SJ Watson — Inainte sa adorm

S.J. WATSON 


Înainte 
să adoi" 


SĂ NU AI. 
ÎNCREDERE. 
ÎN NIMENI. 


CONNECTION 


S.J. WATSON 


ÎNAINTE 
SĂ ADORM 


Original: Before I Go to Sleep (2011) 


Traducere din engleză și note: 
LAURENȚIU DULMAN 


y 


virtual-project.eu 


TREI 
2011 


M-am născut mâine, 
astăzi trăiesc, 
ziua de ieri m-a ucis. 


Paviz Owsia 


Partea întâi 


ASTĂZI 


E un dormitor străin. Nu-l recunosc. Nu știu unde mă aflu, nici 
cum am ajuns aici. Și habar n-am cum o să ajung acasă. 

Aici mi-am petrecut noaptea. Am fost trezită de vocea unei 
femei - la început, am crezut că este în pat cu mine, dar apoi 
mi-am dat seama că citește știrile și că, de fapt, ascultam 
radioul unui ceas cu alarmă -, iar când am deschis ochii, am 
descoperit că sunt aici. In camera asta, care îmi este străină. 

Ochii mi se obișnuiesc cu întunericul și mă uit în jur. Pe partea 
interioară a ușii de la șifonier atârnă un halat - pare să fie de 
damă, dar e pentru o femeie mult mai în vârstă decât mine -, iar 
pe speteaza scaunului de lângă măsuţa de toaletă este aranjată 
cu grijă o pereche de pantaloni închiși la culoare. În rest, nu văd 
mare lucru. Mi se pare complicat să înţeleg cum funcţionează 
ceasul cu alarmă, dar în cele din urmă găsesc un buton și 
reușesc să opresc radioul. 

Imediat după aceea, aud o respiraţie șuierătoare în spatele 
meu și îmi dau seama că nu sunt singură. Mă întorc pe partea 
cealaltă. Văd un umăr gol și niște păr negru înspicat cu alb. Un 
bărbat. Are brațul stâng deasupra plăpumii, iar pe inelar poartă 
o verighetă de aur. Imi înăbuș un oftat. „Deci pe lângă că e 
bătrân și încărunţit, mai e și căsătorit, îmi spun în sinea mea. Nu 
numai că mi-am tras-o cu un bărbat însurat, dar am făcut-o într- 
o casă care presupun că e a lui, în patul pe care presupun că, de 
obicei, îl împarte cu soţia.” Mă întind pe spate ca să mă 
liniștesc. „Rușine să-mi fie!” 

Mă întreb unde e soţia. Oare trebuie să-mi fac griji că ar putea 
să se întoarcă acasă din clipă în clipă? Mi-o și imaginez stând în 
ușa dormitorului, ţipând și făcându-mă târfă. O adevărată 
meduză, cu șerpi în loc de păr. Oare ce-aș spune, cum m-aș 
apăra? Dar tipul de lângă mine nu pare să-și facă griji. S-a întors 
pe spate și sforăie mai departe. 


Mă străduiesc să rămân nemișcată. De obicei, îmi aduc 
aminte cum am ajuns într-o astfel de situație, dar nu și astăzi. 
Cred că am fost la o petrecere, la un bar sau la un club. Probabil 
că eram beată. Atât de beată, încât nu-mi mai amintesc nimic. 
Atât de beată, încât am venit acasă la un individ cu verighetă și 
păr pe spate. 

Dau plapuma la o parte cu multă grijă și mă așez pe marginea 
patului. Întâi de toate, trebuie să merg la baie. Privirea îmi cade 
pe niște papuci, dar nici nu-mi trece prin cap să mă încalţ cu ei - 
una e să ţi-o tragi cu un bărbat căsătorit și cu totul altceva să 
porți papucii unei alte femei -, așa că pășesc desculţă pe podea. 
Îmi dau seama că sunt goală și mi-e teamă ca nu cumva să 
nimeresc ușa greșită și să dau peste vreun chiriaș sau peste 
vreun fiu adolescent. Respir ușurată când văd că ușa de la baie 
e întredeschisă - intru și am grijă s-o încui. 

Mă așez pe closet, îmi fac nevoile, apoi trag apa și mă apropii 
de chiuvetă să mă spăl. Intind mâna după săpun, dar ceva mi se 
pare în neregulă. La început, nu-mi dau seama ce anume, dar 
apoi înţeleg: mâna care apucă săpunul nu pare să fie a mea. 
Pielea e zbârcită, unghiile sunt mate și roase, iar pe inelar port o 
verighetă simplă din aur, la fel ca a bărbatului de lângă care 
tocmai m-am ridicat. 

Rămân înmărmurită preţ de câteva clipe, apoi îmi mișc 
degetele. lar degetele mâinii care ţine săpunul se mișcă și ele. 
Mi se taie respiraţia, iar săpunul cade în chiuvetă. Mă uit în 
oglindă. 

Chipul care se uită la mine nu este al meu. Părul nu are niciun 
pic de volum și este tuns mult mai scurt decât îl port eu, pielea 
obrajilor și cea de sub bărbie atârnă, buzele sunt subțiri, iar 
colțurile gurii sunt coborâte. Deschid gura și scot un icnet mut - 
dacă nu m-aș controla, s-ar transforma într-un țipăt de spaimă -, 
apoi văd ochii din oglindă. Deși pielea din jurul lor e ridată, îmi 
dau seama că sunt ai mei. Persoana din oglindă sunt eu însămi, 
dar sunt cu douăzeci de ani mai în vârstă. Cu douăzeci și cinci. 
Poate chiar cu mai mult. 

E imposibil! Încep să tremur și mă agăţ de marginea 
chiuvetei. Din piept mi se ridică un alt țipăt, dar acesta erupe ca 
un icnet sugrumat. Fac un pas în spate, îndepărtându-mă de 
oglindă, și abia acum le văd. Fotografiile. Sunt lipite pe perete, 


ba chiar și pe oglindă. Între ele sunt presărate post-it-uri 
galbene, umede și încreţite, pe care e scris cu markerul. 

Mă uit pe unul la întâmplare. Christine, scrie pe el, iar o 
săgeată indică o fotografie în care apar eu - cu înfățișarea mea 
cea nouă, de femeie în vârstă -, stând pe o bancă de pe un chei, 
alături de un bărbat. Numele acesta mi se pare cunoscut, dar nu 
mi-e foarte familiar, și parcă trebuie să fac un efort ca să cred 
că e al meu. In fotografie, eu și bărbatul ne uităm în obiectiv, 
ținându-ne de mână. E un tip bine făcut și atrăgător, iar când 
mă uit mai de aproape, îmi dau seama că e bărbatul cu care am 
dormit, cel pe care l-am lăsat în pat. Sub fotografie, în dreptul 
lui, e scris: Ben, iar alături: Soţul tău. 

larăși mi se taie respiraţia, și smulg fotografia de pe perete. 
„Nu se poate! îmi spun în sinea mea. Nu! Nu poate fi 
adevărat...” Mă uit și la celelalte. In toate apărem eu și cu el. In 
una dintre ele, sunt îmbrăcată cu o rochie urâtă și desfac un 
cadou, în alta, amândoi purtăm impermeabile identice și stăm în 
picioare în faţa unei cascade, în timp ce un căţeluș amușină la 
picioarele noastre. În cea de alături, stau lângă el, cu un pahar 
de suc de portocale în mână, și sunt îmbrăcată cu halatul pe 
care l-am văzut adineauri în dormitor. 

Mă dau și mai în spate, până când simt pe piele răceala 
plăcilor de faianţă. In clipa aceea, am intuiţia vagă a ceea ce se 
numește memorie. Încerc să mă concentrez asupra ei, dar îmi 
scapă, asemenea cenușii luate de vânt, iar în cele din urmă îmi 
dau seama că, în viața mea, există un atunci - un înainte, deși 
nu știu înainte de ce anume - și un acum, iar între cele două se 
întinde un vid tăcut și îndelungat care m-a adus până aici, în 
această casă străină, împreună cu un bărbat necunoscut. 

e 

Mă întorc în dormitor. Încă ţin în mână fotografia în care apar 
alături de bărbatul din pat. 

— Ce se întâmplă? ţip eu, cu lacrimi pe obraji. 

Bărbatul se ridică în capul oaselor, cu ochii pe jumătate 
închiși. 

— Cine ești? 

— Sunt soțul tău, îmi răspunde el, fără să se uite la trupul 
meu gol. 

Are o faţă adormită, pe care nu se citește nicio urmă de 
iritare. 


— Suntem căsătoriţi de ani de zile... 

— Cum adică? întreb eu. 

Aș vrea să fug, dar nu am unde. 

— „Căsătoriţi de ani de zile”? Ce vrei să spui? 

Bărbatul se ridică în picioare. 

— Poftim, spune el, întinzându-mi capotul, apoi așteaptă să 
mă îmbrac cu el. 

Poartă niște pantaloni de pijama care sunt prea mari pentru el 
și un maiou alb. Îmi aduce aminte de tata. 

— Ne-am căsătorit în 1995. În urmă cu douăzeci și doi de ani. 
Ai... 

— Poftim...? îl întrerup eu. 

Simt că mi se scurge tot sângele din obraji, iar camera începe 
să se învârtă cu mine. De undeva din casă se aude ticăitul unui 
ceas - parcă ar fi niște lovituri de ciocan. 


— Dar...? 
Face un pas către mine. 
— Dar cum...? 


— Christine, ai patruzeci și șapte de ani. 

Mă uit la el, la acest străin care îmi zâmbește. Nu vreau să-l 
cred, nici măcar nu vreau să ascult ce spune, dar el continuă: 

— Ai avut un accident. Un accident grav. Ai suferit leziuni la 
cap, iar acum ţi-e greu să-ţi amintești lucruri care s-au întâmplat 
în trecut. 

— Ce lucruri? întreb eu, gândindu-mă că nu se poate să fi 
uitat ultimii douăzeci și cinci de ani. Ce lucruri? 

Face iarăși un pas spre mine, apropiindu-se ca și când aș fi un 
animal speriat. 

— Totul. În unele zile, tot ce ţi s-a întâmplat după vârsta de 
douăzeci de ani. Alteori, chiar și de mai înainte. 

Simt că mi se învârte capul. Datele și vârstele mi se 
învălmășesc în minte. Nu vreau să pun nicio întrebare, dar știu 
că trebuie. 

— Când... Când a avut loc accidentul? 

Se uită la mine, iar pe chipul său se citește un amestec de 
compasiune și teamă. 

— Când aveai douăzeci și nouă de ani... 

închid ochii. Mintea mea încearcă să respingă această 
informaţie, dar undeva, în adâncul sufletului, știu că e 
adevărată. Încep iarăși să plâng, iar bărbatul din faţa mea, acest 


7 


Ben, se apropie de mine, care am rămas în prag. îi simt 
prezența alături de mine și nu mă mișc atunci când îmi cuprinde 
mijlocul și mă trage spre el. Mă strânge în braţe. Ne legănăm 
ușor și îmi dau seama că mișcarea aceea îmi este cumva 
familiară. Mă face să mă simt mai bine. 

— Te iubesc, Christine. 

Știu că ar trebui să spun că și eu îl iubesc, dar n-o fac. Nu 
spun nimic. Cum aș putea să-l iubesc? E un străin. Nimic nu are 
sens. Vreau să știu atât de multe lucruri. Cum am ajuns aici, 
cum am reușit să supraviețuiesc. Dar nu știu cum să întreb. 

— Mi-e frică, îi spun eu. 

— Știu, îmi răspunde el. Știu... Dar nu-ţi face griji, Chris. O să 
am grijă de tine. Intotdeauna o să am grijă de tine. O să fie bine. 
Crede-mă. 

e 

Mi-a spus că o să-mi facă un tur al casei. Acum sunt mai 
calmă. Mi-am pus o pereche de chiloţi și un tricou vechi pe care 
mi l-a dat el, apoi mi-am aruncat capotul pe umeri. leșim pe hol. 
__— Deja ai văzut baia, îmi spune, deschizând ușa alăturată. 
Asta e biroul. 

lnăuntru se află un birou de sticlă, iar pe el văd ceva care 
pare să fie un computer, deși e ridicol de mic - ai zice că-i un fel 
de jucărie. Alături de el e un fișet gri metalizat, deasupra căruia 
e atârnat un calendar. Totul e curat și ordonat. 

— Lucrez aici din când în când, îmi explică el, închizând ușa. 

Apoi trecem de cealaltă parte a holului, iar el deschide o altă 
ușă. Un pat, o măsuţă de toaletă, un șifonier. E o cameră foarte 
asemănătoare cu cea în care m-am trezit. 

— Uneori dormi aici. Dar de obicei nu-ți place să te trezești 
singură. Intri în panică atunci când nu-ţi dai seama unde te afli. 

Incuviințez din cap. Mă simt ca un chiriaş căruia i se prezintă 
o nouă locuinţă. lar bărbatul de lângă mine pare un fel de coleg 
de apartament. 

— Hai să mergem la parter. 

Cobor în urma lui. Imi arată camera de zi - o canapea și niște 
fotolii, un ecran plat prins de perete, care cică e un televizor -, 
sufrageria și bucătăria. Niciuna nu mi se pare familiară. Nu simt 
nimic, nici măcar când văd pe un bufet o fotografie înrămată 
care ne înfățișează pe noi doi. 

— In spate e o grădină. 


Mă uit prin ușa de sticlă a bucătăriei. Abia se crapă de ziuă, 
iar cerul întunecat începe să se coloreze în albastru. Disting 
silueta unui copac mare, iar la capătul grădinii, un șopron - în 
rest, nimic. Îmi dau seama că nici măcar nu știu în ce parte a 
lumii mă aflu. 

— Unde suntem? îl întreb eu pe bărbatul din spatele meu. 

Mă uit în geam și ne văd pe amândoi. Pe mine și pe soţul 
meu. Doi oameni de vârstă mijlocie. 

— În nordul Londrei, îmi răspunde el. În cartierul Crouch End. 

Fac un pas în spate. Simt că mă cuprinde panica: 

— Dumnezeule! Nici măcar nu știu unde locuiesc... 

— Nu-ţi face griji, îmi spune el, luându-mă de mână. În scurtă 
vreme, o să te simţi mai bine. 

Mă întorc cu faţa spre el și aștept să-mi spună cum, cum o să 
mă simt mai bine, dar nu primesc nicio explicaţie. 

— Vrei să-ţi fac o cafea? 

Întrebarea lui mă enervează preț de o clipă, dar apoi îi 
răspund: 

— Da, te rog. 

lar el pune apă într-un ibric. 

— Neagră, te rog, adaug eu. Fără zahăr. 

— Știu, îmi spune el zâmbind. Vrei și niște pâine prăjită? 

Îi spun că da. Îmi închipui că știe o mulţime de lucruri despre 
mine, dar tot am impresia că e dimineaţa de după o aventură de 
o noapte: mă simt de parcă ar urma să iau micul dejun cu un 
străin, în casa lui, după care va trebui să aleg momentul potrivit 
pentru a pleca acasă. 

Dar problema e că, din câte se pare, chiar sunt acasă. 

— Vreau să stau jos, îi spun eu. 

— Du-te și ia loc în living. Vin și eu imediat. 

les din bucătărie. 

e 

În scurtă vreme, mi se alătură și Ben. Îmi întinde un album cu 
fotografii. 

— Uite, albumul ăsta ar putea să te ajute. 

Îl iau în mână. Are o învelitoare de vinilin care imită - fără 
succes - pielea uzată și e prins cu o panglică roșie, ale cărei 
capete sunt legate într-o fundă neglijentă. 

— Mă întorc repede, îmi spune el, apoi mă lasă singură în 
cameră. 


Mă așez pe canapea. Albumul îmi atârnă greu în poală. Am 
impresia că, dacă îl voi deschide, va fi ca și când mi-aș vâri 
nasul în viaţa altcuiva. Dar îmi dau seama că albumul mi-a fost 
dat de soţul meu și că tot ce se află în el are legătură cu mine. 

Desfac funda și îl deschid la întâmplare. Dau peste o 
fotografie cu mine și Ben de pe vremea când eram mult mai 
tineri. 

ÎI închid la loc. Îmi trec mâinile peste copertă, apoi îl răsfoiesc 
ușor, spunându-mi în sinea mea: „Cred că fac asta în fiecare zi”. 

Nu-mi pot da seama ce se întâmplă. Am impresia că s-a 
produs o mare greșeală și totuși îmi dau seama că nu este așa. 
Am toate dovezile: chipul pe care l-am văzut în oglinda de la 
etaj și mâinile îmbătrânite care mângâie albumul. Nu sunt 
persoana care credeam că sunt atunci când m-am trezit. 

Dar cine îmi închipuiam că sunt? Și când anume am fost 
persoana aceea, care s-a trezit în patul unui străin și tot ce avea 
în minte era să se ducă acasă? Închid ochii. Simt că plutesc. N- 
am repere. Sunt în pericol să mă rătăcesc. 

Trebuie să mă agăţ de ceva. Incerc să mă concentrez asupra 
unui lucru concret. Orice. Nu găsesc nimic. Atât de mulți ani din 
viaţa mea... Pur și simplu au dispărut. 

Albumul acesta îmi va spune cine sunt, dar nu vreau să-l 
deschid din nou. Nu încă. Vreau să stau liniștită o vreme, fără să 
știu ce cuprinde trecutul meu. Să rămân în așteptare, la graniţa 
dintre posibilitate și realitate. Îmi este teamă să-mi descopăr 
trecutul - ce-am realizat și ce nu. 

Ben se întoarce și pune o tavă în faţa mea. Pâine prăjită, două 
cești de cafea, o cană cu lapte. 

— Te simţi bine? mă întreabă el, iar eu încuviinţez din cap. 

Se așază lângă mine. E proaspăt ras și poartă o pereche de 
pantaloni, o cămașă și o cravată. Acum nu mai seamănă cu tata, 
ci cu angajatul unei bănci sau al unei firme. „N-arată rău deloc”, 
îmi spun eu, dar îndepărtez din minte acest gând. 

— Așa se întâmplă în fiecare zi? îl întreb. 

Ben pune o felie de pâine prăjită pe o farfurie și întinde unt pe 
ea. 

— Cam așa. Vrei și tu? 

Clatin din cap, iar el mușcă din felie. 


10 


— Se pare că ești capabilă să reţii informaţii cât timp ești 
trează, dar după ce adormi, ţi se şterg din memorie. Cum ţi se 
pare cafeaua? 

li spun că e bună, iar el îmi ia albumul din poală. 

— E un fel de jurnal ilustrat, îmi spune, apoi îl deschide. În 
urmă cu câţiva ani, ne-a luat foc casa și am pierdut multe 
fotografii și lucruri vechi, dar încă mai avem câteva în albumul 
asta. 

Imi arată cu degetul prima pagină: 

— Uite, aici e diploma ta de licenţă. lar asta e o fotografie de 
când ai absolvit. 

Mă uit la ce-mi arată și mă văd zâmbind cu ochii mijiţi din 
pricina soarelui. Port o rochie neagră și o pălărie de fetru cu un 
ciucure auriu. Chiar în spatele meu se află un tânăr cu costum și 
cravată, care nu se uită în obiectiv. 

— Asta ești tu? întreb eu. 

— Nu, spune el zâmbind. Nu am absolvit odată cu tine. Pe 
vreme aia, încă eram student. La facultatea de chimie. 

Ridic privirea spre el. 

— Când ne-am căsătorit? 

Se uită la mine și îmi cuprinde mâna între ale lui. Sunt 
surprinsă de asprimea palmelor sale - poate pentru că sunt 
obișnuită cu pielea lui catifelată din tinereţe. 

— După ce ţi-ai susținut teza de doctorat, îmi răspunde el. 
Deja eram împreună de câţiva ani, dar tu... de fapt, amândoi am 
vrut ca mai întâi să-ți termini studiile. 

Are noimă, dar mi se pare surprinzător de pragmatic din 
partea mea. Mă întreb dacă mi-am dorit cu adevărat să mă 
căsătoresc cu el. 

— Eram foarte îndrăgostiţi, adaugă el, ca și când mi-ar fi citit 
gândul. Și încă suntem. 

Nu știu ce să spun. Zâmbesc. Ben ia o gură de cafea, apoi se 
uită iarăși în albumul pe care îl ţine în poală și dă câteva pagini. 

— Ai făcut studii de filologie engleză. După ce ai absolvit, ai 
avut câteva slujbe. Chestii foarte diverse: secretariat, vânzări... 
Cred că nu prea știai ce vrei. După licenţă, eu nu mi-am 
continuat studiile, ci am făcut niște cursuri ca să devin profesor. 
Mi-a fost destul de greu câţiva ani, dar în cele din urmă am fost 
promovat și, ei bine, am ajuns aici. 


11 


Mă uit în jur. Camera de zi este elegantă și confortabilă. 
Degajă aerul cald al clasei de mijloc. Deasupra șemineului 
atârnă un tablou care înfățișează o pădure, iar pe poliţa lui se 
află un ceas și câteva bibelouri. Mă întreb dacă am contribuit și 
eu la decorarea casei. 

— Predau la un liceu din apropiere. Acum sunt șef de catedră, 
îmi spune el cu un pic de mânarie în glas. 

— lar eu? 

Nu știu de ce îl întreb, pentru că îmi închipui singurul răspuns 
posibil. Ben mă ia de mână. 

— După accident, a trebuit să renunţi la serviciu. Acum nu 
muncești. Nici nu e nevoie, adaugă el, simţindu-mi probabil 
dezamăgirea. Am un salariu destul de bun. Ne descurcăm. E în 
regulă. 

Închid ochii și duc mâna la frunte. Mi se pare prea mult. Aș 
vrea să tacă. Simt că trebuie să procesez foarte multe informaţii 
și că, dacă n-o să se oprească, o să explodez. Aș vrea să-l 
întreb: „Și ce fac toată ziua?”, dar mă tem de răspuns, așa că 
mă abţin. 

Ben își termină felia de pâine prăjită, apoi duce tava în 
bucătărie. Se întoarce în living îmbrăcat cu un pardesiu: 

— Trebuie să plec la serviciu. 

Simt că mă încordez. 

— Nu-ţi face griji, spune el. O să te simţi bine. Te sun mai 
încolo. Promit. Și nu uita că ziua de azi n-o să se deosebească 
de celelalte. O să fie bine. 

— Dar... Încep eu. 

— Trebuie să plec. Imi pare rău. Dar înainte vreau să-ţi arăt 
câteva lucruri de care ai putea avea nevoie. 

Mergem în bucătărie și îmi arată ce se află în dulapuri, 
mâncarea din frigider, pe care aș putea s-o încălzesc la prânz, și 
o tablă de scris prinsă de perete, alături de care atârnă un 
marker negru legat cu o aţă. 

— Uneori, îţi scriu mesaje pe tabla asta, îmi explică el. 

Văd că a scris pe ea cuvântul „vineri”, cu majuscule îngrijite, 
iar dedesubt: „Rufe?”, „Plimbare? (la telefonul!)”, „TV?” Sub 
cuvântul „prânz”, a scris că mai e niște somon în frigider și a 
adăugat: „Salată?” La sfârșit, a scris că va ajunge acasă în jurul 
orei șase. 


12 


— Ai o agendă, continuă el. E în geanta ta. La sfârșit sunt 
notate câteva numere de telefon și adresa noastră, în caz că te 
rătăcești. Ai și un telefon mobil... 

— Un ce? 

— Un telefon fără fir, pe care poţi să-l iei cu tine când ieși din 
casă. Cred că e în geanta ta. Ai grijă să nu-l uiţi, dacă pleci. 

— Am înţeles. 

— Bine. 

Ne ducem în hol, iar el ia o servietă din piele tocită aflată 
lângă ușă. 

— Trebuie să plec. 

— În regulă. 

Nu știu ce altceva aș putea spune. Mă simt ca o fetiţă care nu 
se duce la școală și e lăsată singură acasă de părinţii ei, care 
trebuie să meargă la serviciu. Mă aștept ca Ben să-mi spună: 
„Să nu atingi nimic. Și nu uita să-ţi iei pastilele”. 

Se apropie de mine și mă sărută pe obraz. Nu-l resping, dar 
nici nu-i răspund cu un sărut. Se întoarce spre ușă, dar chiar 
înainte s-o deschidă, se oprește și se uită iarăși la mine: 

— Ah, era să uit! 

Dintr-odată, Ben adoptă un entuziasm forțat, iar vocea lui 
capătă o notă falsă. Se străduiește prea mult să pară natural - 
se vede limpede că s-a gândit îndelung la ce urmează să-mi 
spună. Și nu e ceva rău, cum mi-am închipuit eu. 

— In seara asta, plecăm din oraș. Doar pe durata week-end- 
ului. E aniversarea noastră, așa că m-am gândit să mergem 
undeva. Ce părere ai? 

Încuviinţez din cap: 

— Sună bine. 

Ben zâmbește cu un aer ușurat: 

— Avem ceva frumos la care să ne gândim. Un pic de aer de 
mare... O să ne prindă bine. 

Se întoarce spre ușă și o deschide: 

— Te sun mai încolo, să văd ce faci. 

— Da, te rog. 

— Te iubesc, Christine. Să nu uiţi niciodată. 

Ben închide ușa, iar eu mă răsucesc pe călcâie și mă întorc în 
living. 


13 


Mai târziu, pe la ora zece. Stau pe un fotoliu. Farfuriile sunt 
spălate și rânduite cu grijă în suportul pentru vase, iar rufele 
sunt în mașină. M-am străduit să mă menţin ocupată. 

Dar acum mă simt goală pe dinăuntru. E adevărat ce mi-a 
spus Ben. Nu am memorie. Nicio amintire. În această casă nu 
există niciun lucru de care să-mi aduc aminte. Niciuna dintre 
fotografii - fie din jurul oglinzii, fie din albumul pe care îl am în 
față - nu-mi declanșează amintirea zilelor în care au fost făcute, 
și nu am nicio amintire cu Ben, în afară de cele din dimineața 
aceasta. Mintea mi-e complet goală. 

Inchid ochii și încerc să mă concentrez asupra a ceva. Orice. 
Crăciunul trecut. Un Crăciun oarecare. Nunta mea. Dar nu-mi 
vine nimic în minte. 

Mă ridic în picioare. Mă plimb prin casă, trecând dintr-o 
cameră în alta. Încet. Plutind ca un strigoi, mângâind ușor 
pereţii, mesele și celelalte mobile, dar parcă fără să le ating cu 
adevărat. „Cum am ajuns așa?”, mă întreb. Mă uit la modelele 
covoarelor, la bibelourile de pe polita șemineului, la farfuriile 
ornamentale aranjate pe suporturile din sufragerie. Încerc să-mi 
spun că toate sunt ale mele. Că e casa mea, soțul meu, viața 
mea. Dar simt că lucrurile acestea nu-mi aparţin. Nu sunt parte 
din mine. In dormitor, deschid ușa șifonierului și văd niște haine 
pe care nu le recunosc - toate atârnă frumos pe umerașe, ca 
niște simulacre ale unei femei pe care n-am întâlnit-o niciodată. 
O femeie căreia îi cotrobăi prin casă, căreia îi folosesc săpunul și 
șamponul, căreia îi port papucii și capotul. Femeia aceasta se 
ascunde de mine, este o prezenţă fantomatică, îndepărtată și 
imposibil de atins. De dimineaţă, mi-am ales lenjeria intimă cu 
un sentiment de vinovăţie, scotocind în grabă printre perechile 
de chiloți puse laolaltă cu dresurile și ciorapii, ca și când m-aș fi 
temut ca nu cumva să fiu prinsă. Mi s-a tăiat respiraţia când am 
găsit în fundul sertarului niște chiloți de mătase cu dantelă - 
articole concepute nu doar pentru a fi purtate, ci și privite. În 
cele din urmă, am ales niște chiloţi azurii și un sutien de aceeași 
culoare, și am aranjat celelalte lucruri exact așa cum le 
găsisem. Apoi mi-am pus o pereche de dresuri groase, niște 
pantaloni și o bluză. 

M-am așezat la măsuţa de toaletă să-mi studiez chipul în 
oglindă, apropiindu-mă cu precauţie de propria-mi imagine. Mi- 
am pipăit ridurile de pe frunte și pliurile de sub ochi. Am zâmbit 


14 


și mi-am examinat dinţii, apoi m-am uitat la micile riduri de la 
colțurile gurii. Am observat că am o pată pe frunte - o porţiune 
de altă culoare, asemănătoare cu o vânătaie care încă nu a 
dispărut complet. Am găsit niște farduri și m-am machiat un pic. 
Puţină pudră și un pic de roșu în obraji. Mi-am amintit de o 
femeie - acum îmi dau seama că era mama - care făcea același 
lucru și spunea că se pictează pentru război, asemenea 
băștinașilor, iar azi-dimineaţă, în timp ce ajustam conturul 
rujului cu un șerveţel și îmi dădeam genele cu rimel, mi s-a 
părut o comparaţie foarte potrivită. Chiar aveam impresia că mă 
pregăteam pentru un fel de luptă, sau că o luptă se apropia de 
mine. 

Mă trimitea la școală... Se machia... Am încercat să mi-o 
amintesc pe mama făcând și altceva. Orice altceva. Dar nu mi-a 
venit nimic în minte. Doar vid, spaţii vaste între mici insule de 
memorie. Ani complet goi. 

Acum, sunt în bucătărie și deschid pe rând dulapurile: pungi 
de paste, pachete de orez arborio!, conserve cu fasole. Nu 
recunosc genul acesta de mâncare. Imi aduc aminte că mâncam 
brânză cu pâine prăjită, pește congelat, sandviciuri cu șuncă 
presată. Scot o cutie pe care scrie „năut” și o pungă cu ceva 
care se cheamă „cușcuș”. Nu numai că nu știu cum să le gătesc, 
dar nici măcar nu știu ce sunt. Și atunci, cum reușesc să-mi 
îndeplinesc sarcinile de soţie? 

Mă uit la tabla de scris pe care mi-a arătat-o Ben înainte să 
plece. Are o culoare cenușie - cuvintele au fost măzgălite, 
șterse, înlocuite, corectate, și fiecare dintre ele a lăsat niște 
urme abia perceptibile. Mă întreb ce-aș descoperi dacă aș reuși 
să descifrez straturile suprapuse, dacă aș putea să-mi explorez 
trecutul în felul acesta, dar îmi dau seama că, și de-ar fi posibil, 
ar fi inutil. Sunt sigură că aș găsi doar câteva mesaje banale, 
liste de cumpărături și sarcini de îndeplinit. 

Oare aceasta chiar este viaţa mea? Cred că da. Nu sunt mai 
mult de-atât? lau markerul și scriu ceva pe tablă: „Să fac 
bagajul pentru diseară?” E o însemnare pe care am făcut-o 
pentru mine. 

Aud un zgomot. O melodie care vine din geanta mea. O 
deschid și o golesc pe canapea. Un portofel, niște șervetţele, 
câteva pixuri, un ruj. O pudrieră, o chitanţă pentru două cafele. 


1 Varietate de orez originară din localitatea italiană Arborio. 
15 


O agendă pătrată cu latura de câţiva centimetri, cu model floral 
pe copertă și un pix prins de cotor. 

În cele din urmă, găsesc ceva care presupun că este telefonul 
despre care mi-a vorbit Ben - un obiect mic, făcut din plastic, cu 
o tastatură care îl face să semene cu o jucărie. Sună, iar ecranul 
se aprinde intermitent. Apăs pe un buton care sper că e cel 
corect. 

— Alo? spun eu. 

Vocea care răspunde nu este a lui Ben: 

— Bună! Christine? Christine Lucas? 

Nu vreau să răspund. Numele meu de familie mi se pare la fel 
de ciudat pe cât mi s-a părut la început prenumele meu. Mă 
simt ca și când pământul ferm pe care începusem să pășesc a 
dispărut din nou, fiind înlocuit de nisipuri mișcătoare. 

— Christine? Alo, mai ești la telefon? 

Cine o fi? Ce alte persoane mai știu cine sunt și unde mă aflu? 
Îmi dau seama că ar putea fi oricine. Simt că mă cuprinde 
panica. Degetul meu ezită deasupra butonului care ar putea 
încheia conversaţia. 

— Christine? Sunt eu. Doctorul Nash. Răspunde-mi, te rog. 

Numele nu-mi spune nimic, dar în cele din urmă întreb: 

— Cine e? 

Vocea lui capătă un alt ton. Ușurare? 

— Sunt Nash, medicul tău. 

Incă un acces de panică: 

— Medicul meu? 

Aș vrea să-i spun că nu sunt bolnavă, dar nici măcar de asta 
nu sunt sigură. Simt că mi se învârte capul. 

— Da, spune el. Dar nu-ți face griji. În ultima vreme, am făcut 
niște investigaţii în legătură cu memoria ta. Nu-i nimic în 
neregulă. 

Îmi atrage atenţia timpul verbal pe care l-a folosit: am făcut. 
Deci e vorba despre încă o persoană de care nu-mi aduc aminte 
nimic. 

— Ce fel de investigaţii? întreb eu. 

— Am încercat să te ajut, să-ţi ameliorez situaţia. M-am 
străduit să-mi dau seama ce anume a cauzat problemele tale de 
memorie și dacă putem face ceva pentru a le remedia. 


16 


Are noimă ce spune, dar îmi vine în minte o altă întrebare: de 
ce nu mi-a zis Ben nimic despre acest medic înainte să plece la 
serviciu? 

— Cum? spun eu în cele din urmă. Ce-am făcut, mai exact? 

— Ne-am întâlnit de mai multe ori în ultimele săptămâni. Cam 
de două ori pe săptămână. 

Mi se pare neverosimil. Incă o persoană pe care o văd în mod 
regulat, dar despre care n-am absolut nicio amintire. 

Aș vrea să-i spun: „Nu ne-am întâlnit niciodată. Ai putea fi 
oricine”. Dar mă abţin. Același lucru ar putea fi spus și despre 
bărbatul alături de care m-am trezit azi-dimineaţă și care s-a 
dovedit a fi soțul meu. 

— Nu-mi aduc aminte, îi răspund în cele din urmă. 

Vocea lui devine mai caldă: 

— Știu. Nu-ţi face griji. 

_ Dacă e adevărat ce spune, atunci sigur îmi înţelege problema. 
Imi spune că următoarea noastră întâlnire este programată 
pentru astăzi. 

— Astăzi? întreb eu. 

Mă gândesc la lucrurile pe care mi le-a zis Ben azi-dimineaţă 
și la lista cu sarcini de pe tabla din bucătărie. 

— Dar soțul meu nu mi-a zis nimic despre asta. 

Imi dau seama că e prima oară când mă refer în felul acesta 
la bărbatul cu care m-am trezit în pat. 

Urmează o pauză, iar în cele din urmă, doctorul Nash îmi 
spune: 

— Nu cred că Ben știe de întâlnirea noastră de azi. 

Deși îmi dau seama că știe cum îl cheamă pe soțul meu, îi 
răspund: 

— Dar e ridicol! Cum să nu știe? Sigur mi-ar fi spus! 

Se aude un oftat: 

— Va trebui să ai încredere în mine. Când ne întâlnim, pot să- 
ți explic totul. Chiar am început să facem progrese. 

„Când ne întâlnim”... Și cum să facem asta? Mă înspăimântă 
gândul de a ieși din casă fără Ben, fără ca el să știe unde mă 
aflu sau cu cine sunt. 

— Imi pare rău, îi spun. Nu pot. 

— Christine, e important. Dacă te uiţi în agenda ta, ai să vezi 
că e adevărat ce spun. O ai la îndemână? Ar trebui să fie în 
geanta ta. 


17 


lau agenda cu model floral de pe canapea și am un șoc atunci 
când văd anul imprimat pe copertă cu litere aurii. Două mii 
șapte. Douăzeci de ani mai târziu decât ar trebui să fie. 

— Gata. 

— Acum uită-te la data de azi. 30 noiembrie. Ar trebui să scrie 
că ai întâlnire cu mine. 

Nu înțeleg cum de suntem în noiembrie - mâine începe 
decembrie -, dar răsfoiesc paginile subțiri precum șerveţelele și, 
în cele din urmă, ajung la data de azi. Găsesc între file o bucată 
de hârtie galbenă, acoperită cu un scris de mână pe care nu-l 
recunosc: „30 noiembrie - întâlnire cu doctorul Nash”. Sub 
această însemnare, o alta: „Nu-i spune lui Ben”. Mă întreb dacă 
a citit și Ben acest bilet, dacă se uită prin lucrurile mele. 

Ajung la concluzia că nu ar avea niciun motiv să facă una ca 
asta. Celelalte pagini ale agendei sunt goale. Nicio aniversare, 
nicio ieșire în oraș, nicio petrecere. Oare chiar așa este viața 
mea? 

— Am găsit-o, îi răspund eu în cele din urmă. 

Îmi spune că o să vină să mă ia de acasă, că știe unde stau și 
că o să ajungă într-o oră. 

— Dar soţul meu... 

— Nicio problemă. O să ne întoarcem cu mult înainte ca el să 
ajungă acasă. Promit. Ai încredere în mine. 

Aud bătăile ceasului demodat de pe polița șemineului și îmi 
întorc privirea spre el. Un cadran mare, cu cifre romane, montat 
într-o cutie de lemn. Arată ora unsprezece și jumătate. Alături 
de el se află o cheie argintie cu care îl întorci, lucru pe care îmi 
închipui că Ben își amintește să-l facă în fiecare seară. Pare atât 
de vechi încât poate fi considerat o antichitate, și mă întreb cum 
am intrat în posesia unui astfel de ceas. Poate că nu-i o 
moștenire de familie și n-are nicio valoare sentimentală pentru 
noi, ci pur și simplu l-am văzut într-un magazin sau la un târg de 
antichităţi și l-am cumpărat pentru că i-a plăcut unuia dintre noi. 
Probabil lui Ben. Îmi dau seama că mie nu-mi place. 

Cred că mă voi întâlni cu doctorul Nash doar de data asta. lar 
diseară îi voi povesti tot lui Ben, când se întoarce de la serviciu. 
Nu-mi vine să cred că îi ascund așa ceva. Mai ales că depind 
atât de mult de el. 

Dar vocea medicului are o familiaritate ciudată. Spre 
deosebire de Ben, bărbatul acesta nu mi se pare complet străin. 


18 


Îmi dau seama că mi-e mai ușor să cred că-l cunosc decât mi-a 
fost cu soţul meu. 

Mi-a spus că „am început să facem progrese”. Vreau să știu 
despre ce progrese e vorba. 

— Bine, spun eu. Vreau să ne întâlnim. 

e 

Când ajunge la noi acasă, doctorul Nash îmi propune să ieșim 
la o cafea. 

— Nu cred că are rost să mergem până la cabinetul meu, 
spune el. Oricum, azi vreau doar să stau de vorbă cu tine. 

Spun da, încuviințând din cap. 

Când a venit, eram în dormitor și mă uitam pe fereastră: a 
parcat, și-a aranjat părul, și-a netezit haina, și-a luat servieta, 
apoi a încuiat mașina. „Nu-i el”, m-am gândit, atunci când i-a 
salutat din cap pe muncitorii care descărcau scule dintr-o dubă, 
dar apoi a luat-o pe aleea care duce la ușa casei noastre. Părea 
destul de tânăr - prea tânăr ca să fie medic - și, cu toate că nu 
știu exact cu ce mă așteptam să fie îmbrăcat, sigur nu mi-l 
închipuiam purtând sacoul sport și pantalonii reiaţi de culoare 
gri în care venise. 

— La capătul străzii e un parc, adaugă el. Cred că e și un mic 
bar acolo. Vrei să mergem? 

Pornim într-acolo pe jos. E un frig pătrunzător, așa că îmi 
înfășor mai bine fularul în jurul gâtului. Îmi pare bine că am în 
geantă telefonul mobil pe care mi l-a dat Ben. Îmi pare bine și că 
doctorul Nash nu a insistat să mergem undeva cu mașina. O 
parte din mine are încredere în el, dar o alta, una mai mare, îmi 
spune că ar putea fi oricine. Un străin. 

Sunt o adultă, dar o adultă cu probleme. l-ar fi ușor acestui 
bărbat să mă ducă cine știe unde, fără ca eu să știu ce intenții 
are. Sunt la fel de vulnerabilă ca un copil. 

Ajungem la strada principală care separă capătul străzii de 
parc și așteptăm la trecerea de pietoni. Tăcerea dintre noi e 
apăsătoare. 

— Ce fel de doctor ești? spun, deși îmi propusesem să-l întreb 
asta abia după ce aveam să luăm loc undeva. Cu ce te ocupi? Și 
cum m-ai găsit? 

Intoarce capul spre mine. 

— Sunt neuropsiholog, spune el cu un zâmbet. 


19 


Mă întreb dacă îi pun aceeași întrebare de fiecare dată când 
ne întâlnim. 

— M-am specializat în problemele pacienţilor cu afecţiuni ale 
creierului și sunt interesat de câteva dintre noile tehnici de 
neuroimagistică funcţională. Studiez de multă vreme procesele 
și funcţiile memoriei. Am hotărât să iau legătura cu tine după ce 
am citit despre cazul tău în literatura de specialitate. Și nu mi-a 
fost greu deloc să te găsesc. 

Undeva mai încolo, o mașină intră pe strada principală și se 
apropie de noi. 

— Literatura de specialitate? 

— Da. S-au scris mai multe studii de caz despre tine. Am luat 
legătura cu centrul unde ai fost îngrijită înainte să te întorci 
acasă. 

— Dar de ce ai vrut să iei legătura cu mine? 

— M-am gândit că te pot ajuta, îmi răspunde el cu un zâmbet. 
Am lucrat o scurtă perioadă cu pacienţi care au genul acesta de 
probleme. Și cred că pot fi ajutaţi. Dar e nevoie de asistenţă 
intensivă, adică mai mult de o oră pe săptămână, cum se face 
de obicei. Am câteva idei pentru a obţine îmbunătăţiri reale și 
am vrut să testez câteva dintre ele. 

Face o pauză. 

— Și am scris un studiu de caz despre tine, adaugă el. S-ar 
putea spune că e cel mai bun! 

Izbucnește în râs, dar se întrerupe când vede că nu mă arăt 
amuzată de gluma lui. Işi drege glasul și continuă: 

— Cazul tău este neobișnuit. Mulțumită ţie, cred că ne putem 
îmbunătăţi considerabil cunoștințele despre felul cum 
funcţionează memoria. 

Mașina trece, după care traversăm. Simt că devin neliniștită și 
încordată. „Afecţiuni ale creierului. Cercetare. Am luat legătura 
cu tine.” Încerc să respir normal, să mă relaxez, dar îmi dau 
seama că nu pot. Acum, trupul meu adăpostește două persoane: 
una este o femeie de patruzeci și șapte de ani, calmă, 
politicoasă, conștientă de ce se cuvine și ce nu se cuvine să 
facă, iar cealaltă are douăzeci de ani și urlă. Nu pot să-mi dau 
seama care dintre ele sunt eu, însă nu aud decât vuietul 
îndepărtat al traficului și ţipetele copiilor din parc, de aceea 
presupun că, în realitate, sunt prima persoană. 

Când ajungem pe celălalt trotuar, mă opresc și spun: 


20 


— Ce se întâmplă? M-am trezit azi-dimineaţă într-o casă pe 
care n-am mai văzut-o niciodată, dar care se pare că ea mea, și 
aveam lângă mine un bărbat pe care nu l-am recunoscut, dar 
care îmi spune că suntem căsătoriţi de ani de zile. lar tu pari să 
știi despre mine mai mult decât știu eu însămi. 

Aprobă încet din cap. 

— Suferi de amnezie, îmi spune el, luându-mă ușor de braț. 
Suferi de amnezie de multă vreme. Nu poţi păstra amintiri noi, 
așa că ai uitat mare parte din ce ţi s-a întâmplat în viaţa ta de 
adultă. In fiecare dimineaţă, te trezești crezând că ești o femeie 
tânără. lar în unele zile, te trezești crezând că ești un copil. 

Spuse de el - un medic -, lucrurile astea par cumva mai 
grave. 

— Deci e adevărat? îl întreb. 

— Mă tem că da. lar bărbatul pe care l-ai văzut acasă chiar e 
soțul tău. Ben. V-aţi căsătorit cu ani în urmă. Cu mult timp 
înainte să devii amnezică. 

Încuviinţez ușor din cap. 

— Mergem? mă întreabă. 

Spun da și intrăm în parc. E înconjurat de o alee, iar un pic 
mai încolo se vede un loc de joacă pentru copii, lângă care se 
află un mic bar din care ies oameni ţinând în mâini tăviţe cu 
diferite gustări. Pornim într-acolo și, după ce intrăm, eu iau loc 
la o masă din plastic laminat plină de zgârieturi, iar doctorul 
Nash se duce să comande. 

Se întoarce cu două pahare de plastic pline cu cafea tare - a 
lui cu lapte, a mea fără. Işi pune zahăr din bolul de pe masă, dar 
nu se oferă să-mi pună și mine, iar lucrul acesta, mai mult decât 
orice, mă convinge că într-adevăr ne-am mai întâlnit. Ridică 
privirea spre mine și mă întreabă cum m-am lovit la frunte. 

— Poftim? spun eu mai întâi, dar apoi îmi aduc aminte de 
vânătaia pe care am văzut-o azi-dimineaţă - e clar că pudra n-a 
reușit s-o ascundă. Ah, asta? Nu știu. O nimica toată. Nu mă 
doare. 

Doctorul Nash nu spune nimic, ci învârte mai departe în cafea. 

— Deci stau acasă și soțul meu are grijă de mine? 

Ridică iarăși privirea: 

— Da, dar n-a fost așa tot timpul. La început, starea ta era 
atât de gravă, încât trebuia să fii supravegheată în permanenţă. 


21 


Ben a ajuns la concluzia că poate să te îngrijească singur doar 
de puţină vreme. 

Deci felul în care mă simt acum reprezintă o ameliorare. Mă 
bucur că nu-mi pot aduce aminte de vremurile când situaţia era 
și mai dificilă. 

— Cred că mă iubește foarte mult, spun, mai mult pentru 
mine, decât pentru doctorul Nash. 

Încuviințează din cap, apoi urmează o pauză în care amândoi 
luăm câte o gură de cafea. 

— Da, răspunde el în cele din urmă. Cred că te iubește foarte 
mult. 

Zâmbesc și îmi plec privirea la mâinile cu care ţin paharul 
fierbinte, la verigheta de aur, la unghiile scurte, la picioarele 
mele încrucișate politicos. Nu-mi recunosc propriul trup. 

— De ce nu știe soţul meu că mă întâlnesc cu tine? 

Clipește și scoate un oftat. 

— Am să fiu sincer cu tine, răspunde el, împreunându-și 
mâinile și aplecându-se spre mine. Când am luat legătura cu 
tine, ţi-am cerut să nu-i spui lui Ben că te întâlnești cu mine. 

Mă străbate un fior de spaimă, asemenea unui ecou. Cu toate 
astea, pare un om demn de încredere. 

— Continuă, îl rog. 

Vreau să cred că mă poate ajuta. 

— În trecut, tu și cu Ben aţi fost abordaţi de mai mulţi oameni 
care voiau să lucreze cu tine - medici, psihiatri, psihologi și așa 
mai departe. Dar de fiecare dată soțul tău s-a arătat foarte 
reticent și n-a vrut să te lase să lucrezi cu ei. Le-a spus că ai mai 
fost supusă unor tratamente de amploare și că, după părerea 
lui, singurul lor rezultat a fost că ţi-au provocat mari neplăceri. 
Și bineînţeles că a vrut să te cruţe - și să se cruțe pe el - de 
aceste neplăceri. 

E de înțeles: nu vrea să-mi dea speranţe false. 

— Așadar, m-ai convins să mă întâlnesc cu tine fără știrea lui? 

— Da. Mai întâi am luat legătura cu Ben. Am vorbit cu el la 
telefon. Ba chiar l-am rugat să ne întâlnim ca să-i explic ce am 
de oferit, dar m-a refuzat. Așa că am luat legătura direct cu tine. 

Un alt fior de spaimă, venit parcă de nicăieri. 

— Cum? 

Pleacă privirea. 


22 


— Am venit în faţa casei tale, am așteptat până ai ieșit, apoi 
te-am abordat și m-am prezentat. 

— Și am acceptat să mă văd cu tine? Așa, pur și simplu? 

— La început, nu. A trebuit să te conving că poţi avea 
încredere în mine. Ti-am propus să ne întâlnim doar o dată, 
pentru o singură ședință. Dar fără știrea lui Ben, dat fiind că se 
declarase împotrivă. Ti-am spus că o să-ţi explic de ce vreau să 
ne vedem și ce cred că pot să-ţi ofer. 

— Și am fost de acord... 

Mă privește în ochi. 

— Da. Și ţi-am spus că, după această primă întâlnire, vei 
decide singură dacă îi spui sau nu lui Ben. lar dacă vei hotărî să 
nu-i spui, te voi suna să-ţi amintesc de întâlnirile noastre și tot 
restul. 

— Și am ales să nu-i spun. 

— Da, exact. Ai hotărât să așteptăm să facem progrese 
înainte să-i spui. Ti s-a părut că așa e mai bine. 

— Și facem? 

— Ce? 

— Progrese? 

Mai ia o gură de cafea, apoi pune paharul pe masă. 

— Cred că da. Cu toate că progresele sunt destul de greu de 
cuantificat cu precizie. Dar în ultimele săptămâni, ţi-au revenit o 
mulțime de amintiri - multe dintre ele pentru prima dată, din 
câte ne putem da seama. lar acum, îţi amintești anumite lucruri 
mai des decât înainte. De exemplu, uneori te trezești și îţi aduci 
aminte că ești căsătorită. Și... 

Face o pauză. 

— Și? întreb eu. 

— Și impresia mea e că devii mai independentă. 

— Independentă? 

— Da. Nu te mai bazezi pe Ben la fel de mult ca înainte. Și nici 
pe mine. 

„Deci asta e”, îmi spun în sinea mea. Acesta este progresul pe 
care crede că l-am făcut. Independenţa. Poate se referă la faptul 
că pot merge la magazin sau la bibliotecă fără însoțitor, deși nu 
sunt sigură că pot face asta. In orice caz, încă nu am făcut 
suficiente progrese cât să mă pot mândri în faţa soțului meu. 
Nici măcar cât să-mi aduc aminte în fiecare dimineaţă că am un 
soţ. 


23 


— Dar asta-i tot? 

— E important, mă asigură el. Nu trebuie să subestimezi acest 
lucru, Christine. 

Nu spun nimic. lau o gură de cafea și mă uit în jur. Barul e 
aproape pustiu. Se aud niște voci din bucătărioara barului, 
bolborositul apei date în clocot, ţipetele unor copii care se joacă 
în parc. Imi vine greu să cred că acest local e atât de aproape 
de casa mea și totuși nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată aici. 

— Și ce am făcut până acuma? îl întreb pe doctorul Nash. Mi- 
ai spus că ne întâlnim de câteva săptămâni. 

— Îți amintești ceva din întâlnirile noastre anterioare? Orice. 

— Nu. Nimic. Din punctul meu de vedere, mă întâlnesc cu tine 
pentru prima oară. 

— Scuză-mă că te-am întrebat. După cum ţi-am zis, uneori îţi 
revin anumite amintiri. Se pare că în unele zile îți amintești mai 
multe lucruri decât în altele. 

— Nu înțeleg. Nu-mi aduc aminte să mă fi întâlnit cu tine 
înainte, nici ce s-a întâmplat ieri sau alaltăieri sau anul trecut. 
Cu toate astea, îmi pot aminti lucruri petrecute cu câţiva ani în 
urmă. Imi aduc aminte frânturi din copilăria mea. Și de mama 
mea. Sau că am fost studentă. Cum de-au supraviețuit aceste 
amintiri vechi când toate celelalte au dispărut? 

Cât timp am vorbit, a încuviințat din cap de mai multe ori. 
Sunt sigură că i-am mai pus această întrebare. Probabil că-l 
întreb același lucru în fiecare săptămână. Poate că avem 
aceeași conversaţie de fiecare dată. 

— Memoria e ceva foarte complex, îmi spune el. Oamenii au o 
memorie de scurtă durată care poate stoca fapte și informații 
preț de un minut sau două, dar și o memorie de lungă durată. 
Aceasta din urmă poate păstra o cantitate uriașă de informaţii, 
și se pare că pentru o perioadă de timp indefinită. În prezent, se 
știe că aceste două funcţii sunt controlate de părţi diferite ale 
creierului și că între ele există anumite conexiuni neurale. Există 
și o zonă a creierului care preia amintirile de scurtă durată și le 
transformă în amintiri de lungă durată, care pot fi folosite mai 
târziu. 

Vorbește repede și cu lejeritate, asemenea cuiva care umblă 
pe un teritoriu foarte bine cunoscut. Presupun că și eu am fost 
așa cândva - sigură pe mine. 


24 


— Sunt două tipuri principale de amnezie, continuă el. De cele 
mai multe ori, amnezicii nu-și pot aminti evenimentele din 
trecut, iar amintirile lor cele mai recente au cel mai mult de 
suferit. Dacă, de exemplu, pacientul a avut un accident de 
mașină, e posibil să nu-și mai aducă aminte accidentul sau 
zilele, poate chiar săptămânile dinainte, dar își poate aduce 
aminte perfect tot ce s-a întâmplat până cu șase luni înainte de 
accident. 

Încuviinţez din cap. 

— Și celălalt tip? 

— Celălalt e mai rar, îmi răspunde el. Uneori, pacientul este 
incapabil să transfere amintirile din memoria de scurtă durată în 
cea de lungă durată. Oamenii aflați în această situaţie trăiesc în 
prezent, fiind capabili să-și amintească doar trecutul imediat, și 
doar pentru o scurtă perioadă de timp. 

Face o pauză, de parcă s-ar aștepta să spun ceva. E ca și cum 
fiecare ar avea de rostit niște replici, ca și cum am fi repetat de 
mai multe ori acest dialog. 

— lar eu sufăr de ambele? întreb în cele din urmă. Nu numai 
că mi-am pierdut amintirile, dar sunt incapabilă să stochez 
unele noi? 

Işi drege glasul. 

— Din păcate, așa stau lucrurile. Nu se întâmplă des, dar e 
perfect posibil. Neobișnuit în cazul tău e tiparul amneziei. În 
general, nu ai nicio amintire stabilă despre nimic din ce s-a 
întâmplat după copilăria ta, dar se pare că procesezi amintirile 
noi într-un mod pe care nu l-am mai întâlnit în toată cariera 
mea. Dacă aș ieși din barul ăsta acuma și m-aș întoarce peste 
două minute, cele mai multe persoane care suferă de amnezie 
anterogradă? n-ar mai fi în stare să-și aducă aminte că s-au 
întâlnit cu mine - cu siguranţă nu astăzi. Dar se pare că tu îţi 
amintești intervale mari de timp - de până la douăzeci și patru 
de ore -, pe care după aceea le uiţi. Nu e un fenomen obișnuit. 
Sincer să fiu, e ceva care n-are nicio noimă, dacă ne ghidăm 
după felul în care oamenii de știință înţeleg memoria în prezent. 
Se pare că ești perfect capabilă să transferi amintiri din 
memoria de scurtă durată în cea de lungă durată. Dar nu înțeleg 
de ce nu le poţi păstra decât pentru o zi. 


2 Formă de amnezie în care pacientul nu mai este capabil să stocheze amintiri noi 
după evenimentul care i-a cauzat amnezia. 


25 


E drept că viaţa mea e făcută ţăândări, dar cel puţin ţăndările 
sunt suficient de mari încât să pot păstra aparenţa 
independenţei. Presupun că ar trebui să mă simt norocoasă. 

— De ce? întreb eu. Ce anume mi-a provocat amnezia? 

Nu spune nimic. În bar se lasă liniștea. Am senzaţia că aerul e 
nemișcat și vâscos. Când, în cele din urmă, îmi răspunde, 
cuvintele lui par să aibă ecou. 

— Funcționarea memoriei - atât a celei de lungă durată, cât și 
a celei de scurtă durată - poate fi afectată de mai multe cauze: 
boli, traumatisme, consumul de droguri. Natura deficienţelor de 
memorie pare să difere în funcţie de partea creierului care a fost 
afectată. 

— Am înţeles. Dar ce anume a cauzat-o pe a mea? 

Se uită la mine preţ de o clipă: 

— Ben ce ţi-a spus? 

Mă gândesc la discuţia pe care am avut-o cu el în dormitor. 
„Un accident, mi-a zis el. Un accident grav.” 

— Nu mi-a spus mare lucru. În orice caz, nimic precis. Mi-a zis 
doar că am avut un accident. 

— Așa-i, încuviinţează el, aplecându-se după geanta pe care a 
lăsat-o sub masă. Amnezia ta a fost cauzată de un traumatism. 
Asta e adevărul - cel puţin în parte. 

Își deschide geanta și scoate o agendă. Primul meu gând este 
că vrea să-și consulte însemnările, dar văd că mi-o întinde peste 
masă. 

— Poftim. O să găsești în agenda asta explicaţii mai bune 
decât cele pe care ţi le pot da eu. Mai ales cu privire la ce 
anume ţi-a pricinuit amnezia. Dar și cu privire la alte lucruri. 

Întind mâna și o iau. E legată în piele maro și e prinsă cu un 
elastic. Îl dau jos și o deschid la întâmplare. Paginile groase, cu 
linii orizontale subţiri și cu o dungă roșie pe margine, sunt pline 
cu un scris înghesuit. 

— Ce este? 

— Un jurnal, îmi răspunde el. Un jurnal pe care l-ai ţinut în 
ultimele săptămâni. 

Sunt șocată. 

— Un jurnal? 

Mă întreb de ce e la el. 

— Da. Conține Însemnări despre ce-am făcut împreună în 
ultima vreme. A fost ideea mea. Ne-am străduit să aflăm cum 


26 


anume funcţionează memoria ta. Și m-am gândit că ne-ar putea 
fi util dacă ai consemna într-un jurnal lucrurile pe care le facem. 

Mă uit la paginile din fața mea. 

— Deci eu am scris toate astea? 

— Da. Ți-am sugerat să scrii ce vrei tu. Mulţi amnezici au 
încercat acest lucru, dar de obicei nu este atât de util pe cât ar fi 
de așteptat, pentru că cei mai mulţi dintre ei nu reușesc să 
stocheze amintiri decât o perioadă foarte scurtă de timp. Dar 
întrucât tu ţii minte anumite lucruri o zi întreagă, mi-am zis că n- 
ar fi rău să faci niște însemnări seară de seară. M-am gândit că 
s-ar putea să-ţi fie de folos să păstrezi șirul amintirilor de la o zi 
la alta. In plus, impresia mea e că memoria se comportă cam ca 
un mușchi, ca o structură ce poate fi întărită prin exerciţii. 

— Și mi-ai citit jurnalul pe măsură ce scriam în el? 

— Nu. Doartu ai avut acces la el. 

— Dar cum...? încep eu, apoi fac o pauză. Mi-a amintit Ben să 
scriu în el? 

Clatină din cap: 

— Te-am sfătuit să nu-i spui. Și l-ai ţinut ascuns acasă. lar eu 
te-am sunat să-ți spun unde l-ai pus. 

— În fiecare zi? 

— Da, mai mult sau mai puţin. 

— Dar Ben...? 

Tace câteva clipe, după care îmi spune: 

— Nu. Ben nu l-a citit. 

Mă întreb de ce nu. Oare ce lucruri aș vrea să ascund de soțul 
meu? Ce secrete oi fi având? Secrete pe care nici eu nu le știu. 

— Tu l-ai citit? 

— Mi l-ai lăsat acum câteva zile. Mi-ai zis că vrei să mă uit pe 
el. Că a venit timpul. 

Mă uit la jurnal. Sunt nerăbdătoare. Un jurnal. O legătură cu 
trecutul uitat, chiar dacă e vorba de un trecut recent. 

— L-ai citit pe tot? întreb eu. 

— Aproape. Am citit mare parte din el. În fine, cred că am citit 
tot ce era important. 

Face o pauză și își ia privirea de la mine, scărpinându-se la 
ceafă. Cred că e jenat. Mă întreb dacă îmi spune adevărul. Oare 
ce-o fi în jurnalul ăsta? 

Bea ultima gură de cafea și îmi spune: 

— Vreau să știi că nu ţi-am cerut să mă lași să-l citesc. 


27 


Încuviinţez din cap și îmi termin cafeaua în tăcere, răsfoind 
jurnalul din fața mea. Pe partea interioară a primei coperte dau 
peste o listă de date. 

— Ce sunt astea? 

— Sunt zilele în care ne-am întâlnit. Și zilele în care urmează 
să ne întâlnim. Le-am stabilit de comun acord în ședințele 
noastre. Și te-am sunat să-ţi aduc aminte de ele, cerându-ţi să 
te uiţi în jurnal. 

Îmi aduc aminte de biletul galben pe care l-am găsit astăzi 
între paginile agendei. 

— Dar astăzi? 

— Astăzi, jurnalul era la mine, așa că am hotărât să scriem un 
bilet. 

Clatin din cap și răsfoiesc iarăși jurnalul. E plin cu un scris 
înghesuit pe care nu îl recunosc. Pagini întregi. Zile și zile de 
trudă. 

Mă întreb cum de-am avut atâta timp, dar apoi îmi amintesc 
de tabla din bucătărie și răspunsul devine evident: n-am avut 
nimic altceva de făcut. 

Pun jurnalul pe masă. Un tânăr în blugi și tricou intră în bar, 
aruncă o privire spre noi, apoi comandă ceva de băut, ia loc la o 
masă și deschide un ziar. Nu-mi mai aruncă nicio privire, iar eul 
meu de douăzeci de ani se necăjește - mă simt de parcă aș fi 
invizibilă. 

— Mergem? întreb. 

Ne întoarcem pe drumul pe care am venit. Cerul s-a înnorat, 
iar în aer plutește o ceață subţire. Pământul e moale și am 
impresia că pășesc pe nisipuri mișcătoare. Pe terenul de joacă 
văd un carusel care se învârte încet, deși pe platforma lui nu se 
află niciun copil. 

— Dar nu aici ne întâlnim de obicei, nu? îl întreb eu când 
ajungem la stradă. Adică nu în barul ăla? 

— Ah, nu. De obicei, ne întâlnim în cabinetul meu. Facem 
exerciţii, teste și așa mai departe. 

— Atunci de ce azi ne-am întâlnit aici? 

— Am vrut doar să-ţi înapoiez jurnalul. M-am gândit că nu e 
bine să nu-l ai la tine. 

— Am ajuns să mă bizui pe el? 

— Într-un fel, da. 


28 


Traversăm strada și ne întoarcem la casa în care locuiesc 
împreună cu Ben. Văd mașina doctorului Nash, aleea scurtă care 
duce la ușa de la intrare și straturile de flori. Tot nu-mi vine să 
cred că locuiesc aici. 

— Vrei să intri? îl întreb eu. Să mai bem ceva? 

Scutură din cap: 

— Nu, nu intru, mersi. Trebuie să plec. Julie și cu mine avem 
planuri în seara asta. 

Rămâne nemișcat o clipă, privindu-mă în ochi. E tuns scurt, cu 
o cărare îngrijită, și poartă o cămașa cu dungi verticale, care 
cad perpendicular pe cele orizontale ale puloverului. Imi dau 
seama că are doar cu câţiva ani mai mult decât îmi închipuiam 
că aș avea eu azi-dimineaţă, când m-am trezit. 

— Julie e soţia ta? 

Zâmbește și clatină din cap: 

— Nu, e prietena mea. De fapt, logodnica. Ne-am logodit de 
curând, dar uit tot timpul. 

Îi răspund cu un zâmbet. Cred că acestea sunt detaliile pe 
care ar trebui să mi le amintesc. Lucrurile mărunte. Poate că mi- 
am notat în jurnal tocmai aceste detalii neînsemnate, aceste 
mici cârlige de care atârnă o viaţă de om. 

— Felicitări! îi spun eu, iar el îmi mulțumește. 

Simt că ar trebui să-i pun mai multe întrebări, să manifest mai 
mult interes, dar nu prea are rost. Lucrurile pe care mi le spune 
acum le voi fi uitat deja mâine-dimineaţă. Nu am decât ziua de 
azi. 

— Și eu trebuie să mă întorc acasă, îi spun. În week-end-ul 
ăsta plecăm undeva la mare. Așa că mai încolo va trebui să fac 
bagajele... 

— La revedere, Christine, îmi răspunde el cu un zâmbet, apoi 
se răsucește pe călcâie și dă să plece, dar se oprește și se 
întoarce iarăși spre mine. Ai numerele mele notate în jurnal. 
Chiar la început. Sună-mă dacă vrei să ne mai întâlnim. Adică să 
continuăm tratamentul. Da? 

— Dacă? îl întreb eu. 

Îmi aduc aminte că pe coperta interioară a jurnalului erau 
notate cu creionul alte câteva întâlniri până la sfârșitul anului. 

— Am crezut că avem programate și alte întâlniri. 

— O să înţelegi când o să citeşti jurnalul, mă lămurește el. Ai 
să vezi că lucrurile or să se lege. Promit. 


29 


— Bine. 

Îmi dau seama că am încredere în el, și mă bucur. Mă bucur 
că mă pot bizui și pe altcineva în afară de soțul meu. 

— Depinde de tine, Christine. Sună-mă oricând vrei. 

— Așa am să fac, îi spun eu, iar el îmi face semn cu mâna, se 
urcă în mașină și, uitându-se peste umăr, iese în stradă și 
pleacă. 

e 

Îmi fac o ceașcă de cafea și o iau în camera de zi. De afară se 
aud șuierături și zgomote puternice de picamăr, punctate de 
hohote de râs sacadat, dar după ce mă așez în fotoliu, toate 
astea se transformă într-un zumzet discret. Lumina firavă a 
soarelui se strecoară prin perdele, încălzindu-mi ușor braţele și 
coapsele. Scot jurnalul din geantă. 

Sunt un pic agitată. Nu știu ce conţin paginile lui. Ce șocuri și 
surprize. Ce mistere. Văd albumul cu fotografii pe măsuta 
pentru cafea. În el se află o versiune a trecutului meu, dar e una 
alcătuită de Ben. Oare jurnalul pe care îl ţin în mâini conţine altă 
versiune? 

ÎI deschid. 

Prima pagină nu e liniată. În mijlocul ei, mi-am scris numele 
cu cerneală neagră: „Christine Lucas”. Mă miră că n-am scris 
sub el: „Privat!” Sau: „Nu citi!” 

Constat că a fost adăugat ceva. Ceva neașteptat și înfiorător. 
Mai înfiorător decât oricare dintre lucrurile pe care le-am văzut 
azi. Sub numele meu, sunt scrise cu majuscule de culoare 
albastră următoarele cuvinte: 


SĂ NU Al ÎNCREDERE ÎN BEN. 


Tot ce pot să fac este să dau pagina. 
Incep să-mi citesc povestea. 


30 


Partea a doua 


JURNALUL CHRISTINEI LUCAS 
e Vineri, 9 noiembrie 


Numele meu este Christine Lucas. Am patruzeci și șapte de 
ani. Sunt amnezică. Stau aici, într-un pat străin, și îmi scriu 
povestea, îmbrăcată cu un furou de mătase pe care se pare că 
bărbatul de la parter - mi-a spus că este soțul meu și că îl 
cheamă Ben - mi l-a oferit când am împlinit patruzeci și șase de 
ani. E liniște în cameră, iar veioza de pe noptieră împrăștie în jur 
o lumină catifelată de culoare portocalie. Mă simt de parcă aș 
pluti într-un lac de lumină. _ 

Am închis ușa dormitorului. Scriu pe ascuns. În secret. Soțul 
meu e în living - aud câte un tuset înăbușit politicos și 
scârțâiturile discrete al canapelei atunci când Ben se apleacă în 
faţă sau se ridică în picioare - dar dacă vine la etaj, am să 
ascund repede acest jurnal. Am să-l pun sub pat sau sub pernă. 
Nu vreau să știe că-mi fac însemnări. Nu vreau să fiu nevoită să- 
i spun de unde îl am. 

Mă uit la ceasul de pe noptieră. E aproape unsprezece. 
Trebuie să scriu repede. Îmi închipui că, în curând, zgomotul 
televizorului o să dispară, după care o să aud scârţăitul podelei 
din living sub greutatea pașilor lui Ben și, în cele din urmă, 
țăcănitul întrerupătorului. Oare o să se ducă în bucătărie să-și 
facă un sandvici sau să bea un pahar cu apă? Sau o să vină 
direct la culcare? Nu știu. Nu-i cunosc tabieturile. Nu le cunosc 
nici pe ale mele. 

Pentru că nu am memorie. Atât din spusele lui Ben, cât și din 
cele ale medicului cu care m-am întâlnit în după-amiaza asta, 
am aflat că la noapte, în timpul somnului, tot ce am aflat și am 
făcut azi mi se va șterge din minte. Mâine o să mă trezesc la fel 
ca azi-dimineaţă: crezând că sunt un copil, că am o viaţă înainte 
și încă pot face nenumărate alegeri. 


31 


Apoi o să aflu din nou că mă înșel. Că deja am făcut multe 

alegeri decisive și mă aflu la jumătatea vieţii. 
e 

Pe medic îl cheamă Nash. M-a sunat azi-dimineață, a venit să 
mă ia cu mașina și m-a dus la un cabinet. M-a întrebat dacă l-am 
mai văzut vreodată, iar eu i-am spus că nu. A zâmbit binevoitor 
și a deschis capacul laptopului care se afla pe biroul său. 

Mi-a pus un film. O înregistrare video. In ea apăream 
amândoi, îmbrăcaţi cu alte haine, dar stând pe aceleași scaune, 
în același cabinet. Am văzut că îmi dăduse un pix și îmi ceruse 
să desenez niște obiecte, privind într-o oglindă, astfel încât totul 
să-mi apară inversat. Expresia de pe chipul meu dădea de 
înțeles că mi se părea o sarcină dificilă, dar în film nu se vedeau 
desenele de pe foaie, ci doar degetele mele ridate și strălucirea 
verighetei de pe inelarul stâng. Când am terminat, medicul mi-a 
zis pe un ton satisfăcut: „Ești din ce în ce mai rapidă”, apoi a 
adăugat că undeva, în adâncul minţii mele, probabil că-mi 
amintesc efectele celor câteva săptămâni de exerciţii, chiar 
dacă nu reușesc să-mi amintesc exerciţiile însele. „Asta 
înseamnă că, la un anumit nivel, memoria ta de lungă durată 
încă funcţionează.” l-am zâmbit, dar nu păream bucuroasă. Apoi 
s-a terminat filmul. 

Doctorul Nash și-a închis laptopul. Mi-a spus că ne întâlnim de 
câteva săptămâni și că, în cazul meu, ceea ce se numește 
memoria episodică este profund afectată. Mi-a explicat că nu-mi 
pot aminti întâmplări din trecutul meu, detalii autobiografice și 
că, de obicei, această boală e cauzată de o problemă 
neurologică - fie structurală, fie chimică. Sau de un dezechilibru 
hormonal. E o afecțiune foarte rară, iar eu par să am o formă 
foarte gravă. Când l-am întrebat cât de gravă, mi-a spus că, în 
unele zile, nu-mi pot aminti mare lucru din ce s-a întâmplat 
după copilăria mea timpurie. M-am gândit la dimineaţa asta, 
când m-am trezit fără nicio amintire din perioada mea adultă. 

— În unele zile? l-am întrebat eu. 

Dar nu mi-a răspuns, iar tăcerea lui mi-a dat de înţeles ce voia 
să spună: „În cele mai multe zile”. 

Mi-a spus că există tratamente pentru amnezia persistentă - 
medicamente, hipnoză -, dar că cele mai multe dintre ele deja 
mi-au fost aplicate. 


32 


— Situaţia ta e foarte neobișnuită, Christine, și îţi permite să 
te poți ajuta singură. 

L-am întrebat de ce și mi-a explicat că sunt diferită de cei mai 
mulţi dintre amnezici: 

— Configuraţia simptomelor tale nu sugerează că ţi-ai fi 
pierdut amintirile în mod iremediabil. Poţi să reţii ce ţi se 
întâmplă preţ de câteva ore. Mai exact, până să adormi. Ba 
chiar poţi să moţăi și să-ţi aduci aminte anumite lucruri după ce 
te trezești, dar numai dacă nu intri în etapa de somn profund. E 
ceva foarte neobișnuit. Cei mai mulţi amnezici își pierd 
amintirile noi după câteva secunde... 

— Așa, și? 

Mi-a împins peste masă o agendă maro. 

— Cred că ar fi util să faci însemnări despre tratamentul și 
sentimentele tale. Să scrii în agenda asta toate impresiile și 
amintirile care îţi vin în minte. 

Am întins mâna și am luat agenda. Avea paginile goale. 

„Deci ăsta e tratamentul? mi-am zis în sinea mea. Să ţin un 
jurnal? Dar eu vreau să-mi amintesc lucrurile, nu doar să mi le 
însemnez.” 

Probabil că mi-a intuit dezamăgirea. 

— Și sper ca aceste însemnări să-ți declanșeze alte amintiri. 
Efectul ar putea fi unul cumulativ. 

Am tăcut preț de câteva clipe. În fond, care erau opţiunile? Să 
țin un jurnal sau să rămân așa pentru totdeauna. 

— De acord, am zis în cele din urmă. Așa am să fac. 

— Bine. Am notat numerele mele de telefon la începutul 
agendei. Sună-mă atunci când te simţi dezorientată. 

Am luat agenda și i-am spus că am să-l sun. A urmat o pauză 
lungă, după care doctorul Nash a adăugat: 

— În ultima vreme, ne-am ocupat de copilăria ta. Ne-am uitat 
la poze din perioada aceea. 

N-am zis nimic, iar el a scos o fotografie din dosarul pe care îl 
avea în faţă: 

— Astăzi aș vrea să te uiţi la poza asta. O recunoști? 

Era fotografia unei case. La început, mi s-a părut complet 
străină, dar apoi am văzut treapta tocită din fața ușii de la 
intrare și mi-am amintit dintr-odată. Era casa în care am 
crescut, cea în care am crezut că m-am trezit azi-dimineaţă. 


33 


Părea diferită și avea un aer ireal, dar era de neconfundat. Am 
înghiţit în sec și am zis: 

— E casa în care am crescut. 

A încuviinţat din cap și mi-a spus că cele mai multe dintre 
amintirile mele timpurii au rămas intacte. Mi-a cerut să-i descriu 
interiorul casei. 

l-am spus ce îmi aminteam: că ușa de la intrare dădea direct 
în camera de zi, că în partea din spate a casei era o mică 
sufragerie, că musafirilor li se recomanda s-o ia pe aleea care 
separa casa noastră de cea a vecinilor și să intre direct în 
bucătărie, care era tot în spate. 

— Altceva? m-a întrebat el. Despre etaj ce-ţi amintești? 

— Erau două dormitoare. Unul în faţă, unul în spate. Baia și 
toaleta erau lângă bucătărie - o vreme, au alcătuit o clădire 
separată, dar apoi au fost unite cu restul casei prin doi pereţi de 
cărămidă acoperiţi cu plăci din plastic ondulat. 

— Altceva? 

Nu-mi dădeam seama ce voia să afle. 

— Nu mai știu... 

M-a întrebat dacă îi puteam spune vreun detaliu, iar în clipa 
aceea mi-am amintit: 

— Mama avea în cămară un borcan pe care scria: „Zahăr”. 
Ținea bani în el și îl ascundea pe raftul cel mai de sus. Tot acolo 
erau și borcanele cu gem de mure, pe care îl făceam în casă. 
Mergeam cu mașina într-o pădure, dar nu-mi aduc aminte exact 
unde. Ne afundam printre copaci și umpleam cu mure câteva 
genţi, iar când ne întorceam acasă, mama le spăla și le punea la 
fiert. 

— Excelent! a zis el, încuviinţând din cap, după care și-a notat 
ceva în dosarul din faţa lui. Despre astea ce poţi să-mi spui? 

Mi-a arătat alte două fotografii: una cu o femeie pe care, după 
câteva clipe, am recunoscut-o ca fiind mama mea, iar cealaltă 
cu mine. l-am povestit câte ceva despre ele, iar când am 
terminat, le-a pus deoparte. 

— Foarte bine! Ţi-ai amintit despre copilăria ta mult mai multe 
decât de obicei, și cred că asta se datorează pozelor. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Data viitoare, aș vrea să-ți arăt mai multe. 


34 


Am fost de acord. M-am întrebat de unde făcuse rost de ele și 
dacă știa despre viaţa mea multe alte lucruri pe care eu nu le 
știam. 

— Pot s-o păstrez pe asta cu fosta mea casă? 

— Bineînțeles, mi-a răspuns cu un zâmbet, întinzându-mi 
fotografia. 

Am luat-o și am vâărât-o între paginile agendei. 

e 

M-a dus acasă cu mașina. Deja îmi explicase că Ben nu știe de 
întâlnirile noastre, iar acum mi-a spus că trebuie să mă gândesc 
serios dacă vreau să-i spun soţului meu despre jurnalul pe care 
urma să-l încep. 

— S-ar putea să te simţi inhibată. Să ai reţineri când vrei să 
scrii anumite lucruri. Cred că e foarte important să te simţi în 
stare să scrii tot ce vrei. În plus, s-ar putea ca pe Ben să nu-l 
încânte ideea că ai hotărât să începi un nou tratament. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— S-ar putea să trebuiască să-l ascunzi. 

— Dar cum o să-mi aduc aminte să scriu în el? l-am întrebat. 

N-a spus nimic, dar în cele din urmă mi-a venit o idee. 

— N-ai putea să-mi amintești tu? 

A fost de acord. 

— Dar va trebui să-mi zici unde ai de gând să-l ascunzi. 

Am parcat în faţa unei case, iar după ce s-a oprit motorul, mi- 
am dat seama că era casa mea. 

— In șifonier, am răspuns eu. Am să-l pun în fundul 
șifonierului. 

— Bună idee. Și trebuie să-ţi faci primele însemnări chiar în 
seara asta, înainte să te culci. Altminteri, mâine o să găsești o 
simplă agendă goală și n-o să știi ce-i cu ea. 

l-am spus că am înţeles și că așa am să fac, apoi am coborât 
din mașină. 

— Ai grijă, Christine. 

e 

Acum stau în pat. Îl aştept pe soțul meu. Mă uit la fotografia 
casei în care am crescut. Pare atât de normală, atât de prozaică. 
Și atât de familiară. 

Oare cum am ajuns de acolo aici? Ce s-a întâmplat? Care e 
povestea mea? 


35 


Aud bătăile ceasului de pe policioara șemineului. Miezul 
nopţii. Ben urcă treptele. Am să-mi ascund jurnalul într-o cutie 
de pantofi pe care am pregătit-o anume. Am s-o pun în șifonier, 
unde i-am spus doctorului Nash. Mâine, dacă mă sună, voi 
continua să scriu. 


e Sâmbătă, 10 noiembrie 


E după-amiază. Ben e la parter. Citește. Crede că mă 
odihnesc, dar, deși mă simt obosită, stau trează. Nu am timp de 
odihnă. Trebuie să scriu ce mi s-a întâmplat. Inainte să uit tot. 
Trebuie să-mi continui jurnalul. 

Mă uit la ceas. Ben mi-a propus să ieșim la plimbare în după- 
amiaza asta. Am la dispoziţie un pic mai mult de o oră. 

e 

Azi-dimineață m-am trezit fără să știu cine sunt. Când am 
deschis ochii, mă așteptam să văd muchiile tari ale unei 
noptiere și o veioză galbenă. Un șifonier aproape cubic într-un 
colț al camerei și tapet cu model discret în formă de ferigă. Mă 
aşteptam s-o aud pe mama prăjind bacon la parter sau pe tata 
fluierând în grădină, în timp ce tundea gardul viu. Mă așteptam 
ca patul în care eram întinsă să fie de o singură persoană și în el 
să nu mă aflu decât eu împreună cu iepurele meu de pluș, care 
avea o ureche ruptă. 

Ei bine, m-am înșelat. La început, mi-am zis în sinea mea: 
„Sunt în dormitorul părinţilor mei”, dar apoi mi-am dat seama că 
nu recunosc nimic. Dormitorul îmi era cu totul străin. M-am 
întins iarăși în pat. „Ceva e în neregulă. Complet în neregulă!” 

Când am coborât la parter, deja văzusem fotografiile din jurul 
oglinzii și le citisem etichetele. Aflasem că nu sunt un copil, nici 
măcar o adolescentă, și îmi dădusem seama că bărbatul pe care 
îl auzeam pregătind micul dejun și fluierând melodia de la radio 
nu era tatăl meu, nici iubitul meu sau vreun coleg de 
apartament, ci era soţul meu și îl chema Ben. 

Am ezitat înainte să intru în bucătărie. Eram speriată. 
Simţeam că urmează să-l întâlnesc pentru prima oară. Oare cum 
e? Arăta la fel ca în fotografii? Sau și ele sunt niște reprezentări 


36 


eronate? Oare e mai în vârstă, mai gras sau mai chel? Ce timbru 
are vocea lui? Cum se mișcă? Oare îmi alesesem bine soțul? 

In clipa aceea, am avut o viziune fulgerătoare: o femeie - 
mama mea? - îmi spune să am grijă. „Cine se căsătorește în 
grabă...”: 

Am deschis ușa de la bucătărie. Ben stătea cu spatele la 
mine, răsucind cu o spatulă feliile de bacon care sfârâiau în 
tigaie. Nu m-a auzit intrând. 

— Ben? am zis eu, iar el s-a întors imediat spre mine. 

— Christine, te simţi bine? 

N-am știut ce să-i răspund, așa că i-am zis: 

— Da, cred că da. 

Mi-a zâmbit cu un aer ușurat, iar eu i-am răspuns tot cu un 
zâmbet. Părea mai în vârstă decât în fotografiile de la etaj - 
avea mai multe riduri pe față, iar părul înspicat i se rărise pe la 
tâmple -, dar toate astea îl făceau mai atrăgător. Avea o privire 
poznașă, iar maxilarul său puternic te trimitea cu gândul la un 
om mai în vârstă. Mi-am dat seama că semăna puţin cu o 
versiune mai bătrână a tatei. „Aș fi putut alege mai rău, îmi 
spun în sinea mea. Mult mai rău.” 

— Ai văzut fotografiile? m-a întrebat el, iar eu am încuviințat 
din cap. Nu-ţi face griji, am să-ţi explic tot. Ce-ar fi să te duci în 
sufragerie și să te așezi la masă? la-o pe acolo. (Mi-a făcut semn 
cu mâna spre hol.) Vin și eu imediat. Uite, ia și asta. 

Mi-a întins o râșniță de piper, apoi am pornit spre sufragerie. 
Câteva minute mai târziu, a venit și el cu două farfurii. În fiecare 
era câte un ou prăjit, o felie subțire de bacon năclăit în grăsime 
și niște pâine prăjită. In timp ce mâncam, mi-a explicat cum 
reușesc să mă descurc în viaţa de zi de zi. 

Mi-a spus că azi e sâmbătă și că, în timpul săptămânii, 
lucrează - e profesor. Mi-a explicat ce-i cu telefonul din geanta 
mea și cu tabla din bucătărie. Mi-a arătat unde ţinem fondul de 
urgenţă - două bancnote de douăzeci de lire, înfășurate strâns 
și vârâte în spatele ceasului de pe policioara șemineului - și 
albumul cu fotografii în care pot vedea frânturi din viaţa mea. 
Mi-a zis și că ne descurcăm destul de bine împreună. Nu-mi dau 
seama dacă l-am crezut sau nu, dar știu că trebuie să-l cred. 

După ce am terminat de mâncat, l-am ajutat să strângă masa. 

— Ce zici, ieșim la o plimbare mai încolo? 


3 Prima parte a unui proverb: „Cine se căsătorește în grabă, se căiește pe îndelete”. 
37 


l-am spus că da, iar el a părut mulţumit. 

— Eu mă duc în living să citesc ziarul, a adăugat. 

Apoi am urcat la etaj. Simţeam că mi se învârte capul - era 
prea plin și, în același timp, prea gol. Aveam impresia că nu pot 
să înțeleg nimic. Și nimic nu părea real. Mă uitam la casa în care 
mă aflam - cea despre care acum știam că era casa mea - cu 
niște ochi care păreau s-o vadă pentru prima oară. Preţ de o 
clipă, mi-a trecut prin minte să fug, dar a trebuit să mă calmez. 

M-am așezat pe marginea patului în care dormisem. M-am 
gândit că ar trebui să aranjez așternutul. Să fac ordine. Ca să 
mă menţin ocupată. Am luat una dintre perne și, în timp ce o 
băteam ușor, am auzit un fel de zumzăit. 

Nu știam ce se aude. Era un zgomot slab și persistent. O 
melodie firavă. Geanta mea era la picioare, iar când am ridicat- 
o, mi-am dat seama că din ea se auzea zgomotul. Mi-am amintit 
de telefonul mobil de care mi-a zis Ben. 

Când l-am găsit, ecranul era luminos. M-am uitat la el preţ de 
câteva clipe. O parte din mine - îngropată foarte adânc sau 
aflată undeva la marginea extremă a memoriei - știa exact 
despre ce era vorba. Am răspuns. 

— Alo? s-a auzit vocea unui bărbat. Christine? Christine, mă 
auzi? 

l-am spus că da. 

— Sunt medicul tău. Te simţi bine? Ben e cumva prin 
preajmă? 

— Nu. E în... Dar despre ce-i vorba? 

Mi-a spus cum îl cheamă și că lucrăm împreună de câteva 
săptămâni. 

— Ne ocupăm de memoria ta, mi-a explicat el, iar când a 
văzut că nu-i răspund, a continuat: Ai încredere în mine. Vreau 
să te uiţi în șifonierul din dormitorul tău. 

Încă o pauză, apoi a adăugat: 

— Ai să dai peste o cutie de pantofi. Uită-te în ea. Ar trebui să 
găsești o agendă. 

M-am uitat la șifonierul din colțul camerei: 

— De unde știi toate lucrurile astea? 

— Tu mi le-ai spus. Ne-am întâlnit ieri, și am hotărât să ţii un 
jurnal. Mi-ai spus că o să-l ascunzi în șifonier. 

Aș fi vrut să-i spun: „Nu te cred”, dar mi s-a părut c-ar fi 
nepoliticos, și oricum, nu era în întregime adevărat. 


38 


— Te duci să te uiţi? 

l-am spus că da, iar el a adăugat: 

— Uită-te acum. Și nu-i spune nimic lui Ben. 

M-am apropiat de șifonier, fără să închid telefonul. Avea 
dreptate. Înăuntru se afla o cutie de pantofi - era albastră și 
avea un capac uzat pe care era scris „Scholl” -, iar înăuntru se 
afla o agendă învelită în hârtie cerată. 

— Ai găsit-o? m-a întrebat doctorul Nash. 

Am scos-o din cutie și am desfăcut-o. Avea coperţi din piele 
maro și părea scumpă. 

— Christine? 

— Da, am găsit-o. 

— Foarte bine. Ai scris ceva în ea? 

Am deschis-o la prima pagină și am văzut că făcusem niște 
însemnări. „Numele meu este Christine Lucas. Am patruzeci și 
șapte de ani. Sunt amnezică.” Eram agitată. Aveam impresia că 
îmi bag nasul în viaţa altcuiva - în propria mea viaţă. 

— Da, i-am răspuns în cele din urmă. 

— Excelent! 

Mi-a spus că o să mă sune și mâine, după care a închis. 

Am rămas nemișcată. Ghemuită pe podea în faţa șifonierului, 
cu patul încă nefăcut, am început să-mi citesc jurnalul. 

La început, am fost dezamăgită. Nu-mi aminteam nimic. Nici 
de doctorul Nash, nici de cabinetul în care scrisesem că m-ar fi 
dus, nici de exerciţiile pe care le-am făcut. In ciuda faptului că 
tocmai i-am auzit vocea, nu reușesc să-mi aduc aminte de el și 
nici de întâlnirea noastră. Jurnalul ăsta sună ca o operă de 
ficțiune. Dar apoi am găsit o fotografie vârâtă între două pagini 
de la sfârșitul agendei. Casa în care am crescut, cea în care 
credeam că mă aflu azi-dimineaţă, când m-am trezit. Deci mă 
întâlnisem cu doctorul Nash, iar el îmi dăduse această 
fotografie, acest fragment din trecutul meu. 

Am închis ochii. leri i-am descris medicului casa părintească, 
după care i-am povestit despre borcanul pentru zahăr din 
cămară și despre cum mergeam la cules de mure. Oare încă mai 
păstram aceste amintiri? Oare puteam evoca și altele? M-am 
gândit la mama și la tata, sperând să-mi amintesc și altceva. 
Încetul cu încetul, imaginile au prins contur. Un covor de un 
portocaliu spălăcit, o vază oliv. Un șpilhozen galben, cu o rață 


39 


roz cusută pe piept, care se încheia cu capse. O oliţă roz-deschis 
și un scăunel pentru mașină de culoare bleumarin. 

Forme și culori, dar nimic care să descrie o viaţă. Nimic. 
„Vreau să-mi văd părinţii”, mi-am zis în sinea mea. Imediat după 
aceea, mi-am dat seama pentru prima oară că, în adâncul meu, 
știam că părinţii mei au murit. 

Am oftat și m-am așezat pe marginea patului nefăcut. Între 
paginile jurnalului era vârât un pix. L-am scos aproape fără să 
stau pe gânduri, vrând să-mi continui însemnările. L-am potrivit 
între degete, am pus podul palmei pe pagină și am închis ochii 
ca să mă concentrez. 

Atunci s-a întâmplat. Nu știu dacă realizarea faptului că 
părinţii mei au murit a declanșat alte amintiri, dar m-am simţit 
de parcă mintea mi s-ar fi trezit dintr-un somn lung și adânc. A 
revenit la viaţă. Dar nu treptat, ci brusc. Am simţit un fel de 
impuls electric. Dintr-odată, nu mai eram în dormitorul meu, cu 
o pagină albă în față, ci în altă parte. Inapoi în trecut - un trecut 
pe care credeam că l-am pierdut. Puteam să ating, să simt și să 
savurez totul. Mi-am dat seama că îmi aduceam aminte. 

M-am văzut întorcându-mă acasă - în casa în care crescusem. 
Am treisprezece sau paisprezece ani și sunt nerăbdătoare să 
continui povestea pe care am început s-o scriu, dar găsesc un 
bilet pe masa din bucătărie: „A trebuit să plecăm. Unchiul Ted 
vine să te ia la ora șase”. Imi iau ceva de băut și un sandvici, 
după care mă așez la masă cu o agendă deschisă în faţă. 
Doamna Royce mi-a spus că poveștile mele sunt „puternice” și 
„emoţionante” - crede că aș putea să fac o carieră din asta. Dar 
nu știu ce să scriu, nu mă pot concentra. Clocotesc de mânie. E 
vina lor. Unde sunt? Ce fac? De ce n-am fost și eu invitată? Rup 
pagina și o arunc. 

Imaginea a dispărut, dar imediat după aceea a apărut alta. 
Una mai puternică. Mai concretă. Suntem în mașină și mergem 
spre casă. Tata e la volan, iar eu stau pe bancheta din spate și 
mă uit ţintă la o pată de pe parbriz. O muscă moartă. Sau niște 
noroi. Nu-mi dau seama. Deschid gura, dar nu știu ce urmează 
să spun. 

— Când aveaţi de gând să-mi spuneţi? 

Nu-mi răspunde niciunul. 

— Mami? 

— Christine, spune mama, nu începe. 


40 


— Tati, când aveai de gând să-mi spui? 

Tăcere. 

— Ai să mori? întreb eu, uitându-mă în continuare la pata de 
pe parbriz. Tati, ai să mori? 

Imi aruncă o privire peste umăr și îmi zâmbește: 

— Bineînţeles că nu, îngerașul meu. Bineînţeles că nu. O să 
trăiesc până la adânci bătrâneţi și o să am o mulţime de nepoți! 

Știu că minte. 

— O să luptăm! adaugă el. Promit! 

Un icnet. Deschid ochii. S-a terminat. Imaginea a dispărut. Am 
revenit în acest dormitor, dormitorul în care m-am trezit azi- 
dimineaţă, dar, preţ de câteva clipe, mi s-a părut diferit. Foarte 
mohorât. Lipsit de culoare și energie - aveam impresia că mă uit 
la o fotografie decolorată de soare. Era ca și când imaginile vii 
ale trecutului ar fi golit de viaţă prezentul. 

Am plecat privirea spre agenda pe care o ţineam pe genunchi. 
Pixul îmi alunecase printre degete și căzuse pe podea, lăsând pe 
pagină o dâră subţire de culoare albastră. Inima îmi bătea cu 
putere. Imi amintisem câteva lucruri. Câteva lucruri de o 
importanţă covârșitoare. Deci amintirile acestea nu erau 
pierdute pentru totdeauna. Am luat pixul de jos și am început 
aceste însemnări. _ 

In curând, trebuie să mă opresc. Închid ochii și încerc să evoc 
din nou aceste imagini. Mă văd pe mine. Părinţii mei. Drumul cu 
mașina către casă. Imaginile încă sunt acolo. Mai puţin vii, ca și 
când trecerea timpului le-ar fi tocit, dar sunt tot acolo. Chiar și 
așa, îmi pare bine că mi le-am notat. Știu că, în cele din urmă, 
vor dispărea. Așa, măcar nu se vor pierde pentru totdeauna. 

Ben probabil că a terminat de citit ziarul. M-a strigat de jos, 
întrebându-mă dacă sunt gata de plimbare. l-am spus că da. Am 
să ascund jurnalul în dulap, după care o să caut o haină și niște 
încălțări. Am să scriu și mai încolo. Dacă o să-mi aduc aminte. 

e 

Am făcut însemnările de mai sus în urmă cu câteva ore. Am 
fost plecați toată după-amiaza, dar acum ne-am întors acasă. 
Ben e în bucătărie - pregătește niște pește pentru cină. A pornit 
radioul, iar acordurile de jazz se strecoară până în dormitor, 
unde scriu aceste rânduri. Nu m-am oferit să gătesc eu - eram 
prea nerăbdătoare să vin aici și să consemnez ce am văzut în 
după-amiaza asta -, dar n-a părut deloc supărat din pricina asta. 


41 


— Mergi să dormi un pic, mi-a sugerat el. O să dureze cam 
trei sferturi de oră. Te chem când e gata. 

Am încuviinţat din cap și am urcat în dormitor. 

Mă uit la ceas. Dacă scriu repede, s-ar putea să am timp. 

e 

Am plecat de acasă la unu fără câteva minute. Nu am mers 
departe - am parcat lângă o clădire mică și joasă care părea 
părăsită. Pe pervazul fiecăreia dintre ferestrele acoperite cu 
scânduri stătea câte un porumbel cenușiu, iar ușa era mascată 
cu tablă ondulată. 

— Aici e ștrandul, mi-a explicat Ben, ieșind din mașină. Cred 
că e deschis pe timpul verii. Hai să ne plimbăm. 

Am pornit în tăcere pe o alee de ciment care cotea spre 
culmea unui deal. Liniștea era întreruptă de croncăniturile 
răzlețe ale ciorilor de pe un teren de fotbal, de scheunatul 
îndepărtat al unui câine sau de strigătele copiilor, iar în fundal 
se auzea zumzetul discret al orașului. M-am gândit la tata, la 
moartea lui și la faptul că măcar mi-am amintit o mică parte din 
trecutul meu. O femeie alerga singură pe o pistă din apropiere, 
și am urmărit-o cu privirea până când aleea ne-a purtat dincolo 
de un gard viu înalt. Când am ajuns pe culme, am dat de 
oarecare animaţie: un băieţel înălța un zmeu, în timp ce tatăl lui 
îl urmărea cu privirea din spate, iar o fetiță plimba un câine cu o 
zgardă lungă. 

— Asta e Parliament Hill, mi-a explicat Ben. Venim des aici. 

N-am spus nimic. Orașul se întindea în fața noastră, sub 
stratul de nori joși. Părea liniștit. Și mai mic decât îmi imaginam. 
L-am străbătut cu privirea până la dealurile joase din zare. Am 
văzut vârful turnului Telecom, cupola catedralei Saint Paul, 
centrala electrică Battersea - erau forme pe care le 
recunoșteam, chiar dacă doar vag și fără să-mi dau seama de 
ce. Am observat și câteva construcţii impozante care nu-mi erau 
familiare: un turn din sticlă asemănător unui trabuc gros și, 
foarte departe, o roată uriașă de culoare albă. La fel ca și chipul 
meu, priveliștea mi se părea atât străină, cât și cumva familiară. 

— Mi se pare că recunosc locul ăsta, am zis. 

— Da. Venim aici de multă vreme. Dar priveliștea se schimbă 
tot timpul. 

Apoi ne-am continuat plimbarea. Cele mai multe dintre bănci 
erau ocupate - fie de cupluri, fie de oameni singuri. Ne-am 


42 


îndreptat spre una aflată dincolo de culmea dealului și am luat 
loc. Am simţit miros de ketchup: sub bancă, într-o cutie de 
carton, era un hamburger mâncat pe jumătate. 

Ben l-a luat de jos și l-a aruncat într-un coș de gunoi aflat în 
apropiere, apoi s-a așezat lângă mine și mi-a arătat câteva 
dintre clădirile reprezentative ale orașului. 

— Acolo e Canary Wharf, mi-a explicat el, făcând semn cu 
mâna spre un grup de clădiri care, deși se aflau la mare 
distanţă, tot păreau extrem de înalte. E un complex construit la 
începutul anilor nouăzeci. Toate sunt clădiri de birouri. 

