Paula Hawkins — Fata din tren

PAULA 


HAWKINS 


#1 NEW YORK TIMES BESTSELLER 


BESTSELLER ABSOLUT ÎN 
MAREA BRITANIE 


TU NU O CUNOŞTI. 
DAR EA TE CUNOAȘTE. 


conNEETION 


www virtual. Pp toject, eu 


PAULA HAWKINS 


FATA DIN TREN 


Original: The Girl on the Train (2015) 


Traducerea şi note de 
IONELA CHIRILA 


virtual-project.eu 


Editura: TREI 


Pentru Kate 


E îngropată sub un mesteacăn argintiu, jos, spre 
bătrânele şine de cale ferată, având la căpătâiul 
mormântului un altar. De fapt, doar o moviliţă de pietre. Nu 
voiam să atrag atenţia asupra locului ei de veci, dar nici nu 
puteam s-o las acolo, fără niciun fel de aducere-aminte. Se 
va odihni în pace, nimeni nu e în preajmă s-o deranjeze, 
niciun sunet nu pătrunde, în afară de cântecul păsărilor şi 
de huruitul surd al trenurilor. 


Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o 
fetiţă!. Trei pentru o fetiţă. M-am blocat la trei, pur şi simplu 
nu pot să merg mai departe. Capul mi-e plin de sunete, 
gura mi-e năclăită de sânge. Trei pentru o fetiţă. Aud 
coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind 
răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, 
întunecând soarele. Nu păsările, altceva. Se apropie cineva. 
Cineva îmi vorbeşte. Uite! Uite ce-am făcut din cauza ta! 


1 Cântec de leagăn în care este vorba despre o veche superstiție care 


spune că se poate stabili dacă ai sau nu noroc după numărul de 
coţofene pe care le vezi. 


Sai 


Rachel 


Vineri, 5 iulie 2013 
Dimineaţa 


Lângă calea ferată zace o grămăjoară de haine. Un 
material albastru-deschis, poate o cămaşă, de-a valma cu 
ceva de un alb murdar. Probabil că e gunoi, aruncat din 
tren, din mers, direct în păduricea de arbuşti de pe taluz. 
Poate că a fost lăsat în urmă de către inginerii care 
lucrează la partea asta de cale ferată; sunt prin preajmă 
destul de des. Sau ar putea să fie altceva. Mama îmi 
spunea tot timpul că am o imaginaţie care dă pe-afară; 
acelaşi lucru mi l-a spus şi Tom. Nu mă pot abţine; văd 
nişte ţoale aruncate la un loc, un tricou murdar sau un 
pantof singuratic şi nu mă pot abţine să nu mă gândesc la 
celălalt pantof şi la picioarele din care au ieşit. 

Trenul se pune în mişcare în scârţâit de roţi, zguduindu- 
se şi scrâşnind straşnic, grămăjoara de haine se face 
nevăzută, iar noi ne îndreptăm spre Londra, mişcându-ne 
uşor, în ritmul susţinut al unui alergător de cursă lungă. 
Cineva, în scaunul de alături, oftează neputincios; trenul de 
mică viteză de la Ashbury la Euston, cu plecare la ora 8:04, 
poate pune la încercare până şi răbdarea unui navetist 
veteran. Călătoria ar trebui să dureze cam 54 de minute, 
dar rar se întâmplă aşa: porţiunea aceasta de şine e veche 
de când lumea, prost întreţinută, în multe locuri fără 
semnalizare corespunzătoare şi presărată cu şantiere 
nesfârşite. 

Trenul se târâie pe şine, trepidează în drumul lui, trecând 
pe lângă hale industriale şi turnuri de apă, poduri şi 
hambare, pe lângă case victoriene modeste, întoarse cu 
spatele la calea ferată. 

Îmi sprijin capul de fereastră şi privesc casele care trec, 
în succesiune rapidă, pe lângă mine, ca într-o secvenţă de 
film trasă cu camera în mişcare; ceilalţi nu le văd aşa cum 

— 6 — 


le văd eu; nici măcar proprietarii lor nu cred că le văd din 
această perspectivă. Mi se oferă de două ori pe zi 
posibilitatea de a arunca o privire în viaţa lor, doar pentru o 
clipă. E ceva foarte liniştitor în a-i privi pe oameni în 
siguranţa căminului lor. 

Se aude sunând un telefon, o melodie absurd de veselă şi 
de optimistă. Nu se grăbeşte nimeni să răspundă, aşa că 
melodia persistă în jurul meu. Îi simt pe colegii mei 
navetişti agitându-se pe scaune, foşnindu-şi ziarele, bătând 
cu degetele în ecranele telefoanelor mobile. Trenul 
înaintează, clătinându-se, legănându-se în curbă, încetinind 
în apropierea unui semafor roşu. Încerc să nu-mi ridic 
privirea, încerc să citesc ziarul gratuit pe care mi l-a întins 
cineva în drum spre gară, dar cuvintele se înceţoşează şi 
nimic nu-mi trezeşte interesul. Încă mai văd în faţa ochilor 
grămăjoara de haine abandonate pe marginea şinelor. 


Seara 


Ginul tonic bolboroseşte în cutia din care sorb uşor şi 
care ameninţă să dea pe afară. Rece şi acidulat, e gustul 
primei mele vacanțe cu Tom, din 2005, într-un sătuc 
pescăresc pe coasta Ţării Bascilor. Dimineaţa ne duceam să 
înotăm cam un kilometru, până la insuliţa din golf, unde 
făceam dragoste pe plajele ascunse şi tainice; după- 
amiezile le petreceam într-un bar, bând ginuri tonice tari şi 
amare, privind roiurile de jucători de fotbal pe plajă, 
agitându-se haotic, pe nisipurile mareice de după reflux, în 
echipe de câte 25 de jucători. 

Mai iau o gură de gin tonic şi încă una, cutia e deja pe 
jumătate goală, dar nu-i nimic, mai am încă trei în punga de 
plastic de la picioare. E vineri, aşa că nu mă simt vinovată 
că beau în tren. TGIF?. Distracţia începe de acum. 

Va fi un weekend foarte plăcut, cel puţin aşa ne spun cei 
de la meteo. Soare strălucitor, un cer fără nori. Pe vremuri, 
am fi mers cu maşina în pădure, la Corly, cu ziare şi 


A 


2 TGIF - acronim pentru expresia „Thank God It's Friday” (în română: 
„Slavă Domnului că e vineri”). 


Si A E 


mâncare pentru picnic, ne-am fi petrecut toată după- 
amiaza zăcând pe o pătură, în lumina soarelui, filtrată 
printre ramurile copacilor, am fi băut vin. Sau poate că am 
fi stat în curte, să facem grătar cu prietenii noştri, sau am fi 
mers la Rose şi am fi stat pe terasă, cu feţele îmbujorate de 
soare şi de alcool, lăsând timpul să se scurgă, apoi am fi 
mers acasă, împleticindu-ne pe picioare, braţ la braţ, şi am 
fi adormit pe canapea. 

Soare strălucitor, un cer fără nori şi nimeni cu care să mă 
văd, nimic de făcut. Să trăieşti aşa cum trăiesc eu în 
momentul de faţă e mai greu vara, când ziua e atât de 
lungă, când umbrele sunt aşa de rare, când toată lumea e 
pe afară, îndeletnicindu-se cu câte ceva, atât de flagrant, 
de agresiv de fericită. Este epuizant, şi te face să te simţi 
prost dacă nu i te alături. 

Weekendul se întinde dinaintea mea, patruzeci şi opt de 
ore goale care trebuie umplute cu ceva. Duc iar cutia la 
gură, dar n-a mai rămas niciun strop. 


Luni, 8 iulie 2013 
Dimineaţa 


Ce uşurare să fiu iar în trenul de 8:04! Nu e că nu mai pot 
de nerăbdare să ajung în Londra, să-mi încep săptămâna de 
lucru - chiar nu ţin deloc să fiu în Londra. Nu vreau decât să 
mă las pe scaunele ponosite, din velur moale, să simt 
căldura soarelui  bulucindu-se pe fereastră, să simt 
legănatul vagonului, înainte şi înapoi, şi iar înainte şi înapoi, 
ritmul liniştitor al roţilor pe şine. Prefer să fiu aici, privind 
spre casele de lângă şine, decât aproape oriunde 
altundeva. 

Cam la jumătatea drumului spre Londra e un semnal 
defect. Bănuiesc că trebuie să fie defect, pentru că aproape 
întotdeauna lumina aceea e roşie; ne oprim în punctul ăsta 
în majoritatea zilelor, uneori pentru câteva secunde, alteori 
minute în şir. Dacă stau în vagonul D, cum fac de obicei, şi 
trenul opreşte exact în dreptul acestui semnal, ca aproape 

= 0 


de fiecare dată, am un punct de observaţie perfect pentru 
casa mea favorită de pe traseu: cea de la numărul 
cincisprezece. 

Casa de la numărul cincisprezece e la fel ca toate 
celelalte aflate de-a lungul acestei şine: un duplex 
victorian, de două etaje, cu ieşire spre o grădină îngustă, 
bine întreţinută, care se întinde de jur împrejurul casei şi pe 
câţiva metri în pantă, până la un gard dincolo de care eo 
porţiune de câţiva metri de teren nefolosit şi apoi calea 
ferată. Cunosc casa asta pe de rost. Ştiu fiecare cărămidă, 
ştiu culoarea draperiilor din dormitorul de la etaj (bej, cu un 
imprimeu bleumarin), ştiu că vopseaua de pe rama 
ferestrei de la baie e scorojită şi că lipsesc ţigle pe partea 
dreaptă a acoperişului. 

Ştiu că, în serile calde de vară, locatarii acestei case, 
Jason şi Jess, ies câteodată pe fereastra mare şi stau pe 
terasa improvizată de pe acoperişul extins deasupra 
bucătăriei. Sunt un cuplu perfect, minunat! El e brunet şi 
bine făcut, protector, blând. Are un râs foarte plăcut. Ea e 
una dintre femeile acelea micuţe şi vulnerabile, o 
frumuseţe, cu pielea albă şi cu părul blond tăiat scurt. Are 
osatura potrivită pentru o astfel de frizură, pomeţi înalţi şi 
ascuţiţi, presăraţi cu o umbră de pistrui, maxilarul fin. 

Cum suntem blocaţi la semnalul roşu, îi caut cu privirea. 
Jess e de obicei afară dimineaţa, mai ales vara, bându-şi 
cafeaua. Câteodată, când o văd acolo, am sentimentul că şi 
ea mă vede, că se uită direct la mine şi-mi vine să-i fac cu 
mâna. Dar sunt mult prea timidă. Pe Jason nu-l văd foarte 
des, e plecat la muncă de cele mai multe ori. Dar chiar 
dacă nu sunt acolo, mă gândesc la ei, la ce fac, la ce pun la 
cale. Poate că azi e ziua lor liberă şi ea e în pat, în timp ce 
el pregăteşte micul dejun, sau poate că au plecat amândoi 
să alerge, pentru că astea sunt lucrurile pe care le fac ei de 
obicei. (Şi eu alergam cu Tom duminica, eu, în ritmul meu 
normal, el, de două ori mai încet decât putea s-o facă, asta 
ca să putem alerga unul lângă celălalt.) Poate că Jess e 
acum în camera de oaspeţi şi pictează sau poate că sunt 
amândoi la duş, ea cu palmele sprijinite de faianţă, el cu 


=O 


mâinile pe şoldurile ei. 
Seara 


Întorcându-mă uşor spre fereastră, cu spatele la restul 
vagonului, deschid una dintre sticluţele de Chenin Blanc pe 
care le-am cumpărat de la Whistlestop, în Euston. Nu e 
rece, dar mă descurc şi aşa. Îmi torn un pic într-o ceaşcă de 
plastic, pun capacul şi vâr sticluţa înapoi în geantă. Nu prea 
e acceptabil să bei în tren lunea, doar dacă nu eşti cu 
prietenii, ceea ce nu e cazul meu. 

Sunt feţe familiare în acest tren, oameni pe care îi văd în 
fiecare săptămână făcând naveta. Îi recunosc şi probabil că 
şi ei mă recunosc pe mine. Totuşi, nu ştiu dacă mă şi văd 
cel puţin, dacă mă văd aşa cum sunt cu adevărat. 

E o seară superbă, caldă, dar nu sufocantă, soarele deja 
coboară leneş, umbrele se alungesc, iar lumina începe să 
îmbrace copacii în auriu. Trenul înaintează legănat, trecem 
pe lângă casa lui Jess şi a lui Jason, îi lăsăm apoi în urmă, în 
strălucirea serii. Câteodată, nu foarte des, reuşesc să-i văd 
de pe partea asta a căii ferate. Dacă nu e niciun tren care 
să meargă în sensul opus şi dacă mergem suficient de 
încet, câteodată pot să-i surprind, pentru o clipă, pe terasa 
casei lor. Dacă nu, aşa cum se întâmplă azi, mi-i închipui. 
Jess şade cu picioarele ridicate pe masa de pe terasă, cu un 
pahar de vin în mână, Jason e în spatele său, cu mâinile pe 
umerii ei. Imi imaginez atingerea mâinilor lui, greutatea lor, 
senzaţia de siguranţă şi confort. Uneori mă surprind 
încercând să-mi amintesc când am avut parte ultima dată 
de atingerea reală a unei persoane, de o îmbrăţişare din tot 
sufletul sau de o strângere de mână, şi simt cum mi se 
frânge inima. 


Marţi, 9 iulie 2013 


Dimineaţa 


Grămăjoara de haine de săptămâna trecută e tot acolo şi 
= 10 — 


pare şi mai prăfuită, şi mai ponosită decât acum câteva 
zile. Am citit undeva că un tren poate să smulgă hainele de 
pe tine când te loveşte. Moartea provocată de tren nu e 
chiar aşa de neobişnuită. Se zice că ar fi vreo două, trei 
sute de cazuri pe an, aşadar cel puţin unu la două zile. Nu 
ştiu câte dintre morţile astea sunt accidentale. Când trenul 
trece pe lângă grămăjoara de haine, mă uit cu atenţie, să 
văd dacă nu e sânge pe ele, însă nu văd nimic de felul ăsta. 

Trenul se opreşte, ca de obicei, la semnal. O văd pe Jess 
stând în curte, pe aleea din faţa uşilor franţuzeşti. E 
îmbrăcată într-o rochie înflorată, în culori aprinse; e în 
picioarele goale. Priveşte peste umăr, înspre casă; probabil 
că stă de vorbă cu Jason, care pregăteşte micul dejun. 
Trenul se pune în mişcare, încet, încet, însă eu continui să 
mă uit fix la Jess, la casa ei. Nu vreau să văd celelalte case; 
mai ales, nu vreau s-o văd pe cea care urmează la patru 
case distanţă de a lui Jess, cea care a fost cândva a mea. 

Am locuit patru ani la numărul douăzeci şi trei, pe 
Blenheim Road, în culmea fericirii şi în adâncurile disperării. 
Nu pot privi casa aceea. A fost prima mea casă. Nu casa 
părintească, nu casa împărţită cu alţii în anii studenţiei, ci 
prima mea casă. Nu pot să mă uit spre ea. Adică pot, şi mă 
uit, vreau să mă uit şi nu vreau să mă uit, încerc să nu o 
fac. În fiecare zi îmi spun să nu mă uit şi în fiecare zi mă uit. 
Nu mă pot abţine, chiar dacă nu vreau să văd nimic din ce 
e acum acolo, chiar dacă ce văd îmi sfâşie inima în piept. 
Chiar dacă îmi aduc aminte clar cum m-am simţit când mi- 
am ridicat privirea şi am văzut că jaluzelele crem de la 
dormitorul de la etaj dispăruseră, înlocuite cu ceva care 
aducea a roz bombon; chiar dacă încă îmi aduc aminte 
durerea pe care am resimţit-o când am văzut-o pe Anna 
udând tufele de trandafiri de lângă gard, cu tricoul ei întins 
peste burta imensă, şi mi-am muşcat atunci buza atât de 
tare, încât mi-a dat sângele. 

Închid ochii strâns şi număr până la zece, cincisprezece, 
douăzeci. Uite, a dispărut acum; nu mai e nimic de văzut. 
Intrăm în gara Witney şi ieşim, trenul începe să prindă 
viteză, iar suburbiile se topesc în peisajul mohorât din 


PR a ÎN E 


nordul Londrei, casele terasate fiind înlocuite de poduri 
suspendate şi clădiri goale cu ferestre sparte. Cu cât ne 
apropiem de Euston, cu atât sunt mai neliniştită; tensiunea 
creşte; oare cum va fi astăzi? Cu vreo cinci sute de metri 
înainte de intrarea în gară, pe partea dreaptă a căii ferate, 
apare o clădire joasă, mizerabilă, din beton. Pe unul dintre 
pereţi, cineva a scris: VIAŢA NU E UN PARAGRAF. Mă 
gândesc la grămada de haine de pe marginea căii ferate şi 
mi se pune un nod în gât. Viaţa nu e un paragraf şi moartea 
nu e ceva între paranteze. 


Seara 


Trenul pe care îl iau seara, cel de 17:56, merge ceva mai 
încet decât cel de dimineaţă - călătoria durează o oră şi un 
minut, cu şapte minute mai mult decât cu cel de dimineaţă, 
chiar dacă nu are nicio staţie în plus. Nu mă deranjează, 
pentru că, aşa cum dimineaţa nu ard de nerăbdare să ajung 
la Londra, nici seara nu mă grăbesc să ajung înapoi, în 
Ashbury. Nu e doar Ashbury de vină, deşi locul în sine e 
destul de rău, un oraş nou, din anii '60, răspândit ca o 
tumoră peste inima districtului Buckingham. Nu e nici mai 
bun, nici mai rău decât zecile de oraşe ca el, cu un centru 
plin de cafenele şi magazine de telefonie mobilă şi filiale ale 
JD Sports, înconjurat de un brâu de cartiere de periferie 
dincolo de care se întinde tărâmul cinematografelor 
multiplex şi al supermarketurilor Tesco. Locuiesc într-un 
bloc (oarecum) mic şi (într-o oarecare măsură) nou, situat 
în zona în care nucleul comercial al oraşului începe să facă 
loc periferiilor rezidenţiale, însă nu e căminul meu. Căminul 
meu e duplexul acela victorian de pe marginea căii ferate, 
cel pe care îl deţineam parţial în proprietate. În Ashbury nu 
sunt proprietară, nu stau nici măcar cu chirie permanentă - 
stau, pur şi simplu, acolo, un ocupant oarecare al celui de- 
al doilea dormitor, mic, din apartamentul fad şi inofensiv, 
cu două camere, al lui Cathy, mărturie vie a mărinimiei şi 
prieteniei ei. 

Suntem prietene din vremea universităţii. Mă rog, de fapt 


= 12 


doar pe jumătate prietene, pentru că nu eram chiar aşa de 
apropiate. In primul meu an de facultate, stăteam uşă în 
uşă şi mergeam la acelaşi curs, astfel că deveniserăm, de 
la sine înţeles, aliate în acele prime săptămâni de groază, 
înainte să cunoaştem alţi oameni cu care să avem mai 
multe în comun. Nu ne-am văzut cine ştie ce după acel 
prim an şi aproape deloc după facultate, cu excepţia 
vreunei nunţi. Dar, când eram la strâmtoare, s-a întâmplat 
că avea o cameră liberă de subiînchiriat şi mi s-a părut logic 
să mă mut la ea. Eram foarte sigură că o să stau doar două 
luni, maximum şase, şi nu ştiam ce altceva să fac. Nu 
locuisem niciodată singură; plecasem de la părinţi la colegi 
de apartament şi apoi la viaţa cu Tom, aşa că ideea de a 
sta singură mă copleşea şi am fost de acord. Asta se 
întâmpla cu aproape doi ani în urmă. 

Nu e îngrozitor. Cathy e o persoană agreabilă, într-un fel 
strident. Te forţează să-i observi amabilitatea. Amabilitatea 
ei îţi sare în ochi, e bombastică, este calitatea ei definitorie 
şi trebuie să i-o lauzi des, aproape zilnic, ceea ce poate fi 
destul de obositor. Dar nu e aşa de rău; mă pot gândi la 
defecte şi mai rele la un coleg de apartament. Nu, 
problema nu e la Cathy; nici măcar Ashbury nu mă 
deranjează aşa de tare în situaţia asta nouă în care mă aflu 
(încă mi se pare nouă, deşi au trecut doi ani). Problema e 
că nu mai am control. În apartamentul lui Cathy mă simt 
întotdeauna ca un musafir care a stat deja mult mai mult 
decât ar fi fost normal. Simt asta în bucătărie, unde ne 
chinuim să încăpem, când gătim mesele de seară. Simt 
asta când stau pe canapea, lângă ea, iar telecomanda e în 
mâna ei, ţinută strâns. Singurul loc pe care îl simt oarecum 
al meu este dormitorul minuscul, în care sunt îndesate un 
pat dublu şi un birou şi unde abia mai rămâne spaţiu să am 
acces la unul sau altul. E destul de confortabil, dar nu e un 
loc unde ţi-ai dori să fii, aşa că prefer să stau în sufragerie 
sau la masa din bucătărie, stingheră şi lipsită de orice 
putere. Am pierdut controlul asupra tuturor lucrurilor, 
inclusiv asupra celor din capul meu. 


SER, | E 


Miercuri, 10 iulie 2013 
Dimineaţa 


Căldura se intensifică. Abia a trecut de opt şi ziua e deja 
insuportabilă, cu aerul greu de umezeală. Mi-aş dori o 
furtună, dar cerul e insolent de senin, de un albastru- 
deschis, spălăcit. Imi şterg broboanele de sudoare apărute 
deasupra buzei de sus. Imi pare rău că nu mi-am adus 
aminte să-mi cumpăr o sticlă de apă. 

In dimineaţa asta nu reuşesc să-i văd pe Jason şi pe Jess, 
iar sentimentul de dezamăgire e crunt. Ştiu, e caraghios. 
Mă uit cu atenţie spre casă, dar nu văd nimic. La parter, 
draperiile sunt trase de la ferestre, dar uşile franţuzeşti de 
la verandă sunt închise, soarele reflectându-se în geamuri. 
Şi fereastra cu canat de la etaj e închisă. Jason poate fi 
plecat la muncă. Cred că e doctor şi că lucrează pentru 
vreuna din organizaţiile acelea de peste Ocean. E 
permanent pe picior de plecare şi are o geantă pe şifonier, 
pregătită pentru călătorie; dacă e vreun cutremur în Iran 
sau vreun tsunami în Asia, lasă totul baltă, îşi ia geanta şi e 
deja pe drum spre Heathrow, gata să-şi ia zborul şi să 
salveze vieţi. 

Jess, cu imprimeurile ei îndrăzneţe şi tenişii Converse, cu 
frumuseţea şi cu atitudinea ei, lucrează în industria modei. 
Sau poate în cea muzicală ori în publicitate - ar putea fi 
stilist sau fotograf. E şi o pictoriţă grozavă, are mult fler 
artistic. O pot vedea, cu ochii minţii, în camera de rezervă 
de la etaj, cu muzica dată tare, cu fereastra deschisă, cu o 
pensulă în mână, cu o pânză enormă rezemată de perete. 
Va sta acolo până la miezul nopţii; Jason ştie că nu trebuie 
s-o deranjeze când lucrează. 

Evident că nu o văd de-adevăratelea. Nu ştiu dacă 
pictează ori dacă Jason are un zâmbet nemaipomenit, dacă 
Jess are pomeţi frumoşi. Nu-i văd de aici osatura şi nu i-am 
auzit niciodată vocea lui Jason. Nu i-am văzut niciodată de 
aproape, pentru că nu locuiau în casa aceea pe vremea 
când stăteam pe aceeaşi stradă. S-au mutat după ce-am 


— 14 — 


plecat eu, acum doi ani; nu ştiu exact când. Cred că am 
început să-i observ cam acum un an şi, încet-încet, de-a 
lungul lunilor care au trecut, au devenit importanţi pentru 
mine. 

Nu ştiu nici cum îi cheamă, aşa că a trebuit să-i botez eu. 
Jason, pentru că e un bărbat bine, în stilul starurilor de film 
britanic, nu în stilul unui Depp sau Pitt, ci al lui Firth sau 
Jason Isaacs. lar numele de Jess se potriveşte cu Jason şi cu 
femeia în sine. | se potriveşte mănuşă, aşa frumoasă şi 
lipsită de griji cum pare. Sunt o pereche, un set. Sunt 
fericiţi, pot spune. Sunt aşa cum eram şi eu; sunt ca mine şi 
ca Tom, cum eram noi acum cinci ani. Ei sunt ceea ce eu 
am pierdut, sunt tot ceea ce eu îmi doresc să fiu. 


Seara 


Cămaşa de pe mine, stânjenitor de strâmtă, cu nasturii 
cu greu încheiaţi peste sâni, este plină de sudoare, are pete 
mari, umede şi cleioase la subsuoară. Ochii şi gâtul mă 
mănâncă. In seara asta nu-mi doresc ca drumul cu trenul să 
se prelungească la nesfârşit; vreau să ajung acasă, să mă 
dezbrac şi să mă bag sub duş, să fiu acolo unde nimeni nu 
mă poate vedea. 

Mă uit la bărbatul din faţa mea. E cam de aceeaşi vârstă 
cu mine, treizeci şi un pic de ani, cu un păr negru, uşor 
cărunt la tâmple. Pielea, lipsită de vitalitate. E îmbrăcat în 
costum, dar şi-a scos haina şi a aşezat-o pe scaunul de 
lângă el. Are în faţă un MacBook, subţire ca foaia de hârtie. 
Scrie greu, încet. Poartă la mâna dreaptă un ceas de argint, 
cu un cadran mare - pare scump, poate un Breitling. Îşi 
muşcă obrazul. Poate că e agitat. Sau poate că se gândeşte 
adânc. Poate scrie un e-mail important unui coleg de la 
biroul din New York sau un mesaj de despărţire, bine ticluit, 
pentru prietena lui. Ridică ochii brusc din laptop şi îmi 
întâlneşte privirea; se uită la mine şi observă sticluţa de vin 
de pe măsuţa din faţa mea. Işi fereşte privirea. E ceva în 
felul în care îşi strânge buzele care sugerează dispreţ. 
Dispreţ faţă de mine. 


— 15 — 


Nu mai sunt cea de altădată. Nu mai sunt atrăgătoare, ba 
chiar, într-un anumit fel, sunt respingătoare. Nu doar că m- 
am îngrăşat sau că am faţa buhăită de la băutură sau de la 
lipsa de somn; e ca şi cum oamenii văd pe chipul meu 
răvăşirea din mine, e ca şi cum e scrisă pe faţa mea, în felul 
în care mă port, în care mă mişc. 

Într-o noapte, săptămâna trecută, când am ieşit din 
dormitor să-mi iau un pahar de apă, am auzit-o pe Cathy, în 
sufragerie, vorbind cu Damien, prietenul ei. Am rămas în 
hol, ascultând. 

— E singură, spunea Cathy, sunt foarte îngrijorată din 
cauza ei. Faptul că e singură tot timpul nu ajută, să ştii. 
Apoi a adăugat: Nu ştii pe nimeni la tine, la birou sau la 
clubul de rugbi? Şi Damien i-a răspuns: 

— Pentru Rachel? Fără mişto, Cath, dar nu cred că ştiu pe 
cineva atât de disperat. 


Joi, 11 iulie 2013 
Dimineaţa 


Trag de bandajul de pe degetul arătător. E umed, s-a 
udat când mi-am spălat cana de cafea de dimineaţă; îl simt 
lipicios, murdar, cu toate că dimineaţă era curat. Nu vreau 
să-l dau jos, pentru că tăietura e destul de adâncă. Cathy 
nu era acasă când am ajuns, aşa că m-am dus la buticul din 
colţ şi am cumpărat două sticle de vin. Am băut-o pe prima 
şi apoi m-am gândit să profit de faptul că nu e ea acasă şi 
să mă apuc să-mi fac singură o friptură, cu garnitură de 
ceapă roşie caramelizată şi salată verde. O masă copioasă 
şi sănătoasă. Tăind ceapa, mi-am retezat şi vârful 
degetului. Probabil că m-am dus la baie să-l curâţ şi apoi m- 
am dus să mă întind o vreme, uitând cu totul de bucătărie 
şi de mâncarea mea, pentru că m-am trezit pe la zece şi i- 
am auzit pe Cathy şi pe Damien vorbind, el zicând că i-e 
greață de cum am fost în stare să las bucătăria. Cathy a 
venit sus, la mine, să mă vadă, a bătut încet la uşă şi a 
deschis-o suficient cât să-şi bage capul. M-a întrebat dacă 

=J= 


sunt bine. Mi-am cerut scuze fără să-mi fie foarte clar 
pentru ce anume. Ea mi-a zis că nu e nimic, dar dacă nu mă 
deranjează, să fac puţină curăţenie. Pe fundul de lemn 
lăsasem sânge, încăperea puţea a carne crudă şi bucata de 
carne pentru friptură încă zăcea pe marginea mesei, deja 
cenuşie. Damien nici măcar nu m-a salutat, ci doar a 
clătinat din cap când m-a văzut şi apoi a urcat la etaj, în 
dormitorul lui Cathy. 

După ce-au plecat amândoi la culcare, mi-am adus 
aminte că n-am băut a doua sticlă, aşa că am deschis-o. M- 
am aşezat pe canapea şi m-am uitat la televizor, cu sonorul 
dat la minimum, ca să nu se audă. Nu-mi aduc aminte la ce 
m-am uitat, dar la un moment dat probabil că m-am simţit 
singură sau fericită, sau cine ştie cum, pentru că voiam să 
vorbesc cu cineva. Nevoia de a vorbi cu cineva trebuie să fi 
fost copleşitoare şi nu era nimeni altcineva pe care aş fi 
putut să-l sun, cu excepţia lui Tom. 

Nu era nimeni altcineva cu care aş fi vrut să vorbesc, cu 
excepţia lui Tom. Telefonul meu îmi arată că l-am sunat de 
patru ori: la 11:02, 11:12, 11:54, 12:09. judecând după 
lungimea apelurilor, am lăsat două mesaje vocale. E posibil 
să fi şi răspuns la telefon, dar eu nu-mi aduc aminte să fi 
vorbit cu el. Îmi aduc aminte când am lăsat primul mesaj; 
cred că l-am rugat să mă sune înapoi. E posibil ca asta să fi 
spus în ambele mesaje, ceea ce nu e tocmai aşa de rău. 

Trenul se zguduie şi se opreşte la semnalul roşu, iar eu 
îmi ridic privirea. Jess e pe veranda casei ei, sorbind dintr-o 
cană de cafea. Are picioarele urcate pe masă şi capul dat 
pe spate; se bronzează. In spatele ei mi se pare că văd o 
umbră, cineva mişcându-se: Jason. Mi-e dor să-l văd, să-i 
mai privesc încă o dată chipul frumos. Aş vrea să iasă 
afară, să stea în spatele ei, aşa cum face de obicei, s-o 
sărute pe creştet. 

Dar nu iese, iar capul ei îi cade în piept. E ceva diferit în 
felul în care se mişcă azi; e mai greoaie, ceva o trage în jos. 
Îmi doresc ca el să iasă afară, s-o vadă, dar trenul se 
zdruncină şi porneşte mai departe, cătinel-cătinel, şi nici 
urmă de el; ea e singură. Şi acum, fără să mă gândesc, mă 


PIE, ap A 


trezesc că mă uit direct la fosta mea casă şi nu sunt în 
stare să-mi mut privirea. Uşile franţuzeşti sunt deschise 
larg, iar lumina se revarsă în bucătărie. Nu-mi dau seama, 
chiar nu am cum să-mi dau seama dacă văd sau doar îmi 
imaginez că văd chestia asta - ea este acolo, la chiuvetă, 
spălând vase? Şi e cumva şi o fetiţă mică, pe unul dintre 
scăunelele acelea înalte, pentru bebeluşi, de lângă masa de 
bucătărie? 

Inchid ochii şi las întunericul să crească şi să se 
răspândească până când se metamorfozează dintr-un 
sentiment de tristeţe în ceva şi mai odios: o amintire, un 
flashback. Nu i-am spus în mesaj doar să mă sune înapoi. 
Acum îmi aduc aminte, plângeam. l-am spus că încă îl 
iubesc, că o să-l iubesc mereu. Te implor, Tom, te implor, 
trebuie să vorbesc cu tine. Mi-e dor de tine. Nu, nu, nu, nu, 
nu, nu, nu. 

Trebuie să accept situaţia, nu are sens să mă prefac că 
nu există. O să mă simt îngrozitor toată ziua, trăirile mele 
vor fi ca nişte valuri - întâi mai puternice, apoi mai slabe, 
apoi din nou puternice, zvârcolirile stomacului, tortura 
ruşinii, fierbinţeala obrajilor, ochii strâns închişi, ca şi cum 
aşa aş putea să fac ca totul să dispară. Şi-mi voi spune 
toată ziua că nu e cel mai rău lucru care mi se poate 
întâmpla, nu-i aşa? Nu e cel mai rău lucru pe care l-am 
făcut vreodată, nu e ca şi cum aş fi căzut în public sau aş fi 
tipat la vreun străin pe stradă. Nu e ca şi cum mi-aş fi umilit 
soţul la un picnic, în toiul verii, înjurând-o pe soţia vreunuia 
dintre prietenii lui. Nu e ca şi cum am fi început să ne 
certăm într-o seară acasă, şi m-aş fi luat după el cu o crosă 
de golf, spărgând tencuiala din holul care duce spre 
dormitor. Nu e ca şi cum m-aş fi întors la muncă după un 
prânz de trei ore, clătinându-mă pe picioare, cu toate 
privirile aţintite asupra mea, Martin Miles luându-mă 
deoparte şi spunându-mi: Rachel, cred că ar trebui să te 
duci acasă. Am citit cândva, într-o carte scrisă de o fostă 
alcoolică, unde povestea cum făcuse sex oral cu doi tipi pe 
care tocmai îi cunoscuse într-un restaurant de pe o stradă 
aglomerată din centrul Londrei. Am citit-o şi m-am gândit 


ig PE 


că nu am ajuns chiar aşa de rău. Asta este ştacheta. 
Seara 


M-am gândit la Jess toată ziua, incapabilă să mă 
concentrez la altceva decât la ce-am văzut dimineaţă. Ce 
m-a făcut să cred că ceva e în neregulă? N-aveam cum să 
văd de la distanţă expresia de pe chipul ei, dar în momentul 
în care m-am uitat la ea, mi-am dat seama că era singură. 
Mai mult decât singură - părăsită. Poate că aşa şi era - 
poate că el e plecat pe undeva, într-una din acele ţări toride 
spre care zboară de obicei ca să salveze vieţi. Şi ei îi era 
dor de el şi era îngrijorată, deşi ştie că el chiar trebuie să 
plece. 

Evident că îi e dor de el, aşa cum îmi e şi mie. E blând şi 
puternic, e tot ceea ce un soţ ar trebui să fie. Şi sunt 
prieteni şi parteneri. Îmi dau seama de asta, îi ştiu cum 
sunt. Forţa lui, sentimentul de siguranţă pe care îl inspiră; 
dar asta nu înseamnă că ea e slabă din fire. E puternică în 
alte moduri; face legături intelectuale care îl lasă cu gura 
căscată de admiraţie. Ea e cea care poate să ajungă 
întotdeauna la esenţa unei probleme, s-o disece şi s-o 
analizeze în timpul în care alţii doar reuşesc să spună bună 
dimineaţa. La petreceri, el o ţine adesea de mână, chiar 
dacă sunt împreună de ani de zile. Se respectă unul pe 
celălalt, nu îşi spun cuvinte grele niciodată. 

În seara asta mă simt sfârşită. Sunt perfect trează. Sunt 
zile când mă simt atât de rău, încât trebuie să beau; alteori 
mă simt atât de rău, încât nu pot să beau niciun strop. 
Astăzi, numai gândul la alcool îmi întoarce stomacul pe dos. 
Dar faptul că sunt absolut trează în trenul de seară eo 
mare provocare pentru mine, mai ales acum, în căldura 
asta. Fiecare centimetru din trup îmi e acoperit cu o 
peliculă de  transpiraţie, gura mă înţeapă, ochii mă 
mănâncă, rimelul s-a adunat în ridurile din colţul lor. 

Telefonul începe să vibreze în geantă şi mă face să 
tresar. Două fete care stau în faţa mea, în celălalt capăt al 
vagonului, se uită la mine, apoi una la alta, zâmbindu-şi 


Ag, |» PE 


discret. Nu ştiu ce cred despre mine, dar ştiu că nu poate 
să fie de bine. Îmi caut telefonul, iar inima îmi bubuie în 
piept. Ştiu că nici apelul ăsta nu poate să anunţe ceva bun: 
probabil că e Cathy, care mă roagă să fiu drăguță şi să iau 
o pauză de la alcool în seara asta. Sau poate e mama, care 
vrea să mă anunţe că vine la Londra săptămâna viitoare şi 
o să treacă pe la mine, pe la birou, ca să luăm prânzul 
împreună. Mă uit la ecran. E Tom. Ezit o secundă şi apoi 
răspund. 

— Rachel? 

În cei cinci ani cât am fost împreună, nu mi-a spus 
niciodată Rachel, ci, pentru el, eram întotdeauna Rach. 
Câteodată îmi spunea Shelley, pentru că ştia că mă 
enervează de mor, şi apoi râdea, privindu-mă cum mă 
crispez de iritare la auzul numelui şi apoi chicotea când 
vedea că nu mă pot abţine şi râd şi eu cu el. 

— Rachel? Eu sunt. Vocea îi era de plumb, părea epuizat. 
Ascultă, trebuie să te opreşti, OK? 

Nu spun nimic. Trenul încetineşte şi ne apropiem de 
casă, de fosta mea casă. Vreau să-l văd. Vino afară, ieşi în 
grădină şi stai acolo. Lasă-mă să te văd. 

— Te rog, Rachel. Nu poţi să continui să mă suni aşa, tot 
timpul. Trebuie să începi să-ţi revii. 

Mi s-a pus un nod în gât, tare ca o piatră, neted şi 
încăpățânat. Nu pot să înghit. Nu pot să vorbesc. 

— Rachel? Eşti acolo? Ştiu că nu-ţi merge prea bine, şi-mi 
pare rău pentru tine, pe bune, dar... dar eu nu te pot ajuta, 
şi telefoanele astea interminabile o stresează pe Anna. OK? 
Nu te mai pot ajuta. Du-te la Alcoolicii Anonimi sau unde o 
fi. Te rog, Rachel. Du-te azi la Alcoolicii Anonimi, după 
muncă. 

Jupoi leucoplastul de pe deget şi mă uit la pielea palidă şi 
ridată de dedesubt, la sângele închegat adunat în jurul 
unghiei. Apăs pe unghia degetului de la mâna dreaptă, 
chiar în mijlocul tăieturii, o simt deschizându-se, durerea e 
puternică şi fierbinte. Îmi trag răsuflarea. Sângele începe să 
se reverse din rană. Fetele din partea cealaltă a vagonului 
se uită la mine, fără nicio expresie pe chip. 


RE, | a 


Megan 


Cu un an în urmă 


Miercuri, 16 mai 2012 
Dimineaţa 


Aud trenul venind. Îi ştiu ritmul pe de rost. Prinde viteză 
când iese din gara Northcote şi apoi, după ce ia curba, 
hurducându-se din toate încheieturile, începe să 
încetinească, trecând de la o zdruncinătură straşnică la un 
huruit uşor şi apoi, câteodată, un scârţâit de roţi când se 
opreşte la semnal, la câteva zeci de metri de casa mea. 
Cafeaua e rece pe masă, dar mie mi-e atât de bine, mi-e 
cald şi mi-e prea lene ca să mă mai deranjez să mă ridic să- 
mi fac alta. 

Câteodată nici măcar nu mă uit la trenurile care trec, ci 
doar ascult. Stând aici, dimineaţa, cu ochii închişi şi cu 
soarele fierbinte devenind roşu-portocaliu pe pleoape, aş 
putea fi oriunde. Aş putea fi în sudul Spaniei, pe plajă; aş 
putea fi în Italia, la Cinque Terre, unde-s atâtea case frumos 
colorate şi unde trenurile transportă turişti încoace şi 
încolo. Aş putea fi chiar înapoi în Holkham, cu ţipetele 
pescăruşilor în urechi şi sarea mării pe limbă şi un tren- 
fantomă trecând la un kilometru distanţă. 

Trenul nu se opreşte azi, trece mai departe huruind uşor. 
Îi aud roţile zăngănind la schimbările de macaz, aproape că 
îl simt clătinându-se. Nu reuşesc să văd chipurile 
pasagerilor, ştiu că sunt navetiştii care se îndreaptă spre 
Euston, ca să stea la birouri, dar pot să visez: la călătorii 
exotice, la aventuri la capătul liniei şi dincolo de ea. In 
mintea mea, călătoresc înapoi spre Holkham; e ciudat că 
încă mă mai gândesc la el, în dimineţi ca asta, cu atâta 
afecţiune, cu atâta dor, dar uite că mă gândesc. Vântul 
mângâind iarba, cerul nemărginit, ca ardezia, peste dune, 
casa delabrată, infestată cu şobolani, plină de lumânări şi 


mizerie, şi muzică. Acum, pentru mine, toate astea sunt ca 
un vis. 

Inima îmi bate puţin cam repede. 

Aud paşii lui pe scară, mă strigă pe nume. 

— Mai vrei o cafea, Megs? 

Vraja s-a rupt, m-am trezit. 


Seara 


Mi-e rece de la vânt şi mi-e cald de la cele două degete 
de vodcă din martini. Sunt pe terasă, îl aştept pe Scott să 
vină acasă. Am să-l conving să mă scoată la cină, la 
restaurantul italian de pe Kingly Road. N-am mai fost în 
oraş de-o veşnicie. 

Nu am cine ştie ce de făcut azi. Ar trebui să termin de 
completat cererea de înscriere la cursul de materiale de la 
Sf. Martins; am început, lucram în bucătărie, la parter, când 
am auzit o femeie ţipând, un urlet oribil, de am crezut că 
cineva o omora. Am fugit în grădină, dar n-am văzut nimic. 

Totuşi, o mai auzeam încă, era înspăimântător, ţipătul ei 
ascuţit şi disperat parcă muşca din mine. 

— Ce faci? Ce faci cu ea? Dă-mi-o mie, dă-mi-o mie. 

Părea să continue la nesfârşit, deşi nu cred că a durat 
mai mult de câteva secunde. 

Am fugit sus, la etaj, am ieşit pe terasă şi am reuşit să 
văd printre copaci două femei lângă un gard, la câteva case 
mai încolo. Una din ele plângea - sau poate că amândouă - 
şi mai era şi un copil care urla în gura mare. 

M-am gândit să sun la poliţie, dar lucrurile păreau să se 
liniştească. Femeia care ţipase a fugit în casă, ducând 
copilul în braţe. Cealaltă rămăsese afară. Apoi a luat-o la 
fugă spre casă, s-a împiedicat, s-a ridicat din nou şi a 
pornit, bezmetică, să alerge prin grădină, dându-i roată. 
Grozav de ciudat! Dumnezeu ştie ce se întâmplase acolo. 
Dar nu m-am mai simţit aşa de agitată de săptămâni bune. 

Zilele mi se par goale acum, că nu mă mai duc la galerie. 
Îmi lipseşte cu adevărat. Mi-e dor să vorbesc cu artiştii. Mi-e 
dor chiar şi să am de-a face cu mumiile alea sporovăitoare 


care obişnuiau să treacă pe acolo, cu câte o cafea de la 
Starbucks în mână, căscând gura la tablouri, spunându-le 
prietenelor că până şi micuța Jessie picta mai bine la 
grădiniţă. 

Câteodată îmi vine să-ncerc să dau de urma cuiva din 
vremurile de-altădată, dar apoi mă întreb ce-aş putea vorbi 
cu el acum? Nici măcar n-ar mai recunoaşte-o pe Megan 
cea măritată şi fericită, locuind în suburbii. În orice caz, nu 
pot să risc să privesc în urmă; nu e niciodată o idee bună. O 
să aştept să se termine vara, apoi o să-mi caut de lucru. Ar 
fi păcat să irosesc zilele astea lungi de vară. O să găsesc eu 
ceva, aici sau în altă parte, ştiu c-o să găsesc. 


Marţi, 14 august 2012 
Dimineaţa 


Stau în faţa dulapului, holbându-mă pentru a suta oară la 
rândul de haine frumoase, garderoba perfectă pentru un 
director de galerie de artă, mică, dar ultra-modernă. Nimic 
din ce e aici nu strigă „dădacă”. Dumnezeule, până şi 
cuvântul în sine mă face să vomit. Trag pe mine o pereche 
de blugi şi un tricou, îmi strâng părul pe spate, descâlcindu- 
| cu degetele. Nici măcar nu mă deranjez să mă machiez. N- 
are sens, nu-i aşa, să mă fac frumoasă doar ca să-mi petrec 
restul zilei cu un bebeluş. 

Mă năpustesc pe scări, pornită pe harţă. Scott face cafea 
în bucătărie. Se întoarce spre mine zâmbindu-mi larg şi 
starea mea de spirit se schimbă brusc. Îmi schimb expresia 
îmbufnată şi zâmbesc. Îmi întinde cana de cafea şi mă 
sărută. 

Nu are sens să-l învinovăţesc pe el pentru asta, a fost 
ideea mea. Eu m-am oferit să am grijă de copiii vecinilor 
care stau la câteva case de noi. La momentul respectiv, m- 
am gândit că ar fi distractiv. E o nebunie, de fapt; trebuie 
că mi-am pierdut minţile. Plictisită, nebună, curioasă. Am 
vrut să înţeleg. Cred că ideea mi-a venit când am auzit-o 
ţipând în grădină şi am vrut să ştiu ce se întâmplă. Nu 

=:23 


mergea s-o întreb, evident. Nu te poţi duce pur şi simplu să 
întrebi, nu-i aşa? 

Scott m-a încurajat - era în al nouălea cer când i-am 
sugerat asta. E de părere că dacă o să-mi petrec timpul cu 
un bebeluş, o să-mi dea de gândit. De fapt, s-a-ntâmplat 
exact invers; când ies de la ei, alerg până acasă, abia 
aştept să-mi arunc hainele de pe mine şi să intru la duş, să 
spăl de pe mine mirosul de bebeluş. 

Mi-e dor de zilele mele la galerie, când gătită, cu părul 
aranjat, vorbeam cu adulţii despre artă şi film, despre orice 
altceva. Orice ar fi mai bun decât o conversaţie cu Anna. 
Doamne, ce plicticoasă e! Ai sentimentul că la un moment 
dat în viaţa ei, a avut ceva personal de spus, dar acum totul 
se învârte în jurul copilului. Îi e destul de cald? Poate îi e 
prea cald? Cât lapte a băut? Şi e permanent acolo, aşa că, 
în majoritatea timpului, mă simt ca a cincea roată la căruţă. 
Treaba mea e să am grijă de copil cât timp Anna se 
odihneşte, să aibă şi ea o pauză. O pauză de la ce, mă rog? 
Şi e ciudat de agitată. O simt permanent, e în coasta mea 
mereu, se răsuceşte, se învârte. Tresare de fiecare dată 
când trece trenul, sare în sus când sună telefonul. Sunt aşa 
de fragili, nu-i aşa? îmi spune mereu, şi eu nu pot s-o 
contrazic. 

les din casă şi parcurg cu greu, ca şi cum aş avea plumb 
în picioare, cei douăzeci de metri pe Blenheim Road până la 
casa lor. N-am niciun pic de energie. Azi nu-mi deschide ea 
uşa, ci soţul ei. Tom, în costum, cu ghetele în picioare, gata 
să plece la lucru. Îi stă bine în costum - nu ca Scott de 
frumos, pentru că e mai mic de statură şi mai palid, şi ochii 
îi sunt puţin cam apropiaţi unul de celălalt dacă te uiţi la el 
de aproape - dar n-arată rău deloc. Imi zâmbeşte larg, 
genul de zâmbet à la Tom Cruise, şi apoi pleacă, iar eu 
rămân doar cu ea şi cu bebeluşul. 


Joi, 16 august 2012 
După-amiaza 


RE, 


Am renunţat! 

Mă simt mult mai bine, ca şi cum totul este posibil. Sunt 
liberă! 

Stau pe terasă, aştept ploaia. Cerul e întunecat deasupra 
mea, rândunelele zboară în cerc şi se afundă în văzduh, 
aerul e încărcat de umezeală. Scott o să vină acasă cam 
într-o oră şi o să trebuiască să-i spun. O să fie enervat de 
situaţie un minut sau două, dar o să mă revanşez. Şi nu o 
să zac, pur şi simplu, pe acasă, toată ziua: mi-am făcut 
planuri. O să mă duc la un curs de fotografie sau o să-mi 
iau o tarabă la piaţă, să vând bijuterii. Aş putea învăţa să 
gătesc. 

La şcoală aveam un profesor care îmi spunea că sunt o 
maestră a autoreinventării. La vremea respectivă habar n- 
aveam ce voia să spună, credeam că pur şi simplu i se 
părea amuzantă ideea, dar treptat a început să-mi placă 
acest concept. Fugară, iubită, soţie, chelneriţă, director de 
galerie, dădacă şi încă vreo câteva pe lângă. Aşadar, cine 
am chef să fiu mâine? 

N-am vrut neapărat să renunţ, dar cuvintele mi-au ieşit, 
pur şi simplu, din gură. Stăteam acolo, la masă în 
bucătărie, Anna cu copilul în poală şi Tom, care se întorsese 
ca să ia ceva, rămăsese şi el la o ceaşcă de cafea, şi totul 
părea aşa de ridicol, încât nu avea absolut niciun sens să 
fiu acolo. Ba, mai rău de atât, mă simţeam prost, ca şi cum 
eram o intrusă. 

— Mi-am găsit altă slujbă, le-am spus, fără să ştiu prea 
bine ce vorbesc. Aşa că n-o să mai pot să vin la voi. 

Anna mi-a aruncat o privire urâtă - sunt sigură că nu m-a 
crezut. Mi-a răspuns doar: 

— Oh, ce păcat! 

Dar mi-am dat seama că nu era adevărat. Părea uşurată. 
Nici măcar nu m-a întrebat despre ce slujbă era vorba, ceea 
ce şi pentru mine era o uşurare, pentru că nu mă gândisem 
dinainte la o minciună convingătoare. 

Tom s-a arătat oarecum surprins. 

— O să-ţi simţim lipsa, mi-a spus. Dar şi asta era o 
minciună. 

=25 


Singura persoană realmente dezamăgită va fi Scott, aşa 
că trebuie să mă gândesc ce să-i spun. Poate că o să-i spun 
că Tom s-a dat la mine. Cu asta aş pune punct. 


Joi, 20 septembrie 2012 
Dimineaţa 


E puţin trecut de şapte şi e frig aici, afară, dar e aşa de 
frumos, cu toate fâşiile astea de grădină, una lângă alta, 
verzi şi reci, aşteptând ca razele soarelui să părăsească 
şinele de cale ferată şi să ajungă la ele, să le readucă la 
viaţă. Sunt trează de ore bune; nu pot să dorm. N-am mai 
dormit de zile întregi. Nu pot să sufăr chestia asta, urăsc 
insomnia mai mult decât orice altceva, urăsc să zac pur şi 
simplu, să mi se învârtă capul. Mă mănâncă pielea peste 
tot. Vreau să mă rad în cap. 

Vreau să fug. Vreau să plec la drum, într-o decapotabilă, 
deschisă. Vreau să călătoresc pe coastă - pe orice coastă. 
Vreau să merg pe plajă. Eu şi fratele meu ne propuseserăm 
să devenim nişte obişnuiţi ai drumurilor. Eu şi Ben aveam 
planuri mari. Bine, erau mai mult planurile lui Ben decât ale 
mele - era un mare visător. Am fi mers cu motocicletele de 
la Paris spre Coasta de Azur sau de-a lungul întregii coaste 
americane a Pacificului, de la Seattle la Los Angeles; ne 
propuseserăm să pornim pe urmele lui Che Guevara, de la 
Buenos Aires la Caracas. Poate că dacă aş fi făcut toate 
astea, n-aş fi ajuns aici, să nu ştiu ce am de făcut în 
continuare. Sau, poate, dacă aş fi făcut toate astea, aş fi 
ajuns exact în punctul în care sunt acum şi aş fi fost perfect 
mulţumită. Dar, evident, n-am făcut ce ne-am propus, 
pentru că Ben n-a ajuns niciodată atât de departe, până la 
Paris, de fapt nici măcar până în Cambridge. A murit pe 
A10, cu capul sfărâmat de roţile unui camion. 

Mi-e dor de el în fiecare zi. Mai mult decât de oricine 
altcineva, cred. El e marele vid din viaţa mea, din sufletul 
meu. Sau poate că el a fost doar începutul. Nu ştiu. Nu ştiu 
nici măcar dacă toate astea au legătură cu Ben sau nu, sau 

— 26 — 


dacă au legătură cu tot ce s-a întâmplat după aceea şi cu 
tot ce se întâmplă de atunci încoace. Tot ce ştiu e că într-un 
moment sunt bine mersi şi viaţa e frumoasă şi nu-mi doresc 
nimic altceva şi în următorul abia aştept să scap de aici, nu 
reuşesc să mă adun şi simt că o iau iar pe pantă în jos. 

Aşa că mă duc la un psihoterapeut! Chestie care ar putea 
fi ciudată, dar ar putea să mă şi amuze. Intotdeauna m-am 
gândit că s-ar putea să fie distractiv să fii catolic, să te duci 
în confesional şi să permiţi cuiva să-ţi spună că te iartă, să- 
ţi ia toate păcatele, să te lase curat ca un nou-născut. 

Evident că în cazul acesta nu e chiar acelaşi lucru. Mi-e 
oarecum teamă, dar n-am mai putut dormi în ultima vreme, 
şi Scott mă tot bate la cap să mă duc. l-am spus, mi-e greu 
să vorbesc despre chestiile astea cu oamenii pe care îi 
cunosc - abia dacă pot să vorbesc cu tine despre ele. El mi- 
a zis că tocmai asta e ideea, poţi să le spui orice străinilor. 
Dar nu e chiar aşa. Nu poţi să le spui chiar orice. Bietul 
Scott! Nu ştie nici jumătate din ce mă frământă. Mă iubeşte 
aşa de mult, că e dureros. Nu ştiu cum reuşeşte. Eu aş 
înnebuni în locul lui. 

Însă trebuie să fac ceva, şi chestia asta mi se pare că e 
acel ceva. Toate planurile pe care mi le-am făcut - cursurile 
de fotografie şi cele de gastronomie -, când stau bine să 
mă gândesc, mi se par fără sens, ca şi cum m-aş juca de-a 
viaţa, în loc s-o trăiesc de-adevăratelea. Am nevoie să 
găsesc ceva ce trebuie neapărat să fac, ceva ce nu poate fi 
tăgăduit. Nu pot să fac chestia asta, nu pot să fiu doar o 
nevastă. Nu ştiu cum reuşesc unele - pur şi simplu nu e 
nimic altceva de făcut decât să aştepţi. Să aştepţi un 
bărbat să vină acasă, să te iubească. Ori asta, ori să cauţi 
ceva cu care să-ţi ocupi timpul. 


Seara 


Am fost lăsată să aştept. Aveam consultaţia programată 
cu o jumătate de oră în urmă şi încă sunt aici, în sala de 
aşteptare, răsfoind un Vogue, întrebându-mă dacă n-ar fi 
cazul să mă ridic şi să plec. Ştiu că la doctor consultaţiile se 


prelungesc, dar şi şedinţele la psihoterapeut? Filmele m-au 
lăsat întotdeauna să cred că psihoterapeuţii te dau afară pe 
uşă de îndată ce ţi-au expirat cele cincizeci de minute. 
Bănuiesc că Hollywoodul nu vorbeşte despre genul de 
psihoterapeut la care ai trimitere de la medicul de familie. 

Sunt pe punctul de a mă duce la recepţioneră, să-i spun 
că am aşteptat destul şi că plec, când uşa de la cabinetul 
doctorului se deschide brusc şi un individ înalt şi uscat iese 
întinzându-mi mâna, cu o expresie de parcă-şi cerea scuze. 

— Doamnă Hipwell, îmi pare atât de rău că v-am lăsat să 
aşteptaţi, îmi spune el, iar eu îi zâmbesc şi-i răspund că nu 
e nicio problemă, iar în momentul acesta simt că totul va fi 
bine, pentru că sunt în compania lui doar de un minut sau 
două şi deja mă simt mai calmă. 

Cred că datorită vocii lui. Caldă şi plăcută. Cu un uşor 
accent, la care mă şi aşteptam, de altfel, pentru că numele 
lui este Kamal Abdic. Probabil că are în jur de treizeci şi 
cinci de ani, deşi arată foarte tânăr, cu tenul lui incredibil, 
de culoarea mierii brune. Are nişte mâini pe care mi le 
imaginez pe mine, cu degete lungi şi delicate - aproape că 
le simt pe trupul meu. 

Nu vorbim despre nimic substanţial, e doar o şedinţă de 
acomodare, de cunoaştere a pacientului; mă întreabă care 
e problema şi îi spun că am atacuri de panică, îi spun de 
insomnia mea, de faptul că zac întinsă, noaptea, cu ochii 
larg deschişi, prea speriată ca să pot adormi. Îmi cere să-i 
povestesc mai multe despre asta, dar eu nu sunt încă 
pregătită. Mă întreabă dacă mă droghez, dacă beau alcool. 
li spun că zilele astea am alte vicii şi îi surprind privirea, 
cred că pricepe ce vreau să spun. Apoi simt că ar trebui să 
iau chestia asta puţin mai în serios, aşa că îi spun despre 
galeria pe care am închis-o şi că mă simt mai tot timpul 
lăsată pe dinafară, derutată, îi spun că îmi petrec prea mult 
timp gândindu-mă obsesiv. El nu spune mare lucru, ci doar 
are câte o intervenţie scurtă, din când în când, dar vreau 
să-l aud vorbind, aşa că, înainte să plec, îl întreb de unde e. 

— Maidstone, zice el, în Kent. Dar m-am mutat la Corly 
acum câţiva ani. 


— 28 — 


Ştie că nu asta l-am întrebat; îmi zâmbeşte viclean. 

Când ajung acasă, Scott mă aşteaptă, îmi dă ceva de 
băut şi vrea să-i povestesc tot ce s-a întâmplat la şedinţa 
de terapie. li spun că totul a fost OK. Mă întreabă cum e 
psihoterapeutul: dacă îmi place, dacă pare de treabă? OK, îi 
spun din nou, pentru că nu vreau să par prea entuziasmată. 
Mă întreabă dacă am vorbit despre Ben. Scott crede că 
totul are legătură cu Ben. Poate că are dreptate. Poate că 
mă cunoaşte mai bine decât cred eu. 


Marţi, 25 septembrie 2012 
Dimineaţa 


Mă trezesc devreme în dimineaţa asta, dar am dormit 
câteva ore, ceea ce e un pas înainte faţă de săptămâna 
trecută. M-am simţit aproape odihnită când m-am dat jos 
din pat, aşa că, în loc să stau pe terasă, m-am hotărât să 
fac o plimbare. 

M-am izolat, aproape fără să-mi dau seama. Singurele 
locuri unde mă mai duc zilele astea sunt magazinele, orele 
de pilates şi la psihoterapeut. Din când în când, mai merg şi 
la Tara. In rest, stau acasă. Nici nu e de mirare că sunt aşa 
agitată. 

les din casă, o iau la dreapta, apoi fac stânga pe Kingly 
Road. Trec de pub - The Rose. Cândva mergeam amândoi 
acolo tot timpul; nu-mi aduc aminte de ce nu mai mergem. 
Nu mi-a plăcut niciodată cine ştie ce, prea multe cupluri 
trecute de patruzeci de ani, bând prea mult şi uitându-se în 
jur după ceva mai bun, întrebându-se dacă au sau nu curaj. 
Poate că din cauza asta n-am mai fost, pentru că nu mi-a 
plăcut. Trec de pub, trec de magazine. Nu vreau să merg 
prea departe, ci doar să fac un mic circuit, să-mi 
dezmorţesc picioarele. 

E plăcut să ieşi afară aşa de devreme, înainte să înceapă 
şcoala, înainte să iasă navetiştii; străzile sunt goale şi 
curate, ziua plină de posibilităţi. Fac iar stânga, mă îndrept 
spre micul loc de joacă, singurul din zonă care se dă drept 

— 29 — 


spaţiu verde. Acum e pustiu, dar în câteva ore se va umple 
de copilaşi, mămici şi dădace. Jumătate din fetele de la 
pilates vor fi aici, îmbrăcate din cap până în picioare în 
treninguri, făcând care mai de care exerciţii de întindere, 
cu unghiile făcute, ţinând bine în mână cafelele de la 
Starbucks. 

Continui să merg, trec de parc, cobor spre Roseberry 
Avenue. Dacă aş face dreapta aici, aş ajunge la galeria mea 
- la fosta mea galerie, acum o vitrină goală -, dar nu vreau 
să fac chestia asta, pentru că încă mă mai doare. Am 
încercat din greu să o fac să aibă succes. Locul nepotrivit, 
la momentul nepotrivit - nu e loc pentru artă în suburbii, nu 
când economia e aşa cum e. In schimb, o iau la dreapta, pe 
lângă Tesco Express, trec de celălalt pub, cel frecventat de 
oamenii din domeniul imobiliarelor, şi mă întorc spre casă. 
Încep deja să simt fluturi în stomac, încep să devin agitată. 
Mi-e frică să nu dau peste soţii Watson, pentru că mi-e 
întotdeauna jenă când îi văd; e cât se poate de evident că 
nu mi-am găsit altă slujbă, că am minţit pentru că nu am 
vrut să mai lucrez pentru ei. 

Sau, mai degrabă, mi-e jenă s-o văd pe ea. Tom mă 
ignoră, pur şi simplu. Dar Anna pare să fi luat totul 
personal. Pentru ea e evident că scurta mea carieră de 
dădacă s-a încheiat din cauza ei sau a copilului ei. De fapt, 
n-a fost deloc vorba despre copilul ei, deşi faptul că fetiţa 
urla întruna o făcea greu de iubit. E totul mult mai 
complicat de atât, dar evident că nu pot să-i explic chestia 
asta. Nu contează. Oricum, bănuiesc că ăsta e unul dintre 
motivele pentru care m-am închis în casă - pentru că nu 
vreau să-i văd pe soţii Watson. O parte din mine speră că o 
să se mute. Ştiu că ei nu-i place aici, nu suportă să trăiască 
printre lucrurile fostei lui soţii, urăşte trenurile. 

Mă opresc la colţ şi mă uit spre pasaj. Mirosul de rece şi 
umed îmi dă un fior pe şira spinării; e ca şi cum ai întoarce 
o piatră şi ai vedea ce e dedesubt: muşchi de pământ şi 
viermi, şi pământ. Îmi aduce aminte cum mă jucam cu Ben 
în grădină când eram copii, căutând broaşte pe lângă iaz. 
Merg mai departe. Strada e pustie - nu e nicio urmă de 


Tom sau Anna - şi partea din mine care e atrasă de un 
strop de melodramă e destul de dezamăgită. 


Seara 


Scott tocmai a sunat să spună că lucrează până târziu, 
ceea ce nu e tocmai ce vreau să aud. Simt că am nervii 
întinşi la maximum. Sunt agitată, am fost aşa toată ziua. 
Am nevoie să vină acasă să mă calmeze, iar acum aflu că o 
să mai lucreze câteva ore până ajunge; o s-o iau razna de 
tot şi ştiu că mă aşteaptă o noapte de nesomn. 

Nu pot să stau aici, pur şi simplu, uitându-mă după 
trenuri, sunt prea agitată, inima îmi bate nebuneşte în 
piept, ca o pasăre care încearcă să scape din colivie. Imi 
pun şlapii şi cobor la parter, ies pe uşă, pe Blenheim Road. 
E în jur de şapte jumătate - câţiva rătăciţi în drum spre 
casă, de la muncă. Nimeni altcineva, doar ţipetele copiilor 
care se joacă în curţile din spatele caselor, profitând de 
ultimele raze de soare ale acestei zile de vară, înainte să fie 
chemaţi la masă. 

Merg agale, spre gară. Mă opresc pentru o clipă la 
numărul douăzeci şi trei şi mă gândesc să sun la uşă. Dar 
ce-aş putea să spun? Că am rămas fără zahăr? Că aveam 
chef să stau de vorbă cu cineva? Jaluzelele sunt pe 
jumătate trase, dar nu văd pe nimeni înăuntru. 

Continui să merg spre colţul străzii şi, fără să mă 
gândesc prea mult, o iau prin pasajul subteran. Sunt la 
jumătatea lui când trenul ajunge deasupra şi e 
nemaipomenit: e ca şi cum ar fi cutremur, simţi asta în 
capul pieptului, îţi face sângele să clocotească. Mă uit în jos 
şi observ ceva, un elastic de păr, violet, întins, uzat. 
Aruncat de vreo alergătoare, cel mai probabil, dar ceva îmi 
îngheaţă sângele şi vreau să ies de aici cât se poate de 
repede, la soare. 

Când ajung înapoi pe şosea, trece pe lângă mine cu 
maşina, ochii ni s-au întâlnit doar pentru o secundă şi mi-a 
zâmbit. 


nee i 


Rachel 


Vineri, 12 iulie 2013 
Dimineaţa 


Sunt epuizată, îmi simt capul greu de somn. Când beau, 
nu prea pot să dorm. Sunt inconştientă vreo oră sau două, 
apoi mă trezesc, înspăimântată, sătulă de mine însămi. 
Dacă am o zi în care nu beau, în noaptea aceea pic în cel 
mai greu somn, o stare de profundă inconştienţă, şi 
dimineaţa nu mă pot trezi de-a binelea, nu pot să scap de 
somnolenţă şi rămân în starea asta ore întregi, câteodată 
toată ziua. 

În vagonul meu nu sunt decât câţiva pasageri azi, 
niciunul în preajma mea. Nu e nimeni să mă vadă, aşa că 
îmi sprijin capul de geam şi închid ochii. 

Mă trezeşte scârţâitul roţilor, când trenul pune frână. 
Suntem la semnal. La ora asta a dimineţii, la acest moment 
din an, soarele se revarsă direct peste casele de pe partea 
pe care stau, luminându-le puternic. Aproape că o simt: 
căldura soarelui de dimineaţă pe faţa şi pe braţele mele, 
cum stau la masă şi iau micul dejun, cu Tom în faţa mea, şi- 
mi ţin picioarele goale peste ale lui pentru că ale lui sunt 
întotdeauna mai calde ca ale mele, cu ochii în ziar. Îl simt 
zâmbindu-mi, căldura din piept întinzându-mi-se pe gât, 
aşa cum mi se întâmpla când se uita la mine într-un anumit 
fel. 

Clipesc, iar Tom dispare. Suntem încă la semnal. O văd 
pe Jess în grădină, şi în spatele ei un bărbat iese din casă. 
Are ceva în mână - o cană de cafea, poate - şi, uitându-mă 
la el, îmi dau seama că nu e Jason. Bărbatul acesta este 
mai înalt, mai slab, mai brunet. E un prieten de familie; e 
fratele ei sau fratele lui Jason. Se apleacă, pune cana pe 
masa metalică de pe terasă. E vărul din Australia, care stă 
la ei câteva săptămâni; e prietenul cel mai vechi al lui 
Jason, cavalerul de onoare de la nunta lor. Jess se îndreaptă 

=32 


spre el, îşi pune mâinile în jurul lui şi îl sărută, lung şi 
pasional. Trenul se pune în mişcare. 

Nu-mi vine să cred. Trag aer cu nesaţ, îmi dau seama că 
mi-am ţinut răsuflarea. De ce-ar face ea una ca asta? Jason 
o iubeşte, ştiu sigur, sunt fericiţi. Nu pot să cred că ea Îi 
face una ca asta, el nu merită aşa ceva. Simt o mare 
dezamăgire, de parcă pe mine m-ar fi înşelat. Mi se strânge 
inima de durere şi nu e prima dată. Mi s-a mai întâmplat. 
Mult mai rău, infinit mai intens, desigur, dar îmi aduc 
aminte acea durere. Nu uiţi aşa ceva. 

Am aflat aşa cum află toată lumea în ziua de azi: o 
scăpare de natură electronică. Câteodată e un SMS sau un 
mesaj vocal; în cazul meu, a fost un e-mail, varianta 
modernă a rujului de pe gulerul cămăşii. A fost un accident, 
de fapt, pentru că nu aveam intenţia să-mi vâr nasul prin 
lucrurile lui. Tom nu-mi dădea voie să mă apropii de 
calculatorul lui, pentru că era stresat să nu-i şterg ceva 
important din greşeală sau să dau clic pe ceva ce n-ar 
trebui şi să-i intre vreun virus sau vreun troian ori altceva. 

— Tehnologia nu e punctul tău forte, nu-i aşa, Rach? A 
spus el după ce am reuşit să-i şterg, din greşeală, toate 
contactele din agenda lui de e-mail. 

Aşa că nu mai aveam voie să pun mâna. Dar, de data 
asta, chiar voiam să fac o faptă bună, să mă revanşez 
pentru că fusesem oarecum dificilă şi greu de suportat, şi 
făceam planuri pentru a patra noastră aniversare, să 
mergem undeva, într-o călătorie care să ne reamintească 
de cum eram noi doi la începuturile noastre. Voiam să fie o 
surpriză, aşa că trebuia să-i verific, în secret, agenda de 
serviciu; am fost nevoită să mă uit. 

Nu căutam să-l verific, să-l prind cu mâţa-n sac, nimic de 
felul acesta, pentru că ştiam că nu am niciun motiv. Nu 
voiam să fiu una dintre nevestele acelea insuportabile, 
suspicioase, care-şi caută bărbaţii prin buzunare. La un 
moment dat, am răspuns la telefonul lui când era la duş şi 
s-a supărat destul de rău, m-a acuzat că n-am încredere în 
el. M-am simţit atât de prost, pentru că părea atât de rănit! 

Trebuia să mă uit în agenda lui, iar el îşi lăsase laptopul 


RES ie 


pornit, pentru că în dimineaţa aceea avea o şedinţă şi era 
deja în întârziere. Era şansa perfectă, aşa că m-am uitat pe 
calendarul lui, am notat câteva chestii pe care le avea 
programate. Când am închis fereastra cu calendarul, a 
rămas contul de e-mail, încă activ, gata să fie folosit. Era un 
mesaj în capul listei, de la aboydQcinnamon.com. L-am 
deschis. XXXXX. Atât, doar o linie de X-uri. La început mi- 
am zis că e un spam, dar mi-am dat seama că, de fapt, 
erau sărutări. 

Era un răspuns la un mesaj trimis de el cu câteva ore mai 
înainte, puţin după şapte, când eu încă mai leneveam în 
pat. 


Am adormit, azi-noapte, gândindu-mă la tine, am 
visat cum îţi sărutam gura, sânii, interiorul coapselor. 
M-am trezit azi-dimineață cu mintea plină de tine, 
disperat să te ating. 

Nu te aştepta să fiu în toate minţile, pentru că nu 
pot să fiu, nu cu tine. 


Am citit toate mesajele: erau zeci de astfel de e-mailuri, 
ascunse într-un folder numit „Admin”. Am aflat că numele 
ei era Anna Boyd şi că soţul meu era îndrăgostit de ea. El i- 
a declarat asta destul de des. l-a spus că n-a mai simţit 
niciodată aşa ceva, că abia aştepta să fie cu ea, cănu va 
mai dura mult până când vor putea fi împreună. 

Nu am cuvinte să descriu ce-am simţit în ziua aceea, iar 
acum, stând în acest tren, sunt furibundă, unghiile îmi sapă 
în carne, lacrimile stau să-mi curgă pe obraji. Simt cum o 
furie imensă ameninţă să mă cuprindă. Am sentimentul că 
mi s-a luat mie ceva. Cum a putut? Cum a putut Jess să 
facă una ca asta? Ce e cu ea? Uită-te la viaţa pe care o au 
împreună, cât e de frumoasă! N-am înţeles niciodată cum 
pot oamenii să nesocotească flagrant, cu asemenea 
uşurinţă, durerea pe care o pot provoca, urmându-şi inima. 
Cine a zis că e bine să-ţi urmezi inima? E egoism pur, un 
egoism care distruge totul. Ura mă inundă. Dacă aş vedea- 
o acum pe femeia asta, dacă aş vedea-o pe Jess, aş scuipa- 


A 


o în faţă. l-aş scoate ochii din cap. 
Seara 


E o problemă pe linie. Trenul rapid de la 17.56 către 
Stoke a fost anulat, astfel că pasagerii au invadat trenul cu 
care merg eu şi nu mai e loc nici să arunci un ac. Din 
fericire, eu stau jos, dar la uşă, nu la fereastră şi trupurile 
altora îmi ating umărul, genunchiul, invadându-mi spaţiul. 
Mă cuprinde o dorinţă aprigă să-i împing, să mă ridic în 
picioare şi să-i bruschez. Căldura a început să se 
acumuleze, să mă sufoce, şi am senzaţia că respir printr-o 
mască. Au fost deschise toate ferestrele şi totuşi, chiar şi în 
mişcare, în vagon pare să nu fie aer, ca într-o cutie de 
metal sigilată. Nu reuşesc să inspir adânc. Mi-e rău. Nu pot 
să nu rememorez scena din grădină, cu cafeaua, de azi- 
dimineaţă, e ca şi cum aş fi încă acolo, şi nu mă pot abţine 
să nu mă gândesc la expresia de pe chipurile lor. 

Dau vina pe Jess. Azi-dimineaţă mă gândeam întruna la 
Jess şi Jason, la ce a făcut ea şi la cam cum s-ar simţi el, la 
confruntarea pe care ar avea-o când el ar afla şi când 
lumea lui, aşa cum s-a întâmplat şi cu a mea, s-ar prăbuşi. 
Umblam ca o nebună, fără să văd, fără să-mi dau seama pe 
unde merg. Fără să mă gândesc, am intrat într-o cafenea 
pe care o frecventează toată lumea din Huntingdon 
Whiteley. Tocmai intram când i-am văzut şi, în momentul 
acela, era prea târziu să mă mai întorc; ei se uitau la mine, 
uluiţi pentru o fracțiune de secundă, până şi-au adus 
aminte că trebuie să se prefacă zâmbitori. Martin Miles cu 
Sasha şi Harriet, un triumvirat al stânjenelii, rânjind spre 
mine, făcându-mi cu mâna. 

— Rachel, m-a strigat Martin, cu braţele întinse, apoi 
îmbrăţişându-mă. 

Nu m-am aşteptat la asta, mâinile îmi rămăseseră prinse 
între trupurile noastre, atingându-i corpul, fără să vreau. 
Sasha şi Harriet zâmbeau, m-au sărutat fără să-mi atingă 
obrajii, încercând să nu se apropie prea mult de mine. 

— Ce faci aici? a continuat Martin. 


E 


Pentru un moment lung, mult prea lung, am rămas mută. 
Mă uitam în pământ, simţeam cum mă înroşesc până în 
vârful urechilor şi, dându-mi seama că înrăutăţesc situaţia, 
am scăpat un râs fals şi am răspuns: 

— La un interviu. La un interviu. 

— Oh, a zis Martin, nereuşind să-şi mascheze uimirea, în 
timp ce Sasha şi Harriet se mulţumeau doar să zâmbească. 
Cu cine ai interviu? 

Nu-mi venea în minte niciun nume de firmă de relaţii 
publice. Nici măcar unu. Nu-mi venea în minte niciun nume 
de firmă de imobiliare, darămite una care ar putea să mai 
facă şi angajări în ziua de azi. Am rămas acolo, în picioare, 
frecându-mi buza de jos cu arătătorul, clătinând din cap, iar 
Martin, în cele din urmă, mi-a zis: 

— E strict secret, nu? Aşa sunt unele firme, ciudate, nu 
crezi? Nu vor să divulgi nimic până când nu sunt semnate 
contractele şi totul devine oficial. 

Era o prostie ce spunea, şi el ştia asta, însă a făcut-o ca 
să mă scoată din încurcătură, deşi nimeni n-a crezut o iotă; 
însă s-au prefăcut şi au dat din cap complice. Harriet şi 
Sasha se uitau peste umărul meu, spre uşă, se simțeau 
jenate de situaţia mea şi voiau să scape din încurcătură. 

— Trebuie să mă duc să-mi comand o cafea, le-am spus 
eu. N-aş vrea să întârzii. 

— Mi-a făcut plăcere să te revăd, Rachel, mi-a spus 
Martin, punându-şi o mână peste a mea. 

Compasiunea lui era aproape palpabilă. Nu mi-am dat 
seama niciodată, nu până în aceşti ultimi doi ani din viaţa 
mea, cât de ruşinos este să fii compătimit de cineva. 

Intenţia mea fusese să mă duc la biblioteca Holborn, de 
pe Theobalds Road, dar nu mai eram în stare, aşa că m-am 
dus în Parcul Regent. Am mers până la capăt, lângă grădina 
zoo. M-am aşezat la umbră, lângă un smochin, gândindu- 
mă la orele pustii care se întindeau dinaintea mea, reluând 
în minte conversaţia din cafenea, amintindu-mi mutra lui 
Martin când şi-a luat la revedere de la mine. 

Eram în parc de vreo jumătate de oră, când a sunat 
telefonul. Era iar Tom, sunând de pe telefonul fix de acasă. 


Ei 


Am încercat să mi-l închipui lucrând pe laptop, la masa din 
bucătăria noastră luminoasă, dar imaginea a fost 
spulberată de prezenţa uzurpatoare din noua lui viaţă. Căci 
e şi ea acolo, undeva, hrănindu-şi fetiţa, umbra ei întâlnind- 
o pe-a lui. Nu preiau apelul şi intră mesageria vocală. Pun 
telefonul înapoi în geantă şi încerc să-l ignor. Nu voiam să-l 
mai aud, cel puţin nu astăzi; ziua de azi a fost deja suficient 
de oribilă şi încă nu e nici zece dimineaţa. Rezist doar trei 
minute, după care scotocesc în geantă după telefon şi 
verific mesageria vocală. M-am pregătit pentru agonia pe 
care mi-o va provoca vocea lui - vocea aceea care îmi 
vorbea cu bucurie şi lumină şi pe care o folosea acum doar 
ca să îmi reproşeze ceva sau ca să mă compătimească -, 
dar nu era el. 

— Rachel, sunt Anna. 

Am închis imediat. 

Nu puteam să respir, să mă calmez, să nu mai simt cum 
mă mănâncă pielea, aşa că m-am ridicat şi m-am dus la 
magazinul din colţ, de pe Titchfield Street şi am cumpărat 
patru cutii de gin tonic, apoi m-am întors la locul meu din 
parc. Am deschis prima cutie şi am dat-o pe gât cât de 
repede am putut, apoi am deschis-o pe a doua. M-am întors 
cu spatele la aleea principală, ca să nu-i văd pe cei care 
aleargă şi mamele cu cărucioarele sau turiştii, şi dacă eu 
nu-i vedeam, îmi imaginam, asemenea unui copil, că nici ei 
nu mă puteau vedea pe mine. Am ascultat din nou căsuţa 
vocală. 

— Rachel, sunt Anna. A urmat o lungă pauză. Trebuie să 
vorbesc cu tine despre telefoanele tale. Încă o pauză lungă 
- vorbeşte cu mine şi face altceva în acelaşi timp, face mai 
multe lucruri în acelaşi timp, aşa cum fac nevestele şi 
mamele ocupate cu copiii, cu dereticatul, cu încărcatul 
maşinii de spălat. Uite cum stă treaba: ştiu că treci printr-o 
perioadă grea, spuse ea, ca şi cum n-avea nimic de-a face 
cu suferinţa mea, dar nu mai poţi continua să ne suni 
noaptea. Părea cu capsa pusă, scoasă din sărite. E şi aşa 
destul de rău că ne trezeşti pe noi din somn când suni, dar 
o trezeşti şi pe Evie şi asta e, pur şi simplu, inacceptabil. 


SERE = ie a 8 


Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă noaptea. 

Momentan ne chinuim teribil s-o facem să doarmă 
noaptea. Noi. Pe noi. Mica noastră familie. Cu problemele şi 
obiceiurile noastre. Curva dracului! E ca un cuc care şi-a 
pus ouăle în cuibul meu. Mi-a luat totul. Mi-a luat absolut 
totul şi acum mă sună să-mi spună că suferinţa mea o 
deranjează? 

Termin şi a doua cutie şi o încep pe a treia. lureşul divin 
al alcoolului ajungând în sânge îmi menţine starea de 
euforie doar câteva momente, după care mi se face rău. 
Beau prea repede, e prea repede chiar şi pentru mine, 
trebuie s-o iau mai încet; dacă nu mă temperez, ceva 
îngrozitor o să se întâmple. O să fac ceva ce am să regret 
amarnic. O s-o sun înapoi, o să-i spun că nu-mi pasă de ea 
şi că nu-mi pasă de familia ei şi că nu mai pot eu dacă fetiţa 
ei nu va mai dormi niciodată în viaţa ei. O să-i spun că 
replica aia pe care el i-a trimis-o în e-mail - nu te aştepta să 
fiu în toate minţile - mi-a fost spusă şi mie la începuturile 
noastre, într-o scrisoare în care îşi declara pasiunea 
nemărginită. Nici măcar nu e replica lui: a furat-o din Henry 
Miller. Tot ce are ea e second-hand. Şi aş vrea să ştiu cam 
cum se simte cunoscând toate astea. Vreau s-o sun şi s-o 
întreb, Anna, cum e să trăieşti în casa mea, înconjurată de 
mobila cumpărată de mine, cum e să dormi în patul pe care 
l-am împărţit cu el atâţia ani, cum e să-ţi hrăneşti copilul pe 
masa de bucătărie pe care obişnuia să mi-o tragă? 

Încă mi se pare extraordinar că au decis să locuiască 
acolo, în casa aceea, în casa mea. Nu mi-a venit să cred 
când mi-a spus. Am iubit casa aceea. Eu am fost cea care a 
insistat s-o cumpărăm, în ciuda zonei în care se află. Imi 
plăcea să fiu acolo, lângă calea ferată, îmi plăcea să văd 
trenurile trecând, zgomotul lor îmi făcea plăcere - nu 
ţipătul ascuţit al expresului intercity, ci huruitul vechi al 
vagoanelor de modă veche. Tom îmi spunea că n-o să fie 
mereu aşa, că, în cele din urmă, vor moderniza linia şi că 
pe-acolo vor trece numai trenuri de mare viteză, dar eu 
refuzam să accept că aşa ceva chiar o să se întâmple. Aş fi 
rămas acolo, aş fi cumpărat partea lui de casă dacă aş fi 


— 38 — 


avut bani. Dar nu am avut şi nici nu am găsit un 
cumpărător care să ne ofere un preţ decent când am 
divorţat, aşa că mi-a propus să-mi cumpere el partea mea 
şi să locuiască acolo până când i se va oferi un preţ corect. 
Dar n-a găsit niciodată cumpărătorul potrivit, aşa că s-a 
mutat şi ea acolo, a îndrăgit casa la fel ca mine şi au 
hotărât s-o păstreze. Bănuiesc că ea are foarte mare 
încredere în ea, în relaţia lor, ca s-o deranjeze să calce pe 
urmele altei femei. E clar că nu se gândeşte la mine ca lao 
ameninţare. Îmi aduc aminte de Ted Hughes care a adus-o 
pe Assia Wevill să stea în casa în care locuise cu Plath şi de 
felul în care aceasta începuse să poarte hainele Sylviei, să- 
şi pieptene părul cu aceeaşi perie. Vreau s-o sun pe Anna şi 
să-i aduc aminte că şi Assia a sfârşit cu capul în cuptor, 
exact ca Sylvia. 

Cred că am adormit, ameţită de gin şi de soarele 
fierbinte. M-am trezit brusc, căutându-mi disperată geanta. 
Era încă acolo. Pielea mă înţepa, eram plină de furnici - 
erau peste tot, în păr, pe gât şi pe piept - şi am sărit ca 
arsă, în picioare, încercând să le dau jos de pe mine. La nici 
zece metri mai încolo, doi adolescenţi, plimbând o minge 
de fotbal de la unul la altul, se opriră să se uite la mine, 
râzând în hohote. 

Trenul se opreşte. Suntem aproape de casa lui Jess şi 
Jason, dar nu pot să văd nimic dincolo de linia ferată, 
pentru că sunt prea mulţi oameni pe culoar. Mă întreb dacă 
cei doi sunt acolo, dacă el ştie, dacă a plecat de-acasă sau 
dacă mai locuieşte cu ea, trăind o minciună pe care încă n- 
a descoperit-o. 


Sâmbătă, 13 iulie 2013 
Dimineaţa 


Ştiu, fără să mă uit la ceas, că e undeva între opt fără un 
sfert şi opt şi-un sfert. Ştiu după felul în care lumina se 
filtrează prin geam, după sunetele străzii de sub fereastra 
mea, după zgomotul aspiratorului tras de Cathy pe hol, în 


dreptul dormitorului meu. Cathy se trezeşte devreme în 
fiecare sâmbătă dimineaţa, să se apuce de curăţenie, 
indiferent de ce se întâmplă. Ar putea să fie ziua ei, ar 
putea să fie dimineaţa în care Hristos s-a înălţat la cer - 
Cathy se va trezi, neapărat, sâmbătă de sâmbătă, să facă 
curat. Spune că e terapeutic, că asta e premisa pentru un 
weekend plăcut şi că, făcând mişcare, nu mai trebuie să se 
ducă la sală. 

Aspiratul ăsta de dimineaţă nu mă deranjează cine ştie 
ce, pentru că oricum nu pot să dorm. Nu pot să dorm 
dimineţile; nu pot să lenevesc liniştită până spre amiază. 
Mă trezesc brusc, fără răsuflare şi cu inima bătând să-mi 
iasă din piept, cu un gust acru în gură, şi ştiu imediat că nu 
are niciun sens să mai încerc. Sunt trează de-a binelea. Cu 
cât vreau mai mult să uit de mine, cu atât îmi reuşeşte mai 
puţin. Viaţa şi lumina nu-mi permit. Zac în pat, ascultând-o 
pe Cathy cum se agită, atât de ocupată şi de veselă, şi mă 
gândesc la grămăjoara de haine de lângă calea ferată şi la 
Jess sărutându-şi amantul în strălucirea soarelui de răsărit. 

Ziua se întindea în faţa mea, şi niciun minut nu sunt 
ocupată. 

Aş putea să mă duc la piaţă, pe Broad; aş putea să 
cumpăr carne de vânat şi costiţă afumată şi să-mi petrec 
ziua gătind. 

Aş putea să stau pe canapea, cu o cană de ceai, să mă 
uit la televizor, la Saturday Kitchen. 

Aş putea să mă duc la sală. 

Aş putea să-mi actualizez CV-ul. 

Aş putea aştepta să plece Cathy de-acasă, să mă duc la 
magazinul din colţ şi să cumpăr două sticle de Sauvignon 
Blanc. 

In altă viaţă, mă trezeam şi eu devreme, odată cu trenul 
de 8.04; deschideam ochii şi ascultam trenul care făcea 
ferestrele să vibreze. Pe el îl simţeam lângă mine, 
somnoros, cald, excitat. După aceea, se ducea să ia ziarele, 
iar eu făceam omletă, ne aşezam amândoi la masa din 
bucătărie şi beam ceai, mergeam în pub să luăm un prânz 
întârziat, adormeam, îmbrăţişaţi, în faţa televizorului. Îmi 


40 


imaginez că acum e altfel pentru el, nu mai are parte 
sâmbăta de partide de sex leneş sau de omletă, ci viaţa îi e 
plină acum de o altfel de bucurie, de o fetiţă care 
gângureşte fericită, între el şi soţie. Fata e acum la vârsta 
la care învaţă să vorbească, zice întruna ma-ma şi ta-ta şi 
tot felul de cuvinte încâlcite şi secrete, de neînțeles pentru 
oricine altcineva în afara părinţilor. 

Durerea pe care o resimt e puternică şi foarte greu de 
îndurat, se instalează în capul pieptului. Abia aştept să 
plece Cathy de-acasă. 


Seara 


O să mă duc să-l văd pe Jason. 

Mi-am petrecut toată ziua în dormitor, aşteptând să plece 
Cathy, ca să pot să beau ceva. Dar n-a plecat nicăieri. A 
rămas neclintită, de nemişcat, în sufragerie, „încercând să 
ajungă la zi cu chestiunile administrative”. Spre seară, deja 
nu mai suportam ideea de a sta închisă în dormitor, aşa că 
i-am spus că ies la o plimbare. M-am dus în Wheatsheaf, un 
pub enorm şi anonim de pe High Street, şi am băut trei 
pahare mari de vin. Am adăugat la ele şi două păhărele de 
Jack Daniel's. Apoi am mers pe jos până la gară, mi-am 
cumpărat câteva cutii de gin tonic şi m-am suit în tren. 

Mă duc să-l văd pe Jason. 

Nu mă duc să-i fac o vizită, nu mă înfiinţez acasă la el, să 
bat la uşă. Nimic de felul ăsta. N-am luat-o razna. Vreau 
doar să trec pe lângă casă, să-l văd din tren. N-am nimic 
altceva mai bun de făcut şi n-am chef să mă duc acasă. 
Vreau doar să-l văd. Vreau să-i văd pe amândoi. 

Nu e o idee bună. Ştiu bine că nu e o idee bună. 

Dar ce rău pot să le fac? 

Mă duc la Euston, rămân în tren şi vin înapoi. (Îmi plac 
trenurile, ce e în neregulă? Trenurile sunt minunate.) 

Înainte, când eram încă eu însămi, visam adesea să fac 
călătorii romantice cu trenul, împreună cu Tom. (Linia 
Bergen pentru a cincea noastră aniversare, Trenul Albastru 
pentru a patruzecea.) 


e] 


Stai aşa, trecem acum pe lângă ei. 

Lumina este puternică, dar nu văd foarte bine. (Văd 
dublu. Închid un ochi. Mult mai bine.) 

lată-i! Oare să fie el? Stau pe terasă amândoi. Nu-i aşa? E 
Jason? Cu Jess? 

Vreau să fiu mai aproape, nu pot vedea bine. Vreau să fiu 
mai aproape de ei. 

Nu mă mai duc la Euston. O să cobor la Witney. (N-ar 
trebui să cobor la Witney, e prea periculos, dacă Anna sau 
Tom dau peste mine?) 

Ba o să cobor la Witney. 

Nu e o idee bună. 

E o idee foarte proastă. 

La capătul opus al trenului e un bărbat cu părul nisipiu 
spre roşcat. Imi zâmbeşte. Vreau să-i spun ceva, dar 
cuvintele se evaporă, îmi dispar de pe limbă în momentul în 
care vreau să le rostesc. Aproape că le simt gustul, dar nu- 
mi dau seama dacă e acru sau amar. 

Tipul îmi zâmbeşte sau rânjeşte dispreţuitor la mine? Nu- 
mi dau seama. 


Duminică, 14 iulie 2013 
Dimineaţa 


Îmi simt inima în gât, inconfortabil, bubuind. Gura mi-e 
uscată şi mă doare când înghit. Mă întorc pe-o parte, cu 
faţa spre fereastră. Draperiile sunt trase peste fereastră, 
dar mă dor ochii şi de la puţina lumină care se filtrează prin 
ele. Imi duc mâna la faţă; îmi apăs pleoapele cu degetele, 
încercând să le masez să-mi treacă durerea. Unghiile îmi 
sunt mizerabile. 

Ceva e în neregulă. Pentru o secundă, am senzaţia că pic 
în gol, ca şi cum patul ar fi dispărut de sub mine. Noaptea 
trecută. Ceva s-a întâmplat. Respir precipitat; mă ridic în 
capul oaselor, însă prea brusc, inima îmi palpită sălbatic, 
capul îmi zvâcneşte de durere. 

