut. Îmi pare rău pentru ce s-a 
întâmplat mai înainte. N-am vrut să te supăr. 

O fracțiune de secundă am impresia că se referă la atacul din 
camera de hotel, dar apoi înţeleg că se referă la Kate. 

— Nu m-am supărat. 

Îi întind mâna. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să mă 
atingă, dar n-ar fi bine să-l evit atât de evident. 

— Și mie. 

Mă ia de mână și mă trage spre el; îmi dau seama că vrea să 
mă îmbrăţișeze, ca și când s-ar fi stabilit o legătură între noi, ca 
și când am fi devenit cei mai buni prieteni. Nu vreau să-l simt, 


234 


să-i ating trupul, așa că mă opun. Dar e puternic. Mă 
îmbrățișează strâns, apoi mă sărută. Întâi pe un obraz, apoi pe 
celălalt. Îi simt mușchii pieptului și, în ciuda a tot ce s-a 
întâmplat, tot simt un vag fior de dorinţă. Mă ţine în braţe o 
clipă, și înmărmuresc. Îmi dau seama că Anna și Hugh își iau la 
revedere unul de la altul, râzând de ceva, fără să ne dea 
atenție. 

Lukas îmi șoptește la ureche. 

— Dacă îi spui, te omor. 

Îmi simt corpul rece, paralizat, dar după o clipă îmi dă drumul. 
Zâmbește încă o dată, după care o ia de mână pe Anna și mă 
strânge de braț. 

— Mă bucur că v-am cunoscut! spune el. 

Apoi se întorc amândoi și, după ce ne mai zâmbim o dată și 
ne facem cu mâna, Hugh și cu mine rămânem singuri. 


Capitolul douăzeci și şase 


Închid ușa. Ascult pașii Annei și ai lui Lukas îndepărtându-se 
pe aleea ce duce la stradă, apoi îi aud râzând. Par atât de 
fericiţi, atât de mulţumiţi de viața lor împreună. Aproape că-mi 
vine să cred că Ryan e cine spune că este, că ultima jumătate 
de oră s-a petrecut doar în imaginaţia mea. Aproape că mă pot 
convinge că aventura mea cu Lukas ţine de trecut, că logodna 
lui cu Anna abia a început și că cele două n-au nicio legătură 
una cu alta. 

Dar nu-i așa. Ultimele lui cuvinte încă îmi răsună în urechi. 

Mă întorc spre Hugh. Stă în spatele meu, în același loc în care 
și-a luat la revedere de la musafirii noștri. 

— Ce naiba te-a apucat? mă întreabă el cu glas scăzut, să nu-l 
aud decât eu, dar are un ton furios. 

Nu pot să-i spun. Nu vreau să intre la bănuieli. 

— Nu înţeleg la ce te referi, spun, apoi mă duc în living. 

Vine după mine. 

— Zi-mi, ce te-a supărat? 

lau de pe masă o farfurie și un pahar. 

— Ce vrei să spui? 


— Da, e enervant când lumea spune „a plecat dintre noi”, dar 
știi bine că eufemismele astea sunt destul de frecvente. Le aud 
tot timpul în jur. Intenţia lui a fost bună. 

Nici măcar n-aș ști de unde să încep să-i spun adevărul. 

— M-am săturat de chestia asta, înţelegi? Kate nu a p/ecat 
dintre noi şi nici nu s-a dus într-un loc mai bun. A fost omorâtă. 
Individul ăla a lovit-o în cap - Dumnezeu știe cu ce -, până i-a 
crăpat craniul, iar ea a rămas întinsă pe jos și a sângerat până a 
murit... într-un pasaj din... din Parisul ăla nenorocit! 

Face un pas spre mine. Se vede că încearcă să se liniștească, 
să fie înţelegător. 

— Draga mea, știu că ești furioasă, dar ăsta nu-i un motiv să 
te iei de musafirul nostru. Și gândește-te la Connor... 

— Hugh, ce Dumnezeu! 

Tremur. Vede cât de supărată sunt, dar nu vreau nici măcar 
să bănuiască despre ce e vorba. Nu vreau să facă legătura cu 
felul în care m-am purtat când a sosit Lukas. 

Inspir adânc, închid ochii. Încerc să-mi domolesc furia. 

— Îmi pare rău. 

Zâmbește, dar e un zâmbet trist. 

— Nu te simţi bine, Julia. 

Știu unde vrea să ajungă. 

— Nu începe, Hugh! 

Mă uit la el, tremurând de furie, cu inima duduindu-mi în 
piept, ca și când ar fi gata să explodeze. 

— Vreau doar..., începe el, dar îi întorc spatele, ies cu pas 
apăsat din living și urc furibund la etaj. 

Connor o să mă audă tropăind, dar în clipa asta nu-mi pasă; 
nici măcar nu mai am puterea să mă gândesc la fiul meu. 

Ajung în dormitor și închid ușa. Rămân nemișcată, paralizată. 
Nu știu ce să fac. Îl aud venind după mine, oprindu-se în capul 
scării. 

Trebuie s-o previn pe Anna. Chiar dacă ne va distruge 
prietenia. N-am de ales. 

— Julia? 

— Mă simt bine! strig eu. Lasă-mă singură un pic. Te rog! 

Îmi amintesc ce mi-a zis: Te omor. Simt vânătăile de pe spate, 
de pe brațe și coapse; încep să pulseze din nou, ca și când încă 
ar fi proaspete. Mă gândesc la ce mi-a făcut în camera de hotel, 


236 


la cum m-am simţit atunci. lar acum mă simt folosită; folosită și 
abandonată. 

Dar să mă omoare? Nu se poate să fi vorbit serios. y 

Îl aud pe Hugh îndepărtându-se. Încerc să mă liniștesc. Îmi 
spun că ucigașul lui Kate e în arest acum, dar gândul îmi revine 
obsesiv: Lukas e făptașul. Poliţia a făcut o greșeală. A arestat o 
persoană greșită. 

Mintea nu mi se domolește, refuză să fie raţională. Și asta din 
cauza lui. Atât de jos am ajuns. Refuz orice argument logic. 

Inima îmi bubuie în piept. Îmi aduc aminte că am intrat pe 
pagina lui de Facebook și că i-am văzut pozele făcute în 
Australia, la Sydney și lângă Uluru. Datele se potriveau. Am dat 
clic pe prietenii lui și am văzut că postaseră și ei poze din acea 
vacanţă. Una cu el pe o plajă, alta cu el făcând surf, o a treia cu 
el coborând dintr-un iaht cu echipament de scufundări. Dovezile 
erau acolo. 

Dacă a avut vreo legătură cu moartea lui Kate, atunci trebuie 
să fi fost amestecați și jumătate dintre prietenii lui. 

Respirația îmi revine la normal. Nu e un criminal, ci doar un 
nenorocit. Care m-a speriat în felul ăsta, știind că sora mea a 
fost omorâtă. Poate asta e răzbunarea lui pentru că am pus 
capăt legăturii noastre, pentru că am fugit de el. Cât de mult 
trebuie să mă urască. 

Sigur există o cale să-mi avertizez prietena. lau telefonul de 
pe noptieră și caut numărul Annei. O sun fără să ezit o clipă; nu 
mă gândesc la nimic în timp ce sun, dar după câteva clipe intră 
mesageria vocală. Ca și când și-ar fi dat telefonul pe silențios. 
Mă întreb ce-or fi făcând. Poate că n-au mai mers la Ronnie 
Scott's, sau unde aveau de gând să meargă, și s-au dus direct la 
hotel. 

Mi-i imaginez. Anna e sub el; în timp ce Lukas intră în ea, îl 
sărută, plimbându-și degetele pe spatele lui musculos. 

Sau poate e ghemuită de spaimă, cu o vânătaie deja prinzând 
contur pe pielea ei. 

Mă cuprinde un val de greață și înghit ca să-l alung. Trebuie 
să cred că o iubește. Trebuie. Relaţia lor e autentică; Lukas 
probabil a văzut o poză cu mine - poate cea pe care mi-a făcut-o 
Anna când am fost la Paris - și a hotărât că mă vrea. 

Îmi închipui conversaţia dintre ei. Anna îi povestește că a 
făcut cunoștință cu mine și îi arată poza. „E foarte drăguță”, 


237 


spune ea, iar el o aprobă printr-un semn din cap. Apoi mă caută, 
iar eu îl las să mă aibă. 

Cam asta trebuie să se fi întâmplat. N-o va ataca pe Anna. 

Dar apoi îmi revin amintirile. Covorul din camera de hotel, 
durerea de la încheieturile mâinilor. Știu de ce e în stare. 
Trebuie s-o previn. Înainte să se căsătorească cu el, trebuie să 
afle că e în stare să facă așa ceva. 

Pun din nou mâna pe telefon. De data asta las un mesaj 
vocal: „Sună-mă”. Încerc să-mi controlez vocea, s-o fac să nu 
pară agitată, speriată. „E urgent, adaug. Trebuie să-ţi spun 
ceva.” Cobor glasul, deși Hugh e la parter și n-are cum să mă 
audă: „E vorba de tipul cu care m-am văzut. Lukas”. Mă crispez 
când îi rostesc numele. „Te rog să mă suni.” 

Pun telefonul la loc, apoi, cu mâini tremurătoare, îmi scot 
laptopul din geantă și deschid Coșul de reciclare. Fișierul pe 
care l-am șters zilele trecute încă e acolo. E fișierul în care am 
salvat mesajele de la el. Deschid câteva, ca și când aș vrea să 
mă asigur că am dreptate. Da, mi-a zis că locuiește în 
Cambridge. Și n-a pomenit nicio iubită, cu atât mai puţin o 
logodnică. 

Hotărăsc să le scot la imprimantă, în caz că voi avea nevoie s- 
o conving pe Anna, dar imprimanta e în biroul lui Hugh. Îmi iau 
laptopul, mă duc în biroul lui și aprind lumina, fără să dau 
atenţie hârtiilor pe care Hugh a început să le împrăștie pe jos de 
când a fost înaintată plângerea pe numele lui. Selectez un mesaj 
și-l scot la imprimantă. Pe hârtie e concret, convingător: „Nu te 
vreau decât pe tine. Am fost făcuţi unul pentru altul”. 

Dar, chiar și așa, tot ce dovedește hârtia asta e că am 
schimbat mesaje cu cineva pe care îl cheamă Lukas, iar Anna 
deja știe. Mi-aș dori să fi avut o fotografie, una cu noi doi, dar n- 
am. Le-am șters pe toate pe care le-am făcut, speriată că ar 
putea să le găsească Hugh. 

Impăturesc totuși hârtia și o pun în geantă, apoi îmi verific 
telefonul. Nu m-a sunat, și știu ce trebuie să fac. Cobor la parter. 
Hugh e în bucătărie, pune vasele în mașina de spălat. 

— les un pic. 

— Unde te duci? 

Incerc să-mi iau un ton calm, degajat, deși nu mă simt deloc 
așa. 


238 


— Până la urmă m-am hotărât să merg și eu la bar cu Anna și 
cu Ryan. 

— Eşti sigură? 

— Da. Mă simt îngrozitor că am exagerat. Vreau să-mi cer 
scuze. În fine, ar putea fi distractiv. Și Anna are dreptate. Nu ne 
vedem foarte des. 

Are un aer nedumerit, uimit. O clipă, mi-e groază că mi-ar 
putea propune să mă însoţească, dar îmi amintesc de Connor. 

— Nu durează mult. Ai tu grijă să se culce Connor? 

— Sigur, spune el, luând o altă farfurie. 

— Mâine merge la școală. 

— Știu. Atunci du-te, distracţie plăcută. Te duci cu mașina? 

Știu de ce mă întreabă. Vrea să fie sigur că n-o să beau. N-are 
de ce să-și facă griji, nu mă duc la Ronnie Scott's. Nu pot risca o 
confruntare într-un bar aglomerat, plin de străini. O să aștept în 
faţa hotelului unde e cazată Anna. 

— Da, îi răspund. Și lasă masa așa, strâng eu vasele mâine- 
dimineață. 

Dă din cap. 

— Bine. 

e 

Pornesc direct spre hotel. Când ajung, parchez și o sun din 
nou pe Anna. Nu răspunde nici acum și iarăși intră mesageria 
vocală. Lovesc volanul cu palma. Va trebui să intru. 

Holul e mare, impresionant, dar abia dacă mă uit în jur. Mă 
duc în bar și mă așez pe o canapea de piele, lângă ușă. Prin 
panoul despărțitor de sticlă se vede intrarea principală. N-am 
cum să-i ratez când o să intre. 

Vine un ospătar și mă întreabă dacă vreau ceva de băut. 

— Apă minerală, îi răspund, iar el dă din cap, ca și când exact 
la asta s-ar fi așteptat. 

Se duce la barman și-i spune în șoaptă ce am comandat, 
aruncându-mi o privire peste umăr. 

Apa îmi este adusă alături de un bol cu covrigei. Ospătarul 
ezită o clipă, blocându-mi vederea spre intrare. 

— Așteptaţi pe cineva? mă întreabă, ștergând masa înainte să 
pună paharul cu apă și să aranjeze covrigeii și șervețelele. 

Încearcă să adopte un ton neutru, dar în întrebarea lui se 
simte o undă de dezaprobare. 


239 


— Da, răspund eu, și vocea îmi tremură de încordare. Aștept o 
prietenă, adaug pe un ton mai sigur. 

— Inţeleg, spune el, dar pare să nu mă creadă. E cazată la 
noi? 

— Da. 

Ospătarul rămâne pe loc. 

— Tocmai s-a logodit, adaug. De fapt, aţi putea să-mi aduceţi 
o sticlă de șampanie? O surpriză pentru când ajunge. Și două 
pahare. 

— Desigur, spune el, dând din cap. 

Se întoarce și pleacă, iar când mă uit din nou în holul de 
primire, o văd pe Anna. Probabil a sosit în timp ce vorbeam cu 
ospătarul. Arată altfel acum, e mai serioasă și mai tristă decât 
atunci când a plecat de la noi acum vreo oră, și îmi ia o clipă s-o 
recunosc. Mă ridic, dar deja se apropie de lift. Aș putea s-o strig, 
dar ușa dintre noi e închisă și nu m-ar auzi. Și totuși, sunt 
bucuroasă - am noroc: e singură -, dar numai pentru o clipă. 
Pentru că-l văd și pe Lukas la doar câţiva pași în urma ei. Rămân 
nemișcată și-l văd lăsând un cuplu să urce înaintea lui. Pornesc 
spre ușă, dar îmi dau seama că o să fie prea târziu. 

— La dracu'! 

Ușile liftului sunt pe punctul să se închidă, dar Anna mă vede 
peste umărul logodnicului ei. Se uită ţintă la mine, pare șocată, 
dar înainte să-i pot zâmbi, ușile se închid și Anna dispare. 

les din bar și dau fuga la lift, dar deja a început să urce. Mă uit 
pe afișaj și, înjurând în gând, văd cum oprește la etajele trei, 
cinci și șase; n-am de unde ști unde au coborât Anna și Lukas, 
cu atât mai puţin la ce cameră s-au dus. Când liftul începe să 
coboare, mă îndepărtez și mă întorc la locul meu. Imi caut 
telefonul în geantă, încercând să-mi imaginez conversaţia lor. 

— Sunt singură că am văzut-o pe Julia în hol, îi spune ea. Mă 
întreb ce-o fi făcând aici. 

— Nu, răspunde el. Nu era ea. 

Ajung în cameră. 

— Vino-ncoace..., spune Lukas. 

Apoi o sărută și o dezbracă, așa cum mă dezbrăca și pe mine. 
lar ea se lasă în voia lui. Mâinile și gurile lor se caută și se 
găsesc. Sexul lui deja e tare când Anna începe să-i descheie 
pantalonii. 


240 


Alung imaginile. Trebuie să rămân concentrată. Când dau de 
el, telefonul deja vibrează, și răspund imediat. E Anna. 

— Mi s-a părut că te văd jos. Tu ești? ` 

Deși surprinsă, e relaxată și bucuroasă. Il aud pe Lukas în 
fundal. Pare că toarnă ceva în pahare. 

— Da. 

— Deci nu mi s-a părut. E totul în regulă? 

— Da, spun eu, dar îmi dau seama că n-are rost să mă prefac. 
De fapt, nu. Ascultă-mă, trebuie să ne vedem. Am încercat să te 
sun. Ti-am lăsat un mesaj. O să-ţi explic. Poţi să cobori? 

Pare că ezită. E nedumerită. 

— De ce nu urci? 

— Nu. Vino tu jos. Te rog? 

Mă gândesc la foaia pe care am scos-o la imprimantă. Nu 
vreau să i-o arăt, dar s-ar putea să fiu nevoită. Oare o să mă 
creadă? Sigur o să mă creadă, dar tot mi-aș dori să nu fiu 
nevoită să-i fac asta. 

— Hugh e cu tine? mă întreabă. 

— E acasă. Te rog să cobori. Lasă-mă, te rog, să-ţi explic. 

Imi dau seama că acoperă microfonul telefonului cu mâna ca 
să discute cu Lukas. 

— Anna! spun eu. Anna... 

După câteva clipe, îi aud din nou glasul: 

— Coborâm în două minute. 

— Nu! răspund, încercând să-mi controlez vocea, dar sigur 
par disperată, panicată. Nu. E mai bine... Ai putea să vii singură? 
Te rog? 

Ezită. 

— Așteaptă cinci minute. 

e 

Deși e târziu, s-a schimbat într-o pereche de pantaloni, un 
pulover și o pereche de adidași. Barul e mai puţin aglomerat 
acum; cei câţiva musafiri ai hotelului își termină băuturile 
înainte să urce în camere. Sticla de 
șampanie din faţa mea pare deplasată. 

— Julia! spune ea după ce ne sărutâăm. Ai păţit ceva? 
Pari atât de îngrijorată. 

Coboară vocea: 

— Ai probleme cu Hugh? 

— Nu. 


241 


Mă uit peste umărul ei, dar nu-l văd decât pe ospătarul care 
strânge pahare și ia comanda de la un nou-venit. Luăm loc. 

— Ce bine. Am crezut că s-a întâmplat ceva. Sau, în fine, că 
Hugh a aflat ceva despre tipul ăla. 

Pronunţă ultimele două cuvinte în șoaptă, ca și când ar crede 
că suntem înconjurate de spioni nerăbdători să dea raportul. 

— Ah, nu, spun eu. Nimic de genul ăsta. 

— Excelent! răspunde ea, ridicând paharul. 

Dau din cap. Paharul meu e gol. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă. 

— Ai ascultat mesajul pe care ţi l-am lăsat pe telefon? 

Clatină din cap. 

Nu pot vorbi. Nu vreau să-i spun. Nu vreau să-i distrug 
fericirea, cu toate că e întemeiată pe minciuni. Dar apoi mă 
gândesc la toate lucrurile pe care mi le-a făcut Lukas - la cele 
pe care i le-am cerut, precum și la cele pe care nu i le-am cerut. 
Nu pot s-o las la greu, așa cum, în adâncul meu, simt că am 
lăsat-o la greu pe sora mea. Nu pot să n-o previn, numai ca să 
scap de o discuţie dificilă. 

— Are legătură cu Ryan. 

— Cu Ryan? 

— Ascultă-mă, îi cer, apoi o iau de mână, spunându-mi că așa 
ar fi procedat și Kate. Nu vreau să crezi că sunt... mă rog... 
geloasă... 

— Geloasă? Nu înțeleg ce spui! 

— Pe tine și pe Ryan, adică. 

— De ce ai fi geloasă? Julia, despre ce-i vorba? 

Ezit. Caut cuvintele potrivite, dar nu reușesc să le găsesc. 

— Vreau să spun... 

— Ce? 

— Ştii dacă poţi avea încredere în el? 

— Bineînţeles! De ce? 

— Pentru că nu-l cunoști de multă vreme și... 

Sună meschin și neconvingător, și îmi dau seama că am spus 
ce nu trebuia. Fața Annei capătă o expresie de furie. 

— II cunosc de suficient timp. Despre ce-i vorba, Julia? Nu mă 
așteptam la așa ceva tocmai de la tine! 

Inspir adânc. 

— Nu cred că e cine zice c-ar fi, spun și închid ochii. Îmi pare 
rău... 


242 


— Poftim? întreabă ea șocată. Ce tot zici? La ce naiba te 
referi? 

Trebuie să procedez cu tact. Vreau să înțeleagă singură. 
Vreau să-și dea seama că bărbatul pe care îl știe drept Ryan 
minte când îi spune unde pleacă de acasă. 

— Ce face în zilele de marți? 

— Merge la serviciu... 

— La Paris? 

— Depinde. Călătorește mult. 

— La Londra? 

— Uneori... Despre ce-i vorba, Julia? 

— Ce vreau să spun..., încep eu, dar mă opresc. 

Simt o schimbare în bar: ușa s-a deschis și a pătruns un 
curent de aer mai rece. Peste umărul Annei îl văd pe Lukas 
cercetând localul cu privirea, căutându-ne pe noi. Pare foarte 
calm. 

— La dracu'! 

— Ce-i? întreabă Anna, uitându-se peste umăr. Hei, bună! 

Îl strigă peste cele câteva mese care-i despart, iar când o 
vede, Lukas îi face cu mâna. 

— Ascultă-mă, încep eu, apucând-o de mână. 

Vorbesc repede, trebuie să-i spun înainte să ajungă lângă noi. 

— Nu poţi să ai încredere în el, nu e cine pretinde c-ar fi. Se 
vede cu altcineva. Trebuie să mă crezi... 

— Julia! spune ea, clătinând din cap. 

Simt că nu mai am timp și că în curând o să mă copleșească 
spaima. 

— Părăsește-l! 

Am vorbit prea tare. M-a auzit ospătarul, fără îndoială și 
Lukas. 

Anna își retrage mâna și se ridică în picioare. Se uită la mine 
uluită. Uluită și furioasă. 

— Îmi pare rău..., încep eu, dar o clipă mai târziu Lukas 
ajunge lângă noi. 

— Ce se întâmplă? întreabă el. 

Anna se relaxează. Se întoarce să-l sărute, apoi se uită din 
nou la mine. 

— Julia era pe picior de plecare, spune ea zâmbind, nu-i așa? 

— Nu. Ascultă-mă... 


243 


Lukas face un pas în faţă, așezându-se între mine și Anna. Ca 
și când eu aș fi cea periculoasă. Pare furios și are o atitudine 
protectoare faţă de viitoarea lui soţie. 

— Ce s-a întâmplat? 

Anna se întoarce spre mine. 

— Știu despre ce-i vorba, spune ea pe un ton supărat, dar 
hotărât. Ești geloasă. Numai pentru că relaţia ta cu Hugh se 
destramă, iar noi suntem abia la început. Sau e vorba despre 
bani? 

— Bani? 

Habar n-am despre ce vorbește. 

— Ştii că vineri o să ne punem la punct testamentele... 

— Poftim? 

Gândurile mi se învălmășesc. Nu știu nimic despre asta. 
Încerc să-mi amintesc ultima discuţie cu ea. 

— Anna, nu. Nicidecum. Banii sunt ai tăi. Kate ţi i-a lăsat ţie. 
Vreau să-i primești tu. 

Mă gândesc la conversaţia pe care am avut-o la Paris cu luni 
în urmă. Așa i-am spus și atunci. 

— Uite ce e, spune Lukas, și își așază mâna pe braţul meu, 
făcându-mă să tresar. Nu știu ce se întâmplă, dar amândouă 
trebuie să vă liniștiți. 

Anna e furioasă. Personalul de la bar a observat, și un bărbat 
se apropie de noi: 

— Domnișoară, spune el, uitându-se la mine, e totul în regulă? 

— Da, răspunde Lukas. Nicio problemă. Ne descurcăm. 

O întoarce pe Anna cu faţa spre ușă, iar ea se uită la mine cu 
o expresie uluită, clătinând din cap ca și când nu i-ar veni să 
creadă ce fel de om am devenit. Mă întreb ce i-o mai fi trecând 
prin minte; poate că sora mea avea dreptate, că sunt o 
nemernică geloasă care a trădat-o, care i-a furat copilul și nu 
mai vrea să i-l dea înapoi. 

— Cred că ar fi mai bine să pleci, spune Lukas ferm, 
întorcându-se spre mine și, în același timp, simt o mână pe 
brațul meu. 

E barmanul, care mă întoarce și mă conduce în direcţia 
opusă. 

— El e Lukas! strig eu în urma lor, dar Anna se uită în altă 
parte, iar vocea mi se pierde în barul spaţios. 


244 


Ceilalţi clienţi se uită la mine - își închipuie că sunt beată sau 
o fostă iubită geloasă, care a venit să facă scandal -, dar nu 
sunt sigură că Anna m-a auzit. Mă smulg din strânsoarea 
barmanului și mă întorc s-o mai spun o dată, dar îmi dau seama 
că e prea târziu. 

Anna a dispărut. 

e 

Plătesc și plec. Nu mai am ce face, și nu mai pot rămâne, nu 
după zarva pe care am stârnit-o. Când ajung la maşină, deschid 
geamul și îmi aprind o țigară din pachetul pe care am început 
să-l păstrez în torpedou. Mă gândesc la Hugh - nu e de acord să 
fumez în mașină - și mi-aş dori să fiu cu el acum. 

Am dat-o în bară. Nu știu cum aș fi putut face altfel, dar am 
dat-o în bară. 

Expir fumul și mă las pe speteaza de piele. Am parcat pe o 
stradă laterală de lângă Portland Place și văd ușa hotelului în 
oglinda laterală. Deși probabil e trecut de miezul nopţii, lumea 
încă intră și iese din hotel. 

Mă întreb dacă nu cumva Anna are dreptate. Poate că într- 
adevăr e vorba de banii surorii mele, deși nu în sensul în care își 
imaginează ea. Mă gândesc că Lukas a aflat de moartea lui 
Kate, apoi a început aventura cu mine, după care a descoperit 
că sora mea și-a lăsat toţi banii prietenei sale celei mai bune. 

Dar nu, n-are nicio noimă, pentru că se vedea cu Anna încă de 
dinainte să moară Kate. Deci m-am întors de unde am plecat. 

larăși mi se înfiripă în minte același gând, cel care m-a tot 
bântuit. Crește și nu-l pot alunga. Pentru că acum știu că 
locuiește la Paris. Gândul iese la suprafaţă, necruţător, de 
neoprit. 

EI e făptașul. 

Dar nu se poate. Poliţia a găsit cercelul lui Kate și a arestat pe 
cineva. În plus, ştim că au verificat pe toată lumea, pe toţi cei cu 
care stătea Kate de vorbă online. Și n-a găsit nimic suspect. Nu 
se poate să fi fost el. 

Atunci de ce am devenit ţinta lui? Sau n-am fost deloc o ţintă? 
A fost o pură întâmplare? 

Îmi termin ţigara și arunc chiștocul pe trotuar, prin geamul pe 
jumătate deschis. Simt imediat nevoia să aprind încă una; mă 
opun, dar pare inutil. Trebuie să-mi liniștesc mintea. Trebuie să 


245 


înţeleg ce se întâmplă. lau geanta de pe scaunul pasagerului și 
încep să cotrobăi în ea. 

Se întâmplă repede. Nu-l văd ieșind din hotel, nu-l aud 
apropiindu-se și abia dacă simt când deschide portiera. Ridic 
privirea și-l văd; am trecut de la a fi singură la a nu mai fi 
singură în doar o clipă. Inima îmi tresare de groază. 

— Ce naiba...? încep eu, dar se întoarce spre mine. 

— Surpriză! 

Exclamaţia lui e seacă și lipsită de umor. Faţa lui e la doar 
câţiva centimetri de a mea; miroase a aftershave, cel cu care 
sunt obișnuită. Miros de lemn - santal, cred - amestecat cu ceva 
medicinal. E mai palid decât mi-l aminteam, iar trăsăturile lui 
par mai subţiri. Încerc să-mi spun că, dacă l-aș întâlni acum 
pentru prima oară, n-aș întoarce capul după el, dar eo 
minciună. 

— Lukas, spun eu cu respiraţia tăiată. 

larăși sunt copleșită de amintirile corpului meu; în mod 
instinctiv, mă îndepărtez cât pot de el, dar fără să deschid 
portiera și s-o iau la fugă. Mă întreb dacă nu cumva asta ar 
trebui să fac, s-o iau la fugă. 

— Ce vrei? 

— Oh, draga mea, nu te purta așa... 

Are o voce groasă, foarte diferită de vocea lui obișnuită. 

— Unde e Anna? 

Mi-o închipui în camera de hotel, plimbându-se de colo-colo. 
Mă întreb dacă știe că Lukas e cu mine; e posibil să-i fi spus că 
iese să se plimbe un pic. 

Zâmbește amar, cu ranchiună. 

— Liniștește-te. Nu știu ce-ţi închipui că se întâmplă, dar dă- 
mi voie să-ţi spun că te înșeli. 

Face o pauză, apoi continuă: 

— Anna e în cameră. Am lăsat-o la duș. 

Rânjește. Mă întreb dacă replica lui ar trebui să mi se pară 
sugestivă, sexuală. Excitantă. Oare ăsta e jocul lui? Noi trei goi, 
în camera de hotel? 

— Ştie că sunt aici. Ea m-a trimis. Îi pare rău că și-a pierdut 
cumpătul. Vrea să urci și să bei ceva cu noi. Să lămurim 
lucrurile. 

Ridică din umeri. 

— Ce părere ai? 


246 


Aș vrea să-l cred, dar nu pot. Cum aș putea? Anna crede că 
am văzut prima oară în seara asta. 

— Cine ești? Spune-mi ce vrei. 

Dar nu mă ia în seamă. 

— Deci nu vrei? Mă gândeam eu. 

Se uită la mine. 

— Uite ce e. Anna e femeie în toată firea. Poate să aibă grijă 
și singură de ea. Nu înțeleg de ce vrei să te amesteci între noi. 

— Mă amestec? 

— O previi. li spui că nu sunt cine crede c-aș fi... Poate că sunt 
exact cine crede ea, dar nu sunt cine ai crezut tu c-aș fi. 

Are un aer îngândurat. 

— Poate că tu ești cea care nu știe nimic despre mine. Nu ea. 

Se apleacă spre mine. 

— Ştii, Anna are încredere în mine. Îmi spune tot... 

Mă gândesc la hârtia scoasă la imprimantă, pe care o am în 
geantă. Ar fi trebuit să i-o dau Annei când am avut ocazia. 

— Poate deocamdată..., încep eu, dar el se repede spre mine. 

Mă apucă de braţ și mi-l răsucește. E o mișcare bruscă și 
brutală. Scot un țipăt de spaimă și durere, apoi amuţesc. 

— Ştii, spune el printre dinţi, ţinându-mă în continuare de 
mână, cu degetele înfipte în carnea mea. Nu-mi plac curvulițele 
ca tine care se amestecă în distracţiile mele. Așa că uite ce-o să 
se întâmple... 

Imi sucește mâna și mai tare. Mă zbat, dar nu pot să scap. Nu 
se folosește decât de o mână, și totuși pare ușor pentru el. Îmi 
lasă impresia că ar putea să-mi rupă mâna fără niciun efort și 
pare că exact asta i-ar plăcea să facă. Icnesc și iarăși îmi 
amintesc mâinile lui pe mine - cândva mângâiau pielea care 
acum ţipă de durere. 

— O să ieși dracului din viața mea, spune el. O s-o lași pe 
Anna în pace și n-ai să te mai bagi între noi. Ai înțeles? 

Îmi adun toate forţele și mă întorc spre el; în sfârșit, am reușit 
să scap din strânsoarea lui. 

