Sarah Pinborough — Prin ochii ei

Ld 
ponei 
ăia 


A, 


STEPHEN KING. 


t 


KELA [ia i : 
PUSE me că 


butt 
] BOOHS 


L 


i 


i 
tee 


w 


i 


0) TW JA 


= 
i 


tuals 


= 
z= 
Li 
mă 


SARAH PINBOROUGH 
PRIN OCHII El 


Original: Behind Her Eyes (2017) 


Traducere din limba engleză şi note: 
ADRIANA BADESCU 


virtual-project.eu 


DI 


LITERA? 


Secte?) 


— 2019 — 


Trei persoane pot păstra un secret, dacă două 
dintre ele sunt moarte. 


Benjamin Franklin 


Pentru Taska, 


Cuvintele nu sunt suficiente. Tot ce pot să spun 
este că îți mulțumesc pentru tot şi că fac eu cinste 
cu băuturile. 


PARTEA ÎNTÂI 


1 
ATUNCI 


Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZĂ o dată pe oră. Mă uit la 
mâinile mele. Îmi număr degetele. 

Mă uit la ceas (la cel de perete sau la cel de mână), 
întorc capul, mă uit înapoi. 

Sunt calmă şi concentrată. 

Mă gândesc la o uşă. 


2 
MAI TÂRZIU 


Era aproape lumină când în sfârşit se terminase. O tuşă 
cenuşie pe fundalul cerului. Frunze uscate şi noroi i se 
lipiseră de blugi, iar trupul slăbit îl durea în vreme ce 
transpiraţia îi îngheţa în aerul rece şi umed. Ceea ce fusese 
făcut nu mai putea fi desfăcut. Un act cumplit de necesar. 
Un sfârşit şi un început contopite acum pentru totdeauna. 
Se aşteptase ca tonurile lumii din jur să reflecte acest lucru, 
dar cerurile şi pământul îşi păstraseră nuanțele terne, iar 
dinspre copaci nu se simţea niciun tremur de mânie. Nu se 
auzea vreun şuier tânguitor al vântului. Nicio sirenă nu urla 
în depărtare. Pădurea era doar pădure, iar ţărâna era doar 
ţărână. Expiră adânc, lung, şi constată că era o senzaţie 
surprinzător de plăcută. De curată. Zori noi. O nouă zi. 

Porni în tăcere spre resturile casei. Fără să se uite în 
urmă. 


3 
ACUM 


— ADELE — 


Încă mai am pământ sub unghii când David ajunge în 
sfârşit acasă. Îl simt înţepându-mi pielea iritată, adânc în 
carne. Mi se întoarce stomacul, storcându-mă de alţi nervi, 
când uşa de la intrare se închide, şi pentru o clipă stăm 
doar şi ne uităm unul la altul din capetele opuse ale 
coridorului lung al noii noastre case victoriene, cu o fâşie de 
parchet perfect lustruit între noi, înainte ca el să se întoarcă 
şi să pornească, legănându-se uşor, spre camera de zi. Trag 
adânc aer în piept şi-l urmez, tresărind de fiecare dată când 
tocurile mele lovesc sonor podeaua. Nu trebuie să mă tem. 
Trebuie să repar totul. Trebuie să reparăm totul. 

— Am pregătit cina, spun şi încerc să nu par prea 
stăruitoare. Doar un Stroganoff. Pot să-l păstrez pentru 
mâine, dacă ai mâncat deja. 

El stă cu spatele la mine şi se uită la rafturile pe care cei 
de la firma de mutări le-au umplut deja cu cărţile din cutii. 
Incerc să nu mă gândesc că a lipsit prea mult. Am strâns 
resturile de sticlă spartă, am frecat podeaua şi m-am 
ocupat de grădină. Toate dovezile furiei trecute au fost 
îndepărtate. Mi-am clătit gura după fiecare pahar de vin pe 
care l-am băut în lipsa lui, ca să nu-i simtă mirosul. Nu-i 
place să beau. Doar un pahar sau două, când avem lume în 
jur. Niciodată singură. Dar în seara asta nu m-am putut 
abţine. 

Chiar dacă nu mi-am scos încă tot pământul de sub 
unghii, am făcut duş, m-am schimbat într-o rochie albastră- 
cenuşie, cu pantofi asortaţi, şi m-am fardat. S-au dus 
urmele lacrimilor şi ale certurilor. Vreau să ştergem totul. 
Asta e noul nostru început. Trebuie să fie. 

— Nu mi-e foame. 

Se întoarce cu faţa la mine şi văd în ochii lui un dispreţ 


e 3 


tăcut; îmi reprim nevoia subită de a plânge. Cred că 
goliciunea asta din privirea lui e mai rea decât furia. Totul, 
toate lucrurile pe care m-am străduit atât de tare să le 
construiesc se năruiesc acum. Nu-mi pasă că e beat din 
nou. Vreau doar să mă iubească aşa cum mă iubea înainte. 
Nici măcar nu observă eforturile pe care le-am făcut după 
ce a plecat. Cât de ocupată am fost. Cum arăt. Cât am 
încercat. 

— Mă duc să mă culc, îmi spune. 

Nu mă priveşte în ochi şi ştiu că se referă la camera de 
oaspeţi. Au trecut două zile de la noul nostru început, iar el 
nu vrea să doarmă cu mine. Simt cum fisurile dintre noi se 
lărgesc iar. In curând nu vom mai putea ajunge unul la 
celălalt peste ele. Mă ocoleşte cu grijă şi vreau să-i ating 
braţul, dar mi-e prea teamă de reacţia lui. Pare dezgustat 
de mine. Sau poate că dezgustul lui faţă de sine însuşi 
radiază spre mine. 

— Te iubesc, îi spun încet. 

Mă detest pentru asta, iar el nu răspunde; urcă scara 
nesigur, ca şi când eu nici n-aş fi acolo. Îi aud paşii 
îndepărtându-se şi apoi o uşă care se închide. 

După o clipă în care mă holbez în gol, la locul în care el 
nu mai e, şi-mi aud inima peticită frângându-se, mă întorc 
în bucătărie şi închid cuptorul. N-o să păstrez mâncarea 
pentru mâine. Va avea un gust rău, cu amintirea zilei de 
azi. Cina e distrusă. Noi doi suntem distruşi. Uneori mă 
întreb dacă nu cumva vrea să mă omoare şi să termine cu 
totul. Să scape de pietroiul care-i atârnă de gât. Poate că şi 
o parte din mine vrea să-l omoare. 

Sunt tentată să beau încă un pahar din vinul interzis, dar 
rezist. Sunt oricum în pragul lacrimilor şi n-aş putea să fac 
faţă unei alte confruntări. Poate că mâine-dimineaţă o să 
fiu iarăşi bine. O să înlocuiesc sticla, iar el n-o să-şi dea 
seama că am băut. 

Privesc o clipă în grădină, după care sting luminile de 
afară şi mă uit la reflexia mea în fereastră. Sunt o femeie 
frumoasă. Am grijă de mine. El de ce nu poate să mă mai 
iubească? De ce viaţa noastră nu poate să fie aşa cum am 


e 9» 


sperat, aşa cum am vrut, după tot ce am făcut pentru el? 
Bani avem o sumedenie. El are cariera la care a visat. Eu n- 
am făcut decât să încerc să fiu soţia perfectă şi să-i ofer o 
viaţă perfectă. El de ce nu poate lăsa trecutul să dispară? 

Îmi permit alte câteva minute de autocompătimire în 
timp ce şterg şi lustruiesc blaturile din granit, iar pe urmă 
inspir adânc şi mă adun. Trebuie să dorm. Să dorm bine. O 
să iau o pastilă şi o să uit de mine. Mâine va fi altceva. 
Trebuie să fie altceva. O să-l iert. Întotdeauna o fac. 

Îmi iubesc soţul. L-am iubit din clipa în care l-am văzut şi 
niciodată n-o să mi se stingă dragostea pentru el. La asta n- 
o să renunţ. Nu pot. 


e 10 œ» 


4 


— LOUISE — 


— „Fără nume, bine? Fără slujbe. Fără discuţii anoste 
despre viaţă. Hai să vorbim despre lucruri reale.” 

— Chiar asta ai zis? 

— Da. Mă rog, nu chiar, răspund eu. El a zis-o. 

Simt cum îmi ard obrajii. Chestia asta sunase romantic la 
ora patru şi jumătate după-amiaza cu două zile în urmă, cu 
primul cocktail Negroni ilicit al zilei, însă acum pare ceva 
extras dintr-o tragicomedie romantică de duzină. Femeie de 
treizeci şi patru de ani intră într-un bar şi e vrăjită de 
bărbatul visurilor ei, care se dovedeşte a fi noul ei şef. Oh, 
Doamne, îmi vine să mor de cât de jalnic sună. Ce aiureală! 

— Sigur că el/a zis-o! exclamă Sophie râzând, după care 
încearcă imediat să se stăpânească. „Fără discuţii anoste 
despre viaţă.” Cum ar fi, de pildă, micul detaliu că sunt 
însurat. Scuze, adaugă ea, văzându-mi expresia. Ştiu că nu 
e tocmai amuzant, dar într-un fel e. Şi ştiu că ţi-ai ieşit din 
mână când vine vorba despre bărbaţi, dar cum a fost 
posibil să nu-ţi dai seama din replica asta că e însurat?! De 
chestia cu şeful cel nou, hai, te iert. Asta a fost, pur şi 
simplu, ghinion. 

— Chiar nu e amuzant, ripostez eu, zâmbind totuşi. 
Oricum, bărbaţii însuraţi sunt specialitatea ta, nu a mea. 

— Adevărat. 

Ştiam că Sophie avea să mă ajute să mă simt mai bine. 
Ne distrăm când suntem împreună. Râdem. E actriţă de 
meserie - deşi niciodată nu discutăm despre faptul că de 
ani buni n-a jucat decât în două producţii TV defuncte - şi, 
în ciuda aventurilor ei amoroase, e măritată parcă 
dintotdeauna cu un producător muzical. Ne-am cunoscut la 
cursurile prenatale şi, cu toate că vieţile noastre sunt cum 
nu se poate mai diferite, ne-am înţeles bine. lar acum, 
şapte ani mai târziu, încă mai bem vin împreună. 

— Dar acum ai ajuns şi tu ca mine, adaugă ea, făcându- 

e 11 œ» 


mi cu ochiul. Te culci cu un bărbat însurat. Deja nu mai am 
o părere chiar atât de proastă despre propria-mi persoană. 

— Nu m-am culcat cu el. Şi nu ştiam că e însurat. 

Ultima parte nu e tocmai adevărată. La sfârşitul serii 
începusem deja să bănuiesc. Apăsarea insistentă a trupului 
lui pe al meu când ne-am sărutat, ameţiţi de gin. Apoi 
retragerea bruscă. Privirea vinovată din ochii lui. Scuzele. 
„Nu pot să fac asta.” Toate indiciile erau acolo. 

— In regulă, Albă-ca-Zăpada. Mă bucur şi eu că a fost cât 
pe-aci să ai parte de acţiune. Cât a trecut deja? 

— Chiar nu vreau să mă gândesc la asta. Să fiu şi mai 
deprimată n-o să-mi fie de ajutor în situaţia de acum, replic 
eu şi mai iau o înghiţitură de vin. 

Am nevoie de o ţigară. Adam e în pat deja, dormind dus, 
şi n-o să facă ochi înainte de micul dejun şi de şcoală. Pot 
să mă relaxez, deci. Nu are coşmaruri, nu e somnambul. 
Slavă Domnului că mai există şi mici fericiri! 

— Şi, oricum, vina e numai a Michaelei, reiau eu. Dacă ar 
fi anulat înainte să ajung acolo, nimic din toate astea nu s- 
ar fi întâmplat. 

Dar pe undeva Sophie are dreptate. A trecut mult timp 
de când nici măcar n-am mai flirtat, nicidecum să mă 
cherchelesc şi să sărut un bărbat. Viaţa ei e cu totul altfel. E 
înconjurată mereu de oameni noi şi interesanţi - genul 
creativ, indivizi care se simt mai liberi, beau până la ore 
târzii şi trăiesc ca nişte adolescenţi. Faptul că sunt o mamă 
singură care abia-şi câştigă pâinea în Londra ca secretară a 
unui psihiatru nu-mi oferă cine ştie câte ocazii să uit de 
precauţie şi să ies în oraş în fiecare seară cu speranţa că 
voi întâlni pe cineva - pe oricine, nu neapărat pe „El”; iar 
de Tinder sau Match, ori de alte site-uri de matrimoniale n- 
aş putea să mă apropii. M-am cam obişnuit să trăiesc pe 
cont propriu. Şi să las partea cealaltă în aşteptare 
deocamdată. Un deocamdată care se transformă treptat 
într-un mod de viaţă ales nu tocmai chibzuit. 

Sophie scoate un joint din buzunarul de sus al jachetei de 
velur roşu. 

— Asta o să te înveselească. Ascultă-mă pe mine, totul o 


e 12» 


să ţi se pară mult mai amuzant după ce o să ne afumăm. ŞI 
apoi, văzându-mi expresia ezitantă, zâmbeşte larg şi 
adaugă: Haide, Lou! E o ocazie specială. Te-ai descurcat 
excelent. Te-ai mozolit cu noul tău şef însurat. Chestia asta 
e genială! Ar trebui să găsesc pe cineva care să facă un 
film după ea. Pot să joc eu rolul tău. 

— Bine. Tot o să am nevoie de bani când o să fiu 
concediată. 

Nu pot să-i rezist lui Sophie şi nici nu vreau, aşa că în 
scurt timp stăm amândouă pe balconul mic al 
apartamentului meu şi mai mic, cu vin, chipsuri şi ţigări la 
picioare, trecându-ne iarba de la una la alta şi chicotind. 

Spre deosebire de Sophie, care nu ştiu cum, dar 
izbuteşte să rămână pe jumătate adolescentă, să fumez 
marijuana nu face parte din programul meu obişnuit de 
viaţă - n-ai nici timp, nici bani pentru asta când trebuie să 
te descurci de una singură -, dar râsul e mai bun decât 
plânsul, aşa că trag cu sete în piept fumul dulce şi interzis. 

— Numai ţie putea să ţi se întâmple una ca asta, zice ea. 
Te-ai ascuns? 

Încuviinţez din cap şi zâmbesc la umorul amintirii văzute 
prin ochii altcuiva. 

— Nu mi-a venit în minte nimic altceva. Am fugit în 
toaletă şi m-am închis acolo. Când am ieşit, el plecase deja. 
Abia de mâine începe. Venise doar pentru ca doctorul 
Sykes să-i prezinte clinica. 

— Împreună cu soţia. 

— Mda, împreună cu soţia. 

Îmi amintesc cât de bine arătau împreună în momentul 
acela oribil în care mi-am dat seama. Un cuplu splendid. 

— Şi cât ai stat acolo, în toaletă? 

— Douăzeci de minute. 

— Oh, Lou! 

Urmează o pauză, după care ne hlizim amândouă, 
ameţite de vin şi de iarbă, iar o vreme nu mai pot să mă 
opresc. 

— Aş vrea să-ţi fi văzut mutra atunci! exclamă ea în cele 
din urmă. 


e 13 


— Mda, ei bine, eu nu-mi doresc să văd ce mutră o să 
facă e/ când o s-o vadă pe a mea. 

Sophie ridică din umeri. 

— Dar el e cel căsătorit! Lui trebuie să-i fie ruşine. Ţie nu- 
ţi poate reproşa nimic. 

Mă absolvă ea de vină, dar eu tot o simt agăţată de 
mine, împreună cu stupefacţia. Lovitura în plex pe care am 
simţit-o când am zărit-o pe femeia de lângă el înainte s-o 
zbughesc să mă ascund. Superba lui soţie. Elegantă. 
Brunetă, cu tenul măsliniu ă la Angelina Jolie. Cu un aer de 
mister. Extraordinar de zveltă. La polul opus faţă de mine. 
Imaginea ei mi s-a întipărit în minte. Pe ea nu mi-o pot 
închipui panicându-se şi ascunzându-se de cineva într-o 
toaletă. Chestia asta m-a usturat aşa cum n-ar fi trebuit să 
mă usture - nu după o după-amiază de beţie, şi nu doar 
fiindcă încrederea în mine îmi atinsese cele mai joase cote. 

Chestia e că tipul mi-a plăcut - chiar mi-a plăcut. Şi nu 
pot să-i povestesc lui Sophie despre asta. Că n-am mai 
vorbit de multă vreme cu cineva aşa cum am vorbit cu el. 
Ce bine m-am simţit flirtând cu cineva care flirta cu mine şi 
cum uitasem ce incitantă e emoția aceea a ceva potenţial 
nou. Viaţa mea e, ca regulă generală, o abureală de rutină 
nesfârşită. Îl trezesc pe Adam şi-l duc la şcoală. Dacă e zi 
de lucru şi vreau să încep devreme, îl duc să ia micul dejun 
în clasă. Dacă nu lucrez, îmi petrec o oră sau două 
colindând magazinele cu preţ redus după haine de designer 
la mâna a doua care să facă faţă cerinţelor de şic subtil 
costisitor ale clinicii. Pe urmă gătesc, fac curat şi ceva 
cumpărături până când vine Adam acasă, după care 
urmează teme, ceai, baie, poveste de seară, culcat pentru 
el, vin şi un somn neodihnitor pentru mine. lar când el 
merge la tatăl lui în weekend, sunt prea obosită ca să fac 
altceva decât să zac în pat şi să mă uit la tâmpenii la 
televizor. Ideea că asta ar putea fi viaţa mea până când va 
împlini Adam cincisprezece ani sau ceva pe acolo mă 
îngrozeşte atât de tare, încât nu mă gândesc la ea. Dar 
întâlnirea cu tipul de la bar mi-a reamintit ce grozav e să 
simţi ceva. Ca femeie. M-a făcut să mă simt vie. Mi-a trecut 


e 14» 


chiar prin minte să mă întorc la barul ăla ca să văd dacă el 
a venit să mă caute. Dar sigur că viaţa nu-i o comedie 
romantică. lar el e însurat. Şi eu am fost o proastă. Nu sunt 
sarcastică, sunt doar tristă. Şi nu pot să-i spun lui Sophie 
nimic din toate astea, fiindcă pe urmă m-ar compătimi şi nu 
vreau aşa ceva; în plus, e mai uşor dacă iau totul în râs. 
Fiindcă e de râs. Doar nu stau acasă şi-mi plâng 
singurătatea în fiecare seară, de parcă nicio femeie n-ar 
putea fi întreagă fără un bărbat. În general, sunt destul de 
mulţumită. Sunt matură. Aş fi putut nimeri mult mai rău. A 
fost o greşeală şi trebuie să mi-o asum. 

lau o mână de Doritos, iar Sophie face la fel. 

— Rotunjimile sunt noua supleţe, decretăm la unison 
înainte de a ne îndesa chipsurile în gură, cât pe ce să ne 
înecăm de râs. 

Mă gândesc la mine ascunzându-mă de el în toaletă, 
panicată şi nevenindu-mi să cred. Chiar e amuzant. Totul e 
amuzant. Poate că nu va mai fi la fel de amuzant mâine- 
dimineaţă, când va trebui să dau ochii cu realitatea, dar 
deocamdată pot să fac haz. Dacă nu de propriile gafe, 
atunci de ce mai poţi să râzi? 

— De ce-o faci? o întreb mai târziu, când sticla de vin 
zace goală între noi şi seara se apropie de sfârşit. De ce ieşi 
cu alţii? Nu eşti fericită cu Jay? 

— Ba sigur că sunt. Îl iubesc. Şi doar n-o fac tot timpul! 

Chestia asta e probabil adevărată. La urma urmei, e 
actriţă; uneori exagerează doar aşa, pentru efectul 
dramatic. 

— Dar de ce-o faci totuşi? 

În mod ciudat, ăsta nu e un subiect despre care să fi 
vorbit prea mult. Ea ştie că mă simt stânjenită, nu fiindcă o 
face - asta-i treaba ei -, ci fiindcă îl cunosc pe Jay şi-l plac. 
E potrivit pentru ea. Fără el, Sophie ar încurca-o. Ca să zic 
aşa. 

— Eu am un libido mai mare decât al lui, spune ea într-un 
târziu. Şi, oricum, căsătoria nu înseamnă sex. Înseamnă să 
fii alături de cel mai bun prieten al tău. Jay e cel mai bun 
prieten al meu. Dar suntem împreună de cincisprezece ani. 


e 15» 


Dorinţa nu rezistă de la sine. Adică, încă o facem, din când 
în când, dar nu mai e ca înainte. lar un copil schimbă 
lucrurile. După atâţia ani în care te străduieşti să-l priveşti 
pe celălalt ca pe un părinte, nu ca pe un iubit, ajunge să fie 
greu să mai reaprinzi pasiunea. 

Mă gândesc la scurta mea căsnicie. La noi dorinţa n-a 
pierit, dar asta nu-l împiedicase pe el să-şi ia tălpăşiţa după 
patru ani ca să fie cu alta, când fiul nostru abia împlinise 
doi ani. Poate că Sophie are dreptate într-un fel. Nu cred că 
eu l-am privit vreodată pe fostul meu soţ, lan, ca pe cel mai 
bun prieten. 

— Mi se pare puţin cam trist, totuşi. 

Chiar mi se pare. 

— Fiindcă tu crezi în dragoste adevărată şi în fericiţi până 
la adânci bătrâneţi, ca în basme. Dar viaţa nu-i aşa. 

— Crezi că el te-a înşelat vreodată? o întreb. 

— Flirturi a avut, categoric. A fost o cântăreaţă cu care a 
lucrat, cu mult timp în urmă. Cred că o vreme au avut o 
aventură, ceva. Dar orice ar fi fost nu ne-a afectat pe noi. 
Nu serios. 

Spune lucrurile în aşa fel, încât par cât se poate de 
rezonabile. Eu însă nu mă pot gândi decât la durerea pe 
care am simtit-o când a plecat lan. Şi la felul în care ceea 
ce a făcut el a schimbat modul în care mă percep eu. Cât 
de inutilă şi de fără valoare m-am simţit atunci, în primele 
zile. Cât de urâtă. Nici aventura măruntă pentru care m-a 
părăsit n-a durat, dar asta nu m-a făcut să mă simt deloc 
mai bine. 

— Nu cred c-o să pot să înţeleg vreodată. 

— Toată lumea are secrete, Lou. Fiecare ar trebui să aibă 
dreptul la propriile secrete. Niciodată nu poţi să ştii totul 
despre o persoană. Rişti să-nnebuneşti dacă încerci. 

e 

După plecarea ei, în vreme ce strâng resturile serii 
noastre împreună, mă întreb dacă Jay o fi fost cel care 
călcase primul pe-alături. Poate că ăsta e motivul secret al 
randevuurilor ei hoteliere. Poate că totul are rolul de ao 
ajuta să se simtă mai bine sau să-şi ia o revanşă tăcută. 


e 160 - 


Cine ştie? Poate că despic eu firul în patru. Despicatul 
firului în patru e specialitatea mea. Fiecare cu ale lui, îmi 
repet. Sophie pare fericită, iar asta e suficient pentru mine. 

Abia a trecut de zece şi jumătate, dar sunt frântă. Mă duc 
şi mă uit o clipă la Adam, bucuroasă să-l văd dormind 
liniştit, făcut ghem pe o parte sub pledul Star Wars, cu 
ursuleţul Paddington sub un braţ, după care închid uşa şi-l 
las. 

e 

E întuneric când mă trezesc în baie, stând în faţa oglinzii, 
şi înainte să-mi dau seama unde sunt, simt durerea ascuţită 
din gambă, unde m-am lovit de coşul cu rufe din colţ. Inima 
îmi bubuie şi broboane de transpiraţie mi se adună pe 
frunte. În timp ce realitatea prinde contur în jurul meu, 
spaimele nocturne se spulberă, lăsându-mi în minte doar 
fragmente. Dar ştiu care e pricina. De fiecare dată, acelaşi 
vis. 

O clădire masivă, ca un orfelinat sau ca un spital vechi. 
Părăsită. Adam e prins undeva înăuntru, iar eu ştiu, pur şi 
simplu ştiu că, dacă nu voi putea să ajung la el, o să moară. 
Mă strigă speriat. Ceva rău vine după el. Alerg pe coridoare 
încercând să dau de el, iar pe pereţi şi pe tavan umbrele se 
întind, de parcă ar fi parte dintr-o teribilă creatură malefică, 
şi se înfăşoară în jurul meu, mă prind în capcană. Nu aud 
decât strigătele lui Adam în timp ce mă chinuiesc să mă 
eliberez de firele lipicioase hotărâte să mă ţină departe de 
el, să mă sugrume şi să mă tragă în întunericul fără sfârşit. 
E un vis oribil. Se agaţă de mine la fel ca umbrele care îl 
populează. Detaliile se mai schimbă de la o noapte la alta, 
dar tema e aceeaşi. Indiferent de câte ori îl visez, tot nu mă 
pot obişnui cu el. 

Spaimele nocturne n-au început când s-a născut Adam - 
le-am avut dintotdeauna, dar înainte să apară el, mă 
luptam pentru propria supravieţuire. Privind înapoi, îmi dau 
seama că era mai bine, chiar dacă pe atunci nu ştiam. Ele 
sunt blestemul vieţii mele. Îmi distrug şansele de a avea un 
somn normal noaptea, când şi aşa faptul că sunt o mamă 
singură e destul de obositor. 


e 17 œ» 


De data asta am mers mai mult decât în coşmarurile din 
ultima vreme. De obicei mă trezesc derutată, stând ori în 
patul meu, ori în al lui Adam, deseori în mijlocul unei fraze 
îngrozite, fără noimă. Mi se întâmplă atât de des, încât pe 
el nici nu-l mai deranjează dacă se trezeşte. Dar, la urma 
urmei, a moştenit simţul practic al tatălui său. Slavă 
Domnului, simţul umorului îl are de la mine. 

Aprind lumina, mă uit în oglindă şi-mi scapă un geamăt. 
Cearcăne negre îmi atârnă sub ochi şi ştiu că fondul de ten 
n-o să le poată ascunde. În niciun caz la lumina zilei. Ei, mă 
rog! Îmi repet că nu contează ce părere are despre mine 
tipul de la bar, sau altfel spus ah, fir-ar, e noul meu şef 
însurat. Sper că se va simţi suficient de stânjenit ca să mă 
ignore toată ziua. Încă am un ghem în stomac, iar capul îmi 
vuieşte de la prea mult vin şi prea multe ţigări. „Sus 
fruntea, femeie!” îmi spun. „Totul va fi uitat într-o zi sau 
două. Du-te acolo şi fă-ţi treaba!” 

E abia patru dimineaţa, aşa că beau puţină apă, sting 
lumina şi mă întorc în pat, sperând să aţipesc până când 
sună ceasul, la ora şase. Refuz să mă gândesc la senzaţia 
gurii lui pe a mea şi la ce bine a fost să simt, fie şi pentru o 
clipă, zvâcnirea aceea de dorinţă. Să simt conexiunea 
aceea cu cineva. Mă uit în gol la perete şi iau în calcul ideea 
de a număra oi, apoi îmi dau seama că, pe undeva, mă 
incită gândul că-l voi vedea din nou. Strâng din dinţi şi-mi 
spun că sunt o idioată. Wu sunt genul ăla de femeie. 


e 18 - 


5 


— ADELE — 


Zâmbind, flutur mâna în semn de rămas-bun când pleacă 
să-şi înceapă prima zi de lucru la clinică, iar bătrânica de 
alături ne priveşte aprobator în timp ce-şi plimbă cățelul 
mic şi la fel de fragil ca ea. Întotdeauna lăsăm impresia 
unui cuplu perfect - eu şi David. Imi place asta. 

Totuşi, scot un suspin de uşurare când închid uşa şi am 
casa întreagă doar pentru mine, chiar dacă răsuflarea asta 
pare o mică trădare. Îmi place să-l am pe David aici, cu 
mine, dar deocamdată n-am revenit la normalul pe care ni 
l-am creat, iar atmosfera e încă plină de tot ce a rămas 
nespus. Din fericire, casa cea nouă e suficient de mare 
pentru ca el să se ascundă în birou şi amândoi să ne 
prefacem că totul e în regulă, în vreme ce ne ocolim unul 
pe altul cu precauţie. 

Dar, oricum, mă simt puţin mai bine decât atunci când a 
venit acasă băut. Fireşte, n-am discutat despre asta a doua 
zi dimineaţă; zilele astea nu mai discutăm. L-am lăsat cu 
hârtiile lui şi m-am dus să fac abonamente pentru amândoi 
la clubul de sănătate local, unul adecvat de scump, iar pe 
urmă m-am plimbat prin noul nostru cartier şic, 
familiarizându-mă cu el. Îmi place să cunosc locurile 
concret. Să pot să le văd cu adevărat. Mă ajută să mă simt 
mai bine. Şi să mă relaxez. 

M-am plimbat timp de aproape două ore, înregistrând 
mental baruri, magazine şi restaurante până când mi le-am 
întipărit bine în minte, ca să le evoc imaginea ori de câte ori 
voi vrea, iar pe urmă am cumpărat nişte pâine de la 
brutăria artizanală din apropiere, câteva măsline, şuncă 
feliată, humus şi roşii uscate de la magazinul de delicatese 
- toate decadent de scumpe, epuizându-mi mărunţişul 
pentru gospodărie - şi am pregătit pentru prânz un picnic 
de interior, deşi era destul de cald pentru a sta afară. Nu 
cred că el vrea încă să meargă în grădină. 


e 19 œ 


leri ne-am dus la clinică, iar eu l-am fermecat pe colegul 
lui, doctorul Sykes, pe ceilalţi medici şi pe asistentele cu 
care ne-am întâlnit. Lumea răspunde bine la frumuseţe. 
Pare ceva frivol, dar este adevărat. David mi-a spus odată 
că juraţii sunt mult mai predispuşi să-i creadă pe acuzaţii 
care arată bine, în comparaţie cu cei banali sau urâţi. E 
doar un noroc care ţine de oase şi de piele, dar am 
constatat că face cu adevărat minuni. Nu trebuie să spui 
prea multe, ci doar să asculţi şi să zâmbeşti, iar oamenii 
sunt gata să se dea peste cap pentru tine. Mi-a plăcut să fiu 
frumoasă. Ar fi o minciună să susţin altceva. Şi muncesc din 
greu ca să mă menţin splendidă pentru David. Tot ce fac, 
pentru el e. 

Noul cabinet al lui David este al doilea ca mărime din 
clădire, după câte am văzut - de genul celui pe care l-ar 
avea dacă ar obţine un post în Harley Street. Covorul e 
gros, de culoarea untului, biroul mare este ostentativ, aşa 
cum se cuvine, iar dincolo de uşă se întinde o foarte 
luxoasă zonă de recepţie. Femeia blondă şi atrăgătoare - 
dacă îţi place genul - care se afla la biroul de acolo a şters- 
o înainte să-i putem fi prezentaţi, ceea ce m-a enervat, dar 
doctorul Sykes abia dacă a observat în timp ce continua să- 
mi vorbească, roşind când eu râdeam la glumele lui 
răsuflate. Cred că m-am descurcat foarte bine, ţinând cont 
de durerea pe care o aveam în suflet. Probabil că şi David a 
fost mulţumit, fiindcă pe urmă s-a mai îmblânzit puţin. 

Diseară suntem invitaţi la o cină informală la doctorul 
Sykes acasă, în semn de bun venit. Deja mi-am ales rochia 
şi ştiu cum îmi voi aranja părul. Sunt hotărâtă să-l fac pe 
David să fie mândru de mine. Pot să fiu soţia cea bună. In 
ciuda îngrijorărilor mele de acum. Mă simt mai calmă decât 
oricând după ce ne-am mutat. 

Mă uit la ceasul al cărui ticăit răsună în liniştea adâncă 
din casă. E doar opt dimineaţa. Probabil că el tocmai ajunge 
la cabinet. Primul telefon acasă o să-l dea abia la 
unsprezece şi jumătate. Am timp. Urc în dormitorul nostru 
şi mă întind pe cuvertură. N-am de gând să dorm. Dar 
închid ochii. Mă gândesc la clinică. La biroul lui David. 


e 20 œ» 


Covorul acela gros, de culoarea untului. Mahonul lustruit al 
biroului. Zgârietura mică din colţ. Cele două canapele 
înguste. Cu şezuturile tari. La detalii. Trag adânc aer în 
piept. 


e 21 œ» 


6 


— LOUISE — 


— Arăţi splendid azi, îmi spune Sue aproape surprinsă 
când îmi scot jacheta şi o pun în cuier, în sala comună. 

Adam a zis acelaşi lucru azi-dimineaţă, pe acelaşi ton, cu 
feţişoara lui mică derutată de bluza din mătase cumpărată 
recent de la magazinul second-hand şi de părul meu 
îndreptat, în timp ce eu îi îndesam în mână felia de pâine 
prăjită înainte de a pleca spre şcoală. Of, Doamne, am făcut 
un efort evident, şi ştiu asta. Dar nu l-am făcut pentru el. L- 
am făcut împotriva lui. Ca o mască. Ceva după care să mă 
ascund. Şi-n plus, n-am mai putut să adorm, aşa că trebuia 
să fac ceva. 

În mod normal, în dimineţi ca aceasta, îl duc pe Adam să 
ia micul dejun la un local, ajung prima la clinică şi 
pregătesc cafeaua pentru toată lumea înainte să vină şi 
ceilalţi. Dar sigur că azi a fost una dintre zilele acelea în 
care Adam se trezeşte cu faţa la cearşaf şi se plânge de 
orice, iar pe urmă nu şi-a găsit pantoful stâng, iar pe urmă, 
deşi eu eram gata de-o veşnicie, tot a trebuit să tragem o 
alergătură agitată ca să intrăm pe poarta şcolii la timp. 

Palmele îmi transpiră şi simt o uşoară greață când 
zâmbesc. În plus, am fumat trei ţigări cât am mers pe jos 
de la şcoală până la clinică. În mod normal, încerc să nu 
fumez niciuna înainte de pauza de cafea. Mă rog, să zicem 
că în mod normal. În mintea mea nu fumez niciuna înainte 
de cafea, dar în realitate am pipat deja una în drum spre 
clinică. 

— Mulţumesc. Adam e la tatăl lui în weekendul ăsta, aşa 
că s-ar putea să merg la un pahar după ce termin lucrul. 

S-ar putea să am nevoie de un pahar după ce termin 
lucrul. Îmi propun să-i trimit un mesaj lui Sophie şi s-o 
întreb dacă vrea să ne întâlnim. Sigur că o să vrea. Arde de 
nerăbdare să afle cum se va încheia comedia asta a 
erorilor. Încerc să vorbesc pe un ton firesc, însă până şi mie 


e 22 + 


glasul meu îmi sună ciudat. Trebuie să mă adun. Sunt 
ridicolă. Va fi mult mai neplăcut pentru el decât e pentru 
mine. Nu eu sunt cea căsătorită, îmbărbătările astea poate 
că sunt adevărate, dar nu schimbă cu nimic faptul că eu nu 
fac asemenea chestii. Pentru mine nu e ceva normal, aşa 
cum e, poate, pentru Sophie, şi mă simt ca naiba. Sunt o 
harababură de emoţii conflictuale care nu se pot hotărî la 
una dintre ele. Situaţia asta poate că nu e din vina mea, dar 
tot mă simt ieftină şi proastă, şi vinovată, şi furioasă. Primul 
moment potenţial romantic pe care l-am avut de-o veşnicie 
încoace, şi s-a dovedit a fi o aguridă. Şi totuşi, în ciuda 
amintirii superbei lui soţii, simt şi o doză de entuziasm la 
ideea că-l voi revedea. Parc-aş fi o adolescentă fără minte 
şi emoţionată. 

— Sunt toţi în şedinţă până la 10.30 - sau aşa zice Elaine, 
care lucrează la etaj. Putem sta liniştite, îmi explică Sue în 
timp ce-şi deschide geanta. Şi n-am uitat că era rândul 
meu. Sendvişurile cu şuncă de vinerea, adaugă ea, scoțând 
două pungi de hârtie unsuroase. 

Mă simt atât de uşurată la gândul celor două ore de 
respiro, încât îl iau pe al meu bucuroasă, deşi faptul că 
acest mic dejun de vineri a devenit evenimentul săptămânii 
arată cât de anostă e rutina mea de zi cu zi. Totuşi, e 
şuncă! Unele părţi ale rutinei sunt mai puţin demoralizante 
decât altele. lau o muşcătură zdravănă, savurând pâinea 
caldă unsă cu unt şi carnea sărată. Sunt genul care 
mănâncă de nervi. De fapt, sunt genul care mănâncă 
indiferent de starea de spirit. Mănânc de nervi, de alinare, 
de bucurie. Pentru mine e totuna. Alţii divorţează şi slăbesc 
zece kilograme. În cazul meu a funcţionat invers. 

Oficial, mai avem douăzeci de minute până să începem 
programul de lucru, aşa că stăm la masa mică având în faţă 
ceşti cu ceai, iar Sue îmi povesteşte despre artrita soţului ei 
şi despre vecinii homo care par să facă sex tot timpul, iar 
eu zâmbesc şi las totul să treacă pe lângă mine, încercând 
să nu sar de pe scaun de fiecare dată când văd umbra 
cuiva trecând pe coridor, prin dreptul uşii. 

Nu văd stropul de ketchup decât când e deja prea târziu, 


e 23» 


aşa că bluza mea de culoarea untului are o pată mare, de 
un roşu-aprins, drept pe piept. Sue ia măsuri imediat, 
agitându-se şi tamponând-o cu şerveţele şi apoi cu o cârpă 
umedă, însă rezultatul e că o bucată mare de țesătură a 
devenit aproape transparentă, în jurul ei întinzându-se un 
contur de un roşcat palid. Obrajii îmi ard, iar mătasea mi se 
lipeşte de spate. Asta-i o prevestire pentru restul zilei. Simt 
asta. 

Mă amuz de tentativa ei bine intenţionată de a curăța 
pata şi mă duc la toaletă, unde încerc să poziţionez cât mai 
mult din bluză sub uscătorul de mâini. Nu reuşesc s-o zvânt 
complet, dar cel puţin marginea din dantelă a sutienului - 
uşor cenuşie din cauza apei - nu se mai vede. Mai sunt şi 
mici bucurii pe lume. 

Nu pot să nu râd de mine. Pe cine încerc oare să 
păcălesc? Nu pot să fac chestia asta. Mă simt mai 
confortabil vorbind cu Adam despre ultimul episod din 
Transformers sau Horrid Henry! decât încercând să arăt ca 
o femeie modernă şi sofisticată. Picioarele mă dor deja în 
pantofii cu tocuri de cinci centimetri. Întotdeauna mi-am zis 
că abilitatea asta de a merge perfect pe tocuri înalte şi de a 
te îmbrăca întotdeauna bine e una pe care o capeti treptat. 
După cum s-a dovedit însă - pentru mine, cel puţin -, a 
existat la un moment dat o fază scurtă de tipul ăsta, în 
perioada în care ieşeam în cluburi de noapte, când aveam 
douăzeci şi ceva de ani, iar acum totul s-a redus la blugi, 
tricouri şi tenişi, cu părul strâns în coadă la spate, 
accesorizate cu o invidie cruntă pe cele care încă se mai 
sinchisesc să facă eforturi în sensul ăsta. O invidie cruntă 
pe cele care mai au un motiv să facă eforturi. 

„Pun pariu că ea poartă tocuri înalte”, îmi spun în timp 
ce-mi aranjez ţinuta. Cu atât sunt eu mai fraieră fiindcă n- 
am rămas la pantaloni şi pantofi fără toc. 

Telefoanele sunt tăcute în dimineaţa asta, aşa că-mi 
distrag atenţia de la ceasul care ticăie şi se apropie de ora 
zece şi jumătate, marcând dosarele cazurilor programate 
pentru luni şi făcând o listă cu pacienţii care urmează să 


1 Seriale de desene animate pentru copii 
e 24» 


vină în celelalte zile ale săptămânii. La unii - cazurile mai 
complexe - el are deja copii ale fişei lor, dar vreau să paro 
angajată eficientă, aşa că am grijă să existe lista completă. 
Pe urmă printez diversele e-mailuri despre care cred că 
sunt utile sau importante, sau omise de cei din 
management, după care printez şi laminez o listă cu 
numerele de contact ale spitalului, ale secţiei de poliţie şi 
ale altor instituţii de care ar putea avea nevoie. E o 
activitate care mă linişteşte. Tipul de la bar îmi iese treptat 
din minte, iar locul lui e luat de şeful meu, chiar dacă figura 
lui se confundă alarmant cu cea a bătrânului doctor 
Cadigan, pe care l-a înlocuit. 

La ora zece mă duc şi aşez printurile pe biroul lui, apoi 
dau drumul cafetierei din colţ, ca să aibă cafea proaspătă. 
Verific ca oamenii de serviciu să fi pus lapte în micul 
frigider disimulat într-un dulap aidoma minibarului dintr-un 
hotel, şi să fie zahăr suficient în bol. Pe urmă nu pot să nu 
mă uit la fotografiile cu rame argintii de pe birou. Trei la 
număr. Două ale soţiei lui, singură, şi una mai veche, cu ei 
amândoi împreună. Privirea mi-e atrasă de ea şi o ridic de 
pe birou. El pare cu totul altfel. Foarte tânăr. Nu poate să 
aibă decât puţin peste douăzeci de ani, cel mult. Stau în 
faţa unei mese mari de bucătărie, cu braţele petrecute unul 
în jurul celuilalt, şi râd. Par atât de fericiţi, atât de tineri şi 
de lipsiţi de griji! Ochii lui o privesc de parcă ar fi cel mai 
important lucru din lume. Ea are părul lung, dar nu strâns la 
spate în coc, cum e în celelalte fotografii, şi chiar aşa, în 
blugi şi tricou, are o frumuseţe naturală, necăutată. Mi se 
strânge stomacul. Pun pariu că ea nu-şi pătează niciodată 
bluza cu ketchup. 

— Bună! 

Tresar atât de tare când aud accentul scoţian, încât 
fotografia aproape că îmi scapă din mână şi mă grăbesc s-o 
pun la loc pe birou, cât pe ce să dărâm teancul ordonat de 
hârtii şi să-l împrăştii pe podea. S-a oprit în pragul uşii, iar 
eu simt că-mi vine să dau afară sendvişul cu şuncă. Oh, 
Doamne, uitasem cât de bine arată! Păr aproape blond, cu 
o nuanţă pentru care eu aş fi în stare să fac moarte de om. 


e 25» 


Suficient de lung în faţă ca să-ţi poţi trece degetele prin el, 
dar tot elegant. Ochi albaştri care te sfredelesc. Piele pe 
care jinduieşti s-o atingi. E unul dintre tipii aceia... Un 
bărbat superb. Obrajii îmi ard. 

— Şedinţa trebuia să dureze până la zece şi jumătate, 
spun dorindu-mi ca un hău să se caşte în podea şi să mă- 
nghită iadul ruşinii. 

Stau în biroul lui şi mă uit la pozele cu el şi soţia ca o 
hărţuitoare. Oh, Doamne! 

— Oh, Doamne! exclamă el, furându-mi vorbele de pe 
buze. Se albeşte la faţă şi face ochii mari. Are un aer şocat, 
siderat şi îngrozit, toate la un loc. Tu eşti! 

— Uite ce e, îi spun, a fost o nimica toată, băuserăm 
amândoi şi ne-am lăsat duşi de val, n-a fost decât un sărut 
şi, crede-mă, n-am de gând să vorbesc cu nimeni despre 
asta şi cred că, dacă ne străduim amândoi să uităm că s-a 
întâmplat, n-avem niciun motiv să nu ne înţelegem, şi 
nimeni n-o să ştie... 

Cuvintele mi se revarsă într-un şuvoi bâlbâit şi nu le pot 
opri. Simt transpiraţia acumulându-mi-se sub fondul de ten, 
atât de agitată şi de aprinsă sunt. 

— Dar... bâiguie el cu o expresie pe jumătate derutată, 
pe jumătate alarmată, şi închide repede uşa în urma lui, iar 
eu nu pot să-l condamn pentru asta. Dar... ce faci aici? 

— Oh! Cu toată peroraţia mea, am uitat să spun ceea ce 
este evident. Sunt secretara şi recepţionera ta. Mă rog, trei 
zile pe săptămână. Marţea, joia şi vinerea. Am intrat să-ţi 
las câteva lucruri pe birou şi am văzut... Schiţez un semn 
din cap spre fotografii: Păi, ei bine... Dar nu mai închei 
fraza. Nu puteam să-i spun „Păi, mă uitam la tine şi la 
superba ta soţie, ca o nebună”. 

Arată de parcă ar fi încasat un pumn în burtă. 

— Tu eşti secretara mea? Tu? 

Mă rog, poate că nu în burtă. Poate undeva mai jos. Chiar 
îmi pare puţin rău pentru el. 

— Da, ştiu, răspund ridicând din umeri cu o strâmbătură 
de un comic grotesc, sunt sigură. Care erau şansele? 

— Luna trecută, când am venit să discut cu doctorul 


e 20 - 


Cadigan, era o altă femeie aici. Nu tu. 

— Mai în vârstă şi uşor scorţoasă? Maria trebuie să fi fost. 
Ea e de serviciu în celelalte două zile. E aproape 
pensionată, dar lucrează aici de o veşnicie şi doctorul Sykes 
ţine la ea. 

Nu s-a clintit din prag. Evident, îi e greu să proceseze 
informaţia. 

— Chiar sunt secretara ta, repet eu, vorbind mai lent; 
mai calm. Nu sunt o hărţuitoare. Crede-mă, nici pentru 
mine nu e uşor. Te-am văzut ieri, când ai trecut pe aici. 
Puțin. Pe urmă, m-am cam ascuns. 

— Te-ai ascuns. 

Momentul de tăcere care se lasă în vreme ce încearcă să 
asimileze informaţia pare nesfârşit. 

— Da, confirm şi apoi, ca ruşinea să-mi fie şi mai mare, 
adaug: în toaletă. 

— Sincer să fiu, probabil că şi eu aş fi făcut acelaşi lucru. 

— Mă îndoiesc că ar fi fost o idee utilă să ne ascundem 
amândoi în closet. 

Râde - un sunet scurt, neaşteptat. 

— Da, mă îndoiesc şi eu. Erai tare simpatică, îmi 
amintesc bine. 

Vine lângă birou, uitându-se la ce i-am lăsat acolo, iar eu 
mă dau automat la o parte din calea lui. 

— Ei, printul acela de sus e o listă cu fişele peste care 
trebuie să te uiţi pentru ziua de luni. Cafeaua e în... 

— Îmi pare foarte rău, mă întrerupe ridicând spre mine 
ochii aceia albaştri superbi. Îți închipui, probabil, că sunt o 
javră. Eu mă consider o javră. În mod normal nu... Mă rog, 
nu eram acolo căutând ceva anume şi n-ar fi trebuit să fac 
ce-am făcut. Mă simt oribil. Nu pot să-ţi explic. Chiar nu fac 
asemenea lucruri şi nu există nicio scuză pentru purtarea 
mea. 

— Eram chercheliţi, asta-i tot. Şi n-ai făcut nimic, de fapt, 
nimic. 

„Nu pot să fac asta.” Îmi amintesc ruşinea din glasul lui 
când s-a depărtat de mine şi a ieşit în stradă, bâiguind nişte 
scuze. Poate că de asta n-am o părere chiar atât de rea 


e 27 œ» 


despre el. La urma urmei, a fost doar un sărut. Ceva mai 
mult de atât a fost doar în imaginaţia mea prostească. 

— Te-ai oprit, şi asta contează. N-a fost nimic. Sincer. Hai 
să dăm uitării momentul. Să începem din nou, de azi. Chiar 
nu vreau să mă simt stânjenită, aşa cum nu vrei nici tu. 

— Te-ai ascuns în toaletă. 

Ochii lui albaştri sunt calzi şi pătrunzători. 

— Da, şi unul dintre felurile în care poţi să mă ajuţi să nu 
mă simt stânjenită e să nu mai pomeneşti niciodată despre 
asta. 

Şi zâmbesc larg. Încă îl plac. A făcut o greşeală stupidă, 
de moment. Ar fi putut fi mai rău decât atât. Ar fi putut veni 
acasă cu mine. Mă gândesc o clipă la asta. Bun, pe termen 
scurt ar fi fost ceva grozav, dar pe termen lung ar fi fost, cu 
siguranţă, mult mai rău. 

— Bun, deci suntem prieteni, replică el. 

— Prieteni. 

Nu ne strângem mâinile. E mult prea devreme pentru un 
contact fizic. 

— Eu sunt Louise. 

— David. Îmi pare bine să te cunosc. Aşa cum se cuvine. 

Trecem printr-un alt moment de stinghereală, apoi el îşi 
freacă palmele una de alta şi se uită la lucrurile de pe birou. 

— Se pare că ai de gând să nu-mi laşi timpi morţi. 
Apropo, eşti localnică? 

— Da. Mă rog, locuiesc aici de peste zece ani, dacă asta 
înseamnă că-s localnică. 

— Crezi că ai putea să mă familiarizezi şi pe mine cu 
zona? Să-mi spui unde sunt probleme, puncte nevralgice? 
Discrepanţe sociale, chestiuni de genul acesta? Voiam să 
fac un tur cu maşina, dar pentru asta va trebui să mai 
aştept. Am în după-amiaza asta o altă întâlnire cu cineva de 
la spital, apoi o cină devreme cu ceilalţi parteneri. 

— Sigur că pot să-ţi dau câteva detalii generale. O opinie 
de profan, să zicem. 

— Bun. Asta şi vreau. Mă gândesc să fac voluntariat în 
unele weekenduri, aşa că mi-ar prinde bine părerea unui 
localnic cu privire la posibilele cauze ale dependenţelor 


e 28 œ 


specifice zonei. Asta e specializarea mea. 

M-a luat puţin prin surprindere. Nu ştiu niciun alt medic 
care să se ocupe de informarea şi sprijinirea celor cu adicţii. 
Aceasta e o clinică privată, scumpă. Indiferent ce probleme 
au clienţii noştri, ei nu suferă şi din cauză că sunt 
defavorizaţi, iar toţi partenerii sunt experţi în domeniile lor. 
Primesc şi pacienţi cu recomandare, desigur, dar nu se duc 
pe teren ca să lucreze pe gratis. 

— Păi, suntem în nordul Londrei, o zonă în cea mai mare 
parte locuită de clasa de mijloc, îi explic eu. Dar la sud de 
locul unde stau eu, există un cartier mare de locuinţe. Acolo 
sunt probleme serioase. Şomaj ridicat în rândul tinerilor. 
Droguri. Chestii de genul ăsta. 

Se apleacă sub birou de unde îşi ia servieta, o deschide şi 
scoate din ea o hartă a zonei. 

— Pune-mi o cafea în timp ce eu fac loc pentru asta. 
Putem marca apoi locurile în care trebuie să merg. 

Vorbim aproape o oră, iar eu îi arăt şcoli şi cabinete 
medicale, cele mai rău famate baruri şi pasajul subteran în 
care au fost trei atacuri cu cuțitul într-un an şi prin care ştie 
toată lumea că nu trebuie să-şi lase copiii să treacă fiindcă 
acolo se cumpără şi se consumă droguri. Mă mir şi eu de 
câte ştiu despre locul în care trăiesc şi mă mir văzând cât 
de bine se conturează viaţa mea în vreme ce-i explic lui. 
Când ridică ochii spre ceas şi mă opreşte, a aflat deja nu 
numai că sunt divorțată, ci şi despre Adam, unde merge el 
la şcoală, că prietena mea Sophie locuieşte într-unul dintre 
ansamblurile rezidenţiale de lângă cea mai bună şcoală 
gimnazială. Incă mai vorbesc când se uită iar la ceas şi-l 
văd încordându-se uşor. 

— Imi pare rău, dar trebuie să ne oprim aici, mă anunţă. 
A fost fascinant. 

Harta e plină de însemnări cu pixul şi, în plus, şi-a făcut 
diverse notițe pe o foaie de hârtie. Are un scris oribil. O 
adevărată mâzgăleală de doctor. 

— Păi, sper că-ţi va fi de folos. 

Imi iau cana şi mă îndepărtez de el. Nu-mi dădusem 
seama cât de aproape stăteam unul de altul. Stânjeneala 


e 29 œ 


coboară iar între noi. 

— E excelent. Îţi mulţumesc, spune el şi se uită din nou la 
ceas. Trebuie să-mi sun... Trebuie să sun acasă, încheie 
după o ezitare. 

— Poţi să rosteşti cuvântul soție, să ştii, replic eu şi 
zâmbesc. N-o să dispar într-un nor de fum! 

— Scuze. 

Se simte chiar mai stingherit decât mine. Aşa şi trebuie. 

— Şi îţi mulţumesc, adaugă apoi. Pentru că nu mă crezi o 
javră. Sau cel puţin pentru că nu arăţi că mă crezi o javră. 

— Pentru puţin. 

— Chiar crezi că sunt o javră? 

Zâmbesc larg. 

— Sunt la biroul meu, dacă ai nevoie de mine. 

— Am meritat-o! 

„La urma urmei”, îmi spun în timp ce mă întorc la biroul 
meu şi aştept să îmi dispară roşeaţa din obraji, „ar fi putut 
să fie mult mai rău de atât”. În plus, abia marţea viitoare o 
să fiu din nou de serviciu. Până atunci, totul va reintra în 
normal, iar micul nostru moment împreună vârât sub preşul 
vieţii. Închei un pact cu creierul meu, să nu mă mai 
gândesc deloc la asta. O să am un weekend decadent, 
dedicat mie. O să stau până târziu în pat. O să mănânc 
pizza ieftină şi îngheţată şi poate că o să mă uit la un serial 
întreg pe Netflix. 

Săptămâna viitoare e ultima de şcoală, iar după ea vine 
lunga vacanţă de vară, în care zilele mele se vor rezuma la 
întâlniri cu mămici în parc, la cheltuirea salariului pe partea 
mea din plata bonei şi la încercările de a găsi noi moduri de 
a-i ocupa timpul lui Adam, altele decât să-i dau un iPad sau 
un telefon pe care să se joace la nesfârşit, simțind că sunt 
un părinte rău în timp ce mă ocup de toate celelalte. Dar 
cel puţin Adam e un copil bun. În fiecare zi mă face să râd, 
şi îl iubesc atât de mult, chiar şi când îl apucă panaailiile, 
încât mă doare inima. 

„Adam e bărbatul din viaţa mea”, îmi spun aruncând o 
privire spre uşa de la biroul lui David şi întrebându-mă într- 
o doară ce nimicuri dulci îi şopteşte soţiei lui. „Nu am 


e 30 œ» 


nevoie de altul.” 


e 31 œ» 


7 
ATUNCI 


Din multe puncte de vedere, clădirea îi aminteşte lui 
Adele de casă. De casa ei aşa cum fusese înainte, în orice 
caz. Felul în care se înalţă ca o insulă pe oceanul de teren 
din jur. Se întreabă dacă vreunul dintre ei s-a gândit la asta 
- medicii, avocaţii părinţilor ei morţi, chiar şi David - înainte 
s-o expedieze aici pentru o lună, în casa asta izolată din 
Highlands. S-a gândit oare măcar unul dintre ei ce mult îi 
va aminti de casa ei pierdută? 

E veche clădirea de aici, nu ştie bine cât de veche, dare 
construită din cărămizi scoțiene solide, care sfidează 
încercările timpului de a le eroda. Cineva a donat-o probabil 
trustului Westlands, sau poate că aparţine cuiva din 
consiliul de administraţie, sau ceva de genul ăsta. Adele n-a 
întrebat şi nici nu-i pasă. Probabil că ajunseseră să 
folosească doar câteva încăperi, la fel cum făcuse şi familia 
ei în casa lor. Visuri mari, vieţi mărunte. Nimeni n-are 
nevoie de o casă uriaşă. Cu ce s-o umpli? O casă trebuie să 
fie plină de iubire, iar în unele - inclusiv în a ei - iubirea nu 
are suficientă forţă ca să le încălzească. Un centru medical 
măcar conferă acestor încăperi un rost. 

Îşi alungă amintirile din copilărie, cele în care alerga 
liberă pe coridoare şi pe scări, jucându-se de-a v-aţi 
ascunselea şi râzând dezlănţuit - un copil pe jumătate uitat. 
Mai bine să se gândească la casa ei ca fiind pur şi simplu 
prea mare. Mai bine să se gândească la adevăruri 
imaginare, decât la amintiri reale. 

Au trecut trei săptămâni şi ea tot năucă e. Toţi îi spun că 
are nevoie să jelească. Dar nu de asta se află aici. Are 
nevoie să doarmă. Dar refuză s-o facă. Înainte s-o trimită ei 
aici, s-a târât de-a lungul zilelor şi nopţilor burduşită cu 
cafea, Red Bull şi orice alte stimulente a mai putut găsi, 
pentru a evita să doarmă. l-au zis că nu se „poartă normal” 
pentru cineva care şi-a pierdut recent părinţii. Faptul că nu 


e 32 œ 


doarme era cel mai mic rău. Ea încă se întreabă cum de 
sunt ei atât de siguri ce înseamnă „purtare normală” în 
astfel de situaţii. Ce anume îi face pe ei experţi? Şi totuşi, 
da, vor ca ea să doarmă. Dar cum le-ar putea explica? 

Somnul e o eliberare care s-a întors împotriva ei, un 
şarpe veninos pe timp de noapte. 

Aparent, se află aici pentru binele ei, dar tot i se pare o 
trădare. A venit doar fiindcă aşa a vrut David. Nu-i place 
deloc să-l vadă îngrijorat şi îi e datoare cel puţin cu luna 
asta, după tot ce a făcut. Eroul ei! 

Nu s-a străduit deloc să se adapteze, deşi le spune lui 
David şi avocaţilor că încearcă. Se duce în sălile de 
activităţi şi vorbeşte cu consilierii - sau mai mult ascultă ce 
zic ei -, deşi nu e sigură că sunt cu adevărat profesionişti. 
Totul i se pare cam hippy. Sensibilicos, cum ar zice tatăl ei. 
Lui nu-i plăcuse chestia asta din prima tură de terapie de 
atunci, cu mulţi ani în urmă, iar acum, dacă ea ar accepta 
aşa ceva, i s-ar părea că-l dezamăgeşte. Mai degrabă s-ar fi 
dus la un spital propriu-zis, dar avocaţilor ei li s-a părut o 
idee proastă - ca şi lui David, de altfel. Westlands poate fi 
considerat un „centru de recreere”, dar faptul că ea e 
trimisă într-un fel de azil ar putea fi dăunător pentru 
afacerile tatălui ei. Aşa că aici a ajuns, indiferent dacă tatăl 
ei ar fi fost de acord sau nu. 

După micul dejun, majoritatea clienţilor - pacienţilor sau 
cum li se spune - pleacă într-o drumeţie. E o zi minunată 
pentru asta, nici prea rece, nici prea caldă, cerul e senin, 
aerul, proaspăt, şi pentru o clipă e tentată să meargă şi ea 
şi să rămână singură, în urma grupului, dar vede chipurile 
entuziasmate ale celorlalţi, strânşi pe treptele de la intrare, 
şi se răzgândeşte. Ea nu merită să fie fericită. Unde a dus 
toată fericirea ei de până acum? In plus, mişcarea ar obosi- 
O, şi nu vrea să doarmă mai mult decât trebuie. Oricum, 
somnul îi vine prea uşor. 

Aşteaptă să vadă expresia dezamăgită de pe chipul lui 
Mark, liderul de grup cu părul strâns în coadă - „Aici ne 
spunem pe numele mic, Adele” - când ea refuză clătinând 
din cap, şi apoi îi lasă în plata lor, se întoarce şi pleacă spre 


e 33 + 


partea din spate a clădirii, unde e lacul. 

A făcut jumătate de tur cu un pas lent, când îl zăreşte, la 
vreo şapte metri distanţă. Stă sub un copac şi împleteşte 
un lănţişor din margarete. Ea zâmbeşte instinctiv la 
vederea acestei imagini neobişnuite - un adolescent 
deşirat, în blugi şi tricou de tocilar, cu părul negru căzându-i 
pe faţă, atât de concentrat pe ceea ce face cum numai pe 
unele fetiţe le poţi vedea; apoi însă, îi pare rău că a zâmbit. 
Ea n-ar trebui să zâmbească niciodată. Pentru un moment 
ezită şi se gândeşte să se întoarcă şi s-o apuce în partea 
cealaltă, dar el ridică privirea şi o vede. O clipă mai târziu, îi 
face semn cu mâna. Nu mai are de ales decât să se apropie 
de el, iar asta n-o deranjează. Dintre cei de aici, doar el o 
interesează. L-a auzit noaptea. Urlând şi bolborosind 
cuvinte, majoritatea fără noimă. Lovindu-se cu zgomot de 
lucruri. Apoi, asistentele care dau fuga să-l ducă înapoi, în 
pat. Toate astea îi sunt familiare. Îşi aminteşte şi ea totul. 
Spaimele nocturne. 

— Deci, n-ai avut chef de îmbrăţişări în grup la iarbă 
verde, aşa-i? îl interpelează ea. 

Chipul lui e doar colţuri şi unghiuri, de parcă nu s-ar fi 
maturizat de tot, dar băiatul e cam de vârsta ei, poate cu 
un an mai mare, în jur de optsprezece ani, deşi încă mai 
poartă aparatul dentar ca două şine de tren. 

— Nu. Să-nţeleg că nu e nici pasiunea ta. 

Rosteşte cuvintele cu un sâsâit abia sesizabil. 

Ea clatină din cap, jenată. De când e aici, n-a început 
niciodată o conversaţie doar de dragul de a vorbi. 

— Nici nu te învinovăţesc. Eu nu m-aş apropia prea mult 
de Mark. Cred că are păduchi în părul ăla strâns în coadă. 
Săptămâna trecută a purtat trei zile aceeaşi cămaşă. Nu e 
deloc un tip curat. 

La asta, ea zâmbeşte şi lasă zâmbetul să-i zăbovească pe 
faţă. N-a avut de gând să stea prea mult aici, dar se 
pomeneşte aşezându-se lângă el. 

— Tu eşti fata care pictează focuri, continuă el. Te-am 
văzut în sala de artă. 

O priveşte, iar ea îşi spune că ochii lui sunt mai albaştri 


e 34» 


decât ai lui David, dar poate că par aşa numai fiindcă are 
tenul foarte palid şi părul aproape negru. Prinde încă o 
margaretă în lănţişor. 

— M-am gândit la asta. Poate că în loc de foc ar trebui să 
pictezi apă. Ar putea fi mai terapeutic. Poţi să le spui că 
desenele cu focul simbolizează durerea ta şi ceea ce s-a 
întâmplat, iar cele cu apa te reprezintă pe tine exprimând 
totul. Debarasându-te de tot. 

Băiatul vorbeşte repede. Creierul lui gândeşte probabil în 
viteză. Ea şi-l simte pe al ei ca pe o melasă vâscoasă. 

— De ce aş vrea să fac asta? întreabă ea. 

Nu se poate imagina debarasându-se de tot. 

— Ca să nu te mai bată la cap să te „deschizi”, replică el 
zâmbind şi făcându-i cu ochiul. Dă-le ceva şi te vor lăsa în 
pace. 

— Vorbeşti ca un expert. 

— Am mai fost în locuri ca ăsta. Uite, întinde braţul. 

Ea se conformează, iar el îi strecoară pe mână brăţara 
din margarete. Nu cântăreşte mai nimic, spre deosebire de 
ceasul lui David, care îi atârnă greu la cealaltă încheietură. 
E un gest drăguţ şi, pentru o secundă, uită de vinovăția şi 
de frica ei. 

— Mulţumesc. 

O vreme, tac amândoi. A 

— Am citit despre tine în ziar, spune el. Imi pare rău 
pentru părinţii tăi. 

— Şi mie, răspunde ea, după care schimbă subiectul: Tu 
eşti băiatul somnambul, cu spaimele nocturne. 

El râde încet. 

— Mda, scuze. Ştiu că îi trezesc pe ceilalţi. 

— E ceva nou? 

Se întreabă dacă o fi şi el ca ea. l-ar plăcea să cunoască 
pe cineva ca ea. Cineva care ar înţelege. 

— Nu, aşa am fost întotdeauna. De când mă ştiu. Dar nu 
de asta sunt aici, precizează el şi îşi ridică mâneca, lăsând 
să se vadă urme aproape şterse. Obiceiuri rele. 

Se lasă pe spate în iarbă, rezemându-se în coate, cu 
picioarele întinse în faţă, iar ea face la fel. Soarele se simte 


e 35» 


cald pe pielea ei şi, pentru prima dată, nu o duce cu gândul 
la flăcări. 

— Ei cred că drogurile şi somnul meu ciudat au legătură 
între ele, continuă băiatul. Mă tot întreabă despre ce visez. 
E teribil de plictisitor. O să-ncep să inventez chestii. 

— Un vis erotic murdar despre Mark, replică ea. Poate cu 
femeia aia grasă de la cantină care nu zâmbeşte niciodată. 

El râde, iar ea îi ţine isonul. Ce plăcut e să vorbească 
normal cu cineva! Cu cineva care nu-şi face griji pentru ea. 
Cu cineva care nu încearcă s-o descoasă. 

— l-am auzit zicând că nu vrei să dormi, spune el, 
privind-o printre pleoapele mijite. Fiindcă dormeai atunci 
când s-a întâmplat şi nu te-ai trezit. 

Rosteşte cuvintele pe un ton lejer - de parcă ar vorbi 
despre orice nimicuri. Despre emisiunile de la televizor. 
Despre muzică. Nu despre focul care i-a ucis părinţii. Focul 
care în sfârşit a adus puţină căldură în casa lor. 

— Credeam că nu au voie să discute despre noi. Priveşte 
în zare, la apa care scânteiază. E frumos. Hipnotic. li 
provoacă somnolenţă. Ei nu înţeleg, spune ea apoi. 

E| chicoteşte din nou - mai mult un pufnet scurt. 

— Nici nu e de mirare. Mie îmi par proşti ca noaptea; au 
aceeaşi poveste pentru toţi. Dar ce anume nu înţeleg în 
cazul ăsta? 

O pasăre ţâşneşte pe deasupra apei şi ciocul ei subţire îi 
despică oglinda. Ea se întreabă ce vrea să prindă oare. 

— Somnul e diferit pentru mine, răspunde într-un târziu. 

— Cum adică? A 

Se ridică în capul oaselor şi îl priveşte. Işi spune că-i 
place de el. Poate că există şi un alt fel de a aborda toată 
mizeria asta. Unul care să-l ajute şi pe el. Nu-i mărturiseşte, 
dar nici ea nu e pentru prima dată într-un loc ca ăsta. 
Somnul o tot readuce la terapie. Mai întâi au fost 
somnambulismul şi spaimele nocturne când avea opt ani, 
iar acum, faptul că nu vrea să doarmă deloc. 

Somn, mereu somn. Somn fals, somn real. Aparenţa 
somnului. 

Şi cel mai important este lucrul despre care nu le va 


e 30 - 


putea vorbi niciodată. Fiindcă, dacă ar face-o, ar închide-o 
pentru totdeauna. E sigură de asta. 

— Tu inventezi chestii pentru ei, ca să-i linişteşti. lar eu 
te ajut cu spaimele nocturne. Pot să te ajut mult mai mult 
decât pot ei. 

— În regulă, răspunde el. E intrigat. În schimb, tu trebuie 
să pictezi câteva imagini cu apă, chiar dacă nu simţi. O să 
fie distractiv să-i vedem umflându-se în pene fiindcă te-au 
salvat! 

— S-a făcut! exclamă ea. 

— S-a făcut! 

Îşi dau mâna şi, în lumina soarelui, bănuţii galbeni din 
mijlocul margaretelor lucesc aurii. Ea se întinde la loc pe 
iarbă, încântată de mângâierea brăţării pe încheietură, şi o 
vreme stau în tăcere unul lângă altul, bucurându-se de o zi 
în care nimeni nu-i judecă. 

Şi-a făcut un prieten. Abia aşteaptă să-i povestească lui 
David. 


e 37 œ 


8 


— ADELE — 


M-am trezit în zori, dar nu m-am mişcat. Stăm întinşi pe o 
parte, el şi-a pus braţul peste mine şi, în ciuda durerii din 
suflet, îmi place să-l simt. Greutatea lui e protectoare. Imi 
aminteşte de zilele de la început. Pielea îi e lucioasă şi 
lipsită de păr acolo unde cicatricele îi brăzdează antebraţul. 
Le ascunde mereu, dar mie îmi place să le văd. Imi 
reamintesc cine e el cu adevărat, dincolo de suprafaţă. 
Omul care a înfruntat focul ca s-o salveze pe fata pe care o 
iubea. 

Prin spaţiile dintre lamelele jaluzelelor, soarele aruncă 
dâre pe podeaua din lemn încă dinainte de ora şase şi ştiu 
deja că va fi o altă zi frumoasă. Cel puţin afară. Sub 
greutatea braţului lui David, mă gândesc la ziua de ieri. 
Cina de seara trecută, acasă la doctorul Sykes, a fost un 
succes. În general, psihiatrii mi se par anoşti şi previzibili, 
dar am fost fermecătoare şi spirituală şi ştiu că le-am 
plăcut tuturor. Chiar şi soțiile i-au spus lui David că e 
norocos să mă aibă. 

Sunt mândră de mine. Deşi mi-a fost greu să mă adun - a 
trebuit să alerg opt kilometri pe banda de la sală şi apoi să 
ridic greutăţi ca să mă liniştesc -, eram într-o dispoziţie 
vizibil bună când a ajuns David acasă de la serviciu, iar 
mişcarea îmi sporise strălucirea tenului. Vizita a decurs 
excelent, fără nicio sincopă, iar simulacrul nostru de fericire 
deplină ne-a determinat şi pe noi să credem o vreme că aşa 
stau lucrurile. Noaptea trecută am făcut sex pentru prima 
dată după luni bune şi, chiar dacă n-a fost exact aşa cum 
îmi place mie, am scos toate sunetele potrivite şi mi-am dat 
toată silinţa să fiu afectuoasă şi maleabilă. A fost grozav să- 
| am atât de aproape, să-l simt în mine, chiar dacă era beat 
criţă şi nu m-a privit în ochi nici măcar o dată. 

Eu mi-am respectat regula de un pahar sau două, dar 
David nu, deşi a rămas în limita jovialităţii acceptabile până 

e 38 œ» 


când am ajuns acasă, unde şi-a turnat un pahar mare de 
coniac şi l-a băut pe nerăsuflate, sperând probabil ca eu să 
nu observ. Am observat, dar sigur că nu am spus nimic, 
deşi aş fi avut tot dreptul s-o fac. 

Ar fi trebuit s-o lase mai uşor cu băutura, ca parte a 
„Noului nostru început”. Până şi el ştie că nu poţi fi un 
psihiatru specializat în dependente şi obsesii dacă ai tu 
însuţi o problemă cu alcoolul. Dar am impresia că numai 
unul dintre noi se străduieşte cu adevărat să avem un nou 
început. 

David e cel care deţine întotdeauna controlul în căsnicia 
noastră. El are grijă de mine. Unii ar spune, dacă ne privesc 
suficient de îndeaproape, că mă sufocă, şi n-ar greşi, dar 
există momente când cred că sunt mai isteaţă decât el. Il 
simt în erecţie, în spatele meu, şi mă mişc cu grijă, 
împingându-mă spre el, aţâţându-mă singură, aproape 
strecurându-l între fesele mele, presându-l acolo şi 
ghidându-l uşor spre locul acela interzis în care-mi place 
mie cel mai mult să-l simt. Poate că, adormit fiind, va fi mai 
flexibil. Dar nu e să fie, şi se desprinde, răsucindu-se cu 
faţa în sus şi trăgând după el jumătate de pătură. Murmură 
ceva încet şi dulce, ultimele ecouri ale unui vis înainte să 
revină în lumea reală, şi îmi înăbuş dorinţa de a-l încăleca şi 
a-l săruta, de a-mi dezlănţui întreaga pasiune şi de a-i cere 
să mă iubească din nou. 

În loc de asta, închid ochii şi mă prefac că dorm până 
când se ridică din pat, traversează holul şi se duce la baie. 
O clipă mai târziu, boilerul porneşte şi se aude curgând apa 
la duş. Asta mă doare. Nu poate să nu-mi pese, oricât de 
hotărâtă aş fi să fiu puternică. Avem o baie lipită de 
dormitor, cu o cabină de duş, dar el a ales-o pe cea aflată 
departe de mine, şi cam am idee de ce. Despre ce face el 
acolo. L-am excitat înainte de a se trezi, iar acum, decât să 
facă sex cu mine, se „descurcă singur”. E o expresie 
idioată, dar nu mi-a plăcut niciodată cuvântul masturbare. E 
prea clinic. Frecangeală e mai bine, dar genul ăsta de 
limbaj se pare că nu mi se potriveşte, aşa că m-am obişnuit 
de mult să evit grosolănia, iar acum pur şi simplu îmi sună 


q 39 œ 


ciudat. 
e 

Când coboară la parter, eu am făcut deja cafeaua, iar 
croasanţii se încălzesc. Ne suflăm în ceafă unul altuia 
fiecare în felul său, şi ştiu că va avea nevoie de ceva care 
să-i alunge urmele mahmurelii. Mă întorc cu spatele şi-mi 
fac de lucru la chiuvetă pentru ca el să poată lua din dulap 
un ibuprofen fără povara unei critici tăcute. 

— Am pregătit masa afară, îi spun pe un ton vesel şi 
relaxat, transferând croasanţii pe un platou. E păcat să 
irosim o dimineaţă atât de frumoasă. 

Uşa care dă în spatele casei e deschisă, iar aerul e 
suficient de cald, cu toate că abia a trecut de nouă şi 
jumătate. 

Se uită pe fereastră cu o privire precaută şi îmi dau 
seama că încearcă să identifice locul din parcela cu flori în 
care am îngropat pisica după ce m-a lăsat să mă ocup eu 
de ea şi s-a dus să se îmbete şi mai ştiu eu ce altceva. Incă 
se gândeşte la asta. Eu încerc s-o las în urmă. El se agaţă 
de lucrurile pe care nu le poate schimba, dar ce-i făcut e 
bun făcut, indiferent că ne place sau nu. 

— Bine, răspunde şi-mi oferă o jumătate de zâmbet. 
Aerul curat o să mă trezească. 

Imi face şi el o concesie, poate ca o răsplată pentru cât 
de bine m-am descurcat aseară. 

Nu ne spunem prea multe, dar mă bucură această 
tăcere, în sfârşit amiabilă. Îmi las poalele neglijeului din 
mătase să alunece într-o parte, pentru ca soarele să-mi 
atingă piciorul gol în timp ce-mi beau cafeaua şi-mi mănânc 
croasanţii. Pe urmă îmi dau capul pe spate. Din când în 
când îl simt uitându-se la mine şi ştiu că frumuseţea mea 
încă îl atrage. In clipa asta aproape că suntem mulţumiţi. 
Nu va dura - nu poate să dureze -, dar deocamdată savurez 
senzaţia. Poate cu atât mai mult, ţinând cont de ceea ce e 
posibil să urmeze. 

Când terminăm, mă duc să-mi fac un duş, şi zăbovesc 
după pofta inimii sub apa fierbinte. Ziua e o pânză goală, 
dar are propria rutină nerostită. David va lucra câteva ore, 


e 40 - 


după care poate o să mergem amândoi la sală - o activitate 
despre care putem pretinde că e ceva ce facem împreună, 
dar bineînţeles că o facem separat; pe urmă acasă, cină, 
televizor şi probabil o să mergem devreme la culcare. 

Când cobor, el e deja în biroul lui şi mă strigă. E o 
surpriză. In mod normal, vrea să fie lăsat singur cât 
lucrează, iar pe mine asta nu mă deranjează. Are dosarele 
pacienţilor acolo şi cu toate că bea poate prea mult, din 
toate celelalte puncte de vedere e un profesionist 
desăvârşit. 

— Am ceva pentru tine, îmi spune. 

— Ah! 

Asta e o abatere de la rutina aşteptată, aşa că mă ia prin 
surprindere. Inima mi se strânge când văd că primul lucru 
pe care mi-l întinde e un pacheţel cu pastile. 

— Pentru anxietate, îmi zice. Cred că astea sunt mai 
bune decât celelalte. Câte una de trei ori pe zi. N-au efecte 
secundare pentru care să-ţi faci griji. 

Le iau. Numele scris în partea din faţă nu-mi spune nimic, 
e doar un alt cuvânt pe care nu pot să-l pronunţ. 

— Sigur, răspund dezamăgită. 

Alte pastile. Mereu pastile! 

— Dar ţi-am luat şi astea. 

Tonul îi e optimist, aşa că ridic privirea. Un card de credit 
şi un telefon mobil. 

— Cardul e ataşat la contul meu, dar mi-am zis că e 
vremea să ai din nou unul. La fel şi pentru telefon. 

E un aparat vechi, fără conexiune la internet bănuiesc, 
doar cu funcţiile de bază, dar îmi creşte inima. Gata cu 
dependenţa de David pentru banii de gospodărie. Gata cu 
statul în casă ca să aştept fiecare apel pe care ştiu că 
trebuie să-l primesc. Zâmbetul meu e sută la sută sincer. 

— Eşti sigur? îl întreb, fiindcă nu-mi vine încă să cred. 

Aproape că pot să uit de primul şoc, al pastilelor. 

— Sunt sigur, surâde el, încântat pe moment că mi-a 
făcut o bucurie. Un început nou, îţi aminteşti? 

— Un început nou, repet eu şi, înainte să-mi dau seama 
ce fac, mă reped pe cealaltă parte a biroului şi-mi înfăşor 


e 4l œ» 


braţele în jurul gâtului lui, cu mâinile încă pline. 

Poate chiar vorbeşte serios. Poate că-şi va da mai multă 
silinţă de acum înainte. 

— iți mulţumesc, David, îi şoptesc. 

li savurez mirosul când mă îmbrăţişează la rândul lui. 
Căldura... senzaţia braţelor lui... lărgimea pieptului său 
zvelt pe sub materialul fin al puloverului. Simt că-mi 
explodează inima la apropierea de el. 

Când ne desprindem, văd harta plină de însemnări la 
care se uita şi hârtia cu notițe de alături. 

— Ce-i asta? întreb,  prefăcându-mă interesată; 
continuând să fiu o soţie bună în acest moment fermecător. 

— Oh, mă gândesc să fac ceva muncă de teren. 
Voluntariat. Cu o organizaţie caritabilă sau aşa ceva. Încă 
nu sunt sigur. În parte şi de asta m-am gândit că s-ar putea 
să ai nevoie de telefon. 

Ochii lui privesc pe lângă mine, dar zâmbesc. 

— O idee minunată! Chiar minunată. 

— Asta înseamnă că s-ar putea să lipsesc mai mult de 
acasă. Seara şi în weekend. O să încerc să reduc absenţele 
la minimum. 

— Vorbeşti serios? 

Acum e rândul lui să fie surprins. Întotdeauna mi-a plăcut 
să lucreze cât mai mult în sectorul privat. Are chestia asta o 
anume sofisticare liniştitoare, departe de cenuşiul şi de 
duritatea vieţii grele. Eu am insistat pentru un cabinet în 
Harley Street, acolo unde-i e locul. Şi unde va avea mai 
mult timp pentru noi doi. E un medic strălucit. Toată lumea 
spune asta. A fost întotdeauna şi trebuie să fie mereu în 
vârf. Dar ideea asta nouă îmi convine. Va fi bună pentru 
amândoi. 

— Oricum, mă gândeam să redecorez puţin. Şi va fi mai 
uşor fără să-mi stai în cale. 

Zâmbesc, asigurându-mă că-şi dă seama că-l tachinez 
doar. Nu sugerez să-mi iau o slujbă. De unde aş începe, la 
urma urmei? N-am mai lucrat de mulţi ani şi în niciun caz n- 
aş primi recomandări de la ultimul loc de muncă. 

— Eşti un om bun, David, adaug apoi, chiar dacă mi-e 


e 42 » 


greu să rostesc cuvintele şi până şi mie mi se par o 
minciună. Chiar eşti! 

Apoi aerul încremeneşte, o greutate trecătoare în 
încăpere, şi simţim amândoi încă o dată trecutul 
materializându-se între noi. 

— Atunci, mă duc şi iau o pastilă, reiau eu. Te las să 
lucrezi. 

Continui să zâmbesc în timp ce ies, prefăcându-mă că nu 
remarc brusca stinghereală. In ciuda pastilelor din mână, 
pe care n-am de gând să le iau, pasul meu are o 
sprinteneală renăscută. Un card de credit şi un telefon. 
Parcă a venit Crăciunul! 


e 43 -+- 


9 


— LOUISE — 


E duminică după-amiază şi am renunţat la orice speranţă 
cu privire la „weekendul eliberator numai şi numai pentru 
mine”, stând cu ochii pe ceas până vine Adam acasă. 
Vineri, după lucru, am fost la un pahar cu Sophie şi am mai 
amuzat-o puţin cu „afacerea şeful”, aşa cum îi zice ea, deşi 
era evident că răsufla uşurată că nu se mai întâmplaseră şi 
altele. „Nu te culci cu cei cu care lucrezi”, asta mi-a spus. A 
fost cât pe ce să-i atrag atenţia că ea se culca mereu cu 
prietenii sau clienţii lui Jay, dar m-am gândit mai bine şi am 
renunţat. Oricum, se grăbea şi, după două pahare de vin, 
m-am bucurat să ne luăm rămas-bun. Felul în care o amuza 
situaţia mea începuse să mă enerveze. 

Chestia în ceea ce priveşte cuplurile e că, chiar dacă nu-s 
atât de îngâmfate cum le cred cei singuri, tot se 
cantonează în nişa aceea a vieţii în care îşi petrec de fapt 
timpul numai cu alte cupluri. Nimeni nu vrea o a cincea 
roată la căruţă care să dea peste cap numerele pare. Imi 
amintesc de chestia asta. Aşa eram şi noi, eu cu lan. Şi pe 
măsură ce îmbătrâneşti, tot mai mulţi sunt cei deja 
căsătoriţi, iar cei care încă nu sunt îşi caută frenetic 
perechea pentru a reveni la loc în tipar. Uneori mi se pare 
că toată lumea are pe cineva, numai eu nu. 

Sâmbătă am făcut treabă prin casă, lăsând radioul să 
meargă tare şi încercând să mă conving că e ceva 
amuzant, nu o corvoadă, apoi m-am uitat la televizor, am 
comandat o pizza, am băut vin şi am fumat prea mult, după 
care m-am detestat pentru excesele mele. Ceea ce păruse 
teribil de decadent în teorie se dovedea deplorabil în 
practică. 

Nici decizia de a nu mă mai gândi la David nu avusese 
sorţi de izbândă. Oare ei ce făcuseră în weekendul ăsta? 
Jucaseră tenis? Lânceziseră în grădina lor, fără îndoială, 
perfectă, bând cocktailuri şi râzând împreună? Oare el se 


e 44» 


gândise la mine măcar un moment? Existau motive să se 
gândească? Poate că avea probleme în căsnicie. Gândurile 
îmi roiau în minte în timp ce mă uitam cu o jumătate de 
ochi la televizor şi beam prea mult vin. Trebuia să uit de el, 
dar era mai simplu de zis, decât de făcut. Avusesem accese 
de somnambulism în ambele nopţi, şi la ora patru a 
dimineţii de duminică mă trezisem stând în picioare în 
bucătărie, periculos de aproape de uşa de la balcon, cu apa 
rece curgând în chiuvetă. M-am dus în pat unde am stat 
până la zece şi am mâncat resturile de pizza la micul dejun, 
apoi m-am forţat să mă duc la Morrison pentru 
cumpărăturile săptămânale, înainte să mă aşez şi să-l 
aştept pe Adam să vină şi să umple casa de viaţă. 

Se întoarce la şapte şi câteva minute. Trebuie să mă 
stăpânesc, să nu dau fuga la uşă, iar când el trece în goană 
pe lângă mine, ca un vârtej, inima îmi tresaltă la atâta 
zgomot şi energie. Uneori mă istoveşte, dar e băieţelul meu 
perfect. 

— Nu ne jucăm, îi spun când se agaţă de picioarele mele. 
Du-te şi dă drumul la apă în cadă, că e aproape ora de 
culcare. 

Îşi dă ochii peste cap şi pufneşte, dar porneşte alene spre 
baie. 

— Pa, Adam! 

— Mersi, tata! îi strigă el, cu rucsacul stând să-i cadă de 
pe umăr şi cu un dinozaur de plastic ridicat în aer. Ne 
vedem săptămâna viitoare! 

— Săptămâna viitoare? 

Sunt nedumerită, iar lan îşi pleacă privirea, oferindu-mi în 
treacăt ocazia de a-i admira începutul de chelie. Aşteaptă 
până când Adam se îndepărtează suficient ca să nu ne mai 
poată auzi şi spune: 

— Mda, voiam să discutăm despre asta. Vezi tu, Lisa a 
primit o ofertă pentru o casă în sudul Franţei timp de o 
lună. Ni s-ar părea stupid să nu profităm de ea. 

Am impresia că am încasat o palmă peste faţă. 

— Dar cum rămâne cu serviciul? 

— Pot să lucrez de acolo timp de două săptămâni, apoi 


e 45» 


să-mi iau concediu. 

Faţa lui se colorează aşa cum se colorase când mă 
anunţase că mă părăseşte. 

— Lisa e însărcinată, izbucneşte el. Şi crede - amândoi 
credem - că asta ar fi o bună modalitate de a stabili o 
relaţie strânsă cu Adam înainte de venirea copilului. Nu-l 
poate cunoaşte cu adevărat văzându-l doar o dată la două 
săptămâni. E şi pentru binele lui. Nu vrea să se simtă lăsat 
pe dinafară. Şi nici eu nu vreau. 

După cuvântul „însărcinată” n-am mai auzit altceva 
decât un zgomot de fond. Lisa e o prezenţă relativ nouă, 
mai degrabă un nume vag în mintea mea decât o persoană 
propriu-zisă care va face parte din viaţa mea pentru 
totdeauna. E în peisaj de numai nouă luni sau cam aşa 
ceva. Presupusesem, după „istoricul” lui lan de la divorţul 
nostru încoace, că timpul ei era pe sfârşite. Imi amintesc 
vag cum mi-a spus la un moment dat că de data asta e 
altfel, dar nu l-am luat în serios. Şi am greşit, Chiar e altfel. 

Vor fi o familie în adevăratul sens al cuvântului. 

Gândul e ca un cuţit înfipt în inima mea deodată plină de 
fiere. Vor trăi într-o casă în adevăratul sens al cuvântului. 
Lisa va culege roadele ascensiunii lui treptate în ierarhia 
corporatistă. Micul meu apartament îmi pare sufocant. Sunt 
nedreaptă, ştiu. lan îmi plăteşte ipoteca şi nici măcar o dată 
nu s-a plâns din cauza banilor. Şi totuşi, lovitura încasată 
îmi întunecă mintea, iar gândul că ei mi-l vor lua pe Adam 
pentru întreaga vară, ca să le completeze micul tablou al 
fericirii depline mă face să văd roşu în faţa ochilor, de parcă 
inima mi s-ar fi frânt şi tot sângele mi-ar fi năvălit în ochi. 

— Nu! exclam scuipând cuvântul. Nu vine cu voi. 

Nu-l felicit. Nu-mi pasă de viitorul lor copil. Nu-mi pasă 
decât de al meu, care creşte deja. 

— Haide, Lou, nu-ţi stă în fire să fii aşa! 

Se sprijină de tocul uşii, astfel că pentru o clipă nu-i văd 
decât burdihanul. Cum e posibil ca el să fi găsit pe 
altcineva, o persoană cu totul nouă, iar eu nu? De ce să 
rămân singură, aşteptând să-mi treacă zilele ca într-un soi 
de remake searbăd după Ziua Cârtiţei? 


e 46 - 


— O să se distreze de minune! continuă lan. Ştii bine 
asta. lar tu vei avea puţin timp pentru tine. 

Mă gândesc la ultimele patruzeci şi opt de ore. Nu de 
timp pentru mine am eu nevoie acum. 

— Nu! Şi trebuia să fi vorbit mai întâi cu mine. 

Aproape că bat din picior şi ştiu că reacţionez copilăreşte, 
dar nu mă pot stăpâni. 

— Ştiu, şi îmi pare rău, dar m-a luat gura pe dinainte. 
Vrei măcar să te mai gândeşti? mă întreabă cu un aer 
chinuit. E perioada de vacanţă, şi ştiu cât de greu îţi e. Aşa, 
nu va mai trebui să-ţi faci griji pentru o bonă cât vei fi la 
serviciu şi o să poţi să răsuifli şi tu. O să poţi să ieşi în oraş 
când o să vrei. Să cunoşti oameni noi. 

Un bărbat, vrea să zică. Oh, Doamne! Exact de asta avea 
nevoie weekendul meu - de compătimire din partea fostului 
soţ care a călcat pe alături. Asta e ultima picătură. Nici 
măcar nu mai spun nu încă o dată - îi trântesc uşa în faţă, 
făcându-l să sară înapoi înainte să-l lovească. 

Sună de două ori la sonerie după asta, dar îl ignor. Mi s-a 
făcut greață. Şi sunt furioasă. Şi mă simt pierdută. lar mai 
rău decât toate astea e că nu am dreptate. Lisa e, probabil, 
o femeie cât se poate de drăguță. lan nu merită să fie 
nefericit. Înainte de sărutul ăla idiot la beţie nici măcar nu- 
mi trecuse prin minte că aş fi nemulțumită de viaţa mea. 
Îmi reazem fruntea de uşă, rezistând tentaţiei de a mă da 
cu capul de lemnul tare, pentru a-mi băga minţile în el. 

— Mami? 

Mă întorc. Adam mă priveşte din camera de zi, cu un aer 
stingher. 

— Deci, pot să mă duc în Franţa? 

— Ţi-am spus să te pregăteşti de baie! mă răstesc şi 
întreaga furie ameninţă să se reverse din nou. 

lan nu avea niciun drept să-i spună despre vacanţă 
înainte să discute cu mine. De ce trebuie să par eu mereu 
părintele cel rău? 

— Dar... 

— Du-te la baie! Şi nu, nu poţi să te duci în Franţa, am 
hotărât. 


e 47 


Se încruntă la mine, un mic ghem de furie, fiindcă 
spusele mele i-au spulberat entuziasmul. 

— De ce? 

— Fiindcă aşa am zis eu. 

— Asta nu-i un motiv. Vreau să mă duc! 

— E un motiv suficient. Şi nu mai discutăm. 

— E un motiv tâmpit! Tu eşti o proastă! 

— Nu vorbi cu mine aşa, Adam. Acum du-te la baie, altfel 
nu-ţi citesc nicio poveste diseară. 

Nu-mi place când se poartă aşa. Nu mă plac pe mine 
când mă port aşa. 

— Nu vreau nicio poveste! Vreau să mă duc în Franţa! 
Tati vrea să merg cu ei! Eşti rea! Şi te urăsc! 

Are în mână un dinozaur din plastic pe care-l aruncă spre 
mine înainte să plece furios spre baie. Aud uşa trântindu- 
se. Nu sunt singura care poate face asta cu convingere. lau 
dinozaurul de jos şi văd pe piciorul lui eticheta de la Muzeul 
de Istorie Naturală. 

lar asta mă face să mă simt şi mai oribil. l-am promis de- 
o veşnicie că mergem şi încă n-am reuşit. Când eşti părinte 
singur cu normă întreagă sunt multe lucruri pe care nu 
reuşeşti să le faci. 

Baia e scurtă şi deloc amuzantă pentru niciunul din noi. 
El îmi ignoră toate încercările de a-i explica de ce nu cred 
că ideea vacanței în Franţa e bună, mărginindu-se să se 
încrunte la mine pe sub părul ud - de parcă la cei şase ani 
ai lui poate vedea adevărul dincolo de aiurelile mele. 
Motivul nu e că n-a mai fost departe de mine vreme deo 
lună. Nici că mă gândesc că o săptămână ar fi o soluţie mai 
bună, pentru eventualitatea că i se va face dor de casă. Și 
nici acela că poate tati şi Lisa au nevoie de timp pentru ei 
acum, că vor avea un bebeluş. Motivul e, simplu, că nu 
vreau să pierd unicul lucru care mi-a mai rămas. Pe el. lan 
n-o să mi-l ia şi pe Adam. 

— Îi urăşti pe tati şi pe Lisa, mârâie el în vreme ce-i 
înfăşor trupul mititel într-un prosop mare. Îi urăşti şi vrei să- 
i urăsc şi eu. 

Pleacă tropăind îmbufnat la el în dormitor, lăsându-mă în 


e 48 +» 


genunchi pe podeaua băii, cu hainele ude, uitându-mă după 
el, şocată. Oare asta crede cu adevărat? Aş vrea să facă 
mai des crize de furie adevărate. Aş vrea să ţipe şi să se 
tăvălească, în loc să stea morocănos şi pe urmă să-mi 
arunce adevăruri din astea usturătoare. „Din gura 
pruncilor...” 

— ÎI vrei pe Harry Potter? îl întreb după ce l-am îmbrăcat 
în pijama, iar prosopul e pus la uscat în baie. 

— Nu. 

— Eşti sigur? 

Nu se uită la mine, strângându-l pe Paddington la piept. 
Prea tare. Pune în strânsoarea aceea toată furia şi 
mâhnirea lui. Chipul îi e încă încruntat. Ar putea la fel de 
bine să-mpingă buza de jos în faţă şi gata. 

— Vreau să mă duc în Franţa cu tati. Vreau să mănânc 
melci. Şi să înot în mare. Nu vreau să stau aici şi să merg la 
şcoala de vară când tu eşti la serviciu mereu. 

— Nu sunt la serviciu mereu. 

Furia lui mă ustură, la fel ca vorbele pe care le-a rostit, 
fiindcă e un oarecare adevăr în ele. Nu pot să-mi iau liber 
ca să petrec timp cu el, aşa cum pot alte mame. 