Aştept să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Câteodată 

= 42 


durează o vreme. Alteori, totul îmi revine în minte într-o 
secundă. lar altă dată aştept degeaba. 

Ceva s-a întâmplat. Ceva rău de tot. A fost o ceartă. Voci 
ridicate. Pumni? Nu ştiu, nu-mi aduc aminte. M-am dus în 
pub, m-am urcat în tren, am ajuns în gară, apoi eram pe 
stradă. Pe Blenheim Road. M-am dus pe Blenheim Road. 

Dintr-odată, amintirea năvăleşte peste mine şi mă 
cuprinde o groază profundă. 

Ceva s-a întâmplat, de asta sunt sigură. Nu pot să-mi 
închipui ce, dar presimt că aşa e. Simt o durere, ca şi cum 
mi-aş fi muşcat obrazul, iar pe limbă am gust metalic, de 
sânge. Mi-e greață, sunt ameţită. Îmi trec mâinile prin păr. 
Tresar de durere. Un cucui mare, dureros şi sensibil la 
atingere, în partea dreaptă. Părul îmi e năclăit de sânge. 

M-am împiedicat, asta e. Pe scări, în gară la Witney. M- 
am lovit la cap? Imi aduc aminte că eram în tren, dar după 
aceea totul se cufundă într-o mare de întuneric, un abis. 
Trag adânc aer în piept, ca să-mi liniştesc bătăile inimii, să 
alung panica ce ameninţă să mă înghită. Gândeşte-te! Ce- 
am făcut? Am mers în pub, m-am urcat în tren. În tren era 
un bărbat - acum îmi aduc aminte - cu părul roşcat. Mi-a 
zâmbit. Cred că mi-a zis ceva, dar nu-mi aduc aminte ce 
anume. Mai e ceva legat de el, trebuie să îmi amintesc, dar 
nu reuşesc, nu mă descurc în întunericul minţii mele. 

Sunt înspăimântată, dar nu-mi dau seama de ce, fapt 
care-mi amplifică spaima. Nu ştiu nici măcar dacă am vreun 
motiv să-mi fie frică. Mă uit în jur, prin cameră. Telefonul nu 
e pe noptieră. Geanta nu e pe podea, nici nu atârnă pe 
spătarul scaunului, unde o las de obicei. Trebuie să fie 
totuşi pe undeva, pentru că sunt în casă, ceea ce înseamnă 
că am avut cheile. 

Mă dau jos din pat. Sunt goală. Mă uit la mine în oglinda 
mare, în mărime naturală, de la şifonier. Mâinile îmi 
tremură. Rimelul mi s-a întins pe obraji şi am o tăietură pe 
buza de jos. Pe picioare sunt numai vânătăi. Mi-e rău. Mă 
aşez înapoi pe marginea patului şi-mi pun capul pe 
genunchi, aşteptând ca valul de greață să treacă. Mă ridic 
în picioare, iau un capot pe mine şi deschid uşa 


== 43 


dormitorului, doar o crăpătură. În apartament este linişte. 
Nu ştiu de ce, dar sunt convinsă că nu e acasă Cathy. Mi-a 
zis cumva că o să rămână la Damien azi? Aşa am senzaţia, 
deşi nu-mi aduc aminte când anume mi-a spus. Văd că uşa 
dormitorului ei este deschisă. Trag cu ochiul prin încăpere. 
Patul e făcut. E posibil să se fi trezit deja, să fi făcut patul, 
dar nu cred totuşi că a fost aici azi-noapte, ceea ce este o 
uşurare pentru mine, într-o oarecare măsură. Dacă nu e 
aici, înseamnă că nu m-a văzut şi nu m-a auzit venind 
aseară, deci nu ştie în ce hal am ajuns acasă. Asta n-ar 
trebui să conteze, dar contează: ruşinea pe care o simt în 
privinţa unui incident e direct proporţională nu doar cu 
gravitatea situaţiei, ci şi cu numărul celor care au fost 
martori la ce mi s-a întâmplat. 

În capul scărilor, mi se face rău din nou, ameţesc şi mă 
prind cu putere de balustradă. Una dintre marile mele 
temeri (pe lângă hemoragia abdominală din momentul în 
care ficatul meu, în cele din urmă, va ceda) e aceea că aş 
putea să cad pe scări şi să-mi rup gâtul. Numai gândul la 
chestia asta îmi produce iar greață. Vreau să mă aşez, să 
mă întind, dar trebuie să-mi găsesc geanta, să-mi verific 
telefonul. Trebuie, cel puţin, să mă asigur că nu mi-am 
pierdut cărţile de credit, trebuie să ştiu pe cine am sunat şi 
când. Imi lăsasem geanta aiurea, aruncată în hol, chiar 
lângă uşa de la intrare. Lângă ea zac grămadă, aruncaţi la 
un loc, blugii şi chiloţii; când ajung în capul scărilor, simt un 
damf de urină. Apuc geanta să caut telefonul - e înăuntru, 
slavă Domnului, împreună cu o mână de bancnote boţite, 
de douăzeci de lire, şi un şerveţel pătat de sânge. Greaţa 
mă cuprinde din nou, de astă dată cu mult mai multă forţă; 
simt fierea urcându-mi-se în gât şi alerg la baie, dar nu mai 
ajung, vomit pe covor, la jumătatea scărilor. 

Trebuie să mă aşez. Dacă nu mă aşez, o să leşin,osămă 
prăbuşesc. O să curăţ mai târziu. 

Ajunsă înapoi la etaj, pun telefonul în priză şi mă întind 
pe pat. Îmi ridic picioarele şi braţele, uşor, cât se poate de 
blând, ca să le inspectez. Pe picioare, deasupra 
genunchilor, sunt toată numai vânătăi, din cele pe care le 


— 44 — 


au, de obicei, beţivii, genul pe care le faci când te ciocneşti 
din viteză de diverse obiecte. In schimb, pe braţe, înspre 
umeri, am nişte vânătăi mult mai îngrijorătoare, pete 
întunecate, ovale, ca nişte urme de degete. Chestia asta, în 
sine, nu e neapărat sinistră, am mai avut asemenea semne, 
de obicei când am căzut şi m-a ajutat cineva să mă ridic. 
Rana de la cap pare destul de serioasă, dar putea fi un 
accident, ceva inofensiv, ca şi cum m-aş fi lovit când am 
vrut să urc într-o maşină. Poate chiar în taxiul care m-a 
adus acasă. 

lau telefonul. Am două mesaje. Primul e de la Cathy, 
primit după cinci, mă întreba unde am dispărut. Urmează 
să plece la Damien şi să rămână peste noapte, aşa că ne 
vedem a doua zi. Speră că nu m-am apucat de băut de una 
singură. Al doilea e de la Tom, primit la zece şi un sfert. 
Aproape că scap telefonul din mână de spaimă în 
momentul în care îi aud vocea; urlă. 

„Pentru numele lui Dumnezeu, Rachel, ce mama dracului 
e în neregulă cu tine? Mi-a ajuns, OK, m-am săturat! Tocmai 
am petrecut ultima oră în maşină, căutându-te. Ai speriat-o 
îngrozitor pe Anna, ştii? A crezut că ai... a crezut că eşti... 
Nu ştiam ce să fac altceva, ca să nu sun la poliţie. Lasă-ne 
în pace! Încetează să mă mai suni, încetează să mai vii aici, 
lasă-ne în pace, auzi? Nu vreau să vorbesc cu tine! Pricepi 
sau nu? Nu vreau să vorbesc cu tine, nu vreau să te văd, nu 
vreau să te apropii de familia mea. N-ai decât să-ţi distrugi 
viaţa cum vrei, dar n-o vei distruge şi pe a mea. Nu vei mai 
putea să faci asta de acum înainte! Nu te mai pot proteja, 
pricepi? Stai departe de noi!” 

Nu ştiu ce-am făcut. Oare ce-am făcut? Ce mi s-a 
întâmplat între cinci şi zece şi un sfert? De ce mă căuta 
Tom? Ce i-am făcut Annei? Îmi trag plapuma peste cap, 
închid ochii strâns. Mă vedeam mergând spre casă, păşind 
pe aleea îngustă dintre grădina lor şi cea a vecinilor, sărind 
gardul. Mă gândesc cum aş fi deschis uşile glisante, intrând 
pe furiş în bucătărie. Anna stând la masă. O apuc pe la 
spate, îmi înfig mâna în părul ei lung şi blond, o smucesc cu 
putere, îi dau capul pe spate, o trag în jos, pe podea şi-i 


— 45 — 


sfărâm capul de gresia albastră şi rece. 
Seara 


Cineva ţipă. Judecând după cum cade lumina pe 
fereastra dormitorului, îmi dau seama că am dormit mult 
timp; probabil că e după-amiază târziu sau seara devreme. 
Mă doare capul. Perna e plină de sânge. Aud pe cineva 
urlând la parter. 

— Nu pot să cred aşa ceva! Pentru Dumnezeu! Rachel! 
RACHEL! 

Am adormit. Oh, Dumnezeule, n-am curăţat voma de pe 
scări. Şi hainele uitate pe hol. Oh, Doamne, oh, Doamne. 

Trag pe mine o pereche de pantaloni de trening şi un 
tricou. Deschid uşa de la dormitor şi o găsesc pe Cathy 
stând drept în faţa mea. E îngrozită când dă cu ochii de 
mine. 

— Ce naiba ai păţit? mă întreabă, apoi ridică o mână. De 
fapt, ştii ceva, Rachel, îmi pare rău, dar chiar nu vreau să 
ştiu. Nu mai pot să accept chestiile astea în casa mea. Pur 
şi simplu, nu mai pot să... Îşi pierde şirul vorbelor, însă se 
uită semnificativ spre scări. 

— Îmi pare rău, îi zic eu. Îmi pare cumplit de rău, însă mi- 
a fost foarte rău şi am vrut, chiar am vrut să curâţ... 

— Nu ţi-a fost rău că ai fost bolnavă, nu-i aşa? Erai beată. 
Erai mahmură. Îmi pare rău, Rachel. Chiar nu pot să mai 
accept chestia asta. Nu mai pot trăi aşa. Trebuie să pleci, 
OK? Îți dau o lună să-ţi găseşti altceva, trebuie să pleci. Se 
întoarce şi se îndreaptă spre dormitorul ei. Şi, pentru 
numele lui Dumnezeu, du-te şi curăţă mizeria aia de-acolo, 
spune ea, apoi trânteşte uşa de la dormitor în urma ei. 

După ce termin de curăţat, mă întorc în camera mea. Uşa 
de la dormitorul lui Cathy e în continuare închisă, dar îi simt 
furia mută radiind prin ea. Nu pot s-o învinovăţesc pentru 
cum se simte. Şi eu aş fi furioasă dacă aş veni acasă şi aş 
găsi nişte chiloţi plini de urină şi o baltă de vomă pe scări. 
Mă aşez pe pat şi deschid laptopul, mă loghez la contul de 
e-mail şi încerc să-i scriu mamei. Cred că, în sfârşit, a venit 


eS 


timpul. Trebuie să-i cer să mă ajute. Dacă mă mut acasă, n- 
o să mai pot continua aşa, voi fi nevoită să mă schimb, să 
mă fac bine. Însă nu-mi găsesc cuvintele, nu reuşesc să-i 
explic toate astea. Mi-o şi imaginez citind e-mailul meu 
implorator, văd aievea dezamăgirea amară de pe chipul ei, 
exasperarea. Aproape că o aud oftând. 

Telefonul îmi bipăie. E un mesaj, primit acum câteva ore. 
Tom, din nou. Nu vreau să aud ce are de zis, dar n-am 
încotro, nu-l pot ignora. Inima îmi bate din ce în ce mai 
repede în timp ce apelez căsuţa vocală, pregătindu-mă 
pentru ce e mai rău. 

„Rachel, ai de gând să mă suni înapoi?” Nu mai pare aşa 
de nervos şi inima mi se domoleşte. „Voiam să mă asigur 
că ai ajuns bine acasă. Erai într-un hal fără de hal azi- 
noapte.” Un oftat lung, din toată inima. „Ascultă! Îmi pare 
rău că am ţipat la tine azi-noapte, că lucrurile s-au cam... 
aprins. Chiar îmi pare rău pentru tine, Rachel, zău că îmi 
pare rău, dar trebuie să te opreşti.” 

Mai ascult mesajul încă o dată, remarcând tandreţea din 
vocea lui, şi mă năpădesc lacrimile. Mă opresc târziu din 
plâns, şi abia atunci mă simt în stare să-i scriu un mesaj 
prin care îi spun că îmi pare rău, că acum sunt acasă. Nu 
pot să-i mai scriu şi altceva pentru că nu ştiu cu exactitate 
pentru ce ar trebui să-mi cer scuze. Nu ştiu ce i-am făcut 
Annei, cum am speriat-o. Şi, sincer, nici nu mă interesează 
aşa de tare, dar nu vreau ca Tom să fie nefericit din cauza 
mea. După toate prin câte a trecut, merită să fie fericit. Nu 
voi fi niciodată invidioasă pe fericirea lui, doar că mi-am 
dorit să fi fost fericit cu mine. 

Mă aşez în pat şi mă bag sub pătură. Vreau să ştiu ce s-a 
întâmplat; aş vrea să înţeleg pentru ce-ar trebui să-mi pară 
rău. Încerc, cu disperare, să găsesc sens în aceste 
fragmente indefinite de memorie. Sunt convinsă că m-am 
certat cu cineva sau că am fost martora unei scene de 
acest fel. Să fi fost cu Anna? Degetele mele ating din nou 
rana din cap, tăietura de pe buză. Aproape că văd în faţa 
ochilor, aproape că pot auzi cuvintele, dar totul se 
împrăştie din nou. Nu reuşesc să înţeleg nimic concret. De 


BERT, y E 


fiecare dată când sunt pe punctul de a resuscita o amintire 
reală, totul dispare în întuneric, departe de mine. 


— 48 — 


Megan 


Marţi, 2 octombrie 2012 
Dimineaţa 


Va ploua în curând, simt ploaia venind. Dinţii îmi 
clănţăne, vârfurile degetelor îmi sunt albe, cu o tentă 
vânătă-albăstruie. Nu mă duc în casă. Îmi place aici, afară, 
e catartic, purificator, ca o baie rece ca gheaţa. Oricum, 
Scott va veni în curând, mă va trage cu de-a sila în casă şi 
mă va înveli în pături, ca pe un copil. 

leri, în drum spre casă, am făcut un atac de panică. Era o 
motocicletă care îşi ambala motorul iar şi iar, şi iar şi era şi 
o maşină roşie care trecea încet, ca şi cum ar fi fost în 
căutare de curve de şosea, şi două femei cu cărucioare îmi 
blocau calea. N-am putut trece de ele pe trotuar, aşa că am 
luat-o pe stradă şi a fost cât pe ce să fiu izbită de o maşină 
care venea din direcţia opusă şi pe care nu o văzusem. 
Şoferul se aplecase peste volan şi începuse să urle la mine. 
Nu reuşeam să-mi controlez respiraţia, inima o luase la 
goană, stomacul mi se făcuse ghem, ca atunci când iei o 
pastilă şi îţi vine înapoi, şi simţi valul acela de adrenalină 
care îţi întoarce stomacul pe dos, dar care te face să te 
simţi şi exaltată, şi speriată în acelaşi timp. 

Am fugit acasă şi, după ce am traversat casa spre calea 
ferată, unde m-am aşezat pe şine, am aşteptat să vină 
trenul, să treacă, hurducându-se, peste mine şi să acopere 
toate celelalte zgomote. L-am aşteptat pe Scott, să mă 
calmeze, dar nu a venit acasă. Am încercat să sar gardul, 
voiam ca pentru o vreme să fiu de partea cealaltă, acolo 
unde nu se mai duce nimeni. M-am tăiat la mână, aşa că m- 
am întors în casă şi apoi Scott s-a întors şi el şi m-a întrebat 
ce s-a întâmplat. l-am spus că m-am apucat de spălat 
vasele şi am spart un pahar. Nu m-a crezut şi s-a supărat 
îngrozitor. 

M-am trezit în timpul nopţii, l-am lăsat pe Scott dormind 

— 49 — 


şi m-am strecurat pe terasă. Am format numărul lui şi i-am 
ascultat vocea când a răspuns, la început domoală, 
somnolentă, apoi mai puternică, stresată, îngrijorată, 
exasperată. Am închis şi am aşteptat să văd dacă o să sune 
înapoi. Nu îmi ascunsesem numărul, aşa că exista o şansă 
să sune înapoi. Dar n-a sunat, aşa că am sunat eu din nou, 
iarăşi şi iarăşi, şi iarăşi. Apoi mi-a intrat căsuţa vocală, 
anostă şi indiferentă, promiţându-mi să sune înapoi în cel 
mai scurt timp. M-am gândit să sun la cabinet, să cer să fiu 
programată mai curând, dar m-am gândit că sistemul lor 
automat nu e în funcţiune în miez de noapte, aşa că m-am 
întors în pat. N-am dormit deloc. 

Aş putea să mă duc în pădurea de la Corly în dimineaţa 
asta, să fac nişte fotografii; va fi ceţos şi întuneric, o 
atmosferă numai bună; ar trebui să pot să scot nişte 
imagini bune. Mă gândeam chiar să fac nişte cărţi poştale, 
aş putea să încerc să le vând la magazine de suveniruri de 
pe Kingly Road. Scott spune că n-ar trebui să-mi bat capul 
cu aşa ceva, că ar trebui să mă odihnesc. Ca un invalid! 
Ultimul lucru de care am nevoie e odihna. Trebuie să-mi 
umplu zilele cu ceva. Ştiu ce-o să se întâmple dacă nu 
reuşesc. 


Seara 


Doctorul Abdic - Kamal, după cum m-a poftit să-i spun - 
mi-a sugerat, în timpul sesiunii din după-amiaza asta, să 
încep să ţin un jurnal. Aproape că i-am zis că nu pot să fac 
aşa ceva, că nu am încredere că soţul meu nu-l va citi. N- 
am făcut-o, pentru că aş fi fost oribil de nedreaptă faţă de 
Scott. Dar e adevărat. N-aş putea pune pe hârtie lucrurile 
pe care le simt sau le gândesc sau le fac cu adevărat. De 
exemplu: în seara asta, când am coborât în sufragerie, 
laptopul meu era cald. Ştie cum să şteargă istoricul din 
browser şi alte şmecherii, poate să-şi acopere urmele foarte 
bine, dar ştiu că am închis calculatorul când m-am dus la 
culcare. lar mi-a citit e-mailurile. 

Până la urmă, nu mă deranjează chiar aşa de tare, pentru 


că nu e nimic compromiţător în ele. (Multe e-mailuri de la 
companiile de recrutare şi de la Jenny, de la pilates, care 
mă întreba dacă nu vreau să intru şi eu în clubul ei de gătit 
de joia, în care ea şi prietenii ei pregătesc, pe rând, fiecare 
în câte o săptămână, masa pentru ceilalţi. Mai bine mor 
decât să fac aşa ceva.) Nu mă deranjează, pentru că el se 
simte mai în siguranţă când ştie că nu se întâmplă nimic, că 
nu pun la cale nimic. Şi asta e bine şi pentru mine - pentru 
noi, amândoi, aş putea zice - chiar dacă nu este adevărat. 
Şi chiar nu pot să mă supăr pe el, pentru că are un motiv 
bun pentru care să fie suspicios. l-am dat motive şi în trecut 
şi probabil că o să-i mai dau. Nu sunt o soţie model. Nu pot 
să fiu. Indiferent cât de mult îl iubesc, nu va fi niciodată 
destul. 


Sâmbătă, 13 octombrie 2012 
Dimineaţa 


Am dormit cinci ore azi-noapte; n-am mai dormit aşa de 
mult de veacuri şi ce e mai ciudat e că eram atât de băgată 
în priză când am ajuns acasă, ieri-seară, încât am crezut că 
o să mă uit în tavan ore întregi. Mi-am spus că nu voi mai 
face chestia asta, nu după ultima dată, dar apoi l-am văzut 
şi l-am dorit şi m-am gândit: de ce nu? Nu văd de ce ar 
trebui să-mi pun frâu, când atâta lume n-o face. Bărbaţii nu 
o fac. Nu vreau să rănesc pe nimeni, dar trebuie să fii 
cinstit cu tine însuţi, nu-i aşa? Eu nu fac altceva, ci doar 
sunt onestă cu mine, acel eu pe care nu-l cunoaşte nimeni - 
nici Scott, nici Kamal, nimeni. 

După ora de pilates de ieri-seară, am întrebat-o pe Tara 
dacă nu vrea să meargă la cinema cu mine într-o seară, 
săptămâna viitoare şi, apoi, dacă nu vrea să-i spună lui 
Scott că sunt cu ea. 

— Dacă sună, poţi să-i spui că sunt cu tine, dar că sunt la 
toaletă şi că o să-l sun cu prima ocazie? Apoi mă suni pe 
mine şi eu îl sun înapoi şi totul e OK. 

Ea mi-a zâmbit şi a ridicat din umeri şi mi-a zis: 

=i 


— De acord, şi nu m-a întrebat unde mă duc şi cu cine. 
Chiar vrea să-mi fie prietenă. 

Ne-am întâlnit la Hanul Lebăda, în Corly, unde a închiriat 
o cameră. Trebuie să fim atenţi, să nu ne prindă nimeni. Ar 
putea fi foarte neplăcut pentru el, chestia asta ar putea să-i 
distrugă viaţa. Ar putea fi un dezastru şi pentru mine. Nici 
măcar nu vreau să mă gândesc la ce-ar fi în stare să facă 
Scott. 

După aceea, a vrut să stăm de vorbă despre ce s-a 
întâmplat când eram mică, pe vremea când locuiam în 
Norwich. l-am dat câteva indicii, dar azi-noapte a vrut 
detalii. l-am spus anumite chestii, dar nu adevărul. Am 
minţit, am inventat, i-am spus toate lucrurile sordide pe 
care voia să le audă. A fost distractiv. Nu m-am simţit prost 
că l-am minţit; oricum, mă îndoiesc că a crezut tot ce i-am 
spus. Sunt convinsă că şi el minte. 

Stătea întins în pat, privindu-mă în timp ce mă 
îmbrăcam. Mi-a zis: 

— Megan, chestia asta nu se mai poate întâmpla. Ştii că 
nu se mai poate. Nu mai putem continua aşa. 

Şi avea dreptate, ştiu că nu mai putem. Că n-ar mai 
trebui, că s-ar impune să ne oprim, dar n-o vom face. Nu va 
fi ultima dată. Nu mă va refuza. Mă gândeam la asta în 
drum spre casă şi asta îmi place cel mai mult: să am putere 
asupra cuiva. E ameţitor! 


Seara 


Sunt în bucătărie, deschid o sticlă de vin, când Scott vine 
spre mine, din spate, şi-mi pune mâinile pe umeri, 
strângând uşor. 

— Cum a fost şedinţa de azi de la psihoterapeut? 

li răspund că a mers bine, că facem progrese. Acum e 
obişnuit să nu primească detalii de la mine. Apoi: 

— Te-ai distrat cu Tara aseară? 

Nu-mi dau seama, pentru că sunt cu spatele la el, dacă 
mă întreabă pentru că vrea cu adevărat să ştie sau pentru 
că suspectează ceva. Nu detectez nimic în vocea lui. 


MEN - E 


— E foarte de treabă, îi spun eu. Te-ai înţelege bine cu 
ea. De fapt, ne ducem la cinema săptămâna viitoare. Poate, 
după aceea, o invit la noi, să mâncăm ceva împreună. 

— Eu nu sunt invitat la cinema? mă întreabă el. 

— Cum să nu, chiar cu mare bucurie, îi răspund eu şi mă 
întorc înspre el şi-l sărut pe buze, dar ea vrea să vadă filmul 
ăla cu Sandra Bullock, aşa că... 

— Nu trebuie să spui mai mult! Atunci, invit-o la cină 
după film, spune el şi îşi coboară mâinile, cu blândeţe, spre 
mijlocul spatelui meu, masându-mă uşor. 

Torn vin în pahare şi ieşim afară. Stăm unul lângă 
celălalt, pe marginea terasei, cu picioarele în iarbă. 

— E măritată? mă întreabă el. 

— Tara? Nu, e singură. 

— N-are prieten? 

— Nu cred. 

— Prietenă? întreabă el, cu sprâncenele ridicate, şi mă 
umflă râsul. Bine, atunci câţi ani are? 

— Nu ştiu, îi zic. În jur de patruzeci. 

— Oh! Şi e singură. E cam trist. 

— Hm... S-ar putea să se simtă puţin singură. 

— Oamenii singuri sunt întotdeauna atraşi de tine, nu-i 
aşa? Vin glonţ spre tine. 

— Da? 

— Atunci înseamnă că nu are copii, nu? întreabă el şi eu 
nu ştiu dacă e totul doar în capul meu sau nu, dare a doua 
oară când atinge subiectul copiilor, iar în vocea lui e ceva 
strident, simt că e pe cale să înceapă cearta şi chiar nu 
vreau chestia asta, n-aş putea să-i fac faţă, aşa că mă ridic 
în picioare şi îi spun să ia paharele de vin, să ne retragem 
în dormitor. 

Mă urmează, iar eu îmi scot hainele de pe mine în timp 
ce urc scările şi când ajungem în dormitor, când mă 
împinge pe pat, nici măcar nu mă gândesc la el, dar nu 
contează, pentru că el nu ştie asta. Sunt suficient de bună 
încât să-l fac să creadă că numai pe el îl am în minte. 


Rachel 


Luni, 15 iulie 2013 
Dimineaţa 


ÎN DIMINEAŢA ASTA, în momentul în care eram gata să 
ies pe uşă Cathy m-a strigat înapoi şi m-a îmbrăţişat sec şi 
scurt. Credeam că o să-mi spună că, în cele din urmă, s-a 
hotărât să nu mă dea afară, însă mi-a strecurat un bileţel în 
mână, dându-mi astfel notificarea oficială a evacuării mele 
din casă, inclusiv o dată de plecare. A evitat să mă 
privească în ochi. Imi părea rău pentru ea, serios că îmi 
părea rău, deşi nu chiar aşa de rău cum îmi părea de mine. 
Mi-a zâmbit trist şi scurt, spunându-mi: 

— Nu-mi place deloc că trebuie să fac chestia asta, 
Rachel, serios. 

Intreaga situație îmi părea caraghioasă. Stăteam 
amândouă în picioare în holul care, în ciuda tuturor 
eforturilor mele, încă puţea a vomă. Imi venea să plâng, dar 
nu voiam s-o fac să se simtă şi mai prost decât se simţea 
deja, aşa că am zâmbit veselă. 

— Nu e nicio problemă, pe bune, chiar nu e, i-am zis, ca 
şi cum tocmai m-ar fi rugat să-i fac o mică favoare. 

În tren, lacrimile încep să-mi curgă pe obraz şi nu-mi 
pasă că oamenii se uită la mine; ar putea să creadă orice - 
că a dat o maşină peste câinele meu sau că tocmai am fost 
diagnosticată cu o boală incurabilă. Sau că sunt o alcoolică 
stearpă, divorțată şi în curând aruncată pe drumuri. 

Dacă stau bine să mă gândesc, e ridicol. Cum am ajuns 
în situaţia asta? Mă întreb de unde a pornit declinul meu; 
mă întreb care a fost momentul în care i-aş fi putut pune 
stavilă. Unde am făcut prima manevră proastă? Nu când l- 
am cunoscut pe Tom, care m-a salvat de la durerea 
provocată de moartea tatălui meu. Nu când m-am căsătorit, 
acum şapte ani, într-o zi ciudat de friguroasă pentru luna 
mai, şi când eram lipsită de orice griji, în al nouălea cer. 

— 54 — 


Eram fericită, aveam bani destui, aveam o carieră de 
succes. Nu când ne-am mutat la numărul douăzeci şi trei, 
într-o casă spațioasă, mai frumoasă decât mi-aş fi închipuit 
vreodată că o să am la douăzeci şi şase de ani. Îmi 
amintesc acele prime zile atât de clar, cum mergeam peste 
tot, desculţă, simțind căldura duşumelelor de lemn sub 
tălpi, bucurându-mă de spaţiul mare, de toate acele 
camere care aşteptau să fie mobilate. Făcând planuri cu 
Tom: ce-o să plantăm în grădină, ce-o să agăţăm pe pereţi, 
ce culoare va avea camera de rezervă - deja, în capul meu, 
chiar de-atunci, aceea avea să fie camera copilului. 

Poate că acela a fost momentul. Poate că atunci lucrurile 
au început să o ia razna, să-mi imaginez că nu mai suntem 
un cuplu, ci o familie; şi după aceea, odată ce mi s-a gravat 
imaginea aceea în minte, ideea de a fi numai noi doi n-a 
mai fost de-ajuns niciodată. Acela să fi fost momentul în 
care Tom a început să mă privească altfel, dezamăgirea lui 
oglindind-o pe-a mea? După ce renunţase la atâtea pentru 
mine, pentru ca noi să putem fi împreună, l-am lăsat să 
creadă că n-a fost suficient. 

Imi las lacrimile să curgă şuvoi, până la Northcote, apoi 
îmi revin, mă adun, îmi şterg ochii şi încep să scriu, pe 
spatele înştiinţării de evacuare de la Cathy, o listă de 
lucruri pe care trebuie să le fac azi: 

Biblioteca Holborn 

E-mail mama 

E-mail Martin, recomandare??? 

Să aflu despre întâlnirile AA - centrul Londrei/ Ashbury 

Să-i spui lui Cathy despre slujbă? 


Când trenul se opreşte la semnal, ridic privirea din foaie 
şi-l văd pe Jason stând pe terasă, privind în jos, spre calea 
ferată. Am sentimentul că se uită direct la mine şi am cea 
mai ciudată senzaţie - e ca şi cum m-ar mai fi privit în felul 
acesta cândva; am sentimentul că m-a văzut cu adevărat. 
Imi imaginez cum îmi zâmbeşte şi, deşi nu înţeleg de ce, 
începe să-mi fie frică. 

Se întoarce cu spatele, iar trenul se mişcă din loc. 


Seara 


Sunt în aripa de accidente şi urgenţe a Spitalului 
Universitar. Am fost lovită de un taxi în timp ce traversam 
Gray's Inn Road. Vreau să se consemneze faptul că eram 
perfect trează, deşi nu eram în apele mele deloc, eram 
distrată şi aproape panicată. Deasupra ochiului drept am o 
tăietură de vreo doi centimetri, cusută de un rezident 
arătos care e dezamăgitor de expeditiv şi de indiferent. 
Când termină de pus copcile, îmi observă cucuiul din cap. 

— Nu e de-acum, îi spun. 

— Aşa arată, răspunde el. 

— Bine, nu e de azi. 

— Ai fost la război, să înţeleg? 

— M-am lovit când m-am urcat în maşină. 

Îmi examinează capul pentru câteva secunde bune şi 
apoi spune: 

— Nu, zău? Face un pas înapoi şi se uită în ochii mei: 

— Nu prea pare că e aşa cum zici. Mie mi se pare mai 
degrabă că te-a lovit cineva cu ceva în cap, declară el şi eu 
îngheţ pe loc. 

Îmi revine o amintire a unui moment în care m-am ferit 
de o lovitură, ridicându-mi mâinile. Să fie o amintire reală? 
Doctorul se apropie din nou şi se uită mai îndeaproape la 
rană. 

— Ceva ascuţit, poate cu zimţi... 

— Nu, răspund eu. E de la maşină. M-am lovit de maşină, 
continui eu, încercând să îl conving atât pe el, cât şi pe 
mine. 

— OK. Îmi zâmbeşte, apoi face un pas înapoi şi se 
apleacă astfel încât ochii noştri să fie la acelaşi nivel: Te 
simţi bine... mă întreabă el, consultându-şi notițele. Rachel? 

— Da. 

Se uită la mine îndelung; nu mă crede pe cuvânt. E 
îngrijorat. Poate crede că sunt o nevastă bătută. 

— Bine, reia apoi. O să-ţi curăţ rana, pentru că arată cam 
rău. E cineva pe care aş putea să-l sun? Soţul? 

— Sunt divorțată, îl informez. 


— Pe altcineva, atunci? 

Putin îi pasă că sunt divorțată. 

— Pe prietena mea, vă rog, o să fie îngrijorată din cauza 
mea. 

Îi dau numele şi numărul de telefon ale lui Cathy. N-o să 
fie îngrijorată deloc - nici măcar nu sunt, încă, în întârziere 
-, dar sper că vestea că am fost azi lovită de un taxi o s-o 
determine să-i fie milă de mine şi să mă ierte pentru ce s-a 
întâmplat ieri. O să creadă, probabil, că motivul pentru care 
a dat maşina peste mine e că eram beată. Mă gândesc 
dacă nu cumva aş putea să-l întreb pe doctor dacă n-ar fi 
posibil să-mi facă un test de sânge sau ceva, ca să-i 
demonstrez lui Cathy că eram perfect trează. li zâmbesc, 
însă el nu se uită spre mine, ci ia notite de zor. Oricum, 
ideea e ridicolă. 

A fost vina mea, nu a şoferului de taxi. Am ieşit brusc în 
stradă - de fapt, am fugit în stradă - drept în faţa maşinii. 
Nu ştiu încotro fugeam. Nu mă gândeam, îmi imaginez, sau, 
cel puţin, nu mă gândeam la mine. Mă gândeam la Jess. 
Care nu e Jess, ci Megan Hipwell şi care a dispărut. 

Eram în bibliotecă, pe Theobalds Road. Tocmai îi 
trimisesem un e-mail mamei (nu i-am spus nimic 
semnificativ, ci era un fel de a testa apele, de a vedea cât 
de treze îi sunt instinctele materne faţă de mine în 
momentul de faţă), de pe contul meu de Yahoo! Pe pagina 
de start de pe Yahoo! Sunt diverse ştiri, selectate în funcţie 
de codul poştal de care aparţii sau cam aşa ceva - 
Dumnezeu ştie cum de-mi cunosc ei codul poştal, dar mi-l 
cunosc. Şi acolo era o poză cu ea, cu Jess, Jess a mea, 
blonda perfectă, şi, alături, un titlu care spunea 
ÎNGRIJORARE ÎN CAZUL DISPARIŢIEI UNEI TINERE DIN 
WITNEY. 

La început, n-am fost sigură. Arăta ca ea, era exact aşa 
cum arăta ea în mintea mea, totuşi, mă îndoiam. Apoi am 
citit articolul şi am văzut numele străzii şi am ştiut. 


Poliţia din Buckinghamshire e din ce în ce mai 
îngrijorată de soarta unei femei, Megan Hipwell, de pe 


257 


Blenheim Road, Witney, o tânără de douăzeci şi nouă 
de ani, dispărută de acasă. Dna Hipwell a fost văzută 
ultima dată sâmbătă seara, de soţul ei, Scott Hipwell, 
când a părăsit locuinţa conjugală pe la şapte, pentru a 
vizita o prietenă. DI Hipwell a declarat că „nu-i stă în 
fire” să facă un asemenea gest. În momentul 
dispariţiei, dna Hipwell purta o pereche de blugi şi un 
tricou roşu. Are 1,64 m, constituţie atletică, părul blond 
şi ochii albaştri. Cine deţine informaţii cu privire la dna 
Hipwell este rugat să contacteze poliţia din 
Buckinghamshire. 


A dispărut. Jess a dispărut. Megan a dispărut. De 
sâmbătă. Am căutat numele ei pe Google - povestea apare 
şi în Witney Argus, dar fără alte detalii. M-am gândit la 
faptul că l-am văzut pe Jason - Scott - în dimineaţa asta, 
uitându-se la mine, zâmbindu-mi. Am apucat geanta şi m- 
am ridicat în picioare şi am ieşit buluc din bibliotecă, direct 
în stradă, drept în faţa unui taxi negru. 

— Rachel? Rachel? Doctorul cel arătos încerca de zor să- 
mi atragă atenţia. A venit prietena ta să te ia acasă. 


Megan 


Joi, 10 ianuarie 2013 
Dimineaţa 


Câteodată, nu vreau să mă duc nicăieri, mă gândesc că 
aş fi fericită dacă n-aş mai fi nevoită să ies din casă 
vreodată. Nici măcar nu mi-e dor să mă duc la muncă. 
Vreau doar să rămân în siguranţa şi căldura oazei mele, cu 
Scott, fără să mă deranjeze cineva. 

Mă ajută că afară e întunecat şi rece, şi că vremea e 
mizerabilă. Mă ajută că plouă de săptămâni întregi, fără 
oprire - că ploaia e îngheţată, persistentă, nesuferită, 
însoţită de rafale de vânt urlând prin copaci, atât de 
zgomotoase încât înghit şi vuietul trenului. Nu-l mai pot 
auzi trecând, ispitindu-mă, momindu-mă să călătoresc spre 
alte zări. 

Astăzi nu vreau să mă duc nicăieri, nu vreau să fug 
niciunde, nu vreau nici măcar să ajung până la capătul 
străzii. Vreau să stau aici, închisă în casă, cu soţul meu, să 
ne uităm la televizor şi să mâncăm îngheţată, după ce îl voi 
fi chemat de la birou, în toiul amiezii, ca să facem sex. 

Va trebui, desigur, să ies în oraş mai târziu, pentru că e 
ziua în care am programare la Kamal. l-am vorbit în ultima 
perioadă despre Scott, despre toate lucrurile pe care le-am 
făcut aiurea, despre eşecul meu ca soţie. Kamal mi-a zis că 
trebuie să găsesc o modalitate prin care să mă fac eu pe 
mine fericită, să încetez să mai caut fericirea în altă parte. 
E adevărat, aşa fac şi ştiu că aşa fac, dar apoi vine clipa în 
care îmi zic: dracu' să le ia pe toate, viaţa e prea scurtă. 

Mă gândesc la excursia pe care am făcut-o cu familia, în 
vacanţa de Paşti, în insula Sfânta Margherita. Eu tocmai 
împlinisem cincisprezece ani şi am cunoscut un tip pe plajă, 
mult mai mare ca mine - poate la vreo treizeci de ani, 
poate chiar patruzeci - care m-a invitat să merg a doua zi 
cu el pe mare. Era şi Ben cu mine şi a fost invitat şi el, dar - 


protector, ca orice frate mai mare - mi-a zis că n-ar trebui 
să mergem, pentru că nu are încredere în tipul respectiv, 
pentru că pare un libidinos slinos. Ceea ce, evident, şi era. 
Dar eram furioasă, pentru că era şansa noastră să navigăm 
pe Marea Ligurică, pe-un iaht privat. Ben mi-a zis că vom 
avea destule astfel de şanse, că vieţile noastre vor fi pline 
de aventură. In cele din urmă, nu ne-am mai dus, iar în 
vara aceea Ben a pierdut controlul motocicletei, pe A10 şi 
nu am mai ajuns niciodată să navigăm amândoi pe mare. 

Mi-e dor de felul în care eram noi doi, eu şi Ben, când 
eram împreună. Nu ne era frică de nimic. 

l-am spus lui Kamal totul despre Ben, dar acum începem 
să ne apropiem şi de celelalte chestii, de adevăr, de întreg 
adevărul - ce s-a întâmplat cu Mac, ce-a fost înainte, ce-a 
fost după. Sunt în siguranţă cu Kamal, el nu poate spune 
nimic nimănui, datorită confidenţialităţii doctor-pacient. 

Dar chiar dacă ar putea spune cuiva, nu cred că ar face- 
o. Chiar am încredere în el. E ciudat, dar chestia care mă 
împiedică să-i spun totul nu este teama că ar spune cuiva, 
nu e frica de a fi judecată, ci gândul la Scott. E ca şi cum |- 
aş trăda pe Scott, cel puţin acesta e sentimentul pe care îl 
am, că l-aş trăda dacă i-aş spune lui Kamal tot ceea ce lui 
nu-i pot spune. Dacă stai să te gândeşti la toate celelalte 
lucruri pe care le-am făcut, celelalte trădări, chestia asta n- 
ar trebui să însemne nimic, dar nu e aşa. Cumva, trădarea 
asta îmi pare mai grea, pentru că e vorba de viaţa în sine, 
pentru că acesta este miezul fiinţei mele şi nu pot împărtăşi 
asta cu el. 

Incă nu pot să mă dezvălui întru totul, pentru că, evident, 
nu pot spune tot ce simt. Ştiu că asta e ideea când te duci 
la terapie, dar eu, pur şi simplu, nu pot. Trebuie să fac în 
aşa fel încât totul să rămână vag, să pun la un loc, în 
aceeaşi oală, toţi bărbaţii, toţi amanţii şi toţi foştii, însă îmi 
spun că nu e grav, pentru că nu contează cine sunt ei. 
Contează doar cum mă fac ei să mă simt. Sufocată, 
neliniştită, căutând mereu ceva. De ce nu pot să găsesc ce 
vreau? De ce nu pot bărbaţii să-mi ofere ce caut? 

Bine, câteodată îmi oferă. Câteodată, nu am nevoie 


decât de Scott. Dacă aş învăţa cum să menţin acest 
sentiment, acesta pe care îl trăiesc acum... dacă aş afla 
cum să mă concentrez la această fericire, să mă bucur de 
moment, nu să mă tot întreb de unde va veni următorul val 
de plăcere... atunci totul ar fi bine. 


Seara 


Trebuie să mă concentrez când sunt cu Kamal. E greu să 
nu-mi las mintea să rătăcească atunci când el se uită la 
mine cu ochii aceia leonini, când îşi împreunează mâinile în 
poală. E greu să nu mă gândesc la lucrurile pe care le-am 
putea face împreună. 

Trebuie să mă concentrez. Am vorbit despre ce s-a 
întâmplat după înmormântarea lui Ben, după ce am fugit de 
acasă. Am stat în Ipswich o vreme; nu mult. Acolo l-am 
întâlnit prima dată pe Mac. Lucra într-un pub sau cam aşa 
ceva. M-a agăţat în drum spre casă. li era milă de mine. 

— Nici măcar nu voia să... ştii despre ce vorbesc, încep 
eu, râzând. Ne-am întors în apartamentul lui şi i-am cerut 
bani, şi el s-a uitat la mine ca şi cum aş fi fost nebună. l-am 
spus că sunt destul de mare, dar nu m-a crezut. Şi a 
aşteptat până când am împlinit şaisprezece ani. Deja, în 
momentul acela, se mutase într-o casă veche din Holkham. 
O căsuţă ţărănească, din piatră, la capătul unei cărări care 
nu ducea nicăieri, cu o curte mică împrejur, cam la un 
kilometru de plajă. O cale ferată veche trecea de-a lungul 
unei laturi a proprietăţii. Noaptea obişnuiam să zac trează - 
eram întotdeauna drogată pe vremea aceea, fumam destul 
de mult - şi îmi imaginam că aud trenurile, eram atât de 
sigură că o să mă ridic de acolo şi că o să mă duc afară şi o 
să mă uit după luminile lor. 

Kamal se foieşte în scaun, dă din cap încet, încurajator. 
Nu spune nimic. Asta înseamnă că pot să continui, aşa că 
vorbesc mai departe. 

— De fapt, chiar am fost fericită acolo, cu Mac. Am trăit 
cu el... Dumnezeule, să fi fost vreo trei ani, cred. Aveam... 
nouăsprezece ani când am plecat. Da. Nouăsprezece. 


= Gh 


— Dacă erai fericită acolo, de ce-ai plecat? mă întreabă 
el. 

Am ajuns în acel punct, am ajuns acolo mai repede decât 
credeam. N-am avut timp să mă gândesc pe îndelete, să 
construiesc treptat povestea către un final. Nu sunt în 
stare. E prea devreme. 

— Mac m-a părăsit. Mi-a frânt inima, îi spun, ceea ce e 
adevărat, dar e şi o minciună. Incă nu sunt pregătită să-i 
spun adevărul. 

Scott nu e acasă când mă întorc, aşa că îmi scot laptopul 
şi, pentru prima dată, îl caut pe Google. Il caut pe Mac 
pentru prima dată în zece ani. Cu toate acestea, nu-l 
găsesc. Sunt sute de Craig McKenzie în lume, dar niciunul 
nu pare să fie al meu. 


Vineri, 8 februarie 2013 
Dimineaţa 


Mă plimb prin pădure. Am ieşit înainte de a se lumina de 
ziuă, iar acum abia a răsărit soarele şi e o linişte 
mormântală, cu excepţia câte unei gâlceve a coţofenelor 
din coroanele copacilor de deasupra mea. Le simt cum mă 
privesc, cu ochii lor mici, ca nişte mărgele, măsurându-mă. 
Un cârd de coţofene. Una pentru tristeţe, două pentru 
bucurie, trei pentru o fată, patru pentru un băiat, cinci 
pentru argint, şase pentru aur, şapte pentru un secret ce 
nu va fi împărtăşit niciodată. 

Am mai multe din astea. 

Scott e plecat, e la un curs, undeva în Sussex. A plecat 
ieri-dimineaţă şi nu se întoarce până diseară, târziu. Pot să 
fac tot ce vreau. 

Înainte să plece, i-am spus lui Scott că mă duc la cinema 
cu Tara, după şedinţa de terapie. l-am spus că o să am 
telefonul închis şi am vorbit şi cu ea. Am avertizat-o că s-ar 
putea ca el să sune, că s-ar putea să vrea să mă verifice. 
De data asta, Tara m-a întrebat ce am de gând. M-am 
mulţumit doar să-i fac cu ochiul şi să-i zâmbesc, iar ea a 

— 62 — 


râs. Cred că se simte singură, nu i-ar strica o escapadă 
amoroasă. 

In timpul şedinţei mele cu Kamal, am vorbit despre Scott, 
despre chestia cu laptopul. S-a întâmplat cam acum o 
săptămână. L-am căutat pe Mac pe Google - am căutat în 
diverse feluri, voiam doar să aflu unde e, ce mai face. In 
vremurile noastre, sunt fotografii pe internet aproape cu 
toată lumea, şi-mi doream să-i văd chipul. N-am putut să-l 
găsesc. In noaptea aceea m-am culcat mai devreme ca de 
obicei. Scott a rămas să se uite la televizor; uitasem să 
şterg din browser istoricul căutărilor. O greşeală stupidă - 
de obicei, e ultimul lucru pe care îl fac înainte să închid 
laptopul, indiferent la ce m-am uitat. Ştiu că Scott are 
modalităţile lui prin care oricum află ce pun la cale, având 
în vedere cât de abil e când vine vorba de tehnologie, dar îi 
ia ceva mai mult timp, aşa că, de cele mai multe ori, nu-şi 
bate capul. 

In orice caz, am uitat. Şi a doua zi ne-am certat rău. Una 
dintre certurile acelea furtunoase. Voia să ştie cine e Craig, 
de cât timp ne vedem, unde ne întâlnim, ce-a făcut el 
pentru mine şi Scott n-a fost în stare. O prostie din partea 
mea, dar i-am spus că e un prieten vechi, ceea cea 
înrăutățit lucrurile. Kamal m-a întrebat dacă mi-e frică de 
Scott, şi atunci chiar m-am enervat. 

— E soţul meu, am sărit eu ca arsă. Evident că nu mi-e 
frică de el. 

Kamal părea de-a dreptul şocat. De fapt, şi eu eram 
şocată. Nu mi-am dat seama ce forţă va avea furia mea, cât 
de adânc era sentimentul, nevoia de a-l apăra pe Scott. A 
fost o surpriză şi pentru mine. 

— Megan, din păcate, sunt multe femei care se tem de 
soţii lor. 

Am încercat să ripostez cumva, însă el a ridicat mâna, 
într-un gest de tăcere. 

— Comportamentul pe care-l descrii - faptul că îţi citeşte 
e-mailurile, că verifică istoricul căutărilor tale pe internet - 
ei bine, o spui ca şi cum ar fi cel mai firesc lucru din lume, 
ca şi cum ar fi logic să facă asta. Dar nu e nimic firesc în 


asta, Megan. Nu e normal să invadezi viaţa personală a 
cuiva în asemenea hal. lar acest lucru este văzut, de cele 
mai multe ori, ca o formă de abuz emoţional. 

Am început să râd, pentru că totul mi se părea atât de 
melodramatic. 

— Nu e abuz, i-am spus. Nu şi dacă nu te deranjează. lar 
pe mine nu mă deranjează. Chiar nu mă deranjează. 

În momentul acela mi-a zâmbit, însă destul de trist. 

— Şi nu crezi că ar trebui să te deranjeze? m-a întrebat. 

Am ridicat din umeri. 

— Poate că ar trebui, dar adevărul e că nu mă 
deranjează. E gelos, e posesiv. Aşa e el. Asta nu mă face să 
nu-l mai iubesc, iar unele bătălii, pur şi simplu, nu merită 
purtate. Sunt prudentă... de obicei. Imi acopăr urmele, aşa 
că, în mod normal, nu e nicio problemă. 

Kamal a clătinat uşor din cap, aproape imperceptibil. 

— Nu m-aş fi gândit că ne aflăm aici ca să mă judeci, i- 
am spus eu. 

Când şedinţa s-a terminat, l-am întrebat dacă n-ar vrea 
să mergem să bem ceva. Mi-a spus că nu, că nu se poate, 
că nu s-ar cuveni. Aşa că l-am urmărit până acasă. 
Locuieşte într-un bloc, chiar la capătul străzii pe care are şi 
clinica. Am bătut la uşă şi, când a deschis-o, l-am întrebat 
dacă se cuvine. Mi-am strecurat mâna pe după gâtul lui, m- 
am ridicat pe vârfurile picioarelor şi l-am sărutat. 

— Megan, mi-a zis, cu o voce de catifea. Nu face asta. Nu 
pot. Opreşte-te. 

Era o senzaţie extrem de plăcută, dansul acela al 
respingerii şi atracției, al dorinţei şi al cumpătării. Nu voiam 
să renunţ uşor la acel sentiment, îmi doream cu atâta 
ardoare să-l pot păstra cât mai mult. 

M-am trezit la primele ore ale dimineţii, ameţită, cu 
mintea plină de poveşti. Nu puteam să zac acolo, pur şi 
simplu, singură, trecând în revistă, în gând, toate acele 
posibilităţi pe care le aveam sau la care puteam renunţa, 
aşa că m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat şi am plecat la 
plimbare. Şi m-am trezit aici. M-am plimbat fără ţintă, 
repetându-mi în minte diverse scene - el a spus asta, ea a 


— 64 — 


spus cealaltă, tentaţie, eliberare; ce bine ar fi dacă aş putea 
să mă rezum doar la un singur lucru, să aleg să păstrez acel 
lucru intact, nu să-l răsucesc pe toate părţile. Dar dacă 
singurul lucru pe care îl caut eu nu există? Dacă, pur şi 
simplu, nu este posibil? 

Aerul pe care îl inspir e rece, vârfurile degetelor mi se 
învineţesc. O parte din mine vrea doar să zacă aici, printre 
frunze, să lase frigul să mă cuprindă complet. Dar nu pot. E 
timpul să plec. 

Când ajung în Blenheim Road, e aproape nouă şi, când 
trec de colţ, o văd venind spre mine, împingând căruciorul. 
Copilul, pentru prima dată, e liniştit, nu mai plânge. Ea se 
uită la mine, îmi face un semn din cap, în chip de salut, şi- 
mi aruncă unul dintre zâmbetele acelea abia resimţite, pe 
care eu nu i le întorc niciodată. În mod normal, mă prefac 
că sunt cumsecade, dar în dimineaţa asta mă simt reală, 
îmi aparţin mie însămi. Sunt euforică, aproape de paroxism, 
şi n-aş putea să mimez amabilitatea nici dacă m-aş strădui. 


După-amiaza 


În după-amiaza asta, am adormit. M-am trezit febrilă, 
într-o stare de panică. Cu un sentiment de vinovăţie. Mă 
simt vinovată. Dar nu suficient de mult. 

M-am gândit la el, plecând în miez de noapte, spunându- 
mi, încă o dată, că asta era ultima dată, că nu va mai exista 
nicio ocazie, că nu mai putem continua. S-a îmbrăcat, şi-a 
tras blugii pe el. Eu am rămas întinsă pe pat şi am râs, 
pentru că asta spusese şi ultima dată, şi de fiecare dată 
când ne vedeam. Mi-a aruncat o privire. Nu ştiu cum s-o 
descriu, nu era de furie, nu chiar, nici de dispreţ - era o 
avertizare. 

Nu sunt în apele mele. Merg de colo-colo prin casă; n-am 
stare, mă urmăreşte sentimentul că a fost cineva în casă 
cât timp am dormit. Nu e nimic deranjat de la locul lui, însă 
casa îmi pare altfel, ca şi cum lucrurile din ea ar fi fost 
atinse, mişcate subtil şi, cum merg aşa prin casă, simt că 
mai e cineva aici, dar nu e în momentul de faţă în raza 


E o en 


privirii mele. Am verificat deja de trei ori uşile franţuzeşti 
care dau în grădină, dar sunt încuiate. Abia aştept să vină 
Scott acasă. Am nevoie de el. 


— 66 — 


Rachel 


Marţi, 16 iulie 2013 
Dimineaţa 


Sunt în trenul de 8.04, dar nu mă duc la Londra, în 
schimb, mă duc la Witney. Sper că vizita mea acolo o să-mi 
resusciteze memoria, că o să ajung în gară şi o să văd totul 
cu claritate, că voi şti. Nu îmi fac cine ştie ce speranţe, dar 
nu pot face nimic altceva. Nu pot să-l sun pe Tom. Imi e 
prea ruşine şi, în orice caz, a fost cât se poate de clar. Nu 
vrea să mai aibă de-a face cu mine. 

Megan încă n-a fost găsită; a dispărut de mai bine de 
şaizeci de ore, iar povestea ei devine ştire naţională. A 
apărut în dimineaţa asta pe site-ul BBC şi pe MailOnline; au 
fost câteva menţiuni şi pe alte site-uri. 

Am printat cele două articole de pe BBC şi Mail; le am cu 
mine. Din ele am aflat următoarele: 

Megan şi Scott s-au certat sâmbătă seara. Un vecin a 
spus la poliţie că a auzit voci ridicate. Scott a recunoscut că 
s-au certat şi a spus că el crede că soţia lui s-a dus să 
petreacă noaptea acasă la Tara Epstein, prietena ei care 
locuieşte în Corly. 

Megan n-a ajuns la Tara acasă. Tara a declarat că ultima 
dată când a văzut-o pe Megan a fost vineri după-masă, la 
ora de pilates. (Eram sigură că Megan e genul care se duce 
la pilates.) Conform spuselor domnişoarei Epstein: „Părea 
OK, ca de obicei. Era în toane bune, povestea cum plănuia 
să facă ceva special de ziua ei, căci luna viitoare împlineşte 
treizeci de ani”. 

Megan a fost văzută de un martor îndreptându-se spre 
gara din Witney pe la şapte şi un sfert, sâmbătă seara. 

Megan nu are pe nimeni din familie în zonă. Amândoi 
părinţii sunt decedați. 

Megan e şomeră. Inainte, administra o mică galerie de 
artă în Witney, dar s-a închis în aprilie anul trecut. (Eram 

— 67 — 


sigură că Megan e genul de persoană pasionată de artă.) 

Scott e consultant IT, lucrează pe cont propriu. (Nu-mi 
vine să cred că Scott e consultant IT.) 

Megan şi Scott sunt căsătoriţi de trei ani; locuiesc în casa 
de pe Blenheim Road din ianuarie 2012. 

Conform declaraţiilor din Daily Mail, casa lor valorează 
400.000 de lire sterline. 

Citind toate astea, îmi dau seama că lucrurile nu stau 
foarte bine pentru Scott. Şi nu e vorba doar de cearta pe 
care au avut-o; ci e vorba de logica lucrurilor: când se 
întâmplă ceva cu o femeie, atenţia poliţiei se îndreaptă, 
mai întâi, spre soţ sau iubit. Cu toate acestea, în cazul de 
faţă, poliţia nu are toate datele. Ei îl cercetează doar pe soţ, 
pentru că nu ştiu nimic de iubit. 

E posibil ca eu să fiu singura persoană care ştie de 
existenţa amantului. 

Bâjbâi prin geantă după o bucată de hârtie. Pe spatele 
unei chitanţe de la un magazin de băuturi spirtoase scriu o 
listă cu cele mai posibile explicaţii pentru dispariţia lui 
Megan Hipwell: 

1. A fugit cu amantul pe care, de acum înainte, îl voi 
numi B. 

2. B i-a făcut ceva rău. 

3. Scott i-a făcut ceva rău. 

4. Şi-a părăsit, pur şi simplu, soţul şi s-a dus să locuiască 
în altă parte. 

5. Altcineva - deci nu B şi nu Scott - i-a făcut ceva rău. 


Cred că prima variantă e cea mai plauzibilă, dar şi a 
patra e un concurent serios la premiu, pentru că - şi sunt 
convinsă de asta - Megan e o femeie independentă, plină 
de voinţă. Şi dacă avea o aventură cu cineva, atunci e 
posibil să fi avut nevoie să se distanţeze, ca să-şi pună în 
ordine gândurile, nu-i aşa? Punctul al cincilea nu mi se pare 
verosimil, crima comisă de un necunoscut nu e cel mai 
comun lucru din lume. 

Cucuiul din cap îmi zvâcneşte, însă nu mă pot opri să nu 
mă gândesc la cearta pe care am văzut-o, sau pe care mi- 


— 68 — 


am imaginat-o, sau pe care, poate, am visat-o sâmbătă 
noaptea. Când trec pe lângă casa lui Megan şi Scott, îmi 
ridic privirea. Simt sângele pulsându-mi în tâmple. Sunt 
exaltată. Şi mi-e teamă. Ferestrele de la numărul 
cincisprezece, reflectând lumina dimineţii, arată ca nişte 
ochi orbi. 


Seara 


Abia m-am aşezat confortabil în scaun, când sună 
telefonul. E Cathy. O las să sune până intră căsuţa vocală. 

Mi-a lăsat un mesaj: „Bună, Rachel, am sunat ca să mă 
asigur că eşti bine”. E îngrijorată din cauza mea, pentru ce 
s-a întâmplat cu taxiul. „Voiam să-ţi spun că îmi pare rău, 
ştii, pentru ce s-a întâmplat alaltăieri, când ţi-am spus să 
pleci. N-ar fi trebuit să fac asta. Am exagerat. Poţi să rămâi 
cât vrei.” A urmat o pauză lungă, apoi a continuat: „Sună- 
mă, OK? Şi vino direct acasă, Rach, nu te mai duce în pub”. 

Nici nu intenţionez. Am vrut să beau ceva la prânz; eram 
disperată să beau un pahar după cele întâmplate în Witney 
în dimineaţa asta. Totuşi, m-am abținut, pentru că trebuie 
să rămân lucidă. A trecut multă vreme de când ceva merita 
să rămân lucidă. 

Călătoria mea la Witney de azi-dimineaţă a fost atât de 
ciudată! M-am simţit ca şi cum a trecut o veşnicie de când 
nu mai fusesem acolo, deşi, evident, nu trecuseră decât 
câteva zile. Ar fi putut la fel de bine să fi fost oricare alt loc, 
cu totul străin, o gară străină într-un oraş eminamente 
străin. lar eu eram o cu totul altă persoană faţă de cea care 
a fost acolo sâmbătă noapte. Astăzi eram puternică şi 
perfect trează, hiperconştientă de zgomotele şi de lumina 
din jur şi de frica de a afla. 

Intram pe un teritoriu interzis. Aşa m-am simţit azi- 
dimineaţă, pentru că acum era teritoriul lor, al lui Tom şi al 
Annei, al lui Scott şi al lui Megan. Eu sunt o intrusă, nu 
aparţin acelui loc şi totuşi totul îmi e atât de familiar! Cobor 
pe scările de beton ale gării, trec de chioşcul de ziare şi 
intru direct pe Roseberry Avenue, la câteva case distanţă 


— 69 — 


de intersecţie, apoi o iau la dreapta, pe sub arcada care 
duce la pasajul umed de sub calea ferată şi apoi fac stânga 
pe Blenheim Road, acea stradă îngustă şi mărginită de 
copaci, flancată de frumoasele terase victoriene. E ca şi 
cum aş fi ajuns acasă: nu doar acasă, ci la casa 
părintească, la casa copilăriei, un loc lăsat în urmă demult; 
e familiaritatea scărilor pe care le urci, ştiind exact care 
treaptă va scârţâi sub picioare. 

Familiaritatea nu e doar în mintea mea, e în oasele mele; 
e memoria muşchilor. În această dimineaţă, mergând pe 
lângă gura întunecată a tunelului, la intrarea în pasaj, am 
grăbit paşii. N-a trebuit să mă gândesc s-o fac, pentru că 
instinctiv merg mai repede pe această porţiune, 
întotdeauna. În fiecare noapte, când mă întorc acasă, mai 
ales iarna, măresc pasul, uitându-mă repede în dreapta, 
pentru siguranţă. Nu era niciodată nimeni acolo - în niciuna 
dintre serile acelea, şi nici azi - şi totuşi, azi-dimineaţă m- 
am oprit brusc, uitându-mă în întuneric, pentru că dintr- 
odată m-am văzut pe mine. M-am văzut mai încolo cu 
câţiva metri, rezemată de peretele tunelului, cu capul în 
mâini, iar capul şi mâinile îmi erau mânjite de sânge. 

Cu inima bătându-mi cu putere în piept, am rămas pe 
loc; navetiştii treceau pe lângă mine, continuându-şi 
drumul spre gară, unu sau doi întorcându-se înspre mine, în 
drumul lor, doar eu rămânând locului, nemişcată. Nu ştiam 
- nu ştiu nici acum - dacă a fost aievea. De ce m-aş fi dus 
în pasaj? Ce motiv aveam să cobor acolo, unde e întuneric 
şi umed, şi duhneşte a urină. 

M-am întors şi am pornit spre gară. Nu mai voiam să 
rămân acolo niciun moment în plus; nu voiam să mă duc la 
uşa lui Scott şi a lui Megan. Voiam să plec de-acolo. Ceva 
rău se întâmplase în acel loc, sunt sigură de asta. 

Mi-am plătit biletul şi am urcat rapid treptele gării, pentru 
a ajunge de partea cealaltă a peronului şi, în acel moment, 
amintirile m-au năpădit din nou, ca o străfulgerare: de data 
asta nu în tunel, ci pe trepte; mergeam împleticindu-mă pe 
trepte şi un bărbat mă ţinea de braţ, ajutându-mă să urc. 
Era bărbatul din tren, cel cu părul roşcat. II vedeam, însă 


70: 


vag, fără să aud conversaţia. Îmi aduc aminte că râdeam - 
de mine însămi sau de ceva ce spunea el. Se purta frumos 
cu mine, de asta sunt convinsă. Aproape convinsă. Ceva 
rău s-a întâmplat, dar nu cred că avea legătură cu el. 

Am urcat în tren şi m-am dus la Londra. M-am dus la 
bibliotecă, m-am aşezat la un calculator şi am căutat 
articole despre Megan. Am dat peste un material scurt pe 
site-ul ziarului Telegraph, în care se spunea că „un bărbat 
de treizeci de ani oferă sprijin poliţiei în cercetările sale”. 
Scott, probabil. Nu pot să cred că el i-ar face vreun rău lui 
Megan. Știu că nu i-ar face rău. l-am văzut împreună; ştiu 
cum sunt împreună. A fost dat şi un număr de telefon la 
Crimestoppers?, unde poţi să suni dacă ai informaţii. Am să 
sun, în drum spre casă, de la un telefon public. O să le spun 
despre B, despre ceea ce am văzut. 

Telefonul sună chiar în momentul în care trenul intră în 
gară, la Ashbury. E Cathy, din nou. Biata fată, chiar e 
îngrijorată din cauza mea. 

— Rach? Eşti în tren? Vii acasă? 

Pare neliniştită. 

— Da, sunt pe drum, îi spun. Ajung într-un sfert de oră. 

— Poliţia e la noi acasă, Rachel, spune ea, şi întreg trupul 
mi-e străbătut de fiori reci. Vrea să stea de vorbă cu tine. 


Miercuri, 17 iulie 2013 
Dimineaţa 


Megan încă lipseşte, iar eu i-am minţit - în mod repetat - 
pe cei de la poliţie. 

Când am ajuns acasă, noaptea trecută, eram deja 
panicată. Am încercat să mă conving singură că au venit să 
mă vadă în legătură cu accidentul pe care l-am avut cu 
taxiul, dar nu avea niciun sens. Vorbisem cu poliţia la faţa 
locului - fusese, în mod evident, vina mea. Trebuia să fie 


3 Serviciu telefonic care le permite cetăţenilor să sune şi să dea 
informaţii legate de crime sau alte infracţiuni, sub protecţia 
anonimatului. 


ceva legat de sâmbătă noaptea. Am făcut eu ceva. Am 
comis cine ştie ce act oribil şi apoi mi-am pierdut cunoştinţa 
şi am uitat tot. 

Ştiu că nu pare plauzibil. Ce-aş fi putut face? M-am dus în 
Blenheim Road, am atacat-o pe Megan Hipwell, i-am ascuns 
cadavrul undeva şi am uitat totul? Sună ridicol. Este ridicol. 
Dar ştiu că sâmbătă s-a întâmplat ceva. Am ştiut-o când m- 
am uitat în adâncurile tunelului de sub calea ferată, când 
sângele mi-a îngheţat în vine. 

Se mai întâmplă să-ţi pierzi cunoştinţa, însă de data asta 
nu vorbim de starea aceea de uşoară ameţeală, când te 
întorci de la club sau când ai uitat ce era aşa de amuzant în 
conversaţia din pub. E altceva. Un întuneric total; ore 
întregi pierdute, ore ce nu vor mai putea fi recuperate 
niciodată. 

Tom mi-a cumpărat o carte despre asta. N-a fost un gest 
foarte romantic, dar se săturase să mă tot asculte cum îi 
ofeream scuze dimineaţa pentru lucruri pe care nici măcar 
nu mi le aminteam. Cred că voia să vadă cât de mult rău 
îmi fac, de ce fel de lucruri sunt în stare. E o carte scrisă de 
un medic, dar n-am nici cea mai vagă idee dacă e corect ce 
scrie acolo: autorul pretinde că a-ţi pierde cunoştinţa nu 
înseamnă că uiţi ce s-a întâmplat, ci, în primul rând, că nici 
nu ai amintiri pe care să le uiţi. Teoria lui e că ajungi în 
starea în care creierul nu mai creează amintiri de scurtă 
durată. Şi, în timp ce eşti în acea stare, în întunericul cel 
mai profund, nu te comporţi aşa cum ai face-o în mod 
normal, pentru că tu, pur şi simplu, reacţionezi la ultimul 
lucru care crezi că ţi s-a întâmplat, pentru că - de vreme ce 
nu mai produci amintiri - s-ar putea să nu ştii care a fost 
ultimul lucru care ţi s-a întâmplat cu adevărat. Prezintă tot 
felul de anecdote, poveşti cu tâlc despre beţivul predispus 
la pierderi de memorie: era un tip în New Jersey care s-a 
îmbătat la o petrecere de 4 iulie. După aceea, s-a urcat la 
volan şi a condus câţiva kilometri pe autostradă în direcţia 
greşită şi a intrat, în viteză, într-o furgonetă în care erau 
şapte oameni. Furgoneta a izbucnit în flăcări şi şase oameni 
au murit. Beţivul n-a păţit nimic. Aştia nu păţesc nimic 


E, fn E 


niciodată. Nu-şi aducea aminte când s-a urcat la volan. 

Un altul, de data asta în New York, a ieşit dintr-un bar, a 
condus maşina până la casa în care a crescut, i-a înjunghiat 
mortal pe toţi cei din casă, apoi s-a dezbrăcat, s-a urcat 
înapoi la volan, a condus până acasă la el şi s-a culcat. S-a 
trezit a doua zi de dimineaţă, simțindu-se îngrozitor, 
întrebându-se unde îi sunt hainele şi cum a ajuns acasă, dar 
abia când a venit poliţia să-l ridice a aflat că a ucis cu 
brutalitate doi oameni, fără niciun motiv. 

Aşa că, da, sună ridicol, dar nu e tocmai imposibil, şi 
când am ajuns acasă, aseară, mă convinsesem deja că 
eram implicată, într-un fel sau altul, în dispariţia lui Megan. 

Poliţiştii erau pe canapeaua din living, unul din ei, un 
bărbat la vreo patruzeci de ani, în haine civile, şi celălalt, 
un tânăr în uniformă, plin de acnee pe gât. Cathy era la 
fereastră, frământându-şi mâinile. Arăta îngrozită. Poliţiştii 
s-au ridicat. Cel în civil, foarte înalt şi uşor adus de spate, 
mi-a strâns mâna şi s-a prezentat ca fiind detectiv- 
inspector Gaskill. Mi-a spus numele însoţitorului său, dar nu 
mi-l aduc aminte. Nu reuşeam să mă concentrez. De-abia 
mai respiram. 

— Despre ce e vorba? l-am întrebat eu. S-a întâmplat 
ceva? E vorba de mama? De Tom? 

— Toată lumea e OK, doamnă Watson, dar trebuie să 
vorbim cu dumneavoastră despre ce s-a întâmplat sâmbătă 
seara, a spus Gaskill. 

E genul de replică pe care detectivii o spun în filme; nu- 
mi părea real. Vor să ştie ce-am făcut sâmbătă seara. Dar 
ce dracului am făcut eu sâmbătă seară? 

— Trebuie să mă aşez, le-am spus, şi detectivul mi-a 
făcut semn să stau în locul lui, pe canapea, lângă Domnul 
Acnee. 

Cathy se lăsa când pe un picior, când pe celălalt, 
muşcându-şi de zor buza de jos. Arăta ca scoasă din minţi. 

— Doamnă Watson, sunteţi bine? m-a întrebat Gaskill, 
arătând spre tăietura de deasupra ochiului. 

— Am fost lovită de un taxi, i-am răspuns. leri după- 
masă, în Londra. Am fost la spital. Puteţi verifica. 


RER je E 


— OK, a spus el, cu o uşoară clătinare din cap. Deci, 
sâmbătă seară? 

— Am fost în Witney, i-am întors-o eu, stăpânindu-mi 
vocea să nu tremure. 

— Cu ce scop? 

Domnul Acnee avea un carneţel pregătit şi creionul gata 
de luat notițe. 

— Am vrut să-mi văd soţul, i-am zis. 

— Oh, Rachel, a oftat Cathy. 

Detectivul a ignorat-o. 

— Soţul? întreabă el. Vreţi să spuneţi fostul 
dumneavoastră soţ? Tom Watson? 

Da, încă îi port numele. A fost mai convenabil aşa. N-am 
vrut să-mi schimb cărţile de credit, adresa de e-mail, să-mi 
scot un nou paşaport, chestii din astea. 

— Corect. Am vrut să-l văd, dar m-am hotărât că nu e o 
idee atât de bună, aşa că m-am întors acasă. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? Vocea lui Gaskill era 
monotonă, chipul complet inexpresiv. Buzele abia i se 
mişcau când vorbea. Auzeam, pe fundal, scârţâitul 
creionului cu care scria Domnul Acnee, auzeam sângele 
pulsându-mi în urechi. 

— Era... ăăă... să fi fost în jur de ora şase jumătate. 
Adică, aşa cred, că am prins trenul pe la şase. 

— Şi aţi ajuns acasă...? 

— Poate pe la şapte jumătate? Am ridicat ochii şi i-am 
surprins privirea lui Cathy şi mi-am dat seama, după 
expresia de pe chipul ei, că ştia că mint. Poate ceva mai 
târziu de atât. Poate spre ora opt. Da, de fapt, chiar îmi 
aduc aminte acum - cred că am ajuns acasă puţin după 
opt. 

Simţeam cum mi se înroşesc obrajii; dacă tipul nu-şi dă 
seama că mint de îngheaţă apele, atunci nu merită să fie 
poliţist. 

Detectivul s-a întors, a apucat unul dintre scaunele 
împinse sub masă şi l-a tras spre el cu o mişcare bruscă, 
aproape violentă. L-a pus chiar în faţa mea, la un metru de 
mine. S-a aşezat, cu mâinile pe genunchi, cu capul într-o 


— 74 — 


parte. 

— OK, a spus el. Deci aţi plecat pe la şase, ceea ce 
înseamnă că aţi fost în Witney pe la şase jumătate. Şi v-aţi 
întors aici în jur de ora opt, ceea ce înseamnă că aţi plecat 
din Witney pe la şapte jumătate. Vi se pare corect? 

— Da, mi se pare corect, i-am răspuns eu, cu vocea 
tremurând iar, dându-mă de gol. 

Dintr-o clipă în alta o să mă întrebe ce-am făcut timp de 
o oră, şi n-aveam ce răspuns să-i dau. 

— Şi nu v-aţi dus să-l vedeţi pe fostul soţ. Prin urmare, 
ce-aţi făcut în ora aceea, în Witney? 

— M-am plimbat puţin. 

A aşteptat, să vadă dacă am de gând să dezvolt. Mi-a 
trecut prin cap să-i spun că am intrat într-un pub, dar ar fi 
fost o prostie - putea să verifice. M-ar fi întrebat care pub, 
m-ar fi întrebat dacă am vorbit cu cineva. Cum stăteam eu 
şi mă gândeam la ce-aş putea să-i răspund, mi-am dat 
seama că nu mi-a trecut prin cap să-l întreb de ce vrea să 
ştie ce-am făcut eu sâmbătă seara şi faptul acesta, în sine, 
trebuie să li se fi părut ciudat. Lucrul acesta mă făcea să 
par vinovată de ceva. 

— Aţi vorbit cu cineva? m-a întrebat, citindu-mi 
gândurile. Aţi intrat în vreun magazin, bar...? 

— Am vorbit cu un domn în gară! am spus repede şi tare, 
aproape triumfal, ca şi cum avea vreo însemnătate. De ce 
mă întrebaţi toate astea? Ce se întâmplă? 

Detectivul-inspector Gaskill s-a lăsat pe spate, în scaun. 

— Probabil aţi aflat că o femeie din Witney - care 
locuieşte pe Blenheim Road, la câteva case mai jos de 
fostul dumneavoastră soţ - a dispărut. De atunci, mergem 
din uşă în uşă să întrebăm oamenii dacă nu cumva îşi aduc 
aminte s-o fi văzut în noaptea aceea sau dacă îşi amintesc 
să fi văzut sau auzit ceva ieşit din comun. Şi, astfel, în 
timpul investigaţiilor noastre, a fost rostit şi numele 
dumneavoastră. 

A rămas o clipă tăcut, apoi a continuat: 

— Aţi fost văzută pe Blenheim Road în noaptea cu 
pricina, cam în jurul orei la care doamna Hipwell, femeia pe 


575 


care o căutăm, a plecat de acasă. Doamna Anna Watson 
ne-a spus că v-a văzut pe stradă, lângă casa doamnei 
Hipwell, nu foarte departe de propria ei casă. Ne-a spus că 
v-aţi comportat ciudat şi că era îngrijorată. Atât de 
îngrijorată, de fapt, încât a considerat necesar să cheme 
poliţia. 

Inima îmi bătea nebuneşte în piept, ca o pasăre captivă. 
Nu puteam scoate un cuvânt, pentru că tot ceea ce vedeam 
în acel moment era propria-mi persoană, ghemuită în tunel, 
plină de sânge pe mâini. Sânge pe mâinile mele. Al meu, 
oare? Numai sângele meu putea fi. M-am uitat spre Gaskill, 
el m-a privit în ochi şi mi-am dat seama pe loc că trebuie să 
spun ceva, repede, să-l opresc din a-mi mai citi gândurile. 

— Eu n-am făcut nimic, i-am spus. N-am făcut absolut 
nimic. Eu doar... am vrut să-l văd pe soţul meu... 

— Pe fostul dumneavoastră soţ, m-a corectat Gaskill din 
nou. A scos o fotografie din buzunarul de la haină şi mi-a 
arătat-o. Era o poză cu Megan. Aţi văzut-o pe femeia 
aceasta sâmbătă seara? m-a întrebat. 

M-am holbat la ea o vreme. Mi se părea ireal să mi se 
prezinte în felul acesta, blonda perfectă pe care o 
urmărisem, a cărei viaţă o construisem şi o deconstruisem 
în mintea mea. Era un portret, o fotografie făcută de un 
profesionist. Trăsăturile ei erau uşor mai puţin delicate 
decât mi le închipuisem, nu la fel de fine ca ale lui Jess din 
închipuirea mea. Doamnă Watson? Aţi văzut-o? 

Nu ştiam dacă o văzusem sau nu. Chiar nu ştiam. ŞI nici 
acum nu ştiu. 

— Nu cred, i-am răspuns. 

— Nu credeţi? Adică e posibil s-o fi văzut? 

— Nu... nu sunt sigură. ` 

— Aţi băut în seara de sâmbătă? m-a întrebat. Inainte de 
a merge în Witney, ați băut ceva? 

Obrajii mi-au luat foc dintr-odată. 

— Da, am spus. 

— Doamna Watson - Anna Watson - mi-a spus că, atunci 
când v-a văzut în faţa casei, s-a gândit că sunteţi beată. 
Eraţi beată? 


Ray | IE 


— Nu, am răspuns, susţinând privirea detectivului cu 
fermitate, astfel încât s-o evit pe a lui Cathy. Am băut vreo 
două pahare după-amiază, dar nu eram beată. 

Gaskill a oftat. Părea dezamăgit de mine. l-a aruncat o 
privire Domnului Acnee, apoi s-a întors spre mine. Incet, 
deliberat, s-a ridicat în picioare şi a împins scaunul înapoi 
sub masă. 

— Dacă vă amintiţi ceva care ar putea să ne fie de folos, 
vă rog să mă sunaţi, mi-a zis, întinzându-mi o carte de 
vizită. 

În timp ce Gaskill, ursuz, i-a făcut semn din cap lui Cathy, 
pregătindu-se să plece, eu m-am cufundat iar în canapea. 
Simţeam cum bătăile inimii începeau să se calmeze, dar au 
luat-o din nou la trap când l-am auzit întrebându-mă: 

— Lucraţi în relaţii publice, corect? La Huntingdon 
Whitely? 

— Da, aşa e, i-am răspuns. Huntingdon Whitely. 

O să verifice şi o să constate că am minţit. Nu-l pot lăsa 
să afle aşa, trebuie să-i spun. 

Aşa că asta mi-am propus să fac în dimineaţa asta. O să 
mă duc la secţia de poliţie şi o să mărturisesc. O să-i spun 
tot: că mi-am pierdut slujba de ceva luni bune, că sâmbătă 
noaptea eram foarte beată şi că nu am nici cea mai vagă 
idee la ce oră am ajuns acasă. Îi voi spune tot ce ar fi 
trebuit să-i spun azi-noapte: că nu căuta unde trebuie. O 
să-i spun că sunt de părere că Megan Hipwell avea o 
aventură amoroasă. 


Seara 


Cei de la poliţie cred că sunt o gură-cască. O nebună care 
urmăreşte oamenii, o dementă, instabilă mintal. N-ar fi 
trebuit să mă duc la poliţie. N-am făcut decât să-mi 
înrăutăţesc situaţia şi nu cred că l-am ajutat pe Scott, ăsta 
fiind principalul motiv pentru care m-am şi dus. Scott are 
nevoie de ajutorul meu, pentru că e evident că poliţia va 
bănui că el i-a făcut ceva lui Megan, iar eu ştiu că nu e 
adevărat, pentru că îl cunosc. Chiar simt că îl cunosc, oricât 


ST 


de nebuneşte sună. Am văzut cum se purta cu ea. Nu i-ar 
putea face niciun rău. 

OK, recunosc, să-l ajut pe Scott n-a fost singurul motiv 
pentru care m-am dus la poliţie. Mai era şi problema 
minciunii care trebuia reparată. Faptul că minţisem că 
lucrez la Huntingdon Whitely. 

Mi-a luat o veşnicie să-mi fac curaj să mă duc la poliţie. 
De câteva ori, am fost pe punctul de a mă întoarce din 
drum şi de a mă duce acasă, dar, în cele din urmă, am 
intrat în secţie. L-am întrebat pe ofiţerul de la recepţie dacă 
n-aş putea vorbi cu inspectorul Gaskill, iar ofiţerul m-a lăsat 
să aştept într-o încăpere neaerisită, unde am stat mai bine 
de o oră, până când a venit cineva să mă ia. Eram 
transpirată şi tremuram ca o condamnată în drum spre 
eşafod. Am fost condusă într-o altă încăpere, fără ferestre, 
mai mică şi mai îmbâcsită decât sala de aşteptare. M-au 
lăsat acolo singură încă vreo zece minute, până a venit 
Gaskill cu încă o femeie, şi ea în civil. Gaskill m-a salutat 
politicos; nu părea surprins să mă vadă. A prezentat-o pe 
femeia cu care era, doamna detectiv-sergent Riley. E mai 
tânără ca mine, înaltă, slabă, cu părul închis la culoare, 
frumoasă, însă cu trăsături ascuţite, ca ale unei vulpi. Nu 
mi-a întors zâmbetul. 

Ne-am aşezat cu toţii, însă nimeni n-a spus nimic; se 
uitau la mine, aşteptând. 

— Îmi amintesc de bărbatul acela, am început eu. V-am 
zis că era un bărbat în gară. Îl pot descrie. Riley a ridicat 
din sprâncene aproape imperceptibil şi s-a foit în scaun. Era 
potrivit de statură, cu părul roşcat, am continuat. Am 
alunecat pe scări şi el m-a prins de braţ. 

Gaskill s-a aplecat înainte, şi-a pus coatele pe masă şi şi- 
a ridicat mâinile împreunate sub bărbie. 

— Era îmbrăcat în... cred că era îmbrăcat într-o cămaşă 
albastră. 

Nu era chiar adevărat. Îmi aminteam de bărbatul cu 
pricina şi sunt destul de sigură că era roşcat şi cred că mi-a 
zâmbit sau, mă rog, mai mult, mi-a rânjit, când eram în 
tren. Am impresia că a coborât la Witney şi e posibil să fi 


SE = E 


stat de vorbă cu mine. E posibil chiar ca eu să fi alunecat 
pe scări. Îmi amintesc ceva în sensul ăsta, dar nu-mi dau 
seama dacă amintirea este de sâmbătă sau din altă zi. Am 
alunecat de multe ori pe scări. Dar n-am nicio idee cu ce 
era îmbrăcat tipul. 

Detectivii nu erau impresionați de povestea mea. Riley a 
clătinat din cap abia perceptibil. Gaskill şi-a desfăcut 
mâinile şi le-a deschis dinaintea lui, cu palmele în sus. 

— OK. Asta aţi venit să-mi spuneţi, doamnă Watson? m-a 
întrebat el. 

Nu era niciun fel de furie în vocea lui, ci tonul părea mai 
degrabă încurajator. Mi-aş fi dorit ca Riley să se care de- 
acolo. Cu el puteam vorbi; în el puteam avea încredere. 

— Nu mai lucrez la Huntingdon Whitely, am mărturisit eu. 

— Oh! 

S-a lăsat în scaun, părând ceva mai interesat. 

— Am plecat acum trei luni. Colega mea de apartament - 
bine, de fapt ea e proprietara apartamentului - nu ştie. 
Încerc să-mi găsesc altceva de lucru şi nu am vrut să-i 
spun, ca să nu-şi facă griji în privinţa chiriei. Am pus nişte 
bani deoparte. Pot să-mi plătesc chiria, dar... Oricum, ieri v- 
am minţit în legătură cu slujba mea şi îmi cer scuze. 

Riley s-a aplecat spre mine şi mi-a zâmbit fără pic de 
sinceritate. 

— Înţeleg. Nu mai lucraţi pentru Huntingdon Whitely. Nu 
lucraţi nicăieri, corect? Sunteţi şomeră? 

Am făcut semn din cap că da. 

— OK. Deci... nu semnaţi condica nicăieri, n-aveţi niciun 
fel de activitate? 

— Nu. 

— ŞI... colega dumneavoastră de apartament n-a 
observat că nu vă duceţi la lucru în fiecare zi? 

— Mă duc. Adică, nu mă duc la birou, dar mă duc la 
Londra, aşa cum făceam şi înainte, la aceeaşi oră, aşa că... 
Aşa că n-are cum să ştie. 

Riley îi aruncă o privire lui Gaskill; el nu şi-a luat ochii de 
la mine, scrutându-mă încruntat. 

— Ştiu că pare ciudat, chiar ştiu... am încercat să le spun, 


70 = 


dar n-am mai putut continua, pentru că suna ciudat, iar 
când spui asta cu voce tare, pare o nebunie totală. 

— Mda. Deci, dumneavoastră pretindeţi în fiecare zi că 
mergeţi la lucru? m-a întrebat Riley, încruntată şi ea, ca şi 
cum ar fi fost îngrijorată din pricina mea, ca şi cum credea 
că sunt complet dereglată. 

N-am mai spus nimic, nici n-am mai făcut vreun gest, ci 
doar am tăcut. 

— Pot să vă întreb de ce v-aţi abandonat serviciul, 
doamnă Watson? 

Nu avea niciun sens să mai mint. Dacă înainte de această 
conversaţie n-aveau de gând să-mi verifice cartea de 
muncă, acum cu siguranţă o s-o facă, fir-ar să fie! 

— Am fost concediată, i-am răspuns. 

— Aţi fost dată afară, a spus Riley, cu o undă de 
satisfacţie în voce. Era clar că acesta fusese motivul pe 
care îl anticipase. De ce aţi fost dată afară? 

Am oftat şi m-am uitat înspre Gaskill, rugătoare. 

— Chiar e important? Contează de ce mi-am părăsit locul 
de muncă? 

Gaskill n-a spus nimic, ci îşi consulta nişte notițe pe care 
Riley i le împinsese în faţă; s-a mulţumit să clatine uşor din 
cap. Riley a schimbat tactica. 

— Doamnă Watson, voiam să vă întreb despre sâmbătă 
seara. 

M-am uitat spre Gaskill - am mai avut o dată conversaţia 
asta -, dar el nu se uita la mine. 

— Bine, am spus eu. 

Îmi tot duceam, îngrijorată, mâna la cap, atingându-mi 
rana dureroasă. Nu reuşeam să mă controlez. 

— Spuneţi-mi de ce v-aţi dus pe Blenheim Road sâmbătă 
noaptea? De ce aţi vrut să vorbiţi cu fostul dumneavoastră 
soţ? 

— Nu cred că vă priveşte, le-am răspuns, însă, imediat, 
înainte să aibă timp să zică ceva: Puteţi să-mi daţi un pahar 
cu apă? 

Gaskill s-a ridicat în picioare şi a părăsit încăperea, ceea 
ce nu era tocmai rezultatul pe care îl sperasem eu. Riley n- 


a scos un cuvânt; a continuat să se uite la mine, cu acelaşi 
zâmbet pe buze. Nu-i puteam susţine privirea, aşa că fie 
mă uitam la masă, fie îmi lăsam ochii să rătăcească prin 
încăpere. Ştiam că era o tactică a lor: ea rămânea mută 
pentru ca eu să mă simt din ce în ce mai stânjenită, iar în 
final să-mi dau drumul la gură, chiar şi fără voia mea. 

— Aveam nişte chestii de discutat cu el, am zis. Chestiuni 
private. 

Suna pompos şi ridicol. 

Riley a oftat. Mi-am muşcat buza, hotărâtă să nu mai scot 
un cuvânt până nu apare Gaskill. In clipa în care s-a întors, 
punând un pahar cu apă tulbure pe masă, în faţa mea, 
Riley a reluat. 

— Chestiuni private? m-a iscodit ea. 

— Exact. 

Riley a schimbat o privire cu Gaskill, nu ştiam dacă era 
de amuzament sau de iritare. Simţeam pe limbă 
transpiraţia de pe buza de sus. Am luat o gură de apă; era 
stătută. Gaskill răsfoia nişte hârtii aflate în faţa lui, apoi le-a 
împins într-o parte, ca şi cum nu mai avea nevoie de ele 
sau ca şi cum ce era în ele nu prea îl interesa. 

— Doamnă Watson, dumneavoastră... ăăă... actuala soţie 
a fostului dumneavoastră soţ, Anna Watson, a spus că e 
îngrijorată din cauza dumneavoastră. Ne-a spus că aţi 
deranjat-o, că l-aţi deranjat pe soţul dumneaei, că aţi venit 
la ei neinvitată, că la un moment dat... 

Gaskill a aruncat o privire pe notițe, însă Riley l-a 
întrerupt. 

— La un moment dat, aţi intrat prin efracţie în casa 
soţilor Watson şi le-aţi luat copilul, copilul lor nou-născut. 

În centrul încăperii se căscase o gaură neagră şi mă 
înghiţea. 

— Nu-i adevărat! am strigat eu. Nu l-am /uat... Nu s-a 
întâmplat aşa, e total greşit. N-am... n-am luat-o. 

În momentul acela m-am supărat foarte tare, am început 
să tremur şi să plâng, le-am spus că vreau să plec. Riley şi- 
a împins scaunul în spate şi s-a ridicat în picioare, a ridicat 
din umeri către Gaskill şi a ieşit din încăpere. Gaskill mi-a 


— n — 


întins o cutie cu şerveţele. 

— Doamnă Watson, puteţi pleca oricând doriţi. Aţi venit 
aici să vorbiţi cu noi. 

Atunci el mi-a zâmbit, ca şi cum îşi cerea scuze. În acel 
moment l-am plăcut, aş fi vrut să-i iau mâna şi să i-o strâng 
cu putere, dar n-am făcut-o, pentru că ar fi putut să i se 
pară un gest ciudat. 

— Cred că aveţi mai multe să-mi povestiţi, mi-a zis el şi 
mi-a plăcut şi mai mult, pentru că a spus să-mi povestiţi, în 
loc de să ne povestiţi. 

— Poate aţi vrea să luaţi o pauză, să vă întindeţi 
picioarele, să vă luaţi ceva de mâncare, a continuat el, 
ridicându-se în picioare şi conducându-mă spre uşă. Apoi, 
când sunteţi pregătită, veniţi înapoi şi-mi povestiţi tot ce e 
de povestit. 

Plănuiam să las baltă toată povestea şi să mă duc acasă. 
Mergeam spre gară, gata să întorc spatele la tot şi la toate. 
Apoi m-am gândit la călătoria cu trenul, la mersul înainte şi 
înapoi pe aceeaşi linie, la casa pe lângă care trec în fiecare 
zi - casa lui Megan şi a lui Scott. Dar dacă n-o vor găsi 
niciodată? Aveam să mă întreb toată viaţa - îmi dau seama 
că posibilitatea asta e destul de mică, dar chiar şi aşa - 
dacă nu cumva intervenţia mea ar fi putut-o ajuta într-un 
fel sau altul. Dacă Scott va fi acuzat de crimă, doar pentru 
că n-au ştiut niciodată de B? Dacă Megan e, chiar în 
momentul acesta, acasă la B, legată în beci, rănită şi plină 
de sânge sau îngropată în grădină? 

Am făcut cum mi-a zis Gaskill, am cumpărat un sendviş 
cu şuncă şi brânză şi o sticlă de apă de la magazinul din 
colţ şi m-am îndreptat spre singurul parc din Witney, care, 
de fapt, nu e decât o bucată jalnică de pământ înconjurată 
de case construite prin anii '30 şi ocupată, aproape în 
întregime, de un loc de joacă asfaltat. M-am aşezat pe o 
bancă, la capătul acestui spaţiu, uitându-mă la mamele şi la 
bonele care îşi certau copiii pe care îi aveau în grijă, pentru 
că mâncau nisip din groapa amenajată. Acum câţiva ani, 
visam la asta. Visam să vin aici - evident, nu să mănânc 
sendvişuri cu şuncă şi brânză între două declaraţii la poliţie; 


Zig 


visam să vin aici cu propriul meu copil. Mă gândeam la ce 
cărucior aş cumpăra, la timpul petrecut în Trotters şi la 
Centrul de Dezvoltare a Copilului, uitându-mă, pe rând, la 
toate hăinuţele adorabile şi la jucăriile educaţionale. Mă 
gândeam la cum aş sta aici, legănându-mi pe genunchi 
propriul odor. 

