Cristina Chiperi — My Dilemma is You 01

ZECI DE MII 
DE FANI 
ŞI MILIOANE 
DE VIZUALIZĂRI! 


FENOMENUL LITERAR AL MOMENTULUI, 
CREAT ONLINE ȘI DEVENIT BESTSELLER INTERNAȚIONAL 


CRISTINA CHIPERI 


MY DILEMMA 
IS YOU 


1 


Traducere din limba italiană de 
BIANCA PAULEVICI 


Cuprins 


PrOlOQ pie ip ace pac i N ga a a nt N ec a pup 4 
a EPET E E NR RR RR RR RI ANA IRI PT N MR RR 8 
SD natia E cita EEEE 13 
e add Aa ada n i a adina d alai 18 
pi na dada a a oii ai cit a a) 23 
isa daniela iata ial aa al mol alai at 30 
(anim iii aie cc ini a 0 35 
anni ur ăi el te d latos tdi et ceată 42 
E inv i a ai i ea in 50000 48 
E) tati OA) ll and la OU a A la 55 
eO E aaa iai avand dara tva d 61 
i RR OREI NR A RR RR SIR ID POR 65 
P2 e ip ae aa tb ul dat 73 
m ee iai ce i ae 78 
(ÎI inot ut ee eee dc ai acte aude 86 
ÎLE otet i a a a pai aa tolea ial ae 93 
(Cpt a E E EEEE 100 
Îl 7 ocs la iuti alu 0 aan tati 105 
DE ie italia i e dani da aa va 111 
LO ea a RN E gi viea 117 

SEI Ii o ăn a ia a i i aa aa 123 
DA (ni a aa tc ni at d tu ab da) a la 128 
DA sia au old aaa E 133 
2 Dintele il nt Al db a E 140 
Drina in bec dl dot dadu inca ee 146 
DD it i dia Ta la i ia i te 152 
Dion og dadea ati ella 160 
DD (0 aa da i NON ui a Al ll aaa d 168 
PA ANR RDI DD PRI RONI NR IN PR A A RI NICI E 174 
De Clone alo a Rl pa nat lt aa 181 
CO aa i n i i ol uda 187 
E) (iute e cu e eee du ai ia ed 192 
9 iad a aa lait e ea i i daia 198 


ST sia inta dol dultee  al Eaatccaa 217 
J Dotat ct tdi a 223 
SO incoace dai adie al o a a la atata le ad ta 230 
stie ll ll ata isi a n ai aaa atei la aa 233 
EIo iii oala oo i Dita a a lil cit ti tai 9 tă 237 
EAO | EREI SEDERE ae DRE tente ERE RENI a O ai 242 
D010 a i i a aaa 247 
DN piei d a a a lia a i ca 251 
AD isca a el e at ee a 256 
DES cool AS tt a at tat d na EEEE 260 
DA ia i d ra al al Da co tt 264 
ZI cina ball tt a E 269 
a aia Aa A 0 i aa ta ao 3 3 it te au 276 
A ceea cl dt d 0 al le a te ta 280 
ZI O E aie e lua ae ad a a 285 
4 AO BEE m a aa RI a EI RER ne en 293 
DO inel pac n e De nt i id le ll aan a aaa 300 
ID lasere lb te ni i ne aaa aaa el alee pata ll a 304 
5 Zita dle tei id ii ANODE EKE ENAS 309 


Prolog 


Este prima dată când zbor cu avionul şi recunosc că sunt 
puţin agitată. Mă aşez şi cuplez centura de siguranţă. Mama se 
aşază lângă mine cu un zâmbet compătimitor: 

— Linişteşte-te, draga mea! În curând ajungem la Miami. 

5 ore şi 23 de minute ca să străbaţi ţara de la un ocean la 
celălalt. Mai exact, în total, 3 757 de kilometri. 

5 ore şi 23 de minute ca să faci praf şaisprezece ani din viaţă. 
Şi toate astea pentru o idioată de slujbă. 


Cu doar cincisprezece zile în urmă, viaţa mea era perfectă: 
aveam doi prieteni foarte buni, o grămadă de cunoscuţi, eram 
invitată la toate petrecerile de sâmbătă seara, şi aveam o 
familie... ca toate celelalte. Serios, ce-aş fi putut să-mi doresc 
mai mult? 

Până când, într-o vineri după-amiază, mă întorc acasă după 
şcoală şi îmi dau seama că urmează să se întâmple ceva 
îngrozitor. De câte ori trebuie să-mi dea o veste proastă, părinţii 
mei îmi pregătesc un tort de ciocolată de consolare, iar când am 
intrat În casă m-a întâmpinat exact aroma de tort de ciocolată. 

Las geanta la intrare şi mă duc direct în bucătărie, unde o 
găsesc pe mama lângă aragaz. 

— Bună, mamă, Îi zic. 

— Bună, scumpo, nu te-am auzit când ai intrat. 

Se vede în privirea ei că ceva nu e bine. 

— S-a întâmplat ceva? o întreb eu. 

— Nu, de ce? 

— Te porţi puţin... nu ştiu... ciudat. 

— Nu. E totul în regulă, draga mea. Cinăm cam într-o oră. 

— Bine, până atunci mă duc să-mi fac ordine în cameră, zic 
eu, după care ies din bucătărie şi urc repede scările spre 
camera mea. 

Mă duc la calculator şi pun nişte muzică. Misery Business a 


celor de la Paramore se aude la volum maxim, iar eu mă apuc 
să fac curat, încercând, printre altele, să nu mă mai gândesc la 
prostul acela de Set. Am fost împreună opt luni... E groaznic să 
afli că băiatul pe care îl iubeşti te înşală. Ce idiot! 

Vocea mamei îmi întrerupe şirul gândurilor: 

— La masă! 

In bucătărie, mama, tata şi Kate sunt deja aşezaţi la locurile 
lor. Mă aşez şi eu şi abia aştept să bag ceva în gură, pentru că 
sunt lihnită. 

Tăcerea din bucătărie este de-a dreptul jenantă şi ciudată 
pentru că de obicei vorbim mult. 

— Ştiţi, îmi place mult la noua mea şcoală, zice sora mea ca 
să rupă tăcerea. 

Kate are paisprezece ani şi a intrat de curând la liceu. 

Observ că mama şi tata se uită unul la altul. Fac un schimb de 
priviri ciudate şi par îngrijoraţi. După care tata încuviinţează din 
cap şi mama pricepe din zbor. Oare ce se întâmplă? 

— Fetelor, trebuie să vorbim cu voi despre un lucru important. 

O, nu! Ştiam eu! 

— Tatălui vostru i s-a oferit un post mai bun la Miami şi 
trebuie să ne mutăm acolo. Plecăm în două săptămâni, ne zice 
ea. 

Nu-mi vine să cred! Nu poate fi adevărat! Nu se poate... Ne 
merge aşa de bine în Los Angeles! Avem o casă frumoasă, 
prieteni mulţi, poate că nu e chiar grozav la şcoală, dar colegii 
sunt minunati, iar mama şi tata câştigă foarte bine. 

— Dar ne merge foarte bine aici! zic eu. 

Tata mă priveşte, străduindu-se să-şi păstreze zâmbetul. 

— Aşa e, Cris, ştiu, dar nu pot refuza. John Dallas are 
încredere în mine şi mă vrea alături de el, ca să gestionez nişte 
afaceri importante. Dar gândeşte-te ce veţi câştiga tu şi Kate: o 
casă de două ori mai mare, o şcoală fantastică, unde veţi avea 
parte de educaţia potrivită, prieteni noi şi o grămadă de alte 
lucruri! Şi apoi, Miami e un oraş foarte frumos, o să vedeţi! 

— Cine e John Dallas? întreabă Kate. 

— Un prieten bun de-al nostru, din facultate, şi şeful tatălui 
vostru, răspunde mama. Fetelor, sunt sigură că o să vă placă la 
Miami! 

— Nu e vorba de asta, mamă! intervin eu. Şi de-ar fi cel mai 
frumos oraş din lume, toţi prietenii mei sunt aici! 


— Da, toţi prietenii noştri sunt aici! insistă Kate. 

— Aşa e, dar prietenii vin şi pleacă, şi sunt sigură că o să vă 
faceţi alţii noi. 

Nu pot să-mi cred urechilor! Abia îmi mai stăpânesc furia. 
Cum pot fi atât de insensibili? 

— Nu vreau alţii noi! izbucnesc în cele din urmă, cu lacrimi în 
ochi. Şi nu vreau să plec de lângă Cass şi Trevor! Ştii foarte hi 
ne cât suntem de uniţi. Nu pot trăi fără ei! 

— Ei, gata, Cris, exagerezi! Există internet. Veţi putea păstra 
legătura într-un fel. 

Aşa încheie mama mereu discuţiile: găsind cea mai simplă 
soluţie la orice problemă, dar eu ştiu foarte bine că e greu să 
întreţii relaţii la distanţă. Cum o să fie să trăiesc fără Cass şi 
Trevor? Să nu îi văd în fiecare zi, să nu le împărtăşesc fiecare 
experienţă? 

Şi apoi Set... Speram că voi avea timp să rezolv lucrurile, să 
fac în aşa fel încât să se întoarcă la mine... 


În schimb, totul s-a sfârşit. 

Şi iată-mă aici, în avionul ăsta blestemat, care mă va duce 
departe de toate lucrurile care dau sens vieţii mele. De ce 
trebuie să fie totul atât de greu? 

Stau lângă geam şi simt cum avionul se pune în mişcare şi 
accelerează. Ne deplasăm tot mai repede, lansându-ne înainte 
ca un proiectil. Îmi ţin respiraţia în timp ce ne desprindem de la 
sol. Nu-mi vine să cred! Chiar se întâmplă... O forţă mă ţine 
lipită de scaun şi simt un gol în stomac. Mi-e teamă, dar, în 
acelaşi timp, recunosc, încerc un fior de plăcere. 

Nu ştiu cum, dar reuşesc să-mi fac curaj să privesc pe geam. 
Sub noi se întinde Los Angelesul aşa cum nu l-am mai văzut 
niciodată: un grilaj de linii şi forme geometrice tot mai 
îndepărtate. Nu recunosc nimic din oraşul meu. 

Ceva îmi spune că vor fi cele mai lungi cinci ore din viaţa 
mea... Privesc înjur şi mă concentrez pe doi copii care călătoresc 
cu părinţii lor: au vreo patru şi, respectiv, cinci ani, şi par foarte 
bucuroşi şi liniştiţi, ca şi cum zborul cu avionul ar fi cel mai 
natural lucru din lume pentru ei. 

Simt o oarecare invidie faţă de ei. Zâmbesc uşor şi închid 
ochii, sperând să mă relaxez şi să adorm puţin, în pofida 
tărăboiului pe care îl fac cei doi. 


Într-un sfârşit adorm şi încep să visez. E unul dintre cele mai 
ciudate vise pe care le-am avut vreodată: plâng şi îmbrăţişez un 
băiat. Nu îi văd clar trăsăturile, dar observ un detaliu: poartă un 
cercel în urechea dreaptă, un fel de semilună. 

Nu ştiu cine e, totuşi am o senzaţie ciudată, ba chiar sunt 
sigură, că îl cunosc dintotdeauna. S-ar părea că şi el suferă 
îngrozitor, dar oare de ce? 

Îşi mişcă buzele ca să vorbească, şi e foarte ciudat, pentru că 
îmi zice doar: 

— Trezeşte-te, scumpo! 

ÎI privesc mirată şi deschid imediat ochii. 

E mama. 

— Am ajuns la Miami, mă anunţă ea. 


1 


Mă aşez din nou drept în scaun, îmi întind picioarele şi braţele 
şi îmi decuplez centura de siguranţă ca să mă pot ridica. Abia 
aştept să cobor cu picioarele pe pământ. 

Aparent, toţi pasagerii îşi doresc acelaşi lucru ca mine şi ne 
înghesuie spre ieşire. Poate că şi ei simt că se sufocă... Kate nu 
pare să aibă vreo problemă: trece glonţ pe lângă mine, îşi 
croieşte loc prin mulţime ca să coboare şi, când nu o mai văd, 
Îmi dau seama că probabil a şi reuşit. Aş vrea să am măcaro 
fărâmă din siguranţa ei de sine şi din capacitatea ei de a se 
adapta la situaţii noi. A primit veştile despre transfer mult mai 
bine ca mine şi acum aş putea spune chiar că e fericită. 

După aproximativ o oră ne-am recuperat bagajele, am ieşit în 
sfârşit din aeroport şi acum încărcăm valizele într-un taxi. Mu, 
mama şi Kate ne înghesuim pe bancheta din spate, în timp ce 
tata se aşază în faţă. 

Privesc prin geam oraşul care se derulează în faţa ochilor mei 
şi care va deveni curând casa mea: zgârie-nori, ocean, palmieri, 
plaje, vile şi din nou ocean. 

Vom locui în Miami Beach, iar acesta e singurul lucru care nu 
- mi displace câtuşi de puţin. lubesc marea şi sper să îmi pot 
petrece toate după-amiezile pe plajă. 

Străzile pe care le străbatem sunt pline de tineri de vârsta 
mea, care se dau cu skateboardul, cu rolele sau se duc la plajă 
în bermude şi cu placa de surf la subraţ. Trebuie să recunosc că 
nu pare deloc un loc rău, mai ales în această perioadă a anului. 

Sper din tot sufletul să reuşesc să îmi fac prieteni din prima zi 
de şcoală. Încă de mică am suferit mult din pricina timidităţii. 
Mă simţeam invizibilă şi nu înţelegeam că, de fapt, eu mă 
izolam de ceilalţi. Din fericire însă, i-am avut alături de mine pe 
Cass şi pe Trevor. Apoi, în primul an de liceu, mi-am dat seama 
că trebuie să-mi schimb atitudinea: mi-am făcut curaj şi am 
învăţat să relaţionez cu oamenii. De fapt, acum am mulţi 
prieteni. Ah, pardon, aveam mulţi prieteni. 


Taximetristul frânează brusc şi mă lovesc de scaunul din faţă. 

— Care-i problema? izbucnesc eu. 

Şoferul scoate capul pe fereastră. 

— Băieți, data viitoare uitaţi-vă înainte să treceţi pe roşu! 
Puteam să dau peste voi! strigă el. 

Mă aplec şi eu să văd cu cine vorbeşte şi observ un grup mic 
de tineri; unul dintre ei îi râde în faţă taximetristului ca un 
cretin. 

Aş zice că sunt de-o vârstă cu mine. Trei băieţi şi o fată, 
îmbrăcaţi la modă şi foarte drăguţi. Cine ştie? Poate merg la 
aceeaşi şcoală la care voi merge şi eu. Sper că nu... N-aş vrea 
să-mi fie colegi. 

Taximetristul îşi cere scuze că a frânat brusc şi o ia din nou 
din loc. Trecem pe lângă un parc şi ne adâncim într-un cartier 
plin de case enorme. Aici ne oprim, iar tata începe să descarce 
valizele. 

Mă uit în jur. Peste tot, doar vile enorme, cu piscine şi grădini 
incredibile, şi toate au cel puţin două etaje. Simt mirosul mării, 
aşa că plaja nu poate fi prea departe. 

— Aici stăm noi?! întreb eu, arătând spre supervila din faţa 
noastră. 

Tata încuviinţează, iar eu rămân cu gura căscată. Aruncasem 
deja o privire pe Street View, dar nu mi se păruse aşa de mare, 
dimpotrivă... Are două etaje, piscina se vede deja de aici... şi 
abia aştept să o folosesc! 

— Uau! exclam eu. 

Kate îşi ia genţile din zbor şi aleargă entuziasmată spre 
intrare. 

— Dă-te la o parte, tată! 

Eu şi mama o urmăm şi, când deschidem uşa, rămân efectiv 
cu gura căscată. Chiar în faţa noastră se iveşte un hol luminos, 
cu o uşă de sticlă care dă spre grădină, iar grădina este 
orientată spre ocean. În partea dreaptă se văd nişte scări care 
duc la etaj. În stânga, în schimb, se află un salon cu două uşi 
mari de sticlă prin care se ajunge direct în grădină. 

Totul este decorat cu mult gust, în stil ultramodern, şi este 
îngrijit până în cel mai mic detaliu. Într-un colţ al încăperii zăresc 
coletele sosite de la Los Angeles, cu puţinele lucruri care au 
supravieţuit din vechea noastră viaţă. 

Las valizele la intrare şi urc scările ca să văd etajul. Uau, câte 


camere! Intru În toate: o încăpere cu un perete întreg din sticlă, 
cu vedere la ocean, o baie enormă şi patru dormitoare. Fiecare 
cameră are baia proprie, dar niciuna nu e pe gustul meu. Sunt 
ori prea mari, ori prea mici, plus că urăsc să cobor scările la 
prima oră a dimineţii, aşa că mă duc din nou la parter, să văd 
dacă nu găsesc vreo cameră jos. 

Din fericire, o găsesc, şi pare perfectă pentru mine. Are 
mărimea potrivită, iar de la fereastră se vede piscina, piscina 
noastră. 

— Cum te simţi, scumpa mea? mă întreabă mama intrând în 
cameră. 

— Bine... cred, îi răspund. 

— Vrei să dormi aici? mă întreabă ea, privind în jur. 

— Da, pot? 

— Bineînţeles, îmi zice zâmbind. 

Mă uit din nou înjur, ca să văd cum să-mi aranjez lucrurile. 

— Nu uita că luni începi şcoala! Profită de azi şi de mâine ca 
să-ţi aranjezi lucrurile, draga mea, mai spune mama, stricându- 
mi ziua şi-aşa stricată. 

— Ah, da... şcoala... murmur eu şi mă duc să-mi iau valizele, 
pe care le târăsc spre noua mea cameră. 

Nu am manuale, nu ştiu unde au ajuns cu programa, nu ştiu 
nimic. Venind în octombrie, după ce au început deja cursurile şi 
s-au format clasele, nu-mi va fi deloc uşor să mă integrez. 

La sfârşitul serii am terminat de aranjat lucrurile, iar camera 
aduce acum ceva mai mult cu mine decât în urmă cu câteva 
ore. Nu arată rău, cu toate că vechea mea cameră din Los 
Angeles era foarte diferită. 

Scot dintr-un dosar câteva fotografii pe care le-am imprimat 
înainte să plecăm. lau scotch-ul şi mă apuc să le lipesc pe dulap. 

Asta a fost făcută la ziua de naştere a arogantei ăleia de 
Giuly: eu şi Cass zâmbim şi suntem murdare de frişcă. In seara 
aceea făcuserăm un tărăboi uriaş, dar ne-am distrat foarte tare. 
Cass îmi dăduse un brânci chiar când mama sărbătoritei trecea 
pe lângă noi cu tortul, iar eu m-am ciocnit de ea. Tortul a zburat 
prin aer şi a aterizat în capul invitaţilor. S-a pornit un război în 
care frişca şi pandişpanul au aterizat peste tot, iar eu şi Cass ne- 
am făcut o poză, ca s-o avem amintire. 

Într-o altă fotografie suntem eu şi Trevor îmbrăţişaţi. 
Zâmbesc. Ce n-aş da acum pentru o îmbrăţişare de la prietenul 


meu! 

Pe asta, în schimb, am făcut-o chiar ieri după-amiază, după 
ore. E un selfie cu noi trei pe banca noastră. Mi se pare că a 
trecut o veşnicie de atunci, şi totuşi s-au scurs doar douăzeci şi 
patru de ore. Ochii mi se umplu de lacrimi. 

Cass e foarte tristă; dintre noi trei, ea a fost cea mai afectată 
de vestea că mă mut. Nu mi-am imaginat că o să reacționeze 
aşa de urât. E dificil pentru toată lumea, dar poate că ei i-a fost 
ceva mai greu. Mi-a dăruit pandantivul pe care îl port la gât, 
jumătate dintr-o inimioară, iar cealaltă jumătate e la ea, „ca să 
ne amintim că ne aparţinem una alteia”. 

Trevor a făcut o faţă foarte amuzantă când şi-a dat seama că 
a fost exclus din cadou. Dar Cass ne-a surprins cu un alt dar: trei 
brățări cu inițialele noastre, GGT. 

— Ca să ne amintim că suntem şi vom fi mereu cei trei 
muşchetari, ne-a spus ea chicotind. 

Apoi, când ne-am despărţit, prietena mea m-a strâns tare în 
braţe, de parcă n-ar mai fi vrut să-mi dea drumul, şi m-a 
implorat printre lacrimi: 

— Cris, nu mă părăsi, te rog! 

A fost cel mai trist moment din viaţa mea. 

Trevor, în schimb, nu a plâns, dar avea ochii umezi şi ştiu că 
suferea. 

Mă aşez pe pat, îmi iau celularul şi mă uit la alte fotografii. 
După care le trimit un mesaj amândurora: „Mi-e dor de voi”. 


2 


Aroma intensă a clătitelor pufoase proaspăt făcute mă 
trezeşte blând din somn. Incerc să amân trezirea, ţinând 
pleoapele închise şi inspirând adânc mirosul delicios şi familiar. 

Când mă hotărăsc în sfârşit să deschid ochii, îmi ia câteva 
clipe să îmi dau seama unde mă aflu. 

Atrasă de parfumul clătitelor, am un singur obiectiv: să merg 
în bucătărie. 

Ajunsă în dreptul uşii, îi găsesc pe mama, tata şi Kate la 
masă, aşezaţi pe aceleaşi locuri pe care le ocupau în bucătăria 
noastră din Los Angeles. Nici n-ai zice că ne aflăm la mii de 
kilometri distanţă. Mă aşez şi eu, aşteptându-mi porţia de 
fericire. 

— Te-ai trezit bine, draga mea? Cu ce vrei să mănânci 
clătitele? mă întreabă mama. 

— Bună dimineaţa, mamă, da, mulţumesc. Cu ceai, îi răspund 
eu zâmbind. 

Mama îmi dă ceaiul, iar eu suflu în el, să-l răcesc. 

— Gustă puţin, zice tata şi îmi întinde o farfurie cu fabuloasele 
lui clătite cu sirop de arțar. 

Sunt sigură că numai el ştie să le facă aşa bune. 

După micul dejun mă pregătesc să merg pe plajă. Mă învârt 
puţin prin cartier, căutând un indicator, dar nu găsesc nimic. In 
cele din urmă îi cer informaţii unei doamne care, din fericire, îmi 
arată strada pe care trebuie să o apuc. 

După câteva minute, palmierii devin tot mai deşi, iar trotuarul 
freamătă de oameni de toate vârstele care se dau pe 
skateboarduri sau pe patine cu rotile, şi în sfârşit văd oceanul. 

Odată ajunsă pe plajă, îmi aranjez prosopul pe nisip, îmi dau 
jos pantofii şi mă întind la soare. Mă simt chiar bine şi încep să 
cred că, poate, viaţa aici nu e chiar atât de scârboasă, când, 
dintr-odată, mă loveşte ceva în braţ. Mă ridic brusc şi îmi dau jos 
ochelarii de soare plini de nisip. 

Un tip se apropie în fugă. Are ochii mai albaştri ca cerul şi 


părul castaniu ciufulit de vânt. 

— Scuze, e vina lui Cam, îmi zice el, luându-şi mingea. 

— Ah, nu, stai liniştit! Nu face nimic, îi răspund eu, 
scuturându-mă de nisip. 

Tipul zâmbeşte şi mă măsoară din priviri preţ de câteva 
secunde. 

— Ne mai vedem! 

Încuviinţez din cap şi îi zâmbesc la rândul meu, în timp ce el 
dă să plece. 

Bineînţeles, acest „Cam” ar fi putut să fie mai atent! Sunt 
plină de nisip. Apoi... ce ruşine! Nu îmi place deloc să vorbesc cu 
băieţi pe care nu-i cunosc; nu ştiu niciodată cum să mă comport 
cu ei. 

Îl urmăresc cu privirea pe tipul cu ochi albaştri şi îl văd 
întorcându-se la grupul lui de prieteni. 

Jur ea mi se pare că sunt cei de ieri, care au trecut pe roşu! 

Mă întind din nou şi încerc să mă relaxez, legănată de sunetul 
valurilor, dar nu reuşesc să regăsesc magia pe care o simţisem 
cu câteva minute înainte. Poate mi-ar prinde bine nişte 
shopping... Ce altceva mi-ar ridica mai bine moralul? Şi, în plus, 
nu îmi displace ideea de a-mi cumpăra haine noi pentru şcoală. 

Îmi strâng lucrurile şi mă îndrept spre ceea ce îmi pare a fi 
centrul oraşului, dacă e să mă iau după numărul de magazine şi 
du-te-vino-ul continuu de oameni. 

Intru în Forever 21, mă uit în jur şi găsesc rapid câteva haine 
trăsnet. Când ies din magazin, mă simt mulţumită: în geantă am 
trei tricouri, o rochie şi două perechi de leggings. Mai trebuie 
doar să mă hotărăsc ce-o să port mâine, în prima zi de şcoală! 
încerc să-mi imaginez posibile combinaţii, ca să nu las totul pe 
ultimul minut, cum fac mereu. Merg absorbită de gânduri, iar un 
tip pe skateboard dă peste mine şi mă trânteşte la pământ. 

Ce zi o fi azi? Ziua în care toată lumea se ciocneşte de Cris? 

— Scuze, îmi zice imediat skaterul. 

Îmi ridic privirea să văd cine e. Pare cam de o vârstă cu mine, 
are părul blond ciufulit şi ochii de un căprui pur şi simplu superb. 

Îmi ia geanta de jos, se ridică şi mi-o înmânează. 

— Scuză-mă. Te-ai lovit? Eu... se blochează când privirile ni se 
întâlnesc. 

— Âmm... stai liniştit, sunt bine. 

lau geanta şi îi zâmbesc. 


— Da... bine... Atunci... murmură el, trecându-şi mâna prin 
păr. 

Dar ce-a păţit? Mă înşel oare sau e jenat? 

— Matt! E totul în regulă? strigă cineva apropiindu-se de noi. 
E acelaşi tip care a venit să-şi ia mingea pe plajă. Hei, iarăşi tu? 
întreabă el amuzat, recunoscându-mă. 

— Da, e totul în regulă. Vă cunoaşteţi? se miră tipul blond. 

— Nu, dar adineauri, Cam a lovit-o cu mingea, îi explică tipul 
cu ochi albaştri. 

Râd amândoi. 

Nu îmi place deloc situaţia. Încep să mă simt ciudat şi nu mi 
se pare deloc distractiv. 

— Imi pare bine, eu sunt Nash, adaugă tipul, întorcându-se 
spre mine. 

— Cris, zic eu, zâmbind forţat. 

— Nu te-am mai văzut pe aici. Eşti nouă în zonă? mă întreabă 
tipul pe care cred că îl cheamă Matt. 

— Da, m-am mutat ieri. 

Incerc să-mi păstrez calmul şi să nu intru în panică. 

— Atunci sper să te revăd curând; sunt sigur că unora le-ar 
plăcea să te aibă în preajmă, continuă Nash, lovindu-l pe spate 
pe amicul lui. Haide, Matt! Cam, Taylor şi prinţesa ne aşteaptă. 

— Ciao, Cris, mă salută tipul blond. 

— Ciao... îi răspund, zâmbind puţin jenată, şi îi privesc 
îndepărtându-se. 

De ce păţesc eu chestii din astea? Ce e în neregulă cu mine? 

Nimic nu îmi merge bine de când am ajuns în oraşul ăsta! Şi, 
ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, pe drumul spre casă mă 
rătăcesc. Reuşesc să găsesc din nou strada doar cu ajutorul 
unui poliţist. 

Intrucât dimineaţa a fost plină de evenimente, hotărăsc să îmi 
petrec după-amiaza — ultima liberă înainte de începerea şcolii 
pe marginea piscinei mele. Nu există lucru mai plăcut ca acesta 
pe tot pământul! 

În jurul meu, totul e verde şi tăcut; într-adevăr relaxant. Şi 
totuşi, nu mă pot opri să nu mă întreb ce se va întâmpla anul 
acesta la noua şcoală... Inchid ochii şi mă concentrez pe liniştea 
din jurul meu, ca să îmi reduc gândurile la tăcere. 

— Haide, termină! strigă brusc o fată. 

Mă întorc să văd ce se întâmplă, dar nu e nimic grav: sunt 


doar doi îndrăgostiţi care se urmăresc chicotind pe strada care 
trece pe lângă grădina noastră. 

El pare foarte drăguţ, cu un corp chiar frumos. Ea are părul 
blond, lung şi ondulat, şi e îmbrăcată cu haine de culoare fucsia 
din cap până în picioare. Mă ia durerea de cap doar uitându-mă 
la ea! 

Mi se strânge inima când îi văd cât de fericiţi sunt şi îmi 
amintesc cum eram eu şi Set la început. leşeam deseori 
împreună, ne petreceam serile uitându-ne la filme şi ne distram 
grozav. 

Apoi Sindy ne-a invitat la petrecerea de ziua ei de naştere. Eu 
hotărâsem să nu mă duc, dar Set a preferat să treacă pe acolo, 
ca să-şi petreacă seara cu colegii din echipa de rugby. Intr-un 
final, m-am dus şi eu, căci Cass se simţea rău şi îmi ceruse să 
vin să o iau de acolo. Căutând-o, l-am găsit pe Set în baia 
fetelor, făcându-şi de cap cu o ţipă. 

Păreau foarte absorbiți unul de celălalt... Şi acum mă întreb: 
oare de cât timp dura povestea asta? 

Din clipa aceea, totul s-a terminat. S-a terminat cu noi. 

Mă întorc din nou în prezent. Soarele a ajuns la asfinţit şi ştiu 
că mâine va fi o zi foarte grea. Mai bine mă duc în casă. Nu-mi 
doresc decât să mă bag sub pătură şi să iau o pauză câteva ore. 


3 


Ca de obicei, dimineaţa soseşte prea devreme şi alarma 
răsună în toată camera. 

Nu vreau să mă dau jos din pat, aşa că o programez peste 
zece inimile, ca să mai dorm puţin. 

Când sună din nou, îmi bag capul sub pernă să îmi acopăr 
urechile, dar lumina care vine dinspre uşă mă trezeşte definitiv. 

Cu ochii pe jumătate închişi, văd în prag silueta mamei. La 
început nu reuşesc să înţeleg ce îmi zice, dar apoi cuvintele el 
răsună foarte limpede. 

— Eşti tot în pijama?! 

Nu-i înţeleg neliniştea... Care o fi problema? 

Mă ridic în capul oaselor, iau celularul şi mă uit la oră. 

O, nu! Drăcovenia asta, în loc să amâne alarma cu zece 
minute, a amânat-o cu treizeci! O să întârzii chiar în prima zi de 
şcoală! 

Sar din pat şi apuc primele haine pe care le găsesc în dulap. 

— Cât timp avem la dispoziţie? întreb în timp ce-mi trag un 
tricou pe mine. 

— Zece minute. Mişcă-te repede! 

închid ghiozdanul, fug la baie să mă machiez puţin şi ies 
valvârtej din casă. Mama mă aşteaptă deja în maşină. 

Cât de departe? întreb eu în timp ce îmi cuplez centura. 

Aproximativ cincisprezece minute cu maşina. 

— Sau chiar douăzeci şi cinci, la cum e traficul, adaugă Kate, 
care merge şi ea la aceeaşi şcoală. 

— Nu mă ajuţi, îi spun eu, săgetând-o cu privirea. 

Ajungem după exact un sfert de oră, ne dăm jos repede din 
maşină, iar mama ne urează o zi bună. 

— Ne vedem acasă! îmi strigă Kate şi o ia la fugă spre cei din 
primul an. 

O urmăresc cu privirea în timp ce se îndepărtează, după care 
mă întorc şi mă uit la clădire: e înspăimântător de enormă! 
Respir adânc şi intru pe poartă. 

În curte, îmi croiesc drum printre elevii care aşteaptă să intre. 


Unii fumează, mulţi stau singuri, alţii sporovăiesc animați. 
Probabil că arăt îngrozitor sau că par un extraterestru: am 
impresia că toate privirile sunt îndreptate asupra mea, ceea ce 
mă face să devin foarte agitată. Obiectivul meu era să fiu cât 
mai puţin vizibilă, dar mă tem că am eşuat lamentabil... 

Sună clopoţelul, şi elevii pornesc spre sălile de clasă. Voi 
pierde cel puţin douăzeci de minute din prima oră ca să mă 
întâlnesc cu directoarea. 

Mă apropii de o ţipă roşcată care stă singură şi o întreb 
politicos unde se află biroul directoarei. Sperând că nu şi-a bătut 
joc de mine, mă îndrept în direcţia pe care mi-a sugerat o şi, aşa 
cum mi-a spus, ajung în faţa unei uşi de un alb orbitor. 

Bat la uşă şi intru. 

— Bună ziua. 

— Bună ziua. Bănuiesc că eşti eleva cea nouă, mi se 
adresează directoarea zâmbind. 

Încuviinţez cu timiditate. 

— Cristina Evans, corect? mă întreabă ea, uitându-se pe o 
foaie de hârtie. 

Încuviinţez din nou. 

— Sora ta a trecut pe aici cu exact cinci minute în urmă. Râde 
pe sub mustăţi. Te rog, ia loc. 

Mă aşez tăcută în fotoliul pe care mi l-a indicat. 

— Bun venit la şcoala noastră, domnişoară Evans! Am 
verificat cursurile pe care le-ai frecventat în Los Angeles şi, dacă 
nu intenţionezi să-ţi modifici planul de studii, vei continua să le 
urmezi şi aici. Cum ştii, cursurile au început de mai bine de o 
lună şi îmi imaginez că nu îţi va fi uşor să recuperezi. Dar nu-ţi 
face griji, sunt sigură că te veţi obişnui repede şi că te veţi simţi 
bine. 

Mi-ar plăcea să fiu la fel de optimistă ca ea şi chiar sper să 
aibă dreptate. 

Se aude o bătaie la uşă şi cineva intră în încăpere, iar eu 
recunosc imediat ochii albaştri incredibili. 

— Domnişoară Evans, el este Nash Grier, spune directoarea 
zâmbind. Îţi va arăta şcoala şi îţi va face cunoştinţă cu colegii de 
la ora de engleză. 

Rămân efectiv fără cuvinte. larăşi el! 

După câteva minute, eu şi Nash ieşim din biroul directoarei. 

— la te uită cu cine mă întâlnesc din nou! Ai să înveţi aici! 


exclamă el amuzat. Păi, atunci, bine ai venit la şcoala care îţi va 
distruge viaţa! Râde pe sub mustăţi şi începem un tur scurt al 
clădirii: sălile de curs, biblioteca, cantina, cafeneaua, infirmeria. 

— Am terminat turul turistic! mă anunţă Nash la un moment 
dat. Am vizitat doar o mică parte din instituţie, dar e timpul să 
mergem la oră. N-ai vrea să ratezi ora de engleză! 

Îmi face cu ochiul. 

— Câţi suntem în clasă? 

— Patru sute, glumeşte el. 

— Foarte amuzant, zic eu mimând un zâmbet. 

— Suntem douăzeci şi şapte, zice el, în timp ce străbatem un 
coridor plin de dulăpioare roşii. Ah, înainte să mergem la oră, 
să-ţi arăt dulăpiorul tău. E cel cu numărul 672. Poţi folosi ce 
parolă vrei. 

Nash se întoarce, iar eu introduc data mea de naştere. O voi 
schimba mai târziu cu una mai bună. 

După câţiva metri, ciocănim la o uşă şi intrăm într-o sală cu 
siguranţă prea mare pentru douăzeci şi şapte de elevi. Sunt 
bănci cu un singur loc, ceea ce nu îmi place deloc. 

— Bună ziua, domnule Grier. Ea e eleva cea nouă? întreabă 
profesorul. 

Nash încuviinţează şi se aşază în banca lui. Rămân singură, 
lângă catedră, în timp ce o clasă întreagă de necunoscuţi mă 
măsoară din cap până-n picioare, iar eu îmi doresc să intru în 
pământ. Mă uit la colegii mei. Printre ei îl recunosc pe Matt, 
skaterul de ieri dimineaţă, şi imediat mă simt puţin mai bine. 

— Bine, copii, v-o prezint pe noua noastră colegă. Se numeşte 
Cristina Evin, zice profesorul. 

— Evans, îl corectez eu. 

Mă întreb cum poţi greşi un nume aşa de comun. 

— Ah, da, Evans. 

la un pix şi îşi notează ceva în catalog. 

Câteva fete se uită la mine şi râd; nu înţeleg de ce. Cred că 
una dintre ele e blonda care se hârjonea ieri cu iubitul lângă 
casa mea. 

— Bine, Cristina, poţi să te aşezi în faţa lui Cameron, zice 
proful. 

Păcat că nu ştiu cine este acest Cameron. 

— Chiar acolo. 

Îmi arată spre al treilea rând, iar eu mă duc să mă aşez. 


Stau destul de aproape de Nash, iar Matt e în cealaltă parte a 
clasei, în ultima bancă. Mă întorc să mă uit la el şi îl surprind 
holbându-se la mine. Îmi zâmbeşte, iar eu îi fac cu mâna. Îmi 
face şi el cu mâna. 

Mă bucur că am colegi pe care îi ştiu măcar din vedere. 

Profesorul reia lecţia pe care intrarea noastră a întrerupt-o. 

— Pssst! Hei! şopteşte tipul din spatele meu. 

Mă întorc, sperând ca proful să nu îşi dea seama, şi mă 
trezesc faţă în faţă cu un tip cu ochi de un căprui intens, 
luminoşi şi profunzi, şi un chip pe care mi se pare că l-am mai 
văzut pe undeva... Sunt aproape sigură că e acelaşi tip care era 
ieri cu blonda. Are o privire magnetică şi rânjeşte maliţios. 

— Ai ceva pe cap, îmi zice el. 

Fac ochii mari, înspăimântată. 

— Ce anume?! întreb eu agitată. 

— Domnişoară Evans, nu ştiam că eşti atât de avansată cu 
programa. Hai, poţi răspunde, mi se adresează profesorul. 

Abia acum îmi dau seama că sunt cu o mână pe sus. Sunt pe 
punctul de a mă face de râs, o simt. Evident că idiotul acela şi-a 
bătut joc de mine şi deja îl urăsc. 

— Aăăm... îl aud pe tipul din spatele meu cum râde. Am uitat 
ce voiam să spun, îmi pare rău, mă scuz eu. 

Profesorul îşi întoarce privirea spre ceilalţi elevi şi repetă 
întrebarea. 

Sunt foarte furioasă, dar, din fericire, reuşesc să-mi păstrez 
calmul şi să nu îl înjur pe cretinul care continuă să râdă în 
spatele meu. 

Îmi dau însă seama că Nash îl fixează cu privirea şi clatină din 
cap a reproş. 

Prefer să mă concentrez pe lecţie şi să îmi iau notițe, pentru 
că, din câte se pare, sunt mult mai în urmă cu programa decât 
credeam. 


4 


În ultimele câteva ore am luat notițe continuu, aşa că sunetul 
clopoţelului care anunţă pauza de prânz este o uşurare pentru 
mine şi mai ales pentru mâna mea. 

În următoarea oră, prefer să rămân aici, ca să fiu sigură că nu 
mă pierd şi că nu încurc sala. 

Toţi sporovăiesc şi râd, iar eu aş vrea să îi am pe cei mai buni 
prieteni ai mei lângă mine. 

— Ciao, îmi zice o fată, apropiindu-se de banca mea. 

Are părul lung şi ondulat, un chip dulce şi un zâmbet de-a 
dreptul dezarmant. 

— Ciao, răspund eu. 

— Imi pare bine, eu sunt Sam. 

— Cris. 

Îi zâmbesc la rândul meu şi îi strâng mâna. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Am văzut ce ţi-a făcut 
fratele meu, Cameron. Trebuie să îl ierţi, e un cretin, glumeşte 
ea. 

— Stai liniştită, nu contează. 

— Ba da. Se aşază în banca din faţa mea. De când îşi petrece 
timpul cu grupul de vipere, Cameron a devenit insuportabil, aşa 
că te avertizez: stai departe de Susan şi de amicele ei. 

— Tu şi fratele tău semănaţi mult, zic eu. 

De fapt, seamănă foarte bine, dar simt totuşi diferiţi: ea e 
simpatică, iar el nu. 

— Toţi ne spun asta. Dar, de fapt, se referă doar la înfăţişare. 
În rest, ne consideră foarte diferiţi. 

— În ce sens? 

— În sensul că la şcoală el e unul dintre elevii populari... cu 
nu. Cam e căpitanul echipei de fotbal şi visul multor fete. Stă 
doar cu blonda şi amicele ei pentru că sunt toate nişte 
piţipoance. 

— Şi, evident, blonda este şefa majoretelor, nu-i aşa? întreb 
eu. 


Exact, şi, din păcate, umblă cu fratele meu. Dracu' îi pune... 

Râdem amândouă. Sam e chiar drăguță şi simpatică. 

— Ce îmi poţi spune despre ceilalţi? întreb eu curioasă, 
privind În jurul meu. 

— Păi, Cameron nu e singurul tip popular din şcoală. E un 
grup de tipi foarte frumoşi de care sunt îndrăgostite toate tipele. 
De exemplu, îl vezi pe cel de colo? răspunde ea, arătându-mi-l 
pe tipul cu ochi albaştri. 

— Nash? Pare simpatic. 

— Îl cunoşti? mă întreabă ea surprinsă. 

— Da. Mai mult sau mai puţin. Mi-a făcut turul şcolii. 

— Mamma mia, ce norocoasă eşti! E cel mai bun amic al 
fratelui meu, dar nu am vorbit niciodată cu el. 

Sunt nişte băieţi ca oricare alţii. 

— Şi despre Matt ce îmi poţi spune? întreb eu privindu-l cum îi 
zâmbeşte lui Nash. 

— De unde îl cunoşti pe Matthew Espinosa? întreabă Sam, 
ridicând tonul. 

— leri dimineaţă am dat o tură prin magazine şi s-a ciocnit din 
greşeală de mine. 

Fata rămâne cu gura căscată. 

— Nici nu îţi dai seama ce norocoasă eşti! în şcoala noastră, 
tipele doar visează să se atingă de ei, şi tu îi cunoşti pe toţi 
trei... 

— Nu îi cunosc, am vorbit o singură dată cu ei. Şi, la o adică, 
nu locuieşti cu unul dintre ei! Ce zici de asta? 

— Da, şi-aş vrea să nu fie aşa, răspunde ea, plecându-şi 
privirea. 

Vreau să o întreb de ce, dar Nash ne întrerupe. 

— Cris, zice el, zâmbind, văd că ţi-ai făcut deja o amică. 

Sam roşeşte. 

— Da, zic eu şi îi zâmbesc la rândul meu. 

— Vreţi să luaţi prânzul cu mine şi cu Matt? 

Eu şi Sam ne uităm una la cealaltă. Sam mă imploră din priviri 
şi înţeleg că nu am de ales. 

— Sigur, răspund eu. 

Mă ridic şi ieşim toţi patru din sală. Simt privirile tuturor celor 
din clasă aţintiţi asupra noastră. 

Ne îndreptăm spre cafenea să ne luăm sendvişuri. 

— la te uită! Singur cuc, fără prinţesa lui! zice Matt, chicotind. 


Mă uit în aceeaşi direcţie ca el, ca să îmi dau seama la ce se 
referă. Vorbeşte despre fratele lui Sam, care stă şi el la coadă. 

— Ştii dacă el şi Susan au reuşit să se combine? o întreabă 
Nash pe Sam. 

— Nu ştiu, cred că doar nişte săruturi şi atât, răspunde ea, 
intimidată de întrebarea lui Nash. 

— Uau, înseamnă că e serioasă treaba! spune Matt ironic. 

Nu îi înţeleg. 

— De ce sunteţi aşa miraţi? întreb eu. 

— Deoarece Cameron se culcă cu toate tipele mai drăguţe, de 
aceea. E ciudat că încă n-a făcut nimic cu Susan. Ultima dată 
când l-am văzut comportându-se aşa ieşea cu Carly, răspunde 
Matt. 

Dar e treaba lui, nu? 

Ne aşezăm pe o bancă din grădină şi ne mâncăm senavişurile. 

— Vineri seara e petrecerea de ziua de naştere a lui Susan. 
Veniţi şi voi? întreabă brusc Nash. 

Nici măcar nu ştiu cum arată această Susan. 

— Nu m-a invitat, iar Cris e nouă, răspunde Sam pentru 
amândouă. 

— Veniţi cu noi. Sunt sigură că n-o s-o deranjeze, zice Nash. 


— O, ba da, fii sigur că se va înfuria, i-o întoarce Sam. 

— De ce? întreb eu. 

— Nu mă place. 

— Nici nouă nu ne place de ea! Hai, veniţi cu noi! Nu vrem ha 
ne petrecem seara ascultând-o vorbind despre cât e de 
frumoasă sau despre cât de bine se simte cu Cameron, zice 
Matt uitându-se la mine. 

— În regulă, răspund eu. La urma urmei, nu e o idee rea. Voi 
avea ocazia să cunosc persoane noi. 

— Atunci vin şi eu, zice Sam. 

— Bun. Fiţi sigure că ne vom distra! exclamă Nash, făcându- 
ne cu ochiul. 

— Ah, ah, ia uite cine vine, spune Matt, întorcându-se spre 
stânga. 

Mă întorc şi văd un grup de fete care se îndreaptă spre noi. 

— Matt, zice blonda care conduce grupul. Nash, adaugă ea, 
ignorându-ne complet pe mine şi pe Sam. Are o voce foarte 
enervantă. Pun pariu că veniţi vineri seara la petrecerea mea. 


Matt se uită la mine, apoi se întoarce spre ea. 

— Da şi venim cu nişte prietene. 

De când a venit, nu s-a sinchisit nici măcar să se uite la noi şi 
recunosc că treaba asta mă enervează puţin. 

— Şi cine sunt norocoasele? Să fie clar: nu vreau scandaluri 
prin băile localului. 

— Vom veni cu ele două, zice Nash, arătând spre noi. 

Susan ne întoarce spre noi şi ne priveşte scârbită. Ea şi 
prietenele ei ne măsoară din cap până în picioare. 

— Haide, vorbesc serios. Cu cine veniţi la petrecere? 

— Cu ele, confirmă Nash zâmbind. 

— Poftim? Cu ratatele astea? Face ochii mari. Dar v-aţi uitat la 
ele? Haide, Nash, doar nu vorbeşti serios că veniţi cu Sam Dallas 
şi tipa cea nouă. Nu vă puteţi înjosi în halul ăsta! 

Nu mai rezist. O cunosc de nici două minute şi deja o urăsc. 

— Ce-ai zis că suntem? o întreb eu, ridicându-mă în picioare şi 
privind-o direct în faţă. 

— Eşti surdă? Am zis că sunteţi nişte ratate, îmi răspunde ea, 
chicotind. 

— Şi de ce am fi nişte ratate? Nici măcar nu ne cunoşti, i-o 
întorc eu. 

Zâmbetul i se şterge de pe faţă şi devine încordată. Urăsc 
când mă judecă cineva fără să mă cunoască. 

— Arătaţi rău. Adică... uită-te la tine, scumpete, cum te-ai 
îmbrăcat, machiajul... 

| se citeşte în privire că sunt primele porcării care i-au trecut 


prin cap. 
Ea e îmbrăcată cu un tricou roz şi o fustă roz, e vopsită blond 
- se vede după firele nou crescute -, iar faţa e şi mai 


îngrozitoare: contur de ochi, ruj roz, fard, ca să nu mai spun 
despre stratul de fond de ten de o nuanţă diferită de culoarea 
pielii. 

— Prefer să fiu eu însămi decât să arăt ca o Bărbie nereuşită, 
îi zic eu, iar fetele din spatele ei râd pe înfundate. 

Susan se uită la mine cu gura larg căscată, după care se 
întoarce cu o privire aprigă spre colegele ei. 

— Şi voi de ce râdeţi? le întreb eu pe cele din spatele ei. 
Sunteţi doar nişte clone. În locul vostru, nu aş fi atât de 
mulţumită. 

Fetele se opresc brusc din râs şi devin serioase. 


— O să plăteşti pentru asta, îmi zice Susan, îndepărtându-se 
verde de furie la faţă. 

Mă aşez la loc, încercând să mă liniştesc. Unele persoane mă 
calcă efectiv pe nervi. 

— Uau! exclamă Nash uimit. l-ai închis gura. 

— Să nu mai pleci de lângă mine! îmi zice Sam. 

— N-am făcut nimic special, răspund eu, recăpătându-mi 
calmul. 

— Nimic special? Ştii cui i-ai închis gura? Susan e cea mai 
temută ţipă din şcoală. Nu e deloc „nimic special”, zice Matt. 

— E insuportabilă, declar eu. 

— De-ar crede toţi ca tine, răspunde Nash, coborându-şi 
privirea. 

Cu siguranţă, se referă la Cameron, cel mai bun prieten al lui. 

Sună clopoţelul, anunțând sfârşitul pauzei şi începutul 
ultimelor lecţii. 

Plecăm din grădină şi ne îndreptăm spre sălile de clasă. 
Înainte să intru în sală, o văd pe Susan plânCând la capătul 
coridorului, consolată de iubitul ei. Cu siguranţă că i se plânge 
de cele petrecute cu câteva minute în urmă, dar nu mă 
interesează. Chiar nu reuşesc să îmi dau seama cum de acel 
Cameron e Îndrăgostit de o ţipă atât de superficială şi de 
antipatică. 

Mă duc la locul meu, în timp ce proful intră în clasă şi îşi 
aranjează lucrurile pe catedră. Intră şi cei doi iubiţei, iar Susan 
îmi aruncă o privire sumbră. 

Următoarele ore trec repede, dar la sfârşitul zilei pot zice că 
mâna mi-e distrusă definitiv de la atâta luat de notițe. Sunt însă 
mulţumită de un lucru: la aproape toate cursurile sunt împreună 
cu Sam, Nash şi Matt. Am şi eu noroc o dată! 

Sam se apropie de banca mea zâmbind larg. 

— Deci, ai supravieţuit primei zile de şcoală? 

— Da, încă trăiesc! îi răspund eu, aranjând caietele în 
ghiozdan. 

leşim împreună din sală, pălăvrăgind vrute şi nevrute. Pe 
coridor, Cameron trece pe lângă noi şi o loveşte pe Sam cu 
umărul. Nu îi cere scuze şi trece mai departe fără să se uite 
măcar la noi. Expresia lui Sam se schimbă brusc şi în privirea ci 
se citeşte o tristeţe profundă. 

După ce mi-am luat rămas-bun de la noua mea prietenă cuo 


îmbrăţişare, o pornesc spre casă, luând-o pe ceea ce sper eu a fi 
o scurtătură. Dau roată şcolii şi observ în spatele ei trei terenuri 
de fotbal mari. 

— Hei, tu, aud în spatele meu. 

Mă întorc imediat şi îl văd pe Cameron care se apropie cu paşi 
repezi de mine. 

— Noi doi trebuie să vorbim, îmi zice el, apucându-mă de 
umeri şi împingându-mă la perete. 

În clipa asta suntem atât de apropiaţi, încât respiraţiile 
noastre se confundă. 

— Care-i problema ta? Dă-mi drumul! zic eu, zbătându-mă să 
ies din prinsoarea lui. 

Mă imobilizează apăsându-mă şi mai tare de zid. Mă priveşte 
intens cu ochii lui profunzi, lăsându-mă aproape fără cuvinte. 

Cum îndrăzneşte să se comporte în felul acesta cu mine? Mai 
întâi farsa şi apoi asta...! 

— Ascultă-mă bine... zice el, iar eu îmi cobor privirea spre 
buzele lui. Dacă te mai porţi urât cu ea, o să ai de-a face cu 
mine. 

Îmi ridic privirea spre ochii lui. Nu îmi dau seama dacă 
glumeşte sau vorbeşte serios. 

— Despre cine vorbeşti? Despre snoaba aia? îl întreb eu, 
ironic. 

— Nu-i spune aşa! Stai departe de ea sau o să-ţi pară rău, ai 
înţeles? 

— Bine, cum vrei tu. 

Mă priveşte fix preţ de câteva clipe, să vadă dacă mint sau 
nu. Începe să mă enerveze. 

— Acum îmi dai drumul? întreb eu. 

Încuviinţează şi îşi slăbeşte strânsoarea. 

După care se întoarce şi pleacă fără să mai spună ceva, 
lăsându-mă acolo, lângă zid, masându-mi umerii care mă dor. 


5 


Ce repede trece timpul... Prima mea săptămână în Miami 
Beach e pe sfârşite. E joi dimineaţa şi, pentru prima dată de 
când am ajuns aici, m-am trezit înainte să sune alarma. Poate că 
astăzi voi reuşi să ajung la şcoală la timp. Ar fi o adevărată 
victorie. 

E ora 6:30 şi toţi cei din casă încă dorm. Mă duc în bucătărie 
şi pun apă la încălzit pentru ceai, după care mă întorc în cameră 
şi mă uit la hainele din dulap, aleCând în tihnă cu ce să mă 
îmbrac. 

Mă hotărăsc să inaugurez o pereche de leggings cumpăraţi de 
la Forever 31 şi să port unul din tricourile mele preferate: un 
tricou maxi albastru cu guler bărcuţă, primit cadou de la Casa 
când am împlinit şaisprezece ani. Zice că are aceeaşi nuanţă ca 
ochii mei şi că îmi scoate în evidenţă părul blond cenușiu. 

Îmi duc instinctiv mâna la gât şi pipăi pandantivul cu jumătate 
de inimă. Cass... 

Nu am mai vorbit cu ea de marţi seara. Doar câteva minute 
pe chat, ca să ne auzim şi să facem schimb de poze. L-am trimis 
câteva cu noua casă, cu camera mea şi cu piscina noastră 
fantastică. Ea mi-a trimis nişte selfie-uri în care se strâmbă cu 
colegii noştri de clasă. Ce nostalgie! l-am promis că îi trimit poze 
de la şcoală; să nu uit să fac câteva... 

Acum, când sunt la mii de kilometri distanţă de Los Angeles, 
îmi dau seama cât de greu este să rămân la zi cu evenimentele 
din viaţa prietenilor mei. Poate că mi-ar fi fost mai simplu dacă 
aş fi avut un profil de Facebook, dar nu ştiu ce să spun... tot nu 
vreau să îmi fac unul. 

Cu Trevor, de exemplu, am schimbat doar câteva SMS-uri 
scurte. Răspunde la mesaje, dar cu fraze monosilabice sau 
telegrafice: „Da”, „Nu”, „E totul în regulă”, „Şi mie mi-e dor d 
tn”. Nimic din care să îmi dau seama cum se simte, ce mai 
face... Dar aşa e el: evaziv, zgârcit cu cuvintele. Comunicarea 


verbală nu e punctul lui forte. Of, cât aş vrea să mă strângă 
acum în braţe! 

Şuieratul ibricului îmi alungă gândurile melancolice. Mă duc 
repede în bucătărie şi savurez fără grabă micul dejun copios. 

La 7:30 fix, eu şi Kate suntem în maşină, îndreptându-ne spre 
şcoală, şi după cincisprezece minute îmi caut deja disperată 
dulăpiorul. Ştiu că pare incredibil, dar încă nu reuşesc să mă 
orientez bine. Toate coridoarele îmi par la fel, iar pereţii roşii 
care se intersectează mi se par toţi identici. Până şi minierele 
dulăpioarelor au o logică ciudată, aşa că doar printr-un noroc îl 
găsesc pe al meu. 

Şi mă tem că aceasta nu va fi ziua mea norocoasă! La capătul 
coridorului, Susan şi prietenele ei tocmai ce au apărut de după 
colţ şi se îndreaptă spre mine. 

O, nu, mă tem că ziua mea va deveni de-a dreptul scârboasă! 

După ziua de luni nu am mai vorbit nici cu ea, nici cu iubitul ei 
cretin. Am făcut exact ce mi-a spus el: am stat departe de ea. Și 
cu cea mai mare plăcere. 

Susan, în schimb, a continuat să mă săgeteze cu priviri pline 
de ură, iar eu am făcut tot posibilul să o ignor. 

În plus, ori de câte ori ne aflam la doar câţiva metri distanţă 
una de cealaltă, simţeam cum Cameron mă urmăreşte cu 
privirea, pregătit să mă prindă pe picior greşit. 

— Cris, mă strigă Susan. 

— Nu e momentul potrivit, lasă-mă în pace! 

Trec pe lângă ea fără să mă opresc. 

— Voiam doar să-ţi spun că azi arăţi mai rău ca de obicei, zice 
ea, chicotind împreună cu amicele ei. 

Mă opresc, mă întorc, şi o măsor încet din cap până în 
picioare. 

— Să ştii că nu suntem la bal, spun eu pe un ton cât se poate 
de neutru. 

Astăzi e îmbrăcată cu o rochiţă roz foarte scurtă, cu o fundiţă 
roz în talie, şi e încălţată cu o pereche de pantofi albi cu loc 
înalt. 

Lui Susan îi piere zâmbetul. Apoi îl văd în spatele ei pe 
Cameron, îndreptându-se spre noi. Nu vreau să am probleme, 
aşa că îmi reiau căutarea. 

Dau colţul şi vreo zece metri mai încolo îmi găsesc dulăpiorul. 
Pe partea dreaptă. II deschid şi scot din el cărţile şi caietele, să 


le pun în ghiozdan. Mă concentrez pe ce să iau şi ce să las, când 
simt o bătaie uşoară pe umăr. 

Mă întorc brusc, înspăimântată. 

E Matt. 

— Hei, e totul în regulă? mă întreabă el. 

— Da, scuze, eram cu capul în nori. 

Închid dulăpiorul şi îl văd zâmbindu-mi. 

— Eşti pregătită pentru lecţiile de azi? 

— Sigur, tu? 

— Să zicem că da... Se uită la telefon, să vadă cât e ora. Mai 
avem cinci minute. Vrei să vii cu mine la Nash? 

Cum să îl refuz dacă îmi zâmbeşte aşa? 

— Sigur, unde e? 

— În camera lui. 

Aăă? 

— Hăm... în camera lui? întreb eu, puţin confuză. 

— Da, în aripa aceasta a şcolii sunt căminele, iar Nash 
locuieşte aici, îmi explică el. 

Uau! Cred că e fantastic să locuieşti într-un cămin! Să fii pe 
cont propriu, fără părinţi cărora să le dai raportul, să te trezeşti 
târziu dimineaţa şi doar să cobori câteva scări ca să mergi la 
ore! 

Urcăm scările care duc la primul etaj şi ajungem pe un coridor 
identic cu cel de la parter, cu pardoseala din bucăţi de gresie 
mici şi negre, pereţii de un roşu-închis şi multe uşi din lemn. 

Pare un loc primitor; îmi place mult. Şi e ciudat când te 
gândeşti că dedesubt sunt sălile de clasă. 

Ne apropiem de o uşă şi Matt ciocăneşte de două ori. 

Când Nash deschide, roşesc instantaneu: e la bustul gol şi are 
doar o pereche de boxeri pe el. Da, am avut mai mulţi iubiţi, dar 
nu l-am văzut pe niciunul practic gol. Gel mai intim moment al 
relaţiei mele cu Set a fost să ne sărutăm pe canapea, la el 
acasă, în timp ce îmi atingea pielea pe sub tricou. 

— Nu eşti gata? întreabă Matt. 

— Nu am auzit alarma, răspunde Nash, luându-şi un tricou pe 
el. 

Eu şi Matt intrăm şi rămânem în picioare lângă pat, în timp ce 
el se îmbracă. 

— Deci, Cris, mi-a zis Cameron că Susan i s-a plâns de tine, 
chicoteşte Nash în timp ce îşi pune cărţile în ghiozdan. 


Cameron e cel mai bun prieten al lui, aşa că este evident că i- 
a povestit totul cu lux de amănunte. 

— Da, ba chiar a venit să mă ameninte. 

— Să te ameninte? întreabă Matt. 

— Da, m-a sfătuit să stau departe de Susan, altfel o să am de- 
a face cu el. 

— Ce nemernic! comentează Matt. 

— Stai liniştit! Cam are tendinţa să exagereze cu vorbele. Dar 
nu ar fi în stare să se atingă nici măcar de-un fir de păr de-al 
tău, mă linişteşte Nash. 

Se aude o bătaie în uşă, şi Nash se duce să deschidă. 

In prag stă un tip foarte drăguţ, care seamănă tare cu el. Intră 
ca fulgerul în cameră şi se duce direct spre o încăpere care cred 
că e baia. După nici cinci secunde iese de acolo, cu un recipient 
ciudat în mână. 

— Dacă mi-o mai freci o dată, eşti un om mort! zice el, 
arătând cu degetul spre Nash, şi iese furios din cameră. 

Uau! 

— Hayes, sunt mai mare ca tine! Nu poţi să-mi spui ce să fac! 
îl strigă Nash pe coridor, ca să fie auzit bine. 

Zâmbesc. 

— Fratele tău? întreb eu. 

— Da, din păcate. 

Se aude clopoţelul, iar Matt se uită la telefon, să vadă cât e 
ceasul. 

— Fir-ar! 

leşim din cameră şi dăm buzna pe scări. 

Străbatem coridoarele în fugă, în timp ce elevii care intră în 
sălile de clasă se uită ciudat la noi. 

Matt şi Nash sunt clar mai în faţă ca mine, şi chiar dacă încerc 
să măresc pasul ca să reduc din distanţă, îi ajung doar în faţa 
uşii. Uşa e deja închisă. 

— La naiba, zice Nash trăgându-şi respiraţia. 

— Am întârziat? întreb eu cu răsuflarea tăiată. 

Matt încuviinţează, iar pe mine mă cuprinde neliniştea. 

Batem la uşă. 

Şi când te gândeşti că ajunsesem şi eu o dată devreme la 
şcoală... 

Nash deschide uşa şi intrăm. 


6 


— Aţi întârziat, se plânge profesorul. 

Intru cu capul plecat, dar observ cu coada ochiului că toţi cei 
din clasă au rămas cu gura căscată. Evident, sunt uimiţi să mă 
vadă cu Nash şi Matt. A 

Ne despărţim şi mergem fiecare în banca lui. Inainte să mă 
aşez, privirea mi se intersectează cu a lui Cameron, care se uită 
la mine rânjind. 

Ce situaţie! Fir-ar să fie! E doar vina lui Nash, care nu a auzit 
alarma! 

În timpul lecţiei, încerc să fiu atentă şi să îmi iau notițe. Mă uit 
în jur preţ de câteva secunde şi privirea mi se intersectează cu a 
lui Sam. Îmi face nişte semne ciudate şi îmi ia ceva timp să mă 
prind că vrea să mă uit în bancă, unde ţin celularul. 

Îi mimez numărul, ca să îmi poată scrie, şi o văd 
concentrându-se pe telefonul ei. Un minut mai târziu vibrează al 
meu şi deblochez ecranul ca să citesc ce a scris. 

„Ce făceai cu cei doi?” 

Mă uit la prof şi, imediat ce se întoarce cu spatele, vâr 
celularul în penar, ca să îi pot răspunde. 

„Eu şi Matt ne-am dus după Nash, în camera lui. Dar am stat 
prea mult... şi am ajuns târziu.” 

O privesc în timp ce citeşte mesajul şi văd cum rămâne 
mască. 

„Ce??? Ai fost în camera lui Nash?!” 

Proful se întoarce din nou spre clasă, iar eu mă prefac că îmi 
iau notițe. Apoi, când îşi pleacă privirea ca să citească din carte, 
profit şi îi răspund lui Sam la mesaj: „Da.” 

„Cât noroc! Şi aţi făcut ceva?” scrie ea imediat. 

De data aceasta, rămân eu mască. Ce ar fi trebuit să fac cu ci 
doi? 

„Nu! Ce-ţi trece prin minte?!” răspund eu. 

„Nu ştiu! Circulă zvonuri ciudate despre ei prin şcoală.” 

„M mm... zvonuri ciudate. Dar ţie nu îţi pasă, de vreme ce tot 
Îţi place de Nash... 


O văd cum roşeşte când citeşte SMS-ul. Apoi clatină din cap, 
zâmbind. 

„E aşa evident?” 

„Doar puţin...” A 

Nu se foloseşte celularul în timpul orei, şopteşte Cameron In 
spatele meu. 

Nu mă întorc să mă uit la el, deoarece mă tem să nu mă 
trezesc iarăşi într-o situaţie jenantă, cum s-a întâmplat luni, dar 
vreau totuşi să îi răspund. 

Ar trebui să înveţi să îţi vezi de treaba ta! îi şoptesc eu pe un 
ton ferm. 

Din fericire, proful e prea concentrat să citească din carte cu 
voce tare şi nu mă aude. 

După patru ore de lecţii interminabile, clopoţelul sună şi 
anunţă pauza de prânz. Mă ridic, iar Sam ajunge rapid la mine. 

— Ţi-e foame? întreabă ea. 

Încuviinţez din cap. 

— Vino cu mine, îmi spune, şi ieşim din sala de clasă. 

Mă duce într-o încăpere foarte aglomerată şi zgomotoasă, în 
care nu am mai fost până atunci. E plină de elevi care stau la 
coadă în faţa automatelor de mâncare şi băutură. Mă aşez şi eu 
la coadă şi, când îmi vine rândul, aleg un sendviş. 

Nici nu mă întorc bine, că se apropie de mine o ţipă cu un aer 
timid. E scundă, cu părul brunet prins în două cozi, cu ochi 
castanii şi limpezi şi poartă o pereche de ochelari de vedere 
mari. 

— Aş putea să-ţi pun câteva întrebări? mă întreabă ea şoptit. 

Mă surprinde puţin cererea ei, dar încuviinţez din cap. 

— Cum te-ai cunoscut cu Nash şi Matt? 

Chiar dacă nu îmi dau seama din ce motiv este atât de 
curioasă, hotărăsc să îi fac pe plac. 

— Păi, să zicem că i-am cunoscut pe plajă. A fost o întâlnire 
puţin... mă opresc când văd că scoate de nu ştiu unde un 
carneţel şi îşi notează tot ce spun. 

— Mmm... ce faci? întreb eu. 

— Lexy, e inutil să îţi pierzi vremea cu ratata asta. Mai 
degrabă, am eu o ştire numai bună pentru tine! Să o pui pe 
prima pagină, ai înţeles? zice Susan, care apare de nicăieri în 
spatele meu. 

— Prima pagină? întreb eu confuză. 


— Da. Mă ocup de ziarul şi de site-ul oficial de bârfe al şcolii, 
îmi explică tipa care pesemne că se numeşte Lexy. 

Nu pot să cred! îmi lua de fapt un interviu! 

— Deci, scrie tot ce îţi spun, îi zice Susan, punându-se între 
noi şi începând să turuie. 

Mă îndepărtez să o caut pe Sam, mai ales că n-am niciun chef 
să o ascult pe Susan vorbind pe la spate despre nişte persoane 
pe care nici măcar nu le cunosc. 

Mă uit în jurul meu, dar nu o mai văd pe prietena mea. 
Rătăcesc pe coridoare, dar nu o găsesc nicăieri. 

— Te-ai pierdut? întreabă un tip în spatele meu. 

— Cred că da... 

— Eu sunt Carter, îmi pare bine, se prezintă el, zâmbindu-mi. 
Ne-am mai văzut duminică dimineaţa, pe plajă. 

De fapt, mi s-a părut că îl mai văzusem, dar nu reuşeam să 
îmi dau seama unde anume. 

— Cris, zic eu, zâmbind. Deci eşti prieten cu Nash. 

— Da, îl cauţi? 

Încuviinţez din cap. 

— Atunci, hai cu mine, spune el, făcându-mi semn cu mâna. 
Ma duceam la el. 

Străbatem un labirint de coridoare şi ieşim în grădină, unde îl 
vad pe Nash, Matt, Cameron şi un tip blond pe care nu l-am mai 
văzut până atunci. Nici urmă de Sam, dar, din fericire, nici de 
Susan. 

— Hei, zice Carter, când ne-am apropiat îndeajuns de grup. 

li salut pe toţi, şi tipul blond se prezintă. 

— Jack, îmi pare bine. 

— Cris. 

O parte stau pe jos, alţii pe bancă. Mă apropii de Matt, mă 
aşez lângă el şi muşc din sendviş. 

— Deci, Cam, cu Susan...? întreabă Nash. 

Se poate aşa ceva? E musai să vorbească tot timpul despre 
eu şi iubitul ei idiot? Nu ar putea găsi nişte subiecte mai 
interesante? 

Cam zâmbeşte. 

— E totul în regulă. O facem mâine, la petrecerea de ziua ei. 

Prietenii lui zâmbesc şi îl felicită, de parcă ar fi pe punctul de 
u face un lucru demn de laudă. 

Mă simt uşor nelalocul meu în mijlocul acestor discuţii stupide 


între masculi. Şi, sinceră să fiu, mi-e şi puţin scârbă de ele... 
Adică, ce sens are să le povesteşti tuturor că ai de Când să faci 
dragoste cu iubita ta? 

— Deci, te-ai hotărât? Vii la petrecere? mă întreabă Matt. 

Fir-ar! Am uitat complet să vorbesc cu părinţii mei. 

— Aăă... sigur. 

Sper să nu se prindă că mint. 

— Super! Aşa vom putea să ne cunoaştem mai bine... îmi zice 
Carter şi îmi face cu ochiul. 

— Carter, calmează-te, intervine Matt, aruncându-i o privire 
piezişă. 

— O-ho, cineva e gelos? glumeşte Jack. 

Matt îl priveşte urât şi nu mă abţin să nu zâmbesc din pricina 
reacției lui. 

— Matthew Espinosa, să nu-mi spui că simţi ceva pentru tipa 
asta! chicoteşte Cameron. 

— Tipa asta are un nume, idiotule! îi răspund eu. 

Tot îi mai port pică din cauza felului în care m-a tratat luni. 

— A, da, serios? îmi zice el ironic. 

Se lasă tăcere, iar eu mă simt jenată. Vreau doar să plec de 
acolo, dar, când dau să mă ridic, Nash mă opreşte. 

— Unde pleci? 

— Cât mai departe posibil de el, îi răspund eu, arătând spre 
Cameron. 

— Oh, ne-ai face mie şi lui Susan o favoare! 

Aş rămâne doar ca să îl enervez, dar nu vreau să îi acord 
atâta, importanţă. 

— Cris, lasă-l în pace, zice Nash, clătinând din cap. 

— Da, Cris, lasă-i pe toţi în pace! Aşa ar fi cel mai bine! 

Mă întorc şi îl privesc pe Cameron drept în ochi. 

— Îmi explici şi mie ce am făcut de îţi sunt atât de antipatică? 
îl întreb eu. 

— Numele de Susan îţi spune ceva? răspunde el, privindu-mă 
la rândul lui în ochi şi făcându-mă să mă înfior. 

— Cris, vorbesc serios, lasă-l în pace! Are mintea posedată de 
vipera aia. Discuţiile cu el sunt o bătălie pierdută. 

— Mersi, amice, e frumos să ştiu că eşti de partea mea! spune 
Cameron ironic. 

Nash se întoarce spre el şi îi aruncă o privire urâtă, ca să-i 
închidă gura, după care se concentrează din nou asupra mea. 


— Stai departe de el, dacă ţii la sănătatea ta mintală! 

Chicotim amândoi. 

— Ce drăguţi sunteţi voi! comentează Cameron. 

Nu îl mai suport. Ba mai mult, îl urăsc! 

Pauza de prânz s-a încheiat şi jur că mă bucur să mă întorc În 
clasă. 

— Deci, ne-am înţeles cu petrecerea? mă întreabă Matt. 

— Nu, eu... Nu ştiu... Nu am chef să îmi petrec seara încasând 
Insulte de la Cameron şi iubita lui. 

Chiar vorbesc serios. De ce ar trebui să merg? 

— Ce? Nu, nu, trebuie să vii! insistă el. Intrăm în clasă. Vorbim 
după aceea, zice el şi se duce la locul lui. 