— Altfel ce se întâmplă? Te-am văzut, să știi. Mai devreme. 
Când ai urcat în lift. Nu mi-ai lăsat impresia c-ai fi atât de 
îndrăgostit. Nu știu ce ai de gând, dar nu cred că Anna merită 
asta. Nu ţi-a făcut nimic. Și chiar crede că o iubești. 

Simt că șovăie, doar un pic. Am atins o coardă sensibilă. Dar 
după o clipă spune: 


247 


— Nu mă interesează ce crezi că ai văzut. 

Are un rânjet respingător. 

— lar de acum înainte o să ne lași în pace. 

Pare atât de sigur. Mă cuprinde groaza. 

— Altfel ce? 

— Altfel o să-mi fac arhiva privată un pic mai publică... 

Nu înţeleg la ce se referă, dar simt că mă încordez. E ca și 
când trupul meu ar fi înţeles deja, iar mintea mea a rămas în 
urmă. 

— Ce anume? 

— Da, am niște fotografii foarte interesante în colecția mea. 
Chiar și înregistrări. Vrei să-ți arăt? 

Simt că mă prăbușesc. Pare foarte sigur pe sine. lar eu sunt 
un nimeni. Ar putea să mă distrugă fără ca măcar să se 
străduiască. 

Clatin din cap, dar el își scoate telefonul din buzunar și caută 
în el. 

— Uite, asta e una bună. 

Deschide o poză și strălucirea ecranului luminează interiorul 
mașinii. Apoi înclină telefonul ca s-o pot vedea și eu. E o femeie 
fotografiată de la talie în sus. E goală. 

Îmi ia o clipă să-mi dau seama că sunt eu. 

Mi se taie respiraţia... 

— Asta €..., încep eu, dar mă blochez, vorbele refuzând să mi 
se desprindă de pe buze. 

— Asta e de prima oară..., spune el. De prima oară când ţi-ai 
deschis camera de la laptop. Îţi amintești? 

Da, îmi amintesc. Eram în studioul meu, cu ușa încuiată. Mi- 
am potrivit camera web și m-am ridicat în picioare. La început 
mi s-a părut caraghios, dar apoi m-am lăsat absorbită de 
experiență și n-am mai rămas decât el și cu mine, restul lumii 
dispărând complet. 

E o trădare absolută. Nu mă mai pot uita la ea, dar nici la el 
nu vreau să mă uit. 

— Ai făcut o poză... și ai păstrat-o? 

— Îmi place să am o arhivă, spune el, ridicând din umeri, ca și 
când ar fi ceva lipsit de importanţă. Pentru când mă plictisesc, 
înţelegi? 

— Cum îndrăznești? 


248 


Simt o furie intensă în piept, dar și altceva. O frică nouă, rece, 
apăsătoare, tăioasă. Dacă are poza asta, mă gândesc, probabil 
mai are și altele. 

Incepe să caute prin telefon. 

— Mai am o mulțime. Asta, de exemplu. Sau asta. 

Imi arată poză după poză. O recapitulare a ultimelor luni, o 
succesiune a momentelor esențiale. Fiecare zi în care m-am 
dezbrăcat pentru el, când era plictisit sau excitat, iar mie îmi era 
dor de el și voiam să-i fac pe plac. Cu fiecare poză mă scufund 
tot mai mult, până simt că mă înec. Apa mă acoperă, mă 
invadează, până nu mai pot să respir. 

— Ah, și asta. 

_ E o poză diferită, din camera de hotel, după ce am făcut sex. 
In ea stau în picioare și mă uit spre obiectiv. M-a surprins în timp 
ce mă îmbrăcam. Îmi amintesc ziua în care a făcut-o. M-am 
simțit flatată atunci - voia o amintire din ziua aceea. 

M-am bucurat, dar îmi aduc aminte că i-am cerut s-o șteargă. 
„Mă face să nu mă simt în largul meu”, i-am spus. lar el mi-a 
răspuns că e frumoasă, că voia o poză cu mine. „Te rog, Lukas. 
Șterge-o.” 

E clar că n-a șters-o. Acum, uitându-mă la ea, sunt îngrozită. E 
ca și când m-aș uita la o altă versiune a mea. Julia uitându-se la 
Jayne. Am crezut că le pot păstra separate, închise în cutii, dar 
m-am înșelat. Lucrurile au obiceiul să evadeze. 

_ Mă cuprinde încă un val de disperare. Nimic n-a fost adevărat. 
Incă de la început, totul s-a bazat pe o minciună, pe iluzia iubirii. 

— În fine, ai înţeles ideea. 

— Nemernicule..., șoptesc eu, dar până și acest cuvânt pare 
prea puţin după tot ce a răpit din viaţa mea. 

— Ei, hai, sunt niște fotografii excelente! Voiam să le vezi și 
tu. Aș fi fost foarte egoist să nu ţi le arăt. 

Duce iarăși mâna în buzunar, iar când o scoate, ţine între 
degete un stick. Mi-l întinde și spune: 

— Uite, astea ţi le-am pus și ţie pe un stick. 

Mă uit la el, dar refuz să-l iau. 

— Nu-l vrei? la-l, mai sunt multe poze pe care nu le-ai văzut. 

Zâmbește și îl pune pe bord, între noi. 

— Dar ești și tu în jumătate din fotografiile astea. De ce ai 
vrea să le faci publice? 


249 


— Da, apar în câteva dintre ele. Dar nu în toate. Și oricum, eu 
n-am copil. Și nu sunt căsătorit cu un chirurg. Deci cred că aș 
putea scăpa ieftin. 

Zâmbește din nou. 

— Încearcă să-ţi imaginezi..., clatină el din cap. Ce-ar spune 
presa? Daily Mail? SOȚIA UNUI CHIRURG DE SUCCES IMPLICATA 
ÎNTR-UN SCANDAL SEXUAL. Ba chiar ar putea să se împrăștie pe 
internet. Nu crezi? 

Nu răspund. Are dreptate. Viitorul se prăbușește cu 
încetinitorul. Ar fi prea mult dacă povestea asta s-ar adăuga la 
plângerea împotriva lui Hugh. Îmi imaginez scandalul care s-ar 
isca și cum s-ar îndepărta prietenii de noi. Maria, Carla, toţi 
colegii lui. Îmi imaginez cum ar fi să merg pe stradă și să simt că 
mă urmărește lumea cu privirea, fără să știu ce-a văzut, la ce 
bârfe a plecat urechea. 

A câștigat, îmi spun, și nu pot face nimic. O are pe Anna și va 
pune mâna pe banii surorii mele, apoi va abuza de ea și o va 
trata la fel de urât cum m-a tratat pe mine. 

Dar n-a terminat. 

— Mai e și șeful lui Hugh de la spital. Toţi colegii lui. Sigur n-ar 
fi bine pentru reputaţia lui. Apoi școala unde învață Connor, 
părinţii care au copiii înscriși acolo. Îmi închipui că nu e foarte 
greu să facă rost de adresele lor de e-mail. Ah, adaugă el, ca și 
când tocmai i-ar fi venit o idee, acum mi-am amintit: există o 
mulțime de site-uri porno pe care pot pune fotografiile astea. 
„Amatoare sexy.” 

Se uită la mine să vadă ce reacţie am și adaugă: 

— Sau: „Femeie matură fute armăsar tânăr”. 

Se întâmplă brusc, din senin. Îi dau o palmă cât pot de tare. 
Ca și când ar fi erupt toată energia pe care mi-am suprimat-o 
până acum. Îmi vine să-l lovesc cu picioarele, să ţip, să mă lupt. 

Și totuși, singurul lui răspuns e să râdă în liniște, ca pentru el, 
și îmi dau seama că e încântat. 

Se uită la mine. Ochii lui sunt inexpresivi. Mă întreb dacă e în 
stare să simtă durere. 

— Deci, după cum spuneam, o să te ţii departe de mine și de 
Anna. 

Îmi vine să plâng. Îmi spun că n-am să las lacrimile să curgă, 
n-am să-i dau satisfacția asta, însă le simt arzându-mi ochii. 


Și în același timp mă simt aproape ușurată. Când o să se 
termine povestea asta, n-o să mai am nimic de suferit, nimic de 
pierdut. Să mă ţin departe de el și de Anna ar putea fi dificil, dar 
nu imposibil. 

— İn plus, spune, ar fi bine să te gândești cât valorează 
pozele astea pentru tine. Adică, știu că sora ta i-a lăsat niște 
bani Annei, dar înţeleg că o parte mult mai mare din moștenire 
i-a revenit fiului tău... 

— Nemernicule! spun eu din nou. 

Se întoarce să deschidă portiera. Temperatura din mașină 

pare să scadă când se îndepărtează de mine și lumea din jur 
revine brusc. 
_ — Trebuie să plec. Anna probabil se întreabă pe unde suntem. 
In plus, sunt sigur că ai multe lucruri la care să te gândești. O 
să-i spun că încă erai supărată și că a trebuit să te duci acasă la 
Connor. Ceva de genu' ăsta. 

Vreau să renunţ, să-l las să plece, dar mă gândesc iarăși la 
Kate și știu ce trebuie să fac. Sunt suficient de puternică; asta 
am învăţat în anul care a trecut, că sunt mai puternică decât 
credeam. 

— Stai. 

Deschide portiera, dar nu coboară. Se întoarce spre mine. 

— Ce-i? 

— Anna are încredere în mine. 

Acum am luat o decizie, am vocea puternică și sfidătoare. 

— N-o să te creadă niciodată. Nu dacă-i spun ce-ai făcut. 

Închide portiera. 

— Spune-i ce vrei. Adevărul e că Anna a început să creadă că 
ești un pic nebună. Bolnavă. Se gândește că moartea surorii tale 
te-a făcut să-ți pierzi busola. Aveai o viață perfectă... iar acum... 

Duce mâna în buzunar. 

— Crede că ești un pic imprevizibilă. Poate și un pic geloasă. 
Ceea ce bineînțeles e adevărat, deși nu știe de ce ești geloasă. 

Mă gândesc la timpul pe care l-am petrecut cu Anna la Paris, 
la toate conversațiile pe care le-am avut în ultimele luni. Se 
înșală. 

— Minti. De ce...? 

— De ce ar crede asta? Văd că n-am de ales... 

Ridică o mână între noi. Ține un obiect pe care probabil îl 
avea în buzunar. Imi ia o clipă să-mi dau seama că e un cuţit. 


251 


Mă copleșește panica. Încerc să mă dau în spate, dar mașina 
e mică și nu am unde să mă duc. Totul se întâmplă într-o clipă. 
Mă apucă de mână cu ambele palme, strângându-mă cu putere. 
Cuţitul e la vedere, cu lama îndreptată spre mine. E în mâna lui, 
dar pare că e într-a mea. Incerc să mă eliberez, crezând că vrea 
să mă înjunghie, iar el începe să-mi răsucească mâna spre 
stânga, apoi spre dreapta, din nou spre stânga. Pare că ne 
luptăm, ca și când ar încerca să-mi smulgă cuțitul, deși e în 
mâna lui. Aud o voce care ţipă și în prima clipă am impresia că 
vine de afară, dar apoi îmi dau seama că sunt eu și înțeleg tot. 
Am impresia că văd scena de pe stradă, uitându-mă în mașină. 
Pare că eu încerc să-l înjunghii, iar el încearcă să mă oprească 
cu ambele mâini. Se relaxează o clipă și, chiar când mă gândesc 
că o să dea drumul la cuţit, își apropie ambele mâini de faţă cu 
o ferocitate bruscă, iar lama i se atinge de faţă. 

— Ce dracu’! spune, și o clipă mai tărziu îi apare pe obraz o 
pată de sânge. Ce tâmpită ești! 

Zâmbește. Îmi dă mâinile la o parte ca și când i-aș inspira silă 
și dă drumul cuţitului, care îmi cade în poală. E doar un cuţit de 
bucătărie, pe care l-aș putea folosi să tai legumele și care n-ar 
putea face mult rău. Și totuși, e ascuțit, i-a tăiat pielea, iar 
sângele i se prelinge pe obraz. 

— Ai încercat să mă înjunghii! 

Se îndepărtează brusc de mine și coboară împleticindu-se din 
mașină. Am rămas fără cuvinte. Sunt amorţită. Lângă mașină 
sunt doi oameni, un bărbat și o femeie. Se uită înăuntru, 
încercând să vadă ce se întâmplă. Deschid și închid gura cu un 
aer jalnic. Văd că rana de pe obrazul lui nu e decât o zgărietură, 
și totuși sângele curge. l-a trecut de gură și i se prelinge pe 
bărbie, picurându-i pe cămașa albă. 

Mă gândesc la reacţia Annei când Lukas se va întoarce în 
cameră. Până atunci, o să fie plin de sânge și o să pară că a fost 
un atac foarte violent. O să pară că abia a reușit să scape, iar ea 
o să creadă tot ce o să-i spună el. Că sunt geloasă și nebună. Că 
încerc să-i despart din invidie, pentru că nu am o relaţie ca a lor. 

— Tot mai crezi c-o să aibă încredere în tine? spune el, și o 
clipă mai târziu pleacă și rămân singură - deși în jur sunt 
oameni și mașini, mă simt singură -, și tot ce aud sunt bătăile 
inimii și un câine îndepărtat care urlă în întuneric. 


Capitolul douăzeci și șapte 


Nu am de ales. Mă duc acasă. 

E târziu. Casa e tăcută, scufundată în întuneric. Ar trebui să 
mi se pară un loc sigur, un refugiu, dar nu-i așa. Hugh și Connor 
sunt la etaj. Dorm. Habar n-au ce se întâmplă, nici unde am fost. 
Sunt separată de familia mea. Separată și singură. 

Mă duc în living, aprind veioza de pe birou și iau loc, învăluită 
în strălucirea ei caldă. Răsucesc în mâini stick-ul de la Lukas. E 
mic, fragil. Aș putea să-l distrug cu ușurință, să-l strivesc cu 
călcâiul, să-l topesc la flacăra brichetei. O clipă, mă gândesc s-o 
fac, dar știu c-ar fi inutil. ÎI pun jos, îl iau din nou în mână. 

Imi aduc laptopul, îl pornesc și bag stick-ul în mufă. Știu că n- 
ar trebui să mă uit, dar nu mă pot abţine. Cândva, poate chiar și 
acum câteva săptămâni, încă aș fi crezut că e o glumă, că a pus 
pe stick o felicitare electronică de prost gust, din cele pe care 
înainte le uram, dar pe care acum le trimit ori de câte ori îmi 
dau seama că am uitat de aniversarea cuiva. Poate m-aș fi 
așteptat ca fișierul să fie o animaţie. Nişte maimuțe care cântă 
și dansează, cu fața mea suprapusă peste ele. Te-am păcălit! 

Dar acum nu mă mai aștept la asta. Nu mă mai pot preface 
nici măcar faţă de mine însămi. 

Sunt vreo zece fișiere, unele fotografii, altele înregistrări. Mă 
asigur că sonorul e oprit și deschid unul la nimereală. 

E o înregistrare. Noi doi. În pat. Goi. Sunt sub el, dar faţa îmi 
apare în cadru. Sunt ușor de recunoscut. 

Am ochii închiși, gura deschisă. Sunt un pic caraghioasă. Nu 
rezist decât vreo două secunde. Simt un fel de groază detașată; 
detașată pentru că aș putea foarte ușor să cred că femeia de pe 
ecran n-are nicio legătură cu mine, groază pentru că acest act 
extrem de intim e în faţa ochilor mei, înregistrat fără știrea mea, 
păstrat pentru totdeauna. 

Mă simt epuizată. Cum a filmat asta? Oare cu laptopul lui, 
îndreptându-i camera încorporată spre pat? Dar aș fi observat, 
nu? 

Atunci poate a fost ceva mai sofisticat. O cameră ascunsă, 
deghizată sub forma unei cutii de suc sau montată în vârful unui 
pix. Ştiu că se găsesc de vânzare, ba chiar le-am văzut în 
magazine - la John Lewis, la Selfridges - când mă uitam după un 


253 


aparat foto. La vremea aceea, m-am întrebat de ce ar fi vrut 
cineva să-și cumpere așa ceva. Doar erau concepute pentru 
profesioniști, cum ar fi detectivii privaţi. Țineau de lumea lui 
James Bond. Acum știu de ce. 

Mă trec fiori. Sunt poze și înregistrări încă de la începutul 
relaţiei noastre; probabil a plănuit totul dinainte. Mă cuprinde un 
val de greață. Respir adânc, trăgând aerul în piept cât mai lent, 
dar nu mă ajută deloc, apoi trântesc capacul laptopului, smulg 
stick-ul și îl arunc cât colo. Ricoșează din perete și aterizează 
zornăind la picioarele mele. 

Mă ridic în picioare. Nu-l pot lăsa pe jos. Mi-l imaginez pe 
Connor găsindu-l și uitându-se în el. Ce și-ar spune? ÎI iau și urc 
la etaj. Îl pun în dulapul meu, iar mâine o să-l arunc în canal sau 
sub roţile unui autobuz. Vreau să beau ceva, deși îmi dau seama 
că e ultimul lucru pe care ar trebui să-l fac. Dacă încep, s-ar 
putea să nu mă mai pot opri. Așa că mă duc să fac un duș, cât 
de fierbinte suport. Și totuși, nu mi-am simţit niciodată pielea 
atât de insensibilă. Simt ceva abia când apa devine atât de 
fierbinte, încât aproape că mă opărește. 

e 

În următoarele două zile nu reușesc să dorm. O sun iar și iar 
pe Anna, dar nu răspunde. Sunt foarte tensionată. Tresar la 
fiecare zgomot, întrebându-mă dacă nu cumva e Lukas. Mi-e 
groază de fiecare apel sau mesaj, de fiecare plic din cutia 
poștală. Nu știu ce să fac. O sun pe Adrienne, dar nu pot să-i 
spun ce s-a întâmplat. li zic doar că nu mă simt bine, că am luat 
un virus și că vorbim săptămâna viitoare. Oricum o să fie 
plecată câteva zile, îmi explică ea. Bob o duce la Florenţa. 

Hotărăsc să merg la prânzul stabilit cu Anna, la hotelul ei. 
Bineînţeles, s-ar putea să vină sau nu, dar n-am nicio altă 
opţiune. În orice caz, mă gândesc că o ruptură între noi chiar ar 
putea să fie bună; aș putea să mă întorc la viaţa mea, să mă 
concentrez asupra lui Connor și Hugh. 

Dar nu-mi găsesc liniștea. Vreau să plec de acasă, darnu mă 
pot hotărî unde să merg. Vreau să-mi închid telefonul, dar mi-e 
teamă să nu ratez vreun apel de la Anna. Joi, Hugh observă că e 
ceva în neregulă; îmi sugerează să ies din casă, să fac ceva ca 
să-mi iau gândul de la Kate. „Ai făcut un pas în spate”, spune el. 
Crede că durerea s-a întors, și într-un sens are dreptate. E 
durerea pe care o știe, dar e și una pe care n-o știe. 


254 


Îl scot pe Connor în oraș să mâncăm de seară. Comand un 
hamburger fără chiflă și o salată, dar când mă uit la farfuria lui 
Connor, plină cu brânză topită și o porţie dublă de cartofi prăjiţi, 
mă întreb de ce mă sinchisesc. Viaţa mi se duce de râpă, iar 
aventura mea urmează să fie dată în vileag în cel mai rău mod 
posibil, așa că de ce mă preocupă cum arăt și ce mănânc? 

Poate Kate avea dreptate. Mănâncă, bea, trageţi-o cu cine 
vrei și nu te gândi niciodată la consecinţe. 

Și apoi mori. 

Întind mâna și iau niște cartofi de la Connor. Ridică privirea 
din telefon, cu fruntea încruntată și cu o expresie de falsă 
indignare. 

— Mamă! spune el, dar râde. 

Bucuria lui îmi oferă un mic moment de plăcere. Mă întreb 
dacă nu cumva e prima oară când râde după ce i-am zis că l-au 
prins pe ucigașul lui Kate. 

Fac semn cu capul spre telefon. 

— Ce faci acolo? 

Își pune telefonul la loc pe masă. La îndemână, cu faţa în jos. 
Vibrează după doar o clipă. 

— Stau pe Facebook. Și joc o partidă de șah. 

— Cu tata? 

— Nu. Lui Hugh îi place să joace numai în realitate. 

— Hugh? întreb eu, șocată pentru o clipă. 

— Mi-a zis că, dacă vreau, pot să-i spun așa, nu-l deranjează. 

Dar mă deranjează pe mine. Connor crește, dar se și 
îndepărtează de noi. Creșterea e inevitabilă, dar, ca orice 
părinte, am sperat să pot evita îndepărtarea, cel puţin încă o 
vreme. 

Dar într-un fel e bine să fiu necăjită din cauza asta. După 
grozăviile ultimelor zile, după grijile pentru Anna și cele 
pricinuite de fotografiile din computerul lui Lukas, tristețea asta 
e normală și ușor de suportat. Mi se pare ceva obișnuit. O 
problemă de familie. 

— Numai să nu-mi ceri să-mi spui Julia. 

Eu sunt „mamă”, îmi vine să adaug. 

— Bine. 

Zâmbesc. Vreau să știe că înțeleg, că îmi aduc aminte cum 
era în adolescență; foamea disperată după vârsta de adult și 


255 


după responsabilitate. Vreau să știe că sunt parte din lumea lui 
și că-l iubesc. Connor ia o gură uriașă din hamburger și zeama i 
se prelinge pe bărbie. Se șterge cu dosul palmei și-i întind un 
șerveţel. Nu mă pot abţine. Îl ia, dar nu-l folosește. Ciugulesc din 
salată, căutând un subiect de conversaţie. 

— Cum merge la fotbal? 

— Am fost din nou inclus în echipă. Joc sâmbăta viitoare. 

Face o pauză, apoi adaugă: 

— Ah! Și ţi-am zis? 

Pun jos furculita. Zgomotul din restaurant pare să crească 
brusc. Se uită la mine cu un aer nerăbdător, cu sprâncenele 
ridicate, iar eu clatin din cap. 

la încă o gură din hamburger și câţiva cartofi prăjiţi. 

— Păi..., începe el, și sunt pe punctul de a-l ruga ca mai întâi 
să termine de mestecat înainte să vorbească, dar ceva, un fel 
de premoniţie, mă oprește. Mai ţii minte când am fost să vedem 
Planeta maimutelor? 

Simt că mă încordez. 

— Îhî. 

Pune mâna pe maioneză: J 

— ȚI-l amintești pe tipu’ ăla dubios? Ala care s-a așezat lângă 
noi, apoi a plecat? 

Încerc să las impresia că mă străduiesc să-mi aduc aminte. 

— Ah, da, mă aud spunând. 

Dar nu-mi recunosc propria voce; pare distorsionată, 
estompată, ca și când ar veni din depărtare. 

— Uitasem complet de el, adaug. 

Glasul mi se împiedică și sună fals, chiar și pentru mine. Dar 
Connor nu pare să observe. Mă uit la el în tăcere, simțind cum 
mi se ridică fierea în gâtlej, așteptând să continue în timp ce el 
își pune maioneză pe farfurie, apoi întinde mâna după ketchup. 
În timp ce vorbește, amestecă muștarul cu sucul de roșii, 
transformându-le într-un terci cu vinișoare ca de marmură. 
Vreau să-mi spună mai repede ce are de spus. 

— Aseară l-am văzut din nou. Îţi aduci aminte că am fost la 
popice? Cu Dylan, Molly și alţi prieteni? L-am văzut și pe el 
acolo. La pista alăturată. 

la câţiva cartofi prăjiţi și îi bagă în sosul roz. 

— La început l-am observat pentru că era acolo singur. Fără 
copii sau altcineva. Am crezut că aștepta pe cineva, dar n-a 


256 


venit nimeni. A jucat popice singur. Apoi a plecat. Ciudat, nu? 
Adică, cine face asta? Lui Molly i s-a părut că arată ca un pedofil. 

Începe să mi se învârtă capul. Mă înroșesc, de parcă tot 
sângele mi s-ar ridica spre cap și gât, iar o clipă mai târziu, totul 
- Connor, restaurantul - începe să se îndepărteze, ca și când ar 
dispărea printr-un tunel. 

— Mamă? spune Connor. Te simţi bine? _ 

Întind mâna după paharul de apă din faţa mea. E rece. Îl duc 
la gură. E o mișcare mecanică, o fac fără să gândesc. Beau și 
câteva picături mi se preling pe bărbie. Abia dacă observ; mă 
simt ca și când m-aș privi din cealaltă parte a camerei. 

— Mamă? repetă Connor, pe un ton mai imperativ. _ 

E îngrijorat, dar nu pot face nimic să-i liniștesc fricile. In cap 
mi se învălmășesc imagini cu Lukas. Ar fi trebuit să știu. Ar fi 
trebuit să-mi protejez fiul. L-am lăsat la greu, la fel ca pe Kate și 
Anna. Mă străduiesc să revin în prezent. 

— Da? spun eu. 

Îmi dau seama că-mi picură apă din bărbie și o şterg cu mâna. 

— Mi-e bine. Scuze. Continuă... 

— Păi, asta-i tot. Doar a venit la sală, a jucat și... 

Mă cuprinde încă un val de panică. 

— De unde știi că era el? 

— Ei, mi-am dat seama, spune el, luând niște cartofi. 

— Connor, îl apuc eu de mână. Cum ai... ești sigur? 

Se uită la mâna mea pe braţul lui, apoi din nou în ochii mei. 

— Da, mamă. L-am recunoscut. Avea aceeași șapcă Vans. E 
un model clasic... 

Nu știu despre ce vorbește. Probabil am un aer nedumerit. 
Connor pare că ar vrea să mi-o descrie, dar se răzgândește. 

— În fine, avea aceeași șapcă. 

— Ești sigur? 

— Da! 

— Ţi-a spus ceva? 

— Nu chiar... 

Spaima e înlocuită de furie. Furia pe mine, pe Lukas, pe 
Connor. 

— Nu chiar? Da sau nu, Connor? 

Îmi dau seama că am ridicat vocea. Mă străduiesc s-o 
controlez. 

— Doar și-a cerut scuze. 


257 


Deja s-a supărat, are o mină bosumflată. Se uită la mine ca și 
când aș fi nebună. Imi dau seama că și-ar fi dorit să nu-mi 
povestească. 

— A vărsat un pic de bere pe mine. Asta-i tot. A fost un 
accident. În fine... 

E limpede că vrea să schimbe subiectul, dar nu-l iau în seamă. 

— Și ce ţi-a zis tipul ăsta? 

Oftează. 

— A zis: „Salut, frate, îmi pare rău”. Atât. Și așa mi-am dat 
seama că e el, pentru că așa mi-a zis și în cinema: „Frate”. Nu 
mai zice nimeni așa. 

la o gură din milkshake. 

— Acuma îmi dai drumul la mână? . 

Abia acum simt că încă îl strâng. li dau drumul și mă las pe 
spetează. Sunt stăpânită de o furie cumplită. Dar n-am spre ce 
s-o îndrept, n-am ce să distrug cu ea, așa că rămâne în mine, 
intensă și otrăvitoare. Incerc să-mi iau o expresie neutră, să-mi 
păstrez trăsăturile calme. Nu reușesc. Mă încordez, îmi mușc 
buza de jos. 

Îmi vine în minte o întrebare îngrozitoare, care îmi dă fiori: 
Acum știu că pe mine Lukas m-a urmărit cu aplicaţia de pe 
iPhone, dar cum a aflat unde avea să fie fiul meu? Cum a ajuns 
la Connor? 

Mă aplec în faţă. 

— Cui i-ai spus că urma să mergi la popice? îl întreb, 
încercând să-mi îndepărtez spaima din glas. 

— Nimănui, mamă. De ce? 

— Nu fi caraghios! aproape că ţip eu. Sigur ai spus cuiva! 

— Mamă...? 

— Molly și Dylan sigur știau! Cine a mai fost cu tine? 

Se uită la mine cu o expresie nedumerită, aproape speriată. 

— Am fost cu tatăl lui Dylan. 

— Când? întreb eu imediat, pe un ton apăsat. Când aţi stabilit 
să mergeţi la popice? Cui i-ai spus, Connor? Cine mai știa? 

— Doamne, mamă! Câţiva băieţi. l-am invitat și pe Șahil și 
Rory, dar n-au putut să vină. Ah, și cred că și Molly a mai invitat 
pe cineva. lar tatăl lui Dylan i-a spus mamei lui. Probabil... 

Vocea lui are un ton nou, pe care nu l-am mai auzit până 
acum. Un ton sarcastic. 


— Nu e cazul să-mi servești atitudinea asta..., spun eu, dar nu 
mă ia în seamă. 

— Poate i-am zis și lui Evie, și s-ar putea să fi postat și pe 
Facebook, deci știau toţi oamenii care mă urmăresc pe 
Facebook, și... 

ÎI întrerup: 

— Cine te urmărește pe Facebook? 

— Nu știu. Prieteni. Prieteni de-ai prietenilor. 

Un gând mi se înfiripă în minte. Lukas a știut tot timpul mai 
mult decât am crezut că-i dezvălui eu. Acum știu că îmi urmărea 
poziția clipă de clipă, dar acum am înţeles cum afla celelalte 
detalii. Faptul că plănuiam să mergem la cinema, ce film urma 
să vedem. Numele adevărat al lui Hugh, deși eu întotdeauna i- 
am spus Harvey. 

lar acum cred că știu. Urmărind postările lui Connor, care 
postează tot... 

Îmi trece prin minte un gând îngrozitor. Oare așa a aflat și 
numele de familie al lui Paddy? Și unde locuiește? Îmi dau 
seama cum s-ar fi putut întâmpla. Connor a pomenit poate 
numele musafirilor noștri, iar apoi o simplă căutare - Maria, 
Hugh, chirurg - l-ar fi putut ajuta pe Lukas să-i descopere 
numele de familie. Apoi ar fi putut să se uite pe pagina de 
Facebook a lui Paddy, pe profilul lui de Linkedin sau pe cine știe 
ce alt site. 

— Dă-mi telefonul. 

— Mamă...! protestează el, dar îl întrerup. 

— Dă-mi telefonul, Connor. Acum. 

Mi-l dă, iar eu i-l înapoiez și-i cer să deblocheze ecranul și să- 
și deschidă profilul de Facebook. Imi dau seama că ar vrea să se 
opună, să protesteze în continuare, dar știe că încă nu e 
suficient de mare cât să-mi ţină piept. Întind mâna să mi-l dea 
din nou, dar îl aruncă pe masă. 

ÎI ridic și mă uit pe postările lui. Are câteva pentru aproape 
fiecare zi; sunt prea multe, iar pe unele nu le înţeleg. Mesaje 
către prietenii lui, glume ininteligibile, bârfe, comentarii despre 
meciuri de fotbal sau emisiuni TV. Mă duc la postările din vară și 
găsesc ce caut. „Spre Islington Vue. Cu MAMA.” Merg mai 
înapoi, la mesaje și mai vechi, dându-mi seama cât de obișnuită 
sunt să citesc lucruri în ordine cronologică inversă. Câteva 


259 


mesaje mai încolo, găsesc următoarea postare: „Mâine, film în 
familie. Planeta maimutelor!” 

— Ce prieteni ai pe Facebook? îl întreb, întinzându-i telefonul. 
Arată-mi. 

Dă să protesteze, dar îl întrerup: 

— Connor! Arată-mi acum! 