N-a fost să fie aşa. Niciun doctor n-a putut să-mi explice 
de ce n-am putut să rămân însărcinată. Eram destul de 
tânără, sănătoasă fizic, beam foarte puţin pe vremea 
aceea. Sperma soţului meu era activă şi din belşug. Pur şi 
simplu, nu s-a întâmplat. N-am trecut prin agonia 
avorturilor spontane, ci doar că n-am putut rămâne 
însărcinată. Am făcut o singură fertilizare in vitro, pentru că 
nu ne-am permis mai mult de-atât. A fost, aşa cum ne-a 
avertizat toată lumea, o procedură neplăcută şi care n-a 
dat niciun rezultat. Dar nu m-a avertizat nimeni că asta ne 
va distruge căsnicia. Dar a făcut-o. De fapt, m-a distrus pe 
mine, iar apoi eu am distrus căsnicia. 

Problema mare a infertilităţii e că nu poţi scăpa de ea, nu 
o poţi îndepărta de tine. Nu când deja ai depăşit pragul de 
treizeci de ani. Prietenii mei aveau copii, prietenii 
prietenilor mei aveau copii, sarcinile şi naşterile, şi 
cumetriile, şi primele zile de naştere aveau loc pretutindeni 
în jurul nostru. Mă mai întrebau, din când în când, mama, 
prietenii noştri, colegii de muncă. Când vine şi rândul meu? 
La un moment dat, faptul că eram stearpă a devenit un 
subiect de discuţie acceptabil la masa de duminică, nu doar 
pentru mine şi Tom, ci, în genere, pentru toată lumea. Ce 
încercam să realizăm, ce-ar trebui să facem, chiar trebuie 
să bei şi al doilea pahar de vin? Eram încă tânără, aveam 
destul timp la dispoziţie, dar eşecul mă învăluia ca o 
mantie, mă copleşea, mă trăgea la fund şi am renunţat să 
mai sper. Pe atunci, uram senzaţia că era întotdeauna vina 
mea, că eu eram cea care ne trăgea în jos. Şi, aşa cuma 
demonstrat viteza cu care a reuşit s-o însămânţeze pe 
Anna, nu era nimic în neregulă cu virilitatea lui Tom. Eu am 
greşit sugerând că vina trebuia împărţită, că trebuia s-o 
purtăm amândoi; doar eu eram vinovată. 


Lara, cea mai bună prietenă a mea, încă din vremea 
facultăţii, a făcut doi copii în doi ani: întâi un băiat, apoi o 
fată. Nu-i înghiţeam. Nu voiam să aud nimic despre ei. 
După o vreme, Lara a încetat să-mi mai vorbească. O fată 
de la birou mi-a zis - aşa, într-o doară, ca şi cum am fi 
vorbit despre o apendectomie sau despre o extracţie a unei 
măsele de minte - că a făcut un avort de curând, unul 
medical, şi că a fost mult mai puţin traumatizant decât cel 
chirurgical pe care şi-l făcuse în timpul facultăţii. N-am mai 
putut vorbi cu ea după aceea, abia dacă mă mai puteam 
uita la ea. Lucrurile au început să devină apăsătoare la 
birou; oamenii au început să observe. 

Tom nu se simţea la fel ca mine. In primul rând, nu era 
eşecul lui şi, în orice caz, el nu avea nevoie de un copil, aşa, 
ca mine. Voia să fie tată, chiar voia - sunt sigură că visa cu 
ochii deschişi la cum ar fi jucat fotbal în grădină cu fiul lui, 
la cum şi-ar fi dus fata pe umeri în parc. Dar era de părere 
că viaţa noastră putea fi frumoasă şi fără copii. Suntem 
fericiţi, obişnuia să-mi spună, de ce nu putem continua aşa, 
fericiţi? Începuse să se sature de mine. N-a înţeles niciodată 
cum de era posibil să-ţi fie dor de ceva ce n-ai avut 
niciodată, cum putea să te doară. 

Mă simţeam singură în suferinţa mea. Devenisem 
însingurată, aşa că am început să beau câte puţin, apoi 
puţin mai mult, apoi eram şi mai singură, pentru că nimeni 
nu suportă să stea în preajma unui beţiv. Am pierdut şi am 
băut, şi am băut şi am pierdut. Îmi plăcea slujba mea, dar 
n-aveam o carieră strălucită şi, chiar dacă aş fi avut, hai să 
fim serioşi: femeile încă sunt preţuite doar pentru două 
lucruri - pentru felul în care arată şi pentru rolul lor de 
mame. Eu nu sunt frumoasă şi nu pot avea copii, aşa că ce 
mi-a mai rămas? Nu sunt bună de nimic. 

Nu pot să dau vina pe băutură pentru toate câte mi s-au 
întâmplat - nu pot să dau vina pe părinţi sau pe copilăria 
mea, pe vreun unchi abuziv sau pe vreo întâmplare tragică. 
E vina mea. Eram oricum atrasă de un pahar de băutură - 
întotdeauna mi-a plăcut să beau. Dar am devenit mai tristă, 
iar tristeţea devine plictisitoare după o vreme, atât pentru 


2 BA 


persoana care resimte tristeţea, cât şi pentru toţi cei din 
jurul ei. Şi apoi am trecut de la un pahar la nenumărate, şi 
nimic nu e mai plictisitor de-atât. 

Acum mi-e mai bine în privinţa copiilor; mi-e mai bine de 
când sunt singură. Nu am cum altfel. Am citit cărţi şi 
articole, mi-am dat seama că trebuie să mă împac cu ideea. 
Sunt strategii, există speranţă. Dacă mă puneam pe 
picioare şi renunţam la băutură, exista posibilitatea de a 
adopta un copil. Încă nu am treizeci şi patru de ani - viaţa 
mea nu s-a terminat. Sunt mai bine decât acum câţiva ani, 
când abandonam căruciorul şi ieşeam din supermarket 
dacă era plin de mame şi copii; n-aş fi putut veni într-un 
parc ca ăsta, să stau în apropierea locului de joacă şi să mă 
uit la copilaşi dolofani dându-se pe tobogan. Erau momente 
când mă simţeam cel mai rău, când nevoia era 
îngrozitoare, când credeam că o să-mi pierd minţile. 

Poate că mi-am şi pierdut minţile o vreme. E posibil ca 
nici în ziua despre care m-au întrebat la poliţie să nu fi fost 
în toate minţile. Ceva ce-a spus Tom cândva m-a scos din 
circuit, m-a făcut să mă prăbuşesc. Mai degrabă, ceva ce a 
scris: am citit pe Facebook, în dimineaţa aceea. Nu fusese 
un şoc - ştiam că ea o să aibă un copil, mi-a zis el şi o 
văzusem şi pe ea, văzusem jaluzelele roz de la camera 
copilului. Aşa că ştiam ce-o să urmeze. Dar mă gândisem la 
copilul acela ca fiind al e;. Până în ziua în care am văzut 
fotografia cu el ţinând în braţe o fetiţă nou-născută, privind 
înspre ea, zâmbind; iar dedesubt, scrisese: Deci despre 
asta vorbeşte toată lumea! N-am cunoscut niciodată o 
iubire mai mare ca aceasta! Cea mai fericită zi din viaţa 
mea! M-am gândit la el scriind aceste cuvinte - ştia că eu o 
să le văd, că o să citesc aceste rânduri şi că o să mă ucidă, 
şi totuşi asta nu l-a oprit s-o facă. Nu i-a păsat. Părinților nu 
le pasă de nimic altceva decât de copiii lor. Ei sunt centrul 
universului lor; ei sunt ceea ce contează cu adevărat. 
Nimeni altcineva nu e important, suferinţa nimănui, nici 
bucuria nimănui; nu sunt reale pentru ei. 

Eram furioasă. Îmi ieşisem din minţi. Poate că eram şi 
pornită pe răzbunare. Poate că m-am gândit să le arăt că 


suferinţa mea era reală. Nu ştiu. A fost o prostie din partea 
mea. 

M-am întors la secţia de poliţie după vreo două ore. Am 
întrebat dacă pot să vorbesc doar cu Gaskill, dar el a spus 
că are nevoie să fie şi Riley prezentă. După asta, mi-a 
plăcut mai puţin de el. 

— N-am intrat prin efracţie în casa lor, le-am spus. M-am 
dus, e adevărat, am vrut să vorbesc cu Tom. N-a răspuns 
nimeni la uşă... 

— Şi cum aţi intrat? m-a întrebat Riley. 

— Uşa era deschisă. 

— Uşa de la intrare era deschisă? 

Am oftat. 

— Nu, normal că nu. Uşa glisantă din spate, cea care 
duce în grădină. 

— Şi cum aţi ajuns în grădina din spatele casei? 

— Am sărit gardul, ştiam pe unde... 

— Deci aţi sărit gardul ca să intraţi în casa fostului 
dumneavoastră soţ? 

— Da. Noi obişnuiam să... E o cheie de rezervă în spatele 
casei. Aveam un loc anume unde o ascundeam, în cazul în 
care unul dintre noi îşi uita cheile sau le pierdea sau ceva 
asemănător. Dar n-am intrat prin efracţie - n-am făcut aşa 
ceva. Nu voiam decât să vorbesc cu Tom. M-am gândit că 
poate... soneria nu merge sau aşa mi s-a părut. 

— Toate astea se întâmplau în miezul zilei, în timpul 
săptămânii, corect? De ce v-aţi gândit că fostul 
dumneavoastră soţ ar putea fi acasă? Aţi sunat să aflaţi? m- 
a întrebat Riley. 

— Dumnezeule! N-aveţi de gând să mă lăsaţi să termin 
ce am de spus? am tipat, şi ea a clătinat din cap şi mi-a 
zâmbit iar, cu acel zâmbet al ei, ca şi cum mă ştia, ca şi 
cum mă putea citi. Am sărit gardul, am reluat, încercând 
să-mi controlez tonul vocii, şi am bătut la uşa de sticlă, care 
era întredeschisă. N-a răspuns nimeni, dar am auzit un 
copil plângând. Am intrat şi am văzut-o pe Anna... 

— Pe doamna Watson? 

— Da. Pe doamna Watson, pe canapea, dormind. Copilul 


— 86 — 


era în pătuţ şi plângea - urla, de fapt, roşie la faţă - şi era 
clar că plângea de ceva vreme. 

Spunând aceste cuvinte, m-am gândit că poate ar fi 
trebuit să le spun că auzisem din stradă copilul plângând şi 
de aceea mă dusesem în spate. Aş fi părut mai puţin 
nebună. 

— Deci fetiţa urla, mama ei era acolo şi nu s-a trezit? m-a 
întrebat Riley. 

— Da. 

Coatele lui Riley sunt pe masă, mâinile în faţa gurii, astfel 
că nu-i pot citi bine expresia feţei, dar ştiu că, în mintea ei, 
crede că spun numai minciuni. 

— Am luat fetiţa în braţe ca s-o fac să nu mai plângă. 
Asta e tot. Am luat-o în braţe ca s-o liniştesc. 

— Dar asta nu e tot, nu-i aşa, pentru că Anna s-a trezit şi 
nu eraţi acolo, corect? Eraţi lângă gard, lângă calea ferată. 

— Nu s-a oprit din plâns imediat, am răspuns. O legănam, 
dar ea tot mai plângea, aşa că am ieşit afară cu ea. 

— Spre calea ferată? 

— În grădină. 

— Aveaţi de gând să-i faceţi vreun rău copilului familiei 
Watson? 

In momentul acela, am sărit ca arsă. Ştiu, melodramatic, 
dar am vrut să vadă - să-l fac pe Gaskill să vadă - cât de 
scandaloasă era afirmaţia. 

— Nu trebuie să stau să ascult aşa ceva! Am venit aici să 
vă spun despre bărbatul acela! Am venit aici să vă ajut! ŞI 
acum... de ce mă acuzaţi, mai exact? De ce mă acuzaţi? 

Gaskill a rămas impasibil, neimpresionat. Mi-a făcut semn 
să mă aşez la loc. 

— Doamnă Watson, cealaltă... ăăă... doamnă Watson - 
Anna - ne-a povestit despre dumneavoastră în ancheta 
dispariţiei lui Megan Hipwell. Ne-a spus că, în trecut, v-aţi 
comportat bizar, că i-aţi părut instabilă psihic. Ne-a spus 
despre incidentul cu copilul. Ne-a spus că i-aţi hărțuit pe ea 
şi pe soţul ei, că aţi continuat să le daţi telefon. Se uită o 
clipă la notite: De fapt, aproape în fiecare noapte. Că 
refuzaţi să acceptaţi faptul că mariajul dumneavoastră s-a 


BEN: y Aen 


terminat... 

— Nu-i adevărat! am insistat eu, şi chiar nu era - da, îl 
sunasem pe Tom, din când în când, dar nu în fiecare 
noapte, asta era o exagerare. Dar începusem să am 
senzaţia că, până la urmă, Gaskill nu era de partea mea, şi 
iar mi s-a făcut frică. 

— De ce nu v-aţi schimbat numele? m-a întrebat Riley. 

— Poftim? 

— Încă mai folosiţi numele fostului soţ. De ce? Dacă pe 
mine m-ar părăsi un bărbat pentru o altă femeie, cred că aş 
vrea să scap de numele lui. Cu siguranţă, n-aş vrea să am 
acelaşi nume cu înlocuitoarea mea... 

— Ei bine, poate că eu nu sunt aşa de meschină. 

Ba sunt meschină. Urăsc faptul că o cheamă Anna 
Watson. 

— Mada. Şi inelul - cel pe care îl purtaţi pe lanţ, la gât. E 
cumva verigheta dumneavoastră? 

— Nu, am minţit. E... a fost a bunicii mele. 

— Serios? OK. Ei bine, trebuie să spun că, după mine, 
comportamentul dumneavoastră sugerează faptul că - aşa 
cum a lăsat şi doamna Watson să se înţeleagă - nu sunteţi 
dornică să vă vedeţi de viaţă în continuare, că refuzaţi să 
acceptaţi faptul că fostul dumneavoastră soţ are o nouă 
familie. 

— Nu văd ce... 

— Ce legătură are cu Megan Hipwell? a terminat Riley 
fraza în locul meu. Avem mai multe mărturii că 
dumneavoastră - o femeie dezechilibrată, care a băut peste 
măsură - aţi fost văzută pe strada pe care locuieşte Megan 
Hipwell în noaptea în care aceasta a dispărut. Având în 
vedere că există nişte asemănări fizice între Megan şi 
doamna Watson... 

— Nu arată deloc la fel! Eram scandalizată de asemenea 
sugestie. Jess nu seamănă deloc cu Anna. Megan nu e deloc 
ca Anna. 

— Sunt amândouă blonde, slabe, mici de statură, cu 
pielea foarte albă... 

— Aşa că am atacat-o pe Megan Hipwell gândind că e 


Anna? Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o, le- 
am spus. 

Dar cucuiul din cap a început să zvâcnească, iar tot ce se 
întâmplase în noaptea de sâmbătă era, în continuare, un 
mister. 

— Ştiaţi că Anna Watson o cunoaşte pe Megan Hipwell? 
m-a întrebat Gaskill, lăsându-mă cu gura căscată. 

— Eu... poftim? Nu. Nu, nu se cunosc. 

Riley a zâmbit o secundă, apoi s-a potolit. 

— Ba da, se cunosc. Megan a fost babysitter la familia 
Watson, o vreme... a spus ea, apoi s-a uitat pe notițe: în 
august şi în septembrie anul trecut. 

Nu ştiam ce să spun. Nu-mi puteam închipui aşa ceva: 
Megan, în casa mea, cu ea, cu copilul ei. 

— Tăietura de pe buză e de când aţi fost lovită, zilele 
trecute? m-a întrebat Gaskill. 

— Da. Mi-am mugşcat-o în timpul căzăturii, cred. 

— Unde s-a întâmplat accidentul? 

— În Londra, pe Theobalds Road. Lângă Holborn. 

— Şi ce făceaţi acolo? 

— Poftim? 

— Ce căutaţi în centrul Londrei? 

Am ridicat din umeri. 

— V-am spus deja, am răspuns cu răceală. Colega mea 
de apartament nu ştie că mi-am pierdut serviciul. Aşa că 
mă duc în Londra, ca de obicei, şi stau prin biblioteci, ca să- 
mi caut o slujbă, să-mi actualizez CV-ul. 

Riley a clătinat din cap, cu neîncredere poate sau cu 
mirare. Cum ajunge cineva în halul ăsta? 

Mi-am împins scaunul în spate, pregătindu-mă să plec. 
Mă săturasem să fiu dispreţuită, să fiu arătată cu degetul, 
de parcă aş fi fost o fraieră, o nebună. Venise momentul să 
arunc asul din mânecă. 

— Chiar nu înţeleg de ce vorbim despre toate astea, am 
spus. Aş fi zis că aveţi chestii mai bune de făcut, cum ar fi 
să anchetați dispariţia lui Megan Hipwell, de exemplu. 
Bănuiesc că aţi vorbit deja cu amantul ei, nu? 

Niciunul dintre ei n-a mai zis nimic, ci doar se holbau la 


mine. Nu se aşteptau la una ca asta. Nu ştiau despre el. 

— Poate că nu ştiţi, dar Megan Hipwell avea un amant, 
am spus şi m-am îndreptat spre uşă. 

Gaskill m-a oprit; s-a mişcat pe nesimţite şi cu mare 
agilitate şi, înainte să ajung să pun mâna pe clanţă, stătea 
deja în faţa mea, între mine şi uşă. 

— Am crezut că n-o cunoaşteţi pe Megan Hipwell, spuse 
el. 

— N-o cunosc, i-am zis, încercând să trec de el. 

— Luaţi loc, m-a îndemnat, blocându-mi calea. 

Le-am spus ce văzusem din tren, le-am spus cât de des o 
zăream pe Megan stând pe terasă, în lumina apusului de 
soare sau bându-şi cafeaua de dimineaţă. Le-am spus că în 
urmă cu o săptămână o văzusem cu cineva care, în mod 
clar, nu era soţul ei, îi văzusem sărutându-se pe peluză. 

— Când a fost asta? s-a răstit Gaskill. 

Părea enervat pe mine, probabil pentru că ar fi trebuit să 
le spun toate astea imediat, în loc să-şi piardă toată ziua 
vorbind despre mine. 

— Vineri. Vineri dimineaţă. 

— Deci cu o zi înainte de dispariţia ei, aţi văzut-o cu un 
alt bărbat? m-a întrebat Riley, oftând exasperată. 

A închis dosarul din faţa ei. Gaskill s-a lăsat în scaun, 
studiindu-mi expresia feţei. Era clar că Riley credea că am 
inventat toate astea; el nu era aşa de sigur. 

— ÎI puteţi descrie? m-a întrebat Gaskill. 

— Înalt, brunet... 

— Arătos? m-a întrerupt Riley. 

Am pufnit iritată. 

— Mai înalt ca Scott Hipwell. Ştiu, pentru că i-am văzut 
împreună - pe Jess şi pe... pardon, pe Megan şi pe Scott 
Hipwell -, iar bărbatul acesta era diferit. Puțin mai înalt, mai 
slab, cu pielea închisă la culoare. Poate asiatic. 

— Puteţi distinge ce rasă este, din tren? m-a întrebat 
Riley. Impresionant! Apropo, cine e Jess? 

— Poftim? 

— Aţi spus Jess, acum câteva clipe. 

Am simţit iar cum mi se ridică sângele în obraji. Am 


scuturat din cap. 

— Ba nu, n-am spus. 

Gaskill s-a ridicat în picioare şi mi-a întins o mână. 

— Cred că ajunge. 

l-am strâns mâna, am ignorat-o pe Riley şi am dat să 
plec. 

— Doamnă Watson, staţi departe de Blenheim Road, mi-a 
spus Gaskill. Nu încercaţi să-l contactaţi pe fostul 
dumneavoastră soţ decât dacă e important şi nu vă 
apropiaţi, cu niciun preţ, de Anna Watson sau de copilul ei. 

În tren, în drum spre casă, am disecat, în fel şi chip, tot 
ceea ce a ieşit prost pe ziua de azi. Sunt surprinsă de faptul 
că nu mă simt aşa de penibil cum am crezut c-o să mă 
simt. Ba, gândindu-mă la asta, ştiu şi de ce: azi-noapte n- 
am băut nimic şi nici acum nu simt nicio nevoie să beau. 
Mă interesează, pentru prima dată de nu ştiu când, şi 
altceva decât propria mea nefericire. Am un scop acum. 
Sau, cel puţin, ceva care să-mi distragă atenţia. 


Joi, 18 iulie 2013 
Dimineaţa 


În dimineaţa asta, înainte de a urca în tren, am cumpărat 
trei ziare: Megan lipseşte de patru zile şi cinci nopţi şi 
povestea ei are destulă acoperire în ziare. Daily Mail, aşa 
cum era de aşteptat, a reuşit să găsească fotografii cu 
Megan în bikini, dar i-au făcut şi cel mai detaliat portret din 
câte am văzut până acum. 

Născută Megan Mills în Rochester, în 1983, s-a mutat cu 
părinţii în King's Lynn, în Norfolk, pe când avea zece ani. A 
fost un copil inteligent, exuberant, o artistă talentată şi 
cântăreaţă. O veche prietenă din şcoală le-a spus că „râdea 
cu poftă, era foarte frumoasă şi destul de sălbatică”. Natura 
ei rebelă părea să se fi intensificat după moartea fratelui ei 
Ben, de care era foarte apropiată. A fost ucis într-un 
accident de motocicletă pe când avea nouăsprezece ani şi 
ea cincisprezece. Megan a fugit de acasă la trei zile după 

— 91 — 


înmormântare. A fost arestată de două ori - o dată pentru 
furt şi o dată pentru prostituție. Relaţia ei cu părinţii, aşa 
cum mă informează cei de la Mail, s-a deteriorat complet. 
Mi-am dat seama că, în cele din urmă, poate că nu e chiar 
aşa de diferită de mine. Şi ea e izolată şi însingurată. 

Când avea şaisprezece ani, s-a mutat cu un iubit care 
avea o casă lângă satul Holkham, în nordul ținutului 
Norfolk. Prietena ei din perioada şcolii zicea: „Era un tip mai 
în vârstă, muzician sau cam aşa ceva. Îi plăceau drogurile. 
După ce s-au cuplat, nu ne-am mai văzut cu ea cine ştie 
ce”. Numele iubitului nu era menţionat, deci, cel mai 
probabil, n-au dat de el. Poate că nici n-a existat. Poate că 
prietena respectivă a inventat toate astea ca să-şi vadă 
numele în ziare. 

Apoi, sar nişte ani: dintr-odată, Megan are douăzeci şi 
patru de ani, trăieşte la Londra, lucrează ca ospătăriţă într- 
un restaurant din nordul capitalei. Acolo îl cunoaşte pe 
Scott Hipwell, un consultant IT independent care se 
cunoaşte cu managerul restaurantului, şi cei doi se înţeleg 
din start de minune. După o perioadă de „curte intensă”, 
Megan şi Scott s-au căsătorit, ea având douăzeci şi şase şi 
el treizeci de ani. 

Mai erau şi alte mărturii, incluzându-le pe cele ale Tarei 
Epstein, prietena la care Megan se presupunea că a stat în 
noaptea în care a dispărut. Femeia spune că Megan este „o 
tipă de treabă, lipsită de griji” şi că părea „foarte fericită”. 
„Scott nu i-ar fi făcut niciun rău”, spunea Tara. „O iubeşte 
foarte mult.” Tot ceea ce spune Tara e un clişeu. Ce mă 
interesează cel mai mult e o mărturie a unuia dintre artiştii 
care şi-au expus operele la galeria pe care o administra 
Megan, un tip pe nume Rajesh Gujral, care spune că Megan 
e „o femeie minunată, deşteaptă, amuzantă şi frumoasă, o 
persoană care pune mare preţ pe viaţa ei personală, şi cu o 
inimă foarte mare”. Mie mi se pare că Rajesh e îndrăgostit 
de ea. O altă mărturie venea de la un tip pe nume David 
Clark, „un fost coleg” de-al lui Scott, care spune că „Megs şi 
Scott sunt un cuplu nemaipomenit. Sunt foarte fericiţi 
împreună şi se iubesc foarte mult”. 


= 03.— 


Sunt şi câteva noutăţi despre anchetă, dar declaraţiile 
celor de la poliţie nu spun mai nimic: au vorbit cu un 
„Număr de martori”, „urmăresc mai multe piste”. Singurul 
comentariu interesant venea de la detectivul-inspector 
Gaskill care confirmă că doi bărbaţi ajută poliţia în anchetă. 
Sunt destul de convinsă că asta înseamnă că sunt amândoi 
suspecți. Unul e Scott. Oare celălalt să fie B? Oare B să fie 
Rajesh? 

M-am cufundat atât de tare în lectura articolelor din 
ziare, încât nu am băgat de seamă ce se întâmpla în tren, 
aşa cum îmi e obiceiul; am senzaţia că nici nu m-am aşezat 
bine pe scaun, când trenul opreşte în locul obişnuit, la 
semnalul roşu. In grădina lui Scott sunt oameni - doi ofiţeri 
de poliţie în uniformă, postați chiar la uşa din spate. Îmi 
vâjâie capul. Au găsit ceva? Au dat de ea? Au găsit un 
cadavru îngropat în grădină sau sub duşumea? Mintea mi 
se duce, fără să vreau, spre grămăjoara de haine aruncate 
lângă calea ferată, ceea ce e o prostie, pentru că le-am 
văzut acolo înainte să dispară Megan. Şi, în orice caz, dacă 
cineva i-a făcut vreun rău, atunci n-a fost Scott, nu se poate 
să fi fost el. E îndrăgostit nebuneşte de ea, toată lumea o 
spune. Astăzi, lumina e proastă, vremea s-a schimbat, cerul 
e de plumb, ameninţător. Nu reuşesc să văd în casă, nu-mi 
dau seama ce se întâmplă. Sunt de-a dreptul disperată. Nu 
suport să fiu lăsată pe dinafară - e bine sau e rău, acum 
sunt parte din povestea asta. Trebuie să ştiu ce se 
întâmplă. 

Măcar am un plan. Mai întâi, trebuie să aflu dacă există 
vreo modalitate prin care să-mi amintesc ce s-a întâmplat 
sâmbătă noaptea. Când ajung la bibliotecă, o să fac nişte 
cercetări şi o să aflu dacă hipnoterapia m-ar putea ajuta să- 
mi aduc aminte; dacă e, în fapt, posibil să recuperez timpul 
pierdut. Apoi - şi bănuiesc că e important, pentru că nu 
cred că poliţiştii m-au crezut când le-am spus despre 
amantul lui Megan - trebuie să iau legătura cu Scott 
Hipwell. Trebuie să-i spun. Merită să ştie. 


Seara 


22 03: 


Trenul este plin de oameni uzi până la piele, aburii 
ieşindu-le din haine şi condensându-se pe ferestre. 
Atmosfera îmbâăcsită de duhoarea trupurilor, parfumurilor şi 
săpunurilor de rufe e opresivă, deasupra capetelor plecate 
şi ude. Norii ameninţători de azi-dimineaţă s-au menţinut 
toată ziua, devenind din ce în ce mai grei şi mai negri, până 
când au izbucnit, în seara asta, ca un muson, exact la orele 
la care oamenii ieşeau de la birou şi traficul era în toi, cu 
drumuri blocate şi guri de metrou ticsite de indivizi care îşi 
închideau sau îşi deschideau umbrelele. 

Eu nu am umbrelă şi sunt udă până la piele; e ca şi cum 
cineva ar fi aruncat o găleată de apă peste mine. Pantalonii 
de bumbac mi s-au lipit de coapse şi cămaşa albastră, într- 
o nuanţă deschisă, a devenit jenant de transparentă. Am 
alergat tot drumul de la bibliotecă până la gura de metrou, 
cu geanta strânsă la piept ca să acopăr ce se putea 
acoperi. Dintr-un motiv oarecare, m-a amuzat situaţia - e 
un pic ridicol să te prindă ploaia - şi râdeam atât de tare în 
momentul în care am ajuns în capul străzii Gray's Inn, că 
abia mai puteam respira. Nu-mi aduc aminte când am râs 
aşa ultima oară. 

Acum nu mai râd. De îndată ce am găsit un loc, am 
verificat pe telefon ultimele ştiri despre dispariţia lui 
Megan... şi sunt ştirile de care mă temeam. „Un bărbat în 
vârstă de treizeci şi cinci de ani este reţinut de poliţia din 
Witney în legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell, care 
lipseşte de-acasă de sâmbătă seara.” E vorba despre Scott, 
sunt convinsă. Nu pot decât să sper că a citit e-mailul meu 
înainte să fie luat de poliţie, pentru că un interogatoriu 
oficial, înregistrat, este o chestiune serioasă - înseamnă că 
poliţiştii cred că el a făcut-o. Cu toate că, în mod evident, 
trebuie să dovedească. Poate că nu s-a întâmplat aşa. E 
posibil ca Megan să nu fi păţit nimic. Din când în când, îmi 
vine în minte ideea că ea e bine mersi şi că stă într-un 
balcon de hotel, cu vedere spre mare, cu picioarele pe 
balustradă, cu o băutură rece la îndemână. 

Gândul la ea, acolo, mă extaziază şi mă dezamăgeşte 
deopotrivă şi apoi mi-e silă de mine şi de dezamăgirea 


— 94 — 


mea. Nu-i doresc să i se întâmple niciun rău, indiferent cât 
de nervoasă am fost că l-a înşelat pe Scott, că mi-a 
spulberat toate iluziile despre cuplul perfect. Nu, e pentru 
că am sentimentul că sunt parte din acest mister, că sunt 
legată de ei. Nu mai sunt doar fata din tren, mergând încolo 
şi încoace, fără ţintă. Vreau ca Megan să se întoarcă teafără 
şi în siguranţă. Vreau asta. Doar că nu chiar acum. 

l-am trimis un e-mail lui Scott azi-dimineaţă. Adresa lui a 
fost uşor de descoperit - l-am căutat pe Google şi am găsit 
www.shipwellconsulting.co.uk, site-ul unde îşi fac reclamă 
„O serie de firme de consultanţă, stocare de date în cloud şi 
alte servicii web pentru companii şi organizaţii nonprofit”. 
Ştiam că el e, pentru că adresa companiei e aceeaşi cu 
adresa lui de acasă. 

l-am trimis un e-mail scurt la adresa afişată pe pagina de 
contacte a site-ului: 


Dragă Scott, 

Numele meu este Rachel Watson. Nu mă cunoşti. 
Dar aş vrea să-ţi spun câteva lucruri despre soţia ta. 
Nu am informaţii cu privire la locul în care se află 
acum, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Cred totuşi că am 
nişte informaţii care ar putea să te ajute. 

E posibil să nu vrei să vorbeşti cu mine şi te înţeleg, 
dar dacă totuşi vrei, trimite-mi un e-mail la această 
adresă. 

Cu stimă, 
Rachel 


Nu ştiu dacă m-ar fi contactat - mă îndoiesc că eu aş 
face-o dacă aş fi în locul lui. Ca şi cei de la poliţie, probabil 
că ar fi crezut că nu sunt în toate minţile, că sunt o ciudată 
care a citit despre caz în ziare. Acum n-o să aflu niciodată - 
dacă a fost arestat, nu va avea niciodată şansa să-mi vadă 
mesajul. Dacă a fost arestat, singurii care îmi vor citi 
mesajul vor fi cei de la poliţie şi asta, pentru mine, n-o să 
fie în regulă. Dar trebuia să încerc. 

Şi acum sunt disperată, simt că toată lumea e împotriva 


mea. Nu reuşesc să văd prin mulţimea de oameni din 
vagon ce se întâmplă dincolo de calea ferată, şi chiar dacă 
aş vedea, cu ploaia care încă mai toarnă, oricum n-aş răzbi 
cu privirea dincolo de gardul proprietăţii. Mă întreb dacă nu 
cumva ploaia şterge dovezile criminalistice, dacă nu 
cumva, exact în momentul acesta, indicii vitale dispar 
pentru totdeauna: urmele de sânge, amprentele de tălpi, 
ADN-ul de pe chiştoacele de ţigări. Vreau atât de mult să 
beau ceva, încât aproape că simt în gură gustul de vin. Îmi 
imaginez cu exactitate cum m-aş simţi în momentul în care 
alcoolul ar ajunge în sânge şi aş ameti. 

Vreau să beau şi nu vreau să beau, pentru că, dacă nu 
beau nici azi, se vor face trei zile de când n-am pus alcool 
în gură, şi nu-mi aduc aminte ultima dată când au trecut 
trei zile la rând fără pic de băutură. Mai simt pe limbă şi un 
alt gust, cel al unei vechi încăpăţânări. Era o vreme când 
aveam voinţă, când puteam alerga kilometri întregi înainte 
de micul dejun şi rezistam săptămâni întregi cu doar 1.300 
de calorii pe zi. Era unul dintre lucrurile pe care Tom 
spunea că le îndrăgea la mine: încăpăţânarea mea, forţa 
mea. Îmi aduc aminte una dintre certurile noastre, chiar 
spre sfârşit, când lucrurile erau atât de rele, încât nu se 
putea mai rău de-atât; şi-a pierdut răbdarea cu mine. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, Rachel? m-a întrebat. Când ai 
devenit atât de slabă? 

Nu ştiu. Nu ştiu unde mi s-a dus toată voinţa, nu-mi aduc 
aminte când am pierdut-o. Cred că, în timp, trăind din 
această forţă a mea, s-a erodat, puţin câte puţin. 

Trenul opreşte brusc, frânele scrâşnesc ameninţător, la 
semnalul din Witney, în partea dinspre Londra. Vagonul se 
umple de vocile călătorilor care merg în picioare şi care îşi 
cer, în şoaptă, scuze pentru că s-au lovit de ceilalţi, s-au 
călcat pe picioare. Îmi ridic privirea şi dau cu ochii peste 
tipul de sâmbătă seara - cel roşcat, care m-a ajutat să mă 
ridic. El se holbează la mine, ochii lui albaştri, intenşi, 
pironindu-se într-ai mei, şi mă sperii atât de rău, că scap 
telefonul din mână. Il recuperez de pe podea şi ridic iar 
ochii, de data asta, ferindu-mă să-l privesc direct în ochi. 


Privesc aiurea în jur, şterg fereastra aburită cu mâneca de 
la haină şi mă uit afară, apoi, în cele din urmă, îl caut iar cu 
privirea, iar el îmi zâmbeşte cu capul uşor într-o parte. 

Îmi simt obrajii în flăcări. Nu ştiu cum să reacţionez la 
zâmbetul lui, pentru că nu ştiu ce înseamnă. Oare 
înseamnă: „Ah, salut, îmi aduc aminte de tine din noaptea 
aceea” sau poate că e „ah, asta nu e gagica aia beată 
moartă, care a căzut pe scări şi m-a făcut albie de porci în 
noaptea cu pricina”, sau poate cu totul altceva? Nu ştiu, 
dar, gândindu-mă acum la asta, cred că am şi muzica de 
fim care să meargă perfect cu imaginea mea, 
împiedicându-mă pe scări, şi el spunând: „Eşti bine, 
scumpete?”. Întorc capul şi mă uit iar pe fereastră. Îi simt 
ochii aţintiţi asupra mea; vreau doar să mă ascund, să intru 
în pământ. Trenul ne zdruncină şi, în câteva clipe, intrăm în 
gară la Witney, iar oamenii încep să dea din coate, foindu- 
se să-şi găsească locul, împăturind ziare, punându-şi la loc 
Kindle-urile şi iPad-urile, pregătindu-se să coboare. Mă uit 
iar şi sunt cuprinsă de un sentiment imens de uşurare - 
tipul roşcat s-a întors cu spatele la mine, coboară din tren. 

Atunci îmi dau seama brusc că sunt o cretină. Ar trebui 
să mă ridic şi să-l urmăresc, să vorbesc cu el. Ar putea să- 
mi spună ce s-a întâmplat sau ce nu s-a întâmplat; ar putea 
să mă ajute să umplu câteva goluri din memoria mea. Mă 
ridic în picioare. Ezit - ştiu că e deja prea târziu, uşile stau 
să se închidă, eu sunt în mijlocul vagonului şi nu am cum să 
mă strecor prin mulţime ca să ajung la timp. Uşile ţiuie şi se 
închid. Încă în picioare, mă întorc şi mă uit pe fereastră în 
timp ce trenul iese din gară. El, bărbatul de sâmbătă seara, 
stă pe marginea peronului, în ploaie, şi mă priveşte cum 
trec. 

Cu cât mă apropii de casă, cu atât sunt mai enervată pe 
mine. Sunt tentată să schimb trenul la Northcote, să mă 
întorc la Witney şi să-l caut. O idee ridicolă, evident, şi 
stupid de riscantă, de vreme ce n-a trecut nicio zi de când 
Gaskill m-a avertizat să stau cât mai departe de zonă. Dar 
încep să-mi pierd speranţa că o să aflu vreodată ce s-a 
întâmplat sâmbătă. Câteva ore de (trebuie să recunosc, 


BSR: y 


destul de epuizantă) căutare pe internet în această după- 
amiază mi-au confirmat ceea ce bănuiam de la bun început: 
hipnoza nu e, în general, bună în recuperarea orelor în care 
ţi-ai pierdut cunoştinţa şi nu ştii nimic de tine pentru că, 
aşa cum sugerau şi lecturile mele precedente, oamenii nu 
produc amintiri în timpul unor astfel de episoade. Nu ai ce 
să-ţi aminteşti. Este şi va rămâne pentru totdeauna o gaură 
neagră în viaţa mea. 


Megan 


Joi, 7 martie 2013 
După-amiaza 


CAMERA ESTE ÎNTUNECATĂ, aerul este îmbâcsit, dulceag, 
încărcat de mirosul trupurilor noastre. Suntem iar la Swan, 
în camera de sub cornişă. Totuşi, e altfel, pentru că ele 
încă aici, privindu-mă. 

— Unde ai vrea să mergi? mă întreabă. 

— La o casă pe plajă, în Costa de la Luz, îi răspund. 

Îmi zâmbeşte. 

— Ce vom face? 

Eu râd. 

— Adică în afară de asta? 

Degetele lui se plimbă încet pe abdomenul meu. 

— În afară de asta. 

— Vom deschide o cafenea, vom expune opere de artă, 
vom învăţa să facem surf. 

Mă sărută pe şold. 

— Ce zici de Thailanda? 

Strâmb din nas. 

— Prea mulţi puşti în căutare de experienţe noi. Sicilia, 
propun eu. Insulele Egadi. Vom deschide un bar, vom 
merge la pescuit... 

El râde iar şi apoi, îmbrăţişându-mă, mă sărută. 

— lrezistibil, îmi şopteşte. Tu eşti irezistibilă. 

Vreau să râd, vreau să spun în gura mare: Vezi? Am 
câștigat! Ti-am spus că nu va fi ultima dată, că niciodată nu 
va fi ultima dată. Îmi muşc buzele şi închid ochii. Am avut 
dreptate, ştiam că am avut dreptate, dar nu-mi va folosi la 
nimic s-o spun cu voce tare. Îmi savurez victoria în linişte; 
îmi face la fel de multă plăcere ca şi atingerile lui. 

După aceea, îmi vorbeşte într-un fel în care n-a mai 
făcut-o până acum. De obicei, eu sunt cea care vorbeşte, 
dar de data asta, el e cel care se deschide. Vorbeşte despre 


cum e să te simţi gol pe dinăuntru, despre familia pe care a 
lăsat-o în urmă, despre femeia de dinaintea mea şi despre 
cea de dinaintea ei şi despre cea care l-a distrus şi l-a lăsat 
gol pe dinăuntru. Nu cred în suflete-pereche, dar există 
între noi o înţelegere pe care, pur şi simplu, n-am mai 
simţit-o până la el sau, cel puţin, n-am mai simţit-o de 
multă vreme. Vine din experienţa comună, împărtăşită, din 
a şti ce înseamnă să fii distrus. 

A fi gol pe dinăuntru: asta înţeleg. Încep să cred că nu 
poţi face cu adevărat nimic ca să schimbi starea asta. Eu cu 
asta am rămas după orele de terapie: golurile din viaţa ta 
sunt permanente. Trebuie să creşti în jurul lor, ca rădăcinile 
unui copac în jurul asfaltului; te mulezi după goluri, creşti 
printre ele. Ştiu toate lucrurile astea, dar nu le spun cu voce 
tare, nu acum. 

— Unde mergem? îl întreb, dar el nu-mi răspunde şi eu 
adorm, iar când mă trezesc, el nu mai e. 


Vineri, 8 martie 2013 
Dimineaţa 


Scott îmi aduce cafeaua pe terasă. 

— Ai dormit azi-noapte, spune el, aplecându-se să mă 
sărute pe frunte. 

Stă în spatele meu, cu mâinile calde şi puternice pe 
umerii mei. Îmi las capul pe pieptul lui, închid ochii şi ascult 
cum trece trenul, huruind pe şine, până când se opreşte 
chiar în dreptul casei noastre. Când ne-am mutat aici, Scott 
le făcea cu mâna pasagerilor, chestie care mă făcea să râd. 
Apăsarea lui pe umerii mei e ceva mai puternică acum; se 
apleacă şi mă sărută pe gât. 

— Ai dormit, îmi spune din nou. Înseamnă că te simţi mai 
bine. 

— Da, mă simt mai bine, îi răspund. 

— Atunci, crezi că a funcţionat? mă întreabă el. Terapia. 

— Adică, dacă sunt vindecată? 

— Nu vindecată, zice el, şi simt din vocea lui că l-am 

— 100 — 


rănit. N-am vrut să spun că... 

— Ştiu. Imi pun mâna peste a lui şi îl strâng uşor. Am 
glumit doar. Cred că e un proces pe termen lung. Nu e 
simplu, ştii? Nu ştiu dacă va veni vreodată un moment în 
care să spun că a funcţionat sau nu. Că sunt mai bine. 

Tăcem amândoi şi el mă strânge şi mai tare. 

— Deci vrei să continui? mă întreabă, şi eu îi spun că da. 

A fost o vreme când am crezut că el înseamnă totul, că 
este suficient. Dar nu mai vreau. L-am iubit cu toată fiinţa 
mea. Incă îl iubesc. Dar nu mai vreau asta. Singurul 
moment în care mă simt întreagă e în acele după-amiezi 
febrile, tainice, precum cea de ieri, când revin la viaţă în 
toată acea căldură şi acel semiîntuneric. Cine îmi poate 
garanta că, odată ce voi fugi, nu îmi voi da seama că nici 
asta nu mai e destul? Cine îmi poate spune că nu voi 
ajunge să simt exact ceea ce simt acum - că nu sunt în 
siguranţă, ci că sunt sufocată, prizonieră? Poate că iar o să 
vreau să fug şi apoi iar şi, în cele din urmă, voi sfârşi înapoi 
pe acele şine vechi de cale ferată, pentru că nu mă voi mai 
putea duce nicăieri în altă parte. Poate. Poate că nu. 
Trebuie să-ţi asumi riscul, nu? 

Mă duc jos să-mi iau la revedere, pentru că el pleacă la 
muncă. Mă cuprinde de mijloc şi mă sărută pe creştet. 

— Te iubesc, Megs, îmi şopteşte şi mă simt groaznic, ca 
şi cum aş fi cea mai odioasă femeie din lume. 

Abia aştept să închidă uşa, pentru că ştiu că voi începe 
să plâng. 


— 101 — 


Rachel 


Vineri, 19 iulie 2013 
Dimineaţa 


Trenul de 8.04 e aproape pustiu. Ferestrele sunt deschise 
şi aerul, după furtuna de ieri, e răcoros. Megan lipseşte deja 
de aproximativ 133 de ore, iar eu mă simt mai bine decât 
m-am simţit de luni de zile încoace. Când m-am uitat la 
mine azi-dimineaţă, am văzut ce diferenţă: pielea îmi era 
mai curată, ochii mai strălucitori. Mă simt mai uşoară. Sunt 
convinsă că nu am slăbit nici măcar o sută de grame, dar 
nu mă mai simt împovărată. Parcă sunt eu însămi din nou - 
eu, cea care eram de obicei. 

N-am primit niciun cuvânt de la Scott. Am căutat peste 
tot pe internet, dar n-am găsit niciun fel de ştire despre o 
posibilă arestare, aşa că îmi imaginez că a ignorat, pur şi 
simplu, e-mailul meu. Sunt dezamăgită, dar bănuiesc că era 
de aşteptat. Gaskill a sunat azi-dimineaţă, tocmai când 
dădeam să ies din casă. M-a întrebat dacă n-am cumva 
timp să vin azi pe la secţie. Pe moment, m-am speriat de 
moarte, dar apoi l-am auzit spunând, pe tonul acela moale 
al lui, că nu voia decât să mă uit pe câteva fotografii. L-am 
întrebat dacă nu cumva l-au arestat pe Scott Hipwell. 

— N-a fost arestat nimeni, doamnă Watson, a spus el. 

— Dar bărbatul acela, cel pe care l-aţi reţinut...? 

— Nu pot să vă dau niciun fel de informaţii în acest sens. 

Maniera lui de a vorbi era atât de calmă, atât de 
reconfortantă, încât iar m-a făcut să-l simpatizez. 

Mi-am petrecut seara de ieri pe canapea, în pantaloni de 
trening şi un tricou, întocmind liste cu ce am de făcut, 
posibile strategii. De exemplu, aş putea să stau prin gară, 
la Witney, la ora de vârf, să aştept până îl văd pe tipul 
roşcat de sâmbătă noaptea. L-aş invita să bem ceva, să văd 
unde duce chestia asta, dacă a văzut ceva, dacă ştie ceva 
despre seara aceea. Însă aş risca să dau peste Anna sau 

— 102 — 


Tom, ei m-ar raporta la poliţie, iar eu aş avea (şi mai multe) 
probleme cu ei. Celălalt risc pentru mine ar fi că m-ar putea 
face vulnerabilă. Încă mai am în minte urmele unei 
altercaţii - s-ar putea să am dovezi fizice în acest sens, pe 
cap şi la gură. Dacă el e cel care m-a lovit? Faptul că mi-a 
zâmbit şi mi-a făcut cu mâna nu înseamnă nimic; ar putea, 
la fel de bine, să fie un psihopat. Dar nu-l văd în atare 
postură. Nu pot să explic de ce, dar mi se pare un tip de 
treabă. 

L-aş putea contacta iar pe Scott. Dar trebuie să-i dau un 
motiv pentru care să vorbească cu mine şi mă tem că, orice 
i-aş spune, mă va face să par o femeie nebună. Ar putea 
crede, chiar, că am avut ceva de-a face cu dispariţia lui 
Megan, m-ar putea pâri la poliţie. Aş ajunge să am 
probleme mari. 

Aş putea încerca hipnoza. Sunt destul de convinsă că nu 
m-ar ajuta să-mi aduc aminte nimic, dar, chiar şi aşa, sunt 
curioasă. Doar n-are ce să strice, nu-i aşa? 

Incă mai stăteam pe canapea, luându-mi notițe şi 
trecând în revistă buletinele de ştiri pe care le scosesem la 
imprimantă, când Cathy a ajuns acasă. Fusese să ia masa 
în oraş cu Damien. Era evident mulţumită să vadă că a 
ajuns acasă şi m-a găsit trează, dar era şi oarecum stresată 
că nu mai vorbiserăm de când venise poliţia marţi. l-am 
spus că n-am pus gura pe băutură de trei zile şi m-a 
îmbrăţişat. 

— Mă bucur aşa de mult că începi să-ţi revii! a ciripit ea 
veselă, ca şi cum avea habar ce înseamnă să-mi revin. 

— Chestia cu poliţia, i-am zis eu, a fost doar o 
neînțelegere. Nu e nicio problemă cu mine şi cu Tom, şi nu 
ştiu nimic despre fata care a dispărut. Nu trebuie să-ţi faci 
griji în privinţa asta. 

Cathy m-a mai îmbrăţişat o dată şi ne-a făcut 
amândurora câte o cană de ceai. M-am gândit să profit de 
bunăvoința pe care mi-o arăta şi să-i spun care era situaţia 
cu slujba mea, dar n-am vrut să-i stric seara. 

Azi-dimineaţă încă era în toane bune. M-a îmbrăţişat din 
nou când mă pregăteam să ies din casă. 


— 103 — 


— Mă bucur grozav pentru tine, Rach, mi-a spus. Că te 
pui pe picioare. Eram aşa de îngrijorată! 

Apoi mi-a spus că se ducea să-şi petreacă weekendul la 
Damien, şi primul lucru la care m-am gândit a fost că în 
seara asta mă voi duce acasă şi voi bea un pahar fără să 
mă judece cineva. 


Seara 


Gustul înţepător şi amar al chininei, asta îmi place cel 
mai mult la un gin tonic. Apa tonică ar trebui să fie 
Schweppes şi ar trebui să fie dintr-o sticlă de sticlă, nu 
dintr-una de plastic. Chestiile astea care vin amestecate de- 
a gata nu sunt deloc bune, dar când nevoia te încearcă, 
merg şi astea. Ştiu că n-ar trebui să beau, dar toată ziua 
am visat la clipa asta. Totuşi, nu e vorba doar de 
perspectiva singurătăţii, ci e exaltarea, adrenalina care mă 
împinge. Sunt euforică, mă mănâncă pielea de nerăbdare. 
Am avut o zi bună. 

Azi-dimineaţă, am petrecut o oră singură cu inspectorul 
Gaskill. Am fost condusă la el imediat ce am ajuns în secţie. 
De data asta, am stat în biroul lui, nu în camera de 
interogatorii. Mi-a oferit cafea, şi când am acceptat, am fost 
surprinsă să-mi dau seama că se ridică şi se duce s-o 
pregătească el însuşi. Avea un fierbător şi nişte Nescafe pe 
frigiderul din colţul biroului. Şi-a cerut scuze că nu avea 
zahăr. 

Îmi plăcea compania lui. Îmi plăcea să-i privesc mâinile 
mişcându-se - nu este foarte expresiv, dar mişcă des 
lucrurile de colo-colo. N-am observat asta înainte, pentru că 
în camera de interogatoriu nu prea erau lucruri care să 
poată fi mutate din loc. Acum, în biroul lui, a schimbat 
poziţia cănii de cafea, a capsatorului, a unui borcan cu 
pixuri, a aranjat hârtiile în teancuri mai ordonate. Are mâini 
mari şi degete lungi, cu unghii îngrijite. Nu poartă niciun fel 
de inel. 

În dimineaţa asta, m-am simţit altfel. N-am mai simţit că 
aş fi suspectată de ceva, că încearcă să mă prindă cu ceva. 


— 104 — 


M-am simţit folositoare. M-am simţit astfel când mi-a pus în 
faţă unul dintre dosarele lui, arătându-mi o serie de 
fotografii. Scott Hipwell, trei bărbaţi pe care nu i-am văzut 
niciodată până atunci şi apoi B. 

La început, nu eram tocmai sigură. M-am holbat la 
fotografia aceea, încercând să-mi readuc în memorie 
bărbatul pe care îl văzusem în ziua respectivă, cu capul 
aplecat, îmbrăţişând-o. 

— El e, am spus. Cred căele. 

— Nu sunteţi sigură? 

— Aşa cred, căele. 

Mi-a luat fotografia din faţă şi s-a uitat şi el foarte atent, 
pentru câteva clipe. 

— Ne-aţi spus că i-aţi văzut sărutându-se, nu-i aşa? 
Vinerea trecută? Acum o săptămână? 

— Da, aşa e. Vineri-dimineaţă. Erau afară, în grădină. 

— Şi nu se poate să fi interpretat greşit ce-aţi văzut? Să 
zicem că poate a fost o îmbrăţişare sau... un sărut platonic? 

— Nu, n-a fost aşa. A fost un sărut adevărat. A fost... 
romantic. 

Am văzut, în momentul acela, că buzele încep să-i 
tremure, ca şi cum ar fi vrut să zâmbească. 

— Cine e tipul? l-am întrebat pe Gaskill. E cumva... 
credeţi că e cu el? Gaskill nu mi-a răspuns, ci doar a 
clătinat uşor din cap. A fost... V-am fost de ajutor? Am 
ajutat cu ceva sau nu? 

— Da, doamnă Watson. Ne-aţi fost de mare ajutor. 
Mulţumim că aţi venit. 

Ne-am strâns mâinile şi, pentru o secundă, şi-a pus cu 
blândeţe mâna stângă pe umărul meu drept, şi am vrut să 
mă întorc şi să i-o sărut. A trecut multă vreme de când m-a 
atins cineva cu tandreţe. Bine, cineva în afară de Cathy. 

Gaskill m-a condus la uşă şi apoi în zona principală a 
birourilor. Acolo erau vreo zece, doisprezece poliţişti. Unu 
sau doi mi-au aruncat câte o privire piezişă, o privire fie 
plină de interes, fie de dispreţ, nu-mi dădeam seama exact. 
Am străbătut birourile şi am ieşit pe coridor, unde l-am 
văzut venind spre mine, cu Riley lângă el, pe Scott Hipwell. 


— 105 — 


Tocmai intra în clădire. Mergea cu capul plecat, dar am 
ştiut imediat că el e. A ridicat privirea şi i-a făcut un gest 
din cap lui Gaskill, în semn de salut, apoi s-a uitat spre 
mine. Ochii ni s-au întâlnit pentru o secundă şi aş fi putut să 
jur că m-a recunoscut. M-am gândit la dimineaţa aceea în 
care l-am văzut pe terasă, când s-a uitat înspre calea 
ferată, când l-am simţit cum mă priveşte. Am trecut unul pe 
lângă celălalt pe coridor. Eram atât de aproape unul de 
celălalt, încât l-aş fi putut atinge - văzut în carne şi oase, 
era frumos, însă epuizat şi încordat ca un arc, cu o energie 
întunecată iradiind parcă din el. Când am ajuns în holul 
principal, m-am întors spre el, sigură că-l voi vedea 
uitându-se la mine; dar când m-am întors, n-am văzut-o 
decât pe Riley uitându-se la mine. 

Am luat trenul înapoi spre Londra şi m-am dus la 
bibliotecă. Am citit toate articolele pe care le-am găsit 
despre caz, dar n-am aflat nimic nou. Am căutat un 
hipnoterapeut în Ashbury, dar n-am mers mai departe - e 
scump şi nu mi-e clar dacă m-ar ajuta să-mi recapăt 
memoria. Dar, citind poveştile celor care susţin că şi-au 
recăpătat amintirile prin hipnoterapie, mi-am dat seama că 
mi-era frică mai mult de succes decât de eşec. Mi-e frică nu 
doar de ce-aş putea afla despre seara de sâmbătă, ci de 
mult mai mult de-atât. Nu sunt convinsă că aş putea 
suporta să retrăiesc acele nebunii, acele lucruri îngrozitoare 
pe care le-am făcut, nu cred că aş fi în stare să aud iar 
cuvintele pe care le-am spus la nervi, să-mi amintesc 
expresia de pe chipul lui Tom în momentul în care le 
rosteam. Mi-e prea teamă să mă aventurez în acel 
întuneric. 

M-am gândit să-i trimit lui Scott încă un e-mail, dar chiar 
nu mai e nevoie. Întâlnirea de azi-dimineaţă, de la secţie, 
cu inspectorul Gaskill, mi-a dovedit că poliţia chiar mă ia în 
serios. Nu mai am niciun alt rol de jucat, trebuie să accept 
lucrul ăsta acum. Măcar pot să mă gândesc că am ajutat cu 
ceva, pentru că nu cred că e o coincidenţă faptul că Megan 
a dispărut în aceeaşi zi în care am văzut-o cu bărbatul 
acela. 


— 106 — 


Cu un clipocit vesel, fââss, am deschis şi a doua cutie de 
G&T şi mi-am dat seama, entuziasmată, că nu m-am gândit 
la Tom toată ziua. Până acum, cel puţin. M-am gândit la 
Scott, apoi la Gaskill, la B, la bărbatul din tren. Tom a fost 
împins pe locul cinci. lau câte o gură din băutură şi simt că, 
în sfârşit, am ceva de sărbătorit. Ştiu că mă voi face bine, 
că voi fi fericită. Nu va mai dura mult. 


Sâmbătă, 20 iulie 2013 
Dimineaţa 


Nu mă învăţ minte niciodată. Mă trezesc cu o senzaţie 
zdrobitoare că totul e greşit, cu un sentiment de ruşine şi 
îmi dau seama de îndată că am făcut o prostie. Îmi urmez 
iar ritualul cretin, dureros de familiar de a încerca să-mi 
aduc aminte mai exact ce am făcut. Am trimis un e-mail. 
Asta era. 

La un moment dat, azi-noapte, Tom a fost promovat din 
nou pe locul întâi de pe lista bărbaţilor la care mă gândesc, 
şi i-am trimis un e-mail. Laptopul meu e pe podea, lângă 
pat; stă acolo, o prezenţă ghemuită şi acuzatoare. Când mă 
ridic să mă duc la baie, păşesc peste el. Beau apă direct de 
la robinet şi mă uit fugitiv în oglindă. 

Nu arăt prea bine. Totuşi, trei zile fără băutură - nu e rău 
deloc, iar de azi mă las iar. Stau la duş o veşnicie, reducând 
treptat temperatura apei, făcând-o din ce în ce mai rece, 
până când e rece de-a binelea. Nu poţi să intri direct sub un 
duş rece, şocul e prea mare, prea brutal, dar poţi s-o faci 
treptat, aproape că nici nu-ţi dai seama; e ca şi cum ai 
fierbe o broască, numai că invers. Apa răcoroasă îmi face 
bine; îmi anesteziază durerea pe care mi-o dau cucuiul şi 
tăietura de deasupra ochiului. 

Duc laptopul jos şi îmi fac o cană de ceai. Mai există o 
şansă, una infimă, că am scris e-mailul pentru Tom, dar că 
nu l-am trimis. Trag adânc aer în piept şi deschid contul de 
Gmail. Mă bucur să văd că nu am niciun mesaj nou. Dar 
când dau clic pe folderul cu mesaje trimise, iată-l: i-am 

— 107 — 


trimis e-mailul, doar că el n-a răspuns. Încă. E-mailul a fost 
trimis după unsprezece, azi-noapte; deja, la momentul 
acela, aveam la activ câteva ore bune de tras la măsea. 
Adrenalina şi euforia alcoolului îmi trecuseră de mult timp. 
Deschid mesajul. 


Ai putea, te rog, să-i spui nevesti-tii să înceteze să 
mai spună minciuni la poliţie despre mine? E destul de 
patetic, nu crezi, să încerce să mă bage în bucluc? Le-a 
spus poliţiştilor că sunt obsedată de ea şi de plodul ei 
urât? Trebuie să-şi revină! Spune-i să mă lase dracului 
în pace! 


Închid ochii şi trântesc capacul laptopului, închizându-l. 
Îmi vine să intru în pământ, pur şi simplu. Vreau să mă fac 
mică; vreau să dispar. Mi-e şi frică, în acelaşi timp, pentru 
că, dacă Tom se hotărăşte să arate mesajul la poliţie, aş 
putea intra în rahat până-n gât. Dacă Anna adună dovezi să 
arate că sunt răzbunătoare şi obsesivă, atunci e-mailul ăsta 
ar putea fi piesa de rezistenţă a dosarului ei. Şi de ce am 
pomenit de fetiţă? Ce fel de om face chestia asta? Ce fel de 
om gândeşte în felul ăsta? Chiar nu-i doresc copilului niciun 
rău - n-aş putea gândi urât despre un copil, indiferent de 
copil, şi mai ales nu despre copilul lui Tom. Nu mă înţeleg; 
nu ştiu cine e persoana în care m-am transformat. 
Dumnezeule, cred că el mă urăşte groaznic. Eu mă urăsc - 
mă rog, pe versiunea asta a mea, cea care a scris e-mailul 
ăsta azi-noapte. Nici măcar nu seamănă cu mine, pentru că 
eu nu sunt aşa. Eu nu urăsc. 

Nu-i aşa? Încerc să nu mă gândesc la zilele mele cele mai 
negre, dar uneori amintirile dau buluc în mintea mea, ca 
acum. Încă o ceartă, spre final: mă trezesc, după petrecere, 
după perioada în care mi-am pierdut cunoştinţa, Tom îmi 
spune cum am fost în noaptea de dinainte, cum l-am făcut 
de ruşine, cum am insultat-o pe soţia unui coleg, cum am 
tipat la ea pentru că flirta cu soţul meu. 

— Nu mai vreau să merg nicăieri cu tine, mi-a spus 
atunci. Mă întrebi de ce nu mai invit niciun prieten să vină 


— 108 — 


aici, de ce nu-mi mai place să te iau cu mine în pub. Tu 
chiar nu-ţi dai seama de ce? E din cauza ta. Pentru că mi-e 
ruşine cu tine. 

Pun mâna pe geantă şi pe chei. Mă duc la Londis, la 
capătul străzii. Nu-mi pasă că e nouă dimineaţa, mi-e frică 
şi nu vreau să fiu nevoită să mă gândesc. Dacă iau nişte 
analgezice cu un pahar de ceva acum, pot să mă 
anesteziez complet şi să dorm toată ziua. O să mă gândesc 
mai târziu. Ajung la uşa din faţă, pun mâna pe clanţă, apoi 
mă opresc. Aş putea să-mi cer scuze. Dacă îmi cer scuze în 
secunda asta, poate că mai pot salva ceva. L-aş putea 
convinge să nu-i arate mesajul Annei sau poliţiei. N-ar fi 
prima dată când mă protejează împotriva ei. 

În ziua aceea, vara trecută, când m-am dus acasă la ei, 
nu s-a întâmplat chiar aşa cum le-am povestit celor de la 
poliţie. În primul rând, n-am sunat la uşă. Nu ştiu exact ce- 
am vrut să fac - nici acum nu ştiu ce-am vrut de fapt să fac. 
M-am dus, într-adevăr, pe cărarea care ducea la gard. Era 
linişte, n-auzeam nimic. Am urcat înapoi pe cărare până la 
uşile glisante şi m-am uitat înăuntru. E adevărat că Anna 
dormea pe canapea. N-am strigat nici după ea, nici după 
Tom. Nu voiam s-o trezesc. Fetiţa nu plângea, ba chiar 
dormea dusă în căruciorul ei, lângă maică-sa. Am luat-o în 
braţe şi am dus-o afară, cât de repede am putut. Imi aduc 
aminte că am început să fug cu ea spre gard, că fetiţa a 
început să se foiască şi să scâncească. Nu ştiu ce voiam să 
fac. N-aveam de gând să-i fac vreun rău. Am ajuns la gard 
cu ea şi o ţineam strâns la piept. Acum plângea de-a 
binelea, începuse să urle deja. O legănam şi încercam s-o 
fac să tacă, şi atunci am auzit alt zgomot, un tren venind, şi 
m-am întors cu spatele la gard şi am văzut-o pe ea - pe 
Anna - năpustindu-se spre mine, cu gura căscată ca o rană 
deschisă, cu buzele mişcându-i-se, dar nu auzeam nimic din 
ce spunea. 

Mi-a smuls copilul din braţe şi eu am încercat să fug, dar 
m-am împiedicat şi am căzut. Ea stătea deasupra mea şi 
tipa, spunându-mi să nu mă mişc din loc sau cheamă 
poliţia. L-a sunat pe Tom şi el a venit acasă şi a stat cu ea 


— 109 — 


în sufragerie. Ea plângea isteric, voia să sune la poliţie, voia 
să fiu arestată pentru răpire. Tom a calmat-o, a implorat-o 
s-o lase baltă, să mă lase să plec. M-a salvat de ea. După 
aceea, m-a condus acasă, şi când m-a lăsat în faţa casei, 
mi-a luat mâna. Am crezut că e un gest de tandreţe, de 
reasigurare, dar a început să strângă tare, din ce în ce mai 
tare, până când am ţipat, iar el avea faţa roşie când mi-a 
zis că mă omoară dacă îi fac vreun rău fetiţei lui. 

Nu ştiu ce-am vrut să fac în ziua aceea. Nu ştiu nici 
acum. La uşă, ezit, degetele mi se crispează pe clanţa uşii. 
Imi muşc puternic buzele. Ştiu că, dacă mă apuc acum de 
băut, o să mă simt mai bine o oră sau două şi apoi mai rău 
pentru vreo şase sau şapte ore. Dau drumul clanţei şi mă 
întorc în sufragerie şi deschid iar laptopul. Trebuie să-mi cer 
scuze, să le cer să mă ierte. Intru iar pe contul de Gmail şi 
văd că am un mesaj nou. Nu e de la Tom. E de la Scott 
Hipwell. 


Dragă Rachel, îţi mulţumesc că mi-ai scris. Nu-mi 
aduc aminte ca Megan să-mi fi spus vreodată despre 
tine, dar ea avea o grămadă de vizitatori frecvenți la 
galerie - iar eu nu rețin foarte uşor numele. Aş vrea să 
discutăm despre informaţiile pe care le deţii. 

Te rog să mă suni la 07583 123657 cât de curând 
posibil. 

O zi bună, 
Scott Hipwell 


Pentru o clipă, îmi închipui că a trimis e-mailul la o 
adresă greşită. Acest mesaj este pentru altcineva. Nu 
durează decât o fracțiune de secundă, apoi îmi aduc 
aminte. Imi aduc aminte. Cum stau pe canapea, sunt la 
jumătatea celei de-a doua sticle, şi-mi dau seama că nu 
vreau ca rolul meu să se încheie. Vreau să fiu în miezul 
acestei poveşti. 

Aşa că i-am scris. 

Merg în jos cu cursorul, să găsesc mesajul pe care i l-am 
trimis. 


— 110 — 


Dragă Scott, îmi cer scuze că te contactez din nou, 
dar cred că e important să vorbim. Nu sunt sigură că 
Megan ţi-a vorbit vreodată despre mine - sunt o 
prietenă de la galerie -, am locuit cândva în Witney. 
Cred că am informaţii care te-ar putea interesa. Te rog 
să-mi răspunzi la e-mail pe această adresă. 

Rachel Watson 


Simt că obrajii îmi iau foc, iar stomacul mi se face ghem. 
leri - raţională, limpede la cap, corectă în gândire - am 
decis că trebuie să accept că rolul meu în această poveste 
s-a terminat. Dar îngerii mei buni au pierdut iar bătălia, 
înfrânți de băutură, de persoana în care mă transform când 
beau. Rachel cea beată nu vede niciun fel de consecinţe, fie 
e excesiv de expansivă şi optimistă, fie e cufundată în ură. 
Nu are trecut, nu are viitor. Ea există, pur şi simplu, în 
virtutea momentului. Rachel cea beată - dorind să fie parte 
din această poveste, având nevoie de o modalitate de a-l 
convinge pe Scott să vorbească cu ea - a minţit. Eu am 
minţit. 

Aş vrea să-mi tai carnea cu un cuţit, doar ca să simt şi 
altceva decât ruşine, dar nu am destul curaj să fac aşa 
ceva. Mă apuc să-i scriu lui Tom; scriu, şterg, iar scriu, iar 
şterg, încercând să găsesc o modalitate de a-i cere iertare 
pentru lucrurile pe care le-am spus azi-noapte. Dacă ar fi să 
pun pe hârtie fiecare greşeală pentru care ar trebui să-i cer 
scuze lui Tom, aş umple o carte. 


Seara 


Acum o săptămână, exact acum o săptămână, Megan 
Hipwell a ieşit pe uşa casei de la numărul cincisprezece, de 
pe Blenheim Road, şi a dispărut. De atunci, n-a mai văzut-o 
nimeni. Nici telefonul şi nici cărţile de credit nu i-au mai fost 
folosite de sâmbătă. Când am citit despre asta în ziarele de 
ştiri de azi-dimineaţă, am început să plâng. Acum mi-e 
ruşine de gândurile mele. Megan nu e un mister de 


— 111 — 


rezolvat, nu e o siluetă care rătăceşte prin cadrele de 
început ale unui film, frumoasă, diafană, imaterială. Nu e 
cod de descifrat. E reală. 

Sunt în tren şi mă duc la ea acasă. Mă voi întâlni cu soţul 
ei. 

A trebuit să-i telefonez. Răul a fost făcut. Nu puteam, pur 
şi simplu, să-i ignor e-mailul - ar fi sunat la poliţie. Nu-i aşa? 
Adică eu, în locul lui, aşa aş fi făcut dacă un străin m-ar fi 
contactat, pretinzând că are informaţii, după care ar 
dispărea. Poate că a şi sunat la poliţie; poate că poliţiştii mă 
aşteaptă la el acasă. 

Stând aici, în scaunul meu obişnuit, deşi nu e ziua mea 
obişnuită, mă simt ca şi cum aş fi pe punctul de a mă 
arunca în prăpastie cu maşină cu tot. M-am simţit la fel şi 
azi-dimineaţă, când i-am format numărul de telefon, ca şi 
cum aş fi căzut într-un abis întunecat, fără să ştiu când voi 
ajunge la capătul lui. Mi-a vorbit pe un ton jos, ca şi cum ar 
mai fi fost cineva cu el în încăpere, cineva care nu trebuia 
să audă conversaţia de la telefon. 

— Putem să vorbim faţă-n faţă? m-a întrebat. 

— Eu... nu. Nu cred că... 

— Te rog! 

Am ezitat o clipă, apoi am fost de acord. 

— Ai putea veni la noi? Nu acum, am nişte... sunt nişte 
persoane aici. În seara asta? 

Mi-a dat adresa, am notat-o pe ceva. 

— Îţi mulţumesc pentru că m-ai contactat, mi-a zis el şi a 
închis. 

În clipa în care confirmam că mă duc, am ştiut că nu e o 
idee bună. Ce ştiu despre Scott, din ziare, e mai nimic. 
Ceea ce ştiu din propriile mele observaţii, de fapt nu ştiu cu 
adevărat. Nu ştiu nimic despre Scott. Ştiu câte ceva despre 
Jason - care, îmi tot aduc aminte, nu există. Tot ce ştiu 
sigur - absolut sigur - e că soţia lui Scott lipseşte de o 
săptămână. Ştiu că probabil poliţia îl suspectează pe el. Şi 
mai ştiu, pentru că am văzut atunci acel sărut, că avea 
motiv s-o ucidă. Bine, e posibil ca el să nu ştie că avea un 
motiv, dar... Oh, mi-am făcut creierii ţăndări gândindu-mă 


— 112 — 


la chestiile astea, dar cum aş putea renunţa la şansa de a 
mă apropia de casa aceea, casa pe care am analizat-o de o 
sută de ori din tren, de pe stradă? Să ajung în faţa uşii lor, 
să intru în casă, să stau în bucătăria aceea, pe terasa lui, 
unde au stat amândoi, unde i-am văzut de atâtea ori? 

Tentaţia era prea mare. Acum sunt în tren, cu braţele 
strânse în jurul meu, cu mâinile lipite de trup, poate-poate 
reuşesc să mă opresc din tremurat, ca un copil 
entuziasmat, în mijlocul unei aventuri. Eram aşa de fericită 
că am un ţel, încât am uitat de realitate. Am uitat de 
Megan. 

Mă gândesc la ea acum. Trebuie să-l conving pe Scott că 
o ştiu - puţin, nu foarte bine. În felul acesta, mă va crede 
când îi voi spune că am văzut-o cu un alt bărbat. Dacă îi 
spun că l-am minţit, nu va mai avea niciodată încredere în 
mine. Aşa că încerc să-mi imaginez cum ar fi fost să intru 
din când în când în galerie, să stau cu ea de vorbă lao 
cafea. Oare ea bea cafea? Am fi vorbit despre artă, poate, 
sau despre yoga, ori despre soţii noştri. Eu nu ştiu nimic 
despre artă, n-am făcut niciodată yoga şi nu am soţ. lar ea 
l-a înşelat pe alei. 

Mă gândesc la lucrurile pe care prietenii ei reali le-au 
spus despre ea: minunată, amuzantă, frumoasă, cu o inimă 
mare. lubită. A făcut o greşeală. Se mai întâmplă. Nimeni 
nu e perfect. 


— 113 — 


Anna 


Sâmbătă, 20 iulie 2013 
Dimineaţa 


EVIE SE TREZEŞTE ÎNAINTE DE ŞASE. Mă dau jos din pat, 
mă strecor în camera copilului şi o iau din pătuţ. li dau să 
mănânce, apoi o iau în pat cu mine. 

Când mă trezesc iar, Tom nu mai e lângă mine, dar îi aud 
paşii pe scări. Cântă ceva, cu voce joasă şi fals, mulți ani 
trăiască, mulţi ani trăiască... Nici măcar nu m-am mai 
gândit la asta, am uitat complet; nu m-am gândit la nimic 
altceva decât să-mi iau fetiţa în braţe şi să mă întorc în pat. 
Acum nici nu m-am trezit bine şi m-a şi umflat râsul. 
Deschid ochii şi Evie râde şi ea, când mă uit în sus, Tome 
la capătul patului, ţinând o tavă în mâini. Poartă şorţul meu 
Orla Kiely şi nimic altceva. 

— Micul dejun în pat, sărbătorito, îmi spune el. Pune tava 
la capătul patului şi se grăbeşte să mă sărute. 

Deschid cadourile. Am primit de la Evie o brățară 
frumoasă de argint cu pietre de onix incrustate şi un 
neglijeu din mătase neagră cu lenjerie intimă asortată de la 
Tom, care nu se mai opreşte din zâmbit. Se urcă înapoi în 
pat şi stăm aşa, cu Evie între noi. Ea are mânuţa încleştată 
pe degetul lui arătător, iar eu ţin în mână picioruşul ei 
rozaliu, perfect, şi simt în piept un foc de artificii. Atâta 
iubire pare imposibilă. 

Mai târziu, când Evie se plictiseşte să stea aşa, întinsă, o 
ridic din pat şi o duc jos, lăsându-l pe Tom să lenevească. 
Merită. Eu îmi fac de lucru prin casă, mai strâng una, alta. 
Îmi beau cafeaua afară, în grădină, uitându-mă la trenurile 
trecând aproape goale şi mă gândesc că acum e ora 
prânzului. E cald - e prea cald ca să fac o friptură, dar o fac 
oricum, pentru că Tom adoră friptura de vită, iar după 
aceea avem îngheţată ca să ne mai răcorim. Trebuie să ies 
să iau un Merlot care îi place lui, aşa că o pregătesc pe 

— 114 — 


Evie, o aşez în cărucior, îi pun centura şi plecăm lao 
plimbare prin magazine. 

Toată lumea mi-a zis că-s nebună să mă mut în casa lui 
Tom. Dar dacă e s-o luăm aşa, toată lumea mi-a spus că 
sunt nebună să am o aventură cu un bărbat însurat, ca să 
nu mai zic cu un bărbat a cărui nevastă era complet dusă, 
dar în privinţa asta le-am dovedit tuturor că am avut 
dreptate s-o fac. Indiferent cât de multe necazuri ne face 
Rachel, Tom şi Evie merită efortul. Însă au avut cu toţii 
dreptate în privinţa casei. În zile ca aceasta, cu soarele 
strălucind pe cer, când merg la plimbare pe străduţa 
noastră - curată şi mărginită de copaci, şi nu tocmai o 
fundătură - este perfect. Trotuarele sunt pline de mămici ca 
mine, cu câini în lesă şi copii pe trotinete. Ar fi ideal. Ar fi 
dacă nu s-ar auzi frânele scârţâitoare ale trenurilor. Ar fi 
atâta vreme cât nu te întorci şi dai peste casa de la 
numărul cincisprezece. 

Când mă întorc, Tom e la masa din sufragerie, uitându-se 
la ceva pe calculator. Acum are o pereche de pantaloni 
scurţi pe el, dar n-are tricou. li văd muşchii pe sub piele 
mişcându-i-se când se foieşte. Numai când mă uit la el şi 
simt fluturi în stomac. Îl salut, dar el e într-o lume a lui, şi 
când îmi trec degetele pe umărul lui, tresare. Inchide brusc 
laptopul. 

— Hei, spune el, ridicându-se în picioare. 

Zâmbeşte, dar pare obosit, îngrijorat. O ia pe Evie, dar nu 
se uită în ochii mei. 

— Ce? îl întreb. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, zice el şi se întoarce spre fereastră, legănând-o 
pe Evie pe şold. 

— Tom, ce e? 

— Nu e nimic. Se întoarce spre mine şi îmi aruncă o 
asemenea privire, încât ştiu exact care e problema înainte 
s-o spună el. Rachel, zice el. Mi-a trimis un e-mail. 

Clatină din cap şi pare aşa de rănit, de supărat, iar eu 
urăsc chestia asta, nu suport să-l văd aşa. Câteodată îmi 
vine s-o omor pe femeia asta. 

— Ce-a spus? 


— 115 — 


El clatină din nou din cap. 

— Nu contează. E... sunt aceleaşi chestii. Mizerii. 

— Îmi pare rău, îi spun şi nu-l mai întreb care mizerii 
anume, pentru că ştiu că nu vrea să le aud şi eu. Nu 
suportă să mă supere cu astfel de chestii. 

— Nu-i nimic. Chiar nu e. Balivernele ei obişnuite, de 
femeie beată. 

— Dumnezeule, scăpăm vreodată de ea? O să ne lase 
vreodată să fim fericiţi? 

El vine spre mine şi, cu fiica noastră între noi, mă sărută. 

— Suntem fericiţi, spune el. Suntem. 


Seara 


Chiar suntem fericiţi. Am mâncat de prânz şi am stat pe 
iarbă, afară, şi apoi, când s-a făcut prea cald, am intrat în 
casă şi am mâncat îngheţată în timp ce Tom s-a uitat la 
Grand Prix. Am făcut plastilină din aluat şi Evie chiar a 
mâncat o bucăţică. Mă gândesc la ce se întâmplă la 
numărul cincisprezece şi la cât de norocoasă sunt, pentru 
că am tot ceea ce mi-am dorit vreodată. Când mă uit la 
Tom, îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a găsit pe mine, că 
eu am fost cea care l-a salvat de femeia aceea. În cele din 
urmă, l-ar fi băgat în spital, chiar cred asta cu tărie - l-ar fi 
distrus, încetul cu încetul, l-ar fi transformat în ceva ce nu 
e. 
Tom o duce pe Evie sus, să-i facă baie. O aud de aici cum 
ţipă încântată şi zâmbesc iar - toată ziua am zâmbit. Spăl 
ce am de spălat, fac puţină curăţenie prin camera de zi şi 
mă gândesc ce să pregătesc pentru cină. Ceva uşor. E chiar 
nostim, pentru că acum câţiva ani aş fi urât ideea de a sta 
acasă de ziua mea şi de a pregăti cina, dar acum e perfect, 
e aşa cum trebuie să fie. Numai noi trei. 

Adun de pe jos jucăriile lui Evie, împrăştiate peste tot pe 
podeaua camerei de zi, şi le pun înapoi în cufărul lor. Abia 
aştept s-o adorm în seara asta, să-mi pun neglijeul pe care 
mi l-a cumpărat Tom. Mai sunt ore bune până se întunecă, 
dar aşez deja lumânările pe şemineu şi deschid a doua 


— 116 — 


sticlă de Merlot, să respire. Mă sprijin de canapea ca să trag 
draperiile, când văd o femeie, cu capul în piept, gonind pe 
trotuarul de pe cealaltă parte a străzii noastre. Nu ridică 
deloc capul, dar e ea, sunt sigură. Mă aplec mai mult pe 
fereastră, cu inima bubuindu-mi în piept, încercând să văd 
mai bine, dar unghiul din care privesc e prost şi deja n-o 
mai văd. 

Mă întorc, gata s-o iau la goană spre uşa de la intrare, să 
mă duc după ea pe stradă, dar Tom stătea în faţa uşii, cu 
Evie în braţe, înfăşurată în prosop. 

— Eşti OK? mă întreabă. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, îi răspund, îndesându-mi mâinile în buzunare ca 
să nu vadă că-mi tremură. Nu s-a întâmplat nimic. Absolut 
nimic. 


— 117 — 


Rachel 


Duminică, 21 iulie 2013 
Dimineaţa 


MĂ TREZESC CU MINTEA PLINĂ DE EL. Nu pare real, nimic 
din ce s-a întâmplat nu pare real. Pielea mă furnică. Aş vrea 
să beau ceva, dar nu pot. Trebuie să-mi păstrez capul 
limpede. Pentru Megan. Pentru Scott. 

leri am făcut un efort. Mi-am spălat părul şi m-am 
machiat. Am purtat singurii blugi care încă mă mai cuprind, 
cu o bluză din bumbac, cu imprimeuri florale şi o pereche 
de sandale cu toc jos. Arătam OK. Imi tot spuneam cât e de 
ridicol să-mi pese de cum arăt, pentru că ultimul lucru la 
care o să se gândească Scott o să fie dacă îmi stă bine cum 
sunt îmbrăcată, dar nu m-am putut abţine. Era prima dată 
când îl întâlneam şi conta pentru mine. Mai mult decât ar fi 
trebuit. 

Am luat trenul, plecând din Ashbury pe la şase şi 
jumătate, şi am ajuns în Witney pe la şapte. Am pornit-o pe 
Roseberry Avenue, pe lângă pasajul subteran. De data asta, 
nu m-am uitat, n-am avut inima s-o fac. Am trecut în grabă 
pe lângă casa de la numărul douăzeci şi trei, a lui Tom şi 
Annie, cu bărbia în piept şi cu ochelari de soare la ochi, 
rugându-mă să nu mă vadă. Era linişte, nu era ţipenie în 
jur, doar câteva maşini conduse prudent pe mijlocul 
drumului, printre şirurile de maşini parcate. Era o stradă 
adormită, curată şi prosperă, pe care locuiau multe familii 
tinere; pe la şapte seara, mai toţi erau fie la cină, fie pe 
canapea, mămica şi tăticul şi cei mici înghesuiți între ei, 
uitându-se la X-Factor. 

De la numărul douăzeci şi trei la numărul cincisprezece 
nu sunt mai mult de cincizeci sau şaizeci de paşi, dar 
drumul până acolo mi s-a părut mult mai lung, parcă o 
veşnicie; picioarele îmi erau de plumb, mersul nesigur, ca şi 
cum aş fi fost beată, ca şi cum mai aveam puţin şi 

— 118 — 


alunecam pe trotuar. 

Nici n-am bătut bine la uşă, că Scott mi-a şi deschis, iar 
când el a apărut în prag, uriaş, umplând tot cadrul uşii, încă 
nu-mi retrăsesem mâna, tremurându-mi. 

— Rachel? a întrebat el, uitându-se în jos la mine, fără să- 
mi zâmbească. 

Am dat din cap că da. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. 
Mi-a făcut semn să intru în casă, dar, pentru o clipă, am 
rămas ţintuită locului. Mi-era frică de el. De aproape, are o 
statură intimidantă, e înalt, lat în umeri, cu braţele şi 
pieptul bine definite. Mâinile îi sunt imense. Mi-a trecut prin 
minte că ar putea să mă zdrobească - gâtul, coastele - fără 
nici cel mai mic efort. 

Am trecut pe lângă el şi am intrat în hol, cu braţul 
atingându-l pe al lui, moment în care am simţit cum obrajii 
încep să-mi ardă. Mirosea a transpiraţie stătută, iar părul îi 
era gras şi lipit de cap, ca şi cum nu s-ar mai fi spălat de 
ceva vreme. 

Când am ajuns în camera de zi, m-a lovit o senzaţie de 
déjà-vu atât de puternică, încât era aproape 
înspăimântătoare. Am recunoscut şemineul de pe peretele 
din faţă, flancat de firide, am recunoscut felul în care 
lumina din stradă se filtra prin jaluzelele orizontale, cu 
lamele; am ştiut că în momentul în care mă voi întoarce 
spre stânga voi vedea ferestrele şi apoi grădina, şi dincolo 
de asta, şinele de cale ferată. M-am întors şi iată masa de 
bucătărie, uşile franţuzeşti în spatele ei, şi dincolo de ele, 
gazonul des şi strălucitor. Ştiam casa asta. Simţeam că 
ameţesc, că vreau să stau jos; m-am gândit la gaura 
neagră din capul meu din acea sâmbătă seara, la toate 
acele ore pierdute. 

Nu însemnau nimic, evident. Ştiam casa, dar nu pentru 
că fusesem acolo. O ştiam pentru că e exact la fel ca aceea 
de la numărul douăzeci şi trei: un hol care duce spre scări 
şi, în partea dreaptă, camera de zi care dă direct în 
bucătărie. Veranda şi grădina îmi erau la fel de familiare, 
pentru că le văzusem din tren. Nu m-am dus sus, dar ştiu 
că, dacă m-aş fi dus, aş fi văzut un palier, cu o fereastră- 


— 119 — 


ghilotină mare, şi dacă te urcai pe fereastra aia, ajungeai 
pe o terasă improvizată. Ştiu că sunt două dormitoare, cel 
mare, cu două ferestre imense care dau în stradă, şi unul 
mai mic, în spate, cu fereastră spre grădină. Doar pentru că 
ştiu casa asta pe dinăuntru şi pe-afară, nu înseamnă că am 
mai fost vreodată aici. 

Totuşi, tremuram când Scott m-a condus în bucătărie. Mi- 
a oferit o cană de ceai. Am stat la masă, în timp ce el 
trebăluia prin bucătărie: a pus ceainicul la fiert, a pus un 
plic de ceai într-o cană şi a turnat apă fierbinte peste el, 
mormăind ceva pentru sine. In încăpere se simţea un 
puternic miros de dezinfectant, însă Scott arăta sub orice 
critică, cu pete de transpiraţie pe spatele tricoului, cu blugii 
atârnând pe el ca pe gard. M-am întrebat când mâncase 
ultima dată. 

Mi-a pus cana de ceai dinainte şi s-a aşezat la masă, pe 
scaunul din faţa mea, cu mâinile împreunate. Tăcerea 
dintre noi se prelungea, umplând întreg spaţiul, întreaga 
încăpere; îmi ţiuiau urechile, îmi era cald, nu-mi era bine 
deloc, iar mintea îmi era complet goală. Nu ştiam ce 
căutam acolo. De ce Dumnezeu venisem? Din depărtare se 
auzea un huruit prelung - venea trenul. Sunetul acela 
familiar mă făcea să mă simt mai bine. 

— Eşti prietenă cu Megan? a spus el în cele din urmă. 

Auzindu-i numele pronunţat de el, mi s-a pus un nod în 
gât. M-am uitat o vreme la masa din faţa mea, înconjurând 
cana cu palmele. 

— Da, i-am răspuns. Ne cunoaştem... oarecum. De la 
galerie. 

S-a uitat la mine, aşteptând. Îi vedeam  maxilarele 
încleştate, când strângea din dinţi. Imi căutam în zadar 
cuvintele, nu-mi venea nimic în minte. Ar fi trebuit să mă 
pregătesc mai bine. 

— Ai vreo veste? l-am întrebat. 

Privirea lui a susţinut-o pe-a mea şi, preţ de câteva 
secunde, mi-a fost frică. Am spus ceva ce nu trebuia; nu 
era treaba mea să-l întreb dacă are sau nu veşti. O să se 
enerveze, o să-mi ceară să mă car. 


— 120 — 


— Nu, a spus el. Ce voiai să-mi spui? 

Trenul trecea încet şi eu am aruncat o privire spre şine. 
Simţeam că ameţesc, ca şi cum trăiam experienţa ieşirii din 
propriul corp, ca şi cum mă priveam din afara mea. 

— Mi-ai spus în e-mail că ai vrea să-mi zici ceva despre 
Megan. 

Vocea lui era uşor ridicată. 

Am tras adânc aer în piept. Mă simţeam îngrozitor. Eram 
perfect conştientă că ceea ce urma să-i spun avea să 
înrăutăţească şi mai mult situaţia, avea să-l rănească 
teribil. 

— Am văzut-o cu cineva, i-am spus. De fapt, am rostit 
cuvintele dintr-un foc, fără menajamente şi destul de tare, 
fără să-l pregătesc în vreun fel, fără nicio introducere. 

S-a holbat la mine. 

— Când? Ai văzut-o sâmbătă seară? Ai spus la poliţie? 

— Nu, asta a fost vineri-dimineaţă, i-am răspuns, şi 
umerii i-au căzut. 

— Dar... era OK vineri-dimineaţă. De ce e aşa important? 
A început din nou să strângă din maxilare, începea să se 
enerveze. Ai văzut-o cu... Cu cine ai văzut-o? Cu un bărbat? 

— Da. Eu... 

— Cum arăta? S-a ridicat în picioare, întregul lui trup 
blocând lumina. Ai spus la poliţie? m-a întrebat din nou. 

— Le-am spus, dar nu sunt sigură că m-au luat în serios, 
am răspuns. 

— De ce? 

— Eu doar... nu ştiu... am zis că artrebui să ştii şi tu. 

S-a aplecat spre mine, a pus mâinile pe masă, şi-a 
încleştat pumnii. 

— Ce vrei să spui, de fapt? Unde ai văzut-o? Ce făcea? 

Am tras din nou adânc aer în piept. 

— Era... afară, în grădină, am zis. Chiar aici, am făcut eu 
semn spre grădină. Expresia de şoc de pe chipul lui era de 
netăgăduit. lau trenul dintre Ashbury spre Londra în fiecare 
zi. Trec exact pe aici. Am văzut-o, era cu cineva. Şi... nu 
erai tu. 

— De unde ştii?... Vineri-dimineaţă? Vineri... cu o zi 


— 121 — 


înainte să dispară? 

— Da. 

— Nu eram aici, a spus el. Eram plecat. Am fost la o 
conferinţă în Birmingham, m-am întors vineri-seară, a zis şi 
obrajii au început să i se păteze, scepticismul lui dispărând. 
Deci ai văzut-o în grădină cu cineva? ŞI...? 

— Şi l-a sărutat, i-am zis. 

Era chestia care trebuia să iasă la iveală în cele din urmă. 
Trebuia să-i spun. 

— Se sărutau, am repetat. 

S-a îndreptat de spate, mâinile, încă încleştate, îi atârnau 
pe lângă corp. Petele de culoare de pe obraji s-au făcut şi 
mai întunecate, mai amenințătoare. 

— Îmi pare rău, i-am spus. Îmi pare foarte rău. Ştiu că e 
îngrozitor să auzi aşa ceva... 

Mi-a făcut un semn cu mâna, ca şi cum nu contează. Un 
gest de dispreţ. Nu mai putea el de compasiunea mea. 

Ştiu ce înseamnă asta şi cum te face să te simţi. Stând 
acolo, mi-am adus aminte, cu claritate aproape perfectă, 
cum m-am simţit când eram în propria-mi bucătărie, la cinci 
case mai jos, în timp ce Lara, cea mai bună prietenă a mea 
pe vremea aceea, stătea lângă mine cu odrasla ei dolofană 
foindu-se în braţele ei. Imi aduc aminte cum îmi spunea cât 
de rău îi pare de căsnicia mea distrusă, îmi aduc aminte 
cum mi-am pierdut cumpătul din cauza platitudinilor ei. Nu 
ştia nimic despre durerea mea. l-am spus să se ducă 
dracului, şi ea mi-a zis să nu vorbesc aşa în faţa copilului ei. 
N-o mai văzusem de-atunci. 

— Cum arăta bărbatul pe care l-ai văzut? m-a întrebat 
Scott. 

Stătea cu spatele la mine şi se uita spre grădină. 

— Era înalt - poate mai înalt decât tine. Cu pielea închisă 
la culoare. Cred că era asiatic. Indian - ceva asemănător. 

— Şi se sărutau acolo, în grădină? 

— Da. 

A oftat adânc. 

— Dumnezeule, am nevoie de o duşcă. Se întoarse spre 
mine: Vrei şi tu o bere? 


— 122 — 


Voiam, voiam cu disperare să beau ceva, dar am zis că 
nu. Am privit cum şi-a luat o sticlă din frigider, a deschis-o 
şi a luat o duşcă. Mă uitam la el şi aproape că simţeam 
lichidul rece prelingându-mi-se pe gâtlej; mâna mă durea 
de cât de mult simţeam lipsa unui pahar. Scott s-a aplecat 
peste dulapurile de lângă perete, cu bărbia în piept. 