Anii nouăzeci. Mi s-a părut ciudat să aud rezumat în doar 
două cuvinte un deceniu din care nu am nicio amintire. Îmi 
închipui că am ratat multe lucruri. Multă muzică, multe filme și 
cărţi, multe știri. Dezastre, tragedii, războaie. Poate că unele ţări 
s-au și dezmembrat în timp ce eu rătăceam de la o zi la alta, 
fără să-mi pot aminti nimic. 

Și o mare parte din viaţa mea. Atât de multe peisaje pe care 
nu le pot recunoaște, cu toate că le văd zi de zi. 

— Povestește-mi despre noi, Ben, l-am rugat eu. 

— Despre noi? Cum adică? 

M-am întors spre el. Rafalele de vânt rece luau cu asalt dealul, 
șfichiuindu-mi faţa, iar un câine lătra în depărtare. Habar n- 
aveam cum să-i explic - doar știa foarte bine că nu-mi amintesc 
deloc de el. 

— Îmi pare rău, dar nu știu nimic despre noi doi. Nu știu nici 
măcar cum ne-am cunoscut sau când ne-am căsătorit. Nimic. 

Mi-a zâmbit, apoi s-a tras mai aproape de mine, astfel încât să 
ne atingem. Mi-a cuprins umerii cu braţul, iar eu am vrut să mă 
retrag, însă mi-am amintit că nu e un străin, ci bărbatul cu care 
m-am căsătorit. 

— Ce vrei să-ți spun? m-a întrebat el. 

— Nu știu... De exemplu, cum ne-am întâlnit. 

— Eram amândoi studenți. Tu tocmai îţi începuseși doctoratul. 
Îți aduci aminte? 

Am clătinat din cap: 

— Nu prea. Ce facultate am terminat? 

— Facultatea de Litere. 

Dintr-odată, mi-a venit în minte o imagine foarte vie. M-am 
văzut într-o bibliotecă și mi-am amintit vag că lucram la o 
licenţă despre feminism și literatura de la începutul secolului al 


43 


XX-lea, deși e posibil ca între timp să fi lucrat la un roman. 
Mama nu prea înțelegea tema pe care mi-o alesesem, dar nu 
avea obiecţii, pentru că doctoratul i se părea o ocupaţie 
legitimă. Amintirea aceasta intensă - atât de vie încât aproape 
că o puteam atinge - a stăruit câteva clipe, dar a dispărut 
imediat ce Ben a vorbit din nou. 

— Eu îmi pregăteam licenţa în chimie. Te vedeam foarte des. 
La bibliotecă, în baruri, peste tot. Mi se părea că arăţi foarte 
bine, dar niciodată nu-mi luam inima în dinţi să stau de vorbă cu 
tine. 

Am izbucnit în râs: 

— Serios? 

Îmi era greu să-mi închipui că aș fi putut intimida pe cineva. 

— Întotdeauna păreai foarte sigură pe tine. Și foarte 
pasionată de ceea ce făceai. Stăteai în bibliotecă ore în șir, 
înconjurată de cărți: citeai, luai notițe, sorbeai câte o gură de 
cafea... Și erai atât de frumoasă. N-am visat niciodată că o să fii 
interesată de mine. Dar, într-o bună zi, s-a întâmplat să stau 
lângă tine în bibliotecă și, la un moment dat, ţi-ai vărsat cafeaua 
peste cărțile mele. Ţi-ai cerut nenumărate scuze, cu toate că era 
un accident atât de mărunt, apoi am șters petele de cafea 
împreună, iar eu am insistat să-ţi cumpăr alta. Mi-ai răspuns că 
tu ești cea care ar trebui să-mi iei o cafea, ca să te revanșezi, iar 
eu am acceptat și am mers împreună la bufet. Așa a început 
totul. 

Am încercat să-mi imaginez episodul și să-mi aduc aminte de 
noi - doi tineri într-o bibliotecă, râzând pe înfundate, înconjurați 
de hârtii îmbibate cu cafea. Dar n-am reușit. Și am simţit 
junghiul rece al tristeţii. M-am gândit că fiecărui cuplu îi place să 
rememoreze prima întâlnire - cine a făcut primul pas, cine cea 
spus -, dar eu nu mi-o amintesc pe a noastră. Vântul a răsucit 
dintr-odată coada zmeului mânuit de băieţelul pe care îi 
văzusem înainte, și s-a auzit un zgomot precum horcăitul unui 
muribund. 

— Și ce s-a întâmplat apoi? am întrebat eu. 

— Am început să ieșim împreună. Mă rog, cum fac toate 
cuplurile. Eu mi-am luat licenţa, tu ţi-ai terminat doctoratul, iar 
apoi ne-am căsătorit. 

— Cum? Cine a cerut pe cine? 

— Ah! Eu te-am cerut. 


44 


— Unde? Spune-mi cum a fost. 

— Eram foarte îndrăgostiţi, a spus el, privind în zare. Eram tot 
timpul împreună. Stăteai undeva cu chirie, dar nu prea 
mergeam pe-acolo. Îți petreceai cea mai mare parte din timp cu 
mine. Așa că ni s-a părut foarte firesc să ne căsătorim și să 
locuim împreună. Într-o zi de Sfântul Valentin, ţi-am cumpărat 
un săpun. Era o marcă scumpă, care îţi plăcea foarte mult. Am 
desfăcut celofanul în care era împachetat, am înfipt inelul în 
săpun, l-am împachetat la loc, apoi ţi l-am făcut cadou. În seara 
aia, în timp ce te spălai, l-ai descoperit și ai zis da. 

Am zâmbit în sinea mea. Mi s-a părut foarte complicat: un inel 
înfipt într-un săpun pe care aș fi putut să nu-l folosesc timp de 
câteva săptămâni. Și totuși, n-a fost o idee lipsită de romantism. 

— Cine era colega mea de apartament? 

— Ah, nu mai ţin minte. O prietenă... În fine, ne-am căsătorit 
anul următor, într-o biserică din Manchester, aproape de casa 
unde locuia mama ta. A fost o zi minunată. Pe vremea aceea, 
încă făceam cursuri ca să devin profesor, așa că nu prea aveam 
bani, dar chiar și-așa, a fost foarte frumos. Era o zi însorită, și 
toată lumea era fericită. Apoi am plecat în luna de miere. In 
Italia, în zona lacurilor. A fost extraordinar. 

Am încercat să-mi aduc aminte de biserică, de rochie, de 
priveliștea unei camere de hotel... Dar nu mi-a venit nimic în 
minte. E 

— Nu-mi amintesc nimic din toate astea, am zis eu. Imi pare 
rău. 

Ben a întors capul în altă parte, să nu-i văd fața: 

— Nu-i nimic. Înţeleg... 

— Nu-s multe fotografii, am continuat. În album, adică. N-am 
văzut nicio poză de la nunta noastră. 

— În casa unde locuiam înainte a avut loc un incendiu. 

— Un incendiu? 

— Da. Ne-a ars casa aproape în întregime. Am pierdut o 
mulțime de lucruri atunci. 

Am oftat. Mi se părea nedrept: îmi pierdusem nu numai 
amintirile, ci și suvenirele. 

— Ce s-a întâmplat după aceea? 

— Când? 

— După nuntă. După luna de miere. 

— Ne-am mutat împreună. Eram foarte fericiţi. 


45 


— Și apoi? 

A scos un oftat, dar n-a spus nimic. „Nu se poate ca asta să 
fie tot, mi-am zis în sinea mea. Nu se poate ca asta să fie toată 
viaţa mea. O nuntă, o lună de miere, o căsnicie.” Dar oare la ce 
altceva mă aşteptam? Ce altceva ar fi putut cuprinde viaţa 
mea? 

Răspunsul a venit imediat. Copii. Mi-am dat seama cu un fior 
că asta părea să lipsească din viaţa mea, din căminul nostru. Pe 
policioara șemineului nu era nicio fotografie cu vreun fiu sau 
vreo fiică ţinând în mână o diplomă, dându-se cu barca pe un 
râu înspumat sau pur și simplu uitându-se plictisiţi în obiectiv. N- 
am văzut nici poze cu nepoți. Deci n-am avut copii. 

M-am simţit dezamăgită. Această dorinţă nesatisfăcută era 
gravată în subconștientul meu. Deși mă trezisem fără ca măcar 
să știu ce vârstă am, probabil că o parte din mine știa că voiam 
un copil. 

Dintr-odată, am auzit vocea mamei, care îmi descria ceasul 
biologic de parcă ar fi fost un fel de bombă: „Stabilește cât mai 
repede toate lucrurile pe care ţi le dorești în viaţă, pentru că azi 
ești plină de avânt, dar mâine...” 

Ştiam ce voia să spună: bum! Într-o bună zi, ambițiile mele 
urmau să dispară și aveam să rămân doar cu dorința de a face 
copii. „Asta mi s-a întâmplat mie, îmi spunea ea. Și o să ţi se 
întâmple și ție. Așa păţesc toate femeile.” 

Dar, din câte îmi pot da seama, mie nu mi s-a întâmplat asta. 
Sau poate că mi s-a întâmplat altceva. 

M-am întors spre soțul meu: 

— Și apoi, Ben? 

Mi-a strâns mâna și m-a privit în ochi: 

— Apoi ţi-ai pierdut memoria. 

Memoria mea. Totul se reducea la asta. De fiecare dată. 

M-am uitat la priveliștea care se întindea în fața noastră. 
Soarele se apropia de orizont, strălucind slab din spatele norilor 
și aruncând umbre lungi pe iarbă. Mi-am dat seama că, în 
curând, avea să se întunece. Soarele avea să apună, după care 
avea să răsară luna. Încă o zi se apropia de sfârșit. Încă o zi 
pierdută. 

— N-am făcut copii, am zis eu, și nu era o întrebare. 

Ben n-a spus nimic, ci s-a întors cu faţa spre mine. 


46 


Mi-a cuprins mâinile într-ale sale, frecându-le ușor, ca și când 
ar fi încercat să le încălzească. 

— Nu. N-am făcut. 

Pe chipul lui s-a așternut tristețea. Simţea compasiune pentru 
el sau pentru mine? Nu-mi puteam da seama. L-am lăsat să-mi 
mângâie mâinile și mi-am dat seama că, în ciuda sentimentului 
de confuzie, mă simţeam în siguranţă acolo, alături de bărbatul 
acela. Se vedea că era un om bun, grijuliu și răbdător. Chiar 
dacă situaţia mea era oribilă, ar fi putut fi și mai rău. 

— De ce? am întrebat eu. 

Ben n-a spus nimic. Se uita la mine cu o expresie de durere. 
Durere și dezamăgire. 

— Cum s-a întâmplat, Ben? Cum am ajuns așa? 

Am simţit cum se încordează. 

— Sigur vrei să știi? m-a întrebat. 

Mi-am aţintit privirea asupra unei fetițe care se plimba cu 
tricicleta în depărtare. Îmi dădeam seama că nu avea cum să fie 
prima oară când îi puneam această întrebare și nici prima oară 
când trebuia să-mi povestească ce se întâmplase. Probabil că îl 
întreb în fiecare zi. 

— Da, i-am răspuns. 

Și mi-am dat seama că de data asta era diferit. De data asta, 
aveam să-mi notez totul în jurnal. 

Ben a inspirat adânc și mi-a spus: 

— Era decembrie. Totul era îngheţat. Fuseseși la serviciu și te 
întorceai acasă pe jos - era un drum scurt. N-au fost martori. Nu 
știm dacă în clipa aceea traversai strada sau dacă mașina care 
te-a lovit a urcat pe trotuar, dar cert e că ai fost izbită în plin și 
aruncată peste capotă. Ai fost rănită foarte grav. Ti-ai rupt 
ambele picioare, o mână și o claviculă. 

A făcut o pauză. Auzeam zumzetul difuz al orașului. Traficul, 
un avion, foșnetul vântului printre crengi. Ben mi-a strâns mâna. 

— Au spus că probabil ai aterizat în cap, și de aceea ţi-ai 
pierdut memoria. 

Am închis ochii. Nu-mi aminteam deloc accidentul, așa că n- 
am fost furioasă și nici măcar necăjită. Dar am simţit că mă 
copleșește un regret calm. Un sentiment de vid. O undă aproape 
imperceptibilă pe lacul memoriei. 

Ben mi-a strâns iarăși mâna. Mi-am așezat cealaltă mână 
peste a lui și am simţit răceala verighetei de aur. 


47 


— Ai avut noroc că ai scăpat, mi-a spus el. 

Am simţit un fior rece: 

— Şi ce s-a întâmplat cu șoferul? 

— N-a oprit. A fugit de la locul accidentului. Nu știm cine a 
fost. 

— Dar cine ar face una ca asta? Cine ar fi în stare să dea cu 
mașina peste cineva și apoi să meargă mai departe? 

N-a spus nimic. Nu știu la ce mă așteptam. M-am gândit la ce 
am citit în jurnal despre întâlnirea mea cu doctorul Nash. „O 
problemă neurologică, îmi spusese el. Fie structurală, fie 
chimică. Un dezechilibru hormonal.” Îmi închipuiam că se 
referea la o boală. Ceva care se întâmplase din senin. Ceva 
imprevizibil. 

Dar părea că fusese mai rău - avusesem de suferit de pe 
urma unui lucru pe care mi-l făcuse cineva, deci ar fi putut fi 
evitat. Dacă m-aș fi întors acasă pe un alt drum sau dacă șoferul 
care m-a lovit ar fi ales o altă rută, aș fi rămas o persoană 
normală. Și cine știe, poate că acum aș fi fost bunică. 

— De ce? am zis eu. De ce? 

Nu era o întrebare la care să-mi poată răspundă, așa că Ben 
n-a spus nimic. Am rămas în tăcere o vreme, cu mâinile 
împreunate. Cerul se întunecase. Clădirile orașului luminau în 
zare. „În curând o să vină iarna”, mi-am zis în sinea mea. Încă 
un pic și ajungem la jumătatea lui noiembrie. O să vină 
decembrie, apoi Crăciunul... Dar nu-mi puteam imagina cum 
aveam să ajung până acolo. Nu mă puteam imagina trăind un șir 
de zile identice. 

— Mergem? m-a întrebat Ben. Ne întoarcem acasă? 

Nu i-am răspuns. 

— Dar de unde veneam când m-a lovit mașina? Ce făcusem în 
ziua aceea? 

— Te întorceai acasă de la serviciu, mi-a explicat el. 

— Ce slujbă aveam? Cu ce mă ocupam? 

— Ah, aveai o slujbă temporară. Lucrai ca secretară - de fapt, 
ca asistentă personală. Cred că la un cabinet de avocatură. 

— Dar de ce...? am început eu. 

— Trebuia să muncești ca să putem plăti ratele. A fost destul 
de greu o vreme. 

Nu la asta mă refeream. Voiam să-l întreb: „De ce-am ales o 
asemenea slujbă, din moment ce aveam un doctorat?” 


48 


— Dar de ce lucram ca secretară? 

— A fost singura slujbă pe care ai găsit-o. Erau vremuri grele. 

Mi-am amintit de bănuiala pe care o avusesem mai înainte. 

— Cumva scriam cărți? 

A clătinat din cap. 

— Nu. 

Deci fusese o ambiţie trecătoare. Sau poate că încercasem, 
dar nu reușisem. Când m-am întors spre el să-l întreb, norii s-au 
luminat și, o clipă mai târziu, s-a auzit o bubuitură puternică. Am 
tresărit și m-am uitat în zare: am văzut o jerbă de scântei care 
se revărsa deasupra orașului. 

— Ce-a fost asta? am întrebat eu. 

— Un foc de artificii. Săptămâna asta a fost Noaptea focurilor 
de artificii“. 

O clipă mai târziu, o nouă jerbă a luminat cerul, și s-a auzit 
încă o bubuitură. 

— Se pare c-o să fie un întreg spectacol de artificii, a zis Ben. 
Vrei să ne uităm? 

Am încuviinţat din cap. Nu vedeam niciun motiv pentru care 
aș fi refuzat și, cu toate că o parte din mine voia să se întoarcă 
repede acasă, la jurnalul din șifonier, ca să scriu ce-mi povestise 
Ben, o altă parte din mine voia să rămână, în speranţa că 
aveam să aflu mai multe de la soţul meu. 

— Da, am spus, hai să mai rămânem. 

Mi-a zâmbit, apoi și-a petrecut braţul pe după umerii mei. 
Cerul a rămas întunecat preţ de câteva clipe, apoi s-a auzit o 
pocnitură și am văzut o mică scânteie înălțându-se spre nori, 
însoţită de un șuier subţire. A rămas nemișcată în aer un 
moment, apoi a explodat sub forma unei inflorescențe portocalii, 
urmată imediat de o bubuitură răsunătoare. Era foarte frumos. 

— De obicei, mergem să vedem un spectacol de anvergură, 
mi-a explicat Ben. Dar anul ăsta am uitat... 

Apoi mi-a mângâiat gâtul cu bărbia și m-a întrebat: 

— Îţi place? 

— Da, i-am răspuns eu, uitându-mă la exploziile de culoare de 
deasupra orașului. E bine aici. De pe dealul ăsta putem vedea 
toate focurile de artificii. 


4 Sărbătoare organizată anual în noaptea dinspre 5 spre 6 noiembrie, care celebrează, 
prin ruguri uriașe și focuri de artificii, eșecul complotului pus la cale de Guy Fawkes 
împotriva regelui lacob |. 


49 


Ben a scos un oftat. Stăteam în tăcere pe bancă, privind 
luminile colorate de pe cer, iar aburii care ne ieșeau din gură se 
amestecau în fața noastră. Din parcurile orașului se ridicau 
trâmbe de fum luminate puternic în portocaliu și roșu, în 
albastru și violet, iar aerul nopţii a început să capete un miros 
metalic și foarte aspru. Mi-am trecut limba pe deasupra buzelor 
și am simţit un gust de sulf, iar în clipa aceea mi-a revenit în cap 
încă o amintire. 

Era extrem de vie. Sunetele erau prea puternice, iar culorile, 
prea strălucitoare. Mă simţeam ca și când aș fi fost nu un 
observator, ci chiar în mijlocul evenimentelor. Am avut senzaţia 
ca o să cad pe spate și m-am agăţat de mâna lui Ben. 

Sunt împreună cu o tânără roșcată. Stăm în picioare pe un 
acoperiș și ne uităm la niște focuri de artificii. Suflă un vânt 
rece, care aduce până la noi un fum înțepător, și aud basul 
muzicii din camera de sub noi. Sunt îmbrăcată doar cu o rochie 
subțire, dar nu mi-e deloc frig - sunt ameţită de alcool, iar în 
mână ţin un joint. Simt pietriș sub tălpi și îmi aduc aminte că mi- 
am lăsat încălțările în camera tinerei de lângă mine. Mă uit la 
ea, iar ea se întoarce spre mine. Mă simt fericită și plină de 
viaţă. 

— Chrissy, îmi spune ea, luându-mi jointul din mână, vrei un 
timbru? 

Îi spun că nu știu la ce se referă, iar ea izbucnește în râs. 

— Cum nu știi? Un timbru. Niște acid. LSD. Sunt sigură că 
Nige a adus câteva. Așa mi-a promis. 

— Nu știu ce să zic... 

— Ei, haide! O să fie mișto! 

Izbucnesc și eu în râs, apoi iau jointul înapoi și trag un fum 
adânc, de parcă aș vrea să demonstrez că nu sunt o fată 
plicticoasă. Amândouă ne-am promis că n-o să fim niciodată 
plicticoase. 

— N-am chef, îi răspund eu. Nu mă dau în vânt după LSD. 
Cred c-o să mă rezum la joint și bere. 

— Cum vrei... spune ea, întorcându-se iarăși spre grilajul de la 
marginea acoperișului. 

Îmi dau seama că e dezamăgită, dar nu și furioasă pe mine. 
Mă întreb dacă o să ia și fără mine. Dar nu cred. N-am mai avut 
o prietenă ca ea. Una care știe totul despre mine, în care să am 
atâta încredere - uneori mai multă decât în mine însămi. Mă uit 


50 


la părul ei roșcat răvășit de vânt și văd capătul jointului 
strălucind în întuneric. Oare e mulţumită de drumul pe care a 
apucat-o în viaţă? Sau e prea devreme ca să se pronunţe? 

— la uite! spune ea, făcând semn cu mâna spre o jerbă de 
scântei roșii care luminează siluetele copacilor. Al dracului de 
frumos, nu? 

Izbucnesc în râs, dându-i dreptate, apoi rămânem în tăcere 
alte câteva minute, trecându-ne jointul una alteia. La sfârșit, îmi 
întinde chiștocul umezit cu salivă, dar o refuz, așa că îl aruncă la 
picioare și îl strivește cu vârful cizmei. 

— Hai să coborâm, îmi spune ea, luându-mă de braț. Vreau 
să-ţi prezint pe cineva. 

— larăși? îi răspund eu, dar mă las dusă de la spate. 

Trecem pe lângă un cuplu care se sărută pe trepte. 

— Sper că nu-i încă unul din colegii ăia ai tăi nesuferiţi! 

— Tacă-ţi fleanca! zice ea, tropăind pe scară. Am crezut c-o 
să-ţi placă Alan! 

— Și chiar mi-a plăcut! Până în clipa când mi-a zis că-i 
îndrăgostit de un tip pe care-l cheamă Kristian. 

— Mda, îmi răspunde ea râzând. De unde era să știu că Alan o 
să-ţi mărturisească tocmai ţie că e gay? Dar ăsta de acuma e 
altfel. O să-ţi placă. Sunt sigură. Doar faceţi cunoștință. N-ai 
nicio obligaţie. 

— Bine, spun eu, apoi deschid ușa și revenim în mijlocul 
petrecerii. 

E o cameră mare, cu pereţi din beton netencuit și becuri fără 
abajur atârnând din tavan. Ne croim drum până la bucătărie și 
ne luăm câte o bere, apoi ne găsim un loc lângă fereastră. 

— Păi și unde e tipu' ăsta? o întreb eu, dar nu mă aude. 

Simt efectul combinat al băuturii și ierbii, și încep să dansez. 
Camera e plină de tineri. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în negru - 
mda, deci studenți la Arte. 

Cineva se apropie de noi. Îl recunosc. Keith. Ne-am mai 
întâlnit la o petrecere și am sfârșit sărutându-ne într-un 
dormitor. Dar acum vorbește cu prietena mea, făcând semn cu 
mâna spre unul dintre tablourile ei, care atârnă pe peretele 
livingului. Mă întreb dacă și-a propus să mă ignore sau pur și 
simplu nu-și mai amintește că ne-am întâlnit. Oricum, mi se 
pare un nenorocit. Îmi termin berea și o întreb pe prietena mea: 

— Mai vrei una? 


51 


— Da. Aduci, te rog, două beri cât stau de vorbă cu Keith? 
Apoi o să te prezint tipului de care ţi-am zis. E bine așa? 

— Da, cum zici tu, îi răspund eu râzând. 

Mă duc iarăși în bucătărie. 

Apoi aud o voce puternică: 

— Christine! Chris! Te simţi bine? 

Eram confuză. Vocea mi se părea familiară. Am deschis ochii 
și am tresărit când mi-am dat seama că eram în aer liber, pe 
Parliament Hill, că Ben mă striga pe nume și că focurile de 
artificii luminau cerul nopţii în culoarea sângelui. 

— Ai stat cu ochii închiși, mi-a spus el. Ce s-a întâmplat? E 
ceva în neregulă? 

— Nu, nimic. 

Mi se învârtea capul și abia puteam să respir. Mi-am luat 
privirea de la soţul meu, prefăcându-mă că urmăresc 
spectacolul de artificii. 

— Îmi pare rău, am adăugat. Nu-i nimic. Mă simt bine. 

— Tremurai. Ti s-a făcut frig? Vrei să plecăm? 

Mi-am dat seama că da, voiam să mă întorc acasă. Voiam să 
consemnez în jurnal lucrurile pe care tocmai mi le amintisem. 

— Da. Te superi? 

e 

În drum spre casă, m-am tot gândit la acea amintire. Mă 
șocase prin limpezimea ei, prin contururile ei precise. Îmi 
captivase întreaga atenție și mă absorbise cu totul, de parcă aș 
fi retrăit-o. Am simţit toate gusturile și mirosurile. Aerul rece și 
berea acidulată. Fumul fierbinte de iarbă în fundul gâtului. 
Saliva caldă a lui Keith pe limba mea. Totul părea real, aproape 
mai real decât ce-am văzut în jur când amintirea a dispărut și 
am deschis ochii. 

Nu-mi dădeam seama când avuseseră loc toate astea. Poate 
în timpul facultăţii. Sau poate imediat după absolvire. Dar era 
genul de petrecere la care îmi închipui că studenţii se simt 
foarte bine. Nu aveam nicio responsabilitate. Mă simţeam liberă. 
Lipsită de griji. 

Cu toate că nu-mi aduceam aminte cum o chema, știam sigur 
că tânăra aceea era foarte importantă pentru mine. Prietena 
mea cea mai bună. „Pentru totdeauna”, îmi spusesem în sinea 
mea. Și, deși acum nu mai știam cine era, cert e că, în amintirea 
aceea, mă simţeam în siguranţă alături de ea. 


52 


M-am întrebat dacă încă eram apropiate și am încercat să 
stau de vorbă cu Ben despre asta în timp ce conducea. Era tăcut 
- nu nemulțumit, ci îngândurat. Preţ de câteva clipe, m-am 
gândit să-i povestesc acea amintire, dar până la urmă l-am 
întrebat ce prieteni aveam atunci când ne-am cunoscut. 

— Aveai o mulţime de prieteni. Erai foarte îndrăgită. 

— Aveam o prietenă foarte bună? Pe cineva de care eram 
foarte apropiată? 

Mi-a aruncat o privire: 

— Nu, nu cred. 

M-am întrebat cum de nu-mi puteam aminti numele ei, din 
moment ce ţineam minte numele lui Keith și al lui Alan. 

— Ești sigur? am insistat eu. 

— Da, sunt sigur, mi-a răspuns el luându-și privirea de la 
mine. 

A început să plouă. Asfaltul umed reflecta luminile vitrinelor și 
firmele de neon de deasupra lor. Voiam să-l întreb atât de multe 
lucruri, dar până la urmă n-am zis nimic, iar după câteva 
minute, deja era prea târziu. Am ajuns acasă, iar el a început să 
gătească. Prea târziu. 

e 

După ce am terminat de scris, Ben m-a chemat jos să luăm 
cina. Pusese masa și turnase vin alb în pahare, dar nu-mi era 
foame, iar peştele era prea ars. Am mâncat foarte puțin. Apoi, 
dat fiind că Ben gătise, m-am oferit să spăl vasele. Am dus 
farfuriile în chiuvetă și am dat drumul la apa caldă, sperând că 
mai încolo voi putea găsi o scuză pentru a veni la etaj să-mi 
citesc jurnalul și poate să mai scriu ceva. Dar n-am găsit niciuna 
- ar fi fost suspect să stau atât de mult timp singură în dormitor 
-, așa că ne-am petrecut seara împreună, uitându-ne la 
televizor. 

Nu mă puteam relaxa. Eram cu gândul la jurnal și mă tot 
uitam la limbile ceasului de pe șemineu, care înaintau încet de 
la nouă la zece, apoi la zece și jumătate, în cele din urmă, când 
s-au apropiat de unsprezece, mi-am dat seama că n-o să mai 
am timp în noaptea asta, așa că i-am spus: 

— Cred c-o să mă duc la culcare. A fost o zi încărcată. 

Mi-a zâmbit și a încuviinţat ușor din cap: 

— Bine, draga mea. O să vin și eu. 


53 


Am dat și eu din cap și am zis: „Bine”, dar după ce am ieșit 
din cameră, am simţit că mă cuprinde spaima. „Bărbatul ăsta e 
soțul meu, mi-am zis în sinea mea. Sunt căsătorită cu el.” Și 
totuși, simţeam că nu era în regulă să mă culc cu el. Nu-mi 
puteam aminti să mai fi făcut asta vreodată și nu știam la ce să 
mă aștept. 

M-am dus la baie, am folosit closetul, apoi m-am spălat pe 
dinţi fără să mă uit în oglindă sau la fotografiile lipite în jurul ei. 
Apoi am intrat în dormitor și mi-am găsit furoul împăturit pe 
pernă și am început să mă dezbrac. Voiam să fiu gata înainte să 
vină, să fiu deja sub plapumă. Și mi-a trecut prin minte o idee 
absurdă: că aș putea să mă prefac că dorm. 

Mi-am dat jos puloverul și m-am uitat în oglindă. Am văzut 
sutienul crem pe care mi-l pusesem de dimineață și, în clipa 
imediat următoare, mi-am amintit că eram mică și o întrebam 
pe mama de ce purta sutien, iar eu nu - mi-a spus că într-o bună 
zi o să port și eu. Episodul acela mi-a revenit în minte nu încetul 
cu încetul, ci dintr-odată. Moliciunea sânilor mei durdulii îmi 
dovedea mai limpede decât ridurile de pe mâini și faţă că nu 
mai eram tânără, ci devenisem femeie în toată firea. 

Mi-am pus furoul și l-am netezit cu palmele. Mi-am vârât 
mâinile sub el și mi-am desfăcut sutienul, simțindu-mi greutatea 
sânilor, apoi mi-am desfăcut fermoarul de la pantaloni și i-am 
dat jos. Nu voiam să-mi mai studiez trupul - cel puţin nu în 
seara asta -, așa că, după ce mi-am dat jos dresurile și chiloţii 
pe care mi-i pusesem de dimineaţă, m-am vârât în așternut și, 
închizând ochii, m-am întors pe o parte. 

Am auzit bătăile ceasului de la parter, iar Ben a intrat în 
dormitor câteva clipe mai târziu. N-am făcut nicio mișcare, ci l- 
am ascultat cum se dezbracă, apoi am simţit cum se lasă 
salteaua când s-a așezat pe marginea patului. A rămas nemișcat 
preţ de o clipă, apoi i-am simţit mâna grea pe șold. 

— Christine? a zis el în șoaptă. Ești trează? 

l-am răspuns că da, tot cu glas scăzut. 

— Ti-ai amintit de vreo prietenă azi? a continuat el. 

Am deschis ochii și m-am întors cu fața spre tavan. l-am văzut 
spatele lat și gol și părul fin de pe umeri. 

— Da, am spus eu, iar el a întors capul spre mine. 

— Ce ţi-ai amintit? 

l-am povestit, dar foarte pe scurt. 


54 


— Eram la o petrecere. Și cred că amândouă eram studente. 

Ben s-a ridicat în picioare și s-a întors cu faţa spre mine, 
pregătindu-se să se bage în pat. Am văzut că era gol. Penisul îi 
atârna din cuibul întunecat de păr, și a trebuit să-mi reprim 
imboldul de a chicoti. Nu-mi aduceam aminte să mai fi văzut 
vreodată organe genitale masculine - nici măcar în cărţi -, și 
totuși nu-mi erau necunoscute. M-am întrebat ce știam despre 
ele și ce experienţe sexuale avusesem până atunci. Aproape 
involuntar, mi-am întors privirea în altă parte. 

— Ţi-ai mai amintit de petrecerea aia, a zis el, ridicând 
plapuma. Ba chiar cred că-ţi aduci aminte de ea destul de des. 
Ai anumite amintiri care par să revină cu regularitate. 

Am scos un oftat. „Deci nu-i nimic nou, pare să-mi spună el. 
Nimic care să te entuziasmeze.” S-a întins alături de mine și a 
tras plapuma peste amândoi. N-a stins lumina. 

— Se întâmplă des să-mi amintesc astfel de lucruri? 

— Da, îţi aduci aminte câte ceva în multe zile. 

— Sunt aceleași lucruri? 

S-a întors cu faţa spre mine, sprijinindu-se în cot: 

— Uneori... De fapt, de cele mai multe ori. Rareori îţi 
amintești ceva nou. 

Mi-am luat privirea de la chipul lui și m-am uitat spre tavan. 

— Îmi aduc aminte vreodată de tine? 

— Nu, mi-a răspuns el, apoi mi-a luat mâna și mi-a strâns-o cu 
putere. Dar nu-i nicio problemă. Te iubesc. Nu-ţi face griji. 

— Îmi închipui că sunt o povară îngrozitoare pentru tine. 

Și-a mișcat ușor mâna și a început să-mi mângâie brațul. S-a 
produs o mică descărcare electrică și am tresărit. 

— Nu, a spus el. Absolut deloc. Te iubesc. 

S-a aplecat deasupra mea și m-a sărutat pe gură. 

Am închis ochii. Eram tulburată. „Oare vrea să facem sex?” 
Pentru mine, era un străin. Deși mintea îmi spunea că, de la 
nuntă încoace, dormeam împreună în fiecare noapte, trupul 
meu îl cunoștea doar de o zi. 

— Sunt foarte obosită, Ben. 

A coborât foarte mult glasul și mi-a spus în șoaptă: 

— Știu, draga mea. 

M-a sărutat ușor pe obraji, pe gură, pe ochi. 

— Știu... 


55 


Mâna lui a coborât sub plapumă, și am simţit că mă cuprinde 
un val de neliniște - aproape panică. 

— Ben... Îmi pare rău... 

l-am apucat mâna și i-am oprit înaintarea. Am vrut să i-o 
îndepărtez cu un gest revoltat, dar m-am abținut și i-am 
mângâiat-o. 

— Sunt obosită. Nu în seara asta... 

N-a spus nimic, ci doar și-a retras mâna și s-a întins pe spate. 
Simţeam că degajă valuri de dezamăgire. Nu știam ce să spun. 
O parte din mine îmi spunea că trebuie să-mi cer scuze, dar o 
parte și mai mare îmi spunea că nu greșisem cu nimic. Așa că 
am rămas în tăcere. Stăteam întinși unul lângă altul, fără să ne 
atingem, și m-am întrebat cât de des se întâmplă asta. Cât de 
des vine în pat cu poftă de sex. Și dacă eu simt vreodată nevoia 
asta sau dacă sunt atrasă de el. Dacă fiecare refuz al meu e 
urmat de liniștea asta stingheritoare. 

— Noapte bună, draga mea, mi-a spus el după câteva minute, 
iar tensiunea a dispărut. 

Am așteptat până când a început să sforăie ușor, apoi m-am 
dat jos din pat cu multă grijă și am venit aici, în dormitorul 
pentru oaspeţi, să scriu în jurnal. 

Imi doresc atât de mult să-mi amintesc de el. Măcar o dată. 


e Luni, 12 noiembrie 


Ceasul tocmai a bătut ora patru. Începe să se întunece. Ben n- 
o să se întoarcă foarte curând, și totuși, în timp ce scriu, stau cu 
urechea ciulită ca să-i aud mașina. Cutia de pantofi se află pe 
podea, la picioarele mele, iar hârtia cerată în care era înfășurat 
acest jurnal e răsfrântă peste marginile ei. E incorect faţă de 
soțul meu - dar nu atât de incorect -, și nu văd nimic rău în 
faptul că vreau să păstrez secret ce scriu în jurnal. Trebuie să 
scriu ce-am văzut și ce-am aflat. Dar asta nu înseamnă că vreau 
să-mi citească cineva - nu contează cine - însemnările. 

Astăzi m-am întâlnit cu doctorul Nash. Ne-am așezat față în 
față, de o parte și de alta a biroului său. În spatele lui se afla un 
dulăpior pentru dosare, pe care era așezat un model din plastic 
al creierului, secţionat pe mijloc - semăna cu o portocală din 


56 


care s-au scos câteva felii. M-a întrebat cum m-am simţit în 
ultima vreme. 

— Bine, i-am răspuns eu. Cel puţin așa cred. 

Era o întrebare dificilă - cele câteva ore care trecuseră de 
când mă trezisem erau singurele de care îmi aminteam limpede. 
Stătusem de vorbă cu soţul meu - avusesem impresia că-l văd 
pentru prima oară, dar știam că nu este așa -, apoi mă sunase 
doctorul Nash să-mi amintească de jurnal. După masa de prânz, 
a venit să mă ia cu mașina și m-a dus la cabinetul lui. 

— Sâmbătă, după ce m-ai sunat, am scris în jurnal, i-am spus 
eu. 

Părea încântat: 

— Și crezi că te-a ajutat în vreun fel? 

— Cred că da. 

l-am povestit lucrurile pe care mi le-am amintit - petrecerea 
la care am fost împreună cu tânăra roșcată și ziua când am aflat 
de boala tatei -, iar el și-a luat notițe. 

— Dar acum îţi mai aduci aminte de lucrurile astea? m-a 
întrebat. Sau azi-dimineaţă, când te-ai trezit, ţi le-ai adus 
aminte? 

Am ezitat câteva clipe. Adevărul e că nu mi le aminteam. Cel 
puţin pe unele dintre ele. Azi-dimineaţă, am citit ce-am scris 
sâmbătă: despre micul dejun cu soţul meu și despre plimbarea 
pe Parliament Hill. Am avut impresia că parcurg niște pagini de 
literatură, care nu aveau nicio legătură cu mine, și m-am trezit 
citind și recitind aceleași paragrafe, în încercarea de a mi le 
întipări în memorie. Mi-a luat mai mult de o oră. 

Am citit lucrurile pe care mi le povestise Ben - despre cum 
ne-am cunoscut, despre nuntă și viața noastră împreună -, dar 
n-am simţit nimic. În schimb, unele lucruri mi-au rămas vii în 
minte. Tânăra, de exemplu. Prietena mea. Nu-mi aminteam 
detaliile petrecerii - că am fost pe acoperiș să vedem focurile de 
artificii, că am cunoscut un bărbat pe nume Keith -, dar încă 
păstram amintirea ei, iar azi-dimineață, în timp ce citeam și 
reciteam însemnările de sâmbătă, mi-au revenit în minte și alte 
amănunte. Roșul strălucitor al părului ei, hainele negre după 
care se dădea în vânt, cureaua cu capse, rujul stacojiu, gesturile 
ei de fumătoare, care te făceau să crezi că fumatul e cel mai 
mișto lucru din lume. Tot nu-mi puteam aminti cum o chema, 
dar mi-am adus aminte de noaptea în care ne-am întâlnit - eram 


57 


într-o cameră plină cu fum gros de ţigară, în care se auzeau 
șuierăturile și pocniturile unui joc de pinball și muzica unui mic 
tonomat. l-am cerut un foc, după care s-a prezentat și mi-a 
propus să mă alătur grupului ei de prieteni. Am băut votcă și 
bere Lager”, iar mai apoi m-a ţinut de cap deasupra closetului în 
timp ce vomitam mare parte din ce ingurgitasem. „Acuma chiar 
că suntem prietene! mi-a zis ea râzând când m-am pus pe 
picioare. Să știi că nu fac chestia asta pentru oricine.” 

I-am mulțumit și, fără să-mi dau seama de ce, ca și când i-aș 
fi explicat motivul pentru care ajunsesem în halul ăla, i-am spus 
că tata murise. „La dracu'...”, a zis ea și, într-una dintre multele 
ei treceri de la frivolitatea tipică oamenilor beţi la o eficienţă 
plină de compasiune, m-a dus în camera ei, unde am mâncat 
pâine prăjită și am băut cafea neagră, ascultând muzică și 
vorbind despre vieţile noastre până s-a crăpat de ziuă. 

Avea tablouri sprijinite de pereţi și de capătul patului, iar pe 
jos erau împrăștiate caiete cu schițe. „Ești artistă?”, am 
întrebat-o eu, iar ea a încuviințat din cap: „De-aia am venit la 
universitate”. Mi-am adus aminte că îmi spusese că studia artele 
frumoase. „Bineînţeles c-o să ajung profesoară, a adăugat ea, 
dar, între timp, trebuie să visez cu ochii deschişi, nu?” Am 
izbucnit în râs, apoi m-a întrebat: „Dar tu? Ce studiezi?” i-am 
spus - filologie engleză. „Ah! Înseamnă că vrei să scrii romane 
sau să predai, nu?”, m-a întrebat, izbucnind în râs. Nu era un râs 
ironic, și totuși n-am scos o vorbă despre povestirea la care 
lucrasem înainte să ies din cameră. „Nu știu... am zis. Cred că 
sunt la fel ca tine.” A râs din nou: „Atunci să bem pentru noi!”, 
iar când am ciocnit cănile de cafea, am simţit - pentru prima 
oară de câteva luni - că lucrurile s-ar putea îndrepta în curând. 

Am reușit să-mi amintesc toate astea. Mă simţeam epuizată 
de efortul de a-mi sonda vidul memoriei în încercarea de a da 
peste un detaliu care mi-ar putea resuscita memoria. Dar 
amintirile cu soțul meu? Dispăruseră. Lectura însemnărilor mele 
nu mi-a declanșat nici cea mai vagă amintire. Era ca și când nu 
ne-am fi plimbat pe Parliament Hill și nici nu mi-ar fi povestit tot 
ce mi-am notat în jurnal. 

— Îmi aduc aminte niște lucruri, i-am spus doctorului Nash. 
Sunt amintiri de când eram tânără. Mi-au revenit ieri și azi încă 
le ţin minte. Și mi-am amintit mai multe detalii. Dar nu ţin minte 


5 Bere maturată prin păstrarea la rece timp de câteva luni. 
58 


nimic din ce-am făcut ieri. Sau sâmbătă. Pot să construiesc în 
minte o imagine a episodului descris în jurnal, dar știu că nu e o 
amintire. Știu că e doar rezultatul imaginaţiei. 

A clătinat din cap. 

— Dar îţi aduci aminte ceva ce s-a întâmplat sâmbătă? E 
vreun detaliu pe care l-ai notat în jurnal și pe care încă ţi-l 
amintești? Un lucru care s-a întâmplat pe seară, de exemplu. 

M-am gândit la ce scrisesem noaptea trecută, când mă 
dusesem în dormitorul pentru oaspeţi. Mi-am dat seama că mă 
simțeam vinovată. Vinovată că, deși era un om atât de bun, nu 
fusesem în stare să mă ofer cu totul soțului meu. 

— Nu, am minţit. Nimic. 

M-am întrebat ce-ar fi putut face Ben pentru ca eu să-l 
primesc în braţele mele, să-l las să facă dragoste cu mine. Să-mi 
aducă flori? Bomboane de ciocolată? Oare trebuie să pună la 
cale preludii romantice ori de câte ori vrea să facem sex, ca și 
când ar fi prima oară? Mi-am dat seama că probabil îi este 
foarte greu să mă seducă. Nici măcar nu-mi poate pune prima 
melodie pe care am dansat la nunta noastră sau să recreeze 
prima cină pe care am luat-o împreună la restaurant, pentru că 
pur și simplu nu mi le amintesc. În plus, sunt soţia lui, și n-ar 
trebui ca, ori de câte ori vrea să facem sex, să mă seducă de 
parcă abia ne-am fi cunoscut. 

Dar oare îl las vreodată să facă dragoste cu mine? Sau mi se 
întâmplă vreodată să vreau să fac sex cu el? Sunt și zile în care 
mă trezesc știind suficient de multe încât dorinţa să se nască de 
la sine, fără să mă forţez? 

— Nici măcar nu-mi aduc aminte de Ben, am continuat eu. 
Azi-dimineaţă, habar n-aveam cine e. 

A aprobat din cap. 

— Dar ţi-ai dori să știi? 

Aproape că am izbucnit în râs: 

— Bineînţeles! Vreau să-mi amintesc trecutul. Vreau să știu 
cine sunt. Cu cine m-am căsătorit. Toate lucrurile astea se leagă 
între ele. 

— Ai dreptate, a zis el, apoi și-a sprijinit coatele pe masă, 
împreunându-și mâinile în dreptul feței, ca și când s-ar fi gândit 
pe îndelete la ce urma să-mi spună sau la cum s-o facă. 
Lucrurile pe care mi le-ai povestit sunt încurajatoare, deoarece 


59 


dau de înţeles că amintirile nu s-au pierdut definitiv. Problema 
nu e stocarea, ci accesarea lor. 

Am stat pe gânduri câteva clipe, apoi l-am întrebat: 

— Adică amintirile sunt la locul lor, atâta doar că nu pot 
ajunge la ele? 

— Da, se poate spune și așa, mi-a răspuns el zâmbind. 

Mă simţeam frustrată și nerăbdătoare. 

— Păi și cum să fac să-mi aduc aminte mai multe lucruri? 

S-a lăsat pe speteaza scaunului și s-a uitat la dosarul din fața 
lui. 

— Săptămâna trecută, în ziua în care ţi-am dat jurnalul, ai 
scris cumva în el că ţi-am arătat o poză cu casa în care ai 
crescut? Cred că ţi-am și dat-o. 

— Da, am scris. 

— Când ai văzut fotografia, ţi-ai amintit mult mai multe decât 
atunci când te-am întrebat despre casa părintească, fără ca mai 
întâi să-ţi arăt o poză, mi-a explicat el, apoi a făcut o pauză. 
Ceea ce nu e surprinzător. Dar aș vrea să văd ce se întâmplă 
dacă îţi arăt poze făcute în perioada din care nu-ţi amintești 
nimic. Vreau să văd dacă îţi amintești ceva. 

Ezitam, neștiind unde avea să ducă acel drum, dar cu 
siguranţă era o propunere pe care nu puteam decât s-o accept. 

— Bine, am zis. 

— Excelent! Azi o să ne uităm la o singură poză. 

A scos o fotografie de la fundul dosarului, apoi a ocolit biroul 
și s-a așezat lângă mine. 

— Înainte să ne uităm la ea, aș vrea să știu dacă îţi amintești 
ceva despre nunta ta. 

Știam că nu aveam nicio amintire despre acest eveniment: 
din punctul meu de vedere, căsătoria cu bărbatul lângă care mă 
trezisem dimineaţă pur și simplu nu avusese loc. 

— Nu, am zis eu. Nimic. 

— Eşti sigură? 

Am încuviinţat din cap. 

— Da. 

A pus fotografia pe birou, în fața mea. 

— Te-ai căsătorit aici, mi-a zis, lovind-o ușor cu degetul. 

M-am uitat la ea și am văzut o bisericuță. Avea un acoperiș 
jos și o clopotniță foarte mică. Îmi era complet străină. 

— Îţi amintești ceva? 


60 


Am închis ochii și am încercat să-mi golesc mintea. Am văzut 
niște apă. Pe prietena mea. O podea cu gresie albă și neagră. 
Nimic altceva. 

— Nu, nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată. 

Părea dezamăgit. 

— Eşti sigură? 

Am închis iarăși ochii. Negru. Am încercat să mă gândesc la 
ziua nunţii mele, să mi-l imaginez pe Ben în costum și pe mine 
în rochie de mireasă, stând împreună în faţa bisericii, dar nu mi- 
a revenit în cap nicio amintire. M-a cuprins tristețea. Imi închipui 
că, la fel ca orice mireasă, am dedicat câteva săptămâni 
organizării nunţii: mi-am ales rochia și am așteptat cu nerăbdare 
să fie ajustată, am făcut rezervare la coafor și m-am tot gândit 
cum o să mă machiez. Mi-am imaginat cum m-am chinuit să 
aleg meniul, imnurile bisericești și florile, sperând tot timpul că 
ziua aceea avea să se ridice la înălţimea așteptărilor mele 
imposibile. lar acum nu am cum să aflu dacă am fost mulțumită 
sau nu. Pentru că ziua nunţii mele a dispărut cu totul - n-a mai 
rămas nimic din ea. Nimic, în afară de bărbatul cu care m-am 
căsătorit. 

— Da, sunt sigură, am spus în cele din urmă. N-a mai rămas 
nimic. 

Doctorul Nash mi-a luat fotografia din faţă și mi-a spus: 

— Potrivit datelor strânse în timpul tratamentului tău iniţial, 
te-ai căsătorit în Manchester. Biserica se numește St Mark. 
Fotografia asta e recentă - n-am reușit să fac rost de una mai 
veche -, dar îmi închipui că nu prea s-a schimbat de atunci. 

— Nu există nicio fotografie de la nunta noastră, am zis eu. 

Era atât o întrebare, cât și o afirmaţie. 

— Nu. S-au pierdut. Se pare că au ars într-un incendiu. 

Am încuviinţat din cap. Auzit din gura lui, faptul acesta părea 
mai solid, devenea mai real. Era ca și când, întrucât era doctor, 
vorbele lui căpătau o greutate pe care cuvintele lui Ben n-o 
aveau. 

— Când m-am căsătorit? l-am întrebat. 

— Cam pe la jumătatea anilor optzeci. 

— Inainte de accident. 

Doctorul Nash părea stânjenit. M-am întrebat dacă vorbisem 
vreodată cu el despre accidentul în urma căruia rămăsesem fără 
memorie. 


61 


— Ştii ce anume ţi-a provocat amnezia? m-a întrebat el. 

— Da, am vorbit acum două zile cu Ben. Mi-a povestit cum s-a 
întâmplat și am scris tot în jurnal. 

A încuviinţat din cap. 

— Și ce sentimente îţi stârnește? 

— Nu sunt sigură. 

Adevărul este că nu-mi aminteam deloc de accident, așa că 
nu mi se părea ceva real. Rămăsesem doar cu efectele lui. Cu 
amnezia pe care mi-o pricinuise. 

— Îmi dau seama că ar trebui să-l urăsc pe cel care mi-a făcut 
asta, am continuat eu. Mai ales că n-a fost prins, că n-a fost 
pedepsit pentru că m-a adus în halul ăsta. Pentru că mi-a distrus 
viaţa. Dar lucrul ciudat e că nu-l urăsc. Nu pot. Nu reușesc să-mi 
imaginez cum ar putea arăta. E ca și când nici n-ar exista. 

Pe chipul lui s-a așternut un aer dezamăgit. 

— Așa crezi? Că viaţa ta e distrusă? 

— Da, am zis eu după câteva clipe. Da, așa cred. 

N-a spus nimic. 

— Nu-i așa? l-am întrebat. 

Nu știu ce mă așteptam să spună sau să facă. Presupun că o 
parte din mine voia să mă asigure că mă înșel, să încerce să mă 
convingă că viaţa mea merită trăită. Dar n-a făcut asta. Pur și 
simplu se uita ţintă la mine. Mi-am dat seama că avea niște ochi 
fascinanţi - albaștri cu ape gri. _ 

— Îmi pare rău, Christine, a spus el în cele din urmă. Îmi pare 
rău. Fac tot ce-mi stă în putinţă și chiar sunt convins că te pot 
ajuta. Trebuie să mă crezi. 

— Te cred, i-am răspuns eu. Te cred. 

Și-a așezat mâna peste a mea, pe care o ţineam pe birou. Era 
grea. Şi caldă. Mi-a strâns degetele și, preţ de o clipă, m-am 
simţit stânjenită - atât pentru mine, cât și pentru el -, dar apoi 
m-am uitat la chipul lui, care căpătase un aer trist, și mi-am dat 
seama că gestul lui era cel al unui tânăr care consolează o 
femeie mai în vârstă. Nimic mai mult. 

— Îmi pare rău, i-am spus. Trebuie să merg până la baie. 

(J 

Când m-am întors, am văzut că turnase cafea pentru 
amândoi. Ne-am așezat de o parte și de alta a biroului, sorbind 
din cești. Doctorul Nash părea să-mi evite privirea, răsfoindu-și 
hârtiile de pe birou și aranjându-le cu gesturi stângace. La 


62 


început, am crezut că era jenat pentru că-mi strânsese mâna, 
dar în cele din urmă s-a uitat la mine și mi-a spus: 

— Christine, voiam să te întreb ceva. De fapt, e vorba de două 
lucruri. 

Am încuviințat din cap, iar el a continuat. 

— Mai întâi, am hotărât să scriu despre cazul tău. E cât se 
poate de neobișnuit, și cred că ar fi foarte util dacă detaliile lui 
ar fi accesibile întregii comunităţi științifice. Ai ceva împotrivă? 

M-am uitat la teancurile de reviste împrăștiate pe rafturile din 
birou. Oare la ce spera să-l ajute cazul meu, la promovare sau la 
cimentarea postului? „De-aia mă aflu aici?” Preţ de câteva clipe, 
m-am gândit să-i spun că aș prefera să nu scrie despre mine, 
dar în cele din urmă am clătinat din cap și am zis: 

— Nu. Nicio problemă. 

— Bine, mi-a răspuns el cu un zâmbet. Mulţumesc. lar acuma 
vreau să-ţi pun o întrebare. Mă rog, e mai degrabă o idee. E un 
lucru pe care aș vrea să-l încerc. Ce zici? 

— Despre ce e vorba? 

Eram un pic agitată, dar în același timp mă simţeam ușurată 
că, în sfârșit, urma să-mi spună ce avea în minte. 

— Ei bine, potrivit dosarului tău, după ce v-aţi căsătorit, tu și 
Ben ați continuat să locuiţi în aceeași casă din East London în 
care stăteațţi și înainte. 

A făcut o pauză. Dintr-odată mi-a venit în minte o voce care 
probabil era a mamei: „Trăiţi în păcat...”, apoi un tt-tt plin de 
năduf și un clătinat din cap care spunea totul. 

— După vreun an, a continuat el, v-aţi mutat în altă casă. Aţi 
stat acolo cam până ai fost internată în spital. 

O nouă pauză. 

— E foarte aproape de casa în care locuiţi acum. 

În clipa aceea, am început să înțeleg cam unde voia să 
ajungă. 

— M-am gândit că am putea pleca acum și, în drum spre casă, 
să trecem pe acolo. Ce părere ai? 

Ce părere aveam? Niciuna. Era o întrebare la care aproape că 
nu puteam să răspund. Știam că era o propunere rezonabilă, ce 
m-ar fi putut ajuta într-un mod neașteptat, pe care niciunul 
dintre noi nu aveam cum să-l bănuim și, cu toate astea, eram 
reticentă. Era ca și când trecutul meu mi se părea dintr-odată 
periculos. Un loc pe care nu era indicat să-l vizitez. 


63 


— Nu știu ce să zic, i-am raspuns. 

— Ai locuit acolo câţiva ani. 

— Știu, dar... 

— Dacă vrei, putem să ne uităm doar de afară. Nu-i nevoie să 
intrăm. 

— Să intrăm? Cum așa? 

— Am scris cuplului care locuiește acolo, apoi am vorbit la 
telefon. Mi-au spus că, dacă asta te-ar putea ajuta, n-ar avea 
absolut nimic împotrivă să arunci o privire prin casă. 

Am fost surprinsă. 

— Serios? 

Și-a luat privirea de la mine - nu mai mult de o clipă, dar 
suficient cât să-mi dau seama că era jenat - și m-am întrebat 
ce-mi ascundea. 

— Da, a zis. Mă rog, nu fac eforturi de genul ăsta pentru toți 
pacienţii. 

N-am zis nimic. 

— Chiar cred că te-ar putea ajuta, Christine, a adăugat el cu 
un zâmbet. 

Cum aș fi putut să-l refuz? 

e 

Aveam de gând ca, în drum spre adresa cu pricina, să scriu un 
pic în jurnal. Dar abia am apucat să citesc ultimele Însemnări, că 
am și parcat lângă o casă. Am închis agenda și am ridicat 
privirea. Era o casă asemănătoare celei din care plecasem de 
dimineață - cea în care trebuia să-mi reamintesc că locuiam 
acum. Cărămidă roșie, lemnărie vopsită, același bovindou și 
aceeași grădină bine îngrijită. Singurele diferențe erau că 
aceasta părea mai mare și avea o fereastră în acoperiș, care 
indica faptul că podul fusese transformat în mansardă, ceea ce 
noi nu făcuserăm. La început, mi s-a părut de neînțeles faptul că 
plecaserăm de acolo ca să ne mutăm într-o casă identică, aflată 
la o distanță care nu părea să fie mai mare de doi-trei kilometri. 
Dar după câteva clipe, mi-am dat seama care era motivul: 
amintirile. Amintirile unor vremuri mai bune, de dinainte de 
accidentul meu, când eram fericiţi și duceam o viață normală. 
Aceste amintiri l-ar fi răscolit pe Ben, chiar dacă eu le 
pierdusem. 

Dintr-odată, am căpătat certitudinea că acea casă avea să 
scoată la iveală anumite lucruri. Să-mi scoată la iveală trecutul. 


64 


— Vreau să intru, am zis. 

e 

Fac o pauză. Vreau să notez și restul, dar e vorba de lucruri 
importante - prea importante ca să mă grăbesc -, iar Ben o să 
ajungă acasă dintr-o clipă în alta. Deja e în întârziere. Cerul e 
întunecat, iar pe stradă se aude ecoul ușilor închise, pe măsură 
ce oamenii se întorc de la serviciu. Mașinile încetinesc în fața 
caselor și, în curând, una dintre ele va fi a lui Ben. E mai bine 
dacă mă opresc acum. Las jurnalul deoparte și îl ascund în 
șifonier. 

Am să continui mai târziu. 

e 

Tocmai puneam capacul la cutia de pantofi când l-am auzit pe 
Ben vârând cheia în ușă. După ce a intrat în casă, m-a strigat, 
iar eu i-am spus că am să cobor imediat. Deși nu aveam niciun 
motiv să ascund că umbla- sem în șifonier, am închis ușa cu 
multă grijă, apoi m-am dus să-mi văd soţul. 

Toată seara am fost destul de absentă. Am stat cu gândul 
numai la jurnal. În timp ce mâncam, m-am întrebat dacă nu 
cumva aș putea scrie în el înainte să spăl vasele, iar în timp ce 
spălam vasele, m-am întrebat dacă nu cumva ar fi fost bine ca, 
imediat după aceea, să pretind că am o migrenă ca să pot urca 
în dormitor să scriu. Dar când am terminat curăţenia în 
bucătărie, Ben mi-a zis că are ceva de lucru în biroul lui. Am 
oftat ușurată și i-am spus că mă bag în pat. 

lar acum chiar sunt în pat. Il aud pe Ben scriind la calculator - 
toc, toc, toc - și trebuie să recunosc că e un zgomot care mă 
liniștește. Am citit ce-am scris înainte ca Ben să ajungă acasă, 
iar acum mi-am amintit perfect unde eram azi după-amiază: 
stăteam în faţa unei case în care am locuit cândva. Acum pot 
să-mi continui povestea. 

e 

Totul s-a întâmplat în bucătărie. 

Am apăsat insistent pe butonul soneriei și, în cele din urmă, 
ne-a răspuns o femeie - Amanda - care l-a întâmpinat pe 
doctorul Nash cu o strângere de mână, iar pe mine, cu o privire 
care ezita între milă și fascinaţie. 

— Dumneavoastră sunteţi Christine, nu-i așa? a zis ea, 
înclinând capul într-o parte și făcându-ne semn cu mâna ei 
foarte îngrijită. Intraţi, vă rog! 


65 


Purta o bluză crem și bijuterii de aur. După ce a închis ușa în 
urma noastră, s-a prezentat și ne-a spus: 

— Puteţi să staţi cât doriţi. Cât aveţi nevoie. 

Am încuviinţat din cap și m-am uitat în jur. Ne aflam într-un 
hol luminos, cu mochetă pe jos. Soarele năvălea prin ferestre, 
învăluind în lumină o vază cu lalele roșii așezată pe o măsuţă. S- 
a așternut o liniște neplăcută. 

— E o casă minunată, a zis Amanda în cele din urmă și, preţ 
de o clipă, m-am simţit de parcă doctorul Nash și cu mine eram 
niște potențiali cumpărători, iar ea, un agent imobiliar 
nerăbdător să încheie o tranzacţie. Am cumpărat-o în urmă cu 
vreo zece ani. Ni se pare adorabilă. E atât de luminoasă! Vreţi să 
mergem în living? 

Am urmat-o în camera de zi. Era o încăpere mare și aranjată 
cu bun-gust. N-am simţit nimic, nici măcar un vag sentiment de 
familiaritate - mi se părea o cameră oarecare dintr-o casă 
oarecare. 

— Vă mulțumesc foarte mult că aţi fost de acord să vizităm 
casa, a spus doctorul Nash. 

— Ei, n-aveţi pentru ce! a zis ea, pufnind într-un mod ciudat. 

Dintr-odată, mi-am închipuit-o călare sau aranjând niște flori. 

— Aţi făcut multe reamenajări de când v-aţi mutat aici? a 
întrebat el. 

— Destul de multe. Tot felul de lucruri mărunte. 

M-am uitat la podelele de culoarea nisipului, la pereţii albi, la 
canapeaua crem și la reproducerile după pictori contemporani 
agățate pe pereţi. Mi-am adus aminte de casa din care 
plecasem de dimineaţă - greu mi-aș fi putut închipui una mai 
diferită de cea în care eram acum. 

— Vă mai amintiţi cum arăta livingul când v-aţi mutat aici? a 
întrebat-o doctorul Nash. 

Amanda a scos un oftat: 

— Destul de vag, din păcate. Pe jos era o mochetă cafeniu- 
deschis, dacă nu mă înșel. lar pereţii erau acoperiţi cu tapet - în 
dungi, parcă. 

Am încercat să-mi imaginez camera așa cum mi-o descria. 
Dar nu mi-am amintit nimic. 

— Era și un șemineu pe care l-am scos. Acuma îmi pare rău, 
pentru că era un detaliu destul de original. 


66 


— Ţi-ai amintit ceva, Christine? m-a întrebat medicul, iar când 
am clătinat din cap, a adăugat: Vrei să ne uităm și la restul 
casei? 

Am urcat la etaj, unde erau două camere. 

— Giles lucrează destul de mult de acasă, a zis Amanda când 
am intrat în încăperea cu vedere spre faţă. 

În ea se aflau un birou, dulapuri pentru dosare și cărți. 

— Cred că proprietarii dinainte foloseau camera asta pe post 
de dormitor conjugal, a continuat Amanda, aruncându-mi o 
privire, însă eu n-am zis nimic. E un pic mai mare decât cealaltă, 
dar Giles nu poate dormi aici din pricina traficului. 

A urmat o pauză. 

— E arhitect, a adăugat ea. 

larăși n-am zis nimic. 

— O mare coincidenţă, a continuat gazda noastră, pentru că 
cel de la care am cumpărat-o era și el arhitect. L-am cunoscut 
când am venit să vedem casa. Soțul meu s-a înţeles foarte bine 
cu el, și cred că tocmai de aceea ne-a vândut-o cu câteva mii 
mai ieftin decât prețul iniţial. 

Încă o pauză. M-am întrebat dacă se aștepta s-o felicităm. 

— Giles urmează să-și înfiinţeze propriul birou de arhitectură. 

„Au cumpărat-o de la un arhitect, mi-am zis în sinea mea. Nu 
de la un profesor. Deci nu lor le-a vândut-o Ben.” Am încercat 
să-mi imaginez camera cu un pat în locul biroului cu tăblie de 
sticlă, iar podelele și pereţii albi acoperiţi cu mochetă și tapet. 

Doctorul Nash s-a întors cu faţa spre mine. 

— Ţi-ai amintit ceva? 

Am clătinat din cap. 

— Nu. Nimic. 

Ne-am uitat și în celălalt dormitor, apoi în baie, dar tot fără 
niciun rezultat, așa că am revenit la parter și am intrat în 
bucătărie. 

— Vreţi o ceașcă de ceai? ne-a întrebat Amanda. Nu-i niciun 
deranj. E gata preparat. 

— Nu, mulțumesc, am zis eu. 

Bucătăria avea un aspect destul de neprimitor. Era plină de 
muchii dure. Mobilierul era din lemn alb și fier cromat, iar blatul 
pentru gătit părea turnat din ciment. Singura pată de culoare 
era un bol cu lămâi verzi. 

— Oricum, nu mai stăm mult, am adăugat în cele din urmă. 


67 


— Bine, nicio problemă, a răspuns Amanda. 

Aerul ei de om vioi și săritor a dispărut dintr-odată, iar pe 
chipul ei s-a așternut o expresie de dezamăgire. M-am simţit 
vinovată - gazda noastră sperase că o vizită la ea acasă avea să 
fie miracolul care să mă vindece. 

— Mi-aţi putea da un pahar cu apă? am întrebat-o. 

— Bineînţeles! mi-a răspuns, luminându-se la față. Imediat! 

Mi-a întins un pahar, iar în clipa când l-am luat în mână, o altă 
amintire a prins viață. 

Amanda și doctorul Nash au dispărut. Am rămas singură. Pe 
blatul pentru gătit am văzut un pește crud, umed și strălucitor, 
așezat pe o farfurie ovală. Am auzit o voce. O voce de bărbat. 
Mi-am dat seama că e a lui Ben, dar de când era mai tânăr: „Vin 
alb sau roșu?” M-am întors și l-am văzut intrând în bucătărie. 
Era aceeași bucătărie - cea în care stăteam mai adineauri cu 
Amanda și doctorul Nash -, dar pereţii erau vopsiți în altă 
culoare. Ben ţinea câte o sticlă de vin în fiecare mână. Era 
același, atâta doar că avea mustață, era mai slab și mai puţin 
cărunt. Era gol, iar penisul lui semi-erect i se bălăngănea ușor în 
timp ce mergea. Pielea netedă și întinsă îi scotea în evidenţă 
mușchii de pe braţe și piept, și m-am simţit puternic atrasă de 
el. Am crezut că o să rămân cu gura căscată, în schimb am 
izbucnit în râs. 

„Cred că alb”, a zis el, râzând împreună cu mine, după care a 
pus ambele sticle pe masă și s-a apropiat de mine. M-a luat în 
brațe, iar eu am închis ochii, am deschis gura - aproape 
involuntar - și am început să ne sărutăm. l-am simţit penisul 
atingându-mi pubisul și am coborât încet mâna spre el. Chiar în 
timp ce-l sărutam, îmi spuneam că trebuie să ţin minte toate 
detaliile și senzațiile. „Trebuie să le introduc în cartea mea. 
Despre lucrurile astea vreau să scriu.” 

Apoi mi-am lipit trupul de al lui, iar mâinile soțului meu au 
început să tragă de rochia de pe mine, bâjbâind după fermoar. 
„Stai! i-am spus. Oprește-te...” Dar deși i-am spus nu, cerându-i 
să înceteze, simţeam că îl doresc mai mult decât dorisem pe 
oricine altcineva înainte. „Să mergem sus, am zis eu. Repede!” 
Apoi am ieșit din bucătărie, dându-mi hainele jos, și am pornit 
spre dormitorul cu mochetă gri și tapet cu model albastru, 
spunându-mi: „Da, despre asta ar trebui să scriu în următorul 
meu roman, ăsta e sentimentul pe care vreau să-l surprind”. 


68 


M-am împiedicat. S-a auzit zgomot de sticlă spartă, iar 
imaginea mi-a dispărut din fața ochilor. Era ca și când bobina de 
film s-ar fi terminat, iar imaginile de pe ecran ar fi fost înlocuite 
cu o lumină pâlpâitoare și umbrele câtorva fire de praf. Am 
deschis ochii. 

Eram tot acolo, în bucătărie, dar acum îl aveam în faţă pe 
doctorul Nash, îndărătul căruia se afla Amanda, și amândoi se 
uitau la mine cu un aer preocupat și neliniștit. Mi-am dat seama 
că scăpasem paharul. 

— Christine, a zis doctorul Nash. Christine, te simți bine? 

Nu i-am răspuns. Nu-mi dădeam seama ce simt. Din câte 
știam, era prima oară când îmi aduceam aminte de soțul meu. 

Am închis ochii și am încercat să resuscitez acea amintire. Am 
încercat să văd peștele și vinul, pe soţul meu cu mustață, gol și 
cu penisul bălăngănindu-se, dar imaginile nu s-au mai întors. 
Amintirea dispăruse, se evaporase ca și când n-ar fi existat 
niciodată sau ca și când ar fi fost distrusă de prezent. 

— Da, i-am răspuns eu în cele din urmă. N-am nimic. Am... 

— Ce s-a întâmplat? Sigur ţi-e bine? 

— Mi-am amintit ceva. 

Am văzut-o pe Amanda ducându-și mâinile la gură cu un aer 
încântat. 

— Serios? Excelent! Ce? Ce v-aţi amintit? 

— Vă rog... a intervenit doctorul Nash. 

A făcut un pas în faţă, luându-mă de braţ, iar cioburile i-au 
scrâșnit sub tălpi. 

— Mi-am adus aminte de soțul meu. Era aici... 

Entuziasmul Amandei s-a evaporat. „Asta-i tot?”, părea să 
spună expresia ei. 

— Mi-am amintit de Ben! i-am repetat doctorului Nash, 
simțind că încep să tremur. 

— Foarte bine, a zis el. E excelent! 

M-au condus până în sufragerie, apoi am luat loc pe canapea. 
Amanda mi-a adus o cană de ceai fierbinte și un biscuit pe o 
farfurioară. „Femeia asta nu înțelege, mi-am zis în sinea mea. 
Nu poate. Mi-am amintit de Ben. De mine pe când eram tânără. 
De noi doi împreună. Știu că eram îndrăgostiți. Nu mai trebuie 
să-l cred pe cuvânt. E un lucru important. Dar ea nu-și poate da 
seama cât de important e.” 


69 


Apoi am plecat spre casă cu doctorul Nash. Eram încântată și 
mă simţeam plină de energie. Mă uitam la lumea din jur - lumea 
aceea străină, ciudată, misterioasă - și nu mai vedeam în ea 
amenințări, ci oportunităţi. Doctorul Nash mi-a spus că facem 
progrese. Era entuziasmat. „Ce bine!”, spunea el întruna. Nu-mi 
dădeam seama dacă era bine pentru mine sau pentru el și 
cariera lui. Mi-a zis că ar vrea să mă programeze la tomograf, și 
am acceptat aproape fără să stau pe gânduri. Mi-a dat și el un 
telefon mobil, spunându-mi că fusese al prietenei lui. Nu 
semăna cu cel pe care îl aveam de la Ben. Era mai mic și avea o 
clapetă care, atunci când se deschidea, dădea la iveală o 
tastatură și un ecran interior. „Nu mai avem ce să facem cu el, 
mi-a explicat. Poţi să mă suni oricând. Oricând simţi că e ceva 
important. Și să-l ţii mereu la tine. O să te sun pe el să-ți 
amintesc de jurnal.” Asta s-a întâmplat în urmă cu câteva ore. 
Acum îmi dau seama că mi l-a dat ca să mă poată suna fără să 
afle Ben. De fapt, cam asta mi-a zis și el: „Am sunat deunăzi și 
mi-a răspuns Ben. Ar putea să i se pară ciudat. Cu telefonul 
ăsta, o să fie mai ușor”. L-am luat fără să spun nimic. 

Așadar, mi-am amintit de Ben. Mi-am amintit că-l iubeam. 
Poate că mai încolo, când o să mergem la culcare, o să mă 
revanșez pentru că l-am refuzat acum două zile. Mă simt vie. 
Debordând de energie. 


e Marţi, 13 noiembrie 


E după-amiază. În scurtă vreme, Ben o să se întoarcă acasă 
după încă o zi de lucru. Stau cu acest jurnal în faţa mea. In jurul 
prânzului, m-a sunat un bărbat - doctorul Nash - care mi-a spus 
unde să-l caut. Eram în camera de zi când a sunat și la început 
am crezut că nu știe cu cine stă de vorbă. „Uită-te în cutia de 
pantofi din șifonier, m-a rugat el. Ai să găsești o agendă.” Nu l- 
am crezut, dar a așteptat la telefon cât m-am dus să mă uit și 
am văzut că avea dreptate. Jurnalul meu era în cutie, înfășurat 
în hârtie cerată. L-am ridicat cu grijă, ca și când ar fi fost un 
obiect fragil, iar apoi, după ce mi-am luat la revedere de la 
medic, m-am așezat în genunchi chiar lângă șifonier și l-am citit. 
Cuvânt cu cuvânt. 


70 


Eram agitată, dar nu-mi dădeam seama de ce. Jurnalul mi se 
părea un lucru interzis și periculos, deși probabil că era un 
sentiment provocat de grija cu care îl ascunsesem. Am ridicat 
privirea de mai multe ori să văd cât e ceasul, ba chiar l-am 
închis repede și l-am înfășurat la loc în hârtia cerată când am 
auzit zgomotul unei mașini. Dar acum sunt calmă. Fac aceste 
însemnări în dormitor, chiar lângă bovindou. Mi se pare un loc 
familiar - poate că stau deseori aici. Am o bună perspectivă 
asupra străzii: într-o parte văd un șir de copaci înalţi în spatele 
cărora se află un parc, iar în cealaltă parte, un rând de case și o 
altă stradă, una mai aglomerată. Imi dau seama că, deși pot 
alege să-l ascund de Ben, nu s-ar întâmpla nimic îngrozitor dacă 
l-ar găsi. Doar e soțul meu. Și pot avea încredere în el. 

Citesc iarăși despre entuziasmul care m-a cuprins ieri, în 
drum spre casă. Sentimentul acesta a dispărut. Acum mă simt 
mulțumită. Încă. Pe stradă trec mașini. Din când în când, văd pe 
câte cineva care se plimbă pe trotuar: un bărbat care fluieră o 
melodie sau o tânără mamă care își duce copilul în parc - o văd 
și când se întoarce. În zare, un avion se pregătește de aterizare 
și pare că stă pe loc. 

Casele de peste drum sunt goale, iar strada e liniștită - nu se 
aude decât fluieratul bărbatului și lătratul unui câine 
nemulțumit. Agitaţia dimineţii, cu simfonia ei de uși închise, 
vorbe de rămas-bun și motoare turate, a dispărut complet. Mă 
simt singură pe lume. 

Începe să plouă. Stropii mari izbesc geamul din faţa mea, 
rămân nemișcaţi o clipă, apoi, împreună cu alţii, își încep 
coborâșul lent. Îmi lipesc palma de sticla rece. 

Mă separă atât de multe lucruri de lumea de afară. 

Am citit că am fost să vizitez casa în care am locuit împreună 
cu soţul meu. Oare chiar am scris ieri acele cuvinte? Nu simt că- 
mi aparţin. Am citit și despre ziua pe care mi-am amintit-o. 
Despre cum mă sărutam cu Ben - în casa pe care am cumpărat- 
o împreună cu mult timp în urmă -, iar când închid ochii revăd 
acea scenă. La început e înceţoșată, are contururi vagi, dar apoi 
imaginea începe să strălucească și se limpezește, căpătând 
dintr-odată o claritate copleșitoare. Ben îmi smulge hainele de 
pe mine și mă strânge în brațe, iar sărutările lui devin mai 
precipitate, mai pasionale. Îmi aduc aminte că nici n-am mâncat 
peștele, nici n-am băut vinul; după ce am făcut dragoste, am 


71 


rămas în pat mult timp, cu picioarele împletite și cu capul 
sprijinit pe pieptul lui; Ben îmi mângâia părul, și simţeam cum 
mi se usca sperma pe pântece. Am rămas în tăcere, învăluiți în 
fericire ca într-un nor. 

— Te iubesc, mi-a spus el după o vreme. 

Vorbea în șoaptă, ca și când n-ar mai fi spus niciodată acele 
cuvinte și, cu toate că le mai rostise de multe ori, păreau noi. 
Interzise și periculoase. M-am uitat la el, la perii din bărbia lui, la 
carnaţia buzelor și la conturul nasului de deasupra lor. 

— Și eu te iubesc, i-am răspuns eu în șoaptă, ca și când 
cuvintele ar fi fost fragile. 

M-a strâns în braţe și m-a sărutat ușor. Pe creștet, pe frunte. 
Am închis ochii și mi-a sărutat pleoapele, abia atingându-le cu 
buzele. Mă simțeam în siguranţă. Acasă. Aveam impresia că 
acolo, lipită de trupul lui, era singurul loc în care mă puteam 
adăposti. Singurul loc în care îmi doream să fiu. Am stat în 
tăcere o vreme, ţinându-ne în brațe, cu trupurile lipite și 
respiraţiile sincronizate. Simţeam că tăcerea ar putea face ca 
acele clipe să dureze veșnic, ceea ce tot n-ar fi fost de ajuns. 

Ben a fost cel care a rupt vraja. 

— Trebuie să plec, a spus el, iar eu am deschis ochii și i-am 
luat mâna într-a mea. 

Era caldă. Și moale. Am dus-o la gură și am sărutat-o. Gust de 
sticlă. Şi de pământ. 

— Deja? l-am întrebat. 

M-a sărutat încă o dată. 

— Da. E mai târziu decât îţi închipui. O să pierd trenul. 

Am simţit că mă scufund. Despărțirea mi se părea de 
neconceput. De nesuportat. 

— Mai stai, l-am rugat eu. lei următorul tren. 

— Chris, știi bine că nu pot, mi-a spus el râzând. 

L-am sărutat și i-am zis: 

— Știu, știu. 

După ce a plecat, am făcut un duș. M-am spălat pe îndelete, 
săpunindu-mă abundent, simțind apa pe piele ca și cum ar fi 
fost o senzaţie nouă. Când m-am întors în dormitor, m-am 
parfumat, mi-am pus cămașa de noapte și un capot, apoi am 
coborât în living. 

Se făcuse întuneric. Am aprins lumina. Pe masa din fața mea 
se afla o mașină de scris în care aștepta o pagină albă, iar 


72 


alături de ea, un teanc subţire de foi puse cu fața scrisă în jos. 
M-am așezat în faţa mașinii. Am început să scriu. „Capitolul al 
doilea.” 

Apoi m-am oprit. Nu știam ce să scriu mai departe, cum să 
încep. Am scos un oftat, sprijinindu-mi mâinile pe taste. 
Atingerea lor netedă și rece mi se părea familiară, iar forma lor 
părea să mi se muleze pe buricele degetelor. Am închis ochii și 
am continuat să scriu. 

Degetele dansau pe tastatură automat, aproape fără să mă 
gândesc. Când am deschis ochii, am văzut că scrisesem o 
singură frază. 

„Lizzy nu știa ce făcuse și nici cum putea fi îndreptat.” 

M-am uitat la ea. Ceva concret pe pagina albă. 

„O porcărie!”, mi-am zis în sinea mea. Eram enervată. Ştiam 
că puteam scrie mai bine de-atât. Cu două veri în urmă, 
cuvintele curseseră cu mare ușurință, împrăștiindu-se pe hârtie 
ca niște confetti. Dar acum? Acum, ceva era în neregulă. 
Limbajul parcă devenise rigid. Țeapăn. 

Am luat un pix și am tăiat fraza. M-am simţit mai bine când 
am văzut-o traversată de o linie de la un cap la altul, dar iarăşi 
mă blocasem - nu știam de unde să încep. 

M-am ridicat în picioare și mi-am aprins o ţigară din pachetul 
pe care îl lăsase Ben pe masă. Am tras un fum adânc, l-am ţinut 
câteva clipe în plămâni, apoi l-am suflat afară. Mi-am dorit să fi 
fost iarbă și m-am întrebat de unde aș putea face rost pentru 
situaţiile de genul ăsta. Mi-am turnat cea de băut - votcă simplă 
într-un pahar de whisky - și am luat o gură. Va trebui să găsesc 
o soluţie. „E un blocaj... mi-am zis. Of, cum dracu' am ajuns să 
recurg la clișee dintr-astea?” 

Ultima oară? Cum am ieșit din impas ultima oară? M-am dus 
la biblioteca de pe peretele din sufragerie și, cu ţigara 
bălăngănindu-mi-se între buze, am scos o carte din raftul de 
sus. „Sigur o să găsesc o soluţie în ea.” 

Am pus votca jos și am răsucit cartea în mână. Mi-am așezat 
degetele pe copertă cu multă grijă, ca și când ar fi fost un obiect 
fragil, apoi le-am plimbat de-a lungul titlului: Pentru păsările 
dimineții. De Christine Lucas. Am deschis-o și am început s-o 
răsfoiesc. 


73 


Imaginea a dispărut. Ochii mi s-au deschis. Camera în care 
mă aflam era urâtă și cenușie, dar încă respiram precipitat. Am 
fost ușor surprinsă când mi-am dat seama că, pe vremuri, eram 
fumătoare, dar în clipa următoare sentimentul acesta a fost 
înlocuit de altceva. Oare era adevărat? Chiar scrisesem un 
roman? Fusese publicat? M-am ridicat în picioare, iar jurnalul mi- 
a alunecat din poală. Dacă era așa, atunci înseamnă că fusesem 
cineva, cineva cu o viaţă, cu scopuri, ambiţii și realizări. Am 
coborât treptele în grabă. 

Era adevărat? Ben nu mi-a spus nimic în dimineața asta. Nu 
mi-a spus că eram scriitoare. Azi-dimineaţă am citit despre 
plimbarea pe Parliament Hill. După ce ne-am așezat pe bancă, 
mi-a spus că, atunci când am avut accidentul, lucram ca 
secretară. 

M-am uitat prin biblioteca din living. Dicţionare. Un atlas. Un 
ghid practic pentru reparaţii în gospodărie. Câteva romane 
cartonate care, judecând după cum arătau, nu cred că fuseseră 
citite. Dar nimic scris de mine. Nimic care să-mi dea de înţeles 
că publicasem un roman. Mă învârteam de colo-colo, cuprinsă 
de agitaţie. „Trebuie să fie undeva pe-aici, mi-am zis. Trebuie!” 
Dar apoi mi-a venit în minte un alt gând: poate că scena pe care 
o văzusem nu era o amintire, ci o invenţie. Poate că, în lipsa 
unei biografii adevărate la care să se raporteze și să mediteze, 
mintea mea a inventat o poveste. Poate că subconștientul meu 
a hotărât că sunt scriitoare, pentru că e ceea ce mi-am dorit 
întotdeauna să fiu. 

Am urcat iarăși la etaj. Rafturile din birou erau pline cu dosare 
și manuale de utilizare a computerelor, iar azi-dimineaţă, când 
făcusem turul casei, nu văzusem nicio carte în dormitoare. Am 
rămas pe gânduri o clipă, apoi am văzut computerul din fața 
mea, cu ecranul său negru și tăcut. Știam ce trebuie să fac, deși 
nu-mi dau seama de unde. Am apăsat pe butonul de pornire, iar 
unitatea a început să zumzăie sub birou. O clipă mai târziu s-a 
aprins și monitorul. Din difuzoarele așezate lângă el s-au auzit 
câteva note, apoi a apărut o imagine. O fotografie cu Ben și cu 
mine - amândoi zâmbeam. În mijlocul feţelor noastre erau două 
casete; în dreptul primei scria: „Nume de utilizator”, iar în 
dreptul celei de-a doua: „Parolă”. 

În episodul pe care tocmai mi-l amintisem, scriam la mașină 
fără să mă uit la tastatură: degetele mele dansau pe butoane ca 


74 


și când ar fi fost mânate de instinct. Am poziţionat cursorul în 
căsuţa lângă care scria „Nume de utilizator” și am dus mâinile 
deasupra tastaturii. Oare era adevărat? Chiar puteam să scriu 
fără să mă uit? Mi-am așezat degetele pe tastatură. Degetele 
mici și-au căutat tastele de care răspundeau, după care și 
celelalte s-au așezat la locurile lor. Am închis ochii și, fără să mă 
gândesc, am început să tastez, ascultându-mi respiraţia și 
țăcănitul tastelor. Când am terminat, m-am uitat la ce făcusem, 
la ce scrisesem în căsuță. Mă aşteptam să fie ceva fără noimă, 
dar ceea ce-am văzut m-a șocat. 

„Vulpea maronie și sprintenă se năpustește asupra câinelui 
leneș.” 

Mă uitam ţintă la ecran. Era adevărat. Chiar puteam să scriu 
fără să mă uit la tastatură. Deci poate că episodul de mai 
adineauri nu era o invenţie, ci o amintire. 

Poate chiar scrisesem un roman. 

Am dat fuga în dormitor. Totul părea lipsit de sens. Preţ de o 
clipă, am avut sentimentul copleșitor că îmi pierd minţile. 
Romanul părea să existe și să nu existe în același timp, să fie 
real și complet imaginar. Nu-mi aminteam nimic despre el, nimic 
despre intriga și personajele lui, nici măcar de ce alesesem acel 
titlu, și totuși simţeam că era real, ca și când ar fi pulsat în mine 
ca o inimă. 

Și de ce Ben nu-mi spusese nimic despre el? De ce nu 
păstrase un exemplar la vedere? Mi l-am închipuit ascuns 
undeva în casă, înfășurat în hârtie cerată și pus la păstrare într- 
o cutie din pod sau undeva în pivniţă. De ce? 

Apoi mi-a venit în minte o altă explicaţie. Ben mi-a spus că 
am lucrat ca secretară - poate că acesta era singurul motiv 
pentru care știam să scriu la mașină. 

Am scos din geantă unul dintre telefoanele mobile, fără să-mi 
pese dacă era cel de la Ben sau cel de la medic. Aproape că nu- 
mi păsa pe cine aveam să sun: pe soțul meu sau pe medic. 
Amândoi mi se păreau la fel de străini. L-am deschis și am 
căutat prin agendă până am dat de un nume cunoscut, apoi am 
apăsat pe tasta de apel. 

— Alo, doctorul Nash? am zis eu când am auzit că mi s-a 
răspuns. Sunt eu, Christine. 

A dat să spună ceva, dar l-am întrerupt imediat. 

— Ştii cumva dacă am scris ceva? 


75 


— Poftim? 

Mi-am dat seama că era derutat și, preț de o clipă, am avut 
impresia că făcusem o mare greșeală. M-am întrebat dacă știa 
măcar cine sunt, dar apoi a zis: 

— Christine? 

Am repetat ce-i spusesem. 

— Tocmai mi-am amintit un episod. S-a întâmplat în urmă cu 
câţiva ani, la începutul relaţiei mele cu Ben. Mi-am adus aminte 
că scriam ceva. Cred că era un roman. Am scris cumva vreun 
roman? 

Părea să nu înțeleagă ce-i spun. 

— Un roman? 

— Da. Din câte îmi amintesc, atunci când eram mică voiam să 
fiu scriitoare. Așa că mă întrebam dacă am scris ceva vreodată. 
Ben mi-a zis că am lucrat ca secretară, dar mă întrebam dacă... 

— Nu ţi-a spus? m-a întrerupt el. Când ţi-ai pierdut memoria, 
lucrai la cel de-al doilea roman al tău. Primul a fost publicat și s- 
a bucurat de succes. N-aș zice că a fost un bestseller, dar cu 
siguranţă a avut succes. 

Cuvintele mi se învălmășeau în cap. Un roman. Succes. 
Publicat. Era adevărat. Amintirea mea era autentică. Nu știam 
ce să zic. Nu știam ce să cred. 

Mi-am luat la revedere, apoi am venit la etaj să scriu toate 
astea. 

(J 

Ceasul de pe noptieră arată zece și jumătate. Cred că nu mai 
e mult până când Ben o să vină la culcare și totuși, stau aici, pe 
marginea patului, și scriu. După masa de prânz, am avut o 
discuţie cu el. M-am frământat toată după-amiaza, trecând 
dintr-o cameră în alta, uitându-mă la lucrurile din jur de parcă 
le-aș fi văzut pentru prima oară și întrebându-mă de ce 
îndepărtase Ben toate urmele modestului meu succes. Nu avea 
niciun sens. Oare îi era rușine? Se simţea stânjenit? Scrisesem 
despre el și despre viaţa noastră de cuplu? Sau era vorba de 
ceva mai grav? Un lucru sumbru, pe care încă nu reușeam să-l 
văd? 

Când a ajuns acasă, deja luasem hotărârea de a-l întreba 
direct, dar acum? Acum nu mi se mai părea posibil. Ar fi fost ca 
și când l-aș fi acuzat că minte. 


76 


Așa că, la un moment dat, am abordat subiectul cu un aer 
degajat. 

— Ben, dar eu cum îmi câștigam existența? l-am întrebat, iar 
el a ridicat privirea din ziar. Aveam cumva o slujbă? 

— Da. Ai lucrat ca secretară o vreme. Imediat după ce ne-am 
căsătorit. 

Am încercat să păstrez un ton neutru. 

— Serios? Mi se pare că voiam să fiu scriitoare. 

A împăturit ziarul, acordându-mi toată atenţia. 

— Ți se pare? 

— Da. Îmi aduc aminte limpede că îmi plăceau cărţile când 
eram mică. Și parcă voiam să devin scriitoare. 

A întins braţul peste masa din sufragerie și mi-a luat mâna 
într-a lui. Avea o privire tristă. Dezamăgită. „Ce păcat, părea să 
spună. Ghinion. Nu cred c-o să știi vreodată cu siguranţă.” 

— Ești sigur? l-am întrebat. Parcă îmi aduc aminte că... 

— Te rog, Christine, m-a întrerupt el. Lucrurile astea sunt 
rodul imaginaţiei tale. 

(J 

Restul serii am rămas tăcută, auzind doar gândurile care îmi 
răsunau în cap. De ce-ar face asta? De ce-ar susține că n-am 
scris niciodată nimic? De ce? M-am uitat la el o vreme în timp ce 
moțăia pe canapea, sforăind ușor. De ce nu i-am spus că știu că 
am scris un roman? Oare atât de puţină încredere am în el? leri 
mi-am amintit cum stăteam îmbrățișaţi în pat, spunându-ne în 
șoaptă că ne iubim în timp ce afară se lăsa întunericul. Cum de- 
am trecut de la apropierea de atunci la neîncrederea de acum? 

Dar apoi mi-am imaginat ce s-ar întâmpla dacă aș da peste un 
exemplar din romanul meu într-un dulap sau în fundul unui raft. 
Nu mi-aș putea spune decât: „la uite cât de sus erai când ai 
căzut. Uite ce știai să faci înainte ca o mașină pe un drum 
acoperit cu gheaţă să-ţi ia totul, transformându-te într-un om 
complet inutil”. N-ar fi un moment plăcut. Îmi închipui că m-aș 
isteriza - mult mai mult decât în după-amiaza asta, când 
conștientizarea măcar a fost treptată, declanșată de o amintire 
mult dorită. Aș ţipa și aș plânge. Efectul ar putea fi devastator. 

Nu-i de mirare că Ben și-ar putea dori să-mi ascundă toate 
astea. Acum mi-l imaginez strângând toate exemplarele și 
arzându-le pe grătarul pentru friptură aflat în grădina din spate, 
înainte să hotărască ce urmează să-mi spună. Cum ar fi mai 


77 


bine să-mi reinventeze trecutul ca să-l facă mai suportabil. Ce ar 
fi bine să cred până la sfârșitul vieţii. 

Însă acum s-a sfârșit. Știu adevărul. Propriul meu adevăr - 
unul care nu mi-a fost povestit, ci pe care mi l-am amintit 
singură. lar acum este scris. Nu se va mai pierde, chiar dacă se 
păstrează în jurnal, nu în memoria mea. 

Știu că jurnalul acesta - a doua mea carte, îmi dau seama cu 
mândrie - poate fi periculos, dar este și necesar. Nu e o ficțiune. 
Și ar putea da la iveală lucruri care mai bine ar rămâne ascunse. 
Secrete care nu ar trebui să iasă la lumină. 

Și totuși, pixul meu continuă să străbată paginile acestei 
agende. 


e Miercuri, 14 noiembrie 


Azi-dimineaţă, l-am întrebat pe Ben dacă a avut vreodată 
mustață. Încă eram confuză, neștiind cu siguranţă ce e adevărat 
și ce nu. M-am trezit devreme și, spre deosebire de celelalte 
zile, nu mi-am mai închipuit că sunt un copil. M-am simţit femeie 
în toată firea. O prezenţă sexuală, întrebarea din mintea mea n- 
a fost: „De ce sunt în pat cu un bărbat?”, ci: „Oare cine e?” și 
„Ce-om fi făcut împreună?” În baie, m-am uitat îngrozită la 
imaginea mea din oglindă, dar fotografiile din jurul ei păreau să 
rezoneze cu adevărul. Am văzut numele bărbatului - Ben - și mi 
s-a părut cumva familiar. Vârsta și mariajul meu păreau lucruri 
care îmi erau reamintite, nu spuse pentru prima oară. Erau 
îngropate undeva în fiinţa mea, dar nu foarte adânc. 

Doctorul Nash m-a sunat aproape imediat după ce Ben a 
plecat la serviciu. Mi-a adus aminte de jurnal, iar apoi - după ce 
mi-a spus că o să vină mai încolo să mă ducă la tomograf -, l-am 
citit în întregime. Am găsit în el câteva lucruri care mi se păreau 
oarecum familiare și pasaje pe care îmi aminteam vag că eu le 
scrisesem. Era ca și cum câteva urme de memorie ar fi reușit să 
supravieţuiască peste noapte. 

Poate de aceea trebuia să fiu sigură că lucrurile din el erau 
adevărate. L-am sunat pe soțul meu. 

— Ben, am zis eu, după ce m-a asigurat că nu era ocupat, ai 
avut vreodată mustață? 


78 


— Ce întrebare ciudată! 

Am auzit clinchetul unei lingurițe și mi l-am imaginat învârtind 
într-o ceașcă de cafea, cu un ziar în faţă. Mă simţeam ciudat. Nu 
știam cât de multe pot să-i spun. 

— Păi... am început. Cred că mi-am amintit ceva. 

Tăcere. 

— Ţi-ai amintit ceva? a zis el în cele din urmă. 

— Da, cred că da. 

Mi-au trecut prin minte lucrurile pe care le scrisesem în urmă 
cu două zile - trupul lui gol, mustaţa și erecţia - și cele pe care 
mi le amintisem ieri. Noi doi în pat, sărutându-ne. Toate au 
redevenit limpezi pentru câteva clipe, apoi s-au cufundat iarăși 
în adâncul meu. Dintr-odată, mi s-a făcut teamă. 

— Parcă îmi aduc aminte de tine cu mustață. 

A izbucnit în râs, și l-am auzit punându-și jos ceașca. Am 
simţit că pământul începe să-mi fugă de sub picioare. Poate că 
tot ce scrisesem era pură invenţie. „La urma urmelor, sunt 
romancieră, mi-am zis în sinea mea. Sau cel puţin eram.” 

În clipa următoare, m-a izbit fragilitatea argumentului meu. 
Pe vremuri, scrisesem literatură, deci afirmaţia că fusesem 
romancieră ar fi putut fi și ea o simplă plăsmuire literară. Caz în 
care n-ar fi fost adevărat că scrisesem literatură. Simţeam că mi 
se învârte capul. i 

„Dar, mi-am spus eu, mie mi se pare că e adevărat.” In plus, 
puteam să scriu fără să mă uit la tastatură. Sau cel puţin așa îmi 
notasem în jurnal... 

— Spune-mi, ai avut mustață? l-am întrebat eu cu disperare. 
Pentru mine, e... e important. 

— Să mă gândesc... 

Mi-am imaginat că închide ochii și își mușcă buza de jos, 
parodiind mina unui om concentrat. 

— Cred că da, a zis el. O perioadă foarte scurtă. Cu mulţi ani 
în urmă. Deși nu sunt sigur... 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Gata, mi-am amintit: chiar am purtat mustață. Cam o 
săptămână. Dar a trecut mult de-atunci. 

— Mulţumesc, am zis cu un aer ușurat, iar pământul pe care 
pășeam a devenit un pic mai sigur. 

— Te simţi bine? m-a întrebat, iar eu i-am spus că da. 


79 


Doctorul Nash a venit să mă ia pe la prânz. Când vorbiserăm 
la telefon, mă sfătuise să mănânc ceva înainte, dar nu-mi era 
foame. Poate din pricina emoţiei. 

— O să mergem la un coleg de-al meu, mi-a explicat el în 
mașină. Doctorul Paxton. 

N-am zis nimic. 

— E expert în neuroimagistica funcţională a pacienţilor cu 
probleme ca ale tale, a continuat el. Am lucrat împreună. 

— Înţeleg. 

Stăteam pe loc, pentru că fuseserăm prinși într-un ambuteiaj. 

— Te-am sunat cumva ieri? l-am întrebat, iar el mi-a zis că da. 

— Ţi-ai citit jurnalul? 

— Cea mai mare parte. Am sărit peste anumite bucăţi. Deja e 
foarte lung. 

— Peste ce părţi ai sărit? m-a întrebat el, cu un aer interesat. 

Am rămas pe gânduri preţ de câteva clipe. 

— Sunt bucăţi care mi se par familiare. Probabil am 
sentimentul că nu fac decât să-mi amintească lucruri pe care 
deja le știu. Pe care mi le amintesc deja... 

— Asta-i bine! a zis el, uitându-se la mine. Foarte bine! 

Am simţit un fior de plăcere. 

— Spune-mi, de ce te-am sunat ieri? 

— Voiai să știi dacă într-adevăr ai scris un roman, mi-a 
răspuns. 

— Și? Am scris sau nu? 

S-a uitat iarăși la mine. 

— Da, mi-a răspuns el, zâmbind. Chiar ai scris unul. 

Traficul s-a deblocat și am luat-o din loc. Mă simțeam ușurată. 
Știam că ceea ce scrisesem era adevărat. Am fost relaxată tot 
restul drumului. 

e 

Doctorul Paxton era mai în vârstă decât mă aşteptam. Purta 
un sacou de tweed, iar din urechi și din nas îi ieșeau peri albi. 
Mi-a făcut impresia că deja ar fi trebuit să fie pensionat. 

— Bine aţi venit la Centrul de Imagistică Vincent Hall, a spus 
el când doctorul Nash ne-a făcut cunoștință, iar apoi, privindu- 
mă în ochi, a clipit și a dat mâna cu mine. Nu vă faceți griji. Nu e 
chiar atât de impresionant pe cât sună. Intraţi, vă rog. Daţi-mi 
voie să vă conduc. 

Am intrat în clădire. 


80 


— Suntem asociați atât cu spitalul, cât și cu universitatea... Pe 
aici, vă rog, ne-a ghidat el când am ajuns în hol. Ceea ce poate 
fi atât o binecuvântare, cât și un blestem. 