— Dar eşti mult timp. 

Oftează uşor şi se întoarce pe o parte, cu spatele la mine. 
Strâns la fel de tare, Paddington mă priveşte pe după 
umărul lui, de parcă şi-ar cere scuze. 

— Nu vrei să mă duc fiindcă eşti rea. 

Mă uit la el o clipă şi-mi simt brusc inima grea. E 
adevărat. Totul e adevărat. Adam s-ar simţi foarte bine în 
Franţa. Ar lipsi doar patru săptămâni şi din multe puncte de 
vedere mi-ar face viaţa mai uşoară. Dar gândul persistă ca 
o lamă de cuţit în măruntaiele mele. Mai uşoară, da, dar şi 
mai goală. 

Cu tot spatele lui întors spre mine duşmănos, mă aplec 
şi-l sărut pe creştet, ignorându-i reticenţa. Trag în piept 
mirosul lui delicios şi proaspăt, pe care i l-aş recunoaşte 
oriunde. Voi fi întotdeauna mama lui, îmi repet. Lisa nu m- 
ar putea înlocui niciodată. 

— O să mă mai gândesc, îi spun foarte încet din pragul 


e 49 œ 


uşii, înainte să sting lumina. 

Aşa ar fi corect, să-l las să se ducă. Ştiu că ăsta e 
adevărul, dar tot îmi vine să plâng în timp ce-mi pun un 
pahar de vin şi mă prăvălesc pe canapea. O lună întreagă. 
Atâtea se pot schimba în acest răstimp! Adam se va 
întoarce mai înalt, cu siguranţă. Vor fi tot mai rare 
momente din astea minunate, în care încă mai vrea să ne 
alintăm şi să ne ţinem de mână şi în care e fericit să fie 
puiul meu. Într-o clipită va deveni adolescent, purtarea din 
seara asta fiind un precursor al viitorului. Se va maturiza, 
va pleca de lângă mine şi va avea viaţa lui, iar eu voi 
rămâne probabil tot în apartamentul ăsta de rahat, trăind 
de azi pe mâine într-un oraş pe care nu mi-l permit, având 
doar o mână de prieteni cu jumătate de normă. Ştiu că 
exagerez totul plângându-mi de milă şi că, de fapt, mă 
străduiesc să asimilez noţiunea de „însărcinată” şi efectele 
pe care le va avea în viaţa mea. N-aş fi crezut că lan va mai 
dori alţi copii. Nici prima dată nu a părut foarte interesat. 

„Eu am fost nevasta de probă”, îmi dau seama. „Eu şi 
Adam am fost familia lui de antrenament. Când povestea 
vieţii lui va fi depănată, noi vom fi doar primele fire de 
urzeală. Nu noi i-o vom colora.” 

E un gând bizar şi întristător, iar mie nu-mi plac gândurile 
bizare şi întristătoare, aşa că mai beau nişte vin şi apoi îmi 
propun să-mi umplu săptămânile acelea simţindu-mă bine. 
Aş putea să plec undeva într-un weekend. M-aş putea 
apuca de jogging. Să dau jos cele trei kilograme în plus 
care mi s-au aşezat pe burtă şi pe coapse. Să port tocuri 
înalte. Să devin o cu totul altă persoană. Sunt cam multe de 
înghesuit într-o lună, dar am bunăvoința să încerc. Sau cel 
puţin am bunăvoința să încerc acum, cât am la bord o 
jumătate de sticlă de Sauvignon Blanc. Inainte să am timp 
să mă răzgândesc, îi trimit lui lan un SMS în care îi scriu că 
sunt de acord cu vacanţa. Că Adam poate să meargă. 
Regret aproape în aceeaşi clipă, dar, de fapt, nu prea am 
de ales. Adam ar rămâne supărat pe mine şi, în plus, nu-l 
pot împiedica să facă parte şi din familia cealaltă. 
Incercarea de a-l păstra numai pentru mine n-ar face decât 


e 50 œ» 


să-l îndepărteze. Când sunt abţiguită, mă simt mai 
puternică. În momentul ăsta, chiar pare o idee bună. 
e 

Mai târziu, mă trezesc în întuneric, lângă patul lui Adam. 
Respirația mea e o gâfâială sacadată în timp ce lumea se 
limpezeşte în jurul meu. El doarme adânc, cu un braţ încă 
în jurul ursuleţului bătrân şi smotocit. Mă uit la el câteva 
clipe, lăsând liniştea lui să mă cuprindă şi pe mine. Oare 
cum mă percepe în momente ca acestea, când se trezeşte? 
Ca pe o necunoscută ţicnită care seamănă cu mama lui? 
Pentru un copil care n-a visat niciodată urât probabil că e 
ceva tulburător, chiar dacă el insistă că nu. 

Poate că ar trebui să fac terapie pentru spaimele astea 
nocturne. Poate c-o să fac, într-o zi. „Să mă întind pe 
canapea, domnule doctor? Ce zici, n-ai vrea să mi te 
alături? Oh, nu, desigur, doar eşti căsătorit! Atunci, poate 
discutăm despre problemele tale.” 

Nici măcar să zâmbesc nu pot. Adam va lipsi o lună de 
acasă. Lisa e însărcinată. Eu rămân de căruţă. Mă târăsc în 
aşternuturile mele uşor transpirate şi încerc să-mi fac curaj. 
Există situaţii mult mai rele decât a mea. Ceea ce s-a 
întâmplat cu David demonstrează, cel puţin, că mai există 
bărbaţi care mi se par atrăgători. Şi, mai important decât 
atât, că există bărbaţi care încă mă consideră pe mine 
atrăgătoare. Mda, jumătatea plină a paharului şi aşa mai 
departe. 

e 

În ciuda vorbelor încurajatoare pe care mi le-am spus în 
miez de noapte, a bucuriei şi a dragostei care se citeşte pe 
faţa lui Adam când îi spun că poate să meargă în vacanţă, 
tot mă simt jalnic când îl văd alergând prin busculada de la 
porţile şcolii, fără să arunce o privire măcar înapoi. În mod 
normal, chestia asta mă bucură, îmi place că e un copil plin 
de încredere în sine. Azi însă, faptul că mă dă uitării atât de 
repede mi se pare simbolic, reprezentativ pentru întreg 
viitorul meu. Toată lumea aleargă înainte, iar eu stau de 
cealaltă parte a gardului fluturând din mână la oameni care 
nu se mai uită în urmă, uitată de toţi. Mă gândesc la asta 


e 51 œ» 


preţ de o secundă şi mi se pare o situaţie atât de teatrală, 
încât nu pot să nu râd de mine însămi. Adam s-a dus la 
şcoală aşa cum face în fiecare zi. Şi ce dacă lan e fericit? 
Asta nu înseamnă că eu trebuie să fiu nefericită. Şi totuşi, 
cuvântul „însărcinată” îmi apasă încă pe inimă ca o 
greutate pe care nu pot s-o clintesc, iar ochii mă ustură de 
oboseală. Nu am mai reuşit să adorm azi-noapte. 

Inconjurată de strigătele şi râsetele copiilor şi de 
pălăvrăgelile mamelor din nordul Londrei, mi-aş dori ca, în 
ciuda „situaţiei cu David”, să mă fi dus la serviciu azi. Trec 
în revistă lista de lucruri banale pe care le am de făcut 
înainte de încheierea cursurilor şi nu mă mir să constat că 
ideea curăţeniei în baie nu-mi schimbă dispoziţia în bine. 
Poate că ar trebui să-i cumpăr lui Adam un costum de baie 
nou şi haine de vară pe care să le ia cu el. Sunt sigură că 
lan se va ocupa, dar vreau să contribui şi eu cu ceva la 
vacanţa asta de familie la care nu particip. 

Mă gândesc să-i iau Lisei un cadou, haine pentru bebeluş, 
dar pare deja prea mult, prea repede. Viitorul lor copil nu 
are nicio legătură cu mine. Şi de ce ar vrea ea să primească 
ceva de la fosta soţie? De la mama primului copil? Relaţia 
imperfectă. Oare ce i-a povestit lan despre mine? In ce 
măsură a dat vina pe mine? 

De îndată ce Adam a intrat în clădirea şcolii, plec în 
grabă, cu ochii în pământ fiindcă n-am chef să fiu atrasă în 
conversații estivale cu celelalte mame şi, în plus, aş da 
orice pentru o ţigară, dar vreau să trec de colţ înainte să-mi 
aprind una. Oricum, probabil că hainele îmi miros a fum, 
dar vreau să trăiesc fără să fiu criticată la porţile şcolii. 

Simt că mă ciocnesc înainte să-mi dau seama de ce. O 
zvâcnire a capului, bufnetul unui corp lovindu-se de al meu, 
un strigăt surprins şi o clipă mai târziu mă împleticesc în 
spate. Reuşesc să mă ţin pe picioare, spre deosebire de 
cealaltă femeie. Mai întâi îi văd pantofii şi picioarele culcate 
pe pământ. Escarpeni delicaţi şi moi, de culoarea untului. 
Fără zgârieturi. Intru pe pilot automat, o înşfac şi încerc s-o 
ajut să se ridice. 

— Imi pare foarte rău, nu mă uitam pe unde merg. 


e 52» 


— Ba nu, e vina mea, murmură ea şi glasul parcă-i e fir 
de mătase plutind în aer. Eu nu mă uitam. 

— Ei, atunci amândouă suntem toante, zic eu şi zâmbesc. 

Abia când se ridică, înaltă şi suplă ca un fir de trestie, îmi 
dau seama oripilată cine e. Ea! 

— Tu eşti! 

Cuvintele au ţâşnit înainte să le pot opri. Dimineaţa mea 
a virat dramatic de la rău la dezastruos şi simt că obrajii îmi 
iau foc. Ea mă priveşte confuză. 

— Îmi pare rău, dar ne-am mai întâlnit cumva? 

Profit de o mică turmă de cărucioare venind dinspre 
şcoală ca să-mi ascund jena şi, după ce ele se 
îndepărtează, izbutesc să afişez ceea ce sper că este un 
zâmbet autentic. 

— Nu, nu ne-am întâlnit, dar lucrez pentru soţul 
dumneavoastră. Mă rog, cu jumătate de normă. V-am văzut 
fotografia pe biroul lui. 

— Lucrezi cu David? 

Incuviinţez. Mi-a plăcut cum a zis „cu”, nu „pentru”. 

— Tocmai l-am lăsat la cabinet şi mi-am zis să fac o 
plimbare matinală. Ce mică e lumea, nu? 

Surâde şi, Doamne, chiar e superbă. Când am zărit-o în 
trecere nu mi-am dat seama - deşi alergam panicată spre 
toaletă atunci - şi sperasem că era doar foarte fotogenică. 
Dar nu. Lângă ea mă simt ca un boţ mare şi greoi de 
slănină şi-mi dau o şuviţă de păr după ureche, de parcă 
asta m-ar face mai prezentabilă. 

Port o pereche de blugi vechi şi un hanorac cu o pată de 
ceai pe mânecă, şi nu mi-am trecut nici măcar în fugă 
rimelul pe gene înainte de a pleca de acasă. Ea are un şic 
deloc căutat, cu părul strâns într-un coc lejer, un pulover 
verde subţire şi pantalonii din in vernil. O apariţie în nuanţe 
pastelate care ar putea părea afectată, dar nu e. Ai zice că 
locul ei e pe un iaht undeva în sudul Franţei. E mai tânără 
decât mine, n-a împlinit încă treizeci de ani, dar arată 
matură. Eu arăt ca o tolomacă. Sunt sigură că ea şi David 
sunt un cuplu splendid. 

— Eu sunt Adele, îmi spune. 


e 53» 


Până şi numele îi e exotic. 

— Louise. Scuză halul în care arăt. Dimineaţa sunt mereu 
pe fugă şi, când nu lucrez, prefer să stau o jumătate de oră 
în plus în pat. 

— Nu te prosti, replică ea. Arăţi foarte bine. 

Ezită pentru o clipă şi mă pregătesc să i-o iau înainte cu 
ceea ce bănuiesc că nu e decât un efort din partea ei de a 
găsi o modalitate prin care să-mi spună la revedere şi să-şi 
vadă apoi de drumul ei, numai că imediat adaugă: 

— Ştii, n-ai chef de o cafea? Sunt sigură că am văzut o 
cafenea pe colţul acela. 

Asta nu e deloc o idee bună. Ştiu bine. Dar mă priveşte 
cu atâta speranţă, iar curiozitatea mea e nesfârşită. Doar e 
soţia tipului de la bar. David e însurat cu fiinţa asta superbă 
şi totuşi m-a sărutat pe mine. Rațiunea îmi spune să găsesc 
un motiv şi să plec, dar sigur că nu asta fac. 

— Ar fi grozav, răspund. Dar nu acolo. In zece minute, 
cafeneaua aceea va fi plină de mămici cu copiii la şcoală şi 
m-aş lipsi bucuroasă de ele. Dacă nu cumva te-ncântă 
plânsetele de sugari şi laptele de mamă la cafea. 

— Nu, cred că nu, râde ea. la-o tu înainte, deci. 

Ne oprim pe terasa de la Costa Coffee, cu câte un 
cappuccino în faţă şi cu câte o felie de prăjitură cu morcovi 
pe care Adele a insistat să le cumpărăm. Răcoarea dimineţii 
se risipeşte acum, că e aproape ora zece, iar soarele e cald. 
Îmi mijesc uşor ochii, fiindcă străluceşte pieziş peste umărul 
ei. Îmi aprind o ţigară şi-i ofer şi ei una, dar nu fumează. 
Sigur că nu fumează. De ce ar fuma? Nu pare s-o deranjeze 
însă ţigara mea şi facem conversaţie politicoasă odată ce o 
întreb cum s-a adaptat. Îmi spune că noua lor casă e 
frumoasă, dar că se gândeşte să redecoreze unele dintre 
încăperi, ca să le învioreze, şi că avea de gând să se ducă 
în dimineaţa asta să ia nişte mostre de vopsea. Imi 
povesteşte că le-a murit pisica şi că ăsta n-a fost un început 
grozav, dar că acum, odată ce David şi-a reluat lucrul, 
reuşesc să intre într-o rutină. Zice că încă încearcă să afle 
cum merg treburile aici. Că se obişnuieşte cu noile 
împrejurimi. Tot ce spune e încântător, cu o notă de 


e 54» 


timiditate dezarmantă. E fermecătoare. Îmi dorisem teribil 
să fie acră sau oribilă, dar nu e. Imi pare teribil de rău 
pentru ce s-a întâmplat cu David şi ar trebui să vreau să fiu 
la sute de kilometri distanţă de ea, însă mi se pare 
fascinantă. Genul de persoană de care nu poţi să-ți 
desprinzi privirea. Oarecum ca David. 

— Ai prieteni în Londra? o întreb, convinsă că e un 
subiect de discuţie sigur. 

Aproape toată lumea are câţiva prieteni vechi în capitală 
- colegi din şcoală sau de la colegiu, care te-au adăugat pe 
lista lor de Facebook. Chiar dacă nu eşti din Londra, până la 
urmă mai toţi ajung acolo. 

Ea clatină însă din cap şi ridică uşor din umeri, privind în 
altă parte şi muşcându-şi pentru o clipă buza de jos. 

— Nu. Niciodată n-am avut mulţi prieteni. Am avut 
cândva o prietenă foarte bună... Vocea i se stinge şi pentru 
câteva momente am impresia că nici nu mai ştie că sunt 
lângă ea, dar imediat ochii îi revin asupra mea şi continuă, 
fără a-şi mai termina fraza: Dar ştii cum e. Viaţa. 

Ridică iar din umeri. Mă gândesc la cei câţiva amici ai 
mei şi înţeleg ce vrea să spună. Cercurile de prieteni devin 
tot mai mici pe măsură ce îmbătrânim. 

— Le-am cunoscut pe soțiile partenerilor şi mi se par 
foarte drăguţe, dar cam toate sunt mult mai în vârstă decât 
mine. Am primit o sumedenie de oferte de a le ajuta în 
activitatea caritabilă. 

— Eu sunt pentru activităţile caritabile, dar nu se 
compară cu o seară plăcută la bar în oraş. 

Turui de parcă viaţa mea ar fi plină de seri plăcute la bar, 
nu de nopţi pustii în singurătate, şi încerc să nu mă 
gândesc la ultima mea seară plăcută în oraş. „Te-ai sărutat 
cu soţul ei”, îmi reamintesc. „Nu poţi să fii prietenă cu ea.” 

— Slavă Domnului că te-am întâlnit! îmi spune şi 
zâmbeşte, după care muşcă din prăjitură. 

O mănâncă cu poftă, aşa că mă simt şi eu mai puţin 
vinovată fiindcă o înfulec pe a mea. 

— Crezi c-o să-ţi iei o slujbă? o întreb - parţial din interes 
propriu: dacă vrea să lucreze cu soţul ei, m-am ars. 


e 55» 


Ea clatină din cap. 

— Ştii, în afară de câteva săptămâni la o florărie, care s- 
au terminat jalnic, n-am avut niciodată o slujbă. Poate că 
ţie ţi se pare ceva stupid, şi ştiu că e ciudat şi puţin jenant, 
dar... Ezită o clipă, apoi reia: Ei bine, am avut unele 
probleme în tinereţe, lucruri peste care a trebuit să trec, şi 
asta a durat o vreme, iar acum nici n-aş şti de unde să 
încep, dacă ar fi vorba despre o carieră. David a avut 
întotdeauna grijă de mine. Bani avem, iar dacă mi-aş lua o 
slujbă aş simţi că o fur de la cineva care chiar are nevoie de 
ea şi care s-ar descurca probabil mai bine decât mine. Mi- 
am zis că poate vom avea copii, dar nu s-a întâmplat. Nu 
încă, cel puţin. 

E ciudat să-i aud numele rostit de ea. N-ar trebui să fie, 
dar e. Sper că n-o să-nceapă să-mi spună cât au încercat să 
aibă un copil, fiindcă s-ar putea să mă destabilizeze 
complet în dimineaţa asta, dar ea schimbă subiectul şi mă 
întreabă despre mine şi despre Adam. Răsuflând uşurată 
fiindcă vorbim despre ceva fără legătură cu David şi cu 
sarcina, îi servesc versiunea abreviată şi nu prea a poveştii 
vieţii mele aşa cum o fac de obicei - cu toate amănuntele şi 
prea prompt făcând ca părţile cele mai rele să sune 
amuzant, iar cele mai bune, şi mai amuzant, iar Adele râde 
în timp ce eu fumez în continuare şi gesticulez turuind 
despre căsnicia mea, despre divorţ, somnambulism şi 
spaimele nocturne, despre cât de simpatic e să fii o mamă 
singură - totul prin intermediul unor istorioare comice. 

La unsprezece şi jumătate, după aproape două ore care 
nici nu ştiu cum au trecut, suntem întrerupte de sunetul 
unui Nokia vechi, iar Adele îşi scoate grăbită telefonul din 
geantă. 

— Bună, rosteşte în el, mimând către mine un „Scuze”. 
Da, sunt bine. Am ieşit să caut nişte mostre de vopsea. Mi- 
am zis să beau repede o cafea. Da, iau şi asta. Da, ajung 
acasă până atunci. 

David e, cu siguranţă. Cu cine altcineva ar putea vorbi? 
Scurtează conversaţia, vorbind încet, cu capul aplecat, de 
parcă s-ar afla într-un tren şi ar auzi-o toată lumea. Abia 


e 56» 


când termină îmi dau seama că n-a pomenit nimic despre 
mine, ceea ce mi se pare cam ciudat. 

— Ăla nu e telefon, îi spun privind către cărămida neagră. 
E o relicvă de muzeu. Cât e de vechi? 

Adele se îmbujorează - nu pete în obraji, ci doar un roşu 
trandafiriu îi înfloreşte pe pielea măslinie. 

— Face tot ce trebuie să facă. Hei, ar trebui să schimbăm 
numerele de telefon! Ar fi drăguţ să ne mai întâlnim aşa. 

E politicoasă, fireşte, aşa că-i dictez numărul meu, iar ea 
îl introduce cu atenţie în memoria telefonului. N-o să ne mai 
întâlnim niciodată aşa. Suntem mult prea diferite. După 
apelul telefonic e mai tăcută şi începem să ne strângem 
lucrurile ca să plecăm. Nu-mi pot lua ochii de la ea. Pare o 
creatură fragilă, eterică. Mişcările îi sunt delicate şi precise. 
Arată impecabil chiar şi după ce a căzut în stradă. 

— Ei, îmi pare foarte bine că ne-am cunoscut, îi spun. 
Data viitoare o să-ncerc să nu te mai dobor la pământ. 
Succes cu redecoratul! 

Momentul nostru de apropiere s-a dus, iar acum suntem 
două femei pe jumătate străine, pe jumătate stinghere. 

— A fost foarte plăcut, răspunde ea, atingându-mă uşor 
pe mână. Serios. O să sune aiurea, dar... Pare agitată, ca o 
pasăre zvâcnind rănită, când adaugă: Dar aş prefera să nu-i 
spui lui David despre asta. Că am fost amândouă la cafea. 
De fapt, cred că ar fi mai uşor dacă nu i-ai pomeni deloc că 
ne-am întâlnit. Uneori are idei mai ciudate când e vorba să 
amestece viaţa de la serviciu cu cea de acasă. E genul 
care... Caută cuvântul şi continuă: Compartimentează. Şi n- 
aş vrea să... ei bine, ar fi mai uşor dacă n-am pomeni 
despre asta. 

— Sigur, replic, deşi sunt surprinsă. 

Are dreptate, chiar pare aiurea. Mă rog, nu aiurea, dar 
bizar. David e un tip relaxat şi fermecător. De ce l-ar 
deranja? Şi dacă-l deranjează, ce fel de căsnicie e asta? Aş 
fi zis că se va bucura că ea şi-a făcut o prietenă. Şi totuşi, 
într-un mod straniu, mă simt uşurată. Probabil că şi pentru 
mine e mai bine aşa, ca el să nu ştie. Ar putea crede că 
sunt cine ştie ce hărţuitoare smintită, dacă m-aş duce 


e 57» 


mâine la cabinet şi i-aş spune că am băut o cafea cu soţia 
lui. Eu, una, aşa aş crede. 

Adele surâde şi se vede cât e de uşurată, cum umerii i se 
relaxează, coborând cu două degete. 

De îndată ce se îndepărtează, iar eu mă îndrept spre 
apartamentul meu ca să dau ochii cu baia care trebuie 
frecată, îmi spun că e bine că ne-am întâlnit. Imi p/ace de 
ea. Mă rog, sunt destul de sigură că-mi place. E dulce fără 
să fie obositoare. Pare firească, naturală. Deloc îngâmfată, 
aşa cum m-aş fi aşteptat văzându-i fotografiile. Poate 
acum, că o cunosc, soţul ei n-o să mi se mai pară atât de 
atrăgător. Poate că o să reuşesc să nu mă mai gândesc la 
sărutul acela. Mă simt din nou vinovată. E o femeie 
drăguță. Dar sigur că nu-i pot spune pur şi simplu, nu-i aşa? 
Căsnicia lor nu mă priveşte pe mine. Şi, oricum, probabil că 
n-o să primesc niciun semn de viaţă de la ea. 


e 58 - 


10 


— ADELE — 


Uitasem cum e când te simţi fericit. A trecut atât timp de 
când totul se concentrează pe fericirea lui David - cum să-l 
scot din stările lui sumbre, cum să-l opresc să mai bea, cum 
să-l fac să mă iubească -, încât cândva, la un moment dat, 
propria fericire a pălit. Nici chiar faptul că-l am pe el nu m-a 
mai făcut fericită. lar ăsta e un lucru pe care nu l-aş fi 
crezut posibil. 

Acum însă, se aprind artificii în mine. Izbucniri de culori şi 
bucurie. Acum o am pe Louise. Un nou secret. E simpatică 
şi isteaţă. O adiere proaspătă după vânturile uscate ale 
nenumăratelor soţii de doctori care mi-au fost singura 
companie. E mai drăguță decât crede ea şi, dacă ar da jos 
trei kilograme, ar avea o siluetă superbă. Nu băieţească şi 
zveltă ca a mea, ci feminină şi rotunjoară. Şi e o fire tare, 
râde de întâmplări din viaţa ei pentru care alte persoane ar 
cerşi simpatie sau compasiune. Chiar e minunată. Mă uit 
mai mult în treacăt la mostrele de vopsea pentru pereţii 
dormitorului - diverse nuanţe de verde cu nume 
costisitoare. Eau de Nil pal, Vert de Terre, Verde Tunsgate, 
Oliv fumuriu. Nume din care n-ai cum să ghiceşti culoarea 
reală. Îmi plac toate. Înşirate una după alta, ar putea fi 
frunzele unor copaci din pădure. Totuşi, nu pot alege una, 
creierul meu procesează prea frenetic toate lucrurile pe 
care le-aş putea face împreună cu Louise, şi nu mă pot 
concentra pe decor. 

Ea lucrează doar trei zile pe săptămână. Asta îi lasă 
suficient timp pentru ieşiri ca fetele. La sală, poate. Cu 
siguranţă. Pot s-o ajut să piardă cele câteva kilograme în 
plus şi să intre în formă. Poate s-o conving să renunţe la 
fumat. Asta ar fi bine; nu-mi permit ca părul şi hainele să- 
mi miroasă a fum de ţigară. Chestia asta ne-ar trăda. David 
ar şti că am o nouă prietenă şi nu i-ar plăcea. 

Putem să bem vin în grădină sau poate pe terasa unuia 

e 59 œ 


dintre bistrourile de pe Broadway, să vorbim şi să râdem ca 
azi. Vreau să ştiu totul despre ea. Deja mă fascinează. ŞI 
mă pierd imaginându-mi cât ne vom distra împreună. 

Las deoparte eşantioanele de vopsea şi mă duc să fac un 
ceai de mentă. Împing una dintre pastilele date de David pe 
scurgerea de la chiuvetă şi las apa să curgă, ca să fiu 
sigură că se duce complet. 

Îmi iau ceaiul şi ies în grădină, la soare. Abia a trecut ora 
prânzului. Mai am timp înainte de următorul apel al lui 
David şi vreau să mă bucur de faptul că n-am nimic de 
făcut, decât să savurez senzaţia asta minunată, să mă 
gândesc şi să fac planuri. Ştiu că Louise nu-i va spune lui 
David despre întâlnirea de azi. Nu e genul. Şi îşi dă seama 
că n-ar fi bine pentru niciuna din noi. 

A fost foarte uşor s-o întâlnesc, datorită hărţii pe care a 
adus-o David de la cabinet, clar marcată cu informaţiile 
oferite de ea. Am navigat prin zonă în timp ce mergeam 
amândoi cu maşina duminică după-amiază, vizitând fiecare 
dintre locurile marcate, văzând cum buticurile lăsau treptat 
locul magazinelor cu reduceri şi prăvăliilor închise, pe 
distanţă de numai câteva străzi. Pasajele subterane prin 
care nimeni cu mintea întreagă n-ar trece, cu excepţia 
drogaţilor. Mănunchiul de blocuri de locuinţe sărăcăcioase 
la numai câţiva kilometri de casa noastră superbă. Am 
văzut şi şcoala primară, cu florile desenate în culori vii pe 
pereţi. Am citit însemnarea făcută de David în dreptul ei. 

După aceea, totul a fost simplu. Două necunoscute care 
se ciocnesc una de alta. 

N-a bănuit nimic. 


e 00 - 


11 
ATUNCI 


David aştepta la vorbitor de cel puţin zece minute când 
au găsit-o cocoţată în copacul de lângă lac, râzând 
împreună cu Rob. Cu o expresie siderată pe faţa ei 
fleşcăită, la vederea echilibristicii relaxate printre crengi, 
sora Marjorie le strigă să coboare imediat. Adele nu are 
nevoie de alte rugăminţi - inima îi tresaltă la gândul că va 
vorbi cu David -, însă Rob bombăne sarcastic ceva despre 
asigurări şi despre clienţi care cad şi-şi frâng gâtul, după 
care se preface că alunecă pe scoarţa aspră a copacului, 
smulgându-i lui Marjorie un țipăt deloc potrivit cu etostul de 
la Westlands. 

Râd amândoi de ea ca nişte şcolari obraznici, dar Adele 
coboară deja nerăbdătoare, fără să-i pese că-şi zgârie 
pielea de pe burtă, acolo unde i s-a ridicat tricoul. 
Traversează în fugă peluza şi intră în casă străbătând 
coridoarele fără să încetinească. E roşie la faţă şi ochii îi 
scânteiază. David aşteaptă. Parcă a trecut o veşnicie de 
când au vorbit ultima dată. 

In incinta centrului nu sunt permise telefoanele mobile, 
contactele cu exteriorul trebuie controlate şi probabil că nu 
există oricum semnal, dar David obişnuieşte să sune în mod 
regulat. Săptămâna asta a fost însă în spital, din cauza 
braţului. Când ea ajunge în micul birou şi înhaţă receptorul 
telefonului vechi prins pe perete, ceasul pe care el nu mai 
poate să-l poarte îi atârnă la încheietură ca o brățară 
groasă. E prea mare şi prea masculin pentru ea, dar nu-i 
pasă. Faptul că îi poartă ceasul îi dă impresia că elîie 
alături. 

— Bună! rosteşte ea cu răsuflarea tăiată, dându-şi la o 
parte din ochi părul ciufulit. 

— Unde erai? o întreabă, dar legătura e proastă şi vocea 
lui pare că vine de departe. Incepusem să mă îngrijorez că 
ai fugit sau ceva de genul ăsta. 


e 6l œ» 


Tonul lui e glumeţ, dar i se simte neliniştea. Ea râde şi îi 
aude în receptor icnetul slab de surprindere. N-a mai râs cu 
el de când s-a întâmplat. A 

— Nu te prosti! Unde să fug? In jur sunt numai smârcuri. 
Şi am văzut amândoi Un vârcolac în Londra, îţi aminteşti? 
N-am de gând să cutreier singură mlaştina aia nesfârşită. 
Ar putea pândi orice acolo. Cum a fost la spital? Îţi vor face 
o grefă de piele? 

— Aşa au zis. Dar, oricum, nu mă doare rău. Cel mai rău 
a fost la margini, dar deja s-a mai calmat mult. Nu-ţi face tu 
griji pentru mine. Concentrează-te să te faci bine şi să vii 
acasă. Mi-e dor de tine. Putem să avem un nou început. 
Departe de toate astea, dacă vrei. 

— Şi căsătoriţi, spune ea, zâmbind. Hai să ne căsătorim 
cât mai repede! 

Aşa cum zice Rob, de ce să nu fie fericită? De ce să aibă 
atâtea remuşcări fiindcă se simte fericită? „Nu poţi să te 
logodeşti la şaptesprezece ani”, îi spusese tatăl ei. „La 
vârsta asta nu ştii bine ce vrei. lar el e prea mare. Ce fel de 
bărbat la douăzeci şi doi de ani vrea o relaţie cu o 
adolescentă?” A 

Dar tatăl ei se înşelase. Il dorea pe David dintotdeauna. 
Văzuse totul acolo, în ochii lui albaştri, din prima clipă în 
care îi privise. Mama nu spusese niciodată prea multe, 
comentând doar că exista pericolul de a pierde ferma din 
cauza tatălui său beţiv care izbutise să distrugă totul şi din 
cauza mamei lui absente, iar el va fi sărac lipit. Că 
provenea dintr-o familie de „soi rău”. Existau o sumedenie 
de feluri de a spune că „nu e potrivit pentru fiica noastră 
perfectă”, fără a rosti propriu-zis cuvintele. Poate că tot ce 
spusese mama ei era adevărat, dar Adele ştie că asta n-are 
nicio legătură cu cine e David cu adevărat. Niciodată nu a 
avut. 

L-a iubit când era o fetiţă de opt ani care se juca pe 
câmpuri şi-l vedea muncind şi-l iubeşte şi acum. Va fi 
doctor, nu trebuie să-şi mai facă griji din cauza creditelor 
de studii. Va fi soţul ei, iar ea moşteneşte totul. 
Dezaprobarea părinţilor ei nu mai contează, iar ea nu-şi va 


e 02 œ» 


îngădui să se simtă vinovată. Părinţii ei nu mai sunt şi, aşa 
cum zice Rob, faptul că-şi doreşte să fi murit şi ea cu ei n-o 
să schimbe cu nimic realitatea. Singura direcţie în care 
poate să meargă e înainte. 

— Pare că te simţi bine. Mai bine. 

E intrigat. Şi uşor reticent, ca şi cum n-ar avea încredere 
în această schimbare de dispoziţie a ei - ceea ce nu e de 
mirare. Ultima dată când o sunase, ea abia dacă rostise 
câteva cuvinte, dar asta se întâmpla cu zece zile în urmă şi 
de atunci multe se schimbaseră. 

— Chiar mă simt mai bine. Cred că ai avut dreptate. 
Locul ăsta îmi face bine. Oh, şi - adaugă ea într-o doară, de 
parcă gândul abia îi trecuse prin minte - mi-am făcut un 
prieten. Îl cheamă Rob. E de vârsta mea. E foarte simpatic, 
tot timpul mă face să râd de oamenii de aici. Cred că ne 
ajutăm unul pe altul. 

E entuziastă, dar nu se poate stăpâni. Dar e şi puţin 
anxioasă. Ca şi cum, după tot ce s-a întâmplat, povestea cu 
Rob ar fi într-un fel o trădare a lui David. Ceea ce eo 
prostie, fiindcă e cu totul altceva. Simplul fapt că-l iubeşte 
pe David nu înseamnă că nu poate să-l placă pe Rob. 

— O să-l cunoşti la un moment dat. Cred că şi ţie o să-ţi 
placă. 


e 03 - 


12 


— ADELE — 


După telefonul lui de la prânz simt că am mai multă 
energie. Zice că o să vină târziu diseară. Se pare că se 
întâlneşte cu persoane de la două organizaţii de caritate 
prin intermediul cărora poate să-i ajute pe unii pacienţi 
recuperabili din comunitate. 

Murmur toate răspunsurile potrivite la frazele lui stângaci 
de sacadate, dar în mintea mea mă întreb ce vor crede 
oare dependenţii ăia săraci din blocurile lor amărâte când 
David - cu acea înfăţişare a lui de falsă clasă mijlocie pe 
care s-a străduit atât de tare s-o capete în anii de facultate 
răzbătând acum prin pielea lui ca o pată pe lemn - va veni 
la ei oferindu-se să discute despre problemele lor. Pot doar 
să-mi imaginez cât vor râde pe seama lui după ce va fi 
plecat. Dar la urma urmei, e autoflagelarea lui personală, şi 
se potriveşte cu planurile mele. Gândul ăsta îmi dă fluturi în 
stomac. 

Pentru o clipă, aproape că-mi pare rău pentru el, apoi îmi 
amintesc că s-ar putea totuşi să nici nu fie adevărat. Poate 
că se duce să bea, să se întâlnească cu o femeie sau mai 
ştiu eu ce. N-ar fi pentru prima dată, indiferent de 
începuturile noastre noi. A mai avut secrete şi înainte. Şi nu 
am timp să-l verific. Nu azi, în orice caz. Mintea mea e prea 
agitată, prea concentrată pe alte lucruri. 

li spun că am ales câteva culori pentru dormitor şi că 
sper că-i vor plăcea. El se preface că-i pasă. Îi spun şi că 
mi-am luat pastilele, ca să-l scutesc să mai întrebe. Cred 
că, dacă ar putea, ar veni acasă ca să mă vadă înghiţindu- 
le, dar n-are încotro decât să accepte minciuna mea ca pe 
un adevăr. Vrea să fiu docilă. Mi-au plăcut cele câteva zile 
în care a fost aproape mulţumit, dar asta nu poate dura. În 
niciun caz, dacă vreau să salvez iubirea noastră. 
Deocamdată însă, îi cânt în strună. Mă ocup de tot. Trebuie 
doar să fiu curajoasă. Am mai făcut-o înainte, pot s-o fac 


e 04 - 


din nou. 

După ce închid telefonul, mă întorc în dormitor şi trasez 
pe perete dungi de vopsea mai lungi şi mai groase. Lumina 
soarelui se revarsă peste ele şi, din celălalt capăt al 
camerei, par nuanțele unei păduri. Ca nişte frunze, 
categoric. Poate că ar fi trebuit să iau şi ceva maro-deschis 
şi galben, dar acum e prea târziu. Tonurile de verde sunt 
suficiente. Mă uit la perete şi mă gândesc la copaci şi la 
frunze - şi tot la asta se va gândi şi el. Poate că numai la 
asta se gândeşte. Nu vede pădurea din cauza copacilor. 

Mă spăl pe mâini, curăţând enervantele pojghiţe uscate 
care mi s-au lipit de piele, şi pe urmă cobor în pivniţă. Sub 
îndrumarea lui David, cei de la firma de mutări au adus 
direct aici câteva dintre cutii. El nu m-a întrebat unde 
voiam să fie puse, dar la urma urmei ştie că nu mă 
interesează. Nu cu adevărat. Trecutul e trecut. De ce să 
dezgropi mereu morţii? Nu m-am mai uitat de ani întregi în 
cutiile astea. 

E rece aici jos, departe de ferestre şi de soare, şi lumina 
galbenă a singurului bec mă învăluie în timp ce mă uit la 
cutii, încercând s-o găsesc pe cea potrivită. Nimănui nu-i 
pasă cum arată pivnițele. Murdăria şi rugozitatea pereţilor 
goi sunt, din unele puncte de vedere, mai sincere cu privire 
la sufletul unei case. 

Mă mişc cu grijă, fiindcă nu vreau să-mi murdăresc 
hainele de praf. O pată de vopsea e-n regulă, dar praful ar 
putea părea suspect. David ştie că nu-mi plac casele 
murdare. Şi nu vreau să mă-ntrebe de unde e praful. Nu 
vreau să-l mint mai mult decât e necesar. Îl iubesc. 

Găsesc ceea ce căutam lângă peretele cel mai îndepărtat 
şi mai umed, unde lumina slabă abia dacă ajunge. Un teanc 
de patru cutii, mai decolorate decât cafeniul aprins al 
celorlalte pe care le-am depozitat aici - cărţi, dosare vechi, 
chestii de genul acesta; vârsta lor mult mai înaintată e 
vizibilă în muchiile îndoite şi crăpate. Cutiile în sine sunt 
vechi, nedespachetate vreodată, iar cartonul e mai gros şi 
mai rezistent. Cutii solide pentru a ascunde înăuntru 
rămăşiţe de vieţi. Tot ce a fost salvat din aripa arsă a unei 


e 05 - 


case. 

O iau cu grijă pe cea de sus, o pun pe pardoseală şi mă 
uit în ea. Sfeşnice din argint, cred. Câteva oale de 
ceramică. O casetă delicată de bijuterii. Trec mai departe. 
Imi ia ceva timp până să găsesc ceea ce caut. E ascuns 
printre fotografii disparate, albume foto şi cărţi care au 
scăpat de flăcări, dar încă miros a ars. Nu a fum. Mirosul de 
fum e plăcut. Lucrurile de aici duhnesc a ceva distrus; 
înnegrit şi amar. Dau la o parte fotografiile care îmi alunecă 
printre degete, dar într-una îmi zăresc faţa; mai plină, 
zâmbitoare şi strălucind de tinereţe. La cincisprezece ani, 
poate. E faţa unei necunoscute. O ignor şi mă concentrez 
pe ţinta mea. Trebuie să fie aici, undeva. L-am ascuns în 
locul în care eram sigură că David nu va căuta, printre 
relicvele despre care ştie că-s numai ale mele. 

E jos de tot, chiar pe fundul cutiei, sub toate prostiile 
celelalte, nevătămat. Vechiul caiet. Secretele meseriei, cum 
ar veni. E subţire - am rupt ultimele pagini cu ani în urmă, 
fiindcă unele lucruri trebuie să rămână secrete -, dar e încă 
întreg. Imi ţin răsuflarea când îl deschid; paginile rămase 
sunt reci şi uşor deformate după ani de stat în întuneric şi 
umezeală, cu o textură fragilă, ca de frunze de toamnă. 
Scrisul de pe prima pagină e îngrijit, clar şi subliniat. 
Instrucţiuni dintr-o altă viaţă. 

Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZ o dată pe oră. 

Mă uit la cuvinte şi mi se pare că au fost scrise cu doar 
câteva clipe în urmă, şi că ne văd parcă stând la umbra 
copacului, în adierea plăcută care încreţeşte apa lacului. E 
ceva viu şi prezent, nu o amintire din urmă cu zece ani, şi o 
durere ascuţită îmi sfredeleşte stomacul. Trag aer adânc în 
piept şi o înăbuş. 

Pun cutiile la loc exact cum le-am găsit şi iau caietul sus, 
ţinându-l de parcă ar fi un text străvechi, fragil, care s-ar 
putea face fărâme în mâna mea odată scos la lumină, nu 
un simplu caiet ieftin, cules de la Westlands cu atâţia ani în 
urmă. Îl ascund în compartimentul exterior, închis cu 
fermoar, al genţii mele de sală, unde nu va fi văzut. 

De asta are Louise nevoie. Abia aştept să i-l arăt. Ea e 


e 06 - 


secretul meu şi în curând vom avea împreună secretul 
nostru. 
e 

El nu vine totuşi prea târziu şi la şapte şi cinci intră pe 
uşă. Din bucătăria plină de aromele gătitului - mi-am 
petrecut timpul, cât l-am aşteptat, pregătind un delicios 
curry thailandez - îl trag după mine sus, să vadă culorile din 
dormitor. 

— Ce părere ai? îl întreb. Nu pot să mă hotărăsc între 
„verde frunză de vară”, în stânga, şi „pădure în ceaţă”, în 
dreapta. 

Numele nu sunt reale, dar el n-are de unde să ştie. Le-am 
născocit pe moment. Poate e excesiv sau exagerat. Oricum, 
nu sunt sigură că m-a auzit. Se uită la dungile care lucesc 
în lumina amurgului. Şi vede în ele tot ce am văzut eu. 

— De ce culorile astea? mă întreabă. 

Glasul îi e plat. Fără inflexiuni. Mort. Se întoarce să se 
uite la mine şi văd totul în ochii lui reci. Tot ce se află între 
noi. 

„Bun”, îmi spun, oţelindu-mă pentru furia sau pentru 
tăcerea care va veni, pregătindu-mi spinii amari cu care să 
lupt. 

„Şi acum, începe.” 


e 67 œ» 


13 


— LOUISE — 


David e în cabinetul lui chiar înainte de a ajunge eu la 
lucru şi, când mă duc să-mi pun haina în cuier, Sue ridică 
din sprâncene şi clatină din cap. 

— Cineva s-a sculat cu faţa la cearşaf în dimineaţa asta. 

Pentru un moment bănuiesc că se referă la mine, 
probabil fiindcă arăt obosită şi morocănoasă. M-au trezit 
spaimele nocturne, iar pe urmă am stat trează în pat, 
gândindu-mă la sarcina Lisei - încă nu mă pot gândi că e 
copilul lui lan - şi la luna în care Adam va lipsi de acasă, iar 
până la ora şapte aveam deja la bord trei cafele şi două 
ţigări, şi eram plină de nervi. Într-un fel, sarcina asta a Lisei 
mi-a redeşteptat toate emoţiile acelea teribile prin care am 
trecut când m-a părăsit lan, iar fericirea lui îmi pare o nouă 
trădare - ceea ce ştiu că e o prostie, dar asta simt. Dar Sue 
nu se referise la mine, ci la David. 

— Nu mi-a zis nici măcar bună dimineaţa, continuă ea, 
umplându-mi o cană cu ceai. Până acum am crezut că-i un 
tip încântător. 

— Fiecare are şi zile mai puţin bune, replic eu. Poate că 
nu e o persoană matinală. 

— Atunci, n-ar trebui să vină atât de devreme. Pare că ti- 
a luat ţie locul ca deschizător de uşi. 

Aici are dreptate. Ridic din umeri şi zâmbesc, dar inima 
îmi bate cu putere. l-o fi spus Adele despre cafeaua băută 
împreună? Oare stă în cabinet şi mă diagnostichează ca 
fiind o hărţuitoare obsedată, gata să mă concedieze? Sunt 
aproape copleşită de vinovăţie. Indiferent dacă i-a povestit 
ea sau nu, eu trebuie să-i spun. Am deja prea multe alte 
probleme în viaţă acum, ca să păstrez un secret pentru 
nevastă-sa. Nici n-o cunosc prea bine măcar, iar el e şeful 
meu. Şi, de fapt, nici n-am avut de ales, decât să mă duc la 
o cafea cu ea. Doar m-a invitat! Ce era să-i răspund? Imi 
amintesc expresia ei, îngrijorată şi stânjenită, rugându-mă 

e 68 + 


să nu pomenesc nimic despre întâlnirea noastră, şi am o 
clipă de îndoială. Era atât de vulnerabilă! Dar trebuie să-i 
spun. Trebuie! David o să înţeleagă. Sigur o să înţeleagă. 

E musai să-mi iau inima-n dinţi şi povara de pe suflet, aşa 
că în loc să citesc notițele de ieri ale Mariei, scrise şi 
printate clar, ca de obicei, mă duc şi bat în uşa cabinetului, 
simţindu-mi inima în gât. Deschid fără să mai aştept un 
răspuns şi intru senină. Cu încredere. Aşa trebuie abordată 
situaţia. 

— Trebuie să-ţi spun ceva... 

— Rahat! exclamă, el, tăindu-mi vorba. 

Tocmai desprindea capacul gros de aluminiu de pe o 
doză de cafea scumpă - nu cea obişnuită de automat, ci 
adusă de acasă - şi când se răsuceşte, stropi maronii se 
împrăştie pe suprafaţa măsuţei de cafea. 

— Drăcia dracului, nu ştii să baţi la uşă? 

Nu sunt sigură că am mai văzut până acum pe cineva 
furibund, dar îl văd pe el acum. Simt ca pe o palmă 
agresivitatea şi furia din glasul lui. 

— Am bătut, bâigui. Scuze. Aduc o cârpă. 

— Mă descurc! se răsteşte la mine, smulgând câteva 
şerveţele din cutia de pe birou. O cârpă udă o să strice şi 
mai mult. 

— Cel puţin n-a ajuns pe covor, zic încercând să par 
veselă. S-a vărsat puţin, nu-i un capăt de ţară. 

— Voiai ceva? 

Se holbează la mine şi parcă-i un necunoscut. Rece. 
Distant. Nu mai are nimic din şarmul firesc şi căldura 
dinainte. Tremur şi simt că mi s-a pus un nod în gât. In 
niciun caz n-o să-i spun acum despre cafeaua cu Adele. Nu 
cât e în starea asta. Nici nu-mi amintesc când am mai 
înfuriat pe cineva atât de tare fără să am nicio vină. Să fie 
asta o altă faţă a lui? O idee ciudată mi se strecoară în 
minte. Oare de asta îşi ţine Adele prietenele secrete? 

— Voiam să văd dacă vrei să dau drumul la cafetieră, îi 
spun, încercând să-mi menţin capul sus. Dar văd că te-ai 
ocupat deja de asta. 

Mă întorc şi ies cu paşi ţepeni, închizând încet uşa în 


e 09 œ» 


urma mea. E tot ce pot să fac ca să ripostez şi totodată să- 
mi păstrez slujba, dar când ajung să mă aşez la biroul meu, 
tremur deja de mânie. N-am greşit cu nimic. Cum 
îndrăzneşte să-mi vorbească aşa? Să mă intimideze în felul 
asta? 

Orice dram de vinovăţie pe care l-aş fi avut pentru 
cafeaua cu Adele dispare acum, din cauza furiei. Care o fi 
totuşi problema cu David? Un sărut idiot? Asta a fost tot, şi 
cu fiecare zi care trece devine tot mai mult ca un vis despre 
ceva ce nu s-a întâmplat niciodată. O fantezie. Şi probabil 
că la un moment dat o să mă mai întâlnesc cu Adele. La 
vreo petrecere de Crăciun sau ceva similar. Şi atunci, ce 
contează că ne-am întâlnit deja întâmplător? 

— Ţi-am zis eu! exclamă Sue apropiindu-se şi punându- 
mi pe birou ceaiul uitat. N-o lua personal. Ştii cum sunt 
bărbaţii. In sufletul lor sunt doar nişte copii ţâfnoşi. Mai ales 
cei răsfăţaţi, din lumea bună, adaugă ea, aplecându-se spre 
mine. 

Incep să râd, deşi mă simt încă afectată de felul cum s-a 
purtat. 

„Capul jos, Louise”, îmi spun în timp ce pornesc 
computerul şi-mi încep ziua de lucru. „Şi vezi-ţi de serviciu. 
Adele oricum n-o să mai dea vreun semn, iar David ţi-e 
şef.” 

Familia Hawkins soseşte după-amiază şi e evident că 
pacientul, Anthony Hawkins, de douăzeci şi unu de ani, nu 
doreşte să se afle aici. Părinţii lui sunt oameni stoici din 
clasa de mijloc spre cea de sus, pe la cincizeci şi cinci- 
şaizeci de ani, şi intră însoţiţi de un nor de mirosuri - pudră 
de obraz scumpă, colonie, parfum. Sunt bine îmbrăcaţi, el 
în costum, iar ea poartă perle la fusta şi bluza de designer, 
însă oboseala i se vede în jurul ochilor. Îi conduc în sala de 
aşteptare, care arată ca salonul unui club exclusivist, iar ea 
se îndreaptă spre un fotoliu şi se aşază delicat pe marginea 
lui. Soţul ei rămâne în picioare, cu mâinile în buzunare, şi 
îmi mulţumeşte cu glas tare. În ciuda jovialităţii şi a aerului 
încrezător, nici el nu doreşte mai mult decât fiul său să se 
afle aici. 


e 70- 


Anthony Hawkins e slab, prea slab, are spasme şi ticuri, 
iar ochii lui, care exprimă o furie defensivă, par să-i joace în 
cap. Sunt ca ochii aceia tremurători pe care-i vezi la unele 
jucării, trepidând uşor fără să pară că se focalizează pe 
ceva, cel puţin nu pe un obiect pe care să-l putem vedea şi 
noi, ceilalţi. Spre mine nu priveşte deloc. Chiar dacă n-aş şti 
deja că a fost consumator de heroină, n-ar trebui să fiu un 
geniu ca să-mi dau seama. Anthony Hawkins ar putea fi 
simbolul viu al dependenţei. Pare gata să explodeze, dar 
ştiu că în primul rând îi e frică. Păstrez însă distanţa. Frica 
nu e un obstacol în calea violenţei şi întotdeauna sunt 
precaută cu pacienţii veniţi prin ordin judecătoresc. 

— Nu vreau să fac asta, mormăie când David iese şi-l 
cheamă în cabinet. N-am io nicio problemă. 

Accentul lui e de şcoală publică prin excelenţă. 

— Părinţii tăi pot aştepta aici, spune David. 

Vorbeşte blând, dar ferm. Nu se simte nici urmă din 
oribila lui dispoziţie de mai devreme, dar tot nu se uită 
deloc la mine. 

— Durează doar o oră. N-o să-ţi fac niciun rău, adaugă 
oferindu-i tânărului un zâmbet fermecător şi dezarmant. În 
plus, poate că te va ţine departe de închisoare. 

Anthony se întoarce spre el, cu suspiciune în privirea 
tremurătoare, de drogat, dar îl urmează aidoma unui 
condamnat spre eşafod. 

Când uşa cabinetului se închide în urma lor, umerii 
doamnei Hawkins se prăbuşesc, iar faţada ei de pretinsă 
tărie se spulberă. Îmi pare rău pentru ea. Faptele lui 
Anthony, oricare or fi fost ele, i-au marcat greu pe părinţii 
lui, şi nu cu mult timp în urmă era şi el doar un băieţel, ca 
Adam. Pentru mama lui, probabil că încă e un băieţel. Le 
prepar câte un ceai - în ceştile pentru clienţi, nu în cele ale 
personalului - şi le explic că doctorul Martin este un medic 
foarte apreciat. Nu merg până acolo încât să adaug că le va 
ajuta fiul - nu putem promite nimic -, dar am vrut să le 
spun ceva şi văd expresia de recunoştinţă în privirea 
mamei, ca şi când mi-ar strânge cuvintele la piept, cu 
speranţă. 


-7l- 


Incertitudinea lumii în care trăim mă duce cu gândul la 
Adam şi, într-un moment de paranoia maternă, temându- 
mă deodată că s-a întâmplat ceva la şcoală sau la 
afterschool şi că liniile telefonice de la clinică au fost 
ocupate, scotocesc în geantă şi-mi verific mobilul, dar nu 
am niciun apel pierdut - totul e, fireşte, în regulă -, însă am 
primit un mesaj. De la Adele. Oh, la naiba! De ce nu i-am 
spus lui David? 


Dacă nu lucrezi mâine, n-ai vrea să facem ceva 
împreună? Crezi că am putea merge la sală? Au saună şi 
piscină, ar fi relaxant. Pot să-ţi obțin un permis de o zi. Ar fi 
plăcut să am cu cine să merg! A x 


Mă holbez la text. Rahat! Ce mama dracu' fac acum? Nu 
mă aşteptam să mă caute. Degetele îmi zăbovesc deasupra 
tastelor. Poate că ar trebui să ignor mesajul. Probabil că aşa 
ar trebui. Dar ar fi nepoliticos şi după aceea m-aş simţi 
stânjenită faţă de amândoi. Rahat, rahat, rahat! Imi vine să- 
i trimit un SMS lui Sophie, să-i cer sfatul, dar n-o fac. Ştiu ce 
mi-ar răspunde, şi dacă i-aş spune că m-am împrietenit cu 
Adele, n-aş mai avea cum să iau informaţia înapoi, iar pe 
urmă va dori să ştie mereu ce se mai întâmplă. Şi n-am 
chef ca viaţa mea să fie sursa ei de divertisment. 

Citesc mesajul din nou. Ar trebui să răspund. Ar trebui să 
accept. În fond, chestia cu David a fost doar o gafă la beţie, 
bifată şi terminată. O greşeală stupidă de ambele părţi. Mă 
gândesc că Adele mi-ar putea fi o nouă prietenă. Imi dau 
seama că are nevoie de mine. E singură, fără îndoială. Am 
simţit asta clar ieri. Şi nu doar ea e singură, trebuie să 
recunosc. Şi eu sunt, şi mi-e groază că exact aşa vor sta 
lucrurile în viitorul previzibil al vieţii mele. Săptămâni 
scurgându-se una după alta, toate la fel. 

Şi eu, şi Adele suntem singure, şi oricât de charismatică 
şi de superbă e ea, numai Dumnezeu ştie cum o fi căsnicia 
lor, dacă el iese singur în oraş, se îmbată şi se pupă cu 
altele. A zis că de obicei nu face aşa ceva, dar toţi zic 
acelaşi lucru, nu? Şi ce altceva ar fi putut să spună? Trebuie 


e 72 œ» 


să lucrăm împreună, iar pe atunci niciunul din noi nu ştia 
asta. Şi, da, s-a purtat foarte frumos în prima zi, dar a fost 
oribil azi. Poate că a fost drăguţ cu mine ca să nu-i 
pomenesc doctorului Sykes nimic despre ce s-a întâmplat. 
Dacă stau să mă gândesc, ar trebui să fiu de partea lui 
Adele în toate astea. Ştiu cum e să trăieşti cu un bărbat 
care te înşală. Ştiu că pe mine vestea m-a distrus când am 
aflat, şi nu-mi place deloc ideea de a fi provocat, poate, şi 
eu o asemenea suferinţă. ` 

Chiar dacă n-o cunosc bine, Adele e o dulceaţă. Imi place 
de ea. Şi e drăguţ să am pe cineva care să mă invite să 
facem lucruri Împreună, nu invers. Ar trebui să mă întâlnesc 
cu ea. E politicoasă. lar dacă o să ne înţelegem, o să-i spun 
lui David pe urmă. O să-i explic că am vrut să-i povestesc 
totul când ne-am cunoscut, dar că el a fost atât de nervos, 
încât am renunțat. E o soluție bună. Deja mă simt mai 
uşurată. 

O singură reţinere am. De ce n-o fi sugerat Adele să 
mergem să luăm prânzul şi să bem un pahar de vin 
undeva? La gândul sălii, îmi vine să mă ascund undeva. N- 
am mai făcut de o veşnicie altă mişcare decât să fug după 
Adam, iar acum, că are şase ani, nici asta nu mai fac prea 
mult. Adele e în formă, evident, şi o să mă fac de râs lângă 
ea. Nici măcar nu-s sigură că am haine potrivite pentru 
sală. Nu unele care să-mi vină bine, cel puţin. 

Mă pregătesc să caut o scuză jalnică şi să refuz, dar mă 
opresc. Îmi aduc aminte de hotărârea mea la beţie, când 
îmi plângeam de milă în weekend, de a mai slăbi cât timp e 
Adam plecat. De a avea şi eu o viaţă a mea. Şi tastez 
răspunsul înainte să am timp să mă răzgândesc. 


Sigur, dar eu nu-s deloc în formă, aşa că să nu râzi de 
mine! 


Mă simt chiar mulţumită de mine. La naiba cu David! 
Doar nu fac nimic greşit. Replica ei vine imediat: 


Grozav! Dă-mi adresa ta şi vin să te iau. Pe la amiază? 


e 73» 


Ideea ca superba Adele să intre în apartamentul meu mă 
sperie aproape mai mult decât gândul de a merge la sală. 


Nu putem să ne întâlnim acolo? o întreb. 
Nu te prosti! Vin cu maşina. 


Nu am încotro, aşa că tastez adresa şi-mi spun că trebuie 
să strâng puţin prin casă diseară şi să dau cu aspiratorul. E 
o prostie, desigur. Sunt o mamă singură în Londra - Adele 
ştie, cu siguranţă, că nu trăiesc în vreun conac dar ştiu că o 
să mă simt jenată. Probabil nu tot atât cât voi fi la sală, dar 
hei, la urma urmei ăsta va fi un test, să vedem dacă 
prietenia asta are şanse, şi va servi totodată şi drept un 
ultim cui în sicriul chestiei ăsteia non-existente dintre mine 
şi David. Totuşi, e doar o zi. O să fiu bine, mă asigur. Ce-ar 
putea oare să meargă prost? 

e 

Şedinţa cu Hawkins se prelungeşte cu o jumătate de oră, 
dar când iese în sfârşit din cabinet, Anthony e mai calm. 
Incă mai e scuturat de spasme, dar are un aer vizibil mai 
relaxat. In timp ce David vorbeşte cu părinţii şi-i conduce 
spre ieşire, băiatul se tot uită în sus, la el. O admiraţie 
stângace i se citeşte în ochi, chiar dacă încearcă s-o 
ascundă de părinţii lui. Mă întreb ce i-o fi spus David de l-a 
determinat să se deschidă atât de repede. Dar pe urmă îmi 
amintesc, cu o uşoară iritare, cum m-am simţit eu în bar. 
Ştie să te facă să te simţi special. Am păţit-o şi eu. M-am 
prins. După cum se vede, şi eu, şi Anthony i-am picat în 
plasă. 

Mă prefac că redactez o scrisoare când se apropie de 
biroul meu şi, cu toate că şi el pare mai calm, de parcă 
ocupându-se de problemele altora şi le-a atenuat şi pe ale 
lui, păstrez o atitudine rece. Nu ştiu de ce l-am lăsat să mă 
tulbure aşa. Şi aş vrea să nu mă mai simt încă atât de 
agitată şi de încordată. Când e în preajma mea, sunt prea 
stângace. 


e 7/4» 


— L-am programat pe Anthony Hawkins la o nouă şedinţă 
vineri, îmi spune. La aceeaşi oră, trei patruzeci şi cinci. E în 
calculator deja. 

Încuviinţez din cap. Să-i taxez pentru jumătatea de oră 
suplimentară de astăzi? 

— Nu, a fost din vina mea. N-am vrut să-l opresc odată ce 
a început să vorbească. 

Oare ce părere ar avea doctorul Sykes despre asta? O fi 
David dornic să facă muncă voluntară, dar clinica asta nu-i 
organizaţie caritabilă. Dar las lucrurile aşa cum au căzut. A 
făcut un lucru drăguţ, iar chestia asta mă nedumereşte 
puţin. E un tip plin de contradicții. 

Se îndreaptă spre cabinetul lui, dar se întoarce şi vine din 
nou spre mine cu paşi repezi. 

— Uite ce e, Louise, îmi pare rău pentru că am fost atât 
de nepoliticos dimineaţă. Eram într-o dispoziţie mizerabilă 
şi n-ar fi trebuit să-mi vărs nervii pe tine. 

Pare cât se poate de sincer. Eu încerc să-mi păstrez aerul 
distant. 

— Nu, n-ar fi trebuit, spun. Dar nu sunt decât secretara 
ta, aşa că, de fapt, nu contează. 

Cuvintele sună mai rece decât am intenţionat, iar el se 
crispează uşor. Îmi aplec privirea spre scrisoare şi inima îmi 
bubuie în piept. În palme simt broboane de sudoare. 

— Păi, am vrut să-mi cer scuze. 

Căldura i-a dispărut din glas. O clipă mai târziu, se 
întoarce şi pleacă. Aproape că-mi vine să-l strig, 
regretându-mi imediat tonul înţepat şi gândindu-mă că 
totul e o prostie şi că de fapt ar trebui să fim prieteni, dar 
îmi aduc aminte că mă întâlnesc mâine cu Adele şi că sunt 
prizoniera unui secret pe care încă nu i l-am dezvăluit. Să i-l 
spun oare acum? Mă uit la uşa închisă a cabinetului. Şi 
decid că nu. Rămân la planul meu. Dacă se va dovedi că 
prietenia cu Adele chiar rezistă, o să-i spun mai târziu. 

Am nevoie de o cafea. De fapt, am nevoie de ceva mai 
tare, dar cafeaua va trebui să-mi fie suficientă deocamdată. 
Cum de-a ajuns viaţa mea atât de complicată? 


e 7/5» 


14 


— ADELE — 


— Oh, Doamne, ce bine e! Aş putea să stau aici la 
nesfârşit. 

Lângă mine, Louise oftează mulţumită, rezemându-şi 
capul de peretele din lemn. Suntem pe treapta de sus a 
saunei, învăluite într-o pâclă parfumată, cu pielea lucind de 
picurii de apă şi transpiraţie. 

— Eu n-am suportat niciodată mai mult de zece minute, 
sau pe acolo, îi spun. Probabil că ţie îţi place căldura. 

Dar e minunat, orice tensiune se dizolvă, iar trupul meu 
n-are încotro, decât să se relaxeze. Au trecut deja două ore 
grozave. Când am ajuns acasă la ea, Louise era delicios de 
stânjenită şi mi-am dat seama că n-ar fi vrut să intru - avea 
geanta pregătită lângă uşă -, dar am insistat să-mi arate 
tot apartamentul. Nu putea să refuze şi, oricum ar fi ea, 
nepoliticoasă nu e. lar ăsta e un lucru bun, fiindcă voiam să 
văd interiorul. 

— Cam asta va fi vacanţa mea de anul ăsta, murmură ea, 
cu un râs palid. 

Am închis şi eu ochii, trecând mental în revistă încăperile 
din apartamentul ei. Camera de zi: un televizor, o canapea 
crem cu o cuvertură bej deasupra pernelor vechi, cu o mică 
arsură de ţigară pe braţul stâng. Mochetă albastră. De uz 
intens. Adecvată pentru copil. Dormitorul principal: mic, dar 
cu spaţiu suficient pentru un pat dublu. Tapet cu model în 
spatele patului. Dulap alb, încastrat. Scrin alb, acoperit cu o 
harababură de farduri. Un mănunchi de gablonzuri care se 
revarsă dintr-un săculeţ - din cele primite probabil gratis la 
o cremă de faţă sau un set de cosmetice cadou. Un halat 
atârnat în cui pe spatele uşii - cândva alb şi pufos, acum 
tocit şi obosit de prea multe spălări, cu pete de ceai sau 
cafea pe mâneci. 

Am învăţat să observ detaliile; sunt importante când ai 
nevoie să vezi un loc anume. Apartamentul e mic şi 


e 70 - 


înghesuit. Camera lui Adam - pe asta n-am studiat-o atât 
de atent - e mult mai mică şi mai pestriţ aglomerată, dar e 
cu siguranţă primitoare. Se simte că e locuită. 

— Pe de altă parte, continuă Louise şi sunt atentă la ea 
acum, că mi-am întipărit totul în minte, chestia asta cu 
statul degeaba mi se pare întotdeauna preferabilă mersului 
la sală. Mâine o să mă doară peste tot. 

— Da, dar o să te simţi mai bine. 

— Cred că deja mă simt mai bine. Îţi mulţumesc că mă 
ajuţi. Nu glumesc. 

Simt un val brusc de afecţiune pentru ea. S-a descurcat 
destul de bine, ţinând seama de circumstanţe. Şi-a dat 
silinţa, cel puţin. Eu m-am mişcat mai puţin rapid şi susţinut 
decât de obicei, fiindcă n-am vrut ca ea să se simtă 
dezamăgită; azi am vrut doar să-i stârnesc ei gustul pentru 
sală, nu neapărat să-mi fac eu exerciţiile şi, după ziua de 
ieri în care am stat mai tot timpul în pat, articulațiile îmi 
erau cam ţepene şi mi-a prins bine să mă mişc, chiar dacă 
nu foarte intens. Am făcut câteva exerciţii cardio uşoare, 
după care i-am arătat diversele aparate, iar ea le-a încercat 
cu bravură pe toate, în succesiunea pe care am conceput-o 
eu, ca să-i ţină muşchii dornici de mai mult. 

— Ştii, mi-ar plăcea să am pe cineva cu care să merg în 
mod regulat la sală, îi spun de parcă tocmai mi-ar fi trecut 
ideea prin minte. Ce-ar fi să vii cu mine în zilele în care nu 
lucrezi? Fac o pauză, după care îmi plec privirea şi adaug 
pe un ton mai scăzut: Şi în weekend, dacă vin singură. 
Adică, ştii tu, fără David. 

Se uită la mine cu un amestec de preocupare şi 
curiozitate, dar nu mă întreabă de ce vreau să păstrez 
secretul. Ştiu că nici n-o să mă întrebe. Nu suntem suficient 
de apropiate pentru asta. 

— Ar fi drăguţ, răspunde o clipă mai târziu. Mă aşteaptă o 
lună cam goală. Adam pleacă în Franţa cu tatăl lui. Ştiu că 
va fi grozav pentru el şi aşa mai departe, şi probabil că ţi se 
va părea că vorbesc prostii, fiindcă îmi scoate peri albi mai 
tot timpul şi ar trebui să aştept cu braţele deschise şansa 
de a avea o lună întreagă doar pentru mine, dar deja mă 


e 77] œ» 


simt puţin pierdută. Mâine la amiază intră în vacanţă, iar la 
cinci şi jumătate vine tatăl lui să-l ia. Totul a fost organizat 
atât de repede, încât n-am apucat să mă obişnuiesc cu 
ideea, continuă ea să turuie, dar la un moment dat se ridică 
brusc şi face ochii mari: Of, fir-ar! Am vrut să-i cer o zi 
liberă şi am uitat complet. Acum trebuie să sun şi să mă 
milogesc. 

— Stai liniştită, zic eu. Fireşte că a uitat, fiindcă a avut 
altele pe cap. Sună şi spune că te simţi rău. De ce să pierzi 
salariul pe o zi? 

Expresia i se înnegurează. 

— Nu sunt sigură că e bine. Soţul tău a fost ieri într-o 
dispoziţie mizerabilă şi nu mai vreau să pun şi eu paie pe 
foc. 

— Aşa e uneori, îi spun plecându-mi privirea aproape cu 
jenă, dar pe urmă ridic iar ochii spre ea şi-i ofer un zâmbet 
palid. Dar faptul că suni şi spui că te simţi rău n-o să 
schimbe situaţia. Şi e doar o zi. Pentru tine e important, dar 
pentru ei nu va însemna nimic. 

— Adevărat. Poate că aşa o să fac. 

Rămânem tăcute o clipă, după care mă întreabă: 

— De cât timp sunteţi căsătoriţi? 

E o întrebare inofensivă. Într-o prietenie obişnuită, mi-ar 
fi pus-o deja până acum, dar sigur că ce e între mine şi 
Louise nu-i deloc obişnuit. 

— De zece ani. De când aveam eu optsprezece. L-am 
iubit din prima clipă în care l-am văzut. Am ştiut că el e 
alesul. Am ştiut. 

— Erai foarte tânără. 

— Poate. Probabil că da. Ştiai că mi-a salvat viaţa? 

— Ce-a făcut? exclamă ea; în ciuda căldurii toropitoare, e 
cât se poate de atentă la mine acum. Vorbeşti la propriu 
sau metaforic? 

— La propriu. S-a întâmplat în noaptea în care au murit 
părinţii mei. 

— Oh, Doamne, îmi pare foarte rău! 

Pare foarte tânără, cu părul blond, cârlionţat şi umed dat 
pe spate şi picurându-i pe umeri; după ce va mai pierde 


e 78 œ» 


vreo trei kilograme, o să aibă o siluetă de invidiat. 

— Nu-i nimic. E mult timp de atunci. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu-mi amintesc absolut nimic din noaptea aceea. 
Aveam şaptesprezece ani, aproape optsprezece. Eram în 
casa părinţilor, pe proprietatea lor din Perthshire, şi 
dormeam. 

— Părinţii tăi aveau o proprietate la ţară? Adică o moşie? 

E limpede că devin din ce în ce mai fascinantă pentru 
Louise - o superbă prinţesă rănită. 

— Da. Se numea Fairdale House. Ţi-am zis doar că n-am 
nevoie de o slujbă! Oricum, adaug şi ridic din umeri ca şi 
când m-aş simţi ruşinată, dormitorul meu nu era foarte 
aproape de al lor. Ne plăcea să avem fiecare spaţiul lui. Cel 
puţin, /or le plăcea. Mă iubeau, dar nu erau tocmai iubitori, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. Şi când am mai crescut, 
distanţa dintre noi mi-a priit. Însemna că puteam să ascult 
muzică oricât de tare voiam şi îl puteam strecura pe David 
seara în casă fără ştirea lor, aşa că mi-a prins bine. 

— Şi? 

Mă ascultă captivată, dar ştiu că vrea să ajungem la 
esenţă - la David. lar mie îmi convine. Şi, oricum, detalii 
despre foc nu am; tot ce ştiu e din relatările celorlalţi. 

— Ca să nu lungesc povestea prea mult, părinţii mei 
avuseseră nişte invitaţi şi anchetatorii cred că, după 
plecarea acestora, erau amândoi cam beţi. La un moment 
dat în cursul nopţii a izbucnit un incendiu care s-a extins 
repede. Când David a reuşit să intre în casă, pe la ora două 
noaptea, să ajungă în dormitorul meu şi să mă scoată 
afară, focul cuprinsese deja jumătate de clădire. Cea în 
care locuiam noi în mod obişnuit. Eu eram inconştientă. 
Plămânii îmi fuseseră afectaţi de fum, iar David a avut 
arsuri de gradul trei pe braţ şi pe umăr. A fost nevoie să i se 
facă grefe de piele. Cred că ăsta a fost unul dintre motivele 
pentru care a ales să facă psihiatrie, nu chirurgie. Nervii i- 
au fost afectaţi. În ciuda arsurilor, a încercat să intre înapoi 
în casă, după părinţii mei, dar era deja imposibil. Dacă n-ar 
fi fost el, aş fi murit şi eu. 


e 79 œ 


— Oh! exclamă ea. Extraordinar! Adică îngrozitor, fireşte, 
dar şi nemaipomenit. Dar el ce căuta acolo în miez de 
noapte? 

— Nu putea dormi şi voia să mă vadă. Peste câteva zile 
urma să se întoarcă la universitate. Am avut pur şi simplu 
noroc, bănuiesc. Oricum, încerc să nu mă gândesc la asta 
prea des. 

E absorbită încă de poveste, şi cred că asta ustură puţin. 
O face să se simtă mai puţin importantă. Dar poate că e 
obişnuită să se simtă aşa. Chiar dacă nu-şi dă seama, are 
un şarm natural, unul pe care ceilalţi vor întotdeauna să-l 
atenueze. Eu una sunt însă hotărâtă să i-l redau. 

— Mă duc să mă răcoresc puţin în piscină, îi spun; cu 
toată discuţia asta despre foc, nu mai suport aburul. Ce-ai 
zice ca pe urmă să luăm nişte salate de la restaurant? Sunt 
delicioase. Sănătoase şi gustoase. 

— Sigur. În ritmul ăsta, o să încap din nou, cât ai clipi, în 
blugi măsura 38. 

— Şi de ce nu? 

— Mda, de ce nu? replică ea cu un zâmbet entuziast. 

les din saună, în aerul minunat de răcoros, şi mă simt 
fericită. Îmi place de ea. Chiar îmi place. 

Străbat cu mişcări viguroase, lungi şi rapide, apa pe care 
o simt încântător de rece pe piele şi-mi ofer astfel exerciţiul 
fizic care-mi lipsise. Am nevoie de adrenalina care îl 
însoţeşte. Adrenalina e super. 

e 

Suntem la cafenea, împrospătate, cu părul uscat, când 
ridic privirea la ceasul de pe perete. E ora două. 

— Atâta e ceasul? Stai puţin, exclam panicată şi mă aplec 
să scotocesc în geantă. 

— S-a întâmplat ceva? mă întreabă Louise. Ai uitat ceva 
la vestiar? 

— Nu, nimic de genul ăsta. Telefonul! Mi-am uitat 
telefonul. Nu sunt obişnuită să am unul, mă înţelegi... Dar e 
ora două şi dacă nu răspund... E rândul meu să dau drumul 
unui şuvoi de cuvinte. Ridic ochii spre ea şi mă forţez să 
surâd, dar nu-mi reuşeşte ceva convingător, şi continui: Ştii 


e 80 œ» 


ce? Hai să mergem la mine să mâncăm. Salatele de aici 
sunt bune, dar am în frigider nişte delicatese şi putem să 
stăm în grădină. 

— Păi, eu nu... începe ea, evident deloc dornică să intre 
la mine în casă - în casa lui David -, dar o întrerup zâmbind 
iar, străduindu-mă să fiu superbă, cuceritoare şi 
fermecătoare: 

— Te duc eu acasă pe urmă. O să fie plăcut! 

— Bine, acceptă ea o clipă mai târziu, deşi încă perplexă. 
să mergem, atunci. Dar nu pot să stau mult. 

Da, îmi place de ea. Puternică, simpatică, prietenoasă. 

Şi atât de uşor de controlat. 


e 81 œ» 


15 


— LOUISE — 


În maşină încerc să fac conversaţie, spunându-i că nu pot 
să stau decât vreo oră, fiindcă Adam ajunge acasă de la 
afterschool la cinci, aşa că trebuie să fiu acasă la patru şi 
jumătate cel mai târziu, însă ea nu mă ascultă. Scoate 
interjecţiile potrivite, dar continuă să se uite la ceasul de pe 
bord conducând prea repede pentru traficul aglomerat al 
Londrei. De ce se grăbeşte atât de tare? Ce apel important 
riscă să piardă? Fruntea îi e numai încreţituri de îngrijorare. 
Abia când intrăm în casă se mai relaxează - ceea ce este 
ironic, fiindcă simplul pas dincolo de prag îmi dă mie o stare 
de greață. N-ar trebui să mă aflu aici. Categoric nu. 

— Mai avem încă zece minute, spune ea zâmbind. Vino 
înăuntru. 

E o casă superbă. Minunată. Podele din lemn - scânduri 
solide, groase, de stejar, nu parchet laminat ieftin - de-a 
lungul holului, cu scările înălțându-se elegant pe o laterală. 
E o casă în care poţi să respiri. Aerul e răcoros, iar pereţii 
din cărămidă sunt vechi şi robuşti. Casa asta dăinuie de 
peste un secol şi va mai rezista cu uşurinţă încă unul. 

Mă uit într-o încăpere şi constat că e un birou. O masă de 
lucru lângă fereastră. Un dulap cu sertare. Un scaun cu 
spătar înalt. Rafturi pline de cărţi, toate ediţii cu coperte 
cartonate, nu romane de duzină. Mai departe e o cameră 
de zi splendidă, elegantă fără să fie ticsită. Lejeră şi 
aerisită. Şi totul e imaculat. Inima îmi bate atât de tare, 
încât îmi vuieşte capul. Mă simt ca o intrusă. Ce-ar zice 
David dacă ar şti că am intrat aici? Una e să beau o cafea 
cu soţia lui, şi cu totul altceva e să mă aflu în casa lor. 
Poate ar crede că suntem amândouă la fel de smintite. 
Adele ar fi şi ea de aceeaşi părere dacă ar şti ce s-a 
întâmplat cu David. S-ar uri fiindcă m-a invitat în casa ei. M- 
ar uri şi pe mine. Şi cel mai rău e că aici, unde mă simt cel 
mai nelalocul meu, mi se face brusc dor de tipul de la bar. 


e 82 œ» 


Nu vreau să mă urască. Va trebui deci să-i spun. Va trebui 
să dau totul pe faţă. 

Doamne, ce idioată sunt! N-ar fi trebuit să permit ca 
lucrurile să ajungă atât de departe cu Adele. Dar ce-aş mai 
putea să fac acum? N-am cum să plec pur şi simplu. 
Trebuie să rămân la masă, aşa cum ne-am înţeles. In plus, 
o plac. E drăguță. Deloc înfumurată sau arogantă. 

— Aici e. 

O urmez în bucătărie, care e cam la fel de mare cât 
apartamentul meu şi probabil a costat tot atât. Blaturile din 
granit sunt lustruite şi nu văd pe ele nici urmă de pahar sau 
pată de cafea. Adele pune mâna pe micul Nokia negru, care 
arată cu totul deplasat în casa asta luxoasă. De ce are un 
asemenea telefon amărât? Şi ce-a fost cu panica aceea de 
a ajunge acasă? 

— Te simţi bine? o întreb. Ce era atât de grav dacă ratai 
un apel? E ceva foarte important? 

— Oh, pare o prostie, replică ea şi văd cum umerii i se 
apleacă în faţă, apoi îşi face de lucru cu cana de la filtru, ca 
să nu fie nevoită să privească spre mine. E vorba de David. 
Işi face griji dacă nu răspund când sună. 

Nu prea înţeleg. 

— Şi de unde ştiai că va suna? 

— Fiindcă îmi telefonează în fiecare zi la aceeaşi oră. Îşi 
face griji, asta-i tot. 

Disconfortul de a mă afla la ei în casă şi remuşcarea 
pentru sentimentele faţă de David se evaporă brusc, iar eu 
rămân cu ochii aţintiţi asupra ei. Femeia asta frumoasă şi 
elegantă aleargă cu disperare ca să nu rateze un telefon de 
la soţul ei? 

— Trebuie să fii acasă când sună el? Şi cât de des se 
întâmplă asta? 

— Nu e chiar aşa cum pare, exclamă ea cu o privire 
rugătoare. Doar de două ori pe zi. Şi am mobilul, aşa că 
acum nu mai trebuie să fiu acasă. 

E panică sau teamă ceea ce simte ea? E ca o palmă 
peste faţă. Dar ce ştiu eu de fapt despre David? O seară cu 
prea multă băutură, iar pe baza ei am construit un întreg 


e 33 + 


personaj. O fantezie. Îmi revine în minte dispoziţia lui oribilă 
de ieri. Nu aşa mi-l imaginasem. Dar nici căsătorit. 

— Bine, declar eu, încrucişându-mi braţele la piept. 
Fiindcă pare de-a dreptul nebunesc şi tiranic. 

Roşeşte şi pune câteva pliculeţe de mentă într-un ceainic 
de porțelan. 

— Îi place să ştie că sunt bine, atâta tot. 

— De ce? Doar eşti femeie în toată firea, rostesc chiar în 
clipa în care sună telefonul, şi tresărim amândouă. Poate că 
ar trebui să nu răspunzi. Să-l suni tu mai târziu. 

Îmi aruncă o privire încruntată şi agitată, drept care îmi 
regret ieşirea. La urma urmei, nu e treaba mea. Zâmbesc. 

— Glumeam. Nu mai spun nimic. 

Ea dă fuga pe coridor, cu telefonul lipit deja de ureche, şi 
când apa începe să fiarbă, o torn în ceainic. Nu aud fiecare 
cuvânt, dar dacă mă străduiesc, disting câte ceva. Acum 
chiar că mă simt ca o intrusă, dar nu mă pot stăpâni. E prea 
ciudat. David nu poate să fie decât cu câţiva ani mai 
vârstnic decât ea, nu suficient pentru a deveni un fel de 
figură paternă. Glasul ei răzbate până la mine. 

„N-am uitat. O iau acum. Abia m-am întors de la sală, 
asta-i tot. Nu, totul e-n regulă. Fac un ceai. Te iubesc.” 

Ce se simte în tonul ei? Frică? Mulţumire? Jenă? Foarte 
greu de spus. Poate că aşa vorbesc ei de obicei unul cu 
celălalt. Mă gândesc o clipă să deschid uşa din spate şi să 
ies pentru o ţigară scurtă, când Adele se întoarce. N-am 
auzit-o râzând deloc cât a vorbit la telefon, însă pare mai 
relaxată. 

— Am umplut eu ceainicul, îi spun. 

— Perfect. 

N-are de gând să adauge nimic despre convorbirea 
telefonică, iar eu n-o întreb. 

— la farfurii din dulapul de colo, îmi cere ea, şi vezi că în 
frigider găseşti humus, mezeluri şi nişte ardei umpluţi 
delicioşi. 

În timp ce mă minunez în faţa delicateselor din uriaşul 
frigider Smeg din inox, ea scoate câteva lipii din cutia de 
pâine şi apoi deschide, cu gesturi ferite, dulapul de 


e 84» 


deasupra. Arunc o privire peste umăr şi mă opresc locului. 

— Oho, dar ce de medicamente ai acolo! 

— Ei, am unele probleme de anxietate, răspunde ea, 
închizând repede dulapul. Cred că sunt mai agitată din fire. 
De asta îmi place atât de mult să merg la sală. Mă ajută să- 
mi consum energia. 

— Şi câte iei pe zi? 

Erau multe cutii cu pastile una peste alta şi nu pot să nu 
mă gândesc că atâtea medicamente nu fac bine nimănui. 

— Numai una sau două. Ce-mi prescrie David. O să le iau 
mai târziu. După ce mănânc puţin. 

Îmi dau seama că se simte jenată din cauza spuselor 
mele, dar faţa mea a fost dintotdeauna o carte deschisă. 
Mie mi se pare o femeie normală. Mai puţin normale sunt 
apelurile telefonice şi pastilele. Prescrise de soţul ei? Nu 
ştiu cât de etică e chestia asta. Dintr-odată vreau să plec 
imediat de aici. Nimic din toate astea n-a fost o idee bună. 
Îmi închipuisem că au un mariaj perfect şi minunat, dar 
acum nu mai sunt deloc invidioasă, nici măcar după ce am 
văzut casa asta superbă. Nici pe Adele, cu toată 
frumuseţea şi eleganța ei, n-o invidiez. Deloc. Casa pare 
doar o colivie aurită. Cu ce-şi umple oare timpul toată ziua? 
Poate că viaţa mea e doar o rutină istovitoare, dar cel puţin 
eu sunt ocupată cu ceva. 

— Hai să ducem totul afară şi să ne bucurăm de soare, 
mă îndeamnă ea şi înţeleg că am închis subiectul 
deocamdată. 

e 

Mâncarea e delicioasă şi, după mişcarea de la sală, sunt 
flămândă. Mai mult decât atât, Adele nu mănâncă aşa cum 
mi-o imaginasem. Credeam că e genul care se vaită că nu 
mai poate după trei înghiţituri de salată, dar se ghiftuieşte 
cu aceeaşi poftă ca mine. Nu trece mult şi am devorat 
aproape tot, iar Adele se duce să mai aducă pâine. 

— De ce n-aveţi copii? întreb pe nepusă masă. 

Nu văd de ce n-ar avea. De bani nu duc lipsă, ea nu 
lucrează şi sunt împreună de ceva vreme. 

Adele bea din ceai înainte de a-mi răspunde. 


e 85» 


— Cred că nu ni i-am dorit în acelaşi timp. David a vrut la 
început, dar eu nu eram pregătită. Acum e invers. 

— Ceasul biologic ticăie? 

— Poate. Puțin. Dar suntem foarte concentrați pe cariera 
lui. 

— Probabil că el e, dar tu cred că te plictiseşti. 

Nu ştiu de ce tot spun chestiile astea. Nu ştiu de ce vreau 
s-o ajut, dar vreau. Are o anumită vulnerabilitate. 

— Gătesc. Fac singură curat în casă. Nu suport ideea să 
vină cineva şi să facă asta în locul meu. Cred că îmi place 
să fiu o soţie tradiţională. Imi doresc doar să-l fac fericit. 

Nu ştiu ce să spun despre asta şi simt cum mă iau 
transpiraţiile pe sub colanţi. In timp ce ea stă acasă gătind, 
făcând curăţenie şi ducându-se apoi la sală ca să se 
menţină în formă, el iese să se îmbete şi să se pupe cu 
mame singure, plinuţe, cu copii la remorcă. 

— Oh, Doamne, am uitat! 

Ţâşneşte în picioare şi o ia la fugă în casă ca o gazelă, iar 
eu mă întreb ce-o mai fi acum? Vreun alt program dictat de 
David de care a uitat? Ce naiba se întâmplă în casa asta? 
Dar imediat revine cu un zâmbet larg, ţinând în mână un 
caiet vechi. 

— Am vrut să ţi-l dau la sală, dar am uitat, cu tevatura 
aceea cu telefonul. E pentru tine, să te ajute cu spaimele 
nocturne. 

Cum Dumnezeului şi-a amintit? Am pomenit de ele la 
cafea, da, însă doar în treacăt. 

— Şi eu aveam. Unele oribile. David a încercat să mă 
ajute în felul lui, mi-a dat o carte despre puterea viselor, de 
la un magazin caritabil, dar până la urmă a trebuit să fac 
terapie şi aşa mai departe. 

— Atunci când au murit părinţii tăi? 

Cu un fior de groază, încep să înţeleg. 

— Nu. Înainte de asta. Când eram mică. După ce au murit 
părinţii mei am avut alte probleme de somn, dar asta-i o cu 
totul altă poveste. Tu de când le ai? Ai vorbit cu cineva 
despre ele? 

Sunt uşor siderată. Dumnezeule, şi eu, şi Adele! Aceleaşi 


e 860 - 


spaime nocturne. Aceleaşi gusturi nesărate la bărbaţi. 

— Din copilărie, îi răspund, străduindu-mă să par 
nepăsătoare. La fel ca tine, bănuiesc. Mama m-a dus la 
doctor, dar se pare că ar fi trebuit să-mi treacă odată cu 
vârsta. În loc de asta, am ajuns să mă obişnuiesc cu ele. 
Numai că-mi alungau toţi iubiții. Umblam de colo colo cu 
ochii deschişi ca o nebună dintr-un film de groază, iar când 
încercau să mă trezească, îi loveam şi izbucneam în accese 
de plâns teribile. Zâmbesc, deşi amintirile nu sunt deloc 
amuzante. Lui lan totul i se părea extrem de agasant. Şi 
acum mai cred că în parte şi acesta e unul dintre motivele 
pentru care ne-am despărţit. M-am dus iar la medic, dar a 
zis că nu sunt spaime nocturne propriu-zise, fiindcă mi le 
amintesc, aşa că nu mi-a rămas decât să mă descurc 
singură cu ele. Somniferele mă ajută puţin, dar a doua zi 
mă simt ca naiba, şi nu-mi place să le iau dacă beau puţin 
vin. 

Nu mai adaug şi că în fiecare seară beau puțin vin. Adele 
nu trebuie să ştie şi asta. Doar nu mă /îmbăt în fiecare 
seară. Nu e nimic rău dacă beau unul sau două pahare, 
orice ar zice doctorii. Francezilor le prieşte. Dar nu vreau să 
mă gândesc la Franţa. „Insărcinată.” 

— Medicul acela a greşit, intervine Adele. Unele persoane 
îşi amintesc spaimele nocturne. Persoane ca mine şi ca 
tine. Ştii cât de rare suntem? 

Niciodată n-am văzut-o atât de însufleţită. E concentrată 
pe ceea ce spun eu. Atentă. Cu spatele drept. Clatin din 
cap. Niciodată nu m-am gândit prea mult la spaimele 
nocturne. Aşa sunt eu şi m-am obişnuit. 

— Mai puţin de unu la sută dintre adulţi au spaime 
nocturne şi doar un procent infim dintre ei şi le amintesc. 
Oameni ca mine şi ca tine, zâmbeşte Adele ca o 
întruchipare a fericirii. Ce uimitor e că două persoane din 
acest grup minuscul s-au întâlnit! 

Pare atât de bucuroasă, încât mă năpădeşte un alt val de 
vinovăţie. Ar trebui să mă duc acasă. Înapoi la viaţa mea, 
departe de a ei. Nu-i vreau ajutorul, dar sunt curioasă. A zis 
că are tulburări de anxietate, nu de somn. Dacă e ca mine, 


e 387 œ» 


aş fi crezut că somnul e în fruntea listei ei de probleme. Mă 
uit la caietul subţire de pe masă. 

— Şi cum mă va ajuta ăsta? 

— Trebuie să-nveţi să-ţi controlezi visele. 

Izbucnesc în râs, nu pot să mă abţin. Pare una dintre 
aiurelile alea New Age, iar eu sunt cinică din naştere. 

— Să le controlezi? 

— Asta am făcut eu. Ştiu că pare o prostie, dar mie mi-a 
schimbat viaţa. la caietul. Citeşte. Crede-mă, dacă eşti 
dispusă la un mic efort, scapi de spaimele nocturne, nu mai 
ai decât vise extraordinar de vii, pe care ti le alegi singură. 
Vise lucide. 

lau caietul şi mă uit pe prima pagină. Cuvintele sunt 
scrise îngrijit şi subliniate. 


Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZ o dată pe oră. 

Mă uit la mâinile mele. Îmi număr degetele. 

Mă uit la ceas (la cel de perete sau la cel de mână), 
întorc capul, mă uit înapoi. 

Sunt calm şi concentrat. 

Mă gândesc la o uşă. 


— Ăsta e al tău? întreb în timp ce-l frunzăresc. 

Pe unele pagini scrisul e mai mult mâzgălit, caligrafia de 
pe prima pagină fiind uitată rapid, iar spre sfârşit se vede 
că multe file au fost rupte. Nu e un caiet îngrijit. 

— Nu. A fost al unei persoane pe care am cunoscut-o 
cândva. Dar o parte din el îmi aparţine. Eram şi eu acolo 
când el a învăţat cum să procedeze. 


e 88 œ 


16 
ATUNCI 


— Să mă ciupesc şi să zic că sunt treaz? La fiecare oră? 
Vrei să umblu pe-aici făcând asta? De parcă n-ar fi şi aşa 
destui care ne cred ţicniţi! 

— Atunci, tot nu mai contează. 

— Dacă zici tu! 

— Şi ce e cu degetele? 

Locul acela de sub copac, pe malul râului, a devenit locul 
lor, şi cum vremea e bună, îşi petrec timpul liber acolo, 
lenevind la căldură sub ramuri. 

— Mâinile arată altfel când visezi. Am învăţat totul despre 
asta dintr-o carte pe care mi-a dat-o David când eram mică. 
Părinţii mi-au luat-o, au zis că e o prostie, şi cred că şi 
David era oarecum de aceeaşi părere, dar nu era prostie. 
Din ea ştiu tot ce o să te învăţ şi pe tine. 

E aproape mulţumită acum, şi cu toate că sunt scurte, iar 
ea încă e măcinată de durerea şi vinovăția pe care nu le-a 
procesat, momentele ca acesta au devenit tot mai dese. 
Faptul că s-a împrietenit cu Rob a salvat-o de ea însăşi. Elo 
readuce la viaţă. 

— Au dreptate în ceea ce spun despre tine, zice el. Chiar 
eşti nebună. 

Se preface că-i dă o palmă şi izbucneşte în râs. 

— Dar e adevărat. O să vezi. La fel se întâmplă şi cu 
timpul. Într-un vis, timpul nu curge niciodată constant. 
Orele se schimbă mai repede. 

— Sunt treaz, zâmbeşte el. Vezi? Mi-a reuşit! 

Îşi flutură degetele şi se uită la ele. 

— Nu trebuie să faci totul în acelaşi timp. 

— Dacă tot e să par dement, atunci vreau să par dement 
în toată regula. 

Adele îşi priveşte şi ea mâinile, cu vopseaua albastră 
uscată sub unghii şi cu ceasul lui David scânteind în lumina 
soarelui. Rob a avut dreptate, asistentele sunt mulţumite 


q 89 œ» 


de noile ei picturi - dacă pot fi numite aşa -, dar pe ea n-o 
ajută să-şi lase părinţii să se odihnească în pace. De fapt, a 
observat că-i vine în minte imaginea vechiului puţ părăsit 
din pădurea aflată în spatele casei. Se vede pe ea însăşi 
stând lângă el şi vărsându-şi trecutul în adâncul lui. Poate 
că într-o zi o să constate că s-a umplut, metaforic vorbind, 
şi că poate să-i pună capacul şi să treacă mai departe. 
Poate că atunci o să doarmă. Aşa cum dormea înainte, îi e 
dor de timpul acela petrecut în dosul propriilor pleoape. E 
parte din ea, iar sentimentul de vinovăţie nu e suficient 
pentru a-l şterge definitiv. 

— Încearcă, Rob! insistă ea. O să-mi fii recunoscător. 

— Bine, bine. Doar de dragul tău, acceptă el şi-i face cu 
ochiul. 