În momentul acela, m-am simţit groaznic. Nu-l ajutam cu 
nimic, ci doar îl făceam să se simtă şi mai rău, îi alimentam 
durerea pierderii soţiei. Năvălisem în intimitatea suferinţei 
lui, şi era greşit. Nu trebuia să vin să-l văd. Nu trebuia să fi 
minţit. Evident că n-ar fi trebuit niciodată să mint. 

M-am ridicat în picioare să plec şi atunci el a început să 
vorbească. 

— Ar fi putut fi... nu ştiu. Poate că e un lucru bun, nu-i 
aşa? Ar putea însemna că e bine. Că e doar... A râs scurt, 
apoi: poate că a fugit cu cineva. Şi-a şters o lacrimă de pe 
obraz cu dosul palmei şi mie mi s-a strâns inima de milă. 
Dar ideea e că nu pot să cred că nu m-a sunat, a spus, 
uitându-se la mine de parcă eu deţineam toate 
răspunsurile, ca şi cum eu aş putea şti. M-ar fi sunat, cu 
siguranţă, nu-i aşa? Ar şti în ce stare de panică aş fi... cât 
de disperat aş fi. Nu e aşa răzbunătoare, nu-i aşa? 

Vorbea cu mine ca şi cum aş fi fost cineva în care avea 
încredere - ca şi cum aş fi fost prietena lui Megan - şi ştiam 
bine că nu e în regulă ce fac, dar mă simţeam bine. A luat 
încă un gât de bere şi s-a întors spre grădină. l-am urmărit 
privirea, fixată pe o movilă de pietre de lângă gard, o 
încercare de înfrumusețare care n-a mai fost niciodată 
finalizată. A ridicat iar sticla de bere, dar n-a sorbit din ea. 
S-a întors brusc spre mine. 

— Ai văzut-o pe Megan din tren? m-a întrebat. Deci... te 
uitai pe fereastră şi dintr-odată ai văzut o femeie pe care se 
întâmpla s-o cunoşti? 

Atmosfera din încăpere s-a schimbat. Nu mai ştia ce să 
creadă, dacă sunt sau nu de partea lui, dacă putea să aibă, 
cu adevărat, încredere în mine. Sentimentul de îndoială a 
trecut peste chipul lui ca o umbră. 

— Da, ştiu... unde locuieşte, i-am spus şi am regretat 


— 123 — 


cuvintele în momentul în care mi-au ieşit pe gură. Adică, 
ştiu unde /ocuiți. Am mai fost aici. Acum multă vreme. Aşa 
că, uneori, când trece trenul pe-aici, mă mai uit pe 
fereastră după ea. Scott se uita la mine cu mare atenţie; 
simţeam cum mi se urcă sângele în cap. Era destul de des 
pe-afară, am zis. 

El a pus sticla goală pe dulap, a făcut câţiva paşi spre 
mine şi s-a aşezat la masă, pe scaunul cel mai apropiat de 
al meu. 

— Deci, în cazul ăsta, o ştiai bine pe Megan? Adică, 
destul de bine încât să fi venit aici? 

Simţeam cum sângele îmi pulsează în gât, simţeam 
transpiraţia rece de pe spinare, senzaţia revoltătoare de 
adrenalină. N-ar fi trebuit să spun asta, n-ar fi trebuit să 
complic minciuna. 

— Am fost o singură dată, dar... ştiu unde e casa, pentru 
că am locuit cândva în apropiere. A ridicat sprâncenele în 
semn de întrebare. Mai jos. La numărul douăzeci şi trei. 

A dat încet din cap. 

— Watson, a spus el. Deci cine eşti, fosta nevastă a lui 
Tom? 

— Da. M-am mutat acum vreo doi ani. 

— Totuşi, mergeai să vizitezi galeria lui Megan? 

— Câteodată. 

— Şi când vă vedeaţi, despre ce... îţi spunea chestii 
personale, despre mine? Avea vocea aspră. Despre 
altcineva? 

Am scuturat din cap. 

— Nu, nu. Erau chestii obişnuite... doar ca să treacă 
timpul, ştii cum e. 

A urmat o pauză lungă. Căldura din cameră părea să fi 
ajuns, dintr-odată, la punctul de fierbere, mirosul de 
antiseptic se ridica în aer de pe fiecare suprafaţă. Mă 
simţeam slăbită. La dreapta mea era o masă împodobită cu 
fotografii în diverse rame. Megan îmi zâmbea din ele, 
acuzatoare dincolo de toată acea veselie. 

— Ar trebui să plec, i-am zis. Ţi-am răpit deja destul timp. 

Am dat să mă ridic, dar el a întins o mână şi m-a prins de 


= 124 = 


încheietură, cu ochii pironiţi asupra mea. 

— Nu pleca încă, a zis el molcom. Nu m-am mai ridicat, 
dar mi-am retras mâna dintr-a lui; mă simţeam ciudat, ca şi 
cum aş fi fost legată. Acest bărbat, a spus el. Bărbatul cu 
care ai văzut-o - l-ai mai recunoaşte? Dacă l-ai vedea din 
nou? 

Nu-i puteam spune că deja îl identificasem la poliţie. 
Motivul pentru care îl abordasem era că poliţia nu mă luase 
în serios. Dacă îi spuneam adevărul, n-ar mai fi avut 
încredere în mine. Aşa că am minţit din nou. 

— Nu ştiu sigur, i-am zis. Dar cred că aş putea. Am 
aşteptat o clipă, apoi am continuat: În ziare era o mărturie 
a unuia dintre prietenii lui Megan. Numele lui e Rajesh. Mă 
întrebam dacă nu cumva... 

Scott scutura deja din cap că nu. 

— Rajesh Gujral? N-are cum. E unul dintre artiştii care au 
expus la galeria ei. E un tip destul de OK, dar... E însurat, 
are copii. 

A spus-o ca şi cum asta ar fi însemnat ceva. 

— Stai puţin, a continuat el, ridicându-se în picioare. Cred 
că ar putea fi o fotografie de-a lui pe aici pe undeva. 

A dispărut la etaj. Am simţit cum îmi cad umerii şi mi-am 
dat seama că stătusem încordată, tensionată de când 
venisem. M-am uitat iar la fotografiile de pe măsuţă: Megan 
într-o rochie de vară, ochii ei de un albastru surprinzător. 
Doar Megan. Nicio poză cu ei doi, împreună. 

Scott şi-a făcut din nou apariţia, ţinând în mână o broşură 
pe care mi-a întins-o. Era o reclamă la o expoziţie de la 
galerie. A întors-o la ultima pagină. 

— Uite, a spus el, ăsta e Rajesh. 

Bărbatul respectiv stătea lângă o pictură abstractă foarte 
colorată: era mai în vârstă, cu barbă, mic de statură şi 
destul de îndesat. Nu era bărbatul pe care îl văzusem, 
bărbatul pe care îl identificasem la poliţie. 

— Nu e el, i-am spus. 

Scott a rămas în picioare lângă mine, uitându-se fix la 
broşură, apoi s-a întors brusc şi a ieşit valvârtej din 
bucătărie, alergând iar la etaj. Câteva momente mai târziu, 


— 125 — 


s-a întors cu un laptop şi s-a aşezat la masă. 

— Cred... a spus, deschizând calculatorul şi pornindu-l. 
Cred că aş putea... Rămase tăcut o vreme, concentrându- 
se puternic, fiecare muşchi al feţei fiind tensionat la 
maximum. Megan începuse să vadă un psihoterapeut, a zis 
el. Numele lui e... Abdic. Kamal Abdic. Nu e asiatic, e din 
Serbia sau din Bosnia sau de pe-acolo. Totuşi, are pielea 
închisă la culoare. Ar putea trece drept indian de la 
distanţă. A bătut ceva pe tastatură: Are un website. Cred. 
Sunt sigur că e pe undeva. Cred că are şi o poză... 

A întors laptopul în aşa fel încât să văd eu ecranul. M-am 
aplecat spre el, ca să văd mai de-aproape. 

— El e, i-am spus. Cu siguranţă el e. 

Scott a închis laptopul, trântind capacul. O vreme n-a mai 
zis nimic. A rămas cu coatele pe masă, cu fruntea sprijinită 
în palme, cu braţele tremurând. 

— Avea atacuri de panică, a început el să vorbească, în 
cele din urmă. Avea probleme cu somnul, tot felul de 
probleme de genul ăsta. Incepuseră anul trecut. Nu-mi 
aduc aminte exact când. 

Îmi vorbea fără să mă privească, ca şi cum ar fi uitat 
complet că sunt şi eu acolo. 

— Eu am fost cel care i-a sugerat să vorbească cu cineva. 
Eu am încurajat-o să se ducă, pentru că mi se părea că eu 
n-aveam cum s-o ajut, a spus, şi vocea îi tremura într-o 
oarecare măsură. N-am putut s-o ajut. Şi ea mi-a zis că a 
mai avut astfel de probleme şi în trecut şi că, în cele din 
urmă, or să dispară, dar eu am forţat-o... Am convins-o să 
se ducă la medic. Tipul i-a fost recomandat, a continuat, 
tuşind, ca să-şi dreagă vocea. Terapia părea să-i facă bine. 
Era mai fericită. 

A râs scurt şi trist. 

— Acum ştiu de ce. 

Am întins mâna ca să-l bat uşor cu palma pe spate, într- 
un gest de alinare. Dar s-a retras brusc, îndepărtându-se şi 
ridicându-se în picioare. 

— Ar trebui să pleci, mi-a zis el aspru. O să vină mama în 
curând - nu mă lasă singur mai mult de o oră sau două. 


— 126 — 


La uşă, când eram pe picior de plecare, m-a prins de 
braţ. 

— Te-am mai văzut undeva, înainte? m-a întrebat. 

Pentru o clipă, m-am gândit să-i zic: E foarte posibil. 

E posibil să mă fi văzut la poliție sau pe stradă. Am fost 
aici sâmbătă-noapte. Am clătinat însă din cap. 

— Nu, nu cred. 

Am pornit spre gară, mergând cât de repede am putut. 
Pe la jumătatea străzii, m-am întors să mă uit în urmă. EIl 
era încă în prag, uitându-se după mine. 


Seara 


Mi-am verificat e-mailul obsesiv, dar n-am primit nimic de 
la Tom. Cât de bună trebuie să fi fost viaţa pentru beţivii 
geloşi înainte să existe e-mailurile şi SMS-urile şi 
telefoanele mobile, înainte de toate aceste mijloace de 
comunicare electronică şi de toate urmele pe care le lasă 
peste tot! 

Azi nu mai scria aproape nimic despre Megan în ziare. 
Deja trec mai departe, la alte subiecte, primele pagini fiind 
dedicate crizei politice din Turcia, fetiţei de patru ani 
mutilată de câini în Wigan, înfrângerii umilitoare a echipei 
de fotbal a Angliei în faţa echipei Muntenegrului. Megan 
începe să fie uitată, şi n-a dispărut decât de o săptămână. 

Cathy m-a invitat să iau prânzul cu ea. Avea puţin timp 
liber, pentru că Damien s-a dus să-şi vadă mama în 
Birmingham. Ea n-a fost invitată. Sunt împreună de 
aproape doi ani, şi ea încă n-a cunoscut-o pe mama lui. Ne- 
am dus la Giraffe, pe High Street, un local pe care îl detest. 
Ne-am aşezat în mijlocul încăperii, în care se auzeau 
conversațiile, ca un bâzâit de albine, iar ceilalţi parcă erau 
figuranţi într-un film; Cathy a început să mă interogheze 
despre ce-am mai făcut în ultima vreme. Era curioasă unde 
fusesem cu o seară înainte. 

— Ai cunoscut pe cineva? m-a întrebat, cu ochii aprinşi 
de speranţă. 

Era de-a dreptul înduioşător. 


— 127 — 


Aproape că i-am spus că da, pentru că era adevărat, dar 
minciuna mi-a venit mult mai uşor. l-am spus că fusesem la 
o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, în Witney. 

— Oh, a făcut ea, părând jenată, uitându-se fix la salata 
ei grecească ofilită. Am crezut că ai călcat strâmb. Vineri. 

— Da. Cathy, n-o să-mi fie uşor să trec peste asta, i-am 
spus, şi m-am simţit prost, pentru că îmi dau seama că ei 
chiar îi pasă dacă beau sau nu. Dar încerc din răsputeri. 

— Dacă ai nevoie de mine, ştii tu, să vin cu tine... 

— Acum nu, i-am spus. Dar îţi mulţumesc. 

— Păi, poate că facem ceva împreună, poate mergem la 
sală? m-a întrebat. 

Am râs, dar apoi mi-am dat seama că vorbea serios şi i- 
am răspuns că o să mă gândesc la propunerea ei. 

Tocmai a plecat - a sunat Damien să-i spună că s-a întors 
de la maică-sa, aşa că s-a dus la el. M-am gândit să-i zic 
ceva - de ce te tot duci să te arunci în braţele lui de câte ori 
te cheamă? Dar nu sunt în cea mai fericită poziţie să-i dau 
sfaturi despre relaţia ei - sau orice altfel de sfat - şi, în plus, 
simt că aş bea ceva. (M-am tot gândit la asta de când am 
ajuns la Giraffe şi chelnerul ăla fad m-a întrebat dacă n-aş 
vrea un pahar de vin, iar Cathy a zis foarte ferm: Wu, 
mulțumim frumos.) li fac cu mâna la revedere şi simt cum 
mă furnică toată pielea în aşteptarea acelui pahar, aşa că 
încerc să scap de gândurile bune nu face chestia asta, ne 
descurcăm aşa de bine). Mă încalţ ca să mă duc la buticul 
de băuturi din colţul străzii, când sună telefonul. Tom. Sigur 
e Tom. Imi scot telefonul din geantă, mă uit la ecran şi simt 
că inima îmi bate mai tare. 

— Salut! Urmează o tăcere, aşa că îl întreb: Eşti OK? 

După o scurtă pauză, Scott spune: 

— Da, OK. Sunt OK. Am sunat doar ca să-ţi spun 
mulţumesc pentru ieri. Pentru că ţi-ai făcut timp să vii să-mi 
spui. 

— Oh, pentru nimic. Nu trebuia să... 

— Te deranjez? 

— Nu. E OK. Tăcere la celălalt capăt al liniei, aşa că am 
zis din nou: E OK. E ceva... s-a întâmplat ceva? Ai vorbit cu 


— 128 — 


cei de la poliţie? 

— A venit pe-aici ofiţerul care ţine legătura cu familiile 
celor dispăruţi, a spus el, şi mie inima a început să-mi bată 
cu putere. O doamnă detectiv-sergent Riley. l-am zis 
despre Kamal Abdic. l-am zis că n-ar strica să stea de vorbă 
cu el. 

— l-ai zis că... l-ai spus că ai vorbit cu mine? 

Imi simţeam gura complet uscată. 

— Nu, nu i-am zis. M-am gândit că poate... Nu ştiu. M-am 
gândit că e mai bine dacă numele lui vine mai degrabă de 
la mine. l-am spus... e o minciună, ştii, dar i-am zis că mi- 
am încordat puterile să mă gândesc la ceva semnificativ şi 
că am ajuns la concluzia că ar merita să stea de vorbă cu 
terapeutul ei. l-am zis că am suspiciuni legate de relaţia lor. 

Pot să respir din nou. 

— Şi ea ce-a zis? îl întreb. 

— Mi-a zis că a vorbit deja cu el, dar că o să vorbească 
din nou. Mi-a pus multe întrebări legate de motivul pentru 
care nu am menţionat numele lui şi înainte. Tipa... nu ştiu 
ce să zic. Nu am încredere în ea. Se presupune că e de 
partea mea, dar tot timpul am senzaţia că-şi bagă nasul 
peste tot, că vrea să mă facă să cedez, să divulg ceva. 

Sunt ridicol de mulţumită să văd că nici el n-o place; încă 
un lucru pe care îl avem în comun, încă ceva care ne leagă. 

— Oricum, nu voiam decât să-ţi mulţumesc. Pentru că ai 
venit să-mi spui. A fost, de fapt... sună ciudat, dar mi-a 
făcut bine să vorbesc cu cineva... cu cineva cu care nu sunt 
atât de apropiat. Ca să pot gândi mai raţional. După ce ai 
plecat, m-am tot gândit la prima şedinţă de terapie a lui 
Megan - la Abdic - m-am gândit la cum era când s-a întors 
de acolo. Era ceva diferit la ea, o oarecare relaxare. Nu, 
ştiu, spune el, oftând zgomotos. Poate că îmi imaginez 
toate astea. 

Aveam acelaşi sentiment pe care-l avusesem cu o zi în 
urmă - că nu mai vorbeşte cu mine, ci că vorbeşte, pur şi 
simplu. Devenisem un soi de cutie de rezonanţă, iar asta 
mă bucură. Mă bucur să-i fiu de ajutor. 

— Mi-am petrecut toată ziua scotocind iar prin lucrurile 


— 129 — 


lui Megan, îmi spune. Am cotrobăit deja de vreo cinci-şase 
ori prin dormitorul nostru, şi toată casa, căutând ceva, orice 
care ar putea să-mi dea o idee despre unde ar putea fi. N-a 
lăsat nici e-mailuri, nici scrisori, nimic. M-am gândit c-aş 
putea să-l contactez, dar cabinetul lui e închis azi şi nu ştiu 
unde să găsesc numărul lui de telefon. 

— Şi crezi că e o idee bună? îl întreb. Adică, nu crezi 
totuşi că ar trebui să laşi toate astea pe mâna poliţiei? Nu 
vreau să fiu eu cea care o spune cu voce tare, dar cred că 
amândoi gândim acelaşi lucru: tipul e periculos. Sau, cel 
puţin, ar putea fi periculos. 

— Nu ştiu, pur şi simplu, nu ştiu. 

Se simţea o oarecare disperare în vocea lui, care mă 
îndurera, dar nu aveam ce să-i spun ca să-i aduc alinare, îl 
aud cum respiră la celălalt capăt al firului; o respiraţie 
rapidă, scurtă, ca şi cum i-ar fi fost frică. Vreau să-l întreb 
dacă nu cumva e cineva acolo, cu el, dar nu pot; ar suna 
prost, ca şi cum m-aş băga în viaţa lui. 

— L-am văzut pe fostul tău soţ azi, îmi spune, şi mi se 
ridică părul în cap. 

— Oh? 

— Da. Am ieşit să-mi iau nişte ziare şi l-am văzut pe 
drum. M-a întrebat dacă sunt bine, dacă am vreo veste. 

— Oh, repet eu, pentru că nu ştiu ce altceva să spun, 
cuvintele refuză să iasă. Nu vreau ca el să stea de vorbă cu 
Tom. Tom ştie că eu n-o cunosc pe Megan Hipwell. Tom ştie 
că am fost pe Blenheim Road în noaptea în care a dispărut. 

— Nu i-am pomenit de tine. N-am... ştii tu. Nu eram sigur 
că ar trebui să-i spun că te-am întâlnit. 

— Nu, nu cred că ar fi bine să-i zici de mine. Nu ştiu. Ar 
putea fi ciudat. 

— OK, mi-a zis. 

Urmează o tăcere îndelungată. Aştept ca bătăile inimii să 
mi se mai potolească. Cred că vrea să termine conversaţia, 
dar apoi spune: 

— Chiar nu ţi-a vorbit niciodată despre mine? 

— Sigur... sigur că mi-a vorbit despre tine, îi zic. Adică n- 
am vorbit chiar aşa de des, dar... 


— 130 — 


— Dar ai venit pe la noi, pe-acasă. Megan invită foarte 
rar pe cineva la noi. E o persoană foarte discretă şi ţine 
foarte mult la spaţiul ei personal. 

incerc să caut un motiv pentru care m-aş fi dus la ei. Îmi 
doresc să nu-i fi spus niciodată că am fost în casa lor. 

— Am venit la voi să împrumut o carte. 

— Serios? 

Nu mă crede. Nu e o cititoare. Mă gândesc la casă - nu 
erau cărţi pe rafturile de acolo. 

— Ce fel de lucruri spunea? Despre mine? 

— Păi, era foarte fericită, îi spun. Cu tine, adică. În relaţia 
voastră. În timp ce spun toate astea, îmi dau seama ce 
ciudat sună, dar nu am cum să fiu mai clară de-atât, aşa că 
încerc să ies din bucluc. Ca să fiu sinceră, eu am avut multe 
probleme în căsnicia mea, aşa că a fost mai mult un soi de 
comparaţie şi contrast. Ea se lumina la faţă când vorbea 
despre tine. 

Ce clişeu oribil! 

— Serios? Scott nu pare să bage de seamă, în vocea lui 
simțindu-se o tristeţe profundă. Mă bucur să aud asta. Se 
opreşte şi îl aud respirând, rapid şi sacadat, la celălalt capăt 
al firului. Ne-am... ne-am certat groaznic, spune el. În 
noaptea în care a plecat. Nu pot să suport gândul că era 
supărată pe mine când... însă nu mai reuşeşte să spună 
ceea ce avea de spus. 

— Sunt sigură că n-a ţinut supărare, îi zic. Cuplurile se 
ceartă. Cuplurile se ceartă tot timpul. 

— Da, dar asta a fost o ceartă urâtă de tot, a fost teribil şi 
nu pot... simt că nu pot să spun nimănui, pentru că, dacă aş 
face-o, aş părea vinovat. 

Vocea lui are în ea ceva nou: ceva apăsător, încărcat de 
vină. 

— Nu-mi aduc aminte cum a început, spune el şi din start 
nu cred o iotă din ce zice, dar apoi mă gândesc la toate 
certurile pe care eu însămi le-am uitat, şi-mi muşc limba. 
Ne-am ambalat teribil, spune el. Am fost... foarte rău cu ea. 
Am fost un ticălos. Un ticălos absolut. Ea era foarte 
supărată. S-a dus sus şi şi-a pus câteva lucruri într-o 


— 131 — 


geantă. Nu ştiu exact ce, dar am observat că şi periuţa de 
dinţi dispăruse, aşa că am ştiut că n-avea de gând să se 
mai întoarcă acasă. Am presupus... m-am gândit că trebuie 
să se fi dus la Tara, să stea la ea în noaptea aceea. S-a mai 
întâmplat şi altă dată. Doar o singură dată. Vreau să spun 
că nu făcea chestia asta în mod obişnuit. Nu m-am dus 
după ea, continuă el, şi mi-am dat seama brusc că iar nu 
vorbeşte cu mine, ci că se confesează. Că el e de o partea 
confesionalului şi eu de cealaltă, un om fără chip, nevăzut. 
Am lăsat-o să plece. 

— Asta a fost sâmbătă seara? 

— Da. Atunci am văzut-o ultima dată. Exista un martor 
care a văzut-o - sau, mă rog, a văzut „o femeie ale cărei 
semnalmente se potrivesc cu ale ei” - mergând spre gara 
Witney, pe la şapte şi un sfert. Asta ştiu din articolele din 
ziare. Atunci a fost văzută ultima dată. Nimeni nu-şi aduce 
aminte să fi văzut-o pe peron sau în tren. În gară nu există 
camere de luat vederi şi n-a fost înregistrată pe nicio 
cameră din Corly, deşi rapoartele poliţiei spun că asta nu 
înseamnă că ea n-a fost acolo, pentru că sunt destule 
„unghiuri moarte” în gară. 

— Cât era ceasul când ai încercat s-o contactezi? îl întreb 
eu. 

Urmează încă o tăcere lungă. 

— Păi... m-am dus în pub. The Rose, ştii de care vorbesc, 
chiar după colţ, pe Kingly Road? Trebuia să mă răcoresc, să 
înţeleg ce era în mintea mea. Am băut câteva halbe, apoi 
m-am întors acasă. Puțin înainte de zece. Cred că am 
sperat că a avut timp să se calmeze şi că s-a întors acasă. 
Dar nu se întorsese. 

— Deci, era în jur de zece când ai încercat s-o suni? 

— Nu. Vocea lui era aproape o şoaptă acum. Nu, n-am 
încercat. Am băut câteva beri şi acasă, m-am uitat la 
televizor. Apoi m-am dus la culcare. 

Mă gândesc la toate certurile pe care le-am avut cu Tom, 
toate lucrurile groaznice pe care le-am spus după ce am 
băut prea mult, toate ieşirile intempestive în stradă, urlând 
la el, spunându-i că nu vreau să-l mai văd niciodată. El m-a 


— 132 — 


sunat întotdeauna, a stat de vorbă cu mine să mă calmeze, 
să mă facă să mă întorc acasă. 

— Mi-am imaginat că stătea în bucătăria Tarei, ştii, 
vorbind despre ce cretin sunt. Aşa că am lăsat-o baltă. 

A lăsat-o baltă. Suna atât de crud, de indiferent, şi nu 
sunt surprinsă că n-a mai spus nimănui altcuiva povestea 
asta. Sunt surprinsă că mi-a spus şi mie. Acesta nu e Scott 
cel pe care mi-l imaginasem, Scott cel pe care îl ştiam, cel 
care stătea în spatele lui Megan, pe terasă, cu mâinile lui 
mari pe umerii ei osoşi, gata s-o protejeze de orice şi 
oricine. 

Sunt gata să închid telefonul, dar Scott continuă să 
vorbească. 

— M-am trezit devreme. N-aveam niciun mesaj pe 
telefon. Nu am intrat în panică - am presupus că e cu Tara 
şi că încă e foarte supărată pe mine. Atunci am sunat-o şi a 
intrat căsuţa vocală, dar tot nu m-am speriat. M-am gândit 
că poate doarme sau pur şi simplu mă ignoră. N-am reuşit 
să dau de numărul de telefon al Tarei, dar aveam adresa ei 
- era pe cartea de vizită de pe biroul lui Megan. Aşa că m- 
am ridicat din pat şi m-am dus până la ea. 

Mă întreb, dacă nu era îngrijorat, atunci de ce a simţit 
nevoia să se ducă acasă la Tara, dar nu l-am întrerupt. L- 
am lăsat să vorbească. 

— Am ajuns la Tara puţin după ora nouă. l-a luat ceva 
vreme să ajungă până la uşă, dar când a ajuns, părea 
foarte surprinsă să mă vadă acolo. Era clar că eram ultima 
persoană pe care se aştepta s-o vadă în prag la ora aceea 
din zi, şi atunci mi-am dat seama... Atunci am ştiut că 
Megan nu era acolo. Şi am început să mă gândesc... am 
început să... 

Pare că se îneacă de emotie şi eu încep să mă simt prost 
că m-am îndoit de el. 

— Mi-a spus că ultima dată când a văzut-o pe Megan a 
fost la ora de pilates, vineri seara. Atunci am intrat în 
panică. 

După ce închid telefonul, îmi dă prin minte că, pentru o 
persoană care nu l-ar cunoaşte, aşa cum îl cunosc eu, care 


— 133 — 


nu l-a văzut cum se comportă cu ea, aşa cum l-am văzut 
eu, multe dintre chestiile pe care le-a spus acum ar suna 
fals. 


Luni, 22 iulie 2013 


Dimineaţa 


Sunt cam ameţită. Am dormit buştean, dar am şi visat 
mult, iar în dimineaţa asta mă chinui să mă trezesc de-a 
binelea. S-a reîntors canicula şi în vagon e iar de nerespirat, 
deşi e pe jumătate gol. Azi m-am trezit târziu şi n-am avut 
timp să iau un ziar sau să verific ştirile pe internet înainte 
să ies din casă, aşa că încerc să accesez site-ul BBC de pe 
telefon, dar nu ştiu din ce motiv îi ia foarte mult să încarce 
pagina. La Northcote urcă un tip cu iPad şi ocupă locul de 
lângă mine. Nu are nicio problemă cu încărcarea paginilor, 
aşa că se duce direct pe pagina Daily Telegraph şi iată, cu 
litere de-o şchioapă, al treilea titlu: BARBAT ARESTAT ÎN 
LEGATURA CU DISPARIŢIA LUI MEGAN HIPWELL. 

Mă sperii aşa de rău încât uit de mine şi mă las peste el, 
ca să văd mai bine articolul. El ridică privirea, iritat, 
aproape scos din fire. 

— Imi cer scuze, îi zic eu. O ştiu pe tipă. Pe tipa 
dispărută. O ştiu. 

— Oh, ce îngrozitor, spune el. E un tip de vârstă mijlocie, 
care ştie să vorbească şi să se îmbrace. Vreţi să citiţi 
articolul? 

— Dacă se poate? Nu reuşesc să fac să se încarce nimic 
pe telefon. 

Imi zâmbeşte cu blândeţe şi îmi înmânează tableta. Pun 
degetul pe titlu şi articolul apare instant. 


Un bărbat de treizeci de ani a fost arestat în legătură 
cu dispariţia lui Megan Hipwell, o femeie de douăzeci şi 
nouă de ani, din Witney, care a fost declarată 
dispărută sâmbătă 13 iulie. Poliţia nu a putut să 
confirme dacă bărbatul arestat este soţul lui Megan 


— 134 — 


Hipwell, Scott Hipwell, care a fost anchetat vineri în 
legătură cu acest caz. Într-o declaraţie din dimineaţa 
aceasta a unui purtător de cuvânt al poliţiei, se spune: 
„Putem să vă confirmăm că am arestat un bărbat în 
legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell. Bărbatul nu a 
fost încă pus sub acuzare. Căutările lui Megan Hipwell 
continuă, iar în momentul de faţă cercetăm o anumită 
adresă ca potenţială scenă a unei crime”. 


Acum trecem pe lângă casa lor; pentru prima dată, trenul 
n-a mai oprit la semnal. Întorc capul, dar e prea târziu. A 
trecut. Mâinile îmi tremură în momentul în care înmânez 
iPadul înapoi proprietarului. El clatină compătimitor din cap. 

— Îmi pare foarte rău, zice el. 

— N-a murit, îi răspund, iar vocea îmi e atât de gâtuită, 
încât nici eu nu cred ce spun. Lacrimile mi se adună în ochi. 
Am fost în casa lui. Am fost acolo. Am stat la masă cu el, m- 
am uitat în ochii lui, am simţit ceva. Mă gândesc la mâinile 
lui imense şi la faptul că, dacă m-ar putea distruge pe 
mine, ar putea-o distruge şi pe ea - pe micuța, fragila 
Megan. 

Frânele trenului scrâşnesc când ne apropiem de gară, la 
Witney, şi eu sar în picioare. 

— Trebuie să plec, îi zic tipului de lângă mine, care mă 
priveşte oarecum surprins, dar dă din cap înţelegător. 

— Baftă, îmi spune. 

Alerg pe peron şi cobor în fugă scările. Mă izbesc de un 
zid de oameni şi, când ajung aproape de capătul scărilor, 
mă împiedic de cineva, care îmi strigă: „Fii atentă, da?”. Nu 
ridic privirea să văd cine e, pentru că sunt atentă la 
marginea de beton a treptei, penultima pe care o aveam de 
coborât. Pe ea este o pată de sânge. Mă întreb de când o fi 
acolo. Poate să fie de o săptămână, oare? Poate să fie 
sângele meu? Al ei? Mă întreb dacă nu cumva au găsit 
sângele ei în casă şi de asta l-au arestat. Incerc să-mi 
readuc în minte bucătăria, camera de zi. Mirosul: foarte 
curat, antiseptic. Să fi fost clor? Nu ştiu, nu-mi mai aduc 
aminte acum, tot ce-mi amintesc cu claritate e transpiraţia 


— 135 — 


de pe spatele lui şi respiraţia mirosind a bere. 

Alerg prin pasaj, mă împiedic când să iau colţul spre 
Blenheim Road. Mergând pe trotuar, îmi ţin respiraţia, las 
capul în jos, mi-e prea frică să ridic privirea, dar când totuşi 
o fac, nu e nimic acolo. În faţa casei lui Scott nu sunt dube 
parcate, nu sunt maşini de poliţie. Oare să fi terminat deja 
de cercetat toată casa? Dacă ar fi găsit ceva, cu siguranţă 
că încă ar mai fi acolo, recoltând şi conservând dovezile. 
Grăbesc pasul. Când ajung în faţa casei lui, trag adânc aer 
în piept. Draperiile sunt date la o parte, şi la parter, şi la 
etaj. Draperiile vecinilor se mişcă uşor. Cineva mă 
urmăreşte. Păşesc în faţa uşii, cu mâna ridicată. N-ar trebui 
să fiu aici. Nu ştiu ce caut aici. Vreau doar să văd. Vreau să 
ştiu. Sunt blocată, pentru o clipă, între a-mi ignora complet 
orice instinct şi a bate la uşă, sau să mă întorc de unde am 
venit. Mă întorc să plec şi, în momentul acesta, uşa se 
deschide. 

Înainte să pot face vreo mişcare, mâinile lui se aruncă 
spre mine, mă prinde de braţ şi mă trage spre el. Gura lui e 
crispată, ochii îi sunt sălbatici. E disperat. Deschid gura să 
tip, dar e prea târziu, mă trage brusc în casă şi trânteşte 
uşa în urma mea. 


— 136 — 


Megan 


Joi, 21 martie 2013 
Dimineaţa 


Eu nu pierd. Ar trebui să ştie asta despre mine. Nu pierd 
la astfel de jocuri. _ 

Ecranul telefonului meu este inactiv. Incăpăţânat, 
insolent. Nu sunt mesaje scrise, apeluri ratate, nimic. De 
fiecare dată când mă uit la el, mă simt de parcă m-ar fi 
pălmuit cineva şi mă enervez din ce în ce mai tare. Ce s-a 
întâmplat cu mine, în camera aceea de hotel? Ce-a fost în 
mintea mea? Că aveam o legătură, că era ceva real între 
noi? El nu are nicio intenţie să plece undeva cu mine. Darl- 
am crezut pentru o secundă - pentru mai mult de o 
secundă -, şi asta a fost chestia care m-a scos cu adevărat 
din minţi. Am fost ridicolă, credulă. In tot acest timp, el 
râdea de mine. 

Dar crede că o să stau să bocesc după el, are mult de 
aşteptat. Pot să trăiesc şi fără el, pot să mă descurc foarte 
bine fără el - dar nu-mi place să pierd. Nu mă 
caracterizează. Nimic din toate astea nu mă caracterizează. 
Eu nu sunt respinsă de nimeni. Eu sunt cea care întoarce 
spatele şi pleacă. 

Mă ambalez singură până ajung în pragul nebuniei, nu 
mă pot abţine. Nu mă pot opri să nu mă întorc cu gândul la 
după-amiaza aceea din camera de hotel şi să reiau, iarăşi şi 
iarăşi, ce mi-a spus, cum m-a făcut să mă simt. 

Ticălosul! 

Dacă el crede că o să dispar, că o să plec discret, se 
înşală. Dacă nu răspunde la telefon curând, o să încetez să- 
| mai sun pe mobil şi o să-l sun acasă. Pur şi simplu, refuz 
să fiu ignorată. 

La micul dejun, Scott mă roagă să anulez programarea la 
terapeut. Nu spun nimic, mă prefac că nu aud ce-mi cere. 

— Dave ne-a invitat la cină, continuă el. N-am mai fost pe 

— 137 — 


la ei de-o veşnicie. Poţi să-ţi reprogramezi şedinţa? 

O spune pe un ton calm, ca şi cum ce-mi cere nu e mare 
lucru, dar simt cum mă priveşte, cum îmi iscodeşte chipul. 
Suntem pe cale să ne certăm şi trebuie să fiu atentă. 

— Nu pot, Scott, e prea târziu s-o fac, îi răspund. De ce 
nu le zici lui Dave şi Karen să vină ei la noi aici sâmbătă 
seară? 

Numai gândul că ar trebui s-o fac pe gazda cu Dave şi 
Karen în weekend mă oboseşte, dar trebuie să fac un 
compromis. 

— Nu e prea târziu, zice el, punând cana de cafea pe 
masă, în faţa mea. Îşi lasă mâna pe umărul meu pentru un 
moment, spunând: anulează şedinţa, OK? 

Şi iese din cameră. 

În secunda în care se închide uşa, apuc cana de cafea şi 
o azvârl în perete. 


Seara 


Aş putea să-mi spun că nu e tocmai o respingere. Aş 
putea să mă conving pe mine însămi că el doar încearcă să 
fie corect din punct de vedere moral şi profesional. Dar ştiu 
că nu e adevărat. Sau, mă rog, nu e întregul adevăr, pentru 
că, dacă doreşti pe cineva foarte mult, moralitatea (şi, mai 
ales, profesionalismul) nu intră în discuţie. Vei face orice ca 
să fii cu acea persoană. El, pur şi simplu, nu mă doreşte 
foarte mult. 

Am ignorat toată după-amiaza apelurile de la Scott, am 
ajuns la şedinţa de terapie târziu şi m-am dus direct în 
biroul lui, fără să-i adresez niciun cuvânt recepţionerei. El 
stătea la biroul lui, scriind ceva. A ridicat privirea spre mine 
în momentul în care am intrat, nu mi-a zâmbit şi apoi s-a 
aplecat iar peste hârtiile lui. Eu am rămas în faţa biroului, 
aşteptând să se uite la mine. Mi s-a părut că a trecut o 
veşnicie până când a decis s-o facă. 

— Eşti OK? m-a întrebat în cele din urmă. Atunci mi-a 
zâmbit. Ai întârziat. 

Am simţit că mă sufoc, n-am mai putut scoate niciun 


— 138 — 


cuvânt. Am ocolit biroul, m-am sprijinit de el, cu picioarele 
atingându-i coapsa. El s-a retras. 

— Megan, a început, te simţi bine? 

Am scuturat din cap. l-am întins mâna, iar el a luat-o într- 
a lui. 

— Megan, a zis, clătinând din cap. 

N-am spus nimic. 

— Nu poţi... la loc, te rog, a spus. Să stăm de vorbă. 

Am scuturat din cap. 

— Megan. 

De fiecare dată când îmi pronunţa numele, era din ce în 
ce mai rău. 

S-a ridicat în picioare, a dat roată biroului, îndepărtându- 
se de mine. A rămas în mijlocul încăperii. 

— Poftim, mi-a spus, pe un ton foarte oficial - chiar uşor 
agresiv. Stai jos. 

M-am dus după el, în mijlocul camerei, l-am cuprins de 
talie, i-am pus o mână pe piept. El m-a apucat de 
încheieturile mâinilor şi s-a îndepărtat de mine. 

— Nu, Megan. Nu se poate... nu putem să... 

Şi-a întors faţa de la mine. 

— Kamal, i-am zis, cu respiraţia întretăiată. Uram sunetul 
vocii mele în asemenea stare. Te rog. 

— Chestia asta... care se întâmplă acum. Nu se cuvine. E 
normal, crede-mă, dar... 

l-am spus că nu voiam decât să fiu cu el. 

— E transfer afectiv, Megan, a zis el. Se mai întâmplă din 
când în când. Mi se întâmplă şi mie. Ar fi trebuit să-ţi spun 
despre asta data trecută. Imi pare rău. 

Atunci, am vrut să urlu. O zicea de parcă era un lucru 
atât de banal, de comun, de apatic. 

— Adică vrei să-mi spui că nu simţi nimic? l-am întrebat. 
Vrei să-mi spui că toate astea sunt doar în mintea mea? 

El a clătinat din cap. 

— Megan, trebuie să pricepi că n-ar fi trebuit să las 
lucrurile să ajungă atât de departe. 

Am venit şi mai aproape de el, mi-am pus mâinile pe 
coapsele lui şi l-am întors spre mine. El m-a luat iar de 


— 139 — 


mâini, cu degetele lui lungi ţinându-mi strâns încheieturile. 

— Mi-aş putea pierde slujba, mi-a spus, şi atunci mi-am 
pierdut controlul. 

M-am retras, supărată, cu violenţă. A încercat să mă ţină, 
dar n-a putut. Urlam la el, îi spuneam că mi se rupe de 
slujba lui. Încerca să mă facă să tac - îngrijorat, presupun, 
de ce-ar putea gândi recepţionera, de ce-ar putea gândi 
ceilalţi pacienţi. M-a apucat de umeri, împlântându-şi 
unghiile în carnea mea şi ţintuindu-mă în loc, ca să mă 
calmez, spunându-mi să încetez să mă mai port ca un copil. 
M-a scuturat, rău de tot; am crezut, pentru un moment, că 
o să mă pocnească. 

L-am sărutat pe gură, l-am muşcat de buza de jos cât de 
tare am putut; îi simţeam sângele în gură. M-a împins. 

În drum spre casă, m-am gândit la tot felul de planuri de 
răzbunare. M-am gândit la toate problemele pe care aş 
putea să i le fac. Aş putea să fac în aşa fel încât să fie dat 
afară sau mai rău. Totuşi, n-o voi face, pentru că îmi place 
prea mult. Nu vreau să-l rănesc. Nici măcar nu sunt 
supărată că m-a respins. Ce mă enervează cel mai tare e că 
n-am un final la povestea mea şi nu pot să încep o alta cu 
altcineva, e prea greu. 

Nu pot să mă duc acasă acum, pentru că nu ştiu cum aş 
putea să explic vânătăile de pe braţe. 


— 140 — 


Rachel 


Luni, 22 iulie 2013 
Seara 


Şi acum aştept. E agonizant să nu ştii, să vezi cum totul 
trebuie să se mişte cu încetinitorul. Dar nu mai e nimic de 
făcut. 

Am avut dreptate, în dimineaţa asta, când mi-a fost atât 
de frică. Doar că nu ştiam de ce trebuia să-mi fie frică. 

Nu de Scott. E posibil, când m-a tras în casă, să fi văzut 
imediat groaza din ochii mei, pentru că mi-a dat drumul 
imediat. Cu privirea sălbatică şi cu părul ciufulit, a făcut 
câţiva paşi înapoi, speriat de lumină, şi a închis uşa după 
noi. 

— Ce cauţi aici? Sunt fotografi şi jurnalişti peste tot. Nu 
pot să-mi permit să apară oameni la uşă. Să dea târcoale. O 
să spună cine ştie ce despre mine... O să încerce să... O să 
încerce orice, o să facă poze, o să... 

— Nu e nimeni afară, i-am spus, deşi, ca să fiu sinceră, 
nu mă uitasem cu atenţie. Poate că erau diverşi indivizi prin 
maşini, aşteptând să se întâmple ceva. 

— Ce cauţi aici? m-a întrebat din nou. 

— Am înţeles că... sunt veşti. Voiam doar să... el e? L-au 
arestat? 

A dat din cap că da. 

— Da, azi-dimineaţă. Tipa de la relaţii cu publicul a fost 
aici. Ea mi-a zis. Dar n-a putut să... nu vor să-mi spună de 
ce. Trebuie să fi descoperit ceva, dar nu vor să-mi spună 
ce. Totuşi, pe ea n-au găsit-o. Ştiu că n-au găsit-o. 

Se aşază pe scări şi îşi strânge braţele în jurul corpului. 
Tremură din toate mădularele. 

— Nu mai suport. Nu mai suport să stau să aştept să 
sune telefonul. Şi când sună telefonul, ce-o să se întâmple? 
O să primesc cea mai cumplită veste? Va fi... însă şi-a 
pierdut şirul gândurilor, a ridicat privirea spre mine ca şi 

— 141 — 


cum atunci mă vedea prima dată. De ce-ai venit? 

— Am vrut să... M-am gândit că n-ai vrea să fii singur. 

S-a uitat la mine ca şi cum aş fi înnebunit complet. 

— Nu sunt singur, a spus. 

S-a ridicat şi m-a dat la o parte, ca să intre în sufragerie. 
Pentru o clipă, am rămas acolo unde eram, în picioare. Nu 
ştiam dacă să mă duc după el sau să ies din casă, dar apoi 
a strigat către mine: 

— Vrei cafea? _ 

Afară, în grădină, era o femeie care fuma. Înaltă, cu părul 
cărunt, îmbrăcată elegant - în pantaloni negri şi o bluză 
albă, deschisă la gât. Se plimba de-a lungul şi de-a latul 
grădinii, dar de îndată ce m-a văzut, s-a oprit, a aruncat 
ţigara pe dalele de piatră şi a strivit-o cu talpa. 

— Poliţia? m-a întrebat, nesigură, intrând în bucătărie. 

— Nu, eu... 

— Mamă, dumneaei e Rachel Watson, a spus Scott. 
Femeia care m-a contactat ca să-mi spună de Abdic. 

A clătinat încet din cap, ca şi cum explicaţia lui Scott n-o 
ajuta cine ştie ce; m-a analizat, mişcându-şi privirea cu 
repeziciune, din cap până-n picioare şi apoi de la capăt. 

— Oh. 

— Eu doar... dăă... 

N-aveam un motiv serios pentru care mă aflam acolo. Nu 
puteam să-i spun, nu-i aşa, că vezi, eu voiam doar să ştiu. 
Voiam doar să înțeleg. 

— Mda, păi Scott îţi e foarte recunoscător că l-ai abordat. 
Evident că acum aşteptăm să vedem exact ce se întâmplă. 

A făcut câţiva paşi spre mine, m-a luat de cot şi m-a 
îndreptat gentil spre uşa de la intrare. Am aruncat o privire 
spre Scott, dar el nu se uita la mine; privirea lui era fixată 
undeva dincolo de fereastră, dincolo de calea ferată. 

— Îţi mulţumim că ai trecut pe la noi, doamnă Watson. 
Vă suntem, cu adevărat, recunoscători. 

M-am trezit pe pragul din faţa uşii, cu uşa închisă în 
spatele meu, şi când am ridicat privirea, i-am văzut: Tom 
împingând căruciorul şi Anna lângă el. S-au oprit brusc în 
momentul în care m-au văzut. Anna şi-a dus mâna la gură 


— 142 — 


şi s-a repezit să-şi ia copilul în braţe. Leoaica protejându-şi 
puiul. Am vrut să-i râd în faţă, să-i spun că nu sunt aici 
pentru tine, nu mă interesează nici cât negru sub unghie de 
fiică-ta. 

Sunt alungată. Mama lui Scott a fost cât se poate de 
clară. Sunt alungată şi sunt dezamăgită, dar n-ar trebui să 
conteze, pentru că l-au arestat pe Kamal Abdic. L-au prins 
şi eu i-am ajutat s-o facă. Am făcut ce trebuie. L-au prins şi 
n-o să mai dureze mult până o vor găsi pe Megan şi o vor 
aduce acasă. 


— 143 — 


Anna 


Luni, 22 iulie 2013 
Dimineaţa 


TOM M-A TREZIT DEVREME cu un sărut şi un zâmbet 
ştrengăresc. În dimineaţa asta, are o întâlnire mai târziu, 
aşa că a zis s-o luăm pe Evie şi să mergem la cafeneaua din 
colţ să luăm micul dejun. E un local în care ne întâlneam 
când am început să ne vedem. Pe vremea aceea, 
obişnuiam să stăm la masa de la fereastră - ea era la birou, 
la Londra, aşa că nu exista niciun pericol să treacă pe-acolo 
şi să ne descopere. Dar exista totuşi senzaţia aceea 
palpitantă - dacă totuşi vine acasă mai devreme, pentru un 
motiv sau altul: poate că i se face rău sau a uitat cine ştie 
ce documente esenţiale. Visam la asta. Imi doream să vină 
într-o zi, să înţeleagă într-o secundă că nu-i mai aparţine. E 
greu de crezut acum că a existat vreodată un moment în 
care mi-am dorit să apară pe neaşteptate. 

De când a dispărut Megan, am evitat pe cât posibil să 
merg prin partea aceea - mi se ridică părul în cap să trec 
prin dreptul acelei case - dar nu există alt traseu ca să 
ajungem la cafenea. Tom merge cu câţiva paşi înaintea 
mea, împingând căruciorul; îi cântă ceva lui Evie, făcând-o 
să râdă. Îmi place la nebunie să ieşim aşa, împreună. Văd 
cum se uită lumea la noi; îi văd cum se gândesc: Ce familie 
minunată. Sunt atât de mândră - mai mândră decât am fost 
vreodată în viaţa mea. 

Aşa că plutesc în continuare în bula mea de fericire; 
suntem aproape de numărul cincisprezece, când văd uşa 
deschizându-se. Pentru un moment, mă gândesc că poate 
am halucinaţii, pentru că ea tocmai iese pe uşă. Rachel. 
lese pe uşa din faţă şi rămâne acolo o secundă, ne vede şi 
se opreşte în loc. E oribil. Ne aruncă cel mai ciudat zâmbet, 
aproape o grimasă, şi nu mă pot abţine să nu mă năpustesc 
spre cărucior, s-o iau în braţe pe Evie, care se sperie. Fetiţa 

— 144 — 


începe să plângă. 

Rachel se îndepărtează repede, în direcţia gării. 

Tom strigă după ea. 

— Rachel! Ce cauţi aici? Rachel? 

Dar ea îşi vede de drum, mergând din ce în ce mai 
repede, până când aproape că aleargă, iar noi doi rămânem 
în loc, uitându-ne după ea. Apoi Tom se întoarce spre mine 
şi, văzând expresia întipărită pe chipul meu, spune: 

— Haide! Mergem acasă. 


Seara 


Când am ajuns acasă, am aflat că au arestat pe cineva în 
legătură cu dispariţia lui Megan Hipwell. Un tip de care n- 
am auzit niciodată până atunci, un terapeut la care mergea 
ea. Era o uşurare, cred, pentru că mi-am imaginat tot felul 
de lucruri. 

— Ţi-am zis că n-avea cum să fie un străin, a zis Tom. Nu 
e niciodată un străin, nu-i aşa? În orice caz, habar n-avem 
ce s-a întâmplat cu adevărat. Poate că ea e vie şi 
nevătămată. Probabil că a fugit în lume cu cineva. 

— Şi atunci de ce să-l aresteze pe tipul ăla? 

Tom a ridicat din umeri. Era distrat, în felul în care îşi 
trăgea haina pe el, cum îşi îndrepta cravata, pregătindu-se 
să plece să se întâlnească cu ultimul client pe ziua asta. 

— Ce ne facem? l-am întrebat. 

— Cum adică? a zis el, privindu-mă lipsit de expresie. 

— Ce ne facem cu ea? Cu Rachel. De ce a venit aici? Ce 
căuta acasă la Hipwell? Crezi că... crezi că încerca să 
ajungă la noi în grădină - ştii, trecând prin grădinile 
vecinilor? 

Tom a râs dispreţuitor. 

— Mă îndoiesc. Zău aşa, vorbim despre Rachel aici. N-ar 
fi în stare să-şi mişte curul ăla imens peste toate gardurile 
alea. N-am nici cea mai vagă idee ce căuta acolo. Poate că 
era beată criţă şi a greşit uşa? 

— Cu alte cuvinte, avea de gând să se înfiinţeze aici? 

A scuturat din cap. 


— 145 — 


— Nu ştiu. Uite care-i faza, n-ai de ce să-ţi faci griji, OK? 
Ţine uşile încuiate. O să-i dau un telefon să văd ce pune la 
cale. 

— Eu cred că ar trebui să sunăm la poliţie. 

— Şi să spunem ce? Că doar n-a făcut nimic concret... 

— N-a făcut nimic concret în ultima vreme - asta dacă nu 
pui la socoteală faptul că a fost aici în noaptea în care a 
dispărut Megan Hipwell, i-am zis eu. Ar fi trebuit să le 
spunem de-atunci celor de la poliţie. 

— Anna, zău aşa, a zis el, cuprinzându-mă de mijloc. 
Chiar nu cred că Rachel are ceva de-a face cu dispariţia lui 
Megan Hipwell. Dar o să stau de vorbă cu ea, OK? 

— Dar asta ai spus şi ultima dată... 

— Ştiu, a răspuns el încet. Ştiu ce-am spus. M-a sărutat, 
strecurându-şi mâna în blugii mei. Hai să nu mergem la 
poliţie decât dacă nu avem încotro. 

Eu cred că nu mai avem încotro. Nu pot să nu mă 
gândesc la zâmbetul pe care ni l-a aruncat, un rânjet. Era 
aproape triumfător. Trebuie să plecăm de-aici. Trebuie să 
plecăm departe de ea. 


— 146 — 


Rachel 


Marţi, 23 iulie 2013 
Dimineaţa 


ÎMI IA O VREME să-mi dau seama ce simt când mă 
trezesc. O izbucnire de exaltare, domolită de altceva: o 
frică nedefinită. Ştiu că suntem aproape de aflarea 
adevărului. Doar că nu pot să nu mă gândesc că adevărul 
va fi unul teribil. 

Stau în pat, în capul oaselor, şi iau laptopul, îl deschid şi 
aştept cu nerăbdare să se încarce, apoi intru pe internet. 
Intreg procesul pare interminabil. O aud pe Cathy umblând 
prin casă, spălând vasele după micul dejun, urcând la etaj 
să se spele pe dinţi. Se opreşte câteva minute în faţa uşii 
mele. Imi imaginez cum stă acolo, cu pumnul ridicat, 
pregătită să bată. Apoi se răzgândeşte şi se grăbeşte să 
coboare. 

Se încarcă pagina de ştiri a BBC-ului. Titlul de pe prima 
pagină anunţă reduceri bugetare, iar povestea de dedesubt 
se referă la încă un star al unui show de televiziune de prin 
anii 1970 acuzat de comportament sexual neadecvat. Nimic 
despre Megan; nimic despre Kamal. Sunt dezamăgită. Ştiu 
că cei de la poliţie au la dispoziţie douăzeci şi patru de ore 
pentru a pune sub acuzare un suspect şi acum timpul a 
expirat. In unele circumstanţe poţi totuşi să reţii un suspect 
încă douăsprezece ore. 

Ştiu, pentru că ieri am stat toată ziua să mă documentez. 
După ce am fost dată afară din casa lui Scott, m-am întors 
acasă, am deschis televizorul şi mi-am petrecut aproape 
toată ziua uitându-mă la ştiri, citind articole online. 
Aşteptând. 

Pe la amiază, poliţia a dezvăluit numele suspectului. La 
ştiri s-a vorbit despre „dovezile descoperite la reşedinţa 
doctorului Abdic şi în maşina acestuia”, dar n-au menţionat 
care sunt acelea. Poate sânge? Telefonul ei, pe care, până 

— 147 — 


acum, nu-l găsiseră? Haine, o geantă, periuţa de dinţi? Tot 
arătau poze cu Kamal, prim-planuri ale chipului lui 
întunecat şi frumos. Fotografia pe care au folosit-o nu e cea 
de la poliţie, din timpul arestării, ci un polaroid: e undeva în 
vacanţă, nu zâmbeşte propriu-zis, dar pe aproape. Pare 
prea blând, prea frumos ca să fie un criminal, dar 
aparențele pot fi înşelătoare - se spunea despre Ted Bundy 
că arăta precum Cary Grant. 

Am aşteptat toată ziua să apară şi alte ştiri, să se facă 
publică punerea sub acuzare: răpire, cauzare de vătămare 
corporală sau mai rău de atât. Am aşteptat să aflu unde e, 
unde a ţinut-o. Au arătat poze de pe Blenheim Road, din 
gară, din faţa casei lui Scott. Comentatorii au tot vorbit 
despre implicaţiile posibile ale faptului că nici telefonul lui 
Megan şi nici cardurile ei de credit n-au mai fost folosite de 
mai bine de o săptămână. 

Tom m-a sunat de mai multe ori. N-am răspuns. Ştiu ce 
vrea. Vrea să ştie ce am căutat acasă la Scott Hipwell, ieri- 
dimineaţă. Lasă-l să se întrebe. N-are a face cu el. Nu totul 
are legătură cu el. Oricum, bănuiesc că mă sună la cererea 
ei expresă. Nu-i datorez nicio explicaţie acestei tipe. 

Am aşteptat, şi am aşteptat, şi tot nicio acuzaţie: în 
schimb, am aflat mai multe despre Kamal, profesionistul în 
materie de probleme de sănătate mintală, care i-a ascultat 
secretele şi necazurile lui Megan şi care i-a câştigat 
încrederea, după care a abuzat-o, a sedus-o şi apoi cine ştie 
ce a urmat? 

Am aflat despre el că e musulman, că e bosniac, unul 
dintre cei care au supravieţuit conflictelor din Balcani şi că, 
la cincisprezece ani, a venit în Marea Britanie ca refugiat. 
Un individ care nu e străin de violenţă, şi-a pierdut tatăl şi 
cei doi fraţi în Srebreniţa. A avut o condamnare pentru 
violenţă domestică. Cu cât am aflat mai multe despre 
Kamal, cu atât eram mai convinsă că avusesem dreptate: 
avusesem dreptate să le spun celor de la poliţie despre el, 
avusesem dreptate să-i spun lui Scott. 

Mă ridic din pat, trag un halat pe mine şi mă grăbesc să 
ajung jos, să deschid televizorul. N-am nicio intenţie să ies 


— 148 — 


undeva azi. Dacă vine Cathy acasă pe neaşteptate, o să-i 
spun că sunt bolnavă. Imi fac o cană de cafea, mă aşez în 
faţa televizorului şi aştept. 


Seara 


Pe la vreo trei, m-am plictisit. M-am plictisit de ajutoare 
sociale şi de pedofilii anilor şaptezeci din showurile de 
televiziune, eram enervată că nu spuneau nimic despre 
Megan, nimic despre Kamal, aşa că m-am dus la magazinul 
cu băuturi alcoolice şi am cumpărat două sticle de vin alb. 

Sunt aproape de finalul primei sticle când se întâmplă. E 
altceva la ştiri acum, un film făcut cu camera mişcată, în 
imagine e o clădire pe jumătate terminată (sau pe jumătate 
distrusă), în depărtare se aud explozii. Siria sau Egipt, sau 
poate Sudan? Am dat la minimum sunetul, nu sunt prea 
atentă. Când, deodată, apare ceva: pe burtiera de pe ecran 
scrie că guvernul se confruntă cu tăierile de fonduri pentru 
clinicile legale sociale şi că Fernando Torres va fi scos din 
joc timp de patru săptămâni, din cauza unei întinderi de 
tendon la un genunchi şi că suspectul în cazul dispariţiei lui 
Megan Hipwell nu a fost pus sub acuzare şi că a fost 
eliberat. 

Pun paharul jos şi iau telecomanda, dau sonorul mai tare, 
mai tare, mai tare. Nu poate fi adevărat. Reportajul de 
război continuă şi nu se mai termină odată, iar sângele îmi 
clocoteşte, dar, în cele din urmă, se termină şi 
transmisiunea revine în studio, iar prezentatorul citeşte: 

„Kamal Abdic, bărbatul arestat ieri în legătură cu 
dispariţia lui Megan Hipwell, a fost pus în libertate fără să 
fie pus sub acuzare. Abdic, terapeutul doamnei Hipwell, a 
fost reţinut ieri, dar eliberat în dimineaţa aceasta pentru că 
poliţia nu are suficiente dovezi împotriva lui.” 

Nu mai aud ce spune în continuare. Innebunesc, cu ochii 
înceţoşaţi, urechile îmi ţiuie puternic, gândindu-mă: L-au 
avut în mână. L-au avut în mână şi i-au dat drumul. 

La etaj, mai târziu. Am băut prea mult, nu mai văd cum 
trebuie ecranul calculatorului, văd dublu, triplu. Reuşesc să 


— 149 — 


citesc doar dacă îmi acopăr un ochi cu palma. Am dureri de 
cap. Cathy a ajuns acasă, m-a strigat, dar i-am spus că sunt 
în pat, că nu mă simt bine. Ştie că am băut. 

Stomacul îmi e înecat de alcool. Mi-e greață. Nu pot să 
gândesc limpede. Nu trebuia să încep să beau atât de 
devreme. Nu trebuia să beau deloc. Acum vreo oră l-am 
sunat pe Scott, şi l-am sunat şi acum câteva minute. N-ar fi 
trebuit să fac nici asta. Dar voiam să ştiu ce minciuni le-a 
spus Kamal. Ce minciuni, de au fost atât de nebuni încât să 
le creadă? Poliţia a stricat tot. Nişte idioţi. Muierea aia, 
Riley, e numai vina ei. Sunt convinsă de asta. 

Ziarele nu ajută cu nimic. Acum spun că n-a existat 
niciodată o condamnare pentru violenţă domestică. Că a 
fost o greşeală. Acum îl fac pe e/să pară o victimă. 

Nu mai vreau să beau nimic. Ştiu că ar trebui să arunc 
restul de vin în chiuvetă, pentru că altfel o să-l beau pe tot 
mâine-dimineaţă şi, odată pornită, nu o să mă mai opresc. 
Ar trebui să-l arunc în chiuvetă, dar n-o s-o fac. O să-l caut 
cu nerăbdare mâine-dimineaţă. 

E întuneric şi aud pe cineva că o strigă pe nume. O voce, 
în şoaptă la început, apoi din ce în ce mai tare. Furioasă, 
disperată, strigând-o pe Megan. E Scott - e supărat pe ea. 
O strigă iar şi iar. Cred să visez. Încerc să nu mă trezesc, să 
rămân în vis, dar, indiferent cât de mult aş încerca, visul se 
pierde treptat, se spulberă. 


Miercuri, 24 iulie 2013 
Dimineaţa 


Mă trezeşte un ciocănit uşor în uşă. Ploaia bate în 
ferestre; e trecut de opt, dar afară e încă întuneric. Cathy 
împinge uşor uşa şi bagă capul în camera mea. 

— Rachel? Eşti OK? 

Dă cu ochii peste sticla de vin de lângă pat şi umerii îi 
cad brusc. 

— Oh, Rachel. Intră în cameră, vine lângă pat şi ridică 
sticla de jos. Mi-e prea ruşine să mai spun ceva. Nu te duci 

— 150 — 


la serviciu? mă întreabă ea. leri ai fost? 

Nu aşteaptă să-i răspund, ci se întoarce să iasă din 
cameră, aruncându-mi peste umăr: 

— În ritmul ăsta, or să te dea afară. 

Ar trebui să-i spun acum, pentru că şi aşa e furioasă pe 
mine. Ar trebui să mă duc după ea şi să-i spun: am fost 
dată afară acum câteva luni pentru că am venit la birou 
beată moartă după un prânz de trei ore cu un client, 
întâlnire în timpul căreia am reuşit să fiu obraznică şi 
neprofesională, astfel încât a renunţat la noi şi şi-a dus 
afacerea în altă parte. Când închid ochii, încă mai văd, 
aievea finalul acelei întâlniri, expresia de pe chipul 
chelneriţei când mi-a întins haina, felul în care am intrat în 
birou, pe şapte cărări, cum întorcea lumea capetele după 
mine. Martin Miles luându-mă deoparte. Cred că cel mai 
bine acum ar fi să te duci acasă, Rachel. 

Afară, tunete şi fulgere. Sar din pat ca arsă. La ce mă 
gândisem azi-noapte? Îmi verific agenda neagră, dar n-am 
notat nimic în ea de ieri de la amiază: notite despre Kamal - 
vârstă, etnie, condamnarea pentru violenţă domestică. lau 
un pix şi tai ultima menţiune. 

Jos, îmi fac o cană de cafea şi deschid televizorul. Azi- 
noapte, poliţia a ţinut o conferinţă de presă, iar acum arăta 
imagini pe Sky News. La tribună, detectivul-inspector 
Gaskill, palid, stors de vlagă, dar calm. Ca un câine bătut. 
Nu pomeneşte nici măcar o dată numele lui Kamal, ci doar 
că a fost reţinut şi chestionat un suspect, dar că acesta a 
fost eliberat fără a fi fost pus sub acuzare şi că ancheta 
este în curs de desfăşurare. Imaginea se schimbă de pe el 
pe Scott care stătea cu umerii căzuţi, clipind incomodat de 
lumina camerelor, cu chipul transfigurat de suferinţă. Mă 
doare sufletul să-l văd aşa. Vorbeşte calm, cu privirea ţintă 
în pământ. Spune că n-a renunţat să mai spere şi că, 
indiferent de ce zic cei de la poliţie, el încă se mai agaţă de 
ideea că Megan se va întoarce acasă. 

Vorbele lui sună a gol, ca un clinchet fals, dar, fără să mă 
uit în ochii lui, nu pot explica de ce. Nu pot să-mi dau 
seama dacă îndoiala lui că ea se va întoarce acasă se 


— 151 — 


datorează faptului că speranţa pe care o nutrea la început a 
fost distrusă de evenimentele ultimelor zile sau faptului că 
el ştie că ea nu se va mai întoarce niciodată acasă. 

Şi, în momentul acela, îmi amintesc că am sunat la el 
acasă ieri. O dată, de două ori? Alerg sus să mă uit pe 
telefon şi îl găsesc înfundat între cuverturile de pe pat. Am 
trei apeluri ratate: unu de la Tom şi două de la Scott. Nu am 
niciun mesaj. Apelul de la Tom a fost aseară, la fel şi primul 
de la Scott, dar ceva mai târziu, chiar după miezul nopţii. Al 
doilea apel de la Scott a fost azi-dimineaţă, acum câteva 
minute. 

Inima îmi tresare. Asta înseamnă că e de bine. În ciuda 
eforturilor maică-sii, în ciuda mesajului subtil pe care 
încerca să mi-l transmită (fti mulțumesc pentru ajutor, dar 
acum cară-te, naibii), Scott încă mai voia să stea de vorbă 
cu mine. Are nevoie de mine. Pentru o clipă mă simt 
năpădită de un val de afecţiune pentru Cathy, de 
recunoştinţă pentru că mi-a aruncat restul de vin la 
chiuvetă. Acum trebuie să-mi păstrez mintea limpede, 
pentru Scott. El are nevoie de mine să gândesc cum 
trebuie. 

Fac un duş, mă îmbrac şi îmi mai fac o cană de cafea, 
apoi mă duc în camera de zi, cu agenda mea neagră după 
mine, şi-l sun pe Scott. 

— Trebuia să-mi fi spus, zice el în momentul în care 
răspunde la telefon, ce eşti. Tonul lui era rece, fără 
inflexiuni. Îmi simt stomacul făcându-se ghem. Ştie. 
Doamna detectiv Riley mi-a spus, după ce i-au dat drumul 
terapeutului. El a negat că ar fi avut o relaţie cu ea. lar 
martora care a sugerat că era ceva între ei nu prezintă 
niciun fel de încredere, din ce zice dumneaei. O alcoolică. 
Cu posibile probleme psihice. Nu mi-a zis numele martorei, 
dar să înţeleg că vorbea despre tine, nu? 

— Dar... nu, încerc eu să spun. Nu sunt... nu băusem 
nimic când i-am văzut. Era opt şi jumătate dimineaţa, spun 
eu, ca şi cum ar însemna ceva chestia asta. Plus că au găsit 
dovezi, aşa au zis la ştiri. Că au găsit... 

— Insuficiente dovezi. 


— 152 — 


Şi mi-a închis telefonul. 


Vineri, 26 iulie 2013 
Dimineaţa 


Nu mai călătoresc spre biroul meu imaginar. Am renunţat 
să mă mai prefac. Abia dacă mă deranjez să mă dau jos din 
pat. Cred că miercuri m-am spălat pe dinţi ultima dată. Încă 
mă mai prefac că sunt bolnavă, deşi sunt sigură că nu 
păcălesc pe nimeni. 

Nu pot să fac faţă gândului că aş putea să mă ridic din 
pat, să mă îmbrac, să mă sui în tren, să ajung la Londra, să 
umblu aiurea pe străzi. E şi aşa destul de greu când e soare 
afară, însă pe ploaia asta e imposibil. Azi e a treia zi de 
ploaie rece, neîntreruptă, de neînvins. 

Am probleme cu somnul şi nu doar din cauza băuturii, ci 
din cauza coşmarurilor. Sunt blocată undeva, ştiu că se 
apropie cineva şi că există o cale de scăpare, ştiu că există, 
ştiu că am văzut-o înainte, doar că nu reuşesc să găsesc 
drumul către ea, şi când bărbatul mă ajunge din urmă, nu 
pot să strig. Incerc - trag aer în plămâni şi mă chinui să-l 
dau afară -, dar nu iese niciun sunet, ci doar un hârâit 
aspru, asemenea unui om care se luptă să respire. 

Câteodată, în coşmarurile mele, mă trezesc în pasajul 
subteran de lângă Blenheim Road, iar calea de întoarcere e 
blocată şi nu pot să înaintez pentru că e ceva acolo, cineva 
care mă aşteaptă, şi mă trezesc cuprinsă de o groază pură. 

N-o vor găsi niciodată. Cu fiecare zi, cu fiecare oră care 
trece, sunt din ce în ce mai sigură. Va deveni unul dintre 
acele nume, cazul ei va fi una dintre acele poveşti: s-a 
pierdut, a dispărut, cadavrul n-a mai fost găsit niciodată. lar 
lui Scott nu i se va face niciodată dreptate, nu va avea 
niciodată linişte. Nu se va găsi niciodată trupul pe care să-l 
plângă; nu va şti niciodată ce s-a întâmplat cu ea. Nu va 
cunoaşte niciodată pacea sfârşitului. Nu există agonie mai 
mare, nimic nu poate fi mai dureros decât să nu ştii ce s-a 
întâmplat, o agonie care nu se va termina niciodată. 

— 153 — 


l-am scris. Am recunoscut că am o problemă, apoi am 
minţit din nou, spunându-i că totul e sub control, că 
primesc ajutor. l-am spus că nu am probleme psihice. De 
fapt, nici nu mai ştiu dacă e adevărat sau nu. l-am spus că 
sunt foarte sigură de ce-am văzut şi că nu eram beată când 
am văzut ce-am văzut. Măcar atâta lucru ştiu că e 
adevărat. Nu mi-a răspuns. Nici nu mă aşteptam să-mi 
răspundă. Nu mai am acces la el, nu am voie în preajma lui. 
Lucrurile pe care vreau să i le spun... nu i le pot spune 
niciodată. Nu pot să scriu ce am de zis, n-ar ieşi cum 
trebuie. Vreau să ştie cât de rău îmi pare că n-a fost 
suficient să-i îndrept spre Kamal, să le spun, uitați-vă, ăsta 
e. Trebuia să fi văzut ceva. Sâmbătă seara ar fi trebuit să 
am ochii larg deschişi. 


Seara 


Sunt udă leoarcă, îngheţată până în măduva oaselor, cu 
buricele degetelor albite de frig şi încreţite, iar capul îmi 
bubuie de mahmureala care m-a lovit pe la vreo cinci şi 
jumătate. Ceea ce are sens, având în vedere că m-am 
apucat de băut pe la amiază. Am ieşit să-mi iau încă o 
sticlă, dar am fost deturnată de un bancomat care mi-a 
trântit mult-anticipata ripostă: fonauri insuficiente. 

După asta, m-am plimbat. Am mers în neştire vreo oră, 
prin ploaia torențială. Centrul pietonal al oraşului Ashbury 
era acum numai al meu. Decisesem, undeva în timpul 
plimbării mele, că trebuie să fac ceva. Trebuie să mă 
revanşez pentru comportamentul meu nepotrivit. 

Acum, udă până la piele şi aproape trează, o să-l sun pe 
Tom. Nu vreau să ştiu ce am făcut sau ce am spus în acea 
sâmbătă noapte, dar trebuie să aflu. Nu ştiu din care motiv, 
dar sunt convinsă că e ceva ce nu ştiu, ceva vital. Poate că 
e doar încă un episod de înşelare de sine, încă o tentativă 
de a-mi dovedi mie însămi că nu sunt bună de nimic. Dar 
poate că e ceva real. 

— De luni tot încerc să dau de tine, spune Tom, când 
răspunde la telefon. Am sunat la tine la birou, adaugă el şi 


— 154 — 


lasă tăcerea să-şi facă datoria. 

M-a prins pe picior greşit, mi-e ruşine, mi-e jenă de mine. 

— Trebuie să vorbim, îi zic, despre sâmbătă-noapte. Acea 
sâmbătă-noapte. 

— Despre ce vorbeşti? Eu trebuie să vorbesc cu tine 
despre luni, Rachel. Ce dracu’ căutai acasă la Scott 
Hipwell? 

— Asta nu e important, Tom... 

— Ba bine că nu, fir-ar să fie. Ce căutai acolo? Tu îţi dai 
seama sau nu că tipul ar putea fi... Nu ştim nimic cu 
certitudine, nu-i aşa? Poate că i-a făcut ceva. Ar fi putut s-o 
facă, nu crezi? Ar fi putut să-i facă ceva soţiei lui. 

— Nu i-a făcut nimic soţiei lui, îi spun eu, sigură pe mine. 
Nu el e vinovatul! 

— De unde dracu' ştii tu asta? Rachel, ce se întâmplă? 

— Eu doar... Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Dar nu de 
asta te-am sunat. Trebuie să vorbesc cu tine despre 
sâmbăta aceea. Despre mesajul pe care mi l-ai lăsat pe 
telefon. Ai spus că am speriat-o pe Anna. 

— Păi, ai speriat-o. Te-a văzut împiedicându-te pe stradă, 
ai urlat la ea şi ai înjurat-o. Era speriată de moarte, după tot 
ce s-a întâmplat data trecută. Cu Evie. 

— Mi-a făcut... mi-a făcut ceva? 

— Dacă ţi-a făcut ceva? 

— Da, mi-a făcut mie ceva? 

— Ce să-ți facă? 

— Aveam o rană, Tom. La cap. Sângeram. 

— O acuzi pe Anna că te-a atacat? Deja urla la mine de 
furios ce era. Pe bune, Rachel. Ajunge! Am convins-o pe 
Anna - şi nu o dată - să nu se ducă la poliţie să depună 
plângere, dar dacă mai continui aşa... dacă ne mai 
hărţuieşti, dacă mai inventezi asemenea poveşti... 

— N-o acuz de nimic, Tom. Doar că încerc să înţeleg ce s- 
a întâmplat. Nu-mi mai... 

— Nu-ţi mai aduci aminte! Evident că nu-ţi mai aduci 
aminte. Rachel nu-şi mai aduce aminte, spune el oftând. 
Ascultă! Anna te-a văzut - erai beată şi violentă. A venit 
acasă să-mi spună, era supărată, aşa că am plecat după 


— 155 — 


tine să te caut. Erai pe stradă. Cred că ai căzut sau cam aşa 
ceva. Erai foarte supărată. Te tăiaseşi la mână. 

— Nu mă tăiasem... 

— Poate, dar aveai sânge pe mână. Nu ştiu de unde. Ți- 
am spus că te duc eu acasă, dar nu voiai să auzi. |ţi 
pierdusei controlul, nu se mai înţelegea nimic din ce 
spuneai. Ai plecat, eu m-am dus după maşină, dar când m- 
am întors, dispăruseşi. Am dat o tură cu maşina, am trecut 
de gară, dar nu te-am mai văzut - Anna era îngrijorată că ai 
rămas pe undeva prin preajmă, că o să te întorci şi o să 
încerci să intri în casă. Eu eram îngrijorat că o să cazi sau 
că o să intri în vreun bucluc... Am condus până în Ashbury. 
Am sunat la uşă, dar nu erai acasă. Am sunat de câteva ori. 
Ţi-am lăsat un mesaj. Şi da, eram furios. In momentul ăla, 
mă scosesei din sărite. 

— Îmi pare rău, Tom. Chiar îmi pare rău. 

— Ştiu, zice el. Ţie întotdeauna îţi pare rău. 

— Mi-ai zis că am ţipat la Anna, continui eu, chircindu-mă 
la gândul că făcusem asta. Ce i-am spus? 

— Nu ştiu, se stropşeşte el la mine. Ai vrea să mă duc s-o 
chem la telefon, cumva? Poate că ai vrea să schimbaţi o 
vorbă, două, aşa, ca între fete? 

— Tom... 

— Păi, zău aşa... ce importanţă mai are acum? 

— Ai văzut-o pe Megan Hipwell în seara aceea? 

— Nu! Deja pare îngrijorat. De ce? Tu ai văzut-o? Doar nu 
i-ai făcut ceva, nu? 

— Nu, evident că nu. 

El a rămas tăcut un moment. 

— Păi, atunci de ce mă întrebi despre asta? Rachel, dacă 
ştii ceva... 

— Nu ştiu nimic, îi răspund. N-am văzut nimic. 

— De ce te-ai dus luni acasă la familia Hipwell? Te rog, 
spune-mi - ca să pot s-o liniştesc pe Anna. E îngrijorată. 

— Aveam ceva să-i spun. Ceva ce am crezut că i-ar putea 
fi de folos. 

— N-ai văzut-o, dar aveai ceva de spus care i-ar fi putut fi 
de folos? 


— 156 — 


Ezit un moment. Nu prea ştiu cât ar trebui să divulg, sau 
dacă nu cumva ar trebui să păstrez ce ştiu doar pentru 
Scott. 

— E vorba de Megan, zic eu. Avea o aventură. 

— la stai - o cunoşteai? 

— Puțin, zic eu. 

— De unde? 

— De la galerie. 

— Oh, zice el. Şi cine e tipul? 

— Terapeutul ei, răspund. Kamal Abdic. l-am văzut 
împreună. 

— Nu, zău? Tipul pe care l-au arestat? Credeam că i-au 
dat drumul. 

— l-au dat. Şi e numai vina mea, pentru că nu sunt un 
martor de încredere. 

Tom râde. E un râs blând, prietenesc, fără răutate. 

— Rachel, pe bune. Ai făcut ce trebuia, că le-ai zis despre 
el. Sunt sigur că nu e vina ta. 

In fundal, aud gângurit de copil, şi Tom spune ceva 
departe de telefon, ceva ce nu aud. 

— Trebuie să închid, spune el. 

Mi-l şi imaginez lăsând telefonul jos, luându-şi fetiţa în 
braţe, sărutând-o, îmbrăţişându-şi soţia. Pumnalul din inima 
mea se răsuceşte, iar şi iar, şi iar. 


Luni, 29 iulie 2013 
Dimineaţa 


E 8.07 şi sunt în tren. Înapoi la biroul meu închipuit. 
Cathy a fost la Damien tot weekendul, şi când ne-am văzut 
azi-noapte, nu i-am dat ocazia să mă apostrofeze. Am 
început imediat să-mi cer scuze pentru comportamentul 
meu, i-am spus că m-am simţit rău, dar că sunt pe punctul 
de a mă pune pe picioare, de a începe un nou capitol în 
viaţa mea. Ea a acceptat sau s-a prefăcut că acceptă 
scuzele mele. M-a îmbrăţişat. Bunăvoinţă la cele mai înalte 
cote. 

— 157 — 


Ştirile despre Megan au dispărut aproape de tot. Era un 
articol de analiză în Sunday Times despre incompetenţa 
poliţiei, cu trimiteri scurte şi la acest caz, o sursă anonimă 
de la Serviciul Regal de Procuratură afirmând că „acesta 
este doar unul dintr-o serie de cazuri în care poliţia a 
arestat rapid pe cineva, doar pe baza unor dovezi 
nefondate sau greşite”. 

Ajungem la semnal. Simt smucitura obişnuită, împreună 
cu scrâşnetul familiar, iar trenul încetineşte; privesc pe 
fereastră, pentru că trebuie, pentru că nu pot să suport 
gândul să n-o fac, dar nu mai e nimic de văzut acolo. Uşile 
sunt închise şi draperiile trase peste ferestre. Nu se mai 
vede nimic, doar ploaia în rafale şi apa noroioasă 
adunându-se în bălți mari în capătul grădinii. 

Dintr-un impuls, cobor din tren la Witney. Tom nu avea 
cum să mă ajute, dar poate că bărbatul celălalt ar reuşi s-o 
facă - tipul roşcat. Aştept să coboare pasagerii şi să dispară 
în pasaj, apoi mă aşez pe singura bancă acoperită de pe 
platformă. Poate am noroc. Poate îl văd coborând din tren. 
L-aş putea urmări, să stau de vorbă cu el. Singura şansă 
care mi-a mai rămas, singura carte pe care o mai pot juca. 
Dacă nu merge nici asta, trebuie să las totul baltă. Trebuie 
să renunţ. 

Trece o jumătate de oră. De fiecare dată când aud paşi 
pe scări, inima îmi sare din piept. De fiecare dată când aud 
clinchet de tocuri, sunt cuprinsă de trepidaţii. Dacă Anna 
mă vede aici, aş avea probleme serioase. Tom m-a 
avertizat. A convins-o să nu implice poliţia, dar dacă mai 
continui în felul ăsta... 

Nouă şi un sfert. Dacă nu începe lucrul mai târziu, 
înseamnă că l-am ratat. Deja plouă foarte rău şi nu sunt în 
stare să mă gândesc că aş putea petrece încă o zi aiurea la 
Londra. Ultimii bani pe care îi mai am sunt cele zece lire 
împrumutate de la Cathy şi trebuie să mă ţină până îmi 
adun suficient curaj cât să-i cer maică-mii un împrumut. 
Cobor scările, intenţionând să trec pe dedesubt, pe celălalt 
peron şi să mă întorc în Ashbury, când, dintr-odată, îl văd 
pe Scott ieşind grăbit din chioşcul de presă din faţa intrării 


— 158 — 


în gară, cu haina trasă peste urechi. 

Alerg după el şi-l prind la colţ, chiar vizavi de pasajul 
subteran. Il apuc de braţ şi el se întoarce brusc, surprins. 

— Te rog, îi zic, putem să vorbim? 

— Dumnezeule mare, mâărâie el nemulţumit. Ce dracu’ 
vrei de la mine? 

Mă dau câţiva paşi mai în spate, ridicând mâinile 
defensiv. 

— Îmi cer scuze, zic eu. Îmi cer scuze. Voiam doar să-ţi 
spun că-mi pare rău, să-ţi explic că... 

Ploaia torențială a devenit deja potop. Suntem singurii 
oameni de pe stradă, amândoi uzi până la piele. Scott 
începe să râdă. Işi aruncă mâinile în aer şi râde în hohote. 

— Hai la mine, spune el. Altfel o să ne înecăm aici. 

Scott se duce sus să-mi aducă un prosop, după ce a pus 
ceainicul la fiert. Casa e mai puţin îngrijită decât acum o 
săptămână, iar mirosul de dezinfectant a fost înlocuit de 
ceva mai aspru, mai natural. Intr-un colţ al camerei de zi 
zac nişte ziare; pe măsuţa de cafea şi pe şemineu, căni 
murdare. 

Scott se înfiinţează lângă mine, înmânându-mi un prosop. 

— Da, e mizerie mare, ştiu. Maică-mea mă înnebuneşte 
de cap, face curăţenie întruna, strânge după mine 
permanent. Ne-am cam certat. N-a mai venit pe-aici de 
câteva zile. 

Mobilul începe să-i sune, iar el aruncă o privire spre 
ecran şi-l pune înapoi în buzunar. 

— Vorbeşti de lup. Nu se potoleşte nicio clipă, fir-ar al 
naibii. 

Mă duc după el în bucătărie. 

— Îmi pare tare rău de ce s-a întâmplat, îi zic. 

El ridică din umeri. 

— Ştiu. Oricum, nu e vina ta. Adică vreau să zic că s-ar fi 
putut întâmpla şi dacă nu erai... 

— Dacă nu eram beată? 

E întors cu spatele la mine, toarnă cafeaua. 

— Păi, da. Dar, oricum, nu aveau nimic în baza căruia să-l 
poată acuza. 


— 159 — 


Îmi întinde cana de cafea şi ne aşezăm la masă. Bag de 
seamă că una dintre fotografiile de pe măsuţa de lângă 
perete e întoarsă cu faţa în jos. Scott vorbeşte în 
continuare: 

— Au găsit unele chestii - păr, papile dermice - în casa 
lui, dar el nu neagă că ea ar fi fost acolo. Bine, a negat la 
început, dar apoi a recunoscut că a fost acolo. 

— De ce-a minţit? 

— Exact. A recunoscut că a fost pe la el pe-acasă de 
două ori, doar ca să stea de vorbă. Nu vrea să spună 
despre ce - toată chestia aia cu confidenţialitatea. Părul şi 
papilele dermice au fost găsite la parter. N-au găsit nimic în 
dormitor. Se jură pe ce are mai sfânt că nu au avut o relaţie 
amoroasă. Dar e un mincinos, aşa că... 

Se freacă la ochi. Chipul lui arată de parcă ar fi gata-gata 
să se descompună, iar umerii îi sunt căzuţi. Ca şi cum s-ar fi 
micşorat între timp. 

— În maşină au găsit urme de sânge, continuă el. 

— Dumnezeule! 

— Mada. Tipul de sânge se potriveşte cu al ei. Dar poliţia 
nu ştie dacă o să poată să determine ADN-ul dintr-o probă 
de sânge aşa de mică. Ni se tot spune că ar putea să nu fie 
nimic. Dar cum să nu fie nimic, când au descoperit sângele 
ei la el în maşină? întreabă el clătinând din cap. Ai avut 
dreptate. Cu cât aud mai multe despre tipul ăsta, cu atât 
sunt mai sigur. Se uită la mine, mă priveşte fix, pentru 
prima dată de când am ajuns aici: l-o trăgea, şi ea voia să 
pună capăt relaţiei, aşa că el... i-a făcut ceva. Asta a fost 
tot. Sunt sigur de asta. 

Şi-a pierdut orice speranţă şi nu-l condamn. Au trecut 
mai bine de două săptămâni şi nu şi-a deschis telefonul, n-a 
folosit cardurile de credit, n-a retras bani de la niciun 
bancomat. N-a văzut-o nimeni. Megan nu mai e. 

— Le-a spus poliţiştilor că e posibil să fi fugit de-acasă, 
spune Scott. 

— Doctorul Abdic a zis asta? 

Scott dă din cap afirmativ. 

— Le-a spus că nu era fericită cu mine şi că e posibil să fi 


— 160 — 


plecat. 

— Încerca să îndrepte suspiciunea spre altcineva, să-i 
facă să creadă că i-ai făcut tu ceva. 

— Ştiu. Dar se pare că poliţia crede tot ce le spune 
ticălosul ăsta. Tipa aia, Riley... îmi dau seama după felul în 
care vorbeşte despre el. Îi place de el. Vai, săracul, obiditul 
refugiat. Îşi lasă capul în jos, chinuit. Poate că are dreptate, 
continuă el. Am avut cearta aia oribilă. Dar nu pot să cred... 
Nu era nefericită cu mine. Chiar nu era. Nu era. 

Când repetă şi a treia oară, mă întreb dacă nu cumva 
încearcă să se convingă pe sine. 

— Dar dacă avea o relaţie cu altcineva, atunci trebuie să 
fi fost nefericită, nu-i aşa? 

— Nu neapărat, îi răspund. Poate că a fost una dintre 
chestiile alea - cum le zice? - de transfer afectiv. Asta e 
expresia pe care o folosesc, nu-i aşa? Când un pacient 
dezvoltă - sau crede că dezvoltă - sentimente faţă de un 
psihoterapeut. Numai că, se presupune că terapeutul 
trebuie să reziste, să-i arate pacientului că sentimentele 
respective nu sunt reale. 

Scott mă priveşte, dar am senzaţia că nu ascultă cu 
adevărat ce-i spun. 

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă. Cu tine. Ţi-ai părăsit 
soţul. Aveai pe altcineva? 

Am scuturat din cap. 

— A fost taman invers. Anna s-a întâmplat. 

— Îmi pare rău, spune el şi se opreşte. 

Ştiu ce urmează să mă întrebe, aşa că, înainte să apuce 
s-o facă, îi spun: 

— Au început de dinainte. Eram căsătoriţi încă. 
Episoadele mele de beţie. Asta voiai să ştii, nu-i aşa? 

El dă din cap că da. 

— Încercam să avem un copil, continui eu, însă vocea 
începe să-mi tremure. 

Şi acum, după atâta timp, de fiecare dată când vorbesc 
despre asta mă năpădesc lacrimile. 

— Scuză-mă. 

— Nu-i nimic, mă linişteşte el şi se ridică în picioare, se 


— 161 — 


duce la chiuvetă şi îmi pune un pahar de apă. 

Îl aşază pe masă, în faţa mea. 

Îmi dreg vocea, încerc să par cât mai indiferentă posibil. 

— Încercam să avem un copil şi n-am reuşit. Am intrat 
într-o depresie urâtă şi am început să beau. Era greu să stai 
prin preajma mea, şi Tom a căutat refugiu în altă parte. lar 
ea a fost mai mult decât fericită să i-l ofere. 

— Chiar îmi pare foarte rău, e îngrozitor. Ştiu cum... Eu 
am vrut copii. Megan tot spunea că nu e pregătită încă. 

Acum e rândul lui să-şi şteargă lacrimile. 

— E unul dintre lucrurile... pentru care ne certam 
câteodată. 

— Din cauza asta v-aţi certat în ziua în care a plecat? 

El oftează, împingându-şi scaunul şi ridicându-se în 
picioare. 

— Nu, spune el şi îmi întoarce spatele. A fost altceva. 


Seara 


Când ajung acasă, Cathy mă aşteaptă. E în bucătărie, în 
picioare, bea nervoasă dintr-un pahar de apă. 

— Ai avut o zi bună la birou? mă întreabă ea, cu buzele 
strânse, nemulțumită. 

Ştie... 

— Cathy... 

— Damien a avut o întâlnire azi, lângă Euston. La 
plecare, a dat nas în nas cu Martin Miles. Dacă ţii tu bine 
minte, ei se ştiu oarecum, de pe vremea când Damien lucra 
la Laing Fund Management. Martin a fost PR la ei. 

— Cathy... 

la încă o înghiţitură de apă. 

— N-ai mai lucrat acolo de /uni bune! Luni de zile! Ai idee 
cam cât de prost mă simt? Cât de prost s-a simţit Damien? 
Spune-mi, te rog, te rog din suflet, că ai o altă slujbă de 
care nu mi-ai zis până acum. Spune-mi că nu te-ai prefăcut 
că te-ai dus la muncă. Că nu m-ai minţit în halul ăsta - zi 
după zi după zi - în tot acest timp. 

— N-am ştiut cum să-ţi spun... 


— 162 — 


— N-ai ştiut cum să-mi spui? Ce-ai zice de: Cathy, am fost 
dată afară pentru că m-am dus beată la muncă? Ce zici de 
asta? 

Tresar şi Cathy se înmoaie puţin. 

— Îmi pare rău, dar, pe bune, Rachel, spune ea şi chiar e 
prea bună cu mine. Ce-ai făcut în tot acest timp? mă 
întreabă. Unde ai fost? Ce-ai făcut toată ziua? 

— Mă plimb. Mă duc la bibliotecă. lar câteodată... 

— Te duci în pub? 

— Câteodată. Dar... 

— De ce nu mi-ai spus? Se apropie de mine şi-şi pune 
mâinile pe umerii mei. Ar fi trebuit să-mi spui. 

— Mi-a fost ruşine, îi zic şi încep să plâng. 

E urât şi umilitor, dar încep să bocesc de-a binelea. Şi 
suspin, şi oftez, şi biata Cathy mă ţine în braţe şi mă 
mângâie pe păr şi-mi spune că totul o să fie OK. Mă simt 
mizerabil. Mă urăsc mai mult ca niciodată. 

Mai târziu, pe canapea, cu Cathy lângă mine, bând ceai, 
îmi spune ce o să urmeze. O să termin cu băutura, o să-mi 
actualizez CV-ul, o să-l contactez pe Martin Miles şi o să-l 
implor să-mi dea o recomandare. O să încetez să mai arunc 
banii pe fereastră pe drumurile dus-întors, la Londra, pe 
călătoriile cu trenul care n-au niciun sens. 

— Pe bune, Rachel, nu înţeleg cum ai reuşit să faci 
chestia asta atâta vreme. 

Ridic din umeri. 

— Dimineaţa iau trenul de 8.04, iar seara mă întorc cu 
cel de 17.56. Asta e trenul meu. Cel cu care merg mereu. 
Asta fac. 


Joi, 1 august 2013 
Dimineaţa 


Ceva îmi acoperă faţa şi nu pot să respir, mă sufoc. Când 
reuşesc, în cele din urmă, să mă smulg din vis, mă lupt să 
trag aer în plămâni şi simt că mă doare în piept. Mă ridic în 
capul oaselor, cu ochii mari cât cepele şi văd ceva 

— 163 — 


mişcându-se într-un colţ al camerei, o întunecime densă 
care creşte întruna, încât aproape că îmi vine să urlu - şi 
apoi mă trezesc, şi în colţ nu mai e nimic, însă eu chiar stau 
în capul oaselor, iar obrajii îmi sunt scăldaţi de lacrimi. 