Intră şi Cameron şi fac tot posibilul să nu îi întâlnesc privirea. 
Continui să cred că ostilitatea lui faţă de mine este complet 
nejustificată. Ştiu că m-am purtat urât cu Susan, dar am făcut-o 
doar ca să mă apăr. Nu puteam să stau pur şi simplu locului, 
făcută şi liniştită, în timp ce ea se purta ca o nemernică faţă de 
mine şi de Sam! 

Şi oricum m-am hotărât: nu voi merge la petrecere. Nu are 
sens să merg şi este evident că nu voi fi bine-venită. 

Ce bine ar fi fost să fie Cass şi Trevor aici... Ar fi fost totul 
mult mai simplu. Împreună suntem imbatabili! 

Sună clopoţelul şi ies rapid din clasă, dorindu-mi un singur 
lucru: să mă întorc cât mai repede acasă şi să înot în piscină, ca 
să mă relaxez. 

Pe coridor îi văd pe Sam şi pe Nash pălăvrăgind. Chiar mă 
bucur pentru ea. 

Poate mă înşel, dar, dacă mă întrebaţi pe mine, între ei doi s- 
ar putea înfiripa ceva... poate doar o frumoasă prietenie, sau, 
cine ştie, poate şi altceva. Le-ar sta foarte bine împreună. Sam 
are o strălucire aparte de fiecare dată când e lângă Nash. lar el 
e foarte atent şi blând cu ea... 

Stau aşa, imaginându-mi diverse scenarii cu ei, şi chiar atunci 
mă întrerupe Lexy, care se opreşte în fata mea înarmată cu un 
carneţel şi un pix. Incep să cred că mă urmăreşte. 

— Ce vrei? întreb eu exasperată. 

Sunt epuizată, aşa că nu am chef să pălăvrăgesc nici cu ea, 
nici cu nimeni altcineva. 

— Dar tu şi Matt sunteţi împreună sau v-aţi despărţit deja? 
întreabă ea brusc. 


— Poftim?! 

Întrebarea asta pur şi simplu mă revoltă. De unde a mai scos 
şi povestea asta? Şi chiar dacă ar fi fost adevărat, de ce nu îşi 
vede de treburile ei? Clatin din cap, fără să îi răspund, trec pe 
lângă Lexy şi ies în curte. 


7 


Din fericire, sunetul clopoţelului încheie ultima oră pe ziua de 
vineri şi prima mea săptămână în această şcoală, iar eu sunt 
într-o dispoziţie foarte proastă. 

leri după-amiază, în timp ce mă întorceam spre casă, mi-am 
luat celularul, ca să îmi pun căştile şi să ascult muzică şi, când 
am deblocat ecranul, am văzut că aveam zece apeluri pierdute. 

Zece apeluri de la Trevor! 

Am încercat imediat să îl sun înapoi, dar evident că nu mi-a 
răspuns. Tipic pentru Trevor! Ce enervant! 

l-am trimis un SMS: „Sună-mă imediat”, dar nu mi-a răspuns. 
Aşa că am sunat-o pe Cass de mai multe ori, dar nici de la ea n 
am primit niciun semn. Aşa că mi-am petrecut restul serii 
aşteptând să mă sune unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei. 

Sunt îngrijorată şi am un presentiment îngrozitor. Mi-e frică să 
nu se fi întâmplat ceva grav... Doar la asta mă gândesc de ieri 
după-amiază. 

Îmi aranjez cărţile în dulăpior şi chiar atunci cineva mă prinde 
de încheietura mâinii. Mă întorc şi îl văd pe Matt. 

— Ai două minute? Trebuie să vorbim. 

— Am putea vorbi altundeva? îi răspund eu, uitându-mă în jur. 

Cu puţin timp În urmă, am văzut-o pe Lexy dând târcoale pe 
coridoare cu un aparat foto în mână şi, după întrebările ciudate 
de ieri, nu aş fi vrut să îşi facă idei ciudate văzându-mă cu 
Matt... 

— Nu am multe de spus. Cred că ai înţeles deja ce nemernic e 
Cameron şi, că atunci când vine vorba de Susan, mereu va 
exagera. E ca şi cum şi-ar pierde minţile. 

Încuviinţez, încercând să îi evit privirea. 

— Te rog, vino la petrecere. Nu îi poţi permite să îţi strice 
seara. 

Clatin din cap. 

— Nu, Matt. Nu am starea necesară şi nu cred că mi-ar prinde 
bine să stau într-un colţ, tristă şi singură, în timp ce toţi ceilalţi 
se distrează. 


— Nu vei fi singură, vom fi şi eu, Nash şi ceilalţi băieţi. 

Chiar nu ştiu cum să îl conving să nu mai insiste. 

— Şi, în plus, zice el, zâmbind cu subinţeles, dacă nu vii la 
petrecere, i-ai face o favoare lui Susan. Ea chiar asta vrea: să nu 
vii. 

Râd. Matt e foarte drăguţ şi afectuos şi, în plus, acest ultim 
argument mă face să privesc lucrurile dintr-o perspectivă nouă. 

— Bine, zic eu, gândindu-mă la ce faţă va face Susan când mă 
va vedea. 

Matt zâmbeşte şi mă îmbrăţişează. 

— Petrecerea se ţine într-un local din centru, Drink, îmi 
şopteşte el şi mă pupă pe obraz, după care pleacă. 

Roşesc şi rămân uluită în mijlocul coridorului. După care îmi 
vin în fire, ies în curte şi mă îndrept spre casă. 

— Criiis! aud pe cineva striCând în spatele meu. g 

Mă întorc şi o văd pe Sam, care grăbeşte pasul spre mine. In 
spatele ei însă e Cameron. 

Cum de sunt frați? Ea e bună şi adorabilă, iar el e exact 
opusul: antipatic şi prost educat. 

— Hei, Sam! 

— Cris, spune-mi că vei veni totuşi la petrecere! Matt zice că 
poate te-ai răzgândit. 

— Da, am hotărât că nu voi permite ca anumite persoane să- 
mi strice seara... îi răspund eu mai tare, ca să mă audă şi 
Cameron. 

— Ura! Ce frumos! Dacă vrei, trecem să te luăm cu maşina, 
îmi propune ea. 

— Bine, mulţumesc! 

— Dacă te întorci acasă pe jos, putem merge împreună, zice 
ea, zâmbind. 

— Sigur. Dar, bineînţeles, doar dacă nu îl deranjează pe 
fratele tău, completez eu uitându-mă la el. 

El mă priveşte la rândul lui şi zâmbeşte, clătinând din cap. 

— Prefă-te că nu există, mă încurajează Sam. 

Eu şi Sam pălăvrăgim despre o mulţime de lucruri, şi discuţiile 
cu ea îmi confirmă încă o dată că e o tipă fantastică. In schimb, 
Cameron nu zice nimic şi ne urmează la câţiva paşi distanţă. 
Bănuiesc că încetineşte pasul intenţionat, ca să nu fie văzut cu 
mine sau cu sora lui. 

— Deci, ştii deja cu ce te îmbraci? întreabă Sam. 


— Aăm... Mă gândesc cum să îi răspund. De fapt, nu numai că 
nu m-am gândit cu ce mă voi îmbrăca, dar, şi mai important, 
încă nu le-am spus părinţilor mei despre petrecere. Da, sigur, 
tu? o mint eu, fiind destul de convinsă că ai mei îmi vor da 
permisiunea să merg: îi interesează doar să mă acomodez aici. 

— Şi eu! Abia aştept! spune ea zâmbitoare. 

Ajungem în faţa casei mele şi peste gard o văd pe Kate, care 
înoată în piscină. 

— Deci, pe diseară, îi spun lui Sam, zâmbind. 

— Pe diseară, îmi zice ea plecând. 

Cameron a rămas câţiva metri în urma noastră, iar mă 
grăbesc spre uşă, ca să nu fiu nevoită să îl salut. Nu am de Când 
să vorbesc cu el. 

— Hei, aşteaptă! mă strigă el. 

Prea târziu... Mă întorc. 

— Ce vrei? 

— Trebuie să îţi vorbesc, îmi spune el pe un ton serios, la 
câţiva paşi de mine. 

— Nu, ajunge, eu trebuie să îţi vorbesc! Lasă-mă în pace, 
bine? Mă apropii furioasă de el, fără să îl las să mai scoată vreun 
cuvânt. Am înţeles, nu ţi-a plăcut cum m-am purtat cu iubita ta, 
o ştiu prea bine. Dar înţelege că încercam doar să mă apăr! Nu 
puteam să stau pur şi simplu... 

— Şşşt! îmi spune Cameron, punându-mi degetul arătător pe 
buze. 

Mă îndepărtez brusc şi mă uit la el. 

— Ce naiba faci? 

— Să te aperi?! Dar tu ai început să o ataci! îmi răspunde el 
repede. 

Nu pot să cred! 

— Eu?! Ea m-a atacat pe mine! A spus că sunt o ratată şi 
multe alte lucruri care m-au enervat la culme. Înţeleg că pentru 
tine şi Susan probabil că e ceva normal să îi faceţi pe alţii ratati, 
dar crede-mă că doare! Aşa că, te rog, spune-i iubitei tale să mă 
ignore şi să mă lase în pace şi, dacă poţi, fă şi tu la fel! spun eu 
dintr-o suflare. 

Mă priveşte preţ de câteva clipe. Apoi clatină din cap, îşi trece 
mâna prin păr şi pleacă furios. 

Îmi ridic ochii spre cer. Idiotul acela crede toate prostiile pe 
care i le spune iubita lui. 


Mă întorc spre grădină şi o văd pe Kate holbându-se la mine. 
Privirile ni se încrucişează, iar ea şi-o întoarce imediat pe a ei. 
Ştiu foarte bine că a văzut şi auzit tot şi sunt sigură că, mai 
devreme sau mai târziu, îmi va cere explicaţii. 

Intru în casă şi mă duc direct în camera mea. Pornesc 
calculatorul, pun muzică şi mă trântesc pe pat. Mă uit la celular: 
nu am niciun mesaj şi niciun apel pierdut de la Cass sau Trevor. 
Închid ochii, încercând să mă gândesc la ceva frumos, ca să mă 
relaxez şi să mai atenuez din furia pe care încă o simt. 

După-amiază primesc permisiunea de a merge la petrecere, 
evident în schimbul câtorva treburi domestice micuţe. 

La ora opt fix stau la masă cu familia. 

Ştiu bine că nu are niciun sens să iau cina înainte de o 
petrecere, dar cum aş fi putut să rezist pizzei făcute de mama în 
casă? 

Am cunoscut foarte multe persoane săptămâna asta, 
povesteşte Kate. 

Pentru ea, totul pare uşor. Mutarea nu i-a complicat viaţa 
câtuşi de puţin, ba dimpotrivă. A reuşit să îşi facă o mulţime de 
prieteni şi a intrat chiar şi în echipa de majorete. A fost mereu 
fiica perfectă. 

— Şi tu, Cris? mă întreabă tata. 

Ce ar fi trebuit să îi răspund? „În afară de Nash, Matthew şi 
Sam, totul merge prost. Unele persoane deja mă detestă, deşi n- 
am avut timp să fac absolut nimic ca să generez atâta ură, şi 
sunt sigură că şi petrecerea din seara aceasta va fi un 
dezastru.” 

— Aăm... e totul în regulă, răspund în schimb. La şcoală 
merge bine, iar colegii mei sunt foarte buni şi săritori. Nici că se 
putea mai bine! adaug eu, după care iau o gură de pizza. 

Kate se holbează la mine, confuză. Cred că şi-a dat seama că 
tocmai am spus nişte scorneli cât mine de mari. Părinţii mei, în 
schimb, zâmbesc şi par să se bucure pentru mine. 

— Ce veşti minunate, draga mea! Ce frumos! Vezi că am făcut 
bine că ne-am mutat aici? zice mama, strângându-i mâna tatei 
şi făcându-i cu ochiul. 

Zâmbesc ca să ascund tristeţea enormă care mă încearcă. Mi- 
aş fi dorit din tot sufletul ca lucrurile pe care le-am spus să fie 
adevărate... 

Mă ridic, pun farfuria în chiuvetă şi mă duc în cameră să mă 


pregătesc. 

Cotrobăi prin dulap ca să îmi aleg nişte haine, şi o rochie îmi 
atrage atenţia. E neagră, scurtă până la genunchi, cu decolteu 
acoperit cu voal. Cred că s-ar potrivi. Apoi îi cer mamei să îmi 
împrumute o pereche de pantofi cu toc negri. Nu îmi plac deloc 
pantofii înalţi, dar trebuie să îi port dacă nu vreau să par un 
gnom. 

— Criiis! Ai face bine să te grăbeşti, e deja ora nouă şi 
patruzeci de minute! îmi strigă mama din salon. Probabil că 
prietenii tăi te aşteaptă deja! 

Oh, nu! E foarte târziu! 

Îmi termin machiajul, dau buzna în cameră ca să îmi iau 
poşeta şi haina şi, când ies din casă, văd o maşină neagră deja 
parcată pe alee. Nici nu mă apropii bine de ea, că geamul din 
spate coboară şi o văd pe Sam, care îmi zâmbeşte. 

— Urcă! zice ea. 

Mă aşez lângă ea. În stânga ei stă Matt, iar în faţă Nash, pe 
locul pasagerului, şi Cameron la volan. 

Demarăm în viteză. Cameron conduce ca nebunul, iar eu sunt 
foarte înspăimântată. Dacă o ţine tot aşa, o să ne ciocnim de 
ceva, sunt sigură de asta. 

— Ai putea încetini puţin? întreb eu. 

Se face că nu m-a auzit şi, în loc să încetinească, accelerează. 
E chiar oribil. 

— Hei, amice, încetineşte! Dacă ne opreşte poliţia, te-ai ars, 
zice Nash. 

— Nu te băga şi tu! îi spune Cameron furios. 

Nash se întoarce spre noi şi ridică din umeri. Matt chicoteşte, 
clătinând din cap. 

E o situaţie absurdă; Cameron pare să-şi fi pierdut minţile, iar 
atmosfera e ciudat de încordată. 

— Cam, te rog, opreşte-te! Chiar dacă te-ai certat cu Susan, 
nu înseamnă că trebuie să ne strici seara la toţi, intervine Sam 
îmi voce tremurătoare, dar pe un ton hotărât. 

Auzind-o, Cameron încetineşte în sfârşit şi o priveşte încruntat 
pe Sam în oglindă. 

— Chiar s-a certat cu Susan? 

Sam îşi coboară privirea şi îşi ascunde mâinile în mânecile 
lungi ale rochiei. Pare jenată. Îi pun o mână pe picior, ea mă 
priveşte, iar eu îi zâmbesc. 


Cincisprezece minute mai târziu, parcăm în faţa intrării 
localului lui Drink. 


8 


Îmi dau seama că nici măcar nu i-am luat cadou lui Susan, dar 
nu îmi pasă. Cine se poartă aşa urât nici nu merită cadou. 

Ne dăm jos din maşină. 

În faţa localului sunt foarte mulţi tineri de vârsta noastră. Unii 
fumează şi mulţi par deja beţi, chiar dacă petrecerea a început 
de nici zece minute. 

Cameron o ia înainte şi intră primul. 

— Haide, zice Nash. 

Interiorul localului Drink este decorat cu baloane roz şi albe. 
Parcă am fi la o petrecere a lui Hello Kitty. Incep să ameţesc de 
la atâta roz. 

— Sigur am nimerit unde trebuie? îmi aminteşte de ziua de 
naştere a verişoarei mele, Tracy... care are zece ani, zice Sam 
privind în jur. 

— De fapt, nu greşeşti, o aprobă Nash râzând. 

Localul e plin de oameni, iar dintre toţi, recunosc imediat pe 
cineva: Lexy. Pare foarte concentrată să facă poze invitaţilor. 

În spatele sălii e barul, în centru, ringul de dans pe care mulţi 
s-au dezlănţuit deja, iar mesele sunt pline de tineri care 
sporovăiesc şi beau. 

— Ai chef să dansezi? mă întreabă Matt. 

În seara aceasta nu am nici cea mai mică intenţie să joc rolul 
statuii frumoase, motiv pentru care îi accept invitaţia şi ne 
avântăm în învălmăşeală, lăsându-i singuri pe Nash şi pe Sam. 

Începem să ne mişcăm pe ritmul splendidei piese Habits (Stay 
High) a lui Tove Lo, unul dintre cântecele mele preferate. 

Când se termină muzica, Matt se apleacă într-un mod 
caraghios. 

— Îmi oferiţi onoarea unui alt dans? mă întreabă el, 
întinzându-mi mâna. 

Propunerea lui ciudată mă face să râd. 

— Cu mare plăcere, îi răspund eu, simulând la rândul meu o 
mică plecăciune. 

Dansăm pe o melodie lentă. Matt mă ţine cu mâna dreaptă de 
după talie şi cu stânga de mână. Trupurile noastre sunt foarte 


apropiate. E un moment foarte frumos, pe care, din păcate, îl 
strică o imagine îngrozitoare: în depărtare, îl văd pe Cameron, 
sprijinit de o masă, bând cine ştie ce drăcovenie şi holbându-se 
la noi. 

Ce mai vrea şi el? De ce nu e cu Bărbie a lui cea frumoasă? 

Mă concentrez asupra lui Matt, ca să uit privirea dură a lui 
Cameron, şi îi văd buzele moi mişcându-se, în timp ce îmi 
şopteşte ceva de neînțeles din pricina muzicii zgomotoase. Când 
îmi apropii mai tare urechea de el, reuşesc în sfârşit să înţeleg: 

— Eşti foarte frumoasă în seara aceasta. 

Îi răspund cu un „mulţumesc” timid şi continuăm să dansăm. 
Dintre toţi tipii pe care i-am cunoscut până acum, el e cu 
siguranţă cel mai drăguţ şi mai galant. 

— Mergem să mâncăm ceva? îmi propune el când se opreşte 
muzica, zâmbindu-mi şi ţinându-mă în continuare de mână. 

— Sigur, îi răspund eu, chiar dacă nu mi-e foame deloc. 

Ne apropiem de masa la care stau Nash, Sam, Carter, 
Cameron şi iubita lui. 

— Cris, Matt, aici eraţi, zice Nash, atrăgându-le tuturor atenţia 
asupra noastră. 

Zâmbesc şi mă aşez lângă Sam. 

Susan mă măsoară din cap până în picioare şi nici măcar nu 
încearcă să o ascundă. E îmbrăcată cu o rochie fucsia atât de 
umflată, încât pare o bezea în ea. 

Cameron se apropie de ea, o cuprinde de după talie ca să o 
tragă mai aproape de el şi îi şopteşte ceva la ureche. S-ar părea 
că au reuşit să îşi rezolve problemele mai repede decât 
credeam. Ea  încuviinţează şi se îndepărtează împreună, 
lăsându-ne în sfârşit în pace. 

— Sam, pot să te întreb ceva? 

— Sigur, Cris, răspunde ea, ducându-şi paharul la buze. 

— De ce era furios Cameron? 

Chiar sunt curioasă să ştiu ce anume l-a chinuit în aşa hal, 
încât l-a făcut şi mai morocănos ca de obicei. 

Mă priveşte cu subiînţeles. 

— De ce mă întrebi? 

Îmi ridic privirea în sus şi pufnesc. 

— Nu te gândi la ce e mai rău! Sunt doar curioasă, zic eu, iar 
ea zâmbeşte. 

— Ştiu, glumeam. L-a deranjat felul în care s-a purtat Susan 


cu tine. Să zicem că nu îi plac fetele care se comportă ca nişte 
snoabe. 

Cine ar fi zis? Nu cred că există persoană mai snoabă ca 
Susan pe tot pământul, iar Cameron a ales-o tocmai pe ea de 
iubită. 

— Aţi vorbit? întreb eu, apucând un pahar de pe masă. 

Conţine un lichid roz, sper că nu are alcool. 

— Ce? mă întreabă ea, încercând să acopere muzica. 

— Ţi-a spus el? îi strig eu efectiv la ureche. 

— Nu, l-am auzit în timp ce vorbea la telefon cu Nash. 

Ah, poftim, mi se părea mie ciudat să i se fi confesat surorii 
lui! 

Îmi iau poşeta şi mă uit la apelurile de pe telefon. Deblochez 
ecranul, şi inima începe să îmi bată mai tare. 

TREVOR: „Te sun în zece minute.” 

Mesajul e primit cu cinci minute în urmă, aşa că ar fi mai bine 
să ies din local, ca să răspund când va suna. Închid poşeta şi mă 
îndrept spre ieşire. 

— E totul în regulă? mă întreabă Matt. 

— Da, aştept un apel şi aici nu pot vorbi. 

— Te însoțesc. E plin de ciudaţi pe-afară, zice el. 

Mă surprinde tot mai mult. 

— Mulţumesc. 

Îi zâmbesc şi ieşim din local. 

Aşa cum îmi imaginam, numărul persoanelor din faţa localului 
Drink s-a împătrit. Îmi croiesc drum prin mulţime, iar Matt mă ia 
uşor de mână. 

Nici nu apucăm să ne îndepărtăm bine, că începe să îmi 
vibreze celularul şi răspund imediat. 

— Trevor! 

— Cris, ce noroc că ai răspuns, zice el. 

— Nici nu îţi dai seama cât de mult mă bucur să te aud! Ce 
mai faci? De ce nu mi-ai răspuns la apeluri şi la mesaje? 

— E totul în regulă, îmi zice el. 

Mă aştept să înceapă să îmi povestească cu lux de amănunte 
ce mai fac el şi Cass, dacă sunt ceva noutăţi, dar el nu mai zice 
nimic 

— Atât? „E totul în regulă”? De două zile mă gândesc numai la 
voi! Am fost atât de îngrijorată... 

— Nu prea am ce să-ţi spun. Sunt bine, la fel şi Cass... mai 


mult sau mai puţin, zice el. 

— Cum adică mai mult sau mai puţin? întreb eu neliniştită. 
Trevor, dacă se întâmplă ceva, trebuie să vorbeşti cu mine, ai 
înţeles? Am în continuare un presentiment ciudat. 

— Cris, e totul în regulă, nu fi paranoică. 

— Bine, hai să organizăm un apel video toţi trei, în weekend. 
Ce zici? întreb eu. 

— E o idee bună. Vorbesc mâine cu Cass şi stabilim ce şi cum. 

— Bine. Da, mai bine ne auzim mâine, acum sunt la o 
petrecere şi nu pot vorbi, îi răspund eu, amintindu-mi că Matt e 
lângă mine şi probabil ascultă tot ce zic. 

— Hmm... Asta înseamnă că te acomodezi. Mă bucur. Atunci 
„să te distrezi! Ne auzim mâine, zice el şi închide. 

Pun celularul în poşetă şi mă uit la Matt. 

— Mulţumesc că ai aşteptat. 

— N-ai de ce. Vorbeai cu iubitul tău? mă întreabă el jenat. 

— Nu, e doar cel mai bun prieten al meu. Intrăm? propun eu. 

— Sigur, zice el zâmbind, apoi ne alăturăm celorlalţi în local. 

Câteva ore mai târziu plecăm de la petrecere şi suntem iarăşi 
toţi în maşină. 

Trebuie să recunosc că a fost o seară plăcută, cu excepţia 
unui mic incident care mă tem că le-a stricat petrecerea lui 
Susan şi lui Cameron. 

La un moment dat, fără să vreau, mi-am vărsat băutura pe 
rochia lui Susan. Dar jur că nu am făcut-o intenţionat! 

Ţineam paharul în mână şi vorbeam cu Nash, care stătea 
lângă ea. O ţipă beată m-a împins, iar eu am alunecat în faţă, 
vărsând cocktailul chiar pe rochia sărbătoritei. 

Bineînţeles că Susan a profitat de situaţie. A izbucnit în lacrimi 
şi a început să facă o criză de isterie, şi a ţinut-o aşa toată 
seara. 

Îmi pare puţin, dar doar puţin, rău de Cameron, care probabil 
că a trebuit să îndure toate discursurile ei prosteşti despre cât 
de nesuferită sunt eu. 

E ciudat că încă nu mi-a spus nimic, dar cu siguranţă o va 
face imediat ce rămânem singuri. 

— Ciao, Matt! 

Eram atât de absorbită de gânduri, că nu mi-am dat seama că 
am ajuns deja în faţa casei lui. 

Înainte să coboare din maşină, Matt mă sărută uşor pe obraz 


şi îmi urează noapte bună. 

Zâmbesc puţin ruşinată. 

— Noapte bună, răspund eu. 

Nash chicoteşte imediat ce Cameron se urneşte din nou din 
loc, dar nu din cauza celor petrecute cu Matt. Râde pentru că e 
beat criţă. Distractiv să îl văd în starea asta, pentru că, în afară 
de faptul că râde fără motiv, mai şi spune chestii care nu au 
logică. 

De exemplu, înainte să ieşim din local, vorbea cu o tipa 
despre cât de nedrept este că elefanții nu ştiu să zboare. 
Evident, când l-am luat de acolo, tipa mi-a mulţumit. 

Când am ajuns în faţa şcolii, Sam se oferă să îl însoţească pe 
Nash până în camera lui, ca să se asigure că nu deviază de la 
traseu. 

Coboară amândoi din maşină şi îmi dau seama că nesuferitul 
de Cameron se holbează la mine în oglinda retrovizoare. Mă uit 
şi eu la el, iar el îşi întoarce imediat privirea. 

— Ce e? 

Ştiu că vrea să îmi spună ceva despre incidentul cu Susan, 
dar nu a fost vina mea. 

Se întoarce. 

— Nimic, zice el. 

— Ştiu că eşti supărat pe mine din cauza celor întâmplate la 
petrecere, dar a fost doar un accident. Jur că nu a fost vina mea. 

— Ah, nu? Atunci a cui? mi-o întoarce el. 

Evident că nu ştie ce s-a întâmplat, pentru că nu a fost 
prezent. 

— Bine, nu ştiu ce ţi-a povestit iubita ta cea ursuză, dar... 

— Are un nume, mă opreşte el imediat. 

— Susan, mă corectez eu. Nu ştiu ce ţi-a zis, dar te pot 
asigura că nu am făcut-o intenţionat, bine? Vorbeam, şi m-a 
împins o tipă din spate. 

Mă priveşte de parcă ar încerca să îşi dea seama dacă mint 
sau nu. 

— Nu te cred. 

Se întoarce din nou în faţă. 

— Ce ţi-a spus iubi... Adică Susan? întreb eu. 

— Că te-ai apropiat de ea şi că, după ce ai vărsat băutura pe 
rochia ei, ai insultat-o. 

Pufnesc în râs. 


— Şi tu ai crezut-o? 

Cameron încuviinţează. 

— Atunci chiar că eşti imbecil, zic eu. 

Nici nu termin bine fraza, că se deschide uşa şi Sam urcă în 
maşină şi se aşază lângă mine. Mă uit la ea şi observ că e 
schimbată: zâmbeşte ciudat şi are privirea mai luminoasă ca de 
obicei. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă ea, de parcă ar şti că tocmai ne- 
am certat. 

— Nimic, răspunde Cameron şi porneşte din nou maşina. 

Sam ridică din umeri şi se întoarce spre mine. 

— Ai văzut ce nervoasă era Susan? zice ea. 

Încuviinţez din cap. 

— Ar fi trebuit să se ia de idioata aia beată care te-a împins, 
nu de tine! zice ea. 

Mă uit în oglinda retrovizoare şi privirea mi se întâlneşte cu a 
lui Cameron. 

— Aşa e, răspund eu, holbându-mă în continuare la el. 

Îmi mut privirea de la el, iar el accelerează. 

În mai puţin de zece minute suntem în faţa casei mele, iar eu 
mă dau jos din maşină. 

— Mulţumesc că m-aţi adus, le spun, înainte să închid uşa. 
Noapte bună, Sam, adaug accentuând numele prietenei mele, 
ca să fie foarte clar că ei îi urez noapte bună, nu fratelui ei. 


9 


leri seară m-am întors acasă foarte târziu şi acum mă doare 
îngrozitor capul. Din fericire, e sâmbătă şi nu avem şcoală. 

Mă ridic în şezut pe pat şi mă uit la ceasul telefonului: 13:30. 

Am dormit foarte mult. Mă ridic şi, cu ochii mijiţi, mă 
împleticesc spre baie. 

Deschid robinetul cu apă rece, o las să curgă puţin, apoi îmi 
ridic privirea spre oglindă. Arăt îngrozitor: sunt palidă, am părul 
încâlcit şi ochii încă umflaţi de somn. 

Îmi far mâinile căuş, iau puţină apă şi mă spăl pe faţă. Mă 
cutremur. 

Apoi mă târăsc în sus pe scări. În dormitorul părinţilor mei, 
într-un sertar al dulapului, sunt o grămadă de medicamente cu 
denumiri greu de pronunţat şi cine ştie ce proprietăţi. 

— Mamă, ce să iau pentru durere de cap? strig eu astfel încât 
să mă audă de aici, de sus. 

Tăcere absolută. 

— Mamă! strig eu din nou, dar nu primesc niciun răspuns. 

les din cameră şi ascult. De fapt, în casă e o linişte foarte 
ciudată. Probabil că s-au dus să dea o tură de centru cu Kate. 

Mă întorc în camera părinţilor mei şi mă uit la toate 
medicamentele, pe rând, până îl găsesc pe cel de care am 
nevoie, apoi cobor în bucătărie să iau micul dejun. 

Celularul îmi vibrează pe masă, aşa că ating ecranul cu 
degetul ca să citesc mesajul pe care tocmai l-am primit. 

MATT: „Hei, Cris, e totul în regulă?” 

leri seară am făcut schimb de numere de telefon cu aproape 
toţi, mai puţin cu Cameron şi Susan, evident. 

„Da, tocmai ce m-am trezit. ;-) Tu?” îi răspund eu. 

Pun ceaşca în chiuvetă şi mă duc în cameră să deschid 
fereastra şi să las să intre un pic de aer proaspăt. 

După câteva secunde primesc răspuns de la Matt: „E totul în 
regulă. Ai chef să vii la pista pentru skateri?” 

Pista pentru skateri? M-aş duce, dacă aş şti unde e. 

„Mmm... Ar fi frumos. Cine mai vine?” 

Sper să nu fie şi Susan, altminteri va trebui să mă prefac că 


am febră sau să inventez altă scuză ca să nu mă duc. 

„Eu, Nash, Carter, Cameron şi Jack.” 

Răsuflu uşurată, dar îmi dau seama că aş fi singura fată din 
grup şi Cameron ar profita de ocazie ca să se poarte urât cu 
mine. Trebuie să o conving neapărat pe Sam să vină şi ea. 

„Pot să vin cu Sam?” întreb eu. 

„Sigur!” răspunde imediat. 

„Vin! ;-)” A 

Dau fuga să mă pregătesc. Imi trag rapid o pereche de 
pantaloni scurţi pe mine, un tricou roşu cu mâneci scurte, tenişii 
Vans roz şi o anunţ pe Sam. 

Imi răspunde rapid: „Vino la mine acasă, plecăm de aici. 
Locuiesc la capătul străzii tale.” 

Pentru prima dată, văd casa lui Sam şi a lui Cameron: după 
poartă, la capătul unei alei mărginite de copaci, se înalţă o vilă 
enormă care aduce mult a castel. E impresionantă, iar casa 
noastră păleşte prin comparaţie. 

„Sunt afară.” Apăs pe Send şi, un minut mai târziu, Sam 
străbate aleea. 

— Ciao, Cris! 


Pista pentru skateri se află într-un parc din South Beach, în 
partea cealaltă a oraşului, aşa că hotărâm să luăm autobuzul. 

Pe drum vorbim despre o mulţime de lucruri, îi povestesc 
despre Los Angeles, despre viaţa mea de dinainte, despre cei 
mai buni prieteni ai mei, despre Set. 

— Uau, atunci cred că locul ăsta ţi se pare de rahat, îmi zice 
ea. 

Incuviințez fără să îmi dau seama. 

— Dar tu? întreb eu. 

— Eu nu am prea multe de povestit. Tot timpul am avut puțini 
pieteni. 

— Serios? Dar fratele tău e unul dintre cei mai populari tipi din 
şcoală! Sunt sigură că te-a prezentat prietenilor lui, zic eu. 

Sam zâmbeşte tristă. 

— Păi, să spunem că eu şi Cameron nu suntem foarte uniţi. 
Da, suntem frate şi soră, locuim în aceeaşi casă, dar nu prea 
vorbim, dimpotrivă... Deja e mult dacă mă salută dimineaţa. 
Suntem cu doi străini, îmi zice ea, coborând privirea. Mereu am 
fost foarte singură. Are lacrimi în ochi. 


De fapt, înainte să mă cunoască, Sam nu-şi petrecuse 
niciodată timpul cu Nash şi cu ceilalţi. Nu înţeleg relaţia ei cu 
Cameron, dar e clar că suferă mult. 

Îmi pun mâna pe umărul ei şi îi zâmbesc. 

— Nu mai eşti singură. Acum mă ai pe mine. 

O lacrimă i se prelinge pe obraz şi mă îmbrăţişează. 

— Mulţumesc, îmi şopteşte ea la ureche. Apoi se îndepărtează 
şi se şterge la ochi cu mâneca de la hanorac. Mă întreb de ce s- 
a îmbrăcat aşa de gros, pentru că astăzi e foarte cald. 

Traversăm oraşul, intrăm în Deco District, apoi străbatem 
Ocean Drive. Nu prea cunosc Miami Beach, cu atât mai puţin 
această parte din oraş, şi tot ce ştiu despre el e doar ce am 
văzut pe la televizor sau prin reviste. 

— Am ajuns, îmi zice brusc Sam. 

Coborâm din autobuz şi intrăm într-un parc mare plin de 
persoane care fac jogging şi de tineri care se dau cu patinele cu 
rotile. După câteva minute, vedem pista enormă de skateboard. 
E la doi paşi de plajă. Respir adânc aerul plin de sare. Soarele 
străluceşte sus pe cer şi nu mă mai doare capul. Chiar cred el va 
fi o zi foarte frumoasă. 

Ne uităm în jur după băieţi şi îmi atrage atenţia un skater cu 
părul închis la culoare, care face nişte acrobaţii fantastice. Când 
se opreşte, îmi dau seama că e Cameron. În cazul acesta, Matt 
şi ceilalţi trebuie să fie prin zonă. 

— Uite-i! exclamă Sam, arătând spre un grup de băieţi aşezaţi 
în cerc la umbra unui copac. Ne apropiem de ei. 

— ... Da, la naiba, m-am simţit ca dracu’, povesteşte Nash. 

Matt se întoarce spre mine. 

— Hei, aşezaţi-vă aici! 

Îi salutăm pe toţi şi ne ducem lângă el. 

— Continuă, îi zice Jack lui Nash. 

— Da, aşa... Deci, imediat ce am intrat în cameră am dat fuga 
la baie şi am vomitat tot alcoolul din mine. N-am pus geană pe 
geană toată noaptea şi fiu îmi amintesc nimic de la petrecere, 
zero barat! 

Se vede că a dormit puţin, are nişte  cearcăne 
înspăimântătoare. Dacă mă gândesc mai bine, nu am mai 
întrebat-o pe Sam de ce era atât de fericită ieri seara când s-a 
întors la maşină după ce l-a însoţit pe Nash. 

— Dar voi? întreabă Nash. 


— Eu m-am simţit bine, răspund eu. 

— Şi eu, zice Matt. 

— Ce caută ele aici? întreabă Cameron încruntat, arătând 
spre mine şi spre Sam. Este evident surprins şi enervat de 
prezenţa noastră. 

— Le-am invitat eu, iar ceilalţi au fost de acord cu toţii, zice 
Matt. 

— Deci pot să o chem şi pe Susan, i-o întoarce Cameron, 
arătând celularul din buzunarul pantalonilor. 

Nash se ridică imediat şi îl prinde de mână. 

— Nu l-ai auzit pe Matt? Am fost cu toţii de acord. Aşa că, 
înainte să o suni, trebuie să ai consimţământul majorităţii. Ceea 
ce e imposibil, ţinând cont că nimeni nu vrea să o vadă pe 
Susan. 

— Şi pe ele vreţi să le vedeţi? întreabă Cameron rapid. 

Jur că nu am urât în viaţa mea pe cineva cum îl urăsc pe el. 

— Da. Ele sunt prietenele noastre şi sunt mult mai simpatice 
decât iubita ta, răspunde Nash. 

— Dar nu vă deranjează să staţi cu astea două? întreabă 
Cameron uitându-se la prietenii lui. 

— De ce? Ce nu e în regulă cu ele? se miră Carter. 

Cameron clatină din cap şi se aşază pe jos. 

— Sunt sâcâitoare şi enervante. 

Nash îşi ţine privirea plecată, se simte jenată şi nu zice nimic. 
Şi eu mă simt la fel şi hotărăsc că e timpul să plec, poate şi 
pentru că, dacă mai rămân, risc să îmi pierd calmul. Mă ridic. 

— Mă întorc acasă. 

— Vin cu tine, zice Sam în şoaptă, ridicându-se şi ea. 

Matt se ridică brusc şi mă prinde de braţ. 

— De ce? întreabă el. 

— Ce sens are să rămânem? Nu am venit ca să ne insulte el. 

Cameron nici măcar nu se uită la noi. 

—E un idiot. Daţi-i pace! Vrem să rămâneţi, zice Matt 
zâmbind. 

— Sunt de acord, zice Nash. 

Jack şi Carter încuviinţează. 

— Mulţumesc, băieţi! Nu, serios, sunteţi nişte prieteni 
adevăraţi! E de ajuns să vină o oarecare şi vă lăsaţi convinşi în 
mai puţin de cinci secunde, exclamă Cameron. 

Pot să îl înjur? 


— Cameron, termină. De ele ne place pentru că nu suni 
snoabe ca Susan şi, până acum, Cris e singura care i s-a 
împotrivit, răspunde Nash. 

— Da, sigur, cum să nu... O să vă schimbaţi cu toţii părerea 
despre Susan mai devreme sau mai târziu, îi răspunde Cameron. 

— Eşti convins? Adică, chiar crezi că ne vei convinge că Susan 
e mai bună decât pare? întreabă Jack râzând. 

Cameron încuviinţează din cap. 

— Baftă, amice! spune Carter. 

— Cris, rămâi, zice Matt privindu-mă. 

Mă uit rapid la Sam şi îmi dau seama că se aşteaptă să 
hotărăsc eu. Mă uit apoi la Matt, încuviinţez şi mă aşez din nou 
lângă el. Sam face acelaşi lucru. 

M-am înşelat: e o zi cât se poate de proastă. 


10 


Am crezut mereu că skateboardul e un sport plictisitor şi 
nepotrivit pentru o fată. M-am înşelat amarnic! E foarte 
distractiv şi accesibil pentru toată lumea. Sau, ce-l puţin, aşa mi 
se pare acum... nu ştiu dacă din cauză că, în sfârşit, după două 
ore, am reuşit să îmi menţin echilibrul pe placă sau pentru că îl 
am instructor pe Matt. 

E foarte răbdător. Dacă aş fi fost în locul lui, mi-aş fi zis să o 
las baltă de la început. Sunt aşa de neîndemânatică, încât ar 
trebui să mă consider norocoasă dacă la sfârşitul zilei voi fi 
parcurs un metru cu ambele picioare pe placă. Şi poate că şi 
Matt crede acelaşi lucru, dar e prea politicos ca să îmi spună. 

După scena de la început, Cameron nu s-a mai purtat ca un 
nemernic şi s-a calmat. Acum se dă liniştit cu placa şi execută 
acrobaţii complexe, pe care eu nu aş fi niciodată în stare să le 
fac. In cele din urmă, s-a supus voinţei prietenilor lui şi nu a mai 
sunat-o pe Susan. 

— Cris? mă strigă Matt, fluturându-mi o mână prin faţa 
ochilor. 

— Ce? 

Eram prea concentrată să-l urmăresc pe Cameron şi evoluţia 
lui. 

— Acum încearcă să te împingi puţin, iar eu te ţin să nu cazi. 

Se apropie de mine şi îmi pune mâinile pe şolduri ca să mă 
susţină. 

E aşa de drăguţ! Mă concentrez din nou la Matt şi la ce am de 
făcut chiar acum. 

Mă urc pe placă cu piciorul stâng, iar cu dreptul împing uşor şi 
skate-ul se pune în mişcare. Imi ţin echilibrul cam jumătate de 
metru, după care mă dezechilibrez, pun piciorul jos şi mă 
opresc. 

— Super! strigă Matt triumfător şi bate palma cu mine. Acum, 
singură, fără ajutorul meu. 

Prevăd deja o căzătură spectaculoasă. 

— Stai oricum lângă mine, să mă prinzi dacă pic, îi răspund 
eu, aproape implorându-l. 


Mă urc din nou pe placă. Respir adânc, mă rog să nu mă fac 
de râs şi împing uşor cu dreptul... sau cel puţin cred că împing 
uşor. Skateboardul prinde viteză, eu fac tot ce pot ca să îmi ţin 
echilibrul, dar în cele din urmă mă opresc în braţele lui Matt, 
care din fericire e lângă mine. 

Sfârşesc deasupra lui. Mă strânge de talie, vârfurile nasurilor 
ni se ating şi ne pierdem unul în ochii celuilalt. 

Situaţia asta îmi pare cunoscută... De fapt, într-un fel, tocmai 
o căzătură cu skateboardul ne-a făcut să ne întâlnim prima dată, 
cu aproape o săptămână în urmă. 

— Fir-ar! ţipă un tip din spatele meu, stricând acest moment 
minunat. 

Mă ridic şi mă uit spre pista pentru acrobaţii. 

Când am căzut, skate-ul meu şi-a continuat parcursul şi s-a 
oprit în mijlocul unei rampe half-pipe, unde văd un tip întins pe 
jos şi ţinându-se cu mâinile de un genunchi. 

O, nu! 

Dau fuga spre el şi îl ajut să se ridice. Din fericire, nu pare să 
îşi fi rupt ceva. 

— Îmi pare rău. 

— Nu face nimic, stai liniştită! Voi supravieţui. 

Îşi ia skate-ul şi se îndepărtează şchiopătând. 

Aud pe cineva râzând în spatele meu. 

— Eşti un dezastru pe skateboard! Aproape că l-ai ucis pe 
sărmanul băiat! 

Tocmai ce m-am făcut de râs şi Cameron, ca de obicei, nu 
pierde ocazia de a mă lua peste picior. Nu e nimic de râs. 

— l-am cerut deja scuze... şi, oricum, nu e treaba ta, i-o 
trântesc eu şi plec. 

Nu îl suport. 

Mă întorc la Matt. 

— Cred că skateboardul nu e de mine, îi zic eu. 

— Mmm... s-ar putea să ai dreptate. Râde, iar râsul lui 
contagios îmi readuce buna dispoziţie. Să mergem la ceilalţi. 

Ne aşezăm pe jos. Sam pălăvrăgeşte cu Nash. Spre deosebire 
de mine, ea nici măcar nu a încercat să se urce pe skateboard 
şi, ţinând cont de ce am păţit eu, cred că bine a făcut. 

— Deci eşti din Los Angeles? mă întreabă Jack. 

Încuviinţez din cap. 

— Şi cum e acolo? Mă refer la oameni, la şcoală... 


— Să zicem că nu sunt fete ca Susan. 

Râd cu toţii. 

— Uau! Vă imaginaţi cum ar fi o lume fără Susan şi alte 
persoane ca ea? zice Carter. 

— Ar fi minunat! spune Nash. 

Probabil că îi este greu să nu o înghită pe iubita celui mai bun 
prieten al lui. 

— De ce e Susan atât de populară? întreb eu. 

— Tată bogat, mulţi bani, haine scumpe, iese cu Cameron... 
explică Jack. 

— Incă nu am reuşit să îmi dau seama de ce vrea fratele meu 
să fie cu ea, zice Sam. 

— Şşşt, apune Matt. 

Cameron se apropie de noi şi pun pariu că nu ar fi prea fericit 
să ne audă vorbind aşa despre iubita lui. 

— Despre ce vorbeaţi? întreabă el. 

Nimeni nu ştie ce să-i spună. Se lasă o tăcere jenantă. 

— Despre faptul că e aproape ora şase şi trebuie să mă întorc 
acasă. Am o întâlnire pe chat cu prietenii mei din Los Angeles, 
zic eu, ridicându-mă în picioare. 

— Ce păcat! îmi răspunde ironic Cameron. 

Mă prefac că nu l-am auzit. Cei ca el nu merită să li se acorde 
atenţie. 

— Cris, vin cu tine! Şi eu trebuie să mă întorc, îmi spune Sâni 
zâmbind. 

După ce i-am salutat pe toţi, mai puţin pe Cameron, evident, 
ne îndreptăm spre staţia de autobuz. 

După ce coborâm, o apucăm spre casă, iar eu o însoțesc pe 
Sam până la poarta casei ei. 

— Deci, pe luni! mă salută ea, deschizând poarta. Mulţumesc 
încă o dată că m-ai salvat de o după-amiază de singurătate. 

— Pentru nimic. 

li zâmbesc la rândul meu. 

Se întoarce să intre, dar o opresc ca să o întreb ceva. 

— Hei, Sam, cum se face că ieri seară erai aşa de fericită 
după ce l-ai însoţit pe Nash? 

Işi pleacă privirea. 

— Deci? întreb eu, observând că s-a îmbujorat. 

— Nash m-a... m-a... 

— Te-a sărutat? întreb eu, emoţionată. 


— Nu, nu. 

Clatină din cap. 

Of. 

— Atunci? 

— Mi-a spus că sunt foarte frumoasă şi, înainte să intre în 
camera lui, m-a pupat pe obraz. 

Uau! E şi mai bine decât mi-am imaginat! Nash şi Sam ar face 
o pereche foarte frumoasă... 

— Dar... continuă ea. Urăsc când urmează un „dar”; atunci se 
năruieşte totul. Era beat şi a spus că nu îşi mai aminteşte nimic, 
aşa că nu contează, spune ea tristă. 

— Dacă ţi-a spus astfel de lucruri înseamnă că le gândeşte cu 
adevărat, cu atât mai mult pentru că era beat, o încurajez eu. 

— Da, dar nu îşi mai aminteşte nimic... Mai bine intru în casă. 
Se face târziu. 

— Pe luni, îi zic eu în timp ce Sam închide poarta. 


11 


Alarma de la ceasul deşteptător devine din ce în ce mai 
enervantă şi mai îngrozitoare, exact ca viaţa mea aici. 

Inaintea să mă mut, mergeam la şcoală aproape de bunăvoie. 
Acum, în schimb, în anumite dimineţi e ca şi cum m-aş duce la 
spânzurătoare. lar dimineaţa aceasta e cu siguranţă una dintre 
ele. 

Mi-am petrecut duminica închisă în casă, gândindu-mă la Cass 
şi la Trevor. În seara dinainte, când m-am întors din spate, abia 
aşteptam să îmi văd prietenii. Aveam întâlnire la ora şapte 
seara, dar, când am intrat pe WeChat, Cass şi Trevor, erau 
offline. Am aşteptat mai bine de o oră, dar nimic: nici urmă de 
prietenii mei. Aşa că am încercat, în zadar, să îi sun şi acum nu 
îmi dau seama dacă sunt furioasă sau îngrijorată. Nu ştiu ce să 
cred... 

Mai bine mă dau jos din pat şi mă pregătesc fără prea multe 
comentarii, pentru că nu vreau să întârzii. 

les în grădină să o aştept pe Sam. Mi-a scris ieri seară să mă 
întrebe dacă aş avea nevoie să mă ducă ea şi am acceptat. Nu 
voiam să o mai deranjez pe mama, care e deja foarte prinsă cu 
munca. 

Mă uit la telefon să văd cât e ceasul. Dacă Sam nu ajunge în 
cinci minute, o sun. Nu îmi permit să întârzii şi azi. 

Între timp, prin faţa casei trece o maşină mare, neagră, cară 
îmi atrage atenţia. Durează câteva clipe până să îmi dau seama 
că la volan e Cameron. 

Merge foarte încet, deoarece e atent la celularul lui stupid, 
Din fericire, trece pe lângă mine fără să mă observe. 

Câteva secunde mai târziu aud un zgomot de scooter care se 
apropie. les pe stradă şi Sam frânează la doar cinci centimetri 
distanţă de mine, la timp să nu mă lovească. 

— Cris, scuze că am întârziat! Hai, urcă! Pun pariu că ajungem 
la şcoală înaintea lui Cameron. 

Preţ de o clipă cred că glumeşte, după care îmi dau seama el 
vorbeşte foarte serios. 

— Înaintea lui Cameron? întreb eu, punându-mi casca. 


— Da! Ţine-te bine, zice ea imediat ce mă aşez în spatele ei 

Sam demarează în trombă, iar eu mă chinui să mă ţin de ea! 
Se strecoară rapid printre maşini, iar la un semafor galben îl 
depăşim pe Cameron. 

Nu ştiu cum, dar reuşim să ajungem la şcoală vii şi 
nevătămate. Îmi bate inima nebuneşte şi cred că nu voi mai 
merge niciodată cu scooterul cu Sam. Sau, şi mai bine, nu voi 
mai merge niciodată cu scooterul. Punct. 

— Uau, zic eu, dându-mă jos şi scoţându-mi casca. 

— E frumos, nu-i aşa? mă întreabă ea zâmbind. 

— Da, dar să nu o mai faci! 

Când intrăm în şcoală, clopoţelul încă nu a sunat, aşa că 
mergem împreună să îmi aranjez lucrurile în dulăpior. 

— Cris! 

O, nu, aş recunoaşte vocea aia stridentă dintr-o mie! Eu şi 
Sam ne întoarcem. 

— Susan, ce vrei? Nu poţi să mă laşi în pace? întreb eu. 

— Voiam doar să te felicit. Bate din palme şi mă priveşte 
rânjind. Deci, mulţumită lui Matt, ai avut parte de cele cinci 
minute de popularitate... 

Eu şi Sam ne uităm una la cealaltă. Despre ce vorbeşte? 

— Să mă feliciţi? întreb eu. 

— Nu te face că nu înţelegi... Şi, oricum, nu te obişnui cu asta. 

Mă priveşte sfidător, după care se răsuceşte pe tocuri şi 
pleacă, lăsându-mă oripilată. 

— Despre ce tot trăncănea? mă întreabă Sam. 

Ridic din umeri. 

— N-am nici cea mai vagă idee, dar trebuie să vorbesc cu 
Matt. 

Când sună clopoţelul, fugim în clasă; va trebui să mai aştept 
până vorbesc cu el. De-a lungul coridorului, îmi dau seama că 
toţi mă arată cu degetul şi se uită ciudat la mine. Trebuie 
neapărat să aflu ce s-a întâmplat. 

Când clopoţelul anunţă a doua oră, e ca şi cum aş auzi îngerii 
cântând. Mă mut cu Sam în sala de clasă unde se ţin orele de 
istorie, unde profesorul a început deja să strige catalogul. Ne 
scuzăm că am întârziat şi ne aşezăm la locurile noastre. Al meu, 
din păcate, se află lângă fratele Dallas greşit. 

Încep să iau notițe, dar mă întrerupe imediat o biluţă de 
hârtie care aterizează pe banca mea. 


O deschid. E un bilet. 

„Mda, văd că nu ţi-ai pierdut vremea! Cam.” Ce naiba...? 

li răspund după câteva minute: „Despre ce vorbeşti?” 
Mototolesc bine biletul şi îl arunc spre el, sperând să îi nimeresc 
banca. Nu m-am descurcat niciodată la astfel de lucruri. 

După cinci minute, îmi răspunde: „Matt... De fapt, ai înţeles 
tu! Nu credeam că o să îţi declare ce simte atât de curând şi mai 
ales că tu o să accepţi. Sunteţi un cuplu cam ciudat.” 

De când am devenit eu şi Matt un cuplu? 

„Cine ţi-a spus?” îi scriu eu imediat. 

Nu pot să cred că circulă astfel de zvonuri prin şcoală! 

„Am citit în ziar. Deci e adevărat?”, răspunde el. 

Imi vine să rup hârtia în mii de bucățele şi să i le vâr pe gât 
tipei care se ocupă de ziar. Cine se crede? Cum poate scrie 
astfel de lucruri? 

„Şi dacă ar fi adevărat, nu e treaba ta”, îi scriu eu. 

Mă enervez şi mai tare când citesc răspunsul lui Cameron: 
„De fapt, chiar nu e treaba mea, ci a întregii şcoli!” 

Rup foaia şi pun capăt acestei conversații inutile. Trebuie 
neapărat să îi cer explicaţii lui Matt. 

În pofida pauzelor dintre ore, s-a făcut miezul zilei şi încă nu 
am reuşit să vorbesc cu el, aşa că atunci când clopoţelul anunţă 
în sfârşit pauza de prânz dau fuga la Matt. 

— De unde povestea asta că noi doi am fi împreună? îl întreb 
eu nerăbdătoare. 

— Şi eu aş vrea să ştiu! Clatină din cap. Totul din cauza unei 
poze idioate în care ne îmbrăţişăm. 

Scoate un ziar din ghiozdan şi mi-l arată: pe copertă suntem 
noi doi. Incep să o urăsc foarte tare pe Lexy. 

— Nu pot să cred! 

— Ce facem? întreabă Matt. 

— Vorbim cu Lexy şi o convingem să dezmintă totul în 
următorul număr. 

Mergem în grădină, să o căutăm: de obicei pe acolo stă în 
pauză. Sam, Nash, Carter, Jack şi un tip cu un batic albastru stau 
pe iarbă. Dar nici urmă de Lexy: cine ştie pe unde o fi, în 
căutare de noutăţi incredibile. Ne apropiem de grup şi mă aşez 
lângă Sam. 

Observ că lumea continuă să se holbeze la mine şi mă 
deranjează foarte tare. 


— Dar ce-au păţit toţi? întreb eu, furioasă. 

— Nu e un lucru obişnuit să ajungi pe coperta ziarului cu Matt, 
răspunde Sam. g 

Nu înţeleg de ce i-ar interesa pe unii asemenea idioțenii. In 
plus, e o fotografie foarte banală, în care eu şi Matt nu facem 
nimic deosebit. 

Tipul cu batic se prezintă. 

— Ciao, eu sunt Taylor. 

— Îmi pare bine, Cris, zic eu, zâmbindu-i la rândul meu. 

Oricum, a fost frumos să nu o mai vedem pe Susan pe 
copertă, măcar o dată! 

Comentariul lui mă face să zâmbesc. Din câte se pare, tipa 
aia nu îi e simpatică nimănui. 

Reuşesc să nu mă mai gândesc la povestea cu ziarul şi ne 
petrecem pauza de prânz vorbind despre profesori şi despre 
următoarele teste, după care sună clopoţelul şi ne îndreptăm 
fiecare spre sala lui de clasă. 

Înainte să intru în clasă, iau o carte din dulăpior, introduc 
codul şi, când mă întorc, mă ciocnesc de un tip. Il simt cum mă 
cuprinde cu braţele, dar nu am curajul să mă uit cine e. Mor de 
ruşine. 

Îmi ridic privirea şi observ ochii profunzi ai lui Cameron. Ne 
privim unul pe celălalt preţ de câteva clipe care îmi par infinite. 

— Scuze. 

Mă îndepărtez de el. 

— Nu-ţi face griji! E totul în regulă? 

De când îi pasă lui Cameron dacă sunt bine? 

— Asta e prea de tot! aud în spatele meu. 

Mă întorc şi o văd pe Susan roşie de furie. 

— Evans, eşti patetică! Mai întâi inventezi povestea cu Matt 
ca să ajungi pe prima pagină a ziarului, iar acum încerci să îmi 
furi iubitul! exclamă ea furioasă. 

— Poftim? Nu, doar am... încerc eu să îi explic, dar Susan mă 
întrerupe. 

— Gura! Vei înţelege curând cum funcţionează lucrurile în 
şcoala anta! 

De ce nu îmi iese nimic cum trebuie? 

— Îmi pare sincer rău, îi zic lui Cameron şi plec. 

La sfârşitul zilei grăbesc pasul ca să ies cât mai repede din 
şcoală. Însă continui să mă simt privită şi nu îmi place deloc 


această senzaţie. Brusc, o văd pe Susan care vine spre mine 
zâmbind ciudat. 

— Trebuie să vorbesc cu tine, zice ea. 

O, nu! 

— Ăăm... bine, răspund eu surprinsă şi ne îndreptăm spre 
ieşire. 

— Voiam să îmi cer scuze, zice ea. 

Sunt şocată şi nu îmi vine să cred ce aud. 

— Serios? 

— Da. Cam mi-a explicat ce s-a întâmplat mai devreme. Mi-a 
spus că a fost doar un accident. Îmi pare rău, zice ea zâmbind. 

Nu ştiu de ce, dar nu îmi place deloc zâmbetul acela. 

— Bine, mă bucur că s-au lămurit lucrurile. Nu sunt genul 
acela de fată. 

— Ah, sigur, răspunde ea ca şi cum ar fi ignorat complet ce i- 
am zis. 

Ne oprim pe scări şi îi văd în spatele ei pe Matt şi pe ceilalţi 
băieţi, care se uită la mine surprinşi, din curte. 

— Dar... să ne înţelegem, zice ea privindu-mă direct în ochi, 
cu o expresie ciudată. Povestea de pe copertă nu îmi place 
deloc. Ştiu că tu i-ai povestit lui Lexy tâmpeniile alea ca să 
ajungi în ziar. — Mi-e frică de fata asta. Şi să nu încerci să negi. 
Am înţeles ce vrei să obţii. 

Aş vrea să îi explic că a înţeles greşit, dar Susan se apropie 
brusc de mine, cu o atitudine amenințătoare, îşi pune mâinile pe 
umerii mei şi mă împinge cu putere. Mă împleticesc în spate, iar 
greutatea ghiozdanului mă face să cad. Mă trezesc întinsă pe 
scări, cu caietele şi cărţile împrăştiate pe trepte. 

— Şi acesta e doar începutul, Cris! Te voi face să îţi vezi 
lungul nasului, să fii sigură de asta, îmi şopteşte Susan. Apoi se 
întoarce şi pleacă. 

Matt şi Nash vin în fugă spre noi. 

— Ce naiba ai în capul ăla? îi strigă Nash lui Susan. 

— Eşti bine? mă întreabă Matt şi mă ajută să mă ridic, 
încuviinţez şi mă uit după Susan, care se îndepărtează, urmată 
de prietenele ei. 

— E o nemernică! Jur că, dacă nu o părăseşte Cameron... 
bombăne Nash furios. 

Ca şi când şi-ar fi auzit numele, Cameron intră pe uşa 
principală. 


— Ce dracu' s-a întâmplat? întreabă el, uitându-se la mine oi 
la Nash. 

— Întreabă-ţi iubiţica! Să vedem dacă de data asta are curajul 
na îţi povestească adevărul! ţip eu. 

Cameron rămâne tăcut, se uită la Nash, apoi pleacă fără să 
mai spună vreun cuvânt. 

Îi zâmbesc lui Matt, care mi-a strâns lucrurile şi îmi întinde 
ghiozdanul, în timp ce îi văd venind şi pe ceilalţi care au asistat 
la scenă. 

— Ce s a întâmplat? întreabă Carter. 

— l-ai făcut ceva? zice Taylor. 

— Din câte se pare, i-am furat locul pe coperta revistei şcolii, 
răspund eu furioasă. 

— Hai, te conduc acasă, zice Matt. 

Încuviinţez din cap. Abia aştept să plec din locul acesta 
scârbos. 

Preţ de câteva minute mergem în tăcere, apoi mă întreabă: 

— Sigur eşti bine? 

— Mă doare doar puţin încheietura. 

Matt se opreşte, mă ia uşor de mână şi îmi examinează 
braţul. 

— Nu e mare lucru. Va trece în câteva zile, dă el sentinţa, pe 
un ton profesionist. 

— Şi tu de unde ştii? întreb eu, amuzată. 

Se pune din nou în mişcare. A 

— Tatăl meu e medic; m-a învăţat multe lucruri. Imi face cu 
ochiul. 

Ajungem în faţa casei, iar Matt mă priveşte tăcut, apoi 
zâmbeşte 

— Nu ai avut parte de zile prea bune, nu-i aşa? 

— Să zicem că nu m-am simţit bine-venită. 

Zâmbetul îi dispare şi devine brusc serios. 

— Eu... uite ce e... ştiu că ne cunoaştem de puţină vreme, dar 
aş vrea să îţi urez oricum bun venit, îmi zice el, apropiindu-se 
Uşor. 

Înlemnesc şi inima îmi bate cu putere. Matt îmi pune o mână 
în talie, iar cu cealaltă mă mângâie pe faţă. Apoi se apropie şi îşi 
lipeşte buzele de ale mele. 

E doar un sărut uşor pe buze, care poate nu înseamnă mare 
lucru pentru unii, dar înseamnă foarte mult pentru mine. 


Se îndepărtează, dar rămâne totuşi aproape de buzele mele. 

— Bun-venit... şopteşte el. 

Nu sunt în stare de mai mult de un zâmbet. Matt e foarte 
drăguţ şi se numără printre puţinele persoane care reuşesc să 
mă facă să mă simt bine în oraşul acesta blestemat. 

— Pe mâine, îmi zice el. 

— Pe mâine. 

Am fluturaşi în stomac, mă simt ameţită şi rămân pe loc, 
uitându-mă la Matt cum se îndepărtează. 

Când reuşesc în sfârşit să îmi vin în fire şi intru în casă, am un 
zâmbet larg pe faţă. 

Mă duc la mine în cameră şi mă arunc pe pat, încercând să 
retrăiesc momentul acela minunat. 


12 


— Criis! Criiis! Hei, Cris! 

Mă trezesc brusc. Kate mă strigă şi îmi scutură braţul. Nu 
vreau să mă trezesc şi am o senzaţie ciudată că de fapt nici n- 
am dormit. Când îmi ridic în sfârşit capul şi deschid ochii, îmi ia 
câteva minute să înţeleg unde mă aflu. 

Nu îmi vine să cred... Stau la biroul meu! 

— Criis! Ai exact zece minute la dispoziţie să te pregăteşti! 

Îmi iau celularul şi mă uit la ceas: e 7:30! 

Mă ridic şi dau fuga în baie. 

Fi-ar! Cum de am reuşit să adorm pe cărţi? 

leri după-amiază nu reuşeam să învăţ. Cerul avea o frumoasă 
nuanţă portocalie şi eu doar oftam şi mă gândeam întruna la 
sărutul lui Matt. Dar trebuia să învăţ, ca să ajung la zi cu 
programa, aşa că după cină m-am aşezat din nou la birou. Inutil! 
Am continuat să mă gândesc la Matt, la sărut, la ce s-ar fi 
întâmplat, şi uite-aşa, fără să îmi dau seama, probabil că am 
adormit cu capul pe cărţi. Fir-ar să fie! 

După douăzeci de minute, eu şi Kate suntem în maşină, iar 
mama goneşte spre şcoală. 

Sunt încordată, nu ştiu cum va fi când îl voi vedea din nou pe 
Matt. Şi dacă s-a răzgândit? Şi dacă şi-a dat seama că nu vrea 
să fie cu mine? Poate că am înţeles greşit... 

Din fericire, drumul e liber şi ajungem la şcoală la doar zece 
minute după începerea orei. Alerg spre sala de engleză şi bat la 
uşă. E obligatoriu să nu mai întârzii! în ritmul acesta, nu le voi 
face niciodată o impresie bună profesorilor. 

— Poftiţi. A, domnişoară Evans. Cum de aţi întârziat? mă 
întreabă profesorul. 

— Din motive familiare, răspund eu şi mă duc să mă aşez în 
banca mea. 

Mă uit înjur după Matt. Îmi zâmbeşte uşor. Sunt emoţionată. 

Orele trec repede, dar în pauzele dintre ele reuşim doar să ne 
privim scurt. Şi dacă am visat totul? O, Doamne, mi-e frică. 

Când sună clopoţelul anunțând pauza de prânz, Sam se 
apropie şi mă îmbrăţişează. 


— Ciao, Cris. 

— Hei, Sam. 

— S-a întâmplat ceva grav? Mă refer la azi-dimineaţă... 
întreabă ea, privindu-mă cu atenţie. Probabil că a simţit ceva 
ciudat. 

— Nu a sunat alarma. Ridic din umeri şi râd. 

Îi vedem pe Nash, Cameron şi Matt venind spre noi. 

Matt se apropie de mine fără să spună nimic, îmi pune o 
mână pe talie şi mă întoarce cu faţa spre el. 

— Bună, şopteşte el la doar câţiva centimetri de buzele mele. 

Zâmbesc. 

— Bună. 

— E totul în regulă? Cum ţi-e încheietura? 

— Mult mai bine. 

Apoi se apropie şi mai mult şi mă sărută, făcându-mi ziua mai 
bună. 

— Dar... tu... voi... când... se bâlbâie Sam, gesticulând haotic. 

— Îţi povestesc mai târziu, îi zic eu, încă emoţionată. 

Sunt foarte fericită. Mi-era atât de teamă, mi-era frică să nu fi 
fost totul doar un vis frumos, şi de fapt, e adevărat! 

În jurul nostru, băieţii au rămas cu gura căscată. 

— Aăm... Trebuie să plec, zice Cameron şi se îndepărtează 
imediat. 

— Felicitări, amice! spune Nash entuziasmat, bătând palma 
cu Matt. 

— Ce naiba a fost aia? întreabă Susan. 

O, nu! Ce mai vrea acum? 

Pare să îşi fi pierdut minţile, vine spre noi şi chiar nu înţeleg 
de ce e furioasă. Doar e cu Cameron. De ce o deranjează să mă 
vadă cu Matt? 

— Ce bine că nu eraţi împreună! zice ea. 

Matt pare la fel de confuz ca mine. 

— Care-i problema? o întreb eu. 

— Ajunge! E prea de tot! 

Se apropie de mine cu un aer ameninţător, dar, din fericire, 
Matt se pune între noi, ca un scut. 

— Susan, ce naiba te-a apucat? o întreabă el. 

Îl fixează o clipă cu privirea, cu ochi sticloşi. După care se uită 
la mine şi îl împinge pe Matt la o parte. 

Nash o prinde de braţ şi o opreşte. 


— Matt, du-o de aici, zice el, arătând spre mine. 

Matt încuviinţează şi mă scoate din clasă. 

— De ce a reacţionat aşa? întreb eu şocată. 

Matt nu zice nimic şi mă duce în grădină, unde Taylor şi 
Cameron stau de vorbă. 

— Rămâi aici, cu ei, şi mă întorc repede, îmi zice el. 

— Spune-mi ce se întâmplă, insist eu. 

— Îţi explic totul mai târziu. 

Rămân singură cu Cameron şi cu Taylor. 

— Ce se întâmplă? întreabă Taylor. 

— Nu ştiu... Susan e din nou furioasă pe mine. 

Zâmbesc amândoi. 

Stai aşa... Cameron zâmbeşte? 

— Ar trebui să te duci să îţi linişteşti iubita, îi zic eu. 

— Nu am de Când să îmi stric ziua din cauza crizelor ei de 
furie! în plus, ar fi timpul să rezolve lucrurile cu Matt. 

Acum sunt şi mai confuză. 

— Ce anume ar trebui să rezolve cu Matt? întreb eu. 

— Au fost împreună, dar s-au despărţit cu ceva timp în urmă. 
Cred că pe Susan o deranjează că tu eşti noua iubită a lui Matt. 

— Şi tu nu eşti gelos? întreb eu. 

— Mă iubeşte, sunt sigur de asta, îmi zice Cameron privindu- 
mă drept în ochi. 

Matt vine spre noi. 

— Dumnezeule mare, spune-i să se calmeze, zice el, uitându- 
se la Cameron. 

Cameron pufneşte şi se duce la Susan, care e cu câţiva paşi în 
urma lui Matt. 

— Eşti o afurisită! Te urăsc! Vii de nicăieri şi încerci să îmi furi 
totul. Respectul celorlalţi, iubitul şi acum pe cel mai bun prieten 
al meu! zice ea, plânCând în hohote. 

Nu m-aş fi aşteptat niciodată să o văd pe Susan plângând. 

— Susan, linişteşte-te! Exagerezi, intervine Cameron. 

— Cameron, nu te băga! E între mine şi ea! 

O văd pe Lexy alerCând rapid spre noi, ca să facă poze. Jur că, 
dacă aş putea, i-aş lua aparatul acela idiot şi i l-aş vâri pe gât. 
Aici e un dezastru, iar ea face poze! E normal aşa ceva? 

Susan plânge încontinuu, şi nu reuşesc să îi spun decât că îmi 
pare rău. Nu ştiu ce altceva să spun, pentru că nu am făcut, de 
fapt, nimic! 


— Ajunge! Cris, hai să mergem, spune Matt. 

— Nu, Matt! Aşteaptă... spune ea, plângând. 

Se smuceşte în continuare, încercând cu disperare să se 
elibereze din strânsoarea lui Cameron, dar nu reuşeşte. 

Eu şi Matt ne întoarcem în clasă, iar eu rămân tăcută. Nu ştiu 
ce să zic. Situaţia cu Susan e chiar ciudată. Nu i-am fost 
niciodată atât de antipatică cuiva. Imi pare rău dacă i-am distrus 
viaţa, dar nu a fost cu intenţie. 

— Hei... ce e? întreabă Matt, ridicându-mi bărbia. 

Îl privesc direct în ochi. 

— Poate că Susan are dreptate. De când am venit, am 
provocat doar încurcături, zic eu şi clatin din cap. 

— Nu, nu. Nu e adevărat. Singura încurcătură e cea care mă 
încearcă pe mine de fiecare dată când te văd. Mi-ai făcut viaţa 
mai bună. Cu drăgălăşenia ta, cu zâmbetul tău, cu ochii tăi 
dulci. Eşti o fată specială şi de aceea îmi placi. Mă sărută. Hei, 
ca să te mai binedispui, ţi-ar plăcea să vii în seara asta la 
petrecerea lui Nash? 

— La petrecerea lui Nash? Nu m-a invitat. 

Mi se pare ciudat că nu a făcut-o, deoarece credeam că 
suntem prieteni. 

— Ba cum să nu! Mi-a cerut mie să o fac în locul lui. Şi, în 
plus, nu e o petrecere pe bune. Nash a invitat câţiva prieteni în 
camera lui, ca să petrecem timpul împreună şi să ne jucăm nu 
ştiu ce joc prostesc. Evident, propunerea le este adresată doar 
persoanelor speciale, cum eşti tu. 

Nu mă pot abţine să nu izbucnesc în râs. 

Matt mă sărută din nou. 

— Deci, vii? mă întreabă el. Ar fi distractiv. 

Încuviinţez din cap. 

— Foarte bine! 

Sună clopoţelul şi se întorc toţi în clasă. Vine şi Susan, însoţită 
de Cameron. Încă e furioasă şi se uită la Matt, care însă o 
ignoră, apoi la mine, iar în privirea ei se citeşte ura şi multe alte 
sentimente îngrozitoare. 

Se aşază la locul ei şi îşi şterge lacrimile cu un şerveţel pe 
care i-l dă Cameron. El dă să o îmbrăţişeze, dar ea îi repetă să 
nu se apropie de ea. 

Ce situaţie! 

Intră proful şi începe lecţia. 


13 


Imediat ce ajung acasă, vorbesc la telefon cu Sam şi stabilim 
să mergem la petrecerea lui Nash. 

Mai trebuie doar să o conving pe mama. 

Respir adânc înainte să intru în bucătărie: dacă vreau să merg 
la petrecere, va trebui să mă folosesc de toate mijloacele care 
îmi stau la dispoziţie. 

Mă aşez la locul meu şi încep să mănânc. 

După şaisprezece ani de locuit împreună cu părinţii, am 
învăţat că cea mai bună metodă de a obţine ceea ce vreau este 
să îi felicit pentru un lucru pe care l-au făcut. 

— Ce bun e! Chiar că te-ai întrecut pe tine de data asta, 
mami, îi zic eu zâmbind. 

Mama mă priveşte suspicioasă. 

— Vrei să îmi ceri ceva, draga mea? 

Din câte se pare, nu sunt singura care a înţeles cum 
funcţionează lucrurile în această familie. 

— Nu, de ce crezi asta? întreb eu cu un aer indiferent. 