Zâmbesc amândoi, şi, pentru o clipă, căldura care-i 
învăluie nu e doar cea a soarelui, ci cea dinlăuntrul ei. 


e 90 œ» 


17 


— LOUISE — 


Sentimentul de vinovăţie de a-mi fi luat o zi liberă 
minţind că nu mă simt bine e complet alungat de tristeţea 
copleşitoare pe care o simt când Adam pleacă pentru o 
lună, ieşind în fugă din casă cu acea nepăsare dureroasă pe 
care doar copiii o au în entuziasmul lor. Indată ce uşa se 
închide în urma lui, micul nostru apartament devine 
deodată prea mare şi prea gol. Ca şi când toţi ceilalţi s-au 
mutat şi m-au părăsit. Nu ştiu ce să fac cu mine însămi. Mă 
fâţâi prin casă până când nu mai pot ignora ispita pe care o 
reprezintă sticla de vin. Când deschid sertarul să iau 
tirbuşonul, văd caietul pe care mi l-a dat Adele. Mă holbez 
la el o vreme, apoi îl scot. 

Pe coperta interioară, în colţul de sus, un nume e scris cu 
litere îngrijite. ROBERT DOMINIC HOYLE. Cele trei cuvinte 
mi se par mult mai interesante decât lista de instrucţiuni de 
pe pagina din dreapta. Mă ciupesc şi spun SUNT TREAZ o 
dată pe oră. Le trec cu vederea deocamdată - deşi astea, 
cel puţin, sunt lucruri pe care le pot face acasă - şi mă uit 
la numele necunoscut. Întotdeauna mi-au plăcut cărţile pe 
care cineva şi-a caligrafiat numele, ca acelea pe care le iei 
de la magazinele de caritate şi care au fost cândva primite 
în dar, cu dedicaţii scrise în interior - poveşti întregi 
ascunse îndărătul câtorva cuvinte; caietul ăsta e la fel. Cine 
să fie băiatul acela? Adele şi David sunt încă prieteni cu el? 
A crezut oare şi el, la fel ca mine, că toată chestia eo 
aiureală, când s-a oferit Adele să-l ajute? 

Întorc pagina şi mă aştept să găsesc alte instrucţiuni, dar 
însemnările - un scris des şi ascuţit, cu pixul, care nu 
păstrează linia orizontală - sunt mai mult decât atât. E 
consemnat un şir de încercări, cred. Destup sticla de vin, 
îmi umplu un pahar mare şi mă aşez din nou să citesc, 
intrigată de această capsulă scrisă a timpului, de acest 
fragment de trecut al lui Adele. 


e 91 œ» 


Dacă o să mă tot ciupesc ca idiotul, o să capăt atâtea 
vânătăi pe brațe, încât asistentele o să creadă că m-am 
apucat iar de droguri (aş vrea eu!), dar cel puţin aşa îmi 
trece timpul mai repede în locul ăsta de rahat. Două zile în 
care mi-am tot numărat degetele, m-am uitat la ceasuri şi 
m-am ciupit până mi-a venit rău, şi tot degeaba. Adele zice 
că trebuie să am răbdare. Cel puțin o spune zâmbind. 
Răbdarea nu e punctul meu forte. Dar mă pricep s-o fac să 
râdă. Şi ea mă face să râd. Noroc că există Adele! Fără ea, 
locul ăsta de tot râsul ar fi suficient ca să-mi vină cheful să 
mă arunc în lac de plictiseală. Am fost la dezintoxicarea lor 
de rahat. Nu pricep de ce a trebuit să mă trimită aici şi să 
mă pedepsească de două ori! Tipic pentru javra de Ailsa. E 
gratis, aşa că hai s-o facem! Sunt sigur că ea l-a convins pe 
doctor să mă trimită aici, ca să nu-i mai aglomerez 
apartamentul, iar ea să i-o poată trage oricui, oricând. 

Adele e altfel. Încerc rahatul ăsta doar pentru ea. Visele 
nu mă deranjează propriu-zis; uneori chiar îmi plac, într-un 
fel sucit. Mă fac să mă simt mai viu decăt în viața reală. 
Uneori am senzația că aş merge prin apă. Toţi în jur sunt 
anoşti. Toţi sunt previzibili. Fiecare e doar pentru sine 
însuşi. Inclusiv eu, dar, până la urmă, ce-ar vrea oamenii de 
la mine? Au văzut ei unde naiba trăiesc? Inevitabil, oamenii 
sunt de rahat şi merită să fie tratați ca atare. Dar nu şi 
Adele. Ea e cu adevărat frumoasă, şi pe dinăuntru, şi pe 
dinafară. Sigur că am scris asta în ideea că ea nu va vedea 
niciodată caietul ăsta. Nu vreau să râdă de mine. Poate că 
sunt simpatic şi deştept, dar ştiu că sunt şi slăbănog, şi plin 
de coşuri, şi că am aparatul ăsta dentar idiot. Ea n-ar 
înțelege. Ar crede că aş vrea să mi-o pun cu ea (ceea ce 
chiar nu vreau). Dar cred că pur şi simplu majoritatea 
oamenilor nu-mi plac. Majoritatea oamenilor nici nu există 
pentru mine, nu într-un sens real, dar de Adele îmi place. 
Îmi place să fiu în preajma ei. Sunt fericit când e lângă mine 
şi pielea nu mă mănâncă atât de tare când sunt cu ea. 
Suntem prieteni. Cei mai buni prieteni, bănuiesc. Nici nu-mi 
amintesc când am avut ultima dată un cel mai bun prieten. 


e 92 œ 


Adele Rutherford-Campbell e prima mea cea mai bună 
prietenă. lar ăsta e, în mod bizar, un sentiment plăcut. 


Când aud soneria de la uşă, mă ridic atât de repede, 
încât aproape că vărs ce-a mai rămas în sticla de vin pe jos. 
Uit instantaneu de caiet şi ies în goană din camera de zi. 
Adam e, el trebuie să fie! S-a răzgândit! Nu vrea totuşi să 
plece pentru o lună şi, printre plânsete şi ţipete, i-a cerut lui 
lan să-l aducă înapoi acasă. La mine. Mama lui. Mami. 
Centrul întregului lui univers. În ciuda exclamaţiilor 
entuziaste pe care le-a tot scos când a plecat la cinci şi 
jumătate, cu Paddington la subsuoară, mi-am convins în 
aşa măsură creierul cherchelit că el e, întors acasă, încât, 
atunci când deschid uşa, nu pot să fac altceva decât să mă 
holbez, năucă. 

— Oh! bâigui. Tu eşti. 

— Bună! 

Nu e Adam. E David. David stă la mine în prag, rezemat 
de tocul uşii de parcă are nevoie de sprijin. Ochii mei îl văd, 
dar creierul se străduieşte să creadă. David e aici. 

— Ai sunat că nu te simţi bine. Am vrut să văd ce mai 
faci. 

Pare stânjenit, dar asta-l face într-un fel mai atrăgător şi 
dintr-odată sunt foarte, foarte conştientă de paharul de vin 
pe care-l ţin în mână. Ce naiba caută el aici? De ce să vină 
încoace? lar eu de ce nu m-am fardat puţin? De ce sunt atât 
de ciufulită? Şi de ce mă sinchisesc de toate astea, ca o 
idioată? 

— M-a durut capul. Mi-e mai bine acum. 

— Pot să intru? 

Inima îmi bate nebuneşte şi am roşit. Arăt ca naiba. Nu 
că ar conta. Nu contează. Dar am senzaţia că am fost 
prinsă cu minciuna la serviciu şi, dincolo de toate astea, 
mai e şi secretul ăla aiurit în care m-am implicat. „Hei, m- 
am împrietenit cu soţia ta!” 

— Sigur. 

Fac un pas într-o parte şi abia apoi îmi dau seama că nici 
el nu e tocmai treaz. Nu e beat criţă, dar are o privire vagă 


e 93 œ 


şi nu e prea sigur pe picioare. Se împleticeşte până în 
bucătărie şi îl trimit în camera de zi, în timp ce mai iau un 
pahar şi încă o sticlă cu vin din frigider, şi mă duc după el. 
Caietul pe care mi l-a dat Adele ieri e pe măsuţa de lângă 
canapea şi, când mă aşez, îl împing repede pe podea, unde 
el nu poate să-l vadă. Simt că mă ia puţin cu rău. Ce dracu’ 
caută el aici? Mă concediază? Şi în ce dispoziţie o fi? 

Se aşază pe marginea canapelei, cu totul nelalocul lui în 
harababura din viaţa mea, şi mă crispez niţel când îmi 
amintesc cât de spațioasă şi de ordonată e casa lui. La 
mine e praf pe televizor, pe care nu l-am mai şters de-o 
veşnicie, iar vârtejul numit Adam e încă prezent sub forma 
jucăriilor împrăştiate şi a firelor încâlcite ale consolei de 
jocuri dintr-un colţ. Îi întind paharul şi sticla plină, iar eu mi- 
| umplu pe al meu cu resturile din cea pe care aproape că 
am terminat-o. Mâine o să am o mahmureală grozavă la 
lucru, dar am o bănuială că n-o să fiu singura. Plus că o să 
fie vineri şi cel puţin nu trebuie să-mi mai fac griji să-l 
pregătesc pe Adam pentru şcoală. Chestia asta mă face să 
mă simt goală pe dinăuntru, aşa că mai beau niţel. 

— Cum ai aflat unde locuiesc? i 

Mi se pare ciudat să stau lângă el, aşa. Imi simt tot trupul 
electrizat, trădându-mă chiar în timp ce mă străduiesc să 
rămân imperturbabilă. 

— Mi-a fost teamă că din vina mea n-ai venit azi, spune 
el fără să se uite la mine. Ştii, fiindcă mi-am vărsat nervii pe 
tine. Mi-au zis că tu nu-ţi iei niciodată liber pe motiv de 
boală. 

Asta e parţial adevărat. Slujba e bună, aproape de casă. 
Mai degrabă mă târăsc până acolo cu tot cu gripă, decât să 
risc s-o pierd şi-n plus e un respiro grozav după toţi copiii şi 
toate mamele de la şcoală. Companie adultă trei zile pe 
săptămână. Mă simt vinovată că am zis că nu mi-e bine. Ar 
fi trebuit să fiu sinceră, dar când mi-a propus Adele părea 
foarte rezonabil şi, la urma urmei, fiecare-n ţara asta mai 
trage din când în când câte o minciună. 

— Ţi-am luat adresa şi numărul de telefon din dosarul de 
la clinică, dar am crezut că, dacă o să te sun, o să-mi închizi 


e 94 œ» 


telefonul. 

Se uită la mine pieziş; cu un aer defensiv, trist şi 
cherchelit. Foarte atrăgător. Genul de bărbat căruia ai vrea 
să-i vindeci durerile. Genul de bărbat care ai vrea să-ţi 
vindece ţie durerile. Dar cine e el de fapt? De ce-i pasă de 
ziua mea liberă? Şi de ce i-aş închide eu telefonul şefului 
meu? Mă gândesc la dulapul plin de pastile, la apelurile 
telefonice şi la zâmbetul dulce al lui Adele. Oare încearcă să 
mă controleze şi pe mine? Sau am început eu să văd 
comportamente suspecte la toţi bărbaţii fiindcă sunt 
furioasă pe lan care e fericit cu altă femeie? Uf, ce nu-mi 
place când despic firul în patru! 

— Cred că ar trebui să te duci acasă, îi spun. 

El se încruntă şi priveşte în jur, de parcă tocmai ar fi 
observat că lipseşte ceva. 

— Copilul tău s-a culcat? 

— Nu. A plecat cu tatăl lui pentru o lună. Azi. 

lau încă o înghiţitură zdravănă de vin, deşi capul mi se 
învârteşte deja, în ciuda valului de adrenalină stârnit de 
sosirea lui David. 

— Ah! 

O fi el beat, dar prost nu e, şi văd cum îi pică fisa cu 
privire la ziua mea liberă pe motiv de boală. Dar nu prea 
mai poate face mare lucru acum - poate doar dacă vrea să- 
i spună doctorului Sykes că a fost la mine acasă şi am băut 
împreună, ceea ce ar fi cam bizar, fără nicio îndoială. 

— Trebuie să fie drăguţ să ai o familie. 

— Am avut o familie, ripostez eu şi îmi aud tonul mai 
amar decât intenţionasem; „Lisa e însărcinată”. Acum sunt 
doar o mamă singură în Londra, unde e întotdeauna atât de 
uşor să-ţi faci prieteni noi când ai trecut de treizeci de ani. 
Sau nu. Să-ţi trăieşti viaţa în ritm de rock and rol, adaug 
ridicând paharul în aer. Oricum, şi voi aţi putea avea copii. 
Sunteţi destul de tineri amândoi. 

Am rostit cuvintele aproape cu agresivitate - ca un 
memento ferm al faptului că e însurat. Unul adresat mie tot 
atât cât lui. Şi corpului meu, care nu poate sta liniştit când 
e atât de aproape de el. 


e 95 - 


David îşi goleşte rapid paharul şi îl umple încă o dată. 
Chiar şi în starea mea departe de a fi trează, tot îmi spun 
că a făcut-o cu mişcări puţin cam prea experte. Să fie asta 
una dintre problemele lor? Aceea că bea? Cât de des se 
îmbată aşa? 

— Mă întreb dacă a fost mâna sorții, zice el. Faptul că ne- 
am întâlnit la bar. 

Aproape că izbucnesc în râs, dar nu scot decât un chicot 
obosit. 

— Cred că a fost doar ghinion. 

In clipa următoare se uită la mine, se uită la mine cu 
adevărat, drept în ochi, şi nu pare să observe că părul mi-e 
ciufulit, că nu m-am fardat şi că arăt, într-un cuvânt, ca un 
rahat. 

— Aşa vezi tu lucrurile? 

Stomacul îmi flutură puţin. Nu mi-l pot stăpâni. Are el 
efectul ăsta asupra mea. De parcă mi-ar închide creierul 
într-o cutie, şi trupul e cel care preia controlul. 

— Păi, ţinând seama de circumstanţe, pentru mine nu s-a 
dovedit prea grozav. Am întâlnit şi eu în sfârşit un bărbat 
care îmi place şi am constatat că-i însurat. 

Pare că flirtez. Pe jumătate beată, o uşă pe jumătate 
deschisă. Aş fi putut să spun că a fost o greşeală şi că nu se 
va mai repeta. Aşa ar fi trebuit. Dar n-am făcut-o. 

— Eu nu m-am mai simţit atât de relaxat cu nimeni, de 
mult timp, replică el. Am râs amândoi, nu? Oamenii ar 
trebui să poată râde împreună. Chestia asta ar trebui să 
dureze, orice altceva se va mai întâmpla. 

Cuvintele lui mă duc cu gândul la ce mi-a spus Sophie 
despre soţul care ţi-e cel mai bun prieten, şi mă simt 
deodată tristă şi pierdută. Ce vrea omul ăsta de la mine? 

— E foarte plăcut apartamentul tău. Se simte că e locuit, 
comentează el şi îmi observă stinghereala. Ştii la ce mă 
refer: aici trăieşte o familie. 

— Cred că de fapt cuvântul pe care-l căutai e 
„dezordonat”. 

— M-am tot gândit la tine. 

A rostit cuvintele cu un regret sesizabil, însă inima tot îmi 


e 96 œ» 


tresaltă. Se gândeşte la mine. Imediat mă întreb când şi cât 
de des şi ce anume gândeşte, iar în tot timpul ăsta 
conştiinţa îmi şopteşte: „O cunoşti pe soţia lui, o placi pe 
soţia lui”. Şi „Tipul are schimbări de dispoziţie ciudate şi o 
căsnicie bizară”. Şi totuşi, inima mi se strânge şi simt o 
revărsare de tandreţe şi de dorinţă. 

— Nu-i mare lucru de capul meu, răspund şi fiecare nerv 
îmi freamătă. Soţia ta e foarte frumoasă. 

— Da. E frumoasă. 

Mai bea din vinul lui, iar eu din al meu. Unde o să ducă 
toată chestia asta? Acolo unde cred eu c-o să ducă? Ar 
trebui să-i cer să plece, ştiu că aşa ar trebui să fac, dar în 
loc de asta, stau şi îmi înghit nodul din gât, şi am furnicături 
peste tot. 

— Dar tu eşti... adaugă el şi se uită la mine, iar eu aş 
vrea să mă topesc. Dar tu eşti încântătoare. 

— De cât timp sunteţi împreună? 

Trebuie să calmez situaţia. Trebuie să mă calmez pe 
mine. Să-i spun că am cunoscut-o. Ar trebui, dar n-o fac. 
Fiindcă aşa s-ar încheia totul, indiferent ce-o fi însemnând 
acest tot, iar eu pur şi simplu încă nu pot să fac asta. Şi, în 
definitiv, nu se întâmplă nimic. 

— De mult timp, răspunde el, coborând privirea în podea. 
Dintotdeauna. 

Mă gândesc la felul în care mi-a spus ea povestea. Cum a 
salvat-o el din foc. De ce nu recunosc acum dragostea 
aceea a lui pentru ea? Dar, pe de altă parte, pentru ce ar 
afişa-o de faţă cu mine? 

— Şi ea e medic? îl întreb. 

Minciuni şi adevăruri şi teste. 

— Nu. Nu e. Nici nu sunt sigur ce e. Dar nu lucrează. Tot 
nu se uită la mine, dar îşi învârte vinul în pahar, după care 
ia din nou câteva înghiţituri. Şi nu m-a mai făcut de mult să 
râd. 

După asta mă priveşte, şi faţa îi e atât de aproape dea 
mea, încât mă tem că o să-mi sară inima din piept. 

— Atunci, de ce mai stai cu ea? 

Cuvintele sunt o trădare teribilă a lui Adele, însă vreau 


e 97 œ» 


să-i testez limitele. Să văd dacă se frânge, dacă e copleșit 
de remuşcări şi pleacă, sau orice altceva. Dar ultimele 
rămăşiţe de hotărâre mi se spulberă. Dacă mai stă mult 
aici, o să mă dau iar în spectacol. 

— Dacă sunteţi nefericiţi, mai bine vă despărțiți. Nu e 
chiar atât de greu, odată ce decizi s-o faci. 

Scoate un hohot scurt de râs, de parcă ăsta ar fi cel mai 
trăsnit lucru pe care l-a auzit într-o zi plină de lucruri 
trăsnite, apoi tace o vreme, uitându-se în pahar. Cine e 
tipul ăsta pe care-l ascunde dincolo de şarmul şi de 
perspicacitatea lui? Şi ce-i cu ursuzenia asta alcoolică? 

— Nu vreau să vorbesc despre căsnicia mea, răspunde 
într-un târziu. Nu vreau să mă gândesc la căsnicia mea. 

întinde mâna şi-mi atinge părul, o buclă rebelă 
înfăşurându-i-se pe deget, şi simt că iau foc. Vinul, plecarea 
lui Adam, singurătatea şi senzaţia teribilă de victorie fiindcă 
el e aici, în casa mea, sunt toate paie pe focul dorinţei 
mele. Îl vreau. Nu pot să mă controlez. Şi el mă vrea. Se 
apleacă spre mine, şoldurile îi alunecă peste ale mele, 
uşoare ca aripile de fluture în delicioasa lor ispitire, şi 
răsuflarea mi se taie. 

— Trebuie să... 

Fac un semn, jenată, spre coridor, mă ridic şi mă duc la 
baie. 

Mă aşez pe closet şi pe urmă îmi dau cu apă pe faţă. Nu 
pot să fac aşa ceva. Nu pot. Chiar în timp ce-mi spun asta, 
mă spăl în fugă şi-i mulţumesc lui Dumnezeu că m-am 
depilat până sus înainte să mă duc la sală cu Adele. Sunt 
beată. Nu gândesc normal. Mâine-dimineaţă o să mă urăsc. 
Toate astea îmi trec prin minte, dar un şuvoi de zgomot alb 
şi de poftă carnală le îneacă. Adam a plecat pentru o lună. 
Lisa e însărcinată. Eu de ce să n-am măcar asta? In oglindă, 
faţa îmi e roşie. 

Doar în seara asta, îmi spun. A doua oară n-o să se mai 
întâmple. Poate că el a şi plecat deja. Poate şi-a dat seama 
de greşeala pe care a făcut-o venind aici şi s-a întors la 
casa lui perfectă şi la soţia perfectă. „Ar fi bine”, îmi spun în 
timp ce corpul urlă că asta-i o minciună. „Nu pot să fac aşa 


e 98 œ» 


ceva. Nu trebuie să fac aşa ceva.” 

Când deschid uşa, el e în prag, aşteptându-mă, şi înainte 
să pot spune ceva, mă trage lângă el, gura lui o acoperă pe 
a mea şi un curent electric mă străbate din cap până în 
degetele de la picioare. Cred că bâigui ceva, cum că ar 
trebui să ne oprim, dar în acelaşi timp trag hainele de pe el 
şi ne împleticim, ameţiţi, spre dormitor. Am nevoie de asta, 
doar o dată. Şi pe urmă o să mi-l scot din minte. Neapărat. 

e 

După aceea, când ne-am recăpătat suflul şi nu ştim bine 
cum să ne privim unul pe celălalt, el intră în baie să facă un 
duş scurt, iar eu îmi pun capotul vechi şi mă duc să strâng 
sticlele şi paharele de vin din camera de zi. Nu ştiu să spun 
cum mă simt. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt. Mă doare 
capul, iar combinaţia de vin şi sex m-a îmbătat mai rău 
decât ar fi fost normal. Omul ăsta mă termină! 

Încerc să nu mă gândesc că Adele îl aşteaptă acasă, cu 
mâncarea gătită pusă la cald, în cuptor. Pielea încă mă 
furnică la amintirea atingerilor lui, dar inima mi-e goală pe 
dinăuntru. A trecut atât de mult timp, încât parcă trupul 
meu abia acum s-a trezit. Sexul n-a fost grozav - eram 
amândoi prea beti pentru asta -, dar a fost tandru şi cald, 
iar el m-a privit tot timpul, m-a privit cu adevărat, şi era 
tipul de la bar, nu şeful meu, soțul lui Adele, iar eu nu mi- 
am lăsat nici ochii, nici mâinile să zăbovească pe cicatricele 
pe care le-a căpătat salvându-şi soţia din foc. 

Când vine în bucătărie, e îmbrăcat şi încă nu-mi poate 
întâlni privirea. Mă simt ieftină. Şi-a făcut duş fără să-şi ude 
părul, prezervativul e deja la canal, aruncat în closet, şi 
orice urmă a infidelităţii a dispărut. 

— Ar trebui să plec, îmi spune. 

Înclin din cap şi încerc să zâmbesc, dar îmi iese mai 
degrabă o grimasă. 

— Ne vedem mâine, la lucru. 

Mă aştept să deschidă uşa şi s-o zbughească, şi pentru 
un moment pare că aşa va face, dar se întoarce şi mă 
sărută. 

— Îmi pare rău, adaugă. Ştiu că e o porcărie. 


e 99 œ» 


Îmi amintesc de surâsul dulce al lui Adele şi vreau să-i 
spun că o trădez şi sunt la fel de vinovată ca el, dar nu pot. 

— Nu te mai gândi. Ce-i făcut e bun făcut. Nu mai putem 
schimba nimic. 

— Nici nu vreau să schimb ceva. Dar situaţia e... Ezită o 
clipă şi apoi continuă: Dificilă. Nu pot să explic. 

Aş vrea să-i spun că nu e chiar atât de dificil. Oamenii îşi 
înşală mereu partenerii. Motivele sunt întotdeauna egoiste 
şi primare; scuzele pe care le născocim sunt complicate. 
Însă tac. Capul îmi vuieşte şi sunt un adevărat vârtej de 
emoţii. 

— Trebuie să pleci, îi cer şi-l împing spre uşă. Nu vreau 
să spună ceva ce m-ar putea face să mă simt mai oribil 
decât mă simt deja. Aşa că adaug: Şi nu-ţi face griji, chestia 
asta n-o să aibă niciun ecou la serviciu. 

Pare uşurat. 

— Bun. Uneori ea... Nu ştiu cum... bâiguie fără niciun 
înţeles, dar îl las în pace. Nu-mi place să... Sunt lucruri care 
trebuie să rămână departe de serviciu. 

„E genul care compartimentează.” 
Dacă ar şti ea în ce măsură...! 

— Pleacă, îi cer din nou, şi de data asta se duce. 

„Ei bine”, îmi spun în timp ce uşa se închide, iar eu 
rămân singură, teribil de singură. „Deci asta e.” Un nou 
prag de jos atins. Nici chiar Sophie n-ar fi făcut aşa ceva. In 
ciuda tuturor suspiciunilor mele din cauza felului în care se 
poartă cu Adele, tot am făcut sex cu el la prima ocazie care 
mi s-a oferit. 

Îmi umplu un pahar cu apă, iau un ibuprofen şi mă întorc 
în pat. Nu vreau să mă gândesc la ce s-a întâmplat. Nu 
vreau să mă gândesc la ei. Vreau doar să dorm şi să-mi 
şterg totul din minte. 


Asta a spus Adele. 


e 
Mă trezesc în bucătărie, cu apa curgând şi fluturându-mi 
braţele în faţa ochilor în încercarea de a-mi alunga visele. 
Abia pot să respir şi sunt înfierbântată. E deja lumină afară. 
Clipesc des şi gâfâi greu, şi pentru o clipă am impresia că 
razele soarelui de dimineaţă sunt flăcări care mă-nconjoară, 


e 100 œ» 


dar apoi, treptat, revin în lumea reală, însă visul e încă 
limpede. Acelaşi dintotdeauna. Adam pierdut, întunericul 
prinzând viaţă ca să mă înghită. De data asta a fost însă 
puţin altfel. De fiecare dată când mă apropiam de glasul lui 
Adam şi deschideam o uşă în clădirea părăsită, dădeam 
peste Adele sau peste David într-o încăpere cuprinsă de foc 
şi ambii strigau la mine ceva ce nu reuşeam să înţeleg. 

E ora şase dimineaţa, mă simt ca naiba şi stomacul mă 
doare de la băutură şi de vinovăţie, dar şi de resturile 
visului, şi sunt istovită. E prea târziu ca să mă mai culc la 
loc şi pentru un moment mă gândesc să anunţ şi azi că nu 
mi-e bine şi că-mi iau zi liberă, dar n-am de gând să mă 
comport aşa. Sue a observat cu siguranţă că nu mai vin la 
birou aşa devreme cum obişnuiam şi o altă zi de concediu 
medical o va pune pe gânduri. În plus, vreau să readuc 
lucrurile la normal. Să pretind că seara trecută n-a existat. 
Sunt jalnică şi mizerabilă, însă chiar în momentul în care 
mă gândesc la asta, tremur uşor la amintirea sexului. N-am 
avut orgasm - niciodată n-am de prima dată -, dar a reuşit 
să-mi trezească trupul la viaţă şi va trece o vreme până 
când să revină la starea mea obişnuită de viaţă fără sex. 

Imi fac o cafea şi mă duc în camera de zi, unde văd 
caietul aruncat pe podea. Şi sentimentul de vinovăţie mă 
cuprinde din nou. Adele a încercat să mă ajute, iar eu m-am 
culcat cu soţul ei. Cum de-am permis aşa ceva? 

Trebuie să pun ceea ce s-a întâmplat cu David într-un 
compartiment închis din capul meu, separat de Adele, 
fiindcă altfel risc să fac ceva prostesc, de pildă să-i spun 
totul numai ca să mă simt eu mai bine. Şi n-o să mă simt 
deloc mai bine, iar ea o să se simtă mult mai rău. Mă 
gândesc la Sophie şi la aventurile ei, cum nimeni nu-i spune 
soţiei niciodată, şi cum viaţa tuturor e, probabil, o 
încrengătură de secrete şi minciuni, dacă stai s-o analizezi. 
Niciodată nu poţi să ştii cine e o persoană cu adevărat, 
dincolo de aparenţe. Şi, într-un soi de solidaritate cu Adele, 
mă ciupesc. 

„Sunt trează”, îmi spun şi mă simt aiurea auzind 
cuvintele reverberând în apartamentul gol. 


e 101 œ» 


Toată chestia asta e o aiureală, dar perseverez. Mă uit la 
mâini şi-mi număr degetele. N-am niciun chef să mă ridic şi 
să mă duc să mă uit la ceasul din bucătărie. Chestia asta 
pot s-o fac când ajung la birou. Dar asta nu e deloc o 
pedeapsă adevărată. In niciun caz pentru ce am făcut. 
Faptul că eşti un elev bun nu poate compensa o asemenea 
trădare. Doamne, ce mă doare capul! David şi Adele... Nu 
prea ştiu ce înseamnă fiecare pentru mine. Un iubit? O 
nouă prietenă? Nici una, nici alta? Mă fascinează amândoi, 
atât individual cât şi ca pereche, şi poate că de fapt asta e 
tot. Pe lângă haosul care stă să se întâmple. Nu pot să-i 
păstrez pe amândoi. Nu pot. Trebuie să aleg. 

Telefonul, încă în dormitor, începe să sune, iar inima-mi 
tresare. 

— Bonjour, maman, spune Adam şi râde. Bună, mami! 
Sunt în Franţa şi încă n-am mâncat melci, dar tati a zis să te 
sun înainte să pleci la serviciu... 

În clipa asta, auzindu-i turuiala veselă şi surescitată de 
dimineaţă, care-mi umezeşte ochii, îmi vine să-l sărut pe 
lan. Ştie în adâncul sufletului cât de greu mi-a fost să 
accept, să-mi las copilul să plece cu ei doi, mai ales acum, 
că între noi a apărut acea sarcină. Ştie cât de important e 
pentru mine să-i aud glasul fără să fiu eu cea care 
telefonează. Şi ştie că nu vreau să fiu prea sufocantă, cu 
toate că Adam e băieţelul meu şi va fi întotdeauna. Ştie că 
sunt mândră şi că, atunci când mă simt lovită, sunt în stare 
să merg până-n pânzele albe. Mă cunoaşte bine. Poate că 
mă scoate din sărite felul în care s-a purtat cu mine, poate 
că mi-e ciudă fiindcă el e fericit, dar mă cunoaşte bine. lar 
după seara trecută, cu David, gândul ăsta îmi aduce o 
stranie alinare. 

Râd vreme de vreo două minute împreună cu băieţelul 
meu, care la un moment dat fuge cine ştie unde, iar lan îmi 
spune că totul e în regulă, vremea e bună şi n-au avut 
întârzieri. E o conversaţie banală, politicoasă, dar mă ajută 
să mă simt puţin mai bine. Asta e viaţa mea adevărată, cu 
toate că acum sunt pe la periferia ei, nesigură pe mine. 
Asta e viaţa cu care trebuie să mă împac. 


e 102 œ» 


Când - şi dacă - harababura asta teribilă pe care am 
iscat-o va exploda, cel puţin îl voi avea pe Adam, şi pe lan, 
în felul nostru propriu. Legaţi unul de celălalt prin copilul 
nostru. 

Când închid, mă simt deja mai bine, iar duşul îmi 
spulberă cele mai rele efecte ale mahmurelii. Îmi privesc 
mâinile prin jetul de apă şi-mi număr degetele. Mă ciupesc 
şi-mi spun că sunt trează. Incerc să nu mă gândesc la 
partida de sex cu David, în timp ce mă străduiesc să mă 
debarasez de ea. O să mă îmbrac în pantaloni şi o să mă 
fardez foarte discret. Ceea ce s-a întâmplat seara trecută 
nu trebuie să se mai repete. Chiar nu trebuie. E musai să 
procedez corect, iar asta nu înseamnă să-l aleg pe David. 


e 103 >» 


18 


— ADELE — 


Am  plătit-o cu cardul de credit, printre celelalte 
cumpărături de la supermarket. In mod normal, păstrez 
toate bonurile de casă, în caz că el vrea să le vadă, dar nu 
mi le-a mai cerut de vreo doi ani şi, chiar dacă ar reîncepe 
să le ceară acum, i-aş spune că pe ăsta l-am pierdut. N-o să 
pot cumpăra aşa tot ce-mi trebuie, dar deocamdată cardul 
de credit îmi e util. Nu mai pot economisi nimic din banii de 
gospodărie, fiindcă am folosit o sumă mare ca să plătesc 
abonamentul de o lună la sală pentru Louise şi va trebui să- 
mi ajustez cheltuielile în mod corespunzător - ca să 
folosesc expresia preferată a lui David. 

Dar asta presupune să fac unele sacrificii în privinţa 
preferințelor mele alimentare - să iau pentru masa de 
duminică pui de la supermarket, hrănit cu porumb, în locul 
celui de la măcelăria organică. Oricum, David nu va 
remarca diferenţa, deşi sub toate straturile alea îndărătul 
cărora se ascunde e tot un băiat de la ţară. Ştie să 
deosebească un ou proaspăt, de curte, de altul de la găini 
de crescătorie în aer liber, dar cam atât. Eu sunt cea cu 
gusturi culinare decadente, iar el mi le îngăduie. 

Mă uit la ţigara electronică, la bateria de rezervă şi la 
cartuşele de schimb. Probabil că Louise nu are starea 
emoţională potrivită pentru a încerca să se lase de fumat 
acum, dar pe asta va fi dispusă s-o încerce. Ştiu că va fi. li 
place să le facă celorlalţi pe plac. Mă cuprinde un nou val 
de amărăciune. O grăsană căreia îi place să le facă 
celorlalţi pe plac. Incerc să-mi stăpânesc pornirea de a 
azvârli dispozitivul costisitor, zdrobindu-l de perete. 

Gândul la ea mă face din nou să plâng în timp ce stau în 
bucătărie, cu nasul în batistă şi cu razele soarelui 
pătrunzând pe uşa din spate. Azi nici măcar nu m-am uitat 
în oglindă. Nu vreau să văd acea faţă frumoasă care m-a 
dezamăgit. Cafeaua mea stă pe masă, neatinsă şi rece, iar 


e 104 œ» 


eu mă uit, cu ochi înceţoşaţi, la telefonul pe care-l ţin în 
mână. Trag aer adânc în piept şi mă controlez, după care 
tastez repede textul pe care mi l-am pregătit deja în minte. 


Sper că eşti bine şi că reziști fără Adam ©. Am pentru 
tine un cadou care să te inveselească. Mergem la sală luni? 
Și după aceea luăm prânzul împreună? Hai să ne facem 
siluete de plajă, chiar dacă nu plecăm în vacanţă! A x 


Nu pomenesc nimic despre cearta de aseară cu David, 
nici despre felul în care a plecat furibund şi cum m-am 
prefăcut eu adormită când el s-a întors în sfârşit şi s-a dus 
să se culce în camera de oaspeţi. Nu-i spun cum a venit la 
mine în miez de noapte şi s-a oprit lângă patul meu, 
privindu-mă în tăcere, şi cum i-am simţit, stând acolo cu 
ochii strâns închişi, ura şi furia revărsându-i-se din trupul 
încordat, crispat, şi cum abia dacă am respirat până când 
nu l-am auzit ieşind. Nu-i spun nici că dimineaţă nu m-am 
ridicat din pat ca să-mi iau la revedere când a plecat la 
serviciu, ci am stat şi am plâns cu faţa în pernă şi m-am 
străduit să nu vomit, şi încă mă străduiesc să nu vomit. 

Nu-i spun niciunul dintre aceste lucruri, fiindcă, aşa 
mânioasă cum sunt, nu vreau să se simtă şi mai rău decât 
se simte deja. Nu vreau să-mi pierd noua prietenă, chiar 
dacă ea m-a trădat, iar eu clocotesc de furie şi de gelozie. 
Trebuie să-mi stăpânesc sentimentele astea. Fiindcă nu-mi 
vor face niciun bine şi nu-l vor determina pe David să mă 
iubească. 

Numai că m-a surprins. Nu mă aşteptasem ca relaţia lor 
să escaladeze atât de rapid. Am forţat cearta de seara 
trecută, dar nu mi-a fost greu. Prea multe mocnesc sub 
suprafaţă - pereţii verde-pădure ai dormitorului, pisica, 
ceea ce s-a întâmplat înainte să ne mutăm şi întotdeauna, 
întotdeauna secretul din trecut, care ne uneşte prea strâns. 
Credeam că se va duce undeva să se îmbete, dar nu mă 
aşteptasem ca de la bar să ajungă la uşa lui Louise. Nu 
încă. Nu de seara trecută. 

Îmi dau din nou lacrimile. În mine e un puț fără fund plin 


< 105 œ» 


cu lacrimi şi încerc să respir adânc ca să le stăvilesc. Ştiam 
că va fi greu. Trebuie să strâng din dinţi. Louise, cel puţin, a 
încercat să refuze. E o femeie de treabă. A pomenit despre 
mine şi a încercat să-l trimită acasă. În plus, era şi ea 
băută. E uşor să-ţi pierzi controlul când eşti beat; cu toţii 
avem defectul ăsta. Mă supără faptul că s-a culcat cu el şi 
mă supără că lucrul ăsta mă doare atât de tare, dar nici 
măcar nu pot da vina pe ea. L-a cunoscut înainte să mă 
întâlnească pe mine şi începuse deja să-l dorească. Cel 
puţin n-a încercat să profite de asta la serviciu, deşi prima 
seară cu el la bar trebuie să fi fost ceva cu totul special în 
viaţa ei tristă şi anostă. De asta îmi place de ea. Sigur căi 
se scurg ochii după el. Cum aş putea să fiu furioasă pe ea 
fiindcă i se pare fascinant, când eu însămi îl iubesc atât de 
mult? 

A fost mult mai rapid decât mă aşteptasem. El o place 
mai mult decât aş fi crezut, iar asta a fost pentru mine ca o 
lovitură în plex. 

Trebuie să fiu puternică. M-am cam înmuiat în ultimii ani. 
Louise reuşeşte să-l facă fericit şi asta e tot ce contează, 
deşi aş vrea să mă pot duce la clinică, s-o iau de păr şi s-o 
târăsc în stradă, şi să urlu la ea pentru că a fost atât de 
slabă - că şi-a desfăcut atât de repede picioarele pentru 
soţul meu infidel. Îmi reamintesc că am nevoie ca ea să-l 
facă fericit şi că trebuie să mă adun şi să concep un plan. 

Imi beau cafeaua rece şi mă forţez să ies la soare. E 
plăcut să simt aerul proaspăt pe faţa mea înfierbântată. 
Deocamdată e devreme şi răcoarea zorilor n-a fost încă 
alungată de arşiţă. Sper că n-am greşit totul. Sper că nu m- 
am înşelat cu privire la Louise. Sper că este aşa cum cred 
eu că e. Altfel, toată situaţia riscă să se complice urât. Nu- 
mi dau voie să mă gândesc la asta. Trebuie să fiu pozitivă. 

Inainte de orice, am nevoie să dorm. Să dorm cu 
adevărat. Sunt istovită fizic şi emoţional, dar de fiecare 
dată când închid ochii, numai pe ei îi văd. Tristeţea lui 
jalnică, în timp ce şedea pe canapeaua aia amărâtă. Felul în 
care şi-au tras-o la beţie. Cum îşi plângea de milă la duş, 
după ce a aruncat prezervativul în closet. Felul în care s-a 


e 106 œ» 


frecat pe tot corpul cu gelul de duş din flaconul miniatural 
pe care-l poartă în buzunarul sacoului - aceeaşi marcă cu 
cel de acasă, ca să nu cumva să simt, din celălalt capăt al 
coridorului, vreo urmă din mirosul gelului ei de duş. Apoi, 


sentimentul ei de vinovăţie şi dorinţa. Simt că mi se face iar 
rău. 


e 107 œ» 


PARTEA A DOUA 


e 108 œ» 


19 


— LOUISE — 


— De ce te-ai făcut psihiatru? îl întreb. 

Nici nu-mi vine să cred că sunt în braţele lui. E prima 
dată că a stat şi a vorbit cu mine, în loc să se repeadă la 
duş, ca să-şi alunge vinovăția şi apoi să plece. În seara asta 
chiar am vorbit despre divorţul meu, despre spaimele 
nocturne şi despre tipii ridicoli cu care a încercat Sophie să 
mă cupleze ani de-a rândul. Am râs - un sunet pe care mi-a 
plăcut să-l aud din partea lui. 

— Chiar vrei să ştii? 

Încuviinţez din cap, în căldura pieptului lui. 

— Da. 

Sigur că vreau să ştiu. Vreau să ştiu totul despre el. Deşi 
am jurat că nu vom mai repeta niciodată ce-am făcut, asta 
e a treia oară în zece zile când mi-a sunat la uşă. O dată a 
fost în weekend şi, cu toate că îi spun de fiecare dată să se 
ducă acasă şi că nu mai putem continua aşa, tot îl las să 
intre în casa mea şi în patul meu, fiindcă se pare că nu sunt 
în stare să mă opresc. De parcă toată hotărârea mea se 
spulberă când îl văd. Şi, mai rău decât atât, chiar mi-e dor 
să-l văd. Bem amândoi, facem sex şi se uită la mine cu o 
privire atât de duioasă, încât mi se frânge inima. E o 
tâmpenie. O nebunie. Dar îmi face inima să bată. Mă face 
să vibrez. Îmi dă voie să mă descătuşez pentru o vreme. 
Încerc să mă prefac că e tipul de la bar, ca să nu mă mai 
simt atât de vinovată, dar ştiu că mă amăgesc singură. Au 
amândoi ceva ce mă atrage către ei. 

Ar fi trebuit să-i spun lui David că o cunosc pe Adele, dar 
momentul în care aş fi putut s-o fac a trecut de mult, şi 
dacă i-aş mărturisi acum, ar părea aiurea. Dar nu mă pot 
decide nici să pun capăt prieteniei cu Adele. E prea 
vulnerabilă. Şi îmi arată o altă faţetă a lui David, una care 
mă intrigă aproape la fel de mult ca ea însăşi. In fiecare zi 
îmi spun că trebuie să mă rup de unul dintre ei şi în fiecare 


e 109 œ» 


zi evit să trec la fapte. 

Într-un fel bizar, sunt deja puţin îndrăgostită de Adele; e 
atât de frumoasă, de tragică şi de fascinantă, atât de 
drăguță cu mine! lar pe de altă parte, e David: un mister 
întunecat. E tandru şi pasional în pat, dar nu vorbeşte 
niciodată despre căsnicia lui, despre care sunt convinsă că, 
la un anumit nivel, e toxică. Ştiu că ar trebui să renunţ la 
unul dintre ei, dar nu reuşesc s-o fac. Am senzaţia că sunt 
într-un fel împletită cu ei doi şi că ei sunt întrepătrunşi cu 
mine. Cu cât mă simt mai atrasă de David, cu atât devin 
mai fascinată de Adele. E un cerc vicios. 

Am început să încerc şi eu să compartimentez, aşa cum 
face el. l-am separat. Adele e prietena mea, iar David e 
iubitul meu, nu soţul ei despotic. Nu e perfect, dar 
deocamdată e ceva relativ funcţional. Sunt zile cu Adele şi 
nopţi cu David. Poate că eu petrec mai mult timp cu David 
decât ea. Şi nu-mi place senzaţia pe care mi-o dă chestia 
asta. Aproape una de victorie. 

— Când eram adolescent, era la fermă o fetiţă care se 
ţinea după mine peste tot. Se simţea singură. Părinţii ei 
erau bogaţi - proprietarii fermei - şi o răsfăţau, însă nu-i 
dădeau atenţie, dacă înţelegi la ce mă refer. Erau oameni 
ocupați. Uneori prea ocupați pentru a-şi petrece cât de cât 
timpul cu ea. Şi fetiţa asta vorbea întruna în timp ce eu 
munceam, povestindu-mi despre spaimele ei nocturne din 
cauza cărora nici ea şi nici ei nu puteau să doarmă. Când 
mi-am dat seama că spaimele astea chiar o îngrijorau, am 
cumpărat de la un magazin caritabil o carte despre somn şi 
vise şi i-am dat-o. 

Mă crispez puţin, amintindu-mi că Adele a pomenit ceva 
despre cartea aceea, şi n-am nicio îndoială că ea era fetiţa 
respectivă. Încerc un nou puseu de vinovăţie, dar şi de 
curiozitate. De ce nu zice că soţia lui avea coşmaruri? Doar 
ştiu bine că e însurat. De ce nu vorbeşte niciodată despre 
ea? 

— Şi i-a fost de ajutor? întreb. 

— Nu cred. Dacă-mi amintesc bine, era ceva foarte New 
Age, plină de chestii trăsnite. Şi avea un nivel prea ridicat 


e 110 œ» 


pentru ca ea să înţeleagă totul cum trebuie. Cred că părinţii 
ei i-au luat-o în cele din urmă, iar pe ea au trimis-o să facă 
terapie undeva. Avea doar opt sau nouă ani pe atunci. Tatăl 
meu era fermier. Mă rog, se pricepea mai bine să bea decât 
să lucreze pământul şi ori de câte ori avea vreun accident 
cu utilajele, îl pansam eu. Ştiam că vreau să mă fac medic, 
chiar dacă pe vremea aia părea doar un vis fantezist, dar 
când i-am dat acelei fetiţe cartea despre vise, a fost prima 
dată că mi-am dorit să vindec mintea cuiva. Locul la care 
nu poţi să ajungi cu scalpelul. 

Mă strânge mai tare lângă el şi, chiar dacă nu mi-a spus 
de fapt prea multe despre sine însuşi, bănuiesc că nu i-a 
fost uşor să mi se destăinuie. 

— Şi e o profesie interesantă, să pătrunzi în mintea 
oamenilor şi să înţelegi cum lucrează, continuă el, apoi îşi 
pleacă privirea spre mine şi întreabă: De ce te încrunţi? 

— Nu mă încrunt. 

— Ba da. Sau poate că fruntea ta a îmbătrânit brusc. 

Şi-o încreţeşte pe a lui în mod comic, iar asta destinde 
atmosfera care n-ar trebui să se simtă încordată, dar se 
simte. 

— Nu ştiu, replic apoi. După părerea mea, minţile 
oamenilor ar cam trebui lăsate în pace. Nu-mi place ideea 
să se joace cineva cu mintea mea. 

Nu asta cred cu adevărat, dar m-am încruntat şi din 
cauza lui Adele. Felul în care a spus el povestea e doaro 
faţetă. O fetiţă pe care a cunoscut-o cândva. Nu eo 
minciună, dar nici adevărul întreg. 

Îmi zâmbeşte şi nu pot să nu mă bucur de senzaţia 
umerilor lui largi sub capul meu, când ridic privirea spre el. 
Fiu de fermier. Poate că evită să vorbească despre ea ca 
să-mi cruţe mie sentimentele, dar la urma urmei nu sunt 
vreo fătucă neştiutoare care nu pricepe cum stă situaţia. 

— Eşti sigură că nu ţi-ai greşit serviciul? mă întreabă el. 
Cu asta ne ocupăm noi, cu munca la cap. 

— lată de ce rămân la biroul meu şi nu mă întind pe 
canapea. 

— Pun pariu că te-aş putea convinge s-o încerci pe a 


e 11l œ 


mea. 

— Nu te da mare, că nu te prinde! ripostez şi-i dau un 
ghiont în coaste, apoi izbucnim amândoi în râs. 

— Serios vorbind, reia el o clipă mai târziu, dacă ai 
nevoie de ajutor cu spaimele acelea nocturne, promit să 
nu-ţi dau o carte trilu-lilu şi să te trimit să-ţi vezi de treaba 
ta. Acum sunt totuşi mai bine pregătit. 

— Ce uşurare! exclam încercând să adopt un ton glumet. 

Dar gândul îmi zboară la caietul pe care mi l-a dat Adele 
şi mă întreb ce-ar zice el dacă ar şti. Aproape-mi doresc 
acum să se fi ridicat din pat şi să fi plecat. 

— Poate că ar trebui s-o cauţi pe fetiţa aceea, şoptesc. 
Să vezi dacă încă mai are nevoie de ajutorul tău. 

La asta nu mai răspunde nimic. 


e 112 œ» 


20 
ATUNCI 


Ploaia răpăie zgomotos în ferestre, trăgând-o la somn în 
timp ce stă întinsă în patul ei, împreună cu Rob, după 
şedinţa lui de terapie. Adele ar trebui să fie în sala de artă, 
dar s-a plictisit să tot picteze. S-a dus la yoga ca să le facă 
pe plac asistentelor - ziceau că o va ajuta să se relaxeze, şi 
chiar a ajutat-o, în primul rând fiindcă a fost atât de 
plictisitor - dar tot ce vrea de fapt e să stea afară, la aer, cu 
Rob. Poate undeva în luncă, mai departe, nu doar pe malul 
lacului. Chiar dacă nu au voie să iasă de pe terenul 
centrului fără un „lider de grup”, probabil că s-ar putea 
furişa fără să-i observe cineva. Asta-i avantajul hipioţilor, 
după cum zice Rob. Sunt foarte încrezători. Ziua nici măcar 
nu încuie porţile. 

— Sunt treaz, spune Rob lângă ea, ciupindu-se. Oarecum. 
Toată chestia asta e prea mohorâtă. 

Ea râde încet şi oftează. Sperase că furtuna va limpezi 
atmosfera, dar aversele se transformaseră într-o ploaie 
monotonă şi cenuşie; Rob are dreptate, mohorât e cuvântul 
potrivit. 

— Când o să-nceapă să funcţioneze? întreabă el. M-am 
plictisit să-mi tot număr degetele. Mai că mă aştept să 
constat într-o zi că am unsprezece. 

— Foarte bine! Aşa o să ştii că visezi. lar atunci o să poţi 
să vizualizezi uşa şi s-o deschizi, ca să te duci oriunde vrei. 
Şi, oricum, au trecut doar câteva zile. Răbdare, tinere Jedi! 

— Dacă toată chestia asta e doar abureală, să te fereşti: 
răzbunarea mea va fi dulce şi cumplită! 

— Incotro îţi vei îndrepta visele? întreabă ea. Atunci când 
o să poţi materializa uşa. 

Se simte confortabil stând aşa, întinsă lângă el. Nu ca 
atunci când e cu David, nu simte arşiţa pasiunii, inima nu-i 
bate nebuneşte. E altceva. Ceva calm şi reconfortant. 

— O să te duci acasă? continuă ea cu întrebările, iar el 


< 113 + 


râde. 

Nu e râsul lui cald şi molipsitor, ci celălalt, scurt şi 
sacadat, rezervat ironiilor; ea îl cunoaşte deja suficient ca 
să le deosebească. 

— La naiba, nu! Deşi poate că o să visez despre nişte 

mâncare ca lumea. Cei de aici ar cam trebui să-nveţe să 
dea gust meselor. Mmm! 
_ Încearcă să schimbe subiectul, iar ea observă asta. 
Intotdeauna a crezut că Rob nu vorbeşte despre familia lui 
doar ca s-o cruţe pe ea, fiindcă ea nu mai are una. ŞI 
deodată îşi spune că nu-i e o prietenă bună. Prea mult s-au 
concentrat doar pe ea, pe pierderea ei - cum să revină la 
normal, cum să meargă mai departe - şi îşi dă seama că el 
n-a vorbit niciodată cu adevărat despre lumea lui. l-a 
distras atenţia cu poveşti despre dependenţa lui de droguri, 
dar nimic mai mult. Nimic adevărat. Nimic despre 
sentimente. 

— Chiar aşa de rău a fost? întreabă ea. 

Şedeau întinşi pe spate, cu privirile în tavan, dar Adele se 
întoarce acum pe o parte şi se sprijină în cot. 

— De asta te-ai drogat? 

El zâmbeşte. 

— Nu. M-am drogat fiindcă-mi place cum mă simt după 
aceea. Cât despre familie... Locuiesc în general împreună 
cu sora mea. Ailsa. Are treizeci de ani, precizează el şi, 
văzându-i reacţia la auzul diferenţei de vârstă, adaugă: 
Mda, a fost o decizie de ultim moment - ceea ce e un fel 
politicos de a spune o greşeală. Mă rog, acum locuiesc cu 
ea. Şi ea are buba la cap, numai că altfel decât mine, dar 
eu zic că e pâinea lui Dumnezeu. E o chestie cam aiurea - 
nu vrei să ştii detaliile. 

— Eşti prietenul meu! zice ea, înghiontindu-l în coaste. 
Probabil singurul meu prieten în afară de David. Sigur că 
vreau să ştiu detaliile. 

— Păi, tu, tragica mea Frumoasă Adormită, eşti mult mai 
fascinantă decât mine. 

— Evident! A 

Roşeşte uşor. li place când el îi spune aşa, deşi n-ar 


e 1l4 + 


trebui să-i placă, fiindcă părinţii ei sunt morţi şi într-un fel 
pare că-şi bate joc de ei. 

Rob oftează dramatic. 

— Doamne, ce chef am să mă afum! 

— Eu n-am luat niciodată droguri. Nici măcar iarbă. 

E rândul lui să fie surprins. 

— Hai nu mai spune! 

— Ba spun. Noi locuim - am locuit -în mijlocul pustietăţii. 
Cu autobuzul mă duceam la şcoală, cu autobuzul mă- 
ntorceam, şi apoi, când am început să am probleme, am 
fost educată acasă o vreme. 

— Fiecare nou strat de sub pielea ta impecabilă devine şi 
mai interesant. Educată acasă?! Doamne, nu mă mai mir că 
ţi-a căzut cu tronc puiul de fermier. 

Ea ignoră mica înţepătură. Ştie că el deja o crede prea 
dependentă de David. Citeşte la fel de multe în cuvintele lui 
nerostite ca în cele rostite. 

— Uite un lucru pe care probabil trebuie să-l remediem, 
zice el. O să-ţi placă. 

Ea râde în gura mare. După cum vorbeşte Rob, ai crede 
că drogurile sunt cel mai firesc lucru din lume. Dar poate că 
pentru el aşa e. Şi nu e chiar un tip rău. 

— Nişte iarbă, cel puţin. 

— Bine, îi cântă ea în strună. Sunt de acord. 

Şi în momentul acela chiar e, deşi ştie bine că nu va fi 
posibil aici, la Westlands. Şi, în definitiv, se poate simţi la 
fel de liberă şi descătuşată ca Rob şi fără droguri. Dar poate 
că ar trebui totuşi s-o facă, îşi spune cu un impuls rebel. 
Poate că ar trebui să se poarte o vreme ca o adolescentă 
normală. 

„David ce părere ar avea?” Se străduieşte să nu se 
gândească. Răspunsul îl ştie. Nu ar fi deloc mulţumit. Dar 
oare e normal ca, la fiecare decizie pe care trebuie s-o ia, 
mintea ei să zboare în primul rând la ce ar vrea el în cazul 
respectiv? Poate că ar trebui să fie şi ea aşa cum e Rob. 
Sfidătoare. Independentă. Insă simplul gând la asta îi pare 
o trădare. David o iubeşte, iar ea îl iubeşte la rândul ei. 
David i-a salvat viaţa. 


e 115 


Oricum... poate că ar fi o idee s-o facă şi să nu-i spună 
lui. Ar fi doar un mic moment de distracţie pe care l-ar ţine 
doar pentru ea. Poate că experienţa nici n-o să-i placă. Se 
uită la ceasul lui David care-i atârnă la încheietura mâinii. E 
trecut de ora două. 

— O să mă ţin de capul tău s-o faci, reia Rob. O să ne 
afumăm împreună. O să fie super. 

Aproape că-i vede rotiţele minţii învârtindu-se, încercând 
să-şi dea seama cum anume ar putea pune ideea în 
practică. Şi se întreabă cum ar fi el, dacă ar fi avut o viaţă 
ca a ei. Poate că ar fi student la o mare universitate acum, 
cu o bursă. Poate că ar fi fost fiul pe care şi l-au dorit 
părinţii ei. 

— Trebuie să plec, îi spune brusc, iar el o priveşte mirat. 

— Doar nu mai ai o altă şedinţă! 

Ea clatină din cap, stânjenită. Nu i-a povestit despre asta. 

— Nu, e vorba despre avocaţii mei. Trebuie să vină. 
Vreau să discut cu ei despre ceva. Ştii tu, chestii care ţin de 
moştenire, îi explică, fără să înţeleagă de ce se simte atât 
de tulburată. Să vedem cum au decurs reparaţiile la casă... 
Să vorbim cu firma de securitate să monteze sistemul de 
alarmă în jurul proprietăţii... 

— Şi vin aici pentru asta? 

Aproape că-i aude creierul funcţionând. Se ridică 
lăsându-şi părul să-i cadă în faţă, ascunzându-i obrajii. 

— Da. E cam complicat. 

Şi în sfârşit îi oferă un zâmbet ameţitor. Un zâmbet 
înduioşător. Unul care spune că totul e în regulă. 

— Tu ai grijă să te ciupeşti mai departe. Dacă nu te-nveţi 
curând cu chestia asta, o să-ncep să cred că de fapt n-ai 
niciun coşmar. 

EI îi răspunde cu un alt surâs. 

— OK, Yoda. Dar o fac numai pentru tine. Mai întâi, poate 
c-ar trebui totuşi să mă iau singur la mână puţin. 

— Scârbos! 

Zâmbesc amândoi când ea pleacă, iar asta o bucură. Ştie 
că Rob îşi face griji pentru ea. Ştie ce crede el, că David o 
controlează prea mult. Şi la fel de bine ştie că n-ar fi deloc 


<e 116 - 


încântat de ceea ce are ea de gând să facă acum. 


e 117 œ 


21 


— LOUISE — 


Au trecut zece zile de când mi-a dat Adele ţigara 
electronică şi o săptămână de când am fumat-o pe ultima 
adevărată. Sunt destul de mândră de mine când pun 
dispozitivul în geantă şi plec spre serviciu. Ar fi trebuit să-l 
încerc mai demult. Am văzut peste tot ţigări din astea 
electronice, dar la fel ca toate celelalte de pe lista mea cu 
lucruri de făcut, renunţarea la fumat era mereu amânată pe 
ziua următoare. Dar sigur că nu puteam să nu încerc, odată 
ce Adele a cheltuit bani ca să mi-l cumpere - mai ales 
ţinând cont de circumstanţe. Nu m-am aşteptat să-mi 
placă, şi nici să funcţioneze, dar e plăcut să mă trezesc şi 
să nu-mi simt părul duhnind a fum. Nici hainele. Adam se 
va bucura şi el, la fel ca lan - nu că asta ar conta, dar nici 
nu vreau să fiu genul acela de mamă pe care a doua soţie 
s-o judece fiindcă fumează, deşi are un copil în casă. lar 
acum nu sunt. Sigur, probabil că folosesc dispozitivul prea 
mult - e foarte uşor de utilizat în apartament -, dar mi-am 
promis că, atunci când Adam va fi acasă, o să mă port ca şi 
când ar fi o ţigară adevărată şi o să ies pe balcon când o să 
am poftă să fumez. 

Merg cu pas vioi şi trag în piept aerul dimineţii de vară. 
Mă simt fericită, deşi n-ar trebui. Totul e o harababură 
uriaşă din multe puncte de vedere, şi vina e numai a mea, 
dar într-un fel sau altul reuşesc să ignor asta. Chiar mă 
bucur puţin, cu un mic sentiment de vinovăţie, că Adam e 
plecat. Mi-e dor de el tot timpul, dar acum am mai multă 
libertate. Pot să fiu o femeie în adevăratul sens al 
cuvântului, nu doar mama lui. 

În dimineaţa asta, cântarul mi-a arătat mai puţin cu un 
kilogram. Fiindcă n-au fost doar zece zile de ţigară 
electronică, ci şi zece zile fără paste, cartofi şi pâine, şi abia 
dacă-mi vine să cred cât de bine mă simt deja. Adele a avut 
dreptate. Carbohidraţii sunt lucru diavolesc. li rezerv doar 


e 118 œ» 


pentru zilele cu mici trataţii. Şi e mult mai uşor să urmez o 
dietă dacă Adam nu e acasă. Mănânc carne friptă, peşte şi 
salate. Ouă la micul dejun. Nici măcar nu simt că mi-e 
foame, dar asta şi fiindcă mai tot timpul am în stomac un 
nod de poftă carnală şi vinovăţie. Poate că la urma urmei o 
să slăbesc acele trei kilograme. Am redus chiar şi vinul, iar 
pe cel pe care-l beau îl adaug la numărul caloriilor zilnice. 
Acum mai am nevoie să reuşesc şi chestia aia cu visele, ca 
să dorm noaptea bine. Azi trebuie să repet programul la 
fiecare oră, în loc să încep cu dreptul şi pe urmă să mă las 
pe tânjală. Sunt hotărâtă să mă străduiesc mai mult, fiindcă 
mi se pare că, după tot ce face Adele ca să mă ajute, euo 
dezamăgesc. Şi îmi dau seama cât de aiurea sună asta. 

Am ajuns mai devreme - nu mi s-a mai întâmplat de mult 
în ultimul timp - şi în loc să intru imediat, decid să fac o 
mică plimbare pe străzile alăturate şi să mă bucur de 
dimineaţa asta frumoasă. In plus, asta o să conteze şi la 
numărul de paşi făcuţi zilnic - noua aplicaţie de pe telefon 
care mă tot îndeamnă în tăcere să ajung la zece mii. Asta a 
fost o altă idee a lui Adele. Mi-e prietenă bună. lar cel mai 
rău e faptul că, dacă situaţia asta ar ajunge cumva în vreo 
emisiune de scandal la TV, lumea m-ar considera o javră 
ordinară. Şi poate că asta sunt. In orice caz, mă port ca 
una. Ştiu asta. Dar la urma urmei, nimic nu e doar în alb şi 
negru, nu-i aşa? Chiar îmi place de Adele. E cea mai bună 
prietenă pe care am avut-o de mult timp încoace, şi e cu 
totul altfel decât ceilalţi oameni. E atât de elegantă şi de 
plăcută, atât de interesată de mine. Cu Sophie, am senzaţia 
că trebuie să mă rog de ea ca să mă includă în agenda ei 
socială. Dar nu aşa stau lucrurile cu Adele. De când a 
apărut ea, abia dacă i-am trimis câteva SMS-uri lui Sophie. 
Prietenia cu ea ar trebui să-mi fie suficientă, ştiu. Dar nu 
mi-a fost. Poate că nu mai mănânc atât de mult zilele 
astea, dar tot sunt lacomă. Adele şi David. Îi vreau pe 
amândoi. Asta-i un alt motiv pentru care n-am mai vorbit cu 
Sophie. Mi-ar freca ridichea, dacă ar şti. Scot ţigara 
electronică din geantă şi pufăi din ea în timp ce merg. 

Oricum, îmi spun în vreme ce mă apropii de clinică, 


<e 119 * 


povestea asta cu sexul nu poate să dureze. Mai sunt doar 
două săptămâni până când se întoarce Adam, aşa că n-am 
să-l mai pot lăsa pe David să vină seara. Dacă Adam s-ar 
întâlni la un moment dat cu Adele? Dacă i-ar spune ceva 
despre David? Şi ce fel de mamă ar vrea să-i dea fiului ei un 
asemenea exemplu? Aş lăsa de înţeles că e-n regulă ca un 
bărbat însurat să vină, să ne-o tragem şi apoi să plece. 
Incerc să-mi spun că asta e principala mea preocupare, dar 
mă mint singură. Principala mea temere e că Adam e prea 
mic ca să poată păstra un secret şi, dacă într-o zi, dintr-un 
motiv sau altul, ar ajunge la clinică după şcoală, ultimul 
lucru de care aş avea nevoie ar fi să-l recunoască pe 
domnul care o vizitează pe mami câteodată seara. Dar 
când David mă atinge, simt că sunt vie. Îmi place să-i simt 
mirosul pe mine. Şi pielea lipită de a mea. Îi ador zâmbetul. 
Când e lângă mine, mă port ca o adolescentă. lar pe de altă 
parte, când sunt cu Adele simt că însemn ceva. Că sunt 
importantă pentru ea. 

Imi simt pantalonii jucându-mi uşor în jurul taliei când 
scot cheile de la birou. Categoric am mai slăbit. Poate că 
amândoi, David şi Adele, mă readuc la viaţă. 

e 

— Nu eram sigură dacă vrei. Sue a pus ceainicul la fiert şi 
îmi întinde un sendviş cu şuncă. Pot să văd prin hârtie 
ketchupul. Nu-i nicio problemă dacă nu-l vrei, pot oricând 
să găsesc pe altcineva amator, continuă ea şi zâmbeşte 
adăugând: Sau pot să-l mănânc eu. 

— Nu, mulţumesc, îi răspund, bucuroasă că pot să 
întrerup o altă obişnuinţă. Mâine e ziua trataţiilor. 

Mi-e foame după sexul de azi-noapte, dar mi-am luat într- 
o casoletă două ouă fierte tari şi o să mă mulţumesc cu ele. 
Modul de preparare e esenţial într-o dietă - tot Adele m-a 
învăţat şi asta -, aşa că fierb câte şase ouă o dată şi le 
păstrez în frigider. Şunca miroase bine, dar faptul că mă 
abţin îmi dă o plăcere stranie. De parcă aş deţine controlul, 
cel puţin într-o privinţă oarecare. Nu şunca e plăcerea pe 
care ar trebui să mi-o refuz, însă e un început. 

— Scuză-mă, adaug. Ar fi trebuit să-ţi trimit un mesaj şi 


e 120 œ» 


să-ţi spun că nu vreau. Dar îţi dau banii pe sendviş. 

Sue îmi pune ceaşca de ceai în faţă. 

— În niciun caz. Arăţi bine acum. Aproape că străluceşti. 

Se uită curioasă la mine. 

— Nu sunt însărcinată, dacă asta voiai să întrebi! 

În ciuda bunei dispoziţii recent recuperate, cuvântul 
acela, însărcinată, nu-mi iese niciodată din minte. 

— De fapt, voiam să te întreb dacă există în viaţa ta un 
bărbat nou. 

— N-am eu norocul ăla! râd şi mă concentrez pe oul pe 
care-l curăţ de coajă. 

— Păi, continuă să arăţi ca acum şi o să fii asaltată. E 
vremea să ieşi din nou la rampă. 

— Poate. Deocamdată însă, mă focalizez doar pe mine. 

Încă zâmbesc, deşi mă ia cu frisoane imaginându-mi cum 
i-aş explica tot ce-am făcut lui Sue, cu anii ei de căsnicie şi 
viaţa bine aşezată pe făgaş. Ar crede că am înnebunit şi că 
fac o mare greşeală - şi ar avea dreptate. Dar sunt fericită, 
pentru prima dată după ceea ce mi se pare o veşnicie; cât 
de rău poate să fie asta? Atâta vreme cât nimeni nu are de 
suferit? Toţi avem secretele noastre. Adele, eu şi David. Cât 
timp situaţia rămâne ca acum, nu pot să mă bucur şi eu de 
ea? Nu-i pot avea pe amândoi? 

Sue încă se uită la mine, sigură că-i ascund ceva, şi sigur 
că n-o pot învinovăţi. Ştiu că ochii îmi strălucesc şi că am o 
vioiciune în mers care-mi dispăruse de la o vreme. 

Îmi termin ouăle şi mă uit la mâini, numărându-mi 
degetele. Sper că Adele e bine. S-or fi certat seara trecută? 
De-aia a venit el la mine? Sau a pretins că face voluntariat, 
ca să scape cu faţa curată? Uneori mă gândesc la ei doi mai 
mult decât la mine însămi. El băuse, dar, când a plecat, nu 
mai era beat. Probabil că ar fi reuşit să lase impresia că e 
perfect treaz. Încep să mă gândesc că se pricepe destul de 
bine să ascundă faptul că bea. Poate ar trebui să-ncerc să 
vorbesc cu el despre asta. Despre faptul că bea. Poate că 
asta e problema în căsnicia lor. Adele nu bea deloc. Când 
am mâncat împreună de prânz, eu mi-am pus un pahar, dar 
ea nu. Trebuie să mai reduc şi eu alcoolul. Dacă renunţ la 


e 121 œ» 


vin, cu siguranţă voi putea să pierd mai repede kilogramele 
acelea în plus. 

O las pe Sue cu al doilea sendviş cu şuncă şi intru în 
biroul lui David ca să pregătesc filtrul de cafea. Intr-un mod 
destul de stupid, e ca şi când m-aş preface că locuim 
împreună. Am fluturaşi în stomac şi nu-mi pot domoli 
emoția. Întotdeauna mi-a plăcut slujba pe care o am, iar 
acum se adaugă şi fiorul interzis. Mă pomenesc uneori 
uitându-mă la mâinile lui în timp ce semnează reţete şi 
trimiteri, şi îmi amintesc atingerea lor. Locurile în care au 
fost. 

Încă mă mai gândesc uneori la panica lui Adele atunci 
când a crezut că a ratat apelul lui, şi la toate pastilele 
acelea din dulap, dar poate că în realitate nu-i nimic sinistru 
în toată povestea asta. Poate că e ea prea agitată. Singură 
a recunoscut că în trecut a avut probleme. Poate că David 
vrea doar s-o protejeze, nu s-o controleze. Cine poate şti cu 
adevărat ce se petrece în spatele uşilor închise? Oricum, nu 
pot să-l întreb despre chestia asta - ar însemna să afle că o 
cunosc pe Adele, şi atunci chiar m-ar crede o hărţuitoare 
ţicnită; în plus, aş trăda-o pe Adele. Încurcătura e prea 
mare. Ştiu că aşa e, dar asta nu-mi împiedică inima să bată 
nebuneşte când îl văd apărând în uşă. 

— Bună dimineaţa, îl întâmpin. 

— Bună dimineaţa şi ţie. 

Pare obosit, dar zâmbetul îi e cald şi sincer, iar ochii 
albaştri îi scânteiază doar pentru mine, drept pentru care 
sângele îmi năvăleşte în obraji. E ridicol! Lucrăm împreună 
în fiecare zi. Ar trebui să mă fi obişnuit deja cu el, dar 
dimineaţa asta e altfel. Ceva s-a schimbat seara trecută, în 
timp ce stăteam în pat şi vorbeam. Sigur că n-a durat - 
sentimentul familiar de vinovăţie s-a aşternut rapid între 
trupurile noastre a căror înfierbântare începuse să 
pălească. Bărbaţii sunt ciudaţi. De parcă trădarea ar fi în 
râsete şi în apropiere, nu în sexul în sine. Sau poate că aşa 
e. Asta m-a durut cel mai tare când m-a înşelat lan, după ce 
am încetat să mă mai gândesc doar la sex. Poate fiindcă 
râsul e mai greu de compartimentat. 


e 122 œ» 


Totul e o trădare oribilă, asta aş fi vrut să-i spun când a 
plecat. Totul. Dar n-am fost în stare să rostesc cuvintele. Şi 
cum aş fi putut? Nu vreau să se termine. Asta e adevărul 
neplăcut, dar sincer. Vreau şi felia de pâine unsă, dar şi 
untul ne-nceput. Îmi vreau şi iubitul, şi noua prietenă. 

— Eşti într-o dispoziţie bună azi, constat cu glas tare. 

Se pregăteşte să-mi răspundă, cu o jumătate de zâmbet 
pe buzele întredeschise şi cu mâinile în buzunarele 
pantalonilor, într-un fel care, nu ştiu de ce, îmi topeşte 
inima, când intră doctorul Sykes. 

— David? Putem vorbi o clipă? 

Surâd şi mă întorc la biroul meu, închizând uşa în urmă. 
Micul nostru moment aproape intim a dispărut, şi probabil 
că aşa e cel mai bine. Trebuie să mă stăpânesc. Orice ar fi 
chestia asta dintre noi, nu trebuie să dureze; nu trebuie să 
mă ataşez de el. E doar dorinţă carnală. O să treacă. Nu se 
poate transforma în ceva mai mult, n-o să permit aşa ceva. 
Cuvintele îmi par însă chiar şi mie goale de conţinut. Inima 
îmi bate prea repede ca să poată fi adevărate. 

D 

Până la ora prânzului, sunt deja la al şaselea apel 
telefonic de la Anthony Hawkins. La fiecare a devenit tot 
mai agitat şi mă străduiesc din greu să-mi păstrez calmul şi 
să pun capăt discuţiei. 

— Aşa cum v-am spus şi mai devreme, domnule Hawkins, 
îi voi transmite mesajele dumneavoastră doctorului Martin 
de îndată ce va fi disponibil. Dacă aveţi o urgenţă, vă pot 
sugera să... 

— Vreau să vorbesc cu David. Am nevoie să vorbesc cu 
el. 

— Mă voi asigura că vă va suna de îndată ce va putea. 

Îi aud răsuflarea grăbită. 

— Şi sigur aveţi numărul meu de mobil, da? Nu vreau să 
sune la un număr greşit. 

Îi repet numărul pe care-l citesc de pe monitorul 
calculatorului şi în sfârşit închide. Adaug şi acest ultim apel 
pe lista cu mesaje pentru David şi sper să iasă mai repede 
de la întrunirea medicilor, ca să scap de povara asta cu 


e 123 + 


Anthony. Sinceră să fiu, sunt puţin îngrijorată. Din câte ştiu 
eu, şedinţele lui de terapie au decurs bine, iar următoarea e 
programată pentru luni. Are cel puţin trei pe săptămână, la 
insistenţele lui, şi sper să nu fi avut vreo recădere, şi ăsta 
să fie motivul insistențelor lui bruşte de a vorbi cu David 
înainte de weekend. 

In sfârşit, întrunirea se încheie, medicii ies şi pot să-i dau 
lui David lista cu apeluri. 

— Ştiu că e ora prânzului, dar cred că ar trebui să-l suni. 
Părea foarte agitat. 

— Vorbea neclar? întreabă el, verificând orele apelurilor. 

— Nu. Nu mi s-a părut. 

— II sun acum. Poţi să-mi dai numărul părinţilor lui şi pe 
cel al avocatului? Şi al medicului de familie? 

Încuviinţez. Am revenit la relaţia şef-secretară care, în 
ciuda a ceea ce se spune de obicei, nu e chiar sexy. 

— ŢI le trimit prin e-mail. 

— Mulţumesc. 

Incă se mai uită la listă când se întoarce în cabinetul lui. 
Sperasem să-şi întoarcă privirea spre mine şi să-mi 
zâmbească sau ceva asemănător, dar n-o face. Nu se 
gândeşte decât la Anthony. Îmi place asta la el. Sunt aici 
medici care, deşi fac o treabă excelentă, se pot detaşa 
complet de pacienţii lor. Poate că asta e cea mai eficientă şi 
mai profesională atitudine, dar David nu cred că e aşa. Pe 
de altă parte, mă îndoiesc că medicii respectivi beau seară 
de seară. Prin urmare, el e mai ciudat. Şi mă întreb, la fel 
cum o fac mereu, ce demoni îl mână. Cum e posibil ca un 
om care se pricepe atât de bine să-i asculte pe ceilalţi şi să- 
i determine să-şi deschidă sufletul, să fie atât de închis 
când vine vorba despre el însuşi? 

Imi mănânc salata fără să mă ridic de la birou şi aştept 
ca după-amiaza de vineri să decurgă liniştit. Anthony mai 
sună de două ori, deşi îmi confirmă că a vorbit cu David. 
Zice că a uitat ceva şi că trebuie să-i vorbească din nou. i 
răspund scurt şi politicos, fiindcă nu vreau să mă las atrasă 
într-o discuţie care iese din sfera competenţelor mele. 

La două şi jumătate văd că se aprinde ledul pe linia 1 a 


e 124 œ» 


telefonului lui David. Convorbirea durează doar aproximativ 
un minut şi îmi dau seama că a sunat-o pe Adele. Am 
încercat să nu-i urmăresc apelurile, dar nu mi-a reuşit. In 
fiecare zi, la unsprezece şi jumătate şi la două şi jumătate. 
Apeluri scurte. Insuficient de lungi pentru o conversaţie 
politicoasă despre ziua de lucru. În fiecare zi îmi amintesc 
de disperarea lui Adele de a ajunge acasă la timp de la 
sală, şi petrecând deja suficient timp cu ea, am fost de mai 
multe ori acolo când a sunat-o, chiar dacă întotdeauna se 
retrăgea în altă încăpere sau pe un hol ca să răspundă. Din 
tot ce e greşit şi anapoda în situaţia mea, dintre toate 
lucrurile care ar trebui să mă preocupe, apelurile astea sunt 
cele care mă macină cel mai mult. Ce-o fi cu ăştia doi? Ce 
fel de dragoste e între ei? Şi chiar dragoste să fie? Un 
puseu de gelozie mă copleşeşte. 

La sfârşitul programului, după ce şi ultimii clienţi au 
plecat, iar weekendul ne-a ajuns în prag, David iese din 
cabinet, cu sacoul şi servieta în mână. Nu mă aştept să se 
oprească la biroul meu - n-o face niciodată şi ar fi cam 
ciudat -, dar tot mă simt puţin dezamăgită. 

— Anthony e bine? îl întreb, în parte, fiindcă sunt 
îngrijorată şi în parte, fiindcă vreau să vorbesc cu el. 

Nu-mi poate da niciun detaliu, ştiu asta, dar tot întreb. 

— Nu lungi discuţiile cu el la telefon. l-am dat numărul 
direct deocamdată, ca măsură provizorie, dar dacă nu 
poate da de mine, e posibil să te sune pe tine. Nu intra în 
discuţii de ordin personal cu el. 

Încuviinţez, puţin nedumerită. Ce naiba s-a întâmplat? 

— Sigur. 

Chipul meu e plin de întrebări şi ştiu că le vede. 

— Are comportament obsesiv. Bănuiesc că heroina i-a 
atenuat o vreme simptomele, dar a devenit o obsesie în 
sine. Sperasem să nu se ataşeze atât de repede, însă m-am 
înşelat. 

Mă gândesc la apelurile repetate. 

— A făcut o fixaţie pentru tine? 

— Posibil. Dar nu vreau s-o transfere asupra ta dacă eu 
nu sunt disponibil. Să nu crezi că mă consideră pe mine 


e 125 œ» 


deosebit, s-a mai ataşat în trecut de persoane recent 
cunoscute. Eu intru într-un tipar. 

— Mă descurc cu apelurile, îl asigur. 

Aş vrea să subliniez că ştiu să-mi fac meseria, dar în 
acelaşi timp îmi place că e îngrijorat pentru mine. Sunt însă 
mai preocupată pentru el, şi îl întreb: 

— E periculos? 

__— Nu cred, răspunde zâmbind. Doar că e puţin tulburat. 
Insă nu e de datoria ta să-ţi asumi riscuri. 

Sue e în bucătărie şi de la chiuvetă, unde clăteşte ceştile 
înainte să le bage în maşina de spălat vase, ne poate 
vedea, aşa că nu îl întreb ce planuri are pentru weekend; 
de altfel, nici nu vreau să ştiu. Adele e tot timpul prezentă 
între noi, cu toate că nimeni nu-i rosteşte numele. lar acum, 
că discuţia profesională s-a încheiat, David îmi urează 
stângaci un weekend plăcut şi se îndreaptă spre uşă. 

Se uită la mine din prag, o privire scurtă, peste umăr. O 
ultimă privire. Inima îmi palpită de bucurie, după care mi se 
strânge de gelozie. Se duce acasă la ea. Oare în zilele astea 
de sfârşit de săptămână se gândeşte şi la mine cât de cât? 
Ştiu că o face uneori, fiindcă sâmbăta trecută mi-a sunat la 
uşă; dar cum anume se gândeşte? la în calcul ideea de ao 
părăsi pentru mine? Aş vrea să ştiu ce însemn pentru el. Şi 
încotro duce toată situaţia asta - dacă duce cu adevărat 
undeva. Sigur ar trebui să discute deja cu mine despre 
asta, nu-i aşa? Doar nu mai suntem copii! Mă simt din nou 
ieftină şi neînsemnată şi dezamăgirea mă apasă în scaun. 
Ar trebui să-i pun capăt. Ştiu că ar trebui. 

Mă uit la ceas. Mai e puţin până la cinci. Îmi întorc 
privirea şi apoi revin, dar ora e aceeaşi. Mai am de spălat 
cafetiera, de terminat o situaţie pentru luni şi pe urmă e 
timpul să plec şi eu acasă. 

Mă gândesc să ies să alerg puţin în seara asta, dar sunt 
atât de obosită din cauza somnului întrerupt, încât ştiu că o 
să renunţ. Mă ciupesc. 

— Sunt trează, şoptesc. 


e 126 œ» 


22 


— ADELE — 


Deşi ne-am petrecut seara acasă ca oricare alt cuplu - 
cină, TV, conversaţie redusă la minimum David tot a dormit 
noaptea trecută în camera de oaspeţi. A motivat că e prea 
cald, dar casa e mare şi veche, iar zidurile groase menţin 
înăuntru o relativă răcoare. Nu mi-a aruncat nici măcar o 
privire când s-a dus să se culce. N-a fost ceva complet 
neaşteptat, dar tot m-am simţit lovită în stomac cu un ciob 
al inimii mele sfărâmate. Dimineaţă, când l-am auzit prin 
casă, m-am sculat şi m-am dus la sală ca să nu dau ochii cu 
el de cealaltă parte a invizibilei şi dureroasei crevase din 
căsnicia noastră. Trebuia să mă eliberez de o parte dintre 
emoţiile acumulate şi am alergat intens pe bandă, după 
care am tras la aparate mai tare decât oricând până atunci, 
însă n-am simţit nicio plăcere. Totul mi se pare o pierdere 
de vreme. Ce rost are? Ce rost mai am eu? 

M-am întors acasă la timp ca să prepar un mic dejun uşor 
pentru amândoi, iar după aceea el a plecat. La activitatea 
lui de voluntariat. Un individ stângaci, prost îmbrăcat l-a 
luat cu o maşină veche. Toţi arată la fel, indivizii ăştia de la 
organizaţiile caritabile. Asta-i unul dintre lucrurile care nu s- 
au schimbat de pe vremea când eram la Westlands. De 
parcă hainele jalnice i-ar face mai demni sau mai 
importanţi. Cel puţin voluntariatul n-a fost o minciună 
totală, deşi ştiu că cel puţin o dată l-a folosit ca scuză 
pentru a se duce la Louise. 

După ce David a plecat, am vrut iniţial să-i scriu ei un 
mesaj, să văd dacă are chef de o cafea undeva - dintr- 
odată m-am simţit singură în casă -, dar m-am răzgândit. 
N-am idee unde se duce el când pleacă şi, cu toate că 
locuim într-o zonă aglomerată, coincidenţe se pot întâmpla. 
Nu vreau să risc să ne vadă din maşină doar fiindcă mă 
simt eu mai deprimată. 

Aşa că am făcut curat în casă timp de o oră sau două, 


e 127 œ» 


frecând băile până când au început să strălucească, iar mie 
mi s-a tăiat răsuflarea, moment în care am auzit 
corespondenţa de sâmbătă căzând prin fanta de scrisori - 
târziu, ca de obicei. 

Când am văzut plicul, parafa familiară a companiei în colţ 
şi adresa scrisă de mână, m-am bucurat că n-am iscat azi o 
ceartă. Ar fi fost deja prea mult, şi nu e nevoie de aşa ceva. 
Plicul îl va destabiliza oricum. În mintea mea, trecutul e un 
smârc cu nisipuri mişcătoare în care David e prins, 
scufundându-se încet, foarte încet. Şi iar mă întristez. 

Deschid plicul, mă uit la coloanele cu descrierile şi 
cheltuielile şi apoi arunc o privire spre scrisoarea ataşată. 
Nimic neobişnuit sau surprinzător în ea - aşa cum, de altfel, 
nu e niciodată. Nu ne întoarcem la Fairdale House şi nimeni 
n-a mai locuit acolo de când a ars aripa aceea. Citesc 
scrisoarea încă o dată. Câteva reparaţii făcute la clădirea 
principală. Şi la garduri. Camerele de securitate funcţionale, 
toate. Nu există alte stricăciuni pe proprietate. Gazele şi 
electricitatea sunt conectate încă şi facturile, plătite. 
Canalizarea nu are probleme. Chiriile pentru terenurile de 
la periferia proprietăţii sunt plătite. Situaţia din vară implică 
întotdeauna un cost mai mic decât cea de iarnă. Încălzirea 
nu trebuie să funcţioneze prea mult în răcoarea scoțiană. 
Sinceră să fiu, cred că mulţi au şi uitat că proprietatea mai 
există acolo. Castelul Frumoasei Adormite, dincolo de 
hăţişuri. 

Pun scrisoarea şi factura pe blatul din bucătărie, ca să le 
vadă David. Le aşez astfel încât să pară că le-am lăsat 
acolo într-o doară. Şi chestia asta îl va enerva. N-ar fi 
trebuit să deschid plicul. Ar fi trebuit să-l pun pe biroul lui, 
odată ce am văzut parafa companiei. La destinatar suntem 
trecuţi amândoi, dar toată lumea ştie că el se ocupă de 
partea financiară. Eu sunt doar o păpuşă frumoasă: soţia 
tragică de care trebuie să aibă el grijă. 

Avocaţii au renunţat să ne mai întrebe dacă intenţionăm 
să vindem proprietatea. Niciodată n-am putea s-o vindem. 
Deşi, poate, în viitor... Îmi tremură stomacul când mă 
gândesc la posibilităţi. La eventualitatea ca secretul nostru 


< 128 œ» 


să iasă la lumină şi să fie lăsat apoi să se spulbere şi să 
dispară. Să mă eliberez de el. Gândul e ameţitor, dar 
totodată mă întăreşte. 

Mă uit la ceas. E opt şi jumătate. Afară, ziua de vară 
începe să pălească. David nu se va întoarce înainte de 
zece. N-a vrut să-l aştept cu cina, aşa că nu trebuie să-mi 
fac griji. O să mă duc într-un loc şi n-are rost să mai amân 
momentul. Trebuie să fiu pregătită. Gata. Şi într-un fel, abia 
aştept. 

Doar că trebuie să fiu foarte, foarte atentă. 


< 129 + 


23 


— LOUISE — 


— Fato! Ai luat ceva sau ce? Te-ai băgat într-un rahat cât 
casa! Chiar şi eu îmi dau seama de asta, şi ştii cât îmi plac 
mie belelele. 

Reproşurile lui Sophie sunt cât se poate de clare şi de 
explicite la telefon, şi îmi doresc să nu-i fi spus nimic. 

— Ce-a fost în mintea ta? Şi de ce nu mi-ai zis mai 
devreme? 

— Am fost ocupată, mormăi drept răspuns. 

Ce-i dă ei dreptul să mă critice aşa? Nu e chiar cea mai 
potrivită persoană s-o facă! 

— Nu mai spune! Lăsând la o parte chestia asta cu şeful, 
nu e deloc de bine. Oricât m-aş bucura să văd că ieşi din 
casă, nu asta-i soluţia la care mă gândisem. 

Încearcă să mai îndulcească pilula glumind, dar tot simt 
că mă înroşesc la faţă în timp ce mă plimb de colo colo prin 
apartament. M-a sunat doar fiindcă i s-au dat peste cap 
planurile pentru seara asta şi a rămas acasă cu Ella. 
Probabil că nici n-a observat că nu i-am mai trimis mesaje. 

— Ştiu, ştiu, îi răspund. O să-i pun capăt. 

— Cui o să-i pui capăt? Lui sau ei? Am impresia că le-o 
tragi amândurora, ricanează ea, după care face o pauză şi 
întreabă: Chiar le-o tragi amândurora? 

Zâmbesc puţin, deşi m-a enervat. 

— Nu, sigur că nu. Doar că... Nu ştiu... de fiecare dată 
când încerc s-o termin cu unul sau cu celălalt, constat că nu 
pot. 

— Vrei să-ţi dau un sfat? mă întreabă Sophie şi imediat o 
voce subţirică se aude în fundal. Stai puţin, Louise. Ce? o 
aud apoi ripostând pe un ton mai scăzut, către fiica ei: Ţi- 
am spus, Ella, mami vorbeşte la telefon. Du-te şi cere-i lui 
tati. Păi, cere-i încă o dată! Scuze, Lou, revine ea în 
receptor. Copii afurisiţi! 

Simt un nod în gât. Nu sunt sigură că vreau sfatul ei. 

e 130 - 


Ceea ce vreau de fapt e s-o aud râzând şi spunându-mi că 
totul e-n regulă şi ce turnură interesantă au luat 
evenimentele. Dar mă îndoiesc că asta îmi va spune. Şi se 
dovedeşte că am dreptate să mă-ndoiesc. 

— Dacă vrei sfatul meu, drăguţo, renunţă la amândoi. Nu 
poţi fi prietenă cu ea, fiindcă ţi-ai tras-o cu soţul şi asta nu 
se va schimba niciodată şi e o porcărie, şi nu poţi fi amanta 
lui, fiindcă e însurat cu o femeie care ţi-a fost prietenă, şi 
asta-i o porcărie la fel de mare. Faptul că ai o aventură e un 
secret considerabil, unul pentru care nu cred că eşti croită - 
şi-ţi spun asta ca pe un compliment. Tu nu eşti aşa, Lou. 
Intră pe un site de matrimoniale sau ceva de genul ăsta. 
Sunt o sumedenie de bărbaţi interesanţi pe lume - crede- 
mă când îţi spun. Bărbaţi singuri şi disponibili. |ţi jur, Louise, 
că dacă până data viitoare când vorbim nu ţi-ai făcut un 
profil pe unul dintre site-urile astea, o să fie de rău. Bine? 

— Bine, mint eu ca să-i fac pe plac şi să mă lase-n pace. 

— Trebuie să închid acum, Lou; Ella mai are puţin şi o ia 
razna. Dar ţinem legătura. Sunt aici, dacă ai nevoie de 
mine. 

Închide, însă cuvintele ei continuă să-mi răsune în minte. 
„Renunţă la amândoi.” Ei îi e uşor să spună asta, cu viaţa ei 
plină, cu familia şi aventurile ei. Sophie nu duce niciodată 
lipsă nici de atenţie, nici de companie. 

Probabil că n-o să mă văd cu ea înainte să se întoarcă 
Adam, şi până atunci va trebui să-i dau papucii lui David, 
aşa că totul se va fi rezolvat. Dar nu se pune problema să 
fac ceva doar ca s-o mulţumesc pe Sophie. Când ea îmi 
povesteşte despre aventurile ei, ascult şi dau din cap şi-mi 
păstrez părerile pentru mine. Ea de ce nu poate să facă la 
fel? Are impresia că ştie ea mai bine, dar nu ştie. Nici nu 
mi-o pot imagina pe Adele dictându-mi ce să fac şi ce nu. 
Ea m-ar asculta şi ar fi înţelegătoare, ca o prietenă 
adevărată. 

Îmi dau seama cât de aiurea sună asta, dată fiind 
situaţia, aşa că mi-o scot pe Sophie din minte şi-mi umplu 
al doilea pahar cu vin, adăugând şi nişte gheaţă înăuntru, 
ca să-l mai lungesc. Nu am remuşcări prea mari din cauza 


e 131 >» 


caloriilor suplimentare şi, sinceră să fiu, ar fi putut fi chiar 
mai rău azi. E greu să ţii dietă în weekend, dar acum simt 
diferenţa, aşa că totul devine puţin mai uşor. Nu m-am dus 
să alerg, fiindcă lipsa de somn m-a terminat şi n-am fost în 
stare, dar am făcut o plimbare lungă şi cu toate că am avut 
o poftă nebună de nişte pâine, m-am mulţumit cu peşte şi 
legume la cină - înainte să-i sun pe lan şi pe Adam şi să aud 
despre delicatesele pe care le-au mâncat, ceea ce mi-a 
făcut stomacul să chiorăie şi mai tare. 

Aşa că nu mă mai consum şi pentru vin. Trebuie să-ţi faci 
şi câte o plăcere, şi, la urma urmei, nu risc ca, ameţindu- 
mă, s-o iau pe panta mâncatului în exces. Cămara e goală 
şi sunt prea leneşă ca să ies din casă la ora asta. Şi, oricum, 
am nevoie de vin ca să pot să dorm. Sunt sigură că 
spaimele nocturne s-au înrăutățit, dar cred că nici nu e de 
mirare, dat fiind că i-o trag soţului noii mele prietene. Am 
rostit cuvântul în minte pe un ton atât de dur, încât mă 
crispez. Mda, nici nu-i de mirare că dorm atât de prost. 

Trec de pe un canal TV pe altul căutând ceva care să-mi 
distragă atenţia. Găsesc doar un amărât de concurs de 
talente şi cam atât. Şi un episod vechi din A Touch of Frost. 
Nimic care să mă atragă. Mai beau nişte vin şi mintea îmi 
zboară din nou la David şi la Adele. O parte a creierului 
meu zăboveşte tot timpul asupra lor. Oare el se gândeşte la 
mine? Ea se gândeşte la mine? Aproape că-mi vine să râd. 
Cât de aiurea e chestia asta? Ar trebui să mă culc devreme. 
Mâine, cel puţin, o să pot sta în pat până târziu, dacă şi-n 
noaptea asta o să am un somn de doi bani. 

Mă duc în bucătărie şi îmi torn încă un pahar. Rămâne 
mai puţin de jumătate de sticlă, dacă mă opresc acum, 
ceea ce e mult mai bine decât de obicei. Oare David bea 
când e acasă? Au ieşit să mănânce în oraş? Fac cumva sex 
de împăcare? El îmi compară corpul cu al ei? Doamne, sper 
că nu. Intrebările îmi zumzăie în minte şi renunţ să mai 
încerc să le alung. 

Scot caietul din sertarul de la bucătărie. E legătura mea 
cu ei şi, dacă tot mă vor bântui, mai bine să mă întorc în 
trecutul lui Adele, chiar dacă descifrez greu scrisul ca o 


e 132 œ» 


mâzgăleală. În plus, în ultimele zile am urmat mai bine 
instrucţiunile. Poate că citind o să reuşesc cu adevărat. 

Închid televizorul şi-mi iau paharul cu vin în dormitor. 
Sunt uşor ameţită, deşi n-am băut chiar atât de mult. Din 
cauza dietei, mă cherchelesc mai rapid. Incerc să nu mă 
gândesc cât de jalnică sunt oricum. 

Mă dezbrac păstrând pe mine doar tricoul, las celelalte 
haine să zacă pe jos şi mă urc în pat. Imi simt deja ochii 
grei şi iau încă o gură de vin. Nu m-am spălat pe dinţi. O să 
mă duc după ce termin de băut - menta şi vinul nu sunt o 
combinaţie plăcută deşi probabil că o să adorm întâi şi o să 
mă duc la baie când mă vor trezi coşmarurile, peste câteva 
ore. 