Aproape că a răsărit soarele, lumina de-afară abia începe 
să se dezmorţească în tonuri de cenușiu, iar ploaia care 
ţine de câteva zile bune continuă să bată în fereastră. Nu 
mă mai culc la loc, nu mai am cum, pentru că inima îmi 
bubuie atât de tare, că mă doare. 

Cred, deşi nu sunt convinsă, că mai am nişte vin, jos. Nu- 
mi amintesc să fi terminat a doua sticlă. E cald, probabil, 
pentru că n-am băgat vinul în frigider; dacă fac asta, Cathy 
îl varsă în chiuvetă. Vrea foarte mult să-mi revin, dar 
deocamdată lucrurile nu merg conform cu planurile ei. În 
hol e un dulăpior în care e ascuns aparatul de măsurat 
gazele. Dacă mai e vin pe undeva prin casă, acolo trebuie 
să-l fi pus. 

Mă strecor pe palier şi merg în vârful picioarelor, prin 
semiintuneric. Deschid dulăpiorul şi scot de-acolo sticla; e 
dezamăgitor de uşoară, n-a rămas mai mult de un pahar. 
Dar tot e mai bun decât nimic. Torn vinul într-o cană (în 
cazul în care Cathy apare de la etaj, pot să mă prefac că 
beau ceai) şi pun sticla în coşul de gunoi (o ascund bine sub 
o cutie de lapte şi o pungă de chipsuri). Ajunsă în camera 
de zi, deschid televizorul, opresc sunetul şi mă aşez pe 
canapea. 

Trec în revistă canalele - nu sunt decât programe pentru 
copii şi reclame - şi, brusc, am în faţa ochilor pădurea de la 
Corly, care e la mică distanţă de aici: poţi s-o vezi din tren. 
Pădurea de la Corly, ploaia torențială, câmpurile dintre linia 
copacilor şi şinele de tren complet inundate... 

Nu ştiu de ce îmi ia aşa de mult timp să-mi dau seama ce 
se întâmplă. Timp de zece secunde, cincisprezece, 
douăzeci, mă uit la maşini şi la banda albastră cu alb, şi la 
cortul alb din fundal şi simt că respiraţia mi-e din ce în ce 
mai sacadată, până când realizez că nu mai respir deloc. 

Ea e. A fost în pădure în tot acest timp, dincolo de calea 
ferată, foarte aproape de-aici. Am trecut pe lângă acele 


— 164 — 


câmpuri în fiecare zi, dimineaţa şi seara, călătorind cu 
trenul, neştiind nimic. 

În pădure. Îmi imaginez un mormânt săpat sub tufişurile 
pitice şi acoperit în grabă. Îmi imaginez cele mai urâte 
lucruri, nişte orori imposibile - trupul ei atârnând în ştreang, 
undeva în adâncul pădurii, unde nimeni nu intră niciodată. 

Poate că nu e ea. Poate că e altcineva. Dar ştiu că nu e 
altcineva. 

Acum, pe ecran e un reporter, un brunet cu părul lins, dat 
pe spate. Dau sonorul mai tare şi-l ascult: relatează ceea ce 
ştiu deja, ceea ce simt deja - că nu eu eram cea care nu 
putea respira, era Megan. 

— Aşa e, spune reporterul, vorbind cu cineva din studio, 
cu mâna lipită de ureche. Poliţia tocmai a confirmat că a 
fost descoperit cadavrul unei femei sub apele care inundă 
câmpul de la poalele pădurii Corly, care se află la mai puţin 
de zece kilometri de casa lui Megan Hipwell. Doamna 
Hipwell, după cum ştiţi, a dispărut la începutul lunii iulie - 
mai exact, pe treisprezece iulie - şi de atunci nu se mai ştie 
nimic de ea. Detectivii susţin că trupul neînsufleţit, care a 
fost descoperit de câinii poliţiei la primele ore ale dimineţii, 
trebuie să fie identificat conform protocolului; cu toate 
acestea, poliţia e de părere că e vorba de Megan. Soţul 
doamnei Hipwell a fost informat. 

Tace o vreme. Reporterul din studio îl întreabă ceva, dar 
nu aud din cauza sângelui care îmi pulsează în vene. Duc 
cana la gură şi beau tot pe nerăsuflate. 

Reporterul de pe teren începe să vorbească iar. 

— Da, Kay, aşa e. S-ar părea că trupul a fost îngropat în 
pădure, probabil de ceva timp, şi că a fost scos la suprafaţă 
de ploaia torențială de care am avut parte în ultima vreme. 

E mult mai rău, infinit mai rău decât mi-am imaginat. O 
văd acum, cu chipul distrus, acoperit de noroi, cu braţele 
palide, întinzându-le, ridicându-le ca şi cum ar fi săpat 
pământul cu unghiile, ca să iasă din mormânt. Simt în gură 
un lichid fierbinte - fierea şi vinul amar - şi alerg sus, să 
vomit. 


— 165 — 


Seara 


Am rămas în pat tot restul zilei. Am încercat să-mi fac 
ordine în gânduri. M-am străduit să pun cap la cap, din 
amintiri, din bucăţi de vise, tot ce s-a întâmplat în acea 
sâmbătă noaptea. În încercarea de a înţelege, de a vedea 
totul clar, am pus pe hârtie tot ce ştiam. Scârţâitul peniţei 
pe coală îmi părea ca o şoaptă străină la ureche; îmi ridica 
părul pe ceafă, îmi dădea senzaţia că mai era cineva în 
apartament, chiar dincolo de uşă; pur şi simplu, nu 
reuşeam să scap de imaginea ei. 

Aproape că mi-era frică să deschid uşa de la dormitor, 
dar când am deschis-o, nu era nimeni acolo, evident. Am 
coborât iar şi am deschis televizorul. Aceleaşi imagini: 
pădurea inundată, maşinile de poliţie pe drumul noroios, 
cortul alb, îngrozitor, totul învăluit într-o ceaţă cenuşie şi 
apoi, dintr-odată, Megan, zâmbind camerei, încă frumoasă, 
neatinsă. Apoi Scott, cu capul plecat, ferindu-se de 
fotografi, încercând să ajungă până la uşa casei lui, cu Riley 
lângă el. Apoi, biroul lui Kamal. Totuşi, nici urmă de el. 

Nu voiam să aud comentariile, dar trebuia să dau mai 
tare, să fac orice, numai să nu mai aud ţiuitul acela în 
urechi. Poliţia zicea că femeia, încă neidentificată oficial, e 
moartă de ceva timp, posibil de câteva săptămâni. De 
asemenea, spunea că încă nu s-a stabilit cauza decesului. 
Că nu sunt dovezi că mobilul crimei ar fi fost unul sexual. 

Mi se pare o prostie să declari aşa ceva. Ştiu ce vor să 
spună - vor să spună că nu cred că a fost violată, ceea cee 
o binecuvântare, evident, dar asta nu înseamnă că mobilul 
crimei n-a fost unul sexual. Mie mi se pare că doctorul 
Kamal o dorea şi că n-o putea avea, probabil că ea a 
încercat să pună punct şi el n-a putut suporta ideea. Asta e 
un mobil sexual, nu-i aşa? 

Nu mai suport să mă uit la ştiri, aşa că mă duc sus şi mă 
ghemuiesc sub pătură. Imi golesc geanta pe pat, răscolesc 
notițele pe care le-am mâzgălit pe bucăţi de hârtie, toate 
detaliile care îmi veniseră în minte, toate amintirile care se 
foiau în mintea mea ca nişte umbre, şi mă întreb de ce fac 


— 166 — 


toate astea? Cu ce scop anume? 


— 167 — 


Megan 


Joi, 13 iunie 2013 
Dimineaţa 


Nu pot să dorm în căldura asta. Simt târându-se pe pielea 
mea tot felul de gândaci invizibili, pe piept am o iritaţie, nu 
reuşesc să mă relaxez. lar Scott pare să radieze căldură; a 
sta lângă el e ca şi cum ai sta la gura sobei. Nu am cum să 
stau suficient de departe de el şi mă trezesc pe marginea 
patului, cu cearşafurile aruncate de pe mine. E insuportabil. 
M-am gândit să mă duc pe salteaua japoneză din camera 
de oaspeţi, dar el nu poate să accepte ideea să se 
trezească şi să nu fiu lângă el, ceea ce duce, întotdeauna, 
la o ceartă oarecare. De obicei, e vorba de transformarea 
camerei de oaspeţi în altceva sau la cine mă gândeam în 
timp ce stăteam întinsă acolo, singură. Câteodată vreau să 
tip la el, /asă-mă-n pace! Lasă-mă! Lasă-mă să respir! Aşa 
că nu pot să dorm şi sunt furioasă. Mă simt de parcă deja 
ne certăm, deşi cearta n-a început decât în imaginaţia mea. 

lar în mintea mea, gândurile sunt într-un iureş continuu. 

Simt că mă sufoc. 

Când a devenit casa aşa de afurisit de mică? Când a 
devenit viaţa mea atât de plicticoasă? Asta e tot ce-am vrut 
de la mine? Nu-mi mai aduc aminte. Tot ce ştiu e că acum 
câteva luni începusem să mă simt mai bine, iar acum nu 
pot să gândesc şi nu pot să dorm şi nu pot să pictez, iar 
nevoia de a fugi devine copleşitoare. Noaptea, cu ochii pe 
pereţi, pot s-o aud, tăcută şi totuşi neînduplecată, de 
netăgăduit, o şoaptă a minţii mele: Strecoară-te, fugi! Când 
închid ochii îmi vin în minte imagini ale vieților trecute şi 
viitoare, ale lucrurilor pe care le-am visat şi le-am dorit, pe 
care le-am avut, dar cărora le-am dat cu piciorul. Nu 
reuşesc să mă simt bine în pielea mea, pentru că oriunde 
mă îndrept, dau numai de ziduri: galeria închisă, casele de 
pe drumul ăsta, atenţia sufocantă a femeilor anoste de la 

— 168 — 


ora de pilates, cărarea din fundul grădinii, şinele de tren 
care duc întotdeauna pe cineva undeva, reamintindu-mi, 
iarăşi şi iarăşi, de câteva zeci de ori pe zi, că eu nu mă duc 
nicăieri. 

Simt că înnebunesc. 

Şi totuşi, cu doar câteva luni în urmă mă simţeam mai 
bine, mă făcusem mai bine. Eram bine. Dormeam. Nu 
trăiam cu teama coşmarurilor. Puteam să respir. Da, voiam 
să fug departe. Câteodată. Dar nu în fiecare zi. 

Faptul că stăteam de vorbă cu Kamal mă ajuta, n-am 
cum să neg chestia asta. Imi plăcea să vorbesc cu el. Imi 
plăcea de el. Mă făcea mai fericită. lar acum am senzaţia că 
totul a rămas în aer - fără să trăim profund. E numai vina 
mea, evident, pentru că m-am purtat atât de stupid, ca un 
copil, pentru că nu aveam chef să fiu respinsă. Trebuie să 
învăţ să pierd mai uşor. Acum mă simt prost, mi-e ruşine. 
Imi ard obrajii numai când mă gândesc la asta. Nu vreau să 
rămână ultima impresie pe care şi-o face despre mine. 
Vreau să mă înţeleagă din nou, să mă înţeleagă mai bine. 
Şi simt că, dacă m-aş duce la el, m-ar ajuta. 

Trebuie să ajung la finalul acestei poveşti. Trebuie să 
spun cuiva, doar o dată. Să rostesc cuvintele cu voce tare. 
Dacă nu dau răul afară din mine, o să mă devoreze. Golul 
din mine, pe care mi l-au lăsat, se face din ce în ce mai 
mare, până când o să mă înghită de tot. 

Trebuie să-mi calc pe mândrie, să nu-mi fie ruşine şi să 
mă duc să-l văd. O să mă asculte. O să-l fac să mă asculte. 


Seara 


Scott crede că sunt la cinema cu Tara. Stau în faţa 
apartamentului lui Kamal de cincisprezece minute, 
încercând să mă conving să bat la uşă. Mi-e atât de frică de 
felul în care se va uita la mine, după tot ce s-a întâmplat 
ultima dată! Trebuie să-i demonstrez că îmi pare rău, aşa 
că m-am pregătit anume pentru acest moment: haine 
simple, blugi şi tricou, aproape fără niciun machiaj. Trebuie 
să înţeleagă că nu încerc să-l seduc. 


— 169 — 


Simt inima cum stă să-mi sară din piept când urc treptele 
spre uşa de la intrare şi apăs butonul soneriei. Nu-mi 
răspunde nimeni. Luminile sunt aprinse, dar nu vine nimeni 
să-mi deschidă. Poate că m-a văzut afară, dând târcoale; 
poate că e sus, sperând că, dacă mă ignoră, plec. Dar nu 
plec nicăieri. El nu ştie cât de hotărâtă pot să fiu. Odată ce 
îmi pun ceva în minte, nu-mi poate sta nimeni în cale. 

Sun din nou, şi apoi a treia oară şi, în cele din urmă, aud 
paşi pe scări şi uşa se deschide. E îmbrăcat în pantaloni de 
trening şi un tricou alb. E desculţ, cu părul ud, cu faţa roşie 
şi transpirată. 

— Megan. E surprins, dar nu mânios, ceea ce e un 
început bun. Eşti OK? E totul în regulă? 

— Îmi pare rău, îi spun eu, şi el îmi face loc să trec. 

Îi sunt atât de recunoscătoare, încât aproape că-l iubesc. 

Mă conduce în bucătărie. Încăperea e într-un hal fără de 
hal: grămezi de veselă murdară pe masă şi pe chiuvetă, 
cutii de carton de la mâncare livrată, dând pe-afară din 
coşul de gunoi. Mă întreb dacă nu cumva e deprimat. 
Rămân în uşă; el se reazemă de dulapurile din faţa mea şi- 
şi încrucişează braţele la piept. 

— Cu ce te pot ajuta? mă întreabă. Chipul lui are o 
expresie căutată, perfect neutră, chipul terapeutului. Imi 
vine să mă duc să-l ciupesc, să-l fac să zâmbească. 

— Trebuie să-ţi spun că... încep eu şi apoi mă opresc, 
pentru că nu pot să intru, chiar aşa, în miezul problemei, 
am nevoie de un preambul. Aşa că schimb tactica. Vreau 
să-mi cer scuze, îi zic, pentru ce s-a întâmplat. Ultima dată. 

— Nu-i nimic, spune el. Nu-ţi face griji în privinţa asta. 
Dacă ai nevoie să stai de vorbă cu cineva, te pot 
recomanda cuiva, însă eu... 

— Kamal, te rog. 

— Megan, nu-ţi mai pot oferi consiliere de azi înainte. 

— Ştiu. Ştiu asta. Dar nu pot să o iau de la capăt cu 
altcineva. Nu pot. Am ajuns atât de departe! Eram atât de 
aproape. Trebuie doar să-ţi spun. O singură dată. Şi apoi voi 
dispărea, îţi promit. N-o să te mai deranjez. 

El îşi lasă capul într-o parte. Nu mă crede, îmi dau seama 


— 170 — 


că nu mă crede. Se gândeşte că, dacă mă primeşte înapoi 
acum, n-o să mai scape de mine niciodată. 

— Te rog, ascultă-mă. Chestia asta n-o să dureze o 
veşnicie; am nevoie doar să mă asculte cineva. 

— Soţul tău? mă întreabă el, şi eu scutur din cap. 

— Nu pot... lui nu-i pot spune. Nu după atâta timp. El n- 
ar... N-ar putea să se mai uite la mine dacă-i spun. Aş fi o 
cu totul altă persoană pentru el. N-ar fi în stare să mă ierte. 
Te implor, Kamal. Dacă nu elimin otrava asta, n-o să mai 
dorm niciodată. Te rog să mă asculţi, ca prieten, nu ca 
psihoterapeutul meu. 

Se întoarce cu spatele la mine, cu umerii uşor lăsaţi şi se 
gândeşte. Simt că voinţa mă părăseşte. Apoi, el deschide 
un dulap şi scoate două pahare fără picior. 

— Ca prieten, atunci. Bei un vin? 

Mă conduce în sufragerie. Slab luminată de lămpi 
standard, are acelaşi aer de neglijenţă domestică, 
asemenea bucătăriei. Ne aşezăm faţă în faţă la măsuţa de 
sticlă pe care se află, claie peste grămadă, teancuri de 
reviste şi meniuri pentru comandat mâncare acasă. [in 
strâns paharul, cu amândouă mâinile. lau o gură de vin. E 
roşu, e rece şi aspru. Inghit, mai iau încă o gură. El aşteaptă 
să încep eu, dar e greu, mai greu decât am crezut că o să 
fie. Am ţinut secretul atâta vreme - un deceniu, mai mult 
de o treime din viaţa mea. Nu e atât de uşor să renunţ la el 
acum. Tot ce ştiu e că trebuie să încep să vorbesc. Dacă n- 
o fac acum, s-ar putea să nu mai am niciodată curajul să 
spun cuvintele astea cu voce tare, s-ar putea să le pierd, 
pur şi simplu, s-ar putea să-mi rămână lipite de cerul gurii 
şi să mă sugrume în somn. 

— După ce am plecat din Ispwich, m-am mutat cu Mac, în 
cabana lui, la marginea oraşului Holkham, la capătul liniei. 
Ţi-am mai spus asta, nu-i aşa? Era un loc izolat de lume, cel 
mai apropiat vecin era la câţiva kilometri şi cel mai apropiat 
magazin la încă vreo câţiva kilometri. La început, dădeam 
multe petreceri, erau mulţi oameni care veneau şi 
rămâneau la noi peste noapte, pe canapea sau în hamacul 
din curte, dacă era vară. Dar ne săturaserăm de asta şi, în 


— 171 — 


cele din urmă, Mac a reuşit să se certe cu toată lumea, aşa 
că oamenii au încetat să mai apară şi am rămas numai noi 
doi. Treceau zile întregi şi nu vedeam ţipenie de om. Când 
mă gândesc acum la chestia asta, mi se pare ciudat, dar 
atunci aveam nevoie de asta, după toate câte se 
întâmplaseră - după Ipswich, după toţi acei bărbaţi, toate 
chestiile pe care le făcusem. Imi plăcea aşa, doar eu şi Mac, 
şi bătrânele şine de cale ferată, şi iarba şi dunele de nisip, 
şi marea neliniştită şi cenuşie. 

Kamal îşi lasă capul spre umăr şi îmi zâmbeşte. Simt că 
iau foc. 

— Sună frumos. Dar nu crezi că e prea romantic? Marea 
neliniştită şi cenuşie? 

— Lasă asta, îi spun, făcându-i semn s-o lase baltă. Şi nu, 
în niciun caz. Ai fost vreodată în nordul Norfolkului? Nu e ca 
în Marea Adriatică. Acolo, marea e neliniştită şi perpetuu 
cenuşie. 

Îşi ridică mâinile, zâmbind. 

— OK. 

Brusc, mă simt mult mai bine, gâtul şi umerii mi se 
relaxează. lau încă o gură de vin; e mai puţin amar acum. 

— Am fost fericită cu Mac. Ştiu că nu pare genul de loc 
care să-mi placă mie, genul de viaţă care să mă încânte, 
dar după moartea lui Ben şi după tot ce-a urmat, chiar a 
fost. Mac m-a salvat. M-a luat la el, m-a iubit, m-a făcut să 
mă simt în siguranţă. Şi nu era plicticos. Şi, ca să fiu perfect 
cinstită, luam amândoi foarte multe droguri, aşa că e greu 
să fii plictisit când eşti permanent luat de val. Eram fericită. 
Eram cu adevărat fericită. 

Kamal dă din cap afirmativ. 

— Înţeleg, deşi nu sunt convins că era chiar fericire, 
spune el. Nu genul de fericire care să reziste în timp, care 
să te hrănească. 

— Aveam şaptesprezece ani, râd eu. Eram cu un bărbat 
care mă făcea să mă simt în al nouălea cer, care mă adora. 
Scăpasem de părinţi, scăpasem de casa în care totul, 
absolut totul îmi amintea de fratele meu mort. Nu aveam 
nevoie ca fericirea să reziste în timp, să mă hrănească. 


— 172 — 


Aveam nevoie să fiu fericită, acolo şi atunci. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

În momentul acela, am avut senzaţia că s-a întunecat în 
cameră. lată-ne, am ajuns la momentul despre care nu 
vorbesc niciodată. 

— Am rămas însărcinată. 

El îmi face semn din cap să continui. O parte din mine 
vrea ca el să mă oprească, să-mi pună mai multe întrebări, 
dar n-o face, ci doar aşteaptă. Întunericul devine mai dens. 

— Când mi-am dat seama, era prea târziu să... să scap 
de el. De ea. Asta aş fi făcut dacă n-aş fi fost atât de 
cretină, atât de oarbă la tot ce se petrecea. Adevărul e că 
niciunul din noi nu şi-a dorit un copil. 

Kamal se ridică în picioare, se duce spre bucătărie şi 
revine cu câteva şerveţele de hârtie cu care să-mi şterg 
ochii. Mi le întinde şi se aşază. Durează însă până reuşesc 
să vorbesc iar. Kamal stă pe scaun, la fel ca în timpul 
şedinţelor noastre, cu ochii ţintă la mine, cu mâinile 
împreunate în poală, răbdător, nemişcat. Nemişcarea, 
pasivitatea aceea a lui trebuie să-i ceară un extraordinar 
autocontrol; trebuie să fie epuizant să fii aşa. 

Picioarele îmi tremură, genunchii îmi zvâcnesc, ca şi cum 
aş fi o marionetă mânuită de un păpuşar. Mă ridic în 
picioare ca să nu mai tremur. Merg până la uşa de la 
bucătărie şi înapoi, scărpinându-mi palmele. 

— Eram amândoi atât de proşti, îi spun. Nu eram 
conştienţi de ce se întâmpla, noi continuam să trăim la fel. 
Nu m-am dus la doctor, n-am mâncat ce trebuia, n-am luat 
suplimentele necesare, n-am făcut nimic din ce trebuia să 
fac. Am continuat să ne trăim vieţile. M-am îngrăşat din ce 
în ce mai mult, am devenit din ce în ce mai greoaie şi mai 
obosită, eram amândoi nervoşi şi ne certam întruna, dar, 
până în momentul în care a apărut pe lume copila, nu s-a 
schimbat nimic esenţial. 

Mă lasă să plâng. În timp ce eu plâng, el mută scaunul 
mai aproape şi se aşază lângă mine, astfel încât genunchii 
lui aproape că îmi ating coapsa. Se apleacă spre mine. Nu 
mă atinge, dar trupurile noastre sunt aproape, îi simt 


— 173 — 


A 


parfumul, curat, în încăperea asta murdară, puternic şi 
astringent. 

Vocea mea e acum doar o şoaptă, pentru că nu mi se 
pare corect să spun cuvintele astea cu voce tare. 

— Am născut-o acasă, continui. Era stupid, dar mi-era 
frică de spitale la vremea aceea, pentru că ultima dată 
când intrasem într-unul fusese când a murit Ben. Plus că nu 
m-am dus la nicio ecografie. Am fumat, am şi băut un pic şi 
nu eram în stare să fac faţă predicilor. Nu puteam face faţă 
la nimic, de altfel. Cred că... chiar până la sfârşit, nu mi se 
părea că era real, că se întâmpla ceea ce era pe punctul de 
a se întâmpla. Mac avea o prietenă, asistentă, care făcuse 
nişte cursuri de moaşă sau cam aşa ceva. A venit pe la noi 
şi a fost bine. N-a fost chiar aşa de rău. Adică a fost oribil, 
evident, am avut dureri, am fost speriată, dar... fetiţa a 
venit pe lume. Era atât de mică! Nu-mi amintesc exact ce 
greutate avea. E groaznic, nu-i aşa? Kamal nu mai zice 
nimic, nici nu se mişcă. Era frumoasă, continui eu. Avea 
ochii închişi la culoare şi părul blond. Nu plângea foarte 
mult, dormea bine, chiar de la bun început. Era un copil 
bun. O fetiţă bună. M-am oprit o clipă, apoi: M-am aşteptat 
ca totul să fie îngrozitor de greu, dar n-a fost aşa. 

E încă şi mai întuneric, sunt convinsă, dar când ridic 
ochii, Kamal e acolo, cu ochii aţintiţi la mine, cu privirea 
blândă. Mă ascultă. Vrea să-i spun. Mi s-a uscat gura, aşa 
că mai iau o înghiţitură de vin. Mă doare când înghit. 

— l-am pus numele Elisabeth. Libby. 

E atât de ciudat să-i spun numele cu voce tare, după 
atâta vreme! 

— Libby, îi pronunt din nou numele, bucurându-mă de 
felul în care sună. 

Vreau să-i spun numele iarăşi şi iarăşi. Kamal se întinde 
spre mine, îmi ia mâna într-a lui, cu degetul mare pe 
încheietură, simţindu-mi pulsul. 

— Într-o zi, m-am certat cu Mac. Nu-mi aduc aminte 
despre ce. Ne mai certam din când în când - mici şicane 
care se transformau în certuri mari, nimic fizic, nimic atât 
de grav, dar urlam unul la celălalt şi eu îl ameninţam că 


= 174 — 


plec, sau pleca el pur şi simplu şi nu-l mai vedeam două 
zile. Era prima dată când se întâmpla de când se născuse 
Libby - prima dată când a plecat şi m-a lăsat singură. Ea 
avea doar câteva luni. Prin acoperiş picura, îmi aduc aminte 
chestia asta: sunetul picăturilor de apă căzând în găleţile 
din bucătărie. Era îngrozitor de frig, vântul bătea în rafale 
dinspre mare; ploua de zile întregi. Am aprins focul în 
camera de zi, dar nu rezista, se tot stingea. Eram atât de 
obosită! Am băut ca să mă încălzesc, dar n-am reuşit nici 
asta, aşa că m-am hotărât să fac o baie fierbinte. Am luat-o 
pe Libby cu mine, am pus-o pe pieptul meu, cu capul sub 
bărbia mea. 

Camera se întunecă din ce în ce mai mult, până când 
sunt iar acolo, întinsă în apă, cu trupul ei apăsând pe al 
meu, cu o lumânare licărind chiar lângă capul meu. Auzeam 
ceara scurgându-se, îi simţeam mirosul, iar în jurul meu 
aerul era rece. Imi simt trupul greu, scufundat în apa caldă. 
Sunt epuizată. Şi, dintr-odată, lumânarea se stinge şi mi se 
face frig. Mi-e foarte frig, dinţii îmi clănţăne, întreg corpul 
mi se scutură în spasme. Până şi casa pare că se 
cutremură, vântul urlă, smulgând şindrila de pe casă. 

— Am adormit, spun eu, şi nu mai pot continua pentru că 
retrăiesc senzaţia de atunci: ea nu mai e pe pieptul meu, ci 
prinsă între braţul meu şi marginea căzii, cu faţa în apă. 
Amândouă eram îngheţate. 

Pentru un moment, niciunul dintre noi nu se mişcă. Nici 
măcar nu pot să mă uit la el, dar când o fac totuşi, el nu îşi 
fereşte privirea. Nu rosteşte niciun cuvânt. Mă cuprinde de 
după umăr şi mă trage spre el, iar eu îmi îngrop faţa la 
pieptul lui. Mă umplu de mirosul lui şi aştept să mă simt 
altfel, să mă simt mai uşoară, să mă simt mai bine sau mai 
rău, acum, că mai există cineva care ştie. Mă simt uşurată, 
cred, pentru că ştiu, din reacţia lui, că am făcut ce trebuia. 
Nu e furios pe mine, nu crede că sunt un monstru. Mă simt 
în siguranţă aici, complet în siguranţă cu el. 

Nu ştiu cât timp am stat aşa, în braţele lui, dar când îmi 
revin, îmi sună telefonul. Nu răspund, dar un moment mai 
târziu mă anunţă că a sosit un mesaj. De la Scott. Unde 


— 175 — 


eşti? Şi, la câteva secunde după aceea, telefonul începe să 
sune din nou. De data asta, e Tara. Mă desprind din 
îmbrăţişarea lui Kamal şi răspund. 

— Megan, nu ştiu care-i faza, dar trebuie să-l suni pe 
Scott. M-a sunat de patru ori. l-am spus că ai ieşit din casă 
câteva minute, să te duci să iei nişte vin, dar nu mă crede. 
Zice că nu răspunzi la telefon. 

E nervoasă şi ştiu că ar trebui să o calmez, dar nu am 
energia necesară. 

— OK, îi zic. Mersi, o să-l sun acum. 

— Megan... încearcă ea să mai spună ceva, dar îi închid 
telefonul înainte să apuce s-o facă. ` 

E trecut de zece. Sunt aici de mai bine de două ore. Imi 
închid telefonul şi mă întorc spre Kamal. 

— Nu vreau să mă duc acasă, îi spun. 

El îmi face semn din cap că înţelege, dar nu mă invită să 
rămân. În schimb, mă asigură: 

— Poţi să te întorci aici dacă vrei. Altă dată. 

Fac un pas în faţă, micşorând distanţa dintre trupurile 
noastre, mă ridic pe vârfuri şi-l sărut pe buze. lar el nu mă 
respinge. 


— 176 — 


Rachel 


Sâmbătă, 3 august 2013 
Dimineaţa 


Am visat azi-noapte că eram în pădure, mă plimbam. Era 
asfinţitul sau poate în zori, nu sunt sigură, şi mai era cineva 
cu mine. Nu puteam să văd cine, dar ştiam că e acolo, că 
mă ajunge din urmă. Nu voiam să fiu văzută, voiam să fug, 
dar nu puteam, picioarele îmi erau prea grele, şi când am 
încercat să ţip, nu am reuşit să scot niciun sunet. 

Mă trezesc şi văd raze albe de lumină strecurându-se 
prin jaluzele. În sfârşit, s-a oprit şi ploaia, şi-a făcut destul 
damblaua. E cald în cameră; miroase îngrozitor, a stătut şi 
a acru - n-am mai ieşit afară de joi. Aud dincolo de uşă 
vuietul aspiratorului. Cathy face curat. O să plece mai 
târziu; de-abia după aceea o să mă aventurez şi eu afară 
din dormitor. Nu ştiu exact ce-o să fac, nu reuşesc să mă 
pun pe picioare. Poate încă o zi în care o să beau şi, de 
mâine, o să-mi bag minţile în cap. 

Telefonul băzâie scurt, anunţându-mă că se termină 
bateria. Îl iau să-l pun la încărcat şi observ că am două 
apeluri ratate. Accesez căsuţa vocală. Am un mesaj. 

„Rachel, salut. Mama la telefon. Ascultă, mâine vin la 
Londra. Sâmbătă. Am de făcut nişte cumpărături. Am putea 
să ne întâlnim la o cafea? Scumpa mea, nu e un moment 
potrivit să vii să stai la mine acum. Ideea e că... ei bine, am 
un iubit şi ştii cum e la începutul unei relaţii noi. Oricum, 
spune ea, după ezitări, sunt de acord să-ţi dau un împrumut 
pentru câteva săptămâni, până îţi revii. Vorbim mai multe 
mâine. OK, scumpo. Pa.” 

Va trebui să-i spun verde-n faţă, să-i zic exact cât de rău 
stau lucrurile. Şi asta nu e o conversaţie pe care s-o port 
trează. Mă chinui să mă urnesc din pat: pot să mă duc la 
magazin acum şi apoi să beau câteva pahare, după care să 
plec la Londra. Să nu mai fiu atât de agitată. Mă uit iar la 

— 177 — 


telefon, să văd de la cine am apelurile pierdute. Numai unu 
e de la mama - celălalt e de la Scott. La unu fără un sfert, 
azi-noapte. Rămân pironită locului, cu telefonul în mână, 
încercând să mă hotărăsc dacă să îl sun sau nu înapoi. Nu, 
nu acum, e prea devreme. Poate mai târziu? După un pahar 
totuşi, nu după două. 

Pun telefonul la încărcat, trag jaluzelele şi deschid 
fereastra, apoi mă duc la baie şi fac un duş rece. Imi frec 
bine pielea şi părul şi încerc să nu dau atenţie vocii din cap 
care îmi spune cât de ciudat e să suni o femeie în mijlocul 
nopţii, la mai puţin de patruzeci şi opt de ore de când a fost 
descoperit cadavrul soţiei tale. 


Seara 


Pământul încă nu s-a uscat de tot, dar soarele dă să iasă 
printre norii denşi. Mi-am cumpărat o sticlă mică de vin - 
numai una. N-ar fi trebuit, dar prânzul cu mama ar pune la 
încercare şi nervii celui mai fervent antialcoolic din lumea 
asta. Totuşi, mi-a promis un transfer bancar de 300 de lire, 
aşa că n-a fost o pierdere de vreme totală. 

N-am recunoscut faţă de ea cât de prost stau. Nu i-am 
spus că n-am mai muncit de câteva luni bune sau că am 
fost dată afară (ea crede că banii sunt ca să mă ajute până 
când primesc salariile compensatorii pentru reducerea de 
post). Nu i-am spus nici cât de prost stau la capitolul alcool, 
iar ea nu şi-a dat seama singură. Cathy, în schimb, a 
înţeles. M-am întâlnit cu ea azi-dimineaţă, când mă 
pregăteam să ies pe uşă, şi mi-a aruncat o privire urâtă, 
zicându-mi: „Pentru numele lui Dumnezeu! De la ora 
asta?”. Nu pot să înţeleg de unde ştie, dar ştie de fiecare 
dată. Chiar şi când beau doar o jumătate de pahar, e de 
ajuns să se uite o clipă la mine şi ştie. 

— Îmi dau seama după ochi, spune ea, dar când mă uit 
eu în oglindă, mi se pare că arăt exact la fel. 

E la capătul răbdării şi nici prea mare simpatie pentru 
mine nu mai are. Trebuie să mă opresc. Doar că nu de azi. 
Azi nu pot. Azi e prea greu. 


— 178 — 


Trebuia să mă fi pregătit, trebuia să mă fi aşteptat la 
asta, dar cumva n-am reuşit. M-am urcat în tren şi ea era 
pretutindeni, chipul ei radia din fiecare ziar: Megan cea 
frumoasă şi blondă, şi fericită, uitându-se direct în obiectiv, 
direct în ochii mei. 

Cineva a lăsat un exemplar din The Times, aşa că am 
citit articolul despre ea. Azi-noapte a fost dată publicităţii 
identitatea oficială a cadavrului, iar azi a apărut şi raportul 
autopsiei. Un reprezentant al poliţiei a declarat pentru ziar 
următoarele: „Cauza morţii doamnei Hipwell poate fi mai 
greu de stabilit, din cauza faptului că trupul ei a stat în aer 
liber multă vreme şi a fost sub ape cel puţin câteva zile la 
rând”. Mi-e teribil de greu să mă gândesc la asta, cu 
fotografia ei în faţa ochilor mei. Cum arăta atunci, cum 
arată acum. 

Se face o referire scurtă la Kamal, la arestarea şi punerea 
lui în libertate şi apoi e citată o declaraţie dată de 
detectivul Gaskill, care spune că „se cercetează mai multe 
posibilităţi”, ceea ce îmi imaginez că înseamnă că nu au 
nici cea mai vagă idee de unde să pornească. Inchid ziarul 
şi-l pun pe podea, la picioare. Nu mai suport să mă uit la 
ea. Nu vreau să mai citesc acele cuvinte goale, lipsite de 
speranţă. 

Îmi sprijin capul de fereastră. În curând, vom trece prin 
dreptul casei de la numărul douăzeci şi trei. Arunc o privire 
într-acolo, doar pentru o clipă, dar e prea departe ca să 
disting ceva. Mă gândesc la ziua în care l-am văzut pe 
Kamal, la felul în care a sărutat-o, la cât de nervoasă eram 
şi la cum am vrut să mă duc să-i spun ce cred. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă aş fi făcut-o? Ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş 
fi dus la ei acasă, aş fi bătut la uşă şi aş fi întrebat-o ce 
dracului face şi ce are de gând? Ar fi acum acolo, pe terasa 
ei? 

Închid ochii. La Northcote cineva urcă şi se aşază pe 
scaunul de lângă mine. Nu deschid ochii să văd cine e, dar 
mi se pare ciudat, pentru că trenul e pe jumătate gol. Mi se 
ridică părul în cap. Simt miros de aftershave şi fum de 
ţigară, şi mi se pare cunoscut. 


— 179 — 


— Salut! 

Mă întorc şi dau cu ochii de tipul cu păr roşcat, cel de 
atunci, din gară, din acea sâmbătă. Îmi zâmbeşte, îmi 
întinde mâna. Sunt atât de surprinsă, încât dau mâna cu el. 
Palma lui pare aspră şi plină de bătături. 

— Îți aduci aminte de mine? 

— Da, îi răspund, dând din cap în acelaşi timp. Da, acum 
câteva săptămâni, în gară. 

El mă aprobă din cap şi zâmbeşte iar. 

— Eram cam beat, spune el şi râde. Pe de altă parte, nici 
tu nu erai tocmai trează, nu-i aşa, păpuşă? 

E mai tânăr decât am crezut la început, poate între 
douăzeci şi cinci şi treizeci de ani. Are trăsături plăcute, dar 
nu e frumos, ci doar OK. Un zâmbet larg, deschis. Accentul 
e cockney sau estuar, ceva de genul ăsta. Se uită la mine 
ca şi cum ar şti ceva despre mine, ca şi cum ar vrea să mă 
necăjească puţin, prieteneşte, ca şi cum ştim amândoi 
aceeaşi poantă. Nu e cazul. Îmi întorc privirea. Ar trebui să-i 
spun ceva, să-l întreb: Ce-a; văzut? 

— Eşti OK? mă întreabă el. 

— Da, sunt OK. Mă uit iar pe fereastră, dar îl simt cum 
mă priveşte fix, şi am un impuls ciudat să mă întorc spre el, 
să-i adulmec hainele şi respiraţia. Îmi place mirosul de 
ţigări. Tom fuma când ne-am cunoscut. Mai fumam şi eu 
din când în când câte o ţigară cu el, când ieşeam în oraş 
sau după câte o partidă de sex. Mirosul acesta e exotic 
pentru mine; îmi aduce aminte cum era când eram fericită. 
Imi muşc buza de jos, întrebându-mă pentru o clipă ce-ar 
face dacă m-aş întoarce spre el şi l-aş săruta? îl simt foindu- 
se. Se apleacă spre mine, ia ziarul de la picioarele mele. 

— Naşpa rău, nu-i aşa? Biata fată! E ciudat rău, pen’ că 
eram fix acolo în noaptea aia. În noaptea aia s-a întâmplat, 
nu-i aşa? Atunci a dispărut? 

E ca şi cum mi-ar fi citit gândurile şi sunt şocată. Mă 
întorc brusc spre el. Vreau să-i văd privirea. 

— Poftim? 

— Noaptea în care ne-am întâlnit în tren... Atunci a 
dispărut tipa aia pe care tocmai au găsit-o. Şi ăştia zic că 


— 180 — 


ultima dată a fost văzută la ieşirea din gară. Şi mă tot 
gândesc, ştii, că poate am văzut-o. Totuşi, nu-mi amintesc. 
Eram pulbere, spune el, ridicând din umeri. Nu-mi aduc 
aminte de nimic. Tu? 

E ciudat felul în care mă face să mă simt când spune 
chestiile astea. Nu ţin minte să mă mai fi simţit vreodată 
aşa. Nu-i pot răspunde, pentru că deja gândurile mi-au 
zburat într-un cu totul alt loc şi nu e vorba de cuvintele pe 
care le rosteşte, ci de aftershave-ul lui. Sub mirosul de 
ţigară, parfumul acela - proaspăt, aromat, de lămâie - îmi 
aduce în memorie o imagine a mea, lângă el, în tren, aşa 
cum suntem acum, numai că mergând în cealaltă direcţie, 
iar cineva râde foarte, foarte tare. El are mâna pe braţul 
meu, mă întreabă dacă nu aş vrea să ies cu ella un pahar, 
dar, dintr-odată, ceva nu e în regulă. Sunt speriată, 
confuză. Cineva încearcă să mă lovească. Văd pumnul 
venind spre mine şi mă feresc, ridicând mâinile la cap ca să 
mă apăr. Nu mai sunt în tren, sunt pe stradă. Aud iar râsete 
sau ţipete. Sunt pe scări, pe ciment, şi totul e aşa de 
confuz, inima îmi bate nebuneşte în piept. Nu vreau să fiu 
în preajma acestui individ. Vreau să plec de lângă el. 

Mă ridic nesigură, îi spun tare „scuză-mă”, astfel încât să 
mă audă şi ceilalţi pasageri, dar nu prea sunt călători în 
vagon, iar cine e prin preajmă nu se uită. Tipul mă priveşte 
surprins şi-şi mută picioarele într-o parte ca să mă lase să 
trec. 

— Scuze, drăguță, spune el. N-am vrut să te deranjez. 

Mă îndepărtez cât de repede pot, dar trenul se opreşte şi 
se leagănă, şi mai că îmi pierd echilibrul. Mă proptesc într- 
un spătar de scaun, ca să nu cad. Oamenii se holbează la 
mine. Mă grăbesc să trec dintr-un vagon în altul şi apoi în 
celălalt; continui să merg prin tren până când ajung la 
capătul lui. Am rămas fără suflare şi mi-e frică. Nu pot să 
explic de ce, nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat, dar simt 
frica şi starea de confuzie de atunci. Mă aşez cu faţa spre 
direcţia din care am venit, astfel încât să pot să-l văd dacă 
vine după mine. 

Încerc să mă concentrez, mă frec la ochi cu palmele, 


— 181 — 


încerc să recuperez amintirea, să văd din nou ce am văzut 
şi mai înainte. Imi blestem zilele pentru că nu mă pot abţine 
de la băutură. Dacă aş fi avut capul limpede... dar iată, am 
regăsit-o. E întuneric şi văd un bărbat care se îndepărtează. 
O femeie care se îndepărtează? O femeie, într-o rochie 
albastră. Anna. 

Sângele îmi pulsează în cap, inima îmi bate ca un ciocan 
în piept. Nu ştiu dacă e ceva şi dacă ce simt e real sau nu, 
dacă e imaginaţie sau amintire. Închid ochii strâns şi încerc 
să simt din nou, să văd din nou, dar imaginea a dispărut. 


— 182 — 


Anna 


Sâmbătă, 3 august 2013 
Seara 


Tom se întâlneşte cu câţiva foşti colegi de armată într-un 
pub, iar Evie doarme. Eu sunt în bucătărie, cu uşile şi 
ferestrele închise, în ciuda căldurii. In sfârşit, ploaia din 
ultima săptămână s-a oprit; acum e cumplit de cald şi greu 
de respirat. 

M-am plictisit. Nu ştiu ce-aş putea să fac. Mă gândesc că 
aş putea să mă duc la cumpărături, să cheltuiesc nişte bani 
şi pentru mine, dar n-am cum să fac chestia asta cu Evie. 
Ea se enervează şi eu mă stresez. Aşa că îmi fac de lucru 
prin casă. Nu pot să mă uit la televizor sau să citesc vreun 
ziar. Nu vreau să citesc despre asta, nu vreau să-i văd 
chipul lui Megan, nu vreau să mă gândesc la asta. 

Cum aş putea să nu mă gândesc totuşi, când sunt aici, la 
doar patru case distanţă? 

Sun şi eu lumea să văd cine e disponibil să iasă într-un 
parc, pe undeva, dar toţi au planuri. Am sunat-o pe soră- 
mea, dar evident că trebuie să-ţi faci programare la ea cu o 
săptămână înainte. Şi oricum mi-a zis că e mult prea 
mahmură ca să petreacă timp cu Evie. În momentul acela 
am simţit invidie, un dor profund după sâmbetele acelea 
petrecute pe canapea, citind ziare, şi o amintire vagă 
despre cum plecam din club cu o seară înainte. 

E stupid, de fapt, pentru că eu am acum ceva ceedeun 
milion de ori mai preţios şi am făcut sacrificii ca să fie totul 
în regulă. Acum nu trebuie decât să am grijă de ceea ce 
am. Aşa că, iată-mă aici, în casa asta înăbuşitoare, 
încercând să nu mă gândesc la Megan. Incerc să nu mă 
gândesc la ea, dar tresar de fiecare dată când aud un 
zgomot, mă înfior de fiecare dată când trece o umbră pe 
sub fereastră. E insuportabil. 

Chestia la care nu pot să nu mă gândesc e faptul că în 

— 183 — 


noaptea în care Megan a dispărut Rachel a fost aici, abia 
ţinându-se pe picioare, beată criţă, şi apoi, pur şi simplu, a 
dispărut ca şi cum n-ar fi fost. Tom a căutat-o ore în şir, dar 
n-a reuşit să dea de ea. Nu pot să nu mă întreb obsesiv ce 
căuta aici. 

Nu există nicio legătură între Rachel şi Megan Hipwell. 
Am vorbit cu o polițistă, detectiv-sergent Riley, despre 
chestia asta după ce am văzut-o pe Rachel acasă la soţii 
Hipwell, iar ea mi-a zis că nu am de ce să-mi fac griji. 

— Tipa e o băgăcioasă, mi-a zis ea. E o femeie singură, 
disperată într-o oarecare măsură. Vrea şi ea să fie implicată 
în ceva. 

Probabil că avea dreptate. Dar apoi îmi aduc aminte cum 
a venit în casa mea, cum mi-a luat copilul, îmi aduc aminte 
groaza pe care am simţit-o când am văzut-o ducându-se cu 
Evie spre gardul grădinii. Mă gândesc la zâmbetul acela 
oribil, îngheţat, care îmi dă fiori pe şira spinării, zâmbetul 
pe care mi l-a aruncat când eram în faţa casei Hipwell. Riley 
nu ştie cât de periculoasă poate să fie Rachel. 


— 184 — 


Rachel 


Duminică, 4 august 2013 
Dimineaţa 


E diferit coşmarul din care m-am trezit azi-dimineaţă. În 
vis, făceam ceva greşit, dar nu ştiu ce anume; tot ce ştiu e 
că răul nu are cum să fie îndreptat. Tot ce ştiu e că Tom mă 
urăşte acum, nu mai vorbeşte cu mine deloc şi a spus 
tuturor ce lucru îngrozitor am făcut, iar acum toată lumea 
s-a întors împotriva mea: foştii colegi, prietenii mei, până şi 
mama. Se uită toţi la mine cu scârbă, cu dispreţ şi nimeni 
nu vrea să mă asculte, nimeni nu vrea să mă lase să spun 
cât de rău îmi pare. Mă simt cumplit, îngrozitor de vinovată, 
numai că nu-mi dau seama ce-am făcut. Mă trezesc şi ştiu 
că visul vine dintr-o amintire mai veche, vreun păcat de 
demult - nu mai contează care dintre ele. 

După ce am coborât din tren ieri, am rămas o vreme în 
gară, la Ashbury, cincisprezece, douăzeci de minute. M-am 
uitat să văd dacă şi tipul cu păr roşcat s-a dat jos tot aici, 
dar nu era nici urmă de el. Mă tot gândeam că poate l-am 
ratat, că era pe undeva pe acolo, aşteptând doar să mă 
îndrept spre casă ca să mă poată urmări. Mă gândeam cât 
de mult mi-ar plăcea să mă năpustesc spre casă şi Tom să 
mă aştepte. Să fie cineva care să mă aştepte. 

M-am dus acasă pe jos, dar nu înainte să trec pe la 
magazinul cu băuturi alcoolice. 

Apartamentul era gol când am ajuns eu şi îmi dădea 
senzaţia că cineva plecase chiar acum de-aici, ca şi cum 
tocmai am ratat-o pe Cathy, dar în biletul de pe masă îmi 
scria că s-a dus să ia prânzul cu Damien în Henley şi că se 
întoarce seara târziu. Nu aveam stare şi mi-era frică. 
Mergeam din încăpere în încăpere, ridicând lucruri, 
punându-le la loc. Ceva nu era cum trebuie, dar mi-am dat 
seama, în cele din urmă, că eu eram problema. 

Totuşi, tăcerea care îmi ţiuia în urechi fusese înlocuită de 

— 185 — 


voci, aşa că mi-am pus un pahar de vin şi apoi încă unul şi 
apoi l-am sunat pe Scott. Apelul s-a dus direct în căsuţa 
vocală: mesajul lui dintr-o altă viaţă, vocea unui om ocupat, 
sigur de sine, cu o soţie superbă acasă. După câteva 
minute, l-am sunat din nou. Cineva a răspuns la telefon, dar 
nu s-a auzit nicio voce. 

— Alo? 

— Cine e? 

— Rachel la telefon, i-am zis eu. Rachel Watson. 

— Oh! 

Apoi s-a auzit un zgomot pe fundal, voci, o femeie. Mama 
lui, poate. 

— M-ai... Am ratat apelul de la tine, i-am zis din nou. 

— Nu... Nu. Te-am sunat? Oh! Din greşeală. Imi părea 
jenat. Nu, pur şi simplu am lăsat-o acolo, a zis el şi mi-a luat 
un moment să-mi dau seama că nu vorbea cu mine. 

— Îmi pare tare rău, i-am spus. 

— Da, a zis, iar vocea lui era lipsită de intonaţie, de 
expresie. 

— Îmi pare tare rău. 

— Mulţumesc. 

— Ai vrut să... Voiai să-mi spui ceva? 

— Nu, cred că te-am sunat din greşeală, a repetat el, de 
data asta cu mai multă convingere. 

— Oh! 

Îmi dădeam seama că era nerăbdător să scape de mine, 
să închidă telefonul. Ştiam că ar fi trebuit să-l las în pace cu 
familia lui, cu durerea lui. Ştiam că aşa ar fi trebuit, dar n- 
am făcut asta. 

— O cunoşti pe Anna? l-am întrebat. Anna Watson. 

— Pe cine? Vrei să zici pe nevasta fostului tău soţ? 

— Da. 

— Nu. Adică, nu prea. Megan... Megan a stat câtva timp 
cu copilul lor anul trecut. De ce mă întrebi? 

Nu ştiu de ce îl întrebam chestia asta. Chiar nu ştiu. 

— Putem să ne vedem? l-am întrebat. Aş vrea să vorbim 
despre ceva anume. 

— Despre ce? Părea iritat. Chiar nu e cel mai potrivit 


— 186 — 


moment. 

Jignită de sarcasmul lui, eram pregătită să-i închid în nas, 
când a adăugat: 

— Casa mea e plină de oameni. Mâine? Vino mâine pe 
aici. 


Seara 


S-a tăiat când s-a bărbierit: are sânge pe obraz şi pe 
guler. Părul îi e ud, iar el miroase a săpun şi a aftershave. 
Îmi face semn din cap şi se dă la o parte din uşă, ca să intru 
în casă, fără să spună nimic. Casa e întunecoasă, 
neaerisită, draperiile din camera de zi încă sunt trase peste 
uşile franţuzeşti care dau în grădină. Pe dulapul din 
bucătărie sunt împrăştiate multe cutii din plastic, cu capac. 

— Toată lumea îmi aduce mâncare, spune Scott. Imi face 
semn să mă aşez la masă, dar el rămâne în picioare, cu 
braţele atârnând fără vlagă pe lângă corp. Vrei să-mi spui 
ceva anume? 

E pe pilot automat. Nu se uită în ochii mei. E un om 
sfârşit. 

— Voiam să te întreb de Anna Watson, dacă... nu ştiu. 
Cum era relaţia ei cu Megan? Se împăcau bine? 

El se încruntă, îşi pune mâinile pe spătarul scaunului din 
faţa lui. 

— Nu. Adică... ce vreau să spun e că nu se displăceau. 
Nu se cunoşteau foarte bine. Nu aveau o relatie de 
prietenie, spune el şi umerii i se lasă şi mai grei; e epuizat. 
De ce mă întrebi asta? 

Trebuie să-i spun adevărul. 

— Am văzut-o. Cred că am văzut-o la ieşirea din pasajul 
de lângă gară. Am văzut-o în noaptea aceea... noaptea în 
care a dispărut Megan. 

El clatină uşor din cap, încercând să înţeleagă ce vreau 
să-i spun. 

— Poftim? Ai văzut-o. Şi tu erai... unde, mai exact? 

— Eram aici. Mă duceam la... să-l văd pe Tom, pe fostul 
meu soţ, dar am... 


— 187 — 


El închide ochii strâns, se freacă pe frunte. 

— la stai puţin... tu erai aici... şi ai văzut-o pe Anna 
Watson? Şi? Ştiu că Anna era aici. Locuieşte la câteva case 
distanţă. A spus la poliţie că s-a dus la gară pe la şapte, dar 
că nu-şi aduce aminte să fi văzut-o pe Megan. Apucă 
spătarul scaunului cu ceva mai multă putere şi îmi dau 
seama că îşi pierde răbdarea. Deci, ce vrei să spui, mai 
exact? 

— Eram beată, îi spun eu, înroşindu-mă la faţă, având 
acelaşi familiar sentiment de vină. Nu-mi amintesc exact ce 
s-a întâmplat, spun eu, dar e ceva ce simt... 

Scott îşi ridică mâinile în sus exasperat. 

— Ajunge! Nu mai vreau să aud! Tu ai probleme cu fostul 
soţ, cu actuala nevastă, asta e clar ca lumina zilei. N-are 
nimic de-a face cu mine, nimic de-a face cu Megan, corect? 
Doamne, nu-ţi e ruşine? Ai idee prin ce trec eu acum? Ştii 
că  azi-dimineaţă m-au chemat cei de la poliţie la 
interogatorii? 

Se lasă atât de tare în scaun, că mă tem că o să-l rupă, şi 
mă pregătesc să-l aud pocnind. _ 

— Şi tu vii aici cu rahaturile astea. Imi pare rău că viaţa 
ta s-a dus dracului, dar crede-mă când îţi zic că e o grădină 
de trandafiri faţă de a mea. Aşa că, dacă nu te superi... şi- 
mi face un semn agresiv cu capul spre uşa din faţă. 

Mă ridic în picioare. Mă simt prost, ridicol. Şi da, mi-e 
ruşine. 

— Voiam doar să te ajut. Voiam... 

— Nu poţi să mă ajuţi, OK? Nu ai cum să mă ajuţi. Nimeni 
nu mă poate ajuta. Soţia mea a murit, şi poliţia crede că am 
omorât-o eu. A ridicat vocea la mine, iar pe obraji i-au 
apărut pete roşii. Ei cred că am omorât-o eu. 

— Dar... Kamal Abdic... 

Scaunul se izbeşte de peretele bucătăriei cu asemenea 
forţă, încât unul dintre picioare se face fărâme. Sar un pas 
în lături de spaimă, dar Scott nici măcar nu a tresărit. Stă 
cu braţele pe lângă corp, cu pumnii strânşi. | se văd venele 
pulsând pe sub piele. 

— Kamal Abdic, spune el scrâşnind din dinţi, nu mai e 


— 188 — 


suspect. 

Tonul vocii lui e foarte calm, dar e clar că se chinuie să se 
controleze. Simt furia vibrând în el. Aş vrea să ajung la uşa 
de la intrare, dar nu pot, pentru că-mi stă în cale, blocând 
lumina şi aşa slabă din încăpere. 

— Tu ai idee ce a spus la poliţie? mă întreabă el, 
întorcându-se să ia scaunul de unde căzuse. 

Evident că nu ştiu şi încep să mă gândesc, dar îmi dau 
seama, încă o dată, că nu vorbeşte de fapt cu mine. 

— Kamal are tot felul de istorisiri de relatat. Spune că 
Megan era nefericită, că eram un soţ gelos, manipulator, un 
- care era termenul? - un individ predispus la abuz 
emoţional, continuă el, scuipând cuvintele în scârbă. Kamal 
zice că lui Megan îi era frică de mine. 

— Dar el... 

— El nu e singurul care o spune. Prietena aceea, Tara - şi 
ea zice că Megan a rugat-o să o acopere uneori faţă de 
mine, că Megan o ruga să nu-mi spună nici unde era, nici ce 
făcea. 

Pune scaunul înapoi la masă, dar nu reuşeşte să-l facă să 
stea în picioare. Fac un pas înapoi spre hol, când îşi ridică 
ochii spre mine. 

— Sunt vinovat, spune el, cu chipul contorsionat de 
suferinţă. Sunt deja condamnat. 

Loveşte cu piciorul scaunul rupt şi se aşază pe unul 
dintre cele trei rămase în picioare. Eu nu ştiu ce să fac, aşa 
că zăbovesc acolo unde sunt. Ce să fac? Să stau sau să mă 
car? El începe iar să vorbească, încet şi calm, atât de încet, 
că nici nu aud bine ce zice. 

— Avea telefonul în buzunar, spune el. Fac un pas mai 
aproape de el. Avea un mesaj de la mine. Ultimul lucru pe 
care i l-am spus, ultimele cuvinte pe care le-a citit au fost: 
Să te duci dracului, curvă mincinoasă. 

Îşi lăsase bărbia în piept, iar umerii începură să i se 
scuture. Acum sunt suficient de aproape de el, încât îl pot 
atinge. Ridic mâna şi, tremurând, îl ating cu degetele uşor 
pe ceafă. El nu mă îndepărtează. 

— Îmi pare rău, îi spun şi o fac cu convingere, pentru că, 


— 189 — 


deşi sunt şocată să aud aceste cuvinte, să-mi imaginez că 
el i-ar fi putut vorbi aşa, totuşi ştiu ce înseamnă să iubeşti 
pe cineva şi să-i spui cele mai cumplite lucruri, fie de furie, 
fie de frică. E un mesaj, îl asigur eu. Nu e destul. Dacă asta 
e tot ce au, atunci... 

— Nu, nu e destul, nu-i aşa? 

Se îndreaptă de spate, îmi dă mâna la o parte. Eu mă duc 
înapoi la masă şi mă aşez în faţa lui. Nu ridică privirea spre 
mine. 

— Am de ce să fiu bănuit, spune el. Nu m-am 
comportat... nu am reacţionat când a plecat de-acasă. Am 
stat liniştit prea multă vreme. N-am sunat-o suficient de 
repede.  Râde amar. Şi corespund tiparului de 
comportament abuziv, conform spuselor lui Kamal Abdic. 

Şi abia acum ridică privirea spre mine, abia acum mă 
vede cu adevărat, abia acum se aprinde o lumină în ochii 
lui. Speranţa. 

— Tu... zice el, ai putea vorbi cu poliţia. Le-ai putea 
spune poliţiştilor că totul e o minciună, că terapeutul minte. 
Cel puţin, le poţi oferi o altă perspectivă asupra problemei, 
să le spui că am iubit-o, că eram fericiţi. 

Simt că intru în panică. Crede că eu îl pot ajuta. Îşi pune 
toate speranţele în mine şi tot ce pot să-i ofer e o minciună, 
o minciună nenorocită. 

— Nu mă vor crede, îi spun încet. Nu mă cred pe mine. 
Nu sunt un martor credibil. 

Tăcerea dintre noi se prelungeşte şi umple încăperea; o 
muscă băzâie nervoasă pe geamurile uşilor franţuzeşti 
dinspre grădină. Scott îşi cojeşte sângele uscat de pe obraz; 
îl aud cum îşi râcâie pielea cu unghiile. Împing scaunul mai 
în spate, hârşâindu-l de gresie, iar el ridică privirea spre 
mine. 

— Ai fost aici, spune el, ca şi cum informaţia pe care i-am 
pus-o la dispoziţie acum cincisprezece minute abia acum a 
fost procesată. Ai fost în Witney în noaptea în care a 
dispărut Megan? 

Abia dacă îl mai aud, căci sângele îmi zvâcneşte în 
urechi. Dau doar din cap că da. 


— 190 — 


— De ce n-ai spus asta la poliţie? întreabă el. 

Îl văd cum strânge din maxilare. 

— Le-am spus. Chiar le-am spus că am fost aici. Dar n- 
am... n-am văzut nimic. Nu-mi aduc aminte nimic. 

Se ridică în picioare, merge spre ferestre şi trage 
draperiile. Lumina soarelui ne orbeşte, pe moment, pe 
amândoi. Scott rămâne în picioare, cu spatele la mine, cu 
braţele încrucişate. 

— Erai beată, spune el, ca şi cum era o chestie bine- 
cunoscută. Dar nu se poate să nu-ţi aduci aminte ceva. Nu 
se poate - altfel nu ai tot reveni aici, nu-i aşa? Se întoarce 
cu faţa spre mine. Asta e, nu-i aşa? De asta tot vii şi mă 
cauţi. Ştii ceva. 

Spune chestia asta ca şi cum e un fapt: nu e o întrebare, 
nu e o acuzaţie, nu e o teorie. 

— l-ai văzut maşina? mă întreabă. Gândeşte-te! O Corsa 
Vauxhall albastră? Ai văzut-o? Scutur din cap că nu, iar el 
îşi azvârle mâinile în sus, frustrat. Nu spune nu, pur şi 
simplu. Gândeşte-te bine! Ce-ai văzut? Ai văzut-o pe Anna 
Watson, dar asta nu înseamnă nimic. Ai văzut... haide! Pe 
cine ai văzut? 

Clipind din cauza luminii soarelui, încerc cu disperare să 
pun cap la cap ce-am văzut atunci, dar nu-mi vine nimic. 
Nimic real, nimic care să-mi fie de ajutor. Nimic ce poate fi 
declarat. Mă certam cu cineva. Sau poate că eram de faţă 
la o ceartă a altcuiva. M-am împiedicat pe scările de la 
gară, un individ cu părul roşcat m-a ajutat - cred că a fost 
de treabă în ce mă priveşte, cu toate că prezenţa lui mă 
sperie. Ştiu că am avut o tăietură la cap, încă una pe buză, 
vânătăi pe braţe. Parcă îmi aduc aminte că eram în pasaj. 
Era întuneric. Mi-era frică, eram confuză. Auzeam voci. Am 
auzit pe cineva strigând-o pe Megan. Nu, visam. Nu se 
întâmpla în realitate. Îmi aduc aminte sânge. Aveam sânge 
pe cap, sânge pe mâini. Imi aduc aminte de Anna. Nu mi-l 
aduc aminte pe Tom. Nu mi-i aduc aminte nici pe Kamal, 
Scott sau Megan. 

Scott mă priveşte, aşteptând să-mi amintesc ceva, să-i 
ofer măcar o firimitură de speranţă, dar nu am nimic de 


— 191 — 


oferit. 

— Noaptea aceea, spune el, e cheia întregii poveşti. 

Se aşază iar la masă, mai aproape de mine de data asta, 
cu spatele la fereastră. Fruntea îi e plină de broboane de 
transpiraţie, la fel şi deasupra buzei de sus, iar el tremură 
ca şi cum ar fi cuprins de febră. 

— Atunci s-a întâmplat, spune el. Poliţia aşa zice, că 
atunci s-a întâmplat. Nu sunt siguri, nu au cum... ezită el. 
Nu au cum să fie siguri. Din cauza stării în care au găsit... 
cadavrul. Apoi, trăgând aer în piept, continuă: Dar ei aşa 
zic, că s-a întâmplat în noaptea aceea. Sau imediat după. 

A revenit pe pilot automat, vorbind pereţilor, nu mie. 
Ascult în tăcere cum le povesteşte pereţilor cum decesul a 
avut loc în urma unei lovituri la cap, craniul fiindu-i 
fracturat în mai multe locuri. N-a fost nicio urmă de 
agresiune sexuală sau, oricum, nicio urmă care să poată fi 
descoperită, dată fiind starea cadavrului. Felul în care 
arăta, total descompus. 

Când şi-a venit în fire, când şi-a adus aminte că eram şi 
eu acolo, în privire i-am citit frică şi disperare. 

— Dacă-ţi aduci aminte ceva, spune el, trebuie să mă 
ajuţi. Te rog, încearcă să-ţi aduci aminte, Rachel. 

Numele meu pe buzele lui mi-a dat fiori pe şira spinării, şi 
mă simt foarte vinovată. 

In tren, pe drum spre casă, mă gândesc la ce mi-a zis şi 
mă întreb dacă e adevărat. Oare motivul pentru care nu 
reuşesc să trec peste chestiile astea se află doar în mintea 
mea? Deţin vreo informaţie pe care vreau cu disperare s-o 
spun cuiva? Ştiu că simt ceva pentru el, am un sentiment 
căruia nu pot să-i spun pe nume şi pe care n-ar trebui să-l 
am. Dar e oare mai mult de-atât? Dacă e ceva în mintea 
mea, atunci poate mă ajută cineva să-mi dau seama ce. Un 
psihiatru. Un psihanalist. Cineva precum Kamal Abdic. 


Marţi, 6 august 2013 
Dimineaţa 


— 192 — 


De-abia am putut să dorm un pic. Am stat şi m-am gândit 
toată noaptea la asta, întorcând-o pe toate părţile. 

E o prostie, e lipsit de sens, e nechibzuinţă din partea 
mea? E periculos? Nu ştiu ce fac. leri-dimineaţă am făcut o 
programare la doctorul Kamal Abdic. Am sunat la el la 
clinică, mi-a răspuns o recepţioneră şi am cerut cu el. Poate 
că mi s-a părut mie, dar am avut senzaţia că femeia era 
surprinsă. Mi-a zis că mă poate primi azi, la patru şi 
jumătate. Atât de curând? Inima îmi bătea nebuneşte, 
aveam gura uscată, dar i-am zis că e bine aşa. Şedinţa 
costa 75 de lire. Cele 300 de lire de la mama n-aveau să 
ţină foarte mult. 

Din momentul în care am făcut programarea, n-am mai 
reuşit să mă gândesc la nimic altceva. Mi-e şi frică, dar sunt 
şi entuziasmată. Nu pot să neg faptul că o parte din mine 
tresaltă de încântare la ideea că îl întâlnesc pe Kamal. 
Pentru că tot ce s-a întâmplat a început cu el: l-am văzut 
pentru o clipă doar şi viaţa mea a luat un alt curs, a deraiat 
de pe şine. În momentul în care l-am văzut sărutând-o pe 
Megan, totul s-a schimbat. 

Şi trebuie să-l văd. Trebuie să fac ceva, pentru că 
poliţiştii sunt concentrați doar asupra lui Scott. leri l-au 
interogat la secţie. Evident că ei nu vor să confirme chestia 
asta oficial, dar există nişte imagini pe internet: Scott 
intrând în secţia de poliţie cu mama lui după el. Avea 
cravata prea strânsă la gât, părea sugrumat. 

Toată lumea speculează. Ziarele susţin că poliţia e ceva 
mai precaută de data asta, că nu-şi mai permite să 
aresteze încă o dată pe cineva fără să aibă suficiente 
probe. Se zvoneşte că s-ar fi făcut greşeli în anchetă, că se 
discută necesitatea unor schimbări de personal. Pe internet 
se vorbeşte oribil despre Scott, ipotezele vehiculate sunt 
aberante, dezgustătoare. Au pus imagini cu el în care, 
înlăcrimat, îi cerea lui Megan să se întoarcă acasă, apoi, 
imediat, imagini cu criminali care fuseseră şi ei la televizor, 
suspinând, aparent înnebuniţi la ideea că ceva oribil s-a 
întâmplat cu cei dragi. E îngrozitor, e inuman. Nu pot decât 
să mă rog ca el să nu se uite la aşa ceva. L-ar distruge. 


— 193 — 


Aşa că, oricât de prosteşte şi nechibzuit este, mă duc să-l 
văd pe Kamal Abdic, pentru că, spre deosebire de toţi cei 
care fac speculaţii, eu l-am văzut pe Scott. Am fost atât de 
aproape de el, că aş fi putut să-l ating, ştiu cine e şinueun 
criminal. 


Seara 


Picioarele încă îmi tremură când urc scările din gara 
Corly. Aşa tremur de ore întregi, poate din cauza 
adrenalinei, iar inima pur şi simplu nu mi se mai domoleşte. 
Trenul e ticsit - n-am nicio şansă să găsesc un loc aici, nu e 
ca atunci când pornesc spre Euston, ci trebuie să stau în 
mijlocul vagonului. E ca o saună aici. Încerc să respir calm, 
cu capul în jos, uitându-mă la picioare. Mă chinui să-mi 
controlez sentimentele. 

Exaltare, confuzie, frică şi vină. Mai ales vină. 

N-a fost cum mă aşteptam. 

Când am ajuns la cabinet, eram deja într-o stare 
autoindusă de absolută şi totală groază: eram convinsă că o 
să se uite la mine o dată şi o să-şi dea seama, n-am idee 
cum, că ştiu despre el, că o să mă considere o ameninţare. 
Mi-era teamă că o să spun ce nu trebuie, că n-o să mă pot 
controla să nu pronunţ numele lui Megan. Apoi am intrat în 
sala de aşteptare a doctorului, o încăpere plicticoasă şi 
lipsită de personalitate, şi am vorbit cu o recepţioneră de 
vârstă mijlocie, care şi-a notat datele mele personale în 
agendă fără măcar să se uite la mine. M-am aşezat şi am 
luat de pe masă un exemplar din Vogue; am răsfoit-o cu 
degetele tremurând, încercând să mă concentrez la ceea ce 
aveam de făcut şi, în acelaşi timp, să par suficient de 
plictisită încât să nu mă bage nimeni în seamă, ci să fiu 
văzută ca o pacientă oarecare. 

Mai erau încă două persoane în încăpere: un tânăr de 
douăzeci şi ceva de ani care citea ceva pe telefon şi o 
femeie mai în vârstă care îşi privea, mohorâtă, picioarele, 
fără să ridice măcar o dată capul, nici în momentul în care 
recepţionera a strigat-o pe nume. S-a ridicat şi s-a îndreptat 


— 194 — 


spre cabinet, ştia exact unde trebuie să meargă. Am 
aşteptat cinci minute, zece. Respiram din ce în ce mai 
sacadat. Sala de aşteptare era neaerisită şi îmbâăcsită, şi nu 
reuşeam să trag suficient aer în plămâni. Mă temeam că o 
să leşin. 

Apoi o uşă se deschise brusc şi ieşi un bărbat; nici n-am 
apucat să-l văd cum trebuie, că am ştiut că el e. Am ştiut, 
tot aşa cum am ştiut şi prima dată când l-am văzut că nue 
Scott, atunci când nu era decât o umbră mişcându-se spre 
ea - fusese doar umbra unei staturi înalte, o mişcare vagă, 
lentă. Îmi întinse mâna. 

— Doamna Watson? 

Am ridicat privirea spre el şi l-am privit în ochi; am simţit 
fiori pe şira spinării. l-am strâns mâna. Era imensă şi caldă, 
înghiţind-o complet pe a mea. 

— Vă rog, a spus el, făcându-mi semn să-l urmez în 
cabinet, ceea ce am şi făcut, deja ameţită, simțind că mi se 
face rău. Mergeam pe urmele paşilor ei. Şi ea făcuse tot ce 
fac eu acum. Şi ea se aşezase în faţa lui, pe scaunul pe care 
Kamal mi-a zis să mă aşez, iar el probabil că îşi încrucişase 
mâinile, aşezându-şi bărbia pe ele, aşa cum a făcut-o şi în 
după-amiaza asta, probabil că îi făcuse semn din cap în 
acelaşi fel, spunând: 

— Bun, despre ce ai vrea să vorbim azi? 

Totul la el emană căldură: mâna pe care am strâns-o; 
ochii; tonul vocii. M-am uitat la chipul lui să caut semne ale 
unei brute, care să-i sfărâme capul lui Megan, semne ale 
refugiatului traumatizat care şi-a pierdut familia. N-am găsit 
niciunul. Apoi, după o vreme, am uitat de mine. Am uitat că 
trebuie să-mi fie frică de el. Stăteam acolo, pur şi simplu, 
fără să mai fiu speriată. Am înghiţit din greu şi am încercat 
să-mi aduc aminte ce trebuia să spun şi am spus. l-am spus 
că de patru ani am probleme cu alcoolul, că băutura m-a 
costat căsnicia şi slujba, că mă costă sănătatea, evident, şi 
că mă tem că mă va costa şi sănătatea mintală. 

— Nu-mi aduc aminte diverse lucruri, i-am spus eu. Pierd 
contactul cu realitatea şi nu-mi mai amintesc unde am fost 
sau ce am făcut. Câteodată mă întreb dacă n-am făcut 


— 195 — 


lucruri rele sau n-am spus chestii urâte, dar nu-mi aduc 
aminte dacă am făcut-o sau nu. ŞI... şi dacă cineva îmi 
spune ce am făcut, nu mi se pare că sunt eu aceea. Nu mi 
se pare că eu aş putea fi omul care să facă aşa ceva. Şi mi- 
e foarte greu să mă simt responsabilă pentru ceva ce nu-mi 
amintesc. Aşa că niciodată nu-mi pare rău suficient de tare. 
Adică mă simt prost, dar chestia pe care am făcut-o - nu-mi 
aparţine. E ca şi cum n-ar avea nimic de-a face cu mine. 

Am spus toate astea, toate adevărurile astea, pur şi 
simplu, i le-am mărturisit în primele minute. Eram atât de 
pregătită s-o fac, aşteptasem atâta timp! Dar n-ar fi trebuit 
să fie el. M-a ascultat, cu ochii lui chihlimbarii, senini, 
aţintiţi, asupra mea, cu mâinile împreunate, nemişcate. Nu 
se uita în jur şi nu lua notițe. Asculta. Şi, în cele din urmă, a 
dat din cap imperceptibil şi mi-a spus: 

— Vrei să-ţi asumi răspunderea pentru ce ai făcut şi ţi-e 
greu s-o faci, e greu să fii răspunzătoare până la capăt 
pentru ce nu-ţi poţi aminti? 

— Da, asta e, exact asta e problema. 

— Aşadar, cum ne asumăm răspunderea? Ai putea să-ţi 
ceri scuze - şi, chiar dacă nu-ţi aduci aminte să fi făcut ceva 
rău, asta nu înseamnă că gestul tău de a-ţi cere iertare nu 
e real, la fel cum nu înseamnă că sentimentul din spatele 
gestului nu e de asemenea real. 

— Dar vreau să simt. Vreau să mă simt prost, mai prost 
decât mă simt cu adevărat. 

E ciudat să spui aşa ceva, dar, pe de altă parte, tot 
timpul gândesc asta. Nu mă simt destul de prost. Ştiu 
pentru ce sunt răspunzătoare, ştiu toate chestiile oribile pe 
care le-am făcut, chiar dacă nu-mi amintesc detaliile - dar 
simt că toate aceste acţiuni sunt departe de mine. Simt că 
nu îmi aparţin. 

— Crezi că ar trebui să te simţi mai prost decât te simţi 
de fapt? Crezi că nu te simţi suficient de prost pentru 
greşelile tale? 

— Da. 

Kamal a clătinat din cap. 

— Rachel, mi-ai zis că ţi-ai pierdut căsnicia, slujba - nu 


— 196 — 


crezi că pedeapsa e suficientă? 

Scutur cu putere din cap. 

El se lasă pe spate în scaun. 

— Cred că eşti cam dură cu tine. 

— Nu-i adevărat. 

— Bine. OK. Putem să ne întoarcem o clipă? Să ne 
întoarcem la momentul în care a apărut problema. Mi-ai 
spus că a fost... acum patru ani? Poţi să-mi povesteşti 
despre perioada aceea? 

Am rezistat. Nu eram complet fermecată de căldura vocii 
lui, de blândeţea din ochi. Nu eram chiar aşa disperată. N-o 
să mă apuc să-i spun tot adevărul. N-aveam de gând să-i 
spun cât de mult mi-am dorit un copil. l-am spus că eram 
deprimată, căsnicia mea se terminase şi că mi-a plăcut 
întotdeauna să beau mult, dar că lucrurile mi-au scăpat de 
sub control. 

— Deci căsnicia ta se terminase, aşa că... ţi-ai părăsit 
soţul sau el te-a părăsit pe tine sau... v-aţi părăsit unul pe 
celălalt? 

— El a avut o aventură, i-am spus. A cunoscut o femeie şi 
s-a îndrăgostit de ea. 

El a dat din cap cu înţelegere şi mi-a făcut semn să 
continui. 

— Totuşi, n-a fost vina lui. A fost vina mea. 

— De ce spui chestia asta? 

— Păi, m-am apucat de băut înainte... 

— Deci nu aventura soţului tău a fost factorul 
declanşator? 

— Nu, începusem deja, beţiile mele l-au îndepărtat, din 
cauza asta a încetat... 

Kamal a aşteptat, nu m-a îndemnat să continui, ci m-a 
lăsat să stau aşa, până când am putut spune cuvintele cu 
voce tare. 

— Din cauza asta a încetat să mă mai iubească, am 
reuşit eu să îngaim. 

Uram să plâng în faţa lui. Nu înţeleg de ce n-am reuşit să 
ţin garda sus. N-ar fi trebuit să vorbesc despre chestii reale, 
ar fi trebuit să mă duc la el cu nişte probleme inventate 


— 197 — 


cap-coadă, cu o cu totul altă personalitate, complet 
închipuită. Trebuia să mă fi pregătit mai bine. 

Nu pot să sufăr gândul că m-am uitat la el şi am crezut, 
pentru un moment, că îmi simte durerea. Şi asta pentru că 
s-a uitat la mine în felul în care a făcut-o, nu ca şi cum i-ar 
fi fost milă de mine, ci ca şi cum m-ar fi înţeles, ca şi cum 
eram o persoană pe care ar fi vrut s-o ajute. 

— Aşadar, Rachel, tu ai început să bei înainte de 
începutul declinului căsniciei voastre. Crezi că ştii care este 
cauza? Nu oricine îşi dă seama. Unii oameni cad, pur şi 
simplu, într-o stare depresivă sau de dependenţă. Cum a 
fost la tine? Poate ai pierdut pe cineva drag sau altceva 
asemenea? 

Am scuturat din cap, am ridicat din umeri. Doar n-aveam 
de gând să-i spun aşa ceva. Refuz să-i spun. 

A aşteptat câteva momente şi apoi s-a uitat scurt la 
ceasul de pe birou. 

— Reluăm data viitoare, poate? a spus el şi apoi a 
zâmbit, iar eu am îngheţat. 

Totul la el emana căldură - mâinile, ochii, vocea -, totul, 
cu excepţia zâmbetului. Când îşi arată dinţii, poţi să vezi 
criminalul din el. Cu stomacul de plumb, cu pulsul luând-o 
razna total, am părăsit cabinetul fără să mai strâng mâna 
întinsă. N-aş fi putut să-l ating. 

Înţeleg, chiar înţeleg. Pricep ce-a văzut Megan la el şi nu 
doar că e frumos de-ţi stă mintea-n loc. Este şi calm, în 
acelaşi timp, te calmează, iradiază multă bunăvoință faţă 
de pacienţii lui. O persoană nevinovată sau care are prea 
multă încredere, sau care, pur şi simplu, nu e în toate 
minţile, s-ar putea să nu vadă dincolo de toate astea, s-ar 
putea să nu vadă că sub tot acest înveliş calm zace o fiară. 
Înţeleg chestia asta. Timp de aproape o oră am fost 
captivată. Mi-am permis să mă deschid faţă de el. Am uitat 
cine e. L-am trădat pe Scott şi am trădat-o pe Megan şi mă 
simt vinovată pentru asta. 

Dar, mai mult de atât, mă simt vinovată pentru că vreau 
să mă întorc aici. 


— 198 — 


Miercuri, 7 august 2013 
Dimineaţa 


Am avut iar acel vis în care am greşit ceva, în care toată 
lumea e împotriva mea şi e de partea lui Tom. Visul în care 
nu pot să explic ce am făcut şi nici nu pot să-mi cer scuze, 
pentru că nu ştiu cu ce am greşit. În spaţiul dintre visare şi 
trezire, îmi vine în minte una dintre certurile noastre, acum 
mult timp în urmă - patru ani, chiar -, după primul şi 
ultimul tratament de fertilizare in vitro, care a şi eşuat, şi 
după care eu voiam să mai încerc. Tom mi-a zis că nu avem 
bani pentru asta şi eu nu am pus la îndoială cuvintele lui. 
Ştiam că nu avem bani - ne luaserăm un credit mare, cu 
ipotecă, el avea nişte datorii dintr-o afacere proastă în care 
îl băgase taică-său - şi eu nu aveam încotro decât să 
accept chestia asta. Nu aveam ce să fac decât să sper că 
într-o bună zi vom avea banii necesari şi că, între timp, o să 
strâng din dinţi de fiecare dată când o să văd o 
necunoscută însărcinată, de fiecare dată când aud pe 
cineva că a primit vestea cea mare. 

Abia la câteva luni după ce am aflat că fertilizarea in vitro 
a eşuat, mi-a zis de călătoria în Las Vegas, de cele patru 
nopţi petrecute acolo ca să se uite la meciul cel mare şi ca 
să se mai răcorească. Doar el şi câţiva amici din vremurile 
bune, oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată. L-a 
costat o avere; ştiu asta pentru că am văzut în e-mailul lui 
factura de la rezervarea zborului şi a camerei de hotel. 
Habar n-aveam cât erau biletele la meciul de box, dar îmi 
imaginez că n-au fost ieftine. Nu ar fi fost de-ajuns pentru o 
sesiune de fertilizare in vitro, dar ar fi fost un început. Ne- 
am certat îngrozitor pe tema asta. Nu-mi amintesc detaliile, 
pentru că băusem toată după-amiaza aceea, pregătindu- 
mă psihic de o confruntare cu el, aşa că, în momentul în 
care ne-am aflat faţă în faţă, ne-am certat în cel mai urât 
mod posibil. Îmi aduc aminte răceala lui de a doua zi, 
refuzul de a discuta despre ce s-a întâmplat. Imi aduc 
aminte că mi-a reproşat, pe tonul acela dezamăgit, ce am 


— 199 — 


făcut şi ce am zis, cum am spart fotografiile noastre de 
nuntă, frumos înrămate, cum am urlat la el pentru că a fost 
atât de egoist, că i-am zis că e un soţ de nimic, un ratat. Îmi 
aduc aminte cât de mult m-am urât în ziua aceea. 

Am greşit, sigur că am greşit, când i-am zis toate câte i- 
am zis, dar ştiu acum că nu mi-am ieşit din minţi fără un 
motiv. Aveam toate motivele să fiu supărată, nu-i aşa? 
Incercam să avem un copil - n-ar fi trebuit să fim pregătiţi 
să facem sacrificii în acest sens? Eu mi-aş fi tăiat un picior 
sau o mână dacă asta ar fi însemnat că aş fi putut avea un 
copil. Adică el n-ar fi putut renunţa la un weekend în 
Vegas? 

Mai stau în pat o vreme, gândindu-mă la toate astea, şi 
apoi mă scol şi mă gândesc să fac o plimbare, pentru că 
dacă nu fac ceva, o să vreau iar să mă duc la magazinul din 
colţ. N-am mai pus picătură de alcool în gură de duminică şi 
mă lupt cu mine, cu dorinţa de a simţi iar fiorul acela, cu 
nevoia imperioasă de a nu mă mai gândi atât de mult; şi nu 
vreau să alung vaga senzaţie că am reuşit ceva şi că ar fi 
păcat să-i dau cu piciorul. 

Ashbury nu e tocmai un loc potrivit pentru plimbări, sunt 
numai magazine şi periferie; nu e niciun parc decent. Mă 
îndrept spre centrul oraşului, ceea ce nu e chiar aşa de rău, 
de vreme ce nu prea e nimeni pe stradă. Şmecheria e să te 
păcăleşti că te duci undeva cu un scop anume: alegi un loc 
şi porneşti spre el. Eu am ales biserica de pe Pleasance 
Road, din capătul său, care e cam la patru kilometri de 
apartamentul lui Cathy. Fusesem aici la o întâlnire a 
Alcoolicilor Anonimi. N-am vrut să mă duc la o întâlnire în 
cartier, pentru că nu voiam să dau de vreun cunoscut, pe 
care aş putea să-l văd apoi pe stradă, la supermarket sau în 
tren. 

Când ajung la biserică, mă întorc şi pornesc înapoi, cu 
paşi mari, spre casă, ca orice femeie care are multe de 
făcut, care are unde să meargă. Ca o femeie normală. Mă 
uit la oamenii care trec - la cei doi bărbaţi care aleargă, cu 
rucsacurile în spate, antrenându-se pentru maraton, la 
tânăra cu fustă neagră şi tenişi albi, cu pantofii cu toc în 


— 200 — 


geantă, în drum spre muncă - şi mă întreb ce au de ascuns. 
Se mişcă anume ca să nu bea, aleargă ca să nu cadă iar în 
capcană? Se gândesc la criminalul pe care l-au cunoscut 
ieri, cel pe care vor să-l mai vadă încă o dată? 

Nu sunt normală. 

Aproape că ajunsesem acasă când l-am văzut. Căzusem 
pe gânduri, reflectam la ce-ar trebui să reprezinte aceste 
şedinţe cu Kamal, la ce îmi folosesc de fapt: chiar am de 
gând să mă apuc să-i răscolesc prin sertarele biroului dacă 
se întâmplă să iasă din cameră? Să încerc să-l păcălesc să 
spună ceva incriminator, să-l aduc pe terenuri mişcătoare? 
Probabil că tipul e mai deştept decât mine, probabil că o să- 
şi dea seama rapid ce am de gând. În cele din urmă, omul 
ştie foarte bine că i-a apărut numele în ziare - probabil că 
se aşteaptă să apară cineva care să scrie vreun articol 
despre el sau să-i smulgă informaţii. 

Mergeam cu capul în jos, gândindu-mă la toate astea, cu 
ochii înfipţi în trotuar, treceam pe lângă un magazin Londis, 
pe partea dreaptă, şi încercam să nu îl văd, pentru că mi-ar 
fi venit alte idei în cap, când, cu coada ochiului, îi văd 
numele. Ridic privirea şi era acolo, cu litere de-o şchioapă 
pe prima pagină a unui tabloid: MEGAN ŞI-A UCIS COPILUL? 


— 201 — 


Anna 


Miercuri, 7 august 2013 
Dimineaţa 


Eram la Starbucks cu fetele de la NCT când s-a 
întâmplat. Stăteam la masa noastră obişnuită, lângă 
fereastră, copiii împrăştiaseră piese de Lego pe jos, peste 
tot, Beth încerca (pentru a nu ştiu câta oară) să mă 
convingă să vin la clubul lor de lectură, când a apărut 
Diane. Avea o expresie anume pe chip, aceea când îţi dai 
importanţă pentru că ai aflat nişte bârfe foarte suculente. 
Abia putea să se abţină să nu plesnească de bucurie, în 
timp ce se chinuia să intre pe uşă cu căruciorul ei dublu. 

— Anna, a început ea, cu mutra gravă, tu ai văzut chestia 
asta? şi a ridicat spre noi un ziar cu titlul mare: MEGAN ŞI-A 
UCIS COPILUL? Am rămas fără grai. Mă holbam la ziar şi, în 
mod absurd, am izbucnit în lacrimi. Evie era îngrozită. A 
început să urle, pur şi simplu. A fost îngrozitor. 

M-am dus la baie ca să mă spăl pe faţă (şi s-o spăl şi pe 
Evie), şi când m-am întors, şuşoteau toate. Diane mi-a 
aruncat o privire şireată şi m-a întrebat: 

— Eşti OK, scumpa mea? 

Se bucura, îmi dădeam seama de asta. 

A trebuit să plec, nu mai puteam sta. Toţi erau teribil de 
îngrijoraţi, spunând ce îngrozitor trebuie să fie pentru mine, 
dar vedeam pe chipurile lor o dezaprobare foarte prost 
ascunsă. Cum ai putut să-ţi laşi copilul pe mâinile unui 
monstru? Probabil că eşti cea mai îngrozitoare mamă din 
lume. 

În drum spre casă, am încercat să dau de Tom la telefon, 
dar a intrat direct căsuţa vocală. l-am lăsat un mesaj, să mă 
sune înapoi de urgenţă - am încercat să-mi păstrez calmul, 


4 NCT - organizaţie caritabilă din Marea Britanie, pentru persoanele 
care au copii. 
— 202 — 


dar tremuram şi picioarele mi se înmuiaseră de la 
genunchi. 

N-am cumpărat ziarul, dar n-am putut rezista tentaţiei de 
a citi întreg articolul pe internet. Totul era atât de vag! 
„Surse apropiate anchetei în cazul Hipwell” susţin că Megan 
„ar fi putut fi vinovată de moartea propriului ei copil”, acum 
zece ani. „Sursele” speculează, de asemenea, că acesta ar 
putea fi şi motivul pentru care a fost omorâtă. Detectivul 
care se ocupă de caz - Gaskill, cel care a venit să discute 
cu noi după ce Megan a dispărut - nu a dat nicio declaraţie. 

Tom m-a sunat înapoi - era între două şedinţe, n-avea 
cum să vină acasă. A încercat să mă calmeze, a spus tot ce 
era de spus, mi-a zis că probabil totul e o minciună 
sfruntată. 

— Ştii că nu ai cum să crezi nici măcar jumătate din 
prostiile care se scriu în ziare. 

Nu am vrut să fac o mare agitaţie din chestia asta, 
pentru că el fusese cel care sugerase s-o aduc să mă ajute 
cu Evie. Probabil că se simţea îngrozitor. 

Şi are dreptate. S-ar putea ca nici măcar să nu fie 
adevărat. Dar cine să inventeze o asemenea poveste? De 
ce să facă aşa ceva? Şi nu pot să nu mă gândesc că am 
ştiut. Am ştiut dintotdeauna că femeia aia nu era întreagă 
la minte. La început mi-am zis că e cam imatură, dar era 
mai mult de atât, era mai degrabă absentă. Foarte 
preocupată de sine. Şi n-am de gând să mint. Mă bucur că 
a dispărut. Călătorie sprâncenată! 


Seara 


Sunt sus, în dormitor. Tom se uită la televizor cu Evie. Nu 
ne vorbim. E vina mea. Apăruse în uşă şi eu m-am şi 
năpustit pe el. 

Toată ziua am clocotit. Nu mă puteam abţine, nu mă 
puteam ascunde după deget, ea era pretutindeni, oriunde 
îmi aruncam privirea. Aici, în casa mea, ţinându-mi copilul, 
dându-i de mâncare, schimbându-i scutecele, jucându-se cu 
ea în timp ce eu mai trăgeam un pui de somn. M-am gândit 


— 203 — 


toată ziua că am lăsat-o cândva pe Evie numai cu ea, şi mi 
se făcea rău. 

Şi apoi m-a lovit paranoia, sentimentul acela cu care am 
trăit tot timpul în casa asta, senzaţia că sunt constant 
urmărită. La început, o puneam pe seama trenurilor. Toate 
acele persoane fără chip holbându-se pe ferestrele trenului, 
uitându-se direct la noi, îmi dădeau fiori pe şira spinării. 
Asta era unul dintre motivele pentru care nu acceptasem 
de la bun început să mă mut aici, dar Tom nu voia să plece. 
Zicea că o să pierdem bani la vânzarea casei. 

La început au fost trenurile, apoi Rachel. Rachel privindu- 
ne, apărând din senin pe stradă, sunându-ne tot timpul. Şi 
apoi Megan, când era aici, cu Evie: tot timpul aveam 
senzaţia că se uita la mine, ca şi cum mă analiza, ca şi cum 
îmi evalua capacităţile materne, judecându-mă pentru că 
nu eram în stare să mă descurc singură. Ştiu că sună 
ridicol. Apoi mă gândesc la ziua aceea când Rachel a venit 
aici şi a luat-o pe Evie, şi sunt înmărmurită şi-mi dau seama 
că nu, nu sunt deloc ridicolă. 

Aşa că în momentul în care Tom a ajuns acasă eram 
pregătită de ceartă. l-am dat un ultimatum: trebuie să 
plecăm, nu mai am cum să stau în casa asta, pe strada 
asta, ştiind tot ce s-a petrecut aici. Oriunde îmi întorc 
privirea acum, o văd nu numai pe Rachel, ci şi pe Megan. 
Trebuie să mă gândesc la tot ce a atins. E prea mult. l-am 
zis că puţin îmi pasă dacă luăm sau nu un preţ bun pe casa 
asta. 

— Ba o să-ţi pese când o să fim nevoiţi să stăm într-un 
loc mult mai rău ca ăsta, când n-om mai putea plăti ratele 
la bancă, mi-a zis el, pe un ton perfect rezonabil. 