— Cris, mâncăm puli! Şi ştii foarte bine că singurul care e în 
stare să îl gătească e tatăl tău. 

— Bine. Pun furculita pe farfurie. M-a invitat o prietenă să 
petrec seara la ea acasă. Pot să merg? 

Dacă i-aş cere permisiunea să merg la o altă petrecere într-o 
scară de marţi şi tocmai în camera unui tip, nu m-ar lăsa în veci 
să merg. 

— Gând? Şi unde locuieşte? întreabă ea. 

— In seara asta. Locuieşte la capătul străzii. 

— Cum o cheamă? 

— Samantha Dallas. 

Ochii tatălui meu se aprind. 

— Courtney, e fiica lui John! 

Mama îi zâmbeşte. 

— Da, chiar, e fiica amicului nostru din facultate, şeful tatălui 
vostru. El ne-a făcut să ne mutăm aici. 

Un motiv numai bun ca să îl urăsc. 


— Ştii, chiar mă gândeam să îi invităm la cină mâine seară, 
zice tata. 

— Da, mi se pare o idee foarte bună, răspunde mama. 

Conversaţia începe să o ia în altă direcţie, aşa că trebuie să 
fac ceva. 

— Ăăm, scuze, dar vorbeam despre a merge în seara asta la 
Sam... 

— Ah, sigur, scumpa mea! Du-te liniştită şi simte-te bine, îmi 
zice mama zâmbind. 

Îi zâmbesc la rândul meu şi mă duc să mă pregătesc. 

Mă simt puţin vinovată că i-am minţit, dar, la urma urmei, e 
doar o minciună mică şi, dacă totul merge conform planului, nu 
îşi vor da seama niciodată. 

— Poate că pe tata şi pe mama îi duci de nas, zice Kate, 
intrând în cameră, dar pe mine nu mă păcăleşti. Din păcate, ea 
se prinde imediat când mint. Deci, unde te duci? 

— La petrecerea unui coleg de şcoală, unde va fi şi Sam, îi 
explic eu, scoțând nişte tricouri din dulap. 

Găsesc în sfârşit unul potrivit şi îl întind pe pat. 

— Dar tu, ce mai faci? Cum îţi merge cu prietenii tăi? o întreb 
eu în timp ce mă îmbrac. 

În ultima vreme am vorbit foarte puţin cu ea, dar sunt sigură 
că îi merge mult mai bine ca mie. 

Kate se aşază pe pat. 

— Bine. Am cunoscut un tip foarte drăguţ, care are un frate 
de-o vârstă cu tine. 

Imi face cu ochiul. 

Când m-am despărţit de Set, surioara mea cea afectuoasă mi- 
a fost alături şi mi-a căutat „iubiţi” noi. S-ar părea că încă o 
face. 

— Kate, de câte ori să îţi spun că nu trebuie să îmi cauţi iubit? 

— Dar fratele lui e superb! E musculos, are ochii albaştri şi e 
foarte simpatic, zice ea. 

— Care e numele lui de familie? întreb eu în timp ce mă 
machiez. 

— Grier. 

Nu-mi vine să cred! 

— Ce? Grier?! îl cunoşti pe fratele lui Nash? 

— ÎI cunoşti pe Nash?! mă întreabă ea, uimită. 

— Da, suntem în aceeaşi clasă. 


Hotărăsc să nu îi spun că tocmai el dă petrecerea, ca să nu îşi 
facă idei. In plus, dacă vreau să meargă planul, cel mai bine 
este să divulg cât mai puţine informaţii. 

— Hmmm... interesant, zice ea, ridicându-se de pe pat şi 
apropiindu-se de uşă cu un zâmbet foarte ciudat. 

— Kate... 

Ştiu foarte bine la ce se gândeşte acum. 

— N-am spus nimic, îmi zice ea, ieşind din cameră. 

Sunt gata şi în zece minute ies din casă. Merg cam o sută de 
metri până la punctul de întâlnire şi imediat se apropie o maşină 
neagră, pasagerul din dreapta coboară geamul şi o văd pe Sam. 

— Ciao, Cris, urcă! 

Suntem doar noi două şi Cameron în maşină, muzica e dată la 
volum maxim şi nu vorbim mai deloc pe drum. Sinceră să fiu, n- 
am vorbit chiar deloc cu Cameron. După ce m-a salutat dând 
scurt din cap, a tăcut tot timpul, concentrat la drum şi la 
muzică. 

E o senzaţie foarte ciudată să intru în şcoală la ora asta. Nu 
credeam că este voie să se ţină petreceri în cămin, cu atât mai 
puţin într-o zi din cursul săptămânii. Coridoarele sunt pustii, 
totul pare cufundat în tăcere, dar imediat ce se deschide uşa 
camerei lui Nash, suntem copleşiţi de un val de căldură şi de un 
zgomot asurzitor. 

Incăperea e plină de lume şi nu se poate respira când intri. 
Sunt mulţi băieţi pe care nu îi cunosc şi pe care nu i-am mai 
văzut până acum. Probabil că unii dintre ei frecventează 
aceleaşi cursuri facultative ca Nash. 

— lată-vă, în sfârşit! zice Nash, bătând palma cu Cameron şi 
salutându-ne pe mine şi pe Sam cu un pupic. 

Zâmbesc şi mă uit în jur după Matt. II văd pălăvrăgind cu 
Taylor. Mă apropii din spatele lui şi îi acopăr ochii cu mâinile. 

— Cine sunt? întreb eu. 

El râde. 

— Nash. 

— Mai încearcă! 

— Mmm... Aş recunoaşte oriunde vocea asta frumoasă. Eşti 
Ashley. 

Îmi iau mâinile de pe ochii lui şi îl întorc spre mine, ca să îl 
privesc în ochi. 

— Cine e Ashley? 


Mă prinde de talie şi mă trage spre el. 

— E o amică de-a lui Susan, dar glumeam. Ştiam că eşti tu, 
şopteşte el şi mă sărută. 

— Sunteţi aşa de siropoşi. Mi se face greață, zice Taylor. 

Matt îşi pune un braţ pe după umerii mei şi râdem de gluma 
lui. 

— Copii, a venit momentul pentru jocul cu sticla! strigă Nash, 
în picioare pe pat. Ştiţi regulile, darie repet oricum. Miza jocului 
e un sărut şi vă pun la dispoziţie baia pentru un minimum de 
intimitate. Deci, cine participă? 

Chiar nu controlează nimeni căminele? 

— Ai vrea? mă întreabă Matt. 

N-am nici cea mai mică intenţie să joc jocurile astea stupide. 

— Nu prea, sinceră să fiu... În fine, n-aş vrea să te sărute alta. 

— Nu voi săruta pe alta. Imediat ce mergem în baie, îi voi 
explica totul. Hai, e distractiv! insistă el. 

— Bine, încuviinţez eu, dar nu sunt deloc convinsă. Nu îmi 
place deloc acest joc. 

Matt mă ia de mână şi ne aşezăm în cercul care s-a format în 
mijlocul camerei. Acum îmi dau seama că e şi Susan aici. Aş 
vrea să ştiu cine a invitat-o... Eh, pe de altă parte, e evident: e 
cu Cameron, nu ar putea să vină el fără ea. Observ că se tot 
holbează la Matt, iar treaba asta mă deranjează îngrozitor. 

— 0 învârt eu, anunţă Nash şi ne concentrăm toţi pe sticlă. 

Primii care joacă sunt Taylor şi o fată pe nume Jen, pe care nu 
am mai văzut-o până acum. Taylor nu pare prea încântat, dar 
ridică din umeri, intră în baie şi închide uşa. Sticla jivrată ne 
permite să vedem siluetele celor din interior. Aşa că, într-un fel, 
intuim cam ce se întâmplă. 

Un minut mai târziu, Taylor şi tipa se întorc în cameră. Ea 
pare năucă şi, cu siguranţă, se gândeşte la sărutul pe care 
tocmai l-a primit. 

E rândul lui Jen să învârtă sticla. Primul ales e Matt. Urmăresc 
cu răsuflarea tăiată cum se învârte sticla, rugându-mă să se 
oprească în dreptul meu. Din păcate, nu sunt aşa norocoasă... 
Din contră, sunt foarte ghinionistă. Când îmi ridic privirea, ca să 
văd cine va juca împreună cu Matt, mă cutremur. Dintre toate 
fetele din cameră, trebuia să se oprească chiar la Susan? 

Mă uit rapid la Matt. 

— Ai încredere, îmi şopteşte el. 


Se ridică şi intră în baie cu ea. 

Uşa se închide, iar eu simt un gol în stomac, dar încerc să par 
indiferentă. Mă uit la Cameron. Pare foarte liniştit. „Mă iubeşte, 
sunt sigur de asta.” Cuvintele lui îmi răsună în minte... Mă întreb 
oare cât timp trebuie să fii cu o persoană ca să îi poţi acorda 
luată încrederea ta. 

În spatele sticlei nu se mai zăresc umbrele lui Susan şi Matt, 
ceea ce mă face să mă agit. Gât de mare poate fi baia lui Nash? 

— Cris, e totul în regulă? mă întreabă Taylor îngrijorat. 

Încuviinţez din cap şi îi zâmbesc. Apoi mă întorc spre 
Cameron şi îmi dau seama că şi el se holbează la mine. Îmi plec 
privirea, ruşinată. Evident, nu ştiu să îmi maschez emoţiile. 

După două minute interminabile, uşa de la baie se deschide şi 
Susan se întoarce la locul ei. 

— Nu s-a întâmplat nimic, îmi şopteşte Matt, care e din nou 
lângă mine. 

Nici măcar nu mi-am dat seama că se aşezase deja. Îl iau de 
mână şi i-o strâng tare, iar el îmi zâmbeşte dulce. 

Susan învârte sticla, iar de data aceasta iese Cameron. Nu, aş 
vrea în veci să fiu fata care va juca cu el, dar sunt destul de 
sigură că soarta nu îmi va fi împotrivă de două ori. Şi, de fapt, 
sticla îşi sfârşeşte rotația în cealaltă parte a cercului. La Carter! 

— Mai învârte-o o dată, izbucnesc Cameron şi Carter. 

Râd toţi, iar Susan mai învârte o dată sticla. Mă forţez să îmi 
păstrez calmul şi să ignor sentimentul de nelinişte care începe 
să îmi dea târcoale. Mă uit ca hipnotizată la gâtul sticlei, care îşi 
încetineşte rotaţiile şi se opreşte arătând spre... mine. 

O, nu! 

Nu îmi vine să cred şi îmi ridic privirea spre Cameron, care e 
deja în picioare. Mă întorc spre Matt. 

— Du-te, mă încurajează el. Aveţi amândoi iubiţi. Ce s-ar 
putea întâmpla? 

Pufnesc şi îl ajung din urmă pe Cameron, apoi intrăm în baie. 
Mă întorc spre el. Stă în faţa uşii, cu braţele încrucişate, cu o 
expresie ironică pe chip. Ce are? Nu mi se pare nimic amuzant. 

— Din fericire, am prieten, altfel ar fi trebuit să te sărut, 
gândesc eu cu voce tare. 

— Şi cine ţi-a spus că aş fi acceptat? răspunde el ironic. 

LI urăsc! Abia am intrat în baie, dar vreau deja să ies. Inaintez 
şi întind mâna spre clanţă, dar el mă opreşte. 


Îmi ridic privirea şi îmi dau seama că sunt atât de aproape de 
el, încât îi simt respiraţia pe piele. 

— Trebuie să rămânem înăuntru cel puţin un minut. E prima 
regulă, şopteşte el. 

Privirea lui profundă mă face să bat în retragere. Mă dau în 
spate şi îl văd zâmbind în timp ce se uită la ceas. 

— A trecut minutul, aşa că acum putem ieşi, zice el, iar eu 
doar încuviinţez. 

Mă simt uşurată când mă întorc în cameră, căci parcă nu 
aveam aer în baie. Mă aşez din nou lângă Matt. 

— E totul în regulă, îl asigur eu. 

El îmi zâmbeşte uşor. 

Jocul continuă încă vreo oră, iar la miezul nopţii ne hotărâm 
să ne oprim. Mă îndepărtez de grup ca să îmi verific telefonul şi 
văd pe ecran două apeluri pierdute de la mama. Mă duc repede 
în baie să o sun. 

— Cris, unde ai fost? răspunde ea imediat. 

Pare preocupată şi sper doar să nu îi fi sunat pe soţii Dallas, 
căci atunci sunt pierdută. 

— Mamă, stai liniştită. Sunt la Sam. Scuze, am avut celularul 
pe modul silențios. 

— Bine, dar vino acasă. E târziu, iar mâine ai şcoală. 

Sunt în siguranţă, dar trebuie să mă întorc cât mai repede, 
mai bine să nu întind coarda. 

Îi anunţ pe prietenii mei, iar în mai puţin de zece minute ne 
luăm la revedere de la toţi şi suntem din nou în maşină, eu şi 
Sam pe bancheta din spate, tremurând de frig. 

— Dai drumul la căldură? E rece, îi zic eu lui Cameron. 

El încuviinţează. 

— Deci, Cris, îmi zice Sam. 

Nu îmi place cum începe discuţia. 

— Cum a fost să îl săruţi pe fratele meu? întreabă ea. 

Şi eu, şi Cameron izbucnim în râs. 

— Un sărut cu adevărat de neuitat... dacă ar fi existat, spune 
el ironic. 

— Nu ne-am sărutat. Avem iubiţi amândoi, zic eu. 

Sam face ochii mari şi nu zice nimic. 

Oare am spus ceva greşit? 

— Ce e? întreb eu. 

Clatină din cap şi zâmbeşte uşor. 


Încep să mă îngrijorez... Am impresia că, de când am ieşit cu 
Cameron din baie, au început să se poarte toţi ciudat. Până şi 
Matt mi s-a părut distant. 

Ajungem la mine acasă, îi salut pe Sam şi pe Cameron şi 
cobor din maşină. 

De afară observ că luminile dinăuntru sunt stinse. Deschid 
uşor uşa şi o închid la loc, încercând să fac cât mai puţin 
zgomot. Nici nu mă întorc bine însă, că se aprinde lumina din 
hol. 

Mama se holbează la mine, măsurându-mă din priviri. 

— Cum de te-ai întors acasă cu maşina? mă întreabă ea. 

— Pentru că e târziu şi Sam şi fratele ei au insistat să mă 
însoţească. 

Mi se pare varianta cea mai inteligentă şi mai credibilă. 

— Pentru binele tău, sper să fie adevărat, răspunde mama. 
Acum du-te la culcare, adaugă ea. 

Fug la mine în cameră şi mă bag imediat în pat. 


14 


Orele s-au terminat cu câteva minute în urmă şi acum sunt în 
autobuz cu Sam. A fost o zi proastă. 

În afară de ploaia care nu s-a mai oprit de azi-dimineaţă, buna 
dispoziţie mi-a fost pusă la grea încercare de un articol pe care 
Lexy l-a scris despre mine: „Eleva nouă urmărită şi maltratată 
de Susan. Să fie doar gelozie?” 

Printre fotografiile publicate sunt câteva în care Susan se uită 
la mine pieziş, altele în care sunt întinsă pe scările de la şcoală, 
din ziua aceea în care m-a împins. Evident că lui Susan” nu i-a 
picat bine şi m-a atacat de parcă eu aş fi fost responsabilă de 
prostiile pe care le scrie, Lexy în ziarul ei. 

Dar cel mai tare mi-a stricat ziua comportamentul ciudat al lui 
Matt. Am impresia că mă evită. Az; l-am văzut doar pe fugă şi nu 
am reuşit să vorbim deloc. 

— Cris, spune Sam. Cu ce zici să mă îmbrac în seara asta? 

— In seara asta? o întreb eu. 

Pufneşte. 

— Toată ziua ţi-am vorbit despre asta! 

Sinceră să fiu, toată ziua m-am prefăcut că o ascult: mă 
gândesc doar la Matt. 

— Scuze... Am uitat! 

— Cris, eşti sigură că eşti bine? 

Hotărăsc să fiu sinceră cu ea. 

— Ți se pare că Matt mă evită? o întreb eu. 

— De ce crezi asta? 

— A stat departe de mine toată ziua. Şi la sfârşitul ultimei ore 
a plecat rapid şi mi-a făcut doar cu mâna. 

— Cred că îţi faci griji inutil. Probabil că avea ceva de făcut, 
atâta tot, zice Sam. Mai bine am vorbi despre lucruri serioase. 

Ce ar putea fi mai serios ca Matt? 

— Cu ce să mă îmbrac diseară? mă întreabă ea din nou. 

De ce îşi face griji pentru o chestie atât de stupidă? 

— Îmbracă-te cum vrei, îi răspund eu. Ai mei nu ţin la astfel 
de lucruri. Un tricou cu mâneci scurte şi o pereche de blugi sunt 
foarte bune. 


Pare îngrijorată. 

— Mâneci scurte? 

— Da. E foarte cald la noi în casă. 

— Hmm... Nu îmi place deloc frigul. Cred că o să-mi iau un 
hanorac pe mine, zice ea. 

Ce ciudat! 

— Ai ceva împotriva mânecilor scurte? glumesc eu. 

— O, am ajuns, zice ea. _ 

Ne croim drum prin mulţime şi coborâm din autobuz. Incă 
plouă. După gluma mea despre mânecile scurte, Sam a devenit 
foarte gânditoare şi acum mergem spre casele noastre în 
tăcere. Nu înţeleg. Mă tem să nu o fi supărat cumva. Voi încerca 
să vorbesc cu ea diseară. 

Ajungem în faţa casei mele şi ne despărţim cu o îmbrăţişare, 
chiar dacă ne vom revedea în mai puţin de trei ore. 

— Am ajuns! strig eu când intru în casă, dar nu îmi răspunde 
nimeni. 

Îmi las ghiozdanul în cameră şi mă duc la bucătărie să 
mănânc ceva. Mama e înăuntru, chinuindu-se să pregătească 
feluri de mâncare complicate pentru cina cu familia Dallas. Nu 
sunt obişnuită să o văd aşa, deoarece de obicei găteşte chestii 
foarte simple. Îmi iau un măr şi mă întorc în cameră, înainte să îi 
treacă cumva prin minte să îmi ceară să o ajut. Pun nişte muzică 
şi mă gândesc din nou la Matt. 

Nu reuşesc să îmi scot din minte comportamentul lui ciudat. 
Poate ar trebui să îl sun sau să îi scriu un SMS, ca să înţeleg ce 
se întâmplă. Sau mai bine nu. Aş părea o iubiţică lipicioasă. In 
cele din urmă, mă hotărăsc să le trimit un mesaj scurt lui Cass şi 
lui Trevor, iar apoi, vreme de două ore, mă prefac că îmi fac 
curat în cameră, cu ochii la celular, sperând ca prietenii mei sau 
Matt să îmi dea un semn de viaţă. Dar nu primesc niciun mesaj. 

Aşa că mă pregătesc pentru cina plictisitoare care mă 
aşteaptă. Sper doar ca acel Cameron să se forţeze să fie măcar 
suportabil. 

Kate vine după mine în baie. 

— Abia aştept să o cunosc pe Sam. După cum ai descris-o tu, 
pare simpatică, zice ea, punând rimelul pe dulăpiorul de lângă 
chiuvetă. Ştiu că soţii Dallas au şi un fiu. Cine ştie câţi ani o 
avea!? 

— Are optsprezece. Şi crede-mă că nu e deloc simpatic. E 


tipul cu care m-am certat zilele trecute, îi zic eu, dându-mă cu 
puţin ruj pe buze. 

— Poate că în seara aceasta îţi vei da seama că nu e chiar aşa 
de rău cum crezi tu, spune ea, zâmbind. 

Aş vrea să fiu la fel de optimistă. 

Se aude soneria, iar Kate iese rapid din baie. Eu, în schimb, aş 
rămâne închisă aici toată seara. 

— Criiis! strigă mama. 

Pufnesc şi mă duc. 

Toţi membrii familiei Dallas sunt îmbrăcaţi elegant, inclusiv 
Cameron. E ciudat să îl văd îmbrăcat aşa de formal şi aproape 
că îmi vine să râd. O îmbrăţişez pe Sam. 

— Eşti foarte frumoasă, îi spun eu, apoi mă prezint părinţilor 
ei. 

Sam e îmbrăcată chiar frumos. Poartă o rochie neagră cu 
mâneci lungi şi are părul prins în coadă. 

— Ea cine e? întreabă Cameron arătând spre sora mea. 

Kate se apropie şi dă mâna cu el. 

— Eu sunt Kate, sora ei, îmi pare bine, zice ea. 

Cameron îi zâmbeşte. 

— Nu păreţi a fi surori; tu eşti mai frumoasă. 

Kate roşeşte, iar eu mă abţin să nu îl înjur. 

Când îşi va da seama că nu e nici simpatic, nici amuzant? 

— Eu sunt Sam, îmi pare bine. 

— Copii, la masă, anunţă mama. 

Ne alăturăm adulţilor şi ne aşezăm. Jur că nu am mai văzut 
niciodată atâta mâncare făcută de mama. A avut ocupaţie, nu 
glumă! 

În timpul cinei vorbesc mai mult părinţii noştri, despre afaceri 
şi alte subiecte plictisitoare. 

— Deci, Cameron, ai o prietenă? întreabă brusc tata. 

ÎI privesc imediat ameninţător. Chiar i se par potrivite astfel 
de întrebări? 

— Nu, răspunde Cameron. 

Cum nu? Doar e cu Susan! 

— Cum se face că un băiat aşa de drăguţ ca tine nu are 
iubită? întreabă mama surprinsă. 

Jur că, dacă aş putea, aş arunca cu copanul de pui din farfurie 
după ea. 

De ce pun mereu părinţii mei întrebări jenante? 


— Încă nu a găsit fata potrivită, răspunde doamna Dallas. 
Cameron e foarte exigent. Şi nu e uşor în vremea noastră să 
găseşti o fată de familie bună, educată şi inteligentă, nu-i aşa, 
Cam? 

El încuviinţează, iar eu aproape că pufnesc în râs. 

E cu Susan, dar se teme să le spună părinţilor! Nu ar avea de 
ce! Dacă mă întrebi pe mine, e prea educată şi inteligentă 
pentru unul ca el. 

— Dar tu, Cris? Cum te simţi la noua şcoală? mă întreabă tatăl 
lui Cameron. 

— Aăm... Foarte bine, mulţumesc. Noii mei colegi sunt toţi... 
Nu reuşesc să termin fraza. Aş spune „insuportabili şi antipatici, 
cu mici excepţii**. In schimb, mă uit la Cameron şi adaug: nişte 
simpatici. M-au primit foarte bine. 

Cameron îşi întoarce privirea. 

— Şi te vezi cu cineva? mă iscodeşte domnul Dallas. 

Şi eu care credeam că doar părinţii mei pun întrebări jenante! 

Nici ai mei nu ştiu că ies cu Matt şi nu vreau să afle în timpul 
acestei cine. 

— Aăm, nu, răspund eu. Am venit de curând, trebuie să mă 
obişnuiesc cu locul. 

Tatăl meu şi John Dallas se privesc unul pe celălalt; nu îmi 
miroase de bine. 

— Bine! E timpul pentru desert, ne anunţă mama. Cris, îl 
serveşti tu, te rog? 

Încuviinţez şi mă ridic de la masă. 

— Atenţie când îl scoţi din frigider. E puţin mai greu, adaugă 
ea. 

— Cameron, du-te să o ajuţi, sugerează doamna Dallas. 

— O, nu, nu e nevoie, răspund eu, zâmbind forţat. Nu am 
nevoie de el ca să tai felii de tort! 

— Lasă-l pe Cameron să te ajute! Nu am vrea să păţească 
ceva desertul, zice mama lui. 

Râd toţi. 

— Bine, accept eu. 

Cameron se ridică de la masă şi mă urmează în bucătărie. 
Mama avea dreptate, tortul e foarte greu. 

— Stai aşa, lasă-mă pe mine, zice el, apropiindu-se şi luându- 
mă de mână. 

— Deci, nu ai iubită... zic eu, în timp ce tai câteva felii mici de 


tort. 

— Să nu cumva să le povesteşti părinţilor mei că ies cu Susan. 

Mă priveşte cu îndârjire. 

ÎI privesc la rândul meu. 

— Că de nu, ce îmi faci? 

Nu spune nimic preţ de câteva clipe. 

— Nu ştiu... O voi lăsa pe Susan să hotărască. 

Râde. 

Sunt sigură că ea ar şti să plănuiască ceva foarte îngrozitor. 

— lar tu, în schimb, nu eşti cu Matt, spune el chicotind. 

— Nu am apucat încă să vorbesc cu ai mei. Să-ţi ţii şi tu gura 
şi vezi-ţi de ale tale! îl intimidez eu, arătându-l cu degetul. 

Cameron face un pas spre mine şi se opreşte la câţiva 
centimetri distanţă. 

— Că de nu, ce îmi faci? mă întreabă la rândul lui. 

Respiraţiile ni se întrepătrund şi jur că, dacă aş vrea, ar fi de 
ajuns să mă întind puţin şi i-aş atinge buzele. 

Cu grijă să nu mă vadă, iau nişte frişcă de pe tort cu degetul 
arătător şi îi mânjesc vârful nasului. 

Cameron se dă un pas în spate şi izbucneşte în râs. După care 
se apropie de tort şi face la fel ca mine, pornind o mică luptă cu 
frişcă. 

— Bine, bine, gata! zice el, ridicând mâinile în semn că se 
predă. 

— Dă-mi un şerveţel, zic eu. 

Mă curăţ pe faţă şi încerc să repar glazura de tort, întinzând 
bine frişca rămasă neatinsă. După care pun o felie pe o 
farfurioară şi i-o dau lui Cameron. 

El o ignoră. Se apropie din nou de mine şi se uită intens la 
buzele mele. 

Ce e cu el? 

Îmi ridică bărbia, iar privirea mea se întâlneşte cu ochii lui 
căprui profunzi. Nu poate face aşa ceva... Avem amândoi iubiţi... 
Mă dau în spate. 

— Stai pe loc, zice el zâmbind. 

Îşi pune din nou mâna pe bărbia mea şi îşi trece arătătorul pe 
buza de jos. 

— Erai murdară de frişcă... 

Se îndepărtează amuzat şi îmi ia farfurioara din mână. 

Mă concentrez din nou asupra tortului. Cu inima în gât, pre - 


gătesc o altă porţie şi i-o dau. 

După ce servim desertul, ne aşezăm la locurile noastre. 

— Ce ciudat, îmi amintesc că am pus mai multă frişcă, 
observă mama. 

Eu şi Cameron ne uităm rapid unul la celălalt şi ne stăpânim 
cu greu să nu izbucnim în râs. 

Seara aceasta nu e chiar aşa de rea cum mi-am imaginat eu. 


15 


— Bună dimineaţa, draga mea, ai dormit bine? 

— Bună dimineaţa şi ţie, mamă. Da, mulţumesc. lau cerealele 
de pe raft. 

— Deci, ce părere ţi-au lăsat cei din familia Dallas? 

Am impresia că abia aştepta să mă întrebe asta. 

— Simpatici. 

Mă aşez şi vărs cereale în bolul cu lapte. 

— Cameron? mă întreabă ea zâmbind. 

Aha, ştiam că avea să mă întrebe, mai devreme sau mai 
târziu. 

— Ce-i cu Cameron? 

Mă prefac că nu am înţeles. 

— Cum ţi s-apărut? Adică, mie mi s-a părut drăguţ şi 
politicos... 

— Mamă, sper că nu puneţi nimic la cale împreună cu părinţii 
lui Cameron. Mi se pare evident că nu din întâmplare a insistat 
ieri seară doamna Dallas să îl trimită tocmai pe el în bucătărie 
să mă ajute, nu pe Sam. 

— Poftim? Nu, nu. Doar că ne-am simţit bine cu soţii Dallas şi 
ne-ar plăcea să te înţelegi şi tu cu Cameron. 

— Şi cu Sam, adaug eu. 

— Ce-i cu Sam? întreabă ea, ezitant. 

— E important să mă înţeleg şi cu Sam. 

— Mmm... Sam...? 

Poftim, exact cum îmi imaginam. 

— Sora lui Cameron, zic eu. 

— Ah, da, sigur. Evident, şi cu ea. 

Termin rapid micul dejun şi mă duc să mă pregătesc, 
deoarece am impresia că dialogul nostru va lua o turnură 
jenantă. 

Nici nu ajung bine la şcoală, că Sam îmi iese în cale şi mă 
îmbrăţişează. După care se îndepărtează şi mă priveşte 
îngrijorată. 

— Ce e? o întreb eu. 


— Matt şi Cameron sunt în curte, discută. 

— Şi ce-i cu asta? Nu înţeleg ce e atât de ciudat la asta. 

— Matt a descoperit că tu şi Cameron v-aţi sărutat. 

— Hei, stai aşa! Ţi-am spus deja că eu şi Cameron nu ne-am 
sărutat. 

— Eşti sigură de asta? mă întreabă Sam. 

Ce întrebare mai e şi asta? Bineînţeles că sunt sigură! De ce 
nu mă crede? 

Nici măcar nu îi răspund, ci clatin din cap şi mă îndrept 
imediat spre grădină, să îi văd pe Cameron şi pe Matt înainte să 
înceapă orele. 

Pe scări îl găsesc pe Taylor şi îi cer să mă însoţească, dar el 
mă priveşte confuz. 

— Cris, îmi zice el pe un ton serios, lasă-i pe băieţi să rezolve 
singuri lucrurile. La urma urmei, a fost un joc, sunt sigur că Matt 
va înţelege şi vă va ierta. 

— Nu are ce să ierte! Nu s-a întâmplat nimic între mine şi 
Cameron! Acum, te rog, spune-mi unde sunt! izbucnesc eu. 

Mă priveşte surprins şi îmi indică direcţia. 

— Acolo. 

În sfârşit, îi văd: stau în picioare lângă o bancă. Matt pare 
agitat, vorbeşte şi gesticulează animat, în timp ce Cameron nu 
spune nimic, stă cu mâinile în buzunar şi cu privirea în pământ. 
Alerg spre ei. 

— Cum ai putut să faci aşa ceva? mă întreabă Matt imediat ce 
mă vede. 

Mă uit la Cameron. 

— Ce i-ai spus? 

— Adevărul! Că nu s-a întâmplat nimic! răspunde el, 
întinzându-şi braţele în semn de epuizare. Ascultaţi-mă, am 
explicat deja cum s-au derulat lucrurile şi nu mai am nimic de 
spus. Mă duc la oră, lămuriţi lucrurile între voi. 

Cameron ne lasă singuri, iar eu mă apropii de Matt. 

— Te rog să mă asculţi! Nu am făcut nimic cu Cameron, bine? 
Nu ştiu de unde ţi-a venit în minte ideea asta prostească. Ştii 
bine că nu ne înţelegem. Nu l-aş săruta niciodată! 

— Ah, da? Atunci de ce v-aţi îmbrăţişat în baia aia nenorocită? 
Şi să nu încerci să negi, Cris! Se vedea tot din cameră. Până şi 
Susan a văzut ce s-a întâmplat. 

— Nu ştiu ce credeţi voi că aţi văzut, dar aţi înţeles greşit. Nu 


s-a întâmplat absolut nimic, zic eu. 

El clatină din cap. Evident, nu mă crede. 

— Matt, te rog, trebuie să mă crezi. 

— Nu ştiu... nu ştiu dacă spui adevărul. Nici măcar nu te 
cunosc. Cred că a fost o greşeală... 

— Ce anume? Să te cuplezi cu mine? întreb eu, încercând să 
îmi stăpânesc lacrimile. 

— Da. Adică, m-am lăsat copleşit de sentimente. Ar fi trebuit 
mai întâi să înţeleg ce fel de persoană eşti. 

— Spun mereu adevărul, de asta poţi să fii sigur. 

Pe obraz mi se prelinge o lacrimă. 

— Imi pare rău, dar am nevoie de timp ca să mă gândesc, 
spune el, cu privirea plecată. Apoi se întoarce şi pleacă. 

Sunt disperată. Nu poate fi adevărat. De ce mi se întâmplă 
toate mie? 

Cu ochii sticloşi şi inima făcută ţăndări, intru în clasă şi mă 
aşez la locul meu, în faţa lui Cameron. 

Incepe ora şi încerc să mă concentrez asupra lecţiei, dar o 
biluţă de hârtie aterizează pe banca mea şi îmi dau imediat 
seama de la cine ar putea fi. 

„Încă e furios?” 

Mă întreb de ce nu poate Cameron să aştepte pur şi simplu 
până la sfârşitul orei, să îmi vorbească în persoană, în loc să îmi 
scrie bileţele idioate. 

„Exact ca iubiţica ta”, i-o întorc eu. Mă uit în jur după Susan şi 
îmi dau seama că banca ei e goală. Probabil că e bolnavă. Bun, 
o problemă în minus pentru mine. 

Cameron îmi răspunde imediat. 

„Susan nu e supărată! Şi azi-dimineaţă ne-am scris SMS-uri şi 
m-a întrebat aceleaşi lucruri ca de obicei, nimic neobişnuit.” 

„Ah, da? Şi ce te-a întrebat?” scriu eu şi îi dau bileţelul. 

„Motănel, ce faci diseară?” îmi răspunde Cameron. 

Motănel??? Aproape izbucnesc în râs imaginându-mi-o pe 
Susan adresându-i-se astfel lui Cameron. 

— Domnişoară Evans, văd că sunteţi angrenată într-o lectură 
foarte amuzantă, mă mustră profesorul. 

— Mă scuzaţi, spun eu, mototolind bileţelul în mână. 

— Ţinând cont că pe bileţelul acela este scris ceva mai 
interesant ca lecţia mea, ce-aţi spune dacă ne-aţi împărtăşi şi 
nouă? continuă proful. 


— Hmm... nu cred feă este nevoie, răspund eu. 

— Dacă nu o veţi face dumneavoastră, atunci îl va citi cel care 
vi l-a trimis. Cine i l-a trimis? 

Cameron ridică mâna şi toţi îl privesc uimiţi. 

— Poftiţi, îl îndeamnă proful. 

Nu cred că este o mişcare inteligentă. Susan nu e la şcoală 
azi, dar Matt da, şi cu siguranţă că va înţelege greşit. 

— Îmi pare rău, eu... încerc eu să spun, dar profesorul se 
apropie şi îmi ia bileţelul din mână. 

— Motănel, ce faci diseară? citeşte el. 

Toată clasa râde, iar eu aş vrea să intru sub pământ. 

— Domnişoară Evans şi domnule Dallas, sunt sigur că vă 
puteţi planifica seara în momente mai oportune. 

Îmi plec capul. Ce situaţie! 

— Săptămâna viitoare vă veţi ispăşi pedeapsa, continuă 
profesorul. Veţi spăla sala de sport, aţi înţeles? 

la foaia de hârtie şi începe din nou să ne explice lecţia. 

Îl urăsc pe Cameron şi mania lui prostească cu bileţelele! lar 
când sună clopoţelul pentru pauza de prânz mai are şi tupeul să 
se ia de mine pentru cele întâmplate! 

— Fantastic! Va trebui să îmi petrec după-amiaza cu tine, 
bombăneşte el în spatele meu, în timp ce mă ridic de pe scaun. 

— Şi crezi că eu mă bucur? îl întreb eu. 

— Păi, ar fi visul multor fete. Rânjeşte maliţios. Şi, oricum, e 
numai vina ta! 

Nu îl mai suport. 

— Vina mea? Tu mi-am trimis bileţelul. X 

Îşi ia ghiozdanul şi se îndreaptă spre uşă. Închid geanta şi îl 
urmez. 

— M-ai auzit? Dacă tot vrei să îmi vorbeşti, fă-o în pauze sau 
foloseşte telefonul! Acum chiar că am încurcat-o cu Matt şi 
Susan, zic eu. 

Cameron se întoarce brusc spre mine şi aproape că mă 
ciocnesc de el. 

— Nu am numărul tău, răspunde el, privindu-mă drept în ochi. 
Şi apoi, cui îi pasă de Susan sau Matt? N-au decât să creadă 
prostiile pe care le zic ceilalţi! Important e că noi ştim ce s-a 
întâmplat de fapt. Nu a existat niciun sărut, deoarece noi doi ne 
urâm. 

— Exact! Nu ar putea fi niciodată ceva între noi, răspund eu. 


Zâmbeşte. 

— Întocmai, motiv pentru care e inutil să te îngrijorezi atât. Se 
vor întoarce, mai devreme sau mai târziu. 

— Nu îmi place siguranţa asta de sine a ta, zic eu. 

— Crede-mă. Susan a făcut-o mereu şi aşa va face şi Matt. Nu 
sunt foarte deosebiți. Acum vreau doar să merg să mănânc 
ceva, zice el şi îmi face semn să îl urmez. 

Luăm masa la cantină, în compania lui Sam, Nash şi Taylor, 
iar din când în când mă uit la Matt, care vorbeşte liniştit cu 
Carter. 

Următoarele ore trec greu şi suspin uşurată când sună 
clopoţelul şi anunţă sfârşitul orelor. Ziua asta mi s-a părut 
interminabilă. 

leşind din sala în care se ţine lecţia de spaniolă, îl văd pe Matt 
pe coridor şi îi ies înainte. 

— Matt, pot să îţi explic... 

— Nu ai ce să îmi explici, mă întrerupe el imediat. Mai bine te 
duci la Cameron, să stabiliţi ce faceţi diseară. 

— S-a înţeles greşit. Dacă vrei, îţi arăt ce ne-am scris înainte 
de aia. 

— Nu îmi pasă câtuşi de puţin ce v-aţi scris înainte. De fapt, 
nu îmi pasă deloc de tine. Cris, lasă-mă în pace! Stai departe de 
mine, zice el şi pleacă. 

Rămân fără cuvinte, ţintuită locului în mijlocul coridorului. 
Ochii mi se umplu de lacrimi şi nu reuşesc să le ţin în frâu. Cum 
să îl fac să înţeleagă că nu mint, că eu chiar ţin la el? 

Nash a ascultat toată discuţia de pe scări. Coboară treptele şi 
îmi pune mâna pe umăr. 

— Plângi. Ce se întâmplă? 

Abia reuşesc să mă uit la el; nu ştiu ce să îi răspund. 11 
consider prietenul meu, simt că pot să am încredere în el, dar 
sunt în stare de şoc. 

Se apropie de mine şi mă îmbrăţişează. 

— Dacă e din cauza lui Matt, stai liniştită! Sunt sigură că veţi 
fi din nou împreună, zice el. 

— Nu cred. E convins că m-am sărutat cu Cameron. Dar îţi jur 
că nu e adevărat. 

— Ştiu, zice Nash, mângâindu-mă pe păr. Hai, te duc acasă! 

Îmi şterg lacrimile. E frumos să ai un prieten ca el. Îmi 
aminteşte de Trevor: e sensibil şi protector, ca el. Mă bucur că 


face parte din viaţa mea. 

— Deci, ştiu că seara trecută Cameron a luat cina la tine 
acasă, zice el în timp ce mergem spre casă. 

Evident, Cameron i-a povestit totul. 

— Da. 

— Şi cum a fost? 

— Păi... nu a fost mare lucru. 

De fapt, a fost mai bine decât mă aşteptasem eu. 

— Lui Cameron i-a plăcut desertul, zice el chicotind. 

Mă uit la el. Cu siguranţă, Cameron i-a povestit despre mica 
noastră luptă cu frişcă, şi, sinceră să fiu, îmi vine să zâmbesc 
amintindu-mi. 

— În sfârşit, un zâmbet! exclamă Nash. O să vezi, Cris, că se 
vor aranja toate lucrurile! 

Încuviinţez şi ne continuăm drumul spre casă. 


16 


Taylor lor a avut o idee grozavă. Mi-a plăcut mereu să merg la 
cinema sâmbătă seara, iar Sub aceeaşi stea nu m-a dezamăgit. 

Din fericire, la Miami încă rulează; îmi doream de luni de zile 
să îl văd, dar Cass şi Trevor au fost mereu de neclintit în privinţa 
asta: fără filme lacrimogene! De fapt, e o poveste foarte 
emoţionantă şi am plâns mult, iar Matt a stat lângă mine, m-a 
ţinut de mână şi m-a consolat. 

A fost şi mai emoţionant din cauză că l-am văzut cu el, mai 
ales după mica criză prin care tocmai ce am trecut. Poveştile 
intense şi romantice ca aceasta te fac să înţelegi lucrurile care 
contează cu adevărat şi cât de frumos este să iubeşti. 

In timpul vizionării, mi-am dat seama că uneori ne pierdem în 
detalii, fără să ne gândim că viaţa e un bun preţios şi fragil şi 
trebuie trăită până la ultima respiraţie. Teama de suferinţă 
reuşeşte să ne paralizeze şi să ne orbească. Trebuie să avem 
curajul să fim fericiţi şi să îmbrăţişăm dragostea, cel mai măreț 
dar pe care ni-l poate oferi viaţa. 

Din fericire, Matt şi-a înfrânt nesiguranta şi ieri, după ore, am 
vorbit şi am clarificat totul. l-am explicat ce s-a întâmplat la 
petrecerea lui Nash, neînţelegerea cu bileţelul şi, în cele din 
urmă, a înţeles că sunt sinceră. Mi-a cerut scuze şi mi-a spus 
cuvinte dulci. 

La ieşirea din cinematograf, aveam încă ochii umflaţi. 

— Cum poate cineva să plângă la un astfel de film? întreabă 
Susan privindu-mă dezgustată. 

— A fost foarte frumos, îi răspund eu. 

Susan pufneşte. 

— E o porcărie. 

Chiar că e insensibilă. Nu poţi să rămâi impasibil în faţa unei 
poveşti atât de emoţionante. Şi acum, dacă mă gândesc la 
scena finală, îmi dau lacrimile. 

Matt îşi dă seama şi mă îmbrăţişează. 

— Vom fi împreună pentru totdeauna, îmi şopteşte el şi mă 
sărută uşor. 


Băiatul acesta ştie cum să mă înveselească şi îl ador pentru 
asta. 

— O, Doamne, mi se face greață, comentează Taylor. 

Taylor nu face excepţii: reuşeşte mereu să strice momentele 
cele mai romantice. Râdem toţi, mai puţin Cameron şi Susan, 
evident. Dacă mă gândesc mai bine, chiar se potrivesc perfect... 
Sunt cinici şi indiferenți faţă de toate lucrurile. 

— De ce nu a venit şi Sam? întreabă Nash. 

Ridic din umeri. Nu ştiu ce să răspund, pentru că nu am mai 
vorbit cu ea de ieri. 

— E simplu: nu i-a trecut nimănui prin minte să o invite. Oare 
de ce? răspunde Susan. 

Of, e insuportabilă! Dar mă simt puţin vinovată în ceea ce o 
priveşte pe Sam. Ar fi trebuit să mă gândesc... dar eram 
convinsă că a invitat-o altcineva şi, în plus, am fost aşa de 
fericită azi că m-am împăcat cu Matt, încât toată ziua am fost cu 
capul în nori, ascultând muzică şi gândindu-mă la noi doi. 

— Eu mă duc acasă. Mă ofer să vă duc cu scooterul, dacă are 
cineva nevoie, spune Taylor. 

Din fericire, Susan acceptă oferta, îl sărută pe Cameron şi 
pleacă. La scurt timp după aceea însă, pleacă şi Matt şi Nash, iar 
eu şi Cameron rămânem singuri. 

Nu spunem niciunul nimic preţ de câteva clipe. Nu prea avem 
multe de vorbit noi doi. 

— Cu ce te întorci acasă? îl întreb eu, mai mult ca să rup 
tăcerea decât dintr-o curiozitate reală. 

— Cu autobuzul. Tu? Vine cineva după tine? 

— Da, mama. Ar trebui să ajungă din clipă în clipă. 

— Atunci îţi ţin companie până vine, zice el. 

Sunt surprinsă. De unde atâta amabilitate? E chiar neobişnuit. 

— Bine, mulţumesc. 

— Nu a fost rău filmul, zice el. 

— Aşa e. Am plâns tot timpul. 

— Da, am văzut. Matt te tot consola... 

— Şi tu o consolai pe Susan, zic eu, amintindu-mi cum se 
ţineau de mână. 

— Nu, nu. Cum nu făcea decât să pufnească întruna, am luat- 
o de mână şi i-am zis să mai reziste puţin. 

Râdem amândoi. 

— Are un caracter pe cinste... 


El zâmbeşte. 

— Da, dar începe să mă obosească... 

— In ce sens? 

— Nu ai înţelege... răspunde el, întorcându-şi privirea. 
Rămânem amândoi tăcuţi o vreme. Mama ar fi trebuit să ajungă 
deja. Aşteptarea aceasta mi se pare infinită. 

— Când trebuie să ne ispăşim pedeapsa? mă întreabă el 
brusc. Zâmbesc la auzul cuvintelor pe care le-a folosit. 

— Marţi, răspund eu. 

Temperatura a scăzut pe neaşteptate. Strănut şi mă frec pe 
braţe, ca să mă încălzesc. La naiba! Sunt foarte obosită, aşa că 
asta îmi mai lipseşte: să răcesc! 

— Ţi-e rece? mă întreabă Cameron. 

— Puțin... dar rezist. 

— Sigur că da. 

Îşi dă jos haina de piele şi mi-o aşază pe umeri. 

lată un lucru pe care nu îl ştiam despre el: chiar dacă de 
obicei e un nemernic, dacă vrea, poate fi politicos. 

— Mulţumesc, spun eu, surprinsă. 

— Cu plăcere. _ 

Începe să mă îngrijoreze faptul că mama întârzie. Îmi scot 
telefonul din buzunarul blugilor şi mă uit să văd dacă am apeluri 
pierdute. Nimic. Pun celularul înapoi în buzunarul hainei. 

În cele din urmă, la capătul străzii apare maşina noastră. Se 
opreşte de cealaltă parte a străzii şi mama scoate capul pe 
geam. 

— Hei, Cris, scuze că am întârziat! zice ea, făcându-mi cu 
mâna. După care îl vede şi pe Cameron. Ciao, Cameron! Eşti 
singur? 

— Bună seara, doamnă Evans. Da, am aşteptat să veniţi 
dumneavoastră, ca să nu o las pe Cris singură, dar acum mă 
duc să iau autobuzul, spune el zâmbind. 

Poftim, acum mi-e totul limpede: Cameron e un geniu! Cu 
mişcarea asta, i-a câştigat în mod definitiv admiraţia mamei... 

— Mulţumesc, Cameron, foarte drăguţ din partea ta. Păi, dacă 
vrei, te ducem cu maşina, zice ea. 

Şi a obţinut un drum cu maşina pe care eu nu i l-aş fi oferit! 

— Da, de ce nu? Mulţumesc mult! răspunde el. 

Rămân fără cuvinte. Ne apropiem de maşină şi când deschid 
uşa din faţă ca să mă aşez lângă mama îmi dau seama că e şi 


Kate cu ea. 

— Tu ce cauţi aici? întreb eu surprinsă. 

— Am venit cu mama. 

Nu îmi place deloc zâmbetul ei larg. 

Clatin din cap. Înseamnă că va trebui să stau în spate, cu 
Cameron. Din păcate, avem ceva de mers până la el acasă, iar 
eu am epuizat subiectele de conversaţie. 

Maşina înaintează rapid în primele cinci minute, după care 
încetineşte. 

— O, fantastic! Asta ne mai lipsea: aglomeraţia, pufneşte 
mama. 

Chiar nu îmi doream asta. Sunt epuizată, iar tăcerea devine 
jenantă. Îmi sprijin capul pe geamul maşinii şi las oboseala să 
pună stăpânire pe mine. 

— Cris, îmi şopteşte o voce foarte plăcută. Cris, mai un pic şi 
am ajuns, îmi zice din nou. 

Deschid încet ochii şi îmi dau seama că stau cu capul pe ceva 
moale şi parfumat. Ce ciudat! îmi amintesc că m-am sprijinit de 
geam, nu de... Cameron! Stau cu capul pe umărul lui, iar el mă 
ţine cu braţul de după talie. Îmi ridic încet capul şi, dacă nu aş fi 
ameţită de somn, aş tuli-o rapid de lângă el. 

— Aproape am ajuns, îmi şopteşte el. 

— Ah, spun eu şi mă trag în spate. 

Mi-e rece şi o rog pe mamă să dea drumul la căldură. Cum de 
am ajuns în braţele lui Cameron? Sigur maşina a virat tare în 
vreo curbă şi probabil am căzut pe el fără să îmi dau seama. 

— Am ajuns, ne anunţă mama, oprind în faţa casei familiei 
Dallas. 

— Mulţumesc mult că m-aţi adus, doamnă Evans. Şi noapte 
bună tuturor! Cameron coboară din maşină, după care mă 
priveşte şi adaugă zâmbind: Pe luni! 

— Ciao, pe luni! 

Îi dau haina, el închide portiera, iar mama porneşte din nou 
maşina. Încă tremur, sper să nu am febră. 

Câteva minute mai târziu mă bag sub pătură. Închid ochii şi, 
fără să vreau, îmi imaginez că sunt în braţele calde ale lui 
Cameron şi parcă încă îi simt mirosul. Alung din minte această 
imagine şi încerc să mă gândesc la Matt, la cât de fericită sunt 
că ne-am împăcat. 

Dar gândul îmi zboară din nou spre Cameron... 


17 


Imediat ce terminăm de luat prânzul, Kate vine spre mine cu 
un aer prefăcut indiferent. 

— Azi e ziua cea mare, îmi şopteşte ea zâmbind, ca să nuo 
audă mama şi tata. 

Aşa e! E duminică şi i - am promis cu câteva zile în urmă că 
voi merge la întâlnirea în patru pe care a organizat-o în după- 
amiaza asta cu speranţa ca prima ei întâlnire cu Hayes să iasă 
bine şi ca şi între mine şi Nash să se înfiripe ceva. Ştiu că are 
intenţii bune şi că o linişteşte prezenţa mea, aşa că am acceptat 
fără să îi explic că, din nenumărate motive, între mine şi Nash 
nu ar putea exista niciodată mai mult decât o frumoasă 
prietenie. 

— La ce oră trebuie să plecăm? o întreb eu. 

— În curând. 

Imi face cu ochiul şi dă fuga în camera ei. 

Din fericire, sunt machiată şi trebuie doar să îmi pun nişte 
haine mai bune pe mine, şi sunt gata. Mă duc în cameră ca să Îi 
scriu un SMS lui Nash, să aflu când anume şi unde trebuie să ne 
întâlnim. 

Îmi iau geanta, dar telefonul nu e în ea. Mă uit în jur şi... 
nimic. Ce-am făcut cu el? 

— Mi-aţi văzut celularul? strig eu către ceilalţi, prin uşa 
deschisă. 

Imi răspund în cor că nu. 

Fantastic! 

Încerc să îmi imaginez unde l-am folosit ultima dată: eram cu 
ceilalţi, ieri seară. 

Un mic flashback îşi croieşte drum prin mintea mea şi îmi 
aduc în sfârşit aminte: l-am uitat în haina lui Cameron! O, nu! 

— Eşti gata? mă întreabă Kate, intrând în camera mea. 

— Două secunde! 

Mă schimb foarte rapid. Sunt sigură că Cameron îmi va aduce 
celularul mâine la şcoală. 

— Unde trebuie să ne întâlnim cu ei? o întreb eu. 


— Hayes mi-a spus pe plajă, în faţa unei gelaterii. 

— În regulă, dar care? Sunt o mulţime de gelaterii. 

— Mi-a spus că are o firmă roşie! Of, nu contează. li vom găsi 
când ajungem acolo. Mai bine ne-am grăbi acum, îmi răspunde 
ea, apucându-mă de mână şi trăgându-mă după ea. 

Ajungem pe plajă şi rătăcim pe acolo, căutând gelateria cu 
firmă roşie, dar nu o vedem pe nicăieri. 

— Ce facem acum? întreb eu. 

Kate se uită în jur agitată. 

— Cris! mă strigă cineva. 

— Hei, Nash! 

Mă duc spre el şi îl îmbrăţişez. 

Mă întorc şi mă uit la surioara mea. Ea şi Hayes, după ce s-au 
salutat, se privesc timizi fără să spună vreun cuvânt. Par jenaţi. 
Simt că trebuie să fac ceva. 

— Hei, Kate, ce zici dacă tu şi Hayes vă duceţi să vă luaţi o 
îngheţată? propun eu. 

Mă privesc amândoi. 

— Şi tu, şi Nash? întreabă ea. 

— Noi avem de vorbit despre câteva lucruri, îi explic eu şi îi 
fac cu ochiul. 

— Ah, în regulă, răspunde Kate. 

Eu şi Nash îi privim în timp ce se îndepărtează. 

— Se plac, zice Nash. 

— Aşa e! Kate vorbeşte întruna despre Hayes. 

— Şi Hayes despre Kate, zice el. 

Atunci e fantastic! Chiar le-ar sta bine împreună. 

— Deci... despre ce voiai să îmi vorbeşti? mă întreabă el. 

— Ah, despre nimic. Era o scuză ca să îi fac să se îndepărteze 
singuri. 

Nash zâmbeşte şi se aşază pe nisip. Mă aşez lângă el. 

— Ai mai vorbit cu Sam? mă întreabă el. 

— Nu, tu? Nu am mai vorbit cu ea de vineri. l-aş scrie chiar 
acum, dar celularul meu e la fratele ei. 

— Nu. Sunt puţin îngrijorat pentru ea, zice el gânditor. 

— De ce? 

— E mereu aşa timidă, e tot timpul singură. Nu îi scrie 
niciodată nici unuia dintre noi şi vorbeşte cu noi doar dacă eşti 
şi tu, altfel se preface că nu ne cunoaşte. Crezi că ne urăşte? 
întreabă Nash. 


— Poftim? Sigur că nu! E doar timidă şi se teme să nu se ia 
Cameron de ea dacă îşi petrece timpul cu prietenii lui. 

Nash pufneşte. 

— Cam poate fi un nemernic când vrea! 

— Dar de ce nu se înţelege cu ea? întreb eu. 

— E o poveste mai complicată... Cameron şi Sam, într-un fel, 
nu sunt fraţi, spune Nash. 

— Ce? Dar seamănă ca două picături de apă! 

— Da, adică, sunt... Sunt fraţi vitregi; au acelaşi tată, dar 
mame diferite. Pe scurt... multă vreme, mama lui Cam a ignorat 
faptul că soţul ei avea o aventură cu o altă femeie, până când 
aceasta a rămas însărcinată cu Sam. După ce au trecut câţiva 
ani, cred că pe când avea Cam vreo şase ani, părinţii lui au 
divorţat, iar el i-a fost încredinţat mamei lui. Din păcate însă, 
mama lui Cam a murit în anul următor şi el a ajuns să locuiască 
cu noua familie a tatălui lui. A fost o perioadă îngrozitoare 
pentru Cam. 

Nu îmi imaginasem ce poveste dureroasă avea Cameron. 

— Apoi, odată cu trecerea timpului, a reuşit să clădească o 
relaţie bună cu mama lui vitregă. Însă nu şi cu Sam. Poate că 
pare absurd, dar cred că o consideră responsabilă pentru 
divorţul părinţilor lui şi, într-un fel, şi de moartea mamei lui. 

— E o poveste înfiorătoare, zic eu. 

— Aşa e. 

Ne petrecem după-amiaza vorbind despre o mulţime de 
lucruri. Apoi mergem să îi căutăm pe Kate şi Hayes, ca să ne 
întoarcem acasă. 

— A fost o zi foarte frumoasă. Ne vedem mâine, îi zic eu lui 
Nash. 

Hayes o salută pe Kate cu un sărut pe obraz, iar ea roşeşte. 
Am observat o licărire diferită în ochii ei. Abia aştept să 
rămânem singure ca să aflu cum au mers lucrurile. 

Pe drum spre casă, Kate îmi povesteşte cu de-amănuntul 
despre întâlnirea ei cu Hayes. A fost o întâlnire reuşită: surioara 
mea s-a sărutat pentru prima dată! Sunt la fel de emoţionată ca 
ea. 

Când ajungem acasă, afară e deja întuneric, iar eu trebuie 
neapărat să iau legătura cu Cameron, ca să îi amintesc să îmi 
aducă celularul la şcoală. Intru în bucătărie, să caut numărul 
familiei Dallas în agendă, dar Kate se ciocneşte de mine şi varsă 


un pahar de lapte pe tricoul meu. 

Fantastic! 

— Kate! Fii atentă! zic eu. 

— Scuze, Cris! Nu ştiu ce-i cu mine! 

Cum să mă supăr pe ea? îşi va aminti această zi toată viaţa... 
îi zâmbesc şi mă duc în cameră să mă schimb. 

lau un tricou curat din dulap şi mi-l dau jos pe cel murdar. Se 
deschide fereastra şi mă gândesc că e din cauza vântului, dar, 
când mă întorc să verific, mă trezesc faţă în faţă cu Cameron. 

Eu sunt în sutien, iar ele în camera mea! 

Sunt gata să ţip, înspăimântată. Cameron fuge spre mine şi 
îmi astupă gura. 

— Şşşt! Taci, şopteşte el. 

Apuc tricoul de pe pat, să mă acopăr. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ce cauţi în camera mea? întreb eu 
foarte încet, ca să nu mă audă ai mei. 

— Linişteşte-te! Voiam să îţi returnez telefonul. 

Mi-arată telefonul. 

— Intri în camera mea pe fereastră, în timp ce sunt pe 
jumătate goală, ca să îmi returnezi telefonul? îl întreb eu şocată. 

— Da. 

Zâmbeşte, de parcă ar fi cel mai natural lucru din lume. 

Mă apropii de el şi apuc telefonul, dar el nu îi dă drumul. Sunt 
mai puţin de cinci centimetri între noi. 

— Dă-mi-l, îi zic eu pe un ton dur. 

El începe să râdă şi îi dă drumul. 

Mă îndepărtez şi mă întorc cu spatele la el, ca să îmi iau 
tricoul pe mine. Din păcate, e un tricou cu un decolteu amplu, 
pe care nu l-aş purta niciodată în afara casei, dar e oricum mai 
bine decât să rămân în sutien. Apoi mă întorc spre el. 

— Data viitoare poartă-te şi tu ca orice om normal şi foloseşte 
uşa! îi spun eu pe un ton categoric. 

El mă priveşte maliţios şi îşi coboară privirea spre decolteul 
meu. 

— Neh! E mult mai distractiv să te surprind pe fereastră. 

— Ba nu e deloc! Dacă vrei să te distrezi, surprinde-o pe 
Susan! 

— Camera ei e la etajul trei, nu am cum, îmi explică el în 
glumă şi nu mă pot abţine să nu zâmbesc. 

Aud bătăi la uşă. Sigur e mama. 


— Cameron, pleacă! Acum! zic eu şi îi arăt fereastra. 

Mama continuă să bată. 

— Scumpo, pot să intru? 

— Nu e timp! zice el. 

Mă uit în jur, agitată. 

— Intră aici! îi spun eu, împingându-l în dulap cu o secundă 
înainte să intre mama. 

— Scumpo... 

— Da, mamă? zic eu, încercând să par cât mai relaxată. 

— Cameron a trecut, după-amiaza asta să îţi dea ceva, dar, 
cum nu erai acasă, a zis că trece altă dată. 

Ce-i drept, chiar a trecut, dar în cel mai prost moment posibil! 

— Bine, mersi, răspund eu. 

Mama iese din cameră, iar eu închid uşa. 

Când Cameron iese din dulap, mă duc furioasă spre el şi îi 
poruncesc să iasă din cameră. 

— Bine, am înţeles, zice el fără să clipească şi iese pe 
fereastră. Clatin din cap şi trag numaidecât obloanele. Nu ştiu 
de ce, dar zâmbesc ca o tâmpă. 

Mă arunc pe pat şi mă trezesc gândindu-mă la weekendul 
foarte ciudat care tocmai s-a încheiat. 


18 


Jur că mai devreme sau mai târziu voi distruge nenorocitul 
asta de ceas deşteptător. 

II opresc imediat, mă dau jos din pat şi deschid dulapul ca să 
îmi aleg hainele. În interiorul dulapului este o dezordine nebună: 
cămăşi şi tricouri care atârnă într-o parte, umeraşe goale, haine 
mototolite şi aruncate grămezi pe jos... 

Cameron! Evident că e vina lui! 

lau un tricou şi o pereche de pantaloni scurţi şi mă duc să mă 
pregătesc. 

— Mamă, sunt gata, mergem? 

— Ce? Scumpa mea, ţi-am spus aseară că azi nu te duc eu. 
Mama e încă în pijama şi ia comod micul dejun în bucătărie. — 
Nu, mamă. Nu mi-ai zis. 

— O, scumpo, îmi pare rău! Atunci grăbeşte-te, să nu întârzii. 

E deja tărziu. 

La ora asta, autobuzul a trecut, iar pe jos îmi va lua foarte 
mult timp, dar nu am de ales. les în fugă din casă şi pornesc la 
drum. 

O maşină încetineşte şi înaintează în ritm cu mine. Cu coada 
ochiului văd geamul coborându-se, dar nu mă întorc să mă uit. 
Sunt mulţi ciudaţi prin zonă. 

— Te grăbeşti? 

Nici măcar nu trebuie să mă întorc, deoarece îmi dau seama 
după voce că e Cameron. 

— Nu, răspund eu. 

El chicoteşte. 

— Atunci de ce fugi? 

— Vezi-ţi de ale tale. 

— Dacă vrei, te duc cu maşina. 

— Nu e nevoie, răspund eu grăbind pasul. 

El opreşte maşina. 

— Ba ai nevoie. Autobuzul a trecut deja şi, dacă mergi pe jos, 
vei întârzia. 

Pufnesc. 

— Bine. 


Mă aşez lângă el. Nu am chef de vorbă, aşa că dau mai tare la 
radio, să las muzica să umple tăcerea. 

— Deci, cum se face că mergi pe jos? mă întreabă el, dând 
mai încet muzica. 

Prefer să nu zic nimic. 

— Mulţumesc de răspuns, zice el. 

— Mama avea alte treburi. 

— Sper că nu te-ai supărat din cauza episodului cu fereastra. 
A fost distractiv. 

Îl privesc furioasă. 

— Nu şi pentru mine. 

El zâmbeşte şi îşi trece mâna prin păr. 

— Ce e? întreb eu. 

— Nimic, răspunde el, privindu-mă preţ de două secunde, 
după care se uită din nou la drum. 

Când mă întind din nou ca să dau muzica mai tare, o face şi el 
în acelaşi timp, iar mâinile noastre se ating. Mi-o trag imediat pe 
a mea, iar el mă priveşte, apoi dă mai tare. 

— Grozav! zic eu în timp ce Cameron străbate parcarea şcolii. 

— Ce e? 

— Ne privesc toţi. 

— Şi? 

— Dacă află Susan că m-ai adus la şcoală mă ucide. 

— Am s-o opresc eu, zice el şi îmi face cu ochiul. 

Ne dăm jos din maşină şi ne ducem la prietenii noştri. Matt, 
Susan, Carter şi Taylor stau de vorbă lângă banca obişnuită. 

Când ne vede Susan, rămâne cu gura căscată şi vine spre noi. 

— Bună dimineaţa, iubitule, îi zice ea lui Cameron. 

Şi Matt vine repede şi mă salută cu un sărut. 

— Cris, doar zdrenţe din-astea ai în dulap? mă întreabă Susan 
examinându-mi hainele. 

Se pare că nu e o zi bună pentru ea până nu mă insultă într- 
un fel sau altul. 

— Scuză-mă că nu am tricouri fucsia, răspund eu, iar băieţii 
râd. 

— De fapt, ai unul, zice Cameron. 

Mă uit la el. De fapt, se uită toți la el. 

La ce i-o sta gândul? 

— Şi tu de unde ştii? întreabă Susan, holbându-se la el 
bănuitoare. 


După faţa lui Cameron, îmi dau seama că abia acum s-a prins 
că a zis o chestie care ne va aduce necazuri amândurora. 

— L-am purtat cu câteva seri în urmă, improvizez eu. Părinţii 
lui au veni la noi la cină, să vorbească despre afaceri. Au fost şi 
el, şi Sam. Mă uit la el. 

El încuviinţează. 

— Da, am petrecut o seară foarte plictisitoare. 

Sună clopoţelul şi îl las pe Matt să o ia înainte, ca să fiu 
singură cu Cameron. 

— Eşti un imbecil! îi şoptesc eu. 

— Scuze, mi-a scăpat, se justifică el. 

— Sper ca Matt să fi înghiţit gogoaşa. Pentru că, dacă află şi 
mă părăseşte, jur că... 

— Ar trebui să te lase pentru că am intrat pe fereastră şi te- 
am văzut în sutien? mă întrerupe Cameron. 

— Tu... zic eu tare. Apoi mă liniştesc şi continui: Tu nu ai 
văzut nimic! 

— Oh, ba da! 

Chicoteşte. 

— Te urăsc! 

Grăbesc pasul spre dulăpiorul meu. 

Mi se pare că toţi sunt cu ochii pe mine şi nu înţeleg de ce. 
Sper că Susan sau Lexy nu au pus iar ceva la cale. 

introduc codul şi imediat ce deschid dulăpiorul, mă loveşte un 
nor alb. Inchid instinctiv ochii, după care îi deschid din nou. 
Totul în jurul meu e alb: părul, hainele, cărţile din dulăpior şi 
podeaua... Totul e acoperit de o pulbere albă. E făină şi e peste 
tot! Cine ar putea fi atât de prost încât să îmi facă o astfel de 
farsă? 

Mă uit în jur şi îmi dau seama că toţi de pe coridor râd. Mă 
simt umilită, probabil că am o figură patetică şi, în plus, Lexy 
face poze. Mă voi gândi mai târziu cum să o fac să le şteargă, 
dar acum vreau doar să mă duc la baie, să mă curăţ de 
scârboşenia asta. 

— Recunosc că îţi stă bine în alb, Cris! exclamă Susan în 
spatele meu. 

Mă întorc şi o privesc. Râde în hohote, împreună cu amicele 
ei. Sunt mai mult ca sigură că e opera ei. Cum poate fi atât de 
nemernică? De ce nu înţelege că nu concurez cu ea? As vrea 
doar să fiu lăsată în pace! De data aceasta însă, a exagerat, şi 


n-am de Când să stau cu mâinile în sân. Mă îndrept spre ea, 
hotărâtă să o fac să plătească, dar simt că mă opreşte cineva. 
Mă întorc şi întâlnesc privirea albastră a lui Nash. 

— Linişteşte-te! Nu merită să îţi pierzi răbdarea cu anumite 
persoane, zice el. 

Are dreptate, nu ar rezolva nimic, ba dimpotrivă, probabil că 
m-ar face să mă simt mai prost. Respir adânc şi intru în baia 
fetelor, urmată de Nash. 

— Nu poţi sta aici, îi spun eu. 

— Nu mă interesează. Nu te las singură. 

E incredibil de bun şi de grijuliu. Sunt foarte norocoasă că l- 
am cunoscut. 

Mă clătesc pe faţă şi când închid ochii mi se pare că îi aud din 
nou râzând pe cei care au asistat la scenă. Nu reuşesc să îmi 
stăpânesc lacrimile. 

— Hei, e totul în regulă, mă consolează el. 

— Ba nu, nimic nu e în regulă. Uită-te la mine! De ce e Susan 
atât de crudă? 

— Gelozia ne împinge la lucruri incredibile, zice el. 

— Du-te la oră, Nash! Lecţia a început deja de câteva minute 
şi dacă rămâi aici o să dai de belea. 

— Nu. Rămân cu tine. 

Mă curăţ cum pot mai bine şi ne ducem împreună spre clasă. 
Când intru, îl văd pe Matt privindu-mă temător. Până şi Cameron 
pare îngrijorat; probabil că arăt îngrozitor. Eu şi Nash ne cerem 
scuze că am întârziat şi ne aşezăm la locurile noastre. 

Cameron mă atinge pe spate, ca să mă întorc la el, dar nu Îi 
fac pe plac. Insistă şi, în timp ce proful scrie pe tablă, mă întorc 
şi îi spun să o lase baltă. El se lasă pe spate în scaun şi nu mă 
mai deranjează deloc. Apoi mă uit la Susan, care zâmbeşte 
satisfăcută; probabil că e foarte mândră de ea însăşi... Ce 
nemernică! 

În pauză, Matt vine repede la banca mea. 

— Ce-ai păţit? întreabă el. ă 

— Nu am chef să vorbesc despre asta acum... lţi povestesc 
mai târziu. 

— Matt! îl strigă Taylor din uşă. 

— Du-te, îi zic eu. 

— Eşti sigură? mă întreabă el. 

Încuviinţez din cap. 


Mă sărută pe frunte şi pleacă. 

Respir adânc şi îmi pun capul pe bancă. Mă doare, ca şi cum 
ar sta să explodeze dintr-o clipă în alta. 

— Eşti mai bine? mă întreabă Nash. 

Ridic capul. Sam e lângă el. 

— Da, mulţumesc, mint eu. 

— Cert e că e o nemernică, zice Sam. 

— Aşa e. Nu înţeleg de ce anume se teme. Ar trebui să aibă 
încredere în Cameron! O iubeşte, nu ar părăsi-o niciodată pentru 
una ca mine. Nici eu nu l-aş părăsi pe Matt. 

— Cameron! strigă Susan de pe coridor. 

Ne uităm toţi trei unul la altul, după care ieşim în fugă din 
clasă, ca să ne dăm seama ce se întâmplă. Imi croiesc drum 
printre ceilalţi, ca să văd mai bine. 

Susan plânge şi îl ţine pe Cameron de un braţ, iar el nici 
măcar nu se uită la ea. 

— Susan, lasă-mă în pace, îi zice el. 

Ea îl imploră să nu plece, dar Cameron se smulge din 
strânsoarea ei. 

— Ajunge, Susan! M-am săturat de jocurile tale. Ce-ai păţit? 

— Te iubesc! strigă ea, plângând. 

— Prostii! zice Cameron, privind-o drept în ochi şi pleacă. 

Prietenele ei dau fuga să o consoleze, dar Susan e disperată. 

O mulţime de oameni au asistat la scenă în tăcere şi abia 
acum mă observă Susan. 

— Tu! îmi zice ea, arătând spre mine. 

Mă privesc toţi, iar eu mă simt îngrozitor de jenată. 

— 0 să mi-o plăteşti, Evans! 

— Cris, să mergem, zice Nash, trăgându-mă de acolo. 

— Da, duceţi-o de aici înainte să se rănească foarte tare! 
strigă Susan. 

Mă cutremur când o aud. 


19 


Sună clopoţelul, iar eu abia aştept să scap din această 
carceră. 

Mă ridic, îmi iau ghiozdanul şi ies din sală fără să mai aştept 
pe cineva. 

Credeam că după farsa urâtă pe care mi-a făcut-o Susan, ziua 
nu putea să meargă mai rău, dar m-am înşelat. 

In pauza de prânz m-am certat cu Matt. Ce-au păţit toţi? La fel 
ca Susan, şi el suspectează că e ceva între mine şi Cameron. ŞI 
de data asta pentru că m-a adus cu maşina! 

In plus, ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, proful de istorie 
ne-a împărţit pe perechi şi ne-a dat anumite subiecte de 
aprofundat. Şi cu cine am picat eu? Cu Cameron, bineînţeles! 

Imi pare rău pentru Matt, dar nu a depins de mine; nici eu nu 
sunt bucuroasă de asta. 

l-am spus că trebuie să înveţe să aibă încredere în mine, 
pentru că prefer să stau singură decât să am lângă mine o 
persoană care nu are încredere în mine. 

— Cris! 

Mă opresc şi mă întorc spre Sam. 

— Ne vedem mai târziu la mine, îmi aminteşte ea. 

Mă forţez să îi zâmbesc. 

— Sigur, Sam. Pe mai târziu. 

O îmbrăţişez, după care mă grăbesc spre ieşire. 

Simt că îmi crapă capul de durere, aşa că imediat ce ajung 
acasă, mă arunc pe pat să mă odihnesc puţin. 