Sunt tare de tot, îmi spun, zâmbind strâmb când mă 
gândesc că nu-s deloc tare, gata retrasă în pat înainte de 
ora zece. Aprind apoi veioza de pe noptieră şi deschid 
caietul. Scrisul mic şi ascuţit parcă-mi răneşte ochii la 
început, dar treptat învăţ să-i desluşesc formele. Trecutul 
cuplului Adele şi David. E pentru somn, îmi şopteşte glasul 
meu interior. Citeşti asta ca să te ajute să dormi. Vezi să 
nu! îmi răspund singură. Ştim bine, şi eu, şi glasul, că asta-i 
o minciună. 


„„Începe la fel ca de obicei. Alerg, iar ei toţi mă 
urmăresc. Dealerii din cartier, scuza mea jalnică de mamă 
de mult dispărută, Ailsa, băiatul pe care l-am bătut atunci 
pe alee, fără alt motiv decât că mă mânca pielea, îmi lipsea 
iarba şi clocotea în mine furia. Ei sunt aceia, ştiu că ei sunt, 
dar totodată nu sunt ei. Sunt versiuni monstruoase ale lor 
înşile, aşa cum îi văd eu cu adevărat, ochi înfundați în cap, 
piele atârnândă, dinți ascutiti mânjiți de sânge de la cât au 
supt de la mine secătuindu-mă cu existența lor constantă. 
Mi-au rămas urme pe braț acolo unde m-au muşcat mama 
şi Ailsa când m-au prins, înainte să scap de ele. Nu-i nevoie 
să fii doctor de ţicniţi ca să-nțelegi despre ce e vorba. Ei îi 
spun vinovăție. Vinovăţție pentru viciul meu şi pentru 
efectele lui asupra celor din familie. Habar n-au ei ce e-n 
capul meu. Urmele, muşcăturile şi sângele supt sunt de 


e 133 + 


fapt ei care mă trimit la dezintoxicare şi mă obligă să 
renunt la singurul lucru care-mi face plăcere în viata asta 
mohorâtă. 

Alerg prin blocul-turn. Nu cel în care locuiesc cu Ailsa; cel 
în care a stat mama şi „Coi”, iubitul ei pedofil pe care-l 
cheamă de fapt Terry, înainte ca el să dispară. E vechi şi în 
lift duhneşte atât de tare a pişat, încât chiar şi atunci când 
hărăbaia funcţionează iți vine să-ți bagi picioarele şi s-o iei 
pe scări. În vis urc pe scări şi îi aud în spatele meu, 
strigându-mă, jignindu-mă. „Ştim noi despre tine! Să nu 
crezi că nu ştim!” urlă mama. Au vocile umede, cu prea 
mulți dinţi tăioşi în gură. Aud metalul zăngănind pe treptele 
de beton şi am impresia că picioarele mi se mişcă prin 
smoală groasă. Nu reuşesc deloc să prind viteză. Ajung la 
un palier şi mă uit înapoi. 

Vin cu toții să mă taie, să mă toace şi să mă înghită. Sunt 
prea obosit ca să mai urc şi mă uit spre uşa care dă din 
casa scărilor spre holul cu apartamente mizere. Ritmuri de 
hip-hop bubuie de undeva. Uşa are un geam murdar şi prin 
el îl văd pe Coi, nelipsit de nicăieri. Se încruntă la mine de 
dincolo de sticla soioasă, ridică un deget-cuțit şi-l flutură 
spre mine, ca şi când m-ar hăcui. 

Sunt încremenit. Mă vor prinde, ştiu asta. Degetele lor 
mă vor sfârteca. Asta e momentul în care de obicei 
înmărmuresc în vis, trezindu-mă doar când Ailsa ajunge la 
mine. De data asta însă, nu. De data asta, eul meu din vis 
are propriul moment. 

Uşi. 

Degete. 

Mă uit în jos, la mâinile mele. Dreapta are un deget mic 
în plus. Stau acolo, pe palier, şi aproape că izbucnesc în 
râs. Visez şi ştiu că visez. Sunetul de metal scrijelit se 
estompează în timp ce mă concentrez. Privesc spre uşa 
care duce la apartamente, dar ştiu că nu e cea pe care o 
vreau. Mă întorc spre peretele pe care un amator a 
mâzgălit cu spray-ul un graffiti urât. Rearanjez mental liniile 
astfel încât să formeze o uşă de mici dimensiuni, cu un 
mâner rotund, ca în desenul unui copil. 


e 134 + 


Monyştrii din spatele meu se apropie, dar îi ignor, întind 
mâna şi deschid uşa. Mă gândesc la o plajă. Nu la cea din 
vacanța de rahat la Blackpool, unde a plouat aproape în 
fiecare zi, şi Ailsa a avut mai tot timpul crize de furie 
adolescentină, fiindcă n-a putut să-l aducă şi pe limbricul 
ăla de iubit al ei, ci la o plajă arătoasă, ca alea pe care le 
vezi în vitrinele agențiilor de turism. 

Răsucesc mânerul şi trec pragul. 

Spaimele nocturne îmi dispar. Sunt pe o plajă albă, cu o 
briză caldă care-mi flutură părul, cu nisipul fierbinte sub 
tălpi şi apa călduță clipocindu-mi la picioare. Am doar un 
tricou şi pantaloni scurți. Sunt calm. Vreau să râd. Vreau ca 
Adele să vadă asta şi în clipa următoare o văd că apare 
brusc - o Adele de vis. Apa e nefiresc de albastră, dar e aşa 
cum mi-am închipuit eu totdeauna că ar fi oceanul. Adaug 
şi nişte delfini. Plus un chelner care se apropie de noi 
aducând cocktailuri. Arată ciudat. N-am băut niciodată un 
cocktail, iar ăsta are gust de sorbet de căpşune - aşa cum 
cred eu că ar trebui să fie sorbetul de căpşune. Imi vine să 
adaug şi un ac cu o doză, dar renunt. In vis râd, iar Adele 
de vis râde şi ea, iar pe urmă nu mai pot să rezist şi mă 
trezesc. 

DAR AM REUȘIT! Nici nu-mi vine să cred că am făcut-o. 
Chiar am făcut-o! Pot să fiu regele viselor mele. Data 
viitoare va fi mai bine. Ştiu asta. Sunt prea agitat ca să mă 
mai ia somnul. E patru dimineața şi toată lumea doarme, 
dar inima mea bate frenetic. Nu mai ştiu de când nu m-am 
mai simtit atât de bine. A fost ceva magic. Magic cu 
adevărat, nu de la droguri. Abia aştept să mă duc şi să-i 
povestesc lui Adele, dar fetele sunt în cealaltă aripă a 
clădirii şi nu pot risca să fiu prins acolo. M-ar da afară. Când 
am venit aici, voiam să fiu dat afară, dar acum s-a schimbat 
situația. Sunt plin de energie. Rânjesc ca un apucat chiar în 
timp ce scriu toate astea. N-o să-i spun că mi-am imaginat- 
o pe plajă cu mine şi că a apărut imediat, ca şi când aşa ar 
fi fost scris să fie. Ca şi când nu-mi pot imagina cum e să fiu 
fericit fără ea. Chestia îmi dă mie fiori, dar cine mama mă- 
sii ştie ce părere ar avea ea! 


e 135 + 


Aproape că am ajuns la jumătatea „sejurului“ programat 
aici. Ce se va întâmpla când vom pleca? Nu-mi pot închipui 
că doctor-David mă va vrea în preajma lor. Adele zice că el 
o să mă placă, dar ea nu cunoaşte oamenii aşa cum îi 
cunosc eu, iar David mi se pare a fi un maniac al 
controlului. 

Incă mă întreb ce-a fost rahatul ăla cu avocatul. N-am 
descusut-o ce şi cum, dar după aia s-a purtat ciudat. Până 
la urmă o să-mi spună ea. Mă pricep să-i fac pe ceilalţi să 
vorbească. Acum, la şedinţe, mai mult ascult decât 
vorbesc. Toată lumea vrea să turuie despre sine. 
Fundamental! Poate că ar trebui să-mi iau o slujbă aici! 
(GLUMĂ!) 

Păsările încep să se trezească afară. Încă nu-mi vine să 
cred că am reuşit. Toate ciupelile alea şi degetele numărate 
au dat rezultate. Mi-am controlat visul. David nu e-n stare 
de aşa ceva. Asta-i un lucru între mine şi ea... 


Privirea mi se înceţoşează şi trebuie să citesc ultima 
frază de două ori, din cauză că vinul m-a ametit. Închid 
ochii. Doar pentru o secundă. Caietul îmi alunecă din mâini. 
Mă gândesc, vag, că trebuie să mă spăl pe dinţi, iar o clipă 
mai târziu am adormit. 


e 136 » 


24 


— ADELE — 


E oribil. Oribil. Nu există cuvinte care să poată descrie 
dimineaţa asta. Urletele au încetat, dar tăcerea asta 
mortală e chiar mai rea. Mi-e greață. Tremur. Nu ştiu ce să 
spun sau dacă ar trebui să spun ceva. Ori dacă pot. ŞI totul 
e din vina mea. 

— Mă mut în camera de oaspeţi. Deocamdată. Pentru o 
vreme. Cred că aşa e cel mai bine. Până când vom decide 
ce vom face. 7 

Vorbeşte cu un calm profesional, dar e livid. II cunosc 
bine. Tot ce vreau e să plâng, dar mă abtin. Păstrez o 
expresie impasibilă şi rece. Nu vreau să ştie cât de tare mă 
răneşte. 

Unde e cartea de credit? mă întreabă cu o privire 
îngheţată. 

Lucrurile pe care le-am comandat de pe canalul de 
shopping au început să sosească la opt dimineaţa şi o oră 
mai târziu ajunseseră toate. Le-am programat perfect, 
plătind suplimentar pentru un anumit interval orar. 
Cumpărăturile propriu-zise nu mi-au solicitat decât cam o 
oră de efort concentrat, dar contul American Express al lui 
David gâfâie greu acum, şocat de costul achiziţiilor mele. 
Un nou espressor, cel mai avansat model. O nouă maşină 
de pâine, idem. Nişte bijuterii. O cameră foto foarte 
scumpă. Un tocător/feliator/preparator la abur cu toate 
accesoriile. Şi, /a piece de résistance, o bandă de alergat de 
ultimă generaţie. Mii de lire sterline cheltuite. 

Ca un copil, îmi iau geanta de pe spătarul unuia dintre 
scaunele de bucătărie şi i-o întind, după care mă uit cum 
scoate cardul preţios din portofel şi-l taie. 

— Credeam că trebuia să fie un nou început, spune el în 
timp ce aruncă bucăţile în coşul de gunoi. 

Are o privire de gheaţă. Aş vrea să-i spun că totul o să fie 
bine, să aibă încredere în mine, dar nu pot. Am pornit pe 

e 137 + 


calea asta, făcând lucruri care-l îndepărtează de mine şi-l 
împing spre ea, şi trebuie să continui la fel. Nu pot să fiu 
slabă. Trebuie să am încredere în Louise, în mine şi în 
David, ca totul să funcţioneze. 

— Am crezut că am rezolvat de mult cu astea, murmură 
el şi priveşte spre hol, unde pare că abia ne-am mutat din 
nou, cu toate cutiile acelea peste tot. O să aranjez să fie 
trimise toate înapoi. Poţi să păstrezi banda de alergare, 
dacă vrei. 

Ştiu ce e-n mintea lui; cu asta mă poate ţine în casă mai 
mult timp. 

— Poţi s-o returnezi şi pe ea, îi răspund. 

Oricum, abonamentul la sală nu mi-l poate anula; e plătit 
pe un an întreg. A fost mai ieftin aşa, şi pe atunci încercam 
să-i fac mereu pe plac. Noul nostru început. 

Mă uit fix la el. Mai are oare vreo urmă de dragoste 
pentru mine? Trebuie să mai aibă. Trebuie! Scotoceşte din 
nou în geanta mea şi-mi ia cheile de la casă. 

— Trebuie să mă duc la centrul de asistenţă socială. N- 
am încotro. Au înfiinţat o clinică acolo, dar o să lipsesc doar 
două ore. 

Sigur că trebuie să se ducă. Munca e pe primul plan. 
Întotdeauna vrea să-i ajute pe ceilalţi. Numai pe noi nu. 
Numai pe mine nu. La asta a renunţat. Pentru mine - doar 
pastile; pastile, pastile şi iar pastile. Nu înţeleg de ce mi-a 
luat cheile decât atunci când se duce la uşa din bucătărie, o 
încuie şi pune cheia în buzunar, moment în care îmi scapă 
un soi de râs scurt şi neplăcut. Nu mi-l pot stăpâni. 

— Mă încui în casă? 

Nu-mi vine să cred. Căsnicia noastră pare o închisoare de 
la o vreme, pentru amândoi, însă acum chiar îmi devine 
temnicer? 

— E pentru binele tău, replică el şi are cel puţin decenţa 
de a roşi uşor şi a-mi ocoli privirea. Doar în dimineaţa asta. 
Nu-mi permit să fiu... Nu-mi permit să fiu... Işi caută 
cuvintele şi într-un final continuă: Nu-mi permit să fiu 
distras. De toate astea. Arată cu un gest moale spre cutiile 
de pe coridor şi apoi spre faţa mea. După care îşi întoarce 


e 138 + 


privirea. Nu suportă să se uite la mine. Odihneşte-te, reia 
apoi. Poate că trebuie să-ţi schimb din nou medicaţia. O să 
rezolv mâine. 

Am rămas fixată pe cuvântul acela, „distras”. Adică nu-şi 
permite să fie distras întrebându-se mereu unde sunt şi ce 
fac. Nici chiar micul nostru ritual telefonic zilnic nu e 
suficient pentru el. 

„Poate că ar trebui să nu te mai laşi distras regulându-ţi 
secretara grăsană”, asta aş vrea să-i urlu, dar n-o fac. 
Pastilele pe care m-a obligat să le iau de faţă cu el încep să- 
şi facă efectul, şi mă simt deja moleşită. Nici nu mă 
deranjează, de fapt. Puțin somn îmi va prinde bine. 

Telefonul îi piuie; a venit cel care-l duce cu maşina. Pe al 
meu nu mi-l ia - nu ştiu dacă intenţionat sau fiindcă e încă 
tulburat şi a uitat de el -, aşa că răsuflu uşurată. L-am 
ascuns pentru orice eventualitate, dar deja mi-am asumat 
suficiente riscuri - prematur, probabil. Telefonul rămâne 
pentru altă dată. 

— Vorbim mai târziu, îmi spune el îndreptându-se spre 
uşă. 

Cuvintele îi sunt goale de conţinut. Vorbitul - iată un alt 
lucru pe care nu-l facem. Nu vorbim despre noi şi nu vorbim 
despre ce s-a întâmplat. Se opreşte o clipă şi se uită în 
urmă, şi am impresia că o să-mi mai spună ceva, dar mă 
înşel. 

Ne uităm unul la altul un moment lung - iubiţi odinioară, 
astăzi combatanți - şi apoi pleacă. 

Aud cheia răsucindu-se în yala de jos şi mă simt 
încarcerată în propria casă. E o senzaţie foarte stranie să 
ştiu că nu pot ieşi. De mult nu m-am mai simţit atât de 
neajutorată. Dacă izbucneşte un incendiu? Dacă ia casa foc 
în timp ce eu dorm? Sunt somnolentă când iau 
medicamente. Dacă pun o cratiţă pe foc şi uit de ea? S-a 
gândit el la toate aceste lucruri? N-ar fi prima dată când ar 
izbucni un incendiu. Poate crede că acum sunt în stare să 
mă salvez singură. Şi ca să fiu sinceră, ar fi uşor să sparg o 
fereastră, dacă mi-aş pune mintea cu ea. 

Stau în tăcere, mă uit la sticlă şi mă gândesc la flăcări, în 


e 139 + 


minte mi se învârtejesc idei, dar durerea din obraz mă 
readuce în prezent. Am înghiţit toate pastilele /u;, dar ceea 
ce-mi trebuie acum e un ibuprofen. 

lau două cu puţină apă, apoi mă duc în baia de serviciu 
de jos, aprind lumina şi mă aplec deasupra chiuvetei, 
examinându-mi faţa în oglindă. Vânătaia e măricică, în 
partea de sus a pometelui. Pielea mi s-a umflat şi mă 
crispez când o ating încet. Seara trecută era doar o pată 
roşie. Azi a pus stăpânire parcă pe faţa mea. Ochiul îmi stă 
încă deschis, ceea ce e o uşurare. Vânătaia va dispărea 
într-o săptămână, sunt sigură. 

Urăsc chestia asta. Îngrijorarea lui la vederea vânătăii tot 
mai extinse, de la prima oră a dimineţii, a dispărut când au 
început să sosească articolele cumpărate, şi cu asta, basta. 
O furie mai aprinsă şi aceleaşi întrebări insistente de seara 
trecută, la care nu vreau să răspund. Voia să ştie unde am 
fost. De ce nu eram acasă când a ajuns el. Ce-am făcut. 

Evident că nu pot să-i spun unde am fost cu adevărat - 
plănuisem să mă întorc acasă înainte de venirea lui, dar 
sincronizarea mea deficitară a fost o altă greşeală în 
fiascoul de seara trecută; poate că ar trebui să-i dau totuşi 
o explicaţie. Sau poate că nu. Chiar mă încântă acest 
moment în care puterea e în mâinile mele. Sunt eu încuiată 
în casă, dar ceea ce vrea el să ştie e încuiat în capul meu. 
Avantaj eu. Şi totuşi, sunt extenuată acum, că am rămas 
singură. 

Şi nu doar obrazul mă jenează. Braţele şi picioarele mă 
dor şi ele. Muşchii îmi zvâcnesc de suprasolicitare. Chiar şi 
în coaste simt durere. 

Am nevoie de o baie - să las apa să spele totul şi să mă 
gândesc. Urc scara cu paşi lenți, copleşită de dispreţ de 
sine şi autocompătimire şi, după ce dau drumul la robinet, îi 
mut cămăşile din dulapul nostru în cel mai mic, din camera 
de oaspeţi. Le pun pe umeraşe în ordinea culorilor, aşa cum 
îi place lui. Le ating cu toată blândeţea cu care nu-l mai pot 
atinge pe el. Îndoielile mă năpădesc şi mă simt foarte, 
foarte singură. 

Îmi scot mobilul din cutia de pantofi îndesată în partea 


e 140 œ» 


din spate a dulapului, sub o pereche de sandale Jimmy 
Choo din satin, mă dezbrac şi mă cufund în apa fierbinte. 
Ţin telefonul la îndemână, pe capacul vasului de WC. Poate 
că va încerca să mă sune. Poate că îi pare rău. Poate că îmi 
va spune că vrea să repare totul. Gânduri fără rost! Suntem 
deja prea departe pentru asta pe drumul lung pe care am 
pornit. 

Închid ochii şi aştept ca apa să-mi aline muşchii. Îmi simt 
inima bătând în obraz, un ritm constant, liniştit de pastilele 
pe care m-a obligat să le iau. Într-un fel bizar, e chiar 
plăcut. Sunt pe cale să aţipesc când băzâitul unei vibrații 
mă trezeşte la realitate. E un mesaj. De la Louise. Mă uit 
lung la ecran. Niciodată nu-mi trimite SMS-uri în weekend. 


Am reuşit!!! 


Mă holbez la cuvinte şi apoi zâmbesc, în ciuda durerii din 
obraz. A reuşit. Chiar a reuşit! Inima mi-o ia la goană, 
bubuindu-mi în piept şi în faţă. O iubesc pe această Louise. 
O iubesc. Abia-mi mai încap în piele de mândrie. 

Brusc, nu-mi mai e deloc somn. 


e 141 œ 


25 
ATUNCI 


Fumul e aspru şi dulce, şi şocul e atât de mare când îi 
ajunge în plămâni, încât tuşeşte până când îi dau lacrimile, 
iar pe urmă râd amândoi, cu toate că o doare pieptul aşa 
cum o durea în zilele de după incendiu. 

Rob îi ia jointul din mână şi trage din el încet, cu sete. 
Apoi suflă inele de fum. 

— lată, draga mea, spune el cu o imitație de accent 
stilat. Aşa se face! 

— De unde ai porcăria asta? 

Ea încearcă din nou şi de data asta reuşeşte să-şi 
înăbuşe accesul de tuse. Ameţeala e aproape instantanee. 
O senzaţie caldă, vibrantă, de plutire. Îi place. 

El ridică o sprânceană, şmechereşte. 

— Am eu mijloacele mele irezistibile. 

— Nu, serios. De unde? ` 

Pentru ea, Rob e personificarea energiei pure. Il iubeşte 
aşa, puţin, îşi dă seama de asta. Fiindcă e atât de diferit. N- 
a mai întâlnit niciodată pe cineva care să se sinchisească 
atât de puţin de lucrurile despre care se presupune că ar 
trebui să fie importante. Toate lucrurile acelea pe care 
părinţii ei le consideraseră importante. Lucruri pe care 
David le consideră importante. Să-ţi faci un plan. O carieră. 
Rob e asemenea vântului. Aici, acolo şi pretutindeni. 
Destinaţie necunoscută. Trebuie să fie minunat să fii aşa. 

— De la una dintre asistente. Am convins-o să-mi facă 
rost. 

— Care? 

Se holbează la el. Nici nu-şi imaginează cum ar putea 
face ea aşa ceva. 

— Contează? Toate sunt la fel de insipide, răspunde el, 
privind undeva în noapte. Una dintre ele. 

S-au încuiat într-una dintre băi. Fereastra batantă e 
deschisă la maximum, iar ei stau înghesuiți unul în altul, în 


e 142 œ» 


cadrul ei, fumând. A venit ea în aripa băieţilor, deşi Rob s-a 
oferit să vină el în cea a fetelor. Dar ea a vrut aşa. A vrut 
să-şi asume un risc. Să simtă ceva. Şi chiar a fost palpitant 
să se furişeze pe coridoare spre scara principală, să se 
strecoare pe lângă becul aprins al oficiului asistentelor de 
noapte, la parter, şi apoi să străbată cealaltă aripă a 
clădirii, interzisă ei. Ajunsese cu răsuflarea aproape tăiată şi 
chicotind întruna, iar acum, cu fumul în plămâni, se simte 
excelent. 

Se întreabă care dintre asistente l-a ajutat şi de ce nu 
vrea să-i spună şi ei. Oare fiindcă nici ea nu i-a zis de cea 
venit avocatul? N-a întrebat-o, dar îl cunoaşte suficient de 
bine ca să-şi dea seama că nu din lipsă de curiozitate s-a 
abținut. Sigur că e curios. E cea mai inteligentă persoană 
din câte cunoaşte ea, poate cu excepţia lui David. la jointul 
din mâna lui şi trage în piept. O adiere slabă îi flutură părul 
şi-i dă impresia că zboară. Incepe să râdă aşa, din senin. 
Zboară. Poate că o să-i spună lui Rob despre avocat. 
Oricum, acum au un secret împreună. Ca şi când i-ar fi citit 
gândurile, Rob o întreabă: 

— Tu unde te duci când visezi? Ştii tu... Pentru tine, ce e 
de cealaltă parte a uşii? 

— Diverse locuri. E o abatere. 

Îi e mai greu să explice. Prima uşă a fost cu mult timp în 
urmă pentru ea. Acum e altfel, şi aşa e de nişte ani. Pentru 
el, totul e nou. 

— Depinde de dispoziţia în care sunt, adaugă Adele. 

— E teribil de ciudat. Ciudat, dar senzaţional. 

Au trecut cinci nopţi de când el a reuşit prima dată, iar de 
atunci se descurcă perfect. Ea ştie că nu minte - nici n-ar 
crede aşa ceva -, fiindcă toţi terapeuţii consideră că a 
progresat. Sunt cu toţii plini de ei. Acum, el e vedeta de la 
Westlands, băiatul care doarme fără să se trezească ţipâna; 
au impresia că ei l-au vindecat. Şi sunt de părere că şi pe 
ea au ajutat-o. Dacă ar şti ei că n-au avut niciun rol! Există 
în minte uşi care trebuie deschise, dar nu aşa cum cred ei. 
Deloc. Ar face oare faţă adevărului, dacă l-ar şti? Probabil 
că ar avea nevoie la rândul lor de terapie. Ideea o amuză, 


e 143 œ 


astfel că izbucneşte în râs. A început să gândească la fel ca 
Rob. 

— Parcă ai avea lumea la picioare. 

— Exact. Şi gata cu coşmarurile, declară ea. 

— Aşa să fie, spune el şi-i întinde jointul. 

Aproape că l-au terminat, dar asta n-o deranjează. 
Mintea îi pluteşte deja şi probabil că dacă ar continua i s-ar 
face rău, dar îi place grozav senzaţia bizară de pe piele, şi 
tot ce vrea acum e să râdă. Totul e distractiv. Zâmbeşte 
larg către Rob, iar el îi răspunde la fel, şi n-au nevoie de 
niciun cuvânt în plus. Un moment mai târziu, îşi sprijină 
capul pe braţul lui. E subţire şi musculos, mult diferit de 
umărul larg al lui David şi de bicepsul lui umflat de munca 
la fermă. Ceasul lui ar atârna la încheietura lui Rob la fel de 
larg cum atârnă la a ei. Dar îi place să se sprijine de Rob. 
Se simte în siguranţă. 

Cu David n-ar fi putut împărtăşi un asemenea moment, 
iar gândul o întristează oarecum. David abia dacă visează, 
aşa că de coşmaruri nu poate fi vorba. El n-a ascultat atunci 
când ea a încercat să-i povestească. David n-ar fi în stare 
să facă ce a făcut Rob, fără nicio îndoială. Dar asta n-o 
împiedică să se bucure fiindcă există cineva care poate. Un 
prieten. Cineva cu care să împartă experienţa. O parte din 
ea, cel puţin. 


e 144 œ» 


26 


— ADELE — 


Îşi respectă promisiunea şi se întoarce după două ore, iar 
eu sunt supusă şi blajină când ajunge acasă. Deşi mesajul 
lui Louise mi-a îmbunătăţit starea de spirit, întâmplările de 
seara trecută şi eşecul meu infinit încă mă bântuie. Am fost 
prea sigură pe mine însămi, iar acum încrederea în 
propriile-mi puteri abia dacă mai există şi mă simt cumplit 
de singură. 

— Ţi-am mutat lucrurile în camera de oaspeţi, îi spun 
moale când vine şi mă găseşte în bucătărie, adecvat de 
umilă. 

Pune cheia la locul ei şi are cel puţin decenţa de a afişa 
un aer jenat fiindcă m-a închis în casă. Stă o clipă cu 
spatele la mine, după care se întoarce. Dispoziţia agresivă 
ne-a părăsit pe amândoi. Umerii îi sunt la fel de căzuţi ca ai 
mei. 

— De ce ai zugrăvit dormitorul nostru şi holul în culorile 
alea? 

Mi-a pus de multe ori deja întrebarea asta, dar îmi place 
că zice „dormitorul nostru”, de parcă ar mai exista un noi. 

— Sunt doar nişte culori, David, zic, dându-i acelaşi 
răspuns ca de fiecare dată. Imi plac. 

Se uită iar la mine cu privirea aceea, de parcă aş fi o 
creatură de pe cine ştie ce planetă, pe care el n-o va putea 
înţelege niciodată. Ridic din umeri. Asta-i tot ce primesc din 
partea lui. 

— Să nu zugrăveşti şi camera de oaspeţi. 

Încuviinţez. 

— Sper că vei dormi acolo doar o perioadă. 

Aşa vorbim noi. O non-comunicare completă. Poate că el 
are nevoie de fapt de toate medicamentele alea, în loc să-şi 
înece zi de zi creierul în băutură. Nu-i face bine. Şi nu e bine 
pentru viitor. Trebuie să înceteze, însă eu nu sunt în cea 
mai potrivită situaţie pentru a pune acum piciorul în prag. 

e 145 - 


Poate că va înceta când se va sfârşi totul. Poate că atunci 
îmi va da voie să-l ajut. 

Se duce şi se ascunde în biroul lui, mormăind ceva 
despre serviciu, aşa că discuţia s-a încheiat pentru 
moment. Bănuiesc că vederea mea i-a deschis pofta pentru 
un coniac şi nu vreau să analizez motivele acestui imbold. 

Îl las să plece şi nu pomenesc despre faptul că ştiu că are 
mai multe sticle cu băuturi tari în birou şi că poate nu sunt 
eu singura care are secrete în această căsnicie, oricât de 
bine îşi închipuie el că le ascunde pe ale lui de mine. Aşa că 
fac ce ştiu eu mai bine - încep să pregătesc mielul la cuptor 
pentru diseară. Are friptura la cină ceva care-ţi încălzeşte 
inima, şi amândoi avem nevoie de asta. 

Asezonez carnea cu rozmarin şi anşoa pe care le îndes 
sub stratul gras de piele, iar în timp ce toc şi sotez 
garniturile de cartofi şi legume, aburul îmi sporeşte durerea 
din obraz. Am acoperit vânătaia cu farduri, iar David îşi 
închipuie, fără îndoială, că pentru el am făcut-o, dar 
greşeşte. De mine am vrut să o ascund. Mă roade ruşinea 
din cauza propriei slăbiciuni. 

Aşez masa folosind cea mai bună veselă şi, înainte de a-l 
chema, aprind lumânările şi înşir toate preparatele între 
noi. l-am umplut un pahar cu vin, deşi al meu e plin doar cu 
San Pellegrino. Nu sunt sigură că am procedat aşa doar 
pentru a-l mulţumi pe el sau ca să mă alin pe mine după 
urâţenia serii trecute. Caut un semn oarecare de apreciere, 
însă el abia dacă dă atenţie eforturilor mele. 

Farfuriile sunt pline, dar niciunul din noi nu mănâncă de 
fapt nimic. Încerc să fac conversaţie de complezenţă despre 
munca lui de voluntariat - de parcă mi-ar păsa! -, numai că 
el mă întrerupe. 

— Ce se-ntâmplă, Adele? 

Mă uit la el, cu un nod în stomac. Nu e îngrijorat, e rece. 
Totul face parte din planul meu, dar nu asta vreau. In mod 
cert, încă nu vreau. Încerc să găsesc ceva de zis, dar 
cuvintele mi-au pierit. Sper doar că arăt splendid în lumina 
lumânărilor, în ciuda vânătăii estompate, pe care se 
străduieşte să n-o vadă. Pune cuțitul şi furculita pe masă. 


e 146 œ» 


— Ceea ce s-a întâmplat înainte să ne mutăm a fost... 

Îmi regăsesc vocea deodată, deşi e aproape scâncită, ca 
unghiile scrijelind o tablă. 

— A fost din vina ta. Ştii că ăsta e adevărul. Tu singur ai 
zis că a fost. 

— Am zis asta ca să te liniştesc pe tine. N-am vorbit 
serios. Ai vrut un nou început şi am încercat să-ţi ofer unul. 

Nu pot că cred că are îndrăzneala de a spune aşa ceva. l- 
o trage secretarei! Ce mai început nou! Îmi las şi eu jos 
furculita şi cuțitul, aşezându-le cu grijă pe marginea 
farfuriei. Eforturile pe care le-am depus pentru cina de azi 
vor fi irosite. 

— Recunosc că am făcut unele greşeli, spun apoi. Şi îmi 
pare foarte rău. Ştii că am probleme. Cred că mutarea m-a 
tulburat. 

El clatină din cap. 

— Nu mai pot să te con... Nu mai pot să am grijă de tine. 
Te întreb încă o dată. Unde ai fost seara trecută? 

să mă controleze. Asta a vrut să spună. Nu mă mai poate 
controla. 

— Am ieşit la plimbare. Am pierdut noţiunea timpului. 

Ne uităm unul la celălalt şi încerc să par nevinovată, dar 
el nu se lasă păcălit. 

— Sincer! adaug şi regret imediat. 

Ăsta e cuvântul pe care îl foloseşte oricine atunci când 
minte. „Sincer, e doar o prietenă.” Asta a spus David când 
locuiam în Blackheath. Şi, da, poate că nu i-a tras-o, dar 
sigur ea îi era mai mult decât o prietenă. 

— Chestia asta nu poate continua. 

Se referă oare la noi sau la mine? Vrea cumva să mă 
închidă undeva? Într-o altă instituţie în care să fiu ajutată, 
dar de data asta pe termen lung? In timp ce el îşi ia 
tălpăşiţa liber, cu banii mei? Îmi vine să plâng. 

— Cred că am uitat să iau câteva pastile, îi spun. 

Îmi asum un risc. Nu vreau să-l determin să treacă pe 
acasă de la serviciu ca să se asigure că le iau. Trebuie să 
fiu limpede la cap şi mintea îmi funcţionează foarte bine, 
oricum. 


e 147 œ 


— O să mă liniştesc. Ştii asta. 

Parcă am fi iarăşi la început, doar că acum nu mai simte 
pentru mine dragostea care l-a susţinut înainte ca eu să-mi 
revin. Izvorul acela a secat. 

— Ştii că nu poţi să mă părăseşti, David, adaug şi-mi face 
plăcere să-i rostesc numele cu glas tare. Ştii bine. 

E o ameninţare. Intotdeauna a fost o ameninţare. 

Şi, iată, trecutul şade între noi alături de friptura 
neatinsă, de piureul de praz, de morcovii glazuraţi şi de 
cele trei feluri de cartofi, iar eu n-am nicio îndoială că totuşi 
fac ceea ce trebuie ca să-mi salvez căsnicia. 

— Ştiu, răspunde el şi îşi împinge scaunul în spate. Ştiu. 
Nu se uită la mine când se îndreaptă spre uşă şi adaugă: 
Mă duc să fac un duş şi mă culc devreme. 

— O să zugrăvesc din nou dormitorul, spun ca să-mi mai 
îndulcesc ultimele cuvinte. Dacă te întorci în el. 

Mă priveşte peste umăr şi înclină capul abia perceptibil, 
dar minciuna e vizibilă în ochii lui. Există un singur pat în 
care vrea să fie, şi nu e al meu. Mă întreb ce face Louise. 
Dacă se gândeşte la el sau la mine. Şi dacă nu cumva tot 
planul meu o să se ducă de râpă. 

Se pare că cina s-a sfârşit. Mă uit la el cum iese şi apoi, 
când îi aud paşii grei pe scară, mă ridic şi îi golesc paharul. 
Mă uit la farfurii. La mâncarea rămasă. La viaţa asta pentru 
care m-am luptat atât de greu. Vânătaia mă doare în timp 
ce mă străduiesc să-mi înăbuş lacrimile. Trag adânc aer în 
piept, tremurat. Nu obişnuiam să plâng deloc. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu mine. M-am schimbat. La gândul ăsta, 
aproape că-mi scapă un hohot de râs înlăcrimat. Cel puţin, 
mi-am păstrat simţul umorului. 

Am pus tava de friptură la înmuiat, când aud soneria de 
la uşă. Un ţârâit scurt şi ascuţit. Mă duc în hol şi mă uit în 
sus, pe scări, dar duşul curge şi David n-a auzit. Mi-e greu 
să respir. Cine poate să fie? Pe la noi nu trece nimeni. 
Prieteni nu avem. Doar pe Louise. lar ea n-ar veni aici. Sau 
da? Nu-i acum momentul potrivit să-şi mărturisească fapta. 
Asta ar complica totul. 

Intredeschid uşa de câteva degete şi mă uit afară. Un 


e 148 œ» 


tânăr stă timid pe a doua treaptă de la intrare, de parcă i-ar 
fi teamă să treacă pragul. 

— Pot să te ajut cu ceva? întreb încet şi deschid uşa mai 
mult. 

— Domnul doctor Martin e acasă? Sunt Anthony. Spuneți- 
ică sunt Anthony. Un pacient. 

A ţinut tot timpul ochii în jos, dar acum mă priveşte şi îmi 
dau seama cum îi par. O frumuseţe fragilă cu un ochi 
învineţit. Deodată, iată că am găsit un rost pentru seara 
trecută. Inainte să răspund, mă uit peste umăr în casă, ca şi 
când aş fi îngrijorată. 

— Avea o durere de cap şi s-a culcat. Îmi pare rău, îi spun 
pe un ton scăzut. 

Mă bucur că nu m-am îmbrăcat prea elegant în seara 
asta. Chiar şi cu vânătaia, tot aş fi părut prea distantă, 
inabordabilă. Port o rochie de vară lungă, cu bretele subţiri, 
şi mi-am lăsat părul liber. Tânărul nu şi-a mai luat ochii de 
la mine, şi e o privire pe care o cunosc. Am văzut-o la mulţi 
bărbaţi până acum. Mirare, şi jind, şi dorinţă. Am eu efectul 
ăsta asupra lor. Cred că deja a uitat de David. 

— Sunt soţia lui, îi spun şi apoi, ca să pun punctul pei, 
adaug: Nu pot să vorbesc cu tine. 

Mâinile tânărului brunet din faţa mea tresar spasmodic, 
iar un picior îi bate continuu pe treaptă, însă el nu e 
conştient de asta. Poartă un tricou negru şi pe braţe i se 
văd urmele de înţepături. Imi dau seama ce e cu el. 

— Trebuie să pleci, îi şoptesc şi mă aplec spre el, ştiind 
bine că astfel îi ofer o imagine fugară şi aţâţătoare a 
sânilor. Te rog! insist şi ridic mâna până aproape de faţă, în 
locul în care vânătaia îmi colorează pielea, după care 
adaug: Nu e un moment potrivit. 

— Eşti bine? mă întreabă el; are un accent clar de clasă 
mijlocie, care contrastează cu înfăţişarea. 

— Te rog să pleci! Cred că vine. 

Şi cu aceste cuvinte rostite pe un ton imperios, închid 
uşa. Prin geamul ei îl văd zăbovind câteva clipe şi apoi 
dispărând. 

Mă sprijin de uşă. Anthony. Numele îi e dulce ca mierea. 


e 149 œ» 


Umerii mi se relaxează pe măsură ce ruşinea stârnită de 
eşecul de seara trecută îmi păleşte. Poate că, la urma 
urmei, se va rezolva. 


< 150 œ» 


27 


— LOUISE — 


— Ce naiba s-a întâmplat? întreb siderată. 

E miercuri, prima dată pe săptămâna asta când o văd pe 
Adele. lar acum înţeleg de ce. Am fost convinsă să-mi va da 
un semn luni dimineaţă - nu numai fiindcă mersul la sală a 
intrat deja în obişnuinţă, ci şi pentru că eram entuziasmată 
de faptul că-mi puteam controla visele. Mai mult decât atât, 
credeam că şi ea va fi încântată. Că va dori să afle totul. 
Dar n-a dat niciun semn. M-am gândit să-i trimit un alt SMS, 
dar nu am vrut să fiu prea insistentă şi, în plus, îmi plătise 
doar un abonament de invitat la sală şi n-aş fi vrut să pară 
ca şi când aş considera că mi se cuvine. 

La început am fost doar puţin necăjită, dar luni seara, 
când stăteam singură acasă şi nici David nu apăruse, 
supărarea mi s-a transformat în îngrijorare. Dacă îi făcusem 
probleme lui Adele, cu mesajul pe care i-l trimisesem în 
weekend? Dacă îl văzuse David? Dar dacă l-ar fi văzut, 
sigur ar fi venit să afle ce se întâmplă. Sau poate că ea îmi 
memorase numărul în telefon sub un alt nume. Poate că şi 
el făcuse la fel. Dar atunci, de ce n-a mai dat Adele niciun 
semn? Să-i fi luat el telefonul? 

leri, la serviciu, David a fost tăcut, fără nimic din 
zâmbetele şi îmbujorările complice din ultima perioadă, iar 
când m-am dus să mă culc, după două seri petrecute 
singură, m-am simţit ca şi cum aş fi fost părăsită de 
amândoi şi am avut nevoie de toată stăpânirea mea de sine 
ca să nu-i trimit un mesaj şi să-l întreb dacă totul e-n 
regulă. Viaţa îmi părea ciudat de pustie fără ei, iar asta m-a 
îngrijorat şi mai mult. Aveam nevoie de ei. Mă durea să-l 
văd pe David evitându-mă. lar faptul că nu mai aveam nicio 
veste de la Adele îmi stârnise imaginaţia. Oare vorbiseră 
între ei despre mine? Eu şi ei doi... Întotdeauna eu şi ei doi, 
oricât de puternic mă simţeam vârâtă între ei. Vârâtă sau 
captivă. Una sau alta. 


e 151 œ 


Acum însă, că Adele e în faţa mea, înţeleg de ce n-a vrut 
să ne vedem mai curând. Sunt uşor tulburată. A încercat să 
ascundă vânătaia sub farduri, dar e încă vizibilă. O pată în 
nuanţe de violaceu şi verzui pe obrazul ei perfect. Într-un 
fel, fondul de ten aproape că o scoate în evidenţă, îngroşat 
şi crăpat deasupra petei întunecate. 

— Oh, nu-i nimic, răspunde ea, concentrându-se la 
condus - sau prefăcându-se că se concentrează, ca să nu 
fie nevoită să se uite la mine. Un accident prostesc. Am 
deschis uşa dulapului şi m-am lovit în faţă. Ca idioata. 

Incearcă să adopte un ton lejer, dar nu mă las păcălită şi 
simt cum picioarele îmi transpiră pe scaunul fierbinte al 
maşinii. S-a întâmplat ceva. Mă uit bine la ea când 
semnalizează şi întoarce. Pare împuţinată, chinuită chiar. 
Părul ei şi-a pierdut luciul. Pentru prima dată am impresia 
că eu strălucesc, nu ea. Câteva nopţi cu somn bun m-au 
schimbat. Sunt revigorată şi plină de energie. De ani nu m- 
am mai simţit atât de bine. Parcă sunt o persoană cu totul 
nouă, şi aş vrea să mă bucur de asta împreună cu prietena 
mea, dar acum, văzând-o atât de mică, aproape că încerc 
un sentiment de vinovăţie pentru încântarea mea. 

— Mă gândeam că am putea chiuli azi de la sală, îmi 
spune apoi. Nu am deloc chef să mergem. În plus, e o zi 
superbă. Hai să luăm prânzul în grădină şi să-mi povesteşti 
despre visele tale. 

Zâmbeşte şi o văd crispându-se uşor. Un scurt tremur, 
dar e suficient ca să-mi dau seama că vânătaia încă o 
doare. 

— Sigur, răspund. 

Dar gândurile mi se îmbulzesc în minte. Cine deschide un 
dulap şi se loveşte singur cu uşa? Cu câtă forţă să fi tras de 
ea? O fi oare posibil aşa ceva? Apeluri telefonice. Pastile. 
vânătăi. Simt cum stomacul mi se strânge. Toate astea 
sugerează cât de disperată sunt să ignor faptul că e posibil 
să fie ceva cu totul în neregulă cu David. Adele e 
întotdeauna încântată să meargă la sală. Acum de ce nu 
mai vrea? Oare are vânătăi şi pe corp şi se teme că ile voi 
vedea la vestiar? 


e 152 œ» 


Vreau să-i spun ceva, să mă asigur că e bine, dar o clipă 
mai târziu îi sună telefonul, pus în suportul pentru chei, şi 
nu e nevoie să întreb cine e. 

— Mă duc la sală, spune ea. Pare aproape că se scuză. 
Da, aşa e. Nu, mă duc direct acasă. Promit. Bine. Vorbim 
atunci. Pa! 

— Oh, foarte romantic! comentez sec şi deschid geamul 
portierei. 

E foarte cald în maşină, şi am o uşoară stare de greață 
după ce i-am văzut vânătaia şi am auzit discuţia la telefon. 
Mă simt oribil. Furioasă. Tulburată. Nedumerită. David nu 
m-a evitat fiindcă vrea să dea căsniciei un suflu nou - asta 
e sigur! 

— V-aţi ciondănit? 

N-am folosit cuvântul „ceartă” fiindcă nu vreau să las 
impresia c-o întreb dacă a lovit-o el, deşi în realitate exact 
asta o întreb, cu toate că nu-mi vine să cred aşa ceva. Cel 
puţin, nu David a/ meu. lar David al lui Adele e un 
necunoscut. 

— Oh, nu, răspunde ea, dar nu se uită la mine, parcând 
maşina. Nu, nimic de felul ăsta. Dar, ştii tu, aşa e căsnicia. 

Îmi dau seama însă că nu ştiu. Nu ştiu nimic despre 
căsnicia lor, dar sigur pare diferită de majoritatea celorlalte, 
de mariajul meu cu lan. Noi ne-am înţeles bine înainte de 
aventura lui, la fel ca toată lumea. Am mai avut frecuşuri, 
dar niciodată nu mi-a fost frică de el. La David şi Adele 
situaţia e cu totul alta. Apelurile telefonice, nervozitatea ei, 
schimbările lui de dispoziţie, pastilele, iar acum, asta. Cât 
ar trebui să mai închid ochii doar fiindcă, atunci când e cu 
mine, David pare altfel? Ţin la Adele. Ea m-a ajutat să dorm 
bine noaptea, iar ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a 
întâmplat vreodată. Nu vreau s-o ştiu nefericită şi suferind. 
Dar şi pentru el am sentimente reale. Sunt oare o proastă? 
E David genul care maltratează? O să mă aleg şi eu în 
curând cu un ochi vânăt? Totul îmi pare de neconceput. 

E posibil s-o fi bătut? mă întreb în timp ce cobor din 
maşină. Chiar aşa? Nu-mi vine să cred. Poate că Adele 
spune adevărul şi că a fost doar un accident stupid acasă. 


e 153 + 


Poate că de asta n-a mai venit el la mine, fiindcă a avut 
grijă de ea. Simţindu-se vinovat? Mă agăţ de această 
explicaţie şi încordarea mi se mai risipeşte puţin. Un 
accident, asta-i tot. 

Intrăm şi în hol e o bandă de alergare încă în cutie, iar 
Adele râde când mă uit la ea - un clinchet ca de sticlă 
spartă. Spune că i-a cumpărat-o David, ca un cadou, dar că 
o trimit înapoi. Fiindcă ea vrea să meargă în continuare la 
sală. 

Starea de spirit mi se înrăutăţeşte din nou când adaug la 
puzzle noile piese. Voise David să-i facă un cadou drăguţ 
sau a avut un motiv mai sinistru? Încerca în felul ăsta s-o 
ţină şi mai mult închisă în casă? Dacă n-ar mai fi mers la 
sală, ar fi avut cu încă o ocazie în minus de a ieşi singură şi 
a cunoaşte alţi oameni. Poate că ăsta a fost motivul de 
ceartă. Să fi încercat ea să se impună, iar el s-o fi lovit? lar 
acum, simțindu-se vinovat, o lasă mai moale şi trimite 
banda înapoi? Dar dacă e atât de gelos pe felul în care-şi 
petrece ea timpul când el e la cabinet, de ce se culcă cu 
mine? De ce nu stă tot timpul acasă cu ea? Şi de ce nu e la 
fel de gelos în privinţa felului în care-mi petrec eu timpul 
când nu sunt cu el? Sau poate că e prea devreme pentru 
asta. Am văzut eu filme în care bărbaţii sunt numai lapte şi 
miere la început, iar după aceea devin violenţi. Pare straniu 
de-a binelea să alătur în aceeaşi frază cuvintele David şi 
violenţă. Poate că pur şi simplu nu-i pasă de mine suficient 
de mult încât să vrea să-mi ştie orice mişcare. Poate că, 
încerc să-mi spun, de fapt n-a lovit-o el. 

— Care dulap? o întreb când ajungem în bucătărie. 

O parte a creierului îmi spune să tac şi să nu mai insist, 
dar sunt prea curioasă. Nu pot să mă stăpânesc. Mă 
priveşte nedumerită în timp ce scoate farfuriile şi începe să 
pregătească un platou rece pentru prânz - pentru care nu 
pune niciodată pe masă humusul sau salata de varză în 
casoletele lor, aşa cum fac oamenii normali. 

— Care dulap? Ştii tu... insist şi-mi flutur mâna în jurul 
obrazului. 

— Ah! Ah, la asta te referi?! exclamă ea şi privirea îi 


e 154 + 


aleargă agitată de-a lungul şirului de dulapuri. Cel de colo. 
De deasupra ceainicului. A fost o nimica toată. Voiam un 
ibuprofen, ceainicul fierbea şi din cauza aburului n-am 
văzut bine ce fac. O prostie! 

Încuviinţez din cap şi zâmbesc, dar inima îmi bate tare şi 
ştiu că minte. L-a ales la întâmplare, iar de aici, de unde 
stau, am impresia că ar fi trebuit să se ghemuiască puţin 
pentru ca uşa s-o lovească cu colţul în obraz. Nu-mi dau 
seama cum ar fi putut s-o izbească direct în faţă dacă ea ar 
fi deschis-o. Oricum, nu cu atâta forţă încât să-i provoace o 
astfel de vânătaie. Şi se vede că e pe trecute, aşa că oare 
de câteva zile, cu siguranţă. 

Aproape că rostesc întrebarea care pluteşte între noi - 
David te-a lovit? -, dar n-am suficient curaj. Şi nu cred că 
vreau să ştiu de fapt, nu aici şi nu acum. Când nu mi-aş 
putea controla reacţiile. Şi sentimentul meu de vinovăţie ar 
deveni evident. Aş sfârşi prin a-i spune despre mine şi 
David, şi nu pot să fac aşa ceva. l-aş pierde pe amândoi. Şi 
oricum, e prea fragilă acum pentru asta. Probabil că 
mărturisirea ar dobori-o. 

Cu aceeaşi stare de rău interior, iau sticla de apă tonică 
şi două pahare şi le duc afară, la aer. Pentru prima dată de 
multă vreme jinduiesc la o ţigară adevărată, şi mă grăbesc 
s-o scot pe cea electronică din geantă. 

— Deci, povesteşte-mi! îmi cere când vine şi ea cu două 
platouri pline, care arată delicios, deşi n-am niciun chef să 
mănânc. Chiar ai reuşit? 

— Da. 

Suflu un fuior lung de vapori, lăsând nicotina să-mi 
calmeze nervii. Pentru prima dată pe ziua de azi văd pe 
chipul ei o expresie fericită, când bate din palme de bucurie 
ca un copil. 

— Ştiam eu că poţi s-o faci! Ştiam, pur şi simplu. 

Nu-mi pot stăpâni un zâmbet şi pentru moment mi-l 
alung pe David din minte. Compartimentez. Acum suntem 
doar eu şi Adele. Căsnicia ei nu mă priveşte. Şi în plus, cu 
un dram de egoism, tot aştept să-i povestesc încă de când 
m-am trezit, duminică dimineaţă. 


e 155 


— Mă simt excelent, îi spun. Nici nu-mi închipuiam cât de 
mult pot conta câteva nopţi cu somn bun. Am mult mai 
multă energie. 

— Păi, haide, povesteşte-mi! Cum ai făcut? 

— S-a întâmplat, pur şi simplu. A fost chiar uşor. Am 
adormit citind din caietul pe care mi l-ai dat tu. Eram la 
pasajul în care Rob şi-a găsit uşa în vis, şi probabil că ideea 
mi-a intrat în subconştient. Deci, eram în coşmarul meu 
obişnuit. Adam se pierduse într-o clădire mare şi veche, 
părăsită, şi mă striga, iar eu încercam să-l găsesc, dar nişte 
cârcei negri se desprindeau din pereţi şi încercau să mă 
sugrume. 

Mă simt cam aiurea povestind, fiindcă totul pare o 
prostie, dar Adele mă ascultă absorbită, aşa că povestesc 
mai departe: 

— Apoi m-am oprit din alergat şi mi-am zis: „Nu sunt 
obligată să fiu aici. Asta e un vis”. Şi în clipa următoare am 
văzut-o pe jos, în faţa mea. 

— O uşă? 

Încuviinţez. 

— Uşa de la căsuţa mea de păpuşi, de când eram mică. 
Roz, cu fluturaşi desenaţi pe ea. Dar era mare acum, 
crescuse odată cu mine. Şi era acolo, pur şi simplu, apărută 
de nicăieri. Când am văzut-o, m-am gândit la casa în care 
am crescut înainte ca părinţii mei s-o şteargă în Australia ca 
să-şi salveze rahatul de căsnicie. Când am văzut-o, m-am 
aplecat, am deschis-o şi mi-am dat drumul în jos. Şi gata, 
eram acolo. În casa aia. Exact ca atunci când eram copil. 

— Şi cu uşa ce s-a întâmplat? 

— Când m-am uitat în sus, nu mai era acolo. Atunci am 
ştiut că am reuşit. 

— Şi nu te-ai trezit? Când ţi-ai dat seama că tu controlezi 
totul? Cred că Rob a reuşit să rămână în vis abia după vreo 
două încercări. 

— Nu, totul a fost în regulă. Nodul din stomac mi se 
relaxează şi mănânc un ardei gras umplut cu ricotta înainte 
de a continua, bucurându-mă să-i împărtăşesc experienţa: 
Am colindat prin casă, am mâncat nişte plăcintă cu mere 


e 156 - 


făcută de mama, pe care am găsit-o în frigider şi pe urmă 
am urcat în camera mea, m-am culcat în pat şi am adormit. 

— Te-ai culcat în pat? exclamă ea cu o expresie aflată pe 
undeva pe la jumătatea drumului între neîncredere şi râs. 
Puteai să te gândeşti la orice loc unde să te duci, şi tu te-ai 
culcat?! Oh, Louise! 

Scutură din cap şi râde, iar de data asta nu se mai 
crispează. Am binedispus-o şi peea. 

— Doamne, dar ce somn bun a fost! In ultimele nopţi am 
dormit extraordinar de bine. Cred că nu exagerez deloc 
dacă spun că mi-ai schimbat viaţa. Până acum nici nu-mi 
dădusem seama cât de obosită sunt. 

Duce la gură o bucată de pâine cu humus şi clatină din 
cap în timp ce mestecă, încă amuzată. 

— Te-ai dus să te culci! 

— Da, aşa e. 

E rândul meu să râd. 

— Te vei simţi la fel de odihnită orice vei face. Crede-mă. 
Poţi să te duci oriunde, cu oricine. E visul tău. Tu îl 
controlezi. 

— Hmm, oriunde, cu oricine, zici? întreb şi ridic comic o 
sprânceană. Îmi vine în minte Robert Downey Jr. Dar şi 
chestia asta ar implica un pat. 

Râdem amândouă şi simt un val de afecţiune pentru ea. 
E prietena mea. lar eu sunt o javră. Nu are mulţi prieteni, 
iar cea pe care a ajutat-o s-a culcat cu soţul ei, care şi aşa 
se poartă urât cu ea. Grozav! Faptul că m-a ajutat mă duce 
cu gândul la Rob, băiatul despre care am citit în caiet. 

— In visul lui, Rob s-a dus la plajă, îi spun. Şi-a imaginat 
că erai şi tu acolo. 

Am unele temeri când aduc vorba despre caiet - dacă îşi 
aminteşte cât de detaliat e şi-l vrea înapoi? -, dar îi fac 
atâta rău, încât vreau să mă achit cum trebuie măcar de un 
singur lucru. N-am de gând să citesc mai departe decât 
dacă ea e de acord. 

— Eşti sigură că nu te deranjează să-l citesc? Par 
informaţii destul de personale. Mă simt cam ciudat citind ce 
scrie altcineva despre trecutul tău. 


e 157 œ 


— A fost cu mult timp în urmă, răspunde ea pe un ton 
scăzut şi pentru o clipă un nor trece pe deasupra, aruncând 
o umbră întunecată pe chipul ei frumos, dar o clipă mai 
târziu se luminează iar. Ştiu că te ajută mai mult să citeşti 
despre experienţele altcuiva, decât să încerc eu să-ţi explic. 
Nu mă pricep deloc la explicaţii. 

Îmi amintesc când am văzut-o prima dată, înainte să fug 
şi să mă ascund în toaletă, şi cât de elegantă şi de stăpână 
pe sine mi s-a părut atunci, aproape la polul opus faţă de 
femeia aflată acum în faţa mea, tulburată şi autocritică. E 
surprinzător ce deosebire mare este între ceea ce părem şi 
felul în care suntem de fapt. Oare ea cum mă vede? Sunt 
pentru ea o blondă bondoacă şi neîngrijită sau sunt altfel? 

— Deci, nu te deranjează? 

Clatină din cap. 

— Nu. Şi de fapt poţi să păstrezi caietul. Ar fi trebuit să-l 
arunc de mult. E dintr-o vreme la care încercăm să nu ne 
prea gândim. 

E de înţeles. Tocmai îşi pierduse părinţii într-un incendiu, 
trebuie să fi fost cumplit. Dar tot mă intrigă viaţa ei 
cuprinsă între paginile acelea. 

— Eşti încă prietenă cu Rob? 

N-a pomenit niciodată despre el şi mi se pare ciudat, 
ţinând seama cât de apropiaţi erau la Westlanas. 

— Nu, răspunde ea plecându-şi privirea în farfurie, şi de 
data asta nu mai e nevoie de vreun nor ca să-i întunece 
trăsăturile. David nu l-a plăcut. Nu ştiu pe unde mai este 
acum. 

înăuntru, se aude soneria de la uşă, iar Adele îşi cere 
scuze şi se duce repede să vadă cine e, iar momentul se 
spulberă. „David nu l-a plăcut.” Un alt exemplu de purtare 
dominatoare pe care creierul meu trebuie să găsească o 
modalitate de a-l ignora. Dar poate că nici n-ar trebui să mă 
mai gândesc la asta. Săptămâna aceasta n-a mai dat deloc 
pe la mine, iar la serviciu abia dacă mi-a dat atenţie. Poate 
că totul s-a terminat. Mă enervează cât de rău mă doare 
ideea. 

Adele se întoarce spunând ceva despre un vânzător 


e 158 œ» 


ambulant de prosoape, şi cum dai de ei peste tot în 
vremurile astea, la halul în care a ajuns economia, iar eu nu 
mai insist cu întrebările despre Rob. Nu vreau să spun ceva 
care s-o facă să-mi ceară caietul înapoi. li cunosc atât de 
puţin pe oamenii ăştia doi care au devenit atât de 
importanţi în viaţa mea, încât nu vreau să pierd ocazia de a 
arunca o privire în trecutul lor. lar dacă pe Adele n-o 
deranjează, înseamnă că nu fac nimic rău, nu-i aşa? 


< 159 + 


28 


— ADELE — 


— Ei, nu se poate! exclam în telefon. Chiar aşa? M-aţi 
întrebat serios? 

Râsul meu e un clinchet atât de vesel şi de încântător, 
încât aproape că-l pot auzi pe doctorul Sykes relaxându-se 
puţin la celălalt capăt al liniei. 

— Îmi pare rău, continui. Ştiu că nu e nimic amuzant aici 
şi nu râd, dar... David? Asta chiar e amuzant. Da, amo 
vânătaie pe faţă, dar a fost doar vina mea. Un moment de 
neatenţie în bucătărie. Bănuiesc că David v-a povestit 
despre asta. 

Ca să fiu sinceră, chiar mi se pare nostim, în timp ce 
doctorul Sykes turuie mai departe în urechea mea. E tipic 
pentru un drogat să exagereze, şi sigur că Anthony vrea să 
mă salveze, aşa că a mai înfrumusețat puţin realitatea. Cât 
de minunat şi de potrivit! l-am spus lui David că ne-a sunat 
la uşă duminică seara, sigur că i-am spus. Oricum ar fi aflat, 
când băiatul s-ar fi dus la consultaţie. Dar n-am adăugat şi 
că am dat impresia că aş fi speriată. Şi nici că Anthony s-a 
întors, fiind cât pe ce să provoace un moment neplăcut, 
când era Louise aici. Am scăpat de el rapid, dar nu fără să-i 
sugerez că mă bucur să-l văd. Se pare că era îngrijorat 
pentru mine. Ce băiat dulce! 

Poate că de acum ar trebui să ies cu Louise la prânz în 
oraş, în loc să mâncăm aici, pentru eventualitatea în care el 
o să mai sune la uşă, iar ea o să-l vadă. 

Luni, David s-a dus la cabinet şi i-a recomandat imediat 
lui Anthony un alt psihoterapeut, îngrijorat de faptul că 
băiatul îl urmărise probabil până acasă la un moment dat şi 
aflase unde locuieşte. Şi poate că nu o singură dată. Poate 
că petrecuse mai multe seri în capătul străzii, studiindu-ne 
casa şi încercând să-şi adune curajul de a se apropia. David 
zice că Anthony se droghează numai fiindcă suferă de 
tulburare obsesivă şi a făcut o fixaţie pentru el. Şi cum l-aş 


e 160 œ» 


putea învinovăţi? Şi eu îl iubesc pe David, nebunește, l-am 
iubit din prima clipă în care l-am văzut, dar se pare că 
obsesiile lui Anthony sunt mai nestatornice. A fost suficient 
să-mi vadă o singură dată faţa frumoasă şi învineţită, şi şi-a 
transferat fixaţia asupra mea. Aşa că iată-mă acum la 
telefon, apărându-mi bietul soţ împotriva acuzațiilor de 
violenţă domestică. 

Dar, ca să fiu sinceră, doctorul Sykes pare teribil de 
stânjenit de necesitatea de a aborda subiectul cu mine. M-a 
pus pe difuzor; îmi dau seama după uşorul ecou în telefon. 
Oare David ascultă? Pot să-mi imaginez ce faţă a făcut 
când au decis să mă sune. Panicată. În niciun caz nu şi-ar fi 
dorit aşa ceva; habar nu avea ce-aş fi putut să spun. lar 
asta mă irită oarecum. Ar trebui să aibă mai multă 
încredere în mine. Niciodată nu i-aş periclita cariera. De ce- 
aş face-o? Vreau să fie un bărbat de succes. Ştiu cât de 
important e lucrul ăsta pentru el. 

— Ca să fie clar, spun în telefon. Nu ne-am certat. 
Niciodată n-am discuta în contradictoriu în faţa unui străin. 
Şi în niciun caz în faţa unui pacient. 

În contradictoriu. Am avut în glas exact doza potrivită de 
indignare. Suntem toţi, la urma urmei, oameni tipici din 
clasa de mijloc - în primul rând doctorul Sykes. Probabil 
deja e consternat. 

— Tânărul a sunat la uşă şi a vrut să stea de vorbă cu 
David în timp ce eu făceam curat în bucătărie după cină. l- 
am spus că soţul meu s-a culcat fiindcă îl durea capul, şi 
asta-i tot. Probabil că mi-a văzut vânătaia şi a brodat o 
poveste în jurul ei. Poate că s-a simţit respins de David şi a 
vrut să-l pedepsească într-un fel. 

Ştiu exact cum vine asta. E unul dintre lucrurile pe care 
le am în comun cu Anthony Hawkins. 

— Aşa m-am gândit şi eu, zice doctorul Sykes. Dar, sigur, 
când le-a spus părinţilor lui că a văzut... adică ce a zis el că 
a văzut, ei au considerat că au obligaţia morală de a 
acţiona. 

Pare uşurat. Poate că avea unele îndoieli. Nu m-ar 
surprinde. E atât de uşor să sădeşti în oameni asemenea 


e 161 œ» 


seminţe! În definitiv, nimeni nu-l cunoaşte cu adevărat pe 
cel de alături. 

— Fireşte. Şi vă rog să le mulţumiţi pentru preocupare, 
însă chiar nu au pentru ce să-şi facă griji. Exceptând, poate, 
pentru stângăcia mea, adaug şi râd puţin, ca şi când toată 
chestia asta încă mă mai amuză. Bietul David! E ultimul om 
din lume care ar lovi o femeie. Vă rog să transmiteţi familiei 
băiatului că sper să primească tot ajutorul de care are 
nevoie. 

Situaţia asta îmi poate fi de folos, îmi spun în timp ce ne 
luăm la revedere şi apoi închid. David va fi mulţumit de 
felul în care m-am descurcat şi poate - sper - că îmi va da 
mai mult frâu liber şi îşi va relua serile deşănţate cu 
duplicitara Louise. Dacă va continua să mă sufoce, voi 
putea să-l ameninţ că-i voi spune doctorului Sykes că am 
minţit şi că el chiar m-a lovit. Ar fi o ameninţare goală de 
conţinut, comparativ cu altele pe care le fac, chiar dacă el 
nu-şi va da seama de asta. De ce aş vrea totuşi să-l 
distrug? Da, suntem bogaţi, dar David a avut întotdeauna 
nevoi mai mari, iar cariera nu i-o pot periclita. Dintre toate 
celelalte lucruri, ăsta ar fi cel care l-ar distruge. 

Dar mai important e faptul că mă pot folosi de problema 
cu Anthony. Sigur e necăjit fiindcă părinţii lui au reclamat 
situaţia la clinică. Se simte vinovat fiindcă e posibil să mă fi 
pus în pericol din cauza violenţelor soţului, iar eu pot 
exploata asta ca să-l determin să-mi ofere ce vreau, iar 
cireaşa de pe tort e faptul că, chiar dacă va spune cuiva, 
toţi vor crede că e doar o altă fantezie de-a lui. Nimeni nu 
va pleca urechea la ce spune. 

Îi trimit rapid un SMS lui David. 


Eşti bine? Băiatul acela are nevoie de ajutor! Xx 


Ştiu că probabil sunt încă toţi în aceeaşi încăpere, aşa că 
e posibil ca Sykes să vadă mesajul - o altă dovadă de 
nevinovăție, dacă mai are nevoie de încă una. Şi totodată îi 
va reaminti soţului meu că, atunci când lucrurile se împut 
rău, suntem o echipă şi aşa vom fi întotdeauna. Nu ne va 


e 162 œ» 


repara mariajul în ochii lui - până şi eu ştiu că s-a 
îndepărtat prea mult pentru asta -, dar îl va mai îmbuna în 
privinţa mea. 

Se aude soneria de la uşă, trei ţârâituri stridente. 
Insistente. Bietul băiat a venit să se gudure, bănuiesc. 

Totul decurge perfect. 


e 163 + 


29 


— LOUISE — 


Mi-am pus vin în pahar înainte chiar să las geanta din 
mână. Nervii îmi sunt întinşi la maximum şi am impresia că 
prin cap îmi mişună un roi de furnici. Nu ştiu ce să mai 
cred. 

Am ieşit la o plimbare în pauza de prânz, ca să-mi 
destind picioarele care mă dureau după alergarea de 
aseară şi ca să-mi mai limpezesc gândurile, obosită să mă 
tot uit la uşa lui David şi să sper că mă va chema înăuntru 
ca să-mi explice ce naiba se întâmplă. Toată ziua am fost 
tensionată. Mă ignoră de parcă am fi nişte adolescenţi şi nu 
înţeleg de ce nu-mi spune pur şi simplu dacă nu vrea să ne 
mai vedem. La urma urmei, el a început relaţia. Nu eu. 
Deci, de ce nu vorbeşte cu mine? Am un nod atât de mare 
în stomac, încât n-aş putea să mănânc nici dacă aş vrea. 

Hotărâsem că, la întoarcere, o să intru la el şi o să 
lămuresc situaţia - chiar dacă nu e profesional ce fac dar 
când am intrat, el nu era la birou, iar Sue mi-a spus pe un 
ton agitat că veniseră părinţii lui Anthony Hawkins şi că 
acum discutau cu David şi cu doctorul Sykes. 

— Anthony zice că l-a văzut pe doctorul Martin lovindu-şi 
soţia. Drept în faţă! 

Atâta amuzament excitat răzbătuse din glasul şoptit al lui 
Sue, încât m-am simţit ca şi cum aş fi încasat eu un pumn. 
Bârfe pentru ea, mai multă derută pentru mine. După asta, 
nu l-am mai văzut deloc pe David. Am stat la biroul meu, cu 
mintea năpădită de o pâclă de temeri şi gânduri pe 
jumătate formate, dorindu-mi doar să plec, ceea ce am şi 
făcut la ora cinci fix. Voiam un pahar de vin. Voiam să mă 
gândesc. 

Şi totuşi, încă nu ştiu ce să gândesc. Vinul e rece şi 
aspru. Îmi iau ţigara electronică şi ies pe balcon, lăsând 
aerul să intre în apartamentul înăbugşitor. Adele zice că s-a 
lovit cu uşa dulapului, Anthony zice că David a bătut-o. De 


e 164» 


ce-ar minţi? Şi dacă e adevărat, cum a putut el să vadă 
momentul? Se uita pe fereastră? David l-a trimis luni la un 
alt medic, iar eu mi-am zis că o face fiindcă băiatul s-a 
ataşat prea tare de el. Dar poate că motivul a fost altul, 
poate că Anthony a văzut ceva ce David sperase să ţină 
ascuns. 

Mi-e greață şi mai beau nişte vin, deşi sunt deja ameţită. 
N-am mâncat azi decât foarte puţin, iar acum pofta mi-a 
pierit complet. 

Soneria de la uşă sună de două ori înainte s-o aud, atât 
de pierdută sunt în propriile gânduri, dar mă ridic şi mă 
grăbesc să deschid. 

— Bună! 

El e. Abia dacă a trecut de ora şase, iar el e-n pragul uşii 
prima dată săptămâna asta. Crezusem că nu va mai veni şi 
sunt prea surprinsă ca să pot spune ceva. A adus vin, pe 
care îl deschide imediat şi ia încă un pahar din dulap. 

— Simte-te ca acasă! murmur pradă unui vârtej de emoţii 
contradictorii. 

— Aş vrea să pot, răspunde el cu un soi de râs scurt plin 
de regrete sau de autocompătimire - nu-mi dau seama bine 
care dintre ele -, după care îşi goleşte paharul şi-l reumple 
imediat. Ce zi nenorocită! exclamă apoi, dându-şi capul pe 
spate şi oftând. Ce viaţă nenorocită! 

Bea mult - îmi dau seama acum, odată ce eu am redus 
numărul de pahare. Oare face urât la beţie? Asta să fie 
oare? Mă uit la el. O ceartă, un pumn, o faţă. 

— Nu pot să stau mult, spune şi mă trage la pieptul lui. 
Dar trebuia să te văd. Imi tot spun că trebuie să încetez, îmi 
promit că încetez, dar nu pot s-o fac. 

— Dar mă vezi toată ziua, zic stând ţeapănă în braţele 
lui. 

Miroase oare a coniac? Un gând oribil îmi trece prin 
minte. Oare bea şi la cabinet? Mă sărută pe creştet şi, 
dincolo de alcool şi de aftershave, simt mirosul lui şi - ce să 
fac? - îmi place. Sinceră să fiu, jinduiesc la el noaptea, când 
sunt singură. Dar dacă-şi închipuie că o să mergem direct în 
pat, sau în pat oricum, se înşală. Abia dacă mi-a aruncat o 


e 165 - 


privire de zile întregi, iar acum vine ca o floricică. Mă 
desprind de el şi-mi iau paharul. La naiba cu el! Mă uit la 
mâna lui, încleştată pe pahar. Mare. Puternică. Şi văd 
vânătaia de pe obrazul lui Adele. De data asta măcar, o să 
fiu prietena ei, aşa cum mă consideră ea. 

— Dar nu aşa, continuă el. Când putem fi noi înşine. 

— Noi înşine, repet şi cuvintele îmi par moarte. Ţi se pare 
că există un noi? 

Mă reazem de blatul din bucătărie, în loc să-l conduc în 
camera de zi sau în dormitor, ca de obicei. Azi n-am vorbit 
deloc cu Adam şi n-am de gând să ratez ocazia - nu pentru 
un tip care-şi înşală soţia şi, poate, o şi bate. Mă simt 
deodată foarte obosită. Mai e doar o săptămână până când 
se întoarce Adam, aşa că toată nebunia asta va trebui 
oricum să se sfârşească. Poate că o să răsuflu chiar uşurată 
când o să se-ntâmple. 

El se încruntă, dându-şi seama că nu sunt într-o 
dispoziţie bună. 

— Te simţi bine? 

Ridic din umeri şi inima îmi bate rapid. Nu sufăr 
conflictele. Nu mă pricep deloc să le fac faţă. În loc să spun 
clar ce am pe suflet, tind să mă retrag într-o tăcere 
morocănoasă, ca o adolescentă. Îmi beau vinul şi trag 
adânc aer în piept. La dracu'! Asta-i unica mea şansă de a 
vorbi despre căsnicia lor. Şi e un lucru pe care am dreptul 
legitim să-l ştiu. 

— Mi-a spus Sue ce s-a întâmplat. Cu părinţii lui Anthony 
Hawkins. Ei ce-au zis? 

— Slavă Domnului că s-a lămurit totul! Numai de asta nu 
aveam nevoie azi! 

Se uită la mine, îmi vede suspiciunea întrebătoare din 
ochi şi faţa i se lungeşte. 

— Haide, Louise! 

— Ce? 

Am spus-o pe un ton defensiv, dar asta simt. Acum, că e 
aici, în faţa mea, mă simt aiurea fiindcă am fost cât pe ce 
să cred că ar putea face aşa ceva. Chiar şi Adele a zis că nu 
el a lovit-o. Dar sunt prea multe lucruri care nu se leagă şi 


e 166 œ» 


nu pot desluşi niciunul dintre ele. 

— Doar nu crezi cu adevărat că mi-am lovit soţia?! 

— Nu ştiu ce să cred. Niciodată nu vorbeşti despre 
căsnicia ta. Despre soţia ta. Faci doar asta, îi spun şi arăt în 
jur, spre jalnicul meu apartament, de parcă lui i-ar trage-o, 
nu mie. Atunci când ai tu chef, cel puţin. Vorbim, dar 
niciodată despre căsnicia ta. Te închizi în tine de fiecare 
dată când încerc să te întreb ceva, şi întotdeauna pari atât 
de al naibii de nefericit, încât nu pricep de ce mai stai. Cu 
ea. Divorţează şi gata! 

Cuvintele se revarsă din mine - toată nedumerirea şi 
toată durerea mea acumulată mi se scurg de pe buze ca un 
şuvoi furios. Am văzut vânătaia lui Adele. Am văzut cât e de 
fragilă. Ştiu despre apelurile telefonice. Nu pot să vorbesc 
despre nimic din toate astea, oricât aş vrea să-l aud 
explicându-mi-le, aşa că tot ce pot să fac e să revin la 
situaţia încurcată dintre noi. Situaţie despre care el ştie 
doar pe jumătate. 

Se holbează la mine de parcă tocmai l-aş fi înjunghiat, 
dar nu mă opresc. 

— Chestia asta nu-i cinstită nici faţă de ea, nu ţi se pare? 
Tot ce faci tu. 

— Chiar simţi nevoia să mă întrebi dacă am lovit-o? mă 
întrerupe el. Mă cunoşti oare câtuşi de puţin? 

Aproape că-mi vine să râd. 

— Dacă te cunosc?! Cum aş putea să te cunosc? Tu mă 
ştii pe mine, sunt o carte deschisă. Ştii aproape totul despre 
mine. Vorbim numai despre mine. Dar tu? Habar n-am ce ar 
trebui să cred despre tine. 

— Sigur că n-am lovit-o! exclamă şi umerii i se pleoştesc, 
de parcă toată viaţa s-ar fi scurs din el. A zis că s-a lovit 
când a deschis uşa dulapului. Habar n-am dacă e adevărat, 
dar ştiu că nu eu am lovit-o. 

Mă copleşeşte un val de uşurare. Cel puţin mi-au dat 
amândoi aceeaşi explicaţie. 

— Anthony a venit duminică seară să stea de vorbă cu 
mine, dar eram la duş. Probabil că i-a văzut vânătaia şi a 
inventat toată povestea ca să-i dau atenţie, sau ca să-mi 


e 167 œ» 


facă rău, sau mai ştiu eu pentru ce! 

Poate că este adevărat. Pare să fie adevărat. lar acum 
mă simt oribil fiindcă m-am îndoit de el, fiindcă m-am îndoit 
de ea - dar ce-ar fi trebuit să fac, cu toate întrebările astea 
care mă macină pe dinăuntru? Despre ei, despre noi, 
despre încotro se îndreaptă situaţia asta. 

— De ce nu vorbeşti niciodată cu mine? Să vorbeşti cu 
adevărat. Despre viaţa ta. 

Se uită în paharul cu vin. 

— Nici n-aş şti de unde să încep. Şi nu e treaba ta. Nu 
vreau să fie treaba ta. Nu vreau să... Ezită o clipă, căutând 
cuvântul potrivit. Nu vreau să te contaminez cu toate astea. 

— Asta ce vrea să însemne? Uite ce e, nu mă aştept s-o 
părăseşti pentru mine. Ştiu că nu sunt importantă pentru 
tine... 

— Nu eşti importantă pentru mine?! mă întrerupe el. Tu 
eşti singurul lucru bun pe care-l am în viaţă. De asta trebuie 
să fiu atât de precaut. De asta nu vreau să-ţi vorbesc 
despre căsnicia sau despre viaţa mea. Nu vreau nimic din 
toate astea între noi. 

Îşi goleşte paharul din câteva înghiţituri lungi. Cum poate 
cineva să bea aşa şi să nu i se facă rău? Pahar după pahar, 
atât de repede. Autocompătimirea în care se complace nu-i 
deloc atrăgătoare, dar în setea mea de companie, mă 
încântă să ştiu că mă consideră importantă. Mă ajută să mă 
simt mai puternică. 

— Scoate-mă din scenă pentru câteva momente, îi spun. 
E limpede că eşti nefericit în căsnicie. Aşa că, retrage-te. 
Asta a făcut soţul meu, şi n-am murit. M-a durut, dar am 
trecut peste. Viaţa merge mai departe. „lar acum lan va 
avea un copil cu înlocuitoarea mea, iar eu am devenit o 
fantomă în propria viaţă.” Dar nu rostesc cuvintele astea cu 
glas tare, ci adaug doar: Deci, nu văd care e problema. 

— Nu ai cum să vezi tu care e problema. Pentru asta ar 
trebui să ne cunoşti. Să ne cunoşti bine. lar eu nici măcar 
nu mai sunt sigur că noi doi ne cunoaştem. Vorbeşte pe un 
ton plin de amărăciune, continuând să privească în paharul 
cu vin. Ceva trebuie să se schimbe, reia apoi, bălmăjind 


e 168 œ» 


uşor cuvintele. Dar trebuie să-mi dau seama cum anume s- 
o fac. Să scap de ea în siguranță. 

— Poate că ar trebui să vorbeşti cu ea, spun încercând 
să-i fiu cât mai loială lui Adele în acest moment complet 
lipsit de loialitate. E soţia ta. Sigur te iubeşte. 

Incepe să râdă, mai întâi cu un umor neaşteptat, 
devenind apoi ironic. 

— Oh, da, mă iubeşte. Dacă asta are vreo importanţă. 

Mă gândesc la prietena mea fragilă, cum aleargă mereu 
să răspundă la telefon, să-şi ia pastilele, să pregătească 
masa şi mă înfurii. Cum poate s-o trateze în felul ăsta? Cu 
atâta dispreț? Dacă n-o iubeşte, să-i dea libertatea să 
iubească ea pe altcineva. Pe cineva care să se poarte 
frumos cu ea, aşa cum merită. 

— Du-te acasă! îi cer pe un ton rece. Du-te acasă şi 
rezolvă-ţi mizeriile cu soţia. Eu nu pot face faţă acum la 
chestia asta. 

Nu spune nimic. Se uită doar la mine, iar privirea îi e 
împăienjenită deja de alcool. O fi venit cu maşina? Dar nu- 
mi pasă. Asta e problema lui. Deocamdată, nu vreau decât 
să plece. 

— Du-te! îi repet. Şi nu mai bea. E vai de capul tău. 

Vreau să plâng - pentru el, pentru Adele şi pentru mine. 
Mai ales pentru mine. N-am chef să mă cert cu el. Vreau 
doar să-l înţeleg. 

Nu-l privesc când pleacă şi nu răspund la strângerea lui 
scurtă de mână. 

— O s-o rezolv, mormăie din pragul uşii. Într-un fel sau 
altul. Promit. 

Tot nu mă uit la el. Nu-i ofer nimic. Poate că sunt o javră 
duplicitară, dar totul are o limită. II vreau, însă nu aşa. Nu 
mai pot continua în felul ăsta. Chiar nu mai pot. El şi Adele 
mă frâng în două. 

e 

După ce pleacă, îmi torn încă un pahar de vin şi-mi 
stăpânesc nevoia idioată de a plânge sunându-l pe Adam. 
Nici chiar bucuria lui efervescentă nu-mi poate schimba 
starea de spirit, şi în timp ce el îmi povesteşte despre cum 


< 169 + 


şi-au petrecut ziua la acvaparc şi la ce atracţii s-a dus cu 
lan, într-un colţ al minţii mele se derulează din nou discuţia 
cu David. Rostesc în telefon cuvintele potrivite, şi e 
minunat să-mi aud băieţelul, dar răsuflu uşurată când 
spune că trebuie să închidă. Am nevoie de linişte. Mă simt 
pustie şi istovită şi tristă, şi o grămadă de alte lucruri pe 
care nu vreau să le analizez. E prima noastră ceartă, şi 
poate ultima totodată. Şi îmi dau seama, prea târziu, că nu 
cred de fapt că a lovit-o pe Adele. În adâncul sufletului 
meu, nu cred. Nu mai cred. 

Cu toate că nu-i încă nici ora nouă, îmi iau vinul şi mă 
bag sub pătură. Vreau să uit de toate pentru o vreme. Să 
dorm ca să treacă. Poate că mâine-dimineaţă totul o să fie 
mai bine, cine ştie cum. Sunt amorţită, şi totuşi o parte din 
mine mă urăşte fiindcă l-am gonit, când am fi putut fi 
împreună în pat, acum. În pat cu David a/ meu, nu al lui 
Adele. Nu-mi piere din faţa ochilor expresia de pe chipul lui 
când şi-a dat seama că-l întreb dacă şi-a lovit soţia. 
Dezamăgirea aceea cruntă. Dar la fel de bine văd şi 
vânătaia de pe obrazul lui Adele. Toată spaima şi reticenţa 
ei afişate în nuanțele acelea de verde şi albastru palid. 
Indiferent dacă a lovit-o sau nu, ceva e anormal în căsnicia 
lor. Dar, pe de altă parte, nimic în toată afacerea asta nu e 
normal, iar dintre noi trei, eu sunt, probabil, cea mai rea. 

Mă simt prinsă în cursă. Şi nu ştiu cum ar trebui să 
procedez. Aşa că fac singurul lucru de care sunt în stare: 
îmi beau vinul din pahar, deja ameţită de la alcool, şi închid 
ochii. Adam se va întoarce în scurt timp şi atunci o să mă 
pot retrage în el, în siguranţa relaţiei cu el. Mă concentrez 
asupra copilului meu. Singura persoană pe care pot s-o 
iubesc fără să mă simt vinovată. Adorm. 

De data asta, când cârceii întunecaţi şi lipicioşi se întind 
după mine, şi când deschid uşa căsuţei de păpuşi, nu mai 
intru în casa copilăriei mele, ci în cea în care am locuit cu 
lan după ce ne-am căsătorit. Când încă eram amândoi 
fericiţi. Sunt în grădină şi e o zi perfectă cu soare - nu 
foarte caldă, cu o atmosferă plăcută - şi mă joc cu Adam. El 
nu e bebeluş, cum era pe vremea când locuiam acolo, ci 


e 170 œ» 


are şase ani, exact ca acum. Stăm pe malul iazului şi 
încercăm să prindem mormoloci. Suntem uzi la picioare şi 
murdari de noroi, dar râdem amândoi când aruncăm plase 
şi cufundăm borcane în apa murdară. 

Un miros de carne friptă pe grătar pluteşte în aer şi, 
înainte să mă gândesc la el în mod conştient, îl aud pe 
David strigând că burgerii sunt gata. Ne întoarcem şi 
zâmbim, iar Adam aleargă spre el. Sunt gata să-l urmez, 
când zăresc cu coada ochiului ceva licărind în apă. O formă 
dincolo de suprafaţa ei. Marginile îi scânteiază pe măsură 
ce prinde contur, aproape argintie în undele întunecate. Mă 
încrunt, nedumerită. Asta e visul meu, eu îl controlez, şi 
totuşi nu ştiu ce-i asta. Fac un pas pe suprafaţa apei şi calc 
pe ea ca lisus - aproape că izbucnesc în râs spunându-mi 
că sunt Dumnezeul viselor mele - până când ajung la formă 
şi mă ghemuiesc deasupra ei. Intind mâna în apă şi o agit, 
dar forma lucitoare rămâne la locul ei. Îmi dau seama că e 
o altă uşă, iar marginile ei strălucesc mai puternic acum, ca 
pentru a-mi confirma impresia. O uşă fără clanţă, pe care 
nu mi-am imaginat-o înainte. Habar nu am de ce este acolo. 

Continui să mă uit la ea, dar David mă strigă din nou, 
apoi şi Adam. Mă aşteaptă să mâncăm împreună, iar eu 
vreau să fiu cu ei. Uşa lucitoare se estompează şi o clipă 
mai târziu sub mine nu mai e nimic - doar iazul. 

Mă trezesc şi e puţin trecut de ora cinci. Sunt 
deshidratată din cauza vinului şi dezamăgită de mine 
însămi. Visul pe care l-am creat a fost perfect - noi trei 
jucându-ne de-a familia fericită - şi cu toate că mi-e sete, 
mă simt odihnită, exact aşa cum mi-a zis Adele că voi fi. 
Încă sunt puţin dezgustată de mine. Ar fi trebuit să mi-o 
imaginez şi pe Adele în vis. Ei ar trebui să-i fiu loială. Ea s-a 
purtat foarte frumos cu mine, pe când David e un beţiv 
mincinos şi infidel, şi Dumnezeu mai ştie cum. Şi totuşi, 
dacă e să mă iau după vis, pe el îl vreau nebuneşte. Nu l- 
am lăsat să mi-o tragă în pat, dar i-am permis s-o facă în 
minte. Şi nu doar să mi-o tragă. În vis l-am făcut să mă 
iubească, eu îl iubeam la rândul meu şi împreună eram o 
familie, iar de Adele nu se zărea nici urmă. Existenţa ei am 


e 17l œ 


şters-o complet. 

Icnesc, mă ridic să beau apă şi pun ceainicul să fiarbă. 

Nu-mi mai e deloc somn după ce m-am culcat devreme 
aseară, şi nu mai are rost să încerc să adorm la loc, doar 
pentru o oră sau cam aşa ceva. In timp ce apa fierbe şi eu 
încerc să dispersez realismul vieţii mele din vis, arunc o 
privire în dormitorul lui Adam şi mă însufleţeşte brusc 
gândul că va veni acasă în curând, iar după aceea poate că 
ar trebui să pun treptat capăt prieteniei cu Adele. Să urmez 
sfatul lui Sophie. Să mă eliberez şi de David, şi de Adele şi 
de toată harababura asta tâmpită în care m-am băgat. 

Fac un duş ca să alung şi ultimele rămăşiţe ale 
mahmurelii, mă îmbrac şi sunt gata să plec la serviciu, dar 
când mă aşez să beau o a doua ceaşcă de ceai, constat că 
e abia ora şapte. O rază de soare se reflectă în ecranul 
prăfuit al televizorului şi în minte îmi vine cea de-a doua 
uşă din vis, cea care licărea în apa iazului. lau caietul de 
unde l-am lăsat, în sertarul din bucătărie. Poate că şi Rob a 
văzut una. Inima îmi bate repede. După seara trecută, n-ar 
trebui să mai citesc nimic. Şi aşa am făcut destul rău, nu e 
cazul să mai sap în trecutul lor. Dar nu mă pot stăpâni. 
Vreau să ştiu totul despre ei. lar uşa a doua îmi e pretext. 


E atât de uşor! Pot să mă duc oriunde vreau. În general 
am ales locuri pe care mi le-am imaginat, fiindcă în viata 
reală n-am fost nicăieri şi în niciun caz nu vreau să mă duc 
acasă. Dar oriunde aş fi, Adele e şi ea acolo. Nici măcar nu 
mi-o imaginez, dar apare oricum. Poate fiindcă mă gândesc 
mereu la ea. Nu ca şi cum aş vrea să i-o trag, ci altfel, mai 
bine. Într-un fel mai pur. În vise ne ameţim des. Aşa cum 
îmi place mie cel mai mult. Pot să plutesc în lumea mea 
atât cât vreau, fără efecte urâte şi fără să mă pierd de tot. 

Adele doarme bine din nou. Toată lumea de la Westlanas 
ne iubeşte la nebunie acum, de parcă ar avea ei ceva de-a 
face cu însănătoşirea noastră - zici c-am fi pentru ei 
pacienții de vis - de vis erotic. Eu mă bucur însă. Pentru că 
Adele doarme. Ştiu că nu minte, fiindcă mă strecor în 
camera ei şi stau acolo privind-o timp de câteva minute în 


e 172 œ» 


fiecare noapte. Mda, şi mie mi se pare că sună bizar, dacă 
recitesc ce-am scris. Dar ea e ca Frumoasa Adormită, iar eu 
veghez asupra ei. E ceva liniştitor, şi n-am nevoie de prea 
mult somn acum, că n-am mai luat nimic şi nici spaime 
nocturne nu mai am. Mă rog, mai am la început, înainte să- 
ncep să le controlez. Uneori prefer să le mai las puțin aşa, 
pentru  fiorii pe care mi-i dau. Ca şi când aş fi într-un 
montagnes russes. Şi ştiu că nu mi se poate întâmpla nimic 
rău, fiindcă eu dețin controlul. 

Da, e bine că Adele doarme cum trebuie. Are mult de 
recuperat după săptămâni în care a încercat să rămână 
trează, şi trebuie să lase în urmă toată mizeria aia. E o 
senzație bizară să-ţi faci griji pentru cineva. Eu acum îmi 
fac griji pentru Adele, şi înainte de asta nu mi-am făcut 
niciodată, pentru nimeni. Nici pentru familia mea de rahat 
şi nici măcar pentru mine. Înainte de Adele, toţi erau la fel, 
cenuşii. Nimeni nu conta. Niciodată nu m-am gândit că ar fi 
posibil să conteze cineva pentru mine. Asta să fie 
dragostea? Poate că în felul meu o iubesc. 

Oare ea mă vede pe mine în visele ei sau numai pe 
veşnic anostul David? Cele mai mari griji mi le fac pentru 
David. Nu pricep de ce e atât de captivată de el. Nu cred că 
işi dă seama cum e tipul cu adevărat. Zice că are 
ÎNCREDERE în el. Mda, ce să spun! Pot să pun pariu ce- 
ncântat e de asta. Atât de multă încredere are în el, încât a 
semnat că-i cedează lui controlul asupra banilor şi bunurilor 
ei. O avere întreagă, de care numai el dispune. De asta a 
venit aici avocatul ei. Într-un târziu, Adele mi-a spus. Ştiam 
că până la urmă o să-mi spună. Nu-i plac secretele. Dar 
care-i chestia, de fapt? Deci, David o şterge la rahatul lui de 
universitate ca să-şi ia diplomă după diplomă şi să trăiască 
pe picior mare, în vreme ce ea e închisă în azilul ăsta de 
nebuni şi-i dă lui întregul control asupra proprietății şi a 
banilor şi a tot ce are. 

Nu pot să cred aşa ceva! Mi-a venit să urlu la ea, dar 
părea atât de stânjenită povestindu-mi, încât n-am putut s- 
o fac. lar acum, faptul e consumat. A zis că e ceva 
temporar, fiindcă sunt lucruri la care ea nu vrea să se 


e 173 + 


gândească şi oricum se vor căsători. Dar cine mama 
dracului îşi dă toţi banii altcuiva? Chiar şi pentru o vreme! 
Adică de ce-ar face una ca asta? Dragostea e una, dar 
prostia e cu totul altceva. Ea nu cunoaşte oamenii aşa cum 
îi cunosc eu. A dus o viaţă protejată, tot timpul. Şi ce n-a 
înțeles ea e că fiecare e pe cont propriu. Nici măcar nu-l 
învinovățesc pe David fiindcă a luat banii - la urma urmei, e 
un lucru mai puțin INSIPID decât cele pe care le face de 
obicei -, dar mă enervează că ea i-a dat voie. Banii le iau 
mințile oamenilor, iar David e unul dintre cei care aproape 
că s-au făcut cu ceva bani de pe urma fermei - numai că 
după aia tatăl lui a dat cu mucii-n fasole. Şi interesant e că 
acum s-a făcut cu o grămadă de bani. Mulțumită lui Adele. 

Pariez că n-o să-i recedeze controlul când ea o să iasă de 
aici. Sunt sigur că o să găsească tot soiul de scuze. David, 
săracu' băiat de ţăran care are acum o avere la-ndemână! 
E o chestie atât de smintită, că-mi vine să râd. Aşa de tare 
mă înfurie, încât nu mai pot să adorm la loc noaptea, când 
mă trezesc. Şi m-a pus pe gânduri - ce s-a întâmplat de 
fapt cu părinții lui Adele? Oare cum se face că a trecut el pe 
acolo în toiul nopții, exact la timp ca s-o salveze? Nu cumva 
a trecut pe acolo exact la timp ca să pună focul? 

Eu aş zice că totul s-a întors frumuşel în favoarea lui. 
Timpul nostru aici se apropie de sfârşit, dar dacă Adele îşi 
închipuie că o s-o uit şi aşa mai departe, se-nşală. O s-o 
caut şi o să stau cu ochii pe ea. Fiindcă în niciun caz nu 
cred că David e... 


— Îmi pare rău, spune el. 

Suntem în cabinetul lui, cu biroul între noi. Tremur. 
Continui să tremur de când am lăsat din mână caietul, în 
dimineaţa asta. 

— Ştiu că băusem, dar am vorbit serios când am spus că 
o să clarific situaţia, continuă el. E tăcut. Gânditor. Probabil 
efectul mahmurelii. Ştiu că am o căsnicie nefericită. Ştiu. ŞI 
n-ar trebui să te încurc şi pe tine aşa. Ce mi-ai spus seara 
trecută... 

— N-am venit ca să vorbim despre seara trecută, îl 


e 174 + 


întrerup cu răceală în glas. 

Am senzaţia că m-a împins cineva în apă rece ca gheaţa. 
Ard de nerăbdare s-o văd pe Adele şi să aflu dacă 
suspiciunile mi se confirmă. 