L-am întrebat dacă n-ar putea să-i roage pe părinţii lui să 
ne ajute - că au destui bani -, dar el mi-a zis că n-are de 
gând să le ceară, că n-o să le mai ceară nimic niciodată, 
apoi s-a enervat şi mi-a zis că despre asta nu mai vrea să 
vorbească. Asta din cauza felului în care părinţii lui s-au 
purtat cu el când a părăsit-o pe Rachel pentru mine. N-ar fi 
trebuit să zic nimic de ei, se enervează de fiecare dată. 

Dar n-aveam cum să mă abtin. Sunt disperată, pentru că 


— 204 — 


de fiecare dată când închid ochii o văd stând la masa din 
bucătărie cu Evie în braţe. Se juca frumos cu ea şi zâmbea, 
şi sporovăia vrute şi nevrute, dar niciodată nu mi s-a părut 
că-şi dorea cu adevărat să se afle aici. Intotdeauna aveam 
senzaţia că e fericită când mi-o dă înapoi în braţe, în 
momentul în care trebuia să plece. Arăta de parcă nu-i 
plăcea să ţină un copil în braţe. 


— 205 — 


Rachel 


Miercuri, 7 august 2013 
Seara 


Căldura e insuportabilă şi temperaturile sunt din ce în ce 
mai ridicate. Dacă deschizi ferestrele, poţi să simţi pe limbă 
monoxidul de carbon care vine din stradă. Mă ustură în gât. 
Fac al doilea duş pe ziua de azi, când sună telefonul. Il las 
să sune, dar nu se opreşte. Sună iar, şi iar. Când ies de la 
duş, deja sună a patra oară, şi răspund. 

Are vocea sugrumată de panică, respiraţia sacadată, îl 
aud gâfâind. 

— Nu mă pot duce acasă, îmi zice. Sunt camere de luat 
vederi peste tot. 

— Scott? 

— Ştiu că... e ciudat din partea mea, foarte ciudat, dar 
trebuie să mă duc undeva, undeva unde nu mă aşteaptă 
niciun jurnalist. Nu pot să mă duc la mama, la prieteni. Mă 
tot învârt... cu maşina. Asta fac de când am plecat de la 
poliţie... Vocea îi tremură. Am nevoie de o oră sau două. Să 
stau undeva, să mă gândesc. Fără ăştia pe cap, fără poliţie, 
fără oameni care să-mi tot pună întrebări aiurea. Imi pare 
rău, pot veni la tine? 

Evident că am zis da. Nu pentru că era îngrozit, disperat, 
ci pentru că voiam să-l văd. Voiam să-l ajut. l-am dat 
adresa şi el mi-a zis că o să fie la mine în cincisprezece 
minute. 

Zece minute mai târziu, s-a auzit soneria: scurt, strident, 
disperat. 

— Îmi cer scuze, zice el, când deschid uşa. Nu ştiam unde 
să mă duc în altă parte. 

Are o privire hăituită: tremură din cap până-n picioare, e 
palid, e ud de transpiraţie. 

— Nu e nimic, îi zic şi mă dau la o parte ca să-i fac loc să 
intre. 

— 206 — 


Îl conduc în sufragerie, îl îndemn să ia loc. Mă duc la 
bucătărie să-i aduc un pahar de apă. Il bea, aproape dintr-o 
înghiţitură, apoi se aşază, îşi pune coatele pe genunchi şi 
ţine capul plecat. 

Stau în preajma lui, neştiind dacă să spun ceva sau să-mi 
ţin gura. Îi iau paharul şi-l umplu din nou, fără să spun ceva. 
În cele din urmă, el e cel care vorbeşte: 

— Ai zice că s-a întâmplat ce era mai rău. Adică asta ar fi 
normal să gândeşti, nu-i aşa? Îşi ridică privirea spre mine. 
Nevastă-mea e moartă şi poliţia crede că eu am omorât-o. 
Ce-ar putea fi mai rău de atât? 

Vorbeşte despre ce s-a spus la ştiri, despre zvonurile cu 
privire la ea. Despre povestea din ziarele de scandal, care - 
se presupune - a fost răspândită de cineva de la poliţie, că 
Megan era implicată în moartea unui copil. Nişte speculaţii 
ordinare, o campanie murdară despre o femeie moartă. E 
dezgustător! 

— Dar nu e adevărat, îi zic. Nu poate fi adevărat. 

Chipul lui e lipsit de expresie, nu pare că înţelege ce-i 
spun. 

— Mi-a zis azi-dimineaţă Riley, tipa de la poliţie, continuă 
Scott. Tuşeşte, îşi drege vocea. Vestea la care am sperat 
întotdeauna. Nu-ţi poţi imagina, şopteşte el, cât de mult mi- 
am dorit chestia asta. Visam cu ochii deschişi, îmi 
imaginam cum o să arate, cum o să-mi zâmbească, timidă, 
tainică, visam cum o să-mi ia mâna şi o să mi-o sărute... 

S-a pierdut în gânduri, visează, n-am nici cea mai vagă 
idee despre ce vorbeşte. 

— Azi, spune el, azi am primit vestea că Megan era 
însărcinată. 

Începe să plângă, mă umflă şi pe mine plânsul, lacrimi 
pentru un copil care n-a existat niciodată, copilul unei femei 
pe care n-o cunoscusem niciodată. Dar groaza faptului în 
sine era insuportabilă. Nu pricep cum de Scott încă mai 
trăieşte. Ar fi trebuit să-l omoare o astfel de veste, ar fi 
trebuit să-l sece de viaţă. Şi totuşi, cumva, e încă aici. 

Nu pot să vorbesc, nu pot să mă mişc. In camera de zi e 
foarte cald, aerul e irespirabil, deşi toate ferestrele sunt 


— 207 — 


deschise. Aud zgomote din stradă: sirena maşinii de poliţie, 
fete tinere care ţipă şi râd, boxe care duduie dintr-o maşină 
în mers. O viaţă normală. Pe când aici lumea s-a sfârşit. 
Pentru Scott lumea s-a terminat şi eu nu pot să scot un 
cuvânt. Stau aici, mută, neajutorată, fără niciun sens. 

Până când aud paşi pe scările de-afară, clinchetul familiar 
al lucrurilor din geanta lui Cathy, care se chinuie, din 
răsputeri să dea de cheile de la casă. Îmi revin brusc la 
viaţă, ca şi cum aş fi electrocutată. Trebuie să fac ceva: îl 
apuc pe Scott de mână, iar el se uită la mine alarmat. 

— Vino cu mine, îi spun, trăgând de el să se ridice. 

Mă lasă să-l târăsc după mine, iese pe hol, apoi sus, pe 
scări, înainte să deschidă Cathy uşa. Închid uşa 
dormitorului după noi. 

— Colega mea de apartament, îi explic. E mai... ar putea 
pune întrebări. Ştiu că nu asta îţi doreşti în momentul de 
faţă. 

El îmi face semn din cap că aşa e. Se uită în jurul lui, prin 
camera micuță, observând patul nefăcut, haine, curate şi 
murdare la un loc, claie peste grămadă pe scaunul de la 
birou, pereţii goi, mobila ieftină. Mi-e jenă. Asta e viaţa 
mea: dezordonată, neîngrijită şi mică. De neinvidiat. Mă 
gândesc la toate astea şi-mi dau seama ce ridicolă sunt să- 
mi închipui că lui Scott ar putea să-i pese vreun pic de viaţa 
mea. 

li fac semn să se aşeze pe pat. El se supune, îşi şterge 
ochii cu dosul palmei. Respiră greu. 

— Pot să-ţi aduc ceva? îl întreb. 

— O bere? 

— Nu ţin alcool în casă, îi zic, şi mă fac roşie ca racul. 
Scott însă nu observă, nici măcar nu se uită la mine. Aş 
putea să-ţi fac o cană de ceai? El îmi face iar semn din cap 
că da. Întinde-te, îi zic. Odihneşte-te. 

Face cum îi spun, îşi dă pantofii jos şi se întinde pe pat, 
pe spate, docil ca un copil bolnav. 

In bucătărie, pun ibricul pe foc şi fac conversaţie cu 
Cathy, o ascult cum povesteşte despre noul restaurant pe 
care l-a descoperit în Northcote, unde îşi va savura prânzul 


— 208 — 


(„au nişte salate foarte bune”), şi cât de enervantă e tipa 
nouă de la firmă. li zâmbesc şi dau din cap, dar abia dacă o 
aud. Intregul meu corp e încordat: e setat să-l audă pe el, e 
concentrat pe scârţâituri şi paşi. Pare ireal faptul că e aici, 
în patul meu, sus, la etaj. Numai când mă gândesc la asta şi 
simt că ameţesc, ca şi cum aş visa. 

In cele din urmă, Cathy se opreşte din vorbit şi se uită la 
mine, încruntată. 

— Eşti OK? mă întreabă. Nu prea pari... în apele tale. 

— Sunt doar puţin obosită, îi răspund. Nu mă simt 
grozav. Cred că o să mă duc să mă bag în pat. 

Imi aruncă o privire. Ştie că n-am băut (ştie întotdeauna), 
dar probabil că se gândeşte că am de gând să mă apuc. 
Nu-mi pasă, nu mă pot gândi la asta acum; iau cana de ceai 
pentru Scott şi-i zic că ne vedem dimineaţă. 

Mă opresc în faţa uşii dormitorului meu şi ascult. E linişte. 
Cu grijă, apăs pe clanţă şi împing uşa. Scott e întins pe pat, 
exact în poziţia în care l-am lăsat, cu mâinile pe lângă corp, 
cu ochii închişi. IIl aud respirând încet şi chinuit. Trupul lui 
ocupă jumătate din pat şi sunt tentată să mă aşez în spaţiul 
de lângă el, să-mi las mâna peste pieptul lui, să-i alin 
durerea. În schimb, tuşesc uşor şi îi întind cana de ceai. 

El se ridică în capul oaselor. 

— Mulţumesc, spune  morocănos, luând cana. Îți 
mulţumesc... că mi-ai oferit un loc de refugiu. A fost - nu 
pot să-ţi spun în cuvinte cum a fost de când a ieşit la iveală 
toată povestea asta. 

— Povestea de acum câţiva ani? 

— Da, exact. 

Se discută intens despre modul prin care ziarele au aflat 
despre povestea asta. Speculaţii din belşug, degete 
îndreptate spre poliţie, spre Kamal Abdic, spre Scott. 

— E o minciună, îi spun. Nu-i aşa? 

— Evident că e o minciună, dar îi oferă cuiva un motiv 
pentru crimă, nu-i aşa? Asta se spune - că Megan şi-a ucis 
copilul -, ceea ce i-ar da cuiva - tatălui copilului, chipurile - 
un motiv s-o ucidă. Ani şi ani mai târziu. 

— E ridicol. 


— 209 — 


— Dar ştii ce spune toată lumea? Că am inventat eu 
povestea asta, nu ca s-o pun pe ea într-o lumină proastă, ci 
ca să îndrept suspiciunea de la mine asupra unui 
necunoscut. Un tip din trecutul ei, de care nimeni nu ştie 
nimic. 

Mă aşez lângă el pe pat. Coapsele aproape că ni se ating. 

— Şi poliţia ce zice? 

Ridică din umeri. 

— Nu mare lucru. M-a întrebat ce ştiu. Ştiu că a avut un 
copil? Ştiu ce s-a întâmplat? Ştiu cine era tatăl copilului? Le- 
am zis că nu, că toate astea erau nişte porcării, că ea n-a 
mai fost niciodată însărcinată... Vocea i se îneacă din nou. 
Se opreşte, bea o gură de ceai. l-am întrebat pe poliţişti de 
unde a apărut povestea asta, zice el, cum a ajuns în ziare? 
Mi-au zis că nu au cum să-mi divulge sursa. Bănuiesc că de 
la el. De la Abdic. Se opreşte, oftează adânc, cutremurător. 
Nu pricep de ce. Nu pricep de ce ar spune asemenea chestii 
despre ea. Nu pricep ce intenţii are. E evident că tipul e al 
dracului de nebun. 

Mă gândesc la bărbatul pe care l-am cunoscut deunăzi: la 
atitudinea lui calmă, la vocea plăcută, domoală, la căldura 
din privire. Nici nu se putea mai calm şi mai normal de-atât. 
Totuşi, zâmbetul acela... 

— E strigător la cer că s-a publicat aşa ceva. Ar trebui să 
fie nişte reguli, ceva... 

— Nu poţi să-i calomniezi pe morţi, spune el şi rămâne pe 
gânduri o vreme. M-au asigurat că n-or să dea publicităţii 
vestea că... era însărcinată. Nu încă. Poate că n-o vor da 
deloc. Dar, cu siguranţă, nu până nu sunt ei siguri. 

— Până sunt siguri de ce? 

— Că nu e copilul lui Abdic, zice el. 

— Au făcut un test ADN? 

Scutură din cap. 

— Nu, dar eu ştiu adevărul. Nu pot să-ţi spun cum de 
ştiu, ci doar că ştiu. Copilul acela este - era - al meu. 

— Dacă el a considerat că e al lui, înseamnă că are un 
motiv pentru crimă, nu-i aşa? 

N-ar fi primul bărbat care să scape de o sarcină nedorită 


— 210 — 


descotorosindu-se de mama copilului - deşi nu pot să spun 
asta cu voce tare. Şi - nu spun nici asta cu voce tare - 
chestia asta îi dă şi lui Scott un motiv s-o ucidă. Dacă a 
crezut că nevastă-sa era însărcinată cu alt bărbat... Numai 
că el n-ar fi putut s-o omoare. Şocul lui, disperarea în care 
se află - nu se poate să nu fie reale. Nimeni nu e un actor 
atât de bun. 

Scott nu pare să mă mai asculte. Privirea lui fixată pe uşa 
de la dormitor e înceţoşată, oarbă şi pare să se scufunde în 
pat ca în nisipuri mişcătoare. 

— Ar trebui să rămâi aici o vreme, i-am zis. Încearcă să 
dormi. 

Se uită la mine şi aproape că îmi zâmbeşte. 

— Nu te deranjez? mă întreabă. Ar fi... ţi-aş fi 
recunoscător. Mi-ar fi greu să mă duc acasă să dorm. Nu e 
o problemă doar cu oamenii care mă aşteaptă afară, 
senzaţia că toată lumea încearcă să mă prindă la cotitură. 
Nu e doar asta. E vorba despre ea. E peste tot, nu ştiu cum 
să fac să n-o mai văd. Cobor scările şi nu mă uit, mă forţez 
să nu mă uit, dar când trec pe lângă fereastră, trebuie să 
mă uit înapoi şi să mă conving că nu e acolo, pe terasă. 

Simt că mă apucă iar plânsul. 

— Vezi tu, îi plăcea să stea acolo - pe micuța noastră 
terasă. li plăcea să stea acolo şi să privească trenurile. 

— Ştiu, îi răspund, punându-mi mâna peste a lui. O 
vedeam acolo câteodată. 

— li tot aud vocea, zice el. O tot aud strigându-mă. Zac în 
pat şi o aud cum mă strigă de-afară. Mă tot gândesc că e 
acolo. 

Tremură. 

— Întinde-te, îi zic, luându-i cana de ceai din mână. 
Odihneşte-te. 

Când sunt sigură că a adormit, mă întind la spatele lui, cu 
faţa la câţiva centimetri de omoplatul lui. Închid ochii şi-mi 
ascult inima bătând, sângele zvâăcnindu-mi. Inhalez izul 
tristeţii şi al trupului neîngrijit. 

Când mă trezesc, câteva ceasuri mai târziu, el plecase. 


— 211 — 


Joi, 8 august 2013 
Dimineaţa 


Mă simt ca o trădătoare. A plecat acum câteva ore, iar eu 
ce fac? Sunt în drum spre Kamal, să mă văd încă o dată cu 
bărbatul care se presupune că i-a omorât soţia. Şi copilul. 
Simt că mi se face rău. Mă întreb dacă nu cumva ar fi 
trebuit să-i spun despre planul meu, să-i explic că eu pentru 
el fac toate chestiile astea. Numai că nu sunt sigură că fac 
chestiile astea doar pentru el şi, în plus, nu am un plan 
propriu-zis. F 

Totuşi, astăzi Îi voi dezvălui ceva despre mine. Asta e 
planul meu pe ziua de azi. Să-i vorbesc despre ceva real. O 
să-i spun că vreau un copil. Să văd dacă asta provoacă vreo 
reacție în el - un răspuns nefiresc, orice formă de reactie. 
Să văd unde ajung cu toate astea. 

Ei bine, nu ajung la niciun rezultat. 

Începe prin a mă întreba cum mă simt, când am băut 
ultima dată. 

— Duminică, îi zic. 

— Bun. Asta e bine. Îşi împreunează mâinile. Arăţi bine, 
spune el. _ 

Îmi zâmbeşte şi nu văd criminalul în el. Îmi pun problema 
dacă e real ce-am văzut acum câteva zile. Oare nu cumva 
mi-am închipuit? 

— Data trecută m-ai întrebat cum am început să beau, 
încep eu şi el îmi face semn din cap să continui. Eram 
deprimată, îi spun. Noi încercam... eu încercam să rămân 
însărcinată. Nu puteam şi am căzut în depresie. Atunci a 
început. 

Nu durează mult şi iar încep să plâng. E imposibil să 
rezist când cineva e blând cu mine. Cineva care se uită la 
tine, care nu te cunoaşte, care îţi spune că e OK, indiferent 
ce ai făcut, indiferent ce a fost: ai suferit, te doare, meriţi 
să fi iertat. Mă încred în el, îi spun tot şi uit, încă o dată, ce 
caut aici. Nu mă uit la el să văd ce reacţii are, nu-i cercetez 
privirea să disting semne de vinovăţie sau suspiciune. || las 


— 212 — 


să îmi spună vorbe de alinare. 

E blând, raţional. Vorbeşte despre strategii de control 
asupra propriei realităţi, îmi aminteşte că am tinereţea de 
partea mea. 

Aşa că nu ajung la niciun rezultat, pentru că plec din 
biroul lui Kamal Abdic simţindu-mă mai uşoară, mai plină 
de speranţă. M-a ajutat. Stau în tren şi încerc să mă 
gândesc iar la imaginea aceea a criminalului pe care am 
văzut-o în el. Mă chinui să-l văd ca pe un bărbat capabil să 
lovească o femeie, să-i facă zob craniul. 

Îmi vine în minte o imagine îngrozitoare, ruşinoasă: 
Kamal, cu mâinile lui delicate, cu atitudinea lui plină de 
compasiune, cu felul acela inteligent şi articulat de a vorbi, 
contrasta cu Scott, puternic, sălbatic, disperat. Trebuie să- 
mi tot amintesc mie însămi că Scott nu e aşa de fapt, că el 
e altfel. Trebuie să-mi amintesc întruna de felul în care era 
el înainte de toate astea. Şi apoi trebuie să recunosc, faţă 
de mine, că habar n-am cum era Scott înainte de toate 
astea. 


Vineri, 9 august 2013 
Seara 


Trenul opreşte la semnal. lau o gură din cutia de gin tonic 
rece şi mă uit spre casa lui, spre terasa ei. Eram aşa de 
cuminte, dar chiar am nevoie de ginul ăsta. Curaj olandez. 
Mă duc să-l văd pe Scott şi, ca să ajung la el, va trebui să 
înfrunt toate obstacolele pe care mi le pune în cale 
Blenheim Road: Tom, Anna, poliţia, jurnaliştii. Tunelul, cu 
toate amintirile de groază, pline de sânge. Dar el mi-a cerut 
să vin şi n-am putut să-i spun nu. 

leri-noapte au găsit fetiţa. Sau ce-a mai rămas din ea. 
îngropată în curtea unei ferme lângă coasta de est a 
Angliei, unde au fost îndreptaţi de cineva anume. A apărut 
în ziarele de dimineaţă: 


Poliţia a deschis o anchetă în cazul morţii unui copil 
— 213 — 


după ce rămăşiţele pământeşti au fost descoperite 
îngropate în grădina unei case de lângă Holkham, în 
partea de nord a provinciei Norfolk. Descoperirea a 
fost făcută în urma unui telefon anonim despre o 
posibilă crimă, telefon primit în timpul anchetei în 
cazul dispariţiei lui Megan Hipwell, din Witney, al cărei 
trup a fost găsit săptămâna trecută în pădurea de la 
Corly. 


L-am sunat pe Scott azi-dimineaţă, de îndată ce am văzut 
ştirile. Nu mi-a răspuns, aşa că i-am lăsat un mesaj, 
spunându-i cât de rău îmi pare. M-a sunat înapoi în după- 
amiaza asta. 

— Eşti OK? l-am întrebat. 

— Nu prea. 

Vocea îi era îngroşată de băutură. 

— Îmi pare rău... ai nevoie de ceva? 

— Am nevoie de cineva care să nu-mi zică: Ți-am spus eu 
că aşa va fi. 

— Poftim? 

— Maică-mea a fost aici toată după-masa. Se pare că ea 
a ştiut de la bun început - ceva nu era în regulă cu fătuca 
aia, ceva era greşit la ea, n-avea familie, n-avea prieteni, a 
venit de nicăieri. Mă întreb de ce nu mi-a zis şi mie până 
acum. 

Aud zgomotul unui pahar care se sparge, apoi înjurături. 

— Eşti bine? îl întreb din nou. 

— Poţi să vii până la mine? m-a întrebat. 

— La tine acasă? 

— Da. 

— Păi eu... poliţia, jurnaliştii... nu sunt sigură că... 

— Te rog. Am nevoie să fie cineva aici, cu mine. Cineva 
care a cunoscut-o pe Mags, care a îndrăgit-o. Cineva care 
nu crede toate chestiile astea... 

Era beat, ştiam asta foarte bine şi, totuşi am spus da. 

Acum, în tren, beau şi eu şi mă gândesc la ce mi-a zis. 
Cineva care a cunoscut-o pe Mags, care a îndrăgit-o. N-am 
cunoscut-o şi nu mai sunt sigură că-mi plăcea de ea. Beau 


— 214 — 


cât pot de repede cutia şi mai deschid una. 

Cobor la Witney. Mă amestec în nesfârşita îmbulzeală de 
navetişti de vineri seara: încă un sclav pe plantație, în toată 
mulţimea aceea de oameni epuizați,  înfierbântaţi, 
aşteptând cu disperare să ajungă acasă şi să se aşeze pe 
verandă, cu o bere rece în mână, să ia cina cu copiii, să se 
ducă la culcare mai devreme. Poate că ginul e de vină, dar 
mi-e incredibil de bine să mă las purtată de masele de 
oameni, toată lumea uitându-se la telefon, pescuind de prin 
buzunare cartelele de intrare. Mă las purtată de memorie, 
demult de tot, la prima vară pe Blenheim Road, când mă 
grăbeam acasă în fiecare zi, disperată să cobor scările 
acelea, să ies rapid din gară, mai-mai să alerg pe stradă. 
Tom lucra de acasă şi eu nici nu intram bine pe uşă, că el și 
scotea hainele de pe mine. Chiar şi acum îmi vine să 
zâmbesc la gândul, la sentimentul acela de anticipare: 
obrajii mi se îmbujorează în timp ce merg cu pas grăbit, 
muşcându-mi buza ca să-mi rețin rânjetul, respiraţia mi se 
accelerează, gândindu-mă la el şi ştiind că şi el numără 
minutele până ajung acasă. 

Mintea îmi e atât de plină de acele zile, încât uit să-mi 
mai fac griji că risc să fiu văzută de Tom şi de Anna, de 
poliţie şi de fotografi şi, fără măcar să conştientizez, sunt la 
uşa lui Scott, apăs butonul soneriei şi uşa se deschide, iar 
eu sunt entuziasmată, deşi n-ar trebui să fiu, dar nu mă 
simt vinovată din cauza asta, pentru că Megan oricum nu e 
ce-am crezut eu că este. 

Nu era fata aceea frumoasă şi lipsită de griji pe care o 
văzusem eu pe terasă. Nu era o soţie iubitoare. Nici măcar 
nu era o femeie cumsecade. Era o mincinoasă şi o 
adulterină. 

Era o criminală. 


— 215 — 


Megan 


Joi, 20 iunie 2013 
Seara 


Stau pe canapeaua din camera de zi, cu un pahar de vin 
în mână. Casa e, în continuare, o mare învălmăşeală. Mă 
întreb, la el chiar e aşa tot timpul, ca în camera unui 
adolescent? Şi mă gândesc cum şi-a pierdut familia când 
era adolescent, aşa că poate da, poate că aşa trăieşte. Mă 
întristează. Vine din bucătărie şi se aşază lângă mine, 
foarte aproape, ceea ce mă face să mă simt bine. Dacă aş 
putea, aş veni aici în fiecare zi, pentru o oră sau două. Aş 
sta aici, pur şi simplu, şi aş bea vin, simţindu-i mâna 
mângâind-o pe a mea. 

Dar nu pot. Toate astea au un sens, iar el vrea ca eu să-l 
aflu. 

— OK, Megan, spune el. Acum eşti gata? Să termini de 
spus ce-mi povesteai data trecută? _ 

Mă las uşor pe el, mă sprijin de trupul lui cald. Imi dă 
voie. inchid ochii şi nu-mi ia mult până ajung cu gândul 
acolo, în baia aceea. E ciudat, pentru că am încercat atât 
de mult timp să nu mă gândesc la asta, să nu mai ştiu 
nimic de acele zile, acele nopţi, dar acum închid ochii şi 
amintirea vine aproape instantaneu, ca şi cum aş adormi, 
ca şi cum m-aş trezi în miezul unui vis. 

Era întuneric şi foarte rece. Nu mai eram în cadă. 

— Nu ştiu exact ce s-a întâmplat. Îmi amintesc că m-am 
trezit cu sentimentul clar că nu era bine ceva şi apoi, 
următorul lucru pe care mi-l amintesc, Mac venise acasă. 
Mă striga. Il auzeam, era jos, îl auzeam strigându-mi 
numele, dar nu mă puteam mişca. Stăteam pe podeaua 
băii, cu ea în braţe. Ploua puternic, grinzile acoperişului 
scârţâiau. Imi era atât de frig! Mac a urcat scările, 
strigându-mă întruna. A ajuns în uşa de la baie şi a aprins 
lumina. 

— 216 — 


O simt acum, lumina străpungându-mi retina, totul alb şi 
foarte clar, terifiant. 

— Îmi aduc aminte că am urlat la el să stingă lumina. Nu 
voiam să văd, nu voiam să mă uit la ea şi s-o văd aşa. Nu 
ştiu - nu ştiu ce s-a întâmplat apoi. El ţipa la mine, urla 
direct în faţa mea. l-am dat-o şi am fugit. Am ieşit din casă 
în fugă şi am alergat prin ploaie, spre plajă. Nu-mi aduc 
aminte ce a urmat. A durat mult timp până a venit după 
mine. Încă ploua. Eu eram pe dune, cred. M-am gândit să 
intru în apă, dar eram prea speriată. In cele din urmă, ela 
venit să mă caute. M-a luat acasă. Dimineaţă am îngropat- 
o. Am înfăşat-o într-un cearşaf şi Mac i-a săpat mormântul. 
Am pus-o în pământ la marginea proprietăţii, lângă linia de 
cale ferată abandonată. Am pus pietre la cap, ca să-i 
marcăm mormântul. N-am vorbit nimic despre ce s-a 
întâmplat, n-am mai vorbit despre nimic, nu ne-am mai 
uitat unul la celălalt. În noaptea aceea, Mac a ieşit. A zis că 
se duce să se întâlnească cu cineva. M-am gândit că poate 
s-a dus la poliţie. Nu ştiam ce să fac. Aşa că l-am aşteptat, 
am aşteptat să vină cineva, oricine. Numai că el nu s-a mai 
întors. Nu s-a mai întors niciodată. 

Sunt în sufrageria lui Kamal, e cald şi am lângă mine 
trupul lui fierbinte, însă eu tremur. 

— Încă mă simt aşa, îi spun. Noaptea, încă mă simt aşa. 
Asta mă îngrozea cel mai tare, mă ţinea trează noaptea: 
sentimentul că eram singură în casă. Mi-era atât de frică - 
mi-era prea frică să pot să mai adorm. N-aş fi făcut decât să 
umblu mereu prin încăperile goale, s-o aud plângând, să-i 
simt mirosul pielii. Vedeam pe cineva. Mă trezeam în miez 
de noapte şi eram convinsă că e cineva în casă - cineva era 
acolo cu mine. Am crezut că o iau razna. Am crezut că o să 
mor. Am crezut că aş putea să rămân acolo şi, într-o bună 
zi, cineva o să mă găsească. Măcar, în felul ăsta, n-o 
părăseam. 

Îmi curge nasul, mă întind să iau un şerveţel de pe masă. 
Kamal mă mângâie pe spate de sus în jos şi apoi rămâne cu 
mâna pe mijlocul meu. 

— Dar, în cele din urmă, n-am avut curajul să rămân. 


— 217 — 


Cred că am aşteptat vreo zece zile, apoi n-a mai rămas 
nimic de mâncare - nici măcar o cutie de fasole, nimic. Mi- 
am strâns lucrurile şi am plecat. 

— L-ai mai văzut pe Mac? 

— Nu, niciodată. Ultima dată când l-am văzut a fost în 
noaptea aceea. Nu m-a sărutat, nici măcar nu mi-a zis la 
revedere. Doar mi-a spus că trebuie să iasă puţin. Asta a 
fost tot, îi zic, ridicând din umeri. 

— Ai încercat să iei legătura cu el? 

Clatin din cap. 

— Nu. La început, mi-a fost prea frică. Nu ştiam ce era în 
stare să-mi facă dacă aş fi luat legătura cu el. Nu ştiam 
unde e - nici măcar nu avea mobil. Am pierdut legătura cu 
oamenii care îl ştiau. Prietenii lui erau tot felul de nomazi. 
Hipioţi, ţigani. Acum câteva luni, după ce-am vorbit despre 
el, l-am căutat pe Google. Dar nu l-am mai găsit. E ciudat... 

— Ce e ciudat? 

— Înainte vreme, pe la început, îl vedeam tot timpul. 
Adică aşa, pe stradă, sau vedeam un bărbat într-un bar şi 
eram atât de convinsă că e el, încât inima mi-o lua razna. Îi 
auzeam vocea în mulţime. Dar apoi, acum multă vreme, 
toate astea au încetat. Acum... mă gândesc că s-ar putea 
să fie mort. 

— De ce crezi asta? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu... simt că e mort. 

Kamal îşi îndreaptă spatele şi se îndepărtează încet de 
lângă mine. Se întoarce cu faţa la mine. 

— Cred, cel mai probabil, că toate astea sunt în 
imaginaţia ta, Megan. E normal să crezi că vezi peste tot 
oamenii care au reprezentat o mare parte din viaţa ta, mai 
ales după ce nu mai fac parte din ea. Când eram mai tânăr, 
obişnuiam să îi văd tot timpul pe fraţii mei. Cât despre 
faptul că „simţi că e mort”, asta probabil că e doar o 
consecinţă a faptului că el nu mai face parte din viaţa ta de 
atâta vreme. În multe privinţe, el nu ţi se mai pare real. 

A intrat iar în pielea psihoterapeutului, nu mai suntem 
doar doi prieteni care discută, şezând pe o canapea. Vreau 
să ajung la el şi să-l trag spre mine, să se întoarcă lângă 


— 218 — 


mine, dar nu vreau să mai depăşesc limita. Mă gândesc la 
ultima dată când l-am sărutat înainte să plec - la expresia 
de pe chipul lui: dorinţă şi frustrare, şi mânie. 

— Mă întreb, acum, că am vorbit despre asta, acum, că 
mi-ai spus povestea ta, dacă te-ar ajuta să iei legătura cu 
Mac. Ca să pui punct, să închei, o dată pentru totdeauna 
acest capitol din viaţa ta. 

Mă gândisem că s-ar putea să-mi sugereze ceva de genul 
asta. 

— Nu pot, îi răspund. Nu pot. 

— Gândeşte-te un moment. 

— Nu pot. Dacă mă urăşte încă? Dacă toată povestea 
asta va ieşi la iveală sau dacă se duce la poliţie? 

Dacă - nu pot să spun chestia asta cu voce tare, nici 
măcar nu pot s-o spun pe şoptite - dacă îi spune lui Scott 
cine sunt de fapt. 

Kamal clatină din cap. 

— Poate că nu te urăşte deloc, Megan. Poate că nu te-a 
urât niciodată. Poate că şi lui îi e frică. Poate că se simte 
vinovat. Din câte mi-ai zis, e o persoană responsabilă. A 
primit în casa lui, în viaţa lui o fată foarte tânără şi 
vulnerabilă şi a lăsat-o singură când avea mai multă nevoie 
de ajutor. Poate ştie că tot ce s-a întâmplat e o 
responsabilitate pe care amândoi o purtaţi în aceeaşi 
măsură. Poate din cauza asta a fugit. 

Nu ştiu dacă el chiar crede asta sau doar încearcă să mă 
facă să mă simt mai bine. Ştiu doar că nu e adevărat. Nu 
pot să dau vine pe el. Doar eu sunt vinovată pentru ce s-a 
întâmplat. 

— Nu vreau să te împing spre ceva ce nu vrei să faci, 
spune Kamal. Dar vreau să iei în considerare posibilitatea 
că ţi-ar putea fi de ajutor să iei legătura cu Mac. Şi nu 
pentru că aş fi de părere că-i datorezi ceva. Înţelegi chestia 
asta? Sunt de părere că dacă cineva datorează ceva, atunci 
acela este el. Îți înţeleg sentimentul de vină, să ştii. Dar el 
te-a abandonat. Ai rămas singură, îngrozită, îndurerată. Te- 
a lăsat singură în casa aceea. Nu e de mirare că nu poţi să 
dormi. Evident că ideea de a adormi te sperie de moarte. Și 


— 219 — 


persoana care ar fi trebuit să te ajute te-a lăsat singură. 

În momentul în care Kamal îmi spune toate astea, nu 
sună chiar aşa de rău. Cuvintele alunecă seducător de pe 
buzele lui, calde, înmiresmate, şi eu aproape că îl cred. 
Aproape că accept că există posibilitatea să las totul în 
urmă, să uit trecutul, să mă duc acasă la Scott şi să-mi 
trăiesc viaţa aşa cum o fac oamenii normali, fără să mai 
privesc pe furiş, peste umăr, nici să mai aştept cu disperare 
să mi se întâmple ceva mai bun. Asta fac oamenii normali? 

— O să te gândeşti la asta? mă întreabă, atingându-mi 
mâna în acelaşi timp. 

Îi răspund cu un zâmbet strălucitor şi îi spun că da, o să 
mă gândesc. Poate chiar cred că o să fac cum zice el. Nu 
ştiu. Mă conduce la uşă, mă ţine de umeri, iar eu vreau să 
mă întorc, să-l sărut din nou, dar n-o fac. 

În schimb, îl întreb: 

— E ultima dată când ne mai vedem? şi el încuviinţează. 
N-am putea să mai...? 

— Nu, Megan. Nu mai putem. Trebuie să facem ce e 
corect. 

Îi zâmbesc. 

— Nu mă pricep foarte bine să fac ce e corect, îi spun. Nu 
m-am priceput niciodată. 

— O să vină şi vremea aceea. O să poţi. Acum du-te 
acasă. Du-te acasă la soţul tău. 

După ce-a închis uşa în urma mea, rămân multă vreme 
pe trotuarul din faţa casei lui. Mă simt mai uşurată, cred, 
mai liberă - dar şi mai tristă şi, dintr-odată, nu vreau 
altceva decât să mă duc acasă, la Scott. 

Fac cale întoarsă, să mă duc spre gară, când văd un 
bărbat alergând, cu căştile în urechi şi capul în pământ. 
Vine direct spre mine, şi când fac un pas înapoi, încercând 
să mă dau la o parte din calea lui, alunec pe bordură şi cad. 

Tipul nu-şi cere scuze, nici măcar nu se uită înapoi la 
mine, iar eu sunt mult prea şocată ca să ţip după el. Mă 
ridic în picioare şi rămân aşa, rezemată de o maşină, 
încercând să-mi recapăt suflul. Toată liniştea pe care o 
câştigasem acasă la Kamal s-a evaporat dintr-odată. 


— 220 — 


Abia când ajung acasă îmi dau seama că, în cădere, m- 
am tăiat la mână şi, la un moment dat după aceea, trebuie 
să fi dus mâna la gură. Buzele îmi erau mânjite de sânge. 


— 221 — 


Rachel 


Sâmbătă, 10 august 2013 
Dimineaţa 


Mă trezesc devreme. Aud maşina de gunoi înaintând pe 
stradă cu un zgomot infernal, aud răpăitul domol al ploii în 
fereastră. Jaluzele sunt pe jumătate ridicate - am uitat să le 
tragem peste ferestre azi-noapte. Zâmbesc în sinea mea. Il 
simt în spatele meu, cald şi adormit, tare. Îmi mişc 
şoldurile, mă apropii de el şi mai mult. Nu-i ia mult să se 
foiască, să mă atingă, să mă întoarcă pe-o parte. 

— Rachel, nu, îi aud vocea şi mă ia cu frisoane. Nu sunt 
acasă la mine, îmi zice, aici nu e acasă la mine. E greşit... 

Mă întorc pe partea cealaltă. Scott se ridică. Işi lasă 
picioarele să atârne pe marginea patului, cu spatele la 
mine. Închid ochii strâns şi încerc să-mi aduc aminte, dar 
totul e în ceaţă. Când deschid ochii, pot să gândesc clar, 
pentru că asta e camera în care m-am trezit de mii de ori 
până acum: aici e patul, iar situaţia se prezintă exact aşa - 
dacă mă ridic acum, voi fi în stare să văd vârfurile stejarilor 
de pe partea cealaltă a străzii; acolo, în stânga, este baia şi 
la dreapta dulapurile din perete. E exact aceeaşi cameră pe 
care am împărţit-o cu Tom. 

— Rachel, spune el din nou, şi întind mâna să-i ating 
spatele, dar el se ridică repede şi se întoarce spre mine. 

Arată pustiit, ca prima dată când l-am văzut de aproape, 
la poliţie - ca şi cum cineva i-a smuls măruntaiele, lăsând în 
urmă doar o carcasă goală. Camera asta e asemenea celei 
în care am stat cu Tom, dar este cea în care au stat el şi 
Megan. Camera asta, patul ăsta.. 

— Ştiu, îi spun. Îmi pare rău. Îmi pare tare rău. Am greşit. 

— Da, am greşit, răspunde el, fără să se uite în ochii mei. 

Se duce în baie şi închide uşa. 

Mă las pe spate, închid ochii şi simt cum mă cuprinde 
groaza, simt neliniştea aceea din adâncurile mele. Ce-am 

— 222 — 


făcut? Îmi aduc amine că vorbea mult când am ajuns aici, 
că totul era un şuvoi de cuvinte. Era mânios - mânios pe 
maică-sa, care n-o înghiţise niciodată pe Megan; mânios pe 
reporteri pentru ceea ce scriau despre ea, insinuările că ea 
ar fi primit ce meritase; mânios pe poliţie pentru că au 
distrus totul, pentru că nu i-au făcut dreptate lui Megan, 
pentru că nu i-au făcut dreptate lui. Am stat în bucătărie, 
bând bere şi ascultându-l vorbind, şi când berea s-a 
terminat, ne-am dus afară, în grădină, şi atunci furia lui a 
încetat. Am băut şi am privit trenurile trecând şi am început 
să vorbim despre nimicuri: despre ce era la televizor, 
despre muncă şi despre unde a făcut şcoala, exact ca 
oamenii normali. Am uitat să simt ce trebuia să simt, 
amândoi am uitat, pentru că acum îmi aduc aminte exact 
cum a fost. Îmi aduc aminte cum mi-a zâmbit şi cum mi-a 
atins părul. 

M-a lovit ca un val, am simţit cum mi s-a urcat sângele în 
cap. Îmi aduc aminte că am recunoscut faţă de mine însămi 
ce simţeam. Am gândit-o şi nu mi-am negat gândul, ci l-am 
acceptat întru totul. Voiam să se întâmple. Voiam să fiu cu 
Jason. Voiam să simt ce a simţit Jess când stătea afară cu 
el, bând vin cu el în serile acelea. Am uitat ce ar fi trebuit 
de fapt să simt. Am ignorat faptul că, în cel mai bun caz, 
Jess nu era decât produsul imaginaţiei mele şi, în cel mai 
rău caz, Jess nu era nimic, Jess era Megan - Megan a murit, 
un cadavru descompus, lăsat să putrezească. Ba mai rău 
de-atât: n-am uitat. Nu mi-a păsat. Nu mi-a păsat pentru că 
începusem să cred ceea ce se spunea despre ea. Oare am 
crezut, fie şi pentru o secundă, că Megan a primit ce-a 
meritat? 

Scott a ieşit din baie. A făcut un duş, s-a spălat de mine. 
Arată mai bine aşa, dar nu se uită în ochii mei când mă 
întreabă dacă nu vreau o cafea. Nu asta mi-am dorit să se 
întâmple: nimic din toate astea nu e normal. Nu vreau să 
fac chestia asta. Nu vreau să-mi pierd iar controlul. 

Mă îmbrac rapid şi mă duc la baie. Imi dau cu apă rece 
pe faţă. Rimelul s-a scurs, s-a întins spre colţurile ochilor, 
iar buzele îmi sunt vinete. Muşcate. Faţa şi gâtul îmi sunt 


— 223 — 


roşii, acolo unde barba lui s-a frecat de pielea mea. Îmi vin 
în minte imagini fulgerătoare, mâinile lui pe mine, şi simt că 
stomacul mi se întoarce pe dos. Mă ia cu ameţeală şi 
trebuie să mă las pe marginea căzii. Baia e mai mizerabilă 
decât restul casei: mizerie adunată pe chiuvetă, pastă de 
dinţi întinsă pe oglindă. O cană cu doar o periuţă de dinţi în 
ea. Nu e niciun parfum, nicio cremă hidratantă, nicio trusă 
de machiaj. Mă întreb dacă le-a luat ea când a plecat sau 
dacă el le-a aruncat. 

Înapoi în dormitor, mă uit în jur după urme ale existenţei 
ei - un halat pe uşă, o perie de păr pe comodă, o cutiuţă cu 
balsam de buze, o pereche de cercei - dar nu e nimic. Mă 
duc spre capătul celălalt al camerei, la şifonier şi, cu mâna 
pe clanţă, dau să-l deschid, când îl aud pe el strigând de jos 
„e gata cafeaua!” şi sar în sus ca arsă. 

Imi întinde cana fără să se uite la mine, apoi se întoarce 
şi rămâne cu spatele la mine, cu privirea fixată pe şinele de 
cale ferată sau pe ceva dincolo de ele. Mă uit la dreapta 
mea şi observ că şi fotografiile au dispărut, toate. Simt cum 
mi se ridică părul pe ceafă, că mi se face pielea de găină. 
Sorb din cafea şi mă chinui să înghit. Nimic din ce se 
întâmplă aici nu e normal. 

Poate că maică-sa a făcut-o: a curăţat totul, a aruncat 
totul, a luat fotografiile. Maică-sa n-o suferea pe Megan, 
asta mi-a tot spus Scott, iar şi iar. Totuşi, ce fel de om face 
ce a făcut el azi-noapte? Cine i-o trage unei femei străine în 
patul conjugal, când nevastă-sa nu e moartă nici de o lună? 
In momentul acela, el se întoarce spre mine, mă priveşte şi 
am senzaţia că îmi citeşte gândurile, pentru că are o 
expresie ciudată pe chip - dispreţ, scârbă - şi mi-e şi mie 
scârbă de el. Las cana jos. 

— Ar fi timpul să plec, îi spun, şi el nu încearcă să mă 
oprească. 

Ploaia s-a oprit. Afară e senin, şi eu mă chinui să văd 
ceva în lumina strălucitoare a dimineţii. Un bărbat se 
apropie de mine - e în faţa mea în momentul în care ajung 
pe trotuar. Ridic mâinile să mă apăr, mă dau într-o parte şi-l 
împing cu umărul să-l înlătur din calea mea. El zice ceva, 


— 224 — 


dar nu aud ce. Rămân cu mâinile ridicate, capul în pământ, 
şi ridic privirea abia când sunt la cinci paşi de Anna şi 
numai atunci o văd, stând lângă maşină, cu mâinile în 
şolduri, privindu-mă. Când îmi surprinde privirea, clatină din 
cap, se întoarce şi merge repede spre uşa de la intrare, 
grăbind pasul, aproape rupând-o la fugă. Rămân ţintuită 
locului preţ de o clipă, privindu-i silueta subţire, în pantaloni 
negri, mulaţi şi un tricou roşu. Am un sentiment acut de 
dejă-vu. Am mai văzut-o fugind aşa şi altă dată. 

S-a întâmplat după ce m-am mutat de acasă. Am venit 
să-l văd pe Tom, să-mi iau ceva ce uitasem acolo. Nu-mi 
aduc aminte exact ce, nu era important, dar voiam pur şi 
simplu să mă duc acasă, să-l văd. Cred că era duminică, iar 
eu mă mutasem vineri, aşa că nu fusesem plecată mai mult 
de patruzeci şi opt de ore. Eram în stradă şi o priveam cum 
îşi duce lucrurile dintr-o maşină în casă. Se muta deja, la 
nici două zile după ce plecasem, când nici patul nu apucase 
încă să se răcească. Totul, într-o goană absolut 
neverosimilă. M-a văzut, iar eu m-am îndreptat spre ea. N- 
am nici cea mai vagă idee ce aveam de gând să-i zic - 
nimic raţional, sunt convinsă. Plângeam, asta îmi aduc 
aminte. Şi ea, ca acum, a fugit. N-am ştiut atunci că era 
mult mai rău decât îmi închipuiam - încă nu se vedea că 
era gravidă. Slavă cerului! Cred că m-ar fi omorât chestia 
asta. 

Stând pe peron în picioare, aşteptând trenul, simt cum 
mă ia ameţeala. Mă aşez pe o bancă şi-mi spun că nu e 
altceva decât mahmureala - n-am băut nimic cinci zile la 
rând şi apoi am făcut-o lată, aşa că nu e de mirare. Dar ştiu 
că e mai mult de-atât. E din cauza Annei - imaginea ei şi 
sentimentul pe care l-am avut când am mai văzut-o fugind 
aşa. Frică. 


— 225 — 


Anna 


Sâmbătă, 10 august 2013 
Dimineaţa 


M-am dus cu maşina în Northcote, la sală, pentru ora de 
ciclism, iar la întoarcere am trecut pe la Matches, ca să-mi 
fac un cadou binemeritat: o foarte drăguță rochie mini de la 
Max Mara (Tom o să mă ierte de îndată ce mă va vedea în 
ea). Dimineaţa fusese foarte plăcută, dar, parcându-mi 
maşina, am văzut că era agitaţie în faţa casei soţilor 
Hipwell - fotografii sunt prezenţi acolo non-stop - şi, iat-o. 
Din nou! Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Rachel, arătând 
oribil, încercând să scape cu forţa de un fotograf. Sunt 
sigură că tocmai ieşise din casa lui Scott. 

Nici măcar nu m-am supărat cine ştie ce. Eram doar 
uimită. Şi când i-am zis lui Tom - calm, ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic ieşit din comun - a fost şi el la fel de uimit 
ca şi mine. 

— O să iau legătura cu ea, a zis el. O să aflu ce se 
întâmplă. 

— Ai mai încercat chestia asta, i-am răspuns, cât mai 
blând cu putinţă. N-a contat nici cât negru sub unghie. 

l-am sugerat că poate ar fi cazul să ia măsuri legale 
împotriva ei, să obţină un ordin de restricţie sau ceva. 

— Totuşi, nu ne hărţuieşte pe noi, nu-i aşa? Nu ne-a mai 
sunat şi nici nu s-a mai apropiat de noi, nici n-a mai venit 
pe la noi pe-acasă. Nu-ţi face griji, iubito. Rezolv eu tot. 

Are dreptate, evident, în legătură cu hărţuirea. Dar nu-mi 
pasă. Ceva se întâmplă şi eu nu sunt pregătită să ignor 
chestia asta, pur şi simplu. M-am săturat să mi se tot spună 
că o să rezolve el totul, că o să vorbească el cu ea, că în 
cele din urmă tipa o să dispară. Cred că a venit vremea să 
iau eu măsurile necesare, de una singură. Data viitoare 
când o mai văd, o s-o sun pe poliţista aceea - detectiv- 
sergent Riley. Părea de treabă, înţelegătoare. Ştiu că lui 

— 226 — 


Tom îi pare rău de Rachel, dar, sincer, cred că a venit 
vremea să rezolv problema acestei ticăloase o dată pentru 
totdeauna. 


— 227 — 


Rachel 


Luni, 12 august 2013 
Dimineaţa 


SUNTEM ÎN PARCAREA de la Lacul Wilton. Obişnuiam să 
venim aici uneori, să înotăm în zilele foarte călduroase. 
Astăzi stăm unul lângă altul în maşina lui Tom, cu ferestrele 
maşinii coborâte, lăsând aerul să circule. Vreau să-mi las 
capul pe spate şi închid ochii, să adulmec mireasma pinilor 
şi să ascult cântecul păsărilor. Vreau să-l ţin de mână şi să 
stăm aşa toată ziua. 

M-a sunat azi-noapte şi m-a întrebat dacă putem să ne 
întâlnim. L-am întrebat dacă e vorba despre Anna, de faptul 
că m-a văzut pe Blenheim Road. l-am zis că n-are nicio 
legătură cu ei - n-am fost acolo ca să-i agasez pe ei. El m-a 
crezut sau cel puţin asta a zis, totuşi părea oarecum 
preocupat, agitat şi nervos. Mi-a zis că trebuie să vorbim. 

— Te rog, Rach, mi-a zis, şi asta a fost totul pentru mine 
- felul în care a zis-o, ca în vremurile noastre bune, de-am 
crezut că o să-mi plesnească inima-n piept. Vin să te iau, 
OK? 

M-am trezit înainte de a se miji de ziuă şi pe la cinci eram 
deja în bucătărie, să-mi fac o cafea. M-am spălat pe cap şi 
m-am ras pe picioare, m-am machiat şi m-am schimbat de 
patru ori. Şi m-am simţit vinovată. O prostie, ştiu, dar m-am 
gândit la Scott - la ce-a fost între noi şi la cum m-am simţit 
- şi mi-aş fi dorit să nu se fi întâmplat, pentru că am 
resimţit-o ca pe-o trădare. A lui Tom. Bărbatul care mă 
lăsase pentru o altă femeie cu doi ani în urmă. Dar nu pot 
să nu simt ceea ce simt. 

Tom a ajuns cu puţin înainte de nouă. M-am dus jos şi l- 
am găsit rezemat de maşină, în blugi şi un tricou cenuşiu, 
vechi - destul de vechi încât să-mi aduc aminte exact cum 
simţeam țesătura pe obraz când mă strângea la pieptul lui. 

— Mi-am luat liber în dimineaţa asta, mi-a zis, de cum m- 

— 228 — 


a văzut. M-am gândit că am putea să mergem undeva cu 
maşina. 

Nu ne-am spus prea multe în drum spre lac. M-a întrebat 
ce mai fac şi mi-a zis că arătam bine. N-a pomenit de Anna 
până n-am ajuns în parcare, iar eu mă gândeam că aş vrea 
să-l ţin de mână. 

— Mda, ăă, Anna mi-a zis că te-a văzut... şi crede că ai 
ieşit din casa lui Scott Hipwell? E adevărat? 

S-a întors cu faţa spre mine, fără să mă privească în ochi. 
Părea jenat să mă întrebe chestia asta. 

— Nu ai de ce să-ţi faci griji, i-am zis. Mă văd cu Scott... 
Bine, nu mă văd cu el în sensul ăla, adică nu suntem 
împreună. Am devenit amici. Atâta tot. E greu de explicat. 
L-am ajutat cu nişte chestii. Ştii - evident că ştii -, a trecut 
prin clipe grele. 3 

Tom încuviinţează tăcut, dar tot nu se uită la mine. In 
schimb, îşi roade unghia de la arătător, un semn sigur că e 
îngrijorat. 

— Dar, Rach... 

Aş vrea să nu-mi mai spună aşa, pentru că simt că 
ameţesc, că îmi vine să zâmbesc. A trecut atâta vreme de 
când nu l-am mai auzit spunându-mi numele aşa şi asta îmi 
dă speranţe. Poate că lucrurile nu merg aşa de bine cu 
Anna, poate că îşi aduce aminte câteva lucruri bune din 
relaţia noastră, poate că o parte din el îmi duce dorul. 

— Eu... sunt foarte îngrijorat din cauza asta. 

În fine, se uită la mine, ochii aceia căprui şi mari se înfig 
într-ai mei şi-şi mişcă mâna o clipă, ca şi cum ar vrea s-o 
prindă pe-a mea, dar apoi se răzgândeşte şi se retrage. 

— Ştiu - bine, nu ştiu chiar aşa multe despre ce s-a 
întâmplat, dar Scott... ştiu că pare un tip absolut decent, 
dar nu ai de unde să ştii sigur, nu-i aşa? 

— Crezi că el e vinovatul? 

Tom scutură din cap, înghite cu greutate. 

— Nu, nu. Nu asta vreau să spun. Ştiu că... Ei bine, Anna 
spune că se certau tot timpul. Că Megan părea câteodată 
să se teamă de el. 

— Anna spune asta? 


— 229 — 


Instinctul îmi zicea să nu iau în seamă ce spune 
curviştina aia, dar nu pot să nu mă gândesc la sentimentul 
pe care l-am avut acasă la Scott, sâmbătă, că nu era ceva 
cum trebuie, că era în neregulă ceva. 

— Megan a avut grijă de copil pentru noi o vreme, când 
Evie era foarte mică. Doamne, nici nu pot să mă gândesc la 
asta acum, după tot ce s-a scris în ziare în ultima vreme. 
Asta arată că nu cunoşti niciodată pe cineva cu adevărat, 
nu? oftează el adânc. Nu vreau să ţi se întâmple ceva rău, 
continuă, şi-mi zâmbeşte, ridicând uşor din umeri. Incă ţin 
la tine, Rach, zice el, şi sunt nevoită să-mi feresc privirea, 
pentru că nu vreau să vadă că am lacrimi în ochi. 

El ştie, evident, şi-mi pune o mână pe umeri şi adaugă: 

— Îmi pare rău. 

Stăm aşa o vreme, într-o tăcere confortabilă. Îmi muşc 
până la sânge buzele, ca să nu plâng. Nu vreau să-i fie şi 
mai greu decât îi e deja, chiar nu vreau. 

— Sunt OK, Tom. Sunt mai bine. Chiar sunt. 

— Mă bucur să aud asta. Nu mai... 

— Dacă mai beau? Beau mai puţin. Din ce în ce mai 
puţin. _ 

— Asta e bine. Arăţi bine. Eşti... frumoasă. Imi zâmbeşte 
şi simt că roşesc. El îşi fereşte privirea repede. Eşti... ăăă... 
bine, adică... financiar, eşti bine? 

— Sunt bine. 

— Pe bune? Chiar eşti OK, Rachel? Pentru că nu vreau 
să... 
— Sunt OK. 

— Vrei să-ţi dau nişte bani? La dracu’, nu vreau să par un 
cretin, dar pot să-ţi dau nişte bani. Până o să te pui pe 
picioare... 

— Pe bune, mă descurc. 

Se apleacă înspre mine şi abia mai pot respira, vreau cu 
disperare să-l ating. Vreau să-i adulmec gâtul, să-mi îngrop 
faţa în acea scobitură puternică, musculoasă, dintre 
omoplaţi. El deschide torpedoul. 

— Lasă-mă să-ţi scriu un cec, pentru orice eventualitate, 
înţelegi? Nu trebuie să-l încasezi dacă nu vrei. 


— 230 — 


Încep să râd. 

— Încă mai ţii un carnet de cecuri în torpedou? 

Începe şi el să râdă. 

— Păi, nu ştii niciodată, zice el. 

— Nu ştii niciodată când trebuie s-o scoţi din bucluc pe 
fosta ta nevastă care a înnebunit de tot! 

El mă mângâie pe obraz. Îi iau mâna într-a mea şi i-o 
sărut. 

— Promite-mi, îmi spune el aspru, că o să stai departe de 
Scott Hipwell. Promite-mi, Rach. 

— Îţi promit, îi zic eu şi vorbesc serios, iar în acelaşi timp 
nu mai pot de fericire, pentru că-mi dau seama că nu numai 
că e îngrijorat pentru mine, dar e şi gelos. 


Marţi, 13 august 2013 
Dis-de-dimineaţă 


Sunt în tren, privesc din nou spre grămăjoara de haine de 
pe marginea şinelor de cale ferată. Nişte ţesături albastru- 
închis. O rochie, cred, cu o curea neagră. Nu-mi imaginez 
cum a ajuns acolo. Asta cu siguranță n-a fost lăsată acolo 
de ingineri. Ne mişcăm, deşi încet, aşa că am timp berechet 
să mă uit, şi mi se pare că am mai văzut rochia asta 
undeva, că am văzut-o pe cineva. Nu-mi aduc aminte unde. 
Însă e foarte frig. Prea frig pentru o rochie ca asta. Cred că 
o să ningă în curând. 

Abia aştept să văd casa lui Tom - casa mea. Ştiu că o să 
fie acolo, stând afară. Ştiu că va fi singur, aşteptându-mă 
pe mine. Se va ridica în picioare în momentul în care voi 
trece, îmi va face cu mâna şi-mi va zâmbi. Ştiu bine toate 
astea. 

Mai întâi, totuşi ne oprim în faţa casei de la numărul 
cincisprezece. Jason şi Jess sunt acolo, beau vin pe terasă, 
ceea ce e ciudat, pentru că încă nu e opt şi jumătate. Jess 
poartă o rochie roşie cu imprimeuri florale, are în urechi 
cercei mici, din argint, cu păsări pe ei - îi văd mişcându-se 
în timp ce ea vorbeşte. Jason stă în spatele ei, cu mâinile pe 

— 231 — 


umerii săi. Le zâmbesc, vreau să le fac cu mâna, dar nu 
vreau să creadă lumea că sunt o ciudată. Vreau doar să mă 
uit şi îmi doresc să am şi eu un pahar cu vin. 

Stăm aici de-o veşnicie şi trenul încă nu se mişcă din loc. 
Vreau să pornească, pentru că, dacă nu porneşte, Tom n-o 
să mai fie acolo şi o să-mi fie dor de el. Acum o văd pe Jess, 
mai clar ca de obicei - are legătură cu felul în care cade 
lumina, mult mai strălucitoare acum, direct pe ea, ca un 
reflector. Jason e în continuare în spatele ei, dar de data 
asta mâinile nu-i mai sunt pe umerii ei, ci în jurul gâtului ei, 
iar ea pare stânjenită, tulburată. O strânge de gât. Văd cum 
faţa i se face roşie. Plânge. Mă ridic în picioare, bat cu 
pumnii în geamul trenului şi urlu la el să se oprească, dar el 
nu mă aude. Cineva mă prinde de braţ - tipul cu părul roşu. 
Îmi spune să stau jos, îmi spune că nu mai e mult până la 
următoarea oprire. 

„Va fi deja prea târziu” îi spun, şi el îmi spune: „Deja e 
prea târziu, Rachel”, şi când mă uit înapoi spre terasă, Jess 
e în picioare şi Jason ţine în pumn un smoc din părul ei 
blond şi o va izbi cu capul de perete până i-l va sfărâma. 


Dimineaţa 


Sunt trează de câteva ore bune, dar tot nu mi-am 
revenit; stau pe scaun, dar picioarele încă îmi tremură de la 
genunchi. M-am trezit din vis cu un sentiment de groază, 
convinsă că tot ceea ce ştiam era greşit, că tot ceea ce am 
văzut - fie că era vorba despre Scott, fie despre Megan - 
am ticluit în mintea mea, că nimic nu era adevărat. Dar 
dacă mintea îmi juca feste, atunci nu cumva visul meu era 
cel care îmi dădea senzaţia de iluzoriu? Lucrurile pe care mi 
le-a spus Tom în maşină, amestecate cu sentimentul de 
vină pentru ceea ce s-a întâmplat cu Scott în noaptea de 
dinainte: visul nu era altceva decât modul prin care creierul 
meu încerca să facă puţină lumină în toate câte se 
petrecuseră. 

Totuşi, sentimentul acela familiar de groază creşte în 
momentul în care trenul opreşte la semnal şi aproape că 


— 232 — 


mi-e frică să-mi ridic privirea. Fereastra e închisă, nu mai e 
nimic acolo. E linişte, e pace. Sau poate că totul a fost 
abandonat. Scaunul lui Megan e încă pe terasă, gol. E cald 
azi, dar eu nu mă pot opri din tremurat. 

Trebuie să nu uit faptul că tot ce mi-a zis Tom despre 
Scott şi Megan vine de la Anna şi nimeni nu ştie mai bine ca 
mine că nu trebuie să ai încredere în ce spune Anna. 

Doctorul Abdic mă întâmpină cam fără tragere de inimă 
în dimineaţa asta. Pare adus de spate, ca şi cum l-ar durea 
ceva, şi când îmi strânge mâna, gestul lui nu mai e aşa de 
puternic ca până acum. Ştiu că Scott a zis că poliţia n-avea 
de gând să ofere nicio informaţie în legătură cu sarcina, dar 
mă întreb dacă lui i-au spus ceva. Mă întreb dacă se 
gândeşte la copilul lui Megan. 

Vreau să-i spun despre vis, dar nu îmi dau seama cam 
cum ar trebui să-o fac, astfel încât să nu-i dezvălui ce idei 
am, aşa că, în schimb, îl întreb despre recuperarea 
amintirilor, despre hipnoză. 

— Ei bine, îmi spune el, răsfirându-şi degetele pe masă, 
în faţa lui, sunt terapeuţi care cred că hipnoza poate fi 
folosită pentru a recupera amintirile reprimate, dar e ceva 
foarte controversat. Eu unul nu practic hipnoza şi nici nu o 
recomand pacienţilor mei. Nu sunt convins că ajută şi, în 
unele circumstanţe, cred că ar putea chiar să fie 
dăunătoare. Îmi zâmbeşte pe jumătate, apoi: Îmi pare rău. 
Ştiu că nu asta voiai să auzi. Dar când vine vorba de mintea 
omenească, nu există scurtături în procesul de vindecare. 

— Cunogşti terapeuţi care practică o astfel de tehnică? îl 
întreb. 

El clatină din cap. 

— Îmi pare rău, dar nu pot să-ţi recomand pe nimeni. 
Trebuie să iei în considerare faptul că subiecţii supuşi 
hipnozei sunt foarte susceptibili. Nu întotdeauna se poate 
avea încredere în amintirile care sunt „recuperate” - şi 
ataşează cuvântului ghilimelele de rigoare. Acelea nu sunt 
deloc nişte amintiri reale. 

Nu pot să risc. Nu suport gândul să am alte imagini în 
cap, alte amintiri în care să nu pot avea încredere, amintiri 


— 233 — 


care se amestecă unele cu celelalte, se contopesc, se 
metamorfozează şi se dislocă, făcându-mă să cred că ceea 
ce înţeleg nu este de fapt adevărat, sugerându-mi să merg 
pe o anumită cale, când de fapt ar trebui să merg pe alta. 

— Aşadar, ce-mi sugerezi să fac? îl întreb. Pot să fac ceva 
ca să recuperez ce-am pierdut? 

El îşi trecea degetele lungi peste buze. 

— E posibil, da. Vorbind despre o amintire anume, te 
poate ajuta să clarifici lucrurile, discutând despre asta 
detaliat, într-o ambianţă în care să te simţi în siguranţă, 
relaxată... 

— Ca aici, de exemplu? 

El îmi zâmbeşte. 

— Ca aici, dacă într-adevăr te simţi relaxată şi în 
siguranţă aici... 

Ridică tonul, îmi pune o întrebare la care nu răspund. 
Zâmbetul îi piere. 

— Ajută dacă te concentrezi mai degrabă pe ceea ce 
simţi decât pe ceea ce vezi. Sunete, felul în care lucrurile se 
simt... mirosul este un foarte puternic stimul pentru 
memorie. Muzica poate fi şi ea foarte puternică. Dacă te 
gândeşti la o situaţie anume, la o zi anume, ai putea să 
refaci traseul, să te întorci la locul unei crime, aşa cum era 
el atunci când s-a petrecut. 

O fi o expresie banală, obişnuită, dar în momentul acesta 
mi se ridică părul în cap. 

— Vrei să vorbeşti despre un incident anume, Rachel? 

Da, vreau, evident că vreau, dar nu-i pot spune chestia 
asta, aşa că îi spun despre ce s-a întâmplat atunci, la clubul 
de golf, când l-am atacat pe Tom după ce ne-am certat. 

Îmi aduc aminte că în dimineaţa aceea m-am trezit plină 
de nelinişte, ştiind într-o clipită că s-a întâmplat ceva 
îngrozitor. Tom nu mai era în pat, lângă mine, şi m-am 
simţit uşurată. Stau întinsă pe canapea şi încerc să 
rememorez scena. Îmi aduc aminte că plângeam şi 
plângeam şi-i spuneam că-l iubesc. El era furios, îmi spunea 
să mă duc să mă culc; nu voia să mă mai audă. 

Am încercat să mă gândesc la un alt moment al serii 


— 234 — 


respective, înainte să înceapă cearta aceea. Ne simţeam 
atât de bine! Tocmai terminasem de prăjit creveţii cu mult 
chilii şi coriandru şi beam o sticlă de Chenin Blanc delicios, 
primit de la un client foarte recunoscător. Suntem afară, în 
grădină, ascultăm The Killers şi Kings of Leon, albume pe 
care le puneam în primele noastre zile împreună. . 

Îmi aduc aminte cum râdeam şi ne sărutam. Îmi aduc 
aminte că i-am spus o poveste despre ceva - el nu 
considera că e chiar atât de nostim precum credeam eu. 
Îmi aduc aminte că m-am supărat. Apoi îmi vine în minte că 
tipam unul la celălalt, apoi eu împiedicându-mă de uşile 
glisante şi furioasă că n-a sărit să mă ajute. 

Dar scena decurge în felul următor: 

— Când m-am trezit în acea dimineaţă, m-am dus jos. El 
nu voia să vorbească deloc cu mine, abia catadicsea să-mi 
arunce o privire. A trebuit să-l implor să-mi spună ce-am 
făcut. Îi spuneam întruna cât de rău îmi pare. Mă speriasem 
îngrozitor. Nu pot să-mi explic de ce, nu ştiu dacă are sens 
sau nu, dar dacă nu-ţi aminteşti ce ai făcut, mintea ta tinde 
să umple golurile cu cele mai oribile scenarii... 

Kamal dă din cap semnificativ. 

— Îmi imaginez. Continuă. 

— Aşa că, în cele din urmă, doar ca să mă determine să 
tac, mi-a zis. Ei bine, m-am simţit ofensată de nu ştiu ce 
chestie pe care o spusese el şi nu mă lăsam păgubaşă, îl 
tot urmăream şi-l tot bodogăneam şi nu mai terminam 
odată, iar el a încercat să mă facă să mă opresc, a încercat 
să mă sărute şi să ne împăcăm, numai că eu nu voiam să 
aud de aşa ceva. Şi apoi el s-a hotărât să mă lase în pace şi 
s-a dus sus, să se culce, moment în care s-a întâmplat. L- 
am urmărit până sus cu o crosă de golf şi am încercat să-i 
crăp capul. Din fericire, am ratat. Am spart doar o bucată 
din peretele din hol. 

Expresia de pe chipul lui Kamal nu s-a schimbat. Nu era 
şocat. Se mulţumeşte doar să dea din cap. 

— Bun, deci ştii ce s-a întâmplat, dar nu poţi s-o şi simţi, 
propriu-zis, nu-i aşa? Vrei să poţi să-ţi aminteşti singură 
toate astea, să le vezi în mintea ta şi să le simţi iar în 


— 235 — 


amintire, astfel încât - cum i-ai zis chiar tu - să-ţi aparțină, 
nu? Şi astfel te-ai simţi pe deplin responsabilă. 

— Păi, da, zic eu, ridicând din umeri. Adică e doar o parte 
din motivaţia mea. Dar mai e ceva. Şi s-a întâmplat mai 
târziu, mult mai târziu - săptămâni, poate chiar luni mai 
târziu. M-am tot gândit la noaptea aceea. De fiecare dată 
când treceam pe lângă gaura aceea în perete, mă gândeam 
la ce-am făcut. Tom zicea că o s-o repare, dar n-a făcut-o şi 
eu nu voiam să-l bat la cap. Într-o zi, stăteam acolo - era 
seară şi ieşisem din dormitor şi m-am oprit pur şi simplu în 
loc, pentru că mi-am amintit. Eram pe podea, cu spatele la 
zid, plângând şi suspinând. Tom stătea deasupra mea, 
implorându-mă să mă calmez, aveam crosa de golf la 
picioarele mele şi am simţit-o, în momentul acela am simțit- 
o. Eram sufocată de un sentiment de teroare. Amintirea nu 
se potriveşte deloc cu realitatea, pentru că nu-mi aduc 
aminte furia, furia aceea cotropitoare. Dar îmi aduc aminte 
frica. 


Seara 


M-am gândit la ce mi-a zis Kamal despre întoarcerea la 
locul crimei, aşa că nu m-am dus acasă, ci am venit în 
Witney şi, în loc să mă strecor pe lângă pasajul subteran, 
m-am dus cu precauţie şi deliberat chiar în buza tunelului. 
Îmi pun mâinile pe suprafaţa rece şi aspră a intrării şi închid 
ochii, mângâind cărămida. Nu-mi vine nimic în amintire. 
Deschid ochii şi privesc în jurul meu. Drumul e cât se poate 
de liniştit: o singură femeie merge în direcţia mea, undeva 
la vreo cincizeci de metri depărtare şi cam atât. Nu trec 
maşini, nu ţipă niciun copil, nu se aude niciun zgomot, cu 
excepţia unor sirene îndepărtate. Soarele alunecă după un 
nor şi mi-e frig, incapabilă să mă mişc din faţa tunelului, 
incapabilă să înaintez. Mă întorc să plec. 

Femeia pe care o văzusem mai înainte venind spre mine 
trece abia acum de cotitură; e îmbrăcată într-o haină lungă, 
albastră, înfăşurată în jurul ei. Îmi aruncă o privire în timp 
ce trece pe lângă mine, moment în care am o străfulgerare. 


— 236 — 


O femeie... în albastru... felul acela în care cădea lumina. 
Îmi aduc aminte: Anna. Ea purta rochia aceea albastră, cu 
curea neagră şi mergea spre mine rapid, aproape cum a 
făcut-o şi deunăzi, numai că de data asta s-a uitat în urmă, 
s-a uitat peste umăr şi apoi s-a oprit. O maşină trage lângă 
ea - o maşină roşie. Maşina lui Tom. Ea se apleacă să stea 
de vorbă cu el prin geamul lăsat şi apoi deschide portiera şi 
se urcă în maşină, iar Tom pleacă. 

Îmi amintesc. În noaptea aceea de sâmbătă, stăteam 
acolo, la intrarea în tunel şi m-am uitat la Anna cum se urcă 
în maşina lui Tom. Numai că nu-mi aduc aminte totul, 
pentru că nu are sens. Tom venise să mă caute pe mine cu 
maşina. Anna nu era în maşină cu el - era acasă. Asta mi- 
au zis cei de la poliţie. Nu are sens şi simţeam că-mi vine să 
urlu de frustrare că nu ştiu, că am o minte complet inutilă. 

Traversez strada şi pornesc pe trotuarul stâng de pe 
Blenheim Road. Stau o vreme sub copaci, vizavi de numărul 
douăzeci şi trei. Au revopsit uşa. Era verde-închis pe 
vremea când trăiam eu acolo; acum e neagră. Nu-mi 
amintesc s-o fi remarcat până acum. Preferam verdele. Mă 
întreb ce-au schimbat înăuntru. Camera copilului, evident, 
dar mă întreb dacă de dormit dorm în patul meu, dacă ea 
îşi dă cu ruj uitându-se în oglinda pe care eu am fixat-o în 
perete. Mă întreb dacă au zugrăvit bucătăria sau au reparat 
gaura aceea în peretele din coridorul de la etaj. 

Vreau să traversez şi să bat la uşa aceea neagră. Vreau 
să vorbesc cu Tom, să-l întreb de noaptea în care a dispărut 
Megan. Vreau să-l întreb de ziua de ieri, când eram 
amândoi în maşină şi eu i-am sărutat mâna, vreau să-l 
întreb ce a simţit în momentul acela. În schimb, mai rămân 
câteva clipe în loc, uitându-mă spre fereastra fostului meu 
dormitor, până când simt că îmi vin lacrimi în ochi şi atunci 
ştiu că e timpul să plec. 


— 237 — 


Anna 


Marţi, 13 august 2013 
Dimineaţa 


În dimineaţa asta, îl priveam pe Tom pregătindu-se de 
lucru, punându-şi cămaşa şi cravata. Părea oarecum distrat, 
probabil trecând în revistă, în cap, programul pe azi - 
şedinţe, întâlniri, cine, ce, unde. Eram invidioasă. Pentru 
prima dată de când ne ştim, chiar îl invidiam pentru luxul 
de a se îmbrăca dimineaţa şi de a ieşi din casă şi de a se 
grăbi să ajungă în diverse locuri de-a lungul unei zile, cu un 
scop anume, şi toate în slujba unui salariu la sfârşitul lunii. 

Nu mi-e dor de munca în sine - am fost agent imobiliar, 
nu neurochirurg, adică nu tocmai genul de slujbă la care 
visezi cu ochii deschişi când eşti copil -, dar îmi plăcea să 
mă plimb prin casele foarte scumpe puse în vânzare, când 
proprietarii nu erau prin preajmă, trecându-mi vârfurile 
degetelor peste suprafeţele de marmură, aruncând un ochi 
peste garderobele construite în pereţi. Imi închipuiam, pe 
vremea aceea, cam ce-ar însemna viaţa mea dacă aş trăi 
aşa, ce fel de persoană aş fi. Sunt perfect conştientă că nu 
există slujbă mai importantă decât creşterea unui copil, dar 
problema e că nu e apreciată ca atare. Nu în sensul în care 
contează pentru mine în acest moment, adică cel financiar. 
Vreau să avem mai mulţi bani, ca să putem pleca din casa 
asta, de pe strada asta. E cât se poate de simplu ce vreau. 

Bine, poate nu chiar aşa de simplu. După ce a plecat Tom 
la muncă, m-am aşezat la masa din bucătărie ca să mă lupt 
cu Evie să-şi ia micul dejun. Acum două luni, jur că mânca 
orice îi dădeam. Acum, dacă nu e iaurt cu căpşune, nu bagă 
în gură. Ştiu că e normal. Îmi tot spun chestia asta în timp 
ce încerc să-mi scot gălbenuş de ou din păr, în timp ce mă 
plimb în genunchi prin casă, adunând linguri şi castroane 
răsturnate. Imi tot spun întruna că toate astea sunt 
normale. 

— 238 — 


Totuşi, când am terminat în cele din urmă şi ea se juca 
fericită de una singură, mi-am permis să bocesc câteva 
minute. Îmi permit rareori aceste clipe de plâns, şi asta 
numai când Tom nu este aici şi numai pentru câteva 
momente, ca să mă descarc. Abia când m-am dus să mă 
spăl pe faţă, mi-am dat seama cât de obosită arătam, cât 
de buhăită eram, cât de distrusă şi de terminată eram, aşa 
că m-a apucat iar - nevoia aceea de a pune o rochie pe 
mine şi tocuri înalte, de a-mi usca şi înfoia părul cu 
uscătorul şi de a mă machia atent, de a ieşi pe stradă, să 
văd cum întorc bărbaţii capul după mine. 

Mi-e dor să mă duc la muncă, dar mi-e dor şi de ce 
însemna munca pentru mine, mai ales în ultimii mei ani de 
carieră profitabilă, când l-am cunoscut pe Tom. Mi-e dor să 
fiu amantă. 

Mi-a plăcut. De fapt, am adorat perioada aia. Nu m-am 
simţit vinovată nicio clipă. M-am prefăcut doar. Eram 
nevoită, cu toate prietenele mele măritate, cele care trăiau 
cu groaza vreunei dădace au-pair sau a fătucii drăguţe şi 
amuzante de la birou care ştia să vorbească despre fotbal 
şi care îşi petrecea jumătate din viaţă la sală. Trebuia să le 
spun că evident mă simţeam prost din cauza asta. Mă 
simţeam prost din cauza nevesti-sii, n-am vrut niciodată să 
se întâmple chestia asta, ne-am îndrăgostit, ce puteam 
face? 

Adevărul e că nu mi-a părut niciodată rău pentru Rachel, 
chiar înainte să aflu despre problemele ei cu băutura şi cât 
de dificilă era ca persoană, cum îi făcea viaţa un coşmar. 
Tipa pur şi simplu nu era reală pentru mine şi, oricum, eu 
mă simţeam mult prea bine. Să fiu cealaltă femeie era 
incredibil de excitant şi n-are niciun sens să neg asta faţă 
de mine însămi: tu eşti cea pentru care el îşi trădează 
nevasta pentru că nu se poate abţine, chiar dacă o iubeşte. 
Atât de irezistibilă eşti. 

Vindeam o casă. Casa de la numărul treizeci şi patru, pe 
Cranham Street. Se dovedise o vânzare dificilă, pentru că 
ultimii interesaţi s-o cumpere nu primiseră aprobarea de la 
bancă pentru credit. Ceva legat de o evaluare de risc a 


— 239 — 


cumpărătorului. Aşa că am aranjat să aducem noi pe cineva 
să ne facă o evaluare de risc independentă, doar ca să ne 
asigurăm că totul e în regulă. Cei care vindeau deja se 
mutaseră şi casa era liberă, aşa că trebuia să fiu eu de faţă 
ca să le deschid, să le arăt casa. 

Mi-era clar, din momentul în care i-am deschis uşa, că o 
să se întâmple. N-am mai făcut niciodată ceva asemănător, 
niciodată, nici măcar n-am visat la asta, dar era ceva în 
felul în care s-a uitat la mine, în felul în care mi-a zâmbit. N- 
aveam de gând să ne controlăm - am făcut-o acolo, pe loc, 
în bucătărie, rezemaţi de dulapuri. Era o nebunie, dar asta 
şi eram. Asta îmi spunea. Wu te aştepta să fiu sănătos la 
cap, Anna. Nu cu tine. 

O iau pe Evie de jos şi mergem în grădină. Ea împinge 
căruciorul de jucărie în sus şi în jos, chicotind, uitând 
complet de criza de nervi de dimineaţă. De fiecare dată 
când zâmbeşte, simt că-mi explodează inima de fericire. 
Indiferent de cât de mult mi-e dor să lucrez, mi-ar fi infinit 
mai dor să fiu cu ea. Şi, oricum, nu am de ales. Sub nicio 
formă n-o mai las vreodată cu vreo îngrijitoare, indiferent 
cât de calificată e sau cine mi-o recomandă. N-o mai las 
niciodată cu altcineva, nu după toată treaba cu Megan. 


Seara 


Tom mi-a trimis un mesaj că o să întârzie puţin în seara 
asta, că trebuie să scoată un client la un pahar. O 
pregăteam pe Evie pentru plimbarea de seară. Eram în 
dormitor - camera mea şi a lui Tom - şi o schimbam. 
Lumina era superbă, o revărsare de strălucire portocalie 
umplea întreaga casă, transformându-se dintr-odată într-un 
cenuşiu-albăstriu în momentul în care soarele a intrat după 
un nor. Aveam jaluzelele trase pe jumătate ca să nu las 
căldura să intre în casă, aşa că m-am dus să le dau lao 
parte şi atunci am văzut-o pe Rachel stând de partea 
cealaltă a străzii, uitându-se spre casa noastră. Apoi a luat- 
o la picior, îndreptându-se spre gară. 

Mă aşez pe pat şi tremur de furie, înfigându-mi unghiile 


=s 


în carne. Evie loveşte aerul cu picioruşele, iar eu sunt atât 
de nervoasă, că nu vreau s-o iau în braţe de frică să n-o 
strivesc. 

Mi-a zis că se ocupă de ea. Mi-a zis că i-a dat telefon 
duminică, mi-a zis că au stat de vorbă şi că ea a recunoscut 
că are un soi de prietenie cu Scott Hipwell, dar că nu 
intenţionează să-l mai vadă, că n-o să mai dea târcoale pe 
aici. Tom mi-a zis că ea a promis toate astea şi că ela 
crezut-o. Tom mi-a zis că a fost raţională, că nu părea 
beată, că nu era isterică în niciun fel, că nu l-a ameninţat 
sau implorat să se întoarcă la ea. Mi-a zis că e de părere că 
e mai bine acum. 

Trag aer adânc în piept şi o iau pe Evie în poală, o întind 
pe genunchi şi o ţin de mâini. 

— Eu zic că ne-a ajuns, nu-i aşa, scumpete? 

E aşa de obositoare toată situaţia: de fiecare dată când 
mă gândesc că lucrurile sunt mai OK, că scăpăm odată de 
toată problema Rachel, tipa apare din nou în peisaj. 
Câteodată am senzaţia că nu o să dispară niciodată din 
viaţa mea. 

Adânc în sinea mea, a fost plantată o sămânță putredă. 
Când Tom îmi spune că e OK, că totul e aşa cum trebuie să 
fie, că n-o să ne mai deranjeze de acum încolo şi apoi se 
întâmplă exact opusul, nu pot să nu mă întreb dacă el chiar 
se chinuie aşa de tare să scape de ea sau dacă nu cumva, 
undeva în adâncurile lui, îi place faptul că ea nu reuşeşte 
să-şi continue viaţa. 

Mă duc jos şi scotocesc prin sertarele din bucătărie după 
cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o Riley, poliţista, îi 
formez numărul rapid, înainte să mă răzgândesc. 


Miercuri, 14 august 2013 


Dimineaţa 


În pat, cu mâinile lui pe şoldurile mele, cu respiraţia lui 
fierbinte pe gâtul meu, cu pielea lui umedă de transpiraţie 
lipită de-a mea, îmi spune: 


— 241 — 


— Nu mai facem chestia asta suficient de des. 


— Ştiu. 

— Trebuie să ne mai facem timp şi pentru noi. 

— Da, trebuie. 

— Mi-e dor de tine, îmi zice. Mi-e dor de noi. Vreau să fim 
mai des aşa. 


Îl trag spre mine şi-l sărut pe buze, ţinându-mi ochii 
închişi strâns, încercând să-mi suprim sentimentul de 
vinovăţie că m-am dus la poliţie fără ca el să ştie. 

— Cred că ar trebui să mergem undeva, mormăie el, doar 
noi doi. Să plecăm departe pentru o vreme. 

Şi s-o las pe Evie cu cine, mă rog, îmi vine să-l întreb. Cu 
părinţii tăi, poate, cu care nu vorbeşti? Sau cu mama, care 
e atât de fragilă, că abia îşi poartă ei de grijă? 

Dar nu spun asta, nu spun nimic, ci doar îl sărut din nou, 
mai profund. Mâna îi alunecă pe coapsă şi mă prinde, 
trăgându-mă spre el cu toată forţa. 

— Ce zici? Unde am merge? În Insulele Mauritius? În Bali? 

Încep să râd. 

— Vorbesc serios, zice el, dându-se înapoi, uitându-se în 
ochii mei. Merităm, Anna. Tu meriţi. A fost un an greu, nu-i 
aşa? 

— Dar... 

— Dar ce? Îmi aruncă zâmbetul lui perfect. O să vedem 
ce facem cu Evie, nu-ţi face griji. 

— Tom, e vorba de bani. 

— O să fie OK. 

— Dar... nu vreau să-i spun chestia asta, dar nu am 
încotro. Nu avem destui bani să ne mutăm de-aici, dar 
avem destui bani ca să-i dăm pe o vacanţă în Mauritius sau 
în Bali? 

El îşi umflă obrajii, apoi expiră încet, plecând de lângă 
mine. N-ar fi trebuit să spun asta. Aparatul de monitorizare 
prinde viaţă: Evie s-a trezit. 

— Mă duc eu, zice el, se ridică şi iese din încăpere. 

La micul dejun, Evie repetă scena de ieri. E noul ei joc 
acum: refuză mâncarea, scutură din cap, ridică bărbia, 
închide strâns gura, împingând cu pumnişorii ei castronul 


— 242 — 


din faţă. Tom îşi pierde repede răbdarea. 

— N-am timp de aşa ceva, îmi zice. Va trebui s-o faci tu. 
Se ridică în picioare, îmi întinde lingura, cu o mutră 
suferindă. 

Trag adânc aer în piept. 

E OK, e obosit, are multe de făcut, e nervos că nu m-am 
alăturat visului lui fantezist de azi-dimineaţă, cu vacanţa. 

Dar nu e OK, pentru că şi eu sunt obosită şi aş vrea să 
discutăm despre bani şi situaţia noastră de-aici, fără ca el 
să iasă pur şi simplu din cameră. Evident, nu spun nici asta. 
În schimb, nu-mi ţin promisiunea pe care mi-am făcut-o mie 
însămi şi pomenesc de Rachel. 

— lar a venit pe-aici, să dea târcoale, îi zic, aşa că 
indiferent ce i-ai zis deunăzi, n-a funcţionat. 

Îmi aruncă o privire cruntă. 

— Cum adică dă târcoale iar? 

— A fost aici, azi-noapte, stătea pe trotuarul de vizavi, în 
faţa casei noastre. 

— Era cu cineva? 

— Nu. Era singură. De ce întrebi? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! îmi răspunde, iar chipul i 
se întunecă aşa cum i se întâmplă când devine foarte 
nervos. l-am spus să stea departe de noi. De ce nu mi-ai zis 
nimic azi-noapte? 

— N-am vrut să te stresez, îi zic calm, regretând deja că 
am deschis vorba despre ea. N-am vrut să te îngrijorez. 

— Hristoase! zice el şi trânteşte cana de cafea în 
chiuvetă. Zgomotul o sperie pe Evie, care începe să plângă. 
Asta nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Nu ştiu ce să- 
ţi zic, zău nu ştiu. Când am vorbit cu ea, era OK. A ascultat 
ce-i ziceam şi mi-a promis că nu mai vine pe aici. Arăta 
bine. Ba, de fapt, arăta sănătoasă - îşi revenise la normal... 

— Arăta bine? l-am întrebat şi, înainte să-şi întoarcă 
privirea, îmi dau seama că ştie că l-am prins cu minciuna. 
Parcă ziceai că ai vorbit cu ea la telefon, nu? 

Trage adânc aer în piept, oftează puternic, apoi se 
întoarce spre mine, cu chipul lipsit de expresie. 

— Da, dragă, asta ţi-am zis, pentru că ştiam că o să te 


— 243 — 


enervezi dacă-ţi spun că m-am văzut cu ea. Aşa că, mâinile 
sus, mă predau - am minţit. Fac orice ca să am linişte 
acasă. 

— Glumeşti? 

Îmi zâmbeşte, clatină din cap şi se apropie de mine, cu 
mâinile încă ridicate, într-un gest de implorare. 

— Îmi pare rău, pe bune, îmi pare rău. A vrut să vorbim 
faţă în faţă şi m-am gândit că aşa ar fi cel mai bine. Imi 
pare rău. OK? Doar am stat de vorbă. Ne-am întâlnit într-o 
cafenea mizerabilă în Ashbury şi am vorbit vreo douăzeci 
de minute - poate o jumătate de oră, nu mai mult. OK? 

Mă ia în braţe şi mă trage la pieptul lui. Încerc să-i rezist, 
dar e mai puternic decât mine şi, oricum, miroase 
nemaipomenit şi nu vreau să mă cert cu el. Vreau să fim de 
aceeaşi parte a baricadei. 

— Îmi pare rău, mormăie iar, cu nasul în părul meu. 

— Nu-i nimic, îi răspund. 

Îl las să scape doar cu-atât, pentru că acum eu sunt cea 
care se ocupă de problema asta. Am discutat aseară cu 
detectiv-sergent Riley şi, din momentul în care am început 
să vorbim, ştiu că am procedat corect sunând-o, pentru că 
atunci când i-am spus că am văzut-o pe Rachel ieşind din 
casa lui Scott Hipwell „de câteva ori” (o uşoară exagerare), 
ea a părut deosebit de interesată. Voia să ştie ziua şi ora 
când o făcuse de fiecare dată (am reuşit să scap doar cu 
două precizări; m-am referit vag la celelalte situaţii), dacă 
au avut vreo legătură înainte de dispariţia lui Megan 
Hipwell, dacă eram de părere că relaţia lor e amoroasă. 
Trebuie să recunosc că nu mi-a trecut prin cap aşa ceva - 
nu mi-l imaginez trecând de la Megan la una ca Rachel. În 
orice caz, nevastă-sa nici măcar nu s-a răcit bine în 
mormânt. 

l-am adus aminte şi de chestia legată de Evie - tentativa 
de răpire - în cazul în care uitase deja. 

— E labilă psihic, i-am zis. Poate credeţi că exagerez, dar 
nu-mi pot asuma niciun risc când vine vorba de familia 
mea. 

— Ba nu cred că exageraţi deloc. Vă mulţumesc foarte 


— 244 — 


frumos că mă contactaţi. Dacă vedeţi ceva ieşit din comun, 
daţi-mi de ştire. 

N-am nici cea mai vagă idee ce-or să-i facă - poate că 
doar or să-i dea un avertisment? Oricum, ne va fi de ajutor, 
dacă va fi nevoie să luăm şi alte măsuri, cum ar fi un ordin 
de restricţie. Sper să nu se ajungă la aşa ceva, de dragul lui 
Tom. 

După ce Tom pleacă la muncă, o duc pe Evie în parc, ne 
jucăm în leagăne şi pe căluţii din lemn, apoi o pun înapoi în 
cărucior, iar ea adoarme aproape instantaneu, semn că e 
momentul să mă duc la cumpărături. O luăm pe străduţe 
lăturalnice care duc spre Sainsbury. E o rută ocolitoare, dar 
e mai liniştită, cu mai puţin trafic şi, în orice caz, trecem 
prin faţa casei de la numărul treizeci şi patru, de pe 
Cranham Street. 

Când trec pe lângă casa asta simt un mic frison, chiar şi 
după tot acest timp - dintr-odată stomacul mi se strânge şi 
un zâmbet îmi înfloreşte pe buze, iar sângele îmi năvăleşte 
în obraji. Imi aduc aminte cum mă grăbeam să urc scările 
din faţa casei, sperând ca niciunul dintre vecini să nu mă 
vadă descuind uşa, cum mă găteam în baie, cum îmi 
dădeam cu parfum, cum îmi puneam pe mine acea lenjerie 
intimă pe care o îmbraci doar pentru a fi dezbrăcată. Apoi 
primeam un mesaj şi el ajungea la uşă şi aveam la 
dispoziţie o oră sau două, în dormitorul de la etaj. 

li spunea lui Rachel că era cu un client sau că se întâlnea 
cu prietenii la o bere. 

„Nu-ţi faci griji că o să te verifice?” îl întrebam atunci, şi 
el scutura din cap, alungând ideea. „Mă pricep să mint”, mi- 
a zis odată, rânjind. Altă dată, mi-a zis: „Chiar dacă ar 
verifica să vadă unde sunt, ideea cu Rachel e că ea oricum 
n-o să-şi amintească nimic a doua zi”. Abia atunci am 
început să înţeleg cam cât de rea era situaţia pentru el. 

Totuşi, gândindu-mă la acele conversații, zâmbetul îmi 
piere de pe buze. Gândindu-mă cum Tom îmi zâmbea 
complice, în timp ce degetele lui îmi urmăreau conturul 
abdomenului, coborând tot mai mult, zâmbindu-mi, 
spunându-mi: „Mă pricep să mint”. Da, se pricepe să mintă, 


— 245 — 


are vocaţie. L-am văzut în astfel de ipostaze: de exemplu, 
convingând personalul de la recepţia vreunui hotel că 
suntem în luna de miere sau scăpând de orele suplimentare 
de la birou prin invocarea vreunei urgenţe în familie. Toată 
lumea face chestia asta, evident, numai că atunci când o 
face Tom, chiar îl crezi pe cuvânt. 