N-am înţeles că voia să spună, așa că am așteptat să dea o 
explicaţie, dar n-a zis nimic. 

— Serios? am întrebat eu zâmbind - încerca să mă ajute, așa 
că m-am gândit să fiu politicoasă. 

— Toată lumea vrea câte ceva de la noi, mi-a răspuns el 
râzând. Dar nimeni nu vrea să ne plătească. 

Am traversat o sală de așteptare plină cu scaune goale, 
pahare de plastic goale și exemplare din aceleași reviste pe 
care mi le lăsase Ben acasă - Radio Times și Hello!, la care se 
adăugau Country Life și Marie Claire. Arăta de parcă tocmai 
avusese loc o petrecere acolo, și toată lumea plecase în grabă. 
Doctorul Paxton s-a oprit în faţa unei uși. 

— Vreţi să vedeţi camera de control? 

— Da, vă rog, am zis eu. 

— Imagistica funcţională prin RMN e o tehnică foarte nouă, 
mi-a explicat el după ce am intrat. Aţi auzit de RMN? Rezonanţă 
magnetică? 

Ne aflam într-o cameră mică, luminată doar de strălucirea 
fantomatică a câtorva monitoare de computer. Unul dintre 
pereţi era ocupat de o fereastră, iar dincolo de ea se afla o altă 
cameră, dominată de o mașinărie cilindrică din care ieșea un 
pat - ca o limbă dintr-o gură. M-a cuprins teama. Nu știam nimic 
despre acel aparat. Dar cum aș fi putut ști, din moment ce nu 
aveam memorie? 

— Nu, i-am răspuns eu în cele din urmă. 

— Îmi pare rău, mi-a zis el zâmbind. Rezonanţa magnetică e o 
tehnică utilizată pe scară destul de largă. Seamănă puţin cu 
radiografia. Ei bine, aici folosim unele dintre aceste tehnici de 
imagistică medicală pentru a vedea cum lucrează creierul. Deci 
ne interesează funcţionarea lui. 

Apoi a intervenit și doctorul Nash - nu mai scosese o vorbă 
demult timp -, iar vocea lui era slabă, aproape timidă. M-am 
întrebat dacă îl admira pe doctorul Paxton sau dacă pur și 
simplu voia neapărat să-i lase o bună impresie. 

— Dacă cineva are o tumoare pe creier, trebuie să-i scanăm 
capul să vedem unde anume se află și ce parte a creierului este 
afectată. Asta înseamnă să investighezi structura anatomică. In 


81 


schimb, rezonanţa magnetică funcţională ne permite să 
observăm ce parte a creierului folosește cineva atunci când 
îndeplinește anumite sarcini. lar noi vrem să aflăm cum 
procesează creierul tău amintirile. 

— Cum ar veni, ce părţi se aprind, a rezumat Paxton. Pe unde 
se scurg lichidele... 

— lar lucrul ăsta o să vă fie de ajutor? 

— Sperăm că ne va ajuta să stabilim unde s-a produs 
leziunea, a zis doctorul Nash. Ce s-a stricat. Ce anume nu 
funcţionează cum trebuie. 

— Și asta mă va ajuta să-mi recapăt memoria? 

Doctorul Nash a făcut o pauză, apoi a zis: 

— Sperăm că da. 

e 

Mi-am pus verigheta și cerceii într-o tavă de plastic. 

— Va trebui să vă lăsați și geanta aici, mi-a spus doctorul 
Paxton, apoi m-a întrebat dacă mai am vreun piercing. Ați fi 
surprinsă dacă ați afla ce idei năstrușnice au unii... a adăugat el 
când am clătinat din cap. E o măgăoaie destul de zgomotoasă, 
așa c-o să aveți nevoie de astea, mi-a explicat, întinzându-mi o 
pereche de dopuri antifonice de culoare galbenă. Sunteţi gata? 

— Nu știu, am răspuns eu pe un ton ezitant. 

Încetul cu încetul, frica mi se strecura în tot trupul. Camera 
părea să devină mai mică și mai întunecată, în timp ce scanerul 
RMN de dincolo de geam căpăta proporţii și mai mari. Aveam 
senzaţia că-l mai văzusem o dată - sau un aparat asemănător. 

— Nu sunt sigură... am adăugat. 

Doctorul Nash s-a apropiat de mine, luându-mă ușor de braț. 

— Nu e deloc dureros. Doar un pic zgomotos. 

— E o tehnică sigură? 

— Sută la sută. O să fiu aici, de partea asta a geamului. O să 
te putem vedea pe tot parcursul procedurii. 

Probabil că încă aveam un aer nesigur, pentru că doctorul 
Paxton a simţit nevoia să adauge: 

— Nu vă faceţi griji. Sunteţi pe mâini bune, scumpă doamnă. 
N-o să se întâmple nimic rău. 

M-am uitat la el, iar el mi-a zâmbit și a zis: 

— Imaginaţi-vă că vi s-au rătăcit amintirile. Și că acum se află 
ascunse undeva în mintea dumneavoastră. Tot ce facem cu 
aparatul ăsta e să încercăm să aflăm unde sunt. 


82 


Îmi era frig, cu toate că mă înveliseră cu o pătură, și era 
întuneric: nu vedeam decât lumina intermitentă a becului roșu 
montat în cameră și o oglindă agăţată la câţiva centimetri 
deasupra capului meu în așa fel, încât să reflecte imaginea unui 
monitor de computer amplasat în altă parte. În afară de dopurile 
antifonice, aveam și o pereche de căști prin care îmi spuseseră 
că aveau să comunice cu mine, dar deocamdată nu îmi 
transmiseseră nimic. Nu auzeam decât un zumzet îndepărtat, 
șuierul aspru și ușor precipitat al respirației mele și bufniturile 
înfundate ale inimii. 

În mâna dreaptă ţineam un bulb de plastic plin cu aer. 
„Strânge-l, dacă vrei să ne spui ceva, mi-a explicat doctorul 
Paxton. N-o să te putem auzi dacă vorbești.” l-am mângâiat ușor 
suprafața moale și am așteptat. Voiam să închid ochii, dar îmi 
spuseseră să-i țin deschişi și să mă uit la monitorul din oglindă. 
Capul îmi era susţinut de două sprijinitoare din spumă - n-aș fi 
putut să mă mișc nici dacă aș fi vrut -, iar pătura de pe mine 
semăna cu un giulgiu. 

e 

Un moment de liniște, apoi un clic. Atât de puternic, încât, 
deși aveam dopuri antifonice, am tresărit. A urmat încă unul. Și 
un al treilea. Un sunet gros, care venea din mașinărie sau din 
capul meu - nu-mi puteam da seama. O mașinărie uriașă care 
părea să se trezească la viaţă. Momentul de liniște dinaintea 
atacului. Țineam bine bulbul de plastic, hotărâtă să nu-l strâng. 
S-a auzit un zgomot asemănător cu o sirenă sau cu huruitul unei 
bormașini. S-a repetat de multe ori și era extrem de puternic, 
atât de puternic, încât tresăream din tot trupul. Am închis ochii. 

O voce în ureche: 

— Deschideţi ochii, vă rog. 

Nu știu cum, dar mă puteau vedea. 

— Nu vă faceţi griji, totul e în regulă. 

„In regulă? mi-am zis în sinea mea. De unde știu ei ce 
înseamnă ca lucrurile să fie în regulă? De unde știu ei ce 
înseamnă să fii ca mine, să stai întinsă aici, într-un oraș de care 
nu-ți amintești, cu oameni pe care îi întâlneşti pentru prima 
oară? Sunt ca un vas fără ancoră, care plutește după cum bate 
vântul.” 

O voce diferită. Cea a doctorului Nash. 


83 


— Vită-te la imagini, te rog. Gândește-te la ce înfățișează și 
spune ce sunt, dar numai pentru tine. Să nu zici nimic cu voce 
tare. _ 

Am deschis ochii. In mica oglindă de deasupra mea se 
perindau niște desene albe pe fond negru. Un bărbat. O scară. 
Un scaun. Un ciocan. Le-am denumit în mintea mea pe măsură 
ce apăreau, iar la sfârșit, ecranul a afișat următorul mesaj: 
„Mulţumesc! Acum relaxează-te!” Mi-am repetat acest îndemn, 
ca să-mi ţin mintea ocupată, întrebându-mă în același timp cum 
te puteai relaxa în pântecele unei astfel de mașinării. 

Apoi am văzut pe ecran o altă instrucţiune: „Amintește-ţi un 
eveniment din trecut”, iar sub ea: „O petrecere”. 

Am închis ochii. 

e 

Am încercat să mă gândesc la petrecerea pe care mi-am 
amintit-o în timp ce stăteam cu Ben pe Parliament Hill și ne 
uitam la focurile de artificii. Am încercat să-mi închipui că mă 
aflu pe acoperiș împreună cu prietena mea, că aud zgomotele 
de la petrecerea de sub noi, că simt în aer mirosul artificiilor. 

Mi-au apărut niște imagini în minte, dar aveam senzaţia că nu 
sunt reale. Îmi dădeam seama că nu mi le aminteam, ci le 
inventam. 

Am încercat să-l văd pe Keith, să-mi aduc aminte că mă 
ignorase, dar n-am reușit. larăși pierdusem acele amintiri. Erau 
îngropate - ca pentru totdeauna -, dar acum cel puţin știam că 
există, că sunt încuiate undeva în mintea mea. 

Apoi m-am gândit la petrecerile din copilărie. Zile de naștere, 
cu mama, o mătușă și verișoara mea Lucy. Numere de magie. 
Telefonul fără fir. Baba-oarba. Scaunele. Mama împachetând 
pungi cu dulciuri ca să le ofere drept premii. Sandviciuri din 
pâine fără coajă, cu carne de la conservă sau cu pastă de pește. 
Tarte și jeleuri. 

Mi-am amintit o rochie albă cu volănașe la mâneci, niște 
șosete cu volănașe și o pereche de pantofi negri, încă am părul 
blond și stau lângă o masă pe care se află un tort cu lumânări. 
Trag aer în piept, mă aplec în faţă și suflu. Fumul se ridică în 
aer. 

Apoi mi-au năvălit în minte scene de la o altă petrecere. Sunt 
acasă și mă uit pe fereastra de la dormitorul meu. Am vreo 
șaptesprezece ani și sunt goală. Văd șiruri lungi de mese din 


84 


lemn, pe care sunt așezate tăvi cu sandviciuri, pateuri cu carne 
și carafe cu suc de portocale. La ferestrele tuturor caselor 
flutură steagul Marii Britanii. Albastru, roșu, alb. 

Strada e plină de copii în costume de bal mascat - pirați, 
vrăjitori, vikingi -, iar adulţii încearcă să-i împartă în echipe 
pentru o întrecere cu oul în lingură€. Pe trotuarul de peste drum, 
mama leagă o mantie la gâtul lui Matthew Soper, iar sub 
fereastra mea, tata stă pe un șezlong, ţinând în mână un pahar 
cu suc de portocale. 

— Vino înapoi în pat, îmi spune o voce. 

Mă răsucesc pe călcâie. Dave Soper stă întins în patul meu de 
o singură persoană, sub posterul cu The Slits”. E învelit cu 
cearșaful alb, care are o pată de sânge. Nu i-am spus că e prima 
oară. 

— Nu, îi răspund. Hai, ridică-te! Trebuie să te îmbraci, că în 
curând or să se întoarcă ai mei. 

Izbucnește în râs, dar nu e un râs neplăcut: 

— Hai, vino! 

Îmi trag blugii pe mine. 

— Nu, îi spun, întinzându-mă după un tricou. Ridică-te. Te rog! 

Are un aer dezamăgit. 

Nu mă așteptam s-o facem azi - ceea ce nu înseamnă că nu 
voiam s-o fac -, iar acum am nevoie să fiu singură. N-are nicio 
legătură cu el. 

— Bine, spune, ridicându-se în picioare. 

Are un trup alb și uscăţiv, iar penisul lui e aproape caraghios. 
Îmi iau privirea de la el și mă uit pe fereastră. „Lumea mea s-a 
schimbat, mă gândesc. Am trecut o graniță și nu mă mai pot 
întoarce...” 

— Pa! îmi spune el, dar nu-i răspund. 

Mă întorc de la fereastră abia după ce iese din cameră. 

e 

O voce m-a adus înapoi în prezent. 

— Bine. lar acum alte fotografii, a spus doctorul Paxton. Uită- 
te la fiecare și spune-ţi în gând ce sau pe cine vezi, da? Eşti 
gata? 


6 Cursa cu oul în lingură presupune străbaterea unei anumite distanţe cu un ou (sau 
alt obiect rotund) într-o lingură, fără a-l scăpa pe jos. 
7 Formaţie punk britanică. 


85 


Am înghiţit în sec. Ce aveau să-mi arate? Pe cine? Cât de rău 
putea să fie? 

„Da”, mi-am zis în gând. 

e 

Prima fotografie era alb-negru. O fetiță de patru-cinci ani în 
brațele unei femei. Fetița arăta ceva cu degetul, și amândouă 
râdeau, iar în fundal - mai slab focalizat - un gard dincolo de 
care se odihnea un tigru. „O mamă, mi-am zis. Și o fiică. La 
grădina zoologică.” Apoi am avut un șoc: mi-am dat seama că 
fetița eram eu, iar femeia aceea, mama mea. Mi s-a tăiat 
respiraţia. Nu-mi aminteam să fi mers vreodată la grădina 
zoologică, dar iată că fusesem - aveam dovada în faţa ochilor. 
„Eu”, mi-am spus în gând, amintindu-mi instrucţiunile medicului. 
„Mama.” M-am uitat ţintă la ecran, încercând să-mi întipăresc în 
memorie imaginea ei, dar fotografia a dispărut și a fost înlocuită 
de o alta, în care apare tot mama; era mai bătrână, dar nu într- 
atât de bătrână, încât să aibă nevoie de cârjă. Zâmbea, dar 
avea faţa slăbită și un aer extenuat, iar ochii îi erau duși în 
fundul capului. „Mama”, mi-am zis, după care mi-a venit imediat 
în minte un alt cuvânt: „Suferă”. Am închis ochii în mod 
involuntar, dar m-am străduit să-i deschid la loc. Am strâns un 
pic mai tare bulbul de plastic. 

După aceea, imaginile s-au perindat cu repeziciune, și am 
recunoscut doar câteva. Una era a prietenei de care îmi 
amintisem pe Parliament Hill și am recunoscut-o aproape 
imediat, cu un fior de emoție. Arăta așa cum mi-o imaginasem: 
purta niște blugi uzați și un tricou, avea o ţigară în mână, iar 
părul ei roșcat era desfăcut și nepieptănat. Intr-o altă poză 
apărea cu părul scurt și vopsit în negru, și avea o pereche de 
ochelari de soare sprijiniți pe creștet. A urmat o fotografie a 
tatei de pe vremea când era mai tânăr - era în camera de zi și 
zâmbea cu un aer fericit, ţinând ziarul în mână -, și una în care 
apăream eu și Ben alături de un alt cuplu, pe care nu l-am 
recunoscut. 

Celelalte poze erau ale unor străini. O negresă în uniformă de 
infirmieră, o femeie cu taior stând în fața unei biblioteci și 
uitându-se cu un aer serios peste ochelarii cu lentile în formă de 
semilună. Un bărbat roșcat cu faţă rotundă, un bărbat cu barbă. 
Un copil de cinci-șase ani, un băiat care mânca înghețată, iar 
apoi, câteva fotografii mai încolo, același băiat desenând la o 


86 


masă. Un grup dezordonat de oameni care se uitau în obiectiv. 
Un bărbat atrăgător cu părul negru și destul de lung, cu niște 
ochelari cu ramă neagră care îi încadrau ochii mici și cu o 
cicatrice pe o parte a feţei. Pe măsură ce se perindau prin faţa 
mea, mă uitam la ele și încercam să le identific, să-mi dau 
seama cum - sau dacă - erau împletite în țesătura vieţii mele. 
Am făcut ce mi se ceruse. Stăteam nemișcată, și totuși simţeam 
că mă cuprinde panica. Huruitul mașinii a devenit mai puternic 
și mai ascuţit, iar în cele din urmă s-a transformat într-un 
semnal de alarmă, în șuierul strident al unei sirene, iar stomacul 
mi s-a crispat. Simţeam că nu mai pot respira. Am închis ochii, 
iar greutatea păturii a început să mă apese ca o placă de 
marmură. Mă simțeam ca și când eram pe punctul de a mă 
îneca. 

Am încordat mâna dreaptă, dar degetele mi s-au strâns în 
pumn, fără să apuce nimic. Unghiile s-au înfipt în carne și mi-am 
dat seama că scăpasem bulbul. Am ţipat. Un țipăt surd. 

— Christine, am auzit o voce în ureche. Christine! 

Nu mi-am dat seama cine era sau ce voia să fac, așa că am 
tipat din nou și am încercat să dau jos pătura, lovind-o cu 
picioarele. 

— Christine! 

Vocea era mai puternică acum, iar în cele din urmă, șuierul ca 
de sirenă s-a oprit, s-a deschis o ușă, am auzit voci în cameră, 
apoi am simţit niște mâini pe mine - pe braţe, pe picioare, pe 
piept - și am deschis ochii. 

— Nu s-a întâmplat nimic, mi-a zis doctorul Nash la ureche. N- 
ai păţit nimic. Sunt aici. 

e 

După ce m-au calmat, asigurându-mă că totul e în regulă, și 
după ce mi-au dat înapoi geanta, cerceii și verigheta, doctorul 
Nash și cu mine ne-am dus la micul bufet aflat la capătul unui 
coridor. Avea scaune din plastic portocaliu și mese cu tăblii din 
plastic îngălbenit. Prăjiturile și sandviciurile vechi și uscate 
așteptau în tăvile scăldate în lumină rece. Nu aveam niciun ban 
la mine, dar doctorul Nash s-a oferit să-mi cumpere o cafea și o 
prăjitură cu morcov. In timp ce plătea, m-am așezat la o masă 
de lângă fereastră. Afară era soare, iar pe pajiștea din curte se 
proiectau umbre lungi. Din loc în loc, se vedeau niște flori 
violete. 


87 


Doctorul Nash și-a tras scaunul sub masă. Acum, că 
rămăseserăm singuri, era mult mai relaxat. 

— Poftim! a zis el, împingând tava spre mine. Sper să-ţi placă. 

Am văzut că pentru el comandase ceai. Și-a pus zahăr din 
bolul aflat în mijlocul mesei fără să scoată pliculețul din lichidul 
vâscos. Am luat o gură de cafea și am făcut o grimasă. Era 
amară și fierbinte. 

— E bună, i-am răspuns. Mulţumesc. 

— Îmi pare rău, a zis el după câteva clipe, și am crezut că se 
referă la cafea. N-am crezut c-o să fie atât de chinuitor. 

— Mașinăria aia îţi dă o senzaţie de claustrofobie, am zis eu. 
Și e foarte gălăgioasă. 

— Da, știu. 

— Am scăpat butonul de urgență. 

N-a zis nimic. A învârtit în ceai, a scos pliculețul și l-a pus pe 
tavă, apoi a luat o gură. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat. 

— Greu de spus. Te-ai speriat. Nu-i ceva neobișnuit. După 
cum ai zis, nu e tocmai plăcut înăuntru. 

Am coborât privirea spre prăjitură. Neatinsă. Uscată. 

— Și fotografiile? Cine apărea în ele? De unde le-ai luat? 

— A fost un amestec. Pe unele dintre ele le-am luat din 
dosarul tău medical. Au fost donate de Ben cu câţiva ani în 
urmă. Pe altele te-am rugat să le aduci de acasă special pentru 
acest exercițiu - mi-ai zis că erau aranjate în jurul oglinzii din 
baie. lar pe celelalte le-am adus eu: sunt ale unor oameni pe 
care nu i-ai văzut niciodată. Sunt ceea ce se cheamă fotografii 
de control. Le-am amestecat pe toate și ţi le-am prezentat în 
mod aleatoriu. În unele dintre ele apar oameni pe care i-ai 
cunoscut când erai foarte mică, oameni pe care ar trebui sau ai 
putea să ţi-i amintești. Membri ai familiei, colegi de școală. In 
celelalte, apar persoane din acea perioadă a vieţii tale pe care 
nu ţi-o amintești deloc. Doctorul Paxton și cu mine încercăm să 
aflăm dacă există vreo diferenţă între modurile în care încerci 
să-ţi amintești lucruri din aceste două perioade diferite. 
Bineînţeles, cea mai puternică reacţie ai avut-o atunci când l-ai 
văzut pe soţul tău, dar ai reacționat și la alte persoane. Chiar 
dacă nu-ţi aduci aminte de oamenii din trecutul tău, e limpede 
că tiparele excitării neuronale încă se păstrează. 

— Cine e femeia cu păr roșcat? am întrebat eu. 


88 


A zâmbit. 

— Poate o prietenă din tinereţe? 

— Știi cum o cheamă? 

— Mă tem că nu știu. Am găsit fotografiile cu ea în dosarul tău 
și, din păcate, nu erau etichetate. 

Am încuviinţat din cap. „O veche prietenă din tinereţe.” Știam 
asta, dar voiam să aflu cum o cheamă. 

— Și spui că, totuși, am reacționat la fotografii? 

— La unele dintre ele, da. 

— Și asta e bine? 

— Va trebui să examinăm rezultatele mai în detaliu înainte să 
tragem vreo concluzie. Cercetările de genul ăsta sunt foarte noi. 
Experimentale. 

— Înţeleg. 

Am luat o bucată din prăjitura cu morcov. Era prea amară, iar 
glazura, prea dulce. Am rămas în tăcere o vreme. Apoi i-am 
oferit prăjitura, dar m-a refuzat, lovindu-și ușor pântecele: 

— Trebuie să fiu atent la burtă! 

M-am uitat la el, dar mi s-a părut că încă nu are niciun motiv 
de îngrijorare: abdomenul lui era destul de plat, cu toate că 
părea genul care urma să facă burtă. Însă deocamdată e tânăr, 
iar vârsta încă n-a început să-și arate semnele. 

M-am gândit la propriul meu trup, care, deși nu sunt grasă și 
nici măcar supraponderală, îmi face totuși surprize. Când mă 
așez, ia o formă diferită de cea la care mă aștept. Fesele sunt 
lăsate, iar coapsele mi se freacă una de alta atunci când 
încrucișez picioarele. Când mă aplec ușor în față să-mi iau 
ceașca, sânii mi se bălăngăne în sutien ca pentru a-mi aminti că 
există. lar când fac duș, simt o ușoară legănare a pielii de pe 
braţe - chiar dacă deocamdată e aproape imperceptibilă. Trupul 
meu e mai voluminos decât îmi închipui, ocup mai mult spațiu 
decât îmi dau seama. Nu sunt o fetiță suplă cu pielea fermă și 
nici măcar o adolescentă. Am început să acumulez un strat de 
grăsime. 

Mă uit la prăjitura din fața mea și mă întreb ce se va întâmpla 
în viitor. Poate că voi continua să mă îngraș. Am să devin 
durdulie, apoi de-a dreptul grasă, umflându-mă din ce în ce mai 
mult, ca un balon. Sau poate că o să rămân cu aceeași greutate, 
dar n-o să mă obișnuiesc niciodată cu ea; poate că o să mă uit zi 
de zi în oglinda din baie și am să observ fiecare etapă a 


89 


îmbătrânirii, urmărind cum mi se adâncesc ridurile de pe faţă și 
cum mi se subţiază pielea de pe mâini până ajunge ca foița de 
ceapă. 

Doctorul Nash a plecat capul și s-a scărpinat în creștet. l-am 
zărit scalpul printre firele de păr - se vedea mai bine într-o mică 
zonă din vârful capului. „Încă n-a observat, mi-am zis în sinea 
mea, dar o să-și dea seama într-o bună zi. O să vadă o fotografie 
cu el făcută din spate, sau o să-și vadă creștetul într-o cabină de 
probă, sau o să-i atragă atenţia frizerul - sau poate chiar iubita 
lui. Vârsta ne prinde din urmă pe toți...” 

Apoi a ridicat capul și mi-a zis cu o voioșie care părea forțată: 

— Ah, ţi-am adus ceva. Un cadou. Mă rog, nu e chiar un 
cadou, ci un lucru pe care ţi-ar plăcea să-l ai. 

S-a aplecat să-și ia geanta de pe podea. 

— Probabil că deja ai un exemplar, a zis el, deschizând-o, apoi 
a scos un pachet. Poftim! 

Mi-am dat seama ce era în el chiar în clipa când l-am luat în 
mână. Ce altceva ar fi putut fi? Era destul de greu. Îl închisese 
într-un plic căptușit cu bule de aer, lipit cu scotch, pe care era 
scris cu un marker gros de culoare neagră: „Christine”. 

— E romanul tău, mi-a explicat el. 

Nu-mi dădeam seama ce simt. „Dovada”, mi-am zis în sinea 
mea. Mărturia că amintirea consemnată în jurnal era adevărată 
- mâine mi-ar fi de ajutor. 

In plic se afla un exemplar dintr-o carte. L-am scos. Un volum 
broșat. Nu era nou. Pe prima copertă se vedea urma unei cești 
de cafea, iar muchiile paginilor erau îngălbenite de timp. M-am 
întrebat dacă doctorul Nash îmi dăduse propriul lui exemplar și 
dacă se mai găsea în librării. În timp ce o ţineam în mână, mi- 
am amintit de mine, așa cum mă văzusem deunăzi: mai tânără, 
mult mai tânără, scoțând acest roman în speranţa c-o să găsesc 
în el inspiraţie pentru următorul. Aveam sentimentul vag că nu 
reușisem, că nu terminasem cel de-al doilea roman. 

— Mulţumesc, am zis. Mulţumesc. 

— N-ai pentru ce, mi-a răspuns el, zâmbind. 

L-am strecurat sub haină și, tot drumul spre casă, l-am simţit 
pulsând ca o inimă. 

e 

După ce am ajuns, i-am aruncat o privire în grabă și l-am lăsat 

deoparte, pentru că voiam să scriu cât mai mult în jurnal înainte 


90 


ca Ben să se întoarcă acasă. După ce am terminat, am coborât 
la parter să mă uit pe îndelete la ce primisem. 

Pe copertă era un desen în pastel: un birou cu o mașină de 
scris, pe al cărei car stătea o cioară cu capul întors într-o parte, 
ca și când ar fi citit pagina sprijinită pe tambur. Deasupra ciorii 
era scris numele meu, iar deasupra lui, titlul. 

Pentru păsările dimineții. Christine Lucas. 

Când am deschis-o, au început să-mi tremure mâinile. După 
pagina de titlu, urma o dedicație: „Pentru tata. Îmi e dor de 
tine”. 

Am închis ochii. O amintire șovăitoare. Tata întins pe un pat, 
învăluit într-o puternică lumină albă, având pielea translucidă 
acoperită de sudoare - aproape că strălucea. Acul unui perfuzor 
înfipt în braţul lui și o pungă cu lichid transparent agăţată de un 
suport, o tavă din carton și un tub de pastile. O asistentă îi 
verifică pulsul și presiunea arterială, dar el nu se trezește. 
Mama, care stă de cealaltă parte a patului, se străduiește să-și 
rețină lacrimile, în timp ce eu mă străduiesc să plâng. 

Apoi am simţit un miros. Flori tăiate și pământ murdar. Dulce 
și greţos. Mi-am amintit ziua în care l-am incinerat. Sunt 
îmbrăcată în negru - am vaga impresie că era o culoare 
obișnuită pentru mine -, dar de data asta nu sunt machiată. 
Mama e lângă bunica. Draperia se dă la o parte, sicriul se 
îndepărtează, iar eu plâng, imaginându-mi cum se transformă 
tata în cenușă. Mama mă strânge de mână, apoi mergem acasă, 
unde bem un vin spumos ieftin și mâncăm sandviciuri, în timp 
ce soarele apune, iar trupul ei se pierde în semiîntuneric. 

Am oftat. Imaginea a dispărut și am deschis ochii. În faţa mea 
se afla romanul. 

Am dat pagina și am ajuns la primul paragraf al romanului. 
Motorul gemea, iar când piciorul ei drept a apăsat cu putere 
pedala de acceleraţie, a dat drumul la volan și a închis ochii. 
Știa ce avea să se întâmple. Știa care aveau să fie consecințele. 
Stiuse dintotdeauna. 

Am deschis la mijlocul cărţii și am citit încă un paragraf, apoi 
unul de la sfârșit. 

Scrisesem despre o femeie pe nume Lou, despre un bărbat - 
soțul ei, am presupus - pe nume George, iar acţiunea părea să 
aibă legătură cu un razboi. Eram dezamăgită. Nu știu la ce mă 


91 


așteptam - cumva o autobiografie? -, dar părea că răspunsurile 
pe care le-aș fi putut găsi în acel roman aveau să fie limitate. 

„Măcar l-am scris, mi-am zis în sinea mea, întorcându-l să mă 
uit la coperta a patra. Și l-am publicat.” 

N-am dat peste o poză cu mine, așa cum mă aşteptam, dar 
am văzut o scurtă autobiografie. Christine Lucas s-a născut în 
1960, în nordul Angliei. A studiat literatura engleză la 
Universitatea din Londra, oraș în care s-a și stabilit. Acesta este 
primul ei roman. 

Am zâmbit în sinea mea, simțind un fior de bucurie și 
mândrie: „Eu am scris cartea asta”. Voiam s-o citesc, să-i 
descopăr secretele, și în același timp nu voiam. Mă temeam ca 
nu cumva lectura ei să-mi răpească bucuria. Fie mi-ar fi plăcut și 
m-aș fi întristat că nu voi mai scrie niciuna, fie nu mi-ar fi plăcut 
și m-aș fi simţit frustrată că nu mi-am putut șlefui talentul. Nu 
știam care dintre cele două variante era mai plauzibilă, dar 
eram sigură că, într-o bună zi, nu voi mai putea rezista tentaţiei 
de a-l citi. Și aveam să aflu. Aveam să fac acea descoperire. 

Dar nu azi. Azi urma să descopăr altceva, ceva mai grav decât 
tristeţea și mai tulburător decât simpla frustrare. Ceva care mi- 
ar fi putut sfâșia sufletul. 

Am încercat să pun cartea înapoi în plic. Dar mi-am dat seama 
că mai era ceva înăuntru. O bucată de hârtie împăturită în 
patru, cu marginile șifonate. Doctorul Nash scrisese pe ea: „M- 
am gândit că te-ar putea interesa”. 

Am desfăcut-o și am văzut că, în partea de sus, medicul 
scrisese: „Standard, 1986”. Dedesubt era o copie a unui articol 
de ziar care cuprindea și o fotografie. M-am uitat la pagină vreo 
două secunde și abia apoi mi-am dat seama că era vorba deo 
recenzie a romanului meu și că în fotografie apăream eu. 

Mâna îmi tremura ușor. Nu știu de ce. Doar era vorba de un 
text scris cu mulţi ani în urmă - favorabil sau nefavorabil, 
oricare ar fi fost efectele lui, trecuseră de mult. Era atât de 
vechi, încât vălurelele pe care le va fi stârnit dispăruseră de 
mult. Dar pentru mine era important. Cum a fost privit romanul 
meu în toţi acești ani? Oare avusesem succes? 

Am aruncat o privire pe el, sperând că voi putea percepe 
tonul înainte să analizez detaliile. Cuvintele îmi săreau în ochi. 
Erau mai ales pozitive: „calculat”, „intuitiv”, „talent”, 
„umanitate”, „brutal”. 


92 


M-am uitat la fotografie. Era alb-negru și mă înfățișa stând la 
un birou, întoarsă cu fața spre obiectiv. Nu părea că mă simt în 
largul meu. Era clar că mă deranja ceva, și m-am întrebat dacă 
era persoana din spatele aparatului de fotografiat sau poziţia 
neobișnuită în care stăteam. Totuși, zâmbeam. Aveam părul 
lung și desfăcut și, cu toate că fotografia era alb-negru, părea 
mai închis la culoare decât acum, ca și când mi l-aș fi vopsit în 
negru sau ar fi fost umed. În spatele meu se vedeau niște uși 
din sticlă, iar prin ele, în colţul fotografiei, se vedea un copac 
fără frunze. Sub fotografie, următoarea legendă: „Christine 
Lucas în casa ei din nordul Londrei”. 

Mi-am dat seama că probabil era casa pe care o vizitasem cu 
doctorul Nash. Preţ de o clipă, m-a cuprins dorinţa copleșitoare 
de a mă întoarce acolo: aș fi vrut să iau fotografia cu mine și să 
mă conving că da, era adevărată. Că existasem atunci. Că eu 
stăteam la birou. 

Dar deja știam asta. Deși nu-mi mai aduceam aminte, citisem 
în jurnal că în bucătăria acelei case îmi reveniseră în minte 
imagini cu Ben. Acolo îmi amintisem de Ben și de bălăngănitul 
penisului său semi-erect. 

Am zâmbit și am atins fotografia, plimbându-mi buricele 
degetelor peste ea, căutând, precum un orb, indicii ascunse. Am 
urmărit conturul părului și mi-am petrecut degetele peste chipul 
meu. Într-adevăr, părea că nu mă simţeam în largul meu, dar, în 
același timp, eram radioasă. Arătam de parcă aș fi ascuns un 
secret, păstrându-l ca pe o amuletă - da, aveam aerul acesta 
pentru că tocmai îmi fusese publicat romanul, dar mai era ceva. 

M-am uitat mai de-aproape. Am văzut forma sânilor prin bluza 
albă pe care o purtam și braţul pe care îl sprijineam pe pântece. 
Dintr-odată, mi-am amintit. Stau nemișcată, iar fotograful e în 
spatele trepiedului. Ziarista cu care tocmai am stat de vorbă 
despre romanul meu e în bucătărie. Ne întreabă cum merge, iar 
noi doi îi spunem: „Bine!” pe un ton vesel, după care izbucnim 
în râs. „Nu mai durează mult”, îmi explică fotograful, schimbând 
rola de film. Ziarista își aprinde o ţigară și strigă din bucătărie să 
mă întrebe nu dacă mă deranjează, ci dacă avem o scrumieră. 
Lucrul ăsta mă irită, însă doar un pic. Adevărul e că și eu tânjesc 
după o ţigară, dar m-am lăsat de când am aflat că... 

M-am uitat iarăși la fotografie și mi-am amintit. Eram 
însărcinată. 


93 


Mintea mi s-a blocat preţ de o clipă, apoi a început să 
gonească frenetic. Se împiedica în ea însăși, se agăța în 
muchiile ascuţite ale acestei amintiri - nu doar că eram 
însărcinată când stăteam în sufragerie ca să fiu fotografiată, dar 
și știam lucrul ăsta, eram încântată de veste. 

Nu avea nicio noimă. Ce se întâmplase? Ce vârstă ar trebui să 
aibă copilul acum? Optsprezece ani? Nouăsprezece? Douăzeci? 

„Dar nu avem niciun copil, mi-am zis în sinea mea. Unde e fiul 
meu?” 

larăși am simţit că lumea mea se clatină. Cuvântul „fiu”. Îmi 
venise în minte și îl rostisem în gând cu certitudine. Cumva, în 
adâncul meu, știam că purtasem în pântece un băiat. 

M-am agăţat de scaun ca să nu mă dezechilibrez, iar în clipa 
următoare a ieșit la suprafaţă un alt cuvânt: Adam. Am simţit că 
viaţa mea iese de pe făgașul de până atunci și alunecă pe un 
altul. 

Născusem acel băiat. Și îl botezasem Adam. 

M-am ridicat în picioare, iar plicul cu romanul a căzut pe 
podea. Mintea mea gonea ca un motor care reușise în sfârșit să 
pornească, iar energia clocotea în mine ca și când ar fi căutat cu 
disperare un mijloc să se elibereze. Băiatul nu apărea nici în 
albumul cu fotografii din living. Eram sigură. Mi-aș fi amintit 
dacă, de dimineață, când îl răsfoisem, aș fi văzut o fotografie cu 
băiatul meu. L-aș fi întrebat pe Ben cine este. Aș fi scris în jurnal 
despre asta. Am vârât cartea și tăietura din ziar înapoi în plic și 
am dat fuga la etaj. Am intrat în baie și m-am oprit în faţa 
oglinzii. Nu m-am uitat la chipul meu, ci în jurul oglinzii, la 
fotografiile din trecut, la fotografiile pe care dimineața, când nu 
am nicio amintire, trebuie să le folosesc pentru a-mi construi 
identitatea. 

Eu și Ben. Eu singură și Ben singur. Noi doi alături de un cuplu 
mai în vârstă - presupun că sunt părinţii lui. Eu, mult mai 
tânără, cu o eșarfă la gât, mângâind un câine și zâmbind 
fericită. Dar pe Adam nu-l văd nicăieri. Niciun copil. Nicio 
fotografie din prima lui zi de școală, de la vreo competiţie 
sportivă sau din vacanţă. Nicio poză cu el construind un castel 
de nisip. Nimic. 

Nu avea niciun sens. Toţi părinţii fac astfel de fotografii și 
nimeni nu le aruncă. „Trebuie să fie undeva, pe-aici”, mi-am zis 


94 


în sinea mea, apoi am ridicat pozele să văd dacă nu cumva se 
aflau altele sub ele, dacă nu cumva erau mai multe straturi ale 
trecutului suprapuse asemenea sedimentelor. Dar n-am găsit 
nimic. Nimic în afară de plăcile azurii de faianţă și suprafaţa 
netedă a oglinzii. Nu exista niciun alt strat. 

Adam. Numele îmi răsuna în cap. Ochii mi s-au închis și alte 
amintiri au prins viaţă, fiecare lovindu-mă cu putere, strălucind 
preţ de câteva clipe înainte să dispară, declanșând-o pe 
următoarea. L-am văzut pe Adam, cu părul lui blond - care 
știam că într-o bună zi avea să devină șaten - și cu tricoul cu 
Spiderman pe care a insistat să-l poarte până când i-a rămas 
mult prea mic și a trebuit să-l aruncăm. L-am văzut dormind 
într-un căruț și mi-am amintit că-mi spuneam că e cel mai 
frumos copil, cea mai frumoasă făptură pe care am văzut-o în 
viaţa mea. L-am văzut mergând pe o bicicletă albastră - mai 
exact, o tricicletă de plastic - și mi-am amintit că i-o 
cumpărasem de ziua lui și că mergea cu ea peste tot. L-am 
văzut într-un parc, cu capul aplecat deasupra ghidonului, râzând 
în timp ce cobora o pantă ca să ajungă la mine și, o clipă mai 
târziu, răsturnându-se și căzând pe alee, pentru că bicicleta se 
lovise de ceva și se răsucise în mod neașteptat. M-am văzut 
ținându-l în brațe în timp ce plângea, ștergându-i sângele de pe 
față și găsindu-i un dinte pe alee, lângă o roată a bicicletei, care 
încă se învârtea. L-am văzut arătându-mi un desen făcut de el - 
o bandă albastră simboliza cerul, una verde, pământul, și, între 
ele, trei oameni diformi și o căsuţă - și am văzut iepurele de 
pluș pe care îl lua cu el peste tot. 

M-am întors dintr-odată în prezent, în baia unde stăteam în 
picioare, dar am închis iarăși ochii. Voiam să mi-l amintesc la 
școală, sau ca adolescent, sau să-l văd cu mine ori cu tatăl lui. 
Dar n-am reușit. Când am încercat să-mi organizez amintirile, au 
început să tremure și, în cele din urmă, au dispărut, precum un 
fulg luat de vânt care își schimbă direcţia odată cu fiecare 
rafală. Dar am reușit să-l văd cu o îngheţată care i se topea în 
mână, apoi cu niște jeleuri rotunde lipite de pleoape, iar în cele 
din urmă, dormind pe bancheta din spate a unei mașini. Tot ce 
puteam face era să urmăresc aceste amintiri pe măsură ce 
reveneau și dispăreau cu repeziciune. 

A trebuit să fac un mare efort ca să nu trag de fotografiile din 
jurul oglinzii - voiam să le smulg și să caut sub ele dovezi 


95 


despre fiul meu. În schimb, ca și când m-aș fi temut că orice 
gest m-ar fi putut dezechilibra, am rămas perfect nemișcată în 
faţa oglinzii, cu toţi mușchii încordați. 

Nicio fotografie pe policioara șemineului. Niciun dormitor cu 
pereţii plini de postere cu vedete pop. Niciun tricou în coșul cu 
rufe murdare sau în teancurile de haine călcate. Nicio pereche 
de adidași ferfeniţiți în dulapul de sub scară. Chiar dacă ar fi 
plecat de acasă, tot ar fi trebuit să rămână niște urme ale 
existenței lui. Niște urme? 

Dar nu, în casa asta nu găsisem nicio astfel de dovadă. Cu un 
fior rece, mi-am dat seama că era ca și când n-ar fi existat. Ca și 
când n-ar fi existat niciodată. 

e 

Nu știu cât timp am rămas în baie, gândindu-mă la absenţa 
lui. Zece minute? Douăzeci? O oră? La un moment dat, am auzit 
o cheie în ușa de la intrare, apoi hârșâitul picioarelor lui Ben 
ștergându-se pe covoraș. N-am făcut nicio mișcare. A intrat în 
bucătărie, apoi în sufragerie, iar în cele din urmă m-a strigat, 
întrebându-mă dacă totul era în regulă. Părea agitat, iar în 
vocea lui se simţea o undă de neliniște pe care nu o sesizasem 
de dimineaţă. M-am mulţumit să-i răspund că da, mă simțeam 
bine. L-am auzit intrând în camera de zi, după care s-a auzit 
zgomotul televizorului. 

Timpul s-a oprit. Mintea mi s-a golit. Totul a dispărut din jurul 
meu, mai puţin nevoia de a afla ce s-a întâmplat cu fiul meu, 
contrabalansată perfect de spaima că aș putea descoperi lucruri 
îngrozitoare. 

Mi-am ascuns romanul în șifonier și am coborât la parter. 

M-am oprit în faţa ușii livingului. Am încercat să-mi încetinesc 
respirația, dar n-am reușit - era precipitată și fierbinte. Nu știam 
ce să-i spun lui Ben: cum aș fi putut să-i spun că știu de Adam? 
M-ar fi întrebat de unde am aflat, iar eu ce i-aș fi răspuns? 

Dar nu conta. Nu conta nimic. Nimic în afară de nevoia de a 
afla ce se întâmplase cu fiul meu. Am închis ochii câteva clipe și, 
când am simţit că sunt suficient de calmă, am deschis ușa cu 
grijă. Am simţit cum se freacă de mocheta aspră. 

Ben nu m-a auzit. Stătea pe canapea și se uita la televizor, 
ținând în poală o farfurie în care se afla un biscuit mâncat pe 
jumătate. Am simţit o undă de furie. Era atât de relaxat și de 
fericit. Avea un zâmbet pe buze și, în clipa următoare, a izbucnit 


96 


în râs. Voiam să mă reped la el și să ţip până când avea să-mi 
spună totul: să-mi spună de ce ascunsese romanul de mine, de 
ce ascunsese dovezile despre fiul meu. Voiam să-mi dea înapoi 
tot ce pierdusem. 

Dar știam că toate astea nu mi-ar fi folosit la nimic. În schimb, 
am tușit. O tuse scurtă și discretă. O tuse care spunea: „Nu 
vreau să te deranjez, dar...” 

M-a văzut și mi-a zâmbit. 

— Draga mea! Erai aici? 

Am intrat în cameră. 

— Ben, am început eu cu o voce încordată, care mi se părea 
străină. Ben, aș vrea să stau de vorbă cu tine. 

Faţa lui a căpătat o mină neliniștită. S-a ridicat în picioare și s- 
a apropiat de mine, iar farfuria a alunecat pe podea. 

— Ce s-a întâmplat, iubito? Te simţi bine? 

— Nu, i-am răspuns eu. 

S-a oprit la un metru în fața mea și a întins braţele spre mine, 
dar eu am rămas pe loc. 

— Ce s-a întâmplat? 

Mă uitam la soțul meu, la chipul lui. Părea să fie stăpân pe 
situaţie, ca și când ar mai fi trecut prin așa ceva și ar fi fost 
obișnuit cu momentele astea de isterie. 

Nu mai rezistam să nu rostesc numele fiului meu. 

— Unde e Adam? l-am întrebat dintr-o suflare. Unde e? 

Expresia lui Ben s-a schimbat. Surpriză? Sau șoc? A înghiţit în 
sec. 

— Spune-mi! am insistat eu. 

M-a luat în braţe. Am vrut să-l îndepărtez, dar n-am făcut-o. 

— Christine, a zis el. Te rog. Liniștește-te. Pot să-ţi explic 
totul. În regulă? 

Am vrut să-i spun că nu, lucrurile nu erau în regulă, dar am 
tăcut. Mi-am ascuns fața în cutele cămășii lui și am început să 
tremur. 

— Spune-mi. Spune-mi acum, te rog. 

e 

Ne-am așezat pe canapea. Eu la un capăt, el la celălalt. Nu 
voiam să stăm mai aproape de atât. 

Aș fi vrut să tacă, dar el a vorbit. 

A spus-o din nou. 

— Adam a murit. 


97 


Am simţit că mă crispez. Eram la fel de încordată ca valvele 
unei scoici. lar cuvintele lui, ascuţite precum sârma ghimpată. 

M-am gândit la boala tatei, la musca pe care am văzut-o pe 
parbrizul mașinii în timp ce ne întorceam de la bunica. 

Ben a vorbit iarăși: 

— Christine. Îmi pare rău, draga mea. 

Eram furioasă. Furioasă pe el. „Nenorocitule!”, mi-am zis în 
sinea mea, deși știam că nu era vina lui. 

M-am străduit să deschid gura. 

— Cum? 

— Adam era militar. 

Eram ca paralizată. Totul a dispărut din jurul meu, și am 
rămas doar cu durerea. Fiinţa mea se concentrase într-un singur 
punct. În durere. 

Abia îmi amintisem că avusesem un fiu, iar acum aflam că se 
făcuse soldat. Mi-a trecut prin minte un gând. Un gând absurd: 
„Ce-o să spună mama?” 

Ben a continuat să vorbească, rostind cuvintele sacadat: 

— Făcea parte din Corpul Regal de Infanterie Marină. Era 
staționat în Afganistan. A fost omorât anul trecut. 

Am înghiţit în sec, simţindu-mi gâtul uscat. 

— De ce? am întrebat eu, apoi am adăugat: Cum? 

— Christine... 

— Vreau să știu. Trebuie să știu. 

S-a întins și mi-a cuprins mâna într-a lui, iar eu nu m-am opus, 
deși m-am simţit ușurată când am văzut că nu s-a dat mai 
aproape de mine pe canapea. 

— Sigur vrei să știi toate detaliile? 

Am simțit că iarăși mă cuprinde furia. Nu mă puteam controla. 
Furia și panica. 

— Era fiul meu! 

A întors capul spre fereastră. 

— Se afla într-un vehicul blindat, a început el, vorbind rar, 
aproape în șoaptă. Escortau niște trupe. Au trecut peste o 
bombă amplasată pe marginea drumului. Unul dintre soldaţi a 
supravieţuit. Dar Adam și un coleg al lui n-au scăpat. 

Am închis ochii și l-am întrebat tot în șoaptă: 

— A murit imediat? A suferit? 

Ben a oftat. 


98 


— Nu, mi-a răspuns el după o clipă. N-a suferit. Se pare că s-a 
întâmplat foarte repede. 

Am întors capul spre el. Nu se uita la mine. 

„Minţi”, mi-am zis în sinea mea. 

Mi l-am închipuit pe Adam sângerând pe marginea străzii 
până a murit, dar am îndepărtat repede această imagine, 
încercând să nu mă gândesc la nimic, să mă concentrez asupra 
vidului. 

Simţeam că mi se învârte capul. Mintea îmi era asaltată de 
întrebări. Întrebări pe care nu îndrăzneam să le pun de teamă că 
răspunsurile mi-ar fi sfâșiat sufletul. Oare cum era în copilărie, 
sau în adolescenţă, sau când s-a făcut mai mare? Eram 
apropiaţi? Ne certam? Era fericit? Am fost o mamă bună? 

Și cum de ajunsese băietelul care mergea pe o bicicletă 
albastră de plastic să fie omorât la celălalt capăt al lumii? 

— Ce căuta în Afganistan? De ce tocmai acolo? 

Ben mi-a spus că eram în război. Un război împotriva terorii, 
mi-a explicat el, deși nu aveam nici cea mai vagă idee ce 
înseamnă asta. Mi-a spus că avusese loc un atac, un atac 
îngrozitor asupra Americii. Că muriseră mii de oameni. 

— lar băiatul a murit în Afganistan? am zis eu. Nu înţeleg... 

— E complicat. Și-a dorit dintotdeauna să intre în armată. 
Considera că e de datoria lui. 

— Datoria lui? Asta ai crezut că făcea, că-și îndeplinea 
datoria? lar eu ce-am zis? De ce nu l-ai convins să facă altceva? 
Orice altceva. 

— Christine, asta a vrut el... 

Mai aveam un pic și izbucneam în râs. 

— Ce, să fie omorât? Asta a vrut? De ce? Nici măcar nu știu 
cum arăta... 

Ben a tăcut. Mi-a strâns mâna, iar pe obraz mi s-a prelins o 
lacrimă fierbinte și usturătoare, urmată de alte câteva. Le-am 
șters cu mâna, temându-mă că dacă aș fi început să plâng, nu 
m-aș mai fi oprit niciodată. 

Am simţit că mintea mea începe să se liniștească, să se 
golească, să se concentreze asupra vidului. 

— Nici măcar nu știu cum arăta... am repetat eu. 

e 

Mai târziu, Ben a adus o cutie și a pus-o pe măsuța de cafea 

din fața noastră. 


99 


— O ţin undeva la etaj, mi-a explicat el. E mai sigur așa. 

„Cum adică?”, m-am întrebat în sinea mea. Era o cutie 
metalică, de culoare cenușie. Genul de cutie în care se 
păstrează bani sau documente importante. 

Nu știam ce conţinea, dar m-am gândit că e ceva periculos. 
Mi-am imaginat tot felul de animale sălbatice - scorpioni, șerpi, 
șobolani flămânzi și broaște râioase -, ba chiar un virus sau ceva 
radioactiv. 

— Cum adică e mai sigur așa? am întrebat. 

Ben a scos un oftat. 

— Sunt unele lucruri pe care nu e bine să le găsești când ești 
singură. Lucruri pe care e mai bine să ţi le explic eu. 

S-a așezat lângă mine și a deschis cutia. În ea nu se aflau 
decât fotografii și niște hârtii. 

— Aici e Adam când era mic, mi-a zis el, luând un teanc de 
poze și întinzându-mi una dintre ele. 

Eu pe o stradă. Mă îndrept spre aparat împreună cu un copil - 
Adam -, pe care îl ţin pe piept într-un săculeţ prins cu niște 
curele. Copilul stă cu fața spre mine, dar se uită peste umăr la 
cel care face fotografia, iar zâmbetul de pe chipul lui este o 
reproducere aproximativă - fără dinţi - a propriului meu zâmbet. 

— Tu ai făcut-o? 

Ben a încuviințat din cap. M-am uitat încă o dată la ea. Era 
ruptă, avea marginile pătate și culorile estompate - parcă 
începuse să se albească. 

Eu. Și un copil. Mi se părea ireal. Am încercat să-mi spun că 
eram mamă. 

— Când? am întrebat eu. 

Ben s-a uitat peste umărul meu: 

— Cred că avea vreo șase luni, deci eram în... 1987. 

Când eu aveam douăzeci și șapte. A trecut o viaţă de atunci. 

Viaţa fiului meu. 

— Când s-a născut? 

A băgat iarăși mâna în cutie și mi-a întins o bucată de hârtie. 

— În ianuarie. 

Era galbenă și fragilă. Un certificat de naștere. Preţ de câteva 
clipe, m-am uitat pe el în tăcere. Adam. 

— Adam Wheeler, am citit cu voce tare, atât pentru mine, cât 
și pentru Ben. 


100 


— Wheeler e numele meu de familie, mi-a explicat el. Am 
hotărât împreună să poarte numele meu. 

— Desigur. 

Am apropiat hârtia de faţă. Părea prea ușoară ca să aibă o 
însemnătate atât de mare. Voiam s-o inspir, s-o fac parte din 
mine. 

— Uite, a zis Ben, luându-mi certificatul din mână și 
împăturindu-l la loc. Mai sunt și alte poze. Vrei să le vezi? 

Mi-a întins un mic teanc de fotografii. 

— Nu avem foarte multe, mi-a explicat Ben în timp ce mă 
uitam la ele. Multe dintre ele s-au pierdut. 

Vorbea de parcă fuseseră uitate într-un tren sau fuseseră 
încredințate pentru păstrare unor străini. 

— Da, îmi aduc aminte. A avut loc un incendiu, am zis eu fără 
să stau pe gânduri. 

A mijit ochii și s-a uitat la mine cu un aer ciudat. 

— Îţi aduci aminte? 

Dintr-odată, nu mai eram sigură. Oare îmi povestise despre 
incendiu de dimineaţă sau îmi aminteam că-mi spusese 
deunăzi? Sau pur și simplu citisem în jurnal după micul dejun? 

— Păi, tu mi-ai povestit despre el. 

— Serios? 

— Da. 

— Când? 

Când oare? De dimineaţă sau cu câteva zile în urmă? Mi-am 
amintit de jurnal. Şi că îl citisem după ce plecase la serviciu. Imi 
spusese despre incendiu când stătusem pe banca de pe 
Parliament Hill. 

Aș fi putut să-i povestesc despre jurnal chiar atunci, dar ceva 
m-a împiedicat. Nu părea tocmai bucuros că îmi amintisem 
ceva. 

— Înainte să pleci la serviciu, i-am răspuns eu. Cred că atunci 
când ne-am uitat împreună pe album. 

S-a încruntat. Mi se părea îngrozitor că-l mint, dar nu mă 
simțeam în stare să fac față și altor dezvăluiri. 

— De unde altundeva aș putea ști? l-am întrebat. 

— Da, s-ar putea să-ţi fi povestit, mi-a răspuns, uitându-se 
țintă la mine. 

Am tăcut câteva clipe, uitându-mă la cele câteva poze pe care 
le aveam în mână. Erau întristător de puţine și am văzut că nu 


101 


mai rămăseseră multe în cutie. Oare sunt tot ce voi avea la 
dispoziţie pentru a reconstitui viaţa fiului meu? 

— Cum a izbucnit incendiul? l-am întrebat. 

S-au auzit bătăile ceasului de pe șemineu. 

— S-a întâmplat cu mulţi ani în urmă. În fosta noastră casă. 
Cea în care am locuit înainte să ne mutăm aici, mi-a explicat 
Ben, și m-am întrebat dacă se referea la cea pe care o vizitasem 
cu doctorul Nash. Am pierdut multe lucruri atunci. Cărţi, acte... 
Și alte chestii de genu' ăsta. 

— Dar cum a izbucnit? am insistat eu. 

A tăcut preţ de câteva clipe. Gura i s-a deschis și i s-a închis, 
apoi a zis: 

— A fost un accident. Un simplu accident. 

M-am întrebat ce-mi ascundea. Oare uitasem o ţigară aprinsă, 
sau fierul de călcat în priză, sau o oală pe foc? Mi-am imaginat 
bucătăria în care stătusem alaltăieri, cu blatul pentru gătit din 
ciment și mobila albă, dar cu mulţi ani în urmă. M-am văzut 
stând în picioare, aplecată deasupra unei friteuze, scuturând 
ușor coșul de sârmă plin cu cartofi tăiaţi, privindu-i cum plutesc 
o vreme, apoi se răsucesc și se scufundă în ulei. Apoi am auzit 
telefonul, mi-am șters mâinile pe șorțul pe care îl legasem în 
jurul taliei și m-am dus în hol. 

Și apoi? Oare luase foc uleiul în timp ce vorbeam la telefon? 
Mă dusesem în living sau în baie, uitând că pregăteam cina? 

Nu știu. N-o să știu niciodată. Dar Ben a făcut un lucru 
frumos: mi-a zis că fusese un accident. Viaţa casnică prezintă 
atâtea pericole pentru o persoană fără memorie, iar un alt soţ 
mi-ar fi atras atenţia asupra greșelilor și lipsurilor mele, poate n- 
ar fi rezistat tentaţiei de a-mi face morală. l-am atins brațul și 
am zâmbit. 

Am răsfoit cele câteva fotografii pe care mi le dăduse și am 
găsit una în care Adam purta o pălărie de cowboy din material 
sintetic și o eșarfă galbenă, ţinând o pușcă de plastic îndreptată 
spre cel care făcea poza. În alta, era cu câţiva ani mai mare: era 
mai slab la faţă, iar părul începuse să i se închidă la culoare; 
purta o cămașa încheiată până la gât și o cravată pentru copii. 

— Asta a fost făcută la școală, mi-a explicat Ben. Un portret 
oficial. 

Apoi a arătat cu degetul spre ea și a izbucnit în râs. 

— Ce păcat! 


102 


Elasticul cravatei era la vedere, nu ascuns sub gulerul 
cămășii. Mi-am trecut degetele peste fotografie. „Nu-i prost 
făcută, mi-am zis în sinea mea. E perfectă.” 

Am încercat să-mi aduc aminte de fiul meu, să mă imaginez 
îngenunchind în faţa lui cu o cravată cu elastic în mână, sau 
pieptănându-l, sau ștergându-i sângele închegat de pe un 
genunchi julit. 

Dar nu mi-am amintit nimic. Băiatul din fotografie avea 
aceeași gură cârnoasă ca și mine, iar ochii lui aduceau vag cu ai 
mamei, altminteri ar fi putut foarte bine să fie un străin. 

Ben a scos o altă fotografie și mi-a întins-o: Adam era un pic 
mai mare - să fi avut vreo șapte ani. 

— Ți se pare că seamănă cu mine? m-a întrebat el. 

Era îmbrăcat cu un șort și un tricou alb, ţinea în mână o 
minge de fotbal și avea părul scurt și transpirat. 

— Un pic, poate, am zis eu. 

Ben a zâmbit, apoi ne-am uitat împreună la celelalte 
fotografii. În cele mai multe apăream eu și Adam, iar în unele, 
numai Ben - probabil că el le făcuse pe cele mai multe dintre 
ele. În câteva, Adam apărea alături de prietenii lui, iar două erau 
de la o petrecere - era îmbrăcat cu un costum de pirat, ţinând în 
mână o sabie de carton. Era și o poză în care ţinea în braţe un 
câine mic și negru. _ 

Între poze se afla și o scrisoare. Îi era adresată lui Moș 
Crăciun și era scrisă cu un creion albastru - literele neregulate 
păreau că dansează pe pagină. Adam zicea că vrea o bicicletă 
sau un căţel și promitea să fie cuminte. A semnat-o, iar 
dedesubt și-a adăugat vârsta. Patru ani. 

Nu știu de ce, dar în timp ce o citeam, am simţit că lumea se 
prăbușește. Durerea mi-a explodat în piept ca o grenadă. Până 
atunci, fusesem calmă - nu bucuroasă, nu resemnată, ci calmă 
-, dar această liniște a dispărut, s-a evaporat. Și mi-am simţit 
trupul ca o rană. 

— Îmi pare rău, i-am zis lui Ben, dându-i înapoi fotografiile. Nu 
pot. Nu acum. 

M-a strâns în braţe. Am simţit că mi se face greață și am 
înghiţit în sec, încercând să îndepărtez senzaţia. Mi-a spus să 
nu-mi fac griji și că o să-mi fie bine, mi-a amintit că e alături de 
mine și că mă va sprijini întotdeauna. Stăteam agăţată de el, și 
ne legănam ușor. Mă simțeam amorțită și aveam impresia că nu 


103 


mă aflu în camera aceea. L-am văzut pe Ben aducându-mi un 
pahar cu apă, apoi închizând cutia cu fotografii. Plângeam cu 
suspine. Mi-am dat seama că și el era mâhnit, dar pe chipul lui 
se citea și altceva: un fel de resemnare sau acceptare. Dar nu 
era șocat. 

M-am înfiorat când mi-am dat seama că mai trecuse prin 
toate astea. Pentru el, suferinţa asta nu e nouă - a avut timp să 
se sedimenteze în el, să devină parte din fundaţia lui, astfel 
încât să nu-l mai zdruncine. 

Doar suferinţa mea e nouă. Zi de zi. 

e 

Am inventat o scuză și am urcat în dormitor. Înapoi la șifonier. 
Am început să scriu. 

e 

Aceste clipe furate. Mă așez în genunchi în fața șifonierului 
sau mă sprijin de pat. Scriu într-o stare febrilă. Totul se revarsă 
din mine, aproape fără să mă gândesc. Pagină după pagină. 
Acum sunt iarăși în dormitor, iar Ben crede că mă odihnesc. Nu 
mă pot opri. Vreau să scriu tot. 

Mă întreb dacă așa mă simţeam și când îmi scriam romanul, 
dacă tot așa se precipitau cuvintele și atunci. 

Sau oare atunci scriam mai lent, cu mai multă atenţie? Mi-aș 
dori să-mi pot aminti. 

e 
_ După ce am coborât la parter, am făcut ceai pentru amândoi. 
In timp ce puneam laptele, m-am gândit că îi pregătisem masa 
lui Adam de nenumărate ori, făcând piureuri de legume și sucuri 
de fructe. Am dus ceștile în living și, după ce i-am întins o 
ceașcă lui Ben, l-am întrebat: 

— Am fost o mamă bună? 

— Christine... 

— Trebuie să știu, am insistat eu. Cum am reușit să fac față? 
Cum m-am descurcat cu un copil? Îmi închipui că era foarte mic 
atunci când... 

— Când ai avut accidentul? m-a întrerupt el. Avea doi ani. Ai 
fost o mamă extraordinară până atunci. Dar apoi... 

S-a oprit, lăsând restul frazei nerostit, și a întors capul în altă 
parte. M-am întrebat ce anume îmi ascundea, ce anume se 
gândea că e mai bine să nu-mi spună. 


104 


Dar știam suficient de multe cât să umplu anumite goluri. E 
drept că nu-mi pot aminti vremurile acelea, dar mi le pot 
imagina. Îmi închipui că mi se amintea zi de zi că eram soţie și 
mamă, și că soţul și fiul meu urmează să mă viziteze. Imi 
închipui că îi salutam zi de zi ca și când i-aș fi văzut pentru 
prima oară, poate pe un ton ușor rece sau pur și simplu cu un 
aer dezorientat. Îmi dau seama cât de mult trebuie să fi suferit 
cu toţii. 

— Da, înţeleg, am zis eu în cele din urmă. 

— Nu puteai avea grijă de tine. Și erai prea bolnavă ca să te 
pot îngriji eu acasă. Nu puteai fi lăsată singură nici măcar 
câteva minute. Uitai ce făceai. Și te rătăceai deseori. Îmi era 
teamă că ai putea uita apa deschisă la baie sau ceva pe foc. Era 
prea mult pentru mine. Așa că am stat acasă și am avut grijă de 
Adam. M-a ajutat mama. Dar veneam să te vedem în fiecare 
seară, iar... 

L-am luat de mână. 

— Îmi pare rău, a zis el. Mi-e greu să-mi amintesc de perioada 
aia. _ 

— Da, îmi dau seama. Dar mama? Te-a ajutat și ea? li plăcea 
că e bunică? 

A încuviințat din cap și a dat să spună ceva, dar i-am luat-o 
înainte. 

— A murit, nu-i așa? 

— A murit acum câţiva ani, mi-a răspuns el, strângându-mi 
mâna. Îmi pare rău. 

Deci nu mă înșelasem. Am simţit că mintea mea refuză să 
mai gândească, ca și când n-ar mai fi fost în stare să proceseze 
durere și fragmente ale trecutului meu, dar știam că a doua zi 
dimineaţă nu voi mai ţine minte nimic din toate astea. 

Ce-aș putea scrie în jurnal ca să pot trece cu bine de ziua de 
mâine și de cele de după? 

Mi-a apărut o imagine. O femeie cu păr roșcat... Adam în 
armată... Și, dintr-odată, mi-am amintit un nume. „Ce-o să 
spună Claire?” 

Deci îl găsisem. Era numele prietenei mele. Claire. 

— Și Claire? am întrebat eu. Prietena mea. Mai trăiește? 

— Claire? 

A rămas perplex câteva clipe, apoi și-a luat altă mină: 

— Îţi aduci aminte de Claire? 


105 


Părea surprins. Potrivit jurnalului meu, în urmă cu câteva zile, 
îi spusesem că mi-am amintit de ea și de o petrecere la care 
fuseserăm împreună. 

— Da, am zis eu. Eram prietene. Ce s-a întâmplat cu ea? 

Ben s-a uitat la mine cu un aer trist și, preţ de o clipă, am 
simţit că-mi îngheaţă sângele în vine. Vorbea rar, dar veștile lui 
nu erau atât de rele pe cât mă temeam. 

— S-a mutat. Cu mult timp în urmă. Acum vreo douăzeci de 
ani. La doar câţiva ani după ce ne-am căsătorit. 

— Unde? 

— In Noua Zeelandă. 

— Și am păstrat legătura cu ea? 

— Da, o vreme. Dar apoi aţi întrerupt orice legătură. 

Mi se părea imposibil. „Prietena mea cea mai bună” - așa 
scrisesem în jurnal după ce-mi amintisem de ea pe Parliament 
Hill. Același sentiment de apropiere l-am avut și astăzi, când m- 
am gândit la ea. Altminteri, de ce mi-ar fi păsat ce crede despre 
mine? 

— Ne-am certat? 

A ezitat, și iarăși am simţit că face un calcul, o ajustare. Mi- 
am dat seama că Ben sigur știe ce mă mâhnește. A avut la 
dispoziție ani buni în care să învețe ce mi se pare acceptabil și 
care zone sunt minate. La urma urmelor, nu era prima oară 
când purtam această discuţie. Avusesem mai multe ocazii să 
exerseze, să înveţe să străbată doar acele drumuri care nu 
străpung versanţii vieții mele, scoțându-mă pe neașteptate în cu 
totul altă parte. 

— Nu, a spus el. Nu cred. Nu v-aţi certat. Sau, în fine, nu mi-a 
povestit nimic de genul ăsta. Cred că pur și simplu v-aţi 
îndepărtat, apoi Claire a cunoscut pe cineva, s-a căsătorit și s-au 
mutat. 

Mi-a revenit brusc în minte o imagine: Claire și cu mine 
glumind că noi n-o să ne căsătorim niciodată. „Căsătoria e 
pentru rataţi!”, a zis ea, apoi a dus la gură o sticlă de vin roșu, 
iar eu am încuviinţat, chiar dacă, în același timp, știam că îi voi 
fi domnişoară de onoare, și ea mie, și că vom sta amândouă în 
niște camere de hotel, îmbrăcate în mătase, sorbind șampanie 
din niște cupe în timp ce coafeza ne aranjează părul. 

Am simţit un fior de iubire. Deși îmi amintisem doar un detaliu 
din timpul pe care îl petrecuserăm împreună - iar mâine, chiar și 


106 


această amintire avea să dispară -, am simţit că încă suntem 
strâns legate, că o vreme ea însemnase totul pentru mine. 

— Am fost la nunta ei? am întrebat. 

— Da, a încuviinţat Ben dând din cap, apoi a deschis cutia din 
poală și a scotocit prin ea. Avem câteva poze. 

Erau fotografii de la nunta ei, dar se vedea că nu fuseseră 
făcute de un profesionist, pentru că erau neclare și întunecate. 
„Poate le-a făcut Ben”, m-am gândit eu. M-am uitat la prima cu 
precauţie. Până în clipa aceea, n-o mai văzusem pe Claire decât 
în amintirile mele. 

Era așa cum mi-o închipuisem: înaltă și suplă. Poate un pic 
mai frumoasă. Stătea pe o stâncă, rochia diafană se unduia în 
bătaia brizei, iar în fundal soarele apunea deasupra mării. Ce 
frumos! Am pus fotografia jos, apoi m-am uitat și la celelalte. In 
unele apărea împreună cu soțul ei - un bărbat pe care nu l-am 
recunoscut -, iar în altele apăream și eu alături de ei. Purtam o 
rochie de mătase albastră și arătam aproape la fel de bine ca 
ea. Deci era adevărat: îi fusesem domnișoară de onoare. 

— Dar de la nunta noastră avem vreo poză? 

A clătinat din cap. 

— Erau într-un alt album care s-a pierdut. 

Bineînţeles. Incendiul. 

I-am dat înapoi fotografiile. Aveam impresia că mă uit la viaţa 
altcuiva, nu la a mea. Îmi doream neapărat să merg la etaj și să 
scriu tot ce aflasem. 

— Sunt obosită, am zis eu. Vreau să mă odihnesc. 

— Sigur, nicio problemă, mi-a răspuns Ben, întinzând mâna 
spre mine. 

l-am dat fotografiile, iar el le-a așezat înapoi în cutie. 

— Am să le pun într-un loc sigur, a zis, închizând capacul, iar 
eu m-am întors la jurnal și am scris toate astea. 

e 

Miezul nopţii. Sunt în pat. Singură. Încerc să pun cap la cap 
tot ce s-a întâmplat azi. Toate lucrurile pe care le-am aflat. Nu 
știu dacă pot. 

Am hotărât să fac o baie înainte de cină. Am urcat la etaj, am 
intrat în baie și am încuiat ușa, după care am aruncat o privire 
pe fotografiile din jurul oglinzii, de data asta văzând doar 
lucrurile care lipseau. Am dat drumul la robinet. 


107 


Îmi dau seama că, în cele mai multe zile, nu-mi amintesc 
deloc de Adam, însă astăzi imaginea lui mi-a revenit în minte 
după ce am văzut o singură poză. Oare fotografiile de la oglindă 
sunt alese în așa fel, încât să mă ancoreze în propria-mi viaţă, 
dar fără să-mi aducă aminte ce-am pierdut? 

Baia a început să se umple cu abur fierbinte. ÎI auzeam pe 
soțul meu la parter. Pornise radioul, iar acordurile de jazz 
ajungeau nedeslușit la mine, întreţesute cu loviturile ritmice ale 
cuţitului pe tocător - probabil că tăia morcovi, ceapă, ardei. 
Pregătea cina, ca și când ar fi fost o zi obișnuită. 

Mi-am dat seama că pentru el chiar era o zi obișnuită. Eu sunt 
copleșită de durere, dar nu și el. 

Nu-l acuz că nu-mi spune zi de zi despre Adam, mama mea și 
Claire. In locul lui, aș proceda la fel. Sunt lucruri dureroase, iar 
dacă pot trăi o zi fără să mi le amintesc, atunci sunt scutită de 
suferinţă, iar el, de chinul că mi-o provoacă. Cât de tentant 
trebuie să fie pentru el să tacă și cât de dificil trebuie să-i fie 
gândindu-se că întotdeauna port în mine aceste frânturi de 
memorie, asemănătoare unor mici bombe, și că, în orice 
moment, una dintre ele ar putea să iasă la suprafaţă și să mă 
oblige să trăiesc aceste suferințe ca și când ar fi prima oară, 
antrenându-l și pe el în acest proces dureros. 

M-am dezbrăcat încet, mi-am împăturit hainele și le-am 
așezat pe scaunul de lângă cadă. Am rămas goală în faţa 
oglinzii, uitându-mă la trupul meu străin. M-am forțat să mă uit 
la pielea ridată și la sânii lăsaţi. „Nu mă cunosc pe mine însămi, 
mi-am zis în sinea mea. Nu-mi recunosc nici trupul, nici 
trecutul.” 

M-am apropiat mai mult de oglindă. Erau împrăștiate pe 
abdomen, pe sâni și pe fese. Niște vergeturi subțiri și albicioase 
- cicatricele trecutului meu. Nu le văzusem până atunci, pentru 
că nu le căutasem. Mi-am imaginat că probabil le urmărisem 
extinzându-se pe piele, dorindu-mi tot mai mult să dispară pe 
măsură ce creșteam în greutate. Acum, mă bucur că au rămas - 
sunt un adevărat memento. 

Încetul cu încetul, oglinda s-a aburit, iar imaginea mea a 
început să se estompeze. „Am noroc, mi-am zis în sinea mea. 
Sunt norocoasă că-l am pe Ben, că am pe cineva care să se 
îngrijească de mine aici, în casa mea, chiar dacă nu-mi amintesc 
să fie a mea. Nu sunt singura care suferă. El a trecut deja prin 


108 


ce-am trecut eu azi, dar merge la culcare gândindu-se că 
probabil mâine va trebui s-o ia de la capăt. Un alt soţ ar fi simţit 
că nu-i în stare să facă față, sau poate n-ar fi vrut. Un alt soţ 
poate că m-ar fi părăsit.” M-am uitat la chipul meu, ca și când aș 
fi încercat să-mi gravez imaginea în minte, s-o depozitez în 
stratul cel mai accesibil al conștiinței, astfel încât mâine, când 
mă voi trezi, să nu-mi mai par atât de străină, să nu mai fiu 
șocată. Când imaginea a dispărut cu totul sub stratul de 
condens, mi-am luat privirea de la mine și am intrat în apă. În 
scurtă vreme, am aţipit. 

N-am visat nimic - sau cel puţin nu cred -, dar când m-am 
trezit, eram dezorientată. Mă aflam într-o altă baie, apa încă era 
caldă, iar la ușă bătea cineva. Nu recunoșteam nimic din jurul 
meu. În jurul oglinzii simple nu era lipit nimic, iar faianta de pe 
perete era albă, nu albastră. Deasupra mea atârna o perdea de 
duș, pe policioara de sub oglindă erau puse cu gura în jos două 
pahare, iar alături de closet se afla un bideu. 

Am auzit o voce: 

— Imediat! 

Mi-am dat seama că era a mea. M-am ridicat în capul oaselor 
în cadă și m-am uitat la ușa cu zăvorul tras. Pe peretele opus 
atârnau în cârlige două halate de culoare albă, și pe amândouă 
se zărea o monogramă: R.G.H. M-am ridicat în picioare. 

— Haide! s-a auzit o voce de dincolo de ușă. 

Suna ca a lui Ben, și totuși era diferită de a lui. S-a 
transformat într-o adevărată melopee: 

— Haide! Haide, haide, haide! 

— Cine e? am întrebat eu, dar vocea nu s-a oprit. 

Am ieșit din cadă și am pășit pe podeaua acoperită cu gresie 
albă și neagră. Era umedă. Am simţit că alunec și îmi fug 
picioarele de sub mine. Am căzut pe podea, trăgând perdeaua 
după mine. În cădere, m-am lovit cu capul de chiuvetă. 

— Ajută-mă! am ţipat eu. 

Apoi m-am trezit de-adevăratelea și am auzit o altă voce 
strigându-mă: 

— Christine! Chris! Ai păţit ceva? 

M-am simţit ușurată când mi-am dat seama că era a lui Ben și 
că până atunci visasem. Am deschis ochii. Eram întinsă în cadă, 
hainele mele erau împăturite pe scaunul alăturat, iar pe plăcile 
de faianță azurie erau lipite fotografii din trecutul meu. 


109 


— Nu, i-am răspuns eu. Mi-e bine. Am visat urât. 
e 

Am ieșit din baie, am luat cina, apoi m-am băgat în pat. 
Voiam să scriu, să notez în jurnal lucrurile pe care le aflasem, 
înainte să mi se șteargă totul din minte. Dar nu eram sigură că 
voi avea timp până să vină Ben la culcare. 

Dar ce puteam să fac? „Azi mi-am petrecut atâta timp scriind, 
mi-am zis în sinea mea. Sigur o să intre la bănuieli și o să se 
întrebe ce-am făcut singură în dormitor. l-am tot zis că-s 
obosită, că trebuie să mă odihnesc, iar el m-a crezut.” 

N-aș putea spune că nu mă simt vinovată. L-am auzit 
umblând în vârful picioarelor prin casă, închizând și deschizând 
ușile cu grijă ca să nu mă trezească, în timp ce eu stăteam 
aplecată deasupra jurnalului, scriind frenetic. Dar nu am de ales. 
Trebuie să consemnez toate lucrurile astea. E sarcina mea cea 
mai importantă, pentru că altminteri am să le pierd pentru 
totdeauna. Trebuie să găsesc o scuză pentru a mă întoarce la 
jurnal. 

— Cred că în noaptea asta o să dorm în dormitorul pentru 
musafiri, i-am zis eu. Sunt mâhnită... Mă înţelegi? 

Mi-a spus că da și m-a asigurat că va trece pe la mine mâine- 
dimineaţă, înainte să plece la serviciu, să vadă cum mă simt. 
Apoi m-a sărutat și mi-a urat noapte bună. Acum îl aud 
închizând televizorul și încuind ușa de la intrare. Ne încuie în 
casă. Mă gândesc că n-ar fi tocmai bine să umblu pe străzi. Nu 
în starea în care mă aflu. 

Nu-mi vine să cred că, în scurtă vreme, după ce voi adormi, 
voi uita iarăși de fiul meu. Amintirile cu el au fost - și încă sunt - 
atât de reale, atât de vii. Și mi-am amintit de el chiar și după ce 
am ațipit în baie. Mi se pare imposibil ca un somn mai lung să- 
mi șteargă totul din minte, dar Ben și doctorul Nash îmi spun că 
exact asta se întâmplă. 

Să sper că se înșală? Zi de zi, îmi aduc aminte din ce în ce mai 
mult, mă trezesc știind mai bine cine sunt. Poate că lucrurile 
merg în direcţia cea bună, iar jurnalul acesta îmi aduce 
amintirile la suprafaţă. 

Poate că ziua de azi este cea la care, în viitor, mă voi gândi ca 
la un pas decisiv. E posibil. 


110 


Acum sunt obosită. În curând, mă voi opri din scris, apoi voi 
ascunde jurnalul și voi stinge lumina. Voi adormi. Mă rog ca 
mâine să-mi aduc aminte de fiul meu când mă voi trezi. 


e Joi, 15 noiembrie 


Eram în baie. Nu știu de câtă vreme stăteam acolo. Pur și 
simplu mă uitam la toate acele fotografii în care eu și Ben 
zâmbeam fericiţi, când de fapt ar fi trebuit să fim trei. Mă uitam 
țintă la ele, fără să mă mișc, de parcă aș fi crezut că pot face să 
apară imaginea lui Adam. Dar n-am reușit. Fiul meu a rămas 
invizibil. 

Mă trezisem fără nicio amintire cu el. Absolut niciuna. Și îmi 
închipuiam că maternitatea este ceva frumos și neliniștitor care 
mă așteaptă în viitor. Chiar și după ce-mi văzusem chipul de 
femeie de vârstă mijlocie, după ce aflasem că eram soţie și 
suficient de bătrână ca în curând să am nepoți - și după ce am 
fost bulversată de toate astea -, tot nu eram pregătită pentru 
jurnalul pe care doctorul Nash mi-a spus la telefon că-l păstram 
în șifonier. Nu mă așteptam să descopăr că sunt și mamă. Că 
am avut un copil. 3 

Tineam jurnalul în mână. Imi dădusem seama că e adevărat 
chiar în timp ce-l citeam. Avusesem un copil. Am simțit adevărul 
acesta cu toată fiinţa mea, ca și când încă s-ar fi păstrat în 
mine, în porii mei. Am citit și recitit paginile jurnalului, încercând 
să mi le întipăresc în minte. 

Apoi am continuat să citesc și am descoperit că a murit. Părea 
ireal. Părea imposibil. Sufletul meu s-a opus acestui lucru, a 
încercat să-l respingă, deși știam că e adevărat. M-a cuprins 
greața. Am simţit fierea inundându-mi gâtlejul și am înghiţit în 
sec. Camera a început să se clatine, iar trupul mi s-a aplecat în 
faţă și am avut impresia că o să mă prăbușesc pe podea. 
Jurnalul mi-a alunecat din brațe și mi-am înăbușit un strigăt de 
durere. M-am ridicat în picioare și m-am năpustit afară din 
dormitor. 

M-am întors în baie, ca să mă uit încă o dată la fotografiile în 
care ar fi trebuit să apară și fiul meu. Eram disperată. Nu știam 
ce aveam să fac la întoarcerea lui Ben. Mi l-am imaginat intrând, 


111 


sărutându-mă, pregătind cina. Apoi aveam să mâncăm și să ne 
uităm la televizor - sau ce-om fi făcând noi în fiecare seară -, iar 
în tot acest timp urma să mă prefac că nu știam că mi-am 
pierdut fiul. Apoi aveam să ne băgăm în pat împreună, după 
care... 

Era mai mult decât puteam suporta. Nu mă puteam opri. Nu 
prea îmi dădeam seama ce fac. Am început să le smulg frenetic 
de pe plăcile de faianţă. Au dispărut în doar câteva clipe. Erau 
împrăștiate pe podea, iar unele pluteau în closet. 

Am înhăţat jurnalul și l-am pus în geantă. Aveam portofelul 
gol, așa că am luat cele două bancnote de douăzeci de lire 
despre care citisem că erau ascunse în spatele ceasului de pe 
policioara șemineului și am ieșit din casă. Nu știam unde aveam 
să mă duc. Voiam să-l văd pe doctorul Nash, dar habar n-aveam 
unde avea cabinetul sau, dacă aș fi știut, cum să ajung acolo. 
Mă simţeam neajutorată. Singură. Așa că am plecat. 

Când am ajuns la stradă, am luat-o la stânga, spre parc. Era o 
după-amiază însorită. Lumina portocalie se reflecta în suprafaţa 
lucioasă a mașinilor parcate și în bălțile rămase după furtuna de 
dimineaţă, dar era frig - capul îmi era învăluit în aburii 
respirației. Mi-am strâns haina mai bine și mi-am ridicat fularul 
peste urechi, apoi am grăbit pasul. Frunzele cădeau din copaci, 
se legănau în vânt și se strângeau în șanț, transformându-se 
într-un terci maroniu. 

Am coborât de pe trotuar pe carosabil. Zgomotul unor frâne. 
O mașină a oprit cu un scrâșnet. Vocea estompată a unui 
bărbat. 

— Dă-te la o parte, proasta dracului! a ţipat el din spatele 
parbrizului. 

Am ridicat privirea. Eram în mijlocul străzii, având în faţă o 
mașină oprită, al cărei șofer striga la mine cu furie. Mi-au trecut 
prin cap niște imagini: eu, metal pe os, carne strivită, oase 
rupte, plonjon deasupra capotei sau sub mașină, un trup zdrobit, 
sfârșitul unei vieţi distruse. 

Oare chiar putea fi atât de simplu? O a doua coliziune ar fi 
putut sfârși ceea ce începuse prima în urmă cu mulţi ani. 
Oricum, mă simt de parcă aș fi fost moartă în ultimii douăzeci de 
ani, dar oare chiar n-am nicio altă ieșire din situaţia asta? 

Cine îmi va simţi lipsa? Soțul meu. Poate și medicul, deși 
pentru el nu sunt decât o pacientă. În rest, nimeni. Atât de mult 


112 


s-a îngustat cercul meu de cunoștințe? Oare prietenii m-au 
abandonat unul după altul? Cât de repede aș fi uitată, dacă aș 
muri? 

M-am uitat la bărbatul din mașină. El - sau cineva ca el - m-a 
adus în halul ăsta. Mi-a răpit tot. Mi-a răpit chiar și 
personalitatea. Cu toate astea, încă trăia în libertate. 

„Nu încă, mi-am zis în sinea mea. Nu încă.” Nu voiam ca viaţa 
mea să se termine așa. M-am gândit la romanul pe care îl 
scrisesem, la copilul pe care îl crescusem, ba chiar și la focurile 
de artificii pe care le urmărisem alături de prietena mea cu ani 
în urmă. Încă mai am de dezgropat amintiri. Mai am lucruri de 
descoperit. Trebuie să-mi descopăr adevărul. 

Am  bâiguit un „Scuze!”, apoi m-am apropiat în fugă de 
celălalt trotuar și am intrat pe poarta parcului. 

e 

Am văzut un mic bar în mijlocul unei peluze. Am intrat și am 
cumpărat o cafea, după care m-am aşezat pe o bancă din 
apropiere, încălzindu-mi mâinile pe paharul din plastic. Alături 
era un loc de joacă pentru copii. Un tobogan, leagăne, un 
carusel. Un băiețel stătea pe un scaun în formă de buburuză, 
fixat pe un arc foarte gros. Se legăna în faţă și în spate, ţinând o 
îngheţată într-o mână, deși era destul de frig. 

Dintr-odată, mi-a venit în minte o imagine. Eram mică și mă 
jucam în parc cu o fetiţă. Am urcat amândouă într-o cușcă din 
lemn și am coborât pe un tobogan de metal. Ce înalt mi se 
părea pe atunci, dar uitându-mă la terenul de joacă din faţa 
mea, mi-am dat seama că probabil nu era cu mult mai înalt 
decât sunt eu acum. De fiecare dată ne murdăream de noroi pe 
rochițe, iar mamele noastre ne certau, apoi mergeam acasă, 
ținând în mână pungi cu caramele de un penny sau pungi cu 
chipsuri portocalii. 

Oare era o amintire sau o născocire? 

M-am uitat iarăși la băieţel. Era singur. Parcul părea pustiu. 
Doar noi doi, stând în frig, sub cerul pe care se vedea un nor 
întunecat. Am luat o gură de cafea. 

— Doamnă! a zis băieţelul. Auziţi, doamnă? 

Am ridicat privirea, apoi m-am uitat iarăși la mâinile mele. 

— Auziţi? a strigat el mai tare. Doamnă! Mă ajutaţi? Vreţi să 
mă învârtiţi? 

S-a ridicat în picioare și s-a dus la carusel. 


113 


— Vreţi să mă învârtiţi? a repetat el. 

A încercat să învârtă roata de metal, dar în ciuda efortului 
care i se citea pe chip, abia dacă a reușit s-o urnească. In cele 
din urmă, a renunţat cu un aer dezamăgit. 

— Vă rog! a zis el. 

— Stai cuminte, i-am strigat, luând o gură de cafea. 

Am hotărât să aștept acolo și să stau cu ochii pe el până când 
avea să se întoarcă maică-sa. Băiețelul s-a urcat în carusel și, 
după ce s-a plimbat o vreme pe platformă, s-a oprit în mijlocul 
ei. 

— Vreţi să mă învârtiţi? a zis el iarăși. 

De data asta vorbise mai încet. Pe un ton rugător. Îmi doream 
să nu fi venit acolo sau să-l pot face să plece. Mă simţeam ruptă 
de lume. Nelalocul meu. În pericol. Mi-am amintit de fotografiile 
pe care le smulsesem de pe perete, împrăștiindu-le prin baie. 
Venisem în parc pentru liniște. Nu pentru asta. 

M-am uitat la băieţel și am văzut că-și schimbase locul. Se 
așezase pe marginea platformei și iarăși încerca să se învârtă, 
dar picioarele abia îi ajungeau la pământ. Părea atât de fragil. Și 
neajutorat. M-am apropiat de el. 

— Mă împingeţi? 

Mi-am pus cafeaua jos și i-am zâmbit: 

— Ține-te bine! 

Apoi m-am împins cu toată greutatea în bara de pe margine. 
Caruselul era surprinzător de greu, dar am simţit că se urnește 
și am făcut câţiva pași pe lângă el, ca să prindă viteză. 

— Am pornit! am zis eu, așezându-mă pe platformă. 

Mi-a zâmbit încântat, ţinându-se de bara de metal cu ambele 
mâini, ca și când ne-am fi învârtit mult mai repede decât în 
realitate. Din pricina frigului, i se înroșiseră mâinile, ba chiar 
căpătaseră o nuanţă vineție. Purta o haină verde care părea 
mult prea subțire pentru luna noiembrie și o pereche de blugi cu 
marginile suflecate. M-am întrebat cine îl lăsase afară fără 
mănuși, fular și căciulă. 

— Unde e mămica ta? l-am întrebat, iar el a ridicat din umeri. 
Dar tăticul? 

— Nu știu. Mami zice că tati a plecat. Că nu ne mai iubește. 

M-am uitat în ochii lui. Îmi răspunsese fără niciun pic de 
durere sau dezamăgire. Pentru el, era pur și simplu enunţarea 


114 


unui fapt. Preţ de o clipă, am avut impresia că platforma e 
nemișcată și că, de fapt, lumea se învârte în jurul nostru. 

— Dar sunt sigură că mami te iubește, nu-i așa? am adăugat 
eu. 

A tăcut preț de câteva clipe, apoi a zis: 

— Uneori. 

— Dar alteori, nu? 

A făcut o pauză. 

— Cred că nu. 

Am simţit o zbatere în piept, ca și când în mine s-ar fi răsucit 
ori s-ar fi trezit ceva. 

— Uneori spune că nu, a continuat el. 

— Ce păcat. 

M-am uitat la banca pe care stătusem și mi s-a părut că se 
apropie, apoi se îndepărtează. Ne-am învârtit încă o dată și încă 
o dată. 

— Cum te cheamă? 

— Alfie, mi-a răspuns el. 

Caruselul pierdea viteză, iar peisajul înconjurător începuse să 
încetinească în spatele băiețelului. Am atins pământul cu 
picioarele și m-am opintit, dând platformei un nou impuls. l-am 
rostit numele ca pentru mine: „Alfie”. 

— Uneori, mami îmi spune că i-ar fi mai bine dacă aș trăi în 
altă parte. 

Am încercat să-mi păstrez zâmbetul și tonul vesel. 

— Sunt sigură că glumește. 

A ridicat din umeri. 

Am simţit că mă încordez. Mi-am imaginat că îl întreb dacă nu 
cumva ar vrea să vină cu mine. Acasă. Să locuiască acolo. Mi- 
am închipuit cum s-ar lumina la faţă, chiar în timp ce mi-ar 
spune că nu are voie să meargă nicăieri cu persoane străine. 
„Dar eu nu-s o străină”, i-aș răspunde eu. L-aș ridica în picioare 
- ar fi greu și ar avea un miros dulce, ca de ciocolată - și am 
intra împreună în barul alăturat. „Ce suc vrei?”, l-aș întreba, iar 
el mi-ar spune că de mere. l-aș cumpăra și niște dulciuri, apoi 
am ieși din parc. M-ar ţine de mână în drum spre casă, spre casa 
pe care o împart cu soţul meu, iar pe seară, i-aș tăia friptura și i- 
aș zdrobi cartofii, apoi, după ce și-ar pune pijamalele, i-aș citi o 
poveste înainte să-i vâr marginile așternutului sub trupul 
adormit și să-l sărut ușor pe frunte. lar mâine... 


115 


„Mâine? Dar n-am niciun mâine, mi-am zis în sinea mea. Tot 
așa cum n-am niciun ieri.” 

— Mami! a strigat băieţelul și, preț de o clipă, am crezut că 
vorbește cu mine, dar apoi l-am văzut sărind din carusel și dând 
fuga spre bar. 

— Alfie! l-am chemat eu, însă în clipa următoare am văzut o 
femeie apropiindu-se de noi, ţinând câte un pahar de plastic în 
fiecare mână. 

Când băieţelul a ajuns lângă ea, femeia s-a aplecat și l-a luat 
în braţe. 

— Totul e-n regulă, campionule? l-a întrebat, uitându-se la 
mine peste capul lui, cu ochii mijiţi și o mină aspră. 

„N-am făcut nimic rău! am vrut eu să strig. Lăsaţi-mă în 
pace!” 

Dar m-am abținut. În schimb, am întors capul, iar după ce 
Alfie și mama lui au plecat, m-am dat jos din carusel. Cerul deja 
începuse să se întunece, devenind albastru cum e cerneala. M- 
am așezat pe o bancă. Nu știam ce oră e sau de câtă vreme 
plecasem de acasă. Știam doar că nu mă puteam întoarce - nu 
încă. Nu puteam da ochii cu Ben. Nu suportam gândul de a 
trebui să mă prefac că nu știu nimic de Adam, că nu știam că 
avusesem un copil. Mi-a trecut prin cap să-i spun tot. Despre 
jurnal, despre doctorul Nash, tot. Dar am îndepărtat imediat 
acest gând. Nu voiam să merg acasă, dar nu aveam unde 
altundeva să mă duc. 

M-am ridicat în picioare și am început să merg, iar cerul 
devenea din ce în ce mai întunecat. 

e 

Casa era cufundată în întuneric. Nu știam la ce să mă aștept 
când am deschis ușa de la intrare. Probabil că Ben deja își făcea 
griji - îmi spusese că avea să se întoarcă pe la ora cinci. Mi l-am 
închipuit plimbându-se agitat prin camera de zi - deși nu-l 
văzusem fumând de dimineaţă, imaginaţia mea i-a adăugat o 
țigară aprinsă între buze -, sau poate că ieșise din casă și mă 
căuta pe străzi cu mașina. Mi-am închipuit echipe de polițiști și 
voluntari mergând din ușă în ușă cu fotocopia unei poze de-ale 
mele, și m-am simţit vinovată. Am încercat să-mi spun că, deși 
îmi pierdusem memoria, în fond nu eram un copil, nicio 
persoană dispărută - nu încă -, și totuși, am intrat în casă 
pregătită să-mi cer scuze. 


116 


— Ben? am strigat eu. 

N-am primit niciun răspuns, dar am auzit - sau mai degrabă 
am simţit - mișcare. Scârţâitul discret al unei podele undeva 
deasupra mea, o modificare aproape imperceptibilă în echilibrul 
casei. Am strigat încă o dată, dar de data asta mai tare: 

— Ben? 

— Christine? s-a auzit o voce care părea slăbită și ușor dogită. 

A apărut în capul scărilor. Arăta de parcă tocmai s-ar fi trezit 
din somn. Încă purta hainele cu care plecase dimineaţă la 
serviciu, dar acum avea cămașa șifonată și scoasă din pantaloni, 
iar părul îi era ciufulit, ceea ce făcea ca aerul lui șocat să pară 
puţin comic - ai fi zis că tocmai se curentase. Mi-a revenit în cap 
amintirea vagă a unor lecţii de știință în care ni se prezentau 
generatoarele Graaff, dar a dispărut imediat. 

— Chris, te-ai întors! a zis el, coborând scările. 

— Am... am fost să iau aer. 

— Slavă Domnului! 

S-a apropiat de mine și m-a luat de mână. A strâns-o cu 
putere, ca și când ar fi vrut să dea mâna cu mine sau să se 
asigure că e reală. 

— Slavă Domnului! a repetat el. 

Se uita la mine cu ochii larg deschiși - străluceau în lumina 
slabă de parcă tocmai ar fi plâns. „Cât de mult mă iubește!”, mi- 
am zis în sinea mea. Sentimentul de vinovăţie mi s-a amplificat. 

— Îmi pare rău, am zis eu. N-am vrut să... 

— Ei, să nu ne facem griji din pricina asta, m-a întrerupt el. 

Mi-a ridicat mâna și a sărutat-o, iar expresia lui s-a schimbat - 
acum era bucuros. De pe chipul lui dispăruse orice urmă de 
neliniște. M-a sărutat. 

— Dar... am început eu. 

— Acuma te-ai întors. Asta e lucrul cel mai important. 

A aprins lumina, după care și-a netezit părul cu mâinile. 

— Gata! a zis, băgându-și cămașa în pantaloni. Ce-ar fi să faci 
un duș? Mă gândeam să ieșim în oraș, ce zici? 

— Nu știu ce să zic... 

— Ar trebui să ieşim, Christine! Cred că ţi-ar prinde bine să ne 
distrăm un pic! 

— Dar nu prea am chef, Ben. 

— Te rog! a insistat el, luându-mă iarăși de mână. Ar însemna 
mult pentru mine. 


117 


Mi-a luat și cealaltă mână, apoi mi le-a strâns pe amândouă 
între ale sale. 

— Nu știu dacă ţi-am spus, dar azi e ziua mea. 

e 

Ce puteam să fac? Nu voiam să ies în oraș. Dar nici nu aveam 
chef de altceva. l-am spus că o să fac un duș, apoi o să văd cum 
mă simt. M-am dus la etaj. Starea lui m-a impresionat. Părea 
atât de îngrijorat, dar, când a văzut că am ajuns acasă cu bine, 
grija i s-a evaporat. Oare chiar mă iubea atât de mult? Avea atât 
de multă încredere în mine, încât îl interesa doar dacă eram 
teafără, nu și unde fusesem? 

M-am dus în baie. Poate că nu văzuse fotografiile împrăștiate 
pe jos și chiar crezuse că fusesem la plimbare, încă puteam să 
șterg urmele. Să-mi ascund furia și durerea. 

Am încuiat ușa și am aprins lumina. Podeaua era curată. 
Toate fotografiile erau aranjate în jurul oglinzii, ca și când n-ar fi 
fost smulse de acolo. 

l-am spus lui Ben c-o să fiu gata în jumătate de oră. Apoi m- 
am dus în dormitor și am făcut în grabă aceste însemnări. 


e Vineri, 16 noiembrie 


Nu știu ce s-a întâmplat după aceea. Ce-am făcut după ce 
Ben mi-a spus că era ziua lui de naștere? După ce m-am dus la 
etaj și am descoperit fotografiile aranjate în jurul oglinzii la fel ca 
înainte să le smulg? Nu știu. Probabil că am făcut duș și m-am 
schimbat, după care probabil că am fost să luăm masa la un 
restaurant sau ne-am dus la un film. N-aș putea spune. N-am 
făcut nicio însemnare despre ieșirea noastră, așa că nu-mi 
amintesc nimic, deși totul s-a întâmplat în urmă cu câteva ore. 
Dacă nu-l întreb pe Ben, noaptea care a trecut o să se piardă 
pentru totdeauna. Simt că înnebunesc. 

