Sophie de Villenoisy — Sinucidere fericita si La multi ani!

FERICITA 


şi la mulți ani! 


SOPHIE DE VILLENOISY 


SINUCIDERE FERICITĂ ŞI LA MULŢI 
ANI! 


Traducerea: Diana Morăraşu 
Titlul original: Joyeux suicide et bonne annee!, 2016 


Lider Internaţional, 2016 


Versiune ebook: v1.0, decembrie 2018 


Mulţumiri 
Lui Matthieu, care ştie. 
Lui Angus şi Chine, cele două minuni ale noastre. 
Lui Valerie, care nu se va recunoaşte. 
Lui Marie, majoreta mea favorită, care mă susţine în toate. 


Lui Hervé, fratele meu dispărut, care nu m-a părăsit niciodată. 
Şi, în sfârşit, Tatianei de Rosnay, zâna bună a acestei cărţi. 


Necunoscutului de pe cheiul Senei, fără de care nu aş fi avut 
niciodată curajul să mă arunc în apă. 
li mulţumesc. 


Capitolul 1 

Tata a murit în zori. Când a sunat telefonul, am ştiut imediat 
că era spitalul, dar nu am avut curajul să ridic receptorul. De ce- 
aş fi răspuns? Ştiam ce aveau să-mi spună: „Tatăl 
dumneavoastră s-a stins azi dimineaţă, s-a dus, n-a suferit.” 
lată-mă orfană. O orfană de 45 de ani nu stârneşte prea multă 
milă. Dar golul e acelaşi. Numai că, la 45 de ani, nimeni nu va 
dori să mă adopte. Sunt prea trecută. Prea trecută ca să am 
copii şi, pare-se, prea trecută ca să am măcar un soţ. 

Dacă ar trebui să îmi schimb profilul pe Facebook, aş scrie că 
sunt fiica nimănui. Cum nu sunt nici soţia ori mama cuiva. Sunt 
doar eu. Dar cine sunt eu? 

Cine eşti tu, Sylvie Chabert? 

O fată emotivă, da, fără doar şi poate. Nu m-am controlat 
deloc la pompele funebre. Nu am făcut decât să plâng, să bâigui 
şi să împroşc pe toată lumea cu nasul meu mucos. Domnul mă 
privea foarte demn dindărătul ochelarilor mici şi al costumului 
sobru, adecvat momentului, fără a lăsa ceva să transpară. 
Pentru el era o zi bună. A trebuit să cumpăr un alt loc de veci 
pentru tata, pentru că cel al mamei era plin. Şi i-am spus: 

— Dacă tot suntem aici, mai puneţi unul deoparte şi pentru 
mine. 

Profesionalismul lui s-a clătinat niţel. 

— Nu vă uitaţi aşa la mine, am continuat, nu am soţ, nu am 
copii, nu am pe nimeni. Trebuie să mă ocup singură de viitorul 
meu postum. 

— Nu spuneţi asta, domnişoară, sunteţi încă tânără, viaţa e 
plină de surprize! 

— Lăsaţi-o baltă, i-am răspuns suflând-mi nasul, dacă nu mi s- 
au aprins călcâiele la 20 de ani, doar nu vă închipuiţi că o să se 
întâmple la 45 sau la 60. 

Nu a spus nimic. Cine nu mormăie măcar o vorbă de 
încuviinţare? 

Apoi mi-am scos carnetul de cecuri. Este prima oară când îmi 
fac un cadou atât de scump. Unii îşi oferă bijuterii, şedinţe la 
spa sau croaziere; eu - un loc de veci. Un cadou personalizat, 
dar fără un ambalaj atrăgător. 

Am ieşit vlăguită, pierdută şi uşurată de aproape 4.000 de 
euro. Preţul unui locşor confortabil la doi metri sub pământ, cu o 
vedere de nereprodus spre măruntaiele pământului. Mai bine 


mi-aş fi oferit o croazieră cu Costa Concordia; cu puţin noroc, o 
terminam înecată în Marea Siciliei! Ar fi fost mult mai interesant. 
Dar eu nu am nici noroc, nici zorzoane. 

De altminteri, nici de semănat nu semăn cu ceva anume. Din 
oglindă mă priveşte o brunetă cu părul uscat ca o coamă de cal. 
Am o claie atât de mare că niciun cancer nu i-ar putea veni de 
hac. Am nefericirea de a mă fi născut brunetă, plată şi adusă de 
spate într-o epocă în care bărbaţilor le plac blondele cu talia 
bine arcuită şi sânii mari. Sunt blestemată. Condamnată să nu 
plac vreodată. Nici suficient de urâtă pentru a inspira mila, nici 
suficient de drăguță pentru a stârni dorinţă. Sunt pe la mijloc, 
atonă, transparentă, jumătate urâtă, jumătate banală, orice, 
numai atrăgătoare, nu. 

Mă dor toate, sunt zdrobită ca o bicicletă care s-a făcut 
armonică sub un camion pentru gunoi. Mai ales ultimele 
săptămâni, teribil de obositoare cu toate drumurile astea dus- 
întors între birou şi spital. Între mocheta mea cenuşie şi 
linoleumul aseptic. Acum s-a terminat. Tata nu mai e acolo, îmi 
voi putea relua cursul vieţii, cum zic prietenii mei. Inapoi la 
gustările ronţăite în faţa televizorului! La serile de sushi la un 
film prost, sau o supă, un iaurt, ceva, şi gata, în pat! 

Ce voi mai putea povesti eu acum? Nu mă simţeam deloc rău 
în rolul fiicei devotate care este alături de părintele ei în boală. 
Viaţa mea avea un sens. Da, era jalnică, dar măcar avea 
această mică latură de „admirabil”. Mă dedicam trup şi suflet 
tatălui meu. Lumea era îngrijorată pentru oboseala, pentru 
confortul meu: „Măcar te menajezi? Ai grijă de tine, gândeşte-te 
la tine, nu te lăsa secătuită de vlagă.” 

Astăzi sunt doar o celibatară cam ternă, în premenopauză, 
care nu-şi dăruieşte trupul şi sufletul nimănui. Cine să mă 
întrebe: „Măcar faci sex? E important să te simţi bine, să nu te 
laşi copleşită de singurătate”? 

Mă simt atât de singură, singură şi neînţeleasă. Şi urâtă. 

— De ce nu ţi-ai lua un câine?, mi-a sugerat Véronique. E 
foarte afectuos şi e o prezenţă adevărată! 

De ce nu un şobolan? Şi ăsta e foarte afectuos şi o prezenţă 
adevărată. În cazul meu, orice chestie vie ar fi o adevărată 
prezenţă. 


— Dacă ai adopta? Un african mic? Cu SIDA asta, sunt mai 
puţin pretenţioşi cu privire la familii. Ai avea ocupaţie şi ai mai 
ieşi dintr-ale tale. 

— Şi ar fi o prezenţă adevărată, nu?, am adăugat. Dar ea nu 
s-a prins. 

Veronique are darul de a mă consola. O ador, dar după câteva 
ceasuri cu ea îmi vine să mă arunc în faţa trenului. Ceea ce, 
între noi fie vorba, nu ar fi chiar atât de absurd. Mă gândesc din 
ce în ce mai des. E ca un gând reconfortant, o mutriţă caldă şi 
împăciuitoare într-un cotlon al minţii. Nu c-aş simţi o irepresibilă 
nevoie de a mă arunca sub roţile metroului, nu sunt destul de 
curajoasă, nu, sunt mult prea comodă pentru aşa ceva! In plus, 
ghinionistă cum mă ştiu, aş fi în stare să supraviețuiesc! Şi 
atunci, vedea-m-aş cum o iau eu de la capăt cu două picioare 
mai puţin! Nu am suflet de luptătoare. 

Dar să mă întind în pat după ce am înghiţit o doză masivă de 
somnifere... De ce nu? Sună tentant. 

Sunt zile când am impresia că sunt deja moartă. Mă simt 
goală pe dinăuntru. Am un corp, o inimă care bate, dar sufletul 
meu a plecat. Am stins lumina sau a sărit siguranţa. Ochii nu 
mai luminează. Melcul şi-a părăsit cochilia. Mai bine să o termin 
odată cu simulacrul ăsta de viaţă. Când am aflat că urma să 
moştenesc 500.000 de euro, nu m-am simţit nici bine, nici rău. 
În sfârşit, nu-i întru totul adevărat. M-a dărâmat şi mai mult. 
Banii aceştia reprezintă economiile de-o viaţă, dar despre ce 
viaţă vorbim aici? Toate călătoriile, toate momentele de fericire 
pe care părinţii mei şi le-ar fi putut oferi, vacanțe la soare, în 
deşert, în China, în Mongolia, în Tunisia, în Croaţia, în 
montgolfier, în spatele unei cămile sau undeva cu zăpadă. Toate 
meniurile rafinate, buchetele de flori, weekendurile la ţară, toate 
scoicile cu smântână devorate duminica la soare, toate 
măturate cu un dos de palmă. Căci nu, tata a preferat să adune 
zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună, an după 
an. Ca un puşcăriaş care îşi măreşte grămada de pietricele. Tata 
aduna bani. 

Ca să fiu sinceră până la capăt, mi s-a tăiat răsuflarea. Nu am 
inima să mă bucur de ei şi nici să-i cheltuiesc. Se spune că banii 
nu au miros, dar nu e adevărat. Banii tatălui meu au iz de 
rânced. Sunt trişti şi muceziţi. Nu te fac să visezi, nu sunt 
aducători de promisiuni de fericire. Poate are dreptate 


Véronique, ar trebui să mă duc să văd un psiholog. l-ar face 
atâta plăcere! Şi, apoi, poate măcar aşa ar renunţa să îmi mai 
trimită toate anunţurile astea despre câini abandonaţi, unul mai 


slab şi mai răpciugos ca altul. Ca şi cum nu mi-ar fi suficientă 
mizeria mea! 


Capitolul 2 

Mă trezesc într-o frumoasă zi de octombrie. 

Ştiu că duminica asta va fi la fel de solitară ca aproape toate 
celelalte. Cei mai mulţi au aşa-numitele „melancolii de duminică 
seara”. Sunt trişti că weekendul li s-a terminat atât de repede. 
Vor să îşi ţină în continuare de cald unul altuia, ca nişte pui în 
cuib. Nu şi-au luat toată porţia de hohote nebune de râs, de 
plimbări în familie, de mângâieri pe sub plapumă sau băute cu 
prietenii. Eu nu vreau decât să vină mai repede ziua de luni. Să 
ies mai repede din tăcere. Dar astăzi e frumos afară şi, cum la 
Paris zilele însorite nu sunt chiar la ordinea zilei, zâmbesc în 
ciuda tuturor. Hotărăsc să mă aerisesc puţin. O plimbare de-a 
lungul cheiurilor, poate un film la cinematograf? Când locuieşti 
singur, e important să îţi faci un program, oricât de banal ar fi. 
Hotărăsc să îmi iau un croasant pe drum ca să mă scutesc de 
ridicolul de a-mi umple spălătorul de vase cu câăniţă şi farfuria 
mea micuță. Imi trebuie o săptămână până să umplu o maşină 
şi să îi dau drumul. Trişez încă o dată, căci de multe ori o 
pornesc pe jumătate goală. 

Rătăcesc puţin de-a lungul canalului, printre plimbăreţi, 
mame de familie rămase fără ocupaţie în timp ce micuţii lor îşi 
fac siesta bine înfofoliţi în fundul cărucioarelor. Nu e prea mare 
aglomeraţie pe cheiul Senei. Fac o pauză de cinci minute pentru 
a profita de razele soarelui. Puţină luminoterapie nu are ce să- 
mi strice şi abia îmi mai trag sufletul. Pe neaşteptate, aud un 
țipăt. Urlă o femeie, care arată cu degetul spre canal. O isterică, 
probabil, care şi-a pierdut mobilul? Dar din strigătele ei îmi dau 
seama că e ceva mai grav decât atât. Atunci zăresc o siluetă 
întunecată în mijlocul fluviului. Un cadavru pluteşte inert, cu faţa 
în apă. Ai putea crede că e un buştean în derivă, numai că e un 
bărbat. 

Câţiva privitori se înfoiază şi cotcodăcesc ca nişte găini. 
Tânăra urlă în gol. În jurul ei s-a adunat un mic grup. Mă uit la 
ea cum îşi flutură telefonul pe care-l ţine în mână. Ţipetelor ei li 
se suprapun altele. Aş vrea să ţip şi eu, dar din gura mea nu 
iese niciun sunet. Am un blocaj la nivelul glotei. Gura mea 
rămâne larg deschisă, ca un peşte în bocalul lui. Sunt paralizată. 
Simt o puternică tensiune interioară, inima îmi bate nebuneşte, 
dar cu toate astea sunt incapabilă să mă clintesc. Ca şi cum aş fi 
fost anesteziată. Dar cadavrul din canal e cât se poate de real. 


Sunt fascinată de silueta imobilă, de acest buştean uman. Pare 
atât de calm, de liniştit, aproape împăcat. Apoi, dintr-odată, fără 
niciun avertisment, fata sare în apă. Înoată până la bărbat, din 
şase lungimi de braţ e la el. Îl întoarce, bărbatul nu 
reacţionează. E mort? Păşesc spre micul grup, un bărbat prinde 
cadavrul pentru a-l trage pe mal, femeia se lasă trasă şi ea. O 
văd tremurând sub hainele ude leoarcă. Fără să-mi dau seama, 
mă apropii de ea şi îi pun o întrebare idioată: 

— Sunteţi salvator? 

— Nu, nici vorbă! îmi răspunde fata, clănţănind din dinţi. E 
prima dată când fac aşa ceva! 

Pare ea însăşi mirată de ceea ce i se întâmplă. Întins la 
pământ, bărbatul scuipă apă în ritmul masajului energic care i 
se aplică şi îşi recapătă vag cunoştinţa. 

Atunci, micul grup începe să o aplaude spontan pe tânără. 

— Bravo! Bravo, doamnă! Ce noroc că aţi fost aici! 

Toţi sărbătoresc cu voioşie această victorie a vieţii. 

Fără intervenţia tinerei, ar fi murit în faţa noastră, la câteva 
lungimi de braţ distanţă. Năucită complet de ceea ce se 
petrecea, îmi dau seama că sunt singura care vrea să aplaude 
înecatul. Aş vrea să fi avut şi eu curajul de a sări. Ca şi el, şi eu 
vreau să mor. E o revelaţie, o evidenţă, o uşurare. Vreau să mor. 
Cu adevărat. Nu peste cinci sau zece ani, ci acum. O iau spre 
casă istovită şi împleticită. Îmi fierbe creierul. Da, vreau să mor, 
da, vreau să o fac, dar am nevoie să vorbesc cu cineva despre 
asta. Nu cu Veronique, pentru că gândurile mele sinucigaşe ar 
risca să se transforme în intenţii ucigaşe. Dar e cea mai 
apropiată prietenă a mea şi nu văd cui altcuiva m-aş putea 
confesa. Am chef să mor, dar, pentru a mă simţi uşurată, 
trebuie să vorbesc cu cineva despre asta. Trebuie să găsesc o 
ureche înţelegătoare, pentru că toată fiinţa mea urlă că da, 
aceasta este decizia cea bună. 

Ajunsă acasă, frunzăresc paginile aurii. Cum aş putea găsi un 
specialist? Ce-ar fi mai potrivit în cazul meu? Un psiholog? Un 
psihoterapeut? Un psihiatru? Un psihanalist? Un etolog? Ah, nu, 
ăsta-i pentru câini. Descopăr o întreagă gamă de terapii, mi-e 
greu să aleg. Aşa că mă iau după nume şi adresă. Elimin 
femeile. Dacă tot vor urma nişte tête-à-tête, mi-ar plăcea să le 
petrec în compania unui bărbat. E unul nu foarte departe de 


mine. Franck Marchand. Franck, nu sună rău Franck. Am fost 
îndrăgostită de un Franck în copilărie. Gata, Francky să fie! 


Capitolul 3 

— Ce pot face pentru dumneavoastră, Sylvie? 

Franck se uită fix la mine, picior peste picior, în jeanşi negri. |i 
văd muşchii jucând pe sub tricoul polo puţin cam prea mulat. 
Trebuie să fie mândru de corpul lui. Dar are şi de ce. Are părul 
des pentru un bărbat de vârsta lui. E drept că în zilele noastre 
un bărbat păros e o pasăre rară. O specie pe cale de dispariţie. 
Sunt mândră că psihologul meu are părul mătăsos. Se vede că 
are grijă de podoaba lui capilară. Sper că îmi va acorda tot atâta 
atenţie. Ochelarii mici îi dau un aer liniştitor. Ca un fel de 
meterez între sex-appealul lui şi persoana mea. E destul de 
plăcut să te lungeşti alături de el. In sfârşit, pe canapea. 

— Sincer? Nu mare lucru. 

— Bine, atunci spuneţi-mi de ce sunteţi aici? 

— De fapt, sunt destul de motivată să mă sinucid... Dar am 
venit aşa, pur şi simplu. 

— Pur şi simplu ca să fiţi sigură? 

— Asta era. 

Imi zâmbeşte, ca şi cum am sporovăi despre tot felul de 
fleacuri. Nu ştiu dacă psihologii urmează un antrenament 
special pentru a asculta toate tâmpeniile fără a se clinti, dar al 
meu mi se pare foarte profesionist. Am nimerit bine. Când mă 
uit la el, îmi spun că nu de psiholog am eu nevoie, ci de o 
partidă de sex. Una zdravănă, ca să mă scuture bine de praf. 

— Şi vă gândiţi de mult la sinucidere? 

— Cred că e în mine dintotdeauna. Dar recent am avut un fel 
de revelaţie. 

— Ce înţelegeţi prin „revelaţie”? 

— A, nu, vă asigur că nu am văzut-o pe Fecioara Maria, nu 
sunt victima halucinaţiilor, să spunem că recent s-a produs un 
fel de declic. Am asistat la o scenă şi, fără a intra în detalii, am 
avut un moment de conştientizare acută şi de atunci mă simt 
uşurată, ca şi cum aş fi găsit în sfârşit soluţia. 

— Păreţi foarte sigură pe dumneavoastră. Când aţi vrea să 
treceţi la fapte? 

— Nu m-am gândit la o dată anume, dar Crăciunul pare o 
perioadă bună. 

— Crăciunul vă îngrozeşte? 

— Trăiesc singură de când mă ştiu. Sunt celibatară, fără copii. 
Am fost singurul copil la părinţi, mi-am pierdut mama acum 


patru ani, tatăl - acum câteva săptămâni. Sunt singură şi 
disperată. Crăciunul e departe de a fi perioada mea preferată. 

— Lucraţi? 

— Da, sunt juristă la o firmă. 

— Bun. Vă place? 

— Nu ştiu, nu mi-am pus niciodată problema. 

— Dar aţi spune că este o muncă stimulantă? 

— E tehnică şi laborioasă, dar da, cred că da. Să spunem că 
mi se potriveşte. 

— Aveţi colegi, prieteni? 

— Câţiva prieteni, nu prea mulţi. Dar ei mă sfătuiesc să adopt 
un câine, cunoaşteţi genul, nu? Nu înţeleg. Nimeni nu înţelege. 
Nu vreau decât să mor. 

— Toţi murim mai devreme sau mai târziu. 

E mult prea sexy când îşi înclină capul într-o parte. Are părul 
grizonat, dar îi stă bine. E nedrept, trebuie să avem cam aceeaşi 
vârstă, dar ceea ce pe mine mă îmbătrâneşte pe el îl face 
seducător. Ridurile lui sunt fermecătoare, ale mele sunt triste. 
Şuviţele lui albe îi scot în evidenţă ochii albaştri, ale mele îmi 
trădează vârsta. E musculos, eu sunt anemică. Dacă aş fi fost 
bărbat, aş fi fost o partidă bună, în floarea vârstei. Dar asta e, 
nu sunt decât o femeie. 

— Da, dar eu vreau să aleg când şi cum. Cred că asta îmi 
place în ideea de sinucidere. Eu sunt cea care decide. Cum nu 
am hotărât mare lucru în viaţa mea, aş vrea să îmi hotărăsc 
măcar moartea. Ştiu că poate părea paradoxal, dar pentru mine 
este o mare consolare. 

— De acord, atunci, ce-aţi zice dacă am fixa data sinuciderii 
dumneavoastră pe 25 decembrie? 

— Păi... da, 25, e foarte bine. 

— La ce oră? 

— Păi... nu ştiu... bună întrebare. Nu m-am gândit la asta, 
poate după ce mănânc, ca s-o închei pe o ultimă notă gustativă? 

— Ora 14:00? Sau 16:00? 

— Să spunem între 14:30 şi 16:30? 

— De acord. Asta înseamnă că mai avem puţin peste două 
luni. Vă propun să veniţi o dată pe săptămână, iar pe 25 
decembrie, dacă totul merge aşa cum vreţi, vă sinucide-i între 
14:30 şi 16:30. Sunteţi de acord, Sylvie? 


Mă priveşte fără urmă de jenă, de parcă am vorbi despre 
viitoarea mea colonoscopie. 

— Da, de acord, aşa să fie. Scuzaţi-mă, dar sunt puţin 
uimită... 

— De ce? întreabă el, făcându-mi iar figura cu capul înclinat. 

— Păi nu încercaţi să mă descurajaţi? Să faceţi, ştiţi 
dumneavoastră, asistarea unei persoane în pericol? 

— De ce aş face-o? Vă simţiţi în pericol? 

— Nu, deloc. 

— Doriţi să muriţi, nu? 

— Categoric. E 

— Atunci, cam atât a fost de spus. In schimb, vă propun ca, 
de astăzi încolo, să faceţi mai bine cunoştinţă cu 
dumneavoastră. Aşa că vom stabili împreună exerciţii pe care 
va trebui să le realizaţi între două şedinţe. Nu mai aveţi nimic de 
pierdut, Sylvie! Pentru săptămâna viitoare, vreau să faceţi ceva 
inedit, ceva ce nu seamănă deloc cu dumneavoastră, ceva 
împotriva personalităţii voastre. Sunteţi genul pudic? 

— Foarte. 

— Atunci, găsiţi o experienţă care vă va contraria pudoarea. 

— Cum?! Ce veţi, să mă plimb goală? 

— Eu nu vreau nimic, dumneavoastră decideţi! Pe săptămâna 
viitoare, Sylvie. 

Apoi mi-a zâmbit şi m-a dat politicos pe uşă afară. 

Sinceră să fiu, sunt puţin debusolată. Nu e deloc aşa cum mă 
aşteptam. Nu că m-aş fi aşteptat la ceva anume, dar la asta în 
niciun caz. Nu a fost deloc neinteresant. Bun, gata, rămâne 
pentru 25 decembrie. Şi eu, care mă temeam că nu am niciun 
plan pentru Crăciun! Dacă mi-aş comanda stela funerară la 
agentul meu de pompe funebre? 


Aici odihneşte Sylvie Chabert, 22 ianuarie 1960 
- 25 decembrie 2015 (între 14:30 şi 16:30). 


Tremur, sper să nu fi luat vreun virus, nu-mi place deloc să fiu 
bolnavă! 


Capitolul 4 

M-am gândit serios la ceea ce mi-ar putea pune pudoarea în 
pericol şi, dintr-una într-alta, gândul mi-a zburat la Laura, 
asistenta mea. Face parte din categoria femeilor decompensate 
care îşi povestesc cu maliţiozitate viaţa cât e ziua de lungă. Le 
înşiră pe toate, de la flatulenţele soţului ei la show-urile TV, de 
la menstruaţia ei dureroasă până la menopauza soacră-sii. Şi, 
din câte am înţeles, e o adeptă înfocată a epilării totale! Şi-ar 
paria toţi banii pe asta. După ea, e ascensorul direct spre al 
nouălea cer! Ceea ce, între noi fie spus, mi se pare o idee bună. 
Dacă aş putea avea măcar un orgasm până pe 25 decembrie! 
Merg la sigur, nici vorbă, am auzit numai lucruri bune despre 
asta. Dar mi-ar plăcea să judec singură. În orice caz, pentru 
mine, care nu mi-am epilat niciodată părţile intime, ar fi o 
adevărată provocare să îmi expun fofoloanca în faţa unei 
necunoscute. Şi esteticiană, pe deasupra. Şi când mă duc la 
ginecolog trebuie să iau o jumătate de calmant! Darămite la o 
esteticiană care smulge toată ziua părul necunoscutelor şi le 
stoarce punctele negre... Am palpitaţii! Dar, ca o elevă 
sârguincioasă ce sunt, îmi voi face exerciţiul. Nu vreau să îl 
dezamăgesc pe Franck, mi-a făcut o impresie atât de bună. Şi, 
apoi, are dreptate, nu mai am nimic de pierdut. Aşa că de ce nu 
mi-aş arăta „pisicuţa”, cum spune Laura. 

„Pisicuţă”, auzi, ca şi cum această parte a anatomiei ei ar fi 
avea ceva afectuos. Sau poate că eu sunt deja rece. 


Capitolul 5 

Cum sunt îngrozită, am dat peste cap două-trei păhărele cu 
tărie înainte de programare. Eu, care nu beau niciodată, sunt 
complet ameţită, dar nu-mi pasă, nu mai am nimic de pierdut! E 
noul meu laitmotiv. Când ajung, deschid ceva cam brusc uşa de 
sticlă şi cât pe ce să pic în prag cât sunt de lungă. Toate 
capetele s-au ridicat s-o vadă pe neghioaba care le-a speriat. S- 
a dus discreţia mea. 

Sunt întâmpinată de Cyndie, dacă e să mă iau după ecuson. 

— Pentru epilare normală, sexy sau totală? 

Chiar trebuie să strige în halul ăsta? Doar nu e ca şi cum am fi 
fost numai noi două acolo. Ce le interesează pe celelalte, de 
pildă pe leşinată aia sau pe pocita din colţ ori pe mătuşa venită, 
fără doar şi poate, pentru mustăţi? Stau toate trei aliniate pe 
bancheta micuță din scai ca nişte boabe de mazăre în păstaie şi 
frunzăresc în acelaşi ritm nişte reviste „Gala” vechi. 

— Totală. Mă bâlbâi. 

Îmi ard urechile, inima îmi bate nebuneşte, nu ştiu dacă e din 
cauza alcoolului sau a ruşinii care mă înţeapă iar şi iar cu acul ei 
gros de viespe. Apoi, Cyndie mă invită să mă alătur celor trei 
boabe de mazăre. Sunt atât de încurcată încât mă cufund direct 
în lectura unui articol despre crizele de bulimie ale unei starlete 
vegetariene despre care nu am auzit în viaţa mea. Dacă ar fi să 
dau crezare articolului, tipa face orgii cu bulgur şi conopidă. 
Circumferinţa bustului ei mă face să cred că vine din lumea 
reality show-urilor, un univers total străin pentru mine. Fără 
vreo legătură, mă gândesc că aş mânca la cină o tartă cu 
spanac şi brânză de capră. Tocmai atunci mă strigă Cyndie. 

— Sylvie, e rândul dumneavoastră, vă las să vă pregătiţi. 

— Cum fac asta, mă dezbrac de tot? 

Tovarăşele mele de banchetă schimbă zâmbete complice. 
Ştiu că am un talent aparte pentru întrebări idioate. 

— Nu, păstraţi partea de sus. 

Evident că păstrez partea de sus! Mi se învârte capul, cred că 
am să leşin sau am să vomit. Poveştile astea despre bulimie mi- 
au făcut greață. Şi, apoi, Cyndie asta, care mă agresează cu 
sutienul ei 95D. Pe lângă ea, mă simt fleşcăită, bătrână şi urâtă. 
Îmi scot agitată chiloţii şi îi păstrez făcuţi ghem în mâna 
dreaptă, fiind atentă să nu îmi pierd de tot echilibrul. M-am 
acoperit destul de ridicol până acum. Aruncând o privire spre 


pântecul meu, simt încă o înţepătură de viespe. Mi-e cu 
adevărat ruşine de tufa mea. Nu am remarcat niciodată ce 
deasă şi impunătoare este. Parcă ar fi un bonsai. Toate firicelele 
alea negre şi creţe sunt atât de urâte, am senzaţia că ar putea 
face de ruşine şi pădurea Amazoniei. Bine măcar că a mea este 
nelocuită. Evit privirea lui Cyndie. 

— O să doară? 

Mi-e greu să articulez cuvintele, sunt victima unui atac masiv 
al aburilor tăriei. Sunt jalnică. 

— E prima oară? mă întreabă ea languros. 

Am dat peste o sadică, este evident că îi face plăcere să 
smulgă părul altora. 

— Da, îmi cer scuze, ştiţi?! E mult de lucru. 

Chicotesc nervos. Uitasem că nu ţin deloc la băutură. 

— Nu vă faceţi griji, am văzut destule la viaţa mea. O să 
doară puţin la început, dar vă obişnuiţi. 

— Am băut puţin înainte pentru a-mi face curaj... sunt o mare 
fraieră. 

— Depărtaţi bine coapsele. 

Exerciţiul nici nu a început bine, iar eu ştiu deja că poziţia 
numită „broasca” este total inconfortabilă, îmi tremură coapsele 
din cauza efortului, iar muşchii aductori sunt pe punctul de a 
ceda. O tânără pe care nu o cunoşteam cu zece minute în urmă 
îmi zdrobeşte labiile pentru a mă cheli mai bine. Mă simt ca o 
bucată de carne pe tejgheaua unui măcelar. Ar fi trebuit să mă 
îmbăt de tot! Gura mi-e uscată, tâmplele îmi zvâcnesc. Mi-e atât 
de ruşine să mă expun astfel! Nu cred că vreun bărbat m-a 
văzut ziua în amiaza mare din acest unghi şi într-un mod atât de 
crud. Pe deasupra şi sub lumina asta albăstruie. Ţin ochii închişi. 
De ce şi-ar face cineva una ca asta? 

— AUUUUI! 

Zbier ca o beţivă. Doare cumplit! Mai întâi arde - nu se poate, 
am să fac băşici! Şi, când arsura se mai domoleşte, smulge 
benzi întregi de păr. Sexul meu e carne crudă! Am impresia că 
sunt jupuită de vie. 

Cyndie îmi aruncă o privire amuzantă, în timp ce mă unge cu 
ceară fierbinte. Da, călău ce eşti, fă-ţi datoria! Mai rău e că o 
distrează. 

Îmi muşc mâinile pentru a nu alerta toţi vecinii. Trebuie să fii 
masochistă să faci asta fără anestezie generală. Ca o vrăjitoare 


pe rug, îl blestem în sinea mea pe psiholog şi neam de neamul 
lui. 

— Vedeţi, s-a curăţat frumos. Acum îndoiţi genunchii la piept, 
să vă fac zona anală. 

E prea mult pentru mine. Mă cuprinde un râs nebun. Acum 
urmează să-i arăt şi borta?! Ca un bebeluş mare pe măsuţa de 
schimbat scutece, numai că anusul meu nu are cum să mai fie 
roz deschis. Sper că psihologul va fi mândru de mine, pentru că 
nu m-am simţit în viaţa mea atât de umilită. Totul pentru un 
nenorocit de exerciţiu de sfidat pudoarea! Dar ce idee, să aleg o 
epilare totală. Fără a mai pune la socoteală că nici măcar nu am 
cui să îi arăt isprava mea. 

— Gata, sunteţi toată netedă. Nu a fost chiar aşa de greu... 