Mă gândesc la micul dejun de azi - dar ideea e că eu l-am 
prins cu minciuna şi el a recunoscut imediat. Nu am de ce 
să-mi fac griji. Nu se vede cu Rachel pe la spatele meu! Ce 
idee ridicolă! Poate că a fost ea frumoasă cândva - când a 
cunoscut-o, era chiar impresionantă, am văzut poze: ochi 
negri, imenşi şi rotunjimi apetisante -, dar acum e chiar 
grasă. Şi, în orice caz, el nu s-ar întoarce la ea, nu după tot 
ce i-a făcut, după tot ce ne-a făcut - toată hărţuiala, toate 
acele telefoane din miez de noapte, toate mesajele. 

Stau lângă standurile cu conserve, cu Evie, slavă cerului, 
încă adormită în căruciorul ei, şi încep să mă gândesc la 
acele telefoane şi la momentul - sau momentele? - când m- 
am trezit şi lumina era aprinsă la baie. li auzeam vocea, 
şoptită şi blajină, în spatele uşii închise. O calma, ştiu că 
asta făcea. Mi-a zis că uneori ea avea pusee de furie, şi 
ameninţa să vină acasă, să se ducă la el la serviciu, să se 
arunce în faţa trenului. Poate că se pricepe să mintă, dar eu 
îmi dau seama când nu spune adevărul. Pe mine nu mă 
păcăleşte. 


Seara 


Numai că, dacă stau bine şi mă gândesc, m-a păcălit şi 
pe mine, nu-i aşa? Când mi-a zis că a vorbit cu Rachel la 
telefon, că părea OK, că se simţea mai bine, că era aproape 
fericită, nu m-am îndoit nicio clipă. Şi când a venit acasă 
luni seara şi l-am întrebat despre cum a fost ziua şi el mi-a 
vorbit de nu ştiu ce întâlnire plicticoasă pe care o avusese 
în dimineaţa aia, iar eu am ascultat cu înţelegere, fără să- 
mi treacă prin minte că n-a existat nicio întâlnire, că în tot 
timpul ăsta el era într-o cafenea în Ashbury cu fosta 
nevastă. 


— 246 — 


La asta mă gândesc în timp ce scot vasele din maşină, cu 
mare grijă şi precizie, pentru că Evie a aţipit şi zdrăngănitul 
vaselor şi al tacâmurilor ar putea-o trezi. Da, mă păcăleşte 
şi pe mine. Ştiu că nu e tot timpul cinstit cu mine până la 
capăt. Mă gândesc la istoria cu părinţii lui - cum i-a invitat 
la nuntă, dar ei au refuzat să vină pentru că erau supăraţi 
fiindcă o părăsise pe Rachel. Intotdeauna m-am gândit că 
faza asta e ciudată, pentru că am stat de vorbă în două 
rânduri cu mama lui şi mi s-a părut foarte fericită că 
vorbeşte cu mine. Era cumsecade, interesată de mine, de 
Evie. 

— Sper că ne vom putea vedea în curând, mi-a zis ea 
atunci, dar când i-am spus lui Tom despre asta, a respins 
ideea. 

— Încearcă să mă determine să-i invit să vină pe aici, 
doar ca să mă poată refuza. Jocuri de manipulare. 

Dar mie nu mi s-a părut o femeie înclinată spre jocuri de 
putere, însă nu mi-am exprimat punctul de vedere. Felul în 
care funcţionează orice familie, alta decât a mea, este 
întotdeauna impenetrabil. Sigur are motivele lui pentru 
care îşi ţine familia la distanţă, sunt convinsă de asta, iar 
scopul lui principal este acela de a ne proteja pe mine şi pe 
Evie. 

Şi atunci de ce îmi pun întrebarea dacă e sau nu 
adevărat? Oare casa asta, situaţia asta în care ne găsim, 
toate lucrurile care s-au întâmplat în jurul nostru m-au făcut 
să mă îndoiesc de mine, de noi? Dacă nu sunt atentă, o să 
mă înnebunească şi pe mine şi o să ajung ca ea. Ca Rachel. 

Stau în picioare, în bucătărie, aşteptând să scot rufele din 
uscător. Mă gândesc să dau drumul la televizor, poate dau 
de un episod din Friends pe care nu l-am văzut încă de vreo 
trei sute de ori, mă gândesc să fac câteva exerciţii de yoga 
şi la romanul de pe noptieră din care am citit douăsprezece 
pagini în două săptămâni. Mă gândesc la laptopul lui Tom, 
pe care l-a lăsat în camera de zi, pe măsuţa de cafea. 

Şi apoi fac lucrurile pe care n-am crezut vreodată că le 
voi face. lau o sticlă de vin roşu pe care a deschis-o el ieri- 
seară, la cină şi îmi torn un pahar. Apoi pun mâna pe 


— 247 — 


laptop, îl deschid şi încerc să ghicesc parola. 

Fac lucrurile pe care le-a făcut şi ea: beau singură şi îl 
spionez. Lucrurile pe care ea le făcea şi el le ura. Dar, în 
ultima vreme - de fapt, începând din această dimineaţă - 
lucrurile s-au schimbat. Dacă are de gând să mă mintă, 
atunci o să-l verific. Eu zic că e o afacere destul de cinstită, 
nu-i aşa? Cred că mi se cuvine puţină onestitate. Aşa că 
încerc să-i sparg parola. Încerc nume, în diferite combinaţii: 
al meu şi al lui, al lui şi al lui Evie, al meu şi al lui Evie, toate 
trei împreună, de la cap la coadă şi de la coadă la cap. 
Zilele noastre de naştere, în diferite combinaţii. Aniversările 
noastre: prima dată când ne-am văzut, prima dată când am 
făcut sex. Numărul treizeci şi patru, casa de pe Cranham 
Street, numărul douăzeci şi trei, casa asta. Incerc să mă 
gândesc dincolo de toate astea - aş zice că cei mai mulţi 
bărbaţi folosesc numele echipelor de fotbal ca parole la 
calculatoare, dar lui Tom îi place cricketul, aşa că încerc 
Boycott şi Botham şi Ashes. Nu ştiu nume mai recente de 
atât. Golesc paharul de vin şi-mi mai pun jumătate. Chiar 
mă simt bine încercând să rezolv acest puzzle. Mă gândesc 
la ce trupe îi plac, la ce filme se uită cu plăcere, la ce 
actriţe visează. Incerc şi „password” şi „1234". 

Trenul de Londra opreşte la semnal, într-un scrâşnet 
puternic, ca nişte unghii zgâriind tabla într-o şcoală. Îmi 
încleştez maxilarele şi apoi mai iau o gură mare de vin şi, în 
timp ce beau, mă uit la ceas - Dumnezeule, e aproape 
şapte şi Evie încă doarme, iar el o să ajungă acasă dintr-un 
minut într-altul. Şi gândindu-mă exact la asta, că nu o să 
dureze mai mult de un minut până ajunge acasă, aud 
zăngănitul cheilor în uşă şi inima îmi stă în loc. 

Închid laptopul brusc, trântindu-l, şi sar în picioare, 
răsturnând scaunul. Evie se trezeşte şi începe să plângă. 
Pun laptopul înapoi pe masă, înainte să intre el în cameră, 
dar îşi dă seama că ceva s-a întâmplat, se uită la mine fix şi 
zice: 

— Ce se întâmplă? 

— Nimic, îi zic, nimic. Am dat peste scaun, din greşeală, 
şi l-am răsturnat. 


— 248 — 


El o ia pe Evie din cărucior ca s-o îmbrăţişeze, iar eu 
reuşesc să mă surprind în oglinda de pe hol - sunt palidă şi 
am buzele vinete, pătate de vin. 


— 249 — 


Rachel 


Joi, 15 august 2013 
Dimineaţa 


CATHY A OBŢINUT un interviu pentru un post, pentru 
mine. O prietenă de-a ei şi-a făcut propria firmă de relaţii 
publice şi are nevoie de o asistentă. Practic, e o slujbă de 
secretară, iar salariul e o mizerie, dar nu-mi pasă. Femeia 
asta e pregătită să mă ia fără niciun fel de referinţe - Cathy 
i-a spus o poveste despre cum am avut eu o cădere 
nervoasă, dar acum mi-am revenit complet. Interviul e 
mâine după-amiază, acasă la tipa respectivă - îşi 
administrează afacerea dintr-un birou micuţ amenajat în 
grădina din spatele casei ei care, se pare, se află chiar în 
Witney. Aşa că ar trebui să-mi petrec ziua refăcându-mi CV- 
ul şi pregătindu-mă pentru un interviu. Adică asta plănuiam 
- însă m-a sunat Scott. 

— Speram să putem vorbi, mi-a zis. 

— Nu e nevoie să... adică, nu trebuie să spui nimic. A 
fost... amândoi ştim că a fost o greşeală. 

— Ştiu, mi-a răspuns şi părea atât de trist, diferit de acel 
Scott furibund din visele mele; era mai curând disperat şi 
distrus, ca atunci când a stat lângă mine pe pat şi mi-a 
povestit despre copilul lui nenăscut. Dar vreau neapărat să 
vorbesc cu tine. 

— Desigur, i-am zis. Evident că putem sta de vorbă. 

— Faţă-n faţă? 

— Oh, am răspuns. Ultimul lucru pe care mi-l doream era 
să mă întorc în casa aia. Îmi pare rău. Nu pot azi. 

— Rachel, te rog? E important. 

Părea disperat şi, în ciuda intuiţiei mele, îmi părea rău 
pentru el. Mă chinuiam să găsesc o scuză, când mă roagă 
din nou. l-am răspuns că sunt de acord şi am regretat în 
secunda în care mi-au ieşit cuvintele pe gură. 

In ziare a apărut un articol despre copilul lui Megan - 

— 250 — 


primul ei copil mort. De fapt, e despre tatăl copilului. L-au 
descoperit. Numele lui era Craig McKenzie şi a murit în 
Spania acum câţiva ani, din cauza unei supradoze de 
heroină. Deci asta îl exclude de pe lista de suspecți. 
Oricum, nu mi s-a părut nicio clipă un potenţial motiv 
pentru crimă - dacă cineva ar fi vrut s-o pedepsească 
pentru ce a făcut, ar fi făcut-o acum mulţi ani. 

Şi atunci cine rămâne? Rămân suspecţii de serviciu: soţul 
şi amantul. Scott şi Kamal. Sau vreun ins oarecare, unul 
care a pus mâna pe ea în stradă - un criminal în serie care 
era la prima încercare? Oare Megan e prima dintr-o serie de 
crime, o Wilma McCann sau o Pauline Reade’? Şi cine zice, 
la urma-urmei, că ucigaşul e bărbat? Megan Hipwell era o 
femeie mică. Minionă, ca o păsărică. Nu era nevoie de cine 
ştie ce forţă să-i facă cineva felul. 


După-amiaza 


Când a deschis uşa, primul lucru pe care l-am observat a 
fost mirosul. Transpiraţie şi duhoare de bere, un miros acru 
şi rânced, iar sub el, altceva, ceva mult mai rău. Ceva 
putred. Poartă o pereche de pantaloni de trening şi un 
tricou cenuşiu, pătat, părul îi e gras, nespălat, pielea cu un 
luciu slinos, ca şi cum tipul ar fi avut febră. 

— Eşti bine? îl întreb şi el îmi aruncă un rânjet. 

A băut. 

— Sunt OK, intră, intră, te rog. 

Nu vreau să intru, dar o fac totuşi. 

Draperiile la ferestrele dinspre stradă sunt trase, iar 
camera de zi e cufundată într-o pâclă roşiatică ce pare să 
se potrivească de minune cu căldura şi cu mirosul. 

Scott se duce, clătinându-se, spre bucătărie, deschide 
frigiderul şi scoate o bere. 

— Vino, stai jos, îmi zice el. la o bere. 

Rânjetul de pe faţă îi e fix, lipsit de orice bucurie, 


5 Victime ale unor criminali în serie - prima ucisă de Peter Sutcliffe, 
supranumit Spintecătorul din Yorkshire; a doua, de cuplul de criminali 
lan Brady şi Myra Hinalley, supranumiţi Criminalii din Mlaştini. 

— 251 — 


întunecat. Ceva neplăcut, duhnind a ură, s-a aşezat pe 
chipul lui. Dispreţul pe care l-am văzut sâmbătă seara, 
după ce m-am culcat cu el, e încă pe chipul lui. 

— Nu pot sta mult, îi răspund. Am un interviu mâine şi 
trebuie să mă pregătesc. 

— Zău? zice el, ridicând din sprâncene. Se aşază şi îmi 
împinge un scaun cu piciorul. la loc şi bea ceva, îmi repetă, 
mai mult un ordin decât o invitaţie. Mă aşez în faţa lui şi-mi 
împinge cu piciorul o sticlă de bere. O iau şi trag o duşcă. 
Afară, aud ţipete ascuţite - copii care se joacă undeva într-o 
grădină - şi, dincolo de asta, huruitul îndepărtat şi familiar 
al trenului. 

— Au ieşit testele ADN ieri, îmi zice Scott. Doamna 
detectiv-sergent Riley a venit azi-noapte pe aici. 

Aşteaptă să zic eu ceva, dar mi-e frică să nu spun o 
prostie, aşa că tac din gură. 

— Nu e al meu. Nu era al meu. Ciudăţenia este că nu era 
nici al lui Kamal, zice el şi râde. Deci avea pe altcineva. Îți 
vine să crezi aşa ceva? Îmi aruncă iar rânjetul ăla sinistru. 
Nu ştiai nimic despre asta, nu-i aşa? Despre celălalt individ 
cu care se vedea? Nu ţi-a făcut confidente despre existenţa 
unui alt tip, nu-i aşa? 

Zâmbetul îi dispare încet de pe faţă şi chestia asta îmi 
provoacă un presentiment, ceva foarte urât. Mă ridic în 
picioare şi fac un pas spre uşă, dar el e deja în faţa mea, cu 
mâinile  ţinându-mi brațele în prinsoare puternică, 
împingându-mă înapoi în scaun. 

— Stai dracului jos! 

Imi smulge geanta de pe umăr şi mi-o aruncă într-un colţ 
al încăperii. 

— Scott, nu ştiu ce se întâmplă... 

— Ei, hai! ţipă el, aplecându-se spre mine. Tu şi Megan 
eraţi aşa bune prietene! Trebuie să fi ştiut despre amanţii 
ei! 

Ştie. Şi, în momentul în care gândul mi-a trecut prin 
minte, el a văzut pe chipul meu schimbarea şi a venit şi mai 
aproape; îi simţeam respiraţia acră. 

— Hai, Rachel. Spune-mi. 


— 252 — 


Scutur din cap şi el îmi trânteşte cu o mână sticla de bere 
din faţa mea. Berea se rostogoleşte pe masă şi se sparge 
de dalele podelei. 

— La dracu', n-ai întâlnit-o niciodată! urlă el. Tot ce mi-ai 
zis - totul a fost o minciună. 

Îmi feresc capul, mă ridic în picioare, mormăind în 
neştire: 

— Îmi pare rău, îmi pare rău. 

Încerc să mă duc de partea cealaltă a mesei, să-mi 
recuperez geanta, telefonul, dar el mă prinde iar de braţ. 

— De ce-ai făcut chestia asta? mă întreabă. Ce te-a 
îndemnat să faci una ca asta? Ce e în neregulă cu tine? 

Se uită la mine, mă priveşte ţintă şi sunt îngrozită de el, 
dar, în acelaşi timp, ştiu că întrebarea lui nu e lipsită de 
sens. Îi datorez o explicaţie. Aşa că nu încerc să-mi retrag 
braţul, îl las să-şi înfigă degetele în carnea mea şi încerc să- 
i vorbesc calm şi clar. Încerc să nu plâng. Să nu mă sperii. 

— Voiam să ştii despre Kamal, îi zic. Ţi-am zis, i-am văzut 
împreună, dar nu m-ai fi luat în serios dacă eram o tipă 
oarecare dintr-un tren. Aveam nevoie să... 

— Aveai nevoie! Îmi dă drumul şi se întoarce cu spatele. 
la spune-mi de ce aveai tu nevoie... Vocea îi este mai calmă 
acum, s-a domolit. Respir adânc, încerc să-mi potolesc 
bătăile inimii. 

— Voiam să te ajut, continui. Ştiam că poliţia 
suspectează întotdeauna soţul şi voiam să ştii că... să ştii 
că mai era cineva... 

— Aşa că ai inventat o poveste că o cunoşteai pe 
nevastă-mea? Ai idee cât de nebună pari? 

— Am idee. 

Mă duc spre dulapurile din bucătărie, să iau o cârpă de 
vase, apoi mă las în genunchi să şterg berea vărsată pe jos. 
Scott se aşază, cu coatele pe genunchi, cu capul atârnând 
greu. 

— Nu era cine credeam eu că e, zice el. N-am idee cine 
era femeia asta. 

Storc cârpa deasupra chiuvetei şi mă spăl cu apă rece pe 
mâini. Geanta mea e la câţiva paşi mai încolo, în colţ. Mă 


— 253 — 


îndrept spre ea, dar Scott ridică iar privirea spre mine, aşa 
că mă opresc. Rămân pe loc, cu spatele la dulapuri, cu 
mâinile prinse de marginea tejghelei. Ca să am un punct de 
sprijin. 

— Doamna detectiv-sergent Riley mi-a zis. M-a întrebat 
de tine. Dacă avem o relatie, spune el şi râde. Dacă amo 
relaţie cu tine! Dumnezeule mare! Am întrebat-o, 
dumneata ai văzut cum arăta nevastă-mea? Nu cobor 
standardele aşa de repede. 

Îmi simţeam obrajii fierbinţi, picături de sudoare rece mi 
se preling pe spinare şi la subsuori. 

— Se pare că Anna s-a tot plâns de tine. Te-a văzut dând 
târcoale pe aici. Şi, uite-aşa, totul a ieşit la iveală. l-am zis 
nu, nu avem o relaţie, e doar e prietenă de-a lui Megan, şi 
mă ajută... Râde din nou, pe un ton grav, ameninţător, lipsit 
de umor. Ea îmi zice, păi, n-o cunoştea pe Megan. E doaro 
mincinoasă obosită şi disperată, fără o viaţă personală, 
continuă el şi zâmbetul îi dispare de pe chip. Toate sunteţi 
nişte mincinoase, toate, până la ultima. 

Îmi sună telefonul. Fac un pas spre geantă, dar Scott 
ajunge la ea înaintea mea. 

— Stai pe loc, spune el, ridicând geanta de jos. N-am 
terminat. Îmi răstoarnă conţinutul genţii pe masă: telefonul, 
portofelul, cheile, un ruj, tampoane, chitante de la cărţile de 
credit. Vreau să ştiu cât din ce mi-ai zis e o minciună 
sfruntată, îmi zice şi ia de jos, cu gesturi vădite, telefonul şi 
se uită pe ecran. Ridică privirea spre mine, cu o expresie de 
gheaţă. Citeşte cu voce tare: Vă contactăm în legătură cu 
programarea dumneavoastră la dr. Abdic, de luni 19 
august, ora 4.30. Dacă nu puteţi veni, vă rugăm să ne 
comunicaţi acest fapt cu 24 de ore înainte de data 
programării. 

— Scott... 

— Ce dracului se întâmplă? întreabă el, iar vocea îi e 
acum o şoaptă răguşită. Ce-ai făcut? Ce i-ai spus? 

— Nu i-am spus nimic... 

El lasă telefonul să cadă pe masă şi vine spre mine, cu 
mâinile strânse în pumni ameninţători. Fac un pas înapoi, 


— 254 — 


apoi încă unu şi mă îndrept spre colţul încăperii, lipindu-mă 
de perete, lângă uşa de sticlă. 

— Am încercat să aflu... Nu voiam decât să te ajut. 

El ridică pumnul şi eu mă crispez, aşteptând lovitura, 
durerea, şi în momentul acela ştiu că mi s-a mai întâmplat 
asta o dată, că am mai simţit asta şi înainte, dar nu-mi 
aduc aminte când şi nu am timp să mă gândesc acum, 
pentru că, deşi nu m-a lovit, şi-a pus mâinile pe umerii mei 
şi strânge atât de rău, încât degetele îmi intră în claviculă; 
mă doare aşa de tare, că încep să urlu. 

— În tot acest timp, spune el, scrâşnind din dinţi, am 
crezut că eşti de partea mea, dar tu erai împotriva mea. l-ai 
oferit informaţii, nu-i aşa? l-ai spus lucruri despre mine, 
despre Mags. Tu ai făcut asta, tu ai pus poliţia pe urmele 
mele. Tu... 

— Nu, te rog, nu face asta. N-a fost aşa. Am vrut să te 
ajut. 

Mâna îi alunecă de pe umărul meu, mă apucă de păr şi 
răsuceşte. 

— Scott, te rog, nu. Te rog. Mă doare. Te rog. 

Mă trage de păr şi mă duce spre uşa de la intrare. Sunt 
copleşită de un sentiment de uşurare. O să mă arunce în 
stradă. Slavă cerului! 

Numai că nu mă dă pe uşă afară, ci continuă să mă 
târască de păr, scuipând şi înjurând. Mă duce sus şi eu 
încerc să rezist, dar e prea puternic şi nu pot. Strig către el: 
„Te rog, nu, te rog” şi ştiu că mi se va întâmpla ceva 
îngrozitor. Încerc să ţip, dar nu pot, vocea mi-a pierit. 

Sunt orbită de lacrimi şi groază. Mă împinge într-o 
cameră şi închide uşa în urma mea. Răsuceşte cheia în 
broască. Mi-e greață şi vomit pe covor. Aştept, ascult. Nu se 
întâmplă nimic şi nu vine nimeni. 

Sunt în camera de oaspeţi. În casa mea, camera asta 
urma să fie biroul lui Tom. Acum e camera copilului lor, cea 
cu jaluzele roz. Încăperea aceasta e de fapt o debara, plină 
cu hârtii şi dosare, o bandă de alergat strânsă şi un 
străvechi laptop Apple Mac. O cutie cu hârtii pline de cifre - 
probabil documente contabile, care poate ţin de afacerea 


— 255 — 


lui Scott - şi o alta plină cu cărţi poştale - mare parte din 
ele nescrise, cu lipici pe spate, ca şi cum ar fi fost smulse 
de pe un perete: acoperişurile din Paris, copii pe 
skateboarduri, pe o alee, cuşete vechi de tren, acoperite de 
muşchi, o vedere cu marea văzută dinăuntrul unei peşteri. 
Răsfoiesc aceste cărţi poştale - nu ştiu de ce şi nici ce 
anume caut, încerc doar să nu mă las copleşită de panică. 
Incerc să nu mă gândesc la acel articol de ziar, la trupul lui 
Megan scos din noroi. Încerc să nu mă gândesc la rănile ei, 
la cât de înspăimântată trebuie să fi fost când a înţeles cei 
se întâmplă şi ce urmează. 

Caut printre cărţile poştale când ceva mă ciupeşte de 
deget şi cad pe spate, urlând. Vârful degetului aproape că 
mi-e tăiat de tot, iar sângele îmi curge în picături mari pe 
blugi. Opresc sângerarea cu tivul tricoului de pe mine şi 
caut mai departe printre vederi. Găsesc vinovatul imediat: 
o fotografie înrămată, cu geamul crăpat şi cu o bucată de 
sticlă lipsă, iar marginile mânjite cu propriul meu sânge. 

Nu e o fotografie pe care s-o mai fi văzut înainte. E o 
fotografie a lui Megan, cu Scott, cu chipurile foarte aproape 
de obiectiv. Ea râde şi el se uită la ea cu drag. Gelozie? 
Sticla e spartă, formând o stea din crăpături deasupra 
ochiului lui Scott, aşa că mi-e greu să-i citesc expresia feţei. 
Mă aşez pe jos, cu fotografia în mână, şi mă gândesc cum 
se sparg lucrurile tot timpul, dintr-un accident şi cum, 
câteodată, nu le mai vine rândul să fie reparate. Mă 
gândesc la toate farfuriile pe care le-am spart când mă 
certam cu Tom, la gaura din peretele din holul de la etaj. 

Undeva, de partea cealaltă a uşii încuiate, îl aud pe Scott 
râzând şi îngheţ. Mă ridic greu pe picioare şi mă duc la 
fereastră, o deschid şi mă aplec în afară, apoi, pe vârfuri, 
înălţându-mă cât pot de mult, strig după ajutor. ÎI strig pe 
Tom. Nu are sens. E patetic. Chiar dacă ar fi, printr-o 
minune, în grădină, la doar câteva case distanţă, n-ar avea 
cum să mă audă, e prea departe. Mă uit în jos şi-mi pierd 
echilibrul, mă trag înapoi în casă, simțind că-mi pierd 
controlul, încep să plâng cu sughiţuri. 

— Scott, te implor! strig eu prin uşă. Te rog... urăsc 


— 256 — 


timbrul propriei mele voci, nuanţa de linguşire, disperarea. 
Mă uit în jos, la tricoul meu pătat de sânge, şi-mi dau 
seama că nu mai am alte opţiuni. lau de jos fotografia 
înrămată şi o răstorn pe covor. lau cea mai lungă bucată de 
sticlă şi o strecor cu atenţie în buzunarul din spate al 
blugilor. 

Aud paşi pe scări. Mă dau cu spatele la peretele din faţa 
uşii. Aud cheia în broască. 

Scott apare cu geanta mea într-o mână şi mi-o aruncă la 
picioare. În cealaltă mână ţine o bucată de hârtie. 

— la te uite, unde stătea Nancy Drew! spune el, 
zâmbind. Cu o voce schimonosită, să sune ca a unei fetiţe, 
citeşte cu voce tare: „Megan a fugit cu iubitul ei, la care mă 
voi referi de acum înainte ca fiind B”. Chicoteşte amuzat. 
„B a rănit-o... Scott a rănit-o...” Face hârtia ghem şi mi-o 
aruncă la picioare. Doamne, Dumnezeule! Tu chiar eşti 
patetică, nu-i aşa? Se uită de jur împrejur, observând voma 
de pe podea, sângele de pe tricou. Ce dracului ai făcut aici? 
Ai încercat să-ţi faci felul? Ai de gând să-mi rezolvi tu 
problema, în locul meu? Râde din nou. Ar trebui să-ţi rup 
dracului gâtul, dar ştii care-i faza, nu meriţi osteneala, 
spune el şi se dă la o parte. leşi afară din casa mea! 

Îmi iau geanta şi mă îndrept spre uşă, dar el se postează 
în faţa mea când dau să ies, adoptând o postură de boxer 
şi, pentru o clipă, sunt încredinţată că iar o să mă oprească, 
iar o să pună mâinile pe mine. Probabil că pe chipul meu se 
citeşte groaza suficient de bine, pentru că începe să râdă şi 
râde în hohote. Când, în sfârşit, trântesc uşa de la intrare în 
urma mea, încă îl mai aud râzând. 


Vineri, 16 august 2013 
Dimineaţa 


Am dormit ca pe ace. Am băut o sticlă şi jumătate de vin, 
în încercarea de a adormi, de a-mi opri mâinile din 


6 Nancy Drew, o fetiţă de 16 ani cu veleităţi de detectiv amator, este 
un personaj ficțional creat de Edward Stratemeyer în 1930. 
— 257 — 


tremurat, de a-mi potoli reflexul de a nu mă mai speria la 
fiecare zgomot, dar n-a funcţionat cine ştie ce. De fiecare 
dată când eram gata să adorm, tresăream şi mă trezeam. 
Eram convinsă că îl simt în cameră cu mine. Am aprins 
lumina şi am rămas în picioare, atentă la zgomotele de 
afară, de pe stradă, la oamenii care se mişcau prin clădire. 
Abia când a început să se lumineze de ziuă, am reuşit să 
mă relaxez suficient încât să adorm. Am visat iar că eram în 
pădure. Tom era cu mine, dar tot îmi era frică. 

l-am lăsat azi-noapte un mesaj lui Tom. După ce am ieşit 
de la Scott, am fugit la numărul douăzeci şi trei şi am bătut 
la uşă. Eram atât de speriată, că nu-mi păsa dacă Anna era 
sau nu acasă, dacă o să fie furioasă că apar din senin la uşa 
ei. N-a venit nimeni să-mi deschidă, aşa că am scris în fugă 
pe o bucată de hârtie un mesaj şi am băgat biletul în cutia 
poştală. Nu-mi pasă dacă îl găseşte ea. Am păstrat un ton 
ambiguu - i-am zis că trebuie să vorbim despre ce s-a 
întâmplat alaltăieri. Nu l-am pomenit pe Scott, pentru că nu 
voiam ca Tom să se ducă la el acasă să-l ia la întrebări - 
Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. 

Am sunat la poliţie aproape imediat ce am ajuns acasă. 
Am băut întâi câteva pahare cu vin, ca să mă calmez. Am 
cerut să vorbesc cu inspectorul Gaskill, dar mi s-a zis că nu 
e disponibil, aşa că am sfârşit prin a vorbi cu Riley. Nu 
voiam chestia asta - ştiam că Gaskill este mai cumsecade 
cu mine. 

— M-a sechestrat la el în casă, i-am zis. M-a ameninţat. 

Ea m-a întrebat pentru cât timp am fost „sechestrată”. Îi 
simţeam ghilimelele prin telefon. 

— Nu ştiu, i-am zis. Poate vreo jumătate de oră. 

A urmat o tăcere lungă. 

— Şi v-a ameninţat. Imi puteţi spune exact despre ce fel 
de ameninţare vorbim? 

— Mi-a zis că o să-mi rupă gâtul. Mi-a zis că... mi-a zis că 
ar trebui să-mi rupă gâtul. 

— Că ar trebui să vă rupă gâtul? 

— Mi-a zis că ar face-o dacă i s-ar părea că merită. 

Tăcere. Apoi: 


— 258 — 


— V-a lovit? V-a rănit în vreun fel? 

— M-a învineţit. Am doar nişte vânătăi. 

— V-a lovit? 

— Nu. M-a apucat de păr. 

Altă tăcere. 

Apoi: 

— Doamnă Watson, ce căutaţi acasă la Scott Hipwell? 

— M-a rugat să mă duc până la el. 

A oftat adânc. 

— Aţi fost avertizată să nu vă mai implicaţi. L-aţi minţit, i- 
aţi spus că aţi fost prietenă cu soţia lui, i-aţi îndrugat tot 
felul de poveşti şi - lăsaţi-mă să termin ce am de zis - 
dumnealui e, în momentul de faţă, o persoană supusă unui 
stres considerabil, trece printr-o traumă. În cel mai bun caz. 
În cel mai rău, ar putea fi un individ periculos. 

— Este periculos, asta tot încerc să vă spun, pentru 
numele lui Dumnezeu. 

— Nu mă ajutaţi în niciun fel - v-aţi tot dus pe-acolo, l-aţi 
minţit, l-aţi provocat. Noi anchetăm un caz de crimă. 
Trebuie să pricepeţi chestia asta. Aţi putea să ne puneţi în 
pericol investigația, aţi putea să... 

— Care investigaţie? am sărit în sus. N-aţi făcut nicio 
investigaţie, nimic. Şi-a omorât nevasta, vă spun eu. Am 
găsit o fotografie, o poză cu ei doi - şi e spartă. Tipul e 
furios, e labil psihic... 

— Da, am văzut fotografia. Casa a fost cercetată. Asta nu 
e o dovadă de crimă. 

— Adică n-aveţi de gând să-l arestaţi? 

A oftat din nou, îndelung. 

— Veniţi mâine la secţie. Daţi o declaraţie. Apoi ne 
ocupăm noi. Şi... doamnă Watson? Staţi departe de Scott 
Hipwell. 

Cathy a venit acasă şi m-a găsit cu băutura în faţă. N-a 
fost fericită. Ce puteam să-i spun? Nu aveam cum să-i 
explic de ce. l-am zis doar că îmi pare rău şi m-am dus sus, 
în camera mea, ca o adolescentă îmbufnată. Apoi am 
rămas aşa, cu ochii pe pereţi, încercând să dorm, 
aşteptându-l pe Tom să sune. Nu m-a sunat. 


— 259 — 


M-am trezit devreme, îmi verific telefonul (niciun apel 
ratat), mă spăl pe cap şi mă îmbrac de interviu, cu mâinile 
tremurânde, cu stomacul făcut ghem. Plec devreme ca să 
mă pot opri întâi la poliţie, să dau declaraţia. Nu că mă 
aştept să aibă vreun efect pozitiv. Aştia nu mă iau niciodată 
în serios şi, cu siguranţă, n-or să înceapă acum. Mă întreb 
ce ar trebui să fac ca să nu mă mai considere doar o 
persoană cu multă imaginaţie. 

In drum spre gară nu pot să mă abţin să nu mă uit peste 
umăr; urletul brusc al unei sirene m-a făcut, la propriu, să 
sar în sus de groază. In gară, mă ţin cât mai aproape de 
balustradă, pipăind constant cu degetele gardul de fier, 
pentru cazul în care voi fi nevoită să mă ţin strâns. Îmi dau 
seama că sunt caraghioasă, dar mă simt oribil de 
vulnerabilă, acum, că am înţeles cine e Scott; acum, că n- 
au mai rămas secrete între noi. 


După-amiaza 


Acum ar trebui ca afacerea asta să fie încheiată pentru 
mine. În tot acest timp, m-am gândit obsesiv că mai e ceva 
ce trebuie să-mi amintesc, ceva ce am ratat, ceva ce-mi 
lipseşte. Dar nu mai e nimic. N-am văzut nimic important şi 
nici n-am făcut ceva îngrozitor. S-a întâmplat doar să fiu pe 
aceeaşi stradă. Ştiu asta acum, datorită tipului cu părul 
roşcat. Şi totuşi, undeva în ascunzişurile minţii mai e ceva, 
ceva la care nu pot ajunge. 

Nici Gaskill şi nici Riley nu erau la poliţie; am dat 
declaraţia unui poliţist în uniformă, cu o mină plictisită. 
Bănuiesc că va fi pusă într-un dosar şi că vor uita complet 
de ea, cu excepţia cazului în care vor da peste mine 
moartă, aruncată într-un şanţ, undeva. Interviul pe care 
urma să-l dau avea loc în partea cealaltă a oraşului faţă de 
casa lui Scott, aşa că am luat un taxi de la secţia de poliţie. 
Nu vreau să risc nimic. Lucrurile merg bine, atât cât se 
poate în situaţia asta: slujba în sine este complet sub ceea 
ce pot eu să fac, dar dacă e să mă gândesc, în ultimii doi 
ani şi eu am decăzut. Trebuie să-mi resetez scara de valori. 


— 260 — 


Marele dezavantaj (altul decât salariul de rahat şi 
singurătatea slujbei în sine) ar fi faptul că ar trebui să vin în 
Witney tot timpul, să merg pe străzile astea şi să risc să 
dau peste Scott sau Anna cu puştoaica ei. 

Pentru că se pare că îmi reuşeşte de minune să tot dau 
peste cunoscuţi în colţul ăsta uitat de lume. Era unul dintre 
lucrurile care îmi plăceau înainte vreme aici: sentimentul că 
te afli într-un sătuc la marginea Londrei. Poate că nu ajungi 
să cunoşti chiar pe toată lumea, dar chipurile îţi devin 
familiare. 

Sunt aproape de gară, tocmai am trecut pe lângă pub, 
când simt o mână pe braţul meu şi mă întorc atât de brusc 
pe călcâie, încât alunec pe trotuar şi cad pe stradă. 

— Hei, hei, îmi pare rău, îmi pare rău. 

Roşcatul, iar, cu o bere în mână şi cu cealaltă ridicată 
implorându-mi iertare. 

— Da' ştiu că eşti sperioasă, nu te joci, rânjeşte el. Cred 
că arăt înfricoşată rău, pentru că rânjetul îi piere. Eşti bine? 
mă întreabă. N-am vrut să te bag în sperieţi. 

Zice că a terminat programul mai devreme şi că mă 
invită să beau ceva cu el. Întâi îi zic că nu, apoi mă 
răzgândesc. 

— Îţi datorez scuze, îi spun eu când el - Andy, se pare că 
îl cheamă - îmi aduce un gin tonic, pentru felul în care m- 
am comportat în tren. Mă refer la data trecută când ne-am 
întâlnit. Aveam o zi foarte proastă. 

— Nu-i bai, zice Andy. 

Zâmbetul lui e leneş, greoi. Nu cred că e la prima halbă 
de bere. Stăm în grădina din spatele pubului, unul în faţa 
celuilalt; mi se pare că sunt mai în siguranţă aici decât la 
mesele din stradă. Poate că e tocmai sentimentul de 
siguranţă care mă îmboldeşte. Aşa că profit de situaţie. 

— Voiam să te întreb despre ce s-a întâmplat, încep eu. 
În noaptea în care te-am întâlnit. În noaptea în care Meg... 
în noaptea în care a dispărut femeia aceea. 

— Ah! Da. De ce? La ce te referi? 

Trag adânc aer în piept. Simt cum mă înroşesc la faţă. Nu 
contează de câte ori trebuie să recunosc chestia asta, e 


— 261 — 


întotdeauna jenant şi întotdeauna îmi vine să intru în 
pământ de ruşine. 

— Eram foarte beată şi nu-mi aduc aminte. Trebuie să-mi 
pun gândurile în ordine. Voiam doar să ştiu dacă ai văzut 
ceva, dacă m-ai văzut pe mine vorbind cu cineva, dacă... 

Îmi las privirea în pământ; nu sunt în stare să mă uit în 
ochii lui. 

El îmi face semn cu piciorul pe sub masă. 

— Stai liniştită, n-ai făcut nimic rău, îmi răspunde, iar eu 
ridic privirea spre el şi-l văd zâmbind. Şi eu eram criţă. Am 
vorbit puţin în tren, da' nu-mi aduc aminte despre ce. Apoi 
am coborât amândoi aici, la Witney, tu te cam clătinai pe 
picioare. Ai alunecat pe scări. lţi aduci aminte? Te-am ajutat 
şi te jenaseşi toată, erai roşie la faţă, cam ca acum, zice el 
şi râde. Am făcut câţiva paşi împreună şi te-am întrebat 
dacă nu vrei să mergem în pub. Dar mi-ai zis că trebuie să 
pleci, că te întâlneşti cu soţul tău. 

— Asta-i tot? 

— Nu. Chiar nu-ţi aduci aminte? Mai târziu - nu ştiu, 
poate jumătate de oră mai târziu? Băusem până atunci la 
Crown, dar m-a sunat un amic şi mi-a zis că el e într-un bar, 
undeva dincolo de calea ferată, aşa că m-am îndreptat spre 
pasaj. Tu erai căzută pe jos. Erai deja într-o stare 
deplorabilă. Te tăiaseşi. Eram puţin îngrijorat, ţi-am zis că 
te duc acasă dacă voiai, dar nici n-ai vrut să auzi. Erai... ei 
bine, erai foarte supărată. Cred că avuseseşi o ceartă cu 
bărbatu-tău. El se îndepărta deja, ajunsese în stradă şi am 
zis că mă duc după el dacă voiai, dar mi-ai zis să nu. El s-a 
urcat în maşină şi a plecat. Era cu... ăăă... era cu cineva. 

— O femeie. 

El dă din cap afirmativ. 

— S-au suit amândoi în maşină şi s-au cărat. Bănuiesc că 
de-asta v-aţi certat. 

— Şi apoi? 

— Apoi ai plecat. Păreai uşor... confuză sau nu ştiu, şi ai 
plecat. Ziceai întruna că nu ai nevoie de ajutor. Cum îţi 
spuneam, şi eu eram criţă, aşa că te-am lăsat în pace. Am 
traversat pasajul şi m-am întâlnit cu amicul meu în pub. 


— 262 — 


Asta a fost tot. 

Urcând scările până la apartament, sunt convinsă că văd 
umbre deasupra mea, că aud paşi dedesubt. Că cineva mă 
aşteaptă pe palier. Nu e nimeni acolo, evident, şi nici în 
apartament nu e nimeni: nu pare să fie ceva mişcat de la 
locul lui, nu simt mirosul nimănui străin, dar asta nu 
înseamnă că nu verific fiecare colţişor - sub patul meu şi al 
lui Cathy, în dulapurile cu haine şi în cele din bucătărie, în 
care n-ar fi încăput nici măcar un copil. 

In cele din urma, după ce am dat de trei ori roată prin 
apartament, m-am oprit. N-am avut nicio revelaţie majoră: 
m-am certat cu Tom pe stradă, am alunecat şi m-am lovit, 
el s-a cărat rapid, a urcat în maşină cu Anna. Mai târziu, a 
venit să mă caute, dar eu plecasem deja. Bănuise că m-am 
urcat într-un taxi sau că m-am urcat iar în tren. 

Stau pe pat şi mă uit pe fereastră, şi mă întreb de ce 
oare nu mă simt mai bine. Poate pentru că încă nu am 
răspunsurile de care am nevoie. Poate că, chiar dacă ceea 
ce-mi amintesc se potriveşte cu ce-şi amintesc şi ceilalţi, 
ceva tot nu e în regulă. Apoi, am o revelaţie: Anna. Nu doar 
faptul că Tom n-a spus nicio clipă că s-a dus undeva cu ea 
în maşină, ci şi faptul că atunci când am văzut-o 
îndepărtându-se, urcând în maşină, nu avea copilul cu ea. 
Unde era Evie în tot timpul ăsta? 


Sâmbătă, 17 august 2013 
Seara 


Trebuie să vorbesc cu Tom, să-mi pun amintirile în 
ordine; cu cât mă gândesc mai obsesiv şi le învârt în minte, 
cu atât au mai puţin sens şi nu pot să nu le tot reiau. ŞI, 
oricum, sunt îngrijorată, căci sunt două zile acum de când i- 
am lăsat biletul acela şi el încă nu m-a contactat. Nici n-a 
răspuns la telefon azi-noapte, n-a răspuns azi toată ziua. 
Ceva nu e în regulă şi nu pot să scap de senzaţia că are 
legătură cu Anna. 

Şi ştiu că şi el vrea să vorbească cu mine, mai ales după 

— 263 — 


ce o să afle ce mi-a făcut Scott. Ştiu că o să vrea să mă 
ajute. Nu pot să mă abţin să nu mă gândesc la felul în care 
s-a purtat atunci, în maşină, la felul în care au rămas 
lucrurile între noi. Aşa că pun mâna pe telefon şi formez 
numărul lui, cu stomacul strâns, exact aşa cum mi s-a 
întâmplat întotdeauna; anticipând că o să-i aud vocea la 
celălalt capăt al firului îmi dă un sentiment la fel de acut ca 
acum mulţi ani. 

— Dap? 

— Tom, eu sunt. 

— Da. 

Anna trebuie să fie cu el, că nu vrea să-mi rostească 
numele. Aştept un moment, îi dau timp să se ducă în altă 
cameră, să scape de ea. Il aud oftând. 

— Ce e? 

— Păi, voiam să vorbesc cu tine... Aşa cum am zis şi în 
biletul meu, aş... 

— Poftim? 

Pare iritat. 

— i-am lăsat un mesaj acum două zile. M-am gândit că 
ar trebui să vorbim... 

— N-am primit niciun bilet. Încă un oftat adânc. Pentru 
Dumnezeu. De-aia e aşa întoarsă pe dos? 

Probabil că l-a luat Anna şi n-a vrut să i-l dea. 

— Ce vrei? mă întreabă. 

Vreau să închid, să formez din nou numărul, să o luăm de 
la capăt. Să-i spun ce bine a fost când ne-am văzut luni, 
când am mers amândoi la lac. 

— Voiam să te întreb ceva. 

— Ce? se răsteşte. 

Pare de-a dreptul scos din sărite. 

— E totul OK? 

— Ce vrei, Rachel? 

S-a dus toată tandreţea dintre noi de acum o săptămână. 
Îmi vine să înnebunesc că i-am lăsat biletul acela, pentru că 
e evident că i-am făcut probleme acasă. 

— Voiam să te întreb de noaptea aceea - noaptea în care 
a dispărut Megan Hipwell. 


— 264 — 


— Oh, Dumnezeule. Am mai vorbit despre asta - ai uitat? 

— Eu doar... 

— Erai beată, spune el, pe un ton puternic, dur. Ţi-am zis 
să te duci acasă. Nu voiai să asculţi. Ai plecat aiurea. Am 
umblat peste tot cu maşina să te găsesc, dar n-am reuşit. 

— Unde era Anna? 

— Era acasă. 

— Cu copilul? 

— Cu Evie, da. 

— Nu era în maşină cu tine? 

— Nu. 

— Dar... 

— Pentru Dumnezeu! Ea plănuise să iasă în oraş în seara 
aia, şi eu trebuia să stau cu fata. Apoi ai apăruttu, aşacăa 
venit ea acasă, şi-a anulat toate planurile. Apoi am mai 
pierdut nişte ore din viaţă umblând aiurea după tine. 

Mi-aş dori să nu fi sunat. Mi-am făcut speranţe care s-au 
spulberat iar; ca o lamă rece de oţel răsucindu-se în mine. 

— OK, îi spun. Doar că eu îmi aduc aminte altfel... Tom, 
când m-ai văzut, eram rănită? Eram... aveam o tăietură la 
cap? 

Incă un oftat greu. 

— Sunt uimit că îţi mai aminteşti ceva, Rachel. Erai beată 
moartă. Murdară, miroseai a băutură. Te clătinai pe 
picioare. 

Simt că nu mai am aer când îl aud spunând asemenea 
cuvinte. Mi-a mai vorbit şi altă dată aşa, în vremurile 
noastre rele, în cele mai rele zile ale căsniciei noastre, când 
era sătul de mine, scârbit de mine, când îi era silă să mă 
vadă în faţa ochilor. Sătul de mine, continuă totuşi să-mi 
vorbească. 

— Ai căzut în stradă, plângeai, erai în ultimul hal. Nu 
înţeleg ce e aşa de important? 

Nu-mi găsesc cuvintele, îmi ia prea mult timp să-i 
răspund. El continuă: 

— Auzi? Trebuie să plec. Nu mă mai suna, te rog. Am mai 
trecut o dată prin asta. De câte ori să te rog? Nu mă mai 
suna, nu-mi mai lăsa bileţele, nu mai veni pe-aici! O 


— 265 — 


deranjezi pe Anna. Ne-am înţeles? 
Apoi, linie moartă. 


Duminică, 18 august 2013 
Dis-de-dimineaţă 


Am stat în camera de zi toată noaptea, cu televizorul pe 
post de companie, trecând prin crize de spaimă. 
Intensitatea lor creşte şi scade ca valurile mării. E ca şi cum 
m-aş întoarce în timp, iar rana căpătată cu atâţia ani în 
urmă se deschide iar, proaspătă şi nouă. E stupid, ştiu. Am 
fost o proastă să cred că am iar o şansă cu el, doar pentru 
că am stat de vorbă, că am avut câteva momente de 
tandreţe, care probabil n-au fost altceva decât nostalgie şi 
culpabilitate. Doare, totuşi. Şi trebuie să mă las în voia 
durerii, pentru că dacă n-o fac, dacă o tot amorţesc, nu va 
dispărea niciodată. 

Şi am fost o proastă şi pentru că mi-am permis să cred că 
eu şi Scott avem o legătură specială, că aş putea să-l ajut. 
Aşa că, sunt o fraieră. Sunt obişnuită cu chestia asta. Dar 
nu trebuie să mai fiu o fraieră. Nu este cazul. Am stat aici, 
pe canapea, toată noaptea şi mi-am promis că o să-mi 
recapăt controlul asupra vieţii. O să mă mut de aici, 
departe. O să-mi găsesc o slujbă. O să-mi iau din nou 
numele meu de fată, o să întrerup orice legătură cu Tom, o 
să fac în aşa fel încât să nu fiu uşor de găsit. Asta dacă e să 
mă caute cineva. 

N-am dormit aproape deloc. Am zăcut aici, pe canapea, 
făcând planuri; de fiecare dată când aţipeam, îi auzeam 
vocea lui Tom, ca şi cum ar fi fost cu mine, ca şi cum ar fi 
stat chiar lângă mine, cu buzele lipite de urechea mea - 
erai beată moartă. Murdară, miroseai a băutură - şi 
tresăream violent, scăldată în valuri de ruşine. Ruşine, dar 
şi un sentiment puternic de déjà-vu, pentru că am mai auzit 
cuvintele astea, exact aceleaşi cuvinte. 

Şi apoi am tot revăzut în minte scenele petrecute: 
momentul în care m-am trezit cu sânge pe pernă, cu durere 

— 266 — 


în gură, ca şi cum mi-aş fi muşcat obrazul pe interior, cu 
unghiile murdare, cu o durere oribilă de cap, cu Tom ieşind 
din baie, cu expresia aceea pe chip - pe jumătate rănit, pe 
jumătate furios -, groaza urcând în mine ca o viitură. 

— Ce s-a întâmplat? 

Tom îmi arată vânătăile de pe braţ, de pe piept, unde l- 
am lovit. 

— Nu pot să cred aşa ceva, Tom. Nu te-aş lovi niciodată. 
N-am lovit pe nimeni în viaţa mea. 

— Erai beată moartă, Rachel. Chiar nu-ţi aduci aminte 
nimic din ce s-a întâmplat azi-noapte? Nimic din ce mi-ai 
zis? 

Şi apoi mi-a povestit, şi mie tot nu-mi venea să cred, 
pentru că nimic din ce-mi spunea nu semăna cu ce sunt eu, 
absolut nimic. Şi chestia cu crosa de golf, gaura aceea din 
perete, cenuşie şi oarbă ca un ochi înceţoşat aţintit asupra 
mea de fiecare dată când treceam pe acolo, nereuşind să 
fac legătura dintre violenţa de care îmi vorbea el şi frica pe 
care mi-o aminteam eu. 

Sau pe care credeam că mi-o amintesc. După o vreme, 
am învăţat să nu-l mai întreb ce-am făcut sau să mă cert cu 
el când îmi spunea el de bunăvoie, pentru că nu voiam să 
ştiu toate amănuntele, nu voiam să aud cât de rău a fost, 
nu voiam să ştiu lucrurile pe care le-am spus şi pe care le- 
am făcut când eram beată moartă, obscenă. Câteodată mă 
ameninţa că mă înregistrează, mi-a zis că o să văd cu ochii 
mei. Dar n-a făcut-o niciodată. Slavă cerului că mai sunt şi 
mici minuni! 

După o vreme, am învăţat că, atunci când te trezeşti aşa, 
nu mai întrebi ce s-a întâmplat, ci doar îţi ceri scuze: îţi ceri 
scuze pentru ce ai făcut şi pentru ceea ce eşti şi n-o să te 
mai porţi niciodată, în viaţa ta, în halul în care te-ai purtat. 

Şi acum, nu mă mai port aşa, chiar nu mă mai port aşa 
deloc. Pot să-i mulţumesc lui Scott pentru asta: acum îmi 
este mult prea frică să mai ies din casă în miezul nopţii, să 
cumpăr băutură. Mi-e prea frică să mă mai las dusă de val, 
pentru că atunci devin foarte vulnerabilă. 

Nu am de ales, va trebui să devin puternică. 


— 267 — 


Mi se închid pleoapele şi capul îmi cade în piept. Dau 
televizorul mai încet, astfel încât nu se mai aude aproape 
nimic, mă întorc cu faţa la spătarul canapelei, trag pătura 
peste mine şi cad în amorţire, simt, o să dorm şi apoi... pac, 
îmi fuge iar pământul de sub picioare şi tresar violent, cu 
inima la gât. Mi-am amintit! Mi-am amintit! 

Eram în pasaj şi el venea spre mine, mi-a tras o palmă 
peste gură şi apoi a ridicat pumnul, cu cheile în mână, iar 
durerea a ţâşnit în mine când metalul zimţat m-a izbit în 
cap. 


— 268 — 


Anna 


Sâmbătă, 17 august 2013 
Seara 


Mă detest pentru că am plâns, e atât de patetic! Dar sunt 
epuizată, săptămânile din urmă au fost foarte dificile pentru 
mine. Şi iar m-am certat cu Tom dimineaţă - în mod 
inevitabil - din pricina lui Rachel. 

Bănuiesc că o coceam de mult. M-am chinuit singură 
gândindu-mă la biletul acela, la faptul că m-a minţit despre 
întâlnirea lor. Îmi tot spuneam că e prosteşte din partea 
mea, dar nu puteam să nu iau în considerare impresia că e 
ceva între ei. M-am învârtit în jurul cozii: după tot ce i-a 
făcut lui Tom - după tot ce ne-a făcut nouă -, cum poate el 
să-mi facă una ca asta? Cum poate să ia în considerare 
ideea de a fi din nou cu ea? Adică, dacă e să te uiţi la noi 
două, puse una lângă alta, nu e niciun bărbat în lumea asta 
care să nu mă aleagă pe mine. Şi asta fără să iau în 
considerare toate problemele ei. 

Dar apoi mă gândesc că s-au mai văzut şi astfel de 
chestii, nu-i aşa? Nu poţi să renunţi pentru totdeauna la o 
persoană cu care ai un trecut în comun şi, oricât ai încerca, 
nu poţi să te împaci cu tine, nu te poţi elibera. Poate că 
după o vreme pur şi simplu nu mai încerci să te eliberezi. 

Joi, Rachel a venit pe-aici, a bătut cu pumnii în uşă şi l-a 
strigat pe Tom. Eram furioasă, dar nu am îndrăznit să 
deschid uşa. Când ai un copil în casă cu tine, devii 
vulnerabilă, devii slabă. Dacă eram singură, aş fi înfruntat- 
o, n-aş fi avut nicio ezitare să-mi rezolv problemele cu ea. 
Dar cu Evie aici, pur şi simplu n-am putut să risc. N-am idee 
de ce e în stare tipa. 

Ştiu de ce a venit. Era supărată că am fost la poliţie şi le- 
am spus despre ea. Pun pariu că a venit să i se plângă lui 
Tom şi să-l pună să-mi ceară s-o las în pace. A lăsat un bilet 
- „trebuie să vorbim, te rog să mă suni cât poţi de repede, 

— 269 — 


este important” („important” subliniat de trei ori) -, bilet pe 
care l-am aruncat în coşul de gunoi fără să mai stau pe 
gânduri. Mai târziu, l-am pescuit din gunoi şi l-am pus în 
sertarul de la noptieră împreună cu o foaie scoasă la 
imprimantă cu e-mailul acela oribil şi crud pe care l-a trimis 
şi cu jurnalul în care îmi notez de fiecare dată când sună şi 
când apare în zonă. Jurnalul hărţuirii. E dovada mea, în 
cazul în care voi avea vreodată nevoie de aşa ceva. Am 
sunat-o pe doamna sergent Riley şi i-am lăsat un mesaj 
spunându-i că Rachel iar a fost pe aici. Incă nu m-a sunat 
înapoi. 

Ar fi trebuit să-i spun lui Tom despre bilet, ştiu că ar fi 
trebuit, dar nu voiam să se enerveze pe mine pentru că am 
fost la poliţie, aşa că l-am lăsat în sertar, în speranţa că ea 
o să uite de el. Evident că n-a uitat. L-a sunat în seara asta. 
Când a terminat de vorbit cu ea, Tom spumega de furie. 

— Ce dracului e povestea asta cu biletul? s-a răstit la 
mine. 

l-am zis că l-am aruncat. 

— Nu m-am gândit că vrei să-l citeşti, i-am răspuns. M- 
am gândit că vrei la fel de mult ca mine ca Rachel să 
dispară din viaţa noastră. 

Şi-a dat ochii peste cap. 

— Nu despre asta e vorba şi ştii foarte bine. Evident că 
vreau să ne lase în pace. Ce nu vreau e să te apuci să-mi 
asculţi telefoanele şi să-mi arunci corespondenţa. Eşti... a 
oftat el. 

— Sunt ce? 

— Nimic. Doar că... astea sunt genul de lucruri pe care 
obişnuia ea să le facă. ă 

A fost ca un pumn în stomac, ca o lovitură sub centură. In 
mod absolut ridicol, am început să plâng şi am fugit sus, în 
baie. Am aşteptat ca el să vină după mine, să mă 
liniştească, să mă sărute şi să mă împace, aşa cum face de 
obicei, dar, după o jumătate de oră, a strigat la mine de jos: 

— O să mă duc la sală vreo două ore! Şi, înainte să apuc 
să-i răspund, a trântit uşa după el. 

Şi acum îmi dau seama că am ajuns să mă comport exact 


— 270 — 


ca ea: am ras o jumătate de sticlă de vin roşu rămas de la 
cina de ieri şi umblu în calculatorul lui. Mi-e mai uşor să 
înţeleg acum comportamentul lui Rachel, când şi eu mă 
simt aşa cum mă simt în momentul de faţă. Nimic nu e mai 
dureros şi mai distructiv decât suspiciunea. 

În cele din urmă, am reuşit să-i sparg parola: era 
Blenheim. Exact aşa, o parolă plicticoasă şi lipsită de sens - 
numele străzii pe care locuim. Nu am găsit niciun fel de e- 
mail dubios, nicio fotografie pornografică sau scrisoare 
înflăcărată, de amor. Mi-am petrecut jumătate de oră 
citindu-i e-mailurile de serviciu - nişte compoziţii atât de 
obositoare, că te adormeau şi îţi amorţeau până şi durerea 
provocată de gelozie, apoi am închis laptopul şi l-am pus la 
loc. Sunt foarte bucuroasă, graţie vinului şi faptului că n-am 
găsit decât chestii plictisitoare în calculatorul lui Tom. M-am 
convins singură că suspiciunile mele sunt ridicole. 

Mă duc sus să mă spăl pe dinţi - nu vreau să ştie că am 
băut iar -, apoi mă hotărăsc să scot lenjeria de pe pat şi să 
pun alta curată în loc, să dau cu puţină Acqua di Parma pe 
perne şi să mă îmbrac în neglijeul de mătase neagră pe 
care mi l-a cumpărat anul trecut, iar când vine acasă, să 
mă revanşez faţă de el. 

Cum trag eu cearşafurile de pe pat, aproape că mă 
împiedic de o geantă neagră vârâtă sub pat: geanta cu 
echipamentul pentru sală. Şi-a uitat geanta cu 
echipamentul acasă. E plecat de mai bine de o oră şi nu s-a 
întors după ea. Simt că mi se face rău de la stomac. Poate 
s-a gândit s-o ia naiba de geantă şi a decis să se ducă în 
pub. Poate că are echipament de rezervă în vestiarul de la 
sală. Sau poate că e în pat cu ea chiar acum. 

Mi se face rău. Mă aşez în genunchi şi caut prin geantă. 
Toate lucrurile lui sunt acolo, la locul lor, spălate şi 
pregătite pentru sală, iPod-ul, singurii adidaşi în care 
aleargă. Şi încă ceva. Un telefon mobil. Un telefon mobil pe 
care nu l-am mai văzut până acum. 

Mă aşez pe pat, cu telefonul în mână, cu inima bătându- 
mi sălbatic. O să-l deschid, nu am cum să rezist tentaţiei şi, 
cu toate acestea, sunt convinsă că dacă o fac, o să regret 


— 271 — 


amarnic, pentru că nu poate să însemne decât ceva rău. Nu 
ai un mobil de rezervă dosit undeva decât dacă ai ceva de 
ascuns. O voce în cap îmi spune pune-/ înapoi de unde l-ai 
luat, uită de el, dar nu pot. Apăs îndelung butonul de 
pornire şi aştept să se lumineze ecranul. Şi aştept. Şi 
aştept. E mort. Uşurarea mă inundă ca o doză de morfină. 

Sunt uşurată pentru că acum nu pot afla, dar şi pentru că 
un telefon mort înseamnă un telefon nefolosit, un telefon 
nedorit, nu un telefon al unui bărbat implicat într-o 
aventură pasională. Pentru că un astfel de bărbat ar vrea 
să-şi ţină telefonul aproape în toate circumstanţele. Poate 
că e un telefon mai vechi, poate că e în geanta de sală de 
mai multe luni şi n-a apucat să-l arunce. Poate nici măcar 
nu e al lui: poate l-a găsit la sală şi voia să-l înapoieze, dar 
a uitat s-o facă? 

Las patul pe jumătate nefăcut şi cobor în camera de zi. 
Măsuţa de cafea are câteva sertare sub ea, pline cu tot felul 
de porcărioare domestice care se acumulează de-a lungul 
timpului: role de bandă izolatoare, adaptoare pentru priză 
pentru călătoriile în afara ţării, rulete, truse de cusut, 
încărcătoare vechi de mobil. lau toate cele trei încărcătoare 
vechi. Al doilea se potriveşte. II bag în priză pe partea mea 
de pat, telefon şi încărcător ascunse de noptieră. Apoi 
aştept. 

Ore şi date, în mare parte. Nu, nu date, zile. Luni la 3? 
Vineri, 4.30. Câteodată, un refuz. Nu pot mâine. Nu mierc. 
Altceva nu mai e: nu sunt declaraţii de dragoste, nicio 
sugestie explicită. Doar mesaje, mai bine de zece, toate de 
la un număr ascuns. În agendă nu sunt contacte, iar arhiva 
de apeluri a fost ştearsă. 

Nu am nevoie de date, pentru că telefonul le 
înregistrează singur. Întâlnirile se petrec de luni de zile. 
Aproape de un an. Când mi-am dat seama de chestia asta, 
când am văzut că primul era din septembrie anul trecut, mi 
s-a pus un nod în gât. Septembrie! Evie avea şase luni. Eu 
eram încă grasă, epuizată, nesuferită, refuzam să fac sex. 
Dar apoi am început să râd, pentru că ştiu că e ridicol, nu 
poate fi adevărat. Eram ireal de fericiţi în septembrie, 


— 272 — 


îndrăgostiţi unul de celălalt şi de copilul nostru. Nu e posibil 
ca el să fi umblat cu ea, nu e posibil ca el să fi fost şi cu ea 
în tot timpul ăsta. Aş fi ştiut. Nu poate fi adevărat. Telefonul 
nu e al lui. 

Totuşi. lau din sertar jurnalul şi mă uit la datele apelurilor 
lui Rachel, le compar cu întâlnirile aranjate prin telefonul 
ăsta. Unele dintre ele coincid. Unele sunt cu o zi sau două 
mai devreme, unele cu o zi sau două după. Unele nu se 
corelează deloc. 

Oare chiar să se fi văzut cu ea în tot timpul ăsta, 
spunându-mi mie că îl hărţuieşte, când în realitate ei îşi 
făceau planuri să se întâlnească pe la spatele meu? Dar 
atunci de ce l-ar fi sunat ea pe fix dacă avea numărul ăsta? 
Nu are sens. Doar dacă Rachel voia ca eu să aflu. Numai 
dacă voia cu tot dinadinsul să ne facă necazuri. 

Tom e plecat de vreo două ore, o să se întoarcă în 
curând. Fac patul, pun jurnalul împreună cu telefonul în 
sertarul de la noptieră, mă duc jos, îmi torn un ultim pahar 
de vin şi îl beau repede. Aş putea s-o sun. Aş putea să-i 
spun pe şleau ce şi cum. Dar ce să-i spun? Nu am cum să 
mă dau drept o persoană morală în toată povestea asta. Și 
nu sunt convinsă că aş putea îndura încântarea cu care mi- 
ar spune că, în tot acest timp, eu am fost fraiera. Dacă Tom 
mi-a făcut-o, o să ţi-o facă şi ţie. 

Aud paşi pe trotuarul din faţa casei şi ştiu că el e, îi 
cunosc mersul. Pun paharul de vin în chiuvetă şi rămân în 
picioare, rezemată de dulapul din bucătărie, simțind cum 
îmi pulsează sângele în urechi. 

— Bună, îmi spune, cum mă vede. 

Arată cam şifonat şi nu e tocmai sigur pe picioare. 

— Mai nou servesc şi bere la sală? 

Îmi rânjeşte. 

— Mi-am uitat echipamentul acasă. M-am dus în pub. 

Exact cum m-am gândit. Sau exact cum vrea el să mă 
gândesc? 

Vine mai aproape de mine. 

— Ce-ai mai făcut? mă întreabă, cu un zâmbet pe buze. 
Arăâţi vinovată. Mă cuprinde de mijloc şi mă trage şi mai 


— 273 — 


aproape. Simt miros de bere în respiraţie. N-ai fost 
cuminte? 

— Tom... 

— Şşşş, spune el şi mă sărută, începe să-mi descheie 
blugii. 

Mă întoarce. Nu am chef, dar nu ştiu cum să-i spun nu, 
aşa că închid ochii şi încerc să nu mă gândesc la el cu ea, 
încerc să mă gândesc la zilele noastre de început, la felul 
cum ne hârjoneam în casa aceea goală de pe Cranham 
Street, epuizați, disperaţi, plini de dorinţă. 


Duminică, 18 august 2013 
Dis-de-dimineaţă 


Mă trezesc speriată; e încă întuneric. Mi se pare că o aud 
pe Evie plângând, dar când mă duc la ea, doarme adânc, 
ţinând păturica strâns cu pumnişorii. Mă duc înapoi în pat, 
dar nu mai reuşesc să adorm. Nu pot să mă gândesc la 
altceva decât la telefonul din sertarul de la noptiera mea. 
Mă uit spre Tom, care doarme cu braţul stâng atârnând din 
pat, cu capul pe spate. Imi dau seama după ritmul 
respirației că doarme adânc. Mă strecor afară din pat, 
deschid sertarul şi scot telefonul. 

Ajunsă în bucătărie, îl învârt în mână la nesfârşit, 
pregătindu-mă. Vreau să ştiu, şi nu vreau să ştiu. Vreau să 
fiu sigură, dar vreau cu disperare să greşesc. Il deschid. 
Apăs pe „unu” şi ţin apăsat, până aud mesajul de 
întâmpinare al mesageriei vocale. Nu sunt mesaje noi şi nu 
sunt nici mesaje salvate. Mă întreabă dacă vreau să-mi 
schimb mesajul de întâmpinare. Inchid apelul către 
mesagerie, dar dintr-odată sunt cuprinsă de frica iraţională 
că telefonul ar putea suna, că Tom ar auzi de sus, aşa că 
deschid uşile care dau în grădină şi ies afară. 

larba e udă sub picioare, aerul rece şi impregnat cu un 
miros puternic de ploaie şi trandafiri. Aud un tren în 
depărtare, un huruit domol, semn că e deja foarte departe. 
Mă duc aproape de gard, înainte să sun iar la mesageria 

— 274 — 


vocală: doriţi să vă schimbaţi mesajul de întâmpinare? Da, 
aş vrea. Urmează un ţiuit, apoi o pauză şi apoi îi aud vocea. 
Vocea ei, nu a lui. Bună, eu sunt, lasă un mesaj. 

Inima mi se opreşte în loc. 

Nu e telefonul lui, e alei. 

Mai ascult încă o dată mesajul. 

Bună, eu sunt, lasă un mesaj. 

E vocea ei. 

Nu pot să mă mişc, nu pot să respir. Ascult mesajul iarăşi 
şi iarăşi. Nu mai pot respira, simt că o să leşin şi apoi văd 
lumină venind de la etaj. 


— 275 — 


Rachel 


Duminică, 18 august 2013 
Dis-de-dimineaţă 


O amintire m-a condus către o alta. E ca şi cum aş fi 
rătăcit prin întuneric zile la rând, săptămâni, luni şi în final 
am reuşit să prind ceva. Ca şi cum aş fi bâjbâit cu mâna pe 
un zid, ca să găsesc drumul de la o cameră la cealaltă. 
Umbrele schimbătoare au început, în cele din urmă, să se 
suprapună şi, după o vreme, ochii mei s-au obişnuit cu 
obscuritatea, iar acum pot să văd. 

Nu de la început. La început, deşi părea o amintire, am 
crezut că e un vis. Am stat acolo, pe canapea, aproape 
paralizată de şoc, spunându-mi că nu ar fi prima dată când 
nu-mi aduc aminte ceva cum trebuie, că n-ar fi prima dată 
când cred că lucrurile sunt într-un anumit fel, când de fapt 
ele sunt cu totul altfel. 

Ca atunci când am mers la o petrecere dată de un coleg 
de-ai lui Tom şi eu eram destul de beată, dar am avut o 
seară plăcută. Îmi aduc aminte că am pupat-o pe Clara de 
rămas-bun. Clara era soţia colegului, o femeie foarte de 
treabă, caldă şi blândă. Îmi aduc aminte că mi-a zis că ar 
trebui să ne mai întâlnim şi cu altă ocazie; îmi aduc aminte 
că îmi ţinea mâna într-a ei. 

Îmi aduc aminte de asta, dar nu poate fi adevărat. Ştiam 
că nu poate fi adevărat, chiar în dimineaţa următoare, când 
Tom mi-a întors spatele când am încercat să vorbesc cu el. 
Ştiu că nu e adevărat, pentru că mi-a zis cât de dezamăgit 
şi de jenat era, că am acuzat-o pe Clara că flirta cu el, că 
am fost isterică şi că am insultat-o. 

Când am închis ochii, i-am simţit mâna caldă în mâna 
mea, dar asta nu s-a întâmplat cu adevărat. Ce s-a 
întâmplat în realitate a fost că Tom a trebuit să mă care 
aproape până acasă, eu plângând şi ţipând tot drumul, în 
timp ce biata Clara, înjosită, a rămas în bucătărie. 

— 276 — 


Aşa că, atunci când am închis ochii, când am adormit şi 
m-am lăsat purtată de visare şi m-am trezit în pasajul 
subteran, poate că am putut să simt frigul şi mirosul de 
rânced, de aer stătut, poate că am putut să văd acea 
siluetă îndreptându-se spre mine, mustind de ură, cu 
pumnii ridicaţi, dar nu era adevărat. Teroarea pe care am 
simţit-o nu era reală. Şi când umbra aceea a venit asupra 
mea cu toată forţa, lăsându-mă la pământ, plângând şi 
sângerând, nici asta nu era real. 

Numai că era, şi eu am fost acolo şi am văzut. E atât de 
şocant, încât nu-mi vine a crede, dar, privind cum răsare 
soarele, am sentimentul clar că mi se ridică ceața de pe 
ochi. Nu mi l-am imaginat lovindu-mă. Mi-am amintit. Aşa 
cum îmi aduc aminte şi că i-am spus la revedere Clarei 
după petrecere şi că ea mi-a ţinut mâna într-a ei. Aşa cum 
îmi amintesc şi frica pe care am simţit-o când m-am trezit 
deodată pe podea, lângă crosa de golf - şi acum ştiu, ştiu 
sigur că nu eu am fost cea care a mânuit-o. 

Nu ştiu ce să fac. Fug sus, trag pe mine o pereche de 
blugi şi nişte adidaşi în picioare, o iau la fugă în jos pe scări. 
li sun acasă, sun pe fix, las să sune de vreo câteva ori, apoi 
închid. Nu ştiu ce să fac. Imi fac o cafea, o las să se 
răcească, sun la numărul pe care mi l-a dat sergentul Riley 
şi închid imediat ce am format. N-o să mă creadă. Ştiu că n- 
o să mă creadă. 

Mă îndrept spre gară. E ruta de duminică, iar primul tren 
n-o să ajungă în staţie decât peste o jumătate de oră, aşa 
că nu am încotro şi mă aşez pe o bancă, oscilând, la 
nesfârşit, între disperare şi îndoială. 

Totul e o minciună. Nu mi l-am imaginat cum mă lovea. 
Nu mi l-am imaginat îndepărtându-se de mine cu paşi 
rapizi, cu pumnii încleştaţi. L-am văzut cum se întoarce, 
cum urlă. L-am văzut plecând cu o femeie, l-am văzut 
urcând în maşină cu ea. Nu mi-am imaginat toate astea. Şi 
mi-am dat seama în momentul acela că totul e foarte 
simplu, atât de simplu! Da, îmi amintesc, doar că am 
confundat două amintiri. Am inserat imaginea Annei, 
mergând spre mine în rochia ei albastră, într-un alt 


— 277 — 


scenariu: Tom şi femeia aceea, urcându-se în maşină. 
Pentru că, evident, femeia aceea nu era îmbrăcată în rochie 


albastră, ci purta blugi şi un tricou roşu. Femeia aceea era 
Megan. 


— 278 — 


Anna 


Duminică, 18 august 2013 
Dis-de-dimineaţă 


Azvârl telefonul peste gard cât pot de departe; aterizează 
undeva pe marginea unui grohotiş, pe vârful colinei. Cred 
că-l aud cum a alunecat pe şine. Am senzaţia că încă îi mai 
aud vocea. Bună, eu sunt, lasă un mesaj. Cred că o să-i aud 
vocea multă vreme de acum înainte. 

Când ajung în casă, îl găsesc jos, la baza scărilor. Mă 
priveşte, clipind, cu ochii înceţoşaţi, încercând să se 
trezească de-a binelea. 

— Ce se întâmplă? 

— Nimic, îi răspund, dar îmi surprind un tremur în voce. 

— Ce făceai afară? 

— Am crezut că am auzit pe cineva, îi zic. M-a trezit ceva. 
N-am mai putut să adorm la loc. 

— A sunat telefonul, zice el, frecându-se la ochi. 

Îmi împreunez mâinile, ca să le opresc din tremurat. 

— Poftim? Care telefon? 

— Telefonul, repetă el, uitându-se la mine de parcă aş fi 
nebună. A sunat telefonul. A sunat cineva şi a închis. 

— Oh. Nu ştiu. Nu ştiu cine a fost. 

— Evident că nu ştii cine a fost, spune el, râzând. Eşti 
OK? Vine spre mine şi mă cuprinde de talie. Eşti ciudată. Mă 
ţine în braţe o vreme, cu capul aplecat pe pieptul meu. Ar fi 
trebuit să mă trezeşti dacă ai auzit ceva, spune el. N-ar 
trebui să ieşi afară de una singură. Pentru asta sunt eu aici. 

— Sunt OK, răspund eu, dar sunt nevoită să-mi încleştez 
maxilarul ca să nu-mi clănţăne dinţii. 

El mă sărută pe buze, îşi împinge limba în gura mea. 

— Hai să ne întoarcem în pat, îmi zice. 

— Cred că o să-mi fac o cafea, îi răspund şi încerc să 
scap din îmbrăţişarea lui. 

El nu-mi dă drumul. Mă strânge cu putere, mă apucă de 

— 279 — 


ceafă. 
— Haide, zice el. Vino cu mine. Nu accept un refuz. 


— 280 — 


Rachel 


Duminică, 18 august 2013 
Dimineaţa 


Nu prea ştiu ce să fac, aşa că sun la uşă, pur şi simplu. 
Mă întreb dacă n-ar fi trebuit să dau telefon mai întâi. Nu e 
politicos să apari la uşa omului duminică dimineaţa, fără să 
suni înainte, nu-i aşa? Încep să chicotesc. Simt că mă apucă 
isteria. Nu prea ştiu ce fac. 

Nu vine nimeni să-mi deschidă. Sentimentul de isterie se 
intensifică pe măsură ce înaintez pe lângă casă; trec pe 
poteca îngustă. Am o senzaţie puternică de dejă-vu. In acea 
dimineaţă, când am venit aici, când am luat fetiţa în braţe. 
N-am vrut nicio clipă să-i fac vreun rău. Sunt convinsă de 
asta acum. 

Înaintez pe potecă, la adăpostul umbrei răcoroase a 
casei; o aud sporovăind şi mă întreb dacă nu cumva mi se 
pare. Dar nu, iat-o acolo, cu Anna, stând pe terasa din faţa 
casei. O strig şi mă ridic peste gard. Ea se uită la mine. Mă 
aştept la şoc sau furie, dar nu pare surprinsă. 

— Bună, Rachel, îmi spune. 

Se ridică în picioare, îşi ia fetiţa de mână, trăgând-o spre 
ea. Se uită la mine, fără să-mi zâmbească, calmă. Are ochii 
roşii, faţa palidă, curată, fără nicio urmă de machiaj. 

— Ce vrei? mă întreabă. 

— Am sunat la uşă, îi răspund. 

— N-am auzit, zice ea, ridicând fetiţa şi aşezându-o pe 
şold. 

E întoarsă pe jumătate cu spatele şi se pregăteşte să 
intre în casă, dar apoi se opreşte. Nu înţeleg de ce nu urlă 
la mine. 

— Anna, unde e Tom? 

— A ieşit. Are întâlnire cu băieţii din armată. 

— Anna, trebuie să plecăm amândouă de-aici, îi spun, iar 
ea începe să râdă. 

— 281 — 


Anna 


Duminică, 18 august 2013 
Dimineaţa 


Din nu ştiu ce motiv, toată treaba asta mi se pare dintr- 
odată foarte amuzantă. Biata, grăsanca Rachel, la mine în 
grădină, toată roşie şi transpirată, spunându-mi că trebuie 
să plecăm amândouă de-aici. Că trebuie să plecăm 
amândouă. 

— Şi unde să mergem, o întreb, când mă opresc din râs, 
iar ea se uită la mine, fără expresie, mută. Nu merg nicăieri 
cu tine. 

Evie se tot suceşte şi mormăie nemulțumită, şi o pun jos. 
Îmi simt pielea fierbinte şi dureroasă la atingere după ce m- 
am frecat la duş azi-dimineaţă; gura, obrajii, limba, le simt 
de parcă aş avea muşcături. 

— Când se întoarce? mă întreabă. 

— O să mai stea o vreme, cred. 

De fapt, n-am nici cea mai vagă idee când o să se 
întoarcă. Câteodată, stă o zi întreagă la căţărat. Sau aşa m- 
am gândit, că acolo este. Acum nu mai ştiu. 

Ştiu doar că şi-a luat echipamentul cu el; n-o să dureze 
mult până o să-şi dea seama că a dispărut telefonul. 

Mă gândeam s-o iau pe Evie şi să mă duc la soră-mea o 
vreme, dar telefonul nu-mi dă pace. Dacă îl găseşte cineva? 
Pe porţiunea asta de şine sunt tot timpul muncitori: unul 
dintre ei ar putea să dea peste el şi să-l ducă la poliţie. Are 
amprentele mele pe el. 

Pe urmă m-am gândit că poate nu e chiar aşa de greu să 
mă duc să-l recuperez, dar va trebui să aştept până la 
noapte, să nu mă vadă nimeni. 

Sunt conştientă că Rachel încă vorbeşte cu mine, că-mi 
pune întrebări. N-am ascultat-o. Sunt obosită. 

— Anna, spune ea, venind mai aproape, ochii aceia 
întunecaţi şi intenşi căutându-mi privirea. L-ai cunoscut pe 

— 282 — 


vreunul dintre ei? 

— Pe cine să cunosc? 

— Pe vreunul dintre amicii lui din armată? [i-a făcut 
vreodată cunoştinţă cu ei? 

Scutur din cap că nu. 

— Şi nu crezi că e ciudat? 

În momentul acesta mă gândesc că e cu adevărat ciudat 
faptul că ea a apărut în grădina mea duminică dimineaţă. 

— Nu chiar, îi zic. Fac parte dintr-o altă viaţă. Una dintre 
vieţile lui. Aşa cum eşti şi tu. Sau aşa cum trebuia să fii şi 
tu, dar se pare că nu mai scăpăm de tine. 

Rachel face o grimasă, e jignită. 

— Ce cauţi aici, Rachel? 

— Ştii de ce sunt aici, zice ea. Şi tu ştii ceva... ştii că se 
întâmplă ceva. 

Se uită la mine cu o privire deschisă, ca şi cum ar fi 
îngrijorată pentru mine. În alte circumstanţe, ar putea fi 
înduioşător. 

— N-ai chef de o cafea? o întreb, şi ea îmi face semn că 
da. 

Fac cafeaua şi ne aşezăm una lângă cealaltă, pe terasă, 
fără să spunem un cuvânt, ceea ce e aproape plăcut, ca şi 
cum am fi prietene. 

— Ce voiai să spui? o întreb. Că prietenii din armată ai lui 
Tom nu există de-adevăratelea? Că, de fapt, e plecat cu o 
femeie? 

— Nu ştiu, îmi zice. 

— Rachel? Ridică privirea spre mine şi văd în ochii ei că îi 
e frică. Vrei să-mi spui ceva? 

— l-ai cunoscut vreodată familia lui Tom? mă întreabă. Pe 
părinţii lui? 

— Nu. Nu-şi vorbesc. Au încetat să-şi mai vorbească după 
ce te-a părăsit pentru mine. 

Ea scutură din cap. 

— Nu-i adevărat, îmi zice. Nici eu nu i-am cunoscut. Ei nu 
mă cunosc, aşa că de ce le-ar păsa că Tom m-a părăsit? 

În mintea mea e întuneric, undeva, în profunzime. Din 
momentul în care i-am auzit vocea la telefon, am încercat 


— 283 — 


să-l ţin la distanţă, dar acum începe să se umfle, să dea pe- 
afară, să înflorească. 

— Nu te cred, îi răspund. De ce m-ar minţi? 

— Pentru că minte tot timpul. 

Mă ridic în picioare şi mă îndepărtez de ea. Mă enervează 
că îmi zice chestiile astea. Mă enervează şi că o cred. 
Bănuiesc că am ştiut dintotdeauna că Tom minte. Doar că, 
în trecut, minciunile lui îmi conveneau. 

— Se pricepe să mintă, îi zic. Tu n-ai avut nici cea mai 
vagă idee, multă vreme, nu-i aşa? Toate lunile alea în care 
ne întâlneam, ne-o trăgeam în casa aceea de pe Cranham 
Street şi tu nu bănuiai nimic. 

Înghite cu greutate şi-şi muşcă tare buza de sus. 

— Megan, spune ea. Cum rămâne cu Megan? 

— Da, ştiu. Au avut o aventură. 

Cuvintele îmi răsună ciudat în urechi - e prima dată când 
le-am spus cu voce tare. M-a înşelat. M-a înşelat pe mine. 

— Sunt sigură că te amuză situaţia, îi zic, dar Megan a 
murit, aşa că nu mai contează, nu-i aşa? 

— Anna... 

Întunericul se întinde şi mai mult, ameninţă să mă 
cuprindă cu totul, să mă orbească. O apuc pe Evie de mână 
şi o trag după mine în casă. Protestează zgomotos. 

— Anna... 

— Au avut o aventură. Atât. Nimic mai mult. Asta nu 
înseamnă neapărat că... 

— Că a omorât-o? 

— Nu spune asta! Imi dau seama că ţip la ea: Nu spune 
asta în faţa copilului meu! 

Îi dau lui Evie gustarea de dimineaţă, pe care ea o 
acceptă pentru prima dată fără proteste, după săptămâni 
întregi. E ca şi cum ar şti că am alte lucruri la care să mă 
gândesc, şi o ador pentru asta. Când mă întorc în grădină, 
mă simt cu mult mai calmă, chiar dacă Rachel e acolo, la 
capătul grădinii, lângă gard, uitându-se la trenurile care 
trec. După o vreme, când îşi dă seama că m-am întors, vine 
spre mine. 

— Îți plac, nu-i aşa? o întreb. Trenurile. Eu le urăsc. Le 


— 284 — 


detest, pur şi simplu. 

Îmi zâmbeşte. Observ că în partea stângă face o gropiţă 
adâncă. N-am văzut asta la ea până acum. Bănuiesc că n- 
am văzut-o zâmbind prea des. De fapt, niciodată. 

— Încă un lucru despre care a minţit. Mie mi-a zis că 
iubeşti casa asta, că adori totul la ea, chiar şi trenurile. Mi-a 
zis că nici prin gând nu ti-ar trece să găsiţi un alt loc, că ai 
vrut să te muţi cu el aici, chiar dacă eu am fost aici prima. 

Scutur din cap. 

— De ce naiba ţi-ar spune aşa ceva? o întreb. E o prostie. 
Am încercat doi ani de zile să-l conving să vândă casa asta. 

Ridică din umeri. 

— Pentru că minte, Anna. Tot timpul. 

Întunericul se întinde şi mai mult. O trag pe Evie pe 
genunchi şi ea stă cuminte, mulţumită şi deja somnoroasă 
din cauza căldurii soarelui. 

— Deci toate acele telefoane... spun eu şi, în sfârşit, 
lucrurile încep să se lege. Nu erau de la tine? Adică, ştiu că 
unele dintre ele erau, dar altele... 

— Erau de la Megan? Da, îmi imaginez că da. 

E ciudat, pentru că acum ştiu că în tot timpul ăsta am 
urât altă femeie decât trebuia şi totuşi, înțelegând asta, 
Rachel nu-mi displăcea mai puţin. Ba dimpotrivă, văzând-o 
aşa, calmă, îngrijorată, trează, încep s-o văd pe femeia de 
altădată şi o urăsc şi mai mult, pentru că încep să văd ce-a 
văzut el la ea. Ce a iubit la ea, probabil. 

Mă uit la ceas. E trecut de unsprezece. El a plecat pe la 
opt, cred. Poate chiar mai devreme. Trebuie să fi aflat de 
telefon până acum. Ba chiar trebuie să-şi fi dat seama deja 
de ceva timp. Poate crede că i-a căzut din geantă. Poate îşi 
imaginează că e sus, sub pat. 

— De câtă vreme ştii? o întreb. Despre aventura lor. 

— N-am ştiut, îmi răspunde ea. Până azi. Adică nu ştiu 
exact ce s-a întâmplat. Ştiu doar că... 

Slavă cerului că s-a oprit, pentru că nu ştiu dacă aş putea 
suporta să aud despre infidelitatea soţului meu. Gândul că 
ea şi cu mine - grasa, jalnica Rachel şi cu mine - suntem 
acum în aceeaşi oală mi se pare de neîndurat. 


— 285 — 


— Crezi că era al lui? mă întreabă. Crezi că era copilul 
lui? 

Mă uit la ea, dar nu o mai văd bine, nu mai văd nimic 
altceva în afara întunericului, nu mai aud altceva decât un 
vuiet intens în urechi, ca acela al mării sau al unui avion 
care trece chiar pe deasupra capului meu. 

— Ce-ai spus? 

— Co... îmi pare rău. Rachel e roşie la faţă, tulburată. N- 
ar fi trebuit să... Era însărcinată când a murit. Megan era 
însărcinată. Îmi pare tare rău. 

Dar nu îi pare rău deloc, sunt convinsă de asta şi nu 
vreau să mă prăbuşesc în faţa ei. Şi, în momentul acela, mă 
uit în jos, mă uit la Evie şi simt o tristeţe cum n-am mai 
simţit niciodată în viaţa mea, o tristeţe care se izbeşte de 
mine ca un val, lăsându-mă fără suflare. Fratele lui Evie, 
sora lui Evie. Ucisă. Rachel se aşază lângă mine şi mă 
cuprinde pe după umeri. 

— Îmi pare rău, îmi spune din nou, şi eu nu vreau decât 
s-o pocnesc. 

Senzaţia atingerii pielii ei mă face să vomit. Vreau s-o 
împing, vreau să urlu la ea, dar nu pot. Mă lasă să plângo 
vreme şi apoi îmi spune, pe tonul acela hotărât şi concis: 

— Anna, cred că ar trebui să plecăm. Cred că ar trebui 
să-ţi faci bagajul, numai câte ceva de trebuinţă pentru tine 
şi Evie şi apoi ar trebui să plecăm. Poţi să vii la mine pentru 
moment. Până când... până când o să ne lămurim ce avem 
de făcut. 

Îmi şterg ochii şi mă îndepărtez de ea. 

— Nu-l părăsesc, Rachel. A avut o aventură, a... Doar nu 
e prima dată, nu-i aşa? 

Încep să râd şi râde şi Evie cu mine. 

Rachel oftează şi se ridică în picioare. 

— Doar ştii că nu e vorba de o aventură, Anna. Ştiu că 
înţelegi chestia asta. 

— Ba nu ştiu nimic, o reped eu, dar sună mai mult a 
şoaptă. E 

— S-a urcat în maşină cu el. In noaptea aceea. Am văzut- 
o. Nu mi-am adus aminte - la început am crezut că erai tu, 


— 286 — 


spune ea. Dar acum îmi amintesc. Îmi amintesc. 

— Nu. 

Mânuţa lipicioasă a lui Evie mi se lipeşte de gură. 

— Anna, trebuie să mergem la poliţie, spune ea şi face 
un pas spre mine. Te rog. Nu poţi rămâne aici, cuel. 

În ciuda căldurii soarelui, tremur. Încerc să mă gândesc 
la ultima dată când Megan a venit în casa asta, la expresia 
de pe chipul lui când ea a zis că nu mai poate să lucreze 
pentru noi. Încerc să-mi aduc aminte dacă părea mulţumit 
sau dezamăgit. Fără să vreau, îmi vine în minte o altă 
imagine: una dintre primele dăţi când a venit să aibă grijă 
de Evie. Eu trebuia să ies în oraş cu fetele, dar eram prea 
obosită, aşa că m-am dus sus, să mă culc. Tom probabil că 
a venit acasă cât eu încă eram în dormitor, pentru că erau 
împreună când am coborât. Ea se sprijinea de dulapul din 
bucătărie, iar el era puţin cam aproape de ea. Evie era în 
scăunelul ei, plângea, şi niciunul dintre ei nu se uita spre 
ea. 

Îngheţ. Oare să fi ştiut atunci că voia să se culce cu ea? 
Megan era blondă şi frumoasă - era ca mine. Aşa că da, 
probabil că ştiam că asta voia, aşa cum ştiu când merg pe 
stradă şi văd bărbaţi însuraţi, cu nevestele după ei şi cu 
copiii lor în braţe, care se uită la mine şi exact la asta se 
gândesc. Aşa că poate am ştiut. Voia să se culce cu ea, aşa 
că a făcut-o. Dar n-a făcut şi asta. N-a putut face aşa ceva. 

Nu Tom. Un amant, un soţ de două ori. Tată. Un tată bun, 
un tată care nu s-a plâns niciodată de nimic. 

— L-ai iubit, îi aduc eu aminte. Încă îl mai iubeşti, nu-i 
aşa? 

Ea scutură din cap, dar fără niciun fel de convingere. 

— Ba da. ŞI ştii... ştii că nu e posibil. 

Mă ridic, o iau pe Evie în braţe şi mă duc mai aproape de 
ea. 

— N-ar fi putut s-o facă, Rachel. Ştii foarte bine că n-ar fi 
putut. N-ai fi putut iubi un om care ar fi în stare să facă aşa 
ceva, nu? 

— Dar am iubit un astfel de om, răspunde ea. Amândouă 
am iubit un astfel de om. 


— 287 — 


Lacrimile îi curg pe obraji. Le şterge şi, ştergându-le, în 
ea se schimbă ceva şi chipul îşi pierde orice urmă de 
culoare. Nu se mai uită la mine, ci peste umărul meu şi, 
cum mă întorc ca să-i urmăresc privirea, îl zăresc în geamul 
de la bucătărie, privindu-ne. 


— 288 — 


Megan 


Vineri, 12 iulie 2013 
Dimineaţa 


Ea m-a împins să fac asta. Sau poate că el. intuiţia îmi 
spune că ea. Sau poate că e inima mea care îmi spune 
asta. Nu ştiu. O simt, aşa cum am mai simţit-o cândva, 
cuibărită în mine, o sămânță într-o păstaie, numai că 
sămânţa asta zâmbeşte. Are răbdare. N-o pot urî. Nu mă 
pot descotorosi de ea. Nu pot. Am crezut că o să pot, am 
crezut că o să fiu disperată să o smulg din mine, dar când 
mă gândesc la ea, tot ce văd e faţa lui Libby, ochii ei 
întunecaţi. Îi simt mirosul pielii. Simt cât de rece era la 
final. Nu pot să scap de ea. Nu vreau. Vreau s-o iubesc. 

Nu pot s-o urăsc, dar mă sperie. Mi-e frică de ce o să-mi 
facă sau de ce o să-i fac eu. Tocmai frica aceea m-a trezit 
azi-dimineaţă la cinci, udă leoarcă, în ciuda ferestrelor 
deschise şi a faptului că sunt singură. Scott e la o 
conferinţă, undeva în Hertfordshire sau în Essex, sau pe 
undeva. O să se întoarcă în seara asta. 