Imi dă iarăși telefonul. Postările lui sunt văzute de sute de 
oameni. Pe unii îi recunosc, dar pe cei mai mulți nu-i știu. Mă uit 
repede pe lista de nume și după o clipă îl văd. David Largos. Îmi 
amintesc brusc de prima mea conversaţie cu Lukas, când 
lucrurile păreau simple, ușor de gestionat. Numele de familie e 
identic cu numele de utilizator pe care îl folosea el atunci. 
Speranţa că mă înșel, că poate exagerez, se prăbușește. 

Întorc telefonul spre el și strig: 

— Cine e? Cine e David Largos? 

— Nu știu, mamă, ridică el vocea. Un necunoscut, da? Așa 
merg lucrurile. Nu știu pe toată lumea din lista mea de prieteni. 
Înţelegi? 

Selectez numele cu pricina și apare o fotografie. E o poză cu 
un câine; și câinele poartă o șapcă pe care scrie „Vans”. Nu mai 
există alte informaţii, dar el e. 

Deci așa a aflat, îmi spun în sinea mea. Așa a aflat totul. 

Mai întâi Anna, apoi eu. lar acum știu. Și e implicat și Connor. 

— Șterge-l, îi spun, înapoindu-i telefonul. Șterge-ţi profilul. 

Tremur, dar el nu face nicio mișcare. 

— Nu! 

E îngrozit, ca și când ce i-am cerut ar fi complet irațional. Mi- 
aș dori să-i spun de ce e atât de important, dar nu pot. Mi-aș 
dori să-i spun cât de tare mă înfurie că se simte tratat nedrept, 
dar n-o fac. 

— Nu glumesc, Connor. Trebuie să-ți ștergi profilul. 

Incepe să protesteze, înșirând motive pentru care nu vrea și 
nu se poate, însă nu-l iau în seamă. 

— Connor! 

Am strigat. În restaurant se face liniște o clipă - totul se 
oprește - și știu că dacă m-aș uita în jur, aș vedea lumea 
uitându-se la noi. La masa din dreapta noastră e un cuplu - el e 
în pantaloni de trening și hanorac, iar ea în fustă mini -, iar la 
cea din stânga o femeie și, din câte îmi pot da seama, fiica ei, 
cu un cărucior între ele. Nu vreau să fiu distracţia lor din seara 


260 


asta, dar nici nu vreau să-și dea seama că sunt stânjenită. Cobor 
vocea, dar îmi păstrez privirea aţintită asupra fiului meu. 

— Vorbesc foarte serios. Șterge-ţi profilul. Acum. Altfel îți iau 
telefonul și poţi să-l folosești din nou pe cel vechi... 

— N-ai face asta! 

— Pune-mă la încercare. 

Rămâne cu gura căscată. E uimit, scandalizat, nu-i vine să 
creadă că m-aș putea măcar gândi la una ca asta. Se uită la 
mine și eu la el. 

Întind mâna. 

— Telefonul, Connor. Dă-mi-l. Acum. 

la telefonul de pe masă și se ridică în picioare. La început, îmi 
închipui că o să spună: „Îmi pare rău”, sau că o să încerce să mă 
îmbuneze, dar e furios și nu face asta, ci îmi spune printre dinţi: 

— Du-te dracului! 

În clipa următoare, se întoarce și pornește spre ușă, lăsându- 
mă şocată, cu gură căscată. 

Mă ridic și eu în picioare, iar șerveţelul îmi scapă pe podea. 

— Connor! îl strig eu foarte ferm, dar nu mă ia în seamă. Vino 
înapoi! 

Lumea se uită la noi, iar se face liniște. Îmi pierd controlul, 
simt că totul se îndepărtează de mine. Ca și când m-aș prăbuși 
printr-un tunel, încercând să mă întorc la o realitate care se 
îndepărtează de mine la fel de repede pe cât mă îndepărtez eu 
de ea. Încerc să-l urmăresc cu privirea pe Connor, care se 
apropie de ușă, lovindu-se de oameni, și iese afară. Trebuie să-l 
prind din urmă și mă străduiesc să revin la realitate. 

— Mă întorc, îi spun eu chelnerului, care se uită la mine cu 
aerul că a mai văzut astfel de episoade. 

Mă strecor printre mese - lumea își dă scaunele la o parte, 
întorcându-și feţele, ca și când cel mai bine ar fi să mă evite -, 
dar când ajung afară, Connor a dispărut. II văd în zare, alergând 
pe Upper Street în direcţia opusă casei noastre și, fără să stau 
pe gânduri, o iau la fugă după el. 

e 

Hugh mă aşteaptă acasă. Vine să mă întâmpine când aude 
ușa deschizându-se. Sunt agitată și scap cheile când le scot din 
broască. Hugh se apleacă să le ia de jos și mi le întinde. 

— Ce se întâmplă? mă întreabă el. 

Imi dau jos haina. 


— A venit? 

— Da. 

Probabil a făcut un ocol sau a luat-o pe străduțele din spatele 
casei. 

— Unde e? îl întreb. 

— La el în cameră. Ce se întâmplă, Julia? 

A ridicat vocea, dar nu pare foarte agitat. 

Trec pe lângă el. Sunt furioasă. A trebuit să mă întorc la 
restaurant, iar lumea s-a holbat la mine când am cerut comanda 
și am achitat. O femeie a înclinat capul, zâmbind ușor, într-un 
mod care voia să transmită înţelegere și compasiune, dar care 
m-a făcut să vreau s-o pocnesc. Am plecat în grabă, uitându-mi 
geanta, pe care o băgasem sub scaun, și a trebuit să mă întorc 
încă o dată. 

— M-a făcut să par o mare caraghioasă. 

Hugh încearcă să intervină, dar nu-i dau voie. Pornesc pe 
scară, spre camera lui Connor. Nu-l pot lăsa să vadă că nu-s 
doar furioasă, ci și speriată. Lukas a reușit să dea nu doar de 
mine și de prietena mea, ci și de fiul meu. Acum îl urmărește pe 
el, și nu înţeleg de ce. Nu pot decât să sper că o face ca să mă 
intimideze pe mine, să-mi arate că are puterea s-o facă. Nu pot 
decât să sper că mi-a dovedit ce voia și că s-a terminat. 

Dar poate că a prins gustul. Poate că-i place să mă sperie, să- 
mi arate cât de mult s-a infiltrat în viaţa mea. Îmi dau seama că 
va trebui să mă văd din nou cu el, să-l confrunt cumva. Nu pot 
lăsa lucrurile așa. 

Când ajung în capul scării, Hugh mă strigă: 

— Julia! Ce naiba se întâmplă? 

Mă întorc cu faţa spre el. 

— Ce ţi-a spus? 

— Că v-aţi certat de la telefon. Ceva cu internetul. A zis că ai 
fost complet nerezonabilă. 

Aș putea să-i spun lui Hugh, mă gândesc. Aș putea să-i spun 
totul. Astfel Lukas nu va mai avea nicio putere asupra mea. 

Dar ar însemna sfârșitul căsniciei noastre. lar Connor n-ar fi în 
stare să îndure asta, nu după moartea mamei lui. Și aș putea să- 
| pierd dacă ar ieși totul la iveală. 

Trebuie să-l protejez. l-am promis lui Kate că am să-l pun 
întotdeauna pe primul loc. l-am spus că pentru mine Connor 
înseamnă totul, când l-am luat să-l creștem, apoi iar și iar de 


262 


fiecare dată când încerca să-l ia înapoi. A-l lăsa la greu acum ar 
fi ultima trădare, cel mai mare eșec. 

— N-are voie să iasă din casă, spun. 

E o pedeapsă - pentru că m-a lăsat singură în restaurant, 
pentru că a folosit Facebook-ul ca să povestească lumii întregi 
despre viața mea -, dar apoi îmi dau seama că va fi și un mijloc 
de protecţie. Dacă nu-i dau voie să iasă, Lukas nu poate ajunge 
la el. 

— Vorbesc serios. 

Hugh stă nemișcat. Ridică din umeri, dându-mi de înțeles că 
fac cum cred de cuviință, apoi adaugă: 

— Chiar e atât de important? | 

Ceea ce mă înfurie și mai tare. Își închipuie că-l protejează pe 
Connor, dar nu înțelege. li întorc spatele și pornesc spre camera 
lui Connor; simt cum pulsează furia în mine. Imi dau seama vag 
că ar fi cel mai bine s-o îndrept spre Lukas, dar nu e posibil, așa 
că trebuie s-o descarc undeva. De-aia procedez așa. 

— Și o să-i iau telefonul. Și cu asta basta, adaug eu, ca și când 
s-ar fi pregătit să protesteze. 

Bineînţeles, Connor a închis ușa. Ciocăn, dar o fac de formă; 
deschid ușa înainte să-i spun că intru. Nu știu ce mă așteptam 
să văd - să-l găsesc cu fața în jos pe patul nefăcut, poate, sau 
întins pe spate, cu privirea ațintită în tavan -, dar ce văd chiar 
mă surprinde. Camera e și mai dezordonată decât de obicei, iar 
el stă pe marginea patului, îndesându-și frenetic hainele din 
scrin în geanta sport pe care o are deschisă în față. 

— Connor! 

Ridică privirea, cu o mină încruntată, dar nu spune nimic. ÎI 
întreb ce-și închipuie că face. 

— Ce dracu’ pare că fac? 

— Să nu vorbești așa cu mine! 

Imi dau seama că Hugh a venit lângă mine, deși stă un pic în 
spate; e cearta mea, și n-o să ia partea nimănui până nu-și dă 
seama cu cine trebuie să ţină. Se face liniște în cameră pentru o 
clipă. Atmosfera e foarte tensionată și înveninată. 

Connor mormăie ceva și mi se pare că iarăși a zis: „Du-te 
dracului”, deși s-ar putea să fie doar imaginaţia mea, care 
refuză să-i acorde prezumția de nevinovăție. 

— Ce-ai zis? strig eu. 


263 


Îmi simt inima bătându-mi în piept prea tare. Pregătirea 
pentru luptă. 

— Julia..., începe Hugh din prag, dar îi fac semn să tacă. 

— Connor Wilding! Oprește-te acum din ce faci! 

Nu mă ia în seamă. Mă apropii de el, iau geanta de pe pat șio 
arunc pe podea în spatele meu. Connor ridică mâna, ca și când 
s-ar pregăti să mă lovească, iar eu mă uit în ochii lui și îmi dau 
seama că ar vrea s-o facă. Îl apuc de încheietură. Îmi aduc brusc 
aminte cum m-a înhățat Lukas de mână și îmi vine s-o răsucesc 
la fel pe a fiului meu, să-i fac rău în același fel. Mi se face 
imediat rușine. Îmi trece prin minte că nu mi-ar fi venit niciodată 
să-i fac asta dacă ar fi fost fiul meu, născut de mine; nu m-aș 
putea gândi să-i fac rău nici măcar pentru o clipă. Dar n-am să 
știu asta niciodată, și oricum Connor nici nu-mi dă ocazia. Işi 
smulge mâna din strânsoarea mea și sunt surprinsă de puterea 
lui. 

— Ești un băieţel fără minte! 

Nu mă pot abţine. Îl simt pe Hugh zbârlindu-se în spatele 
meu; face un pas în faţă și dă să spună ceva, dar i-o iau înainte: 

— Unde crezi c-o să pleci? Fugi de acasă? La vârsta ta? Nu fi 
caraghios! 

Are un aer rănit. 

— Crezi c-o să reziști mai mult de cinci minute? 

— Mă duc la Evie! ţipă el, cu faţa la doar câţiva centimetri de 
a mea, și simt cum îmi împroașcă buzele cu salivă. 

— Evie? izbucnesc eu în râs. 

Regret imediat, dar nu mă pot opri din vorbit: 

— La prietena ta? 

— Da. 

— Prietena cu care vorbești doar online? 

Se schimbă la faţă. Imi dau seama că am dreptate. 

Vocea i se frânge. 

— Și? 

Trăiesc un moment de triumf, apoi mă simt îngrozitor. 

— Eşti măcar sigur că e cine spune că e? 

Intenţia mea a fost să-i pun o întrebare sinceră, dar mi-a ieșit 
o acuzație disprețuitoare. 

— Julia... _ 

Hugh a făcut încă un pas în față, acum e chiar lângă mine. li 
simt căldura și mirosul discret al corpului după o zi de muncă. 


264 


— Ajunge, spune el, punând mâna pe brațul meu, dar îl dau la 
o parte. 

Urmează o tăcere lungă. Connor se uită la mine cu ură în ochi, 
apoi zice: 

— Ce dracu’, normal că e cine spune că e! 

— Nu mai vorbi urât, intervine Hugh, care a ales cu cine ţine. 
Liniștiţi-vă amândoi... 

Nu-l iau în seamă. 

— Ai vorbit cu ea? Spune-mi. Sau sunteți doar prieteni pe 
Facebook? 

Tonul meu e foarte dispreţuitor, ca și când ce face el ar fi 
jalnic. Dar cu mine vorbesc de fapt. Pentru că exact asta am 
făcut, m-am îndrăgostit de cineva de pe internet. Pe mine sunt 
furioasă, nu pe el. 

Încerc să mă calmez, dar nu pot. Furia mea e de neoprit. 

— Bineînţeles că am vorbit cu ea. E prietena mea, spune el, 
uitându-se în ochii mei. Că-ţi place sau nu, mamă. 

Face o pauză și știu ce urmează să spună: 

— Mă iubește. 

— Te iubește? întreb eu, și-mi vine să izbucnesc în râs, dar 
reușesc să mă abţin. De parcă... 

— Julia! intervine Hugh. 

A ridicat glasul, încercând să mă facă să tac, dar continui să 
vorbesc: 

— De parcă ai avea habar ce-i iubirea. Ai paișpe ani, Connor. 
Paișpe. Ea câţi ani are? 

Nu răspunde. 

— Câţi ani are, Connor? 

— Ce contează? 

Hugh intervine din nou: 

— Connor! Mama ta ţi-a pus o întrebare. 

Connor se întoarce spre el. Haide, îmi spun. Fă-o. Spune-i și 
lui: „Du-te dracului”. 

Bineînţeles că n-o face. 

— Optișpe, spune el. 

Minte, îmi dau seama. Pufnesc. În ciuda nervilor, în ciuda 
fricii, dar nu mă pot abţine. 

— Optișpe? spun eu. Nu, Connor. Nu se poate să te vezi cu ea. 
Nu se poate... 

— Nu poţi să mă oprești. 


Are dreptate. Dacă ar fi suficient de hotărât, n-aș avea ce să 
fac. 

— Unde locuiește? 

Nu spune nimic. 

— Connor, insist eu, unde locuiește? 

Tace în continuare. Îmi dau seama că n-o să-mi zică. 

— După geantă, presupun că nu aproape. Cum ai de gând să 
ajungi acolo? Spune-mi! 

Connor știe că e înfrânt. Nu poate supravieţui fără mine. Nu 
încă. 

— Vreau să mă duc s-o văd! 

A ridicat vocea, dar în ea se simte un ton rugător, și îmi 
amintesc de el când era copil, când voia o îngheţată sau încă o 
pungă de bomboane, sau să stea până târziu la televizor. 

— Anul ăsta totul a fost de căcat! spune el. Ea e singurul lucru 
bun! Și știi bine de ce, mamă! 

E o acuzaţie, și mă doare pentru că e întemeiată, iar el știe 
asta. Îmi trece prin minte că poate m-a văzut sărutându-mă cu 
Paddy; n-a zis nimic până acum, dar a sosit momentul să mă 
dea în vileag de față cu tatăl lui. Clatin din cap. Aș vrea să 
plângă, să redevină copilul pe care știu cum să-l consolez, dar 
rămâne ferm pe poziţie. E hotărât. 

— Te urăsc. Mi-aș dori să nu mă fi luat. Mi-aș dori să mă fi 
lăsat cu mama mea adevărată! 

Ceva se frânge. Nu-mi dau seama ce anume ţineam sub 
control până acum, dar în cele din urmă se frânge. li dau o 
palmă puternică peste față. 

— Căcat nerecunoscător ce ești! 

Mă urăsc imediat ce-mi ies vorbele pe gură, dar e prea târziu. 
Are ochii îndureraţi, dar zâmbește. Ştie că a câștigat. Mi-am 
pierdut cumpătul. El a devenit adultul, iar eu sunt copilul. 

Întind mâna. 

— Dă-mi telefonul. 

— Nu. 

— Connor. Telefonul. 

Rămâne nemișcat. 

— Nu! 

Mă întorc spre Hugh și înclin capul cu un aer rugător. Nu-mi 
place că trebuie să apelez la el, însă e o luptă pe care nu-mi pot 


266 


permite s-o pierd. Hugh ezită. Câteva clipe, nu sunt sigură ce o 
să facă sau ce o să spună, apoi vorbește: 

— Dă-i telefonul mamei, Connor. N-ai voie să ieși din casă o 
săptămână. 

e 

Hugh și cu mine stăm pe canapea. Împreună, dar separat. Nu 
ne atingem. Connor e în camera lui. Bosumflat. Mi-a dat 
telefonul, și l-a scos dintr-un sertar pe cel vechi, pe care i-am zis 
că-l poate păstra. N-are internet; îl poate folosi ca să sune, să 
trimită mesaje, să facă poze. Dar atât. Fără Facebook. Fără 
Twitter. l-am lăsat computerul în cameră, dar i-am spus că 
trebuie să-și șteargă toți prietenii pe care nu-i cunoaște în viața 
reală. S-a opus, dar i-am zis că altfel îi iau computerul de tot. Se 
poartă de parcă i-am fi tăiat o mână sau un picior. 

— Deci..., încep eu. g 

Hugh se uită la mine cu o expresie care seamănă cu mila. In 
cameră domnește liniștea, în ciuda muzicii pe care Connor a 
insistat s-o asculte tare în camera lui. Într-un mod ciudat, e 
plăcut că pe mine și pe Hugh ne unește ceva. 

— O să treacă. Promit. 

Să-i spun? mă întreb. Aș putea, deși s-ar sfârși totul. Căsnicia 
noastră, viaţa pe care am construit-o, relația cu Connor. Totul va 
dispărea. 

Și totuși, îmi imaginez cum ar fi. L-aș lua de mână și l-aș privi 
în ochi. „Hugh, i-aș spune, trebuie să-ţi spun ceva.” Și-ar da 
seama, bineînţeles, că e în neregulă ceva, că e vorba de ceva 
grav. Mă întreb la ce s-ar gândi: că sunt bolnavă, că-l părăsesc, 
că vreau să mă mut din Londra? Mă întreb care sunt fricile lui 
cele mai adânci, în ce direcţie ar apuca-o mintea lui. „Draga 
mea, ar spune el, ce s-a întâmplat?” Apoi cred că i-aș spune cât 
de mult îl iubesc, că l-am iubit întotdeauna și că asta nu s-a 
schimbat. Ar da din cap, așteptând lovitura, iar apoi, în cele din 
urmă, după ce voi fi pregătit terenul, i-aș spune. „Am cunoscut 
pe cineva. Am cunoscut pe cineva și am făcut sex cu el, dar s-a 
terminat. Și am aflat că deja era logodit, tocmai cu Anna, și are 
fotografii cu mine și vrea să mă șantajeze.” 

Oare ce-ar face? Ne-am certa. Bineînţeles că ne-am certa. Ne- 
am spune probabil lucruri grele. M-ar învinui pentru că am băut, 
probabil. lar datoria mea ar fi să-l las să se descarce, să-l las să 
fie furios și să mă acuze de tot ce vrea, să mă feresc de 


267 


cioburile farfuriilor sparte și să tac în timp ce el și-ar vărsa furia, 
iar Connor ar asculta tot. 

Și apoi, dacă am noroc, s-ar putea să fim în stare să 
descoperim ce să facem, cum să rămânem împreună. Sau - la 
fel de probabil, dacă nu mai probabil - căsnicia noastră s-ar 
sfârși. L-am trădat. Ştiu ce-ar spune. Mi-ar spune că aș fi putut 
să-l las să mă ajute să mă împac cu moartea lui Kate, dar în 
schimb am fugit. Mai întâi la Paris, unde am dat fuga la băutură, 
iar când m-am întors aici, am dat fuga la internet și m-am culcat 
cu un străin. N-am nicio îndoială că m-ar ajuta să rezolv 
problemele în care am intrat, că ar ajuta-o și pe Anna, dar asta 
ar fi tot. Relaţia noastră s-ar sfârși. 

Și ar vrea să-l ia pe Connor, și Connor ar vrea să meargă cu 
el, iar eu n-aș avea nicio putere să-i opresc. Viaţa mea s-ar 
sfârși. Aș pierde tot. E insuportabil fie și numai să mă gândesc la 
asta. 

— Această Evie, spun eu. 

— Prietena lui? 

— Hugh, știi că nu s-a văzut niciodată cu ea? Nu ţi se pare 
ciudat? 

— Așa se face în ziua de azi, nu? 

— Suntem măcar siguri că fata asta e cine pretinde c-ar fi? 

— Cum adică? 

— Am auzit tot felul de povești, încep eu precaut, pentru că 
nu vreau să-și dea seama că aș avea și eu vreun rol în povestea 
asta. Niște povești îngrozitoare. Mi-a povestit Adrienne. Copii 
care sunt ademeniți... 

— Ei, Adrienne poate fi un pic melodramatică uneori. Connor e 
un băiat cu capul pe umeri. 

— Dar se mai întâmplă. 

MIi-l închipui pe Lukas stând la un computer și discutând cu 
fiul meu. 

— Nici măcar nu știm sigur dacă e o fată. 

— Ești ultima persoană pe care m-aș fi gândit că ar putea s-o 
deranjeze asta! 

Înteleg ce vrea să spună: 

— Nu, nu mă întreb dacă e gay. 

Aș putea să mă împac cu asta, îmi spun. Ar fi ceva ușor, cel 
puţin în comparaţie cu ce bănuiesc eu. 


268 


— Mă întreb dacă această Evie e persoana care crede Connor 
c-ar fi. Ar putea fi mai în vârstă sau chiar un tip, oricine. 

Îmi dau seama că sunt pe punctul de a-i mărturisi. Mi-ar fi 
ușor acum. Aș putea să-i spun și gata. Cred că știu cine e. Cred 
că e tipul ăsta. Imi pare rău, Hugh, dar... 

— Pă.i..., inspiră el adânc. Am vorbit cu ea... 

Mă copleșește un amestec de emoţii. Întâi de toate ușurare, 
pentru că fiul nostru e în siguranţă, dar și enervare. Hugh a avut 
acces la o parte din viața fiului nostru de la care eu am fost 
exclusă. 

— Ce? Când? 

— Nu-mi aduc aminte. A sunat odată. Cred că în noaptea când 
ai ieșit cu Adrienne. Voia să vorbească cu Connor. 

— ȘI...? 

— Mă întrebi dacă e o fată? Da. Este. 

— Ce vârstă are? 

— Nu știu! N-am întrebat. Pare să aibă... nu știu, vreo 
șaptișpe ani? 

— Și ce-a zis? 

Râde, cu o atitudine relaxată. Încearcă să mă liniștească. 

— Mi-a zis că a încercat să-l sune pe mobil, dar că nu i-a 
răspuns, deci probabil avea telefonul pe silențios sau așa ceva. 
A întrebat dacă e acasă. l-am zis că da, că eram în toiul unei 
partide de șah... 

— Sunt sigur c-a fost încântat... 

— Ce vrei să spui? 

Ridic din umeri. Nu vreau ca Hugh să afle că niciunul dintre 
prietenii lui Connor nu știe că joacă șah cu tatăl lui. 

— Continuă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. l-am dat telefonul și s-a dus la el în cameră. 

Sunt furioasă, dar ușurată. 

— Ar fi trebuit să-mi spui. 

— Ai fost foarte absentă, răspunde el. Se pare că nu găsim 
niciodată timp să stăm de vorbă. În plus, Connor crește și e 
foarte important să-i oferim un spaţiu privat. A trecut printr-o 
perioadă dificilă. Avem motive să fim mândri de el, și trebuie să- 
i spunem asta. 

Nu zic nimic. Între noi se lasă o tăcere grea și vâscoasă, dar 
familiară și nu întrutotul neconfortabilă. 

— Julia. Ce se întâmplă? 


269 


De-aș putea să-i spun. Viaţă e tot mai complicată. Văd 
pericole peste tot, sunt paranoică, isterică. 

Nu spun nimic. Vărs o singură lacrimă. 

— Julia? 

— Nimic, murmur eu. Nimic. Doar că... 

Dar nu-mi termin propoziţia. Îmi doresc din nou să-i pot 
spune, dar cum s-o fac? Toate astea s-au întâmplat pentru că 
am încercat să iau mai mult decât mi se cuvenea. Mai mult 
decât meritam. Am avut o a doua șansă, o a doua viață, și nu 
mi-a fost de ajuns. Am vrut mai mult. 

lar acum, dacă îi povestesc soțului meu, îmi pierd fiul. 

e 

Mă duc la etaj. Am un mesaj pe telefon, unul pe care cred că-l 
așteptam. 

E de la Lukas. Îmi tresare inima, deși reacţia mea e 
pavloviană, lipsită de sens, și după o clipă dispare și e înlocuită 
de spaimă. 

Ai câștigat, îmi spun. Bine, ai câștigat. 

Vreau să-l șterg fără să-l citesc, dar nu pot. Mă simt 
constrânsă, nu mă pot abţine. Mă minunez de sincronizarea lui 
Lukas, ca și când ar ști exact când sunt cel mai mult vulnerabilă. 
Mă întreb dacă nu cumva Connor s-a întors deja pe Facebook și 
a reînceput să transmită către lume. 

Deschid mesajul. 

Conţine o hartă. „Să ne întâlnim aici.” Ca pe vremuri, doar că, 
de data asta, mesajul continuă: „Mâine. La prânz”. 

ÎI urăsc, și totuși mă uit la hartă. E în Vauxhall, o zonă pe care 
n-o cunosc bine. 

Scriu repede. 

Nu, răspund eu. Nu acolo. Las-o baltă. 

Aștept, apoi apare un mesaj. 

Ba da. 

Sunt copleșită de ură. E prima oară când sentimentele mele 
faţă de el sunt - complet și neechivoc - negative. Ceea ce, în loc 
să-mi dea putere, mă întristează o clipă. 

Câteva momente mai târziu, apare o imagine. Eu, în patru 
labe, în faţa lui. 

Nemernicule! îmi spun. O șterg. 

Ce vrei de la mine? 

Vino să ne vedem mâine. Și-o să afli. 


Urmează o pauză, apoi: 
Ah, și nu e nevoie să-ţi spun să vii singură, nu? 


Capitolul douăzeci și opt 


Nu pot să dorm. Se face dimineață, familia mea ia micul 
dejun. Pretextez o durere de cap și îl las pe Hugh să se asigure 
că fiul nostru se pregătește de școală. Nu simt nimic. Sunt 
amorțită de frică. incapabilă să mă gândesc la altceva în afară 
de ce trebuie să fac azi. 

lau metroul. Mă gândesc la ultimul mesaj al lui Lukas. Pe cine 
aș fi putut să iau cu mine? Își închipuie că am pe cineva căruia 
aș putea să-i mărturisesc toate astea? Anna încă nu-mi 
răspunde la telefon, și chiar dacă aș simţi că pot avea încredere 
în Adrienne, e plecată până săptămâna viitoare. Îmi dau seama 
din nou că m-a copleșit suferinţa și că mi-a luat tot, lăsându-mi 
viaţa pustiită. Așa se face că am ajuns să dau piept cu Lukas 
singură. 

e 

les de la metrou în lumina limpede a unei zile însorite. Sunt 
oameni peste tot, în drum spre restaurant, împingând 
cărucioare, fumând pe treptele clădirilor de birouri și lângă gura 
de metrou. In fața mea sunt blocuri de locuinţe, argintii și 
strălucitoare după o rafală de ploaie, iar dincolo de ele, fluviul. 
Urmăresc harta de pe telefon și străbat un tunel luminat cu 
neoane, în timp ce trenurile trec pe deasupra mea, și ies din nou 
în trafic și gălăgie. Văd peste tot pasaje, graffiti și coșuri de 
gunoi, dar zona are o frumuseţe ciudată. E dură, are muchii 
aspre. E reală. In alte împrejurări, mi-aş fi dorit să fi avut 
aparatul cu mine, dar așa, puţin îmi pasă. 

Mă uit din nou la telefon. Am ajuns. Sunt la intersecţia dintre 
Goding Street și Kennington Lane. Văd un local izolat, Taverna 
Regală Vauxhall, dincolo de care e un parc. Mă întreb dacă acolo 
vrea Lukas să mergem. Imi spun că o să refuz dacă asta vrea. E 
prea periculos. 

Aprind o ţigară, a treia pe ziua de azi. Cred că asta înseamnă 
că m-am reapucat de fumat. Trag fumul în piept. Îl ţin o clipă. 


271 


Expir. Ritmul fumatului mă calmează, chiar și în aceste 
împrejurări disperate; nu-mi vine să cred cât de mult mi-a lipsit. 

Am întârziat. El întârzie și mai mult, îmi spun, dar apoi îl simt 
fixându-mă cu privirea. E aici, ascuns, urmărindu-mă. 

Dintr-odată, îl văd apropiindu-se. E în fața mea, îmbrăcat cu o 
haină albastră cu glugă. Merge încet, uitându-se la mine. Imi 
dau seama că-mi tremură mâinile. În mod instinctiv, bag mâna 
în buzunar, pipăind după telefon, așa cum am exersat. Când 
ajunge lângă mine, sunt pregătită, calmă. Câteva clipe ne uităm 
unul în ochii celuilalt, apoi Lukas vorbește. 

— Bună, Julia. 

Se uită la hainele mele: blugi, un pulover, teniși Converse. Îmi 
spun să nu reacţionez. Nu trebuie să-l las să mă înfurie. Am 
venit să aflu ce vrea, să-l fac să înceteze. 

Observ semnul roșu de pe obrazul lui. Deschid gura să spun 
ceva, dar se repede la mine. Mă apucă de mână și icnesc. 

— Ce...? încep eu, dar mă întrerupe. 

Mă strânge cu putere și mă sărută pe obraz. E un sărut 
apăsat, neplăcut, dar scurt. Chiar și așa, fiecare fibră din trupul 
meu reacționează puternic, în mod reflex, trăgându-se în spate. 

— De dragul vremurilor de altădată. Haide. 

Incearcă să mă conducă spre Goding Street, spre arcada de 
sub calea ferată. E o stradă cu magazine de biciclete și 
depozite, iar din loc în loc se văd uși ponosite - ieșirile din spate 
ale barurilor și cluburilor de pe cheiul Albert. Mă opun. 

— Ce-i acolo? întreb eu cu teamă, ridicând glasul. Unde mă 
duci? 

— Într-un loc liniștit. 

Imi imaginez cum ar fi să mă găsească cineva cu gâtul rupt, 
sângerând, despicată ca unul dintre pacienţii lui Hugh. Trebuie 
să-mi reamintesc că nu el a omorât-o pe Kate, că nu trebuie să-l 
las să-mi vadă frica. Orice altceva ar fi făcut, n-a făcut asta. Mi-o 
repet ca pe o mantra. 

Imi smulg braţul din strânsoarea lui. Aș putea să fug, îmi 
spun. Aș putea intra în tavernă, deși ferestrele cu obloanele 
trase dau de înţeles că poate e închisă. 

— Liniștește-te. N-am de gând să-ţi fac rău. 

— Nu te apropia de mine! 

Tremur de frică, vocea mi-e nesigură. 

— Putem să vorbim aici... 


— Vrei ca eu să nu mă apropii de tine? mă întreabă el pe un 
ton uimit. Ba eu vreau să nu te mai apropii de mine și de Anna. 