Cred că am să leşin. 

„„„Am leşinat. Când mi-am revenit, un bărbat tânăr şi frumos 
era aplecat deasupra mea, aşa că am crezut că eram deja în 
ascensorul meu către al nouălea cer! Disconfort vagal, au spus 
pompierii. Bine că nu mi-am făcut abonament, nu vreau să mai 
pun vreodată piciorul în instituţia asta de masochism. Pe de altă 
parte, cred că nici Cyndie nu ar fi foarte încântată să mă revadă. 
O clientă care pleacă pe targă, ce mai la deal, la vale, halal 
publicitate. A trebuit să îmi termin îmbrăcatul în camion, sub 
privirile ghiduşe ale pompierilor, deja devenisem o anecdotă 
pentru petrecerile de pensionare. S-au oferit să mă conducă 
acasă, dar am reuşit să-i conving să renunţe la idee. Ar fi fost 
mult prea mult chiar şi pentru mine să fiu adusă acasă de 
bărbaţii aceştia. M-am întors, sprijinindu-mă de ziduri. Teribil de 
confuză, dar epilată. În chiloţii mei adia un vânt de libertate. 
Odată ajunsă în casă, mi-am turnat un deget de whisky sec. Era 
minimul necesar pentru a-mi reveni după toate emoţiile 
acestea. După aceea am râs zdravăn. Un râs nebun şi zgomotos 
de beţivă, dar care mi-a făcut extrem de bine. Ce idioată! Da, s- 
ar putea spune că am lucrat la pudoarea mea. Am zgândărit-o, 
am gâdilit-o, ba chiar am împins-o dincolo de limitele ei. După 
aceea, am privit cu multă curiozitate zona mea intimă, puţin 
roşie, netedă, la fel de fină ca fesele unui prunc. Şi, curios lucru, 
m-am simţit uşurată. Ca şi cum mi-aş fi regăsit un prieten vechi, 
pe care nu l-am mai văzut de mult. E puţin ciudat, dar nu chiar 
aşa de rău. Şi în niciun caz respingător. Şi eu, care mă temeam 
că o să semăn cu o mâţă fără blană. Păcat că nu am cui să i-o 


arăt. Mă întreb: nu ar trebui să-i fac o fotografie să i-o duc lui 
Franck, o imagine care să-mi susţină spusele, „dovada” isprăvii 
mele? Dar îmi dau imediat seama ce deplasată e ideea asta 
smintită. De pus pe seama alcoolului sau a unui transfer erotic 
precoce. Sunt definitiv jalnică. 


x kK x 


— O să fiţi mândru de mine! 

Două zile şi două nopţi am pufnit de nerăbdare să îi povestesc 
isprava mea. Tot sindromul acesta blestemat al elevei 
conştiincioase care speră să ia o notă bună la lucrare. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Am făcut ce mi-aţi spus, am lucrat la pudoarea mea. 

— Şi? 

— Păi am lucrat zdravăn! 

— S-ar zice că vă face plăcere. 

— E adevărat că îmi face plăcere, e prima dată când am ceva 
amuzant de povestit. În clipele acelea v-am blestemat, chiar v- 
am urât. A fost un coşmar pentru mine să mă trezesc în fundu' 
gol în salonul acela micuţ de cartier. A trebuit chiar să beau 
înainte ca să îmi fac curaj. 

— Da, serios? 

— Dar acum, când vă povestesc şi iau distanţa necesară, îmi 
vine să râd! Îmi e mult mai bine, atunci am fost atât de jalnică. 
A trebuit să cheme pompierii, pentru că mi s-a făcut rău. 

— V-aţi pierdut cunoştinţa? 

— Da. Am băut trei pahare de tărie pe stomacul gol, mă 
simţeam teribil de ridicolă cu picioarele-n sus, mi se învârtea 
capul şi am simţit că mă scufund. 

— Ce aventură! 

— Da, şi dumneavoastră v-o datorez. 

— Aşadar, nu regretaţi? 

— Da şi nu. Pe moment, a fost foarte penibil, credeţi-mă, dar 
acum, când mă gândesc, îmi vine să râd. Să spunem că situaţia 
a fost amuzantă. Nu-mi vine să cred că mie mi s-a întâmplat aşa 
ceva! E ceva care nu seamănă deloc cu mine. 

— Sunteţi mai amuzantă decât credeţi? 

— Să spunem că nu e adjectivul care mă caracterizează cel 
mai bine. 


— Atunci, ce anume vă caracterizează? 

— Nu ştiu. Sunt destul de plictisitoare, cred. Sunt o persoană 
docilă. Răzvrătirea nu a fost niciodată punctul meu forte. Copil 
fiind, am făcut exact ceea ce mi-au spus părinţii mei să fac. 
Trebuia să îi ascult de fiecare dată, să-i mulţumesc, să nu îi 
deranjez. Apoi, a trebuit să fiu o elevă bună, să studiez, 
indiferent dacă îmi plăcea sau nu. Acum, când vorbesc cu 
dumneavoastră, îmi dau seama că nu m-am abătut niciodată de 
la drumul pe care mi l-au trasat. 
Când eram mică, tata a agăţat odată un bici deasupra uşii 
dormitorului meu. Nu l-a folosit niciodată, dar numai când mă 
uitam la el mă apuca groaza. Simplul fapt de a trece pe sub el 
era o încercare. Aşa că făceam totul pentru a nu-l obliga să-l ia 
din cui. După aceea, am devenit o studentă bună, doar pentru a 
le face pe plac. Nu mai era nevoie de bici pentru a mă motiva, 
ştiam ce aveam de făcut. Părinţii mei îmi vorbeau mereu despre 
cât de important e să fac studii serioase, să am un serviciu bun. 
Nu mi-au vorbit niciodată despre cât de important e să fii 
fericită, să te distrezi sau să ai prieteni. Cred că părinţii mei nu 
erau fericiţi. Nu ştiu dacă am fost un copil fericit, nu ştiu dacă 
am fost fericită măcar o zi. 

— Părinţii nu mai sunt aici. 

Păcat că mângăierile nu sunt incluse în preţul şedinţelor. 
Pentru că mor de dorinţă să mă strângă tare în braţele lui 
musculoase. Ca să mă simt vie. 

— Da, şi sunt pierdută. Am 45 de ani şi mă simt ca o fetiţă 
bătrână rătăcită într-un supermarket. 

— Aveţi măcar habar ce fel de femeie sunteţi? 

— Dacă aş vrea să fiu vulgară, aş spune că nu sunt foarte 
excitantă. 

— Niciun bărbat nu s-a excitat în prezenţa voastră? 

Roşesc brusc. 

— Ba da, totuşi, puţin! E foarte jenant, sunt destul de pudică, 
nu ar fi trebuit să folosesc termenul acesta. 

— Termenul „excitat” vă deranjează? Şi totuşi, asta se 
întâmplă când un bărbat vede o femeie care îi place, are 
erecţie. Trebuie să o luaţi ca pe un compliment. Asta îmi spune 
cel care nu va avea niciodată o erecţie pentru mine... 

— Da, fără îndoială. 

— E prea crud, prea viu pentru dumneavoastră? 


— Asta e! 

Probabil mă crede vreo fată bătrână. 

— Am avut şi eu aventuri, să nu credeţi că... 

— Dar eu nu cred nimic, Sylvie, eu doar vă ascult. 

E atât de sexy. 

— Bine, ne oprim aici pentru ziua de azi, dar veţi primi un alt 
exerciţiu. 

Nu e deloc prost, s-a prins repede că, şcolăriţă sârguincioasă 
fiind, nu voi rezista chemărilor datoriei. 

— Mi-aţi spus că eraţi docilă, că aţi mers toată viaţa pe calea 
cea dreaptă. Am să vă rog să faceţi un gest reprobabil în ochii 
dumneavoastră. 

— Aoleu, dar ce aveţi de gând să mă puneţi să mai fac?! 

— Eu? Nimic, dumneavoastră decideţi. Pe săptămâna viitoare, 
Sylvie! 

Asta e, pe săptămâna viitoare, şi descurcă-te dacă eşti în 
stare! Eu, care nu am furat, nu am înşelat, nu am păcălit 
niciodată pe nimeni, eu, care nu sunt în stare să traversez decât 
pe zebră şi nici măcar nu am forţat vreodată trecerea pe galben. 
Sunt în mod raţional rezonabilă în tot ceea ce fac. Ce gest 
reprobabil aş putea încerca să comit?! 


x kK x 


Cred că am visat dintotdeauna să fur din magazine. Copil 
fiind, aveam prietene care şterpeleau rujuri, zorzoane, 
bomboane, uneori chiar şi haine. După aceea, îşi etalau 
comorile, mândre de ele însele şi fericite că i-au putut prosti 
atât de uşor pe adulţi. Erau agitate şi pufneau de bucurie, încă 
sub efectul puseului de adrenalină. lar eu le admiram atât de 
mult! Nu reuşeam nici măcar să mă imaginez în locul lor, într- 
atât de reprobabil mi se părea gestul lor. Nu eram în stare să 
dau dovadă de atâta siguranţă şi sânge rece, să înşel nişte 
adulţi şi să scap nepedepsită. Mă făceam stană de piatră la 
gândul că voi fi prinsă. Aş fi fost în stare să fac pe mine. Mai 
bine aş fi murit literalmente de ruşine decât să înfrunt privirile şi 
furia părinţilor mei. Şi biciul lui tata. 

Dar astăzi ei nu mai sunt aici. Nu mai am opt ani şi cred că 
pot afirma că ştiu să îmi controlez vezica. Şi, în cel mai rău caz, 
mi-aş scoate portofelul şi aş invoca o clipă de neatentie. 


Recunosc că cheful de acest gest îmi dă târcoale. Nu poate fi 
mai rău decât o epilare totală, nu? Dacă aş face-o? Dacă astăzi 
aş fi în stare? Şi, cu riscul de a mă repeta, în şase săptămâni 
oricum nu voi mai fi pe aici. 

Pentru că vreau să mă dau mare în faţa psihologului meu şi 
pentru că oricum nu mai am nimic de pierdut, hotărăsc să trec 
la fapte în magazinul meu Monoprix. Gata! 

Voi profita că am nişte cumpărături de făcut şi voi şterpeli 
ceva. Încă nu ştiu ce, merg pe mâna instinctului. Ca un 
prădător, am să mă arunc asupra primului pachet de gumă de 
mestecat, asupra primei cutiuţe de Tic Tac care o să-mi iasă în 
cale. Am deja frisoane. E prima dată pentru mine. 

Bun, asta e teoria. Acum trebuie să trec la practică. lar 
instinctul mă somează să uit imediat povestea asta grotescă. 
Psihologul nu-i decât un sadic care se amuză şi mă crede 
marioneta lui. (Oh, da, Franck, ia-mă!) 

E ca şi cu fetiţele acelea care se delectează martirizându-şi 
păpuşile cu foarfecele. Bine, fie, am fost umilită între cei patru 
pereţi ai unui mic salon cosmetic de cartier. Dar să îmi asum 
riscul de a fi arestată la supermarket în văzul tuturor e cu totul 
altceva! Mi-au trebuit 45 de ani ca să trec cât mai neobservată, 
aşa că nu am de gând să plec lăsând în urmă imaginea de 
cleptomana cartierului. Am coşmaruri. 

Copil fiind, aveam un coşmar anume, în care mă trezeam 
goală puşcă în mijlocul curţii şcolii, în recreaţie. Elevii făceau 
cerc în jurul meu şi mă arătau cu degetul, râzând de fesele mele 
mici care tremurau de frig şi groază precum gelatina. lar eu, 
biata de mine, mă smiorcăiam şi încercam să mă acopăr cum 
mă pricepeam mai bine, cu braţele mele mult prea slabe. 

Cu cât plângeam mai tare, cu atât îmi tremura mai mult 
fundul, iar ei râdeau mai zgomotos. Eram lac de sudoare. Ei 
bine, astăzi coşmarul este acelaşi, cu o diferenţă de câteva 
detalii. Eram terorizată la gândul că voi fi oprită de paznici şi 
percheziţionată în văzul tuturor (să fie aici şi o conotaţie 
erotică?). 

Clienţii au înlocuit elevii de odinioară şi mă privesc indignaţi, 
arătându-mă cu degetul şi făcându-mă hoaţă, nebună, drojdia 
societăţii care trebuie să putrezească în puşcărie. Copiii de 
lângă ei chicotesc. În timp ce eu plec înspăimântată, buimăcită 
şi  încătuşată, în  huiduielile, scuipăturile şi  înjurăturile 


obişnuiţilor magazinului. Un fel de drum al crucii stil Dominique 
Strauss-Kahn, dar fără izul de scandal sexual. Sinceră să fiu, mă 
întreb dacă nu cumva în spatele acestui scenariu catastrofic nu 
se ascunde plăcerea de a fi în centrul atenţiei, în ciuda tuturor 
adversităţilor. Eu sunt în centrul unui mare nimic. 

Când ai, ca mine, particularitatea de a fi foarte banală şi 
transparentă, treci neobservată. Aşadar, dacă nu mă înscriu în 
Femen (n. trad.: organizaţie feminină din Ucraina), am toate 
şansele să mă strecor prin ochiurile oricărei plase. Imi place 
ideea de a-mi transforma defectele în chestii pozitive. 

Inspir adânc, ca un boxer care se pregăteşte să intre în ring. 
Trebuie să mă pregătesc mental pentru această luptă lăuntrică. 
Nu sunt o hoaţă, ci doar o sinucigaşă care vrea să-şi cunoască 
limitele. E un exerciţiu, o experienţă de viaţă în cadrul unei 
terapii cognitive. Sunt un cobai în mâinile unui terapeut sadic, 
dar teribil de sexy, o victimă a derivelor psihologiei umane. N-o 
să mă împiedice pe mine să-mi găsesc eul profund un agent de 
pază, pe deasupra şi prost plătit! 


Capitolul 6 

Fir-ar să fie. Am s-o fac. Am să desfid 45 de ani de conduită 
ireproşabilă. O fac. Îmi trag trenciul pe mine şi mă duc. Ideea e 
să nu mă las paralizată de gândire. Să-mi golesc mintea, să 
acţionez ca un automat. Gata, am plecat. Nici nu am închis bine 
uşa de la intrare că am deja mâinile transpirate şi inima începe 
să o ia razna, sunt la un centimetru distanţă să fac implozie. 
Cum reuşesc tâlharii să suporte presiunea? Viaţa mea e atât de 
insipidă încât simpla perspectivă de a încălca legea (ce vorbeşti, 
să furi un flecuşteţ, o ispravă la îndemâna oricărui prunc în 
scutece!) mă bagă în fibrilaţie. Am inima cât un purice. 

Pe drum, o forţă invizibilă îmi paralizează picioarele, dar 
găsesc totuşi curajul de a mă târî până în faţa magazinului. Înot 
contra curentului în propria mea spaimă. Intru ca de obicei, cu 
capul plecat, cu un aer preocupat, nici văzută, nici cunoscută. 
Trec incognito prin faţa gardianului pe jumătate adormit. Pentru 
a mă calma, încep să iau la cercetat raioanele mele favorite. 
Raionul de ceai a avut întotdeauna un efect euforizant asupra 
mea. Imi place să zăbovesc asupra diferitelor ambalaje. Unele 
mărci de ceai izbutesc chiar să mă facă să călătoresc. Aromele 
care învăluie cutiile, culorile atrăgătoare, caligrafia rafinată de 
pe unele ambalaje, originile lor exotice sunt pentru mine tot 
atâtea minuni la pachet, ispite turistice. Vederea lor mă 
calmează, dar nu îndeajuns pentru a uita de misiunea de pe 
ordinea de zi. 

Respir. Pentru a-mi face curaj, mă imaginez în ziua de 
Crăciun, când îmi voi înghiţi doza mea de somnifere într-un 
pahar mare cu apă. Sigur voi fi puţin balonată, căci voi fi foarte 
îndopată. Probabil nu va fi deloc plăcut să înghit toate pastilele 
alea, mai ales cu problemele mele de digestie, dar ştiu că o voi 
face. Braţul nu va ezita, mâna nu va tremura, gâtul nu va 
regurgita. Apoi, îmbrăcată cu cel mai frumos costum de baie al 
meu, voi intra într-o baie caldă. Şi voi adormi liniştită, învăluită 
în căldura binefăcătoare a unei băi cu spumă, cu un ultim suspin 
preafericit că nu mă voi mai trezi niciodată. 

Acest gând reconfortant mă înveseleşte. Dacă nu mi-e frică să 
mor, nu ar trebui să îmi fie frică să trăiesc. Puțin. Pentru a mă 
motiva şi mai mult, mă îndrept spre raionul cu produse de baie. 
Nu vreau să mor inspirând un miros artificial şi strident, cum 
sunt cele de piersică sau măr. Vreau ceva discret şi 


reconfortant. Un miros de vanilie de Madagascar pentru o ultimă 
călătorie. Dar, până când voi ajunge să pun a doua oară 
pompierii pe jar, trebuie să-mi fac temele. Hai, Sylvie! Poţi s-o 
faci! Strecor o privire discretă în dreapta şi-n stânga. Nimeni. 
Îndemânatică precum un par, strecor sticla de gel de duş cu 
vanilie Bourbon în buzunarul drept al trenciului. O simt cum 
alunecă în căptuşeală cu toată greutatea ei. Am senzaţia că 
sticla  cântăreşte o tonă şi strică tăietura dreaptă a 
impermeabilului. Se bălăngăne lângă coapsa mea şi simpla ei 
atingere mă îngrozeşte. E o mică tortură. 

Pentru a face penitenţă, pun în coş produsele cele mai 
scumpe. Cremă antirid bio, tigaie antiaderentă, hârtie de toaletă 
cu patru straturi şi, fără îndoială pentru a face impresie, un 
desfundător superputernic pentru canalizările înfundate. Coşul 
meu dădea deja pe dinafară, altminteri aş mai fi adăugat un 
prăjitor de pâine şi o cafetieră electrică, pentru a-mi răscumpăra 
păcatul în faţa zeului banilor. Monoprix, iartă-mi păcatele. Cu 
toate prostiile pe care le cumpăr aş fi putut lua un stoc întreg de 
gel de duş cu vanilie Bourbon, dar nu asta e întrebarea. 

Intrebarea este: cum voi reuşi să mă prezint la casă fără a 
face pe mine? Picioarele îmi sunt ca de vată, trebuie să mă ţin 
tare. Intru în panică imaginându-mă căzând, întinsă la pământ, 
cu sticla de spumă de baie care îmi alunecă din buzunar alături. 

Nici vorbă să eşuez atât de lamentabil. Mă apropii tremurând 
de casă. Am un nod în gât şi abia respir. Nici una, nici două, o 
cotesc spre raionul cu băuturi. Prea multă lume, înşfac o sticlă 
de votcă şi, mai calmă, păşesc spre rafturile cu hârtie de 
toaletă. La naiba, nu voi reuşi niciodată să desfac sticla cu 
sistemul ăsta antifurt. Dar am nevoie de ceva tare ca să mă 
calmez. Respir şi mă gândesc. Pun precipitată sticla în mijlocul 
deodorantelor pentru toaletă şi o şterg la raionul cu produse de 
întreţinere. Nu ştiu dacă îmi va ieşi, dar bolile grave au nevoie 
de remedii pe măsură! Mă arunc asupra unui borcan cu ceară de 
albine pentru parchet, din aceea care se făcea odinioară. De 
bine, de rău, reuşesc să îl desfac şi inspir adânc, ca să-mi 
amorţesc creierul. Unii inspiră lipici sau lacuri, eu sunt cu ceara 
de albine. De ce nu? Orice e binevenit ca să nu mă mai gândesc 
la chestia umflată din dreptul coapsei mele. Mă concentrez 
asupra mirosului de parchet curat, care îmi place atât de mult. 
Apoi încep să număr până la trei. 


Fără să mă gândesc la nimic, o iau spre casă. Acolo, îmi dau 
seama că micul meu manej l-a scos din toropeală pe gardian. M- 
a luat în vizor. Am bufeuri, picături mari de sudoare se preling 
pe spatele meu, pe sub trenci. Creierul mi-e anesteziat de 
spaimă. Ca un bărbat adevărat, creierul meu emoţional ia 
frâiele. Intestinele se revoltă, am să fac pe mine. 

— Doamnă! Doamnă! 

O fac pe surda. Maxilarele încleştate nu mă lasă să strig sau 
să trec la mărturisiri. „lertare! lertare, eu sunt, da, am făcut-o 
intenţionat!”. Dar sunt la un fir de păr distanţă să mă întind la 
pământ şi să le uşurez munca arestării. 

— Doamnă! Scuzaţi-mă, doamnă! 

Mă bate pe umăr; speriată, sunt cât pe ce să scap coşul. 

— Da? 

Nu aud nimic, un roi de albine îmi zumzăie în urechi, sunt în 
pragul apoplexiei. 

— Îl luaţi? 

— Mă scuzaţi? Nu vă aud, sufăr de surditate! 

Panica m-a copleşit, iar accentul lui african mă face să mă 
tem de ce poate fi mai rău. 

— Aţi desfăcut un borcan de ceară, aşa că acum trebuie să îl 
cumpăraţi! 

— Cum? 

— Nu înţelegeţi ce spun? Trebuie să cumpăraţi ceara pe care 
aţi desfăcut-o! 

— Ce? Ah, da, scuze! Probabil mi-a căzut din coş! Mulţumesc, 
la revedere! 

Sunt pe punctul de a izbucni în plâns; îi smulg borcanul din 
mâini şi mă năpustesc spre casă strângând din buci. Cred că voi 
avea nevoie mai repede decât credeam de hârtia mea de 
toaletă cu patru straturi. 

La casă, îmi pun ochelarii de soare, o absurditate în plus nu 
mai contează. Încerc să nu mă gândesc la gelul spumant de duş 
care îmi arde efectiv coapsa. Fără a mai pune la socoteală 
intestinele dezlănţuite. Suspin adânc. 

— Aveţi card Monoprix? 

— Da, dar nu! 

— Mă scuzaţi? 

— Mă grăbesc, vreau să mă întorc acasă! 

Casiera, o indiancă, se uită imperturbabilă la mine: 


— Dacă aveţi card Monoprix beneficiaţi de 30% reducere la 
unele produse. Ar putea fi tentant pentru dumneavoastră. Mai 
ales pentru ceară şi tigaie. 

— Nu-mi pasă, ok? Sunt deranjată la stomac, înţelegeţi? Mă 
doare burta, am diaree, trebuie să plec! 

Imi zâmbeşte cu toţi dinţii ei albi, de parcă i-aş fi spus o 
glumă bună. Unii clienţi îmi aruncau priviri îngrozite, de parcă 
m-aş fi cufurit în capul lor, în vreme ce alţii rânjeau, întorcând 
jenaţi capul. Un calvar. 

— Ok, ok!, chicoteşte fata. 

Îi întind cardul albastru şi îmi aranjez cumpărăturile în pungă, 
scăpând jumătate pe jos. 

Inhaţ cardul şi o iau la goană. 

— Doamnă, aţi uitat jumătate din cumpărături! 

Urlu fără să întorc capul: 

— Lăsaţi, nu-i nimic! 

Mă năpustesc afară şi inspir adânc. Apoi, pas alergător. Sunt 
cât pe ce să îmi murdăresc pantalonii în liftul care nu a fost 
niciodată atât de lent. Strâng din fese şi respir adânc, încercând 
să calmez furtuna intestinală. Fac un vacarm îngrozitor trântind 
sacoşele cu cumpărături pe palier, dar această neîndemânare 
are avantajul de a acoperi zgomotul unui pârţ sonor. Mă 
chinuiesc cu cheia, strângând în continuare din buci. Descui în 
sfârşit uşa şi o izbesc de perete. Sfincterul meu face eforturi 
disperate ca să nu cedeze până ce nu mă dezbrac. 

Mă aşez suspinând de fericire pe tronul pe care mă pot în 
sfârşit elibera de acest preaplin de emoţii. Picioarele îmi 
tremură, în timp ce intestinele mele fac un remake după 
cascada Niagara. O duhoare insuportabilă inundă baia. Mirosul 
fricii mele. Cu capul în mâini, realizez că, chiar dacă am scăpat 
de ridicolul de a fi săltată de paza magazinului, am găsit o 
modalitate de a mă ridiculiza şi mai mult, invocând cea mai 
proastă scuză cu putinţă. Toate astea pentru a fugi ca o hoaţă. 
Ce ironie! Şi pe deasupra lăsând acolo jumătate din 
cumpărături! 

Imi vine să râd şi să plâng în acelaşi timp. Să râd, pentru că 
aceste ultime minute au fost cele mai intense din viaţa mea, şi 
să plâng, pentru că, la drept vorbind, nu au fost deloc glorioase. 
Dar şi pentru că nu voi mai putea pune niciodată piciorul în 


magazinul meu preferat. Începând de azi, îmi voi face 
cumpărăturile pe Internet. 

După ce am aerisit serios sala de baie şi am făcut un duş bun, 
mi-am acordat o siestă. Trebuia să-mi creez o dispoziţie 
întunecată înainte de face un prim bilanţ al tristei mele 
persoane. Deocamdată, constat că lucrurile nu s-au schimbat 
prea mult. Rămân aceeaşi fetiţă timidă şi slabă de înger. 
Trecerea anilor nu a schimbat cu nimic lucrurile. Pe scurt, sunt 
în continuare mai bleagă decât îmi închipuiam... 


Capitolul 7 

— Bună ziua, Sylvie. 

— Bună ziua, domnule doctor. 

— Doctor? Sunt psihoterapeut, îmi puteţi spune Franck. 

In clipa asta nu am niciun chef să-i spun Franck. Nu mi-e 
prieten, cu atât mai puţin amant, şi în niciun caz confident. E 
doar psihologul meu. 

— la spuneţi, cum v-a mers de săptămâna trecută şi până 
acum? 

— Ca naiba. 

— Vă ascult. 

— La drept vorbind, nu cred că îmi doresc să mă cunosc cu 
adevărat. 

— Ce vă face să spuneţi asta? 

— Am descoperit că nu e foarte interesant. Şi apoi, testul cu 
punerea la încercare a pudorii a avut ceva amuzant, în sfârşit, 
privind retrospectiv. Dar ce m-aţi pus să fac acum a fost oribil şi 
foarte umilitor. 

— Dar eu nu v-am pus să faceţi nimic, Sylvie! Doar v-am 
propus să ieşiţi din cadrele voastre, din jugul vostru cotidian. Ce 
e atât de umilitor în asta? 

— Totul! Ştiu că nu mi-aţi spus în mod direct să mă duc să fur 
din magazine, dar totuşi asta am făcut la recomandarea 
dumneavoastră. Mi-aţi spus să fac ceva reprobabil? Perfect! Dar, 
sinceră să fiu, a fost un eşec total. 

— De ce, mă rog? 

— Pentru că literalmente am făcut caca pe mine, iertaţi-mi 
vulgaritatea, dar e tristul adevăr. Am fost jalnică pe toate 
planurile! M-am făcut de râs la casă, m-am dat în spectacol la 
Monoprix-ul din cartierul meu. Am trăit cea mai mare spaimă din 
viaţa mea, m-am panicat şi mi-am pierdut sângele rece, şi toate 
astea pentru ce? Pentru un amărât de gel de duş strecurat în 
buzunar! Poftim, sunteţi mulţumit? 

— Nici mulţumit, nici nemulţumit. Dumneavoastră, în schimb, 
păreţi foarte nervoasă. 

— Sigur că sunt nervoasă, furioasă chiar. Furioasă că v-am 
ascultat! Furioasă că m-am umilit şi furioasă că sunt atât de 
previzibilă şi dezamăgitoare! Nu-s de mine exerciţiile astea, 
căci, la drept vorbind, ştiu foarte bine ce sunt, o cvadragenară 
uscată, un rahat! 


Mi-am ieşit de tot din fire. Îmi vine să-i trântesc în cap 
blestematele lui statuete africane. Îmi fac greață cu grimasele 
lor grosolane, îmi amintesc de paznicul care m-a traumatizat. Nu 
am să înţeleg niciodată pasiunea asta pentru arta africană. E o 
urâţenie. 

— Şi, ca să fiu sinceră până la capăt, cred că părinţii mei şi-au 
dat rapid seama că nu aveam nimic extraordinar, că nu aveam 
nici farmec, nici potenţial şi că cel mai bun lucru pentru mine 
era să-mi stabilească ei mica mea potecă, fără zgomot, fără 
tam-tam. 

— Deci astăzi le sunteţi mai curând recunoscătoare părinţilor? 

— Nu ştiu, nu mai ştiu! Ştiu doar că nu-mi place ce văd. Şi că 
nu sunt suficient de masochistă ca să continui să mă supun unor 
experimente umilitoare. Aşa că vă rog să încetaţi! 

— Dumneavoastră decideţi, Sylvie! Încă o dată, eu nu vă oblig 
la nimic. Dumneavoastră v-aţi avântat în provocarea asta, 
dumneavoastră aţi ales-o. Îmi pare foarte rău că asta v-a scos 
din fire, dar eu cred că avansați, dacă asta poate fi o consolare. 
Lăsaţi să iasă la suprafaţă emoţii ascunse, fierbeţi, exprimaţi o 
furie pe care nici măcar nu o bănuiaţi, trăiţi mai intens. Sunt mai 
curând aspecte pozitive, nu? 

— Credeţi? 

— Da. Cum aţi putea domoli toată mânia asta, Sylvie? Ce v-ar 
putea face bine? 

— Regulatul! 

A ţâşnit ca un gheizer. 

— Formidabil! Îmi povestiţi data viitoare? 

Mă conduce la uşă, foarte încântat de el însuşi. Rămân 
împietrită pe hol. Mă aranjez mecanic, într-o stare de prostraţie. 
Durează câteva minute până ce realizez ce s-a întâmplat. Cum 
am putut să fiu atât de agresivă? Şi, mai ales, ce m-a pălit de 
am scăpat bomba cu „regulatul”? Eu, care am oroare până şi de 
acest cuvânt. Eu, care nu m-am „regulat” niciodată! Am făcut 
dragoste, nu întotdeauna bine, dar de fiecare dată tandru şi 
respectuos. Niciodată nu m-am simţit ca o „curvă” care se vrea 
luată, care se lasă „regulată”. Nu am trăit niciodată scene de 
alcov toride, demne de acest nume. Nu am avut niciodată 
fierbinţeala aia care te face să-ţi ieşi din minţi, să gâfâi, să gemi, 
genul de senzaţie care ne apropie de regnul animal. Simţul 
măsurii, dar mai ales al ridicolului, m-au determinat mereu să 


fac dragoste în mod convenţional, rezonabil. E drept că nu am 
călcat niciodată pe de lături, dar măcar onoarea mea a rămas 
intactă. Acum, sunt tulburată de forţa dorinţei mele. E arhaică, 
animalică, primară şi totalmente nepotrivită. 

Da, trebuie să recunosc, am chef să fiu luată în patru labe. Să 
fiu trasă de păr, plesnită la fund, vreau ca un bărbat să mă 
înşface de şolduri ca să mă pătrundă mai bine, am chef să mi se 
taie răsuflarea, să-mi simt corpul plin de energie şi lac de 
sudoare, gâtul uscat, şi să urlu cu o voce răguşită despre acest 
val de plăcere puternică, intensă, îmbătătoare, care îţi face tot 
trupul să palpite. Ca într-o scenă de film erotic! Mai mult chiar, 
am chef să fiu mâncată şi să devorez penisul unui bărbat! 