(J 

Azi-dimineață, m-am trezit foarte devreme și l-am văzut lângă 
mine. larăşi am avut impresia că e un străin. Camera era 
întunecată și tăcută. Am rămas întinsă, înțepenită de frică, 
neștiind cine sunt și unde mă aflu. Tot ce-mi trecea prin minte 
era să fug, să scap, dar nu mă puteam mișca. Mă simţeam goală 


118 


pe dinăuntru, ca și când mi-ar fi fost extirpată mintea, dar apoi 
cuvintele s-au ridicat la suprafaţa conștiinței. Ben. Soț. Memorie. 
Accident. Moarte. Fiu. 

Adam. 

Îmi pluteau în minte - când limpezi, când încețoșate -, dar nu 
puteam face legături între ele. Nu știam ce înseamnă. S-au 
agitat o vreme, răsunându-mi în cap ca o mantra, apoi mi-am 
amintit un vis, visul care probabil că mă trezise. 

Mă aflam într-o cameră, întinsă pe un pat. Deasupra mea era 
un trup greu de bărbat. Îl ţineam în braţe, iar palmele mi se 
sprijineau pe spatele lui lat. Mă simţeam ciudat: aveam capul 
prea ușor, trupul prea greu, camera se legăna cu mine, iar când 
am deschis ochii, n-am reușit să-mi focalizez privirea asupra 
tavanului. 

Nu-mi puteam da seama cine era bărbatul - avea capul prea 
aproape de al meu ca să-i văd faţa -, dar simţeam tot, chiar și 
părul aspru de pe pieptul lui pe sânii mei goi. Aveam un gust 
dulce și aspru pe limbă. Mă săruta. Dar era prea brutal; aș fi vrut 
să se oprească, dar n-am spus nimic. „Te iubesc”, mi-a șoptit el, 
iar cuvintele s-au pierdut în părul meu. Știam că vreau să 
vorbesc - fără să știu ce anume urma să spun -, însă nu știam 
cum să fac. Gura părea să nu-mi fie conectată la creier, așa că 
am rămas nemișcată, în timp ce el mă săruta și îmi șoptea în 
păr. Mi-am amintit că îl doream, dar, în același timp, voiam să 
înceteze, că atunci când începuse să mă sărute, îmi spusesem 
că n-o să facem sex, dar mâna lui îmi alunecase pe curbura 
spatelui și mi se oprise pe fund, iar eu nu mă împotrivisem. lar 
când îmi ridicase bluza și își vârâse mâna sub ea, mi-am zis: „N- 
am să merg mai departe de-atât. N-am să te opresc, nu acum, 
pentru că îmi place. Pentru că îţi simt mâinile calde pe sâni, 
pentru că trupul meu răspunde cu mici fiori de plăcere. Pentru 
că, pentru prima oară, mă simt ca o femeie. Dar n-am să fac sex 
cu tine. Nu în noaptea asta. Nu vom merge mai departe, ne vom 
opri aici.” Apoi îmi scosese bluza și îmi desfăcuse sutienul, iar 
sânii nu-mi mai erau mângâiaţi de mâna, ci de buzele lui, însă 
tot mă gândeam că o să-l opresc în câteva clipe. Cuvântul „nu” 
chiar începuse să prindă formă, să mi se închege în minte, dar 
când l-am rostit în cele din urmă, bărbatul deja mă împingea 
ușor către pat, dându-mi jos chiloţii, iar cuvântul s-a transformat 


119 


în altceva, într-un geamăt pe care l-am recunoscut vag ca fiind 
unul de plăcere. 

Am simţit ceva între genunchi. Ceva tare. „Te iubesc”, mi-a 
spus el din nou, și mi-am dat seama că era genunchiul lui, că îmi 
depărta picioarele cu piciorul. Nu voiam să-l las, dar îmi dădeam 
seama că nu aveam încotro, că întârziasem prea mult, că 
șansele mele de a spune ceva, de a pune punct, dispăruseră 
una după alta. lar acum nu mai aveam de ales. Îmi dorisem asta 
atunci, în timp ce își desfăcea fermoarul și își dădea jos chiloţii 
cu mișcări stângace, așa că trebuia să mi-o doresc și acum, 
când eram sub trupul lui. 

Am încercat să mă relaxez. S-a ridicat un pic și a gemut - un 
zgomot surd și neașteptat care venea din adâncul său. l-am 
văzut faţa. In vis nu l-am recunoscut, dar acum mi-am dat 
seama cine era. Ben. „Te iubesc”, mi-a zis el în vis, iar eu știam 
că trebuie să spun ceva și că e soțul meu, deși aveam impresia 
că în dimineaţa aceea îl văzusem pentru prima oară. Îl puteam 
opri. Puteam avea încredere că se va opri. 

— Ben, eu... 

Mi-a acoperit gura cu mâna și am simţit că se opintește în 
mine. Durere sau plăcere. Nu-mi dădeam seama unde se 
sfârșea una și unde începea cealaltă. M-am agăţat de spatele lui 
transpirat și am încercat să mă deschid faţă de el, am încercat 
mai întâi să mă bucur de apropierea noastră, dar apoi, când mi- 
am dat seama că nu pot, am încercat să ignor ce se întâmplă. 
„Mi-am dorit lucrul ăsta și, în același timp, nu mi l-am dorit. Oare 
e posibil să vrei și să nu vrei ceva în egală măsură? E posibil ca 
dorinţa să fie însoţită de frică?” 

Am închis ochii. Am văzut un chip. Un străin cu păr negru și 
barbă. O cicatrice pe obraz. Mi se părea cunoscut, dar nu-mi 
dădeam seama de unde îl știu. În timp ce mă uitam la el, 
zâmbetul i-a dispărut, și în clipa aceea am ţipat în vis. Acela a 
fost momentul în care m-am trezit. Eram într-un pat liniștit, cu 
Ben alături de mine, însă habar n-aveam unde mă aflu. 

M-am dat jos din pat. Să mă duc la baie? Să fug? Nu știam 
unde să mă duc și ce să fac. Dacă aș fi știut de existența 
jurnalului, aș fi deschis ușa șifonierului cu multă grijă și aș fi 
scos cutia de pantofi în care îl ascunsesem - dar nu știam. Așa 
că am coborât la parter. Ușa de la intrare era încuiată, iar 


120 


lumina albăstruie a lunii se strecura prin geamurile înghețate. 
Mi-am dat seama că eram goală. g 

M-am aşezat pe treapta de jos a scării. In cele din urmă, 
soarele a răsărit, iar încetul cu încetul holul și-a schimbat 
culoarea din albastru în cărămiziu-deschis. Nimic nu avea sens. 
lar visul acela era cel mai lipsit de noimă. Mi se păruse foarte 
real și, în plus, mă trezisem în același dormitor în care mă 
visasem, alături de un bărbat pe care nu mă așteptam să-l văd. 

lar acum, după ce m-a sunat doctorul Nash și mi-am citit 
jurnalul, nu-mi dă pace un gând. Oare a fost o amintire? O 
amintire de noaptea trecută? 

Nu știu. Dacă e așa, atunci s-ar putea să fie un semn de 
progres. Dar înseamnă și că Ben m-a forţat, iar mai grav e că, în 
timp ce făcea asta, am văzut chipul unui străin bărbos, cu o 
cicatrice pe obraz. Aș fi putut reţine alte lucruri, însă memoria 
mea alesese tocmai acest episod, care era destul de brutal. 

Dar poate că toate astea nu înseamnă nimic. A fost doar un 
vis. Doar un coșmar. Ben mă iubește, iar străinul cu barbă nu 
există. 

Dar cum aș putea fi sigură? 

e 

Mai târziu, m-am întâlnit cu doctorul Nash. Ne opriserăm la 
semafor, iar doctorul Nash bătea cu degetele în volan, nu 
tocmai pe ritmul muzicii de la radio - o melodie pop pe care n-o 
recunoșteam și care nici nu-mi plăcea -, în timp ce eu mă uitam 
ţintă în faţă. Îl sunasem de dimineaţă, aproape imediat după ce 
am terminat de citit jurnalul și după ce mi-am notat visul care ar 
fi putut fi o amintire. Trebuia să stau de vorbă cu cineva - când 
am aflat că avusesem un copil, am simţit o durere mută, care 
acum ameninţa să mă copleșească, surpându-mi întreaga fiinţă 
- și mi-a propus să ne întâlnim azi. M-a rugat să-mi aduc 
jurnalul. Nu îi spusesem ce era în neregulă, având de gând să 
aștept până ajungeam în cabinetul lui, dar deja nu mai eram 
sigură că voi fi în stare. 

S-a făcut verde la semafor. Medicul s-a oprit din bătut ritmul 
pe volan, și am luat-o din loc. 

— De ce nu-mi spune Ben despre Adam? Nu înţeleg. De ce? 

Mi-a aruncat o privire, dar n-a spus nimic. Am mers un pic mai 
departe. Pe bord era un câine de plastic al cărui cap se 


121 


bălăngănea caraghios, iar dincolo de el, pe stradă, am văzut 
părul blond al unui copil. M-am gândit la Alfie. 

Doctorul Nash a tușit ușor. 

— Spune-mi ce s-a întâmplat. 

Deci era adevărat. O parte din mine spera că avea să mă 
întrebe despre ce vorbeam, dar imediat ce-am rostit numele 
Adam, mi-am dat seama că fusese o speranţă deșartă, cu totul 
nechibzuită. Adam mi se pare real. Îl simt în mine, în conștiința 
mea - nimeni nu e prezent atât de intens în mine. Nici Ben, nici 
doctorul Nash. Nici chiar eu însămi. 

M-am înfuriat. Știuse încă de la început. 

— lar tu? am zis. Din moment ce mi-ai dat romanul pe care l- 
am publicat, de ce nu mi-ai povestit și despre Adam? 

— Christine, spune-mi ce s-a întâmplat. 

— Mi-am amintit ceva, am zis eu, uitându-mă ţintă prin 
parbriz. 

Doctorul Nash mi-a aruncat o privire. 

— Serios? m-a întrebat el, dar nu i-am răspuns. Christine, 
încerc să te ajut. 

— S-a întâmplat deunăzi, am zis eu în cele din urmă. După ce 
mi-ai dat romanul. M-am uitat pe recenzia pe care ai pus-o în 
plic, iar când am văzut fotografia cu mine, mi-am amintit dintr- 
odată ziua când a fost făcută. Nu-mi dau seama cum. Pur și 
simplu mi-a venit în minte. Și mi-am adus aminte că eram 
însărcinată. 

N-a spus nimic. 

— Ştiai de Adam? l-am întrebat. 

— Da, știam, mi-a răspuns el tărăgănat. E menţionat în 
dosarul tău. Avea vreo doi ani când ţi-ai pierdut memoria. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Și am mai vorbit despre el. 

Am simţit că mă ia cu frig. Am început să tremur, în ciuda 
căldurii din mașină. Știam că e posibil, ba chiar destul de 
probabil, să-mi fi amintit de Adam și mai înainte, dar acest 
adevăr crud - că mai trecusem prin asta și aveam să mai trec de 
câteva ori - m-a șocat. 

Probabil că mi-a simţit uimirea, fiindcă a zis: 

— Acum câteva săptămâni. Mi-ai spus că ai văzut un copil pe 
stradă. Un băieţel. La început, ai avut sentimentul copleșitor că-l 
cunoști, că se rătăcise, dar acum se întorcea acasă, la tine 


122 


acasă, și că tu erai mama lui. Apoi ţi-ai amintit. l-ai spus lui Ben, 
iar el ţi-a povestit despre Adam. Mi-ai spus toate astea în 
aceeași zi. 

Nu-mi aminteam nimic din ziua aceea. Mi-am spus în gând că 
nu vorbea despre un străin, ci despre mine. 

— Dar nu mi-ai mai zis nimic despre el începând de atunci? 

— Nu, mi-a răspuns el oftând. 

Mi-am amintit dintr-odată că de dimineaţă citisem în jurnal 
despre imaginile pe care mi le-au arătat când stăteam întinsă pe 
platforma tomografului. 

— Erau și poze cu el când mi-aţi făcut RMN-ul! 

— Da, a spus doctorul Nash. Le-am luat din dosarul tău. 

— Dar n-ai scos o vorbă despre el! De ce? Nu înţeleg. 

— Christine, trebuie să-ţi dai seama că nu pot începe fiecare 
ședință spunându-ţi toate lucrurile pe care eu le știu despre 
viaţa ta, dar de care tu nu-ţi mai aduci aminte. In plus, am 
hotărât că, în cazul tău, n-ar fi tocmai benefic. 

— N-ar fi benefic? 

— Nu. Știam că te-ar mâhni foarte tare să afli că ai avut un 
copil, dar că ai uitat de el. 

Tocmai intram într-o parcare subterană. Lumina blândă a zilei 
s-a estompat, fiind înlocuită de fluorescenţa albă a neoanelor și 
de mirosul betonului și al gazelor de eșapament. M-am întrebat 
ce altceva considera că n-ar fi indicat să-mi spună, ce alte 
bombe cu ceas îmi ticăiau în cap, gata să explodeze. 

— Am mai avut și alţii? am întrebat. 

— Nu, m-a întrerupt el. L-ai avut doar pe Adam. Era singurul 
vostru copil. 

Folosise imperfectul indicativului. Deci doctorul Nash știa și că 
murise. Nu voiam să-l întreb, dar știam că trebuie. 

— Ştii că a fost omorât? 

A parcat și a oprit motorul. Parcarea era tăcută și destul de 
întunecată - se vedeau doar petele de lumină fluorescentă ale 
neoanelor și se auzeau doar niște uși trântite și huruitul unui lift. 
Preţ de o clipă, m-am gândit că poate mai e o șansă. Poate mă 
înșelam. Poate că Adam era în viaţă. Gândul acesta m-a 
însuflețit. De dimineaţă, când citisem în jurnal despre Adam, mi 
se păruse o prezenţă foarte familiară, dar moartea lui nu mi-a 
trezit nicio amintire. Am încercat să mi-o imaginez, să-mi aduc 
aminte cum trebuie să mă fi simţit când am primit vestea că 


123 


fusese omorât, dar n-am reușit. Ar fi trebuit să fiu copleșită de 
durere. Fiecare zi mi-ar fi fost marcată de o durere constantă, 
de dor, de certitudinea că o parte din mine a murit și că n-am să 
mai fiu întreagă niciodată. lubirea pentru fiul meu ar fi trebuit să 
fie suficient de puternică încât să-mi aduc aminte de această 
pierdere. Dacă într-adevăr ar fi murit, atunci durerea mea cu 
siguranţă ar fi fost mai puternică decât amnezia. 

Mi-am dat seama că nu-l credeam pe soțul meu. Nu credeam 
că fiul meu murise. Preţ de câteva clipe, am fost fericită, dar 
apoi doctorul Nash a vorbit: 

— Da. Știu. 

Bucuria s-a prăbușit în mine cu o mică explozie și s-a 
transformat în contrariul ei. În ceva mai rău decât dezamăgirea. 
Un sentiment mai distructiv, amestecat cu durere. 

— Cum...? a fost tot ce-am putut să rostesc. 

Mi-a spus aceeași poveste ca și Ben. Adam în armată. O 
bombă pe marginea drumului. Am ascultat în liniște, hotărâtă să 
găsesc în mine forța de a nu izbucni în plâns. După ce a 
terminat, a urmat o pauză, o clipă de încremenire, iar în cele din 
urmă și-a pus mâna peste a mea. 

— Christine, îmi pare atât de rău... 

Nu știam ce să spun. M-am uitat la el. Era aplecat spre mine. 
Am coborât privirea spre mâna lui brăzdată de câteva zgârieturi 
fine. Mi l-am închipuit ducându-se acasă după întâlnirea cu 
mine. jucându-se cu o pisică, sau poate cu un căţeluș. Având o 
viaţă normală. 

— Soţul meu nu-mi povestește despre Adam, am zis. Ține 
toate fotografiile cu fiul nostru încuiate într-o cutie. Pentru 
siguranța mea. 

Doctorul Nash n-a spus nimic. 

— De ce-ar face asta? am continuat eu. 

Apoi am ridicat capul și am privit prin parbriz. Am văzut că pe 
peretele din faţa noastră era scris cu spray-ul cuvântul „pizdă”. 

— Dă-mi voie să-ţi pun aceeași întrebare, a zis el în cele din 
urmă. De ce crezi că face asta? 

Am căzut pe gânduri. M-am gândit la mai multe motive. Ca să 
mă poată controla. Ca să aibă putere asupra mea. Ca să nu aflu 
că am născut, ceea ce m-ar putea face să mă simt împlinită ca 
femeie... Dar mi-am dat seama imediat că nu credeam niciuna 


124 


dintre aceste variante. Așa că am ajuns la explicaţia cea mai 
banală: 

— Presupun că e mai ușor pentru el să nu-mi spună, din 
moment ce nu-mi amintesc. 

— De ce e mai ușor pentru el? 

— Pentru că e foarte dureros pentru mine. Cred că e 
îngrozitor pentru el să-mi spună în fiecare zi nu numai că am 
avut un copil, dar și că a murit. Într-un mod atât de îngrozitor... 

— La ce alte motive te poţi gândi? 

Am tăcut preţ de câteva clipe, apoi mi-am dat seama. 

— Probabil că și lui îi e greu. E tatăl lui Adam și... 

M-am gândit la eforturile pe care le făcea ca să-și domolească 
propria durere, dar și pe a mea. 

— Eşti într-o situaţie dificilă, Christine. Dar nu trebuie să uiţi 
că și lui Ben îi este greu. Din anumite puncte de vedere, chiar 
mai greu decât îţi e ţie. Îmi închipui că te iubește foarte mult, 
iar... 

— lar eu nici măcar nu-mi aduc aminte de existenţa lui. 

— Exact. 

Am scos un oftat. 

— Probabil că-l iubeam. La urma urmelor, m-am căsătorit cu 
el. 

Doctorul Nash n-a spus nimic. M-am gândit la străinul alături 
de care mă trezisem de dimineaţă, la fotografiile cu noi doi pe 
care le văzusem în baie, la visul - sau amintirea - de noaptea 
trecută. M-am gândit la Adam și la Alfie, la ce îmi trecuse prin 
minte să fac în timp ce stăteam pe platforma caruselului. M-a 
cuprins panica. Mă simţeam captivă, ca și când n-aș fi avut nicio 
ieșire, mintea mea trecând de la un lucru la altul, căutând cu 
disperare libertatea, un mijloc de a scăpa. 

„Ben, mi-am zis în sinea mea. Mă pot agăța de Ben. E 
puternic.” 

— Ce harababură! Mă simt copleșită. 

Doctorul Nash s-a întors cu faţa spre mine. 

— Aș vrea să pot face ceva ca să-ți ușurez situaţia. 

Părea că vorbește foarte serios și că într-adevăr ar fi făcut 
orice ca să mă ajute. În privirea lui și în felul în care își ţinea 
mâna peste a mea se citea atâta afecţiune, încât acolo, în 
semiîntunericul parcării subterane, m-am trezit întrebându-mă 
ce s-ar întâmpla dacă mi-aș pune mâna pe a lui, sau dacă mi-aș 


125 


apropia puţin capul de al lui, privindu-l în ochi și deschizându-mi 
ușor buzele. Oare s-ar fi aplecat și el? Ar fi încercat să mă 
sărute? Și l-aș fi lăsat, dacă ar fi încercat? 

Sau oare s-ar gândi că sunt caraghioasă? Sau chiar absurdă? 
E drept că de dimineață m-am trezit crezând că am douăzeci și 
ceva de ani, dar nu-i așa. Am aproape cincizeci. Sunt atât de în 
vârstă, încât aproape că i-aș putea fi mamă. Așa că m-am 
mulțumit să mă uit la el. Stătea perfect nemișcat, uitându-se în 
ochii mei. Părea puternic. Suficient de puternic încât să mă 
ajute. Să mă scoată la liman. 

Am deschis gura, fără să știu ce urma să spun, dar m-a 
întrerup soneria înăbușită a unui telefon. Singura mișcare pe 
care a făcut-o doctorul Nash a fost să-și ia mâna de pe mea, și 
astfel mi-am dat seama că probabil era unul dintre cele două 
telefoane ale mele. 

L-am scos din geantă și am văzut că nu era mobilul cu 
clapetă, ci mobilul pe care mi-l dăduse soţul meu. Pe ecran 
scria: Ben. 

Când i-am văzut numele, mi-am dat seama cât de nedreaptă 
eram. Doar și el era îndurerat. Și trebuia să trăiască zi de zi cu 
acest sentiment, fără să poată sta de vorbă cu mine despre el, 
fără să poată apela la soţia lui pentru sprijin. 

Și făcea toate astea din iubire. 

lar eu stăteam într-o parcare cu un bărbat de care Ben abia 
dacă auzise. M-am gândit la fotografiile pe care le văzusem de 
dimineaţă în album. Eu și Ben în nenumărate ipostaze. Zâmbind. 
Fericiţi. Îndrăgostiţi. Dacă m-aș fi dus acasă și m-aș fi uitat iarăși 
pe ele, n-aș fi văzut decât ceea ce lipsea. Adam. Dar aș fi văzut 
și că ne uităm unul la altul ca și când nu eram decât noi doi pe 
lume. E limpede că eram îndrăgostiţi. 

— O să-l sun mai târziu, am zis, punând telefonul în geantă. 

„Am să-i spun în seara asta, mi-am promis în sinea mea. 
Despre jurnal, despre doctorul Nash, tot.” 

Medicul a tușit ușor: 

— Să mergem în cabinet. Trebuie să ne apucăm de treabă. 

— Sigur, i-am răspuns, fără să-l privesc. 

e 

Am început însemnările de mai sus în timp ce doctorul Nash 
mă aducea acasă cu mașina. Multe dintre ele sunt aproape 
ilizibile, niște mâăzgăleli îngrozitoare. Doctorul Nash n-a spus 


126 


nimic în timp ce scriam, dar când mă opream ca să găsesc 
cuvântul potrivit sau o formulare mai bună, am observat că se 
uita la mine din când în când. M-am întrebat la ce se gândea - 
înainte să ieșim din cabinet, m-a întrebat dacă sunt de acord să 
discute despre cazul meu la o conferinţă la care fusese invitat 
să ia parte. „La Geneva”, mi-a explicat el, fără să-și ascundă 
sentimentul de mândrie. l-am zis că da și mi-am închipuit că, în 
scurtă vreme, o să-mi ceară un exemplar fotocopiat al jurnalului 
meu. Pentru cercetare... 

Când am ajuns în fața casei mele, și-a luat la revedere și mi-a 
spus: „Mă surprinde că ai vrut să faci însemnări chiar în mașină. 
Pari foarte... hotărâtă. Îmi închipui că nu vrei să-ţi scape nimic”. 

Dar știu ce-a vrut să spună. Că sunt obsedată. Disperată. 
Disperată să consemnez totul. 

Și are dreptate. Chiar sunt foarte hotărâtă să fac asta. După 
ce am intrat în casă, mi-am terminat însemnările la masa din 
bucătărie, am închis jurnalul și l-am pus la loc în ascunzătoarea 
lui, după care m-am dezbrăcat pe îndelete. Ben îmi trimisese un 
mesaj pe telefonul mobil: „Hai să ieșim la un restaurant diseară. 
E vineri...” 

Mi-am dat jos pantalonii bleumarin pe care îi găsisem în 
șifonier de dimineaţă. Apoi m-am dezbrăcat și de bluza albastră, 
care mi se păruse că se potrivește cel mai bine cu ei. Eram 
tulburată. În timpul ședinței, îi dădusem jurnalul doctorului Nash 
- mă întrebase dacă îl poate citi, iar eu îi spusesem că da. Asta 
s-a întâmplat înainte să pomenească de conferința de la 
Geneva, iar acum mă întrebam dacă de aceea mi-l ceruse. „E 
excelent! mi-a zis el când a terminat de citit. Foarte bine. |ţi 
aduci aminte o mulțime de lucruri, Christine. li revin 
nenumărate amintiri. Și nu văd niciun motiv pentru care lucrul 
ăsta ar înceta. Ai motive să fii optimistă...” 

Dar nu eram optimistă. Mă simţeam confuză. Oare eu 
flirtasem cu el sau el cu mine? El își așezase mâna peste a mea, 
dar nu mă opusesem în niciun fel și îl lăsasem s-o ţină acolo. „Ar 
fi bine să continui să scrii”, m-a sfătuit el când mi-a dat jurnalul 
înapoi, iar eu i-am spus că așa am să fac. 

Acum, în dormitorul meu, încercam să mă conving că nu 
făcusem nimic rău. Încă mă simţeam vinovată. Pentru că îmi 
făcuse plăcere. Atenţia lui și sentimentul de comuniune. Preţ de 
o clipă, în mijlocul situaţiei dificile în care mă aflu, se ivise o 


127 


mică scânteie de bucurie. Mă  simţisem atrăgătoare. 
Seducătoare. 

M-am apropiat de sertarul cu lenjerie intimă și am scotocit 
prin el până am găsit o pereche de chiloţi negri cu dantelă și un 
sutien de aceeași culoare. M-am îmbrăcat cu ele - îmi dau 
seama că trebuie să fie ale mele, dar nu simt că mi-ar aparține 
-, gândindu-mă la jurnalul din șifonier. Ce-ar zice Ben dacă l-ar 
găsi? Dacă ar citi tot ce am scris, tot ce am simţit? Oare ar 
înțelege? 

M-am dus în fața oglinzii. „Ar înţelege, mi-am zis în sinea 
mea. Ar trebui să înțeleagă.” Mi-am explorat trupul și cu ochii, și 
cu mâinile. Mi-am plimbat degetele peste contururile și 
rotunjimile lui, ca și când ar fi fost ceva nou, un dar. Un lucru 
care trebuia învăţat de la zero. 

Ştiam că doctorul Nash nu flirtase cu mine, dar în cele câteva 
momente în care avusesem impresia că face asta, nu mă mai 
simţisem bătrână. Mă simţisem vie. 

Nu știu cât am rămas în faţa oglinzii. Pentru mine, timpul este 
elastic, aproape lipsit de sens. Anii au trecut peste mine fără să 
lase nicio urmă. Minutele nu există. Doar bătăile ceasului de pe 
policioara șemineului îmi aduceau aminte de trecerea timpului. 
Mă uitam la trupul meu, la grăsimea depusă pe fese și pe 
șolduri, la părul negru de la subsuori și de pe picioare. Am găsit 
un aparat de ras în baie, mi-am săpunit picioarele, după care 
mi-am trecut lama rece peste piele. Mi-am zis că probabil mai 
făcusem asta de nenumărate ori, dar tot mi se părea un lucru 
ciudat, ba chiar un pic ridicol. Din neatenţie, m-am tăiat ușor pe 
gambă - o mică durere, urmată de o picătură roșie care a 
tremurat o clipă, apoi s-a prelins pe picior. l-am oprit căderea cu 
degetul, strivind firicelul ca de sirop. Am dus degetul la buze: un 
gust metalic cald, amestecat cu iz de săpun. Am lăsat sângele 
să alunece pe pielea proaspăt netezită, apoi l-am șters cu un 
șerveţel umed. 

Când m-am întors în dormitor, mi-am pus niște ciorapi și o 
rochie strâmtă de culoare neagră. Am deschis cutiuţa aflată pe 
măsuța de toaletă și am scos un colier și o pereche de cercei din 
aur. M-am așezat pe scaunul din fața măsuţei și m-am machiat. 
Mi-am ondulat părul și l-am dat cu fixativ, apoi m-am parfumat 
după urechi și la încheieturile mâinilor. Și, în tot acest timp, m-a 
însoţit o amintire difuză. M-am văzut punându-mi niște ciorapi, 


128 


prinzând jartierele de centura abdominală și încheindu-mi 
sutienul, dar eram o persoană diferită și mă aflam într-o cameră 
diferită. O cameră liniștită, cu muzică în surdină. În depărtare se 
auzeau voci, uși închizându-se și deschizându-se, zumzetul 
înfundat al traficului. Mi-am amintit că m-am uitat în oglindă, 
studiindu-mi chipul la lumina lumânării, și mi-am zis: „Nu-i rău. 
Nu-i rău deloc”. 

Dar amintirea îmi tot scăpa printre degete. Strălucea sub 
suprafaţa conștiinței mele și, cu toate că vedeam anumite 
detalii, imagini și momente disparate, era îngropată prea adânc 
pentru a putea urmări unde duce. Am văzut o sticlă de 
șampanie pe o noptieră. Două pahare. Un buchet de flori pe pat 
și un bilet. Eram singură într-o cameră de hotel, așteptându-l pe 
bărbatul pe care îl iubeam. Am auzit niște ciocănituri, m-am 
ridicat în picioare și am pornit spre ușă... Dar apoi totul s-a 
întrerupt, de parcă m-aș fi uitat la televizor și, dintr-odată, 
cineva ar fi scos antena. Am ridicat privirea și m-am văzut pe 
mine însămi, în dormitorul din casa mea. Cu toate că femeia pe 
care o vedeam în oglindă mi se părea o străină - iar machiajul și 
fixativul din păr probabil că îmi accentuau senzaţia de 
nefamiliaritate -, mă simţeam pregătită. Nu știam pentru ce, dar 
mă simţeam pregătită. Am coborât la parter să-mi aştept soțul, 
bărbatul cu care mă căsătorisem, bărbatul pe care îl iubeam. 

„Pe care îl iubesc, mi-am zis în sinea mea. Bărbatul pe care îl 
iubesc.” 

Am auzit cheia în broască, ușa deschizându-se și picioare 
ștergându-se pe covorul de la intrare. O fluierătură? Sau oare 
era șuierul aspru al respirației mele? 

O voce: 

— Christine? Christine, te simţi bine? 

— Da, am zis eu. Sunt aici. 

Tuse, zgomotul hainei agăţate în cui, o servietă pusă pe 
podea. 

— Totul e în regulă? a strigat el pe scară. Te-am sunat mai 
devreme. Și ţi-am lăsat un mesaj. 

Scârțâitul treptelor. Preţ de o clipă, am crezut că o să meargă 
direct la baie sau în biroul lui, fără să vină în dormitor să mă 
vadă, și m-am simţit ca o caraghioasă: eram îmbrăcată cu haine 
care nu păreau ale mele și îmi aşteptam soţul, cu care eram 
căsătorită de cine știe câţi ani. Aș fi vrut să smulg hainele de pe 


129 


mine, să dau la o parte machiajul și să redevin femeia care sunt 
de fapt, dar am auzit un icnet ușor și bufnitura unui pantof scos 
din picior, apoi pe a celuilalt, și mi-am dat seama că se așezase 
să-și pună papucii. Scara a scârţâit din nou, apoi Ben a intrat în 
cameră. 

— Draga mea... a început el, dar s-a oprit. 

Privirea i s-a plimbat pe chipul meu preţ de câteva clipe, apoi 
mi-a coborât pe trup și, în cele din urmă, s-a întors la ochii mei. 
Nu-mi puteam da seama la ce se gândea. 

— Uau! Arăţi... a zis Ben, clătinând din cap. 

— Am găsit hainele astea în șifonier. M-am gândit să mă 
aranjez un pic. În fond, e vineri seara. Începe week-end-ul. 

— Da, mi-a răspuns el, stând în continuare în pragul ușii. Da, 
dar... 

— Vrei să ieșim undeva? 

M-am ridicat în picioare și m-am apropiat de el. 

— Sărută-mă! 

Nu era ceva plănuit, ci pur și simplu mi s-a părut că e lucrul 
cel mai potrivit. l-am cuprins gâtul cu brațele și am simţit miros 
de săpun, transpiraţie și muncă. Un miros dulce, ca de creioane 
colorate. Mi-a revenit în minte o imagine - stăteam în genunchi 
cu Adam și desenam -, dar a dispărut imediat. 

— Sărută-mă, am repetat eu, iar el m-a strâns în braţe. 

Buzele ni s-au întâlnit. O simplă atingere. Un sărut de noapte 
bună sau de la revedere, un sărut pentru când ești în public, un 
sărut pentru mama ta. Dar nu mi-am desfăcut braţele din jurul 
gâtului său, iar el m-a sărutat încă o dată. La fel. 

— Sărută-mă, Ben. Așa cum trebuie. 

e 

— Ben, noi suntem fericiți? l-am întrebat eu mai târziu. 

Ne aflam într-un restaurant în care mai fuseserăm, deși 
bineînțeles că nu-mi aminteam. Pereţii erau acoperiţi cu 
fotografii înrămate ale unor oameni despre care am presupus că 
erau celebrităţi minore; în partea din spate a localului se căsca 
un cuptor care aștepta ca pizzele să fie băgate la copt. Am 
gustat din farfuria cu pepene galben pe care o aveam în faţă. 
Nu-mi aminteam s-o fi comandat. 

— Mă gândesc că suntem căsătoriţi de... am continuat eu, dar 
m-am oprit. Chiar, de câţi ani? 

— Să fac un calcul... De douăzeci și doi de ani. 


Mi s-a părut o perioadă incredibil de lungă. M-am gândit la 
imaginea de care îmi amintisem în după-amiaza aceea. Flori 
într-o cameră de hotel. Sunt sigură că-l aşteptam pe el. 

— Și suntem fericiţi? 

A pus jos furculiţa și a luat o gură din vinul alb sec pe care îl 
comandase. La masa de lângă noi s-a așezat o familie. Niște 
părinţi mai în vârstă și fiica lor, care avea vreo douăzeci de ani. 

— Ne iubim, dacă la asta te referi, a zis Ben. Eu sigur te 
iubesc. 

Ei bine, sosise momentul să-i spun că și eu îl iubesc. Când 
spun: „Te iubesc”, bărbaţii întotdeauna se așteaptă la un 
răspuns. 

Și totuși, ce să-i fi spus? Pentru mine, e tot un străin. lubirea 
nu are cum să apară în douăzeci și patru de ore, oricât de mult 
mi-ar fi plăcut cândva să cred că se poate. 

— Știu că nu mă iubești, a continuat, iar eu m-am uitat la el 
şocată preţ de o clipă. Nu-ţi face griji. Înţeleg situaţia în care te 
afli. În care ne aflăm. Nu-ţi aduci aminte, dar ne-am iubit 
cândva. Intens. Total. Ca în povești. Ca Romeo și Julieta. Cu 
toate prostioarele de rigoare... a zis el, încercând să râdă, dar n- 
a reușit decât să fie stângaci. Te iubeam și mă iubeai. Eram 
fericiţi, Christine. Foarte fericiți. 

— Până la accident. 

A tresărit ușor când a auzit acest cuvânt. Oare mă luase gura 
pe dinainte? Citisem asta în jurnal, dar oare când mi-o spusese? 
Cumva azi? Nu știam, și totuși, oricine s-ar afla în situaţia mea, 
s-ar gândi că e din pricina unui accident. Așa că m-am hotărât 
să nu-mi fac griji. 

— Da, mi-a răspuns el cu un aer trist. Până atunci... Eram 
fericiţi. 

— Și acum? 

— Acum? Mi-aș dori ca lucrurile să stea altfel, dar nu sunt 
nefericit, Chris. Te iubesc. Nu mi-aș dori pe nimeni altcineva. 

„Dar eu? mi-am zis în sinea mea. Oare sunt fericită?” 

M-am uitat la masa de lângă noi. Tatăl ţinea o pereche de 
ochelari în dreptul ochilor, uitându-se la meniul plastifiat, în timp 
ce soţia îi aranja pălăria fiicei lor și îi dădea jos fularul. Fata 
stătea nemișcată, uitându-se în gol cu gura întredeschisă. Mâna 
dreaptă i-a tresărit sub masă. O șuviţă subţire de salivă îi atârna 
de bărbie. Tatăl a observat că mă uitam la ea și am întors 


131 


privirea către soțul meu, dar prea repede că să nu dau impresia 
că mă holbam la ea. Probabil că erau obișnuiți cu oamenii care 
se uitau în altă parte cu o clipă mai târziu decât ar fi trebuit. 

Am oftat. 

— Mi-aș dori să-mi pot aminti ce s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat? De ce? 

M-am gândit la celelalte amintiri care îmi reveniseră în minte. 
Fuseseră scurte, trecătoare, dar acum dispăruseră. Se 
evaporaseră. Însă mi le notasem în jurnal. Știam că existaseră 
cândva - că încă existau undeva în mintea mea. Atâta doar că 
se rătăciseră. 

Eram sigură că trebuia să existe o cheie, o amintire care să le 
descuie pe toate celelalte. 

— Mă gândesc că dacă mi-aș aminti accidentul, poate că mi- 
aș aduce aminte și alte lucruri. Poate că nu totul, dar suficient. 
Nunta noastră, de exemplu. Și luna de miere. Nici măcar atâta 
lucru nu-mi amintesc. 

Am luat o gură de vin. Mai aveam un pic și pronunţam numele 
fiului nostru, dar mi-am adus aminte la timp că Ben nu știa că 
citisem despre el. 

— Ar fi ceva ca într-o bună zi să mă trezesc știind măcar cine 
sunt. 

Ben și-a strâns degetele, sprijinindu-și bărbia în pumn. 

— Doctorii spun că asta n-o să se întâmple, a zis el. 

— Dar nu sunt siguri, nu-i așa? Ar putea să se înșele. 

— Mă îndoiesc. 

Am pus jos paharul. Se înșela. Credea că totul e pierdut, că 
trecutul meu dispăruse cu desăvârșire. Poate că sosise 
momentul să-i spun despre amintirile care îmi reveneau în 
anumite clipe, despre doctorul Nash, despre jurnal. Totul. 

— Dar uneori îmi aduc aminte niște lucruri, am spus eu, iar 
Ben a părut surprins. Cred că încep să-mi recuperez trecutul, în 
flash-uri. 

— Serios? m-a întrebat el, luând mâna de la bărbie. 

— Ah, depinde... Uneori, nu-i mare lucru. Doar niște 
sentimente și senzații răzlețe. Imagini. Un fel de vise, dar mi se 
par prea reale ca să fie inventate. 

Ben n-a spus nimic. 

— Trebuie să fie amintiri, am continuat eu. 


132 


Apoi am tăcut, așteptând să-mi mai pună întrebări, să-mi 
ceară să-i spun tot ce-am văzut și cum de-am reușit să-mi dau 
seama că era vorba de trecutul meu. 

Dar nu m-a întrebat nimic. A continuat să se uite la mine cu 
un aer trist. M-am gândit la însemnările din jurnal și mi-a revenit 
în minte scena în care Ben îmi oferise vin în bucătăria primei 
noastre case. 

— Mi-am adus aminte de tine, am zis în cele din urmă. Erai 
mult mai tânăr... 

— Și ce făceam? 

— Nu mare lucru. Erai în bucătărie. 

Mi-am amintit de fata care stătea la masa alăturată împreună 
cu părinţii ei și am coborât glasul. 

— Mă sărutai. 

Ben mi-a zâmbit. 

— Și mă gândesc că dacă am reușit să-mi amintesc un lucru, 
poate că sunt capabilă să-mi amintesc multe altele... 

S-a aplecat în faţă și mi-a luat mâna peste masă. 

— Dar mâine n-o să-ţi mai amintești nimic. Asta e problema. 
Nu ai nicio temelie pe care să construiești. 

Am oftat. Era adevărat ce spunea - nu pot continua să scriu 
ce mi se întâmplă pentru tot restul vieţii, nu dacă trebuie să și 
citesc totul zi de zi. 

M-am uitat la familia de alături. Fata mânca supă cu gesturi 
neîndemânatice, pătând baveta pe care mama i-o pusese la gât. 
Mi-am închipuit cum trebuie să fi fost viaţa părinţilor - erau niște 
oameni triști, captivi pentru totdeauna în rolul de îngrijitori, de 
care sperau să scape cu ani în urmă. 

„La fel suntem și noi, mi-am zis în sinea mea. Și eu trebuie să 
fiu îngrijită.” Mi-am dat seama că - la fel ca în cazul lor și al fetei 
- Ben mă iubește, dar eu nu-i voi putea împărtăși dragostea 
niciodată. 

Și totuși, poate că nu era așa. Poate că noi mai aveam șanse. 

— Vrei să mă fac bine? 

— Christine, a zis el cu un aer surprins. Te rog... 

— Poate dacă aș merge să mă consulte cineva. Un doctor. 

— Am mai încercat. 

— Dar poate că merită să mai încercăm. Lucrurile se 
îmbunătăţesc tot timpul. Poate a apărut un nou tratament. 

M-a strâns de mână. 


— Christine, nu există niciun tratament, crede-mă. Le-am 
încercat pe toate. 

— Ce? am întrebat eu. Ce-am încercat? 

— Chris, te rog. Să nu discutăm despre asta... 

— Ce-am încercat? Ce? 

— Tot. Am încercat tot. N-ai idee cum a fost. 

Părea să nu se simtă în largul lui. S-a uitat în stânga și în 
dreapta, ca și când s-ar fi așteptat să primească o lovitură, dar 
nu știa din ce direcţie ar putea veni. Aș fi putut renunța la 
întrebare, dar am insistat. 

— Ce, Ben? Trebuie să știu. Cum a fost? 

Tăcea. 

— Spune-mi! 

A ridicat capul și a înghiţit în sec. Părea îngrozit. Era roșu la 
faţă și făcuse ochii mari. 

— Erai în comă. Toată lumea credea că o să mori. În afară de 
mine. Ştiam că ești puternică și că ai să-ți revii. Ştiam că o să te 
faci bine. Apoi, într-o bună zi, m-au sunat de la spital și mi-au 
spus că te-ai trezit din comă. Li se părea o adevărată minune, 
dar eu știam că nu era așa. Erai tu, Chris. Te întorceai la mine. 
Erai ameţită. Confuză. Nu știai unde te afli și nu-ți aminteai 
nimic despre accident, dar ne-ai recunoscut pe mine și pe mama 
ta, cu toate că nu-ţi dădeai seama cine suntem de fapt. Mi-au 
spus să nu-mi fac griji, pentru că pierderea memoriei e ceva 
firesc după astfel de traumatisme grave, și că o să-ţi revii. Dar 
apoi... 

A ridicat din umeri și a plecat privirea spre șervetul pe care îl 
ținea în mâini. Preţ de o clipă, am crezut că n-o să continue. 

— Apoi ce? 

— Ei bine, situaţia ta părea să se agraveze. Am venit o dată la 
spital și habar n-aveai cine sunt. Ai crezut că-s un doctor. Apoi ai 
uitat și cine ești. Nu-ţi aminteai cum te cheamă, în ce an te-ai 
născut. Nimic. În cele din urmă, medicii și-au dat seama că nu 
puteai păstra în memorie amintiri noi. Ți-au făcut tomografii și 
tot felul de teste. Tot ce trebuie. Dar n-a servit la nimic. Au zis 
că accidentul ţi-a afectat memoria. Și că amnezia ta e 
permanentă. Că nu există niciun tratament, că nu pot face 
nimic. 

— Nimic? Chiar n-au făcut nimic? 


134 


— Nu. Au zis că fie o să-ţi revină memoria, fie nu, și că, din 
experiența lor, cu cât amnezia o să dureze mai mult, cu atât o 
să ai mai puţine șanse să te faci bine. Mi-au spus că tot ce pot 
face e să am grijă de tine. Şi asta am încercat să fac. 

Mi-a luat mâinile într-ale lui, mângâindu-mi degetele și 
verigheta. S-a aplecat spre mine, apropiindu-și capul de al meu 
la doar câţiva centimetri. 

— Te iubesc, mi-a șoptit el, dar nu i-am putut răspunde. 

Am terminat de mâncat în tăcere. Simțeam crescând în mine 
un sentiment de indignare. De furie. Părea atât de convins că nu 
puteam fi ajutată. Atât de sigur. Dintr-odată, mi-am dat seama 
că nu mai voiam să-i spun despre jurnal și despre doctorul Nash. 
Voiam să-mi mai păstrez o vreme secretele. Simţeam că erau 
singurele lucruri despre care puteam spune că sunt ale mele. 

e 

Ne-am întors acasă. Ben și-a făcut o cafea, iar eu m-am dus în 
baie, unde mi-am însemnat mare parte din întâmplările de peste 
zi, apoi m-am dezbrăcat, m-am demachiat și mi-am pus halatul 
pe mine. O nouă zi se apropia de sfârșit. In scurtă vreme, aveam 
să adorm, iar creierul meu avea să șteargă tot din memorie. A 
doua zi urma s-o iau de la capăt. 

Mi-am dat seama că nu am nicio ambiţie. Nu pot. Tot ce vreau 
e să fiu normală. Să trăiesc la fel ca toată lumea, cu experiențe 
noi care să se adauge celor vechi, astfel încât fiecare zi să o 
modeleze pe următoarea. Vreau să cresc, să aflu lucruri noi și să 
învăţ din ce mi se întâmplă. 

Stând în baie, m-am gândit la bătrâneţțea mea. Am încercat 
să-mi imaginez cum va fi. Oare și la șaptezeci sau optzeci de ani 
o să mă trezesc închipuindu-mi că sunt la începutul vieţii? Am să 
mă scol fără să știu că oasele mele sunt bătrâne, iar 
încheieturile, grele și ţepene? Nu-mi pot da seama cum voi 
reacţiona când voi descoperi că viaţa mi s-a scurs, că deja e în 
urma mea, și că nu m-am ales cu nimic. Niciun tezaur de 
amintiri, nicio suită de experiențe, nicio înțelepciune pe care s-o 
dau mai departe. Ce este omul, dacă nu o acumulare de 
amintiri? Cum mă voi simţi când mă voi uita în oglindă și voi 
vedea o imagine asemănătoare cu cea a bunicii? Nu știu, dar 
acum nu-mi pot permite să mă gândesc la asta. 

L-am auzit pe Ben intrând în dormitor. Mi-am dat seama că nu 
voi mai putea pune jurnalul în șifonier, așa că l-am lăsat pe 


135 


scaunul de lângă cadă, sub hainele de care mă dezbrăcasem. 
„Am să-l pun în cutia de pantofi mai târziu, când o să adoarmă”, 
mi-am zis în sinea mea. Am stins lumina și m-am dus în 
dormitor. 

Ben era în pat și se uita la mine. N-am zis nimic, ci m-am 
băgat și eu sub plapumă. Mi-am dat seama că era gol. „Te 
iubesc, Christine”, a spus el, apoi a început să mă sărute pe gât, 
pe obraji, pe gură. Respirația lui fierbinte mirosea un pic a 
usturoi. Nu voiam să mă sărute, însă nu l-am îndepărtat. „Eu am 
vrut asta. M-am îmbrăcat cu rochia aia caraghioasă, m-am 
machiat, m-am parfumat și i-am cerut să mă sărute înainte să 
mergem la restaurant.” 

M-am întors cu faţa spre el și, cu toate că nu voiam, l-am 
sărutat și eu. Am încercat să-mi imaginez că ne aflam amândoi 
în casa pe care tocmai ne-o cumpăraserăm și că am pornit 
împreună spre dormitor, smulgându-mi hainele de pe mine și 
lăsând în bucătărie peștele care aștepta să fie gătit. Mi-am zis 
că pe atunci sigur îl iubeam - altminteri de ce m-aș fi căsătorit 
cu el? - și că n-am niciun motiv să nu-l mai iubesc și acum. Mi- 
am zis că ceea ce făceam era important, o expresie a iubirii și 
recunoștinţei, iar când mâna lui mi-a coborât pe sân, nu l-am 
oprit, ci mi-am spus că e un lucru firesc, normal. Nu l-am oprit 
nici când mâna i-a alunecat între picioarele mele, și numai eu 
știam că, mai târziu, când am început să gem ușor, nu era din 
cauza a ce făcea el. Nu era deloc plăcere, ci teamă - teamă de 
ce am văzut când am închis ochii. 

Eu, într-o cameră de hotel. Cea de care mi-am amintit în 
seara asta, când mă aranjam în fața oglinzii. văd lumânările, 
șampania, florile. Aud ciocănituri în ușă, mă văd punând jos 
paharul din care am băut și ridicându-mă să deschid. Sunt 
încântată, nerăbdătoare, iar atmosfera e plină de promisiuni. 
Sex și ispășire. Pun mâna pe clanța tare și rece. Inspir adânc, în 
sfârșit, lucrurile or să se rezolve. 

Apoi nimic. Un gol în memorie. Ușa se deschide, apropiindu-se 
ușor de mine, dar nu pot vedea cine e în spatele ei. În clipa 
aceea, în pat cu soțul meu, m-a cuprins panica, o panică venită 
de nicăieri. „Ben!”, am strigat eu, dar el nu s-a oprit - nici măcar 
nu părea să mă fi auzit. „Ben!”, am strigat încă o dată. Am 
închis ochii și m-am agăţat de el. Am alunecat din nou în trecut. 


136 


E în cameră. În spatele meu. Cum de-și permite așa ceva 
individul ăsta? Mă răsucesc pe călcâie, dar nu văd nimic. O 
durere arzătoare. Presiune pe gât. Nu pot respira. Nu e soțul 
meu, nu e Ben, dar mâinile lui sunt pe mine, mâinile și carnea 
lui mă acoperă cu totul. Incerc să respir, dar nu pot. Tremur din 
toate încheieturile. Trupul meu moleșit se dizolvă, se transformă 
în cenușă. Apă în plămâni. Deschid ochii și nu văd decât rosu- 
aprins. Am să mor aici, în camera asta de hotel. Dumnezeule! 
Nu mi-am dorit asta. N-am vrut să se întâmple așa ceva. Să mă 
ajute cineva! Să vină cineva! Da, am făcut o greșeală, dar nu 
merit pedeapsa asta. Nu merit să mor. 

Simt că dispar. Vreau să-l văd pe Adam. Vreau să-l văd pe 
soțul meu. Dar niciunul dintre ei nu e aici. Nu e nimeni aici, în 
afară de mine și bărbatul ăsta care are mâinile în jurul gâtului 
meu. 

Simt că alunec. Jos, din ce în ce mai jos. Spre întuneric. Nu 
trebuie să adorm. Nu trebuie să adorm. Nu. Trebuie. Să. Adorm. 

Amintirea a dispărut dintr-odată, lăsând în urmă un gol 
îngrozitor. Am deschis ochii. Eram înapoi în casa mea. În pat. Cu 
soțul meu în mine. „Ben!”, am strigat eu, dar era prea târziu. A 
ejaculat cu gemete înăbușite. L-am îmbrățișat foarte strâns, iar 
după o clipă m-a sărutat pe gât și mi-a spus încă o dată că mă 
iubește. 

— Chris, plângi... 

Am izbucnit în hohote necontrolate. 

— Ce s-a întâmplat? m-a întrebat el. Te-a durut? 

Ce i-aș fi putut spune? Tremuram din tot trupul, iar mintea 
mea încerca să proceseze ce văzusem cu puţin timp înainte. O 
cameră de hotel plină cu flori. Șampanie și lumânări. Un străin 
cu mâinile în jurul gâtului meu. 

Ce să-i fi spus? Nu puteam decât să plâng și mai tare, să-l dau 
la o parte, iar apoi să aștept. Să aștept până când avea să 
adoarmă, ca să mă pot strecura din pat și să-mi notez totul în 
jurnal. 


137 


e Sâmbătă, 2:07 noaptea 


Nu pot să dorm. Ben a urcat în dormitor, iar eu scriu în 
bucătărie. Crede că beau cana de lapte cu cacao pe care mi-a 
pregătit-o cu puţin timp în urmă și că, în scurtă vreme, o să mă 
întorc și eu în pat. 

Așa am să fac, dar nu înainte să mai scriu în jurnal. 

e 

Acum, casa e liniștită și întunecată, dar mai devreme, totul 
părea foarte animat. Amplificat. Îmi ascunsesem jurnalul în 
șifonier și mă strecurasem înapoi în pat după ce scrisesem 
despre ce văzusem în timp ce făceam dragoste, dar tot eram 
neliniștită. Auzeam ticăitul ceasului de pe șemineu, bătăile care 
marcau orele și sforăitul discret al lui Ben. Simțeam pe piept 
materialul plăpumii și nu vedeam decât afișajul ceasului 
deșteptător de pe noptieră. M-am întors pe spate și am închis 
ochii. Nu mă puteam gândi decât la amintirea aceea, la mâinile 
care mă strângeau de gât, împiedicându-mă să respir. lar în 
urechi îmi răsuna vocea mea: „Am să mor”. 

Mi-am amintit de jurnal. Oare mi-ar fi fost de ajutor dacă aș 
mai fi scris în el? Sau dacă l-aș fi recitit? Aș fi putut să-l scot din 
ascunzătoare fără să-l trezesc pe Ben? 

M-am uitat la el și l-am văzut învăluit în întuneric. „Mă minţi”, 
mi-am zis în sinea mea. Și chiar așa este. M-a minţit în legătură 
cu romanul meu și în legătură cu Adam. lar acum sunt sigură că 
îmi ascunde și adevărul despre cum am ajuns în halul ăsta. 

Aș fi vrut să-l trezesc și să strig: „De ce? De ce îmi tot spui că 
am fost lovită de o mașină pe o stradă acoperită de gheaţă?” Mă 
întreb ce anume îmi tăinuiește. Și cât de dureros poate să fie 
adevărul. 

Și oare ce alte lucruri nu mi-a mai spus? 

Gândul mi-a zburat de la jurnal la cutia de metal în care Ben 
păstrează fotografiile cu Adam. „Poate că în cutie se află și alte 
răspunsuri, mi-am zis. Poate că acolo o să găsesc adevărul.” 

Am hotărât să mă dau jos din pat. Am ridicat plapuma cu 
grijă, ca să nu-mi trezesc soțul, apoi am scos jurnalul din 
ascunzătoare și m-am strecurat pe hol în picioarele goale. 
Scăldată în lumina albăstruie a lunii, casa arăta altfel acum - 
înghețată și încremenită. 


138 


Când am tras ușa dormitorului în urma mea, s-a auzit 
hârșâitul lemnului pe mochetă și un clic discret. Am rămas pe 
hol și mi-am răsfoit însemnările. Am citit cum îmi povestise Ben 
că fusesem lovită de o mașină. Am citit cum negase că aș fi 
scris un roman. Am citit despre fiul nostru. 

Trebuia să văd o fotografie cu Adam. Dar unde să caut? „O ţin 
undeva la etaj, îmi explicase el când îmi arătase cutia de metal. 
E mai sigur așa.” Știam lucrul ăsta pentru că mi-l notasem. Dar 
unde era, mai exact? În dormitorul pentru musafiri? În biroul lui? 
Cum să caut o cutie pe care nici măcar nu-mi aminteam s-o fi 
văzut vreodată? 

Am intrat în dormitor să pun jurnalul în șifonier, apoi m-am 
dus în birou, închizând ușa în urma mea. Lumina lunii se 
strecura printre draperii, învăluind camera într-o strălucire 
cenușie. Nu îndrăzneam să aprind lumina - nu puteam risca să 
mă găsească Ben scotocindu-i prin lucruri. M-ar fi întrebat ce 
caut, și n-aș fi știut ce să-i spun, nu aveam ce motiv să inventez. 
Ar fi trebuit să-i răspund la prea multe întrebări. 

Scrisesem în jurnal că era vorba de o cutie metalică de 
culoare gri. Mai întâi m-am uitat pe birou. Un computer de mici 
dimensiuni, cu un ecran extrem de plat, creioane și pixuri într-o 
cană, hârtii aranjate cu grijă în teancuri și un prespapier din 
ceramică, în formă de căluț de mare. Deasupra biroului atârna 
un calendar presărat cu post-it-uri, stele și cerculeţe colorate, 
sub birou erau o geantă de umăr din piele și un coș de gunoi - 
amândouă goale -, iar lângă birou, un fișier. 

Mai întâi m-am uitat în fișier. Am tras ușor sertarul de sus și 
am văzut că era plin cu hârtii aranjate în dosare pe care scria: 
„Serviciu”, „Casă”, „Finanţe”. În spatele lor am dat de un flacon 
cu pastile, dar n-am reușit să citesc ce scria pe el. Al doilea 
sertar era plin cu papetărie - teancuri de hârtie, pixuri, cutii, 
pastă corectoare. L-am închis cu grijă, apoi m-am aplecat și am 
deschis sertarul de jos. 

Am dat peste o pătură sau un prosop împăturit - n-am putut 
să-mi dau seama din cauza semiîntunericului. Am ridicat un colţ, 
am pipăit dedesubt și am găsit un obiect de metal. Cutia pe care 
o căutam. Era mai mare decât îmi închipuiam, atât de mare 
încât aproape că umplea sertarul. Mi-am dat seama că era și 
mai grea decât mă așteptam. Am scos-o cu grijă - era cât pe-aci 
s-o scap din mâini - și am pus-o pe podea. 


139 


Preţ de câteva clipe, am rămas pe gânduri, privind cutia din 
fața mea: nu știam dacă voiam s-o deschid sau nu. Oare ce 
lucruri șocante aveam să descopăr în ea? La fel ca memoria 
mea, putea conţine adevăruri pe care nici măcar nu aveam cum 
să mi le imaginez. Vise și grozăvii neașteptate. Îmi era teamă. 
Dar mi-am dat seama că nu aveam nimic altceva în afară de 
aceste adevăruri. Sunt trecutul meu. Sunt ceea ce mă face om. 
Fără ele nu sunt nimic. Nu sunt decât un animal. 

Am închis ochii și am tras aer în piept, după care am ridicat 
ușor capacul. 

S-a mișcat doar un pic. Am încercat încă o dată, gândindu-mă 
că era înţepenit, și apoi încă o dată. În cele din urmă, mi-am dat 
seama că era încuiată. Ben o încuiase. 

Am încercat să rămân calmă, dar am simţit că mă cuprinde 
furia. Ce drept avea Ben să încuie acea cutie cu amintiri, să 
ascundă de mine ceea ce-mi aparţinea? 

Cheia se afla undeva în apropiere - eram sigură de asta. M- 
am uitat în sertar. Am desfăcut prosopul și l-am scuturat. M-am 
ridicat în picioare, am vărsat creioanele și pixurile din cană și m- 
am uitat în ea. Nimic. 

Cuprinsă de disperare, am căutat și în celelalte sertare atât 
de bine cât îmi permitea lumina slabă din cameră. N-am găsit 
nicio cheie și mi-am dat seama că ar putea fi oriunde. Chiar 
oriunde. Am căzut în genunchi. 

Dintr-odată, am auzit un zgomot. Un scârțâit atât de discret, 
încât am crezut că fusese produs de trupul meu. Dar a urmat 
încă un zgomot. O expiraţie. Sau un oftat. 

O voce. A lui Ben. 

— Christine? 

Apoi mai tare: 

— Christine! 

Ce puteam să fac? Eram în biroul soțului meu și aveam în față 
o cutie metalică despre care el crede că nu-mi amintesc nimic. 
Am intrat în panică. Am auzit deschizându-se o ușă. Apoi s-a 
aprins becul de pe hol, luminând spaţiul de sub ușă. Ben se 
apropia de birou. 

M-am mișcat foarte repede. Am pus cutia la loc, sacrificând 
liniștea în beneficiul vitezei, și am trântit sertarul. 

— Christine? a repetat el. 

Zgomot de pași pe hol. 


140 


— Draga mea, sunt eu, Ben. 

Am pus pixurile și creioanele înapoi în cana de pe birou, apoi 
m-am așezat pe podea. Ușa s-a crăpat ușor. Nu știam ce aveam 
să fac. Am reacţionat instinctiv, din adâncul viscerelor. 

— Ajută-mă! am strigat eu când a apărut în cadrul ușii. 

Silueta lui Ben se profila pe fundalul luminii din hol și, preţ de 
o clipă, chiar am simţit groaza pe care o mimam. 

— Te rog! Ajută-mă! 

A aprins lumina și s-a apropiat de mine. 

— Christine! Ce s-a întâmplat? a întrebat el, aplecându-se 
spre mine. 

Dar m-am dat înapoi, până am ajuns lângă peretele cu 
fereastra. 

— Cine ești? l-am întrebat. 

Mi-am dat seama că începusem să plâng și să tremur isteric. 
Am pipăit peretele cu mâinile și m-am agăţat de draperia de 
deasupra mea, ca și când aș fi încercat să mă ridic în picioare. 
Ben a rămas pe loc, în celălalt capăt al camerei. A întins mâna 
spre mine de parcă aș fi fost periculoasă, un animal sălbatic. 

— Sunt eu, a spus el, soţul tău. 

— Cine ești? Ce se întâmplă cu mine? 

— Suferi de amnezie. Suntem căsătoriți de mulţi ani. Apoi, în 
timp ce-mi făcea ciocolata cu lapte pe care încă o am în faţă, l- 
am lăsat să-mi povestească din nou tot ce știam deja. 


e Duminică, 18 noiembrie 


Întâmplarea pe care am descris-o în paginile dinainte s-a 
petrecut în noaptea dinspre vineri spre sâmbătă. Azi e duminică. 
E în jur de ora douăsprezece. A trecut o zi întreagă din care nu 
mi-am notat nimic. Douăzeci și patru de ore pierdute. Douăzeci 
și patru de ore în care am crezut tot ce mi-a zis Ben. In care am 
crezut că n-am scris niciun roman și că n-am avut niciun copil. În 
care am crezut că am suferit un accident din pricina căruia am 
rămas fără memorie. 

Poate că, spre deosebire de ziua de azi, doctorul Nash n-a 
sunat, iar eu n-am găsit acest jurnal. Sau poate că m-a sunat, 
dar am hotărât să nu-l citesc. M-a trecut un fior. Ce s-ar 


141 


întâmpla dacă într-o bună zi s-ar hotărî să nu mă mai sune? N-aș 
mai găsi jurnalul, nu l-aș mai citi și poate că nici n-aș mai afla 
vreodată de existenţa lui. Nu mi-aș mai putea cunoaște trecutul. 

Nu aș avea acces la el. Acum știu. Ben îmi spune o variantă 
despre cum am ajuns amnezică, iar sentimentele mele, alta. 
Oare l-am întrebat vreodată pe doctorul Nash ce s-a întâmplat 
cu mine? Și chiar dacă l-am întrebat, oare pot crede ce-mi 
spune? Singurul adevăr pe care îl am este cel scris în jurnal. 

Scris de mine. Trebuie să ţin minte acest lucru: e scris de 
mine. 

e 

Mă gândesc la această dimineață. Îmi aduc aminte că razele 
soarelui s-au revărsat printre draperii și m-au trezit brusc. Când 
am deschis ochii, am văzut un decor nefamiliar și m-am simţit 
dezorientată. Dar, cu toate că nu mi-au revenit în minte 
evenimente concrete, m-am trezit cu sentimentul că aveam în 
spate un trecut îndelungat, nu doar câţiva ani. Și știam, chiar 
dacă foarte vag, că în acest trecut se afla și un copil al meu. În 
fracțiunea de secundă dinainte de a deveni complet conștientă, 
mi-am dat seama că eram mamă. Că născusem un copil și că nu 
aveam datoria să protejez și să hrănesc doar propriul meu trup. 

M-am întors pe partea cealaltă, conștientă că mai era cineva 
în pat - brațul lui se sprijinea pe talia mea. Nu eram îngrijorată, 
ci mă simţeam în siguranţă. Apoi m-am trezit de-a binelea, iar 
imaginile și sentimentele au început să se închege în adevăruri 
și amintiri. Mai întâi mi-am văzut băieţelul, m-am auzit 
strigându-l pe nume - Adam - și l-am văzut alergând spre mine. 
După aceea, mi-am amintit de soțul meu. De numele lui. Mă 
simţeam foarte îndrăgostită. Am zâmbit. 

Dar sentimentul de pace interioară n-a durat mult. M-am uitat 
la bărbatul de lângă mine, însă chipul lui nu era cel pe care mă 
așteptam să-l văd. O clipă mai târziu, mi-am dat seama că nu 
recunoșteam camera în care mă trezisem, că nu-mi puteam 
aminti cum ajunsesem acolo. lar în cele din urmă, mi-am dat 
seama că nu-mi puteam aminti nimic limpede. Acele câteva 
flash-uri disparate nu erau niște simple crâmpeie de memorie, ci 
toate amintirile mele. 

Bineînţeles că Ben mi-a explicat toate aceste lucruri. 

Sau o parte din ele. lar jurnalul acesta mi-a lămurit restul - 
după ce m-a sunat doctorul Nash și mi-a spus unde să-l caut. N- 


142 


am avut timp să-l citesc pe tot. Am pretextat o durere de cap și 
am rămas în dormitor, atentă la cel mai mic zgomot de la 
parter, de teamă ca nu cumva Ben să vină la mine cu o aspirină 
și un pahar de apă. Dar am citit destul. Jurnalul mi-a spus cine 
sunt, ce am și ce am pierdut. Am aflat că nu totul este pierdut. 
Că amintirile îmi revin, chiar dacă într-un ritm lent. Așa mi-a 
spus și doctorul Nash în ziua în care mi-a citit jurnalul: „Îţi aduci 
aminte o mulţime de lucruri, Christine. Și nu văd niciun motiv 
pentru care lucrul ăsta ar înceta”. lar jurnalul îmi spunea că 
povestea cu accidentul de mașină era o minciună, că undeva în 
mintea mea se ascunde amintirea a ceea ce s-a întâmplat în 
noaptea când mi-am pierdut memoria. Că n-a fost vorba de nicio 
mașină și de nicio stradă îngheţată, ci de șampanie, flori și 
ciocănituri în ușa unei camere de hotel. 

lar acum am descoperit un nume. Numele persoanei pe care 
mă așteptam s-o văd lângă mine când am deschis ochii nu era 
Ben. Ci Ed. M-am trezit crezând că am alături un bărbat pe 
nume Ed. 

Azi-dimineaţă, nu știam cine este acest Ed. Am crezut că e un 
nume pe care l-am inventat, care mi-a răsărit în minte de 
nicăieri. Dar acum deja am citit jurnalul. Am aflat că am fost 
atacată într-o cameră de hotel. Și așa mi-am dat seama cine 
este Ed. 

E bărbatul care, în noaptea aceea, se afla de cealaltă parte a 
ușii. Bărbatul care m-a atacat. Bărbatul care mi-a furat viața. 

e 

În seara asta, mi-am pus soţul la încercare. Nu voiam să fac 
ăsta, n-am premeditat nimic, dar mi-am petrecut toată ziua 
făcându-mi griji. De ce mă minţise? De ce? Și oare mă minte în 
fiecare zi? Îmi spune aceeași versiune în fiecare zi sau are 
pregătite mai multe? Mi-am zis că trebuie să am încredere în el. 
Că nu am pe nimeni altcineva. 

Mâncam friptură de miel - carnea era de proastă calitate, 
grasă și un pic arsă. Am învârtit o bucăţică prin farfurie, 
înmuind-o în sos, am dus-o la gură, dar în cele din urmă am pus- 
o înapoi. 

— Cum am ajuns în halul ăsta? l-am întrebat. 

Incercasem să-mi amintesc acea cameră de hotel, dar nu 
reușisem și, într-un fel, eram mulțumită de neputinţa mea. 

Ben a ridicat privirea din farfurie, cu ochii măriţi de uimire. 


143 


— Christine. Draga mea, nu... 

— Te rog, l-am întrerupt eu. Trebuie să aflu. 

A pus jos furculiţa și cuțitul. 

— Bine. 

— Vreau să-mi spui tot. Absolut tot. 

S-a uitat la mine mijind ochii. 

— Eşti sigură? 

— Da, i-am răspuns eu, apoi am ezitat o clipă, dar în cele din 
urmă am hotărât să-i spun ce aveam în minte. Te-ai putea gândi 
că ar fi mai bine să nu-mi spui toate detaliile. Mai ales dacă m-ar 
face să sufăr. Dar nu cred că e cazul să mă menajezi. Cred că ar 
trebui să-mi spui tot, astfel încât să pot decide singură ce să 
simt. Înţelegi? 

— Chris, ce vrei să spui? 

Am întors capul în altă parte. Privirea mi-a căzut pe o 
fotografie cu noi doi așezată pe bufet. 

— Nu știu, am zis în cele din urmă. Știu doar că n-am fost 
întotdeauna așa. lar acuma sunt așa. Deci sigur s-a întâmplat 
ceva. Ceva grav. Știu asta. Știu că trebuie să fi fost ceva 
îngrozitor. Dar, chiar și-așa, vreau să aflu ce anume. Vreau să 
aflu ce mi s-a întâmplat. Nu mă minţi, Ben. Te rog. 

S-a aplecat în faţă și mi-a luat mâna într-a lui. 

— Draga mea, n-aș face niciodată una ca asta. 

A făcut o pauză apoi a continuat. 

— Era în decembrie. Străzile erau acoperite cu gheață... 

lar eu am ascultat relatarea despre accident, simțind că mă 
cuprinde groaza. După ce a terminat, a luat cuțitul și furculiţa și 
a continuat să mănânce. 

— Eşti sigur? am zis eu. Eşti sigur c-a fost un accident? 

A scos un oftat. 

— De ce întrebi? 

Am încercat să-mi dau seama cam cât era bine să-i spun. Nu 
voiam să-i dezvălui că m-am reapucat de scris, că ţin un jurnal, 
dar îmi doream să fiu cât mai cinstită cu putinţă. 

— Azi am avut un sentiment ciudat. A fost aproape ca o 
amintire. Și părea că avea o oarecare legătură cu motivul pentru 
care am ajuns așa. 

— Ce fel de sentiment? 

— Nu știu. 

— O amintire? 


144 


— Ceva de genul ăsta. 

— Păi, ţi-ai amintit detalii despre ce s-a întâmplat? 

M-am gândit la camera de hotel, la lumânări, la flori. La 
sentimentul că nu erau de la Ben și că nu pe el îl așteptam. M- 
am gândit și la senzaţia că mă sufocam. 

— Ce detalii? am întrebat eu. 

— Orice. Marca mașinii care te-a lovit. Sau culoarea. Sau 
poate că ai văzut cine era la volan. 

Aș fi vrut să ţip: „De ce îmi ceri să cred că am fost lovită de o 
mașină? Oare e o poveste mai ușor de crezut decât ceea ce mi 
s-a întâmplat de fapt? O poveste mai ușor de ascultat sau mai 
ușor de spus?” Oare ce mi-ar fi răspuns, dacă i-aș fi zis: „Sinceră 
să fiu, nu. Și nici măcar nu-mi amintesc să fi fost lovită de o 
mașină. Îmi aduc aminte că eram într-o cameră de hotel și că 
așteptam pe cineva care nu erai tu”. 

— Nu, am zis eu în cele din urmă. Nu chiar. Era mai degrabă o 
impresie generală. 

— O impresie generală? Cum adică o „impresie generală”? 

Ridicase vocea și părea aproape furios. Nu mai eram sigură că 
voiam să continui discuția. 

— Nimic, i-am răspuns eu. Nu era nimic. Doar un sentiment 
ciudat, ca și când s-ar fi întâmplat ceva foarte rău. Și o senzaţie 
de durere. Dar nu-mi amintesc niciun detaliu. 

Ben s-a mai relaxat. _ 

— Da, probabil că nu-i nimic. Mintea îţi joacă feste. Incearcă 
să nu dai importanţă acestor sentimente. 

„Să nu le dau importanţă?”, mi-am zis în sinea mea. Cum îmi 
putea cere așa ceva? Oare se temea că mi-aș putea aminti 
adevărul? 

Îmi închipui că e posibil. Azi mi-a zis deja că am fost lovită de 
o mașină. Sigur nu i-ar plăcea să reiasă că e un mincinos, chiar 
dacă n-ar dura decât până la sfârșitul zilei, când aș adormi și aș 
uita. Mai ales dacă minte pentru binele meu. Îmi dau seama că 
ar fi mai ușor pentru amândoi dacă aș crede am fost lovită deo 
mașină. Dar oare cum o să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat? 

Și pe cine așteptam în acea cameră de hotel? 

— Bine, am zis eu - ce altceva aș fi putut să spun? Poate că ai 
dreptate. 

Ne-am întors la friptura de miel, care deja se răcise. Apoi mi-a 
trecut prin minte un alt gând. Unul îngrozitor, dureros. „Dar 


145 


dacă are dreptate? Dacă a fost un accident și făptașul a fugit de 
la faţa locului? Dacă mintea mea a inventat camera de hotel și 
atacul acelui bărbat?” Ar putea foarte bine să fie niște simple 
născociri. Rodul imaginaţiei mele, nu o amintire. Oare e posibil 
ca, incapabilă să înţeleg un fapt simplu - anume că am fost 
lovită de o mașină pe un drum îngheţat -, să fi inventat toată 
povestea asta cu camera de hotel? 

Dacă e așa, înseamnă că, de fapt, memoria mea nu 
funcționează. Şi că nu am început să-mi amintesc lucruri din 
trecut. Nu-i adevărat că mă fac bine, ci pur și simplu îmi pierd 
minţile. 

a 

Mi-am găsit geanta și am răsturnat-o pe pat. Portofelul, mica 
mea agendă cu model floral, un ruj, o pudrieră, niște şṣervețele. 
Un telefon mobil, apoi încă unul. Un pachet de bomboane 
mentolate. Câteva monede. O hârtiuță galbenă. 

M-am așezat pe pat, răscolindu-mi lucrurile. Mai întâi am luat 
în mână agenda, și m-am considerat norocoasă când am 
descoperit că, la sfârșit, era mâzgălit cu cerneală neagră 
numele doctorului Nash, dar apoi am văzut că numărul de 
telefon notat dedesubt era urmat de cuvântul „Birou”, scris între 
paranteze. Nu avea cum să fie acolo, dat fiind că era duminică. 

Hârtiuţa galbenă era pătrată și avea o margine lipicioasă plină 
cu fire de păr și praf, însă nu scria nimic pe ea. Tocmai mă 
întrebam ce mă făcuse să cred, chiar și pentru o clipă, că 
doctorul Nash mi-ar fi dat numărul lui personal, când mi-am 
amintit că își notase numerele la începutul jurnalului meu. 
„Sună-mă atunci când te simţi dezorientată”, îmi spusese el. 

După ce am găsit numărul, am luat de pe pat cele două 
telefoane. Nu ţineam minte pe care mi-l dăduse doctorul Nash. 
M-am uitat repede la cel mai mare și am văzut că toate apelurile 
erau de la sau către Ben. Al doilea - cel cu clapetă - nu fusese 
folosit aproape deloc. „De ce mi l-a dat doctorul Nash, dacă nu 
pentru o situaţie ca asta? mi-am zis în sinea mea. Cum sunt 
acuma, dacă nu dezorientată?” Am deschis clapeta, i-am format 
numărul și am apăsat pe tasta de apel. 

Liniște, apoi o sonerie puternică, întreruptă de o voce după 
câteva clipe. 

— Alo? 

Părea adormit, deși nu era târziu. 


146 


— Cine e? 

— Doctorul Nash? am zis eu în șoaptă. 

După zgomotele care veneau de la parter, îmi puteam da 
seama că Ben era acolo unde îl lăsasem, urmărind la televizor o 
emisiunea despre copii talentaţi. Cineva cânta, apoi s-au auzit 
hohote de râs amestecate cu ropote de aplauze. 

— Sunt eu, Christine. 

A urmat o pauză. O ajustare mentală. 

— Ah, da. Cum...? 

Dintr-odată, m-am simţit dezamăgită. Nu părea încântat să 
mă audă. 

— Îmi pare rău, am zis. Am găsit numărul tău în jurnal. 

— Da, sigur. Cum te simţi? m-a întrebat, dar n-am zis nimic. 
Totul e în regulă? 

— Îmi pare rău, am repetat eu, apoi cuvintele mi s-au 
desprins de pe buze unul după altul. Trebuie să te văd. Acum. 
Sau mâine. Da. Mâine. Mi-am amintit ceva. Într-o seară. Mi-am 
făcut însemnări în jurnal. O cameră de hotel. Cineva a ciocănit la 
ușă. Nu puteam să respir... Alo? 

— Christine, liniștește-te. Ce s-a întâmplat? 

Am inspirat adânc, apoi am continuat. 

— Mi-am amintit ceva. Și sunt sigură că are legătură cu 
motivul pentru care sunt amnezică. Dar lucrurile nu se leagă. 
Ben zice că am fost lovită de o mașină. 

Am auzit un foșnet în receptor, ca și când medicul și-ar fi 
ajustat poziția, apoi încă o voce. O voce de femeie. 

— Nu-i nimic, a zis el încet, apoi a adăugat ceva în șoaptă, dar 
n-am reușit să aud ce. 

— Alo? Spune-mi, am fost lovită de o mașină? 

— Nu prea am timp acum, mi-a răspuns el, și iarăși am auzit 
vocea femeii - de data asta a vorbit mai tare, pe un ton 
nemultumit. 

Am simţit un freamăt în mine. Furie. Sau panică. 

— Te rog! am zis pe un ton apăsat. 

Au urmat câteva clipe de liniște, apoi i-am auzit iarăși vocea, 
care devenise autoritară: 

— Îmi pare rău. Sunt un pic ocupat acum. Ai scris în jurnal? 

N-am răspuns. Ocupat... M-am gândit la el și la iubita lui, 
întrebându-mă ce anume întrerupsesem. 


147 


— Ai scris în jurnal ce ţi-ai adus aminte? Nu uita să-ţi notezi 
amintirea asta. 

— Bine, am zis, dar... 

— Vorbim mâine, m-a întrerupt el. O să te sun pe numărul 
ăsta. Promit. 

Un sentiment de ușurare, amestecat cu încă ceva. Ceva 
neașteptat. Greu de definit. Bucurie? Incântare? 

Nu. Era mai mult decât atât. Parte neliniște, parte siguranţă, 
și fiori la gândul că mă aștepta ceva plăcut. Încă am acest 
sentiment, deși a trecut mai mult de o oră de la conversaţia cu 
doctorul Nash, dar acum știu exact ce este. E un lucru pe care 
nu știu dacă l-am mai simţit înainte. Un sentiment plăcut de 
nerăbdare. 

Dar oare la ce mă așteptam? Să-mi spună ce voiam să aflu, 
să-mi confirme că încep să-mi revină amintirile și că tratamentul 
dă roade? Sau cumva așteptam ceva mai mult? 

Mă gândesc la cum trebuie să mă fi simţit când mi-a atins 
mâna în parcare, la ce a fost în capul meu când am hotărât să 
ignor apelul de la soțul meu. Poate că adevărul e mai simplu de 
atât: poate că abia aştept să stau de vorbă cu el. 

— Bine, i-am răspuns eu în cele din urmă. Să mă suni, te rog. 

Dar doctorul Nash închisese telefonul înainte ca eu să rostesc 
ultimele cuvinte. M-am gândit la vocea femeii și mi-am dat 
seama că erau în pat. Dar am îndepărtat repede acest gând. 
Dacă m-aș fi lăsat în seama lui, m-aș fi înfuriat de-a binelea. 


e Luni, 19 noiembrie 


Ne-am dus la o cafenea care făcea parte dintr-un lanţ de 
localuri. Era destul de aglomerată. Totul era sau verde sau maro 
și, în plus, reciclabil - după cum te înștiinţau afișele de pe pereţii 
acoperiți cu tapet. Stăteam comod și beam cafea dintr-un pahar 
de hârtie uriaș, iar doctorul Nash se așezase pe fotoliul din faţa 
mea. 

Era prima oară când aveam ocazia să mă uit la el cu atenţie. 
Sau prima oară pe ziua aceea - pentru mine, înseamnă același 
lucru. Mă sunase pe telefonul cu clapetă la puţin timp după ce 
strânsesem resturile de la micul dejun, și venise să mă ia de 


148 


acasă cam o oră mai târziu, după ce citisem mare parte din 
jurnal. M-am uitat pe fereastră tot drumul până la cafenea. Mă 
simțeam dezorientată până la disperare. De dimineaţă, cu toate 
că nu eram sigură cum mă cheamă, știam vag că eram adultă și 
mamă, deși habar n-aveam că eram de vârstă mijlocie, iar fiul 
meu murise. Până la ora aceea, ziua mea fusese o succesiune 
de șocuri - oglinda din baie, albumul cu fotografii, iar mai târziu, 
acest jurnal -, care mi-a sădit convingerea că nu pot avea 
încredere în soțul meu. După aceea, nu m-am mai simţit 
înclinată să cercetez cu atenţie nimic altceva. 

Am văzut că doctorul Nash era mai tânăr decât mă așteptam 
și mi-am dat seama că - deși scrisesem că nu avea de ce să-și 
facă griji din pricina greutăţii - nu era atât de slab pe cât îmi 
închipuiam. Era un tip destul de solid, iar umerii laţi îi erau 
accentuați de sacoul prea larg, din ale cărui mâneci îi ieșeau 
destul de des antebraţele surprinzător de păroase. 

— Cum te simţi azi? m-a întrebat el după ce ne-am așezat 
amândoi la masă. 

Am ridicat din umeri. 

— Nu-mi dau seama. Presupun că dezorientată. 

A încuviinţat din cap. 

— Continuă. 

Am dat la o parte prăjitura pe care mi-o pusese în faţă - nu-i 
cerusem să mi-o comande. 

— Păi, m-am trezit știind vag că sunt adultă. Nu mi-am amintit 
că sunt căsătorită, dar n-am fost tocmai surprinsă când am 
văzut că în pat e și un bărbat. 

— Asta-i bine, dar... a început el. 

— Dar ieri, l-am întrerupt eu, am scris în jurnal că m-am trezit 
știind că am un soț... 

— Deci încă faci însemnări în jurnal? m-a întrebat, iar eu am 
încuviințat din cap. L-ai luat cu tine? 

Îl aveam în geantă. Dar în el erau lucruri pe care nu voiam să 
le citească nici el, nici nimeni altcineva. Lucruri personale. 
Povestea mea. Singura mea poveste. 

Lucruri pe care le scrisesem despre el. 

— Am uitat să-l iau, l-am minţit eu, dar nu mi-am putut da 
seama dacă era dezamăgit. 

— Bine. Nu contează. Înţeleg că e supărător ca într-o zi să-ți 
amintești un lucru, iar a doua zi să dispară din nou. Dar e clar că 


149 


faci progrese. Una peste alta, îţi aduci aminte mai multe decât 
înainte. 

M-am întrebat dacă era adevărat. În primele însemnări din 
jurnal scrisesem că îmi aminteam de copilărie, de părinţi și de o 
petrecere cu cea mai bună prietenă a mea. Îmi adusesem 
aminte de o zi când eu și soțul meu eram tineri și îndrăgostiţi, 
de o zi în care scriam la un roman. Dar de atunci încoace? In 
ultima vreme, mi-am amintit doar de fiul pe care l-am pierdut și 
de atacul în urma căruia am ajuns așa - sunt lucruri pe care 
aproape că ar fi mai bine să le uit. 

— Ai zis că ești îngrijorată din pricina lui Ben? Ce ţi-a spus 
despre cauza amneziei? 

Am înghiţit în sec. Insemnările pe care le făcusem în jurnal cu 
o zi înainte păreau foarte îndepărtate. Aproape imaginare. Un 
accident de mașină. Un atac într-o cameră de hotel. Niciuna 
dintre aceste întâmplări nu părea să aibă legătură cu mine. Și 
totuși, nu aveam altă opţiune decât să cred că scrisesem 
adevărul. Că Ben chiar mă minţise când îl întrebasem cum am 
ajuns amnezică. 

— Continuă... m-a îndemnat el. 

l-am povestit ce scrisesem în jurnal, începând cu relatarea lui 
Ben despre accident și încheind cu amintirea camerei de hotel. 
Dar nu i-am spus nici că făceam sex cu Ben atunci când mi-a 
revenit această amintire, nici că în camera cu pricina era un 
decor romantic: flori, lumânări, șampanie. 

In timp ce vorbeam, mă uitam în ochii lui. Din când în când, 
îmi șoptea câte o încurajare, iar la un moment dat chiar și-a 
scărpinat bărbia, mijind ochii, cu toate că expresia lui era mai 
degrabă gânditoare decât surprinsă. 

— Ştiai, nu-i așa? l-am întrebat eu după ce am terminat. Știai 
toate astea? 

Și-a pus jos paharul. 

— Nu tocmai. Știam că problemele tale nu au fost cauzate de 
un accident de mașină, cu toate că, de când ţi-am citit jurnalul 
deunăzi, știu că Ben ţi-a tot spus că de la asta ţi se trage. Știam 
și că probabil stăteai la un hotel în noaptea în care... în care... în 
noaptea în care ţi-ai pierdut memoria. Dar celelalte detalii pe 
care le-ai menţionat sunt noi. Și, din câte știu, e prima oară 
când chiar ţi-ai amintit ceva singură. E o veste bună, Christine. 


150 


„O veste bună?” M-am întrebat dacă nu cumva, după părerea 
lui, ar fi trebuit să fiu mulţumită. 

— Deci e adevărat? am zis eu. N-a fost un accident? 

A făcut o pauză, apoi mi-a răspuns: 

— Nu, n-a fost. 

— Dar de ce nu mi-ai spus că Ben minte după ce mi-ai citit 
jurnalul? De ce nu mi-ai spus adevărul? 

— Pentru că Ben are motivele lui. Și nu mi s-a părut corect să- 
ți spun că minte. Nu atunci. 

— Deci m-ai minţit și tu? 

— Nu, nu te-am mințit. Nu ţi-am spus niciodată că ar fi fost un 
accident de mașină. 

M-am gândit la ceea ce citisem de dimineaţă. 

— Dar deunăzi, în cabinetul tău... Am vorbit despre asta... 

Doctorul Nash a clătinat din cap. 

— N-am pomenit de niciun accident. Tu mi-ai zis că Ben ţi-a 
povestit cum s-a întâmplat, dar am presupus că știi adevărul. Nu 
uita că la momentul ăla încă nu-ți citisem jurnalul. Cred că 
amândoi am făcut o confuzie... 

Mi-am dat seama de unde provenea neînțelegerea: amândoi 
dăduserăm târcoale unui subiect pe care niciunul dintre noi nu 
voia să-l pomenească. 

— Deci ce s-a întâmplat, de fapt, în camera aia de hotel? l-am 
întrebat eu. Ce căutam acolo? 

— Nu știu toate detaliile. 

— Atunci spune-mi ce știi. 

Cuvintele mi s-au desprins de pe buze cu mânie, dar era prea 
târziu să retractez. Doctorul Nash și-a cules de pe pantaloni o 
scamă imaginară. 

— Ești sigură că vrei să știi? Ă 

Mă simţeam ca și cum mi-ar fi dat o ultimă șansă, „Incă poți 
renunța, părea el să spună. Încă îţi poţi continua viaţa fără să 
asculţi ce urmează să-ţi spun.” 

Dar se înșela. Nu puteam. Dacă nu aflu adevărul, simt că nu- 
mi trăiesc viaţa nici pe jumătate. 

— Da, i-am răspuns eu. 

Vorbea rar, cu o voce ezitantă, începând fraze pe care le 
abandona câteva cuvinte mai târziu. Relatarea lui era ca o 
spirală care se învârtea în jurul unui lucru îngrozitor. Un lucru 
care mai bine ar fi rămas nespus și care era în total contrast cu 


151 


discuţiile frivole pe care îmi închipui că le găzduia de obicei 
cafeneaua aceea. 

— E adevărat. Ai fost atacată. A fost... 

A făcut o pauză, apoi a continuat: 

— Ei bine, a fost foarte grav. Ai fost găsită umblând pe străzi. 
Dezorientată. Nu aveai la tine niciun act de identitate și nu-ţi 
aminteai cine ești, nici ce se întâmplase. Aveai răni la cap. La 
început, poliţia a crezut că ai fost tâlhărită. 

Încă o pauză. 

— Erai înfășurată într-o pătură și erai plină de sânge. 

Am simțit că mă ia cu frig. 

— Cine m-a găsit? 

— Nu știu sigur... 

— Ben? 

— Nu. Nu Ben. Un străin. Oricine ar fi fost, a reușit să te 
calmeze, apoi a chemat salvarea. Ai fost internată, bineînțeles: 
aveai o hemoragie internă și ai fost operată de urgenţă. 

— Dar cum și-au dat seama cine sunt? 

Preţ de câteva clipe îngrozitoare, m-am gândit că poate nu-mi 
descoperiseră niciodată identitatea. Poate că totul - povestea 
vieții mele, numele, ba și Adam - mi-a fost atribuit în ziua când 
am fost găsită. 

— N-a fost greu, mi-a explicat el, pentru că te cazaseși la 
hotel cu numele tău. lar Ben luase legătura cu poliția și te 
declarase dispărută. Inainte să fii găsită. 

M-am gândit la bărbatul care ciocănise la ușa acelei camere 
de hotel, la bărbatul pe care îl așteptam. 

— Ben nu știa unde eram? 

— Nu. Se pare că habar n-avea. 

— Sau măcar cu cine eram? Cine e individul care m-a adus în 
halul ăsta? 

— Nu. Poliţia n-a arestat pe nimeni în cazul tău. Nu prea 
aveau indicii, iar tu bineînţeles că nu aveai cum să-i ajuţi... Au 
presupus că atacatorul a luat tot din camera de hotel, apoi te-a 
lăsat singură și a fugit. N-a fost văzut nimeni intrând sau ieșind 
din camera ta. Se pare că, în noaptea aceea, hotelul era destul 
de aglomerat. Se organizase acolo un fel de reuniune, și era 
multă lume care venea și pleca. Probabil că, după atac, ai rămas 
inconștientă o vreme. Abia pe la miezul nopţii ai coborât la 
recepție și ai ieșit din hotel. Nimeni nu te-a văzut plecând. 


152 


Am oftat. Mi-am dat seama că probabil poliţia închisese cazul 
cu ani în urmă. Exceptându-mă pe mine, lucrurile astea erau 
pentru toată lumea - inclusiv pentru Ben - o poveste veche, 
care ţinea de trecutul foarte îndepărtat. Nu voi afla niciodată 
cine mi-a făcut asta și de ce. Nu dacă nu voi reuși să-mi 
amintesc. 

— Și ce s-a întâmplat apoi? După ce am fost dusă la spital? 

— Operația a reușit, dar au apărut complicaţii. Medicilor le-a 
fost greu să-ţi stabilizeze parametrii vitali, mai ales presiunea 
arterială. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Ai intrat în comă o vreme. 

— În comă? 

— Da. A fost o situaţie critică, dar ai avut noroc. Erai internată 
într-un spital foarte bun, și te-au supus unui tratament intensiv, 
iar în cele din urmă, ţi-ai revenit. Dar apoi a devenit limpede că- 
ţi pierduseși memoria. La început, au crezut că ar putea fi o 
amnezie temporară. Rezultatul rănilor de la cap și al anoxiei - 
era o ipoteză plauzibilă... 

— Anoxie? l-am întrerupt eu pe un ton nedumerit. Ce 
înseamnă? 

— Ah, scuze. Privare de oxigen. 

Am simţit că începe să mi se învârtă capul. Totul în jur se 
micșora și se deforma, ca și când lucrurile ar fi devenit mai mici, 
sau eu mai mare. M-am auzit repetând: 

— Privare de oxigen? 

— Da. Creierul tău prezenta simptome ale lipsei acute de 
oxigen. Ceea ce se poate datora intoxicării cu monoxid de 
carbon - dar nu s-a descoperit nicio dovadă în acest sens - sau 
strangulării. Urmele găsite pe gâtul tău sugerau cea de-a doua 
ipoteză. Dar s-a stabilit că explicaţia cea mai probabilă e că ai 
fost la un pas să te îneci. 

A făcut o pauză, iar eu m-am străduit să înţeleg lucrurile pe 
care tocmai mi le spusese. 

— Îți aduci cumva aminte să fi fost în pericol să te îneci? 

Am închis ochii. N-am văzut decât o pernă pe care era un 
bilet: „Te iubesc”. Am clătinat din cap. 

— Recuperarea a decurs bine, dar memoria nu ţi s-a 
ameliorat. Ai rămas în spital câteva săptămâni. Mai întâi la 
terapie intensivă, apoi într-un salon obișnuit. Când situaţia ta s-a 


153 


îmbunătăţit suficient de mult cât să poţi fi transportată, ai fost 
adusă înapoi la Londra. 

Înapoi la Londra? Bineînţeles. Am fost găsită în apropierea 
unui hotel. Probabil că mă aflam departe de casă. L-am întrebat 
unde eram. 

— În Brighton, mi-a răspuns el. Ai idee de ce te-ai fi putut 
duce acolo? Ai vreo legătură cu zona aia? 

Am încercat să mă gândesc la vacanţele mele, dar nu mi-a 
venit nimic în minte. 

— Nu. Niciuna. Sau cel puţin nu-mi aduc aminte. 

— Ar fi bine să mergem acolo într-o bună zi. Să vedem dacă îţi 
amintești ceva. 

larăși am simţit că mă ia cu frig și am clătinat din cap. 

— Bine, a zis el. Desigur, ai fi putut avea multe motive să 
mergi acolo. 

„Da, m-am gândit eu, însă numai unul care să includă 
lumânări pâlpâitoare și buchete de trandafiri, dar nu și pe soțul 
meu.” 

— Da, am zis eu. Bineînțeles. 

M-am întrebat dacă vreunul dintre noi va pomeni cuvântul 
„aventură” și felul în care trebuie să se fi simţit Ben când a 
înțeles unde mă dusesem și de ce. 

Abia atunci mi-a trecut prin minte motivul pentru care Ben nu- 
mi spusese adevărata explicaţie a amneziei mele. De ce-ar fi 
vrut să-mi aducă aminte că pe vremuri, chiar dacă doar pentru o 
scurtă perioadă, preferasem un alt bărbat în locul lui? M-a trecut 
un fior rece. Alesesem pe altcineva în locul soțului meu și iată ce 
preț a trebuit să plătesc. 

— Și ce s-a întâmplat după aceea? M-am mutat înapoi cu 
Ben? 

Doctorul Nash a clătinat din cap. 

— Nu, starea ta era în continuare foarte gravă. A trebuit să 
rămâi în spital. 

— Pentru câtă vreme? 

— Mai întâi ai stat într-o rezervă obișnuită. Câteva luni. 

— lar apoi? 

— Ai fost mutată. 

A ezitat câteva clipe - în care m-am gândit că va trebui să-i 
cer să continue -, apoi a spus: 


8 Oraș din sudul Angliei, aflat la aproximativ 70 de kilometri de Londra. 
154 


— Într-o rezervă psihiatrică. 

Am fost șocată. 

— O rezervă psihiatrică? 

Mi-am închipuit un loc înfricoșător, plin de nebuni care 
scoteau ţipete sinistre. Nu mă puteam imagina într-o astfel de 
rezervă. 

— Da, a spus el. 

— Dar de ce? De ce acolo? 

Doctorul Nash era calm, dar tonul lui vădea o uşoară iritare. 
Dintr-odată, am căpătat certitudinea că mai vorbiserăm despre 
toate astea, poate de câteva ori. Și poate chiar înainte să-mi 
încep jurnalul. 

— Era mai sigur, mi-a explicat el. Rănile deja ți se 
vindecaseră, dar problemele tale de memorie deveniseră cât se 
poate de grave. Nu știai cine ești, nici unde te afli. Aveai 
simptome de paranoia. Susțineai că doctorii conspirau împotriva 
ta și tot încercai să fugi din spital. 

A făcut o pauză înainte să continue. 

— Le era din ce în ce mai greu să se descurce cu tine. Ai fost 
mutată atât pentru propria ta siguranță, cât și pentru siguranța 
celor din jurul tău. 

— A celor din jurul meu? 

— Uneori îţi pierdeai controlul... 

Am încercat să-mi imaginez cum trebuie să fi fost. Mi-am 
închipuit o femeie care se trezea în fiecare zi dezorientată, fără 
să știe cine era sau unde se afla, sau de ce fusese internată într- 
un spital. O femeie care cerea răspunsuri, dar nu le primea, fiind 
înconjurată tot timpul de oameni care știau despre ea mai multe 
decât ea însăși. Trebuie să fi fost îngrozitor. 

— Și apoi? am întrebat eu după câteva clipe. 

Nu mi-a răspuns. L-am văzut ridicându-și privirea și uitându- 
se peste mine, către ușă, ca și când ar fi așteptat să vină cineva. 
Dar ușa nu s-a deschis, n-a venit și n-a plecat nimeni. M-am 
întrebat dacă nu cumva își dorea să scape cât mai repede de 
mine. 

— Ce s-a întâmplat apoi? am insistat eu. 

— O vreme, ai rămas acolo. 

Vorbise aproape în șoaptă. „Mi-a mai povestit lucrurile astea, 
m-am gândit eu, dar acum știe că o să mi le notez în jurnal și o 
să-mi rămână pentru mai mult de câteva ore.” 


155 


— Cât timp? 

Nu mi-a răspuns, așa că l-am întrebat încă o dată: 

— Cât timp? 

S-a uitat la mine cu un amestec de tristețe și durere. 

— Șapte ani. 

e 

Doctorul Nash a achitat nota, apoi am ieșit împreună din 
cafenea. Eram stupefiată. Nu știu ce îmi închipuiam, unde 
credeam că stătusem în perioada aceea foarte dificilă, dar nu-mi 
trecuse prin minte că mă internaseră într-o rezervă psihiatrică. 
Nu când sufeream atât de mult. 

În timp ce mergeam, medicul s-a întors spre mine și mi-a 
spus: 

— Christine, am o idee. 

Am observat că vorbea foarte degajat, ca și când m-ar fi 
întrebat ce aromă de îngheţată prefer. O degajare care nu putea 
fi decât jucată. 

— Te rog, l-am îndemnat eu. 

— Cred că ţi-ar putea fi de ajutor o vizită la rezerva în care ai 
fost internată. E vorba de un loc în care ai stat o perioadă foarte 
îndelungată. 

Reacţia mea a fost foarte promptă, aproape automată: 

— Nu! De ce? 