Încerc să protestez, dar el continuă: 

— Tu ești cea care îmi trimite mesaje non-stop, care mă sună 
zi și noapte, iar și iar. A trebuit să-mi schimb căcatu' ăla de 
număr, numai ca să scap de tine. 

Mă uit în ochii lui. Suntem amândoi nemișcaţi, ca și când am fi 
ajuns la o remiză. 

— Nu, spun eu în cele din urmă. Nu. 

— Deci tu ești cea care nu mă lasă în pace, strigă el, făcând 
semn spre rana de pe obraz. Uită-te la asta! Ești nebună! 

Rana aproape că s-a vindecat. E superficială. În scurtă vreme 
n-o să se mai vadă nimic. 

— Ţi-ai făcut-o cu mâna ta. 

Râde. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Am adus cuțitul cu mine ca să mă 
apăr, nu ca să mă înjunghii singur! N-am știut că o s-o iei razna 
și că o să încerci să mi-l smulgi din mână... 

— Nu. Nu... 

Fac un pas în spate. Îmi amintesc de ce am venit aici. Să-l 
protejez pe Connor. 

— Îl urmărești pe fiul meu! 

— Ce? 

— La clubul de popice... Mi-a povestit. 

Râde din nou. 

— Eşti mai nebună decât credeam! Așa că ţine-te departe de 
mine, da? Altfel... 

— Altfel ce? 

— Încă nu ţi-ai dat seama? Pot să fac orice. Absolut orice... 
Hugh? Anna? Pot să-i distrug pe amândoi dacă nu-mi dai motive 
să n-o fac... 

— Te înșeli. 

Încerc să vorbesc ferm. Vreau ca glasul meu să aibă o forţă 
pe care n-o simt. Vreau să creadă că-i spun adevărul. 

— Crezi că-mi pasă, dar nu-i așa. Hugh și cu mine stăm 
împreună doar de dragul lui Connor. Deja i-am povestit totul 
despre tine. A înţeles. Așa că - ridic din umeri - ce încerci n-o să 
meargă. Arată pozele alea oricui vrei... 

— Oricui? 

Dau din cap. 


— Serios? 

— Da. 

— Chiar și lui Connor? 

Încerc să nu mă crispez, însă nu mă pot abtine, iar el observă. 

— Connor n-are voie să iasă din casă. Deci, întâmplător sau 
nu, n-o să te mai apropii de el. 

— Ah, nu-ţi face griji. Eu și Connor avem deja un trecut. 
Aproape că suntem prieteni. 

Mă trec fiorii. Ce vrea să spună? Mai e ceva? Ceva ce nu știu 
încă? larăși mă cuprinde teama că ar putea avea o legătură cu 
Evie. Îmi amintesc că Hugh a vorbit cu ea. Că i-a auzit vocea. Nu 
se poate să fie Lukas. Nu trebuie să uit asta. 

— Nu mă sperii. 

— Nu înţelegi? Povestea noastră a fost distractivă, dar s-a 
terminat. Acum vreau ce mi se cuvine. Trebuie să te dai la o 
parte. Mă distrez cu altcineva. Trebuie să-ţi bagi în capul tău sec 
că s-a terminat. 

Sunt șocată. 

— Anna? Vorbești ca și când ar fi un obiect, dar ai cerut-o în 
căsătorie! 

— Știi, sunt tot felul de jocuri... 

E la vreun metru de mine, un pic mai mult de o lungime de 
braț. Poate că nu e suficient de aproape. Fac un pas spre el și 
ridic tonul. 

— Ce ai de gând cu Anna? Serios? Știu c-o folosești. N-o 
iubești, așa cum nu m-ai iubit nici pe mine. 

Zâmbește. E un răspuns în sine, dar vreau s-o aud din gura 
lui. 

— Ce-ai de gând cu ea? Știu că e vorba de bani, de banii 
surorii mele, dar de ce s-o implici și pe ea? 

Se apleacă spre mine. 

— Cum altfel să mă fi apropiat de tine? 

Îmi amintesc de ce am venit aici. 

— N-o iubești? N-ai iubit-o nicio clipă? i 

Am grijă să-mi formulez constatarea ca pe o întrebare. li ia 
doar o clipă să-mi răspundă. 

— Dacă o iubesc pe Anna? Uite ce e, eu și cu ea avem un 
aranjament plăcut, dar n-o iubesc. Sexul e nemaipomenit, asta-i 
tot. Și știi ceva? Îmi place să mă gândesc la tine în timp ce ne-o 
tragem. 


274 


Inspir adânc. Aha, îmi spun. Am înţeles. Îmi vine să zâmbesc. 
E rândul meu să fiu sfidătoare. 

— Apropo, adaugă el, nici măcar să nu-ţi treacă prin minte să 
mai iei legătura vreodată cu Anna. 

Nu mă pot abţine să nu-i răspund. 

— Nu mă poți opri. 

— Cum așa? 

Așteaptă o clipă, îi face plăcere discuţia. 

— Ah, continuă el, te gândești că mâine iei masa cu ea? 

Zâmbetul lui îmi dă fiori. 

— Presupun că nu ţi-a zis. Și-a schimbat biletul. O urgenţă de 
familie, cred. Sau o problemă de serviciu, nu-mi amintesc. Sau 
poate pentru că te crede nebună și vrea să se îndepărteze cât 
mai repede de tine. În orice caz, n-o să te vezi cu ea mâine. De 
fapt, cred că pleacă din hotel - se uită la ceas - chiar... acum. 

Mijesc ochii. Trebuie să-l fac să creadă că m-a învins. 

— Ce? 

— Ai auzit bine. Anna crede că ești nebună. Se întoarce acasă 
și o să plec și eu în câteva zile. Așa că de ce nu te duci tu 
cuminte acasă? Du-te la soţul tău și fii o nevestică bună pentru 
el. Ce zici? 

Nu reacționez. Nu pot. Nu vreau să vadă cât de speriată sunt. 
N-am câștigat, nu încă. Nu înainte să vorbesc cu Anna. Trebuie 
să-i dau de înţeles că o să fac exact ce spune. Că o să mă duc 
acasă. 

Clatin din cap. 

— Du-te dracului! 

Îi întorc spatele și o iau din loc. 

e 

Mă urmărește cu privirea în timp ce mă întorc pe drumul pe 
care am venit. Nu fug, nu trebuie să par îngrijorată. Nu 
îndrăznesc să întorc capul, nu vreau să-și dea seama cât de 
mult sper că nu mă urmărește. Nu trebuie decât să mă lase 
singură câteva ore. Nu trebuie decât să ajung la Anna înainte să 
urce în tren. Cotesc pe altă stradă și dispar din câmpul lui vizual. 
Apoi o iau la fugă. 

Pornesc spre staţia de autobuz de pe drumul principal. Mă uit 
în urmă, dar nu-l văd. De ce ar mai fi rămas? A câștigat. Un taxi 
oprește la semafor. E liber. Îi fac cu mâna. 

— La St. Pancras, îi spun șoferiţei și urc în mașină. 


275 


— Bine, scumpo, îmi răspunde taximetrista, care și-a dat 
seama că mă grăbesc. Traficul e aglomerat azi. La ce oră ai 
tren? 

li spun că nu știu, că mă întâlnesc cu cineva. 

— Aș vrea să ne grăbim, te rog. 

Se face verde și pornim. Imi spune că o să încerce. Scot 
telefonul din buzunar, acolo unde l-am ţinut tot timpul, cu 
aplicaţia pentru înregistrare audio pornită. O opresc. Am pornit- 
o imediat ce m-am întâlnit cu Lukas. Sper că am înregistrat 
toată conversaţia. 

Mă uit peste umăr. Tot nu-l văd. 

Avem noroc. Străzile din Lambeth sunt destul de libere, iar 
semafoarele ţin cu noi. Ascult ce am reușit să înregistrez. Se 
aude înfundat, întrucât am înregistrat din buzunarul hainei, în 
timp ce eu și Lukas ne tot mișcăm. O parte din înregistrare e 
bună, deși în unele locuri vocea mea se aude tare, dar nu și 
replicile lui Lukas. Il aud spunând: „De dragul vremurilor de 
altădată”, după ce m-a sărutat, iar când a zis: „Ești mai nebună 
decât credeam!”, a ridicat vocea. Insă nu e suficient. Nu asta 
caut. Dau înainte, disperată să găsesc o bucată care să 
dovedească fără dubiu ce vreau să-i spun Annei: că e în pericol, 
că Lukas nu e cine pretinde c-ar fi și că trebuie să ne ajutăm una 
pe alta. 

Am găsit-o. Partea pe care mi-o doream. Din fericire, am făcut 
un pas spre el în clipa aceea, și era aproape de mine; în plus, 
planul meu de a ridica tonul în speranţa că-l voi încuraja să-l 
ridice și el a funcţionat. 

Dau înapoi și ascult din nou. La început, se aude trunchiat: „... 
o folosesc... o iubesc...”, după care se aude o pauză și 
următoarea frază se aude limpede: „Știu că e vorba de bani, de 
banii surorii mele, dar de ce s-o implici pe ea?” 

Și răspunsul lui e limpede: „Cum altfel să mă fi apropiat de 
tine?” 

Apoi se aude vocea mea. Dar probabil că am trecut de pe un 
picior pe altul, pentru că prima parte a propoziției nu se aude - 
ceva s-a frecat de microfonul telefonului. Imi recunosc vocea, 
dar ce spun nu se distinge. Se aude un singur cuvânt: „ea”. 

Dar n-ar trebui să conteze. Știu că răspunsul lui e ce-mi 
trebuie; îmi amintesc ce a zis, dar înregistrarea nu folosește la 
nimic dacă nu se pot distinge cuvintele. 


276 


Din fericire, răspunsul lui se aude foarte limpede. Îl ascult de 
două ori, ca să fiu sigură. 

„Eu? spune el... Uite ce e, eu și cu ea avem un aranjament 
plăcut, dar n-o iubesc.” 

Închid ochii, cu un aer victorios, apoi dau înapoi și ascult a 
treia oară. Ar trebui să fie suficient ca s-o conving pe prietena 
mea, îmi spun. Mai trebuie doar să ajung acolo la timp. 

Înlemnesc. Ca pentru prima oară îmi trece prin minte că nu 
trebuie să fac asta. Aș putea pur și simplu să plec, să mă duc 
acasă. Lukas mi-a cerut să-i las în pace, așa că de ce n-aș face- 
0? 

Mă gândesc la mâinile lui pe mine. Mă gândesc la situaţiile în 
care m-a pus. Oare o pot abandona pe cea mai bună prietenă a 
surorii mele? Ce fel de om aș fi dacă aș face asta? 

Îmi amintesc dintr-odată de versurile pe care le-a citit Anna la 
înmormântare: „Pentru cei furioși, am fost înșelată, dar pentru 
cei fericiți, am dobândit pacea”. 

Crede că e fericită, dar n-o să dureze. Nu pot s-o abandonez 
acum și să trăiesc cu mine știind că am trădat-o. Nu pot. 

Mă uit la ceas și mă aplec în faţă. E puţin trecut de ora unu. 
Traficul e aglomerat, dar înaintăm; deja am traversat Tamisa și 
suntem aproape de City. Dacă aș ști la ce oră are Anna tren, aș 
putea să-mi dau seama dacă e timp sau n-am nicio șansă. 

Deschid telefonul, intru pe pagina companiei Eurostar să văd 
orarul trenurilor. Merge extrem de greu - trebuie să încerc de 
două-trei ori -, dar măcar îmi dă impresia că fac ceva. In cele 
din urmă, pagina se deschide. Văd că e un tren puţin după ora 
două, iar Anna va trebui să intre pe peron cu cel puţin o 
jumătate de oră înainte. 

Ridic privirea. Am ajuns la Lambeth North. Mai avem de mers 
vreo douăzeci de minute, cred, după care va trebui să găsim un 
loc unde să oprim. Va trebui să plătesc cursa, apoi să-mi găsesc 
prietena. Sunt disperată, pe deasupra și neajutorată. Indemn 
traficul să accelereze și semafoarele să se schimbe. Injur când 
ne blocăm în spatele unui biciclist sau când cineva pune piciorul 
pe trecerea de pietoni și trebuie să ne oprim. 

Nu știu dacă o să reușim și, în plus, Lukas ar putea s-o sune 
să-i spună că vin la gară. Totul pare sortit eșecului. 


277 


E aproape unu și jumătate când oprim în faţa gării; sunt 
amorţită, sigur n-o mai prind. Îi plătesc taximetristei - mult prea 
mult, dar îi spun să păstreze restul -, apoi o iau la fugă. „Succes, 
scumpo!”, îmi strigă ea, dar nu-i răspund, nici măcar nu mă 
întorc. Deja am început s-o caut frenetic pe Anna. Intru în gară 
și pornesc spre porţile peroanelor, trecând pe lângă cafenele și 
case de bilete, aducându-mi aminte de zilele când m-am întâlnit 
aici cu Lukas. Imaginile mă asaltează, în Tehnicolor. Mă gândesc 
la a doua oară când ne-am întâlnit, chiar după ce mă minţise și 
îmi spusese că de fapt locuiește lângă Londra. Când nu simţeam 
aproape nimic pentru el, cel puţin prin comparaţie cu ce s-a 
întâmplat mai târziu. Când ar fi fost relativ simplu să mă 
îndepărtez de el. Când îmi făceam griji că avea o soţie, iar el de 
fapt tocmai se pregătea să ceară pe cineva în căsătorie. 

Și nu pe oricine, îmi spun. Pe Anna. lar eu - îmi dau seama cu 
o spaimă tot mai intensă - am venit aici să încerc s-o salvez. 

Gara e aglomerată; n-o văd nicăieri. Mă opresc din alergat. 
„Găsește Prieteni”, parcă așa a zis că se cheamă aplicaţia aia. 
Avem profilurile conectate. Bag mâna în buzunar după telefon, îl 
scap pe jos, îl ridic. Deschid harta, dar nu găsesc decât un 
punct. Pe al meu. 

Și-a deconectat profilul de al meu. Mă urăște. Sunt pe punctul 
de a-mi pierde orice speranţă. O să se întoarcă acasă. Totul e 
pierdut. Da, aș putea încerca s-o sun, dar probabil n-o să-mi 
răspundă, și chiar dacă ar face-o, cum aș putea s-o conving? 
Trebuie să fiu față în faţă cu ea. Trebuie s-o fac să înţeleagă. 

Văd o pată roșie în mulţime și presupun că trebuie să fie 
haina ei. Câţiva oameni se dau la o parte din faţa ei și îmi dau 
seama că nu m-am înșelat. E aproape de poarta de îmbarcare, 
trăgându-și valiza cu o mână, iar cu cealaltă bagă biletul în 
scanerul automat. 

— Anna! strig eu, dar nu mă aude și nu-mi răspunde. 

O iau din nou la fugă. Vocea îmi e sugrumată de respiraţia 
întretăiată, estompată de haosul gălăgios din gară, care se 
înalță și se multiplică, lovindu-se de bolta tavanului. Strig din 
nou, mai tare de data asta - „Anna! Așteaptă!” -, însă când 
ridică privirea și mă vede, e prea târziu; poarta automată i-a citit 
biletul, s-a deschis, iar ea a trecut. 

— Julia! spune ea, întorcându-se cu faţa spre mine. Ce faci...? 


278 


Mă opresc din alergat. Stăm de o parte și de alta a porții, la 
vreun metru distanţă. În spatele ei e o cabină de pază, iar 
dincolo de ea sălile de așteptare și restaurantele terminalului 
internaţional. 

— M-am întâlnit cu Lukas. 

Pare nedumerită o clipă, apoi îmi amintesc. 

— Adică, cu Ryan. M-am văzut cu Ryan. 

Se uită la mine cu capul înclinat și cu colțurile gurii lăsate. E 
milă. Îi pare rău pentru mine. larăși îmi dau seama că Lukas a 
câștigat. 

— Știu. M-a sunat. 

— Sunt una și aceeași persoană, Anna. Jur. Ryan este Lukas. 
Te-a minţit. 

Ceva pare să se frângă în ea. Ceva ce a ţinut sub control până 
acum iese dintr-odată la suprafață. 

— Am crezut că-mi ești prietenă. 

— Chiar îţi sunt. 

Dar apoi mintea îmi zboară la cicatricea de pe obrazul lui 
Lukas, care abia a început să prindă coajă. Imi imaginez cam ce 
trebuie să-i fi spus. 

— Orice ţi-a zis Ryan, e o minciună. 

Mă uit în ochii ei. 

— Crede-mă... 

Clatină din cap. 

— Adio, Julia. 

Și dă să plece. 

Mă apuc cu mâinile de barieră. O clipă mă gândesc că aș 
putea să sar peste ea, dar deja am atras atenţia. Un angajat al 
gării se uită la noi și face un pas în spate, ca și când s-ar aștepta 
la necazuri. 

Rămân pe loc și strig. 

— Anna! Întoarce-te. Doar câteva clipe. Lasă-mă să-ţi explic! 

Se uită peste umăr. 

— La revedere, Julia. 

Și se îndepărtează. 

— Nu! Așteaptă! 

Tipul în uniformă e aproape de noi, uitându-se când la una, 
când la cealaltă. Anna nu se întoarce. 


Caut ceva care ar putea s-o convingă. Sunt disperată. Am 
nevoie de ceva care să-i arate că-l știu pe Lukas, că m-am culcat 
cu el. Și-mi amintesc. _ 

— Are un semn din naștere. Pe picior. Pe coapsă. In partea de 
sus. 

În prima clipă, nu cred că m-a auzit, dar apoi se oprește. Se 
întoarce cu faţa și se apropie încet de bariera care ne desparte. 

— Un semn din naștere, repet eu, arătându-i pe propriul meu 
picior. Chiar aici. 

La început nu spune nimic. Clatină din cap. Are un aer rănit, 
devastat. 

— Ești 0... nenorocită. 

Ultimul cuvânt l-a rostit printre dinţi. Bineînţeles că mă urăște, 
și mă urăsc și eu pentru că trebuie să-i fac asta. 

— Anna!... Îmi pare rău... 

Acum e aproape de mine, de cealaltă parte a barierei. Dacă 
una dintre noi ar întinde mâna, ne-am putea atinge, dar Anna e 
complet inaccesibilă, ca și când bariera dintre noi ar fi 
impenetrabilă. 

Rămânem amândouă complet nemișcate, doar uitându-ne 
una la alta. O clipă mai târziu, între noi se strecoară brusc o 
voce: 

— E vreo problemă? 

Mă uit în direcţia de unde a venit. E un gardian. E chiar în 
spatele Annei. 

Amândouă clătinăm din cap. 

— Nu, nicio problemă. 

Îmi dau seama dintr-odată că blochez bariera, că în spatele 
meu s-a format o coadă. 

— Aţi putea să vă daţi la o parte, vă rog? spune foarte calm 
gardianul, iar politețea lui contrastează puternic cu discuţia 
noastră. 

Întind o mână, cu palma în sus, ca și când i-aș oferi ceva. 

— Anna, te rog. 

Se uită la mâna mea ca și când ar fi un obiect necunoscut, 
periculos, din altă lume. 

— Anna? 

— De ce faci asta? 

A început să plângă, iar lacrimile i se preling pe obraji. 

— Am crezut că eram prietene... 


280 


— Eram, răspund eu cu disperare. Și suntem în continuare. 

Mi-aș dori s-o pot face să înţeleagă, să-i arăt că fac asta 
pentru că o iubesc, nu pentru că nu țin la ea. Îmi scot telefonul. 

— Ryan nu e cine crezi tu că ar fi. Te rog să mă crezi. 

— Tu ai tot ce-ţi dorești. Din clipa când ţi-am zis că ne-am 
logodit nici măcar n-ai fost în stare să te prefaci că te bucuri 
pentru mine. Te compătimesc, înţelegi? 

— Nu..., încep eu, dar mă întrerupe. 

— M-am săturat. 

Se întoarce să plece și încerc s-o apuc de braț. Gardianul face 
un pas în faţă și ne roagă din nou să ne dăm la o parte. 

— Aveţi un pic de răbdare, vă rog, îi spun eu. 

Trebuie s-o fac pe Anna să înțeleagă, înainte să urce în trenul 
de Paris, altfel totul e pierdut. Altfel o să se căsătorească cu 
acest bărbat și o să-și ruineze viaţa. Îmi trece prin minte că, și 
dacă aș reuși, Lukas își va pune ameninţarea în practică și-i va 
trimite pozele lui Hugh. Orice s-ar întâmpla, s-ar putea să pierd 
tot. 

Simt că alunec din nou în întuneric, dar știu că nu trebuie să 
mă dau bătută. E ultima mea șansă de a face ce trebuie. 

— Așteaptă o clipă. Vreau să asculţi ceva. 

Gara dispare din jurul nostru; nu mă mai pot gândi la nimic 
altceva. Suntem doar eu și ea. Vorbele mi se desprind precipitat 
de pe buze. 

— ÎI cheamă... Eu îl știu cu numele de Lukas... e tipul pe care 
l-am cunoscut pe site-ul despre care mi-ai zis... a reușit să... 
să... să ajungă la Connor. L-a urmărit... m-a urmărit și pe mine... 
nu e în toate minţile, îţi jur... 

— Mincinoaso. Eşti o mincinoasă. O mincinoasă. 

— Pot să-ţi dovedesc, răspund eu, ridicând telefonul. Ascultă 
asta. Te rog. Și apoi... 

— Domnișoară. Va trebui să vă rog să vă daţi la o parte. 
Acum. 

Gardianul pășește între noi. Disperarea mea se transformă în 
furie; lumea din jur revine vertiginos. Gara e din nou gălăgioasă 
și nu-mi dau seama dacă Anna va putea auzi înregistrarea. In 
jurul nostru deja s-a strâns un mic grup, de o parte și de alta a 
barierei, uitându-se la noi. Un bărbat și-a scos telefonul și face 
poze. 

— Te rog! E important. 


Mă uit la telefon, îi deblochez ecranul și deschid fișierul. 

— Te rog, Anna. Pentru Kate. 

Se uită ţintă la mine. Devin brusc calmă, iar gardianul îmi cere 
din nou să mă îndepărtez. E ultima mea șansă. 

— Dar daţi-i telefonul, îi spun eu gardianului. Vă rog. 

— Domnișoară..., începe el, dar Anna îl întrerupe și întinde 
mâna. 

— O să ascult. Nu știu ce vrei, dar o să ascult. 

Îi întind telefonul gardianului, care i-l dă Annei. 

— Pornește-l, te rog. 

Anna ezită, apoi apasă pe butonul de redare. Rămâne în 
picioare, cu capul aplecat în faţă. Secţiunea pe care am ales-o e 
gata: vocea mea, vocea lui. La fel cum am ascultat-o în taxi. E 
prea departe de mine și nu aud, dar știu bucata pe de rost: ,,... 
un aranjament plăcut... n-o iubesc”. Ascultă suficient, doar 
câteva momente, apoi totul se sfârșește. Pare că se frânge ceva 
în ea. Ca și când toată tensiunea din ultimele minute a făcut-o 
să cedeze în cele din urmă. 

— Îmi pare rău, spun eu. 

Se uită la mine. E dărâmată. Pare împuţinată, golită pe 
dinăuntru. Stoarsă de orice emoție. Mi-aș dori s-o pot strânge în 
brațe, s-o alin. Mă doare să-i fac asta și apoi s-o las să plece. 
Acasă. Singură. 

Apoi vorbește: 

— Nu te cred. Nici măcar nu seamănă cu vocea lui. Ryan are 
dreptate. 

Văd îndoiala de pe chipul ei. Nu e sigură. 

— Mai ascultă o dată. Ascultă... 

— Nueel. 

Vocea i se frânge: 

— Nu se poate... 

Dar se uită la telefon și pornește încă o dată înregistrarea, 
încercând să mărească volumul. 

Dacă o iubesc pe Anna?... N-o iubesc. 

— Anna. Te rog... 

Simt o mână pe braț. Cineva mă trage de mânecă, încercând 
să mă îndepărteze. 

— Anna? 

Ridică privirea spre mine. Expresia ei îmi dă fiori. În ochii ei se 
citește uluirea și groaza. E ca și când i-aș vedea toate planurile 


A 


282 


evaporându-se, luându-și zborul ca niște păsări speriate, fără să 
lase nimic în urmă. 

— Îmi pare rău. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

Vorbește atât de încet, încât abia o aud. Cei strânși în jurul 
nostru simt că tensiunea a dispărut și încep să se îndepărteze, 
întorcându-se la treburile lor. Bula de dramatism care se crease 
în faţa lor s-a spart. Anna se întoarce spre gardianul care stă 
între noi: 

— Mă puteți lasă să ies, vă rog? Trebuie să stau de vorbă cu 
prietena mea... 

e 

Timpul pare să se accelereze. O vreme, lumea a părut să stea 
în loc, captivă în furia Annei și în disperarea mea. Dar acum a 
fost eliberată și totul se revarsă peste noi. Hărmălaia gării, 
agitația și murmurul necontenit, pianul vechi amplasat undeva 
în gară, la care cineva cântă fals aceeași melodie, iar și iar. O 
iau de mână și Anna nu se opune; pornim împreună pe scara 
rulantă, sprijinindu-ne una de alta. Nu spunem nimic. li propun 
să bem o cafea, dar ea clatină din cap și spune că are nevoie de 
alcool. Și eu aș vrea niște alcool și îmi spun că mi-aș putea 
permite, doar de data asta, dar alung imediat gândul. Anna 
plânge și vocea i se frânge când încearcă să vorbească. Işi 
scoate un șerveţel și intrăm în bar. Mă simt îngrozitor, sunt 
copleșită de vinovăţie. Nu-mi răsună în cap decât: Eu am făcut 
asta. E vina mea. 

Luăm loc sub umbrele. Ușile din spatele meu duc spre hotel, 
spre camera în care Lukas și cu mine am făcut sex prima oară. 
Amintirile aventurii noastre sunt împrăștiate peste tot, și întorc 
privirea, încercând să le ignor. Anna șoptește ceva despre trenul 
ei. 

— O să-l pierd, spune ea, formulând evidenţa. Vreau să merg 
acasă. 

Îi întind un șervetel. 

— Nu-ţi face griji. Te ajut. Poţi să stai la mine, sau... 

— Nu. De ce aș vrea să fac asta? 

E furioasă. Ca și când lucrurile s-ar lega în sfârșit în mintea ei, 
ca și când durerea pe care o simte ar fi început să se 
condenseze, devenindu-i mai ușor de înțeles. Vreau să fac ceva, 
să fac un mic gest pentru ea, oricât de neînsemnat. 


283 


— Și o să-ţi plătesc eu biletul pentru următorul tren. Dar 
Anna, trebuie să mă lași să-ți explic. N-am vrut să se întâmple 
nimic din toate astea... 

— Pot să-mi plătesc și singură biletul, spune ea sfidător, dar 
apoi își coboară privirea în pământ. 

Îmi imaginez că se întreabă cum de a ajuns în situaţia asta, 
cum de a putut avea încredere în Ryan. Și, de asemenea, cum a 
putut să aibă vreodată încredere în mine. Când vine ospătarul, 
comand niște apă și un pahar de vin alb. Mă întreabă ce 
sortiment, dacă nu vreau să mă uit pe meniu. 

— Nu contează. Vinul casei... 

Anna ridică privirea imediat ce rămânem din nou singure. 

— De ce? 

— Nu știu. Crede-mă. N-am știut nicio clipă... Habar n-aveam 
că tipul asta, Lukas, se vede cu tine. Dacă aș fi știut, nici nu mi- 
ar fi trecut prin cap... 

— Vrei să spui că nu ţi-a zis niciodată? Nu ţi-a zis că e logodit? 
Cu mine? 

— Nu, răspund eu apăsat. Bineînţeles că nu. 

Vreau s-o fac să înțeleagă; în clipa asta e tot ce pare să 
conteze. 

— Și nu te-ai gândit să-l întrebi? 

— Nu, Anna. Nu l-am întrebat. Purta verighetă... 

Mă întrerupe cu un aer șocat. 

— Verighetă? 

— Da. Mi-a zis că a fost căsătorit, dar că soţia lui a murit. 
Nimic altceva. Am crezut că n-are pe nimeni. N-am știut... Nu m- 
aș fi văzut cu el dacă aș fi știu că se vedea cu altcineva. Cu atât 
mai puţin cu tine... 

Chiar în timp ce o spun, mă întreb dacă e adevărat. Oare mă 
mint pe mine însămi? Relaţia mea cu Lukas s-a dezvoltat 
treptat: mai întâi am căutat adevărul, după care am început să 
vorbim online, iar apoi a ajuns să se întâmple ce s-a întâmplat. 
Chiar dacă ar fi fost căsătorit sau logodit, în ce moment m-aș fi 
oprit? Când aș fi zis: până aici, nu mai departe? Când ar fi 
trebuit să fac asta? 

Există un moment în care un simplu amuzament online 
devine periculos, dar cine poate spune care e acel moment? 

— Jur. 

— Și ar trebui să te cred? 


284 


Simt o undă de furie, de mândrie rănită, dar faţa ei e 
impasibilă. 

— M-a urmărit, Anna. S-ar putea să nu vrei să auzi asta, și îmi 
pare rău, dar trebuie să știi. A venit după mine. 

Clipește. 

— Minti. N-ar face asta. 

Vorbele ei sunt ca o palmă. Ustură. De ce nu? îmi vine să 
spun. De ce n-ar face asta? Imi amintesc din nou cum m-a făcut 
să mă simt. Tânără, dorită. Vie. 

— Din cauza vârstei mele? 

Oftează. 

— Imi pare rău. Nu asta am vrut să zic. Voiam doar să spun 
Că... 
Insă nu-și termină fraza și lasă capul în piept. Pare epuizată. 
— Nu știu ce să cred. 

— Anna... 

Ridică privirea. Pare înfrântă, caută ajutor, un refugiu. 

— Spune-mi cum s-a întâmplat. Vreau să știu tot. 

Așa și fac. li povestesc tot, în detaliu. Mă ascultă în liniște. 
Cinci minute. Zece. Chelnerul vine cu apa și cu paharul de vin, 
dar eu dau apa la o parte și continui să vorbesc. Sunt lucruri pe 
care le-a mai auzit înainte și lucruri pe care nu le-a mai auzit, 
dar e prima oară când își dă seama că povestea nu e despre 
mine și un străin, ci despre mine și logodnicul ei. E foarte greu 
pentru mine, iar pentru ea trebuie să fie insuportabil. De fiecare 
dată când o întreb dacă vrea să mă opresc, clatină din cap. Imi 
spune că are nevoie să știe. li povestesc despre cum m-a 
abordat Lukas prima oară. li spun că am început să stăm de 
vorbă regulat, că am crezut că locuiește în străinătate, la 
Milano, că mi-a spus că obișnuiește să călătorească mult. Deja i- 
am explicat altă dată că mi-a cerut să ne întâlnim în viaţa reală 
și, pentru că am crezut că ar putea să se întâmple doar o dată și 
că astfel aș putea afla adevărul despre sora mea, m-am dus să 
mă văd cu el. 

— Și aţi făcut sex? 

Buzele îi sunt strânse într-o expresie severă. Ezit. Știe că am 
făcut sex. 

Dau din cap în semn că da. 

— Cum a fost? 

— Anna. Te rog... Nu știu dacă e o idee bună... 


— Nu. Spune-mi. 

Știu că vrea să audă că a fost dezamăgitor. Că nu ne-am 
potrivit, că se vedea că nu-i place. Vrea să i se permită să 
creadă că ceea ce au ei e special, că n-am făcut sex cu el decât 
o dată, că a fost ceva cu totul nesemnificativ. 