Dar ce-i cu mine?! Un seism hormonal? Sau o simplă carenţă 
de fier? 

Cum să fac? De unde să încep? Unde? Când? Cu cine? Ce să 
fac ca să i se scoale unui bărbat, să-i stârnesc o dorinţă 
sălbatică, arzătoare, cu coama mea uscată, faţa ascuţită, 
pieptul slăbuţ şi corpul meu fără forme, lipsit de tonus? Am 45 
de ani, sex-appealul unui peşte şi vreau să fiu bunăciunea 
petrecerii. Am început cu stângul. Mai ales că nu am nici măcar 
o petrecere la care să mă duc. 

O iau spre casă cufundată în gândurile mele, insensibilă la 
frigul care îmi ciupeşte obrazul şi ochii. Toamna s-a instalat 
bine. Curând va fi iarnă şi decoraţii de Crăciun. Ajung acasă şi 
aprind lumina de la intrarea care dă direct în salon. Sunt frapată 
de tristeţea pe care o respiră apartamentul meu. Ca şi cum mi- 
aş fi recăpătat vederea după o intervenţie cu laser. Lumina 
galbenă e chioară. Parchetul scârţâie sinistru în gol. E sumbru, 
bătrânicios, tăcut, fără viaţă. Mă cuprinde disperarea la vederea 
resturilor de la micul dejun, de pe masă. Pun repede farfuriile în 
maşina de spălat vase, pe jumătate goală. O pornesc ca să 
aducă un strop de viaţă. Tremurând, dau drumul la încălzire. 
Dacă aş reface interiorul? O zugrăveală, o canapea nouă, o 
măsuţă joasă, modernă? Una peste alta, un interior mai sexy. La 
urma urmelor, nu am mijloacele?! Dar la ce bun, mai sunt două 
luni până la Crăciun. 

Şi dacă, printr-o minune, aduc un bărbat la mine, ce părere îşi 
va face când va vedea apartamentul meu de aproape 
pensionară? Doar nu aş aduce un bărbat aici pentru o seară de 
scrabble. Dacă mă vreau răstignită, trebuie să încălzesc 


atmosfera. Gândul îmi zboară la tata şi la economiile lui de-o 
viaţă. Îmi spun că, dacă mi-am plătit luxul unui loc de veci, pot 
foarte bine să mă cadorisesc şi cu un salon nou! Ca o a doua 
piele. Fie numai şi pentru două luni. Mai ales pentru două luni. 
Nu-i greu de găsit o canapea nouă, e suficient să mă duc la 
Habitat, la Muji sau la Conran Shop. Cu amantul e mai 
complicat. Nu există un magazin special pentru aşa ceva. Că, 
dacă ar fi existat, de mult aş fi avut un card de fidelitate la ei. 

Mă uit gânditoare la oul meu care se închirceşte sub efectul 
căldurii în noua mea tigaie antiaderentă. Nu mai sunt furioasă. 
Doar obosită. Îmi lipsesc telefoanele pe care mi le dădea tata 
seara. Obosită şi singură. 

În pat, făcută ghem sub plapumă, clocesc un plan. Dacă i-aş 
propune lui Véronique o seară „a fetelor” la un mojito, la unul 
dintre barurile acelea mai răsărite din arondismentul 9 sau 11? 
Cine ştie, poate cu alcool, o lumină mai blândă şi o ambianţă 
festivă, poate ar merge. Dar nu sunt sigură că Véronique e 
persoana potrivită pentru agaţamente. Dragostea ei pentru câini 
a făcut-o, încetul cu încetul, impermeabilă la iubirea bărbaţilor. 
Ca şi mine, Véronique şi-a coborât sexualitatea în bernă. 

Trebuie să spun că s-a clătinat zdravăn când Jean, soţul ei, a 
părăsit-o acum cinci ani. Încă nu a rumegat pe deplin că a lăsat- 
o pentru o instructoare tinerică de yoga. Un afront suplimentar 
pentru cele 20 de kilograme în plus ale ei. De atunci, e ca şi cum 
ar fi primit liber să o vireze în direcţia „junică”. Din cauza 
preţioaselor ei molecule care o ajută să depăşească trauma 
divorţului, susţine ea. Dar pe mine nu mă păcăleşte. O văd cum 
înghite calorii după calorii fără să-şi dea măcar seama. Ori de 
câte ori o sun o prind cu gura plină, de fiecare dată. S-a 
transformat într-o mică ronţăitoare care se îndoapă cât e ziua 
de lungă. lar dacă veveriţele sau iepuraşii dolofani sunt 
drăgălaşi, o femeie de 50 de ani - nu prea. Véronique înghite ca 
să nu fie obligată să îşi scuipe durerea. Pentru că se teme de 
gol, se îndoapă. 

Pentru că mă tem să nu o rănesc, tac. Nu tragi cu puşca într-o 
ambulanţă. Şi apoi cine sunt eu ca să-i dau sfaturi de „viaţă 
fericită”? Abia acum realizez că noi două, ea şi cu mine, formăm 
un duo improbabil în stil Stan şi Bran, eu - aia înaltă şi slabă, ea 
- aia mică şi îndesată. Departe de podiumul miss Franţa. Cu 
toate că suntem apropiate, ne cunoaştem de mulţi ani, nu am 


vorbit niciodată despre sexualitate. Nu ne-am împărtăşit 
experienţele. În ceea ce mă priveşte, nu am avut niciodată ceva 
nou şi interesant de spus pe tema asta. Electrocardiograma 
vieţii mele sexuale e în mod constant plată. Cât despre ea, 
Veronique a evitat întotdeauna să îmi povestească în detaliu 
viaţa ei de cuplu cu Jean. lar mie mi-a convenit de minune. Noi, 
pudicele, ne înţelegem între noi. Nu aş fi ştiut ce să spun sau să 
răspund dacă ea ar fi alunecat pe panta unor confidenţe intime. 
Întotdeauna am bănuit că în dormitorul lor nu se întâmpla mare 
lucru. Nu e greu să îmi dau seama că Jean n-o fi plecat chiar 
degeaba cu o profă de yoga. Nu, trebuie să mă adresez unei 
experte. 

lar singura pe care o cunosc în acest domeniu e Laura, 
asistenta mea. Ea, fata căreia îi face o plăcere răutăcioasă să 
povestească tuturor despre orgiile şi preferinţele ei în materie 
de sex. Colegilor din jurul automatului de cafea, de la 
autoservire, prietenelor la telefon şi, indirect, mie. Spun 
„indirect” pentru că simt că, într-un anumit sens, vrea să mă 
cruţe. Nu pentru că aş fi ṣefa ei, nu e genul de amănunt de care 
să se poticnească. Ci mai curând din consideraţie. Ştie că trăiesc 
singură, fără copil, fără partener, fără iubit. Vede prea bine că 
nu primesc niciun telefon personal, niciun buchet de flori, că 
niciun bărbat nu vine să mă „răpească” pentru un prânz 
surpriză, că la aniversări nu afişez niciun cadou special, că nu 
mă închid în birou ca să vorbesc chicotind la telefon, că nu 
ajung niciodată la birou cu aceeaşi ţinută două zile la rând, ca şi 
cum nu aş fi apucat să ajung acasă să mă schimb. 

Puținele mele nopţi albe se datorează micilor proiecte pe care 
trebuie să le termin. Ştie că, în ceea ce mă priveşte, nu e nimic 
de ştiut. Că nu stârnesc nicio atenţie aparte. Că nu am nimic de 
ascuns, nimic de visat. Că, în afara patronului, nu sunt fericirea 
vieţii nimănui. Că muncesc asiduu opt ore pe zi, cinci zile din 
şapte, cu constanţă, energie şi seriozitate. Că, în interesul 
clienţilor firmei, redactez contracte ilizibile pentru un necfit, 
înţesate de alineate. Că îmi văd de treabă fără nazuri, fără 
pauze de ţigară. Pesemne Laura îşi imaginează că a-mi povesti 
mie despre orgasmele ei repetate ar fi ca şi cum ar devora 
prăjituri cu cremă în faţa unei anorexice. Curată provocare. 
Sfârşesc prin a adormi promiţându-mi să o rog să mă ajute. 
După Cyndie, mai am zece zile până ce va începe să îmi crească 


părul pubian. Ar fi păcat să nu răsplătesc cumva toate eforturile 
astea.Îmi mângâi zona intimă atât de fină... Cât timp a trecut de 
când o mână virilă nu s-a mai rătăcit pe aici? Nu îndrăznesc să 
socotesc. 


Capitolul 8 

A doua zi dimineaţa ajung la birou puţin cam tensionată. Nu 
mai sunt atât de sigură că vreau să o rog pe Laura să mă ajute 
să găsesc o aventură de-o seară. Vorbăreaţă cum e, în câteva 
ceasuri află tot biroul. Şi atunci adio reputaţie profesională. 

Laura mă întâmpină cu obişnuita ei bună dispoziţie. 

— Mă duc la automat, îţi aduc o cafea? 

— Da, mulţumesc, chiar vreau. Şi aş mai vrea să te rog ceva. 

— O problemă cu contractul Fayard? 

— Nu, nu, deloc, nu are nimic de-a face, e... cum să spun, 
ceva... personal. 

| se putea citi uimirea pe chip. E o brunetă drăguță, fără nimic 
excepţional, dar are un fel de vino-ncoace care o face, fără 
îndoială, atrăgătoare. Curată, sportivă, este genul de fată care 
se duce la ora de zumba chiar de luni seara. Se simte bine în 
pielea ei şi asta se vede. Mulțumită de corpul ei, zâmbitoare, 
naturală, cu tenul mat şi nişte ochişori drăgălaşi şi căprui. Ştie 
să se pună în valoare. Ea. 

— Ah, da? Atunci mă întorc imediat! 

Şi se îndepărtează în goană, murind deja de curiozitate în 
legătură cu ceea ce aş putea să îi spun. 

Chiar aşa, ce naiba aş putea să-i spun? 

— Uite, fii atentă, e fierbinte! Te ascult! 

Îmi aruncă o privire ghiduşă. E atât de proaspătă, de 
spontană. Când mă uit la ea îmi vine în minte un măr frumos, 
apetisant, din care abia aştepţi să muşti. Alături de ea sunt o 
păstaie verde cam stafidită, pe care o mesteci fără nicio poftă. 
Asta îmi lipseşte. Printre altele. Maliţiozitatea, ghiduşia, 
lejeritatea, bucuria de a trăi, farmecul. Totul, ce mai la deal, la 
vale. 

— Poţi să închizi uşa? 

— Sigur (acum chicoteşte). 

— Ei? Ce pot face pentru tine, Sylvie? 

Pentru câteva secunde am senzaţia că sunt prietena ei, am şi 
eu 30 de ani şi ceva nostim de povestit. 

— Înainte de toate, promite-mi că nu spui nimic, nimănui, nu 
sufli o vorbă, contez pe tine! Dacă nu, te dau afară din culpă 
profesională gravă! 

Mai mult intrigată decât impresionată, ridică mâna dreaptă şi 
îmi promite, privindu-mă drept în ochi. 


— Îţi promit, Sylvie! 

— OK, bine, nu glumeşti, da? Uite care-i treaba. Tu ieşi atât de 
mult şi aş avea nevoie de sfaturile tale. Cum trebuie să 
procedez şi unde să mă duc dacă vreau să cunosc pe cineva 
pentru o aventură... de-o noapte? 

Laura se uită la mine cu gura căscată. Nu se aştepta la una ca 
asta. Ba chiar s-ar zice că am luat-o pe nepregătite. Dar îşi 
revine repede şi aplaudă veselă, ca o fetiţă care a câştigat o 
prinţesă Bărbie. 

— Genial, Sylvie!! E supertare! Foarte bine! În sfârşit, ieşi şi tu 
din cochilie! 

— Şşşşttt! Nu aşa tare! 

— Vrei să ieşim într-o seară şi să te duc prin baruri? 

— Nu, ei, nici chiar aşa, m-aş simţi prea prost, iar alături de 
tine aş face o figură foarte proastă. 

— Hai, termină, nu eşti chiar aşa de urâtă! 

Văzându-mi expresia, trebuie să-şi fi dat seama că nu a fost 
tocmai cel mai potrivit răspuns. 

— Scuză-mă, nu asta am vrut să spun. 

— Stai liniştită, de fapt e o prostie. Nu ar fi trebuit să te rog 
una ca asta. Te rog să uiţi! 

— Glumeşti! Îţi găsesc e un tip, ai să vezi! Cum îl preferi? 
Brunet? Blond? Roşcat, cu sau fără păr? Musculos? Şic şi stilat? 
Înalt? Bărbos? Tatuat? Slăbuţ? 

Mi se părea că sunt într-o gelaterie şi nu mă pot hotărî între 
atâtea arome. 

— Ştiu şi eu, poate vanilie?... 

— Cum??? 

— Habar n-am! Un bărbat şi gata! Nu foarte urât, nu foarte 
gras, nu foarte păros. Şi mai ales curat! 

— Rezolv eu! 

— Nu zău! Şi cum, mă rog? Dacă nu mă place? 

— Sylvie, ţi-am spus că am să-ţi găsesc! In schimb, dacă îmi 
permiţi, trebuie să mergi la coafor! Trebuie făcut ceva cu coama 
asta a ta! Nu eşti urâtă, dar nu ştii deloc să te aranjezi. 

Auzind-o, ai fi zis că celibatul meu atârnă de un fir de păr. 

— Ştiu, dar parcă sunt blestemată. Toate coafezele la care am 
fost au dat-o sistematic în bară. 


— Nu-i adevărat, pur şi simplu nu ai fost la cine trebuie! Îţi fac 
eu o programare. lar cu tipul am să încep să îmi întind antenele, 
am deja o idee! 

Sunt siderată. În gura ei, totul e simplu, la îndemână, limpede. 
Nu există probleme, doar soluţii. lese repede din birou, 
încântată că îmi va schimba viaţa, excitată la gândul că îmi va 
aduce un amant la picioare. Nu are îndoieli, e sigură că va reuşi. 
E un joc pe care e sigură că îl va câştiga. Suspin adânc. Fără să- 
şi dea seama, Laura m-a scăpat de o povară grea. Fără să ştie, 
Laura mi-a desfundat căile respiratorii. Îmi beau cafeaua 
zâmbind. Nici nu o termin bine, că se întoarce. 

— Gata, ţi-am făcut o programare pentru astăzi, la ora 15, la 
coaforul vedetelor, i-am spus că e o urgenţă: coafeza ta 
obişnuită e bolnavă, iar tu ai o seară Vuitton. Dar te sfătuiesc să 
îi laşi un bacşiş gras. 

— La ora 15?! Dare la jumătatea programului! 

— Sylvie, din toată şandramaua asta eşti singura care nu a 
lipsit niciodată! Şi, apoi, ar fi cazul să te hotărăşti ce vrei. M-ai 
rugat, eu te ajut, nu?! 

Aşa e, dar observ că i-am subestimat reactivitatea. Laura nu e 
întotdeauna aşa de eficientă, mai ales când este vorba despre 
dactilografiat contracte. Pe de altă parte, cum să mă supăr pe 
ea? Trebuie să ai o viaţă înfiorător de plictisitoare ca să fii în 
stare să te îngropi ceasuri de-a rândul, ca mine, fără să te 
clinteşti, în meandrele Dreptului muncii. 

— Va trebui să îţi iei liber după-amiaza asta şi să te duci la 
cumpărături. 

— Cum, e catastrofic, nu? 

În timp ce ea mă cântăreşte, o văd cum îşi caută cuvintele ca 
să nu o acuz că împuşcă muribundu' din salvare, dar în acelaşi 
timp să mă facă să pricep urgenţa situaţiei. 

— Ce mai e? Hai, spune-mi! Una în plus sau în minus nu mai 
contează. 

— Nu, nu e vorba despre asta, numai că stilul tău e cam 
sever, cam... trist. 

Aştept lovitura de graţie. 

— Vezi tu, Sylvie, eşti subţire, ai picioare lungi, dar nu le pui 
niciodată în valoare, nu porţi niciodată jeans! Un sacou drăguţ, 
tocuri şi un jeans bine croit ţi-ar veni super! Ai fi imediat mai 


modernă! Cam în stilul lui Inès de La Fressange, înţelegi ce 
vreau să zic? E mai în vârstă, dar pare mai tânără decât tine! 

E drept. Dar e şi mai frumoasă, mai sexy, mai elegantă, mai 
înfiptă, mai suplă, mai bogată, mai sociabilă, mai iubită, mai 
stilată decât mine şi decât 90% din populaţia feminină. E un top 
model! E ca şi cum ai compara o scoarță de la anticariat cu o 
pictură de Michelangelo! 

— Înţelegi ce vreau să spun? 

Prea bine chiar, sunt la un pas distanţă de umilinţa totală. 
Poate am supraestimat capacitatea Laurei de a mă educa în 
acest domeniu. 

Dar Laura are dreptate măcar într-o privinţă. Nu am lipsit 
niciodată. Nu am chiulit, nu am ratat niciodată nici măcar o zi de 
muncă. Fie că sunt beteagă sau bolnavă ca un câine, nu mi-a 
dat niciodată prin gând să stau acasă. Fără îndoială, asta numai 
pentru că aveam mai multe şanse să fiu cocoloşită la birou 
decât acasă, singură, unde puteam crăpa liniştită fără să se 
îngrijoreze cineva. Când trăieşti singură, suferi singură. 

— Da, ai dreptate, am să-mi iau liber după-amiaza asta. 

La urma urmelor, dosarele Fayard, Lefèvre sau Bisson pot 
aştepta. De altminteri, oricum vor trebui să se lipsească în 
scurtă vreme de abilităţile mele. Mai bine să îi pregătesc din 
vreme. Nu că aş fi singura în stare să se descurce în hăţişul 
contractelor lor, dar în mod cert sunt cea mai conştiincioasă şi 
mai bine informată în acest domeniu. 

Dimineaţa trece în linişte. O dată nu înseamnă un obicei, 
aşadar plec în pauza de masă. Am programarea pentru ora 15 în 
arondismentul al doilea, aşa că hotărăsc să rătăcesc puţin prin 
cartierul Montorgueil. Buticurile de modă au răsărit ca 
buruienile. Mă uit la vitrine fără să prea îndrăznesc să intru. 
Zăresc câteva ţinute care mi-ar putea veni bine. Realizez cât de 
dezinteresată de modă sunt, asta dacă nu cumva lucrurile stau 
exact pe dos, moda e dezinteresată de persoana mea. Laura are 
dreptate. Am o mutră de pensionară de la poştă. Mă hotărăsc să 
intru într-un butic, Comptoir des Cottoniers. Chiar dacă stau bine 
cu banii, sunt surprinsă de preţurile afişate. Cea mai 
neînsemnată hăinuţă este cel puţin 300 de euro. 

— Dacă aveţi nevoie de îndrumare, vă rog, nu ezitaţi. 

Vânzătoarea mă face să tresar. A ieşit dintr-un morman de 
haine ca un drăcuşor din cutie. 


— Doar mă uit, mulţumesc. 

— Încercaţi-l! Sunteţi înaltă şi subţire, este exact ce vă 
trebuie. Şi mai este şi măsura dumneavoastră. 

Îmi întinde haina ca s-o încerc. 

De unde să ştie asta ce îmi trebuie mie? Aş prefera căldura 
unui bărbat celei a unui mantou. 

— Aveţi oglinda acolo. 

Înaintez cu timiditate înspre reflexia mea. Parcă aş fi o bucată 
de hârtie creponată, cu nişte cearcăne până la jumătatea feţei şi 
o claie de păr în mod vizibil lăsată de izbelişte de posesoare. 
Dar mantoul nu e urât. Are un croi sobru, elegant, o culoare de 
toamnă, dar deloc mohorâtă. Îmi vine. Bine. Parcă nu mai sunt 
aşa adusă de spate. 

— Avem şi nişte eşarfe foarte frumoase, din caşmir, dacă 
doriţi, foarte moi, o adevărată fericire pentru piele. 

O adevărată fericire pentru piele. Nimic de zis, fata asta ştie 
exact ce-mi trebuie. 

— Pentru iarna asta, ia uitaţi, pe cât e de uşoară, pe atât e de 
călduroasă. 

Şi mi-o înfăşoară cu delicateţe în jurul gâtului. 

Descopăr cu încântare cât de moale şi uşor e caşmirul, infinit 
mai plăcut decât fularul meu gros de lână care înţeapă, cel pe 
care mi l-a făcut cadou mama acum şase ani. Hotărât lucru, am 
nevoie de ceva moale şi fin. 

— Am să iau mantoul şi eşarfa. ) 

Vânzătoarea îmi oferă cel mai dulce zâmbet al ei. In buticul 
acesta mă simt ciudat de bine, destinsă, fericită să fiu 
cheltuitoare şi leneşă în mijlocul săptămânii. O părăsesc uşurată 
de aproape 600 de euro, dar în sinea mea îi mulţumesc Laurei, 
care m-a incitat să îmi fac prima ucenicie de chiulangioaică. 
Ajung relaxată la coafor, unde sunt preluată imediat de Laurent, 
un tânăr asistent pe cât de mieros, pe atât de efeminat. In jurul 
meu, femei de vârsta a doua îşi fac manichiura, se coafează, se 
lasă masate şi pieptănate într-o zarvă generală călduroasă. Un 
stup plin de regine. Cam depersonalizant. Ameţită, îmi trag 
halatul pe mine şi accept cana cu ceai. Laurent mă conduce la 
spălat pe cap. Instalată confortabil în fotoliul de piele, zâmbesc 
mulţumită în timp ce Laurent îmi masează părul des cu o mână 
blândă şi expertă. Apa călduţă sfârşeşte prin a mă destinde de 
tot. E cu adevărat divin. Am frisoane până la baza cefei. Mă las 


în voia unui anumit gen de extaz. Nici nu mă mai gândesc la 
dosarele pe care le-am abandonat. Apoi, ca în vis, îl urmez pe 
Laurent, care mă aşază în faţa oglinzii, pe un scaun de coafor. 
lar aici am un şoc. Când îmi văd faţa tristă şi obosită care răsare 
din prosop se duce tot farmecul. Dar foarte repede un anume 
„Lulu”, un bărbat fermecător la vreo 30 de ani, bronzat şi sexy 
cât cuprinde, se aşază în spatele meu şi îmi masează prietenos 
umerii. Este extrem de simpatic. 

— la spuneţi, frumoaso, ce facem? 

Mă aud răspunzând: „Tot ce doriţi!” 

Râde cu toţi dinţii lui albi privind în oglindă cuplul nepotrivit 
pe care îl formăm. Alături de el par un cadavru proaspăt 
deshumat. Imi scoate cu delicateţe prosopul din cap. 

— Dar ce-i cu tot părul acesta? E prea mult! Las că îl tăiem 
noi, râde el trecându-şi mâinile calde şi moi prin pletele mele, 
atingându-mi în treacăt ceafa. 

O undă de plăcere îmi străbate coloana. E aşa de bine încât 
aproape că îmi dau lacrimile. Mi-e ruşine, mi-e ruşine să îmi simt 
chiloţii umezi la simplul contact al mâinilor lui cu capul şi umerii 
mei. lau încetişor o revistă şi încep să o frunzăresc, ca să îmi 
ascund tulburarea. Această atingere simplă, tactilă şi 
călduroasă, mă face conştientă de teribila mea lipsă de 
afecţiune, de căldură umană. Mă mişc într-un asemenea deşert 
sentimental încât sunt însetată de tandreţe. Până şi un căţel are 
parte de mai multe mângâieri decât mine. Am o gravă carenţă 
de dragoste şi nicio vitamină, niciun supliment alimentar nu o 
poate acoperi. Am ajuns să mă hrănesc cu firimituri de tandreţe 
pe care binevoieşte să mi le arunce unul sau altul. 

Lulu pare a fi pasionat de mine, de părul meu. Îl zăresc când 
şi când cum analizează câte o şuviţă cu un aer fie enervat, fie 
contrariat. Evoluează în faţa unui public dinainte cucerit. Dar e 
mulţumit, cu mine îşi poate da întreaga măsură a talentului. Cu 
mine e uşor. Imposibil s-o dea în bară. Nu poate fi mai rău decât 
masa asta brută, voluminoasă şi diformă, demnă de vremea 
cavernelor. Se vede că nu ies prea mult din grota mea. Mă uit 
destul de neîncrezătoare la o altă Sylvie care apare după fiecare 
scrâşnet de foarfece. Podeaua dispare sub claia de şuviţe negre. 
In ochii mei, Lulu e la fel de artist ca un sculptor care lucrează 
cu o materie brută, pentru a scoate la lumină o linie graţioasă, o 


siluetă, o mişcare. De altminteri, nu e coafor, ci „artist capilar” - 
şi nu şi-a exagerat cu nimic titulatura. 

Închid ochii pentru a profita mai bine de efectele periatului. La 
fiecare mişcare a periei simt o smucitură uşoară, un chicotit de 
plăcere. Părul meu se lasă în voia căldurii. Când termină, îi 
zâmbesc în oglindă. E aproape la fel de emoţionat ca şi mine. A 
făcut o treabă bună. Nu a schimbat doar tunsoarea. Părul meu 
este el însuşi transformat, e fin, suplu, aproape mătăsos, ca şi 
cum ar fi fost îmblânzit. Îmi încadrează armonios faţa. E ca şi 
cum trăsăturile mele s-ar fi destins. Nu mai par aşa singură, aşa 
tristă, aşa bătrână. Părul meu e la fel ca mine, avea nevoie să 
fie privit, atins, mângâiat, alintat, iubit. Recunoscătoare, îi las lui 
Laurent 10 euro bacşiş pentru orgasmul lui capilar, iar lui Lulu, 
20. Şi cumpăr fără să protestez toate produsele pe care mi le 
recomandă. Nota piperată nu îmi îngheaţă zâmbetul. 

— În orice caz, sunteţi mai radioasă decât când aţi venit. 
Arătaţi mult mai bine! S-a schimbat totul, nu? 

— Aproape totul, mă aud răspunzând. 

Plec metamorfozată. Mă simt uşoară, odihnită. La ieşire, 
descopăr un sms de la Laura: „Cred că l-am găsit!!!” 

O haină nouă, o tunsoare nouă, Laura are dreptate, sunt la un 
pas de a avea viaţa lui Ines de La Fressange. 

Cu capul acesta nou, îmi spun în sinea mea, probabil voi 
inspira mai puţină milă când mă vor găsi pompierii. Nu voi mai 
avea aerul unei fete bătrâne abandonate de viaţă. De altminteri, 
trebuie să mă gândesc să îmi scriu ultimele dorinţe. Voi cere să 
fiu îngropată cu mantoul cel nou şi eşarfa de caşmir. Să aibă şi 
viermii cu ce să se delecteze. 


Capitolul 9 

A doua zi dimineaţa, când ies din ascensor, Laura îmi face 
disperată semne cu degetul, dorind pesemne să-mi arate că 
aprobă întru totul noua mea coafură. Deja în metrou m-am 
simţit mai puţin invizibilă. 

— Uau! E o nebunie cât de tare te schimbă! 

— Mersi! 

— Şi haina, e nouă? E beton! 

— Da, te-am ascultat. Mulţumesc, Laura, ai avut de o mie de 
ori dreptate, aveam nevoie de o schimbare. 

— Zău, e o nebunie cât de mult te întinereşte! Şi îţi scoate în 
evidenţă ochii! Nici nu am observat până acum că ai nişte ochi 
negri atât de frumoşi! 

— Scuză-mă, dar mă doare puţin capul în dimineaţa asta, mă 
duc să-mi iau o cafea şi mă apuc de treabă. 

— Nu, lasă, îţi aduc eu. Căci vreau şi să-ţi arăt ceva. 

Se îndepărtează făcându-mi şmechereşte cu ochiul. 

Oricât de recunoscătoare i-aş fi, nu mă simt în largul meu cu 
complicitatea asta afişată. Sper că n-am intrat într-un angrenaj. 
Nu mi-am închipuit că Laura se va prinde într-atât de mult în joc, 
presupun că pentru ea reprezint o provocare de toată 
frumuseţea. Să transforme omida în fluture! Mai curând în 
molie, dacă mă întrebi pe mine. 

— Poftim, ai grijă, e fierbinte. Să ştii că n-am stat cu mâinile-n 
sân în timp ce tu îţi schimbai înfăţişarea şi am reperat pe cineva 
care ar putea rezolva problema. Spune-mi ce părere ai. 

Laura îşi scoate smartphone-ul şi mi-l pune în palmă. 
Descopăr o fotografie de profil Facebook. Un bărbat cu un 
început de chelie şi bărbos, fotografiat pe coama unui munte 
înverzit, cu privirea pierdută nu se ştie unde. 

— Cine e? 

— Eric Lejeune, un „friend”. 

— Un „friend”? 

— Da, un prieten de pe Facebook. Nu îl cunosc cu adevărat, 
dar i-am văzut profilul. Nu pare a avea nici parteneră, nici copii, 
îşi petrece vacanţele hoinărind singur sau cu prietenii şi e 
supersimpatic! 

— Şi vrei să mă prezinţi unei persoane pe care nu o cunoşti? 

— Are o figură acceptabilă, nu? Nici prea urât, nici prea 
frumos, exact cum ai spus tu. Pe deasupra, locuieşte în Paris. 


— Dar nu-l cunoşti, nu? De ce sunteţi „friends” dacă nu 
sunteţi prieteni? 

— E un prieten al unui prieten, nici nu mai ştiu exact! Aşa e 
pe Facebook! Nu trebuie să ne cunoaştem ca să ne apreciem! 
Ascultă-mă, dacă suntem „friends”, în mod necesar avem 
câteva lucruri în comun! 

Mă uit la poza lui Eric Lejeune şi mă întreb ce aş putea avea în 
comun cu el. Eu nu fac drumeţii, iar zonele rurale mă deprimă. 

— Ok, dar dacă nu-l cunoşti, cum mă poţi prezenta? 

— Nu-ţi face griji, găsesc eu o modalitate. Dar mai întâi 
spune-mi, îţi place? 

Întrebarea ar fi mai curând dacă eu aş putea să-i plac lui. Nu 
sunt în situaţia de a o face pe diva mofturoasă: câtă vreme are 
două mâini, două picioare şi un penis, merge! Nu caut marea 
dragoste, doar o tăvăleală de-o seară. Sau două. Scurt. 

— Nu ştiu, ar trebui să-l văd. Dacă nu îi miroase gura, da, îmi 
place. Are un aer prietenos şi, dacă e îndrăgostit de natură, nu 
poate fi prea rău. 

Laura tropăie de bucurie, de parcă ar fi în ajunul sezonului de 
reduceri. 

— Ura, foarte bine, deja am găsit unul care-ţi convine! Cu 
restul, o să mă mai gândesc. E genial, sunt atât de fericită, până 
acum toate au mers strună! 

— Da, mulţumesc, Laura, dar uite, chiar insist, rămâne între 
noi, da? Dacă observ cel mai mic zâmbet sau chicoteală pe la 
spatele meu, jur că îţi tai toate tichetele de masă! 