— Pentru că ţi-ai putea aduce aminte și de alte lucruri. 
Gândește-te la ce s-a întâmplat când am vizitat fosta ta casă, a 
zis el, iar eu am încuviinţat din cap. Atunci ţi-ai adus aminte un 
episod din trecut. Și cred că lucrul ăsta s-ar putea repeta. Am 
putea declanșa și alte amintiri. 

— Dar... 

— Desigur, nu ești obligată... Uite, am să fiu sincer cu tine. 
Deja am vorbit cu cei de la spitalul unde ai fost internată și ar fi 
bucuroși să te primească. Să ne primească. Oricând. Nu trebuie 
decât să-i sun și să le spun că venim. Aș veni cu tine. Și dacă n- 
o să te simţi în largul tău sau o să fie prea dureros, putem pleca. 
O să fie bine. Promit. 

— Chiar crezi că m-ar putea ajuta să mă fac bine? 

— Nu știu, dar e posibil. 

— Când? Când vrei să mergem? 

Doctorul Nash s-a oprit, și mi-am dat seama că mașina lângă 
care ne aflam era a lui. 


156 


— Azi, mi-a răspuns el. Cred că ar trebui să mergem azi. 

Apoi a adăugat ceva ciudat: 

— Nu avem timp de pierdut. 

e 

Nu eram obligată să mă duc. Doctorul Nash n-a încercat să 
mă forțeze. Dar, deşi nu-mi amintesc - de fapt, nu pot să-mi 
amintesc aproape nimic -, probabil că am zis da. 

Drumul n-a fost lung, și l-am parcurs în tăcere. Nu mă puteam 
gândi la nimic. Nu simțeam nimic și nu aveam nimic de spus. 
Mintea îmi era goală. Secătuită. Mi-am scos jurnalul din geantă - 
fără să-mi pese că doctorului Nash îi spusesem că nu-l am la 
mine - și am făcut însemnările de mai înainte. Voiam să 
consemnez fiecare detaliu al conversaţiei noastre. Am scris în 
liniște, aproape fără să gândesc, și n-am schimbat nicio vorbă 
cu doctorul Nash când a parcat mașina, nici când am străbătut 
coridoarele aseptice ale spitalului, impregnate cu miros de cafea 
stătută și vopsea proaspătă. Infirmierele treceau pe lângă noi, 
împingând cărucioare în care se aflau pacienţi cu perfuzii. Pe 
pereţi erau câteva postere cu colţurile dezlipite, iar neoanele de 
deasupra noastră filau și bâzâiau. Nu mă puteam gândi decât la 
cei șapte ani pe care îi petrecusem acolo. O viaţă de om - din 
care nu-mi aminteam nimic. 

În cele din urmă, ne-am oprit în faţa unei uși duble. Secţia 
Fisher. Doctorul Nash a apăsat pe butonul interfonului montat 
pe perete, apoi a mormăit ceva în microfon. „Se înșală, mi-am 
zis în sinea mea când s-a deschis ușa. N-am supraviețuit acelui 
atac. Christine Lucas care a deschis ușa acelei camere de hotel 
a murit.” 

Încă o ușă dublă. 

— Christine, te simţi bine? m-a întrebat atunci când prima ușă 
s-a închis în urma noastră, dar nu i-am răspuns. 

— E o secţie bine păzită, mi-a explicat el. 

În clipa aceea, am avut convingerea că ușa din spatele nostru 
se închisese pentru totdeauna și că nu aveam să mai plec de 
acolo niciodată. 

— Înţeleg, am zis eu după ce am înghiţit în sec. 

Când următoarea ușă dublă a început să se deschidă, mi-am 
dat seama că nu știam ce aveam să văd dincolo de ea - nu-mi 
venea să cred că mai fusesem acolo. 

— Ești gata? m-a întrebat el. 


157 


Am pășit pe un coridor lung, cu uși de ambele părţi, iar pe 
măsură ce înaintam, am văzut că acestea dădeau spre camere 
care aveau câte o fereastră pe peretele dinspre hol. In fiecare 
era câte un pat - unele făcute, altele nefăcute -, dar cele mai 
multe nu erau ocupate. 

— Pacienţii de aici au diferite diagnostice, mi-a spus doctorul 
Nash. Mulţi prezintă simptome schizo-afective, dar sunt și dintre 
cei care suferă de tulburare bipolară, anxietate acută, 
depresie... 

M-am uitat printr-o fereastră și am văzut o tânără stând goală 
pe un pat și uitându-se la televizor. In altă cameră, un bărbat 
stătea pe vine și se legăna cu mâinile petrecute în jurul 
genunchilor, ca și când ar fi încercat să se protejeze de frig. 

— Sunt Încuiați? am întrebat eu. 

— Acești pacienţi au fost aduși aici în baza Legii Sănătăţii 
Mintale. Adică li s-a impus internarea involuntară. Se află aici 
pentru binele lor, dar împotriva voinței lor. 

— Pentru binele lor? 

— Da, întrucât reprezintă un pericol sau pentru ei, sau pentru 
cei din jur. Așa că trebuie ţinuţi sub supraveghere. 

Am mers mai departe. O femeie a ridicat privirea când am 
trecut pe lângă camera ei și, cu toate că ochii ni s-au întâlnit, în 
ai ei nu se citea nimic. Și-a tras o palmă fără să-și ia privirea de 
la mine, iar când a văzut că tresar, s-a lovit încă o dată. Brusc, 
mi-a venit în minte o imagine - eram mică și urmăream un tigru 
de la zoo plimbându-se de colo-colo prin cușcă -, dar am 
îndepărtat-o repede din minte și am întors capul, hotărâtă să nu 
mă mai uit nici în stânga, nici în dreapta. 

— De ce m-au adus aici? am întrebat eu. 

— Înainte să te interneze în secţia asta, ai stat într-o rezervă 
obișnuită, la fel ca toţi pacienţii. Îţi petreceai unele week-end-uri 
acasă, cu Ben. Dar cu timpul, soțului tău i-a fost din ce în ce mai 
greu să aibă grijă de tine. 

— Cum adică? 

— leșeai din casă și umblai pe străzi, așa că Ben trebuia să 
încuie ușile de la casă. Ai făcut câteva crize de isterie, întrucât 
erai convinsă că Ben te chinuia și te încuia în casă împotriva 
voinţei tale. La început, te simţeai mai bine ori de câte ori te 
întorceai în rezerva ta, dar apoi ai început să ai același 
comportament și la spital. 


158 


— Deci au fost nevoiţi să mă închidă undeva, am zis eu. 

Ajunseserăm la centrul de primire. Un bărbat în uniformă 
stătea la un birou și introducea niște date în computer. A ridicat 
privirea spre noi și ne-a spus că doctorul va veni în scurtă 
vreme, după care ne-a poftit să luăm loc. M-am uitat cu atenţie 
la chipul lui - nasul încovoiat, cercelul de aur -, în speranţa că o 
să descopăr ceva familiar. Nimic. Secţia aceea mi se părea 
complet străină. 

— Da, a continuat doctorul Nash. La un moment dat, ai plecat 
din spital și, timp de patru ore jumate, n-a știut nimeni de tine. 
Ai fost găsită de poliţie în apropierea canalului. Nu aveai pe tine 
decât niște pijamale și un halat. A trebuit să vină Ben să te ia de 
la secţia de poliţie, pentru că nu voiai să mergi cu niciuna dintre 
asistentele de la spital. Deci n-au avut de ales... 

Mi-a povestit că, după ce am fost internată la psihiatrie, Ben a 
început o adevărată campanie pentru a fi mutată în altă parte. 

— După părerea lui, secția aceea nu era cea mai bună pentru 
tine. Și chiar avea dreptate. Nu reprezentai un pericol nici 
pentru tine, nici pentru cei din jur. Și era posibil ca interacţiunea 
cu cei care erau mai bolnavi decât tine să-ţi facă rău. Le-a scris 
doctorilor, directorului spitalului, ba chiar și parlamentarului din 
districtul tău. Dar nu s-a găsit nicio soluție. După aceea, s-a 
deschis un azil pentru persoanele cu afecţiuni cronice ale 
creierului. Ben a făcut lobby pentru tine, iar în cele din urmă ai 
fost supusă unei evaluări și s-a ajuns la concluzia că poţi fi 
internată acolo, însă obţinerea fondurilor necesare era o 
problemă. Soţul tău își luase concediu ca să poată avea grijă de 
tine, așa că nu putea plăti singur, dar nu s-a dat bătut. Din câte 
am înţeles, a ameninţat că va vorbi presei despre cazul tău. Au 
avut loc mai multe întruniri, iar el a făcut recurs la câteva 
decizii, însă până la urmă a avut câștig de cauză: statul a fost de 
acord să suporte cheltuielile pe toată durata internării. Ai fost 
mutată acolo în urmă cu vreo zece ani. 

M-am gândit la soțul meu și am încercat să mi-l imaginez 
trimițând scrisori, făcând lobby pentru mine, ameninţându-i pe 
cei implicaţi în luarea deciziei. Mi se părea imposibil. Bărbatul pe 
care îl văzusem de dimineaţă părea respectuos și inofensiv. Nu 
tocmai slab, dar destul de docil. Nu părea genul care să facă 
valuri. „Deci nu sunt singura persoană a cărei personalitate s-a 
schimbat din pricina atacului de la hotel.” 


159 


— Azilul în care ai fost mutată era foarte mic, a continuat 
doctorul Nash. Câteva camere și un centru de reabilitare. Nu 
erau internaţi mulţi pacienţi. Ai fost îngrijită de un personal 
destul de numeros. Acolo aveai mai multă independenţă și erai 
în siguranţă. lar starea ta s-a ameliorat. 

— Dar Ben nu stătea cu mine? 

— Nu, stătea acasă. Trebuia să meargă la serviciu, așa că nu 
avea cum să te și îngrijească. A hotărât să... 

În clipa aceea, mi-a revenit o amintire care m-a transportat 
brusc în trecut. Totul era un pic neclar și părea învăluit într-un 
fel de pâclă. Imaginile erau atât de strălucitoare, încât aproape 
că voiam să mă uit în altă parte. 

Mă văd pe mine mergând pe aceleași culoare pe care pășisem 
mai înainte cu doctorul Nash. Sunt dusă înapoi spre o cameră - 
îmi dau seama vag că este a mea. Port o pereche de papuci de 
casă și o rochie albastră cu bretele. Femeia de lângă mine eo 
negresă și poartă uniformă. „Gata, draga mea, îmi spunea ea. la 
uite cine a venit să te vadă!” Îmi dă drumul la mână și mă 
conduce spre pat, în jurul căruia se află un grup de străini. Toţi 
se uită la mine. Văd un bărbat brunet și o femeie cu beretă, dar 
nu le pot recunoaște chipurile. Aș vrea să spun: „Nu-i camera 
mea. E o greșeală”. Dar până la urmă nu zic nimic. 

Un copil de patru-cinci ani, care stă pe marginea patului, se 
ridică în picioare. Se apropie în fugă de mine, strigând: „Mami!” 
Îmi dau seama că vorbește cu mine și abia atunci înțeleg cine 
este. Adam. Mă aplec pe vine, iar el mi se aruncă în braţe. Il 
strâng cu putere și îl sărut pe creștet, apoi mă ridic în picioare. 
„Cine sunteţi? îi întreb pe cei din jurul patului. Ce faceţi aici?” 

Bărbatul se întristează dintr-odată, iar femeia cu beretă să 
ridică în picioare și spune: „Chris. Chrissy. Sunt eu. Știi cine 
sunt, nu-i așa?” Apoi se apropie de mine și îmi dau seama că 
plânge. „Nu! strig eu. Nu! leșiți afară! leșiţi afară!”, după care 
mă întorc să ies din cameră, însă dau peste o altă femeie, care 
stă în picioare în spatele meu, și nu știu cine e sau cum a ajuns 
aici și izbucnesc în plâns. Sunt gata să mă așez pe podea, dar 
băieţelul se agaţă de genunchii mei, și nu știu cine e, însă el îmi 
spune „mami” iar și iar: „Mami! Mami! Mami!”, dar nu știu de 
ce, sau cine e, sau de ce se ţine de mine... 


160 


O mână mi-a atins braţul. Am tresărit de parcă m-ar fi înţepat 
ceva. O voce. 

— Christine? Te simţi bine? A venit doamna doctor Wilson. 

Am deschis ochii și m-am uitat în jur. În faţa noastră se afla o 
femeie în halat alb. 

— Doctorul Nash? a zis ea, întinzându-i mâna. 

Apoi s-a întors spre mine. 

— Christine? 

— Da, am răspuns eu. 

— Îmi pare bine să te cunosc. Eu sunt Hilary Wilson, s-a 
prezentat ea, după care am dat mâna. 

Era un pic mai în vârstă decât mine, părul începuse să-i 
încărunțească, iar la gât îi atârna o pereche de ochelari cu 
lânţișor de aur. 

— Încântată de cunoștință, a spus ea, și dintr-odată am fost 
sigură că o mai întâlnisem cândva. 

Apoi a făcut un semn cu capul spre coridor. 

— Să mergem. 

a 

Avea un cabinet mare, ticsit cu cărți și cutii pline ochi cu tot 
felul de hârtii. Doctorita a luat loc în spatele biroului și a făcut 
semn cu mâna spre două scaune din faţa lui, pe care ne-am 
așezat eu și doctorul Nash. Apoi a luat un dosar din teancul de 
pe birou și l-a deschis. 

— la să vedem, draga mea. Să aruncăm o privire. 7 

Imaginea ei a rămas nemișcată. O știam pe femeia aceea. li 
văzusem poza în timp ce stăteam întinsă pe masa tomografului 
și, cu toate că atunci nu mi se păruse un chip familiar, acum am 
recunoscut-o. Mai fusesem în cabinetul acela. De multe ori. 
Stătusem în același loc, pe același scaun sau pe unul 
asemănător, și mă uitasem la ea în timp ce făcea însemnări într- 
un dosar, cu ochelarii delicaţi pe nas. 

— Ne-am mai întâlnit... am zis eu. Îmi aduc aminte. 

Doctorul Nash s-a uitat la mine, apoi la doctorița Wilson. 

— Da, a răspuns ea. Ne-am mai întâlnit. Dar nu foarte des. 

Mi-a explicat că începuse să lucreze acolo cu puţin înainte să 
fiu mutată la azil și că, la început, nici măcar nu eram în 
îngrijirea ei. 

— Dar e foarte încurajator că îţi aduci aminte de mine. A 
trecut multă vreme de când ai fost internată la noi. 


161 


Doctorul Nash s-a aplecat în faţă și a spus că mi-ar putea fi de 
ajutor să văd camera în care am stat, iar ea a încuviinţat din cap 
și a aruncat o privire în dosar, însă după vreun minut a zis că nu 
știe care este. 

— Oricum, e posibil să te fi mutat de mai multe ori, a adăugat 
ea. Așa se întâmplă cu mulţi pacienţi. Dar n-am putea să-l 
întrebăm pe soțul tău? Potrivit dosarului, el și fiul tău te-au 
vizitat aproape în fiecare zi. 

Citisem de dimineaţă despre Adam și am simţit o undă de 
bucurie când i-am auzit numele - mi-a părut bine să aflu că ÎI 
văzusem cum crește. 

— Nu, am zis eu, clătinând din cap. Aș prefera să nu-l sun pe 
Ben. 

Doctoriţa Wilson nu a insistat. 

— Din dosar reiese că venea destul de des la tine și o prietenă 
pe nume Claire. N-o putem suna pe ea? 

— Nu păstrăm legătura. 

— Ah, ce păcat... În fine, nu contează. Îţi pot povesti eu câte 
ceva despre cum era viaţa aici pe vremea aceea. 

A aruncat o privire pe fișa mea, apoi și-a împreunat mâinile. 

— De cazul tău s-a ocupat un alt psihiatru al secţiei. Ai fost 
supusă unor ședințe de hipnoză, dar mă tem că efectele au fost 
limitate și de scurtă durată. 

S-a uitat încă o dată pe foaia din faţa ei, apoi a continuat: 

— Nu ai primit multe medicamente. Câte un sedativ din când 
în când, dar mai ales ca să te ajute să dormi - îţi dai seama că, 
uneori, e destul de multă gălăgie pe-aici. 

Mi-am amintit de un urlet pe care îl auzisem mai devreme și 
m-am întrebat dacă așa făceam și eu pe vremuri. 

— Cum eram? am întrebat. Eram fericită? 

— În general, da, mi-a răspuns ea cu un zâmbet. Cei de aici te 
plăceau. Se pare că ai fost apropiată mai ales de una dintre 
asistente. 

— Cum o chema? 

— Mă tem că nu scrie, a zis ea după ce s-a uitat iarăși pe fișă. 
Și jucai mult Solitaire. 

— Solitaire? 

— Un joc de cărţi. Poate ţi-l explică doctorul Nash mai încolo. 
Potrivit dosarului tău, uneori deveneai violentă, a adăugat ea, 
ridicând privirea. Nu te îngrijora. Nu e un lucru neobișnuit în 


162 


astfel de cazuri. Cei care suferă răni grave la cap au deseori 
porniri violente, mai ales când este afectată acea parte a 
creierului care este răspunzătoare de autocontrol. In plus, 
pacienţii cu amnezie ca a ta sunt de multe ori înclinați spre ceea 
ce noi numim „confabulaţie”. Lucrurile din jurul lor nu se leagă, 
așa că se simt obligaţi să inventeze tot felul de detalii. Despre ei 
înșiși și cei din jur, despre trecutul lor și despre ce li s-a 
întâmplat. Specialiștii cred că această înclinaţie se datorează 
nevoii de a umple golurile din memorie. Deci, într-un sens, e 
ceva de înțeles. Dar de multe ori poate duce la un 
comportament violent, atunci când imaginaţia amnezicului este 
contrazisă. Viaţa trebuie să fi fost foarte confuză pentru tine. 
Mai ales când primeai musafiri. 

Musafiri. Dintr-odată, m-am temut că poate mi-am lovit fiul. 

— Și ce făceam? 

— Uneori, atacai personalul medical. 

— Dar nu și pe Adam, fiul meu? 

— Potrivit dosarului tău, nu. 

Am scos un oftat, dar nu mă simţeam complet ușurată. 

— Avem câteva pagini dintr-un fel de jurnal pe care l-ai ţinut 
cât ai stat aici, a continuat doctoriţa. Crezi că ţi-ar fi de ajutor să 
arunci o privire pe ele? Poate ţi-ai înţelege mai ușor confuzia de 
atunci. 

Părea ceva periculos. l-am aruncat o privire doctorului Nash, 
iar el a încuviinţat din cap. Doctoriţa mi-a întins o foaie albastră, 
iar la început mi-a fost teamă și să mă uit la ea. 

Când, în cele din urmă, mi-am aplecat privirea spre ea, am 
văzut că era acoperită cu un scris dezordonat. In partea de sus, 
literele erau scrise îngrijit, iar rândurile respectau liniile 
imprimate pe foaie, însă către sfârșit deveneau mari și 
neregulate: aveau câţiva centimetri înălțime, iar pe un rând 
încăpeau doar câteva cuvinte. Deși îmi era teamă de ce aș fi 
putut găsi, am început să citesc. 

8:15 dimineața - aşa începea prima însemnare. M-am trezit. 
Ben e aici. lmediat dedesubt scrisesem: 8:17 dimineața. Ignoră 
însemnarea anterioară. A fost scrisă de altcineva, iar sub ea: 
8:20 Abia ACUM sunt trează. Înainte nu eram. Ben e aici. 

Ochii mi-au coborât pe pagină. 9:45 Tocmai m-am trezit, 
PENTRU PRIMA OARĂ, iar apoi, câteva rânduri mai încolo: 10:07 


163 


ACUM chiar că m-am trezit. Toate însemnările dinainte sunt 
niște minciuni. Abia ACUM sunt trează. 

Am ridicat privirea și am întrebat: 

— Rândurile astea chiar sunt scrise de mine? 

— Da. Se pare că, multă vreme, ai simţit în permanenţă că 
tocmai te-ai trezit dintr-un somn foarte, foarte lung. Uită-te aici. 

Doctorita Wilson a pus degetul pe foaia din faţa mea și a 
început să citească. _ 

— Am dormit o veșnicie. Era ca și când aș fi fost MOARTA. 
Tocmai m-am trezit, iar acum văd pentru prima oară. Din câte 
înțeleg, ai fost încurajată să-ţi notezi ce simţeai, în încercarea de 
a te ajuta să-ți amintești ce ţi se întâmplase mai înainte, dar din 
păcate ai ajuns la concluzia că toate însemnările tale fuseseră 
scrise de altcineva. Ai început să crezi că personalul medical 
făcea experimente pe tine, ţinându-te aici cu forța. 

M-am uitat iarăşi la foaia aceea albastră. Era plină cu 
însemnări aproape identice, despărțite de doar câteva minute. 
Am simtit că mă ia cu frig. 

— Chiar atât de gravă era starea mea? am întrebat eu, iar 
cuvintele mi-au răsunat în cap. 

— Pentru o vreme, da, mi-a răspuns doctorul Nash. 
Însemnările tale dau de înțeles că puteai păstra amintiri noi doar 
câteva secunde. Uneori, un minut-două, însă de-a lungul anilor, 
această perioadă a crescut treptat. 

Nu-mi venea să cred că eu făcusem însemnările acelea. 
Păreau opera unui om a cărui minte era complet fracturată. 
Făcută ţăndări. M-am uitat iarăși la cuvintele înșirate pe pagina 
albastră: Era ca și când aș fi fost MOARTA. 

— Îmi pare rău, am spus eu. Nu pot... 

Doctoriţa Wilson mi-a luat foaia din faţă. 

— Te înţeleg, Christine. Îmi dau seama că e tulburător... 

M-a cuprins panica. M-am ridicat în picioare, iar camera a 
început să se învârtă. 

— Vreau să plec. Eu nu sunt așa. Nu se poate să fi fost eu. N- 
aș lovi niciodată pe nimeni... Niciodată! Pur și simplu... 

Doctorul Nash s-a ridicat de pe scaun. Apoi s-a ridicat 
doctorita Wilson, care a făcut un pas în față și s-a lovit de birou, 
împrăștiind hârtiile de pe tăblie. Am văzut o fotografie care a 
căzut pe podea. 


164 


— Dumnezeule! am exclamat eu, iar doctorita a observat 
fotografia și s-a aplecat s-o acopere cu o foaie. 

Dar văzusem destul. 

— Eu eram în poza aia? am întrebat, ridicând vocea până la 
țipăt. Eu eram în poză? 

Fotografia înfățișa capul unei tinere. Părul îi era dat pe spate. 
La început, mi s-a părut că arăta de parcă ar fi purtat o mască 
de Halloween. Un ochi era deschis și se uita în obiectiv, celălalt 
era închis din pricina unei vânătăi uriașe, iar buzele rozalii erau 
umflate și brăzdate de tăieturi. Obrajii ei puhavi dădeau feţei o 
înfățișare grotescă, ce m-a trimis cu gândul la un fruct zdrobit, 
la o prună putredă și plesnită. 

— Eu eram în poză? am strigat, cu toate că, în ciuda feţei 
umflate și deformate, îmi dădusem seama că eu eram. 

e 

În acest punct, amintirea mea se împarte în două. O parte din 
mine era calmă și tăcută. Liniștită. Și se uita la cealaltă parte din 
mine, care ţipa și se zbătea și care a trebuit domolită de 
doctorul Nash și doctorita Wilson. Partea liniștită părea să 
spună: „Ar trebui să te controlezi. E jenant ce faci”. 

Dar cealaltă parte era mai puternică. Preluase puterea, îmi 
acaparase personalitatea. Urlam întruna, iar la un moment dat 
m-am repezit spre ușă. Doctorul Nash a pornit după mine. Am 
dat ușa de perete și am luat-o la fugă, deși unde aș fi putut să 
mă duc? Imaginea unor uși încuiate. O alarmă. Un bărbat care 
mă urmărea. Fiul meu plângând. „Am mai făcut asta, mi-a trecut 
prin minte. Am mai făcut toate astea.” 

Apoi mi s-a întunecat mintea. 

e 

Probabil că au reușit să mă calmeze cumva și m-au convins să 
merg cu doctorul Nash. Următorul lucru pe care mi-l amintesc 
este că mă aflam în mașina lui, pe scaunul din dreapta. 
Începuse să se înnoreze, iar străzile erau gri și monotone. 
Doctorul Nash vorbea cu mine, dar nu mă puteam concentra. 
Era ca și când mintea mi se împiedicase și rămăsese în urmă, iar 
acum nu mai reușea să ţină pasul cu ce se întâmpla în jur. Mă 
uitam pe geam la oamenii care ieșiseră la cumpărături sau să-și 
plimbe câinele, la cei care împingeau căruțuri sau se plimbau cu 
bicicleta, și m-am întrebat dacă această căutare a adevărului 
era chiar lucrul pe care mi-l doream. Da, m-ar putea ajuta să fac 


165 


progrese, dar cât de mult pot spera să obţin? Nu mă aștept ca, 
într-o bună zi, să mă trezesc știind tot, la fel ca un om normal - 
știind ce-am făcut cu o zi înainte, ce planuri am pentru ziua 
următoare, pe ce drum sinuos am ajuns aici și acum, în ce fel 
am devenit persoana care sunt. Pot spera cel mult că, într-o 
dimineaţă, mă voi uita în oglindă și nu voi fi complet șocată, că 
îmi voi aminti că sunt căsătorită cu un bărbat pe nume Ben, că 
am pierdut un fiu pe nume Adam și că nu va mai fi nevoie să 
văd un exemplar din romanul meu ca să-mi aduc aminte că l-am 
scris. 

Dar chiar și lucrurile acestea par de neatins. M-am gândit la 
ce văzusem în Secţia Fisher. Nebunie și durere. Minţi făcute 
țăndări. Mi-am zis în sinea mea că sunt mai aproape de starea 
pacienţilor de acolo decât de însănătoșire. La urma urmelor, 
poate că ar fi mai bine să învăţ să trăiesc cu amnezia mea. l-aș 
putea spune doctorului Nash că nu vreau să-l mai văd și aș 
putea să dau foc jurnalului, îngropând adevărurile pe care le-am 
aflat deja, lăsându-le să dispară în bezna în care zac cele încă 
nedescoperite. Ar însemna să fug de trecutul meu, dar n-aș 
avea niciun regret - în doar câteva ore, n-aș mai ști de existența 
doctorului sau a jurnalului -, iar apoi aș putea duce o viaţă 
simplă. Zilele s-ar înșirui fără nicio legătură între ele. Într- 
adevăr, din când în când amintirea lui Adam s-ar putea trezi la 
viață. Aș avea o zi plină de durere, mi-aş aminti ce am pierdut, 
dar nu ar dura mult. In scurtă vreme aș adormi și aș uita totul. 
„Cât de ușor ar fi, mi-am zis. Mult mai ușor decât toate eforturile 
astea.” 

M-am gândit la fotografia pe care o văzusem în cabinet. Mi se 
întipărise în minte. „Cine mă adusese în halul ăla? Și de ce?” M- 
am gândit și la amintirea camerei de hotel. Încă se afla acolo, 
chiar sub suprafaţa conștiinței, dar îmi era imposibil să ajung la 
ea. De dimineaţă, citisem în jurnal că, din câte se pare, 
avusesem o aventură, dar acum îmi dădeam seama că - și de-ar 
fi fost adevărat - nu știam cu cine. Tot ce aveam era un nume, 
pe care mi-l amintisem deunăzi. Însă nu aveam certitudinea că 
urma să-mi amintesc mai multe, chiar dacă mi-aș fi dorit. 

Doctorul Nash vorbea în continuare, dar habar n-aveam 
despre ce. 

— Crezi că situaţia mea s-a ameliorat? l-am întrerupt eu. 


Preţ de o clipă am crezut că nu avea niciun răspuns, dar apoi 
a zis: 

— Tu crezi că s-a ameliorat? 

Oare asta credeam? N-aș fi putut spune. 

— Nu știu. Da... Cred că da. Uneori îmi pot aminti episoade 
din trecutul meu. Sunt un fel de flash-uri. Îmi vin în minte atunci 
când îmi citesc jurnalul. Și mi se par reale. Imi amintesc de 
Claire, de Adam, de mama... Dar sunt ca niște fire pe care le 
scap din mână. Ca niște baloane care se înalță spre cer înainte 
să le pot prinde. Nu-mi aduc aminte de nunta mea, nici de primii 
pași ai lui Adam sau de primul cuvânt pe care l-a rostit. Nu-mi 
amintesc prima lui zi de școală, nici absolvirea. Nimic. Nici 
măcar nu știu dacă am fost acolo. Cine știe, poate Ben s-a 
gândit că n-avea niciun rost să mă ia și pe mine. 

Am inspirat adânc, apoi am continuat: 

— Nici măcar nu-mi amintesc să fi primit vestea morţii lui. Sau 
cum a fost la înmormântare... 

Am izbucnit în plâns. 

— Simt că-mi pierd minţile. Uneori, nici măcar nu-mi vine să 
cred că a murit. Îți dai seama? Uneori, cred că Ben mă minte în 
legătură cu Adam. Și cu tot restul, de altfel. 

— Tot restul? 

— Da. In legătură cu romanul, cu atacul, cu ce mi-a provocat 
amnezia... În legătură cu tot. 

— Dar de ce crezi c-ar face una ca asta? 

Mi-a trecut un gând prin minte. 

— Poate pentru că am avut o aventură. Pentru că nu i-am fost 
fidelă. 

— Christine, nu ţi se pare cam improbabil? 

N-am zis nimic. Desigur, avea dreptate. În adâncul meu, nu 
credeam că minciunile lui chiar puteau fi o lungă răzbunare 
pentru ceva care se întâmplase cu mulţi ani în urmă. Probabil că 
explicaţia era mult mai simplă. 

— După părerea mea, a continuat doctorul Nash, situația ta 
se îmbunătățește. Ai început să-ţi amintești tot felul de lucruri. 
Mult mai des decât atunci când ne-am întâlnit prima oară. Flash- 
urile pe care le-ai pomenit sunt un semn clar de progres, care 
sugerează că... 

— Progres? am repetat eu, întorcându-mă spre el. Asta 
numești tu progres? 


167 


Aproape că ţipam, iar furia se revărsa din mine, și nu mai 
puteam s-o stăpânesc. 

— Dacă ăsta e un progres, atunci nu sunt sigură că mi-l 
doresc, am continuat, iar acum lacrimile îmi șiroiau nestăvilit pe 
obraji. Nu vreau așa ceva! 

Am închis ochii și m-am lăsat în voia durerii. Într-un sens, îmi 
era mai bine să mă simt neajutorată. Nu-mi era rușine. Doctorul 
Nash mi-a spus mai întâi să nu mă necăjesc, pentru că totul o să 
fie bine, apoi m-a rugat să mă liniștesc. Dar nu l-am luat în 
seamă. Nu mă puteam calma și nici nu voiam. 

A tras pe stânga, apoi a oprit motorul. Am deschis ochii. 
leșisem de pe strada principală, iar în fața noastră se întindea 
un parc. Deși aveam privirea împăienjenită de lacrimi, am reușit 
să disting în depărtare un grup de tineri - poate adolescenţi - 
care jucau fotbal cu două porţi făcute din teancuri de haine. 
Incepuse să plouă, dar ei nu se opreau. Doctorul Nash s-a întors 
cu faţa spre mine. 

— Christine, îmi pare rău. Poate că a fost o greșeală ce-am 
făcut azi. Nu știu. Am crezut că am putea declanșa noi amintiri. 
M-am înșelat. Și oricum, n-ar fi trebuit să vezi poza aia... 

— Nici măcar nu știu dacă e din pricina pozei... 

Mă oprisem din plâns, dar aveam obrajii umezi și îmi curgea 
nasul. 

— Ai un șervețel? l-am întrebat, iar el s-a aplecat peste mine 
și s-a uitat în torpedou. Totul mi s-a părut tulburător: oamenii 
închiși în camere, gândul că și eu am fost cândva ca ei... Și 
jurnalul acela... Nu pot să cred că eu am făcut însemnările pe 
care le-am citit. Nu pot să cred că am fost atât de bolnavă. 

— Dar nu mai ești așa, a spus el, întinzându-mi un șerveţel. 

L-am luat și mi-am suflat nasul. 

— Poate că e mai rău acum, am zis cu glas scăzut. Pe foaia 
aia am scris că era ca și când aș fi fost moartă. Dar starea mea 
de acum e mai rea. E ca și când aș muri zi de zi. lar și iar. 
Trebuie să mă fac bine. Nu mă pot imagina continuând așa 
multă vreme. Știu că la noapte o să mă culc, iar mâine- 
dimineaţă iarăși o să mă trezesc fără să știu nimic. Și la fel o să 
se întâmple poimâine și răspoimâine, și tot așa... Pur și simplu 
nu mă văd făcând asta. Nu pot face faţă. Asta nu e viață, ci o 
simplă existenţă, un salt de la un moment la altul fără să am 
habar de trecut, fără să-mi pot face vreun plan pentru viitor. Îmi 


168 


închipui că așa trebuie să fie și animalele. Lucrul cel mai rău e 
că nici măcar nu știu ce nu știu. Probabil că sunt multe lucruri 
care așteaptă să mă rănească. Lucruri pe care nici măcar nu mi 
le pot imagina. 

Doctorul Nash și-a așezat mâna peste a mea. M-am apropiat 
de el, știind ce urma să facă, ce trebuia să facă, și mi-a 
confirmat așteptările. Și-a petrecut braţele în jurul meu, iar eu l- 
am lăsat să mă îmbrăţișeze. 

— Nu-i nimic, mi-a spus el. O să fie bine. 

Îi simțeam pieptul cu obrazul și inspiram adânc, inspirându-i 
mirosul - haine proaspăt spălate și încă ceva. Ceva vag. Un 
amestec de transpiraţie și sex. Mâna i se sprijinea pe spatele 
meu și am simţit că începe să se miște, să-mi mângâie părul și 
capul, la început ușor, iar apoi, când am început iarăși să plâng, 
un pic mai apăsat. 

— O să fie bine, mi-a șoptit el. 

Am închis ochii și am zis: 

— AȘ vrea să-mi pot aminti ce s-a întâmplat în noaptea când 
am fost atacată. Simt că dacă mi-aș putea aminti asta, mi-aș 
aminti tot restul. 

— Nu există nicio dovadă în sensul ăsta. N-avem niciun 
motiv... 

— Dar e ceea ce cred. Nu știu de ce, dar așa simt. 

M-a strâns ușor în brațe. Atât de ușor, încât abia mi-am dat 
seama. l-am simţit trupul puternic și am inspirat adânc, iar în 
clipa următoare, m-am gândit la altă îmbrăţișare. O nouă 
amintire. Stau cu ochii închiși, la fel ca acum, iar trupul meu 
este lipit de un altul, dar e ceva diferit. Nu vreau să fiu 
îmbrățișată de acest bărbat. Îmi face rău. Mă zbat, încercând să 
scap, dar e puternic și mă trage înapoi. „Curvo! zice el printre 
dinți. Nenorocito!” Și, cu toate că vreau să ripostez, nu o fac. 
Fața îmi e lipită de cămașa lui și, la fel ca în brațele doctorului 
Nash, plâng și strig. Deschid ochii și văd pânza albastră a 
cămâășii lui, o ușă, o măsuță de toaletă cu trei oglinzi, iar 
deasupra ei, un tablou care înfățișează o pasăre. li văd brațul 
musculos și puternic, străbătut de o venă proeminentă. „Dă-mi 
drumul!”, strig eu, apoi mă răsucesc și cad, sau podeaua se 
ridică spre mine, nu-mi dau seama. Îmi înfige mâna în păr și mă 
târăște spre ușă. Întorc capul să-i văd fata. 


Dar iarăși mă lasă memoria. Deși îmi aduc aminte că m-am 
uitat la faţa lui, nu-mi pot aminti ce am văzut. Absolut nicio 
trăsătură - vid total. Ca și când n-ar putea suporta acest gol, 
mintea mea evocă chipurile pe care le cunosc, oricât de absurdă 
ar părea asocierea dintre ele și atacatorul meu. Il văd pe 
doctorul Nash. Pe doctorița Wilson. Pe angajatul de la biroul de 
primire al Secţiei Fisher. Pe tata. Pe Ben. Ba văd chiar și propriul 
meu chip - mă văd râzând și ridicând pumnul ca să lovesc. 

„Te rog! strig eu. Nu! Te rog!” Dar atacatorul meu cu multe 
fețe tot mă lovește până la urmă, iar eu simt gust de sânge. Mă 
târăște pe podea până în baie. Simt răceala plăcilor de gresie 
negre și albe, acoperite de condens. Miroase a flori de portocal, 
și îmi aduc aminte cât de nerăbdătoare fusesem să mă îmbăiez, 
să mă fac frumoasă, gândindu-mă că poate voi fi în baie atunci 
când va veni și că poate mi se va alătura, că vom face dragoste, 
stârnind valuri în apa acoperită cu spumă, udând podeaua, 
hainele, totul... Pentru că în cele din urmă, după toate aceste 
luni de îndoieli, mi-a devenit limpede: îl iubesc pe acest bărbat. 
În sfârșit, ştiu asta. Îl iubesc. 

Capul mi se izbește de podea. O dată, de două ori, de trei ori. 
Privirea mi se încețoșează și văd dublu, apoi redevine limpede. 
Un băzâit în urechi, iar el strigă ceva, dar nu-l aud. Vorbele lui 
au ecou, ca și când aș fi atacată de doi bărbaţi - amândoi mă 
înșfacă, amândoi îmi răsucesc mâna la spate, amândoi mă 
apucă de păr, proptindu-și genunchiul în spatele meu. Il implor 
să mă lase în pace și mă simt de parcă și eu m-aș fi dedublat. 
Înghit. Sânge. 

Capul mi se dă pe spate. Spaimă. Sunt în genunchi. Văd apă 
și spumă - deja a început să se subțieze. Incerc să vorbesc, dar 
nu pot. Mâna lui e strânsă în jurul gâtului meu, și nu mai pot să 
respir. Sunt apleacă în față, apoi în jos, tot mai în jos, atât de 
repede, încât am impresia că această cădere n-o să se termine 
niciodată, apoi îmi simt capul în apă. Aromă de flori de portocale 
în faringe. 

Am auzit o voce: 

— Christine! Christine, oprește-te! 

Am deschis ochii. Nu știu cum, dar ieșisem din mașină. 
Alergam prin parc cât mă ţineau picioarele, iar doctorul Nash se 
ţinea după mine. 


170 


Ne-am așezat pe o bancă din stinghii sprijinite pe picioare de 
ciment. Una lipsea, iar celelalte erau ușor curbate în jos. Soarele 
îmi gâdila ceafa, proiectând umbre lungi pe pământ. Băieţii încă 
jucau fotbal, dar probabil că meciul era pe sfârșite - unii umblau 
de colo-colo, alţii stăteau de vorbă, iar unul dintre teancurile de 
haine dispăruse, lăsând o poartă incompletă. Doctorul Nash m-a 
întrebat ce s-a întâmplat. 

— Mi-am amintit ceva, am zis eu. 

— Ceva despre noaptea în care ai fost atacată? 

— Da. Cum ţi-ai dat seama? 

— La un moment dat, ai început să ţipi, mi-a explicat el. 
Strigai întruna: „Dă-mi drumul!” _ 

— M-am simţit ca și când aș fi fost acolo... Imi pare rău. 

— N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze. Vrei să-mi povestești ce-ai 
văzut? 

Adevărul e că nu voiam. Un instinct adânc înrădăcinat în mine 
îmi spunea că ar fi fost mai bine să păstrez acea amintire numai 
pentru mine. Dar aveam nevoie de ajutorul lui. Și știam că pot 
să am încredere în el, așa că i-am povestit tot. 

După ce am terminat, a tăcut preţ de câteva clipe, apoi a zis: 

— Altceva? 

— Nu. Nu cred. 

— Nu ţi-ai amintit cum arăta atacatorul? 

— Nu, n-am reușit. 

— Sau numele lui? 

— Nu. Nimic. 

Am ezitat o clipă, apoi am adăugat: 

— Crezi că mi-ar putea fi de ajutor să aflu cine mi-a făcut 
asta? Să-mi amintesc cine era și cum s-a întâmplat totul? 

— Christine, nu există nicio dovadă care să sugereze că 
amintirea atacului te va ajuta. 

— Dar ar putea? 

— Se pare că e una dintre cele mai reprimate amintiri ale 
tale... 

— Deci ar putea? 

A tăcut câteva clipe, după care a zis: 

— Știu că ţi-am mai sugerat o dată, dar chiar cred că ar putea 
fi util să mergem acolo... 

— Nu! Nici măcar să nu te gândești! 


171 


— Putem să mergem împreună. O să fie bine, promit. Dacă ai 
merge iarăși acolo... Înapoi la Brighton... 

— Nu! 

— Poate ţi-ai aminti... 

— Nu! Te rog! 

— Te-ar putea ajuta... 

Am plecat privirea spre mâinile mele împreunate în poală. 

— Nu mă pot întoarce acolo. Pur și simplu nu pot. 

A scos un oftat. 

— Bine. Poate vorbim și altă dată despre asta. 

— Nu, am zis eu în șoaptă. Nu pot. 

— Bine, am înțeles. 

A zâmbit, dar părea dezamăgit. Îmi doream să-i ofer ceva 
nou, să-l conving să nu renunţe la cazul meu. 

— Mai e ceva. 

— Ce anume? 

— Deunăzi, am scris în jurnal despre un alt lucru pe care mi l- 
am amintit. Poate că e relevant. Nu-mi dau seama. 

S-a întors cu faţa spre mine. 

— Povestește-mi, m-a îndemnat el, iar genunchii ni s-au atins, 
însă niciunul dintre noi nu s-a retras. 

— Când m-am trezit, am știut din prima clipă că sunt în pat cu 
un bărbat. Și mi-am adus aminte un nume. Dar nu era numele 
lui Ben. M-am întrebat dacă nu cumva e numele bărbatului cu 
care am avut o aventură. Cel care m-a atacat. 

— E posibil, a zis el. Poate că amintirea reprimată începe să 
iasă la suprafaţă. Despre ce nume e vorba? 

Dintr-odată, am simţit că nu voiam să i-l spun, că nu voiam 
să-l rostesc cu voce tare. Mi se părea că, pronunţțându-l, îi voi 
conferi materialitate și îmi voi trezi la viață atacatorul. Am închis 
ochii. 

— Ed, am zis eu în șoaptă. Mi-am închipuit că m-am trezit 
lângă cineva pe nume Ed. 

Tăcere. O clipă care a părut o veșnicie. 

— Christine... Asta e numele meu. Eu sunt Ed. Ed Nash. 

În capul meu s-a stârnit un adevărat vârtej, și primul gând 
care mi-a venit în minte a fost că el era atacatorul. 

— Poftim? am zis eu, cuprinsă de panică. 

— E numele meu. Ti-am mai spus, dar poate că nu ţi-ai notat 
în jurnal. Mă cheamă Edmund. Ed. 


172 


Mi-am dat seama că nu avea cum să fie el: pe vremea aceea, 
abia dacă se născuse. 

— Dar... am început eu. 

— Poate că e doar rodul confabulaţiei, așa cum ţi-a explicat 
doctorița Wilson. 

— Cine știe... 

— Sau poate că ai fost atacată de cineva cu același nume. 

Zâmbea un pic jenat, cu aerul că nu lua foarte în serios ce-i 
spusesem și, în felul acesta, mi-a dat de înțeles că deja 
pricepuse ceea ce mie mi-a devenit limpede abia mai tărziu, 
după ce m-a adus acasă. In dimineaţa cu pricina, mă trezisem 
cu un sentiment de bucurie. Eram bucuroasă că mă aflam în pat 
cu un bărbat pe care îl chema Ed. Dar nu era vorba deo 
amintire, ci de o fantezie. Faptul că mă trezisem alături de 
cineva pe nume Ed nu era un lucru pe care îl făcusem în trecut, 
ci un lucru pe care aș fi vrut să-l fac în viitor - cu toate că, de 
dimineaţă, mintea mea conștientă nu știa cine era acest bărbat. 
Voiam să fac dragoste cu doctorul Nash. 

lar acum - din întâmplare, în mod necugetat -, îi spusesem. l- 
am dezvăluit ceea ce probabil simt pentru el. Dar el a avut o 
atitudine profesionistă. Amândoi ne-am prefăcut că nu acordăm 
nicio importanţă acestei întâmplări, ceea ce arăta că, de fapt, 
era foarte importantă. Ne-am întors la mașină și am pornit către 
casă. Am discutat despre tot felul de lucruri: despre vreme, 
despre Ben... Sunt destul de puţine lucrurile despre care putem 
vorbi, iar din unele sfere de experienţă sunt complet exclusă. La 
un moment dat, mi-a spus: „Diseară, mergem la teatru”, iar eu 
am observat că avusese grijă să folosească pluralul. „Nu-ţi face 
griji, aş fi vrut să-i răspund. Îmi știu locul.” Dar n-am zis nimic. 
Nu voiam să creadă că sunt o femeie țâfnoasă. 

Mi-a spus că o să mă sune mâine. 

— Numai dacă ești sigură că vrei să continui, a adăugat el. 

Nu mă pot opri acum. Nu înainte să aflu adevărul. Sunt 
datoare față de mine însămi: dacă nu merg mai departe, am să- 
mi trăiesc viaţa doar pe jumătate. 

— Da, vreau să continui. 

În orice caz, am nevoie să-mi reamintească să scriu în jurnal. 

— Bine, a zis el. Cred că data viitoare ar trebui să vizităm un 
alt loc din trecutul tău. 

Mi-a aruncat o privire și a adăugat: 


173 


— Nu-ţi face griji. N-o să mergem acolo... Cred c-ar trebui să 
facem o vizită la azilul unde ai fost mutată după ce ţi-au dat 
drumul din Secţia Fisher. Se numește Casa Waring. 

N-am spus nimic. 

— Nu e departe de casa ta, a continuat el. Vrei să le spun că 
venim? 

Am stat pe gânduri câteva clipe, întrebându-mă la ce mi-ar 
putea folosi, dar apoi mi-am dat seama că nu aveam nicio altă 
opţiune și că această vizită era oricum mai bună decât nimic. 

— Da, sigur, am zis eu. Sună-i. 


e Marţi, 20 noiembrie 


E dimineaţă. Ben mi-a sugerat să spăl geamurile. „Ti-am scris 
ceva pe tabla din bucătărie”, mi-a zis el când a urcat în mașină. 

M-am dus să văd. Scrisese: „Spală ferestrele”, după care 
adăugase un semn de întrebare șovăielnic. Mă întreb dacă s-o fi 
gândit că s-ar putea să n-am timp - oare ce crede el că fac toată 
ziua? Nu știe că-mi petrec câteva ore citindu-mi jurnalul și, 
uneori, alte câteva ore scriind în el. Nu știe nici că, în unele zile, 
mă întâlnesc cu doctorul Nash. 

Oare ce făceam pe vremea când nu aveam ocupațiile astea? 
Chiar îmi petreceam tot timpul uitându-mă la televizor, mergând 
la plimbare sau făcând treburi casnice? Îmi petreceam orele într- 
un fotoliu, ascultând ticăitul ceasului și întrebându-mă cum să 
trăiesc? 

„Spală ferestrele.” Se prea poate ca, în unele zile, să citesc 
astfel de sarcini și să fiu indignată, considerându-le o încercare 
a lui Ben de a-mi controla viața, dar azi m-am uitat la cele două 
cuvinte cu afecţiune, ca la ceva inofensiv - dorinţa lui de a mă 
ține ocupată. Am zâmbit în sinea mea, dar în clipa imediat 
următoare mi-am dat seama cât de dificil trebuie să fie pentru el 
să trăiască cu mine. Cred că face eforturi extraordinare pentru a 
se asigura că sunt la adăpost de pericole, dar chiar și așa, 
probabil stă mereu cu grijă, gândindu-se că s-ar putea să mă 
simt dezorientată, să ies din casă și să hoinăresc pe străzi, sau 
chiar mai rău. Mi-am amintit că am citit în jurnal despre 
incendiul care a distrus cea mai mare parte a trecutului nostru - 


174 


Ben nu mi-a spus niciodată că eu l-am provocat, dar îmi închipui 
că acesta este adevărul. Am văzut o imagine - o ușa în flăcări, 
învăluită în fum gros, și o canapea dezintegrându-se - care a 
plutit în mintea mea câteva clipe, fără s-o pot controla, dar care 
a refuzat să se transforme într-o amintire și a rămas un fel de 
vis în stare de veghe. Dar mi-am zis că Ben m-a iertat pentru 
asta, la fel cum trebuie să mă fi iertat pentru multe alte lucruri. 
Am aruncat o privire pe fereastra bucătăriei și, dincolo de 
reflecția în geam a propriei mele imagini, am văzut o peluză 
tunsă, bordurile îngrijite, garajul, gardul viu. Mi-am dat seama 
că Ben trebuie să fi știut că aveam o aventură - dacă nu mai 
înainte, cu siguranţă după ce fusesem găsită în Brighton. De 
câtă putere trebuie să fi avut nevoie ca să-mi poarte de grijă 
după ce mi-am pierdut memoria, deși știa că, atunci când 
fusesem atacată, plecasem de acasă cu gândul să mi-o trag cu 
altcineva. M-am gândit la ce-mi amintisem deunăzi și la jurnalul 
pe care îl scrisesem. Mintea mea fusese fracturată. Distrusă. Cu 
toate astea, Ben rămăsese alături de mine, deși un alt bărbat 
poate mi-ar fi spus că meritam asta și m-ar fi lasat de izbeliște. 
M-am întors cu spatele la fereastră și m-am uitat sub 
chiuvetă. Produse de curățat. Săpun. Cutii cu detergent, câteva 
bidoane cu pulverizator. Am găsit și o găleată roșie din plastic 
pe care am umplut-o cu apă caldă, adăugând în ea un pic de 
săpun și un strop de otet. „Și cum l-am răsplătit pentru 
eforturile pe care le-a făcut?”, m-am întrebat. Am luat un burete 
și am început să spăl geamul, pornind din partea de sus. 
Umblasem pe furiș prin Londra, mă întâlnisem cu niște medici, 
fusesem la tomograf, vizitasem casa în care stătusem înainte și 
locurile în care primisem îngrijiri după accident, și toate astea 
fără să-i spun nimic lui Ben. Şi de ce? Pentru că nu am încredere 
în el? Pentru că a luat decizia de a mă proteja de adevăr, dea 
face ca viaţa mea să fie cât mai simplă și mai ușoară cu putinţă? 
M-am uitat la apa cu clăbuci care se prelingea sub forma unor 
firișoare, alcătuind mici bălți pe tocul de jos al ferestrei, apoi am 
luat o cârpă și am frecat geamul până a început să strălucească. 
Acum știu că adevărul e și mai rău. Azi-dimineaţă, m-am trezit 
cu un copleșitor sentiment de vinovăție, iar în minte îmi răsunau 
cuvintele: „Ar trebui să-ţi fie rușine de tine. O să-ţi pară rău”. La 
început, am avut impresia că m-am trezit alături de un bărbat 
care nu era soțul meu, și abia mai încolo am descoperit 


175 


adevărul. Că îl trădasem. De două ori. Prima dată în urmă cu 
mulți ani, când îl înșelasem cu un bărbat care, în cele din urmă, 
mi-a luat totul. lar a doua oară, acum, când repetasem aceeași 
greșeală, cel puţin în gând. Am făcut o pasiune ridicolă și 
copilărească pentru un doctor care încearcă să mă ajute și să 
mă consoleze. Un doctor pe care nici măcar nu mi-l pot imagina, 
cu care nu-mi aduc aminte să mă fi întâlnit, dar despre care știu 
că e mult mai tânăr decât mine și că are o iubită. lar acum i-am 
spus ce simt pentru el! E drept că fără să vreau, dar i-am spus. 
Mă simt mai mult decât vinovată. Mă simt caraghioasă. Nici 
măcar nu-mi pot da seama cum de s-a ajuns aici. Sunt jalnică. 

In timp ce spălam geamul, am luat o decizie. Chiar dacă Ben 
nu-mi împărtășește convingerea că tratamentul doctorului Nash 
va da rezultate, nu pot să cred că îmi va interzice să-l continui și 
să mă conving singură. Nu dacă asta e ceea ce vreau. Sunt 
adultă, iar el nu-i un monstru, așa că sigur îi pot povesti despre 
întâlnirile cu medicul. Am aruncat apa în chiuvetă și am umplut 
iarăși găleata. Am să-i povestesc totul soţului meu. În seara 
asta. Când se întoarce de la serviciu. „Nu mai pot continua așa”, 
mi-am zis în sinea mea, apoi am început să spăl următorul 
geam. 

e 

Am făcut însemnările de mai sus în urmă cu o oră, dar acum 
nu mai sunt atât de sigură de hotărârea mea. Mă gândesc la 
Adam. Am citit în jurnal despre fotografiile cu el ascunse în cutia 
de metal, dar n-am văzut niciuna prin casă. Mi-e greu să cred 
că, după pierderea unui fiu, Ben - sau oricine altcineva - și-ar fi 
putut dori să îndepărteze toate urmele existenței lui. Pare ceva 
incredibil, de-a dreptul imposibil. Pot să am încredere într-un om 
care e în stare de așa ceva? Mi-am amintit că am scris în jurnal 
despre ziua în care fusesem cu el pe Parliament Hill și am adus 
vorba despre copii, iar el mă minţise. M-am uitat chiar mai 
adineauri la însemnările de atunci. „N-am avut copii”, îi 
spusesem eu, iar el îmi răspunsese: „Nu, n-am avut.” Oare să fi 
făcut asta numai ca să mă protejeze? Chiar crede că așa e cel 
mai bine pentru mine? Să-mi spună doar ce trebuie și ce este 
convenabil? 

Și cât mai pe scurt. Cred că s-a plictisit grozav să-mi tot spună 
aceleași lucruri în fiecare zi. Și mă gândesc că poate motivul 
pentru care scurtează explicaţiile și modifică poveștile nu are 


176 


legătură cu mine. Poate că procedează așa ca să nu 
înnebunească din pricina a ceea ce trebuie să repete zi de zi. 
e 

Simt că-mi pierd minţile. Totul e fluid, totul se schimbă. 
Gândesc un lucru, iar în clipa următoare, contrariul lui. Cred tot 
ce-mi spune soțul meu, iar apoi, nimic. Am și n-am încredere în 
el. Am impresia că nimic nu e real, totul pare inventat. Chiar și 
eu. 

Aș vrea să fiu sigură măcar de un lucru. De un singur lucru 
care să nu fi trebuit să-mi fie spus sau care să nu trebuiască să- 
mi fie reamintit de fiecare dată. 

Aș vrea să știu cu cine am fost la Brighton în ziua aceea. Aș 
vrea să știu cine mi-a făcut asta. 

(J 

Mai târziu. Tocmai am stat de vorbă cu doctorul Nash. Când 
m-a sunat, moțăiam în sufragerie, cu televizorul pornit, dar cu 
volumul la minimum. Preţ de o clipă, nu mi-am putut da seama 
unde mă aflu, dacă dormeam sau eram trează. Mi s-a părut că 
aud niște voci care vorbeau din ce în ce mai tare. Mi-am dat 
seama că una era a mea, iar cealaltă suna ca a lui Ben. Dar 
striga: „Curvă nenorocită!”, ba chiar și lucruri mai urâte. Am 
țipat la el, mai întâi cu furie, apoi cu teamă. S-a trântit o ușă, 
apoi s-a auzit lovitura surdă a unui pumn și zgomot de sticlă 
spartă. Abia atunci mi-am dat seama că visam. 

Am deschis ochii. Pe masa din fața mea se afla o cană ciobită 
cu cafea rece, iar lângă ea, bâzâia nervos un telefon mobil. Cel 
cu clapetă. L-am deschis și am răspuns. 

Era doctorul Nash. Mai întâi, s-a prezentat, cu toate că vocea 
lui oricum mi se părea familiară, apoi m-a întrebat ce mai fac. l- 
am spus că mă simt bine și că mi-am citit jurnalul. 

— Ţi-ai notat ce-am vorbit ieri? a continuat el. 

Am fost șocată. Și îngrozită. Deci hotărâse să abordeze 
problema. Apoi am simţit o undă de speranţă - poate că și el 
simţise la fel ca mine, poate trăise același amestec confuz de 
dorinţă și teamă -, dar n-a durat mult. 

— Despre vizita la azilul unde ai stat după ce ai plecat de la 
psihiatrie? mi-a explicat el. Casa Waring? 

— Da. 


177 


— Ei bine, i-am sunat în dimineața asta. Totul e în regulă. Mi- 
au spus că putem să le facem o vizită oricând. Deci trebuie doar 
să alegem ziua când vom merge acolo. 

Vorbea despre viitor, ceea ce mie mi se părea aproape lipsit 
de importanță. 

— O să fiu ocupat astea două zile, mi-a spus el. Ce zici, am 
putea merge joi? 

— Cred că da. 

Pentru mine, nu avea nicio importanţă când mergeam acolo - 
oricum, nu speram că vizita aceea avea să mă ajute. 

— Bine. Atunci te sun joi. 

Tocmai mă pregăteam să-mi iau la revedere, dar mi-am 
amintit că scrisesem în jurnal înainte să aţipesc - deci somnul 
meu nu fusese adânc, altminteri aș fi uitat tot. 

— Aș vrea să mai stăm un pic de vorbă, am zis eu. 

— Despre ce? 

— Despre Ben. 

— Sigur că da. 

— Mă simt dezorientată. Evită să-mi povestească anumite 
lucruri. Și e vorba de lucruri importante. Adam. Romanul meu. 
lar în legătură cu alte lucruri, îmi spune minciuni. Chipurile am 
ajuns așa în urma unui accident. 

— Am înţeles, a zis el, iar după o scurtă pauză a continuat: Și 
de ce crezi tu că face asta? 

A pus accentul pe tu, nu pe dece. 

— Nu știe că ţin un jurnal, i-am răspuns după ce am stat pe 
gânduri câteva clipe. Habar n-are că am și altă versiune asupra 
trecutului. Și cred că, pentru el, e mai ușor așa. 

— Numai pentru el? 

— Nu. Îmi închipui că și pentru mine. Sau cel puţin așa crede 
el. Dar nu-i așa. Asta înseamnă doar că nu știu nici măcar dacă 
pot avea încredere în el. 

— Christine, cu toţii schimbăm faptele, rescriind trecutul ca să 
facem lucrurile mai ușoare, ca să le armonizăm cu versiunea 
noastră preferată asupra evenimentelor. Facem asta în mod 
automat. Inventăm amintiri. Fără să ne gândim. Dacă ne 
spunem de suficient de multe ori un anumit lucru, sfârșim prin 
a-l crede, iar apoi chiar ni-l putem aminti. Nu la fel face și Ben? 

— Poate că da. Dar am impresia că profită de mine. De boala 
mea. Își închipuie că poate rescrie trecutul oricum vrea, fără ca 


178 


eu să pot afla vreodată cum stau lucrurile de fapt. Dar știu care 
e adevărul. Știu exact ce face. Așa că nu am încredere în el. În 
fond, tot ce reușește e să mă îndepărteze de el. În felul ăsta, 
strică tot. 

— Și ce crezi că poţi face în legătură cu asta? 

Deja știam răspunsul. Citisem de mai multe ori ce scrisesem 
de dimineaţă. Că trebuie să am încredere în el. Dar că acum nu 
am. În cele din urmă, singurul gând care mi-a venit în minte a 
fost: „Nu mai pot continua așa”. 

— Trebuie să-i spun că ţin un jurnal, am zis eu. Trebuie să-i 
spun despre întâlnirile cu tine. 

A tăcut preţ de o clipă. Nu știu la ce mă așteptam. Cumva la 
dezaprobare? 

— Cred că s-ar putea să ai dreptate, mi-a răspuns el. 

M-am simţit ușurată. 

— Crezi? 

— Da. În ultimele zile, m-am gândit că s-ar putea să fie mai 
bine așa. Habar n-aveam că versiunea lui Ben asupra trecutului 
o să fie atât de diferită de ce începi să-ți amintești. Și nu m-am 
gândit nici că va fi atât de neplăcut pentru tine. În plus, m-am 
gândit că deocamdată avem doar o imagine parţială asupra 
trecutului tău. Din câte spui, au început să-ţi revină din ce în ce 
mai multe amintiri reprimate. Și ţi-ar putea fi de ajutor să stai de 
vorbă cu Ben despre trecut. O astfel de discuţie ar putea facilita 
procesul de rememorare. 

— Crezi? 

— Da. Cred că am greșit când am hotărât să ascundem de 
Ben întâlnirile noastre. In plus, am stat de vorbă cu personalul 
de la Casa Waring. Voiam să-mi fac o idee despre cum era 
atmosfera acolo. Am discutat cu o angajată de care erai 
apropiată. O cheamă Nicole. Mi-a spus că și-a reluat lucrul acolo 
de puţină vreme, dar că s-a bucurat foarte mult când a aflat că 
te-ai întors acasă. Mi-a spus că nimeni nu te-ar fi putut iubi mai 
mult decât Ben: venea să te vadă aproape în fiecare zi. Ben își 
petrecea mult timp cu tine - fie în salon, fie în grădină - și 
încerca din răsputeri să fie vesel, în ciuda situaţiei. Tot 
personalul a ajuns să-l cunoască foarte bine. Abia așteptau să 
treacă pe acolo. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— De ce nu-i propui lui Ben să vină cu noi la Casa Waring? 


179 


Încă o pauză. 

— Oricum, cred că ar fi bine să fac cunoștință cu el. 

— Nu v-aţi întâlnit niciodată? am întrebat. 

— Nu. Doar am vorbit un pic la telefon. Atunci când am luat 
legătura cu el ca să discutăm despre tratamentul pe care voiam 
să ţi-l propun. Conversaţia n-a decurs tocmai bine... 

Abia atunci mi-a trecut prin minte că tocmai acesta era 
motivul pentru care îmi sugera să-l invit și pe Ben. Voia să-l 
cunoască. Voia ca totul să fie dat în vileag, să se asigure că 
stângăciile precum cea de ieri nu se vor repeta. 

— Dacă ţi se pare că așa e mai bine... am zis eu în cele din 
urmă. 

Mi-a răspuns că da, iar după o pauză destul de lungă m-a 
întrebat: 

— Christine, ai spus că ai citit jurnalul? 

— Da. 

O nouă pauză. 

— Dar în dimineaţa asta nu te-am sunat, a continuat el. Nu ti- 
am spus unde e ascuns. 

Mi-am dat seama că era adevărat. Mă dusesem singură la 
șifonier și, cu toate că nu știam ce era în ea, am căutat cutia și 
am deschis-o aproape fără să stau pe gânduri. O găsisem 
singură. De parcă mi-aș fi amintit că era acolo. 

— Excelent! a zis el. 

e 

Acum scriu în pat. E târziu, dar Ben încă n-a ieșit din biroul lui, 
aflat vizavi de dormitor. Aud ţăcănitul tastelor și clicurile mouse- 
ului, iar din când în când câte un oftat sau scârțâitul scaunului. 
Mi-l închipui concentrat în faţa monitorului, cu ochii mijiţi. Sper 
să-l aud când va închide computerul și că voi avea timp să 
ascund jurnalul înainte să vină la culcare. Acum, în ciuda a ceea 
ce gândeam azi-dimineaţă și a ceea ce am convenit cu doctorul 
Nash, sunt sigură că nu vreau ca soţul meu să afle ce am scris 
în jurnal. 

Am stat de vorbă cu el în seara asta, în timp ce eram la masă. 

— Pot să te întreb ceva? am zis eu, iar el a ridicat privirea 
spre mine. Noi de ce n-am făcut copii? 

Presupun că voiam să-l testez. Îmi doream să-mi spună 
adevărul - să mă contrazică. 


— Nu ni s-a părut niciodată momentul potrivit, mi-a răspuns 
el. lar în cele din urmă, a fost prea târziu... 

Am împins într-o parte farfuria cu mâncare. Eram dezamăgită. 

Se întorsese acasă târziu și mă strigase imediat după ce 
închisese ușa de la intrare, întrebându-mă dacă totul e în regulă. 

— Unde ești? strigase el încă o dată, iar tonul lui mi se păruse 
acuzator. 

l-am răspuns din bucătărie că pregăteam cina. Tăiam ceapa 
pe care urma s-o călesc în uleiul de măsline pus la încins pe 
aragaz. S-a oprit în pragul bucătăriei, ca și când ar fi ezitat să 
intre. Avea un aer obosit. Nefericit. 

— Cum te simţi? l-am întrebat. 

— Ce faci? a zis el, văzând cuțitul din mâna mea. 

— Pregătesc cina, i-am răspuns cu un zâmbet, dar el nu mi-a 
zâmbit. M-am gândit să fac o omletă. Am găsit în frigider niște 
ouă și niște ciuperci. Avem cumva și cartofi? Am căutat, dar n- 
am găsit pe nicăieri... 

— Eu aveam de gând să fac niște cotlete de porc. Am 
cumpărat ieri câteva. Mă gândeam să le fac în seara asta. 

— Îmi pare rău... 

— Ah, nicio problemă. E bună și omleta, dacă asta vrei să 
mănânci. 

Simţeam că discuţia aluneca într-o direcție pe care nu mi-o 
doream. Ben se uita ţintă la tocătorul deasupra căruia ţineam 
cuțitul. 

— Ei, nu ţin neapărat, am zis eu râzând, dar el n-a râs 
împreună cu mine. Nu contează. Nu mi-am dat seama. Pot 
foarte bine să... 

— Deja ai mărunţit ceapa, mi-a răspuns el. 

Vorbele lui erau inexpresive. O simplă enunţțare a unui fapt. 

— Știu, dar... am putea face și cotletele. 

— Cum vrei tu, a zis el, apoi s-a răsucit pe călcâie și s-a dus în 
sufragerie. Pun eu masa. 

Nu i-am răspuns. Nu-mi dădeam seama unde greșisem - 
presupunând că într-adevăr făcusem o greșeală - și, în cele din 
urmă, m-am apucat iar să tai ceapa. 

e 

Acum stăteam faţă în faţă. Mâncaserăm aproape în tăcere. ÎI 
întrebasem dacă totul era în regulă, iar el ridicase din umeri și 
îmi spusese că da. „A fost o zi grea” - atât am scos de la el, iar 


181 


când și-a dat seama că aș vrea detalii, a adăugat doar: „Mă rog, 
așa-i la serviciu...” Discuţia s-a împotmolit chiar înainte să fi 
început cu adevărat, de aceea nu mai eram așa de sigură că 
trebuie să-i spun despre jurnal și doctorul Nash. Am continuat să 
mănânc, încercând să nu-mi fac griji - mi-am zis că, la urma 
urmelor, are și el zilele lui proaste -, dar nu reușeam să mă 
liniștesc. Simţțeam că îmi scapă printre degete ocazia de a 
deschide subiectul și nu știam dacă mâine aveam să mă trezesc 
tot cu convingerea că cel mai bine este să-i dezvălui totul. In 
cele din urmă, n-am mai rezistat și am zis: 

— Dar voiam să facem copii? 

A scos un oftat. 

— Christine, chiar trebuie să discutăm despre asta? 

— Îmi pare rău. 

Încă nu știam ce aveam de gând să zic și probabil că cel mai 
bine ar fi fost s-o las baltă, dar mi-am dat seama că nu pot. 

— Te întreb pentru că azi mi s-a întâmplat un lucru foarte 
ciudat, am continuat eu, încercând să adopt un ton degajat, să 
mimez buna dispoziţie. Cred că mi-am amintit ceva. 

— Ceva? 

— Da. Nu știu cum să zic... 

— Continuă, m-a îndemnat el, apoi s-a aplecat în față, părând 
brusc interesat. Ce ţi-ai amintit? 

Mi-am fixat privirea pe peretele din spatele lui, pe care atârna 
o fotografie alb-negru. Un prim-plan cu niște petale presărate cu 
boabe de rouă. Mi s-a părut o fotografie ieftină, al cărei loc era 
într-un supermarket, nu într-o casă. 

— Mi-am amintit că am avut un copil. 

Ben s-a lăsat pe spate. A făcut ochii mari, apoi i-a închis. A 
inspirat adânc și a scos un oftat prelung. 

— E adevărat? am întrebat eu. Am avut un copil? 

„Dacă mă minte acum, mi-am zis în sinea mea, nu știu ce-o 
să fac. Cred c-o să mă cert cu el. Am să-i mărturisesc totul într-o 
izbucnire necontrolată și dezastruoasă.” 

În cele din urmă, Ben a deschis ochii și s-a uitat ţintă la mine. 

— Da, e adevărat. 

De data asta, nu m-a mai minţit în legătură cu Adam. M-am 
simțit ușurată. Dar era un sentiment de ușurare umbrit de 
durere. Toţi acei ani erau pierduţi pentru totdeauna - o mulţime 
de momente pe care nu mi le pot aduce aminte, pe care n-am 


182 


să le redobândesc niciodată. Am simţit că mă cuprinde un 
sentiment de dor și că sporește atât de mult, încât ar putea să 
mă cuprindă cu totul. Ben mi-a povestit despre nașterea lui 
Adam, despre copilăria și viaţa lui. Unde făcuse școala, că 
jucase într-o piesă de Crăciun, că era bun la fotbal și la atletism, 
că era dezamăgit de notele pe care le lua la examene. Despre 
iubitele lui. Despre cum își rulase o ţigară, iar lumea crezuse că 
e un joint... l-am pus tot felul de întrebări, iar el mi-a răspuns - 
părea să-i placă să stea de vorbă despre fiul nostru, ca și când 
starea lui proastă ar fi fost alungată de aceste amintiri. 

La un moment dat, în timp ce Ben vorbea, am închis ochii. 
Prin minte îmi treceau tot felul de imagini - cu Adam, cu mine, 
cu Ben -, dar nu-mi puteam da seama dacă erau amintiri sau 
rodul imaginaţiei. După ce a terminat, am deschis ochii și, preţ 
de o clipă, am fost șocată când l-am văzut pe soțul meu: mi-am 
dat seama cât de mult îmbătrânise și cât de puţin semăna cu 
bărbatul care tocmai îmi apăruse în minte. 

— Dar n-am găsit în casă nicio poză cu el, am zis eu. 

— Așa-i, mi-a răspuns Ben cu un aer stânjenit. Pentru că te 
întristezi când le vezi. 

— Mă întristez? 

Nu mi-a răspuns. Probabil că acum nu avea suficientă putere 
să-mi spună despre moartea lui Adam. Imi făcea impresia unui 
om înfrânt. Sleit de puteri. Mă simţeam vinovată pentru ce-i 
făceam. Pentru ce-i făceam zi de zi. 

— Nu-i nimic, am zis eu. Știu că a murit. 

Părea surprins. 

— Știi...? a zis el pe un ton ezitant. 

— Da. 

Eram gata să-i spun despre jurnal, să-i spun că-mi mai 
povestise o dată despre Adam, dar m-am abținut. Incă părea 
prost dispus, iar atmosfera era tensionată. Mărturisirea mai 
putea aștepta. 

— Pur și simplu simt asta, am adăugat eu. 

— Acuma înţeleg. Ti-am mai povestit ce s-a întâmplat cu el. 

Era adevărat, desigur. Îmi mai povestise o dată. La fel cum 
îmi mai povestise și despre viaţa lui Adam. Și totuși, mi-am dat 
seama că nu-l credeam întru totul: nu credeam că fiul meu 
murise. 

— Mai spune-mi o dată. 


Mi-a povestit despre război, despre bomba de pe marginea 
drumului, iar eu l-am ascultat cu mult calm. Mi-a spus cum a 
fost la înmormântarea lui, că s-a tras o salvă de pușcă deasupra 
coșciugului, care era acoperit cu drapelul Marii Britanii. M-am 
străduit să-mi aduc aminte câte ceva din toate astea, chiar dacă 
erau lucruri atât de dificile, atât de îngrozitoare. Dar nu mi-a 
revenit nicio imagine în minte. 

— Vreau să merg acolo, am zis eu. Vreau să-i văd mormântul. 

— Chris, nu cred că... 

Mi-am dat seama că, în absența amintirilor, trebuia să am o 
dovadă că murise, altminteri aș fi purtat pentru totdeauna în 
suflet speranţa că încă era în viaţă. 

— Vreau să merg. Trebuie. 

Încă mă gândeam că s-ar putea să spună nu. Că după părerea 
lui nu e o idee bună, că m-ar putea întrista prea tare. Ce-aș fi 
făcut în cazul ăsta? Cum aș fi putut să-l forțez? 

Dar nu m-a refuzat. 

— O să mergem în week-end. Promit. 

Ușurare amestecată cu groază. Mă simțeam amorțită. 

e 

Am strâns amândoi masa. Eu stăteam la chiuvetă, înmuind în 
apă caldă cu detergent farfuriile pe care mi le întindea, 
frecându-le cu buretele și dându-i-le înapoi ca să le șteargă, iar 
în tot acest timp mi-am evitat imaginea reflectată în fereastră. 
M-am străduit să mă gândesc la înmormântarea lui Adam, m-am 
imaginat stând în picioare pe iarbă într-o zi mohorâtă, lângă un 
morman de pământ, uitându-mă la un sicriu suspendat 
deasupra gropii. Am încercat să-mi închipui salva de pușcă și 
gornistul suflând în trompetă în timp ce noi - familia și prietenii 
lui - plângeam în tăcere. 

Dar n-am reușit. Nu trecuse mult timp de atunci, și totuși, nu 
mi-a venit în minte nicio imagine. Am încercat să-mi închipui 
cum trebuie să mă fi simţit. Probabil că în dimineaţa aceea m- 
am trezit fără ca măcar să știu că sunt mamă. Cred că Ben a 
trebuit ca mai întâi să mă convingă că am avut un fiu, iar apoi 
că trebuie să-l înmormântăm în după-amiaza aceea. Îmi 
imaginez că am fost nu îngrozită, ci  dezorientată și 
neîncrezătoare. Că eram stăpânită de un sentiment de 
irealitate. Când vine vorba să suporte lucruri dureroase, fiecare 
om are o limită, și nimeni n-ar fi putut îndura o asemenea veste, 


184 


iar eu cu atât mai puţin. Mi-am închipuit că mi s-a spus ce să 
port, că am fost condusă până la o mașină parcată în faţa casei 
și că am fost așezată pe bancheta din spate. Probabil că pe 
drum m-am întrebat la înmormântarea cui mergeam. Poate că 
mă simţeam de parcă ar fi fost propria mea înmormântare. 

M-am uitat la imaginea lui Ben reflectată în fereastră. El a 
trebuit să facă faţă la toate astea într-un moment în care și el 
era foarte îndurerat. Poate că ar fi fost mai bine pentru noi toți 
dacă nu m-ar fi dus la înmormântare. M-a trecut un fior rece 
când m-am întrebat dacă nu cumva chiar așa făcuse. 

Încă nu știam dacă să-i spun despre doctorul Nash sau nu. 
Acum iarăși arăta obosit, aproape deprimat. Zâmbea numai 
când mă uitam zâmbind în ochii lui. „Poate mai încolo”, mi-am 
zis în sinea mea, cu toate că nu știam dacă avea să se ivească o 
ocazie mai bună. Mă tot gândeam că eu sunt vinovată pentru 
starea lui, fie pentru că făcusem, fie pentru că nu făcusem 
anumite lucruri. Mi-am dat seama cât de mult ţin la acest 
bărbat. Nu-mi puteam da seama dacă îl iubesc - nici acum nu 
știu -, dar asta pentru că nu prea știu ce e iubirea. In ciuda 
amintirii mele vagi și fluctuante despre Adam, am un sentiment 
de dragoste față de fiul meu, instinctul de a-l proteja, dorinţa de 
a-i da tot, sentimentul că e parte din mine și că, fără el, sunt 
incompletă. Și pentru mama mea am un sentiment de iubire - 
chiar dacă diferit - atunci când îmi amintesc de ea. E o legătură 
mai complexă, cu reţineri și avertismente, pe care nu o înțeleg 
în întregime. Dar Ben? Mi se pare atrăgător și am încredere în el 
- în ciuda minciunilor pe care mi le-a spus, știu că se gândește 
doar la binele meu -, dar oare pot spune că-l iubesc, dat fiind că 
nu sunt decât vag conștientă că-l cunosc de mai mult de câteva 
ore? 

Nu știam ce să cred. Dar voiam să fie fericit și îmi dădeam 
seama că, undeva în sufletul meu, îmi doream să fiu eu 
persoana care să îl facă fericit. Am hotărât să mă străduiesc mai 
mult. Să preiau controlul. Acest jurnal ar putea fi o unealtă 
pentru a îmbunătăţi vieţile amândurora, nu doar pe a mea. 

e 

Tocmai mă pregăteam să-l întreb ce a fost în sufletul lui când 
s-a întâmplat, dar probabil că am dat drumul farfuriei pe care o 
aveam în mână înainte ca el s-o apuce cum trebuie. S-a izbit de 


185 


podea - însoţită de un „La dracu'!” rostit de Ben printre dinţi - și 
s-a făcut țăndări. 

— Îmi pare rău! am zis eu. 

Dar el nu s-a uitat la mine, ci s-a aplecat pe vine, înjurând în 
șoaptă. 

— Strâng eu cioburile, am adăugat, dar Ben nu m-a luat în 
seamă, ci a început să adune bucăţile mai mari, așezându-le cu 
grijă în mâna dreaptă. Imi pare rău, am repetat eu. Sunt atât de 
neîndemânatică! 

Nu știu la ce mă așteptam din partea lui. Sa mă ierte, 
presupun, sau să mă asigure că nu era grav. Dar în schimb, Ben 
a zis un „Pizda mă-sii!”, după care a lăsat cioburile din mână și 
și-a vârât în gură degetul mare de la mâna stângă. Pe linoleum 
se vedeau câteva picături de sânge. 

— Ai păţit ceva? 

— Nu, a zis el, ridicând privirea spre mine. M-am tăiat, asta-i 
tot. Drăcia dracului... 

— Lasă-mă să mă uit. 

— Nu-i grav, a spus el, apoi s-a ridicat în picioare. 

— Lasă-mă să mă uit, am repetat eu, întinzând mâna spre 
degetul rănit. Mă duc să aduc un bandaj. Sau un plasture. 
Avem...? 

— Ce dracu'! s-a răstit el, dându-mi mâna la o parte. Las-o 
așa! 

Eram uluită. Am văzut că tăietura era adâncă: sângele curgea 
din rană și i se prelingea pe încheietură sub forma unui firișor. 
Nu știam ce să fac, ce să spun. Nu ţipase la mine, dar nici nu se 
străduise să-și ascundă supărarea. Stăteam în așteptare unul în 
fața celuilalt: eram în pragul unei certe și fiecare aștepta de la 
celălalt să zică ceva, însă niciunul nu știa ce se întâmplase exact 
și cât de important era acel episod. 

Mi se părea o situație insuportabilă. 

— Imi pare rău, am zis eu, deși o parte din mine era iritată. 

Chipul lui s-a îmbunat. 

— Nu-i nimic. Și mie îmi pare rău. 

După o pauză, a adăugat: 

— Sunt foarte tensionat. Am avut o zi grea. 

Am rupt o bucată de hârtie de bucătărie și i-am întins-o. 

— Șterge-te cu asta. 


— Mulţumesc, a zis el, apoi a luat-o și și-a șters sângele de pe 
încheietură și degete. O să mă duc la etaj să fac un duș, da? 

S-a aplecat spre mine și m-a sărutat, după care a ieșit din 
bucătărie. 

Am auzit închizându-se ușa de la baie, apoi un robinet deschis 
și, o clipă mai târziu, zgomotul boilerului de lângă mine. Am 
adunat cioburile de pe jos și le-am aruncat la gunoi, învelindu-le 
mai întâi în hârtie, apoi am măturat cioburile mai mici, iar la 
sfârșit am șters sângele cu buretele. După ce am terminat, m- 
am dus în camera de zi. 

Telefonul cu clapetă suna înăbușit în geantă. L-am scos și am 
văzut că era doctorul Nash. 

e 

Televizorul era pornit. De la etaj se auzea scârțâitul podelelor 
în timp ce Ben trecea dintr-o camera în alta. Nu voiam să mă 
audă vorbind la un telefon pe care nici măcar nu știe că îl am. 

— Alo? am zis eu în șoaptă. 

— Christine? Sunt eu, Ed. Doctorul Nash. Poţi să vorbești? 

De unde în după-amiaza aceea fusese calm, aproape 
meditativ, acum vorbea pe un ton alert, așa că m-a cuprins 
teama. 

— Da, am zis eu, coborând și mai mult glasul. Despre ce-i 
vorba? 

— Spune-mi, ai stat cumva de vorbă cu Ben? 

— Da, oarecum. De ce? S-a întâmplat ceva? 

— l-ai spus despre jurnal și despre mine? L-ai invitat la Casa 
Waring? 

— Nu, dar urmează. Acuma e la etaj. Dar ce s-a întâmplat? 

— Mă rog, s-ar putea să nu fie ceva important, dar să știi că 
m-a sunat cineva de la azil. Îţi aduci aminte că azi-dimineaţă ti- 
am povestit despre o angajată de acolo pe care o cheamă 
Nicole? Ei bine, voia să-mi dea un număr de telefon. Se pare că 
prietena ta, Claire, a sunat și a zis că vrea să stea de vorbă cu 
tine. Și-a lăsat numărul. 

Am simţit că mă încordez. Am auzit apa trasă la veceu și 
zgomotul apei în chiuvetă. 

— Nu înțeleg, am zis eu. Asta s-a întâmplat de curând? 

— Nu. La câteva săptămâni după ce ai plecat de la azil și te-ai 
întors să locuiești cu Ben. Când a aflat că nu mai ești acolo, 
Claire le-a cerut numărul lui Ben, dar apoi a sunat din nou să 


187 


spună că nu poate să-l găsească. A întrebat dacă nu cumva îi 
pot da adresa ta și bineînțeles că nu i-au dat-o, însă i-au zis că le 
poate lăsa numărul ei, în caz că tu sau Ben sunați la azil. După 
ce am vorbit cu ea azi-dimineaţă, Nicole a găsit un bilet în 
dosarul tău și m-a sunat să-mi dea numărul lui Claire. 

Nu înțelegeam. 

— Dar de ce nu ni l-au trimis prin poștă? Mie sau lui Ben? 

— Păi Nicole zice că l-au trimis, dar n-au primit niciun răspuns 
de la niciunul dintre voi. 

Doctorul Nash a făcut o pauză. 

— Ben e cel care se ocupă de corespondenţă, am zis eu. O 
ridică în fiecare dimineaţă. Sau, mă rog, el a sortat-o azi- 
dimineață... 

— Și ţi-a dat cumva numărul lui Claire? 

— Nu. Mi-a zis că nu mai păstrez legătura cu ea de ani de zile. 
S-a mutat în Noua Zeelandă la puţin timp după ce ne-am 
căsătorit. 

— Am înţeles, a zis el, apoi a adăugat: Christine, să știi că mi- 
ai mai spus asta, dar... ei bine... nu e un număr internaţional. 

M-a copleșit un puternic sentiment de spaimă, deși n-aş fi 
putut spune de ce. 

— Deci a revenit în Marea Britanie? 

— Nicole mi-a spus că, în perioada cât ai stat la Casa Waring, 
Claire te-a vizitat în mod regulat. A venit la tine aproape la fel 
de des ca Ben. Nicole n-a auzit de nicio mutare a prietenei tale. 
Nici în Noua Zeelandă, nici altundeva. 

Am avut impresia că totul se clatină, că lucrurile pe care 
credeam că le știu se modifică prea repede ca să pot ţine pasul 
cu ele. II auzeam pe Ben la etaj. Apa nu mai curgea, iar boilerul 
se oprise. „Sigur există o explicaţie rezonabilă, mi-am zis în 
sinea mea. Sigur!” Simţeam că trebuia să domolesc lucrurile, ca 
să le pot prinde din urmă, ca să le pot înţelege. Voiam ca 
doctorul Nash să tacă, să retracteze tot ce-mi spusese, dar n-a 
făcut asta. 

— Și mai e ceva, a continuat el. Îmi pare rău, Christine, dar 
Nicole m-a întrebat ce mai faci, iar eu i-am povestit. S-a arătat 
surprinsă când i-am spus că te-ai întors să locuiești cu Ben, iar 
eu am întrebat-o de ce. 

— Și ce-a zis? m-am auzit spunând. 


— Îmi pare rău, Christine, dar Nicole mi-a zis că tu și Ben aţi 
divorţat... 

Camera a început să se învârtă. M-am agăţat de brațul 
fotoliului ca și când mi-ar fi fost teamă să nu cad. Nu avea sens. 
La televizor, o blondă ţipa la un bătrân, spunându-i că-l urăște. 
Și mie îmi venea să tip. 

— Poftim? am zis eu în cele din urmă. 

— Mi-a spus că tu și Ben v-aţi despărţit. Că Ben te-a părăsit. 
La vreun an după ce ai fost mutată la Casa Waring. 

— Ne-am despărțit? 

Dintr-odată, am avut impresia că pereţii se îngustau. Camera 
devenea din ce în ce mai mică, fiind pe punctul de a dispărea cu 
totul. 

— Ești sigur? 

— Da, așa se pare. Cel puţin asta mi-a zis Nicole. Mi-a spus și 
că, din câte și-a dat ea seama, despărţirea voastră a avut 
legătură cu Claire, dar nu mi-a spus mai multe. 

— Cu Claire? 

— Da. 

În ciuda confuziei care mă stăpânea, mi-am dat seama cât de 
dificilă i se părea conversaţia - avea un ton ezitant și se vedea 
că face eforturi să hotărască ce ar fi cel mai bine să-mi spună. 

— Nu știu de ce Ben nu-ți povestește tot, a continuat el. Sunt 
sigur că, după părerea lui, procedează cum trebuie, încercând 
să te protejeze. Dar nu știu ce să cred despre toate astea. Să 
nu-ți spună că prietena ta, Claire, încă locuiește în Anglia? Să 
nu-ți zică nimic despre divorț? Chiar nu știu ce să zic... Nu mi se 
pare corect, dar presupun că are motivele lui. 

A făcut o pauză, dar n-am spus nimic, așa că a continuat. 

— M-am gândit că poate ar trebui să stai de vorbă cu Claire. 
Poate îţi oferă niște răspunsuri. Cine știe, poate chiar o să 
discute cu Ben. 

Încă o pauză. 

— Christine, ai un pix la îndemână? Vrei să-ţi dau numărul? 

Am înghiţit în sec. 

— Da, te rog. 

M-am aplecat deasupra ziarului de pe măsuţă, am luat pixul 
de lângă el și am notat numărul pe colțul unei pagini. Am auzit 
deschizându-se zăvorul de la baie, apoi Ben a ieșit pe hol. 


— Christine, a zis doctorul Nash, o să te sun mâine. Nu-i 
spune nimic lui Ben. Nu înainte să ne dăm seama ce se 
întâmplă. De acord? 

M-am auzit încuviințând și luându-mi la revedere. M-a sfătuit 
și să nu uit să scriu în jurnal înainte să mă culc. Am scris „Claire” 
în dreptul numărului pe care mi-l dăduse, neștiind încă ce 
aveam să fac. Am rupt colţul paginii și l-am pus în geantă. 

N-am zis nimic nici când Ben a coborât în camera de zi, nici 
când s-a așezat pe canapeaua de lângă fotoliu. Am rămas cu 
privirea aţintită asupra televizorului. Un documentar despre 
viaţa subacvatică. Despre animalele de pe fundul oceanului. Un 
submarin teleghidat explora un canal natural, schimbându-și 
direcția cu mișcări bruște, iar cele două reflectoare ale 
vehiculului străluceau în locuri în care lumina ajungea pentru 
prima oară - două stafii coborâte în adâncuri. 

Aș fi vrut să-l întreb pe Ben dacă mai păstram legătura cu 
Claire, dar nu voiam să aud încă o minciună. Un calamar uriaș 
plutea în întuneric, purtat de un curent domol. „Această vietate 
nu a mai fost filmată niciodată”, spunea vocea comentatorului 
peste muzica electronică din fundal. 

— Te simţi bine? m-a întrebat el, iar eu am încuviinţat din cap 
fără să-mi iau ochii de la televizor. 

În cele din urmă, s-a ridicat în picioare și mi-a spus: 

— Am ceva de lucru. Mă duc în birou. Nu mai stau mult, vin și 
eu la culcare. 

Apoi m-am uitat la el. Nu știam cine este. 

— Da, ne vedem mai încolo. 


e Miercuri, 21 noiembrie 


Mi-am petrecut toată dimineaţa citind acest jurnal, însă chiar 
și așa, tot n-am reușit să-l citesc în întregime. Am sărit unele 
pagini, iar pe altele le-am citit de mai multe ori, străduindu-mă 
să cred ce scria în ele. lar acum sunt în dormitor, pe băncuța 
bovindoului, și scriu. 

Am telefonul în poală. Oare de ce îmi este atât de greu să 
formez numărul lui Claire? Ar fi nevoie doar de câteva impulsuri 
nervoase și niște contracţii musculare. Nimic complicat. Nimic 


190 


dificil. Și totuși, mi se pare mult mai ușor să iau un pix și să scriu 
despre asta. 

Azi-dimineaţă, am coborât în bucătărie, gândindu-mă că viaţa 
mea e construită pe nisipuri mișcătoare. Se schimbă de la o zi la 
alta. Lucrurile pe care cred că le știu se dovedesc a fi false, iar 
lucrurile de care sunt sigură - despre mine și viața mea - ţin de 
o perioadă foarte îndepărtată a trecutului meu. Povestea mea 
pare o simplă ficţiune. Am impresia că Ben și doctorul Nash, 
Adam și Claire sunt cu toţii inventaţi - par să existe numai ca 
niște umbre în întuneric. Niște străini care se intersectează cu 
viața mea: când sunt alături de mine, când dispar. Niște 
prezenţe vagi, eterice. Asemenea unor stafii. 

Și nu doar ei. Totul. Pare că totul e inventat. Creat din nimic. 
Îmi doresc cu disperare un teren ferm, ceva real, ceva care să 
nu dispară în timp ce dorm. Am nevoie de o ancoră sigură. 

Am ridicat capacul coșului de gunoi. Am simţit căldura 
descompunerii și un miros discret - mirosul dulceag și greţos al 
resturilor de mâncare aflate în descompunere. Am văzut un ziar 
cu rebusul completat și un pliculeţ de ceai care lăsase o pată 
maro pe hârtie. Mi-am ţinut respiraţia și am îngenuncheat pe 
podea. 

În ziar erau cioburi de porțelan și un praf fin de culoare albă, 
iar sub el, o pungă de cumpărături legată la gură. Când am 
scos-o, gândul mi-a zburat la niște scutece murdare, dar am 
hotărât s-o desfac mai încolo, dacă va fi nevoie. Sub ea am găsit 
coji de cartofi și un bidon de plastic aproape gol din care se 
scurgea niște ketchup. Le-am dat la o parte și am descoperit 
cojile de la patru-cinci ouă, semințele și capacul unui ardei roșu, 
niște foițe de ceapă și o ciupercă mare, pe jumătate putrezită. 

Am pus totul la loc și am închis coșul de gunoi cu un aer 
satisfăcut. Era adevărat. La cină mâncasem o omletă, apoi se 
spărsese o farfurie. M-am uitat în frigider: într-o tăviță de 
polistiren se aflau două cotlete de porc. În hol, la baza scării, am 
văzut papucii lui Ben. Lucrurile erau exact așa cum le 
descrisesem în jurnal cu o noapte înainte. Nu inventasem nimic. 
Totul era adevărat. 

Ceea ce însemna că numărul de pe colțul de ziar era al lui 
Claire. Că doctorul Nash chiar mă sunase. Că Ben și cu mine 
divorțaserăm. 


191 


Acum vreau să-l sun pe doctorul Nash. Vreau să-l întreb ce să 
fac sau, și mai bine, să-l rog pe el să facă ceva în locul meu. Dar 
cât timp o să mai pot fi un musafir în propria mea viaţă? Cât o 
să mai rămân pasivă? Trebuie să preiau controlul. Imi trece prin 
minte că s-ar putea să nu-l mai văd niciodată pe doctorul Nash - 
după ce i-am spus despre sentimentele mele, despre pasiunea 
mea pentru el -, dar îndepărtez repede acest gând. In orice caz, 
trebuie să vorbesc eu însămi cu Claire. 

Dar ce să-i spun? Pare că am avea de discutat despre atât de 
multe lucruri, și totuși, despre atât de puţine. Ne leagă un trecut 
comun atât de bogat, din care însă eu nu-mi amintesc nimic. 

Mă gândesc la ce mi-a spus doctorul Nash despre motivul 
pentru care eu și Ben ne-am despărțit: „A avut legătură cu 
Claire”. 

Totul se leagă. Cu ani în urmă, când aveam mai mare nevoie 
de el - deși nu știam cine e -, soțul meu m-a părăsit, iar acum, 
că suntem iarăși împreună, îmi spune că cea mai bună prietenă 
a mea s-a mutat în celălalt capăt al lumii înainte să ajung în 
halul ăsta. 

Oare de aceea nu o pot suna? Deoarece mi-e teamă că s-ar 
putea să aibă de ascuns mai multe lucruri decât îmi pot 
imagina? Oare de aceea Ben nu e deloc încântat de ideea ca eu 
să-mi aduc aminte mai multe lucruri? De aceea a tot spus că 
încercările de tratament sunt inutile, ca să nu fiu în stare să-mi 
pun amintirile cap la cap, ca să nu aflu ce s-a întâmplat cu 
adevărat? 

Mi-e greu să cred că ar fi în stare de una ca asta. Nimeni n-ar 
face așa ceva. Ce idee caraghioasă! Mă gândesc la ce mi-a spus 
doctorul Nash despre perioada pe care am petrecut-o în spital. 
„Aveai simptome de paranoia. Susţineai că doctorii conspirau 
împotriva ta.” 

Mă întreb dacă nu cumva și acum sunt paranoică. 

Dintr-odată, mă copleșește o amintire. Își face apariţia 
aproape cu violenţă, ridicându-se din vidul memoriei mele ca să 
mă arunce înapoi în trecut, dar apoi dispare cu repeziciune. 
Claire și cu mine, la o altă petrecere. „Doamne, ce plicticos e! se 
plânge ea. Ştii ce cred eu că e în neregulă? Că toată lumea 
umblă numai după sex. Ca niște animale care vor să se 
împerecheze. Asta-i adevărul, oricât ne-am da pe după degete și 


192 


oricât ne-ar plăcea să credem că-i vorba de altceva. Numai 
sexul contează.” 

Oare e posibil ca, pe vremea când eram captivă în propriul 
meu iad, Claire și Ben să fi căutat consolare unul în brațele 
celuilalt? 

Plec privirea. Telefonul zace în poala mea. Habar n-am unde 
se duce Ben în fiecare dimineaţă și nici pe unde oprește când se 
întoarce acasă. Ar putea merge oriunde. Și nu am cum să pun 
bănuielile cap la cap, cum să leg faptele între ele. Chiar dacă 
într-o bună zi i-aș descoperi pe Ben și Claire în pat, a doua zi aș 
uita ce am văzut. Sunt persoana cel mai ușor de înșelat. Poate 
că se întâlnesc și acum. Poate că deja i-am descoperit, dar am 
uitat. 

Cred și, în același timp, nu cred că ar putea fi adevărat. Am 
încredere în Ben, și totuși, n-am. E perfect posibil să ai simultan 
în minte două puncte de vedere contradictorii și să oscilezi între 
ele. 

Dar de ce m-ar minţi? „Pur și simplu face așa cum crede că e 
mai bine, îmi tot spun în sinea mea. Te protejează. lţi ascunde 
lucrurile pe care nu trebuie să le știi.” 

Bineînţeles că, până la urmă, am format numărul pe care mi l- 
a dat doctorul Nash. Nu puteam să n-o fac. S-a auzit cum sună o 
vreme, apoi un clic și o voce: „Bună! Lasă-mi, te rog, un mesaj”. 

Am recunoscut imediat vocea. Era a lui Claire. Imposibil de 
confundat. 

l-am lăsat un mesaj: „Sună-mă, te rog. Sunt eu, Christine”. 

După aceea m-am dus la etaj. Făcusem tot ce-mi stătea în 
putinţă. 

e 

Am aşteptat. Au trecut două ore. Mi-am petrecut timpul 
scriind în jurnal, iar când am văzut că nu mă sună, mi-am făcut 
un sandvici, apoi m-am dus să-l mănânc în living. După aceea, 
m-am întors în bucătărie, am șters blatul pentru gătit și am pus 
firimiturile în palmă, iar pe când mă pregăteam să le arunc în 
chiuvetă, am auzit soneria de la intrare. Am tresărit. Am pus jos 
buretele, m-am șters pe mâini cu prosopul care atârna de 
mânerul ușii de la aragaz, apoi m-am dus să văd cine e. 

Prin geamul jivrat al ușii am văzut că era un bărbat. Din câte 
mi-am putut da seama, nu purta uniformă, ci costum și cravată. 


193 


„Ben?”, m-am întrebat în sinea mea, dar apoi mi-am spus că 
probabil încă era la serviciu. În cele din urmă, am deschis ușa. 

Era doctorul Nash. Am știut că era el atât pentru că nu putea 
fi altcineva, cât și pentru că l-am recunoscut - cu toate că de 
dimineaţă, când am citit despre el, nu-mi amintisem cum arată 
și cu toate că soţul meu mi se părea în continuare un străin, 
chiar și după ce aflasem cine este de fapt. Avea părul tuns 
scurt, cu cărare, cravata îi atârna neglijent, iar pe sub sacou 
purta un pulover care nu se asorta cu restul hainelor. 