Nu pot să mint, dar nici nu vreau s-o fac să se simtă și mai 
rău. 

Intorc capul. Fără să vreau, privirea îmi e atrasă de statuia din 
capul peroanelor. 

— A fost... acceptabil. 

— Acceptabil. Și nu v-aţi mai văzut niciodată după întâlnirea 
aia, nu? 

Sarcasmul ei e usturător. Știe că ne-am mai văzut. 

— Nu mi-am dorit niciodată să se transforme într-o aventură. 
Nu mi-am dorit niciodată nimic din toate astea. 

— Și totuși, iată unde s-a ajuns. 

— Da, așa-i. Dar trebuie să înţelegi, Anna, nici măcar nu știam 
că te cunoaște. Îţi dau cuvântul meu. Pe ce-aș putea să jur? 
șoptesc eu. Pe viaţa lui Connor? Crede-mă, dacă ai nevoie de 
asta, o fac. 

Se uită la paharul de vin din faţa ei, apoi din nou la mine. Pare 
să fi luat o decizie. 

— De ce? întreabă ea. De ce face asta? 

— Nu știu? Pentru bani? 

— Ce vrei să spui? 

— Știe despre Kate că v-a lăsat bani ţie și lui Connor. Poate 
spera să pună mâna nu doar pe partea ta, ci și pe partea lui 
Connor... 

— N-o să pună mâna pe partea mea! protestează ea pe un 
ton șocat, ofensat. Ne căsătorim! 

— Imi pare rău. Ştii ce vreau să spun. 

— Și cum, mă rog, ar putea să pună mâna pe banii tăi? 

Intorc iarăși capul. 

— Are poze. Poze cu noi. Cu mine... 

— În timp ce faceţi sex? 

E devastată, vorbele i se desprind cu greu de pe buze. 

— M-a ameninţat că le face publice. Că i le arată lui Hugh. 

Imi imaginez faţa lui Hugh, stând la masa din bucătărie, 
uitându-se la poze. Are un aer confuz, apoi șocat, apoi furios. 
„Cum ai putut să faci asta? spune el. Cum ai putut?” 


286 


— Ţi-a cerut banii lui Connor? întreabă Anna. 

Mă gândesc la șantaj. Dacă intru în jocul lui, nu se va opri 
niciodată. Mi-ar cere mai mult și iar mai mult. 

— Încă nu. Dar ar putea. i 

Coboară din nou privirea. Clatină din cap, privind în gol. Işi 
aminteşte lucruri, punându-le cap la cap. 

— Înregistrarea asta..., spune ea în cele din urmă. Zice că nu 
mă iubește... 

Mă aplec în față și o iau de mână. 

— Nu e deloc vina ta. Tine minte. Ar putea fi oricine. Probabil 
nu-l cheamă nici Ryan, nici Lukas. Nu știm cine e, Anna. Nici eu, 
nici tu... 

Inspir adânc. E dureros. Încerc s-o sprijin pe ea, când nici eu 
nu mai am putere. 

Însă trebuie să fac asta. 

— Anna, încep eu, și nu-mi place c-o întreb asta, dar am 
nevoie să știu. Ţi-a făcut rău vreodată? 

— Dacă mi-a făcut rău? Nu. De ce? 

— În timp ce făceați sex, adică. 

— Nu! 

Răspunde un pic prea repede, și mă întreb dacă îmi spune tot 
adevărul. 

— Am vrut doar să fiu sigură... 

Are un aer înspăimântat. 

— Dumnezeule! Încă te gândești că poate el a omorât-o pe 
Kate? 

— Nu. Sunt sigură că n-a fost el. N-ar fi avut cum... 

— Eşti nebună, spune ea, dar în același timp chipul ei capătă 
o mină îngrozită. 

E ca și când aș vedea cum îi dispare încrederea în logodnicul 
ei. 

— El a omorât-o pe Kate, spune ea. 

— Nu. N-ar fi avut cum... 

Mă întrerupe: 

— Nu! Nu înţelegi. 

Vorbește precipitat, prinsă în angrenajul huruitor al propriei 
sale fantezii. Așa aș fi făcut și eu cu ceva timp în urmă. M-aș fi 
străduit să introduc comportamentul lui într-un tipar pe care l-aș 
fi putut recunoaște. 


— Poate că a cunoscut-o online, apoi a aflat de bani. Poate că 
s-a apropiat de mine numai ca să ajungă la ea, apoi a omorât-o 
și... 

— Nu. Nu, e o coincidenţă. Lukas era în Australia când a murit 
Kate. Și oricum... 

— Dar n-avem de unde să știm asta! Poate că ne-a minţit pe 
amândouă... 

— L-au prins pe individul care a omorât-o, ai uitat? 

Tot nu e convinsă. 

— În fine, continui eu, are fotografii pe care și le-a făcut în 
Australia. Sunt din perioada în care Kate a fost omorâtă... 

— Și ţi se pare concludent? Adică, chestiile astea nu pot fi 
falsificate? 

Nu-i răspund la întrebare. 

— Dar lucrul cel mai important, Anna, e că l-au prins pe 
vinovat. Pe cel care a omorât-o. 

În sfârșit pare că am convins-o. 

— Nu-mi vine să cred ce se întâmplă, spune ea, și din gâtlejul 
ei se aude un geamăt discret - am impresia c-o să țipe. Cum a 
putut să-mi facă una ca asta? Cum a putut? 

— O să fie bine. Promit. 

— Trebuie să pun capăt poveștii cu el, nu? 

Aprob din cap, iar ea pune mâna pe geantă. 

— Am s-o fac chiar acum. 

— Nu! Nu face asta! Nu trebuie să-și dea seama că am vorbit 
cu tine. Mi-a zis că dacă îţi spun, îi trimite pozele lui Hugh. Anna, 
trebuie să procedăm cu tact... 

— Cum? 

Tac. Știu ce aș vrea să facă. Să aștepte o vreme, să pretindă 
faţă de bărbatul căruia îi spune Ryan că încă e îndrăgostită de 
el. Și abia apoi să pună capăt relaţiei, într-un mod care să pară 
că nu are nicio legătură cu mine. 

Și totuși, cum să-i cer asta? Nu pot. E o idee monstruoasă. 
Ideea trebuie să vină de la ea. 

— Nu știu. Dar dacă pui capăt acum, o să-și dea seama că am 
avut și eu un amestec. 

Nu-i vine să creadă. 

— Vrei să mă văd cu el în continuare? 

— Nu tocmai... 

— Ba vrei! 


288 


— Nu, Anna. Nu... nu știu... 

Expresia i se schimbă. Toată sfidarea dispare, fiind înlocuită 
de amărăciune și regret. 

— Ce să fac? spune ea, deschizând ochii. Spune-mi! Ce să 
fac? 

Întind mâna spre ea și mă simt ușurată când văd că nu mă 
îndepărtează. Faţa i se umple de tristeţe. Pare mult mai în 
vârstă, mai aproape de vârsta mea decât de a lui Kate. 

— Tu decizi. 

— Trebuie să mă gândesc la asta. Lasă-mă câteva zile. 

Va trebui să trăiesc în incertitudine. Dar asta nu e nimic prin 
comparație cu ce va trebui să îndure ea. 

— Mi-aș dori să nu se fi întâmplat nimic din toate astea. Mi-aș 
dori ca lucrurile să fie diferite. 

— Știu, spune ea. 

Stăm în tăcere o vreme. Sunt stoarsă de vlagă și îmi dau 
seama că nici ea nu mai are energie. Gara pare mai puţin 
zgomotoasă, deși poate că e doar imaginaţia mea; agitația din 
jurul prânzului nu are cum să schimbe prea mult atmosfera într- 
un loc mereu aglomerat precum St Pancras. Și totuși, simt că s-a 
lăsat liniștea în jur. Anna își termină vinul, apoi spune că trebuie 
să plece. 

— Următorul tren pleacă în curând. Trebuie să merg să-mi iau 
bilet... 

Ne ridicăm în picioare. Amândouă ne sprijinim de scaun, ca și 
când lumea și-ar fi schimbat unghiul de înclinaţie. 

— Sigur nu vrei să te ajut? Chiar nu m-ar deranja să-ţi plătesc 
biletul... 

— Nu. E în regulă. Mă descurc. Nu trebuie să faci asta. 

Zâmbește. Știe că mă simt vinovată, că propunerea mea eo 
încercare de a-mi atenua vinovăția. 

— Îmi pare rău, spun eu din nou. 

Am mare nevoie să știu că mi-e prietenă în continuare, dar 
câteva clipe nu face nicio mișcare. Apoi se lipește de mine și ne 
strângem în brațe. Mă aştept să plângă din nou, dar nu o face. 

— Te sun... Peste o zi, două. 

Dau din cap. 

— O să te descurci? 

Îmi dau seama cât de banală e întrebarea mea, cât de inutilă, 
dar mă simt epuizată. Vreau doar să știe că-mi pasă. 


289 


Dă și ea din cap: 

— Da. 

Apoi îmi dă drumul. 

— Tu? 

— Da, răspund eu, deși nu-s deloc sigură că e așa. 

Anna își ia valiza. 

— Du-te să-ţi iei bilet. Plătesc eu nota. Și succes. 

Mă sărută din nou. Fără să mai spună nimic, se întoarce și 
pleacă. O urmăresc traversând gara, îndreptându-se spre 
treptele care duc la casele de bilete. Dă colțul și n-o mai văd. 
Brusc, mă simt îngrozitor de singură. 


290 


Partea a cincea 


Q 


Capitolul douăzeci și nou 


Luni. Azi, Hugh urmează să aibă o întâlnire despre cazul lui; o 
să afle dacă declaraţia lui i-a mulţumit pe directorul executiv, pe 
directorul medical și pe membrii din consiliul spitalului. Dacă da, 
vor respinge plângerea, dacă nu, vor admite că a comis o 
greșeală. 

— Și o să strângă rândurile, mi-a explicat el. O să fie vorba de 
păstrarea reputației spitalului. Probabil o să fiu admonestat. 

— Dar n-ai să-ţi pierzi slujba? 

— Puțin probabil. Dar ei zic că s-ar putea. 

Nu-mi pot imagina una ca asta. Slujba e viaţa lui. Dacă ar 
pierde-o, urmările ar fi catastrofale, și nu cred că aș putea să fac 
față dacă familia noastră ar fi pusă într-o astfel de situaţie. Nu 
acum, când am atâtea probleme pe cap. 

Și totuși, dacă se va întâmpla, nu voi avea de ales. Mă agăţ 
de cuvintele „puţin probabil”. 

Trebuie să fiu puternică. 

— Te simţi bine? l-am întrebat eu. 

A inspirat adânc, dându-și capul pe spate. 

— Da. Trebuie. Am o intervenţie în dimineaţa asta. Am o 
pacientă care foarte probabil o să moară în câteva săptămâni 
dacă n-o operez. Și trebuie să am capul limpede, să uit de 
problemele mele. 

A clătinat din cap, cu un aer furios. 

— Tocmai asta mă scoate din sărite. Că n-am făcut nimic 
greșit, înţelegi? Am uitat să-i previn că timp de câteva 
săptămâni tatăl lor s-ar putea să uite unde a pus telecomanda. 
Ba nu - s-a corectat el -, nici măcar asta. Am uitat să notez că i- 
am prevenit. Despre asta-i vorba. Eram prea preocupat de 
operația însăși ca să notez în fișă toate detaliile unei conversații 
banale. 

Am zâmbit trist. 

— Sunt sigură că o să fie bine. Mă suni după? 


Mi-a spus că da, însă când sună telefonul nu e el. 

— Anna? 

Ezită. Când începe să vorbească, pare necăjită și distantă: 

— Cum te simţi? 

— Bine, îi răspund eu. 

Aș vrea să-mi spună ce a hotărât. Timp de două zile, mi-am 
tot închipuit că s-a răzgândit sau că nu m-a crezut deloc. Mi-am 
imaginat că a stat de vorbă cu Lukas, că i-a povestit tot ce i-am 
zis la gară. 

Nu îndrăznesc să mă gândesc care ar fi următoarea lui 
mișcare dacă ar fi așa. 

— Tu cum te simţi? 

Nu-mi răspunde la întrebare. 

— M-am tot gândit, spune ea. Ryan e plecat încă o 
săptămână. E la Londra. Am nevoie de o săptămână după ce se 
întoarce. 

Nu înțeleg ce vrea să spună. 

— O săptămână? 

— Trebuie să pun capăt relației cu el. Dar vreau să-l fac să 
creadă că n-are nicio legătură cu tine. Deja i-am zis că nu te-am 
mai văzut din noaptea când ai venit la hotel, că n-ai mai 
încercat să vorbești cu mine. l-am zis că, după părerea mea, ești 
o ciudată și că nu mai vreau să am de-a face cu tine. Când se 
întoarce, o să pretind că-s ocupată, că am multă treabă la 
serviciu sau ceva asemănător. Cred că mă pot descurca o 
săptămână. 

— Și apoi? 

— Apoi pun punct. 

Are un ton sfidător. E absolut sigură. 

— O să găsesc pozele cu tine și o să i le șterg din computer. 
Văd eu cum, am o cheie de la apartamentul lui, n-ar trebui să fie 
greu. lar apoi, chiar dacă o să intre la bănuieli, o să fie prea 
târziu ca să mai facă ceva. 

Închid ochii. Sunt atât de recunoscătoare, atât de ușurată. S- 
ar putea să meargă. Trebuie să meargă. 

— O să-ţi fie bine? 

Oftează. E 

— Nu tocmai... Cred că, în adâncul meu, știam. Intotdeauna 
mi s-a părut că e ceva suspect cu el, dar nu-mi dădeam seama 


292 


ce. Întotdeauna trebuia brusc să plece în călătorie pe undeva. Ar 
fi trebuit să-mi dau seama. 

Nu știu dacă s-o cred. Pare să rescrie trecutul. 

Continuă: 

— Poate când o să se termine toată povestea asta o să ieșim 
să bem ceva. Să nu ne stricăm prietenia din cauza ei. 

— Și eu aș vrea. Păstrăm legătura? Adică, în următoarele 
săptămâni. 

— N-ar fi bine dacă Ryan ar afla că stăm de vorbă. 

— Nu. 

— Încerc să te sun când pot. 

— Bine. 

— Trebuie să ai încredere în mine, spune ea. _ 

Mai discutăm puţin, apoi își ia la revedere. Inainte să 
încheiem, cădem de acord să ne conectăm din nou pe „Găsește 
Prieteni”. După aceea, rămân nemișcată o clipă, inundată de un 
sentiment de ușurare amestecat cu teamă, și îl sun pe Hugh. 
Nu-mi dau seama de ce. Vreau să-i aud vocea. Vreau să-i arăt 
că-l sprijin, că n-am uitat prin ce încercare trece azi. Imi 
răspunde secretara lui; Hugh încă e în ședință. 

— Îi transmiteţi, vă rog, să mă sune când termină? 

Îmi spune că da, după care, aproape dintr-o toană, întreb 
dacă pot să vorbesc cu Maria. Vreau să mă asigur că Paddy se 
simte bine, că și-a revenit. 

Mă gândesc la pașii din programul Alcoolicilor Anonimi. Mi-am 
trecut în revistă greșelile și, fără ca măcar să fiu conștientă, 
încerc să le repar. 

— Nu e la spital azi, îmi răspunde secretara, și întreb dacă e 
în concediu. Nu, are o problemă acasă, îmi explică ea, coborând 
vocea. Părea foarte supărată. 

Pun telefonul jos. Sunt îngrijorată. Hugh întotdeauna mi-a 
spus că Maria e o persoană de nădejde; nu e bolnavă niciodată, 
nu întârzie niciodată. Nu-mi imaginez despre ce ar putea fi 
vorba. O boală? Ceva cu Paddy sau, poate, cu părinţii ei? Nu 
sunt în vârstă, dar - știu la fel de bine ca oricine - asta nu 
înseamnă că nu pot avea probleme. 

Îmi vine s-o sun acasă, dar mă abţin. Am și-așa multe 
probleme pe cap, și ce-aș putea să-i spun? Nu suntem prietene 
apropiate. N-am mai văzut-o de acum câteva săptămâni când |- 
am vizitat pe Paddy. Hugh nu i-a mai invitat pe la noi, sau poate 


293 


i-a invitat, dar n-au vrut să vină. Mă întreb dacă a fost decizia lui 
Paddy și dacă da, ce scuză a inventat pentru soţia lui. 
e 

Îmi petrec după-amiaza lucrând. Connor se întoarce acasă și 
merge la el în cameră. Să-și facă temele, îmi spune, deși nu-s 
sigură că-l cred. Bănuiala mea e că-și petrece multe ore pe 
internet - cu prietenii, cu Dylan, cu iubita -, și chiar și acum, de 
fiecare dată când merg la el, să văd dacă vrea ceva de băut sau 
să-l conving să coboare la cină, să stabilesc o legătură oarecare 
cu el, își ia o atitudine rece față de mine. Incă e furios că l-am 
pedepsit să stea în casă, cred. Chiar dacă doar pentru o 
săptămână, se pare că o să dureze mult până o să-i treacă. 

Poate că e altceva. Incă e necăjit că arestarea individului care 
a omorât-o pe Kate nu i-a adus ușurarea pe care și-o dorea. 
Acum caută altceva. „Ştii cine e tatăl meu adevărat?”, m-a 
întrebat el deunăzi, iar când i-am răspuns că nu, mi-a zis: „Mi-ai 
spune, dacă ai ști?” Bineînțeles că nu, a părut să sugereze tonul 
lui, însă am încercat să-mi păstrez calmul. „Da, am spus eu, 
bineînţeles că ţi-aș spune. Dar nu știu.” 

Aș fi vrut să-i spun că asta n-ar schimba nimic. Aș fi vrut să-i 
spun: tatăl tău - oricine ar fi, oricine era - probabil era foarte 
tânăr; a abandonat-o pe mama ta sau, mai probabil, nici măcar 
nu știa că era însărcinată. „Noi suntem familia ta”, i-am zis eu în 
schimb, însă doar s-a uitat la mine, ca și când asta n-ar mai fi 
suficient pentru el. 

Mă întristează, dar îmi spun că e normal, e adolescent. Pur și 
simplu se maturizează, se îndepărtează de mine. |n scurtă 
vreme, o să-și dea examenele și o să plece de acasă. Apoi o să 
rămânem doar eu și tatăl lui, și cine știe dacă se va mai întoarce 
să ne vadă. Toţi copiii trec printr-o fază în care își urăsc părinţii, 
dar se spune că pentru cei adoptați e mult mai ușor să se 
îndepărteze. Și uneori ruptura e permanentă. 

Nu știu dacă aș putea suporta așa ceva. Nu știu dacă nu 
cumva m-ar omori. 

e 

Sunt în bucătărie când se întoarce Hugh acasă. Mă sărută, 
apoi se duce direct la frigider și își ia ceva de băut. E furios. Il 
întreb cum a fost. 

— Spitalul a decis să le facă o ofertă. Un aranjament pentru 
evitarea tribunalului. 


294 


— Și e probabil ca familia să-l accepte? 

Aștept să-și golească paharul și să și-l umple din nou. 

— Să sperăm. Dacă se ajunge la tribunal, am belit-o. 

— Ce? 

— N-am făcut ce trebuia. E limpede, cel puțin pentru ei. Am 
comis o greșeală. Dacă se ajunge la proces, o să pierdem, și 
spitalul o să trebuiască să dea un exemplu. 

— Of, dragul meu... 

— Săptămâna viitoare, trebuie să merg la un curs, îmi explică 
el, zâmbind amar. Trebuie să anulez operațiile și să mă duc la o 
porcărie de curs unde să învăţ cum să completez fişele 
medicale. _ 

Mă așez în faţa lui. Imi dau seama cât de rănit se simte. E atât 
de nedrept; la urma urmelor, n-a murit nimeni. Doar n-a făcut o 
greșeală în timpul unei operaţii. 

Încerc să-mi iau un aer încrezător. 

— Sunt sigură că totul o să se rezolve. 

Oftează. 

— Într-un fel sau altul. lar Maria și-a găsit să nu vină la spital 
tocmai azi. 

— Știu. 

— Ştii? 

— Te-am sunat la spital. Mi-au zis că azi n-a venit. Ce s-a 
întâmplat? 

Işi scoate telefonul și formează un număr. 

— Habar n-am. Dar mâine sper să vină. 

Duce telefonul la ureche și, după ce se aude soneria de 
câteva ori, disting un „alo” slab. Vocea Mariei. 

— Maria? Bună, începe el, apoi se ridică în picioare. Cum te 
simţi? 

Nu aud răspunsul ei. Hugh s-a întors cu spatele și iese din 
cameră, concentrându-și toată atenţia asupra colegei lui. 
Continui să gătesc cina. Hugh, Connor, Anna. Sper că totul o să 
fie bine. 

e 

Două zile mai târziu, mă sună Paddy. E prima oară când îi aud 
vocea în ultimele săptămâni, și sună cumva diferit. Intreb dacă a 
păţit ceva Maria, dar îmi spune că nu, soţia lui se simte bine. 

— M-am gândit că poate ai vrea să ne vedem. Să luăm masa 
sau o cafea... 


295 


Despre asta e vorba? Vrea să încerce din nou să mă seducă? 

— Mai bine nu... 

Mă întrerupe: 

— Te rog. Doar o cafea. Nu vreau decât să stau de vorbă cu 
tine. 

Tonul lui e de rău augur; sigur nu-și dorește numai o discuţie 
amicală. Cum aș putea spune nu? 

— Bine. 

e 

Îi povestesc lui Hugh în aceeași seară. 

— Paddy? se miră el, iar eu dau din cap. Dar de ce vrea să se 
vadă cu tine? 

Îi răspund că nu știu. Și îl întreb de ce vrea să știe; suntem 
prieteni, la urma urmelor, n-ar trebui să fie atât de surprinzător. 

Ridică din umeri, dar pare îngrijorat. 

— Doar eram curios. 

Îmi trece prin minte că poate Connor a văzut ceva în ziua 
aceea. Poate că i-a spus tatălui său, dar Hugh a hotărât să nu 
discute asta cu mine câtă vreme lucrurile nu evoluează. 

Sau poate se teme că o să mergem la un bar și că o să mă las 
ispitită de alcool. 

— Nu e nimic între mine și Paddy Renouf, spun eu. Doar ieșim 
la o cafea. Și chiar o să fie o cafea. Promit. 

— Bine, spune el, dar tot nu pare convins. 

e 

Stabilim să ne întâlnim la un Starbucks. E frig, plouă, și Paddy 
întârzie. Când ajunge, deja stau la masă cu un pahar în față. 
Ultima oară când l-am văzut, era învineţit și umflat la faţă, dar 
asta se întâmpla cu săptămâni în urmă, iar acum a revenit la 
normal. 

Ne sărutăm cu stângăcie înainte să luăm loc. Un sărut 
prietenesc, o atingere ușoară pe fiecare obraz. Imi amintesc 
cum ne-am sărutat în chioșcul de vară al Carlei. Cât de diferit a 
fost atunci. Îmi trece prin minte că ar fi fost mai bine dacă m-aș 
fi culcat cu el, nu cu Lukas. Deși poate că ar fi ieșit și mai rău. N- 
am de unde să știu. 

— Ce mai faci? 

Sorb din pahar. 

— Bine. 


296 


Atmosfera e grea, stânjenitoare. Nu știam la ce să mă aștept, 
dar cu siguranţă nu la asta. E limpede că a venit aici cu un 
motiv. Are ceva să-mi spună. 

— Totul e în regulă? îl întreb. 

— Am vrut doar să-ţi spun că-mi pare rău. 

Mă surprinde că-și cere scuze. Cobor privirea în pahar. Mi-am 
luat o ciocolată caldă cu frișcă. 

— Pentru ce? 

— Pentru ce s-a întâmplat astă-vară. Ştii... la petrecerea 
Carlei. Și apoi... 

ÎI întrerup: 

— Nu-i nimic. 

Dar el continuă: 

— ... şi apoi nu te-am sunat. Toată vara am vrut să-mi cer 
scuze. Băusem prea mult, dar nu-i o scuză. Cred că am fost prea 
stânjenit ca să te sun. 

Mă uit la el. Îmi dau seama că-i e greu să-mi spună toate 
astea, însă nu pot să fiu și eu sinceră cu el. Și totuși, pentru o 
clipă mi-aș dori. Aș vrea să-i spun că n-are niciun motiv să-și 
ceară scuze, pentru că, pe lângă ale mele, greșelile lui sunt 
nesemnificative. 

Dar n-o fac. Nu pot. Sunt lucruri pe care n-am să le pot spune 
nimănui niciodată. 

— Sincer. Nu-i nimic. 

— Nu ţi-am fost un bun prieten. 

A fost o perioadă dificilă, îmi vine să-i spun. Nici eu nu ţi-am 
fost o bună prietenă. 

Dar tac. 

Se uită la mine. 

— Cum îţi mai merge? 

— Destul de bine. 

Îmi dau seama că e în bună parte adevărat; durerea nu a 
dispărut, dar am început să întrevăd un mod în care să pot trăi 
cu ea. 

— Ştii că l-au prins pe individul care a omorât-o pe sora mea? 

Clatină din cap. Probabil Hugh nu i-a spus Mariei, sau poate că 
Maria nu i-a spus soțului ei. Îi spun toată povestea și, în timp ce 
vorbesc, îmi dau seama că pâcla morţii lui Kate se ridică. 
Durerea încă e acolo, dar pentru prima oară, începând din 
februarie, nu mai e prisma prin care se refractă totul. Nu mai 


297 


sunt blocată, nu mai înaintez cu greu printr-o viaţă îngreunată 
de durere și furie; nu mai scap frâiele propriei mele vieţi și nici 
nu mai sunt furioasă - nici pe Kate pentru că n-a avut grijă de ea 
și a fost omorâtă, nici pe mine pentru că n-am putut face nimic 
s-o protejez. 

— Încă mă doare. Dar e mai bine. 

— Mă bucur, spune el și face o pauză - e limpede că se 
pregătește să-mi spună ceva. Ai prieteni în jurul tău? 

Am? Cu Adrienne am tot vorbit în ultimele zile, dar ne mai 
trebuie ceva timp până să reparăm răul făcut. 

— Da, am prieteni. De ce? 

Mă surprinde să văd că-și ia un aer ușurat, și-mi dau seama 
că motivul pentru care e aici are cumva de-a face cu mine. 

— Ce-i, Paddy? 

Faţa lui e inexpresivă câteva clipe, apoi pare să ia o ultimă 
decizie. 

— Vreau să-ţi spun ceva. 

Încerc să mă concentrez, să mă ancorez în prezent. 

— Despre ce-i vorba? 

Îmi ţin respiraţia. Aerul dintre noi e dens ca uleiul. 

— Maria mi-a zis că s-a culcat cu cineva. 

Dau ușor din cap și bănuiesc ce urmează. O parte din mine - 
o parte adânc îngropată, reptiliană - știe exact ce o să spună. 

Deschide gura să vorbească. Pare să-i ia o veșnicie. O spun eu 
pentru el. 

— Hugh. 

Pe chipul lui se citește din nou ușurarea. Și totuși, sper că mă 
va contrazice. Dar nu o face. Mă întreb când a aflat. 

— Da. Mi-a zis că s-a culcat cu Hugh. 

Nu-mi dau seama cum mă simt. Nu sunt șocată, de parcă aș fi 
știut tot timpul. E mai degrabă o amorțeală, absenţa oricărui 
sentiment. Inspir adânc. Aerul îmi umple plămânii. Simt că mă 
umflu și mă întreb dacă n-aș putea trage aer până m-aș face 
mai mare decât durerea. 

— Când? întreb eu, și vocea îmi ricoșează de pereți. 

— Când au fost la Geneva. Mi-a zis că s-a întâmplat doar o 
dată. Și de atunci n-a mai fost nimic între ei. 

Se oprește. Mă întreb dacă așteaptă să spun și eu ceva. Nu 
trebuie să spun nimic. Doar o dată? Oare o crede pe soţia lui? 
Oare eu o cred? 


298 


— Hugh nu ţi-a spus? 

— Nu. 

Deci de-aia nu i-a mai invitat Hugh pe la noi de câteva luni. N- 
are nicio legătură cu ce ar fi putut Connor să vadă în chioșcul de 
vară. 

Mi-e frig, ca și când aș sta în curent. Hugh și cu mine 
întotdeauna ne-am spus adevărul. Pe ăsta de ce nu mi l-a zis? 

Dar nici eu nu i-am zis o mulţime de lucruri. 

— Îmi pare rău. 

Mă uit la el. E mai îndurerat decât mine. Pare golit pe 
dinăuntru. Se vede că n-a dormit. 

Apoi îmi dau seama. De asta m-a sărutat. Ştia. Sau măcar 
bănuia. Eu am fost răzbunarea lui. 

Nu-l învinovăţțesc. Ar trebui să-l iau de mână și să-i spun că o 
să fie bine, așa cum îi spun și lui Connor că totul o să fie bine. 
Pentru că trebuie. Pentru că e datoria mea, fie că o cred sau nu. 

Dar n-o fac. Îmi ţin mâinile pe masă. 

— Mulţumesc că mi-ai spus. ` 

— Am considerat că aşa trebuie. Imi pare rău. 

Tăcem câteva clipe. Spațiul dintre noi pare să se dilate. Ar 
trebui să ne putem ajuta unul pe altul. Dar nu putem. 

— N-ai de ce. Ai făcut ce trebuia. 

Mă opresc. Oare chiar a făcut ce trebuia? Nu-i atât de 
limpede; sunt lucruri pe care e mai bine să nu le știi. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Nu știu, răspunde el. Încă n-am hotărât. Maria și cu mine 
trebuie să mai stăm de vorbă. Dar toţi facem greșeli, adaugă el, 
vorbind cu el însuși, nu cu mine. Nu-i așa? 

Dau din cap: 

— Așa-i. 

e 

În drum spre casă îl sun pe Hugh. Mă simt diferit, într-un mod 
pe care nu-l pot lămuri. E ca și când ceva s-ar fi schimbat în 
mine, ca și când s-ar fi produs o rearanjare violentă, iar lucrurile 
încă nu s-ar fi liniștit. Sunt furioasă, da, însă e mai mult de atât. 
Furia e amestecată cu altceva, ceva ce nu pot identifica. 
Gelozie, pentru că aventura lui Hugh a fost de scurtă durată și 
lipsită de complicaţii? Ușurare, pentru că soțul meu are și el un 
secret, unul care e aproape identic cu al meu, iar acum nu mai 
am de ce să mă simt atât de rău? 


299 


Ascult soneria în difuzorul telefonului. Încă nu știu ce o să-i 
spun când o să-mi răspundă și mă simt ușurată când intră 
mesageria vocală. 

Mă aud spunând: „Te-am sunat doar ca să văd cum te simţi”. 
Și îmi dau seama că, într-adevăr, de asta l-am sunat. Să-i aud 
vocea. Să mă asigur că încă există, că nu a fost luat de acest val 
uriaș care ameninţă să distrugă totul în calea lui. „Sună-mă 
când ai timp.” 