— Vreau să-mi iau liber după-amiaza, adaug. Boilerul mi 
s-a stricat şi instalatorul tocmai m-a sunat şi mi-a zis că 
poate veni între două şi şase. Sue spune că are o zi mai 
liberă şi că poate să-i primească ea pe clienţi şi să lucreze 
la biroul meu. 

Are patru programări, iar asta mă bucură. Nu trebuie să- 
mi fac griji că va veni acasă şi ne va găsi împreună. 

l-am trimis lui Adele un mesaj de îndată ce am ajuns la 
serviciu dimineaţă, ştiind că va fi singură acasă. Nu i-am 
spus despre ce e vorba, nu voiam să-şi facă griji şi să bată 
în retragere, aşa că i-am scris doar: 


În visul meu de noaptea trecută mi-a apărut o a doua 
uşă, ciudată. Fără clanță. N-am putut s-o deschid. Ti s-a 
întâmplat vreodată aşa ceva? Sunt liberă după-amiază, 
dacă ai chef să luăm prânzul împreună. 


Totul relaxat şi inocent, în ciuda degetelor care îmi 
tremurau în timp ce tastam. Mi-a răspuns imediat, 
sugerând un mic bistrou cu câteva mese afară, nu prea 
aproape de clinică şi pe o alee lăturalnică, într-o zonă 
rezidenţială. Nici ea nu vrea să fim văzute împreună. 

— Sigur, răspunde el. 

Palmele îmi transpiră când ridică ochii spre mine, şi 
pentru prima dată îmi pare un străin. Nu David al meu, nu 
David al lui Adele - poate că e David al lui David, cel care 
întotdeauna capătă tot ce-şi doreşte. li mulţumesc în gând 
lui Adele pentru că a acceptat să ne întâlnim. N-aş fi putut 
să aştept până luni. Trebuie să ştiu, şi numai ea îmi poate 
spune. Am început să umplu locurile goale din puzzle-ul 
căsniciei lor nebune, şi nu-mi place deloc imaginea care 
prinde contur. 

— Sper că nu e nimic grav, adaugă el. Boilerele sunt 
scumpe. Dacă ai nevoie de... 


e 175 - 


— Am o asigurare, îl întrerup. 

Chiar avea de gând să-mi ofere bani? Ai cui? Ai lui sau ai 
lui Adele? 

— Bine. 

Răspunde scurt - răceala mea i-a atins un nerv sensibil. 
Pare ofensat, dar nu sunt sigură cât îmi pasă. 

— Mulţumesc. 

Mă îndrept spre uşă păşind cu stângăcie, fiindcă ştiu că 
mă priveşte. 

— Louise! 

Mă întorc şi mă uit la el. Şi-a îndesat mâinile în buzunare 
şi îmi aminteşte de prima zi în care am vorbit aici, în 
cabinetul lui, de tensiunea fizică dintre noi. Şi încă mai e 
prezentă, împingându-mă către el, dar acum e-nvăluită în 
îndoieli şi suspiciuni. E lovită, ca obrazul lui Adele. 

— Chiar ţin la tine, să ştii. Cu adevărat. Mă gândesc la 
tine tot timpul. Nu pot să mă abţin. E ca şi când în mintea 
mea am cu tine o viaţă aparte. 

Cuvintele se revarsă din el, iar eu nu mă pot gândi la 
altceva decât că nu de asta am nevoie acum - nu acum, nu 
înainte să ştiu. 

— Cred... continuă el. Cred că mă îndrăgostesc de tine. Şi 
ştiu că trebuie să-mi pun viaţa în ordine. Trebuie să rezolv 
încurcătura asta. Nu pot să dorm noaptea gândindu-mă 
cum să fac, şi ştiu că tu nu înţelegi asta şi că nici eu nu te 
ajut să înţelegi, dar e ceva ce trebuie să rezolv singur. Şi o 
să încep s-o fac. Azi. Şi ştiu că ai dreptate să fii supărată pe 
mine. Am vrut să-ţi spun toate astea. Atâta tot. 

Sângele îmi năvăleşte în faţă, şi în picioare, şi peste tot 
între ele, de parcă îmi goneşte prin vene încercând să 
găsească o cale de a exploda în afară. Acum? Acum îmi 
spune asta? Mintea mi-e şi aşa făcută varză, iar el îmi 
serveşte asta. Se îndrăgosteşte de mine? Oh, Doamne! Nu 
ştiu ce să mai cred. Nu ştiu ce să mai simt. Dar Adele mă 
aşteaptă, şi trebuie să aflu de la ea cel puţin o parte din 
adevăr înainte să mă pot gândi la asta. Trebuie să ştiu ce 
fel de om e, cum e cu adevărat, dincolo de aparenţe. Ce fel 
de minte are. 


e 176 - 


Încuviinţez din cap, îmi înghit nodul din gât şi ies 
lăsându-l acolo, înşfăcându-mi geanta de sub birou şi 
repezindu-mă afară, la aer, fără să-i spun măcar lui Sue că 
plec. 


e 177 œ 


30 


— ADELE — 


Stau la soare şi beau un pahar de Sancerre rece şi 
interzis, aşteptând-o pe Louise. Louise... E uimitor ce efect 
considerabil poate avea femeia asta minunată asupra stării 
mele de spirit. Seara trecută, când David s-a dus la 
apartamentul ei mic şi soios direct de la cabinet, m-a durut 
atât de tare, încât am vrut s-o omor, în ciuda încercărilor ei 
jalnice de a-mi sări în apărare şi de a-l trimite acasă. Dacă e 
să fiu sinceră, a fost prea puţin şi prea târziu - şi mai rău 
chiar decât alegerea lui David de a se duce direct la ea, nu 
la mine, după tot ce am făcut pentru el când am vorbit la 
telefon cu doctorul Sykes. Aş fi putut să-l distrug, dar el n-a 
ţinut seama de asta. Nu mi-a arătat pic de recunoştinţă. Pe 
urmă a venit acasă, a intrat în biroul lui şi s-a îmbătat, după 
care s-a împleticit în pat, să se culce. Nici măcar un 
mulţumesc! 

Îl iubesc pe David. ÎI iubesc cu adevărat, nebunește, din 
tot sufletul, oricât de sentimental ar părea, dar sunt mai 
puternică decât el. Da, lucrurile trebuie să se schimbe, dar 
eu sunt cea care va fi nevoită să-şi murdărească mâinile 
făcând-o. Aşa că seara trecută am strâns din dinţi şi mi-am 
înghiţit durerea. Am împins-o adânc în mine, acolo unde nu 
mă mai poate afecta, fiindcă nu ne permitem încă o ceartă. 
Încă nu. lar apoi, ca printr-un miracol, am primit mesajul de 
la Louise. A doua uşă. Zâmbesc în timp ce sorb din vin, deşi 
sunt singură şi probabil că aş părea dusă cu pluta, dacă m- 
ar vedea cineva. A văzut a doua uşă. Deja. Asta schimbă 
complet lucrurile. Totul trebuie să fie la locul lui înainte s-o 
deschidă. Înainte să afle. 

Freamăt de entuziasm când o văd apărând de după colţ 
şi apropiindu-se. Arată bine, foarte bine, şi sunt mândră de 
ea. Pare chiar mai înaltă acum, că a mai slăbit şi s-a 
tonifiat, iar pomeţii - deşi nu la fel de bine definiţi ca ai mei 
- îi pun în valoare faţa drăguță. Pe mine muşchii mă dor din 

e 178 œ» 


lipsă de mişcare, iar spatele mi-e încordat din cauza 
tensiunii. Eu mă trec în timp ce ea înfloreşte. Nu e de 
mirare că David se îndrăgosteşte de ea. Gândul ăsta mă 
doare. Gândul ăsta o să mă doară mereu. 

— Vin? întreabă ea şi zâmbeşte. 

E agitată şi geanta îi cade pe jos când încearcă s-o agaţe 
pe spătarul scaunului. 

— De ce nu? E o zi minunată, iar vizita ta e o surpriză 
plăcută. 

Îi surprind privirea pe faţa mea, unde se mai zăresc 
urmele vânătăii. Se estompează rapid acum, de parcă ar şti 
într-un fel că şi-a făcut treaba. Îi fac semn chelnerului să 
mai aducă un pahar. 

— Cum de ţi-ai luat liber? 

— Ei, o problemă cu boilerul, răspunde ea pe un ton lejer. 
Instalatorul vine mai târziu, dar mi-am zis să-mi iau liber 
toată după-amiaza. Să fiu a naibii. 

Nu se pricepe deloc să mintă - ceea ce e chiar 
înduioşător, ţinând cont că i-a tras-o soţului meu chiar de 
când ne-am împrietenit. Chelnerul vine cu paharul ei şi cu 
două meniuri, şi ne prefacem amândouă că-l studiem în 
vreme ce ea ia rapid câteva înghiţituri din vin. 

— Deci, ai văzut o altă uşă? o întreb aplecându-mă 
conspirativ spre ea, deşi suntem singurele cliente de pe 
terasă, dar vreau să se simtă aproape de mine. Unde? ŞI 
cum era? 

— În iazul de la vechea mea casă. Eram acolo cu Adam - 
(aici roşeşte puţin) -, ne jucam, şi când m-am întors să plec, 
a apărut sub oglinda apei. Lucea. 

Nu-mi spune tot adevărul despre vis - trebuie să fi fost şi 
David acolo, îmi dau seama după cum a roşit -, dar nu mă 
sinchisesc. Nu mi-ar păsa nici dacă şi-ar fi imaginat trei de 
David trăgându-i-o simultan. Uşa e importantă. Asta 
contează. 

— Ca un argint scânteietor, precizează ea. Şi apoi a 
dispărut. Ţi s-a întâmplat asta vreodată? 

Clatin din cap, nedumerită. 

— Nu. Ce ciudat! Mă întreb ce rol o fi având. 


e 179 + 


Ea ridică din umeri. 

— Poate că a fost doar o bubă a creierului meu. 

— Poate. 

Inima îmi bate însă frenetic. Deja mă gândesc la ce 
trebuie făcut înainte s-o deschidă. 

Chelnerul revine să ia comanda, iar eu fac o sumedenie 
de fasoane, cum că nu mi-e foame, că am vrut doar să ies 
din casă şi atunci îi văd expresia gânditoare şi îngrijorată, şi 
îmi dau seama până unde a ajuns citind din caiet. Ştiu ce 
rost are prânzul ăsta. Trebuie să mă concentrez insistent ca 
să nu zâmbesc şi să nu râd în gura mare, mulţumită de cât 
de perfectă e ziua de azi şi de cât de minunat am plănuit 
totul. 

— Trebuie să mănânci ceva, Adele. Ai slăbit deja prea 
mult. Oricum, adaugă ea cu un aer nonşalant, fac eu cinste. 

— Oh, mulţumesc! Sunt teribil de jenată, dar când am 
ajuns aici mi-am dat seama că am uitat să-mi iau portofelul. 
Sunt tare împrăştiată! 

Comandă pentru amândouă ravioli cu ciuperci - preluând 
iniţiativa aşa cum n-ar fi făcut-o niciodată la începutul 
relaţiei noastre - şi aşteaptă să plece chelnerul înainte să 
înceapă să vorbească: 

— Chiar ai plecat fără bani la tine sau controlează David 
tot ce cheltuieşti? 

E directă fata asta, trebuie să recunosc. Mă fâstâcesc, ca 
pentru a încerca să ascund ceva, şi bâigui că e o idee 
ridicolă, până când întinde braţul peste masă şi-mi ia mâna 
într-a ei. Un gest de solidaritate, de prietenie şi de 
dragoste. Chiar cred că mă iubeşte. Nu pe atât pe cât şi-l 
doreşte pe David, dar ţine la mine. 

— Am citit în caiet ceva ce m-a îngrijorat puţin. N-ai 
decât să-mi spui că nu mă priveşte şi să-mi văd de treaba 
mea şi tot ce mai vrei tu, însă chiar i-ai cedat lui controlul 
asupra moştenirii tale? După incendiu? Şi dacă da, pentru 
numele lui Dumnezeu, spune-mi te rog că e doar o măsură 


temporară. 
— Oh, nu-ţi face griji pentru asta, zic şi ştiu că arăt ca o 
căprioară rănită privind drept în gura puştii - povestea 


e 180 œ» 


clasică a victimei care îşi apără agresorul. David se pricepe 
mult mai bine la bani decât mine, şi era o avere prea mare 
de gestionat, şi... oh, Doamne, ce jenant... 

Mă strânge uşor de mână. _ 

— Nu fi caraghioasă! De ce să te simţi jenată? Imi fac 
griji pentru tine. Dar ţi-a returnat dreptul de control, da? 
După ce ai ieşit de la Westlands şi ai fost din nou pe 
picioarele tale? 

I s-a umezit palma. Are un interes personal în chestia 
asta, ştiu bine. 

— Aşa a vrut, murmur. Serios a vrut. Dar câteva luni mai 
târziu am avut din nou o mică depresie, şi a hotărât - am 
hotărât împreună - că e mai bine să continue el să se 
ocupe de tot. Pe urmă ne-am căsătorit, aşa că oricum erau 
banii noştri. 

— Oh! 

Se lasă pe spate în scaun şi ia o înghiţitură zdravănă de 
vin în timp ce asimilează totul, văzându-şi bănuielile 
confirmate. 

— Sună mai rău decât e în realitate, o asigur pe un ton 
moale, protector. Îmi dă bani de buzunar şi un buget pentru 
mâncare, şi, în orice caz, niciodată nu mi-a păsat prea mult 
de bani. 

— Un buget pentru mâncare? exclamă făcând ochii mari. 
Bani de buzunar? Dar ce, suntem cumva în anii '50? Acum, 
adaugă după o pauză, înţeleg ce e cu amărâtul ăla de mobil 
vechi. 

— Nici de telefoane nu-mi pasă. Serios, Louise, nu 
contează. Sunt fericită. Şi vreau ca David să fie fericit. 

Poate că am exagerat cu tonul pătimaş, dar adevărul e 
întotdeauna credibil, şi dorinţa mea de a-l şti mereu fericit 
chiar a fost pătimaşă. 

— N-aveti nici măcar un cont comun sau aşa ceva? 

— Sincer, Louise, n-are importanţă. E-n regulă. Dacă 
vreau ceva, îmi cumpără. Aşa e căsnicia noastră. Nu-ţi face 
griji. El a avut întotdeauna grijă de mine. 

Îmi dau o şuviţă de păr pe după ureche şi zăbovesc o 
frântură de clipă cu degetele pe vânătaie. Un gest mărunt, 


e 181 œ» 


dar suficient pentru ca Louise să-l sesizeze şi creierul ei să 
înregistreze împreună banii şi lovitura. 

— De parcă ai fi un copil, replică ea, şi ştiu că se 
gândeşte la prietenia noastră secretă şi la apelurile 
telefonice, la pastile, vânătaie şi acum la bani, creând 
conexiuni între ele. 

În momentul ăsta, ţine la mine mai mult decât la David. 
În momentul ăsta cred că, de fapt, pe el îl urăşte. Eu nu l-aş 
putea uri niciodată. Poate că asta e cea mai mare 
deosebire dintre noi. 

— Te rog, lasă lucrurile aşa cum sunt! E-n regulă. Când 
se întoarce Adam? o întreb, folosindu-mă de comparaţia ei 
cu un copil pentru a schimba subiectul. Cred că eşti tare 
nerăbdătoare să-l vezi. Probabil a mai crescut puţin. La 
vârsta asta cresc repede, nu-i aşa? 

Chelnerul vine cu mâncarea, iar ea comandă un al doilea 
pahar de vin şi adaugă tăcută regretul meu că n-am copii la 
lista neajunsurilor lui David. Mai mult combustibil pentru 
focul care creşte în ea. Raviolii sunt gătiţi perfect, dar ea îi 
împinge de colo colo în farfurie, fără să guste. Probabil că 
ar trebui să fac şi eu la fel, ca să-mi păstrez aparenţa de 
anxietate, dar m-am săturat să tot arunc mâncare bună, 
aşa că mănânc - delicat, ce-i drept -, în timp ce ea îmi 
povesteşte despre vacanţa lui Adam şi despre cât de bine 
se pare că s-a simţit el. 

Dar niciuna din noi nu este atentă cu adevărat la ce 
vorbim. Ea e plină de furie şi dezamăgire, iar eu de exaltare 
ştiind că Louise a descoperit cea de-a doua uşă. Zâmbesc şi 
scot interjecţiile potrivite, iar ea se străduieşte să rostească 
toate cuvintele necesare, însă aş vrea ca prânzul ăsta să se 
încheie acum. Am alte lucruri de făcut. 

— Acela €...? 

Se opreşte la jumătatea propoziției şi se încruntă, privind 
fix undeva în spatele meu. Mă întorc să mă uit. 

— Cine? 

— El e! continuă ea şi se ridică pe jumătate de pe scaun. 
Anthony Hawkins. 

Acum îl văd şi eu şi, oricât de util mi-ar fi fost, simt cum 


e 182 œ» 


îmi creşte iritarea. M-a urmărit. Sigur că da. 

— Poate că locuieşte în zonă, spun apoi. 

— Sau poate că te urmăreşte. 

la uite la ea, draga mea protectoare! Amanta soţului 
meu. 

— Oh, mă îndoiesc. 

Râd ca şi cum ideea m-ar amuza, dar îl sfredelesc 
furioasă cu privirea. El îşi dă seama că mă stânjeneşte şi 
are suficientă minte să se întoarcă, să plece şi să intre într- 
o prăvălioară de la colţul străzii. 

— Probabil că-şi cumpără ţigări, adaug. 

Adoraţia pe care mi-a arătat-o s-a dovedit utilă, dar 
faptul că mă urmăreşte e inacceptabil. 

— Poate, răspunde Louise nu foarte convinsă. 

Ne uităm amândouă la uşa prăvăliei până când îl vedem 
ieşind, şi sper ca Louise să nu remarce expresia plină de 
dorință cu care mă priveşte el înainte să se îndepărteze; 
soarele îi bate însă în ochi, aşa că sper să fiu în siguranţă 
din punctul ăsta de vedere. Nu că ar conta, totuşi! Până 
mâine, Anthony va fi cea mai mică problemă a ei. 

e 

După ce am terminat de mâncat şi am condus-o înapoi la 
boilerul ei chipurile stricat, mă duc la sală. Ajung chiar 
înainte de următorul telefon de la David, dar încă nu sunt la 
aparat, aşa cum îi spun lui, ci pun în mişcare următoarele 
rotiţe ale planului meu. El zice că vine direct acasă după 
serviciu, fiindcă trebuie să vorbim, iar eu îi cer 
recepţionerei ce-mi trebuie şi mă prefac că sunt prea 
grăbită ca să mai aştept, aşa că o rog să mă sune acasă 
după ora şase, ca să-mi confirme solicitarea. Nu am nicio 
îndoială că va suna. E un club exclusivist, am plătit pentru 
pachetul complet şi, mai mult decât atât, sunt de fiecare 
dată politicoasă şi drăguță. Politicoasă şi drăguță - aşa sunt 
eu mereu când nu sunt acasă, şi întotdeauna e util să te 
porţi frumos cu angajaţii. Asta-i un lucru pe care ar putea 
să-l înveţe şi unii dintre ceilalţi membri de aici. 

Abia mai respir de emoție şi incitare, iar nervii îmi sunt 
întinşi în aşteptarea a ceea ce urmează să se întâmple. 


e 183 + 


Când ajung acasă şi încep să pregătesc cina, mâinile îmi 
tremură şi cu greu mă pot concentra. Imi simt faţa 
fierbinte, de parcă aş fi la debutul unui episod de febră. 
Încerc să trag adânc aer în piept, dar nu reuşesc decât să 
gâfâi scurt şi tremurat. Îmi focalizez gândurile pe a doua 
uşă şi-mi repet că o şansă ca asta probabil că nu voi mai 
avea niciodată în viaţă. 

Degetele transpirate îmi alunecă pe ceapa pe care vreau 
s-o toc şi e cât pe ce să mă tai. Nu ştiu de ce insist atâta cu 
prepararea cinei. Tot la coşul de gunoi va ajunge, dar 
trebuie ca lucrurile să pară cât mai normale posibil, iar de 
când m-am măritat, gătitul a devenit un surprinzător motiv 
de mândrie pentru mine. Feliile de ceapă inegale ar putea fi 
un indiciu că ştiu ce va urma, iar David e teribil de bănuitor 
zilele astea. 

Îi aud cheia în yală şi îmi simt tot trupul vibrând de 
tensiune, iar lumina din bucătărie îmi pare brusc prea 
strălucitoare. De data asta reuşesc să trag adânc aer în 
piept. Îmi văd mobilul pe blat, lângă chiuvetă, pe teritoriul 
nerevendicat dintre mine şi telefonul fix de pe perete. Mă 
uit la ceas. Şase fără câteva minute. Perfect. 

— Bună, îl salut cât încă e în hol, şi ştiu că vrea să se 
ducă şi să se închidă în birou. Ti-am cumpărat o sticlă de 
Châteauneuf-du-Pape. Vino şi deschide-o, ca să respire. 

Vine în bucătărie ca un căţel timid căruia îi întinzi un rest 
de carne. Cum de-a ajuns dragostea noastră în halul ăsta? 

— Deci, încă ne prefacem că totul e-n regulă, spune el pe 
un ton istovit. 

— Nu, răspund jignită. Dar cel puţin ne putem purta 
civilizat. Putem fi prieteni, nu-i aşa, în timp ce ne rezolvăm 
problemele. Ne datorăm asta unul altuia, nu crezi? 

— Uite ce e... 

Telefonul sună şi, cu toate că aşteptam apelul, aproape 
că tresar, iar mâna mi se încleştează pe mânerul cuţitului. 
Fac un pas spre telefon, dar David îmi taie calea, aşa cum 
ştiam că va face. 

— Trebuie să fie de la clinică, îmi spune. Răspund eu. 

Rămân cu privirea plecată, continuând să tai ceapa în 


e 184 + 


timp ce pielea mă furnică de încordare, şi ascult. A venit 
vremea ca de mica lui relaţie secretă să se aleagă acelaşi 
praf ca şi de căsnicia lui. 

— Alo? Da, sunt David Martin. Bună ziua, da... Ce doriţi 
să confirmaţi? Scuzaţi-mă, nu sunt sigur că înţeleg bine. 
Prelungirea unui abonament de membru invitat? 

Mă întorc spre el - n-am încotro - cu o expresie de 
îngrijorare nevinovată că se va înfuria fiindcă sunt 
cheltuitoare şi fiindcă am o prietenă despre care nu i-am 
spus. El nu se uită la mine. Încă nu. Se încruntă. 

— Pentru cine? 

Şi atunci văd. Şocul, în vreme ce încearcă să asimileze 
informaţia. Perplexitatea. 

— Scuzaţi-mă, aţi spus Louise Barnsley? 

Acum întoarce privirea spre mine, dar încă încearcă să 
pună lucrurile cap la cap în minte. Lumea lui tocmai s-a 
întors cu susul în jos şi apoi a fost deviată de pe axă. 

— Şi este vorba despre prelungirea unui abonament de 
invitat încheiat de soţia mea? 

Ridic din umeri spre el cu o expresie imploratoare şi 
şoptesc: 

— E o prietenă pe care mi-am făcut-o. 

— Bun, sigur, mulţumesc. E foarte bine. 

Privirea îi cade pe mobilul meu şi întinde mâna spre el în 
timp ce închide telefonul fix, înainte să apuc măcar să mă 
prefac că vreau să-l iau. 

— Îmi pare rău, îi explic. E o femeie pe care am cunoscut- 
o. Atâta tot. Doar o prietenă. N-am vrut să-ţi spun nimic. Mă 
simţeam singură, iar ea a fost drăguță cu mine. 

Nu mă ascultă, ci se uită prin mesajele de pe telefonul 
meu, cu chipul vânăt de furie. Le-am păstrat pe cele mai 
multe. Fireşte că da. Exact pentru acest moment. 

Se holbează la mine şi strânge în mână mobilul atât de 
tare, încât mi-e teamă că-l va sparge. Pe cine ar vrea cel 
mai mult să sugrume acum, pe mine sau pe Louise? 

— Îmi pare rău! repet. 

E palid, cu maxilarul încleştat şi întreg trupul îi tremură, 
zguduit de emoţiile pe care încearcă să le controleze. O 


e 185 - 


singură dată l-am mai văzut ca acum, şi asta s-a întâmplat 
cu mult timp în urmă. Aş vrea să-l iau în braţe. Să-i spun că 
totul va fi bine. Că mă ocup eu ca totul să fie bine pentru el. 
Dar nu pot. Trebuie să fiu puternică. 

— les. 

A scuipat cuvântul printre dinţii strânşi. Cred că nici 
măcar nu mă mai vede. 

Se repede la uşă, iar eu îl strig, dar nu se opreşte nicio 
secundă - un vârtej de furie şi perplexitate. Uşa se 
trânteşte şi rămân singură. 

Aud ceasul ticăind în liniştea care s-a lăsat. Mă uit după 
el o vreme şi apoi îmi umplu un pahar cu vin din sticla 
desfăcută. Ar fi trebuit să stea mai mult să respire, dar nu- 
mi pasă. 

Oftez adânc după prima înghiţitură şi îmi rotesc capul în 
stânga şi-n dreapta, ca să mă dezmorţesc. Biata Louise! îmi 
spun. Sunt extenuată, dar încerc să mă scutur de oboseală. 
Încă mai am lucruri de făcut. În primul rând, să verific că 
Anthony a lăsat pachetul acolo unde i-am cerut să-l lase. ŞI 
apoi să văd ce face David. Oboseala n-are decât să mai 
aştepte. 

La urma urmelor, o să dorm când voi fi moartă. 


e 186 œ» 


31 
ATUNCI 


Mâine vor pleca. Luna s-a încheiat şi niciunul dintre ei - 
pacienţii vedetă - nu mai are motive să rămână în 
continuare. E o senzaţie bizară, iar Adele nu-şi poate 
stăpâni un zâmbet în timp ce-şi face bagajele. Libertate, 
după Westlands, şi căsătoria cu David la sfârşitul 
semestrului. În ciuda tuturor celor întâmplate, viitorul arată 
bine. Îşi face griji doar pentru Rob. El ia totul în glumă, dar 
este evident că nu vrea să se întoarcă la sora lui. O doare 
să-l vadă aşa, aproape vulnerabil. Şi la fel o doare să-l 
părăsească. Asta e singurul ei motiv de tristeţe în timp ce-şi 
împachetează hainele în valiza mică, însă e unul greu. 

— Vrei să mergem pe malul lacului? îl întreabă. 

El stă pe patul ei, privind-o cum îşi strânge lucrurile şi, 
pentru prima dată de când îl cunoaşte, are mai degrabă 
aerul unui băieţel, decât al unui tânăr aproape adult. Părul 
negru îi atârnă peste faţă, dar îi poate zări pe dinţi licărul 
aparatului dentar pe care nu-i place să-l poarte. Dar şi-a 
călcat tricoul. Până la el, n-a cunoscut nicio persoană care 
să-şi calce tricourile sau blugii. Poate că-şi calcă şi şosetele! 
Poate că asta e fărâma de control pe care a mai păstrat-o 
în ceea ce ei îi pare o viaţă total necontrolată. O 
excentricitate în haosul lui. 

Scoate ceva din buzunarul tricoului şi zâmbeşte. Un joint 
frumos rulat. 

— Ultima tranşă de iarbă. Ce ne opreşte? Poate că o să 
ne prindă pipând şi o să ne ţină mai departe aici. 

Ea ştie că, într-un fel, el asta speră. Ştie că i-ar plăcea să 
mai rămână amândoi la Westlands, iar o parte din ea îşi 
doreşte acelaşi lucru, fiindcă nu-şi poate imagina cum va fi 
să nu-l mai vadă în fiecare zi. Dar îi e prea dor de David şi 
freamătă de emotie când se gândeşte că-l va vedea, îl va 
săruta şi se va mărita cu el, fără niciun părinte în jur care 
să se opună. 


e 187 œ» 


Rob bănuieşte că ăsta-i sfârşitul prieteniei lor, dar ea ştie 
că nu e aşa. Poate că la un moment dat, după ce se vor 
căsători, Rob va putea veni să stea la ei. David o să-l placă, 
nu se îndoieşte de asta. Cum ar putea să nu-l placă? Rob e 
fabulos de-a dreptul, cum să nu-l placă cineva?! 

li ia mâna; îi place s-o simtă într-a ei. Aproape că a uitat 
cum e să-l ţină pe David de mână şi asta pare un fel de 
trădare, însă David nu-i aici, iar Rob e, şi, în felul lor, ei se 
iubesc. 

— Ce mai aşteptăm? întreabă ea. 

Azi nu e chiar atât de cald, vântul care adie de pe apă 
aduce cu el un aer rece care pişcă din când în când, dar lor 
nu le pasă când, sub copacul sub care s-au întâlnit prima 
dată, îşi trec ţigara de la unul la altul. Şi ei îi va lipsi iarba. 
Nu şi-l poate imagina pe David dorindu-şi să se drogheze. ŞI 
nu-i poate spune că s-a drogat aici. Ar fi oripilat. Un alt 
secret al ei şi-al lui Rob. 

— Poate că acum o să ard caietul, spune el. Ca un fel de 
ceremonie de adio. 

Tonul îi e la fel de relaxat şi ochii îi scânteiază ca 
întotdeauna, dar ea ştie că e deprimat. Şi-i strânge mâna 
tare. 

— Ba nu, păstrează-l. Niciodată nu ştii la ce surprize poţi 
să te mai aştepţi de la visele tale. 

Trage fumul în piept, savurând uşoara ameţeală, şi-i dă 
înapoi jointul. 

— lar când o să vii în vizită, o să-mi povesteşti despre 
ele, adaugă ea zâmbind. Ai face bine să mă incluzi şi pe 
mine în câteva dintre visele tale. 

— Şi tu. Pe David mohorâtul o să-l tot vezi. Nu mai e 
nevoie să-l şi visezi. 

li dă în joacă un ghiont în braţ, iar el râde, cu toate că a 
vorbit serios. Va fi cu totul altfel când se vor întâlni din nou. 
Cum i-ar putea iubi ea pe amândoi, dacă nu se pot iubi unul 
pe celălalt? Imposibil! 

— Nu te deranjează că te întorci acasă? întreabă el. 

— Nu cred. 

Nu e sigură, dar asta face parte din planul terapeutic. 


e 188 œ» 


Confruntă-te cu situaţia, cum s-ar spune. Întoarce-te la 
sursa traumei. Petrece un timp acolo. 

— Sunt multe camere care n-au fost afectate, iar cele 
care au ars au fost curățate şi s-au făcut reparaţii provizorii. 
A organizat David totul. 

— Bănuiesc că nu i-a fost greu, dat fiind că i-ai dat lui toţi 
banii, replică Rob sec. 

— Nu i i-am dat lui! exclamă ea exasperată. [i-am tot 
spus. E doar pentru moment. Aşa e mai uşor. Nu puteam să 
mă ocup de aici şi de taxele lui la universitate, şi de 
problemele casei şi de tot. În plus, sunt prea multe lucruri 
la care să mă gândesc. Mă bucur că a preluat el totul. 
Termină cu asta, Rob! Şi nu mai spune nimănui. Şi aşa i-a 
fost greu lui David după incendiu, nu e nevoie să ajungă 
vestea la presă. 

— Bine, bine. Doar că-mi fac griji pentru tine. 

Nu e momentul potrivit pentru prima lor ceartă, iar Adele 
ştie că el îşi dă seama de asta. 

— Şi, adaugă Rob după o pauză, o să-mi fac mai multe 
griji când o să rămâi singură în casa aia mare şi veche. 

— O să fie bine. Şi e doar pentru câteva săptămâni. Sunt 
destui oameni care vor trece să vadă ce fac - unii dintre 
localnici, avocaţii mei şi, desigur, un doctor. Va veni chiar şi 
cineva să-mi aducă mâncare şi să facă curat, când o să fie 
nevoie. lar David zice că mă va vizita în weekenduri ori de 
câte ori o să poată. 

— O nouă viaţă întreagă te aşteaptă, spune el pe un ton 
visător. Şi când mă gândesc la mine, înapoi în locul ăla de 
rahat, cu soră-mea aia oribilă! 

— Chiar aşa de rău e? 

Rob încă nu i-a povestit nimic despre viaţa lui, deşi de-o 
săptămână ea a tot insistat discret. 

— E aşa cum e, răspunde el şi încearcă să sufle inele de 
fum, dar vântul i le risipeşte înainte să apuce să le formeze 
măcar pe jumătate, aşa că renunţă. Până mâine nu vreau 
să mă gândesc la asta. 

— Poţi să mă suni, să ştii. Îţi dau numărul meu de mobil. 
Dacă lucrurile-s de rahat, sună-mă. Vino şi stai la noi câteva 


< 189 œ» 


zile. 

— Da, sunt sigur că David s-ar înnebuni după ideea asta! 

— David e la universitate, replică ea şi apoi, într-o 
izbucnire de rebeliune, adaugă: Şi la urma urmei, e casa 
mea! 

Zâmbesc amândoi, iar ei îi este clar că el o iubeşte, şi 
gândul îi dă o senzaţie caldă, deşi puţin cam complicată. 
David e totul pentru ea, dar acum are şi Rob un loc în inima 
ei. Fără el, nu s-ar fi putut simţi deja atât de bine. Poate că 
ar fi închis-o la azil pentru totdeauna. 

— Vorbesc serios, insistă ea, năpădită de un val de 
afecţiune. Oricând vrei. 

— Bine. Poate o să vin. 

Adele speră ca el să vină. Speră că va prefera să apeleze 
la ea, decât să se chinuiască singur. Dar e mândru, ştie 
asta. La fel de mândru ca David, dar în alt fel. 

— Promiţi? insistă ea aplecându-se astfel încât feţele lor 
sunt la o palmă una de alta, iar părul ei îi mângâie obrazul. 

— Promit, minunata mea Frumoasă Adormită. Promit. 

— Bun! exclamă ea şi-l sărută pe nas. Am stabilit, deci. 


< 190 œ» 


32 


— LOUISE — 


„N-ar fi trebuit să-i deschid uşa, n-ar fi trebuit să-i 
deschid uşa”- numai la asta mă pot gândi în timp ce 
oroarea haosului care se abate asupra mea devine 
evidentă. Dacă nu i-aş fi dat drumul în casă, n-aş fi nevoită 
acum să mă confrunt cu ea. Nu încă. Îmi vine să mor. Şi nu 
ştiu ce să mai spun. 

El tremură de furie în mijlocul camerei mele de zi, 
fluturând în mână telefonul de doi bani al lui Adele şi 
zbierând ceva, cum că a citit toate mesajele. Plâng şi nici 
măcar nu ştiu când mi-au dat lacrimile - poate atunci când 
a intrat el pe uşă şi mi-am dat instantaneu seama că ştie. 
Totul parcă s-a lichefiat în mine şi am senzaţia că am fost 
prinsă având o aventură ilicită, încercând să-mi explic 
purtarea. Mă urăsc. 

— În tot timpul ăsta?! strigă el nevenindu-i să creadă, 
străduindu-se să înţeleagă. În tot timpul ăsta ai fost 
prietenă cu soția mea şi nu mi-ai spus nimic? 

Accentul scoţian îi e mai puternic când e furios, cu o 
asprime ţărănească, şi mă ia prin surprindere. Glasul unui 
necunoscut. 

— N-am ştiut cum să-ţi spun! scâncesc şi dau din mâini 
fără rost - poate doar în încercarea de a alunga întreaga 
situaţie din faţa mea. N-am... Am dat peste ea, efectiv, pe 
stradă, şi a căzut şi pe urmă ne-am dus la o cafea! N-am 
intenţionat să mă împrietenesc cu ea, dar apoi mi-a trimis 
un SMS şi n-am ştiut ce să fac! 

— Şi nu ţi-a trecut prin minte să-i spui că lucrezi pentru 
mine? Nu ţi s-a părut că aşa ar fi normal? 

Şocul mă lasă mută pentru câteva clipe şi probabil că aşa 
par şi mai vinovată. Credeam că ştie totul. Sau poate că a 
găsit telefonul lui Adele şi a venit direct aici... Poate că încă 
n-a vorbit cu ea... Sau poate că ea nu i-a spus şi amănuntul 
ăsta. Poate că i-a fost prea frică. Nu ştiu ce să mai fac. Să-i 


e 191 œ» 


zic oare că Adele ştia bine că lucrez pentru el? Şi că m-a 
rugat să păstrez secretul? Dar aşa aş atrage şi mai multe 
necazuri asupra ei. Şi dintre noi trei, Adele e cea care n-a 
greşit cu nimic. Aşa că tac. 

— Cât de al dracului de scrântită eşti? continuă să se 
răstească şi stropi de salivă îi ţâşnesc din gură odată cu 
cuvintele. Dumnezeule, te credeam atât de sinceră! Atât de 
normală! M-ai pândit şi m-ai urmărit? 

— Mi-a fost milă de ea! ţip la el, deşi pereţii sunt subţiri şi 
ştiu că Laura, vecina de alături, aude tot. Se simţea 
singură! 

— Dumnezeul mă-sii, Louise! Ştii cât de nebunească e 
situaţia asta, da? 

— N-am intenţionat să ne împrietenim. Serios, bâigui 
printre lacrimi. M-am lăsat convinsă şi la început am crezut 
că ce-am făcut noi la bar nu se va mai repeta. 

— Şi de ce nu mi-ai spus? De ce atâtea minciuni 
nenorocite, Louise? Cine eşti tu, de fapt? 

— Nu te-am minţit, doar că nu... 

Ridic din umeri neajutorată. „Doar că nu ţi-am spus.” E o 
scuză jalnică şi îmi dau seama de asta chiar înainte să mă 
întrerupă. 

— Ce mi-ai zis tu la un moment dat? Că eşti ca o carte 
deschisă? exclamă rânjind, şi abia dacă-l mai recunosc. 
Mănânci numai rahat! Credeam că pot să am încredere în 
tine! Se întoarce cu spatele şi îşi trece mâna prin păr de 
parcă ar vrea să şi-l smulgă din rădăcini. Nu pot să pricep 
cum vine chestia asta. Nu pot! 

— Dar ce te îngrijorează de fapt, David? 

Exploatez momentul. Cea mai bună formă de apărare e 
atacul - şi dacă a crezut că poate să aibă încredere în mine, 
de ce nu mi-a spus niciodată nimic? Poate că el mănâncă 
numai rahat. 

— Ce te îngrijorează, faptul că s-ar putea să ştiu unele 
lucruri pe care n-ar trebui să le ştiu? Că poate o s-o ajut pe 
Adele să-ţi ţină piept şi să vadă ce fel de om eşti? Să te dea 
afară? Să-şi ia viaţa în propriile mâini? 

— Ce?! 


e 192 œ» 


Se întoarce şi se uită la mine, mă priveşte cu adevărat 
pentru prima dată de când a dat buzna în apartament. Se 
încruntă. Coboară puţin vocea: 

— Ce ţi-a spus despre mine? 

— Oh, niciodată nu spune altceva decât că te iubeşte, 
răspund şi e rândul meu să rânjesc. Dar văd şi eu unele 
lucruri. Ştiu cum te porţi cu ea. Cât e de agitată din cauza 
ta. Imi dau seama cum te joci cu mintea ei. 

Se holbează la mine îndelung, intens. 

— Să nu-ţi închipui nici pentru o clipă că ştii ceva despre 
căsnicia mea. 

— Ştiu că ai pe mână toţi banii ei. De asta n-o părăseşti? 
Săracul băieţaş de fermier salvează o moştenitoare bogată, 
după care o convinge să-i cedeze lui moştenirea şi nu i-o 
mai dă niciodată înapoi? Parc-ar fi un roman de Agatha 
Christie! 

Acum m-am înfuriat eu. Da, poate că are dreptate să fie 
supărat pe mine, şi nu ştiu cum m-aş simţi eu în locul lui - 
călcată în picioare şi trădată, probabil -, dar s-a culcat cu 
mine pe la spatele soţiei lui, aşa că mă folosesc de asta ca 
de un permis de liberă trecere. 

— Chiar ai o părere mizerabilă despre mine, nu-i aşa? 

E palid, tremură şi ochii îi scapără. 

— Nu, nu-i adevărat, zic enervată de lacrimile care mă 
podidesc. Am sentimente pentru tine. Am crezut că te 
iubesc. Sau eram pe-aproape, oricum. Dar sunt toate 
celelalte chestii, David. Lucruri pe care nu mi le spui. ŞI 
despre care bietei tale soţii îi e prea frică să vorbească. 

— Dar ce mama dracului îţi închipui tu că ştii, Louise? 

Cuvintele îi sunt reci şi sacadate, şi un calm teribil pare 
să fi pus stăpânire pe el. Furie reţinută. O fi fost o întrebare 
sau o ameninţare? Mi-e mai teamă de el acum, decât îmi 
era când ţipa la mine. Mă gândesc la felul cum se poartă cu 
Adele, şi la cicatricele în urma arsurilor şi la felul cum a 
salvat-o din incendiu. Şi mă gândesc la bani. Tot eroismul 
ăla o fi fost pentru ea sau pentru el? 

— Ce s-a întâmplat de fapt cu părinţii lui Adele? întreb şi- 
mi încrucişez braţele la piept în timp ce lansez acuzaţia 


e 193 œ» 


implicită. Un foc izbucneşte în miezul nopţii şi tu treceai pe 
acolo din întâmplare. Mi-a povestit ea despre asta. Eroul ei! 
Pffiu! pufnesc în încheiere, ca să-i arăt exact ce cred eu 
despre asta -, deşi în realitate nu ştiu bine ce cred. 

— l-am salvat viaţa! mârâie şi degetul îi zvâcneşte spre 
mine, aproape împungându-mă, şi fac un pas înapoi. 

— Mda, aşa e. Dar nu şi pe a părinţilor ei. Ei au murit. lar 
asta ţi-a convenit de minune, nu? 

Tresare oripilat, cu ochii mari. 

— Scârbă împuţită! Chiar crezi că eu... 

— Nu ştiu ce să cred! M-am săturat de toate astea. 
Pastilele, telefoanele, toate rahaturile alea! David al lui 
Adele, dominator şi manipulator, David al meu, drăguţ, dar 
smucit, eu încercând să-mi dau seama care eşti tu cel 
adevărat în toată nebunia asta! N-am vrut niciodată să cred 
într-un fel sau altul despre toate astea! N-am vrut să fiu 
prietena ei, dar uite că sunt, şi ţin la ea, şi totul mi se pare 
o porcărie! Sunt atât de furioasă încât abia mai pot să 
respir, hohotind şi gâfâind şi încercând să trag aer în piept. 
Mă simt ca un rahat! 

— La dracu’, calmează-te, Louise! 

Face un pas spre mine încercând să mă prindă de braţe, 
dar mă scutur, icnesc şi plâng. E şocat de torentul meu de 
emoţii; cu greu, dar îmi dau seama de asta. 

— Sunt singura ei prietenă. Am pornit pe calea distrugerii 
şi nu mă pot opri. M-am săturat de atâtea întrebări care mă 
macină. Singura! îi arunc din nou în faţă. De ce? 

— Louise, ascultă-mă... 

— Ce s-a întâmplat cu Rob, David? 

Incremeneşte şi aproape că simt cum lumea întreagă îşi 
ţine răsuflarea între noi doi. A mea se linişteşte. 

— De ce nu mai e prieten cu ea? îl întreb. Ce i-ai făcut? 

Se holbează la mine. 

— De unde ştii despre Rob? 

Cuvintele au fost abia mai mult decât o şoaptă. 

— Ce i-ai făcut? repet întrebarea, dar ceva în expresia lui 
mă face să mă îndoiesc că vreau cu adevărat să aflu 
răspunsul. 


e 194 œ» 


El nu pare să mă fi auzit. O vreme stă fără să spună 
nimic şi atunci îmi dau seama că de fapt nu la mine se uită, 
ci la ceva de dincolo de mine, ceva ce numai el poate 
vedea. 

— Eşti concediată, rosteşte într-un târziu. 

Cuvintele, reci şi cinice, sunt atât de departe de ce mă 
aşteptam, încât nici nu le-nţeleg sensul şi e rândul meu să 
mă încrunt, derutată. 

— Ce? 

— Să depui mâine demisia. Prin e-mail. Nu-mi pasă ce 
motiv găseşti - inventează ceva. N-ar trebui să-ţi fie deloc 
greu. 

Sunt uluită. Îmi ia slujba? Mă dă afară? 

— Şi dacă te gândeşti să-i spui doctorului Sykes despre 
mica noastră aventură de prost-gust, o să-i arăt astea, 
adaugă şi-mi arată telefonul lui Adele. Şi o să pari la fel de 
obsedată ca Anthony Hawkins. Apoi se apleacă spre mine şi 
continuă, pe un ton scăzut şi controlat, ameninţător: 
Fiindcă numai o femeie scrântită la cap ar lega o prietenie 
secretă cu soţia celui care i-o trage. lar doctorul Sykes e un 
bărbat serios. N-o să-i pese că ţi-am tras-o. Dar nici nu te 
va respecta fiindcă ţi-ai pus-o cu mine. Şi va găsi o 
modalitate să te dea el afară. 

Mi-am pierdut slujba. Dintr-odată, totul devine foarte 
real. David mă urăşte, nu ştiu dacă Adele e bine, iar acum 
mi-am pierdut şi serviciul. Mă gândesc la acea primă seară 
la bar, când am râs şi am băut împreună, şi m-am simţit 
atât de vie lângă el, şi o clipă mai târziu lacrimile îmi 
ţâşnesc şuvoi. Eu sunt de vină pentru situaţia asta şi ar 
trebui să mi-o asum, dar, ştiind asta, mă face să mă simt şi 
mai oribil. 

— Ai spus că mă iubeşti. 

Sunt jalnică scâncind aşa, ca un şoarece. El nu mai spune 
nimic, dar faţa îi e contorsionată şi plină de amărăciune. Nu 
e deloc David a/ meu. 

Vreau să plâng mai departe şi cel mai rău e că nici acum, 
nici după ce totul s-a dat pe faţă, nu ştiu mai multe decât 
înainte. Cu toate acuzaţiile mele, el tot nu mi-a dat niciun 


e 195 - 


răspuns. 

— David, spune-mi doar... bâigui, detestându-mi tonul 
rugător şi nevoia de a mai repara ceva. 

Dar el mă întrerupe, cu glasul rece ca gheaţa: 

— Nu te apropia de mine. Şi stai departe de Adele. 
Crede-mă, Louise, dacă ştii ce-i bine pentru tine, stai 
departe de amândoi. Viaţa noastră nu te priveşte, înţelegi? 

Incuviinţez din cap ca un copil cuminţit, care a renunţat 
la orice luptă. Şi pentru ce aş mai lupta? Nu pot să retrag 
nimic din ce-am spus şi nici nu sunt sigură că aş vrea s-o 
fac. Tot ce vreau e să primesc răspunsuri, însă pe astea nu 
mi le va da. 

— Nu vreau să te mai văd niciodată, îmi spune. 

Cuvintele sunt calme, dar brutale. Un picior în rinichi care 
mă lasă fără suflare în timp ce el se întoarce cu spatele şi 
pleacă. Răsună apoi zgomotul uşii închise şi rămân singură. 

Mă prăbuşesc pe podea şi mă fac ghem, plângând ca un 
ţânc, cu hohote lungi şi spasmodice, incontrolabile. 

David e teribil de furios. Şi nu pot nici măcar să-i trimit lui 
Adele un mesaj ca s-o previn. 


e 196 œ» 


33 


— ADELE — 


__Se duce să bea ceva înainte să se întoarcă acasă. 
Intotdeauna are nevoie să bea ceva, dar de data asta nu 
mă deranjează. Prefer să aibă timp să se calmeze. Am grijă 
ca, atunci când se aude uşa de la intrare, să stau la masa 
din bucătărie, cu urmele lacrimilor pe obraz. Dar nu plâng. 
Îmi închipui că a avut parte de suficiente lacrimi feminine 
pentru o seară. 

_ Imi păstrez nedumerirea în ceea ce-o priveşte pe Louise. 
li cer scuze iar şi iar fiindcă nu i-am spus despre noua mea 
prietenă, dar mă simţeam singură şi mă temeam că nu-mi 
va mai da voie să mă văd cu ea, şi încercam doar să fiu o 
persoană normală. Crezusem că prietenia cu ea îmi va face 
bine. Il întreb unde a fost. Şi ce legătură are el cu ea, de ce 
a plecat atât de furios la auzul numelui ei. Sigur că nu-mi 
spune adevărul, deşi ar fi trebuit deja să ştie că nu-i merge 
chiar atât de uşor. 

Zice că este una dintre pacientele lui şi mă priveşte atent 
ca să-mi vadă reacţia, testându-mă. Nu crede totuşi în 
inocenţa mea, mă cunoaşte prea bine. Aşa că fac ochii mari 
şi-mi rotunjesc buzele într-un „oh” uşor nedumerit. Sinceră 
să fiu, sunt chiar puţin dezamăgită de el. Chiar dacă n-aş fi 
ştiut că şi-o trage cu Louise şi că ea e secretara lui, 
purtarea din seara asta sigur mi-ar fi ridicat suspiciuni. 
Oricât l-aş adora eu, un pacient obsesiv e credibil, însă 
doi... nu mai e chiar atât de veridic. Totuşi, nu trebuie decât 
să-i cânt în strună mai departe, aşa că asta fac. 

Pun întrebările potrivite, iar el îmi serveşte răspunsuri pe 
bandă rulantă. Nu-mi înapoiază telefonul, dar sentimentul 
lui de vinovăţie reiese clar din lipsa oricăror întrebări 
despre prietenia noastră. Imi pare rău pentru Louise - e 
evident că pe ea şi-a vărsat cea mai mare parte a nervilor. 
Dar el nu e obişnuit să fie furios pe ea. Cu mine e cu totul 
altă poveste. Şi nu mai are suficientă energie ca să se 


e 197 œ» 


dezlănţuie şi asupra mea. L-ar istovi. 

— Poate că ar trebui să plecăm vreo două săptămâni 
undeva, spune şi priveşte în podea, cu umerii aplecaţi. 

E obosit. Foarte, foarte obosit. De tot. De mine. 

— Nu putem, spun. Şi sinceră să fiu, chiar nu putem. 
Ideea nu se potriveşte de/oc cu planurile mele. Lucrezi la 
cabinet de numai câteva săptămâni, reiau. Ce impresie ai 
face dacă ai pleca? Trimite-o şi pe această pacientă, Louise, 
la un alt medic, cum ai făcut cu băiatul acela. 

— Atunci, poate doar câteva zile. Ca să putem discuta în 
linişte. Se uită la mine. Suspiciune. Nervi. Toate, într-o 
privire scurtă. Şi să decidem ce vom face, adaugă. 

— Nu putem continua să tot fugim, intervin eu, foarte 
raţională. Orice probleme am avea, trebuie să rămânem 
aici şi să le înfruntăm. 

Incuviinţează, dar nu-şi ia privirea de la mine, cu un aer 
gânditor. 

Louise e cea care l-a minţit, dar nici în mine n-are pic de 
încredere. Mereu încercând să-mi analizeze starea de spirit, 
gândurile, faptele. Nu e convins că n-am ştiut cine e Louise, 
dar cum ea nu i-a confirmat bănuielile, nu poate dovedi 
nimic. Simt linia frontului marcată clar între noi pe gresia 
scumpă a bucătăriei. 

E la capătul nervilor şi ceva o să facă, în curând. În cel 
mai bun caz va divorța de mine, indiferent de amenințările 
mele că-l distrug. Cred că deja nici nu-i mai pasă şi ştiu de 
ceva timp că puterea pe care o deţin asupra lui e în 
scădere. Va răsufla uşurat că s-a terminat. Pentru o vreme, 
cel puţin, înainte să înţeleagă cu adevărat că şi-a nenorocit 
total viaţa altfel perfectă pentru ceva ce s-a întâmplat cu 
mult timp în urmă. 

Numai că voi acţiona mai rapid decât el. Aşa, am mai 
mult curaj. Întotdeauna am fost cu un pas înaintea lui. Sunt 
şi mai hotărâtă acum. David nu va fi fericit decât atunci 
când se va elibera de trecut, iar eu nu pot să fiu fericită 
dacă el nu e. 

După ce ieşim în sfârşit din bucătărie - el întâi, spre 
birou, unde va rămâne o vreme pentru a evita penibilul de 


e 198 œ» 


a ne retrage în dormitoare separate, apoi eu, urcând scările 

spre patul mare şi gol -, stau o vreme întinsă fără să dorm, 

privind în gol în întuneric şi gândindu-mă. La ei, la noi, la el. 
Drumul dragostei adevărate nu e niciodată lin. 


< 199 + 


34 


— LOUISE — 


După cât de revigorată mă simţeam înainte, acum sunt 
extenuată. Abia dacă am dormit în ultimele două zile, 
cearta cu David derulându-mi-se neîncetat în minte, şi n-am 
ieşit din casă decât ca să-mi târăsc picioarele până la 
magazinul din colţ, să iau vin şi mâncare proastă, cu părul 
strâns în coadă la spate pentru a ascunde - ineficient - 
faptul că nici măcar nu mi-am făcut duş. Sophie mi-a trimis 
un SMS cu întrebarea „Cum mai merge?”, pe care l-am 
şters fără să-i răspund. N-am nevoie acum de un „Ti-am 
spus eu” arogant din partea ei. 

Aproape că am vomitat când mi-am trimis demisia prin e- 
mail. Am scris-o de patru ori, printre lacrimi de 
autocompătimire, înainte să apăs butonul de expediere. Am 
pus şi adresa lui David în CC, şi numele lui pe ecran mi-a 
stârnit un nou acces de plâns. Doctorul Sykes m-a sunat 
imediat, plin de îngrijorare, şi iar mi-au dat lacrimile - fapt 
care mi-a confirmat într-un fel povestea cu „probleme 
personale în familie” pe care i-o servisem. 

Detalii nu i-am dat şi nici el nu mi-a cerut. M-a rugat să 
mă mai gândesc timp de o lună, interval pe care el îl va 
considera o perioadă de întrerupere. Pot să aducă un 
angajat temporar ca să-mi ţină locul. Nu m-am opus. Poate 
că într-o lună lucrurile se vor schimba. Poate că David se va 
mai calma. Poate că se vor muta. Nu-l înţeleg bine pe 
niciunul dintre ei, aşa că habar nu am ce vor face. Mesajul 
politicos şi amabil pe care l-am primit tot pe e-mail de la 
David, trimis şi pe adresa doctorului Sykes, părea scris de 
un străin, nu de omul care urlase la mine cu o seară în 
urmă. Am avut dreptate. Nu-l cunosc deloc. Adele e singura 
care mi-a fost prietenă. lar el ne-a rănit pe amândouă. 

Sunt totuşi îngrijorată pentru ea. Am sperat într-un fel că 
va trece pe la mine la un moment dat, dar până acum n-a 
făcut-o, şi nici nu mă mir. Se teme atât de tare să nu-l 


e 200 œ» 


supere pe David, încât probabil nu vrea să rişte. Acum am 
văzut şi eu cum e când se înfurie. l-am simţit disprețul 
teribil. Şi nu-mi imaginez cum e să suporţi aşa ceva ani de- 
a rândul. Poate că a început să lucreze de acasă, 
pretinzând că e bolnav sau ceva similar. Când nu-mi plâng 
de milă, fac scenarii după scenarii, închipuindu-mi-l ca pe 
un monstru de genul lui Hannibal Lecter. In primul rând, aş 
vrea să ştiu că Adele e bine. Am promis să stau departe de 
ea, dar cum aş putea s-o fac? La final, David a fost extrem 
de rece. Oare ce i-a făcut când a ajuns acasă? Incă mai văd 
vânătaia de pe obrazul ei şi nu cred că n-a lovit-o; oare nu 
toţi soţii abuzivi îşi neagă violenţa? 

Sunt atât de obosită şi de epuizată emoţional, încât nu 
mai pot să gândesc logic. Tot ce ştiu e că trebuie să aflu ce 
face Adele şi că nu prea mai am timp. Adam se întoarce 
poimâine, iar după aceea, cine ştie cât timp liber voi mai 
avea? Cu siguranţă, mai puţin decât acum, şi nu vreau să-l 
implic şi pe el în nebunia asta. Trebuie să spun stop la tot 
ce-a fost. Încă mi se pare de necrezut, când mă gândesc că 
de acum nu-i voi mai avea nici pe David, nici pe Adele. Și 
nici serviciu. Îmi înăbuş alte lacrimi. Chiar şi eu încep să mă 
satur de atâta plâns. „Tu ai declanşat nebunia asta”, îmi 
spun. „Strânge din dinţi!” 

Mâine. O să încerc s-o văd mâine - dar cum, fără să creez 
alte probleme şi pentru mine, şi pentru ea? Imi torn un 
pahar de vin fără să mă sinchisesc că e abia ora două după- 
amiaza - e o situaţie excepţională - şi mă trântesc pe 
canapea. Trebuie să fac şi curat în apartament. N-am chef 
de criticile lui lan, când se vor întoarce. Mă uit la 
harababura din jur şi privirea mi se opreşte pe laptop, pe 
podea lângă televizor, unde l-am lăsat după ce am trimis e- 
mailul cu demisia, şi îmi vine o idee. 

Doctorul Sykes mi-a spus să mă mai gândesc o lună. 
Deci, nu e ca şi când aş fi fost concediată - deşi tu asta 
voiai, mulţumesc frumos, domnule ticălos de la bar, asta 
înseamnă că nu mi-au anulat posibilitatea de a mă conecta 
la server de la distanţă. 

Mă aşez pe covor cu picioarele încrucişate, îmi iau vinul 


e 201 œ» 


alături şi, cu inima bubuindu-mi de parcă m-ar putea vedea 
cineva, mă conectez la serverul clinicii. Palmele îmi 
transpiră şi, cu toate că, tehnic vorbind, nu încalc nicio 
regulă, am senzaţia că trag cu ochiul la mesajele persoanei 
iubite. Intru pe agenda de lucru a lui David pentru ziua de 
mâine. După-amiaza îi este complet ocupată. Nu va pleca 
de la cabinet mai devreme de ora cinci, în niciun caz. Chiar 
dacă va trece pe acasă la prânz, va trebui să se întoarcă 
până la unu şi jumătate. Mă deconectez şi mai beau din vin, 
conturându-mi planul. 

Mâine-dimineaţă o să mai verific agenda o dată, ca să 
mă asigur că n-a anulat în ultimul moment nicio 
programare. Pe urmă o să mă duc la Carphone Warehouse 
pe Broadway ca să cumpăr un telefon ieftin cu cartelă 
preplătită. Adele are nevoie de un telefon şi nu ştiu dacă 
David i-a înapoiat vechitura pe care o avea. Dacă-i dau unul 
pe care să-l ascundă undeva, cel puţin o să ştiu că, dacă dă 
de vreun necaz serios, poate să mă sune. Aşa o să-mi fac 
mai puţine griji rupând legăturile cu ei. Fiindcă trebuie s-o 
fac. N-am de ales. 

Mă simt mai bine acum, că mi-am făcut un plan, şi când 
îmi iau vinul pe balcon, în soarele după-amiezii, constat că 
sunt mai mulţumită şi fiindcă l-am sfidat pe David. „Naiba 
să te ia!” îi urez în gând. „Cine dracului te crezi de fapt?” 

Încerc să nu mă mai gândesc cum era când îl aveam în 
patul meu şi ce mult îmi lipseşte intimitatea aceea, deşi mă 
detest pentru ceea ce simt. Nu mă mai gândesc nici că e 
mereu prezent în visele mele după ce trec de acea primă 
uşă şi că suntem toţi o familie fericită. Mă gândesc în 
schimb la cât de tare m-a rănit şi cât de vinovat e şi naiba 
să mă ia dacă-l las să-mi spună ce să fac, de parcă aş fi 
Adele speriata. 

Mâine. Mâine voi putea lăsa toate astea în urmă. 


e 202 œ» 


35 


— ADELE — 


Sună deja de câteva ori înainte să realizez că e soneria 
de la uşă. Iniţial, în năuceala mea, am impresia că vreo 
pasăre exotică a intrat în casă, dar pe urmă stau să mă 
întreb dacă sunt totuşi înăuntru şi apoi o aud din nou. 
Soneria. Sigur e soneria. Mă scoate din sărite şi îmi simt 
capul greu când mă ridic în şezut pe canapea. 

— Adele? 

O voce fără trup se aude de afară şi mă încrunt. Chiar ea 
o fi? 

M-am gândit atât de mult la ea, încât nu-mi mai dau 
seama dacă într-adevăr o aud sau îmi imaginez doar. E 
foarte greu să mă concentrez şi viaţa ei pare aşa de strâns 
împletită cu a mea, încât în starea în care sunt acum nu 
mai ştiu bine unde mă sfârşesc eu şi unde începe ea. 

— Adele, eu sunt! Louise! Deschide-mi, te rog! Stau doar 
o clipă. Dar vreau să ştiu că eşti bine. 

Louise. Într-adevăr, ea e. Salvatoarea mea. Zâmbesc, 
deşi e mai degrabă un rictus, şi probabil că asta e. Un fir de 
salivă mi se prelinge pe bărbie şi îl şterg cu un gest 
stângaci înainte să mă ridic cu greu în picioare. Ştiam că o 
să vină, dar nu mă gândeam că atât de repede. 

Respir adânc ca să încerc să-mi mai limpezesc mintea 
puţin şi să decid dacă să-i deschid uşa sau nu. Ar putea fi 
un risc, dar ascund totuşi lucrurile de care am nevoie în 
caseta din tec ornamentat de pe măsuţă. Nu mai ştiu de 
unde am cumpărat-o şi pentru ce, dar uite că mi-e utilă, în 
sfârşit. 

Mă strigă încă o dată şi îmi zăresc pentru o clipă 
imaginea în oglindă. Arăt ca naiba. Sunt palidă şi 
transpirată, iar pupilele îmi sunt atât de dilatate, încât ochii 
îmi par aproape negri. Buzele îmi zvâcnesc. Nici nu mă mai 
recunosc, şi îmi vine să râd din cauza asta - un sunet 
neaşteptat care aproape că mă sperie. Să-i dau drumul în 


e 203 œ» 


casă, ori nu - asta-i întrebarea. Dar cu acea parte a 
creierului care-mi funcţionează normal înţeleg că aş putea 
avea un avantaj de asta. La un moment dat, oricum aveam 
să mimez starea asta, iar acum nu e nevoie s-o fac. Planul 
meu merge înainte. La fel ca toate planurile mele. 

Mă împleticesc până la uşă şi o deschid, clipind în lumina 
soarelui. Cu o oră în urmă n-aş fi fost în stare să mă mişc, 
dar acum, că mă concentrez, mâinile şi picioarele mă 
ascultă. Sunt mândră de mine, însă Louise mă priveşte 
şocată. Şi trece o secundă înainte să înţeleg că eu mă 
clatin, nu ea şi nici aleea de afară. 

— La naiba, Adele! exclamă ea intrând repede şi punând 
mâna pe braţul meu. În ce hal eşti! Ai băut? mă întreabă 
conducându-mă spre bucătărie. Hai să punem de o cafea. 
Mi-am făcut griji pentru tine. 

— Imi pare tare rău pentru telefon, bălmăjesc. Tare rău. 

O las să mă aşeze într-un scaun. Ce uşurare să stau jos! 
Un lucru mai puţin asupra căruia să mă concentrez. 

— N-are de ce să-ţi pară rău. 

Pune apă în fierbătorul electric şi caută nişte ceşti şi 
cafeaua instant. Mă bucur că am în dulap un borcănel 
„pentru cazuri de urgenţă”. Chiar dacă reuşesc să fiu pe 
jumătate prezentă, tot n-aş avea energia să-i explic cum 
funcţionează cafetiera. 

— Ai şi tu dreptul la prieteni, Adele. Oricine are dreptul să 
aibă prieteni, continuă ea în vreme ce se uită în jur căutând 
băutura, dar nu găseşte nimic. Ce-i cu tine? [i-e rău? Ţi-a 
făcut ceva? 

Clatin din cap încet, încercând să menţin lumea pe axa 
ei. 

— Pastilele. Poate că am luat mai multe decât ar fi 
trebuit. 

Se duce la dulap, îl deschide şi ştiu că analizează în 
minte cât de posibil ar fi să-ţi învineţeşti ochiul cu uşa. 

— Serios, nu-ţi face griji, nu-i nicio problemă, sunt luate 
pe reţetă. 

Dar ea nu renunţă, sigur că nu. Trece cu vederea prima 
linie defensivă, de ibuprofen şi antiacide, şi scormoneşte 


e 204 œ» 


printre cutiile din spate, întinzându-le pe blat. Fierbătorul 
piuie, dar ea nu se clinteşte. Studiază etichetele. Toate 
poartă numele meu clar scris şi instrucţiunile de 
administrare specificate de soţul meu. 

— Rahat! exclamă în cele din urmă. David ţi-a prescris 
astea? 

Încuviinţez. 

— Pentru anxietate. 

— Astea nu sunt pentru anxietate, Adele. Sunt 
antipsihotice puternice. Foarte puternice. Toate, într-o 
măsură mai mare sau mai mică. 

— Ba nu, te înşeli, sunt pentru anxietate. 

Nu mai spune nimic, continuând să se uite la cutii, multe 
dintre ele cu folii pe jumătate goale, după ce am tot 
aruncat pastilele la scurgere. Desface apoi o cutie. 

— Nu are prospect. David îţi aduce medicamentele acasă 
sau te duci tu să le iei de la farmacie? 

— Le... le aduce, răspund încet. Poţi să-mi dai puţină 
cafea? Sunt foarte obosită. 

În realitate, mă mir şi eu cât de repede îmi revin, dat 
fiind că e abia a doua oară când fac asta. 

Prepară în sfârşit cafeaua şi se aşază apoi în faţa mea. 
Nu mai e nimic aiurit şi visător la dolofana Louise. De fapt, 
nu mai e nimic dolofan la ea. Ultimele două zile de angoasă 
au scăpat-o şi de ultimele kilograme dificile. 

— De cât timp te obligă să le iei? mă întreabă. 

Ridic din umeri. 

— De o vreme. Încearcă mereu altele, răspund cu 
privirea aţintită în cana de cafea, savurând căldura ceştii pe 
degetele mele devenite prea sensibile. Eu însă nu le iau de 
fiecare dată. Dar uneori mă urmăreşte. 

Îmi reazem capul de perete, obosită să-l mai ţin drept. 
Mintea mi se limpezeşte, dar restul corpului îşi revine mai 
greu. 

— l-am spus că vreau să-mi recapăt controlul asupra 
banilor, murmur ca şi când frântura asta de informaţie n-ar 
fi deloc importantă. Înainte să ne mutăm, după ce s-a 
întâmplat în Blackheath. Dar el n-a vrut. A zis că întâi 


e 205 œ» 


trebuie să mai iau pastile o perioadă, ca să mă calmez, şi 
pe urmă o să discutăm problema. Incerca de ceva vreme să 
mă convingă să le iau, şi eu refuzam mereu, dar pe urmă 
mi-am zis să încerc totuşi. De dragul lui. De dragul nostru. 

— Ce s-a întâmplat în Blackheath? 

Autocompătimirea i-a dispărut acum, că se simte din nou 
atrasă în povestea noastră. Ezit mult înainte să-i răspund. 

— Cred că a avut o aventură. 

Cuvintele au fost abia ceva mai mult decât o şoaptă, dar 
când le aude, Louise se trage puţin înapoi şi se înroşeşte la 
faţă. „Mda, cam doare, nu-i aşa? Acum ştii şi tu cum e.” 

— Eşti sigură? mă întreabă, iar eu ridic din umeri. 

— Aşa cred. Şi cu cine?! Cu proprietara cafenelei de pe 
colţul cu clinica! Marianne o chema. 

Încă îi simt numele amar pe limbă. 

— Oh! 

„Da, Louise, oh! Înghite găluşca! Acum nu te mai simţi 
chiar atât de specială, nu-i aşa?” Îmi vine să râd şi pentru o 
clipă înspăimântătoare mă tem că o să-mi scape un hohot, 
dar îmi acopăr gura cu mâna şi-mi întorc privirea de parcă 
m-aş strădui să nu plâng. 

— Asta trebuia să fie noul nostru început. Casa asta. 
Slujba asta nouă a lui. l-am cerut din nou să îmi recapăt 
banii, doar ca să-i pot controla mai bine, iar el a luat-o 
razna. A... a... 

Răsuflarea mi se taie, iar ea face ochii mari. 

— Ce-a făcut, Adele? 

— Ştii când ţi-am zis că ne-a murit pisica după ce ne-am 
mutat aici? Ei bine, el a lovit-o cu piciorul. Tare de tot. lar 
pe urmă, când zăcea moale, a călcat pe ea, îi explic şi 
privesc spre uşa din spate şi spre grădină, unde am 
îngropat-o, apoi adaug: El a omorât-o. 

Louise tace. Şi ce-ar mai fi de spus. E prea îngrozită ca să 
mai vorbească. 

— Aşa e David, continui cu oboseală în glas, încă 
bâiguind uşor cuvintele. Uneori e de-a dreptul fermecător. 
Foarte amuzant şi drăguţ. Dar când se înfurie, devine o altă 
persoană. lar în ultimul timp se pare că orice fac îl înfurie. 


e 206 œ» 


Nu pricep de ce nu mă părăseşte, dacă e atât de nefericit. 
Aş vrea să mă iubească din nou. 

Şi chiar asta vreau. Mult de tot. 

— Dacă divorţează de tine, trebuie să-ţi dea înapoi toate 
proprietăţile, replică ea. 

Chipul îi împietreşte pe măsură ce piesele micului puzzle 
pe care l-am pregătit cu grijă încep să prindă contur, apoi 
scotoceşte în geanta ei şi scoate un telefon mobil. 

— E cu cartelă preplătită şi am memorat deja în el 
numărul meu. Ascunde-l undeva. Şi dacă ai nevoie de mine, 
sună-mă sau trimite-mi un SMS, bine? 

Încuviinţez. 

— Promiţi? 

— Promit. 

Beau din cafeaua care s-a răcit şi mâna încă îmi tremură. 

— Şi dacă poţi, nu mai lua pastilele alea. Nu-ţi fac bine. 
Nu eşti bolnavă. Cine ştie cum îţi alterează chimia 
creierului?! Acum, hai să te culci. Poţi să dormi ca să 
dispară efectele neplăcute, până când vine el acasă. 

— Şi tu ce-o să faci, Louise? întreb ţinându-mă cu un braţ 
de umărul ei. Să nu faci nimic prostesc, bine? Nu discuta cu 
David despre asta. 

Ea râde cu amărăciune. 

— Nici n-aş avea cum, dat fiind că m-a concediat. 

Mă prefac surprinsă. 

— Ce-a făcut? Oh, Louise, asta e din vina mea. Îmi pare 
foarte rău! 

— Nu e deloc vina ta. Să nu crezi asta. Tu n-ai făcut nimic 
greşit. 

Trupul ei e mai puternic şi mai tonifiat decât atunci când 
ne-am cunoscut. Eu am creat-o pe această nouă Louise şi 
mă simt mândră în timp ce mă aşez în patul meu 
confortabil. 

— Oh, Louise! spun somnoroasă, ca şi când acum mi-ar fi 
venit ideea. Ghiveciul cu planta de lângă uşa din faţă... în 
partea dreaptă... 

— Ce-i cu el? 

— Am ascuns în el o cheie de rezervă, în caz că rămân 


e 207 œ» 


vreodată pe afară, îi explic şi apoi adaug, după o pauză: El 
m-a încuiat o dată în casă. Mi-a fost frică. 

— Dacă mai face asta vreodată, să mă suni imediat. 

Aproape că spumegă tigrişorul ăsta viteaz de femeie. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără tine, murmur în timp ce ea 
mă înveleşte cu o pătură şi apoi îmi dă la o parte părul de 
pe obraz, cu un gest delicat. Chiar nu ştiu. 

Şi ăsta e adevărul. 


< 208 >» 


36 


— LOUISE — 


E arămiu ca o alună băieţelul meu mic. Ei, poate nu chiar 
atât de mic. A mai crescut. Deşi e târziu şi aproape că a 
adormit, îmi dau seama cât de bronzat şi de sănătos e, şi 
aproape că izbucnesc în plâns când se repede în braţele 
mele şi mă ţine strâns. Singurul lucru bun din viaţa mea. 

— Ti-am adus asta, mami. 

Imi arată un breloc cu o scoică încastrată în răşină 
transparentă. E un suvenir ieftin, dar mă încântă la 
nebunie. Imi place fiindcă l-a ales el pentru mine. 

— Oh, Doamne, mulţumesc! E foarte frumos. Mâine- 
dimineaţă la prima oră o să mi-l pun la chei. Acum, ce-ar fi 
să-ţi duci bagajul în dormitor până când îi spun eu noapte 
bună lui tati? 

— Ne vedem curând, soldăţel! îi strigă lan şi pe urmă, 
când Adam pleacă târând după el valijoara Buzz Lightyear, 
îmi zâmbeşte. Arăţi bine, Lou. Ai mai slăbit cumva? 

— Puțin. 

Mă bucur că a remarcat, dar cu toate că par mai subţire, 
„bine” nu e chiar cuvântul pe care l-aş fi ales eu ca să mă 
descriu azi. După o noapte de nesomn tot întorcându-mă şi 
răsucindu-mă în pat, cu gândul la viaţa de rahat a cuplului 
David-Adele, la propria-mi inimă rănită, la faptul că nu mai 
am loc de muncă şi plângându-mi de milă, arăt ofilită. 

— Ah, atunci probabil că n-ar fi trebuit să-ţi aduc astea. 

Şi ridică spre mine o pungă cu două sticle de vin roşu 
franțuzesc şi câteva sortimente de brânză. 

— Totdeauna-s bine-venite, replic cu un zâmbet obosit şi 
iau punga. 

Nu-i spun că mi-am pierdut slujba. Asta mai poate 
aştepta o vreme, şi va trebui să inventez ceva ca motiv. În 
niciun caz nu i-aş putea spune adevărul. Nu vreau să-şi 
închipuie că am ajuns la acelaşi nivel de moralitate. El m-a 
înşelat, iar eu m-am culcat cu un bărbat însurat. Nu, sigur 


e 209 œ» 


n-o să-i dau satisfacția asta. O să spun că noul meu şef şi-a 
adus propria secretară, sau aşa ceva. Asta-i lecţia pe care o 
învăţ eu despre relaţiile ilicite: duc la minciuni. 

— E cazul să pleci, nu-i aşa? îi spun. Cred că Lisa e foarte 
obosită şi s-a plictisit aşteptând în maşină. 

E aproape de miezul nopţii, fiindcă Eurostarul a avut 
întârziere, altfel ar fi trebuit să fie acasă înainte de ora 
nouă. 

— Da, este, răspunde el şi, după o clipă, cu un aer 
stingher, continuă: Îţi mulţumesc, Louise. Ştiu că nu e uşor. 

— E-n regulă, sincer. Mă bucur pentru tine. Serios. 

Mă întreb dacă asta e o minciună sau nu şi constat că e 
în parte adevărat, în parte minciună. Complicat! Insă chiar 
vreau să plece acum. După intensitatea ultimelor 
săptămâni, nu mai am energie pentru conversaţie de 
complezenţă, iar această revenire silită la normalitate îmi 
pare ireală. 

După ce el îşi ia rămas-bun, îl îmbrac pe Adam în pijama 
şi-l strâng tare lângă mine, savurându-i mirosul delicios, în 
timp ce-mi povesteşte aproape adormit cum şi-a petrecut 
vacanţa - lucruri pe care în mare parte le-am auzit deja la 
telefon. Dar nu mă deranjează. Am impresia că aş putea să- 
| ascult turuind toată noaptea. li pun pe noptieră un pahar 
mare de plastic cu apă şi mai vorbim puţin, iar lui i se face 
tot mai somn. 

— Mi-a fost dor de tine, mami. Mă bucur că am venit 
acasă. 

Mi se topeşte inima. Chiar am şi eu o viaţă a mea. Poate 
că sunt prinsă până peste urechi în grija pentru băieţelul 
meu, dar îl iubesc din tot sufletul, cu o dragoste pură, 
curată, deplină. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, îl asigur, deşi cuvintele nu 
pot reda ceea ce simt. Hai să mergem mâine la pădurea 
Highgate, dacă o să fie vreme frumoasă. Mâncăm nişte 
îngheţată... trăim nişte aventuri palpitante... Ai vrea? 

Zâmbeşte şi încuviinţează din cap, însă deja e pe 
jumătate în lumea viselor. Îl sărut de noapte bună şi mai 
stau puţin să-l privesc înainte să sting lumina şi să ies din 


e 210 œ» 


dormitor. 

Sunt frântă. Faptul că-l am pe Adam lângă mine m-a 
liniştit, iar acum doar oboseala mă apasă. Îmi pun un pahar 
din vinul roşu pe care l-a adus lan şi care izbuteşte să-mi 
risipească ultimele urme de tensiune, până când nu mă mai 
pot opri din căscat. Încerc să nu mă mai gândesc la David şi 
la Adele. Ea are acum un telefon. Dacă are probleme 
serioase, poate să mă sune. Fireşte, dacă nu cumva o să fie 
prea năucită de amestecul de pastile pe care i le dă David. 
Eu însă nu pot să fac nimic în sensul ăsta. M-am gândit să-l 
sun pe doctorul Sykes, dar pe cine va crede el? Şi sunt 
sigură că Adele va minţi ca să-l protejeze pe David - şi pe 
sine însăşi. Nu pot să înţeleg cum de-l mai iubeşte - fiindcă 
e evident că-l iubeşte - când mi se pare limpede că stă cu 
ea doar pentru bani. Oare cât de mare e averea? Şi cât o fi 
cheltuit el până acum? Poate că sunt împreună de atâta 
vreme, încât Adele confundă dependenţa cu dragostea. 

Mă doare ce-a spus ea, că David a avut o relaţie cu 
cineva, acolo unde au locuit înainte. Cam atât au ţinut deci 
mustrările lui de conştiinţă cu „Eu nu fac asta de obicei”. 
Mă doare şi îmi amintesc întruna cum s-a purtat în seara 
aceea îngrozitoare, cât de reci i-au fost cuvintele. Un 
necunoscut. Cealaltă faţă a lui, aşa cum a zis Adele. 

Oftez lung, de parcă aşa i-aş putea da cumva pe amândoi 
afară din viaţa mea. Adam s-a întors acasă. Trebuie să mă 
concentrez pe el acum. Pe el şi pe efortul de a-mi găsi un 
nou serviciu. Orice ar spune doctorul Sykes, la clinică nu 
mă mai pot întoarce. Chiar dacă David ar pleca, prezenţa 
lui e prea puternică - la fel ca tot ce s-a întâmplat între noi 
- ca să mai vreau să lucrez vreodată acolo. Lucrurile nu ar 
mai fi niciodată la fel. Caut într-o doară oferte de lucru pe 
net, dar nu găsesc nimic potrivit, ceea ce mă face să mă 
simt şi mai jalnic. Slavă Domnului că am ceva economii la 
bancă, din care putem trăi câteva luni, însă ele nu vor ţine 
la nesfârşit, iar în cele din urmă aş risca să revin din nou la 
mila lui lan. Aş vrea să mă fac ghem şi să rămân aşa până 
când trece totul. Îmi golesc paharul şi mă duc la culcare. 
Adam s-a întors, aşa că nu o să mai pot sta până târziu în 


e 211 œ 


pat. 

Adorm repede. În ultima vreme spaimele nocturne mi-au 
dispărut aproape complet; aştept o secundă sau două, mă 
uit la degete, apare uşa căsuţei de păpuşi şi intru. Ca de 
obicei, mă duc în grădina de lângă lac, iar Adam e şi el cu 
mine, şi cu toate că încercăm să ne distrăm, e o zi cenuşie 
şi ploioasă, de parcă starea mea de spirit are un cuvânt de 
spus până şi în visul pe care mi-l controlez. Ştiu că visul e 
doar o fantezie şi că fantezia nu înseamnă mare lucru cât 
timp suntem doar noi doi acolo. In noaptea asta, David nu 
mai face grătar. Nu-l vreau în visul meu. Nu, când vorbele 
lui - „dacă ştii ce-i bine pentru tine, stai departe de 
amândoi” - îmi răsună încă limpede în minte. Sunt lângă 
iaz, dar Adam a renunţat la peşti şi mormoloci, absorbit 
fiind de maşinuţele de jucărie risipite pe pajişte, şi abia 
dacă ridică ochii spre mine. Ştiu că eu îl aduc aici - dacă 
vreau să fie lângă mine, căutând „comori” în apă, nu 
trebuie decât să doresc asta -, dar acesta nu e Adam cel 
adevărat, e doar o creaţie imaginară, iar în noaptea asta nu 
mi se pare suficient. 

Adam cel real doarme în patul lui, sub pătură şi cu 
Paddington în braţe. Mă gândesc la el - cum doarme atât 
de aproape de mine - şi închipuindu-mi-l din nou în camera 
lui îmi umple inima de bucurie, şi vreau să-l văd şi să-l 
strâng în braţe. Simt asta cu întreaga fervoare a unei 
mame şi o clipă mai târziu, dintr-odată, iat-o din nou. 

Uşa a doua. 

Licăreşte sub oglinda apei la fel ca înainte, dar de data 
asta se mişcă, se ridică în poziţie verticală şi cu toate că 
marginile au aceleaşi luciri tremurătoare, uşa în sine e din 
apă. Stau nemişcată şi ea se apropie cu repeziciune de 
mine, şi preţ de o secundă am impresia că zăresc 
mormoloci şi peştişori aurii înotând la suprafaţă, apoi întind 
mâna şi ating lichidul călduţ, trec prin el şi... 

„„stau lângă patul lui Adam. Schimbarea bruscă de decor 
mă ameţeşte pe moment, dar imediat lumea revine la 
normal. Sunt în dormitorul lui. Îi aud respiraţia înceată şi 
regulată, ca răsuflarea celor foarte bătrâni sau a celor care 


e 212 œ» 


dorm profund. Îşi ţine un braţ peste faţă şi mă gândesc să i- 
| dau la o parte, dar nu vreau să-l deranjez. S-a dezvelit pe 
jumătate şi probabil că la un moment dat a lovit paharul, 
iar apa s-a vărsat pe bietul Paddington, care a căzut din 
pat. Mă bucur că e doar un vis. Adam s-ar necăji dacă 
ursuleţul ar trebui pus la uscat. Nu m-ar lăsa să-l pun în 
maşina de spălat. Mă aplec să ridic jucăria, dar mâna mea 
n-o poate apuca. Mai mult decât atât, nu-mi văd mâinile. 
Mă uit acolo unde ar trebui să fie. Nu am mâini. În locul lor, 
nu e nimic. Stupefiată, încerc de trei ori să ating ursuleţul 
cu degetele invizibile, dar la fiecare încercare am senzaţia 
că mâna îmi trece prin blăniţa moale şi udă, de parcă nici n- 
aş fi acolo, de parcă aş fi o stafie, şi mă cuprinde o senzaţie 
oribilă şi simt cum ceva uriaş mă trage din spate şi pentru 
un scurt moment mi se face o frică teribilă, şi după aceea... 

„„Mă trezesc icnind, în capul oaselor în patul meu, 
chinuindu-mă să respir. M-am deşteptat tresărind, ca atunci 
când, în pragul somnului, visezi că te prăbuşeşti. Ochii mi 
se mişcă înnebuniţi în întuneric, în încercarea de a mă 
orienta unde mă aflu. Mă uit în jos, la mâini, şi-mi număr 
degetele. Zece. O fac de două ori înainte să fiu sigură că de 
data asta chiar sunt trează. Mă ustură plămânii, de parcă aş 
fi fumat douăzeci de ţigări într-o cârciumă de pe vremuri, 
dar nu mă simt obosită. Dimpotrivă, ciudat de energizată, 
dat fiind cât de secătuită emoţional sunt şi cât de obosită 
eram când m-am culcat. Dar mi-e sete. O sete cumplită. Am 
băut vin înainte să mă culc. Niciodată n-o să mă-nvăţ 
minte. 

Mă ridic şi mă duc în bucătărie, beau două pahare cu apă 
de la robinet şi îmi dau apoi şi pe faţă. Plămânii îmi revin la 
normal, usturimea dispare. Poate că a fost doar un efect al 
visului. 

E ora trei, aşa că decid să mă întorc în pat, deşi nu sunt 
sigură că voi adormi la loc, şi mă opresc în pragul camerei 
lui Adam, mă uit înăuntru şi zâmbesc. Da, e acasă. Partea 
asta n-a fost vis. Mă pregătesc să închid uşa, când privirea 
mi-e atrasă de ursuleţul de pe podea. Paddington. Căzut din 
pat. Mă încrunt şi mă apropii. Paharul din plastic de pe 


e 213 + 


noptieră e răsturnat pe o parte, gol. Ursuleţul e ud leoarcă. 
De data asta pot să-l apuc şi să-l ridic. Mă uit la Adam şi 
inima începe să-mi bată mai repede. Doarme cu un braţ 
peste faţă şi picioarele îi ies din pătura pe jumătate împinsă 
într-o parte. 

E ca un moment de déjà vu. Totul e exact aşa cum am 
văzut în vis, după ce am trecut de a doua uşă. Dar nu se 
poate! E imposibil să fi văzut asta. Eram în vis. Şi totuşi, de 
unde aş fi putut să ştiu că a vărsat apa şi că ursuleţul s-a 
udat şi că el doarme cu un braţ peste faţă? Cum să-mi fi 
imaginat toate lucrurile astea? Adam doarme întotdeauna 
foarte adânc. În mod normal, abia dacă se mişcă în somn, 
stă ghemuit pe o parte toată noaptea. Nu mi-aş fi imaginat 
nimic din toate astea dacă doar m-aş fi gândit la el cum 
doarme. 

Nu ştiu ce să cred. Nu înţeleg nimic. Apoi mă dumiresc. 
Pesemne am avut un mic episod de somnambulism. 
Urmează un scurt moment de uşurare, de logică, şi mă agăţ 
de el, deşi nu pare adevărat. N-am mai mers în somn de 
când am început să visez lucid. Dar asta trebuie să se fi 
întâmplat. Poate că eram pe jumătate somnambulă şi pe 
jumătate trează, sau ceva de genul acesta. Am văzut 
camera, m-am dus la culcare şi apoi am visat. 

Când îmi dau seama că n-are niciun rost să stau acolo şi 
să mă holbez, mă întorc în pat şi o vreme mă uit în tavan. 
Toată chestia asta m-a tulburat, deşi nu sunt sigură de ce. 
Faptul că n-am putut să ating ursuleţul... Că eram 
invizibilă... Asta nu mi s-a întâmplat niciodată în noul meu 
tip de vise; pot să mănânc, să beau, să fac orice. Şi atunci, 
cum de nu l-am putut ridica pe Paddington? Cum de nu 
aveam mâini? E bizar. Şi n-a fost ca în celelalte vise. Cu 
toate că nu aveam corp fizic, visul însuşi mi s-a părut mai 
solid. Mai real. 

Trebuie să fi mers în somn - asta îmi spun iar şi iar. 
Fiindcă ce altă explicaţie ar putea exista? 


e 214 - 


PARTEA A TREIA 


e 215 


37 


— ADELE — 


Suntem ca doi străini în aceeaşi casă acum, ocolindu-ne 
precauţi şi - în ceea ce-l priveşte pe David, cel puţin - nici 
nu ne mai prefacem că lucrurile ar sta altfel. Abia dacă ne 
mai purtăm civilizat. Îmi răspunde mormăind la întrebări, 
de parcă ar fi involuat la stadiul de neanderthalian, 
incapabil să rostească fraze articulate, şi evită să mă 
privească în ochi. Poate că nu vrea să văd că e beat mai tot 
timpul. Cred că-şi păstrează toată „normalitatea” pentru 
serviciu şi nu mai are energie pentru ea acasă. 

Pare mai mic, împuţinat. Dacă eu aş fi psihiatru, aş zice 
că e în pragul unui colaps nervos. Prietenia mea cu Louise |- 
a doborât. Ba nu, nu e tocmai adevărat. Prietenia lui Louise 
cu mine e cea care l-a doborât. Ea era micul /u; secret, care 
acum s-a dus pe apa sâmbetei. A fost tras pe sfoară. 

lar acum, că şocul iniţial a trecut, ştiu că pe mine dă 
vina. 

— Eşti sigură că nu ştiai cine e? m-a întrebat seara 
trecută, zăbovind în pragul dormitorului comun, deloc 
dornic să-l treacă. Atunci când ai cunoscut-o? 

— De unde aş fi putut să ştiu că e una dintre pacientele 
tale? am replicat cu ochii mari, nevinovaţi. 

„O pacientă.” Minciuna lui, nu a mea. Chiar dacă era 
beat, nu m-a crezut. Nu-şi dă seama exact de unde o 
cunoşteam, dar ştie că aşa e. Totuşi, purtarea mea l-a 
nedumerit - nu se potriveşte cu mine. La Blackheath am 
avut o abordare mult mai directă, însă Marianne nu era 
altceva decât o potenţială ameninţare la adresa căsniciei 
mele, pe când Louise e... Ei bine, Louise e marea speranţă 
a fericirii noastre. Louise e minunată. 

Nu-mi place să-mi recunosc greşelile, dar trebuie să 
admit că în Blackheath m-am purtat probabil prea evident. 
N-ar fi trebuit să mă las stăpânită de furie - cel puţin nu 
atât de dramatic -, însă situaţia a fost cu totul alta. Şi, 

e 216 - 


oricum, e de domeniul trecutului. Eu nu mă sinchisesc 
niciodată de trecut - decât atunci când îmi foloseşte în 
prezent, şi poate că ce s-a întâmplat în Blackheath se va 
dovedi util, caz în care sigur că nu va mai fi fost o greşeală. 
Trecutul e la fel de efemer ca viitorul - doar fum şi oglinzi şi 
chestiune de perspectivă. Nu poţi să pui degetul pe el, nu-i 
aşa? Să zicem că două persoane trec exact prin aceeaşi 
situaţie; cere-le mai târziu să-ţi povestească întâmplarea şi, 
cu toate că versiunile lor poate că vor fi similare, deosebiri 
între ele vor exista întotdeauna. Adevărul e diferit pentru 
oameni diferiţi. 

Dar... bietul David! El e măcinat de ce-a fost. Trecutul e 
ca un bolovan legat de picioarele lui, îl trage în jos şi ne 
îneacă. Acel unic moment din trecut l-a frânt şi l-a 
transformat în cel care e acum. O singură noapte a dus la 
alcool, la îngrijorare, la incapacitatea de a-şi da voie să mă 
iubească, la vinovăţie. A fost atât de-al naibii de obositor să 
trăiesc cu asta şi să încerc să dreg totul pentru amândoi. Să 
încerc să-l fac să înţeleagă că nu contează. Fiindcă nimeni 
nu ştie. Şi nimeni nu va şti vreodată. Aşa că din multe 
puncte de vedere, dacă nimeni nu ştie, de fapt nici nu s-a 
întâmplat. Dacă un copac cade în pădure şi nimeni nu-i 
aproape ca să-l audă, bla, bla, bla.? 

În scurt timp însă, teribilul nostru secret vinovat va fi 
scos la lumină, iar noi ne vom elibera de el. David e pe 
punctul să înceapă să vorbească, îmi dau seama. Imi 
închipui că închisoarea i se pare o opţiune mai bună decât 
să continue să trăiască în iadul ăsta. Nu mă doare atât de 
rău cât ar trebui atunci când mă gândesc că omul pe care-l 
iubesc cu toată fiinţa consideră că viaţa alături de mine e 
un iad, dar, pe de altă parte, în ultima vreme nici pentru 
mine n-a fost tocmai o călătorie de plăcere. 

Mărturisirea îi va aduce însă doar o uşurare temporară. 
Asta n-a înţeles el deocamdată. Dacă va vorbi, n-o va 
recăpăta pe Louise. Nu-i va oferi încredere şi iertare. lar 


> Aluzie la întrebarea dintr-un cunoscut experiment de gândire: „Dacă 
un copac cade în pădure şi nu-i nimeni prin preajmă ca să-l audă, 
scoate el vreun sunet?” 

<e 217 + 


David le merită pe amândouă. Unele secrete trebuie 
excavate, nu doar spuse, iar micul nostru păcat se numără 
printre ele. 

Aş fi putut face totul mult mai uşor. l-aş fi putut lăsa în 
pace şi poate că David i-ar fi spus în cele din urmă lui 
Louise adevărul despre căsnicia noastră, despre 
întâmplarea care a marcat-o, iar ea poate că l-ar fi crezut, 
însă el s-ar fi întrebat mereu dacă nu cumva ea are unele 
îndoieli. Întotdeauna ar pândi la ea semne de suspiciune. 
Fiindcă nu există nimic solid într-o mărturisire. 

Totul se reduce la Louise. Ea trebuie să ne descopere de 
una singură trecutul sordid. Trebuie să ne elibereze pe 
amândoi prin încrederea ei deplină. Şi depun eforturi mari 
ca să ajungem acolo. Chiar dacă David nu poate nici măcar 
să mă privească, eu pentru el fac totul. 

Pregătesc un ibric cu ceai de mentă şi între timp scot din 
dulap telefonul mobil, îl deschid şi scriu un mesaj pentru 
Louise, micuța mea marionetă. 


Voiam să-ți spun că totul e-n regulă aici. Încerc să mă 
port normal. Am vărsat praful din capsulele pe care mi le-a 
prescris, pt ca atunci când el e aici, să înghit doar capsulele 
goale. Pe celelalte le ţin doar sub limbă, apoi le scuip. M-am 
uitat în biroul lui să văd dacă are vreun dosar despre mine, 
dar n-am găsit nimic 8 Mă bucur că ţi-am spus unde e 
cheia de rezervă. Mi se pare aiurea să-mi fie teamă de D - 
el a avut întotdeauna grijă de mine -, dar ai dreptate, nu e 
suficient să-l iubesc. Poate c-o să iau legătura cu un avocat 
pt divorț. Oh, mi te-am imaginat împreună cu mine în vis - 
eram în Orient Express - o vacanță între noi, fetele - ar 
trebui s-o facem cândva! A XX 


E un mesaj lung, dar îi arată câtă nevoie am de ea şi cât 
îmi lipseşte. Nu mă mai sinchisesc să pun telefonul la loc - 
Louise răspunde întotdeauna repede, şi nici acum nu 
întârzie. 