Probabil și-a dat seama că eram surprinsă. 

— Christine? 

— Da, am zis eu, după ce am crăpat ușa. 

— Sunt eu, Ed. Ed Nash. Doctorul Nash. 

— Știu... 

— Ţi-ai citit jurnalul? 

— Da, dar... 

— Te simţi bine? 

— Da, mă simt bine. 

— Ben e acasă? a întrebat el, coborând glasul. 

— Nu, nu-i acasă. Dar nu te așteptam. Trebuia să ne întâlnim 
azi? 

A tăcut o clipă, o fracțiune de secundă, suficient cât să rupă 
ritmul schimbului nostru de replici. Știam că nu stabiliserăm o 
întâlnire pentru azi. Sau cel puţin n-o menţionasem în jurnal. 

— Da, a zis el. Nu ţi-ai notat? 

Nu-mi notasem, dar n-am spus nimic. Stăteam faţă în faţă în 
pragul casei pe care nici acum nu o consider căminul meu și ne 
uitam unul la altul. 

— Pot să intru? a întrebat el. 

Am tăcut preț de câteva clipe. Nu eram sigură că voiam să-l 
invit în casă. Simţeam că n-ar fi bine. Ar fi fost o trădare. 

Dar ce-aș fi trădat? Încrederea lui Ben? Nu-mi dădeam seama 
cât de mult mai conta asta pentru mine. Nu după ce îmi spusese 
atâtea minciuni. Minciuni pe care îmi petrecusem aproape 
întreaga dimineaţă citindu-le. 

— Da, i-am răspuns eu în cele din urmă. 

Am deschis larg ușa, iar doctorul Nash a intrat, plecând ușor 
capul, apoi s-a uitat în stânga și în dreapta. l-am luat haina și i- 
am agăţat-o în cuier, lângă un impermeabil despre care am 
presupus că e al meu. 


194 


— Pe aici, am spus, făcând un semn spre camera de zi. 
e 

M-am dus în bucătărie să pregătesc ceai pentru amândoi, 
apoi m-am întors în living și m-am așezat în faţa lui. Doctorul 
Nash tăcea. Am sorbit pe îndelete din ceașcă, și la fel a făcut și 
el. Apoi a pus ceașca pe măsuţa dintre noi și m-a întrebat: 

— Nu-ţi aduci aminte că te-am întrebat dacă pot să vin în 
vizită? 

— Nu. Când? 

Răspunsul lui mi-a dat fiori. 

— Azi-dimineaţă, când te-am sunat să-ţi spun unde îţi ascunzi 
jurnalul. 

Nu-mi aminteam să mă fi sunat și nu-mi amintesc nici acum, 
după ce a plecat. M-am gândit și la alte însemnări din jurnal. O 
farfurie cu pepene galben pe care nu-mi aduceam aminte s-o fi 
comandat. O prăjitură pe care n-o cerusem. 

— Nu, nu ţin minte, am răspuns eu, simțind că mă cuprinde 
panica. 

Pe chipul lui s-a așternut un aer îngrijorat. 

— Ai dormit cumva azi? Mă refer la un somn profund, nu la o 
simplă moţăiala. 

— Nu. Deloc. Pur și simplu nu-mi aduc aminte. Când m-ai 
sunat? La ce oră? 

— Christine, liniștește-te. Probabil că nu-i nimic. 

— Dar dacă... nu mai... 

— Christine, te rog. Nu înseamnă nimic. Pur și simplu ai uitat, 
asta-i tot. Toată lumea uită câte ceva din când în când. 

— Conversaţii întregi? Presupun că s-a întâmplat acum câteva 
ore! 

— Da, a zis el pe un ton blând, încercând să mă calmeze, însă 
nu s-a mișcat din locul în care stătea. Dar ai trecut prin destul 
de multe în ultima vreme. Memoria ta întotdeauna a avut 
fluctuații. Faptul că uiţi ceva nu înseamnă că starea ta se 
înrăutățește și că n-o să-ți revii. Înțelegi? 

Am încuviințat din cap, străduindu-mă cu disperare să-l cred. 

— Mi-ai cerut să vin, pentru că voiai să stai de vorbă cu Claire, 
dar nu erai sigură că o să fii în stare. Și mi-ai cerut să stau de 
vorbă cu Ben în numele tău. 

— Serios? 

— Da. Mi-ai spus că nu te simţi în stare să vorbești cu el. 


Mă uitam la el, gândindu-mă la lucrurile pe care le scrisesem 
în jurnal. Mi-am dat seama că nu-l cred. M-am gândit că probabil 
găsisem jurnalul singură. Nu-l invitasem pe la mine. Nu voiam să 
stea de vorbă cu Ben. De ce aș fi vrut, din moment ce 
hotărâsem să nu-i spun nimic lui Ben? Și de ce i-aș fi spus că 
aveam nevoie să mă ajute să stau de vorbă cu Claire, când deja 
o sunasem și îi lăsasem un mesaj? 

„Minte”, mi-am zis în sinea mea. M-am întrebat ce alte motive 
ar fi putut avea să vină aici, ce anume nu-mi putea mărturisi. E 
drept că nu am memorie, dar nu sunt proastă. 

— De ce ai venit de fapt? 

Doctorul Nash s-a răsucit în fotoliu. Probabil că voia să vadă 
cum arată casa în care locuiesc. Sau poate să mă vadă încă o 
dată înainte să stau de vorbă cu Ben. 

— Ți-e teamă că Ben n-o să mă mai lase să mă întâlnesc cu 
tine după ce o să-i povestesc tot? l-am întrebat. 

Îmi trece prin minte un alt gând. Poate că nici nu scrie un 
articol de cercetare. Poate că altele sunt motivele pentru care 
vrea să petreacă atât de mult timp cu mine. Dar îndepărtez 
repede acest gând. 

— Nu, a răspuns el. Nu despre asta e vorba. Am venit pentru 
că m-ai rugat. În plus, ai hotărât să nu-i spui lui Ben că te 
întâlneşti cu mine. Nu înainte să stai de vorbă cu Claire. ți 
amintești? 

Am clătinat din cap. Nu-mi aduceam aminte. Habar n-aveam 
despre ce vorbea. 

— Claire și-o trage cu soțul meu, am zis eu. 

— Christine, a zis el cu un aer șocat, dar... 

— Ben mă ia de proastă. Mă minte în legătură cu tot. Ei bine, 
nu sunt proastă. 

— Știu că nu ești. Dar n-am crezut că... 

— Și-o trag de ani de zile. Așa se explică totul. De ce mi-a zis 
că s-a mutat în altă ţară și de ce nu m-am întâlnit cu ea, deși 
cică e prietena mea cea mai bună? 

— Christine, nu gândești limpede, a spus el, apoi s-a ridicat de 
pe fotoliu și s-a așezat lângă mine, pe canapea. Ben te iubește. 
Sunt sigur. Am vorbit cu el la telefon atunci când am încercat 
să-l conving că e spre binele tău să mă întâlnesc cu tine. Mi-a 
făcut impresia unui om loial. Foarte loial. Mi-a spus că te-a 
pierdut o dată și că nu vrea să te piardă încă o dată. Că a văzut 


196 


cum te chinui ori de câte ori medicii au încercat să te vindece și 
că nu vrea să mai suferi. E limpede că te iubește. Și încearcă să 
te protejeze. De adevăr, cred. 

M-am gândit la ceea ce citisem de dimineaţă. La divorț. 

— Dar m-a părăsit. Ca să fie cu ea. 

— Christine, îţi dai seama ce spui? Dacă ar fi adevărat, de ce 
te-ar fi adus aici? Pur și simplu te-ar fi lăsat la Casa Waring. Dar 
n-a făcut asta. În schimb, are grijă de tine. Zi de zi. 

Am simţit că mă prăbușesc, că mă retrag în mine însămi. 
Aveam impresia că înțeleg și, în același timp, nu înțeleg ce-mi 
spune. Simţeam căldura trupului său și vedeam bunătatea care i 
se citea în ochi. Mi-a zâmbit și, dintr-odată, mi s-a părut că 
devine din ce în ce mai mare, până când n-am mai văzut decât 
trupul său și n-am mai auzit decât respiraţia lui. Vorbea în 
continuare, dar nu înţelegeam ce spune. Am reușit să disting un 
singur cuvânt: „lubire”. 

Nu aveam de gând să fac ce-am făcut. Nu am premeditat 
nimic. S-a întâmplat pe neașteptate, iar viaţa mea a explodat 
asemenea unui capac înţepenit care în cele din urmă cedează. 
Într-o clipă, n-am mai simţit decât buzele mele atingându-le pe 
ale lui și braţele mele în jurul gâtului său. Avea părul umed și nu 
înţelegeam de ce, dar nici nu-mi păsa. Voiam să vorbesc, să-i 
spun ce simt, însă am tăcut, pentru că ar fi trebuit să nu-l mai 
sărut, să pun capăt acelui moment, care aș fi vrut să dureze o 
veșnicie. În sfârșit, mă simţeam femeie. Deţineam controlul. 
Deși îmi închipui că au mai existat și alţi bărbaţi în viaţă mea, 
nu-mi amintesc să fi sărutat pe nimeni în afară de Ben - și nici 
nu mi-am notat în jurnal că s-ar mai fi întâmplat. Sau, cine știe, 
poate că era prima oară când sărutam pe altcineva. 

Nu știu cât a durat. Nu știu nici măcar cum s-a întâmplat, cum 
am trecut de la a sta alături de el pe canapea - simţindu-mă 
atât de mică încât mă temeam că aș putea dispărea -, la a-l 
săruta. Nu-mi aduc aminte să-mi fi propus asta, ceea ce nu 
înseamnă că nu mi-o doream. Nu ţin minte nici cum a început. 
Știu doar că am trecut de la o stare la alta dintr-odată, fără să- 
mi dau seama ce se întâmplă, fără să am timp să iau o decizie. 

Nu m-a îndepărtat cu brutalitate. Mi-a făcut această concesie: 
a fost blând. Nu m-a insultat întrebându-mă ce fac, cu atât mai 
puţin ce îmi închipui că fac. Pur și simplu și-a dezlipit mai întâi 


197 


buzele de ale mele, apoi mi-a îndepărtat brațele de pe umerii lui 
și mi-a spus cu glas scăzut: 

— Nu. 

Eram uluită. De ceea ce făcusem, sau de reacţia lui? N-aș 
putea spune. Am simțit doar că, preţ de câteva clipe, fusesem în 
altă parte și că își făcuse apariţia o nouă Christine, care pusese 
stăpânire pe mine, apoi dispăruse. Și totuși, nu eram îngrozită. 
Nici măcar dezamăgită. Eram bucuroasă. Bucuroasă că, 
mulțumită ei, se întâmplase ceva atât de intens. 

— Îmi pare rău, mi-a spus el, privindu-mă în ochi. 

Dar nu-mi puteam da seama ce simte. Furie? Milă? Regret? 
Putea fi stăpânit de oricare dintre ele. Poate că în expresia de pe 
chipul lui se amestecau toate trei. Încă îmi ţinea mâinile într-ale 
lui, iar după câteva clipe, mi le-a pus în poală și le-a dat drumul. 

— Îmi pare rău, Christine, a repetat el. 

Nu știam ce să zic. Nici ce să fac. Am tăcut o vreme, pregătită 
să-mi cer scuze, dar apoi am spus: 

— Ed, te iubesc. 

A închis ochii. 

— Christine, eu... a Început el. 

— Te rog, nu face asta. Nu-mi spune că nu simţi și tu același 
lucru, am zis, iar el s-a încruntat. 

— Știu că mă iubești. 

— Christine. Te rog, ești... ești... 

— Cum? Nebună? 

— Nu. Confuză. Eşti confuză. 

Am izbucnit în râs. 

— Confuză? 

— Da. Nu mă iubești. Îţi aduci aminte că am vorbit despre 
confabulaţie? E un simptom des întâlnit în cazul celor care... 

— Ah, știu. Îmi aduc aminte. E des întâlnit în cazul celor care 
își pierd memoria. Despre asta crezi că-i vorba? 

— E posibil. Perfect posibil. 3 

În momentul acela, am simţit că-l urăsc. Își închipuia că știe 
tot, că mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi. Dar 
de fapt nu știa decât de ce boală sufăr. 

— Nu sunt proastă. 

— Știu asta, Christine. Nu cred că ești. Pur și simplu mi se 
pare că... 

— Sigur mă iubești. 


A scos un oftat. Deja începusem să-l irit, și își pierdea 
răbdarea. 

— Altminteri de ce vii pe la mine atât de des? De ce mă plimbi 
de colo-colo prin Londra? Faci asta cu toţi pacienţii tăi? 

— Da, a început el, apoi s-a oprit. Mă rog, nu, nu chiar. 

— Atunci de ce? 

— Incerc să te ajut. 

— Asta-i tot? 

A tăcut preț de câteva clipe, iar în cele din urmă a zis: 

— Nu... Petrec mult timp cu tine și pentru că scriu un articol. 
Un articol științific... 

— Deci mă studiezi? 

— Cam așa ceva. 

Am încercat să îndepărtez din minte ce-mi spunea. 

— Dar nu mi-ai spus că eu și Ben ne-am despărţit, am 
continuat eu. De ce? De ce nu mi-ai spus? 

— N-am știut! N-am avut alt motiv. Nu era scris în dosarul tău, 
iar Ben nu mi-a spus. N-am știut! 

Am tăcut. Doctorul Nash a făcut o mișcare, ca și când ar fi 
vrut să-mi ia din nou mâinile într-ale lui, dar s-a oprit și s-a 
scărpinat pe frunte. 

— Ti-aş fi zis, dacă aș fi știut. 

— Da? Așa cum mi-ai zis și despre Adam? 

— Christine, te rog... 

Avea aerul unui om rănit. 

— De ce mi-ai ascuns adevărul despre el? Ești la fel de rău ca 
Ben! 

— Christine, pentru numele lui Dumnezeu! Am mai vorbit 
despre asta. Am făcut cum am crezut că e mai bine. Ben nu-ți 
povestește despre Adam, așa că nu aveam cum să-ţi spun eu. 
N-ar fi fost corect. N-ar fi fost moral. 

Am izbucnit în râs. Un râs fals și dispreţuitor. 

— Moral? Și ţi s-a părut moral să nu-mi spui despre el? 

— Numai Ben putea hotărî dacă e cazul să-ţi spună despre 
Adam. Nu eu. În schimb, ţi-am propus să ţii un jurnal, ca să poţi 
consemna lucrurile pe care le afli. Am crezut că așa e cel mai 
bine. 

— Și cu atacul cum rămâne? Erai foarte mulțumit ca eu să 
cred în continuare că a dat o mașină peste mine, iar făptașul a 
fugit de la fața locului! 


199 


— Nu, Christine. Nu eram mulţumit. Ben ţi-a zis asta. lar eu 
habar n-aveam ce ţi-a povestit. De unde era să știu? 

M-am gândit la ce îmi amintisem. Baia cu miros de portocale 
și mâinile strânse în jurul gâtului meu. Senzaţia de sufocare. 
Bărbatul al cărui chip rămăsese un mister pentru mine. Am 
izbucnit în plâns. 

— Păi și ce te-a făcut ca, în cele din urmă, să-mi zici că am 
fost atacată? 

Mi-a vorbit cu blândeţe, dar nu m-a mai atins. 

— Nu eu ţi-am spus că ai fost atacată. Ţi-ai amintit singură. 

Avea dreptate, bineînțeles. Eram furioasă. 

— Christine, eu... 

— Vreau să pleci. Te rog. 

Acum plângeam în hohote și totuși, mă simţeam surprinzător 
de vie. Nu-mi dădeam seama ce se întâmplase și abia îmi mai 
aminteam ce discutasem cu doctorul Nash, dar aveam impresia 
că scăpasem de ceva îngrozitor, că în sfârșit se rupsese un 
zăgaz din adâncul meu. 

— Te rog. Pleacă, te rog. 

Mă așteptam să se opună. Să-mi ceară să mai rămână. 
Aproape că-mi doream asta. Dar n-a făcut-o. 

— Dacă ești sigură că asta vrei... 

— Da, i-am răspuns eu în șoaptă. 

M-am întors spre fereastră, hotărâtă să nu mă mai uit la el. 
Nu astăzi. Deși știam că, mâine-dimineaţă, avea să mi se pară 
că-l văd pentru prima oară. 

S-a ridicat în picioare și a pornit spre ușă. 

— O să te sun, a zis. Dacă vrei, chiar mâine. Pentru 
tratament... 

— Pleacă. Te rog. 

N-a mai spus nimic. Am auzit ușa închizându-se în urma lui. 

e 

Am rămas nemișcată o vreme. Câteva minute? Câteva ore? 
Nu știu. Inima îmi bătea cu putere. Mă simțeam goală pe 
dinăuntru. Și singură. În cele din urmă, m-am dus la etaj. Am 
intrat în baie și m-am uitat la fotografii. Soțul meu. Ben. „Ce-am 
făcut? Acum nu mai am pe nimeni. Pe nimeni în care să pot 
avea încredere. Pe nimeni la care să pot apela.” Gândurile îmi 
zburau în toate direcţiile. Îmi răsuna în minte ce-mi spusese 
doctorul Nash: „Te iubește. Incearcă să te protejeze”. 


200 


De ce anume? De adevăr? Dar mie mi se pare că adevărul e 
mai important decât orice. Poate că mă înșel, totuși. 

M-am dus în birou. Ben m-a minţit atât de mult, încât nu mai 
pot crede nimic din ce mi-a spus. Absolut nimic. 

Știam ce trebuie să fac. Voiam să fiu sigură. Sigură că puteam 
avea încredere în el măcar într-o privinţă. 

Cutia se afla acolo unde scrisesem în jurnal. Încuiată, după 
cum mă așteptam. Nu m-am enervat. 

Am început să caut. Am hotărât să nu mă opresc până nu voi 
găsi cheia. Mai întâi am căutat în birou. M-am uitat în celelalte 
sertare ale fișierului și în birou. Am scotocit metodic, aranjând 
lucrurile așa cum le găsisem, iar când am terminat, m-am dus în 
dormitor. M-am uitat prin sertare, ridicând cu grijă lenjeria 
intimă a lui Ben, batistele frumos călcate, vestele și tricourile. 
Nimic. Și n-am găsit nimic nici în sertarele mele. 

Și noptierele aveau sertare. Aveam de gând să caut în toate, 
începând cu cele de pe partea unde dormea Ben. Am deschis 
sertarul de sus și m-am uitat în el cu atenţie - pixuri, un ceas 
care se oprise, o folie cu niște pastile pe care nu le-am 
recunoscut -, apoi l-am deschis și pe cel de jos. 

La început, am crezut că e gol. Am dat să-l închid, dar am 
auzit un ușor zornăit - zgomot de metal frecat de lemn. L-am 
deschis încă o dată, iar inima deja începuse să-mi bată mai tare. 

O cheie. 

e 

M-am așezat pe podea lângă cutia deschisă. Era plină. Mai 
ales cu fotografii. Cu Adam și cu mine. Unele mi se păreau 
familiare - cred că erau cele pe care mi le mai arătase Ben -, 
dar cele mai multe, nu. Am găsit certificatul de naștere al lui 
Adam, scrisoarea pe care i-o trimisese lui Moș Crăciun. O 
mulțime de fotografii de când era foarte mic - mergea de-a 
bușilea, zâmbea uitându-se în obiectiv, sugea la sânul meu, 
dormea înfășurat într-o pătură verde - și de când s-a făcut mai 
mare. O poză cu el îmbrăcat în cowboy, una cu tricicleta, 
fotografiile de la școală. Toate erau acolo, exact așa cum le 
descrisesem în jurnal. 

Le-am scos pe toate și le-am împrăștiat pe podea, uitându-mă 
la fiecare în parte. Erau și fotografii cu mine și cu Ben. Una în 
care stăm în faţa Palatului Parlamentului - amândoi zâmbim, dar 
avem niște poziţii ciudate, ca și când niciunul dintre noi n-ar fi 


201 


conștient de existența celuilalt. O alta de la nunta noastră - un 
cadru banal. Suntem în faţa unei biserici, iar cerul este mohorât. 
Părem caraghios de fericiţi, iar în altă fotografie, care probabil a 
fost făcută mai târziu, în luna noastră de miere, suntem și mai 
fericiți. Suntem într-un restaurant și zâmbim spre obiectiv, 
aplecaţi ușor deasupra unor farfurii pe jumătate goale, cu fețele 
înroșite de dragoste și de razele soarelui. 

M-am uitat pe îndelete la această poză și am simţit că mă 
cuprinde un sentiment de ușurare. O priveam pe femeia aceea 
stând alături de proaspătul ei soț, contemplând un viitor pe care 
nu putea - și nici nu voia - să-l prezică, și m-am gândit la cât de 
multe aveam în comun cu ea. Însă erau doar asemănări fizice. 
Celule și țesuturi. ADN. Semnătura noastră chimică. Nimic 
altceva. Pentru mine, e o străină. Nu mă leagă nimic de tânăra 
aceea, nu am niciun mijloc prin care să ajung până la ea. 

Și totuși, femeia din fotografie sunt eu, iar eu sunt ea, și se 
vede că este îndrăgostită. De Ben. Bărbatul cu care tocmai s-a 
căsătorit. Bărbatul alături de care încă mă trezesc în fiecare 
dimineaţă. Ben nu a încălcat jurământul făcut în acea bisericuţă 
din Manchester. Nu m-a lăsat la greu. M-am uitat îndelung la 
poza aceea și am simţit iubirea renăscând în mine. 

Dar în cele din urmă am pus-o jos și am continuat să caut. Îmi 
doream să găsesc un anumit lucru și, în același timp, mă 
îngrozeam la gândul că l-aș putea găsi. Voiam să dau peste 
ceva care să-mi arate că soțul meu nu minţea, care să-mi redea 
încrederea în el, chiar dacă mi-ar fi răpit fiul. 

Era acolo. La fundul cutiei, într-un plic. Fotocopia unui articol - 
împăturită și cu marginile ferfeniţite. Mi-am dat seama ce se află 
în el chiar înainte să-l deschid, dar tot am început să tremur 
când l-am citit. „Ministerul Apărării a dat publicităţii numele unui 
soldat britanic care a murit în provincia Helmand din Afganistan, 
în timp ce escorta un contingent de trupe. Adam Wheeler, care 
avea 19 ani, s-a născut la Londra...” De articol era prinsă cu o 
clemă o fotografie. Flori aranjate pe un mormânt. Pe piatra 
funerară scria: „Adam Wheeler, 1987-2006". 

Suferinta m-a copleșit cu o forţă sălbatică. Am pus hârtia jos 
și m-am chircit de durere, prea multă durere ca să pot plânge, și 
am scos un sunet ca un urlet de animal rănit, care moare de 
foame și se roagă să-i vină mai repede sfârșitul. Am închis ochii 
și am văzut-o. Un flash foarte scurt. O imagine tremurătoare 


202 


atârnând în faţa mea. O medalie care mi-a fost oferită într-o 
cutie de catifea neagră. Un sicriu, un steag. Am îndepărtat din 
minte aceste imagini și m-am rugat să nu mai revină niciodată. 
Unele lucruri e mai bine să nu ţi le amintești. E mai bine să se 
piardă pentru totdeauna. 

Am început să pun totul la loc în cutie. „Ar fi trebuit să am 
încredere în el, mi-am zis în sinea mea. Ar fi trebuit să cred că, 
dacă îmi tăinuiește anumite lucruri, o face numai pentru că ar fi 
prea dureros să le înfrunt zi de zi ca și când ar fi prima oară.” 
Ben nu făcea decât să mă protejeze de acest adevăr brutal. Am 
aranjat fotografiile în cutie exact așa cum le găsisem. Eram 
mulțumită. Am pus cheia la loc în sertar, iar cutia, în fișier. „De- 
acuma pot să mă uit la ele oricând vreau. Și ori de câte ori 
vreau.” 

Dar voiam să mai descopăr niște lucruri. Trebuia să aflu de ce 
mă părăsise Ben. Și de ce mă dusesem la Brighton cu ani în 
urmă. Voiam să aflu cine îmi furase viaţa. Trebuia să mai încerc 
o dată. 

Am format numărul lui Claire a doua oară pe ziua de azi. 

e 

Zgomot de fond. Liniște. Apoi de două ori sunetul de apel. „N- 
o să-mi răspundă. La urma urmelor, nu mi-a răspuns nici la 
mesaj. Are ceva de ascuns, ceva ce nu vrea să-mi spună.” 

Aproape că eram bucuroasă. Era o conversaţie pe care mi-o 
doream doar în teorie. Sigur avea să fie dureroasă. M-am 
pregătit pentru încă o invitaţie neutră de a lăsa un mesaj. 

Un clic. Apoi o voce. 

— Alo? 

Era Claire. Mi-am dat seama imediat. Vocea ei mi se părea la 
fel de familiară ca a mea. 

— Alo? a repetat ea. 

N-am spus nimic. Mintea îmi era copleșită de imagini 
fulgurante. l-am văzut chipul, părul tuns scurt, bereta. Râdea. 
Am văzut-o la o nuntă - a mea, cred, deși nu sunt sigură -, 
îmbrăcată în verde smarald, turnând șampanie. Am văzut-o 
ținând de mână un copil, luându-l în braţe, apoi dându-mi-l și 
spunând: „Hai, la masă!” Am văzut-o pe marginea unui pat, 
vorbind cu cineva care stătea întins pe saltea, și mi-am dat 
seama că eram eu. 

— Claire? am zis eu. 


203 


— Da. Alo? Cine e? 

Am încercat să mă concentrez, să-mi aduc aminte că, orice s- 
ar fi întâmplat între timp, cu ani în urmă fuseserăm cele mai 
bune prietene. Am văzut o imagine cu ea stând în pat, cu o 
sticlă de votcă în mână, râzând și spunându-mi că bărbaţii sunt 
„al dracului de caraghioși”. 

— Claire? Sunt eu, Christine. 

Tăcere. Timpul s-a dilatat, iar clipele acelea păreau că vor 
dura o veșnicie. La început, am crezut că n-o să spună nimic, 
pentru că uitase cine sunt sau pentru că nu voia să stea de 
vorbă cu mine. Am închis ochii. 

— Chrissy! a izbucnit ea, apoi am auzit-o înghițind, ca și când 
aș fi prins-o la masă și avea gura plină. Chrissy! Dumnezeule! 
Draga mea, chiar ești tu? 

Am deschis ochii. O lacrimă își începuse coborâșul lent peste 
trăsăturile nefamiliare ale chipului meu. 

— Claire? Da, sunt eu, Chrissy. 

— Doamne! La dracu’! a zis ea, apoi încă o dată: La dracu’! 

După care vocea i s-a auzit mai încet: 

— Roger! Roger! E Chrissy! La telefon! 

larăși tare: 

— Ce mai faci? Unde ești? 

Volumul a scăzut din nou: 

— Roger! 

— Ah, sunt acasă, i-am răspuns eu. 

— Acasă? 

— Da. 

— Cu Ben? 

Dintr-odată, am simţit că iau o atitudine defensivă. 

— Da, cu Ben. Ai primit mesajul de la mine? 

Am auzit-o inspirând adânc. Era surprinsă? Sau poate fuma? 

— Ah, da! Te-aș fi sunat, dar asta e numarul de fix și nu mi-ai 
lăsat niciun număr la care să te sun. 

A ezitat o clipă, și m-am întrebat dacă nu cumva altele erau 
motivele pentru care nu mă sunase. 

— În fine, a continuat ea, dar spune-mi, ce mai faci? Îmi pare 
atât de bine să-ţi aud vocea! 

Nu știam ce să răspund, iar când a văzut că nu spun nimic, m- 
a întrebat: 

— Și unde locuiești acum? 


204 


— Nu știu exact. 

Am simţit un fior de plăcere, fiind sigură că întrebarea ei 
însemna că nu se întâlnea cu Ben, după care mi-am dat seama 
că s-ar putea să mă întrebe tocmai ca să nu intru la bănuieli. Imi 
doream foarte mult să am încredere în ea - să aflu că Ben nu 
mă părăsise pentru ceva ce găsise la ea, pentru un pic de iubire 
care să o înlocuiască pe a mea, care îmi fusese răpită -, fiindcă 
în felul acesta aș fi putut avea încredere și în soțul meu. 

— Cartierul cred că se cheamă Crouch End, am zis eu. 

— Am înţeles. Și ce mai faci? Cum merg lucrurile? 

— Păi, știi și tu, nu pot să-mi amintesc niciun căcat. 

Am izbucnit amândouă în râs. După atâta durere, mi-a prins 
bine această destindere, însă a fost de scurtă durată, după care 
s-a instalat tăcerea. 

— Vocea ta îmi dă de înţeles că te simţi bine, a zis ea în cele 
din urmă. Chiar foarte bine. 

l-am spus că am reînceput să scriu. 

— Serios? Uau! Excelent! La ce lucrezi? La un roman? 

— Nu. Mi-ar fi destul de greu să scriu un roman din moment 
ce nu ţin minte nimic de la o zi la alta. 

Tăcere. 

— Scriu doar despre ce mi se întâmplă, am adăugat eu. 

— Am înţeles, a zis Claire, apoi a tăcut. 

M-am întrebat dacă într-adevăr îmi înţelegea situaţia. Și mă 
îngrijora tonul ei - mi se părea rece. M-am întrebat și cum 
rămăseseră lucrurile după ce ne văzuserăm ultima oară. 

— Și ce s-a mai întâmplat cu tine în ultima vreme? a adăugat 
ea. 

Ce să-i răspund? Simţeam imboldul de a-i da jurnalul, de a o 
lăsa să-l citească singură, dar bineînţeles că nu puteam face 
asta. Cel puţin deocamdată. Voiam să-i spun prea multe și 
voiam să aflu de la ea prea multe. Intreaga mea viaţă. 

— Nu știu, am zis. E dificil... 

Presupun că am vorbit pe un ton mâhnit, pentru că imediat 
după aceea m-a întrebat: 

— Chrissy, draga mea, ce s-a întâmplat? 

— Nimic. Mi-e bine. Atâta doar că... dar fraza s-a stins. 

— Ei bine...? 

— Nu știu... 


M-am gândit la doctorul Nash, la lucrurile pe care i le 
spusesem. Oare puteam fi sigură că nu va vorbi cu Ben? 

— Mă simt dezorientată, am spus în cele din urmă. Cred c-am 
făcut o prostie. 

— Ei, sunt sigură că nu-i așa. 

Încă o tăcere - oare îşi făcea un calcul? -, apoi a adăugat: 

— Auzi, pot să vorbesc cu Ben? 

— Nu-i acasă, am zis eu, simţindu-mă ușurată că discuţia 
trecuse la ceva concret, la fapte. E la serviciu. 

— Ah, normal. 

O nouă tăcere. Dintr-odată, discuţia mi se părea absurdă. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu tine, am zis eu. 

— Trebuie? Nu vrei? 

— Ah, nu... Bineînţeles că vreau... 

— Stai liniștită, Chrissy. Glumeam. Și eu vreau să te văd. Abia 
aștept. 

larăși am răsuflat ușurată. Îmi trecuse prin minte că discuţia 
noastră s-ar fi putut împotmoli, că s-ar fi putut încheia cu un 
rămas-bun politicos și promisiunea vagă de a sta de vorbă și 
altădată - în felul acesta, s-ar fi închis pentru totdeauna încă o 
ușă prin care aș fi putut păși în trecut. 

— Mulţumesc, am zis eu. Mulţumesc. 

— Chrissy, mi-a fost atât de dor de tine. În fiecare zi. Și zi de 
zi am așteptat să sune nenorocitul ăsta de telefon, nădăâjduind 
c-o să fii tu. Dar aproape că îmi pierdusem speranţa... 

A făcut o pauză. 

— Cum... cum stai cu memoria acum? Cât de multe știi? 

— Nu-mi dau seama. Cred că mai bine decât înainte, am zis 
eu, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le scrisesem, la toate 
imaginile cu mine și Claire. Îmi aduc aminte de o petrecere și de 
niște focuri de artificii pe care le-am văzut de pe un acoperiș... 
Că tu pictai, iar eu scriam. Dar nimic de după aceea. 

— Ah! Noaptea cea mare! Doamne, ce mult a trecut de 
atunci! Înseamnă că am multe să-ţi povestesc. Foarte multe! 

M-am întrebat la ce se referea, dar n-am zis nimic. „Nu-i nicio 
grabă”, mi-am spus în sinea mea. Erau lucruri mai importante 
pe care voiam să le aflu. 

— Ai fost cumva plecată din ţară? 

— Da, a răspuns ea, izbucnind în râs. Vreo șase luni. Am 
cunoscut un tip cu ani în urmă. A fost un dezastru. 


206 


— Unde? 

— La Barcelona. De ce mă întrebi? 

— Ah, fără un motiv anume, am zis eu, simțind că iarăși eram 
defensivă - îmi era rușine că nu știam aceste detalii din viaţa 
prietenei mele. Am aflat chestia asta de la cineva care mi-a zis 
că ai fost plecată în Noua Zeelandă. Probabil că a făcut o 
confuzie. 

— Noua Zeelandă? a repetat ea, izbucnind în râs. Nu. N-am 
fost acolo niciodată. _ 

Deci Ben mă minţise și în legătură cu asta. Incă nu știam de 
ce și nu-mi puteam imagina ce motive avea s-o scoată cu totul 
pe Claire din viața mea. Era încă unul dintre lucrurile pe care mi 
le ascunsese sau în legătură cu care mă minţise pentru propriul 
meu bine? 

Trebuie să-l întreb și asta atunci când vom avea o discuţie 
lămuritoare - îmi dau seama că este inevitabilă. Când îi voi 
spune toate lucrurile pe care le știu și cum le-am aflat. 

e 

Am mai stat de vorbă o vreme, conversaţia noastră fiind 
presărată cu pauze lungi și precipitări stângace. Claire mi-a zis 
că se căsătorise, dar apoi divorțase, și că acum locuiește cu 
Roger. 

— Un universitar. Specialist în psihologie. Ș$mecherul vrea să 
mă mărit cu el, ceea ce n-o să fac în pripă. Dar îl iubesc. 

Mi-a făcut bine să stau de vorbă cu ea, să-i aud vocea caldă și 
familiară. Era ca și când m-aș fi întors acasă. Nu mi-a cerut mare 
lucru, părând să înțeleagă că nu aveam multe de oferit. În cele 
din urmă, s-a oprit și m-am gândit că era pe punctul de a-și lua 
rămas-bun. Mi-am dat seama că niciuna dintre noi nu-l 
pomenise pe Adam. 

— Dar povestește-mi despre Ben, a continuat ea. De câtă 
vreme sunteţi... mă rog... 

— De câtă vreme suntem iarăși împreună? Nu știu. Nici măcar 
nu știam că am fost despărțiți. 

— Am încercat să-l sun, a zis ea, și am simţit că mă încordez, 
cu toate că n-aș fi putut spune de ce. 

— Când? 

— În după-amiaza asta. După ce m-ai sunat. Am presupus că 
el ţi-a dat numărul meu. Nu mi-a răspuns el, dar e drept că n-am 


207 


decât numărul lui de la serviciu și e destul de vechi. Mi-a 
răspuns altcineva și mi-a zis că nu mai lucrează acolo. 

Am simţit fiori de spaimă. Am aruncat o privire prin dormitorul 
nefamiliar în care mă aflam. Eram sigură că minte. 

— Vorbești des cu el? 

— Nu. În ultima vreme, nu. 

Am simţit că a coborât glasul, ceea ce nu mi-a plăcut. 

— N-am mai vorbit de câţiva ani, a adăugat ea, iar după o 
clipă de ezitare a zis: Mi-am făcut atâtea griji pentru tine... 

Îmi era teamă. Teamă că i-ar putea spune lui Ben despre 
conversaţia noastră înainte ca eu să fi apucat să stau de vorbă 
cu el. 

— Te rog să nu-l suni. Te rog să nu-i spui că ai vorbit cu mine 
la telefon. 

— Chrissy! Dar de ce? 

— Pur și simplu aș prefera să nu-i spui. 

A scos un oftat adânc, apoi mi-a spus pe un ton iritat: 

— Ce naiba se întâmplă? 

— Nu pot să-ţi explic. 

— Încearcă. 

N-am fost în stare să aduc vorba despre Adam, dar i-am spus 
despre doctorul Nash, despre amintirea camerei de hotel și 
despre insistența cu care Ben îmi spune că am avut un accident 
de mașină. 

— Cred că nu-mi zice adevărul pentru că știe că m-ar tulbura, 
i-am explicat eu. 

Dar ea n-a spus nimic. 

— Claire, oare ce căutam la Brighton? 

S-a așternut tăcerea între noi. 

— Chrissy, a zis ea în cele din urmă, dacă într-adevăr vrei să 
știi, am să-ţi spun. Mă rog, tot ce știu eu. Dar nu la telefon. Când 
ne întâlnim. Promit. 

Adevărul. Strălucea în faţa mea, atât de aproape, încât aș fi 
putut întinde mâna să-l înhaţ. 

— Când poţi să treci pe la mine? am întrebat-o. Azi? Mai pe 
seară? 

— Aș prefera să nu vin la tine, dacă n-ai nimic împotrivă. 

— De ce nu? 

— Pentru că... în fine... ar fi mai bine să ne întâlnim în altă 
parte. Vrei să ieșim undeva, la o cafea? 


208 


Vorbea pe un ton vesel, care mi se părea forţat. Fals. M-am 
întrebat de ce anume se temea, dar până la urmă am zis: 

— Da, bine. 

— La Alexandra Palace? Ce zici? Ar trebui să ajungi foarte 
repede acolo din Crouch End. 

— În regulă. 

— Excelent! Vineri, la ora unsprezece? E bine așa? 

l-am spus că da. Nu aveam încotro. 

— Da, cred c-o să mă descurc să ajung acolo. 

Mi-a zis ce autobuze va trebui să iau și mi le-am notat pe o 
bucată de hârtie. Apoi, după ce am mai stat de vorbă câteva 
minute, ne-am luat la revedere, iar eu mi-am scos jurnalul și am 
început să scriu. 


— Ben? am zis eu. 

Eram amândoi în sufragerie. El stătea în fotoliu și citea ziarul. 
Arăta obosit, ca și când n-ar fi dormit bine. 

— Ben, ai încredere în mine? 

A ridicat privirea. În ochii lui vii se citea iubirea, dar și altceva. 
Ceva care aducea cu frica. Și poate că era firesc - de obicei, cel 
care începe cu o asemenea întrebare urmează să spună că 
încrederea acordată de celălalt este nemeritată. Ben și-a dat 
părul pe spate. 

— Bineînţeles, draga mea, a răspuns el, apoi s-a apropiat de 
mine și s-a așezat pe braţul fotoliului în care stăteam, luându-mi 
o mână între ale lui. Bineînţeles. 

Dintr-odată, nu mai eram sigură că vreau să continui. 

— Păstrezi legătura cu Claire? 

— Cu Claire? m-a întrebat el, privindu-mă în ochi. Îţi aduci 
aminte de ea? 

Uitasem că până de curând - mai exact, până când mi-am 
amintit de petrecerea cu focurile de artificii -, Claire nici măcar 
nu existase pentru mine. 

— Vag, i-am răspuns eu. 

Și-a întors privirea spre ceasul de pe șemineu. 

— Nu, a zis Ben. Cred că s-a mutat din ţară. Cu ani în urmă. 

Am simţit că mă crispez, ca și când m-ar fi durut ceva. 

— Ești sigur? l-am întrebat eu. 

Nu-mi venea să cred că mă minţea în continuare. Aproape că 
mi se părea mai rău să mă mintă în legătură cu asta decât cu 


209 


orice altceva. De ce i-ar fi fost greu să-mi spună adevărul despre 
Claire? Faptul că locuia tot la Londra nu avea cum să mă 
tulbure, dimpotrivă: o întâlnire cu ea m-ar fi putut ajuta să-mi 
ameliorez memoria. Așa că de ce nu era sincer? Mi-a trecut prin 
minte un gând negru - aceeași bănuială sumbră -, dar am 
îndepărtat-o imediat. 

— Ești sigur? Unde s-a mutat? 

„Spune-mi! mi-am zis în sinea mea. Încă nu e prea târziu.” 

— Nu mai ţin minte... Parcă în Noua Zeelandă. Sau în 
Australia. 

Am simţit că-mi pierd speranţa, dar știam ce trebuie să fac. 

— Ești sigur? am insistat eu, hotărând să încerc o manevră 
riscantă. Pentru că mi-a revenit o amintire ciudată: Claire mi-a 
zis odată că avea de gând să se mute la Barcelona pentru o 
vreme. Cred că se întâmpla cu mulţi ani în urmă. 

Ben n-a spus nimic. 

— Eşti sigur că nu s-a mutat acolo? 

— Ţi-ai amintit asta? a întrebat el. Când? 

— Nu știu. E doar un sentiment. 

Mi-a strâns mâna. O consolare. 

— Poate doar ţi-ai imaginat. 

— Dar mi s-a părut o amintire foarte reală. Ești sigur că nu s-a 
mutat la Barcelona? 

A scos un oftat. 

— Nu s-a mutat la Barcelona. Sunt sigur că a plecat în 
Australia. La Adelaide, cred. Nu mai știu exact. S-a întâmplat cu 
ani în urmă. 

A clătinat din cap. 

— Claire... a continuat el, zâmbind. Demult nu m-am mai 
gândit la ea. De foarte mulţi ani. 

Am închis ochii. Când i-am deschis, am văzut că se uita la 
mine și zâmbea. Arăta caraghios. Jalnic. Aș fi vrut să-i dau o 
palmă. 

— Ben, am zis eu în șoaptă. Am vorbit cu ea. 

Nu știam cum avea să reacționeze. La început, n-a schițat 
niciun gest, ca și când n-aș fi zis nimic, dar apoi a făcut ochii 
mari. 

— Când? m-a întrebat el pe un ton aspru. 

Aș fi putut să-i spun adevărul și să-i mărturisesc că ţin un 
jurnal. 


210 


— În după-amiaza asta. M-a sunat ea. 

— Te-a sunat ea? Cum? Cum te-a sunat? 

Am hotărât să mint în continuare. 

— Mi-a zis că tu i-ai dat numărul meu. 

— Ce număr? E ridicol! Cum aș fi putut? Ești sigură că era ea? 

— A zis că aţi mai vorbit din când în când. Până de curând. 

Mi-a dat drumul la mână - mâna mi-a căzut în poală ca un 
obiect inert -, apoi s-a ridicat în picioare și s-a întors cu faţa spre 
mine. 

— Ce-a zis? 

— Mi-a zis că aţi păstrat legătura până acum câţiva ani. 

S-a aplecat pe vine, apropiindu-și fața de a mea, și am simţit 
că-i miroase respirația a cafea. 

— Femeia asta te-a sunat din senin? m-a întrebat el. Eşti 
sigură că era ea? 

Am dat ochii peste cap și am zis: 

— Of, Ben! Cine altcineva ar fi putut fi? 

Apoi am zâmbit. Nu-mi închipuiam că această discuţie avea 
să fie ușoară, dar mi se părea că era impregnată cu o seriozitate 
care nu-mi plăcea. 

Ben a ridicat din umeri. 

— N-ai de unde să știi, dar în trecut câţiva oameni au încercat 
să ia legătura cu tine. Oameni din presă. Jurnaliști. Oameni care 
citiseră despre tine, despre ce ţi s-a întâmplat, și care voiau să 
afle punctul tău de vedere sau chiar să-și bage nasul în viaţa ta 
ca să vadă cât de gravă e situaţia, cât de mult te-ai schimbat. S- 
a mai întâmplat să pretindă că sunt altcineva, numai ca să stea 
de vorbă cu tine. Ai fost căutată și de doctori. Ba chiar și de 
pseudomedici care își închipuiau că te pot ajuta. Cu tratamente 
homeopatice sau cu medicina alternativă. La un moment dat, s- 
au interesat de tine și niște vraci... 

— Ben, mi-a fost cea mai bună prietenă timp de ani de zile. l- 
am recunoscut vocea. 

Pe chipul lui s-a așternut un aer de om înfrânt. 

— Ai păstrat legătura cu ea, nu-i așa? am continuat eu. 

Am observat că își încleșta și-și descleșta pumnul. 

— Ben? 

A ridicat privirea. Era roșu la faţă și avea ochii umezi. 


211 


— Bine, a zis el. Bine, am mai vorbit cu Claire. M-a rugat să 
păstrăm legătura, ca s-o ţin la curent cu starea ta. Vorbim câte 
puţin o dată la câteva luni. 

— Și de ce nu mi-ai spus? 

N-a zis nimic. 

— Ben? De ce? 

Tăcere. 

— Ai hotărât că e mai ușor s-o ţii departe de mine? Să susţii 
că a plecat din ţară? Asta e? Așa cum ai susţinut că n-am scris 
niciodată un roman? 

— Chris, ce... 

— Nu e corect, Ben, l-am întrerupt eu. Nu ai niciun drept să ţii 
lucrurile astea doar pentru tine. Să-mi spui minciuni numai 
pentru că așa îţi e ţie mai ușor. Niciun drept! 

S-a ridicat în picioare. 

— Pentru că-mi e mie mai ușor? a zis el, ridicând vocea. Crezi 
că ţi-am spus că prietena ta s-a mutat în străinătate pentru că 
era mai ușor pentru mine? Te înșeli, Christine. Te înșeli! Nimic 
din toate astea nu e ușor pentru mine. Nimic. Nu-ţi spun că ai 
scris un roman pentru că nu suport să-mi aduc aminte cât de 
mult voiai să scrii încă unul și nici să văd cât de mult te doare 
când îţi dai seama că n-o să mai scrii niciodată. Cât despre 
Claire, ţi-am spus că a plecat în străinătate pentru că nu suport 
să-ți aud durerea din glas atunci când îţi dai seama că te-a 
abandonat în locul ăla. Că te-a lăsat să putrezești acolo, la fel ca 
toţi ceilalți. 

A așteptat o reacţie din partea mea. 

— Ţi-a zis asta? a întrebat el când a văzut că nu spun nimic. 

„Nu, m-am gândit în sinea mea, nu mi-a zis. Și, de fapt, azi 
am citit în jurnal că mă vizita foarte des.” 

— Ţi-a zis asta? a repetat el. Că n-a mai venit să te viziteze 
atunci când și-a dat seama că, la un sfert de oră după ce pleca, 
uitai complet de existenţa ei? Sigur, mai suna de Crăciun să afle 
cum te simţi, dar eu am stat alături de tine, Chris. Eu am fost cel 
care te-a vizitat în fiecare zi. Eu am fost cel care a așteptat, 
rugându-mă să te faci suficient de bine cât să pot să te iau de 
acolo și să te aduc aici, să trăieşti împreună cu mine, în 
siguranţă. Eu! Nu te-am minţit pentru că era mai ușor pentru 
mine. Să nu mai faci niciodată greșeala să crezi asta! Niciodată! 


212 


Mi-am amintit ce scrisesem în jurnal că-mi spusese doctorul 
Nash și m-am uitat în ochii lui. „Atâta doar că nu ai stat alături 
de mine, mi-am zis în sinea mea. Nu mi-ai fost alături.” 

— Claire mi-a zis că ai divorţat de mine. 

A înlemnit, apoi a făcut un pas în spate, ca și când ar fi primit 
un pumn. A deschis gura, apoi a închis-o la loc. Era aproape 
comic. În cele din urmă, a rostit un singur cuvânt: 

— Nenorocita! 

Chipul îi era schimonosit de furie. M-am gândit că vrea să mă 
lovească, dar mi-am dat seama că nu-mi pasă. 

— Ai divorţat de mine? E adevărat? 

— Draga mea... 

M-am ridicat și eu în picioare. 

— Spune-mi. Spune-mi! 

Stăteam unul în faţa celuilalt, și nu știam ce avea de gând să 
facă, nici ce aș fi vrut să facă. Știam doar că voiam să fie sincer. 
să nu mă mai mintă. 

— Nu vreau decât adevărul, am zis eu. 

A făcut un pas și a căzut în genunchi în fața mea, încercând 
să mă ia de mâini. 

— Draga mea... 

— Ai divorţat de mine? E adevărat, Ben? Spune-mi! 

A lăsat capul în piept, apoi a ridicat privirea spre mine - avea 
ochii mari și speriați. 

— Ben! am ţipat eu, iar el a început să plângă. Ben, mi-a zis și 
despre Adam. Mi-a zis că am avut un băiat. Și știu că a murit. 

— Îmi pare rău. Îmi pare rău. Am crezut că așa e mai bine. 

Apoi mi-a promis printre suspine că îmi va povesti tot. 

Afară se întunecase de-a binelea, noaptea luând locul 
amurgului. Ben a aprins o veioză și ne-am așezat de o parte și 
de alta a măsuţei de cafea, învăluiţi în lumina filtrată de abajurul 
trandafiriu. Între noi se afla un teanc de fotografii - aceleași la 
care mă uitasem mai devreme. M-am prefăcut surprinsă pe 
măsură ce mi le arăta, povestindu-mi despre fiecare în parte. A 
zăbovit mai mult asupra fotografiilor noastre de nuntă - 
spunându-mi ce zi minunată fusese și cât de bine arătam -, dar 
apoi a început să se întristeze. 

— N-am încetat niciodată să te iubesc, Christine. Trebuie să 
mă crezi. Am plecat din cauza bolii tale. A trebuit să mergi în 
locul ăla și... n-am putut... n-am putut să suport asta. Ți-aș fi 


213 


fost alături. Aș fi făcut orice ca să te iau înapoi. Orice. Dar... nu 
m-au lăsat... nu puteam să te vizitez... mi-au zis că așa era cel 
mai bine. 

— Cine? Cine a zis asta? am întrebat eu, dar nu mi-a răspuns. 
Doctorii? 

A ridicat privirea. Plângea și avea ochii tiviţi cu roșu. 

— Da. Doctorii. Mi-au zis că așa e cel mai bine. Că e singura 
cale... 

Și-a șters o lacrimă și a continuat: 

— Am făcut așa cum m-au sfătuit. Acum îmi doresc să nu mă 
fi luat după ei. Să fi luptat pentru tine. Eram slab și prost. 

A coborât glasul până ce acesta s-a transformat într-o șoaptă. 

— Așa e, n-am mai venit să te văd, dar am făcut-o pentru 
binele tău. Chiar dacă mi-a fost extrem de greu, am făcut-o 
pentru tine, Christine. Trebuie să mă crezi. Pentru tine și băiatul 
nostru. Dar n-am divorţat de tine. Nu cu adevărat. Nu aici... 

S-a aplecat peste masă, mi-a luat mâna și și-a dus-o la piept. 

— Aici o să fim căsătoriţi mereu. Întotdeauna am fost 
împreună. 

Am simțit materialul umezit de transpiraţie. Bătăile rapide ale 
inimii lui. lubire. 

„Ce proastă am fost, mi-am zis în sinea mea. Am crezut că a 
făcut lucrurile astea ca să mă rănească, iar el îmi spune că, de 
fapt, le-a făcut din dragoste. N-ar trebui să-l condamn, ci să 
încerc să-l înțeleg.” 

— Te iert, am zis eu. 


e Joi, 22 noiembrie 


Azi-dimineaţă, când m-am trezit, am deschis ochii și am văzut 
un bărbat stând pe un scaun în camera în care mă aflam. Era 
perfect nemișcat. Și se uita la mine. Aștepta. 

Nu m-am speriat. Nu știam cine e, dar nu m-am speriat. O 
parte din mine știa că totul era în regulă. Că bărbatul avea 
dreptul să fie acolo. 

— Cine ești? am zis eu. Cum am ajuns aici? 

Când mi-a spus, nu m-am îngrozit și nici nu m-am îndoit de 
spusele lui. Am înțeles. M-am dus în baie și m-am uitat la 


214 


reflecția mea în oglindă ca la o rudă de mult uitată sau ca la 
stafia mamei mele. Cu precauţie. Și, totodată, cu un aer curios. 
M-am îmbrăcat, obișnuindu-mă cu noile forme ale trupului meu 
și cu mișcările lui neașteptate, apoi am luat micul dejun, vag 
conștientă că, pe vremuri, s-ar putea să fi fost trei farfurii la 
masă. Mi-am sărutat soţul când a ieșit din casă și nu mi s-a 
părut în neregulă să fac asta, iar după aceea, fără să-mi dau 
seama de ce, am deschis cutia de pantofi din șifonier și am găsit 
acest jurnal. Am știut din prima clipă ce este. Îl căutam. 

Acum, adevărul despre mine este mai aproape de suprafaţă. 
E posibil ca, într-o bună zi, să mă trezesc știindu-l deja. Lucrurile 
vor începe să se lege. Dar știu că nici atunci nu voi fi normală. 
Povestea mea e incompletă. Câţiva ani din viața mea au 
dispărut cu totul, fără să lase nicio urmă. Sunt lucruri despre 
trecutul meu pe care nu mi le poate spune nimeni. Nici doctorul 
Nash - care nu știe decât ce i-am povestit eu, ce a citit în jurnal 
și ce scrie în dosarul meu -, nici Ben. Lucruri care s-au întâmplat 
înainte să-l cunosc. Lucruri care s-au întâmplat după aceea, dar 
pe care am hotărât să nu i le spun. Secrete. 

Dar e o persoană care ar putea ști. Cineva care mi-ar putea 
spune restul adevărului. Bărbatul cu care mă întâlneam în 
Brighton. Adică adevăratul motiv pentru care prietena mea cea 
mai bună a dispărut din viaţa mea. 

Am citit tot jurnalul și știu că mâine mă voi întâlni cu Claire. 


e Vineri, 23 noiembrie 


Fac aceste însemnări acasă. Locul pe care în sfârșit îl consider 
ca fiind al meu, locul căruia simt că-i aparțin. Mi-am citit jurnalul 
în întregime și m-am întâlnit cu Claire - în felul acesta, am aflat 
tot ce trebuie să știu. Claire mi-a promis că s-a întors în viața 
mea și că n-o să mă mai părăsească niciodată. In faţa mea se 
află un plic ponosit pe care e scris numele meu. Un obiect care 
mă completează. În sfârșit, trecutul meu are sens. 

Soţul meu se va întoarce acasă în curând, și abia aştept să-l 
revăd. Îl iubesc. Acum știu asta. 

Voi scrie despre întâlnirea cu Claire, iar apoi Ben și cu mine 
vom putea încerca să ne ameliorăm situaţia. 


215 


Cerul era senin când m-am dat jos din autobuz, iar aerul, 
impregnat cu răcoarea albăstruie a iernii. Am făcut câţiva pași, 
simțind pământul tare sub tălpi. Claire îmi spusese că avea să 
mă aștepte în vârful colinei, lângă treptele de la intrarea 
principală în Alexandra Palace, așa că am împăturit bucata de 
ziar pe care îmi notasem indicaţiile ei și am pornit pe aleea în 
pantă care traversa parcul, formând un arc de cerc. Mi-a luat 
mai mult decât îmi închipuiam să ajung în vârf și, încă 
neobișnuită cu limitele trupului meu, a trebuit să fac o pauză la 
un moment dat. „Probabil că pe vremuri aveam o condiţie fizică 
bună, mi-am zis în sinea mea. În orice caz, mai bună decât 
acum.” M-am întrebat dacă nu cumva ar fi bine să fac un pic de 
sport. 

În cele din urmă, am ajuns la o pajiște străbătută de alei, pe 
care se aflau femei împingând cărucioare. Mi-am dat seama că 
aveam emoții. Nu știam la ce să mă aştept. Și cum aș fi putut? 
În amintirile mele, Claire purta mai ales haine negre. Blugi și 
tricouri. Mi-o amintisem purtând bocanci grei și un fulgarin, sau 
o fustă lungă, în ape, făcută dintr-un material care cred că ar 
putea fi descris cel mai bine ca vaporos. Nu-mi puteam închipui 
că încă adopta vreuna dintre aceste vestimentaţii - dată fiind 
vârsta la care ajunseserăm amândouă -, dar habar n-aveam cu 
ce le înlocuise. 

M-am uitat la ceas. Era devreme. Dintr-odată, mi-am zis că 
întotdeauna întârzie, iar în clipa următoare m-am întrebat de 
unde știam asta, ce rămășițe de amintiri mă făcuseră să 
gândesc asta. „Câte lucruri se ascund dincolo de suprafaţa 
conștiinței mele”, mi-am zis în sinea mea. Atât de multe 
amintiri, care ieșeau la iveală asemenea plevuștilor argintii într- 
o apă puţin adâncă. Am hotărât să aştept pe o bancă. 

Umbrele se lungeau alene pe iarba din faţa mea, iar dincolo 
de copaci se întindeau câteva șiruri de case înghesuite 
claustrofobic una în alta. Mi-am dat seama cu o tresărire că una 
dintre ele era cea în care locuiam acum și că nu se deosebea cu 
nimic de toate celelalte. 

Mi-am imaginat că-mi aprind o ţigară și că trag un fum cu 
sete, și m-am străduit să rezist tentaţiei de a mă ridica în 
picioare să fac câţiva pași. Eram caraghios de emoţionată. Și 
totuși, nu aveam niciun motiv. Claire îmi fusese prietenă. 


216 


Prietena mea cea mai bună. Nu aveam de ce să-mi fac griji. 
Eram în siguranţă. 

Am început să râcâi ușor cu unghia vopseaua umflată de pe 
bancă, dând la iveală lemnul umed de sub ea. Cineva folosise 
aceeași metodă ca să scrijelească alături de locul pe care 
stăteam două seturi de iniţiale, după care le încercuise cu o 
inimă și adăugase data. Am închis ochii. Oare mă voi obișnui 
vreodată cu șocul provocat de dovezile care îmi arată în ce an 
suntem? Am inspirat adânc: iarbă umedă, miros de hot-dogi, iz 
de eșapament. i 

Am simţit o umbră pe chip și am deschis ochii. In faţa mea se 
afla o femeie. Înaltă, cu o claie de păr roșcat, îmbrăcată cu 
pantaloni și o canadiană. Tinea de mână un băieţel care avea la 
subsuoară o minge de fotbal. 

— Scuze, am zis eu, apoi m-am dat mai încolo ca să le fac loc 
amândurora, dar femeia a zâmbit și a spus: 

— Chrissy! 

Vocea era a lui Claire. Nu încăpea niciun dubiu. 

— Chrissy! Draga mea! Sunt eu. 

Mi-am luat privirea de la copil și m-am uitat la chipul ei. Avea 
pielea ridată în locurile unde pe vremuri trebuie să fi fost 
netedă, iar colţurile ochilor ei erau un pic lăsate, trăsătură care 
lipsea din imaginea mea mentală despre ea, însă era ea. Fără 
doar și poate. 

— Doamne, mi-am făcut atâtea griji pentru tine! a zis ea, apoi 
a împins ușor copilul spre mine și mi l-a prezentat: El e Toby. 

Băiatul s-a uitat la mine, iar Claire a spus: 

— Haide, zi bună ziua! 

Preţ de o clipă, am crezut că vorbea cu mine, însă apoi băiatul 
a făcut un pas în faţă, iar eu i-am zâmbit. Un singur gând mi-a 
trecut prin minte: „O fi Adam?”, deși știam că nu avea cum să 
fie. 

— Bună, am zis eu. 

Toby și-a târșâit picioarele și a îngăimat ceva ce n-am înțeles, 
după care s-a întors spre Claire și a întrebat-o: 

— Acuma pot să mă duc să mă joc? 

— Dar să nu te duci prea departe, da? i-a răspuns ea, 
mângâindu-l pe păr, iar băiatul a luat-o la fugă prin parc. 

M-am ridicat în picioare, întorcându-mă cu faţa spre ea. 
Prăpastia dintre noi era atât de mare, încât nu-mi dădeam 


217 


seama dacă nu cumva aș fi preferat să mă răsucesc pe călcâie 
și s-o iau la fugă, dar în cele din urmă Claire a întins mâinile 
spre mine, zornăindu-și brăţările din plastic. 

— Chrissy, draga mea, ce dor mi-a fost de tine! Mi-ai lipsit al 
dracului de mult. 

Greutatea care mă apăsase până atunci s-a ridicat și a 
dispărut ca prin farmec, și m-am aruncat în brațele ei cu lacrimi 
în ochi. Preţ de o fracțiune de secundă, am avut impresia că știu 
totul atât despre ea, cât și despre mine. 

Era ca și când golul, vidul din mijlocul sufletului meu se 
umpluse cu o lumină mai puternică decât a soarelui. O poveste - 
povestea mea - mi s-a derulat fulgerător prin faţa ochilor, dar 
mult prea repede ca s-o pot reține. 

— Îmi amintesc de tine, am zis eu. Îmi amintesc de tine... 

Dar viziunea aceea a dispărut, iar întunericul a pus iarăși 
stăpânire pe memoria mea. 

e 

Ne-am așezat pe bancă și, o vreme, ne-am uitat în tăcere la 
Toby, care juca fotbal cu nişte băieți. Eram bucuroasă că 
intrasem în legătură cu trecutul meu necunoscut, și totuși, între 
noi domnea o stânjeneală pe care nu reușeam s-o îndepărtez. In 
minte îmi tot răsunau cuvintele doctorului Nash: „Despărțirea 
voastră a avut legătură cu Claire”. 

— Ce mai faci? am întrebat-o eu în cele din urmă, iar ea a 
izbucnit în râs. 

— Mă simt ca dracu', a zis, apoi și-a deschis geanta și a scos 
un pachet de tutun. Nu te-ai reapucat de fumat, nu? m-a 
întrebat, întinzându-mi pachetul, iar eu am clătinat din cap, 
dându-mi seama că era încă o persoană care mă cunoștea mult 
mai bine decât mă cunoșteam eu însămi. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

A început să-și ruleze o ţigară, făcând semn cu capul spre fiul 
ei. 

— Ei bine, Tobes are ADHD. lar noaptea trecută n-a dormit 
deloc, așa că n-am dormit nici eu. 

— ADHD? 

— Ah, scuze, mi-a răspuns ea zâmbind. Îmi închipui că e un 
acronim destul de nou. Vine de la „tulburare hiperkinetică cu 
deficit de atenţie”?. Trebuie să-i dăm Ritalin, deși urăsc chestia 


° În engl. Attention Deficit Hyperactivity Disorder (ADHD). (n.r.). 
218 


asta. E singurul remediu. Am încercat toate celelalte 
tratamente, dar fără Ritalin devine o adevărată bestie. E 
îngrozitor. _ 

M-am uitat la Toby, care se juca în depărtare. Incă un creier 
defect, făcut praf, într-un corp sănătos. 

— Dar în rest e bine? 

— Da, a zis ea oftând, apoi a sprijinit foița pe genunchi și a 
început să presare tutun în îndoitura ei. Atâta doar că uneori e 
foarte obositor. E ca și când ar avea în continuare crizele de 
furie tipice pentru vârsta de doi ani. 

Am zâmbit. Știam la ce se referă, însă doar în teorie. Nu 
aveam niciun termen de comparaţie, nicio amintire despre cum 
se comporta Adam când era de vârsta lui Toby sau când avea 
doi ani. 

— Toby pare destul de mic, am zis eu. 

— Vrei să spui că eu sunt destul de bătrână! a replicat ea, 
izbucnind în râs, apoi și-a trecut limba peste banda lipicioasă. 
Da, l-am făcut târziu. Eram sigură că n-o să rămân însărcinată, 
așa că nu prea am fost precauți... 

— Ah. Adică...? 

A râs iarăși. 

— N-aș zice c-a fost tocmai un accident, dar ideea e că am 
fost șocată când am aflat, mi-a explicat ea, apoi și-a pus ţigara 
între buze. Îți aduci aminte de Adam? 

M-am uitat la ea. Avea capul întors în cealaltă parte, 
protejând flacăra brichetei de vânt, așa că n-am reușit să-i văd 
expresia și nici să-mi dau seama dacă îmi evitase privirea în 
mod deliberat. 

— Nu, am răspuns eu. Acum câteva săptămâni mi-am adus 
aminte că am avut un fiu și, de când am scris despre asta, simt 
că port tot timpul cu mine conștientizarea acestui lucru, ca și 
când ar fi o piatră care mă apasă pe piept. Dar, propriu-zis, nu- 
mi amintesc nimic despre el. 

Claire a suflat o coloană de fum albăstrui în sus, apoi a zis: 

— Îmi pare atât de rău. Dar presupun că Ben îţi arată poze cu 
el. Asta nu te ajută? 

Am stat pe gânduri câteva clipe, încercând să-mi dau seama 
cât de mult era bine să-i dezvălui. Părea că păstraseră legătura, 
că fuseseră prieteni cândva. Trebuia să fiu precaută și, totuși, 
îmi doream atât de mult să vorbesc cu ea și să aflu adevărul. 


219 


— Da, am zis eu în cele din urmă, îmi arată fotografii. Deși nu 
lasă niciuna la vedere. Zice că mă mâhnesc. Le ţine ascunse. 

Era cât pe-aci să spun: „sub cheie”. 

A părut surprinsă. 

— Ascunse? Serios? 

— Da. Crede că aș fi prea tulburată dacă aș da peste o 
fotografie cu el. 

Claire a încuviinţat din cap. 

— Se gândește că s-ar putea să nu-l recunoști? Să nu-ţi dai 
seama cine e? 

— Cred că da. 

— Poate că are dreptate, a zis ea, iar după o clipă de ezitare a 
adăugat: Mai ales că a plecat... 

„A plecat...” A spus-o ca și când ar fi plecat pentru câteva ore, 
ca și când și-ar fi scos iubita la film sau ar fi mers cu ea să-și ia o 
pereche de pantofi. Dar am înțeles. Era un fel de acord tacit că 
nu vom vorbi despre moartea lui Adam. Nu încă. Am înţeles și că 
încerca să mă protejeze. 

N-am spus nimic, ci am încercat să-mi imaginez cum era să- 
mi văd copilul în fiecare zi, pe vremea când sintagma „în fiecare 
zi” avea un înţeles, înainte ca fiecare zi să devină complet 
separată de cea dinaintea ei. Am încercat să-mi imaginez cum 
era să mă trezesc în fiecare dimineaţă știind cine era, fiind 
capabilă să fac planuri, să aștept cu nerăbdare Crăciunul, 
aniversarea lui. 

„Ce caraghios, mi-am zis în sinea mea. Nici măcar nu știu în 
ce zi s-a născut.” 

— Ai vrea să-l vezi? 

Mi-a sărit inima în piept. 

— Ai fotografii cu el? am întrebat-o eu. Aș putea să... 

A părut surprinsă. 

— Bineînţeles! Am o mulțime. Acasă. 

— AŞ vrea să am și eu una. 

— Da, sigur. Dar... 

— Te rog. Ar însemna foarte mult pentru mine. 

Și-a pus mâna peste a mea. 

— Bineînţeles. O să-ţi aduc una data viitoare, dar... 

A fost întreruptă de un țipăt îndepărtat. M-am uitat în direcţia 
de unde venise și l-am văzut pe Toby alergând spre noi în timp 
ce, în spatele lui, meciul de fotbal continua. 


220 


— La dracu'! a spus Claire în șoaptă, apoi s-a ridicat în 
picioare și a strigat: Tobes! Toby! Ce s-a întâmplat? 

Băiețelul alerga în continuare. 

— Cacat! a zis ea cu năduf. Mă duc să-l liniștesc. 

S-a apropiat de fiul ei și s-a așezat pe vine să-l întrebe ce se 
întâmplase. Am plecat privirea și am văzut că aleea era 
acoperită cu mușchi, iar din loc în loc firele de iarbă ieșiseră prin 
crăpăturile asfaltului, străduindu-se să ajungă la lumină. Eram 
mulțumită. Nu numai pentru că îmi promisese o fotografie cu 
Adam, ci și pentru că spusese că avea să mi-o dea la 
următoarea întâlnire. Deci urma să ne mai vedem. Dar mi-am 
dat seama că, la următoarea întâlnire, deja o voi fi uitat pe 
aceasta. Ce ironie: tind să uit că nu am memorie. 

lar felul în care vorbise despre Ben - cu o oarecare nostalgie 
-, m-a făcut să-mi dau seama că bănuiala mea cum că ei doi ar 
fi avut o aventură era ridicolă. 

În cele din urmă, s-a întors. 

— Totul e în regulă, mi-a spus ea, aruncând ţigara și strivind-o 
cu tocul. O mică neînțelegere cu privire la posesorul mingii. Vrei 
să ne plimbăm un pic? 

Am încuviinţat din cap, iar ea s-a întors spre Toby. 

— Dragul meu, vrei îngheţată? 

Băiatul a zis da, apoi a luat-o de mână pe Claire și am pornit 
împreună spre Alexandra Palace. „Ce mult seamănă unul cu 
altul, mi-am zis în sinea mea. Au aceeași lumină în ochi.” 

— Îmi place aici, a zis ea. Priveliștea asta te inspiră, nu crezi? 

M-am uitat la șirurile de case gri, presărate cu verdeață. 

— Cred că da... Mai pictezi? 

— Nu prea, a zis ea. Pictura a ajuns un fel de hobby pentru 
mine. Pereţii casei noastre sunt plini până la refuz cu tablourile 
mele. Din păcate, nimeni altcineva nu are în casă o pânză 
pictată de mine... 

Am zâmbit. N-am adus vorba despre romanul meu, deși aș fi 
vrut s-o întreb dacă îl citise și ce părere avea despre el. 

— Şi acuma cu ce te ocupi? am întrebat-o eu. 

— În cea mai mare parte a timpului, am grijă de Toby. Face 
școala acasă. 

— Înţeleg. 

— Nu pentru că așa mi-am dorit. Ci pentru că nicio școală n-a 
vrut să-l primească. Mi-au zis că e prea turbulent și nu pot să se 


221 


descurce cu el. M-am uitat la Toby, care mergea în rând cu noi. 
O ţinea de mână pe mama lui și părea foarte liniștit. A vrut să 
știe când o să-și mănânce înghețata, iar Claire i-a spus că în 
curând. Nu mi-l puteam imagina fiind dificil. 

— Cum era Adam? am întrebat eu. 

— Când era mic? Era cuminte și foarte politicos. Un băiat 
bine-crescut. 

— Eram o mamă bună? Adam era fericit? 

— Vai, Chrissy. Da, sigur că da. Nimeni n-a fost mai iubit 
decât băiatul tău. Nu-ţi aduci aminte, nu? Tu și Ben vă doreați 
un copil și aţi tot încercat o vreme, dar prima oară ai avut o 
sarcină extrauterină. Apoi ţi-a fost teamă că n-o să mai poți face 
copii, însă până la urmă ai rămas însărcinată. Eraţi amândoi atât 
de fericiţi. lar ţie îţi plăcea să fii însărcinată. Mie mi-a displăcut 
complet. M-am făcut cât o balenă și aveam niște grețuri 
cumplite. Ce mai, îngrozitor! Dar cu tine a fost altfel. Ţi-a plăcut 
fiecare clipă. Radiai de bucurie, Chrissy. Camerele în care intrai 
se luminau dintr-odată. 

Am închis ochii în timp ce mergeam și am încercat mai întâi 
să-mi aduc aminte că fusesem însărcinată, apoi să-mi imaginez 
cum era. N-am reușit niciuna, nici alta. M-am uitat la Claire. 

— Și apoi? 

— Apoi ai născut. A fost minunat. Ben era acolo, bineînţeles, 
iar eu am venit la spital cât am putut de repede. 

S-a oprit și s-a întors cu faţa spre mine. 

— Și ai fost o mamă extraordinară, Chrissy. Extraordinară. 
Adam era și fericit, și îngrijit, și iubit. Niciun copil nu și-ar fi putut 
dori mai mult. 

Am încercat să-mi aduc aminte ce fel de mamă eram sau 
ceva din copilăria băiatului meu. Nimic. 

— Și Ben? 

A făcut o pauză, apoi a zis: 

— Ben a fost un tată minunat. Întotdeauna. Îl iubea mult pe 
Adam. Seară de seară, se grăbea să ajungă acasă să-l vadă. lar 
când Adam a rostit primul cuvânt, și-a sunat toţi prietenii să le 
dea vestea. Și tot așa când Adam a început să meargă de-a 
bușilea sau când a făcut primii pași. Când a început să meargă, 
lua o minge și se ducea cu el în parc. lar de Crăciun îi aducea 
atâtea jucării! Cred că ăsta e singurul lucru de la care v-am 


222 


văzut certându-vă - că Ben îi cumpăra prea multe jucării. Îţi era 
teamă că Adam ar putea ajunge un răsfăţat. 

M-a cuprins regretul și am simţit imboldul de a-mi cere scuze 
pentru că am vrut să-i refuz ceva fiului meu. 

— Acum, i-aș da tot ce și-ar dori, am zis eu. Numai de-aș 
putea... 

S-a uitat la mine cu un aer trist. 

— Știu, a zis ea. Ştiu... Dar gândește-te că n-a avut niciodată 
vreun motiv să se plângă de tine. 

În faţa noastră, pe marginea aleii, era parcată o rulotă unde 
se vindea îngheţată. Am pornit într-acolo, iar Toby a început s-o 
tragă de mână pe Claire, care s-a aplecat pe vine, i-a dat o 
bancnotă din geantă și abia apoi l-a lăsat să plece. 

— Alege un singur lucru! a strigat în urma lui. Unul singur! Și 
așteaptă restul! 

L-a urmărit apropiindu-se în fugă de rulotă. 

— Claire, am zis eu. Ce vârstă avea Adam când mi-am pierdut 
memoria? 

Mi-a zâmbit. 

— Cred că avea vreo trei ani. Cel mult patru. 

Am simțit că pășeam pe un teritoriu nou. Și periculos. Dar 
acolo voiam să ajung. Îmi doream să descopăr adevărul. 

— Medicul meu mi-a povestit că am fost atacată, am 
continuat eu, dar Claire n-a spus nimic. În Brighton. Ce căutam 
acolo? 

Mă uitam cu atenţie la chipul ei. Părea că deliberează, 
cântărind în minte opţiunile și încercând să decidă ce era mai 
bine să-mi spună. 

— Nu știu sigur. Nimeni nu știe... 

Apoi s-a oprit și, o vreme, ne-am uitat amândouă la Toby. Îşi 
cumpărase o îngheţată, iar acum îi desfăcea ambalajul cu un 
aer foarte concentrat. Tăcerea devenea apăsătoare. „Dacă nu 
spun ceva, ar putea dura o veșnicie”, m-am gândit în sinea mea. 

— Aveam o aventură, nu-i așa? 

Claire n-a reacţionat în niciun fel. N-a tras aer în piept, n-a 
părut şocată și n-a schițat niciun gest de negare. S-a uitat ţintă 
la mine. Cu un aer calm. 

— Da. Îl înșelai pe Ben. 

În vocea ei nu era niciun pic de emoție. M-am întrebat ce 
gândea despre mine acum. Și ce gândise atunci. 


223 


— Povestește-mi, am zis eu. 

— Bine. Dar hai să luăm loc. Abia aștept să beau o cafea. 

Ne-am apropiat de corpul principal al clădirii. 

e 

Am intrat într-o cafenea care se prelungea cu un bar. 
Scaunele erau din oțel, iar mesele aveau un design simplu. 
Localul era presărat cu palmieri, dar atmosfera tropicală era 
stricată de aerul rece care năvălea înăuntru ori de câte ori se 
deschidea uşa. Stăteam față în față la o masă plină cu pete de 
cafea, încălzindu-ne mâinile pe ceștile fierbinţi. 

— Deci ce s-a întâmplat? Vreau să știu. 

— Nu-i ușor de povestit, a zis Claire, vorbind rar, ca și când își 
croia drum pe un teritoriu periculos. Presupun că a început la 
puţin timp după ce l-ai născut pe Adam. După bucuria de la 
început, a urmat o perioadă în care lucrurile erau extrem de 
dificile. 

A făcut o pauză, apoi a continuat: 

— E foarte greu să-ţi dai seama ce se întâmplă când ești chiar 
în mijlocul situaţiei. Abia când priveşti totul retrospectiv poţi 
înțelege cum stau lucrurile cu adevărat. 

Am încuviinţat din cap, cu toate că nu înțelegeam. Pentru că 
eu nu sunt capabilă de această privire retrospectivă. 

— Plângeai mult, a continuat ea. Îți era teamă că nu poți 
rezona afectiv cu Adam... Mă rog, chestiile obișnuite. Ben și cu 
mine am făcut ce-am putut, dar a fost destul de dificil. Și chiar 
după ce a trecut perioada cea mai nasoală, tot ţi se părea greu. 
Nu puteai să lucrezi și mă sunai în miezul zilei. Erai supărată și 
spuneai că te simţi ca o ratată. Nu o mamă ratată - îţi dădeai 
seama că Adam era fericit -, ci o scriitoare ratată. Credeai că n- 
o să mai fii în stare să scrii niciodată. Veneam să te văd și te 
găseam vraiște: plângeai și tot tacâmul. 

M-am întrebat ce urma să-mi spună - cât de rău ajunsesem -, 
iar Claire a continuat: 

— Începuseși să te cerți cu Ben. Îi purtai pică pentru că lui 
viaţa i se părea ușoară. Ţi-a propus să angajeze o bonă, dar... 
mă rog... 

— Dar ce? 

— l-ai zis că așa face de fiecare dată: încearcă să rezolve 
problemele cu bani. Aveai și tu dreptate, dar... poate că nu te 
purtai tocmai corect cu el. 


224 


„Poate că nu...”, mi-am zis în sinea mea. Mi-am dat seama că 
atunci trebuie să fi avut destui bani - mai mulţi decât am avut 
după ce mi-am pierdut memoria și poate chiar mai mulţi decât 
avem acum. Ce povară pentru bugetul familiei trebuie să fi fost 
amnezia mea! 

Am încercat să mă imaginez certându-mă cu Ben, având grijă 
de un copil, încercând să scriu. Mi-am imaginat sticle de lapte. 
Pe Adam la sânul meu. Scutece murdare. Dimineți în care a mă 
hrăni pe mine și a-mi hrăni copilul erau singurele obiective 
rezonabile pe care mi le puteam stabili. După-amiezi în care mă 
simțeam atât de obosită, încât singurul lucru pe care mi-l 
doream era să dorm - deși trebuia să mai aștept câteva ore 
până să mă bag în pat -, și în care gândul de a încerca să scriu 
era foarte departe de mine. Mi-am închipuit toate astea și am 
înțeles sentimentul puternic de nemulțumire care m-a cuprins 
încetul cu încetul. 

Dar nu erau decât atât: exerciţii de imaginaţie. Pentru că, de 
fapt, nu-mi aminteam nimic. Relatarea lui Claire părea să nu 
aibă nicio legătură cu mine. 

— Deci am avut o aventură? 

— Pe vremea aia, eram liberă. Aveam timp să pictez... lar la 
un moment dat ţi-am propus să am grijă de Adam două după- 
amiezi pe săptămână, ca să poți scrie. Ba chiar am insistat. 

Mi-a luat mâna între ale ei. 

— A fost vina mea, Chrissy. Ti-am sugerat să scrii într-o 
cafenea. 

— Într-o cafenea? m-am mirat eu. 

— M-am gândit c-ar fi o idee bună să mai ieși din casă. Să iei 
o pauză. Câteva ore pe săptămână să fii departe de tot. După 
câteva săptămâni, părea că deja te simţi mai bine. Erai mai 
mulțumită de tine și ziceai că scrii cu spor. Ai început să mergi 
la cafenea aproape în fiecare zi, luându-l pe Adam cu tine când 
nu puteam avea eu grijă de el. Dar apoi am observat că te și 
îmbrăcai altfel. O chestie clasică, deși atunci nu mi-am dat 
seama despre ce-i vorba. Am crezut că porţi alte haine numai 
pentru că te simţeai mai bine și erai mai încrezătoare în tine 
însăţi. Dar într-o seară m-a sunat Ben. Cred că băuse. Mi-a zis că 
vă certaţi mai mult ca niciodată și că nu știa ce să facă. Nici sex 
nu mai făceați. l-am zis că probabil era doar din pricina copilului, 
că probabil își făcea griji degeaba. Dar... 


225 


— Mă vedeam cu altcineva, am întrerupt-o eu. 

— Te-am întrebat direct. La început ai negat, dar ţi-am zis că 
nu-s proastă, și că nici Ben nu-i prost. Ne-am certat, dar în cele 
din urmă mi-ai zis adevărul. 

Adevărul. Nimic fascinant, nimic încântător. Doar faptele. Mă 
transformasem într-un clișeu viu: ajunsesem să mi-o trag cu un 
tip pe care îl întâlnisem într-o cafenea, în timp ce prietena mea 
cea mai bună îmi îngrijea copilul, iar soţul meu câștiga banii 
pentru hainele și lenjeria intimă pe care o purtam pentru 
altcineva. Mi-am închipuit telefoanele date pe furiș, întâlnirile 
anulate din pricina câte unui eveniment neprevăzut și - în zilele 
în care ne puteam vedea - după-amiezile sordide și jalnice 
petrecute în pat cu un bărbat care pe atunci mi se părea mai 
bun - mai interesant? mai atrăgător? mai bogat? un amant mai 
bun? - decât soțul meu. Oare era bărbatul pe care îl aşteptam în 
camera aceea de hotel, bărbatul care în cele din urmă m-a 
atacat, lăsându-mă fără trecut și fără viitor? 

Am închis ochii și dintr-odată mi-a revenit o amintire. Mâini 
care mă apucau de păr, apoi mi se strângeau în jurul gâtului. 
Capul meu sub apă. Gâfâiam și plângeam. Mi-am amintit ce 
gândeam: „Vreau să-mi văd fiul. Pentru ultima oară. Vreau să-mi 
văd soțul. N-ar fi trebuit să-i fac una ca asta. N-ar fi trebuit să-l 
înșel cu bărbatul ăsta. N-am să-i pot spune niciodată că-mi pare 
rău. Niciodată”. 

Am deschis ochii. Claire îmi strângea mâna. 

— Te simţi bine? m-a întrebat ea. 

— Continuă, te rog. 

— Nu știu dacă... 

— Te rog, spune-mi. Cine era? 

A scos un oftat. 

— Mi-ai spus că ai cunoscut un bărbat care și el venea la 
cafeneaua aia în mod regulat. Că era frumos și sexy, și că te-ai 
străduit, dar n-ai fost în stare să te abții. 

— Cum îl chema? Cu ce se ocupa? 

— Nu știu. 

— Nu se poate! Măcar numele! Cine m-a adus în halul ăsta? 

— Chrissy, mi-a zis ea pe un ton calm, uitându-se în ochii mei. 
Nu mi-ai spus niciodată cum îl cheamă. Tot ce mi-ai zis a fost că 
l-ai cunoscut într-o cafenea. Cred că n-ai vrut să-mi dezvălui 
niciun detaliu. Sau, în fine, nu mai multe decât trebuia să știu. 


226 


Am simţit că am pierdut încă o speranţă. Nu voi afla niciodată 
cine mi-a făcut asta. 

— Și ce s-a întâmplat apoi? 

— Ti-am zis că mi se pare o prostie ce faci. Că trebuie să te 
gândești la Adam și la Ben. Și că trebuie să încetezi, să nu te 
mai vezi cu el. 

— Dar n-am vrut să te ascult. 

— Nu. La început, nu. Ne-am certat. Ti-am zis că mă pui într-o 
situaţie ingrată, pentru că Ben îmi era prieten. Îmi cereai să-l 
mint. 

— Și cât timp a mai durat? 

A tăcut preț de câteva clipe, apoi a spus: 

— Nu știu. Dar într-o bună zi - cred că la doar câteva 
săptămâni după aceea -, mi-ai zis că s-a terminat. Că i-ai spus 
tipului că nu merge și că făcuseși o greșeală. Că îţi pare rău, dar 
fusese o prostie din partea ta. 

— Minţeam? 

— Nu știu. Nu cred. Noi două nu ne minţeam. Pur și simplu nu 
făceam chestia asta, a zis ea, apoi a suflat în cafea. Câteva 
săptămâni mai târziu, ai fost găsită în Brighton. Dar habar n-am 
ce s-a petrecut în intervalul ăla. 

Cred că aceste ultime cuvinte - „Dar habar n-am ce s-a 
petrecut în intervalul ăla” - m-au făcut să înțeleg că s-ar putea 
să nu aflu niciodată cine m-a atacat. Și dintr-odată, am scos un 
sunet. Am încercat să-l înfrânez, dar n-am reușit. Era ceva între 
un icnet și un țipăt - era urletul unul animal suferind. Toby a 
ridicat privirea din cartea de colorat. Toată lumea din cafenea s- 
a întors spre mine, spre nebuna amnezică. Claire m-a apucat de 
mână. 

— Chrissy, ce s-a întâmplat? 

Am izbucnit în plâns. Tremuram și respiram cu greutate. 
Plângeam pentru toți anii pe care îi pierdusem și pentru cei pe 
care aveam să-i mai pierd începând de acum și până în ziua 
când voi muri. Plângeam pentru că, oricât de greu i-ar fi fost lui 
Claire să-mi povestească despre aventura mea, despre căsnicia 
și fiul meu, știam că, a doua zi, va trebui să-mi spună totul de la 
început. Dar plângeam mai ales pentru că totul se întâmplase 
din vina mea. 

— Îmi pare rău, am zis eu. Îmi pare rău. 


Claire s-a ridicat în picioare, a venit și s-a aplecat spre mine, 
sprijinindu-și mâna pe umărul meu, iar eu mi-am sprijinit capul 
de al ei. 

— Gata, gata, a încercat ea să mă liniştească. Nu-i nimic, 
draga mea. Acum sunt alături de tine. Sunt aici, Chrissy. 

e 

Am plecat din cafenea. Ca și când n-ar fi vrut să se lase mai 
prejos decât mine, Toby a devenit extrem de gălăgios după 
izbucnirea mea: și-a aruncat pe jos atât cartea de colorat, cât și 
paharul de plastic din care bea suc. Claire a strâns după el, apoi 
a zis: 

— Am nevoie să iau o gură de aer. Mergem? 

Acum stăteam pe o bancă de unde se vedea tot parcul. 
Genunchii ni se atingeau, iar Claire îmi ţinea mâinile într-ale ei, 
frecându-le ușor, de parcă ar fi fost reci. 

— Am avut multe... am început eu. Am avut multe aventuri? 

A clătinat din cap. 

— Nu. Doar pe asta. Ne-am distrat pe cinste în timpul 
facultăţii, dar fără să facem excese. lar după ce l-ai cunoscut pe 
Ben, te-ai oprit. Întotdeauna i-ai fost fidelă. 

M-am întrebat ce o fi avut atât de special bărbatul pe care îl 
cunoscusem la cafenea. Claire tocmai îmi povestise că mi se 
părea „frumos și sexy”. Doar despre asta să fi fost vorba? Oare 
atât de superficială eram? 

„Soţul meu era și frumos, și sexy, mi-am zis în sinea mea. De 
m-aș fi mulțumit cu ce aveam...” 

— Ben știa că am o aventură? 

— La început, nu. Nu înainte să fii găsită în Brighton. A fost un 
șoc îngrozitor pentru el. Pentru noi toţi. Iniţial, medicii erau 
sceptici cu privire la șansele tale de supravieţuire... Mai târziu, 
Ben m-a întrebat dacă știu ce căutai la Brighton. Și i-am spus. 
Deja le povestisem polițiștilor tot ce știam, așa că n-am avut 
încotro, a trebuit să-i spun și lui. 

larăși m-a copleșit sentimentul de vinovăţie, gândindu-mă la 
soţul meu, tatăl fiului meu, care se străduia să afle de ce soția 
lui muribundă fusese găsită la zeci de kilometri depărtare de 
casă. Cum am putut să-i fac una ca asta? 

— Dar te-a iertat, a continuat Claire. Nu ţi-a purtat pică 
niciodată. Nu voia decât să trăiești și să te faci bine. Ar fi dat 
orice pentru asta. Orice. Nimic altceva nu mai conta. 


228 


Am simţit un val de iubire pentru soţul meu. lubire adevărată. 
Fără să fac niciun efort. Trecuse peste tot ce se întâmplase și 
avusese grijă de mine. 

— Ai vrea să vorbești cu el? am întrebat-o. 

— Sigur! a zis ea zâmbind. Despre ce? 

— Nu-mi spune adevărul. Sau oricum, nu întotdeauna. 
Încearcă să mă protejeze. Îmi spune doar lucrurile pe care crede 
că le pot suporta, doar ceea ce-și închipuie că aș vrea să aud. 

— Ben n-ar face una ca asta. Te iubește. Te-a iubit 
întotdeauna. 

— Ei bine, face exact asta... i-am răspuns eu. Nu știe că știu. 
Nu știe că îmi notez ce aflu. Nu-mi povestește despre Adam 
decât atunci când îmi aduc aminte de el și îi pun întrebări. Nu-mi 
spune că m-a părăsit. lar despre tine, îmi zice că locuiești la 
celălalt capăt al lumii. Se gândește că n-aș putea face faţă 
adevărului. Nu mă mai susţine, Claire. Oricum ar fi fost în trecut, 
cert e că acum nu mă mai susţine. Și-a pierdut speranţa. Nu 
vrea să mai fiu consultată de niciun medic, pentru că, după 
părerea lui, n-o să mă fac bine niciodată. Dar adevărul e că m- 
am întâlnit cu un doctor în secret. Îl cheamă Nash. Și nici măcar 
nu pot să vorbesc cu Ben despre asta. 

Când a auzit, s-a schimbat la faţă. Părea dezamăgită. De 
mine, presupun. 

— Nu e bine, a zis ea. Ar trebui să-i spui. Ben te iubește. Și 
are încredere în tine. 

— Nu pot. A recunoscut că păstrează legătura cu tine abia 
deunăzi. Până atunci, îmi tot spunea că n-a mai vorbit cu tine de 
ani de zile. 

Expresia ei dezaprobatoare a dispărut. Era surprinsă pentru 
prima oară de când ne întâlniserăm. 

— Chrissy! 

— Ăsta-i adevărul. Știu că mă iubește, dar am nevoie să fie 
sincer cu mine. În legătură cu orice. Nu-mi cunosc trecutul, și 
doar el mă poate ajuta. Am nevoie să mă ajute. 

— Păi ar trebui să stai de vorbă cu el. Să ai încredere în el. 

— Dar cum aș putea? După toate minciunile pe care mi le-a 
spus, cum să-l mai cred? 

Mi-a strâns mâinile între-ale ei. 

— Chrissy, știi bine că Ben te iubește. Te iubește mai mult 
decât orice pe lume. Așa a fost dintotdeauna. 


229 


— Dar... am început eu. 

— Trebuie să ai încredere în el. Crede-mă. Poţi să-ţi lămurești 
tot, însă trebuie să-i spui adevărul. Spune-i despre doctorul 
Nash. Povestește-i ce ai scris în jurnal. Asta e singura cale. 

În adâncul meu, știam că are dreptate, și totuși, nu mă 
puteam convinge că trebuia să-i spun lui Ben despre jurnal. 

— Dar poate o să vrea să-l citească. 

Claire a mijit ochii. 

— Doar nu conţine lucruri pe care n-ai vrea să le afle, nu? m-a 
întrebat ea, însă nu i-am răspuns. Sau nu-i chiar așa? Chrissy? 

Am întors privirea. Am tăcut amândouă câteva clipe, apoi 
Claire și-a deschis geanta. 

— Chrissy, o să-ţi dau ceva. E ceva ce mi-a dat Ben atunci 
când a hotărât că trebuie să te părăsească. 

A scos un plic și mi l-a întins. Era șifonat, dar încă nedesfăcut. 

— Mi-a zis că înăuntru ai să găsești explicaţia pentru decizia 
lui. 

M-am uitat la plic și am văzut că pe el era scris cu majuscule 
numele meu. 

— M-a rugat să-ţi dau scrisoarea asta atunci când voi 
considera că starea ta e suficient de bună încât să poţi s-o 
citești. 

Am ridicat privirea, simţindu-mă copleșită de mai multe 
sentimente în același timp. Nerăbdare și frică. 

— Cred că a venit timpul s-o citeşti. 

Am luat-o și am pus-o în geantă. Nu știu de ce, dar nu voiam 
s-o citesc acolo, de faţă cu Claire. Poate îmi era teamă că ar 
putea să ghicească ce scrie în ea după expresia mea, și atunci 
conţinutul ei n-ar mai fi fost doar al meu. 

— Mulţumesc, am zis eu, dar ea n-a zâmbit. 

— Chrissy, a continuat Claire, plecându-și privirea. Există un 
motiv pentru care Ben îţi spune că m-am mutat. 

Simţeam că lumea începe să mi se schimbe, deși încă nu-mi 
dădeam seama în ce fel. 

— Trebuie să-ţi spun ceva. Motivul pentru care n-am păstrat 
legătura. 

În clipa aceea, mi-am dat seama. Am înţeles, fără ca ea să-mi 
spună nimic. Piesa lipsă a puzzle-ului, motivul pentru care Ben 
mă părăsise, motivul pentru care prietena mea cea mai bună 
dispăruse din viaţa mea, iar soțul meu mă minţise în legătură cu 


230 


dispariţia ei. Avusesem dreptate. Tot timpul. Avusesem 
dreptate. 

— E adevărat, am zis eu. Doamne, e adevărat! Te vezi cu 
Ben. Ți-o tragi cu soţul meu. 

A ridicat privirea cu un aer îngrozit. 

— Nu, nu! 

Eram stăpânită de o certitudine. Aș fi vrut să strig: 
„Mincinoaso!”, dar m-am abținut. Eram pe punctul de a o 
întreba ce voia să-mi spună, dar am văzut-o ștergând ceva din 
dreptul ochiului. O lacrimă? Nu știu. 

— Nu acum, a zis ea în șoaptă, apoi și-a plecat iarăși privirea. 
Pe vremuri... 

e 

M-aș fi așteptat să fiu cuprinsă de orice alt sentiment, dar nu 
de ușurare. Și totuși, ăsta e adevărul: m-am simţit ușurată. 
Pentru că era cinstită? Pentru că acum aveam o explicaţie 
pentru tot, una pe care o puteam crede? Nu știu. Dar furia pe 
care aș fi putut s-o simt lipsea cu desăvârșire, la fel și durerea. 
Poate că eram bucuroasă să simt o ușoară undă de gelozie, 
dovada concretă că-mi iubeam soțul. Sau poate pur și simplu 
mă simţeam ușurată pentru că și Ben îmi fusese infidel, deci 
acum eram chit. 

— Povestește-mi, am zis eu cu glas scăzut. 

— Intotdeauna am fost apropiaţi, a început ea tot în șoaptă, 
fără să ridice privirea. Mă refer la noi trei: tu, eu și Ben. Dar nu 
fusese nimic între mine și el. Trebuie să mă crezi. Niciodată. 

l-am cerut să continue. 

— După ce ai fost găsită în Brighton, am încercat să-l ajut 
cum m-am priceput mai bine... lţi dai seama că a fost extrem de 
dificil pentru Ben. Fie și la nivel concret. Trebuia să aibă grijă de 
Adam... Am făcut tot ce-am putut. Am petrecut mult timp 
împreună. Dar nu m-am culcat cu el. Nu atunci. Îţi jur, Chrissy. 

— Atunci când? am întrebat-o eu. Când s-a întâmplat? 

— Chiar înainte să fii mutată la Casa Waring. Starea ta se 
agravase foarte mult, iar Adam devenise dificil. Era o situație 
grea... a zis ea, întorcând privirea în altă parte. Ben începuse să 
bea. Nu foarte mult, dar destul. Nu mai făcea faţă. Într-o seară, 
ne-am întors împreună de la spital. M-am dus să-l culc pe Adam, 
iar când m-am întors, l-am găsit pe Ben plângând în living. „Nu 


231 


mai pot, mi-a spus. Nu mai pot continua. O iubesc, dar situația 
asta mă dărâmă.” 

Coasta dealului a fost măturată de o pală de vânt. Rece. 
Mușcător. Mi-am strâns haina mai bine. 

— M-am așezat lângă el și... 

Mi-am imaginat totul. Mâna pe umăr, apoi îmbrăţișarea. Gurile 
care se găseau printre lacrimi, momentul când sentimentul de 
vinovăţie și certitudinea că trebuie să te oprești fac loc pasiunii 
și certitudinii că nu te poţi opri. 

Și apoi, ce? Sexul? Pe canapea? Pe podea? Nu voiam să știu. 

— Și? 

— Îmi pare rău. Nu mi-am dorit niciodată să se întâmple. Dar 
s-a întâmplat... M-am simţit atât de rău. Atât de rău... 
Amândurora ne-a părut rău. 

— Cât timp? 

— La ce te referi? 

— Cât timp a durat povestea asta? 

A ezitat o clipă, apoi a zis: 

— Nu știu. Nu mult. Câteva săptămâni. Am făcut... sex doar 
de câteva ori. Nu ni se părea corect. Amândoi ne simțeam foarte 
rău după. 

— Și ce s-a întâmplat? Cine a hotărât să pună capăt? 

A ridicat din umeri, apoi a zis în șoaptă: 

— Amândoi. Am stat de vorbă. Nu puteam continua așa. Am 
hotărât că, din datorie faţă de tine - și faţă de Ben -, e mai bine 
să dispar din viaţa voastra. Cred că din vinovăţie. 

Mi-a trecut prin minte un gând îngrozitor. 

— Atunci a hotărât să mă părăsească? 

— Nu, Chrissy, a zis ea repede. Să nu crezi asta. Și el s-a 
simţit îngrozitor. Dar nu te-a părăsit din cauza mea. 

„Nu, mi-am zis în sinea mea. Poate că nu în mod direct. Dar 
poate că i-ai amintit cât de multe lucruri îi lipseau.” 