Închid telefonul. Mă întreb cum m-aș simţi dacă nu m-ar suna 
înapoi, dacă nu m-ar mai suna niciodată. Îmi imaginez o mașină 
care dă peste el, o bombă teroristă sau ceva banal, precum un 
infarct sau un atac cerebral. Mă imaginez încercând să trăiesc 
cu mine însămi, știind că în ultima lună a vieţii lui i-am purtat 
pică, l-am suspectat, întorcând privirea în altă parte, ca să evit 
să mă confrunt cu mine însămi. Dar îmi dau seama că nu pot. E 
mereu alături de mine. Întotdeauna a fost. Încă îmi aduc aminte 
cum m-am dat jos din acel avion - cel pentru care îmi plătise el 
biletul, cel care m-a adus acasă. M-a așteptat la aeroport, nu cu 
flori, nici măcar cu dragoste, ci cu ceva mult mai simplu și mult 
mai important atunci. Acceptare. In noaptea aceea, m-a dus la 
el acasă, nu în patul lui, ci în dormitorul pentru oaspeţi. M-a 
lăsat să plâng și să dorm, a stat cu mine când i-am cerut și m-a 
lăsat singură când am vrut. A doua zi dimineaţă, a făcut 
demersuri ca să primesc ajutorul de care aveam nevoie. N-a 
cerut nimic, nici măcar răspunsuri la întrebările lui. Mi-a promis 
că n-o să zică nimănui că sunt la el, nu înainte să mă simt 
puternică, să mă simt pregătită. 

A fost alături de mine în cel mai autentic și mai onest mod 
posibil. Și în continuare e omul la care apelez când dau de greu, 
persoana în care am încredere. Persoana căreia îi doresc tot 
binele și pentru care vreau să fiu cea mai bună, la fel cum face 
și el pentru mine. 

Îl iubesc. lar faptul că i-am descoperit infidelitatea - chiar 
dacă a ales să se culce cu plicticoasa de Maria - a făcut cumva 
ca iubirea mea pentru el să devină mai reală. Mi-a amintit că e 
un bărbat care stârnește dorinţă și e capabil de pasiune. 

Inchid ochii. Mă întreb dacă într-adevăr s-au culcat doar o 
dată. Oricum ar fi, Hugh a avut o aventură care o 
contrabalansează într-o oarecare măsură pe a mea. Unul dintre 
avantajele pe care credeam că le are asupra mea a dispărut, 


300 


pur și simplu. Anna va șterge pozele cu mine și îl va scoate din 
viaţa ei - și dintr-a mea. Pentru prima oară în ultimele luni, îmi 
imaginez un viitor fără Lukas, curat și liber. 

e 

Hugh se întoarce acasă. A venit mai târziu, a fost reţinut de 
un caz. 

— Îmi pare rău, draga mea, spune el când intră în bucătărie. A 
fost o zi de coșmar. Și Maria m-a lăsat din nou la greu, în ultima 
clipă. 

Mă sărută și iarăși mă simt ușurată. 

— O problemă acasă, îmi explică el. 

Deci nu i-a zis lui Hugh că Paddy știe tot. Mă întreb de ce i-o fi 
spus sotului ei, ce a determinat-o să-i mărturisească. Vinovăţia, 
poate. În fond, despre asta e vorba întotdeauna. 

— Cum a fost întâlnirea cu Paddy? 

Îmi trece prin minte că, dacă vreau să-i spun lui Hugh, acesta 
ar fi momentul. Știu despre tine și Maria aș putea să-i zic. Mi-a 
povestit Paddy. Și am și eu să-ţi spun ceva. 

— Hugh? 

Se uită la mine. 

— Da? 

Fac o pauză. Servesc cina. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă aș 
continua. Dacă i-aș spune despre Lukas. Mă întreb dacă ar 
înțelege, dacă deja bănuiește. Mă întreb dacă m-ar ierta, dându- 
mi seama că eu deja l-am iertat. 

Mă răzgândesc. Secretul pe care știu că-l păstrează face ca 
avantajul pe care-l are Lukas asupra mea să pară cumva 
diminuat. Îl iubesc pe Hugh și nu vreau să renunţ la el. Două 
greșeli nu îndreaptă lucrurile, dar fac ca situaţia să fie mai 
echilibrată. 

— Cheamă-l pe Connor, te rog. 

ÎI cheamă și câteva minute mai târziu fiul nostru coboară la 
masă. Începem să mâncăm. Mă uit la familia mea. Am fost o 
proastă. Am fost la un pas de a pierde totul. Dar mi-am învățat 
lecţia - la ce-ar folosi o mărturisire făcută acum? 

Mergem devreme la culcare. Îi spun că-l iubesc, iar el îmi 
spune că și el mă iubește. Amândoi o spunem din suflet, nu 
automat. Vorbele noastre vin dintr-un loc al adevărului, adânc și 
misterios. 

Mă sărută și-l sărut și eu. În sfârșit suntem împreună. 


301 


Capitolul treizeci 


E ziua în care Lukas urmează să se întoarcă la Paris, la Anna. 
Lucrez când mă sună Hugh - fotografiez o familie care a luat 
legătura cu mine pe pagina mea de Facebook. Două femei și cei 
doi băieţei ai ei. 

Şedinţa merge bine, atmosfera e plăcută. Ne apropiem de 
sfârșit, așa că hotărăsc să răspund când îmi aud telefonul. 

— Vă deranjează dacă răspund? întreb eu. 

— Nicio problemă. Oricum cred că Bertie vrea să meargă la 
baie. 

Le arăt unde e baia de la parter, apoi răspund la telefon: 

— Hugh? 

— Eşti ocupată? 

les în aerul rece de toamnă și închid ușa studioului în urma 
mea. Azi mă simt foarte încordată. 

— Tocmai terminam o ședință. Totul în regulă? 

— Da, spune el vesel, și teama care începuse să mă cuprindă 
se Împrăştie. Am vrut doar să-ți spun. 

— Ce? 

— Familia a acceptat oferta noastră. Își retrage plângerea. 

Umerii mi se relaxează. Mă simt ușurată. Nu știam câtă 
tensiune se acumulase în mine. 

— Ce bine, Hugh! Excelent! 

— M-am gândit să sărbătorim. leșim să luăm cina împreună? 
Toţi trei? N-ai treabă, nu? 

li spun că nu. leșirea în oraș mă va ajuta să mă relaxez, îmi 
spun, o să-mi mai iau gândul de la ce s-o fi întâmplând la Paris. 
De o săptămână mă tot întreb ce-o fi în mintea Annei, rezistând 
tentaţiei de a o suna, făcându-mi griji că s-ar putea să se 
răzgândească și să rămână cu el. Ce s-ar întâmpla atunci? Îmi 
va cere bani, probabil. N-am crezut niciodată că tot ce vrea de 
la mine e s-o las în pace pe Anna. 

Și chiar dacă asta ar fi vrut, n-aș fi putut s-o fac. N-aș fi putut 
s-o las pe mâna unui bărbat dispus s-o mintă așa cum a minţit-o 
Lukas. E prietena mea. Cea mai bună prietenă a surorii mele. Îi 
sunt datoare. 

Dar trebuie să mai am răbdare, îmi spun. Încă o săptămână și 
totul o să se termine. 


302 


— Da, mi-ar plăcea, îi răspund lui Hugh. 
— Fac eu rezervarea. Vorbești tu cu Connor? 
e 

Termin ședința chiar înainte de prânz. Le spun celor două 
femei că am să le trimit un e-mail când sunt gata pozele, să le 
aleagă pe cele care le plac. Îmi multumesc, ne luăm la revedere, 
apoi îmi strâng echipamentul și sting luminile. Mă gândesc la ce 
va trebui să facă Anna. Mi-o imaginez purtând conversaţia cu 
Lukas. Nu-i din cauza ta, e din cauza mea. Nu-s sigură că vreau 
să mă căsătoresc acum. 

Oare ar merge? Ar crede Lukas că n-are nicio legătură cu 
mine, că m-am ţinut departe de ea? ` 

Ar trebui să aibă discuția asta într-un bar, îmi spun. Intr-un loc 
neutru, unde Lukas poate să se înfurie, nu și să devină violent. 
Ar fi trebuit să-i sugerez ca mai întâi să schimbe încuietorile de 
la ușă. 

Mă întreb dacă ar trebui să merg la Paris, să fiu alături de ea. 
Dar asta ar putea înrăutăți situaţia. Deocamdată, e pe cont 
propriu. 

Termin de aranjat lucrurile și intru în casă. Deschid frigiderul; 
pentru prânz mai e niște salată și niște scrumbie afumată. Le 
scot și mă uit la ceas; la ora asta Connor probabil e la masă. 
Scot telefonul și îl sun. Îi spun că ieșim la restaurant diseară. 
Protestează: 

— Dar în seara asta am vorbit să ies cu Dylan! 

Are un ton rugător și așteaptă să-i spun că nu-i nimic, că 
poate să-și petreacă seara cu prietenul lui, dar nu o fac. 

— E important, Con. Pentru tatăl tău. 

— Dar... 

Duc telefonul la cealaltă ureche și scot o farfurie din dulap. 

— Nu ne certăm, Connor. După școală, trebuie să te întorci 
acasă. 

Oftează, dar spune că o să vină. 

Termin de pregătit masa și mănânc în bucătărie, apoi mă 
întorc în studio. Mă uit la fotografiile pe care le-am făcut și încep 
să mă gândesc la retușuri, alegându-le pe cele care au ieșit cel 
mai bine. Pe la ora două sună telefonul. 

Tresar. E Anna, îmi spun, dar când răspund, vocea nu mi-e 
familiară. 

— Doamna Wilding? 


— Da? 

— Mă bucur. 

Femeia de la celălalt capăt al firului pare ușurată. Se prezintă: 
doamna Flynn, de la școala lui Connor. 

Mă trec fiorii. Am o premoniţie. 

— Connor? Ce s-a întâmplat? 

— Voiam doar să știu dacă e acasă. 

Lumea se oprește și pare să se încline. Se face brusc prea frig 
în cameră. 

— Nu. Nu-i acasă. E la școală. 

O spun apăsat, cu autoritate. Ca și când aș crede că, doar 
spunând asta, aș putea face să și fie așa. 

— L-am sunat la prânz, spun eu, uitându-mă la ceas. E acolo. 
Sau nu? 

— Ei bine, n-a venit la orele de după-amiază. 

Pare liniștită, în complet contrast cu spaima care m-a copleșit 
pe mine, dar atitudinea ei mi se pare forțată. Doar încearcă să 
mă liniștească. 

— Nu-i stă în obicei, continuă ea, așa că am vrut să verificăm 
dacă e acasă. 

Încep să tremur. Într-adevăr, n-a mai fost în apele lui în ultima 
vreme. 

— Nu, nu-i acasă. 

Nu-mi dau seama dacă trebuie să-mi cer scuze pentru el sau 
nu. Sunt și furioasă, și defensivă, iar frica e gata să pună 
stăpânire pe mine. 

— ÎI sun și aflu unde e. A fost la orele de dimineaţă? 

— Ah, da. A venit ca de obicei. Mi s-a zis că nu părea să fie 
ceva în neregulă cu el. 

— Înţeleg. 

Îmi spun să-mi păstrez calmul. Că n-am niciun motiv de 
îngrijorare; doar s-a supărat că l-am făcut să vină acasă în loc să 
se vadă cu prietenii, iar acum vrea să-mi dea o lecţie. 

— Atâta că nu s-a întors la ore după masa de prânz. 

— Înţeleg, spun eu din nou. 

Închid ochii și mă lovește încă un val de spaimă. Oare mi-am 
făcut prea multe griji pentru ce se întâmplă la Paris și n-am fost 
suficient de atentă la ce se întâmplă chiar în faţa mea? 

— Doamnă Wilding? 

— Mulţumesc că mi-aţi spus. 


304 


Pare ușurată că încă sunt la telefon. 

— Ei, nu-i nimic. Sunt sigură că nu e ceva serios. O să discut 
cu el luni, și ar fi excelent dacă aţi putea sta de vorbă cu el în 
week-end. 

— Da, o să vorbesc cu el. 

— Mă anunţaţi când daţi de el? 

— Bineînţeles. 

— Există niște proceduri. Adică dacă dispare un elev din 
incinta școlii. 

— Bineînţeles, spun eu din nou. Vă anunț. 

Ne luăm la revedere și, fără să stau pe gânduri, îl sun pe 
Connor. Aud soneria de câteva ori, apoi intră mesageria vocală, 
așa că-l sun pe Hugh. Imi răspunde imediat. 

— Julia? 

Aud o discuţie în fundal; nu e singur în birou. Mă întreb dacă 
nu cumva e cu Maria, dar puţin îmi pasă. 

Vorbele mi se precipită, vocea mi se sugrumă: 

— Connor a dispărut. 

— Ce? 

Repet. 

— Cum adică, a dispărut? 

— A sunat secretara școlii. Doamna Flynn. A fost la ore 
dimineaţă, dar nu s-a mai întors după masa de prânz. 

În timp ce vorbesc, văd o imagine. Lukas îmbrâncindu-l pe 
Connor într-o mașină și plecând cu el. Nu pot scăpa de 
sentimentul că s-a întâmplat ceva îngrozitor și că Lukas are un 
amestec. Am crezut că am scăpat de el, dar încă e aici, o forță 
malefică, o sirenă care mă ademenește într-un coșmar. 

Îmi spun că sunt caraghioasă, deși n-o cred. 

— L-ai sunat? 

— Da, bineînţeles. Dar nu mi-a răspuns. Pe tine te-a sunat? 

— Nu, răspunde Hugh, și mi-l închipui clătinând din cap. 

— Când ai vorbit ultima oară cu el? 

— Liniștește-te, spune el. 

Nu mi-am dat seama câtă spaimă e în glasul meu. Hugh 
tușește, apoi coboară vocea: 

— O să fie bine. Trebuie doar să te liniștești. 

— A fugit. 

— Doar trage chiulul. Ai vorbit cu prietenii lui? 

— Nu, încă nu... 


— Nici cu Dylan? Petrece mult timp cu el. 

Mi-i imaginez pe amândoi în parc, bând dintr-o sticlă de cidru 
ieftin, după care fiul meu e lovit de o mașină când trece strada. 
Sau poate că stau pe un pod de cale ferată, provocându-se unul 
pe altul să stea pe șine și să se ferească de tren în ultima clipă. 

— Sau cu Evie. Nu poţi s-o suni pe maică-sa? 

Bineînţeles că nu pot s-o sun pe maică-sa, îmi vine să spun. 
Nu știu cine e. 

larăși îl văd pe Lukas, de data asta stând deasupra lui Connor. 
Alung imediat imaginea. 

— N-am numărul ei. Crezi că e cu ea? 

— Nu știu. 

Mă gândesc la ce s-a întâmplat acum câteva zile, după cea 
plecat din restaurant. Când a ajuns acasă a început să-și facă 
bagajul. Mă duc s-o văd pe Evie! 

— E cu ea, spun eu, pornind pe scară, spre camera lui. 
Trebuie s-o găsim. 

— Nu știm asta..., răspunde Hugh, dar urc treptele câte două 
și închei conversaţia. 

Mă opresc în ușa camerei lui, căutând cu disperare un indiciu. 
Patul e nefăcut, pe scaun și pe birou sunt grămezi dezolante de 
haine, lângă pat e un pahar gol și o farfurie presărată cu 
firimituri. A devenit mai retras în ultimele săptămâni, temându- 
se probabil ca nu cumva să găsesc niște reviste erotice ascunse 
cine știe unde sau vreun tricou pătat cu spermă întărită sub pat, 
nedându-și seama că, cu cât devine mai retras, cu atât o să-mi 
fie mai greu să nu-i scotocesc prin cameră. 

Fac un pas în cameră și mă opresc. Il sun din nou, dar de data 
asta are telefonul oprit. Încerc a treia oară, și a patra, iar de 
data asta îi las un mesaj: „Dragul meu, te rog sună-mă”. Încerc 
să am un ton moderat, care să transmită doar că sunt 
îngrijorată. Nu vreau să audă nicio inflexiune pe care ar putea s- 
o interpreteze drept furie, nici măcar o clipă. „Doar să-mi spui 
că ești bine.” 

Intru mai mult în camera lui. Știu de ce face asta. L-am 
împiedicat să plece la Evie în ziua aia; acum îmi arată că dacă 
vrea să facă un lucru, îl face. N-am cum să-l opresc. 

Mai întâi mă uit în șifonierul lui, apoi sub pat. Grămezi de 
haine, treninguri vechi, CD-uri și jocuri video, dar nu și geanta 
sport. Probabil a plecat cu ea la școală, plină cu haine. „La 


306 


dracu'!”, îmi spun. Stau în mijlocul camerei, în lumina slabă a 
după-amiezii. Sunt neajutorată, simt că mă scufund. 

Îi deschid computerul și mai întâi mă uit în contul lui de e- 
mail. Sunt câteva sute de mesaje - de la Molly, Dylan, Șahil și 
mulți alții -, dar niciunul de la prietena lui. Apoi intru în contul lui 
de Skype și în cel de Facebook. Bineînţeles că a reînceput să 
posteze. În căsuţa de căutare din susul ecranului scriu: „Evie”. 

Numele ei apare însoţit de o fotografie. E o poză diferită de 
cea pe care mi-a arătat-o Connor; în ea pare un pic mai în vârstă 
și zâmbește din tot sufletul. Îmi dau seama că nu e fata de la 
petrecerea Carlei, deși seamănă un pic. 

Dar în fundal e Sacre-Coeur. 

Mi se face rău, simt că mă scufund și mai mult. 

Nu înseamnă nimic, absolut nimic. Mă aud vorbind cu glas 
tare. Mulţi copii au fost la Paris. Sacre-Coeur e un obiectiv care 
nu lipsește din traseele turistice, o clădire în faţa căreia trebuie 
să-ţi faci o poză. E doar o coincidenţă că tot acolo a cerut-o 
Lukas în căsătorie pe Anna. Trebuie să fie. 

O clipă mai târziu se aude un sunet de avertizare și se 
deschide o fereastră în josul ecranului. E un mesaj nou. De la 
Evie. 

Ești online! spune ea. 

Brusc, mă reîntorc în mijlocul aventurii mele cu Lukas? Atâtea 
conversații care au început cu aceste cuvinte sau unele 
asemănătoare. Atâtea zile în care m-am lăsat atrasă în joc. 

Și totuși, mi-o doream pe atunci, nu? Imi doream toată 
povestea aceea. 

Îmi alung gândurile. Trebuie să mă concentrez. Trebuie să 
răspund la mesajul lui Evie. 

Îmi amintesc că-și închipuie că vorbește cu fiul meu. Aș putea 
să-i spun că se înșală sau aș putea încerca să aflu ce se 
întâmplă. 

Da! scriu eu. 

De pe telefon? 

O clipă, nu înţeleg ce importanţă are întrebarea ei, dar apoi 
îmi dau seama. Își închipuie că fiul meu nu e la computer, că nu 
e acasă. 

Da. 

Te iubesc. 


307 


Nu știu ce să răspund. larăși sunt aruncată în trecut, cu o 
forță care-mi taie respiraţia. 

Spune-mi că și tu mă iubești. 

Trebuie să mă concentrez asupra lui Connor. Fata asta crede 
că-l iubește sau cel puţin asta îi spune. 

Te iubesc, îi spun. 

Ai plecat de la școală? Ești pe drum? 

Deci e adevărat. Trage chiulul ca să se vadă cu fata asta. Sunt 
gata să-i răspund, dar îmi sună telefonul. Sună prea tare și 
tresar înainte să pun mâna pe el: 

— Connor? 

Dar nu e el, e Anna. 

— Julia, spune ea. 

Pare grăbită, cu respiraţia întretăiată de neliniște, dar nu mă 
pot ocupa de ea acum. Pe lângă Connor, pare complet 
neimportantă. ` 

— Nu pot vorbi acum. Imi pare rău. 

— Dar... 

— Connor a dispărut. E complicat. Te sun eu mai încolo, 
promit. Îmi pare rău. 

Închei conversaţia înainte să-mi poată răspunde, apoi tastez 
din nou: 

Da, sunt pe drum. 

Nu-mi vine să cred că o să ne cunoaștem în sfârșit! Și nu-mi 
vine să cred că l-am găsit! 

Simt cum mă încordez, iar pielea mi se strânge. Pe cine au 
găsit? 

Închipuie-ţi! După atâta timp! Tatăl tău! 

Sub mine pare să se deschidă o trapă. Mă scufund. 

Deci asta făcea? Incerca să-l găsească pe tatăl lui. 

Și a reușit. 

Dar cum? 

Mă străduiesc să rămân în prezent. Trebuie. Încerc să-mi 
imaginez ce ar putea răspunde fiul meu. 

Da, așa-i! O să fie extraordinar! Mai zi-mi o dată, unde ne 
întâlnim? 

Trimit mesajul și îmi răspunde o clipă mai târziu. 

La gară, unde am stabilit! Ne vedem acolo! 

Mă aplec să scriu, dar imediat vine ultimul ei mesaj. Trei 
sărutări. Și dispare. 


308 


Futu-i! îmi spun. Futu-i! Poate ar fi trebuit să-i spun cine sunt, 
că sunt furioasă, că ar face bine să-mi spună imediat unde are 
de gând să se vadă cu fiul meu. 

Dar acum e prea târziu. Punctul verde de lângă numele ei a 
dispărut. S-a deconectat și nu mai am cum să iau legătura cu 
ea. M-am împotmolit, și habar n-am unde s-a dus fiul meu. La 
gară. Ar putea fi oriunde. 

Roţile zimţate din mintea mea încep să se învârtă, mașinăria 
se pune în mișcare. Nu-mi pot permite să mă afund în disperare. 
Trebuie să rămân concentrată. Care gară? Trebuie să fie un 
indiciu. Pe birou e un teanc de ziare și reviste, iar după ce arunc 
o privire pe ele, deschid sertarul. Nimic. Doar pixuri și creioane, 
exemplarul din Ghidul autostopistului galactic pe care i l-a dat 
Hugh de ziua lui acum câţiva ani, un perforator și un capsator, o 
foarfecă, niște post-it-uri - recuzita studiului. 

Mă ridic și mă întorc. Mă uit la posterul cu fotbaliști de 
deasupra patului, la eșarfa atârnată în cuierul de pe ușă. Niciun 
indiciu, niciun loc în care pare că ar fi indicat să caut. 

Apoi îmi vine o idee. Mă întorc la computerul lui și o clipă mai 
târziu deschid istoricul navigării pe internet. Primul lucru pe care 
îl văd e un nou cont de Twitter pe care probabil și l-a creat între 
timp: Qajutămăsămigăsesctatăl. Dar înainte să înţeleg ce 
înseamnă asta, văd în capul listei ultimul site pe care a intrat. În 
dimineaţa asta, chiar înainte să meargă la școală. Eurostar.com. 

Când apăs pe link, se deschide o hartă cu Gare du Nord. 

E în drum spre Paris. 


Capitolul treizeci și unu 


Încerc să-mi spun că e o coincidenţă, că n-are nicio legătură 
cu Lukas. 

Dar nu-mi vine să cred asta. Nu tocmai azi. Ziua când Lukas 
urmează să se întoarcă la Paris; nu poate fi o coincidenţă că și 
fiul meu merge acolo. 

Chiar dacă Hugh a vorbit cu Evie, chiar dacă e sigur că e fată. 

Anna răspunde după ce se aude soneria de două ori. 

— Slavă Domnului! strigă ea. 

Am gura uscată, sunt disperată. 


— Anna, ascultă-mă... 

— Slavă Domnului! repetă ea. 

Simt ușurare în glasul ei, dar mai e ceva. Ceva de rău augur. 
Are respiraţia întretăiată și pare cuprinsă de panică. 

— Îmi pare atât de rău. 

Coboară vocea, aproape că șoptește, abia disting ce spune. 
Ca și când ar vrea să nu fie auzită de altcineva. 

— Am încercat să-i spun. Am încercat. Imi pare rău foarte 
rău... 

Are un ton speriat și frica ei mă contaminează și pe mine. 

— Anna, ce s-a întâmplat? Unde e Lukas? E cu tine? 

Pare că nici nu m-a auzit. 

— N-am putut aștepta. Am încercat să-i zic. Azi. Am încercat 
să-i spun că s-a terminat, că trebuie să plece... 

— Unde e? Anna! 

— A plecat furios. Dar o să se întoarcă din clipă-n clipă. Am 
intrat în computerul lui, Julia, cum ţi-am promis. Să mă uit după 
fișierele alea. Și am găsit altceva. 

Se simte un tremur în vocea ei. O nesiguranţă pe care n-am 
mai auzit-o înainte. 

— Ce? Ce-ai găsit? 

— Am găsit fișierele cu tine. Erau într-un dosar denumit 
„Julia”, dar am găsit încă unul. 

Știu ce urmează să spună. 

— Unul numit „Connor”... 

Lumea pare să dispară din jurul meu. 

— Şi în el sunt multe poze. 

Am înlemnit, m-am transformat într-un punct minuscul. Mă 
simt ca și când n-aș mai fi respirat de câteva zile. Mă străduiesc 
să vorbesc. Glasul meu o șoaptă: 

— Ce poze? 

— Păi... poze cu el... 

— Ce fel de poze? 

— Poze obișnuite. Cu el zâmbind spre aparat. 

— Doamne... 

— Crezi că s-a folosit de mine numai ca să ajungă la Connor? 

— Nu. Nu. 

Mă întreb dacă nu cumva incertitudinea mea se datorează 
faptului că nu pot înfrunta gândul că ar putea fi adevărat. 

— Connor a fugit de acasă. 


— A fugit? 

— S-a dus să se vadă cu Evie. Prietena lui. La Paris. Se 
întâlnesc cu tatăl lui Connor. 

— Cu tatăl lui? Dar cum...? 

— Nu știu. Online, cred. 

— Așteaptă. Cum ai zis că o cheamă pe prietena lui? 

Închid ochii. Frica mi se intensifică, mă infectează. Simt 
furnicături pe piele. Mă străduiesc să vorbesc. 

— Evie. De ce? 

Oftează. 

— Julia, am găsit o listă în computerul lui Ryan. Sunt mai 
multe nume de utilizator și parole. 

Vorbește ezitant, ca și când ar fi nesigură sau ar înțelege 
lucrurile pe măsură ce mi le spune. 

— Cel puţin asta cred că sunt, adaugă ea, după care face o 
pauză lungă. Unul dintre ele e al lui Lukas, dar mai sunt multe. 
Argo și nu mai știu cum, Crab, Baskerville, Jip. Și alte nume. 
Foarte multe. Dumnezeu știe ce face cu ele. 

Știu ce urmează să spună. 

— Unul dintre numele astea e Evie. 

Ceva în mine se frânge. Acum sunt sigură. 

— Oh, Doamne. 

Am avut la dispoziţie săptămâni ca să înţeleg. Luni de zile. 
Dar pur și simplu n-am vrut. 

— De unde crezi că o știe? întreabă ea. Cum crezi că a 
cunoscut-o pe prietena lui Connor? 

— Anna. Nu o știe. Cred că este prietena lui. 

— Dar... 

— Computerul lui e acolo în clipa asta? 

— Da... 

— Intră pe contul lui de Facebook. 

Aud zgomotele pe care le face intrând în altă cameră. 
Deschide un computer și se aud acordurile de întâmpinare. 
Câteva clipe mai târziu spune: 

— Am intrat. A rămas conectat la Facebook. Ce...? 

Și se oprește. 

— Ce-i? Anna, spune-mi! 

— Ai dreptate. Fotografia de profil e cu o tânără. lar numele... 
nu e Ryan. Ai dreptate, Julia. E Evie. 


311 


Înţeleg totul dintr-odată. Îmi vin în minte toate lucrurile pe 
care le-am ignorat, pe care n-am vrut să le văd. Toate lucrurile 
pe care le-am lăsat necercetate. Mă apropii de patul lui Connor. 
Mă așez. Salteaua se lasă sub mine. Pătura păstrează mirosul 
lui. Mirosul băiatului meu. Pe care l-am pus în pericol. 

— Anna, spun eu. Trebuie să mă ajuţi. Du-te la gară. La Gare 
du Nord. Găsește-l pe fiul meu. 

e 

Cobor la parter și chem un taxi, apoi îl sun pe Hugh. N-am 
timp să mă duc la spital, să-i explic faţă în faţă. Trebuie să urc în 
următorul tren spre Franţa. 

Răspunde după ce se aude soneria de trei ori. 

— Julia? Ai aflat ceva? 

Incă nu știu ce o să-i spun. 

— E în drum spre Paris. 

— Paris? 

E șocat. Vreau să-i spun. Trebuie să-i spun. 

Și totuși, nu știu cum. 

— Pot să-ţi explic... 

— De ce Paris? 

— Connor... crede că se duce să se întâlnească cu Evie. 

— De unde știi? 

— Am vorbit cu ea. 

— Păi, sper că i-ai zis cât de ridicolă e povestea asta. Connor 
are paișpe ani, ce Dumnezeu! N-ar trebui să tragă chiulul și să 
dea fuga la Paris. Ce ţi-a zis? 

Încerc să-i explic. 

— Nu-i așa de simplu. Am stat de vorbă online. M-am conectat 
de pe computerul lui iar. Evie a crezut că vorbește cu el. Așa am 
aflat încotro a plecat. 

Mă opresc. Mi-a venit taxiul, îl aud oprind în faţa casei. 

— Trebuie să plec. 

N-am avut timp să-mi fac un bagaj, însă mi-am pus în geantă 
pașaportul și cei patruzeci de euro pe care i-am adus când m- 
am întors de la Paris și pe care i-am păstrat într-un sertar din 
bucătărie. 

— Unde? 

— Plec la Paris să-l aduc înapoi. 

— Julia... 

— Trebuie, Hugh. 


312 


Urmează un moment de tăcere, în care hotărăște ce să facă. 

— Vin și eu. Urc în primul tren pe care-l prind. Ne vedem 
acolo. 

a 

lau loc în tren. Sunt amorțită, nu mă pot concentra. Nu pot să 
citesc, nici să mănânc. Am lăsat siguranţa în urmă și nu știu ce 
mă așteaptă. 

Mă străduiesc să stau cât mai liniștită cu putință. Mă uit la 
oamenii din jurul meu. Un cuplu american de pe culoar discută 
despre ședința la care tocmai au participat; vorbesc la obiect, 
pe un ton profesional, ceea ce mă face să cred că nu sunt iubiți, 
ci doar colegi de serviciu. În faţa mea un alt cuplu stă în tăcere; 
ea are căști și dă din cap în ritmul muzicii, el se uită pe un ghid 
turistic. Îmi dau seama dintr-odată că noi toţi purtăm măști, tot 
timpul. Prezentăm lumii doar o faţetă, o versiune a noastră. Ne 
luăm o faţă diferită în funcţie de persoana cu care ne aflăm și în 
funcţie de așteptările ei de la noi. Chiar și când suntem singuri 
purtăm o mască, versiunea care am prefera să fim. 

Întorc capul și mă uit pe fereastră, în timp ce trenul iese din 
oraș, străbătând peisajul rural. Pare că accelerăm; intrăm în 
tunel cu mare viteză. Se aude o bufnitură surdă și o clipă totul 
se face negru. Închid ochii și o văd pe Frosty punându-și paharul 
jos - vin roșu, pe care, ca de obicei, îl bea cu paiul. E machiată 
cu multă grijă, deși e miezul zilei, iar peruca și-a lăsat-o la etaj. 

— Draga mea, unde e Marky? 

Mă uit la ea. Are un aer îngrozit, și nu-mi dau seama de ce. 

— La etaj. De ce? 

— Vino! îmi spune. 

Apoi iese în fugă din bucătărie și, deși alergăm cât de tare 
putem, tot am impresia că ne mișcăm cu încetinitorul. Urcăm 
scara cu trepte înnegrite și nemochetate, iar când ajungem la 
dormitorul pe care îl împart cu Marcus, ușa nu se deschide. A 
pus un scaun în ușă, iar Frosty trebuie să se opintească cu 
umărul în ea ca s-o deschidă. 