Mă trezeşte o aromă delicioasă de pizza proaspăt coaptă. Gât 
e ora? 

E 20:15! 

O, nu! Trebuia să fiu la Sam de cincisprezece minute! 

Mă dau rapid jos din pat şi iau nişte haine din dulap. Mi-a 
cerut ea să îi duc câteva. Bag totul într-o geantă şi mă uit la 
celular. Sper doar ca Sam să nu se fi supărat pe mine. Trei 
apeluri pierdute. O sun imediat înapoi să îi spun că sunt pe drum 
şi ies din casă. 


După zece minute, străbat deja aleea care duce spre vila 
familiei Dallas. 

Cameron mă întâmpină la intrare. 

— Ce cauţi aici? mă întreabă el, închizând uşa. 

— M-a rugat Sam să vin să o ajut cu întâlnirea din seara asta. 

— Întâlnire? întreabă el surprins. 

Nu ştie de întâlnirea lui Sam cu Nash? 

— Da, zic eu. 

Pare confuz şi poate ar fi mai bine să tac din gură. 

— Sam cu cine? 

— Sam ce? întreabă chiar ea. 

Mă întorc şi o văd coborând scările. S-a machiat deja şi are 
părul desprins. E foarte frumoasă, pare o prinţesă. Sunt sigură 
că Nash va rămâne cu gura căscată. 

— Unde te duci? întreabă Cameron. 

— Am o întâlnire. 

— Cu cine? 

Parcă îşi ura sora? De ce îi pune atâtea întrebări? 

— Nash, şopteşte Sam. 

— Nash? Adică amicul meu, Nash? întreabă Cameron ridicând 
tonul. 

— Sam, du-te sus, îi zic eu. Vin şi eu imediat. 

Ea încuviinţează şi urcă rapid scările. 

— Dar de ce se întâlneşte cu el? Tu ai organizat totul, nu-i 
aşa? mă întreabă Cameron supărat. 

— Nu Nash. A invitat-o... Dar de ce ar fi rău să fie împreună? 

— E cel mai bun prieten al meu. Nu vreau să îşi piardă timpul 
cu ea! 

— Sam e sora ta! îi ţip eu. 

— Nu, nu e! mi-o întoarce el. De ce trebuie să se bage mereu 
în toate? Sunt prietenii mei, nu ai ei. Să stea singură! 

Cum poate fi atât de insensibil? 

— Eşti un nemernic! ţip eu şi urc scările să merg la Sam. 

Ajung la etaj şi o strig, dar nu îmi răspunde. Nu ştiu unde ar 
putea fi şi nu ştiu ce să fac, dar o uşă de la capătul coridorului 
se deschide, şi Sam iese din baie. 

Are machiajul mânjit şi plânge. Fug spre ea să o îmbrăţişez. 

— Şşşt, îi şoptesc eu şi o strâng tare în braţe. 

— Am auzit tot. Mulţumesc, Cris, dar aşa a fost mereu relaţia 
dintre mine şi Cameron. Se îndepărtează şi îşi şterge lacrimile. 


Ar fi trebuit să fiu deja obişnuită, dar încă mă doare să ştiu că nu 
mă consideră sora lui. 

— E un prost. Ignoră-l şi concentrează-te pe seara ta! 

Ea încuviinţează şi o urmez în camera ei. E o încăpere 
decorată într-un stil foarte romantic: pereţi de un roz prăfuit, 
mobilier alb şi un pat grozav cu baldachin. Îi reflectă întru totul 
caracterul. 

— Cu ce vrei să te îmbraci? o întreb eu în timp ce ea îşi reface 
machiajul. 

— Nu ştiu. Tu cu ce te-ai îmbrăca? 

Deschid geanta şi scot din ea topuri şi fuste cu talie înaltă. 

Se apropie şi se uită la hainele mele. 

— O, asta ar merge perfect cu o cămaşă albă de-a mea, zice 
ea emoţionată. 

— Incearc-o. 

Se schimbă rapid, iar combinaţia este perfectă. 

— Deci? întreabă ea. 

— Arăţi grozav! 

Se uită în oglindă şi îi revine în sfârşit zâmbetul acela minunat 
pe buze. 

Sunt foarte îngrijorată de sosirea lui Nash. Dacă începe 
Cameron să tipe la el? Dacă se ceartă şi se anulează întâlnirea? 
Nu vreau nici să mă gândesc la aşa ceva. 

— Hai să coborâm, ca să i-o luăm înainte lui Cameron când va 
ajunge Nash, zic eu. 

Ea încuviinţează şi îşi ia poşeta. Coborâm scările şi îl găsim pe 
Cameron aşezat pe canapea, uitându-se la televizor. Cum poate 
fi atât de liniştit după ce a spus atâtea lucruri urâte despre 
Sam? 

— Nu mă va lăsa să ies, şopteşte ea. 

— Nu îţi face griji. Trebuie doar distras, o liniştesc eu. 

— Cum anume? 

— Trimite-i un mesaj lui Nash şi spune-i să îţi scrie când e 
afară. Eu voi încerca să îl distrag pe Cameron, ca să nu îşi dea 
seama că ieşi. 

Sunt dispusă să fac orice ca să îi fac în ciudă lui Cameron şi să 
o văd pe Sam fericită. 

— Bine, zice ea, şi îi scrie imediat lui Nash. 

lar eu ce să scornesc ca să îi atrag atenţia? 

— A ajuns deja, mă anunţă Sam. 


Cameron ne priveşte. 

— Când vezi că nu e atent, pleci, îi zic eu şi mă apropii de el. 

— Te-ai calmat? întreb eu. 

El pufneşte şi îşi trece mâna prin păr. 

— Ascultă, am avut o zi de tot rahatul, aşa că lasă-mă în 
pace! 

— Păi, aş zice că Susan a reuşit să ne strice ziua la amândoi... 
Şi oricum, acesta nu e un motiv să te porţi urât cu sora ta. 

— Păi, şi iubitul tău şi-a făcut partea lui... Mi-a spus totul. 

Ce? 

— Poftim? întreb eu. 

Se ridică şi se duce în bucătărie. Îl urmez. Trebuie să aflu ce i- 
a spus Matt. 

la un pahar şi îl umple cu suc. 

— Deci? insist eu. 

— La ce oră ajunge Nash? întreabă el, schimbând subiectul. 

— Te-am întrebat ce ţi-a spus Matt, repet eu. 

Se întoarce spre mine. 

— Că v-aţi certat şi că te-ai despărţit de el din cauza mea. 

Nu îmi vine să cred. Mă ţin de masă, încercând să îmi 
stăpânesc bătăile inimii. 

— E adevărat? întreabă el. 

Vorbeşte serios? Chiar se crede atât de important? Ce arogant 
e! 

— Bineînţeles că nu, răspund eu. 

— Şi atunci de ce v-aţi certat? 

— Ce-ţi pasă ţie? 

Ridică din umeri. 

— Sunt curios. 

Bine atunci, voi fi sinceră. 

— E fixat pe ideea că noi doi am face orice ca să fim împreună 
şi alte prostii de genul acesta. Problema e că nu are încredere în 
mine, ceea ce mă înfurie, îi explic eu. 

El râde şi aşază paharul pe blat. 

Uşa de la intrare se închide, iar Cameron tresaltă şi dă să se 
ducă să vadă ce s-a întâmplat. 

Mă pun în faţa lui. 

— Nash a ajuns deja, nu-i aşa? 

— Sam a plecat. Aşa că linişteşte-te! 

— Poftim? întreabă el, privindu-mă. 


— Aplecat. Nu mai poţi face nimic. 

— La dracu', izbucneşte el, apoi se întoarce în sufragerie. 

Respir uşurată. Sam şi Nash vor merge la întâlnire, şi asta e 
tot ce contează. Zâmbesc satisfăcută. 

Cameron mă priveşte, iar eu mă forţez să redevin serioasă. 

— Ştiu că v-aţi pus de acord. 

— Nu aveam de ales. Nu ai fi lăsat-o să iasă. 

Pufneşte. 

— Chiar aşa. Dar, de data asta, nu contează, pentru că ei doi 
nu vor fi niciodată împreună. 

Mai vedem noi... 

— Păi, mai bine mă întorc acasă. 

Se ridică de pe canapea, ca să mă conducă până la uşă. 

Înainte să ies, mă întorc spre el. 

— Îţi pot cere o favoare? 

Cameron încuviinţează din cap. 

— Nu îi spune nimic lui Sam când se întoarce acasă şi nu vorbi 
despre asta nici cu Nash. Te rog. Sam e atât de fericită. 

Mă priveşte şi încuviinţează. 

Rămân uimită. Mă aşteptam la o altă reacţie din partea lui, în 
schimb, din nou, Cameron mă surprinde. Îi zâmbesc. 

— Atunci, mulţumesc... Am plecat. 

— Bine. Pe mâine! 


Sam 


les în fugă şi îl văd pe Nash care mă aşteaptă dincolo de 
poartă. 

In seara aceasta e şi mai fascinant ca de obicei. E îmbrăcat cu 
un tricou alb strâmt şi blugi. E perfect. 

Sunt îndrăgostită de el de când mă ştiu şi, totuşi, în toţi aceşti 
ani, nu am avut curajul să îl abordez. Fratele meu făcea nişte 
scene de furie ori de câte ori îi ceream să mă lase să ies cu el şi 
prietenii lui. Cam mă urăşte, ceea ce mă face să sufăr îngrozitor. 
Şi uite aşa, în parte pentru că sunt timidă, în parte ca să nu am 
probleme, m-am ţinut mereu la distanţă. Şi doar mulţumită lui 
Cris am reuşit să vorbesc cu Nash, iar acum sunt foarte 
emoţionată din pricina întâlnirii. 

Nu mi-a venit să cred când mi-a propus să ieşim. Adică, Nash 
Grier, unul dintre cei mai doriţi băieţi din şcoală, mă întreabă pe 
mine dacă vreau să ies cu el! 

— Sam, zice Nash când mă vede. 

Are cel mai frumos zâmbet de pe faţa pământului. 

— Ciao, răspund eu timid. 

Tremur ca frunza în timp ce mă priveşte. Îmi trag în jos 
mânecile de la cămaşă. 

— Eşti foarte frumoasă, zice el, trecându-şi o mână prin păr. 

Roşesc. 

— Mulţumesc. 

Chiar dacă este întuneric, reuşesc să văd perfect de bine ochii 
lui de un albastru incredibil. Şi m-aş putea pierde în privirea lui 
albastră, fără să mă mai regăsesc... Dar prefer să plec de aici 
cât mai repede posibil, deoarece mă tem că Cris nu va reuşi să Îl 
calmeze pe Cameron. Aşa că întrerup reticentă schimbul nostru 
de priviri. 

— Mergem? întreb eu. 

El încuviinţează şi plecăm cu motocicleta. 


Mă mai uit o dată spre casă, chiar când uşa de la intrare se 
deschide, dar, din fericire, Nash demarează şi mă pot considera 
în siguranţă. 

Nu ştiu unde mergem şi, sinceră să fiu, nici nu mă prea 
interesează. ÎI cuprind cu braţele pe după talie şi savurez 
senzaţia pe care mi-o creează vântul care îmi suflă pe faţă. 

Ne oprim pe plajă. 

— Unde mergem? întreb eu. 

— Într-un loc unde se mănâncă grozav. 

Mă ia de mână şi intrăm într-un restaurant pe care nu ÎI 
cunosc. Masa noastră este pe o terasă micuță cu vedere spre 
mare. Cinăm la lumina lumânărilor, cu oceanul pe fundal, sub 
cerul înstelat. 

E foarte romantic. 

— Deci, cum a reacţionat Cam? întreabă Nash. 

— Binişor, mint eu. La început s-a înfuriat puţin, dar după 
aceea a reuşit Cris să îl calmeze. 

— Cris?! De ce era la tine? 

— Trebuia să mă ajute cu ceva, zic eu. 

— Aha... dar tu ce crezi? Se înfiripă ceva între ea şi Cameron? 
mă întreabă el, făcându-mi cu ochiul. 

— Din câte ştiu eu, nu. Dar în ultima vreme relaţia lor s-a 
îmbunătăţit. Măcar nu se urăsc mai mult ca înainte. 

— Vedem mâine. Dacă mă întrebi pe mine, va izbucni un 
război sau ceva de genul, zice el râzând. 

Râd şi eu. S-ar putea întâmpla orice, ţinând cont că vor 
petrece după-amiaza împreună, curăţând sala de sport. 

— Sam, pot să te întreb ceva? 

Încuviinţez din cap. 

— Uneori am impresia că ne eviţi... Poate nu îţi place de noi. 
Aşa e? 

Aş vrea să fiu sinceră şi să îi spun că nu simt că merit să 
petrec timpul cu ei. În schimb, mint. 

— Nu, nu. Nu e aşa. Doar că... îmi place să fiu singură. 

— Nimănui nu îi place să fie singur. 

— Mie da. Mă simt bine aşa. 

— Scuză-mă, dar nu te cred. Singurătatea nu îi face bine 
nimănui. Data viitoare când te văd singură, te forţez să vii cu 
noi, zice el zâmbind. 

E, cu siguranţă, cel mai scump băiat din lume. 


În timpul cinei vorbim despre toate lucrurile: despre şcoală, 
despre pasiunea lui pentru fotbal, despre cât de tare o urăsc pe 
Susan şi despre cât de mult îmi iubesc fratele. 

— Eşti diferită în seara asta, zice el brusc. 

— În ce sens? întreb eu, îngrijorată. 

— Nu în sens negativ. Zâmbeşti, eşti amuzantă... La şcoală nu 
eşti aşa. la o înghiţitură de Coca-Cola. Ar trebui să fii aşa mai 
des. 

— Voi încerca, promit eu, zâmbind. 

Mergem să plătim, iar el insistă să îmi facă cinste cu cina. M- 
am simţit foarte bine, iar timpul a trecut prea repede; nu vreau 
să mă întorc acasă. 

— Luna e superbă în seara aceasta. Vrei să ne plimbăm pe 
plajă? propune el. 

Sunt în al nouălea cer. Încuviinţez şi ne plimbăm pe țărm, sub 
clar de lună. 

— Deci, ia spune-mi... Ai iubit? 

Roşesc. Nash mă întreabă dacă am iubit! Oare visez? 

— Nu... tu ai iubită? 

Probabil că are mai multe. 

— Nu, răspunde el zâmbind. Şi câţi iubiţi ai avut? 

Dar de ce îmi pune astfel de întrebări jenante? 

— De fapt... nu am avut niciunul, mărturisesc eu. 

Nash rămâne cu gura căscată. 

— Nu... stai aşa... vorbeşti serios? 

De ce e aşa de surprins? S-a uitat bine la mine? Sunt cea mai 
urâtă fată din lume! 

— Da, îi confirm eu. 

— Uau. N-aş fi crezut... Adică, eşti o fată foarte frumoasă şi 
îmi imaginam că ai avut deja pe cineva. 

Mi-a zis că sunt foarte frumoasă sau mi s-a părut mie? Inima 
îmi bate aşa de tare, că am impresia că îmi va exploda chiar 
acum! 

Mai mergem un pic, apoi Nash se opreşte brusc şi îşi dă jos 
pantofii. După care intră cu picioarele în apă şi mă stropeşte. 

— Hei! Ce faci? zic eu. 

Fusta lui Cris! Nu vreau să i-o murdăresc. Dar îmi dau jos 
pantofii, intru şi eu în apa rece ca gheaţa, şi îl stropesc pe blugi. 
Râdem ca nebunii. Războiul continuă o vreme şi as vrea ca 
acest scurt moment de fericire să nu se mai termine. 


Mă apropii brusc de el, îmi bag mâna dreaptă în apă şi i-o pun 
pe faţă. 

— Hei, nu se pune! exclamă Nash. 

Dau să îmi trag mâna, dar el mă opreşte şi o cuprinde cu a lui. 
Mă priveşte, iar eu mă pierd în ochii lui. Mă cutremur toată. 

— De ce nu te-am observat în toţi aceşti ani? întreabă el, 
apropiindu-se şi mai mult de mine. 

Buzele noastre aproape că se ating, dar chiar atunci îi sună 
telefonul. 

Fir-ar să fie! 

Nash pufneşte şi răspunde. Închide telefonul şi mă priveşte 
îngrijorat. 

— Eşti bine? 

— Da, de ce? 

— Eşti palidă. Hai să mergem acasă! 

Mă prinde de mână şi ne întoarcem la motocicletă. 

Când ajungem acasă, îmi dau jos casca şi, ciudat, şi-o dă şi el 
jos pe alui. 

— A fost o seară frumoasă, spun eu, zâmbind. 

— Da, dar ca să fie perfectă, lipseşte un lucru, răspunde el. 

Inima începe să îmi bată foarte tare. 

Nash se dă jos de pe motocicletă şi mă prinde de după talie. 
Mă trage spre el şi mă sărută. 

Primul meu sărut! Nu m-am gândit niciodată că avea să fie cu 
el! Se îndepărtează încet. 

— Noapte bună, îmi şopteşte el. 

— Noapte bună, răspund eu emoţionată. 

Se urcă pe motocicletă şi pleacă. 

Jur că mă ia cu leşin chiar acum. 


20 


Dimineaţa trece rapid şi clopoţelul anunţă pauza de prânz. 

Mi-e teamă. 

Mi-e teamă să vorbesc cu Matt, pentru că nu ştiu ce îmi va 
spune. leri am fost foarte directă cu el pe tema încrederii şi nu 
sunt sigură că i-a picat bine. Azi-dimineaţă, de fapt, mi-a spus că 
trebuie să vorbească cu mine. 

Vine spre mine. 

— Mergem? 

Încuviinţez şi îl urmez în grădină. Ne aşezăm pe o bancă. 

— Deci? zic eu. 

— Deci... Voiam să vorbim despre ieri, despre ce mi-ai spus. 
Nu mi-a plăcut... dar trebuie să recunosc că aveai dreptate. E 
normal să ai prieteni şi nu vreau să îţi interzic să te vezi cu ei. 
Ştiu că într-o relaţie, încrederea este fundamentală, dar ieri, 
când te-am văzut cu Cameron, m-am simţit foarte prost. Cris, nu 
ştiu ce mi s-a întâmplat, nu am mai fost niciodată aşa de gelos 
ca acum. Doar după ce m-am gândit mai bine am înţeles că, din 
cauza nesiguranţei mele, risc să te pierd, şi nu vreau asta. Mă 
poţi ierta? 

Cuvintele lui mă emoţionează. Cum să îl refuz? 

— Bineînţeles că te iert. 

Zâmbeşte şi mă ia de mână. 

— Un singur lucru... - Mi-e teamă să aflu ce vrea să îmi spună. 
- Trebuie să stai departe de el. 

Poftim? 

— Dar tocmai ce mi-ai spus că pot să petrec timp cu cine 
vreau, zic eu. 

— Da, cu orice amic vrei tu, mai puţin Cameron, te rog. 

Mă priveşte drept în ochi, iar eu nu ştiu ce să îi răspund. 
Tocmai acum, când începem să ne înţelegem cu el, Matt îmi 
cere să stau departe de el? Nu mi se pare corect faţă de 
Cameron şi nici nu sunt sigură că îmi doresc asta. 

— Matt... eu... 

Mă priveşte cu ochii lui superbi. 

— Mă mai gândesc, adaug eu. 


— Gândeşte - te... dar ştii că nu voi accepta un refuz, 
răspunde el zâmbind, iar eu îmi zic că sigur glumeşte. 

Mă sărută pasional. 

— Deci... ce faci în după-amiaza asta? Sunt singur acasă. 
Dacă vrei, poţi să treci pe la mine, zice el, punându-şi braţul pe 
după umerii mei. 

— De fapt, trebuie... Nu ştiu cum să continui, căci sigur se va 
supăra. Ştie foarte bine că trebuie să îmi ispăşesc pedeapsa, dar 
poate că a uitat. 

— Trebuie să curăţ sala de sport cu Cameron. 

Matt se încordează. 

— Păi, nu o să dureze mult. Maxim o oră. Când termini, poţi să 
vii pe la mine. 

Of, ce bine! Nu a reacţionat chiar aşa rău. 

— Da, imediat ce termin, te sun, spun eu, uşurată. 

— Perfect, dar nu uita că nu ai semnal înăuntru. 

— Bine, răspund eu şi îmi pun capul pe umărul lui. 

La sfârşitul orei, mă simt binedispusă. În sfârşit m-am împăcat 
cu Matt şi singura problemă pe care mai trebuie să o rezolv e 
Cameron, dar mă voi gândi mai târziu la asta. 

Îmi iau ghiozdanul, îl salut pe Matt şi ies din sala de clasă. 

— Ştii că azi trebuie să curăţăm sala de sport, nu-i aşa? mă 
întreabă Cameron venind spre mine. 

— Da, într-acolo mă duc, zic eu. 

Râde, iar eu nu înţeleg de ce. 

— Ce e? mă enervez eu. 

— Tot timpul greşeşti direcţia. Sala de sport e într-acolo, 
răspunde el râzând. 

Pufnesc şi trec pe lângă el, ca să o apuc în direcţia corectă. 

În sala de sport ne aşteaptă profesorul. 

— Ah, iată-vă, zice el zâmbind. Poftim cheia de la debara, 
înăuntru veţi găsi mături, detergenţi şi tot ce aveţi nevoie ca să 
curăţaţi sala. Spor la treabă, zice el, dându-mi cheia. 

Încă nu îmi vine să cred că ne-a dat o astfel de pedeapsă. 

Mă uit la Cameron, iar el îmi face semn să îl urmez. Mă 
gândesc că ştie unde e debaraua. 

Intrăm în vestiarul băieţilor şi ne oprim în faţa unei uşi mici. 

— Cred că aici e, zice el. 

Îi dau cheia şi deschide uşa. 

Debaraua e o cameră micuță şi plină de tot felul de lucruri: 


detergenţi, mopuri, mături şi alte chestii care nici măcar nu ştiu 
ce sunt. E un loc sufocant. Intrăm şi ne uităm în jur. 

— Păi, astăzi vom fi oameni de serviciu, zice Cameron. 

— Haide, mişcă-te! Vreau să termin cât mai repede, i-o retez 
eu. 

— Vei vedea că ne vom distra. 

Îl privesc suspicioasă: sper doar să nu se ţină de prostii. 

Luăm ce ne trebuie şi ne punem pe treabă. 

Sala de sport e enormă şi nu cred că vom reuşi să o curăţăm 
toată într-o oră, va dura cel puţin vreo două. Aş vrea să îl sun pe 
Matt ca să îi spun, dar telefonul nu are semnal aici. 

— Deci... cum ne organizăm? întreb eu. 

Sunt atâtea lucruri de făcut, că nu aş şti de unde să încep. 

— Începe cu ce vrei! Între timp, eu mă odihnesc puţin. 

Ce? 

Mă uit la el şi mi se pare că vorbeşte destul de serios. 

— Glumesc! Doar nu crezi că te las să cureţi toată sala 
singură. Sunt sigur că te-ai pierde, zice el. 

Nesimţitul! 

Încep să spăl podeaua, iar Cameron se duce să strângă 
mingile de baschet şi profită ca să bată puţin mingea şi să 
arunce de câteva ori la coş. 

Îl privesc atentă. Are un corp perfect şi e foarte drăguţ când 
aruncă mingea şi se bucură la fiecare coş. Clatin din cap şi îmi 
văd de treaba mea. 

— Domnişoară, aţi păţit ceva? întreabă el, apropiindu-se de 
mine. 

Îl privesc şi zâmbesc din pricina felului în care m-a întrebat. 

— Vorbesc serios... Ai păţit ceva? 

— Nu, sigur că nu, de ce? 

Sper că nu şi-a dat seama că îl observam. 

— Mă priveşti mai mult ca de obicei. 

— Nu te priveam, zic eu. 

— Ba cum să nu. 

— De ce te-aş privi? 

— Ştii foarte bine de ce, zice el şi continuă să aranjeze 
mingile. 

— De ce, tu ştii? întreb eu pe un ton sarcastic. 

— Probabil că da! Vom vedea dacă am dreptate. 

Răspunsul lui mă face foarte bănuitoare şi aş da orice ca să 


pătrund în mintea lui şi să descopăr la ce se gândeşte. 

Nu spun nimic, ci mă întorc la treaba mea. De fapt, niciunul 
dintre noi nu spune nimic. Ne privim doar pe furiş, întorcând 
privirea ori de câte ori ni se intersectează cu a celuilalt. 

Termin de curăţat şi mă întind pe jos. 

— Am reuşit. 

Ridic braţele în semn de victorie. 

Cameron mă priveşte şi rânjeşte. 

— Nu ai făcut mare lucru. 

Işi bate joc de mine? 

— Am spălat podeaua în toată sala; ţi se pare puţin? 

Se uită în jurul lui. 

— Păi, de fapt nu e chiar puţin. 

Mă ridic şi iau găleata şi mopul ca să le pun înapoi în debara. 

— Punem totul la loc şi mergem acasă. 

— Ar trebui să ne plătească pentru munca depusă, zice el, 
urmându-mă. 

Are dreptate. 

Cameron descuie uşa de la debara şi punem lucrurile la locul 
lor. 

Mă ridic pe vârfuri ca să pun detergentul pe cel mai înalt raft 
al etajerei şi îmi pierd echilibrul. Mă prind instinctiv de o cutie 
aflată în balans pe raftul de dedesubt. Mă ţin să nu cad, dar 
cutia se precipită spre canatul uşii şi o închide. 

Pufnesc şi mă uit la Cameron, care râde. 

— Ce împiedicată eşti! exclamă el. 

Îi scot limba şi ridic cutia să o pun la loc. Cameron se întoarce 
şi încearcă să deschidă uşa. 

— Ce naiba... 

— Ce e? întreb eu. 

Mă apropii de el, să văd ce se întâmplă. 

Continuă să tragă în sus şi în jos de mâner, dar uşa nu se 
deschide. Nu poate fi adevărat. Nu se poate să rămân blocată 
într-o debara cu Cameron! 

— Nu se deschide, zice el. 

ÎI dau la o parte şi încerc şi eu. Uşa e blocată. 

— Nu se poate! zic eu, dându-mă în spate şi trecându-mi 
mâinile prin păr. 

Probabil că par disperată în clipa aceasta. 

Cameron se sprijină cu spatele şi cu capul de perete. 


— De ce nu se deschide? E absurd... zic eu. 

— De unde naiba să ştiu eu? Poate s-a stricat sau are un 
mecanism de închidere aparte. 

Mă apropii din nou de uşă şi insist pe mâner. 

— Cheia! îi zic eu lui Cameron. 

El mă priveşte şi îşi bagă mâinile în buzunare. 

— La naiba! exclamă el, lovind cu pumnul în perete. Am lăsat- 
o pe din afară. 

E oficial: suntem blocaţi într-o debara! 


21 


Îmi scot telefonul şi verific dacă are semnal. Nimic. 

Aşa cum mi-a zis şi Matt, nu prinde semnal aici jos. 

— E vina ta! Dacă nu ai fi fost atât de împiedicată... se plânge 
Cameron. 

— Hei, hei, nu e doar vina mea. Puteai să iei cheia, răspund 
eu ridicând tonul. _ 

Mă uit la ceas. E 17:80. Il arunc la pământ şi alunecă sub un 
dulap. Nu-mi pasă deloc de telefonul ăsta prost şi inutil. 

— Ce ne facem? 

Sper ca lui Cameron să îi vină vreo idee mai bună. 

— Nu prea avem ce face... Stăm cuminţi şi aşteptăm să vină 
cineva să ne deschidă. 

— Glumeşti, nu-i aşa? Trebuie să stăm aici până mâine? întreb 
eu îngrijorată. 

Nu vreau să petrec toată noaptea cu Cameron. 

— Dacă ai tu vreo idee mai bună... 

— Hei! Deschideţi! strig eu, bătând cu mâinile în uşă. 
Cameron mă prinde de încheieturi. 

— E inutil să-ţi toceşti gura degeaba! Nu e nimeni aici la ora 
asta. 

— La ora asta ar fi trebuit să fiu cu Matt, zic eu încet, 
aşezându-mă pe jos. 

Cameron pare să nu mă fi auzit. Se aşază şi el şi închide ochii. 

Mi se taie respiraţia doar la gândul că vom dormi amândoi în 
camera asta minusculă. 

— Hai să vorbim, ca să treacă timpul mai repede, ce zici? 
propune Cameron. 

Mi se pare o idee stupidă, dar încuviinţez. 

— Deci... povesteşte-mi despre fostul tău. 

Ridic din sprânceană. 

— Ce e? Doar aşa, să ştiu, zice el întorcându-şi privirea. 

Nu aveam alte idei mai bune, aşa că îi povestesc despre mine 
şi Set, de la începutul relaţiei la epilogul ei trist. 

— Şi aşa l-am găsit în baie, făcându-şi de cap cu una. 

— Ce nemernic! Ar fi putut să se mulţumească cu tine, zice el. 


— Ce vrei să spui? întreb eu. 

— De ce să umble odată cu o oarecare, când te avea pe 
tine...? 

— Dar eu nu umblam cu el... Nu am umblat niciodată cu 
nimeni... Nu sunt genul acela de fată! 

Tuşeşte şi face ochii mari. 

— Nu îţi mai bate joc de mine. 

— Nu îmi bat joc de tine! Oricum... i-am văzut, i-am tras o 
palmă şi am plecat de acolo. Şi aşa s-a încheiat povestea mea 
fericită, zic eu, furioasă din pricina felului în care a reacţionat. 

— Nu a fost chiar fericită! Fir-ar, eraţi împreună de opt luni şi 
nu aţi făcut-o... 

Prefer să schimb subiectul, pentru că această conversaţie 
începe să devină jenantă. 

— Dar tu şi Susan? Ce ţi-a spus ca să te convingă să fii cu ea? 

Chicoteşte. 

— Păi, nu e mult de povestit... M-am îndrăgostit de ea, şi ea 
de mine. Ne-am certat de multe ori, dar mereu ne-am împăcat. 

— Deci v-aţi împăcat şi acum? întreb eu, simțind un nod în 
stomac. 

— Nu. De data aceasta am terminat-o definitiv, răspunde el. 

Mă simt mai bine. 

— În schimb, tu şi Matt? V-aţi împăcat? întreabă el. 

Nu am chef să vorbesc cu el despre Matt. Nu ştiu de ce, dar 
nu îmi vine. 

— Găsim ceva de făcut? Un joc sau ceva? întreb eu. 

Pare puţin ezitant, dar încuviinţează. 

— Ce ti-ar plăcea să facem? 

— Jocul cu sticla? propune el, iar eu mă întorc brusc şi îi văd 
expresia amuzată. Are chef de glume cu mine. Adevăr sau 
provocare? 

— Bine. Mă aşez în faţa lui. Adevăr sau provocare? 

El se gândeşte puţin, apoi spune: 

— Provocare. 

Mă ia pe nepregătite. Nu ştiu ce să îl pun să facă. 

— Hmm... Atinge-ţi nasul cu limba. De ce i-am cerut asta? 

Încuviinţează şi îşi împinge limba până îşi atinge vârful 
nasului cu ea. 

Aplaud. 

— E rândul tău, zice el. 


— Adevăr. 

— ÎI iubeşti pe Matt? 

Nu îmi mai place jocul acesta... 

— Da, răspund eu. 

— Eşti sigură? 

Ştiu că ar trebui să fiu nesimţită şi să îi spun că are dreptul la 
o singură întrebare pe tură, dar vreau să îi răspund. 

— Da, repet eu. 

— Nu îmi pari prea prinsă de el. 

— Ba sunt... 

— Ba nu... nu eşti. Se vede din atitudinea ta că, de fapt, nu îţi 
place de el. 

Rămân cu gura căscată din pricina discursului lui prostesc. 
Cine se crede de îmi explică mie ce simt pentru Matt? Mă ridic în 
picioare şi îmi pun mâinile în şold. 

— Ah, da? Şi cum ar trebui să mă comport cu cineva care îmi 
place? 

Se ridică şi vine lângă mine. 

Mă dau imediat în spate, dar mă lovesc de etajere. Cameron 
mă priveşte intens şi mă prinde de bărbie. Încep să respir 
sacadat, inima îmi bate mai repede şi nu reuşesc decât să mă 
holbez la gura lui şi să îmi doresc să se unească repede cu a 
mea. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Buzele lui sunt 
ca nişte magneţi. 

Când reuşesc să prind curaj şi mă apropii de el, Cameron se 
îndepărtează. 

— Poftim, bravo... Aşa, zice el, şi se aşază pe jos, zâmbind 
prosteşte. 

Îmi vin în fire şi îmi dau seama ce era cât pe ce să fac. Chiar 
voiam să îl sărut? 

— Aşa... ce? întreb eu nervoasă. 

— Aşa te comporti când îţi place de cineva. 

Bineînţeles că acum va crede că ar avea vreo şansă la mine! 
Dar nu e aşa, pentru că sunt cu Matt, iar ce s-a întâmplat mai 
înainte a fost doar o greşeală. 

— Crezi că îmi place de tine? întreb eu. 

El zâmbeşte şi mă priveşte. 

— Da. 

— Te înşeli! Sunt cu Matt dintr-un motiv, îi răspund eu şi mă 
aşez pe jos. 


— Te obligi pe tine să îl iubeşti! Haide, ştii că nu ai fi vrut să 
mă săruţi acum dacă ai fi fost cu adevărat îndrăgostită de el. 

— Nu voiam să te sărut. 

— O, ba da, cum să nu... recunoaşte. 

Nu o voi recunoaşte în vecii vecilor. A fost doar un scurt 
moment de slăbiciune şi atât. Rămân tăcută şi nu mai spun 
nimic. Mă las pe spate pe dulăpior. 

— Deci trebuia să te duci la Matt? 

— De unde ştii? 

— Ai zis-o tu mai înainte. 

Credeam că nu m-a auzit. 

— Ce să faceţi? întreabă el. 

— Nu e treaba ta. 

Ridică din umeri şi se întinde pe jos, cu braţele încrucişate sub 
cap. 

Pufnesc şi îmi recuperez telefonul de sub dulap. Am trei 
mesaje necitite. O, nu. Sunt toate de la Matt. 

„Hei, unde eşti?” 

„Ce-ai păţit? Dacă eşti tot cu Cameron, mă enervez.” 

„Bine, din câte se pare, ai lucruri mai bune de făcut. Ai fi 
putut să îmi spui că preferi să stai cu el. Ciao!” 

Nu îmi vine să cred că iarăşi am stricat relaţia cu Matt! Mă 
aşez pe podea şi îmi acopăr faţa cu mâinile. 

Cameron se apropie de mine. 

— Ce-ai păţit? 

— Nimic... Mi-a scris Matt... E supărat. 

— Nu ai făcut nimic rău! Nu aveai de unde să îţi imaginezi că 
o să rămânem închişi într-o debara. 

— Ştiu, dar tocmai asta e ideea! Respir profund, ca să pot 
continua: Cam, te rog, Matt nu trebuie să ştie că am rămas 
închişi împreună aici. 

— Bine, vom spune că erai singură. Stai aşa... 

Sper să nu facă pe nesimţitul chiar acum. 

— Când ţi-a scris? continuă el. 

Verific. 

— La 18:15. 

— Eram deja aici. În colţul acela e semnal. 

Are dreptate! 

— Să mutăm dulapul. 

ÎI împingem în faţă, spre centrul încăperii, iar eu mă duc 


repede la colţ, să verific câte liniuţe am. Tot mai multe. 

— Aici prind semnal... 

Cameron se apropie de mine şi se uită la ecran. 

— Sună-l pe Nash, e singurul care ne poate scoate de aici. 

Încuviinţez şi formez numărul. 

— lubiţelul tău ne-a salvat, zice Cameron. 

— Cris! Spune-mi tot. 

— Nash, suntem blocaţi în debaraua sălii de sport a şcolii. 
Vino repede aici! 

— Vin imediat! zice el şi închide. 

Pufnesc şi aştept în tăcere să vină Nash. 

— Cât îi va lua? 

— Locuieşte deasupra, probabil că deja coboară scările! 

Aud zgomot de paşi şi mă apropii de uşă. 

— Hei, suntem aici! 

Aud cheia răsucindu-se în yală. 

— Cris... Cam! Dar... voi doi... 

— Nash, e o poveste lungă. Putem vorbi altă dată despre 
asta? Sunt frântă, zic eu. 

— Oh, bine... Atunci... seară faină şi bine aţi revenit! 

Şi aşa se încheie coşmarul! În scurt timp, în autobuz, eu şi 
Cameron pălăvrăgim despre cina cu ai mei, despre părinţii 
noştri şi încercările lor nici măcar voalate de a ne face să ieşim 
împreună. Ne imaginăm ce feţe ar face ai mei dacă ne-ar vedea 
că ne întoarcem împreună la. Ora asta. 

E distractiv să pălăvrăgesc cu el şi recunosc că îmi pare rău 
că am ajuns deja. 

— Păi, mai bine intru în casă. Probabil că ai mei sunt 
îngrijoraţi, zic eu. 

— Da, ar fi mai bine dacă aş pleca. Ah, stai aşa! Părinţii tăi ne 
privesc pe fereastra de la bucătărie. 

Dau să mă întorc, dar el mă opreşte. 

— Nu te întoarce! Hai să le facem pe plac. 

Imi ridică uşor bărbia, se apropie de mine şi mă sărută uşor 
pe colţul gurii. Mă cutremur gândindu-mă cât de frumos e să îi 
simt buzele pe ale mele. 

Nu pot să cred că într-adevăr mă gândesc la astfel de lucruri: 
sunt iubita lui Matt! 

— Noapte bună, îmi zice Cameron zâmbind şi se îndepărtează 
încet. 


— Noapte bună, răspund eu. 

ÎI privesc plecând şi imediat ce mă întorc spre casă îmi dau 
seama că toate luminile sunt stinse şi că maşina nu e acasă. Nu 
e nimeni acasă. 

Mă întorc să îi spun lui Cameron că nu avea cum să îi vadă pe 
ai mei la fereastră, dar a plecat deja. 

Oare a făcut-o intenţionat? Mă îndrept încet spre uşa de la 
intrare, cu această idee foarte ciudată în minte. 


22 


Abia acum am aflat că mama nu mă poate duce la şcoală în 
dimineaţa aceasta. În timp ce îmi pregătesc ghiozdanul, mă tot 
uit la celular. Să îl sun sau nu pe Cameron să îl rog să mă ducă? 
Astăzi e mai frig ca de obicei şi nu am chef să merg pe jos. 

lau celularul şi îi scriu: 

„Ciao, poţi să mă duci tu cu maşina? :-)” 

Ghiozdanul e gata când primesc răspuns de la el. 

„Sunt în faţa casei tale. ;-)” 

Încerc să nu mai zâmbesc ca tâmpa. Mi-a scris un mesaj, nu 
altceva! 

Îmi iau geanta şi mă îndrept spre intrare. 

— lubire, mergi pe jos? mă întreabă mama. 

— Nu, mă duce Cam. 

— Cam? De când îi zici aşa? Parcă îl urai, zice ea cu un 
zâmbet, care sigur nu prevesteşte nimic bun. 

Clatin din cap şi ies din casă. 

Maşina lui Cameron e chiar în faţa casei. Urc şi mă aşez lângă 
el. 

— Deci... cum de m-ai rugat să te duc? spune el pe un ton 
şiret, privindu-mă preţ de câteva secunde. 

— O, nu îţi face iluzii, mama trebuie să o ducă pe Kate la 
medic şi nu aveam chef să merg pe jos... 

— Credeam că ţi-a fost dor de mine, mă întrerupe el. 

Mă uit la el. Pare serios. 

Atmosfera din maşină a devenit apăsătoare şi trebuie să spun 
ceva ca să o mai detensionez. 

— Să-mi fie dor de tine? Am petrecut toată ziua de ieri 
împreună! răspund eu chicotind. 

Râde şi el. 

Ajungem la şcoală şi recunosc că mi-e puţin teamă să cobor 
din maşină. 

leri, imediat ce-am ajuns acasă, i-am scris un mesaj lui Matt şi 
i-am povestit despre incidentul cu debaraua, omiţând însă faptul 
că era şi Cameron cu mine. Cu siguranţă că Matt e pe aici şi că 
se va enerva imediat ce mă va vedea cu el... ca să nu mai 


punem la socoteală că mă tem că îmi va descoperi minciuna. 

— Eşti bine? 

— Da, mă tem doar că Matt se va înfuria când mă va vedea 
cu tine, îi spun eu, dorindu-mi să fiu sinceră cu el. 

— Nu ar trebui să te temi de iubitul tău. Matt e un nesimţit 
dacă te face să te simţi aşa. Nu îţi poate alege el prietenii: poţi 
să stai cu cine vrei şi să faci ce vrei. Aşa că nu îţi mai face griji! 
Oricum, eu nu voi spune nimic despre povestea de ieri, aşa că 
nu va afla niciodată. 

— Mulţumesc... răspund eu. 

— Pentru ce? Te rog însă să te gândeşti bine la povestea ta cu 
Matt. 

Eu şi Cameron intrăm în şcoală unul lângă celălalt. 

— Hei, oameni buni! strigă Taylor venind spre noi şi dându-ne 
nişte bilete. M-am hotărât când să îmi serbez ziua de naştere! 

Sunt foarte curioasă să aflu totul despre asta. Mă uit cu 
emoție la invitaţie. 

— Spune tot! zic eu. 

— În 31 octombrie. Va fi un fel de combinaţie între o 
petrecere de Halloween şi o zi de naştere... Prietena mea cea 
mai bună s-a gândit la asta şi va organiza totul. Vom petrece 
împreună, ţinând cont că e doar o zi între zilele noastre de 
naştere. 

— Abia aştept! Pun pariu că va fi o petrecere grozavă! zic eu 
bucuroasă. 

— Ah, şi vrem să veniţi costumaţi. 

— Oh, eu n-o să vin costumat, spune Cameron râzând. 

— Eu da! Abia aştept! Va fi foarte frumos, zic eu. 

Îl salutăm pe Taylor şi ne îndreptăm spre sala unde se ţin 
orele de limba engleză. Mă gândesc întruna la petrecere şi la 
costumul pe care îl voi purta. Ba, mai bine, la cum ne vom 
costuma eu şi Matt! Ar fi foarte frumos să găsim costume 
asortate. 

— Cum de eşti atât de entuziasmată pentru o chestie de 
genul acesta? întreabă Cam. 

— Cum să nu fiu? 

Abia aştept! 

Cine ştie cu cine va veni el la petrecere? Mă cutremur doar 
gândindu-mă că l-aş putea vedea cu o altă fată; poate pentru că 
nu reuşesc să mi-l imaginez cu alta în afară de Susan. 


— leri seară am vorbit cu Sam, îmi zice el, iar eu mă opresc 
imediat. 

Oare s-au certat? Oare nu o lasă să fie cu Nash? 

— M-am gândit la ce mi-ai spus atunci şi ai dreptate. M-am 
hotărât să nu mai fac pe nemernicul sau măcar să încerc. Am 
asigurat-o că nu mă va interesa niciodată ce face cu el, îmi 
explică el. 

Nu e chiar un discurs de frate iubitor, dar tot e ceva că nu i-a 
interzis să fie cu Nash. 

Zâmbesc, iar Cameron se holbează la buzele mele preţ de 
câteva secunde. 

— Of, te rog, nu mai zâmbi aşa, zice el trecându-şi mâna prin 


păr. 

— De ce? 

— Pentru că... Of, nimic. Hai să mergem, să nu întârziem! 

— Măcar spune-mi dacă era o chestie pozitivă sau negativă, 
spun eu. 


— Pozitivă. 

Zâmbeşte, iar eu mă liniştesc. 

Intrăm în sala de clasă, iar proful e deja la catedră şi nici 
măcar nu am timp să îl salut pe Matt. Nici nu reuşesc să vorbesc 
cu el în pauzele dintre ore. 

Dimineaţa trece încet, iar matematica, după trei ore foarte 
apăsătoare, e o adevărată traumă. 

Proful explică, dar eu mă gândesc doar la ce voi purta la 
petrecerea de Halloween. 

— Cameron, corectează exerciţiile, zice proful. 

— Nu am manualul, zice el. 

Profesorul pufneşte şi se uită în jur. Mi-e teamă! S-ar părea că 
urmează să îşi aleagă următoarea victimă. 

— Continuă cu domnişoara Evans! 

Cred că nu am auzit bine... Mă concentrez asupra manualului 
meu şi încep să mâzgălesc colţurile paginii. După care aud un 
zgomot de scaun târât pe podea, iar în mai puţin de două 
secunde, mă trezesc cu Cameron lângă mine. Îl privesc, iar el 
îmi zâmbeşte. 

Îmi îndrept din nou atenţia spre manualul meu şi pe ce voi 
purta la petrecere. Mai sunt doar două zile, aşa că am foarte 
puţin timp la dispoziţie ca să mă hotărăsc. lau iarăşi invitaţia şi 
mă uit la ea. 


— Mergi cu Matt? mă întreabă Cameron. 

Încuviinţez în tăcere. 

— Ai vrea să faci o chestie? 

Îl privesc întrebătoare. 

Cameron se lasă pe spate în scaun şi se uită în faţă. Fac şi eu 
la fel şi îmi dau seama că proful se uită la noi. Incuviinţez din 
cap la fiecare cuvânt care iese din gura profesorului. 

— Vino mai aproape, îmi şopteşte Cam. 

Mă mut cu scaunul mai aproape de el, ca să văd ce are să îmi 
spună. Mă face curioasă. 

— Uite cum facem: scapi de Matt şi vii la petrecere cu mine. 

— Poftim? zic eu şi sar din scaun. 

Se uită toţi la mine. Aş vrea să dispar chiar acum. 

— Domnişoară Evans, dacă vreţi să corectaţi exerciţiul, nu 
este nicio problemă... Vă rog, zice proful. 

La dracu' cu Cameron şi şmecheriile lui ca să mă facă să dau 
mereu de necaz. 

— Bine, răspund eu şi îmi dau seama că nesuferitul abia se 
abtine să nu râdă, aşa că îl înghiontesc cu cotul, iar el 
izbucneşte în râs. 

Proful se uită urât la noi. 

— Dallas? Ce e atât de amuzant? 

Cameron se linişteşte şi clatină din cap. 

— Dacă o ţineţi tot aşa, vă veţi alege cu teme în plus, ne 
ameninţă proful nervos. 

Ne cerem scuze, iar el continuă lecţia. 

— Deci, accepti? întreabă Cam. 

Ah, vorbea serios? 

— Îţi amintesc că am iubit, îi răspund eu şocată. 

— Ai iubit, dar nu eşti îndrăgostită... Recunoaşte că, dacă nu 
ar fi fost Matt, ai fi venit cu mine la petrecere fără să eziţi. 

Oare chiar atât de egocentric e? 

— Sunt sigură că alte fete ar face cum ai zis tu, dar nu şi eu. 

— Ştiu că nu eşti ca celelalte... dar de ce să nu încerci? 

Se uită la carte, iar eu mă uit la el. E atât de frumos... ṣi e şi 
mai frumos când zâmbeşte. 

Nu! Chiar că trebuie să încetez! Mă întorc spre Matt şi îl văd 
foarte gânditor. 

— Hmmm... Tipul acela ascunde ceva, zice Cameron. 

La ce i-o sta mintea? 


— Tipul acela are un nume, îi răspund eu iritată de modul în 
care vorbeşte despre Matt. 

— Te-ai gândit la ce ţi-am spus? 

— Ce mi-ai zis? întreb eu confuză. 

— Să vorbeşti cu el şi să îi spui că poţi fi prietenă cu cine vrei, 
ceva de genul ăsta. 

— Da, ai dreptate... voi vorbi cu el despre asta. 

Sper ca Matt să reacționeze bine. Nu vreau să îl părăsesc, 
pentru că ţin la el, dar nu vreau nici să îl pierd pe Cameron, mai 
ales acum că începem să ne înţelegem. Sunt confuză şi simt că 
stă să îmi explodeze capul, aşa că mi-l aşez pe bancă, să mă 
liniştesc. 

— Eşti bine? îmi şopteşte Cam, iar eu simt un fior pe şira 
spinării. 

Încuviinţez. Când se îndepărtează, simt un gol interior. Ce mi 
se întâmplă? 

Pentru o clipă, închid ochii şi văd zâmbetul lui Cameron... Apoi 
chipul lui frumos. li deschid imediat la loc şi îmi ridic capul, 
scuturându-l, ca să îmi alung imaginea lui din minte. 

El mă priveşte suspicios, dar, din fericire, nu spune nimic. 

Imi trece prin minte gândul absurd că aş simţi ceva pentru 
Cameron. Şi dacă e adevărat? 

Sună clopoţelul şi nu am fost niciodată mai bucuroasă să îl 
aud. Măcar aşa voi putea să scap de aceste gânduri prosteşti, 
care par să nu vrea să îmi iasă din minte. 

Mă ridic de pe scaun şi întâlnesc imediat privirea lui Matt. 

— Mergem? mă întreabă şi el, şi Cameron în acelaşi timp. 

Încuviinţez şi ieşim din clasă. 

Nash şi Sam ne ajung imediat din urmă şi recunosc că le stă 
foarte bine împreună! Observ din privirea lui Cameron că e puţin 
enervat. Mă priveşte şi îi zâmbesc. Îmi zâmbeşte şi el şi pare să 
se simtă mai bine. 

leşim în grădină şi mergem la Carter şi la ceilalţi. 


23 


Taylor ne vede primul şi ne salută imediat. 

Ne apropiem de grupul nostru şi ne integrăm în cercul pe care 
l-au format. 

E frumos să îi văd pe Sam şi Nash atât de uniţi şi, sincer, sunt 
puţin invidioasă, deoarece încep să cred că între mine şi Matt nu 
ar putea exista niciodată un astfel de sentiment. 

— Deci, cu cine veniţi la petrecere? întreabă Taylor. Cameron 
se uită la mine, iar eu zâmbesc uşor şi clatin din cap. Evident, 
nu intenţionez câtuşi de puţin să merg cu el. 

— Cu Maggie, răspunde Carter. 

— Eu vin cu cea mai bună prietenă a mea... Momentan nu mă 
văd cu nimeni, zice Taylor. 

— Cam? întreabă Nash. 

— Tipa pe care am invitat-o încă nu mi-a confirmat, răspunde 
el. 

Dacă se referă la mine, nici nu va primi vreo confirmare. 

— Cine e? întreabă Taylor curios. 

— Veţi vedea la petrecere, răspunde Cam. 

— Eu şi Cris vom veni împreună, zice Matt, întorcându-se spre 
mine şi zâmbindu-mi. 

— Credeţi-mă că va fi cea mai frumoasă petrecere din viaţa 
voastră, ne asigură Taylor emoţionat. 

— O, nu, oftez eu încet când o văd pe Susan venind spre noi, 
cu cortegiul după ea. 

— Oameni buni, zice ea cu vocea ei enervantă. Taylor, la 
petrecerea ta voi veni cu Brent. 

Brent? Cine mai e şi ăsta? 

— Nu te-a întrebat nimeni, comentează Cameron, iar în clipa 
asta îmi vine să bat palma cu el. 

— Ah, am uitat... Cris şi Cameron, proful de engleză vrea să 
vorbească cu voi, zice Susan. 

Eu şi Cam ne privim unul pe celălalt. Ce mai vrea acum? 

Ne ridicăm în picioare. Se ridică şi Matt imediat. Apoi se 
apropie de mine, mă prinde de talie şi mă sărută apăsat. 

— Eşti foarte frumoasă astăzi, zice el. 


Ştiu foarte bine că vrea doar să îi amintească lui Cameron că 
suntem împreună. 

Îi zâmbesc şi apoi îl ajung din urmă pe Cameron. 

— Eşti foarte frumoasă, zice el imitându-l pe Matt în timp ce 
străbatem coridorul. E doar un imbecil. Încă nu înţeleg de ce eşti 
cu el. 

— Cam, opreşte-te! Îţi amintesc că sunteţi prieteni... 

Se întoarce şi mă priveşte. 

— Cam? întreabă el, chicotind. 

— Eh? Adică, voiam să... 

— De când suntem noi doi atât de apropiaţi? mă întrerupe el. 
Recunosc tonul glumet din vocea lui şi pufnesc. 

— Glumesc... Doar că sună ciudat când zici tu, îmi explică el, 
evitându-mi privirea. 

— Sună rău? 

— Nu... dimpotrivă... ciudat în sens pozitiv. Îmi place, zice el 
zâmbind. 

— Ce crezi că vrea de la noi? întreb eu, uitându-mă la 
profesorul de engleză care ne aşteaptă în sala de clasă. 

— Să ne angajeze ca oameni de serviciu? presupune el. 

Râd. 

— Bună ziua, domnule profesor, ne-a spus Susan că vreţi să 
vorbiţi cu noi, zic eu, încercând să par cât mai politicoasă. 

— Da, voiam doar să vă spun că îngrijitorii au rămas atât de 
impresionați de treaba pe care aţi făcut-o, încât, dacă ar putea, 
v-ar angaja bucuroşi. 

Mă uit la Cameron. Din câte se pare, avea dreptate. 

— Atâta tot... încercaţi să fiţi pedepsiţi mai des, adaugă 
profesorul şi se ridică de la catedră, dând să plece. 

— Vom face tot posibilul, răspunde Cam încet. 

De ce continui să zâmbesc ca o idioată? 

Ne întoarcem la ceilalţi şi imediat ce ne integrăm în cerc, îmi 
dau seama că Matt şi Nash se uită chiorâş unul la celălalt. 

— Deci, tu vei merge cu Matt? mă întreabă Susan. 

Dau să îi răspund, dar Matt mi-o ia înainte: 

— Nu, ea va merge cu Cameron. 

Ce l-a apucat? 

— Matt... zic eu, în timp ce el mă apucă de încheietura mâinii 
şi mă trage departe de grup. Ce-ai păţit? îl întreb, eliberându-mă 
din strânsoarea lui. 


— Deci ţi-ai petrecut toată după-amiaza cu el. 

Nu voiam să afle. Ştiam eu că nu pot avea încredere în 
Cameron. 

— Cu cine? mă fac eu că nu ştiu despre ce vorbeşte. 

Evident că se referă la Cameron, altfel nu ar fi atât de furios. 

— Mă iei peste picior? Ştiu că ţi-ai petrecut toată după-amiaza 
cu Cameron, mi-a spus Nash! De ce? De ce îmi faci din-astea? 

— Nu e vina mea că am rămas închişi în nenorocita aia de 
debara! îi răspund eu, ridicând tonul. 

— Numai scuze! Scuze prosteşti! Dacă preferi să ieşi cu el, zi- 
o şi gata, nu îţi mai bate joc de mine! 

— Nu îmi bat joc de tine! Vreau să fiu cu tine, de ce nu 
înţelegi? 

Probabil că par disperată, dar nu îmi pasă! Vreau să îl fac să 
priceapă că ţin la el. 

— Pentru că, de fiecare dată când te văd, eşti cu el, fir-ar să 
fie, şi nu suport asta! 

Se opreşte ca să îşi tragă răsuflarea. Pare într-adevăr distrus 
şi mă simt vinovată. Nu credeam că aşa aveau să se sfârşească 
lucrurile între mine şi Matt. La început, totul părea perfect, dar 
în ultima vreme ne tot certăm. 

— Alege... el sau eu, îmi spune el. 

Rămân cu gura căscată şi sper să fi înţeles greşit. 

— Poftim? întreb eu. 

— Ori cu el, ori cu mine, repetă Matt sigur pe sine. 

Nu pot să aleg. 

— Nu vreau să te mai văd cu el. Nici măcar ca prietenă. 

— Sunt prietenă cu cine vreau! lar tu ar trebui să înveţi să ai 
încredere în mine! zic eu, încercând să fiu cât mai 
convingătoare. 

Matt clatină din cap. 

— la-ţi cât timp ai nevoie ca să te hotărăşti! 

Şi pleacă, lăsându-mă singură. 

De ce sunt toate lucrurile din viaţa mea atât de dificile? 

Sunt furioasă şi, în acelaşi timp, am impresia că sunt pe 
moarte. 

Sună clopoţelul şi intru repede. Străbat încet coridoarele şi 
mă tot gândesc la Matt şi la cât de egoist poate fi. 

— Cris! 

Mă întorc spre Sam cu un zâmbet cât se poate de fals pe faţă. 


— Ce-ai păţit? întreabă ea. 

S-ar părea că nu s-a lăsat păcălită de zâmbetul meu. 

— Matt m-a pus să aleg între el şi Cameron, îi explic eu. 

Ştiu că pot fi sinceră cu Sam, căci mă înţelege aşa cum doar 

Cass ştia să mă înţeleagă. 

— Poftim? De ce ar face una ca asta? întreabă ea. 

— Deoarece crede că, pentru mine, Cam e mai mult decât un 
amic. 

Se gândeşte puţin, iar când mă priveşte, mi se face teamă, ca 
şi cum urmează să spună ceva îngrozitor. 

— Cris, voi fi sinceră cu tine. Nu te-ai gândit niciodată că s-ar 
putea să simţi ceva pentru fratele meu? Adică, dacă te întreabă 
toată lumea, trebuie să existe un motiv, nu? 

Mă opresc şi o privesc. 

— Cred asta doar pentru că ne văd mereu împreună. 

— Da, şi de ce sunteţi mereu împreună? întreabă ea. 

— Pentru că... Nu ştiu de ce. Chiar nu ştiu de ce ajungem tot 
timpul împreună. 

— Din punctul meu de vedere, ştii, şi o ştie şi Cam... Mai 
trebuie doar să lămuriţi lucrurile. 

Ce anume să lămurim? Ce lucruri? Nu există /ucruri între mine 
şi Cameron şi nici nu vor exista vreodată. 

— În orice caz, Matt se simte ameninţat, deoarece ştie că 
Cameron e un adversar de temut, şi, dacă aş fi în locul tău, aş 
avea grijă! Ştie cum să se poarte cu fetele. 

Incuviinţez şi intrăm în sala de clasă. Mă aşez şi aştept să 
intre proful. 

Cam se aşază pe banca din faţa mea şi mă priveşte. 

— Ce-ai păţit? Ce ţi-a spus? întreabă el. 

— Că a aflat despre debara. 

— Ce? Jur că nu i-am zis eu, spune el, ridicând mâinile. 

— Da, ştiu. l-a zis Nash. Am uitat să îi spun să nu zică nimic, 
aşa că, asta e! Matt e furios şi, în plus, m-a pus să aleg între tine 
şi el. 

Cam îşi pleacă privirea şi devine gânditor. 

— ŞI... zice el. 

— Nu intenţionez să aleg! Vorbesc cu cine vreau! Nu îmi 
poate alege el prietenii, zic eu sigură pe mine. 

Cam zâmbeşte şi pare uşurat. 

— Deci nu mai sunteţi împreună? 


— Nu cred... 

Îşi trece mâna prin păr şi redevine Cam cel de obicei, nesimţit 
şi sigur pe el. 

— Deci nu vei merge cu el la petrecere, aşa e? 

Ştiu deja unde vrea să ajungă, dar mă fac că nu înţeleg. 

— Exact. 

Mă priveşte drept în ochi: pun pariu că mă va întreba dacă 
vreau să merg cu el. 

— Bine. _ 

Se ridică şi se întoarce la banca lui, în timp ce proful intră In 
clasă. 

Ce răspuns e acesta? „Bine”? 

Mă întorc spre el. 

— Bine? întreb eu. 

— Da, bine. Dacă vrei, după ore te duc acasă. Am citit că o să 
plouă după-amiază. 

Puțin dezamăgită de reacţia lui, încuviinţez şi mă întorc spre 
prof. 

Din fericire, se termină orele şi sună clopoţelul. Mă uit spre 
geam. Afară pare să se fi dezlănţuit potopul... Nu am mai văzut 
niciodată aşa ceva. 

— Ce ţi-am spus? zice Cam zâmbind. 

Accept să mă ducă el cu maşina şi ieşim din sala de clasă. 
Ştiu că Matt mă priveşte fix, dar nu mă interesează. El m-a 
forţat. 


24 


Mă uit pentru ultima dată în oglindă înainte să ies. 

Faţa mamei, pentru verdictul final. 

leri după-amiază, după ore, m-am dus în centru şi am dato 
tură prin magazine ca să mă mai binedispun şi ca să găsesc 
ceva potrivit pentru petrecerea de diseară. 

E o rochiţă neagră cu talie înaltă, strâmtă peste piept şi lungă 
până la genunchi. Are o pereche de aripi cusute pe spate, aşa că 
ar trebui să fiu un demon sau ceva de genul. 

Ce-i drept, altfel îmi imaginasem lucrurile... Am crezut că voi 
fi însoţită de Matt la petrecere şi că aveam să ne alegem 
costumele împreună, dar lucrurile au ieşit altfel... 

Mă concentrez pe reflexia mea din oglindă. Trebuie să 
recunosc că arăt bine. Am părul prins într-o coadă înaltă şi o 
mască neagră pe faţă: sunt sigură că nu m-ar recunoaşte 
nimeni. Abia aştept să văd ce faţă vor face prietenii mei când 
voi ajunge acolo! 

Îmi vibrează telefonul. E un SMS de la Cameron. 

„În cinci minute ajung la tine.” 

Sunt foarte agitată... Am acceptat să mergem împreună la 
petrecerea lui Taylor pentru că acum suntem amândoi singuri. 
Ştiu sigur că lui Matt nu îi va plăcea deloc, dar sunt convinsă de 
alegerea făcută. Eu şi Cameron am început să ne împrietenim, 
iar Matt trebuie să accepte acest lucru. 

„Bine”, îi răspund eu şi ies din cameră să mă evalueze şi 
mama. Însă, când ajung în salon, mă trezesc cu toată familia 
Evans pe canapea, gata să mă privească defilând. Rămân toţi cu 
gură căscată. 

— Uau, scumpa mea! zice mama emoţionată. 

Ochii îi devin sticloşi şi ceva îmi spune că în mai puţin de cinci 
secunde va izbucni în lacrimi. Mă apropii şi o îmbrăţişez Inainte 
să înceapă cu discursuri patetice despre „Cum trece timpul! 
Parcă ieri te ţineam în braţe!” şi altele de genul acesta. 

Se aud bătăi în uşă. Cameron cu siguranţă nu ar fi vrut să se 
Întâlnească cu ai mei şi eram convinsă că aveam să mă duc eu 


la maşină. 

— Deschid eu, zice tata. 

Mă duc în cameră să îmi iau poşeta şi îl aud pe Cameron cum 
li salută pe ceilalţi. 

Când mă întorc la ei, îi evit privirea, care mă măsoară din cap 
până în picioare, şi nu pot să nu roşesc. 

El e îmbrăcat elegant, cu blugi, o cămaşă albă şi o haină 
neagră şi pare să meargă mai degrabă la o serată decât la o 
petrecere de Halloween. 

— Ciao, îi zic eu, apropiindu-mă de el. 

— Hei... Ciao... 

Pare stânjenit... E neobişnuit să îl văd purtându-se aşa. 

— La ce oră mi-o aduci înapoi? întreabă tata. 

— Până în miezul nopţii, răspunde Cameron privindu-l. 

Tata încuviinţează şi ieşim din casă. 

Străbatem în tăcere aleea până la maşină. Mă aşez pe locul 
pasagerului, închid portiera şi, când mă întorc să mă uit la el, 
văd că se holbează la mine. 

— Ce e? 

— Nimic... doar că... zice el, dar nu îşi termină fraza şi 
porneşte maşina. 

— Doar că...? 

Încerc să rămân cât mai calmă. 

Porneşte radioul şi reglează volumul. Mă dau bătută; nu voi şti 
niciodată ce voia să îmi zică. 

— Doar că eşti foarte frumoasă, încheie el. 

Nu îmi vine să cred: Cameron mi-a făcut un compliment, iar 
acum pare de-a dreptul jenat. 

— Mulţumesc, răspund eu, şi el zâmbeşte. 

Dau mai tare volumul. Se aude Sing, al lui Ed Sheeran. Ador 
cântecul acesta! 

Înainte să mă mut în Miami Beach, ascultam foarte des 
muzică, iar melodia aceasta îmi plăcea cel mai mult. 

— Deci, ce eşti? Un liliac? mă întreabă el, dând mai încet şi 
lăsându-mă cu gura căscată. Cum să mă confunde cu un liliac? 

— Poftim? Nu... Sunt un demon, zic eu. 

Râde, dar nu e deloc distractiv. Ce s-a întâmplat cu Cam cel 
timid de acum câteva minute? 

— Cum să nu... 

Nesimţitul. 


— Şi tu ce ar trebui să fii? Un magician? întreb eu. 

— M-am îmbrăcat normal. Merge şi aşa; la urma urmei, eo 
petrecere de zi de naştere. 

— Ce păcat... Ai fi arătat drăguţ ca un dovleac enorm, îi 
răspund eu, pufnind şi uitându-mă pe geam. 

E| chicoteşte şi dă din nou muzica mai tare. 

În scurt timp ajungem în faţa localului. Sunt o mulţime de 
maşini parcate şi o coadă lungă de persoane costumate care 
aşteaptă să intre. 

— Dacă Taylor nu îşi face curând apariţia, plecăm, zice Cam 
oprind maşina. 

— Abia aştepţi să intri! 

El clatină din cap şi coboară din maşină. Se apropie şi îmi 
oferă braţul. 

Ştiu că nu e o idee bună să merg la braţ cu el, dar în seara 
aceasta nu vreau să mă gândesc la nimic, ci doar să mă distrez. 

Fără să îmi dau seama, am intrat deja în local. Muzica e foarte 
tare şi mulţi dansează deja... Ne va fi imposibil să îl găsim pe 
Taylor. 

În cele din urmă, îl zăresc: dansează cu o fată foarte drăguță. 

Eu şi Cameron ne apropiem încet de el. Taylor ne vede, ne 
zâmbeşte şi ne vine în întâmpinare. 

— Hei, ciao! Dacă vreţi, în capătul sălii sunt mese cu scaune. 
Carter, Jack şi ceilalţi sunt acolo. 

— Bine, ne ducem la ei. Ne vedem mai târziu, zice Cam şi ne 
avântăm în învălmăşeală. 

Mergem la ceilalţi prieteni ai noştri, iar Cam mă prezintă celor 
pe care nu îi cunosc. 

— Ei sunt Ashton, Shawn, Aaron, iar ea e Mahogany. 

Mă uit în faţă şi îmi piere zâmbetul. La câteva mese distanţă, 
Matt se află în compania Tamarei, una din găsculiţele alea 
nesuferite, prietene cu Susan. Se holbează la mine, aşa că Imi 
mut imediat privirea. 

— Ce e? mă întreabă Cam. Când îi vede pe Matt şi pe Tamara, 
îmi ia mâna şi mi-o strânge tare. Nu te mai uita la ei şi 
distrează-te. Îţi aduc ceva de băut. 

— Nu beau. 

— Te va ajuta, crede-mă. 

La urma urmei, o băutură sau două sigur îmi vor face bine. 

Cam se întoarce cu o băutură violet în mână. 


— Ce e asta? întreb eu. 

— Nu ştiu, dar pare bună, zice el, oferindu-mi-o. 

lau paharul şi îl duc la nas, să îl miros şi să încerc să îmi 
imaginez ce gust are. Se simte alcoolul, ceea ce nu îmi displace 
deloc. 

Imi apropii paharul de al lui Cam, ciocnim şi dau pe gât toată 
băutura aceea ciudată cu gust de vată pe băț şi încă ceva acid. 

— E bună? întreabă el. 

Încuviinţez. 

— Mai vreau. De unde ai luat-o? 

Imi arată colţul cu cocktailuri şi mă duc să îmi iau încă unul. 
După ce l-am băut şi pe al doilea, pare că îmi e mai bine şi simt 
doar dorinţa de a mă distra făcând prostii. Nu îmi mai pasă 
deloc de Matt. 

— Să ne jucăm jocul cu sticla! propune brusc Ashton. 

Incuviinţăm cu toţii. Abia aştept să începem! Ceea ce eo 
noutate pentru mine, ţinând cont că am urât mereu acest joc 
prostesc. 

Shawn se ridică şi ia o sticlă de pe masa vecină. O învârteşte 
pe masa noastră şi prima persoană aleasă e Mahogany. 

O mai învârteşte o dată şi sticla se opreşte în dreptul lui 
Aaron. 

— Nuuu! zice Mahogany, acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

— Trebuie să o faci! exclamă Cameron lângă mine. 

— Unde trebuie să mergem? Nu îl sărut aici, răspunde ea. 

Ne uităm toţi în jur. 

— La separeu, ne arată Jack. 

Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc de după-amiaza aceea în care 
am rămas închisă în debara cu Cam. Zâmbesc. 

— Ce e? mă întreabă el. 

— Nimic, răspund eu chicotind. 

Cei doi se întorc, iar Mahogany reîncepe jocul. 

De data aceasta, sticla se opreşte în dreptul meu... Mi-e puţin 
frică să aflu cine mă va însoţi. Mă uit după Matt să văd ce face: 
dansează îmbrăţişat cu Tamara, care zâmbeşte tâmp. Simt cum 
mă înfurii. Mă uit la sticlă cum ce se învârteşte şi începe să 
încetinească, oprindu-se pe... Cameron. 

Ne uităm unul la celălalt şi prin minte îmi trece un singur 
gând: „O, nu!” 

Ce să fac? Nu vreau să îl sărut, mi-e teamă că asta ar strica 


totul. 

— Hai! zice Aaron. 

Îmi vine să îi vâr sticla pe gât, ca să tacă din gură. 

Mă uit din nou la Matt, care dansează cu Tamara, şi mă înfurii 
şi mai tare. lau un cocktail la nimereală de pe masă şi îl dau pe 
gât dintr-o suflare. După care mă uit la Cameron. 

— Să mergem, zic eu. 

El face ochii mari, nevenindu-i să creadă. De fapt, nici mie nu 
îmi vine să cred că sunt pe punctul de-a mă închide într-un 
separeu cu Cameron, dar încerc să mă conving că aşa îi voi 
atrage atenţia lui Matt, care poate va înceta să mai flirteze cu 
cretina aia. 

Mă ridic şi mă duc repede spre separeu. 

Nu am de Când să îl sărut pe Cameron, ci doar să îl fac pe 
Matt să înţeleagă că nu mă interesează dacă îşi petrece toată 
seara cu alta. 

Cam mă urmează, iar eu mă opresc brusc: Tamara se freacă 
de Matt, lucru care mă deranjează îngrozitor. 

— Vii? 

Îmi îndrept din nou atenţia spre Cameron, care mă aşteaptă 
în faţa separeului. 

Matt mă priveşte; se uită rapid la mine, la Cameron, la masa 
cu sticla şi apoi din nou la mine. Pare îngrijorat şi se 
îndepărtează de Tamara, care îl priveşte uimită, şi vine înspre 
mine. 

Simt cum îmi creşte adrenalina, dar nu am de Când să aştept 
să văd ce are de spus. 

Mă îndrept rapid spre separeu şi intru. 

Alcoolul a pus stăpânire pe fiecare părticică din trupul meu şi 
cred că de aceea mintea mea se gândeşte doar la Cameron şi la 
buzele lui. 

Aud uşa închizându-se în urma mea. Gam se întoarce spre 
mine. 

— Bine, ştii cum funcţionează, îmi zice el. Cred că un minut e 
de ajuns. 

Ştiu că voi face ceva care va strica totul, dar nu mă 
interesează; vreau să o fac. 

Îmi dau jos masca şi mă apropii de Cameron. Sunt la un suflu 
depărtare de buzele lui. 

— Să vedem dacă ne va fi de ajuns, zic eu, privindu-l în ochi. 


Îl sărut fără să mai aştept răspuns şi mi se pare totul ciudat şi 
confuz. Aşteptam să o fac încă din ziua în care am curăţat sala 
de sport drept pedeapsă, iar pentru el este o confirmare a 
faptului că - poate - îmi place de el. 

Buzele noastre se unesc şi mă încearcă un amestec de emoţii 
contrastante, pe care nu le-am mai simţit până atunci. 