Laura se jură că o să fie mormânt şi iese din biroul meu 
guiţând de încântare. lar eu îmi petrec restul zilei încercând să 
recuperez întârzierile din ajun şi evitând-o pe Laura. Îmi ocup 
mintea gândindu-mă cu un amestec de nerăbdare şi anxietate 
la şedinţa de terapie de diseară. 


x k x 


— Aţi fost la coafor? 

— Da, am urmat sfaturile avizate ale Laurei, asistenta mea. 

— Vă stă bine! 

— Mulţumesc. 

Se preface că nu vede că am roşit. Probabil că îi par atât de 
jalnică. Dacă ar şti cât de conştientă sunt de asta! 


— Ei, cum e? Unde vă aflaţi în chestiunea pe care am 
discutat-o săptămâna trecută? 

— Ei bine, să spunem că încerc să fac ceea ce trebuie pentru 
a cunoaşte un bărbat. 

— Aveţi grijă de dumneavoastră, asta e bine. A fost mai 
plăcut de data asta? 

— Da şi nu. 

— Vă ascult. 

— A fost plăcut pentru că e o adevărată fericire să fi masat şi 
alintat. Coafezul era fermecător, călduros, atent. O adevărată 
surpriză plăcută. 

— Dar? 

— Dar, paradoxal, a fost şi dureros. 

— În ce sens dureros? 

— A fi singură nu înseamnă doar a trăi singură, a mânca 
singură, a dormi singură, a te trezi singură, a-ţi face 
cumpărăturile singură. Înseamnă şi a nu fi niciodată atinsă, 
alintată, niciodată îmbrăţişată, niciodată iubită. E dur. Resimt o 
adevărată lipsă fizică şi morală. lar când coafezul acesta, Lulu, a 
manifestat atâta căldură faţă de mine, într-un mod atât de 
tactil... a deşteptat în mine anumite senzaţii şi mi s-a făcut 
ruşine. Ruşine pentru că erau nişte simple semne de amabilitate 
- de altminteri e homo aşadar nu era nimic tendenţios sau 
echivoc în felul în care m-a atins. Dar eu m-am simţit 
îmbrăţişată. Am avut impresia că sunt un soi de perversă. 
Trebuie să fii o biată fată bătrână ca să freamăţi la o simplă 
atingere a cefei. Trebuie să ai cu adevărat o lipsă. Să fii cu 
adevărat singură. 

— Dar v-aţi simţit vie. 

— Da, e drept. Dar doare, şi asta cu atât mai mult cu cât 
gesturile lui nu îmi erau în mod special adresate. Vreau să spun, 
erau mecanice. Călduros, dar mecanic, aproape ca un reflex. 
Doar că munca lui de zi cu zi, felul în care înţelege el să fie 
amabil cu clientele... pentru mine a fost ceva ieşit din comun. 

Îmi şterg o lacrimă. 

— Dar ştiţi că asta se poate schimba, Sylvie. Ştiţi că puteţi 
întâlni pe cineva. 

— Nu, şi tocmai asta e. Nu sunt o femeie divorțată la 
răspântia celor 45 de ani, nu sunt o văduvă ori o mamă singură. 
Sunt o fată bătrână. Nu am fost niciodată iubită cu adevărat. Şi, 


când am iubit, a fost un drum cu sens unic. Niciun bărbat nu a 
vrut să facă un copil cu mine. Nu inspir nimic, nimănui. 

Îmi suflu zgomotos nasul. 

— Şi de ce credeţi că e aşa, Sylvie? 

— Nu ştiu! Trebuie să întrebaţi bărbaţii! Văd multe femei mai 
urâte decât mine care au un partener. Spuneţi dumneavoastră, 
atât de oribilă, de respingătoare sunt? 

— Nu, Sylvie, sunteţi departe de a fi respingătoare. Fizicul 
vostru nu are nimic de-a face cu asta, şi ştiţi prea bine. 

— Şi atunci ce e în neregulă cu mine? 

— Cred că întrebarea pe care ar trebui să v-o puneţi este: de 
ce nu mă simt demnă de a fi iubită? 

— Aha, pe deasupra e vina mea, nu? încep eu să mă enervez. 

— Toţi suntem mai mult sau mai puţin responsabili de vieţile 
noastre, nu credeţi? 

Mă scoate din sărite. „Toţi suntem mai mult sau mai puţin 
responsabili de vieţile noastre, nu credeţi?” Bla, bla, bla. Eu sunt 
de vină că m-am născut urâtă şi fără farmec? 

— Să fim serioşi, nu pot obliga bărbaţii să mă iubească! 

— Nu, dar vă puteţi face plăcută. 

Se uită la mine, încântat de mica lui lovitură de teatru. Crede 
că m-a dat pe spate cu micul lui adevăr bine ţintit. Imi vine să-l 
pocnesc. Eu, care sunt aşa de blândă, îmi descopăr o violenţă 
nebănuită, care clocoteşte în toată fiinţa mea. 

— Oricum, o să avem ocazia să ne lămurim, pentru că sunt pe 
cale de a aranja ceva. 

— Aţi cunoscut pe cineva? 

— Aproape. Un „friend”. Un prieten al unui prieten de-al 
Laurei, asistenta mea. Ştiu, spus aşa sună prosteşte şi deloc 
serios, dar se pare că aşa se face pe Facebook. 

— Mi-e familiar Facebook-ul. 

— Da? Şi ce părere aveţi? 

— Nimic deosebit. Dar, în consultaţiile mele, am constatat că 
e o reţea socială care rareori îi lasă pe oameni indiferenți. E în 
centrul vieților, al preocupărilor lor. Dar poate genera şi multe 
tensiuni, multe frustrări. 

— Serios? Nu mă miră. Nu mi-am dorit niciodată să îmi fac 
cont, nu e stilul meu. Mi se pare aproape indecent să postezi 
poze din vacanțe, să vezi cum toţi ceilalţi îşi exhibă fericirea. 
Pentru mine, ar fi însemnat să trec prin chinurile iadului. Nu am 


nevoie să văd poze cu bebeluşi, apusuri de soare sau nunţi, sunt 
destul de singură şi nefericită şi aşa. Şi apoi, am atât de puţini 
prieteni, încât ar fi ridicol. 

— Şi l-aţi cunoscut pe acest „friend”? 

— Încă nu, dar lucrăm la asta. 

— Îmi povestiţi data viitoare, da? 

— Poate, dacă poate fi povestit... 

Are dreptate, fac progrese, i-am smuls un zâmbet. 


x k x 


Laura mă aştepta în biroul meu, cu o cafea în mână. 

— Ah, Sylvie, vreau să vorbesc cu tine despre dosarul 
Lejeune. 

— Lejeune? 

— Da, ştii tu, dosarul „Lejeune”... 

Îmi dau seama, după expresia ei, că are noutăți şi că nu-şi va 
mai ţine multă vreme gura dacă nu închid mai repede uşa 
biroului. 

— Ţi-am aranjat o întâlnire! 

— Deja? 

— Păi da! Doar n-ai să aştepţi până la Paştele Cailor! 

— Dar a spus da? Ştie care e treaba cu mine? 

— Ascultă, i-am zis că am o prietenă super, celibatară, căreia i 
s-a pus pata pe el... 

— Cum? Nu se poate! l-ai zis că „mi s-a pus pata”? 

— Hei, ai încredere în mine sau nu? 

— OK, dar sper că nu i-ai spus vrute şi nevrute despre mine. 

— Cel mai important e că vă întâlniți mâine seară! 

— Mâine seară?! 

Mi se învârte capul, toate se întâmplă atât de repede. Trebuie 
să mă aşez. Laura îmi pune un pic de zahăr în cafea. leri abia ce 
aflam despre existenţa acestui Eric prin intermediul unei poze 
de profil pe Facebook şi iată că mâine seară se presupune că 
trebuie să mă culc cu el! 

— Bea! 

Am sorbit o gură de cafea prea caldă fără a crâcni. 

— Nu ştiu dacă sunt în stare, Laura. Nu-l cunosc, nu avem 
niciun prieten comun, nu am mai luat cina singură cu un bărbat 
de un secol! Dacă e dezamăgit? Dacă o şterge după ce mă 


vede? Nu, imposibil, spune-i că a fost o glumă, o greşeală, că ti- 
a piratat cineva contul, spune-i ce vrei tu, nu contează, dar eu 
anulez! Mi-e cald! strig eu, smulgându-mi şalul de caşmir de la 
gât. 

— Calmează-te, Sylvie. 

Laura mă priveşte îngrijorată. 

— Scuză-mă că te-am tulburat. Eu am vrut să fac un lucru 
bun, am fost aşa de fericită să îţi fac un serviciu. Îţi aduc un 
pahar cu apă. 

— Nu, mi-e bine, mulţumesc. 

Rămân aşezată pe scaun, ca o băbuţă care şi-a pierdut busola 
şi nu mai ştie unde locuieşte. Respir adânc. 

— Tu eşti cea care are dreptate, Laura. La urma urmelor, eu 
te-am rugat să-mi faci serviciul ăsta. Numai că lucrurile se mişcă 
puţin cam prea repede pentru mine. Nu sunt aşa de degajată ca 
tine. 

Laura îmi zâmbeşte. 

— Vrei să spui că tu nu trăncăneşti vrute şi nevrute ca mine, 
nu? 

E rândul meu să-i zâmbesc. | 

— Ascultă-mă. Nu-l cunosc pe Eric Lejeune, dar cred că e un 
tip fain. l-am studiat profilul, îi plac toate linkurile spre paginile 
care ţin de protecţia mediului, a naturii, diverse animale. E fan 
al paginii Sea Sheperd Society! Semnează aceleaşi petiţii ca şi 
mine! 

De parcă ăsta ar fi un argument. 

— La ce mă înhami, Laura? 

— Dar nu-i decât o cină! Dacă vrei, stau prin preajmă şi, la 
cea mai mică neplăcere, vin peste voi! 

— Nu, mulţumesc, o să fie bine. 

O privesc. E aşa de proaspătă, de naturală. 

— Tu te-ai duce? 

— Vrei să spui, dacă nu aş fi fost măritată! 

— Da. 

De parcă asta ar schimba cu ceva lucrurile. 

— Sigur că da! Ştii, nu e foarte diferit de o cunoştinţă 
întâmplătoare într-un bar! Cu avantajul că acum cam ştii cu cine 
ai de-a face şi la ce te poţi aştepta. Şi apoi, Sylvie, între noi fie 
vorba, nu are ce să-ţi strice. O ieşire, vreau să spun. 


Ce naiba! Mă gândesc la psihiatrul meu şi îmi spun că, după 
ultima şedinţă la care numai m-am smiorcăit şi mi-am plâns de 
milă, nu ar strica să am ceva pozitiv de povestit. la să vedem 
dacă am sânge în instalaţie. Ultimele mele încercări s-au 
încheiat lamentabil, aşa că ăsta nu are cum să fie mai rău! Cu 
condiţia, desigur, ca Eric să nu-şi ia picioarele la spinare când 
mă vede. Dacă aşa va fi, jur că mă sinucid imediat ce mă întorc! 

— Dar, hmm, i-ai spus ce vârstă am? Mi-a văzut mutra? În 
fine, asta nouă. 

— Nu, am preferat să joc cartea misterului. l-am spus doar că 
eşti o working girl, că ai în jur de 40 de ani şi că ţi s-a părut 
fermecător. 

Working girl. Asta mai lipsea. Chiar că Laura are talentul să 
vadă partea bună a lucrurilor. O adevărată mincinoasă plină de 
cele mai bune intenţii. Evident, e mai comercial decât fată 
bătrână cu tendinţe suicidale şi pe jumătate frigidă. 

— Mai arată-mi pagina lui de Facebook. 

Laura nu se lasă rugată, mi-o deschide cât ai clipi din ochi pe 
monitorul meu şi iese, pentru a mă lăsa între patru ochi cu 
curtezanul. Răsfoindu-i pagina, aflu că locuieşte la Paris, dar e 
originar din Bordeaux. Probabil că încearcă să se prezinte într-o 
lumină oarecum bună. Laura avea dreptate, e adeptul petiţiilor: 
Amnesty Internaţional, Reporteri fără frontiere, Greenpeace. Nu 
se zgârceşte cu sentimentele înălţătoare. E şi Charlie Hebdo, 
fireşte. Reacționează la orice chemare la arme. Un amabil a 
priori. Fotografiile personale înfăţişează peisaje montane sau de 
aiurea, câteva weekenduri cu prietenii. Pare a fi amator de vin 
bun, lucru deloc original pentru un bordelez. Fără picioare goale 
crăcănate pe marginea piscinei. O bilă albă pentru el. Încerc să 
mă imaginez alături de el într-o fotografie, în şort şi cu o ploscă- 
n mână, căţărându-mă pe o potecă de munte, puţin roşie din 
cauza efortului, zâmbind spre obiectiv în ciuda oboselii. 
Dumnezeule. E aşa de ridicol încât închid pagina. Mă cuprinde 
ameţeala. Ce şi-o fi închipuind despre mine? Cu ce seamănă o 
working girl! Taior sexy şi pantofi Louboutin? Cu ce să mă 
îmbrac? Şi cât calmant să iau? 

O chem pe Laura. 

— Vin acu', răspunde ea imediat. 


Îmi aruncă o privire îngrijorată, de parcă aş fi fost în ajunul 
unei operaţii pe cord. Nu se înşală prea mult. E o operaţie grea 
pentru inima mea amărâtă. Sper că va rezista la şoc. 

— Şi unde se va întâmpla minunea? 

— Unde vrei tu, la drept vorbind. El a propus un bar de vinuri 
de lângă Bastilia, dar tu decizi. 

— Îmi convine. La ce oră? 

— Cum vrei tu, Sylvie. La şapte? La opt? 

— La şapte e perfect. 

Prefer să nu îmi las timp să trec pe acasă. Aş fi în stare să mă 
încătuşez de radiator şi să înghit cheia. Trebuie să mă lansez. 45 
de ani, ce naiba! 

— In schimb, să fim înţeleşi, doar bem un pahar cu vin. Cu 
cina, mai vedem. 

— Nicio problemă, Sylvie. 

O privesc cu spaimă. 

— Cu ce mă îmbrac? 

— Chiar vrei să îţi dau un sfat? 

— Mai încape vorbă?! 

lat-o cum începe să zâmbească. 

— Cu fustă, fără chiloţi. 

— Termină cu prostiile tale, Laura, ţi se pare că nu sunt destul 
de stresată? 

— Păi, dacă am înţeles bine, vrei să străluceşti, nu? In astfel 
de situaţii, eu îmi pun o rochie sau o fustă fără chiloţi. Totul e să 
ştii să alegi momentul în care îi dai vestea. Efect imediat. 
Succes garantat. 

Incă nu mi-am dat seama dacă îşi bate joc de mine sau e mai 
necomplexată decât credeam. 

— Dacă nu, un jeans şi o cămaşă drăguță ar merge foarte 
bine. Bun, gata, mă duc, că am şi eu treabă! 

Şi se răsuceşte pe tocuri, lăsându-mă singură în faţa unei 
dileme teribile: cu sau fără chiloţi? 

Hotărăsc să amân răspunsul pentru mai târziu şi mă cufund în 
dosarele şi contractele mele. Măcar astea nu îmi ridică niciun 
semn de întrebare. Ştiu. 

Seara, ies din birou evitând din răsputeri privirea Laurei. Simt 
nevoia să beau ceva. O sun pe prietena mea, Véronique. 


Capitolul 10 

— E mişto să ne întâlnim aşa, în timpul săptămânii. 

— Da, la urma urmelor nu ne aşteaptă nimeni acasă. 

l-am propus lui Véronique să ne întâlnim în faimosul bar de 
vinuri de lângă Bastilia. Aşa, sper să pot tatona terenul pentru 
ziua de mâine. Mă mir că e aşa de aglomerat la ora asta. Nu mă 
simt prea în largul meu cocoţată pe taburet cum mă aflu, dar nu 
am de ales dacă vreau să stau jos. Mă uit discret în jur să văd 
cum sunt îmbrăcate working girls din jur. Puţine sunt în fustă 
sau rochie, dar un fapt e de necontestat: tocurile sunt la putere. 
Zâmbesc, vesele şi carnasiere, jucându-se cu cerceii şi 
prefăcându-se că ignoră privirile aţintite asupra decolteurilor lor 
năucitoare. Domină, controlează, dirijează. Dar vinul şi ambianța 
cuminte mă liniştesc. Va fi o întâlnire informală între doi colegi, 
„prieteni ai prietenilor unor prieteni”. 

Véronique mă analizează, sorbind încet din paharul cu 
chablis. Pe taburetul acesta înalt pare mai dolofană decât de 
obicei. O văd cum încearcă să îşi ascundă colăceii de grăsime 
după vesta pe care o ţine împăturită pe genunchi. Dar nu 
păcăleşte pe nimeni. Gestul ei mă agasează şi mă înduioşează 
în acelaşi timp. 

— Te-ai schimbat. 

— Am fost la coafor. 

— Nu la asta mă refer. Îţi stă foarte bine, oricum, să îmi dai şi 
mie adresa. 

— Dar la ce te referi? 

— Nu ştiu, eşti diferită, asta e tot. Dar nu spun că e ceva rău. 
Ai un aer mai... destins, mi se pare. După lunile astea grele în 
care te-ai îngrijit de tatăl tău, îmi face plăcere să te văd aşa. Eşti 
în formă. 

— Mulţumesc. Să ştii că ţi-am urmai sfatul. Am fost la un 
psiholog. 

— Vai! 

Véronique e în al nouălea cer, nu puteam să îi fac o plăcere 
mai mare. 

— Cine? Îl cunosc? 

Cititoare asiduă a revistei Psychologie, Véronique are 
impresia că e la curent cu toţi psihologii din Paris. Psihologia e 
pasiunea ei. Ea însăşi a trecut pe la câţiva specialişti. 


— Nu cred. L-am găsit oarecum la întâmplare, nu foarte 
departe de mine. Am luat în considerare latura practică. 

— Şi? 

— Ai avut dreptate, îmi face bine să vorbesc. 

Vreau să-i fac plăcerea asta. l-o datorez. Va fi atât de 
debusolată după Crăciun. 

— E bărbat? 

— Da. Şi nu arată rău deloc, ceea ce face lucrurile şi mai 
plăcute. 

— Mare dreptate ai, băbuţo! râde ea plesnindu-şi coapsa cu 
palma, de parcă am fi fost la o emisiune umoristică. 

— Ţi-ai făcut planuri de Crăciun? Doar n-ai de gând să stai 
singură? 

— Nu, e-n regulă, mulţumesc, dar anul ăsta aş vrea să plec în 
vacanţă. 

— La schi? 

— Nu, mă gândeam la un loc mai paradiziac... 

— La soare? In gaşcă? 

— Nu, singură, plec singură. Dar e-n regulă, nu-ţi face griji. 

Sunt conştientă că îi joc o festă urâtă. Mai târziu îşi va aminti 
cu groază de această conversaţie. Sper că mă va ierta şi nu se 
va învinovăţi. Dar nu-i pot spune nimic, e prea personal, prea 
intim. Şi, mai ales, nu va înţelege. lar eu nu vreau să mă justific. 
E viaţa mea, decizia mea, punct! 

— Ai dreptate, draga mea! Ai nevoie de vacanţă! Ai să te 
întorci bronzată. Dacă nu aş avea copii, aş face la fel! Dar am 
putea programa ceva pentru vara asta, ar fi fun, nu? 

Fun. O suspectez pe Veronique că încearcă să pară mai 
tânără decât este. Aşa ştie ea să fie cochetă. Din nefericire, eu 
cred că ar fi mai curând sinistru. 

— Da, de ce nu. Dar tu ce mai zici? Cum îţi merge? 

— Ei, eu, doar mă ştii... Am aflat că curva aia e însărcinată, îţi 
dat seama? O să fie din nou tată, la vârsta lui! Când ar putea fi 
bunic! S-a făcut de râs de tot! Copiii sunt furioși. Curvuliţa asta 
i-a sucit de tot capul. Ţi-l închipui dând biberon unui bebeluş la 4 
dimineaţa, la vârsta lui? 

În ultima vreme, singura distracţie a lui Véronique se limita la 
a-şi trata mai tânăra rivală de „curvă”. Toată ura ei adunată 
într-un singur cuvânt. O înţeleg, chiar dacă mă doare de câte ori 
o aud. Această despărţire nefericită şi banală a dărâmat-o şi a 


înrăit-o. Dar cum s-ar fi putut altfel? Când, după 20 de ani de 
căsnicie, eşti aruncată ca o măsea stricată, nu are cum sănute 
rănească. Dar în seara asta nu am chef să îi aud văicărelile. Şi 
apoi, în loc să se ia de fostul, mai bine ar face ceva cu 
kilogramele ei în plus. Ar avea ocupaţie din plin. Ştiu că sunt 
nedreaptă cu ea. Dar nu prea îmi vine să îi plâng de milă. A 
cunoscut viaţa de cuplu vreme de 20 de ani. A avut şansa ei. Eu, 
nu. Dar Véronique a observat corect, m-am schimbat. Înainte 
eram o fată bătrână, o orfană care tocmai ce îşi îngropase tatăl. 
In seara asta, sunt o working girl care bea relaxată un pahar cu 
o prietenă, după o zi de muncă. O working girl care se 
pregăteşte să cunoască un bărbat. Să facă loc sexului. 

— Ai dreptate, n-o să ne lăsăm noi dărâmate de atâta lucru! 
Par apetisante platourile astea cu aperitive, luăm şi noi? 

Imi iau la revedere de la o Véronique mulţumită şi uşor 
ameţită. In seara asta nu va mai trebui să mănânc singură în 
faţa televizorului. Am să mă vâr sub plapumă. Nu am vrut să îi 
povestesc despre întâlnirea de mâine. Încă nu ştiu ce am să fac. 
Nici măcar nu ştiu dacă am să mă duc. Nu mă văd deloc 
aterizând pe taburetele alea cu fustă şi fără chiloţi. Pe de o 
parte, e destul de frig ca să umbli fără dresuri şi fără chiloţi şi 
apoi, dacă se prinde careva? S-ar putea să fiu prea speriată, iar 
asta în mod cert mă va perturba. Cum să susţii o conversaţie 
serioasă cu un necunoscut cu fofoloanca în bătaia vântului? Dar 
acum, în clipa asta, nu vreau să mă gândesc. Vreau să dorm. De 
multă vreme nu m-am culcat dorindu-mi să fie deja mâine. 
Mâine e marele necunoscut. Mâine e seara cea mare. 


x kK x 


Alarma ceasului mă smulge din somn. O închid şi mă 
cuibăresc încântată sub plapuma caldă. Aud ploaia care bate în 
geam. Nu am chef să mă ridic. Nu am chef să mă mişc. Mă simt 
bine aşa, ghemuită în aşternut. Dimineaţa asta mă 
moşmondesc. Nu am curajul să mă duc la birou. Întârzii 
intenţionat. Mă gândesc la toate aceste momente de bucurii 
mărunte pe care le-am sacrificat. Da, sunt cu adevărat fiica 
tatălui meu. Zi după zi, săptămână după săptămână, lună după 
lună, an după an, am făcut şi eu economii la plăceri mici şi mari. 
Momente de destindere sau de confort. Şi totul pentru muncă 


sau din simţul datoriei. Ca un soldăţel conştiincios. Aşa că astăzi 
am să-mi încep ziua cu o baie lungă, poate după aceea voi face 
şi ceva cumpărături. Trebuie să găsesc o rochie sau o fustă care 
să-mi dea curajul să comit nebunia. Desfac flaconul de spumă 
de baie care mi-a adus atâtea neplăceri. În contact cu apa, gelul 
cremos se transformă într-o spumă abundentă şi vanilată. Pun 
un picior în cadă, plină de încântare. Lâncezesc în baia caldă şi 
nu mă pot împiedica să mă gândesc la cea pe care o voi face în 
ziua de Crăciun. Oare e o idee bună? Când voi fi moartă, apa se 
va fi răcit, spuma se va fi evaporat, eu nu voi mai fi decât un 
cadavru îngheţat cufundat într-o apă tulbure. 

Oare cât timp voi rămâne aşa, până ce voi fi găsită? 
Veronique va crede că mă bronzez în tihnă pe o plajă din 
Seychelles, vecinii mei voi pleca mai mult ca sigur în provincie 
de Sărbători, iar de la birou nimeni nu se va îngrijora pentru 
absenţa mea decât după câteva zile bune. Oare Franck va 
preveni serviciile de prim-ajutor? Sau o va face după? În ce stare 
mă vor găsi pompierii? Vor fi aceiaşi care m-au preluat la ieşirea 
din salonul de cosmetică? Mă va mai recunoaşte cineva? Am 
văzut destule filme polițiste ca să ştiu că un cadavru care a stat 
prea mult în apă nu e prea plăcut la vedere. Dacă în nicio oră mi 
s-au zbârcit vârfurile degetelor, ce se va întâmpla după câteva 
ceasuri? Sau zile? Poate că ar trebui pur şi simplu să mă culc cu 
câteva zeci de somnifere la bord. Ar fi mai demn. Mai lin. Mai 
respectabil. E straniu şi îmbătător să mă gândesc astfel la 
propria mea moarte. Nu şi înspăimântător. 

Mama nu s-a văzut murind. Făcea cumpărăturile, ca de obicei, 
când a simţit un junghi în piept. S-a prăbuşit fără să scoată un 
sunet, cumpărăturile din plasă s-au împrăştiat pe trotuar, nu a 
mai apuca să le adune. Criză cardiacă. A fost atât de brutală, de 
neaşteptată, de nedreaptă. Inainte de a o pierde, nici măcar nu 
realizasem că era muritoare. Era totul pentru mine şi a plecat 
fără preaviz. Fără a scoate o vorbă, ca o menajeră 
conştiincioasă, cu cumpărăturile împrăştiate la picioare. 
Pesemne se gândea la cina pe care urma s-o pregătească şi o 
secundă mai târziu era moartă. Cum stingi o lumină. E atât de 
simplu. Moartea tatei a fost lungă, laborioasă, dureroasă. 
Săptămâni de chimioterapie inutilă. Apoi oprirea tratamentului. 
Apoi nesfârşita agonie. Parcă îl văd aievea pe patul de spital, 
slab, cenuşiu, cu faţa lui de hârtie creponată. Celulele lui cedau 


una după alta. Trupul devenea tot mai friabil. Era deja o 
fantomă, dar nu speria pe nimeni în afară de el însuşi. Parcă era 
un băieţel îngrozit. Spre sfârşit, când m-a întrebat dacă avea să 
moară, nu am fost în stare să îi răspund. Mi-a pus întrebarea, iar 
eu am dat din cap, în semn că nu. Dar lacrimile mele spuneau 
da. Mă învinovăţesc şi astăzi că nu am putut să îl încurajez. Nu 
eram pregătită pentru asta. A fost prea greu pentru mine să îl 
duc singură în braţe, dar astăzi nu îmi mai este teamă. Astăzi 
deţin controlul. Se va întâmpla unde vreau eu, când vreau şi 
cum vreau. 

Baia e acum călduţă, aşa că ies şi mă învelesc într-un prosop 
mare. Mă analizez în oglindă. Graţie oglinzii aburite din baie, mi 
se pare că nu sunt foarte urâtă, poate cam slabă, şi va trebui să 
stau mai dreaptă. Pe întuneric, aş putea reprezenta o parteneră, 
aş putea întreţine o iluzie. Mă coafez cum m-a învăţat Lulu. Mă 
dau pe tot corpul cu cremă parfumată, ca să am pielea fină, 
apoi mă îmbrac. 

Descopăr un sms înnebunit de la Laura: „Eşti bine? Unde eşti? 
Spune-mi dacă vrei să anulez pentru diseară”. 

Mă grăbesc să o liniştesc: „Sunt bine, mulţumesc, îmi iau o zi 
liberă. Pentru diseară rămâne cum am stabilit”. 

Apreciez faptul că Laura se abţine de la orice comentariu. A 
înţeles că nu e cazul să mă sperie cu zâmbete şi emoticoane 
isterice. les din casă liniştită, am la dispoziţie câteva ore ca să 
găsesc ţinuta ideală. O iau spre singurul butic de modă care îmi 
inspiră încredere. 


x k x 


Îmi dau seama după zâmbetul ei că m-a recunoscut. Deşi în 
magazin mai erau câţiva clienţi, se îndreaptă spre mine ca să 
mă întâmpine. Îi invidiez dinţii albi şi delicaţi ca nişte perle mici. 
li ascund instinctiv pe ai mei, prea mari şi neregulaţi. 

— Ce mai faceţi, totul e în regulă? 

— Da, mulţumesc. 

— Pot să vă ajut? 

— Da, mă întreb ce rochii şi fuste aveţi. 

— Avem o rochie foarte frumoasă care v-ar veni de minune. 


O ador pe femeia asta. A fost o vreme când m-ar fi intimidat 
cu eleganța ei naturală şi silueta impecabilă. Dar astăzi e aliata 
mea. Imi arată o rochie neagră, fals clasică. 

— Da, chiar e frumoasă. Dar e puţin cam scurtă, nu credeţi? 

— Nu, de ce? Aveţi picioare fine, trebuie să le arătaţi. 

Oare de ce nu am cunoscut-o mai demult? Alături de ea mă 
simt aşa de încrezătoare! 

— Bine, hai s-o încerc. 

Câteva minute mai târziu, rochia nu mai e atât de frumoasă, 
dar mai ales e mult prea scurtă. 

— Ce părere aveţi? Vă stă bine, nu? 

— Nu prea. Nu sunt în largul meu, e cu adevărat mult prea 
scurtă. 

— Dar ăsta e tot farmecul ei! 

— Da, dar eu nu port fustă şi ar fi puţin cam îndrăzneață 
pentru o primă încercare. 

— Dacă nu, am o rochie din tweed, mai clasică, dar foarte 
bine croită. 

— Da, aş vrea s-o văd. 

Rochia e perfectă. Caldă şi fină. Pe lângă corp, cu mâneci 
lungi, are ceva care aminteşte de Jackie Kennedy. Fără chiloţi, 
voi fi o working bitch perfectă. Sunt mulţumită. 

— Aţi văzut genţile? Tocmai le-am primit, sunt superbe. 

Fără îndoială, a remarcat-o pe a mea. Un dar de la mama, 
când am împlinit 40 de ani. Nu foarte modernă, acesta fiind cel 
mai amabil lucru pe care l-aş putea spune despre ea. 

— Da, bună idee! 

La 335 de euro geanta, cred că femeia asta mă iubeşte la fel 
de mult cât o iubesc eu. Mă întorc încrezătoare, spunându-mi că 
e posibil, pot să o fac. Totul ţine de mental şi de chiloţi! Şi apoi, 
recunosc că îmi surâde gândul că îi voi povesti psihiatrului meu 
cum m-am dus eu la o întâlnire aranjată fără chiloţi pe mine. Se 
spune că viaţa e scurtă, dar în ceea ce mă priveşte, zicerea asta 
nu a fost niciodată mai adevărată. 