Alung amintirea. Îmi verific din nou telefonul. Ar trebui să am 
semnal în tunel, dar n-am. Mă aplec spre cuplul american și-i 
întreb dacă au semnal. „Eu nu”, răspunde femeia, clătinând din 
cap, iar colegul ei îmi spune că deja a întrebat pe un angajat și 
că nu are nimeni. „Se pare că e o problemă tehnică.” Mă 


313 


străduiesc să zâmbesc și le mulțumesc, apoi mă sprijin de 
spetează. Va trebui să aștept. 

Mintea îmi zboară la ce mi-a zis Anna. Numele de utilizator ale 
lui Lukas. Pe Argo și nu mai știu cum îl știu. Crab, Baskerville și 
Jip sigur sunt legate între ele, dar nu-mi dau seama cum. 

Baskerville e simplu, îmi spun. E numele unor caractere!'; în 
rest, singura referință care-mi mai vine în minte e Sherlock 
Holmes - Câinele din Baskerville”. Încetul cu încetul, descifrez 
toate aluziile: Jip e din David Copperfield și din Povestea 
doctorului Dolittle, iar Crab e din Shakespeare, deși nu-mi aduc 
aminte din ce piesă. lar Argos e din Odiseea. 

Toate sunt nume de câini. 

Și totul se leagă. Înţeleg dintr-odată. Acum câţiva ani, când 
Connor avea nouă sau zece ani, am fost toți trei într-o vacanţă 
în Creta. Am stat într-un hotel de lângă plajă. Într-o seară, eram 
la masă și discutam despre numele noastre - ce origine și ce 
semnificaţie au. Mai târziu, Hugh le-a căutat pe toate pe 
internet, iar la micul dejun ne-a povestit ce a descoperit. 
Numele meu înseamnă „vioaie”, iar al lui, „minte” sau „spirit”. 

— Și al meu? a întrebat Connor. 

— Al tău e irlandez, i-a zis tatăl lui. Se pare că înseamnă 
„iubitor de câini”. Í 

Adevărul pe care l-am tot ocolit nu mai poate fi evitat. Incă de 
la început, din prima clipă când mi-a scris Lukas, folosind 
numele Largos86, a fost vorba de Connor. 

Despre el a fost vorba tot timpul. 


Capitolul treizeci și doi 


leșim din tunel în lumina amurgului. Pun mâna pe telefon, dar 
nu am semnal, și, în timp ce aştept să vină, mă uit pe fereastră. 

Peisajul francez, învăluit într-o pâclă subțire, pare ireal. Văd 
hipermarketurile dezolante, cu parcările lor uriașe în care nu se 
zărește niciunul dintre cumpărătorii care au venit acolo cu 
mașinile. Acum, trenul pare să înainteze într-un ritm diferit, ca și 
când simplul fapt de a călători într-o ţară diferită a făcut ca 


16 E vorba de caracterele tipografice create de John Baskerville (1706-1775). 
17 Roman publicat de Arthur Conan Doyle în 1902. 
314 


lumea să se schimbe. Îmi dau ceasul înainte cu o oră. Un minut 
mai târziu văd trei liniuţe în iconita pentru semnal și, după o 
secundă, telefonul meu scoate un bip, anunţându-mă că am un 
mesaj vocal. E de la Anna. 

Îl ascult. „Julia!”, începe ea. Deja caut indicii; în fundal aud 
ceea ce pare să fie hărmălaia gării, iar Anna pare încântată. 
Vești bune? Oare e posibil? „L-am găsit! continuă ea. Tocmai 
cobora din tren când am ajuns în gară.” Vocea nu i se mai aude 
câteva clipe, ca și când și-ar fi lipit telefonul de piept, iar apoi: 
„Scuze, dar nu vrea să vorbească cu tine”. Coboară glasul: „E 
stânjenit, cred. În fine, suntem la o masă cu câte un milkshake 
în față, iar când terminăm mergem la mine. Sună-mă după ce 
asculți mesajul și ne vedem la mine”. 

Simt un amestec de ușurare și neliniște. Mi-aș dori să fie în 
continuare la aceeași masă ori să-l fi dus în altă parte. Oriunde 
numai la apartamentul ei nu. Anna nu înţelege în ce pericol se 
află. 

O sun, dar nu răspunde. Hai odată, îmi spun în sinea mea, iar 
și iar, dar nu răspunde. Încerc a doua oară și a treia oară. Tot 
nimic. E inutil. Îi las un mesaj, e tot ce pot să fac, apoi îl sun pe 
Hugh. 

Nici el nu răspunde; intră direct mesageria vocală. Cred că e 
și el în tren și n-are semnal. Îi las un mesaj în care-l rog să mă 
sune. Sunt pe cont propriu. 

Rămân pe loc. Mă concentrez asupra respirației, încerc să-mi 
păstrez calmul. Mă străduiesc să ţin la distanţă pofta de a bea. 

Încerc să-mi dau seama de ce face Lukas toate astea. De cea 
pretins că e prietena fiului meu, de ce l-a ademenit la Paris. 

Mă gândesc la câini. Largos86. 

În cele din urmă, mintea mea acceptă ultimul adevăr pe care 
l-a tot evitat. 

Lukas e tatăl lui Connor. 

Fragmentele încep să se ordoneze. Probabil s-a împrietenit 
mai întâi cu Kate, iar mai apoi, cam în aceeași perioadă, cu 
Anna. E posibil ca niciuna dintre ele să nu fi știut de existenţa lui 
în viaţa celeilalte; poate cu Kate era prieten doar online. Poate 
el a convins-o să-l ceară pe Connor înapoi, iar apoi, chiar când 
era pe punctul să reușească, a fost omorâtă. 

Așa că Lukas a încercat să ajungă la fiul meu pe singura cale 
pe care o mai avea la dispoziţie. Prin mine. 


315 


Cum de nu mi-am dat seama? Mă gândesc la momentele în 
care m-am gândit că Lukas îmi ascundea ceva, la lucrurile pe 
care le-am întrezărit, dar pe care am ales să le evit. 

Oare ce credea Lukas că se va întâmpla? Mă întreb dacă 
spera că o să divorţez ca să fiu cu el, că o să avem o familie 
fericită împreună. _ 

Îmi amintesc perioada în care mă suna Kate. // vreau înapoi. E 
fiul meu. Nu mai poți să-l tii la tine. Mi-aș dori să nu te fi lăsat 
niciodată să-l iei. 

Acum știu că era el. Lukas o învăţa ce să-i spună. Lukas își 
voia fiul înapoi. Fiul meu. 

Îl vreau pe Connor, îmi spune Kate, iar și iar, noapte de 
noapte. 

În adâncul meu, știu că încă ar fi în viaţă dacă nu i-aș fi spus 
nu. 

e 

Ajungem la Gare du Nord, cobor din tren și urc într-un taxi. 
Deja s-a întunecat, iar ploaia cade pe străzile lucioase ale 
Parisului în timp ce maşina înaintează spre arondismentul 
unsprezece. L-am sunat pe Hugh și i-am dat adresa Annei; mi-a 
zis că ne întâlnim acolo. Acum încerc din nou să iau legătura cu 
Anna. Trebuie să vorbesc cu fiul meu. 

Ecranul îmi arată că e online, că poate purta o conversaţie 
video. O sun și, câteva clipe mai târziu, pe ecranul telefonului se 
deschide o fereastră. Văd livingul Annei, mobilele pe care le știu, 
aceleași fotografii pe pereţi. O clipă mai târziu apare și ea. 

— Slavă Domnului! Anna... 

Înlemnesc. Are un aer răvășit, ochi mari și înroșiţi. Pare 
îngrozită. 

— Ce s-a întâmplat? Unde e Connor? 

Se apropie de ecran. Se vede că a plâns. 

— Anna, unde e fiul meu? 

— E aici, spune ea, dar clatină din cap. S-a întors Ryan. Era 
furios... 

O întrerup. 

— Dar Connor era cu tine! 

— Nu, nu. Connor aștepta afară. Dar... nu l-am putut opri. 
Pozele din computerul lui... Cred că o să i le trimită lui Hugh. 
ȘI... și m-a lovit. 

Pare amorțită, aproape ca și când ar fi fost anesteziată. 


Mă gândesc la episodul cu David, la incidentul din mașină, la 
cuțit. 

— Era furios. 

— Asta nu-i o scuză! Anna, trebuie să pleci de acolo! 

Se apleacă din nou spre ecran. 

— N-am pățit nimic. Ascultă - se uită peste umăr -, n-am mult 
timp la dispoziţie. Trebuie să-ţi spun ceva. Am un pistol. 

La început, am impresia că am auzit greșit, dar are o expresie 
gravă. Imi dau seama că am auzit bine. 

— Ce...? Un pistol? Pentru ce? 

Incepe să vorbească precipitat: 

— Când a murit Kate... un prieten al meu... mi-a zis că poate 
să-mi facă rost de o armă. Pentru protecţie. Și am zis nu, dar... 

— Dar ce? 

— Dar apoi, povestea asta cu Ryan. Eram speriată. Am... 

— Ai zis da. 

Dă aprobator din cap. Mă întreb cum s-a ajuns aici și dacă-mi 
ascunde ceva în legătură cu Ryan. Despre ce a făcut deja. 

— Dar..., spun eu. Un pistol? 

Nu răspunde. O văd uitându-se peste umăr. S-a auzit un 
zgomot. Și se aude încă o dată. O bufnitură. 

— Ascultă..., continuă ea repede, în șoaptă, și mi-e greu să 
disting ce spune. Mai e ceva. Hugh mi-a cerut să promit că nu-ţi 
spun, dar trebuie... 

— Hugh? 

Numele lui e ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud. 

— ... e despre Kate. Tipul ăla la care au găsit cercelul. Nu el e 
făptașul. 

Clatin din cap. Nu. Nu se poate. 

— Cum adică, nu el e făptașul? 

— Are un alibi. 

— Hugh mi-ar fi zis. Nu m-ar fi lăsat să cred... 

Dar nu-mi termin fraza. Poate că m-ar fi lăsat. Ca să mă 
liniștesc. 

— Imi pare rău, dar e adevărat. Hugh mi-a zis... 

Se aude un zgomot puternic la ea în cameră. Pare să fie o ușă 
care se trântește, apoi o voce spune ceva, dar nu pot distinge 
cuvintele. 

— Trebuie să plec. S-a întors. 

— Anna...! Nu... 


317 


Însă n-apuc să-mi termin fraza. Peste umărul ei îl văd pe 
Lukas, care strigă cu o faţă furioasă. Ceva strălucește în mâna 
lui, dar nu-mi dau seama ce e. Anna se ridică în picioare, 
blocându-mi vederea. Îl aud întrebând-o cu cine vorbește, apoi 
cuvintele: „Cine dracu'...” și „puștiul”. Anna icnește și ecranul se 
înnegrește. Îmi dau seama că a împins-o în masă, că a căzut pe 
laptop și a blocat camera. Când revine imaginea, laptopul e pe 
podea și prin camera lui văd podelele, un covor, marginea unuia 
dintre scaune. i 

Dar pot să aud ce se întâmplă. |l aud spunându-i că o s-o 
omoare, iar pe ea gâfâind, plângând, strigând: „Nu!”, iar și iar. O 
strig, dar degeaba. Aud o bufnitură, un trup lovit de perete, apoi 
de podea. Nu-mi pot lua ochii de la ecran. Laptopul e lovit din 
nou, imaginea se schimbă. Apare capul Annei, lovindu-se de 
podea. Icnește, iar o clipă mai târziu e smulsă brusc. Se aude 
încă o bufnitură când Lukas o lovește cu pumnul - un zgomot 
înfiorător de ţesut zdrobit. O strig, dar tot ce pot să fac e să 
privesc în timp ce capul ei e izbit iar și iar, până când, în cele din 
urmă, o reduce pe Anna la tăcere. 

Mă uit la ecran. Camera e liniștită. Goală. Și tot nu-l văd pe 
Connor. Mă cuprinde groaza. i 

Închei conversaţia copleșită de disperare. Într-o franceză 
îngrozitoare, îl întreb pe taximetrist cam în cât timp ajungem, 
iar el îmi răspunde că între cinci și cincisprezece minute. Sunt 
înnebunită, îmi simt fiecare nerv trepidând de o energie pe care 
n-o mai pot stăpâni. Îmi vine să deschid portiera, să sar în trafic, 
s-o iau la fugă spre destinaţie, dar știu că, și de-aș putea, n-aș 
ajunge mai repede. Așa că mă las pe spetează și îndemn 
mașinile în gând să meargă mai repede. 

Îl sun pe Hugh. Nici acum nu-mi răspunde. 

— La dracu'! 

Dar nu pot să fac nimic. După o vreme, încep să recunosc 
străzile. Îmi aduc aminte că am mers pe aici în aprilie. Copleșită 
de durere, arzând într-un foc pe care m-am păcălit că reușisem 
să-l evit. Cât de simple ar fi putut fi lucrurile atunci - tot ce 
trebuia să fac era să îndur, să supraviețuiesc durerii -, dar nici 
măcar nu mi-am dat seama atunci. 

În cele din urmă, ajungem pe strada unde locuiește Anna. Văd 
spălătoria, care e închisă, iar peste drum o boul/angerie!t, de 


18 În franceză, în original: „brutărie”. 
318 


unde ne-am cumpărat pâine pentru micul dejun. Trebuie să fiu 
precaută. 

Îi cer șoferului să oprească la câteva numere distanţă de 
clădirea unde locuiește Anna; s-ar putea să fie mai bine dacă-i 
iau prin surprindere. Plătesc cursa și cobor. O clipă mai târziu 
îmi sună telefonul. 

E Hugh. 

— Tocmai am ajuns în Franţa. Unde ești? 

— Acasă la Anna. Connor cred că e aici. 

Îi spun ce am văzut și-i cer să sune la poliţie. 

— Anna a fost atacată. Îți explic restul mai târziu. Și încă 
ceva, Hugh. 

— Da. 

Nu vreau să-l întreb, dar știu că trebuie. 

— Individul pe care l-au arestat. Ce s-a întâmplat cu el? 

— Cum adică, ce s-a întâmplat cu el? 

Zi-mi adevărul, îmi spun în sinea mea. Zi-mi adevărul fără să 
ţi-l cer eu, și poate mai avem o șansă. 

— Mi-ai spus că l-au pus sub acuzare. 

Tace și îmi dau seama că tot ce mi-a spus Anna e adevărat, 
iar Hugh înţelege că și eu știu. 

Il aud tușind. 

— Îmi pare rău. 

Nu spun nimic. Abia mai pot respira, dar trebuie să-mi păstrez 
calmul. 

— Am crezut că așa e cel mai bine. Julia? 

Îmi spun că totul o să fie bine. Hugh o să sune la poliţie, și în 
scurtă vreme or să ajungă aici. Incerc să-mi spun că, orice ar fi 
făcut, Lukas e tatăl lui Connor. Chiar dacă-l ascunde undeva, 
sigur n-o să-i facă rău. 

Aș putea să-i spun. Aș putea să-i spun lui Hugh de ce 
suntem aici. Dar nu pot. Nu așa. 

— Sună la poliţie și vino-ncoace. Te rog. 

e 

Alerg spre clădirea unde locuiește Anna, apoi încerc ușa. Am 
noroc. Interfonul e stricat, cum mi-a zis că se întâmplă deseori. 
Ușa se deschide și pășesc înăuntru, închizând-o cu grijă în urma 
mea. 

O iau pe scară fără să aprind lumina. La primul etaj văd ușa 
Annei, așa cum mi-o aminteam. Prin panourile de sticlă mată ale 


319 


ușii se vede o lumină slabă, dar când mă apropii de ea nu aud 
niciun zgomot. Nicio voce, niciun strigăt. Nimic. Mă apropii de 
măsutța de scris de pe hol și, cu multă grijă, trag sertarul, 
rugându-mă să găsesc cheia de rezervă pe care Anna 
obișnuiește s-o ascundă acolo și să nu-și fi schimbat broaștele 
de când am fost ultima oară la ea. 

Am noroc. Cheia e acolo, lipită cu scotch de partea de jos a 
sertarului. O iau și mă apropii din nou de ușă. Tot nu se aude 
nimic. Descui și intru. Lumina din hol e aprinsă, iar pe o măsuţă 
e o vază cu flori ofilite. Pășesc cu grijă, dar scârțâitul pantofilor 
mei se aude incredibil de tare în liniștea din casă. 

Apartamentul pare mult mai mare în întuneric. Fac eforturi 
uriașe să nu strig, să nu întreb dacă e cineva înăuntru. Îmi dau 
seama că nu știu ce mi-aș dori mai mult: să fie cineva sau să nu 
fie nimeni. 

Caut prin apartament, încăpere după încăpere. În living 
televizorul e pornit pe un post de știri, dar fără sonor. lar în 
bucătărie văd un scaun răsturnat, iar pe pereți sunt împrăștiate 
rămășițe maronii și lipicioase de 
mâncare. Ceva îmi scrâșnește sub tălpi, iar când cobor privirea 
văd cioburile unui bol albastru cu dungi, în care trebuie să fi fost 
mâncarea. 

Merg mai departe. Mă uit în dormitorul lui Kate, apoi mă duc 
spre dormitorul Annei. Șovăi în prag. Mă întreb ce aș putea găsi 
înăuntru. Mi-o imaginez pe Kate cu craniul spart, cu părul năclăit 
de sânge, cu ochii deschiși, cu mâinile și picioarele răsucite. 

Inspir adânc și înghit în sec. Deschid ușa. 

In lumina difuză, patul pare acoperit cu sânge, dar când 
aprind becul, văd că, de fapt, ce am crezut a fi o pată e un 
cearșaf atârnat peste marginea patului. Camera e la fel de goală 
ca restul apartamentului. 

Nu înțeleg. Imi scot telefonul și deschid aplicaţia, „Găseşte 
Prieteni”. Punctul roșu clipește în continuare, fiind suprapus cu 
al meu, chiar aici, chiar în locul unde stau. Ar trebui să fie aici. 

O sun. O clipă, aud sunetul de apel internaţional, apoi un 
bâzâit, gros și insistent, de undeva de la picioarele mele. Mă 
aplec. Un telefon vibrează sub pat, cu ecranul pâlpâind. Probabil 
a căzut pe podea, a fost lovit cu piciorul și a ajuns acolo. Mă 
așez în genunchi și-l iau în mână, dar în același timp văd că mai 
e ceva lângă el, ceva lucios și metalic. Pistolul. 


320 


Înlemnesc. Nu vreau să-l ating. Mă întreb cum a ajuns aici. Mi- 
o imaginez pe Anna luptându-se cu Lukas, încercând să pună 
mâna pe pistol și să-l amenințe. Poate a fost azvârlit sub pat în 
timpul încăierării. Sau poate Anna nici n-a reușit să ajungă la 
pistol. Poate aici îl ţinea ascuns. 

Dar unde e Connor? 

Simt că lumea se prăbușește, că începe să se dezintegreze. 
Trag aer în piept și îmi spun să rămân calmă. Mă așez pe pat, cu 
pistolul lângă mine. Pe telefonul Annei apare apelul ratat de la 
mine, dar văd și un mesaj, care a fost trimis de la un număr pe 
care nu-l recunosc. „Julia, scrie în mesaj, dacă vrei să-l găsești 
pe Connor, sună la numărul ăsta.” 

Ezit, însă doar un moment. N-am de ales. Ating ecranul și 
numărul se formează. 

E un apel video și, după o clipă, mi se răspunde. Pe ecran 
apare conturul unui chip. E Lukas. Stă în întuneric, în faţa unei 
ferestre. Corpul lui blochează puţina lumină care vine din stradă, 
așa că nu-i disting decât silueta. O secundă mă gândesc la 
emisiunile cu infracțiuni, în care victima nu poate fi recunoscută 
și are vocea distorsionată, dar apoi îmi amintesc de 
conversațiile noastre video de dinainte. 

— Ai găsit telefonul. 

Inspir adânc și încerc să-mi fac curaj. Pun mâna pe pistolul de 
lângă mine; mă face să mă simt mai puternică. 

— Ce vrei? întreb. 

Vocea încă îmi tremură. Îmi dau seama cât de nepotrivită e 
întrebarea mea. 

Se apleacă în faţă. Faţa îi e luminată de strălucirea ecranului. 
Zâmbește. 

E neschimbat, și totuși nu-l recunosc. Lukas așa cum îl știam 
eu a dispărut complet. 

— Unde e Connor? 

— Habar n-am. 

Vorbele lui sună ameninţător. 

— Lasă-mă să-l văd. 

Nu mă ia în seamă. 

— După cum am zis, am hotărât că vreau partea lui Connor 
din banii surorii tale. 

Știu că minte. Vocea lui e monotonă, neconvingătoare. Chiar 
dacă n-aș ști adevărul, tot mi-aș da seama că minte. 


321 


— Nu e vorba de bani. Știu cine ești. 

— Serios? 

Închid ochii. Mă copleșește ura, nu-mi pot linişti mintea. De 
câtă vreme vorbește acest om cu fiul meu? Tatăl lui, care s-a 
dat drept prietena lui. 

O clipă mă simt uriașă, de neoprit, ca și când ura mea e 
nemărginită și aș putea folosi tehnica prin care comunicăm - 
cablurile de fibră optică, sateliții - ca să-l distrug numai prin 
puterea voinţei. 

Dar știu că nu pot. Mă străduiesc să-mi concentrez din nou 
atenţia asupra ecranului. Lukas vorbește în continuare, dar nu-l 
aud. 

— Dă-i drumul, spun eu. Dă-le drumul amândurora. Ce ţi-au 
făcut? 

Nu-mi răspunde. Mă ignoră. Ridică un stick. 

— Ti-am zis ce o să se întâmple dacă nu ne lași în pace pe 
mine și pe Anna... 

Și în faţa ochilor îmi apare o imagine. Eu și cu el, într-o 
cameră de hotel, făcând sex. Am o mână pe tăblia de la capul 
patului, iar el e în spatele meu. Mi se face scârbă. 

— Nu face asta. Te rog. Lasă-mă să-l văd pe Connor. 

Râde. 

— Prea târziu. Ți-am zis că o să spun adevărul familiei tale. 

Se ridică în picioare, ţinând telefonul în faţă, în așa fel încât 
fața lui rămâne statică. Pare că fundalul se zdruncină, ca o navă 
răsturnată. În cadru apare un bec - ars sau probabil stins -, apoi 
o ușă cu panouri de sticlă, dincolo de care trebuie să fie o altă 
cameră, iar lângă ușă un aragaz. 

— Julia..., spune el. 

Imaginea se învârte din nou, apoi se stabilizează; Lukas s-a 
oprit, ca și când ar fi adâncit în gânduri. Peste umărul lui văd o 
fereastră, iar pe fereastră, strada. 

— Vreau partea lui Connor din banii surorii tale. Mi se pare 
corect, din moment ce n-am s-o mai obțin pe a Annei. 

Nu înțeleg de ce face asta. 

— Știu că nu e vorba de banii ăia nenorociţi! strig eu, simțind 
cum clocotește furia în mine. Știu cine ești, nebunule! 

Nu mă ia în seamă. 

— Să nu uiţi de pozele alea. Uite cum facem. Ce-ar fi să rămâi 
acolo peste noapte? Simte-te ca acasă, sunt sigur că pe Anna n- 


322 


ar deranja-o. Și mâine, la prima oră, vin eu acolo. Îmi dai banii, 
iar eu îţi dau ăsta, spune el, ridicând iarăși stick-ul. Sau îl dau 
familiei tale. Tu alegi. 

Tac. N-am nimic de spus, niciun loc în care să mă duc. 

— Am înţeles. Atunci pe mâine, râde el. 

Și, tocmai când mă pregătesc să-i răspund, adaugă: 

— Și dacă vrei, putem să ne-o mai tragem o dată, de dragul 
vremurilor de altădată. 

Apoi închide. 

e 

Mă ridic în picioare. Furia mea e vulcanică, dar neputincioasă. 
Îmi vine să mă năpustesc, să strivesc și să distrug, dar nu pot să 
fac nimic. Mă uit la pistol și-l ridic. Îmi atârnă greu în mână. 

N-am timp să mă gândesc. Poliţia încă n-a apărut, dar s-ar 
putea să vină în curând. Un drum inutil pentru poliţie, însă eu 
deja am intrat în apartament; am o armă în mână și or să-mi 
pună întrebări. Așa că trebuie să plec. lau pistolul cu mine și 
cotrobăi prin scrinul de lângă fereastră. Scot un pulover de 
culoare galbenă și înfășor pistolul în el, apoi îl pun în geantă. 
Închid ușa când ies din apartament și cobor treptele în fugă. 

Lukas a făcut o greșeală. Când s-a răsucit cu telefonul în 
bucătărie, am reușit să văd strada peste umărul lui drept. Doar 
câteva clipe, dar a fost suficient. Pe fereastră am văzut un rând 
de magazine și o firmă pe care scria: „CLUB SANTE!”, cu un 
semn al exclamării elegant și un logo alcătuit dintr-o linie 
curbată și un punct. Deasupra firmei se vede un cuvânt: 
„Berger”. 

După ce nu mai văd apartamentul în urma mea, deschid 
navigatorul telefonului și scriu cuvintele în fereastra de căutare, 
rugându-mă să nu fie un club cu mai multe centre. Spre 
deznădejdea mea, sunt două - unul în arondismentul 
nouăsprezece, celălalt în arondismentul șaptesprezece -, însă 
amândouă au atașată o hartă, și unul pare să fie pe o stradă 
aglomerată, iar celălalt lângă un parc. 

Probabil Lukas e în arondismentul nouăsprezece, care cred că 
e la trei-patru kilometri de aici. 

Trebuie să mă duc acolo. Trebuie să-l iau pe Connor și poate 
reușesc să-l forțez pe Lukas să-mi dea stick-ul, s-o lase în pace 
pe Anna și pe noi toți. 


Fac cu mâna unui taxi. Îi dau adresa șoferului și urc pe 
bancheta din spate. 

— Cât facem? îl întreb eu în engleză. 

Îmi ia o clipă să-mi dau seama că trebuie să vorbesc în 
franceză: 

— Combien de temps pour y arriver”? 

Se uită la mine în retrovizor și îmi răspunde dând din umeri, 
cu un aer indiferent: 

— Nous ne sommes pas loin.% 

De retrovizor atârnă un copăcel de plastic, iar pe bord are 
lipită o fotografie: o femeie și un copil. Familia lui, cred, care mă 
face să mă gândesc la a mea. Întorc privirea și mă uit pe geam 
la străzile pe care le lăsăm în urmă. A început să plouă destul de 
tare, iar lumea și-a scos umbrelele sau se apără cu ziare ţinute 
pe creștet. Îmi sprijin capul de geamul rece și închid ochii. Aș 
vrea să stau aşa pentru totdeauna. In liniște, la căldură. 

Dar nu pot. Imi scot telefonul și-l sun pe soţul meu. 

— Hugh, unde ești? 

— Tocmai am intrat în Gare du Nord. 

— Ai sunat la poliţie? 

Tace. 

— Hugh? 

— Da. Am sunat. Au pornit într-acolo. 

— Trebuie să-i suni din nou. Te rog. Am fost la Anna. Nu e 
acolo. Nu e nimeni în apartament. Ea și Connor... Cred că s-a 
întâmplat ceva îngrozitor. 

— Îngrozitor? 

— Vino la adresa asta, îi spun eu, și-i dau adresa clubului. Cât 
de repede poți. 

— De ce? Julia? Ce-i acolo? 

Închid ochii. Asta e. Trebuie să-i spun: 

— Hugh, ascultă-mă. Acolo s-a dus Connor. Această Evie... ei 
bine, nu există. 

— Dar am vorbit cu ea. 

— E doar un nume de care s-a folosit ca să-l ademenească 
aici pe Connor. 

— Cine s-a folosit? 


19 În franceză, în original: „Cât timp facem până acolo?” 
20 în franceză, în original: „Nu suntem departe.” 
324 


— Hugh, ascultă-mă. Connor l-a găsit pe tatăl lui. Pe tatăl lui 
adevărat. A venit aici să-l cunoască, dar e în pericol. 

Urmează câteva clipe de tăcere. Nici nu-mi pot imagina ce 
trebuie să simtă soțul meu acum. Peste o clipă o să mă întrebe 
de unde știu, ce s-a întâmplat, și totul o să iasă la iveală. Inspir 
adânc. Sunt pregătită. 

— Tatăl lui Connor... Îl cunosc... Nu mi-a spus cine era de fapt, 
dar... 

Hugh mă întrerupe: 

— Dar nu e posibil! 

— Cum adică? 

Îl aud oftând. 

— Îmi pare rău, Julia. Mi-a spus Kate... 

— Ce? 

— Tatăl lui Connor e mort. 

Tac o clipă. 

— Ce? Atunci cine e? Nu se poate. 

— N-am cum să-ţi spun acum. Nu așa. 

Aud un anunţ în fundal. Trenul lui a intrat în gară. 

— Hugh! strig eu. Spune-mi! 

— Am ajuns. Trebuie să cobor. 

— Hugh! i 

— Îmi pare rău, draga mea. Ajung și eu în curând. Îți 
povestesc tot. 


Capitolul treizeci și trei 


Mergem din ce în ce mai încet, iar în cele din urmă ne blocăm 
în trafic. În faţa noastră se văd niște semafoare și o intersecţie 
aglomerată peste care trece un pod feroviar. Hugh se înșală; nu 
se poate să nu se înșele. Tatăl lui Connor nu e mort, e aici, și l-a 
ademenit pe fiul lui. 

— Nous sommes ici?!, spune șoferul, dar îmi face semn cu 
mâna în față. _ 

Mă uit prin ploaie și văd sala de fitness. Berger. Incă e 
deschis, iar ușile de sticlă dau la iveală o atmosferă caldă, 
primitoare. O femeie iese și aproape că se izbește de un bărbat 


21 În franceză, în original: „Am ajuns”. 


care intră. Femeia se oprește lângă ușă și își aprinde o ţigară. 
Nu mai pot sta în mașină, trebuie s-o iau din loc. Șoferul 
mormăie când îi spun că o să cobor aici; îl plătesc și pornesc pe 
trotuar. Ploaia mă izbește și în câteva clipe sunt udă până la 
piele. Femeia cu ţigara se apropie pe trotuar și dă din cap când 
trece pe lângă mine. Ajung în faţa sălii. Apartamentul lui Lukas 
ar trebui să fie chiar peste drum, dar acum, că am ajuns aici, nu 
știu ce să fac. Mă uit în lungul străzii, la clădirile de birouri din 
prefabricate, mâzgălite cu graffiti. Clădirea de peste drum e 
cenușie, iar ferestrele ei sunt de o regularitate monotonă. Ai 
zice că adăpostește o instituție - ar putea foarte bine să fie o 
închisoare. Mă întreb care o fi apartamentul lui și cum o să 
ajung acolo. Pe podul feroviar din faţă trece duduind un tren, iar 
sub el văd un șir de stâlpi înșiraţi pe trotuar ca niște santinele și, 
dincolo de ei, un chioșc albastru-deschis, cu o reclamă la 
Cosmétiques Antilles. Chiar în dreptul stâlpilor începe un pasaj 
neluminat care duce cine știe unde. 

Și îmi dau seama. Sunt sigură. Am mai văzut locul ăsta. Pe 
laptopul meu. Nu l-am recunoscut la început din cauza 
întunericului, dar ăsta e locul. Trec de Berger și ajung la intrarea 
în pasaj. Am dreptate. 