Mă dau în spate, ca să îi văd reacţia. Îmi răspunde 
cuprinzându-mă de după talie şi trăgându-mă spre el, ca să îmi 
captureze din nou gura. 

Sărutul devine din dulce, pasional. Nu m-aş fi gândit niciodată 
că o să ajung vreodată în punctul acesta cu Cam şi, totuşi, iată- 
mă. 

Se opreşte preţ de o clipă. 

— Eşti sigură de ceea ce faci? mă întreabă el îngrijorat. 

Mă uit la buzele lui frumoase. 

— 9ŞŞt, 

II sărut din nou, iar el nu mă refuză. Mă împinge uşor, până 
ajung să mă sprijin cu spatele de perete. 

Gura lui se mişcă într-o armonie perfectă cu a mea şi jur că, 
dacă aş putea, aş opri acest moment în loc pentru totdeauna. 

Uşa separeului se deschide brusc şi... îl văd pe Matt. 

— Dar ce naiba...? spune el nervos. 

Mă uit la el şi pufnesc: a stricat un moment minunat. 

Insă el se apropie şi pare să îşi fi pierdut minţile de furie. 

— Calmează-te! îi zice Cameron enervat. 

Îmi croiesc drum printre cei doi şi ies din încăpere. Luminile şi 
oamenii din jurul meu încep să se mişte cu încetinitorul, dar nu 
îmi pasă. Clatin din cap şi totul revine la normal. 

Matt face tot posibilul să mă ajungă din urmă. les din local şi 
aerul rece îmi provoacă o durere de cap. 

— Opreşte-te! strigă Matt alergând. 

— Lasă-mă în pace şi du-te să te freci de Tamara! îi răspund 
eu urlând. 

— Cris! mă strigă Cameron, ajungându-mă din urmă cu 
respiraţia întretăiată. 

— l-ai dat să bea? îl întreabă Matt. 

— Nu, eu am vrut să beau! Nu ai de ce să dai vina pe el! îi 
răspund eu supărată. 

— Să plecăm de aici, îmi zice Cam şi mă ia de mână. 

Incep să mă simt rău şi nu vreau decât să mă întorc acasă. 


— Nu plecaţi niciunde! zice Matt. Cris, dacă pleci cu el, am 
terminat-o pentru totdeauna! 

Nu am forţa necesară să îi răspund, capul mi se învârteşte, 
privirea mi se înceţoşează şi, fără să îmi dau seama, nu ştiu 
cum, mă trezesc în maşina lui Cameron. 


25 


Simt că stă să îmi explodeze capul. Ce bine că astăzi e 
sâmbătă şi nu avem şcoală. _ 

Deschid încet ochii şi mă ridic în şezut pe pat. Imi pulsează 
capul şi mă simt foarte rău. 

Îmi dau părul de pe faţă şi mă uit în jur, ca să îmi dau seama 
unde sunt. 

Pereţi albi, mobilier negru... nu sunt în camera mea; e totul 
diferit. 

Încerc să îmi amintesc cum am ajuns aici, dar e totul în ceaţă, 
îmi amintesc doar frânturi din seara de ieri: luminile puternice şi 
pâlpâitoare... lume dansând... O sticlă învârtindu-se... Matt şi 
Tamara. Restul e un amalgam de imagini, probabil din pricina 
alcoolului. 

Am o presimţire ciudată, ca şi cum s-ar fi întâmplat ceva 
important, de care nu reuşesc să îmi amintesc. Dau la o parte 
aşternuturile şi îmi pun picioarele pe podea. Mi le trag repede 
din cauza frigului. 

Mi le pun din nou, uşor, pe podea, şi abia acum îmi dau 
seama că nu port hainele mele. Mă ridic şi mă împleticesc spre o 
oglindă. Sunt îmbrăcată cu un tricou alb care mă acoperă până 
la jumătatea coapselor şi dedesubt am doar chiloţii! Mă 
neliniştesc. Faţa îmi arată îngrozitor: machiajul e tot mânjit şi 
am nişte cearcăne groaznice. În plus, sunt foarte palidă şi mă 
doare tare stomacul. Ce naiba am făcut aseară? 

Aud zgomot de paşi pe coridor, dar nu am curaj să ies să văd 
cine e. 

Se deschide uşa şi Cameron intră în cameră. Ce treabă are el 
în toată povestea asta? 

— Te-ai trezit deja? întreabă el. 

E la bustul gol şi are doar o pereche de blugi pe el. 

Mi se face rău... Şi dacă noi doi am... dacă, adică, dacă n m 
făcut...? 

Înlemnesc, mută de spaimă, în timp ce Cameron se apropie 
Încet de mine. 


— Eşti bine? întreabă el, aşezându-se pe marginea patului. 

Mă apropii şi mă aşez lângă el. 

— Ăăm... da, aşa cred. Zici că îmi strânge cineva capul într-o 
chingă, răspund eu, trecându-mi mâna prin păr. 

El zâmbeşte şi mă priveşte. 

— După seara de ieri, e normal. 

— E totul o ceaţă la mine în cap, recunosc eu şi sper că va 
vrea să îmi povestească cu lux de amănunte ce s-a întâmplat. 

— Ah... Atunci nu îţi aminteşti de noi doi? întreabă el, arătând 
spre mine şi spre el. 

Îmi acopăr faţa cu mâinile de ruşine. Nu pot să cred că m-am 
lăsat dusă de val într-atât. 

— O, Dumnezeule, abia reuşesc să îngân eu. 

— Ce-ai păţit? Doar nu disperi din cauza unui sărut idiot, nu? 
răspunde el, punându-mi mâna pe spate. 

Îl privesc, ca să îmi dau seama dacă glumeşte sau nu. Adică 
doar l-am sărutat? 

— Un... un sărut? Doar un sărut? întreb eu. 

— Da, ce altceva...? 

— Nimic, îl întrerup eu brusc. 

— Ştiu la ce te gândeai. Chicoteşte, ceea ce mă enervează la 
culme. Nu aş fi profitat niciodată de tine în starea în care erai. 

Zâmbeşte, iar eu simt fluturi în stomac. 

Acum, că ştiu că nu s-a întâmplat nimic, încep să mă simt mai 
bine. 

— În aşa hal am fost? 

— Da. Nici măcar nu am avut curaj să te duc acasă. Cine ştie 
ce ar fi crezut ai tăi, dacă te-ar fi văzut în starea aia... 

— Şi atunci te-ai hotărât să mă aduci aici, zic eu. 

— Da, asta e camera mea. Aseară ai adormit în maşină, după 
cearta cu Matt, şi te-am adus aici pe braţe. Apoi... Roşeşte. 

Mă gândesc că după aceea mi-a dat jos rochia şi m-a 
îmbrăcat cu tricoul acesta. 

— Ce... ce s-a întâmplat mai exact cu Matt? mă bâlbâi eu. 

Rânjeşte. 

— l-ai spus să se ducă să se frece de Tamara. 

Rămân cu gura căscată. Chiar i-am zis aşa ceva? 

— Ne-a văzut în timp ce ne sărutam. 

O, nu! Devin agitată, iar capul începe din nou să îmi pulseze. 

— Îmi pare rău. Eram beată... zic eu, încercând să justific 


sărutul, dar în adâncul fiinţei mele ştiam foarte bine că îmi 
doream de multă vreme să îl sărut. 

— Mie nu mi-a părut rău, ba dimpotrivă, răspunde el, 
zâmbind. Zâmbesc şi eu. Aş fi continuat, dacă nu ar fi intervenit 
Matt... 

Cred că sunt roşie ca para focului. Dar de ce nu îmi amintesc 
că l-am sărutat? Ce proastă sunt! Clatin din cap, iar Cameron 
râde. 

Mă ridic de pe pat şi mă uit în jur după telefon, să îmi sun 
părinţii. 

— Ah, i-am sunat aseară pe ai tăi, după ce te-am băgat în pat. 
Le-am spus că rămâi să dormi cu Sam. Mama ta a reacţionat 
bine, continuă el. 

Important este să fi înghiţit gogoaşa; acum trebuie doar să 
mă îmbrac şi să mă duc acasă. 

— Unde mi-e rochia? întreb eu, nevăzând-o pe nicăieri. 

— In dulap. Se ridică şi mi-o aduce. Oricum, dacă vrei, poţi Hă 
rămâi la noi; ai mei sunt plecaţi. 

Asta mă mai linişteşte puţin. 

Se apropie încet şi îmi dă o şuviţă de păr după ureche. Mă 
înfior când mă atinge. 

— Hai să luăm micul dejun, zice el. 

Când ajunge la uşă, mă forţez să respir normal. II urmez În 
bucătărie şi, în timp ce pregăteşte cafeaua, mă aşez pe un 
scaun înalt. 

— Eu vreau doar lapte. Nu îmi place cafeaua. 

— Serios? mă întreabă el în timp ce scoate laptele din frigider, 
încuviinţez din cap. 

— Eşti ciudată. Chicoteşte. Mă duc să îmi iau telefonul din 
cameră; vin repede, zice el şi iese din bucătărie. 

O clipă mai târziu aud zgomot de paşi. 

— Uau, chiar că te-ai mişcat repede, zic eu. 

Mă întorc şi o văd pe Sam, îmbrăcată în pijama, cum mă 
priveşte zâmbind. 

— Ai dormit bine? 

Se duce direct la sticla de lapte şi îl pune la încălzit. 

— Da, răspund eu puţin stânjenită. 

— Ah, atunci e adevărat că se doarme bine cu fratele meu... 
Stai aşa... ce? Am dormit în acelaşi pat cu Cameron? 

— Nu cred că am dormit cu el, răspund eu şi sper că aşa şie, 


altminteri ar fi foarte jenant. 

— Ba da. Când am trecut prin faţa camerei lui, eraţi în acelaşi 
pat. 

— Ăăm... uau! N-am ştiut. Adică, eram beată şi nu mi-am dat 
seama ce făceam, mă justific eu. 

— Ştiu că nu i-ai fi permis niciodată lui Cameron să doarmă cu 
tine. Cred că i-a fost teamă să nu ţi se facă rău. 

Foarte atent din partea lui şi mi-ar plăcea mult să îmi 
amintesc cum a fost să dorm cu el, dar bineînţeles că creierul 
meu prost nu mă lasă. 

Auzim paşii lui Cameron care se întoarce în bucătărie. 

— Păi, eu plec. N-aş vrea să vă prost dispun, zice Sam ieşind 
din cameră. 

Cum o vede. Cam pufneşte şi se schimbă la faţă. De ce se 
poartă aşa de urât cu ea? Nu merită aşa ceva. Imi pune lapte 
într-o ceaşcă şi mi-o oferă. 

— Mulţumesc, zic eu zâmbind, iar furia pe care o simţeam cu 
cinci secunde înainte dispare. 

Se aşază în faţa mea şi soarbe din cafea. E dimineaţă 
devreme şi totuşi el e perfect. 

— A fost prima dată când ai băut? mă întreabă el. 

— Da, şi nu o voi mai face niciodată. 

— Îmi place de tine beată. 

Prefer să nu îi dau apă la moară, deoarece cred că ştiu la ce 
anume se referă... 

Terminăm micul dejun şi mă ridic de la masă. 

— Mă duc să mă pregătesc. 

Ajunsă din nou în camera lui Cameron, mă uit în jur, iar o 
fotografie de pe noptieră îmi atrage privirea. E o fotografie 
foarte frumoasă cu el şi Susan. E ciudat că, în pofida celor 
întâmplate, încă o păstrează. O aşez la loc pe noptieră şi termin 
de îmbrăcat. 

Îmi iau poşeta şi mă întorc în salon, unde Cameron e deja 
gata şi mă aşteaptă. 

— Să mergem, te duc eu, zice el. 

leşim din casă şi ajungem la maşina lui. 

Pornesc radioul şi recunosc imediat Viva /a vida al celor de la 
Coldplay. Îmi place foarte mult acest cântec; aş putea să îl 
ascult la infinit, fără să mă satur de el. 

Cameron dă volumul mai încet. 


— Ai program azi, mai târziu? mă întreabă el. 

— Aş vrea să mă întâlnesc cu Matt, ca să vorbim despre ce s- 
a întâmplat ieri. 

Parchează în faţa casei mele şi mă priveşte încruntat. 

— Trebuie să ştiu dacă mai ţine sau nu la mine, adaug eu. 

— De ce? De ce îţi pasă? Doar v-aţi despărţit. 

Nu înţelege. 

— Vreau să îmi cer scuze pentru ieri. Chiar dacă nu îmi 
amintesc mare lucru, ştiu că trebuie să lămuresc lucrurile cu el. 

Cam pufneşte. Sinceră să fiu, nu înţeleg de ce îl interesează 
pe el. Apoi schimbă subiectul: 

— Luni trebuie să prezentăm proiectul la istorie. 

Poftim? îmi iau telefonul şi mă uit la dată. Are dreptate: luni 
trebuie să prezentăm proiectul şi nu ştiu ce vom face, ţinând 
cont că încă nu am scris nimic la el. 

— O, nu, ce ne facem? întreb eu foarte agitată. 

— Folosim proiectul meu de anul trecut. Sunt sigur că va fi 
bine. Ne vedem mâine să învăţăm împreună şi îţi dau notițele 
mele. 

— Mulţumesc, zic eu şi îl îmbrăţişez. 

Nu ştiu de ce, dar am simţit că vreau să o fac. 

Mi-e teamă să intru în casă. Sunt sigură că părinţii mei îmi vor 
pune o mulţime de întrebări. 

Pun mâna pe clanţă şi respir adânc înainte să o apăs. 

— Am ajuns! strig eu intrând şi îndreptându-mă rapid spre 
camera mea, ca să îi evit pe ai mei. 

— Unde crezi că te duci? mă întreabă mama, punându-se în 
calea mea. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat ieri. 

Ce bine ar fi să îmi amintesc, mă gândesc eu. 

— A fost bine. Am dansat şi ne-am jucat jocuri de masă. Apoi 
Sam mi-a propus să dorm la ea, povestesc eu rapid. 

— Şi de ce a sunat Cameron, în loc să suni tu? 

— Pentru că nu reuşeam să îmi găsesc telefonul...? Suna mai 
degrabă a întrebare decât a răspuns. 

Mama ridică din sprânceană şi îşi încrucişează braţele peste 
piept. E semn rău. 

— A sunat de pe telefonul tău. 

— Ah, da, aşa e. I l-am împrumutat şi nu mi l-a mai dat înapoi. 
Când şi-a dat seama, eu dormeam deja, aşa că a sunat el ca să 
anunţe. 


Sper să mă creadă, pentru că nu aş şti ce altceva să inventez. 

— Eşti sigură că nu îmi ascunzi cumva că ar fi ceva între tine 
şi Cameron? 

— Nu, de ce aş face-o? răspund eu şi dau să intru în camera 
mea. 

Adevărul este că nici măcar eu nu ştiu ce este între noi... Ştiu 
doar că, atunci când suntem împreună, totul pare atât de 
frumos... mă simt bine şi mă încearcă senzaţii ciudate. 

Inchid uşa şi primul lucru pe care îl fac e să îl sun pe Matt. 

După voce, îmi pare detaşat; sigur este supărat-din cauza a 
ceea ce s-a întâmplat ieri, dar stabilim oricum să ne vedem pe 
plajă într-o oră. Zâmbesc larg, iar inima începe să îmi bată 
puternic de entuziasm. 

Nu ştiu ce se va întâmpla după întâlnirea cu el, nu ştiu cum se 
va comporta şi cum va reacţiona când îi voi cere scuze, dar mi 
se pare deja un semn bun faptul că a acceptat să vorbească cu 
mine. Clatin din cap ca să alung aceste gânduri, îmi iau geanta 
şi telefonul şi mă îndrept spre uşă. Din fericire, nu mă aude 
nimeni, aşa că reuşesc să ies fără să îşi dea seama ai mei. 

Odată ajunsă pe plajă, mă uit în jurul meu. Dar nici urmă de 
Matt. Mă uit la ceas; sunt sigură că am fost punctuală. 

Mă aşez pe o bancă şi nici nu mă întorc bine la dreapta, că îl 
văd venind în fugă. 

Mă ridic în picioare. Se opreşte la câţiva centimetri de mine şi, 
fără să spună un cuvânt, mă cuprinde şi mă sărută, lăsându-mă 
fără respiraţie. 

Credeam că e nervos şi că mă urăşte, în schimb s-a dovedit 
că am fost doar paranoică. Am greşit că m-am îndoit de el. 

Se îndepărtează de mine, şi zâmbesc uşurată. 

El încă respiră greu. 

— Ciao, spune el gâfâind. După sărutul cu Cameron am crezut 
că te-am pierdut pentru totdeauna. 

Clatin din cap. 

— Nu, de fapt... L-am sărutat doar pentru că eram beată. ŞI 
apoi... când te-am văzut cu Tamara... m-am înfuriat aşa de tare! 

— Cris... Cris... Am nevoie de tine, suspină el. 

Auzindu-l, inima îmi bate năvalnic. Mă apropii de el şi îi 
îmbrăţişez. 


26 


În sfârşit e 13:30! Dacă totul merge conform planului, peste 
câteva minute voi vorbi cu Trevor şi Cass prin apel video. 

leri, după ce m-am întâlnit cu Matt, am reuşit să comunic prin 
SMS-uri cu amândoi şi să stabilim o întâlnire pe WeChat pentru 
azi. Ar trebui să se întâlnească acasă la Trevor şi să folosească 
laptopul lui. 

Mă aşez în faţa calculatorului, Trevor e online şi iniţiez apelul. 
Pe ecran apare imaginea prietenului meu şi a unei tipe cu părul 
violet. 

Nu îmi cred ochilor... 

— Cass?! întreb eu. 

— Hei, Cris! 

În afară de culoarea părului, şi-a schimbat şi stilul şi are un 
piercing în nas! 

— Dar ce-ai făcut? o întreb eu. 

— Un look nou, zice ea serioasă. 

E de nerecunoscut, parcă nu e ea... Aş vrea să o întreb dacă e 
o glumă, dar mă hotărăsc să nu o fac. 

— Ciao, Cris! zice Trevor. 

Eram atât de surprinsă de aspectul nou al lui Cass, că nu i-am 
acordat deloc atenţie. 

— Trevor! În sfârşit! E aşa de ciudat să vă văd după atâtea 
săptămâni. Mi-a fost foarte dor de voi! O lacrimă mi se prelinge 
pe obraz. 

— Şi nouă ne este dor de tine, răspunde el. 

În spatele lor recunosc grădina, gazonul, coşul de baschet... 
câte dimineţi n-am petrecut eu acolo! 

— Cum stau treburile prin Los Angeles? întreb eu. 

— Bine, răspunde Cass, căutând ceva în geantă. 

— Set s-a cuplat cu o ţipă şi, din câte am înţeles, sunt ocupați 
în fiecare seară. 

Aşa cum îmi imaginam... Zâmbesc. Povestea mea cu Set mi 
se pare foarte îndepărtată. Cu câteva săptămâni în urmă nu aş 
fi crezut că ar putea fi aşa, dar acum nu mă mai doare când mă 


gândesc la el. 

Cass scoate un pachet de ţigări; bănuiesc că al lui Trevor. 

— Încă fumezi? îl întreb eu. 

— Nu, răspunde el. 

Cass îşi aprinde o ţigară. 

— Ce faci? o întreb eu şocată. 

— Mai fumez una din când în când, îmi explică ea. 

Dar ce s-a întâmplat cu cea mai bună prietenă a mea? Cea 
care ura fumatul şi îl dojenea cu fiecare ocazie pe Trevor pentru 
că fuma? 

— Cass, te rog, arunc-o! 

Ea pufneşte şi stinge ţigara, iar eu observ că Trevor zâmbeşte 
aproape imperceptibil. 

— Şi cum e la Miami? mă întreabă el. 

— Păi, acum e puţin mai bine, dar aş vrea să mă întorc la Los 
Angeles. 

— Întoarce-te, Cris! Nu ştii ce dor mi-e de tine! exclamă Cass. 

Vocea îi tremură şi are ochii umezi. Mă doare să o văd aşa; e 
evident că suferă, iar eu aş vrea să o îmbrăţişez. 

— Şi mie mi-e foarte dor de voi! răspund eu, forţându-mă să 
îmi stăpânesc lacrimile şi pipăind brăţara pe care ne-a dăruit-o 
Cass în ziua în care am plecat din Los Angeles. 

Am observat că şi ei o poartă. Este simbolul prieteniei noastre 
eterne. 

Mă bucur să îi revăd şi aş avea numeroase lucruri de întrebat 
şi de spus. Aş vrea să le povestesc despre dilema mea, de Matt 
şi Cam, despre cât de confuză sunt... Dar, într-un final, nu ştiu 
de ce, nu o fac. Artrebui să explic prea multe lucruri şi nu aş şti 
de unde să încep. Pălăvrăgim în schimb despre amicii noştri din 
Los Angeles, despre vechea mea şcoală. E ciudat să vorbesc cu 
ei... e diferit de cum era cu câteva săptămâni în urmă. Mi se 
pare că a trecut o viaţă de atunci, iar noi părem schimbaţi, 
aproape timizi. 

Şi relaţia dintre Cass şi Trevor mi se pare schimbată. De când 
a început apelul video nu şi-au adresat nici măcar un cuvânt. 
Poate s-au certat sau cine ştie? 

Pălăvrăgim până se face ora de prânz la ei. La Los Angeles e 
miezul zilei, iar aici, în Florida, e ora trei după-amiază. Ne 
salutăm, promițând să ne auzim din nou curând şi să ne vedem 
în persoană, poate în timpul vacanței de Crăciun. Ar fi foarte 


frumos să o petrecem împreună la Los Angeles. Voi vorbi cu ai 
mei despre asta. 

Imaginea lui Cass şi Trevor dispare de pe ecran şi inima mi se 
face cât un purice. E o senzaţie dureroasă. Da, mă bucur că i-am 
văzut, dar mă simt şi foarte tristă şi nu reuşesc să îmi stăpânesc 
lacrimile. 

Îmi şterg obrajii; acum trebuie să stabilesc cu Cameron cum 
facem să lucrăm împreună la proiectul de istorie. Mâine ar 
trebui să îl prezentăm în faţa clasei. 

„Hei, poţi să treci când vrei pe la mine”, îi scriu eu. 

Sper să vină repede, pentru că suntem destul de în urmă. 

Telefonul îmi vibrează şi citesc răspunsul lui: „Mai bine 
învăţăm la mine acasă. Ai mei sunt plecaţi şi putem sta liniştiţi.” 

Pufnesc şi mă duc în cameră să îmi pregătesc ghiozdanul. În 
scurt timp după aceea sunt în faţa casei lui Cameron. Intr- 
adevăr, maşina părinţilor lui nu e acasă, ceea ce mă face să mă 
simt mai bine. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când sunt şi ei, 
mă simt stânjenită, ca şi cum mi-ar analiza orice gest. 

Sun la sonerie. Cameron apare imediat, cu respiraţia 
întretăiată. Doar nu a venit în fugă, ca să nu mă facă să aştept 
afară, nu? 

— Hei! 

— Ciao, intră, îmi zice el, zâmbind. 

Privirile ni se întâlnesc şi simt din nou fluturaşi în stomac. 
Mergem în sufragerie. 

— Nu pot sta mult, aşa că trebuie să ne grăbim, zic eu. 

Încuviinţează şi îmi dă rapid notițele. 

Ne aşezăm pe canapea şi începe să îmi explice ordinea 
argumentelor pe care va trebui să le expunem mâine. 

Mă uit la foaie, apoi privirea îmi alunecă spre gura lui. 

Cuvintele pe care le rosteşte şi vocea îi dispar şi îl văd doar 
pe el, mişcându-şi buzele într-o tăcere absolută. Încerc să mă 
distrag şi fac eforturi să nu mă mai holbez la el, dar nu reuşesc. 

Mă priveşte dintr-odată. 

— Ai înţeles? mă întreabă. 

Inima îmi bate puternic şi nu pot să alung gândul acela care 
îmi dă târcoale de câteva minute. 

Nu îmi pasă de proiectul de istorie, nu îmi pasă de ce e corect 
şi ce nu, vreau doar să îmi unesc buzele cu ale lui. 

Brusc, aproape fără să îmi dau seama, mă apropii de el şi îl 


sărut. 

La început ezită şi pare destul de surprins, apoi îşi pune mâna 
pe faţa mea şi se concentrează pe buzele mele. 

Nu ştiu de ce mă port aşa, dar în clipa aceasta mi se pare cel 
mai bun lucru pe care îl fac de când am venit în oraşul acesta. 

Sărutul devine tot mai intens, iar Cameron îşi coboară mâna 
de pe faţa mea pe spatele meu, apoi pe talia mea. 

Continuă să mă sărute fără să se oprească, în timp ce îşi 
strecoară mâna sub tricoul meu şi mă mângâie pe piele. Mă 
cutremur şi mă apropii şi mai tare de el. Cu cât mă sărută mai 
mult, cu atât simt mai intens nevoia de a fi cu el şi de a merge 
mai departe. £ o senzaţie foarte ciudată şi nu am mai simţit-o cu 
nimeni, nici măcar cu Set. 

Îmi pun mâinile pe umerii lui, iar el se lasă în jos, astfel încât 
sfârşesc complet deasupra lui. In timp ce se lasă mai jos, îmi 
bag mâinile prin părul lui şi simt un fel de căldură umplându-mi 
corpul. 

Apoi, dintr-odată, uşa casei se deschide, iar noi ne separăm. 
Are buzele mai roşii ca de obicei şi sper ca oricine ar fi venit să 
nu îşi dea seama de asta. 

— Păi... trebuie să plec, zic eu ridicându-mă de pe canapea. 

Îmi strâng caietele şi le pun în ghiozdan. 

— Ciao, Cris, cum de eşti la noi? întreabă Sam intrând în 
salon. 

— Trebuia să îi dau notițele pentru mâine, răspunde Cameron, 
evident uluit de ceea ce tocmai s-a întâmplat. 

Sam zâmbeşte şi iese din cameră fără să spună nimic. 

Mă îndrept spre intrare şi mă conving la fiecare pas că am 
făcut o greşeală. Mi-am pierdut controlul, iar acum nu am curaj 
să îl privesc pe Cameron în ochi. 

— Deci... ne vedem mâine, zic eu, zâmbind forţat. 

El încuviinţează, iar eu o iau la sănătoasa. 

Ce am făcut? 

In loc să mă întorc acasă, prefer să mă plimb, ca să îmi pun 
ordine în gânduri şi să prelungesc această stare de euforie 
ciudată care a pus stăpânire pe mine. 

Muzica a fost mereu un balsam pentru inima mea. Îmi pun 
căştile în urechi şi aleg modul shuffle. Primul cântec care începe 
e My Dilemma, al Selenei Gomez. 

II recunosc de la primele acorduri. E unul dintre cântecele 


mele preferate şi, totuşi, e ca şi cum l-aş auzi pentru prima 
dată... 

Cuvintele lui nu mi-au părut niciodată mai pline de înţeles ca 
acum şi îmi par scrise special pentru mine... Exact aşa mă simt: 
jumătate din mine îl doreşte pe Cam, iar cealaltă vrea doar să îl 
uite. 

Ştiu că e greşit, că nu ar putea fi niciodată ceva între noi şi că 
nu e persoana potrivită pentru mine... şi totuşi, de fiecare dată 
când încerc să mă îndepărtez, o forţă misterioasă şi 
inexplicabilă mă întoarce la el. De când l-am cunoscut, s-a 
strecurat în gândurile mele, răpindu-mi liniştea. 

Nu trebuie să mă mai chinui singură! Trebuie să mă 
concentrez asupra relaţiei dintre mine şi Matt; el e băiatul 
potrivit pentru mine. Cameron e doar o greşeală enormă şi 
minunată. 


27 


leri seară am învăţat până târziu, azi-dimineaţă m-am trezit 
devreme ca să repet, iar acum sunt terminată. 

Cu siguranţă, Cameron mă aşteaptă deja în maşină. După 
sărutul de ieri, nu ne-am mai vorbit şi, sinceră să fiu, sunt foarte 
agitată. Dacă mă întreabă de ce am făcut-o, ce îi zic? 

Urc în maşină. 

— Eşti pregătită? mă întreabă el zâmbind şi pornind motorul. 
— Da. 

Dă mai tare la radio şi se comportă ca şi cum între noi nu s-ar 
fi întâmplat nimic. Mi-e ruşine şi mă simt foarte stânjenită. 

Pe drum nu ne vorbim şi sper să continuăm aşa toată ziua... 
sau chiar toată săptămâna. 

Ajungem la şcoală, iar Matt vine repede la mine şi mă 
îmbrăţişează aşa de tare, că mi se taie respiraţia. 

— lubire! 

Evit privirea fixă a lui Cameron, iar comportamentul lui Matt 
începe să mă deranjeze. Înainte îmi plăcea când îmi zicea 
„iubire*, dar în clipa aceasta mi se pare cel mai enervant lucru 
din lume. 

— Hei, răspund eu, iar el mă sărută uşor pe buze. 

Cu coada ochiului îl văd pe Cameron plecând. Pare furios şi nu 
îl pot învinovăţi pentru asta. Sunt sigură că Matt s-a comportat 
aşa doar pentru că era el acolo. 

— Matt, ce te-a apucat? 

— Nimic! De ce? Doar te-am sărutat! Nu am voie? Credeam 
că suntem iar împreună... 

— Da, dar nu era nevoie de tot acest spectacol ca să îl faci pe 
Cameron să priceapă! 

— Nesimţitul acela se tot holba la tine, şi vreau să fie clar că 
eşti cu mine. 

— Credeam că am lămurit treaba asta, zic eu, trecând pe 
lângă el şi îndreptându-mă spre intrare. 

Mă prinde de încheietura mâinii şi mă întoarce spre el. 

— Se va lămuri doar când nu vă veţi mai vorbi. Simte ceva 
pentru tine, sunt sigur de asta. 


Nu a înţeles nimic... Probabil că eu simt ceva pentru Cam, iar 
el mă consideră doar o amică idioată care îl sărută fără motiv. 

— Nu e nimic între mine şi Cameron. Şi dacă i-aş spune lui 
Cam că simt ceva pentru el, mi-ar râde în faţă. 

Matt pare să se relaxeze. 

— Aşa sper. 

Îmi ia mâna şi o sărută. 

— Mă duc la baie. Ne vedem în clasă, zic eu. 

Trebuie să mă clătesc pe faţă, ca să mă trezesc. E o singură 
fată în baie; mă apropii de robinet, las apa să curgă şi mă 
stropesc puţin pe faţă. 

— Deci sunteţi din nou împreună... 

Mă îndrept şi în oglindă îl văd pe Cameron în spatele meu. Mă 
întorc repede şi îi pun mâna în piept, să îl fac să iasă din baie. 
Dacă îl prind aici, va avea probleme. 

— Nu poţi sta aici! 

ÎI împing, dar el nu se mişcă. 

— Poţi pleca, îi zice în schimb pe un ton ameninţător tipei 
care ne priveşte. Ea încuviinţează şi iese fără să spună nimic. De 
ce nu mi-ai spus? întreabă el, întors acum spre mine. 

Ce proastă sunt! Mai întâi îl sărut şi apoi mă împac cu Matt. 

— Pentru că nu mi s-a părut important. 

Îmi dau seama că tocmai am spus o prostie cât mine de mare. 

— Ba este important! Îţi amintesc că ieri m-ai sărutat. 

Sper să nu ne îndepărtăm din cauza asta, pentru că sunt 
sigură că aş suferi foarte tare. 

— S-a întâmplat înainte sau după sărut? mă întreabă el. 

Aş vrea să îl mint, dar ştiu că s-ar prinde. 

— Înainte, răspund eu. 

Ridică din sprânceană. 

— Şi atunci de ce ai făcut-o? 

Dau să spun ceva, dar nu ştiu ce să îi răspund. 

— Nu ştiu ce m-a apucat atunci... zic eu evitând să îl privesc 
în ochi. 

Cameron se apropie de mine. Îmi ridic privirea, şi privirea lui 
adâncă se întâlneşte cu a mea. 

— Ba ştii, dar nu vrei să recunoşti. 

Ştiu la ce se referă şi e adevărat. Mi-e teamă să recunosc că 
simt ceva pentru el, ceva pe care nu îl pot însă defini... 

Clatină din cap şi mă mângâie pe faţă. Mă cutremur când mă 


atinge şi mi se taie respiraţia. 

— Ştii că eşti cu persoana greşită, dar ai nevoie de dovezi, 
zice el. Nu am nevoie de dovezi, iar el nu ar trebui să fie aici, la 
doar câţiva centimetri de mine. Se apropie şi mai mult şi mă 
sărută. 

Nu îi pot face din nou aşa ceva lui Matt, aşa că îmi impun să 
mă îndepărtez de el. 

— Cam... eu... 

— Ştiu că o ştii şi tu, zice el, punându-şi degetul arătător pe 
buzele mele, ca să mă facă să tac. Sper să reuşeşti să nu te mai 
minţi singură, mai devreme sau mai târziu. 

Zâmbeşte şi iese din baie, lăsându-mă la mila propriilor 
emoţii. 

De azi înainte va trebui să încerc să fiu doar prietena lui şi să 
petrec mai mult timp cu Matt, ca să înţeleg ce simt cu adevărat 
pentru el. 

les din baie şi îl ajung din urmă pe Cameron pe coridor. Când 
sunt în dreptul lui, îmi zâmbeşte. 

— Aşteaptă... trebuie să iau ceva din dulăpior, îi zic eu. 

Mă urmează şi se rezeamă pe dulăpiorul de alături. 

— Ştii care e partea cea mai amuzantă la povestea asta? mă 
întreabă el sarcastic. 

— Care? 

Se întoarce şi mă priveşte fix. 

— Că eşti convinsă că poţi fi prietena mea. Adică, sunt sigur 
că într-o săptămână vom face din nou ce am făcut ieri... dacă nu 
chiar mai mult. 

Îmi iau manualul de literatură engleză şi îl pocnesc peste braţ, 
făcându-l să râdă. 

— Ai vrea tu... zic eu şi închid dulăpiorul. 

— Da, recunosc, răspunde el în timp ce ne îndreptăm spre 
sala de clasă. 

Când sună clopoţelul, anunțând pauza de prânz, profit de 
faptul că nu mai e nimeni în clasă ca să repet la istorie: în ora 
următoare, eu şi Cameron ne vom prezenta proiectul. 

Tremur toată, aşa cum fac de obicei când vine vorba de 
întrebări şi ascultat. În clipa aceasta îmi doresc doar să dispar 
de pe faţa pământului. 

— £ totul în regulă? mă întreabă Cameron intrând în sală. 

Stau în picioare, sprijinită de o bancă. Cam se apropie şi se 


aşază pe un scaun. 

— Hei, răspund eu încet. Sunt îngrozită. 

El zâmbeşte şi se loveşte peste coapsă, semn să mă aşez la el 
în poală. Clatin din cap; nu pot face aşa ceva, pentru că s-ar 
putea să intre Matt şi să ne vadă, şi cine ştie ce ar crede despre 
asta. 

— Matt nu e. Şi, în plus, trebuie să repetăm, zice el citindu-mi 
parcă gândurile. 

De fapt, are dreptate. Mă aşez în poala lui, iar el mă cuprinde 
cu braţele după talie. Mă trece un fior pe şira spinării. Cameron 
îşi sprijină bărbia pe umărul meu şi mă înfior când îi simt 
respiraţia fierbinte pe gâtul meu. 

— Eşti agitată? întreabă el. 

Încerc să mă concentrez asupra caietului pe care îl ţin în 
mână şi recitesc notițele pe care le ştiu deja pe de rost. 

— Da. Trebuie să beau o cafea sau ceva care să mă ţină 
trează. leri am învăţat până târziu, azi-dimineaţă m-am trezit 
devreme şi am nevoie de energie. 

Dau să mă ridic, dar el mă ţine. 

— Da, ai nevoie de ceva care să te facă să te simţi mai bine. 
Îşi apasă buzele pe umărul meu gol. Şi ştiu şi ce anume, 
continuă el, dar lui Matt nu i-ar plăcea. 

Nu pot să nu mă gândesc la gura lui şi la ce ar putea face ca 
să mă facă să mă simt mai bine. 

Mă gândesc din nou la ziua de ieri şi aş vrea să dau timpul 
înapoi ca să retrăiesc acele momente. Au fost emoţionante, dar 
ştiu că e o greşeală şi, dacă ar afla, Matt m-ar părăsi de tot. Şi 
nu îmi doresc asta: îl iubesc... Dar sunt prea curioasă să aflu la 
ce anume se referă Cam. 

— Ce vrei să spui? întreb eu. 

— Nu ai vrea să ştii... şopteşte el. 

Ba dimpotrivă... Dar ce m-a apucat? Sunt cu Matt! Trebuie să 
plec chiar acum; nu vreau şi nu mai pot petrece nici măcar o 
secundă cu el. Mă ridic. 

Cameron încearcă să mă oprească. 

— Nu... eu... trebuie să beau ceva. 

— Vin cu tine, zice el şi dă să se ridice. 

— Nu, rămâi aici şi repetă, îi răspund eu. Dacă luăm notă 
proastă va fi doar vina ta. 

Cameron chicoteşte şi se aşază la loc, ca să citească notițele. 


les grăbită din sala de clasă şi mă îndrept spre automatele de 
băuturi. 

Nu se poate să îmi placă de Cameron, mai ales că ştiu de ce 
se poartă aşa cu mine. Nash şi Matt m-au avertizat deja: aşa e 
el, se foloseşte de fete ca să se distreze. Pentru el sunt doar o 
pradă pe care trebuie să o cucerească, atâta tot. Din câte se 
pare, singura care a reuşit să îl schimbe a fost Susan. Dar cu ea 
lucrurile au stat diferit, pentru că era îndrăgostit de ea şi cred că 
încă e... Îmi dau seama de asta din felul în care reacţionează de 
fiecare dată când o vede. 

Dar de ce îmi pierd vremea gândindu-mă la astfel de lucruri? 
Nu trebuie să îmi mai creez singură probleme, trebuie să îmi 
concentrez atenţia asupra lui Matt, nu a lui Cameron. 

Ajung la automat şi aleg o cafea. 

„lar eu ştiu ce... dar lui Matt nu iar plăcea”, îmi răsună în 
minte vocea lui Cameron. Clatin din cap ca să alung astfel de 
gânduri, iau paharul şi mă îndrept din nou spre sala de clasă. 
După câteva înghiţituri mă simt deja mai bine. 

Pauza de prânz aproape că s - a terminat şi coridoarele 
freamătă de elevi care se bucură de ultimele momente de 
relaxare înainte să înceapă orele de după-amiază. 

— Cris, mă strigă Nash când mă vede. 

— Hei, a intrat deja proful? întreb eu. 

— Nu, nu, dar ştiu că te aşteaptă Cameron. Zâmbeşte tâmp şi 
mă prind rapid că mă ia peste picior. A fost distractiv să învăţaţi 
împreună? 

Ştie ce s-a întâmplat ieri după-amiază? l-a povestit Cameron? 

— Aăm... da. Mă aşteptam să fie mai rău, răspund eu şi sorb 
din cafea. 

— Da, şi el mi-a zis la fel... Cris, pot să îţi cer o favoare? 

Încuviinţez şi sper să nu fie ceva imposibil. 

— Are a face cu Sam. În ultima vreme e foarte tristă din cauza 
lui Cameron, care nu îi vorbeşte şi se poartă urât cu ea. Aşa că 
m-am gândit că poate ai vrea să vorbeşti tu cu el... 

— Eu? Cu Cameron? întreb eu uimită. Nu înţeleg de ce crede 
că m-ar asculta pe mine. 

— Da. S-ar putea să meargă... 

— De ce crezi asta? întreb eu. 

— În seara În care am avut întâlnire, când Sam s-a întors 
acasă, Cam nu părea supărat. Poate reuşeşti să îl convingi 


cumva. 

Ştiu deja că treaba asta îmi va aduce o mulţime de necazuri, 
dar mă priveşte cu ochii lui frumoşi şi mi-e imposibil să îl refuz. 

— Bine, voi încerca, zic eu, iar Nash mă îmbrăţişează de 
fericire. 

— Sper să reuşesc să îl conving, dar nu sunt nici eu convinsă 
de asta. 

— Vei reuşi, Cris, sunt sigur, zice el. Mai bine intrăm, că vine 
proful. 

Mă îndrept spre locul meu. Cameron, care e aşezat pe el, se 
ridică şi se întoarce la locul lui. 

Sper să iasă totul bine. 


28 


Prezentarea noastră nu a ieşit aşa de rău cum mă aşteptam. 
Ne-am descurcat mai bine ca alţii care au intrat în panică. 
Cameron, mai ales, şi-a prezentat partea impecabil, mult mai 
bine ca mine. _ 

Clopoţelul a sunat cu doar un minut în urmă, iar eu stau In 
bancă şi mă gândesc la cum m-am descurcat. 

— Nu ştiu... Tu te-ai descurcat perfect, eu n-aş şti... 

Cameron zâmbeşte şi mă îmbrăţişează, făcându-şi loc între 
picioarele mele. 

— Linişteşte-te, te-ai descurcat foarte bine, îmi şopteşte el la 
ureche. 

— Hmm, hmm, se aude o voce în spatele lui şi, când se dă la 
o parte, îl văd pe Matt. 

La naiba! 

— Dacă nu te deranjează, aş vrea să vorbesc cu iubita mea. 
leşim, Cris? 

Mă enervează felul în care subliniază iubita mea. Cameron 
ştie că suntem împreună, nu trebuie să îi aducă constant 
aminte. În plus, nu făceam nimic greşit, doar vorbeam despre 
prezentarea noastră. 

Cameron pare amuzat. 

— Scuze, nu ştiam că este proprietatea ta, zice el. 

Zâmbesc, dar Matt mă prinde de mână şi mă trage de acolo. 

Mă chinui să ţin pasul cu el, pentru că merge prea repede. 
Apoi se opreşte brusc şi, în mijlocul coridorului, mă întreabă: 

— Ce naiba se petrece? 

Care e problema lui? 

— Poftim? întreb eu. 

— În clasă... zâmbetele, privirile, îmbrăţişarea... îţi amintesc 
că ieşi cu mine! 

— Nu se întâmplă nimic şi, oricum, dacă sunt cu tine nu 
înseamnă că nu mă voi mai vedea cu persoanele la care ţin! Zic 
eu, străduindu-mă, în zadar, să îmi păstrez calmul. Imi dau 
seama că ne certăm în faţa tuturor, dându-ne în spectacol, lucru 


care sunt sigură că nu i-ar displăcea deloc lui Lexy. Matt, am 
vorbit deja despre asta şi ţi-am zis cum gândesc eu, adaug pe 
un ton mai calm. Tu hotărăşti ce vrei să faci. 

Nu zice nimic preţ de câteva clipe, după care se apropie şi mă 
îmbrăţişează. 

— Scuză-mă, dar sunt gelos. — De asta îmi place de el, pentru 
că recunoaşte când greşeşte. — Te rog să mă ierţi, repetă el. 

— Bine, răspund eu, dar m-am cam săturat să am probleme 
cu el. Şi m-am săturat de această situaţie deloc clară dintre 
mine şi Cameron. Aş avea nevoie de o perioadă de linişte, ca să 
îmi dau seama ce îmi doresc cu adevărat. Restul după-amiezii 
nu se desfăşoară mâi bine. les de la ultima oră mai furioasă ca 
niciodată. Proful de matematică ne-a dat un test neanunţat şi 
cred că nu m-am descurcat deloc. Cu toate chestiile care se 
întâmplă în viaţa mea, chiar nu m-am gândit deloc la numere. 
Merg repede pentru că vreau doar să ies de aici şi să mă duc 
acasă, să dorm şi să uit această zi urâtă. 

— Hei, hei, opreşte-te, mă strigă Cameron înaintând în grabă 
şi apucându-mă de încheietura mâinii. 

— Ce vrei? îl întreb eu. 

— Ce-ai păţit? 

Îmi smucesc braţul din strânsoarea lui. Nu mai lipseşte decât 
să ne vadă Matt, ar fi cireaşa de pe tort! 

— Nimic, lasă-mă în pace, îi răspund eu şi mă întorc, sperând 
să nu insiste, dar el vine după mine. 

— Ba nu, chiar vreau să ştiu. 

Mă prinde din nou de braţ şi sfârşim foarte aproape unul de 
celălalt. Trebuie să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna. 

— Cameron, termină, zic eu încet. 

Se îndepărtează de mine şi mă priveşte înspăimântat. 

— Cu ce anume? întreabă el. 

— Termină să te mai prefaci că îţi pasă de mine. Nu faci decât 
să mă induci în eroare. Te rog, trebuie să încetăm. Nu vreau să 
sufăr sau să am probleme cu Matt, te rog. 

— Eu... încearcă el să spună, dar îl opresc imediat. 

— Să stăm departe unul de celălalt o vreme, bine? îi zic eu. 
Am nevoie de timp ca să mă gândesc la tot ce se întâmplă şi 
mai ales pentru a înţelege ce simt pentru Matt. 

— Ştii deja ce simţi pentru el, dar nu vrei să accepţi. 

— Nu ştii nimic despre mine, despre cum gândesc, despre ce 


simt, aşa că opreşte-te! 

Ridică mâinile, semn că se dă bătut. 

— Bine, scuze, dar cred că este o mare prostie să stăm 
departe unul de celălalt. 

— Te rog frumos, Cameron, chiar am nevoie de asta. Bine? 
insist eu, iar el încuviinţează pufnind. 

Mă întorc şi ies din şcoală. 

Simt brusc un gol în interiorul meu şi aş avea nevoie să mă 
confesez cuiva, ca să alung sentimentul de vină care mă 
încearcă. Şi aş avea nevoie şi să mă ducă cineva acasă, dar nu 
contează! O plimbare mă va ajuta să reflectez la lucrurile care 
se întâmplă. 

Mă plimb cu căştile în urechi şi mă gândesc la Cass, la Trevor 
şi la momentele frumoase petrecute cu ei, fără alte probleme pe 
cap. Mi-e dor de viaţa mea din Los Angeles. 

Îmi vibrează telefonul şi deblochez ecranul, ca să văd de la 
cine am primit mesajul. 

De la Sam. „Treci pe la mine?” Nu vreau să merg la ea şi să 
risc să mă întâlnesc cu Cameron. Aş vrea să nu îi răspund, dar în 
cele din urmă decid să o fac, ca să mă asigur că nu s-a 
întâmplat nimic. 

„E totul în regulă?” 

„Da, e totul OK, doar că vreau să petrec o după-amiază 
frumoasă în compania ta”, îmi răspunde ea. 

De fapt, în ultima vreme am petrecut foarte puţin timp 
împreună şi mi-ar prinde bine să stau puţin cu ea. 

„Cameron e acasă?” întreb eu. Dacă e, nu mă duc. 

„Ar fi o problemă dacă ar fi acasă?” 

„Da”, răspund eu imediat. Mă uit în jurul meu şi îmi dau 
seama că aproape am ajuns acasă. 

„Nu e. ;-), îmi scrie Sam. 

Sper că nu a zis-o doar ca să mă convingă să merg la ea. 

„Atunci, vin.” 

Trec pe lângă casa mea şi mă duc direct la Sam: cu cât ajung 
mai repede, cu atât plec mai repede fără să dau de Cameron. 

Mă aflu în faţa vilei familiei Dallas. Ce noroc că locuim aşa de 
aproape! Sam deschide uşa şi mă îmbrăţişează fără să spună 
nimic. Zâmbesc şi o îmbrăţişez la rândul meu: chiar aveam 
nevoie de asta. Intrăm în casă şi nu îl zăresc pe Cameron 
înăuntru. 


— Nu e acasă. Are antrenament de fotbal, aşa că eşti în 
siguranţă, mă asigură Sam în glumă. Cris, spune-mi ceva: ce s-a 
întâmplat între tine şi Cam? La sfârşitul orelor mi s-a părut 
furios. 

— Îţi povestesc mai târziu; acum nu prea am chef de vorbă. 

— Bine, dar dacă aveţi probleme, încercaţi să le rezolvaţi, 
altfel Matt riscă să fie rănit. 

— Ce? Să fie rănit? Despre ce vorbeşti? zic eu, făcând ochii 
mari. 

— Da, e o stare de tensiune ciudată între el şi fratele meu. 
Azi, când se duceau la antrenament, Matt s-a ciocnit din 
greşeală de Cam, iar Cam a reacţionat foarte urât; era gata să ÎI 
ia la pumni, îmi explică Sam. 

De ce se poartă Cameron aşa? 

— Să schimbăm subiectul, te rog, spun eu, sperând să îmi 
alung din minte imaginea îngrozitoare cu Cameron şi Matt 
luându-se la bătaie. 

— Bine. Să mergem în camera mea. Cum a fost la testul de la 
matematică? 

— Foarte prost, nici măcar nu am învăţat. Dar tu? 

— Nu chiar aşa de rău, cred eu. In ultima vreme, Nash mă 
ajută In matematică şi în sfârşit încep şi eu să mai pricep câte 
ceva. 

De fiecare dată când vorbeşte despre Nash, îi strălucesc ochii 
şi e minunat să o văd fericită. 

— Cum vă înţelegeţi? întreb eu curioasă. 

La şcoală sunt mereu împreună şi par să plutească. 

— Foarte bine! E perfect şi foarte drăguţ! Chiar dacă ne-am 
certat deja o dată. 

— Serios? Cum aşa? 

— S-a supărat pentru că crede că am o stimă de sine foarte 
scăzută şi că nu mă iubesc îndeajuns de mult. Dar nu am ce să 
fac; aşa sunt eu, nu cred că mă voi schimba... 

— Important e că v-aţi împăcat, aşa e? 

— Da. Tu şi Matt cum vă înţelegeţi? 

— Nu prea bine. Ne certăm mereu şi, chiar dacă în cele din 
urmă ne împăcăm, se întâmplă altceva care ne desparte din 
nou. Nu e un sentiment prea plăcut. 

— Altceva... sau altcineva... Ştiu că nu i-a picat bine ce s-a 
întâmplat la petrecere. O ştiu cu toţii, de fapt. 


— Aşa e. Dar eram beată şi nu ştiam ce fac. 

— Când suntem beti facem cele mai ciudate lucruri... mai ales 
cele pe care vrem cel mai mult să le facem, dar pe care în 
condiţii normale nu am avea curaj să le facem. 

De fapt, are dreptate, încă de când am fost în sala de sport 
am vrut să îl sărut pe Cameron. Situaţia creată în timpul 
petrecerii mi-a dat doar curajul să o fac. 

— Simti ceva pentru Cameron? mă întreabă ea. 

— Eu... Nu ştiu... bolborosesc eu. 

— Deci nu negi, răspunde ea zâmbind. 

— Nici nu confirm, răspund eu. 

— Nu mi-ar displăcea să fim cumnate. 

Clatin din cap zâmbind şi arunc cu o pernă în ea. 

Sună soneria, iar Sam pare destul de surprinsă. 

— Probabil că e tata, zice ea şi se ridică să coboare la parter. 

Între timp, mă uit puţin în jurul meu. Intr-un colţ, pe noptieră 
e o fotografie cu Cameron şi Sam mici, costumaţi. Sunt foarte 
drăguţi şi mă întreb dacă şi el a păstrat fotografii de genul 
acesta cu sora lui. 

Îmi amintesc ce mi-a cerut Nash şi că i-am promis că voi vorbi 
cu Cameron. Dar cum să o fac, dacă am hotărât să stau departe 
de el? 

Pun rama la locul ei şi mă aşez din nou pe pat. Oare de ce 
întârzie Sam atât? les din cameră şi mă duc să văd dacă are 
probleme. Cobor încet scările şi o găsesc pe Sam închizând uşa 
de la intrare cu o expresie îngrijorată pe faţă. 

— E totul în regulă? întreb eu. 

Se uită în jur şi încuviinţează. 

Nu îmi place deloc comportamentul ei. 

— Eşti sigură? insist eu. 

Încuviinţează din nou. 

— Hai să ne întoarcem în camera mea, zice ea. 

— Bine, dar mă duc mai întâi să îmi iau un pahar cu apă. 

Pare să ezite. 

— În bucătărie? mă întreabă ea. 

— Aăm... da. 

— Bine. 

Sper doar să nu se fi întâmplat nimic grav. Intru în bucătărie 
şi îmi pun apă într-un pahar. 

— Prin asta înţelegi tu să stăm departe unul de celălalt? 


Vărs apa pe mine. Mă întorc şi îl văd pe Cameron, fără tricou, 
sprijinit de pragul uşii. 


29 


Nu ştiu ce să spun. De fapt, eo situaţie destul de ridicolă: cu 
puţin timp în urmă i-am cerut să stea departe de mine şi acum 
sunt în casa lui. Ştiam că n-ar fi trebuit să vin, dar, ca de obicei, 
nu mi-am ascultat instinctul. 

— Eu... dăm... 

Nu reuşesc să spun nimic. Mă gândesc doar la abdominalii lui 
şi la privirea lui amuzată. De ce sunt atât de proastă? 

— Eu... Sam m-a rugat să vin, îi explic eu, încercând să mă 
justific. 

— Ah. 

— Tu... i-ai spus ceva? întreb eu în timp ce se aşază lângă 
mine, sprijinit de blat. 

E prea aproape: mă atinge cu braţul pe spate. Mă străduiesc 
din răsputeri să îmi păstrez calmul. 

— Ce anume ar fi trebuit să îi zic? întreabă el. 

Mă priveşte şi îmi ţin respiraţia. Sper să nu îşi dea seama că e 
de ajuns să mă privească şi mi se taie respiraţia. Nu îmi place 
deloc. Mă simt slabă şi pierdută. 

— Mi s-a părut că a început brusc să se poarte ciudat. Poate 
că i-ai spus ceva care a supărat-o... ce ştiu eu... zic eu. 

Zâmbeşte. 

— Şi de ce crezi că aş fi sincer cu tine? Ţi-aş putea spune că 
doar am salutat-o şi poate că nu e adevărat. Sau că am înjurat-o 
şi poate că nu e adevărat. 

Se distrează luându-mă peste picior, nesimţitul! 

— Voi înţelege dacă spui adevărul. 

— Nu cred... 

— Atunci îmi va spune Sam, zic eu şi dau să pun paharul în 
chiuvetă. 

Mă prinde de încheietura mâinii şi mă trage spre el. 

— Dă-mi drumul, şoptesc eu. 

— Îţi explic eu de ce a reacţionat aşa, zice Cameron. 

Respir adânc şi mă forţez să mă îndepărtez de el. Mă dau un 
pas în spate, dar el mă urmează. 

— Te ascult, îi răspund eu, încrucişându-mi braţele peste 


piept. 

— Mi-a deschis uşa şi am rămas surprins să o văd acasă, 
ţinând cont că în ultima vreme e tot timpul cu Nash. 

— ŞI... zic eu, forțându-l să continue. 

— Am făcut o glumă şi s-a enervat. 

— Ce glumă? 

Zâmbeşte şi clatină din cap. 

— Nu ai vrea să o auzi. 

Aşa e, nu aş vrea, dar trebuie. 

— Ba chiar vreau să o aud. 

Fără să mă privească, se întoarce spre hiat şi se sprijină în 
palme. Are muşchi perfecţi... Mi-aş dori să mă mai îmbrăţişeze o 
dată, ca să îi simt apăsându-se în mine. Alung gândul. 

— Deci? îi dau eu ghes. 

— L-am spus doar că am crezut că şi-o pune cu Nash. 

Mă gândesc că Sam, la fel ca mine, a fost tulburată. 

— O, Doamne... reuşesc eu să răspund. 

— Am zis ceva rău? 

— De ce Îi faci toate astea? Nu merită aşa ceva. 

„Cameron nu îi vorbeşte şi se poartă urât cu ea... Poate 
reuşeşti tu să îl convingi cumva”, îmi răsună în minte cuvintele 
lui Nash şi îmi dau seama cât de ridicolă e această idee. 

— Mereu a fost aşa între noi; e obişnuită, se justifică el, 
ridicând din umeri. 

— Obişnuită? De fiecare dată când te porţi aşa cu ea, suferă 
îngrozitor. De ce nu înţelegi că Sam nu are nimic de-a face cu 
povestea părinţilor tăi? Nu e vina ei! 

— Ce ştii tu? Nesimţita aia mi-a distrus viaţa, şi mie şi familiei 
mele, şi acum îmi fură şi cel mai bun prieten! strigă el, arătând 
cu braţul spre camera de la etaj a surorii lui. Nu vezi că ne 
întoarce şi pe noi unul împotriva celuilalt? 

— Eşti nebun! Crezi că dacă o tratezi aşa vei rezolva ceva? Nu 
e adevărat, nu te poţi întoarce în trecut! Aşa, doar o răneşti! 

— Poate că aşa e, dar cel puţin eu mă simt mai bine. 

— Eşti un egoist. Te-ai întrebat vreodată cum se simte Sam? 

— Nu şi, sincer, nici nu îmi pasă, răspunde el fără să se uite la 
mine. 

Sper că zice toate astea pentru că e orbit de furie şi că nu 
vorbeşte serios. 

— Păi, ar trebui să o faci. Preţ de câteva secunde măcar, ar 


trebui să te gândeşti la ea şi la cât de nesimtit eşti, îi răspund eu 
şi ies din încăpere. 

Nash se înşela: nu aş reuşi niciodată să îl conving să se 
răzgândească. Dacă vorbesc cu el reuşesc doar să îl enervez şi 
atât. 

Urc scările şi aud zgomot de farfurii sparte în bucătărie. Nu 
îmi pasă. În clipa aceasta, vreau doar să ajung la Sam. Intru în 
camera ei. Închid uşa, dar nu mă întorc încă, deoarece sunt în 
continuare tulburată de discuţia cu Cameron. 

— De ce e acasă? întreb eu, încercând să mă calmez. 

— Plouă, au anulat antrenamentul, răspunde ea încet. 

Mă întorc şi o văd ghemuită într-un colţ al camerei, cu o cârpă 
plină de sânge în jurul încheieturilor mâinii. 

Îmi acopăr gura cu mâna şi ochii mi se umplu de lacrimi. 
Acum înţeleg tot... hanoracul... puloverele cu mâneci lungi... 

— Sam! 

— Cris... eu... lzbucneşte în plâns şi fug spre ea să o 
îmbrăţişez. Nu îmi vine să cred că a făcut aşa ceva din cauza lui 
Cameron. 

— De ce? o întreb eu. De ce îţi faci asta? 

— Am auzit tot... Mă doare să ştiu că fratele meu mă urăşte şi 
mă consideră responsabilă pentru problemele lui, răspunde ea 
printre suspine. 

— Nash ştie? o întreb eu ştergându-mi lacrimile şi uitându-mă 
la tăieturi. 

Încuviinţează şi atunci înţeleg în sfârşit disperarea pe care am 
văzut-o în ochii lui. 

— Sam, nu trebuie să o faci! Nu trebuie să te pedepseşti. Nu 
eşti responsabilă de nimic! 

— Ştiu, dar nu mă pot abţine. De fiecare dată când îl aud 
vorbind aşa, mă doare. Cris, dacă nu te deranjează, aş vrea să 
rămân singură. 

— Nu, Sam, nu te las singură! Hai să ne îngrijim de astea! 

După ce ne ocupăm de tăieturi, o îmbrăţişez tare, ca să simtă 
că nu e singură, că poate conta pe mine. 

— Ai vrea să ieşim puţin la aer? Vei vedea că te vei simţi mai 
bine după aceea, zic eu. 

Se şterge la ochi şi dă din cap că da. 

Ne plimbăm prin cartier cam o oră şi, când o conduc din nou 
acasă, îmi pare mai veselă. 


— Sam, sunt sigură că lucrurile se vor rezolva. Cameron nu te 
urăşte şi, de fapt, ştie că nu e vina ta. Se comportă aşa pentru 
nu ştie cum să îşi gestioneze durerea şi nu înţelege cât de tare 
te face să suferi. Trebuie să vorbiţi. Nu sunteţi inamici, sunteţi 
frate şi soră. 

— Voi încerca. 

— Voi încerca şi eu să vorbesc cu el, bine? încerc să o spun pe 
un ton cât mai convingător, dar în clipa aceasta îmi vine să mă 
duc la Cameron şi să îl iau la palme. 

Mă simt de-a dreptul neputincioasă şi, după ce am lăsat-o În 
camera ei, nu îmi mai pot stăpâni lacrimile. 

Dau să deschid uşa casei, dar Cameron vine la mine. 

— De ce plângi? 

Mă întorc spre el şi îl privesc în ochi. Mă simt stingherită 
văzându-l în faţa mea. 

Se apropie să mă îmbrăţişeze, dar eu mă dau un pas în spate. 

— Nu mă atinge. 

— Dacă e din cauza a ceea ce am spus mai devreme, eu... 

— Cameron, nu ar trebui să îţi faci griji pentru mine, ci pentru 
Sam. Gândeşte-te bine la situaţia voastră şi încearcă să vorbeşti 
cu ea. Atât e tot ce îţi cer, îi răspund eu pe un ton cât mai ferm. 

— Despre ce ar trebui să vorbesc cu ea? răspunde el. 

— Incearcă să o asculţi cu adevărat şi vei înţelege... 

Apuc clanţa şi ies din casă, sperând să nu mă urmeze ca să 
îmi ceară explicaţii. Din fericire, nu o face, şi sper să mă asculte 
curând. 


30 


După şcoală mă hotărăsc să fac o plimbare pe plajă şi să îmi 
acord o oră doar pentru mine. 

Au trecut exact şapte zile de la discuţia cu Matt şi trebuie să 
mărturisesc că mi-a fost de ajutor faptul că am stat departe de 
Cameron... Chiar dacă încă nu ştiu clar ce simt, s-ar părea că 
relaţia mea cu Matt merge destul de bine. 

Săptămâna aceasta, eu şi Cam ne-am comportat ca nişte 
simpli amici, fără vreo ambiguitate. Ba chiar am evitat să 
frecventez locuinţa familiei Dallas, ca să reduc la minimum 
riscul de a mă întâlni cu el. Din cauza aceasta însă, nu am avut 
prea multe ocazii să stau de vorbă cu Sam. Mi-a zis că se simte 
mai bine şi, la prima vedere, s-ar părea că aşa e, chiar dacă nu 
ştiu dacă a făcut vreun progres în relaţia cu fratele ei. 

Îmi pare rău că nu îmi pot ţine promisiunea făcută lui Nash, 
dar cred că, momentan, să stau departe de Cameron este 
alegerea corectă. 

Intru pe strada mea pierdută pe gânduri şi când îmi ridic 
privirea îl văd pe Matt. 

Ce caută aici? Locuieşte în cealaltă parte a oraşului! 

— Matt? 

— Cris? răspunde el, surprins. 

— Ce cauţi pe aici? întreb eu imediat. 

Îmi alcătuiesc în minte o listă cu persoanele care locuiesc în 
cartierul meu şi prima la care mă gândesc e Susan. Poate că 
pare absurd, dar am un presentiment puternic că a fost pe la ea. 
Sper cu toată fiinţa că mă înşel. 

— Voiam să te salut, zice el. 

— Casa mea e în cealaltă parte a străzii, răspund eu. 

Mmm... e chiar ciudat. Pare stânjenit. Bănuiala mea cum că ar 
fi trecut pe la Susan devine încetul cu încetul o certitudine şi 
ideea mă scoate din sărite. 

— Ah, zice el, evitându-mi privirea. 

Imi ascunde ceva... 

— Ai fost la Susan, nu-i aşa? întreb eu. 

Matt mă priveşte drept în ochi. 


— Da, recunoaşte el, iar inima mi se opreşte în loc. Pentru 
cursul de informatică. E complet habarnamistă, aşa că m-a 
rugat să îi dau câteva ponturi înainte de test, zice el fără să 
ezite. Pare sincer. 

Mă simt imediat mai bine după această explicaţie. Dar 
probabil că şi-a dat oricum seama că am fost confuză. 

— Eşti bine? mă întreabă el. Ce credeai? Că m-am dus ca să 
fiu singur cu Susan? Zâmbeşte. lubire, nu trebuie să îţi faci griji! 
Chiar dacă am fost împreună nu înseamnă că mai simt ceva 
pentru ea. Acum, în viaţa mea eşti tu şi pe tine te vreau, e 
limpede? 

Dau din cap că da. 

— Bravo. Se apropie şi mă sărută uşor pe buze, după care ne 
îndreptăm spre casa mea. 

Sunt uşurată, dar aş vrea să aflu ceva de la el. Nu am vorbit 
niciodată despre ciondăneala lui cu Cameron. 

— Matt, pot să te întreb ceva? 

— Sigur. 

— Ce se întâmplă între tine şi Cameron? 

Devine dintr-odată serios. 

— Dacă te referi la incidentul nesemnificativ de săptămâna 
trecută, nu a fost mare lucru. M-am ciocnit de el din greşeală şi 
a început să mă împingă şi să debiteze idioţenii. Dacă îl întrebi 
pe el, cine ştie ce pun la cale... Şi-a pierdut minţile de tot, iar 
comportamentul lui îmi confirmă că nu îi eşti indiferentă. Îmi 
venea să îi trag un pumn în faţă, dar, din fericire, m-am abținut, 
altfel l-aş fi făcut knock-out. 

Chiar dacă Sam mi-a povestit deja totul, ideea că el şi 
Cameron s-ar putea lua la bătaie din cauza mea mi se pare în 
continuare absurdă. In plus, dacă s-ar întâmpla vreodată, sunt 
mai mult ca sigură că învingător ar ieşi Cameron, iar Matt ar fi 
cel rănit. 

Prefer să las baltă subiectul ca să nu pun gaz pe foc. 

Când ajungem în faţa casei, îmi amintesc că părinţii mei sunt 
plecaţi. 

— Vrei să intri? întreb eu. 

El încuviinţează şi nici nu intrăm bine că sora mea, Kate, vine 
fuga şi mă îmbrăţişează. După care se uită curioasă la Matt şi 
rămâne locului, holbându-se la el. 

— Eşti iubitul ei, aşa e? întreabă ea pe un ton sever. 


El încuviinţează şi îi întinde mâna. 

— Îmi pare bine, sunt sora ei, Kate. 

— Îmi pare bine, sunt Matt, răspunde el. 

Kate îl priveşte câteva clipe fără să spună ceva. Apoi pleacă. 

— Îţi jur că de obicei nu e chiar atât de ciudată, îl asigur eu. 

— O, nu contează. Pare... drăguță, zice el zâmbind. 

Nu am mai văzut-o niciodată purtându-se aşa. Imi amintesc şi 
acum modul în care l-a întâmpinat pe Set: îl adusesem acasă ca 
să îl prezint familiei, iar ea s-a oprit şi l-a privit preţ de câteva 
secunde, dar imediat după aceea l-a îmbrăţişat şi i-a spus că 
este sigură că avea să fie perfect pentru mine. 

Ne alăturăm ei în sufragerie. Ne aşezăm să ne uităm la 
televizor, iar eu mă pun în braţele lui Matt. 

Sora mea se holbează în continuare la el, apoi, ca şi cum i-ar 
fi venit o idee genială, se ridică în picioare. 

— Mă duc să îmi iau ceva de băut, zice ea. Cris, vii cu mine? 

Ar trebui să o învăţ cum să inventeze minciuni mai bune. 

— E musai? o întreb eu enervată. Chiar nu se poate ca eu şi 
Matt să petrecem o oră liniştiţi, fără să ne întrerupă cineva? 

— Ştii că sunt scundă şi nu ajung la raft, răspunde ea, 
insistând. 

O urmez. 

— Îmi explici şi mie ce te apucă? întreb eu când ajungem în 
bucătărie. 

— Nu îmi place tipul, ascunde ceva, îmi zice ea bosumflându- 
se. 

Se poate aşa ceva? Toată lumea îl suspectează de ceva. 

— Kate, nu acum, te rog. 

— Aha! Ştiam eu că l-am mai văzut undeva! îţi aminteşti că ți- 
am povestit de cuplul din seara de Halloween? 

— Aăăm... nu, răspund eu şi sper să îmi spună totul în grabă, 
pentru că nu vreau să îl las singur pe Matt. 

— În seara de Halloween, când am dat o tură prin cartier, am 
văzut un cuplu şi, când m-am ciocnit din greşeală de ei, tipa a 
tipat la mine. 

— Şi? Ce vrei să spui cu asta? întreb eu. 

— Chiar dacă nu sunt absolut sigură, pentru că luminile erau 
cam fade, cred că el era tipul. 

— Bun, şi? Eu şi Matt ne certaserăm cu câteva zile înainte şi a 
venit la petrecere cu altă fată, aşa că am rezolvat misterul. 


Acum ne poţi lăsa în pace? 

— Bine, răspunde ea, când eu mă întorc şi dau să ies, dar 
spune-i că blondina aia nu era deloc simpatică! 

Mă opresc brusc şi mă gândesc la ce a spus Kate. 

Blondina aia? Tamara e brunetă. 

— Eşti sigură că era blondă? întreb eu, întorcându-mă din nou 
spre ea. 

— Nu era prea multă lumină, dar da, sunt sigură că avea părul 
blond, aproape fosforescent, zice ea chicotind. 

Oare se poate ca Matt să fi fost cu Susan? O blondină deloc 
simpatică... Din descriere ar putea fi ea. 

les din bucătărie şi mă întorc în sufragerie. Mă aşez lângă el şi 
am un presentiment ciudat. 

Dintr-odată, Matt se apropie şi începe să mă sărute tot mai 
fierbinte. Îmi pun mâinile pe pieptul lui, ca să îl îndepărtez, dar e 
mai puternic ca mine. Cad înapoi pe canapea, cu el deasupra 
mea, continuând să insiste. 

Ce l-a apucat? Din fericire, îi sună telefonul. 

— Matt... Ar trebui... îi zic eu, cu buzele lipite de ale lui. 

Telefonul continuă să îi sune. 

— Poate e important, insist eu. 

— Nu am chef să răspund, şopteşte el. 

Mă îndepărtez de el zâmbind şi îi iau telefonul. 

Mă uit la ecran şi expresia mi se schimbă imediat. 

Două apeluri pierdute de la Susan. De ce îl sună? Cuvintele lui 
Kate îmi răsună în minte. 

Apoi primeşte şi un mesaj. 

Matt mă priveşte. Vreau neapărat să văd ce i-a scris Susan, 
trebuie să văd. 

Dau click pe mesaj. 

— Deci? întreabă Matt. 

„De ce nu răspunzi? Trebuie să vorbim.” 

— E Susan. 

— Da, ca de obicei, proasta aia probabil că n-a fost atentă la 
ce i-am explicat. Se ridică şi îmi ia telefonul din mână. 

Nu ştiu, dar parcă nu sunt convinsă... 

— Ah, spun eu. 

Pune telefonul pe măsuţa din faţa canapelei, mă prinde de 
talie şi mă trage spre el. 

— Hei, cunosc expresia asta gânditoare. Nu îţi face griji, ţi-am 


mai spus deja că şi un măr mi se pare mai apetisant ca Susan. 

Râd de comparaţia lui. 

— Nu ştiam, răspund eu. 

— Ştii acum. Apoi se apropie şi mă sărută uşor pe obraz. Eşti 
foarte frumoasă, zice el* iar eu roşesc ruşinată. Vorbesc serios, 
eşti cea mai frumoasă dintre toate. 

— Mulţumesc, şoptesc eu. Li pun mâna pe spate şi îl sărut 
uşor pe buze, iar el mă prinde de talie şi sărutul devine tot mai 
profund. 

— Cris! exclamă Kate, dând buzna în sufragerie. 

Mă îndepărtez imediat de Matt. 

— De ce ne deranjează mereu? izbucneşte el. 

Mă ridic şi mă duc spre Kate. 

— Ce mai e acum? 

— Mama a zis că e pe drum spre casă, aşa că ar fi mai bine ca 
iubiţelul tău să plece, dacă nu vrei să îl interogheze. 

— Bine, mersi. 

După plecarea lui Matt, rămân singură şi mă gândesc la după- 
amiaza ciudată pe care am petrecut-o cu el. Simt în continuare 
că ceva nu e în regulă... E foarte dulce şi totuşi nu mă simt 
complet în largul meu cu el. 