Mă bucur că eşti bine. Bună treaba cu capsulele! Mi-am 
< 218 + 


făcut griji pt tine. Am mai avut un vis şi am trecut prin uşa 
a doua despre care ti-am zis. Am ajuns în dormitorul lui 
Adam. Lucrurile erau mişcate din loc. Când m-am trezit şi 
m-am dus să văd ce face, totul era exact ca în vis. Ciudat, 
nu? Tu n-ai văzut niciodată o a doua uşă? Probabil că mi s-a 
întâmplat fiindcă sunt somnambulă. Şi DA PT ORIENT 
EXPRESS! 


Îi răspund că da, e ciudat, şi că nu, eu n-am văzut 
niciodată o a doua uşă, că probabil creierul ei funcţionează 
altfel decât al meu, dar mâinile îmi tremură de entuziasm 
când tastez. Abia dacă mai pot sta locului, însufleţită de un 
val brusc de adrenalină. A reuşit deja! Încă nu şi-a dat 
seama bine ce anume a reuşit, dar progresează foarte 
repede. Mult mai repede decât mine. E un talent natural. 
Trebuie să pun lucrurile în mişcare mai iute acum, că nu 
mai pot controla eu totul. 


O să intru din nou în biroul lui să caut un dosar despre 
mine. Unde ar putea să fie? Oricum, trebuie să închei acum. 
Ai grijă de tine. A xx 


N-am chef să mă întind la vorbă cu ea. Sunt prea 
surescitată. Dar i-am dat un imbold în ultimul mesaj. O altă 
sămânță plantată ca să-i pună în mişcare rotiţele minţii, 
deşi răspunsul e atât de clar, încât ar trebui să fie cretină 
ca să nu-şi dea seama de soluţie. Îmi închipui ce părere o fi 
având ea despre capacităţile mele intelectuale! Biata 
Adele! Atât de dulce şi de drăguță, şi totuşi atât de proastă 
şi de neajutorată! Probabil că asta crede despre mine. 

Dacă ar şti ea! 


< 219 + 


38 


— LOUISE — 


Am petrecut o zi minunată la pădure împreună cu Adam 
şi apoi în parcul de aventură, încheiată cu un prânz târziu la 
cafenea, şi suntem amândoi veseli şi îmbujoraţi de la aerul 
proaspăt când ne întoarcem în apartament. Mă bucur că 
mi-a scris Adele în dimineaţa asta ca să-mi spună că, cel 
puţin, situaţia nu e mai rea decât înainte, şi-i mulţumesc lui 
Dumnezeu că încearcă să nu mai ia pastilele acelea. Naiba 
ştie ce efecte pot să aibă asupra unei minţi sănătoase! 

Faptul că am avut câteva ore în care nu mi-am făcut griji 
a fost extraordinar şi încă zâmbesc când îmi caut cheile în 
geantă. Nu l-am dus eu în Franţa, nu i-am dat să mănânce 
melci şi nici nu l-am dus la piscină, dar încă mă pricep să- 
mi fac băieţelul să râdă. Ne-am jucat de-a Doctor Who 
printre copaci. Adam a fost doctorul, fireşte, iar eu, 
asistentul lui de încredere. Copacii erau nişte extratereştri 
care la început voiau să ne omoare, dar, la un moment dat 
- Şi sunt sigură că pentru Adam totul a avut o logică - noi i- 
am salvat şi pacea s-a reinstaurat, astfel că am fost gata să 
ne îmbarcăm într-o nouă aventură. După o oprire pentru 
realimentare cu îngheţată, evident. Adam e convins că 
îngheţată mănâncă doctorul şi asistentul lui atunci când 
călătoresc, iar eu nu l-am contrazis. Mi-a dat dieta peste 
cap, dar stresul prin care am trecut cât timp a fost el plecat 
mi-a topit câteva kilograme. Şi, Doamne, ce bună a fost! 
Viaţa mea reală chiar sună bine. 

— Unde e brelocul de la mine? întreabă Adam, puţin 
bosumflat. Ai zis că-l pui azi la chei! 

— Năuca de mami a uitat. E încă pe măsuţa de cafea, 
unde l-am lăsat aseară. Mi-a ieşit complet din minte după 
visul acela bizar. Îl pun imediat ce intrăm în casă, îl asigur. 

Îi ciufulesc părul şi zâmbesc, dar sunt supărată. Cum de- 
am uitat de breloc? Cadoul pe care mi l-a adus el! Primesc 
un dar din partea singurei persoane care mă iubeşte 


e 220 œ» 


necondiţionat, şi uit de el. 

Abia după ce se aşază să se joace la vechiul iPad al 
tatălui său şi cu desene animate la televizor ca fundal, 
încep să-mi mut mănunchiul de chei şi îmi dau seama că 
încă le mai am pe cele de la clinică. Inima începe să-mi 
bată mai repede. Dacă David ar avea un dosar despre 
Adele, cu siguranţă nu l-ar ţine acasă, ci undeva la serviciu, 
unde ea să nu poată da peste el. 

Dar eu aş putea să-l găsesc. Dacă aş avea curaj. 

Mă uit la chei. Aş putea să intru fără ca nimeni să aibă 
habar. Ştiu codul de acces al alarmei. Aş putea s-o fac chiar 
diseară. Mi se face rău când mă gândesc la asta, dar mă 
străbate şi un val de adrenalină. Trebuie să ştiu. Adele 
trebuie să ştie. Şi îi sunt datoare, după tot ce-am făcut, 
chiar dacă, din fericire, ea nu ştie ce prietenă de rahat îi 
sunt. 

Adam e captivat de film, urmărindu-l somnoros, încă 
obosit după vacanţă şi după ziua petrecută în natură, aşa 
că mă strecor afară şi bat la uşa alăturată. 

— Bună, mă întâmpină Laura zâmbind, în timp ce sonorul 
televizorului ei cu ecran uriaş răzbate până la mine. Louise, 
cu ce pot să te ajut? Vrei să intri? 

Îmi place de ea, deşi în ultima vreme am văzut-o destul 
de rar, şi încerc un moment de stânjeneală la gândul că 
probabil m-a auzit certându-mă cu David acum două seri. 

— Nu pot să stau, l-am lăsat pe Adam singur. Mă 
întrebam... ştiu că e prea din scurt, dar ai putea să stai tu 
cu el în seara asta? Îmi pare rău, dar a intervenit ceva de 
ultim moment. 

— O întâlnire? mă întreabă ea cu un zâmbet până la 
urechi. 

Încuviinţez, ceea ce e o prostie. Acum va trebui să mă 
îmbrac ca pentru o ieşire în oraş doar ca să mă furişez în 
fostul meu birou. Şi când mă gândesc la ce am de gând să 
fac, mă pomenesc dorindu-mi să mă refuze. 

— Sigur că pot, răspunde Laura, iar eu îmi blestem 
impetuozitatea. N-o să stau eu în calea posibilei iubiri 
adevărate sau a unei tăvăleli bune. La ce oră? 


e 221 œ» 


— Pe la opt? Voi avea puţin timp de pierdut, dar o oră 
mai târzie i-ar ridica suspiciuni. E în regulă? Adam o să fie 
deja în pat, şi ştii cum e el, nu se trezeşte niciodată peste 
noapte. 

— Nu-i nicio problemă, serios, mă asigură ea. Oricum, nu 
aveam niciun plan pentru seara asta. 

— Îţi mulţumesc, Laura. Eşti o drăguță! 

Deci, asta e. O fac. 

Sunt din ce în ce mai încordată pe măsură ce se apropie 
seara, iar temerile mă asaltează. Dacă au schimbat codul 
alarmei - asta e principala mea îngrijorare, deşi nu văd de 
ce. Codul a rămas acelaşi cât am lucrat eu acolo, iar între 
timp au venit şi au plecat diverşi angajaţi. lar după părerea 
doctorului Sykes, există posibilitatea să mă întorc la un 
moment dat la lucru; de ce şi-ar face deci probleme fiindcă 
ştiu codul de acces? Dar la opt şi un sfert, când o las pe 
Laura în apartament şi plec, încă nu sunt hotărâtă dacă e 
cazul sau nu să-mi duc planul până la capăt. Dacă află 
cineva, aş putea avea necazuri mari. Mă gândesc la pastile. 
La starea în care era Adele ieri. Dacă n-o fac, e posibil să 
aibă probleme şi mai mari. 

Nu pot să mă duc direct la clinică, e mult prea devreme, 
aşa că intru într-un restaurant italian de pe Broadway, mă 
aşez într-un colţ şi comand o cină pe care n-am chef s-o 
mănânc. Stomacul mi-e ghem de spaimă, dar mă silesc să 
înghit jumătate din porţia de risotto. Şi ca să mă liniştesc, 
beau un pahar mare de vin roşu. Dar e ca şi când aş bea 
apă şi mintea mi-e perfect de limpede. 

La zece, când deja nu mai pot să stau, ies şi mai rătăcesc 
pe străzi cam o oră, pufăind tot timpul din ţigara 
electronică, până ce simt cum mi se usucă gura şi gâtul. 
Încerc să mă concentrez. Mă gândesc la Adele. Ştiu că 
trebuie să fac ce mi-am propus. E important. ŞI, la urma 
urmei, doar nu dau o spargere! Tehnic vorbind, nu. Am 
cheile. Dacă apare cineva - oh, Doamne, la naiba, să nu 
vină nimeni! - pot să pretind că am venit să iau un obiect 
pe care l-am uitat acolo. „Da, Louise, sigur, miezul nopţii e 
exact momentul în care un nevinovat ar alege să facă aşa 


e 222 œ» 


ceva la locul de muncă!” 

Strada mi se pare sufocant de întunecată când mă 
apropii de clădire şi paşii mei sunt singurii care tulbură 
liniştea zonei. Majoritatea clădirilor de aici găzduiesc birouri 
de contabilitate sau ale unor avocaţi, şi cu toate că la 
etajele superioare sunt şi câteva apartamente de locuit, 
abia dacă răzbate o rază de lumină de după perdele şi 
draperii de designer. Ar trebui să mă bucure faptul că nu 
pot fi văzută, dar simt cum mi se zburleşte părul de pe 
ceafă, de parcă ceva mă pândeşte în întuneric. Arunc o 
privire peste umăr, convinsă pentru o clipă că e cineva în 
spate, dar strada e pustie. 

Cu mâini tremurânde, scot cheia din geantă. „Intri şi ieşi 
rapid. O să fie uşor. Prefă-te că eşti James Bond.” Dar nu 
mă simt deloc ca un James Bond când cheile îmi scapă 
dintre degete şi cad cu zgomot pe prima treaptă, dar o 
clipă mai târziu descui uşa şi intru. Îmi simt inima în gât 
când aprind lumina şi dau fuga la panoul de alarmă, care 
piuie numărând cele treizeci de secunde până la 
declanşarea dezastrului. 

Am făcut asta de o sută de ori până acum şi, cu faţa 
înfierbântată, sunt sigură că de data asta o să formez codul 
greşit, însă degetele mele îşi amintesc ordinea cifrelor şi 
zboară pe tastatură, iar un moment mai târziu piuitul 
încetează. Stau nemişcată în holul pustiu, inspir adânc de 
câteva ori şi mă forţez să-mi potolesc bătăile inimii. Am 
intrat. Sunt în siguranţă. 

Mă îndrept spre biroul lui David, încercând să aprind cât 
mai puţine lumini. Am mai fost aici singură, pe întuneric în 
dimineţile de iarnă, dar în seara asta clădirea pare altfel. 
Neprimitoare, de parcă aş fi trezit-o din somn şi ar şti că n- 
ar trebui să mă aflu aici. 

Medicii îşi încuie rareori cabinetele - trebuie să poată 
intra oamenii de la curăţenie - şi un aer mic-burghez de 
blazare pluteşte în clinică - o încredere de modă veche. In 
plus, la drept vorbind, niciunul dintre ei nu are cabinetul 
doldora de morfină care să tenteze, iar în ceea ce priveşte 
informaţiile, fişele pacienţilor sunt stocate în general în 


e 223 + 


computere protejate cu parolă, pe care numai doctorii le 
pot accesa. Dar dacă David are aici un dosar despre Adele, 
cu siguranţă nu-l va fi introdus în reţea, unde oricare dintre 
parteneri îl poate vedea, chiar dacă n-ar avea cum să-l 
acceseze. S-ar isca întrebări, măcar de ordin etic. 

Uşa cabinetului e într-adevăr descuiată. Aprind lampa de 
pe birou şi încep să caut în fişetul din colţ, dar în el sunt 
aproape numai broşuri ale unor companii farmaceutice şi 
ghiduri terapeutice pentru pacienţi. Multe dintre prostiile 
astea au rămas, probabil, de la doctorul Cadigan. Deloc 
interesant. Scot totul şi cercetez cu atenţie, dar nu e nimic 
ascuns pe fundul nici unui raft. 

După douăzeci de minute am pus deja totul la loc - în 
ordinea corectă, sper -, dar dezamăgirea mi-a sporit 
hotărârea de a găsi ceea ce caut. Nu voi avea curajul să vin 
încă o dată aici, dar pe de altă parte, trebuie să fiu acasă 
cel mai târziu la ora unu, pentru ca Laura să nu-mi pună 
prea multe întrebări. Mă uit în jur. Unde ar putea fi? Trebuie 
să aibă măcar nişte însemnări undeva - doar el îi prescrie 
medicamentele. Are nevoie de ceva ca acoperire. 

Biroul lui a rămas singurul nescotocit din cabinet şi trec 
la treabă cu înfrigurare. In sertarul de sus sunt pixuri, 
agende şi coli de scris - surprinzător de dezorganizate, dat 
fiind cât de imaculată e casa lui. Dar când trag de sertarul 
de jos, constat că e încuiat. Incerc din nou, degeaba. Un 
sertar încuiat. Secrete. 

Caut cheia în cel de sus, dar nu e acolo. Probabil că o ţine 
la el. Ce porcărie! Ce pot să fac? Mă uit o vreme la sertar şi 
curiozitatea devine mai puternică decât mine. Trebuie să 
caut înăuntru. La naiba cu consecinţele! O să-şi dea seama 
că i-a spart cineva încuietoarea, dar n-o să ştie sigur că eu 
am fost. lau un cuţit din bucătărie şi-l înfig în micul spaţiu 
gol de la marginea sertarului, încercând să-l folosesc ca pe 
o pârghie pentru a-l deschide. La început mă îndoiesc că o 
să reuşesc, dar mormăi un „Haide odată, rahatule!”, împing 
zdravăn şi lemnul se crapă. Sertarul se deschide de două 
degete. Am reuşit. 

Mai întâi văd sticlele de coniac. Două, una pe jumătate 


e 224 œ» 


goală. Ar trebui să fiu şocată sau cel puţin surprinsă, dar nu 
sunt. Faptul că bea e, probabil, unul dintre cele mai slab 
păzite dintre secretele lui David - pentru mine şi Adele, cel 
puţin. Lângă sticle văd mai multe pachete de dropsuri 
mentolate. Oare cât bea pe zi? Aproape că mi-l imaginez - 
o duşcă acum, una mai târziu, nu prea mult, dar suficient. 
De ce bea? De vinovăţie? De nefericire? Dar cui îi pasă? N- 
am venit aici pentru el! 

Sunt tentată să iau sticlele şi să le golesc la chiuvetă, dar 

mă stăpânesc, aşa că le scot şi caut sub ele. Stau în 
genunchi şi am transpirat pe sub fardurile pe care a trebuit 
să le folosesc de ochii Laurei, şi scotocesc printre plicuri şi 
dosare cu reţete şi copii ale articolelor medicale pe care le- 
a scris de-a lungul timpului. 
R În sfârşit, chiar la fundul teancului, văd un plic mare. 
Inăuntru e un dosar gros în format A4, care şi-a pierdut 
acea senzaţie de netezime pe care ţi-o dau obiectele noi, 
iar filele din interior sunt prinse între ele cu clame - un 
teanc de foi cu notițe, nu un dosar medical propriu-zis. Dar 
este ceea ce caut. Numele ei e scris pe copertă, cu litere 
groase, negre. Adele Rutherford-Campbell/Martin. 

Mă aşez pe scaunul lui şi îmi las o clipă degetele să 
zăbovească pe copertă, înainte de a-l deschide la prima 
pagină. Nu e o fişă medicală convenţională, fără îndoială, ci 
mai degrabă o serie de însemnări disparate. Notiţe 
mâzgălite cu scrisul lui de doctor, pe diverse tipuri de hârtie 
- după toate aparențele, pe ce-a avut la îndemână în 
momentele respective. Aş fi crezut că informaţiile sunt 
vechi de un an, sau cam aşa ceva - de când o fi început să- 
şi clocească planul. Poate de când a cunoscut-o pe acea 
Marianne de la cafeneaua din Blackheath, iar gândul la ea 
încă îmi mai zgândăre orgoliul. Dar nu, prima însemnare 
datează de acum şase ani şi se referă la lucruri întâmplate 
cu un deceniu în urmă. lar lipsa detaliilor e enervantă. 

Imi trag scaunul mai aproape de birou, pentru ca dosarul 
să se afle direct sub cercul de lumină al lămpii şi încerc să 
înţeleg ceva din mâăzgălelile lui. 


e 225 + 


Un colaps nervos minor la trei luni după ce a părăsit 
Westlands, timp în care a făcut un avort. 


Ce spusese Adele? Că la începutul căsniciei lor, David 
voia copii, iar ea nu. Cum o fi primit el decizia ei de a face 
un avort? Trebuie să-l fi durut. Aşa să fi început 
resentimentele lui? Trec mai departe. 


Suspiciuni de paranoia şi gelozie extremă. Ştie lucruri pe 
care n-ar trebui să le ştie. Mă spionează oare? Cum? 


Bun, acum cine pare paranoic? - iată ce aş vrea să scriu 
lângă însemnarea asta a lui. 


Adele pretinde că incidentul cu Julia de la florărie nu a 
fost din vina ei, dar sunt oare prea multe asemănări cu 
trecutul? Nicio acțiune propriu-zisă, nicio dovadă. Julia e 
supărată/speriată. Prietenia încheiată. Slujba pierdută. A 
fost de acord să nu mai lucreze. A făcut-o oare ca să poată 
sta acasă? 


Adele mi-a spus că a avut o slujbă la un moment dat. 
Asta trebuie să fi fost. Dar ce s-o fi întâmplat? Mă gândesc 
la apelurile telefonice zilnice. Să-i fi sabotat David 
activitatea la serviciu ca să se asigure că va sta acasă? Dar 
despre ce incident o fi vorba? Ce s-o fi întâmplat de fapt? 
Dosarul ăsta nu e suficient pentru a obţine internarea ei 
într-o instituţie pentru bolnavi mintal. Nu include detalii, 
nici evaluări oficiale, nici şedinţe de terapie înregistrate. 
Poate că David se bazează pe reputaţia lui ca să poată 
folosi informaţiile de aici împotriva ei. Ca un fel de 
condamnare subtilă, în loc să pună tunurile pe ea, astfel 
încât să lase impresia că nu-şi doreşte să facă asta. 
Răsfoiesc până la cele mai recente însemnări şi privirea îmi 
cade pe câteva cuvinte care mă îngheaţă. 


Criză psihotică. Tendinte sociopate. 


e 226 » 


Sunt notate medicamentele pe care i le-a prescris, dar 
totul e vag. Doar nişte aluzii. Ca nişte însemnări personale, 
dar tot am impresia că se referă la ea ca la o străină - cea 
despre care scrie nu e Adele. 


Marianne nu depune plângere. Nu sunt dovezi. A 
acceptat să ne mutăm. Din nou. 


Adele îmi spusese că pe femeia din Blackheath o chema 
Marianne. Ce s-o fi întâmplat acolo cu adevărat? E clar că 
Adele a aflat despre relaţia cu ea şi poate că a fost o 
confruntare în trei. Simt că mi se face rău când mă închipui 
pe mine în situaţia aceea. Foarte uşor aş fi putut ajunge şi 
eu aşa. Nu suport gândul că Adele va afla vreodată ce-am 
făcut, şi nu fiindcă o cred nebună - orice vrea David să lase 
de înţeles -, ci pentru că e prietena mea. N-aş vrea deloc să 
ştie cum am trădat-o. 

Mă uit iar la însemnare. Şi la acel „din nou”. Oare de câte 
ori s-au mutat? Adele nu mi-a pomenit nimic despre asta, 
iar notițele nu dau alte detalii. Poate că vrea ca atunci când 
o să arate toate porcăriile astea cuiva - eventual doctorului 
Sykes lucrurile să pară ca şi când el ar fi încercat s-o 
protejeze şi că acum n-o mai poate face. Mă uit la cele mai 
recente pagini, dar scrisul lui e aproape indescifrabil. Două 
cuvinte îmi atrag însă atenţia şi inima aproape că mi se 
opreşte în piept - proprietatea... părinților - şi mă 
străduiesc să înţeleg ceva din seria de propoziţii disparate 
din jurul lor, dar nu reuşesc. A scris asta când era beat, 
sunt convinsă. Am senzaţia că privesc în interiorul unei 
minţi bolnave, nu că citesc despre una. 

Ultimele două pagini sunt mai mult goale, dar puţinul 
care e scris pe ele îmi îngheaţă sângele în vene. 


Furie necontrolată din senin, după mutare. A lovit pisica. 
A călcat pe ea. A ucis-o. Prea multe coincidente. 


Şi mai jos pe aceeaşi pagină: 


e 227 œ» 


A fost o amenințare? A vrut să sublinieze ceva? Medicatie 
schimbată. Câte accidente pot fi?? A existat totuşi vreunul 
în realitate? 


Pe ultima filă e scris un singur rând, şi mă uit la el mult 
timp. 


Louise. Ce să fac în privința ei? 


e 228 œ» 


39 
ATUNCI 


E singură acasă de două zile când vine David şi e 
surprinsă de cât de împăcată se simte. Singurătatea a fost 
ciudată, după prezenţa continuă a cuiva lângă ea la 
Westlands, dar i-a alinat sufletul. Chiar şi noaptea, în 
tăcerea peisajului rural în care era atât de uşor să crezi că 
eşti unica persoană rămasă pe lume, se simţea calmă. Dar 
nu, niciodată nu are impresia că e izolată de ceilalţi şi de ce 
se află în jurul ei. Nu, dat fiind ce poate să facă. 

Şi totuşi, poate că într-un fel au avut dreptate: tinerii se 
vindecă repede. lar Fairdale House i se pare acum ca o 
copie la indigo a casei ei. Aceeaşi, însă cu totul diferită, fără 
părinţii ei. S-a simţit chiar suficient de puternică ca să se 
uite prin rămăşiţele carbonizate ale camerelor în care au 
stat ei şi să adune câteva fragmente şi obiecte - cutia de 
bijuterii cu filigran a mamei ei, sfeşnicele din argint ale 
bunicii şi alte nimicuri care sunt, pentru ea, amintiri. Câteva 
fotografii într-o cutie aflată pe raftul de jos al dulapului, 
care scăpaseră, cine ştie cum, nearse. Toate, făcute cu 
aparatul foto scump al tatălui ei şi developate în camera lui 
obscură. Unul dintre numeroasele hobby-uri pe care le 
prefera îndatoririlor de tată. Este acolo una cu ea când avea 
vreo cincisprezece ani. Alta cu ea şi cu David aşezaţi pe 
masa din bucătărie, nu cu mult timp în urmă. Fusese o 
seară plăcută. Părinţii ei băuseră şi erau mai puţin ostili 
faţă de el - unul dintre rarele momente pe care le 
petrecuseră împreună. Pune prima fotografie într-una dintre 
cutii, dar o păstrează pe a doua. 

l-o dă lui David când se plimbă amândoi pe proprietate, 
în aerul curat şi umed, revigorant. 

— Am găsit asta, îi spune, cu braţul petrecut peste al lui. 

El e tăcut de când a venit, iar reîntâlnirea a fost aproape 
stânjenitoare. S-au aruncat unul în braţele celuilalt şi s-au 
sărutat, bucuroşi că sunt iar împreună, dar incendiul şi luna 


e 229 + 


petrecută departe unul de altul stau încă între ei, şi după o 
oră de conversaţie politicoasă despre Westlands, el 
întrebând-o dacă are tot ce-i trebuie - deşi era clar că are 
şi, oricum, el nu s-a dezminţit şi a adus mâncare câtă i-a 
încăput în portbagaj -, ea i-a sugerat să iasă la o plimbare. 

A fost o idee bună. El s-a relaxat încet-încet, iar ea s-a 
certat în sinea ei fiindcă nu se gândise că venirea aici, 
acasă, îl va afecta şi pe el. Fusese aici în noaptea aceea. 
Cicatricele care se vindecau greu erau o dovadă de 
necontestat. Şi spre deosebire de ea, îşi amintea focul. 

Îşi sprijină capul pe braţul lui, în vreme ce se abat de la 
potecă şi o iau prin pădure. A plouat şi pământul e moale, 
acoperit cu muşchi şi frunze, dar asta îi dă o senzaţie 
plăcută. 

— O iau la universitate şi o înrămez, răspunde el. A fost o 
zi plăcută. 

— Şi vom avea multe altele la fel, îi zâmbeşte ea. O viaţă 
întreagă plină de zile plăcute. Odată ce ne vom căsători. 
Hai s-o facem de Crăciun! Tu o să fii în vacanţa de 
sărbători, eu voi împlini optsprezece ani şi nimeni nu va 
putea avea nimic împotrivă. 

El o strânge de braţ. Întotdeauna rămâne fără cuvinte 
când vine vorba despre lucruri serioase, dar pe ea n-o 
deranjează. 

— Mă gândeam că poate ar trebui să întrerup cursurile o 
vreme, spune el. Ca să am grijă de tine. Ştii tu, cât timp eşti 
nevoită să stai aici. 

Ea râde, şi totuşi i se pare ciudat că poate să râdă, şi îi e 
dor de Rob. Îl iubeşte pe David din tot sufletul, dar Rob este 
cel care i-a redat puterea de a râde. 

— Păi, asta ar cam contrazice ideea de a-mi petrece un 
timp singură aici, nu ţi se pare? Şi, oricum, nu poţi să 
întrerupi cursurile. Asta e tot ce ţi-ai dorit. Şi sunt foarte 
mândră de tine. Voi fi soţie de medic! 

— Dacă iau examenele. 

— Oh, o să le iei. Fiindcă eşti genial. 

Chiar e. David are cea mai strălucită minte dintre toţi cei 
pe care i-a cunoscut ea vreodată. 


e 230 - 


Se opresc o clipă şi se sărută, iar braţele lui în jurul 
trupului îi dau o senzaţie plăcută, se simte în siguranţă şi îşi 
spune că inimile lor aşază împreună bazele solide ale 
viitorului comun. 

După ce mai merg o vreme, ea îşi dă seama că au ajuns 
la vechiul puț. Abia se mai vede pe fondul verde-maroniu al 
pădurii, cărămizile bătrâne fiind năpădite de muşchi, ca o 
relicvă din alte vremuri. Una uitată. 

Se apleacă pe buza puţului şi se uită în jos, în întuneric - 
un hău uscat şi sec. 

— Mi-am imaginat puţul ăsta când eram la Westlands, îi 
spune ea. Mi-am imaginat cum îmi plâng deasupra lui toate 
tristeţile şi îi pun apoi capacul. 

E destul de aproape de adevăr. „Imaginat” nu e cuvântul 
potrivit, dar mai mult de atât nu-i poate spune lui David. 

El vine în spatele ei şi o cuprinde cu braţele. 

— Aş vrea să pot face ca totul să fie mai bine. 

— Deja faci ca totul să fie mai bine. 

Şi aşa e. Poate că nu are impetuozitatea lui Rob, care-i 
dă sentimentul că e tânără şi liberă, dar e solid. lar ea de 
asta are nevoie. Deşi îi e dor de Rob, David e cel pe care-l 
vrea. Stânca ei. Ceasul lui încă îi atârnă la încheietura 
mâinii, iar ea i-l arată. 

— Acum poţi să-ţi porţi iar ceasul? 

— Aş putea, dar păstrează-l tu. Aşa, simt să sunt 
împreună cu tine. 

— Întotdeauna eşti cu mine, David Martin. Întotdeauna. 
Te iubesc. 

Se bucură că poate păstra ceasul. Ştie că el o va vizita în 
weekenduri, când va putea, însă ceasul e la fel ca el. De 
încredere. Puternic. Şi are o greutate pe care o simte. 
Fiindcă are nevoie de o ancoră. Poate că într-o zi îi va 
spune şi lui de ce. Poate că-i va explica despre noaptea 
incendiului. Poate. Atunci când vor fi bătrâni şi cărunţi, iar 
el va înţelege că există în lume mai multe mistere decât 
poate accepta acum. 

O boare rece s-a abătut asupra pădurii şi dintr-odată o 
ploaie uşoară începe să se lovească de frunze. Nu eo 


e 231 œ» 


ploaie torențială, mai degrabă o răpăială constantă, dar se 
întorc acasă şi pregătesc un picnic cu tot felul de preparate 
şi beau vinul pe care l-a adus David, după care se retrag la 
culcare într-una dintre camerele de oaspeţi. Incă nu poate 
dormi în camera ei. Aceea aparţine trecutului. Prea multe 
aparţin trecutului. 

— Ar trebui să vindem casa asta, spune ea după ce au 
făcut dragoste şi stau somnoroşi în întuneric, iar degetele ei 
mângâie cicatricele moi de pe braţul lui. 

Oare cât de tare îl dor încă? David însă nu i-ar spune 
niciodată adevărul în privinţa asta. 

— După ce ne vom căsători, adaugă ea apoi. 

— Noi începuturi, conchide el. 

Nici lui nu-i place să stea aici şi, la urma urmei, de ce le- 
ar trebui lor casa asta atât de mare? Tatăl ei o voia doar 
pentru a-şi satisface orgoliul. 

— Noi începuturi,  încuviinţează ea şi apoi adorm 
amândoi. Ă 

În noaptea asta nu invocă a doua uşă. Încă nu e pregătită 
pentru asta. Azi, doar prima uşă. Şi are de gând să viseze 
viitorul lor împreună. Perfect, aşa cum va fi. 


e 232 œ» 


40 


— LOUISE — 


— Fiindcă mi-ai tot ignorat mesajele, am zis să trec pe la 
tine pe la birou ca să-ţi fac o surpriză şi să te invit la prânz, 
îmi spune Sophie intrând în apartament urmată de mica 
Ella. Numai că surpriza am avut-o eu, când Sue mi-a spus 
că ţi-ai dat demisia. Ce naiba se întâmplă? 

Chiar nu am nevoie acum de aşa ceva. Abia dacă am 
dormit după aventura de noaptea trecută şi nervii îmi sunt 
întinşi la maximum. l-am trimis lui Adele un SMS în 
dimineaţa asta ca să-i spun că vreau să ne vedem, însă nu 
mi-a răspuns şi mi-e teamă ca nu cumva David să-i fi găsit 
telefonul. Altfel, de ce nu mi-a scris, dacă el e la serviciu? 

Sophie îşi scoate jacheta şi o azvârle pe canapea. 

— Spune-mi că n-ai demisionat din cauza /u// Spune-mi 
că mi-ai urmat sfatul şi ai renunţat la amândoi! Te rog, 
spune-mi asta! 

— Tanti Sophie! strigă Adam năvălind din camera lui şi 
agăţându-i-se de picioare. Ella! 

Ella e o fetiţă serafică şi ciudată, care niciodată nu pare 
să rostească vreunul dintre cuvintele din vocabularul 
pitoresc al părinţilor ei - spre deosebire de Adam care 
„prinde” şi reproduce toate înjurăturile, deşi încerc să nu 
vorbesc urât în prezenţa lui. Şi dacă e posibil ca un ţânc de 
şase ani să iubească fără speranţă, sunt sigură că Adam e 
acela şi că e îndrăgostit de Ella. 

— Am fost o lună în Franţa! Şi o să am un frate sau o 
soră! Lisa face un copil! 

E prima dată că a pomenit în faţa mea despre sarcina ei - 
nici măcar nu eram sigură că ştie dar în febra entuziasmului 
a uitat de orice „fii atent că poate se supără mami”. 

— lan o să mai aibă un copil? Mie nu mi-ai spus! exclamă 
Sophie pe un ton oarecum ofensat. 

Ridic din umeri. 

— Erai prea ocupată să-mi faci morală. 


e 233 + 


Aluzia la copilul aflat pe drum încă îmi stă ca un ghimpe 
în coaste, dar nu vreau ca ea să vadă asta. Trimitem copiii 
să se joace în camera lui Adam, cu tot cu pungile de 
dulciuri pe care le-a adus Sophie, iar noi ieşim pe balcon cu 
câte un pahar de vin. 

Ea îşi aprinde o ţigară, după care îmi oferă şi mie una, 
dar i-o arăt pe cea electronică şi-i explic: 

— Într-un fel, m-am lăsat. 

— Ei, bravo ţie! De mult vreau să trecem şi noi, eu şi Jay, 
la ţigări electronice. Poate că o să reuşim într-o zi. Deci, 
continuă ea privindu-mă, cu paharul într-o mână şi ţigara în 
cealaltă, spune-mi! Ce s-a întâmplat? Ai mai slăbit. E din 
cauza stresului sau aşa ai vrut? 

— Ambele. 

Şi în ciuda reţinerilor mele, îi povestesc totul. Dau drumul 
zbuciumului care mă chinuie şi faptul că împărtăşesc cuiva 
aceste lucruri îmi aduce o mare uşurare. Ea mă lasă să 
vorbesc fără să intervină mai deloc, dar îmi dau seama că 
am făcut o greşeală când îi văd chipul întunecându-se, iar 
ridurile pe care se străduieşte să le ascundă sub breton i se 
adâncesc. Mă priveşte de parcă nu-i vine să creadă ce 
aude. 

— Păi, nu e de mirare că ţi-ai pierdut slujba, conchide 
când în sfârşit termin. Ce te-ai fi aşteptat să facă? Te-ai 
împrietenit cu soţia lui fără să-i spui nimic. Cine face una ca 
asta? Ţi-am zis la telefon că nu poţi continua aşa. 

— N-am vrut să continui. S-a întâmplat pur şi simplu. 

— Adică faptul că i-ai dat drumul în casă şi i-ai tras-o în 
mod repetat după ce te-ai împrietenit cu soţia lui s-a 
întâmplat pur şi simplu? Şi trăsnaia asta, că ai intrat pe 
furiş în biroul lui, şi ea s-a întâmplat pur şi simplu? 

— Sigur că nu! ripostez eu. 

Îmi vorbeşte de parcă aş fi o adolescentă. Ţinând seama 
de antecedentele ei, m-aş fi aşteptat la mai multă 
înţelegere. 

— Dar, oricum, nu asta e important. Sunt îngrijorată 
pentru Adele. Dacă David încearcă să scape de ea? Au un 
mariaj foarte ciudat şi chestia asta cu pastilele şi cu 


e 234 œ» 


controlul banilor... 

— Nu ştii cum e de fapt căsnicia lor! mă întrerupe Sophie. 
Nu eşti de faţă acolo. Şi Jay are grijă de banii noştri şi sunt 
al naibii de sigură că nu are niciun motiv ascuns. 

— Dar tu nu ai o avere! bombăn şi-mi stăpânesc impulsul 
de a-i spune că toţi banii lor sunt de fapt ai lui Jay, fiindcă 
ea nu aduce mare lucru la fondurile familiei. Situaţia e 
diferită! 

Trage din ţigară cu sete, gânditoare. 

— Te-ai încurcat cu tipul ăsta după ce n-ai mai făcut-o cu 
nimeni de o veşnicie - ceea ce-nseamnă că ţi-a plăcut mult 
de el. Şi atunci, cum de eşti de partea ei acum? Eşti sigură 
că nu te simţi vinovată şi-ncerci într-un fel să-ţi răscumperi 
greşeala? 

Mă cunoaşte bine, într-adevăr. 

— Poate că pe undeva aşa e, dar sunt şi foarte multe 
dovezi, Sophie. Şi tu, dacă ai cunoaşte-o, ai fi de aceeaşi 
părere cu mine. David are o fire prea schimbătoare. E 
sumbru uneori. lar ea e atât de temătoare! Atât de dulce şi 
de fragilă! 

— Fragilă? exclamă Sophie arcuind o sprânceană perfect 
desenată. Sau ţicnită? 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, tot vorbeşti despre pastilele alea şi ţi se pare că 
totul e un complot sinistru la adresa ei... dar dacă are, într- 
adevăr, o doagă lipsă? La asta te-ai gândit? 

— Sunt pastile serioase! 

Ea ridică din umeri. 

— Poate că-i lipseşte o doagă serioasă. 

Clatin din cap, inflexibilă. 

— Dacă ar fi nebună, mi-aş da seama. S-ar vedea. Am 
petrecut destul de mult timp împreună. 

— Păi, da, nu-i aşa? Orice nebunie se vede! Spune-le asta 
celor care l-au cunoscut pe Ted Bundy? sau pe orice alt 
ucigaş în serie! Dar tot ce vreau să zic e că poate despici 
prea mult firul. Poate că vezi lucruri care nu există de fapt. 


3 Theodore Bundy, criminal în serie care în anii '70 a ucis zeci de femei 
în SUA, fiind condamnat la moarte şi executat în 1989. 


e 235 » 


— Poate. 

Nu cred nicio clipă că aşa stau lucrurile, dar n-are niciun 
rost să mai discut cu ea. Ştiu că uneori analizez lucrurile 
prea mult, dar nu şi de data asta. Aş vrea ca Sophie să nu fi 
venit azi aici. Şi dacă mă uit mai bine, am impresia că şi ea 
şi-ar fi dorit acelaşi lucru. Mă compătimeşte oarecum, îmi 
dau seama de asta - de parcă îi pare rău că nici măcar deo 
aventură nu pot să mă bucur cum trebuie. 

— Poate că toate astea au de fapt legătură cu lan, spune 
ea apoi, pe un ton precaut. Ştii, cu bebeluşul pe care îl 
aşteaptă... Îmi închipui că nu e uşor pentru tine. 

— Chiar crezi că inventez probleme în căsnicia lui David 
cu Adele, fiindcă lan şi-a lăsat farfuza borţoasă? mă răstesc 
eu. De fapt, a fost mai mult un mârâit. „Şterge-o de-aici!” 
exclam în sinea mea, plină de nervi. „Şterge-o la aventurile 
tale sordide. N-o las baltă pe Adele. N-o las.” Crezi că am 
inventat dosarul ăla despre care ţi-am spus? Şi pastilele? 

Ne uităm lung una la alta, fără să mai rostim vreun 
cuvânt. Într-un târziu, răspunde. 

— Nu, sigur că nu. Doar că-mi fac griji pentru tine. 
Oricum... - se uită la ceasul de la încheietură - ... trebuie să 
plec. Vine mama pe la mine în seara asta, aşa ca o 
pedeapsă pentru păcatele mele, şi trebuie să-mi storc 
creierii să văd ce-o să gătesc. 

Sticla de vin de la picioarele noastre e încă pe jumătate 
plină şi sunt aproape sigură că Sophie minte. Şi nu-mi dau 
seama cum mă simt din cauza asta. Singură. Fără prieteni. 
Pustiită. Furioasă pe ea. 

— Ţin la tine, Lou, îmi spune după ce a luat-o pe Ella din 
dormitor şi sunt amândouă la uşă, gata de plecare. Nu te 
amesteca însă în treburile lor. Nu iese nimic bun dacă 
intervii între doi soţi. lar tu ai depăşit orice limită. Şi ştii 
bine asta. Fă un pas înapoi. Lasă-i în pace. Treci mai 
departe. 

— O să mă mai gândesc. Promit. 

— Bine, zice ea şi-mi oferă un zâmbet anemic. 

Aproape c-o pot auzi povestindu-i totul lui Jay. „Oh, 
Doamne, n-ai să ghiceşti ce-a făcut Louise! E o nebunie 


e 236 » 


totală! Biata prostănacă!” 

Zâmbesc şi eu înainte să închid uşa în urma lor, dar dinţii 
îmi sunt încleştaţi. 

e 

Păstrez restul sticlei de vin pentru după ce se culcă 
Adam, deşi toată după-amiaza am spumegat amintindu-mi 
cum îmi luase Sophie în râs grijile pentru Adele şi David. Ar 
fi trebuit să-mi ţin gura. Povestea vieţii mele - să vorbesc 
mereu când nu trebuie! De când a plecat, nu mi-a trimis 
niciun SMS - nici măcar ca să-şi ceară iertare în glumă, aşa 
cum face ea de obicei. Sophie nu suferă disputele şi cu 
toate că, la drept vorbind, nu ne-am certat propriu-zis, 
toată discuţia a stat sub semnul dezacordurilor şi al 
dezaprobării. Ea şi-a format o părere imediat ce a înţeles că 
nu i-am urmat sfatul şi n-am terminat-o cu amândoi. După 
asta, pentru ea n-a mai fost nimic. Cam atât despre 
libertatea ei de a gândi şi despre ideea că fiecare are 
dreptul să trăiască aşa cum vrea. 

La şapte, când aud soneria, mi-am pus în pahar şi restul 
de Sauvignon Blanc într-o încercare ratată de a-mi ridica 
starea de spirit, şi aproape că-l scap din mână când deschid 
uşa. Nu ştiu cine mă aşteptam să fie. Poate Laura. Sau 
Sophie, venită să ne împăcăm. 

Dar, nu. E el. David. 

Serile lungi de vară sunt pe sfârşite, iar cerul a devenit 
deja cenuşiu. Parcă e o metaforă pentru tot ce s-a 
întâmplat între noi. Sângele îmi năvăleşte în obraji şi ştiu că 
până şi pieptul mi s-a înroşit. 

Simt că mi-e rău. Mi-e frică. Şi am o sumedenie de alte 
senzaţii pe care le pot distinge clar. Capul îmi vuieşte. 

— Nu vreau să intru, spune el. 

Arată jalnic, cu o parte a cămăşii ieşindu-i din pantaloni. 
Stă cu umerii căzuţi. Mă simt ca un vampir. Am devenit mai 
puternică, fiindcă am dormit mai bine, pe când ei amândoi 
sunt mai vlăguiţi. 

— Nici n-aveam de gând să te invit, ripostez şi trag uşa 
după mine, pentru eventualitatea că se trezeşte Adam. 

În plus, mă simt mai în siguranţă afară din apartament. 


e 237 œ» 


— Cheile de la birou. Le vreau înapoi. 

— Ce? exclam, deşi l-am auzit bine şi gura mi s-a uscat 
brusc. 

— Louise, ştiu că tu ai fost. N-am spus nimănui ce-ai 
făcut, dar vreau să-mi dai cheile. Cred că aşa e cinstit, nu ţi 
se pare? _ 

— Nu ştiu la ce te referi. Incerc să mă menţin pe poziţie, 
deşi simt că stomacul mi se întoarce iar pe dos. 

El continuă să stea cu privirea în jos, de parcă nu suportă 
să se uite la mine. 

— Nu te pricepi deloc să minţi. Dă-mi cheile! 

— Oricum nu mai am nevoie de ele. 

Ridic bărbia sfidătoare, cu toate că mâinile îmi tremură în 
timp ce scot cheile de pe brelocul cu scoică şi i le întind. 
Degetele lui le ating pe ale mele şi trupul mă trădează 
făcându-mă să-l doresc. Oare şi el simte la fel? Ce porcărie! 
Cum de mai pot avea astfel de sentimente când aproape 
mă îngrozeşte? 

— Stai departe de noi, Louise. Ţi-am mai spus-o o dată, şi 
vorbesc serios. 

— lar eu ţi-am spus că nu ştiu la ce te referi. Am stat 
departe. M-am săturat de voi doi. 

Am rostit cuvintele pe un ton vehement, dar sunt toate 
minciuni, minciuni, minciuni. lar pentru el sunt 
transparentă. Şi urăsc lucrul ăsta. 

Se uită la mine câteva clipe lungi şi aş vrea să-l pot 
descifra mai bine. Ochii albaştri au o nuanţă mai ternă, la 
fel ca a cerului întunecat, şi nu pot să-mi dau seama ce se 
întâmplă în spatele lor. Ce e în mintea lui. 

— Stai departe de noi. Dacă nu vrei s-o păţeşti urât. 

— Ce e asta, o ameninţare? 

Îmi vine să plâng şi habar nu am de ce. În ce naiba m-am 
băgat? Şi după toate astea, de ce mi-e atât de greu să-l 
detest când îl am în faţa ochilor, ca acum? David a/ meu. 

Se uită urât la mine. David cel rece a revenit. 
Necunoscutul. 

— Da, e o ameninţare. Crede-mă, e o ameninţare. Ştii ce- 
ai uitat noaptea trecută? 


e 238 » 


Tac, holbându-mă la el. „Ce? Ce-am uitat?” 

— Există o cameră de supraveghere în afara clinicii. 

Oh, Doamne, are dreptate! Îmi dau seama unde vrea s 
ajungă cu informaţia asta, chiar înainte să reînceapă s 
vorbească. 

— E suficient să cer să fie verificate înregistrările de 
noaptea trecută şi şansele tale de a mai fi angajată undeva 
s-au spulberat. lar acesta ar fi cel mai bun lucru care ţi s-ar 
putea întâmpla. Cel mai bun! 

Degetul îi zvâcneşte spre faţa mea, iar eu încremenesc. 
Pastilele. Dosarul cu toate însemnările despre Adele. Criză 
psihotică. Tendinţe sociopate. Poate că el suferă de toate 
astea. Poate că nu e doar un profitor care vrea să pună 
mâna pe banii soţiei. Poate că el e nebunul. Dar pe de altă 
parte, cu toate că mă are la mână acum, situaţia n-ar arăta 
deloc bine pentru el, dacă mi-aş da şi eu drumul la gură. ŞI 
eu sunt o ameninţare pentru el. 

— Nu te amesteca în căsnicia mea! 

Scuipă fiecare cuvânt de parcă ar vrea să mi le arunce pe 
toate în faţă. 

— Zise cel care mi-a tras-o! Poate că ar trebui să-ţi faci 
griji pentru tine, nu pentru ce fac sau nu fac eu. 

— Oh, îmi fac, Louise! Crede-mă că îmi fac, spune şi se 
întoarce să plece, dar se opreşte şi continuă: Un singur 
lucru aş vrea să ştiu însă. Trebuie să-l ştiu. 

— Ce? 

— Cum te-ai întâlnit, mai exact, cu soţia mea? 

— Ţi-am spus, am dat peste ea. Nu vă urmăream, nici pe 
ea, nici pe tine. 

„Nu te flata singur”, aş vrea să adaug. 

— Asta ştiu. Dar când şi unde? 

Mă uit la el, nehotărâtă. 

— De ce contează? 

— Fă-mi pe plac, Louise. Vreau eu să ştiu. 

— Era dimineaţă. Tocmai îl lăsasem pe Adam la şcoală. 
Ea se întorcea după ce te condusese pe tine la clinică şi ne- 
am ciocnit, iar ea a căzut. 

Pare că s-a întâmplat ieri, şi totuşi într-un trecut foarte 


ă 
ă 


e 239 œ 


îndepărtat. Prea multe s-au întâmplat de atunci. Capul 
începe să-mi vuiască. Oricât de prinsă sunt în mrejele lor şi 
oricât aş vrea s-o ajut pe Adele, în momentul ăsta îmi 
doresc să nu-i fi cunoscut niciodată. 

David clatină din cap şi zâmbeşte strâmb. 

— Fireşte! 

— Ce e? 

Se uită la mine, drept la mine, însă faţa îi e în umbră, 
ochii îi sclipesc în lumina palidă şi cuvintele par să 
plutească în aer când răspunde: 

— Soţia mea nu mă conduce niciodată la clinică 
dimineaţa. 

— Nu te cred! Nu mai cred nimic din ce spui tu. 

Continuă să stea nemişcat, o siluetă întunecată, când 
închid uşa şi mă retrag în lumea mea mică, în spaţiul meu 
personal. Imi lipesc urechea de uşă, să văd dacă-i aud paşii 
pe cimentul de afară, dar în cap nu-mi răsună decât bătăile 
bubuitoare ale inimii. 

Oh, Doamne, oh, Doamne! Ce mă fac? Poate că Sophie 
are dreptate. Poate că ar trebui să nu mă mai amestec. Cât 
de rău vreau să-mi bat joc de propria viaţă? David m-ar 
putea face să par o nebună în faţa doctorului Sykes. În faţa 
oricui. Aş risca să nu-mi mai găsesc de lucru niciodată. 
Poate că aş ajunge la închisoare. Şi totul, doar din vina 
mea. Din cauza curiozităţii mele. Dacă n-aş fi fost curioasă 
în privinţa lui Adele, aş fi găsit o scuză şi nu m-aş fi dus la 
cafea cu ea în dimineaţa aceea. Şi cum adică, „nu mă 
conduce niciodată la clinică”? Trebuie să-l fi condus! Oare 
ce idei vrea să-mi vâre în cap? 

„Să nu ai încredere în el”, îmi spun. „Nu-l asculta! Ţine 
cont de ceea ce ştii deja. Ştii despre pastile. Ştii despre 
apelurile telefonice. Ştii despre problemele lui cu băutura, 
despre bani şi despre dosarul de la cabinet. Toate astea 
sunt lucruri concrete. lar el tocmai te-a ameninţat.” 

Adele nu mi-a răspuns la mesaj. Chiar dacă voi hotărî să 
nu mă mai amestec, ea tot trebuie să afle ce am găsit în 
cabinet. Trebuie să poată decide în cunoştinţă de cauză. O 
să mă duc mâine la ea şi apoi n-o să mă mai amestec. Am 


e 240 œ» 


mai spus asta şi înainte, dar acum chiar asta o să fac. Asta 
trebuie să fac. 

Capul îmi bubuie, aşa că mă aşez pe canapea şi mă 
reazem de spătar. Trebuie să mă calmez. Inspir pe nas şi 
expir pe gură, tot mai profund şi mai lent, forţându-mi 
muşchii încordaţi ai scalpului, feţei şi gâtului să se relaxeze. 
Imi golesc mintea de gânduri, imaginându-mi cum sunt 
disipate de adierea nopţii. Nu vreau să mă gândesc la ei. 
Nu vreau să mă gândesc la haosul pe care l-am creat. Nu 
vreau să mă gândesc la nimic. Vreau să mă eliberez de 
mine însămi, doar pentru un timp. 

Se întâmplă cu totul pe neaşteptate. Aproape între două 
respiraţii. 

Contururile argintii ale celei de-a doua uşi apar în 
întunericul din spatele pleoapelor, strălucind atât de 
puternic încât tresar şi apoi, înainte chiar să pot vedea 
suprafaţa scânteietoare a apei, trec prin ea şi... 

„„„plutesc deasupra mea. Dar nu se poate, fiindcă mă văd 
aşezată pe canapea, cu capul dat pe spate. Am ochii închişi 
şi gura întredeschisă. Alături, pe măsuţă, e paharul gol de 
vin. Nu-mi aduc aminte când l-am adus aici. Cum de mă pot 
vedea? Ce se întâmplă? Mă cuprinde panica şi simt cum 
ceva puternic mă trage undeva în centrul fiinţei mele - 
exact aşa cum s-a întâmplat în visul cu dormitorul lui Adam 
- şi o clipă mai târziu deschid ochii şi sunt iar pe canapea. 

Respirația mea e departe de a fi calmă acum. Sunt 
perfect trează şi conştientă. Ce naiba a fost asta? Mă uit la 
măsuţă şi văd paharul de vin acolo unde trebuie să-l fi pus, 
absentă, după plecarea lui David. Ce mama naibii s-a 
întâmplat adineaori? 


e 241 œ» 


41 


— ADELE — 


Urmăresc, aştept, învăţ, exersez. Zilele îmi sunt mai pline 
decât mi-au fost vreodată de când îmi pot aminti, iar asta 
îmi dă un sentiment minunat. Port pantofi cu toc când vine 
David acasă, unii care se asortează cu ţinuta. E drăguţ să 
mă îmbrac elegant şi să fiu frumoasă. Pielea dintre 
degetele de la piciorul drept îmi e iritată şi mă doare, dar 
usturimea de la fiecare pas merită, la fel cum merită şi 
senzaţia crescândă de mâncărime. Imi aminteşte că eu 
deţin controlul. Mă face să fiu stăpână pe mine. Oricum, am 
învăţat asta. Sunt gata pentru respectiva parte a planului şi 
mă bucur că acum pot să scap de Anthony şi de adoraţia 
lui. 

Lucrurile încep să se mişte mai repede. Louise e căţeluşul 
meu, a înşfăcat osul pe care i l-am întins şi ştiu că nu-i mai 
dă drumul. Sunt curioasă unde o să-l ducă şi cum va face 
mutările în jocul meu. Nu pot să controlez în totalitate cum 
se va comporta fiecare în circumstanţele date, dar asta 
face doar ca lucrurile să fie şi mai interesante. Am mizat pe 
caracterul lor, iar până acum, nici David şi nici Louise nu m- 
au dezamăgit. O fi el doctor de cap, însă eu ştiu ce-i mână 
pe oameni. Şi mă adaptez. 

In bucătărie miroase delicios când el intră şi se opreşte în 
uşă. Am pregătit paste carbonara şi o salată de rucola, pe 
care am de gând s-o mănânc chiar dacă el nu va vrea. 
Rămâne de partea cealaltă a pragului, rezemat de tocul 
uşii. Arată vraişte. Dacă situaţia asta mai continuă mult, n-o 
să-şi mai poată păstra reputaţia la clinică. 

— Incă mai joci rolul soţiei devotate, după cum văd. 

Zâmbeşte cu un umor perfid. Râde de mine - de hainele 
mele, de mâncarea pe care o gătesc, de tot efortul meu. 
Afişez un aer rănit. Chiar sunt rănită. Nici măcar nu se mai 
preface că mă iubeşte. 

— Ar trebui să mănânci ceva, îi spun. 


e 242 œ 


„În loc să-ţi bei toate caloriile.” 

— Ce vrei, Adele? Ce vrei, de fapt? Mă priveşte cu un 
dispreţ voalat. Pentru ce sunt toate astea? Închisoarea asta 
în care trăim. 

E beat, clar, şi pentru prima dată de mult timp văd la el o 
agresivitate reală, nedisimulată. 

— Vreau să fim împreună. 

Asta e adevărul. Adevărul meu etern. 

Se holbează la mine o lungă perioadă, încercând parcă 
să-şi dea seama ce-i în mintea mea, cine sunt eu cu 
adevărat şi ce nouă etichetă îmi poate aplica ca să 
înţeleagă ceva - schizofrenică, sociopată, obsesivă, nebună 
de legat - şi apoi umerii i se prăbuşesc din cauza efortului 
şi a lipsei vreunui răspuns. 

— Vreau să divorţăm, îmi spune. Vreau să se termine. 
Totul. 

Nu e nevoie de explicaţii suplimentare cu privire la ultima 
precizare. Ştim amândoi la ce s-a referit. Trecutul trebuie 
dezgropat şi aşezat apoi să se odihnească aşa cum se 
cuvine. Trecutul. Cadavrul. A mai zis asta şi înainte, dar de 
data aceasta nu sunt sigură că se va răzgândi atunci când 
se va trezi din beţie, indiferent ce-aş face eu. Indiferent că 
l-aş distruge dacă aş vorbi. 

— Cina va fi gata în zece minute, dacă vrei să te aranjezi 
puţin înainte. 

Asta e tot ce-i răspund. lar normalitatea mea îl 
dezorientează mai mult decât orice ameninţare verbală. 

— Ştiai cine e, nu-i aşa? 

Îi e silă de mine. Se vede asta şi îl preocupă mai mult 
decât să-şi plângă de milă. 

— Louise. Ştiai cine e atunci când ai întâlnit-o. 

Mă încrunt, nedumerită. 

— Asta ce mai e, David? De unde aş fi putut eu să ştiu că 
ţi-e pacientă? 

Minciuna lui, folosită împotrivă-i, din nou. 

— Tu ştii întotdeauna diverse lucruri. De unde? 

Are un ton amar, însă tot nevolnic. jalnic. Nu e deloc 
David al meu. 


e 243 + 


— Vorbeşti fără noimă, replic şi afişez o expresie de 
preocupare îngrijorată. Ai băut? Ar fi trebuit să mai reduci 
alcoolul. Aşa ai promis. 

— Continuă-ţi jocurile, Adele. Joacă-le mai departe. Eu 
am terminat. Deja nu-mi mai pasă. Şi n-am chef de nicio 
cină. 

Rosteşte ultimele cuvinte în timp ce urcă la etaj, iar eu 
mă întreb ce s-a întâmplat cu omul de care m-am 
îndrăgostit. Cât de adânc e ascuns în scuza asta jalnică de 
bărbat? Ştiu că s-a dus la ea. S-o avertizeze. Chiar o iubeşte 
- ceea ce, desigur, mă mulţumeşte într-un fel, dar în altul 
aş vrea să iau unul dintre cuţitele noastre Sabatier, să mă 
duc sus şi să-i scot din piept inima nerecunoscătoare. Imi 
înăbuş însă impulsul. N-aş putea niciodată să-i fac rău lui 
David, ştiu bine. Asta e crucea pe care trebuie s-o duc. 

Şi, oricum, Louise a perceput avertismentul ca pe o 
ameninţare, fiindcă e de partea mea. Ea vede adevărurile 
mele. Deocamdată, cel puţin. Încă nu i-am răspuns la 
mesaj, şi nici nu-i voi răspunde. Am nevoie să vină aici 
mâine. Să mă găsească. Asta e un alt lucru pe care trebuie 
să-l înțeleagă înainte să poată pune cap la cap toate 
piesele poveştii noastre dureroase. Arată, nu povesti - aşa 
se spune, nu? Şi exact asta fac eu. Ziua de mâine va fio 
nouă firimitură în şirul pe care îl aştern pentru ea. Păpuşica 
mea cu cheiţă, care se duce oriîncotro o îndrept. 

Doamne, cât o iubesc pe Louise! Aproape la fel de mult 
cât îl iubesc pe David. lar după ce-i voi împărtăşi toată 
povestea, pe el îl va urî. Şi nu pot să nu mă gândesc că el o 
merită. 


e 244 a 


42 


— LOUISE — 


Plouă torențial, o perdea de apă se prăvăleşte din cer şi 
norii întunecă orizontul când îl las pe Adam la afterschool. 
Perioada secetoasă s-a dus şi cu toate că nu e rece şi nu 
sunt rafale de vânt tomnatic care să spulbere picurii grei, 
am senzaţia că vara e pe ducă. Mai sunt doar câteva zile şi 
e septembrie. Adam mă sărută de rămas-bun şi fuge 
înăuntru - băieţelul meu prietenos şi încrezător, obişnuit 
deja cu programul ăsta. Nu i-am spus că nu mă mai duc la 
serviciu. l-am explicat că mi-am luat câteva zile libere ca să 
stau cu el şi că acum am revenit la normal. Dar nu înţelege 
el foarte bine cum stau lucrurile. Are şase ani, zilele sunt 
toate la fel pentru el, în curând îl va revedea pe tatăl lui, iar 
eu nu sunt încă pregătită pentru dezvăluiri de genul „Oh, 
mami nu s-a mai dus la muncă”. 

Mă opresc la Costa Coffee şi mă aşez pe bancheta de la 
fereastră, privind pe geamul aburit trecătorii care merg 
grăbiţi prin ploaie, cu capetele plecate, ciocnindu-se în 
umbrele ca antilopele în coarne. Cafeaua fierbinte îmi frige 
buzele şi mă uit nerăbdătoare la ceas până când consider 
că pot să mă duc în siguranţă. N-am idee dacă David e la 
cabinet ca de obicei. Am încercat să verific în agenda lui, 
dar parola mea de acces nu mai funcţionează. Probabil că 
ticălosul a anulat-o. Dar, oricum, mă duc la ei acasă. 
Trebuie s-o văd pe Adele; încă nu mi-a răspuns la mesaj şi 
asta mă îngrijorează. Dracu' să-l ia, dacă e acasă. Poate că 
o să-i povestesc lui Adele ce-am făcut amândoi. Poate că 
asta o va determina să ia măsurile care se impun. O s-o 
pierd şi pe ea, dar cel puţin va fi liberă. 

La zece, îmi fac curaj şi pornesc spre casă. Maşina ei e 
acolo, deci încă n-a plecat la sală - dacă se mai duce. Cu 
inima bubuindu-mi, apăs butonul soneriei. Aud clinchetul 
răsunând în celălalt capăt al casei, sonor şi conştiincios. 
Aştept şi mă uit prin ochiul de geam, sperând să zăresc o 

e 245 - 


umbră de mişcare, însă nimic nu se clinteşte. Apăs încă o 
dată, mai lung. Tot nimic. Unde o fi oare? Pe vremea asta 
nu poate să fie în grădină şi, oricum, ştiu că soneria se 
aude şi de acolo. Apăs butonul a treia oară, de data asta 
timp de aproape zece secunde. Cel puţin acum ştiu că 
David nu e acasă. Altfel, ar fi urlat deja la mine. 

Uşa rămâne închisă în faţa mea. Poate că s-a dus la 
cumpărături. Dar pe ploaia asta? Ar fi luat maşina şi s-ar fi 
dus la Sainsbury, dacă ar fi avut nevoie de ceva. Imi las 
umbrela lângă uşă şi cobor treptele spre fereastra largă, cu 
bovindou, îmi pun palmele deasupra ochilor şi mă uit 
înăuntru. E biroul lui David, aşa că nu mă aştept să văd 
mare lucru, dar o zăresc pe Adele aşezată într-un fotoliu, în 
colţul de lângă bibliotecă. Un braţ îi atârnă peste margine şi 
trupul îi stă pieziş, doar marginea ridicată a fotoliului de 
modă veche împiedicând-o să cadă. Bat cu palma în 
fereastră. 

— Adele! Eu sunt! Trezeşte-te! 

Nu se mişcă. Nici măcar nu tresare. Cum de nu mă aude? 
Bat mai tare şi o strig din nou, având grijă să nu mă vadă 
vreun vecin băgăcios, care să-i spună despre mine 
„doctorului acela drăguţ din casa de alături”. Tot degeaba. 
Probabil că a obligat-o să ia pastilele înainte să plece la 
clinică, altă explicaţie nu există. Poate că a luat prea multe. 
Poate că a suferit o reacţie adversă. Rahat, rahat, rahat! 

Mă uit din nou spre uşă. Părul mi s-a lipit de faţă şi picuri 
de apă îmi şiroiesc pe sub guler, dându-mi frisoane. Privirea 
îmi cade pe plantele mari în ghivece de la intrare. Cheile! 
Scormonesc în pământul ud până când le găsesc - o sclipire 
argintie la câteva degete adâncime. Broasca de jos e 
descuiată, deci cel puţin David n-a încuiat-o în casă, aşa 
cum am crezut la început. Pun cheia în yală, o răsucesc şi 
intru. 

Mă reped spre birou şi pantofii mei lasă urme ude pe 
pardoseala lor perfectă, dar nu-mi pasă. Nu mai are nicio 
importanţă dacă David îşi va da seama că am fost aici. Am 
terminat-o cu el. 

— Adele! şoptesc scuturând-o uşor de umăr. Adele, 


e 246 œ» 


trezeşte-te! Eu sunt. 

Capul îi cade în faţă şi pentru o clipă teribilă mă tem că e 
moartă, dar îi zăresc apoi pieptul ridicându-se abia sesizabil 
în ritmul respirației. Îi iau mâna şi degetele îi sunt reci. Oare 
de când zace aici? 

— Adele! strig mai tare. Trezeşte-te! 

Tot degeaba. Îi frec mâna ca să i-o încălzesc şi-mi spun 
că poate va trebui să-i dau palme peste faţă sau să iau o 
altă măsură drastică. Ar trebui cumva să chem o 
ambulanţă? Să încerc s-o fac să vomite? O scutur din nou, 
mult mai tare de data asta, şi preţ de câteva momente mă 
gândesc că nici asta nu va da rezultate, dar o văd 
ridicându-se în capul oaselor în fotoliu, cu mâinile încleştate 
pe braţele acestuia. Respiră zgomotos, de parcă s-ar îneca, 
şi deschide ochii. Efectul e atât de dramatic, încât fac brusc 
câţiva paşi înapoi. 

— La naiba, Adele! 

Se uită la mine de parcă aş fi o necunoscută şi apoi 
clipeşte. Spatele i se detensionează şi priveşte în jur, încă 
respirând sacadat. 

— Ce faci aici, Louise? 

— Am intrat cu cheia de rezervă. N-ai răspuns când am 
sunat la sonerie şi am văzut pe fereastră că eşti aici. Te 
simţi bine? A 

— Eşti udă leoarcă, zice ea, încă dezorientată. lţi trebuie 
un prosop. 

— N-am nimic. Dar tu mă îngrijorezi. Câte pastile ai luat 
în dimineaţa asta? 

— Doar una. Eram... spune, dar se întrerupe şi se 
încruntă, adunându-şi gândurile. Mi-am zis să mai caut aici 
o dată, poate găsesc... nu ştiu... ceva. Orice. Dar m-am 
simţit foarte obosită şi m-am aşezat. 

— Am crezut că ai murit, îi spun şi izbucnesc în râs, ca o 
refulare. Oricum, dosarul tău nu este aici. 

Acum reuşeşte să se concentreze. 

— Poftim? 

— E în cabinetul lui. Am fost acolo şi m-am uitat. Dar în 
primul rând, adaug luând-o de mână şi ajutând-o să se 


e 247 œ» 


ridice, ai nevoie de o cafea. 

Stăm în bucătărie cu câte o cană în mână, în timp ce 
ploaia continuă să răpăie în ferestre, şi îi povestesc ce am 
găsit, vorbindu-i încet şi rar, ca să înţeleagă totul. 

— Chestia e, adaug după o pauză lungă, că notițele lui 
datează chiar şi de acum zece ani. Am crezut că poate 
intenţiona să te interneze într-o instituţie, ca să rămână el 
cu banii, dar asta ar fi o decizie mai recentă, nu-i aşa? Nu 
se poate să fi plănuit asta de atâta timp. Crezi că ar fi 
posibil? Nu mi se pare că are sens. 

Adele priveşte drept înainte, cu o expresie tristă. 

— Pentru mine are sens. E ca o poliţă de asigurare. 

— Ce vrei să spui? 

— Am avut nişte probleme cu ceva vreme în urmă, după 
ce părinţii mei... după ce am fost la Westlands, dar nu asta- 
i problema. Nu de asta are dosarul acela. Motivul e Rob. 

Mă încrunt, nedumerită. 

— Ce-i cu Rob? 

— E o asigurare pentru cazul că aş decide să-mi fac 
cunoscute îndoielile cu privire la ce s-a întâmplat cu el. Pe 
cine ar crede lumea? Pe medicul respectabil sau pe soţia lui 
nebună? 

— Nu pricep, rostesc derutată de această nouă 
întorsătură smintită a căsniciei lor. Ce s-a întâmplat cu 
Rob? 

— Ăsta e micul nostru secret nerostit. 

Oftează. 

Pare mică aşa cum stă pe fotoliu, împuţinată, cu umerii 
aduşi în faţă, de parcă ar încerca să se plieze pe ea însăşi şi 
să se facă nevăzută. Şi e mai slabă. Pe cale de dispariţie. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se ridică, iar eu o urmez pe scări, la etaj. 

Inima îmi bate nebuneşte. Voi afla în sfârşit ce se 
ascunde în miezul mariajului ăsta care m-a prins în iţele lui? 
Intrăm în dormitorul matrimonial, mare şi aerisit, cu tavanul 
înalt şi cu baia alăturată. Totul în el e elegant, de la patul 
pe cadru metalic, larg şi solid, un produs de lux, fără 
îndoială, nu unul de serie, până la cuvertura de bumbac 


e 248 œ» 


egiptean de un cafeniu intens care accentuează verdele 
măsliniu al pereţilor şi nuanţa patinată a parchetului. Pe un 
perete ornamental, în spatele unui scrin, trei dungi groase 
în diferite tonuri de verde urcă din podea până în plafon. Eu 
n-aş putea avea niciodată atâta stil. 

— Totul era în nuanţa florilor de magnolie, când ne-am 
mutat aici, îmi spune ea. Mă rog, un fel de alb-murdar. Am 
ales culorile astea pentru a-l pune la încercare. Sunt cele 
ale pădurii de pe proprietatea părinţilor mei. Unde n-am 
mai mers niciodată de când am stat eu acolo, după ce am 
ieşit de la Westlands. Şi de când a venit Rob să mă vadă. 

Işi trece degetele peste perete, de parcă ar simţi sub ele 
scoarţa unui copac, nu tencuiala rece. 

— El refuză să o vândă, cu toate că o ţinem degeaba, 
goală şi uitată, continuă încet, aproape ca pentru sine. Cred 
că ăsta-i unul dintre motivele pentru care nu vrea să-mi 
recedeze controlul asupra banilor. Ştie că eu aş vinde-o. lar 
ăsta ar fi un risc prea mare. 

— Ce s-a întâmplat cu Rob? o întreb cu inima bubuindu- 
mi în piept. 

lar ea se întoarce spre mine, superbă, cu ochii mari, şi 
răspunde ca şi când ar fi cel mai banal lucru din lume: 

— Cred că David l-a ucis. 

Faptul că aud cuvintele pronunţate cu glas tare, 
nemaifiind doar o vagă bănuială în mintea mea, mă 
zdruncină. David... un ucigaş? E posibil aşa ceva? Fac un 
pas înapoi, dau peste pat şi mă aşez. 

„Cred că David l-a ucis.” Am aceeaşi senzaţie pe care am 
avut-o când lan mi-a spus că Lisa e însărcinată, numai că 
totul e amplificat acum. 

— Rob a venit să stea la mine, povesteşte Adele. Era 
foarte nefericit cu sora lui nesuferită şi mi-a trimis un 
mesaj, iar eu am insistat să vină la Perth. Prezenţa lui la 
Westlands mi-a făcut foarte bine. M-a readus la viaţă. Şi am 
vrut să-l ajut la rândul meu. Poate să-i dau nişte bani ca să 
se stabilească undeva departe de locul ăla oribil în care 
stătea. Mă simţeam bine avându-l în preajmă. Aşa era el. 
Ştia să te facă să te simţi bine. Să simţi că eşti special. l-am 


e 249 œ 


sugerat lui David că după ce ne vom căsători, Rob ar putea 
locui la noi o vreme. Doar până avea să se aranjeze 
undeva. Lui nu i-a plăcut ideea. Era gelos pe Rob. David a 
avut întotdeauna grijă de mine, dar la Westlands, Rob a 
preluat acest rol. Şi suspecta că între noi e mai mult decât 
o simplă prietenie, deşi eu îi tot spuneam că nu era aşa. Il 
iubeam pe Rob, dar nu aşa. Eram ca nişte fraţi. 

li sorb fiecare cuvânt deopotrivă cu anticipare şi teamă. 

— Ce s-a întâmplat? 

Gura mi-e uscată iască şi rostesc cuvintele cu greu. 

— David a venit într-un weekend, când era şi Rob acolo. 
Mi-am zis că, după ce se vor cunoaşte, se vor înţelege bine. 
Am crezut că, pentru simplul motiv că eu îi iubeam pe 
amândoi, se vor îndrăgi şi ei unul pe celălalt, cu toate că 
erau firi foarte diferite. Acum îmi dau seama cât de naivă 
am fost. Rob era hotărât să facă un efort - s-a purtat cât a 
putut el de bine -, dar David a fost rece. Sâmbătă a părut 
că se mai dezgheaţă puţin, aşa că Rob mi-a zis să mă duc 
să mă culc şi să-i las să se descurce împreună. Credea că le 
va prinde bine să petreacă un timp doar ei doi, ca între 
bărbaţi. 

Adele îşi întoarce privirea spre pereţii zugrăviți în culorile 
pădurii, de parcă povestea trecutului ar fi fost scrisă pe ei. 

— Când m-am trezit, Rob dispăruse. David a zis că s-a 
hotărât să plece şi iniţial am crezut că i-a dat bani ca să se 
facă nevăzut. Dar asta n-avea nicio logică. Eu îi oferisem 
deja bani lui Rob, iar el n-ar fi acceptat mită ca să renunţe 
la prietenia cu mine. Nu-i stătea în fire. Ar fi râs de idee, pur 
şi simplu. Uneori, când revăd scenele în minte, mă întreb 
dacă nu cumva a decis să discute deschis cu David despre 
banii mei. Poate i-a spus că trebuia să-mi recedeze 
controlul asupra lor. Mie mi-a spus că nu va aborda 
subiectul, dar cine ştie? Poate că a făcut-o. Poate că asta l- 
a împins pe David dincolo de limită, într-una dintre crizele 
lui teribile de furie. Poate că s-au bătut şi lucrurile au 
scăpat de sub control. Singurul lucru de care sunt sigură 
însă e faptul că Rob n-ar fi plecat niciodată fără să-şi ia 
rămas-bun. 


e 250 œ» 


— Eşti sigură? o întreb în încercarea de a găsi o 
explicaţie raţională care să nu includă o crimă comisă de 
fostul meu iubit însurat, care şi-ar fi ucis un rival. Poate că 
s-au certat ori s-au bătut, iar Rob a considerat că e mai 
bine să plece. E posibil, nu-i aşa? 

Ea clatină din cap. 

— Rob îşi ascunsese caietul şi provizia de droguri în 
hambar. Eu le-am găsit abia după nuntă, însă ştiu că el n-ar 
fi plecat fără ele. Mai ales dacă era furios. Ar fi vrut să 
prizeze ceva. 

— Şi ai discutat cu David despre asta? L-ai întrebat? 

— Nu. Ne-am căsătorit foarte repede, cred că la o lună 
sau cam aşa ceva după ce l-am văzut ultima dată pe Rob, 
iar David deja se schimbase. Era mai rezervat. Mai rece faţă 
de mine. Şi pe urmă am aflat că sunt însărcinată. Ochii i se 
umplu de lacrimi, iar eu încerc să asimilez întreaga 
grozăvie. Eram fericită! Atât de fericită! Dar David m-a 
obligat să fac avort. A zis că nu putea fi sigur că e copilul 
lui. După asta am avut o mică depresie - cred că n-am 
putut face faţă temerilor cu privire la Rob şi încă nu-mi 
revenisem după moartea părinţilor mei, iar pe urmă avortul 
a fost deja prea mult. Ne-am mutat în Anglia şi cu asta s-a 
terminat totul. David s-a îmbunat şi a avut grijă de mine, 
dar a refuzat să vândă proprietatea. 

— Crezi că Rob este însă acolo, nu-i aşa? o întreb 
pierdută în trecutul lor şi îngrozită de prezentul nostru. 
Undeva pe proprietate? 

Rămâne câteva clipe nemişcată şi apoi încuviinţează 
încet. 

— Rob n-ar fi plecat aşa, fără să-mi spună nimic. 
Niciodată. Numai pe mine mă mai avea. M-ar fi contactat 
până la urmă. Dacă ar mai fi în viaţă. 

Se aşază pe pat, lângă mine, şi mult timp niciuna din noi 
nu mai spune nimic. 


e 251 œ» 


43 


— ADELE — 


Insistă să mai stea o vreme şi, evident, să mai vorbim. E 
zdruncinată. Îmi dau seama de asta, dar gândurile îi roiesc 
în cap. În mintea aceea curioasă a ei. Tic, tic, tic. Rotiţele se 
învârtesc tot timpul. Când mă întreabă de ce nu l-am căutat 
pe Rob până acum, ridic din umeri neputincioasă şi-i 
răspund că nu vreau să ştiu. L-am iubit pe David şi m-am 
măritat cu el. Eram tânără. El era plasa mea de siguranţă. 
Sunt impresionată de faptul că nu mă ia la palme zicându- 
mi să mă adun şi să înfrunt realitatea. Eu aş fi tentată s-o 
fac în locul ei, dacă mi-aş auzi turuiala alambicată. Îi spun 
că sunt obosită şi nu vreau să mai vorbesc despre asta şi 
atunci văd mila din privirea ei. Tace. 

Nu-mi trebuie mult ca s-o conving să plece. Menţionez în 
treacăt că urmează să mă sune David şi că pe urmă o să 
vreau să mă culc puţin, iar ea încuviinţează din cap şi mă 
îmbrăţişează, strângându-mă atât de tare în braţele acelea 
ale ei mai suple şi mai tonifiate, dar îmi pot da seama că se 
gândeşte ce să facă mai departe. Cum poate să mă ajute, 
sau să se ajute pe ea însăşi, sau mai ştiu eu ce. Cui îi pasă, 
atâta timp cât rezultatul e acelaşi?! 

David nu sună la ora stabilită; un alt indiciu că a vorbit 
serios seara trecută. Se spală pe mâini de mine. Poate chiar 
mă provoacă să-mi pun în practică ameninţarea. Bietul 
băieţel! E la capătul puterilor. 

Îmi fac un ceai de mentă şi urc la etaj, unde mă întind pe 
cuvertura răcoroasă şi privesc în tavan. Sunt remarcabil de 
calmă, dată fiind situaţia. Mai sunt încă unele lucruri incerte 
şi mă bazez în întregime pe Louise, să găsească şi să 
asambleze piesele puzzle-ului pe care i l-am aşternut în 
faţă. Trebuie ca la momentul potrivit să înţeleagă întreaga 
semnificaţie a discuţiei din dimineaţa asta. Dacă nu, va 
trebui să găsesc o altă modalitate de a i-o arăta. Dar... 
viaţa e mai plăcută atunci când e interesantă. Sunt destul 


e 252 œ» 


de mulţumită. 

Nu e niciodată suficient să spui un lucru. Eu i-am spus lui 
Louise ce cred că a făcut David cu ani în urmă, dar 
cuvintele nu au de fapt nicio greutate. Sunete emise în aer, 
fără soliditate. Cuvintele scrise sunt, poate mai concrete, 
însă nici în cazul lor oamenii nu au încredere unii în alţii 
suficient ca să nu rămână cu îndoieli. În realitate, nimeni nu 
are o părere foarte bună despre ceilalţi. 

Ca să te convingi de adevărul unui lucru, trebuie să 
trăieşti pe pielea ta lucrul respectiv. Trebuie să te alegi cu 
mâinile murdare şi cu noroi sub unghii. Trebuie să sapi 
după adevăr. După unul ca acela dintre mine şi David, în 
orice caz. Un adevăr ca ăsta nu poate fi înţeles doar fiind 
spus. Trebuie s-o trec pe Louise prin foc înainte să poată 
ajunge la celălalt capăt curată, pură şi încrezătoare. Pentru 
ca David să fie în sfârşit liber şi neîmpovărat, e necesar ca 
ea să poarte mai întâi povara. Adevărul trebuie să devină a/ 
ei. Şi ea trebuie să i-l servească lui. 

lar apoi să-l lase să-şi facă efectul asupra lor. 


e 253 + 


44 


— LOUISE — 


...0 să aştept până când Ailsa o să adoarmă ori o să-şi 
piardă cunoştinţa de beată împreună cu Gary şontorogul şi 
pe urmă o să plec. Dracu' să-i ia şi pe ei, şi rahatul lor de 
apartament, şi viețile lor de rahat din cartierul ăsta de 
rahat. Pilton Scârt! De parcă cine ştie ce mare chestie ar fi. 
Poate că pentru ei chiar e. Dar pentru mine n-o să fie. Nu-i 
de mirare că am vrut s-o şterg de aici imediat ce m-am 
întors. Dar ce credeau ei, că după dezintoxicare şi toate 
celelalte, scârba de Westlands o să dea rezultate 
miraculoase? Sunt idioţi. Scârnăvii. Sunt toţi nişte scârnăvii 
şi le simt mizeria încercând să se lipească de mine. Nici n-o 
să le pese când o să plec. O să fie uşurați. Da’ o să fie 
uşurați şi de toți banii pe care o să-i găsesc în apartament, 
ha, ha! Am nevoie de ceva cu care să mă duc la Adele, iar 
azi a fost ziua de salariu. Pierderea lor, avantajul meu. 

Nici nu-mi vine să cred că mă duc atât de repede s-o văd. 
Parcă lumea asta cenuşie a prins din nou culoare. Abia m- 
am convins să-i scriu. Nu voiam să risc să-mi spună nu. Ce 
oribil m-aş fi simţit! Nu sunt obişnuit să-mi pese de cineva 
aşa şi să vreau ca persoana să mă placă. Nu sunt obişnuit 
să-mi pese de nimeni. Dacă n-aş fi avut uşa din vis şi dacă 
n-aş fi putut să văd aşa imaginea ei, cred că aş fi înnebunit 
până acum. Am râs şi am glumit când ne-am luat la 
revedere, dar ea şi-a dat seama că sufăr. Şi ea suferea, dar 
cu toate că a încercat să-mi ascundă asta, era 
nerăbdătoare să plece. Ea are o viaţă, are bani, îl are pe 
David. Eu am camera infectă a scârbei mele de surori care 
trebuie rezugrăvită. 

Dar acum sunt liber! O să fac autostopul sau o să sar în 
trenul de Perth, iar pe urmă a zis să iau un taxi şi o să-l 
plătească ea. l-a fost dor de mine, îmi dau seama. Asta mă 
bucură cel mai tare. O fac să râdă. Cu mine e altfel. Zice că 
o să-l cunosc pe David fiindcă vine uneori în weekend de la 


e 254 + 


universitate. Ea crede că o să ne-nțelegem, dar eu cred că 
singurul lucru pe care eu şi David plicticosul îl avem în 
comun e că niciunul din noi nu prea crede asta. N-o să-i 
placă să fiu prin preajmă. Mie nu mi-ar plăcea să-mi fiu prin 
preajmă. Da’ o să-ncerc, de dragul ei. Oricum, el n-o să fie 
acolo tot timpul. Pot să mă prefac din când în când vreo 
două zile că-l plac, dacă asta o bucură pe Adele. Poate că o 
să-ncerc să nici nu mă droghez cât e el acolo. N-o să las ca 
gândul la David să mă-ntristeze. Mâine o să fiu iar 
împreună cu Adele! Şterge-o de aici, viată veche, salutare 
viață nouă! Adele, Adele, Adele! Poarta către viitorul meu 
fericit. 


Aici se încheie caietul; paginile care urmau - cu ce-o fi 
scris Rob în ele - au fost rupte. David să le fi rupt? Erau în 
ele lucruri care l-ar fi putut incrimina? Mintea îmi lucrează 
cu asemenea frenezie, încât pielea capului mi s-a 
înfierbântat. E posibil ca David să-l fi ucis într-adevăr pe 
Rob? Poate că a fost un accident. Poate că s-au bătut şi 
lucrurile au scăpat de sub control, iar el s-a lovit la cap în 
cădere sau aşa ceva? 

Sau poate că Rob nu e mort. Poate că Adele îşi face griji 
degeaba, iar el pur şi simplu a plecat. Ea susţine că n-ar fi 
putut fi mituit, dar a furat banii surorii lui, aşa că... cine 
ştie? Din caiet reiese clar că era îndrăgostit de ea, dar 
provenea dintr-o familie săracă şi poate că promisiunea 
câtorva mii de lire câştigate uşor a fost prea tentantă 
pentru a o refuza. Dar dacă nu are nimic de ascuns acolo, 
de ce nu vrea David să vândă proprietatea? 

Întrebări, întrebări, întrebări. Am impresia că de când au 
intrat David şi Adele în viaţa mea, sunt asaltată de 
întrebări. Sunt ca buruienile în apă. Ori de câte ori cred că 
mă pot ridica la suprafaţă, alta se înfăşoară pe picioarele 
mele şi mă trage în adânc. 

Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu Rob. Trebuie să-l 
găsesc. Acum nu mai e vorba doar despre David şi Adele - 
trebuie să ştiu pentru mine. Nu pot să rămân pentru 
totdeauna cu incertitudinea asta în minte. Abia la cinci şi un 


< 255 + 


sfert mă duc să-l iau pe Adam, aşa că îmi fac o cafea tare - 
deşi sunt deja destul de agitată - şi îmi deschid laptopul. 
Azi oricine poate fi găsit. Dacă Rob era cu numai câteva 
luni mai mare decât Adele, înseamnă că ar trebui să aibă 
aproape treizeci de ani. Sigur că dacă e vreun drogat, ceva, 
există undeva date despre el. Deschid caietul la prima 
foaie, unde numele lui e scris întreg şi foarte clar, şi îl 
tastez în pagina Google: Robert Dominic Hoyle. 

Apare o listă de rezultate; diverse conturi pe Linkedin, 
câteva pe Facebook şi câteva articole din presă. Cu inima 
bătându-mi repede, le trec în revistă, dar niciunul nu se 
potriveşte. Respectivii sunt ori prea bătrâni, ori prea tineri, 
americani, iar la singurul a cărui fotografie de profil pe 
Facebook pare să sugereze că ar avea vârsta lui zice că 
insul e din Bradford, plus că e şi o listă cu şcolile urmate, şi 
niciuna nu e în Scoţia. Încerc să caut numele adăugând 
„dispărut sau mort”, dar obţin aceleaşi rezultate. Tastez pe 
urmă „Robert Dominic Hoyle Edinburgh”, dar tot degeaba. 

Cafeaua s-a răcit neatinsă lângă mine; nici măcar nu mai 
trag din ţigara electronică. De ce nu apare nimic despre el? 
Nu se poate să nu aibă un laptop şi internet! Credeam că 
toată lumea are profil pe Facebook. Şi totuşi, din caiet nu 
reiese că ar fi avut prea mulţi prieteni sau că şi-ar fi dorit să 
aibă. Doar pe Adele şi, probabil, câţiva drogaţi. Poate că 
Facebook nu e genul lui. 

Poate că locuieşte undeva ilegal şi toţi banii lui se duc pe 
droguri. Nu mi se pare însă credibil. Dependenţii de droguri 
ştiu să se prefacă - toţi dependenţii sunt aşa, însăşi situaţia 
lor îi predispune la asta. Dacă Rob ar fi avut nevoie de bani, 
ar fi găsit o modalitate de a reintra în viaţa lui Adele şi de a 
obţine bani ori de la ea, ori de la David. Şi poate că a făcut- 
o. Poate că David încă îl mai plăteşte din când în când, fără 
să-i spună lui Adele. Dar de ce s-ar mai sinchisi? În plus, 
asta n-ar răspunde la întrebarea de bază: de ce n-a vândut 
proprietatea? Sau de ce n-a închiriat-o? De ce continuă să 
stea pustie, când ar putea să le aducă bani? 

Mă uit la ecran, sperând să-mi apară din senin un 
răspuns, apoi încerc o altă abordare. Sora lui Rob, Ailsa. 


e 256 - 


Tastez numele ei şi încep să trec în revistă articolele. La fel 
ca în cazul lui, există mai multe persoane cu acelaşi nume 
în lumea întreagă, însă dintr-un registru electoral obţin o 
listă cu şapte Ailsa, dintre care una singură locuieşte în 
Edinburgh. 

Bingo! 

Nu pot obţine adresa de pe site-ul respectiv fără să 
plătesc, ceea ce sunt dispusă să fac dacă e cazul - ducă-se 
naibii şomajul! -, dar pe pagina următoare găsesc un mic 
articol despre un oarecare Festival de Artă din Lothian. In el 
sunt menționate câteva magazine înfiinţate prin 
intermediul unor subvenţii, care expun la festival. Unul 
dintre ele se numeşte Candlewick şi numele proprietarei e 
specificat: Ailsa Hoyle. Candlewick are site şi pagină pe 
Facebook. Am găsit-o. Mă uit la numărul de telefon care 
aproape că pâlpâie pe ecran. Trebuie să sun. Dar ce să 
spun? Cum să încep discuţia fără să par o dezaxată? 
Trebuie să mint, ştiu asta, dar ce minciună să zic? 

Mă uit la caiet şi îmi vine ideea. Westlands. Aşa o s-o 
întreb. Folosesc telefonul fix ca să blochez serviciul de 
identitate a apelantului, dar tot mă plimb câteva minute 
prin cameră, agitată şi trăgând din ţigara electronică, 
înainte să formez numărul. „Bun”, îmi spun în cele din 
urmă, simțind cum tot corpul îmi freamătă. „Fă-o şi gata! 
Sună! Poate că nici măcar nu e la magazin.” 

Dar este. Inima îmi bate parcă în gât când vânzătoarea o 
cheamă la telefon. 

— Ailsa sunt, cu ce vă pot ajuta? 

Vorbeşte cu un accent puternic. Imi pot imagina vocea ei, 
dezbărată de politeţea de clasă mijlocie afişată la telefon, 
zbierând la Rob. 

— Bună ziua, încep adoptând un ton mai grav, fără 
inflexiuni, aşa cum fac când preiau apeluri la clinică. Regret 
că vă deranjez la serviciu, dar mă întrebam dacă vă pot 
reţine câteva momente. Scriu un articol despre eficienţa 
Clinicii Westlands - îmi dau seama brusc că habar nu am 
unde se află clinica şi nici numele vreunuia dintre medici şi 
că sunt total nepregătită să duc minciuna asta mai departe 


e 257 œ» 


dacă femeia începe să-mi pună întrebări - şi cred că fratele 
dumneavoastră a fost internat acolo o perioadă. Robert 
Dominic Hoyle. Am încercat să-l contactez, dar numele lui 
nu apare în niciun document. Mă întrebam dacă aveţi un 
număr de telefon la care să pot lua legătura cu el sau dacă 
i-l puteţi transmite pe al meu. 

— Westlands? râde ea scurt. Da, îmi amintesc. O pierdere 
de vreme completă. Robbie s-a reapucat de droguri la 
numai câteva zile după ce a ieşit de acolo. Pe urmă mi-a 
furat banii din geantă şi s-a cărat. Scuze pentru limbaj. Dar 
mă tem că nu pot să vă ajut, adaugă ea după o pauză, 
pierdută poate în amintiri. De atunci nu mai ştiu nimic 
despre el. O fi mort sau pe aproape, într-un şanţ undeva. 

— Imi pare rău să aud acest lucru. 

— Să nu vă fie. S-a întâmplat cu mult timp în urmă. lar el 
nu era decât un rahat cu ochi, atâta tot. Nu toţi pot fi 
vindecaţi. 

li cer scuze fiindcă am deranjat-o şi murmur o formulă 
politicoasă de la revedere, dar ea a închis deja. Îmi arunc 
cafeaua rece şi-mi fac alta, doar aşa, ca să nu stau degeaba 
în timp ce procesez informaţiile. De fapt, e posibil. Se poate 
ca tot ce bănuieşte Adele să fie adevărat. Acum încep să-mi 
dau seama de asta. In ciuda tuturor nedumeririlor mele, 
undeva în sinea mea eram destul de sigură că Rob e încă în 
viaţă. La urma urmelor, în viaţa reală nu se întâmplă lucruri 
din astea - crime, cadavre ascunse... Doar la ştiri şi în filme 
sau cărţi. Nu şi în viaţa mea banală şi plicticoasă. Dau 
uitării cafeaua şi găsesc în fundul dulapului o sticlă de gin 
uitată, rămasă de la Crăciun. Apă tonică nu am, dar pun în 
el o doză considerabilă de cola dietetică şi trag o înghiţitură 
zdravănă ca să mă liniştesc înainte să iau un creion şi 
câteva coli de desen de la Adam. 

David - vrea banii sau să se protejeze de Adele? Ori 
ambele? 

Rob - dispărut. E încă pe proprietate, undeva? Ce s-a 
întâmplat cu paginile rupte din caiet? Dovezile unei lupte? l- 
au fost oferiţi bani? 

Caietul îmi aminteşte de una dintre suspiciunile lui Rob, 


< 258 œ» 


pe care o adaug la listă: 

Părinții lui Adele. A fost într-adevăr un accident? Cine a 
avut cel mai mult de câştigat? DAVID. 

Părinţii lui Adele. Sigur, cum de nu m-am gândit la asta 
mai devreme? Trebuie să existe ceva informaţii pe internet. 
Incendiul trebuie să fi apărut la ştiri. Mă uit la ceas - e cinci 
fără un sfert. Trebuie să mă duc să-l iau pe Adam, ceea ce 
aproape că mă face să urlu de frustrare, după care încep să 
mă detest. Cât de mult mi l-am dorit înapoi când era în 
Franţa, iar acum îl las la afterschool chiar şi când nu e cazul 
şi mi-e ciudă fiindcă mă împiedică să... Să ce? Să cercetez o 
crimă? Îmi vine să râd în gura mare când îmi dau seama cât 
de absurd sună asta chiar şi pentru mine. Fiindcă de fapt 
asta fac. Încerc să pun cap la cap iţele unei crime. 

Trebuie să ies şi să cumpăr o sticlă de vin. 

e 

— Dar nu vreau să merg deja la culcare! 

Îmi iubesc băieţelul, dar nu pot să sufăr când se 
smiorcăie, iar de când s-a întors din Franţa, e chiar mai 
sclifosit decât înainte. 

— Nu mi-e somn! protestează el. 

— E ora de culcare şi cu asta, basta! Hai, puneţi 
pijamaua! 

— Incă un joc! 

— Adam, am spus „acum”! 

Pleacă spre dormitorul lui pufnind şi bombănind şi 
văicărindu-se, dar îmi vede expresia şi ştie că nu mai e loc 
de discuţie. Am făcut împreună tema pe cartea de colorat, 
şi-a băut ceaiul, s-a distrat cu câteva joculeţe, iar acum 
abia dacă mai am răbdare să-l trimit să se culce ca să pot 
să mă întorc la computer şi la internet, în căutare de 
comori. Nu pot s-o fac cât timp e el treaz - s-ar uita peste 
umărul meu tot timpul şi m-ar bombarda cu întrebări. 

— Şi nu uita să te speli pe dinţi! strig în urma lui. 

O secundă mai târziu aud trântindu-se uşa de la baie. 