Aici a murit sora mea. 

e 

Dau fuga în pasaj. Apa băltește pe pavaj și e aproape 
întuneric. Nu-mi vine să cred. Sunt aici. In locul unde a fost 
descoperit cadavrul surorii mele, unde viaţa i s-a scurs pe 
caldarâm. Aici a început coșmarul care a fost viața mea în 
ultimele luni. 

Gândurile mi se învălmășesc. Am fost o proastă în tot timpul 
ăsta. Lukas n-a fost în vacanţă în Australia, sau cel puţin nu 
când a fost omorâtă Kate. Pe sora mea n-a omorât-o un traficant 
de droguri. 

Kate n-a fost tâlhărită pentru un cercel ieftin, nici n-a fost 
atacată în timp ce cumpăra droguri, nici omorâtă într-un atac 
aleatoriu când se întorcea de la un bar. Venise aici să se 
întâlnească cu el, cu tatăl fiului ei. 

Încerc să-mi imaginez episodul. Oare el spera că or să se 
împace? Mi-o închipui pe Kate respingându-l, spunându-i că nu 
vrea să mai aibă de-a face cu el, că nu-l va lăsa niciodată să-l 
vadă pe Connor. Se ceartă, își aruncă insulte, un pumn se ridică. 


326 


Sau poate că planul lui a fost s-o aducă aici și s-o 
pedepsească pentru că l-a dat altcuiva pe Connor și n-a mai 
reușit să-l ia înapoi. 

Scot telefonul. Vreau să vorbesc cu Hugh. Am nevoie de 
ajutorul lui, vreau să aflu cât mai are până aici. Vreau să-i spun 
că se înșală, că orice i-ar fi spus Kate, l-a minţit. Tatăl lui Connor 
e în viaţă și el e cel care a omorât-o. Vreau să-l fac să înțeleagă, 
să-i spun cum am aflat toate astea, și că e vina mea și că-mi 
pare rău. Vreau să-i spun că-l iubesc. 

Dar îmi răspunde direct mesageria vocală. larăși sunt singură. 

Sunt ciudat de calmă, ca o piatră, dar simt că începe să mi se 
formeze un nod în stomac și îmi dau seama că e primul semn că 
se apropie un val uriaș. Trebuie să rămân concentrată, să stau 
liniștită. Duc mâna la pistolul din geantă, dar de data asta nu-mi 
dă încredere, ci îmi amintește de imposibilitatea a ceea ce 
trebuie să fac. O clipă, îmi vine să fug, nu la poliţie, ci departe 
de povestea asta. Departe de tot, înapoi într-o vreme în care 
nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, în care Kate încă era 
în viaţă, iar Connor fericit. 

Dar nu e posibil. Timpul merge înainte, inexorabil. Sunt 
blocată aici, nu există scăpare. Îmi vine să mă întind pe pavajul 
ud și să las ploaia să cadă pe mine. 

Dintr-odată se aude un zgomot - un scrâșnet. Tresar. Un tren 
trece pe deasupra. A apărut din senin. Ridic privirea; e colorat în 
galben și alb și merge atât de repede încât vagoanele par să se 
contopească. Și totuși, disting pasagerii - toţi privesc în jos, fără 
să zâmbească: citesc ziarul, lucrează pe laptop sau se uită în 
telefon. Oare n-a văzut vreunul dintre ei ce s-a întâmplat? Nu s- 
a uitat niciunul în pasaj s-o vadă pe sora mea luptându-se cu 
Lukas? 

Sau poate cineva a văzut, dar s-a gândit că nu-i mare lucru. O 
simplă ceartă. Se întâmplă des. 

___Roţile scârțâie și trenul trece la fel de repede pe cât a apărut. 
Intorc capul și mă uit spre capătul pasajului, pe unde am venit. 

Și îl văd. E aici, deși n-are de unde să știe că am venit 
încoace, că am reușit să aflu unde stă. La capătul pasajului, 
îmbrăcat cu aceeași haină albastră cu glugă pe care o purta 
când l-am văzut ultima oară, e Lukas. 

Ceva se dezlănţuie în mine. Valul începe să crească. Fac un 
pas în spate. 


327 


— Ce...? încep eu, dar deja știu cum m-a găsit. 

— Crezi că a fost un accident că te-am lăsat să vezi peste 
umărul meu? Eşti o fată deşteaptă, Julia. Ştiam că o să te 
descurci. În plus, știam că n-ai să aștepți până mâine... 

— Unde e Connor? Unde e fiul meu? 

— Nu știu despre ce vorbești. 

La naiba cu el! Incep să mă mișc. Duc mâna spre geantă, apoi 
în ea. Simt greutatea pistolului, duritatea lui. Mă întreb dacă 
ploaia o să-l afecteze, dar îmi spun că nu contează. N-am nicio 
intenţie să-l folosesc. Trebuie doar să-l sperii. Trebuie să-l fac să 
creadă că sunt în stare să ucid, lucru pe care acum știu că l-a 
făcut și el. 

Nu. Alung imediat gândul. Îmi apare în faţa ochilor chipul lui 
Connor. Nu-mi pot permite să mă gândesc la Kate. Nu acum. 
Trebuie să mă concentrez. Trebuie să-l fac să-mi dea fiul înapoi, 
apoi să-l oblig cumva să recunoască ce a făcut și să se predea. 

Ridic faţa spre el. Sfidătoare. Ploaia mă izbește. 

— Știu ce ai făcut. 

— Ce am făcut? Cui, Annei? la zi, ce i-am făcut? 

— Aici. Știu ce s-a întâmplat aici. Ai discutat cu Kate online. Și 
ai... ademenit-o aici. Ai omorât-o... 

Clatină din cap. 

— Știu că ești tatăl lui Connor, continui eu. Orice i-ar fi spus 
sora mea Annei. Sau mie. Sau lui Hugh. Tu ești tatăl lui Connor. 

Mijește ochii. 

— Ești mai nebună decât credeam. Nici măcar n-am cunoscut- 
o pe Kate. 

— Mincinosule. 

Incerc să-mi domolesc vocea și o spun din nou: 

— Ești un mincinos. 

— Nu fi absurdă. N-am... 

Scot mâna din geantă și puloverul cade. Vede pistolul și face 
ochii mari: 

— Futu-i! 

O simt apropiindu-se. Furia clocotitoare, mânia nimicitoare. 
Valul se sparge, dar nu pot să mă las în voia lui, nu încă. Trebuie 
să-mi păstrez mintea limpede. 

— Ai omorât-o pe Kate! 

Furia mea e lavă incandescentă; arde și nu poate fi oprită. Îmi 
șterg stropii de pe pleoape cu dosul mâinii în care ţin pistolul. 


328 


— Ai omorât-o pe sora mea! 

Face un pas în spate: 

— Julia, ascultă-mă... 

Pe chip i se aşterne frica, iar tupeul lui batjocoritor se 
evaporă. E din nou Lukas, bărbatul pe care l-am cunoscut 
cândva. Îmi amintesc momentele când am fost furioasă pe el, 
când i-am zis că nu știu ce se întâmplă între noi și nici dacă 
vreau să continui. Atunci a părut speriat. Și mi-am închipuit că 
se temea pentru că mă iubea, când de fapt se temea că eram 
pe punctul să-i scap printre degete. 

Ridic pistolul. ÎI îndrept spre pieptul lui. Îmi închipui că apăs 
pe trăgaci, că văd o pată roșie înflorindu-i pe tricou. O clipă, mi- 
aș dori s-o pot face. 

— Nu te apropia de mine! îi strig. 

Înlemnește. Îmi dau seama că încearcă să se hotărască ce să 
facă. Probabil crede că ar putea să se repeadă spre mine și să 
înhaţe pistolul. Probabil își închipuie că n-am să apăs pe trăgaci. 

— Am zis să nu te apropii de mine! 

Face un pas în spate. Nu mai pare atât de sigur acum, nu știe 
ce să facă. Se uită în spate, de unde a venit, apoi ridică privirea 
spre apartamentul lui, ca și când răspunsul s-ar afla acolo. 

— Uite ce o să se întâmple, spun eu. 

Șovăi. Încerc să mă liniștesc. 

— O să mergem în apartamentul tău. O s-o lăsăm pe Anna să 
plece și apoi... 

— Ascultă-mă. 

Se uită la mine cu un aer rugător și o clipă mi-aș dori să cred 
că e nevinovat, că nimic din toate astea nu e adevărat. 

— Ai înţeles greșit. N-am omorât-o pe sora ta. Nici măcar nu 
m-am întâlnit cu ea vreodată. Anna mi-a zis că ai moștenit niște 
bani și că am putea să punem mâna pe ei... 

Agit pistolul înspre el. 

— Minti. 

— Nu, ascultă. Relația cu Anna a fost pur întâmplătoare, 
înţelegi? Am cunoscut-o online. Ca pe tine. Acum câteva luni... 

— Taci! 

— ... n-aveam de gând să ne căsătorim. Mi-a propus să te 
șantajăm. 

Fac un pas spre el. Am degetul pe trăgaci. 

— Nu mai minţi c-ar fi vorba de bani! 


Închid ochii, îi deschid din nou. Vreau să-l cred. Vreau să cred 
că povestea asta n-are nicio legătură cu Connor. 

Dar are. Fiul meu a dispărut. Deci bineînţeles că are legătură 
cu el. 

— Unde e Connor? 

— A fost doar o parte din joc. Nu știu nimic despre fiul tău. 
Trebuie să mă crezi... 

— Unde e? strig, și vocea mi se lovește de pereţii reci ai 
pasajului. 

Clatină din cap. 

— Fiul meu a dispărut. Sora mea a fost omorâtă aici, chiar în 
locul ăsta, iar tu te aștepți ca eu să... 

— Ce? 

Pare sincer nedumerit. 

— Aici a murit, spun eu. 

larăși clatină din cap. 

— Nu. Nu. 

Mă cuprind din nou îndoielile. Poate mă înșel, poate chiar eo 
greșeală ce fac. 

Ridic mai sus pistolul. N-am să-l las să mă convingă din nou. 
Mă uit peste umărul lui și văd o siluetă traversând strada și 
apropiindu-se lent de noi. Un pieton? N-a trecut nimeni de când 
suntem aici. 

Seamănă cu Anna. Nu vreau ca Lukas să se întoarcă și s-o 
vadă. 

— Nu mă mai minţi. 

— Julia, crede-mă, spune el. Cum aș fi putut s-o omor pe sora 
ta? Eram în Australia. Știi bine... 

Nu-l iau în seamă. Silueta ajunge sub stâlpul de iluminat. Am 
dreptate, e Anna, și, cu toate că lumina e slabă, îmi dau seama 
că arată îngrozitor. Faţa îi e presărată cu vânătăi, iar pe tricou 
are o pată care ar putea fi sânge. Mi se taie respiraţia, nu mă 
pot abţine: 

— Anna! 

Lukas întoarce capul, dar rămâne pe loc. Anna trece pe lângă 
el și se oprește lângă mine. 

— Julia, orice ar spune, să știi că minte. 

Are respiraţia întretăiată, dar vorbește repede, cu furie. 

— Ascultă-mă... el a omorât-o pe Kate... am aflat... s-au certat 
din cauza lui Connor... dar m-a obligat să mint... m-a obligat... 


330 


Mi se spulberă și ultima fărâmă de speranţă. Mă uit în ochii lui 
și îmi aduc aminte că l-am iubit - sau cel puţin așa am crezut -, 
iar el a ucis-o pe sora mea. 

— Deci tu ai omorât-o. 

— Nu fi absurdă. N-o crede! Julia! N-am omorât-o pe sora ta. 
Jur... 

— Tu ai omorât-o, spun eu, aproape în șoaptă, vorbele fiindu- 
mi înghiţite de ploaie. Și apoi m-ai făcut să mă îndrăgostesc de 
tine. 

Șovăi. Nu-mi găsesc cuvintele. 

— Eu te-am iubit, iar tu mi-ai omorât sora. M-ai folosit ca să te 
apropii de Connor. 

— Nu! 

Face un pas în față. Ploaia i-a lipit părul de frunte. E ud până 
la piele și apa se prelinge de pe el. 

— N-am omorât pe nimeni! Jur! 

Își mută privirea de la mine la Anna. 

— Ce faci? 

Dă să se apropie de ea, dar vede arma din mâna mea și 
rămâne pe loc. 

— Cum poți să spui că ai minţit pentru mine? întreabă el. Eu 
am minţit pentru tine! 

Am în continuare pistolul îndreptat spre el. 

— Spune-i! îi cere el Annei. Spune-i că în noaptea aia eram în 
străinătate! 

Anna clatină din cap. 

— Nu mai mint pentru tine, spune ea cu un suspin. l-am minţit 
pe polițiști, dar n-am s-o fac încă o dată. Mi-ai zis că erai în 
străinătate, dar nu erai. Tu ai omorât-o, Lukas. Tu! 

— Nu! răspunde el. Nu! 

Dar abia dacă-l mai aud. În urechi îmi răsună doar vorbele 
Annei. Tu ai omorât-o. 

— Ascultă, spune el. Pot să-ţi explic... 

Mâna începe să-mi tremure. Pistolul e greu și alunecos de la 
ploaie. 

— Unde e Connor? întreb eu. 

Nu-mi răspunde nimeni. 

— Unde e? 

Anna se uită la mine. 


— Julia..., începe ea, și îmi dau seama că plânge. Julia. Connor 
e în apartament... am încercat să-l apăr... 

Mă uit la sângele de pe cămașa ei. 

— N-am reușit. Avem nevoie de o ambulanţă. Trebuie să-l 
ducem la spital... 

Lumea pare să se prăbușească. Acţionez automat, impulsiv. 
Un simplu reflex. Nici măcar nu mă gândesc. Mă uit la arma din 
mâna mea. Dincolo de ea, Lukas. 

Apăs pe trăgaci. 

Ce se întâmplă mai departe n-ar trebui să se întâmple. 
Urmează o clipă de nemișcare - un moment aproape 
imperceptibil. Pare că totul stă în balanţă. Nu simt că am luato 
decizie ireversibilă; o clipă, am impresia că încă pot să mă 
răzgândesc. Să mă întorc din drum. Să devin altcineva sau să 
urmez o cale care duce către un viitor diferit. 

Dar apoi pistolul se descarcă. Mâna îmi e azvârlită în sus de 
recul; văd o flamă, apoi aud zgomotul. E intens; tot corpul meu 
reacționează, iar explozia e amplificată de pereţii pasajului. O 
clipă mai târziu dispare, înlocuită de o amorțeală paralizantă. În 
tăcerea care s-a lăsat, mă uit îngrozită la pistolul din mâna mea, 
ca și când nu mi-ar veni să cred ce am făcut, apoi mă uit la 
Lukas. 

Se întoarce cu spatele, ţinând mâinile la piept, și se 
îndepărtează de mine. Apuc să-i văd faţa îngrozită, cu ochii 
mari; după vreo două secunde, zace sprijinit de celălalt perete al 
pasajului. larăși pare că totul în jur s-a oprit. Aud un ţiuit în 
urechi, dar în rest, niciun zgomot. Mă uit la pistol. Se simte un 
ușor miros, uscat și acru, care îmi e complet necunoscut. Nimeni 
nu mișcă. Nu se întâmplă nimic. Îmi simt bătăile inimii. 

Apoi o pată roșie înflorește pe tricoul lui și lumea sunetelor se 
întoarce - totul se întâmplă dintr-odată. 

Fac un pas în spate și mă ating de peretele rece. Lukas 
vorbește; îl aud neobișnuit de tare acum, că mi-a revenit auzul, 
deși vocea lui nu-i decât un murmur firav în gâtlej. 

— Proastă ce ești! M-ai împușcat! 

Curajul mi-a dispărut, siguranţa de sine s-a evaporat. Îmi duc 
mâna la gură. 

Gâfâie, uitându-se la sângele care a început să i se prelingă 
printre degete. Strigă. Nu înțeleg ce spune, e doar un geamăt 


332 


răgușit, dar își ia privirea de la pieptul său însângerat și se uită 
la Anna. Pare să rostească un nume: „Bella”. 

Cuvântul mi se pare vag familiar, dar nu știu de unde să-l iau. 
Întorc și eu capul spre Anna. Ajută-mă, îmi vine să spun. Ce-am 
făcut? Dar ea se uită la mine cu o expresie rece. Are ochii mari, 
ca și când ar fi șocată, dar în același timp buzele ei sunt arcuite 
într-o jumătate de zâmbet. 

— Bella, spune el din nou. 

— Taci dracului din gură, îl repede ea. 

Face un pas în faţă. Se mișcă lent. E foarte calmă. 

O urmăresc cu privirea. Nu-mi vine să cred. Nu știu ce să 
spun. Deschid gura și o închid la loc. Se uită la mine. 

Lumea mi se prăbușește. Nu-mi dau seama ce se întâmplă. 
Totul pare prea strălucitor, ca și când m-aș fi uitat la soare. Nu 
pot distinge decât contururi și umbre. Nimic nu e solid, nimic nu 
pare real. 

— Unde e Connor? Unde e? 

Zâmbește, dar nu spune nimic. 

— Anna? Ce se întâmplă? Suntem prietene... Nu-i așa? 

Râde. Numele îmi revine în minte. L-am mai auzit. Știu sigur. 
Bella. 

Dar nu-mi dau seama unde. Mă uit la trupul care zace în fața 
mea, sprijinit de perete: 

— Lukas? 

Se uită la mine. E palid și gâfâie. Ochii i se închid, apoi se 
deschid din nou. 

— Lukas? 

Încearcă să tragă aer în piept, să vorbească, dar glasul i se 
frânge și cuvintele nu i se desprind de pe buze. 

Anna vorbește. Nu sunt sigură, dar pare că a început să 
plângă. 

— Poliţia o să ajungă aici în curând, Julia. 

Mă uit la pistolul din mâna mea, la bărbatul pe care tocmai l- 
am împușcat. Adevărul începe să iasă la iveală, dar încă e 
distorsionat, încă nu e limpede. 

— N-am vrut să-l omor. 

— Niciodată nu vrei... 

— Ce...? 

— Și totuși, oamenii tot mor... 

Nu înțeleg ce vrea să spună. 


333 


— Ce? Anna...! 

— Oh, Julia. Încă nu ţi-ai dat seama, nu? 

— E arma ta, suspin eu. Ata. Tu mi-ai zis despre ea. 

— Dar nu eu am apăsat pe trăgaci. 

— Mi-a omorât sora! 

Zâmbește, apoi face un pas în lumină. 

— Ba nu, n-a omorât-o. 

Vocea ei e foarte rece, iar vorbele îi sunt atât de tăioase încât 
ar putea să-mi despice carnea. 

— Ce? 

— Cu mine a venit să se întâlnească Kate în noaptea aia. l-am 
zis că trebuie să vorbim. Dar nu aici. 

Se uită la Lukas, care zace tăcut pe pavaj. 

— Ci la el acasă. Mi-a zis că ne putem vedea în apartamentul 
lui. 

— Ce? 

— Dar a întârziat. A rămas să mai bea un pahar. Așa că m-am 
întâlnit cu ea aici. Chiar în locul unde stăm acum. 

— Cu Kate? 

Dă din cap. 

— l-am zis că a venit timpul. Încercasem tot, dar tu nu voiai 
să-l dai înapoi pe Connor. Așa că m-am gândit că ar trebui să-ţi 
spunem adevărul. 

Mă cuprinde un val de groază, simt că mă asfixiez. Mă 
străduiesc să respir. 

— Deci tu încercai s-o convingi... 

— Da. l-am zis că ar trebui să-ţi spună despre tatăl lui Connor. 
Să-ţi spună că fiul ei avea rude care puteau să se îngrijească de 
el. Că nu o avea doar pe ea... 

larăși mă uit la Lukas. 

— Adică el? 

— Nu fi ridicolă. El era doar un tip cu care mi-o trăgeam. 

Clatină din cap. 

— E vorba de mine. 

Fac un pas în spate. Cobor pistolul. Nu-mi vine să cred ce aud. 

— Dar... 

— Kate n-a vrut să mă asculte. Mi-a zis că n-o să-ţi spună. Că 
ar fi prea dureros pentru tine. 

Clatină din cap. 


— Ca și când durerea ta ar mai fi contat vreun pic după ce ai 
făcut. Și ne-am certat. 

— Ce...? Cine ești? 

— N-am vrut s-o îmbrâncesc. 

— Tu ai omorât-o! 

Se uită la mine. Ridică bărbia cu un aer sfidător. Ura ei e 
aproape fizică, vâscoasă și lipicioasă. Pătrunde până în adâncul 
meu. Mă privește în ochi și îmi dau seama că o scârbesc. 

— Am împins-o. S-a lovit la cap. Eram furioasă, voiam să mă 
opresc, dar... 

Ridică din umeri. 

— Nu știam că e moartă când am plecat. Dar da. Am lăsat-o 
aici și m-am dus acasă la el - se uită din nou la Lukas -,iara 
doua zi am aflat că a murit. Și m-am bucurat. Știi de ce? Pentru 
că am lăsat-o aici, singură. 

Suspinele se transformă în lacrimi fierbinţi, care mi se preling 
pe obraji. Ridic pistolul. 

— M-am bucurat pentru că exact asta ai făcut și tu cu fratele 
meu. 

— Ce...? încep eu, dar îmi vine în minte o imagine. 

Ultima oară când am stat aplecată deasupra unui muribund. 
Și în sfârșit înţeleg. Îmi amintesc cum mi-a zis Marcus că o 
chema pe sora lui. 

— Bella... Tu ești Bella. A 

Acum văd ceea ce n-am reușit să văd în tot acest timp. Intr-o 
anumită lumină, din anumite unghiuri, seamănă un pic cu 
fratele ei. E 

Dintr-odată mă întorc acolo. Il văd în noaptea aceea, cu faţa 
palidă, fără sânge, dar acoperită de sudoare. Părea ireală, ca și 
când ar fi fost din cauciuc. Avea spumă la gură, iar pe podea era 
vomă. 

— Pleacă! mi-a zis Frosty. 

— Nu, nu pot. 

S-a uitat la mine. Plângea. 

— Trebuie să pleci. Dacă ne găsesc aici... 

— Nu. 

— ... O să se termine pentru noi toți. 

S-a ridicat în picioare și m-a luat în braţe. 

— Nu mai putem face nimic pentru Marky, draga mea. S-a 
dus. S-a dus... 


335 


— Nu! 

— ... iar tu trebuie să pleci acum. 

Și atunci am înțeles. Adevărul. Mi-am imaginat viețile pe care 
le-aș fi ruinat dacă aș fi rămas lângă un om pe care era prea 
târziu să-l ajut. 

— Dar... 

— Promit c-o să anunţ că e aici. 

M-a sărutat pe creștet. 

— Pleacă. Și ai grijă de tine. 

Apoi s-a întors spre Marcus, iar eu, aruncând o ultimă privire 
spre el, m-am întors cu spatele și l-am lăsat singur. 

Mă uit la femeia care am crezut că era prietena mea, Anna. La 
femeia care s-a dat drept prietena fiului meu. 

— Ești sora lui Marcus. 

Nu răspunde. Mâinile îmi tremură. 

— Ascultă-mă. Nu știu ce-ţi închipui... 

— Ştii, Marcus urma să se întoarcă acasă. Urma să avem grijă 
de el. Noi îl iubeam. Familia lui. Nu tu. Tu nici măcar n-ai stat 
lângă el. L-ai lăsat singur. 

— Făcuse supradoză, Anna! Poate nu-ţi place, dar ăsta e 
adevărul. Nu se mai drogase de câteva săptămâni și a luat mai 
mult decât putea duce. N-a fost vina nimănui. 

— Serios? 

Clatină ușor din cap, cu ochii mijiţi și cu o expresie plină de 
ranchiună. 

— Știu că-ţi vindeai fotografiile și-i cumpărai droguri... 

— Nu... nu... 

— lar când n-a mai rezistat, când a luat o supradoză, l-ai lăsat 
să moară. 

— Nu! ÎI iubeam... ÎI iubeam pe Marcus... 

Plâng în hohote acum, și trupul mi se zgâlțâie, lacrimile 
amestecându-mi-se cu stropii care-mi cad pe obraji. 

— N-am iubit pe nimeni cum l-am iubit pe el. 

Mă fixează cu privirea ei rece. 

— Nici măcar nu știi ce s-a întâmplat, continui eu. Deja era 
mort. A trebuit să plec. Marcus făcuse... toți eram... a trebuit să 
plec. 

— L-ai lăsat acolo, să moară pe podea. Ai fugit acasă, să 
începi o nouă viață, cu căsuţa ta minunată și cu soțul tău de 
mare succes. Și cu fiul tău. Dragul de Connor. 


336 


— Connor. Unde e? 

— Mi-ai luat totul. Mama s-a spânzurat... 

Îndrept pistolul spre ea. 

— Unde e? 

— Apoi a murit și tata. Ar fi trebuit să mergi la închisoare 
pentru ce-ai făcut. 

Tace o clipă, cu capul înclinat. Peste răpăiala ploii se aud 
sirenele: 

— lar acum chiar o să mergi. Vine poliţia. 

— Ce-ai făcut cu fiul meu? 

— Nu i-am făcut nimic lui Connor. Nu i-aș face rău. E tot ce 
mi-a mai rămas. 

În cele din urmă, îmi dau seama: 

— Marcus? Marcus era tatăl lui Connor? 

Nu spune nimic, și oricât de mult mi-aș dori să n-o cred, știu 
că e adevărat. Înţeleg tot. Probabil s-a întâmplat când Kate a 
venit la noi în vizită. Cu puţin înainte să moară Marcus. 

Dă din cap. 

— Nu știam că fratele meu făcuse un copil. Dar anul trecut, 
Kate mi-a povestit totul despre Connor. Cum a rămas 
însărcinată când și-a vizitat sora la Berlin, și că sora ei nu știa ce 
s-a întâmplat. Habar n-aveam că era vorba despre Marcus, dar 
apoi mi-a arătat poza cu voi doi. Am fost la un pas să-i spun că 
Marcus era fratele meu, dar am hotărât să n-o fac. Știi de ce? 
Pentru că, în sfârșit, totul se lega. După toţi acești ani, aflasem 
în sfârșit cine era nenorocita care-l lăsase să moară. 

Se uită în ochii mei. 

— Tu erai, Julia. lar eu locuiam cu sora ta. 

Clatină din cap. 

— Și fotografia aia... Am început să-mi văd fratele peste tot... 

— Dacă i-ai făcut ceva fiului meu... 

— E nepotul meu, Julia. Și-l vreau. Nu mai poate rămâne cu 
tine. Uită-te și tu la tine. Uită-te la ce-ai făcut. Nu ești bună să-i 
fii mamă. Am dovedit-o. l-am trimis lui Hugh înregistrările cu 
tine. Le-am trimis la toată lumea. Or să afle cu toţii ce curvă 
ieftină ești. 

Deci despre asta e vorba. Scopul ei a fost tot timpul să-l ia pe 
Connor înapoi. Nu să pună mâna pe bani. 

Mă uit la Lukas. Care credea că mă șantaja pentru bani. Zace 
nemișcat, cu ochii deschiși, dar lipsiţi de viaţă. 


337 


Aud o mașină oprind în spatele meu. Nu îndrăznesc să întorc 
capul. Mă uit la pistolul din mâna mea. Pare că n-are nicio 
legătură cu mine. 

Lukas e mort. Omul care putea dovedi ce s-a întâmplat a 
murit. Eu l-am omorât. 

— O curvă, spune Anna. 

Face un pas spre mine. E atât de aproape, încât aș putea s-o 
ating. Aud pași apropiindu-se. Arunc o privire peste umăr. Văd 
două mașini de poliţie, iar dintr-una coboară Hugh. În jurul lui 
sunt trei sau patru polițiști. Toţi strigă - e un amestec de 
franceză și engleză. Vocea lui Hugh e singura pe care o disting: 

— Julia! Julia, pune pistolul jos! 

Mă uit la el. In mașina din spatele lui văd pe cineva și, cu un 
fior de ușurare, îmi dau seama că e Connor. Se uită la mine. Are 
un aer pierdut, debusolat. Dar e în viață. Anna m-a minţit. N-a 
păţit nimic. Probabil că Hugh, nu Anna, l-a găsit rătăcind prin 
Gare du Nord. Sau poate Connor s-a înduplecat și și-a deschis 
telefonul să-l sune pe tatăl lui. 

— Julia! strigă Hugh din nou, oprindu-se la câţiva pași de 
mine. 

Poliţiștii sunt înaintea lui, aplecaţi pe vine. Au armele 
îndreptate spre mine. Mă uit la Anna. 

— Ea a omorât-o pe Kate! spun eu. 

Anna vorbește încet, cât să n-o aud decât eu: 

— Ești o drogată, o curvă și o criminală. 

incă mă uit la soţul meu. Îmi amintesc ce mi-a zis la telefon 
când venea încoace. Tatăl lui Connor e mort. 

Știa. Probabil i-a spus Kate. Și mie nu mi-a zis. 

Mă uit din nou la Anna. Știu că spune adevărul. l-a trimis 
pozele lui Hugh. 

Zâmbește. 

— Ți-am luat tot. Ti-am distrus viața, Julia, iar acum o să-ţi 
pierzi fiul. 

— Nu..., încep eu, dar mă întrerupe. 

— S-a terminat, Julia. 

Îndrept pistolul spre ea. Poliţiştii strigă, Hugh spune ceva, dar 
nu disting cuvintele. Știu că are dreptate. Orice s-ar întâmpla, s- 
a terminat. Nu există cale de întoarcere. Am iubit un bărbat, un 
bărbat care nu e soțul meu. L-am iubit și l-am împușcat. Nu pot 


338 


schimba asta. Viaţa mea - a doua mea viață, cea pe care am 
început-o când am fugit din Berlin - s-a terminat. 

— Ar trebui să te omor, spun eu. 

— Atunci fă-o. 

Închid ochii. Asta vrea. Știu. Și dacă o fac, a câștigat. Dar 
acum nu-mi mai pasă. L-am pierdut pe Hugh, am să-l pierd și pe 
Connor. Nu mai are nicio importanţă. 

Îmi tremură mâna, nu știu ce o să fac. Vreau să apăs pe 
trăgaci și, în același timp, nu vreau. Poate că nu e prea târziu, 
poate aș reuși să dovedesc că Bella mi-a omorât sora, după care 
m-a amăgit să-l împușc pe Lukas. Insă asta nu schimbă cu nimic 
situaţia; Lukas a făcut multe lucruri, dar nu era un ucigaș. Am 
omorât un om nevinovat; deja nu mai contează dacă am făcut-o 
deliberat sau nu. Pentru că, oricum ar fi, nu mai pot trăi cu 
mine. 

Deschid ochii. Orice s-ar întâmpla acum, fie că o împușc, fie 
că nu, s-a terminat. 


339 


Mulţumiri 


Le mulţumesc în mod special lui Clare Conville, 
Richard Skinner și Miffa Salter. Pentru sfaturi despre 
domeniul fotografiei, mulţumirile mele se îndreaptă 
spre Annabel Staff și Stuart Sandford. Le mulțumesc 
editorilor mei din lumea întreagă, mai ales lui Larry 
Finlay, Claire Wachtel, Michael Heyward și Iris 
Tupholme. Le mulţumesc familiei și prietenilor mei, și 
mai ales lui Nicholas Ib. 

Numele „Paddy Renouf” a fost pus la dispoziţie de 
către deținătorul său real, care a câștigat dreptul de a- 
i apărea numele în această carte la o licitaţie caritabilă 
al cărei scop a fost strângerea de fonduri pentru 
Spitalul Kelling din Norfolk. Personajul este complet 
fictiv. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


Fy 


Pi] 


340