Capitolul 11 

H-1. lată-mă aici, aşezată în salonaşul meu, încremenită în 
rochia mea cea nouă. Împopoţonată, parfumată, machiată. Şi în 
plină dilemă. Cu chiloţi sau fără chiloţi? Îi scot şi mă analizez în 
oglindă. Nu se observă deloc. Într-un fel mă simt uşurată. Un 
zgomot neaşteptat şi ascuţit mă face să tresar. Sar ca un iepure 
cardiac. Nu e momentul să fac un infarct. Ce-i zgomotul ăsta? 
Abia într-un târziu realizez că e interfonul. Cine poate fi? Nimeni 
nu sună la întâmplare. Nimeni nu vine la întâmplare. Nimeni nu 
vine, şi punct. Aştept, terorizată, în tăcerea bătăilor inimii care 
mi se dezlănţuie în piept. Interfonul îşi scuipă din nou ţârâitul 
lugubru. Panicată, mă îndrept spre uşă. Ascult zgomotele din 
imobil, ca şi cum prin simpla concentrare aş reuşi să ghicesc ce 
se petrece câteva etaje mai jos, în holul de la intrare. Şi dacă 
era Eric Lejeune? Dacă Laura i-a dat adresa mea? Dacă 
masculul ăsta în călduri vine peste mine şi mă trânteşte pe 
spate? Îmi fac curaj, promiţându-i în sinea mea o săpuneală 
Laurei. 

— Da? 

Cu vocea mea nesigură, am senzaţia că sunt bunicuţa din 
Scufiţa Roşie. 

— Sylvie? Eu sunt. 

— Care eu? Glasul îmi tremură. 

— Eu, Laura. Am vrut să mă asigur că totul e în regulă. 

Laura! Laura, Laura, Laura! E aici, jos, în holul de la intrare. 
Am ştiut de la început că nu e o idee prea bună să am încredere 
în ea. Nici nu se pune problema să urce. Nu se pune problema 
să îmi treacă pragul. Laura e asistenta mea, nu poate, nu 
trebuie să mă vadă la mine acasă. Imaginea ei în salonul meu 
îmi dă o stare de disconfort, ca o agresiune. Aş avea impresia că 
sunt lipsită de apărare în rochia mea nouă-nouţă şi fundul la 
vedere. Nu vreau să mă vadă în apartamentul meu bătrânesc de 
celibatară care nu se pricepe la decorări interioare. Singurătatea 
mea. Absența flagrantă a fotografiilor prietenilor, a amintirilor 
de călătorie sau de pe la Sărbători. În afara pozelor lipsite de 
viaţă cu părinţii mei morţi, nu e nimic de văzut. 

— Da, Laura, totul e în regulă, sunt dezbrăcată, tocmai am 
ieşit de sub duş, sunt bine, mulţumesc că ai trecut. 

— OK! Dacă vrei, pot să urc. 


— Nu! În niciun caz! Nu te deranja! Du-te acasă, ne vedem 
mâine, da? 

O simt ezitantă sau dezamăgită. 

— OK! Să plec, zici? 

— Da, Laura. Şi mulţumesc! 

Încă nu-mi revin din întâmplarea asta, că Laura a venit până 
la uşa mea. Mi-a dat toată viaţa peste cap cu solicitudinea ei. 
Hotărăsc să mă servesc cu un întăritor (oricum m-aş fi servit). 
Dau peste cap unul, apoi două, după aceea două degete şi 
jumătate de votcă. Sec. Gâtul îmi ia foc, plămânii au ceva 
dificultăţi, dar e bine. Simt cum îmi revine curajul, pe carul lui de 
foc. la te uită, se pare că ar trebui să mă apuc de băut. Până la 
Crăciun nu mă paşte pericolul de a deveni alcoolică. Ei, poate 
nici chiar aşa! 


Capitolul 12 

E aproape 7 seara când ies din staţia de metrou de la Bastilia. 
Eu, care nu folosesc aproape niciodată parfum, acum mi se pare 
că duhnesc de la 100 de metri. Alţi bani aruncaţi pe fereastră, 
dar cu Guerlain nu cred că m-am păcălit. Tremur toată pe sub 
haina mea cea nouă. Cred că sunt singura care se făţăie cu 
picioarele goale la ora asta. In metrou nu am îndrăznit să mă 
aşez, ştiu că e o prostie, dar mi-a fost prea frică să nu atrag 
vreun pervers tot punând picior peste picior. De când am ieşit 
din casă îmi tot repet iar şi iar că fac o mare prostie. Mai ales 
când mă gândesc la iniţiativa nefericită a Laurei. Din fericire, 
votca îmi dă aripi. 
Este, fără doar şi poate, cel mai smintit lucru pe care l-am făcut 
în viaţa mea. Pe de altă parte, e mai amuzant decât îmi 
închipuiam să mă plimb aşa, în rochie şi fără chiloţi. Mi se pare 
că păcălesc pe toată lumea, pozând în inocentă. Mă încurajez, 
spunându-mi că sunt şanse mari să mă întorc singură acasă, 
fără ca Eric să afle vreodată psihodrama care s-a jucat astă- 
seară în partea de jos a pântecelui meu. Preţ de o secundă, m-a 
străfulgerat gândul să iau un chilot în geantă, pentru orice 
eventualitate, dar teama de a fi prinsă sau jefuită de un hoţ din 
buzunare a fost mai puternică. Mă şi vedeam urlând în vagonul 
plin: 

— Ajutooor! Opriţi-l, mi-a furat chiloţii! 

Tremur de spaimă. Cel mai mult mă tem ca nu cumva să 
citesc dezamăgire pe chipul lui. Pentru a-mi da curaj, am trecut 
în revistă în gând toate cărţile pe care le-am citit, toate filmele 
pe care le-am văzut, ca să am cu ce să întreţin o conversaţie 
pseudoculturală. De parcă motivaţia lui primordială ar fi fost să- 
mi afle impresiile despre ultimul roman al Tatianei de Rosnay ori 
al lui Delphine de Vigan sau despre ultima dramă a lui Jacques 
Audiard. Dar astfel de rememorări m-au încurajat întotdeauna. 
Ajung în faţa barului. O pală de aer călduţ îmi mângâie plăcut 
picioarele. Cercetez interiorul, în căutarea unui chel bărbos. 
Chelboşi sunt destui. lar bărboşi, cât cuprinde. Unde eşti, Eric 
Lejeune? Sunt tentată să fac stânga-mprejur. Dar o mână mă 
bate pe umăr. 

— Sylvie? 

Mă întorc şi îl descopăr pe Eric. Mi se pare caraghios să îl văd 
„în realitate”. E ca în poză, chel, bărbos, ceva mai slăbuţ decât 


mi-l imaginam. Poartă jeans, cămaşă albă şi o vestă neagră. 
Elegant şi relaxat. Apreciez efortul. Imediat îmi face salutul de 
rigoare, cel cu pupături pe obraz. 

— Ah, Eric, bună seara, m-ai recunoscut? 

Îi simt în treacăt parfumul, uşor, plăcut. Spre deosebire de 
mine, are pielea uşor bronzată. Imediat mă simt temă şi urâtă. 
Am un atac de stres, aşa că mă felicit că m-am dat cu 
antiperspirant. Mereu am fost superprevăzătoare - deh, 
deformaţie profesională, doar sunt jurist. 

— Da, Laura mi te-a descris. Ce bei? 

— Păi... nu prea ştiu. Ca tine? 

— Eu aş lua un pahar de pinot negru. 

— Foarte bine, iau şi eu. 

Ne privim câteva secunde fără să scoatem o vorbă. Un 
adevărat supliciu. Muzica şi zarva din jur umplu golul. Bâţâi 
prosteşte din cap în ritmul muzicii, pentru a mă da relaxată, deşi 
ştiu că nu-mi iese. 

— Ai găsit uşor locul? 

— A, da, cunoşteam barul. 

Chelnerul ne aduce paharele. Ciocnim şi înghit rapid o gură 
mare. 

— Au şi platouri cu aperitive, dacă vrei să ronţăim ceva mai 
târziu. 

— Da, ştiu. 

Observ, în treacăt, că nu are de gând să o ia la sănătoasa şi 
mă mai destind puţin. 

— Aşa, deci, eşti prietenă cu Laura? 

— De fapt, e asistenta mea. După cum îţi poţi da seama, nu 
suntem de aceeaşi vârstă. Dar tu de unde o cunoşti? 

— Avem prieteni comuni. Şi eu sunt mai în vârstă. Am trecut 
pragul fatidic de 40! 

Aproape mi-am terminat paharul. O să mă creadă vreo 
sugativă. 

— La fel? 

— Nu prea ştiu, tu? 

— Nu l-am terminat încă pe ăsta, dar de ce nu? 

Face semn chelnerului. Se vede că e de-al casei. Cu câte 
femei se va fi întâlnit aici? Câte blondine frumuşele? Câte 
roşcate şăgalnice? Şi câte nu aveau chiloţi? 

— Nu pot să beau prea mult, sunt cu scuterul. 


— Eu sunt în regulă, am venit cu metroul. 

— Stai departe? 

— Nu, în Voltaire. Îmi place cartierul ăsta. 

— Da, înainte, şi birourile noastre erau la colţ, dar ne-am 
mutat. 

Conversaţie plată şi lipsită de interes, ca şi mine. Dar trebuie 
să începem de undeva. 

— Cu ce te ocupi? 

— Mă ocup de vânzări la o editură mică, specializată în 
ghiduri practice. Tu? 

— Eu? Eu n-am chiloţi! 

— Scuză-mă?! 

Dumnezeule, am zis asta? Sunt paralizată! Mi-am dat prea 
repede peste cap paharul cu vin, fără să mai ţin seama de 
ciocănelele de votcă băute acasă, ca să-mi fac curaj. Se pare că 
nu am învăţat nimic din lecţia cu Cyndie. A auzit. Ştiu că a auzit. 

— Am spus că eu nu am chiloţi. 

Am repetat-o apropiindu-mă, în aşa fel încât să nu mă audă 
decât el. Simt cum îi bubuie inima pe sub cămaşă, îi simt 
răsuflarea fierbinte pe gât. Mă umectez ca o adolescentă. Fără a 
mă privi, mă sărută pe gât. Freamăt de plăcere. Mă înlănţuie cu 
o mână înnebunitor de virilă. Ca în filme, aruncă o bancnotă pe 
tejghea, mă ajută să-mi iau lucrurile şi mă conduce spre ieşire. 
Afară, în faţa vitrinei barului, mă sărută cu sălbăticie. In mintea 
mea, e Nouă săptămâni 3⁄2, pentru trecători, e doar un chelbos 
care pupă o brunetă slăbănoagă şi adusă de spate. Mă lipesc 
toată de el. Îi simt mădularul întărindu-se la atingerea mea. Mi 
se taie răsuflarea. 

— Spuneai că nu stai departe? 

— Nu, nu foarte. 

— Putem merge la tine? 

— Da. 

— Sunt cu scuterul, dar am o cască pentru tine. ; 

Mă sărută din nou. Mi-e cald, mi-e frig, am frisoane. Imi prind 
cu febrilitate casca, îmi strânge prea tare capul. Blestematul 
meu de păr. Cred că arăt ca un hamster. Ce contează, mi se 
pare că am 20 de ani. Nu, 14. E prima dată când mă întorc pe 
două roţi acasă. 

Urc pe scuter şi mă agăţ cu stângăcie de el. Să nu cumva să 
cad. Să nu cumva să îşi dea seama că e pentru prima dată. Din 


fericire, e noapte, nu vede nimeni ce-i sub fusta mea. Mă strâng 
lângă el. Sunt fericită. Nu am trăit niciodată ceva atât de 
romantic. Lăsând Titanicul la o parte, e o adevărată partidă de 
pescuit sardine. 

— Stai bine? Nu ţi-e prea frig? 

Sunt îngheţată, tremur, mi se face pielea ca de găină, dar nu- 
mi pasă. Mă gândesc necontenit la ce va urma. Abia mă abtin să 
nu-l sărut pe haină. În ascensorul îngust evit oglinda, nu vreau 
să mă văd, vreau să uit de mine. Lipită de el, îl mângâi prin 
jeans. Am impresia că va exploda. Pe palier, şi strecoară mâinile 
pe sub fusta mea, ca pentru a verifica. Am fesele reci, dar 
măruntaiele îmi ard. 

Odată intraţi în casă, îl trag spre dormitor fără să aprind 
lumina. De când am ieşit în bar nu am schimbat nici două 
cuvinte, ne-am aruncat unul asupra altuia ca două animale. Ne- 
am dezbrăcat orbeşte, la lumina galbenă a felinarelor de afară. 
Două marionete care gesticulează în penumbră. Dar penumbra 
asta mă apără de complexele mele şi de privirile lui. Sub 
mângâierile lui, sunt o zombi însetată de carne proaspătă, ard 
de dorinţă, sunt electrizată. Mă frec de trupul lui cald, atingerea 
lui îmi oferă scântei de plăcere, e aşa de bine să te simţi vie. Am 
nevoie să îi simt pielea lipită de a mea, e fină, părul lui mă 
gâdilă, are trupul cald, musculos, trăiască drumeţiile. 

Îi simt penisul întărit. Îl privesc, se ţine drept şi ţanţoş, îmi 
prezintă onorul. E frumos ca un brad de Crăciun. Se umezeşte 
uşor şi freamătă când mă atinge. Eric geme încetişor. Îi iubesc 
penisul, e frumos şi dulce. Ca o mică lighioană îmblânzită. Mă 
gândesc la vulpe şi la micul prinţ. Am chef să îl încurajez, să îl 
ating, să îl mângăi, să îl sărut, să îl înghit, să îl absorb, să îl 
înfulec. Mă apropii încetişor cu gura de el. Sunt hipnotizată de 
acest penis. Mi-a lipsit atât de mult. Fără să mă gândesc la 
nimic, îl mângâi cu obrajii, cu gura, cu toată faţa. Eric geme din 
ce în ce mai tare. Dar eu nu mă gândesc decât la penisul lui, 
numai asta văd. Îl ling uşor, îl sărut, îl gust. Are gust de pop-corn 
sărat. Şi mă arunc asupra lui ca o lihnită, mă las în voia 
simţurilor, nu mai sunt eu însămi. Nu vreau decât ca penisul lui 
să îmi umple gura. În ochii mei, doar penisul ăsta contează. Şi 
iată că mă aud gemând. În sfârşit, mă las în voia acestei stări 
sălbatice. Eric şi-a vârât capul sub pernă, îl aud gâfâind şi 
agitându-se pe sub penele de gâscă. Descopăr cu uimire că 


trupul mi-e acoperit de o peliculă fină e sudoare, ca un strat de 
rouă. Fac dragoste ca şi cum ar fi prima şi ultima dată. O 
adevărată tipă dornică. 

— Vino, îi şoptesc, nemaiputând rezista. Vino. 

Eric ţâşneşte de sub pernă, se prăvale peste mine, îmi ridică 
picioarele, mă imobilizează şi mă pătrunde. In sfârşit! Sunt plină 
de el, nu mai sunt singură. Când a ejaculat, s-a întins lângă 
mine şi, cu un gest tandru, mi-a luat capul şi l-a pus pe pieptul 
lui. Şi lacrimile au început să se rostogolească în tăcere pe 
obrajii mei. Ca un robinet care are scurgeri. Picătură după 
picătură. După câteva momente, am pufnit, căci mă mânca prea 
tare nasul. 

— Nu ţi-e bine? s-a îngrijorat Eric, întorcându-şi faţa spre 
mine. 

— Ba da, scuză-mă, sunt puţin cam emotivă. 

— Înţeleg. A fost fantastic, să ştii. 

Izbucnesc în hohote. S-a rupt filmul, nu mă mai pot opri. Eric 
se uită încurcat la mine, neştiind ce să facă. Apoi mă strânge 
mai tare în braţe. Barajul a cedat din cauza breşelor emoţionale. 
ÎI înec într-un potop de lacrimi. 

— lartă-mă, abia reuşesc să îngăim, nu ştiu ce am. 

Eram perfect conştientă că îngrop atmosfera mai curând 
reuşită de până acum. Ceea ce nu face decât să îmi sporească 
disperarea şi lacrimile. Bietul Eric mă bate pe spate, tot 
spunându-mi că nu-i nimic. Ceea ce înseamnă că este. Şi îmi 
repetă cât de „cu adevărat fantastic” a fost. Cu cât încearcă să 
mă consoleze mai mult, cu atât plâng mai furtunos. Cred că ele 
cel care a adormit primul. 

Înainte de a adormi şi eu, m-am gândit la tata. 

Poartă-te cuviincios. Stai liniştită. Nu te mai fâţâi. Nu te mai 
agita. Nu mai chicoti. Nu mai fugi. Nu mai sări. Nu mai face 
atâta zgomot. Nu te da în spectacol. N-o mai face pe proasta. Fii 
cuminte. Nu râde ca tâmpită. Nu te strâmba. Incetează. Taci. 
Du-te în camera ta. Ai să mănânci când îti spun eu. 

Singurele vorbe de dragoste pe care mi le-a spus vreodată. 
Tot atâtea lacăte care mi-au zăvorât copilăria. Dar în seara asta, 
tată dragă, nu am fost nici cuminte, nici liniştită. M-am agitat, 
am făcut chiar şi gălăgie. În seara asta, mi-a fost foame şi am 
mâncat un bărbat. Am făcut-o pentru că aşa am avut eu chef. 
Am avut dreptul. De acum înainte, voi face ce vreau eu. 


A doua zi, Eric mi-a lăsat un bileţel. Îmi mulţumeşte pentru 
seara minunată, speră că mă simt mai bine şi mă va suna 
curând. 

Da, dar când? Nici măcar nu am apucat să îi dau numărul 
meu. Şi nu sunt pe Facebook. O să apeleze la Laura? 

Descopăr uimită că mi se prelinge ceva între picioare. 
Spermă. Prinşi de vâltoare, am uitat de faza cu prezervativul. 
Nu-i port pică, din contra. Şi apoi, nu riscam să rămân 
însărcinată sau să iau cine ştie ce boală venerică. Voi fi moartă 
înainte de orice altceva. Nu am chef să mă spăl imediat, vreau 
să mai păstrez puţin în mine urmele trecerii lui. Nu am visat, un 
bărbat m-a penetrat. Am făcut dragoste. Pe deasupra şi în 
cursul săptămânii! 

— Ce ai făcut ieri? 

— Am făcut dragoste. 

Derulez din nou filmul, pentru propria mea plăcere. Plecarea 
din apartament, sosirea în barul deja plin, felul în care m-a 
cuprins de după umeri. Prima mea propoziţie ridicolă. „Ah, m-ai 
recunoscut?” „Da' tu ce crezi, idioato?” Şi primul pahar de pinot 
negru băut prea repede, care mi-a făcu capul să se învârtă. Și 
gafa secolului: „Nu am chiloţi”. Niciodată nu am ştiut să-mi ţin 
gura. Era totul sau nimic. S-ar fi putut preface că nu a auzit sau 
nu a înţeles bine. Ar fi putut invoca un telefon urgent sau o 
maşină, ceva de mutat. Nu. M-a sărutat pe gât. 

Adulmec perna lui ca o adolescentă. Îi simt mirosul. Nu am 
visat, un bărbat a fost aici aseară. Spun „lui”, de parcă perna i- 
ar fi aparţinut, ca şi cum se va întoarce. Incerc să regăsesc 
senzaţia de plenitudine care m-a copleşit când era în mine. 
Eram fericită, copleşită, iar o secundă după aceea izbucneam în 
hohote de plâns. O adevărată furtună de lacrimi. M-am cam 
lăsat dusă de val. Dar a fost perfect. Prea multă presiune, fără 
doar şi poate. Ca o patinatoare care execută la perfecţie un 
triplu Axel şi ratează plecăciunea de final. Mi-am făcut-o cu 
mâna mea. Nu voi primi medalia de aur. Nu voi căpăta o a doua 
întâlnire. 

E mort, ca şi mine. 

Îi trimit Laurei un sms şi o anunţ că voi lipsi şi dimineaţa asta, 
voi veni după ora mesei. Mi-o şi imaginez pândindu-mi ieşirea 
din ascensor, moartă de nerăbdare, aruncându-se asupra mea 
ca o hienă asupra prăzii. Nu am curajul să o înfrunt. Mai ales nu 


după scheciul prost de aseară, de la interfon. Ultimul lucru de 
care am chef e să îi fac confidenţe sexuale Laurei. „Ai avut 
dreptate cu chiloţii, l-a înfierbântat ceva de speriat, a intrat în 
erecţie ca un cal, ne-am regulat toată noaptea, abia pot merge 
în dimineaţa asta”. Probabil aşa se bârfeşte între „prietene”. Dar 
Laura nu mi-e prietenă, e asistenta mea. Şi, chiar dacă nu pot 
nega că fără ea nu aş fi avut parte de întâlnirea asta, nu l-aş fi 
avut pe Eric, nu îi datorez nicio confidenţă. Voi duce cu mine în 
mormânt toate aceste amintiri, aceste imagini, aceste 
îmbrăţişări şi suspine, aceste răsuflări fierbinţi. Mi-ar plăcea să 
îmi petrec toată ziua în pat, învăluită în mireasma lui Eric, dar 
nu e o idee prea bună. Trebuie să mă adun. Ultimele ore au fost 
atât de agitate, trebuie să mă regăsesc. In mod sigur Eric nu mă 
va suna, dar nu e grav. Mi-a dăruit ceea ce mi-am dorit. O 
ultimă noapte de dragoste, ca un cântec de lebădă. Preţ de 
câteva ceasuri, trupul meu a înviat. Am întrezărit ceea ce ar fi 
putut fi viaţa mea, în altă viaţă. Îmi acord favoarea de a nu 
schimba aşternuturile, apoi intru sub duş. 


Capitolul 13 

Ajung la birou calmă şi senină. Aşa cum am prevăzut, Laur îmi 
aruncă o privire întrebătoare de îndată ce iese din lift. 

— Bună, Sylvie, te simţi mai bine? 

Nu detectez nicio urmă de insinuare tendenţioasă în 
întrebarea ei, sunt zen. 

— Da, mulţumesc. 

— Laurent voia să discute cu tine despre dosarul Bisson, i-am 
spus că nu te simţi bine, să-l anunţ că ai venit? 

— Mulţumesc, îl anunţ eu. 

Şi închid uşa biroului meu. Dar, pentru că sunt într-o formă de 
zile mari, împing jocul mai departe şi îi cer să îmi aducă o cafea. 
Ceea ce, fireşte, se grăbeşte să facă. 

— Poftim, fii atentă, e fierbinte. 

— Mulţumesc, Laura. 

— Cu plăcere. 

Pare a aştepta şi altceva. Un zâmbet, o amabilitate, o 
informaţie, o poantă, un detaliu apetisant, o bârfa de ronţăit, 
ceva, orice. Sunt o ingrată. 

— Mulţumesc şi pentru întâlnirea cu Eric Lejeune, e foarte 
simpatic, am petrecut o seară foarte plăcută. 

— Super, ha, ha, ha! Şi? 

Nu mă recunosc. O privesc direct în ochi, fără nicio jenă şi 
fără urmă de timiditate, zâmbitoare, dar deloc familiară. 

— Şi acum am de gând să lucrez. 

Laura îşi dă seama că de la mine nu va scoate mai mult. Nu tu 
buzunar-surpriză de deşertat. jucătoare de mare calibru, pleacă 
fără a-şi arăta imensa frustrare. Şi mă cufund fără remuşcări în 
dosarul Bisson, am multe de făcut dacă vreau să închei 
socotelile înainte de Crăciun. 


Capitolul 14 

— Bună seara, Franck. 

Îi întind o mână fermă, cu privirea semeaţă, la fel ca şi spatele 
meu. Sunt alta. 

— Bună seara, Sylvie. Cum te simţi săptămâna asta? 

— Foarte bine! 

Franck mă priveşte pe îndelete. Acum o să-mi spună şi el că 
m-am schimbat. Pentru că da, m-am schimbat. De altminteri, 
tipul nu mai are niciun fel de efect asupra mea. Îşi poate trece 
de câte ori vrea mâna prin păr, nu mă mai impresionează. Mi- 
am luat doza de testosteron. Şi, apoi, nici nu mi se mai pare 
chiar aşa seducător. lar decoraţiunile lui africane sunt prea 
convenţionale. 

— Povestiţi-mi. 

— Mă simt bine. S-au întâmplat multe în plan fizic şi 
emoţional şi, cu toate că nu e prea frumos ceea ce urmează să 
spun, mă simt cumva „golită”. 

— Bine. 

Dă încetişor din cap, aşteptând urmarea. 

— Am făcut dragoste cu un bărbat. A fost sălbatic şi bine. 

Mi se pare că sesizez o urmă de uimire în privirea lui. O 
mimică fugitivă. Sau, cine ştie, poate eu sunt cea care se miră 
de ultimele evenimente din viaţa mea. 

— S-a terminat cu lacrimi pentru mine. Dar, paradoxal, a fost 
bine. Nu ştiu cum aş putea să descriu. Sunt liniştită, senină, 
împăcată. Cred că sunt pregătită. 

— De acord. Spuneţi că s-a terminat cu lacrimi. De ce? 

— A fost prea intens, prea năvalnic. Nu ne cunoşteam, dar, cu 
toate astea, a fost atât de intim. Şi apoi, imediat după aceea, 
am simţit un val imens de tristeţe care m-a năpădit cu totul şi 
nu m-am putut împotrivi. Ba cred că mi-ar plăcea să grăbesc 
puţin data. 

— De ce precipitarea asta? Vă rămâne o lună, nu vreţi să vă 
mai întâlniți cu bărbatul acela? _ 

— Nu. Nu-mi pasă. Nu va putea fi decât mai puţin bine. In 
seara aceea au existat magie şi neprevăzut. 

— Dar de unde ştiţi că nu o să trăiţi şi alte clipe magice până 
la Crăciun? Sau chiar după aceea? 

— Nu ştiu, dar de data asta nici nu mă mai interesează. Mă 
simt bine, cu adevărat bine. 


— Şi atunci de ce vreţi să muriţi, Sylvie? 

— Pentru că e un moment foarte potrivit. 

— Vorbim despre asta şi data viitoare? 

ÎI privesc la rândul meu şi îl simt nervos. L-am prins pe picior 
greşit. Se teme. Se teme pentru mine? Sau se teme pentru el? 
Până acum, nu m-am gândit niciodată la impactul morţii mele 
asupra muncii lui. Presupun că nu are cum să-i pice prea bine. 
Ar fi ca un fel de eşec. Dar ce-şi închipuia? Că o să mă readucă 
la viaţă cu statuetele lui voodoo? Că o să mă salveze împotriva 
voinţei mele? De ce-o fi atât de supărător să îţi alegi propria 
moarte? 

Doar toţi murim mai devreme sau mai târziu. Toţi o terminăm 
între aceleaşi patru scânduri. lar a te stinge în deplină 
cunoştinţă de cauză şi prin propria ta alegere nu e cu nimic mai 
absurd decât a o termina zdrobit sub un autobuz. Sau secerat în 
plină stradă, cu sacoşa de cumpărături în mână. De ce moartea 
mea ar fi un eşec pentru el? Doare a mea! 

— Îmi cereţi să amân? 

— Da, într-un fel, da. 

— OK, cred că o săptămână în plus sau în minus nu contează. 
Oricum nu mi-am terminat toate dosarele. 

— Atunci, pe săptămâna viitoare, Sylvie? 

Da astă dată, eu sunt cea care salvează miza. E aşa de uşurat 
încât uită să îmi dea un exerciţiu. Ce-aţi face dacă v-ar mai 
rămâne şapte zile de trăit? Deocamdată, eu mă duc repede 
acasă să mă culc. 


Capitolul 15 

Sunt pe peron şi aştept metroul tremurând. M-aş fi întors pe 
jos, dar ploaia m-a făcut să mă răzgândesc. Am preferat 
înghesuiala din metrou umezelii. La capătul peronului o formă 
este întinsă pe jos. Nimic din toate astea nu mă mai 
impresionează. Nu văd în jur decât singurătate şi năruire. Mă uit 
la corpul întins pe jos. Cum se poate ajunge aici? Cum poate 
cineva să treacă de la statutul de fiinţă umană la acela de 
rămăşiţă umană? Se apropie metroul, dar ceva din făptura 
aceea mă atrage, mă magnetizează. Poate neclintirea ei. Un 
morman de cârpe îndurerate. 

Mă apropii. O duhoare infectă îmi cârmeşte rapid nasul, ezit 
să îmi continui înaintarea. Un fel de barieră olfactivă între acest 
trup şi restul lumii. Îmi dau seama, după dimensiunea micuță, 
că este o femeie şi că nu pare a se simţi deloc bine. Imi înving 
repulsia şi mă apropii. Paşii mei răsună pe asfalt împotriva 
voinţei mele. 

Chipul ei murdar este foarte ridat, dar e imposibil să-i dai o 
vârstă; de sub un fel de cagulă ies câteva şuviţe grizonate. Sau 
să fi fost o şapcă? Putea avea la fel de bine şi 60, şi 40 de ani. 
Nu îţi poţi da seama nici după trupul fragil care se conturează 
sub un morman impunător de cârpe diforme unsuroase şi 
duhnitoare. Ghicesc că mi-a simţit prezenţa. Are ochii închişi, 
dar pe chip e întipărit un rictus, ca un fel de mască de suferinţă. 
Am sentimentul că mă apropii de un animal sălbatic rănit. Nu 
mă simt deloc în largul meu. 

— Doamnă? Vă e rău, doamnă? 

Ochii îi zvâcnesc. Mă las jos, lângă ea. Duhoarea de urină e 
insuportabilă, mi se face greață, îmi caut refugiu în eşarfa de 
caşmir, sper că nu va remarca lipsa mea de tact. Dar 
delicateţea este ultima dintre grijile ei. Geme încetişor, ca un 
câine rănit. Întinde încet mâna spre mine. l-o apuc din reflex. Mi- 
o înşfacă cu o forţă surprinzătoare, cum îşi înfige vulturul 
ghearele într-un miel. 

— Vreţi să chem pompierii? Să sun la 112? Nu vă simţiţi bine? 
Vă doare ceva? 

Nu răspunde, iar mâna ei murdară şi noduroasă o strânge şi 
mai tare pe a mea. Aş vrea să scap, dar sunt prinsă în capcană. 
Atingerea ei mă dezgustă, mi-e greață, dar nu îndrăznesc să îmi 
retrag mâna. 


Oamenii intră şi ies pe batanţii de la metrou fără a ne da nicio 
atenţie. Cu mâna liberă îi sun pe amicii mei de la pompieri. Apoi, 
cum presimt că va mai dura ceva şi eu nu ştiu ce să fac în tot 
acest răstimp, încep să murmur un cântec. 

Fredonez cu speranţa idioată că va adormi şi îmi va da drumul 
la mână. Dar mâna ei aspră îmi arde în continuare falangele, ca 
şi cum ultimele ei puteri s-ar fi concentrat în această mână. 
Cânt pentru copilul care a fost şi pentru acela pe care eu nu l- 
am avut niciodată. Încetul cu încetul, trăsăturile ei se relaxează. 
În cele din urmă, la celălalt capăt al firului îmi răspunde o voce. 

— Da, bună ziua, e o femeie inconştientă pe peron, la staţia 
de metrou Parmentier. 

— Respiră? 

— Aşa pare, e întinsă pe-o parte, mă strânge de mână şi nu 
prea am cum să mă eliberez. E o femeie care trăieşte pe stradă. 
Nu prea pare în largul ei. 

Expresia e prost aleasă, dată fiind situaţia dramatică a femeii. 
Mă îneacă emotia. 

— Trebuie să o ţineţi trează, vă trimitem un echipaj. 

— Fac tot ce pot, dar cred că a adormit deja, îmi cer scuze, 
dar mi-e greu să o ating. Miroase foarte puternic. 