M-am uitat la ea. Nici acum nu eram furioasă. Nu puteam. 
Poate că altfel ar fi stat lucrurile dacă mi-ar fi spus că încă se 
culcau împreună. Dar ce îmi povestise părea să ţină de alte 
timpuri. De preistorie. Îmi era greu să cred că toate astea aveau 
vreo legătură cu mine. 

Claire s-a uitat în ochii mei. 

— La început, am păstrat legătura cu Adam, dar cred că, în 
cele din urmă, Ben i-a povestit ce s-a întâmplat. lar Adam a zis 


232 


că nu vrea să mă mai vadă niciodată. Mi-a zis să nu-l mai caut. 
Și să te las în pace și pe tine. Dar n-am putut, Chrissy. Pur și 
simplu n-am putut. Ben îmi dăduse scrisoarea asta și îmi ceruse 
să am grijă de tine. Așa că am continuat să te vizitez. La Casa 
Waring. La început, doar o dată la câteva săptămâni, apoi cam o 
dată la două luni. Dar vizitele mele te tulburau foarte tare. Știu 
că era o dovadă de egoism din partea mea, dar nu puteam să te 
las acolo singură. Am continuat să vin. Numai ca să văd cum te 
simți. 

— Și îi spuneai lui Ben. 

— Nu, nu păstram legătura. 

— De-aia nu m-ai vizitat acasă în ultima vreme? Pentru că nu 
vrei să te întâlnești cu Ben? 

— Nu. Acum câteva luni, am fost la Casa Waring și mi-au zis 
că ai plecat de acolo. Că te-ai întors să locuiești cu Ben. Știam 
că Ben se mutase. Le-am cerut să-mi dea adresa ta, dar n-au 
vrut. Mi-au zis că sunt date confidenţiale, dar că or să-ţi dea 
numărul meu și că, dacă vreau să-ți scriu, or să trimită ei 
scrisorile la noua ta adresă. 

— Și mi-ai scris? 

— Am lăsat o scrisoare pe numele lui Ben. l-am zis că îmi pare 
rău și că regret ce s-a întâmplat. L-am rugat să mă lase să te 
văd. 

— Și ţi-a scris că nu vrea? 

— Nu, Chrissy. Mi-ai răspuns chiar tu. Mi-ai zis că te simţi mult 
mai bine și că ești fericită alaturi de Ben. 

A întors capul spre parc, apoi a continuat: 

— Mi-ai scris că nu vrei să mă vezi. Că uneori îţi revine 
memoria și, în clipele acelea, îţi aduci aminte că te-am înșelat, a 
zis ea, ștergându-și o lacrimă. Mi-ai zis să nu mă mai apropii 
niciodată de tine. Că e mai bine să mă uiţi pentru totdeauna și 
ca eu să te uit pe tine. 

Am simţit că mă ia cu frig. Am încercat să-mi imaginez furia 
pe care trebuie s-o fi simţit ca să pot scrie o asemenea 
scrisoare, dar în același timp mi-am dat seama că poate n-am 
fost deloc furioasă. Îmi închipui că nu știam decât foarte vag de 
existența lui Claire și că uitasem demult prietenia noastră. 

— Îmi pare rău, am zis eu. 


233 


Nu-mi venea să cred că fusesem în stare să-mi aduc aminte 
de trădarea ei. Probabil că scrisesem acea scrisoare cu ajutorul 
lui Ben. 

Mi-a zâmbit. 

— Nu, nu-ţi cere scuze. Aveai dreptate. Dar n-am încetat să 
sper că poate o să te răzgândești. Voiam să te văd. Voiam să ne 
întâlnim și să-ţi spun adevărul. 

N-am zis nimic, iar Claire a continuat: 

— Îmi pare atât de rău. Oare mă vei putea ierta vreodată? 

Am luat-o de mână. Cum aș fi putut să mă înfurii pe ea? Sau 
pe Ben? Boala mea fusese o povară uriașă pentru noi toţi. 

— Da, am zis. Da, te iert. 

La puţin timp după aceea, ne-am ridicat și am plecat. Când 
am ajuns la baza dealului, s-a întors cu faţa spre mine. 

— Am să te mai văd? m-a întrebat. 

— Sper că da! am zis eu, zâmbind. 

Părea ușurată. 

— N-ai idee cât de dor mi-a fost de tine. 

Era adevărat: nu aveam nici cea mai vagă idee. Dar cu 
ajutorul ei și al acestui jurnal, aveam șansa să-mi construiesc o 
viaţă care să merite trăită. M-am gândit la scrisoarea din 
geantă. Un mesaj din trecut. Ultima piesă a puzzle-ului. 
Răspunsurile de care aveam nevoie. 

— Pe curând! a zis ea. Poate ne vedem la începutul 
săptămânii viitoare, ce zici? 

— Da, sigur. 

M-a îmbrățișat, iar cuvintele mi s-au pierdut în buclele părului 
ei. Părea să fie singura mea prietenă, singura persoană pe care 
mă puteam bizui, alături de Ben. Sora mea. Am strâns-o în braţe 
cu putere. 

— Îți mulţumesc că mi-ai spus adevărul. Mulţumesc. Pentru 
tot. Te iubesc. 

Când ne-am desfăcut din îmbrăţișare, am văzut că amândouă 
plângeam. 

e 

După ce am ajuns acasă, am luat loc și am scos scrisoarea de 
la Ben. Eram agitată: oare conținea ce voiam să aflu? Oare urma 
să înțeleg în sfârșit de ce mă părăsise Ben? Dar, în același timp, 
eram nerăbdătoare. Eram sigură că aveam să găsesc în ea 
explicaţia pe care o căutam. Sigură că, citind acea scrisoare și 


234 


punând laolaltă ce aflasem de la Ben și Claire, aveam să înțeleg 
toate lucrurile pe care trebuia să le știu. 


Dragă Christine, 


Acesta este lucrul cel mai dificil pe care a trebuit să- 
I fac în toată viața mea. Deja am folosit un clișeu, dar 
știi că nu sunt scriitor - tu ești scriitoarea -, așa că îmi 
pare rău și o să mă străduiesc să mă exprim cât mai 
bine cu putinţă. 

Deși, la momentul la care vei citi această scrisoare, 
vei fi aflat deja, vreau să știi că am hotărât să te 
părăsesc. Îmi este extrem de greu să scriu asta, ba 
chiar s-o și gândesc, dar trebuie. Am încercat din 
răsputeri să găsesc o altă cale, dar n-am reușit. Crede- 
mă. 

Trebuie să întelegi că te iubesc. Nu mă interesează 
ce s-a întâmplat și nici de ce. Nu e o răzbunare sau 
ceva de genul ăsta. Nu am cunoscut pe altcineva. 
Când erai în comă, mi-am dat seama cât ești de 
departe de mine - simțeam că mor de fiecare dată 
când mă uitam la tine. Mi-am dat seama că nu mă 
interesează ce făceai în noaptea aceea la Brighton și 
nici cu cine te întâlneai. Nu voiam decât să te întorci la 
mine. 

lar în cele din urmă, te-ai întors, și am fost foarte 
fericit. N-am cuvinte să-ți spun cât de mult m-am 
bucurat în ziua când mi-au spus că ești în afara 
oricărui pericol și că nu vei muri. Că nu mă vei părăsi. 
Că vei rămâne alături de noi - Adam era destul de mic, 
dar cred că a înțeles și el. 

Când ne-am dat seama că nu-ti aminteai nimic din 
ce se întâmplase, m-am gândit că e un lucru bun. Îţi 
vine să crezi? Acum Îmi e rușine, dar atunci m-am 
gândit că e mai bine așa. În cele din urmă, ne-am dat 
seama că, pe măsură ce trecea timpul, uitai și alte 
lucruri. La început, uitai doar numele celorlalti pacienți 
din salon, ale doctorilor și asistentelor care te 
îngrijeau. lar apoi situația ta s-a înrăutățit. Uitai de ce 
erai în spital, de ce nu aveai voie să mergi acasă cu 


mine. Ai ajuns să crezi că doctorii făceau experimente 
pe tine. Când te-am luat acasă într-un week-end, nu ai 
recunoscut nici strada, nici casa în care locuiam. 
Verișoara ta a venit să te vadă, dar habar n-aveai cine 
era. Te-am dus înapoi la spital, însă nu aveai nici cea 
mai vagă idee unde mergeai. 

Cred că lucrurile au început să se înrăutățească 
exact în perioada aceea. Il iubeai foarte mult pe Adam. 
Când veneam să te vedem, îti străluceau ochii de 
bucurie; Adam alerga spre tine, iar tu îl ridicai în brațe 
și îl recunoșteai imediat. Insă după aceea - îmi pare 
rău, Chris, dar trebuie să ti-o spun -, ai început să crezi 
că Adam nu crescuse alături de tine. De fiecare dată 
când veneam să te vizităm, aveai impresia că nu-l mai 
văzuseși de pe vremea când avea doar câteva luni. li 
ceream să-ți spună când te văzuse ultima oară, iar el 
îți zicea: „leri mami” sau „Săptămâna trecută”, însă 
nu-l credeai. „Ce i-ai băgat în cap? mă întrebai tu. E o 
minciună!” Ai început să mă acuzi că te tin închisă în 
spital. Credeai că, în timp ce tu erai internată acolo, 
Adam e crescut de o altă femeie. 

Într-o bună zi, am venit să te vizitez și nu m-ai 
recunoscut. Ai făcut o criză de isterie. L-ai înhățat pe 
Adam când eram cu spatele la tine şi ai fugit spre ușă 
- presupun că încercai să-l salvezi -, dar a început să 
plângă. Nu înțelegea de ce făceai asta. L-am dus acasă 
și am încercat să-i explic, dar n-a înțeles. A început să-i 
fie foarte frică de tine. _ 

Apoi starea ta s-a înrăutățit și mai tare. Intr-o zi, am 
sunat la spital și am întrebat cum te comportai cât 
timp Adam și cu mine nu eram lângă tine. „Spuneti-mi 
cum se simte acum”, le-am cerut eu. Și mi-au zis că 
ești liniștită. Bucuroasă. Stăteai pe scaunul de lângă 
patul tău. „Și ce face?” Mi-au spus că vorbeai cu o altă 
pacientă, o prietenă de-a ta. Uneori, jucati cărti 
împreună. „Adevărat?”, am intrebat eu pe un ton 
foarte surprins. Și mi-au zis că ești foarte bună la cărți. 
Trebuiau să-ți explice regulile în fiecare zi, dar apoi 
băteai aproape pe toată lumea. 

— E fericită? am continuat eu. 


236 


— Da, întotdeauna e fericită. 

— Iși aduce aminte de mine? 

— Dacă nu veniți pe-aici, nu. 

Cred că atunci mi-am dat seama că, într-o bună zi, 
va trebui să te părăsesc. Ti-am găsit un loc unde vei 
putea sta atât cât va fi nevoie. Un loc unde să fii 
fericită. Pentru că fără mine și fără Adam, vei fi 
fericită. Nu-ţi vei aduce aminte de noi, așa că nu-ți va 
fi dor de noi. 

Te iubesc foarte mult, Chrissy. Trebuie să mă crezi. 
Te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar trebuie 
să-i ofer fiului nostru o viață - viața pe care o merită. 
In curând, o să fie suficient de mare încât să înțeleagă 
ce se întâmplă. Nu îl voi minți, Chris. Îi voi explica 
alegerea pe care am făcut-o. Îi voi spune că, deși s-ar 
putea să-și dorească foarte mult să te vadă, l-ar 
tulbura foarte tare dacă ar face-o. Poate că mă va uri 
și mă va acuza. Sper să nu. Dar vreau să fie fericit. 
Vreau ca și tu să fii fericită. Chiar dacă nu poți fi 
fericită decât fără mine. 

A trecut o vreme de când ai fost mutată la Casa 
Waring. Acum nu mai ai accese de panică. Ai început 
să ai o rutină. Ceea ce e bine. Așa că a venit timpul să 
plec. 


Îi voi da această scrisoare lui Claire. O voi ruga s-o 
păstreze și să ti-o dea atunci când te vei simţi suficient 
de bine încât s-o poti citi și înțelege. Nu o pot păstra 
eu, pentru că m-aș gândi tot timpul la ea și n-aş 
rezista impulsului de a ţi-o da peste o săptămână, 
peste o lună sau peste un an. Adică prea curând. 

Nu-ti ascund, nutresc speranța că, într-o bună zi, 
vom putea fi iarăși împreună. Când te vei face bine. 
Noi trei. O familie. Trebuie să cred că e posibil, 
altminteri aş muri de durere. 

Nu te abandonez, Chris. N-am să te abandonez 
niciodată. Te iubesc prea mult. 

Crede-mă, așa e cel mai bine. E singurul lucru pe 
care îl pot face. 

Să nu mă urâăști. Te iubesc. 


Te sărut, 
Ben 
e 

O citesc încă o dată, apoi o împăturesc. Foaia pare nouă, ca și 
când ar fi fost scrisă ieri, dar plicul în care am vârât-o e catifelat 
- are marginile ferfeniţite și un miros dulce, ca de parfum. Oare 
Claire a ţinut-o tot timpul la ea, într-un colț al genţii? Sau - mai 
probabil - a păstrat-o ascunsă într-un sertar, fără să uite 
niciodată de ea? Scrisoarea asta a așteptat ani de zile să fie 
citită. Ani în care n-am știut cine e soțul meu și nici măcar cine 
sunt eu. Ani în care n-aș fi putut umple golul dintre noi, pentru 
că nu știam de existenţa lui. 

Pun plicul între filele jurnalului. Plâng în timp ce scriu aceste 
rânduri, dar nu sunt nefericită. Înţeleg totul. De ce m-a părăsit și 
de ce m-a mințit. 

Pentru că e limpede că m-a minţit. Nu mi-a spus nimic despre 
romanul pe care l-am scris, ca să nu fiu deprimată la gândul că 
n-o să mai scriu niciodată. Mi-a tot spus că prietena mea cea 
mai bună a plecat din ţară, ca să mă protejeze de faptul că 
amândoi mă trădaseră. Întrucât nu credea că îi iubesc suficient 
de mult încât să-i pot ierta. Mi-a tot zis că am fost lovită de o 
mașină, că amnezia mea e rezultatul unui accident, ca să nu 
trebuiască să mă confrunt cu faptul că am fost atacată și ceea 
ce mi s-a întâmplat a fost rezultatul unui act deliberat, provocat 
de o ură feroce. Mi-a tot spus că nu am avut copii nu doar ca să 
nu aflu că singurul meu fiu a murit, ci și ca să nu fiu nevoită să 
mă confrunt în fiecare zi cu durerea pricinuită de moartea lui. Și 
nu mi-a spus că, după ce încercase timp de câţiva ani să 
găsească o soluţie pentru fi împreună, a fost nevoit să admită că 
e imposibil, după care l-a luat pe fiul nostru și a plecat să-și 
caute fericirea în altă parte. 

Când mi-a scris această scrisoare, poate s-a gândit că 
despărțirea noastră avea să fie definitivă, dar probabil a și 
sperat că nu va fi așa, altminteri de ce ar fi scris-o? Oare ce-o fi 
fost în sufletul lui atunci când s-a așezat la birou în casa lui - 
casa noastră pe vremuri -, a luat un pix și a încercat să explice 
cuiva de la care nu se putea aștepta să înţeleagă vreodată de ce 
a simţit că nu mai are altă soluţie decât să plece? „Ştii că nu 
sunt scriitor”, a început el, dar rândurile lui mi se par frumoase 


238 


și profunde. Pare că vorbește cu altcineva și totuși, undeva în 
adâncul meu, dincolo de pielea și oasele mele, dincolo de 
sângele și țesuturile mele, știu că nu este așa. Vorbește cu mine 
și despre mine. Christine Lucas. Soţia lui bolnavă. 

Dar despărțirea noastră n-a fost definitivă. S-a întâmplat ce 
spera el. Starea mea s-a ameliorat într-o oarecare măsură, sau 
poate că separarea de mine a fost mai grea decât se aștepta, și 
s-a întors la mine. 

Acum, totul pare diferit. Camera în care mă aflu nu mi se pare 
mai familiară decât azi dimineaţă, când m-am trezit și am intrat 
în ea, încercând să găsesc bucătăria, disperată să beau un 
pahar cu apă, disperată să pun cap la cap ce s-a întâmplat 
noaptea trecută. Și totuși, atmosfera acestei încăperi nu mai 
este tristă și dureroasă. Nu mai pare emblematică pentru o viaţă 
pe care nu-mi pot dori s-o trăiesc. Ticăitul ceasului din spatele 
meu nu mai este doar semnul trecerii timpului. Acum îmi 
vorbește. „Liniștește-te, îmi spune. Liniștește-te și ia lucrurile 
așa cum sunt.” 

M-am înșelat. Am făcut o greșeală. Am făcut-o iar și iar - cine 
știe de câte ori? Da, Ben este protectorul meu, dar și iubitul 
meu. lar acum îmi dau seama că-l iubesc. L-am iubit 
întotdeauna, iar dacă va trebui să învăţ să-l iubesc în fiecare zi, 
atunci asta voi face. 

(J 

În curând, Ben se va întoarce acasă - deja simt că se apropie 
-, iar când va sosi, îi voi spune tot. Îi voi spune că m-am întâlnit 
cu Claire, cu doctorul Nash, ba chiar și cu doctorul Paxton, și că 
i-am citit scrisoarea. li voi spune că înţeleg de ce a făcut ce-a 
făcut atunci, de ce m-a părăsit, și că îl iert. Că știu despre atacul 
de la hotel, dar că nu mai simt nevoia să aflu ce s-a întâmplat, 
că nu mă mai interesează cine mi-a făcut asta. 

Și îi voi spune că știu despre Adam. Știu ce s-a întâmplat cu el 
și, cu toate că gândul de a mă confrunta zi de zi cu acest adevăr 
mă înspăimântă, exact asta trebuie să fac. Amintirii fiului nostru 
trebuie să i se dea voie să existe în casa asta și în sufletul meu, 
oricâtă suferință ar stârni. 

Și îi voi spune despre acest jurnal, mulţumită căruia în sfârșit 
am o poveste, o viaţă, și i-l voi arăta, dacă va vrea să-l vadă. lar 
apoi îl voi putea folosi în continuare, ca să-mi scriu viaţa, 
autobiografia, ca să mă creez pe mine însămi din nimic. 


239 


„Gata cu secretele, am de gând să-i spun soţului meu. Te 
iubesc, Ben, și te voi iubi întotdeauna. Amândoi am greșit unul 
față de celălalt. Te rog să mă ierţi. Îmi pare rău că am plecat de 
la tine cu ani în urmă, ca să fiu cu altcineva, și îmi pare rău că 
nu putem afla cu cine am fost să mă întâlnesc în acea cameră 
de hotel și nici ce mi s-a întâmplat. Dar vreau să știi că acum 
sunt hotărâtă să-mi răscumpăr greșelile.” 

lar apoi, când între noi nu va mai fi decât iubire, putem 
încerca să găsim o cale de a fi iar împreună. 

e 

L-am sunat pe doctorul Nash. 

— Vreau să ne mai întâlnim o dată, i-am spus eu. Vreau să-mi 
citești jurnalul. 

Cred că a fost surprins, dar a acceptat. 

— Când? m-a întrebat el. 

— Săptămâna viitoare. Vino să-l iei săptămâna viitoare. 

Mi-a spus că o să treacă pe la mine marți. 


240 


Partea a treia 


ASTĂZI 


Am dat pagina, dar nu mai e nimic. Povestea se termină aici. 
Mi-a luat ceva timp s-o citesc pe toată. 

Tremur și respir cu greutate. Simt nu numai că am trăit o 
viață întreagă în doar câteva ore, ci și că m-am schimbat. Nu 
mai sunt aceeași persoană care s-a întâlnit azi-dimineaţă cu 
doctorul Nash, aceeași persoană care a luat loc pe fotoliu și a 
început să citească jurnalul. Acum am un trecut. Sunt conștientă 
de mine însămi. Știu ce am și ce am pierdut. 

Imi dau seama că îmi curg lacrimile pe obraji. 

Inchid jurnalul. In cele din urmă, mă liniștesc, iar prezentul 
începe să-și reintre în drepturi. Camera în care mă aflu e mai 
întunecată acum. Afară încă se aude picamărul, iar ceașca de 
cafea de la picioarele mele e goală. 

Mă uit la ceasul de lângă mine și am un mic șoc. Abia acum 
îmi dau seama că este ceasul din jurnal, că mă aflu în același 
living și că sunt aceeași persoană despre care am citit. Abia 
acum înțeleg cu adevărat că povestea pe care tocmai am 
terminat-o este a mea. 

Imi iau jurnalul și mă duc repede în bucătărie. Pe perete văd 
aceeași tablă pe care am văzut-o azi-dimineaţă, aceleași 
sugestii scrise cu majuscule îngrijite, aceeași însemnare pe care 
am adăugat-o eu însămi: „Să fac bagajul pentru diseară?” 

Mă uit la ea și îmi dau seama că ceva mă tulbură, dar nu-mi 
dau seama ce. 

Mă gândesc la Ben. Cât de grea trebuie să fi fost viaţa pentru 
el. Să nu știe niciodată lângă cine avea să se trezească. Să nu 
știe niciodată cât de multe aveam să-mi amintesc, câtă iubire 
aveam să-i ofer. 

Dar acum? Acum înțeleg. Acum știu suficient de multe cât să 
putem încerca să trăim împreună. Mă întreb dacă am avut cu el 
discuţia pe care o plănuiam. Probabil că am avut-o, din moment 
ce eram atât de hotărâtă, dar n-am scris nimic despre ea. De 


241 


fapt, văd că n-am mai scris nimic de o săptămână. Probabil că i- 
am dat jurnalul doctorului Nash înainte să se ivească ocazia unei 
asemenea discuţii cu Ben. Sau poate că, după ce i-am mărturisit 
totul lui Ben, mi s-a părut că nu mai are niciun rost să scriu în 
jurnal. 

M-am întors la începutul jurnalului. Și le-am văzut încă o dată, 
scrise cu aceeași cerneală albastră. Cele trei cuvinte de pe 
pagina pe care era scris numele meu: „Să nu ai încredere în 
Ben”. 

lau un pix și le tai. Când mă întorc în living, văd pe masă 
albumul cu fotografii. Mă uit prin el, dar nici acum nu conţine 
fotografii cu Adam. lar în dimineața asta, ca de obicei, Ben nu 
mi-a zis nimic despre el. Și nici nu mi-a arătat ce se află în cutia 
de metal. 

Mă gândesc la romanul meu - Pentru păsările dimineții -, apoi 
mă uit la jurnalul pe care îl ţin în mână. Dintr-odată, îmi trece 
prin minte un gând neliniștitor: „Și dacă am inventat totul?” 

Mă ridic în picioare. Am nevoie de dovezi. Am nevoie de o 
legătură între ce am citit și ce trăiesc acum, un semn că trecutul 
despre care tocmai am citit nu e plăsmuirea imaginaţiei mele. 

Pun jurnalul în geantă și ies din living. Cuierul se află unde 
scrie în jurnal că trebuie să fie, în partea de jos a scării, iar lângă 
el văd o pereche de papuci. Oare dacă merg la etaj, o să găsesc 
biroul și fișierul? Oare am să găsesc cutia metalică în sertarul de 
jos, ascunsă sub prosop? Oare cheia ei se află în sertarul de jos 
al noptierei din dormitorul nostru? 

Și dacă se află acolo, oare o să dau peste fotografii cu fiul 
meu? 

Trebuie să aflu. Urc treptele câte două. 

e 

Biroul e mai mic decât mi-am imaginat și chiar mai curat 
decât mă așteptam, dar fișierul gri metalizat e acolo. 

În sertarul de jos se află un prosop, iar sub el, o cutie. Pun 
mâna pe ea, pregătindu-mă s-o ridic. Mă simt ca o caraghioasă 
și sunt convinsă că e sau încuiată, sau goală. 

Niciuna, nici alta. În ea se află romanul meu. Dar nu era 
exemplarul pe care mi l-a oferit doctorul Nash - nu avea urma 
unei cești de cafea pe prima copertă, iar paginile erau noi. 
Probabil că e un exemplar păstrat de Ben pentru ziua când voi 


242 


ști suficient de multe cât să mi-l poată arăta. Mă întreb unde e al 
meu, cel oferit de doctorul Nash. 

Scot romanul și sub el găsesc o singură fotografie. Eu și Ben, 
zâmbind în obiectiv, cu toate că amândoi avem un aer trist. Pare 
a fi recentă: chipul meu e așa cum l-am văzut în oglindă, iar Ben 
arată la fel ca azi-dimineaţă, când a plecat. În fundal se văd o 
casă, o alee cu pietriș și ghivece cu mușcate roșii. Pe spatele ei 
e scris: „Casa Waring”. Probabil că a fost făcută în ziua când a 
venit să mă ia de acolo și să mă aducă aici. 

Dar asta-i tot. Nicio altă fotografie. Niciuna cu Adam. Nici 
măcar cele pe care le-am găsit înainte și le-am descris în jurnal. 

„Sigur există o explicaţie, îmi spun în sinea mea. Trebuie să 
existe.” Mă uit prin hârtiile împrăștiate pe birou: reviste, 
cataloage cu reclame pentru soft-uri, un calendar școlar cu 
câteva date subliniate cu galben și un plic sigilat, pe care îl iau 
în mână din impuls. Dar nu dau peste nicio fotografie cu Adam. 

Cobor la parter și îmi pregătesc o băutură caldă. Apă fierbinte 
și un pliculeţ de ceai. „Nu-l lăsa prea mult în ceașcă și nici nu-l 
presa cu linguriţa, altminteri o să iasă din el prea mult acid 
tanic, iar ceaiul o să fie amar.” Cum de îmi amintesc o chestie 
ca asta, dar nu-mi aduc aminte că am născut? Undeva în living 
sună un telefon. Il scot din geantă - nu e cel cu clapetă, ci cel de 
la soțul meu - și răspund. Ben. 

— Christine? Totul e în regulă? Ești acasă? 

— Da, da. Mersi. 

— Ai ieșit azi din casa? 

Vocea lui e familiară, dar cumva distantă. Mă gândesc la 
ultima oară când am vorbit. Nu-mi aduc aminte să-mi fi zis ceva 
de vreo întâlnire cu doctorul Nash. „Poate nici nu știe de el, m- 
am gândit în sinea mea. Sau poate vrea să mă testeze, să vadă 
dacă îi spun sau nu. Imi aduc aminte de însemnarea de pe 
bucata de hârtie pe care îmi notasem data întâlnirii cu medicul: 
„Nu-i spune lui Ben”. Probabil că am scris asta înainte să-mi dau 
seama că pot avea încredere în el. 

Acum vreau să am încredere în el. Gata cu minciunile. 

— Da, am zis eu. Am fost să mă întâlnesc cu un medic. 

Dar el nu spune nimic. 

— Ben? 

— Da, scuze, te-am auzit. 


243 


Am observat că nu era surprins. Deci știa că aveam întâlnire 
cu doctorul Nash. 

— Sunt în trafic, a adăugat el, și mi-e greu să mă concentrez. 
Uite de ce te-am sunat: voiam să știu dacă ţi-ai adus aminte că 
trebuie să faci bagajele. Știi că urmează să plecăm... 

— Da, bineînţeles, spun eu, apoi adaug: Abia aștept! 

Și îmi dau seama că așa e. Ne va face bine să plecăm un pic 
de acasă. Ar putea fi un nou început pentru noi. 

— Ajung și eu în curând. Ai putea să mă aștepți cu bagajele 
făcute? O să-ţi dau o mână de ajutor când vin, dar ar fi bine 
dacă am putea pleca mai devreme. 

— Încerc. 

— Vezi că avem două genţi în dormitorul pentru musafiri. 
Sunt în șifonier. 

— Am înţeles. 

— Te iubesc, spune el, iar apoi, după o clipă prea lungă, în 
care el deja a închis, îi spun că și eu îl iubesc. 

e 

Mă duc la baie. „Sunt femeie, îmi spun în sinea mea. O adultă. 
Și am un soţ. Pe care îl iubesc.” Mă gândesc la ce am citit. La 
sex. La cum ne-am tras-o. N-am scris că mi-a plăcut. 

Oare mă pot bucura de sex? Imi dau seama că nu știu. Trag 
apa, apoi îmi dau jos pantalonii, ciorapii și chiloţii. Mă așez pe 
marginea căzii. Cât de străin îmi e propriul trup. Cât de 
nefamiliar. Cum aș putea fi fericită să-l ofer cuiva, când nu-l 
recunosc ca fiind al meu? 

Incui ușa, apoi îmi depărtez picioarele. La început puţin, apoi 
mai mult. Imi ridic bluza și mă uit în jos. Văd vergeturile pe care 
le-am observat în ziua când mi-am amintit de Adam, smocul 
sârmos de păr pubian. Mă întreb dacă l-am ras vreodată sau 
dacă am ales să n-o fac pentru că nu-mi plăcea mie sau soțului 
meu. Poate că lucrurile astea nu mai contează. Nu acum. 

Îmi fac mână căuș, apoi o așez pe pubis. Îmi ating labiile cu 
degetele și le depărtez ușor, găsind vârful a ceea ce trebuie să 
fie clitorisul meu. Apăs ușor, mișcându-mi degetele cu grijă, 
simțind deja o furnicătură. Promisiunea unei senzaţii mai 
degrabă decât senzaţia însăși. 

Mă întreb ce se va întâmpla mai încolo. 


244 


Genţile sunt în dormitorul de serviciu, exact acolo unde mi-a 
zis Ben: le găsesc împăturite în șifonier. Amândouă par foarte 
rezistente, iar una e mai mare decât cealaltă. Le duc în 
dormitorul în care m-am trezit azi-dimineaţă și le pun pe pat. 
Deschid sertarul de sus și dau peste lenjeria mea alături de a lui. 

Fac selecția pentru amândoi: șosete pentru el, dresuri pentru 
mine. Imi aduc aminte că am citit despre noaptea în care am 
făcut sex și îmi dau seama că trebuie să am pe undeva ciorapi 
cu centură abdominală. Mă gândesc că ar fi frumos să-i caut și 
să-i iau cu mine. Ar putea fi bine pentru amândoi. 

Mă apropii de șifonier. Aleg o bluză și o fustă. Niște pantaloni, 
o pereche de blugi. Văd și cutia de pantofi - probabil cea în care 
îmi ascundeam jurnalul -, dar acum este goală. Mă întreb ce fel 
de cuplu suntem când mergem în vacanţă. Dacă seara mergem 
la restaurant sau într-un pub primitor, să ne relaxăm în căldura 
trandafirie a unui foc adevărat. Mă întreb dacă avem obiceiul să 
ne plimbăm, explorând orașul și împrejurimile, sau mergem cu 
mașina în locuri pe care le alegem cu grijă dinainte. Sunt lucruri 
pe care încă nu le știu. Pe care am tot restul vieţii la dispoziţie 
să le descopăr. Și de care vreau să mă bucur. 

Aleg haine pentru amândoi, aproape la întâmplare, le 
împăturesc, apoi le pun în genţi. La un moment dat, simt un val 
de energie și închid ochii. Văd o imagine luminoasă, dar 
tremurătoare. La început e neclară, ca și când ar ezita să se 
apropie și să se limpezească, dar încerc să-mi deschid mintea, s- 
o las să vină la mine. 

Mă văd stând în picioare lângă o valiză din piele tocită. Sunt 
emoţionată. Mă simt iarăși tânără, ca un copil care urmează să 
plece în vacanţă sau ca o adolescentă care se pregătește pentru 
o întâlnire, întrebându-se cum o să fie, dacă băiatul o s-o invite 
la el acasă, dacă or să și-o tragă... Sunt stăpânită de o senzaţie 
de prospeţime și de un sentiment de nerăbdare - aproape că le 
simt gustul. Îmi mișc limba ușor, încercând să-l savurez, întrucât 
știu că n-o să dureze. Deschid sertarele pe rând, alegând bluze, 
ciorapi, lenjerie intimă. Chiloţi și sutiene atrăgătoare. Sexy. 
Genul de lenjerie pe care o porți gândindu-te că în scurtă vreme 
o să fie dată jos. Pun și o pereche de pantofi cu tocuri pe lângă 
pantofii cu talpă dreaptă pe care îi am în picioare, apoi o scot și 
o pun iarăși la loc - nu-mi plac, dar noaptea asta e specială, așa 
că o să-mi pun hainele cele mai elegante, o să fiu altfel decât de 


245 


obicei. Abia apoi trec la lucrurile practice. lau trusa de călătorie 
din piele roșie și pun în ea parfum, gel de duș, pastă de dinți. 
Vreau să fiu frumoasă în noaptea asta, pentru bărbatul pe care îl 
iubesc, pentru bărbatul pe care eram la un pas să-l pierd. Pun și 
niște sare de baie. Cu parfum de flori de portocal. 

Imi dau seama că îmi amintesc seara în care mi-am făcut 
bagajul să plec la Brighton. 

Dar dintr-odată, amintirea dispare. Ochii mi se deschid. În 
clipele acelea, nu aveam de unde să știu că mă pregăteam 
pentru bărbatul care avea să-mi ia totul. 

Continui să fac bagajul pentru bărbatul pe care încă îl am. 

a 

Aud o mașină parcând în fața casei. Motorul se oprește. O 
portieră se deschide, apoi se închide. O cheie în broască. Ben. A 
venit. 

Sunt agitată. Speriată. Nu mai sunt persoana pe care a lăsat-o 
acasă azi-dimineaţă - mi-am aflat povestea. M-am descoperit pe 
mine însămi. Ce o să fie în mintea lui când o să mă vadă? Ce o 
să-mi spună? 

Trebuie să-l întreb dacă știe de jurnalul meu. Dacă l-a citit. Ce 
părere are. 

După ce închide ușa, mă strigă: 

— Christine! Chris! Am venit. 

Dar vocea lui nu e melodioasă - pare extenuat. Strig și eu, 
spunându-i că sunt în dormitor. 

Treapta cea mai de jos scârțâie sub greutatea lui, și aud cum 
respiră în timp ce ridică un pantof, apoi pe celălalt. Acum o să-și 
încalțe papucii, iar apoi o să vină la mine. Simt un fior de 
plăcere la gândul că-i știu tabieturile - jurnalul m-a familiarizat 
cu ele, chiar dacă memoria mea nu și le amintește -, dar, pe 
măsură ce urcă treptele, un alt sentiment îi ia locul. Frica. Mă 
gândesc la ce am scris pe prima pagină a jurnalului. „Să nu ai 
încredere în Ben.” 

Deschide ușa dormitorului. 

— Draga mea! 

Rămân nemișcată. Stau pe marginea patului, cu genţile 
desfăcute în spatele meu. Ben așteaptă lângă ușă până când 
mă ridic în picioare și îmi desfac braţele, apoi se apropie de 
mine și mă sărută. 

— Cum a fost la serviciu? îl întreb. 


246 


Își dă jos cravata. 

— Ei, mai bine să nu vorbim despre asta, îmi răspunde el. 
Suntem în vacanţă! _ 

Începe să-și desfacă nasturii cămășii. Îmi reprim impulsul de a 
întoarce capul, amintindu-mi că este soțul meu și că îl iubesc. 

— Am făcut bagajele. Sper că am pus ce trebuie pentru tine. 
N-am știut ce-ai vrea să iei la tine. 

Își dă jos pantalonii, apoi îi aranjează cu grijă și îi atârnă în 
șifonier. 

— Sunt sigur că ai ales bine. 

— N-am știut unde mergem, așa că mi-a fost destul de greu 
să mă hotărăsc. 

Se întoarce cu faţa spre mine și mă întreb dacă nu cumva în 
ochii lui se citește o undă de enervare. 

— Nu-i nimic, o să verific eu bagajele înainte să le punem în 
mașină. Mersi că le-ai început. 

Se așază pe scaunul din fața măsuţei de toaletă și își pune o 
pereche de blugi decoloraţi. Observ că sunt călcaţi perfect la 
dungă și tânăra de douăzeci și ceva de ani care încă sălășluiește 
în mine trebuie să-și reprime impulsul de a-l considera 
caraghios. 

— Ben, știi unde am fost azi? 

Se uită la mine. 

— Da, știu. 

— Ştii despre doctorul Nash? 

Își ia privirea de la mine. 

— Da, mi-ai zis despre el. 

Îi văd chipul reflectat în oglinzile măsuţei de toaletă - trei 
versiuni ale bărbatului cu care m-am căsătorit. Ale bărbatului pe 
care îl iubesc. 

— Mi-ai povestit tot, continuă el. Știu tot. 

— Nu te deranjează că m-am întâlnit cu el? 

Nu întoarce capul spre mine. 

— Mi-aș dori sa-mi fi spus și mie. Dar nu, nu mă deranjează. 

— Și jurnalul? Știi de jurnalul meu? 

— Da. Mi-ai zis și de el. Și că te-a ajutat. 

Mi-a trecut un gând prin minte. 

— Şi l-ai citit? 

— Nu. Mi-ai zis că e privat. Nu m-aș uita niciodată în lucrurile 
tale personale. 


247 


— Ştii că am aflat și de Adam? 

Văd că tresare, ca și când vorbele mele l-ar fi lovit cu violență. 
Sunt surprinsă. Mă așteptam să fie bucuros. Bucuros că nu va 
trebui să-mi mai povestească iar și iar despre moartea lui. 

Se întoarce cu faţa spre mine. 

— Da. 

— Dar n-am văzut nicio poză, continui eu. 

Ben mă întreabă la ce mă refer. 

— Avem în casă fotografii cu mine și cu tine, dar niciuna cu el, 
îi explic. 

Se ridică în picioare și se apropie de pat, apoi se așază lângă 
mine. Îmi ia mâna. Mi-aș dori să nu se mai poarte cu mine ca și 
când aș fi o făptură fragilă, ușor de rănit - ca și când adevărul 
m-ar putea distruge. 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, spune, apoi bagă mâna sub pat 
și scoate un album cu fotografii. Le-am pus aici pe toate. 

Îmi întinde albumul. E destul de greu și e învelit într-un 
material care încearcă să imite pielea neagră, dar nu reușește. 
Ridic coperta și dau peste un teanc de fotografii. 

— Am vrut să le aranjez cum trebuie, îmi explică el. Să ţi-l 
ofer în seara asta. Un fel de cadou... Dar n-am avut timp. Îmi 
pare rău. 

Mă uit prin fotografii. Într-adevăr, nu sunt ordonate după 
niciun criteriu: sunt puse de-a valma poze de când Adam era 
foarte mic și de când era adolescent. Probabil că sunt cele din 
cutia metalică. Una dintre ele îmi sare în ochi: Adam e deja 
tânăr și stă alături de o fată. 

— lubita lui? întreb eu. 

— Una dintre ele. Cea cu care a stat cel mai mult. 

E o fată drăguță, blondă, tunsă scurt. Îmi amintește de Claire. 
Adam se uită direct în obiectiv și râde, iar ea e pe jumătate 
întoarsă spre el și pe chip i se citește un amestec de bucurie și 
dezaprobare. Amândoi au un aer complice, ca și când tocmai ar 
fi făcut o glumă cu cel care se află în spatele aparatului. Se vede 
că sunt fericiţi, ceea ce mă bucură. 

— Cum o chema pe fată? 

— Helen, răspunde el. O cheamă Helen. 

Tresar când îmi dau seama că am vorbit despre ea la trecut, 
închipuindu-mi că și ea a murit. Îmi trece un gând prin minte: 


248 


„Ce-ar fi dacă, de fapt, ea este cea care a murit, nu el?” Dar îl 
îndepărtez înainte să capete o formă precisă. 

— Încă erau împreună când a murit? 

— Da, aveau de gând să se logodească. 

Fata pare atât de tânără și atât de plină de viaţă, iar în ochii 
ei se citesc atât de multe posibilităţi. Încă nu știe câtă suferinţă 
va trebui să îndure. 

— Aș vrea să mă întâlnesc cu ea. 

Ben îmi ia fotografia din mână și oftează. 

— Nu păstrez legătura cu ea. 

— De ce? 

Deja îmi imaginam cum avea să fie relaţia noastră: Helen și 
cu mine aveam să ne sprijinim una pe cealaltă. Aveam să ne 
înțelegem suferinţa și să ne împărtășim iubirea, dacă nu una 
pentru cealaltă, măcar pentru ceea ce pierduserăm amândouă. 

— Au fost niște certuri, îmi explică el. Niște dificultăţi. 

Mă uit la el și îmi dau seama că nu vrea să-mi spună. Bărbatul 
care mi-a scris acea scrisoare, bărbatul care credea în mine și 
ținea la mine, care mă iubea atât de mult încât mă părăsise, iar 
apoi se întorsese la mine, părea să fi dispărut cu totul. 

— Ben? 

— Au fost niște certuri... repetă el. 

— Înainte să moară Adam sau după? 

— ȘI, și. 

Mirajul sprijinului reciproc dispare, iar locul îi e luat de un 
sentiment de spaimă. Dacă Adam și cu mine ne certaserăm? 
Oare luase partea iubitei în pofida mamei? 

— Adam și cu mine eram apropiaţi? întreb eu. 

— Da, sigur. Până a trebuit să fii internată. Până ţi-ai pierdut 
memoria. Sigur, aţi fost apropiaţi și după aceea. Atât cât se 
putea. E 

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn. Imi dau seama că Adam 
era doar un copilaș atunci când mama lui s-a afundat în 
amnezie. Bineînţeles că nu am apucat s-o cunosc pe viitoarea 
logodnică a fiului meu - pentru mine, fiecare întâlnire cu el era 
prima. 

Am închis albumul. 

— Putem să-l luăm cu noi? îl întreb eu. Aș vrea să mă uit la 
poze mai încolo. 


249 


Bem câte o ceașcă din ceaiul pe care l-a pregătit Ben cât timp 
eu mi-am terminat bagajul, apoi urcăm în mașină, asigurându- 
mă că mi-am luat geanta - nu am scos jurnalul din ea. Înainte 
de asta, Ben a adăugat câteva lucruri la bagajul pe care l-am 
făcut pentru el, apoi a luat și servieta din piele cu care a plecat 
azi-dimineață și două perechi de ghete din fundul șifonierului. 
Am stat lângă portieră cât timp a încărcat totul în portbagaj, iar 
apoi l-am așteptat să verifice dacă ușile erau încuiate și 
ferestrele închise. 

Acum îl întreb cam cât va dura drumul, iar el ridică din umeri. 

— Depinde de trafic. Nu foarte mult după ce ieșim din Londra. 

Un refuz de a-mi răspunde, deghizat sub forma unui răspuns. 
Mă întreb dacă așa e întotdeauna. Mă întreb dacă anii în care a 
fost nevoit să-mi tot repete aceleași lucruri nu cumva l-au 
epuizat, plictisindu-l într-atât, încât nu mai e în stare să-mi 
spună nimic. 

Îmi dau seama că e un șofer precaut. Merge încet, uitându-se 
des în oglindă și încetinind la cel mai mic semn al unui pericol. 

Mă întreb dacă Adam avea permis de conducere. Presupun că 
nu putea intra în armată fără el, dar oare obișnuia să conducă 
atunci când era în permisie? Oare mă lua pe mine, mama lui 
bolnavă, și mă ducea în excursii prin locuri care credea că mi-ar 
plăcea? Sau se gândea că nu are niciun rost, că bucuria pe care 
mi-ar prilejui-o ar dispărea peste noapte, precum zăpada de pe 
un acoperiș cald? 

Suntem pe autostradă și ne îndreptăm spre ieșirea din oraș. A 
început să plouă - stropii uriași cad pe parbriz, își păstrează 
forma preţ de o clipă, apoi își încep alunecarea ușoară pe sticlă. 
Soarele apune în depărtare, coborând sub stratul de nori, 
învăluind betonul și geamurile clădirilor din jur într-o lumină 
catifelată de culoare portocalie. E o priveliște minunată, dar 
înăuntrul meu se dă o luptă: îmi doresc atât de mult să mă 
gândesc la fiul meu altfel decât în mod abstract, însă, fără o 
amintire concretă, nu reușesc, și sunt nevoită să mă întorc de 
fiecare dată la același adevăr - nu-mi pot aduce aminte de el, 
așa că, pentru mine, e ca și când nici n-ar fi existat. 

Închid ochii. Mă gândesc la ce am citit în după-amiaza asta 
despre fiul nostru și, dintr-odată, îmi apare în minte o imagine - 
Adam, când era mic, împingând o tricicletă albastră pe o alee. 
Dar, chiar în timp ce mă minunez de ea, îmi dau seama că nu e 


250 


reală. Știu că nu e o amintire veritabilă, ci imaginea pe care mi- 
am format-o azi, în timp ce-mi citeam însemnările despre 
această amintire, care la rândul lor sunt rodul unei aduceri 
aminte. Amintiri ale unor amintiri. Memoria celor mai mulți 
oameni se întinde de-a lungul câtorva decenii, dar a mea, de-a 
lungul a doar câteva ore. 

Nereușind să-mi aduc aminte de fiul meu, fac lucrul cel mai 
bun pentru mine, singurul care îmi poate linişti mintea 
neliniștită. Nu mă mai gândesc la nimic. La absolut nimic. 

e 

Miros greu și dulce de benzină. Simt o durere în ceafă. 
Deschid ochii. În față mea văd geamul ud al portierei, acoperit 
cu aburul respirației mele, iar dincolo de el, în depărtare, lumini 
difuze. Imi dau seama că am ațipit. Sunt sprijinită cu capul de 
geam, într-o poziție incomodă. Maşina stă pe loc, iar motorul e 
oprit. Mă uit în dreapta mea. 

Ben e alături de mine. E treaz și se uită în față. Stă nemișcat 
și pare că nici măcar nu-și dă seama că m-am trezit. Continuă 
să privească prin parbriz cu un chip inexpresiv, imposibil de 
descifrat în întuneric. Intorc capul, să văd la ce se uită. 

Prin parbrizul acoperit cu stropi, văd capota din față, iar 
dincolo de ea, un gard de lemn învăluit în strălucirea stâlpilor de 
iluminat din spatele nostru. Dincolo de gard, nu mai disting 
nimic. Văd doar întunericul enorm și misterios, în mijlocul 
căruia, aproape de orizont, atârnă o lună plină. 

— Imi place marea, spune el fără să se uite la mine. 

In clipa aceea, îmi dau seama că am ajuns pe coastă, că 
mașina e parcată pe vârful unei stânci. 

— Tie nu? mă întreabă el, întorcându-se spre mine cu o privire 
neînchipuit de tristă. Îţi place marea, nu-i așa, Chris? 

— Da, îmi place. 

Vorbește ca și când n-ar ști, ca și când n-am fi fost niciodată 
pe malul mării, ca și când n-am fi fost niciodată împreună în 
vacanţă. Simt că mă cuprinde frica, dar îmi păstrez cumpătul. 
incerc să rămân aici, în prezent, cu soţul meu. Încerc să-mi 
amintesc tot ce am citit în jurnal în după-amiaza asta. 

— Doar știi că-mi place, spun eu. 

Scoate un oftat. 

— Da, știu că îţi plăcea. Dar nu mai sunt sigur. Te schimbi. Te- 
ai schimbat de-a lungul anilor. De când s-a întâmplat ce s-a 


251 


întâmplat... Uneori, nu știu cine ești. Mă trezesc în fiecare zi și 
nu știu cum o să fii. 

Tac. Nu știu ce-aș putea zice. Știm amândoi cât de lipsit de 
sens ar fi să încerc să mă apăr, să-i spun că se înșală. Știm 
amândoi că sunt persoana care știe cel mai puţin cât de mult 
mă schimb de la o zi la alta. 

— Îmi pare rău, spun eu în cele din urmă. 

Se uită la mine. 

— Ei, nu-i nimic. N-ai pentru ce să-ţi ceri scuze. Știu că nu e 
vina ta. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina ta. Cred 
că sunt nedrept. Mă gândesc prea mult la mine. 

Întoarce iarăși capul spre mare. Nu se vede decât o lumină în 
zare - un vas. O mică pată de lumină într-o mare de întunecime 
ca de smoală. 

— O să fie bine, Chris, nu-i așa? 

— Bineînţeles, spun eu. Bineînțeles c-o să fie bine. E un nou 
început pentru noi. Acum ţin un jurnal, iar doctorul Nash o să mă 
ajute. Starea mea se ameliorează. Știu asta. Cred c-o să mă 
reapuc de scris. Nu văd de ce n-aş face-o. Ar trebui să mă simt 
bine. În plus, am reluat legătura cu Claire, și mă poate ajuta și 
ea. 

Îmi vine o idee. 

— Am putea să ne întâlnim cu toţii, nu crezi? Ca pe vremuri. 
Ca în timpul studenţiei. Noi trei. Și soţul ei - parcă a zis că e 
căsătorită. Putem să ne strângem cu toţii și să petrecem niște 
timp împreună. Ar fi frumos. 

Dintr-odată, îmi aduc aminte de minciunile lui Ben, despre 
care am citit în jurnal, și de toate lucrurile în legătură cu care nu 
am putut avea încredere în el, dar le îndepărtez pe toate. Imi 
spun că toate astea au fost lămurite. Acum e rândul meu să fiu 
puternică. Să fiu optimistă. 

— Dacă ne promitem să fim întotdeauna sinceri unul cu altul, 
îi spun eu, cred că totul o să fie bine. 

Se întoarce cu faţa spre mine. 

— Mă iubești, nu-i așa? 

— Da, sigur că te iubesc. 

— Și mă ierți? Pentru că te-am părăsit? N-am vrut s-o fac. Dar 
n-am avut încotro. Îmi pare rău. 

Îl iau de mână. E caldă și rece în același timp. Și un pic jilavă. 
Încerc să i-o cuprind între palme, dar el nici nu mă ajută, nici nu 


252 


se opune. Mâna lui rămâne nemișcată pe genunchi. O strâng 
ușor, și abia atunci pare să observe că îl ţin de mână. 

— Ben. Înţeleg. Te iert. 

Mă uit în ochii lui. Și ei par inexpresivi și lipsiţi de viaţă, ca și 
când deja ar fi văzut atât de multe grozăvii, încât n-ar mai putea 
suporta încă una. 

— Te iubesc, Ben. 

— Sărută-mă, îmi șoptește el. 

Fac ce mi-a cerut, iar apoi, după ce mă îndepărtez, adaugă: 

— Încă o dată. Sărută-mă încă o dată. 

ÎI sărut încă o dată. Dar, dacă mi-ar cere-o, n-aş putea să-l 
sărut a treia oară. După aceea, ne uităm amândoi spre mare, la 
lumina lunii oglindită în apă, la picăturile de ploaie de pe 
parbriz, care reflectă lumina galbenă proiectată de farurile 
mașinilor ce trec pe lângă noi. Doar noi doi, ţinându-ne de 
mână. Împreună. 

e 

Rămânem acolo vreme îndelungată - mie mi se pare că preț 
de câteva ore. Ben e alături de mine, uitându-se spre mare. 
Priveşte apa cu atenție, ca și când ar căuta ceva - un răspuns în 
întuneric -, dar nu spune nimic. Mă întreb de ce a oprit aici, ce 
spera să găsească. 

— Chiar e aniversarea noastră? întreb eu. 

Dar nu primesc niciun răspuns. Pare să nu mă fi auzit, așa că 
repet întrebarea. 

— Da, răspunde el cu glas scăzut. 

— Aniversarea nunţii noastre? 

— Nu, aniversarea nopţii în care ne-am cunoscut. 

Aș vrea să-l întreb dacă e cazul să sărbătorim și să-i spun că 
nu pare o aniversare, dar mi se pare că ar fi crud. 

Strada din spatele nostru s-a liniștit, iar luna se ridică tot mai 
sus pe cer. Încep să-mi fac griji că o să rămânem afară toată 
noaptea, uitându-ne la mare în timp ce stropii cad pe mașină. 
Mimez un căscat. 

— Mi-e somn. Mergem la hotel? 

— Da, răspunde el, după ce se uită la ceas. Sigur. Îmi pare 
rău. Mergem imediat. 

Apoi pornește motorul. 

Mă simt ușurată. Abia aștept să dorm și, în același timp, îmi e 
teamă de somn. 


253 


Drumul de coastă coboară și se înalță, șerpuind pe la 
marginea unui sat. După o vreme, încep să se apropie luminile 
unei localități mai mari, căpătând un contur din ce în ce mai 
precis prin parbrizul umed. Strada se aglomerează, apoi 
ajungem într-un mic port cu câteva ambarcaţiuni, pe al cărui 
chei sunt amenajate magazine și cluburi de noapte, și în cele din 
urmă intrăm în orașul propriu-zis. Pe partea dreaptă, toate 
clădirile par să fie hoteluri, iar pe fațadele lor se leagănă în 
bătaia vântului pancarte albe care fac reclamă diferitelor oferte 
de sejur. Străzile sunt aglomerate, deci nu e atât de târziu pe 
cât îmi închipuiam, sau poate că suntem în genul acela de oraș 
care e animat și ziua, și noaptea. 

Privesc spre mare. Un chei scăldat în lumină înaintează în 
apă, iar la capătul lui se află un parc de distracţii: un pavilion 
acoperit cu o cupolă, un montagne-russe și un uriaș tobogan în 
spirală. Aproape că aud râsetele și ţipetele celor care sunt 
purtaţi în viteză pe deasupra mării negre ca smoala. 

Simt în piept o neliniște pe care nu o pot numi. 

— Unde suntem? întreb eu. 

Deasupra intrării pe chei se văd câteva cuvinte cu litere 
luminoase, dar nu le pot descifra prin parbrizul acoperit cu 
stropi. 

— Suntem aici, îmi spune Ben după ce virează pe o stradă 
laterală și oprește în faţa unei case cu etaj, pe a cărei marchiză 
e scris: „Hotel Rialto”. 

Dincolo de gardul din fier forjat care o separă de stradă se 
văd câteva trepte care duc la intrare, iar alături de ușă se află 
un ghiveci crăpat care cândva trebuie să fi adăpostit un arbust, 
dar acum e gol. Mă cuprinde o spaimă intensă. 

— Am mai fost aici? îl întreb eu, dar Ben clatină din cap. Ești 
sigur? Casa asta mi se pare cunoscută. 

— Sunt sigur. Dar se poate ca odată să fi stat într-o pensiune 
aflată undeva în apropiere. Probabil că de ea îţi amintești. 

Încerc să mă liniștesc. Ne dăm jos din mașină. Vizavi de 
hotelul Rialto se află un bar prin ale cărui vitrine văd o mulţime 
de clienţi, iar în spatele lor, un ring de dans foarte animat. 
Muzica bubuie, înăbușită de sticlă. 

— Mergem să ne cazăm, îmi spune Ben, iar apoi o să mă 
întorc după bagaje, da? 


254 


Vântul e rece, iar ploaia s-a întețit. Îmi strâng haina mai bine, 
urc repede treptele și deschid ușa de la intrare, pe care scrie: 
„Nu avem locuri libere”. Aștept în hol, iar când vine și Ben, îl 
întreb: 

— Ai făcut rezervare? 

Văd o ușă dată de perete, iar de dincolo de ea se aude 
zgomotul unui televizor cu volumul la maximum, care 
concurează cu muzica de vizavi. Nu se vede niciun birou de 
primire, ci doar o sonerie pe o măsutţă, iar alături de ea, un 
semn care ne invită să sunăm ca să ne anunţăm venirea. 

— Da, bineînţeles, îmi răspunde Ben. Nu-ţi face griji. 

Apoi apasă pe butonul soneriei. Preţ de câteva clipe, nu se 
întâmplă nimic, dar în cele din urmă, dintr-o cameră mai 
îndepărtată, apare un tânăr înalt, cu mișcări neîndemânatice. 
Are cămașa scoasă din pantaloni, deși e mult prea mare pentru 
el. Ne salută ca și când știa că urma să venim, dar fără căldură 
în glas, iar eu aştept ca el și Ben să încheie formalităţile de 
rigoare. 

E limpede că pensiunea a cunoscut și zile mai bune. Covorul e 
ros din loc în loc, iar vopseaua din jurul tocurilor de la uși e 
scorojită. Pe una dintre uși scrie: „Sala de mese”, iar în capătul 
holului se văd alte câteva uși care îmi închipui că dau spre 
bucătărie și camerele personalului. 

— Să vă conduc la camera dumneavoastră, spune tânărul 
înalt, după ce termină cu Ben, și îmi dau seama că vorbește cu 
mine, pentru că Ben deja a pornit spre ușa de la intrare - 
probabil a plecat să aducă bagajele. 

— Da, mulţumesc. 

Îmi dă o cheie, apoi pornim pe scară. La primul etaj sunt 
câteva dormitoare, dar nu ne oprim acolo, ci mergem mai sus. 
Pe măsură ce urcăm, clădirea pare să se îngusteze: tavanele 
sunt mai joase, iar pereţii mai apropiaţi. Ajungem la al doilea 
etaj și, după ce trecem pe lângă un dormitor, ne oprim în faţa 
unei scări care probabil duce la ultimul nivel. 

— Acolo e camera dumneavoastră, îmi spune tânărul. E 
singura de la etajul trei. 

Îi mulţumesc, după care el coboară, iar eu urc în camera 
noastră. 


Deschid ușa. Camera este întunecată și - cu toate că se află 
la ultimul etaj - mai mare decât mă așteptam. Pe peretele din 
faţa mea văd o fereastră prin care intră o lumină cenușie, dând 
la iveală o măsuţă de toaletă, un pat, o masă și un fotoliu. 
Muzica de la clubul de vizavi duduie, lipsită de claritate, redusă 
la un bas înfundat. Rămân nemișcată. larăși m-a cuprins frica. 
Aceeași frică pe care am simţit-o în faţa pensiunii, dar cumva 
mai înfiorătoare. Mă ia cu frig. Ceva nu e în regulă, dar n-aș 
putea spune ce. Inspir adânc, dar parcă nu pot trage suficient 
aer în plămâni. Mă simt ca și când aș fi pe punctul de a mă 
îneca. 

inchid ochii, de parcă aș spera că, atunci când îi voi deschide, 
camera va arăta altfel. Insă nu se întâmplă așa. Vreau să aprind 
lumina, dar sunt copleșită de groază, ca și când simplul gest de 
a apăsa pe întrerupător va declanșa dezastrul, sfârșitul tuturor 
lucrurilor. 

Ce se va întâmpla dacă ies din camera învăluită în întuneric și 
cobor la parter? Aș putea trece calm pe lângă tânărul înalt, apoi 
aș străbate holul - trecând pe lângă Ben dacă îmi iese în cale -, 
apoi aș ieși din hotel. 

Dar toată lumea ar crede că am înnebunit, bineînțeles. M-ar 
găsi și m-ar aduce înapoi. Și ce le-aș spune după aceea? Că eu, 
femeia care nu-și amintește nimic, am avut un sentiment 
neplăcut, o vagă bănuială? Or să creadă că sunt o caraghioasă. 

Sunt cu soţul meu. Am venit aici ca să mă reapropii de el. 
Sunt în siguranţă cu Ben. 

Așa că aprind lumina. 

Preţ de o clipă, cât mi se obișnuiesc ochii, nu disting nimic. 
Apoi văd camera. Nu mă impresionează prin nimic. Nu am de ce 
să mă tem. Covorul e cenușiu-deschis, iar perdelele și tapetul 
sunt împodobite cu modele florale neasortate. Măsuţa de toaletă 
cu trei oglinzi e ponosită, iar deasupra ei atârnă un tablou 
spălăcit care înfățișează o pasăre. Perna fotoliului din răchită e 
împodobită și ea cu un model floral, iar patul e acoperit cu o 
cuvertură matlasată de culoare portocalie. 

Imi dau seama cât de dezamăgit ar putea fi altcineva dacă ar 
descoperi că aceasta este camera pe care a închiriat-o pentru 
vacanţa sa, dar nu dezamăgirea e sentimentul care mă încearcă 
pe mine, ci spaima, care acum s-a transformat în groază. 


Închid ușa și încerc să mă liniștesc. Sunt o caraghioasă. O 
paranoică. Trebuie să mă menţin ocupată. Să fac ceva. 

E frig în cameră, iar perdelele se leagănă în bătaia brizei. Mă 
duc să închid fereastra, dar mai întâi arunc o privire afară. 
Camera noastră se află destul de sus: e o distanță mare până la 
stâlpii de iluminat pe care stau liniștiți câţiva pescăruși. Mă uit 
pe deasupra acoperișurilor, văd luna rece atârnând pe cer, iar în 
depărtare, marea. Disting cheiul, toboganul în spirală și luminile 
intermitente. 

Apoi le văd. Cuvintele. Cele de deasupra intrării pe chei. 

Cheiul Brighton. 

Deși e frig și tremur ușor, simt cum mi se formează pe frunte 
o picătură de transpiraţie. Acum înţeleg. Ben m-a adus aici, la 
Brighton, locul dezastrului meu. Dar de ce? Oare își închipuie că 
e mai probabil să-mi amintesc ce s-a întâmplat dacă mă întorc 
în orașul în care mi-a fost răpită viaţa? Se gândește că îmi voi 
aduce aminte cine mi-a făcut asta? 

Imi amintesc că doctorul Nash mi-a propus o dată să vin aici, 
iar eu i-am spus că nu vreau. 

Aud pași pe scară. Și niște voci. Probabil că tânărul îl conduce 
și pe Ben până la camera noastră. Cred că aduc împreună 
bagajele, urcându-le pe trepte și manevrându-le cu grijă pe 
palierele înguste. In curând, Ben o să ajungă aici. 

Ce să-i spun? Că se înșală și că venirea aici nu îmi e de 
ajutor? Că vreau să merg acasă? 

Mă apropii de ușă. Il voi ajuta să aducă bagajele în cameră, 
apoi le voi desface și ne vom culca, iar mâine... 

Abia acum îmi dau seama: mâine iarăși nu voi mai ști nimic... 
Dar poate că în servieta de piele a lui Ben se află niște fotografii. 
Poate chiar albumul pe care mi l-a arătat azi-dimineaţă. Va 
trebui să folosească tot ce are la dispoziţie pentru a-mi explica 
din nou cine e și unde ne aflăm. 

Mă întreb dacă mi-am luat jurnalul cu mine, apoi îmi aduc 
aminte că l-am pus în geantă. Încerc să mă liniștesc. În noaptea 
asta, mi-l voi pune sub pernă, iar mâine sigur voi da de el și îl 
voi citi. Totul va fi bine. 

Il aud pe Ben discutând pe palier despre micul dejun. 

— Probabil că vom vrea să-l servim în cameră, îi explică el 
tânărului. 


257 


Un pescăruș ţipă dincolo de fereastră, făcându-mă să tresar. 
Pornesc spre ușă și, în clipa aceea, o văd. In dreapta mea. O 
baie cu ușa deschisă. O cadă, un closet, o chiuvetă. Dar ceea ce 
îmi atrage privirea și mă îngrozește este podeaua. E acoperită 
cu gresie, iar modelul este neobișnuit: plăci albe și negre 
dispuse alternativ sub forma unor diagonale. 

Gura mi se deschide și simt că mă ia cu frig. Am impresia că 
mă aud ţipând. 

Îmi dau seama că recunosc modelul. 

Deci nu doar orașul mi se pare cunoscut. 

Am mai fost aici. Am mai fost în camera asta. 

e 

Ușa se deschide. Nu spun nimic atunci când intră Ben, dar 
gândurile mi se învălmășesc în minte. Asta e camera în care am 
fost atacată? De ce nu mi-a spus că venim aici? Cum de poate 
trece de la a nu vrea să pomenească nimic despre atac la a mă 
aduce în camera în care s-a întâmplat? 

Îl văd în cadrul ușii pe tânărul înalt și aș vrea să-l strig, să-l 
rog să rămână, dar în cele din urmă se întoarce și pleacă, iar 
Ben închide ușa. Acum am rămas doar noi doi. 

Se uită la mine și mă întreabă: 

— Te simţi bine? 

— Da, spun eu, încuviințând din cap. 

Însă e ca și cum acest cuvânt mi-ar fi fost smuls dintre buze. 
Îmi simt viscerele răscolite de ură. 

Mă apucă de braț, strângându-mi carnea un pic prea tare - de 
m-ar fi strâns mai tare, aș fi spus ceva, de m-ar fi strâns mai 
încet, nu cred că aș fi băgat de seamă. 

— Eşti sigură? 

— Da. 

Oare de ce face asta? Doar știe unde ne aflăm și ce 
semnificație are locul ăsta. Probabil a plănuit totul cu multă 
grijă. 

— Da, mă simt bine. Dar sunt cam obosită. 

Abia atunci îmi trece prin minte că s-ar putea ca doctorul 
Nash să aibă o legătură cu toate astea. Altminteri de ce-ar 
hotărî Ben să mă aducă aici tocmai acum, după toți acești ani, în 
care ar fi putut s-o facă, dar n-a făcut-o? 


Probabil că au luat legătura. Poate că Ben l-a sunat după ce i- 
am spus că m-am întâlnit cu el. Poate că au plănuit totul în 
ultima săptămână - săptămâna despre care nu știu nimic. 

— De ce nu iei loc? întreabă el. 

— Cred c-o să mă așez, mă aud spunând, apoi mă întorc cu 
faţa spre pat. 

Sau poate că au fost tot timpul mână în mână? E posibil ca 
doctorul Nash să mă fi minţit în legătură cu tot. Mi-l imaginez 
sunându-l pe Ben după ce își lua la revedere de la mine, 
povestindu-i despre progresele mele sau despre absenţa lor. 

— Foarte bine, spune Ben. Voiam să iau și o șampanie. Cred 
c-o să mă duc să cumpăr. E un magazin în apropiere. Vin 
repede. _ 

Mă întorc cu fața spre el. Imi zâmbește și mă sărută. Acum, 
sărutul lui e prelung. Işi plimbă buzele peste ale mele, mă 
mângâie pe păr și pe spate. Imi reprim impulsul de a mă da 
înapoi. Mâna lui coboară și, în cele din urmă, mi se oprește 
deasupra fesei. Inghit în sec. 

Nu pot avea încredere în nimeni. Nici în soțul meu. Nici în cel 
care a tot pretins că vrea să mă ajute. Au pus totul la cale 
împreună, pregătindu-mă pentru ziua aceasta, ziua în care au 
hotărât că trebuie să înfrunt oroarea din trecutul meu. 

„Cum au îndrăznit! Cum au îndrăznit!” 

— Bine, spun eu, apoi întorc puţin capul și îl împing ușor, ca 
să-mi dea drumul. 

Se întoarce cu spatele și iese din cameră. 

— O să încui ușa, spune el. Mai bine să fim precauți... 

Aud cheia învârtindu-se în broască și simt că mă cuprinde 
panica. Oare chiar se duce să cumpere șampanie? Sau merge să 
se întâlnească cu doctorul Nash? Nu-mi vine să cred că m-a 
adus în camera asta fără să-mi spună - încă o minciună, care se 
adaugă celor de până acum. Il aud coborând treptele. 

Mă așez pe marginea patului, frângându-mi mâinile. Nu mă 
pot calma, nu mă pot concentra asupra unui singur lucru. 
Gândurile mi se amestecă neîncetat, ca și când, într-o minte 
lipsită de memorie, fiecare idee ar avea prea mult spaţiu să se 
dezvolte și să se miște, izbindu-se de celelalte și producând o 
jerbă de scântei care în cele din urmă dispare. 

Mă ridic în picioare. Sunt extrem de furioasă. Nu mă pot 
împăca deloc cu gândul că Ben se va întoarce în cameră, va 


259 


turna șampanie în pahare și apoi se va strecura în pat alături de 
mine. Nici cu gândul că pielea lui se va lipi de a mea, că mâinile 
lui mă vor atinge toată noaptea, mă vor mângâia și mă vor 
pipăi, încurajându-mă să fiu a lui. Dar cum aș putea să fiu a 
cuiva, când nici măcar nu știu cine sunt? 

Cred că aș face orice. Orice, în afară de asta. 

Nu pot sta aici, în locul unde mi-a fost distrusă viaţa, unde mi- 
a fost luat totul. Încerc să estimez cât timp am la dispoziţie. 
Zece minute? Cinci? Mă apropii de geanta lui Ben și o deschid. 
Nu știu de ce. Și nici nu mă gândesc de ce sau cum, ci doar că 
trebuie să acţionez acum, cât timp Ben e plecat, înainte să se 
întoarcă și lucrurile să se schimbe din nou. Poate că vreau să 
găsesc cheile de la mașină, să deschid ușa cu forța și să cobor 
la parter, apoi să ies în ploaie și să urc în mașină. Nici măcar nu 
sunt sigură că știu să conduc, dar poate că vreau să încerc: să 
urc la volan și să plec cât mai departe. 

Sau poate vreau să găsesc o fotografie cu Adam - știu că sunt 
acolo. Am să iau doar una, apoi am să ies din cameră și am să 
fug. Am să fug până când o să simt că nu mai pot, iar apoi am s- 
o sun pe Claire - sau pe altcineva - și am să-i spun că nu mai 
suport și o s-o rog să mă ajute. 

Vâr mâna adânc în geantă. Simt metal și plastic. Ceva moale. 
Apoi un plic. Îl scot, gândindu-mă că ar putea conţine fotografii, 
și îmi dau seama că e cel pe care l-am găsit acasă, pe biroul lui. 
Probabil că l-am pus în geanta lui Ben când am făcut bagajul, 
intenţionând să-i aduc aminte că nu fusese deschis. Il întorc pe 
cealaltă parte și văd că pe el e scris cuvântul: „Privat”. Fără să 
stau pe gânduri, îl deschid și scot ce se află în el. 

Hârtie. Mai multe pagini. Pe care le recunosc. Dungulițele 
orizontale albăstrui și liniile roșii de pe margine sunt identice cu 
cele din jurnalul meu, din agenda în care mi-am făcut 
însemnările. 

Apoi îmi recunosc scrisul și încep să înţeleg. 

Nu mi-am citit toată povestea. Îmi lipsește o parte din ea. 
Câteva pagini bune. 

Îmi scot jurnalul din geantă. Nu am văzut înainte, dar acum 
observ că, după ultima pagină acoperită cu scris, a fost 
îndepărtată o secţiune întreagă: paginile au fost scoase cu grijă, 
tăiate cu un bisturiu sau cu o lamă, foarte aproape de cotor. 

Tăiate de Ben. 


260 


Mă așez pe podea, cu paginile împrăștiate în fața mea. 
Aceasta este săptămâna lipsă din viața mea. Imi citesc restul 
poveștii. 

a 

Pe prima pagină, scrie: „Vineri, 23 noiembrie”. Ziua în care m- 
am întâlnit cu Claire. Probabil că am scris în jurnal chiar în seara 
aceea, după ce am stat de vorbă cu Ben. Poate că deja 
purtasem conversaţia pe care o tot anticipam. 


Stau aici, pe podeaua din baie, în casa în care se pare că mă 
trezesc în fiecare zi. Am în fața mea acest jurnal, iar în mână tin 
un pix. Scriu pentru că e singurul lucru care îmi trece prin minte 
și pe care pot să-l fac. 

În jurul meu sunt împrăștiate șervețele îmbibate cu lacrimi și 
sânge. Când clipesc, privirea mi se colorează în roșu. O nouă 
picătură de sânge mi se prelinge în ochi imediat după ce o șterg 
pe cea dinainte. 

Când m-am uitat în oglindă, am văzut că am o tăietură 
deasupra ochiului și una pe buză. Când înghit, simt izul metalic 
al sângelui. 

Vreau să dorm. Să găsesc un loc sigur, să închid ochii și să mă 
odihnesc, precum un animal. 

Pentru că asta sunt. Un animal. Care zi de zi și clipă de clipă 
încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește. 


Inima îmi bate cu putere. Recitesc acest pasaj, iar privirea îmi 
zăbovește de fiecare dată asupra cuvântului „sânge”. Ce se 
întâmplase? 

Încep să citesc repede, iar mintea mi se împiedică de cuvinte, 
precipitându-se de la un rând la altul. Nu știu când se va 
întoarce Ben și nu pot risca să-mi ia paginile din mână înainte să 
le fi citit. S-ar putea să fie singura mea șansă. 


Hotărâsem că cel mai bine era să stau de vorbă cu el după 
cină. Am mâncat în camera de zi - cârnaţi și piure de cartofi, cu 
farfuriile sprijinite pe genunchi -, iar după ce am terminat, l-am 
rugat să stingă televizorul. Întâi s-a împotrivit, dar apoi i-am 
Spus: 

— Vreau să stau de vorbă cu tine. 


261 


Liniştea din living era prea apăsătoare - nu se auzeau decât 
ticăitul ceasului și zumzetul îndepărtat al orașului. Și vocea mea, 
care părea spartă. 

— Draga mea, a zis Ben, așezându-și pe măsuța de cafea 
dintre noi farfuria în care rămăseseră o bucată de cârnat pe 
jumătate mestecat și câteva boabe de mazăre într-o baltă de 
sos. Totul e în regulă? 

— Da, totul e în regulă, am răspuns eu. 

Dar nu știam cum să continui, iar el se uita la mine cu ochii 
larg deschiși, așteptând să spun ceva. 

— Mă iubesti, nu-i așa? am zis eu în cele din urmă, simțindu- 
mă ca și când aș fi adunat dovezi pentru a putea contracara 
orice dezaprobare ulterioară. 

— Da. Bineînțeles. Despre ce-i vorba? Ce s-a întâmplat? 

— Ben, și eu te iubesc. Înteleg motivele pentru care ai 
procedat așa, dar știu că m-ai mințit. 

Am regretat că am început această frază aproape imediat 
după ce am terminat-o. Am observat că a tresărit. S-a uitat în 
ochii mei cu un aer ofensat, iar buzele i s-au încordat. 

— Ce vrei să spui? m-a întrebat el. Draga mea... 

Nu aveam încotro, trebuia să continui. Nu mai aveam cum să 
ies din râul pe care incepusem să-l traversez. 

— Știu că nu mi-ai zis anumite lucruri ca să mă protejezi, dar 
situația asta nu mai poate continua. Vreau să știu adevărul. 

— Despre ce vorbești? Nu te-am mintit. 

Am simtit că mă cuprinde furia. 

— Ben, am aflat de Adam. 

În momentul acela, s-a schimbat la față. A înghiţit în sec și a 
întors capul spre un colț al camerei. A luat o scamă de pe 
mâneca puloverului și a zis: 

— De cine? 

— De Adam. Știu că am avut un fiu. 

Mă aşteptam să întrebe de unde am aflat, dar apoi mi-am dat 
seama că, pentru el, nu era ceva neobișnuit. Mai avuseserăm 
astfel de conversații atât după ce îmi văzusem romanul, cât și în 
zilele când îmi amintisem de Adam. 

Am observat că se pregătea să spună ceva, dar nu voiam să 
mai aud nicio minciună. 

— Și știu că a murit în Afganistan. 


A închis gura la loc, apoi a deschis-o din nou, căpătând un aer 
ușor caraghios. 

— De unde știi? 

— Mi-ai spus tu. Acum câteva săptămâni. Tu mâncai un 
biscuit, iar eu eram în baie. Am coborât la parter şi ti-am spus 
că mi-am amintit că am avut un fiu, ba chiar și numele lui, apoi 
ne-am așezat unul lângă altul și mi-ai povestit cum a murit. Și 
mi-ai arătat niște fotografii cu mine și cu el pe care le păstrezi 
undeva la etaj. Și câteva scrisori scrise de el. O scrisoare către 
Moș Crăciun... 

M-a copleșit durerea și m-am oprit. 

Ben se uita țintă la mine. 

— Ti-ai adus aminte toate astea? Dar cum...? 

— În ultimele săptămâni, mi-am tot făcut însemnări. 

— Unde? a întrebat el, începând să ridice tonul, ca și când s-ar 
fi înfuriat, deși nu înțelegeam ce anume ar fi putut să-l înfurie. 
Unde ţi-ai făcut însemnări? Nu înțeleg, Christine. Unde ţi-ai făcut 
însemnări? 

— Într-o agendă. 

— Într-o agendă? a repetat el pe un ton disprețuitor, care 
dădea de înțeles că o agendă nu poate fi folosită decât pentru 
liste de cumpărături și numere de telefon. 

— Da, am ținut un jurnal. 

Ben s-a aplecat în față, ca și când s-ar fi pregătit să se ridice 
din fotoliu. 

— Un jurnal De câtă vreme? 

— Nu știu exact. De câteva săptămâni. 

— Pot să-l văd și eu? 

Eram enervată și intrigată de atitudinea lui. Am hotărât să nu 
i-l arăt. 

— Nu. Nu încă. 

— Unde e? a întrebat el pe un ton furios. Arată-mi-l! 

— Ben, e personal. 

— Personal? a repetat el. Cum adică, personal? 

— Adică e privat. Nu m-aș simti în largul meu dacă l-ai citi. 

— De ce nu? Ai scris despre mine? 

— Bineînţeles. 

— Și ce-ai scris despre mine? 

Cum să-i răspund? M-am gândit la toate felurile în care îl 
trădasem. La ce îi povestisem doctorului Nash și la lucrurile pe 


263 


care le gândisem în legătură cu Ben. La neincrederea de care 
dădusem dovadă fată de soțul meu, la lucrurile de care îl 
crezusem în stare. La minciunile pe care i le spusesem și la 
întâlnirile cu doctorul Nash și cu Claire. Dar până la urmă nu i- 
am zis nimic din toate astea. 

— Multe lucruri, Ben. Am scris multe lucruri. 

— Dar de ce? De ce ţi-ai făcut însemnări? 

Nu-mi venea să cred că-mi punea această întrebare. 

— Vreau ca viața mea să aibă un sens. Vreau să fiu în stare să 
leg zilele între ele, la fel ca tine. La fel ca toată lumea. 

— Dar de ce? Esti nefericită? Nu mă mai iubești? Nu mai vrei 
să stai aici, cu mine? 

Întrebarea lui m-a nedumerit. Oare de ce avea impresia că a 
vrea să-mi înțeleg viata fracturată însemna că îmi și propuneam 
s-o schimb cumva? 

— Nu ştiu, am zis eu. Ce este fericirea? Cred că sunt fericită 
dimineața, când mă scol, cu toate că azi-dimineaţă, de exemplu, 
m-am simţit dezorientată. Dar nu-s deloc fericită când mă uit în 
oglindă și îmi dau seama că am cu douăzeci de ani mai mult 
decât îmi imaginam când am deschis ochii, că am încărunțit și 
am riduri în jurul ochilor. Nu-s fericită când îmi dau seama că am 
pierdut foarte multi ani. Deci presupun că de multe ori nu sunt 
fericită. Dar nu e vina ta. Sunt fericită cu tine. Te iubesc. Și am 
nevoie de tine. 

A venit și s-a așezat lângă mine, iar vocea lui a devenit mai 
blândă. 

— Îmi pare rău. Mă întristează foarte tare că totul s-a stricat 
din pricina acelui accident de mașină. 

Am simtit că iarăși mă cuprinde furia, dar am reușit să mă 
stăpânesc. Nu aveam niciun drept să mă înfurii pe el, pentru că 
nu știa cât din trecutul meu reușisem să aflu. 

— Ben, știu ce s-a întâmplat. Știu că n-a fost un accident de 
mașină. Știu că am fost atacată. 

A rămas nemișcat. Se uita la mine cu o mină inexpresivă. Am 
crezut că nu m-a auzit, dar apoi a spus: 

— Ce atac? i 

— Ben! am ridicat eu vocea. Incetează! 

Nu m-am putut controla. Îi spusesem că tineam un jurnal, că 
mă străduiam să pun cap la cap detaliile vieții mele, iar el voia 
să mă mintă în continuare, când era evident că știu adevărul. 


264 


— Nu mă mai minți, ce dracu'! Știu că n-a fost vorba de un 
accident de mașină! Știu ce s-a întâmplat cu mine. N-are niciun 
rost să-mi tot spui că lucrurile au stat altfel decât în realitate. 
Faptul că negi n-o să ne ajute deloc. Trebuie să încetezi cu 
minciunile! 

S-a ridicat în picioare. Părea enorm - trupul lui se înălța în fată 
mea, blocându-mi vederea. 

— Cine ţi-a spus? Cine? Nenorocita aia de Claire? Și-a băgat 
nasul unde nu-i fierbe oala și ti-a îndrugat tot felul de minciuni? 

— Ben... 

— Nu m-a suportat niciodată! m-a întrerupt el. Ar face orice 
ca să te instige împotriva mea. Orice! Minte, draga mea. Minte! 

— N-am aflat de la Claire, am zis eu, plecând capul. Ci de la 
altcineva. 

— De la cine? a tipat el. De la cine? 

— M-am întâlnit de mai multe ori cu un medic, am soptit eu. 
Am stat de vorbă cu el. De la el știu. 

Ben a rămas perfect nemișcat, cu excepția degetului mare de 
la mâna dreaptă, care desena cercuri mici pe falanga policarului 
stâng. Îi simteam căldura trupului și îi auzeam zgomotul 
respirației. Când, în cele din urmă, a deschis gura, glasul lui era 
atât de slab, încât abia am reușit să disting cuvintele. 

— Cum adică, un doctor? 

— Îl cheamă Nash. Se pare că a luat legătura cu mine în urmă 
cu câteva săptămâni. 

Chiar în timp ce vorbeam, am avut impresia că nu-mi spun 
propria poveste, ci pe a altcuiva. 

— Și ce ti-a zis atunci? 

Am încercat să-mi aduc aminte. Oare făcusem Însemnări și 
despre prima mea conversație cu doctorul Nash? 

— Nu stiu. Nu cred c-am scris ce mi-a spus. 

— Și te-a încurajat să faci însemnări? 

— Da. 

— De ce? 

— Vrea să mă fac bine, Ben. 

— Și ați obtinut vreun rezultat? Ce-ati făcut, mai exact? Ti-a 
dat medicamente? 

— Nu. Am făcut teste și exerciții. Am făcut o tomografie... 

Degetul mare al lui Ben s-a oprit. 


— O tomografie? a întrebat el, întorcându-se cu fața spre 
mine și ridicând iarăși glasul. 

— Da, o tomografie cu rezonanță magnetică. Mi-a zis că s-ar 
putea să-mi fie de ajutor. Tehnica asta nu exista pe vremea 
când mi-am pierdut memoria. Sau poate că nu era la fel de 
sofisticată ca acuma... 

— Unde? Unde ai făcut testele astea? Spune-mi! 

Începeam să devin confuză. 

— În cabinetul lui. Aici, la Londra. lar tomograful era aproape 
de cabinet, dar nu-mi aduc aminte exact unde. 

— Și cum ai ajuns acolo? Cum poate ajunge o persoană ca 
tine la cabinetul unui medic? m-a întrebat el pe un ton 
precipitat. 

Am încercat să-mi păstrez calmul. 

— Venea să mă ia de acasă cu mașina... 

Pe chipul lui se citea dezamăgirea, care apoi a cedat locul 
furiei. Nu-mi doream ca discuția noastră să se desfășoare așa, 
nu-mi doream să devină dificilă. Trebuia să încerc să-i explic 
lucrurile. 

— Ben... am început eu. 

Dar nu mă așteptam deloc la ce s-a întâmplat după aceea. 
Din gâtul lui, de undeva din adânc, s-a auzit un geamăt surd, 
care s-a întețit rapid, până când, incapabil să se mai 
stăpânească, Ben a scos un țipăt înfiorător, așa cum auzi când 
freci un cui pe o bucată de sticlă. 

— Ben! Ce s-a întâmplat? 

S-a întors cu spatele, clătinânadu-se ușor, ca să nu-i văd fața. 
Mi-a fost teamă ca nu cumva să aibă cine știe ce atac. M-am 
ridicat în picioare și i-am întins mâna ca să se sprijine de ea. 

— Ben! am zis eu din nou, dar el nu m-a luat în seamă, ci s-a 
proptit de perete. 

Când s-a întors iarăși spre mine, era roșu la fată și avea ochii 
mari. Am observat că avea salivă la colțurile gurii. Trăsăturile lui 
erau atât de schimonosite, încât părea că-și pusese o mască 
grotescă. 

— Proasta dracului! a zis el, apropiindu-se de mine. 

M-am dat un pic înapoi. Fata lui era la doar câțiva centimetri 
de a mea. 

— Când a început? 

— Eu... 


266 


— Spune-mi, curvă ce ești! Când a început? 

— N-a început nimic! am zis eu. 

Dintr-odată, m-a cuprins o frică puternică - a apărut la 
suprafața conștiinței mele, dar, după o clipă, s-a scufundat în 
adâncul meu. 

— Nimic! am repetat eu. 

Simțeam mirosul de mâncare din respirația lui. Carne și 
ceapă. Din gură îi ieșeau stropi mici de salivă care mă loveau în 
față și mi se lipeau de buze. Îi simțeam furia fierbinte şi umedă. 

— Te culci cu el! Nu mă minți! 

Partea din spate a gambelor mi se atingea de marginea 
canapelei, și am încercat să mă mișc de-a lungul ei, ca să mă 
îndepărtez de Ben, dar el m-a înhătat de umeri și a inceput să 
mă zgâltâie. 

— Întotdeauna ai fost așa! O curvă proastă și mincinoasă. Ce- 
o fi fost în capul meu când mi-am închipuit c-o să fii altfel cu 
mine? la zi, ce-ai făcut? Ai plecat pe furiș de acasă cât eram la 
serviciu? Sau l-ai adus aici? Sau v-ati tras-o în mașină, pe un 
teren viran? 

Îi simțeam strânsoarea puternică, iar degetele și unghiile lui 
mi se înfigeau în piele chiar și prin bluza de bumbac. 

— Mă doare! am tipat eu, sperând să-l șochez și să-i domolesc 
furia. Ben! Încetează! 

Tremurul care îi scutura trupul a încetat, iar mâinile lui și-au 
mai slăbit strânsoarea. Părea imposibil ca bărbatul care mă 
tinea de umeri cu o expresie în care se amestecau furia și ura să 
fie același care scrisese scrisoarea pe care mi-o dăduse Claire. 
Cum de am ajuns să avem atât de puțină incredere unul în 
celălalt? Oare câtă lipsă de comunicare a existat între noi din 
moment ce am devenit atât de suspicioși? 

— Nu mă culc cu el, am zis eu. Medicul ăsta mă ajută să mă 
fac bine, ca să pot duce o viață normală. Aici, împreună cu tine. 
Tu nu vrei asta? 

Privirea lui a început să rătăcească prin cameră. 

— Ben? Spune ceva! i-am cerut eu, dar el a rămas nemișcat. 
Nu vrei să mă fac bine? Nu asta ti-ai dorit întotdeauna, nu asta 
al sperat? 

A început să clatine din cap. 

— Știu că-i așa, am continuat eu. Știu că e ceea ce ţi-ai dorit 
în tot acest timp. 


267 


Lacrimi fierbinți mi se prelingeau pe obraji, iar vocea îmi era 
întreruptă de suspine. Ben încă mă ținea de umeri, dar cu 
blândețe. Mi-am pus mâna pe a lui și i-am zis: 

— M-am întâlnit cu Claire. Mi-a dat scrisoarea ta. Am citit-o, 
Ben. După atâția ani. Am citit-o. 


Văd pe pagină o pată de forma unei stele - cerneală 
amestecată cu apă. Probabil că am plâns în timp ce scriam. 
Citesc mai departe. 


Nu știu ce mă așteptam să se întâmple. Poate îmi închipuiam 
că o să-mi cadă în brațe, plângând ușurat, și că o să rămânem 
nemișcați, îmbrățișați în tăcere, până când aveam să ne liniștim 
și să putem vorbi iarăși pe un ton cald. Apoi aveam să lămurim 
totul. Poate că aș fi urcat la etaj să aduc scrisoarea pe care mi-o 
dăduse Claire, și am fi citit-o împreună, începând procesul lent 
al reconstruirii vieților noastre pe temelia adevărului. 

În schimb, a urmat o clipă de tăcere, în care totul părea 
încremenit. Nu se auzea nici zgomotul respirațiilor noastre, nici 
zumzetul traficului. Dispăruse până și ticăitul ceasului. Era ca și 
când viața ar fi fost suspendată, plutind pe culmea dintre două 
stări. 

lar apoi s-a terminat. Ben s-a îndepărtat ușor de mine și am 
crezut că are de gând să mă sărute, dar în schimb, am simtit că 
mi se întunecă vederea unuia dintre ochi, iar capul mi s-a dat 
într-o parte. Durerea mi-a cuprins maxilarul, apoi am căzut, 
văzând cum se apropie canapeaua de mine, iar ceafa mi s-a 
lovit de ceva tare și ascuţit. Am tipat. A urmat încă o lovitură, și 
încă una. Am închis ochii, așteptând-o pe următoarea - dar n-a 
urmat nimic. Am auzit doar zgomot de pași îndepărtându-se de 
mine și o ușă trântită. 

Am deschis ochii și am inspirat cu furie. Acum, covorul se 
întindea vertical în fața mea. Lângă cap aveam o farfurie spartă, 
din care sosul se scurgea pe podea, impregnându-se în covor. 
Boabele de mazăre și cârnatul pe jumătate mestecat erau și ele 
împrăștiate pe jos. Am auzit ușa de la intrare deschizându-se, 
apoi trântindu-se. Zgomot de pași pe alee. Ben ieșise din casă. 

Am expirat și am închis ochii. „Nu trebuie să adorm, mi-am zis 
în sinea mea. Trebuie să rămân trează.” 


268 


Am deschis iarăși ochii. Întunericul deja se cuibărise prin 
colțurile camerei. Simțeam miros de cârnat și gust de sânge. 


Ce-am făcut? Ce-am făcut? 


M-am asigurat că a plecat, apoi am venit la etaj și mi-am scos 
jurnalul. Din buza spartă mi se prelingea sânge pe covor. Nu știu 
ce s-a întâmplat. Nu știu unde e soțul meu, nici dacă se va 
întoarce și nici dacă îmi doresc asta. 

Dar am nevoie să se întoarcă. Nu pot trăi fără el. 


Sunt speriată. Vreau s-o văd pe Claire. 


Mă opresc din citit și duc mâna la frunte. Simt pielea 
catifelată și îmi aduc aminte de vânătaia pe care am văzut-o azi- 
dimineaţă, cea pe care am acoperit-o cu machiaj. Deci Ben m-a 
lovit. Mă uit iarăși la dată: „Vineri, 23 noiembrie”. Inseamnă că 
totul s-a întâmplat acum o săptămână. O săptămână în care am 
crezut că totul este în regulă. A 

Mă ridic în picioare să mă uit în oglindă. Incă e acolo - o 
contuzie albăstruie. Dovada că ceea ce am scris e adevărat. Mă 
întreb ce minciuni mi-am spus ca să-mi explic acea vânătaie, 
sau ce minciuni mi-a zis Ben. 

Însă acum știu adevărul. Mă uit la paginile pe care le ţin în 
mână și îmi trece prin minte un gând: „A vrut să le găsesc”. Știe 
că nu-i nicio problemă dacă le citesc azi, pentru că mâine voi fi 
uitat de ele. 

Dintr-odată, îi aud pașii pe trepte și îmi dau seama - aproape 
pentru prima oară - că mă aflu în această cameră de hotel și că 
am venit aici împreună cu Ben. Cu bărbatul care m-a lovit. Aud 
cheia în broască. 

Trebuie să aflu ce s-a întâmplat, așa că vâr repede paginile 
sub pernă și mă întind pe pat. Când intră în cameră, închid ochii. 

— Te simţi bine, draga mea? Eşti trează? 

Deschid ochii și îl văd în prag, cu o sticlă în mână. 

— Am găsit doar Cava. Îţi place? întreabă el, apoi pune sticla 
pe măsuţa de toaletă și mă sărută. O să mă duc să fac duș, 
adaugă el în șoaptă, apoi intră în baie și pornește robinetele. 

După ce închide ușa, scot paginile de sub pernă. N-am mult 
timp la dispoziţie - sigur nu va dura mai mult de cinci minute -, 


269 


așa că trebuie să citesc cât mai repede cu putinţă. Parcurg 
paginile în grabă, fără să disting toate cuvintele, dar reușind să 
prind sensul frazelor. 


Toate astea s-au întâmplat în urmă cu câteva ore. Am rămas 
în holul întunecat al casei noastre goale, cu o bucată de hârtie 
într-o mână și un telefon în cealaltă. Pe hârtie era mâzgălit un 
număr. Nu mi-a răspuns nimeni. N-am auzit decât un târâit 
nesfârșit. Mă întreb dacă și-a oprit robotul telefonic sau dacă i s- 
o fi terminat caseta. Încerc încă o dată. Și încă o dată. Am mai 
trecut prin asta. Timpul meu pare să fie circular. Claire nu mă 
poate ajuta. 


M-am uitat în geantă și am găsit telefonul pe care mi-l dăduse 
doctorul Nash. „E târziu, mi-am zis în sinea mea. N-are cum să 
fie la serviciu. Probabil că e cu iubita lui, și fac ce fac ei de obicei 
seara. Ce fac de obicei oamenii normali. Adică lucruri despre 
care n-am nici cea mai vagă idee.” 

Aveam numărul lui de acasă notat la începutul jurnalului. L- 
am format și am așteptat. S-a auzit de mai multe ori sunetul de 
apel, apoi nimic. Nicio voce înregistrată care să-mi spună că 
este o greșeală, nicio invitaţie de a lăsa un mesaj. Am încercat 
încă o dată. La fel. Nu mai aveam niciun alt număr în afară de 
cel de la cabinet și cel de acasă. 

Am rămas pe hol o vreme. Neajutorată. Mă uitam la ușa de la 
intrare, iar o parte din mine își dorea ca Ben să apară în spatele 
geamului mat și să bage cheia în broască, în timp ce o altă 
parte din mine se temea de întoarcerea lui. 

În cele din urmă, n-am mai putut aștepta. M-am dus la etaj și 
m-am dezbrăcat, apoi m-am băgat în pat și am făcut aceste 
însemnări. Casa încă e goală. Peste câteva clipe, voi închide 
jurnalul și îl voi ascunde, după care voi stinge lumina și voi 
adormi. 


Apoi voi uita, și nu va rămâne decât jurnalul acesta. 


Mă uit cu groază la următoarea pagină, temându-mă că ar 
putea fi goală, dar nu-i așa. 


Luni, 26 noiembrie 


Ben m-a lovit vineri. Au trecut două zile de atunci, însă n-am 
scris nimic. Oare în tot acest timp am crezut că lucrurile sunt în 
ordine? 

Dar fața încă mi-e vânătă și mă doare, deci sigur am bănuit că 
ceva nu e în regulă. 

Azi mi-a zis că am căzut - cel mai mare clișeu imaginabil - iar 
eu l-am crezut. De ce n-aș fi avut încredere în el? Deja fusese 
nevoit să-mi explice cine sunt, cine e el, și cum am ajuns să mă 
trezesc într-o casă străină, cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă 
decât mă așteptam, deci de ce aș fi pus la îndoială explicația lui 
pentru ochiul meu vânăt și umflat, pentru buza spartă? 

Așa că mi-am continuat ziua fără să-mi pun nicio problemă. L- 
am sărutat când a plecat la serviciu, am strâns masa, apoi am 
făcut o baie. 

În cele din urmă, am venit aici, am găsit acest jurnal și am 
aflat adevărul. 


Lipsește ceva. Îmi dau seama că nu l-am pomenit pe doctorul 
Nash. Oare mă abandonase? Cumva găsisem jurnalul fără 
ajutorul lui? Sau oare deja nu-l mai ascundeam? 

Am continuat să citesc. 


Mai târziu, am sunat-o pe Claire. Telefonul mobil pe care mi-l 
dăduse Ben nu funcționa - m-am gândit că i se consumase 
bateria -, așa că l-am folosit pe cel de la doctorul Nash, dar nu 
mi-a răspuns nimeni. Apoi m-am așezat pe canapeaua din living. 
Nu mă puteam linisti. Am luat niște reviste de pe măsută, dar le- 
am pus repede la loc, după care am pornit televizorul și m-am 
uitat țintă la ecran preț de jumătate de oră, fără ca măcar să-mi 
dau seama la ce mă uit. Am aruncat o privire spre jurnal, dar nu 
mă puteam concentra, nu eram în stare să scriu. Am mai sunat- 
o de câteva ori, dar de fiecare dată mi-a răspuns robotul, care 
mă invita să las un mesaj. 

Claire mi-a răspuns abia după prânz. 

— Chrissy! Ce mai faci? m-a întrebat ea, și l-am auzit pe Toby 
jucându-se în fundal. 

— Mă simt bine, am răspuns eu, deși nu era deloc așa. 

— Aveam de gând să te sun. Am o stare foarte nasoală, și e 
abia luni! 


271 


Luni. Pentru mine, zilele nu înseamnă nimic - toate trec la fel, 
și mi-e imposibil să le deosebesc unele de altele. 

— Aș vrea să ne întâlnim, am zis eu. Poţi să treci pe la mine? 

— Să vin la tine acasă? m-a întrebat ea pe un ton surprins. 

— Da. Te rog! Vreau să stau de vorbă cu tine. 

— Totul e în regulă, Chrissy? Ai citit scrisoarea? 

Am inspirat adânc și am zis cu glas scăzut: 

— Ben m-a lovit. 

Lui Claire i s-a tăiat respiratia. 

— Poftim? 

— Acum două zile. Sunt vânătă la față. Mi-a zis că am căzut, 
dar am scris în jurnal că m-a lovit. 

— Chrissy, Ben nu te-ar lovi niciodată. Pur și simplu nu e 
capabil de așa ceva. 

M-a cuprins îndoiala. Oare era posibil să fi inventat totuh 

— Dar am scris în jurnal, am zis eu. 

A tăcut pret de o clipă, apoi a zis: 

— Dar de ce crezi că te-a lovit? 

Am dus mâna la față și mi-am pipăit umflăturile din jurul 
ochilor. Am simţit că mă înfurii. Era limpede că nu mă crede. M- 
am gândit la însemnările mele și i-am răspuns: 

— l-am spus că tin un jurnal. Că m-am întâlnit cu tine și cu 
doctorul Nash. Că știu despre Adam, că mi-ai dat scrisoarea pe 
care te rugase s-o păstrezi pentru mine și că am citit-o. Apoi m- 
a lovit. 

— Te-a lovit pur și simplu? 

M-am gândit la invectivele pe care mi le aruncase în obraz, la 
lucrurile de care mă acuzase. 

— Mi-a zis că sunt o curvă, am zis eu în cele din urmă, simțind 
că-mi vine să plâng. Și... și m-a acuzat că m-am culcat cu 
doctorul Nash. l-am spus că nu-i adevărat, iar apoi... 

— Apoi? 

— M-a lovit. 

Câteva clipe de tăcere, apoi Claire a zis: 

— Te-a mai lovit până acum? 

Nu aveam de unde să știu. Oare mă mai lovise? Poate că 
relația noastră întotdeauna fusese abuzivă. Dintr-odată, mi-am 
adus aminte de mine și Claire, ținând în mână pancarte scrise 
de mână: „Drepturile femeilori”, „Stop violenței domestice!” Mi- 
am amintit că întotdeauna m-am uitat cu dispreț la femeile care 


272 


descoperă că s-au căsătorit cu bărbați care le bat, însă nu iau 
nicio măsură. Mi se păreau slabe. Slabe și proaste. 

Oare căzusem și eu în aceeași capcană ca și ele? 

— Nu știu, i-am răspuns în cele din urmă. 

— Mi-e greu să mi-l imaginez pe Ben făcând rău vreunei 
vietăți, dar nu e imposibil. Doamne! Când mă gândesc că a 
reușit să mă facă și pe mine să mă simt vinovată. lti aduci 
aminte? 

— Nu. Nu-mi aduc aminte nimic... 

— La dracu'! Scuze! Am uitat... Deci mi-e foarte greu să-mi 
imaginez așa ceva. El m-a convins că peștii au același drept la 
viață ca și animalele cu picioare. Nu omora nici măcar 
păianjenii! 


Vântul flutură draperiile camerei. Aud zgomotul îndepărtat al 
unui tren. Țipete de pe chei. Cineva de pe stradă strigă: „La 
dracu'!”, după care se aude zgomot de sticlă spartă. Nu vreau 
să citesc mai departe, dar știu că trebuie. 


Am simtit un fior rece. 

— Ben era vegetarian? 

— Chiar vegan™! a zis ea râzând. Să nu-mi spui că nu stiai! 

M-am gândit la noaptea în care mă lovise. „O bucată de 
cârnat pe jumătate mestecată, scrisesem eu în jurnal, și câteva 
boabe de mazăre într-o baltă de sos...” 

M-am apropiat de fereastră. 

— Ben mănâncă și carne... am zis eu, rostind cuvintele pe 
îndelete. Nu e vegetarian... În orice caz, nu acuma. Poate s-a 
schimbat... 

A urmat încă o tăcere prelungă. 

— Claire? am zis eu. 

Nu mi-a răspuns. 

— Claire, mă auzit 

— Da, a zis ea, iar acum avea un ton furios. Vreau să-l sun. Să 
lămuresc povestea asta. Unde e? 

I-am răspuns fără să stau pe gânduri: 

— Cred că e la școală. A zis că nu se întoarce înainte de ora 
cinci. 

10 Spre deosebire de vegetarianism, veganismul presupune eliminarea din dietă nu 
numai a cărnii, ci și a tuturor produselor de origine animală - lapte, brânză, ouă etc. 
273 


— La școală? Adică la universitate? A început să țină cursuri? 

Am simtit că mă cuprinde teama. 

— Nu. Lucrează la o școală din apropiere. Nu știu cum se 
numește. 

— Și ce face acolo? 

— E profesor. E șeful catedrei de chimie, parcă așa mi-a zis. 
Nu mai tin minte... 

M-am simţit vinovată la gândul că nu știam cu ce se ocupă 
soțul meu, că nu eram în stare să-mi aduc aminte cum câștigă 
banii din care trăiam amândoi. Dar am ridicat privirea și mi-am 
văzut reflectată în geam fața umflată, iar sentimentul de 
vinovăție s-a evaporat. 

— Ce școală? a continuat ea. 

— Nu ştiu. Nu cred că mi-a spus. 

— Cum, niciodată? 

— În dimineața asta, nu. Deci e ca și când nu mi-ar fi spus 
niciodată. 

— Îmi pare rău, Chrissy. N-am vrut să te necăjesc. Atâta doar 
că... - dar s-a oprit, și am simţit că s-a răzgândit, că a renunțat 
la o frază. Ai putea afla cum se numește școala la care lucrează? 

M-am gândit la biroul de la etaj. 

— Cred că da. De ce? 

— Aș vrea să stau de vorbă cu Ben, să mă asigur că o să vină 
și el acasă în după-amiaza asta, când o să trec pe la tine. N-aș 
vrea să fie o vizită zadarnică. 

Mi-am dat seama că incercase să facă o glumă, dar n-am râs. 
Simțeam că nu am niciun control asupra situației și nu-mi 
puteam da seama ce-ar fi fost mai bine să fac, așa că am 
hotărât să merg pe mâna prietenei mele. 

— Mă duc să arunc o privire, am zis eu. 

Am urcat la etaj. Era ordine în birou, iar pe masă erau 
aranjate teancuri de hârtii. Nu mi-a luat mult timp până să 
găsesc o foaie cu antet - era un raport despre o ședință cu 
părinții. 

— Se numește Sfânta Ana. Vrei să-ți dau numărul? 

Dar mi-a zis că o să-l caute singură, după care a adăugat: 

— Te sun eu mai încolo, da? 

larăși m-a cuprins panica. 

— Ce ai de gând să-i spui? am întrebat-o eu. 


274 


— Vreau să lămuresc povestea asta. Ai încredere în mine, 
Chrissy. Sigur există o explicație pentru toate astea. În regulă? 

— Bine, am zis eu, apoi am încheiat conversatia. 

M-am așezat, simțind că-mi tremură picioarele. Dacă prima 
mea bănuială era corectă? Dacă Ben și Claire încă se culcau 
împreună? Poate că, în clipa aceea, Claire il suna ca să-l 
avertizeze. Poate că-i spunea: „A intrat la bănuieli. Ai grijă”. 

Mi-am amintit ce citisem în jurnal. Doctorul Nash îmi spusese 
că, pe vremuri, avusesem simptome de paranoia: „Sustineai că 
doctorii conspirau Împotriva ta. Erai înclinată spre confabulație. 
Inventai tot felul de lucruri”. 

Dacă nu era decât o confabulație? Dacă, de fapt, am inventat 
toate astea? „S-ar putea ca tot ce-am scris în jurnal să fie niște 
simple născociri. Rodul paranoiei." 

M-am gândit la ce am aflat când am fost în secția de psihiatrie 
și la ce mi-a spus Ben în scrisoarea lui. „Uneori deveneai 
violentă.” Mi-am dat seama că poate eu fusesem cea care 
provocase cearta de vineri seara. Oare îl lovisem pe Ben? Poate 
că el doar a ripostat, iar apoi, când m-am dus în baie, am luat un 
pix și am explicat totul printr-o fabulație. 

Dacă acest jurnal nu înseamnă decât că situația mea s-a 
înrăutățit din nou? Și că, în curând, va trebui să mă întorc la 
Casa Waring? 

M-a luat cu frig. Pret de câteva clipe, am fost sigură că tocmai 
de aceea a vrut doctorul Nash să facem o vizită acolo - ca să mă 
pregătească pentru o nouă internare. 

Nu pot decât să astept să mă sune Claire. 


O nouă pauză. Oare asta se întâmplă acum? Oare Ben va 
încerca să mă ducă înapoi la Casa Waring? Am aruncat o privire 
spre ușa băii. N-am să-i permit. 

Văd că mai sunt doar câteva însemnări, făcute în aceeași zi, 
dar mai târziu. 


Luni, 26 noiembrie, 18:55 
Claire m-a sunat după mai putin de jumătate de oră, iar 


acum, mintea mea oscilează între două gânduri: „Știu ce trebuie 
să fac. Nu știu ce trebuie să fac. Știu ce trebuie să fac...” Dar 


275 


mai e un gând care nu-mi dă pace. Mă trec fiorii când îmi dau 
seama care e adevărul. „Sunt în pericol”. 
Deschid jurnalul la prima pagină, vrând să scriu: „Să nu ai 
încredere în Ben”, dar văd că aceste cuvinte sunt deja acolo. 
Nu-mi aduc aminte să le fi scris eu. Dar, la urma urmelor, nu- 
mi aduc aminte nimic. 


O nouă pauză, apoi următoarele însemnări: 


Când am vorbit cu ea la telefon, mi s-a părut că avea o voce 
ezitantă. 

— Chrissy, mi-a zis ea. Ascultă-mă bine. 

Tonul ei m-a speriat. 

— Ce s-a întâmplat? 

— L-am sunat pe Ben. La școală. 

Eram copleșită de senzația că mă îmbarcasem într-o călătorie 
pe care nu o puteam controla, că pluteam pe ape nenavigabile. 

— Și ce-a zis? 

— N-am stat de vorbă cu el. Am vrut doar să mă asigur că 
lucrează acolo. 

— De ce? am întrebat eu. Nu ai încredere în eh 

— N-ar fi prima oară când te minte. 

Nu aveam cum s-o contrazic. 

— Dar de ce crezi că m-ar minti în legătură cu locul unde 
lucrează? 

— Pur și simplu am fost surprinsă că lucrează într-o școală. 
Stii că a terminat arhitectura? Ultima oară când am stat de 
vorbă cu el, voia să-și înființeze propriul lui birou. Și mi s-a părut 
destul de ciudat când am aflat că s-a angajat la o școală. 

— Și ce ti-au spus? 

— Mi-au spus că nu-l pot deranja, pentru că e la ore. 

M-am simţit ușurată: cel puțin în legătură cu asta nu m-a 
mințit. 

— Poate că s-a răzgândit în privința carierei lui, am spus eu. 

— Chrissy? Le-am spus că vreau să-i trimit niște documente. 
Prin poștă. Și le-am cerut titlul lui oficial. 

— SÈ 

— Nu e șeful catedrei de chimie sau al catedrei de științe. Mai 
exact, nu-i șeful niciunei catedre. E laborant. 


Am tresărit. Poate că am și icnit, cu toate că nu-mi aduc 
aminte. 

— Esti sigură? am zis eu. 

Mintea mea a început să caute frenetic un motiv pentru 
această nouă minciună. Oare îi era rușine de slujba lui? Se 
gândea cu teamă la ce mi-aș spune în sinea mea dacă aș afla că 
a trecut de la statutul de arhitect de succes la cel de laborant 
într-o școală? Oare chiar credea că sunt atât de superficială, 
încât l-as iubi mai mult sau mai puțin în funcție de ce slujbă are? 

Mi se părea că lucrurile începeau să se lege. 

— Doamne, e vina mea! am zis eu. 

— Ba nu! Nu e vina ta! 

— Ba da! E din pricina eforturilor pe care trebuie să le facă 
pentru mine. Trebuie să aibă grijă de mine zi de zi și probabil că 
suferă de o cădere nervoasă. Poate că nici el nu mai știe ce e 
adevărat și ce nu, am zis eu, izbucnind în plâns. Și trebuie să 
suporte de unul singur suferința asta. In fiecare zi. 

Au urmat câteva clipe de tăcere, după care Claire a zis: 

— Suferință? Ce suferință? 

— Adam... am răspuns eu, simțind că mă doare să-i pronunt 
numele. 

— Ce-i cu Adam? 

Abia atunci mi-am dat seama: „Doamne! Nu știe. Ben nu i-a 
spus." 

— A murit. 

I s-a tăiat respirația. 

— A murit? Câna? Cum? 

— Nu știu exact când. Ben mi-a zis că anul trecut. A murit în 
război. 

— În război? Ce război? 

— În Afganistan. 

— Chrissy, ce să caute el în Afganistan? m-a întrebat ea pe un 
ton ciudat, aproape încântat. 

— Era în armată, am răspuns eu, dar chiar în timp ce vorbeam 
am început să mă îndoiesc de ce spuneam - era ca și când mă 
confruntam cu un lucru pe care îl știusem dintotdeauna. 

Am auzit-o pufnind, ca și când i s-ar fi părut ceva amuzant. 

— Chrissy, draga mea, Adam n-a fost în armată. Și n-a fost 
niciodată în Afganistan. Locuiește la Birmingham cu o fată pe 
care o cheamă Helen. E programator. Nu m-a iertat, dar încă îl 


277 


sun din când în când. Poate c-ar prefera să n-o fac, dar la urma 
urmei sunt nașa lui, mai tii minte? 

Mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama de ce folosește timpul 
prezent. 

— L-am sunat săptămâna trecută, a continuat ea. După ce m- 
am întâlnit cu tine. 

Acum, aproape că râdea. 

— Nu era acasă, dar am vorbit cu Helen. Mi-a zis c-o să-l 
roage să mă sune. Adam trăiește. 


M-am oprit din citit. Mă simt foarte ușoară. Goală pe 
dinăuntru. Am impresia că, din clipă în clipă, aș putea să cad pe 
spate sau să încep să plutesc. Oare să îndrăznesc să cred? Oare 
vreau asta? Mă sprijin de măsuţa de toaletă și citesc mai 
departe, doar vag conștientă că nu mai aud zgomotul dușului. 


Cred că mi s-au înmuiat picioarele și m-am sprijinit de scaun. 

— Trăiește? am întrebat eu, simțind că mă ia cu greață - îmi 
aduc aminte că am simţit cum mi se ridică voma până la baza 
faringelui, dar am reușit s-o înghit. Chiar trăiește? 

— Da! 

— Dar... Dar am văzut o tăietură din ziar... În care scria că a 
murit. 

— Chrissy, n-are cum să fie autentică. Pur și simplu nu se 
poate. Adam trăieşte. 

Am început să spun ceva, dar apoi am fost asaltată de un 
vârtej de gânduri și sentimente. Bucurie. Îmi aduc aminte că 
eram bucuroasă. Bucuria pură de a ști că Adam trăiește îmi 
sfârâia pe limbă, dar era amestecată cu izul amar și înțepător al 
fricii. M-am gândit la vânătăile mele, la forța cu care trebuie să 
mă fi lovit Ben. Poate că nu mă abuzează doar fizic, poate că în 
unele zile se delectează spunându-mi că băiatul meu a murit, ca 
să vadă cât de multă suferință îmi provoacă acest gând. Oare e 
posibil ca, în alte zile - cele în care îmi aduc aminte că am fost 
însărcinată sau că am născut un copil -, să-mi spună pur şi 
simplu că Adam s-a mutat, că lucrează în străinătate sau că 
locuiește în cealaltă parte a orașului? 

Și dacă este așa, de ce nu mi-am notat niciunul dintre aceste 
adevăruri alternative pe care mi le tot spune? 


Mintea mi-a fost invadată de imagini - Adam așa cum ar 
trebui să arate acum, scene din trecutul lui la care nu am luat 
parte -, dar nimic nu mi-a rămas întipărit în minte. Toate 
apăreau pret de o fracțiune de secundă, după care se evaporau 
fulgerător. Singurul lucru la care mă gândeam era că Adam 
trăiește. „Trăiește. Fiul meu e în viață. Mă pot întâlni cu el!” 

— Unde e? am întrebat eu. Unde e? Vreau să-l văd. 

— Chrissy, stai calmă. 

— Dar... 

— Chrissy! m-a întrerupt ea. Rămâi acasă, o să trec pe la tine. 

— Claire! Spune-mi unde e! 

— Sunt foarte îngrijorată din pricina ta, Chrissy. Te rog... 

— Dar... 

— Chrissy, calmează-te! a zis ea, ridicând vocea, apoi ceata 
confuziei mele a fost străpunsă de un singur gând: „Sunt 
isterică." 

Am inspirat adânc și am încercat să mă liniștesc, iar Claire a 
continuat: 

— Adam locuiește în Birmingham. 

— Dar probabil că știe unde sunt acum. De ce nu vine să mă 
vadă? 

— Chrissy... 

— De ce? De ce nu vine să mă viziteze? Cumva nu se înțelege 
cu Ben? De-aia nu ia legătura cu mine? 

— Chrissy, a zis ea pe un ton blând. Birmingham e destul de 
departe. lar Adam are o viață încărcată... 

— Adică... 

— Poate că n-are cum să ajungă la Londra foarte des. 

— Dar... 

— Chrissy, îti închipui că Adam nu te vizitează. Dar nu pot să 
cred asta. Poate că vine, totuși, atunci când reușește să-și facă 
timp. 

Am tăcut. Totul părea lipsit de sens. Și totuși, poate că avea 
dreptate. Am început să tin acest jurnal doar de vreo două 
săptămâni. N-am de unde ști ce s-a întâmplat înainte. 

— Trebuie să-l văd, am zis eu. Vreau să-l văd. Crezi că se 
poate aranja? 

— De ce nu? Dar dacă Ben chiar îți spune că a murit, cred că 
ar fi bine ca mai întâi să vorbim cu el. 


„Bineînţeles, mi-am zis. Dar ce-o să spună? EI îşi închipuie că 
încă îi cred minciunile.” 

— O să vină acasă în curând, am zis eu. Mai vrei să treci pe la 
mine? Să mă ajuti să lămuresc povestea asta? 

— Bineînţeles. Nu-mi dau seama ce se întâmplă. Dar o să 
stăm de vorbă cu Ben. Promit. Vin acum. 

— Chiar acum? 

— Da. Sunt îngrijorată, Chrissy. Ceva nu-i în regulă. 

M-a deranjat tonul ei, dar în același timp mă simțeam ușurată. 
Și eram încântată la gândul că, în curâna, voi putea să mă 
întâlnesc cu fiul meu. Voiam să-l văd, să văd o fotografie cu el. 
Imediat. Dar mi-am adus aminte că nu prea aveam poze cu el și 
că cele pe care le aveam erau sub cheie. Apoi mi-a venit o idee. 

— Claire, în casa noastră a izbucnit un incendiu? 

— Un incendiu? a întrebat ea pe un ton confuz. 

— Da, pentru că avem puține poze cu Adam. Și aproape 
niciuna de la nunta noastră. Ben mi-a zis că au fost distruse la 
incendiu. 

— Ce incendiu? 

— Ben mi-a spus că la vechea noastră casă a avut loc un 
incendiu și că am pierdut multe lucruri atunci. 

— Câna? 

— Nu ştiu. Cu ani în urmă. 

— Și nu aveti nicio fotografie cu Adam? 

Am simtit că încep să mă enervez. 

— Avem câteva, dar nu-s multe. Și aproape toate sunt de pe 
vremea când era copil. Când abia incepea să meargă în 
picioare. Dar niciuna din vacanțe sau din luna de miere. Si 
niciuna de la Crăciun. Nimic de genu' ăsta. 

— Chrissy, a zis ea cu o voce liniștită, cumpătată, în care mi s- 
a părut că disting un sentiment nou - frica. Descrie-mi-l pe Ben. 

— Poftim? 

— Fă-mi o descriere a lui Ben. Cum arată? 

— Dar ce poți să-mi spui despre incendiu? 

— N-a avut loc niciun incendiu. 

— Dar am scris că mi-am amintit de el. O tigaie încinsă pe 
aragaz. Apoi a sunat telefonul... 

— Probabil că-s născociri ale imaginatiei tale. 

— Dar... 


280 


— Chrissy! a zis ea cu neliniște în glas. N-a avut loc niciun 
incendiu! Nu cu ani în urmă. Ben mi-ar fi zis. lar acuma, descrie- 
mi-l pe Ben. Cum arată? E înalt? 

— Nu foarte. 

— Păr negru? 

Nu știam ce să spun. 

— Da... Nu... Habar n-am. A început să încărunțească. Și are 
burtă, cred. Sau poate că nu... am adăugat eu, ridicându-mă în 
picioare. Trebuie să mă uit la pozele cu el. 

M-am dus iarăși la etaj. Erau acolo, lipite în jurul oglinzii. Eu şi 
soțul meu. Fericiți. Împreună. 

— Părul lui pare mai degrabă șaten, am zis eu, iar apoi am 
auzit o mașină parcând în fata casei. 

— Esti sigură? 

— Da. 

Motorul s-a oprit, iar portiera s-a trântit. Apoi am auzit un bip. 

— Cred că a venit Ben, am zis eu, coborând glasul. 

— Căcat! Spune-mi repede, are cumva o cicatrice? 

— O cicatrice? Unde? 

— Pe față, Chrissy. Pe unul dintre obraji. Odată, când a fost la 
alpinism, a avut un accident. 

M-am uitat repede la fotografii, oprindu-mă la cea în care eu 
și soțul meu luăm micul dejun îmbrăcați în halate. Ben zâmbea 
cu un aer fericit, dar, cu toate că nu se bărbierise în ziua aceea, 
se vedea clar că nu avea niciun semn pe obraji. Mi s-a făcut 
frică. 

Am auzit deschizându-se ușa de la intrare. Apoi o voce: 

— Christine! Draga mea! M-am întors! 

— Nu, am Zis eu. N-are nicio cicatrice. 

Am auzit un sunet în receptor - ceva între un icnet și un oftat. 

— Chrissy, nu știu cine e bărbatul cu care locuiești, dar nu e 
Ben. 


M-a cuprins groaza. Aud apa trasă la baie, dar nu mă pot opri 
din citit. 


Nu-mi amintesc foarte bine ce s-a întâmplat după aceea. Nu 
pot pune lucrurile cap la cap. Claire aproape că a început să 
tipe, spunând de mai multe ori: „La dracu'!”, iar pe mine m-a 


281 


cuprins panica. Am auzit trântindu-se ușa de la intrare și clicul 
Zăvorului. 

— Sunt în baie! i-am strigat eu bărbatului despre care până 
atunci crezusem că era soțul meu, iar vocea mea era spartă, 
disperată. Cobor imediat! 

— Vin la tine, a zis Claire. Vin să te iau de acolo. 

— Totul e în regulă, draga mea? a strigat bărbatul care nu e 
Ben. 

I-am auzit pașii pe trepte și mi-am dat seama că nu încuiasem 
ușa de la baie. 

— A ajuns acasă, am zis eu în șoaptă. Vino mâine, când e 
plecat la serviciu. O să-mi fac bagajul. Te sun. 

— Căcat! Bine, dar să-ți notezi totul în jurnal. Să scrii cât mai 
repede. Să nu uiti! 

M-am gândit la jurnalul meu ascuns în șifonier. „Trebuie să-mi 
păstrez calmul, mi-am zis în sinea mea. Trebuie să mă prefac că 
totul e în regulă, cel puțin până reușesc să-l scot din cutie și să 
scriu că mă aflu în pericol.” 

— Ajută-mă, am soptit eu. Ajută-mă. 

Am închis telefonul exact înainte ca el să împingă ușa de la 
baie. 

e 

Aici se termină însemnările. Răsfoiesc cu frenezie paginile 
următoare, dar sunt goale - nu le brăzdează decât dungulițele 
orizontale, de un albastru pal. Așteaptă continuarea poveștii 
mele. Dar nu există nicio continuare. Ben mi-a găsit jurnalul, a 
smuls aceste pagini, iar Claire nu a venit după mine. Când i-am 
dat jurnalul doctorului Nash - cred că marţi, pe 27 noiembrie -, 
habar n-aveam că ceva nu e în regulă. 

Înţeleg totul dintr-odată și îmi dau seama de ce m-a tulburat 
atât de mult tabla din bucătărie. Din pricina scrisului. 
Majusculele acelea îngrijite și uniforme arătau cu totul altfel 
decât literele neregulate ale scrisorii pe care mi-a dat-o Claire. 
Undeva, în adâncul meu, mi-am dat seama încă de atunci că nu 
fuseseră scrise de aceeași mână. 

Ridic privirea. Ben - sau bărbatul care se dă drept Ben -a 
ieșit de la duș. Acum e în pragul băii, îmbrăcat la fel ca mai 
înainte, și se uită la mine. Nu știu de câtă vreme stă acolo și mă 
urmărește citind paginile din jurnal. Are o privire indiferentă, ca 


282 


și când nu prea l-ar interesa ce vede, ca și când ar fi o problemă 
care nu-l privește. 

Mă aud icnind și dau drumul foilor din mână, care se împrăștie 
pe podea. 

— Cine ești? îl întreb eu, dar el nu-mi răspunde, ci se uită la 
hârtiile din faţa mea. Răspunde-mi! 

Dar tonul meu autoritar nu corespunde cu starea mea 
interioară. Mintea mea se străduiește să-și dea seama cine ar 
putea fi. Poate cineva de la Casa Waring? Sau un pacient? Nimic 
nu are sens. Simt că mă cuprinde panica, pentru că în mintea 
mea prinde contur un alt gând, dar în clipa următoare dispare... 

Ridică privirea spre mine. 

— Sunt Ben, îmi spune el, pronunţând rar cuvintele, ca și când 
ar încerca să-mi explice un lucru evident. Ben, soțul tău. 

Rămân pe podea, dar mă îndepărtez ușor de el, străduindu- 
mă să-mi aduc aminte tot ce-am citit, tot ce știu. 

— Ba nu, spun eu, apoi repet pe un ton apăsat: Banu! 

Se apropie de mine. 

— Ba da, Christine. Știi bine că-i așa. 

Mă cuprinde frica. O spaimă care simt că mă înșfacă, mă 
ridică și mă ţine suspendată o clipă, apoi mă azvârle înapoi în 
propria-i grozăvie. Îmi amintesc vorbele lui Claire: „Dar nu e 
Ben”. Apoi se întâmplă un lucru ciudat. Imi dau seama că nu-mi 
aduc aminte că am citit cuvintele ei, ci că-mi aduc aminte însuși 
momentul în care le-a rostit. Îmi aduc aminte panica din glasul 
ei, felul în care a zis: „La dracu'!” înainte să-mi spună lucrul de 
care își dăduse seama și să-l repete: „Nu e Ben”. 

Îmi aduc aminte. 

— Ba nu. Nu ești Ben. Mi-a spus Claire! Cine ești? 

— Dar îţi aduci aminte de fotografii, Christine? Cele lipite în 
jurul oglinzii din baie? Uite, le-am adus ca să ţi le arăt. 

Face un pas spre mine, apoi se apleacă după geanta lui, care 
e pe podea, lângă pat. Scoate din ea câteva fotografii cu 
colțurile îndoite. 

— Uite! spune, însă eu clatin din cap, iar el o ia în mână pe 
prima și, după ce se uită la ea, o întoarce spre mine. Aici 
suntem noi. Uită-te: tu și cu mine. 

Fotografia ne înfățișează pe noi doi stând într-o barcă, pe un 
fluviu sau pe un canal. În spatele nostru se vede o apă 
întunecată și murdară, iar în fundal - prost focalizat - niște stuf. 


283 


Amândoi eram tineri și aveam pielea întinsă, nu lăsată și ridată 
ca acum, iar ochii ne erau mari de fericire. 

— Nu vezi? Uite! Suntem noi! Tu și cu mine. Cu ani în urmă. 
Suntem împreună de multă vreme, Chris. De ani de zile. 

Mă uit cu atenţie la fotografie. Îmi revin niște imagini: noi doi, 
o după-amiază însorită. Închinaserăm o barcă. Dar nu-mi aduc 
aminte unde eram. 

Apoi ia altă fotografie, în care suntem mult mai în vârstă. Pare 
destul de recentă. Stăm în fața unei biserici, iar cerul e înnorat. 
El e îmbrăcat în costum și dă mâna cu un alt bărbat îmbrăcat tot 
în costum. Eu port o pălărie care pare că-mi face probleme - o 
țin cu mâna ca și când ar fi în pericol s-o ia vântul. Nu mă uit în 
obiectiv. 

— A fost făcută în urmă cu doar câteva săptămâni, îmi explică 
el. Nişte prieteni ne-au invitat la nunta fetei lor. Îţi amintești? 

— Nu! spun eu cu furie. Nu-mi amintesc! 

— A fost o zi minunată, continuă el, întorcând fotografia spre 
el ca s-o mai vadă o dată. Minunată... 

Îmi aduc aminte că mi-am notat ce mi-a zis Claire când i-am 
povestit despre tăietura din ziar în care se vorbea despre 
moartea lui Adam. „Chrissy, n-are cum să fie autentică.” 

— Arată-mi una cu Adam! îi cer eu. Haide, arată-mi o 
fotografie cu el! 

— Adam a murit în război... A murit cu demnitate, ca un 
erou... 

— Dar ar trebui să ai o poză cu el! țip eu. Arată-mi măcar una! 

la o fotografie cu Adam și Helen. Cea pe care am văzut-o 
deja. Simt că mă înfurii. 

— Arată-mi o singură fotografie cu Adam în care apari și tu. 
Una singură! Trebuie să ai câteva de genu' ăsta, că doar ești 
tatăl lui, nu? 

Se uită prin fotografiile pe care le ţine în mână, și mă aștept 
să scoată una în care apar ei doi, dar nu se întâmplă asta. 

— Nu am niciuna la mine, spune el, coborându-și mâinile pe 
lângă corp. Probabil că le-am lăsat acasă. 

— Nu ești tatăl lui, nu-i așa? Există vreun tată care să n-aibă 
fotografii cu el și fiul lui? 

Mijește ochii, ca și când s-ar fi înfuriat, dar nu mă pot opri. 

— Și ce tată i-ar spune soţiei lui că fiul lor a murit, când de 
fapt nu-i așa? Recunoaște! Nu tu ești tatăl lui Adam, ci Ben! 


284 


Chiar în clipa când am pronunţat numele lui Ben, mi-a revenit 
în minte o imagine. Un bărbat cu păr brunet și ochelari cu rame 
subţiri, de culoare neagră. Ben. Îi pronunţ numele încă o dată, 
ca pentru a-mi întipări în minte această imagine. 

— Ben. 

Numele acesta are un efect asupra bărbatului din faţa mea, 
care spune ceva, dar prea încet ca să-l pot auzi, așa că-i cer să 
repete. 

— Nu ai nevoie de Adam, spune el. 

— Poftim? 

— Nu ai nevoie de Adam, repetă el pe un ton mai ferm, 
uitându-se în ochii mei. Acum mă ai pe mine. Suntem împreună. 
Nu ai nevoie de Adam. Nu ai nevoie nici de Ben. 

La auzul acestor cuvinte, mă simt de parcă mi-aș fi pierdut 
toată puterea, iar el pare să-și revină. Pe chipul lui se așterne un 
zâmbet. 

— Nu fi necăjită, îmi spune pe un ton cald. Ce mai contează! 
Te iubesc - ăsta e lucrul cel mai important. Te iubesc și mă 
iubești. 

Se apleacă lângă mine și îmi întinde mâna. Zâmbește în 
continuare, ca și când aș fi un animal pe care încearcă să-l 
momească afară din gaura în care s-a ascuns. 

— Vino, spune el. Vino la mine. 

Mă dau și mai în spate, târându-mă pe podea. Mă lovesc de 
ceva tare și simt caloriferul fierbinte din spatele meu. Îmi dau 
seama că am ajuns sub fereastră. Se apropie încet de mine. 

— Cine ești? îl întreb iarăși, încercând să păstrez un ton calm. 
Ce vrei? 

Se oprește. E aplecat în faţa mea, iar dacă ar întinde mâna, 
mi-ar putea atinge piciorul sau genunchiul. Dacă s-ar apropia 
mai mult, poate aș reuși să-l lovesc cu piciorul la nevoie, deși nu 
sunt sigură că aș reuși să ajung până la el și, oricum, sunt 
desculță. 

— Ce vreau? spune el. Nu vreau nimic. Nu vreau decât să fim 
fericiţi, Chris. Ca pe vremuri. Îţi amintești? 

larăși întrebarea asta: „Îți amintești?” Preţ de o clipă, mă 
gândesc că poate e sarcastic. 

— Nu știu cine ești, îi răspund pe un ton aproape furios. Cum 
să-mi amintesc? Pentru mine, e ca și când abia azi te-aș fi văzut 
prima oară! 


285 


Zâmbetul dispare, iar chipul său capătă o mină îndurerată. 
Urmează un moment de calm, ca și când balanţa puterii s-ar 
înclina dinspre el înspre mine și, preţ de o fracțiune de secundă, 
ne aflăm în echilibru. 

În cele din urmă, își revine și spune: 

— Dar mă iubești. Așa ai scris în jurnalul tău, că mă iubești. 
Știu că vrei să fim împreună. De ce nu-ţi amintești asta? 

— Jurnalul meu! 

Știu că mi-a găsit jurnalul - altminteri cum ar fi putut să rupă 
paginile acelea esenţiale? -, dar acum îmi dau seama că îmi 
citește însemnările de multă vreme, cel puţin de acum o 
săptămână, când i-am spus prima oară de el. 

— De cât timp îmi citești jurnalul? 

Nu pare să mă fi auzit. 

— Zi-mi că nu mă iubeşti, îmi spune, ridicând glasul cu un aer 
triumfător. Zi-mi că nu mă iubești, repetă el, dar nu-i răspund. 
Vezi? Nu poţi, nu? Nu poţi să spui asta. Pentru că mă iubești. 
Întotdeauna m-ai iubit, Chris. Întotdeauna. 

Se așază pe podea, iar acum stăm faţă în față. 

— Îmi aduc aminte cum ne-am cunoscut, continuă el, iar eu 
mă gândesc la ce mi-a spus - că mi-am vărsat cafeaua peste 
foile lui la biblioteca universitară - și mă întreb ce urmează să- 
mi zică acum. Lucrai la ceva. Scriai mereu. Mergeai zi de zi la 
aceeași cafenea. Întotdeauna stăteai la aceeași masă de lângă 
vitrină. Uneori, veneai și cu un copil, dar de obicei erai singură. 
Întotdeauna aveai o agendă deschisă în faţă - fie scriai, fie pur 
și simplu te uitai pe fereastră. Îmi păreai foarte frumoasă. 
Treceam pe lângă tine zi de zi, în drum spre autobuz, și am 
început să aștept cu nerăbdare să mă întorc acasă, ca să te mai 
pot vedea o dată. Încercam să ghicesc cum o să fii îmbrăcată, 
dacă o să ai părul prins sau desfăcut, dacă aveai pe masă un 
aperitiv, o prăjitură sau un sanavici. Uneori, aveai lângă tine o 
clătită neîncepută, iar alteori, o farfurie cu firimituri sau doar un 
ceai. 

Râde, clătinând din cap cu tristețe, iar eu îmi aduc aminte că, 
atunci când ne-am întâlnit, Claire mi-a povestit despre această 
cafenea și îmi dau seama că spune adevărul. 

— Treceam pe acolo zi de zi, la aceeași oră, continuă el, dar 
oricât m-aș fi străduit, nu reușeam să-mi dau seama cum 
hotărai la ce oră să-ţi iei gustarea. La început, am crezut că 


286 


poate variază în funcţie de zilele săptămânii, dar n-am putut 
identifica niciun tipar, apoi m-am gândit că poate are legătură 
cu data, însă nici asta nu mi-a fost de ajutor. Am început să mă 
întreb la ce oră îţi comanzi gustarea și m-am gândit că poate 
avea legătură cu ora la care ajungeai la cafenea. Așa că am 
început să plec mai devreme de la serviciu și să vin în fugă spre 
localul ăla, în speranţa că am să aflu la ce oră ajungi. Apoi, într-o 
zi, nu erai acolo. Am așteptat până te-am văzut venind. 
Impingeai un cărucior, iar când ai ajuns la ușa cafenelei, ţi-a fost 
greu să intri. Te blocaseși în prag și păreai atât de neajutorată, 
încât, fără să stau pe gânduri, am traversat și am venit să-ţi ţin 
ușa. Mi-ai zâmbit și mi-ai spus: „Mulţumesc foarte mult!” Erai 
atât de frumoasă, Christine. Am vrut să te sărut chiar în clipa 
aceea, dar n-am putut și, ca să nu crezi că trecusem strada 
numai ca să te ajut, am intrat și eu în cafenea și m-am așezat la 
coadă în spatele tău. In timp ce aşteptam, mi-ai zis: „Ce 
aglomerat e azi”, iar eu ţi-am răspuns: „Da, așa-i”, cu toate că 
nu era tocmai aglomerat pentru ora aia. Nu voiam decât să fac 
conversație. Am comandat o cafea și mi-am luat aceeași 
prăjitură ca și tine, după care m-am gândit dacă ar fi bine să-ţi 
cer voie să mă așez la masa ta, însă în clipa în care mi-am luat 
ceaiul de pe tejghea, deja începuseși să stai de vorbă cu 
altcineva - unul dintre angajaţii cafenelei, cred -, așa că m-am 
retras la o masă din colţ. După aceea, am început să intru în 
cafeneaua aia aproape zi de zi. Intotdeauna e mai ușor să faci 
un lucru după ce l-ai făcut o dată. Uneori, așteptam să vii sau 
mă asiguram că ești acolo înainte să intru, dar alteori, intram 
pur și simplu. lar tu m-ai observat. Sunt sigur. Ai început să mă 
saluţi și să schimbi cu mine câteva vorbe despre vreme. lar într- 
o zi, am fost reţinut după program și am ajuns mai târziu decât 
de obicei, iar când am trecut pe lângă tine, ţinând în mâini un 
ceai și o clătită, mi-ai zis: „Azi ai întârziat!”, și, văzând că nu mai 
e nicio masă liberă, ai adăugat: „De ce nu iei loc aici?”, apoi mi- 
ai arătat scaunul liber de la masa ta. În ziua aia, nu veniseși cu 
copilul, așa că am zis: „Ești sigură că nu-i nicio problemă? Nu te 
deranjez?”, dar apoi mi-a părut rău c-am spus asta și m-am 
temut ca nu cumva să-mi răspunzi că, dacă te gândești mai 
bine, te-ar deranja. Dar ai zis: „Ah, nu! Deloc! Sinceră să fiu, nu 
prea am spor, așa că mi-ar prinde bine o pauză”. Ei bine, așa 


287 


mi-am dat seama că voiai să stau de vorbă cu tine, nu să-mi 
beau ceaiul și să-mi mănânc prăjitura în tăcere. Iți amintești? 

Clatin din cap. Am hotărât să-l las să vorbească. Vreau să aflu 
tot ce are de spus. 

— Așa că am luat loc și am început să discutăm. Mi-ai zis că 
ești scriitoare. Că deja publicaseși o carte și te chinuiai s-o scrii 
pe a doua. Te-am întrebat despre ce e vorba, dar n-ai vrut să-mi 
spui. „Scriu literatură”, mi-ai spus, apoi ai adăugat: „Cel puţin 
încerc...”, după care te-ai întristat foarte tare, așa că m-am 
oferit să-ţi cumpăr o cafea. Mi-ai zis c-ar fi frumos din partea 
mea, dar că nu aveai cu ce să-mi cumperi și tu una. „Nu-mi iau 
portofelul când vin aici. Îmi iau bani numai pentru ceva de băut 
și o gustare. În felul ăsta, nu sunt tentată să mă îmbuib.” Am 
fost surprins, întrucât nu mi se părea că ești o femeie care ar 
trebui să-și facă griji pentru siluetă - erai foarte suplă. Dar 
oricum, m-am bucurat, pentru că însemna că îţi face plăcere să 
stai de vorbă cu mine; în plus, aveai să-mi fii datoare cu o 
cinste, deci urma să ne mai vedem. Ti-am zis să nu-ți faci griji 
din cauza banilor și că nu-i nevoie să-mi cumperi și tu una, după 
care m-am dus să comand încă un ceai și o cafea. După aceea, 
am început să ne întâlnim în mod regulat. 

Încep să-mi dau seama ce s-a întâmplat. Deși nu-mi amintesc 
nimic, îmi pot închipui cam cum se petrec lucrurile de genul 
ăsta. Întâlnirea întâmplătoare, statul la aceeași masă, tentaţia 
de discuta cu un străin și de a avea încredere în el - într-un un 
om care nu te judecă și nici nu ţine partea cuiva, pentru că nu 
are cum. Sporirea treptată a încrederii, care în cele din urmă 
duce la... ce? 

Am văzut fotografiile cu noi doi făcute cu ani în urmă. Păream 
fericiţi. E limpede unde ne-au dus confidenţele. În plus, arăta 
bine - nu ca o vedetă de cinema, dar mai bine decât majoritatea 
bărbaţilor -, așa că nu-i greu de înțeles ce m-a atras la el. De la 
un punct încolo, probabil că, în timp ce stăteam acasă și mă 
străduiam să scriu, am început să aștept cu nerăbdare să plec la 
cafenea, alegându-mi hainele cu mai multă grijă și întrebându- 
mă dacă e cazul să adaug sau nu un strop de parfum. Și, într-o 
bună zi, unul dintre noi probabil a propus să ieșim la o plimbare, 
sau la un bar, sau poate chiar la cinema, iar prietenia noastră s- 
a transformat în altceva, ceva infinit mai periculos. 


288 


Închid ochii, încercând să-mi imaginez totul, și astfel încep să- 
mi amintesc. Noi doi în pat, dezbrăcaţi. Simt sperma care mi se 
usucă pe abdomen și în păr. Mă întorc spre el, iar el începe să 
râdă și mă sărută din nou. „Mike! spun eu. Oprește-te! Trebuie 
să pleci. Azi Ben se întoarce mai târziu de la serviciu, și trebuie 
să mă duc să-l iau pe Adam. Oprește-te!” Dar nu-mi dă 
ascultare, ci își apropie fața de a mea - are mustață - și ne 
sărutăm iarăși, uitând de tot, de soțul și copilul meu. Îmi dau 
seama cu scârbă că mi-am mai amintit această zi. Când am fost 
cu doctorul Nash să vizitez casa în care am locuit cu Ben, nu mi- 
am amintit de soțul meu, ci de amantul meu. De bărbatul cu 
care mi-o trăgeam în timp ce soţul meu era la serviciu. De 
aceea trebuia să plece. Nu doar ca să prindă un tren, ci și pentru 
că bărbatul cu care eram căsătorită urma să se întoarcă acasă. 

Deschid ochii. Sunt iarăși în camera de hotel, iar el e tot în 
faţa mea, pe podea. 

— Mike. Numele tău e Mike. 

— Ţi-ai adus aminte! spune el cu un aer încântat. Chris, ţi-ai 
adus aminte! 

Furia clocotește în mine. 

— Îmi amintesc numele tău. Nimic altceva. Doar numele tău. 

— Nu-ţi aduci aminte cât de mult ne iubeam? 

— Nu. Nu cred că te-am iubit vreodată, altminteri sigur mi-aș 
aminti mai multe despre tine. 

Am spus asta ca să-l rănesc, însă reacţia lui mă surprinde. 

— Dar nu-ţi aduci aminte nici de Ben, nu-i așa? Asta înseamnă 
că nu l-ai iubit? La fel și cu Adam... 

— Eşti bolnav! Cum îţi permiţi? Bineînțeles că l-am iubit. Era 
fiul meu! 

— Este. Este fiul tău. Dar dacă ar intra acum în cameră, nu l-ai 
recunoaște, nu-i așa? Crezi că asta e iubire? Și unde e el acum? 
Unde e Ben? Te-au abandonat, Christine. Amândoi. Eu sunt 
singurul care n-a încetat niciodată să te iubească. Nici măcar 
atunci când m-ai părăsit. 

Abia atunci îmi dau seama. Cum altfel ar fi putut ști de 
camera asta și de unde altundeva ar fi putut afla atât de multe 
despre trecutul meu? 

— Dumnezeule! spun eu. Tu ești cel care mi-a făcut asta! Tu 
ești cel care m-a atacat! 


289 


Se apropie de mine, își petrece braţele în jurul meu, ca și 
când ar vrea să mă îmbrățișeze, și începe să-mi mângâie părul. 

— Christine, draga mea, șoptește el, nu vorbi așa. Nu te gândi 
la asta. O să te necăjești. 

Încerc să-l îndepărtez, dar e puternic. Mă strânge și mai tare 
în braţe. 

— Dă-mi drumul! Te rog, dă-mi drumul! spun eu, dar cuvintele 
mi se pierd în cutele cămâășii lui. 

— lubita mea. 

Începe să mă legene, ca și când ar încerca să liniștească un 
copil. 

— lubita mea. Draga mea, scumpa mea. N-ar fi trebuit să mă 
părăsești, nu-ți dai seama? Nimic din toate astea nu s-ar fi 
întâmplat, dacă n-ai fi plecat. 

O nouă amintire prinde viaţă. 


E noapte și suntem într-o mașină. Eu plâng, iar el se uită prin 
parbriz, fără să spună nimic. 

— Spune ceva, îi cer eu. Orice. Mike? 

— Nu vorbești serios. Nu se poate să vorbești serios. 

— Îmi pare rău. Îl iubesc pe Ben. E drept că avem niște 
probleme, dar îl iubesc. El e bărbatul alături de care mi-a fost 
dat să trăiesc. Imi pare rău. 

Îmi dau seama că încerc să simplific lucrurile, ca să mă poată 
înțelege. În aceste câteva luni pe care le-am petrecut cu Mike, 
mi-am dat seama că e mai bine așa. Lucrurile complicate îl 
derutează. Îi plac ordinea și rutina. Lucrurile care se amestecă în 
proporții exacte și dau rezultate predictibile. Și în plus, nu vreau 
să mă pierd în prea multe detalii. 

— Pentru că am venit la tine acasă, nu-i așa? Îmi pare rău, 
Chris. N-o să se repete, promit. Voiam doar să te văd. Și voiam 
să-i explic soțului tău... _ 

— Lui Ben, îl întrerup eu. Pop să-i spui pe nume. Il cheamă 
Ben. 

— Lui Ben, repetă el, ca și când ar fi pronunțat numele acela 
pentru prima oară și i s-ar fi părut neplăcut. Voiam să-i explic 
lucrurile. Voiam să-i spun adevărul. 

— Ce adevăr? 

— Că nu-l mai iubesti. Că acum mă iubesti pe mine. Și că vrei 
să fii cu mine. Asta e tot ce voiam să-i spun. 


290 


Oftez. 

— Nu-ţi dai seama că, și de-ar fi adevărat - deși nu e -, nu tu 
ar trebui să-i spui asta, ci eu. Nu aveai niciun drept să vii la mine 
acasă. 

In timp ce vorbesc, mă gândesc la ce noroc am avut. Ben era 
la duș, Adam se juca în camera de zi, iar eu am reușit să-l 
conving pe Mike că trebuie să plece înainte să apară vreunul 
dintre ei. Aceea a fost seara în care am hotărât să pun capăt 
aventurii. 

— Trebuie să plec, spun eu, apoi deschid portiera și pășesc pe 
pietriș. Îmi pare rău. 

Se apleacă și se uită la mine. Îmi spun că e foarte atrăgător și 
că, dacă ar fi fost mai putin posesiv, căsătoria mea s-ar fi putut 
afla în real pericol. 

— O să te mai văd? întreabă el. 

— Nu. S-a terminat. 


Și totuși, iată-ne împreună după atâţia ani. Mă ţine iarăși în 
braţe și îmi dau seama că ar trebui să mă tem și mai mult de el. 
Incep să ţip. 

— Draga mea, liniștește-te. 

Imi acoperă gura cu mâna, iar eu ţip și mai tare. 

— Liniștește-te! O să te audă cineva! 

Dau capul pe spate, și mă lovesc de calorifer. Muzica de la 
clubul de vizavi se aude în continuare - poate chiar un pic mai 
tare. „N-o să mă audă, îmi spun în sinea mea. N-o să mă audă 
nimeni.” Țip încă o dată. 

— Încetează! 

Cred că m-a lovit, sau poate doar m-a zgâlțâit. 

Mă cuprinde panica. 

— Încetează! 

Capul mi se lovește iarăși de metalul cald și dintr-odată mă 
opresc. Incep să plâng. 

— Dă-mi drumul, spun eu pe un ton rugător. Dă-mi drumul, te 
rog... 

Işi slăbește strânsoarea un pic, dar nu suficient de mult cât să 
pot scăpa din brațele lui. 

— Cum m-ai găsit după atâţia ani? întreb eu. Cum m-ai găsit? 

— Cum te-am găsit? Dar nu te-am pierdut niciodată. 

Sunt dezorientată, nu înţeleg. 


— Te-am urmărit tot timpul, continuă el. Și te-am protejat. 

— M-ai vizitat pe unde am fost internată? La spital, la Casa 
Waring? Dar...? 

— Nu mereu, spune el, oftând. Nu mă lăsau. Dar uneori le 
spuneam că vreau să vizitez pe altcineva sau că sunt voluntar. 
Numai ca să te pot vedea și să mă asigur că te simţi bine. La 
Casa Waring a fost mai simplu: erau atât de multe ferestre... 

Mă ia cu frig. 

— Mă urmăreai? 

— Trebuia să mă asigur că te simţi bine, Chris. Trebuia să te 
protejez. 

— Deci te-ai întors după mine? Nu ţi-a ajuns ce-ai făcut în 
camera asta? 

— Când am aflat că nenorocitul ăla te-a părăsit, n-am putut să 
te las acolo. Știam că ţi-ai fi dorit să fii cu mine. Știam că așa ar 
fi cel mai bine pentru tine. A trebuit să aștept o vreme, să mă 
asigur că nu mai e nimeni care să încerce să mă oprească, dar 
cine altcineva ar fi putut avea grijă de tine? 

— Și pur și simplu m-au lăsat să plec cu tine? M-au lăsat să 
plec cu un străin? 

Mă întreb ce minciuni le-o fi spus ca să-l lase să mă ia, apoi 
îmi aduc aminte că doctorul Nash mi-a povestit despre femeia 
de la Casa Waring. „S-a bucurat foarte mult când a aflat că te-ai 
întors să locuiești cu Ben.” În mintea mea se formează o 
imagine. O amintire. Mike mă ţine de mână în timp ce semnează 
un formular. O femeie îmi zâmbește din spatele unui birou. „O 
să ne fie dor de tine, Christine, îmi spune ea. Dar o să te simți 
foarte bine acasă.” Apoi se uită la Mike: „Impreună cu soțul 
tău”. Îi urmăresc privirea. Nu-l recunosc pe bărbatul pe care îl 
țin de mână, dar știu că e bărbatul cu care m-am căsătorit. 
Trebuie să fie. Așa mi-a spus. 

— Dumnezeule! spun eu în cele din urmă. De câtă vreme 
pretinzi că ești Ben? 

— Pretind? repetă el pe un ton surprins. 

— Da. De cât timp pretinzi că ești soțul meu? 

Pare dezorientat. Mă întreb dacă a uitat că nu e Ben. Apoi se 
schimbă la față. Se întristează. 

— Crezi că mi-a plăcut să fac asta? Am fost nevoit. Era 
singura cale. 


Brațele i se relaxează ușor, și se întâmplă un lucru ciudat. 
Mintea mi se linişteşte și, cu toate că sunt în continuare 
îngrozită, mă cuprinde un ciudat sentiment de calm. Din senin, 
îmi vine o idee: „Am să-l lovesc. Și am să fug. Trebuie”. 

— Mike? Să ştii că te înțeleg. Îmi dau seama că ţi-a fost dificil. 

Ridică privirea spre mine. 

— Mă înţelegi? 

— Da, bineînţeles. Îţi sunt recunoscătoare că ai venit să mă 
iei. Că mi-ai oferit un cămin. Că ai avut grijă de mine. 

— Serios? 

— Da. Gândește-te doar unde aș fi rămas dacă nu m-ai fi luat 
tu. N-aș fi putut suporta să trăiesc acolo. 

Simt că se relaxează. Apăsarea de pe brațele și umerii mei 
scade, fiind însoţită de senzaţia discretă, dar inconfundabilă, că 
începe să mă mângâie, ceea ce, cu toate că mi se pare 
respingător, îmi dau seama că mă poate ajuta să scap. Pentru 
că nu mă pot gândi decât la asta - trebuie să fug. Mare prostie 
din partea mea că, în timp ce el era la duș, m-am așezat pe 
podea și am citit paginile pe care mi le-a furat din jurnal. 
Trebuia să le iau cu mine și să plec. Dar îmi aduc aminte că abia 
după ce am citit ultimele însemnări din jurnal mi-am dat seama 
că mă aflu în mare pericol. Aud din nou vocea aceea care îmi 
șoptește: „Am să fug. Am un fiu pe care nu-mi amintesc să-l fi 
văzut vreodată. Am să fug”. Mă uit în ochii lui și încep să-i 
mângâi mâna pe care și-o sprijină pe umărul meu. 

— Hai, dă-mi drumul, iar apoi o să discutăm despre ce ar fi 
bine să facem. 

— Dar cum rămâne cu Claire? spune el. Știe că nu sunt Ben. l- 
ai spus tu. 

— N-o să-și aducă aminte, spun eu cu disperare. 

Izbucnește într-un râs sec, gutural. 

— Intotdeauna m-ai tratat ca pe un prost. Dar să știi că nu-s 
prost deloc. Știu ce o să se întâmple! Ai vorbit cu Claire și ai 
stricat tot! 

— Ba nu, răspund eu repede. O sun și îi spun că eram 
confuză. Că uitasem cine ești. Pot să-i spun c-am crezut că ești 
Ben, dar m-am înșelat. 

Sper din tot sufletul să i se pară plauzibil. 

— N-o să te creadă, spune el. 


293 


— Ba da, insist eu, deși îmi dau seama că nu m-ar crede. 
Promit. 

— De ce-a trebuit s-o suni? se răstește el, înfuriindu-se dintr- 
odată și strângându-mă mai tare. De ce? De ce, Chris? Ne-a 
mers bine până să vorbești cu ea. Ne-a mers bine! ţipă el, 
zgâlțâindu-mă din nou. De ce? De ce? 

— Ben, mă doare. 

Apoi mă lovește. Aud zgomotul palmei lui pe obraz mai 
înainte să simt durerea înţepătoare. Capul mi se răsucește, iar 
mandibula mi se izbește dureros de maxilarul superior. 

— Să nu-mi mai zici niciodată așa! strigă el printre dinţi. 

— Mike, spun eu repede, ca și când aș putea să-mi şterg 
greșeala. Mike... 

Dar nu mă ia în seamă. 

— M-am săturat să fiu Ben. De acum înainte, poţi să-mi spui 
Mike. Ai înțeles? Mike! De-aia ne-am întors aici. Ca să lăsăm 
totul în urmă. Ai scris în jurnal că, dacă ai putea să-ţi amintești 
ce s-a întâmplat în camera asta cu ani în urmă, ţi-ai recăpăta 
memoria. Ei bine, ne-am întors. Te-am adus aici, Chris. 
Amintește-ți! 

Nu-mi vine să cred. 

— Vrei să-mi amintesc? 

— Da! Bineînţeles! Te iubesc, Christine. Vreau să-ți aduci 
aminte cât de mult mă iubești. Vreau să fim iarăși împreună. 
De-adevăratelea. Așa cum trebuie. 

Face o pauză, apoi adaugă în șoaptă: 

— Nu mai vreau să fiu Ben. 

— Dar...? 

Se uită iarăși în ochii mei. 

— Începând de mâine, când ne întoarcem acasă, poţi să-mi 
spui Mike. Ai înțeles? 

Mă zgâlţâie din nou, apropiindu-și faţa la doar câţiva 
centimetri de a mea. Îi simt mirosul neplăcut al respirației, în 
care se amestecă un iz ciudat, și mă întreb dacă nu cumva a 
băut. 

— Totul o să fie bine, nu-i așa, Christine? O să mergem mai 
departe? 

— O să mergem mai departe? 


294 


Mă doare capul și simt că-mi curge ceva din nas. Mă gândesc 
că e sânge, dar nu sunt sigură. Calmul dispare. Ridic glasul, 
țţipând cât de tare pot: 

— Vrei să mă întorc acasă? Să merg mai departe? Ce dracu', 
ţi-ai pierdut complet minţile? 

Ridică o mână ca să-mi acopere gura, și îmi dau seama că mi- 
a eliberat un braţ. Îl lovesc peste falcă, dar nu foarte tare, și 
totuși, lovitura îl ia prin surprindere: cade pe spate, dându-mi 
drumul și la celălalt braţ. 

Reușesc să mă ridic în picioare. 

— Nenorocito! strigă el. 

Dar trec pe lângă el și mă apropii de ușă. Reușesc să fac trei 
pași înainte să mă apuce de gleznă. Mă împiedic și, în cădere, 
mă lovesc cu capul de muchia unui taburet aflat lângă măsuța 
de toaletă. Am noroc, pentru că tăblia taburetului e capitonată 
și amortizează șocul, însă trupul mi se răsucește și aterizez pe 
podea într-o poziție ciudată. Simt dureri ascuţite în spate și în 
gât - mi-e teamă să nu-mi fi rupt ceva. Dau să mă târăsc spre 
ușă, dar mă ţine în continuare de gleznă. Mă trage icnind spre 
el, apoi simt greutatea strivitoare a trupului său, iar buzele lui se 
apropie la câţiva centimetri de urechea mea. 

— Mike, scâncesc eu. Mike... 

În faţa mea, pe podea, se află fotografia cu Adam și Helen - e 
acolo unde a lăsat-o Mike. Deși sunt în situaţia asta, mă întreb 
cum de-a ajuns la el, iar în clipa următoare îmi dau seama: 
Adam mi-a trimis-o la Casa Waring, iar Mike a luat-o cu el, 
împreună cu toate celelalte fotografii, atunci când m-am 
externat de acolo. 

— Curvă proastă ce ești! îmi spune el în ureche, scrâșnind din 
dinţi. 

Are o mână în jurul gâtului meu, iar cu cealaltă mă ţine de 
păr. Îmi trage capul în spate, curbându-mi gâtul. 

— De ce-a trebuit să faci asta? 

— Imi pare rău, scâncesc eu. 

Nu mă pot mișca. O mână mi-e prinsă sub trup, iar pe cealaltă 
mi-a răsucit-o la spate și mi-a imobilizat-o cu genunchiul. 

— Unde voiai să te duci? Spune. 

Acum fornăie ca un animal. Simt cum se revarsă din el ceva 
asemănător furiei. 


— Îmi pare rău, șoptesc încă o dată, pentru că nu-mi trece 
nimic altceva prin minte. Îmi pare rău. 

Îmi aduc aminte de zilele când cuvintele acestea funcționau, 
când erau de ajuns, când erau exact ce trebuia pentru a ieși din 
orice încurcătură. y 

— Nu-mi mai spune că-ți pare rău! Incetează odată! 

Capul mi se ridică şi mai mult, apoi coboară cu viteză. 
Fruntea, nasul și gura mi se izbesc de podeaua acoperită cu 
mochetă. Aud un zgomot scârbos, ca și când s-ar fi strivit ceva, 
și simt miros învechit de tutun. Tip. Am sânge în gură. Mi-am 
mușcat limba. 

— Unde aveai de gând să fugi? Habar n-ai să conduci și nu 
cunoști pe nimeni! De cele mai multe ori nici măcar nu știi cine 
ești. N-ai unde să te duci. Ești jalnică! 

Încep să plâng, pentru că are dreptate. Sunt jalnică. Claire n-a 
venit după mine. N-am niciun prieten. Sunt extrem de singură și 
mă bazez în totalitate pe bărbatul care m-a adus în halul ăsta, 
iar mâine-dimineaţă - dacă supraviețuiesc -, voi fi uitat chiar și 
asta. 

Dacă supraviețuiesc. Cuvintele îmi răsună în minte și îmi dau 
seama că bărbatul care mă ţine imobilizată e în stare de orice și 
că s-ar putea să nu ies vie din camera asta. Mă cuprinde 
spaima, dar apoi aud iarăși vocea aceea discretă dinăuntrul 
meu: „Nu vei muri în locul ăsta. Nu cu el. Nu acum. Orice, dar nu 
asta”. 

Reușesc să-mi arcuiesc spatele și îmi eliberez mâna. O întind 
repede în faţă și înhaţ piciorul taburetului. E greu, iar unghiul în 
care mă aflu nu e cel mai potrivit, dar izbutesc să mă răsucesc 
și să-l salt deasupra capului, unde îmi închipui că trebuie să fie 
capul lui Mike. Simt că se izbește de ceva, și aud un trosnet 
satisfăcător, apoi un icnet. Imi dă drumul la păr. 

Mă uit peste umăr. Mike s-a dat în spate și a dus mâna la 
frunte. Sângele începe să i se prelingă printre degete. Se uită la 
mine cu un aer nedumerit. 

Mai târziu, mă voi gândi că trebuia să-l lovesc încă o dată. Cu 
taburetul sau cu pumnii. Cu orice. Ar fi trebuit să mă asigur că l- 
am neutralizat, că voi putea fugi, că voi putea cobori scările sau 
măcar voi putea ajunge până la ușă să strig după ajutor. 

Dar nu-l lovesc a doua oară. Mă ridic în genunchi, apoi în 
picioare, și mă uit la el - e pe podea, în faţa mea. „Orice-aș face, 


296 


a câștigat, îmi spun în sinea mea. A câștigat pentru totdeauna. 
Mi-a luat totul, chiar și capacitatea de a-mi aminti exact ce mi-a 
făcut.” Mă întorc cu spatele și pornesc spre ușă. 

Se aruncă icnind spre mine. Trupul lui se lovește de al meu. 
Ne izbim amândoi de măsuţa de toaletă și cădem pe podea, 
aproape de ușă. 

— Christine! Chris! Nu mă părăsi! 

Întind mâna în faţă. Dacă aș putea deschide ușa, aș striga și, 
în ciuda gălăgiei de la club, sigur m-ar auzi cineva și ar veni aici. 

Mike mi se agaţă de talie și, precum un monstru grotesc cu 
două capete, înaintăm împreună centimetru cu centimetru, eu 
târându-l pe el. 

— Chris! Te iubesc! 

Tonul lui tânguitor și ridicolul vorbelor sale nu fac decât să mă 
impulsioneze. Aproape că am ajuns. Încă un pic și pun mâna pe 
clanţă. i 

În clipa următoare, îmi aduc aminte. Îmi aduc aminte de 
noaptea aceea, în urmă cu mulți ani. Eu, în camera asta, stând 
în picioare exact în același loc. Întinzând o mână spre aceeași 
ușă. Sunt fericită, caraghios de fericită. Pereţii reflectă lumina 
catifelată, de culoare portocalie, a lumânărilor aprinse pe care 
le-am găsit împrăștiate prin cameră atunci când am intrat, iar în 
aer plutește mirosul dulce al buchetului de trandafiri care era 
așezat pe pat. „Ajung în cameră pe la ora șapte, draga mea”, 
scria pe biletul prins cu boldul de ambalajul buchetului și, cu 
toate că m-am întrebat preţ de o clipă unde s-ar fi putut duce 
Ben, adevărul este că îmi prinseseră bine cele câteva minute pe 
care le avusesem la dispoziţie înainte să vină. Mă gândisem la 
cât de aproape fusesem să-l pierd, la cât de ușurată mă 
simțeam știind că am pus capăt aventurii cu Mike, și la cât de 
norocoasă eram că Ben și cu mine ne-am angajat pe o nouă 
traiectorie. „Cum de m-am putut gândi că aș vrea să fiu cu 
Mike?” Mike n-ar fi făcut niciodată ce-a făcut Ben: să pună la 
cale o noapte surpriză într-un hotel de pe malul mării, ca să-mi 
arate cât de mult mă iubește și că, în ciuda problemelor pe care 
le-am avut în ultima vreme, lucrul acesta nu se va schimba 
niciodată. Mike era prea preocupat de sine. Cu el, totul era un 
test, iar afecțiunea era măsurată cu multă grijă. Ceea ce oferea 
era pus în balanţă cu ceea ce primea și, de cele mai multe ori, 
rezultatul acestor comparații îl dezamăgea. 


297 


Pun mâna pe clanţă, o răsucesc și trag de ușă. Ben l-a dus pe 
Adam la părinţii lui. Avem un week-end întreg numai pentru noi. 
Nu trebuie să ne facem griji pentru nimic. Vom fi doar noi doi. 

— lubitule... încep eu, însă cuvântul mi se oprește în gât. 

Nu e Ben. Ci Mike. Trece pe lângă mine, intră în cameră și, 
chiar în timp ce-l întreb ce-și închipuie că face - ce drept are să 
mă momească în camera asta, ce-și închipuie că poate obţine -, 
îmi spun în mintea mea: „Escroc nenorocit ce ești! Cum 
îndrăznești să pretinzi că ești soțul meu? N-ai niciun pic de 
mândrie?” 

Mă gândesc la Ben și la Adam, care au rămas acasă. Probabil 
că Ben deja a început să se întrebe unde sunt. Poate că în 
curând o să sune la poliţie. Cât de proastă am fost să mă urc în 
tren și să vin aici, fără să spun nimănui nimic. Cât de proastă 
am fost să cred că biletul acela scris la mașină - chiar dacă era 
stropit cu parfumul meu preferat - îmi fusese trimis de soţul 
meu. 

— Ai fi venit, dacă ai fi știut că urma să te întâlnești cu mine? 
mă întreabă Mike. 

Izbucnesc în râs. 

— Bineînţeles că nu! S-a terminat. Ti-am mai spus. 

Mă uit la flori, apoi la sticla de șampanie pe care o ţine în 
mână. Toată această punere în scenă are un aer romantic, 
seducător. 

— Dumnezeule! continui eu. Chiar ai crezut că mă 
ademenești aici, îmi dai flori și o sticlă de șampanie, și gata? Că 
o să-ți cad în brațe și totul o să fie ca înainte? Eşti nebun, Mike! 
Nebun! Plec chiar acuma! Mă întorc la soțul și băiatul meu. 

Nu vreau să-mi amintesc mai mult. Îmi închipui că atunci m-a 
lovit prima oară, dar nu știu ce s-a întâmplat după aceea, cum 
am ajuns de acolo la spital. lar acum sunt iarăși în camera asta. 
Ne-am întors unde a început totul, deși toate zilele care au 
trecut de atunci mi-au fost furate. E ca și când n-aș fi plecat 
niciodată de aici. 

Nu pot ajunge la clanţă. Mike se ridică în picioare, iar eu încep 
să strig: 

— Ajutor! Ajutor! 

— Taci! Taci odată! 

Însă eu strig și mai tare, iar el mă ridică de jos, mă întoarce cu 
faţa spre el și mă împinge în spate. Mă prăbușesc din nou pe 


298 


podea, iar tavanul și chipul lui îmi alunecă rapid prin fată, 
asemenea unei cortine care cade. Mă lovesc cu capul de ceva 
tare și îmi dau seama că m-a împins în baie. Întorc capul și văd 
podeaua acoperită cu faianță, partea de jos a closetului, 
marginea căzii, iar într-un colţ, un săpun umed. 

— Mike! Nu! 

Dar el se apleacă pe vine și își pune mâinile în jurul gâtului 
meu. 

— Taci! Taci! repetă el întruna, deși acum nu mai spun nimic, 
ci doar plâng. Respir cu greu, iar ochii și gura îmi sunt umede - 
sânge, lacrimi și cine știe ce altceva. 

— Mike... spun eu cu greu. 

Nu pot să respir. Mâinile lui sunt în jurul gâtului meu și nu pot 
să respir. Imaginile din trecut năvălesc iarăși în mintea mea. Îmi 
aduc aminte că Mike mă ţine cu capul sub apă. Îmi aduc aminte 
că mă trezesc într-un pat, având pe mine un halat de spital, iar 
Ben stă lângă mine, adevăratul Ben, cel cu care m-am căsătorit. 
Îmi amintesc o polițistă punându-mi întrebări la care nu pot să 
răspund. Un bărbat cu pijamale bleu care stă pe marginea 
patului meu de spital și râde în timp ce-mi spune că-l salut în 
fiecare zi ca și când l-aș vedea pentru prima oară. Un băieţel 
blond cu un dinte lipsă, care îmi spune „mami”. Imaginile vin 
una după alta. Mă invadează. Au un efect violent asupra mea. 
Scutur ușor capul, încercând să-mi limpezesc mintea, dar Mike 
mă strânge și mai tare de gât, ţintuindu-mă cu o privire 
sălbatică, fără să clipească. Îmi aduc aminte că s-a mai 
întâmplat asta o dată, exact în baia în care ne aflăm acum. 
Inchid ochii. „Cum îndrăznești!”, strigă el, dar nu-mi pot da 
seama cine vorbește: Mike cel de acum sau cel care există doar 
în memoria mea. „Cum îndrăznești! repetă el. Cum îndrăznești 
să-mi iei copilul?” 

Abia acum îmi amintesc. Când m-a atacat cu ani în urmă, 
eram însărcinată. Nu era copilul lui Mike, ci al lui Ben. Copilul 
care avea să fie noul nostru început. 

Niciunul dintre noi doi n-a supraviețuit. 

e 

Probabil că am leșinat. Când îmi recapăt cunoștința, îmi dau 
seama că stau pe un scaun. Nu-mi pot mișca mâinile și am o 
senzaţie de asprime în gură. Deschid ochii. Camera e întunecată 
- printre draperiile date la o parte nu pătrund decât razele lunii 


299 


și lumina gălbuie a stâlpilor stradali. Mike stă în fața mea, pe 
marginea patului. Ține ceva în mână. 

Încerc să vorbesc, dar nu pot. Îmi dau seama că am ceva în 
gură - poate o șosetă, pe care a reușit s-o fixeze cumva -, iar 
mâinile și picioarele îmi sunt legate. „Asta a vrut, îmi spun în 
sine mea. Să fiu tăcută și nemișcată.” 

Mă zbat ușor, iar el observă că m-am trezit. Ridică privirea - 
chipul său e o mască a durerii și tristeţii - și se uită în ochii mei. 
Sunt copleșită de ură. 

— Te-ai trezit, spune el, și mă întreb dacă are de gând să 
adauge ceva, dacă e în stare să adauge ceva. Nu voiam să iasă 
așa. Am crezut că venirea noastră aici te va ajuta să-ți 
amintești. Să-ţi amintești ce simţeam unul pentru altul. Și că 
vom putea discuta, iar eu îţi voi putea explica tot ce s-a 
întâmplat cu ani în urmă în camera asta. N-am vrut să se 
întâmple nimic din toate astea, Chris. Dar uneori devin extrem 
de furios. Nu mă pot abţine. Imi pare rău. N-am vrut niciodată 
să-ţi fac rău. Niciodată. Am stricat tot. 

Apoi pleacă privirea. Înainte, voiam să aflu cât mai multe 
despre trecutul meu, dar acum mă simt epuizată, și e prea 
târziu. Simt că mi-aș dori să închid ochii și să mă afund în uitare, 
să șterg totul. 

Dar nu vreau să dorm în noaptea asta. lar dacă totuși voi 
adormi, aș vrea ca mâine să nu mă mai trezesc. 

— Atunci mi-ai zis că ești însărcinată. 

Dar nu ridică privirea. Vorbește încet, cu bărbia lipită de piept, 
iar cuvintele i se pierd în cutele hainelor, așa că trebuie să fac 
eforturi ca să aud ce spune. 

— N-am crezut niciodată că pot face copii. Niciodată. Toţi mi- 
au zis... 

Ezită, ca și când și-ar fi schimbat părerea, hotărând că e mai 
bine să nu mărturisească anumite lucruri. 

— Mi-ai spus că nu-i al meu. Dar eu știam că e al meu. Și nu 
mă puteam împăca deloc cu gândul că vrei să mă părăsești, că 
vrei să-mi iei copilul și că s-ar putea să nu-l văd niciodată. N-am 
putut suporta asta, Chris. 

Nici acum nu-mi dau seama ce vrea de la mine. 

— Crezi că nu-mi pare rău pentru ce-am făcut? Regret în 
fiecare zi, pentru că te văd atât de dezorientată și nefericită. 
Uneori, stau întins în pat și aud când te trezești. Apoi te uiţi la 


300 


mine, iar eu îmi dau seama că nu știi cine sunt, că ești 
dezamăgită și că ţi-e rușine - se citește limpede pe chipul tău. Și 
mă doare să văd toate astea. Să știu că, dacă ai avea de ales, 
nu te-ai culca niciodată cu mine. Apoi te dai jos din pat și te duci 
în baie, și știu că, în câteva minute, o să te întorci în dormitor și 
o să fii foarte confuză, nefericită, îndurerată. 

Face o pauză. 

— lar acum știu că până și asta se va termina în curând. Ti- 
am citit jurnalul. Îmi închipui că medicul tău deja și-a dat seama 
care e adevărul. Sau o să înțeleagă în curând. La fel și Claire. 
Știu că or să vină după mine. 

Ridică privirea. 

— Și vor încerca să mi te ia. Dar Ben nu te vrea. Eu te vreau. 
Vreau să am grijă de tine. Te rog, Christine. Te rog, aduci 
aminte cât de mult mă iubeai. Apoi vei putea să le spui că vrei 
să rămâi cu mine. 

Face un semn cu mâna spre paginile din jurnal împrăștiate pe 
podea. 

— Vei putea să le spui că m-ai iertat. lar apoi vom putea fi 
împreună. 

Clatin din cap. Nu-mi vine să cred că vrea să-mi amintesc. 
Vrea să știu ce-a făcut. 

Zâmbește. 

— Ştii, uneori, mă gândesc că poate ar fi fost mai bine dacă 
mureai în noaptea aia. Ar fi fost mai bine pentru amândoi. 

Se uită pe fereastră. 

— Te-aș urma, Chris. Dacă asta ţi-ai dori. 

larăși pleacă privirea. 

— Ar fi foarte simplu. Ai putea să pleci tu prima. Și promit că 
te-aș urma. Ai încredere în mine, nu-i așa? 

Se uită la mine cu un aer întrebător. 

— Ai vrea asta? N-ar durea deloc. 

Clatin din cap, încerc să spun ceva, dar nu reușesc. Mă ustură 
ochii și abia pot să respir. 

— Nu? întreabă el pe un ton dezamăgit. Nu. Așa-i, orice viaţă 
e mai bună decât niciuna. Foarte bine. Poate că ai dreptate. 

Încep să plâng, iar el clatină din cap. 

— Chris, totul o să fie bine. Vezi tu, problema e jurnalul ăsta, 
spune el, ridicându-l. Eram fericiţi înainte să începi să faci 
însemnări. Sau, oricum, cât de fericiți putem fi. Și era destul de 


301 


bine, nu? Ar trebui să scăpăm de el, după care ai putea încerca 
să le spui că erai confuză. Și apoi lucrurile ar putea fi la fel ca 
înainte. Cel puţin o vreme. 

Se ridică de pe pat și ia coșul metalic de sub măsuţa de 
toaletă, după care scoate din el punga de plastic goală. 

— Apoi o să fie ușor. 

Pune coșul de gunoi între picioare. 

— Ușor. 

Aruncă jurnalul în coș, apoi adună foile rupte - care încă sunt 
împrăștiate pe jos - și le pune tot în coș. 

— Trebuie să scăpăm de el. O dată pentru totdeauna. 

Scoate o cutie de chibrituri din buzunar, aprinde un băț și ia o 
foaie din coș. 

Mă uit la el cu groază. „Nu!”, încerc să strig, însă nu se aude 
decât un fel de geamăt înăbușit. Dar el nu se uită la mine, ci dă 
foc paginii pe care o ţine în mână și o aruncă în coș. „Nu!”, spun 
eu încă o dată, dar de data asta e doar un țipăt mut în mintea 
mea. Văd cum povestea mea începe să ardă, cum amintirile 
mele se transformă în cenușă. Jurnalul, scrisoarea de la Ben, tot. 
„Fără jurnalul ăsta, nu sunt nimic, îmi spun în sine mea. Nimic. 
El a câștigat.” 

Nu-mi premeditez următoare acţiune. E instinctivă. Mă arunc 
spre coșul de gunoi și, întrucât am mâinile legate, nu-mi pot 
amortiza căderea - mă prăbușesc peste el și aud un trosnet. 
Simt o durere foarte puternică în braţ și mă gândesc că voi 
leșina, dar rămân lucidă. Coșul se răstoarnă, împrăștiind pe 
podea hârtii în flăcări. 

Mike scoate un țipăt ascuţit, apoi se aruncă repede în 
genunchi și lovește podeaua cu palmele, încercând să le stingă. 
Văd că o foaie aprinsă a ajuns sub pat, fără ca Mike s-o observe. 
Flăcările ajung la cuvertură, însă eu nu pot să mă întind după 
ea, nici să strig. Așa că pur și simplu rămân nemișcată, privind 
cum se aprinde cuvertura și începe să fumege. Închid ochii. 
„Camera o să ardă, îmi spun în sine mea. O să ardă și Mike, o să 
ard și eu, și nimeni n-o să știe vreodată ce s-a întâmplat în 
camera asta cu ani în urmă, iar trecutul se va transforma în 
cenușă și va fi înlocuit de presupuneri.” 

Tușesc - e un icnet sec, înăbușit de șoseta pe care mi-a 
îndesat-o în gură. Simt că mă sufoc. Mă gândesc la fiul meu. Nu- 
| voi mai putea vedea, dar măcar voi muri știind că am avut un 


302 


băiat. Și mă bucur să știu că e în viaţă și trăiește fericit. Mă 
gândesc la Ben. Bărbatul cu care m-am căsătorit și pe care apoi 
l-am uitat. Aș vrea să-l văd. Aș vrea să-i spun că acum, în cele 
din urmă, îmi aduc aminte de el. Îmi aduc aminte că l-am 
cunoscut la petrecerea aceea din Noaptea focurilor de artificii și 
că m-a cerut de soție pe un deal de pe care se vedea întreg 
orașul, că ne-am căsătorit într-o biserică din Manchester și că 
am făcut fotografii în ploaie. 

Și da, îmi aduc aminte că-l iubeam. Știu că-l iubesc și acum, 
că l-am iubit întotdeauna. 

e 

Totul se întunecă. Simt că mă sufoc. Aud trosnetul flăcărilor și 
le simt fierbinţeala pe buze și pe pleoape. 

N-o să am parte de un final fericit. Acum sunt sigură. Dar nu-i 
nimic. 

Nu-i nimic. 

e 

Sunt întinsă. Am dormit, dar nu pentru multă vreme. Îmi pot 
aminti cine sunt și unde am fost. Aud vuietul estompat al 
traficului și o sirenă al cărei volum nici nu crește, nici nu scade, 
ci rămâne constant. Am ceva pe gură - mă gândesc la o șosetă 
făcut ghem -, dar îmi dau seama că pot să respir. Sunt prea 
speriată ca să deschid ochii. Nu știu ce voi vedea. 

Dar trebuie să-i deschid. Nu am de ales, trebuie să văd ce se 
întâmplă acum în jurul meu. 

Lumina e strălucitoare. Văd un neon pe un tavan jos și, 
paralel cu el, două bare de metal. Pereţii laterali sunt apropiaţi 
unul de altul și sunt prevăzuţi cu tot felul de piese strălucitoare 
din metal și plexiglas. Disting niște sertare și rafturi pline cu 
sticluțe și pachete, iar alături de mine, niște aparate cu beculeţe 
care se aprind intermitent. Totul vibrează ușor, inclusiv patul pe 
care sunt întinsă. 

Deasupra capului meu apare faţa unui bărbat. E îmbrăcat cu o 
cămașă verde. Nu-l recunosc. 

— Gata, s-a trezit! spune el. A 

Apoi apar și alte chipuri. Mă uit repede la fiecare în parte. Imi 
dau seama că Mike nu e printre ei și mă liniștesc un pic. 

— Christine, se aude o voce. Chrissy, sunt eu. 

E vocea unei femei, o voce pe care o recunosc. 


— Suntem în drum spre spital. Ţi-ai rupt o claviculă, dar o să 
se vindece. Totul o să fie bine. A murit. Bărbatul ăla a murit. Nu- 
ţi mai poate face rău. 

Apoi văd persoana care îmi vorbește. Zâmbește și mă ţine de 
mână. E Claire. Aceeași Claire pe care am văzut-o deunăzi, nu 
Claire cea tânără pe care m-aș putea aștepta s-o văd după ce 
mă trezesc din somn, și observ că cerceii pe care îi poartă sunt 
aceeași pe care îi avea ultima oară când am văzut-o. 

— Claire? zic eu, dar ea mă întrerupe. 

— Nu spune nimic. Incearcă să te relaxezi. 

Apoi se apleacă spre mine, mă mângâie pe păr și îmi șoptește 
ceva la ureche, dar nu înțeleg foarte bine ce-mi spune. Am 
senzaţia că aud: „Îmi pare rău” 

— Îmi amintesc, spun eu. Îmi amintesc. 

Zâmbește, apoi se dă în spate și în locul ei apare un tânăr. 
Are o față prelungă și poartă ochelari cu ramă groasă. O clipă 
mă gândesc că poate e Ben, dar îmi dau seama că acum Ben 
trebuie să aibă cam aceeași vârstă ca și mine. 

— Mamă? spune el. Mamă? 

Arată la fel ca în fotografia cu el și Helen, și îmi dau seama că 
mi-l amintesc și pe el. 

— Adam? șoptesc eu, iar vocea mi se sugrumă când mă 
strânge în brațe. 

— Mamă, o să vină și tata în curând. E pe drum. 

Îl trag mai aproape de mine și inspir mirosul băiatului meu. 
Sunt fericită. 

e 

Nu mai am răbdare. A sosit timpul. Trebuie să dorm. Sunt 
internată singură într-un salon, așa că nu trebuie să respect 
rutina strictă a spitalului, dar sunt epuizată și simt că mi se 
închid ochii. A sosit timpul. 

Am stat de vorbă cu Ben. Cu bărbatul cu care m-am căsătorit 
cu adevărat. Mi se pare că am discutat câteva ore, deși se prea 
poate să fi fost doar câteva minute. Mi-a spus că, după ce l-a 
sunat poliția, a urcat în primul avion și a venit să mă vadă. 

— Poliţia? am întrebat eu. 

— Da. Când și-au dat seama că nu trăiai cu persoana cu care 
își închipuiau cei de la Casa Waring, au luat legătura cu mine. 
Nu-mi dau seama cum. Presupun că aveau vechea mea adresă 
și au început căutările de acolo. 


304 


— Și unde erai? 

— În Italia, mi-a spus el după ce și-a împins ochelarii pe nas. 
Lucrez acolo de câteva luni. 

A făcut o pauză. 

— Am crezut că ești în siguranţă. 

M-a luat de mână. 

— Îmi pare rău... 

— Nu aveai de unde să știi. 

A întors privirea. 

— Te-am părăsit, Chrissy... 

— Știu. Știu tot. Mi-a povestit Claire. Și ţi-am citit scrisoarea. 

— Am crezut că așa e cel mai bine. Chiar eram convins. Am 
crezut că așa o să te ajut. Și că o să-l ajut pe Adam. Am încercat 
să-mi continui viaţa. Chiar am încercat. 

A ezitat. 

— Am crezut că nu pot face asta decât dacă divorţez de tine. 
Am crezut că asta o să mă elibereze. Adam nu m-a înţeles, chiar 
dacă i-am explicat că nici măcar nu știai, nu-ţi puteai aminti că 
erai căsătorită cu mine. 

— Și despărțirea de mine te-a ajutat să-ţi continui viața? 

S-a uitat iarăși în ochii mei. 

— N-am să te mint, Chrissy. Au fost câteva femei în viața 
mea. Nu multe. Au trecut mulți ani de când ne-am despărțit. La 
început, nimic serios, dar apoi, în urmă cu vreo doi ani, am 
cunoscut pe cineva. M-am mutat cu ea. Dar... 

— Dar? 

— Ei bine, s-a terminat. Mi-a zis că n-o iubesc. Că n-am 
încetat niciodată să te iubesc pe tine... 

— Și avea dreptate? 

N-a zis nimic și, temându-mă de răspunsul lui, am adăugat: 

— Ce-o să se întâmple acuma? Mâine? O să mă duci înapoi la 
Casa Waring? 

— Nu, a spus el, privindu-mă în ochi. Avea dreptate. N-am 
încetat niciodată să te iubesc. Și n-am să te mai duc acolo. 
Mâine vreau să vii acasă. 

e 

Acum mă uit la el. Stă pe un fotoliu de lângă patul meu și, cu 
toate că deja a început să sforăie, cu capul aplecat în faţă într- 
un unghi incomod, încă mă ţine de mână. Nu-i văd decât 
ochelarii și cicatricea de pe obraz. Fiul meu a ieșit din salon să-și 


305 


sune iubita și să-i șoptească noapte bună fiicei lui nenăscute 
încă, iar prietena mea cea mai bună s-a dus în parcare să 
fumeze o ţigară. Orice s-ar întâmpla, acum sunt înconjurată de 
oameni pe care îi iubesc. 

Mai devreme, am vorbit cu doctorul Nash. Mi-a spus că am 
plecat de la Casa Waring în urmă cu aproape patru luni, la puțin 
timp după ce Mike a început să mă viziteze, pretinzând că este 
Ben. Când m-am externat, am semnat toate actele necesare. 
Am plecat de acolo în mod voluntar. Cei de acolo n-ar fi avut 
cum să mă împiedice, chiar dacă ar fi crezut că au motive să 
încerce. lar atunci când am plecat, am luat cu mine cele câteva 
fotografii și lucrurile personale pe care le mai aveam. 

— Deci așa se explică faptul că Mike avea fotografiile acelea? 
am zis eu. Cele cu mine și cu Adam. De-aia avea scrisoarea pe 
care Adam i-a scris-o lui Moș Crăciun? Și certificatul lui de 
naștere? 

— Da. Le aveai la Casa Waring și le-ai luat cu tine când ai 
plecat. La un moment dat, probabil că Mike a distrus toate 
pozele în care apăreaţi tu și Ben. Poate chiar înainte să te 
externezi: personalul de acolo e foarte ocupat, și habar n-aveau 
cum arată de fapt soțul tău. 

— Dar cum ar fi putut avea acces la fotografii? 

— Erau într-un album pe care îl ţineai într-un sertar din 
camera ta. După ce a început să te viziteze, i-a fost foarte ușor 
să-ți umble prin lucruri. Poate că a și strecurat în paginile 
albumului câteva poze cu el însuși. Probabil că avea câteva cu 
voi doi de pe vremea când... mă rog, de acum mulți ani, de pe 
vremea când vă întâlneaţi. Personalul de la Casa Waring era 
convins că bărbatul care te vizita era același cu cel din album. 

— Deci am adus fotografiile acasă la Mike, iar el le-a ascuns în 
cutia metalică? Apoi a inventat un incendiu ca să-mi explice de 
ce erau atât de puţine? 

— Da. 

Părea obosit și avea un aer vinovat. M-am întrebat dacă nu 
cumva se învinovăţea pentru ceva din ce se întâmplase, dar am 
sperat să nu fie așa. La urma urmelor, mă ajutase foarte mult. 
Mă salvase. Și am sperat că-și va putea scrie studiul, că-mi va 
prezenta cazul la conferinţă și că eforturile lui vor fi recunoscute 
și apreciate. 

Nici nu vreau să mă gândesc unde aș fi fost acum fără el. 


— Cum m-ai găsit? l-am întrebat eu. 

Mi-a explicat că, după ce a vorbit cu mine, Claire a fost foarte 
îngrijorată, dar a așteptat s-o sun eu a doua zi. 

— Probabil că Mike a rupt paginile din jurnal chiar în noaptea 
aceea. Tocmai de-aia nu ţi s-a părut că e ceva în neregulă marți, 
când mi l-ai dat. Și nici eu n-am bănuit nimic. Când a văzut că 
nu o suni, Claire a încercat să te sune ea, dar nu avea decât 
numărul mobilului pe care ţi l-am dat eu, iar Mike ţi-l luase. Ar fi 
trebuit să-mi dau seama că ceva nu e în regulă azi-dimineaţță, 
când te-am sunat pe mobilul de la mine, dar nu mi-ai răspuns. 
Cu toate astea, nu mi-am făcut griji, ci pur și simplu te-am sunat 
pe celălalt număr... 

A clătinat din cap. 

— Nu-i nimic, am spus eu. Continuă. 

— E de presupus că îţi citea jurnalul de vreo săptămână, dacă 
nu și mai mult. La început, Claire n-a reușit să dea de Adam și 
nici nu avea numărul lui Ben, așa că a sunat la Casa Waring. Cei 
de acolo nu aveau decât un număr care credeau că e al lui Ben, 
dar de fapt era al lui Mike. Claire nu avea numărul meu și nici 
măcar nu știa cum mă cheamă. A sunat la școala unde lucra 
Mike și i-a convins să-i dea adresa și numărul lui Mike, dar 
amândouă erau false. Ajunsese într-o fundătură. 

Mă gândesc că bărbatul acela îmi descoperise jurnalul și mi-l 
citise în fiecare zi. Oare de ce nu-l distrusese? 

Pentru că scrisesem că-l iubesc. Pentru că asta voia să 
continue să creadă. 

Sau poate că sunt blândă cu el. Poate că pur și simplu voia să- 
| văd arzând. 

— Claire n-a sunat la poliţie? am întrebat eu. 

— Ba da, dar poliţia a luat cazul în serios abia câteva zile mai 
târziu. Între timp, a reușit să ia legătura cu Adam, iar el i-a zis ca 
Ben plecase în străinătate de ceva vreme și că, din câte știa el, 
tu încă erai internată la Casa Waring. Apoi a luat legătura cu cei 
de acolo și, cu toate că nu voiau să-i dea adresa ta, în cele din 
urmă s-au îmbunat și i-au dat lui Adam numărul meu. Probabil 
și-au închipuit că e un compromis acceptabil, pentru că sunt 
medic. Claire a luat legătura cu mine abia în după-amiaza asta. 

— În după-amiaza asta? 


307 


— Da. Claire m-a convins că ceva nu e în regulă, iar faptul că 
Adam era în viaţă mi-a întărit convingerea. Am venit amândoi la 
tine acasă, dar când am ajuns, deja plecaserăţi la Brighton. 

— Cum aţi aflat că suntem acolo? 

— Azi-dimineaţă, mi-ai povestit că Ben - scuze, Mike - ţi-a zis 
c-o să plecaţi din oraș în week-end, că o să mergeţi undeva la 
malul mării. După ce mi-a explicat Claire ce se întâmplă, am 
bănuit imediat unde voia să te ducă. 

M-am sprijinit pe pernă. Mă simţeam obosită. Epuizată. Nu 
voiam decât să dorm, dar îmi era frică de somn. Frică de ce aș fi 
putut să uit. 

— Dar tu mi-ai spus că Adam a murit. Că a fost omorât. Atunci 
când stăteam în parcare. Mi-ai zis și că în casa noastră a avut 
loc un incendiu. 

Mi-a zâmbit cu un aer trist. 

— Pentru că asta mi-ai povestit tu, mi-a explicat, iar eu i-am 
spus că nu înţeleg. Într-o zi, a continuat el, la câteva săptămâni 
după ce ne-am întâlnit prima oară, mi-ai zis că Adam a murit. 
Bineînţeles, așa îţi spusese Mike, iar tu îl crezuseși, așa că mi-ai 
povestit și mie aceleași lucruri. Când eram în parcare și m-ai 
întrebat de Adam, ţi-am zis ce aflasem de la tine. La fel a fost și 
cu incendiul - am crezut ce mi-ai povestit. 

— Dar mi-am amintit înmormântarea lui Adam, am zis eu. 
Sicriul lui... 

Pe chipul lui s-a așternut iarăși un zâmbet trist. 

— Rodul imaginaţiei tale... 

— Dar am văzut poze. Bărbatul ăla - îmi era imposibil să 
pronunt numele lui Mike - mi-a arătat fotografii cu mine și cu el, 
cu noi doi la nuntă. Am găsit și una cu o piatră funerară. Pe care 
era scris numele lui Adam... 

— Probabil că erau contrafăcute. 

— Contrafăcute? 

— Da, pe computer. În ziua de azi, e foarte ușor să falsifici 
poze. Poate s-a gândit că bănuiești care e adevărul și le-a 
ascuns într-un loc în care să le poţi găsi cu ușurință. E foarte 
probabil ca fotografiile cu voi doi să fi fost niște falsuri. 

M-am gândit la însemnările în care spuneam că Mike este la el 
în birou. Că are ceva de lucru. Oare asta făcea? Cât de mult mă 
minţise... 

— Te simţi bine? m-a întrebat doctorul Nash. 


— Da, am zis eu zâmbind, cred că da. 

M-am uitat la el și mi-am dat seama că mi-l aduceam aminte 
într-un alt costum și tuns mult mai scurt. 

— Îmi pot aminti lucruri, am adăugat eu. 

Expresia lui nu s-a schimbat. 

— Ce lucruri? 

— Îmi aduc aminte de tine cu o altă tunsoare. L-am 
recunoscut pe Ben. l-am recunoscut și pe Adam și Claire când 
eram în ambulanţă. Și îmi aduc aminte că m-am întâlnit cu ea 
deunăzi. Am fost la cafeneaua de la Alexandra Palace. Am băut 
cafea. Și are un băiat pe nume Toby. 

Ochii lui aveau o expresie tristă. 

— Azi ţi-ai citit jurnalul? 

— Da, dar nu înţelegi? Îmi aduc aminte lucruri pe care nu mi 
le-am notat. Îmi amintesc cerceii pe care îi purta când am fost la 
cafenea. Sunt aceiași pe care îi poartă acum. Am întrebat-o și 
mi-a zis că am dreptate. Și îmi aduc aminte că Toby purta un 
hanorac albastru, că pe șosete avea personaje din desene 
animate și că era supărat pentru că voia suc de mere, dar nu 
aveau decât de coacăze negre. ințelegi? Nu mi-am notat 
lucrurile astea. Mi le amintesc. 

Părea încântat, dar încă era precaut. 

— Doctorul Paxton mi-a spus că n-a identificat nicio cauză 
biologică evidentă a amneziei tale. Că e probabil să fi fost 
provocată - cel puţin în parte - atât de trauma emoţională pe 
care ţi-a produs-o atacul, cât și de trauma fizică. Presupun că e 
posibil ca o altă traumă să inverseze efectele celei dintâi, cel 
puţin într-o anumită măsură. 

M-am agăţat imediat de sugestia lui. 

— Deci crezi că s-ar putea să mă fi vindecat? 

S-a uitat ţintă în ochii mei și am avut impresia că încerca să 
cântărească în minte ce anume să-mi spună și dacă aș fi putut 
suporta adevărul. g 

— Trebuie să-ți spun că e puțin probabil. In ultimele 
săptămâni, ai făcut câteva progrese, dar nu ţi-ai recăpătat 
memoria în întregime. Însă e posibil, bineînţeles. 

Am simţit un fior de bucurie. 

— Dar faptul că îmi aduc aminte ce s-a întâmplat cu o 
săptămână în urmă nu înseamnă că mi-am recăpătat 
capacitatea de a păstra amintiri noi? 


309 


— S-ar putea, a zis el pe un ton ezitant. Dar, Christine, vreau 
să știi că se poate să fie doar ceva temporar. N-o să aflăm decât 
mâine. 

— Când o să mă trezesc? 

— Da. E foarte posibil ca, după ce o să dormi în noaptea asta, 
amintirile de azi să dispară complet. Atât cele noi, cât și cele 
vechi. 

— S-ar putea să fiu la fel ca azi-dimineaţă, când m-am trezit? 

— Da, e posibil. 

Faptul că m-aș fi putut trezi fără să-mi mai aduc aminte de 
Adam și Ben mi se părea îngrozitor. Aș fi fost ca o moartă 
rămasă în viaţă. 

— Dar... am început eu. 

— Scrie mai departe în jurnal. Îl mai ai? 

Am clătinat din cap. 

— l-a dat foc. Așa a pornit incendiul. 

— Ce păcat! a zis el cu un aer dezamăgit. Dar nu-i nimic. 
Totul o să fie bine, Christine. Poţi să începi altul. Oamenii care te 
iubesc s-au întors la tine. 

— Dar aș vrea ca și eu să mă întorc la ei, am spus. Aș vrea ca 
și eu să mă întorc la ei... 

e 

Am mai stat de vorbă o vreme, apoi m-a lăsat cu familia mea. 
Știu că doar încerca să mă pregătească pentru cazul cel mai rău 
- pentru posibilitatea ca mâine-dimineaţă să mă trezesc fără să 
știu unde mă aflu, sau cine este bărbatul acesta de lângă mine, 
sau cine e tânărul care pretinde că ar fi băiatul meu -, dar 
trebuie să cred că se înșală. Că mi-am recăpătat memoria. 
Trebuie să cred asta. 

Mă uit la soţul meu adormit, a cărui siluetă se profilează în 
camera întunecată. Imi aduc aminte că ne-am cunoscut la 
petrecerea din Noaptea focurilor de artificii, când am urcat cu 
Claire pe acoperiş. Îmi aduc aminte că m-a cerut de soţie într-o 
vacanţă la Verona și că am fost foarte emoţionată când am zis 
da. Imi amintesc nunta, căsnicia, viaţa noastră, tot. Pe chip mi 
se așterne un zâmbet. 

— Te iubesc, spun în șoaptă, apoi închid ochii și adorm. 


NOTA AUTORULUI 


Această carte a fost inspirată în parte de cazurile câtorva 
pacienţi amnezici, mai ales de ale lui Henry Gustav Molaison și 
Clive Wearing - povestea celui de-al doilea a fost relatată de 
soţia lui, Deborah Wearing, în cartea Astăzi pentru totdeauna. 
Jurnalul unei iubiri și al unei amnezii. 


Cu toate acestea, evenimentele descrise în acest roman sunt 
în întregime fictive. 


virtual-project.eu 


Fy 


Z EA 


i 


311