Deci, aşa vor fi anii adolescenţei. Plini de bosumflări, 
nervi şi porniri rebele, dar presăraţi cu momente mărunte 
de bucurie care vor face ca totul să merite. Gândul mă 


e 259 + 


întristează, aşa că mă ridic şi mă duc la el să citim 
împreună, să glumim şi să-l înveselesc. Internetul mai 
poate aştepta încă zece minute. 

La şapte şi jumătate doarme deja, iar eu sunt din nou în 
faţa laptopului, cu un pahar mare de vin alb alături. 

Căutarea se dovedeşte a fi uşoară. Ştiu numele de fată al 
lui Adele din caietul lui Rob, iar când tastez „incendiu 
Rutherford-Campbell”, îmi apar o sumedenie de informaţii, 
în majoritate articole din ziare locale şi naţionale. Pagini 
întregi. Ţinând seama de aşa o abundentă, nu pricep cum 
de n-am căutat toate astea mai înainte, atunci când mi-a 
povestit ea prima dată. Şi când mi-a dat caietul. 

La început, atenţia mi-e complet distrasă de fotografii. E 
greu să nu mă las captivată pe măsură ce accesez articol 
după articol, lăsând vreo cincisprezece ferestre deschise pe 
ecran. Găsesc două fotografii ale proprietăţii, făcute din 
aer, înainte şi după incendiu, şi-mi dau seama că Adele n-a 
glumit când a spus că a fost foarte întins. In a doua 
fotografie se vede cum o parte a clădirii e înnegrită, 
carbonizată, dar cea care a rămas întreagă e mare cât trei 
sau poate chiar patru case normale la un loc. Construită din 
piatră deschisă la culoare, pare să fie veche de două sute 
de ani sau mai bine. Ridicată pe vremea marilor conace. In 
jurul ei se întind păduri şi câmpuri care izolează clădirea de 
privirile prea curioase. Incerc să mi-o imaginez acum. Oare 
mai îngrijeşte cineva terenul? Sau e năpădit de vegetaţie şi 
părăsit? 

E şi o fotografie a părinţilor lui Adele, şi, văzând-o pe 
mama ei, e ca şi cum m-aş uita la o reflexie a chipului ei în 
oglinda tremurândă a unei ape. Foarte asemănătoare şi 
totuşi puţin diferite. Adele e mai frumoasă, cu trăsături mai 
simetrice, însă mama ei avea acelaşi păr închis la culoare şi 
piele măslinie. Tatăl ei, fost bancher de investiţii cu o avere 
personală de câteva milioane şi un portofoliu important de 
investiţii, din câte scrie în articolele astea, are un aer serios 
şi sobru într-o fotografie - fără îndoială de pe vremea când 
lucra în City -, dar în alta zâmbeşte privind drept în 
obiectiv, într-o vestă sport şi cu cizme de drumeţie. Tenul îi 


e 260 » 


e rumen de la timpul petrecut în aer liber ori poate de la 
prea multă mâncare şi vin bun, şi pare fericit. 

Sunt şi fotografii ale lui Adele - tragica fiică superbă 
rămasă în urma lor. Un chip puţin mai plin decât cel de azi, 
cu strălucirea palidă a tinereţii, dar tot Adele pe care o ştiu 
eu. Moştenitoarea, aşa cum o numeşte un ziar. Câţi bani 
are de fapt? O avere întreagă, se pare. Intr-o fotografie cu 
ei trei la un Crăciun, ochii îi strălucesc, râzând lipsită de 
griji. 

În alta, tremurată şi făcută de la distanţă, în stilul celor 
surprinse de ziariştii de la tabloide, stă cu capul aplecat, cu 
o mână acoperindu-i jumătate din faţă, şi e mai slabă, cu 
blugii atârnându-i pe şolduri în timp ce păşeşte printre 
ruinele casei. Plângând. Alături de ea e un bărbat care îşi 
ţine o palmă pe spatele ei, cu faţa întoarsă aproape 
complet spre obiectivul camerei foto, de parcă ar fi simţit 
într-un fel că îi pândeşte. Celălalt braţ îi e bandajat şi prins 
într-o eşarfă. David. Deşi neclar, sigur e chipul lui. Are un 
aer precaut, protector şi obosit. Amândoi par foarte tineri. 
Sunt ei, şi totuşi nu. Mă uit îndelung la fotografia asta, apoi 
mă pierd în sumedenia de articole care abordează povestea 
din unghiuri diferite. 

Scrie despre petrecerile părinţilor ei, despre averea lor, 
despre faptul că s-au mutat din Londra imediat ce li s-a 
născut fiica. Tot soiul de bârfe ale vecinilor care afişează o 
durere şocată, dar nu-şi pot stăpâni criticile şi clevetelile. 
După toate aparențele, Adele fusese un copil singuratic. 
Părinţii nu aveau prea mult timp pentru ea. Multe articole 
redau pe larg povestea de dragoste dintre fiica splendidă şi 
băiatul sărac de la ţară, şi cum a salvat-o el din foc. Intr-un 
loc sunt menţionate câteva surse care au declarat că Adele 
făcuse psihoterapie în copilărie. 

Pe urmă însă găsesc ceva ce-mi retează pe loc nostalgia 
pentru povestea lor din care eu nu fac parte, pentru 
dragostea evidentă pe care i-o purta David la vremea 
aceea şi pentru relaţia lor atât de complexă şi de strânsă, în 
moduri care fac ca implicarea mea între ei să pară doar o 
pânză fină de păianjen. Patru cuvinte care mi se întipăresc 


e 261 œ» 


în creier. Îmi calcă în picioare sentimentalismul. Şi-mi 
amintesc de ce m-am înhămat la asta. 

Suspiciuni de incendiere intenționată. 

Acolo, în articolele de după, odată ce setea de 
senzaţional a tabloidelor a fost ostoită, cuvintele se 
strecoară insidioase. Într-o fotografie, un agent de poliţie, 
pe nume Angus Wignall, studiază daunele făcute de foc. Un 
tip solid, pe la treizeci şi ceva de ani. Un comentariu despre 
cât de repede s-a extins focul. O menționare în treacăt a 
canistrelor cu benzină din hambar, pentru ATV-uri. Ipoteza 
incendierii intenţionate nu poate fi exclusă. 


Inspectorul de poliție Angus Wignall a fost văzut părăsind 
Spitalul Regal din Perth, unde este internat David Martin 
pentru arsuri de gradul trei la braț. Sursele noastre afirmă 
că inspectorul, însoțit de un sergent, a petrecut două ore 
stând de vorbă cu studentul care a fost aclamat ca un erou 
după ce şi-a salvat iubita, pe Adele Rutherford-Campbell, 
de şaptesprezece ani, din incendiul în care au murit ambii 
ei părinţi. Inspectorul Wignall a refuzat să facă vreun 
comentariu despre scopul vizitei sale, spunând doar că face 
parte din cursul anchetei. 


Trec în revistă toate relatările, parcurgând articolele în 
grabă ca să aflu cât mai multe. Sunt aluzii la un 
administrator nemulţumit al proprietăţii şi o ştire ulterioară 
despre problemele financiare ale tatălui lui David. Discuţii 
despre faptul că părinţii lui Adele nu erau de acord cu 
relaţia lor. Nimic nu are aerul unor acuzaţii directe, dar se 
simte treptat o schimbare de ton de la modul în care e 
perceput David, întâi ca erou şi apoi, treptat, ca a/tceva. 

Şi mai încolo, pe pagina a treia cu link-uri, unde motorul 
de căutare te trimite deja spre alte articole, mai vagi şi mai 
îndepărtate de cuvintele cheie, găsesc unul despre nunta 
lor. O ceremonie restrânsă în satul Aberfeld. Aici nu sunt 
fotografii, iar mintea îmi zboară la suspiciunile lui Adele şi la 
faptul că între acele prime relatări şi cea de aici e posibil să 
se fi comis o crimă, şi un tânăr să-şi fi pierdut viaţa. Şi mă 


e 262 œ» 


gândesc că poate asta nu a fost totuşi prima crimă oribilă. 
Oare cât de mult şi-a dorit David să-şi schimbe viaţa de la 
cea de băiat sărac de fermier la una de medic bogat? 
Suficient cât să dea foc unei case în miez de noapte? 

Îmi beau vinul şi privesc în gol o vreme, lăsând 
informaţiile să se sedimenteze. Nu pot să mă duc la poliţie 
şi să vorbesc despre bănuielile mele legate de Rob - aş 
părea doar o fostă iubită lăsată cu buza umflată. Dar dacă 
ar exista cineva care ar avea deja unele suspiciuni cu 
privire la David - acest Angus Wignall, spre exemplu -, 
poate că ar acorda atenţie unei scrisori anonime şi s-ar 
duce măcar să cerceteze proprietatea. 

Îl caut pe Google şi aflu că e încă în Perthshire şi că a 
devenit între timp inspector-şef la poliţia din Perth. Imi 
notez adresa. Oare ar lua în serios o scrisoare anonimă? 
Bănuiesc că asta depinde de cât de bănuitor a fost cu 
privire la David atunci, demult. Dacă chiar a crezut că 
David a avut ceva de-a face cu incendierea, dar n-a putut 
dovedi, probabil că anonima i-ar stârni interesul. Oricum, e 
mai bine decât să stau fără să fac nimic. Şi să las toate 
întrebările acelea să mă macine la nesfârşit. 

Poate că în realitate nu există niciun cadavru. Poate că 
Ailsa are dreptate şi Rob e doar un drogat care-şi duce 
zilele pe undeva, neştiut. Poate că David e nevinovat - în 
privinţa asta, cel puţin. Dar aşa va putea fi totul adus la 
lumină, pentru ca îndoielile lui Adele să aibă un răspuns. 
Oare ar trebui să-i spun şi ei ce vreau să fac? Decid că nu. 
Sunt sigură că ar încerca să mă convingă să renunţ. Cu 
toate temerile şi îngrijorările ei, n-ar vrea să agite apele. E 
prea supusă în faţa lui David, şi e aşa de prea mult timp. Nu 
i-ar plăcea să-i fac publice suspiciunile. 

Şi, oricum, deja nu mai e vorba doar despre ei. Despre ei 
sau despre mine ori despre noi trei. Acum e vorba despre 
Rob. Despre dreptate pentru el. Deşi simt fiori când mă 
gândesc, voi scrie scrisoarea şi o voi trimite înainte să apuc 
să mă răzgândesc. Nu se mai poate aşa. Şi trec la fapte. 


e 263 + 


45 
ATUNCI 


E ca o căldură - ăsta e cel mai potrivit mod în care poate 
descrie senzaţia. Rob e aici, iar ea simte o căldură în inimă. 
Radiantă. E prietenul ei şi s-a întors la ea. Oricât de bine i- 
ar fi prins timpul petrecut singură - surprinzător de bine -, 
se bucură că Rob este aici. Casa pare din nou plină de 
viaţă. Rob nu are amintiri despre locul ăsta, aşa cum au ea 
şi David. Pe el nu-l apasă nimic, iar asta o ajută să se simtă 
eliberată. Nu e nevoie să fie tristă, cu Rob aici. 

El râde tot timpul în timp ce ea îi arată casa. Deja îi 
povestise că e aproape cât Westlands, dacă nu mai mare, 
dar se vede clar că el n-o crezuse, iar când încheie turul, 
după ce l-a condus peste tot, chiar şi ea zâmbeşte, 
conştientă cât de ridicol pare ca o singură familie să deţină 
un spaţiu atât de mare. Singurele momente de tăcere au 
fost cele în care i-a arătat camerele arse, în care muriseră 
părinţii ei. El privise totul cu ochii mari şi stătuseră amândoi 
câteva clipe fără să vorbească, până când el spusese: „Hai 
să ieşim dracului de-aici. Pute.” Pentru asta l-a iubit şi mai 
mult. Pentru că n-a simţit nevoia să-i analizeze 
sentimentele sau să se asigure că-i e bine. Rob o face să se 
simtă puternică, fiindcă o crede puternică. 

N-a adus mare lucru cu el - câteva haine, caietul, nişte 
bere şi o pungă cu droguri. Scot împreună o parte din iarbă, 
iar Adele îi cere să ascundă restul într-unul dintre hambare. 

— Mai vin diverşi oameni în casă, îi explică ea. O femeie 
face aprovizionarea şi curat de două ori pe săptămână. 
Uneori mă mai vizitează avocatul meu. Îşi face griji fiindcă 
sunt singură aici. Zice că după părerea lui asta e o terapie 
inadecvată. Şi că sunt prea tânără. 

Îşi dă ochii peste cap; a avut o viaţă foarte răsfăţată, în 
comparaţie cu a lui Rob. 

— Păi da, sigur! exclamă el. De parcă te-ai apuca să dai 
foc locului ăsta sau aşa ceva! 


e 264 + 


Ea face ochii mari, uluită de cuvintele lui, dar pe urmă 
izbucneşte în râs. 

— Doamne, ce măgar eşti! 

ŞI-I ia de braţ. 

— Sunt, dar te fac să râzi. Şi spune-mi sincer, continuă el 
după o pauză, de oamenii ăia ţi-e teamă că-mi vor găsi 
punga sau de nepreţuitul tău David? 

Ea rămâne tăcută câteva clipe, apoi oftează. 

— Da, poate că de David cel mai mult. Nu e împotriva 
drogurilor în sine, chiar nu e - insistă ea văzând expresia de 
cinică neîncredere din ochii lui -, dar mă îndoiesc că ar fi de 
părere că iarba îmi face bine acum. Ar crede că o folosesc 
ca pe o cârjă. 

— Trebuie să-ţi fie greu să şi respiri, cu atâţia oameni 
făcându-şi mereu griji pentru tine. Ei, dacă te-ar putea 
vedea ei aşa cum te văd eu! 

— Cum adică? 

— O pasăre Phoenix ridicându-se din propria cenuşă, 
normal. 

Îi place ideea. Îi place mult. Îi reaminteşte că lumea 
întreagă e a ei acum. Continuă să meargă braţ la braţ pe 
proprietate, spre puţul în care îşi pun dorinţe în gând, deşi 
ea nu e sigură că un puț secat mai poate îndeplini vreo 
dorinţă. 

Seara pun la cuptor pizza congelată şi beau berea ieftină 
şi tare pe care a adus-o Rob, apoi fumează iarbă în faţa 
focului aprins în şemineul din salon. Stau pe perne, pe 
podea, vorbesc şi râd despre orice şi despre nimic anume. 
Adele trage cu nesaţ din joint, încântată de senzaţia de 
toropeală veselă pe care i-o dă. l-a lipsit asta. Aşa cum i-a 
lipsit şi Rob. 

l-a văzut punga cu provizii şi ştie că a adus şi nişte 
heroină, dar el n-a pomenit despre asta, şi nici ea nu spune 
nimic. E treaba lui. N-ar vrea ca Rob să ia heroina, dar nici 
nu i-ar plăcea să se poarte ca unul dintre terapeuţii de la 
Westlands. Îşi doreşte ca el să fie fericit, şi dacă de asta e 
nevoie ca el să se simtă bine o vreme, n-o să-i pună bețe în 
roate. În mod evident, n-are o dependenţă totală. Dacă aşa 


e 265 - 


ar sta lucrurile, el ar fi o epavă, n-ar avea atâta energie şi, 
oricum, pe braţul lui nu se mai văd înţepături noi. Poate că 
uneori o prizează sau o ia altfel. Poate că a adus-o doar 
pentru eventualitatea că va avea o zi neagră. Şi totuşi, 
poate că s-a terminat deja cu zilele negre, pentru ei 
amândoi. 

Au fost deja pregătite două dormitoare de oaspeţi, însă 
ajung împreună în patul ei, doar în tricouri şi chiloţi, întinşi 
unul lângă altul şi holbându-se la tavan. Ea se întreabă 
dacă lui David i s-ar părea o trădare - faptul că are un alt 
bărbat în pat -, dar oricât de apropiaţi ar fi, nu există nimic 
sexual între ea şi Rob. E ceva mai pur. 

— Mă bucur mult că ai venit, îi spune ea. Mi-a fost dor de 
tine. 

— Eu mă bucur că m-ai primit. E atât de linişte aici! Şi 
atât de întuneric afară. Parcă am fi ultimii oameni de pe 
pământ. 

— Poate că suntem. Poate că a fost o apocalipsă. 

— Tot e bine dacă n-a fost una a zombilor, pufneşte el. 
Oamenii sunt suficient de plicticoşi chiar şi atunci când sunt 
vii. 

— Crezi că e ceva rău în faptul că nu mi-e prea dor de 
părinţi? 

Gândul ăsta o îngrijorează. Şi ceea ce sugerează el 
despre ea. Dacă nu cumva e ceva în neregulă. 

— Nu, răspunde el. In privinţa sentimentelor, nu există 
bine şi rău. Simţi ceea ce simţi şi gata. 

Ea reflectează la asta o vreme. Simţi ceea ce simţi şi 
gata. Spusele lui o mai liniştesc. 

— Tu ce vrei să faci cu viaţa ta? îl întreabă pe urmă. 

— Parc-ai fi unul dintre terapeuţii de la Westlands. 

— Nu, serios! 

Rob se pricepe să răspundă la o întrebare cu o glumă, 
dar de data asta ea ar vrea să treacă dincolo de ocolişurile 
lui. 

— Trebuie să vrei ceva! insistă Adele. 

— Habar n-am. Se holbează în tavan. Nu m-am gândit 
niciodată la asta. Nu provin totuşi dintr-o familie cu oameni 


e 266 » 


de carieră. La noi stilul era mai degrabă unul de genul „stai 
calm şi nu te strofoca”. Dar tu ce vrei? Altceva decât să te 
măriţi cu David plicticosul şi să faci câţiva David mai mici? 

Ea îl pălmuieşte uşor şi râde, dar în sinea ei se întreabă 
dacă ar fi ceva chiar atât de rău. Faptul că asta vrea. 
Întotdeauna, asta a vrut. 

— Ar trebui să stai la noi o vreme. Atât cât îţi va plăcea. 
Până ce-ţi vei da seama ce-ţi doreşti să faci. 

— E o idee drăguță, dar nu cred că David va vrea să mă 
ştie prin preajmă după ce vă veţi căsători. A 

— N-ar trebui să-l judeci înainte de a-l cunoaşte. Invaţă 
ca să devină medic. Asta face el, ajută oameni. 

— Hmmm! 

Vocile lor plutesc în întuneric lipsite parcă de trup, însă 
ea îi ia mâna şi i-o strânge. 

— În orice caz, acum sunt bogată şi am de gând să te 
ajut. 

— Nu-mi place să-ţi reamintesc, draga mea, dar dacă nu 
cumva a semnat că-ţi redă controlul asupra averii, el este 
de fapt cel bogat. 

— Ei, mai taci! 

Trebuie să rezolve chestia asta, dar nu-şi face griji pentru 
ea. David nu s-a pus pe cumpărat maşini scumpe sau pe 
trai luxos la universitate. Simplul gând la asta o face să 
râdă şi, dacă e să fie sinceră, probabil că el se pricepe mai 
bine decât ea să gestioneze averea ei - a /or. Toată viaţa a 
fost nevoit să fie atent cu banii, pe când ea n-a trebuit să 
se gândească o clipă la aşa ceva. 

O să discute cu el despre asta când va veni, peste două 
săptămâni. Mâine o să-i spună că Rob e aici. E sigură că nu 
se va supăra că nu respectă planul terapeutic aşa cum ar 
trebui şi, oricum, Rob e cea mai bună terapie pentru ea. 

— Te iubesc, Rob, îi şopteşte când peste flecăreala lor s-a 
aşternut liniştea. Eşti cel mai bun prieten al meu. 

— Şi eu te iubesc, Adele. Tragica mea Frumoasă 
Adormită devenită pasăre Phoenix. Chiar te iubesc. 


e 267 œ» 


46 


— ADELE — 


Zilele se scurg încet, fiecare dintre ele părând o 
săptămână, deşi au trecut abia patruzeci şi opt de ore de la 
marea mea revelaţie pentru Louise. Mă dor toate de la 
atâta stat nemişcată, dar altceva nu pot să fac, decât să 
privesc şi să aflu. Mă ascund la mine în cameră când vine 
David acasă, motivând că mă doare capul sau că sunt 
obosită, iar el abia dacă mormăie ceva, mulţumindu-se să 
dea din cap cu o uşurare abia disimulată. li las mâncare în 
frigider, din care uneori gustă, dar nu mănâncă, de parcă ar 
crede că e otrăvită sau, cine ştie cum, contaminată. Ar 
trebui să-mi pese mai mult de faptul că nu e dornic să-şi 
petreacă timpul cu mine, dar sunt atât de prinsă de viaţa 
lui Louise, încât, dacă ar face-o, mi-ar sta în cale. 

Aş vrea să lucreze până mai târziu - un lucru pe care 
niciodată nu mi l-am dorit. Dar aştept un moment anume. 
Momentul în care voi putea să răstorn complet situaţia. Şi 
nu-mi permit să-l ratez. 

Ce se va întâmpla dacă David va decide că are nevoie de 
atenţia mea exact în clipa în care eu va trebui să fiu aco/o? 
Vreau să ştiu când anume vor fi aruncate în aer toate 
piesele puzzle-ului. 

Încui pentru orice eventualitate uşa de la dormitor, dar el 
nu bate. Şi nici la ea nu s-a mai dus, ceea ce mă face să 
răsuflu mai uşurată. Am nevoie de ei despărțiți, şi mi-a 
reuşit. Mă îndoiesc că acum Louise l-ar mai primi în casă. 
Mai ales că a trimis scrisoarea aceea. Şi acum, după 
schimbul nostru clandestin de mesaje pe telefon ieri- 
noapte, mi-a umplut inima de bucurie, chiar dacă ea nu-şi 
dă seama. Ştiu că se simte vinovată pentru scrisoarea 
despre care nu are habar că eu ştiu că a trimis-o. Despre 
acuzaţiile ei la adresa lui David. Când i-am trimis SMS-ul în 
care îi scriam că el se poartă frumos cu mine şi că, poate, 
am exagerat eu şi că ar trebui să lăsăm baltă toată 


e 268 œ» 


povestea, a schimbat subiectul. Toţi oamenii schimbă 
subiectul atunci când se simt vinovaţi de ceva. Dar de data 
asta, noul subiect pe care l-a abordat a fost despre visele 
ei. Mi-a spus despre bizara uşă a doua şi despre cum s-a 
pomenit ea plutind deasupra propriului corp pentru o clipă, 
în camera de zi. Şi că nu dormea, ci că încercase să-şi 
potolească o durere de cap respirând adânc, şi pur şi 
simplu se întâmplase. 

Deşi fremătam de entuziasm, i-am spus că mie nu mi s-a 
întâmplat niciodată, dar că eu iau somnifere, aşa că pentru 
moment nici măcar de prima uşă nu trec. l-am povestit că 
îmi place să nu mai simt nimic. Acea senzaţie de neant. De 
non-existenţă. Am adăugat că uneori cred că aş vrea să nu 
mai fiu nimic. Mă întreb cum s-a simţit citind cuvintele 
astea. O aluzie la ceea ce e posibil să se întâmple. Cuvinte 
care o vor bântui după aceea. 

Pe urmă, când am menţionat iar numele lui David, a pus 
capăt dialogului nostru prin SMS-uri. Simte, bănuiesc, că m- 
a trădat de două ori. Ştie că biata Adele, fragila Adele, nu 
vrea ca secretele să-i fie cunoscute de toată lumea. Când 
David cel periculos e aici, în casă. Şi totuşi, îşi închipuie că 
e suficient de puternică pentru amândouă. Crede că ea ştie 
cel mai bine. Mă întreb dacă poliţia va veni înainte sau 
după ce suspiciunile prind contur - ori dacă va veni 
vreodată. Pe jumătate, aproape că mă aştept să aud 
oricând soneria de la uşă, deşi ştiu că poliţia nu va veni 
chiar imediat ce-şi va regrupa forţele, dacă va hotări să-i ia 
scrisoarea în considerare. Poate că nu-i vor da nicio atenţie. 
Poate că ar trebui să trimit şi eu o scrisoare. E un gând 
delicios de sinistru, dar deocamdată renunţ la idee. O să 
văd cum decurg lucrurile. 

Secrete, secrete, secrete. Oamenii sunt plini de secrete, 
dacă te uiţi la ei îndeaproape. Louise are şi ea câteva, 
scrisoarea asta fiind cel mai recent. Mă simt oarecum 
trădată fiindcă nu mi-a spus despre ea. Fiindcă n-a ţinut 
seama de sentimentele mele, deşi se presupune că mi- je 
cea mai bună prietenă. Îmi ţin însă nemulţumirea în frâu. 
definitiv, face exact ceea ce vreau. 


e 269 » 


Sentimentele mele chiar nu mai contează, aşa cum nu 
mai are importanţă să-mi păstrez silueta şi condiţia fizică. 
Fiindcă, la urma urmei, ce rost ar mai avea? În curând voi fi 
moartă. 


e 270 œ» 


47 


— LOUISE — 


Nu ştiu de ce mă simt atât de agitată; doar n-o să mă 
pomenesc cu poliţia la uşă, fluturându-mi scrisoarea în faţă 
şi cerându-mi să mă explic! Am luat chiar autobuzul până în 
Crouch End şi am pus-o la poştă acolo, deşi probabil că 
oficiul de sortare e acelaşi ca pentru zona asta. Am vrut să 
pun însă ceva distanţă între mine şi scrisoare. Când i-am 
dat drumul în cutia poştală, plicul era umed de la mâinile 
mele transpirate. 

Totuşi, mi-e rău întruna. Unde mai pui că aseară David 
mi-a trimis un mesaj. Zicea că vrea să ne întâlnim şi să 
vorbim. M-am uitat la cuvintele acelea cam o oră, cu capul 
pulsându-mi de durere, şi în final nu i-am răspuns. Cum 
adică să vorbim? Să mă amenințe încă o dată? Era beat, 
oricum; chiar şi autocorectorul se dăduse bătut în faţa 
unora dintre greşelile lui de ortografie. Sinceră să fiu, nu 
vreau să vorbesc cu niciunul dintre ei. Adele mi-a scris şi ea 
nişte aiureli, cum că David s-ar purta altfel şi că poate ea a 
exagerat totul. Pun pariu că-i pare rău că mi-a povestit 
despre Rob. Pe moment, întotdeauna e grozav să 
împărtăşeşti un secret, dar pe urmă totul devine o povară - 
senzaţia aceea iritantă că ai dezlănţuit ceva ce nu mai poţi 
opri şi că acum altcineva deţine puterea asupra viitorului 
tău. De asta am urât mereu secretele. E imposibil să le 
păstrezi pentru tine. Nu-mi place deloc că-i ştiu secretele lui 
Sophie; mi-e tot timpul teamă că într-o zi, cu prea mult vin 
la bord, o să-mi scape ceva de faţă cu Jay. Acum, sunt 
prinsă într-o plasă de secrete, iar pe ale lui Adele le-am luat 
asupra mea. O să se supere fiindcă am trimis scrisoarea 
aia, şi n-aş putea s-o învinovăţesc. Dar ce altceva puteam 
să fac? Până la urmă, am schimbat subiectul, trecând la 
vise. l-am spus cât de bizar a fost să simt că parcă mi-am 
ieşit din corp când am trecut de uşa a doua. Mi s-a părut un 
subiect mai inofensiv decât ciudăţenia lor de căsnicie şi 


e 271 œ» 


posibilitatea, foarte reală, ca David să fie un criminal. 

Capul încă mă supără, cu o durere surdă pe care n-o pot 
ignora, şi nici măcar ieşirea la aer, când m-am dus să-l iau 
pe Adam de la o petrecere aniversară organizată la centrul 
comunitar nu reuşeşte să-mi alunge starea de greață. Nici 
măcar nu pot să spun că am dormit. Mă întind în pat 
extenuată, dar de îndată ce sting lumina în cameră, cea din 
mintea mea se aprinde. Cred că aş fi preferat spaimele 
nocturne, în locul insomniei totale. Ca atunci când viaţa era 
mai simplă. Atunci, înainte de tipul de la bar. 

Adam e sătul de la atâtea sendvişuri şi dulciuri, aşa că 
punem bucata de tort împachetată în frigider pentru mai 
târziu, iar el dă fuga în camera lui să studieze conţinutul 
pungii cu daruri ridicol de scumpe. Nici măcar nu vreau să 
văd ce e înăuntru; în curând se apropie şi ziua lui de 
naştere, şi va fi rândul meu să cheltuiesc bani pe care nu 
mi-i permit pe nimicuri scumpe pentru copii care nu au 
nevoie de ele. Dar gândul e nedrept. Mă va ajuta şi lan. 
Când vine vorba despre Adam, e foarte generos, dar acum 
sunt obosită şi stresată şi vreau ca totul să se mai 
liniştească puţin. 

— Mă doare capul, îi spun când deschid uşa dormitorului 
lui. Mă duc să mă culc puţin. Te descurci singur? 

El zămbeşte şi încuviinţează, azi e din nou băieţelul meu 
perfect, şi îmi amintesc ce norocoasă sunt că îl am. 

— Să mă trezeşti dacă vrei ceva. 

Sunt sigură că n-o să pot dormi, dar nu-mi doresc decât 
să trag draperia, să stau întinsă în întuneric şi să-mi treacă 
durerea asta de cap. lau două pastile şi mă duc în camera 
mea, îmi pun cu încântare capul pe perna rece şi oftez din 
toţi rărunchii. O jumătate de oră de linişte e tot ce-mi 
trebuie. Durerea de cap e atât de puternică, încât nici nu 
pot gândi cum trebuie, şi mă concentrez asupra respirației. 
Inima şi capul îmi bubuie la unison, ca doi amanți 
înfierbântaţi. Incerc să-mi detensionez umerii, mâinile şi 
picioarele, aşa cum te învaţă în filmuleţele alea plictisitoare 
despre yoga. Dau afară tot aerul din piept şi-mi eliberez 
mintea tot mai mult la fiecare respiraţie. Durerea scade 


e 272 œ 


abia perceptibil pe măsură ce mă relaxez şi îmi simt braţele 
grele pe lângă corp, de parcă s-ar cufunda în patul de sub 
mine. Să evadez pentru un timp. De asta am nevoie. 

De data asta, abia dacă zăresc uşa, atât de repede 
apare. O străfulgerare argintie. Dâre de lumină şi apoi... 

„„„Mă uit în jos, la mine însămi. Gura mi-e întredeschisă. 
Ochii, închişi. Dacă încă respir adânc, nu se vede. Par 
moartă. Goală pe dinăuntru. 

Sunt goală pe dinăuntru. Gândul e ca o apă rece care 
curge acum prin mine - orice înseamnă acest mine. Eu sunt 
aici, sus. Ala e doar... un corp. O maşinărie. Maşinăria mea. 
Dar nu e nimeni la comenzi. Nu e nimeni acasă. 

Plutesc pentru o clipă, opunându-mă panicii de data 
trecută. Nu mă mai doare capul. Nu am nicio senzaţie - nici 
braţe, nici picioare, nici încordare, nici răsuflare. Poate că e 
doar un vis. Un alt fel de vis. Ceva este, în orice caz. Mă 
apropii de corpul meu şi simt imediat atracţia lui, aşa că mă 
forţez să mă opresc. Pot să mă duc înapoi în el dacă 
vreau... Dar oare chiar vreau? 

Pot să văd stratul de praf de pe marginea de sus a 
lustrei, uitat neşters, gros şi cenuşiu. Mă trag puţin înapoi, 
spre uşă, deşi mi-e groază să-mi pierd trupul din vedere, de 
parcă m-aş putea rătăci de el complet. In oglindă zăresc 
imaginea trupului meu, sinistru de imobil, însă eu nu am 
nicio reflexie. Eu şi contele Dracula! Ar trebui să fiu 
îngrozită, dar totul mi se pare atât de ireal, încât simt un 
straniu amuzament. 

lar acum, că frica dispare, am o altă senzaţie. De 
libertate. De eliberare. Sunt uşoară, lipsită de orice 
greutate. Aproape că mă duc în camera lui Adam, dar mă 
tem că, cine ştie cum, mă va vedea. Şi atunci, unde să mă 
duc? Cât de departe pot să mă duc? 

Alături. Apartamentul Laurei. Mă aştept oarecum să mă 
pomenesc acolo într-o fracțiune de secundă, ca un soi de 
zână care-şi flutură bagheta magică, şi totuşi nu se 
întâmplă nimic. Mă  concentrez mai intens. Simt 
apartamentul Laurei. În integralitatea lui. Televizorul 
supradimensionat care ocupă aproape un perete întreg. 


e 273 + 


Canapeaua oribilă din piele sintetică roz pe care ar trebui s- 
o detest, dar care mă face să zâmbesc. Covorul crem, aşa 
cum poţi să-ţi pui în casă doar dacă n-ai copii mici. 
Canapeaua şi covorul - schema ei de culori pastelate. Îmi 
pun în minte să mă duc acolo. Şi o clipă mai târziu, ca 
împinsă de o pală de vânt, sunt acolo. 

Laura stă pe canapea, în blugi şi cu un hanorac verde, şi 
se uită la televizor. Un episod în reluare din Prieteni; tăi. 
Rupe o tabletă de ciocolată cu fructe şi alune şi mănâncă o 
bucată. Are alături o cană de cafea, o cană cu floricele 
drăguţe. Aştept să mă observe, să se uite la mine şocată şi 
să mă întrebe cum naiba am intrat în casa ei, dar nu mă 
vede. Stau chiar în faţa ei, dar tot degeaba. Îmi vine să râd. 
Chestia asta e o nebunie. Poate că eu am înnebunit. Poate 
că David ar trebui să-mi dea mie unele dintre pastilele cu 
care o îndoapă pe Adele. 

David şi Adele. Bucătăria lor. Aş putea să mă duc atât de 
departe? Mă concentrez şi pentru o clipă, când îmi 
imaginez blatul din granit şi gresia scumpă, calendarul 
nefolosit agăţat discret pe perete dincolo de frigider, ca să 
nu tulbure liniile armonioase ale încăperii, simt ceva 
schimbându-se, adierea iscată ca să mă poarte acolo, dar 
nu se întâmplă nimic. 

În centrul acestui straniu eu invizibil pare să fie prins 
capătul unui elastic întins. Încerc din nou, dar nu pot să 
merg mai departe, ca şi când corpul meu mă trage înapoi. 
Mă deplasez mai precaut de data asta, în bucătăria Laurei, 
unde văd vasele nespălate pe blat - nu prea multe, dar 
suficiente ca să sugereze că are o zi de leneveală -, iar pe 
urmă trec prin uşă, pe culoarul dintre apartamentele 
noastre. Nu simt nicio schimbare de temperatură, deşi era 
rece afară când l-am luat pe Adam de la petrecere. 

„Nu simţi fiindcă de fapt nu eşti aici”, îmi spun. „Tocmai 
ai trecut printr-o uşă.” 

E o senzaţie extraordinară, ca şi când am lăsat în urmă 
toate grijile şi temerile, şi sunt complet liberă. Fără 
hormoni, fără oboseală, fără chimicale care să-mi regleze 
starea de spirit; doar eu - ce-o mai fi însemnând şi asta. 


e 274 + 


Încerc încă o dată să mă duc la Adele acasă şi să mă 
asigur că e bine, şi cu toate că acum ajung până la capătul 
culoarului, mai departe nu pot merge. Simt elasticul întins 
până la limita de rupere, trăgându-mă încet înapoi, în ciuda 
rezistenţei pe care o opun. Mă întorc spre uşa 
apartamentului meu, savurând înălţimea la care sunt şi 
faptul că aproape zbor, şi în clipa următoare sunt în casă. 

— Mami! 

Îl aud înainte să-l văd. 

La mine în dormitor, Adam e lângă patul meu şi mă trage 
de braţ, ţinând în mână telefonul mobil. 

— Mami, trezeşte-te! Trezeşte-te! 

Aproape că îi dau lacrimile în timp ce mă zgâlţâie. Capul 
mi-a alunecat într-o parte, iar mâna mi-e moartă între 
degetele lui. De când stă oare aici? Cât timp am lipsit? Zece 
minute, cel mult, dar suficient ca băieţelul meu să se sperie 
încercând să mă trezească. Mă afectează văzându-l atât de 
necăjit, intru în panică şi... 

„„„mMă ridic în capul oaselor trăgând o gură mare de aer în 
piept, şi deschid ochii. Simt dintr-odată greutatea fiecărei 
celule din corp, iar inima îmi bubuie ca un baros din cauza 
şocului. Adam s-a tras câţiva paşi înapoi şi mă întind spre 
el, cu mâinile îngheţate. 

— Mami-i aici, repet iar şi iar, odată ce lumea şi trupul 
meu şi-au revenit la normal. Mami-i aici. 

— Nu puteam să te trezesc, bâiguie el cu faţa lipită de 
umărul meu. 

Lumea lui sigură şi ferită a suferit o fisură, o cvasimoarte 
pe care n-o înţelege. 

— Dar nu te trezeai! Şi suna telefonul. E o doamnă. 

— E în regulă, murmur. Mami-i aici. 

Nu ştiu pe cine încerc să conving, pe el sau pe mine 
însămi. Sunt uşor ameţită când mă refamiliarizez cu 
greutatea propriilor membre şi, cu toate că buza de jos încă 
îi tremură puţin, îmi întinde telefonul. ÎI iau. 

— Alo? 

— Louise? 

E Adele. Vocea îmi răsună delicat în ureche, dar mă 


e 275 + 


readuce în prezent. Adele nu mă sună niciodată. 

Adam încă mă priveşte, aproape nevenindu-i să creadă 
că sunt vie şi nevătămată, iar eu îi zâmbesc şi-i şoptesc să- 
şi ia un suc şi să se uite la desene animate. E un băieţel 
cuminte şi face întocmai cum i se spune, deşi încă e 
nesigur. 

— Eşti bine? o întreb pe Adele. 

Tremur, îngheţată din cauza nemişcării. 

— Voiam... Ei bine, voiam să uiţi tot ce ţi-am spus ieri. A 
fost o prostie. Nişte idei ridicole. Scoateţi-le din minte. 

Are un ton mai rece, tonul cuiva care regretă că a 
destăinuit un secret şi acum vrea să ia puţină distanţă. 

— Mie nu mi s-a părut o prostie. 

Mă gândesc la scrisoarea pe care am pus-o în cutia 
poştală şi stomacul mi se strânge cu un sentiment de 
culpabilitate. Nu pot să-i povestesc despre asta. 

— Dar a fost, replică ea tăios, aşa cum n-am mai auzit-o 
niciodată până acum. Îmi pare rău că te-am implicat în 
problemele mele de cuplu. Dar, sincer, sunt bine. M-aş 
bucura dacă n-ai mai pomeni niciodată despre asta. 

— S-a întâmplat ceva? 

Parcă nu e ea. Nici măcar nu vorbeşte ca ea. Întotdeauna 
a fost blândă şi delicată. Oare s-au certat? O fi ameninţat-o 
el? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Doar că uneori mă las prea 
mult purtată de fantezie. 

— Dosarul lui despre tine nu e o fantezie. 

Aproape că m-am răstit la ea. Încă sunt puţin 
dezorientată după ceea ce mi s-a întâmplat, şi pentru prima 
dată am impresia că e puţin patetică. 

— Şi cum rămâne cu Rob? întreb apoi. 

— Nu te mai gândi la Rob. Nu te mai gândi la nimic din 
toate astea. 

Şi închide, fără să-mi spună măcar la revedere. Ar trebui 
să mă simt jignită sau furioasă, dar nu mă simt aşa. Poate 
doar confuză. Să-i fi făcut David ceva? 

Mă uit câteva clipe la telefon. Ce-aş fi văzut, dacă aş fi 
ajuns în casa ei, nu doar până în apartamentul de alături? O 


e 276 


ceartă? Ameninţări? Lacrimi? Stând aici, ideea de a zbura 
acolo, nevăzută, pare nebunească. Chiar m-am dus în 
apartamentul Laurei? În timp ce eram încă în patul meu? 
Cum e posibil aşa ceva? 

Adam e în camera lui, părând mai mititel decât de obicei, 
şi necăjit, jucându-se pe pat cu dinozaurii din plastic, fără 
prea mare tragere de inimă. 

— De ce nu te-ai trezit? mă întreabă. Te-am scuturat 
mult de tot. 

— Acum sunt trează! 

Zâmbesc larg şi mă prefac că n-a fost nimic, dar îmi jur 
să nu se mai întâmple aşa ceva - orice ar fi - cât timp el e 
în casă. Durerea de cap mi-a dispărut; îmi dau seama de 
asta când mă duc să-i aduc nişte suc şi-i spun că o să ne 
uităm împreună la desene animate. Nu mai sunt 
tensionată, nici măcar după telefonul lui Adele. Scrisoarea 
am trimis-o. Nu mai am cum s-o iau înapoi. Şi mă simt chiar 
uşurată fiindcă a fost rece cu mine. Poate că asta e pauza 
de care aveam nevoie ca să-mi pun viaţa pe vechiul făgaş, 
şi, dacă, în ciuda tuturor probabilităților, poliţia va verifica 
totuşi proprietatea, o să mă pot simţi mai puţin vinovată. 
Sunt perfect trează şi prezentă pentru prima dată de mult 
timp, de parcă faptul că mi-am părăsit trupul i-a dat timpul 
necesar să se repare fără să-şi facă griji pentru cea care-l 
„locuieşte”. 

Asta am făcut oare? Chiar? Mi-am părăsit trupul? Ideea în 
sine e smintită. Dar nu e prima dată când s-a întâmplat. 
Acum ştiu asta. A mai fost atunci, în dormitorul lui Adam. Şi 
când am plutit deasupra mea. lar acum e a treia oară. De 
fiecare dată, prin uşa argintie. Dar e ceva real sau am 
visat? 

Când încep desenele animate, ies din apartament şi bat 
la uşa Laurei, cu mâinile tremurând. Chestia asta e 
nebunească. Eu însămi sunt nebună. 

— Bună! mă salută; e îmbrăcată în blugi şi hanorac 
verde. Ce s-a întâmplat? 

Mă holbez o clipă la ea, iar ea se încruntă. 

— Ai păţit ceva? 


e 277 œ» 


— Nu. Mă forţez să zâmbesc. Mă întrebam dacă pot să 
mă uit puţin la televizorul tău. l-am promis de o veşnicie lui 
Adam că o să luăm unul mai mare, şi caut pe Argos on-line, 
dar nu mă pricep deloc să vizualizez dimensiunile într-o 
încăpere. Nu durează decât o secundă. Imi pare rău să te 
deranjez. 

— Nicio problemă, dar nu lua în seamă dezordinea. 

Intru şi o urmez în apartament. Sunt farfurii pe blatul din 
bucătărie, exact aşa cum le-am văzut, cu resturi de pâine 
prăjită sau de sendviş cu şuncă într-una dintre ele. 

— Al meu e de fapt prea mare pentru camera asta, îmi 
spune, dar mie-mi place. Are ecran de o sută cincisprezece 
centimetri, ceea ce înseamnă că pot să mă uit fără să-mi 
pun ochelarii. 

Râde şi râd şi eu cu ea, deşi nu prea ascult ce spune. 
Ciocolata cu fructe şi alune e pe braţul canapelei. Cana de 
cafea cu floricele e pe masă. lar la televizor rulează un 
episod din Prietenii tăi. 

— Mulţumesc, murmur. Mi-ai fost de mare ajutor. 

— Nicio problemă, oricând ai nevoie. 

Încearcă să-mi vorbească despre dragoste şi să mă 
întrebe dacă se anunţă ceva la orizont în sensul ăsta, însă 
abia aştept să ies. Gândurile îmi roiesc frenetic, iar de 
telefonul lui Adele aproape că am uitat. Deci, chiar am fost 
aici. Chiar am văzut-o. Aşa cum am fost în camera lui Adam 
în noaptea în care şi-a vărsat paharul cu apă. 

Mă întorc pe canapea, iar el mi se cuibăreşte la piept, 
încă afectat de ecourile spaimei pe care a tras-o când nu 
m-a putut trezi, şi mă uit la desene animate împreună cu el. 
Cum e posibil ceea ce am făcut? 

Abia mai târziu, când sunt în patul meu, singură pe 
întuneric, îmi vine în minte un gând teribil. Unul ale cărui 
perspective îmi dau frisoane. 

Adam n-a putut să mă trezească. Deşi mi-a scuturat 
braţele îngheţate. A crezut că s-a întâmplat ceva rău. Eu m- 
am ridicat brusc în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată, când 
m-am trezit. N-a fost deloc o trezire firească. 

Exact aşa cum s-a întâmplat când am încercat eu s-o 


e 278 + 


trezesc pe Adele. 
Deci, a minţit cu privire la a doua uşă. 


e 279 œ» 


48 


— ADELE — 


Sigur că adevărata dragoste nu e niciodată simplă. Ştiu 
asta mai bine decât oricine. Şi totuşi, cred în ea, sincer 
cred, chiar şi după toate câte s-au întâmplat. Uneori 
adevărata dragoste are nevoie de o mână de ajutor. lar eu 
m-am priceput întotdeauna s-o ofer. 


e 280 œ» 


49 


— LOUISE — 


La nouă şi jumătate, luni, l-am lăsat deja pe Adam la 
grădiniţă şi aştept trenul spre Blackheath. Ar trebui să fiu 
extenuată - abia dacă am dormit de sâmbătă până acum -, 
dar creierul îmi zumzăie de întrebări şi îndoieli. Dacă Adele 
a minţit când a spus că n-a văzut niciodată a doua uşă, 
înseamnă că totul se schimbă. Ce alte minciuni o mai fi 
spus? 

Două întrebări mă frământă mai cu seamă când mă aşez 
în tren la fereastră, cu spatele ţeapăn de încordare, 
pigulindu-mi cu nervozitate pieliţele de la unghii. Dacă 
Adele a atins deja a doua uşă şi îşi poate părăsi corpul, cât 
de departe poate ajunge oare şi cât ştie? Intrebarea îmi 
revine iar şi iar în minte, în ritmul monoton al trenului care 
traversează London Bridge. 

Sigur că întrebarea mai importantă e ce ştie despre mine 
şi David. Ştie ceva? Dacă da, înseamnă că... Mi se face rău 
când iau în considerare ipoteza. Nu pot să accept că tot ce- 
am crezut până acum ar putea fi greşit. Cât de proastă am 
fost! Ce-am făcut? Scrisoarea! Toate detaliile pe care le-am 
scris în ea despre Rob, David şi Adele, punând toată 
vinovăția pe umerii lui. Doamne, ar putea ieşi ceva oribil de 
aici! Mă gândesc la Sophie, când am stat amândouă pe 
balcon. Cum a zis? „Fragilă? Sau ţicnită? Dar dacă are, într- 
adevăr, o doagă lipsă?” Oh, Doamne, oh, Doamne, oh, 
Doamne! 

În loc să caut cafenele în Blackheath - oricum, probabil 
că puţine au site pe internet -, m-am uitat după psihiatri şi 
am găsit numai trei: un mic val de uşurare într-un tsunami 
de panică. Chiar dacă ar fi existat cincizeci, tot aş fi căutat 
până când aş fi găsit-o pe Marianne, ca să vorbesc cu ea. 
Trebuie să ştiu ce s-a întâmplat între ea şi David şi între ea 
şi Adele. Notiţele din dosarul lui erau foarte vagi. „Marianne 
nu depune plângere” - plângere împotriva cui? A lui sau a 


e 281 œ» 


ei? Şi pentru ce? 

Am avut nevoie să-mi adun întreaga voinţă ca să nu-mi 
cumpăr un pachet de Marlboro Lights din gară. De ce să mă 
reapuc eu de fumat din cauza lor?! N-o să le dau satisfacția 
asta. Lor! Acum nu mai pot avea încredere în niciunul din 
ei. lţele din jurul meu s-au transformat parcă în sârmă 
ghimpată. Dar poate că mă panichez degeaba. Poate că 
David e, într-adevăr, personajul negativ în toate astea, aşa 
cum l-a zugrăvit Adele. Poate că ea n-a ajuns la a doua uşă 
şi, chiar dacă a ajuns, poate că tot nu ştie nimic. Poate că, 
la fel ca mine, nici ea nu poate merge foarte departe. E 
posibil să fi spus deci adevărul. 

Ideea îmi pare însă lipsită de substanţă. Îmi revin în 
minte mâna ei rece şi icnetul gâfâit cu care s-a trezit 
atunci, pe fotoliul din biroul lui David. Dacă nu poate ajunge 
prea departe, de ce să se mai sinchisească de uşa a doua? 
Nu-mi pot închipui că mi-aş petrece ore întregi urmărind-o 
pe Laura fără să reuşesc să trec dincolo de capătul aleii. Ar 
fi prea ciudat. Şi plictisitor, mai ales că până şi prima uşă îţi 
permite să visezi tot ce vrei. 

Trecuse de uşa a doua în ziua în care am găsit-o în biroul 
lui David. Sunt convinsă. Dar unde era? La ce se uita? Şi de 
ce m-a minţit în privinţa asta? Bat nervoasă cu piciorul în 
podea până când trenul opreşte în sfârşit în Blackheath şi 
mă năpustesc afară din vagon de parcă aş încerca să fug 
de mine însămi. 

Străbat cu paşi repezi străzile suburbiei, murmurând 
scuze în timp ce-mi croiesc drum printre cărucioare şi 
trecători, fără să încetinesc însă. Sunt multe restaurante şi 
cafenele în zonă, dar îmi concentrez eforturile pe cele 
aflate în apropierea unor clinici. Dacă m-aş mai fi putut 
conecta la serverul de la cabinet, probabil că aş fi aflat la 
ce clinică a lucrat David anterior, însă el mi-a blocat 
posibilitatea asta şi, chiar dacă mi-a spus cineva la un 
moment dat, între timp am uitat. 

Intru într-un local şi comand un sendviş cu şuncă pe care 
nu-l vreau şi, când aflu că nu lucrează acolo nicio Marianne, 
îl arunc în coşul de gunoi de afară şi plec mai departe. 


e 282 œ» 


Urmează două cafele la pachet, dar tot nu dau de 
Marianne. Îmi vine să plâng de frustrare, deşi abia dacă am 
ajuns aici de o oră. Dar nu mai am răbdare. 

Într-un târziu, o găsesc. O cafenea-ceainărie mică şi 
desuetă, dar mai degrabă plăcută decât insipidă, pe o alee 
pietruită lăturalnică, pe care nici n-ai observa-o dacă n-ai 
şti că e acolo. Înţeleg de ce venea David aici. Are un aer 
primitor. Prietenos. Îmi dau seama că acesta e locul înainte 
chiar să păşesc înăuntru. Îl simt. La fel cum nu am nicio 
îndoială, când o zăresc pe tânăra de la tejghea, că voi primi 
un răspuns afirmativ la întrebarea dacă ea e Marianne. 

Am dreptate. E puţin mai în vârstă decât mine, spre 
patruzeci de ani, poate, şi are pielea bronzată, asprită, a 
cuiva care îşi face vacanţele la soare de trei sau patru ori 
pe an şi care obişnuieşte să se relaxeze pe marginea 
piscinei. E atrăgătoare fără să fie frumoasă şi nu poartă 
verighetă. Are o privire blândă, îmi dau seama de asta din 
primele momente. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu tine, îi spun şi simt 
cum mă înroşesc la faţă. Despre David şi Adele Martin. Cred 
că i-ai cunoscut. 

Cafeneaua e aproape goală - doar un cuplu mai vârstnic 
într-un colţ, cu un mic dejun copios în faţă şi cu ziarele 
alături, şi un om de afaceri care bea o cafea şi lucrează pe 
laptop în alt colţ. Deci, nu se poate sustrage pretextând că 
e ocupată. 

O văd crispându-se. 

— Nu am nimic de spus despre ei. 

Blândeţea i-a dispărut din privire, lăsând în loc reticenţă, 
durere şi mânia stârnită de cineva care încearcă să readucă 
la suprafaţă amintiri ce se vor uitate. 

— Te rog, insist. N-aş fi bătut atâta drum ca să te caut 
dacă n-ar fi fost ceva important. 

Sper că vede disperarea din ochii mei. Ca de la o femeie 
la alta. Ca de la o victimă la alta. 

O vede. După o clipă de ezitare, oftează prelung şi-mi 
spune: 

— Aşază-te undeva. Ceai sau cafea? 


e 283 + 


Aleg o masă la fereastră, iar ea mi se alătură, aducând 
două căni de ceai. Incep să bâigui o explicaţie, să-i 
povestesc de ce am venit până aici, de ce am nevoie să 
aflu varianta ei, însă mă întrerupe. 

— O să-ţi spun ce s-a întâmplat, dar nu vreau să ştiu 
nimic despre ei. Despre ea. Bine? 

Incuviinţez. Despre ea. Despre Adele. Oh, Doamne, oh, 
Doamne, oh, Doamne! 

— N-a fost niciodată ceva serios între noi, între mine şi 
David. In primul rând, el era prea tânăr, un tip drăguţ şi 
serios. Venea devreme dimineaţa, lua o cafea, se aşeza şi 
se uita pe geam, afară. Întotdeauna mi se părea că are un 
aer trist, şi nu-mi place să văd oameni trişti, aşa că am 
început să vorbesc cu el. Iniţial nu prea mult, doar fleacuri, 
dar treptat am început să ne spunem mai multe, iar el era 
simpatic şi plăcut. Eu divorţasem recent, încă nu-mi 
revenisem, şi conversațiile cu el erau ca un fel de terapie 
gratuită, adaugă Marianne cu un zâmbet aproape nostalgic, 
după care continuă: Glumeam în privinţa asta. Că îl 
plăteam cu cafea. Mă rog, aşa stăteau lucrurile. A venit şi 
ea o dată sau de două ori, înainte să ştiu cine era. Chiar la 
început. M-a frapat frumuseţea ei. Genul de femeie pe care 
n-o uiţi. 

— Ca o vedetă de cinema, murmur, iar ea încuviinţează. 

— Exact. Aproape prea frumoasă. Nu ştiam că e soţia lui. 
Nu mi-a spus. Stătea doar şi bea ceai de mentă, studiind 
localul. Ceea ce-mi dădea un sentiment de disconfort, ca şi 
când aş fi fost evaluată de comisia pentru sănătate. Dar 
asta s-a întâmplat doar la început; pe urmă n-a mai venit. 
Nu aici, în orice caz. 

Totul pare cât se poate de nevinovat, nu-mi pot imagina 
ce s-a petrecut pe urmă. In ciuda situaţiei, inima îmi bate 
mai repede, bucuroasă că n-a existat între ei nimic amoros. 
Că David n-a făcut şi înainte ce-a făcut cu mine. Adele s-a 
înşelat - în privinţa asta, cel puţin. Mie Marianne îmi inspiră 
încredere. N-are niciun motiv să mă mintă. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— A început să fie puţin mai deschis faţă de mine. O fi el 


e 284 + 


psihiatrul, dar când lucrezi în branşa mea atâta vreme, 
începi să cunoşti oamenii. Am zis că a devenit mai deschis, 
însă vorbea mai degrabă ocolind lucrurile concrete, dacă 
înţelegi la ce mă refer. l-am spus că, dincolo de exteriorul 
lui mucalit, întotdeauna mi s-a părut că e puţin trist, şi am 
vorbit despre dragoste. M-a întrebat la un moment dat dacă 
e posibil să iubeşti pe cineva atât de mult încât să devii o 
vreme complet orb la adevărata lui fire, şi i-am răspuns că, 
în esenţă, exact asta e dragostea. Să vezi doar ce e bun în 
celălalt. Şi că dragostea e ea însăşi un fel de nebunie, 
fiindcă eu trebuie să fi fost complet smintită să rămân 
împreună cu John atâta timp. 

— Cred că tu ar trebui să fii psihiatru, zic eu. 

Am început să ne apropiem una de alta. Un grup de 
sprijin format din noi două. 

— După asta a început să vină cu o jumătate de oră 
înainte să deschid cafeneaua, şi pregăteam micul dejun 
pentru amândoi. L-am mai iscodit puţin şi, până la urmă, 
mi-a spus într-o zi că făcuse, cu mult timp în urmă, ceva 
rău. Pe atunci crezuse că aşa o protejează pe femeia pe 
care o iubea, dar fapta aceea stătuse mereu între ei doi şi, 
după o vreme, el începuse să suspecteze că era ceva foarte 
în neregulă cu ea; nu era deloc aşa cum îşi închipuise el că 
e. Ar fi vrut s-o părăsească, însă ea îl ameninţa mereu cu 
fapta aceea pe care o făcuse. Ca să-l păstreze. Şi zicea că l- 
ar distruge. 

Se uită pe fereastră, ferindu-şi ochii de mine, şi ştiu că s- 
a întors cu mintea în trecut, la momentele acelea pe care le 
evocă. 

— l-am spus că întotdeauna e mai bine să admiţi 
adevărul decât să-l ţii ascuns şi că ar trebui să-şi asume 
răul făcut, orice ar fi fost. A zis că s-a gândit şi el mult la 
asta. Că la altceva nici nu se mai putea gândi. Dar că-i era 
teamă că, dacă şi-ar fi recunoscut fapta şi ar fi ajuns la 
închisoare, nu mai era nimeni care s-o împiedice pe ea să 
facă rău şi altcuiva. 

Inima îmi bate nebuneşte şi abia dacă simt cana fierbinte 
între palme. 


e 285 œ» 


— Ţi-a spus vreodată care era fapta aceea rea pe care o 
făcuse? 

Rob. Trebuie să fie avut legătură cu Rob. Sunt sigură de 
asta. Ea clatină din cap. 

— Nu. Dar am rămas cu impresia că a fost ceva grav. 
Poate că până la urmă mi-ar fi spus, numai că la un 
moment dat şi-a făcut ea apariţia. 

— Adele? 

Schiţează o grimasă la auzul numelui, dar încuviinţează. 

— A venit la mine acasă. Probabil că m-a urmărit într-o zi 
de la cafenea. Mi-a zis să nu mă amestec în căsnicia ei. Că 
nu-l pot avea pe David, că el îi aparţine. Am fost şocată şi 
am încercat să-i spun că nu e nimic între noi, că după ce m- 
a înşelat soţul meu, nu i-aş face aşa ceva altei femei, dar n- 
a vrut să mă asculte. Era furioasă. Furibundă. 

„Nu i-aş face aşa ceva altei femei.” Marianne e un om 
mai bun decât mine. E rândul meu să-mi feresc privirea, 
deşi ascult concentrată, sorbindu-i fiecare cuvânt, iar ea 
continuă, fără să-şi dea seama de sentimentul meu de 
vinovăţie. 

— Mi-a cerut să nu mai vorbesc cu el. Să nu-i mai dau 
sfaturi, dacă vreau să-mi fie bine. Că el n-o va părăsi, că o 
iubeşte şi că ceea ce se întâmplase în trecut îi privea doar 
pe ei şi pe nimeni altcineva. M-am simţit oribil, adaugă 
Marianne luând o înghiţitură de ceai. Umilită, deşi nu 
greşisem cu nimic. l-am explicat că eram doar prieteni, 
atâta tot. Ea a replicat că sunt o babă acră, doar cu o pisică 
să-mi ţină de urât, şi că niciun bărbat nu s-ar uita la mine. 
Mi s-a părut o insultă atât de copilărească, încât am 
izbucnit în râs. Din cauza şocului, cred, dar am râs. Asta a 
fost, probabil, greşeala mea. 

— l-ai povestit lui David? 

— Nu. Sinceră să fiu, m-am mirat când l-am văzut a doua 
zi dimineaţă apărând la cafenea. Crezusem că îi povestise 
despre conversațiile noastre, fiindcă altfel de unde ar fi 
putut ea să ştie despre ele? 

Chiar aşa, de unde? „Cât de departe poţi ajunge tu, 
Adele?” Mi-o şi imaginez plutind deasupra lor, invizibilă, în 


e 286 œ» 


timp ce ei vorbeau. Cât de furioasă trebuie să fi fost! 
Imaginea mă duce imediat cu gândul la alta: ea plutind 
deasupra patului meu, privindu-mă cum i-o trag bărbatului 
ei. Oh, Doamne! 

— Dar s-a purtat ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 
Părea obosit, da. Nefericit, da. Mahmur, poate. Dar în niciun 
caz nu avea aerul că i-ar fi povestit soţiei despre 
conversațiile noastre. Am manevrat discuţia în aşa fel încât 
să-i spun că ar trebui să stea de vorbă cu ea despre 
problemele pe care le au, dar a zis că au depăşit cu mult 
faza asta şi că ea n-ar înţelege niciodată. Sigur că nu mă 
simţeam deloc în largul meu, aşa că am fost sinceră cu el. l- 
am spus că nu vreau să mai discute cu mine despre toate 
astea, dar că, dacă e nefericit, s-o părăsească, oricare ar fi 
consecinţele. Deja şocul stârnit de vizita ei trecuse, iar 
acum eram furioasă. Era o scorpie. Genul de femeie pe care 
nimic n-o putea mulţumi. Şi că lui i-ar fi mai bine fără ea. 

Îmi place femeia asta. Vorbeşte pe faţă. Mă îndoiesc că 
are secrete, că alţii îi împărtăşesc secretele lor ori că s-ar 
pricepe să le păstreze. Aş vrea să fiu şi eu aşa. Deschisă. 

— Ce n-am înţeles însă, continuă ea pe un ton scăzut, e 
faptul că eu aveam să suport consecinţele. Sau mai bine zis 
Charlie. 

Văzându-mi expresia nedumerită adaugă: 

— Motanul meu. L-a omorât. 

Simt că se învârte pământul cu mine. O altă pisică 
moartă. Coincidenţă? Gândurile mele par să semene cu 
notițele lui David. David, despre care Adele a zis că i-a 
omorât pisica, iar eu am crezut-o. „Oh, Louise, ce proastă ai 
fost!” 

— Cum? reuşesc să îngaim. 

— Într-o seară, Charlie n-a mai venit acasă şi am început 
să-mi fac griji. Avea cincisprezece ani şi de mult nu mai 
vâna şoareci pe care să mi-i aducă. De obicei dormea pe 
canapea cât eram eu la lucru, iar apoi dormea lângă mine. 
Deşi nu-mi place să recunosc, ea a avut dreptate într-o 
privinţă: după divorţ, Charlie mi-a cam fost singura 
companie. E greu să te obişnuieşti cu singurătatea după ce 


e 287 œ» 


ai fost parte dintr-un cuplu. 

Ştiu bine la ce se referă. Senzaţia aceea că ai fost lăsat în 
urmă. 

— Oricum, continuă Marianne, cred că mai întâi l-a 
otrăvit. Nu atât cât să-l omoare, dar suficient ca să-l 
înmoaie. Era un mare mâncăcios, foarte prietenos. Venea la 
oricine, dacă-l îmbia cu o bucăţică de pui. N-am dormit în 
noaptea aceea, întrebându-mă ce-o fi cu el, iar dimineaţă, 
când a început să se lumineze, am auzit un miorlăit afară. 
Un sunet jalnic. Slăbit, îndurerat. Charlie al meu, cu 
siguranţă. Il aveam de când fusese doar un pisoiaş, îi 
cunoşteam toate tonurile glasului. Am sărit din pat, m-am 
repezit la fereastră şi am văzut-o. Stătea în drum, cu pisica 
mea atârnându-i moale în braţe. Iniţial am fost mai mult 
nedumerită decât speriată. Habar n-aveam ce făcea acolo 
la o oră atât de matinală, dar primul meu gând a fost că 
Charlie fusese lovit de o maşină, iar ea îl găsise. Pe urmă i- 
am văzut faţa. Niciodată nu mai întâlnisem o expresie atât 
de rece. De lipsită de orice emoție. „Te-am avertizat”. Asta 
a fost tot ce-a spus. Încet. Şi foarte calm. Înainte să pot 
reacţiona - înainte să înţeleg cu adevărat ce se întâmplă - 
i-a dat drumul din mâini şi, când el a început să se târască 
spre uşă... a călcat, tare, pe capul lui. 

Mă priveşte în ochi şi văd oroarea amintirii oglindită în ai 
ei, apoi uşoara mişcare a gâtului când înghite cu greu. De 
alte amănunte nu mai e nevoie. 

— Doamne, Dumnezeule! 

— Da, confirmă ea trăgând adânc aer în piept şi 
răsuflând apoi prelung, ca pentru a-şi alunga imaginea din 
minte. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Un asemenea 
nivel de furie. Sau de nebunie. Şi nici nu mai vreau să văd 
vreodată. 

— Ai chemat poliţia? 

— Da, am avut de gând. Dar mai întâi am vrut să vadă 
David ce-a făcut soţia lui. Era aproape ora la care trebuia să 
deschid cafeneaua, şi m-am gândit să-i arăt - să-i dau un 
mic şoc percutant - şi pe urmă să anunţ poliţia. Eram 
furioasă şi îndurerată, dar mi-era şi frică. Pentru el şi pentru 


e 288 œ» 


mine. L-am înfăşurat pe bietul Charlie într-o pătură şi l-am 
luat la cafenea. Nu aveam de gând să lucrez în ziua aia, 
voiam doar să-l văd pe David şi pe urmă să mă întorc acasă 
şi să plâng. Ceea ce pare, probabil, ridicol, dat fiind că era 
doar o pisică. 

— Ba deloc. 

Vorbesc serios şi, întinzându-mă peste masă, îi strâng 
uşor braţul. Ştiu cât de greu e să fii singur, iar eu, cel puţin, 
îl am pe Adam. Nu pot decât să-mi închipui ce dificil a fost 
pentru ea. 

— Reacţia lui David a fost interesantă, continuă ea pe un 
ton meditativ, odată ce a trecut de partea cea mai 
dureroasă a relatării; poate că vizita mea e un fel de 
terapie la care nu s-ar fi aşteptat. Atunci nu mi-am dat 
seama, dar acum, privind în urmă, aşa mi se pare. A fost 
oripilat, într-adevăr. Şi dezgustat, şi necăjit. Dar nu şocat. 
Nu poţi mima şocul. Nu credibil, în orice caz. De fapt, cred 
că a răsuflat uşurat fiindcă ea nu i-a făcut rău decât pisicii. 
Asta m-a speriat cel mai tare. Sentimentul acela de uşurare 
al lui. Oare de ce altceva o crede în stare, dacă uciderea 
unei pisici în felul acela i s-a părut motiv de a răsufla 
uşurat? 

Mâinile îmi tremură atât de tare, încât mi le ascund sub 
masă. „Oh, Adele! Ce fel de jocuri ai jucat cu mine?” 

— El m-a convins să nu depun plângere. A zis că o 
cunoaşte bine pe Adele şi că ar fi cuvântul meu împotriva 
cuvântului ei şi că se pricepe să fie foarte convingătoare. 
Frumuseţea ei e un atu. Şi a adăugat că nu va trebui să-mi 
mai fac griji vreodată din cauza ei. Că se va ocupa el de 
asta. Şi că va face o donaţie către Asociaţia de Protecţie a 
Pisicilor. Efectiv m-a implorat să nu anunţ poliţia, iar eu 
eram prea istovită şi prea vulnerabilă emoţional ca să mă 
mai opun. Nu voiam decât să dispară amândoi din viaţa 
mea. 

— Deci, n-ai reclamat-o? 

Ea clatină din cap. 

— Nu. Am închis cafeneaua câteva zile şi am stat în casă, 
plângându-mi pierderea şi tresărind ori de câte ori auzeam 


e 289 + 


soneria, de teamă să nu fie ea. Dar nu s-a mai întors, şi nici 
pe el nu l-am mai văzut de atunci. 

— Şi asta a fost tot? Au dispărut şi gata? 

— Câteva săptămâni mai târziu am primit pe adresa 
cafenelei o scrisoare de la David. Zicea că şi-a găsit un nou 
loc de muncă şi că se mută. Îmi mulțumea pentru prietenia 
pe care i-am arătat-o şi adăuga că regretă că pentru mine a 
fost atât de dureroasă şi că nu-şi va ierta niciodată acest 
lucru. Mi-a venit să vărs citind-o. Am aruncat-o imediat la 
gunoi. Voiam să uit totul despre ei. 

— Imi pare rău că ţi-am redeşteptat amintirile. Şi îmi pare 
rău pentru pisica ta. Dar îţi mulţumesc că ai acceptat să 
vorbeşti cu mine. Şi pentru că mi-ai spus totul. Mi-ai fost de 
mare ajutor. Mai mult decât îţi poţi închipui. 

Se ridică de la masă şi eu fac la fel, deşi picioarele îmi 
tremură. 

— Nu ştiu ce legătură ai cu ei şi nici nu vreau să ştiu. Dar 
ieşi din viaţa lor. Cât de repede poţi. Sunt amândoi grav 
tulburaţi şi-ţi vor face rău. 

Incuviinţez şi, cu un zâmbet anemic, ies repede la aer. 
Lumea de afară pare prea strălucitoare, frunzele prea verzi 
în copaci, cu contururile bine definite pe fundalul cerului. 
Trebuie să mă retrag undeva şi să mă gândesc. 

e 

Comand un pahar mare de vin şi mă aşez la o masă în 
colţ, oarecum ferită de privirile celorlalţi clienţi care umplu 
treptat localul din Blackheath cu râsete şi conversații, 
înaintea prânzului. Abia dacă îi aud. Abia după ce golesc 
paharul pe jumătate simt cum panica înceţoşată din mintea 
mea începe să se domolească şi mă văd nevoită să fac faţă 
adevărului crud. 

Am crezut cu atâta uşurinţă tot ce mi-a spus Adele. Am 
înghiţit totul. Şi n-au fost decât minciuni. Dintr-odată, toate 
disputele mele cu David îmi apar într-o altă lumină. Exista 
şi o nuanţă de frică în mânia lui. Când mi-a zis să stau 
departe de ei, nu mă ameninţa, ci mă avertiza. Era agresiv 
ca să mă protejeze. In fond, chiar ţine oare la mine? A 
vorbit serios când a spus că a început să se îndrăgostească 


e 290 œ» 


de mine? i 

Oh, Doamne, ce proastă am fost, ce proastă! Imi vine să 
plâng, iar vinul nu mi-e de ajutor. M-am împrietenit cu o 
psihopată. Împrietenit? Îmi reconsider cuvântul. Nu, n-am 
fost prietene câtuşi de puţin. Sunt doar o muscă prinsă în 
pânza ei de păianjen, iar ea s-a jucat cu mine. Dar de ce? 
Dacă ştie despre mine şi David, de ce nu mi-a făcut rău, pur 
şi simplu? 

Trebuie să vorbesc cu el. Trebuie să vorbesc cu ea. Dar 
cât ştie ea oare? Ştie că am venit aici şi am discutat cu 
Marianne? Şi de ce m-a învăţat trucul cu visele, dacă ştie 
despre relaţia mea cu David? De ce m-a ajutat aşa? 

Cum n-am niciun răspuns la întrebările astea, mă întorc 
cu gândul la David. Pastilele, telefoanele, banii... Să fie 
toate astea metode de a o ţine sub control? De a feri restul 
lumii de ea? Sau se protejează şi pe el însuşi odată cu ea? 
Tot n-am idee ce s-a întâmplat cu Rob. David a făcut o 
greşeală în trecut. Ba nu, nu asta a spus Marianne. A zis că 
David a făcut ceva rău crezând că astfel o protejează pe 
femeia pe care o iubea. Şi ceva rău e mai grav decât o 
greşeală. 

Scot mobilul din geantă, găsesc numărul clinicii şi 
degetul îmi zăboveşte deasupra tastei de apel. Dacă el l-a 
ucis pe Rob, iar eu îi mărturisesc despre scrisoarea pe care 
am trimis-o poliţiei? Ce se va întâmpla? Să am oare 
încredere în el şi să-i povestesc totul? Inima îmi bate 
frenetic în timp ce cântăresc ideea în minte, „Încrede-te în 
instinctul tău. Măcar acum, ai încredere în David. Cu Adele 
o rezolvi pe urmă.” 

Apăs tasta de apel şi duc telefonul la ureche. Când 
răspunde Sue, încerc să-mi schimb vocea. li spun că mă 
cheamă Marianne şi că trebuie să vorbesc urgent cu 
doctorul David Martin. Ea zice să aştept să verifice dacă e 
liber. 

O să accepte să ne întâlnim. Nu poate să nu accepte. 


e 291 œ» 


50 
ATUNCI 


— La dracu', ce-o să mă bucur când o să plec de aici! 
exclamă Rob, curăţând iritat cartofi şi punându-i într-o oală 
cu apă rece. Lustruieşte asta, şterge aia, aruncă ailaltă, 
ascunde asta! E doar un tip oarecare, nu papa de la Roma! 
continuă el ridicând ochii spre aragaz, unde ea toarnă apă 
fiartă în cratiţa de pe foc. 

Adele scoate limba la el, iar Rob azvârle spre ea o coajă 
de cartof. 

— Nu-ţi face griji, o adun eu de pe jos, îi spune ironizând- 
o iar în glumă. 

— Imi place ca lucrurile să fie drăguţe. Pentru noi toţi. 

E atât de entuziasmată de faptul că vine David, încât 
noaptea trecută abia dacă a putut să doarmă, cu toate că s- 
au afumat rău. Rob însă a devenit tot mai agitat în privinţa 
vizitei, deşi a promis să se poarte frumos. Ea e sigură că e 
doar emoţionat. Relaţiile cu ceilalţi nu sunt punctul lui forte, 
şi oricât îi repetă ea că o să-i placă de David, e limpede că 
tot nu-l poate convinge. 

— Totul o să fie bine, zice el, cu părul negru căzându-i pe 
obraz când îşi întoarce iar atenţia spre cartofi. Mă rog, dacă 
n-o să ne otrăveşti cu puiul ăla al tău. Ai grijă să-l ungi bine 
cu unt. 

Au fost foarte ocupați în ultimele douăzeci şi patru de 
ore. Au curăţat toate resturile traiului lor sălbatic - nu se 
mai vede nici urmă din mâncarea nesănătoasă, din jointuri 
şi din tutunul împrăştiat peste tot iar camerele miros a 
soluţii de curăţat şi a odorizant de interior. O casă de adulţi, 
cum se cuvine. Rob a promis chiar să nu pomenească nimic 
despre droguri şi să nu se afume deloc în weekend. Ea nu 
crede nicio secundă că nu va trage dintr-un joint când va 
rămâne singur în camera lui, dar ştie că e suficient de istet 
încât să deschidă fereastra, iar casa e destul de mare 
pentru ca mirosul să nu ajungă în alte încăperi. 


e 292 œ 


Când puiul e deja umplut şi pus la cuptor, Adele îşi 
verifică ceasul - ceasul lui David, care a devenit acum alei, 
o legătură permanentă cu el - pentru a mia oară în ziua 
aceea. 

— Mai e puţin şi ajunge, spune zâmbind larg. 

E fericită şi nu se poate stăpâni. David, David, David! 
Mintea-i e plină de el. 

— Cred că doar zece minute, adaugă, iar Rob ricanează: 

— Măi să fie, ce bucurie! Putem să bem ceva acum? 

Ea toarnă vin pentru amândoi, simțindu-se foarte matură, 
cu friptura la cuptor şi bând din paharele de cristal ale 
părinţilor ei. Probabil că ar fi trebuit să-l aştepte şi pe 
David, dar puţin alcool îl va ajuta pe Rob să se relaxeze. Se 
reazemă împreună de chiuvetă, iar ea îşi trece braţul pe 
după al lui. 

— David e mai reținut şi mai tăcut la început. Dar să nu 
interpretezi asta greşit. Aşa e el. Puțin timid. Dar când se 
relaxează, e foarte simpatic. 

— Simpatic ca mine? întreabă Rob privind-o pieziş, iar ea 
îi dă un ghiont în coaste. 

— Simpatic altfel. În orice caz, nu mă îndoiesc că o să-l 
placi. Dacă reuşeşti să treci peste faptul oribil că-şi face 
griji pentru mine. Adică, ce aiurea din partea lui, după tot 
ce s-a-ntâmplat! 

— Bine, bine, am priceput. Şi nu-ţi mai face tu griji! Ţi-am 
zis deja, o să mă port frumos. 

Zâmbesc amândoi, iar ea simte cum braţul lui musculos 
se mai detensionează puţin. 

— Vino! Hai să-l aşteptăm. 

Îşi iau vinul şi se duc să se aşeze pe treptele late de la 
intrare. În timp ce Adele priveşte nerăbdătoare în lungul 
aleii, Rob se sprijină de una dintre coloanele de lângă uşile 
masive de stejar şi bea. Pare complet în largul lui, ceea ce-i 
întăreşte ei suspiciunile că e, de fapt, un pachet de nervi. 

Într-un târziu, tăcerea e spartă de huruitul unui motor, iar 
ea scoate un strigăt şi o rupe la fugă pe aleea de pietriş, 
ţopăind de bucurie. 

— A venit! A venit! 


e 293 œ» 


E în culmea exaltării. Mica ei familie va fi completă. N-o 
să-i fie dor de Rob când e cu David şi n-o să-i simtă lipsa lui 
David când e cu Rob. 

Maşina are nevoie de aproape un minut pentru a ajunge 
de la poartă până în faţa casei, şi de îndată ce opreşte, 
Adele e lângă portieră, aşteptând ca David să coboare. 
Aruncă o privire în spate, spre Rob, şi zâmbeşte, iar de pe 
trepte el îi răspunde cu un zâmbet palid, de parcă s-ar simţi 
dintr-odată stingher şi nelalocul lui. Pare mic şi foarte tânăr 
aşa cum stă acolo, iar ea îşi doreşte să creadă în asigurările 
ei că totul va fi bine. 

David coboară din maşină, înalt, cu umeri laţi, în tricou şi 
blugi, cu un pulover subţire, albastru-deschis pe deasupra 
şi, aşa cum i se întâmplă de fiecare dată, vederea lui îi taie 
răsuflarea. E un bărbat în toată firea. Bărbatul e. 

— Bună! o salută el şi o trage aproape, sărutând-o. Mi-a 
fost dor de tine. 

— Şi mie mi-a fost dor de tine, zice ea, fără să-şi poată 
şterge zâmbetul de pe faţă, şi-l ia de mână. Vino! 

— Dar am bagaje în maşină. 

— Pot să mai aştepte! 

II trage după ea spre casă, unde Rob se mută de pe un 
picior pe altul, cu umerii aduşi în faţă, de parcă nu şi-ar dori 
decât ca pământul să se deschidă şi să-l înghită. Ea 
înţelege perfect. De când sunt prieteni, nu a fost altcineva, 
doar ea şi el. Pradă unui val brusc de compasiune, dă 
drumul mâinii lui David şi urcă treptele în fugă spre Rob, 
luându-l de braţ şi scoţându-l din penumbra uşii. 

— David, el e Rob, cel mai bun prieten al meu. Rob, ele 
David, logodnicul meu. Vă poruncesc să vă îndrăgiţi imediat 
unul pe altul. 

Zâmbeşte, pe deplin fericită. Chiar şi cu tot ce s-a 
întâmplat, chiar şi aici, în casa asta, mai fericită de atât n- 
ar putea să fie. 

e 

Până la zece şi jumătate sâmbătă seara, toţi trei au băut 
prea mult, dar cel puţin atmosfera nu a mai fost chiar atât 
de încordată ca înainte. A fost minunat să-l aibă pe David în 


e 294 œ» 


braţele şi-n patul ei, şi în ea, noaptea trecută - au râs, şi-au 
făcut planuri şi s-au amuzat, dar şi-a dat seama că el n-a 
fost foarte impresionat de Rob. 

— E timid, i-a spus lipindu-se de el pe aşternuturile 
transpirate. 

— Nu vorbeşte prea mult. E puţin cam ciudat, a replicat 
David, dând verdictul. Nu-nţeleg ce-ţi place atât de mult la 
el. 

Dar astăzi a fost altfel, ceea ce o bucură. Când a coborât 
de dimineaţă în bucătărie, Rob începuse deja să 
pregătească micul dejun şi, în loc să se holbeze morocănos 
la David, cum făcuse cu o zi în urmă, se lansase într-o 
demonstraţie culinară comică, pretinzând că ar fi un 
bucătar francez pe nume François des Oeufs şi stârnind 
râsul lui David cu spectacolul său, adăugând sare în ouă şi 
prăjind cârnaţi de parcă ar fi fost maestrul bucătar de la 
Ritz. Apoi i s-a alăturat şi David, asumându-şi rolul unui 
foarte împiedicat reporter de la BBC dornic să-i afle 
secretele meseriei, şi totul se transformase numaidecât 
într-o farsă pe măsură ce fiecare dintre ei se străduia să-l 
distreze pe celălalt şi pe Adele. În timp ce mâncaseră, Rob 
îl întrebase despre universitate, încercând evident să fie 
mai prietenos, deşi nu-i fusese la fel de uşor ca atunci când 
se dăduse în spectacol. David îi răspunsese de fiecare dată 
şi, cu toate că încă părea oarecum nesigur, micul dejun se 
dovedise a fi o rampă de lansare. 

După aceea ieşiseră la o plimbare lungă prin pădure, pe 
lângă puț, şi totul decursese bine. Ea se simţea bine alături 
de ei doi - firavul Rob şi David al ei, mare şi puternic. Işi 
spusese că e norocoasă să-i aibă. Rob se străduia, clar, şi 
eforturile lui dădeau rezultate. Rezerva începea să dispară 
din atitudinea lui David. 

Acum e mulţumită stând în faţa focului aprins, uşor 
ameţită de la vin. Poate că n-a fost weekendul perfect la 
care sperase, dar lucrurile se aşază. Amândoi vor s-o 
protejeze, asta-i tot, şi de aceea sunt reticenţi unul faţă de 
celălalt. E norocoasă, într-adevăr. 

David se ridică să se ducă la toaletă şi să mai ia o sticlă 


e 295 œ» 


de vin, ciufulindu-i ei părul în treacăt. Îi place senzaţia 
degetelor lui şi îi zâmbeşte, urmărindu-l cu privirea când 
iese. Rob, care şedea tolănit pe covor în faţa ei, se ridică. 

— Cum mă descurc? întreabă el. Mai bine decât ieri? 

Ea îi zâmbeşte. Celălalt bărbat al ei. 

— Eşti perfect. Bravo! 

— Poate că ar trebui să te duci să te culci. Să ne laşi 
puţin împreună. 

— Ca între băieţi? râde ea. 

— Cam aşa ceva, răspunde el, zâmbind la rândul lui. 

Într-o zi poate că va fi chiar arătos, îşi spune Adele. Când 
îi vor fi trecut coşurile, când îşi va scoate aparatul dentar şi 
se va mai îngrăşa puţin. Pare foarte tânăr, în comparaţie cu 
David. 

— Poate că ne va face bine să vorbim fără să fii şi tu aici. 
să nu te simţi jignită! 

— Deloc, replică ea, şi-i vine o idee. Să nu discutaţi 
despre banii mei, bine? Lui David n-o să-i placă deloc că ti- 
am pomenit despre asta. Te rog să nu aduci vorba despre 
ei. 

A rostit cuvintele în grabă, fiindcă paşii lui David se aud 
apropiindu-se. 

— Nici prin minte nu mi-ar trece, răspunde Rob, cu 
privirea pierdută în flăcările din şemineu. Nu m-am gândit 
la aşa ceva. 


e 296 » 


51 


— LOUISE — 


Arată ca naiba, dar probabil că nici eu nu sunt mult mai 
bine. Are ochii injectaţi şi, cu toate că poartă costum, 
cămaşa îi e boţită. Şi nu s-a ras. Cred că nu-i mai pasă. Pare 
un cadavru ambulant. Privirea îi rătăceşte spre bar. 

— Am comandat cafea, îi spun. Trebuie să avem amândoi 
capul limpede. 

— Louise, orice ai de gând, orice-ţi închipui tu că ştii 
despre Marianne... eu n-am timp pentru aşa ceva. 

Stă în picioare lângă masă şi abia dacă se uită la mine. 

— Stai jos, David. Te rog! 

Îi iau mâna într-a mea, blând, dar ferm, şi nu-i dau 
drumul când încearcă să şi-o tragă. E o senzaţie atât de 
plăcută să-l ating! 

— Te rog! insist. Trebuie să-ţi spun unele lucruri. Unele 
lucruri pe care trebuie să le ştii. 

Chelneriţa ne aduce cafeaua fierbinte şi două ceşti, 
turnând în ele cu un zâmbet vesel, iar politeţea firească a 
lui David se face simțită, astfel că-i dau drumul la mână ca 
să se poată aşeza vizavi de mine. 

— Ţi-am spus să stai departe de noi! îmi reproşează după 
ce chelneriţa pleacă. 

— Ştiu. Şi mai ştiu acum şi că încercai să mă avertizezi, 
nu să mă ameninţi. Am aflat ce s-a întâmplat cu Marianne. 
Am fost şi am vorbit cu ea. 

— Dumnezeule, Louise, de ce? De ce-ai făcut aşa ceva? 

Recunosc frica în glasul lui răstit. Acum îl înţeleg cum 
trebuie, şi sunt copleşită de ruşine. 

— Fiindcă am fost o idioată. Mai rău decât o idioată. Am 
fost... Nu găsesc cuvântul potrivit. Am fost prostită şi 
proastă totodată. Am făcut un lucru foarte rău şi trebuie să- 
ţi vorbesc despre el. 

Acum mă ascultă atent, deşi precaut. Ca o vulpe la 
vânătoare. 


e 297 œ» 


— Dar mai întâi o să-ţi spun ce ştiu, bine? 

El încuviinţează încet din cap. Işi dă seama că nu e vorba 
despre disputa la care se aşteptase, şi are nevoie de un 
minut pentru a înţelege situaţia. Oare cât a băut azi? De cât 
are nevoie ca să mai estompeze urâţenia din viaţa lui? 

— Spune! 

— Bun, încep şi trag adânc aer în piept. Cred că soţia ta e 
nebună, sociopată sau psihopată, sau ceva similar. Cred că- 
i dai medicamente fiindcă ştii că e nebună. Cred că la 
început, când ţi-ai dat seama de asta, ai încercat s-o ajuţi, 
iar acum te străduieşti să-i controlezi pornirile. Cred că de 
asta telefonezi acasă atât de des, ca s-o verifici. Cred că 
Adele ştie că am avut o aventură şi s-a împrietenit cu mine 
ca să mă întoarcă împotriva ta - încă nu-mi dau seama de 
ce, dar în mod cert s-a jucat cu mine... cu noi amândoi. Ţi-a 
omorât pisica, aşa cum a omorât-o şi pe a lui Marianne, şi 
n-ai ce să faci în privinţa asta, fiindcă te are la mână cu 
ceva şi te ameninţă că va spune poliţiei ce s-a întâmplat cu 
Rob. Că el e mort şi cadavrul se află încă undeva pe 
proprietatea ei. Mie mi-a zis că tu l-ai ucis... 

Se apleacă spre mine dând să spună ceva, dar ridic 
mâinile şi-l opresc. 

— Lasă-mă să termin, îi cer, şi el se retrage înapoi. Mi-a 
spus că tu l-ai ucis pe Rob, dar eu nu cred asta, adaug şi 
văd cum ridică ochii spre mine, cu un prim licăr de speranţă 
în privire. Cred că, indiferent ce s-a întâmplat cu Rob, eae 
vinovata, şi poate că ai protejat-o pe urmă fiindcă o iubeai 
şi fiindcă abia ce-şi pierduse părinţii. Cred că ai făcut o 
greşeală teribilă, stupidă, iar ea te şantajează cu asta, ca să 
te păstreze. Dintr-odată simt că mă podideşte plânsul şi 
strâng din dinţi ca să-mi înăbuş lacrimile. A fost teribil din 
partea mea s-o cred pe ea în detrimentul tău, fiindcă tu ai 
fost mai reticent. Ar fi trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit 
să mă încred în sentimentele mele pentru tine, dar după 
lan, am uitat cum să am încredere într-un bărbat şi asta a 
afectat întreaga mea relaţie cu tine. 

— Şi nu e deloc uşor să ai încredere într-un bărbat care 
îşi înşală soţia. 


e 298 œ» 


Are un aer ruşinat şi nu vreau să zăbovim asupra acestui 
subiect. Nu acum. Fiindcă nu e important. 

— Când te-ai înfuriat atât de rău şi m-ai ameninţat, ca să 
mă determini să stau departe de voi, ar fi trebuit să-mi dau 
seama că încercai doar să mă protejezi de ea. Dar nu mi- 
am dat. Adele s-a priceput atât de bine să pară fragilă! Şi a 
ştiut atât de abil să mă atragă de partea ei. lar mie îmi pare 
atât de rău că am lăsat-o! exclam, după care mă aplec 
peste masă, îi iau mâna într-a mea şi continui: Trebuie să- 
mi spui totul, David. Sunt de partea ta. Am fost o proastă, 
dar acum chiar am nevoie să aflu de la tine ce se petrece, 
fiindcă m-am săturat de minciunile ei şi o să-mi pierd 
minţile dacă n-o să-mi spui adevărul. 

Se holbează mult timp la mine şi sper că vede în ochii 
mei atât încrederea, cât şi sentimentele pe care le am 
pentru el. 

— Oricare ar fi adevărul, David. Cred în tine. Dar am 
nevoie să-mi explici totul. Banii, ce s-a întâmplat cu Rob... 
Trebuie să ştiu. Fiindcă pe urmă o să-ţi spun şi eu ce lucru 
rău am făcut, şi probabil că o să mă urăşti pentru asta. 

— N-aş putea niciodată să te urăsc, spune el şi acum 
chiar simt că încep să plâng. 

În ce harababură m-am implicat! Ne-am implicat. Cum 
am putut să cred că e un ucigaş? Bea din cafea şi îşi drege 
glasul, plimbându-şi privirea prin bar. Oare şi el se 
străduieşte să nu plângă? 

— Spune-mi şi gata, insist. 

Unul din noi trebuie să fie puternic acum, iar aceea sunt 
eu. 

— Totul e cât se poate de sordid, începe el uitându-se în 
jos, în ceaşca de cafea, şi am senzaţia că nu-şi va mai ridica 
privirea decât când buboiul ăsta infectat din el - întreaga 
poveste - se va sparge şi puroiul va fi eliminat. Întreaga 
mea viaţă pare sordidă. Dar la început nu a fost aşa. La 
început a fost... A fost minunat. Doamne, cât o iubeam! Era 
cea mai frumoasă fată pe care o văzusem în viaţa mea. Dar 
nu numai atât. Era dulce şi simpatică. Părinţii ei nu erau de 
acord cu relaţia noastră. Eu eram băiatul sărac de la ţară, al 


e 299 œ» 


cărui tată distrusese totul din cauza băuturii, şi eram cu 
aproape cinci ani mai mare decât ea. O ştiam parcă de 
când lumea. Obişnuia să se ţină după mine când munceam 
pământul, în jurul şcolii, povestindu-mi uneori despre 
coşmarurile ei. 

— Ea era fetiţa căreia i-ai dat cartea despre vise. 

Încuviinţează. 

— Dar n-a ajutat-o prea mult. 

Dacă ar şti el! Din cartea aceea trebuie să fi învăţat 
Adele despre visele lucide şi despre uşa a doua. Îmi vine să- 
i spun asta - ar trebui să-i spun -, dar vreau să aud mai 
întâi restul poveștii, înainte să-i distrag atenţia cu ceva atât 
de greu de crezut. 

— Dar pe măsură ce a crescut... a părut totul... foarte 
firesc. Ea, o fiinţă diafană, căreia nu-i păsa de mâinile mele 
aspre şi de tatăl meu de doi bani, mă vedea doar pe mine, 
aşa cum eram. Şi avea încredere în mine. Dacă n-ar fi fost 
ea, probabil că n-aş fi reuşit să ajung la medicină. Eram 
îndrăgostiţi până peste cap. Nici nu pot să-ţi descriu - în 
felul acela în care iubeşti cu toată fiinţa când eşti tânăr. Şi 
apoi, adaugă el după o pauză, a fost focul. 

— Şi ai salvat-o. Cicatricele de pe braţ... 

— Da... Da, am salvat-o... Atunci nici măcar n-am simţit 
arsurile. Îmi amintesc căldura cumplită. Îmi amintesc cum 
credeam că îmi clocotesc plămânii când respiram, dar în 
primul rând îmi amintesc cum îmi spuneam că e moartă. 
Era inconştientă, rece. Din cauza gazelor, a fumului inhalat, 
nu ştiu. Dar n-o puteam trezi. 

Imi aduc aminte că şi eu am crezut acelaşi lucru când am 
încercat s-o trezesc pe Adele. Ce rece îi era mâna. Şi cum o 
zgâlţâiam. „Oare de când are acces la uşa a doua?” Mă uit 
la David şi îi fac semn să povestească mai departe. 

— Ea a pus focul? îl întreb. 

— Nu ştiu. La momentul respectiv nu m-am gândit la aşa 
ceva, dar de atunci... 

Nu-şi mai continuă fraza. Îmi închipui că s-a întrebat şi el 
de multe ori. 

— S-a discutat atunci despre incendiere intenţionată. 


e 300 œ» 


Poliţia a crezut că eu aş fi vinovatul. Şi chiar dacă m-am 
gândit că poate cineva a pus focul, niciodată nu mi-a trecut 
prin minte că ea ar putea fi aceea. Vreun angajat 
nemulţumit, poate - erau destui; Adele era prea tânără ca 
să-şi dea seama pe deplin de firea părinţilor ei, însă tatăl ei 
nu şi-a făcut averea fără să calce câţiva oameni în picioare. 
Dar niciodată nu m-am gândit că ea ar fi pus focul. Aproape 
că a murit în incendiu. Dacă a fost într-adevăr ea, înseamnă 
că şi-a asumat un risc uriaş. 

— Cred că-i place să-şi asume riscuri. 

— Poate. Dar a fost distrusă de ceea ce s-a întâmplat. Nu 
putea să doarmă. Se ofilea pe picioare. Poate că la mijloc 
era o formă de vinovăţie. Zicea că ar fi trebuit să se 
trezească. Şi că aşa i-ar fi putut salva. 