Aştept, puţin ruşinată că nu pot face mai multe pentru 
această femeie. Mă uit la mâna mea albă în mâna ei şi regret că 
nu port mănuşi. Imposibil să-mi retrag mâna. Nu am decât o 
singură dorinţă, să mi-o scufund într-o baie dezinfectantă. 

— Doamnă? Mă auziţi? Vin imediat, pompierii nu întârzie, se 
vor ocupa de dumneavoastră, totul e în regulă. 

Nu, nu e în regulă, dar nu ştiu ce altceva să-i spun decât să o 
încurajez. 

Când în sfârşit văd doi pompieri complet echipați apărând pe 
peron, le fac semn, chiar dacă le-ar fi fost greu să ne rateze. 

Doi vlăjgani zdraveni, un negru şi un mulatru, care respiră 
sănătate şi săpun şi pe care îi întâmpin cu un suspin de uşurare. 

— Bună seara, mă ţine strâns de mână de mai bine de 10 
minute şi nu îndrăznesc să mă mişc. 

Unul dintre pompieri, cel negru, îngenunchează lângă mine şi 
mă eliberează cu delicateţe din strânsoarea ei. Fac câţiva paşi 
mai încolo, uşurată. Încearcă să ia pulsul femeii, apoi se întoarce 
spre colegul lui şi îi face semn cu mâna că s-a terminat. 

— Nu mai e nimic de făcut. E moartă. 


— Cum? 

E ca şi cum aş fi primit o măciucă în moalele capului. 

— Îmi pare rău, e moartă, şi asta de câteva minute bune. 
Trebuie să chemăm legistul pentru constatările de la faţa 
locului. 

— Cum adică e moartă? Mă ţinea de mână, a mişcat ochii, i- 
am vorbit, ba chiar i-am fredonat un cântec. S-a relaxat. 

Vocea mea gâtuită de emoție e mult prea ascuţită. Cei doi 
pompieri se uită la mine buimaci. Atât de tineri şi cu atâta 
experienţă. În mod cert nu e primul lor cadavru. 

— Dar acum e categoric moartă, a şoptit timid mulatrul. 

Îmi privesc mâna. Mâna asta a ţinut mâna unei moarte. Mă 
întorc spre şine şi vomit. Îmi vărs măruntaiele. 

— Vă simţiţi bine, doamnă? întreabă mulatrul. 

Nu sunt în stare să îi răspund. Am spasme violente, iar 
lacrimile îmi împăienjenesc ochii. Mă îndepărtează prudent de 
şine, susţinându-mă ferm. 

— Vă descurcaţi, doamnă, vreţi să chemăm pe cineva pentru 
dumneavoastră? 

Clatin din cap, iar el îmi întinde o batistă. Colegul lui îmi pune 
telefonul în mână. Din fericire, nu am prea multe contacte în 
agendă. 

Fără a mă gândi, îl sun pe Franck. 

— Alo? 

Izbucnesc în plâns. 

— A murit! A murit în timp ce o ţineam de mână! 

— Sylvie? Dumneavoastră sunteţi? Ce s-a întâmplat? 

— Franck, pot să mă întorc? Nu mi-e bine deloc! 

Şi îi întind telefonul pompierului din spatele meu, să-i dea el 
datele, căci eu nu mai sunt în stare să articulez o vorbă. Il aud 
explicându-i situaţia, o femeie fără adăpost la metrou, staţia 
Parmentier, moartă pe peron în timp ce eu o ţineam de mână. 

Între timp, colegul lui a acoperit cadavrul femeii fără adăpost. 
Între două metrouri, s-a transformat din gunoi în rămăşiţe. 

Pompierul îmi înapoiază telefonul mobil, îmi dă geanta şi mă 
aşează cu delicateţe pe unul dintre scaunele galbene, aflate 
ceva mai încolo. Aş vrea să iau o gură zdravănă de aer 
proaspăt. 

— Prietenul dumneavoastră a spus că vine imediat. Nu stă 
departe. E mai bine? 


Clatin din cap, respir ceva mai potolit. Câţiva gură-cască se 
uită la noi, pe jumătate curioşi, pe jumătate grăbiţi, butonându- 
şi distraţi telefoanele. 

Celălalt pompier îmi întinde o sticlă cu apă cumpărată de la 
un automat şi un baton de Mars. Îmi vine în minte reclama „Un 
Mars, şi eşti ca nou!” 

Cel mai mult mi-aş dori o mângâiere. Dar accept 
recunoscătoare şi apa, am un gust acru în gură şi mă ustură 
gâtul. Lacrimile nu mi s-au oprit. În sfârşit vine şi salvatorul 
meu. Franck apare aproape în fugă. Sunt tulburată când îl văd 
venind aşa spre mine, ca un îndrăgostit îngrijorat, ca şi cum 
viaţa lui ar depinde de asta. Nu-i ştiam jacheta asta bleumarin. li 
stă bine. 

Franck mă cuprinde de după umeri. 

— Cum vă simţiţi, Sylvie? Rezistaţi? 

Mă refugiez în braţele lui. 

— Haideţi, ne întoarcem la cabinet. 

Sub atingerea lui, îmi recapăt puterile. Mă trage blând spre 
ieşire, salutându-i din mers pe prietenii mei, pompierii. 

— Mulţumesc, domnilor. Şi multă baftă! 

Mă las condusă spre ieşire fără a mai întoarce capul. Cu mare 
uşurare întâmpin aerul proaspăt şi ploaia. Niciodată nu mi s-a 
părut mai curat aerul Parisului. E noapte deja, dar oraşul încă 
zumzăie de trecători, de maşini, viaţa pulsează pe străzi, îşi 
urmează cursul, zgomotoasă şi indiferentă la soarta locuitorilor. 

Nici nu am ajuns bine la cabinet, că mă şi năpustesc spre baie 
ca să mă spăl pe mâini. Cu apă fierbinte, aproape clocotită, ca 
să omor toţi microbii. Mă frec de câteva ori la rând, sunt la un 
pas de o criză de urticarie, respingerea este epidermică. Franck 
îmi aduce un prosop curat ca să mă şterg pe mâini. 

Mă prăbuşesc tremurând pe canapea. Mă acoperă cu un pled. 

— Vreţi să dau căldura mai tare? Vă fac un ceai, o cafea? 

— Nu, mulţumesc, e în regulă. Din cauza oboselii. 

— Din cauza şocului, Sylvie. 

Mă simt foarte rău, tremur toată. Eu, care cu câteva ore în 
urmă, făceam paradă de atitudinea mea zen pe aceeaşi 
canapea, acum mă simt ca o toantă. Franck nu spune nimic, dar 
e aici, foarte prevenitor, pregătit, cu un aer grav, să îmi 
primească durerea. 


— Nu mi-am dat seama că era moartă. Nu ştiu de ce m-am 
dus la ea. Din nefericire, nu e prima dată când văd o persoană 
fără adăpost întinsă pe jos. Parisul nu duce lipsă de vagabonzi, 
fie pe străzi, fie la metrou. Nu ştiu de ce ea. Şi mă simţeam aşa 
de bine când am ieşit de aici. E ca şi cum i-aş fi simţit chemarea. 
Un sonar între două disperate? Tremura, părea a suferi în 
tăcere, singură în propria ei urină, nimeni nu o băga în seamă. 
Duhnea, era ca o infecţie, dar eram ca hipnotizată şi m-am 
apropiat. Când mi-a întins mâna, nici măcar nu m-am gândit, mi 
s-a părut absolut normal să i-o iau în mâna mea. La momentul 
acela mi s-a părut gestul cuvenit. Cum să refuzi o mână întinsă? 

— Sylvie, e firesc să fiţi tulburată, aţi văzut moartea în ce are 
ea mai sordid. Trăim într-o societate în care moartea e ascunsă, 
considerată un tabu, iar acolo, pe peron, sărmana femeie s-a 
stins la picioarele voastre. Dar ceea ce aţi făcut în seara asta e 
un gest de mare generozitate. l-aţi dăruit acestei biete nefericite 
un strop de căldură, o prezenţă, o moarte mai umană. Fără să 
vreţi, aţi fost alături de ea când şi-a dat ultima suflare, i-aţi făcut 
ultimul drum mai puţin jalnic. Puţini oameni sunt în stare de aşa 
ceva. 

Il aud, dar nu-l ascult cu adevărat. 

Am trăit singură aproape toată viaţa mea, dar în seara asta 
am realizat că nu vreau să mor singură. Şi eu vreau să mă ţină 
cineva de mână. E acelaşi lucru dacă mori singură pe un peron 
de metrou sau în căldura băii tale. Aceeaşi mizerie, aceeaşi 
singurătate. Nu vreau aşa ceva. 

Nu realizasem cât de sinistră era de fapt sinuciderea mea. Am 
crezut că, dacă o regizez cu grijă, cu povestea asta a mea cu 
spuma de baie parfumată, un costum frumos de baie, va fi un 
moment plăcut, aproape călduros. Dar nu! 

Singura diferenţă între mine şi femeia aceea este mirosul. 

Eu nu duhnesc a urină, dar put a singurătate de la o poştă. 

Franck îmi zâmbeşte şi mă ia de mână. l-oi fi întins-o fără să 
îmi dau seama? Sau el a luat iniţiativa? Moartea femeii ăsteia a 
dat peste cap toate regulile noastre. 

— Sylvie, numai de dumneavoastră depinde să nu mai fiţi 
singură. Nu aveaţi nimic de-a face cu femeia aceea, şi totuşi aţi 
ajutat-o. E formidabil ce aţi făcut. Fără dumneavoastră, s-ar fi 
stins într-o indiferenţă totală, însoţită numai de durerea şi 
mizeria ei. Sunteţi o femeie bună, Sylvie. Ştiţi, Sylvie, într-un 


anumit sens mi se pare că dumneavoastră însevă aţi murit 
întrucâtva. 

— Cum?! Ce?! 

— lată ce vreau să spun: când aţi venit aici acum câteva 
săptămâni eraţi în mare suferinţă psihică. Dar acea Sylvie nu 
mai există. Nu mai văd în faţa mea o femeie în suferinţă, ci o 
femeie în devenire. V-aţi schimbat în profunzime, şi asta mai 
mult decât vă închipuiţi. Se poate muri în mod simbolic, iar 
dumneavoastră sunteţi dovada vie, Sylvie. Acea Sylvie care aţi 
fost vreme de 45 de ani nu mai există. Aţi murit pentru a 
renaşte mai deplin. 

Lacrimile îmi şiroiesc în tăcere. Tot ceea ce spune are ecou în 
mine, cu toate că nu mai ştiu prea bine unde sunt. Cine sunt. O 
femeie obosită. Mă întind pe canapea. Îmi dau seama că mirosul 
acelei femei s-a impregnat în hainele mele - sau poate că e 
duhoarea morţii care mi s-a lipit de piele. 

— Mulţumesc, Franck, acum cred că am să dorm puţin. 

— Să vă chem un taxi. 

— Nu vă faceţi griji, nu am de gând să vă ocup prea mult 
canapeaua. Doar să-mi odihnesc puţin ochii. 

Văd chipul acestei femei distruse, fără vârstă şi fără nume. 
Oare îl vom afla vreodată? Chinul ei s-a terminat. A trăit pe 
străzi şi a murit pe un peron de metrou. Dar, mulţumită mie, nu 
a murit ca un câine. 

Cred că în seara asta mi-am pierdut psihiatrul, dar am 
câştigat un prieten. 


x k x 


M-am trezit îmbrăcată în patul meu. Nu îmi amintesc deloc 
cum am ajuns aici. E o gaură neagră, ca şi cum aş fi ieşit din 
comă. Ca o moarte mică. O mostră de testat înainte de ora 
fatală. Singurul lucru de care îmi amintesc e vocea călduroasă şi 
reconfortantă a lui Franck. Oare el m-a adus acasă? Da, nu se 
poate altfel. Nu reuşesc să mi-l imaginez în casa mea, în 
dormitorul meu. Toate astea mi se par neverosimile, nebuneşti, 
aproape ireale, dar amintirea femeii de la metrou mă aduce 
foarte repede la realitate. Cum să o uit? Cum să uit mirosul ei 
teribil? Ceasul deşteptător arată ora 7 şi 35 de minute; pe 
cuvântul meu, sunt reglată ca un ceas cu cuc! Mă ridic repede 


din pat. Să-mi scot repede hainele, să le spăl, nu, mai bine să le 
arunc, să dispară, la fel ca toate imaginile astea sordide din 
mintea mea. Mă bag sub duş. Trebuie să scap de toată mizeria 
asta. Mă frec energic cu săpun parfumat. Nu pot întârzia, mă 
grăbesc să ajung la birou, mă grăbesc să văd oameni, să 
vorbesc cu ei. Sunt vie. „In viaţă”, ar spune Franck. Mă surprind 
zâmbind gândindu-mă la el. 

Când ajung la birou, Laura povesteşte cu însufleţire cu Nelly şi 
Corinne, colegele ei asistente şi camarade de zumba. Nelly, fals 
blondă, şi Corinne, eterna grăsuţă la regim. 

— Vrei să îţi aduc o cafea? se oferă Laura. 

— Nu, mulţumesc, am s-o beau cu voi, dacă-mi permiteţi. 

Se uită la mine de parcă mi-aş fi tatuat pe piept cine ştie ce 
obscenităţi. 

— Da, sigur, cu plăcere, sare Laura imediat. 

— Da, cu plăcere, se simte Nelly obligată să adauge. 

Nu îmi scapă privirea lor uimită. Dar cum m-aş putea supăra 
pe ele? Sunt atâţia ani de zile de când nu am vorbit practic 
niciodată cu ele. De cele mai multe ori închisă în biroul meu, m- 
am limitat la câteva apariţii pe holuri sau la toaletă. Eram 
fantoma de la etajul trei. 

— Aseară, la metrou, am păţit ceva ciudat. 

— Aoleu! Ai fost agresată? întreabă Corinne puţin cam teatral. 

— Nu, dar era o persoană fără adăpost... 

Decepţia lor e perceptibilă. 

— A, un homeless, mi-o retează Laura. Sunt la orice colţ de 
stradă... 

— Da, dar femeia asta a murit în braţele mele. 

— Cum?! strigă ele în cor. 

— In sfârşit, nu chiar în braţele mele, dar o tineam de mână, 
părea a suferi şi, aşteptând pompierii, i-am fredonat un cântecel 
şi ea a murit. 

— Şi ce i-ai cântat, mă rog? chicoteşte Nelly. 

Imi vine s-o pocnesc, să-i smulg meşele de un galben pai. 

— Nu ştiu, nu era chiar un cântec, fredonam şi eu ceva. Am 
vrut să îi alin cumva durerea. 

— Dar e oribil! exclamă dezgustată Corinne. 

— Stai puţin. Odată, Jean-Marc a văzut un bărbat aruncându- 
se sub metrou, îţi imaginezi ce groaznic! A întârziat aproape 


două ceasuri, era aşa de nervos! Cum a zis el atunci: nu putea şi 
ăsta să se sinucidă la el acasă?! 

— Sper că eşti la zi cu vaccinurile. Ai fi putut lua tetanos sau 
mai ştiu eu ce porcărie. Nu poţi să ştii ce germeni pot transmite 
oameni de genul ăsta. 

Corinne îşi agravează situaţia. În momentul acela un lucru era 
cert: nu voiam să mă vaccinez decât împotriva prostiei ei. 

Laura mă tatonează: 

— Şi acum eşti bine? 

— Da, da, sunt bine. Din fericire, am un prieten care locuieşte 
nu foarte departe şi el m-a ajutat, categoric m-a ajutat. 

Nelly şi Corinne se uită la mine. Fără îndoială, se aşteptau la o 
cădere, un efect, un comentariu mai spectaculos, dar eu nu am 
nimic de adăugat. Îmi vine doar să le arunc cafeaua în faţă, ca o 
integristă alergică la prostia lor. 

— Bun, vă las, mă duc la muncă. 

Şi mă îndrept spre birou, blestemându-mă în sinea mea. Dar, 
de fapt, la ce m-oi fi aşteptat? La o medalie? Ovaţii la automatul 
de cafea? Nu, doar la puţină compasiune pentru femeia aceea. 
După vorbele alese şi încurajatoare ale lui Franck de aseară, 
indiferența lor are efectul unui duş rece. Dat fiind că nu-i 
frecventez, uitasem cât de dobitoci pot fi oamenii. 

Două minute mai târziu, Laura bate la uşă. 

— Pot intra? 

— Păi... da. 

— Eşti bine? 

— Da, sunt bine, doar nu eu am murit. 

— Voiam să-ţi spun că Eric Lejeune m-a întrebat dacă te 
poate suna. Îmi pare rău că trebuie să o fac din nou pe 
intermediara, dar nu are numărul tău de telefon. Ce să-i spun? 

— Mai bine dă-mi numărul lui, am să-l sun eu. 

— OK, ţi-l dau imediat. 

— Mulţumesc. Poţi să închizi uşa. 

Observ că ar vrea să se scuze cumva, pentru ceva, fără să 
ştie nici ea prea bine pentru ce. Dar nu mă pot împiedica să mă 
bucur pentru Eric. Vrea să mă revadă. Am şi eu dreptul să 
recuperez ceva din tot ce-am pierdut. Probabil că s-a gândit la 
mine mai mult decât m-am gândit eu la el. Încă nu ştiu prea 
bine ce să fac cu informaţia asta, totul e aşa de nou pentru 
mine, aşa că o las deoparte. 


Mai târziu, în cursul dimineţii, primesc un sms de la Franck. E 
îngrijorat şi vrea să ştie cum mă simt, dacă am dormit, dacă mi- 
am revenit din emoția puternică din ajun. Toţi bărbaţii ăştia care 
îşi fac griji pentru mine, ce chestie înduioşătoare. Aşadar, sunt 
cât se poate de vie, nu? Mă grăbesc să îl liniştesc: 

„Mulţumesc, Franck, da, totul e în regulă, multumesc că ai 
fost acolo şi mulțumesc că m-ai adus acasă, sunt deja la slujbă!” 
LOL? 

Nu, categoric nu LOL. Simplul fapt că îmi pun această 
întrebare arată cât de tulburată sunt... Nu mai ştiu ce să scriu şi 
ce să gândesc. Seara din ajun mi se pare ireală, ca un vis urât. 
Dar, după o cugetare serioasă, dacă există un lucru de care sunt 
sigură, acela e că nu sunt LOL. Viaţa mea nu e LOL, iar 
evenimentele din ultima vreme cu atât mai puţin. 

„Am o fereastră în seara asta sau mâine pentru o ultimă 
şedinţă... la un pahar? O zi bună.” 

Citesc şi recitesc. Nu, nu am halucinaţii. Franck, psihiatrul 
meu, sau mai curând prietenul meu, mă invită să bem ceva. 
Flirtează? Il revăd fugind spre mine cu jacheta lui albastră, care 
îi pune atât de bine în valoare ochii şi părul. Era frumos, 
preocupat, îngrijorat pentru mine. Şi felul în care m-a cuprins în 
braţe, protejându-mă cumva. Şi, mai târziu, mâna lui caldă în 
mâna mea. Oare ce s-o fi întâmplat după aceea în dormitor? 
Stai, Sylvie, nu te ambala. A venit în fugă pentru că erai 
panicată, în stare de şoc, la 300 de metri de cabinetul lui. 
Probabil că şi pompierul a prezentat un tablou în culori sumbre: 
„Repede, veniţi, şi-a vomat măruntaiele, mai are puţin şi se 
aruncă sub tren”. Pesemne că Franck şi-a imaginat că nici n-am 
ieşit bine de la consultaţie şi m-am dus direct să mă arunc sub 
metrou. Dar, în treacăt, remarc că se teme pentru mine. Se 
gândeşte la mine. Vrea să mă vadă, să se asigure că sunt bine. 
Sunt în gândurile lui. Exist în mintea lui. Îi stârnesc îngrijorare, 
compasiune. Nu am spus milă. Exist. 

„OK, În seara asta, la 19?” 

„Perfect, la 19, la cabinetul meu, pe diseară.” 

Dacă mă gândesc bine, Franck are mâinile umede. Spre 
deosebire de ale lui Eric, care sunt calde şi fine. Bun, Eric nu are 
păr grizonat, de fapt nu are păr deloc. Dar are un scuter şi 
suntem compatibili din punct de vedere sexual. Nu am avut 
ocazia să zăresc penisul lui Franck, dar îmi place mult cel al lui 


Eric. E o drăgălăşenie. Mă hotărăsc să îl sun imediat. Formez 
repede numărul pe care mi l-a dat Laura. După primul sunet, 
inima mea o ia la goană, parcă mi-e şi teamă, dar îmi şi doresc 
să răspundă mai repede. Nici măcar nu ştiu ce i-aş putea spune. 
„Salut, ce faci, cum te simţi după Niagara pe care ţi-am oferit- 
o?” Sunt uşurată când răspunde mesageria. Zâmbesc când îi 
recunosc vocea: 

— Bună ziua, acesta este mobilul lui Eric Lejeune. Nu vă pot 
răspunde momentan, dar vă voi suna de îndată ce voi putea 
dacă Îmi lăsaţi datele de contact. Biiip. 

— Bună, Eric, aici Sylvie, Sylvie Chabert, ăăă... Laura mi-a 
spus că doreşti să dai de mine, aşa că iată, am preferat să te 
sun. Probabil că numărul meu apare în telefonul tău, aşa că pe 
curând! 

Mă întreb imediat dacă Laura a ascultat pe la uşă. Nu vorbesc 
prea des la telefon, probabil că vocea mea a răzbătut prin uşă. 
Probabil că s-a amuzat pe cinste auzind lamentabilul meu 
mesaj. Am vrut să adopt un ton şăgalnic, firesc, dar, cu vocea 
mea în falset, am ratat complet. Nu mi-a plăcut niciodată vocea 
mea. Trebuie să spun că nu m-am plăcut niciodată prea mult. 
Mă revăd cântând în falset aseară pentru amărâta aceea şi îmi 
spun că Corinne nu s-a înşelat întru totul. Nu doar că îndura 
chinurile iadului, dar i-am pus şi eu capac cu notele mele false. 

Chiar, unde o fi acum? Am uitat să întreb pompierii unde o 
duc. Are o familie care trebuie anunţată? Unde va fi 
înmormântată? Cum am putut să nu mă interesez?! Sun imediat 
la pompieri, trebuie să fi păstrat o evidenţă a intervenţiei de 
aseară. Trebuie să aştept, nu glumă, până ce nimeresc un 
operator. Arunc o privire distrată spre dosarul Bisson. Nu am 
niciun chef de muncă, e prima dată când îmi pun întrebarea 
dacă am sau nu chef să lucrez. În sfârşit, o voce la capătul 
firului. 

— Pompierii, vă ascult? 

— Da, bună ziua, domnule, vă sun pentru că aş dori să ştiu 
unde aţi dus o femeie, aseară. Am sunat la pompieri pentru o 
intervenţie pentru o femeie fără adăpost la staţia de metrou 
Parmentier, din arondismentul unsprezece. 

— La ce oră, doamnă? Primim mii de apeluri, după cum bine 


ştiţi. 


— Da, îmi închipui. În jurul lui 19:45, femeia a murit în braţele 
mele. Colegii dumneavoastră au constatat decesul când au 
ajuns, au fost foarte amabili, au chemat un prieten pentru mine, 
dar nu ştiu ce au făcut cu femeia aceea. Unde e depusă? 

— Rămâneţi pe fir. 

Dintr-odată, am impresia că aş putea muta munţii pentru ea. 

Nu o cunoşteam, ca să fiu sinceră, nici nu ştiu dacă aş fi 
remarcat-o în alte circumstanţe, dar cu toate acestea mă simt 
intim legată de ea. Am însoţit-o la porţile morţii, ea m-a însoţit 
la porţile vieţii. Ca la cursele de ştafetă de 200 de metri, ne-am 
predat ştafeta şi, în timp ce ea se odihneşte, eu alerg în 
continuare. Şi, mai ales, trăiesc. 

— Alo, doamnă? 

— Da? 

— Persoana respectivă a fost transferată la morga spitalului 
Saint Louis. 

— Pot merge să o văd? 

— Da, e suficient să vă prezentaţi la faţa locului. 

— Mulţumesc, domnule. 

— O zi bună, doamnă. 

Il las să se întoarcă la dosarele lui şi hotărăsc să îmi las 
deoparte dosarele şi să mă duc la spitalul Saint Louis. Eu sunt 
cea care trebuie să se ocupe de funeraliile acestei femei. Dacă 
tot m-am specializat în asta în ultima vreme, măcar să profite şi 
ea de abilităţile mele în domeniu. les în fugă din birou. 

— Laura, m-au sunat de la spital, trebuie să completez nişte 
acte, nişte formalităţi, dacă întreabă cineva de mine, spune că 
sunt la doctor. OK? 

Laura pare interzisă: 

— Dar eşti bolnavă? se îngrijorează ea. 

— Nu, e din cauza femeii de aseară, sunt chemată ca martor, 
trebuie să mă duc. 

— Serios? 

— Da, serios, dar ascultă, păstrează povestea asta pentru 
tine, nu le spune nimic lui Nelly şi lui Corinne, oricum bârfesc 
destul şi aşa. 

Laura pare uimită de această autoritate neaşteptată. Şi eu. 
De când îndrăznesc eu să îmi dau aşa cu părerea? Plec cu un 
aer mai preocupat ca oricând. Odată ieşită, mă hotărăsc să iau 
un taxi, mi-am luat porţia de metrou cu vârf şi îndesat. Viaţa 


mea capătă o neaşteptată întorsătură aventuroasă, cu toate că 
morga nu are nimic dintr-o destinaţie romantică. De când cu 
tata, am oroare de spitale, dar cui nu-i este? Mă postez în 
mijlocul străzii Lafayette, în speranţa că voi găsi un taxi. La ora 
asta circulaţia nu e în întregime blocată. Cât pe ce să fiu călcată 
de câteva ori, un şofer nervos mă gratulează cu un amabil 
„Dobitoaco!”. Dar nu izbutesc să îmi controlez sentimentul de 
urgenţă care a pus stăpânire pe mine. Trebuie să ajung la 
femeia asta cu orice preţ. Are tot timpul din lume să mă aştepte, 
dar are în continuare nevoie de mine. Sau eu de ea. In cele din 
urmă, un taxi binevoieşte să oprească. 

— Bună ziua, domnule, merg la spitalul Saint Louis. 

— Aţi fi putut ajunge în ambulanţă la spital, staţi în mijlocul 
străzii, vreţi să vă calce careva sau ce-i cu dumitale? 

— Am o urgenţă! 

— Bine, am priceput. 

— Să mă lăsaţi la intrarea dinspre morgă, vă rog. 

Şoferul îmi aruncă o privire curioasă în retrovizoare. Grăsimea 
lui se lăbărţează pe tot scaunul şoferului, iar cărnurile moi dau 
puţin şi pe de lături. Un miros fetid şi rânced îmi vine dinspre el. 
Probabil şi bărbatului ăstuia îi e groază de spitale. Cu toate 
acestea, dată fiind corpolenţa lui neobişnuită, sau mai bine zis 
obezitatea lui morbidă, o consultaţie la doctor nu ar fi deloc timp 
pierdut. Nu respiră deloc sănătate, mai curând colesterol. 
Suntem la sfârşitul lui noiembrie şi el transpiră într-un tricou cu 
mânecă scurtă XXL. 

— Vă deranjează dacă deschid puţin fereastra? Am nevoie de 
aer proaspăt. 

— Nu aveţi de gând să vomaţi în taxiul meu, nu? 

— Nu, mi-e bine, nu vreau decât să iau o gură de aer. 

Privirile din retrovizoare au devenit neîncrezătoare, de parcă 
simplul fapt de a deschide un geam era o abatere gravă de la 
regulamentul lui de ordine interioară. Incep să îmi butonez 
telefonul ca să scap de suspiciunile lui. Din fericire, spitalul nu e 
departe. Pregătesc suma necesară pentru cursă, ca să nu fiu 
obligată să îndur mai mult decât e necesar această apropiere 
fetidă. Nici nu a parcat bine în faţa intrării că am şi ţâşnit pe 
portieră. 

— Condoleanţe, doamnă!, îmi strigă el pe fereastră. 

— Mulţumesc, şi dumneavoastră! 


Intru în clădire. De la intrare, mi se arată, cu un aer plin de 
compasiune, cum să ajung în camera mortuară, care se află la 
subsol. Nu ştiu încă ce aştept să găsesc aici, nu vreau decât să 
mă apropii de ea, de necunoscuta mea fără adăpost. O femeie 
în halat alb mă întâmpină la coborârea din ascensor. Probabil nu 
are prea mulţi oaspeţi. 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

Ce expresie frumoasă! Mai ales într-un asemenea loc. Cea 
care îşi oferă cu atâta amabilitate ajutorul are ochi de cocker şi 
părul încâlcit, ceea ce mi-o face imediat simpatică. Aerul ei 
istovit nu are nimic descurajant, din contra. 

— Da, mulţumesc, caut pe cineva, o femeie care a ajuns 
aseară aici, la morgă, o femeie fără adăpost care a murit la 
metrou. 

— O cunoaşteţi, sunteţi o rudă? 

— Nu, dar am fost alături de ea în ultimele clipe. 

Ultima mea propoziție sună cam pompos, date fiind 
respectivele ultime clipe. 

— Da, ştiu despre cine vorbiţi. E aici, dar, cum nu avea niciun 
act asupra ei, nu ştim cine este. Păcat că nu sunteţi rudă, am fi 
putut-o identifica. 

Mă analizează prin ochelari şi dintr-odată înţeleg mai bine 
expresia ei istovită. Femeia asta nu are o meserie uşoară. Să 
primească morţii, familiile lor, durerile şi jalea acestora, uneori 
singurătatea lor care invadează totul. 

— Pot să o văd? Aş vrea să mă reculeg la căpătâiul ei, dacă e 


posibil. 
Cererea mea pare a-i face plăcere. 
— Urmaţi-mă. 


lată-ne pornite într-un lung labirint de coridoare cu lumini 
pale, aflate undeva, în măruntaiele spitalului. Cei încă vii sus, 
morţii sub pământ. Pașii mei răsună ascuţit, în vreme ce saboţii 
ei scârţâie pe linoleumul imaculat. Mă introduce într-o încăpere 
pe care aş fi putut-o confunda cu camera frigorifică a unui mare 
restaurant, dacă nu ne-am fi aflat într-o morgă. Consultă numele 
de pe o fişă. In spatele acestor uşi sunt depuse cadavre, carne 
congelată. 

— Nu cred că m-am înşelat. 

Abia îndrăznesc să respir în mijlocul atâtor morţi. Câţi sunt 
oare după porţile astea? Câte poveşti s-au sfârşit aici? 


— O să vă fie greu să o recunoaşteţi, am spălat-o, nu era într- 
o stare prea bună când ne-a fost adusă. Veţi vedea, e de 
nerecunoscut. Nu ştiu ce plănuiţi să faceţi cu ea, dar să ştiţi că a 
trebuit să îi ardem toate hainele. Dacă nu-i aduce nimeni ceva 
de îmbrăcat, va trebui să o înmormântăm într-o cămaşă de 
spital. 