Poate că sunt doar nişte temeri prosteşti sau poate sunt doar 
paranoică, dar am învăţat pe propria piele că e mai bine să îmi 
ascult instinctul. Trebuie să înţeleg ce se întâmplă între el şi 
Susan şi voi reuşi cumva să aflu. 


31 


Tresar din somn şi mă uit la telefon. E 7:15! 

Trebuie să mă grăbesc, pentru că azi trebuie să mă duc la 
şcoală cu autobuzul, ţinând cont că nu va mai fi Cameron afară 
să mă aştepte... 

Sar peste micul dejun şi o ţâşnesc pe stradă. 

Plouă, merg cu paşi repezi ca să ajung la timp în staţia de 
autobuz. Un val de apă rece îmi udă tenişii All Star şi mă 
cutremur. Şoferi proşti, care se distrează nimerind bălțile. 

Ajung la şcoală înainte să sune clopoţelul. Din fericire: am 
reuşit. 

Mă duc spre dulăpiorul meu. Il deschid şi mă sprijin de el preţ 
de câteva secunde. 

Dacă ziua bună se cunoaşte de dimineaţă... M-am trezit 
devreme, am sărit peste micul dejun, sunt udă de la genunchi în 
jos şi, în plus, îmi doresc incredibil de mult să îl văd pe 
Cameron. Nu ştiu de ce, dar simt nevoia de asta, chiar şi preţ de 
câteva secunde. Cu siguranţă că atunci ziua mea proastă s-ar 
îmbunătăţi. 

— lubire. 

Îmi ridic privirea şi îl văd pe Matt. 

— Hei. Îi zâmbesc, după care îmi mut privirea de la el, ca să 
iau manualul de engleză şi intrăm împreună în sala de clasă. 

Cameron stă la locul lui şi vorbeşte cu Nash. Preţ de o 
secundă, mă opresc să îi văd expresia: pare binedispus azi. 

Matt mă prinde de încheietura mâinii şi mă duce spre banca 
lui. De aici reuşesc să îl văd foarte bine pe Cameron, care râde 
cu Nash, şi zâmbesc şi eu. 

— Astăzi încă nu te-am salutat aşa cum trebuie, zice Matt, iar 
eu îmi îndrept atenţia asupra lui. 

Ne sărutăm, apoi mă aşez la el în poală. 

— Îmi pare rău că am plecat aşa ieri după-amiază. Aş fi vrut 
să rămân, îmi şopteşte el, strângându-mă în braţe. 

Zâmbesc, dar, în realitate, sunt cu mintea în altă parte: 
continui să mă uit la Nash şi Cameron, care se află în cealaltă 
parte a sălii de clasă. Aş vrea foarte mult să ştiu despre ce 


vorbesc. 

Sam intră cu casca încă pe cap şi se duce spre Nash. El i-o dă 
jos şi o sărută. O voi zice întruna: sunt prea drăguţi. Apoi se 
întoarce spre Cameron şi îl îmbrăţişează. 

Stai aşa... ce-am pierdut? 

Cred că Matt îmi vorbeşte, dar mi se pare că îl aud de 
departe. Nu îmi vine să îmi cred ochilor. 

— Deci? mă întreabă Matt. Pământul către Cris, zice el cu 
voce robotică. Îmi explici ce-ai păţit? 

Clatin din cap şi mă întorc spre el. 

— Ăă? Ce? întreb eu confuză. 

— Îmi explici ce anume e atât de interesant în partea aceea? 

Se apleacă să vadă. _ 

— Sam şi Cameron s-au îmbrăţişat,. li explic eu emoţionată, 
sperând ca Matt să reacționeze ca mine. 

— Ah, şi ce e aşa emoţionant la asta? zice el. 

Doar nu a vorbit serios... Până şi Susan îi priveşte surprinsă. 

— Cameron a urât-o dintotdeauna pe Sam, şi acum s-ar părea 
că lucrurile s-au schimbat. 

Matt mă priveşte de parcă aş vorbi într-o limbă străină. 

— Deci, te-ai hotărât dacă vii la meci duminică? 

Nu pot să cred că a schimbat subiectul. Mă ridic în picioare 
fără să îl privesc. 

— Da, voi veni. 

Intră profesorul şi mi duc să mă aşez la locul meu, în faţa lui 
Cameron. Nu ştiu cum se va comporta cu mine. Mă va saluta 
9au mă va ignora? Când privirile noastre se întâlnesc, devin 
rigidă şi nu ştiu ce să fac. Să îl salut? Nu, poate că ar fi mai faine 
să nu. Zâmbeşte, iar eu îi zâmbesc la rândul meu în timp ce îmi 
pun ghiozdanul pe jos 

— Hei, zice el. 

Mă aşez şi mă întorc puţin spre el, sperând ra proful să nu mă 
vadă. 

— Ciao. 

— Aăm.. Aş vrea... se bâlbâie el, după care se opreşte. 
Respiră adânc. Aş vrea să vorbesc cu tine după oră. 

Încuviinţez şi mă aşez liniştită pe scaun. 

Toată dimineaţa mă gândesc numai la cererea lui. Sunt 
emoţionată şi abia aştept să vorbim. 

Când sună clopoţelul pentru pauza de prânz, rămân la locul 


meu. 

— Hei, putem vorbi? mă întreabă Cameron. 

Pare destul de agitat. 

Încuviinţez şi mă ridic, ca să aud ce are să îmi spună. 

— Nu aici, vino cu mine, zice el şi mă prinde de încheietura 
mâinii să mă tragă afară din sala de clasă. 

Străbatem condorul şi intrăm în baia fetelor. Pentru binele lui, 
sper să nu îl fi văzut niciun prof. 

O fată care se machiază în fata oglinzii ţipă uşor când ne vede 
intrând. 

— leşi! îi zice Cameron pe un ton dur. _ 

Îşi strânge lucrurile şi pleacă înspăimântată. Încă nu înţeleg 
cum pot să îşi piardă altele capul după el. Bine, recunosc, e 
foarte frumos, dar are un caracter insuportabil. 

Verifică să nu fie nimeni în toalete, după care se opreşte în 
faţa mea. 

E foarte aproape de mine, aşa că hotărăsc să mă dau un pas 
în spate. 

— Voiam să vorbesc cu tine despre după-amiaza trecută şi 
despre Sam. Ai avut dreptate. După re ai plecat m am dus în 
camera ei. Cu intenţia de a o învinovăţi şi de a o insulta... 

— De ce? Nuţi-a făcut nimic! îl întrerup eu. 

— Lasă-mă să vorbesc! Sam era întinsă pe pat şi dormea. M- 
am oprit să o privesc şi am observat că avea încheieturile mâinii 
bandajate. Am acoperit-o cu o pătură, pentru că mi se părea că 
îi era frig, dar s-a trezit şi am Întrebat-o despre bandaje. La 
început s-a eschivat, după care a izbucnii în plâns şi mi a 
povestit totul Jur că nu m-am gândit niciodată că suferă atât de 
tare. Nu mi-am imaginai că ar ajunge vreodată la asta. Am avut 
nevoie de puţin timp ca să diger treaba asta... Zilele acestea am 
vorbit şi mi-a spus că ar vrea pur şi simplu să mă port mai 
frumos cu ea pentru că nu mai rezistă. Nu ştiu dacă voi reuşi, 
dar i-am promis că voi încerca. 

Nu pot să cred că m-a ascultat. Zâmbesc şi. Fără să îmi dau 
seama, îl îmbrăţişez. Niciun alt lucru nu mi-ar fi făcut ziua mai 
bună ca această veste minunată. De-acum Sam va fi fericită şi 
se va putea bucura nestingherită de povestea ei cu Nash. 

— Mulţumesc, şoptesc eu. 

Mă încearcă o senzaţie atât de intensă, încât mi-aş dori mult 
ca acest moment să nu se mai termine niciodată. 


— Nu te aşteptai la asta, nu? întreabă el, dându-mi drumul din 
strânsoare. 

— Sincer, nu. Credeam că nu vei face niciodată un pas spre 
Sam, ba chiar eram convinsă ca te-ai supărat pe mine pentru că 
m-am băgat între voi. 

— Da, chiar m-am supărat... de fapt, încă sunt, recunoaşte el. 
Nu mi-e uşor să explic ce simt... Sunt foarte furios din cauza a 
ceea ce ni s-a întâmplat mie şi familiei mele, dar ai dreptate 
când spui că nimic nu îmi va aduce înapoi lucrurile pe care le- 
am pierdut fi că Sam nu are nimic de-a face cu asta. Doarcă mi- 
am descărcat durerea pe ea, pe nedrept. 

Zâmbesc şi încerc să nu mă las încântată de ochii lui superbi. 

— Am văzut că şi lucrurile între tine şi Matt merg bine.. 

— Da, în sfârşit. 

— Şi eşti fericită? 

„Sunt fericită?” mă întreb eu. 

— Da, zic eu aproape în şoaptă. 

— Atunci, bine. Păi, ar fi mai bine să ies. Nu aş vrea să mă 
aleg cu o suspendare. 

Încuviinţez, şi Cameron pleacă. 

Sam intră În baie o clipă mai târziu. 

— Ţi-a spus deja? L-am văzut ieşind de aici, mă întreabă ea 
zâmbitoare. 

— Da, mi-a povestii totul. 

— Nu-i aşa că e minunat, Cris? Cameron s-a hotărât în sfârşit 
să vorbească cu mine. Nu îţi dai seama căi de fericiţi sunt mama 
şi tata de această veste. 

Sam e în al nouălea cer; pare o eu lotul altă persoană. 

— Cam şi-a cerut scuze pentru modul în care s-a purtat cu 
mine în toţi aceşti ani şi, în felul lui, mi-a spus că mă iubeşte. Şi 
toate acestea s-au întâmplat doar mulţumită ţie. 

— O, dar eu nu am făcut nimic, răspund eu, roşind. 

— Ba da! Nu ştiu ce i-ai spus ca să îl convingi. Dar e doar 
meritul tău că s-a hotărât să salveze relaţia noastră. Te ador! 


32 


În cele din urmă, clopoţelul sună, punând capăt celei de-a 
doua săptămâni extenuante din luna noiembrie 

Nici nu ies bine pe coridor, că îmi sună telefonul, iar pe ecran 
apare numele „Trevor”. 

Au trecut aproape două săptămâni de când nu am mai vorbit 
cu prietenii mei. In acest timp, Cass m-a sunat de două ori, dar 
nu am reuşii să Şi răspund, nici nu am avut timp să o sun înapoi 
din pricina tuturor lucrurilor care s-au întâmplat. Mă simt puţin 
vinovată, dar, aşa cum mă temeam, nu e deloc uşor să menţii 
relaţii la distantă. 

— Trevor. Răspund eu. 

Se aud doar zgomote pe fundal şi nu se înţelege nimic. 

— Trevor? repet eu mai tare, ca să mă audă. 

— Închide telefonul, nu fi antipatic, zice o fată de la celălalt 
capăt şi sunt absolut sigură că e vorba de Cass. 

— Trevor? repet eu, stând nemişcată în mijlocul coridorului, 
cu telefonul în faţa gurii. 

— Cris... eu... 

Apelul se închide. 

Ce se întâmplă? 

II sun înapoi. 

Intră mesageria. 

Nu îmi vine să cred. 

Încerc de mai multe ori, dar nici el, nici Cass nu îmi răspund. 

— E totul în regulă? mă întreabă Nash. 

— Nu. Răspund eu, ducându-mi mina la frunte. 

Ce e a întâmplat? mă întreabă îngrijorat. 

— Eu... nu ştiu. Am primit un apel de la un prieten din Los 
Angeles şi cred că s-a întâmplat ceva grav. 

— Încearcă să îl suni înapoi. 

— Am făcut-n deja. Dar nu îmi răspunde. 

— Foloseşte telefonul meu, dacă vrei. 

Li iau celularul şi formei numărul lui Trevor, sperând să 
răspundă, deşi ştiu că de obicei nu răspunde la numere 
necunoscute. 


— Haide... Trevor, şoptesc eu. Sperând să răspundă la apel. 

— Alo. 

— Trevor! Ce se întâmplă? 

— Cris? 

— Da. Eu sunt. Îmi explici, te rog, ce se întâmplă? 

Trevor nu zice nimic preţ de câteva clipe, iar pe fundal o aud 
doar pe Cass plângându-se. 

— Nimic, zice el în cele din urmă. i 

— Nimic? Mă suni ca şi îmi spui că nu e „nimic”? |ţi baţi joc de 
mine? 

Nash mă priveşte. 

— Cris... Şi dacă ţi-aş spune, ce s-ar schimba? Tu eşti acolo, 
iar noi suntem aici, în celălalt capăt al Statelor Unite. Şi oricum 
sunt sigur că nu ţi-ar păsa câtuşi de puţin... 

Cuvintele lui mă rănesc. Cum poate să spună astfel de 
lucruri? Ne cunoaştem de când eram mici. Ştie mai bine ea 
oricine altcineva cât de mult ţin la ei. Ştiu că în ultima vreme am 
fost puţin absentă, dar am avut şi eu problemele mele. 

— Trevor, doar nu vorbeşti serios, nu-i aşa? întreb cu 
resemnată. 

— Da, Cris, chiar vorbesc serios. Ai plecat de când...? O lună? 
Şi deja suntem nişte străini pentru tine. Nu ştii nimic despre 
viaţa noastră. Vezi-ţi de viaţa ta în Miami şi de noii tăi prieteni. 
Cass va trece peste asta şi fără ajutorul tău. Te-ai întrebat 
vreodată de ce s-a comportat ciudat ultima dată când am 
vorbit? Pentru că nu se simte bine! Şi tu nu ţi-ai dat seama de 
nimic! 

— Nu e adevărat... eu... dau să spun încet, dar el mă 
întrerupe. 

— Nu, Cris. Ajunge! Nu mai am chef de vorbit, spune el şi 
închide. 

Sunt şocată şi simt că mă prăbuşesc chiar acum, în faţa 
tuturor Trevor, cel mai bun prieten al meu... nu îl mai recunosc. 

Îi dau înapoi telefonul lui Nash şi îmi şterg lacrimile. 

E halucinant... cum poate să dea vina pe mine pentru tot? Nu 
am ales eu să mă mut aici! Şi, apoi, de unde să ştiu că Cass nu 
se simte bine? 

Nash mă îmbrăţişează şi izbucnesc În plâns. 

— Linişteşte-te. Zice el, mângâindu-mă pe cap. 

— Hei, zice Cameron oprindu-se lângă noi. Ce se întâmplă? 


— Nu ştiu... răspunde Nash. 

Nici măcar nu pot vorbi. 

— Mulţumesc, Nash, o duc eu acasă. Sunt o mulţime de 
oameni aici care nu ştiu să îşi vadă de treburile lor, zice 
Cameron, uitându-se înjur. 

— Haide, să mergem! 

Îşi pune braţul pe după umerii mei şi ieşim împreună din 
şcoală. 

— Urcă, zice el şi îmi deschide portiera maşinii. Ce s-a 
întâmplat? mă întreabă când suntem înăuntru. 

Nu spun nimic, încercând să mă liniştesc. 

— Hei, zice el şi îşi pune mâna peste a mea, ca să mi-o ia de 
pe faţă şi să mă poată privi În ochi. Probabil că arăt îngrozitor 
acum, dar nu îmi pasă. 

Putem să mergem acasă? îi cer eu printre suspine. 

— Mai întâi explică mi ce s-a întâmplat şi după aceea te duc. 

— Cameron. Porneşte imediat maşina, insist eu. 

— Vreau doar să te ajut. 

— Nu mă ajuţi deloc aşa. 

Continuă să se holbeze la mine şi jur că, dacă nu se opreşte, 
mă dau jos din maşină şi o iau pe jos. 

— Deci? insistă el. 

Pufnesc şi mă uit pe geam. 

— Bine, îţi zic. Cel mai bun prieten al meu mi-a zis nişte 
lucruri îngrozitoare. Cea mai bună prietenă a mea, una dintre 
persoanele la care ţin cel mai mult pe lumea asta, trece printr-o 
perioadă grea, iar eu sunt aici, la mii de kilometri distantă, şi nu 
pot să fac nimic. Nici măcar nu ştiu care e problema! Mă simt ca 
naiba. Sunt o persoană îngrozitoare! La naiba cu Miami! Ar fi 
fost totul altfel dacă aş fi rămas în Los Angeles! 

— De ce spui că eşti o persoană îngrozitoare? Uită-te la tine! 
Dacă ai fi, te-ar durea în cot de prietenul tău şi de lucrurile pe 
care ţi le-a spus. În plus, mutarea ta la Miami a fost un lucru 
pozitiv pentru multe persoane. Adică, ai venit de o lună şi un pic 
şi ai reuşit deja să ne faci pe mine şi pe sora mea să ne 
înţelegem... Ţi se pare puţin lucru? 

E aşa ciudat să fiu în maşină cu Cameron, care încearcă să îmi 
ridice moralul. 

— Nu mă pricep la vorbe, continuă el. Dar ideea este că nu 
eşti o persoană groaznică, aşa cum crezi tu. In plus. Ar trebui să 


nu te mai gândeşti la cum ar fi decurs viaţa ta dacă ai fi rămas 
la Los Angeles. Acum eşti aici, iar lucrurile nu se pot schimba. |ţi 
repet ce mi-ai spus tu cu două săptămâni în urmă: „Nu te poţi 
întoarce în timp.” Trebuie să accepti asta, Cris! 

Nu îmi place să recunosc, dar are dreptate. 

— Nu îmi place să te văd aşa. Zice el şi mă mângâie pe obraz. 

Imi ridic privirea şi mă trezesc foarte aproape de faţa lui. Imi 
priveşte buzele, iar eu rămân cu privirea pironită la ale lui. 

— Nu pot, şoptesc eu. 

— Dar vrei. 

— Nu pot. Repet eu. Ştii că nu îi pot face una ca asta lui Matt. 

Îşi pleacă privirea şi încuviinţează. 

— Imi pare râu. Zic eu. 

— Nu îţi face griji. Ai dreptate. Se forţează să zâmbească. Să 
mergem! 

Porneşte maşina şi străbatem drumul până acasă în tăcere. 

Odată intrată în cameră, mă uit câteva minute la fotografia cu 
Cass şi Trevor. Eram atât de fericiţi şi de uniţi. Mă gândesc din 
nou la ce mi-a spus Trevor şi o lacrimă mi se prelinge pe obraz. 
Nu reuşesc să îmi imaginez ce se întâmplă cu Cass. Da, ultima 
dată când am văzut-o, în timpul apelului video, părea diferită... 
ţigările, noul look... dar nu mi-am dat seama că trece printr-o 
perioadă grea. Poate că, atunci când a încercat să mă sune şi nu 
i-am răspuns, voia să mărturisească. Mă simt în continuare ca 
naiba. Trebuie neapărat să vorbesc cu ea şi să înţeleg ce se 
întâmplă. Dar, mai întâi, trebuie să îmi regăsesc puţin liniştea şi 
luciditatea proprie. Nu pot vorbi în starea asta. 

Mâine e sâmbătă şi voi avea tot sfârşitul de săptămână la 
dispoziţie ca să mă gândesc la asta. Acum însă trebuie să îmi 
distrag atenţia ni alte lucruri. 

Mă aşez la birou, deschid manualul de matematică şi încerc 
să mă concentrez pe ecuaţii şi logaritmi. Am de recuperat 
capitole întregi din programă, iar numerele îţi pot ţine mintea 
incredibil de ocupată. 

După o oră de învăţat, sunt deja frântă. Mă întind pe pat, îmi 
iau telefonul şi căştile, să ascult putină muzică. Mă uit peste 
playlist şi aleg un cântec mai vechi, dar pe care îl ador pentru că 
are o melodie dulce şi versuri delicate. 

A Drop în the Ocean mă relaxează imediat. Nu voi înceta 
niciodată să cred că muzica e cel mai bun medicament pentru 


suflet. 

Telefonul vibrează. E un mesaj de la Matt:... Am aflat că azi ai 
plâns şi ai plecat cu Cameron. Ce s-a întâmplat?” 

Nu am chef de vorbit, pentru că aş risca să izbucnesc din nou 
în plâns şi nu vreau asta. 

Mă prefac că nu am citit mesajul, dau muzica mai tare şi mă 
concentrez pe versurile melodiei închid ochii, mintea mea trece 
de la o imagine la alta şi, fără să vreau, se opreşte la Cam... Îi 
văd ochii, buzele, zâmbetul... 

Mă ridic în şezut şi îmi scol căştile, ca să nu mă mai gândesc 
la el. 

lau din nou telefonul De data aceasta am trei mesaje primite. 
Două de la Matt şi unul de la Cameron. 

Îl deschid mai întâi pe cel de la Cameron. 

„E totul în regulă?” 

Zâmbesc tâmp. 

„Da, e mai bine. Mersi de întrebare”, răspund eu. 

„Ce bine ;-)” scrie el. 

Mă bucur ca o idioată şi citesc mesajele de la Matt. 

„Cris?” 

„Ce-ai păţit? Te-ai supărat pe mine?” 

„Îţi spun mâine”, scriu eu. 

„Bine. Orice ar fi, voiam să îţi spun că sunt aici, dacă ai nevoie 
de mine.” 

„Te ador”, scriu eu în mod automat. Nu ştiu de ce, dar mi se 
pare cel mai potrivit lucru de spus în momentul acesta. 

„Te iubesc”, scrie el. Nu îi mai răspund. 


33 


Din fericire, săptămâna a trecut repede şi acest penultim 
weekend din luna noiembrie trece în zbor fără probleme 
deosebite. 

Chiar dacă weekendul trecut nu am mai reuşit să vorbesc cu 
Cass, miercuri mi a răspuns la un e-mail. M-a asigurat că e bine 
şi mi-a zis să nu îmi fac griji. Nu s-a lungit cu explicaţiile, dar mi- 
a spus că întâmpină ceva greutăţi la şcoală şi să nu bag în 
seamă neliniştile lui Trevor. 

EI, în schimb, nu mi-a mai răspuns la apeluri, nici la e-mailul 
pe care i l-am scris. Incep să cred că am pierdut un prieten. 
Sinceră să fiu, şi eu sunt dezamăgită de comportamentul lui. In 
vinerea aceea, când am vorbit la telefon, mi-a spus nişte lucruri 
îngrozitoare, care m-au rănit. Cât ţine de mine, am încercat să 
vorbesc cu el, dar s ar părea că pe el nu îl interesează să 
clarificăm situaţia. 

In rest, a fost o săptămână destul de liniştită şi de 
plictisitoare, în care am mers la şcoală, am repetat lecţii şi m- 
am certat puţin cu Matt - nimic comparabil cu certurile din 
săptămânile trecute. Chiar dacă viaţa mea pare mai puţin 
interesantă acum, există şi avantaje în faptul că stau departe de 
Cameron. Susan mă lasă în pace şi reuşesc să vorbesc şi despre 
alte lucruri cu Matt, care nu mai pare obsedat de el. Cu toate 
acestea, am impresia că nu se simte complet împărat... In plus, 
dacă e să compar relaţia noastră cu cea dintre Sam şi Nash, îmi 
dau seama că ne lipseşte ceva şi că nu vom fi niciodată la fel de 
apropiaţi ca ei. 

— Deci, ce faci de Crăciun? mă întreabă Sam distrăgându-mi 
atenţia de la gândurile mele. 

E duminică dimineaţă şi ne plimbăm prin centru, să căutăm o 
rochiţă drăguță pentru cina ei cu părinţii lui Nash, cate vor fi în 
trecere prin Miami peste câteva săptămâni. 

— Momentan, nimic. Tu? întreb eu. 

Mai este o lună până la Crăciun, dar centrul oraşului e deja 
împodobit cu luminiţe şi decoraţiuni. 

— Nu ştiu, dar cred ca anul acesta rămânem aici. Tata va 


lucra şi în timpul vacanței, se plânge ea. 

Dacă tatăl ei lucrează, mă gândesc că şi al meu va face la 
fel... Aşa că probabil vom rămâne şi noi în oraş. 

— Îmi place mult magazinul acesta, zice ea, arătând spre e 
vitrină. 

Intrăm şi ne uităm în jur. Sam îmi arată o rochiţă perfectă 
pentru silueta ei minionă. 

Probeaz-o! o încurajez eu. Sam ia rochia şi intră emoţionată 
într-o cabină de probă liberă, iar eu mai arunc un ochi prin jur. 

Când termin, mă întorc la ea, iar din cabina de probă 
învecinată iese o fată. 

Tamara! Nu se poate! M-am ciocnit de ea toată săptămâna. 

— Cris! exclamă ea. 

— Hei! 

— Îţi place? Mă întreabă arătându-mi puloverul de un galben 
aprins de pe ea. 

Ştiu că ar trebui să fim mereu sinceri şi că ar trebui să îi spun 
că arată ca o lămâie uriaşă, dar prefer să o mint. Incuviinţez, iar 
ea se priveşte din nou în oglindă, cu un aer satisfăcut, apoi 
trage perdeaua cabinei de probă. 

După aceea iese Sam, aşa cum îmi imaginam, rochiţa îi vine 
ca turnată. 

— Deci? mă întreabă ea. 

— Îţi stă foarte bine Părinţii lui Nash te vor adora, sunt sigură 
de asta. 

— Nici nu îţi dai seama cât sunt de agitată. Dacă nu le va 
plăcea de mine? 

— Nu intra în panică, totul va fi bine! 

Face o piruetă şi se uită în oglindă. 

— O iau, zice ea convinsă şi se întoarce în cabina de probă. 

— Te aştept afară. 

Când ies din magazin, îl văd pe Matt, care, cu mâinile în 
buzunar, se uită absent la hainele din vitrină 

— Matt?! 

— Cris?! Ce cauţi aici? întreabă el surprins. 

— Am venit cu Sam la cumpărături. Tu nu trebuia să te vezi 
cu un prieten? 

— Ah, da... îl aştept. Trebuie să ne cumpărăm pantofi de 
fotbal noi. 

— Şi îl aştepţi aici? În faţa unui magazin de haine pentru 


femei? 

Îmi vine să râd de cât de ridicolă roi se pare situaţia. 

— Nu aici! Îl aştept acolo, în faţa restaurantului. 

Îmi arată localul din faţă. 

Sam iese. 

— Noi plecăm, zic eu şi îl sărut rapid. 

— Bine, ne vedem mai târziu la meci. Distracţie plăcută, zice 
el şi pleacă. 

Ne continuăm plimbarea şi observăm o blondă care îşi 
croieşte maiestuos drum prin mulţime, ca un star de la 
Hollywood. 

Susan, se deplasează în direcţia opusă şi, când ne vede, nici 
măcar nu catadicseşte să ne salute. 

O urăsc aşa tare! 

— Ai văzut-o? mă întreabă Sam. 

Încuviinţez din cap. 

— Nu înţeleg cum a putut Cam să fie cu ea! 

— Voia să o schimbe, dar se pare că nu a reuşit, îi iau eu 
apărarea. 

— Vipera aia trece din când În când pe la noi şi îşi petrece 
după-amiaza cu el. Face tot posibilul ca să îl recucerească. Ar 
trebui să vezi ce frumos se poartă când sunt împreună. 

Râd forţat. Nu ştiam că Susan şi Cameron au rămas amici. 

— Dacă se împacă, jur că... Nu ştiu cum, dar voi face tot 
posibilul să îi fac să se certe. 

Râd din nou când văd ce hotărâtă e. Cine ştie cum aş 
reacţiona dacă Susan şi Cameron s ar împăca. Mă tem că nu 
prea bine... 

— Şi totuşi... Ar exista o modalitate de a o scoate pe Susan 
din viaţa lui, continuă Sam pe un ton conspirativ. 

— Ah. Da? Şi care ar fi aceasta? 

— Tu, Cris. 

— Poftim? Ce tot zici acolo? 

— Da, Cris. De ceva vreme mă gândesc la asta şi îl observ pe 
Cam. Faptul că mă întreabă despre tine, că e mereu binedispus 
când eşti şi tu... Nu ştiu, poate mă înşel, dar cred că îi place de 
tine. 

— Nu... Chiar nu cred... E evident că încă 9e gândeşte la 
Susan, răspund eu. 

— E adevărat, dar dacă i-ai da puţin târcoale... Sunt sigură că 


ar lăsa-o haltă şi şi-ar îndrepta atenţia spre tine. Dar tu eşti 
îndrăgostită de Matt, aşa-i? mă întreabă ea pe un ton răutăcios. 

— Nu ştiu. Nu mai sunt sigură de nimic, recunosc eu. 

— Şi atunci de ce stai cu el? 

Oare mă înşel sau Sam e puţin prea curioasă astăzi? 

— Pentru că... Nu aş şti să îţi apun; din mai multe motive... 
Pentru că a fost printre cei care s-au purtat frumos cu mine rând 
am ajuns aici, pentru că e drăguţ şi blând, şi pentru că, deşi ne 
certăm des. Mă simt legată de el. 

— Asta înseamnă că eşti îndrăgostită, Cris. 

— Da, aşa cred, spun eu, deşi nu sunt convinsă. 

La scurt timp după aceasta, eu şi Sam ne despărţim şi 
stabilim să ne întâlnim după-amiază, să mergem la meciul de 
fotbal rare se va juca pe terenul şcolii. 

La şase fix suntem deja în tribună, cu ochii aţintiţi pe teren, 
aşteptând ca echipele să îşi facă intrarea. 

Băieţii intră în fugă şi se aranjează pe teren după schema 
stabilită de antrenor. 

Matt stă în poartă, iar Camerun e în atac. 

Mă uit întruna când la unul, când la celălalt. Echipa şcolii 
noastre e clar mai bună, iar partida se joacă aproape în 
întregime pe jumătatea de teren a echipei adverse. 
Protagonistul indiscutabil al partidei e chiar Cameron. La primul 
lui gol. fetele sunt în culmea extazului când îşi dă jos tricoul şi 
începe să alerge pe teren. 

— O, da, fratele meu e chiar grozav... Te înţeleg! zice Sam, 
făcându-mi cu ochiul. 

— Ce? 

Râd clătinând din cap şi urmăresc din nou jocul. 

Partida se încheie cu scorul de 4-1 pentru noi. Din cele patru 
goluri, trei le a dat Cam şi unul Taylor. 

Coborâm din tribună să ajungem la băieţi, rare stau de vorbă 
cu antrenorul. 

Când ne văd, Nash şi Cam vin spre noi, în timp ce Matt 
vorbeşte În continuare cu antrenorul. 

— Nu ştiam că eşti aşa de bun. Îi apun eu lui Cam. 

— Chiar sunt. Ba chiar şi mai bun. Azi nu am fost în formă. 

— Ce modest eşti! glumesc eu. 

Matt se apropie şi mă îmbrăţişează imediat. 

— Mi-ai purtat noroc, zice el şi mă sărută. 


— Nu e adevărat, răspund eu. 

— Te iubesc, şopteşte el. 

— Hai să mâncăm ceva, zice Cameron trecând pe lângă noi. 

ÎI urmăm toţi şi intrăm într-o sală cu o masă lungă în centru, 
plină cu mâncare şi băuturi. Încerc să îmi fac loc printre 
persoanele înghesuite În junii bufetului. 

Matt s-a făcut deja nevăzut; nu îl mai găsesc pe nicăieri. Simt 
nevoia de a lua o gură de aer proaspăt. 

— les puţin, zic eu. 

— Vin cu tine, zice Cam. 

Atunci Susan se pune în fata noastră. Expresia lui Cameron se 
schimbă. 

— Unde te duci? îl întreabă ea, ignorându-mă complet. 

— Afară, răspunde el. 

— Cu ea? 

— Da. E vreo problemă? 

Susan mă priveşte urât, după care se întoarce spre el. Se 
apropie şi îl mângâie cu mâna pe piept. 

— Nu ai vrea să dai o tură cu mine? Cred că te-ai distra mai 
tare. 

Cameron o priveşte preţ de câteva secunde, după care se 
întoarce spre mine. Mă ia de mână şi mă scoate de acolo. 

— De ce face mereu pe nesimţita? întreabă el furios. 

— Chiar nu e înţeleg. 

— Nu te gândi la asta. Nu o lăsa să îţi strice seara. 

Ne plimbăm câteva minute În tăcere. 

— Cam, zic eu după o vreme. Probabil că se va înfuria de ceea 
ce îl voi întreba, dar trebuie să ştiu. Intenţionezi să te împaci cu 
ea? 

— Ţi-a zis Sam că ne vedem din când în când? 

Încuviinţez. 

— Nu ştiu... A fost singura fată de care m-am îndrăgostit cu 
adevărat... Recunosc că nu mi-ar displăcea să mă împac cu 
ea... Dacă ar fi aceeaşi Susan pe care am cunoscut-o eu la 
început... 

Răspunsul lui mă enervează, mai ales pentru că e evident că 
ar merita o fată de o mie de ori mai bună ca ea. 

— De ce mă întrebi? 

— De curiozitate. 

— Sau din gelozie, răspunde el zâmbind. 


— Poftim? 

Ridică din umeri, prefăcându-se că nu a spus nimic. 

— Te-am auzit. 

— Dar nici nu am deschis gura! 

Rămânem tăcuţi preţ de câteva secunde, după care ne 
aşezăm pe o bancă de lângă teren. 

— Recunoaşte, eşti puţin geloasă. 

lar începe? De ce insistă pe treaba asta? Da, sunt geloasă, dar 
nu voi recunoaşte niciodată. 

— Şi de ce ar trebui să o fac? Pentru mine e tot aia dacă te 
împaci eu ea, răspund eu. 

El râde şi se ridică în picioare. 

— Adică, dacă mă duc acum şi o sărut, ai rămâne aici, 
impasibilă? 

Tac. 

Cam râde şi se aşază din nou lângă mine. 

— Vreau să spun doar că ai merita o fată mai bună ca Susan. 

Mă priveşte. 

— Ştiu... Şi mă şi gândesc la una anume. 

Continuă să mă privească fix, iar eu îmi întorc privirea. Atunci 
se ridică din nou. Îmi întinde mâinile şi adaugă: 

— Păcat că e iubita unuia, Espinosa. 

ÎI prind de mâini şi mă ridic. 

— Îl cunoşti? zice el în glumă. 

— Ajunge, nu îţi mai bate joc de mine, răspund eu. 

Ne plimbăm din nou în tăcere şi, când aproape am ajuns la 
sala cu bufetul, Cameron se uită în partea dreaptă şi se opreşte. 

— Aşteaptă, zice el. z 

Mă opresc şi dau să mă întorc, dar el mă răsuceşte In direcția 
apusă. 

— Hei, ce e? întreb eu. 

Se opreşte în faţa mea şi, după ce se uită în spatele meu, mă 
priveşte îngrijorat. 

— Nimic. 

Dau din nou să mă întorc, dar el mă prinde de umeri şi mă 
îmbrăţişează. 

Îmi ascunde ceva, sunt sigură de asta. 

— Hai să ne întoarcem la ceilalţi, zice el. 

Mă eliberez din strânsoarea lui, dar nu văd nimic ciudat în 
spatele meu 


— Mergem? insistă el. 
Incă tulburată de reacţia lui, încuviinţez şi îl ajung din urmă. 


34 


Săptămâna nu începe tocmai bine. Ceasul deşteptător nu 
sună, iar eu, ca de obicei, voi ajunge la şcoală arătând jalnic. Şi 
de parcă asta nu ar fi de ajuns, plouă cu găleata. 

leri, imediat după ce Cameron şi Sam m-au însoţit acasă, l-am 
sunat pe Matt, dar nu mi-a răspuns. A dispărut după meci... s-a 
evaporat fără să salute. Ar trebui să fiu supărată pe el, dar nu 
vreau să mă cert. Îl voi întreba doar unde s-a dus şi ce a făcut, 
atât. 

les din casă şi alunec pe scările ude. Urăsc ploaia. 

Imediat, primesc un mesaj: „Ai grijă să nu aluneci pe trepte.” 
E de la Cameron. M-a văzut? 

Îmi ridic privirea şi observ maşina lui de partea cealaltă a 
străzii. Grozav. _ 

Când urc în maşină, încă râde de mine că am căzut. li fac 
semn să se oprească. 

Porneşte maşina. 

— Ce frumos plouă, zice el. 

— Ba chiar deloc. 

— De ce? 

— Urăsc ploaia. 

Îmi frec mâinile, ca să le încălzesc. 

— Ţi-e frig? mă întreabă el. 

Încuviinţez, iar el îmi ia o mână în palma lui caldă. 

— E mai bine aşa? mă întreabă el, luându-şi pentru o clipă 
privirea de la drum şi zâmbindu-mi. 

Dau din cap că da şi nu mai spun nimic. 

Odată ajunşi în trafic, înjur pentru că am uitat să setez 
alarma. 

Îmi face semn să îi dau şi cealaltă mână şi mi le încălzeşte pe 
amândouă ducându-le la gură şi suflând peste ele. Un gest 
drăguţ, care îmi face imediat ziua mai bună. 

— Cam... zic eu dintr-odată. 

— Da? 

— Ce ai văzut ieri când ne întorceam spre bufet? 


M-am gândit la asta toată noaptea. Îmi tot venea în minte 
expresia lui îngrijorată în timp ce încerca într-un mod destul de 
evident să îmi ascundă ceva. 

— Eu? Nimic, răspunde el, încordându-se. 

— Nimic? Ai făcut tot posibilul ca să nu mă întorc. Ce voiai să 
îmi ascunzi? 

— Bine... Susan se săruta cu un tip şi m-a deranjat. M-am 
simţit ciudat când am văzut-o cu altul şi nu am vrut să vezi şi tu. 

Mmm... nu mă convinge. Mă uit la picăturile mici care se 
preling pe geam. Sper să se oprească ploaia. 

Nu mai spunem niciunul nimic tot restul drumului. Cam pare 
enervat de întrebarea mea de mai înainte şi nu înţeleg de ce. 

Când ajungem la şcoală, clopoţelul încă nu a sunat. Ne 
despărţim, iar eu mă duc la dulăpiorul meu. Apoi intru în sala de 
clasă şi mă aşez la locul meu. Intră şi proful şi începe ora. 

Nici Cameron, nici Matt nu sunt în sală, ceea ce mă 
îngrijorează. Mă întreb pe unde s-au dus şi chiar atunci se aude 
un ciocănit la uşă şi intră directoarea şcolii, urmată de ei doi. 

— Mă scuzaţi pentru deranj, domnule profesor, dar elevii 
aceştia s-au bătut pe coridor. 

Nu pot să cred că s-au luat la bătaie. 

— Le-am sunat familiile ca să le anunţ că au fost suspendaţi, 
continuă directoarea, iar eu aproape că izbucnesc în lacrimi. 

— Înţeleg, zice proful. Veţi rămâne aici până vin părinţii voştri. 

Cam şi Matt se duc şi se aşază la locurile lor. Primul trece pe 
lângă mine fără să mă bage în seamă. 

Când se termină ora, mă întorc imediat spre el, ca să îl întreb 
ce s-a întâmplat. Evită să mă privească şi nu înţeleg de ce. Bine, 
înţeleg că e supărat pe Matt din cine ştie ce motiv, dar eu nu i- 
am făcut nimic... Ar putea să nu se poarte ca un nemernic şi cu 
mine. Insist. 

— Întreabă-l pe Matt! răbufneşte el. 

Mă ridic s-o fac, dar, din câte se pare, Susan mi-a luat-o 
înainte. Din fericire, Matt o alungă într-un mod neplăcut. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreb eu, apropiindu-mă de el. 

Se ridică brusc, încă furios. 

— Nemernicul acela a venit şi a început să mă lovească, asta 
s-a întâmplat. Dacă nu ne-ar fi oprit directoarea, am fi sfârşit 
amândoi în spital. 

Cameron nu îmi pare genul care să se ia la bătaie fără motiv. 


Trebuie să existe un motiv, iar Matt încearcă să îl ascundă. De 
ce? 

— Nu cred că te-ar fi lovit fără motiv. Deci, ori îmi spui de cea 
făcut-o, ori îl întreb pe el, şi sunt sigură că îmi va spune în cele 
din urmă. 

— Cris, nu te băga şi tu! Nu am chef să mă cert cu tine. 

— Deci? insist eu. 

Pufneşte şi îşi trece o mână prin păr. 

— M-a lovit pentru că m-am ciocnit iarăşi de el. 

Nu cred. Mă întorc şi îl văd pe Cameron ieşind din clasă. 

— Mă duc să vorbesc cu el. 

— Bine, şi dacă tot te duci... încearcă să îl faci să înţeleagă că 
e un idiot, strigă Matt în spatele meu. 

Cameron se duce repede spre toaletă. 

— Hei, aşteaptă! strig eu, sperând să se oprească. 

Intră în baia băieţilor, iar eu rămân în faţa uşii. Trebuie să 
vorbesc cu el, dar nu pot să stau aici ca o idioată, aşteptându-l 
să iasă. Mă uit în jur să văd dacă sunt profesori sau colegi prin 
zonă. Nu e nimeni. Respir adânc şi intru. 

Cameron se sprijină de chiuvetă şi stă cu capul plecat. 

— Îmi explici şi mie ce naiba s-a întâmplat? întreb eu. 

Când îşi ridică privirea, îmi dau imediat seama că discuţia 
noastră se va termina urât. 

— Ce cauţi aici? Nu poţi intra aici! îmi strigă el. 

— Poftim? Tu poţi intra în baia fetelor, iar eu nu pot intra în 
cea a băieţilor? 

— Cris, pleacă! 

— Nu, zic eu, apropiindu-mă de el. Trebuie să ştiu de ce te-ai 
certat cu Matt. 

Râde. 

— Nu ţi-a explicat el de ce? 

— Mi-a spus că s-a ciocnit din nou de tine şi că te-ai înfuriat... 
Dar ştiu că nu e aşa. 

— Ah, da? De unde ştii că nu sunt atât de cretin încât să mă 
iau la bătaie cu cineva doar pentru că s-a ciocnit de mine? 

Mă apropii şi mai mult. 

— Te cunosc îndeajuns încât să ştiu că nu ai fi în stare de aşa 
ceva. 

Îşi îndreaptă spatele şi mă priveşte în ochi. 

— Cris, pleacă, te rog! 


— Nu. Trebuie să ştiu. 

— Aş vrea să îţi spun, dar nu pot. Îți recomand un singur 
lucru: desparte-te de Matt, e un nemernic. Vorbesc serios, meriţi 
ceva mai bun şi, dacă vrei să fii fericită, trebuie să te desparţi 
de el. 

Nu înţeleg ce vrea să spună şi, în plus, încă nu mi-a explicat 
de ce l-a luat la bătaie. 

— Voi continua să te întreb ce s-a întâmplat până îmi spui, 
insist eu. 

Se dă un pas în spate şi abia acum observ vânătăile de pe 
maxilar. Cred că Matt i-a tras un pumn zdravăn. 

— Cam? 

— Bine... zice el, dându-se bătut. 

Respir adânc şi mă uit la el. 

— Deci, începe el, l-am pocnit pe Matt pentru că... 

— Aici erai! Te-am căutat peste tot, exclamă Susan, intrând în 
baie. 

— Noi doi vorbeam, iar tu o să pleci acum, îi spun eu pe un 
ton hotărât. 

— Ascultă, drăguţo, calmează-te! Sunt singura care ştie să ÎI 
binedispună; nu are nevoie de o răsfăţată ca tine, zice Susan. Să 
îţi dau mai bine un sfat: stai cu ochii pe iubitul tău. 

— Opreşte-te, Susan, exagerezi, intervine Cameron. Cris, du- 
te în clasă, adaugă el. 

Ce îmi ascunde Matt? Cameron îmi zice să îl părăsesc. Susan 
îmi spune să stau cu ochii pe el... Mă doare capul şi mi se pare 
evident că nu voi obţine alte explicaţii. Plec, urmată de cei doi, 
dar sunt şi mai confuză ca înainte. 

Pe coridor observ întâlnirea dintre Cam şi tatăl lui. 

— Tată, zice Cameron când îl vede. 

— Ce ai mai făcut? întreabă domnul Dallas. 

— Nimic. 

— Domnule Dallas, nu vă îngrijoraţi! Sunt sigură că Cameron 
a avut motive foarte bune ca să reacționeze aşa, zice Susan. 

— Susan, îţi mulţumesc pentru sprijin şi pentru că îi eşti 
alături lui Cameron, răspunde domnul Dallas. 

Înlemnesc în mijlocul coridorului. Nu pot să cred că Susan şi 
Cam s-au împăcat, şi el nu mi-a spus. _ 

Mă urnesc iarăşi din loc şi mă duc să vorbesc cu Matt. Il 
găsesc lângă dulăpiorul lui. 


— Hei, ce îmi ascunzi? Te rog, trebuie să ştiu ce se întâmplă. 

Izbucnesc în lacrimi. 

— Şşşt, îmi zice el, îmbrăţişându-mă. Despre ce vorbeşti? Nu 
ţi-aş putea ascunde nimic, te iubesc. 

Simt că mă minte. Nu am încredere în el, dar în clipa asta am 
nevoie de o îmbrăţişare. 

Îmi şterge lacrimile şi mă priveşte. 

— Acum însă, trebuie să îmi explici de ce plângi. 

— Nu contează, răspund eu. 

— Ba contează pentru mine. 

— Nu e nimic, stai liniştit! 

— Cameron ţi-a explicat de ce m-a lovit? 

Mi-a zis să te părăsesc pentru că mă vei răni... 

— Nu, nu mi-a zis nimic, mint eu. 

Zâmbeşte. 

— Uite-i pe părinţii mei! Te iubesc, scumpa mea! 

Mă sărută şi mă priveşte, aşteptând un răspuns. 

— Şi eu, şoptesc, iar el se îndepărtează. 


35 


Sună alarma, iar eu nu am deloc chef să mă duc la şcoală. 
Cine ar vrea să iasă din casă când afară e potop? 

Din fericire, Cameron nu mă va aştepta afară. După ce am 
descoperit cum stau lucrurile cu el şi Susan, nu ştiu cum aş 
reacţiona dacă l-aş vedea. 

Chiar dacă nu sunt sigură că s-au împăcat, după încrederea 
de care a dat dovadă domnul Dallas când a vorbit cu Susan, mi 
se pare evident că ea şi Cam se întâlnesc din nou şi, în caz că 
nu _ 

S-a întâmplat, cu siguranţă se vor împăca în curând. Imi pun 
căştile în urechi şi mă îndrept spre staţia de autobuz. 

Îmi vibrează telefonul. 

E un SMS de la Matt. „Ziua nu ar fi la fel fără tine. Te iubesc.” 
Uneori e aşa de dulce, că mă surprinde; poate că mă îndoiesc de 
el pe nedrept. 

„Şi eu te iubesc. <3”, îi răspund eu. 

Fără el şi Cameron, sala de clasă pare goală. Simt că astăzi va 
fi o zi plictisitoare. 

Şi, aşa cum am prezis, orele par să nu se mai termine, iar 
când vine timpul să mă întorc acasă, sunt cea mai fericită fată 
de pe pământ. 

Imi iau geanta şi mă îndrept spre ieşire. 

Nu mai plouă, aşa că mă hotărăsc să mă plimb puţin pe plajă. 

Oceanul e superb în această perioadă a anului. Mă opresc 
puţin să îl admir, apoi mă întorc şi îl văd pe Cameron care se 
plimbă pe țărm în direcţia mea. 

O, nu! Ce mă fac acum? Nu vreau să vorbesc cu el. 

Imi pun gluga de la jachetă pe cap şi merg cu privirea în jos, 
sperând că nu mă va recunoaşte. Trec pe lângă el fără să mă 
observe. 

Oftez uşurată. 

— Nu are sens să te ascunzi; te-aş recunoaşte de la kilometri 
distanţă. 

Mă întorc spre el. 

— Ciao, Cam! Scuze, mă grăbesc şi nu prea am chef de vorbă. 


— Deci, cum a fost la şcoală fără mine şi Matt? Ne-aţi dus 
lipsa? 

— Scuză-mă, dar trebuie să plec. Poate vorbim altă dată, zic 
eu nu prea convinsă. 

— Te duc eu; am parcat aproape. 

— Mai bine nu, Cam. Fac o plimbare; nu vreau să dau de 
belea. 

— Să dai de belea? Ce, e rău în a te duce acasă? întreabă el 
amuzat. 

— Îţi amintesc că ai o iubită foarte geloasă, iar orice lucru 
care are de-a face cu mine, pentru ea e răul absolut, îi răspund 
eu. 

Nu neagă că Susan ar fi iubita lui, aşa că bănuielile mi se 
confirmă: s-au împăcat şi nu mi-a zis. 

Îmi pun din nou căştile şi dau volumul mai tare, dar după 
câţiva metri, îl simt cum mă prinde de încheietura mâinii. Mă 
întorc şi îi văd ochii închişi la culoare. 

— Ştii ce? Nu îmi pasă ce crede Susan. Va trebui să se 
obişnuiască cu ideea că noi doi nu putem sta departe unul de 
celălalt. Cris, nu pot să renunţ la tine. Nu ştiu de ce, aş vrea să 
înţeleg şi eu... Dar ştiu că nu voi înţelege niciodată dacă nu eşti 
lângă mine. 

Exact aşa gândesc şi eu, dar e o situaţie absurdă. 

— Cameron, totul e foarte clar: eu sunt cu Matt, şi tu cu 
Susan. Am ales deja. Ce altceva mai trebuie să înţelegem? 
Trebuie doar să stăm departe unul de celălalt. 

Îşi ridică privirea preţ de o clipă şi se uită în urma mea. 

— Bun, mai bine mă duc acasă. Mi-e frig şi am nevoie de o 
baie caldă, zic eu. 

El încuviinţează, dar nici nu mă întorc bine, că mă prinde de 
umeri, mă întoarce spre el şi mă îmbrăţişează. 

— Cam, ce-ai păţit? întreb eu încet. 

Nu îmi răspunde şi e limpede că ceva nu e în regulă. 

Mă trag de lângă el şi îmi dau seama că încă se uită în spatele 
meu. Mă eliberez din strânsoarea lui, dar nici nu mă întorc bine, 
că îmi doresc să nu o fi făcut. Mi se frânge inima în două: nu îmi 
vine să cred ce văd. 

Matt şi Tamara se sărută, iar eu stau şi sper ca o proastă să 
fie doar un vis urât. 

Nu poate fi acelaşi Matt care mi-a scris azi-dimineaţă că mă 


iubeşte... Nu poate fi cel care mi-a spus-o de mai multe ori şi 
care s-a purtat mereu cu mine aşa cum nu a mai făcut-o nimeni. 

Cu cât îl privesc mai mult, cu atât îmi dau mai bine seama de 
cât de naivă am fost. Ceilalţi mi-au tot spus că ascunde ceva, iar 
eu m-am convins de fiecare dată că nu e adevărat. _ 

Nu ştiu ce să fac şi simt cum furia pune stăpânire pe mine. Imi 
şterg lacrimile, respir adânc, după care mă îndrept spre ei. 
Cameron mă prinde de braţ. Ce vrea să facă? Nu pot să stau pur 
şi simplu să mă uit la ei şi să mă prefac că nu s-a întâmplat 
nimic. 

— Dă-mi drumul, îi zic eu. 

El îşi pleacă privirea şi îmi dă drumul, iar eu mă îndrept spre 
Matt şi Tamara. 

Aş vrea să îmi stăpânesc lacrimile, dar nu reuşesc. 

— Deci, zici că ziua ta nu ar fi la fel fără mine? întreb eu, 
încercând să îmi păstrez vocea fermă. 

Matt se îndepărtează de Tamara şi se pune între noi două, cu 
maxilarul încordat. 

— Cris... eu... 

— Nu pot să cred că am fost aşa de proastă încât să am 
încredere în tine. g 

— Nu e ceea ce crezi tu... lţi pot explica. 

— Serios? Atunci, explică-mi! Explică-mi, pentru că eu nu 
reuşesc să înţeleg. De cât timp durează treaba asta? Ţi-ai bătut 
joc de mine! 

— Nu e aşa. Tu ti-ai bătut joc de mine, Cris! Continui să spui 
că nu e nimic între tine şi Cameron şi totuşi sunteţi tot timpul 
împreună, chiar şi acum! 

— Nici să nu încerci, Matt! Nu încerca să te justifici! Nu e 
nimic între mine şi Cameron, suntem doar prieteni. Tu şi Tamara 
vă sărutaţi! Nu e acelaşi lucru! _ 

— Nu e chiar aşa de diferit... Incearcă să fii sinceră măcar o 
dată: ce făceai pe plajă cu el? Exact ceea ce făceam eu cu 
Tamara! înainte să îmi ceri mie explicaţii, ar trebui să te explici 
tu. Susan a avut dreptate4: m-ai folosit ca să ajungi la Cameron. 

— Ce are Susan a face cu toate astea? De când vorbiţi voi doi 
despre mine? Nu pot să cred... Vipera aia a reuşit să te spele şi 
pe tine pe creier. 

— Cris, haide... să încercăm să ne calmăm, zice el, venind 
spre mine şi punându-mi mâna pe umăr. 


— Să te ia naiba, Matt! 

Mă întorc şi plec. 

Vreau să fug de aici, să mă întorc în Los Angeles, să uit tot ce 
s-a întâmplat în oraşul acesta blestemat! 

O iau la fugă, iar lacrimile nu mi se mai opresc şi mă urăsc 
pentru asta. De ce nu reuşesc să mă doară în cot de tot şi toţi? 
De ce reacţionez mereu aşa? 

Aud paşi în urma mea şi sper cu toată fiinţa să nu fie Matt, 
deoarece de data aceasta chiar am să îmi ies din fire. 

— Cris, aşteaptă! 

E Cameron. Mă simt uşurată, dar nu mă opresc. Vreau doar să 
mă întorc acasă, să mă închid în camera mea şi să plâng. 

— Cris! repetă el la câţiva paşi în urma mea, dar eu mă urc în 
autobuz chiar înainte să se închidă uşile. Mă aşez şi dau frâu 
liber lacrimilor. 

Din fericire, nu e nimeni acasă. Intru în camera mea, închid 
uşa şi mă las pe ea. Alunec încet spre podea. 

Vă rog, spuneţi-mi că e un coşmar, că mă voi trezi şi Matt mă 
va iubi cu adevărat, şi Susan mă va lăsa în pace. Cu cât mă 
gândesc mai mult la noi doi, cu atât îmi vine tot mai greu să 
cred că poate fi atât de nesimţit încât să-şi închipuie că l-am 
folosit ca să ajung la Cameron. Ce fel de persoană mă crede? 
Eram sigură că între noi exista o legătură specială. Da, am avut 
îndoielile mele, dar în interiorul meu am sperat mereu că vom 
rezolva lucrurile. Ce s-a întâmplat cu Cameron a fost o greşeală, 
şi acum mi-e mai limpede ca oricând că îl vreau pe Matt. 

Aud zgomot şi ridic înspăimântată capul: în faţa mea îl văd pe 
Cameron, care mă priveşte. 

— Fereastra era deschisă, aşa că... Am profitat de asta. 

Mă ridic, alerg spre el şi îl îmbrăţişez. In clipa aceasta, am 
nevoie să îmi fie cineva alături şi să mă consoleze. Mă strânge 
tare în braţe, iar eu continui să plâng. 

— Şşşt, sunt aici. E totul în regulă, îmi şopteşte el la ureche. 

După câteva minute, încep să mă calmez. 

— Vrei să vorbeşti cu mine? mă întreabă el. 

Mă îndepărtez şi mă aşez pe pat. 

— De-asta v-aţi certat atunci? întreb eu. 

Se aşază lângă mine şi sper din toată inima să nu fi ştiut 
nimic despre povestea cu Tamara, altminteri ar însemna că nu 
pot avea încredere nici în el. 


— Da. Duminică seara, în curte, i-am văzut pe Matt şi Tamara 
sărutându-se. În dimineaţa următoare, când i-am văzut din nou 
în baia băieţilor, nu m-am mai controlat şi l-am luat pe Matt la 
bătaie. Aş fi vrut să îţi spun tot, dar nu ştiam cum... Nu voiam să 
te rănesc, aşa că am preferat să aştept. 

— Şi cât ai fi aşteptat? Săptămâni? Luni? Cine ştie de când 
durează treaba asta şi cât ar mai fi durat, dacă nu i-ai fi văzut. 
Ar fi trebuit să îmi fi spus imediat! 

— Nu da vina pe mine, bine? Nu am nimic de-a face cu 
povestea asta? Nu ştiam nici că Susan i-a băgat în cap toate 
prostiile alea. Şi, oricum, Matt e un prost şi e nesigur pe el, dacă 
crede tot ce îi spune ea. Ar trebui să vă cunoască îndeajuns de 
bine pe amândouă, ca să ştie din ce aluat eşti făcută şi să 
înţeleagă că Susan se comportă aşa pentru că e geloasă pe tine 
şi te consideră o ameninţare, atât în ceea ce priveşte relaţia ei 
cu mine, dar şi cu el. 

Rămânem tăcuţi câteva secunde şi chiar nu înţeleg de ce nu 
mi-a spus imediat. Da, m-a avertizat, şi până şi Kate a înţeles că 
ceva nu era în regulă, am observat şi eu câteva coincidente 
ciudate, dar nu mi-aş fi imaginat vreodată aşa ceva. 

Sunt sigură că Susan a pus totul la cale: probabil că ea i-a 
făcut pe Matt şi pe Tamara să se apropie unul de celălalt. 

— Dumnezeule mare, mă simt ca o idioată! Cum de nu am 
înţeles ce se întâmplă? Cum de am fost atât de proastă? zic eu, 
acoperindu-mi faţa cu mâinile. : 

Cameron se ridică şi se pune în genunchi în faţa mea. Imi ia 
mâinile şi mă priveşte în ochi. 

— Nu eşti proastă. Nimeni nu şi-ar fi dat seama. Matt şi-a 
jucat foarte bine rolul de iubiţel îndrăgostit. Şi fii sigură că Susan 
nu va scăpa uşor de data asta. Trebuie să înceteze să-ţi facă 
viaţa imposibilă. Acum încearcă să te calmezi; mă ocup eu de ea 
şi de Matt, îţi promit. 

— Îţi cer un singur lucru: nu te lua la bătaie cu el. 

Ştiu că ar merita-o, dar nu îmi convine să aibă din nou 
probleme din cauza mea. 

— Nu pot promite, răspunde el încet, zâmbind. 

— Te rog, nu aş vrea să ai iar de suferit din cauza mea, îl 
implor eu. 

Încuviinţează. Sper să mă asculte. 

— Acum te las în pace, zice el şi se ridică. Bănuiesc că ai vrea 


să rămâi singură. Încearcă să te odihneşti, dacă poţi. 

Mă forţez să îi zâmbesc şi îl urmez până la fereastră. 

— Mulţumesc, îi şoptesc eu înainte să iasă. 

— Pentru ce? întreabă el surprins. 

— Că mi-ai fost alături când lumea se prăbuşea în jurul meu. 
Zâmbeşte şi mă sărută pe obraz. După aceea iese pe fereastră, 
iar eu mă întind pe pat şi încerc să găsesc o modalitate de a-mi 
şterge din minte şi din inimă toate momentele frumoase trăite 
împreună cu Matt. 


36 


Este ultima zi din noiembrie şi e duminică. 

Au trecut cinci zile de la ziua aceea îngrozitoare de marţi în 
care i-am descoperit pe Matt şi pe Tamara sărutându-se. Nu l- 
am mai văzut de atunci. Întrucât a fost suspendat de la şcoală 
pentru că s-a certat cu Cam, nu va fi chiar aşa de uşor să mă 
întâlnesc întâmplător cu el, ceea ce e un lucru foarte bun. 

De miercuri încoace mi-a scris mai multe SMS-uri în care îmi 
cerea să vorbim, dar nu i-am răspuns şi cred că a priceput deja 
că nu am chef să vorbesc cu el. Ultimul mesaj l-am primit vineri 
seară, după care nu am mai primit nimic, aşa că se prea poate 
ca în clipa asta să fie cu Tamara, în timp ce eu sunt aici şi îmi 
ling rănile... 

De când i-am văzut împreună, am plâns întruna şi m-am tot 
gândit la cât de proastă am fost că nu mi-am dat seama ce se 
întâmpla. Nu ştiu cât îmi va lua să îl uit... 

Din fericire, cred că lucrurile s-au terminat cu bine în privinţa 
părinţilor mei: sunt aproape sigură că nu s-au prins de 
cutremurul care mi-a străbătut viaţa. 

Kate, în schimb, a înţeles totul şi m-a întrebat o mulţime de 
lucruri; trebuie să recunosc că a fost o uşurare să vorbesc cu 
surioara mea. Chiar dacă e mai mică decât mine, în anumite 
circumstanţe ştie să fie foarte matură şi înţeleaptă. Evident însă, 
nu a pierdut ocazia să îmi spună că mă avertizase şi nu am 
putut să o învinovăţesc pentru asta. 

Miercuri nu mi-a fost deloc uşor să mă întorc la şcoală şi chiar 
nu ştiu cum m-aş fi descurcat fără sprijinul lui Sam. Marţi seara, 
după ce Cameron i-a povestit totul, m-a sunat şi am stabilit să 
mergem la şcoală împreună în dimineaţa următoare. 

Sam e o prietenă nepreţuită. Din fericire, avem aproape toate 
cursurile împreună, iar ea nu m-a lăsat singură nici măcar un 
minut. 

Dacă nu ar fi fost alături de mine, nu ştiu cum aş fi reacţionat 
când le-am văzut pe Susan şi Tamara. Probabil că mi-aş fi 
pierdut controlul şi nu aş mai fi răspuns pentru acţiunile mele. 


Chiar dacă Susan a avut bunul simţ de a se ţine la distanţă de 
mine şi bănuiesc că a avut ceva de spus Cameron în privinţa 
asta, aşa cum era de aşteptat, mi-a aruncat priviri batjocoritoare 
şi a râs de mine împreună cu prietena ei. 

Am reuşit să îmi păstrez calmul şi să îmi stăpânesc dorinţa de 
a mă apropia de ea şi de a da frâu liber furiei şi urii care mă 
încercau. Dar nu mi-a fost deloc uşor. 

Evident, vestea despre suspendarea lui Matt şi Cameron s-a 
răspândit deja în toată şcoala, mulţumită lui Lexy, care a 
publicat-o imediat în ziarul ei. lar la masă, în timpul pauzei de 
prânz, Jack şi Carter m-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-am 
confirmat vestea, dar nu le-am spus nimic despre motivul 
pentru care s-au certat şi de faptul că eu şi Matt ne 
despărţiserăm. M-au întrebat dacă mă simt bine, pentru că eram 
palidă şi păream foarte obosită. De fapt, nu dormisem toată 
noaptea, dar, cum nu voiam să le povestesc despre suferinţele 
mele, am minţit, dând vina pe matematică şi pe nota proastă pe 
care am luat-o la ultimul test neanunţat. Şi uite aşa, Jack s-a 
oferit să îmi dea o mână de ajutor la învăţat. 

Chiar dacă era doar o scuză ca să nu vorbesc despre mine şi 
Matt, în cele din urmă i-am acceptat oferta şi a rămas să ne 
întâlnim cât mai curând, ca să recuperăm partea din programă 
la care mă simt cel mai puţin pregătită. 

Acum că sunt din nou singură, voi avea mult timp la dispoziţie 
ca să învăţ şi, cine ştie, poate că şi mintea îmi va fi mai liberă de 
gânduri. 

Din fericire, a fost o săptămână scurtă: nu am făcut ore nici 
joi, nici vineri. Şi mi-a prins bine să stau câteva zile acasă şi să 
mă ascund în camera mea, ca să mă gândesc la ce s-a 
întâmplat. 

Soarta a făcut astfel încât şi prânzul organizat de ai mei 
împreună cu soţii Dallas, de Ziua Recunoștinței, să se anuleze în 
ultimul moment. Şi aici am avut noroc, deoarece chiar nu ştiu 
cum aş fi făcut faţă unei zile întregi petrecute în compania lui 
Cameron. 

li voi fi mereu recunoscătoare pentru că mi-a fost alături şi 
chiar şi pentru că a încercat să mă protejeze de adevărul 
dureros al trădării lui Matt, dar, în clipa aceasta, mi-e foarte clar 
că relaţia noastră nu poate continua. 

Dacă mă gândesc la ultima discuţie cu Matt, îmi dau seama 


că a zis un lucru foarte adevărat: nu am fost mereu sinceră cu 
mine şi, implicit, nici cu el. Nu vreau să îi justific 
comportamentul, dar ştiu că am făcut mare tămbălău şi a venit 
momentul să mă uit în interiorul meu o dată pentru totdeauna. 

De aceea, chiar marţi, după ce am răspuns la mesajul lui 
Cam, în care mă întreba cum mă simt, i-am cerut să nu îmi mai 
scrie şi să încerce pe bune să stea departe de mine. De atunci 
nu ne-am mai vorbit. Şi e mult mai bine aşa: el e cu Susan, iar 
eu... sunt singură. 

In aceste momente îmi lipsesc foarte mult Cass şi Trevor. Aş 
vrea să fie lângă mine sau măcar să pot vorbi cu ei. M-am 
hotărât să îi sun, apoi m-am gândit din nou la ultima conversaţie 
cu Trevor şi am înţeles că nu era cazul. 

Trebuie să mă resemnez cu faptul că viaţa mea se 
destramă... 


37 


Nici nu deschid bine ochii şi sunt deja îngrozită de gândul că 
mă aşteaptă o întreagă săptămână de şcoală. 

Mă întorc pe cealaltă parte, ca să amân momentul în care va 
trebui să mă ridic. 

Şi dacă m-aş preface bolnavă? Aş putea să nu mă duc azi la 
şcoală, dar mâine voi fi în aceeaşi situaţie... Nu, trebuie să 
găsesc înlăuntrul meu forţa necesară ca să înfrunt ziua şi să le 
demonstrez lui Susan şi Tamarei că, în pofida a tot ce s-a 
întâmplat, sunt bine şi nu îmi pasă de Matt şi de răutăţile lor. 

Mă ridic şi mă duc să mă pregătesc, dar mi se taie respiraţia 
când mă văd în oglindă. Am cearcăne enorme, pentru că am 
plâns întruna. 

Caut în sertare corectorul şi fondul de ten şi, din fericire, 
reuşesc să fac un mic miracol. 

Sar peste micul dejun, ies din casă în fugă şi ajung în staţia de 
autobuz cu un minut înainte ca acesta să plece. 

Când ajung la şcoală, mă duc direct spre dulăpiorul meu şi 
dau să scot manualul şi caietele de care voi avea nevoie la ora 
de engleză. 

— Cris, strigă cineva în spatele meu şi, când mă întorc, îl văd 
pe Matt. 

Ce caută aici? Nu fusese suspendat? 

Închid dulapul fără să spun vreun cuvânt şi dau să plec. Nu 
vreau să vorbesc cu el şi simt cum îmi dau lacrimile. 

— Opreşte-te, îmi zice el, dar eu lungesc pasul, ca să rămână 
în urmă. 

Cum de crede că poate vorbi cu mine ca şi cum nimiG nu s-a 
întâmplat? De ce nu înţelege că am nevoie să fiu singură şi că în 
momentul acesta nu vreau nici să îl văd, nici să îl ascult? 

Mă prinde de încheietura mâinii. 

— Trebuie să vorbim. 

Cum îşi permite aşa ceva? Ce tupeu pe el! 

Mă întorc brusc. 

— Matt, lasă-mă în pace! Mă forţez să vorbesc cât mai încet şi 


mai calm posibil, deoarece chiar nu am chef să mă dau în 
spectacol în faţa tuturor elevilor, ca să sfârşesc apoi pe prima 
pagină a ziarului. 

Incerc să scap din prinsoarea lui smucindu-mi mâna, dar Matt 
mă strânge prea tare şi jur că, dacă nu îmi dă drumul curând, 
arunc cărţile şi îl plesnesc. 

— Nu, trebuie să lămurim lucrurile şi, pentru că nu răspunzi la 
telefon, am venit să te caut. 

Mă priveşte drept în ochi şi pare hotărât să obţină ce vrea. Ce 
altceva mai avem de lămurit? Cred că ştiu deja totul şi oricum 
nu vreau să ascult alte cuvinte inutile. 

— Vorbim altă dată. Acum trebuie să plec. 

— Am nevoie doar de cinci minute, răspunde el. 

Imi dă drumul la mână. E evident că nu se va da bătut uşor, 
iar acum sunt chiar puţin curioasă să ştiu ce ar mai putea 
inventa ca să îşi justifice comportamentul. Încuviinţez şi îl urmez 
în grădină. 

Se aşază pe banca noastră, cea pe care ne-am rezolvat 
mereu problemele, cea pe care ne-am cerut de multe ori scuze 
printr-un sărut. 

Imi vine să plâng când mă gândesc la momentele acelea. Nu 
pot să cred că m-a adus aici. Rămân în picioare şi nu spun 
nimic. Nu mă voi mai aşeza niciodată pe ea. 

— Stai? mă întreabă Matt, făcând semn spre spaţiul de lângă 
el. 

Îşi bate joc de mine? 

— Matt, de ce m-ai adus aici? Locul acesta e plin de amintiri... 
Dacă crezi că se va rezolva totul cu un simplu „îmi pare rău” şi 
un sărut, te înşeli amarnic. 

Mă priveşte. 

— Vreau doar să îţi vorbesc şi ar fi mai comod să stăm pe 
bancă. 

Pufnesc şi mă aşez lângă el, cu privirea fixată asupra elevilor 
care intră în şcoală. 

— Cris, marţi, când ai plecat cu Cam, m-a durut. 

Mă întorc imediat spre el. Nu îmi vine să cred: pe e/l-a durut? 
Pe el? 

— Când te-am văzut plecând aşa cu Cameron, am simţit un 
lucru ciudat, pe care nu îl pot explica... Dar, într-un sfârşit, am 
înţeles: încă sunt îndrăgostit de tine. 


Mă ia de mână. 

Îl privesc uimită şi am impresia că visez. 

— Am fost orbit de gelozie, continuă el. Ge s-a întâmplat cu 
Tamara nu înseamnă nimic. Dacă te întorci la mine, voi fi cel 
mai fericit om de pe pământ. 

Înlemnesc, şocată de ce îmi spune. Cum îşi închipuie că l-aş 
mai crede? Pun pariu că Susan l-a convins să îmi spună toate 
astea, ca să îşi bată în continuare joc de mine. Îmi pare rău, dar 
nu sunt aşa de proastă ca să pun botul din nou. 

Cu cealaltă mână mă mângâie pe obraz. 

— Eşti aşa de frumoasă, zice el, apropiindu-se. 

Doar nu încearcă să mă sărute, nu? 

Simt cum creşte furia în mine şi, nu ştiu de unde, găsesc 
curajul necesar ca să ridic mâna şi să îl plesnesc zgomotos. 
Până şi eu rămân uimită. 

Mă ridic în picioare şi dau să plec. Simt privirile tuturor celor 
prezenţi aţintite asupra mea, dar nu îmi pasă. Matt mă prinde 
din nou de mână şi, când mă întorc, observ că e nervos, şi 
palma mea i-a lăsat o urmă pe faţă. 

A meritat-o! Cum îndrăzneşte să creadă că poate şterge cu un 
simplu sărut toată suferinţa pe care mi-a provocat-o? 

— Dă-mi drumul, zic eu, încercând să îmi eliberez mâna din 
strânsoarea lui, dar el mă strânge şi mai tare. 

— Las-o în pace! intervine un tip puţin mai înalt ca el, pe care 
nu l-am mai văzut până atunci. 

— Tu ce vrei, Austin? îl întreabă Matt tare. 

— i-am zis să o laşi în pace. Şi exact asta vei face, răspunde 
tipul pe un ton hotărât. 

Mă dau câţiva paşi în spate şi profit de ocazie să plec de 
acolo. 

Nu intenţionez să rămân afară să îi văd pe Matt şi pe tipul 
acesta cum se ceartă. 

Grăbesc pasul şi reuşesc să intru în şcoală chiar în timp ce 
sună clopoţelul. 