Somn. Vise. Era oare Adele acolo când au murit părinţii 
ei? Să fi pus ea focul şi apoi să fi trecut de uşa a doua ca să 
se asigure că va veni David s-o salveze? Sau fumul a 
împiedicat-o şi a leşinat înainte să poată fugi singură din 
casă? 

— Şi apoi l-a întâlnit pe Rob? întreb eu. La centrul acela 
de terapie? 

— La Westlands, da. Chiar l-a plăcut, şi faptul că s-au 
împrietenit a ajutat-o. Mie ideea nu mi-a convenit la vremea 
aceea, fiindcă eram de părere că eu trebuia să am grijă de 
ea, dar încă mă refăceam după arsurile suferite şi, în plus, 
aveam cursurile la universitate. Adele a insistat să mă 
întorc - chiar a vorbit cu avocaţii ei, imediat ce-a putut, să 
se ocupe de finanţele mele, ceea ce mie mi-a displăcut, 
însă tot aveam de gând să ne căsătorim, aşa că Adele mi-a 
zis să nu mă port prosteşte. Oricum, întâlnirea cu Rob i-a 
făcut bine. Am înţeles asta. El era acolo, lângă ea, iar eu, 
nu. Totuşi, nu-mi plăcea că se drogase, şi cu toate că n-am 
spus-o niciodată, cred că ea şi-a dat seama de asta. Intr-un 
fel, credeam că prietenia lor se va sfârşi după ce vor pleca 
de la Westlands, dar Adele l-a invitat să stea o perioadă la 
ea. Aşa era pe vremea aceea. Voia să-i ajute pe ceilalţi. Sau 
cel puţin aşa părea. 

— Şi ce s-a întâmplat? 


e 301 >» 


Rob. Autorul caietului. În sfârşit, voi afla ce s-a întâmplat 
cu el. 

— Eu l-am întâlnit o singură dată. Ei, m-am dus acolo 
într-un weekend, deci e mai corect să spun că am stat 
împreună cu el timp de două zile. Era un băiat slab, plin de 
coşuri, cu aparat dentar. Nimic deosebit. Nu ştiu la ce mă 
aşteptam totuşi. La mai multă charismă, cred. Mi se părea 
mai tânăr decât cei optsprezece ani pe care-i avea. Nu 
vorbea mult - în orice caz n-a vorbit prea mult în weekendul 
acela. Doar se uita la mine şi murmura răspunsuri la 
întrebările mele, după care avea momente de dat în petic, 
când se străduia prea tare. Într-o dimineaţă a făcut un 
adevărat spectacol dându-se drept un mare bucătar, iar eu 
i-am ţinut isonul, dar, sincer să fiu, nu m-am simţit foarte în 
largul meu. Adele zicea că e timid, că nu ştie să se poarte 
bine cu lumea, dar mie mi s-a părut ciudat; ei însă nu i-am 
spus asta. Sâmbătă seara, după ce ea s-a dus să se culce, 
am rămas împreună şi am vorbit vreo două ore, dar n-am 
putut deloc să intru pe aceeaşi lungime de undă cu el. Mă 
tot întreba despre relaţia noastră. Nu mă îndoiam că era 
gelos. Când am plecat, duminică, mi-am dorit în sinea mea 
ca prietenia lor să ia sfârşit în mod firesc cât mai repede. 
Dorinţa mi s-a împlinit, dar într-un mod deloc firesc. 

— Rob a murit, am conchis eu. 

După o pauză, el încuviinţează. 

— Nu eram acolo când s-a întâmplat. Zece zile mai 
târziu. Pentru prima dată de când a început să 
povestească, ridică privirea şi se uită drept în ochii mei, 
adăugând: Ştiu unde e Rob, dar nu eu l-am pus acolo. 

Rob e mort. Nu mai există nicio îndoială. Faptul nu mă 
surprinde şi îmi dau seama că de la o vreme am intuit că 
ăsta e adevărul. 

— Ştiu, îi răspund, şi aşa e: cred cu tărie tot ce mi-a spus 
- prea târziu, poate, dar îl cred. Ştiu că nu tu eşti vinovat. 

— M-a sunat panicată într-o dimineaţă. A zis că se 
drogaseră şi credea că Rob luase o supradoză, fiindcă 
atunci când ea se limpezise la cap, el era mort. l-am spus 
să sune la poliţie şi la ambulanţă. Plângea. Şi a zis că nu 


e 302 œ» 


poate s-o facă. lar când am întrebat de ce, mi-a povestit că 
intrase în panică şi îi împinsese cadavrul în vechiul put 
secat din pădurea de pe proprietate. Era în pragul isteriei. 
Mie nu-mi venea să cred. Era ceva... smintit, cred. M-am 
dus imediat acolo, crezând că o voi putea convinge să 
anunţe poliţia şi să mărturisească adevărul. Dar n-a vrut. A 
zis că-i e teamă că, după cele întâmplate cu părinţii ei, ar 
închide-o imediat. Că ar crede că a avut ceva de-a face cu 
toată povestea. A mai adăugat că s-a panicat, dar că acum 
nu mai poate schimba nimic. Şi că nimeni, în afară de noi 
doi, nu ştia că Rob fusese acolo. Nimeni altcineva nu-l 
văzuse. Familia lui habar nu avea. Şi m-a implorat să nu 
spun nimic. A mai zis că puteam să ne mutăm în altă parte 
şi că nimeni nu va afla vreodată ce s-a întâmplat. 

— Dar tu ştiai. 

El încuviinţează din cap. 

— La început, am crezut că pot să mă descurc, să păstrez 
secretul de dragul ei. Ca s-o protejez. Şi am încercat. Am 
încercat din greu. Ne-am căsătorit repede, dar semnele că 
ceva era în neregulă apăruseră deja. Imi era greu să suport 
ce făcusem, dar cred că aş fi învăţat să accept situaţia, 
dacă aş fi ştiut că şi ea suferă pentru cele întâmplate, însă 
Adele părea perfect netulburată, de parcă uitase totul. 
Viaţa acelui băiat. Pierdută. Faptul că murise. Mi-am spus 
că, poate, reacţia ei e doar un mecanism de acceptare a 
realităţii - o încercare de blocare a adevărului -, dar nu era 
aşa. Trecuse extrem de uşor peste cele petrecute. In ziua 
nunţii era vese/ă. De parcă n-am fi avut nicio grijă pe lume. 
Pe urmă a aflat că e însărcinată şi am crezut că va fi şi mai 
fericită, dar a luat-o razna complet şi a insistat să facă un 
avort, ca să scoată din ea chestia asta venetică. 

Se întrerupe şi respiră întretăiat. Îi e greu. Îi e greu să 
revadă totul. Să vorbească despre cele întâmplate. 

— Dragostea se stinge greu, ştii? adaugă apoi şi mă 
priveşte, iar eu îi strâng mâna mai tare între degetele mele. 
A durat mult până când dragostea mea s-a stins. l-am găsit 
tot felul de scuze şi, în plus, trebuia să-mi termin facultatea 
şi specializarea, aşa că nu mi-am dat seama foarte bine cât 


e 303 œ» 


de mult se schimbase. Dar se schimbase. Cheltuia sume 
uriaşe de bani - uriaşe chiar şi pentru averea ei. 

— De asta ai preluat controlul asupra banilor? 

El încuviinţează. 

— | l-aş fi recedat la sfârşitul acelui weekend în care am 
fost la casa din Scoţia - nu-mi dorisem niciodată să deţin 
controlul asupra averii ei. Dar nici nu voiam să risipească 
totul aiurea. Dacă la un moment dat urma să avem copii? 
Dacă toată purtarea aceea a ei era un fel de reacţie 
emoţională la toate lucrurile peste care trebuia să treacă? 
Dacă avea să regrete cândva toate acele cheltuieli? A 
acceptat să mă ocup eu de bani. A zis că ştie că are o 
problemă şi că era nevoie de cineva care să gestioneze 
averea. Privind acum înapoi, cred că decizia asta a fost 
doar un alt nod în laţul pe care îl pregătise, gata să mi-l 
arunce în jurul gâtului. În orice caz, am continuat între trei 
sau patru ani prefăcându-ne că totul e în regulă, dar eu n- 
am putut uita situaţia cu Rob. Cadavrul lui în puț. Şi în cele 
din urmă am înţeles că dragostea dintre noi a murit şi ea 
odată cu el, în noaptea aceea. Nu puteam uita ce se 
întâmplase cu Rob şi nu puteam accepta că ea trecuse atât 
de uşor peste asta. l-am spus că totul s-a terminat între noi. 
Că n-o mai iubesc şi că o părăsesc. 

— Bănuiesc că n-a primit vestea bine. 

Pentru prima dată, pe buzele lui apare o jumătate de 
zâmbet. Lipsit de umor, ce-i drept, dar e un zâmbet. David 
al meu a revenit. 

— S-ar putea spune şi aşa. A fost isterică. A zis că mă 
iubeşte şi nu poate trăi fără mine. Că-mi va lua toţi banii şi 
voi rămâne sărac lipit. l-am răspuns că nu-mi pasă de banii 
ei şi că nu mi-a păsat niciodată. Nu voiam s-o rănesc, dar 
nici aşa nu mai puteam trăi. După asta s-a liniştit complet - 
un calm care m-a înspăimântat. Şi încă mă înspăimântă. 
Am ajuns să-l recunosc ca pe un semn că în mintea ei se 
petrece ceva periculos. A zis că, dacă plec, va spune poliţiei 
ce s-a întâmplat cu adevărat cu Rob. Am privit-o nedumerit. 
Nu ştiam la ce se referă. Pe urmă a adăugat că adevărul 
este întotdeauna relativ. Şi că deseori se rezumă la cea mai 


e 304 œ» 


credibilă versiune a evenimentelor. A zis că va spune 
poliţiei că m-am certat cu Rob, că l-am ucis şi i-am aruncat 
cadavrul în puț. Am rămas şocat. Nu era nimic adevărat în 
asta. Ea a insistat că n-are importanţă. Că poliţia va crede 
că fusesem gelos, şi deja existaseră suspiciuni în privinţa 
mea legate de incendiul din casa părinţilor ei, aşa că, fără 
îndoială, spusele ei vor fi crezute. 

Mă gândesc la scrisoarea mea. Şi la ce va trebui să-i 
mărturisesc când îşi va fi terminat povestea. „Oh, Doamne, 
Louise, ce-ai făcut?” 

— lar apoi şi-a scos asul din mânecă. Dovada care va 
confirma versiunea ei. Una cu care mă ţine în şah de 
atunci. 

— Ce anume? 

Oare ce-o fi făcut? 

— Ceasul meu, răspunde el simplu, iar când îmi vede 
expresia nedumerită, continuă: N-am mai putut să-l port 
din cauza arsurilor şi i l-am dat ei. Chiar şi încheiat la ultima 
verigă, tot era prea mare pentru ea, dar îi plăcea să-l 
poarte, iar eu eram încântat să-l ştiu la ea. Insă n-am ştiut 
că va ajunge să ne lege în coşmarul ăsta pentru totdeauna. 

— Ce s-a întâmplat cu ceasul tău? 

— Când l-a împins pe Rob în puț, ceasul i-a alunecat de la 
încheietura mâinii şi s-a prins în hainele lui, îmi explică 
David, privindu-mă în ochi. Ceasul meu este în puț, 
împreună cu cadavrul. 

— Oh, Doamne! 

Simt că mi se face rău. Cine să creadă versiunea lui 
David, cu o dovadă ca asta?! 

— Cel mai rău mă supără faptul că am lăsat-o să mă 
şantajeze în felul ăsta. Am fost prea slab. M-a paralizat 
gândul că voi ajunge la închisoare - şi mai rău, că nimeni 
nu mă va crede, că toată lumea va considera că am făcut 
un lucru atât de cumplit. Dacă moartea lui Rob n-a fost un 
accident, aşa cum susţinea ea? Dacă ea l-a omorât, din cine 
ştie ce motiv? Când cadavrul va fi scos la lumină, va părea 
că a fost o crimă? Nu puteam suporta aşa ceva. Eram prins 
în capcană. Mi-a promis că se va purta bine. Că vom putea 


e 305 >» 


fi fericiţi, că voi putea s-o iubesc din nou. A zis că vrea să 
avem un copil... - toate lucrurile despre care crede ea că 
m-ar face fericit. Mie mi se părea o nebunie totală. Nu 
puteam concepe să apară un copil într-o căsnicie ca a 
noastră. In cele din urmă, m-am resemnat cu gândul că 
această captivitate într-un mariaj lipsit de iubire era 
pedeapsa pentru greşeala şi pentru slăbiciunea mea. 

Doamne, ce lungi trebuie să-i fi părut anii petrecuţi cu 
Adele, trăind aşa, pe buza prăpastiei! Aş vrea să beau ceva 
şi sunt sigură că şi el, dar deocamdată trebuie să ne 
abţinem. Nu se mai poate ascunde în paharul cu alcool, iar 
eu trebuie să am mintea limpede. 

— Dar n-a reuşit să-şi stăpânească pentru mult timp 
boala mintală. Juca rolul soţiei perfecte, dar avea accese de 
furie necontrolată din nişte nimicuri. 

— Aşa cum s-a întâmplat cu Marianne. 

— Da, însă au început cu mult timp în urmă. Eram sigur 
că mă spionează. Ştia lucruri pe care n-ar fi avut cum să le 
ştie. li suna pe colegii de care mă credea prea apropiat şi le 
lăsa mesaje pline de ură. O vreme a avut şi ea o slujbă, dar 
când m-am împrietenit cu  proprietăreasa  florăriei, 
magazinul a ars. Nicio dovadă n-o indica pe ea clar, dar 
pentru mine a fost suficient să ştiu că ea a pus focul. Şi aşa, 
mi-am schimbat serviciul la fiecare doi ani din cauză că 
făcea ea ceva. Am încheiat între noi întelegeri. l-am promis 
că o sun de cel puţin trei ori pe zi, în schimb ea renunţa la 
cardurile de credit. Veneam direct acasă de la serviciu, iar 
ea renunţa la telefonul mobil. Făceam orice ca s-o împiedic 
să ne mai distrugă viaţa - a noastră sau a oricui altcuiva - 
cu nebunia ei. E o sociopată agresivă şi lipsită de empatie, 
sunt sigur de asta. Are noţiunile de bine şi de rău, dar ale ei 
sunt diferite de ale celorlalţi, şi singura persoană pe care o 
iubeşte - dacă dragoste e asta - sunt eu. E dispusă să facă 
orice pentru ca între noi să nu intervină nimeni, şi e foarte 
convingătoare. Cine m-ar crede? 

Face o pauză, ridică ochii spre mine şi continuă: 

— Tu nu m-ai crezut. Ai luat de bune poveştile ei, de la A 
la Z. 


e 306 œ» 


— Îmi pare foarte rău, David. Mă detest pentru asta. 

Trebuie să-i spun despre vise. Despre felul în care l-a 
spionat Adele. Şi cum a aflat despre diverse lucruri. Trebuie 
să fiu sinceră cu el. Deschid gura să vorbesc, dar el încă n-a 
terminat şi mi-o ia înainte: 

— Nu e vina ta. Şi-a jucat bine rolul, iar eu eram un beţiv 
care-şi înşală soţia. N-ar fi trebuit să intru în vorbă cu tine 
acolo, la bar. Doar că voiam... voiam să fiu şi eu fericit. Dar, 
Dumnezeule, ar fi trebuit să-mi dau seama! 

Aproape că loveşte masa cu palma de frustrare, dar se 
mărgineşte să-şi încleşteze degetele pe marginea ei, 
continuând: 

— Ar fi trebuit să înţeleg încă de când era mică. Toate 
lucrurile alea smintite pe care le spunea... 

— Ce fel de lucruri? 

Inima mi se strânge în timp ce-i aştept răspunsul. E vorba 
despre vise. Sunt sigură. Il iubea, fireşte că a vrut să-i 
povestească despre vise. 

— Când am început să ieşim împreună, ne-am îmbătat, 
iar ea a încercat să-mi spună că putea să facă nişte aiureli 
smintite în timp ce dormea. Vorbea destul de vag, dar 
păreau nişte ţicneli. Mai rău decât atât, probabil că totul era 
din vina mea, fiindcă aveam impresia că luase ideile alea 
dintr-o carte hipiotă despre vise pe care i-o dădusem eu şi 
inventase pe urmă chestii şi mai nebuneşti. Am râs crezând 
că vrea să mă îmbrobodească, dar ea s-a supărat fiindcă n- 
am crezut-o, şi ar fi trebuit să-mi dau seama că ideile alea 
fantasmagorice aveau să ducă la ceva. Nu mai era un copil, 
ca totul să fie doar o fantezie infantilă. În mod limpede, 
dădea semne de tulburări serioase. Adică cine ar putea 
crede că e posibil să-ţi părăseşti corpul când dormi? Astea 
sunt chestii pe care numai cei care iau prea mult LSD le 
spun. Aşa că, da, ar fi trebuit să recunosc semnele. Cel 
puţin, mi le-am amintit după un timp. De asta m-am 
bucurat atât de mult când te-am întâlnit pe tine. Eşti atât 
de normală! exclamă el şi-mi strânge mâinile în ale lui de 
parcă aş fi un colac de salvare. Eşti cu picioarele pe 
pământ! Coşmarurile tale sunt doar coşmaruri, le ai şi te 


< 307 » 


împaci cu ele. Tu n-ai crede niciodată asemenea chestii. 
Eşti sănătoasă la cap. 

Oh, Doamne, dacă ar şti el! Acum nu mai pot să-i spun, 
nu-i aşa? „De fapt, tot ce ţi-a povestit ea este adevărat. 
Cum altfel îţi închipui că te-a spionat?” Nu pot să-i fac una 
ca asta. Nu acum - când trebuie să-i mărturisesc despre 
scrisoarea pe care am trimis-o poliţiei. Are nevoie de fapte 
concrete şi de date reale. N-ar putea suporta nimic altceva. 

— În mod cert, are probleme, trebuie să recunosc. 

Asta e tot ce reuşesc să spun. 

Încă ne ţinem de mână, iar el nu-şi dezlipeşte ochii de la 
mine. 

— Chiar mă crezi, nu-i aşa? mă întreabă, iar eu 
încuviinţez. 

— Da. Te cred. ` 

Nu am nicio urmă de îndoială. II cred cu desăvârşire. Nu 
l-a ucis el pe Rob. _ 

— Nici n-ai idee ce bine îmi face să aud asta. Insă tot nu 
ştiu ce să fac. l-am spus că vreau să divorţăm. Cine ştie ce 
e-n stare să facă acum? În niciun caz nu-mi va permite să 
plec. Şi mă îngrijorează ce-ar putea să-ţi facă ţie. Doamne, 
în ce încurcătură suntem! 

A venit rândul meu să-mi recunosc greşeala. 

— Încurcătura e mai mare decât îţi închipui tu, îi spun, iar 
inima îmi bubuie. Eu am înrăutăţit-o. 

— Nu văd cum ar putea fi mai rea, răspunde el, cu un 
surâs blând. Dacă încă mă placi după tot ce ţi-am spus, 
dacă poţi să mă crezi, atunci - pentru mine, cel puţin - totul 
e deja mult mai bine. 

Şi chiar arată mai bine. Are o privire mai luminoasă şi o 
povară i s-a ridicat parcă de pe umeri, fie şi numai pentru 
câteva momente. 

Aşa că îi spun. Cum am căutat on-line şi i-am trimis 
scrisoarea lui Angus Wignall de la Poliţia din Perth, 
enumerând motivele pentru care credeam că doctorul 
David Martin fusese implicat în decesul unui tânăr pe nume 
Robert Dominic Hoyle, şi bănuiala mea, conform căreia 
cadavrul lui zăcea încă undeva pe proprietatea lui Adele. E 


e 308 œ» 


rândul meu să stau cu privirea plecată în ceaşca de cafea şi 
să-mi simt obrajii roşii. Nici măcar n-a fost Adele cea care 
m-a îndemnat s-o fac; totul a fost ideea mea tâmpită. Când 
termin, ridic în sfârşit ochii spre el. 

— Aşa că, vezi, chiar am înrăutățit lucrurile. Poate că vor 
ignora scrisoarea, considerând-o opera unui ţicnit. Poate că 
Wignall nici măcar n-o va vedea. 

Oh, Doamne, fă să fie aşa, te rog! 

David se lasă pe spate în scaun şi respiră adânc. 

— Ba nu, cred că o s-o citească. Amuşina ca un ogar în 
jurul meu, încercând să găsească o modalitate de a-mi 
pune focul în cârcă. 

— Probabil că mă urăşti acum. 

Aş vrea să se caşte pământul şi să mă înghită. De ce am 
înrăutățit eu situaţia? De ce sunt atât de impulsivă? 

— Să te urăsc? Îşi îndreaptă spatele, cu o expresie între 
zâmbet şi încruntare. Ai auzit ceva din ce-am spus eu aici? 
Nu te urăsc. E... Ei bine, mai degrabă e opusul. Te plac 
chiar şi pentru felul în care ai crezut-o pe Adele. Pentru 
imboldul acela de a o ajuta. Pe ăsta îl înţeleg. Dar nu, nu te 
urăsc. Din multe puncte de vedere, ceea ce ai făcut îmi 
aduce o uşurare. Fiindcă a limpezit situaţia. 

— Cum adică? 

Nu mă urăşte. Slavă cuiva pentru asta! Suntem încă 
împreună în toată nebunia. 

— Adele nu ştie despre scrisoarea către poliţie? 

Scutur din cap. 

— Cred că nu. 

Mai exact de atât nu pot să-i răspund. E greu să-mi dau 
seama ce ştie şi ce nu ştie Adele, însă lui nu pot să-i spun 
asta, după tot ce mi-a zis adineauri. 

— Şi ce-ai de gând să faci? îl întreb. 

— O să mă duc acolo. O să mă duc să le spun poliţiştilor 
totul. Adevărul. O să termin o dată pentru totdeauna cu 
toate astea. 

Nu la asta mă aşteptam şi pentru o clipă sunt stupefiată, 
dar ştiu că e cel mai corect lucru. 

— Te vor crede, îl încurajez, deşi nu sunt convinsă. Eu te 


e 309 œ» 


cred. Şi pot să-ţi susţin povestea. La fel va face şi Marianne, 
sunt sigură. 

El clatină din cap, cu un zâmbet moale. 

— Cred că va fi nevoie de mai mult decât atât, pentru a 
contracara versiunea lui Adele. Ceasul meu e acolo, îţi 
aminteşti? 

— Şi atunci, de ce să vorbeşti? Mă tem că-l voi pierde 
înainte să-l am. Trebuie să existe şi o altă soluţie. De ce să 
te duci la poliţie, dacă crezi că te vor aresta? 

— Ca să se termine totul. O dată pentru totdeauna. Ar fi 
trebuit s-o fac cu mult timp în urmă. Am obosit să mai port 
cu mine sentimentul de vinovăţie. Şi e vremea ca băiatul 
acela să aibă parte de o înmormântare cum se cuvine. 

_ — Dar n-o putem lăsa pe Adele să scape cu faţa curată. 
In plus, e periculoasă. De ce să nu dea ea de necaz? Doar 
ea e vinovata! 

— Poate că eu nu sunt vinovat, dar nici nevinovat nu 
sunt. lar pentru ea, asta e pedeapsa perfectă. 

— Ce vrei să spui? 

Mă uit în ochii lui albaştri, frumoşi. Au o privire calmă şi 
limpede. 

— Adele n-a vrut niciodată altceva decât pe mine. În felul 
ei dereglat şi dement, mă iubeşte. Întotdeauna m-a iubit şi 
mă va iubi mereu. E obsedată de mine. Dacă aş fi trimis la 
închisoare, aş scăpa în sfârşit de ea. N-ar mai avea niciun 
ascendent asupra mea. Aş fi /iber. 

Simt din nou că mă podidesc lacrimile şi de data asta nu 
le mai opresc. 

— Nu mai poţi aştepta o vreme? Nu ne putem bucura 
întâi de câteva zile împreună? 

Clatină din cap. 

— Dacă n-o fac acum, n-o s-o mai fac niciodată, şi-mi va 
fi cu atât mai greu dacă voi petrece un timp cu tine. Pentru 
mine e suficient să ştiu că mă crezi. 

— Şi când vrei să te duci? 

De Adele nu-mi pasă. Mă descurc eu cu ea. Acum îi 
cunosc secretele. Simt arsura vinovâăţiei. Deşi nu-mi place, 
am un secret pe care nu i-l pot împărtăşi lui, aşa cum nici 


e 310 œ» 


ea n-a putut. 

— Azi. Acum. E abia 14.30. Nu pot să mă duc mai întâi 
acasă, îşi va da seama că s-a întâmplat ceva, dar până 
când se va prinde ea că am plecat, voi fi deja la jumătatea 
drumului spre Scoţia. 

— Eşti sigur că nu e cazul să te mai gândeşti puţin? îl 
întreb; sunt egoistă, vreau să-l ţin aici, cu mine, nu să-l ştiu 
în închisoare. E prea repede. E prea... 

— Uită-te la mine, Louise! 

Mă uit. 

— Fii sinceră: nu crezi că aşa e corect? Să scoatem din 
ecuaţie sentimentele noastre? 

Din calmul cu care mă priveşte, înţeleg că ştie deja 
răspunsul la întrebarea asta. Chiar dacă rezultatul nu va fi 
cel dorit, chiar dacă nimeni nu-l va crede, adevărul trebuie 
spus. 

— E prea nedrept! Mă perpelesc şi simt că trebuie să fac 
ceva. Poate că artrebui să mă duc să vorbesc cu ea şi... 

— Nu. Să nu faci asta. E periculoasă. 

— Dar trebuie să... 

Îmi strânge mâna într-a lui. 

— E sociopată, Louise. Înţelegi asta? Să nu te apropii de 
ea. Promite-mi că nu te apropii de ea! De fapt, aş prefera 
să-l iei pe Adam şi să plecaţi din Londra până când voi face 
eu ce am de făcut. Dar promite-mi măcar că stai departe de 
Adele. 

— Îţi promit. 

Nu e drept ca ea să scape după ce i-a distrus lui viaţa. Nu 
e drept să scape după ce-a distrus-o şi pe a mea. 

— Bun! N-aş putea suporta dacă ţi s-ar întâmpla ceva şi 
nu vreau să-mi fac griji pentru tine acum, când trec prin ce 
trec. Te iubesc, Louise. Sincer! 

Se ridică şi vine lângă mine, apoi ne sărutăm. Are gust de 
alcool stătut, de dropsuri cu mentă şi cafea, dar nu-mi 
pasă. E cald, puternic şi iubitor şi e al meu. Alte lacrimi îmi 
umplu ochii. 

— O să fie bine, îmi şopteşte când ne depărtăm unul de 
altul. O să vezi. Cum îţi plac vizitele în închisoare? 


e 311 >» 


Râd puţin, printre lacrimile care nu se opresc. 

— Sunt întotdeauna dispusă la noi experienţe. 

Plăteşte cafeaua - un gest banal care face ca toate 
celelalte să aibă un aer şi mai suprarealist - şi ieşim în 
stradă, unde plâng la pieptul lui fără să-mi pese că ne vede 
cineva. 

— O să fie bine, repetă el. 

Ba n-o să fie. N-o să fie bine nici pe departe, dar 
încuviinţez tăcută şi ne sărutăm iar; lacrimi şi oboseală şi 
alcool stătut. Ce pereche suntem noi! Imi îngrop faţa în 
îndoitura gâtului lui şi-i inspir mirosul cald, iar o clipă mai 
târziu nu mai rămân decât cu aerul rece şi gazele de 
eşapament, iar el s-a îndepărtat deja. Il privesc cum se 
îndreaptă spre staţia de metrou. Fără să se uite înapoi. 
Bănuiesc că se teme că s-ar putea răzgândi. 

Totul e din vina mea, îmi spun pentru a mia oară în timp 
ce mă reazem de un zid şi cotrobăi în geantă după ţigara 
electronică. Eu şi scrisoarea mea idioată! Nici nu-mi vine să 
cred că a decis atât de repede să dea totul pe faţă. Cât de 
oribilă trebuie să-i fi fost viaţa, dacă se simte uşurat 
ducându-se într-un loc în care ştie bine că va fi arestat! 
Sfârşitul carierei lui. Viaţa şi reputaţia distruse. Eticheta de 
criminal. Îmi şterg lacrimile de pe obraz şi las vântul să mă 
răcorească. Nu e vina mea, aşa cum nu e vina lui. Noi am 
fost doar doi pioni. Adele e vinovata. Adele e vinovată 
pentru tot. 

Mă gândesc la secretul pe care n-am putut să i-l 
împărtăşesc: visele. Uşile. Intreaga nebunie. De ce m-a 
învăţat despre ele, dacă mă urăşte atât de tare? Sunt plină 
de ură faţă de ea, iar asta îmi alungă tristeţea pentru 
soarta lui David şi mă face să nu-mi mai plâng de milă că o 
să-l pierd. Trebuie s-o momesc într-un fel. Să scot adevărul 
de la ea. Poate când îşi va da seama că oricum l-a pierdut 
pe David, va spune ceva, orice, ca să-l poată ajuta. Trebuie 
să existe o modalitate de a o determina să priceapă ce-a 
făcut. Şi că nimeni nu are nimic de câştigat. În cel mai rău 
caz, trebuie să-i spun exact ce părere am despre ea. E 
timpul pentru o discuţie sinceră cu aşa-zisa mea prietenă 


e 312 + 


bună. Dar nu l-am minţit pe David - nu mă duc s-o văd față- 
n faţă. Insă nu i-am promis că n-o să vorbesc cu ea, nu-i 
aşa? 


e 313 + 


52 


— ADELE — 


Stau în liniştea bucătăriei şi nu-mi ţine companie decât 
ticăitul monoton al ceasului. E un sunet ciudat de liniştitor. 
Mă gândesc uneori la asta, la numărul tot mai mare de 
ceasuri zgomotoase din lume, fiecare dintre ele marcând 
necontenit lipsa noastră de timp. Ar trebui să fim îngroziţi 
de ele, şi totuşi tic-tacul lor repetitiv ne alină sufletul. 

Nu ştiu de când stau aici. Ascult scurgerea secundelor, 
fără să urmăresc minutele şi orele. Mă simt lăsată pe 
margine în propria viaţă. De prisos. Totul e foarte aproape 
de sfârşit, şi mă simt pustie şi tristă. 

Se zice că, dacă iubeşti pe cineva, îi dai drumul să 
zboare. Ei bine, în cele din urmă îl las şi eu liber să zboare. 
Există modalităţi mai uşoare de a face asta, decât cea pe 
care am ales-o eu, dar nu poţi mima încrederea, nici 
credinţa şi nici înţelegerea unui adevăr. Trebuie ca totul să 
fie proaspăt. El trebuia să vadă toate astea limpede în ochii 
lui Louise. Şocul pe care l-a simţit când a realizat că a 
judecat greşit întreaga situaţie. Nevinovăţia lui. Astea erau 
lucruri pe care eu nu i le puteam oferi. 

David chiar o iubeşte. Nu mai pot ignora acest adevăr. Ei, 
c'est la viei Mi-a mers bine o vreme. Mă simt dezrădăcinată 
în timp ce stau şi aştept şi-mi ascult viaţa scurgându-se 
treptat. Da, conchid în clipa în care ţârâitul strident al 
mobilului mă scoate brusc din reverie, aş fi putut face totul 
altfel, dar aşa a fost mult mai interesant. Cel puţin pot să 
spun că ăsta e cântecul meu de lebădă. 

Louise e toată numai energie, furie, supărare - antiteza 
calmului meu. 

— De când ştiai? mă întreabă şi-mi dau seama că are 
nevoie de toată stăpânirea de sine de care e în stare pentru 
a nu ţipa la mine. Vreau să ştiu de-a ce naiba te-ai jucat! 

Clocoteşte de mânie molipsindu-mă şi pe mine. 

— Cred că eu ar trebui să te întreb asta, nu-i aşa? La 


e 314 + 


urma urmei, tu eşti cea care ţi-ai pus-o cu soţul meu. 

— Ceea ce nu înţeleg eu, continuă ignorându-mi 
înţepătura, e de ce mi-ai spus despre vise. De ce m-ai 
ajutat, când exista riscul să dau peste a doua uşă? Şi să-mi 
dau seama de duplicitatea ta? 

Javra nerecunoscătoare! 

— Atunci nu ştiam. Îmi ţin în frâu mânia. Credeam că eşti 
prietena mea. Şi încercam să te ajut. Nu întâlnisem 
niciodată pe cineva ca mine, iar tu m-ai făcut să mă simt 
mai puţin singură. 

li simt neîncrederea. O abia perceptibilă accelerare a 
respirației la celălalt capăt al liniei. 

— Nu poţi folosi uşa a doua decât ca să te duci în locuri 
pe care le cunoşti. Vorbesc rar, ca să fiu sigură că prinde 
semnificaţia. Dacă n-ai fost într-un loc, nu poţi să vezice e 
acolo. Trebuie să vizualizezi detaliile. Mă sprijin de peretele 
rece. Am trecut prin uşă în apartamentul tău doar într-o 
seară când mă simţeam singură şi mi-era dor de tine. 
Voiam să te văd. Dar l-am văzut pe el împreună cu tine. 
Atunci am aflat, adaug şi încerc să-mi iau un ton înlăcrimat. 
Atunci am ştiut. 

E ca o carte deschisă această Louise. Îmi dau seama că 
încearcă să găsească o logică în ceea ce spun. Are acum 
prea multe în capul ăla al ei ca să-şi aducă aminte de 
conversaţia pe care au avut-o la cabinet atunci, în prima 
dimineaţă, despre indiscreţia lor la beţie. Cabinetul pe care 
îl vizitasem şi eu cu o zi înainte. Eu însă îmi amintesc. 
Fiecare cuvânt şi fiecare gest. Emoţia ei. Panica lui. Şi 
înfierbântarea amândurora când s-au revăzut. Îmi amintesc 
furia turbată pe care a trebuit să mi-o stăpânesc până când 
am provocat întâlnirea dintre noi, iar ea mi-a spus despre 
spaimele nocturne. După asta, furia mi s-a transformat în 
bucurie pură. Un inamic potenţial transformat în acele 
câteva momente într-un dar de la Dumnezeu. Dar 
deocamdată cel puţin, spusele mele înseamnă ceva pentru 
ea. In plus, i-am oferit o informaţie esenţială. „Trebuie să 
vizualizezi detaliile.” Uitaţi-vă la mine - chiar şi acum, tot o 
ajut! 


e 315 + 


— Şi de ce n-ai spus nimic? De ce mi-ai servit toate 
porcăriile alea despre David? De ce m-ai făcut să cred 
asemenea lucruri despre el? Toate minciunile alea? 

Mereu vrea răspunsuri! Mereu trebuie să ştie! Mai bine s- 
ar fi făcut detectiv. 

— Adevărul şi minciuna sunt doar chestiuni de 
perspectivă. Tu ce crezi, de ce le-am făcut? Mă concentrez 
pe ce am la îndemână şi ridic uşor glasul, rănită şi 
tulburată. Vrea o mărturisire, sunt sigură, însă jocul meu nu 
s-a încheiat. Erai prietena mea cea mai bună! Prima mea 
prietenă adevărată, de-o veşnicie. Voiam să-l urăşti. Voiam 
să mă alegi pe mine! De ce să vă pierd pe amândoi? Cât de 
cinstit ar fi fost? Doar eu nu făcusem nimic rău. 

Ultima afirmaţie ar putea fi cam exagerată, ţinând cont 
de tot ce ştie ea acum, şi probabil că îi par ţicnită. Şi sigur 
că, în ceea ce-o priveşte, chiar suntţicnită. 

— Voiam să mă iubeşti pe mine mai mult decât pe el. 
Vocea mea e mai blândă acum, de parcă izbucnirea de 
energie ar fi fost prea mult pentru mine. Dar tu l-ai iubit pe 
el, iar pentru mine n-ai simţit decât compasiune. Regret şi 
vinovăţie, asta ai simţit pentru mine în timp ce te culcai 
veselă cu bărbatul pe care-l iubesc. 

Poate că n-am eu prea multe atuuri morale, dar poziţia 
de soţie înşelată e cu o treaptă mai sus, şi acolo am de 
gând să stau. 

— Nu este adevărat, şi ştii bine asta! 

Detectez o notă uşor defensivă în glasul ei. Îmi imaginez 
că s-a îmbujorat la faţă. Cât de previzibilă e! 

— Chiar am fost prietena ta, continuă. Credeam că şi tu 
îmi eşti prietenă şi am încercat să pun capăt relaţiei cu 
David. Care începuse înainte să te cunosc pe tine. Nici nu 
ştiam că e căsătorit. Am încercat să-i pun capăt. Şi chiar s-a 
terminat. 

E rândul ei să spună jumătăţi de adevăr. S-a terminat, 
da, însă doar atunci când am intervenit eu, iar el a aflat 
despre prietenia noastră. Ea ar fi continuat spăsită să-şi 
desfacă picioarele pentru el pe la spatele meu, dacă David 
nu s-ar fi panicat şi n-ar fi încheiat relaţia. Ca s-o protejeze 


e 316 - 


pe ea de mine. Ăsta e David! Eternul salvator al femeilor. 
Sigur că această versiune a evenimentelor nu se potriveşte 
cu părerea ei despre sine, aşa că îi place să creadă că 
sentimentul de vinovăţie ar fi fost suficient de puternic 
pentru ca în cele din urmă să pună ea punct relaţiei. Numai 
că eu cunosc bine oamenii. O cunosc bine pe ea. 

— Ei, acum ne-ai pierdut pe amândoi! replică sfidătoare. 

— Ba nu. David n-o să mă părăsească. N-o să mă 
părăsească niciodată. 

— Nu pricepi, îmi spune aşa cum i-ar vorbi unui copil. Te- 
am crezut. Am crezut tot ce mi-ai spus. Şi m-am dus la 
poliţie cu informaţia. 


— Ce-ai făcut? 
Aproape icnesc. Surprinsă. Sau cel puţin lăsând impresia 
că aş fi. 


— Am scris o scrisoare şi am trimis-o pe adresa 
poliţistului care a anchetat incendiul în care au murit 
părinţii tăi. Cel care credea că David ar fi implicat. l-am 
scris totul despre Rob şi că bănuiam că trupul lui e încă 
undeva pe proprietate. 

— Ce-ai făcut? De ce-ai fi făcut aşa ceva? Eu nu ţi-am 
spus niciodată să faci aşa ceva! 

— Am făcut-o fiindcă sunt o proastă şi pe atunci nu ştiam 
că eşti ţicnită! 

— N-o să te creadă, murmur ridicându-mă în picioare şi 
plimbându-mă de colo colo cu capul în jos, în timp ce mă 
gândesc febril. Nu poate să mă vadă, însă îmi aude paşii. 
Imi va simţi îngrijorarea. N-o să te creadă! repet. 

— Nu, poate că nu. Dar, adaugă după un oftat, îl vor 
crede pe el. 

Incremenesc. 

— Ce-ai zis? 

— A plecat deja în Scoţia să discute cu poliţia. Le va 
spune totul. Le va spune adevărul. 

Un lung moment de tăcere se aşterne între noi, întrerupt 
doar de ticăitul neîncetat al ceasului. În cele din urmă, 
bâigui: 

— Dar nu se poate! N-o să-l... Nu poate să... N-ar... 

e 317 + 


— Dar a făcut-o. Şi nu, nu-l vor crede. Eşti tu prea abilă 
pentru asta. Aşa că îl vor aresta. 

Îi simt în glas jubilarea pe care i-o stârneşte consternarea 
mea. Şi faptul că acum suferim amândouă. 

Simt toată dragostea aceea potenţială pentru el, pe care 
a înăbuşit-o atâta vreme, arzând în ea. 

— Ştim amândouă că nu el l-a ucis pe Rob, continuă în 
receptor. De ce nu poţi să spui asta, pur şi simplu? 

— O să-l trimită la închisoare, şoptesc abia auzit. O să-l ia 
de lângă mine! 

Lacrimi îmi ţâşnesc din ochi. Chiar şi numai gândul că voi 
fi despărțită de David provoacă în mine o reacţie fizică. 

— De ce n-ai putut să-l urăşti? E rândul meu să strig. De 
ce? De ce să faci una ca asta? 

Nu răspunde, iar eu, urlând ca un animal, mă scurg la 
podea. 

— Trebuia doar să-l urăşti! Trebuia să mă alegi pe mine! 
continui să strig şi-mi strâng genunchii sub bărbie, 
ştergându-mi lacrimile cu mâneca de mătase, pierdută în 
rolul pe care-l joc. Eu ce-ar trebui să fac acum? Nu poate să 
mă părăsească! Nu poate! N-o să mă părăsească! 

— Dar a făcut-o, spune ea, cea calmă acum, cea care 
deţine controlul acum. Dar tu poţi opri totul, Adele. Tu eşti 
singura care poate opri totul. Spune adevărul! Spune-mi-l 
mie, cel puţin, aici şi acum! 

„Oh, nu, scârbă mică de doi bani”, aş vrea să-i strig. „N-o 
să-ţi fie chiar atât de uşor!” 

— Eşti bolnavă, Adele. 

„Ce frumos din partea ta, Louise, hoaţă de bărbaţi de cea 
mai joasă speţă! Ştim amândouă că de fapt ai fi vrut să 
spui «nebună». 

— Pastilele pe care ai refuzat să le iei te vor ajuta. Dacă 
te duci la poliţie şi le spui adevărul - dacă ceea ce s-a 
întâmplat cu Rob a fost un accident şi ai intrat în panică -, 
nu vor fi prea aspri cu tine. În fond, tot ce-ai făcut a fost să 
ascunzi cadavrul. La David, vor crede că a fost vorba 
despre crimă. Şi se vor gândi poate că tot el i-a ucis şi pe 
părinţii tăi. 

e 318 >» 


Remarc că are mare grijă să nu sugereze cumva că poate 
eu i-am ucis pe toţi trei - ză/uda de Adele. 

— Vor fi indulgenţi cu tine, continuă să turuie. Îţi vor 
acorda circumstanţe atenuante. Îți pierduseşi familia şi 
făcuseşi terapie. Nu te vor trimite la închisoare, sunt sigură. 

Oh, ce limbă dulce are! Nu, poate că nu mă vor trimite la 
închisoare, dar am auzit că nici azilul de la Broadmoor nu e 
o joacă de copii, mulţumesc frumos. 

— De ce face una ca asta? gem sfârşită. De ce? 

— Nu te iubeşte, Adele. Nu te mai iubeşte de mult timp. 
Doar a încercat să aibă grijă de tine. Să facă aşa cum e mai 
bine pentru tine. 

Aş vrea să-i trag una în mutră pentru compasiunea asta 
falsă şi pentru pretenţia că ştie atâtea despre căsnicia 
noastră. Dar îmi înfig unghiile în carnea genunchilor şi o 
ascult mai departe. 

— De ce să-l faci să sufere? Dacă într-adevăr îl iubeşti - şi 
cred că aşa e -, poţi să-l salvezi. Dar nu-l poţi păstra, Adele. 
Nu-l poţi lega de tine. Asta nu e viaţă, pentru niciunul dintre 
voi. Dacă însă spui adevărul, dacă îl aperi tu pe el acum, 
când are nevoie de tine, poate că reuşeşti să mai îndrepţi 
ceva din situaţia asta. 

— Mi-ai luat totul, şoptesc din nou, fiindcă n-am de gând 
să-mi recunosc vreo vinovăţie - nu în etapa asta târzie a 
jocului. Şi eu ce o să fac fără el? 

— Poţi să faci ceea ce este corect. Dovedeşte că îl 
iubeşti! Fă să se termine toată mizeria asta! Poate că aşa, 
cel puţin n-o să te urască. Poate că nici tu nu te vei ur. 

— Du-te la dracu’! şuier savurând înjurătura, şi stau 
nemişcată o clipă, tremurând, până când furia răbufneşte 
din mine însoţită de o ploaie de salivă. Du-te la dracu’! urlu 
iar, şi izbucnesc în lacrimi. 

În receptor se aude un clic şi apoi tonul de ocupat, şi 
rămân iar singură cu ticăitul nesfârşit al ceasului. „Doamne, 
ce aere-şi dă uneori javra asta”, îmi spun în timp ce mă 
ridic de jos, pun telefonul în buzunar şi-mi şterg lacrimile de 
pe faţă. Dar are dreptate. Chiar a venit vremea să îndrept 
lucrurile. 


< 319 + 


53 


— LOUISE — 


Tremur când închid telefonul. 

A ajuns la ea măcar ceva din ce i-am spus? Ce va face 
acum? Va suna la clinică? Va face totul praf în casă când îşi 
va da seama că n-am minţit? Mă gândesc la cât de distrusă 
părea. Ba nu. M-a crezut. Ştie că el a plecat. Incerc să-l sun 
pe David, dar îmi intră căsuţa vocală. Probabil că e în tren 
deja şi nu are semnal. Înjur, dar îi las un mesaj, ca să ştie 
că sunt în siguranţă. 

In siguranţă. 

Adam! Trebuie să mă duc să-l iau peste o oră. Cum voi 
putea să mă prefac în seara asta că suntem o familie 
fericită? Cu tot ce se întâmplă în jur? Of, băieţelul meu, îl 
iubesc atât de mult, dar azi nu pot să mă ocup de el. Sunt 
prea tulburată. În plus, mai e şi Adele. Ştie unde locuiesc. 
Dacă supărarea ei se transformă în furie? Sociopată. Aşa a 
descris-o David. Dacă vine încoace atunci când va înţelege 
totul? lau în calcul ideea de a ne caza la un hotel, aşa cum 
a sugerat David, dar asta ar însemna să-i dau prea multe 
explicaţii lui lan când va afla de la Adam. Şi în plus, o parte 
din mine vrea să afle cât de departe va merge nebunia lui 
Adele. Şi dacă vine încoace, vreau să fiu pregătită. Cred că, 
fără David lângă ea, o să-şi piardă controlul. Aproape că 
sper să şi-l piardă. Asta ar susţine versiunea lui David. 

Îl sun pe lan, promiţându-mi că orice s-ar întâmpla, a 
doua zi o să-l scot pe Adam în oraş la un ceai special 
mamă-fiu. 

— Bună, îi spun când răspunde cu o voce uşor 
preocupată, fiindcă niciodată nu-l sun când e la serviciu; 
vremurile alea s-au dus de mult. N-ai de ce să-ţi faci griji. 
Mă întrebam doar dacă tu şi Lisa mă puteţi ajuta. Ştiu că e 
cam din pripă. 

— Cu ce anume? 

— Puteţi să-l luaţi pe Adam la voi în noaptea asta? Direct 


<e 320 œ» 


de la afterschool? A apărut ceva şi sunt în întârziere, şi, în 
plus, am o invitaţie la cină diseară. 

— Sigur! O sun pe Lisa, se duce ea şi-lia. 

Îi aud entuziasmul din glas. Crede că am o întâlnire 
romantică. În sfârşit, fosta lui soţie trece mai departe. 

— Mulţumesc, îi spun. Eşti o comoară. 

— Nicio problemă. Distracţie plăcută! 

Ne luăm la revedere şi închid. Cât e de ciudat că 
dragostea se poate transforma în ură şi apoi în prietenia 
asta călduţă! 

Rezist dorinţei de a mă duce să cumpăr o sticlă de vin. 
Oricât mi-aş spune că nu voi bea decât un pahar, în starea 
în care sunt aş termina toată sticla înainte să sune David, şi 
n-am încredere în mine că, băută fiind, nu l-aş implora să se 
răzgândească. 

Şi pe urmă, desigur, e şi Adele. Dacă ar veni aici şi am 
băut, n-aş avea nicio şansă împotriva ei. 


e 321 œ» 


54 


— ADELE — 


Timpul merge înainte - aşa se spune, nu? Tic, tic, tic. Aşa 
se scurge ziua de azi. Această ultimă zi. Nu mă aşteptasem 
să fie în seara asta. Nu mă aşteptasem să fiu singură când 
va veni ultimul ceas. Plănuisem s-o fac în weekend, când 
Adam e plecat de acasă, iar David e aici. Ameţit şi adormit, 
probabil, dar aici. Stelele s-au aliniat însă altfel pentru 
mine, iar Adam e acasă la tatăl lui, iar David... David e în 
misiunea lui autodistructivă în Scoţia. Înapoi pe tărâmul 
natal, ca să-şi spele conştiinţa. Şi e mult mai bine aşa. Mai 
puţin complicat pe de o parte şi, la urma urmei, totul ne 
priveşte doar pe mine şi pe Louise. David e doar premiul în 
acest război al nervilor. Am obosit amândouă. E timpul ca 
jocul să se încheie. Trebuie să se decidă învingătoarea şi 
învinsa. 

Scena e pregătită şi totul e pus la punct. Aranjez 
dormitorul, apoi îmi scriu scrisoarea şi o las într-un plic alb, 
închis, pe biroul lui David. E o hârtie de corespondenţă 
nouă. Şi scumpă. Doar amprentele mele sunt pe ea. Nu vor 
putea spune că David m-a obligat s-o scriu. M-am gândit la 
fiecare amănunt şi totul trebuie să fie perfect. Să arate cum 
trebuie. 

Mai sunt încă ore care trebuie să se scurgă şi după ce am 
repetat totul iar şi iar, până când nu mai suport s-o iau de 
la capăt, mă plimb pur şi simplu prin casa goală, luându-mi 
rămas-bun de la ea. Inima îmi bate repede şi gura mi s-a 
uscat. Aproape tot timpul simt nevoia să merg la toaletă. ŞI 
pentru prima dată, îmi dau seama că mi-e frică. 

Ploaia s-a oprit şi ies în răcoarea asfinţitului, savurând 
senzaţia aerului rece pe piele. Mă linişteşte. Trebuie să-mi 
adun curajul, şi nu voi da greş. Ramurile copacilor atârnă 
deasupra peluzei şi a straturilor cu flori, dar sunt pline şi vii, 
iar toamna care se apropie încă nu le-a despuiat de frunze. 
E ca o versiune atenuată a pădurii de pe proprietate. Lăsat 


e 322 + 


în voia lui, oare în cât timp se va transforma acest peisaj 
tuns şi îngrădit în hăţiş sălbatic? Mă simt şi eu ca grădina 
asta. Ceva sălbatic, tuns şi îngrădit. Stau afară o vreme, 
gustând adierea vântului, mirosurile şi imaginile, şi apoi, 
când seara lasă loc nopţii şi tremur deja de frig, mă întorc 
în casă. 

Fac un duş lung, fierbinte, patruzeci de minute sau mai 
mult. Timpul pare să se scurgă mai repede acum, 
conştientă parcă de frica mea crescândă şi jucându-se cu 
ea. Inspir adânc aburul, ca să-mi liniştesc nervii. Mă 
controlez. Întotdeauna m-am controlat. Nu voi deveni o 
femeie plângăcioasă, smiorcăită şi temătoare acum, la 
final. 

Îmi usuc părul, încântată de volumul lui strălucitor, şi 
apoi mă studiez în oglindă înainte să-mi pun cea mai bună 
pijama de mătase. Imi vine să plâng, deşi e absurd, şi mă 
detest puţin pentru asta. Verific dacă totul e acolo unde 
trebuie, deşi sunt numai două ore de când am aranjat 
camera şi știu că toate sunt acolo unde vreau să fie. Ca 
David care-şi verifica tot timpul paşaportul în rarele ocazii 
când plecam în vacanţă. Zâmbesc amintindu-mi. Gândul la 
David mă calmează. Toate astea sunt pentru el. Totul a fost 
întotdeauna doar pentru el. Îl iubesc mult, atât de mult! 

Mă uit la ceas. Ora zece. Cam peste o jumătate de oră va 
fi timpul. Mă întind în pat şi închid ochii. 


e 323 + 


55 


— LOUISE — 


Abia după zece sună, când simt deja că mă urc pe pereţi. 
Încetul cu încetul, conştientizez cu adevărat ce e pe cale să 
facă. Data viitoare când ne vom întâlni, e posibil să-l 
privesc prin panoul despărțitor al sălii de vizită dintr-o 
închisoare. Mi-e greață şi tremur de parcă aş fi băut prea 
multă cafea tare, aşa că mă simt uşurată să-i aud vocea. E 
la un hotel în Perth şi-l aşteaptă pe Wignall, care e în drum 
spre el. Mă bucur că n-am băut. Dacă el poate să fie tare în 
circumstanţele astea, pot şi eu. li spun că am vorbit la 
telefon cu Adele, povestindu-i totul cu un potop de cuvinte. 

— N-am reuşit s-o fac să recunoască. Părea vinovată şi 
necăjită, dar n-a spus că eşti nevinovat. Imi pare tare rău. 
Voiam s-o fac să înţeleagă ce-a făcut. Şi speram să fie 
sinceră. Am încercat s-o conving să spună adevărul despre 
ceas şi despre ce s-a întâmplat de fapt. 

— E în regulă, Lou. 

Nu pare deloc mânios - doar obosit şi resemnat. Dar îmi 
place cum sună numele meu prescurtat când îl rosteşte el. 
Intim. 

— Ea nu ştie cum să spună adevărul, continuă el. Dar 
trebuie să ai mare grijă. Nu cred că-ţi dai seama cum e ea 
în realitate. Şi n-aş suporta să ţi se întâmple ceva. 

— N-o să mi se întâmple nimic. Promit. O să fiu mereu 
acolo unde ai tu nevoie să fiu. 

Vorbesc în clişee, dar nu-mi pasă. 

— Cred că a venit, şopteşte, zărind pe cineva în celălalt 
capăt al holului hotelului. Te sun când pot. Promit. Şi, te 
rog, pleacă din apartament în noaptea asta. Măcar du-te la 
o vecină. 

— David... 

Nu ştiu ce să-i spun. Te iubesc? Ceva care să sugereze 
asta, oricum. Niciodată n-am fost mai sigură că iubesc pe 
cineva, decât sunt acum cu privire la David. Dar nu mai 


e 324 œ» 


apuc să-mi sfârşesc semideclaraţia de semidragoste. În 
receptor se aude clicul telefonului închis; omul legii l-a 
acaparat. 

Încordarea mă părăseşte instantaneu. De acum, cale de 
întoarcere nu mai există. Nu mai e timp să se 
răzgândească. Mă simt goală, pustiită şi îmi doresc cu 
egoism ca Adam să fi fost aici, ca să mă pot duce în camera 
lui şi să-l privesc cum doarme, reamintindu-mi că am avut 
şi eu ceva noroc pe lumea asta. Aşa că mă duc în bucătărie 
şi iau sticla cu gin şi siropul de fructe din dulap. Tot sunt 
mai bune decât nimic. Tocmai îmi torn o porţie exagerat de 
mare, când telefonul mă anunţă că am primit un mesaj. 

Mă reped în camera de zi, cu inima în gât. David să fie? l- 
o fi spus polițistul să se întoarcă acasă şi să-şi facă un 
control la cap? Refuză să-l asculte crezând că le iroseşte 
timpul? 

Dar nu e David. E Adele. Atât de sigură eram că o să văd 
numele lui, încât mă zgâiesc câteva clipe la telefon înainte 
să conştientizez cine e, moment în care stomacul mi se 
face ghem. Ce-o mai fi acum? Ce-o avea de gând să facă? 
Apăs tasta ca să citesc mesajul. 


Ai avut dreptate. Trebuie să îndrept lucrurile. Să fiu 
sinceră cu privire la cele întâmplate. Nu pot să trăiesc fără 
David, iar ei mi-l vor lua. Dar nici n-aş suporta să fiu închisă 
undeva. Pur şi simplu nu pot. Nu vreau să ajung într-un loc 
oribil, împreună cu oameni țicniţi. Problema e mintea mea. 
Nu vreau să mi-o dea cineva peste cap. Nu sunt suficient de 
puternică pentru aşa ceva şi nici ca să trăiesc fără David 
lângă mine. Aşa că o să adopt calea mai uşoară de a-l 
salva. Sau poate că nu e mai uşoară, dar e singura mea 
opțiune. La urma urmei, cred că e calea corectă. Sper că 
acum eşti fericită. Poate că şi el o să fie fericit acum, odată 
ce eu n-o să mai fiu. Pentru o scurtă perioadă, ţi-am fost 
prietenă, Louise. Te rog să nu uiţi asta. 


Mă uit la mesaj, încercând să înţeleg ceva din el. Ce-o 
avea de gând să facă? Despre ce vorbeşte? Că o să adopte 


e 325 + 


calea mai uşoară? Ce înseamnă asta? Răspunsul urlă 
undeva în mine, în vreme ce restul creierului meu se 
străduieşte să se dezmorţească. Dar e foarte departe de 
ceea ce aşteptam de la ea. Pe urmă, îmi amintesc însă cum 
era când am vorbit la telefon, frântă parcă, şi plângând. 
Poate că e nesănătoasă la cap, dar pe David îl iubeşte. 
Până acum n-a trăit niciodată fără el. 

„Calea mai uşoară.” O să se sinucidă. Mă gândesc la 
pastilele pe care le are în dulap. O să le ia oare pe toate? 
Aşa se sfârşeşte totul? 

Incerc s-o sun, dar nu răspunde. La naiba, la naiba, la 
naiba! Urechile îmi vuiesc de încordare. Ce să fac? Să sun 
la poliţie? Şi ce să le spun? Dacă totuşi nu-i adevărat? La 
urma urmei, vorbim despre Adele! O fi un soi de test, ceva? 
Un truc? Şi dacă nu e? Chiar şi după tot ce s-a întâmplat, nu 
vreau s-o am pe conştiinţă, în ipoteza că aş putea s-o 
salvez. Cum să aflu adevărul? 

Dar pot să încerc ceva - acum îmi dau seama. 
Absurditatea aia pe care ea a deschis-o în mine. Noua mea 
abilitate. 

Dau pe gât jumătate din ginul cu suc de portocale şi mă 
aşez pe canapea. Dacă o s-o pot vedea, o să ştiu. Imi 
calmez respiraţia. Mă relaxez. Mă gândesc numai şi numai 
la uşă. Mă concentrez ca niciodată înainte şi, iat-o, licărind 
argintie. Vizualizez casa lui Adele. Dormitorul ei. Patul 
scump, cu cadru metalic. Peretele decorativ, cu trei dungi 
verzi. Simt aşternutul de bumbac sub mine. Podeaua. 
Pentru o clipă, am impresia că pot ajunge acolo, dar uşa mă 
respinge şi dispare. Nu pot ajunge până acolo. Incă nu. 

Mă blestem pe mine, pe ea, totul. Mă ridic şi-mi iau 
telefonul. Accesez aplicaţia Uber. Vine o maşină în două 
minute. 

„Pentru o scurtă perioadă, ţi-am fost prietenă, Louise.” 

La naiba, la naiba, la naiba! Trebuie să mă duc! Trebuie. 
N-am de ales. Nu mai stau nici măcar să-mi iau haina şi ies 
în aerul rece al nopţii. 

Maşina ajunge aproape imediat ce pun piciorul în stradă 
şi, după ce-i dau şoferului adresa, îi las lui David un mesaj 


e 326 œ» 


pe telefon, spunându-i unde mă duc şi de ce. Dacă eo 
capcană şi ceva o să se-ntâmple, măcar aşa o să ştie ce mi 
s-a întâmplat. Cine mi s-a întâmplat. Încerc din nou să sun 
la Adele. Tot nu răspunde. Bat din picior şi mă aplec pe 
banchetă, nerăbdătoare. 

Cât a trecut de când am primit mesajul? Zece minute cel 
mult, cred. Dar poate că şi aşa sunt prea multe. Voi ajunge 
oare prea târziu? 

Cobor din maşină înainte să oprească, strigând în urmă 
un mulţumesc grăbit. Urc în goană treptele din piatră şi 
apăs butonul soneriei cu mâna tremurândă. Aud ţărâitul 
înăuntru, dar nu se vede nicio lumină la parter. Sun din nou 
mai insistent, ţinând butonul apăsat cinci secunde sau mai 
mult, dar tot degeaba. 

Mă aplec şi mă uit prin fanta pentru scrisori. 

— Adele? Eu sunt! 

Un iz înţepător pluteşte până la mine. Fum? În capătul 
holului, dinspre bucătărie, zăresc o licărire portocalie. Ah, 
rahat! La naiba! Foc! 

Ce-a zis Adele? Că o să îndrepte lucrurile? Vorbea oare 
mai degrabă despre părinţii ei, decât despre Rob? Un foc i-a 
ucis familia, iar la florăria la care a lucrat a fost un incendiu. 
Asta să fie marota ei? Işi închipuie cumva că punându-și 
capăt zilelor prin foc reechilibrează într-un fel situaţia? Apăs 
încă o dată butonul soneriei, copleşită de panică, şi o clipă 
mai târziu îmi amintesc de cheie şi încep să scormonesc în 
ghiveci, zgârmând adânc în pământ înainte să mă conving 
că nu e acolo. A luat-o ea, probabil. Nu am cum să intru. 

Nu ştiu ce să fac. Dacă Adele nu e înăuntru? Dacă 
încearcă să-mi întindă o cursă şi să fiu arestată pentru 
incendiere sau aşa ceva? Dar pe de altă parte, dacă e la 
etaj, în camera ei, drogată şi aşteptând să moară arsă ori 
sufocată sau în ce fel or mai muri oamenii din cauza 
focului? Bat cu pumnii în uşă. E atât de aproape, şi totuşi 
atât de departe! 

Atât de aproape... 

Mă gândesc la uşa a doua. Acum sunt chiar aici. Poate că 
de aici o voi putea face. Mă aşez pe treapta de sus şi mă 


e 327 » 


reazem de peretele verandei, într-un colţ. Inspir adânc, 
sacadat la început, după care tot mai egal. Imi limpezesc 
mintea, concentrându-mă pe uşa argintie. Reuşesc mai 
uşor acum, că nu mă mai tem de ea; pot s-o invoc, în loc 
că-mi apară pe neaşteptate. 

Când marginile ei scânteiază puternic în întunericul din 
spatele pleoapelor mele, vizualizez dormitorul lui Adele. 
Imaginea e clară. Culorile pereţilor, verdele dungilor 
încărcate de vinovăţie. Baia din colţ. Răcoarea aerului 
dintre zidurile vechi de cărămidă. Oglinda din spatele 
dulapului. Văd totul extrem de limpede, iar un moment mai 
târziu trec de uşă şi... 

„„„sunt acolo, plutind în camera ei. E întuneric, dar pot să 
o văd pe Adele întinsă în pat, nemişcată şi perfectă în 
pijamaua din mătase de culoarea untului. Nu zăresc nici 
pastilele, nici apă cu care să le ia, dar simt un neant oribil 
venind dinspre ea, de parcă ar fi moartă deja. O greutate 
cenuşie atârnă în aer în jurul trupului ei, iar din holul de la 
parter urcă primele fuioare de fum. 

Nu mai e acolo, îmi dau seama de asta. Nu e moartă, dar 
şi-a părăsit corpul. Nu vrea să se simtă murind. Nu vrea să 
fie aici când se întâmplă. Se teme oare că se va răzgândi? 
O fi panica din ultima clipă? Asta să se fi întâmplat şi cu 
părinţii ei? 

Mă apropii de ea şi în acelaşi timp aud trosniturile de la 
parter. Focul nu se întinde în tăcere şi, după zgomotele pe 
care le aud, se extinde rapid. Ar fi trebuit să chem 
pompierii. Şi poliţia. Ar fi trebuit să fac ceva concret. Unul 
dintre vecini va observa în curând vâlvătaia, însă va fi deja 
prea târziu. Nu ştiu în ce fel a declanşat Adele focul, dar 
devine din ce în ce mai puternic. Trebuie s-o scot din casă. 
Intind mâna spre ea din instinct, dar nu pot s-o apuc, sunt 
imaterială, doar energie. Ce pot să fac? Cum s-o scot de 
aici? 

Imi vine o idee, limpede şi clar conturată, de parcă lipsa 
reacţiilor chimice dintr-un corp fizic mi-ar fi domolit panica. 
E o idee trăsnită şi nici măcar nu ştiu dacă e fezabilă, dar 
probabil e singura mea şansă de a o salva. 


e 328 + 


Corpul ei e gol. Eu sunt aici. N-aş avea nevoie decât de 
trei sau patru minute ca să fug jos pe scări, afară din casă, 
şi amândouă am fi în siguranţă. Altă posibilitate nu există. 
În scurt timp nu se va mai putea trece pe scări, în casa asta 
podelele sunt din lemn peste tot. Lăcuite. Oare cât de 
repede vor arde? 

Mă uit la trupul ei, încă fascinată de cât de frumoasă e, şi 
apoi mă gândesc la ochii ei. Căprui-aurii. Imi imaginez că 
privesc din spatele lor. Cum m-aş simţi să fiu în pielea ei, cu 
trupul tonifiat şi atât de zvelt. Îmi imaginez că sunt Adele, 
că intru în corpul ei, că îl controlez şi apoi - în clipa în care 
un şoc teribil mă loveşte undeva în adâncul meu, o senzaţie 
că ceva e foarte, foarte nelalocul lui - sunt deja în interiorul 
ei. 


e 329 + 


56 
DUPĂ 


— În biletul pe care l-a lăsat nu pomeneşte despre 
incendiul din casa părinţilor ei, spune inspectorul Pattison, 
dar raportul e clar: focul a început de la tabloul electric. 

E un tip vânjos, cu un costum care a văzut şi zile mai 
bune şi cu o privire ostenită care trădează polițistul de 
carieră. E un om serios. Lumea are încredere în el. |n 
calmul lui. 

— Incendiul din casa dumneavoastră, domnule Martin, a 
început la fel, de la tabloul electric din bucătărie, deci am 
putea identifica aici un indiciu al culpabilităţii. 

— Se ştie ce anume a folosit? întreabă David. 

E palid şi pare secătuit, aşa cum li se întâmplă 
persoanelor în stare de şoc, dar e şi mult mai senin. Fireşte! 
Ce să vezi, vrăjitoarea a murit! 

— Prosoape de bucătărie şi terebentină. 

David încuviinţează. 

— E credibil. Redecora casa. 

— Am găsit biletul pe care l-a scris - mărturisirea - pe 
biroul dumneavoastră. În el confirmă tot ce aţi spus în 
declaraţia pe care aţi dat-o în faţa inspectorului Wignall în 
Perth. A aruncat cadavrul lui Robert Hoyle în puţul de pe 
proprietatea părinţilor ei şi la mână avea ceasul 
dumneavoastră. Colegii din Scoţia ne-au anunţat că trupul 
lui a fost găsit. Evident, e într-o stare avansată de 
descompunere, dar ne aşteptăm ca fişele stomatologice să- 
i confirme identitatea. De asemenea, ţinând seama de 
cauza morţii soţiei dumneavoastră - o supradoză de 
heroină -, aceeaşi cu cea pe care o menţionează în cazul 
morţii domnului Hoyle, se pare că încerca să repare o 
greşeală. Poate că voia să-şi spele conştiinţa pentru ambele 
cazuri - moartea părinţilor ei şi a lui Robert Hoyle. 

— Dar de unde a luat heroina? întreabă David. Avea ea 
multe defecte, dar nu şi pe ăsta. 


e 330 + 


— Anthony, intervin eu de parcă ideea tocmai mi-ar fi 
venit, cu gâtul încă iritat de la fum şi cu glasul răguşit. 
Anthony Hawkins. L-am văzut de câteva ori prin preajma ei. 
Poate că l-a convins pe el să-i facă rost. 

— Hawkins? 

Inspectorul îşi notează numele. 

— Un pacient de-al meu, explică David. De fapt, un fost 
pacient. Obsesiv şi dependent de droguri. A venit o dată la 
noi acasă. Adele i-a deschis uşa. Poate că obsesia lui pentru 
mine s-a transferat asupra ei. Adele e... era foarte 
frumoasă. 

—O să discutăm cu el. Cât despre biletul soţiei 
dumneavoastră... scrisul îi aparţine, pe hârtie sunt doar 
amprentele ei, aşa că nu avem niciun dubiu că ea e 
autoarea. Ceea ce, continuă inspectorul ridicând privirea 
din carnet, e foarte bine pentru dumneavoastră. Aveţi 
noroc că nu a ars în incendiu. 

— Tipic pentru Adele, remarcă David cu un zâmbet amar. 
Nici măcar în ultimele ei clipe nu mi-a putut da drumul 
complet. 

Eu abia dacă îi ascult. Nu pot să mă gândesc decât la 
faptul că David mă strânge de mână. N-am mai simţit asta 
de mult timp. Noaptea trecută, deşi treceam de trei zile 
prin purgatoriul anchetei poliţieneşti, am făcut dragoste, 
am râs şi am zâmbit şi ne-am ţinut în braţe. Am încă 
senzaţia că trăiesc într-un vis. 

— David va ajunge la închisoare? întreb îngrijorată. 

— Nu pot să fac niciun comentariu în această privinţă 
înainte de finalizarea investigaţiei. După aceea, dacă îi vor 
fi aduse acuzaţii în mod oficial, va fi informat avocatul. 
Oricum, există circumstanţe atenuante. Ea era vulnerabilă 
atunci când a murit domnul Hoyle, iar el încerca s-o 
protejeze. Deşi, chiar dacă decesul a fost accidental, este 
grav faptul că Adele i-a ascuns cadavrul, iar David i-a fost 
complice. 

— Ştiu, răspunde el. Nu voi contesta acuzaţiile în acest 
sens. 

— Şi îmi închipui că nu veţi mai practica psihiatria o 


e 331 + 


vreme de acum înainte. Pattison pare înţelegător; probabil 
că dintre infractorii cu care s-a confruntat în activitatea lui, 
David e cel mai neverosimil criminal. 

— Nu, cred că nu. Asta e o altă consecinţă la care mă 
aştept. De fapt, nici nu mă deranjează atât de mult. Poate 
că am nevoie de o schimbare totală. 

Se uită la mine şi zâmbeşte, iar eu îi zâmbesc la rândul 
meu atât de larg, încât am impresia că o să-mi crape faţa. 
Nu e nevoie să ne ascundem sentimentele în faţa 
poliţistului; scria clar acolo, în bilet, despre aventura ilicită, 
despre dragoste. 

Fireşte că ştiu. Doar eu l-am scris. 

Imi dau la o parte de pe obraz nefamiliara şuviţă de păr 
blond în timp ce ieşim din secţia de poliţie. Corpul lui Louise 
- corpul meu - încă îmi pare străin. Faptul că port dintr- 
odată şase kilograme în plus mă încetineşte, dar mă 
încântă să am forme mai rotunde şi, dacă lui David îi plac, 
le voi păstra. Însă are nevoie de ochelari pentru distanţă. 
Nu cred că Louise îşi dăduse seama de asta. 

Oh, Louise... a fost cu adevărat desăvârşită. S-a 
descurcat minunat. Pe de altă parte, trebuie să-mi recunosc 
şi eu meritele. Planul meu a decurs perfect. După prima 
încercare de a cumpăra iarbă în pasajul ăla oribil, unde m- 
am ales cu un ochi vânăt şi aproape că am rămas fără 
geantă, Anthony Hawkins a apărut ca o pleaşcă şi a fost 
teribil de încântat că poate să facă ceva pentru mine. 
Droguri, seringi - tot ce-am avut nevoie mi-a adus. 

Am exersat cu heroina, ca să ştiu cât de multă pot să-mi 
injectez - între degetele de la picioare, unde urmele de 
înţepături să nu poată fi văzute - fără să devin imediat 
inconştientă. Exersasem chiar în ziua în care a venit Louise 
şi a crezut că luasem pastile. Un bonus neaşteptat! 

Pregătisem totul pentru foc, dar nu l-am aprins. Când s-a 
făcut suficient de târziu, i-am trimis un mesaj în care-i 
dădeam de înţeles că vreau să mă sinucid. Şi am urmărit-o. 
Am văzut-o încercând să mă vadă şi apoi renunțând. Chiar 
înainte ca taxiul să oprească în faţa casei, am aprins focul 
şi am fugit sus. Când a sunat prima dată la uşă, mi-am 


e 332 + 


injectat doza exactă de heroină şi apoi am ascuns restul de 
drog sub pat, unde pusesem deja o pereche de mănuşi 
chirurgicale ale lui David. Am trecut de a doua uşă. Am 
văzut-o afară, în faţa uşii. lar aici a urmat partea cea mai 
problematică: alegerea momentului în care să intru în 
corpul ei, după ce ea şi l-a părăsit. Aşteptarea acelui prim 
semn că ceva e în neregulă. O vibraţie în aerul de lângă 
mine, care mi-a dat de ştire că tocmai intra în trupul meu. 
Dacă s-ar fi retras în corpul ei, cu siguranţă eu aş fi fost 
dată afară. 

Dar norocul e de partea celor curajoşi, iar trupul ei a 
devenit al meu. Am luat cheia de pe tocul de sus al uşii, 
unde o ascunsesem, şi am urcat scările în fugă, prin fumul 
des. 

Gemea încetişor pe pat, cu privirea pierdută; asta-i face 
heroina unei fete care nu e obişnuită cu ea. S-a concentrat 
vag când m-a văzut. Louise din spatele ochilor mei, 
uitându-se la mine în corpul ei. Atunci s-a speriat, în ciuda 
ameţelii date de drog. Cred că a încercat să-mi rostească 
numele. Oricum, a bolborosit ceva. Eu n-am mai stat să-mi 
iau adio. Nu aveam timp pentru aşa ceva. M-am repezit la 
mănuşi şi la seringa cu restul de heroină, pe care i l-am 
injectat între degetele de la picior. După aceea, a fost doar 
pa şi pusi pe calea fără întoarcere. 

Am dat drumul seringii pe covor, mi-am pus mănuşile în 
buzunar ca să scap de ele mai târziu şi am ridicat-o pe 
umăr, mulţumindu-mi mie că am slăbit atât de mult şi ei 
pentru că s-a dus o vreme la sală. Pe urmă am coborât cu 
ea în braţe şi am ieşit din casă. Sirenele urlau apropiindu-se 
în întuneric, iar bătrânica din casa de alături stătea în 
stradă, în rochia de casă, ţinându-şi la piept cățelul 
gălăgios. 

Şi asta a fost tot. Când au apărut pompierii, le-am spus 
despre mesajul primit pe telefon şi că găsisem cheia 
ascunsă în ghiveciul de lângă uşă şi intrasem ca să încerc s- 
o salvez. Ea era deja moartă. Probabil murise când eram 
încă la jumătatea scărilor. 

Adio, Adele, salut, Louise! 


e 333 + 


Dacă iubeşti pe cineva, îi dai drumul să zboare. Ce 
tâmpenie! 


e 334 œ» 


57 
ATUNCI 


— Asta făceam când au murit părinţii mei, spune Adele. 

Stăteau întinşi în faţa focului din şemineu, cu cartea de 
Shakespeare din care ea îi citise abandonată într-un colţ. 

— Zburam oriunde aveam chef, continuă ea. Ca vântul 
sau aşa ceva. Survolam peisajul. 

Îi dă înapoi ţigara, deşi Rob n-are nevoie de ea; a tot 
fugărit balaurul, aşa cum îi zice el - adică a fumat ceva 
heroină. Cel puţin nu se mai injectează. E şi asta ceva. 

— A început când eram mică, îi explică ea. Citisem 
despre visele lucide într-o carte veche pe care mi-o dăduse 
David şi odată ce am deprins abilitatea, a început celălalt 
lucru. La început nu puteam s-o fac decât în timp ce 
dormeam. Poate din cauza hormonilor, nu ştiu. Poate că 
încă nu aveam controlul mental necesar, copil fiind. Dar, 
Doamne, ce plăcut era de fiecare dată! Ca o putere secretă. 
La început nu reuşeam să mă duc decât în locuri pe care mi 
le puteam imagina. Şi niciodată în locuri îndepărtate. Pe 
urmă, cu trecerea anilor, am devenit din ce în ce mai 
pricepută. Sau mi-a devenit mai uşor, nu ştiu sigur. Acum 
pot s-o fac oricând vreau, fără nicio problemă. La un 
moment dat am încercat să-i povestesc lui David, dar el a 
râs de mine. A crezut că glumesc, sau aşa ceva. Mi-am dat 
seama atunci că nu mă va crede niciodată. Aşa că am 
păstrat totul pentru mine. Până când te-am cunoscut pe 
tine. 

— De asta nu dormeai! exclamă Rob. 

Îi ia mâna într-a lui şi i-o strânge uşor, iar senzaţia e 
foarte plăcută. E bine să poată vorbi despre asta cu cineva. 
Să împărtăşească totul cu cineva. 

— Da, recunoaşte ea pe un ton moale. Eu sunt vinovată 
fiindcă părinţii mei au murit. Focul a izbucnit accidental, 
orice-ar spune unii şi alţii, dar dacă aş fi fost acolo, dacă aş 
fi dormit normal, m-aş fi trezit. Aş fi putut să fac ceva. Dar 


e 335 + 


nu eram acolo. Eram undeva la înălţime, printre copaci, 
privind bufniţele şi toată natura care se trezeşte la viaţă 
noaptea. 

— Uneori se întâmplă şi rahaturi, conchide Rob. Dar 
trebuie să laşi totul în urmă şi să-ţi continui viaţa. 

— De acord. Şi, sincer, nu cred că aş fi putut renunţa nici 
dacă aş fi încercat. A devenit parte din mine. Din cine sunt 
eu. 

— Deci, ăsta-i clenciul cu uşa a doua. Am văzut-o şi eu de 
câteva ori, dar m-a cam speriat. Am scris despre ea în 
caiet. 

— Şi de ce n-ai zis nimic până acum? 

— N-am vrut să crezi că sunt o ciudăţenie. 

Îi strânge şi ea mâna, la rândul ei. Îl iubeşte, chiar îl 
iubeşte. lar David... poate că nu l-a plăcut prea mult - s-a 
văzut asta, deşi el n-a spus mare lucru -, dar e sigură că-l 
va îndrăgi cu timpul. 

— Păi, dacă eşti o ciudăţenie, eşti una la fel ca mine, 
răspunde ea şi izbucnesc amândoi în râs. 

E fericită. Şi el e fericit. lar David e minunat. Şi are un 
viitor strălucit. 

— Mă bucur că poţi şi tu s-o faci, adaugă în cele din 
urmă. E super! 

— Hei! exclamă Rob răsucindu-se pe o parte şi 
sprijinindu-se în cot. Ar trebui să încercăm ceva. Ceva cu 
adevărat trăsnit. 


e 336 œ» 


58 


— ROB — 


Stăm în faţa mormântului, ţinându-ne de mână. Suntem 
aici pentru a îngropa definitiv trecutul. Şi pentru a ne lua 
rămas-bun. Nu e mare lucru de văzut - un nume şi două 
date. Ce altceva ar fi putut pune David să fie gravat pe 
piatra funerară din marmură neagră? Soţie iubitoare? Nu 
prea. Şi, oricum, înăuntru e trupul lui Adele, dar, de fapt, 
Louise e cea îngropată în peticul ăsta de pământ. 

Biata, suava Adele! Tragica mea Frumoasă Adormită! 
Atât de dulce şi de drăguță, şi totuşi atât de simplă! Chiar 
am iubit-o, în felul meu, sincer. Dar a fost ca în Romeo şi 
Julieta - Romeo, care credea că o iubeşte pe Rosalina, până 
când a zărit-o pe Julieta. Uneori dragostea e atât de 
puternică, încât doboară totul în cale. 

Îmi amintesc perfect prima clipă în care l-am văzut pe 
David. Adele, pe aleea cu pietriş, ţopăind veselă ca o fetiţă, 
eu retras în umbra de pe trepte, plin de resentimente la 
gândul năvălirii lui iminente în paradisul nostru personal. 

Apoi însă, a coborât din maşina aia rablagită şi a am 
avut... o revelaţie. Pentru un moment, mi s-a tăiat 
răsuflarea. M-am simţit orbit şi străfulgerat de lumină în 
acelaşi timp. A fost dragoste la prima vedere - o dragoste 
care nu moare niciodată. În comparaţie cu el, Adele şi 
blândeţea ei drăguță au pălit instantaneu. Ceea ce simţeam 
pentru ea s-a risipit pur şi simplu în adierea vântului. A 
dispărut într-o secundă. David era puternic. Inteligent. Îmi 
plăcea atitudinea lui reţinută. Şi calmul acela. În sfârşit, 
înţelegeam de ce îl iubea Adele atât de mult. In acelaşi 
timp însă, mi-am dat seama imediat că ea l-ar trage înapoi. 
Era prea vătămată pentru cineva atât de strălucit ca David. 
El avea nevoie de o persoană care să-i fie egală. Avea 
nevoie de mine. 

Abia dacă am putut vorbi tot weekendul acela - m-am 
limitat să murmur răspunsuri la întrebările lui sau să mă fac 


e 337 » 


de râs ca un bufon încercând să fiu simpatic şi dorindu-mi 
ca Adele să se care cu toate fandoselile ei şi să ne lase 
singuri, ca să mă pot bucura pe deplin de prezenţa lui. 
Atunci am ştiut că trebuie să-l am. Fără discuţie. Aşa era 
scris. 

Am stat treaz ambele nopţi, ascultându-i cum râd şi şi-o 
trag, clocotind pe dinăuntru. Voiam să simt mâinile acelea 
puternice, de fermier, pe pielea mea. Mi-am amintit de 
partida de sex oral pe care i-o oferisem infirmierei de la 
Westlands ca să-mi facă rost de iarbă şi m-am gândit cât de 
superb ar fi să fac asta cu cineva ca David. Cu cineva pe 
care să-l ador. Voiam să-i ating cicatricele şi să-i amintesc 
că, dacă n-ar fi fost ea, el ar fi şi acum perfect. Am trecut 
de uşa a doua şi i-am privit o vreme, torturându-mă la 
vederea spinării lui puternice deasupra ei, când o 
pătrundea. Voiam să simt şi eu pasiunea aceea. lubirea 
aceea. Trupul acela izbindu-se senzual de al meu. 

Când a plecat înapoi la universitate, am simţit că mi se 
frânge inima în piept. M-am simţit pustiit. Nu mai voiam să 
trăiesc, dacă nu-l puteam avea. De ce să-l aibă Adele? 
Preţioasa, neputincioasa Adele, care nu aprecia nimic. Care 
era convinsă că dragostea lui i se cuvine. Care avea atâţia 
bani şi nici măcar nu-i păsa de ei. Dacă eu aş fi avut toate 
astea şi pe David, m-aş fi asigurat că va duce o viaţă 
poleită. 

Şi atunci mi-a venit ideea. Planul meu simplu şi teribil. 

— Mergem? îl întreb şi mă întind să-l sărut cu buzele 
pline ale lui Louise. 

El încuviinţează. 

— Probabil că Adam s-a plictisit deja. 

Ne întoarcem spre maşină, în lumina asfinţitului, şi mă 
gândesc ce frumoasă e viaţa când eşti îndrăgostit. 

e 

E mai uşor când faci un lucru a doua oară. Cu Louise a 
fost mai uşor. Ce mi-a dat temeri de data asta a fost 
planificarea. Variabilele. Cu Adele, mi-a fost teamă că nu 
voi reuşi, chiar şi după ce ea a fost de acord cu ideea mea 
nebună. „Hai să vedem dacă putem face schimb de trupuri! 


e 338 + 


Doar pentru un minut! Nu te-ai întrebat niciodată cum e să 
ai cocoşel?” 

Louise n-ar fi acceptat niciodată, fireşte, dar Adele era 
tânără, şi se ştie că tinerii sunt fraieri, pe lângă asta, era 
afumată şi bucuroasă că, în sfârşit, avea pe cineva căruia 
să-i împărtăşească secretul. Şi, desigur, îi plăcea de mine. 
Condiţii perfecte. Mă drogasem, dar nu atât cât să observe 
ea, dacă mă concentram. Ne-am dus în pădure râzând... 
Cum a zis ea oare? „Dacă e să facem o magie voodoo, 
atunci s-o facem într-un luminiş în toiul nopţii.” Şi asta a 
fost. 

Am făcut schimb. Ne-am părăsit corpurile, am numărat 
până la trei şi fiecare a intrat în trupul celuilalt. Habar n-a 
avut ce-a lovit-o. Pufăitul când şi când al unei ţigări cu 
marijuana nu se compară cu forţa heroinei. Şi în numai 
câteva secunde, i-am înfipt acul. Supradoza livrată. Exact 
aşa cum am ucis-o pe Louise. 

Adio, Rob, salut, Adele! 

A fost cumplit de greu să duc cadavrul până la puț. 
Trupul de femeie e tare plăpând, şi nu eram pregătit pentru 
aşa ceva. Noroi şi frunze uscate mi se lipeau de blugi, iar 
noul corp, slab, mă durea în timp ce transpiraţia îmi îngheţa 
pe piele în aerul rece şi umed. Mă aşteptasem ca lumea să 
arate altfel apoi, dar totul părea la fel. Singurul diferit eram 
eu. Ceasul care a căzut în puț odată cu cadavrul a fost un 
simplu accident. Nu mi-a păsat prea mult de el. La urma 
urmei, i-l dăduse eí, nu mie. Şi nu-mi plăcuse niciodată. N- 
ar fi putut niciodată să reflecte cum eram eu în interior. 
Fiindcă eram mult mai superb decât cochilia aceea palidă şi 
plină de coşuri. Am păstrat însă caietul. Unica legătură cu 
vechea mea viaţă. Am rupt paginile despre uşa a doua - 
nu-mi permiteam ca David să le citească din cine ştie ce 
întâmplare - şi l-am ascuns în cutia cu ceea ce mai 
rămăsese din viaţa părinţilor lui Adele. Incă îl păstrez. Cine 
ar fi zis că-mi va fi atât de util la un moment dat? Şi poate 
că-mi va mai fi o dată. 

N-am gestionat foarte bine schimbul cu Adele în zilele 
următoare. Ar fi trebuit să afişez mai multe remuşcări din 


< 339 + 


cauza cadavrului din puț. Cred că ăsta a fost primul semnal 
de alarmă pentru David. lar apoi a venit, desigur, oribila 
descoperire a sarcinii. Aveam şi aşa destule dificultăţi în a 
mă obişnui cu toate celelalte bizarerii ale trupului de femeie 
- îmi era greu chiar să-mi amintesc că aveam ciclu - aşa că 
în niciun caz nu eram pregătit pentru eventualitatea ca o 
altă fiinţă să crească în mine. Şi apoi, era copilul lui Adele, 
nu al meu. Şi nu voiam nimic de-al ei în noua şi superba 
mea viaţă împreună cu David. In plus, nu ştiam suficiente 
lucruri despre Adele. Despre trecutul lor comun. Nimic nu 
era de partea mea în privinţa iubirii lui pentru mine. A 
trebuit să mimez prea multe căderi psihice ca să-l păstrez 
şi apoi, desigur, să trec la ameninţări. 

De data asta va fi diferit. David n-o cunoaşte pe Louise 
atât de bine, iar eu am urmărit-o, i-am învăţat şi i-am 
memorat întreaga viaţă: capriciile, gusturile, dispoziţiile. 
Dar el mă iubeşte, văd asta în ochii lui. S-a eliberat de 
trecut. Poate că de data asta o să-i dăruiesc un copil. Să fim 
o familie adevărată. 

— Unde vrei să mergem în luna de miere? mă întreabă 
când urcăm înapoi în maşină? Alege orice destinaţie. 

Ne-am căsătorit cu o săptămână în urmă, doar noi, la un 
ofiţer de stare civilă. In ziua în care Adele în corpul meu 
iniţial a fost înmormântată într-un cimitir mic şi amărât din 
Edinburgh. Dar abia acum, că suntem amândoi în mod 
oficial liberi să facem ce dorim, am început să ne gândim la 
viitor. Mă prefac că mă gândesc un timp la întrebarea lui. 

— Trenul Orient Express, îi răspund. Şi pe urmă, poate o 
croazieră. 

— ie nu-ţi plac bărcile. 

Glasul subţirel vine de pe bancheta din spate şi nu e 
nevoie să mă întorc ca să văd privirea sumbră din ochii lui 
Adam. Ştie că e ceva în neregulă cu mine, doar că nu-şi dă 
seama ce. 

— Intotdeauna ai spus că nu suferi bărcile, insistă el cu 
încăpățânare. 

— Se dă şi el în stambă, spun eu, punând o mână pe 
coapsa lui David. Cred că se teme că mă vei lua de lângă 


e 340 œ» 


el. 

Dar dincolo de zâmbetul pe care-l afişez, scrâşnesc din 
dinţi. Mai e încă un mic obstacol de depăşit înainte ca 
fericirea noastră să fie deplină. Poate că David n-a 
cunoscut-o pe Louise foarte bine, însă lan şi Adam, da. 
Legăturile astea trebuie retezate. A fost uşor să pun capăt 
prieteniei cu Sophie - o aluzie la posibilele ei infidelităţi 
strecurată soţului a rezolvat problema dar dispariţia lui 
Adam din viaţa mea va trebui să fie puţin mai dramatică. 
Ceea ce nu va fi prea greu de aranjat. Copiii sunt predispuşi 
la accidente. Şi, oricum, durerea îi apropie pe oameni, nu-i 
aşa? 

— Te iubesc, Louise Martin, îmi spune David, apoi 
porneşte motorul şi o luăm din loc, lăsând trecutul în urmă. 

— Şi eu te iubesc, David Martin. Mai mult decât vei şti 
vreodată. 


e 341 œ» 


MULŢUNMIRI 


Oh, nici nu ştiu bine de unde să încep, fiindcă lista celor 
cărora trebuie să le mulţumesc este lungă şi impresionantă. 
În Marea Britanie, le sunt recunoscătoare extraordinarei 
mele agente şi prietene Veronique Baxter de la David 
Higham, dar şi întregii echipe care gestionează drepturile 
de autor şi care s-a descurcat de minune vânzând acest 
roman în numeroase ţări. Şi, desigur, le mulţumesc enorm 
tuturor editurilor care l-au cumpărat. Îi rămân pentru 
totdeauna îndatorată Natashei Bardon, redactorul meu de 
la HarperFiction, pentru că mi-a dat şansa de a lucra cu ea 
şi apoi pentru eforturile neobosite de a duce cartea la 
publicare. Aceleaşi mulţumiri le adresez echipelor de 
publicitate şi marketing, departamentului artistic şi tuturor 
celorlalţi, care s-au dovedit atât de entuziaşti. Mă bucur 
foarte, foarte mult că am un nou cămin împreună cu voi 
toţi. 

În Statele Unite, calde mulţumiri lui Grainne Fox de la 
Fletcher & Co pentru munca uimitoare pe care o face şi 
pentru că şi-a păstrat firea în cursul întregului proces, în 
ciuda protestelor şi chicotelilor mele; sunt încântată că 
Flatiron Books e noul meu cămin în State. li mulţumesc 
mult redactorului meu, Christine Kopprasch, pentru că a 
dorit această carte şi a avut încredere în ea, dar şi lui Amy 
Einhorn, pentru întreaga ei susţinere. Şi aici, la fel ca la 
HarperFiction, mi-a făcut mare plăcere să lucrez cu întreaga 
echipă; nu mi-aş fi putut dori colaboratori mai buni. Sper că 
romanul meu se ridică la înălţimea voastră. Sunt norocoasă 
că am avut redactori excelenți, care mi-au oferit observaţii 
de calitate. Cartea mea e cu mult mai bună datorită lor. 

Trebuie, de asemenea, să-i mulţumesc prietenei mele, 
Baria Ahmed, fiindcă a remarcat când a citit textul, după 
mai multe runde de corecturi şi revizuiri, că făcusem 
referire la un spital din Perth, Australia, în loc de unul din 
Perth, Scoţia. Bună observaţie! 

Totodată, fireşte, în cele din urmă, dar nu în ultimul rând, 

e 342 œ» 


adresez mulţumiri uriaşe tuturor cititorilor care au ales să 

citească Prin ochii ei. Sper din suflet că v-a plăcut. Voi 

sunteţi cei pentru care eforturile noastre merită făcute. 
Sarah 


WIRTUAL 


Vp 


PROJ or 


<e 343 œ» 


Louise este o mamă singură, secretară, prinsă în rutina de zi cu zi. 
Într-una din rarele ei seri în oraș, întâlneşte un bărbat într-un bar şi 
imediat ies scântei. Deşi pleacă după ce se sărută, e incântală că în 
cele din urmă a creat o legătură cu cineva. 

Când ajunge la serviciu luni, Louise îl întâlneşte pe noul ei şef, 
David. Bărbatul de la bar. Bărbatul căsătorit de la bar... care îi spune 
că sărutul a fost o greşeală teribilă, dar care încă nu-și poate lua 
ochii de la ea. 

Apoi Louise se ciocnește de Adele, care este nouă în oraș și are 
nevoie de a prietenă. Dar se întâmplă ca tocmai ea să fie căsătorită 
cu David. lar dacă vă închipuiţi că știți cum se va sfârşi această 
poveste, mai gândiți-vă, pentru că Prin ochii ei nu seamănă cu nici o 
altă carte pe care ați citit-o până acum. 

David şi Adele par să formeze cuplul perfect. $i atunci de ce 
este David atât de obsedat de control? Si de ce este Adele atât 
de speriată? 

Pe măsură ce Louise este atrasă în relația cu David și Adele. ea 
ajunge să-şi pună tot mai multe întrebări și să găsească tot mai 
puţine răspunsuri. Singurul lucru clar e faptul că ceva în acest mariaj 
este complet în neregulă. Dar Louise nu poate ghici amploarea 
problemei - şi cât de departe poate merge cineva ca să-și protejeze 
secretele căsniciei. 

Prin ochii ei este un roman în care Sarah Pinborough reinventează 
clasicul triunghi amoros, luându-i complet prin surprindere pe cititori, 


„Un thriller extraordinar... Pinborough păstrează permanent 
suspansul - nu ştim niciodată cine pe cine manipulează - 
până când, la final, aflăm că am fost cu toții complici 
la acest teribil joc al minţii.” 

The Wew York Times Book Review 


„Un thriller psihologic plin de întorsături de situație... 
Pinborough îi va uimi chiar şi pe cititorii împătimiţi ai genului.” 
Publishers Weekly 


Tradiţie din 1989 


ima Hhi-ih- iii 


famo] Sa ANOUN 


e 345 œ»