O privesc pe femeia asta cum deschide dulapul-refrigerator şi 
scoate o brancardă din aluminiu. Zăresc un trup minuscul, 
cumva închircit sub cearceaful alb. Scăpată de straturile de 
zdrenţe puturoase, necunoscuta mea din ajun are în sfârşit o 
înfăţişare omenească. Frumoasa care se ascundea sub fiară. Nu 
mai are nimic din animalul ciudat care gemea încetişor. E greu 
de spus dacă acum e împăcată. Seamănă cu ceva micuţ, fragil, 
pierdut în această targă destul de îngustă, totuşi. Imaginea ei mi 
se imprimă pe retină pentru vecie. Nu sunt deloc sigură că o voi 
uita vreodată. Ca şi ea, rămân încremenită. Ghidul meu îmi 
ghiceşte tulburarea. 

— Am făcut o autopsie rapidă pentru a descoperi cauzele 
morţii, avea un cancer generalizat, era năpădită de metastaze. 

— Trebuie să fi suferit mult, am şoptit îngrozită. 

— Vă las să vă reculegeţi, chemaţi-mă dacă aveţi nevoie de 
ceva, nu voi fi prea departe. Staţi cât timp doriţi. 

Şi pleacă scârţâindu-şi saboţii din plastic. Şi eu, care credeam 
că erau doar nişte încălțări urâte pentru plajă şi atât. 

Mă uit la femeia întinsă în faţa mea. Fără masca ei de jeg mă 
intimidează. Ochii deschişi fixează în gol tavanul înalt, ca o 
păpuşă uriaşă. Ciudat, ultima dată când am văzut-o erau închişi. 
Când era vie, sau mai curând muribundă. Are ochi deschişi la 
culoare şi pomeţi pronunţaţi. Pare mai tânără decât în ajun. 
Poate vine din Europa de Est sau are origini slave. Cine e? Cum 
a ajuns aici? Acum 24 de ore nici nu ne cunoşteam, iar acum 
suntem atât de apropiate. Într-un anumit fel, puteam fi eu, 
întinsă aici în camera asta rece. Aş fi putut fi eu. Nodul fixat în 
gâtul meu urcă încetişor. Primele lacrimi curg în tăcere, precum 
frunzele, toamna. Un trup atât de firav pentru o singurătate aşa 
de mare. Sunt îngheţată. Şi ei trebuie să îi fie frig, trebuie să se 
îmbrace cu ceva. les şi pornesc în căutarea femeii cocker, pe 
care o găsesc lângă lift. 

— Aţi terminat? 


— Da, mulţumesc. Mă bucur că am văzut-o aşa, curată, vreau 
să zic. 

— Da, încercăm să redăm un strop de demnitate oamenilor 
astora care au pierdut totul. Nu e o muncă uşoară, dar o facem 
cu tot sufletul. E important pentru familii, dar şi pentru noi. 
Chiar dacă ne învârtim toată ziua printre morţi, ne-am păstrat 
sensibilitatea. 

Nu ştiu ce să spun. Ne privim într-o tăcere care nu are nimic 
apăsător. 

— Şi acum ce se va întâmpla cu ea? Cât o mai ţineţi aici? 

— Şase zile, chiar mai mult dacă avem loc. După aceea, dacă 
nu o revendică nimeni, va fi înmormântată în cimitirul Thiais, e 
un perimetru acolo pentru cei ca ea, cei care nu au familie, nu 
au nimic. 

— Am să mă întorc cu haine. 

— De acord. Dacă nu sunt eu, va fi colegul, am să îi las vorbă. 

— Mulţumesc, doamnă. Mulţumesc pentru tot. 

Uşile liftului se închid. Mă gândesc la munca lugubră a acestei 
femei când, fără niciun semn de avertisment, încep să îmi 
ghiorăiască maţele. Mi-e foame. Stomacul meu nu ştie ce e 
acela respectul pentru morţi. Sunt tentată să mă opresc să iau 
un pateu, ceva, la patiseria spitalului. Sigur, cu condiţia să nu 
dau peste cineva care să-mi taie pofta de mâncare. 

Ştiu, din experienţă, că pacienţii care nu sunt imobilizaţi la 
pat se dau în vânt după plimbări în preajma patiseriei. La spital, 
orice formă de amuzament e bună. Când eşti internat, a te duce 
la patiserie sau la tonetele de ziare e o adevărată ieşire la 
cinema sau la teatru. lar eu am fobie de ace. Numai gândul de a 
vedea o perfuzie înfiptă în venă mă îngreţoşează. Spre sfârşitul 
vieţii, asistentele nu mai ştiau unde să îl înţepe pe tata. Pielea 
lui zbârcită era plină de hematoame. Imaginea asta dureroasă e 
suficientă ca să îmi taie pofta de mâncare. 

O să-mi iau un sandviş mai târziu şi, mai ales, în altă parte. 
Dar acum, imediat, mă grăbesc pe rue Montorgueil, vreau să-i 
dăruiesc necunoscutei mele tot ce e mai scump şi mai moale. 
Asta îmi face o plăcere mai mare decât ei, fără doar şi poate, 
dar mai ştii? Nu se ştie niciodată... 

În ultima clipă, reuşesc să prind un taxi în staţia de la spital. 
Cu mare plăcere, mă afund în bancheta moale din piele a unei 
berline. O aromă de vanilie sintetică îmi gâdilă nările. O iau ca 


pe un semn. Şoferul tânăr şi amabil îşi dă seama că nu aveam 
chef de vorbă. După ce m-a întrebat dacă radioul nu e prea tare, 
dacă prefer un anume post sau un itinerar special, a optat 
pentru o tăcere religioasă, întreruptă din când în când de 
zgomotul discret al farurilor. E uimitor cum se schimbă faţa 
Parisului de la un taxi la altul. Cobor în faţa buticului meu, ceva 
mai relaxată. Mă întorc aici ca o navă care revine în port. 
Vânzătoarea mea e tot acolo, zâmbind cu toţi dinţii ei frumoşi şi 
gata să mă servească. Mai avem puţin şi ne tutuim şi ne pupăm 
de bună revedere. 

— Ce mai faceţi? mă întreabă ea, complice. 

— Foarte bine, mulţumesc. 

Afişez un zâmbet larg, ca şi cum la morgă nu m-ar aştepta 
nimeni. Sunt cu adevărat bucuroasă să o revăd. Ştiu că mă pot 
baza pe ajutorul ei. 

— Lucraţi în cartier? mă interoghează în timp ce împătureşte 
nişte pulovere, pesemne curioasă de frenezia mea bruscă. 

— Nu, dar îmi place să mă plimb, şi cum aici aveţi atâtea 
lucruri frumoase... 

— Pot să vă ajut cu ceva? 

— Da, de astă dată aş dori ceva pentru o prietenă, aş vrea un 
compleu cald şi moale şi o eşarfă din aceea de caşmir. 

— Ce mărime are prietena voastră? 

— Cred că 36, e foarte subţirică. 

— Am nişte pantaloni foarte drăguţi din tweed. 

— Am deplină încredere în dumneavoastră. Nu vreau decât 
materiale calde şi moi, ceva drăguţ şi comod, cam astea ar fi 
singurele mele criterii. 

— Perfect, e extraordinar cu clienţi ca dumneavoastră! 

Râd alături de ea. Mă simt euforică. Sunt fericită să o fac pe 
cea mai bună prietenă şi să ofer puţin confort şi demnitate 
necunoscutei fără adăpost. Mă feresc să îi spun vânzătoarei că 
hainele pe care le alege cu atâta grijă sunt sortite să fie închise 
într-un copârşeu, pentru a sfârşi mâncate de viermi. Moartea nu 
are ce căuta aici, în acest butic şic din cartierul istoric. Aici, 
timpul se conjugă în colecţii de toamnă/vară/iarnă, fiind sinonim 
doar cu plăcerea şi eleganța. Imi arată nişte pantaloni foarte 
frumoşi din tweed cenuşiu, un pulover din caşmir de culoare bej 
închis, precum şi o foarte drăguță cămăşuţă albă. 


— Am ales tot ce avem mai moale pentru prietena 
dumneavoastră. Dacă nu îi vin, îi putem oferi un tichet cadou, 
fără preţul afişat, aşa va putea schimba hainele în oricare dintre 
magazinele noastre. 

Această ofertă banală îmi străpunge inima. 

— Sunt sigură că îi vor veni foarte bine. E la fel ca mine, nu 
prea cochetă, ştiu că va fi încântată. Mulţumesc. 

— Oricum, să nu ezitaţi, chiar şi fără tichet, dacă vine cu 
dumneavoastră, i le schimb imediat. Costă 567 de euro, vă rog. 

Îi întind cardul fără să clipesc. E orice, numai superfluu, nu. 
Femeia asta mi-a dat a doua şansă, merită toată recunoştinţa 
mea. Este, într-un anumit sens, darul meu de despărţire. 

E deja 3 după-amiaza, trebuie să ronţăi ceva, să îmi recapăt 
puterile, am să mă duc mâine la Saint Louis. Vreau să-mi pun 
gândurile în ordine înainte de întâlnirea cu Franck. Soarele 
străluceşte, mă uit spre cer, spre nori, e un cer frumos, e 
odihnitor. Emoţionată şi fericită, o iau spre staţia de autobuz. 
Am chef să hoinăresc, să profit, să privesc toţi oamenii ăştia 
care zumzăie în jurul meu, toate aceste fiinţe vii care pun în 
mişcare inima Parisului. 


Capitolul 16 

La ora 19:00 fix, mă înfiinţez pe acest palier care a văzut 
trecând pe acolo toată viaţa mea şi sun. Franck îmi deschide 
larg uşa, îl simt bucuros şi emoţionat că mă revede. In seara 
asta şi-a dat jos masca, nu mai e psihologul, ci bărbatul care mă 
întâmpină; pentru mine, e mai fermecător ca oricând. Sunt 
întoarsă pe dos. 

— Bună seara, Franck. 

— Bună seara, Sylvie, hai, intră. 

Mă tutuieşte, asta înseamnă că o să mă posede în patru labe 
pe canapea? Aceeaşi canapea pe care mi-am revăzut cele mai 
ascunse cotloane ale vieţii mele sinistre. Incerc să îmi amintesc 
ce chiloţi mi-am pus azi dimineaţă. Dă, Doamne, să nu fie 
murdari sau, mai rău, găuriţi. 

Descopăr cu uimire că a încropit un mic aperitiv pe măsuţa 
joasă, vinul alb şi măslinele verzi mă aşteaptă cuminţi. De obicei 
primesc un pahar cu apă şi un pachet de batiste. E clar, codurile 
au sărit definitiv în aer. 

— Mi s-a părut mai nostim să bem un pahar aici. Şi apoi, în 
seara asta, e rândul meu să vorbesc, râde el. Te deranjează că 
te tutuiesc? 

— Păi, nu. OK, e perfect. 

Chiar dacă nu sunt prea sigură unde ne va duce această mică 
schimbare. Intimitatea asta brutală mă face nervoasă. 

— Dă-mi haina, fă-te comodă. 

Dă, Doamne, să nu am chiloţii rupti. 

Franck poartă o cămaşă „cowboy”, roşie, pe care nu i-o ştiam, 
peste un jeans decolorat, şi e perfect destins. Ochelarii mici îi 
dau un aer de intelectual sexy, e perfect. Nu îmi vine să cred că 
flirtează cu mine, că un bărbat ca el îşi dă atâta osteneală 
pentru mărunta mea persoană. Ca şi cum el ar fi fost cel care a 
făcut un transfer asupra mea. 

— Cum te simţi de ieri încoace? 

— Ce să zic, mai curând bine, date fiind circumstanţele. 
Mulţumesc că m-ai dus acasă, sunt jenată că am adormit aşa, 
pe canapeaua ta. 

— Dar a fost ceva firesc. 

Roşesc imaginând-mi-l ducându-mă în braţe. Capul meu 
sprijinit de pieptul lui, muşchii şi bicepşii lui încordaţi pentru 


mine. Căldura lui care se împleteşte cu a mea. Şi când te 
gândeşti că am ratat acest moment torid. 

— Una peste alta, am dormit ca un bolovan, mi-a făcut bine, 
eram epuizată. Apoi m-am dus să o văd pe femeia aceea la 
morga spitalului. l-au făcut toaleta. A fost ciudat să o văd aşa... 
fără toate zdrenţele sau cârpele alea, nici nu ştiu cum să le zic. 
Dar arăta mult mai bine, dacă mi-e permisă exprimarea. 

Sunt conştientă de stângăcia vorbelor mele, dar sunt 
tulburată, să îţi tutuieşti psihologul de azi pe mâine nu e chiar 
un fleac oarecare, aşa că fac primii paşi, cu neîndemânare, ca 
un bebeluş. Îmi întinde un pahar cu vin alb în care îmi înmoi 
buzele, pentru a mă afla şi eu în treabă. Ce facem noi aici, stăm 
de vorbă la un pahar de parcă am fi prieteni, adică iubiţi? În 
ultima vreme, toate se mişcă atât de repede, încât nu mai ştiu 
ce să cred despre NIMIC. 

— E foarte frumos că ai putut face asta. Îți face şi mai mult 
cinste. Am să-ţi dau datele unui coleg, i-am povestit deja despre 
tine, am prevăzut totul, să ştii. 

Zâmbesc şi sorb o gură din vinul alb, de altfel foarte bun. 
Analizez cu mare interes eticheta bateriei pentru a-mi ascunde 
tulburarea. Poate m-a sărutat aseară, când dormeam în braţele 
lui?! 

— Am să fiu foarte clar cu tine, Sylvie, nu te-am rugat să vii 
aici ca să încerc să flirtez cu tine. Nu aş vrea să-ţi imaginezi 
nimic deplasat din partea mea. In schimb, vreau să îţi spun ceva 
despre mine, un lucru pe care puţini oameni îl ştiu. 

Râd prosteşte pentru a-mi ascunde jena. Mai bine o mutră 
nătângă decât una dezamăgită. Căci sunt dezamăgită. 

— In seara asta, e rândul meu să mă dezvălui. Ceea ce s-a 
întâmplat aseară m-a tulburat şi pe mine. De altminteri, acesta 
este motivul pentru care nu pot continua consultaţiile cu tine, 
dar consider că îţi datorez o explicaţie. 

Nu scot un sunet. Aştept, o fac pe psihologul. Am avut 
profesor bun. 

— Am fost foarte mişcat de ceea ce ţi s-a întâmplat aseară şi 
mai ales de gestul tău, căci trebuie să ştii un lucru: tatăl meu 
este om al străzii. În sfârşit, era. 

Sunt siderată. Repet în sinea mea spusele lui, ca să fiu sigură 
că am înţeles bine. Cum e posibil ca un bărbat, un psiholog atât 
de echilibrat, care degajă atâta siguranţă, seducţie şi 


impasibilitate, să fie fiul unui om în derivă, al unuia care trăieşte 
în cartoane? Scuip discret sâmburele de măslină, de teamă să 
nu mă înec cu el. Il privesc fără a scoate un sunet. Ce aş mai 
putea spune după această mărturisire? 

— Ceea ce îţi spun eu acum nu e un lucru de care poţi fi 
mândru, eşti conştientă de asta, mai ales când eşti un 
adolescent în căutare de modele. Am crescut cu un sentiment 
de ruşine pentru tatăl meu. E o parte din viaţa mea care mă 
macină şi îmi face bine să o împărtăşesc cu tine. Eu nu am putut 
face pentru tata ce ai făcut tu pentru femeia aceea. Relaţiile 
noastre erau foarte complicate, era un om bolnav psihic, a 
plecat când eram mic, a rupt orice legătură cu familia. E foarte 
greu să creşti cu un asemenea secret. Era un subiect tabu. De 
foarte multe ori m-am simţit singur. 

Mi s-au umezit ochii, sunt foarte impresionată de mărturisirea 
lui. Dar şi năucită, căci nu mă aşteptam la o asemenea 
revelaţie. Şi plină de admiraţie pentru serenitatea pe care o 
degajă, în ciuda istoriei lui atât de tulbure. Trebuie să-mi dreg 
gâtlejul, mi-e greu să articulez două vorbe. 

— A murit de mult? 

— De vreo zece ani. Din câte ştiu, i-au descoperit cadavrul la 
câteva zile după ce s-a stins. Era alcoolic, ca mulţi dintre 
oamenii care trăiesc pe străzi, a murit pe trotuar, la o gură de 
metrou, ca să fiu mai precis, ca o epavă. 

Incerc să analizez această informaţie. Să mă proiectez în ceea 
ce trebuie să fi trăit şi simţit. E de neînchipuit. Trebuie să 
mărturisesc că acum, cu povestea asta a lui de viaţă, mi se pare 
şi mai mişcător, şi mai atrăgător. 

— Am ascuns întrucâtva această parte din viaţa mea, 
credeam că am rezolvat-o definitiv, dar aseară totul a ieşit din 
nou la suprafaţă. Mi-ar fi plăcut să dea peste cineva ca tine. 
Asta am vrut să îţi spun. 

lată-l că se ridică şi mă îmbrăţişează. Mă strânge foarte 
călduros. Preţ de o clipă, am senzaţia că o să mă răstoarne şi o 
să mă posede pe canapeaua Habitat. Ar fi fost o manieră 
adecvată de a încheia această confesiune, dar nu. Trebuie să fi 
simţit ceva, căci detectez o uşoară jenă când ne aşezăm din nou 
pe scaune. 

— Nu ştiu ce să îţi spun, Franck. Trebuie să fi fost cumplit 
pentru tine şi chiar nu ştiu cum reuşeşti să asculţi cât e ziua de 


lungă toate poveştile noastre jalnice, în fine, mă refer la mine. 
Nimic din ceea ce ţi-aş fi putut spune eu nu se compară cu ceea 
ce ai trăit tu. Mi-e teribil de ruşine cu micile mele probleme de 
fată bătrână singură la părinţi. 

— Să ştii, Sylvie, că nu există nefericiri mici şi nefericiri mari. 
Există doar oameni nefericiţi din diferite motive. Eu m-am 
sprijinit pe istoria mea personală ca într-o cârjă. În ciuda ruşinii, 
a unui sentiment de singurătate şi a incomprehensiunii, am ales 
să fiu fericit. Nu sunt numai fiul unui om al străzii, sunt şi 
homosexual. Formez un cuplu cu un alt bărbat de aproape 15 
ani. Nu am devenit întâmplător psiholog, şi mă încearcă un 
sentiment de mare satisfacţie, uneori chiar un adevărat 
sentiment de plenitudine, atunci când reuşesc să readuc pe 
calea lor toţi aceşti oameni rătăciţi. Oricum, aşa mi-am abordat 
eu meseria. 

E homo. Sigur că da! Ar fi trebuit să mă prind, cu părul lui 
mătăsos, mereu impecabil. Ce toantă! Ce naivă am putut fi! 

— iți mulţumesc pentru toate câte mi-ai împărtăşit. Sunt 
tulburată. Sunt puţin pierdută, dar simt că mă îndrept în direcţia 
bună. leri, după consultaţie, eram pregătită să mor şi am dat 
peste femeia aceea. Şi a fost ca şi cum ea mi-ar fi făcut nişte 
semnale luminoase. Ca şi cum m-ar fi prevenit. Singurătatea e 
urâtă, e murdară, e tristă, duhneşte şi nimeni nu are chef să o 
vadă. A fost un adevărat şoc electric. Care mi-a pus inima din 
nou în mişcare. Ea e cea care mi-a redat dorinţa de a trăi. lar în 
seara asta, tu, care îmi spui că tatăl tău a murit pe stradă, îmi 
faci o confidenţă incredibilă, ca şi cum am fi prieteni. 

— Dar acum suntem puţin prieteni, nu? 

Numai să nu se mai uite aşa la mine că, homo sau nu, mai am 
puţin şi sar pe el. 

— Cum îl cheamă pe prietenul tău? 

— Hervé. O să-ţi placă de el, ai să vezi, îmi răspunde cu un 
zâmbet pe care nu i l-am mai văzut. 

Şi asta cu îndreptăţire, căci psihologul rămânea de marmură, 
nu lăsa să se întrezărească nimic. Mi s-a oferit ca suport sau, 
mai curând, ca oglindă a sufletului meu amărât. Bărbatul e 
inteligent, sensibil, înduioşător, îndrăgostit şi generos. Îl iubeam 
deja ca psiholog, acum, ca prieten, îl ador. 

Brusc, realizez că nimic nu va mai fi la fel. Franck are 
dreptate. Sylvie Chabert e moartă. Ea e cea care zace la morgă. 


Pentru ea am cumpărat azi hainele, pe ea o voi înmormânta 
mâine. Eu, cea de acum, nu ştiu exact cine sunt, dar sunt o 
femeie înconjurată de oameni, nu mai sunt pacienta suicidală a 
lui Franck, sunt prietena, confidenta lui. Am prieteni, am dorinţe, 
am până şi un iubit. Lacrimile îmi ţâşnesc precum şampania din 
sticlă. Decât o cerere în căsătorie, mai bine o cerere de 
prietenie. Primele mele lacrimi de fericire. 

— Eşti bine? Îmi pare rău, nu am vrut să te tulbur. 

Şi mă cuprinde din nou în braţele lui musculoase. Nu îl cunosc 
pe Hervé, dar e clar că e un tip norocos. 

— Ştii ceva? spun eu, pufnind cum fac copiii. Am chef să 
mergem să dansăm, să mergem să ne îmbătăm! 

lată o propoziţie pe care fosta Sylvie Chabert nu ar fi rostit-o 
niciodată. Se uită uimit la mine, nu fără o anumită mândrie. 

— Hai, mergem să sărbătorim renaşterea ta! 

Ne terminăm paharele dintr-o înghiţitură, Franck îi trimite un 
mesaj lui Hervé, stinge lumina, închide vesel uşa şi iată-ne 
pornind braţ la braţ spre Rosa Bonheur, un bar de care nu am 
auzit în viaţa mea, dar cu care Franck pare foarte familiarizat. 
Sunt mândră cu un asemenea cavaler însoțitor. Mi-e puţin 
foame, mi se învârte capul, dar mă simt minunat de bine, de 
veselă. De astă dată, sunt îmbătată de viaţă, nu de alcool. Nu 
îmi pun nicio întrebare despre ce se va întâmpla în continuare. 
Am încredere în Franck. La ora asta, în metrou, populaţia de 
albine muncitoare face loc petrecăreţilor, grupurilor de turişti 
zgomotoşi şi excitaţi. Fetele sunt aranjate, picioarele se exhibă 
cu mândrie sub colanţii sexy. Gurile devin lacome, se vorbeşte, 
se râde, ba chiar se cântă. Se trăieşte. Ca şi cum nimeni nu ar fi 
murit în ajun. Mă gândesc la serile mele de iarnă. Bolul pentru 
supă din ceramică, pus la încălzit la microunde. laurtul înghiţit 
pe fugă înainte de culcare. Tăcerea apăsătoare. Un somnifer, şi 
la culcare. Mă uit în jur, fermecată de această faună pestriță. Mă 
simt ca o turistă în ţara fericirii. Franck îmi aruncă priviri 
amuzate. Mă las condusă. Când ieşim din metrou, sună Hervé. 

— Ajungem. la-ne ceva de băut. 

— Şampanie! strig eu euforică, de parcă aş fi făcut parte din 
gaşcă dintotdeauna. 

Parcul Buttes-Chaumont e cufundat în întuneric. Un văl de 
umezeală ne învăluie, am un frison, zâmbesc clănţănind. Sunt 
încântată că mă aflu aici cu el, într-un mod atât de neaşteptat. 


Franck îmi oferă un braţ solid şi musculos, graţie lui mă simt 
aproape ca o prinţesă. 

— Ajungem imediat, ai să vezi, e foarte fain! 

Ceva mai jos, se zăresc luminile roşii şi portocalii ale unei 
case mari. Ca o cabană în mijlocul unei păduri. Un liman al 
fericirii. Pe sub lampadare, cuplurile discută, se sărută. Răsună 
râsete, ţigările incandescente ard în noapte ca nişte licurici. 
Descopăr o lume nouă, cea a prieteniei. De afară, se aude o 
muzică disco în surdină, dar în interior e bubuitoare. Nu prea 
obişnuită cu atâţia decibeli, îmi duc instinctiv mâinile la urechi şi 
fac ochii mari. Râd de plăcere în faţa zarvei aceleia. 

Rosa Bonheur e plin ochi, în jurul meu oamenii dansează, se 
freacă unii de alţii, cântă, râd, urlă, se sărută, se pipăie, beau, 
ciocnesc, totul vibrează, e o buluceală teribilă. Franck salută 
mesenii, câţiva vin să-l pupe pe obraz şi să-l salute, mulţi sunt 
bărbaţi. Unii îl sărută pe gură. Sunt pe teritoriul lui Franck, o 
lume a iubirii fără frontiere. Un bărbat brunet de vreo 40 de ani 
vine spre noi clătinându-se, cu o sticlă de şampanie în mână. Il 
îmbrăţişează pe Franck şi îl sărută pe gură. Am o mişcare de 
recul. Sunt jenată în faţa acestei dovezi de dragoste. 

Acum câteva ceasuri, pentru mine Franck era întruchiparea 
inteligenţei şi a raţiunii. Nu ştiam nimic despre el. Mi se părea că 
e garantul cunoaşterii. Ştia totul despre mine, iar eu - nimic 
despre el. Şi iată că astă-seară descopăr acest bărbat din carne 
şi oase, care iubeşte şi se lasă iubit. 

— Hervé, ţi-o prezint pe Sylvie, Sylvie, el e Hervé. 

ÎI priveşte cu mândrie şi adoraţie, vizibil fericit să îl revadă. 
Hervé arborează aceeaşi înfăţişare îngrijită. Are o cămaşă bleu, 
foarte frumoasă, care îi scoate în evidenţă silueta elegantă şi 
sportivă. Are un păr brunet, frumos, buclat, ciufulit exact atât 
cât trebuie. E beton şi uimitor de viril pentru un homosexual. Cel 
puţin pentru cei pe care mi-i închipuiam eu. 

— Incântat, Sylvie, stai, aşteaptă, nu te mişca! 

Şi îmi pune un strop de şampanie după fiecare ureche. Nu 
puteam visa un botez mai bun. Mă gâdilă şi mă încântă 
deopotrivă. 

— Aduce noroc, strigă el, ca să acopere zarva. 

Zâmbitoare, îi iau sticla din mână şi beau direct din ea. Gestul 
meu e primit cu veselie. 

— Haideţi, dansăm! 


lată-i legănându-se înlănţuiţi. Îl descopăr pe Franck într-o 
lumină mai intimă, mai festivă. Privesc fericită în jur. Mă simt 
bine în mijlocul acestei mulţimi călduroase. Aici, nimeni nu e 
judecat. Totul emană bunăvoință. Mă gândesc la Véronique, mi- 
ar plăcea să o aduc aici, ar fi în largul ei. Mă gândesc şi la Eric, 
fireşte. Mi-ar plăcea să fie aici, lipit de mine, să mă înlănţuie şi 
să mă conducă la dans, să mă învârtă, chiar dacă dansez ca o 
cizmă. Mă năpădeşte o căldură dulce. Dezinhibată graţie 
şampaniei, îi trimit un mesaj: 

„Când ne revedem? 

„Răspunsul nu întârzie: 

„Mâine seară?” 

Sunt tentată să îi răspund: de ce nu acum? Dar o mână 
invizibilă mă reţine. Vreau să savurez aceste clipe aşa cum sunt 
ele. Undeva, în Paris, un bărbat se gândeşte la mine, vrea să mă 
revadă pe mine, Sylvie Chabert, bruneta înaltă şi adusă de 
spate. 

„Mâine seară e perfect.” 

Şi mai trag o duşcă de şampanie. Mă copleşeşte o senzaţie 
plăcută, de fericire, şi mă gândesc la femeia care mă aşteaptă 
în camera frigorifică a spitalului Saint Louis. Ciocnesc cu ea în 
gând. Îi sunt recunoscătoare. Mulțumită ei sunt aici, la cald, la 
Rosa Bonheur, înconjurată de aceşti oameni fericiţi. Mulțumită ei 
sunt în viaţă, melcul şi-a regăsit calea către cochilie. In mine 
clocoteşte o poftă de viaţă pe care nu mi-o cunoşteam. Imi simt 
inima bătând în ritmul basului. În seara asta, pot spune cu mâna 
pe inimă, simt că acesta este locul meu, în mijlocul acestei 
mulţimi fericite. 


x k x 


Când m-am trezit dimineața asta, gândurile mele erau 
surprinzător de limpezi pentru cineva care a golit o sticlă de 
şampanie urmată de două sau trei cocteiluri. M-am îmbrăcat cu 
o determinare pe care nu mi-o cunoşteam. O sun pe Laura, 
pentru a o anunța că voi întârzia. 

— Laura, sunt Sylvie, sunt pe drum, dar poţi să îi spui lui 
Pierre că trebuie neapărat să îl văd de îndată ce ajung, spune-i 
că e ceva urgent. 

— OK. Nimic grav, sper. 


— Nu, nimic grav, dar insistă asupra urgenţei. 

Pierre va fi în mod sigur mirat de această cerere neobişnuită. 
Eu nu-l deranjez niciodată. Vorbim rar, e mereu mulţumit de 
munca mea, mi-o spune la toate evaluările de sfârşit de an şi 
asta ne este suficient. Pierre e un bun şef de firmă şi un tată 
care îşi vede de la distanţă copiii crescând. Apreciază lucrătorii 
ca mine, care nu au niciun fel de viaţă privată şi se consacră 
trup şi suflet muncii. Sigur va fi luat prin surprindere de anunţul 
meu. 

Când ajung la birou, Laura mă întâmpină cu multă curiozitate. 
Probabil se întreabă ce-o fi în mintea mea. Nu m-am făcut 
niciodată mai remarcată ca în aceste ultime săptămâni. Nelly şi 
Corinne încă sprijină automatul de cafea. Trec pe lângă ele ca 
furtuna. 

— Bună, Laura, Pierre mă aşteaptă? 

— Da, i-am spus că vrei să-l vezi, a zis că poţi să treci când 
vrei. O cafea? 

— Nu, mulţumesc, răspund, îndreptându-mă cu un pas ferm 
spre biroul lui Pierre. 

Bat zâmbind la uşă, ceea ce nu-i scapă Laurei, care mă 
urmăreşte din priviri. În curând voi deveni subiectul ei predilect. 

— Intră! 

Deschid uşa. 

— Sylvie, bună, ce mai faci? Laura mi-a spus că doreşti să mă 
vezi. 

— Da, bună ziua, Pierre. 

Mă aşez repede, înainte ca el să apuce să mă invite să stau 
jos. ÎI simt uşor nemulţumit de schimbarea mea de atitudine. Un 
elan vital care a ţâşnit de aiurea. Am trecut de la pasivă la 
activă. 

— la loc, da, sigur că da. Eşti bine? Nu am apucat să te întreb, 
îmi pare rău, ar fi trebuit să mă interesez mai îndeaproape de 
tine, ştiu că moartea tatălui tău te-a afectat mult. Eraţi 
apropiaţi, nu? 

Pierre nu e rău ca director juridic. Ba chiar e mai degrabă 
amabil. Alura lui rotofeie îl face simpatic. Abia acum îmi dau 
seama că îl vedeam ca pe un al doilea tată căruia era imperativ 
necesar să îi fiu pe plac, drept pentru care munceam cât mai 
mult cu putinţă. 