Ce e cu mine de sunt atât de disperată să fiu singură 
când e aici, cu mine, iar când e plecat, nu pot să îndur 
singurătatea? Nu suport liniştea. Trebuie să vorbesc cu 
voce tare, doar ca să spulber tăcerea. Stând în pat, azi- 
dimineaţă, mă gândeam: dar dacă s-ar întâmpla din nou? 
Ce-o să se întâmple când o să fiu iar singură cu ea? Ce-o să 
se întâmple dacă el n-o să mă vrea, n-o să ne vrea? Ce-o să 
se întâmple dacă o să-şi dea seama că nu e a lui? 

Evident, ar putea foarte bine să fie a lui. Nu ştiu, doar că 
simt că nu e, totuşi. La fel cum simt că e o ea. Dar chiar 
dacă nu e a lui, de unde ar şti el? N-ar şti. N-ar avea cum. 
Gândesc prostii. O să fie atât de fericit! O să înnebunească 
de fericire când o să-i spun. Nici măcar n-o să-i treacă prin 
minte că nu e copilul lui. Ar fi o cruzime din partea mea să-i 
spun, i s-ar frânge inima şi nu vreau să-l rănesc. Niciodată 

— 289 — 


n-am vrut să-l rănesc. 

Dar nu pot să nu fiu cine sunt. 

— Nu, dar poţi să alegi ce faci. 

Asta îmi spunea Kamal. 

După şase, l-am sunat pe Kamal. Tăcerea începea să mă 
învăluie cu totul şi am intrat în panică. M-am gândit s-o sun 
pe Tara - ştiam că o să vină într-o suflare -, dar m-am 
gândit că n-aş putea s-o suport, că e excesiv de protectoare 
şi are atâta nevoie de afecţiune! Kamal e singurul om la 
care m-am putut gândi în momentele acelea. L-am sunat 
acasă. l-am zis că nu mi-e bine, că nu ştiam ce să fac, că 
începeam s-o iau razna. A venit imediat. Nu chiar fără să 
crâcnească, dar pe aproape. Poate că am făcut ca lucrurile 
să sune mai rău decât erau în realitate. Poate se gândea că 
o să fac o prostie. 

Suntem în bucătărie. E încă foarte devreme, abia trecut 
de şapte şi jumătate. Trebuia să plece în curând dacă avea 
de gând să ajungă la prima şedinţă programată pe ziua de 
azi. Îl privesc, cum stă aşa, în bucătăria noastră, în faţa 
mea, cu mâinile împreunate dinaintea lui, cu ochii lui 
profunzi, cu privirea aceea de căprioară, şi am simţit că îl 
iubesc. Da, îl iubesc. A fost atât de blând cu mine, în ciuda 
tuturor prostiilor la care l-am supus. 

Tot ce-a fost înainte îmi este iertat, aşa cum speram să 
se întâmple. A şters totul cu buretele, toate păcatele mele. 
Mi-a zis că, dacă nu mă iert eu pe mine însămi, toate astea 
se vor repeta la nesfârşit şi n-o să fiu niciodată în stare să 
mă opresc, să nu mai fug. lar acum nu mai pot să fug, nu? 
Acum, că ea e aici, eu nu mai pot să fug. 

— Mi-e frică, îi spun. Dacă o să greşesc iar? Dacă e ceva 
în neregulă cu mine? Dacă lucrurile cu Scott n-or să mai 
meargă? Dacă ajung iar să fiu singură? Nu ştiu dacă sunt în 
stare, mi-e frică să fiu iar pe cont propriu - adică de una 
singură, cu un copil... 

El se apleacă spre mine şi-şi pune mâna peste a mea. 

— N-o să greşeşti cu nimic. N-o să se întâmple. Nu mai 
eşti un copil suferind. Acum eşti o cu totul altă persoană. 
Eşti mai puternică. Eşti o femeie matură. Nu trebuie să-ţi 


— 290 — 


mai fie frică să fii singură. Nu e cel mai rău lucru care ţi se 
poate întâmpla, nu-i aşa? 

Nu-i răspund nimic, dar nu pot să nu mă întreb dacă nu 
cumva chiar e cel mai rău lucru, pentru că atunci când 
închid ochii, reuşesc să simt iar ce simt de fiecare dată 
când sunt pe cale să adorm, dar tresar. E sentimentul pe 
care îl am când sunt singură într-o casă întunecată, 
ascultând-o cum plânge, aşteptând să aud paşii lui Mac pe 
duşumelele din lemn de la parter, ştiind foarte bine că 
niciunul dintre ei n-o să se mai întoarcă niciodată. 

— Nu-ţi pot spune ce să faci în legătură cu Scott. Relaţia 
ta cu el... Eu mi-am exprimat îndoielile în privinţa asta, dar 
tu trebuie să hotărăşti singură ce vrei să faci. Să te 
hotărăşti dacă ai încredere în el, dacă vre; cu adevărat ca el 
să aibă grijă de tine şi de copilul tău. Dar trebuie să fie 
decizia ta, Megan. Poţi avea încredere în tine să faci ce 
trebuie. 

Afară, în grădină, îmi aduce o cană de cafea. O las jos şi-l 
cuprind cu braţele, trăgându-l mai aproape. In spatele 
nostru, un tren se opreşte scrâşnind, la semnal. Zgomotul e 
ca o barieră, ca un zid care ne înconjoară, şi am senzaţia că 
suntem, cu adevărat, singuri. El mă îmbrăţişează şi mă 
sărută. 

— Îţi mulţumesc, îi spun. Îți mulţumesc pentru că ai 
venit, pentru că eşti aici. 

Îmi zâmbeşte, se îndepărtează şi mă mângâie pe obraz. 

— O să fie bine, Megan. 

— N-aş putea să fug în lume cu tine? Tu şi cu mine... n- 
am putea fugi amândoi? 

Râde. 

— Nu ai nevoie de mine. Şi nu mai ai nevoie să fugi. O să 
fie bine. Tu şi copilul tău o să fiţi bine. 


Sâmbătă, 13 iulie 2013 


Dimineaţa 


Ştiu ce am de făcut. leri m-am gândit toată ziua şi toată 
— 291 — 


noaptea. Abia dacă am închis un ochi. Scott a venit acasă 
epuizat şi într-o dispoziţie îngrozitoare. Nu voia decât să 
mănânce, să şi-o tragă cu mine şi să se culce, nu avea timp 
pentru nimic altceva. Cu siguranţă, nu era momentul să 
vorbim despre asta. 

Am stat trează aproape toată noaptea, cu el lângă mine, 
înfierbântat şi fără stare, şi am ajuns la o hotărâre. O să fac 
lucrul cel mai cinstit. O să fac totul aşa cum trebuie. Dacă 
fac totul cum se cuvine, nu poate să iasă nimic rău. Şi, dacă 
iese rău, nu e vina mea. O să iubesc fetiţa asta şi o s-o 
cresc ştiind că am făcut, de la bun început, tot ce trebuia să 
fac. Bine, poate nu chiar de la început, dar din momentul în 
care am ştiut că ea va veni pe lume. l-o datorez copilului 
ăstuia şi i-o datorez lui Libby. li datorez să fac totul altfel de 
data asta. 

Am stat aşa, trează, şi m-am gândit la ce mi-a zis 
profesorul acela şi la tot ce am fost până acum: copil, 
adolescent rebel, fugară, târfă, amantă, mamă denaturată, 
soţie denaturată. Nu sunt sigură că pot să mă transform 
într-o soţie model, dar o mamă bună... asta trebuie să 
încerc să fiu. 

O să fie greu. Poate că o să fie cel mai greu lucru pe care 
o să-l fac vreodată, dar o să spun adevărul. Gata cu 
minciunile, gata cu ascunzişurile, gata cu fuga, gata cu 
prostiile. O să pun toate cărţile pe masă şi apoi vom vedea. 
Dacă el nu mă poate iubi aşa cum sunt, atunci asta este! 


Seara 


Îmi proptesc mâna în pieptul lui şi împing cu toată forţa 
de care sunt în stare, dar nu pot respira şi el e mult mai 
puternic decât mine. Braţul îmi striveşte traheea, simt cum 
sângele îmi pulsează în tâmple, privirea mi se înceţoşează. 
Cu spatele lipit de perete, încerc să ţip. Il prind de tricou cu 
putere şi el îmi dă drumul. Se întoarce cu spatele la mine şi 
eu mă preling pe duşumea, în bucătărie. 

Tuşesc şi scuip, iar lacrimile îmi curg râuri pe obraji. El e 
la doar câţiva paşi de mine, şi când se întoarce, duc 


— 292 — 


automat mâna la gât, să mi-l protejez. Văd ruşinea în 
privirea lui şi îmi vine să-i spun că e OK. Că eu sunt OK. 
Deschid gura, dar cuvintele refuză să iasă, în schimb tuşesc 
din nou. Durerea este incredibilă. Imi spune ceva, dar nu-l 
aud, am senzaţia că suntem sub apă, sunetul este 
amortizat, ajunge la mine neclar. Nu reuşesc să disting 
niciun cuvânt. 

Cred că spune că-i pare rău. 

Mă ridic în picioare, îl împing să-l dau la o parte şi fug pe 
scări, apoi trântesc uşa dormitorului în urma mea şi o încui. 
Mă aşez pe pat şi aştept, încercând să-i aud paşii, dar nu 
vine după mine. Sar în picioare şi apuc geanta de sub pat, 
iar când mă duc la comodă să-mi iau câteva haine, îmi 
surprind imaginea în oglindă. Îmi duc mâna la faţă: pare 
incredibil de albă în contrast cu pielea roşie din jurul 
gâtului, cu buzele vinete şi cu ochii injectaţi. 

Sunt şocată, pentru că niciodată n-a ridicat mâna asupra 
mea ca acum. Pe de altă parte, mă aşteptam la asta. 
Undeva, în sinea mea, am ştiut întotdeauna că e capabil de 
aşa ceva, că la un moment dat o să se întâmple. Că spre 
asta îl îndreptam eu. Scot încet lucruri din sertare - lenjerie 
intimă, câteva tricouri; le îndes în geantă. 

Încă nu i-am spus nimic. Doar am început. Am vrut să-i 
spun înainte ce era mai rău, şi după aceea să-i dau vestea 
cea mare. N-am vrut să-i spun despre copil şi apoi să-l 
anunţ că era posibil să nu fie al lui. Ar fi fost prea crud. 

Eram afară, în grădină. El îmi vorbea despre munca lui şi 
m-a surprins că nu-l ascultam cu atenţie. 

— Te plictisesc? m-a întrebat. 

— Nu. Adică, poate puţin. 

Dar Scott n-a râs: 

— Nu, am continuat, doar că nu mă pot concentra. 
Pentru că trebuie să-ţi spun ceva. De fapt, sunt unele 
lucruri pe care trebuie să ţi le spun, unele care nu-ţi vor 
plăcea, dar şi altele care... 

— Ce nu-mi va plăcea? 

Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu era momentul 
potrivit, că starea lui de spirit nu era bună. A devenit 


— 293 — 


bănuitor imediat, căutând indicii pe chipul meu. Ar fi trebuit 
să-mi dau seama că e o idee foarte proastă. Probabil că 
până la urmă mi-am dat seama, dar era prea târziu. Şi, în 
orice caz, deja mă hotărâsem. Să fac ce trebuie. 

M-am aşezat lângă el pe marginea pavajului de beton şi 
mi-am strecurat mâna într-a lui. 

— Ce n-o să-mi placă? m-a întrebat încă o dată, fără să- 
mi dea drumul la mână. 

l-am spus că-l iubesc şi am simţit cum fiecare muşchi din 
trup i se încordează, ca şi cum ar fi ştiut ce urmează şi se 
pregătea. Pentru că ceva se întâmplă, nu-i aşa, când cineva 
îti spune în felul acesta că te iubeşte. Te iubesc, chiar te 
iubesc, dar... Dar. 

l-am spus că am făcut nişte greşeli, şi el mi-a eliberat 
mâna. S-a ridicat în picioare şi a mers câţiva metri în 
direcţia şinelor de cale ferată, înainte să se întoarcă să mă 
privească. 

— Ce fel de greşeli? 

Vocea îi era calmă, dar simţeam în ea ceva forţat. 

— Vino şi aşază-te lângă mine. 

M-a refuzat cu un gest scurt din cap. 

— Ce fel de greşeli, Megan? 

Vocea îi era ceva mai puternică de data asta. 

— Am avut... s-a terminat acum, dar am avut... pe 
altcineva. 

Am rămas cu ochii în pământ, nu m-am putut uita la el. 

A înjurat în barbă, însă n-am auzit ce a zis. Mi-am ridicat 
privirea spre el, dar s-a întors cu spatele la mine şi cu faţa 
spre şine, cu mâinile ţinându-se de cap. M-am ridicat în 
picioare şi m-am dus la el, m-am oprit în spatele lui şi mi- 
am pus mâinile pe şoldurile lui, dar el a sărit ca ars. S-a 
întors să se ducă în casă şi, fără să se uite la mine, mi-a 
scuipat printre dinţi: 

— Să nu mă atingi, târfă ce eşti! 

Ar fi trebuit să-l las în pace în momentul acela, să-i dau 
timp să se liniştească, dar n-am putut s-o fac. Voiam să 
trecem peste toată chestia asta urâtă şi să ajungem la ce 
era frumos în toată povestea asta, aşa că l-am urmat în 


— 294 — 


casă. 

— Scott, te rog, ascultă-mă, nu e chiar aşa de îngrozitor 
precum crezi. S-a terminat. S-a terminat de tot, te rog, 
ascultă-mă... 

A luat fotografia cu noi doi, la care ţine foarte mult - cea 
pe care am înrămat-o ca să i-o dau cadou la a doua 
aniversare a căsătoriei noastre -, şi a aruncat-o cu toată 
forţa spre mine. Fotografia s-a făcut fărâme, izbindu-se de 
peretele din spatele meu, iar el s-a năpustit asupra mea, 
luându-mă de umeri şi aruncându-mă în partea cealaltă a 
camerei, izbindu-mă de perete. M-a dat cu capul de perete. 
Apoi s-a aruncat asupra mea, cu braţul apăsându-mi 
traheea, împingându-mă din ce în ce mai tare, cu din ce în 
ce mai multă forţă, fără să scoată un cuvânt. A închis ochii, 
să nu trebuiască să mă privească în timp ce mă sufoca. 

De îndată ce termin de împachetat, încep să 
despachetez, să pun totul iar în sertare. Dacă încerc să ies 
de-aici cu o geantă, n-o să mă lase să plec. Trebuie să plec 
cu mâna goală, cu nimic altceva decât o poşetă şi un 
telefon. Apoi mă răzgândesc şi încep să îndes iar totul în 
geantă. Nu ştiu unde să mă duc, dar ştiu că aici nu se mai 
poate sta. Închid ochii şi încă îi mai simt mâinile 
strângându-mă de gât. 

Ştiu ce am hotărât - să nu mai fug, să nu mă mai ascund 
-, dar nu pot să stau aici în seara asta. Aud paşi pe scări, 
înceţi, ca de plumb. li ia o veşnicie să ajungă până la 
capătul scărilor - de obicei, le urca şi câte două odată, dar 
azi se comportă ca un om care merge spre eşafod. Numai 
că nu ştiu dacă el e condamnatul sau călăul. 

— Megan? Nu încearcă să deschidă uşa. Megan, îmi pare 
rău că te-am rănit. Îmi pare atât de rău că te-am rănit! 

li aud lacrimile din voce. Mă enervează atât de tare, că 
îmi vine să zbor prin uşă şi să-l zgârii pe faţă. Să nu cumva 
să indrăzneşti să plângi, nu după tot ce mi-ai făcut. Sunt 
furioasă, vreau să urlu la el, să-i spun să se care dracului 
din uşă, să plece din calea mea, dar îmi muşc limba, nu 
sunt nebună. El are un motiv să fie furios. lar eu trebuie să 
gândesc raţional, trebuie să am mintea limpede. Acum 


— 295 — 


gândesc pentru doi. Confruntarea aceasta mi-a dat putere, 
m-a făcut şi mai hotărâtă. II aud dincolo de uşă, cerşind 
iertare, dar nu pot să mă gândesc la asta acum. In 
momentul de faţă, am alte lucruri de făcut. 

Chiar în fundul dulapului, sub cele trei rânduri de cutii de 
pantofi frumos etichetate, există o cutie gri-închis, pe care 
scrie „cizme roşii, cu platformă”, iar în acea cutie e un 
telefon mobil vechi, o relicvă cu cartelă pe care am 
cumpărat-o acum mulţi ani şi pe care am păstrat-o, în caz 
că voi avea vreodată nevoie. Nu l-am folosit de foarte multă 
vreme, dar azi a sosit momentul. O să fiu cinstită. O să joc 
cu toate cărţile pe masă. Gata cu minciunile, gata cu 
secretele. E timpul ca tăticu/ să-şi asume responsabilităţile. 

Mă aşez pe pat şi deschid telefonul, rugându-mă să mai 
aibă baterie. Se aprinde şi simt cum adrenalina începe să 
pompeze în vine şi am o uşoară senzaţie de ameţeală, de 
greață, de euforie, de parcă aş fi luat droguri. Incep să mă 
simt bine, să mă bucur la gândul că totul se va dezvălui, că 
îl voi înfrunta - că îi voi înfrunta pe toţi şi le voi spune 
adevărul: cine suntem de fapt şi unde vrem să ajungem. La 
sfârşitul zilei, toată lumea va şti exact cum stăm şi unde ne 
este locul. 

Îl sun. Evident, aşa cum m-am şi aşteptat, intră căsuţa 
vocală. Închid şi îi trimit un mesaj. Trebuie să vorbim. 
URGENT. Sună-mă înapoi. Apoi rămân aşa, aşteptând. 

Mă uit la arhiva de apeluri. Ultima dată am folosit 
telefonul în aprilie. Multe apeluri, toate fără răspuns, la 
începutul lui aprilie şi la sfârşitul lui martie. Am sunat şi am 
sunat şi am sunat şi el m-a ignorat, nu a răspuns nici măcar 
la amenințările mele - că o să mă duc la ei acasă, că o să 
vorbesc cu nevastă-sa. Totuşi, cred că acum o să asculte ce 
am de zis. De data asta, o să-l fac să mă asculte. g 

Când am început, era doar un joc. O distracţie. Il mai 
vedeam din când în când. Venea pe la galerie şi-mi zâmbea 
şi flirta şi totul era inofensiv - erau mulţi bărbaţi care 
veneau la galerie şi-mi zâmbeau şi flirtau cu mine. Dar apoi 
galeria s-a închis şi eu eram aici, acasă, zi după zi, plictisită 
şi fără stare. Aveam nevoie de altceva, de ceva diferit. 


— 296 — 


Apoi, într-o zi, când Scott era plecat, am dat de el pe 
stradă, am început să vorbim şi l-am invitat la o cafea. 
După felul în care se uita la mine, mi-am dat seama exact 
ce se petrecea în mintea lui, aşa că s-a petrecut. Şi apoi s-a 
mai petrecut o dată, şi nu aveam în plan să iasă ceva din 
chestia asta, nu voiam să ducă nicăieri, îmi plăcea doar să 
mă simt dorită; îmi plăcea senzaţia de control. A fost atât 
de simplu şi de prostesc precum pare. Nu voiam să-şi 
părăsească nevasta; voiam doar ca el să vrea s-o 
părăsească. Să mă vrea pe mine într-atât. 

Nu-mi aduc aminte când am început să cred că ar putea 
fi mai mult de atât, că ar trebui să fim mai mult de atât, că 
ne-am potrivi. Dar în momentul în care am început să cred 
asta, am simţit cum el începe să se îndepărteze. A încetat 
să-mi mai scrie, a încetat să-mi mai răspundă la telefoane 
şi niciodată în viaţa mea nu m-am mai simţit respinsă în 
asemenea fel. Nu puteam să suport sentimentul. Astfel că, 
după asta, a devenit altceva: o obsesie. Îmi dau seama 
acum. În cele din urmă, chiar am crezut că o să pot să ies 
din starea asta pur şi simplu, poate puţin şifonată, dar fără 
să se fi distrus ceva esenţial, însă acum nu mai e aşa de 
simplu. 

Scott e tot afară, la uşă. Nu-l mai aud, dar ştiu că e acolo. 
Mă duc în baie şi-l sun din nou. lar căsuţa vocală, aşa că 
închid şi sun din nou şi tot aşa. li las un mesaj, în şoaptă. 
„Răspunde la telefon sau vin la tine acasă. De data asta, 
vorbesc serios. Trebuie să stăm de vorbă. Nu mă poţi 
ignora, pur şi simplu.” 

Stau în baie o vreme, în picioare, cu telefonul pe 
marginea  chiuvetei. Dorindu-mi să mă sune. Ecranul 
rămâne, mai departe, întunecat, refuzând să se aprindă. 
Îmi perii părul şi mă spăl pe dinţi, mă machiez discret. 
Culoarea feţei începe să revină la normal. Ochii îmi sunt 
încă roşii, gâtul mă mai doare, dar arăt destul de bine. 
Încep să număr. Dacă telefonul nu sună până când ajung la 
cincizeci, o să mă duc acolo şi o să bat la uşă. Telefonul nu 
sună. 

Îndes mobilul în buzunarul de la blugi, merg repede prin 


— 297 — 


dormitor şi deschid uşa. Scott e jos, pe palier, cu braţele 
îmbrăţişându-şi genunchii, cu capul în pământ. Nu ridică 
privirea spre mine, aşa că trec pe lângă el şi încep să alerg 
pe scări, cu răsuflarea tăiată. Mi-e frică să nu mă prindă din 
spate şi să-mi facă vânt pe scări. II aud cum se ridică în 
picioare şi mă strigă: 

— Megan! Unde pleci? Te duci la el? 

La capătul scărilor, mă întorc. 

— Nu mai există niciun e/, ai înţeles? S-a terminat. 

— Te rog, Megan, aşteaptă. Te rog să nu pleci. 

Nu vreau să aud cum mă imploră, nu vreau să-i aud 
smiorcăiala din voce, cum îşi plânge de milă. Nu, când gâtul 
mă doare încă atât de tare. 

— Nu veni după mine, ţip la el. Dacă vii după mine, nu 
mă mai întorc niciodată. Înţelegi? Dacă întorc acum capul şi 
te văd în spatele meu, o să fie ultima dată când mă mai 
vezi. 

Când trântesc uşa în spatele meu, 
mă strigă. 

Aştept pe trotuar o vreme, ca să mă asigur că nu mă 
urmăreşte, apoi pornesc, mai repede la început, apoi mai 
încet şi din ce în ce mai încet, pe Blenheim Road. Ajung la 
numărul douăzeci şi trei şi îmi piere curajul. Nu sunt 
pregătită încă pentru scena asta. Am nevoie de un minut să 
îmi revin. De mai multe minute. Merg mai departe, până 
când ajung în parc şi acolo îl mai sun încă o dată. 

Îi zic că sunt în parc, că o să-l aştept acolo, iar dacă nu 
vine, asta e, vin la el acasă. E ultima lui şansă. 

E o seară foarte plăcută, e abia trecut de şapte, dar e 
încă destul de cald şi e lumină. Câţiva puşti se dau în 
leagănele din parc şi pe tobogan, iar părinţii stau pe- 
aproape, sporovăind cu însufleţire. Pare frumos, normal şi, 
cum mă uit la ei, am sentimentul oribil că eu şi Scott nu ne 
vom aduce fiica aici să se joace. Pur şi simplu, nu pot să 
văd un astfel de viitor - noi, fericiţi şi relaxaţi, aşa cum sunt 
ceilalţi. Nu acum. Nu după tot ce am făcut. 

Sunt atât de convinsă în dimineaţa asta că adevărul e 
calea cea mai bună pentru mine - nu numai că e cea mai 


A 


ncă îl mai aud cum 


— 298 — 


bună cale de urmat, dar e singura cale. Să nu mai mint, să 
nu mă mai ascund. lar când a încercat să mă sugrume, am 
devenit şi mai sigură de lucrul ăsta. Dar acum, stând aici, 
de una singură, ştiind că Scott nu e doar furios, ci şi rănit 
de moarte, nu mai cred deloc că a fost cel mai bun lucru. N- 
am fost puternică, ci doar nechibzuită, şi nici nu se poate 
spune în cuvinte cât rău am făcut. 

Poate curajul de care am nevoie nu are nimic de-a face 
cu dorinţa de a spune adevărul, ci cu cea de a pleca. Nu 
doar că n-am stare - e mai mult de atât. Pentru ea şi pentru 
mine, acum e momentul să plec, să iau distanţă de 
amândoi, de tot şi de toate. Poate că exact asta ar trebui să 
fac: să fug şi să mă ascund. 

Mă ridic în picioare şi dau o tură în jurul parcului. lar mă 
gândesc la telefon, dorindu-mi, pe jumătate doar, să sune, 
iar pe jumătate îngrozindu-mă la ideea că ar putea să sune; 
în cele din urmă, mă bucur că telefonul rămâne mut. O iau 
ca pe un semn. Mă duc de unde am venit, spre casă. 

Trec de gară, când îl văd. Merge repede, grăbind pasul 
prin pasaj, cu umerii lăsaţi şi cu pumnii strânşi şi, înainte să 
mă gândesc mai bine, îl strig. 

El se întoarce spre mine. 

— Megan! Ce dracului... 

Expresia de pe chipul lui e furie pură, dar îmi face semn 
să vin spre el. 

— Haide, spune el, când mă apropii. Nu putem vorbi aici. 
Maşina e mai acolo. 

— Vreau doar... 

— Nu putem vorbi aici, se răsteşte el. Vino! Mă ia de 
mână şi mă smuceşte. Apoi, mai blând: O să mergem cu 
maşina undeva unde e linişte, OK? Undeva unde putem 
vorbi. 

În timp ce mă urc în maşină, arunc o privire peste umăr, 
spre pasaj. E întuneric, dar am senzaţia că e cineva acolo, 
în umbră - cineva ne priveşte. 


— 299 — 


Rachel 


Duminică, 18 august 2013 
După-amiaza 


În secunda în care îl vede, Anna se întoarce şi fuge în 
casă. Mă duc cu precauţie după ea, cu inima bătându-mi 
nebuneşte, şi mă opresc în faţa uşilor glisante. lnăuntru, cei 
doi se îmbrăţişează, braţele lui cuprinzând-o pe de-a- 
ntregul, iar fetiţa, între ei. Capul Annei e plecat, iar umerii i 
se cutremură. El o sărută pe frunte, dar ochii îi sunt 
îndreptaţi spre mine. 

— Ce se întâmplă aici? întreabă el, cu o urmă de zâmbet 
pe buze. Trebuie să recunosc că în momentul în care am 
ajuns acasă nu m-am aşteptat să vă găsesc pe amândouă, 
doamnelor, bârfind de zor. 

Are un ton glumeţ, dar pe mine nu mă păcăleşte. Nu mă 
mai păcăleşte. Deschid gura să vorbesc, dar îmi dau seama 
că am rămas fără cuvinte. Nu ştiu de unde să încep. 

— Rachel? Ai de gând să-mi spui ce se întâmplă? 

li dă drumul Annei şi face un pas spre mine. Eu fac un 
pas înapoi şi el începe să râdă. 

— Ce Dumnezeu se întâmplă cu tine? Eşti beată? mă 
întreabă, dar vede bine în ochii mei că sunt trează şi pun 
pariu că, pentru prima oară în viaţa lui, îşi doreşte să fi fost 
beată. 

Bag mâna în buzunarul de la blugi - acolo am pus 
telefonul şi îl simt dur şi compact şi îmi dă sentimentul de 
siguranţă, numai că îmi doresc să fi avut inteligenţa să fi 
sunat deja la poliţie. Indiferent că m-ar fi crezut sau nu, 
dacă le ziceam că e vorba de Anna şi de copilul ei, ar fi 
venit. 

Tom e acum la câţiva paşi de mine - e chiar în uşă şi eu 
sunt exact în faţa ei. 

— Te-am văzut, îi spun în cele din urmă, şi simt un soi de 
euforie vagă, dar inconfundabilă, când aud în sfârşit 

— 300 — 


cuvintele spuse cu voce tare. Crezi că nu-mi aduc aminte 
nimic, dar îmi aduc aminte. Te-am văzut. După ce m-ai 
lovit, după ce m-ai lăsat acolo, în pasaj... 

El începe să râdă, dar acum pot să-l văd cu claritate şi 
mă întreb cum de nu l-am citit atât de uşor până acum. Văd 
panică în ochii lui. Îi aruncă o privire Annei, dar ea nu se 
uită în ochii lui. 

— Despre ce vorbeşti? 

— În pasaj. În ziua în care a dispărut Megan Hipwell... 

— Ei, rahat! spune el. Nu te-am lovit, ai căzut. O ia pe 
Anna de mână şi o trage mai aproape de el. lubito, de asta 
eşti atât de supărată? N-o asculta, spune numai tâmpenii. 
N-am lovit-o. Nu m-am atins de ea niciodată. Nu aşa, zice el 
şi o cuprinde după umeri şi o trage şi mai aproape. Zău 
aşa! Doar ţi-am zis cum e ea. Nu ştie ce se întâmplă când 
bea, aşa că inventează... 

— Te-ai urcat în maşină cu ea. Te-am văzut cum ai 
plecat. 

Tot mai zâmbeşte, dar fără niciun fel de convingere, de 
data asta, şi nu ştiu dacă mi se pare sau nu, dar e mai palid 
la faţă. Slăbeşte prinsoarea în care o ţine pe Anna, apoi îi 
dă drumul cu totul. Ea se aşază la masă, cu spatele la soţul 
ei, cu fetiţa ei agitându-i-se în braţe. 

Tom îşi trece mâna peste buze şi se reazemă de dulapul 
din bucătărie, încrucişându-şi braţele la piept. 

— M-ai văzut urcându-mă în maşină cu cine? 

— Cu Megan. 

— Mda, cum să nu! Şi începe să râdă din nou, un hohot 
puternic, forţat. Ultima dată când am vorbit despre asta, 
mi-ai zis că m-ai văzut urcându-mă în maşină cu Anna. 
Acum e Megan? Săptămâna viitoare cine o să mai fie? 
Prinţesa Diana? 

Anna ridică privirea spre mine. Văd pe chipul ei îndoiala, 
speranţa. 

— Nu eşti sigură? mă întreabă ea. 

Tom se lasă în genunchi lângă ea. 

— Evident că nu e sigură. Fabulează - asta face tot 
timpul. lubita mea, te rog. De ce nu te duci sus, hm? Rezolv 


— 301 — 


eu asta cu Rachel. Şi de data asta - spune şi-mi aruncă o 
privire - îţi promit că mă asigur că nu ne va mai deranja 
niciodată. 

Anna e nesigură, o văd - felul în care se uită la el, 
căutând adevărul pe chipul lui, privirea lui înfiptă adânc în 
ochii ei. 

— Anna! strig la ea, încercând s-o aduc înapoi. Tu ştii 
foarte bine că minte. Ştii că s-a culcat cu ea. 

Pentru o secundă, toată lumea a amuţit. Anna se uită la 
Tom, la mine şi apoi iar la Tom. Deschide gura să spună 
ceva, dar nu reuşeşte să scoată niciun cuvânt. 

— Anna! Ce vrea să spună? Eu... Nu s-a întâmplat 
niciodată nimic între mine şi Megan Hipwell. 

— Am găsit telefonul, Tom, spune ea, cu vocea atât de 
mică, încât aproape că nu s-a auzit. Aşa că, te rog, nu 
minţi! Nu minţi! Pur şi simplu, nu mă minţi! 

Copilul începe să mormăie şi să scâncească. Cu foarte 
mare grijă, Tom o ia din braţele Annei. Se duce spre 
fereastră, legănându-şi fata, şoptindu-i. Nu aud ce-i spune. 
Capul Annei este plecat, iar lacrimile îi curg şuvoaie de pe 
barbă pe masa din bucătărie. 

— Unde e? întreabă Tom, întorcându-se cu faţa spre noi, 
cu chipul golit de orice urmă de zâmbet. Telefonul, Anna. | 
l-ai dat ei? Şi îşi întoarce brusc capul spre mine: E la tine? 

— Nu ştiu nimic de niciun telefon, îi spun eu, şi tare aş fi 
vrut ca Anna să-mi fi spus ceva mai înainte. 

Tom mă ignoră. 

— Anna? | l-ai dat ei? 

Anna scutură din cap. 

— Unde e? 

— L-am aruncat, spune ea. Peste gard. Spre şine. 

— Bravo. Bravo, spune el, distras. 

Încearcă să-şi pună ordine în gânduri, întrebându-se ce-o 
să facă de acum înainte. Se uită spre mine şi apoi îşi 
fereşte privirea. Pentru un moment, arată învins. 

Se întoarce spre Anna. 

— Erai atât de obosită tot timpul, spune el. Pur şi simplu, 
nu mai erai interesată. Totul se învârtea în jurul copilului. 


— 302 — 


Nu-i aşa? Totul era despre tine, nu-i aşa? Totul numai 
despre tine! 

Şi, ca prin minune, dintr-odată, este iar plin de veselie, 
făcând mutre amuzante către fetiţă, gâdilând-o pe burtică, 
făcând-o să râdă. 

— lar Megan era atât de... ei bine, era disponibilă. La 
început, o făceam la ea acasă. Dar era atât de paranoică să 
nu afle Scott! Aşa că am început să ne vedem la Lebăda. 
Era... Păi, tu-ţi aduci aminte cum era, nu-i aşa, Anna? La 
început, când ne vedeam în casa de pe Cranham Street. Tu 
înţelegi, zice el şi-mi aruncă o privire peste umăr, şi-mi face 
cu ochiul. Acolo ne vedeam noi, eu şi Anna, în vremurile 
noastre bune. 

Îşi mută fata de pe un braţ pe celălalt, apoi o pune pe 
umăr. 

— Voi credeţi că sunt crud, dar nu sunt. Vă spun 
adevărul. Asta îţi doreşti, nu-i aşa, Anna? M-ai rugat să nu 
te mint. 

Anna nu ridică privirea. Ţine strâns cu mâinile de 
marginea mesei, trupul întreg fiindu-i nemişcat, rigid. 

Tom oftează zgomotos. 

— Ca să fiu sincer, mă simt uşurat, spune el, de data asta 
vorbindu-mi mie, direct. N-ai idee cât de obositor e să ai de- 
a face cu oameni ca tine. Şi, la dracu’, am încercat. Am 
încercat atât de mult să te ajut! Să vă ajut pe amândouă. 
Amândouă sunteţi... adică v-am iubit pe amândouă, să ştiţi, 
dar sunteţi amândouă atât de slabe! 

— Du-te dracului, Tom, spune Anna, ridicându-se de la 
masă. Să nu cumva să mă bagi în aceeaşi oală cu ea. 

Mă uit la ea şi-mi dau seama cât de bine se potrivesc. 
Pentru el, ea e o pereche mult mai potrivită decât mine, 
pentru că pe ea asta o deranjează: nu că bărbatul ei e un 
mincinos şi un criminal, ci că a comparat-o cu mine. 

Tom se duce lângă ea şi îi spune liniştitor: 

— Îmi pare rău, draga mea. A fost nedrept din partea 
mea. 

Ea îl dă la o parte, iar el îşi întoarce din nou privirea spre 
mine. 


— 303 — 


— Am făcut tot posibilul, să ştii. Am fost un soţ bun, 
Rach. Ti-am suportat multe - băutura şi depresia. Te-am 
suportat vreme îndelungată, până când, în sfârşit, am 
cedat. 

— M-ai minţit, îi zic, şi el se uită la mine surprins. Mi-ai 
spus că totul a fost din vina mea. M-ai făcut să cred că nu 
sunt bună de nimic. Te-ai uitat la mine cum sufăr, ai... 

El doar ridică din umeri. 

— Rachel, tu ai idee cât de plictisitoare deveniseşi? Cât 
de urâtă? Prea tristă ca să te ridici din pat dimineaţa, prea 
obosită ca să faci un duş sau să te speli dracului pe cap. 
Dumnezeule! Nu e de mirare că mi-am pierdut răbdarea, 
nu? Nu e de mirare că a trebuit să caut alte modalităţi să 
mă distrez. Numai tu eşti de vină pentru toate. 

Expresia de pe chip i se schimbă din dispreţ în îngrijorare 
când se întoarce spre soţia lui. 

— Anna, cu tine a fost altfel, îţi jur. Chestia cu Megan a 
fost aşa... doar o distracţie de moment. Asta ar fi trebuit să 
fie. Trebuie să recunosc că n-a fost cea mai inteligentă 
chestie pe care am făcut-o în viaţa mea, dar aveam nevoie 
de o supapă. Atâta tot. Nu avea să dureze. Nu aveam de 
gând s-o las să se bage între noi, în familia noastră. Trebuie 
să înţelegi asta. 

— Tu... Anna încearcă să spună ceva, dar nu poate vorbi. 

Tom îi pune mâna pe umăr şi strânge uşor. 

— Ce e, iubire? 

— Ai adus-o să aibă grijă de Evie, îi aruncă ea în faţă. Ţi-o 
trăgeai cu ea când venea să lucreze pentru noi aici, acasă? 
Când trebuia să aibă grijă de copilul nostru? 

El îşi retrage mâna, iar pe faţă i se citesc păreri de rău şi 
ruşine. 

— A fost îngrozitor din partea mea. Am zis că... Am zis că 
o să fie... Sincer, nu ştiu la ce m-am gândit. A fost o 
greşeală. A fost o mare greşeală din partea mea. 

Şi expresia de pe chip i se schimbă din nou - acum, ochii 
i se deschid mari, plini de inocenţă, rugători. 

— N-am ştiut atunci, Anna. Trebuie să înţelegi că n-am 
ştiut atunci cum era ea de fapt. N-am ştiut despre copilul 


— 304 — 


pe care l-a ucis. N-aş fi lăsat-o să se apropie niciodată de 
Evie dacă aş fi ştiut. Trebuie să mă crezi. 

Fără veste, Anna sare în picioare, împingând scaunul 
înapoi - scaunul se răstoarnă pe duşumea, trezind fetiţa. 

— Dă-mi-o, spune Anna, întinzând mâinile spre fată. Tom 
face un pas înapoi. Tom, dă-mi-o, acum! Dă-mi-o! 

Dar Tom nu i-o dă, ci se îndepărtează de ea, legănând 
copilul, şoptindu-i iar, încercând s-o adoarmă, însă Anna 
începe să urle. La început, repetă întruna: Dă-mi-o, dă-mi-o! 
dar, în cele din urmă, devine un urlet de furie şi nelinişte, 
din care cuvintele nu se mai pot distinge. Fetiţa începe să 
urle şi ea. Tom încearcă s-o liniştească, o ignoră pe Anna, 
aşa că îmi revine mie sarcina s-o iau în primire. O trag afară 
şi îi vorbesc cu voce joasă, pe un ton imperios: 

— Anna, trebuie să te calmezi. Pricepi ce-ţi spun? Trebuie 
să te calmezi. Trebuie să vorbeşti cu el, să-i distragi atenţia 
pentru câteva clipe, ca să pot suna la poliţie. Ai înţeles? 

Ea dă din cap - tot corpul îi e scuturat de convulsii. Mă 
apucă de braţe, îşi înfige unghiile în carnea mea. 

— Cum poate să-mi facă una ca asta? 

— Anna! Uită-te la mine! Trebuie să-l ţii ocupat un 
moment. 

In cele din urmă, se uită la mine, începe să mă vadă şi dă 
din cap afirmativ. 

— Bine. 

— Poate... nu ştiu. Încearcă să-l îndepărtezi de uşă, 
încearcă să-i reţii atenţia câteva clipe. 

Se întoarce în casă. Imi trag răsuflarea, apoi mă întorc şi 
fac câţiva paşi de lângă uşile glisante. Nu foarte departe, 
doar cât să ajung pe iarbă. Mă întorc şi mă uit în casă. Sunt 
amândoi în bucătărie. Mă îndepărtez şi mai mult. Vântul se 
intensifică: căldura se va risipi în curând. Norii grei se 
adună şi simt miros de ploaie în aer. Îmi place mirosul de 
ploaie. 

Bag mâna în buzunar să iau telefonul. Mâinile îmi 
tremură şi nu reuşesc să-l deblochez din prima, şi nici din a 
doua încercare - reuşesc din a treia. Pentru o clipă, îmi vine 
în minte s-o sun pe Riley, să sun pe cineva care mă 


— 305 — 


cunoaşte. Caut în arhiva de apeluri, dar nu dau de numărul 
ei, aşa că renunţ - apelez, pur şi simplu, 999. Tastez ultimul 
9 când simt un picior izbindu-mă cu putere în spate şi mă 
duc grămadă pe iarbă. Telefonul îmi scapă din mână - 
ajunge în mâna lui înainte ca eu să mă pot ridica în 
genunchi, înainte să pot să-mi trag răsuflarea. 

— Zău, Rach, spune el, apucându-mă de braţ şi 
ridicându-mă în picioare, fără să depună niciun efort. Hai să 
nu facem vreo prostie. 

Mă duce în casă şi îl las să mă ducă, pentru că nu are 
niciun sens acum să mă lupt cu el; în momentul de faţă, nu 
am cum să scap. Mă împinge pe uşa deschisă, închide uşa 
după noi şi încuie. Azvârle cheile pe masa din bucătărie. 
Anna e lângă masă, în picioare. Îmi aruncă un zâmbet şi mă 
întreb, în momentul acela, dacă nu cumva ea i-a spus că 
am de gând să sun la poliţie. 

Anna se apucă să facă mâncare pentru fetiţă, pune şi 
ibricul la fiert să facă ceai pentru toţi trei. În această bizară 
imitație de realitate, am senzaţia că le-aş putea spune, pur 
şi simplu, politicos, la revedere amândurora, să mă duc la 
uşă şi să ies în stradă, unde aş putea fi în siguranţă. E atât 
de tentant, încât chiar fac câţiva paşi în direcţia uşii, dar 
Tom îmi taie calea. Îmi pune o mână pe umăr, apoi îmi 
mângâie gâtul, apăsând uşor. 

— Ce-o să mă fac eu cu tine, Rach? 


— 306 — 


Megan 


Sâmbătă, 13 iulie 2013 
Seara 


Abia când mă urc în maşină îmi dau seama că are sânge 
pe mâini. 

— Te-ai tăiat, îi zic. 

Nu-mi răspunde; monturile pumnului se albesc pe volan. 

— Tom, trebuie să vorbim, îi spun. Incerc să fiu cât se 
poate de împăciuitoare, să fiu matură, dar presupun că e 
târziu pentru asta. Imi pare rău că te hărţuiesc aşa, dar, 
pentru Dumnezeu! Nu poţi să mă respingi în halul ăsta. 
Nu... 

— E OK, spune el, cu blândeţe în voce. Nu sunt... sunt 
nervos din alte motive. Nu din cauza ta. Intoarce capul spre 
mine şi încearcă să-mi zâmbească, dar nu-i reuşeşte. Am 
probleme cu fosta nevastă, spune el. Ştii cum e. 

— Ce-ai păţit la mână? îl întreb. 

— Probleme cu fosta nevastă, repetă el, şi ceva în vocea 
lui devine foarte neplăcut. 

Mergem restul drumului până în pădurea de la Corly în 
tăcere. 

Intrăm în parcare, mergem spre capătul ei. E un loc în 
care n-am mai fost niciodată amândoi. Nu prea vine lumea 
pe aici seara, oricum - câteodată, doar câţiva adolescenţi 
cu bere la cutie, dar cam atât. In seara asta suntem numai 
noi. 

Tom opreşte motorul şi se întoarce spre mine. 

— Bun. Despre ce voiai să vorbim? 

Incă este furios, dar se stăpâneşte, nu mai dă în clocot. 
Totuşi, după tot ce s-a întâmplat mai înainte, nu prea am 
chef să stau într-un spaţiu mic, închis, cu un ins furios, aşa 
că îi sugerez să facem o mică plimbare. Işi dă ochii peste 
cap şi oftează din străfunduri, dar e de acord. 

E încă foarte cald; nori de musculiţe zboară printre copaci 

— 307 — 


şi soarele pătrunde printre frunze, scăldând cărarea într-o 
ciudată lumină  subpământeană. Deasupra capetelor 
noastre, coţofenele scot sunete mânioase. 

O vreme, mergem în tăcere, eu în faţă şi Tom la câţiva 
paşi în spate. Incerc să mă gândesc cum să spun ce am de 
spus. Nu vreau să înrăutăţesc lucrurile. Îmi tot repet că 
încerc să fiu onestă şi să fac lucrurile aşa cum trebuie 
făcute. 

Mă opresc în loc şi mă întorc spre el - e foarte aproape 
de mine. 

Işi pune mâinile pe şolduri. 

— Vrei s-o facem aici? mă întreabă. Asta vrei? 

Pare plictisit. 

— Nu, îi răspund. Nu asta vreau. 

Cărarea o ia uşor la vale. Încetinesc, iar el merge în 
ritmul meu. 

— Atunci, ce vrei? 

Trag adânc aer în piept. Încă mă doare gâtul. 

— Sunt însărcinată. 

Nu are nicio reacţie - chipul îi este complet lipsit de 
expresie. Aş fi putut la fel de bine să-i fi spus că trebuie să 
mă opresc pe la supermarket în drum spre casă sau că mi- 
am făcut o programare la dentist. 

— Felicitări, îmi spune în cele din urmă. 

Trag iarăşi aer în piept. 

— Tom, îţi spun chestia asta pentru că... ei bine, pentru 
că e posibil ca acest copil să fie al tău. 

El se holbează la mine câteva minute, apoi râde. 

— Oh! Ce norocos sunt! Şi ce vrei - crezi că o să fugim în 
lume, noi trei? Tu, eu, şi copilul? Şi unde o să ne ducem? În 
Spania? 

— M-am gândit că ar trebui să ştii, pentru că... 

— Avortează-l, zice el. Adică, dacă e al soţului tău, atunci 
fă ce vrei. Dar dacă e al meu, scapă de el. Vorbesc serios, 
hai să nu fim tâmpiţi. Nu vreau încă un copil, spune el şi mă 
mângâie uşor pe faţă. Îmi pare rău, dar nu cred că eşti 
genul de mămică model, nu-i aşa, Mags? 

— Poţi să te implici în viaţa lui cât doreşti... 


— 308 — 


— Tu ai auzit ce-am spus mai înainte? se răsteşte la 
mine, întorcându-mi spatele şi pornind înapoi spre maşină. 
Ai fi o mamă îngrozitoare, Megan. Scapă de el, şi gata! 

Mă duc după el, cu paşi repezi la început, apoi alerg, şi 
când ajung în spatele lui, îl împing. Urlu la el, ţip, încercând 
să-l zgării pe mutra aia arogantă, dar el râde şi se fereşte 
de mine cu uşurinţă. Încep să-l înjur cum îmi vine la gură. Îi 
insult masculinitatea, nevasta plicticoasă, copilul urât. 

Nici măcar nu ştiu de ce sunt atât de furioasă, pentru că, 
în definitiv, la ce mă aşteptam? Mă aşteptam să fie furios, 
poate, îngrijorat, supărat. Dar nu m-am aşteptat la aşa 
ceva. Nici măcar nu mă respinge, ci pur şi simplu mă 
trimite la plimbare. Nu vrea decât să dispar - şi eu, şi 
copilul -, aşa că îi spun, urlu de-a dreptul: N-am de gând să 
dispar. O să plăteşti pentru asta. Pentru tot restul vieții tale 
mizerabile o să plăteşti pentru asta. 

Acum nu mai râde. 

Vine spre mine. Are ceva în mână. 

Am căzut. Cred că am alunecat pe ceva. M-am lovit cu 
capul de ceva. Simt că mi se face rău. Văd roşu în faţa mea. 
Nu pot să mă ridic de jos. 

Una pentru tristeţe, două pentru bucurie şi trei pentru o 
fetiţă. Trei pentru o fetiţă. M-am blocat la trei, pur şi simplu 
nu pot să merg mai departe. Capul mi-e plin de sunete, 
gura mi-e năclăită de sânge. Trei pentru o fetiţă. Aud 
coţofenele cum râd, cum îşi bat joc de mine, chicotind 
răguşit. Un semn. Semne rele. Le pot vedea acum, negre, 
întunecând soarele. Nu păsările, altceva. Se apropie cineva. 
Cineva îmi vorbeşte. Uite! Uite ce-am făcut din cauza ta! 


— 309 — 


Rachel 


Duminică, 18 august 2013 
După-amiaza 


Stăm în camera de zi, aşezaţi într-un mic triunghi: Tom e 
pe canapea, tată iubitor şi soţ respectuos, cu fiica pe 
genunchi, cu soţia lângă el. Şi în partea opusă, fosta soţie, 
sorbind din cana de ceai. Foarte civilizat. Stau pe fotoliul 
din piele pe care l-am cumpărat noi doi de la Heal, imediat 
după ce ne-am căsătorit - a fost prima piesă de mobilier pe 
care am cumpărat-o ca soţ şi soţie: o piele moale, scumpă, 
luxoasă, de culoarea untului. Îmi aduc aminte ce fericită 
eram când mi l-au adus acasă. Imi aduc aminte cum mă 
cuibăream în el, cât de fericită şi în siguranţă mă simţeam, 
gândind: Da, asta înseamnă căsnicia - un loc sigur, cald, 
confortabil. 

Tom mă priveşte încruntat. Se gândeşte ce să facă acum, 
cum să rezolve situaţia. Nu e îngrijorat din cauza Annei, îmi 
dau seama de asta. Eu sunt problema. 

— Semăna puţin cu tine, spune el dintr-odată. Se lasă pe 
spate în canapea, punând-o pe fiică-sa pe genunchi, într-o 
poziţie mai confortabilă. Bine, semăna şi nu prea. Era într- 
un fel... distrusă, ştii tu. Nu pot să rezist la aşa ceva, spune 
şi rânjeşte la mine. Mă ştii doar, sunt un făt-frumos pe cal 
alb. 

— Nu eşti deloc făt-frumos, îi răspund eu, domol. 

— Hai, Rach, nu fi aşa. Nu-ţi aminteşti? Tu, foarte tristă, 
pentru că tăticul a murit, nu voiai decât să vii acasă la 
cineva care să te iubească? Eu ţi-am oferit toate astea. Te- 
am făcut să te simţi în siguranţă. Apoi, tu te-ai hotărât să 
arunci totul la gunoi, dar nu mă poţi învinovăţi pe mine 
pentru asta. 

— Ba pot să te învinovăţesc pe tine pentru multe lucruri, 
Tom. 

— Nu, nu, zice şi îmi face semn din deget. Să nu începem 

— 310 — 


să rescriem istoria. Am fost bun cu tine. Câteodată... ei 
bine, câteodată mă obligai să fiu altfel. Dar am fost bun cu 
tine. Am avut grijă de tine, continuă el. 

Şi abia atunci îmi dau seama de un lucru: că el se minte 
pe el aşa cum mă minte pe mine. El chiar crede toate 
astea. El chiar crede că a fost bun cu mine. 

Din senin, copilul începe să urle puternic, iar Anna se 
ridică brusc în picioare. 

— Trebuie s-o schimb, zice ea. 

— Nu acum. 

— E udă, Tom. Trebuie s-o schimb. Nu fi crud! 

El îi aruncă Annei o privire urâtă, dar îi dă copilul, încerc 
să-i surprind privirea, însă ea nu se uită spre mine. Simt că 
inima mi-o ia la goană, când o văd că se îndreaptă spre 
scări, dar apoi speranţa mea se spulberă, pentru că Tom e 
brusc în picioare şi o prinde de mână. 

— Schimb-o aici, spune el. Poţi s-o schimbi aici. 

Anna se duce în bucătărie şi schimbă scutecul fetiţei, pe 
masă. Mirosul de rahat umple încăperea şi mi se întoarce 
stomacul pe dos. 

— Ai de gând să ne spui de ce? îl întreb. g 

Anna se opreşte din schimbat şi se uită spre noi. In 
cameră totul e suspendat, totul e tăcere, cu excepția 
gânguritului copilului. 

Tom scutură din cap, aproape nevenindu-i nici lui să 
creadă. 

— Câteodată, prea semăna cu tine, Rach. Nu voia să lase 
lucrurile aşa cum sunt. Nu şi-a dat seama că s-a terminat. 
Pur şi simplu... nu voia să asculte. iți aduci aminte cum te 
certai mereu cu mine, cum voiai întotdeauna să ai ultimul 
cuvânt? Megan era la fel. Nu voia să asculte. 

Se foieşte şi se apleacă în faţă, cu coatele pe genunchi, 
ca şi cum mi-ar spune o poveste. 

— La început, ne-am distrat, ne-o puneam şi-atât. M-a 
făcut să cred că şi pentru ea era destul. Dar apoi s-a 
răzgândit. Nu ştiu de ce. Fata aia nu ştia pe ce lume se află. 
Dacă avea o zi proastă cu Scott sau dacă era puţin 
plictisită, începea să vorbească despre cum o să plecăm noi 


— 311 — 


amândoi undeva, despre cum o s-o luăm de la capăt, 
despre cum o să le părăsesc eu pe Anna şi pe Evie. Ca şi 
cum eu aş fi făcut vreodată aşa ceva! Şi dacă nu eram 
acolo când avea ea nevoie, se înfuria, suna aici, mă 
ameninţa, îmi spunea că o să vină acasă la mine, că o să-i 
spună Annei despre noi. Dar apoi s-a oprit şi am fost uşurat. 
Am crezut că, în sfârşit, a reuşit să priceapă că nu mă mai 
interesa. Dar pe urmă, în sâmbăta aceea, m-a sunat, zicând 
că trebuia să vorbim, că avea ceva important să-mi spună. 
Am ignorat-o, aşa că a început să mă amenințe din nou - că 
o să vină aici, chestii din astea. La început nu eram 
îngrijorat, pentru că Anna urma să se ducă în oraş. |ţi aduci 
aminte, iubito? Trebuia să te duci la cină cu fetele şi eu 
urma să stau cu fata. Mi-am zis că poate nu era chiar aşa 
de rău - o să vină aici şi eu o să-i zic ce am de zis. O s-o fac 
să înţeleagă. Dar apoi ai apărut tu, Rachel, şi s-a dus dracu' 
tot. 

Se lasă înapoi pe spate, cu picioarele larg desfăcute, 
marele mascul, ocupând mult spaţiu. 

— A fost vina ta. Tot ce s-a întâmplat a fost, de fapt, din 
vina ta, Rachel. Anna nu s-a mai dus la cină cu prietenele ei 
- s-a întors în cinci minute, supărată şi nervoasă, pentru că 
tu dădeai târcoale casei, beată criţă, ca de obicei, umblând 
pe şapte cărări, prin gară, cu nu ştiu ce individ după tine. 
Era îngrijorată că o să vii aici. Era îngrijorată pentru Evie. 
Aşa că, în loc să rezolv ce aveam de rezolvat cu Megan, 
trebuia să ies în oraş şi să te caut, continuă el, privindu-mă 
cu dispreţ. Dumnezeule, în ce hal erai! Arătai ca dracu', 
miroseai a vin... ai încercat să mă săruţi, îţi aminteşti? 

Face un gest ca şi cum i-ar fi venit să vomite, apoi începe 
să râdă. Anna râde şi ea şi nu-mi dau seama dacă i se pare 
amuzant sau dacă încearcă să-i facă pe plac. 

— Trebuia să te fac să înţelegi că nu te voiam în preajma 
mea - în preajma noastră. Aşa că te-am dus iar la gară, în 
pasajul subteran, ca să nu faci vreo scenă pe stradă. ŞI ți- 
am zis să stai departe de noi. Ai început să te smiorcăi şi să 
te jeleşti, aşa că ţi-am dat una ca să te potoleşti, dar tu ai 
început să faci şi mai rău. 


— 312 — 


Îmi vorbeşte acum printre dinţii încleştaţi; îi văd muşchii 
maxilarului încordându-i-se. 

— Eram atât de scos din sărite, că nu voiam decât să vă 
căraţi şi să ne lăsaţi în pace, şi tu, şi Megan. Am o familie. 
Am o viaţă bună, spune el şi-i aruncă o privire Annei, care 
încearcă să-şi ţină copilul în scăunelul înalt de bebeluş. 
Chipul ei e complet golit de expresie. 

— Am o viaţă bună, în ciuda ta, în ciuda lui Megan - în 
ciuda oricui. Abia după ce te-am lăsat acolo a apărut 
Megan. Se îndrepta spre Blenheim Road. Nu puteam s-o las 
să se ducă acasă. Nu puteam s-o las să vorbească cu Anna, 
nu-i aşa? l-am zis că putem să mergem undeva să vorbim şi 
chiar asta aveam de gând - doar asta voiam să fac. Aşa că 
ne-am urcat în maşină şi ne-am dus la Corly, în pădure. Era 
un loc în care mai mergeam câteodată dacă nu găseam o 
cameră pe undeva. O făceam în maşină. 

Din locul meu de pe fotoliu, o simt pe Anna tresărind. 

— Trebuie să mă crezi, Anna, n-am vrut ca lucrurile să se 
întâmple aşa cum s-au întâmplat. 

Tom se uită spre ea, apoi îşi priveşte palmele. 

— A început să vorbească despre copil - nu ştia dacă e al 
meu sau al lui. Voia să dea totul pe faţă, şi dacă era al meu, 
n-avea nimic împotrivă să vin să-l văd... l-am zis, nu mă 
interesează copilul, n-are nimic de-a face cu mine, zice el, 
clătinând din cap. S-a supărat, dar când Megan se supăra... 
nu era ca Rachel. Nu scâncea şi nu se jelea. A urlat la mine, 
m-a înjurat şi mi-a zis tot felul de rahaturi, că o să se ducă 
la Anna, că n-are de gând să fie ignorată, iar copilul ei n- 
avea să fie neglijat... Dumnezeule, nu mai tăcea, dracului, 
odată! Aşa că... nu ştiu, trebuia s-o fac să se oprească. Am 
pus mâna pe-o piatră... - se uită la mâna lui dreaptă, ca şi 
cum vede aievea ce s-a întâmplat atunci - şi am... închide 
ochii şi oftează adânc. Am lovit-o o singură dată, dar... 
oftează, expiră uşor. N-am vrut să se întâmple aşa. Nu 
voiam decât să se oprească. Sângera mult. Plângea, scotea 
nişte zgomote oribile. A încercat să se târască spre mine. 
Nu mai aveam încotro. Trebuia să termin ce începusem. 

Soarele a asfinţit, în cameră e întuneric. E linişte, cu 


— 313 — 


excepţia respirației lui Tom, gâfâită şi sacadată. Nu e niciun 
zgomot pe stradă. Nu-mi aduc aminte ultima dată când am 
auzit un tren. 

— Am pus-o în portbagaj, zice el. Am mers mai departe în 
pădure, departe de drum. Nu era nimeni în jur. A trebuit să 
sap. 

Respirația lui e din ce în ce mai sacadată, mai gâfâită. 

— A trebuit să sap cu mâinile goale. Mi-era frică. 

Se uită spre mine, cu pupilele mărite, imense. 

— Mi-era frică să nu vină cineva. Şi mă dureau mâinile, 
unghiile mi s-au rupt în pământ. A trecut mult timp. A 
trebuit să mă opresc, s-o sun pe Anna, să-i spun că eram în 
oraş, te căutam pe tine. 

Işi drege vocea. 

— De fapt, pământul era destul de moale, dar tot nu am 
putut să sap atât de adânc pe cât îmi doream. Mi-era frică 
să nu apară cineva. M-am gândit că poate o să am ocazia 
să mă întorc mai târziu, poate după ce lucrurile se vor fi 
liniştit cât de cât. M-am gândit că voi putea s-o mut de- 
acolo, s-o duc undeva... într-un loc mai bun. Dar apoi a 
început să plouă şi n-am mai avut ocazia. 

Se uită la mine, încruntat. 

— Eram aproape sigur că poliţia o să-l cerceteze pe 
Scott. Megan mi-a zis cât de paranoic e individul, că nu 
suferă ideea ca ea să şi-o tragă cu altcineva, că îi citea e- 
mailurile, că o verifica. M-am gândit... ei bine, plănuiam ca 
la un moment dat să-i plantez telefonul în casă. Nu ştiu. M- 
am gândit că aş putea să mă duc pe acolo, poate la o bere 
sau un pahar de ceva, ca doi vecini buni ce eram. Nu ştiu. 
N-am avut un plan anume. Nu m-am gândit în amănunt. N- 
a fost o chestie premeditată. A fost un accident cumplit. 

Dar apoi starea lui de spirit se schimbă iar. E ca şi cum ai 
privi norii fugind pe cer, este când întuneric, când lumină. 
Se ridică în picioare şi porneşte încet spre bucătărie, unde 
Anna stă la masă, hrănind-o pe Evie. O sărută pe creştet, 
apoi îşi ia fetiţa din scăunelul ei. 

— Tom... vrea Anna să protesteze. 

— Nu-i nimic, spune el, zâmbindu-i nevesti-sii. Nu vreau 


— 314 — 


decât s-o îmbrăţişez. Nu-i aşa, iubita mea? 

Se duce la frigider, cu fetiţa în braţe şi-şi ia o bere. Se 
uită la mine. 

— Nu vrei şi tu una? 

Dau din capcănu. 

— Nu, mai bine nu, presupun. 

Nici nu-l mai aud bine. Calculez dacă am cum să ajung la 
uşa de la intrare înainte să poată pune mâna pe mine. Dacă 
e doar închisă, şi nu încuiată, bănuiesc că am şanse. Dacă a 
încuiat-o, atunci am încurcat-o. Mă pregătesc şi apoi o iau 
la fugă. Ajung în hol - aproape că pun mâna pe clanţă, când 
simt sticla de bere izbindu-mă în moalele capului. O 
explozie de durere se răspândeşte în capul meu, văd alb în 
faţa ochilor şi mă prăbuşesc în genunchi. Mă apucă de păr 
şi răsuceşte, apoi trage cu putere, târându-mă înapoi în 
camera de zi, unde îmi dă drumul. Stă în picioare deasupra 
mea, încălecându-mă, punând câte un picior de fiecare 
parte a şoldurilor mele. Încă ţine fetiţa în braţe şi Anna e 
lângă el, trăgând de copilă. 

— Dă-mi-o mie, Tom, te rog. O s-o răneşti. Te rog, dă-mi- 
o mie. 

Evie plânge, aşa că i-o întinde Annei. 

Îl aud pe Tom vorbind, dar am senzaţia că e la mare 
distanţă de mine sau că eu sunt sub apă. Înţeleg cuvintele, 
dar e ca şi cum nu ar fi spuse pentru mine, ca şi cum n-ar 
avea nicio legătură cu mine. Totul se întâmplă dincolo de 
mine. 

— Du-te sus, spune el. Du-te în dormitor şi închide uşa. 
Să nu suni pe nimeni, OK? Vorbesc serios, Anna. Să nu suni 
pe nimeni! Nu atâta timp cât e Evie aici. Nu vrem să 
ajungem la chestii urâte. 

Anna nu se uită spre mine. Apucă strâns fetiţa, o ţine la 
piept, trece peste mine şi se îndepărtează rapid. 

Tom se apleacă, mă apucă de cureaua de la pantaloni, 
ţine zdravăn şi mă târâie pe duşumeaua din bucătărie. 
Lovesc cu picioarele, încerc să mă prind de ceva, dar nu 
pot. Nu văd bine - lacrimile îmi inundă ochii şi văd totul în 
ceaţă. Mă scutură, continuă să mă târască, iar capul mă 


— 315 — 


doare incredibil de tare şi mi-e greață. Ceva mă loveşte în 
tâmplă şi simt o undă de durere albă şi fierbinte. Apoi, 
nimic. 


— 316 — 


Anna 


Duminică, 18 august 2013 
Seara 


Zace pe podeaua din bucătărie. Sângerează, dar nu cred 
că e ceva grav. N-a terminat cu ea încă. Nu îmi dau seama 
foarte bine ce mai aşteaptă. Bănuiesc că nu îi e uşor. A 
iubit-o cândva. 

M-am dus sus, am culcat-o pe Evie şi m-am gândit că 
asta îmi doream, nu-i aşa? Ca Rachel să dispară, în sfârşit, 
o dată pentru totdeauna, să nu se mai întoarcă niciodată. 
La asta am visat dintotdeauna. Evident, nu chiar la asta. 
Dar am vrut să dispară. Am visat cum ar fi viaţa fără 
Rachel, iar acum aş putea avea o astfel de viaţă. Am fi doar 
noi trei, eu, Tom şi Evie, aşa cum artrebui să fie. 

Pentru o clipă, doar pentru o clipă, m-am lăsat în voia 
acestei fantezii, dar apoi mi-am coborât privirea spre fetiţa 
mea care dormea liniştită şi am ştiut că nu e nimic mai mult 
decât o fantezie. Mi-am dus degetul la buze şi apoi am atins 
cu el buzele ei perfecte şi am ştiut în acel moment că nu 
vom fi niciodată în siguranţă. Eu nu voi fi niciodată în 
siguranţă, pentru că ştiu ce ştiu, iar el nu va avea niciodată 
încredere în mine. Şi cine îmi garantează că n-o să apară 
încă o Megan? Sau - mai rău - o altă Anna, încă una ca 
mine? 

M-am dus înapoi jos şi l-am găsit la masa din bucătărie, 
bând o sticlă de bere. Pe ea n-am văzut-o decât apoi, i-am 
văzut picioarele, şi mi-am zis că s-a terminat, însă el m-a 
asigurat că tipa n-are nimic. 

— Am pocnit-o doar, mi-a zis. 

De data asta, n-o să mai poată susţine că a fost un 
accident. 

Aşa că am aşteptat. Mi-am luat şi eu o bere şi am băut 
împreună. Mi-a mărturisit că îi pare rău cu adevărat pentru 
ce se întâmplase cu Megan, pentru că avusese o aventură 

— 317 — 


cu ea. M-a sărutat, mi-a zis că o să se revanşeze faţă de 
mine, că o să fim OK, că totul va fi bine. 

—O să ne mutăm de-aici, aşa cum ţi-ai dorit 
dintotdeauna. O să mergem unde vrei tu. Oriunde. 

M-a întrebat dacă îl pot ierta şi i-am zis că da, după ceva 
fi trecut ceva timp, iar el m-a crezut. Presupun că m-a 
crezut. 

A început furtuna, aşa cum anunţaseră la meteo. 
Bubuitul tunetului o trezeşte, o readuce la viaţă. Începe să 
se foiască, să se mişte pe podea. 

— Ar trebui să pleci, îmi spune. Du-te înapoi sus. 

Îl sărut pe buze şi îl las acolo, dar nu mă duc înapoi în 
dormitor. În schimb, iau telefonul din hol, mă aşez pe 
ultima treaptă de jos, cu receptorul în mână, aşteptând 
momentul potrivit. 

Îl aud cum îi vorbeşte, domol, pe un ton grav, iar apoi o 
aud pe ea. Cred că plânge. 


— 318 — 


Rachel 


Duminică, 18 august 2013 
Seara 


Aud ceva, un fâşâit. O străfulgerare de lumină şi îmi dau 
seama că afară plouă. Plouă cu găleata. E întuneric şi 
furtună. Fulgere. Nu-mi aduc aminte când s-a întunecat. 
Durerea de cap mă readuce la realitate, iar inima mi se 
opreşte. Zac pe podea. In bucătărie. Cu mare dificultate, 
ridic capul şi reuşesc să mă ridic în cot. El e la masa din 
bucătărie, privind furtuna de afară, cu o sticlă de bere în 
mână. 

— Ce-o să mă fac cu tine, Rach? mă întreabă, când mă 
vede că ridic capul. Am tot stat aici... de aproape o 
jumătate de oră, întrebându-mă chestia asta. Ce-o să mă 
fac eu cu tine? Am de ales? 

Trage un gât mare de bere şi mă priveşte gânditor, 
încerc să mă ridic în fund, cu spatele la dulapul din 
bucătărie. Capul mi se învârte, gura mi-e plină de salivă. 
Mi-e greață şi simt că o să vomit. Îmi muşc buza şi-mi înfig 
unghiile în palme. Trebuie să-mi revin din starea asta de 
amorţeală, nu-mi pot permite să fiu slabă, nu acum. Nu mă 
pot baza pe nimeni altcineva. Ştiu asta. Anna n-are de gând 
să sune la poliţie. Nu vrea să rişte siguranţa fiicei ei pentru 
mine. 

— Trebuie să recunoşti, îmi zice Tom. Tu eşti de vină că ţi 
se întâmplă toate astea. la gândeşte-te: dacă ne lăsai în 
pace, nu te aflai acum în situaţia asta. Eu nu aş fi acum în 
situaţia asta. Niciunul dintre noi n-ar fi. Dacă n-ai fi fost 
acolo, în noaptea aceea, dacă Anna nu s-ar fi grăbit să vină 
acasă, după ce te-a văzut la gară, probabil că aş fi rezolvat 
lucrurile cu Megan. N-aş fi fost atât de... furios. Nu mi-aş fi 
pierdut cumpătul. Nu i-aş fi făcut niciun rău. Nimic din toate 
astea nu s-ar fi întâmplat. 

Îmi vine să plâng, dar mă controlez. Ăsta e felul lui de a 

— 319 — 


mă manipula - asta a făcut întotdeauna. E maestru în aşa 
ceva, în a mă face să mă simt vinovată, în a mă face să mă 
simt de doi bani. 

Îşi termină berea şi rostogoleşte sticla goală pe masă. 
Clatină din cap, întristat, vine spre mine şi întinde mâinile. 

— Haide, spune el. Ridică-te. Haide, Rach, sus! 

Îl las să mă ridice în picioare. Rămân cu spatele la dulap, 
iar el stă în faţa mea, cu şoldurile lipite de ale mele. Ridică 
mâinile spre faţa mea, îmi şterge lacrimile de pe obraji cu 
degetul mare. 

— Ce-o să mă fac cu tine, Rach? Zi-mi tu, ce-o să mă fac? 

— Nu trebuie să faci nimic, îi răspund şi încerc să 
zâmbesc. Tu ştii că te iubesc. Incă te mai iubesc. Ştii că n- 
aş spune nimănui... Nu ţi-aş putea face una ca asta. 

El îmi zâmbeşte - zâmbetul acela larg şi frumos care, 
cândva, mă făcea să mă topesc - şi încep să plâng. Nu-mi 
vine să cred, pur şi simplu nu pot să cred că s-a ajuns la 
aşa ceva, că viaţa mea cu el - cea mai mare fericire pe care 
am cunoscut-o vreodată - a fost doaro iluzie. 

Mă lasă în pace o vreme, să plâng, dar probabil că îl 
plictisesc, pentru că zâmbetul acela năucitor dispare, iar 
grimasa de pe faţa lui este acum una de dispreţ usturător. 

— Gata, Rachel, ajunge, spune el. Ajunge cu smiorcăiala. 
Face câţiva paşi spre mine şi ia un pumn de şerveţele dintr- 
o cutie de pe masa din bucătărie. Suflă-ţi nasul, zice el, şi 
eu fac exact ce mi se spune. 

Mă priveşte, cuprins dintr-odată de un dispreţ nemăsurat. 

— În ziua aceea, când am mers la lac, continuă el. Ai 
crezut că ţi-am acordat o şansă, nu-i aşa? Incepe să râdă. 
Aşa ai crezut, nu-i aşa? Uitându-te la mine cu ochii plini de 
lacrimi şi de speranţă, implorând din privire... Aş fi putut să 
te am chiar atunci, nu? Eşti o pradă atât de uşoară! 

Îmi muşc buza cu putere. El vine şi mai aproape de mine. 

— Eşti ca unul din căţeluşii pe care nu-i vrea nimeni, care 
au fost prost trataţi toată viaţa lor. Poţi să-i loveşti cât vrei, 
că ei tot vin înapoi, înfricoşaţi, dar dând din coadă. 
Implorând. Sperând că de data asta lucrurile o să fie altfel, 
că de data asta vor fi cuminţi şi buni şi tu o să-i iubeşti. ŞI 


— 320 — 


tu eşti exact la fel, nu-i aşa, Rach? Eşti un căţeluş. 

işi trece mâna pe talia mea şi mă sărută pe gură. ÎI las 
să-şi strecoare limba printre buzele mele şi îmi lipesc 
şoldurile de el. Îl simt cum se înfierbântă. 

Nu ştiu dacă lucrurile sunt în acelaşi loc ca atunci când 
locuiam aici. Nu ştiu dacă Anna a reamenajat sertarele, 
dacă a pus pastele într-un alt borcan, dacă a mutat din loc 
cântarul, din sertarul de jos, dacă de la stânga, cum era, l-a 
pus în dreapta. Nu ştiu. În momentul în care îmi strecor 
mâna în sertarul din spatele meu, nu pot decât să sper că 
n-a făcut schimbări. 

— Poate că ai dreptate, ştii? îi zic, când sărutul ia sfârşit, 
îmi ridică faţa spre el. Poate că, dacă n-aş fi venit aici în 
noaptea aceea, Megan ar mai trăi încă. 

El dă aprobator din cap, în timp ce eu găsesc obiectul 
familiar şi-l iau în mână. Zâmbesc şi mă apropii şi mai mult 
de el, din ce în ce mai aproape, cuprinzându-i talia cu mâna 
stângă. Îi şoptesc la ureche: 

— Dar tu chiar crezi, având în vedere că tu eşti acela 
care i-a sfărâmat capul, că eu am vreo vină? 

Işi îndepărtează brusc capul de urechea mea şi în 
momentul acela mă reped spre el, îl presez cu toată 
greutatea mea, dezechilibrându-l, trimiţându-l cu forţă în 
masa de bucătărie. Ridic piciorul şi-l izbesc cât pot de tare, 
şi când se apleacă, îndoit de durere, îl apuc de păr, la 
ceafă, şi-l trag înspre mine, pocnindu-l în acelaşi timp cu 
genunchiul în faţă. Aud cum i se sfărâmă oasele feţei, iar el 
scoate un răcnet de durere. Îl împing pe podea, iau cheile 
de pe masă şi ies pe uşă înainte ca el să se poată ridica în 
genunchi. 

Alerg spre gard, dar alunec în noroi şi îmi pierd echilibrul, 
iar el e deja deasupra mea, trăgându-mă îndărăt, zgâriindu- 
mă pe faţă, înjurându-mă printre dinţii plini de sânge: Târfă 
cretină, imbecilă, de ce n-ai putut să stai departe de noi? 
De ce n-ai putut să mă laşi în pace? Scap iar de el, dar nu 
am unde să fug. Nu mai am cum să ajung în casă, şi nici 
până la gard. Strig cât pot de tare, dar nu e nimeni care să 
mă audă, nu cu ploaia asta şi cu tunetele şi cu huruitul 


— 321 — 


trenului care se apropie. Alerg spre capătul grădinii, spre 
şine. Fundătură. Sunt în locul în care, în urmă cu un an şi 
ceva, stăteam cu copilul lui în braţe. Mă întorc cu spatele la 
gard şi îl privesc cum vine spre mine, gata să mă omoare. 
Işi şterge gura cu mâneca, scuipând sânge. Gardul din 
spatele meu vibrează - trenul e aproape, iar sunetul pe 
care îl scoate e asemenea unui țipăt omenesc. Buzele lui 
Tom se mişcă, îmi spune ceva, dar nu-l pot auzi. Îl văd cum 
vine, îl privesc şi nu mă mişc până când nu e chiar în faţa 
mea, iar atunci îl lovesc. Înfig tirbuşonul pe care îl tineam în 
mână direct în gâtul lui. 

Ochii i se bulbucă, apoi cade la pământ fără niciun sunet. 
Îşi duce mâinile la gât, îşi înfige privirea în mine. Arată de 
parcă ar plânge. Mă uit până când nu mă mai pot uita, apoi 
îi întorc spatele. Trenul trece prin faţa mea şi văd în 
geamuri chipurile luminate intens, capetele aplecate 
asupra cărţilor şi telefoanelor, navetişti care se întorc 
acasă, în siguranţă, în vagoanele în care e cald. 


Marţi, 10 septembrie 2013 
Dimineaţa 


O simţi în sânge: încărcătura atmosferică pe care o 
generează trenul când trage la semnalul roşu e ca bâzâitul 
luminilor electrice. Acum nu sunt singura care se uită. Nici 
nu cred că am fost vreodată. Bănuiesc că toată lumea se 
uită - se uită la case când trece trenul pe lângă ele -, 
numai că toţi le vedem altfel. Toţi le vedeam altfel. Acum, 
toată lumea vede acelaşi lucru. Câteodată, îi auzi pe 
oameni vorbind despre ce s-a întâmplat. 

— Acolo, casa aia. Nu, nu, aia, în stânga - acolo. Cu 
trandafiri lângă gard. Acolo s-a întâmplat. 

Casele în sine sunt goale, şi cea de la numărul 
cincisprezece, şi cea de la douăzeci şi trei. Nu par - 
draperiile sunt trase şi uşile deschise, dar eu ştiu că sunt 
aşa pentru că agenţii imobiliari încearcă să le vândă. 
Ambele sunt acum pe piaţă, deşi o să treacă ceva vreme 

— 322 — 


până când o să se ivească un cumpărător serios. Îmi 
imaginez că acum agenţii arată casele profanatorilor, 
însoţindu-i în turul încăperilor, sau unor gură-cască, 
disperaţi să vadă de-aproape locul în care a căzut şi în care 
sângele lui s-a scurs în pământ. 

Mă doare gândul că oamenii ăştia se plimbă prin casă - 
prin casa mea, locul în care, cândva, am trăit fericită. Încerc 
să nu mă gândesc la ce a urmat. Incerc să nu mă gândesc 
la noaptea aceea. Încerc şi nu reuşesc. 

Una lângă alta, îmbibate până la piele de sângele lui, am 
stat aşa multă vreme pe canapea. Eu şi Anna. Nevestele, 
aşteptând ambulanţa. Anna i-a chemat - tot ea a chemat şi 
poliţia, ea a făcut totul. Ea a avut grijă de toate. A venit 
ambulanţa, dar era prea târziu pentru Tom şi, imediat în 
urma ei, a venit poliţia, întâi cei în uniformă, apoi detectivii 
Gaskill şi Riley. Când ne-au văzut, au rămas, pur şi simplu, 
cu gura căscată. Ne-au pus întrebări, dar nu reuşeam să 
înţeleg ce-mi spuneau. Abia mă puteam mişca, abia mai 
puteam respira. Anna a vorbit cu ei, calmă şi sigură pe sine. 

— A fost legitimă apărare, le-a spus ea. Eu am fost de 
faţă la tot. Am văzut totul de la fereastră. Tom s-a dus după 
ea cu tirbuşonul. Ar fi ucis-o. Rachel n-a avut de ales. Am 
încercat... a fost singura chestie la care a ezitat, singura 
dată când am văzut-o plângând. Am încercat să opresc 
sângerarea, dar n-am putut. N-am putut. 

Unul dintre ofiţerii în uniformă a luat-o pe Evie, care, în 
mod miraculos, a dormit buştean în tot acest timp, şi ne-au 
dus pe toate la poliţie. Ne-au condus, pe mine şi pe Anna, 
în încăperi diferite şi ne-au pus mai multe întrebări de care 
nu-mi amintesc. M-am chinuit să răspund, să mă 
concentrez. M-am chinuit să rostesc cuvinte. Le-am zis că 
Tom m-a atacat, că m-a lovit cu o sticlă. Că a venit după 
mine cu tirbuşonul. Că am reuşit să-i iau arma, că am 
folosit-o să mă apăr. M-au examinat clinic: s-au uitat la rana 
de la cap, la mâini, la unghii. 

— Nu sunt cine ştie ce răni defensive, spune Riley, cu 
îndoială. 

Au plecat şi m-au lăsat acolo, cu un ofiţer în uniformă - 


— 323 — 


cel cu acnee pe gât, care a venit acasă la Cathy, acum o 
veşnicie - stând de pază la uşă, evitând să se uite în ochii 
mei. Mai târziu, Riley s-a întors. 

— Doamna Watson îţi confirmă declaraţia, Rachel, mi-a 
spus ea. Eşti liberă să pleci. 

Nici ea nu s-a putut uita în ochii mei. Un alt ofiţer în 
uniformă m-a dus la spital, unde medicii mi-au cusut rana 
de la cap. 

S-au scris multe în ziare despre Tom. Am aflat că nu şi-a 
făcut niciodată stagiul militar. A încercat de două ori, dar a 
fost refuzat de ambele dăţi. Povestea despre tatăl lui a fost 
tot o minciună - fusese exact invers de cum povestise el. El 
le-a luat părinţilor întreaga agoniseală şi a risipit tot. L-au 
iertat, dar el a tăiat toate legăturile cu ei în momentul în 
care tatăl lui a refuzat să-şi mai pună încă o ipotecă pe 
casă, ca să-i mai dea nişte bani. A minţit în tot timpul ăsta, 
despre absolut orice. Chiar şi când nu era nevoie să mintă, 
chiar şi când nu avea niciun sens s-o facă. 

Imi amintesc cu atâta claritate momentul în care Scott 
mi-a vorbit despre Megan, spunându-mi: Nici măcar nu ştiu 
cine era, şi am exact acelaşi sentiment. Toată viaţa lui Tom 
e un eşafodaj de minciuni - minciuni pure şi jumătăţi de 
adevăruri pe care le spunea ca să-i fie mai bine, să se simtă 
mai puternic, mai interesant decât era în realitate. Şi eu am 
crezut tot. Anna a crezut tot. L-am iubit amândouă. Mă 
întreb dacă am fi iubit şi versiunea mai slabă, plină de 
defecte şi lipsită de orice înflorire. Cred că da. l-aş fi iertat 
greşelile şi ratările. Am avut şi eu partea mea de greşeli şi 
ratări. 


Seara 


Sunt într-un hotel, într-un mic oraş de pe coasta 
Norfolkului. Mâine o să călătoresc spre nord. Poate spre 
Edinburgh, poate chiar mai departe. Încă nu m-am hotărât. 
Vreau să mă asigur că mă îndepărtez cât mai mult posibil. 
Am nişte bani. Mama a fost cât se poate de generoasă după 
ce a aflat prin câte am trecut, aşa că nu îmi fac griji. Cel 


Eeo pa 


puţin, nu pentru o vreme. 

Am închiriat o maşină şi, în după-amiaza asta, am mers 
la Holkham. La ieşirea din sat e o biserică, în curtea căreia 
e îngropată cenuşa lui Megan, lângă rămăşiţele pământeşti 
ale fiicei sale Libby. Am citit despre asta în ziare. A existat o 
oarecare controversă în privinţa înmormântării, din cauza 
presupusului rol al lui Megan în moartea copilului. Dar în 
cele din urmă a fost permisă şi mi se pare corect aşa. 
Indiferent ce a făcut Megan, a fost pedepsită îndeajuns. 

Incepuse să plouă când am ajuns acolo, şi nu era nici 
ţipenie de om prin preajmă, dar, chiar şi aşa, tot am parcat 
maşina şi m-am dus la cimitir. l-am găsit mormântul în cel 
mai îndepărtat colţ, ascuns aproape de un şir de smochini. 
N-ai avea cum să-ţi dai seama că e acolo dacă nu ştii unde 
să cauţi. Pe piatra funerară sunt gravate numele şi data 
naşterii şi a morţii - fără inscripţii cu aduceri-aminte, soţie, 
mamă sau fiică iubită. Pe piatra de mormânt a fiicei ei scrie 
doar Libby. Cel puţin, acum, mormântul ei e marcat cum se 
cuvine: nu mai e singură acolo, lângă şinele de cale ferată. 

A început să plouă şi mai tare, şi când am dat să mă 
întorc pe cărarea cimitirului, spre ieşire, am văzut un 
bărbat stând în uşa capelei şi, pentru o secundă, mi-am 
închipuit că e Scott. Cu inima în gât, mi-am şters picăturile 
de ploaie de pe faţă şi m-am uitat mai bine - am văzut că 
era un preot. M-a salutat, făcându-mi cu mâna. 

Mai mult am fugit decât am mers spre maşină, fiindu-mi 
frică, deşi nu aveam de ce. M-am gândit la violenţa care a 
marcat ultima mea întâlnire cu Scott, la felul în care s-a 
purtat în cele din urmă - sălbatic şi paranoic, în pragul 
nebuniei. De acum, nu va cunoaşte liniştea. Şi cum ar mai 
putea? Mă gândesc la lucrul ăsta - la felul în care erau ei 
doi, la felul în care mi i-am imaginat că erau - şi mă 
cuprinde o tristeţe amară. Mă doare că i-am pierdut. 

l-am trimis un e-mail lui Scott, cerându-mi scuze pentru 
toate minciunile pe care i le-am îndrugat. Am vrut să-i spun 
că-mi pare rău pentru ce a făcut Tom, pentru că ar fi trebuit 
să-mi dau seama. Dacă aş fi fost trează în toţi anii aceia, 
oare mi-aş fi dat seama? Poate că nici eu nu voi mai 


— 325 — 


cunoaşte liniştea. 

Nu mi-a răspuns la mesaj. Nici nu m-am aşteptat s-o 
facă. 

M-am întors la maşină, am pornit spre hotel şi m-am 
cazat, şi ca să nu mă gândesc cât de plăcut ar fi să mă 
ghemuiesc într-unul din fotoliile lor din piele de la bar, în 
lumina palidă, cu un pahar de vin în mână, mă duc lao 
plimbare în port. 

Îmi imaginez cât de bine m-aş simţi după prima jumătate 
de pahar. Ca să scap de acest sentiment, număr zilele de la 
ultimul pahar: douăzeci. Douăzeci şi una dacă includ şi ziua 
de azi. Trei săptămâni în cap: cea mai lungă perioadă fără 
băutură, de ani buni. 

Culmea, Cathy a fost cea care mi-a oferit ultimul pahar. 
Când m-a adus poliţia acasă, palidă şi plină de sânge, şi i- 
au spus ce s-a întâmplat, a pus mâna pe o sticlă de Jack 
Daniel's din camera ei şi ne-a turnat la amândouă câte un 
pahar zdravăn. Nu se putea opri din plâns, spunând cât de 
rău îi pare, ca şi cum ar fi fost, într-un fel sau altul, vina ei. 
Am băut whisky-ul, apoi l-am dat prompt afară; de atunci, 
nu m-am mai atins de nicio picătură de băutură. Dar asta 
nu înseamnă că nu-mi doresc să beau. 

Când ajung în port, o iau la stânga şi merg pe mal, spre 
porţiunea îngustă de plajă, de-a lungul căreia aş putea să 
mă plimb, dacă aş vrea, până la Holkham. E aproape 
întuneric acum şi e rece lângă apă, dar merg totuşi. Vreau 
să merg până la epuizare, până când o să fiu atât de 
obosită, încât nu voi mai putea gândi şi poate atunci voi fi 
în stare să adorm. 

Plaja e pustie şi e atât de frig, încât trebuie să-mi 
încordez maxilarele ca să nu-mi mai clănţăne dinţii. Merg 
repede de-a lungul fâşiei de prundiş, dincolo de vestiare, 
atât de frumoase în lumina zilei, atât de sinistre acum, 
fiecare dintre ele, o posibilă ascunzătoare. Când vântul se 
înteţeşte, cabinele prind viaţă, scândurile de lemn scârţăie, 
şi, împreună cu vuietul mării, par a fi nişte şoapte: cineva 
sau ceva se apropie. 

Mă întorc şi o iau la fugă. 


— 326 — 


Ştiu că nu e nimeni acolo, că nu am de ce să mă tem, dar 
nu-mi pot controla groaza care îmi zvârcoleşte stomacul, 
urcă în piept şi mă sufocă. Fug cât de repede pot. Nu mă 
opresc decât în momentul în care ajung înapoi în port, la 
luminile puternice ale felinarelor stradale. 

Înapoi în camera mea, mă aşez pe pat, cu mâinile sub 
mine, până când se opresc din tremurat. Deschid minibarul 
şi iau de acolo o sticlă de apă şi nişte nuci de macadamia. 
Las vinul şi sticluţele de gin, chiar dacă ele m-ar ajuta să 
dorm, chiar dacă ele m-ar face să mă scufund, încălzită şi 
liberă, în uitare. Chiar dacă mi-ar permite să uit, pentru o 
vreme, privirea lui când m-am întors şi am văzut cum se 
scurge viaţa din el. 

Trenul trecuse. Am auzit un zgomot în spatele meu şi am 
văzut-o pe Anna ieşind din casă. Venea repede spre noi şi, 
ajungând lângă el, a căzut în genunchi şi şi-a pus mâinile 
pe gâtul lui. 

În privirea lui Tom era uimire, durere. Voiam să-i spun 
Annei: N-are sens, n-ai cum să-l ajuţi, dar mi-am dat seama 
că ea nu încerca să oprească sângerarea. Se asigura, 
împingând tirbuşonul în gât, din ce în ce mai adânc, 
sfâşiindu-i carnea, iar în tot timpul ăsta vorbindu-i domol, 
cu multă blândeţe. Nu auzeam ce-i spunea. 

Ultima dată am văzut-o la poliţie, când ne-au luat 
declaraţiile. Ea a fost condusă într-o încăpere, eu în alta, 
dar, chiar înainte să ne despărţim, mi-a pus mâna pe braţ: 

— Să ai grijă de tine, Rachel, mi-a zis, şi era ceva în felul 
în care a zis-o care m-a făcut s-o simt ca pe o ameninţare. 
Noi două suntem legate pentru totdeauna de poveştile pe 
care le-am spus la poliţie: că eu n-am avut de ales şi a 
trebuit să-l înjunghii; că Anna a încercat să-l salveze. 

Mă bag în pat şi sting lumina. N-o să pot să dorm, dar 
trebuie să încerc. Bănuiesc că, în cele din urmă, 
coşmarurile vor înceta şi n-o să mai derulez totul în minte 
iarăşi şi iarăşi, dar tot ce ştiu acum, în momentul acesta, 
este că urmează o noapte lungă. Şi trebuie să mă trezesc 
devreme mâine-dimineaţă, ca să prind trenul. 


— 327 — 


Mulţumiri 


Sunt mulţi cei care m-au ajutat să scriu această carte, 
dar cel mai mult îi datorez agentei mele Lizzy Kremer, o 
femeie minunată şi înţeleaptă. Mii de mulţumiri lui Harriet 
Moore, Alice Howe, Emma Jamison, Chiara Natalucci şi 
tuturor celor de la David Higham, precum şi lui Tine Neilsen 
şi Stella Giatrakou. 

Le sunt deosebit de recunoscătoare editorilor de ambele 
ţărmuri ale Atlanticului: Sarah Adams, Sarah McGrath şi 
Nita Pronovost. Le mulţumesc, de asemenea, lui Alison 
Barrow, Katy Loftus, Bill Scott-Kerr, Helen Edwards, Kate 
Samano şi nemaipomenitei echipe de la Transworld - sunt 
prea mulţi ca să-i pot menţiona pe toţi aici. 

Vă mulţumesc, Kate Neil, Jamie Wilding, Mamă, Tată şi 
Rich pentru sprijinul şi încurajările voastre. 

Şi, în sfârşit, le mulţumesc tuturor navetiştilor din Londra 
care mi-au oferit această mică scânteie de inspiraţie. 


— 328 — 


PAULA 


HAWKINS 


Peste 1,8 milioane de exem- 
plare vândute în doar patru s rana 
luni, în Statele Unite. 


Rachel merge în fiecare dimineață cu același 
tren. Ştie că va aștepta la același semnal defect, ——— 
timp în care va urmări ritualul de dimineață 
al unui cuplu ce locuiește într-o casă de lângă 
calea ferată. 
I-a botezat „Jess și Jason“ și viața lor i se 
pare perfectă. 
Până când într-o zi vede ceva ce o șochează. 
Totul se schimbă și Rachel are șansa de a 
lua parte la viețile pe care le-a observat doar 
de pe margine. 


Misterios și pasionant — Fata din tren 
este un thriller de primă mănă, care te 
face dependent de viciul cititului. 


S.J. WATSON, AUTORUL 
BESTSELLERULUI 
ÎNAINTE SĂ ADORM. 


www.edituratrei.ro 


TREI 


— 330 —