Mă îndrept spre sala de clasă unde se ţin cursurile de engleză, 
mă aşez la locul meu şi mă simt plină de energie doar gândindu- 
mă la cât curaj am reuşit să adun ca să îl plesnesc pe Matt chiar 
acolo, în faţa tuturor. 


38 


Sună clopoţelul, anunțând sfârşitul ultimei ore, iar eu mă ridic 
repede să îmi strâng lucrurile şi să plec cât mai iute. Din fericire, 
e vineri, aşa că se încheie şi prima săptămână de şcoală din 
luna decembrie. 

Îmi iau ghiozdanul, ies din clasă şi mă duc să îmi pun 
manualele în dulap. 

Pe drum mă gândesc că mai este foarte puţin până la Crăciun. 
A mai rămas atât de puţin timp, iar eu sunt foarte emoţionată 
când mă gândesc la petrecerea pe care o pregăteşte Nash. 

Mi-a dat invitaţia în dimineaţa aceasta. Petrecerea va fi peste 
cincisprezece zile, în weekendul dinainte de vacanţa de Crăciun, 
şi pun pariu că va fi la fel de distractivă precum cea de la 
începutul anului şcolar. 

Imi amintesc că la petrecerea aceea am făcut jocul cu sticla şi 
am ajuns în baie cu Cameron, iar toţi au crezut că ne-am 
sărutat. 

Zâmbesc şi deschid dulăpiorul. Aşez cărţile şi mă uit la o 
fotografie cu mine şi Matt lipită de uşă. O smulg şi o rup în 
bucăţi. 

Matt nu mai înseamnă nimic pentru mine, reprezintă doar 
trecutul şi poate fi sigur că nu vom mai fi niciodată împreună. 
Niciodată. 

— Eşti furioasă? se aude în spatele meu o voce pe care nu o 
recunosc. 

Mă întorc înspăimântată. 

— M-ai speriat tare. 

E acelaşi tip care a intervenit luni în timp ce mă certam cu 
Matt. Cum îl cheamă...? 

— Scuze, zice el zâmbind şi apropiindu-se de mine. 

— Nu face nimic. Inchid dulăpiorul şi mă întorc din nou spre 
el. Mulţumesc pentru ce-ai făcut zilele trecute. 

— O, n-ai de ce, Matt a fost tot timpul un imbecil. 

— Da, se pare că o ştiau toţi, mai puţin eu. 

— Dacă am înţeles bine, aţi fost împreună... 


— Da. E o poveste lungă... zic eu. Oricum, mersi din nou; 
acum trebuie să plec. 

Incuviinţează şi zâmbeşte. 

Sper să nu îi fi părut morocănoasă, dar chiar nu am chef să 
vorbesc despre mine şi Matt. 

Când ies din şcoală, îmi pun imediat căştile, dau drumul la 
muzică şi mă hotărăsc să merg pe jos acasă în loc să iau 
autobuzul. 

Jumătate de oră mai târziu, sunt deja în zona mea şi sper în 
sinea mea să mă întâlnesc din întâmplare cu Cameron. Nu ştiu 
de ce, dar aş vrea să îl, văd măcar un minut. Eram obişnuită să 
îl întâlnesc în fiecare zi, iar acum a trecut ceva vreme de când 
nu l-am mai văzut. Cine ştie pe unde o fi şi ce face... 

Ca şi cum cerul mi-ar fi ascultat gândurile, în depărtare 
observ un tip pe care mi-l amintesc foarte bine. El e, nu am 
niciun dubiu în privinţa asta. 

Încep să mă agit. Îl salut? Sau îmi plec privirea şi trec pe 
lângă el? Oare el mă va saluta? Mii de întrebări îmi trec prin 
minte, făcându-mă şi mai neliniştită. 

Fără să îmi dau seama, am început să grăbesc pasul, aşa că 
respir profund şi încetinesc. 

În câţiva metri mă va vedea. Ce mă fac? „Linişteşte-te, totul 
va fi bine”, îmi repet în sinea mea. Nu are sens să mă frământ. 

lată-l în faţa mea, ridic capul şi privirile ni se întâlnesc. 

Îmi zâmbeşte. 

— Ciao, îl salut eu. 

— la te uită, bătăuşa! răspunde el chicotind. 

— Bătăuşa? 

Scoate telefonul din buzunar şi îmi arată ştirea postată cu 
câteva zile în urmă. 


Cris îl plesneşte pe Matt, fostul ei. Din surse de 
încredere ştim că cei doi s-au despărțit din pricina unui 
plan pus la cale de Susan. Revenim curând cu detalii. 
Lexy 


Nu îmi vine să cred că băgăcioasa aia de Lexy ştie toate 
astea. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă el, zâmbind, iar mie mi se 
pare cel mai frumos zâmbet din lume. 


— Pff... Matt a încercat să mă sărute şi să îşi ceară scuze, îi 
explic eu. 

— Poftim? zice el râzând şi o apucăm spre casa mea. 

— Da, luni dimineaţă a venit la şcoală pentru că voia să-mi 
vorbească şi, în cele din urmă, am acceptat să îl ascult. 

— Bineînţeles, zice Cam. 

— Voiam doar să ştiu ce mai are de spus. Ne-am aşezat pe o 
bancă în curte şi mi-a cerut scuze. 

— Aveai de Când să îl ierti? întreabă el serios. 

— Nu! Ceea ce mi-a făcut este intolerabil, nu vreau să îl iert, 
chiar dacă a recunoscut că încă simte ceva pentru mine. 

Cam se opreşte şi mă priveşte. 

— Chiar ţi-a zis aşa ceva? Ce idiot... 

— Apoi a încercat să mă sărute şi, după ce i-am tras o palmă, 
m-a prins tare de încheietura mâinii. Mi-a dat drumul doar 
pentru că a intervenit un tip pe care nu îl cunosc... Cred că îl 
cheamă Austin. 

— Austin? Austin Miller? Cel din echipa de baschet? 

— Nu aş şti să îţi spun, nu l-am mai văzut până atunci. Dacă 
mă gândesc mai bine, nici măcar nu am făcut cunoştinţă. 

Rămânem tăcuţi preţ de câteva clipe, după care îl întreb cum 
merge cu Susan. 

Îmi pare imediat rău că l-am întrebat. Nu ar trebui să mă 
intereseze, dar... 

— Deloc rău, răspunde el. leri după-amiază a venit la mine şi 
s-a purtat foarte frumos cu Sam. M-a surprins şi sper că nici tu 
nu vei mai avea probleme cu ea. Redevine Susan de acum ceva 
vreme şi ne simţim din nou bine împreună. 

Nu mi se pare nici emoţionat, nici fericit. 

— Mă bucur pentru tine, şoptesc eu. 

Nu e adevărat. Susan nu merită să fie cu el şi nu cred nici că 
s-a schimbat, cum zice Cam: e imposibil să se fi transformat 
dintr-odată într-o persoană drăguță şi bună. 

— Nu e adevărat, zice el. 

Înlemnesc. Ce are în cap? Un detector de minciuni care îl face 
să îşi dea seama când mint oamenii? 

— Ba e adevărat, de ce nu m-aş bucura pentru tine? reiau eu 
întrebarea. 

— Nu ştiu, spune-mi tu, răspunde el zâmbind. 

Îl privesc, apoi mă întorc, clătinând din cap, şi grăbesc pasul. 


De ce trebuie să strice mereu lucrurile cu astfel de afirmaţii? 

— Hai, aşteaptă-mă, zice el, urmându-mă. 

Mă întorc şi suntem foarte aproape unul de celălalt, îi simt 
respiraţia pe piele şi nu pot să nu mă uit în ochii lui adânci. 

— Ce vrei? şoptesc eu. 

Îşi pune mâna sub bărbia mea, îmi ridică uşor capul şi mă 
sărută. Un sărut atât de frumos şi de neaşteptat, încât îmi 
stârneşte senzaţii noi şi incredibile. 

Sunt confuză... Mai întâi îmi spune că povestea lui cu Susan ia 
amploare, iar acum... mă sărută? 

— De ce ai făcut-o? întreb eu încet. 

— Nu ştiu; am simţit că îmi doresc să o fac... 

Probabil că e la fel de surprins ca mine de comportamentul 
lui. 

Mă dau un pas în spate. 

— Oricum, nu poţi nega că simţi ceva pentru mine, adaugă el, 
holbându-se în continuare la buzele mele. Dacă n-ai fi vrut să 
mă săruţi, m-ai fi putut plesni. 

Îl urăsc aşa tare! 

— Păi, nici tu nu m-ai fi sărutat dacă ai fi simţit cu adevărat 
ceva pentru Susan. 

Zâmbeşte, mă priveşte în ochi şi îmi zice: 

— Am făcut-o doar ca să te provoc. 

Minte. Cu câteva secunde în urmă mi-a mărturisit că a făcut-o 
pentru că simţea că îşi doreşte asta. 

— Bietul de tine, te amăgeşti singur, zic eu şi dau să plec. Nu 
simt nimic pentru tine şi îţi voi demonstra asta. 

Mă întorc să îi văd reacţia şi, în loc să zâmbească, aşa cum 
face de obicei, îl văd îngrijorat, ceea ce îmi produce o stare de 
bine. 


39 


Toată ora m-am gândit doar la sărutul lui Cam. De fapt, de 
vineri mă gândesc întruna numai la asta... lar astăzi e miercuri. 
Trebuie neapărat să fac ceva ca să mi-l scot din minte; nu pot să 
continui să mă chinui aşa. 

Chestia este că nu îmi vine să cred că m-a sărutat, chiar dacă 
s-a împăcat cu Susan. Şi nu îmi vine să cred nici că l-am lăsat să 
o facă... Data viitoare va trebui să încerc să îl îndepărtez, nu 
poate continua să se joace cu mine cum are el chef. 

Şi mai tare însă mă îngrijorează faptul că am aflat că familia 
mea îşi va petrece toată vacanţa de Crăciun cu familia Dallas în 
Colorado, în staţiunea Aspen. Nu ştiu cumva fi să fiu o 
săptămână întreagă în preajma lui Cam. Până atunci, lucrurile 
dintre noi doi trebuie să fie lămurite o dată pentru totdeauna. 

În timp ce traversez pierdută pe gânduri curtea imensă, aud 
pe cineva strigându-mă. 

— Austin! 

Tipul zâmbeşte şi se îndepărtează de grupul lui de prieteni, ca 
să vorbească cu mine. 

— Ce mai faci? zice el. 


— Bine. Tu? 

— E totul în regulă. Ştii că nu mi-ai spus cum te cheamă? 
— Hei! 

Îmi ridic privirea să văd cine e. 

— Austin! 


Tipul zâmbeşte şi se îndreaptă de grupul lui de prieteni, ca să 
vorbească cu mine. 

— Ce mai faci? zice el. 

— Bine. Tu? 

— E totul în regulă. Ştii că nu mi-ai spus cum te cheamă? 

— Ai dreptate! S-a întâmplat totul aşa de repede... zic eu şi 
râd. Dar, hai să facem lucrurile aşa cum trebuie! Eu sunt Cris. 
Îmi pare bine. 

Îi întind mâna. 

— Austin. Îmi pare bine de cunoştinţă, Cris, zice el sărutându- 


mi mâna şi făcând o mică plecăciune. Râdem amândoi. Te-a mai 
deranjat Matt? mă întreabă el, devenind serios. 

— Din fericire, nu. Mulţumesc încă o dată. Dacă nu ai fi fost 
tu, nu ştiu cum aş fi scăpat de el. 

— Nu e genul care să se dea bătut uşor. 

— Aşa e. 

— Oricum, nu mă mulţumesc doar cu mulţumiri. 

— A, nu? 

— Nu, nu. 

— Atunci, ce ar trebui să fac? 

— Mmm... Dacă îţi convine, am putea ieşi într-o după - 
amiază, zice el, făcându-mi cu ochiul. 

Propunerea lui mă surprinde şi mă face să zâmbesc. Austin e 
chiar drăguţ... Şi are ochi superbi, de un verde intens. 

— Mmm... Bine. 

— Scrie-mi numărul tău de telefon, mă îndeamnă el, dându-mi 
telefonul. 

Notez numărul meu, apoi îl las şi pe el să îl scrie pe al lui. 

— Atunci, stabilim prin mesaje cum facem. 

— Bine... Acum trebuie să plec! Ne auzim curând. 

— Pe curând, Cris, zice el zâmbitor. 

Pun telefonul înapoi în ghiozdan şi mă îndrept spre casă. Aud 
pe cineva strigându-mă din nou, iar de data aceasta o văd pe 
Sam venind spre mine. 

— Hei, Cris! Aşteaptă-mă, vin cu tine! 

Sunt bucuroasă că mergem împreună acasă. Aşa putem 
pălăvrăgi puţin. Evident, vorbim despre vacanţa de schi din 
Aspen. Amândouă suntem entuziasmate de idee... De fapt, sunt 
puţin îngrijorată în ceea ce îl priveşte pe Cameron, dar nu îi 
spun nimic lui Sam. 

— Ştii că s-ar putea să vină şi Nash cu noi? îmi zice ea dintr- 
odată. 

— Serios? Nu, nu ştiam! Ce grozav! 

— Da, păi... încă nu e sigur. Nash a vorbit ieri cu familia lui... 
În weekendul acesta, ai lui vor fi în Miami şi vor lua cina cu noi. 
Cred că abia atunci vom afla răspunsul. 

— Atunci, ţinem pumnii! 

— Da, Cris! îţi dai seama? Ar fi foarte romantic... Simt că 
explodez doar gândindu-mă la asta! 

— Da, şi eu abia aştept să plecăm, mint eu, ca să nu îi stric 


entuziasmul. Apoi, dintr-odată, îmi vine în minte o idee care mă 
face să mă cutremur. Îţi imaginezi cum ar fi dacă s-ar hotărî şi 
Susan să vină? 

— O, Doamne, nu! De unde ţi-a venit ideea asta? 

— Cameron mi-a spus că se înţeleg mult mai bine... 

— Da, aşa se pare. Nu cred deloc în bunătatea ei bruscă. Se 
preface, pentru că acum eu şi Cam ne înţelegem, iar ea vrea să 
îl convingă că s-a schimbat. Dar eu nu pun botul. 

Îmi vibrează telefonul în ghiozdan. Îl scot şi citesc cu voce 
tare mesajul pe care tocmai l-am primit: 

— „Sâmbătă după-amiază, la Starbucks. Okay?; -)?” 

— De la cine e? mă întreabă Sam curioasă. 

— Jack. Mă va ajuta la matematică. După vacanţa de Crăciun 
vom da test şi trebuie să iau notă bună. 

— Păi, Jack e foarte drăguţ şi are optsprezece ani... zice Sam 
visătoare. 

— Nu, te rog, nu începe! Suntem doar amici şi ne întâlnim ca 
să învăţăm. Momentan, nu vreau să mai aud despre ţipi. 

— Mmm... Vom vedea... 

Clatin din cap, o îmbrăţişez pe Sam în faţa porţii ei şi stabilim 
să ne vedem mâine. _ 

— Am ajuns! strig eu, intrând în casă şi ducându-mă drept In 
camera mea. 

Nici nu închid uşa bine, că aud o bătaie uşoară în ea. 

O deschid şi o văd pe Kate cu iubiţelul ei. Ea şi Hayes 
formează oficial un cuplu şi sunt tot timpul împreună. Kate e 
îndrăgostită până peste cap, şi părinţii mei îl adoră. 

— Hei, ciao, zic eu, zâmbind. 

— Cris, e totul bine? mă întreabă ea, scrutându-mă cu 
privirea. 

Continuă să îşi facă griji pentru mine. 

— Da, e totul în regulă. Voi ce mai faceţi? 

Mergem la o plimbare. Dar voiam să îţi spun mai întâi un 
lucru: duminică, Hayes şi familia lui vor lua cina cu noi, mă 
anunţă ea emoţionată. 

— Deci îi vei cunoaşte părinţii? întreb eu şi zâmbesc fără să 
vreau. 

Kate încuviinţează. la foarte în serios povestea ei cu Hayes. 

— Cris, trebuie să mă ajuţi să îmi aleg cu ce să mă îmbrac. 
Bine? 


— Sigur, nu îţi face griji! Vei face impresie bună, o asigur eu, 
iar ei ies din cameră. 

Eu nici măcar n-am apucat să îi cunosc pe părinţii lui Matt... 
Har poate că a fost mai bine aşa. 

lau telefonul şi răspund la mesajul lui Jack. Apoi mă aşez pe 
pat şi privirea îmi rămâne la fotografia cu Cass şi Trevor. 

După cearta aceea urâtă, în afară de e-mailul de la Cass, nu 
ne-am mai auzit, ceea ce mă doare destul de tare. Ei doi au 
făcut mereu parte din viaţa mea... 

lau din nou telefonul, respir adânc şi formez numărul lui 
Trevor. 

Intră mesageria vocală. 

Mă hotărăsc să îi las un mesaj vocal: „Bună, Trevor, sunt Cris. 
Am încercat să te sun, dar nu mi-ai răspuns, aşa că, iată-mă... 
Voiam doar să îţi spun că mi-e foarte dor de tine şi de Cass şi că 
îmi pare foarte rău dacă v-am părut distantă, dar viaţa mea e un 
dezastru... Ştiu că ar putea părea o scuză, dar te asigur că nu e. 
Îmi doresc să fac parte în continuare din viaţa voastră şi să fiu 
din nou prietena voastră, ca înainte. Te rog, ba, mai bine zis, vă 
rog să mă iertaţi. Nu am vrut să vă rănesc.” 

Apoi se aude semnalul acustic: din fericire, am reuşit să spun 
tot ce voiam. 

Sper din toată inima că Trevor va asculta mesajul şi că nu îl 
va ignora doar pentru că e de la mine. 


40 


E duminică seara şi în scurt timp va sosi întreaga familie 
Grier, să luăm cina împreună. 

Aseară au fost la familia Dallas, iar părinţii lui Nash au făcut 
cunoştinţă cu familia lui Sam. Ştiu că seara a decurs foarte bine 
şi că Sam era în al nouălea cer, deoarece s-a confirmat vestea: 
Nash va petrece vacanţa de Crăciun cu noi, la Aspen! Aşa, 
Crăciunul va fi şi mai frumos, sunt sigură de asta. Şi va 
compensa măcar în parte stânjeneala provocată de prezenţa lui 
Cam. 

L-am văzut din nou ieri după-amiază, la Starbucks. În sfârşit 
reuşisem să îmi scot din minte amintirea sărutului lui neaşteptat 
şi chiar atunci l-am văzut în acelaşi local în care învăţam la 
matematică cu Jack. 

Eu şi Jack stăteam deja la o masă lângă fereastră când a 
intrat el. Ne-a văzut imediat şi s-a apropiat ca să ne salute. La 
scurt timp după aceea a intrat Susan şi a venit şi ea să ne 
salute, purtându-se neobişnuit de frumos cu noi. Ştiu că se 
prefăcea, dar Cam părea să o creadă... Ba chiar mi s-a părut 
mândru de noua ei atitudine. 

Tot restul după-amiezii ne-am ignorat reciproc. Sau, mai bine 
spus, eu şi Jack am învăţat foarte mult, în timp ce Cam ne 
urmărea fiecare mişcare cu coada ochiului. Părea şi enervat, şi 
curios. 

Aş fi putut să fiu nesimţită şi să flirtez cu Jack, ca să îi 
demonstrez lui Cameron că nu îmi pasă câtuşi de puţin de el şi 
de Susan, dar evident că nu am făcut-o. 

M-am comportat normal şi am încercat să fiu cât mai atentă la 
explicaţiile lui Jack. 

Până în urmă cu câteva săptămâni, nu am prea avut de-a face 
cu el, aşa că a fost ciudat probabil pentru Cam să ne vadă dintr- 
odată împreună, sâmbătă după-amiaza, într-un local din centrul 
oraşului. 

— Cris, cum arăt? întreabă Kate dând năvală în camera mea 
şi întrerupându-mi şirul gândurilor. Face o piruetă, ca să îmi 
arate rochia pe care am ales-o împreună pentru această seară 


atât de importantă. 

E o rochiţă verde cu buline albe, cu fustă bufantă, până la 
genunchi, îi vine foarte bine. 

— Eşti foarte frumoasă, Kate! Se vor îndrăgosti de tine. 

Se aude soneria, şi surioara mea iese valvârtej din cameră, să 
deschidă uşa. 

Eu termin repede cu pregătitul, în timp ce familia lui Hayes 
intră în casă şi face cunoştinţă cu părinţii mei şi cu Kate. 

Chiar sunt curioasă să îi cunosc. Din motive profesionale, soţii 
Grier călătoresc des prin Statele Unite, de aceea locuiesc la 
internat Nash şi Hayes. Din câte mi-a povestit Sam însă, ştiu că 
sunt o familie foarte unită şi că soţii Grier sunt persoane foarte 
interesante şi drăguţe. Nash şi Hayes au şi o surioară mai mică, 
pentru care au o slăbiciune. 

Deschid uşa şi văd imediat un bărbat fascinant, cu ochii de 
acelaşi albastru incredibil ca Nash şi Hayes. Acum ştiu de la cine 
i-au moştenit. 

Lângă Hayes e o fetiţă cu două codițe blonde. 

— Hei, zic eu apropiindu-mă de Nash. Am aflat că vei fi de-al 
nostru de Crăciun! 

ÎI îmbrăţişez cu entuziasm. 

După ce facem cunoştinţă, părinţii se duc în sufragerie, iar noi 
ne îndreptăm spre living. Mă bucur să văd atâtea persoane în 
casă. Mă uit la Kate şi îmi dau seama că e foarte agitată. 

— Aveţi ponei? întreabă micuța. 

Mă uit la Nash, iar el zâmbeşte. 

— Nu o băga în seamă, are o fixaţie pentru ponei. Skylynn, 
oamenii normali nu au ponei în casă, de câte ori să îţi mai zic? 

— Întreb ca să fiu sigură, răspunde ea şi se uită înjur. 

— Am aflat că te-ai văzut cu Jack ieri după-amiază, îmi zice 
Nash. 

Veştile circulă repede. 

— Cine ţi-a spus? 

— Cam, răspunde el şi zâmbeşte. 

Nu putea să tacă şi el din gură măcar o dată? 

— Evident... răspund eu. 

— Doar eu ştiu. Ştii doar că e cel mai bun prieten al meu? e 
normal să îmi povestească anumite lucruri! Deci, eşti cu Jack? 

Oare de ce e suficient să ieşi cu cineva în oraş, ca toată lumea 
să creadă că sunteţi împreună? 


— Nu, m-a ajutat la matematică. 

— Deci matematica e o problemă de familie, zice Hayes, 
uitându-se la sora mea. 

Râdem toţi, iar Kate îl pocneşte uşor peste braţ. De fapt, nici 
eu, nici ea nu ne-am descurcat vreodată cu numerele şi, din 
câte ştiu, nici părinţii mei... Aşa că Hayes nu se înşală. 

— Mmm... Eşti sigură că nu e nimic între tine şi Jack? Cam şi-a 
imaginat cu totul altceva... zice Nash. 

Scutur din cap. 

— Ce întrebare mai e şi asta? Bineînţeles că sunt sigură. 
Cameron ar face bine să îşi vadă de treburile lui. 

— Aşa e... Deci, cu cine vei veni la petrecerea mea? Nu mai e 
mult până atunci. 

— Încă nu ştiu, poate cu Austin. 

— Austin Miller?! De când vă ştiţi voi? 

— Vorbim de puţin timp, iar săptămâna trecută m-a condus 
acasă de două ori. Dar de ce pare toată lumea surprinsă de 
prietenia mea cu Austin? 

— Hei, ne jucăm de-a v-aţi ascunselea? întreabă Skylynn, 
trăgând-o pe Kate de rochiţă. 

— Ce zici dacă ne jucăm cu Wii? propune sora mea. 

Skylynn ţopăie emoţionată, iar Kate pregăteşte totul. 

— Tu şi Sam cum sunteţi? îl întreb pe Nash, ca să schimb 
subiectul. 

— Au stârnit ceva valuri ieri după-amiază! zice Hayes 
chicotind. 

Nu mă pot stăpâni să nu râd şi eu cu el, în timp ce Nash 
roşeşte. 

— Fuck you, Hayes, exclamă el. 

Skylynn se întoarce brusc, cu mâna la gură, şi zice: 

— Nash! Nu se vorbeşte urât! 

Reacţia ei şi felul în care îl mustră pe Nash mă fac să 
zâmbesc. 

— Scuze, Sky, nu se va repeta, răspunde el, cu o expresie 
cvasiserioasă. 

Ea îl priveşte cu un aer de reproş, după care se întoarce şi 
apucă telecomanda de la Wii. 

Sper ca toată seara să continue aşa, deoarece în clipa 
aceasta mi se pare că toate problemele mele au dispărut. 


41 


Mai sunt trei ore până la petrecerea lui Nash, iar eu sunt încă 
în pat şi citesc Divergent. 

In general, nu îmi place să citesc, dar cartea aceasta m-a 
vrăjit şi abia aştept să văd cum se va termina. 

Îmi vibrează telefonul. E un mesaj de la Austin: „La ora nouă 
fix sunt la tine.” 

În ultimele zile, eu şi Austin ne-am apropiat mult şi am 
devenit amici buni. leri după-amiază am ieşit împreună şi chiar 
m-am simţit bine în compania lui; a trecut foarte mult timp de 
când nu m-am mai distrat aşa bine. Am glumit mult, amuzându- 
ne pe seama lui Susan şi a profesorilor, şi am vorbit despre 
vieţile noastre. La sfârşit mi-a propus să mergem împreună la 
petrecerea lui Nash, iar eu am acceptat imediat: nu aveam chef 
să merg singură, ar fi fost deprimant. Dacă nu m-ar fi chemat el, 
i-aş fi propus eu lui să mergem împreună. 

„Bine. Pe mai târziu”, îi răspund eu şi pun telefonul înapoi pe 
noptieră. 

Încep din nou să citesc din carte, iar când sună alarma, îmi 
pare rău că trebuie să o abandonez. 

Mă uit la hainele din dulap şi mă hotărăsc la o rochie roşie 
foarte drăguță, pe care nu am mai purtat-o până acum. E fără 
bretele şi îmi vine până la jumătatea coapselor. E strâmtă în 
talie, iar fusta cade moale. Mă duc în baie să mă machiez. 

— Cris, mă strigă cineva la intrare. 

les din cameră, iar în salon îl văd pe Austin. Mă înşel eu sau a 
venit mai repede? 

— Scumpo, a ajuns amicul tău, îmi zice mama. 

— Ciao, Austin! Mă duc după poşetă şi plecăm. 

Îmi zâmbeşte. E foarte elegant. Îmi iau poşeta şi haina şi mă 
întorc la el. 

— Deci ne vedem mâine, mamă! 

Am reuşit să primesc permisiunea alor mei să rămân să dorm 
la Sam, cu scuza că ne vom întoarce cu Cam cu maşina. Asta îi 
linişteşte. 


— Bine, Cris. Dar să nu uiţi să îmi trimiţi un SMS când ajungeţi 
la ei acasă. Distracţie plăcută! 

O salut cu o îmbrăţişare şi ieşim. 

Austin porneşte maşina şi ne îndreptăm spre localul unde se 
va ţine petrecerea. La radio se aud acordurile unui cântec care 
îmi place mult: Black Widow, al lui Iggy Azalea. 

Austin fredonează în ritmul muzicii, iar eu zâmbesc. Simt că în 
seara asta ne vom distra. 

Ajungem în faţa localului, care pare efectiv enorm! 

Cred că Nash a invitat o mulţime de persoane. 

— Nu e rău, zice Austin. 

— E enorm, zic eu uitându-mă la local. 

— Neh, sunt şi mai mari. 

Coborâm din maşină şi ne apropiem împreună de intrare. 

Imi repet că am venit aici ca să mă distrez şi că nu îmi vor 
face rău câteva pahare de băutură. Sunt mulţi invitaţi şi toate 
fetele sunt îmbrăcate cu rochii atât de scurte, încât a mea pare 
lungă prin comparaţie. 

— Vrei să dansăm? mă întreabă Austin. 

Încuviinţez, iar el mă ia de mână şi mergem în centrul ringului 
de dans. In acest timp, mă uit înjur după persoane cunoscute, îl 
văd doar pe Carter, care dansează cu o ţipă, şi pe Aaron care 
pălăvrăgeşte cu Mahogany. 

Nici urmă de Matt sau Cam. Mai bine aşa. 

Imi pun mâna pe spatele lui Austin, el mă cuprinde după talie 
cu braţul, şi începem să dansăm. Mă uit în jur şi văd multe 
cupluri care se sărută... Fără să vreau, mă gândesc cum ar fi 
decurs seara aceasta dacă aş mai fi fost împreună cu Matt... Ar 
fi fost un fiasco total, pentru că sigur s-ar fi enervat din cine ştie 
ce motiv. 

— Eşti foarte drăguță în seara asta, zice Austin. 

— Mulţumesc, zic eu, zâmbind. 

— E ciudat că nu te-a invitat nimeni. 

— Mă bucur că m-ai întrebat tu. 

— Se poate? aud în spatele meu, iar Austin încuviinţează. 

Mă întorc şi îl văd pe Cam. 

Rămân fără cuvinte. E absolut perfect... 

— Ce... ce... mă bâlbâi eu, dar el îmi pune degetul arătător pe 
buze. Apoi mă prinde de talie. 

Trebuie să îmi păstrez calmul şi raţiunea. Îmi pun mâinile pe 


umerii lui şi rămân destul de distantă. 

El zâmbeşte şi clatină din cap. 

— Mai aproape, îmi zice şi mă trage spre el. 

Incepem să dansăm. 

— Cum se face că nu eşti cu Jack? întreabă el. 

— Cum se face că nu eşti cu Susan? i-o întorc eu fără să mă 
îndepărtez şi uitându-mă în continuare în spatele lui. 

Chicoteşte şi clatină din cap. 

— O să mă înnebuneşti. 

— Foarte bine. 

— Deci, tu şi Miller... şi lasă fraza neterminată. 

— Cameron, nu e treaba ta, răspund eu. 

Mă strânge mai tare şi mă apropie mai mult de el. 

— Ba e! Suntem prieteni. Nu ar trebui să ne spunem tot? 

— Of, încetează! 

Ridică din umeri şi continuăm să dansăm fără să mai vorbim. 

— Îţi vine foarte bine rochia. 

Zâmbesc şi dansez în continuare. 

— Mulţumesc, şoptesc eu. 

— Ştiu că nu e treaba mea, dar tu şi Austin sunteţi împreună? 

Evident că mi-a făcut complimentul doar ca să mă 
îndulcească, dar eu nu mă las păcălită şi păstrez tăcerea. 

— Cine tace recunoaşte, zice el. 

— Încetează! Nu ar trebui să îţi pese de mine şi de persoanele 
cu care ies eu. Nu are sens, răspund eu, continuând să dansez, 
ca să nu atrag atenţia altora asupra noastră. 

— De fapt, aşa cum am mai spus, nu îmi pasă câtuşi de puţin 
cu cine ieşi. Voiam doar să ştiu dacă te-ai culcat cu cineva de 
când te-ai despărţit de Matt. 

Nu îmi vine să cred ce aud. 

— Chiar crezi că sunt genul de fată care se culcă cu primul 
care se nimereşte? întreb eu, îndepărtându-mă de el. 

Mă priveşte îngrijorat. 

— Nu, haide Cris, ştii că nu voiam... 

— Lasă-mă în pace, îl întrerup eu şi plec. 

Credeam că mă cunoaşte mai bine. 

Mă apropii rapid de tejgheaua cu băuturi, sperând să găsesc 
ceva tare, care să mă facă să uit lucrurile pe care mi le-a spus. 

lau un pahar la nimereală şi îl dau pe gât, după care apuc 
altul. 


— Ciao, Cris, spune Sam apropiindu-se de mine. 

Nash e în spatele ei. Din câte se pare, s-au asortat: Sam 
poartă o rochie scurtă albastră, foarte strâmtă, iar Nash are 
jacheta de aceeaşi culoare. 

— Hei, zic eu şi mai iau o gură din băutură. 

Sam se uită când la mine, când la paharul gol de lângă mine. 

— Deci, te distrezi? mă întreabă Nash. 

Încuviinţez şi mai iau o băutură. 

Sam mă priveşte suspicioasă. 

— Cam te căuta. Dacă aş fi în locul tău, m-aş duce la el. 

Cu paharul în mână, mă îndepărtez de ei, sperând să nu dau 
de Cameron în timp ce îl caut pe Austin. 

— lau eu asta, zice Sam, luându-mi paharul din mână. 

Oricum îmi voi lua altul mai târziu. 

Muzica începe să fie prea tare; mi se învârte puţin capul. Trec 
printre ceilalţi, căutându-l pe Austin, dar nu îl găsesc. Pe unde o 
fi? 

Uite-l! În sfârşit îl văd, înconjurat de un grup de amici. Mă 
vede şi îmi face semn să merg la el. Zâmbesc şi mă alătur 
grupului. 

— Oameni buni, ea e Cris, o prietenă de-a mea. Cris, ei sunt 
Alex, Robin şi Cămilă. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, zic eu. 

— De cât timp vă cunoaşteţi tu şi Austin? mă întreabă Alex. 

— De puţin, răspunde Austin zâmbind. 

— Eşti în clasă cu Cameron Dallas şi Nash Grier? mă întreabă 
Cămilă. 

— Da, răspund eu. 

— Ce norocoasă eşti! zice ea. 

Zâmbesc şi recunosc că sunt într-adevăr norocoasă că l-am 
cunoscut pe Nash - dar mi-aş dori să nu îi fi cunoscut niciodată 
pe Cameron şi Matt. 

— Ce e, Cami? Nu îţi place să fii prietena tipilor din echipa de 
baschet? o întreabă Robin în glumă. 

— Ştii că nu asta voiam să spun, răspunde Cămilă. 

— Mergem să dansăm? mă întreabă Austin. 

— Da, hai! 

Mergem în centrul ringului de dans, iar eu încep să mă mişc 
sălbatic pe ritmul muzicii. În sfârşit mă distrez şi, după alte 
câteva băuturi, am chiar curajul să mă dau în spectacol în faţa 


tuturor. 

Austin zâmbeşte şi dansează. 

Simt cum cineva mă prinde de talie şi sunt sigură că nu e 
Austin, care e în faţa mea. 

Mă întorc şi nu mă surprinde deloc când văd cine e. 


42 


— Ţi-am zis să mă laşi în pace, repet eu. 

Nu se poate să fie aşa de insistent! 

— Haide, nu am vrut să spun toate lucrurile alea. 

— Ba mie mi se pare că da. 

Austin ne priveşte şi, evident, nu reuşeşte să înţeleagă ce se 
întâmplă. 

— Vrei să îi spun să plece? mă întreabă el. 

Cameron chicoteşte. 

— Ce mai vrea şi ăsta? Suntem cumva în Matt 2 Răzbunarea? 
Nu se poate purta aşa cu toţi băieţii cu care mă afişez. 

— Poftim? întreabă Austin înaintând. 

— Nu e nevoie, mă descurc şi singură, îi zic eu zâmbind forţat. 

Până şi Cameron zâmbeşte şi încuviinţează. Ce nesimţit! Apoi 
întinde mâinile şi mă prinde de talie, trăgându-mă spre el. Face 
mişcarea atât de rapid, că începe să se învârtă totul cu mine şi 
îmi pierd echilibrul preţ de câteva secunde. El mă prinde şi mă 
ajută să nu cad. 

Clatin din cap, încercând să îmi revin. 

— Ai băut? mă întreabă el. 

— Nu, răspund eu, fără să îl privesc în ochi. 

Îmi ridică bărbia şi se apropie încet de mine. Ce are de gând? 
Mă dau un pas în spate şi mă îndepărtez de el. 

— Ai băut, zice el. Haide, mergem să luăm o gură de aer! 

Mă prinde de încheietura mâinii şi mă trage. 

— Ba nu, nu îmi zici tu ce să fac! 

Îmi smucesc braţul şi mă îndepărtez de el. 

Mă duc la o masă şi îmi iau un pahar plin cu un lichid 
transparent. || duc la gură, dar Cameron mă prinde de braţ. 

— Cam, încetează! zic eu. 

— Îţi va fi rău, răspunde el, luându-mi paharul din mână. 

— Ce îţi pasă ţie? Vreau să mă laşi în pace! 

— Bine, dar i-am asigurat pe părinţii tăi că te voi duce acasă 
în siguranţă şi nu... 

Plec înainte să termine ce vrea să îmi spună. Nu ştiu încotro 
mă îndrept, ştiu doar că vreau să fiu departe de el. Nu îl voi lăsa 


să îmi strice seara cu paranoia lui. Trec prin faţa băii şi cineva se 
ciocneşte de mine. Intenţionat, aş zice, ţinând cont că nici 
măcar nu îşi cere scuze. 

— Hei, ai grijă! zic eu. 

— Cris! 

E Susan. 

— Scuze... Am crezut că era altcineva. 

— Stai liniştită, chiar te căutam. 

Tonul vocii şi expresia de pe faţa ei sunt aşa de diferite... 
chiar pare o fată bună şi neajutorată. 

— Aăm... spune ea. Ştiu că nu a fost niciodată nimic între tine 
şi Cameron... 

Glumeşte? 

— Doamne ajută! Nu am de Când să ţi-l fur, răspund eu. 

Ea zâmbeşte. 

— Mai bine aşa. Ai face bine să nici nu încerci. Veţi petrece 
împreună vacanţa de Crăciun, aşa că, pentru binele tău... Te 
sfătuiesc să stai în continuare departe de el. E limpede? Ar fi a 
mia oară când ţi-o spun şi nu am de Când să îţi repet. Sper că 
lecţia cu Matt şi Tamara ţi-a fost de ajuns... Altfel, să ştii că a 
fost doar un exemplu a ceea ce pot să îţi fac. Să nu mai încerci 
vreodată să te pui cu mine! Ai înţeles? 

— Ştiam că nu te-ai schimbat! Oare cum de nu reuşeşte 
Cameron să vadă ce fel de persoană eşti? 

— Nu e treaba ta. E cu mine pentru că mă iubeşte, iar tu... 

— Ce se întâmplă? întreabă Cameron venind în spatele meu. 

— Purtam o conversaţie frumoasă cu iubiţica ta. Dacă aş fi în 
locul tău, aş sta cu ochii pe ea, zic eu şi plec. 

Vederea începe să mi se înceţoşeze. Am nevoie de aer. 
Hotărăsc să ies şi să mă aşez pe o bancă afară. 

După câteva minute, o văd pe Sam fugind cu lacrimi în ochi! 
Ce se întâmplă în seara asta? 

Mă duc după ea să aflu ce are şi atunci îl văd şi pe Nash 
ieşind cu respiraţia întretăiată din local! îmi dau seama că s-a 
schimbat ceva. 

— Ce-ai făcut? îl întreb eu, apropiindu-mă de el. 

— Nimic! Dansam singur, iar ea a ieşit brusc în fugă! E beată! 
Trebuie să o opreşti, pentru că eu nu pot să plec de aici. Sunt 
singurul responsabil de ce se întâmplă în interiorul localului, aşa 
că... 


Încuviinţez şi fug spre ea. Sper să nu leşin chiar acum. Dintr- 
odată o văd oprindu-se şi căzând la câteva zeci de metri în faţa 
mea. 

— Sam! strig eu. Sam! spun din nou, atingând-o pe umăr. 
Plânge. 

— Ce-ai păţit? întreb eu. 

— Nash dansa cu una. M-a lăsat singură acolo, ca pe o 
idioată, îmi explică ea printre lacrimi. 

O ajut să se ridice. 

— Haide, chem un taxi şi plecăm! E o seară care merită 
uitată. Când coborâm din taxi în faţa casei ei, simt că începe să 
îmi treacă mahmureala, dar mă doare oricum foarte tare capul 
şi mi-e foarte somn. Dacă aş putea, m-aş culca pe stradă. 

Sam deschide uşa şi urcăm scările spre camera ei. 

— L-am părăsit pe nesimţitul acela, repetă ea a zecea oară. 

— Bine, zic eu şi o ajut să se dezbrace şi să se întindă pe pat. 

În timp ce o acopăr, continuă să spună lucruri care nu au 
sens, după care, brusc, nu mai zice nimic şi adoarme. 

Casc şi îi scriu un SMS mamei, ca să o anunţ că sunt acasă la 
familia Dallas. Apoi mă duc să caut un loc în care să mă întind, 
deoarece abia mă mai ţin pe picioare. 

les din camera lui Sam şi intru într-una goală. Mă bag sub 
cuvertură, închid ochii şi adorm în câteva secunde. 


43 


Mi se pare de-a dreptul imposibil să deschid ochii, iar patul 
din dimineaţa aceasta mi se pare mai comod ca de obicei. Mă 
răsucesc sub aşternuturi şi simt respiraţia caldă a cuiva pe faţă. 

Deschid ochii şi văd gura întredeschisă a lui Cameron. 

Mă stăpânesc să nu ţip de spaimă. Nu se poate, nu din nou! 
Dar ce caută aici? 

Îmi amintesc că am intrat într-o cameră aseară, convinsă că 
nu era a lui Cam. 

Respir adânc şi încerc să îmi păstrez calmul. Mă mişc încet, ca 
să mă dau jos din pat fără să îl trezesc, dar îmi dau seama că e 
prea târziu pentru asta când îl aud gemând şi mişcându-se. 

Zâmbeşte uşor, se ridică sprijinindu-se pe coate şi se freacă 
leneş la ochi. 

Fără să vreau, sunt fascinată de el. Deşi abia s-a trezit, este 
ciufulit tot şi are cearcăne, e totuşi perfect. 

— Bună ziua, şopteşte el, continuând să zâmbească, de parcă 
ar fi o situaţie cât se poate de normală. 

— Ce cauţi aici? întreb eu încet. 

Regret imediat că am pus o întrebare aşa de prostească. 

Chicoteşte şi îşi pune din nou capul pe pernă. 

— E camera mea, eu ar trebui să te întreb pe tine ce cauţi 
aici. 

Pufnesc când îl aud şi mă dau jos din pat. Abia după ce mă 
ridic în picioare îmi dau seama că sunt îmbrăcată cu un tricou 
de-al lui. Din nou. 

— Nu te-ai simţit prea bine aseară, zice el ridicându-se la 
rândul lui şi făcându-mă să roşesc. Are doar boxeri pe el. 

— Înce... în ce sens? întreb eu privindu-l cum trece prin faţa 
mea şi deschide dulapul ca să îşi aleagă nişte haine. 

— Nu îţi aminteşti? 

— Îmi amintesc că am adus-o pe Sam acasă şi că după aceea 
m-am culcat. 

— Atât? izbucneşte el în râs, amuzat. 

Simt că încep să mă înfurii şi încerc să mă concentrez preţ de 


câteva secunde pe ultimele amintiri de aseară, dar în zadar. 

— Vrei să îţi povestesc? întreabă el. 

De fapt, abia aştept să o facă, ca să pot ieşi şi eu din cameră. 
Mi-e aproape imposibil să fiu lângă el. De fiecare dată când îi 
întâlnesc privirea, când îi văd zâmbetul, corpul meu, respiraţia şi 
creierul mi se blochează. Imi simt doar inima care bate aşa de 
tare, încât am impresia că o să îmi sară din piept. 

Incuviinţez şi aştept să aflu. 

— De fapt, nu sunt prea multe de povestit, zice el şi continuă 
să râdă, enervându-mă. La un moment dat, eu şi Susan am 
plecat de la petrecere pentru că voiam să fim puţin singuri, 
întrucât ai mei nu sunt în oraş, am venit aici ca să... Ei bine, 
cred că ai înţeles de ce... Dar când am intrat în cameră, Susan 
te-a văzut în patul meu. Evident că s-a gândit imediat la ce e 
mai rău şi şi-a ieşit din fire. Când ai auzit-o urlând, te-ai trezit şi 
ai început să o insulţi într-un hal fără de hal. Din fericire, am 
reuşit să o trimit de aici, iar tu... 

Imi ridic privirea, încercând să îl fac să continue. De ce s-a 
oprit? 

— Şi eu... Ce anume? întreb eu. 

— Ai rămas să dormi aici şi atât, răspunde el, mutându-şi 
privirea. 

Îmi fac griji pentru lucrurile pe care i le-am spus lui Susan şi 
mă gândesc la cum va reacţiona când ne vom vedea la şcoală. 

— Ce i-am spus? întreb eu, aşezându-mă pe saltea. 

— insulte cam grele, cu siguranţă din pricina alcoolului, mă 
ironizează el. 

— Glumeşti, nu-i aşa? întreb eu, sperând să îmi confirme, dar 
el doar clatină din cap şi se aşază lângă mine. 

— S-a despărţit de mine, zice el. 

A! Grozav! Deci aseară s-au întâmplat foarte multe lucruri. Aş 
vrea aşa de mult să îmi amintesc totul. 

— De ce? întreb eu. 

— Pentru că i-am spus să plece când a încercat să îţi 
răspundă şi pentru că era sigură că vreau să mă culc cu tine. 

— Eu... îmi pare rău, mint eu. De fapt, deşi n-ar trebui, 
explodez de bucurie în interiorul meu. 

— O, nu face nimic... La cum o ştiu eu, se va întoarce târâş la 
mine. 

— Eşti cam sigur pe tine, glumesc eu. 


Râde şi e aşa de frumos să îl aud râzând dimineaţa devreme, 
încât cred că ar putea înlocui uşor cântecul meu preferat. 

— În sfârşit! Cameron a încercat să te trezească de vreo cinci 
ori fără să reuşească! zice Sam intrând în cameră. Mă uit 
imediat la Cam, care îmi face cu ochiul. Mi se pare evident că 
nici măcar n-a încercat să mă trezească. 

— Hai să iei micul dejun, îmi zice ea. Şi poate ai vrea să te 
schimbi; părinţii mei ar putea ajunge dintr-o clipă în alta. 

Mă îmbrac rapid şi mă duc în bucătărie. 

— Cris, cafea? mă întreabă Sam când trec pragul uşii. 

Încuviinţez şi mă aşez pe un scaun înalt. 

— Cum e cu Nash? o întreb eu. 

Din zâmbetul ei îmi dau seama că s-a rezolvat totul. 

— Păi, azi-dimineaţă m-a sunat şi am lămurit lucrurile* Nu ştiu 
ce m-a apucat aseară... Zici că eram posedată! Nu îmi amintesc 
mare lucru. 

— Voi două ar trebui să beţi mai puţin şi să gândiţi mai mult 
înainte să vorbiţi, zice Cam privindu-ne. Evident că se referă la 
reacţia mea cu Susan. 

— Ce înţelept eşti! zice Sam chicotind. 

— La naiba, răspunde Cameron. Glumesc, adaugă el rapid 
când mă vede încruntându-mă la el. 

Termin de luat micul dejun, îi salut pe Sam şi pe Cam şi mă 
întorc acasă. 

Marţi dimineaţă vom pleca spre Colorado şi am doar două zile 
la dispoziţie să fac ultimele cumpărături şi să pregătesc totul 
pentru plecare. 


44 


Zborul până la Denver a fost scurt, sau cel puţin aşa mi s-a 
părut, pentru că, din fericire, am dormit tot timpul. Acum mai 
trebuie doar să mergem cu maşina la Aspen. 

Părinţii noştri au închiriat două maşini, câte una de familie. 
Apuc mânerul valizei şi mă îndrept spre maşina alor mei. 

— Unde te duci? mă întreabă Cameron. 

— În maşină, cu familia mea? răspund eu ironic. 

— Nu, zice el. 

— Ba da, răspund eu. 

— Ba nu. Părinţii noştri merg cu o maşină, iar eu, tu, Sam şi 
Nash cu alta. 

— Şi cine a hotărât asta? 

— Kate, răspunde el, arătând spre ea. 

Mă uit urât la ea, iar ea, intuind despre ce e vorba, îşi întoarce 
privirea şi urcă rapid în maşină cu adulţii. 

Imi pun valiza în portbagaj şi mă aşez lângă Cameron, puţin 
supărată că va trebui să stau lângă el mai bine de trei ore, până 
vom ajunge la destinaţie. 

— Sunteţi pregătiţi pentru cea mai frumoasă vacanţă din 
viaţa voastră? exclamă Cameron. 

— Daaa, uau, ce frumos, zic eu fără pic de entuziasm şi 
alegându-mă imediat cu o privire criminală din partea lui. 

Timpul trece foarte încet şi nu doar pentru că mă uit întruna 
la ceas, ci şi pentru că e o tăcere jenantă în maşină. Se aud doar 
Sam şi Nash care chicotesc din când în când privind vreo 
fotografie găsită pe Internet. 

Pufnesc şi îmi reazem capul de geam. 

— E totul în regulă? întreabă Cam, întinzând mâna spre 
butoanele care ajustează căldura. 

— Da, sunt doar obosită. Cred că încă plătesc pentru 
mahmureala de sâmbătă. 

— Da, de fapt, chiar erai într-o stare proastă... Nici acum nu îţi 
aminteşti nimic din seara aia? Mă priveşte preţ de câteva 
secunde, după care îşi întoarce privirea spre drum. 

— Nu, răspund eu. V-aţi împăcat? 


Nu spune nimic. Ştiu că a înţeles la cine mă refer. 

— Încă nu, dar sunt sigur că mai devreme sau mai târziu mă 
va suna ca să îşi ceară scuze, zice el, sigur pe sine. 

Sinceră să fiu, sper să fie supărată pe el toată vacanţa asta de 
schi, pentru că mă tem că altfel voi da de ea în Aspen. 

— De ce mă întrebi? întreabă el curios, iar din tonul lui îmi 
dau seama că e convins că aş fi geloasă. 

— Nu ştiu... Mă tem să nu îi fi spus lucruri prea grele şi nu aş 
vrea ca relaţia voastră să se termine din cauza mea. 

Chicoteşte. 

— De ce râzi? îl întreb eu nervoasă. 

— De când îţi pasă ţie de mine şi de Susan? Nu erati 
duşmance sau ceva de genul? 

— Nu suntem duşmance... nici măcar nu ştiu cum să explic! 
Pur şi simplu mă urăşte din motive pe care nu le înţeleg. 

— Oricum, nu ar trebui să îţi faci griji pentru mine şi Susan. 
Mai degrabă gândeşte-te la Austin. Vei reuşi să stai departe de 
el o săptămână întreagă? mă întreabă el ironic. 

— Eu şi Austin suntem doar amici, răspund eu, ridicând vocea. 

— Scuze, puteţi vorbi mai încet? Eu şi Sam încercăm să ne 
uităm la un film, zice Nash, scoţându-şi căştile din urechi şi 
aplecându-se uşor în faţă. 

— Şi atunci de ce ai venit la petrecere cu el? continuă 
Cameron, ignorând cererea prietenului lui. 

— Dar cu cine ar fi trebuit să vin? Singură? 

Nu îmi răspunde. Dă doar muzica mai tare, iar eu dau mai 
încet. 

Cearta noastră continuă preţ de câteva secunde, până când, 
pufnind tare, Cameron se dă bătut. 

— Scuze, dar mă doare capul, şoptesc eu, deşi nici măcar nu 
ştiu de ce îmi cer scuze. 

— Nu îţi face griji, răspunde el zâmbind. 

Mă uit pe geam şi îmi dau seama că vom ajunge curând în 
Aspen, ceea ce mă bucură foarte tare. 

Urcăm pe munte şi la fiecare curbă simt cum mi se face şi mai 
rău. Închid ochii şi încerc să îmi controlez respiraţia. 

— E totul în regulă? mă întreabă Cameron. 

Deschid ochii şi îl văd cum mă priveşte îngrijorat. 

— Ei bine... Să zicem doar că nu îmi plac deloc curbele. 

Mă prinde de mână. 


— Dormi puţin. Când te vei trezi, vom fi ajuns deja la 
destinaţie. 

Fac exact cum îmi spune el şi mă trezesc doar când simt că 
cineva îmi scutură braţul. 

— Am ajuns, şopteşte Cam. 

Mă uit în jurul meu. În faţa noastră, într-o linişte suprarealistă, 
văd un şir de vile înconjurate de copaci acoperiţi de zăpadă. 
Peisajul este superb, pare desprins din poveste. 

Cobor din maşină şi încerc să nu ţip din cauza frigului 
înţepător. Cu siguranţă că muntele nu este habitatul meu 
natural. 

Îmi iau valiza şi o târăsc cu greu până la vila noastră. 
Cameron mă priveşte amuzat şi nu mişcă un deget ca să mă 
ajute. 

Nici nu intru bine, că mă trezesc într-o sufragerie enormă, 
foarte călduroasă şi primitoare, cu un şemineu mare în care tata 
încearcă deja să aprindă focul. 

— Cum a fost pe drum, scumpa mea? 

— Am dormit, aşa că aş spune că bine. 

— În ce cameră vrei să o duc? întreabă Cameron, luându-mi 
valiza din mână. Oh, domnule Evans, nu mi-am dat seama că 
sunteţi aici! 

Nu mi-am imaginat că este un actor aşa de priceput. Gestul 
acesta prefăcut de politeţe este o capodoperă în procesul lui de 
peţire. 

— Cameron! Spune-mi Simon, zice tata, zâmbindu-i uşor. 

les din cameră, ca să nu mai fiu nevoită să particip la acest 
spectacol enervant. Urc scările şi intru în prima cameră goală pe 
care o găsesc. Are două paturi, deci va fi perfectă pentru mine şi 
Kate. 

— Cred că asta e bună. Mulţumesc că mi-ai urcat valiza, zic 
eu, întorcându-mă spre Cam. 

— Nu ai pentru ce! Evident că mă aştept să fiu răsplătit, 
răspunde el, ieşind din cameră şi făcându-mi cu ochiul. 

Zâmbesc tâmp, în timp ce încerc să admir priveliştea de la 
fereastră. 

— 0 alegere foarte bună, îmi zice Sam, privind uimită camera 
enormă. Mă duc să o aleg şi eu pe a mea înainte să mi-o fure 
Cameron şi Nash, zice ea, lăsându-mă singură. 

Mă aşez pe marginea patului, să văd dacă am primit vreun 


apel sau vreun mesaj. Nimic. 

Las telefonul la încărcat şi cobor la parter, să mă aşez lângă 
şemineu. Nu sunt deloc obişnuită cu o astfel de temperatură. 

Îmi iau o pernă de pe canapea şi mă aşez pe jos, în faţa 
focului. 

— Da, bineînţeles, într-o săptămână... Da, e cu mine... Nu, 
ascultă-mă... Cum vrei tu. 

Îl aud pe Cameron apropiindu-se, iar zgomotul paşilor lui pe 
scări se aude tot mai tare. Mă gândesc că încearcă să vorbească 
liniştit cu Susan, ceea ce e imposibil, ţinând cont de faptul că ea 
nu e deloc o persoană liniştită. 

Îl aud intrând în sufragerie. După câteva secunde, îşi pune o 
pernă lângă mine şi se aşază. 

— O să îngheţăm în casa asta. Îşi freacă mâinile în faţa 
focului, ca să se încălzească mai repede. 

— Aşa e... Vorbeai cu Susan? 

— Da. În ultima vreme e mai insuportabilă ca de obicei, 
răspunde el exasperat. 

Îmi duc mâinile îngheţate la huze şi suflu peste ele. 

Simt cum Cameron mă urmăreşte cu privirea şi, când mă 
întorc, îl văd zâmbind dulce. 

Se întinde uşor şi mă prinde de mâini. 

— Lasă-mă pe mine! 

Suflă uşor peste palmele mele şi mă străbate un val de 
căldură. A fost de ajuns să mă atingă şi am uitat de frig. La un 
moment dat, se opreşte şi îmi sărută delicat mâna caldă. 

— E mai bine? întreabă el zâmbind. 

Mi-e teamă să deschid gura. Sunt sigură că voi începe să mă 
bâlbâi şi să zic lucruri fără noimă, aşa că doar încuviinţez din 
cap. 

— Hei... zice Sam intrând, iar eu mă trag imediat în spate. 
Scuze, adaugă ea, uitându-se la Cameron. Cei mari zic să 
mergem în bucătărie să mâncăm ceva. 

Pleacă stânjenită. 

— Băgăcioasă, ca întotdeauna, zice Cam ridicându-se şi 
ajutându-mă şi pe mine să mă ridic. 

Odată în picioare, dau să mă îndepărtez, dar el continuă să 
mă ţină strâns de mâna stângă. Apoi, cu o atitudine protectoare, 
o vâră, ţinându-mă încă de ea, în buzunarul de la hanoracul lui. 

— O ţin la cald, îmi zice el zâmbind. 


45 


Prânzul s-a terminat repede şi a decurs totul bine, mai puţin 
un lucru: părinţii noştri se tot holbau la mine şi la Cameron, care 
se uită lung din când în când sau îmi şoptea chestii stupide la 
ureche, făcându-mă să râd. 

— Deci, ce facem în după-amiaza asta? întreabă John, tatăl lui 
Sam şi al lui Cam. 

— De ce? Trebuie neapărat să facem ceva după şapte ore de 
călătorie? Nu cred că e o idee bună, zice Sam. 

Sunt de acord cu ea. A fost o dimineaţă obositoare, iar la cât 
de frig e afară, categoric aş prefera să rămân în casă, în faţa 
focului. 

— Ştiu că e un sat foarte drăguţ prin apropiere. Am putea da 
o tură prin el, sugerează Cam, iar mie îmi vine să arunc cu o 
farfurie după el. 

Tatăl meu se ridică de pe scaun, se întoarce spre noi şi ne 
zice: 

— Fiecare face ce vrea. Dacă are cineva chef să viziteze 
împrejurimile, să vină cu noi, iar ceilalţi pot rămâne liniștiți în 
casă. 

Aşa, tată! Eu şi Sam ne uităm rapid una la cealaltă şi ne 
punem de acord din priviri. 

— Da, aşa mi se pare corect. Dacă vreţi să veniţi cu noi, ar 
trebui să vă îmbrăcaţi mai gros, sugerează domnul Dallas. 

Ne ridicăm de la masă. Eu, Sam şi Kate pregătim sufrageria 
pentru o după-amiază de filme de Crăciun şi de groază... Da, nu 
ştiu de ce, dar Sam s-a hotărât să aducă şi o colecţie de filme de 
groază. 

— Ne trebuie mai multe perne, pături, ceva de băut şi de 
ronţăit, zice Sam. 

Ne împărţim sarcinile. Eu trebuie să pregătesc ceaiul şi să 
recuperez câteva pachete de chipsuri de pe drum. Dau drumul 
la aragaz şi pun ibricul plin cu apă pe foc. 

— Sunteţi nişte leneşe, zice Cameron venind după mine în 
bucătărie. 


— Poate că da, dar în timp ce eu voi sta la cald, întinsă pe 
canapea, sorbind dintr-un ceai fierbinte, tu vei fi afară, murind 
de frig. 

— Să ştii că s-au inventat gecile groase, căciulile de lână, 
cizmele impermeabile, care ţin mai cald ca o pătură, îmi zice el 
ironic. 

— Crede-mă că e nevoie de altceva ca să îmi ţină de cald! 

Ridică din sprânceană şi zâmbeşte răutăcios. 

Se postează în faţa mea şi mă prinde de talie. 

Feţele noastre sunt foarte aproape, iar respiraţiile noastre 
aproape că se confundă, şi trebuie să fac eforturi să nu intru în 
panică. 

— Ştiu eu o metodă prin care te-aş încălzi imediat, şopteşte 
el, apropiindu-se încet de buzele mele, cu zâmbetul lui perfect, 
ca de obicei. 

E dezarmant de frumos, aşa că stau locului şi aştept ca buzele 
lui să le atingă uşor pe ale mele. 

— Cam! Simon propune... Ups... ne întrerupe Nash. 

Mă întorc spre aragaz cu o dezinvoltură prefăcută. 

— Ce vrei? întreabă Cameron nervos. 

— Întrucât doar noi, bărbaţii, vrem să dăm o tură prin jur, 
Simon zice să mergem să bem ceva într-un bar. Voia să ştie 
dacă îţi convine, îi explică Nash, bâlbâindu-se stânjenit. 

Mă uit la Cam, care în clipa aceasta respiră adânc. 

— Explică-mi un lucru: ai venit doar ca să îmi spui pros... Se 
opreşte câteva secunde ca să se liniştească şi încheie spunând: 
Da, e bine. 

Din fericire îi sună telefonul, întrerupând tăcerea. Fără să 
ezite, Cameron iese din încăpere să răspundă. 

Aşa cum îmi imaginam, Susan nu are nici cea mai mică 
intenţie de a-l lăsa în pace. 

— Nu îi va mai da o altă şansă, zice Nash, ca şi când mi-ar fi 
citit gândurile. 

Eu doar încuviinţez şi mă întorc din nou la ibric. 

— Îmi pare rău... Pentru mai devreme, vreau să zic, şopteşte 
Nash. 

— Nu îţi face griji! Nu se întâmpla nimic important, răspund 
eu şi îmi dau seama din privirea lui că a înţeles. 

— Nu minţi, Cris! S-au prins toţi că e ceva între voi. Personal, 
cred că aţi fi perfecţi unul pentru celălalt. 


— Putem să fim perfecţi unul pentru celălalt, dar asta nu 
înseamnă că vom fi împreună. Adevărul este că el încă o iubeşte 
pe Susan şi, atâta timp cât ea va fi între noi, nu va putea exista 
nimic între noi doi, îi explic eu. 

— Mmm... eşti convinsă de asta? Eu nu aş fi aşa de sigur. 
Cred însă că ar trebui să faci un pas spre el şi să îi spui ce simţi. 

Dau să răspund, dar Cameron se întoarce în bucătărie şi se 
apropie rapid de mine, sărutându-mă uşor pe obraz şi lăsându- 
mă fără cuvinte. Bineînţeles, nu e prima dată când face aşa 
ceva, dar acum... parcă e diferit. 

— Trebuie să plecăm, zice el întorcându-se spre prietenul lui. 

— Gândeşte te bine, îmi sugerează Nash şi iese din bucătărie. 

Şi uite aşa, ca prin magie, tot restul după-amiezii mă gândesc 
la Cam, la ce simt pentru el şi la situaţia creată între noi. 

— Nuuu!!! strigă Sam dintr-odată, făcându-mă să tresar. 

De când am început să ne uităm la The Calling, ea şi Kate 
strigă întruna de frică şi speculează încontinuu cu privire la cum 
se va termina filmul. 

— O, Doamne, Cris, nu pot să cred! Te-ai aşteptat la una ca 
asta? 

Îmi ridic privirea spre televizor şi îmi dau seama că filmul s-a 
terminat. Nu spun nimic. Practic, n-am văzut nimic din el. 

— De ce te întreb, oare? Nici măcar nu ştii despre ce vorbesc! 
Cris, ce se întâmplă? mă întreabă Sam îngrijorată. 

— Nimic. 

— Sigur, nimic. Nash mi-a spus să îţi stau aproape, că nu te 
simţi bine. Ştiu că Matt te-a rănit tare, dar, crede-mă, cu cât îl 
uiţi mai repede, cu atât va fi mai bine, mă sfătuieşte ea, 
înțelegând complet greşit starea mea de spirit. Ştiu că e dificil, 
dar ar trebui să te concentrezi pe persoanele care ar putea să te 
facă cu adevărat fericită şi cred că ai înţeles la cine mă refer. 

Ar înţelege oricine că se referă la fratele ei. 

Băiatul acela e cea mai mare dilemă a mea şi a reuşit să mă 
facă să îmi pierd capul după el din prima zi în care l-am 
cunoscut. Poate că Nash are dreptate. Ar trebui să îi spun ce 
simt. 

Se deschide uşa şi îi aud în sfârşit pe băieţi întorcându-se din 
excursia lor. Mă întorc şi îi privesc. Sunt toţi, mai puţin Cameron. 

— Scumpa mea! E totul bine? V-aţi distrat? întreabă tata în 
timp ce îşi dă jos jacheta. 


— Da, ne-am uitat la un film, răspund eu, privind în 
continuare spre uşă, sperând să se deschidă din nou curând. 

— Nu vine. A rămas la bar cu o blondă cu care părea să se 
cunoască foarte bine, îmi spune Nash, imediat ce pleacă tata. 

— Cu o blondină? Alta? Mereu a avut doar iubite blonde... Se 
poate aşa ceva? întreabă Sam, dându-şi ochii peste cap. 

— Carly nu era blondă, o corectează Nash. 

— Şi nu era nici iubita lui, dacă e să vorbim cinstit, adaugă 
Sam nerăbdătoare. 

Nu e prima dată când aud despre această fată. Recunosc că 
sunt foarte curioasă de povestea ei cu Cameron. 

— Cine e Carly? 

— O fată pe care Cameron nu o va uita niciodată, răspunde 
Nash, punând capăt discuţiei şi privând-o complice pe Sam. 

Felul în care aceasta îşi pleacă privirea mă face să îmi 
imaginez numai lucruri rele. 

De vreme ce Cameron e cu altă ţipă, mă duc la mine în 
cameră şi mă întind pe pat, încercând să îmi distrag atenţia cu 
nişte muzică. 

Mă bag sub pături, iau telefonul... Şi găsesc o notificare de la 
Lexy: 


ŞTIRI DE CRĂCIUN 

Vacanța a început de curând şi, totuşi, am deja foarte 
multe ştiri. Din câte separe, Matt şi Cris nu mai sunt un 
cuplu, dar nou sosita nu a pierdut ocazia şi a făcut noi 
cuceriri. De fapt, a fost văzută în compania frumosului 
Austin Miller, ca să nu mai pomenim că, zilele acestea, ea 
şi Cameron petrec o vacanță grozavă la munte. 

Dragi cititori, ce credeți? Nu vi separe ciudat că ea 
doua oară când Miller şi Dallas împart aceeaşi fată? Se 
repetă oare povestea sărmanei noastre Carly? 

Revin curând cu detalii. Lexy 


Fiind sigură că va citi, scriu rapid un comentariu: „VEZI-ŢI DE 
TREBURILE TALE!” 

Închid telefonul şi îl pun pe noptieră. 

Gândurile îmi sunt întrerupte de zgomote la parter. Îmi 
imaginez că e Cameron, care tocmai s-a întors. Nu a întârziat 
aşa tare. 


Mă ghemuiesc la căldură, sub pături şi închid ochii, sperând 
să adorm cât mai curând. Mâine va fi o zi foarte lungă. 

Însă, din păcate, mi se năruieşte orice intenţie de a dormi. 

— Dormi? mă întreabă Cam, dând buzna în cameră. 

les din aşternuturi şi zâmbesc. El închide uşa în urma lui şi se 
aşază pe pat. 

— Ai primit mesajul? 

Încuviinţez. 

— Mă întreb de ce continuă să ne tortureze aşa... la urma 
urmei, ce îi pasă dacă merg la dans cu Austin sau dacă familiile 
noastre îşi petrec vacantele împreună? 

— Se pare că viaţa ei e aşa de plictisitoare, că trebuie să se ia 
de noi ca să se distreze puţin. 

— Nu înţeleg însă un lucru... Partea de la sfârşit, cu tine, 
Austin şi Carly... Ce vrea... încerc eu să îi cer explicaţii, dar el 
mă opreşte. 

— Nu e nimic important. E o poveste veche şi nimeni nu se 
mai gândeşte la ea, zice el. 

Zâmbesc, iar el îmi întoarce zâmbetul. 

— Susan m-a sunat şi şi-a cerut scuze. 

Din tonul vocii lui înţeleg că nu glumeşte. Şi înţeleg şi că 
probabil i-a răspuns cu „Bine, hai să ne împăcăm, pentru că te 
iubesc.” 

— Mă bucur pentru tine, zic eu, întorcându-mi privirea de la 
el. 

— l-am spus că trebuie să mă gândesc, deoarece relaţia mea 
cu ea mă oboseşte şi nu vreau să continui aşa. 

— Sunt sigură că vei reuşi să faci alegerea corectă. 

Priveşte în gol preţ de câteva secunde, ca şi cum s-ar gândi 
ce să facă, după care mă prinde de mână, mi-o strânge uşor şi 
răspunde: 

— Da, aşa cred şi eu. 

Se ridică în picioare, se apleacă să mă sărate pe obraz şi îmi 
şopteşte: 

— Noapte bună. 

— Cum de ai rămas la bar? îl întreb când ajunge la uşă. 

— Verişoara mea, Cară. Nu am văzut-o de mult timp şi m-am 
oprit să vorbesc puţin cu ea. De ce? întreabă el zâmbind şiret. 

— Nu te-am văzut întorcându-te cu ceilalţi şi eram curioasă ce 
s-a întâmplat, răspund eu cu o nonşalanţă prefăcută. 


— Sigur... Cum să nu, chicoteşte el. 

— Du-te la culcare, Cameron, zic eu amuzată. 

— Noapte bună, geloaso! 

Apuc o pernă şi o arunc după el. El se fereşte şi iese din 
cameră. 

Mă cuibăresc din nou sub pături şi adorm zâmbind larg şi 
simţindu-mă inexplicabil de fericită. 


46 


Lumina soarelui străbate prin fereastră, deranjându-mi 
somnul. Mă uit la ceasul deşteptător de pe noptieră şi mă 
hotărăsc că mai bine mă aranjez puţin şi cobor la parter ca să 
iau micul dejun. 

În bucătărie îi găsesc pe Nash, Sam şi Cam mâncând şi 
pălăvrăgind. 

— Bună, îmi zice Nash zâmbind. 

— Hei, zic eu. 

— Este ciocolată caldă, îmi spune Sam şi arată spre blat. 

Încuviinţez şi mă duc să îmi iau o cană curată, să îmi pun 
nişte ciocolată. 

Apoi mă aşez în faţa ei şi lângă fratele ei. 

— Ai dormit bine? mă întreabă Cam. 

Încuviinţez în timp ce suflu în ceaşcă. Atunci îmi dau seama 
că îi vibrează telefonul pe masă şi citesc imediat numele 
persoanei de la care tocmai a primit mesaj. 

— Susan? întreabă Nash privindu-l. 

— Da, nu se mai opreşte. Continuă să mă întrebe ce am 
hotărât. 

— Evident că nu a înţeles că, atunci când i-ai spus că ai 
nevoie de puţin timp ca să te gândeşti, nu te refereai la câteva 
ore. 

Sam chicoteşte, şi eu îi urmez exemplul. 

Cameron blochează ecranul telefonului şi îşi sprijină braţul pe 
spătarul scaunului meu, după care îşi pune mâna pe umărul 
meu şi mă trage spre el. 

Simt că ziua începe bine. 

— V-aţi trezit deja? zice tata intrând în bucătărie. 

— Deci, sunteţi pregătiţi pentru o zi splendidă pe pârtia de 
schi? întreabă domnul Dallas, făcându-mă să îmi vărs ciocolata 
pe mine. 

Nu îmi place deloc să schiez sau, mai bine spus, nu îmi mai 
place... După ce am căzut groaznic când eram mică, nu am mai 
vrut să schiez şi cu siguranţă că nu voi începe din nou azi. 


— Da, tot anul am aşteptat să mă dau cu snowboardul! 
exclamă Cameron emoţionat. 

— Daaa!!! zice şi Nash, bătând palma cu el. 

— Eu voi face poze, zic eu. 

Cameron se întoarce brusc spre mine. 

— Ba nu. Tu vei schia cu noi. 

— Exclus. 

— Mergeţi să vă pregătiţi! strigă mama. 

Când suntem gata, ne urcăm în maşini. Eu, Sam şi Nash ne 
aşezăm pe locurile noastre. Imi cuplez centura, aşteptându-l pe 
Cameron, care nu se ştie pe unde e. 

Când urcă în sfârşit în maşină, îmi zâmbeşte dulce. 

— Ce e? întreb eu curioasă. 

— Eşti atât de drăguță îmbrăcată aşa, răspunde el uitându-se 
lung la mine. 

— Nu aş vrea să vă întrerup... dar părinţii voştri au plecat 
deja, zice Nash fluturând o mână prin faţa ochilor lui Cameron, 
ca să îl readucă cu picioarele pe pământ. 