— Eşti amabil, Pierre, mulţumesc, dar nu pentru asta sunt 
aici. Am venit să te anunţ că îmi dau demisia, părăsesc firma la 
sfârşitul lunii. 

Pierre şi-a pierdut bonomia, obrăjorii îi tremură, se încruntă. 
Este vizibil că vestea îl ia pe neaşteptate. 

— Dar ce s-a întâmplat, Sylvie? Nu înţeleg. 

— Nimic, nu s-a întâmplat nimic. De fapt, mai bine zis, se 
întâmplă multe, aşa că îmi dau demisia. O vei primi în bună şi 
legală formă prin curier, cred că în câteva zile, dar am 
considerat că e mai corect să te anunţ personal. 

Se uită la mine şi nu pricepe. Işi scoate ochelarii, îşi freacă 
pleoapele, îi pune la loc. Eu sunt tot în faţa lui, la fel de hotărâtă 
să plec. li zâmbesc, privindu-l deschis în ochi. 

— Ce nu merge? Ai necazuri? Ştii bine că poţi intra imediat în 
concediu de boală, te-aş înţelege. Ar fi de înţeles după moartea 
tatălui tău. In mod cert ai nevoie de timp pentru a te reface 
după acest doliu dificil. 

Acum câteva zile aş fi fost foarte mişcată de solicitudinea lui, 
deşi tardivă. Dar astăzi mă lasă rece. 

— Mă simt foarte bine, Pierre, mulţumesc, înainte eram 
bolnavă. Astăzi sunt într-o formă de zile mari! Nu de un 
concediu de boală am nevoie, ci de un concediu pur şi simplu! 
Îmi iau înapoi libertatea. Am muncit prea mult în ultimii ani şi 
am nevoie de timp pentru mine, pentru viaţa mea. 

— Inţeleg, Sylvie, şi e absolut normal. Ce ai spune să pleci în 
vacanţă şi să stăm din nou de vorbă când te întorci? Poţi lipsi şi 
o lună, dacă vrei! Prefer să primesc o carte poştală, nu o 
recomandată, ha, ha! O să ne organizăm noi cumva. Mi se pare 
o propunere corectă, nu crezi? 

Are un zâmbet crispat, iar sprâncenele stufoase sunt aproape 
îmbinate. 

— Ştii ceva, Pierre? Ai dreptate, vă puteţi organiza şi fără 
mine. Imi dau demisia începând de azi. Trebuie să mă ocup deo 
prietenă care are nevoie de mine, am mii de lucruri de făcut, 45 
de ani de viaţă de recuperat şi nicio clipă de pierdut! La 
revedere şi baftă în continuare, Pierre! 

Şi mă ridic, indiferentă la rugăminţile lui. Fericită că am luat 
decizia cea bună. Pierre nici nu a avut vreme să înţeleagă, nu i- 
am lăsat nicio şansă. Noua Sylvie o şterge mai repede ca 
gândul. La ieşirea din biroul lui, mă opresc în faţa Laurei. Din 


privirea ei perplexă îmi dau seama că a înţeles deja o parte din 
cele petrecute în spatele acestei uşi închise. Îi dau vestea cea 
bună. 

— Plec, Laura, părăsesc firma. 

Şi ea pare buimăcită. De cinci ani de zile, de când e asistenta 
mea, zilele s-au scurs fără zarvă, fără poticneli. Şi iată că acum 
am aruncat totul în aer. Un atentat fără revendicări, dacă lăsăm 
deoparte revendicarea dreptului meu la viaţă, la o viaţă mai 
împlinită, care să se desfăşoare în cu totul altă parte. Mai ales în 
altă parte. 

— Dar ce s-a întâmplat? îngaimă ea lividă. 

— Nimic, nu îţi face griji. Nimic grav, chiar din contră. 
Mulţumesc pentru tot, Laura, pentru toţi anii petrecuţi alături de 
mine şi, mai ales, pentru sfaturile şi discreţia ta din ultimele zile. 

O văd că începe să se simtă vinovată că a aprins fitilul. 

— Nu-ţi face probleme, tu nu ai nicio vină. Nu ai făcut altceva 
decât să fii amabilă cu mine şi să mă încurajezi. Pur şi simplu 
am nevoie de o schimbare. 

O privesc şi îi zâmbesc, pentru a o linişti şi a-i transmite că 
totul va fi bine. Dar, cu cât îi zâmbesc mai mult, cu atât e mai 
tulburată. Mai are puţin şi sună la serviciul de urgente de la 
psihiatrie. 

— Atunci, multă baftă, bâiguie ea, neştiind prea bine ce să 
spună. 

— Mulţumesc, Laura, şi serviciu uşor în continuare şi ţie. 

Plec euforică, cu inima uşoară. Îi fac un ultim semn din lift şi 
uşile se închid. Laura se uită după mine, la fel de 
neîncrezătoare. Chicotesc de una singură. Fac un calcul rapid. 
Sunt proprietara apartamentului meu, va trebui să apelez la cei 
500.000 euro, 300.000 fără taxele de succesiune. Am câteva 
luni la dispoziţie ca să mă lămuresc ce vreau să fac cu viaţa 
mea. Deocamdată, trebuie să trec pe acasă, să iau hainele 
cumpărate în ajun şi să le duc la Saint Louis. Dar, înainte de 
toate, o sun pe Véronique. 

— Alo, Véronique? 

— Sylvie! Nu ţi-am recunoscut vocea! 

— la spune, ce faci azi? 

— Nimic deosebit, mă gândeam să mă duc la cursul de 
sofrologie şi să îl plimb pe Blacky, de ce? 

— Trebuie să te văd, vreau să îţi prezint pe cineva. 


— Pe cineva? Pe cine? Un bărbat? întrebă ea îngrijorată. 

Zâmbesc în sinea mea. O să aibă un şoc puternic. 

— Nu, o femeie. 

— O femeie? Dar de ce ai vrea să îmi prezinţi o femeie? 

— Ascultă, ne întâlnim într-o oră în faţa spitalului Saint Louis, 
da? Dar nu la intrarea principală, ci la cea din spate. 

— E complicat. Nu eşti la muncă? 

— Nu, hai, vino şi am să-ţi povestesc. 

— Acum? Dar e ora de plimbare a lui Blacky. 

— Da, acum. Blacky poate să aştepte! 


Capitolul 17 

Pentru prima dată de foarte multă vreme, am senzaţia că nu- 
mi ajunge timpul. Înainte, stăteam şi mă uitam cum se lungesc 
orele. 

Eram ca o vită care se uită cum trec trenurile, aşteptând ora 
de muls. Astăzi am sărit în trenul care goneşte cu viteză. Nici nu 
ajung bine acasă, iau sacoşa Comptoir des Cotonniers şi plec 
spre spital. Pe drum, mă gândesc ce întorsătură au luat lucrurile 
de dimineaţă şi până acum. A fost mai uşor decât credeam să 
demisionez. O despărţire fără lacrimi şi fără obligatoriul ghiveci 
de flori. Au fost suficiente câteva cuvinte pentru a mătura 15 ani 
de colaborare cu această firmă care a fost toată viaţa mea. Vă 
daţi seama cât de palpitantă era! Dar viaţa adevărată e acolo, 
aproape, îmi întinde braţele. Până acum eram încremenită în 
naftalină. Se depunea praful pe mine, dar am smuls încuietorile. 
Respir, curg, zbor. Ajunsă la spitalul Saint Louis, mă uit după 
Véronique cu o anumită nerăbdare. Nu-i place să fie scoasă din 
obiceiurile ei, are şi ea mica ei rutină zilnică. Cum ar fi plimbările 
în parc cu Blacky, pocitania aia de scottish terrier. De ani de zile 
se face că nu vede că animalul are prognatism. În jurul meu, un 
du-te-vino calm de halate albe. Într-un sfârşit, o văd coborând 
cu dificultate din taxi. In timp ce îşi achită cursa, îi fac un semn. 
După mutra ei, îmi dau seama că se întreabă ce naiba caută 
aici. Vin spre ea şi o îmbrăţişez. 

— Mă bucur că ai venit. 

— Aş fi preferat să ne întâlnim la Ladurée. Ei? Ai de gând să- 
mi spui ce se întâmplă aici? 

— Vino. 

— Unde? Şi ce facem într-un spital? 

O iau de braţ şi o trag spre ascensor. Mergem la subsol, la 
morgă. Véronique e disperată, agasată, speriată. 

— Te anunţ că saloanele sunt de obicei deasupra. Am venit 
doar ca să-ţi fac o plăcere, ştii că am oroare de spitale! 

— Mergem la morgă. 

Se uită panicată la mine. 

— Ce-i cu povestea asta? Ai grijă, chiar devii ciudată rău! 

— Nu eu, viaţa e ciudată. 

O trag după mine pe holul cu lumină pală care-mi e deja 
familiar. Pe drum, dăm peste femeia cocker. Mă reped 
literalmente la ea. 


— Bună ziua, am venit cu o prietenă. Ne putem reculege? Am 
adus şi haine pentru ea. 

— Foarte bine. Veniţi, vă conduc, e o aglomeraţie de zile mari, 
pe cinstea mea. 

Véronique pare complet destabilizată. Dar vecinătatea 
camerei mortuare o obligă să se abţină. li zâmbesc încurajator, 
cum încurajezi un ţânc înainte de injecție, dar vaccinul pe care i 
l-am pregătit ar putea fi dureros. Ne urmăm în tăcere 
îndrumătoarea, până ce aceasta se opreşte dinaintea unei uşi. 
Veronique îmi aruncă priviri neliniştite. 

— Intraţi, spune femeia, dându-se la o parte ca să ne lase să 
trecem. 

Véronique e lividă, sper că va rezista la şoc, ştiu că e 
claustrofobă. Femeia cocker deschide uşa metalică şi trage încet 
brancarda metalică. E impresionant să vezi un cadavru ieşind 
din acest sicriu îngheţat. 

— Vă simţiţi bine? o întreabă cu blândeţe pe Véronique, care 
pare pe punctul de a leşina. 

Ea încuviinţează din cap, pieptul i se ridică şi îi coboară în ritm 
alert. 

— Vă las, nu sunt departe dacă aveţi nevoie de ceva. lar dacă 
lăsaţi hainele la plecare, o să o îmbrac împreună cu colegul 
meu. 

— Mulţumesc, răspund în şoaptă. 

O dată singure, mă uit cu teamă la Véronique. Ştiu că am 
exagerat impunându-i asta. Sper să nu ajung să regret. Nu 
vreau decât să înţeleagă şi ea. 

— Cine este? mă întreabă ea în cele din urmă. 

— Nu ştiu. Nu o cunosc. Tot ce ştiu e că mi-a salvat viaţa. 

Veronique se holbează la mine fără să priceapă nimic. Ochii i 
s-au umplut de lacrimi, îmi pare rău că am obligat-o la această 
întâlnire faţă în faţă cu moartea. Incerc să îmi găsesc cuvintele, 
dar şi pentru mine totul e confuz. Incep cu stângăcie. 

— Ştii flacăra de la monumentul soldatului necunoscut? Ei 
bine, ea este suferinţa necunoscută. 

— Nu pricep nimic, îngaimă ea. 

Nu am de ales, trebuie să îi spun. 

— Véronique, trebuie să îţi mărturisesc ceva. Am vrut să mor. 
Am planificat să o fac de Crăciun. 


Face ochii din ce în ce mai mari. Îşi duce mâna la gură, ca 
pentru a-şi înăbuşi un țipăt. 

— lartă-mă, te-am minţit. Când ţi-am spus că plec singură 
într-un colţ paradiziac, vorbeam la modul propriu şi chiar 
credeam asta. În zilele acelea consideram că moartea e cea mai 
bună destinaţie pentru mine. Nu mă mai simţeam în stare să 
trăiesc, mă înţelegi? 

Nu, este evident că nu înţelege. Sau mai curând nu vrea să 
înţeleagă. 

— Nu voiam decât să termin cu toate. Să scriu sfârşitul 
propriei mele poveşti. L-am cunoscut pe psihologul despre care 
ţi-am vorbit şi care mi-a dat nişte teste de trecut. Grele. Asta mi- 
a schimbat rutina. Dar de murit tot voiam să mor. Şi apoi, 
alaltăseară, femeia asta pe care nu o cunoşteam aproape că şi-a 
dat ultima suflare în braţele mele. Suferea în tăcere ca un 
animal, zăcea în propria-i urină la un capăt de peron, la metrou. 
Şi m-am văzut pe mine în ea. Într-un fel, m-am recunoscut. Şi 
am avut un şoc. În sensul bun al termenului. Aşa că aş vrea să-i 
ofer o înmormântare demnă de acest nume. În plus, am realizat 
că nu înmormântez doar o femeie singură şi părăsită, ci şi 
propria mea singurătate. Am făcut prea mult, am făcut prea 
puţin, nu are nicio importanţă. Doar clipa, prezentul contează. 
Te-am adus aici ca să-ţi îngropi şi tu amărăciunea, durerea, 
divorţul. 

Véronique mă ascultă în tăcere, pe obraji îi şiroiesc lacrimi 
mari şi mă simt întrucâtva uşurată. Ceva s-a clintit în ea. 

— Veronique, spune-mi sincer, erai fericită cu Jean? 

Ea ridică din umeri. 

— Veronique, Jean a plecat, căsnicia ta a murit, dar tu eşti în 
viaţă. Eşti încă tânără. Ai copii frumoşi, o casă cochetă, gata, 
perioada de jelanie s-a încheiat. Treci la altceva, meriţi mai mult 
decât dragostea unui câine. 

Printre lacrimi, îmi aruncă o privire încărcată de reproşuri. 

— Nu-i chiar aşa de uşor, şopteşte. Nu ştii ce înseamnă să 
trăieşti 20 de ani alături de un om şi pe neaşteptate să te 
trezeşti părăsită pentru o alta. Una mai tânără, mai frumoasă. 

— E adevărat. Ai dreptate. Nu cunosc viaţa de cuplu. Cunosc, 
în schimb, singurătatea, şi asta e calea pe care tinzi să o apuci 
şi tu, Véronique. Poate nu îţi dai seama, dar amărăciunea, 
dorinţa ta de răzbunare nu fac rău nimănui altcuiva decât ţie 


însăţi. Te izolează. Te-ai rupt de lume, de propriii tăi copii. Te 
complaci să te ghemuieşti aşa, singură, într-un colţişor. A fi 
singur e ca şi cum ai cădea în fundul unei prăpăstii. Eşti rănit, 
suferi, ţi-e rău, ai nevoie de ajutor ca să urci înapoi, dar nimeni 
nu te vede şi nu te aude de acolo de unde te afli tu. Şi dă-mi 
voie să îţi spun că gheaţa din jurul tău e fragilă. 

Veronique nu scoate un sunet. Fixează câteva minute bune 
mâna asta de femeie fără vârstă şi, spre marea mea uşurare, 
rupe într-un sfârşit tăcerea. 

— Când e înmormântarea? articulează ea cu dificultate. 

— Bună întrebare. 


Capitolul 18 

Am mai rămas câteva clipe în tăcere. Am privit-o îndelung pe 
femeia pe care nu o va mai vedea nimeni, pentru a nu o uita 
niciodată. Am lăsat sacoşa cu haine, cum am stabilit. Apoi ne- 
am dus la suprafaţă, ca să ne încălzim printre cei vii. 

— Hai, vino, mergem la Laduree să sărbătorim. 

A zâmbit. Am reuşit să prindem un taxi. 

— Ştii ceva? Cred că am să-mi iau permisul de conducere. 

O privesc uimită. 

— Da, eu. M-am săturat să depind de alţii în vacanțe. Mi-a 
venit în gând când eram acolo, „jos”. Dacă mi-aş cumpăra o 
maşinuţă? 

Mi s-a părut o idee excelentă. Ne-am oprit pe bulevardul 
Haussmann. Şi ne-am oferit o masă delicioasă. O pauză lacomă 
sub lambriurile aurite, care ne-a mers la suflet. 

— Şi cum ai de gând să procedezi cu înmormântarea? 

— Se pare că la Thiais există un cimitir mare, care are un 
spaţiu rezervat oamenilor de felul ei, fără mijloace materiale, 
fără familie. Dar mai curând aş incinera-o la Pere Lachaise. 

— Dar ştii care sunt ultimele ei dorinţe? 

— Nu, pur şi simplu voi proceda ca şi cum ar fi pentru mine. 

Véronique face ochii mari. 

— Ah, da, eşti în plin transfer! 

Izbucnim în râs în acelaşi timp. E o prostie, dar are dreptate. 

— Şi slujba? Ţi-ai luat câteva zile? 

— Nu, am demisionat azi dimineaţă. 

Rămâne cu gura căscată. 

— lar diseară mă întâlnesc cu un bărbat pentru a doua oară. 

— Eram sigură! Miroşi a sex de la o poştă! 

De astă dată eu rămân cu gura căscată. 

În gura ei, până şi cuvântul sex sună cumva pofticios. 

— Vrei să vin cu tine? 

— Unde? întreb eu îngrijorată. 

— La pompele funebre, cum unde, doar e şi înmormântarea 
mea, nu? 

Descopăr la Veronique o ironie care îmi face plăcere. Se pare 
că terapia de şoc a dat roade şi în cazul ei. 


Capitolul 19 

Intrăm la antreprenorul de pompe funebre cu entuziasmul şi 
voioşia  specificei unei partide de shopping. Véronique 
cercetează cu atenţie statuetele şi urnele aranjate pe etajere, 
de parcă am fi fost într-un magazin de decoraţiuni. O las să se 
minuneze şi mă aşez în faţa biroului antreprenorului. 
Îl salut, în timp ce el încearcă să îşi amintească de unde mă ştie. 

— Bună ziua, am fost la dumneavoastră cu trei luni în urmă 
pentru tata, am cumpărat o concesiune pentru el şi pentru 
mine. 

— Da, asta este, îmi amintesc! Acum ştiu de unde să vă iau! 
Nu e o cerere prea obişnuită. Chipul dumneavoastră mi-e 
familiar, dar aţi schimbat ceva, nu? 

Da, pofta de viaţă. El, în schimb, nu s-a schimbat. Acelaşi 
costum sobru, aceiaşi ochelari mici cu rame metalice. Fără nici 
măcar un ceas ostentativ, uneori şi un detaliu prea strident 
poate provoca o interpretare nefericită. Sobru până în vârful 
unghiilor. 

— Trebuie să înmormântez o prietenă care acum este depusă 
la Saint Louis. 

Probabil că-şi închipuie că sunt aducătoare de ghinion, prea 
cad toţi ca mugştele în jurul meu. 

— Permiteţi-mi să vă prezint condoleanţele mele. 

— Mulţumesc. De fapt, da, e o prietenă, numai că nu-i cunosc 
identitatea; aş vrea doar să preiau cheltuielile de incinerare şi să 
recuperez cenuşa. 

— „Am vrea”, intervine Veronique. Facem juma-juma? 

— Veronique, nu suntem la restaurant! 

— Lasă, nu înţelegi ce vreau să spun? E şi înmormântarea 
„mea”, cum ai spus cu gura ta şi pe bună dreptate, aşa că îmi 
pot plăti partea. 

Antreprenorul se uită la noi ca la nebuni. A văzut şi ştie să 
facă faţă lacrimilor, dramelor, durerilor, dar de o ciorovăială pe 
nota de plată nu a mai avut parte. 

— lertaţi-mă, doamnelor, dacă înţeleg bine, vreţi să preluaţi 
cheltuielile pentru o prietenă apropiată care vă este de fapt 
necunoscută? 

— Da, doar avem dreptul, nu? E o femeie fără adăpost, ne-am 
împrietenit la sfârşitul vieţii ei, nu avea acte, iar municipalitatea 
Parisului urmează să o înmormânteze la Thiais. Aşa că, 


împreună cu prietena mea, am propus să preluăm noi 
cheltuielile de înmormântare, îi explic eu, impunându-i din priviri 
să tacă. Dorim o incinerare la crematoriul Père Lachaise. 

— Am văzut o urnă foarte drăguță care sigur i-ar fi plăcut, 
propune Véronique, fericită să aducă o contribuţie cât de mică 
în materie de decoraţiuni. 

Odată încheiat circul de la Dupont et Dupont şi problema 
pecuniară reglementată, am ieşit. Nu aş fi crezut că Véronique 
se va implica atât de mult în înmormântarea asta. Peste 40 de 
ore, ne vom întâlni la cimitirul Pere Lachaise, unde se va ţine o 
ceremonie sobră, înainte de incinerare. Ne-am îmbrăţişat şi am 
plecat spre casele noastre. Fericită că pot respira puţin în linişte. 
Dar nu pentru prea multă vreme: peste două ore am întâlnire cu 
Eric. 


Capitolul 20 

Fac un duş lung, fierbinte. Simt nevoia să lâncezesc, ultimele 
ore au fost oricum, numai odihnitoare nu. Mă săpunesc bine din 
cap până-n vârful degetelor de la picioare. Vreau să miros toată 
frumos. Sunt fericită că îl voi revedea, dar mă şi tem puţin. 
Despre ce vom vorbi? Nu îi pot face de fiecare dată faza cu 
chiloţii. Imi pun cu grijă nişte desuuri drăgălaşe, cumpărate 
special pentru această ocazie. Arunc cu bani în stânga şi-n 
dreapta. Voi face mai târziu socotelile, după ce va mai trece 
toată frenezia asta. Am stabilit să ne vedem la barul din hotelul 
Costes. Un loc şic, cu camere de închiriat, aşadar foarte potrivit 
pentru o revedere ca a noastră. Dar e genul de adresă care mă 
intimidează, e plin de staruri şi de top modele, acolo până şi 
ospătăriţele arată mai şic decât mine. Nu sunt deloc sigură că 
mă voi simţi în largul meu. Sunt adepta restaurantelor fără 
pretenţii, cu autoservire. 

Pentru a mă motiva, mă gândesc la gura lui caldă, la buzele 
lui lipite de ale mele. La penisul lui tare care se trezeşte pentru 
mine. Mi-e din nou foame de el. Când ies din duş, descopăr un 
sms de la Eric. 

„Sunt încă la slujbă, dacă trec mai târziu pe la tine cu pizza?” 

Răsuflu uşurată. Femeia Flunch (n. trad.: lant de restaurante 
fast-food din Franța, Spania şi Italia) şi bărbatul Domino's Pizza. 
Suntem făcuţi unul pentru celălalt. 

O oră mai târziu, sună la uşă. 

— Bună seara, aţi comandat pizza? 

O pală de aer rece îl precede, are nasul roşu de frig, e înfofolit 
în geacă, dar îmi zâmbeşte. 

Il primesc încântată. In seara asta am de gând să mi-o trag cu 
furnizorul. 

— Îmi cer scuze, am fost reţinut, şi m-am gândit că ar fi mai 
simplu să ne vedem aşa. Am fi putut merge la mine, dar nu am 
avut timp să fac ordine în bazarul meu, aş fi întârziat şi mai 
mult. 

— Rămâne pe altă dată, îi răspund cu maliţiozitate. 
Mărturisesc că sms-ul tău mi-a luat o piatră de pe suflet, nu prea 
sunt obişnuită cu localurile de fiţe, nu mă simt în largul meu 
acolo şi, de altminteri, nici nu prea ştiam cum să mă îmbrac. 

— Eu nici atât, am ales locul ca să te epatez, s-o fac şi eu pe 
parizianul. 


— Dar nu eşti parizian? 

De parcă nu i-aş cercetat pagina de Facebook de la stânga la 
dreapta, în lung şi-n lat. 

— Nu, sunt din Bordeaux. Şi mă întorc acolo cât de des pot. 

Ne mâncăm pizza cu poftă. 

— Vrei vin? Am o sticlă pe undeva, sper că e bun, nu sunt 
deloc expertă în vinuri. 

De parcă nu aş fi devalizat magazinul de alcool exact înainte 
de sosirea lui. Toţi avem micile noastre cochetării. 

— Ce ai făcut frumos astăzi? mă întreabă el, tăind a doua 
pizza. 

O întrebare cum nu se poate mai banală, dar de care mă 
temeam puţin. Râd nervos, ca să-mi maschez jena. 

— Păi, să vedem, mi-am dat demisia şi m-am ocupat de 
înmormântarea unei prietene. ; 

Pizza s-a oprit brusc exact în faţa gurii lui. Inghite ceva cam 
repede şi e cât pe ce să se înece. 

— Eşti bine? îl întreb râzând. 

Îi întind un pahar cu vin. Se uită blocat la mine. Soarbe pe 
îndelete o gură, pentru a-şi elibera traheea. 

— Nu pricep nimic, plângi după ce faci dragoste şi râzi când 
înmormântezi pe cineva. Eşti o tipă ciudată, să ştii! 

O iau ca pe un compliment. 

— Da, aşa crezi? 

Şi mă apucă un râs nebun, pe cât de prostesc pe atât de 
nestăpânit. Nu mă mai pot opri. Nebună de-a dreptul. 
Dumnezeule, de ce a trebuit ca una ca asta să mi se întâmple în 
faţa lui? 

El se uită la mine pe jumătate îngrijorat, pe jumătate 
zâmbind. 

— Scuză-mă, prezenţa ta mă face nervoasă. 

— Şi asta e bine sau nu e bine? 

— E bine, şoptesc eu. 

La drept vorbind, singurul lucru care m-ar putea calma ar fi să 
mă posede acolo, imediat, pe covorul din salon. Şi exact asta se 
întâmplă. Ne aruncăm unul asupra celuilalt şi ne sărutăm 
pătimaş. Râsul nebunesc face loc chicotelilor, apoi gemetelor. 

Câteva minute mai târziu, suntem goi şi transpiraţi pe 
canapea, cutiile de pizza sunt desfăcute, în ele, câteva bucăţi 
reci şi deloc apetisante. De comun acord, ne mutăm în pat. 


Ghemuiţi sub plapumă, ne reluăm conversaţia din punctul în 
care s-a întrerupt. 

— Chiar ai demisionat? 

— Da, chiar asta am făcut. 

— Te invidiez. 

— De ce nu o faci şi tu? 

— Eu ştiu, poate din cauza banilor? răspunde cu o urmă de 
ironie. 

— Eu am bani destui, îi spun plină de curaj. 

— Zău? Atunci, să ştii că sunt foarte interesat de tine. Şi iată 
că mângâierile lui devin tot mai insinuante. 

— Ce ai face dacă ai avea bani? susur eu, răspunzând 
mângâierilor sale. 

Geme încetişor. 

— Nu ştiu, aş călători, aş face o excursie în Nepal. 

— M-ai lua şi pe mine? 

— Sigur că da, mai ales dacă plăteşti călătoria. 

Conversaţia noastră se întrerupe, pentru ca mâinile să îşi 
continue dansul. După lunga mea hibernare, acum sunt 
nesătulă. Îl am pe dracu'n mine. Apoi cădem într-o toropeală 
plăcută şi adorm îndestulată şi fericită ca un bebeluş. Ca şi cum 
locul meu era în braţele lui, ca şi cum mireasma pielii lui mi-ar fi 
fost familiară. Ca şi cum toată viaţa aş fi fost o femeie împlinită. 

Eric a plecat în zori. Mi-a lăsat câteva cuvinte de scuze. Îi pare 
rău că nu a putut rămâne să mă ajute să fac curat în salon. Ca şi 
cum ar fi nevoie de doi oameni ca să strângă două cutii de 
pizza, două pahare de vin şi câteva firmituri căzute pe jos. Dar 
atenţia lui mi s-a părut delicată. Pe când strângeam resturile 
rămase după noi, am avut sentimentul că e prezent acolo, lângă 
mine. Zâmbesc prosteşte gândindu-mă la el, la seara noastră, la 
îmbrăţişările şi la viitoarele noastre întâlniri. E ca şi cum mi-ar fi 
pătruns deopotrivă şi trupul, şi inima, şi sufletul. 

Asta înseamnă iubirea? 

Să simţi prezenţa celuilalt când acesta nu e lângă tine? 

Să nu te mai simţi niciodată singură? 


Capitolul 21 

Ceremonia s-a desfăşurat într-o atmosferă solemnă şi 
austeră. Nu am dorit acompaniament muzical. Tăcerea şi 
reculegerea erau mai potrivite pentru ea. Véronique era foarte 
emoţionată. A plâns mult, tot aruncând priviri curioase către 
Franck, care se prefăcea că nu se ştie privit. Era demn şi frumos 
ca întotdeauna, dar am simţit în el o mare tristeţe, bine ţinută 
sub control. Cât despre mine, am plâns, desigur, copleşită de 
emoție, ştiind totuşi că pentru această femeie a lăsat în urmă 
tot ce a fost mai rău. Nu îi voi cunoaşte niciodată numele, doar 
chipul. Nu voi afla niciodată ce a făcut-o să se clatine, să cadă, 
să se prăbuşească şi să aibă parte de un deznodământ atât de 
sordid. Poate un divorţ, o perioadă lungă de şomaj, un soţ 
violent, o familie toxică, o copilărie nefericită ori, cine ştie, poate 
pierderea inconsolabilă a unui copil. Nu pot decât să îmi 
imaginez tot felul de poveşti, unele mai triste decât altele. Nu 
ştiu dacă există Dumnezeu, dar ştiu sigur că necunoscuta mea a 
cunoscut chinurile iadului. Sper că îi e mai bine acolo unde se 
află acum. Sicriul înaintează încet pe covoraşul verde rulant, 
îndreptându-se spre un zid de flăcări. Se cufundă în ele şi 
dispare pentru totdeauna. Ni se pune un nod în gât. 

30 de minute mai târziu, mi s-a adus urna, aranjată într-o 
cutie. Era caldă, ca o fiertură fierbinte. Am căzut de acord cu 
Véronique că voi împrăştia mai târziu cenuşa undeva în Nepal 
sau aiurea, departe, cât mai departe de metroul Parmentier şi 
de duhorile lui pestilenţiale. Dar, până ce Eric şi cu mine vom 
pregăti această excursie, va păstra urna la ea. 

Cât despre mine, nu mai doresc să îmi planific moartea. Ştiu 
că va veni într-o bună zi, şi îmi ajunge această certitudine. Poate 
mâine, poate peste o lună ori peste zece ani, nu contează. Va fi 
o surpriză. Nu sper decât că va fi una plăcută. 


Scrisă într-o manieră emoţionantă dar și 
extrem de amuzantă, cartea este o lectură atât 
de necesară în zilele noastre, fiind o celebrare a 
vieţii, scrisă cu fineţe și umor. 

Eroina, femeie la 45 ani, care rămâne 
complet singură pe lume după ce îi moare și 
tatăl, ia hotărârea să se sinucidă de Crăciun. 
Totuși, discută înainte de eveniment cu un psi- 
hoterapeut, iar acesta îi propune ca, până la 
Crăciun, să accepte câteva provocări, adică să 
facă lucruri pe care toată viața și-a dorit să le 
facă, dar i-au lipsit curajul și motivația. lar 
dacă de Crăciun mai vrea să se sinucidă, 
psihologul o asigură că are binecuvântarea lui. 

Combinaţie seducătoare între “Viața e 
minunată” al lui Frank Capra și "Jurnalul lui 
Bridget Jones”, stilul scriitoricesc al autoarei 
seduce cititorul de la primele rânduri prin 
amestecul bine dozat de umor şi tandreţe, 
presărat cu nenumărate surprize. 


= JINI 


LIDER INTERNA 
J OP 5CP 15 
C Sector 4, Bucureşti