— Deci, pregătiţi pentru schi? întreabă Cam, venindu-şi în fire 
şi pornind maşina. 

— Daaa! exclamă entuziasmați Sam şi Nash. 

Intre timp, eu scot camera foto ca să fac câteva poze de 
probă. 

Mă întorc spre ei. 

— Zâmbiţi! 

— Să nu îmi spui că vei face asta toată ziua, zice Cam cu ochii 
la drum. 

Mă întorc şi mă aşez liniştită pe scaun. 

— Ba da, ţinând cont că nu schiez, răspund eu, îndreptând 
obiectivul spre el. 

— Of, haide, va fi distractiv, insistă el. 

Profilul lui Cameron are ceva aparte şi fascinant... Îi fac mai 
multe poze în timp ce se concentrează pe condus. 

— Nu prea cred. Singura mea distracţie pe ziua de azi va fi 
maşinăria asta... Sau cel mult sania, zic eu râzând. 

— Sania e pentru copii mici, răspunde el, distrându-se pe 
seama mea. 

— Păi, atunci voi face doar poze. 

Zâmbeşte şi clatină din cap. 

Pârtia nu e departe şi ajungem în câteva minute. 


Când ne dăm jos din maşină, rămân uimită de frumuseţea 
locului. 

— Uau, şoptesc eu. 

— Dar... e enorm! zice Sam arătând spre un brad uriaş aflat 
nu departe de locul în care am parcat noi. 

Bineînţeles! Mâine e Crăciunul. Aproape că am uitat. 

— Să mergem! strigă Nash, întorcându-se spre Sam. 

În timp ce ceilalţi schiază, eu imortalizez peisajul, decoraţiile 
de Crăciun şi orice altceva mi se pare un subiect bun. li fac 
câteva poze şi lui Kate, care m-a pus să jur că îi voi face 
fotografii frumoase pe care să le încarce pe diverse reţele de 
socializare şi să le arate amicilor ei. 

Între coborâri, Cameron se apropie de mine. 

— Eşti sigură că nu vrei nici măcar să încerci? 

— Foarte sigură. 

— Bine, atunci pregăteşte-te măcar pentru patinoar, mă 
îndeamnă el. 

— Patinoar? De ce? 

— Doar nu credeai că te voi lăsa să faci poze toată ziua, fără 
să te văd căzând măcar o dată? mă ironizează el îndepărtându- 
se. 

Nici nu apuc să mă gândesc că e una dintre cele mai proaste 
idei pe care le-a avut vreodată, că mă trezesc deja în palatul de 
gheaţă, numărând minutele ce trec... lent, precum orele dintr-o 
zi de şcoală. 

E prima dată când patinez. Ceilalţi par experţi şi alunecă 
foarte dezinvolt şi sigur pe gheaţă. Eu, în schimb, nici nu mai 
ştiu de câte ori am căzut. 

Cel mai enervant e că sunt persoane care râd fără reţinere de 
fiecare dată când cad. Mă doare tot corpul şi mor de ruşine! 
Vreau să fiu din nou în Miami Beach, la căldură şi la plajă! 

Când în sfârşit doamna Dallas ne spune că ar fi timpul să ne 
întoarcem acasă, mi se pare că aud un cor de îngeri cântând 
Aleluia, atât sunt de fericită. 

— Nu a fost chiar aşa de rău, zice Cameron, încercând să nu 
râdă împreună cu Nash. 

De când am urcat în maşină mă tot iau peste picior. 

— Băieți, opriţi-vă. Nu sunteţi deloc drăguţi, îi mustră Sam, 
pocnindu-l uşor cu pumnul în umăr pe Nash. 

— Şi, în plus, pentru informaţia voastră, în ultimele cinci 


minute am reuşit să patinez fără dificultate, punctez eu. 
Nesuferiţii ăştia doi izbucnesc în râs, ca şi cum aş fi spus o 
glumă. 
— De când se cheamă împlântatul patinelor în gheaţă şi 
mişcatul ca un pinguin „a patina”? 
Nu are sens. Cred că ne vom lua peste picior toată vacanţa. 
— Sunteţi insuportabili, zic eu prefăcându-mă supărată şi 
concentrându-mă pe luminiţele colorate care împodobesc uşile 
şi acoperişurile caselor. 


47 


Restul drumului până acasă l-am străbătut în tăcere, 
ascultând pe fundal Heart Like Yours, de la Willamette Stone. 

Nash şi Sam au adormit şi nu am putut să nu imortalizez 
momentul. 

Ajungem primii acasă, deoarece părinţii noştri s-au oprit la 
supermarket să cumpere mâncare. 

Imediat ce pun piciorul în vilă mă simt uşurată. E minunat să 
intri de la frigul de afară la o căldură primitoare. 

Săptămânile trecute, când mi-am imaginat această călătorie, 
eram convinsă că avea să meargă totul prost, că avea să fie un 
dezastru, dar m-am înşelat. Împreună cu prietenii mei, timpul 
zboară, iar Cameron mă face mereu să râd. 

Nu m-am mai simţit aşa veselă de mult timp. 

Mă întind pe canapea şi mă uit la fotografii pe ecranul 
camerei. Din când în când izbucnesc în râs, amintindu-mi 
anumite momente. 

Cel mai frumos a fost când Sam a început să pozeze cu Kate. 
Cameron şi Nash se băteau cu bulgări şi, la un moment dat, 
Nash s-a ascuns după Sam. Bulgărul de zăpadă a nimerit-o 
drept în faţă, iar eu am apăsat pe buton chiar atunci. 

Restul serii se scurge liniştit. E ajunul Crăciunului şi, pentru 
prima dată de când îmi amintesc, am renunţat la cina noastră 
tradiţională, rezultat al originii italiene a mamei mele, în 
favoarea unei cine rapide. Ce noroc că am amânat petrecerea 
pe mâine, pentru că astăzi a fost o zi foarte plină. 

In sfârşit sunt în pat, cufundată într-o tăcere absolută, 
deoarece toţi din casă dorm, şi mă gândesc la Cass şi Trevor, şi 
la Cameron, gânduri pe care le-am cenzurat în timpul zilei. 

E oficial: a devenit obsesia mea. Mă foiesc în aşternuturi, 
căutându-mi o poziţie mai comodă, dar nu mi se face somn. 
Cuvintele lui, faţa lui, zâmbetul lui, expresiile lui amuzante şi 
serioase continuă să se amestece în mintea mea. 

Mă hotărăsc să mă duc la parter, să beau ceva caid. Cobor 
uşor scările şi intru în bucătărie, ca să îmi pregătesc un ceai de 
muşeţel. 


După ce îmi umplu ceaşca, mă duc să mă aşez în faţa 
căminului. Din bucătărie până în sufragerie, podeaua scârţâie şi 
sper să nu fi trezit pe nimeni. 

Când ajung în salon, observ că a mai avut cineva aceeaşi idee 
ca mine şi stă pe o pernă în faţa focului. Se întoarce: e Cam. 

— Ăăm... Scuze, nu voiam să te deranjez. Plec imediat, îi zic 
eu. 

— Nu, nu, rămâi. 

Hotărăsc să îl ascult şi mă aşez lângă el. 

Suflu în ceaşcă, să răcesc ceaiul de muşeţel şi, ca data 
trecută, mă uit la telefonul lui. Pe ecran văd o fereastră de chat 
deschisă. 

— Mi-a scris Susan, mărturiseşte el. 

— Şi ce v-aţi spus? 

Pun ceaşca pe jos, cu mâna tremurândă. 

— De toate, sincer să fiu. Îşi pleacă privirea spre telefon. 
După ce m-a insultat şi acuzat de lucruri pe care nu le-am făcut, 
mi-a cerut scuze şi apoi a trecut la vorbe dulci. După care mi-a 
pus întrebarea crucială: dacă sunt pregătit să mă împac cu ea. 

— ŞI... ce ai hotărât? 

Nici nu îl întreb bine, şi mă copleşeşte un sentiment de 
nelinişte. Sper cu toată fiinţa că a hotărât să îşi vadă de viaţă şi 
să o lase în pace pe Susan, pentru că nu îl merită. 

— Încă nu ştiu, dar nu am de Când să continui cu povestea 
noastră. Vreau să dau pagina şi să am alături o persoană mai 
potrivită pentru mine, recunoaşte el, privindu-mă duios. 

— Bine faci, zic eu, întinzându-mi cu curaj mâna şi atingând-o 
pe alui. 

După câteva secunde mi-o trag înapoi şi apuc iarăşi ceaşca. 

— Cum era viaţa ta în Los Angeles? mă întreabă el dintr- 
odată. 

Doar gândindu-mă la vechea mea viaţă simt un gol enorm în 
interior. 

— Dacă ar trebui să o definesc într-un singur cuvânt, aş spune 
„perfectă”. Chiar era. Eram mereu bine-dispusă, fără griji, mă 
distram şi, mai ales, îi aveam pe cei mai buni prieteni ai mei, zic 
eu pipăind pandantivul pe care mi l-a dăruit Cass. 

— Nu, Cris. Nu au fost niciodată prietenii tăi dacă nu te mai 
caută şi nu îţi răspund doar pentru că locuieşti la kilometri 
depărtare de ei, şopteşte Cam cu privirea la focul din şemineu. 


Nu spun nimic, sperând ca discuţia să se încheie de la sine. 
Mă face să sufăr când vorbeşte aşa despre Cass şi Trevor. 

— Poate că toţi avem nevoie să luăm lucrurile de la capăt în 
această vacanţă de Crăciun. Oricum... Cred că e timpul să mă 
duc la culcare, zice el aplecându-se uşor şi sărutându-mă pe 
obraz. 

Când îşi desprinde buzele de pe pielea mea, respiraţia mi se 
accelerează, şi situaţia se agravează când se opreşte la câţiva 
centimetri de gura mea. 

În acest moment, buzele acelea sunt ca nişte magneţi care 
mă pun la încercare. Nu rezist, tentaţia e prea puternică, iar el o 
ştie. Abia acum îmi dau seama că sunt în încurcătură, deoarece 
simt foarte clar că ar fi de ajuns un singur sărut de-al lui ca să 
îmi pierd complet controlul. 

Într-un colţişor îndepărtat al creierului meu se strecoară 
teama că mâine toate lucrurile vor fi ca înainte şi că sărutul 
acesta, ca toate celelalte, nu va însemna mare lucru. 

Gurile noastre se caută una pe cealaltă cu tandreţe, de mai 
multe ori, până când Cameron îşi ia mâna de pe faţa mea şi mă 
trage spre el. 

Îmi pun mâinile pe ceafa lui şi îmi afund degetele în părul lui. 
Sărutul devine tot mai intens, respiraţiile tot mai scurte, iar 
temperatura din cameră, categoric, tot mai ridicată. 

Cameron îmi prinde coapsele cu mâinile, făcându-mă să 
tremur. 

În clipa aceasta, totul e perfect: buzele noastre se întâlnesc, 
trupurile noastre se găsesc... Şi telefonul lui Cameron începe să 
vibreze. 

Romantismul clipei s-a destrămat, aşa că întinde braţul după 
telefon, să vadă cine e. 

Eu, între timp, aşezată deasupra lui, încep să mă simt foarte 
stânjenită. Încerc să mă ridic, dar el nu mă lasă. 

— Aşteaptă, durează doar câteva secunde, şopteşte el. 

— Cine e? întreb eu, văzându-l concentrat să răspundă cu un 
mesaj apelului pierdut. 

— Susan. 

Într-o clipită m-am ridicat şi mă îndepărtez de el. 

— Unde te duci? mă întreabă el. 

— E târziu. Mai bine mă duc la culcare. 

— Da, ai dreptate, încuviinţează el uitându-se la ceas şi 


urmându-mă la etaj. 

Când ajung în faţa camerei mele, pun mâna pe clanţă, 
intenţionând să mă închid cât mai repede în spatele uşii, dar 
Cam mă prinde cu delicateţe de braţ şi mă întoarce spre el. 

Într-o clipită, buzele noastre se caută din nou, într-un sărut 
prelung, pur şi simplu perfect. 

— Crăciun fericit, micuţo, şopteşte el, mângâindu-mă dulce pe 
obraz. 

— Crăciun fericit. Cam, îi răspund eu zâmbind. 


48 


Azi-noapte am visat doar momentele superbe petrecute cu 
Cameron. Ar trebui să fiu în al nouălea cer şi, totuşi, în timp ce 
cobor scările la micul dejun, am un presentiment ciudat, ca şi 
cum s-ar fi întâmplat ceva... Neputând să îl definesc mai bine, 
respir adânc şi mă concentrez pe vocile care se aud din 
bucătărie. 

— Ce aveţi de Când să faceţi astăzi? îi întreabă mama pe 
ceilalţi. 

— Criiisss! strigă Sam, alergând spre mine şi îmbrăţişându-mă 
tare. Crăciun fericit! 

— Şi ţie! zic eu, urându-le apoi la fel şi celorlalţi. 

— Ne - am gândit să vă lăsăm să faceţi ce vreţi voi. Noi, 
adulţii, vom da o tură prin zonă. Dacă vreţi, puteţi veni cu noi, 
sugerează mama. 

Sam şi Nash nu par prea entuziasmați de propunere. 

— Cred că vom găsi lucruri drăguţe de făcut şi în Aspen, 
răspund eu. 

Cameron intră în bucătărie zâmbind larg. 

— Crăciun fericit! zice el tare, iar Sam dă fuga să Îl 
îmbrăţişeze. 

— Primul nostru Crăciun împreună, frăţioare! 

Poate să îmi spună de un miliard de ori că nu ţine la sora lui, 
că nu îl cred. Din felul în care o priveşte se vede clar că e fericit 
că în sfârşit a rezolvat lucrurile cu ea. 

Cât despre mine, recunosc că sunt destul de jenată de ce s-a 
întâmplat azi-noapte. 

Ştiu foarte bine că nu a însemnat nimic pentru el... Aşa că, de 
ce sper cu toată fiinţa să fie adevărat contrariul? 

Când îmi întâlneşte privirea, se trage din îmbrăţişarea lui Sam 
şi vine la mine. 

— Crăciun fericit din nou, şopteşte el, strângându-mă tare în 
braţe şi sărutându-mă pe buze. 

Sam, Nash, Kate şi mama se holbează la noi şi jur că, dacă nu 
aş zâmbi tâmp, aş avea ochii la fel de mari ca ai lor. 


Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cam se sprijină de blatul 
din spatele nostru şi mă cuprinde după talie. 

Mă pişe, ca să mă asigur că nu visez, cum se întâmplă de 
obicei: e adevărat, iar eu sunt încă şocată. 

Nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea lui. 

— De ce sunteţi aşa de tăcuţi? zice el brusc. 

Atunci, ca prin magie, îşi întorc toţi privirile de la noi şi încep 
să se uite în jur, ca şi când ar căuta ceva. 

— Ăăm... Dacă mă gândesc bine, cea mai bună variantă ar fi 
să mergem toţi la o plimbare prin centru. Poate ar fi mai bine să 
rămânem în zonă, nu-i aşa? Am putea merge la shopping sau la 
o plimbare... se bâlbâie mama agitată. 

Încuviinţează toţi, tăcuţi. 

— Bine, atunci fuga să vă pregătiţi, plecăm imediat după 
masă. 

Sperând la o clipă de linişte în care să îmi dau seama ce s-a 
întâmplat, mă îndepărtez şi eu. 

Din nefericire, Cam mă urmează, intră în cameră şi închide 
uşa după el. 

— Ce-ai păţit? întreabă el, aşezându-se pe marginea patului. 

— Ăăm... Nu ştiu. Îmi... îmi explici ce-a fost chestia aia de mai 
devreme...? 

Sunt aşa de confuză, că nici măcar nu reuşesc să formulez o 
frază logică. 

— Care chestie? Sărutul? 

Uite-l! larăşi zâmbetul acela irezistibil! Clatin din cap ca să nu 
mă las distrasă. 

— Ah, nu? Atunci? 

— Nu, nu am clătinat din cap din cauza asta. Da, la sărut mă 
refeream. Fir-ar să fie, sunt aşa emoţionată... 

— Credeam că după aseară... Dar dacă nu îţi convine, în 
regulă, e bine şi aşa. 

Din câte se pare, nu sunt singura care nu se exprimă coerent. 

Deci, să vedem... Oare Cameron încearcă să îmi spună că, 
după sărutul de aseară, credea că am devenit mai mult decât 
nişte prieteni? Cu toată situaţia dintre noi? 

— Credeai că suntem împreună? întreb eu cu voce 
tremurătoare. 

El nu zice nimic, cu privirea plecată în pământ, gândindu-se la 
întrebarea pe care i-am adresat-o. 


— Ce prost sunt, nu-i aşa? zice el ridicându-se brusc de pe 
pat. 

— Nu, nu eşti prost. 

II opresc imediat, casă nu stric totul. 

— Ba da, sunt. Am făcut o gafă în bucătărie. Le voi explica 
totul, nu îţi face griji. 

— Nu ai de explicat nimic nimănui, şoptesc eu şi mă apropii 
de el să îl sărut. 

— Voi lua asta drept un „nu te-ai înşelat, şi mie îmi place de 
tine”, chicoteşte el îndepărtându-se de buzele mele. 

— Copii, grăbiţi-vă dacă vreţi să veniţi cu noi! strigă mama de 
pe coridor. 

— Pot să îţi spun ceva? mă întreabă el. 

Jur că dacă îmi mai şopteşte vorbe dulci la ureche leşin chiar 
acum. 

— Mama ta are o voce uşor enervantă. 

E imprevizibil şi deloc evident. Asta îmi place la el. 

— Nu e adevărat, răspund eu, luându-i apărarea mamei, şi îl 
pocnesc uşor cu pumnul în braţ. 

Apoi iese din cameră, iar eu închid uşa ca să mă schimb. 

Dau să urc în maşină, dar mi se blochează fermoarul de la 
geaca antivânt. Urăsc când se întâmplă asta. 

— În întârziere, ca de obicei, nu-i aşa? mă tachinează Cam în 
spatele meu. După care adaugă: Stai că te ajut eu. Poftim, gata. 
Eşti foarte neîndemânatică, zice el şi mă sărută pe frunte. 

— Noi două trebuie să vorbim mai târziu, îmi zice Sam. 

— Bineînţeles, am fi putut să rămânem acasă! Ne-am fi distrat 
mai bine, zice Cameron şi porneşte maşina. 

— Haide, nu e o idee rea să dăm o tură prin magazine. 

Încerc să fiu pozitivă. 

— Atâta timp cât sunt cu tine, mi-e bine oricum, şopteşte el, 
strângându-mi mâna şi sărutând-o. 

Pe drum lăsăm muzica să umple tăcerea, iar eu şi Sam 
cântăm cântecele pe care le auzim la radio. 

După ce ajungem la destinaţie, parcăm şi ne dăm jos din 
maşină. 

— Acum veţi vedea cel mai frumos pom de Crăciun din 
Statele Unite! zice mama în timp ce intrăm pe străduţele din 
centru. 

Rămân puţin mai în urmă, ca să îmi pun fularul şi mănuşile, şi 


Sam vine rapid spre mine. 

— Povesteşte-mi, povesteşte-mi! Cum v-aţi cuplat? Ţi-a cerut- 
o el? Te rog, spune-mi că nu vă veţi despărţi niciodată, că nu 
ştiu dacă voi mai suporta altă fată ca Susan! 

— Sinceră să fiu, nici măcar eu nu ştiu ce s-a întâmplat... leri 
seară ne-am sărutat, dar credeam că nu a însemnat nimic 
pentru el... La fel ca dăţile trecute. 

— Stai aşa! Dăţile trecute? V-aţi sărutat şi altă dată şi ai avut 
curajul să nu îmi spui nimic? mă întreabă ea şocată. 

— Nu credeam că era important! Niciunul dintre noi nu am 
acordat importanţă. Aseară s-a întâmplat din nou şi, cum ţi-am 
spus, am crezut că s-a terminat acolo. Am fost la fel de 
surprinsă ca voi când m-a sărutat azi-dimineaţă. 

Sam nu zice nimic şi îşi duce mâna la bărbie, ca şi când mi-ar 
analiza fiecare cuvinţel. 

— Mmm... Aşa se explică de ce era binedispus... zice ea, 
bulversându-mă. 

— Despre ce vorbeşti? 

— S-a întâmplat ca, din când în când, Cameron să se 
comporte ciudat. Venea acasă şi se apuca să gătească sau să îşi 
facă curat în cameră, sau chiar vorbea cu mine fără să mă 
insulte. Acum înţeleg de ce. 

Nu cred deloc că purtarea lui „ciudată” ar fi avut de-a face cu 
mine. Ni se întâmplă tuturor să avem zile bune, în care totul 
merge bine şi în care vrem să fim mai buni sau să facem lucruri 
care de obicei nu ne plac. 

— În orice caz, sunt supărată pe tine! zice ea în glumă. 

— Haide, Sam, nu o lua aşa! 

Fără să se răzgândească, ridică bărbia, se întoarce pe călcâie 
şi se duce direct spre Nash. Ce ţipă! 

În timp ce înaintăm, standurile devin tot mai frecvente. Rărim 
pasul, ca să vedem ce vând. Ador produsele de Crăciun! 

— Sam te-a interogat deja? întreabă Cameron apropiindu-se 
de mine. 

— Da, răspund eu şi îl iau de mână. 

El zâmbeşte şi roşeşte. 

Mă opresc în faţa unui stand şi mă uit mai bine la nişte 
cerceluşi din nucă de cocos făcuţi de mână, în timp ce Cameron 
scoate telefonul din buzunarul de la geacă şi respinge al 
enşpelea apel de la Susan. 


Nu cred că există persoană mai insistentă ca ea. 

Dar el continuă să se uite la ecran... Ca şi cum şi-ar dori ca 
Susan să fie aici... Nu cred că aş suporta nici măcar ideea asta, 
aşa că mă întorc şi îi ajung pe ceilalţi din urmă. 

Imi văd de drum până ne oprim să admirăm pomul de Crăciun 
enorm care se înalţă în mijlocul unei pieţe. 

In timp ce toţi fac poze, prefer să mă aşez pe o bancă şi să fiu 
puţin pe cont propriu. 

Dar Cameron vine imediat la mine. 

— Ce se întâmplă? mă întreabă el fără să mă privească în 
ochi. 

Nu vreau să îl mint, aşa că îi explic pe scurt situaţia. 

— Mai devreme, când eram împreună, am observat că te uitai 
melancolic la imaginea lui Susan pe ecranul telefonului. 
Cameron, te rog să fii sincer! Chiar simţi ceva pentru mine? Sau 
e doar un fel de tactică pentru a o uita pe Susan sau pentrua o 
face geloasă? Te rog, nu aş suporta să fiu luată din nou peste 
picior. Dacă e să se înfiripe ceva între noi, vreau să aibă o 
fundaţie solidă... cum ar fi fidelitatea, în primul rând. 

El nu spune nimic preţ de câteva clipe şi se uită la familiile 
noastre care continuă să râdă şi să facă poze, ca şi cum pomul 
acela ar fi special. 

— lţi aminteşti ce ţi-am zis aseară? Că amândoi avem nevoie 
să punem punct trecutului şi să o luăm de la capăt? Tocmai asta 
intenţionez să fac, îmi aminteşte el dintr-o suflare. Ştiu că 
probabil ţi se pare ciudat, pentru că în ultimele luni m-am purtat 
urât cu tine sau te-am provocat întruna, dar adevărul este că 
voiam doar să am o scuză ca să fiu lângă tine şi să înţeleg ce se 
întâmplă cu mine. Pentru prima oară, după mult timp, ai reuşit 
să readuci la viaţă sentimente puternice şi să mă faci să uit o 
perioadă tristă din viaţa mea, care m-a schimbat pentru 
totdeauna. 

Spunând asta, îşi bagă mâna în buzunarul de la geacă şi 
scoate un săculeţ cu doi cerceluşi din cocos, chiar cei la care mă 
uitasem înainte să îl văd cu telefonul în mână. 

— M-am gândit că îţi vor plăcea, zice el apropiindu-se de 
urechea mea şi punându-mi unul. Mă gândeam că ai plecat din 
cauza lui Susan şi ştiu şi că nu va fi uşor să te conving că sunt 
sincer. 

Nu observasem până acum gaura din lobul lui drept, aşa că 


am rămas destul de surprinsă când şi-a pus fără dificultate 
celălalt cercel. Îmi amintesc un vis ciudat... Călătoream spre 
noua mea viaţă în Florida, cu mai bine de două luni în urmă. Îmi 
amintesc doar imagini neclare, printre care un tip cu un cercel în 
lobul drept, un fel de semilună... Revăd imaginea în mintea mea 
şi simt că mi se strânge inima. 

— M-am gândit că va trebui să te conving cumva că nu mă 
prefac şi că sunt sincer. Vreau să uit trecutul şi toate problemele 
aferente. Vreau să îmi văd de viaţă cu tine alături. De când te- 
am văzut prima dată m-am gândit întruna la tine şi, începând de 
atunci, viaţa mea nu a mai fost la fel. Cris, vreau să o iau de la 
capăt. Şi vreau să o fac împreună cu tine. 

Fiecare cuvânt al lui îmi merge drept la inimă, care îmi bate 
tot mai tare. 

— Cerceii aceştia, zice el, mângâindu-mi lobul urechii, ne vor 
aminti întotdeauna de ziua aceasta. Ne vor aminti de începutul 
nostru. Pentru că asta eşti pentru mine: începutul noii mele 
vieţi. 

Nu ştiu ce să spun; reuşesc doar să mă apropii de el şi să îl 
sărut. 

Cameron a transformat ca prin magie această sărbătoare în 
cea mai frumoasă zi din viaţa mea. 

După ce am luat un prânz foarte gustos într-un restaurant de 
lux din centru, ne întoarcem la vila noastră. Ziua este pe sfârşite 
şi mai avem doar de deschis cadouri în faţa şemineului, după 
care va fi trecut şi acest Crăciun. 

Ajunşi acasă, eu şi Cam ne ducem în camera mea, să ne 
odihnim puţin. 

— Mă simt puţin singur aici, zice el, întins pe patul meu, în 
timp ce eu stau pe jos, cu laptopul în poală, şi navighez pe 
Internet. 

— Ce faci? Citeşti ziare? Vorbeşti serios? chicoteşte el, 
apropiindu-se de obrazul meu. 

— E o chestiune de obişnuinţă, în fiecare seară verific ce s-a 
întâmplat în Los Angeles şi în Miami, îi explic eu, în timp ce el 
continuă să mă sărute uşor pe obraz şi pe lobul urechii. 

— Nu ştiam că ai gaură în ureche, îi zic eu. 

— Am avut şi eu perioada mea de „băiat rău”, doar că atunci 
purtam expander, răspunde el, cuprinzându-mă cu braţul după 
talie. Oh, uite! Altă idioată care a murit de la o supradoză. 


Curioasă, fac click pe ştirea pe care mi-o arată. Mi se opreşte 
inima când citesc numele fetei moarte: Cassandra Patcher. 
Cass. 


49 


În tăcere, citesc repede articolul, incapabilă să îi pricep cu 
adevărat sensul. Creierul mi-e înceţoşat şi, când văd fotografia 
lui Cass la capătul paginii, mă prăbuşesc. 

Lacrimile îmi curg şiroaie pe faţă şi nu pot respira. Retrăiesc 
cele mai frumoase momente petrecute alături de ea: cum ne-am 
întâlnit, prima zi de şcoală, în care ne-am ţinut tot timpul de 
mână, de teamă să nu păţim ceva, promisiunile pe care nu am 
reuşit să le ţinem, nopţile pe care le-am petrecut consolându-ne 
sau povestindu-ne reciproc secrete pe care nici astăzi nu le-am 
împărtăşit altcuiva, ci doar una alteia. 

A fost a doua mea sortă... 0 adoram şi aşa va fi mereu. 

— Cris... şopteşte Cameron, strângându-mă tare în braţe. 

— E numai vina mea! Dacă nu aş fi plecat la Los Angeles, ar fi 
încă în viaţă! 

„Nu se simte bine! lar tu nu ţi-ai dat seama de nimic!” mi-a 
spus Trevor când am vorbit ultima dată. 

Telefonul! Trebuie să îl sun pe Trevor, să pricep ce naiba s-a 
întâmplat în timp ce nu eram acolo şi de ce nu mi-a spus 
niciodată că are probleme cu drogurile. Plâng în hohote, iar 
lacrimile nu se mai opresc. 

Formez numărul şi aştept să îmi răspundă. 

Nimic. 

Încerc din nou. Tot va trebui să îmi răspundă mai devreme 
sau mai târziu! Cass era cea mai bună prietenă a mea, fir-ar să 
fie! 

Nu răspunde. Intră mesageria vocală. 

„Trevor! Cum naiba ai putut face aşa ceva? De ce nu mi-ai 
spus? Credeam că suntem prieteni! Ştiu că mă consideri 
responsabilă de moartea lui Cass, dar nu eu am ales să plec şi o 
ştii prea bine. Am fost obligată să vă părăsesc! Tu, în schimb, ai 
rămas acolo şi ce ai făcut? Nimic. Nu i-ai fost alături! E şi vina ta 
dacă a ajuns aşa şi a murit! M-ai auzit? Te urăsc!” 

Închid şi izbucnesc din nou în plâns. Nu pot să cred că mi-am 
descărcat pe el toată furia. 


Dau cu telefonul de pământ; mâinile îmi tremură, faţa mi-e 
schimonosită. Rămân în picioare respirând adânc, încercând să 
mă calmez, chiar dacă ştiu că va fi imposibil. 

— Cameron, mă poţi lăsa singură? 

Fără să ţină seama de ce i-am spus, se ridică de pe pat, se 
apropie de mine şi îmi cuprinde faţa cu mâinile. 

— Nu te voi lăsa singură; ai nevoie de cineva care să îţi fie 
alături în momentul acesta... lar eu sunt lângă tine, răspunde el 
încet. 

Îmi acopăr faţa cu mâinile şi el mă îmbrăţişează strâns. 

— Şşşt, şopteşte el, mângâindu-mă pe spate. 

— E... numai vina mea, zic eu printre suspine. 

— Nu, nu e. Nu ai nimic de-a face cu această poveste. 

— Ba da. Dacă nu aş fi plecat, ar fi încă în viaţă. 

Cam mă priveşte acum drept în ochi. 

— Nu mai spune prostii! Poate că lucrurile s-ar fi întâmplat 
altfel dacă nu ai fi plecat, dar nu înseamnă că nu ar fi păţit 
nimic. Nu ştii ce s-a întâmplat între timp, ce tip de probleme a 
avut... Şi, oricum, nu ai de unde să ştii că dacă i-ai fi rămas 
alături ai fi putut să o salvezi. 

Într-un fel, are dreptate, dar nu pot să nu mă gândesc că, în 
parte, cel puţin este vina mea. 

— Încearcă să te calmezi, nu mai poţi face nimic acum. 

— Trebuie să îmi iau rămas-bun de la ea, pentru ultima dată. 
Trebuie să mă duc la Los Angeles ca să îmi iau adio de la ea. 

Cam mă priveşte fix şi îmi dau seama că nu e de acord cu 
această idee. Şi totuşi, fie că îi place sau nu, trebuie să o văd pe 
Cass. Şi să vorbesc cu Trevor. 

— Dacă simţi că asta trebuie să faci, atunci fă-o, şopteşte el. 

Acum trebuie să găsesc un mod de a-mi convinge părinţii să 
mergem la Los Angeles. 

— Ce mai ziceţi voi...? Hei, scumpa mea... E totul în regulă? 
mă întreabă mama intrând chiar atunci în cameră. 

— Nu, şoptesc eu şi îl văd pe Cameron ridicându-se şi ieşind, 
ca să ne lase singure. 

— A murit Cass, zic eu când se închide uşa. 

— Poftim? spune ea şocată. 

— Da, am citit pe Internet. Mamă, trebuie să mă întorc la Los 
Angeles! o implor eu, convinsă că poate înţelege. 

— Dumnezeule... Cum se poate aşa ceva? Părea o fată foarte 


liniştită... Nu m-aş fi aşteptat niciodată la aşa ceva de la 
Cassandra. 

— Mamă, la înmormântare... Trebuie să fiu prezentă! Te rog! 

— Cris, nu putem pleca aşa, pe neaşteptate... Cassandra a 
fost o persoană importantă pentru noi toţi şi vom merge la Los 
Angeles imediat ce vom putea... dar mă îndoiesc că se va 
întâmpla săptămâna asta, răspunde ea serioasă. 

— Mamă, dar trebuie să mă duc! 

— Cris... Cass nu mai e... E normal să fii şocată, micuța mea... 
Voi vorbi cu tata şi vedem ce e de făcut... Tu, între timp, nu 
trebuie să te laşi afectată şi să îţi vezi de viaţa ta... 

În cazul în care voia să mă liniştească şi să mă convingă să nu 
mă duc, cuvintele ei au avut efectul opus asupra mea. 

— Nu înţelegi! Lasă-mă în pace! îi strig eu, forţând-o să iasă 
din cameră. 

Doar nu crede că durerea mea va dispărea aşa, pur şi simplu! 
Mă voi duce în California chiar în noaptea aceasta; îmi voi 
cumpăra bilet cu banii pe care i-am strâns ani de zile. 

Caut pe site-urile liniilor aeriene. Voi reuşi. 

les din cameră şi îmi propun să îmi vin în fire. Apoi, la noapte, 
după ce se vor fi culcat toţi, cumva, voi ajunge la aeroport-şi voi 
lua primul avion spre Los Angeles. 

Cobor scările, iar Sam vine fuga spre mine şi mă 
îmbrăţişează. 

— Îmi pare rău, şopteşte ea. 

O strâng tare în braţe şi încerc să îmi stăpânesc lacrimile. 

În sufragerie sunt şi soţii Dallas, care pălăvrăgesc cu ai mei, 
iar Cameron stă lângă ei. 

— Cris, am aflat ce s-a întâmplat. Ne pare foarte rău de 
prietena ta, spune domnul Dallas. 

Nu răspund, ca să nu mă pierd din nou cu firea. 

— Te simţi mai bine acum? mă întreabă soţia lui. 

Încuviinţez şi mă duc în bucătărie, ca să fiu puţin singură. 

— Ce ţi-a spus mama ta? zice Cameron imediat ce mă aşez pe 
un scaun şi pornesc televizorul. 

Respir adânc. 

— Că, momentan, nu mă poate lăsa să mă duc. Şi că trebuie 
să mă resemnez, răspund eu absentă. 

Se aşază în faţa mea şi mă priveşte confuz. 

— Şi tu eşti în regulă cu asta? întreabă el. 


Încuviinţez şi dau pe MTV. 

Mă priveşte în continuare fix şi sper să nu îşi dea seama că 
plănuiesc să fug. 

Seara se scurge destul de liniştită, dar deschiderea cadourilor 
se dovedeşte a fi un moment foarte dureros. Mă forţez să fiu 
veselă, dar, de fapt, aş vrea doar să mă eliberez plângând. La 
un moment dat, cred că Kate şi-a dat seama. Am observat că 
mă priveşte pieziş şi că face tot posibilul ca să fie pe lângă 
mine. Şi ea a fost foarte apropiată de Cass şi a rămas profund 
tulburată de moartea ei. 

Acum sunt în camera mea, Kate doarme şi, din fericire, are 
somnul profund. Încerc să sparg puşculiţa cu economiile mele 
făcând cât mai puţin zgomot. 

lau o foarfecă, o înjunghii cu o lovitură surdă şi se deschide. 

Kate continuă să doarmă adânc, dar cineva sigur s-a trezit, 
îmi dau seama când uşa de la cameră se deschide. 

— Ce naiba...? întreabă Cameron tare. 

— Şşşt! Vrei să îi trezeşti pe toţi? îi şoptesc eu, ridicându-mă 
să închid rapid uşa. 

Între timp, Kate s-a întors pe partea cealaltă şi a început din 
nou să sforăie. 

— Ce faci? mă întreabă el încet. 

— Nu e treaba ta. De ce eşti treaz la ora asta? [i se pare 
normal să intri aşa? Şi dacă dormeam goală? 

Ridică din umeri. 

— AŞ fi fost foarte fericit. 

— Of, te rog, taci din gură! îi spun eu pe un ton plângăcios, 
scoțând banii. 

— Ce-i rău în asta? Sunt iubitul tău, e normal să vreau... 

— Am zis să taci! repet eu, acoperindu-i gura cu mâna. 

El chicoteşte şi se aşază pe patul meu. După care, văzând ce 
am în mână, se încruntă. 

— Ce vrei să faci cu ăia? Să pleci din ţară şi să dispari pentru 
totdeauna? 

— Ceva de genul. Trebuie să mă duc la Los Angeles. 

Când îşi dă seama că vorbesc serios, îi piere zâmbetul. 

— Dar nu poţi face aşa ceva. 

— Ba pot. 

— Şi cum te gândeşti să ajungi la aeroport, să îţi cumperi bilet 
şi toate cele? 


— Voi ajunge. Între timp, încearcă să mă acoperi: spune că nu 
ai văzut şi nu ai auzit nimic. 

— Ah, eu nu acopăr pe nimeni. 

Mă uit urât la el, sperând să înţeleagă că am nevoie de 
ajutorul lui. 

— Nu ar trebui să fii dispus să faci orice ca să fiu fericită, 
ţinând cont că eşti iubitul meu? 

— Ba da, dar ar trebui şi să te protejez. Aşa că voi veni cu 
tine, răspunde el, sărutându-mă rapid pe obraz. 

— Nu, nu, stai aşa... Ce-o să faci? întreb eu, surprinsă. 

— Vin cu tine. Sunt sigur că altfel ai da de necazuri. Îmi face 
cu ochiul. Haide, pregăteşte-te, dacă vrei să pleci în noaptea 
asta, zice el apoi, sărutându-mă pe frunte. 

Ştiu că ceea ce voi face nu e corect, dar nu mă interesează. 
Trebuie să îmi iau un ultim rămas-bun de la Cass şi ştiu că ea ar 
fi făcut la fel dacă ar fi fost în locul meu. 

Uşurată de faptul că îl voi avea alături pe Cam, îmi umplu 
rapid un ghiozdan, iar el se duce la el în cameră să facă acelaşi 
lucru. 

— Eşti gata? se întoarce el şi mă întreabă după câteva 
minute. Strângem totul şi încercăm să ieşim cât mai silențios din 
cameră. Dacă se trezeşte Kate, planul meu se năruieşte imediat, 
înainte să plec, le las părinţilor mei un bilet. 


Draga mea mamă, dragul meu tată, 

M-am hotărât să mă duc la Los Angeles. Nu o pot lăsa 
pe Cass să plece aşa... A fost cea mai bună prietenă a 
mea. Când am avut nevoie, mi-a fost mereu alături, iar 
acum e rândul meu să îi fiu alături şi să îmi iau un ultim 
rămas-bun de la ea. lertați-mă. 

Vă iubesc, 
Cris 


Închidem uşa şi, după ce aranjăm lucrurile în portbagaj, 
urcăm în maşină. 

— Scandalagioaica mea, şopteşte Cameron strângându-mi 
mâna. Va fi totul bine! 

Ştiu că o zice ca să îmi dea curaj şi chiar reuşeşte preţ de 
câteva secunde. 

— Eşti sigur că vrei să vii cu mine? Va fi mare tămbălău când 


ne vom întoarce. 

— Îl vom înfrunta împreună, zice el şi porneşte maşina. Acum 
hai la aeroport. 

Porneşte navigatorul şi, după ce trece Denver ca destinaţie, 
ne pornim. Nici nu vreau să îmi imaginez ce faţă va face mama 
când va citi biletul mâine. 


50 


Am reuşit să ne cumpărăm biletele exact la timp; mai erau 
doar trei locuri disponibile. Măcar o dată în viaţă trebuie să 
recunosc că am avut noroc. 

Nu am avut probleme nici la controalele de siguranţă: nimeni 
nu a bănuit nimic. 

După două ore şi jumătate de zbor aterizăm la Los Angeles. E 
ciudat să fiu din nou aici şi e şi mai ciudat să mă întorc aici cu 
Cameron. 

— Bun, şi acum... încotro? întreabă el, uitându-se înjur. 

Am la mine cheia de la fosta noastră casă; ai mei nu au reuşit 
încă să o vândă, aşa că mă gândeam să facem o oprire acolo. 

— Să luăm un taxi, zic eu, îndreptându-mă grăbită spre ieşire. 

Clima e unul dintre motivele pentru care îmi place la nebunie 
acest oraş minunat. Nu contează că suntem în luna decembrie şi 
în alte părţi se moare de frig; aici, temperatura rămâne blândă 
douăsprezece luni pe an. Din punctul acesta de vedere, e mereu 
frumos aici. 

Străbătând străzile, îmi amintesc momentele petrecute cu 
Cass şi Trevor... Mă doare să ştiu că niciunul dintre ei nu mă va 
aştepta acum în faţa casei. Din punctul acesta de vedere, Los 
Angeles nu va mai fi niciodată locul pe care îl consideram „casa 
mea”. 

— Am ajuns, zice taximetristul. 

Plătim cursa şi coborâm din maşină. 

— Nu vom dormi pe jos, sper? întreabă Cam. 

Ştiu că încearcă doar să minimalizeze lucrurile. 

— Nu cred. Am lăsat casa mobilată şi ne-am luat doar 
lucrurile esenţiale, răspund eu, căutând cheia în rucsac. 

Nici nu intrăm bine, că mă podidesc lacrimile: e exact aşa 
cum mi-o aminteam. 

— Păi, dacă nu te superi, aş vrea să dorm puţin, e ora patru 
dimineaţa, zice Cam lăsând jos rucsacul şi întinzându-se. 

— Nu ai reuşit să te odihneşti deloc în avion? îl întreb eu. 

— Păi, n-a fost deloc uşor cu copilul din spatele meu, care îmi 


dădea şuturi în scaun, şi cu doamna de lângă mine care puţea a 
ceapă, răspunde el, făcându-mă să zâmbesc. 

Evident, întrucât ne-am cumpărat biletele în ultimul minut, nu 
am avut locuri apropiate. 

— Vino cu mine. 

Urc scările spre dormitorul părinţilor mei, care are un pst mai 
mare şi mai comod. 

Deschid uşa, şi el se aruncă pe saltea. 

— Nimic nu se compară cu un pat mare, după scaunul acela 
îngrozitor din avion. 

După care se ridică şi se dezbracă, rămânând în boxeri. 

Încerc să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi mă apropii de 
pat, să mă bag sub pătură. 

Cam mi se alătură şi îşi pune braţul musculos peste talia mea, 
trăgându-mă spre el, până când spatele meu se lipeşte de 
pieptul lui. După care îşi ridică capul şi mă sărută scurt pe gât. 

— Noapte bună, micuţo, şopteşte el. 

Respir adânc. 

— Noapte bună. Cam. 

În realitate, se dovedeşte a fi imposibil să adorm: mă tot 
foiesc în aşternuturi, copleşită de gânduri. Imagini cu Cass care 
rătăceşte prin parcul în care i-au găsit trupul neînsufleţit, care 
dansează cu necunoscuţi şi se droghează mi se succed obsesiv 
prin minte, până când hotărăsc să mă ridic, ca să nu îl trezesc şi 
pe Cam. 

Mă duc în baie să mă spăl pe faţă cu apă rece, apoi cobor la 
parter şi scot din valiză pliculeţele de ceai şi biscuiţii pe care i- 
am adus de la Aspen. 

Deschid telefonul să văd dacă am deja apeluri sau mesaje, 
dar, din fericire, nu găsesc nimic. 

— Unde crezi că pleci? mă întreabă Cameron. 

— De cât timp eşti treaz? 

— De când te-ai ridicat din pat. Speram că vei veni înapoi la 
somn. 

Zâmbeşte şi vine spre mine cu braţele întinse. 

— Nu reuşeam să mă odihnesc şi voiam şi să mănânc ceva, 
şoptesc eu, în timp ce el mă sărută scurt, de mai multe ori, pe 
gât. 

Atingerea buzelor lui moi pe pielea mea are ceva paradiziac. 
Când îşi ridică uşor capul, să mă sărute cu pasiune, mă gândesc 


că mi-aş dori să fiu trezită în fiecare dimineaţă într-un mod aşa 
de dulce. 

— Deci, ce ai de Când să faci azi? mă întreabă el, apropiindu- 
se de blat şi scoțând un biscuit. 

— Mai întâi aş vrea să trec pe-acasă pe la Cass şi să vorbesc 
cu mama ei... Să o întreb când va fi înmormântarea, ca să 
programez întoarcerea... 

Cel mai bine ar fi să ne întoarcem la Aspen înainte să se 
termine vacanţa de schi, ca să nu pierdem zborul spre Miami. 

În timpul micului dejun, ne uităm încontinuu la telefoane: 
până acum, nu am primit niciun mesaj de ameninţare de la 
mama. 

Ne îmbrăcăm şi, după ce ne asigurăm că e ordine în casă, 
ieşim şi încuiem uşa. 

— Casa lui Cass e departe? mă întreabă Cam. 

— Nu... Am locuit mereu aproape, îi explic eu, coborând vocea 
la sfârşitul frazei. 

Mă copleşeşte un sentiment de melancolie. 

Cameron mă ia de mână şi îmi zâmbeşte blând. Apoi, brusc, 
ridică din sprânceană. 

— Hei, tipul acela nu e cel din fotografia pe care o ai acasă? 
Cum îl cheamă...? zice el, uitându-se cu atenţie spre partea 
cealaltă a străzii. 

Mă întorc. 

— Trevor! 


51 


Nu Îmi vine să cred: se plimbă liniştit pe trotuar... 

După tot ce s-a întâmplat, ar trebui să fie măcar trist sau 
abătut... Cu siguranţă, nu vesel şi zâmbitor cum pare acum. 

Dau să mă îndrept spre el, dar Cam mă prinde de mână. 

— Dă-mi drumul, îi spun eu. 

— Doar dacă te calmezi şi îmi promiţi că numeri până la zece 
înainte să vorbeşti. În momentul acesta ai putea spune unele 
lucruri pe care le-ai regreta ulterior şi nu vreau să suferi din 
cauza lui, răspunde el privindu-mă drept în ochi. 

— Bine, mă calmez. 

Zâmbeşte şi îmi dă drumul la încheietura mâinii. 

Mă întorc şi grăbesc pasul, ca să îl ajung din urmă pe Trevor. 
Chiar atunci îmi dau seama că nu voi reuşi nicicum să îmi ţin 
promisiunea făcută lui Cam. 

— Hei, cum ai putut să îmi faci una ca asta? strig eu. 

El se opreşte şi se întoarce spre mine. Pe chip i se citeşte 
teama, furia şi îngrijorarea. 

— Ce cauţi aici? De ce nu te distrezi la Miami? 

— Să mă distrez? Îţi baţi joc de mine? 

— Nu, nu îmi bat joc de tine. Ce cauţi aici? Cass e moartă, e 
inutil să vii acum! 

Dă să plece, dar îl prind de braţ. Nu poate scăpa aşa uşor. 

— Am venit să îmi iau rămas-bun de la Cass şi să clarific 
lucrurile cu tine. 

— Şi de când îţi pasă ţie de Cass? 

— Dintotdeauna. Era cea mai bună prietenă a mea şi nu pot 
să cred că pui la îndoială faptul că am ţinut la ea. Am plecat, da, 
dar ştii foarte bine că nu a fost decizia mea. Dacă ar fi fost după 
mine, aş fi rămas aici pentru totdeauna. Crezi că mi-a fost uşor 
să iau totul de la capăt? Crezi că viaţa mea e perfectă la Miami? 
Ei bine, te înşeli amarnic. Ca toţi ceilalţi, am şi eu problemele 
mele. Credeam că, în pofida absenței mele, Cass avea să se 
descurce şi că avea să îşi vadă de viaţă, aşa cum a făcut mereu. 
Ce-i drept, aş fi putut să sun mai des, dar nu poţi da vina pe 


mine pentru tot ce s-a întâmplat! Ce ai făcut tu, în afară dea mă 
acuza şi de a-mi spune că sunt o persoană îngrozitoare? Explică- 
mi, Trevor, ce ai făcut? l-ai fost alături, aşa cum merita? Nici 
măcar nu m-ai sunat ca să îmi spui că are probleme şi când am 
încercat să dau de tine, m-ai ignorat de fiecare dată. 

Izbucnesc în lacrimi, iar el mă priveşte şi nu spune nimic. 

— E inutil să faci pe victima. Ştim amândoi că erai importantă 
pentru ea. Eu i-am fost alături, Cris. Am încercat. Dar nu era 
uşor să o ţii în frâu. 

— Îmi explici şi mie de“unde puteam eu să ştiu asta, dacă 
niciunul nu îmi răspundeaţi la apeluri? Credeam că e totul bine. 

— Nu, Cris. Pentru tine era totul bine. Dar aici, nu. Şi, oricum, 
nu mai contează. Cass e moartă şi nu se mai poate face nimic în 
privinţa asta, spune el ca şi când ar fi fost ceva absolut normal. 

— Nu contează? Trevor, Cass e moartă. Nu ştiu dacă îţi dai 
seama. Cea mai bună prietenă a noastră e moartă. Cum poţi 
vorbi cu atâta lejeritate despre asta? 

— Nu vorbesc cu lejeritate, Cris. Mă împac doar cu ideea că 
nu o voi mai vedea niciodată. Ştiu că am făcut tot posibilul ca să 
o protejez. Nu ştii nimic despre ce s-a întâmplat în aceste ultime 
luni, aşa că nu ai dreptul să vii să îmi dai lecţii de viaţă! 

— Cum poţi să îmi vorbeşti aşa? Trevor, ne cunoaştem de 
când eram copii, îi răspund eu printre suspine. 

— Credeam că te cunosc, dar acum îmi dau seama că nu te- 
am înţeles niciodată. Nu încerca să mă suni sau să îmi scrii, 
pentru că nu îţi voi răspunde. 

Ce credeam că voi rezolva venind aici? Nu se va răzgândi 
niciodată... 

— Nu ai dreptul să îi vorbeşti aşa, intervine brusc Cameron. 

— Ah, ai venit şi cu amicul după tine? zice Trevor, zâmbind 
ciudat. 

— Pentru informaţia ta, sunt iubitul ei şi ai trei secunde la 
dispoziţie ca să dispari înainte să te alegi cu nasul spart. 

Cam pare foarte nervos; mi-e teamă să îl văd aşa. 

— Da’ cine dracu’ te crezi? Nici măcar nu ştii despre ce 
vorbim, răspunde Trevor. 

— Nu mă interesează subiectul discuţiei. Nu vreau să i te 
adresezi aşa. 

— Duceţi-vă dracului amândoi! urlă Trevor şi pleacă. 

ÎI privim tăcuţi cum traversează strada. 


— Curaj, micuţo, zice Cameron punându-şi braţul pe umerii 
mei. Nu merită să plângi pentru un prost ca el. 

Şi totuşi, nu mă pot stăpâni. Cuvintele lui Trevor îmi răsună 
încă în minte, ca şi cum creierul meu le-ar fi înregistrat ca să le 
utilizeze ca instrument de tortură. 

Cameron mă mângâie uşor pe obraz. 

— Hei... încearcă să nu te gândeşti la asta... E doar un idiot. 
Lasă totul în urma ta şi gândeşte-te doar la prezent! 

— Să mergem! 

Ajungem în faţa casei lui Cass, sun la sonerie şi sper din toată 
fiinţa ca măcar mama ei să nu mă considere responsabilă de 
ceea ce s-a întâmplat. 

— Poate că nu sunt acasă, zice Cam, văzând că nu ne 
deschide nimeni. 

— Nu cred; maşina e aici, răspund eu, uitându-mă în jur. 

Apoi, în sfârşit, aud paşi apropiindu-se. Când deschide uşa, 
doamna Patcher îşi duce o mână la gură, surprinsă. 

— Ce cauţi aici? Nu ar trebui să fii la Miami? mă întreabă ea, 
îmbrăţişându-mă. 

— Am aflat despre Cass... Şi nu puteam să nu vin. 

Mi se stinge vocea şi nu reuşesc să îmi stăpânesc lacrimile. 

Mama lui Cass mă strânge în braţe şi îmi face semn să intru. 
Mă doare inima când intru în casă. Am petrecut aici o mulţime 
de după-amiezi, în compania prietenei mele... 

— Să mergem în sufragerie, zice ea. 

Cam mă prinde de mână şi îmi zâmbeşte, încercând să mă 
liniştească. 

Ne aşezăm pe canapea şi îmi simt inima bătându-mi cu o 
rapiditate absurdă. 

— Cum ai aflat? l-am cerut lui Trevor să nu îţi spună, îmi 
spune mama lui Cass. 

— Poftim?! De ce? 

— Pentru că ştiam că vei face tot posibilul ca să vii aici şi nu 
voiam să îţi faci griji... 

— De fapt, am aflat prea târziu... Nu de la Trevor. Ce s-a 
întâmplat, mai exact? 

— Cass a început să se comporte ciudat: venea acasă 
noaptea târziu, era deseori beată şi se învârtea în cercuri 
ciudate. 

— De când? întreb eu, privind-o neliniştită. 


Doamna Patcher are privirea goală şi vorbeşte foarte încet. 

— Dinainte să pleci tu. S-a întâmplat treptat, dar lucrurile s-au 
precipitat în ultima vreme. 

Nu pot să cred că nu mi-am dat seama că prietena mea cea 
mai bună avea probleme. 

— La început, doar Trevor a ştiut. Când ne-a spus, am 
încercat să luăm măsuri, dar a fost inutil... Nu ne asculta. Apoi, 
când ai plecat, lucrurile s-au înrăutățit, pentru că, la scurt timp 
după aceea, Cass s-a certat cu Trevor şi l-a îndepărtat şi pe el. 

Doamne, ce vinovată mă simt... nu mi-am dat seama de 
nimic. Dar de ce nu a vorbit Cass cu mine? Ştia că aş fi ajutat-o. 

— Când e înmormântarea? întreabă Cam. 

— Marţi dimineaţă. Încă nu se cunosc circumstanţele morţii. 
Sperăm ca autopsia să clarifice puţin lucrurile... Deşi nu prea 
mai contează. Cris, unde staţi? întreabă ea. 

— Încă am cheile de la fosta mea casă, aşa că ne-am instalat 
acolo, momentan. 

— De ce nu m-ai sunat? Puteţi să staţi aici. Nu ar fi o 
problemă să staţi câteva zile, ba dimpotrivă, chiar mi-ar face 
plăcere, iar soţul meu ar fi fericit. Ştii că eşti ca o fiică pentru 
mine, iar casa mi se pare îngrozitor de goală acum... 

— Bine. Mulţumim mult, accept eu, îmbrăţişând-o. 

— Atunci, mă duc după lucrurile noastre, zice Cameron, 
ridicându-se de pe canapea. 

— Eşti sigur? îl întreb eu. 

— Sigur! Trebuie să îi anunţ şi pe Nash şi Sam că suntem 
bine. Ne vedem mai târziu, micuţo! 

Mă sărută şi pleacă. 

— Vino, draga mea. Îţi arăt camera în care veţi sta, îmi zice 
doamna Patcher. 

Îmi duc mâna la pandantivul pe care mi l-a dăruit Cass: „Mă 
gândesc mult la tine, prietena mea.” 


52 


Astăzi este înmormântarea lui Cass, iar eu nu sunt câtuşi de 
puţin pregătită. 

Zilele petrecute aici, la Los Angeles, au trecut încet. Am stat 
multă vreme în camera lui Cass. Umblând prin lucrurile ei, mi s- 
a părut că încă e lângă mine, că încă pot vorbi cu ea. Doamna 
Patcher mi-a arătat fotografii vechi cu noi două, desene de la 
grădiniţă şi câteva obiecte de care Cass era mai ataşată. 

Cred că nu am plâns în viaţa mea atât de mult. 

— Eşti bine, micuţo? mă întreabă Cameron, apropiindu-se. 

Stau în faţa oglinzii şi îmi pun la gât lanţul pe care am atârnat 
şi jumătatea de inimă pe care o purta Cass. „Ca să ne amintim 
că ne vom aparține mereu una alteia îmi vin în minte cuvintele 
ei. Închid ochii şi o lacrimă mi se prelinge pe obraz. 

Doamna Patcher consideră că Cass ar fi vrut să îmi rămână 
mie şi că s-ar fi bucurat să îl port azi. 

— Nu, îi răspund eu încet lui Cam. 

— Stai liniştită, va fi bine, zice el, întorcându-mă spre el şi 
dându-mi o şuviţă de păr după ureche. Sunt sigur că ar fi 
mândră de tine acum. 

— Mulţumesc, Cameron. 

Dacă nu ar fi fost el, nici măcar nu aş mai fi fost acum aici. S- 
a purtat minunat în zilele acestea şi a făcut tot posibilul să mă 
facă să mă înveselească din nou. 

Mă uit la ceasul de pe perete. 

— E timpul să mergem. 

Părinţii lui Cass au ieşit din casă devreme, pe când eu şi 
Cameron încă luam micul dejun. 

Punem în ordine ultimele lucruri şi ne îndreptăm spre capela 
unde va avea loc ceremonia. 

Casa lui Trevor nu e de departe de cea a lui Cass şi, când 
trecem prin faţa ei, mă opresc şi mă uit la ea. Cândva o 
consideram un refugiu în care mă ascundeam când ai mei se 
certau sau când eram tristă din cine ştie ce motiv. El era mereu 
acolo, dispus să mă primească şi să mă consoleze. Era ca un 


frate pe care nu l-am avut niciodată. Eroul meu. 

Respir adânc şi, fără să îmi dau seama, mă trezesc în faţa uşii 
lui. Maşina alor lui nu e acasă şi sunt sigură că nu va veni la 
înmormântare. 

Cam încearcă să mă oprească, dar îi zic să mă lase în pace. 
După tot ce mi-a povestit mama lui Cass, simt că pot vorbi 
singură cu prietenul meu. El încuviinţează şi se îndepărtează. 

Sun la uşă. Trevor deschide uşa şi face ochii mari. Nu se 
aştepta să mă revadă. 

— Cris, ce... încearcă el să spună, dar eu îl opresc imediat. 

— Ştiu de ce nu mi-ai spus nimic. Mama lui Cass mi-a povestit 
totul. De ce mi-ai ascuns toate astea? Nu mi-ai spus nimic, după 
care mi-ai reproşat că nu am înţeles situaţia. Nu poţi vorbi aşa 
cu mine! Îţi aminteşti brăţările cu inițialele noastre, pe care ni 
le-a dăruit Cass? „Ca să ne amintim că suntem şi vom fi mereu 
cei trei muşchetari.” Asta eram: trei prieteni gata să facă orice 
unul pentru altul. Tu ai hotărât să mă ţii departe de povestea 
asta şi, chiar dacă pot să înţeleg că ai acţionat cu bună credinţă, 
eu ar trebui să fiu furioasă, nu tu. 

Nu spune nimic şi mă priveşte cu regret. 

— Vorbeşte cu mine, Trevor! De ce m-ai scos aşa din viaţa ta? 
întreb eu încet. 

— Cris, nu pot să cred că nu ţi-ai dat seama în toţi aceşti ani... 
Credeam că am fost clar, că te-am făcut să înţelegi, dar se pare 
că nu e aşa. 

Simt că îmi explodează capul. Nu înţeleg... 

— Trevor, vorbeşte mai clar. 

Îşi pleacă privirea şi respiră adânc. 

Am impresia că relaţia noastră se va schimba pentru 
totdeauna după ce îmi va spune ce are de spus. 

— Am încercat din răsputeri să o ajut pe Cass şi am făcut-o şi 
pentru tine. Nu am reuşit! Şi îmi pare îngrozitor de rău, dar şi eu 
am suferit! Am suferit pentru că ştiam că eşti departe şi pentru 
că ştiam că te-am pierdut pentru totdeauna. Te-am iubit 
dintotdeauna. Cris, încă de când eram mici, continuă el. Chiar 
dacă îi observai pe toţi băieţii din lume, mai puţin pe mine, eram 
sigur că, într-o zi, prietenia noastră avea să se transforme în 
altceva şi că, mai devreme sau mai târziu, aveai să mă vezi într- 
o lumină diferită. Apoi, când ai plecat, s-a terminat totul, am 
înţeles că erai doar o iluzie şi am suferit ca nebunul. Am preferat 


să nu ne mai auzim pentru că mă durea foarte tare să te văd, să 
vorbesc cu ţine şi să ştiu că acum aveai altă viaţă din care nu 
aveam să fac niciodată parte. 

Nu mi-aş fi imaginat niciodată aşa ceva... În toţi aceşti ani l- 
am considerat mereu pe Trevor ca pe un frate... Nu m-am 
gândit niciodată că ar fi putut simţi altceva pentru mine. Sinceră 
să fiu, ba chiar eram convinsă că, de fapt, era îndrăgostit de 
Cass. Neştiind ce să îi răspund, rămân tăcută. 

— Spune ceva, te rog, îmi zice el apropiindu-se, dar eu mă 
dau în spate. 

— Ce te aştepţi să îţi spun? Trevor, ar fi trebuit să vorbeşti cu 
mine cu ani în urmă... Şi ar fi trebuit să vorbeşti şi cu Cass. Era 
cea mai bună prietenă a mea; trebuia să ştiu. Oricât m-aş 
chinui, nu îţi înţeleg motivele. 

Sunt furioasă şi dezamăgită, nu reuşesc nici măcar să mă uit 
în ochii lui în timp ce îi vorbesc. 

— Nu m-ai înţeles niciodată. Aşa suntem noi... Ei bine, a fost 
doar o greşeală enormă. Adio, Cris, îmi zice el, trântindu-mi uşa 
în nas. 

Cu inima frântă şi încă în stare de şoc, mă întorc la Cameron, 
care mă strânge în braţe. 

— Ce ţi-a spus? 

— Nu vreau să vorbesc despre asta, i-o retez eu şi ne 
îndreptăm spre capelă. 

Aşa cum am prevăzut, funeraliile au fost sfâşietoare. Sunt 
sigură că nu am mai plâns niciodată atât de mult. Sunt aici 
părinţii lui Cass, toţi amicii noştri şi toţi colegii de şcoală. Mai 
puţin Trevor. 

După discursurile comemorative din partea familiei, e rândul 
meu să spun ceva. Fac semn din cap că nu vreau, dar doamna 
Patcher mă priveşte şi îmi dau seama că ar însemna mult pentru 
ea. 

De dragul ei, îmi adun ultimele puteri, mă ridic şi încep să 
vorbesc. 

— Cass a fost pentru mine mai mult decât o prietenă, mi-a 
fost ca o soră, o soră pe care am ales-o eu şi cu care am 
împărtăşit totul, bucurii şi dureri, descoperiri şi dezamăgiri. Îmi 
amintesc cum mi-a fost alături când, la doisprezece ani, după un 
incident urât pe munte, am fost ţintuită la pat mai multă vreme. 
Işi petrecea toate după-amiezile cu mine şi se temea că aş 


putea să mor în orice moment. Aşa era Cass: sensibilă, 
generoasă, protectoare. Era o persoană specială... Respir adânc, 
apoi continuu: Ne-am promis reciproc că vom fi mereu unite, că 
nimic şi nimeni nu ne va despărţi, nici măcar moartea. Şi aşa va 
fi, Cass, pentru că te voi purta mereu în inima mea şi nu te voi 
uita niciodată, îţi jur! 

Strâng tare pandantivele noastre şi îmi închipui că e aici, 
lângă mine. 

Cameron îmi pune brusc un braţ pe umeri. Sunt fericit că e 
aici, cu mine, şi nu ştiu cum m-aş fi descurcat dacă ar fi trebuit 
să înfrunt toate astea fără el. 

Îi zâmbesc mamei lui Cass şi, chiar atunci, în spate de tot, îl 
văd pe Trevor. 

E singur, în fundul capelei. Privirile ni se încrucişează: are 
ochii umezi. Ne privim preţ de câteva momente, după care mă 
întorc spre Cameron. Acesta devine rigid: l-a văzut şi el. 

— Ce ţi-a zis mai devreme? mă întreabă el. 

— Nimic, ca de obicei, mint eu, gândindu-mă că nu e cel mai 
oportun moment să îi vorbesc acum. 

După ceremonie, întorşi în casa soţilor Patcher, nimeni nu are 
curajul să spună ceva, atât de mare e durerea. 

Eu şi Cameron ne aranjăm lucrurile în rucsacuri, deoarece 
mâine-dimineaţă vom pleca devreme. 

După ce le-a trecut furia provocată de fuga noastră de acasă, 
părinţii mei ne-au cumpărat biletele de întoarcere... Dar ştiu 
bine că, îndată ce voi pune piciorul în Miami, nu voi scăpa uşor. 

Cu toate acestea, cred că am procedat corect şi sunt fericită 
că mi-am luat rămas-bun de la cea mai bună prietenă a mea. 

Îi eram datoare lui Cass şi îmi eram datoare mie însămi. 


53 


— Salut-o pe mama ta şi spune-i să nu se supere prea tare pe 
tine, şopteşte doamna Patcher când suntem pe punctul de a 
trece de zona de control din aeroport. Of, Cass ar fi aşa de 
mândră de tine! Şi eu sunt, adaugă ea, după care se 
îndepărtează. 

Numai Dumnezeu ştie cât de mult îi preţuiesc zâmbetul în 
momentul acesta, pentru că trebuie să îi fie nespus de greu să 
zâmbească. 

O salut pentru ultima dată cu un semn din mână şi îl urmez 
pe Cameron înspre poarta noastră. 

A venit momentul să îmi iau adio de la Los Angeles şi să mă 
întorc la Miami, care da, acum ştiu, e noua mea casă. 

Avionul e aproape gol: nu îmi imaginam că în ultima zi din an 
călătoresc aşa de puţine persoane. Eu şi Cam ne aşezăm şi, din 
fericire, de data aceasta avem locuri unul lângă celălalt. 

Avionul ar trebui să ajungă după-amiază devreme, aşa că 
vom avea timp să vorbim cu părinţii noştri şi să limpezim toate 
lucrurile, înainte să intrăm în noul an. 

Nu ştiu ce ne aşteaptă în 2015, dar sunt sigură că anul 2014 
nu îl voi uita niciodată... 

Viaţa mea s-a schimbat radical. 

Cu nici trei luni în urmă mă aflam în acelaşi avion, simțind un 
gol de nedescris în stomac din pricina tuturor lucrurilor pe care 
le lăsam în urmă şi pe care credeam că le voi pierde pentru 
totdeauna. 

lar pe unele chiar le-am pierdut... Şi nimic nu mi le va putea 
aduce vreodată înapoi. 

Nu ştiam însă că aveam să primesc altele noi. 

Nu îmi imaginasem că, într-un timp atât de scurt, viaţa mea 
avea să se umple de persoane, locuri, poveşti, amintiri şi dorinţe 
noi. 

Rapiditatea cu care se întâmplă uneori lucrurile e incitantă şi 
înfricoşătoare în acelaşi timp. Ce mă aşteaptă de - acum 
înainte? 


Cameron mă strânge de mână. 

— E totul în regulă? mă întreabă el, îngrijorat. 

— Da, e totul în regulă. Sunt doar puţin neliniştită, răspund 
eu, ridicând din umeri. 

— Din cauza zborului? 

— Nu. Din cauza a ceea ce urmează să se întâmple de-acum, 
îi explic eu, zâmbind. 

— Ai tăi vor înţelege, stai liniştită! Nu se pot supăra prea tare, 
am făcut-o pentru o cauză dreaptă. 

— Sper, zic eu. Dar nu e vorba doar de ei. Ci în general... Cum 
va fi să ne întoarcem acasă, cum se va derula povestea noastră, 
cum vor reacţiona toţi când vor afla că suntem împreună...? Imi 
imaginez deja... Susan, Matt... comentariile lor. 

— Ei bine, vor spune că se aşteptau la asta. Şi s a întâmplat. 

Va trebui să se obişnuiască cu ideea şi cu asta basta. La urma 
urmei, e treaba noastră. 

Are dreptate întrutotul. A avut mereu dreptate. 

Îl iau de mână şi i-o strâng în a mea. El mi-o duce la buze şi o 
sărută. 

— Ar fi trebuit să pun pariu, zice el, chicotind. 

— Să pui pariu pe ce anume? 

— Ştiam deja de ceva vreme că mă placi... Dacă aş fi pariat 
pe asta, acum aş fi plin de bani, explică el. 

Ce nesimţit! mă gândesc eu, dar nu pot să nu zâmbesc. 

— Şi tu când te-ai prins că simţi ceva pentru mine? îl întreb 
apoi pe un ton serios. 

Credea că am o slăbiciune pentru el încă dinainte să îmi dau 
eu seama... Dar el? 

— Mmm... În ziua în care te-ai ciocnit de mine pe coridor şi m- 
ai privit drept în ochi. Din acel moment, m-am gândit întruna la 
tine, recunoaşte el. _ 

Sinceră să fiu, îmi amintesc foarte vag ziua aceea. In ceea ce 
mă priveşte, dacă e să fiu sinceră, cred că m-am îndrăgostit de 
el când mi-a vorbit, în prima zi de şcoală. 

— Ştiam că nu îţi sunt indiferent, dar aveam îndoielile mele, 
continuă el. Faptul că te întorceai mereu la Matt mă inducea în 
eroare. De fiecare dată când te vedeam cu el, îmi spuneam: „Ce 
ai în cap? Nu vezi că îl iubeşte?” Şi mă resemnam. Apoi însă, mi 
era de-ajuns să fiu aproape de tine sau să te ating, ca să simt că 
şi tu aveai sentimente pentru mine. 


— Recunosc că a durat ceva vreme până mi-am înţeles 
sentimentele. 

— Nu contează. Important este că acum suntem împreună, 
aşa-i? 

Imi duc mâna la lobul urechii drepte şi pipăi cercelul din lemn 
de cocos pe care mi l-a dăruit. 

— Da, Cam, chiar e singurul lucru care contează. 


---- Sfârşit --- 


CRISTINA CHIPERI are șaisprezece ani. Într-o după-amiază de august, 
în timp ce toți prietenii ei sunt plecaţi, iar ea se plictiseşte groaznic, 
Cristina se așază pe pat cu căştile la urechi şi o ascultă pe Selena Gomez 
cântând My dilemma. Deodată, în mintea ei începe să prindă contur o 
poveste... Telefonul mobil este la îndemână, la fel și wattpadul... Nici 
nu-i trece prin minte că, în curând, mii de fete vor dori cu nerăbdare 
să citească My dilemma is you! 


pi 


Cristina Evans trăieşte la Los Angeles şi crede că are o viaţă perfectă, 
până în ziua în care părinții ei hotărăsc să se mute la Miami. Totul se 
năruie pentru adolescenta de șaisprezece ani, care se vede obligată 
să-și părăsească prietenii dintotdeauna și să ia totul de la capăt într-un 
alt oraș, la o altă școală. Deşi Los Anpeles-ul și cei mai buni prieteni de 
acolo rămân permanent în gândurile ei, Cristina reușește foarte repede 
să se acomodeze în noua casă și să se împrietenească cu câţiva dintre cei 
mai populari elevi ai liceului. Toţi o primesc în cercul lor, mai puţin 
Cameron și Susan, iubita lui, care o privesc amândoi cu ostilitate. Și 
astfel, printre tot felul de întâmplări mai mult sau mai puţin plăcute, 
Cris reușește să-și facă o nouă prietenă, Sam, și se îndrăgostește de 
Matt. Deşi lucrurile par să meargă din ce în ce mai bine în viaţa ei, ițele 
inimii ajung să se încurce tot mai mult când Cris și Cameron încep să-și 
dea seama că antipatia pe care o simt unul față de celălalt ascunde, în 
realitate, un sentiment complet diferit. Vor accepta oare cei doi tineri 
să privească în faţă această descoperire și să lupte pentru a fi împreună? 


— > 


„My dilemma... este senzaţia internetului și a librăriilor, deopotrivă. 
Cititorii și fanii au înnebunit complet: nimic altceva nu mai există.“ 
La Repubblicu 


Nu pierde următoarele două volume 
ale trilogiei My dilemma is you: