Daniel Lacoste — [Justitie fara limite] 01 Dupa 20 de ani

Dd 
w- 
A e i 

as i 


LACOSTIE 


Justiţie fara limite 
DUPĂ 20 DE ANI 


z E Sa i 4 DEC da : 
eu 


DANIEL LACOSTE 
Colecţia 
Justiţie fără limite 

| NRI 
DUPA 20 DE ANI 


În românește de: 
MARIA CARP 


ix 


virtual-project.eu 
Editura VIRTUAL 
2011 


e Capitolul 1 « 

— Dacă îţi trag una în meclă! Mă pocitanie, dacă îţi trag una în 
meclă, îți turtesc fizionomia cât ai zice pește! Te dai la mine, fir- 
ar măta a dracu’ de pederast! Fuck you! 

II lovi scurt cu cotul în stomac, apoi, când bărbatul cu figură 
de jder își recăpătă respiraţia întreruptă pe moment, îi mai trase 
cu sete un pumn în obraz. Sângele ţâșni instantaneu și o punte 
dentară cu armătură de aur căzu cu un zgomot sec pe podea. 

— Mai bagă-i una, dă-l în mă-sa de pederast! Dă-i la moacă, 
să se sature! 

Dar cel lovit zăcea pe dușumeaua barului, într-o baltă de 
sânge și fără cunoștință. 

Samuel Branigan îl prinse de guler și începu să îl târască pe 
sfrijit spre ieșire, ca pe o cârpă. Apoi, opintindu-se puţin, îl 
azvârli prin ușa deschisă. 

Trupul pipernicit al celui bătut zbură prin aer, răsucindu-se 
nefiresc și căzând pe caldarâm, cu faţa în jos. Se auzi un zgomot 
sec de oase ciocnite, ceea ce îl făcu pe Sam să zâmbească 
satisfăcut și să se întoarcă în bar. În aplauzele câtorva cunoscuţi 
se apropie de tejghea și îi ceru barmanului, pe un ton 
poruncitor: 

— Pune un rând la toată lumea! Fac cinste, ce mama naibii! 

Urale vesele izbucniră din piepturile clienţilor și vreo doi amici 
de-ai învingătorului îl bătură cu simpatie pe spinare. 

Barmanul, un bărbat spătos și chel ca un bec, luă de pe raftul 
de sus trei sticle de gin și începu să toarne în pahare. Alte voci 
aprobatoare se făcură auzite: 

— Bravo, Sam, ești în bani după cum se vede! 

— O fi spart fo bancă... 

— Ba eu cre’ că a primit avansu’ de la ăla de i-a traso-n 
trompă. Bani de belea... 

— Ce mai contează de unde provin banii?! Important e că 
Sam știe să-i folosească. E un tip a 'ntâia! 

Branigan puse pe tejghea, cu un gest teatral, o bancnotă nou- 
nouţă de o sută de dolari și înhăţă una dintre sticlele de gin 
destupate de barmanul care era în același timp și patronul 
localului. Mai luă un pahar încă umed, ce abia fusese clătit, și își 
găsi loc la o măsuţă de lângă tonomat. 

Cutia veche, cu patină, nu avea de fapt decât un rol 
decorativ, mecanismul din interior fiind distrus de ani buni. 


Epson, patronul barului, o păstra ca suvenir de pe vremea când 
avusese un local adevărat în centrul Philadelphiei; nu ca acum, 
o locantă amărâtă de periferie - loc de întâlnire pentru borfași, 
drogaţi, rataţi, prostituate de ultimă speţă și, uneori, chiar 
pentru pederaști. 

Samuel Branigan își turnă în trei rânduri câte un deget de gin 
sec, dând peste cap pahar după pahar, fără să clipească. li 
plăcea să consume băuturi fine într-o ambianţă plăcută, 
familială, când avea cu ce să plătească. Altminteri, ori făcea 
rost, ori bea pe datorie. 

Sam continuă să bea de unul singur, ignorându-și prietenii și 
cunoscuţii care îl solicitau prin strigăte voioase. Aceștia îl invitau 
să vină la mesele lor, pentru a petrece împreună o seară 
minunată, așa cum credeau ei că putea fi acel sfârșit al unei zile 
obișnuite. 

Branigan se gândea în sinea lui că viaţa nu era deloc atât de 
roz precum părea în acel moment, mai cu seamă că alcoolul 
începuse să i se urce la „mansardă”. 

— Ce zi tâmpită, fuck! zise el, într-un nejustificat acces de 
furie, izbind în masă cu sticla goală de gin, fără însă a o sparge. 
Ce zi de rahat, în care parcă toată lumea s-a întors cu fundu' în 
sus! 

Da' ce, parcă ieri a fost altfel?! își continuă bărbatul 
raționamentul, de astă dată în gând. Tot un mare shit a fost și 
alaltăieri și răsalaltăieri... 

— Epson, mai adu o sticlă încoa”! Îmi e o sete, de nu cred că 
mi-ar ajunge nici producţia unei distilerii pe o săptămână! 

Barmanul îl privi cu ochi critic, măsurându-l ca și cum l-ar fi 
zărit pentru prima oară, și îi zise: 

— Sam, cred că ai băut suficient pe ziua de azi. Ar fi mai bine 
să o întinzi frumușel acasă și să te vâri în scutece. Sau în cadă, 
depinde unde obișnuiești tu să dormi după ce te distrezi cu 
băieţii... 

— Bă, Epson, d-aia ai dat tu faliment în centru' orașului și ai 
ajuns în grota asta împuţită din Down Town! Fiindcă nu știi să te 
porți cu clienţii. Mai cu seamă cu cei de condiţie superioară, 
printre care - cu modestie - mă număr și io... Dacă ţi-am 
comandat încă o sticlă, de ce mama dracu' nu mi-o aduci 
imediat? 

— Pentru că mă consider prietenul tău. 


— Și de aia te-ai pus să-mi dai sfaturi, pocitanie? Te 
pomenești că lucrezi cu juma' de normă pentru Liga Naţională a 
Alcoolicilor Anonimi?! la mai duceţi-vă dracu’ și tu, și ei! 

Barmanul oftă ca o fată mare, culese o sticlă de gin de pe raft 
și o șterse de praful care se așternuse peste ea, folosind șorțul 
ce îi proteja pantalonii. Apoi ocoli tejgheaua, pentru a onora 
comanda. 

— Te costă încă pai'șpe marafeţi, Samuel. 

— Și ce? Ţi-e frică să nu mă „evapor” fără să achit nota? 
Fuckyou! lo nu-s milogu' nimănui, bă așa să știi! 

Și, zicând acestea, trânti un pumn în masă, enervat la culme. 
Dacă te uitai la el cu atenţie, în obscuritatea speluncii, ai fi putut 
observa că privirea sa era cenușie și ascuţită ca lama unui brici. 

— Nu, Sam, nu mi-e frică deloc că n-o să-ți plătești băutura, 
dar mă gândeam că n-ar fi rău să îţi faci o socoteală înainte de 
a-ți cheltui toţi banii din buzu... 

— ... la uită-te la el! Acum îl interesează și banii mei. 

— Nu, dar... 

— ... Epson, mare norocos mai ești tu, știai? Eşti un norocos 
de prima mână. Şi ai idee de ce? 

— Habar n-am! 

— Pentru că, până acum, ar fi trebuit să îţi bag sticla asta 
între felinare de trei ori... Și să te umplu de borş, asta ar fi 
trebuit să îţi fac. Dar deja am bătut unu’ pe ziua de azi și cred că 
e suficient. Pe deasupra, mă simt destul de satisfăcut, ca să mă 
obosesc să îți umflu și ţie ochii. Hai, șterge-o la locul tău, după 
tejghea, până nu mă răzgândesc! Fă-te cât mai mic, auzi? Și mai 
spală dracu’ șorţu' ăla, care e murdar mai ceva ca un scutec de 
bebeluș! Asta ca să nu îţi propun să ţi-l dai la curățătorie, fiindcă 
oricum nu o vei face, la cât de calic ești... 

Epson lăsă sticla pe masă și, fără a mai articula vreun cuvânt, 
o porni resemnat spre bar. Știa că nu era deloc sănătos să se 
pună cu Samuel Branigan, mai cu seamă când acesta era cu 
capsa pusă. 

Sam își umplu din nou paharul, de astă dată până aproape să 
dea pe afară și îl azvârli pe gâtlej, cu ciudă. După aceea, se 
întoarse spre masa cea mai apropiată și zise: 

— Cioară! Bă, Cioară, vino dracu' până aici! Fuck you too! 


Cel strigat îl privi mai întâi cu atenţie, nevenindu-i să creadă 
că cineva i s-ar fi putut adresa într-un asemenea hal, apoi se 
ridică în picioare, pus pe harţă. 

Era un lungan slăbănog, cu pielea tuciurie și fundul cât un 
cazan de distilat whisky. Trăsăturile sale trădau origini hispanice 
și afro-americane, într-un mod cât se poate de evident. 

— Te-ai îmbătat, Sammy. 

— lo?! Ţi se pare... 

— Ești mangă, se vede de la o poștă. 

— Taci dracu', asshole, și așază-te colea, lângă mine! Nu. Mai 
întâi cere-i un pahar jegosului ăluia de Epson și înființează-te cu 
el aici! Vreau să beau cu tine. 

— Din sticla aia? S-a făcut. 

— Bă, dă-i un pahar lu' Cubanezu'! strigă Samuel Branigan la 
barman, simțind că îl mânca limba. Sau mai bine adu-l tu aici, că 
lu' ăsta îi tremură mâna ca la nevrotici și s-ar putea să-l spargă 
până ajunge cu el la masă. A dat bâțâiala în el, fuck him! 

După ce Branigan îi umplu paharul adus de Epson, cel 
cunoscut sub porecla de Cubanezul îl dădu pe gât, gata-gata să- 
| înghită. Râgâi scurt și, când își recăpătă răsuflarea, îndrăzni: 

— Îmi mai pui unu'? 

Cel care făcea cinste îl mai omeni cu un pahar, apoi îl privi 
scrutător și se încruntă, făcându-l pe celălalt să i să zbârlească 
părul de frică. 

— Ce mai învârți tu, mă Pedrito, pe lumea asta? Din ce îţi mai 
scoţi mălaiu? 

Cubanezul se calmă și se destinse, fiind convins (și bucuros, 
pe deasupra) că nu o va încasa. Mai ales că Sam - dând dovadă 
de multă bunăvoință - îi umplu paharul pentru a treia oară. 

— Nu mai învârt nimic, Samuelito. Sunt un becisnic. Zac cât e 
ziua de lungă și tai frunză la câini. N-am niciun chior în buzunar 
- madre del dios! - și mă simt exact ca un rahat de câine, 
lepădat în cine știe ce rigolă. 

Samuel râse. 

— Cum, mă Pedro, tocmai tu, regele hoţilor de buzunare! Tu, 
care, dacă te învârți un sfert de oră printr-o intersecţie sau într- 
un supermarket, manglești șapte portofele pline ochi? 

Cubanezul îl privi cu reproș; ochii săi negri se făcuseră ceva 
mai mici ca de obicei, din pricina alcoolului ingurgitat: 


— De asta m-ai chemat la masa ta, ca să fii răutăcios cu 
mine, Samuelito? Crezi că nu sunt și așa destul de cătrănit? 

— Chiar ești?! 

— Regele hoţilor de buzunare, pe dracu’! N-am mai zulit un 
portofel de vreo lună. 

— Da' ce, te-ai pocăit sau te-a părăsit talentu'? 

— S-a făcut lumea rea, ăsta-i adevăru'. Parcă au buzunarele 
cusute cu toţii. Abia dacă mai pot pune mâna pe câte o carte de 
credit, da' și aia ori e goală, ori e blocată, păgubașul dându-și 
prea repede seama că i-a dispărut. 

— Care va să zică șomezi... Asta vrei să îmi spui, nu? Și n-ai o 
para chioară la tine. 

Branigan băgă mâna în buzunar și scoase un ghemotoc de 
bani. li azvârli pe masă și începu să-i aranjeze, netezindu-i cu 
latul palmei. Într-un târziu, luă două hârtii de cincizeci de dolari 
și le azvârli spre Cubanez, apoi umplu paharele, care se 
goliseră. 

— Ține aici, să ai și tu de-o fasole cu cârnaţi la birtu’ din colț! 

Pedro luă cu repeziciune cele două bancnote, ca nu cumva 
binefăcătorul său să se răzgândească; le privi cu gingășie, le 
mângâie - așa cum ar fi procedat cu un sân de femeie - și le 
așeză, circumspect, una peste cealaltă. 

— Imi dai de pomană, Samuelito, sau trebuie să fac ceva 
anume pentru biștarii ăștia? 

— Da' de ce mă întrebi? 

— Așa, ca să știu dinainte, nu pentru că te-aș refuza. Nu sunt 
eu omu’ ăla... 

— Nu e nicio pomană, fraiere! Ti-am virat un avans, pricepi? 
Un aconto, Pedro, un aconto. lo nu dau de pomană nici la 
cerșetorii de pe stradă. Dimpotrivă, dacă au prea mulți marafeți 
la ei, chiar le iau câte ceva; cu titlu de împrumut, desigur. Doar 
dracu’ dă de pomană, nu și Samuel Branigan. 

— Și, mă rog frumos, aconto pentru ce? 

Fără a-i răspunde, bărbatul se întoarse cu fața spre bar și 
strigă: 

— Măi băieţi, știți voi ce diferenţă este între un polițist și un 
hot? 

— Adică, ce aproposss vrei sssă baţi cu chessstia asta? se 
rățoi Jeremy, sâsâitul spărgător de locuințe. Vizezi pe cineva 
anume? 


— Bă, muhaia, ce te dai așa ofensat? îi răspunse Branigan, pe 
aceeași tonalitate. Poate vrei câţiva pumni, ca să îţi mai 
îndulcești tonu' atunci când stai de vorbă cu mine... Spuneam și 
io un banc, te deranjează? 

— Deloc, Sssammy, deloc. Dacă e vorba doar dessspre un 
banc... 

— Atunci taci dracu' din gură și ascultă! interveni Tomassi - 
supranumit Gură de Lup. Ori te mănâncă, poate, cocoașa?... 

— Da, mă, deșteptule, interveni și Cubanezul. Este cât se 
poate de clar că e vorba de un banc. Tu ești singurul din acest 
stabiliment care n-a înțeles cum vine chestia. Așa că mai bine 
ține-ţi pliscu'! Zi, Sammy, nu îl lua în seamă! 

— Singura diferență dintre cele două personaje este aceea că 
pe poliţist nu-l prinde nimeni... 

Și primul care începu să râdă fu chiar Branigan. Când se mai 
potoli, reluă: 

— Știţi cine mi l-a spus? Un poliţist. Bună poanta, nu? 

— Care poliţist? vru să știe neapărat Epson. 

— O'Leary, sergentul de stradă, pe care îl cunoaștem cu toții. 
Ăla care ia șpagă de la dealer-ii de heroină de pe Pink Street. 

Cubanezul continua să fixeze cele două hârtii de cincizeci de 
dolari, în ciuda faptului că într-adevăr se amuzase de anecdota 
binefăcătorului său din acea seară. 

Văzându-l încordat, Samuel Branigan îl întrebă: 

— Dar ce e cu tine, cioroiule? Nu te simţi bine la masa mea 
sau ce? Nu-ţi place băutura ori banii primiţi nu te satisfac? 

— AŞ fi vrut să-mi spui pentru ce sunt! Ai vreo treabă cu 
mine? 

— Da’ ce, ţi-ai făcut deja un program pe care să nu-l poți 
contramanda? 

— Dimpotrivă. Nu am nimic de făcut, da' dacă nici tu n-ai 
treabă cu mine, îmi iau o sticlă, mă duc acasă și, până nu o dau 
gata, nu mă las. Praf mă fac!... 

— În acest caz - zise Branigan, încet - pune-ţi frumușel banii 
în buzunar și ascultă-mă cu mare atenţie! În noaptea asta ești al 
meu, iar de mâine încolo vei putea să bei cât poftești, câteva 
luni încheiate. 

— Ce vorbeşti! Ai făcut rost de un pont mai de Doamne-ajută? 

— Te apropii! Vom merge să dăm o gaură mare de tot. Una 
care să ne scape de griji și nevoi o jumătate de an. Pe puţin... 


— Ce gaură? deveni Pedro mai atent, trezindu-se dintr-o dată 
din beţia care nu mai avea mult și ar fi pus stăpânire pe el. 

— E unu’, mahăr baban, tipu’. Tare de tot. Face afaceri cu 
mașini furate. Are un garaj clandestin, unde le demontează și pe 
urmă le vinde în bucăţi. lar alteori doar le cosmetizează puţin și 
le distribuie unei rețele ce operează în Canada. E ticsit de bani, 
ascultă la mine! Stă pe Hold Avenue, într-o căscioară „amărâtă” 
cu doi'șpe cămărute. Își ţine biștarii pititi într-o ascunzătoare 
practicată în podea. Nu tu sistem de alarmă, nu tu câini de pază, 
ce mai, baftă curată! Tipu’ e din ăia de modă veche. Un ţăcănit. 

— Da’ de unde știi tu atâtea despre ăsta? se arătă curios 
Cubanezul. Ai fost la nunta lui ori sunteţi rude de gradul unu? 
Cine ţi-a dat pontu'? 

— E cuplat cu o tipă cu care mă am io pe bune, dacă înţelegi 
ce vreau să spun... O fufă dintr-alea șucare, pe care am scos-o 
odată din rahatul în care era băgată până-n gât. Mi-a rămas 
datoare și, când i-am zis că o duc rău cu „munca”, mi-a sărit în 
ajutor, ca să se recompenseze. Corectă tipa, nu? 

— Și barosanu' e plecat? 

— Cică și-a trimis nevasta și fiul în Bahamas, în vacanţă, ca să 
își poate face de cap cu gagica asta vreo două săptămâni. 

— Și tocmai acum, noi, hop... 

— ... Mă bucur că te-ai prins, fuckyou! 

— Da'... e plecat și el? ceru Pedro detalii. 

— İn noaptea asta, o scoate pe fufă la distracţie tocmai în 
Atlantic City, la un cazinou. N-ar fi exclus să rămână și a doua zi 
acolo, ca să meargă la plajă și să își bronzeze burta la soare. 

— Te cred și eu, dacă are bani... 

— Cică e bolnav după ruletă. Ar juca-o și pe mă-sa, dacă ar fi 
nevoie. In concluzie, casa e la dispoziţia noastră și bănuţii ne 
așteaptă să-i luăm. O putem învârti cum vrem noi. Ei, ce zici? 

— Nu știu, Samuelito. Eu n-am mai făcut de-astea niciodată, 
doar mă știi. Nu e domeniul meu de activitate. Eu mă ocup de 
un buzunar, două, acolo, lucruri mărunte. Dacă mă prind, ori 
încasez o bătaie zdravănă, ori scap cu o condamnare ușoară. Ce 
îmi propui tu e chestie gravă; pătrundere prin efracţie, furt 
calificat și cine știe câte alte infracțiuni se mai adună... 

— Bă, tu vrei să trăieşti toată viața ca un ratat? 

— Nu, Samuelito, dar... 

— ... Atunci trebuie să riști, altfel nu se poate. 


— Da’ și dacă pun copoii mâna pe noi fac pe puţin cinci ani la 
„mititica”! 

— Vezi, de-aia ai să rămâi tu un milog până la sfârșitul zilelor 
tale amărâte; nemâncat și fără o para chioară în buzunar. Ești 
un vierme, ce nu se poate ridica din condiţia mizerabilă în care l- 
a adus societatea și sistemu’. N-ai curaj să trăieşti bine, bă! Asta 
e, n-ai curaj! Ești un găinar de mâna a șaptea, fuckyou! 

Enervat, Branigan se ridică de la masă și porni de unul singur 
înspre ieșire, înjurând în gând. 

Ce mai dobitoc și Cubanezu' ăsta, se gândea el, vizibil iritat. 
lo încerc să-l scot din rahat și el se teme. Da’ și io, prost. Ce mi- 
o fi trebuit să-l aleg tocmai pe el? Ce, nu știam că e un 
păduche? Ba da. Și-atunci?! 

— Sam! îl strigă fostul tovarăș de pahar, înainte ca acesta să 
ajungă la ușă. 

Branigan îl privi de sus, oarecum mirat că Pedro se ţinuse 
după el. 

— Ce mai vrei? 

— Despre cât este vorba? Așa de curiozitate te-ntreb; desigur, 
dacă vrei să-mi spui. 

— O să dau tunu' singur, ce-ţi mai pasă?! 

— Așa, de curiozitate, ţi-am zis, nu te supăra pe mine! 

— Fără să mai pun la socoteală alte valori, acolo sunt pe puţin 
cinci sute de mii de dolari cash... 

— Cââât? nu-i veni Cubanezului să-și creadă urechilor, în 
vreme ce privirea prinse a-i străluci. Cât ai zis? 

— Ssst! Taci dracu’ din gură, mother fucker! Sau vrei să fii 
auzit până la sediu’ poliției metropolitane? 

— Ai dreptate, atunci, hai înapoi la masă! 

Intorcându-se, Samuel Branigan văzu căutătura barmanului 
Epson și realiză că era cât pe ce să plece fără a-i fi plătit pentru 
ultima sticlă. Așadar, îi aruncă niște mărunţiș pe tejghea, 
zicându.-i: 

— Na-ţi, bă, banii! Ce, credeai că vreau să-ţi trag țeapă, 
calicule? 

In clipa în care se așeză, Cubanezului îi tremurau mâinile ceva 
mai abitir ca înainte, din cauza celor auzite mai devreme. 
Incercă să toarne și restul de gin care rămăsese în sticlă, însă 
vărsă jumătate pe masă, uitându-se prostește cum lichidul i se 
scurgea pe pantaloni. 


Samuel luă loc pe scaun, prinzând sticla chiar la ţanc, înainte 
de a se vărsa și ea. 

— Bă, Cioară, da’ tu stai rău de tot cu organismu’. Tre’ să te 
cauţi pe la vreun medic cât mai degrabă! In ritmu’ ăsta, n-o mai 
duci tu până la iarnă. Dai colțu' imediat. 

— Da, mă duc la doctor, că și am asigurare... răspunse Pedro, 
în derâdere. Abia așteaptă ăia să mă consulte, îţi dai seama... 

Cu aceleași mâini tremurânde, reuși până la urmă să își 
aprindă o ţigară, ceea ce făcu și Branigan, privindu-și partenerul 
cu ochi critic. 

— Lasă gargara și spune de ce m-ai întors din drum, până nu 
îți trag una în meclă! 

— Nu mă mai fierbe, Samuelito! Știi bine ce vreau să aflu. 
Legat de pontu’ ăla... Cât ziceai că se află în pușculiță? 

Borfașul îi suflă un rotocol de fum drept în faţă și îl studie pe 
sub sprâncene, amânând răspunsul, pentru a spori efectul 
vorbelor sale. 

— Mă știi, Cubanezule, mie îmi place să lucrez în stil mare. Ori 
o pun, ori nu. Una din două. Nu umblu cu jumătăţi de măsură. 
Am oameni peste tot și circul prin lume cu ochii deschiși la ce e 
în juru' meu. 

— Aici ai dreptate, Samuelito. Ai stofă, ce mai, nu ca mine... 
Da’ de unde atâta bănet? 

— Tipu’ ăsta a primit zilele trecute patru Ferrari, frumoase ca 
niște bomboane în poleială. După ce le-a aranjat cum știe el, a 
scos mai bine de juma' de milion. Fufa mea zice că automobilele 
ar zburda acum pe undeva prin deșertu' Rub al Khali. Asta vine 
prin peninsula arabică - nu-ţi mai screme mintea, și așa prea 
puţină! 

— Păi, asta nu-i corect! Să le dea la arabi... 

— La fel mă gândeam și io. N-a făcut mai nimic, n-a riscat 
mare brânză și să rămână cu atâţia bani? Merită să-i dăm o 
lecţie despre viaţă, nu? Ce zici, ești pe strada mea? 

Cubanezul îl privea pe Samuel Branigan cu mare atenție și 
admiraţie. Datorită concentrării, nu mai tremura. 

— Eşti sigur că totul va fi OK? N-o să avem belele? 

— Cum te văd și cum mă vezi! O să fie ca la o partidă de 
pescuit. Mergem, punem mâna pe bani și o întindem. E cât se 
poate de simplu. Pentru chestia asta, primești de la mine 20%. 


Pricepi? O sută de bătrâne... foarte... bătrâne. Bani adevăraţi, 
nu glumă! 

Cubanezul începu să tușească violent, nevenindu-i să creadă 
că era posibil să devină posesorul unei asemenea sume... 
astronomice. 

— Bine... bi... e bine. Când dăm lovitura? întrebă el, după ce 
își mai reveni în fire. 

— Chiar acu’ o luăm din loc, son of a bitch! Am pregătit deja 
tot ce ne trebuie. Sculele se află la mine în portbagaj. Peste mai 
puţin de un ceas, suntem la hogeacu' tipului și îi umflăm 
mangoţii. Treabă de maximum zece minute. După aia o 
întindem la Topeka Bay, să ne facem și noi niţel de cap, că 
merităm, ce mama dracu'! O viaţă are omu'! 


e Capitolul 2 « 

Samuel Branigan conducea un hârb vechi de când lumea. Un 
Constelation masiv, cu aripile și farurile nichelate. După o rută 
ocolită prin orașul adormit, cei doi așteptau acum în habitaclul 
spaţios al automobilului cu tapițeria roasă și supravegheau 
impunătoarea locuinţă a celui pe care intenționau să-l prade. 
Strada era pustie și întunecată, iar afară se făcuse destul de 
frig. Doar la periferia Philadelphiei mai puteai întâlni asemenea 
cartier patriarhal, încremenit parcă în timp: case vechi, cu brâuri 
de piatră și coloane masive la intrări, alei pavate cu cărămidă 
roșie, geamuri cu vitralii și uși solide, din lemn de esenţă tare. 

— Sam, ești sigur că totul o să meargă bine? întrebă 
Cubanezul pentru a mia oară, exteriorizându-și neliniștea. 

Branigan nu-i răspunse. 

Lui Pedro, aflat pe „locul mortului”, nu îi rămase altceva mai 
bun de făcut decât să tremure în continuare, la fel ca și 
partenerul său. Totuși, într-un târziu, Samuel începu să 
vorbească: 

— Am gândit bine lovitura asta, ţi-o spun io. N-ai de ce să-ți 
faci griji. O să meargă ca pe roate. După ce ne facem plinu’, ne 
dăm la fund pentru o vreme, că vom avea cu ce să ne ducem 
zilele. 

— Așa mă gândeam și eu, Samuelito. Așa mă gândeam și 
eu... 

— Cre’ că am să îmi cumpăr o rulotă din alea, cu tot confortu', 
mă duc la Miami și mă apuc de pescuit. Aș fi în stare să mănânc 
numai pește chiar și un an întreg, așa de mult îmi place. 

Branigan tăcu, admirând ce se putea vedea din tavanul 
mașinii, uzat de trecerea inexorabilă a timpului. Işi aprinse încă 
o ţigară și, cu ea în colțul gurii, își continuă monologul: 

— Poate chiar am să mă însor, într-o bună zi. Fiecare om tre’ 
să facă pasu' ăsta, până la urmă. Cre' că am să îmi iau o 
mexicancă tânără și frumoasă, căreia să îi torn vreo doi-trei 
copii, ca să aibă o preocupare stabilă, măcar până se fac mari 
puradeii. Din câte știu io, mexicancele sunt niște gospodine 
clasa-ntâi și ţin la familie. E tocma' ce îmi trebuie. Nu mai 
vorbesc de cum se comportă la pat: arzoaice până în vârfu' 
urechilor... 

— Nu prea te văd eu însurat, îl întrerupse Cubanezul, privind 
în continuare concentrat la casa de vizavi. Parcă tu ai alt stil... 


— Adică... ce vrei să spui? 

— Că nu ești tu ăla care să stea la casa lui, împreună cu o 
familie numeroasă. Nu te văd deloc înfășând un puradel 
plângăcios sau jucându-te cu o fetiță răsfăţată. 

— Fuck you! Te bag în mă-ta de Cioară și de găozar ce ești! 
Cum adică nu mă vezi?!... 

Nările lui Branigan tremurau de nervi și borfașul se gândi că 
n-ar fi rău să îi tragă Cubanezului chiar atunci vreo două în 
figură. Așa, ca să îl mai pună la respect... Se abţinu, totuși, 
gândindu-se că, poate, partenerul său nu i se adresase cu 
răutate și reluă: 

— Am să mă însor, bă tremuriciule, și am să mă fac om de 
casă, cum mă vezi și cum te văd! M-am săturat până peste cap 
de viața asta împuţită de spărgător. Mi-e lehamite să tot trăiesc 
de pe o zi pe alta. Vreau să am și eu un venit sigur și să plătesc 
impozite statului ăstuia, care ne ţine pe cei ca noi afundaţi în 
rahat până-n gât. Cu banii ăștia... 

În acel moment, o mână înzestrată cu un pumn uriaș, 
îmbrăcat într-o mănușă de metal izbi în geamul lateral al 
portierei, de pe partea șoferului. Fragmentele de sticlă spartă 
zburară ca niște mici proiectile provocatoare de răni, 
împroșcându-i pe cei doi. Sângele începu să curgă instantaneu 
din obrazul lui Branigan. O bucăţică de sticlă ceva mai mare îi 
tăiase sfârcul urechii stângi, astfel că Samuel urlă de durere. 
Apoi pumnul acela își desfăcu degetele ca niște gheare și îl 
înșfăcă de gât, trăgându-l afară prin geamul spart, cu o forță 
neomenească. 

Cubanezul privi îngrozit întreaga scenă, incapabil să poată 
interveni. Frica și surpriza acelui atac îi paralizaseră toate 
simţurile, și așa destul de atrofiate, din cauza alcoolului, 
tutunului, cocainei și a vieţii dezordonate pe care o ducea. 

Poate că am doar o viziune din alea fantasmagorice! se gândi 
el pentru o clipă, însă în secunda următoare, portiera de pe 
partea sa se deschise și, brusc, se trezi înhăţat de o pereche de 
braţe vânjoase. 

Cel care îl smulsese din mașină era un bărbat cam de aceeași 
înălţime cu el, îmbrăcat într-o pelerină lungă de tercot negru și 
purtând pe cap o pălărie imensă, trasă pe frunte. 

Imediat după ce făcu aceste constatări, Cubanezul primi o 
lovitură cruntă între ochi. Boxul metalic de alamă cu dinţi de 


ferăstrău care izbise, rupse osul frontal al craniului și sângele 
începu să curgă gâlgâind, negru și unsuros, pe faţa îngrozită a 
victimei. Înainte de a-și pierde cunoștința de tot, Pedro îl văzu 
pe Branigan cu mâinile încătușate, prăbușit pe asfaltul din fața 
automobilului. După aceea lumina i se stinse și plecă undeva 
departe, departe... 

Când își reveni în simţiri, era legat fedeleș cu o bandă lată de 
scotch și trântit pe podeaua unei încăperi ce aducea a pivniţă. 
Primul lucru care îi sări în ochi Cubanezului a fost luna, ce se 
zărea printr-o lucarnă îngustă, situată în apropierea plafonului. 
Apoi îl văzu pe Branigan, care era răstignit pe un fel de plan 
înclinat confecţionat din scânduri negeluite. Avea mâinile 
depărtate de trup în formă de cruce, la încheieturile îi erau 
prinse în curele solide de piele, cu catarame ruginite, la fel ca și 
gleznele. 

Privindu-l cu mai multă atenţie în acea semiobscuritate a 
pivniţei, își dădu seama că Sam era complet gol. Ca și el, de 
altfel. Brusc îl cuprinse frigul, un frig pătrunzător, care îi mușca 
trupul centimetru cu centimetru, ca un lup înfometat. 

Încercă să se miște din locul în care se afla însă o durere 
îngrozitoare i se urcă la cap. Parcă un baros pneumatic îi izbea 
creierul, cu o cadență de două lovituri pe minut. Leșină din nou, 
fără a realiza ce fusese mai greu de îndurat: bubuiturile din cap 
sau frigul, care îi îngheţase până și sufletul. Dar chinul lui nu 
avea să se sfârșească aici. 

Pedro se trezi din nou, peste un timp pe care nu îl putu 
determina. Zăcea pe dalele de piatră, ca un stârv ce așteaptă să 
fie devorat de animalele de pradă sau să intre în putrefacție. 
Întregul trup i se afla într-o baltă de apă. 

Mai mult ca sigur că cineva mi-a aruncat o găleată în cap, ca 
să mă readucă în simţiri, își spuse el. Tipii ăștia sunt de-a 
dreptu' nebuni! Ori și-au pus în gând să ne termine, ori au mers 
cu gluma prea departe, una din două. 

Încercă să privească în sus, ridicându-se în capul oaselor, însă 
nu reuși decât să pună din nou în funcţiune ciocanul pneumatic, 
ce îi distrugea creierul în cel mai sadic mod cu putinţă. Incepu 
să plângă încetișor, pradă celei mai mari dureri pe care o 
simţise vreodată în viaţa lui. Lacrimile sărate i se scurseră pe 
obrazul rupt în mai multe locuri din cauza loviturilor primite, 
amestecându-se cu sângele aproape închegat. Rănile îl usturau, 


făcându-l să aibă senzaţia că întreaga față îi luase foc. Și nu era 
foarte departe de adevăr. 

— la uită-te la el, momâia dracu', cum plânge ca o babă! zise 
unul dintre cei doi agresori, dându-și pălăria pe ceafă. Fii bărbat, 
împuţiciune! Dacă tot e să mori, fă-o cu demnitate, nu ca un 
vierme, așa cum ai fost întreaga viaţă... 

Branigan își dădu seama că vorbitorul era homosexualul 
acela, pe care îl bumbăcise în barul lui Epson. Avea un plasture 
mare pe faţă și un fel de ham de tifon îi susținea nasul zdrobit. 
De asemenea, mâna dreaptă îi era prinsă într-un bandaj gipsat 
până mai sus de cot. 

— Ce dai apă la șoareci? își reluă acesta monologul. Nu ţi-am 
făcut mai nimic, deliciul de-abia acum urmează! Imediat o să 
înceapă partea cea mai frumoasă a distracţiei pentru care ai 
fost „invitat” aici. la pune, pal, jigodia asta pe lada aia, parcă 
special croită pentru fundul lui! 

În vreme ce pal se executa, Branigan deschise ochii de-a 
binelea. Și pe figura lui sângele se închegase, făcându-i întregul 
chip să semene cu o mască. Un ciob îi rămăsese înfipt în carnea 
moale a buzei superioare. Când își trecu limba peste ea, 
bucățica de sticlă se rostogoli pe planul înclinat de lemn pe care 
era răstignit, apoi pe podeaua din dale de piatră, scoțând un 
clinchet, amplificat de pereţii pivniţei. Gustul sărat al limbii 
însângerate și usturimea buzei nu mai provocară asupra lui 
Samuel niciun efect. Prea fusese „măcelărit” în bătaie, ca să mai 
ia seama la amănunte. 

— Hopa, s-a trezit și brânzoiu'! vorbi același malefic personaj. 
A făcut ochi, micuţu'. Taman la ţanc, puiule, ca să nu pierzi 
distracţia! Ar fi și păcat, te asigur. Vei asista la o partidă de 
amor nebun, de toată frumuseţea. Clasa-ntăi, ai încredere în 
mine și în acest prieten de nădejde! 

Prietenul de nădejde - o matahală înfricoșătoare din toate 
punctele de vedere - se mulţumi să rânjească strâmb, dând la 
iveală niște canini ca de vampir. 

— De ce faceţi toate astea? întrebă Branigan, în timp ce 
constata - poate pentru prima dată în viaţa lui - cât de greue să 
vorbești după ce o încasezi bine. 

— Ca să știi ce te așteaptă și pe tine, iubitule, da’ puţin mai 
încolo! la ridică-l o idee, pal, ca să aibă panoramă! N-aș vrea să 


îi scape vreun detaliu interesant din ceea ce va urma, ca apoi să 
ne poată reclama în iad că nu le-am tras-o cum se cuvine... 

Matahala își dădu în părţi poalele pelerinei și, fără a depune 
un efort prea mare, ridică ceva mai sus planșa pe care fusese 
ancorat Branigan. 

— Așa e perfect, prietene! Acum o să vadă totul ca din lojă. 

Cubanezul abia dacă mai îndrăznea să respire de cât de 
îngrozit era. Își dorea din tot sufletul - deșartă speranţă - ca 
homosexualii aceia să uite de el sau să se petreacă o minune și 
să se fac mic, mic de tot, cât o bacterie, ca să nu mai fie de 
găsit. 

— Cască ochii, mă, nenorocitule, și bagă la bilă! continuă 
sfrijitul, pe același ton ameninţător și pervers. Altfel, îți pun 
scobitori la pleoape. E păcat, mare păcat, să petreci ultima 
jumătate de oră din viața ta nenorocită cu ochii închiși sau, mă 
rog, pe jumătate închiși. Deschide-i, n-auzi! Să nu-ţi fie teamă, 
că o să mori elegant și curat. Vom avea noi grijă de asta... Apoi 
o să îţi legăm frumușel un bolovan de picioare și te vom trimite 
să hrănești peștișorii din Atlantic. N-am ales încă locul cu 
exactitate, însă asta nu contează. Ce e important: până atunci 
cască bine ochii și bagă la bilă... cum ţi-am mai spus, de altfel! 

Mai mult ca sigur că bărbatul cu figură de jder i s-ar fi părut 
lui Sam destul de caraghios, cu bandajul acela care îi proteja 
nasul și cu plasturele ce îi acoperea o jumătate de obraz. Dar, în 
condițiile date, nu prea îi venea să se amuze pe seama lui. 

Pipernicitul se întoarse spre Pedrito și scoase din buzunar un 
brici, punându-l la gâtul acestuia. În același timp, matahala îi 
bătu legăturile mâinilor în cuie, fixându-le de lada pe care 
fusese așezat, îi prinse mijlocul după același tipic și, în cele din 
urmă, tăie banda de scotch care îi ţinea picioarele lipite. 

In lumina aceea tulbure, Cubanezul arăta foarte ciudat, cu 
corpul învineţit de frig și pielea udă, așa cum fusese imobilizat 
de homosexuali. 

— Cine i-o trage primul? întrebă sfrijitul, după ce se asigură că 
totul era în ordine, așa cum plănuise cu multă minuţiozitate. 
Max, vrei tu? 

— Înî! vorbi matahala pentru prima dată, cu ochii strălucindu-i 
de o patimă de-a dreptul animalică. Am să i-o trag de or să-i 
meargă fulgii... 


Apoi își însoţi vorbele de gesturi elocvente: își azvârli cât colo 
pelerina cea neagră și se descheie la prohab, sub privirile 
îngrozite ale Cubanezului, care întorsese capul. Poseda un 
membru uriaș, ce ar fi speriat până și o prostituată de carieră. 
Începu să și-l frece de coapsele lui Pedro - spre oroarea acestuia 
- pentru a se excita. Totuși, ca să ajungă la o erecţie 
multumitoare, se și masturbă puţin, cu chipul schimonosit de 
încordare. 

— Acum vine băiatu', ca să te facă fericit; nu mai ai mult de 
așteptat! Încă puţină răbdare! 

Matahala nu reuși de prima dată și rămase oarecum 
descumpănit: 

— Nu știu ce are, da’ nu merge?! 

— E virgin, flăcăul, îl lămuri sfrijitul, amuzându-se la culme. 
Trebuie să depui și tu un efort mai mare ca să-l începi. Te 
descurci sau mă lași pe mine primul? 

— Mă descurc, răspunse gorila, apoi încercă din nou. 

— Dacă-l lăsaţi în pace, vă dau două sute de mii de dolari! se 
auzi glasul lui Samuel Branigan din direcţia tăbliei de lemn pe 
care se afla răstignit. Într-o oră juma’ mă înfiinţez aici cu banii. 

Violatorul se opri brusc, neștiind ce să facă. Doar nu era el 
șeful, așa că trebuia să aștepte o decizie din partea acestuia. 

— Cât ai spus? Două sute? Păi de unde ai tu, mă, 
păduchiosule, atâţia marafeţi? 

— Tocmai dădeam o lovitură împreună. Dacă nu vă aduc 
banii, puteţi să îi faceți felu’ amicului meu în continuare. 

— lar în această eventualitate, tu scapi cu popoul neatins, 
corect? 

— Corect. Și eu, și el. Ne lași pe amândoi în pace. 

— Sau scapi numai tu, în caz că nu te mai întorci cu banii în 
veci... Nu ţine, scârbă mică și mincinoasă ce ești! 

Monstrul-vampir rânji satisfăcut de faptul că boss-ul cu figură 
de jder refuzase oferta, spre părerea de rău a ambilor prizonieri. 
Acum își putea relua treaba începută, cu mai mult aplomb. 
Așadar, încercă din-nou... De această dată reuși, dovadă fiind și 
grohăitul de satisfacţie care îi ieși din gâtlej. 

Urletul Cubanezului fu curmat aproape instantaneu de o 
lovitură ca de măciucă aplicată în ceafă, care îl făcu să-și piardă 
pe jumătate cunoștința. În tot cazul, acesta nu se mai putea 
împotrivi nici măcar verbal maltratării la care era supus. Abia 


dacă mai scâncea din cauza durerii colosale pe care o simțea. 
Era cel mai îngrozitor coșmar din întreaga sa viață. Pe măsură 
ce timpul trecea, cu încetinitorul, era tot mai convins că nu va 
reuși s-o scoată la capăt și va părăsi această lume dintr-o clipă 
într-alta. Avea impresia că a luat foc și că nu mai are aer. 
Sfârșitul i se apropia cu pași repezi. Sângera din abundență și, 
când simţi că o mână îl strânge de piept, leșină din nou. 

Scena - de un barbarism ieșit din orice tipar - îl umplu pe 
Branigan de groază și scârbă. Închise ochii și întoarse capul într- 
o parte, pentru a nu mai fi martorul unei asemenea grozăvii. 

— Uită-te, stârpitură! ţipă la el sfrijitul, pe un ton ascuţit, 
isteric. Priveşte și îngrozește-te de ce se întâmplă! La fel vei păţi 
și tu, ca să nu uiţi pe lumea cealaltă că ai lovit pe cine nu 
trebuia. 

Branigan își răsuci cu greu bărbia înspre bărbatul care țopăia 
ca o marionetă stupidă în fața sa și, adunându-și toate forțele 
care îi rămăseseră, îl scuipă drept în faţă. Flegma amestecată cu 
sânge mânji până și bandajul de la nasul cocotei masculine, nu 
numai obrazul acesteia. Apoi îi adresă câteva cuvinte pline de 
dispreț, șuierându-le printre dinţi: 

— Tot am să-ţi mai turtesc o dată mecla aia împuţită, dar 
atunci va fi cu mult mai rău ca prima oară. Ti-am turtit-o și am 
să ţi-o mai turtesc, pederast împuţit! Scursoarea dracului! Am 
să îţi înșir bojocii pe sârmă și îi voi purta la gât, drept talisman. 
Chiar de-o fi ca asta să se întâmple și pe lumea cealaltă... 

— Ba ai să i-o tragi lu' mă-ta, zgâmboiule, acolo în iad, unde 
am să te trimit! Lu' mă-ta o să i-o tragi, auzi? Nu vezi că ești cu 
un picior în groapă, gata să dai ortu’ popii? Dar asta nu se va 
întâmpla în niciun caz înainte să-ți fac praf anusul ăla de 
șmecher. 

— Șefu', ce-ar fi ca ăsta să fie tot virgin?! se trezi matahala 
vorbind, fără a-l slăbi însă vreo clipă pe Cubanez. 

— Ar fi minunat, pal! Ar fi din cale-afară de minunat... la dacă 
vei vrea, după ce termin eu cu el, îl vei putea lua și tu la „sculă”. 
Așa, ca să nu se declare nemulțumit! 

Încântat de propriile remarci, sfrijitul își șterse obrazul cu 
mâneca pelerinei, dar nu reuși decât să se mânjească mai rău. 
Ca să nu se plictisească până când partenerul său își termina 
numărul, vorbi din nou: 


— Ziceai ceva despre bojoci, mă scârnăvie? Că ai să mi-i înșiri 
pe sârmă? Ca idee, mi se pare un lucru extrem de interesant, ia 
să vedem cum vine chestia asta, bojocii mă-tii! 

Undeva, într-un colț, se afla un morman de fiare vechi, care 
mai contorsionate, care mai ruginite, probabil rezultate de la 
dezmembrarea cine știe căror mașini de ștanțat. Scormonind 
printre ele la lumina unei lanterne, vorbitorul alese o tijă de 
metal - de vreo douăzeci și cinci de milimetri în diametru și 
circa șaizeci de centimetri în lungime -, care avea la capăt un 
filet. 

— Numai bună pentru curu’ tău! se bucură slăbăânogul cu 
înfățișare de jder. Și suficient de lungă pentru „plăcerea” pe 
care am de gând să ţi-o dăruiesc. Am să te trag în țeapă, așa 
cum proceda Dracula în Evul Mediu, dacă ai auzit despre el! 

Lipi capătul cu filetul tăios de pieptul lui Samuel și începu să 
împingă, cu mâna sănătoasă. 

În ciuda faptului că sfrijitul nu avea prea multă forţă, Branigan 
simți că sternul îi plesnea, făcând loc acelui instrument 
inchizitorial, de tortură. Era o senzaţie extrem de odioasă... 

— Nu, bojocii sunt ceva mai aproape de gât. Pe aici, pe 
undeva... adăugă sadicul agresor, mutând capătul tijei puţin mai 
sus, spre stânga. 

Abia apoi apăsă din nou și răsuci. 

De data aceasta, filetul zgrunțuros rupse pielea și patină între 
mușchii intercostali, cu un sunet care ar fi îngrozit și un călău, 
obișnuit cu execuțiile. În acel moment, din rană răsări un capăt 
de os alb și delicat, ca o acadea. Apoi gaura deveni roz, roșie și 
- în cele din urmă - neagră. 

Branigan încercă să urle, însă din gâtlejul său nu ieși niciun 
sunet. 

— Uite bojocii băiatului! se bucură sfrijitul. Negri ca de câine. 
Asta și ești, amice, un câine împuţit care e pe cale să intre în 
putrefacție și să fie aruncat peștișorilor din Atlantic! 

Slăbănogul extrase bara de tot și i-o potrivi în buric, începând 
să o răsucească în mod delicat, de la stânga la dreapta, după 
cum era tăiat filetul. 

— Ai să mori în chinuri, băieţaș, te asigur! Am să îţi vâr bara 
asta în găoază și apoi am să mă distrez și eu cu tine. Abia la 
sfârșit îţi voi înșira maţele pe ea... 


Pentru a accentua seriozitatea spuselor sale, se apropie de 
Samuel și râse gâjâit, cu gura larg deschisă. 

Cu un efort suprem, Branigan îl scuipă din nou, de astă dată 
drept în gura rânjită. Făcu acest gest cu o furie oarbă, 
neputincioasă, cu ultima furie de care se mai simţea în stare: 
cea de dinaintea sfârșitului. 

Între două hohote de râs forțate, sfrijitul icni, sufocându-se și 
îndepărtându-se cu doi pași, în timp ce-și ţinea mâinile la gât. 
începu să vomite violent, dând la iveală o spută verde, 
amestecată cu sânge și resturi de mâncare. Totul puțea de te 
trăsnea, ca o hazna în care cineva a aruncat sute de ouă clocite. 

Cu ultimele puteri, Samuel își strâmbă gura - încercând să 
mimeze un zâmbet - și zise, chiar înainte de a leșina: 

— Mother fucker, tot ţi-am tras-o până la urmă, schilod 
nenorocit! În loc de adio... 

Apoi plecă în lumea minunată a viselor, acolo unde nimic nu 
este imposibil, dar nici real. 

Bărbatul cu mâna în gips îl privi pe Branigan cu ură și îl înjură 
printre dinți: 

— Son of a bitch! Continui să te joci, da’ nu știi cu cine o faci. 
Cu dracu' o faci, mă, ratatule! 

Imediat după această replică, apucă cu mâna sănătoasă o 
bâtă - ce semăna perfect cu una de baseball - și îl lovi pe 
Samuel în creștetul capului. O dată, de două ori, până când văzu 
țeasta acestuia plesnind ca o coajă de ou. Sângele începu să se 
prelingă, gros, pe obrazul bărbatului, a cărui înfățișare era de 
nerecunoscut. 

Apariţia lichidului închis la culoare îl întărâtă și mai mult pe 
slăbănog. Își contemplă victima pentru o clipă, după care ceru 
părerea partenerului său, ce încă nu îl „terminase” pe Cubanez: 

— Ce zici, să-i mai dau? 

— Înî, răspunse acesta, cu faţa transpusă din cauza sodomiei 
la care se deda. Dă-i, că o cere, nu vezi?! 

Pipernicitul ridică bâta și lovi o dată, apoi încă o dată, pe unde 
nimerea. 

Capul lui Branigan avea acum forma unui hamburger uriaș, 
tocmai bun de pus pe frigare. 

— Bojocii tăi de împuţit! urla agresorul, lovind în continuare, 
însă din ce în ce mai obosit. Mi-o tragi tu mie?! Na, că ţi-o trag 
eu! 


În cele din urmă, azvârli bâta plină de sânge pe podea și se 
așeză gâfâind pe o băncuţă de lemn. 

Max continua să îl „muncească” pe bietul Pedro, icnind și 
grohăind de plăcere la fiecare contră. Sângele acestuia din urmă 
îi murdărise pantalonii și pantofii, dar, pentru matahală, mizeria 
nu reprezenta vreo problemă. Era atât de unsuros și rău 
mirositor, încât duhnea de la o poștă. Insă lui Pedro acest fapt îi 
era cu totul indiferent. 

În acel moment, în pivniţă își făcu apariţia încă un personaj, 
care până atunci ţinuse „de șase”. 

— În sfârșit, Lenny, ai venit și tu la distracţie! constată 
sfrijitul. Nu știu dacă ţi-a rămas și ție ceva. Afară este totul în 
ordine? 

— Cum altfel?! 

— Atunci ai vrea să-i arunci mulatrului o găleată de apă în 
cap, ca să se trezească din leșin? îl întrebă matahala. Am de 
gând să-mi dau drumul în fundul lui nenorocit și n-ar fi rău să 
mai zvâcnească și el puţin!... 

— OK, Max! Am să fac asta pentru tine. 

Apoi nou-venitul dispăru din pivniţă, revenind după câteva 
minute. 

— Toarn-o încet, ca să nu mă uzi și pe mine! îi ceru namila. 

— Mai bine aruncă jumătate de găleată pe fiecare! își exprimă 
părerea pipernicitul cu figură de jder. 

După ce îl udă pe Cubanez, Lenny azvârli restul de apă spre 
pieptul lui Samuel Branigan. Doar primul își reveni în fire, 
încercând să înțeleagă ce se petrecea și de unde provenea acea 
durere de nesuportat. Brusc, își aduse aminte de cele 
întâmplate și încercă să urle privind înspre locul în care se afla 
Samuel. Chipul desfigurat al acestuia și pieptul său despicat îl 
năuciră pe loc. Era clar că nu mai avea nicio speranţă la viață... 

— Apa nu mai are efect asupra ăstuia, zise Lenny. Mai mult ca 
sigur că a dat ortu’ popii sau... II va da cât de curând. 

— Nu cred, se îndoi sfrijitul. E doar leșinat, așa că mai aruncă 
o găleată de apă peste el! 

Nici cea de-a doua tentativă de readucere la viaţă a lui 
Branigan nu avu succes. 

— E mort, James, cum te văd și cum mă vezi. N-a făcut nici 
cea mai mică mișcare, i-ai spart ţeasta; creieru' i l-ai făcut terci 
și i-ai dat afară plămânii! 


— Shit! înjură printre dinţi cel ce părea a fi șeful bandei. Nu 
așa voiam să îl termin. A murit prea repede, nenorocitu' 
dracului! 

În acel moment, Max începu să geamă prelung din adâncul 
gâtului, iar gâfâielile lui tulburară relativa liniște a pivniţei! 
Ejacula... Când termină, pe deplin satisfăcut, se extrase din 
spatele Cubanezului, întrebând: 

— ÎI mai ia vreunul pe ăsta la ștangă? 

Privind halul în care arăta Pedro, cei doi dădură din mână a 
lehamite, apoi spuseră: 

— Poţi face ce vrei cu el. Nouă nu ne mai trebuie. 

Fără a cere alte lămuriri, matahala se șterse cu o cârpă 
infectă, își trase nădragii și își închise prohabul. De undeva, 
dintr-un buzunar, scoase un brici și rânji către cel rămas în 
viaţă: 

— Vrei să-ți tai mai întâi boașele, ca să ţi le îndes în gură, sau 
îți iau gâtul direct? Ai dreptul la ultima dorinţă, iubito!... 

— Omoară-mă! ceru Cubanezul, cu un efort semnificativ, 
încercând să se gândească la ceva plăcut. M-ai chinuit destul... 

Înainte de a afla decizia lui Max, simţi o căldură la beregată și 
lemnul din fața lui începu să se coloreze. 

Sângele i se întinse repede în jurul feței, iar gâtul îi gâlgâia 
din pricina unei incizii urâte, care îi secționase jugulara. 

— Și ăsta o s-o mierlească în curând, se amuză namila, 
curățându-și briciul de părul victimei. 

— Te cred că ești bine dispus, se enervă James, aranjându-și 
bandajul de la nas. Măcar tu ai avut parte de o... fecioară. 

— Dacă vrei, poţi să i-o tragi și tu! răspunse Max. Incă e cald, 
iar fundul îţi stă la dispoziţie, gata pregătit. Acu’ nu mai e fată 
mare, e mai ușor. 

— Du-te dracu’ de nebun! Doar n-am ajuns necrofil... 

— Ce-i aia? se arătă monstrul nedumerit de remarca șefului. 

— Nu contează. Dezleagă-i pe amândoi și hai să-i abandonăm 
undeva, la marginea orașului! 

— Păi... nu ziceai că o să fie hrană pentru peștișorii din 
Atlantic? 

— Ca să mai dăm banii pe benzină? Plus riscurile pe care ni 
le-am asuma. Nu cre' că merită. 

— Ai dreptate, ca întotdeauna, consimţi Max, pregătindu-se să 
ducă la îndeplinire ordinul primit. Dacă îi aruncăm undeva pe 


lângă vechea fabrică de cărămidă, vor putrezi înainte să-i 
găsească cineva. Nu prea trec mulţi pe acolo. 

— Locul e bun, zise James. Hai să terminăm treaba asta mai 
repede și să bem ceva! A fost o noapte de rahat... 


e Capitolul 3 « 

Samuel Branigan a zăcut două zile între viaţă și moarte, pe 
terenul viran din apropierea vechii fabrici de cărămidă Camden. 
La un moment dat, fiind capabil să observe lucrurile din jurul lui, 
și-a dat seama că hoitul Cubanezului începuse deja să intre în 
putrefacție. Organismul său, în schimb, a fost în stare să se 
lupte cu moartea, învingând în cele din urmă. 

A treia zi, l-au găsit niște copii care se jucau pe acolo și fumau 
marijuana, departe de privirile adulţilor. Puștii se așezară la sfat, 
gândindu-se dacă era bine să anunţe poliţia sau nu. 

— În primul rând, or să ne întrebe ce căutăm noi aici, își dădu 
cu părerea unul dintre ei, un negru care nu avea mai mult de 
unsprezece ani. 

— Gus are dreptate, consimţi un alb de aproape paisprezece 
ani. 

— Nu neapărat, vorbi un al treilea. Ne adresăm celor de la 
„Omucideri”; ăia nu au nici în clin, nici în mânecă cu serviciul 
„Antidrog” al Departamentului Poliţiei Philadelphia. 

— Dar de ce să ne legăm noi la cap dacă nu ne doare? 

— Tu nu vezi că ăsta e încă viu?! Dacă îl lăsăm aici, e ca și 
cum i-am semna condamnarea la moarte. 

— Știu! izbucni o puștoaică de culoare. Dacă tot vrem să-i 
facem nenorocitului ăstuia un bine, atunci dăm un simplu 
telefon și nu spunem cine suntem. Apoi n-o să mai trecem pe 
aici vreo două săptămâni... și cu asta, basta. 

În cele din urmă, micii narcomani optară pentru varianta cu 
telefonul și o puseră imediat în aplicare. 

Întâi și-au făcut apariţia două mașini de poliţie, au verificat 
telefonul anonim primit. Apoi au apărut cadrele, plus două 
ambulante, la un interval de o jumătate de oră. Pe Cubanez l-au 
transportat direct la morgă, la pe Branigan, la Memorial Hospital 
din localitate, unde s-a mai zbătut trei luni între viaţă și moarte. 
În ciuda faptului că identitatea lui n-a putut fi stabilită, cu atât 
mai puţin numărul asigurărilor sociale (pe care, de altfel, nici nu- 
| avusese vreodată), lui Samuel i-au fost acordate îngrijirile 
medicale necesare pentru a se înzdrăveni. 

Din nefericire, cu toate eforturile doctorilor și ale personalului 
medical, singura reușită care s-a putut realiza a fost stabilizarea 
pacientului John Doe - cum a fost înregistrat în foaia de 
observaţie - într-o comă profundă. Samuel Branigan părea a 


dormi în permanență, iar toate funcţiile sale se comportau 
absolut normal. 

In această situaţie destul de neobișnuită, conducerea 
spitalului a hotărât, până la urmă, să îl transfere într-un 
sanatoriu din Tonawaba, Milwaukee, statul Wisconsin. Acolo, a 
obținut „performanţa” de a zăcea ca o legumă, vreme de 
douăzeci de ani. In tot acest timp nu a îmbătrânit deloc, acest 
fapt fiind considerat un adevărat miracol de toţi cei care l-au 
avut sub îngrijire. A rămas același bărbat tânăr, atât la 
înfățișare, cât și la trup, un individ în jur de douăzeci și opt - 
treizeci și doi de ani, după cum au stabilit medicii în repetate 
rânduri. Ceasul său biologic se oprise brusc, nemaipăsându-i de 
noţiunea TIMP. 

La un moment dat, un hebdomadar de mâna a doua, din 
Chicago, a scris câteva rânduri despre această ciudăţenie, însă 
nimeni n-a luat știrea în serios și totul s-a terminat chiar înainte 
de a începe. 

In cei douăzeci de ani, la conducerea sanatoriului s-au 
perindat trei directori, care au ieșit la pensie rând pe rând, plus 
două generaţii de medici și asistente. Toată lumea a uitat de 
unde provenea pacientul din salonul 114. În dosarul său, ultima 
adresă menţionată era Memorial Hospital Philadelphia și - 
pentru că nu i s-a putut stabili adevăratul nume - toți s-au 
obișnuit să-i spună Sleepy, adică Somnorosul. 

Sanatoriul era situat la marginea orășelului Tonawaba Creek, 
într-o pădure de pini maiestuoși, nu departe de Lacul Michigan. 
Aerul era tare și pur, iar clima - blândă ca o mângâiere de copil. 
Majoritatea pacienţilor era compusă din persoane cu afecţiuni 
cronice ale sistemului nervos, paraplegici sau tetraplegici, ce nu 
se puteau îngriji singuri, precum și alţi bolnavi irecuperabili - 
mulţi fără rude - pe care societatea îi depusese aici ca într-un 
depozit de vechituri. În concluzie, oameni de care nimeni nu 
avea nevoie... 

Sleepy reprezenta una dintre senzațiile așezământului. Ani 
de-a rândul medici de calibru forte îl consultaseră, încercând din 
răsputeri să explice miracolul prin care acesta nu îmbătrânea. 
Dar eforturile lor au fost zadarnice, fără nicio excepţie. Coma 
profundă în care se afla pacientul persista și nimeni nu putea 
emite vreo ipoteză despre ce se va întâmpla cu acesta peste o 
zi, o lună sau un an. După nenumărate intervenţii de chirurgie 


plastică, pacientul a fost lăsat în pace. Doar cele câteva 
cicatrice mai aminteau despre faptul că suferise un accident 
destul de complicat. 

Cum era de așteptat, cazul lui Sleepy a fost dat uitării, în cele 
din urmă, cu o singură excepţie; asistentele trebuiau să-l 
hrănească artificial, de trei ori pe zi, și să-i schimbe 
așternuturile. 

Asta, până într-o dimineaţă, când Somnorosul s-a trezit. 

Luna mai își făcuse apariţia cu o erupție de muguri, cu un 
potop de flori și adieri blânde ale zefirului. Natura își pusese în 
mișcare seva adormită, iar peisajul local părea decorul unei 
adevărate sărbători. 

Sleepy deschise brusc ochii, fără nicio perioadă de tranziţie. 
Se trezise pur și simplu. 

Trecu în revistă pereţii salonului, albi ca laptele, oglinda cu 
lavoar din colț și fereastra, prin care se zărea vârful încă 
acoperit de zăpadă al muntelui Tonawaba, nu prea înalt. 

Mâna lui dreaptă începu să pipăie cearșaful curat, ușor 
apretat, cu care era acoperit; avu senzaţia că se afla acasă, într- 
o copilărie de care uitase cu desăvârșire. Nu era îmbrăcat în 
pijama, însă nu realiză acest lucru de prima dată. 

— Mami! șopti el încetișor și căută din priviri ușa, pe unde ar 
fi trebuit să vină ea cu micul dejun. Mami, m-am trezit! 

Era convins că avea să primească, la fel cum se întâmpla de 
obicei: cacao cu lapte cornuri proaspete puțin călduțe, gem de 
caise, unt și smântână dulce. In acel moment, realiză că 
stomacul îi era mistuit de o foame teribilă. Nu mai simţise în 
viaţa lui o senzaţie asemănătoare. 

Oare n-am mâncat aseară tot? se întrebă Sleepy, cu 
nedumerire. Așa-mi trebuie dacă n-o ascult pe mămica... 

Apoi, dintr-o dată, înțelese că nu se afla nicidecum acasă, ci 
într-o odaie străină. 

Ce mama dracu'! nu-și putu el reţine enervarea. 

Ridică o mână în faţa ochilor împăienjeniţi de un somn prea 
îndelungat și o privi, deosebit de curios. Pe degetul arătător 
avea prinsă o capsulă micuță, de la care pornea un fir izolat în 
plastic de culoare roșie, ce era înfipt într-o sticluţă atârnată pe 
un stativ metalic. 

Își privi mâna stângă. În antebraţ avea o perfuzie fixată de 
piele cu două benzi de leucoplast. Trase mâna cealaltă și azvârli 


capsula de pe deget, neînțelegând mare lucru din ce se 
petrecea cu el. Își pipăi fruntea și - la început - se sperie. Apoi o 
cercetă mai pe îndelete, înțelegând că acolo avea câţiva 
electrozi, prinși cu niște ventuze. Îi dezlipi cu grijă și îi aruncă pe 
podea, însă nu înainte de a-l studia pe fiecare cu multă atenţie. 
Totuși, concentrarea sa nu îl ajută nici să devină mai liniștit, nici 
să înţeleagă ce se petrecea cu el. 

Se odihni o clipă și trase adânc aer în piept. Era clar, n-avea 
de ce se teme. Totuși, ceva îl împiedica să se ridice chiar în acel 
moment din pat și să se uite în oglinda aflată deasupra 
chiuvetei. Cu aceeași mână, rămasă liberă, își smulse perfuzia și 
îi dădu drumul să cadă lângă pat. Un firicel subţire de sânge i se 
prelinse pe antebraţ, ca pe urmă să păteze cearșaful. 

Să fi fost oare bolnav? se întrebă el, incapabil să își aducă 
aminte de ceva. 

Apoi se ridică în capul oaselor din așternuturile moi, își puse 
picioarele desculțe pe podeaua pardosită cu gresie și, simțind 
răcoarea, își frecă labele una de cealaltă. Atunci constată că era 
complet dezbrăcat și își pipăi părul de pe piept din ce în ce mai 
nedumerit. 

Ce Dumnezeu?! încercă el să rostească, însă limba, gâtul și 
buzele parcă nu le permiteau sunetelor să iasă, să se facă 
auzite. Te pomenești că am avut un accident complicat și acum 
mi-am revenit. Doctore! Să vină un doctor! 

Nici de această dată urechile sale nu percepură vreun 
zgomot, semn că sunetele se încăpăţânau să îi iasă din gâtlej. 

In acel moment, văzu o asistentă bine făcută intrând în 
rezervă și aducând cu sine o tavă de metal, pe care se aflau 
diverse instrumente medicale. Femeia îl privi cu ochii cât 
cepele, apoi scăpă tava din mâini și scoase un țipăt ușor. 

Zgomotul îngrozitor, provocat de căderea obiectelor de metal 
pe gresie, îl făcu pe Sleepy să aibă senzaţia că timpanele îi 
explodau. Totuși, își concentră în continuare atenţia asupra 
asistentei, care rămăsese proţăpită în pragul ușii, mult mai 
surprinsă decât el. Pentru a-și limpezi privirea, Sleepy clipi de 
câteva ori și își șterse lacrimile care îi umeziseră ochii. În clipa 
următoare, ușa era închisă, la fel ca mai înainte, iar în rezerva 
de spital nu se mai afla nimeni în afară de el. 


Poate mi s-a părut sau am visat! se gândi pacientul, însă 
instrumentele medicale împrăștiate pe jos îl convinseră că totul 
fusese cât se poate de real. 

Era evident că se afla într-o unitate spitalicească, probabil un 
sanatoriu. Acum nu mai avea niciun fel de îndoială. Își privi 
brațul, din care sângele continua să se scurgă liniștit. II duse la 
gură și gustă; era foarte sărat. Apoi îndoi instinctiv mâna, ca 
sângele să se oprească. 

Incercă să se ridice. 

Inutil. 

Încercă încă o dată. 

La fel de inutil. 

Probabil că sunt prea obosit, își zise. Ar trebui să mă ajute 
cineva. 

În acea clipă, asistenta reveni. Dar parcă nu era aceeași, ci 
alta, îmbrăcată într-un halat asemănător. Adusese cu ea toate 
cele necesare unei clisme. La fel ca și colega ei, aceasta scoase 
un țipăt scurt și scăpă instrumentul pe gresie, provocându-i lui 
Sleepy o nouă durere de cap. 

Observând urmele de sânge și văzându-l pe pacient gata să 
se dea jos din pat, se apropie de el, îi așeză picioarele la loc și, 
cu un plasture antiseptic, îi opri sângerarea de la braț. 

Asta are mai mult sânge rece, se gândi bărbatul, fără să 
înţeleagă de ce se speriase prima asistentă. 

Dar în clipa următoare pricepu că lucrurile nu stăteau tocmai 
așa. Femeia îl lăsă în plata Domnului, părăsi rezerva fără a mai 
închide ușa în urma ei și începu să strige pe coridor: 

— S-a trezit! S-a trezit Sleepy! Chemaţi medicul de gardă! 
Cineva să-l anunţe imediat pe doctorul Pearson! Sleepy e treaz 
de-a binelea! 

Oare acesta să fie numele meu? se întrebă pacientul, 
oarecum amuzat de agitația care se crease în jurul lui. OK, 
Somnorosul... Sleepy... și mai cum? Asta rămâne de aflat... 
Totuși, ce mai nume mi-au pus! Se pare că părinţii mei n-au 
avut prea multă imaginaţie când m-au botezat. Sau au avut?!... 

Vestea stârni o foarte mare agitaţie în sanatoriul de 
irecuperabili din Tonawaba Creek. În mai puţin de cinci minute, 
întregul personal de serviciu se afla la ușa pacientului sau chiar 
în salon. 


Între timp asistenta Tildy Jones care intrase prima în rezerva 
„Somnorosului”, își recăpătase sângele rece și revenise la faţa 
locului, cu un garou. Cu o stăpânire de sine de care mai 
devreme nu dăduse dovadă, îi prinse brațul, pregătindu-se să-i 
facă o injecție. Dar cum nu adusese nicio seringă, rămase 
descumpănită, uitându-se la bolnav ca la o arătare. 

— Te simţi bine, Sleepy? îngăimă ea, neștiind ce să adauge. 
Apoi repetă, clar și răspicat: Te simţi bine? 

— Da, răspunse bolnavul, plăcut surprins că, de astă dată, se 
auzea vorbind. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Mi-e foame! Unde e toaleta? Vreau să mă piş! zise 
pacientul, ridicându-se pentru a doua oară în capul oaselor. 

Tildy râse și îl mângâie cu tandrete pe frunte, desprinzându-i 
garoul. 

— Unde mă aflu? își continuă Sleepy seria întrebărilor. Cine 
sunt? Da' voi cine sunteţi? 

— la te uită la el, voinicul! Nici nu s-a trezit bine și... o-la-la... 
ce faci?! 

Bărbatul o privea, stingherit, în vreme ce penisul lui începuse 
deja să urineze, aflat într-o stare de semi-erecţie ușor de 
explicat. 

Tildy, în ţinuta sa de asistentă, era extrem de apetisantă 
pentru gusturile unui tânăr ca Samuel Branigan. Uniforma 
sanatoriului îi scotea în evidență formele voluptuoase, la care 
Sleepy nu putea rămâne indiferent, mai ales că nu mai avusese 
o femeie de peste douăzeci de ani. Dar asta încă nu o știa... 

— Sleepy, te asigur că ești în regulă! continuă ea. Ai făcut o 
chestie tipică pentru voi, bărbaţii. Puțin mai târziu, în timp ce 
infirmiera cea corpolentă îi schimba „scutecele”, corvoadă de 
care se cam săturase, aceasta bombănea: 

— O să vină directorul, domnu’ doctor, și o să te certe că ai 
făcut iarăși pe tine. Ar fi mai bine să... 

— ... Ce tot zici tu acolo?! interveni Tildy Jones, ușor enervată. 
Nu vezi că... 

Apoi renunță la vorbărie, îi așeză lui Sleepy perna sub cap și 
se aplecă asupră-i, lăsându-și sânii grei și de o rotunjime 
perfectă să se odihnească pe pieptul său. 

— Soră Jones, pentru numele lui Dumnezeu, ce faci tu acolo? 


Vocea autoritară a directorului, care apăruse ca din senin, o 
făcu pe asistentă să tresară. 

— Eu?... Nimic, domnule... 

— lţi dai seama că ai un comportament total neprofesional 
faţă de acest pacient? Pentru o asemenea faptă ai putea fi dată 
afară din orice unitate spitalicească. Te rog să părăsești imediat, 
dar i-me-di-at, salonul! 

— Am înţeles, domnule director! 

— lar la ora două, să te prezinţi în biroul meu! Avem de 
discutat ceva mai pe larg despre deontologia profesională. 
Bineînţeles, dacă mai ai de gând să lucrezi în această branșă... 
Ai? 

— Cum să nu, domnule director! Vă rog să mă scuzaţi! A fost 
o mare neatenţie din partea mea. Tildy rămase înmărmurită, cu 
mâna încă pe umărul lui Sleepy. 

Doctorul o dădu la o parte, o urmări cum se îndepărta și apoi 
se întoarse înspre pacient. 

— Domnule... domnule Sleepy, vă simţiţi... vreau să zic... 

— Da, răspunse Samuel Branigan, mă simt excelent. Ca un 
nou-născut, dacă mă pot exprima astfel. 

— Asta nu poate decât să mă bucure, după atâta timp... 

—... Insă mi-e o foame grozavă! continuă Sleepy, 
imperturbabil. Să nu îmi spuneți că stomacu’ meu e slăbit sau 
alte rahaturi dintr-ăstea, că nu am chef să le ascult nici măcar 
pentru o secundă. Trebuie să mănânc neapărat ceva, altfel 
presimt că o să devin canibal! 

Directorul îl privi năuc și se întoarse spre ceilalți medici, care 
se adunaseră deja în salon. Nimănui nu îi venea să creadă 
minunea care se petrecuse după atâta amar de ani. 

— Ar putea mânca - după părerea mea - ceva ușor, zise dr. 
Jeremiah. Da-da, de ce nu?! Ar putea încerca niște alimente mai 
ușoare... Stomacul său nu s-a atrofiat și e foarte posibil ca 
sistemul neurovegetativ să fi menţinut active sucurile gastrice. 

— Sigur-sigur, consimţi directorul, în cele din urmă. O să-i 
dăm de mâncare, dacă dorește. O să încercăm. Să i se aducă 
ceva de la bucătărie, i se adresă el infirmierei corpolente, care 
nu fusese îndepărtată de la fața locului. 

— Mă duc eu, se oferi un tânăr medic stagiar. Știu cam ce ar 
avea nevoie. 


— Mulţumesc! zâmbi Sleepy, satisfăcut. Dar să aduci mult, 
OK? 

— Ar trebui să vă lungiţi la loc în pat, îi ceru directorul. Suntetți 
foarte slăbit... 

— ... Să lăsăm formulele astea de politeţe stupide! 

— N-am nimic împotrivă. Ziceam că ești foarte slăbit și, din 
acest motiv, trebuie să fim extrem de atenţi. O masă copioasă 
ti-ar putea dăuna. După ce îţi vom face un consult amănunțit și 
vom analiza rezultatele, ne vom putea pronunța. 

— Bine. Dacă așa ziceți voi, am să mă lungesc în pat, consimţi 
pacientul, resemnat. Dar mai înainte ar trebui să merg la 
toaletă. N-am făcut tot. 

— Perfect. Să aducă cineva o ploscă! 

— Eu parcă spusesem ceva despre toaletă... dacă-mi aduc 
bine aminte. N-am nevoie de nicio ploscă. Mă simt destul de 
bine. 

— Nu-nu, în niciun caz! interveni doctorul Pearson, medicul de 
gardă. Ești mult prea slăbit pentru un asemenea efort. Nu ai 
înţeles că nu ne putem asuma riscuri inutile? 

— Ce riscuri? Ce tot vorbiţi voi acolo?! începu Sleepy să se 
neliniștească. N-ar fi timpul să mă lămurească și pe mine cineva 
în legătură cu ce se întâmplă? 

— Ai dormit... ai zăcut... adică te-ai aflat în comă o perioadă 
de timp destul de lungă, iar mușchii tăi nu sunt în cea mai bună 
formă, ca să nu mai vorbim despre celelalte organe. 

— Și pentru asta vă temeţi voi?! râse pacientul, având o 
tentativă de coborâre din pat. Hopa, abia acum înţeleg! acceptă 
el incomoda realitate. Să-mi aducă cineva blestemata aia de 
ploscă mai repede, că abia mi-am schimbat „pijamaua”! făcu el 
aluzie la faptul că era ţinut în pielea goală, învelit doar într-un 
cearșaf. N-aș vrea s-o ud și p-asta... 

Cum infirmiera se întorcea deja cu „obiectul fermecat”, 
directorul sanatoriului ceru personalului prezent să părăsească 
salonul. 

— Deocamdată, nu mai este nimic de văzut. Vom vorbi mai 
târziu. 

Rămasă lângă pacientul recent intrat în convalescențţă, 
infirmiera cea grasă îl asistă pe Sleepy, cu un aer de mare 
profesionistă. 


Bărbatul urină cu o satisfacţie ce i se putea citi lesne pe chip 
și, spre final, închise ochii. 

Parcă n-am mai făcut chestia asta de ani de zile, se gândi el. 
Oare cum am ajuns eu în sanatoriu' ăsta, căci sanatoriu trebuie 
să fie?! Nu-mi aduc aminte absolut nimic. Fuck! 

Samuel nu putea să-și dea seama cine era. Doar unele 
frânturi din copilărie îi reveneau, sporadic, în minte. De pe la opt 
sau nouă ani; în rest - nimic. 

Când termină, deschise ochii și spuse: 

— Să nu îmi aducă griş cu lapte sau vreun compot 
deshidratat, că le dau cu ele în cap! Vreau biftec în sânge, 
cartofi pai, ketchup și maioneză. Dar mai întâi niște salată. Cât 
mai multă salată. 

Infirmiera își făcu de lucru cu plosca, apoi îl privi dojenitor pe 
Sleepy. 

În acel moment, în salon își făcu apariţia stagiarul, care 
aducea cu sine - având un aer triumfător - o tavă de plastic, pe 
care se aflau două casolete. 

— Deocamdată, ţi-am adus niște compot de cireşe și puţin 
griș cu lapte. E tocmai ce ai nevoie în acest moment, Sleepy. 

— leşi imediat afară cu ele! izbucni pacientul, cu o violenţă de 
care nici el nu s-ar fi crezut în stare. Altfel, te strâng de gât! 
Vreau carne și cartofi franţuzești, nimic altceva! Nu încerca să 
mă convingi că blestematu' ăla de compot e foarte digestiv, 
tocmai bun pentru vezica mea biliară, iar grișul cu lapte - 
diuretic, că înnebunesc. Mă piș pe el de compot, auzi? Vreau 
carne! Carne adevărată, prăjită în ulei, moale, dulce, cu sos... 

Apoi se opri, surprins de propriul debit verbal. 

— De unde știai că voiam să laud hrana pe care ţi-am adus-o? 
întrebă tânărul medic. 

— Adică? 

— Adică ai reprodus exact cuvintele pe care mă pregătisem 
să ţi le spun, pentru a te convinge să mănânci, anume că grișul 
cu lapte e diuretic și compotul digestiv? 

— Habar n-am, murmură Sleepy, fără să dea importanță 
acestei nedumeriri a stagiarului. Și nici măcar nu știu prea bine 
ce-i aia vezică biliară, dacă te interesează... 

— Ciudat, foarte ciudat! Cu tine se întâmplă ceva deosebit, 
ieșit din comun, dacă înţelegi ce vreau să spun... 

— Află că nu înţeleg absolut deloc, doc. Da’ deloc... 


— Ceva care poate fi perfect în regulă sau nu... Nu îmi dau 
seama ce... Nici ceilalţi nu își dau seama... Trebuie să facem 
niște investigații amănunțite. 

— Până atunci, n-ai putea să-mi aduci ceva de mâncare? 
Vreau să spun mâncare pentru oameni, nu pentru pisici. 

— Am să îl întreb pe director, dacă insiști. Mai mult nu pot 
face pentru tine. 

— Bine, dar te vei duce anu' ăsta, da? 


e Capitolul 4 «* 

Câteva minute mai târziu, stagiarul le relată doctorilor 
Pearson și Jeremiah cele întâmplate. Poftele gastronomice ale lui 
Sleepy îi lăsară pe cei doi cu gurile căscate. 

— Ce spuneţi? Ce părere aveţi despre asta? 

— Eu cred - începu doctorul Jeremiah, cu un aer savant - că 
avem de-a face cu un șoc posttraumatic, reprimat de o stare 
comatoasă. Aceasta se manifestă acum pregnant; de aceea 
convalescentul prezintă stări de anxietate, care... 

— ... Mă refeream la pofta lui de mâncare, îl întrerupse 
doctorul Pearson. Să îi dăm ceea ce a cerut sau nu? Oare i-ar 
putea face rău? 

— Mai bine să-i dăm. Tractul lui digestiv nu va suporta prea 
multă hrană consistentă și va renunţa singur la friptură. Va lua 
câteva înghiţituri și gata. Senzaţia de sațietate îl va copleși 
imediat. Și, la urma urmei, ce rău i se poate întâmpla? Cel mult, 
o să vomeze. Dar noi vom fi aproape, așa că... 

În acel moment, își făcu apariţia și directorul sanatoriului din 
Tonawaba. Acestuia i se aduseră imediat la cunoștință poftele 
gastronomice ale lui Sleepy. 

— Bine, hotărî el. Daţi-i friptură, dar să fie de vită! 

Peste o jumătate de oră - așezat în capul oaselor, cu o tavă în 
poală - Sleepy înfuleca mulțumit, cu înghiţituri de câine 
flămând, exact ceea ce își dorise: o bucată de mușchi de vacă în 
sânge, cu cartofi franţuzești. Abia dacă mai putea respira pe 
nas, atât era de hămesit. Din când în când, sorbea dintr-un 
pahar cu apă minerală, plescăâind mulțumit de fiecare dată, 
pentru a înlătura de pe limbă efectul acidului. 

De mult n-am mai mâncat ceva atât de bun! se gândi el. Dar, 
apropo, oare de când n-am mai mâncat? Aștia ziceau că am fost 
în comă o perioadă mai îndelungată, însă nu au precizat și câta 
durat aceasta. 

Doctorii aflaţi în salon îl priveau stupefiaţi, deoarece pacientul 
nu dădea nici cel mai mic semn de disconfort. 

Sleepy le-ar fi spus vreo două, ca să spele putina și să îl lase 
în pace, însă pentru asta el trebuia să mai înfulece. Altfel, nu 
putea vorbi. Și cum nu avea de gând să facă un asemenea 
sacrificiu, preferă să-i ignore cu desăvârșire, până când pe tava 
ce îi fusese adusă nu mai rămase nimic comestibil. După ce 


linse și ultima dâră de ketchup din farfurie, râgâi prelung și 
începu să se scobească între dinţi cu unghia degetului mic. 

— Excelentă masă! Vaca a fost ea cam bătrână, da’ bucătaru' 
merită nota maximă din partea mea pentru felul în care a 
pregătit-o. Felicitări! Acum ar merge la fix o ţigară, da' cum mă 
uit eu la voi, nu prea aveţi mutre de fumători... 

Doctorul Pearson râse și scoase la vedere un pachet de 
Marlboro. 

— Cu toate astea, suntem viciaţi până în măduva oaselor! 
zise el, întinzându-i două țigarete. Bineînțeles, cu excepţia 
domnului director, ţinu medicul să precizeze, întâlnind privirea 
severă a acestuia, care tocmai își făcuse apariţia. 

— Ce faci, domnule doctor? întrebă șeful sanatoriului, îţi dai 
seama că... 

— ... Imi dau seama că omul vrea o ţigară și o merită pe 
deplin, îl întrerupse doctorul Pearson. 

Așa, băieţi, întărâtaţi-vă! își zise Sleepy în sinea lui, 
aprinzându-și ţigara și trăgând cu poftă un fum. Poate văd și o 
cafteală... 

— Bine, dar acest pacient... 

— ... E un caz cu totul neobișnuit. Știu. În toţi cei douăzeci de 
ani ai mei de carieră, nu numai că n-am întâlnit unul 
asemănător, însă nici n-am citit în literatura de specialitate ceva 
similar. Și-atunci cum i-aș putea refuza omului o mică placere? 

Vorbesc despre mine de parcă nici n-aş fi de față! se încruntă 
pacientul, însă fumul îi provocă o dulce ameţeală, pe care nu 
avea deloc chef să o alunge. 

— Acest bolnav zace în comă de douăzeci de ani, fără să 
îmbătrânească și fără ca organele sale interne să i se atrofieze. 
Apoi se trezește brusc din somn, cere o friptură în sânge și o 
țigară. Cum să nu i-o dau?! Dacă ar fi după mine, i-aș aduce și o 
femeie. Merită, pe onoarea mea că merită! 

— Dacă n-aș fi asistat personal la acest eveniment - interveni 
doctorul Jeremiah - l-aș fi făcut mincinos pe cel care mi l-ar fi 
relatat. E o chestie nemaivăzută. 

— Domnilor, în numele științei medicale pe care o slujim cu 
devotament... în fine... renunţă directorul în cele din urmă. Sper 
să nu se întâmple nimic rău. În privinţa acestei situaţii fără 
precedent, aveţi perfectă dreptate. Cazul pare nu doar 
neobișnuit, dar și neverosimil. 


Ca prin vis, Sleepy îi asculta din ce în ce mai atent, 
continuând să tragă cu sete din ţigară, fum după fum. 

Infirmiera îi luă tava de pe genunchi și îi puse la îndemână o 
cutiuță, în care să scuture scrumul. 

— Ce mama dracu’ tot bălmăjiţi voi acolo? întrebă pacientul, 
iritat. Doar nu vorbiţi despre mine, fuck you! Cine a dormit 
douăzeci de ani? Mă - se răsuci Sleepy spre director, care stătea 
cu mâinile vârâte până la coate, în buzunarele halatului - când 
ţi-oi trage una în meclă... 

li privi pe rând pe toţi cei de față, încercând să observe dacă 
își băteau joc de el, dar nu - erau cât se poate de serioși. 

Să fie adevărat? se întrebă pacientul. Poate, din moment ce 
nu îmi aduc aminte nici cum mă cheamă. 

Începu să plângă încetișor. Mai bine spus, lacrimi mari i se 
prelingeau pe obrajii nerași de două-trei zile. 

— Daţi-mi o oglindă! ceru el, cu glas stins. Vă rog să îmi 
aduceţi o oglindă! În ce an suntem? 

Cei trei doctori se uitau unul la altul, tăcuţi și parcă vinovați 
de ceva nedefinit. Directorul încuviinţă din cap spre infirmieră, 
iar aceasta aduse oglinda aflată deasupra chiuvetei. 

Sleepy se privi îndelung în ea, pipăindu-și trăsăturile figurii. 

— Așa mă știam și eu, șopti încetișor. Desigur, din câte îmi 
pot aminti. În ce an ziceţi că ne aflăm? 

— În 2001. Am intrat în mileniul al Ill-lea. 

— Imposibil!... Îmi mai dai un foc, doc? întrebă el, punând cea 
de-a doua ţigaretă primită în colţul gurii. Știţi ce e culmea? Nici 
măcar nu-mi aduc aminte dacă sunt sau am fost fumător? mai 
zise. 

— Din moment ce nu te-ai înecat și nici n-ai tușit, înseamnă 
că ai fost, îl încredință doctorul Pearson. 

Sleepy trase din nou din ţigară, își lăsă capul pe spate, închise 
ochii și slobozi un norișor albăstrui. 

— Da-da, se pare că am fost un fumător înrăit, aprecie el, mai 
mult ca să spună ceva. Suntem în 2001... În mileniul al Ill-lea... 
Măiculiţă! 

Se privi din nou în oglindă, cercetându-și pometții, curbura 
nasului, ochii, cearcănele și cicatricea de pe frunte. 

— Da’ acum câţi ani am? 

— O să le afli pe toate, Sleepy, însă pe rând, nu dintr-o dată! îl 
încredință directorul. Te rog să înţelegi că nu e bine pentru 


creierul tău - care a rămas atâta amar de timp într-o stare de 
repaus, să știi totul deodată! Ințelege-mă! 

— Aici îți dau dreptate, directore. Cicatricea de pe frunte am 
căpătat-o înainte de a intra în comă, presupun. 

— Noi te știm cu ea. Eu sunt al treilea director al acestui 
sanatoriu și așa te-am găsit, nu te-ai accidentat în timpul 
internării. De fapt, nici n-ai fi avut cum. Dar toate astea sunt 
notate în dosarul tău, pe care mărturisesc că nici eu nu l-am mai 
răsfoit de o bună bucată de timp. Am să fac niște cercetări zilele 
acestea și îţi voi spune mai multe despre trecutul tău. Oricum, ai 
o mulţime de cicatrice pe corp. Se pare că ai dus o viaţă destul 
de zbuciumată înainte de accident. 

— Așa să faci, doc, așa să faci... Dar nu zilele acestea, ci chiar 
astăzi, să zicem cel târziu mâine! 

Apoi îi făcu vânt oglinzii - pe care infirmiera o prinse chiar cu 
o secundă înainte de a ateriza pe podeaua pardosită cu gresie - 
și strânse ţigara încă neterminată în pumn. În salon, se răspândi 
un miros de piele arsă, însă nimeni nu reacţionă în vreun fel. 

— Atenţie, o să cadă! sări Sleepy la un moment dat. O să 
cadă și o să-și rupă mâna! 

— Cine? întrebă doctorul Jeremiah, nedumerit. Cine o să 
cadă? 

— Femeia aceea cu halatul bleu. Are o găleată și un pămătuf 
de șters pe jos. O să alunece pe podeaua umedă și își va rupe 
mâna! 

În clipa în care doctorul Pearson deschise ușa rezervei, de pe 
hol se auzi un țipăt ascuţit, urmat de o bușitură zdravănă și 
gemete de durere. 

Cei trei doctori se repeziră pe coridor și își croiră drum printre 
câţiva bolnavi care ieșiseră din saloane, împinși de curiozitate. 
La capătul holului, Conchita - o bătrână femeie de serviciu 
portoricană - zăcea într-o băltoacă de apă murdară, văitându-se 
de mama focului. Apa din găleata care se răsturnase o făcuse 
fleașcă, însă acest lucru o deranja mai puţin. Mâna stângă îi era 
răsucită din cot în mod nefiresc, fiind prinsă sub șoldurile ei 
masive. 

Două asistente ajunseră la ea înaintea medicilor și, cu multe 
precauţii, o ajutară să se ridice. 


De durere, femeia începu să plângă, nevenindu-i să creadă că 
tocmai ea suferise un asemenea accident, după ani de-a rândul 
în care nu i se întâmplase nimic. 

Dr. Jeremiah reveni, îngândurat, în salonul lui Sleepy, 
realizând că erau deja destui care îi puteau acorda ajutor bietei 
Conchita. Bărbatul avea o privire rătăcită, de beduin pierdut în 
deșert. Medicul nu își putea explica în niciun fel premoniţia 
pacientului... somnoros. Îl găsi în aceeași poziţie în care îl 
lăsase. În ochii săi se putea citi cu ușurință: „V-am spus eu: nu-i 
așa că am avut dreptate?” 

— De unde ai știut, Sleepy? Cum naiba ai făcut?... 

— ... Lasă-mă doc! Acu’ nu mai am chef de vorbă. Vreau să 
dorm. După masa aia nemaipomenită, mă simt destul de obosit. 
Cre' că a fost destul pentru o singură zi. Un pui de somn sănătos 
este tocmai ce am nevoie. Un somn sănătos... după două 
decenii de comă profundă. Să sperăm că de data asta mă voi 
trezi ceva mai repede... 

Fără să îl mai bage în seamă pe doctorul Jeremiah, se întoarse 
cu spatele la el și închise ochii. Inainte de a fi copleșit de un 
somn adânc, se gândi: 

Dacă am fost în comă douăzeci de ani, asta înseamnă că toți 
prietenii mei sunt acu’ babalâci. Până și barmanu' Epson, cel 
spătos și chel. Asta în caz că nu a dat faliment sau nu l-a luat 
dracu' între timp... Hopa, cum de mi-am adus aminte tocmai de 
Epson ăsta? - se întrebă nedumerit - iar de numele meu, nu?! 
Probabil că îmi făceam veacul prin barul lui, de-aia... 

Era înveșmântat într-un giulgiu imaculat, cusut cu arabescuri 
stranii, de purpură și aur. În picioare purta niște sandale moi, cu 
șireturi înguste din piele, care erau împletite în sus, deasupra 
gleznelor goale. Pășea pe marginea unei ape albastre - al cărei 
luciu era nemișcat -, prin nisipul cu bobul auriu și curat. Soarele 
nu se vedea, însă plaja era scăldată într-o lumină blândă, straniu 
de blândă, care îi amintea de miezul unui cozonac bine crescut. 

Bătrânul se odihnea la marginea apei, pe o buturugă și privea 
nemișcat neclintirea din larg. La câţiva pași mai departe, 
răsturnată pe o parte, Sleepy văzu o barcă înzestrată cu vâsle 
lungi, specifice înaintării pe apele învolburate. Dar barca nu 
avea fund, ci doar o scândură pe care să poată sta vâslașul. 

— Așază-te! îi ceru bătrânul, fără să-l privească. 


Luă loc pe buturugă. Lemnul îi răcori întregul trup într-un mod 
plăcut, făcându-l să creadă că avea efecte magice asupra sa. La 
pipăit, îi crea senzaţia unei canapele extrem de fine. 

— Astăzi am avut foarte puţin de lucru. A fost o zi liniștită, 
însă nu mă plâng. Ceva odihnă pentru oasele mele bătrâne și 
obosite nu strică. Din păcate, asemenea zile sunt tot mai rare în 
ultima vreme. În general, sunt nevoit să mă fâţâi cu barca asta 
de colo până colo, cât e ziua de lungă. Obositoare slujbă, pot 
spune! 

— Nu înţeleg nimic, îl întrerupse Sleepy. 

— Nici nu trebuie. Nu încă. Nu pentru ca să înţelegi te-am 
adus aici. Eu sunt Caron. Așa trebuie să-mi spui. 

— Caron? 

— Da, Caron, cel care trece morţii peste Styx. Dincolo de 
această apă liniștită, se află ceea ce voi, pământenii, numiţi rai. 
lar apa aceasta este Styxul, iadul. Ai observat că barca mea nu 
are fund, nu? 

— Da. Chiar mă întrebam cum poate pluti așa... incompletă 
cum e?! 

— Uite că poate! Cei pe care îi iau în barcă se așază pe 
marginea ei. Eu îi studiez cu atenţie și le cântăresc viața. Dar 
asta nu îmi ia prea mult timp. Știu dintr-o singură privire să îi 
deosebesc pe cei buni de păcătoși. Pe aceștia din urmă îi împing 
cu vâsla, la ei ajung pe albia Styxului, adică în iad. lată rolul 
meu! 

— Grozav! aprecie Sleepy, entuziast. Și nu ţi se întâmplă 
câteodată să mai și greșești? 

— Niciodată. Dar absolut niciodată. Și, chiar dacă aș greși, cei 
virtuoși nu se duc la fund. Până la urmă, îi trag din nou pe 
marginea bărcii. La început, mai făceam o glumă și îi împingeam 
pe câte unul fără motiv, întotdeauna reușea să se caţăre înapoi. 
La fel și cu păcătoșii. Chiar dacă eu nu le dau vânt, alunecă 
singuri și Styxul îi înghite cât ai zice... Styx. Ha, ha, ha! râse 
bătrânul, amuzat de propria-i glumă. Apoi reluă: Intr-un anume 
fel e o meserie interesantă. 

— Care, aia de a te juca cu vieţile oamenilor? 

— De ce dramatizezi lucrurile? Observă partea lor frumoasă! 
Cunoști tot felul de oameni și porţi cu ei discuţii, cel mai adesea 
extrem de interesante. Câtă lume bună n-a trecut prin barca 
mea... Pe unii i-am trimis la fund, pe alţii i-am traversat apa. 


Președinți de state, regi, diplomaţi, scriitori și inventatori. 
Winston Churchill s-a urcat la mine în barcă, trăgând din eternul 
său trabuc. 

— S-a dus la fund? vru Sleepy să știe. 

— Nu, și cu toate că i-am tras o vâslă în cap, a plutit ca un 
dop în cada de baie. Nici măcar trabucul nu i s-a udat. A avut 
noroc tipul... 

Tăcură o vreme, contemplând luciul nemișcat al apei. Acum 
se aflau amândoi în barcă: Sleepy, pe marginea acesteia, iar 
Caron, pe scândura destinată vâslașului. Bătrânul continuă 
nostalgic: 

— Când te-ai urcat în barca mea, în urmă cu douăzeci de ani, 
erai într-un hal fără de hal. Mai precis - plin de sânge, din cap 
până în picioare. Abia dacă îţi puteai menține echilibrul pe 
marginea bărcii. Era să te duci la fund de nu știu câte ori, însă ai 
avut noroc. Mare noroc. Te-am ajutat și eu din când în când, 
sprijinindu-te cu vâsla. Pe atunci eram ceva mai tânăr. 

— De ce m-ai salvat? 

— Nu știu. În mod normal, nu aș fi avut niciun motiv. Nici 
măcar nu te cunoșteam dintr-o viaţă anterioară. Totuși, am avut 
o premoniţie și mi-am zis să te las să trăieşti. Acum e și prea 
târziu și inutil să mă mai întreb de ce am procedat astfel. 

— Îți pare bine că mă aflu aici? Eu așa înţeleg... 

— Poate că da, poate că nu. M-am cam săturat de meseria 
asta, de ce să nu recunosc! oftă Caron, arborând o mutră 
scârbită. Cred că a venit vremea să mă retrag. Aș vrea să merg 
la Miami - continuă bătrânul să își depene gândurile - și să îmi 
închiriez o rulotă la malul oceanului. Undeva, în apropiere de 
West Palm Beach, poate. N-ar fi exclus să mă și căsătoresc cu o 
mexicancă din alea focoase, să gust și eu puţin din viaţa care 
mi-a mai rămas de trăit. Îi voi turna doi-trei copii și vom trăi 
fericiţi, până la adânci bătrâneţe. Creolele astea sunt niște 
mame și gospodine desăvârșite! 

— Știu, consimţi vizitatorul. Și bune la pat... ca la balamuc. 
Arzoaice până în vârful unghiilor de la picioare. 

— Serios? Nici n-am bănuit. E bine de ţinut minte. 

— Da' nu mi-ai spus pentru ce m-ai ales tocmai pe mine ca să 
te înlocuiesc! 

— Așa... Cândva, vei afla singur. Principalul e că o să-mi iei 
locul atunci când va veni timpul, iar clipa aceea nu este prea 


departe. Deocamdată, să zicem că pentru asta te-am ales - 
dacă vrei să îţi satisfac curiozitatea - și te-am trimis înapoi pe 
pământ. Rezolvă-ţi problemele și învaţă să cunoşti oamenii, 
deprinde-te să deosebești binele de rău și răul de bine! Ințelege 
adevărul despre viaţă și moarte și... 

— ... Bine, dar pentru asta cred că nu mi-ar ajunge o viaţă 
întreagă de-acum înainte... 

— Nu-ţi face griji! Ti-am dat o parte din puterile mele, n-ai 
observat? N-ai simţit nimic până acum? 

— La ce te referi, la faptul că pot vedea în viitor? 

— Nu numai la asta. Te vei vindeca mai repede decât alții și 
te-am înzestrat și cu o memorie pe care niciun pământean nu 
visează să o posede vreodată. Tot ce vei citi și vei auzi din gura 
altora vei putea reţine fără cel mai mic efort. Așadar, ţi-am dat 
harul de a învăţa ușor, fără măcar să prinzi de veste. In scurt 
timp, vei deveni o enciclopedie ambulantă și, atâta vreme cât 
vei trăi departe de Styx, îţi vei folosi calităţile în slujba 
oamenilor drepți. 

— Cum îmi voi da seama că nu greșesc? 

— iți voi spune eu, bineînţeles. Te voi proteja, ca să nu repeţi 
multe dintre erorile pe care le-am comis eu. Eu voi fi pentru tine 
vâslașul perfect. 

— Și ce îmi vei cere în schimb? 

— Pentru început, nu va trebui să plătești mare lucru. Ți-am 
șters din memorie toate amintirile, cu excepţia câtorva mici 
fragmente  nostime din copilărie. N-o să te mai cheme 
Somnorosul, ci Lucky (Norocosul). Ai să vezi că toți îţi vor spune 
așa, chiar dacă nu e numele tău adevărat. 

— Nici Sleepy nu e? 

— Nici. 

— Și... bănuiesc că n-ai de gând să mi-l divulgi. 

— Exact. 

Viitorul barcagiu tăcu, îngândurat, spunându-și în sinea lui: 
Trebuie să mă trezesc din visul ăsta blestemat cât mai repede 
cu putinţă! 

— Te vei trezi, n-avea grijă! rosti Caron, de parcă i-ar fi auzit 
gândurile. Te vei trezi și vei lua viaţa de la capăt. lar într-o zi, 
atunci când vei fi îndeajuns de pregătit, vei veni aici, ca să iei 
barca asta în primire. 

— Și cine hotărăște când va sosi momentul? 


— Eu, cine altcineva? Dar ţine minte un lucru foarte 
important! În anii pe care îi vei mai trăi pe pământ, printre 
oameni, îi vei putea ajuta pe aceștia, însă nu vei avea voie să-ţi 
folosești puterile supranaturale în folosul propriu. Niciodată. Dar 
niciodată, ai înțeles? Altfel... 

— Altfel, ce? _ 

— Vei ajunge pe fundul Styxului, pentru vecie. Inţelegi? 

Pentru prima dată, Caron îl privi ţintă pe Sleepy, iar acesta din 
urmă sesiză că bătrânul nu avea ochi. In orbitele goale, pâlpâiau 
doar două luminiţe verzi, fosforescente. 

— Înţelegi? repetă barcagiul ultima întrebare, la care nu i se 
răspunsese. 

— Înţeleg... murmură tânărul, întorcând capul, deranjat de 
acea strălucire ireală a orbitelor goale. Sau, poate, teama îl 
făcuse să procedeze în acest fel. Și căzu din nou în apa neagră a 
somnului fără vise. A adevăratului somn fără vise. 


e Capitolul 5 e 

În următoarele trei zile, mai multe echipe de medici - somităţi 
ale marilor instituţii de cercetări de pe întreg cuprinsul Statelor 
Unite ale Americii - l-au trecut pe Sleepy prin numeroase teste, 
investigaţii și controale medicale. Nici măcar un milimetru din 
trupul său nu a rămas necercetat, i-au fost analizate 
imperfecțiunile trupului, saliva, sângele, măduva spinării, 
sternul, urina, fecalele, până și sperma, glandele lacrimale, 
firele de păr, unghiile și câte și mai câte. In cele din urmă, a fost 
dat pe seama psihiatrilor, care l-au supus altor și altor 
experimente. 

În tot acest timp, Sleepy s-a lăsat în voia doctorilor, blând ca 
un mielușel. Era nemulțumit doar că primea ca hrană cu totul 
altceva decât ceea ce voia el. | se instituise un regim alimentar 
extrem de sever, bazat pe principii științifice stricte, iar fumatul 
îi fusese interzis cu desăvârșire. 

În cea de-a cincea zi de analize, ceru să i se instaleze în salon 
un televizor și să primească ziare. Spre surprinderea lui - chiar 
dacă după mai multe serii de discuţii în contradictoriu -, 
solicitările i-au fost satisfăcute. Doctorul stagiar care își asumă 
sarcina de a-l învăţa să folosească telecomanda televizorului 
constată cu uimire că Sleepy știa acest lucru mai bine decât el. 
Și încă un amănunt. Din ziua în care pacientul a început să își 
ocupe o bună parte din timpul liber cu cititul presei, limbajul său 
a devenit mult mai elevat și mai complex. Excepţie făceau doar 
momentele în care era supărat pe cineva. Atunci nu reușea cu 
niciun chip să își tempereze pornirile lingvistice triviale și să 
renunțe la termenul fuck, pe care îl folosea în exces. 

Cel mai mult îl interesau emisiunile informative, și nu doar o 
parte dintre acestea, ci toate. Întreaga seară și-o petrecea cu 
telecomanda televizorului în mână, iar ziua citea ziarele, cuvânt 
cu cuvânt, de la prima până la ultima pagină. 

După vreo zece zile, simţi că plesnește dacă nu fumează o 
țigară. lar cum starea sănătăţii lui se îmbunătăţise simţitor, 
cobori din pat și ieși tiptil din salon. 

Fiind noapte, la acea oră, sanatoriul părea pustiu. Se îndreptă 
cu pași siguri spre camera de gardă. Știa că asistenta Tildy 
Jones era de serviciu și spera să poată obţine de la ea acea 
țigară mult râvnită. O zări prin ușa întredeschisă. 


Femeia era așezată pe un fotoliu confortabil, deasupra căruia 
ardea o lampă de veghe, cu lumină galbenă de iod. Avea halatul 
complet desfăcut, iar sânii opulenţi îi răsăreau de sub pânza 
albă, fermi și cu sfârcurile întărite. Din când în când, asistenta își 
trecea mâna peste ei mângâindu-i alene pentru ca mai apoi, 
degetele sale să coboare pe pântecele ușor bombat, 
dezmierdând pielea înfiorată de plăcere. Dar totul nu se termina 
aici. 

Tildy, după ce își alintă buricul - ce semăna cu o cupă de crin 
-, își lăsă mâna să își facă în continuare de cap, strecurându-se 
pe sub elasticul moale al bikinilor transparenţi, până la perniţa 
moale din jurul sexului. 

Pe unul dintre braţele fotoliului, stătea deschisă o revistă cu 
fotografii lucioase, pe care asistenta își arunca privirea la 
anumite intervale de timp. Apoi își lăsa capul pe spate, profund 
excitată, cu ochii închiși și gemând, copleșită de o dorinţă 
arzătoare. Dorinţă pe care era nevoită să și-o ostoiască de una 
singură... Degetele ei se încordau în miezul sexului avid, făcând- 
o să scâncească, iar asta îi provoca o și mai mare fericire. 

Lumina galbenă, difuză, îi scălda trupul într-un mănunchi de 
raze aurii. De aceea, pielea ei, cutremurată de plăcere, părea să 
aibă culoarea porumbului. 

Sleepy înghiţi în sec, în timp ce o privea interesat, dar tocmai 
atunci zări pachetul de ţigări și bricheta argintie pe o măsuță și 
își aduse aminte de scopul pentru care venise. Se strecură fără 
să fie simţit, exact când Tildy atingea orgasmul, folosind două 
degete. Înhăță pachetul de Chesterfield, cu tot cu brichetă, și 
părăsi apoi încăperea. O auzi în urmă cum gemea, copleșită de 
intensitatea trăirii, însă acum nu îi mai păsa. Trebuia neapărat 
să fumeze. 

Se ascunse în toaletă și trase trei ţigări una după cealaltă, cu 
o patimă de fumător notoriu. Abia când își mai potoli pofta, 
constată că membrul său viril se afla de multă vreme în stare de 
erecție. Privi ca prostit la pijamaua sa, ce se umflase în partea 
din faţă și se bucură. 

Asta înseamnă că organul meu e încă viu, își zise. Nu mai am 
niciun fel de îndoială. Dar trebuie să fac neapărat ceva cu el, 
continuă Sleepy să analizeze situaţia în care se găsea. Am avut- 
o la îndemână pe asistentă și, în loc să îmi satisfac necesităţile 
fiziologice în compania ei, i-am furat ţigările. Mare nătărău!... 


Deodată, ca prin vis, o văzu pe Tildy dând buzna în rezervă, 
apoi năvălind peste el în pat și începând să îl dezbrace, cu 
gesturi de bacantă, pentru a face dragoste. Sex, mai bine zis... 

Sex?! rămase bărbatul cu gura căscată. Oare cum se face 
chestia asta, că nu prea îmi amintesc?! 

Privi speriat în jur și constată că se afla tot în toaleta 
bărbaţilor, gata să își aprindă cea de-a patra ţigară. 

La dracu'! izbucni el, îndreptându-se în grabă spre salonul 
său. Poate că mă caută și mie îmi arde de fumat. La naiba cu 
tutunu' ăsta! zise, apoi grăbi pasul, ca nu cumva să rateze oa 
doua ocazie ce i se oferea. 

Dar înainte își ascunse pachetul de ţigări și bricheta în spatele 
vasului de WC. Era sigur că dacă le-ar găsi cineva asupra lui, i 
le-ar confisca. 

Ajuns în salon, se aruncă în pat și stinse veioza de pe 
noptieră, învelindu-se cu cearșaful până sub bărbie. Umflătura 
din pantalonii de pijama era la fel de evidentă ca înainte. 
Așteptă încordat, în tăcere, vreme de câteva minute. Apoi ea își 
făcu apariţia. 

— Nu te preface că dormi! îi zise, părând din cale-afară de 
amuzată. Te-am văzut cum mă... observai. M-ai spionat, 
năzdrăvanule! Totuși, ai preferat să-mi furi ţigările decât să mi-o 
tragi! Nu-i nimic. Acum am venit eu după tine. Eşti un tip 
norocos. Da-da, ești al naibii de norocos. Acum că te-ai trezit din 
comă, n-ar trebui să ţi se mai spună Sleepy, ci Lucky. Cel puțin 
eu așa am să te numesc de aici încolo: Lucky. ţi place? 

Ai ?1 

— Ceva mai devreme, cum spuneam, m-ai surprins într-o 
poziție destul de delicată, continuă Tildy Jones văzându-l cât era 
de timorat. Dar trebuie să mă înţelegi - încercă ea să se scuze -, 
petrec prea mult timp de una singură în sanatoriul ăsta 
blestemat și sunt destul de tânără, dacă înţelegi ce vreau să 
spun... Am anumite nevoi, deloc ieșite din comun pentru o 
femeie sănătoasă, adăugă ea, ca să se facă și mai bine 
înţeleasă, după care aprinse lumina de veghe. 

Sleepy mima că tocmai se trezea din somn, în vreme ce 
asistenta se apropie de pat, provocatoare. 

— Ce se petrece? 

— Nu mă deranjează că mi-ai furat ţigările și te înţeleg 
perfect. Poţi să le păstrezi, dar vezi să nu ţi le găsească zbirii 


ăștia de medici sau vreo infirmieră care pune prea mult zel în 
ceea ce face! Te rog, totuși, să-mi dai înapoi bricheta, când n-o 
să mai ai nevoie de ea. E un cadou de la cineva drag și vreau s- 
o păstrez. 

Tildy ajunse lângă pat, apoi își lipi pubisul de cotul lui. 

Bărbatul o privi, cu ochii cât cepele. 

Era zâmbitoare și senină, ţinându-și mâinile înfundate în 
buzunarele halatului - destul de transparent. Prin decolteul 
generos, sânii provocatori aproape că îi ţâșneau afară. 

— Bricheta și ţigările nu sunt la mine, zise pacientul. Le-am 
ascuns în toaleta bărbaţilor, după vasul WC-ului din cabina a 
treia. 

— Nu te cred, zise asistenta, împingându-se mai tare în cotul 
lui. Cred că mai degrabă ai chef de joacă! 

Cu un singur și simplu gest smulse cearșaful de pe Sleepy. 

El nu făcu niciun gest pentru a se apăra. Dimpotrivă, se 
destinse și elimină cu zgomot aerul din plămâni. 

In clipa aceea, femeia observă umflătura care îi ţinea 
pantalonii de pijama ridicaţi în sus. 

— la să vedem noi ce-avem aici... 

Și începu să-i maseze alene bărbăţia, prin materialul subțire. 

Pacientul începuse deja să gâfâie, iar părul i se zburlise pe tot 
pieptul. Apoi îi zări sânii. Ca din întâmplare, aceștia rămaseră 
liberi, la câţiva centimetri de gura lui înfometată. Bărbatul nu 
mai zăbovi. N-avea de gând să irosească și această ocazie, pe 
care o „văzuse” încă de la toaletă, în timp ce fuma. Așadar, își 
înfipse dinţii într-unul, apoi în celălalt, după care începu să-i 
sugă pe rând, ca un apucat. 

— Mai încet, să nu mă doară! îl preveni fata. Dar nici prea 
încet, ca să simt, totuși, ceva... 

Când asistenta îi trase pantalonii de pijama în jos, splendidul 
„anima!” aflat în erecție o impresionă în așa măsură, încât o 
făcu să exclame: 

— Aici erai, frumusețea mea! 

Cu gesturi febrile, Tildy îl lăsă repede în pielea goală, își 
lepădă halatul și, scoțându-și bikinii, îl încălecă. Oftă prelung, 
din adâncul pieptului, când o pătrunse mădularul lui viril. 

— Parcă aș face-o cu un flăcău, Lucky! zâmbi asistenta și 
începu să efectueze o serie de mișcări lente din bazin. 

— Fuck you! Shut up and fuck me! 


Tildy se conformă imediat, executând un dans drăcesc 
deasupra lui, care îl urcă în al nouălea cer. Odată ajuns acolo, 
bărbatul simți că se prăbușește, pierzându-și complet 
cunoștința. 

Pentru o clipă, văzu privirea întunecată și batjocoritoare a lui 
Caron, bătrânul vâslaș, și își aduse aminte de apa nemișcată pe 
care plutea acea ciudată ambarcaţiune fără fund. 

Când își reveni din transă, Tildy - regulamentar echipată -, se 
afla deja la căpătâiul lui, trecându-i un flacon urât mirositor pe 
la nas. 

— Încetează, vrei să mă asfixiezi?! protestă Sleepy, dându-i 
mâna la o parte și ridicându-se în capul oaselor. 

Era îmbrăcat din nou în pijama, putându-se acoperi cu 
cearșaful în orice moment ar fi dorit. 

Poate am visat! se gândi el. Poate că totul n-a fost decât una 
dintre acele reverii bizare care nu îmi dau pace de la un timp. 
Am visat că făceam sex cu această superbă fiinţă din faţa mea 
și jur că nu îmi pare rău deloc. Oare s-o fi întâmplat aievea? 

În încercarea de a desluși această taină, o privi intens pe 
asistentă, atât cât îi permitea lumina de veghe din salon. În 
ochii ei surprinse o strălucire ciudată și atunci înţelese. Femeia 
era cât se poate de fericită, iar acest fapt nu se putea petrece 
din senin. 

Ca pentru a-l încredința că nu se înșela în aprecierile lui, Tildy 
îi zise, pe un ton șăgalnic: 

— Stai liniștit! Nu s-a întâmplat nimic. Ai avut doar o clipă de 
slăbiciune omenească. N-ai de ce să-ți faci griji! Te-am găsit 
leșinat pe coridor și te-am adus în pat. Acum, totul e în regulă. 
Perfect în regulă... 

ÎI înveli cu cearșaful, îi tamponă fruntea transpirată de 
sudoare cu un prosop, apoi continuă: 

— Ești epuizat din pricina tevaturii cu analizele cărora a 
trebuit să le faci față în ultimele zile. Dar acum totul e OK. 
Încearcă să dormi! Un somn bun îţi va prinde foarte bine. Am să 
mai trec pe la tine din jumătate în jumătate de ceas. Între timp, 
dacă ai nevoie de ceva, orice... apasă pe butonul roșu de 
deasupra patului. Voi veni imediat, nu-ţi face griji! Somn ușor, 
Lucky! 

Apoi ieși din încăpere, ca o nălucă. 


Pacientul își vâri mâna în pantalonii de pijama. Pipăi. O ușoară 
usturime și alte semne, de care cu greu își aducea aminte, îl 
făcură să își dea seama de realitate. O „avusese” pe frumoasa 
Tildy. Sau ea pe el, nu mai conta. lar pe lângă toate acestea, 
mai era ceva: îi spusese Lucky... Categoric, nu putea fi vorba 
despre vreo fantasmă de-a lui. 

Dimineaţa, Sleepy se trezi nervos, morocănos și cu o imensă 
senzaţie de gol în creier. Refuză să i-a micul dejun - cereale cu 
lapte degresat - și se duse glonţ la toaletă, intrând în cabina a 
treia, unde fusese și cu o seară în urmă. 

Nicio infirmieră nu apucase să își facă de lucru pe acolo, astfel 
încât bărbatul recunoscu pe gresie urmele de scrum. Se aplecă 
și pipăi în spatele vasului de porțelan. Țigările erau într-adevăr 
acolo, însă bricheta dispăruse. Lăsă în jos capacul WC-ului și se 
așeză pe el, încercând să gândească limpede. 

Așadar, nu visase. Era absolut sigur acum. 

Așadar, totul fusese real. 

Făcuse sex cu Tildy. 

Era bine sau rău? 

Numai Dumnezeu putea ști. 

Și Caron... 

Cu ţigările în buzunar, se întoarse extrem de tulburat în 
salonul său și aprinse televizorul. Pe canalul CNN, Al Gore și 
Bush junior se înfruntau, în prima campanie electorală a 
mileniului IIl. Urmări emisiunea o vreme, apoi se plictisi. In 
continuare, citi ziarele de dimineaţă până când doctorul Pearson 
veni să îl consulte. Obișnuita și sumara vizită de fiecare zi. | se 
luară tensiunea și temperatura, i se controlară pupilele, apoi 
medicul se așeză lângă el, pe pat. 

— Cred că ar fi vremea să te tunzi, Sleepy. Sunt convins că nu 
purtai plete înainte. 

— Nu știu, nu îmi aduc aminte. 

— Dar de ce-ţi spun eu „Somnorosul”?! Vorba asistentei 
Jones: Lucky ar trebui să te numim, pentru că ești, într-adevăr, 
un tip norocos. Te-ar deranja? 

— Dimpotrivă. Sună mai bine decât Sleepy sau John Doe, așa 
cum am fost trecut în dosarul de observaţii medicale. 

Ceva mai târziu, frizerul sanatoriului se strădui să îl tundă cât 
mai elegant, ceea ce îi reuși destul de bine. Pacientul se privi în 
oglindă cu mai multă atenţie ca până atunci. Era tânăr, avea 


obrazul pământiu, dar plăcut la înfățișare. Ochii mari și adânci 
radiau o anumită strălucire, iar cicatricea de pe frunte îi 
conferea o distincţie aparte, de om încercat de viaţă și obișnuit 
cu greutăţile. 

la te uită, semăn cu Clint Eastwood, numai că sunt ceva mai 
brunet! se amuză în sinea lui. 

— Pac! continuă bărbatul, cu voce tare, împușcându-și cu 
două degete imaginea din oglindă și zâmbind enigmatic, în 
colțul gurii. Nu arăt rău deloc. 

Frizerul - un bărbat gras, cu trei rânduri de bărbii și un 
ditamai rucsacul în loc de burtă - își duse o mână la piept, în 
dreptul inimii; își schimonosi fața puhavă și se înclină puţin, atât 
cât îi permitea gabaritul său depășit și zise: 

— Domnul a fost servit! 

— Mulţumesc! spuse Lucky, zâmbindu-i cu sinceritate. 

— A fost o deosebită onoare pentru mine, domnule! răspunse 
grăsanul, făcând pe interesantul și pe expertul în materie. Aveţi 
un păr extrem de „cooperant”. În asemenea condiţii, să tot 
muncești! Sper să am ocazia și altădată. 

În vreme ce frizerul se pregătea să părăsească rezerva, 
pacientul zise încetișor, fără un motiv anume: 

— Tu ar trebui să plutești ca un dop, după ce o să aluneci din 
barcă. 

Grăsanul își încruntă sprâncenele, oarecum amuzat de 
ultimele cuvinte ale clientului său, apoi păli și duse mâna stângă 
în dreptul inimii. Obrazul i se schimonosi într-o grimasă ce mima 
uimirea, după care căzu cu zgomot pe podeaua de gresie, ca o 
scândură scăpată din mână de un dulgher nepriceput. Ochii săi 
negri priviră îngroziţi, pentru ultima dată, lumea materială - 
care atunci se rezuma la ce se afla în jurul său -, apoi totul se 
transformă într-o lumină verde, fosforescentă. 


e Capitolul 6 « 

Lucky dădu alarma, după care alergă la toaletă pentru a fuma 
o țigară pe îndelete, fiindcă făcuse rost de foc. Infarctul subit al 
frizerului stârnise o întreagă tevatură în tot sanatoriul. 

Îl văzu pe nefericit, cu ochii minţii, cum era purtat pe o targă 
de doi brancardieri vânjoși, spre morga stabilimentului - o 
clădire micuță, pe jumătate îngropată în solul afânat și separată 
de corpul principal al sanatoriului. Pentru transportarea morţilor 
fusese construit un coridor lung, pardosit cu piatră cenușie, 
șlefuită. Morga propriu-zisă era formată dintr-o sală îmbrăcată în 
faianţă albă, cu două mese de piatră în centru. De o parte și de 
alta a acestora, se aflau două jgheaburi pentru scurgerea 
sângelui și a celorlalte substanțe spre canalizare. 

Printr-o ușă dublă, se ajungea în sala frigorifică, alcătuită din 
șase dulapuri orizontale mari, cu uși nichelate, iar printr-una, 
ceva mai mică, se pătrundea în sala de necropsie. 

Trupul neînsufleţit al frizerului fusese așezat pe masa din oţel 
inoxidabil, pentru autopsii, și după ce brancardierii părăsiră 
încăperea, medicul se apropie de cadavru. 

Lucky nu-i văzu faţa, care era complet ascunsă de o 
apărătoare din pânză albă, legată la ceafă; însă ȘTIU că acela 
care se pregătea de necropsie era doctorul Jeremiah, secondat 
de o asistentă în vârstă, necunoscută. Nu o mai văzuse 
niciodată, dar află imediat, ca prin farmec, că se numea 
Margott. 

— E bine, trupul este cald încă, aprecie medicul, deschizându- 
| cu un bisturiu foarte ascuțit. 

Pe rând și cu multă atenţie, scoase din cutia toracică a 
cadavrului inima, rinichii, splina, ficatul și un alt organ, pe care 
Lucky nu îl recunoscu. Sângele mânjise masa și instrumentele 
chirurgicale, devenind lipicios. Șorțul pe care doctorul îl purta 
deasupra halatului se pătase în asemenea hal, încât specialistul 
putea fi lesne confundat cu un măcelar, care tocmai a tranșat 
un porc. 

— la te uită, Margott! Frizerul ăsta arată mult mai bine pe 
dinăuntru decât pe din afară. 

— Așa e, doctore. Tocmai bun pentru noi, îl aprobă asistenta, 
zâmbind maliţios. 

Fiecare dintre organele recoltate de la acel nefericit fu 
introdus în câte o punguţă de plastic, apoi depus în câte o ladă 


frigorifică de voiaj, pe fundul căreia se găsea un fel de gheață, 
de culoare gălbuie. Apoi Margott alinie cutiile pentru a fi 
transportate, având cel mai firesc aer din lume. Ai fi putut jura 
că se pregătea să plece în excursie... 

Cavitatea abdominală a celui ce fusese până de curând un 
biet și obscur frizer a fost umplută cu mai multe pungi de 
silicon. Doctorul Jeremiah cusu, cu o mână de expert, inciziile 
care mutilau cadavrul. Când finaliză macabra activitate, 
asistenta ciocăni într-o ușă metalică, pe care Lucky abia atunci o 
zări. În sala de operaţii, pătrunse un negru buzat, cu un trup de 
uriaș și mâinile ca niște cazmale. Fără să rostească vreun 
cuvânt, luă cele patru lăzi frigorifice și părăsi încăperea pe unde 
venise. 

Cu ochii minţii, Lucky îl urmări pe ciudatul negru până afară 
din clădire, apoi cum se urca într-un automobil break, de culoare 
albă, purtând însemnele Crucii Roșii. După vreo două secunde, 
mașina demară în trombă, roţile stârnind un norișor de praf în 
momentul demarajului. 

Lucky se trezi brusc din starea în care se aflase o bună bucată 
de timp, simțind o usturime între degete. Țigara din care uitase 
de mult să tragă îi arsese pielea și, în cele din urmă, se stinsese. 

Bullshit! înjură el în gând, aruncând mucul în closet și dând 
drumul la apă. 

Totuși, prea impresionat de cele „văzute”, nu își aprinse altă 
țigară, preferând să se retragă în salonul său, pentru a medita. 
Pe drum, însă, își schimbă planurile, astfel încât se îndreptă spre 
coridorul ce ducea în laboratorul de necropsii. Ultimele viziuni 
avute îl agasau. 

În acest sanatoriu se întâmplă ceva necurat și trebuie să aflu 
neapărat ce! se hotări el. Nu mă las până nu descopăr adevărul! 
Doar n-am nimerit într-un așezământ de unde se recoltează 
organe umane în mod clandestin... 

Trupul neînsuflețit al frizerului trecu pe lângă el, purtat pe o 
targă cu rotile de un brancardier cu figură bovină și care duhnea 
a transpiraţie. 

— Unde îl duci? încercă Lucky să afle. 

— La morgă, răspunse matahala, fără niciun chef. Dar, 
oricum, nu cred că asta e treaba ta. 

— Morga se află în clădire? 

— Nu. 


— Și ai putea să-mi spui unde e? 

— În grădină, în fosta cramă. 

— Deci exista și o cramă?! Dar de unde până unde o cramă 
într-un sanatoriu? 

— Aici a fost odată un castel, răspunse namila, privindu-l din 
ce în ce mai bănuitor. 

— Aha, un castel... Deci, un castel... Interesant... 

Lucky se opri și urmări „cortegiul” funerar cum se îndepărta. 
Printr-un gest reflex, vru să-și introducă degetele arse în gură, 
dar constată cu uimire că nu îl mai usturau deloc. Le privi. Nici 
urmă de arsură pe vreunul dintre ele. 

Ciudat, își zise. Extrem de ciudat. Dar fac pariu că barcagiul 
Caron are o explicaţie și pentru treaba asta. Și acum?... 

Din nou se îndreptă spre salon și iarăși își schimbă gândurile 
pe drum. Pașii îl purtară în direcţia laboratorului psihologic. 
Trebuia neapărat să stea de vorbă cu un medic anume. 

Cu doctorul Jeremiah, poate... 

Sau cu altcineva... 

Dădu peste doctorul Pearson, care ţinea în mână un teanc de 
cartonașe galbene, mate. 

— Știu! zise Lucky, iritat. Acum ai să-mi arăţi pe rând prostiile 
alea pe care le ţii în mână și să mă întrebi ce reprezintă. Am 
ghicit? lar eu am să îţi răspund tot pe rând: ăsta e un fluture, 
aici avem o șopârlă, dincolo, o femeie cu sânii ca doi pepeni 
bine crescuți și tot așa... 

— Te deranjează? 

— Ascultă, doc, la ora asta n-am nici cel mai mic chef de 
șarade! 

— S-a întâmplat ceva? 

— Exact. Vreau să stăm de vorbă despre lucruri mult mai 
serioase. 

— De pildă... 

— ... De pildă ce se întâmplă cu mine. De ce sunt așa cum 
sunt. Ai vreo idee? 

— Și cum ești tu, Lucky? îl întrebă doctorul Pearson, 
adresându-i-se pentru prima dată cu noua poreclă. 

Intre timp, întoarse cartonașele și le privi. 

— Cumva... 


— La te uită! rămase medicul, uimit. Figura asta chiar 
seamănă cu un fluture, iar aia, cu o șopârlă. Dar imaginea de- 
aici o percepi tu ca pe o femeie cu sânii mari? 

Pacientul privi contrariat la ultimul carton și dădu din mână, a 
lehamite. 

— Doc, nu încerca să îţi baţi joc de mine! Răspunde-mi la 
întrebare! 

— La care? făcu medicul pe prostul, pentru a-i testa reacțiile. 

— Cine sunt eu, de fapt? 

Doctorul Pearson oftă adânc, după care răspunse: 

— Nimeni nu știe cu exactitate. Ai fost găsit, în urmă cu 
douăzeci de ani, pe un maidan părăsit din Philadelphia. Erai gol- 
pușcă și plin de răni, aproape mortale. Vreau să spun că fiecare 
rană în parte îţi putea fi fatală. Numai craniul era fracturat în 
șase locuri, iar numeroase fragmente de os distruseseră o zonă 
întinsă a scoarței cerebrale. Norocul tău a fost că Philadelphia 
Memorial Hospital are cei mai buni neurochirurgi din lume. 
Altfel... 

— Dacă poţi numi noroc faptul că am pierdut douăzeci de ani 
din viaţă... 

— Da, pot susţine asta, cu mâna pe inimă. Și nu uita că acești 
ani nu au fost pierduţi. Ai organismul unui bărbat în toată 
puterea, ceea ce înseamnă că ești la fel de tânăr ca acum 
douăzeci de ani. 

— Aiurea... 

— Vrei să spui că era mai bine să fi încăput pe mâna cine știe 
cărui măcelar de creiere și să o fi mierlit pe masa de operaţie? 
Sau ca el să te fi adus în stare de legumă, din care nu te-ai fi 
trezit niciodată? Pentru tine nu contează faptul că acum ești viu 
și sănătos? Nu pot să cred! 

Cei doi se priviră cu intensitate... până în străfundul ochilor, 
fiecare încercând să afle ce era în mintea celuilalt. În cele din 
urmă, doctorul Pearson reluă: 

— Când ai fost adus aici, acum douăzeci de ani, eu eram încă 
student în anul terminal. Un tânăr ambițios, la Royal Human 
Research University din Londra, care primise o bursă de studiu 
în America. Am vrut să vin în SUA pentru a mă specializa în 
neurochirurgie, la o clinică din San Francisco. Acolo am 
cunoscut-o pe Eleanor, soția mea. M-am stabilit în SUA și am 
trăit fericiți vreme de patru ani încheiaţi. Apoi... apoi a avut loc 


un accident blestemat. Eleanor a condus mașina pe timp de 
ploaie și... 

Doctorul Pearson începu să plângă din senin. Cu greu își putu 
relua monologul: 

— A ajuns pe masa de operaţii și, după nenumărate eforturi, a 
trebuit să o internez în sanatoriul ăsta. Era o legumă, așa cum ai 
fost și tu, vreme de douăzeci de ani. 

Glasul său suna straniu, ca și cum ar fi venit de undeva din 
trecut. 

— A zăcut în comă mai mult de trei ani. Când nu aveam 
treabă, eram în permanenţă cu ea. În cele din urmă m-am 
transferat aici, în Tonawaba Creek, renunțând la carieră, prieteni 
și tot ce i se oferea unui tânăr ambițios ca mine. Dragostea mea 
pentru Eleanor a fost mai puternică. După trei ani de zile, care 
mi s-au părut mai lungi decât trei secole, am luat hotărârea cea 
mare. Mă durea sufletul să-mi văd soţia cum se descompune 
sub ochii mei și nu am mai putut rezista... 

Ca pentru a-și drege glasul, doctorul Pearson făcu o pauză 
mai lungă, cu privirea aţintită în gol. În acel moment, arăta ca o 
stafie, având obrazul palid și ochii goi. 

— Continuă, doc! îl îndemnă Lucky, nerăbdător să afle 
întreaga poveste. 

— l-am făcut o injecție. Nu a suferit. Pentru ea, nu mai exista 
de mult suferință. Bineînțeles că am fost la un pas de a fi dat 
afară din corpul medical; ba chiar mai rău, era să ajung la 
pușcărie. Nici acum nu îmi dau seama cum s-a putut afla despre 
fapta mea. Norocul a fost că judecătoarea aceea s-a dovedit o 
femeie înţeleaptă. Probabil că a iubit și ea în tinereţe... 

Doctorul Pearson se ridică, îndreptându-se spre fereastra 
cabinetului. O vreme, rămase cu privirea aţintită deasupra 
muntelui Tonawaba, acolo unde câţiva nori se îngrămădeau a 
ploaie. 

— Zece ani de zile am fost nevoit să fac cele mai oribile munci 
în Alaska, aici, în folosul comunităţii, apoi la sanatoriu. Eleanor e 
îngropată în micul cimitir pe care-l știi. Acum sunt un doctor 
reabilitat și trăiesc în apropierea mormântului ei. Este tot ce mi- 
am dorit de la viaţă după ce am trimis-o pe lumea cealaltă. 
Poate ai vrea să mă întrebi de ce nu m-am sinucis, ca să scap de 
toate? Răspunsul e mai simplu decât crezi: n-am avut curajul 
necesar... 


Se răsuci spre pacientul său, de astă dată privindu-l cu ochi 
tulburați. 

— Acum mai poţi să spui, Lucky, că nu ești un tip norocos? 

Se întoarse și se așeză din nou la birou, fără a mai aștepta 
vreun răspuns. Scoase dintr-un buzunar al halatului pachetul de 
țigări și trase mai aproape o scrumieră grea de cupru, plină cu 
chiștoace. 

— Îmi pare rău pentru tine, doc! exclamă pacientul. Adică îmi 
pare SINCER RAU, dacă mă înţelegi... pentru tot ce ți s-a 
întâmplat. Cât despre noroc... nu știu... Nu știu exact ce e bine 
și ce e rău. Am senzaţia că nici n-am învăţat vreodată chestia 
asta. Dar am suficient timp de-acum încolo, nu-i așa? Poate voi 
reuși pe parcurs să încep să deosebesc răul de bine. Am timp 
berechet, doar și tu ai spus-o. Da', spune-mi, cum se face că mă 
numești Lucky, după ce ani de zile mi-ai spus Sleepy? 

— N-am nici cea mai mică idee. Îţi mai zice cineva Lucky? 

— Da. 

— Atunci, poate, am auzit porecla asta și mi s-a părut mai 
potrivită decât Sleepy, din moment ce te-ai trezit. Sau e posibil 
să te consider cu adevărat un mare norocos și de aceea... 

Lucky luă și el o ţigară, vârând-o între buze. Fără să spună 
vreun cuvânt, doctorul Pearson îi întinse bricheta. Fumau 
amândoi, continuând să se privească în ochi. 

Ochii... 

Stinseră ţigările. 

— Există un dosar, după cum ai aflat, zise medicul. Fiecare 
pacient de aici - la fel ca în orice altă unitate spitalicească - are 
un asemenea dosar. Desigur, nu chiar ca al tău. Al tău e al naibii 
de voluminos! Ai fost subiect de cercetare pentru promotii 
întregi de doctori. Despre cazul tău s-au scris teancuri de studii 
și comunicări. 

Lucky râse. 

— Asta înseamnă că sunt un fel de personalitate în lumea 
medicală, nu? 

— Ești pe-aproape. Se poate spune și așa. De fapt, ești ceea 
ce se numește un caz atipic. Ceva ce iese din tiparele naturale 
ale existenței umane. Un fel de eroare, dacă termenul nu te 
deranjează. 


Lucky îl privi cu atenţie. Nu, nu își bătea joc de el. Ceea ceiîi 
spunea doctorul Pearson era adevărat. Cel puţin din punctul de 
vedere al medicilor. 

— Ascultă, doc, aș putea să văd și eu acest „faimos” dosar? 

— Mă așteptam la o asemenea rugăminte și sunt pregătit să 
îți răspund la ea. 

Zâmbi. 

— Vezi, câteodată am și eu premoniţii, dar mult mai 
explicabile decât ale tale. 

Se ridică și se duse la un fișet metalic, pe care îl descuie cu 
gesturi lente. Căută o vreme, apoi scoase dintre vrafurile de 
hârţoage un dosar cu coperte roase, lat de o palmă și mai bine. 

— Dacă directorul ar afla asta, în mod sigur mi-ar face raport 
la Colegiul Medicilor. Am să te las singur o jumătate de oră. Ba 
nu, mai bine o oră întreagă. Am o problemă importantă de 
rezolvat. În cabinetul meu nu o să intre nimeni între timp. Apoi, 
vom uita amândoi. Întreaga întâmplare. Mda! Și am să-mi 
cumpăr alte ţigări din oraș... mai zise, aruncând pachetul pe 
jumătate plin pe birou. Acolo ai să găsești tot ce poți afla - cel 
puţin deocamdată - despre tine. Și fii convins că nici eu nu știu 
mai mult! 

Doctorul Pearson părăsi încăperea, fără să se mai uite înapoi, 
și încuie ușa pe dinafară. 

Pe dinafară... 


e Capitolul 7 «* 

Faleza era, de fapt, o esplanadă - pardosită cu mozaic și 
străjuită de coloane masive din piatră - și pornea de la corpul 
principal al sanatoriului din Tonawaba, spre sera imensă din 
stânga intrării. Gazonul bine întreținut crea senzaţia unei ape 
calme, netulburată de vreo pală de vânt. Acela constituia locul 
în care „pensionarii” stabilimentului erau scoși la plimbare în 
zilele însorite. Desigur, doar acei bolnavi care beneficiau de o 
brumă de conștiință și puteau fi transportabili. Puţini la număr. 

Foarte puţini... 

Puţini... 

Erau plimbaţi în scaunele lor cu rotile, apoi lăsaţi sub razele 
blânde ale soarelui, care îi mângăiau și le încălzeau oasele. 

Lucky pășea printre cărucioarele pentru infirmi, aliniate ca la 
paradă, cu faţa spre est, căutând pe cineva anume. Un bătrânel 
simpatic, tetraplegic, imobilizat de la gât în jos. În ciuda 
suferinţei sale, mintea îi rămăsese limpede - ca o ironie a sorții 
parcă pentru a compensa celelalte neajunsuri, deloc neglijabile. 

Era cel mai vechi „pensionar” al sanatoriului. Zăcea acolo de 
vreo douăzeci și șapte de ani, parcă gata să-și dea obștescul 
sfârșit. Căzuse pe scări, la un chef, și își fracturase coloana 
vertebrală, astfel încât măduva spinării a fost secționată. 

— Ce mai faci, Somnorosule? îl întâmpină bătrânul, cu un 
zâmbet amar pe buze. Ba, pardon, acum ţi se spune Lucky!... 

— De unde știți? 

— Nu-mi amintesc. Probabil că mi-a șoptit cineva. 

— Spuneţi-mi, vă rog, e adevărat că aţi fost cândva detectiv? 

— În carne și oase. Marele detectiv Donovan, care acum e 
mai mult oase... decât carne și mușchi. Ha, ha, ha! Și alea 
înţepenite pe vecie, până când pământul le va macera și nimic 
nu va mai rămâne din trupul meu bătrân și inutil... De fapt, n- 
am fost chiar un așa de mare detectiv, dar, în fine, am repurtat 
câteva succese, despre care sunt singur că nu vrei să auzi 
vreodată. 

— Să lăsăm asta, nu prea am timp acum! 

— Am aflat de la asistenta Tildy că te-ai trezit, dar, până în 
prezent, n-am avut vreme să-ţi fac o vizită de curtoazie, Lucky. 
Cred că nu te-ai supărat... 

Infirmul râse din nou zgomotos, apoi continuă: 


— Aveam de gând să te invit chiar la o partidă de golf, însă 
asistenta-șefă mi-a sugerat să mai amân treaba asta, până când 
te pui suficient de bine pe picioare. Acum văd că ești în regulă. 
Ce zici, facem o partidă pe 10$? 

Lucky îl privi pe bătrân cu simpatie. Donovan avea dreptate 
când glumea pe seama oaselor sale. Arăta exact ca un schelet 
uscat, prins cu benzi elastice de scaunul cu rotile. Doar capul și 
gâtul îi mai erau vii. În rest, nimic. 

— Avea părul alb ca laptele și un cioc tuns scurt, de aceeași 
culoare. Doar ochii îi străluceau, jucăuși, ca două mărgele mari 
de sticlă. Sub nas, pe buza superioară, avea o aluniță de 
mărimea unui sâmbure de cireașă, care îi dădea un farmec 
aparte. 

— Domnule Donovan... 

— ... Să nu ne formalizăm - Sleepy sau Lucky, cum vrei să-ţi 
spun - ce mama naibii! 

— OK. 

— lar tu mă poţi striga Dony, așa cum îmi spune toată lumea. 
Dony-cel-cu-limbă-ascuţită. Că doar limba mi-a mai rămas... 
ascuţită, râse el, amar. Imi place să „înțep” personalul medical 
mai mult decât orice pe lume. Mai ales asistentele, dacă nu le 
pot face altceva. Și sunt câteva cărora așa le-aș mai face!... Ha, 
ha, ha! 

Râse din nou, parcă încercând să demonstreze că era un tip 
plin de spirit. Dinţii săi - neverosimil de albi și de puternici 
pentru anii pe care-i purta pe umeri - ieșiră la iveală, 
impresionându-l pe Lucky. 

— OK, Dony. Am putea sta puţin de vorbă? 

— Despre asistente? Oricând și oriunde. Ai văzut-o pe aia 
nouă, Aly? Are un popou de toată frumusețea, ca să nu mai 
vorbesc despre... plămâni. O bucăţică a-ntâia, ce mai... 

— Nu despre ele vreau să vorbim, Dony. 

— Păi, despre ce altceva ar putea pălăvrăgi doi bărbaţi 
sănătoși și în putere - așa cum suntem noi - dacă nu despre 
femei și nurii lor? 

Lucky nu îi răspunse, dar prinse mânerele scaunului cu rotile 
și începu să îl împingă pe Donovan spre seră. 

— Hei, unde mă duci? protestă acesta, deloc convingător. 
Dumnezeule, sper că nu ai de gând să mă scoţi în oraș în ţinuta 
asta de sanatoriu! Ţin să te avertizez că eu fără papion nu intru 


în niciun local! Hei, unde gonești așa, nebunule? Limita de 
viteză în acest perimetru bine îngrădit este de o milă pe... an. 

Lucky grăbi și mai mult pasul, pentru a ajunge mai repede la 
destinație. Portocalii erau în floare, la aroma acestora - ușor 
înțepătoare - îl copleși. 

— Oh! - exclamă detectivul - am și uitat ce frumos miros 
portocalii! Mă simt de parcă m-aș îmbăia în jeleu... 

Lucky împinse căruciorul sub un arbore de scorțișoară, cu 
coaja zgrunţuroasă, și desfăcu unul dintre scaunele pliante 
aflate la marginea peretelui din sticlă. Se așeză în faţă 
detectivului, îl scrută câteva secunde și apoi îi spuse, în șoaptă: 

— Dony, aici se petrece ceva ciudat. Al dracului de ciudat, 
dacă înţelegi ce vreau să spun... 

— Și anume, ce? Te referi cumva la portocali? Dacă-i așa, nu 
pot decât să-ți dau dreptate. Cum naiba știu ei să înflorească 
exact atunci când ţi-e lumea mai dragă?! Cine îi învață? 
Dumnezeu? Și de ce fac portocalii... portocale? De ce nu fac, de 
exemplu, şuruburi M 12? 

— Ştii bine că nu mă refeream nici la seră, nici la fructe. Hai 
să lăsăm gluma deoparte! Ceea ce vreau să vorbesc cu tine e 
foarte serios. Inspăimântător de serios chiar... 

Chipul fostului detectiv deveni dintr-o dată extrem de aspru, 
semn că era cât se poate de atent. Zise: 

— Ascultă, Norocosule, și bagă la cap! Eu n-am chef de lucruri 
serioase, ai înţeles?! Da' deloc! 

— Dony, cred că aici, în acest sanatoriu, se face trafic cu 
organe umane. Bănuiesc că există o filieră, care pune în vânzare 
organele recoltate de la pacienţii ce dau ortu' popii. Este o 
grămadă de bani la mijloc - trebuie să recunoști - pe care 
cineva îi bagă în buzunar, ciopârţind bolnavii imediat după ce 
aceștia au decedat. Ori poate înainte?!... 

— Ce tot spui tu acolo? se miră fostul detectiv. Lucky, tu te-ai 
trezit cu adevărat sau mai ești în comă? 

— M-am trezit, Dony, și încă prea bine. Ştii, frizerul care a 
murit ieri... 

—... A murit frizerul? Dumnezeule, cine o să se mai 
îngrijească acum de barba mea? Cum a murit, așa, din senin? 

— Cică a făcut infarct sau ceva de genul ăsta. Tocmai mă 
tunsese, când a dus o mână la inimă și s-a prăbușit. 


— Când mă gândesc că părea puternic ca un taur... 
Dumnezeu să-l ierte! A fost un adevărat artist în meseria lui. 

— Aici îţi dau dreptate. ÎI știai de multă vreme? 

— De peste cincisprezece ani, dacă nu mai bine. Pe vremea 
aceea, era slab ca un ţâr, dar n-aș putea spune că nu avea 
trecere la femei. Însă viaţa din sanatoriu i-a priit... mă rog, până 
la un moment dat. Se îngrășase ca un purcel. 

— Lasă asta! Frizerul locuia aici? 

— Era și el unul dintre pacienţi, dar mai câștiga câte un ban 
din partea conducerii. Efectua, totuși, o muncă - după părerea 
mea - calificată. 

— Ai dreptate. Dar de ce suferea, Dony, în afară de inimă? 

— Nu era din cale-afară de sănătos la cap. 

— Ai putea fi mai precis? 

— În două cuvinte: „vedea” îngeri. lar aceștia îi vorbeau de 
fiecare dată când se privea în oglindă. Dar era un tip extrem de 
inofensiv. Când ziceai că a murit? 

— leri, înainte de prânz. 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu directorul, Lucky! Avem 
mare nevoie de un alt frizer, altminteri vom ajunge să arătăm ca 
niște oameni de grotă. Uite, pe mine, de exemplu, trebuia să mă 
bărbierească mâine. Și ciocul ar mai trebui aranjat puţin. Cine o 
va face? Amice, du-mă imediat la director, te implor! 

— Dony, tu înţelegi ce vreau să îţi spun sau te-ai senilizat de 
tot? l-au scos frizerului toate organele din el, le-au pus la gheaţă 
și, în locul acestora, au introdus pungi pline cu silicon. O 
ambulanță a plecat apoi cu ficaţii lui... având cine știe ce 
destinaţie. Asta încerc eu să-ţi spun! 

— Ei și?! Tot nu îi mai foloseau la nimic. Dacă murise... 

— Păi eu, unul, nu cred că era chiar mort... Și știi de ce? 
Organele necesare pentru transplant nu se recoltează decât de 
la pacienţii aflați în moarte clinică. Sunt convins că frizerul ar fi 
putut fi salvat, însă nici măcar nu s-a încercat așa ceva. 

— Dar tu de unde știi? Ai fost cumva de faţă? 

— Nu tocmai, da' știu. Și... mai știu că există o filieră, care a 
organizat totul. Și... mai știu că acţionează de multă vreme. Și... 
mai știu că trebuie anihilată cât mai curând cu putință. Mă ajuţi? 

Ultima întrebare trecu pe lângă urechile fostului detectiv ca 
un fum. Sau ca un abur, nedemn de luat în seamă. 

— Lucky, vrei să spui că cineva i-a făcut felul, ca să-i ia... 


— Mă mir că, în sfârșit, ai înţeles! Cum naiba ai fost detectiv, 
când pricepi atât de încet ce se petrece în jurul tău? 

— Stai așa! Nu are niciun rost să continui cu jignirile la adresa 
umilei mele persoane! Știi prea bine că nu pot riposta cu pumnii. 
De fapt, ce vrei de la mine? 

— Ti-am mai spus, Dony, am nevoie de ajutorul tău. Eşti 
printre puţinii, dacă nu singurul om din acest sanatoriu, în care 
am încredere. În plus ai fost detectiv. Cât privește personalul, nu 
știu cine ar putea fi implicat și cine nu. 

— Am fost eu detectiv, e adevărat, însă asta s-a petrecut în 
urmă cu o veșnicie, Lucky. Mai bine ar fi să termini cu prostiile și 
să mă duci la director. Orice s-ar fi întâmplat, trebuie să 
recunoști că avem neapărată nevoie de un nou frizer. Unde mai 
pui că poimâine aștept vizita unei persoane simandicoase și nu 
pot apărea în faţa ei ca un golan... 

— Tu nu înţelegi, Dony, că l-au umplut cu silicon? Asta se 
poate întâmpla cu oricare dintre noi. Mai ales cu tine, care nici 
măcar nu te poţi apăra, la o adică... 

Pe cale de a renunţa să îl convingă pe infirm, Lucky se uita 
fără speranţă la fostul detectiv. Acesta, la rândul lui, îl privea pe 
amicul său cu ochi blânzi. Lumina lor era ca o apă adâncă și 
nemaipomenit de liniștită. Ca apa Styxului, spre exemplu... 

— Să zicem că m-ai convins... rosti acesta într-un târziu, după 
care oftă adânc. O să te ajut, însă nu înainte de a-mi explica pe 
îndelete cum ai ajuns să descoperi întreaga tărășenie? 

Lucky privi stânjenit în pământ, neștiind ce răspuns să dea. 

— ȘTIU, asta e important! Restul nu contează. 

— Vreau amănunte! 

— Ei bine, de când m-am trezit din somn - vreau să spun de 
când mi-am revenit din comă - am câteodată unele viziuni... 
Premoniţii, cu alte cuvinte. Văd lucruri care urmează să se 
întâmple într-un viitor apropiat. 

— Ha, ha, ha! Adică vrei să zici că ai văzut că urmează ca 
frizerul să facă infarct, iar apoi să i se extragă organele? Intr-un 
viitor apropiat? 

— Nu, Dony. Treaba asta s-a și petrecut. Am zărit cum îl 
transportau la morgă, după ce l-au operat și au scos totul din el. 
Ceva mai devreme, îl „văzusem” pe masa de necropsie și n-am 
crezut. Pe urmă, am verificat. Oh, Doamne, nu mă înșelasem!... 


Bătrânul îl privi cu ochii holbaţi, neștiind ce să facă: să-l ia sau 
nu în seamă?! În cele din urmă zise: 

— Ori mă crezi tâmpit, ori ești nebun de-a binelea! Vrei să mă 
convingi că poţi prevedea viitorul? Fugi, bă, de-aicea! 

— Văd viitorul, Dony. Nu întotdeauna, dar îl văd. Vreau să 
spun, anumite lucruri care urmează să se întâmple. Chestii care 
n-au legătură între ele, dacă vrei să mă înţelegi. 

— Chiar că ești nebun! Mă duci la director, ca să mă conving 
dacă mai avem frizer sau nu? 

— Stai că îţi dau un exemplu, să-ţi piară pofta de a mă mai 
lua în râs! Ascultă! În scurt timp, va intra în seră o anume 
asistentă. Se numește Atkins. O să înceapă să te dojenească, 
spunându-ți „mielușel”. E, de fapt, o aluzie nu prea discretă la 
faptul că nu îţi poţi mișca membrele. Tu ai să-i răspunzi - când 
vei fi întrebat ce cauţi aici - că te-ai ascuns de ea. Chipurile, nu 
suporţi să vezi cât e de frumoasă și de indiferentă, atunci când 
trece pe lângă tine. În final, o vei invita la dans, într-o anumită 
seară. 

— Hai s-o văd și pe asta! râse Donovan cu gura până la 
urechi, arătându-și dinţii, incredibil de sclipitori. Ai dreptate, 
Lucky, asistenta de care mi-ai vorbit e o gagică pe cinste, dar n- 
aș dansa cu ea pentru nimic în lume! Și știi de ce? E mai înaltă 
decât mine cu un cap. M-ar pune într-o postură ridicolă, jenantă 
chiar... 

În mod normal, Lucky ar fi râs de gluma tovarășului său de 
suferinţă, însă, în acel moment, nu avea niciun chef. În clipa 
următoare, gândurile îi fură tulburate de o voce feminină: 

— Hei mielușelule aici erai? Dam’ it! Eram disperată că ai 
plecat în oraș fără mine. Dacă mai faci chestii dintr-astea, am să 
te... 

— ... M-am ascuns de tine, iubito. Nu suport să văd cât ești de 
frumoasă și de indiferentă când treci pe lângă mine. Ce-ar fi să 
mergem într-o seară... la dracu', amice! își întoarse Donovan 
privirea spre Lucky. Cred că ai avut dreptate... 

Asistenta Atkins se afla lângă ușă, cu o mână pe clanţă, 
neînțelegând mare lucru din spusele bătrânului. Atunci îl văzu 
pe Lucky și îi zâmbi cu toată faţa. 

— Am auzit că nu ţi se mai spune „Somnorosul”. Tu l-ai adus 
în seră pe Donovan, nu? 


— Da, acesta e răspunsul la ambele întrebări. Mi-a spus că i s- 
a făcut dor de mirosul florilor de portocal și că se dă în vânt 
după jeleul preparat din aceste fructe. 

— Minte cu nerușinare! Întotdeauna refuză să mănânce 
desertul, mai cu seamă atunci când e vorba despre jeleu. Zice 
că îi creează complexe, sau cam așa ceva... 

Donovan îl privea pe Lucky, încremenit. Parcă îi paralizase 
faţa. 

— Hai, iubiţel! interveni asistenta, prinzând  mânerele 
scaunului cu rotile. Să mergem să băgăm la ghiozdan! E ora 
prânzului. Pe urmă, ai să faci nani puţin, până la știrile amiezii, 
OK? 

— Un moment! ceru detectivul, mai am ceva de vorbit cu 
amicul meu și pe urmă... 

Atkins întoarse scaunul în loc, fără să ţină cont de 
împotrivirea bătrânului. 

— Am să te ajut, Lucky. Am să te ajut cu tot ce îmi stă în 
putință. Pe bune! Chit că am dat-o în bară cu invitaţia aia la 
dans... 

— Ce tot vorbiţi voi acolo? se înciudă asistenta. 

— Eh, chestii bărbătești! Te aştept la ora cinci, la reședința 
mea, Lucky. Vom urmări știrile împreună și vom face pariu cine 
va câștiga alegerile. 

— Va ieși Bush junior, asta e sigur! spuse încet bărbatul. La 
vreo două sute de voturi diferenţă de contracandidatul său. O să 
fie ceva tevatură, însă lucrurile se vor liniști. Chestia aia cu fair 
play-ul american, va funcţiona perfect... 

— AŞ vrea s-o văd și pe asta! 

— Ai s-o vezi, nu-ţi face griji! 

Cei trei se îndreptară împreună spre sanatoriu, fiecare 
gândindu-se la ale lui. 

Doctorul Jeremiah îi urmări cu privirea, printre portocalii în 
spatele cărora se ascunsese. Purta un șorț de doc verde și - în 
mâini - mănuși de grădinărit. În palma dreaptă, ţinea un mic 
ghiveci cu o mușcată abia înflorită, iar în stânga, o foarfecă de 
tăiat crengi. 

Ochii săi clipeau obosiţi, însă răutatea din ei era cât se poate 
de evidentă. Printr-un gest reflex, ridică mușcata în aer și îi 
reteză tulpina cu foarfeca. Floarea căzu pe pământul afânat din 


ghiveci, sub privirile nemiloase ale medicului. Asta îl mai 
destinse puţin. 


e Capitolul 8 « 

John Doe, alias Lucky, își petrecu restul zilei bântuind prin 
imensul sanatoriu. Structurată pe patru niveluri, clădirea era 
solid construită din piatră de râu, cu pereţii groși, indestructibili. 
La fiecare etaj se găseau câte șaizeci de încăperi. Peste tot, 
pardoseala de marmură, deși veche, era bine curățată, iar 
lambriurile albe din lemn de brad - perfect întreținute. 

Lucky își făcu o socoteală aproximativă. In acel stabiliment se 
aflau în jur de două sute-două sute cincizeci de pacienţi, iar 
personalul trebuia să numere pe puţin cincizeci de persoane. 
Cifrele îl ameţiră. Practic, sanatoriul din Tonawaba Creek era un 
mic orășel, cu propria sa existență, care putea adăposti, la 
nevoie, până la cinci sute de bolnavi. 

Pe lângă corpul principal al clădirii, exista o mulţime de anexe 
mai mari sau mai mici, în funcţie de destinaţia acestora: 
depozite de alimente și combustibili; un garaj subteran bine 
înzestrat, dar folosit numai pe timpul iernii; magazii de 
cazarmament și instrumentar medical; trei sere; bucătăria - ce 
ocupa o clădire întreagă -, amplasată foarte aproape de corpul 
principal al sanatoriului; laboratoarele de cercetare care, pe 
vremuri, fuseseră pavilioane de divertisment și morga - clădirea 
aproape îngropată între straturile de trandafiri. 

Puțin înainte de ora patru se întoarse în salonul său, pentru 
un prânz întârziat. Deși lua în continuare masa în rezervă, 
fusese trecut pe un regim mult mai omenesc. 

Primi limbă afumată în aspic și orez cu scorțţișoară, iar de băut 
- suc de vișine și apa minerala. Orice s-ar fi spus, sanatoriul nu 
părea a duce lipsă de fonduri, judecând după modul în care erau 
trataţi și supravegheați pacienţii și după cum erau întreţinute 
clădirile. 

Mâncă, hămesit, cu o poftă animalică, apoi se lungi în pat. La 
televizor, Bill Cosby glumea pe seama bancherilor veroși, care 
jupuiau șapte piei de pe deponenţii prea creduli. Umorul său era 
de-a dreptul cinic, iar Lucky depuse unele eforturi ca să-l 
înțeleagă în totalitate. 

Încă nu pricepea prea bine mecanismele noii lumi (mai ales 
cele financiare), în care aterizase după un somn de douăzeci de 
ani. Multe lucruri îi erau, totuși, familiare. America nu se 
schimbase în mod fundamental în acest răstimp, dar lucrurile o 
cam luaseră razna. 


De asemenea, nu înțelegea cum e cu internetul și cum 
funcţionează computerele, dar nu-și făcea din asta o problemă. 
Va merge la bibliotecă, va citi și va reţine totul, dacă 
promisiunile lui Caron - bătrânul barcagiu - erau adevărate. 
Doar căpătase o memorie de... elefant. Și, până acum, nu 
avusese vreun motiv să se îndoiască de faptul că moșneagul nu 
i-ar fi spus adevărul. 

Dar oare ce mai e și cu războaiele astea, în care ţara mea s-a 
implicat profund? se întrebă el, vizionând știri transmise de 
pretutindeni. Cine e individul ăsta, care ocupă Biroul Oval de la 
Casa Albă? Bill Clinton? N-am auzit de el... 

Toate aceste lucruri - pe care memoria sa fantastică le 
înregistra ca pe bandă magnetică - îl fermecau, însă îi dădeau și 
dureri de cap. 

Dami'it! își zise el cu năduf în clipa în care ușa se deschise și 
în salon își făcu apariţia doctorul Pearson. 

— Trebuie să îmi petrec câteva ore bune la bibliotecă și voi 
începe cu ziarele, de bună seamă. 

— Ai de gând să te pui pe studiu? îl întrebă acesta, care 
prinsese din zbor ultima propoziţie a lui Lucky, rostită cu glas 
tare. Sper că nu te-am deranjat... 

— Nu, încercam să înţeleg bancurile unui tip de la televizor și 
actuala politică a Statelor Unite. 

— Ce tip? 

— Bill Cosby. 

— Ah, da! E un star de televiziune foarte longeviv. Serialul lui 
de mare succes durează de... nouăsprezece ani, dacă îţi vine să 
crezi. 

— Atât de mult? Dar cum a fost posibil, doctore? 

— Datorită principiului economiei de piaţă, care se referă la 
cerere și ofertă. Cu alte cuvinte, omul a apărut pe „sticlă” - 
adică pe micul ecran - atâta amar de vreme, fiindcă lumea a 
vrut să-l vadă. lar el le-a dat telespectatorilor exact ceea ce își 
doreau. 

Medicul se așeză pe pat, alături de pacient. Avea cearcăne 
vineţii sub pleoape, de parcă n-ar mai fi dormit de o săptămână 
încheiată. 

— Arăţi rău, doc, zise Lucky. De fapt, arăţi ca dracu’! Tragi 
cumva la măsea? Droguri, eu știu?!... 

Doctorul Pearson privi stânjenit gresia de pe jos. 


— Doar din când în când, atunci când mă copleșesc amintirile. 

Pacientul se ridică în capul oaselor. 

— Oare și eu am avut patima asta, a băuturii? Deocamdată, 
văd că nu prea mă atrage. 

— İn dosarul tău scrie că, atunci când ai fost găsit, aveai în 
sânge o cantitate de alcool care ar fi putut pune la pământ și un 
elefant. Doar l-ai citit. Se pare că îţi cam plăcea... Dar după 
atâţia ani, Lucky... e normal să nu te mai atragă, cel puţin până 
când îi dai din nou de gust sau până îţi vei recăpăta amintirile. 

— Ar fi posibil așa ceva? 

— Ce, să te apuci din nou de băut? 

— Nu, să îmi recapăt amintirile. 

— Hai să zicem că n-ar fi exclus. Puţină cumpătare nu strică. 
Dar nu mi-ai spus ce ţi s-a părut interesant în dosarul ăla al tău! 

— Nimic concret, care să îmi poată fi de folos la ceva. O 
mulțime de rapoarte medicale și foi de observaţie, rezultatul 
unor analize, teste și alte chestii dintr-astea, pe care nu le 
înţeleg, doc. Nimic despre umila mea fiinţă, cu excepţia faptului 
că am fost găsit în Philadelphia. Într-o zi va trebui să fac un 
drum până acolo și să stau de vorbă cu autoritățile. Imposibil să 
nu descopar ceva. N-a trecut, totuși, o veșnicie, ci numai 
douăzeci de ani! se încurajă pacientul, fără a avea un motiv bine 
întemeiat pentru această demonstraţie de entuziasm. 

— Părerea mea e că nu vei găsi absolut nimic, Lucky. 

— Cum de ești atât de sigur? 

— Pentru că poliţia și FBl-ul s-au ocupat în amănunt de cazul 
tău. Și știi ce-au aflat? 

— Ce? 

— Nimic. Absolut nimic. Amprentele tale nu figurează în niciun 
computer din America, iar ăsta e un lucru bun. Înseamnă că nu 
ai comis nicio infracţiune sau că, dacă ai făcut-o, nu ai fost 
înregistrat. Și cum nimeni nu te cunoaște, înseamnă că nu 
exiști... 

Tăcură amândoi, până când lui Lucky îi veni o idee - crezu el - 
salvatoare. 

— Poate că nu sunt american și am... 

— ... Cu atât mai mult... Biroul de lmigrări ar avea toate 
datele tale personale, inclusiv amprentele digitale și ADN-ul. 

— Asta din urmă ce mai e? Da' nu-mi spune, că am să merg 
eu la bibliotecă și voi afla. 


— Un fel de semnătură genetică, pe care o deţine fiecare 
individ de pe planetă, indiferent ce-o fi. Și nu există două la fel. 

— Doc, nu m-ai lămurit absolut deloc în ceea ce privește 
persoana mea... 

— Lucky, eu cred că s-a întâmplat ceva cu tine în trecut. 
Parcă ai fi fost scos din lumea reală și apoi aruncat, în mod 
intenţionat, în neant... 

Pacientul oftă, ridicând ochii în tavan. Tăcură amândoi. 
Soarele de mai apunea alene, undeva după cedrii înalţi, iar cerul 
se înroșea văzând cu ochii. 

— Voiam să-ţi spun - reluă doctorul, ridicându-se că, orice s- 
ar întâmpla, eu sunt alături de tine. Voi încerca să te ajut dacă 
vei avea nevoie de mine. Am s-o fac pentru tine, dar și pentru 
mine... 

Bănuitor, Lucky își cobori picioarele de pe pat, apăsă pe 
butonul „oprire” al telecomenzii, iar ecranul televizorului se 
stinse cu un mic pocnet, urmat de un flash. 

— Și ce s-ar putea întâmpla, doctore? Ceva în legătură cu 
mine? CE AR PUTEA SĂ MI SE ÎNTÂMPLE? 

Doctorul se apropie de el și îi puse o mână pe umăr, 
strângându-l energic. Privirea sa degaja căldură și sinceritate. 

— Nu știu, Lucky. Zău că nu știu. Dar oricare ar fi viaţa ta de 
acum înainte, să știi că te poţi baza pe sprijinul meu. 
Necondiţionat. 

Pacientul rămase tăcut câteva clipe, plăcut impresionat de 
cele auzite, apoi își puse palma pe mâna care îi strângea 
clavicula. 

— Îţi mulțumesc, doc! În fond, ce-ar putea să mi se întâmple 
mai rău decât ceea ce am păţit în ultimii douăzeci de ani? Poate 
doar să mor... definitiv... 

— Numai bunul Dumnezeu poate ști când se va întâmpla asta. 

Doctorul Pearson eliberă umărul lui Lucky și porni spre ieșire. 

Când acesta deschise ușa, pacientul încercă să-l liniștească: 

— În fond, cred că ești un tip de treabă, chit că ţi-ai omorât 
nevasta. Dar asta-i altă mâncare de pește. O să mai stăm noi de 
vorbă! ` 

Doctorul părăsi îngândurat salonul cu numărul 114. Işi ținea 
bărbia în piept, privirea în pământ, iar mâinile îi atârnau, 
neputincioase, pe lângă corp. Pașii abia i se auzeau, atât de 


ușor călca. Pentru durerea din sufletul lui nu exista nicio unitate 
de măsură. 

Donovan era „cazat” la etajul trei al sanatoriului din 
Tonawaba. Și el se bucura de privilegiul de a ocupa de unul 
singur cei nouă metri pătraţi ai salonului. Probabil că nota de 
respectabilitate a fostei sale profesii îl ajutase să obțină acest 
privilegiu, spre deosebire de Lucky, care era considerat un caz 
cu totul aparte. 

În mod obișnuit, „lămâile” - cum erau denumite persoanele 
irecuperabile - „locuiau” câte trei-patru într-un salon ceva mai 
mărișor. Era mai bine așa. Pentru cei mai mulți dintre pacienţi, 
colectivitatea era considerată un factor terapeutic pozitiv. 

Lucky porni spre lift, cu pași măsurați. Acolo se crease o mică 
busculadă. Asistentele se înghesuiau să meargă la briefing-ul 
din holul de la parter, ce marca încheierea unui schimb de lucru, 
în vreme ce câţiva bolnavi se plimbau nestingheriţi. 

— Nu știți că la ora asta avem și noi nevoie de ascensor? se 
răsti la el o asistentă ce părea arțăgoasă, însă, în realitate, doar 
oboseala o făcea să se poarte astfel. 

— Da’ nu puteţi s-o luaţi pe scări un etaj, și acela de coborât, 
nu de urcat? ripostă un moșulică, iritat de-a binelea. V-aţi 
cuconit de tot, ce să spun!... 

— Când te ștergeam la fund, tot cucoane ne considerai?! se 
răsti la el o femeie între două vârste, făcându-l să-și înghită 
vorbele. 

Lucky renunţă la lift și luă scările în piept, gândindu-se că, 
vreme de două decenii, și el dăduse destulă bătaie de cap 
personalului medical din sanatoriu. 

Poate că au dreptate, își zise, constatând cu satisfacţie că 
mușchii săi răspundeau extrem de bine comenzilor primite de la 
creier. Sunt sătule să tot curețe rahatul pacienţilor și să le dea 
de mâncare, ca la bebeluşi... 

Oricum, era mulțumit: câștigase confruntarea cu 
nenumăratele trepte pe care le avea de suit, chiar dacă îi 
fuseseră necesare două pauze scurte, pentru a-și mai trage 
sufletul. 

Primul lucru pe care l-a văzut în hol a fost lumina roșie de 
alarmă, situată deasupra camerei de gardă. Era clar: un bolnav 
avea nevoie de ajutor. Apoi aproape că se lovi de trupul 
asistentei Atkins, care zăcea prăbușită pe o mică băncuță din 


lemn, chiar lângă intrarea cu uși batante de pe coridor. Femeia 
plângea, cu suspine ascuțite și sughiţuri, incapabilă de vreun alt 
gest. Avea părul răvășit și își ţinea obrajii în palme, de parcă s- 
ar fi văicărit. 

— Hei! își făcu bărbatul simțită prezenţa. Ce se întâmplă aici? 
Ești tristă pentru că nu te-a mai invitat Donovan la dans în seara 
asta? 

Adoptase în mod intenţionat tonul acela glumeţ, intuind că 
drăguţa Atkins avusese vreun conflict verbal cu asistenta-șefă 
ori cu vreunul dintre medici. Văzând în hol silueta băţoasă a 
șefei, crezuse că a înţeles ce se petrecea. 

— Lasă, nu-i nimic! continuă el, înainte ca femeia să îl 
privească. 

Abia atunci pricepu că se întâmplase un lucru mult mai grav și 
că el a comis o gafă de zile mari. Apoi avu o viziune: 

Asistenta Atkins plângea în hohote, în vreme ce un trup 
scheletic era transportat pe o brancardă, chiar pe lângă ea. 

— Imposibil! izbucni Lucky, încercând să se sprijine de perete, 
dar mâna îi alunecă și palma îi trecu prin geamul ușii batante, 
ca printr-o bucată de unt. 

Simţi cum cioburile ascuţite îi sfârtecau podul palmei, iar 
după ce căzu aproape cu totul prin rama de lemn, o bucată de 
geam îi reteză și lobul urechii sănătoase. 

Urlă de durere, dar imediat după aceea reveni la realitate. 

Femeia plângea lângă el, cu pieptul tresăltându-i de sughițuri, 
în vreme ce tocurile asistentei șefe încă se auzeau în capătul 
coridorului. Geamul din dreapta sa era întreg, așa cum îl găsise 
când intrase. Din reflex, încercă să se îndepărteze de ușa 
batantă, când văzu ca într-o oglindă - chipul încruntat al 
bătrânului vâslaș Caron. 

— Nu ai voie, Lucky! Nu ai voie să îţi folosești puterea pe care 
ţi-am dat-o în propriul folos. Lasă lucrurile să curgă în mod 
firesc, altfel nu mai avem nicio înţelegere! Totul se va duce de 
râpă. 

Înmărmurit, bărbatul rămase imobil între ușa batantă și 
asistenta Atkins, neștiind ce să facă. Femeia își șterse o lacrimă 
amestecată cu rimel, care i se prelinsese pe obraz. Nu mai 
suspina, însă pieptul i se ridica și cobora mai alert decât ar fi 
fost normal. Încercă să-i surâdă lui Lucky, dar figura i se 
schimonosi într-o grimasă de durere. 


— Putea să se întâmple noaptea... zise ea, cu un glas tânguit. 
Putea să se întâmple în tura mea liberă... Putea... 

Reîncepu să plângă, de data asta ceva mai potolit. 

Lucky stătea nemișcat în continuare. La capătul coridorului, 
dintr-o rezervă, își făcură apariţia brancardierii cu targa, 
secondaţi de asistenta-șefă. Se apropiară de el. Se îndreptau 
către lift, transportând cadavrul detectivului Donovan. Acesta nu 
mai apucase să fie bărbierit încă o dată. Tocurile femeii 
țăcăneau lugubru pe dalele de marmură, însoțind „cortegiul” 
funerar, precum o locomotivă ce împingea targa spre ascensor. 

Atkins se ridică pe jumătate de pe băncuţa șubredă, dar căzu, 
sfârşită, la loc. Lemnul ros de vreme îi agăţă ciorapii, sfâșiindu-i. 
Lucky zări pielea rozalie a picioarelor și un fior de plăcere îi 
străbătu ființa. Apoi își aruncă ochii pe brancarda care ajunsese 
în dreptul lui. Trupul perfect întins era acoperit cu un cearșaf 
alb, însă numai până la brâu. Pieptul gol al bătrânului prezenta 
urme de sânge, în locurile unde fusese împuns cu o seringă. 

Asistenta Atkins încercase să îi injecteze adrenalină direct în 
inimă. Însă fără succes. Cadavrul ce trecea prin faţa ochilor lui 
Lucky părea atât de... indiferent, încât lui i se păru neverosimil 
acest lucru. 

Femeia de lângă el continua să hohotească de plâns, 
ignorând cu bună știință privirea mustrătoare a asistentei-șefe, 
care dezaproba vehement atitudinea ei neprofesională. 

Liftul cobori, transportându-l pe decedat. 

Lucky se dădu doi pași înapoi, sprijinindu-se cu mâna de 
perete. Apoi se lăsă în mod voluntar să alunece, iar când palma 
îi trecu prin geam, zâmbi, înţelegător. Sângele începu să-i 
șiroiască din podul palmei și din lobul urechii, însă era cât se 
poate de mulţumit. Se dovedise a fi mai puternic decât crezuse. 
Entuziasmul lui era atât de mare, încât în momentul în care 
asistenta Atkins sări să îl ajute, el o prinse în braţe și o sărută 
pătimaș pe gură. 

— Asta e de la Donovan, zise el. Și-ar fi dorit enorm să te 
strângă măcar o dată în brațe. Am făcut-o eu în locul lui! 

Apoi, când ea îl cuprinse în braţe, închizând ochii înroșiţi de 
lacrimi, o sărută din nou, mânjind-o cu sângele, ce i se scurgea 
abundent din urechea dreaptă. 

— Vino cu mine! Am să te pansez. 


În golul dintre rame, acolo unde fusese geamul în care se 
tăiase, Lucky zări chipul lui Caron, care îi zâmbea batjocoritor. 

— Nu le poți ști chiar pe toate! zise, închizând o pleoapă peste 
lumina fosforescentă care îi ţinea loc de ochi. Lasă-te dus de 
apă, doar te-am învăţat! Vei pluti ca un dop. N-ai să mori din 
atâta lucru. 

Apoi dispăru. 

— Nu va fi nevoie de copci, spuse asistenta Atkins, în timp ce 
îi strângea lobul urechii sănătoase cu o pensă tensometrică. 
Zona e puternic irigată, dar sângele se va opri imediat. Apoi 
totul se va vindeca, în timp. Va fi suficient un plasture 
absorbant. Dacă mă îngrijorează ceva, e tăietura aceea urâtă 
din palmă. Cred că va trebui să te cos, dar n-o să te doară, că 
am să-ţi fac câteva puncţii cu novocaină. 

In camera de gardă nu era prea mult spaţiu. Nu exista o masă 
chirurgicală, ci doar un cadru metalic basculant și două scaune 
cu spătar. De-a lungul unui perete erau aliniate în mod ordonat 
câteva dulăpioare cu geamuri, având rame metalice cromate. 

Lucky se așeză pe unul dintre scaune, iar asistenta Atkins i se 
postă în faţă, exact între coapse. Pe suportul rabatabil al 
scaunului, așezase două tăviţe de inox. Una cu materiale sterile, 
iar cealaltă, cu instrumente strălucitoare. Pensele cu fălci de 
vanadiu păreau atât de inofensive în nemișcarea lor, încât Lucky 
era convins că n-aveau cum să-i facă vreun rău. 

Și nici altceva... 

— Nu ai să mori, iubitule! îl încredinţă femeia, citind - în mod 
eronat - un început de teamă pe chipul pacientului. Eu am o 
mână extrem de ușoară. 

Abia în acel moment, Lucky își dădu seama că nu își revenise 
din starea de șoc, provocată de moartea lui Donovan. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă el ca prin vis. 

— Repede! A suferit un infarct, răspunse asistenta, suspinând 
adânc. 

— Nu înţeleg! Zău că nu înţeleg! La prânz era atât de plin de 
viaţă... 

— Era bătrân, Lucky. Avea aproape optzeci de ani, iar inima îi 
era extrem de slăbită. 

Acul curbat începu să intre în carnea moale a palmei 
pacientului, fără ca acesta să simtă ceva. Anestezia îl duruse 
puţin, dar suferinţa trecuse. 


Asistenta apropie marginile zdrențuite ale tăieturii și își 
continuă treaba, cu conștiinciozitate. 

Oare s-o pricepe vreun pic la croitorie? se întrebă Lucky, 
zâmbind amuzat în sinea lui. 

Sângele încă mustea în jurul rănii și ea îl tampona din când în 
când, ca să vadă mai bine ce făcea. In final, cusătura avea să fie 
perfectă. 

— O să îţi rămână doar o mică cicatrice. 

Pacientul privea la sângele care curgea, aproape cu plăcere, 
de parcă n-ar fi fost mâna lui. Ani de zile, îi cursese inutil prin 
vene, iar acum nu simțea nicio suferință când se irosea. 

— Cine a fost în vizită la Donovan după-amiază? întrebă Lucky 
dintr-o dată. 

— Doctorul Jeremiah. 

— Erai de faţă când l-a consultat pe Dony? 

— Da. Adică... nu. De obicei, asistenta de tură are obligaţia de 
a-l însoți pe medic în vizite; dar astăzi doctorul a venit mai 
devreme și nu m-a anunţat. Dacă stau bine și mă gândesc, nici 
măcar nu trebuia să fie de serviciu... Cred că a făcut schimb de 
tură cu doctorul Saunderson. 

— Oare i-o fi administrat vreun medicament lui Dony sau i-a 
prescris ceva? 

— Nu, nu cred. Donovan nu lua niciun fel de medicament. A 
început să te doară? 

— Foarte puţin. Am impresia că efectul anesteziei s-a dus, dar 
nu îţi face probleme! Durerile nu înseamnă mare lucru pentru 
mine. 

Ea suspină. 

— Țineam la Dony-cel-cu-limbă-ascuţită, să știi! Era pisălog, îl 
mai apucau dracii câteodată, însă avea un șarm aparte, care te 
bine-dispunea. L-am îngrijit cinci ani de-a rândul. Ultimii lui cinci 
ani de viaţă... 

— Nu trebuie să plângi, o consolă Lucky și o prinse de talie cu 
mâna sănătoasă. Odată și-odată, toți ne ducem... 

Ea se lipi de trupul bărbatului și îl prinse pe după umeri. Apoi 
își sprijini obrazul de creștetul lui și începu din nou să plângă. 

În palma rănită, acul stătea înfipt cu vârful în sus. Pe 
marginea superioară a  tăieturii, o pensă grea atârna, 
balansându-se și trăgând în jos buza zdrenţuită de piele. La 
fiecare mișcare, sângele ţâșnea ca dintr-o minusculă pompă. 


Lucky simţi tremurul femeii, care era lipită de el ca o ventuză, 
și trupul începu să i se aprindă. Mâna lui cobori pe pânza 
halatului, ajungând la ciorapul rupt și la carnea fierbinte a 
asistentei. li mângâie coapsele, plin de dorinţă. Voia să se 
poarte cu tandreţe și gingășie, însă mâna avansa spre pradă ca 
o gheară crispată. 

Atkins își șterse lacrimile și își îndreptă trupul, iar în ochii încă 
umezi înflori un zâmbet timid. 

— Crezi că e bine ce facem noi? întrebă ea în șoaptă. 

— Nu știu, dar simt că trebuie neapărat să o facem. Acum, nu 
altădată. 

O privi ţintă și ea se aplecă din nou spre el. Se sărutară 
pătimaș, mușcându-și buzele în mod reciproc. Lucky îi descheie 
halatul și i-l scoase. În ciuda primelor lui impresii, asistenta avea 
un trup de adolescentă, cu pielea netedă și mușchii bine 
reliefaţi. Doar sânii făceau notă discordantă, prin opulenta lor, 
de parcă nu acolo le-ar fi fost locul. Mari și voluptuoși, 
semănând cu două fructe pârguite, ar fi putut naște dorința 
chiar în sufletul unui eunuc. 

Prin sutienul alb cu balene metalice, sfârcurile cât două alune 
de pădure împungeau pânza, ca niște coarne de melc. Trase 
baretele elastice în jos și îi eliberă „pepenașii”, unul câte unul, 
din captivitatea lor dantelată. Acum stăteau băţoși în faţa sa, 
gata să fie frământați. 

Bărbatul își așeză obrazul pe ei, la Atkins îl lipi mai tare de ea, 
strivindu-și sânii sub acea dulce apăsare. În cele din urmă, 
Norocosul se desprinse din îmbrăţișare și îi sărută, sorbind 
pielea dogorâtoare și diafană. 

Femeia se ridică și îl întinse pe Lucky pe masa chirurgicală. 
Apoi se cabră, ca o mâţă ce ducea lipsă de motan, îi desfăcu 
pantalonii de pijama și îi scoase membrul erect. Pe urmă, își 
dădu jos bikinii, se sui deasupra lui și i se oferi în totalitate. 

— Hai, Lucky, ia-mă, sunt a ta! reuși ea să articuleze, apoi 
gemu din adâncul sufletului în clipa în care el o pătrunse. 

Bărbatul icni, iar pensa din palma sa rupse marginea rănii de 
care era prinsă, rostogolindu-se pe gresie cu un zgomot de sticlă 
spartă. În cădere, lovi un flacon de soluţie verde, aseptică, iar 
pe pardoseală se formă o mică băltoacă de culoarea veninului. 
Dar niciunul dintre ei nu avea timp pentru a lua în seamă 
asemenea amănunte. 


Asistenta își ţinea ochii închiși și își mușca buzele, în vreme ce 
Lucky începu să se împingă în sus, ca un apucat. O dorea din tot 
sufletul pe femeia de deasupra lui și era absolut hotărât să îi 
arate asta, cu toată pasiunea de care era capabil. In același 
timp, se străduia să rămână lucid, pentru a se putea înfrupta din 
acea plăcere nemăsurată cât mai mult. Asta până când o mână 
catifelată îl înșfăcă, parcă urcându-l în ceruri. Văzu stele 
născându-se și quasari explodând în jerbe multicolore de 
lumină, comete cu coadă argintie și asteroizi poleiţi în aur. 

Când cobori înapoi pe pământ, și el, și asistenta Atkins păreau 
sufocaţi de extazul în care se scăldaseră, de bunăvoie și nesiliţi 
de nimeni. Încă îmbrăţișaţi, se sărutau, cu buzele arse, ca doi 
oameni pentru care trecutul, prezentul și viitorul nu mai contau 
în acel moment. 


e Capitolul 9 e 

Lucky coborî în salonul cu numărul 114. Avea palma mâinii 
drepte bandajată și era transpirat. Işi spălă repede faţa, apoi își 
puse un halat curat pe el și se îndreptă spre sala de mese, cu 
gândul de a mânca acolo. Nu mai era infirm, așa că o putea 
face. 

Fără să scoată un cuvânt, se așeză cuminte la rând, luă o tavă 
de inox și primi cina, la fel ca toţi ceilalţi pacienţi. Voia să 
mănânce de unul singur, cu gândurile lui, de aceea se așeză lao 
masă ceva mai retrasă. Dar nu avu noroc. Cum personalul 
medical lua masa în aceeași sală, se trezi cu Tildy Jones lângă 
el. Femeia era toată numai zâmbet. 

— Sper că nu te deranjez zise ea, în timp ce își aranja 
farfuriile și tacâmurile. 

Pacientul nu-i răspunse. Luă o înghiţitură mare de piure de 
cartofi și o privi zâmbind. 

— Nu pari a fi în apele tale, Lucky. Oare de ce? S-a întâmplat 
ceva? 

El își tăie o bucată mare de șniţel și începu să o mestece, 
făcând pe preocupatul. Apoi își dădu seama că era pe cale dea 
depăși limita bunului-simţ și îi răspunse femeii din faţa lui: 

— Mă gândeam cum arată lumea de afară, acum, în mileniul 
al Ill-lea. Vreau să zic, lumea reală, oamenii adevărați, 
sănătoși... viaţa străzii din marile orașe și alte chestii de genul 
ăsta. Și știi de ce? Pentru că nu îmi amintesc nimic despre asta. 
Am văzut eu câte ceva la televizor, dar nu m-am lămurit 
îndeajuns, chiar dacă am început să percep cât de cât 
semnificația noțiunii de stres. 

— Lucky, trebuie să ai răbdare. Adică să o iei pas cu pas. 
Gândește-te că nu te grăbește nimeni, iar din sanatoriu nu vei fi 
externat prea curând, dacă tu însuţi nu îţi dorești treaba asta. 
De ce te avertizez? Pentru a nu suferi cine știe ce șoc psihic. 
Lumea de afară - indiferent de ceea ce ai remarcat tu la 
televizor - nu mai e așa cum era la sfârșitul mileniului trecut. 
Totul se află într-o permanentă schimbare. 

— Bănuiam asta, răspunse Lucky, cu un aer visător. Și mai 
știu că stările posttraumatice se caracterizează printr-o sporită 
labilitate a personalităţii, dar mai cu seamă a eului afectiv. 

— Ho-ho! râse Tildy. Ai început să vorbeşti ca din cărți, 
precum un doctor sadea. 


— Da - recunoscu el -, am mai citit și eu câte ceva. Dar am 
făcut-o cu un singur scop. 

— Care? 

— Vreau să înţeleg ce s-a întâmplat cu mine în toţi acești ani. 
Și, bineînţeles, să îmi recapăt memoria pierdută. Nici nu îţi 
imaginezi ce înseamnă o viaţă lipsită de amintiri! E ca un șniţel 
care are doar învelișul acela de ou prăjit, însă înăuntru nu se 
află nicio fărâmă de carne. Te trezești în farfurie cu un șniţel 
aspectuos și apetisant, dar când muști din el, mesteci în gol, 
înghițind o omletă searbădă și fără niciun Dumnezeu. 

Tildy îl privi lung și așeză pe tavă tacâmurile de plastic. 

— Mă doare suferința ta. Dacă aș putea... să fac ceva pentru 
tine... să te ajut în vreun fel... 

Bărbatul o privi, cu zâmbetul pe buze, pofticios. 

— Asta ar fi foarte simplu, draga mea. Află care este numele 
meu real! E prima întrebare căreia trebuie să-i găsesc neapărat 
un răspuns. Apoi... sunt convins că toate vor decurge de la sine. 

În acel moment, de masa lor se apropie doctorul Jeremiah. 
Purta un costum de culoarea bobului de muștar și o cravată 
azurie, extrem de elegantă; era proaspăt bărbierit, iar părul și-l 
dăduse cu briliantină. 

— Ce-ai păţit la mână, Norocosule? întrebă el cu brutalitate, 
așezându-se neinvitat cu tava cu mâncare. 

— O nimica toată, m-am zgâriat într-un geam, care a binevoit 
să se spargă în prezența mea. 

— Intervenţia chirurgicală a fost notată în registrul de tură? o 
întrebă medicul pe Tildy, făcând-o să-i stea mâncarea în gât. 

— Nu eu l-am bandajat, doctore. Abia dacă știu despre ce 
este vorba. Credeam că... 

— ... Noi nu credem, domnişoară Jones, o apostrofă medicul. 
Noi știm întotdeauna - precis și punctual ce se petrece în jurul 
nostru. 

Se întoarse din nou spre Lucky și continuă: 

— Cine te-a pansat? 

— Asistenta Atkins. De ce? În acest sanatoriu, e un delict să 
dai o mână de ajutor unui om aflat în nevoie? 

— Bine, dar ea lucrează la etajul al treilea; nu la unu, unde se 
află salonul tău! 

— Da, însă mi-a cusut rana perfect. 


— Dar nu are calificarea necesară să efectueze asemenea 
intervenţii! Ar fi trebuit să ceară ajutorul unui medic. Este o 
procedură standard, absolut obligatorie în orice unitate 
spitalicească de pe cuprinsul Americii. 

— Se afla în apropiere când m-am accidentat în cioburile 
acelea blestemate, asta-i tot! 

Doctorul Jeremiah îl privi cu și mai mare atenţie. 

— Eşti drăguţ să-ţi răsucești puțin capul? Dumnezeule, și 
urechea ţi-e zdrelită! Ce s-a întâmplat cu tine? 

— Am mai spus. Tot un ciob. Atkins e foarte pricepută... 

— ... Stai puţin! Ai zis că te-a cusut??? îl întrerupse medicul, 
holbându-se la el. Cum vine asta? Ai o zgârietură și ea te coase? 
Trebuie să te consult imediat, ca să văd ce ai păţit! Te aştept 
după cină în camera de gardă. 

— Mă aștepți degeaba, pisălogule! se enervă Lucky, uitându- 
se urât la doctor. 

— De ce reacţionezi așa? 

— Pentru că nu m-ai rugat și nu mă aflu aici la ordinele tale! 
Poate nu îţi dai încă seama, dar acum sunt o persoană în carne 
și oase, cu voinţă proprie, nu o legumă - așa cum voi toți m-aţi 
considerat vreme de douăzeci de ani. 

— Hopa, ai o izbucnire de personalitate! Asta nu e rău. OK, 
Lucky, te rog să vii după cină la camera de gardă. N-aș vrea ca 
rana să ţi se infecteze și să apară complicaţii. E spre binele tău, 
crede- mă! 

— Așa mai merge, doc. Poate că nu îţi vine să crezi, dar dacă 
ai fi continuat pe tonul acela, care pentru mine era inacceptabil, 
urma să primești un pumn în nas. Unul adevărat sau poate chiar 
mai mulți... 

Doctorul Jeremiah se ridică brusc de la masă, făcând eforturi 
vizibile pentru a-și stăpâni nervii. Inspiră profund de câteva ori 
apoi zise: 

— Deci ne vedem mai târziu, Lucky, nu? 

— Da. 

Medicul se ridică satisfăcut de la masă, fără să se fi atins de 
mâncarea pe care și-o adusese. După ce se îndepărtă suficient 
de mult, asistenta Jones spuse, printre dinți: 

— Doamne, cât îl mai urăsc pe animalul ăsta! 

— Ai un motiv anume? 


— Mai multe. Se poartă ca un bădăran, de parcă noi - 
personalul auxiliar - am fi niște gunoaie, iar pacienţii, niște 
simpli cobai. 

— Poate chiar asta și suntem în ochii lui, zise Lucky, 
enigmatic. Mă refeream la pacienţi, desigur. 

— Probabil... Eu știu că nimeni nu e perfect, însă mitocanii m- 
au dezgustat întotdeauna. Asta este firea mea. 

— De acord, Tildy, dar trebuie să știi că unii se nasc așa, iar 
alţii capătă această deprindere pe parcursul vieții lor. 

— Aici ai dreptate! Când a sosit în sanatoriul nostru, în urmă 
cu cinci ani, era numai zahăr și miere. Un puţțoi de doctoraș, plin 
de zâmbete și fiţe de cocotă masculină. Domnișoară Tildy în sus, 
domnișoară Jones în jos, ca până la urmă să-și arate colții. 
Nimeni nu-l poate înghiţi, nici măcar directorul, cu care e nevoit 
să colaboreze îndeaproape. 

— Să colaboreze? Despre ce fel de colaborare e vorba? 

— Efectuează împreună niște cercetări; nu cunosc amănunte. 
Ceva în domeniul biochimiei, o aiureală, desigur. Doar infirmiera 
Margott e acceptată în preajma lor, atunci când lucrează. 

— Unde anume? 

— Am înţeles că așa-zisul laborator se găsește chiar în sala de 
necropsii din morgă. Acolo fac tot felul de experienţe. 

— Și de când se întâmplă asta, Tildy? 

— Cam de vreo doi ani, dacă-mi aduc bine aminte, însă nu 
sunt foarte sigură. Mai precis, au început cu puţin timp înainte 
ca doctorul Jeremiah să-și cumpere un autoturism Maseratti de 
culoare roz. Auzi, roz!... Probabil că au primit niște fonduri și s- 
au înfruptat puţin... 

— Maseratti? Păi asta trebuie să fie o mașină foarte scumpă, 
nu? 

— Pe puţin o sută douăzeci de mii de dolari! Am văzut eu într- 
o revistă de specialitate. 

— Ceea ce înseamnă că doctorul Jeremiah Kohn e foarte 
bogat, nu? 

— E plin de bani, dar când a venit încoa' era ca un motan 
jigărit, după ce a luat bătaie de la o bandă de rivali. Conducea o 
tărăboanţă veche de când lumea - și aceea primită moștenire 
de la o mătușă. 

Lucky terminase de mâncat și acum sorbea, gânditor, din 
sucul de cireșe. 


— Ascultă, care mai e valoarea dolarului în mileniul al Ill-lea? 
Vreau să spun... tu cât câștigi pe lună? 

— Două bătrâne în cap. Adică două mii de dolari. 

— Așa de mult? 

— Mie nu mi se pare... 

— OK, Tildy, s-o luăm altfel, pentru că eu nu mai am noţiunea 
banilor! Ce poţi cumpăra astăzi cu un dolar, de exemplu? 

— Multe și... nimic. De pildă, o cutie de mazăre conservată 
sau una de ton în ulei. O bucată de plăcintă, o bere sau aproape 
un pachet întreg de țigări. Dacă îţi faci un abonament la un mic 
restaurant sau mănânci ca mine, la cantină, te costă doar câţiva 
dolari pe zi, cu reducere. 

— Tu faci economii? 

— Bineînţeles, majoritatea americanilor procedează așa. Sau 
aproape... Vreau să fac înconjurul pământului, Lucky, să văd 
toate continentele și neapărat Parisul, Londra, Moscova, Tokio, 
Sydney, plus alte metropole, despre care am auzit că sunt 
extraordinare. 

— Eşti culmea! Cât de multe îţi dorești... Eu nici măcar nu-mi 
amintesc unde e Philadelphia, New York-ul și, de fapt, habar n- 
am unde se află America pe hartă. 

— Trebuie să ai răbdare, iubitule. Incet-încet... 

Bărbatul lovi cu pumnul bandajat în masă, însă durerea îl făcu 
să se simtă și mai iritat. 

— M-am săturat să tot am răbdare! Nu mai vreau să am 
răbdare! Au trecut zece zile de când m-am trezit și nu am aflat 
nici cum mă cheamă, nici cine sunt și de unde vin. În ritmul 
ăsta, voi descoperi că am avut o familie la optzeci de ani. ȘI 
primăvara e pe sfârșite... 

— Lucky, nu te mai enerva inutil! Hai mai bine să urcăm la 
doctorul Jeremiah! Pe urmă, vei putea să îţi petreci un timp în 
biblioteca sanatoriului, vom mai sta și noi de vorbă... Am să 
încerc să te ajut. 

— Nici nu știi câţi mi-au promis până acum ajutorul lor și... 
degeaba, n-am aflat mare lucru... 

— Poate că, de acum înainte, vei avea mai mult noroc. 

— Zici că asistenta Atkins te-a cusut? întrebă doctorul 
Jeremiah, cercetând cu atenţie rana lui Lucky. Hm, credeam că 
e o nepricepută, însă am impresia că m-am înșelat. Soră Jones, îl 
poţi pansa la loc. 


— Da, doctore. 

— Totul pare să fie în regulă, dar, pentru orice eventualitate, 
ar fi bine să-i faci și o injecție cu un antibiotic oarecare. Să nu se 
infecteze rana. 

Tildy execută întocmai ordinele primite, în mai puţin de cinci 
minute, apoi se ridică și îl privi întrebător pe medic. 

— Eşti liberă și mulțumesc! îi zise acesta, încercând să pară 
prietenos, de ochii lui Lucky. Lasă-mă să mai stau puţin de 
vorbă cu cel mai interesant pacient al nostru! Până acum, n-am 
prea avut ocazia. 

Se echipase în halat alb și făcuse niște cafea la filtru. 

— Ei, cum te mai simţi pe la noi? își întrebă pacientul, odată 
rămași singuri. 

— Cum naiba să mă simt, ca într-un sanatoriu! 

— De mâncare și cazare ești mulțumit? Ai probleme cu 
tratamentul? Știi, dacă ai avea nevoie de ceva, aș putea vorbi 
cu directorul. 

— N-am nevoie de nimic, mulţumesc! lar eu nu fac niciun fel 
de tratament. Doar zac. 

— Mda... Mă refeream la modul în care ești tratat de către 
personalul medical. 

— N-am nimic de reproșat. 

— Lucky, eu am observat că s-a petrecut ceva cu tine. 
Limbajul tău e mult mai șlefuit ca la început, dacă îmi permiţi să 
îți spun asta. Ai început să îți amintești câte ceva despre trecut, 
fie chiar și niște frânturi...? 

— Absolut deloc, doctore. Ceaţă totală. 

— Dar premoniţii dintr-acelea, știi tu... 

— Ce fel de premoniţii? se prefăcu pacientul că nu pricepea 
întrebarea. 

— Ca aceea din prima zi când te-ai trezit... cu femeia care și-a 
rupt mâna... 

— Nu, nu mi s-a mai întâmplat, minţi Lucky, prevăzător. A fost 
doar ceva izolat și atâta tot. O întâmplare: Cu excepţia golului 
imens din creierul meu, totul e în regulă. 

Nici nu își termină bine fraza, că se trezi închis într-un spaţiu 
strâmt, friguros și complet lipsit de lumină. Pipăi pereţii din jurul 
său și dădu de un metal mai rece ca gheaţa, de care i se lipi 
mâna. Simţi cum i se tăia respiraţia, iar promoroaca îi înfunda 
nările; apoi găsi ceva rece și dur, cu o textură neobișnuită. Pipăi 


cu atenţie acea formă și realiză că mâna sa atingea un genunchi 
având osatura proeminentă. 

Dumnezeule, ce-o mai fi și asta? se întrebă în sinea lui, părul 
zburlindu-i-se de frică. In mod cert, lângă mine se află un 
cadavru. Un cadavru cam slab... Incercă el să facă haz de necaz. 

In acel moment, își dădu seama unde se afla: într-un 
congelator de la morgă. Brusc, i se făcu și mai frig. 

Pipăi în continuare și găsi capul acelui leș congelat. Avea o 
bărbuță inconfundabilă, chiar și pe întuneric. Era Dony, fostul 
detectiv Donovan; rece și țeapăn, ca un sloi de gheaţă. Nu 
putea fi altcineva. 

Lucky îi palpă abdomenul și răsuflă ușurat. Nu se simţea nici 
urmă de cusătură, ceea ce însemna că nu fusese disecat. 

De fapt, ce-ar mai fi putut scoate din hârbul ăsta de moșneag 
octogenar? se întrebă el, încercând să își păstreze cumpătul. 

Deodată, auzi voci care creșteau în intensitate 

— De ce ne aflăm aici, la ora asta? protesta cineva. N-am chef 
să mă prindă miezul nopţii într-un loc atât de înfiorător! 

In acel moment, mâna doctorului Jeremiah îi scutură umărul 
lui Lucky, aducându-l la realitate. Se afla din nou în camera de 
gardă, așezat pe un scaun metalic. 

— Hei, ce se întâmplă cu tine? 

Vocea medicului era destul de îngrijorată. 

— Nimic, sunt doar obosit. Foarte obosit. Trebuie să dorm, 
deși nu știu dacă pleoapele mi se vor lipi prea ușor una de 
cealaltă. Am să trec puţin pe la bibliotecă, apoi voi merge în 
salon. 

Se ridică și porni spre ușă, cu pasul nesigur. 

— Bine, Lucky, e în regulă, du-te să te odihnești! Mi-a făcut 
plăcere să stau de vorbă cu tine. Vrei să chem pe cineva care să 
te însoțească? 

— Nu e nevoie, doc. Mai vorbim noi... 

Mai întâi se schimbă de pijamaua pătată de sânge, luând pe 
el un trening moale, de flanel, apoi o porni spre bibliotecă. Mâna 
rănită îl ustura puţin mai mult decât se așteptase, dar se gândi 
că era de preferat să-și ignore suferinţa. 

Sala părea pustie, cu excepţia unui tânăr, care citea presa, în 
spatele unei tejghele de lemn. In surdină, se auzea o melodie a 
lui Stevie Wonder: 


Când te simţi singur și trist 

Și pustiul crește în inima ta, 
Umplându-ți sufletul cu nisip, 
Cheamă-ţi un prieten. 

Dacă serile ti se par goale și reci, 
Lumina stelelor, nu te mai poate mângâia 
Si noaptea te doare ca o boală, 
Cheamă-ţi un prieten. 

Un prieten, asta e tot ce ai nevoie, 
Un suflet care să stea în dreapta ta. 
Nici nu e nevoie să schimbati cuvinte, 
Doar să fiți impreună lângă o stea. 


ÎI știa pe Stevie? Îl măi auzise vreodată cântând? Nu își putea 
aduce aminte. Nu știa nimic precis. Nimic... 

Dar era clar că avea nevoie de un prieten. De cineva care să îl 
înţeleagă și în faţa căruia să își deschidă sufletul. 

— Bună seara! se auzi glasul bibliotecarului. Veniţi pentru 
prima dată aici, nu? 

— Așa e. 

— Atunci vă voi întocmi repede o fișă de înscriere. Îmi sunt 
necesare foarte puţine date, banale chiar. 

— De acord, să-i dăm drumul! 

— Cum vă numiţi, ce vârstă aveţi și care este numărul 
salonului dumneavoastră? 

— O să ţi se pară nostim, însă nu îţi pot răspunde cu 
exactitate decât la o singură întrebare. Stau la salonul 114. In 
rest, nu știu ce să spun. Habar n-am ce vârstă aș putea avea, iar 
în fișa mea medicală mi s-a pus numele de John Doe. Totuși, 
lumea îmi spunea Sleepy, la acum mi-au schimbat porecla în 
Lucky... 

— Daaa! Știu cazul dumneavoastră... am auzit despre el, 
vreau să spun. Așadar, e suficient numărul salonului. 114 ați 
spus, nu? 

— Exact. 

— Ce aţi dori să citiţi? 

— Mai întâi spune-mi dacă pot lua în salon anumite cărți, ca 
să știu ce să aleg. 

— În principiu, orice. Desigur, nu și ziare sau alte câteva titluri 
de valoare pe care le avem aici. 


— M-ar interesa un manual pentru operarea pe calculator și 
câteva tratate de psihiatrie - eventual cazuistică în domeniu - 
ca să am cu ce mă delecta... 

— Nicio problemă îi zâmbi bibliotecarul cel tânăr pentru prima 
dată, după care dispăru în spatele unor rafturi ticsite cu fel de 
fel de volume. 

În mai puţin de cinci minute, se întoarse cu patru cărți la 
subrat. 

— Astea o să vă ajungă pentru cel puțin o lună. 

— Crezi?! 

— Vă asigur! Oricum, cu excepția sfârșitului de săptămână, 
aici e deschis în fiecare zi. Dacă vă plictisiți de ele, le puteți 
aduce ca să vi le schimb cu altele. 

— OK. 

— Atunci, vă rog să semnaţi aici! Asta e tot, domnule... Lucky. 

— Lucky, fără „domnule”. Mi se pare mai interesant... 

Ajuns în cameră, își puse cărțile pe noptieră și se întinse în 
pat, cu privirea aţintită spre tavan. După ce zăcuse, probabil, 
mai bine de o oră, auzi o voce cunoscută: 

— Dormi, Lucky? 

Nici nu înregistrase intrarea în salon a doctorului Pearson. Se 
uită la el, stânjenit pentru că fusese surprins, iar ochii i se 
împăienjeniră imediat. 

Palid la faţă, medicul îl privea, cu mâinile adânc înfundate în 
buzunarele halatului. 

— Nu, nu încă. Nu pot. Mă chinuie gândurile și pentru a le 
alunga, m-am gândit să citesc puţin. 

— Mă aflu într-o situaţie asemănătoare și parcă mi-e teamă să 
stau singur, Lucky. Dar ce te-ai gândit să citești? Văd că vrei să 
studiezi cu adevărat; nu e vorba despre o simplă lectură 
deconectantă. 

— Ce spuneai, doc, de gândurile tale? 

— Că și pe mine mă chinuie amintirile... 

— Ţi-o fi greu, dar nu cum îmi e mie. Tu suferi din pricina 
amintirilor, în vreme ce pe mine mă chinuie faptul că nu am 
niciuna. Nu găsesc vreo similitudine între aceste două chestii... 

Doctorul se așeză pe pat, lângă el, așa cum îi era obiceiul. 

— Viaţa merge înainte, Lucky, indiferent că vrei tu sau nu! 
Pentru tine, fiecare zi reprezintă o acumulare de noi experienţe, 
de noi cunoștințe. Creierul tău e liber și pregătit să capteze 


informaţii și senzaţii demult uitate. E flămând să asimileze și - 
să dea Domnul! - să memoreze. Pe zi ce trece, mintea ta 
înregistrează lucruri noi, iar acestea vor fi amintirile tale de- 
acum înainte. Lucky, ai șansa să îţi construiești o viață nouă! Tu 
ești de invidiat, nu eu. Crede-mă! Ce n-aș da să fiu în locul tău, 
renăscut și redat vieţii, la maturitate! Ca să nu mai vorbim 
despre anumite capacităţi ale tale... Aș scăpa de toate 
coșmarurile care mă bântuie noaptea și aș vedea luminiţa de la 
capătul tunelului, sperând că pot ajunge la ea. Dar așa? Nu am 
niciuna. Așa, nu am nicio speranţă, iar coșmarurile nu încetează 
să mă urmărească, noaptea și ziua deopotrivă... 

Lucky îl privi cu atenţie. Doctorul părea chinuit de o durere 
ascunsă, iar ultimul expozeu parcă îi secase puterile. 

— Mai bine nu te-ai mai gândi la asta. Doc, trebuie să fii tare 
și să o iei de la început. lar dacă scapi de amintiri, te asigur că 
vei reuși. Și tu îţi poţi construi o nouă viaţă. Eşti încă tânăr și în 
putere; poţi lupta pentru țelul tău. lar dacă nu vei învinge de 
prima dată, tot vei avea o mică satisfacţie: aceea de a fi 
încercat. 

— Ușor de spus... 

Tăcură, unul lângă altul - două ființe bântuite de întrebări 
retorice. Lucky se întoarse spre fereastră și privi spre cerul 
întunecat al nopţii, pe care nu se zărea nicio stea. 

— Păcat că nu sunt stele! se întristă el. Lumina lor are un 
efect benefic asupra psihicului meu. Constituie un factor 
deconectant al activităţii subconștientului... 

— Dar de unde știi tu toate lucrurile astea, Lucky? 

— Am răsfoit și eu cărţile din biroul tău, după ce mi-am citit 
dosarul. Cred că nu te-ai supărat... Ai o bibliotecă interesantă, 
doctore, atât cât am putut eu observa. Am citit - în fugă, ce-i 
drept - un tratat care se ocupa de fiziologia memoriei și 
procesul uman de învăţare. 

Doctorul Pearson îl privi surprins. Părea calm și speriat în 
același timp. 

— Nu e bine ce faci, Lucky! Nu trebuie să îţi forțezi cortexul 
într-un mod atât de brutal, cu noţiuni care depășesc puterea ta 
de recepţie actuală. 

— Știu, îmi dau seama; dar cum de ești atât de sigur că nu 
pot asimila totul fără probleme? Nu îţi dai seama că undeva, în 
suflet, încerc o mare durere? 


— Te voi ajuta, concluzionă doctorul Pearson, așezând din nou 
o mână prietenească pe umărul pacientului său. Voi fi lângă tine 
și te voi ajuta la nevoie, vei vedea... Ai încredere în mine! 
Câteodată, TREBUIE să ai încredere în cineva. 


e Capitolul 10 e 


Doctorul Pearson plecase de mult. Dar nu înainte ca Lucky - 
într-o răbufnire de sinceritate - să își descarce sufletul, 
povestindu-i despre visul lui, despre Caron, despre capacitatea 
sa de a prevedea viitorul, la care se adăuga faptul că nu uita 
nimic din ceea ce creierul său reușise să înregistreze în ultimul 
timp. 

Totuși, nu îi relată nimic în legătură cu bănuielile sale asupra 
celor ce se întâmplau în sanatoriu. Spera ca, în acea noapte, 
multe lucruri să se lămurească o dată pentru totdeauna. 

Ceasul indica ora 11:30, aproape de miezul nopții. 

Sătul de atâta lectură, Lucky se ridică din pat și ieși tiptil pe 
coridor. Acesta era pustiu, întunecat și rece. Doar din loc în loc, 
lămpile de veghe luminau slab în imediata lor apropiere. 

O luă spre scara de serviciu a corpului principal, pășind încet 
și cu mare grijă. Coborî până la parter. În holul principal, un 
gardian - tolănit pe fotoliul său - urmărea un western vechi cu 
John Wayne și Mae West. Trecu ușor pe lângă el, îndreptându-se 
spre laboratorul de patologie, unde știa că putea găsi exact ce 
avea nevoie: un costum izoterm. 

Răsuci încet clanţa ușii de la intrare și se încruntă. Era 
încuiată. Scoase din buzunarul bluzei de trening o agrafă de 
birou ceva mai mare și, cu degete pricepute, descuie yala. 

Oare de unde știu să fac treaba asta? se întrebă el, surprins 
de propria-i îndemânare. Te pomenești că la viața mea am fost 
vreun spărgător de elită sau măcar un lăcătuș iscusit! 

Când isprăvi, răsuflă ușurat, ascunse sârma în buzunar și se 
gândi la ea ca la o minune a „tehnicii”, la care s-ar putea să 
apeleze și altădată. 

Laboratorul era cufundat în întuneric, însă Lucky nu își făcu 
probleme în această privinţă. Memoria sa îi dicta cu exactitate 
traseul pe care urma să îl parcurgă. Făcu câţiva pași înainte, 
apoi la dreapta și puţin la stânga, ajungând în faţa unei uși 
metalice, care dădea în camera barică: un imens cilindru de 
oțel, cu geamuri groase de doi țoli. In acel loc, se puteau obţine 
presiuni și temperaturi scăzute, apropiate de vidul cosmic. 

Alături, pe un cuier, se găseau costumele etanșe, care arătau 
ca niște elefanţi din cauciuc, ce aveau un sistem propriu de 
încălzire, bazat pe schimbul entropie, și un filtru autonom de 


aer. Luă cu grijă unul dintre costume și părăsi laboratorul, 
încercând să nu lase alte urme. 

Privi spre holul central. Gardianul adormise în faţa 
televizorului, iar șapca îi căzuse de pe cap, cozorocul acesteia 
strălucind pe covor. _ 

Tot pe furiș, Lucky se îndreptă spre ieșirea de serviciu. In mod 
normal, ușa ar fi trebuit să fie închisă, așa că își pregăti sârma 
oțelită. Dar nu avu nevoie de ea, deoarece reuși să ajungă 
afară, imediat după ce răsuci clanţa. 

Norii fuseseră alungaţi de vânt, iar cerul era limpede și clar. 
Porni spre clădirea morgii pe jumătate ascunsă în spatele 
trandafirilor. Aleea cobora într-o pantă ușoară, străjuită de tufe 
de zmeură. Undeva, departe, auzi niște câini lătrând și simţi 
cum, dinspre muntele Tonawaba, venea un iz de zăpadă 
întârziată. 

Desfăcu atent costumul etanș și se strecură în el, ca într-o 
nouă piele. Vizorul de plexiglas se aburi ușor, dar știa că păcla 
aceea mată avea să dispară în câteva secunde. Inchise clapele 
adezive de pe partea dreaptă a costumului și acționă mica 
pompă de vacuum aflată deasupra cotului stâng. Apoi simţi cu 
satisfacție cum manșetele etanșe se mulau perfect pe 
încheieturile mâinilor. În mod automat, sistemele de 
supravieţuire intrară în funcţiune. 

Se opri înainte de a deschide ușa morgii. Uitase să își ia din 
laboratorul de patologie o pereche de mănuși, însă acum nu se 
mai putea întoarce. 

O să meargă și așa! oftă Lucky, pășind pe coridorul luminat 
de lămpile de veghe. Doar n-o să mor din atâta lucru. Nu poate 
fi chiar atât de frig înăuntru, încât să nu fac faţă. 

Spre surprinderea lui, în camera frigiderelor lumina era mult 
mai puternică, de parcă morții ar fi avut nevoie de așa ceva... 
Un bec cu vapori de mercur strălucea, rece, oglindindu-se în 
plăcile de oțel inoxidabil. 

Deodată, simţi cum un frig ascuţit îi pătrundea în oase. 

Asta nu poate fi decât frica, își zise, încercând să se 
încurajeze. Frica și nimic altceva... 

Începu să tragă de uși, la întâmplare, și constată că boxele 
metalice erau complet goale. Doar ultima, cea din capăt, se lăsă 
deschisă mai greu. Căruciorul mobil culisă tăcut pe rolele sale; 
din dulap ieși la vedere trupul palid-vineţiu al lui Dony: țeapăn 


ca o scândură și cu dinţii rânjiţi, de parcă cineva i-ar fi smuls 
buzele. 

Încă îi era frică... 

Observându-l cu mai multă atenţie, realiză că proteza 
dentară, cu ventuze cauciucate, ieșise de pe gingiile care se 
strânseseră din cauza temperaturii foarte scăzute; astfel dinţii 
de porțelan fuseseră împinși în afară. Apăsă cu unghia pentru a-i 
împinge la loc, însă aceștia se sparseră, cu un zgomot sec. 

Încremeni. 

Încă îi era frică... 

Gura rânjită a cadavrului arăta de parcă ar fi fost gata-gata să 
muște. Părul îi era zburlit în jurul capului, ca o coroană de 
gheață. Lucky făcu doi pași înapoi, înspăimântat. 

Încă îi era frică... 

Rămase așa, privind un timp nedefinit la hoitul acela vânăt. O 
ceață densă învăluia frigiderul deschis, făcându-l să semene cu 
o poartă spre mistice tenebre. 

— Nu are de ce să-ţi fie frică! auzi o voce care venea de 
niciunde, poate de dincolo de viaţă și moarte. Zilele și faptele 
tale pe pământ sunt scrise și calculate în permanență. Tu nu 
trebuie să te temi de nimeni și nimic, căci ești - TREBUIE SĂ FII - 
indestructibil! 

Cu toate acestea, lui Lucky continua să-i fie frică. 

Frica... 

Se apropie din nou de cadavru. 

Donovan avea genunchii mari ca niște bolovani. În contrast, 
fluierele picioarelor păreau subţiri precum niște cozi de lopată. 
De fapt, fostul detectiv era doar o mână de oase, tendoane și 
zgârciuri, prinse într-o piele bătrână ca într-un sac de 
pergament. 

Lucky încercă să îl împingă ușor într-o parte. Corpul rigid 
alunecă destul de greu pe inoxul lustruit, provocând un zgomot 
destul de straniu când se lovi de marginea metalică. Apoi căzu 
pe gresie, cu un sunet de zece ori mai puternic. Intrusul în 
costum de „cosmonaut” avu impresia că l-a trezit pe însuși 
Dumnezeu din somn, dar imediat după aceea se lăsă o liniște 
mormântală. 

Încă îi era frică... 

Trupul bătrânului se dezarticulase în cădere și oasele stăteau 
acum încălecate în chip nefiresc. Lucky privea înmărmurit la 


grămada aceea informă, simțindu-se ca un criminal. Un 
profanator de cadavre. Parcă l-ar fi ucis a doua oară pe 
Donovan. 

Trecuse de miezul nopții și se văzu nevoit să își învingă 
repulsia, teama, mila - și toate celelalte senzaţii care îl 
copleșeau. Apucă trupul transformat în fragmente însăilate și îl 
ridică, străduindu-se să îl așeze pe masa rabatabilă într-o ordine 
cât mai... anatomică posibil, aşa cum se cuvenea să se 
odihnească un mort. Totuși, nu reuși decât în parte. Oasele 
deformate păreau vii, alunecându-i din mâinile îngheţate. 
Buricele degetelor începură să îl usture, arse de frig, și Lucky 
renunţă la eforturile sale de a-l mai „aranja” pe Dony. Îl împinse 
pur și simplu pe tăblia metalică și urcă alături de el, cu mișcări 
greoaie, de urs, din pricina incomodului costum pe care ÎI 
îmbrăcase. 

Apoi studie cu atenţie încuietoarea sertarului culisant. Era 
exact așa cum sperase. Cine știe din ce motiv, fusese prevăzută 
cu un clichet, care permitea deschiderea ei și din interior - de 
parcă proiectantul s-ar fi gândit să le dea posibilitatea 
cadavrelor congelate s-o pornească la plimbare, dacă aveau 
chef... 

Se ghemui pe tabla rece și își vâri trupul înăuntru. Suprafața 
pe role alunecă ușor în „peștera” de oțel. Ușa se închise cu un 
zgomot sec în urma lui, rupându-l de lumea exterioară. 
Intunericul era ca de catifea, în sicriul acela metalic. Dacă n-ar fi 
fost năprasnicul frig care îi mușca mâinile fără milă, s-ar fi simţit 
mai bine acolo decât în salonul său de spital. 

Mișcându-se înainte și înapoi, își căută o poziţie cât mai 
confortabilă, neștiind cât avea să aștepte în celula aceea 
înghețată, a morţii. In cele din urmă, se culcă pe o parte - 
rezemându-și capul pe pieptul descărnat al lui Donovan - și 
zâmbi. 

Probabil că inima detectivului este acum de piatră, astfel că 
nu va simţi greutatea capului meu! Își împreună palmele, apoi le 
vâri între genunchi, materialul costumului, deși rece, oferindu-i o 
senzație de relativă căldură. Atunci auzi: 

— De ce ne aflăm aici, la ora asta? N-am chef să mă prindă 
miezul nopţii într-un loc atât de înfiorător! 


Lucky recunoscu imediat glasul acela. Asculta pentru a doua 
oară acele cuvinte. Nou-venitul nu era altul decât directorul 
sanatoriului din Tonawaba Creek. 

— Dacă nu era neapărat necesar, nu te aduceam aici. E 
singurul loc din această unitate spitalicească unde putem 
discuta în siguranţă. Și asta pentru că doar aici se află instalaţii 
de supraveghere, răspunse doctorul Jeremiah, ușor iritat. 

— Și, mă rog, ce era atât de important, încât să... 

— ... Lucky știe. A aflat totul. 

— Ce anume? 

— A aflat despre prelevarea de organe, respectiv mica și 
profitabila noastră afacere. 

— Imposibil, jeremiah, imposibil! Nu avea cum să... Nu înţeleg 
de unde ai această bănuială! 

— L-am surprins în sera de portocali, discutând cu pacientul 
Donovan. li cerea ajutorul în legătură cu ceea ce „văzuse” el cu 
o zi înainte. Și anume, disecția grăsanului de frizer. 

— Lucky are, deci, premoniţii. 

— Și încă cum!... Ştia totul, pană în cele mai mici amănunte, 
de parcă ar fi fost de faţă la necropsie. 

— Dar n-a fost... 

— Bineînţeles că nu, ce tot vorbești prostii?! Bullshit! 

— Donovan nu era o „lămâie”, ţicnitul acela, fost detectiv? Ăla 
cărunt și cu bărbuță de ţap, care te scotea din sărite ori de câte 
ori stăteai de vorbă cu el? 

— Ba da. 

— Parcă a murit la amiază, așa mi-a raportat asistenta-șefă. 

— Da, a murit de-a binelea. Am avut eu grijă... 

— Tu l-ai... 

— ... Nu înţelegi că devenise foarte incomod în nebunia lui? 
Era extrem de curios și, cu limba lui ascuţită, ar fi fost în stare 
să ne facă o sumedenie de necazuri, chit că nu mai era de mult 
în toate mințile. 

— Jeremiah, nu îmi place deloc ceea ce se întâmplă! Și când 
spun asta înseamnă că nu îmi place absolut deloc... Mi-e teamă 
ca nu cumva lucrurile să scape de sub control. 

— Da” cui dracu’ crezi că îi face plăcere? Însă aici nu e vorba 
despre distracţie, ci despre bani. Mulţi bani. Grămezi de bani. 
Vrei să îţi reamintesc cu ce ţi-ai cumpărat căsoiul ăla de pe 
coastă, acolo unde ai de gând să te retragi la pensie? Da' iahtul? 


Și limuzinele alea, pe care le-ai făcut cadou fetelor și nepoților 
tăi... În numai doi ani, ai câștigat cât într-o viaţă întreagă, ba 
chiar mai mult, și acum zici că nu îţi place? Ce mama dracului 
vrei tu să fie plăcut în felul în care ai făcut rost de atâta bănet?! 
Modul în care ne-am vârât mâinile până la coate în cadavrele 
încă vii sau ce? 

— Stai, nu trebuie, nu e nevoie să te înfierbânţi așa! E normal 
să îmi fac griji, nu? bătu directorul în retragere. Doar am de 
gând să mă bucur de banii pe care i-am câștigat, Jeremiah. Nu 
mi-am riscat pielea timp de doi ani ca să înfund pe urmă 
pușcăria! 

— Nici eu, domnule director, nici eu. Și, de aceea, m-am 
gândit să ne oprim. A fost suficient. Eu, unul, mi-am făcut suma 
și vreau să mă retrag. Am să plec undeva în Hawaii, îngropându- 
mă în uitare și desfrâu. Peste câţiva ani, nimeni nu va mai ști că 
a existat vreodată un doctor care se numea Jeremiah Kohn. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Gata, nu înţelegi?! Stop! S-a terminat. Finito. Fertig. Finish. 
That's it! 

— Nu te poți retrage din afacere chiar așa, Jeremiah! Toate 
sunt puţin mai complicate decât îţi închipui tu... 

— Și cine mă va opri? Nu cumva tu, directorașule? 

— Eu și ceilalţi, dacă va fi nevoie. 

— Tu?! Păi... tu nici nu mai exiști. Ești mort! Ai murit chiar în 
seara asta... 

— Ascultă, ce tot bălmăjești tu acolo? Și ce ai de gând să faci 
cu pumnalul ăla, asshole? 

Închis în sicriul de oţel, Lucky uitase să mai respire și nici nu 
mai simţea frigul înfiorător, care parcă îi paralizase mâinile. Auzi 
strigătele disperate ale directorului, apoi niște urlete animalice, 
însoțite de o bufnitură surdă. Urmară gemete de agonie, 
secondate, de lovituri care se repetau ca un ecou straniu, apoi 
ultimul horcăit, ca al unui porc înjunghiat în gât. Unul dintre cei 
doi - probabil directorul - murise. 

Lucky mai distinse doar câteva sunete, pe care nu le putu 
defini, apoi o tăcere mormântală și rău prevestitoare se instală 
în camera frigorifică. 

O liniște ca de mormânt... 

Se ghemui în spaţiul strâmt și lovi clichetul ușii cu degetele 
îngheţate bocnă, după care se împinse cu călcâiele și coatele, 


ieșind din frigider. Lumina violetă, orbitoare, îi răni privirea, 
făcându-l să închidă ochii. Îi trebui aproape un minut încheiat 
până să reușească să vadă ceva în jurul său. Pe jos era sânge. 
Deschise sertarul de alături, scoase targa metalică și privi o 
scenă de coșmar. 

Trupul directorului era întins pe spate, gol pușcă, cu 
abdomenul și pieptul sfârtecate de împunsături adânci. Acolo 
unde ar fi trebuit să se afle capul, nu se mai putea distinge 
decât o rană circulară zdrenţuită, plină de o crustă de sânge, 
care începuse să se coaguleze din cauza frigului. Căpăţâna 
lipsea... 

Lucky se dădu înapoi și privi mai atent în interiorul întunecat 
al frigiderului. Intr-adevăr, ţeasta directorului nu se afla acolo. 
Impinse căruciorul la loc, închise ușa cu brutalitate, iar zgomotul 
metalic răsună în încăpere ca un foc de armă. Oripilat, 
„cosmonautul” porni spre ieșire. 

Asta ce soartă crezi că o să aibă? îl întrebă Lucky în gând pe 
Caron. O să plutească sau... 

— Astfel de indivizi - îi răspunse bătrânul, cu privirea sa 
verde, veninoasă - nici măcar nu ajung în barca mea. Putrezesc 
în mormintele lor până dincolo de Judecata de Apoi. Albia 
Styxului e o pedeapsă prea blândă pentru ei... 

Fără dificultăți și evenimente nedorite, Lucky duse înapoi 
costumul „împrumutat” și se refugie în propriul salon. Aerul era 
cald și plăcut, însă mâinile continuau să îl usture. Era bine că 
încă le simţea... 

Și le băgă sub un jet de apă rece, fără a-și mai scoate 
bandajul, înăbușindu-și un țipăt de durere, până când usturimea 
se mai potoli. Apoi dădu drumul la apă caldă. In mai puţin de un 
minut mâinile sale prinseră culoare, de parcă ar fi fost frecate cu 
glaspapir. Se șterse cu un prosop, își schimbă singur bandajul 
ud și se băgă în pat, învelindu-se cu o pătură până la gât. 

Voia să doarmă. 

Și să uite. 

Dar ceva sau cineva nu îi dădea pace. 

Se lăsă pe o parte a patului și privi dedesubt. Văzu „un lucru” 
care n-ar fi trebuit să se afle acolo. Mai exact, o pungă mată de 
plastic alb. Având o presimţire nefastă, prinse punga cu 
prosopul cu care se ștersese și o trase afară. Știu ce conţinea 
înainte de a se uita înăuntru: cu gura schimonosită într-un rictus 


dezgustător și macabru, cu ochii holbaţi și plini de sânge, îl 
„fixa” capul secţionat de trup al directorului. Tot acolo se mai 
afla și cuțitul cu care acesta fusese măcelărit. 

Strânse punga la gură și o înfășură în prosop, având grijă să 
nu păteze nimic. 

Cinci minute mai târziu, pacientul nu întâmpină nicio 
dificultate coborând și ieșind din clădire. Gardianul din hol 
continua să doarmă liniștit, în timp ce pe ecranul televizorului se 
derula finalul westernului. Eroul principal - deși rănit - reușise să 
îi biruie pe bandiți și rămăsese cu iubita lui. 

Ajuns în parcarea personalului medical, Lucky începu să caute 
printre maşini. Automobilul marca Maseratti al doctorului 
Jeremiah trebuia să fie mare și de culoare roz. Mulțumi în gând 
stelelor care, cu lumina lor palidă, îl ajutară să descopere 
imediat mașina; semăna cu un rinocer rătăcit printre celelalte 
autoturisme mai mici. Era imens ca un transatlantic... 

Fără a se mai obosi să încerce portierele, Lucky scoase din 
buzunar sârmuliţa oțelită a agrafei de birou, apoi, în doi timpi și 
trei mișcări, „vrăji” broasca portbagajului, aruncând căpăţâna 
directorului înăuntru. Lăsă capota ridicată și se îndreptă, 
multumit, spre sanatoriu. 

De-acum, soarta e cea care trebuie să își spună cuvântul, se 
gândi el. 

Odată ajuns din nou în salon, verifică eventualele indicii care 
ar fi putut rămâne în urma lui. Cum nimic nu i se păru anormal, 
se urcă în pat și adormi liniștit, aproape înainte de a închide 
ochii. Era convins că procedase ca orice om cinstit. In acel 
moment, mai conta un singur lucru: oare semenii lui vor fi de 
aceeași părere cu el?... 


e Capitolul 11 e 


Dimineaţa era strălucitoare ca un giuvaer. Lucky se răsuci în 
pat, sprijinindu-și capul de mâna dreaptă. Simţi o usturime încă 
vie în palmă și își aduse aminte de toate, dar, în primul rând, de 
căpăţâna directorului, care se afla într-o plasă de plastic, ca o 
bilă de bowling. 

Aprinse televizorul. Pe canalul ABC se transmitea un reportaj 
despre un fermier din Oklahoma, care descoperise pe pășunea 
din spatele casei sale un cimitir de pe vremea războiului de 
independenţă. Era vorba despre o mulţime de soldaţi, îngropaţi 
laolaltă cu muschetele lor, în total peste două sute de trupuri 
bine conservate, închise în cutii din lemn de arțar. 

Pe toţi i-a trecut Caron Styxul - se gândi Lucky - cu barca 
aceea a lui, ca un sicriu fără fund... 

Comută canalele, unul după altul, căutând ceva mai relaxant. 
Când ajunse la postul local de televiziune din Milwaukee, se 
opri. Ceea ce vedea pe ecran era sera de portocalii a 
sanatoriului. Apoi camera operatorului trecu prin parcul unde 
îmboboceau florile, oprindu-se la portalul de la intrare. Acolo 
apăru doctorul Jeremiah, flancat de doi bărbaţi îmbrăcaţi 
costume negre. In spatele lui, vălurea o mare de halate de mai 
multe culori - personalul medical al sanatoriului. 

Camera video surprinse în prim plan mâinile medicului, prinse 
într-o pereche strălucitoare de cătușe. 

In contrast cu acestea, cureaua ceasului încrustată cu pietre 
preţioase, făcea notă discordantă. Pe urmă se văzu chipul 
doctorului - o mască de ceară galbenă, extrem de mirată. 

Cobori treptele, după care o luă pe alee, până dispăru într-o 
dubă având însemnele șerifului: The Marshall's Estate of 
Tonawaba Creek. 

In clipa următoare, imaginea pivotă spre reporterul care, cu 
microfonul în mână, aștepta să vorbească, alături de un bărbat 
înalt și uscățiv, cu o imensă pălărie Stetson pe cap. 

— L-am rugat pe șeriful Atkins să ne spună, în câteva cuvinte, 
cum a fost prins într-un timp record criminalul Jeremiah Kohn, 
cel care l-a ucis într-un mod bestial pe directorul sanatoriului din 
Tonawaba Creek... 

— Păi... nu sunt foarte multe de spus, începu acesta, 
bombându-și pieptul, în care era înfiptă steaua de șerif. Pe fiica 
mea, Loretta - care lucrează în această unitate spitalicească în 


calitate de asistentă - o mai iau de la serviciu cu mașina, atunci 
când iese din tura de noapte. Astăzi de dimineaţă, trecând pe 
lângă parcarea personalului, am văzut mașina doctorului Kohn 
cu capota portbagajului ridicată. Ştiam că își adoră automobilul 
Maseratti, pe care a dat o groază de bani și nu și l-ar fi lăsat 
deschis pentru nimic în lume. 

— Mai era cineva în parcare la acea oră matinală? 

— Nici ţipenie de om. După ce am luat-o pe Loretta, m-am 
gândit că n-ar strica să arunc o privire mai de aproape. Așadar, 
i-am spus gardianului din hol să-l caute pe doctorul Kohn și să-l 
trimită în parcare. Iniţial, m-am gândit că poate i-a spart cineva 
mașina, cu toate că asemenea lucruri se întâmplă foarte rar pe 
la noi. Când a venit medicul - n-a durat nici două minute -, s-a 
repezit direct la portbagajul deschis, a privit înăuntru, apoi s-a 
uitat la mine de parcă ar fi fost turbat. M-am apropiat și eu, 
zărind astfel un sac alb de plastic, moment în care doctorul a 
scos un țipăt și a rupt-o la fugă. Parcă înnebunise. 

— Încotro a luat-o? 

— Inapoi, spre sanatoriu. Striga ca un descreierat: „Lucky, 
Lucky, am să te omor cu mâna mea!” Atunci m-am uitat mai 
atent la sacul acela și am descoperit înăuntru capul plin de 
sânge al unui bărbat alb. 

— Fiica dumneavoastră unde se afla în tot acest timp? 

— l-am cerut să mă aștepte în mașină, că sosesc imediat. 

— Spuneţi mai departe! 

— Mi-am scos pistolul și am luat-o la fugă după doctorul Kohn, 
apoi l-am somat regulamentar, însă acesta s-a oprit numai după 
ce am repetat avertismentul de mai multe ori și am tras un foc 
în aer. 

— Dacă nu s-ar fi oprit, l-aţi fi împușcat? 

— Domnule, sunt șerif în Tonawaba Creek de douăzeci de ani 
și, în tot acest timp, nu am omorât pe nimeni, deși am reușit să 
pun mâna pe mai mulți infractori periculoși! Oricum, văzându-l 
că fugea spre sanatoriu, știam că am să-l prind acolo. Altfel, 
poate, n-aș fi ezitat să trag. Eram oripilat de ceea ce găsisem în 
sacul acela. 

— Deci, l-aţi arestat relativ ușor... 

— Da. Nu a opus rezistenţă. Începuse să plângă și repeta 
întruna: „Lucky, Lucky, n-ar fi trebuit să te trezești niciodată!” 


— Cum v-aţi dat seama că acel cap secționat era al 
directorului? 

— Fiica mea l-a identificat. A coborât din mașină când a auzit 
împușcătura. 

— Aţi reușit să aflaţi cine este personajul misterios invocat de 
doctorul Jeremiah Kohn? 

— Unul dintre pacienţii sanatoriului, care a fost în comă 
vreme de douăzeci de ani, după care și-a revenit brusc și într-un 
mod cât se poate de miraculos. Fiindcă suferă de amnezie și nu 
își amintește cum îl cheamă, personalul medical l-a poreclit 
„Lucky”. 

— Vă mulțumesc, domnule! Aţi fost foarte amabil. 

Reporterul rămase singur în cadru și reluă: 

— Așadar, după arestarea presupusului asasin, o brigadă de 
detectivi de la „Omucideri” a venit din Milwaukee, în mare 
grabă. In scurt timp, a fost descoperit și cadavrul mutilat al 
directorului, într-unul dintre frigiderele de la morgă. Se pare că, 
strâns cu ușa, doctorul Kohn și-a recunoscut fapta. Acum nu îi 
mai rămâne decât să aștepte clemenţa justiţiei, bineînțeles 
după ce vor fi deslușite motivele și împrejurările acestei ciudate 
crime. Dar mobilul abominabilului asasinat este cu atât mai 
straniu, cu cât se știe că directorul sanatoriului și doctorul 
Jeremiah Kohn erau buni prieteni. Pentru moment, atât de la 
sanatoriul din Tonawaba Creek. Vom reveni cu noi amănunte pe 
parcursul derulării anchetei. A transmis pentru TBS... 

În timpul acestui reportaj, fără să își dea seama, Lucky 
coborâse din pat și se apropiase de televizor. Stătea desculț în 
faţa ecranului, la numai douăzeci și cinci de centimetri distanţă 
de acesta, cu părul vâlvoi și ochii holbaţi. Când emisia reveni în 
studio, dădu capul pe spate și începu să râdă. Un râs nervos, 
plin de răutate, aproape imaterial. 

Ai vrut să mă înfunzi, ticălosule! Na, că ţi-am tras-o eu 
înainte! Nici nu știi cât de bine mă simt... 

Apoi redeveni serios, gândindu-se la faptul că, nu peste mult 
timp, va fi luat și el la întrebări de cei de la „Omucideri” sau de 
FBI. De aceea, se spălă pe dinţi și pe mâini, își schimbă din nou 
bandajul și își luă un halat pe el. leși pe coridorul pustiu și o 
porni spre camera de gardă. Dar nici acolo nu se afla nimeni. 

Urcă la etajul superior, fără să se grăbească, și deschise o ușă 
la întâmplare. Ciudata lui veselie de dinainte dispăru subit. Un 


puști de zece-unsprezece ani - pistruiat și palid, cu părul blond, 
tuns perie - era întins pe pat, iar din gură îi ieșea un tub de 
plastic, care ducea spre un cilindru de sticlă, ce pompa aer. În 
nări avea un alt tub, mai bine-zis o sondă, conţinând un lichid 
gălbui și în fiecare mână se găsea înfipt acul unei perfuzii. O 
mulţime de electrozi îi fusese aplicată pe frunte, gât, piept și 
abdomen. Pierdut în hăţișul acela de tuburi și fire colorate, 
băiatul părea prins în plasa unui păianjen uriaș. Era ceea ce se 
putea numi o veritabilă „lămâie” a sanatoriului. 

Lucky se apropie încet de puști, privind impresionat chipul 
acestuia. La căpătâiul său, pe un monitor, mai multe puncte și 
linii strălucitoare traversau ecranul verde săltând de la stânga la 
dreapta. In urma acestora, rămâneau dâre sinuoase și zig-zaguri 
subțiri, ce semănau cu traiectoriile frânte ale unor licurici 
pierduţi într-o noapte foarte întunecată. 

Rămase pierdut lângă băiatul acela, suspendat undeva între 
viață și moarte, închipuindu-și că se afla într-o barcă, iar pe 
copastie se cățăra pistruiatul. Apoi se văzu trăgând la rame spre 
ţărmul celălalt, de DINCOLO. 

Simţi o mână moale, prietenoasă, pe umăr și se întoarse 
încet. Era asistenta Atkins, care îl căuta. 

— II cheamă Jensen și se află la noi de trei luni. Părinţii au 
murit în același accident în care puștiul și-a fracturat craniul, în 
mai multe locuri. Un blestemat de ambuteiaj pe autostradă, 
soldat cu morți și răniţi. Poţi vorbi, se află în comă încă de când 
a fost adus. 

— Este irecuperabil, nu? 

— Asta numai Dumnezeu o poate ști. Și tu ai fost irecuperabil, 
dacă îţi mai aduci aminte... 

— Da. Probabil că așa arătam și eu, cu furtunuri și fire peste 
tot. Dar, spune-mi, am auzit că a fost ceva vânzoleală pe aici în 
această dimineață, nu-i așa? 

— Da, Lucky. S-a petrecut ceva îngrozitor. Directorul a fost 
omorât cu o cruzime greu de imaginat. Se pare că doctorul 
Jeremiah i-a făcut de petrecanie, dar nimeni nu își poate 
imagina motivul acestui asasinat. 

— Am văzut ceva la știri, puţin mai devreme. Șeriful este tatăl 
tău, așa am înţeles. 

— Da, dragule. Nu prea arăt a fiică de șerif, nu? Poţi s-o spui, 
nu mă deranjează... 


— Dar, după părerea ta, cum ar trebui să arate o fată de 
șerif? 

— Păi... mai așa... Înţelegi? și făcu niște gesturi largi cu 
mâinile, în jurul ei. 

— Bătrânul tău este un om de treabă? 

Înainte de a răspunde, Loretta râse: ` 

— Atât cât poate fi un șerif, dacă mă înţelegi. In viaţa de 
familie este și a fost perfect întotdeauna, iar în rest... ca orice 
şerif. 

— Mi-ai putea aranja o întâlnire privată cu el? Ştii, am 
impresia că numai în tatăl tău pot avea încredere și am ceva 
foarte important să îi comunic. 

— Dacă e în legătură cu crima asta oribilă, le poţi spune 
polițiștilor din Milwaukee, care se află aici. De fapt, venisem 
după tine. Ei m-au rugat. Cică doctorul Jeremiah a tot rostit 
porecla ta în clipa arestării. 

— Bine, am să merg, însă eu cu tatăl tău vreau să vorbesc! 
Nu am încredere în nimeni altcineva. Deci, crezi că polițiștii mă 
caută pentru că doctorul criminal mi-a rostit numele? 

— Mai mult ca sigur. 

— Atunci, să mergem. Îi aburesc eu cumva și, pe urmă, aştept 
un semn de la tine în legătură cu întâlnirea de care te-am rugat. 
OK, sweety? 

— OK. Tata va fi încântat să te cunoască, sunt convinsă. Am 
să-ți dau un telefon. În după-amiaza asta, ţi-ar conveni? 

— Oricând, o asigură Lucky, după care îi mai aruncă o privire 
plină de compasiune puștiului și părăsi încăperea, spunându-i în 
gând: 

Kid, să nu te sui în barcă! Mai ai destul timp la dispoziție. 

După ce polițiștii de la „Omucideri” se prezentară, cel mai 
scund dintre ei, care părea a fi șef, începu să vorbească: 

— Domnule... 

— ... Lucky. Puteţi să-mi spuneţi Lucky, ca toată lumea, și fără 
„domnule”. Mă intimidează... 

— Mda, am auzit despre situaţia ta. Nici nu știu dacă o pot 
caracteriza drept noroc sau ghinion. Dar să trecem la subiectul 
pentru care te-am rugat să te întâlnești cu noi. 

— În concluzie, nu este un interogatoriu? 


— Nici pe departe și, dacă nu vrei, nu te obligă nimeni să ne 
spui ceva. N-avem niciun mandat în acest sens, dar, date fiind 
împrejurările... 

— ... Înţeleg. Ce vreţi să aflaţi de la mine? 

— În principal, un singur lucru. Știi cumva de ce ţi-a rostit 
doctorul Kohn numele, în repetate rânduri, atunci când a fost 
arestat? 

— Poate o fi suferit un șoc psihic, iar eu am fost prima 
persoană care i-a venit în minte. Avusesem aseară o discuţie cu 
privire la starea sănătăţii mele și modul în care m-am acomodat 
în sanatoriu. Vreau să spun, de când nu mai sunt o legumă... 

— Ai avut ceva altercaţii cu el? întrebă cel de-al doilea poliţist, 
pe un ton egal. 

— În niciun caz, altminteri presupun că eu aș fi fost în locul 
directorului, nu? râse pacientul, sincer amuzat de idee. Chiar mă 
simpatiza, mi-a declarat-o în repetate rânduri și cu martori. 

— Se poate să vă fi cunoscut înainte de accidentul pe care l-ai 
suferit? 

— Asta n-am de unde s-o știu, câtă vreme nu îmi amintesc 
nici măcar numele meu adevărat. 

Copoiul cel scund se uită cu reproș la colegul său pentru 
întrebarea imbecilă pe care o pusese, iar acesta renunţă să 
formuleze o alta. În schimb, o făcu boss-ul: 

— Dar cu directorul în ce relaţii erai? 

— Normale, aș putea spune. Ne-am văzut doar de două sau 
trei ori până acum. El cu treaba lui, eu cu a mea. Nu ne călcam 
pe bătături. 

— Până în prezent ai părăsit sanatoriul pe propriile picioare? 

— Absolut deloc. Încă am unele probleme cu efortul fizic, 
după atâta vreme cât am fost imobilizat. Obosesc imediat și nu 
m-am încumetat să merg nici măcar până în Tonawaba Creek. 
De altfel, nici nu cred că mi s-ar fi permis așa ceva. 

— Ai o fire recalcitrantă? 

— De ce mă întrebaţi asta? Vreţi să știți dacă reprezint un 
pericol pentru cineva de aici? Firește că nu sunt un tip coleric, 
da’... la început, am fost. 

— Serios?! ciuliră copoii urechile, brusc interesaţi de cele 
auzite. 

— E și normal, după părerea mea. Când te trezești dintr-un 
somn care a durat o veșnicie și ți se spune că ai făcut nani 


douăzeci de anișori, nu îţi vine să îi strângi de gât pe toţi cei din 
jurul tău? 

— Dar pe urmă ai început să te înţelegi cu personalul medical 
și cu ceilalți pacienţi, nu? 

— Asta ar cam trebui să îi întrebaţi pe ei, nu pe mine, nu 
credeţi? 

— Mda... Văd că nu putem scoate nimic folositor de la tine... 

— Poate, din pricina faptului că nu știu nimic. 

— În regulă. Uite numerele noastre de telefon, în caz că îţi 
amintești ceva! Vreo reacţie neobișnuită a doctorului Kohn sau a 
directorului, vreo altercaţie între ei, orice ne-ar putea folosi. 

— Dacă aș fi fost martor la așa ceva, cu siguranță că mi-aş fi 
amintit imediat, își continuă Lucky seria minciunilor. Nu uitaţi că 
toate amintirile mele se rezumă la cele întâmplate în ultimele 
două săptămâni! Nu sunt atât de multe, încât să le uit. 
Multumesc, totuși, pentru cartea de vizită. Cine știe când voi 
avea nevoie de ea?! 

Ceva mai târziu, după ce se despărţise de cei doi polițiști din 
Milwaukee, Lucky găsi micul dejun pe o tavă, în salonul său. 
Ceaiul se răcise deja, iar ouăle ochiuri se cam sleiseră. De 
aceea, se mulţumi să mănânce câteva gogoși și să bea sucul de 
portocale care îi fusese adus într-un pahar imens. Apoi începu să 
răsfoiască manualul de operare pe calculator, luat de la 
bibliotecă, însă studiul său se încheie în mai puţin de o jumătate 
de oră. 

— Pe unde-mi umbli? se auzi glasul lui Tildy Jones, care îl lua 
la rost, dând năvală în rezerva lui. Ai auzit ce s-a întâmplat? 

— Ihî! confirmă Lucky, continuând să citească din manual. 

— De mult bănuiam eu că băiatu' ăsta a luat-o razna, dar era 
doctor! Ce, te pui cu un doctor?! 

— Și le-ai spus părerea ta polițiștilor? 

— Doar nu eram nebună! Ar fi fost în stare să mă suspecteze 
de cine știe ce complicitate. Nu-i știi cum sunt? 

— Nu prea... 

— Așa e. Da' de ce i-o fi tăiat și beregata, după ce l-a făcut 
harcea-parcea, eu tot nu pot să înțeleg... 

Cum de ce, idioato? se gândi Lucky s-o întrebe. Ca să îmi vâre 
mie căpăţâna directorului sub pat și să mă bage la apă pentru 
totdeauna, de-aia! In schimb, zise: 

— Parcă înţelege cineva... 


— Bietul de el, la anu' ar fi trebuit să iasă la pensie. Așa zicea, 
că iese la cerere. Dumnezeu să-l ierte, că nu era om rău! 

— Cine, doctorul Jeremiah? 

— Aiurea, despre director vorbeam, amice. Ce-i cu tine? 

— Toţi sunt buni, Tildy. Mai ales după ce le taie cineva gâtul. 
Nu și înainte... Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit! 

— De ce ești atât de crud, Lucky? Există oameni și oameni. De 
unii îţi pare rău, de alţii... ducă-se dracului! Uite, eu, de 
exemplu, aș vrea să-l văd pe doctorul Jeremiah pe scaunul 
electric. Să-l prăjească! 

— O să scape, vei vedea. ÎI vor declara iresponsabil și o s-o 
sfârșească bine-mersi, cu tot confortul, într-o casă de nebuni. 

— Ce tot spui tu acolo? De unde știi? 

— Nu știu, presupun, bătu bărbatul în retragere. 

Tildy se juca, îngândurată, cu cana de ceai de pe tavă. 

— Dacă stau bine să mă gândesc, într-o casă de nebuni ar 
îndura o pedeapsă mai grea decât moartea, cu condiţia să-l țină 
numai cu tranchilizante și șocuri electrice! 

— Da, și alături de alţi nebuni mai... nebuni decât el, foarte 
furioși și puși pe rele... îi făcu Lucky jocul. Pe bune că ar fi 
interesant. Dar chiar atât de mult îl urăști? 

— Și mai mult... 

În acel moment, în salon intră asistenta Loretta Atkins, fiica 
șerifului din Tonawaba Creek. 

— Am vorbit cu... Oh, scuzaţi-mă că am dat buzna așa... 

— Nu-i nimic, replică Tildy, cu ţâfnă. Încă nu apucasem să îl 
încalec. _ 

Cele două femei se priviră cu răutate. In jur, atmosfera se 
înfierbânta de la o secundă la alta. 

Fetele știu... își zise bărbatul. Au simţit amândouă că m-am 
culcat cu fiecare și acum mă dispută. De fapt, doar pe Tildy am 
regulat-o. Cu Loretta am făcut dragoste. 

— Ziceai că ai vorbit cu... cine? o întrebă Lucky pe Loretta, 
pentru a mai destinde atmosfera. 

— Ştii tu cu cine... La cinci și jumătate va veni să mă ia și 
atunci vei putea sta de vorbă cu el. Și lui îi face plăcere să te 
cunoască, așa mi-a zis să îţi transmit. Doar ești cel mai faimos 
pacient al sanatoriului și a auzit o mulțime de lucruri despre 
tine. 


— Destul! râse bărbatul. Asta dacă nu vrei ca înfumurarea să 
mi se urce la cap într-o bună zi. 

— OK, atunci ne vedem la ora stabilită. Vin eu să te iau. 

Și plecă, fără să o mai bage în seamă pe rivala și colega ei de 
serviciu. Lăsă în urmă doar o adiere de parfum, pe care Lucky 
nu se putu abţine să nu îl adulmece, ca un ciobănesc german 
provenit din părinţi campioni. 

— Te vezi cu șeriful? întrebă Tildy, mirată, când rămaseră din 
nou singuri în salon. 

— Da, am de gând să stau de vorbă cu el în privinţa identităţii 
mele, minţi bărbatul, gândindu-se la zicala „scopul scuză 
mijloacele”. Știi, în curând, presupun că voi pleca din sanatoriu 
și voi avea nevoie de documente. 

— Să pleci din sanatoriu? făcu asistenta ochii mari. Tu? Nu se 
poate! 

— De ce să nu se poată? deveni el extrem de bănuitor. Cine 
mă poate opri? 

— Nu e vorba că ar încerca să te ţină cineva cu forța aici - se 
bâlbâi Tildy - însă nu ești complet refăcut. Vreau să spun atât 
din punct de vedere fizic, cât și psihic. Gândește-te numai, ai 
stat douăzeci de ani pe tușă, nu poţi intra în teren așa, pocnind 
din degete! 

— Draga mea, poate că ai dreptate, însă numai pe jumătate. 
Cât privește psihicul meu, te asigur că stau mult mai bine la 
„cutia de viteze” decât unii doctori de aici - care se apucă, tam- 
nisam, să decapiteze câte un director... 

Tildy râse, dar nu era râsul ei natural, ci unul plin de venin. 

— Și încotro ai s-o apuci? 

— Nu asta e problema principală, ci de unde o să fac rost de 
bani. Cum rezolv chestia asta, mă sui în primul tren, în primul 
avion sau pe primul vapor și plec să vizitez orașele, 
continentele... ce mai, întreaga planetă! 

— Să  călătorești, Lucky! deveni asistenta dintr-o dată 
visătoare. Paris, Londra, Roma, Atena, Tokio... cât de mult mi-aș 
dori să pot pleca și eu aiurea, în lume. Dar viaţa asta a mea e un 
mare rahat! Tu ești anormal de sănătos și liber, poţi pleca unde 
și când vrei... 

Se apropie încet de pacient și, în ciuda așteptărilor acestuia, 
se rezumă la a-l săruta pe frunte. 


Lucky își înfrână în ultimul moment pornirea de a o întreba 
motivul pentru care nu pleacă și ea încotro vedea cu ochii, apoi 
îi șterse o lacrimă de pe obraz. li era clar, cel puţin pentru 
moment: nu mai avea niciun chef de vorbărie fără rost. 


e Capitolul 12 « 


Visa cu ochii deschiși. 

Era copil și se plimba, împreună cu mama lui, pe marginea 
unui lac cu ape verzi. 

— Puiule, vezi cât de limpede e? îl întrebă ea, mângâindu-i 
creștetul. 

Ici și colo, răsăreau pâlcuri de stuf în bătaia vântului. Un cârd 
de rațe sălbatice ateriză cu zgomot pe suprafaţa apei, stârnind 
mici valuri, care se spărgeau ușor de mal. Copilul râse. 

Deosebit de încântat, începu să alerge spre marginea lacului, 
cu brațele întinse, de parcă ar fi vrut să prindă întreaga lume cu 
ele. Apoi se opri deodată, culese din iarbă câteva pietricele și 
azvârli în rațele nepăsătoare. Văzu o barcă și se chinui să 
citească ce scria pe ea. „Grand Forks”, silabisi puștiul, înainte de 
a se auzi strigat: 

— Samuel, ce faci? Ai să murdărești șosetele albe și astăzi ţi 
le-am pus pentru prima dată! Și pantofii. Ai să-ți murdărești și 
pantofii. Sam! Sammy, n-auzi? Ce ai cu rațele, de arunci în ele 
cu pietre? Sammy, nu înţelegi ce-ţi spun? De ce dai cu pietre în 
rațe? 

— Pentru că sunt niște animale împuţite, mami! Păsări 
sălbatice și stricătoare, care fac mizerie în apă și alungă peștii. 
O strică și o împuţesc, așa zice tata. El trage cu pușca, paaaf! - 
și le omoară. O să mă înveţe și pe mine. 

— Of, Samuel! zise mama, oftând supărată. Vino încoa'! Uite 
ce-i pe tine, arăţi ca o... ca o... rață. Samuel, Samuel! 

Se trezi și cobori din vis, ca dintr-un autobuz oprit în staţie. 
Tavanul alb al salonului cu numărul 114 îl strivea. Avea nevoie 
de aer, de spaţiu, de libertate. 

Se ridică și deschise geamul, apoi se așeză în capul oaselor 
pe pat. 

Mă numesc Samuel, își zise. Sam. Sammy. 

Soarele după-amiezii se strecura hoțește în camera de spital. 

— Mă cheamă Samuel! repetă Lucky, de astă dată cu glas 
tare. Ce bine e să ai un nume! Vreau să spun un nume adevărat, 
așa cum au toţi oamenii. 

Apoi căzu iarăși în visare. 

Prin creier îi zburau cârduri întregi de rațe. Se văzu în barcă, 
alături de tatăl său. Nu îi distingea chipul, însă îi simţea 
prezenţa și îi auzea glasul: 


— Nu, Sammy, băiatule, nu așa! Pușca se sprijină puternic de 
umăr, altfel reculul o să te arunce drept în apă. Ha, ha, ha! 
Trebuie să fii foarte atent! Asta e o carabină puternică, pentru 
bărbaţi ca noi, nu pentru muieri și ţânci plângăcioși. Să o ţii 
zdravăn, ca să nu îţi mute falca din loc! Ha, ha, ha! Așa, e foarte 
bine! Ah, ce vânător strașnic ai să ajungi, Samuel! 

Se văzu din nou, purtând cizme de cauciuc mult prea mari. 
Da, își amintea: încălţase trei perechi de ciorapi, pentru ca 
încălțările să nu îi clămpănească în picioare. Mai luase pe el o 
pereche de pantaloni din prelată, un pulover pe gât și o vestă. O 
minunăţie de vestă cauciucată, cu buzunare și buzunărașe 
peste tot, chiar și la spate. 

Arma de vânătoare era o ditamai pușcoacea, grea și 
butucănoasă, veche de când lumea. Mâinile îi tremurau din 
cauza greutăţii ei, dar se străduia din răsputeri să păstreze linia 
de ochire, așa cum îl învățase tatăl său. Țintea un cârd de rațe 
care pluteau, nepăsătoare, la o sută de metri de ei. Vedea clar 
un răţoi ceva mai mare, cu capul verde-auriu. Pe acela ar fi vrut 
să îl împuște. 

— Poţi să tragi, Sammy, acum e momentul! auzi vocea 
încurajatoare a tatălui său. Acum, Samuel! 

Apăsă pe trăgaci, la reculul puștii îl azvârli cu putere înapoi. 

Părintele râdea, în timp ce stolul de rațe sălbatice se ridica în 
aer, fâlfâind cu disperare din aripi. Nu toate. Trei dintre ele 
pluteau acum fără viață pe suprafaţa lacului, ușor învolburată. 
Printre ele se afla și răţoiul cu capul verde-auriu. În jurul 
zburătoarelor, mici pete de sânge colorau apa. 

Cockerul, care aștepta semnalul puștii la prora bărcii, sări 
imediat în apă și înotă agil spre pradă. Era un exemplar negru 
ca tăciunele, cu blana strălucitoare, de toată frumuseţea. 

— Bravo, Sammy, băiatule! îl lăudă tatăl. Bravo, asta zic și eu 
lovitură! Trei dintr-un singur foc. Ești deja un vânător pe cinste, 
dacă ai reușit această performanţă. De când trăia bunicul n-am 
mai văzut o asemenea împușcătură! Eh, dacă ar mai fi el aici să 
te vadă, ar fi tare mândru de tine... 

O pasăre cu pene pestrițe lovi în fereastră și Lucky coborî din 
nou cu picioarele pe pământ. La figurat, desigur. Dar acum, în 
lumea reală, era el: Sam, nu Lucky sau Sleepy. 

Samuel. 


Pentru început, am să ţin această descoperire numai pentru 
mine - se gândi, în vreme ce încerca să își aranjeze părul, 
trecându-și degetele răsfirate prin el. Nu de altceva, dar s-ar 
putea să apară unele neplăceri de unde nici nu mă aștept, dacă 
cineva își dă seama că mi-am amintit. 

Totuși, nu se putu abţine și rosti cu voce tare, pentru a doua 
oară: 

— Mă numesc Samuel și cred că sunt un vânător de prima 
mână. Sau măcar am fost... 

Deodată, își aminti ceva: inscripţia aceea ciudată de pe barcă, 
„Grand Forks”, care nu îi spunea absolut nimic. Apoi i se făcu 
foame și se grăbi către cantina sanatoriului. 

Tildy era acolo, singură la masă, înghiţea cu poftă. Avea în 
faţă o portie enormă de fasole roșie cu porumb și câteva 
ciocănele de pui condimentate. 

— Bună! Parcă nu ne-am mai fi văzut de un secol, zise Lucky, 
așezându-se în faţa asistentei, cu o gustare și un desert. 

— la loc, amice, nu te formaliza! Ți s-a făcut foame așa, dintr- 
o dată? 

— Să zicem. De fapt, voiam să te întreb ceva... să întreb pe 
cineva ceva... ca să fiu mai precis. Ai auzit vreodată denumirea 
„Grand Forks”? 

— Nt! răspunse Tildy, după o clipă de gândire. Dar pare să fie 
numele unei localități, nu? 

— Habar n-am. Mi-am amintit așa, instantaneu. Eram cu 
mama pe marginea unui lac și acolo se afla o barcă... În sfârșit, 
am deslușit denumirea pe care ţi-am spus-o. Asta-i tot. 

— Hai să înfulecăm și, pe urmă, vom merge undeva, poate 
aflăm vreun indiciu! 

Lucky privi ceasul din perete, apoi începu să guste din desert. 
Mai era puţin până la ora cinci, avea timp până la întâlnirea cu 
șeriful Atkins. 

— Unde să mergem? 

— La bibliotecă. Sper să-l mai găsim pe tinerelul acela... Hai, 
că nu-mi mai e foame! 

Aproape că alergau amândoi pe coridoare, cuprinși de 
nerăbdare. Avură noroc. Asistenta îl luă în primire pe bibliotecar 
încă de la ușă: 

— lubitule, n-o să dureze mult, îţi promit. Lasă-mă să caut 
ceva, de care am neapărată nevoie! 


— Dar puteţi și mâine să... 

—... Vrei să nu dormim de curiozitate toată noaptea? 
interveni Lucky. 

— În acest caz, dacă nu vă deranjează, am să vă ajut! Nu că 
m-aș grăbi, dar îmi place să fiu util colegilor mei. Și 
dumneavoastră, domnule Lucky. 

— OK, n-am nimic împotrivă, se bucură pacientul că fusese 
recunoscut de tinerel. Dar scoate noţiunea „domnule” din 
formula de adresare! 

— Acolo! zise Tildy, indicând direcţia în care trebuia să se 
îndrepte. 

După ce făcu câţiva pași, secondată de cei doi bărbaţi, se opri 
în faţa unui repertoar imens, cu coperte groase, de carton 
cenușiu. 

Conducerile sanatoriului de până atunci nu dăduseră prea 
mare importanţă bibliotecii, așa că gradul de informatizare a 
acesteia nu era nici măcar la un nivel decent. 

Asistenta începu să răsfoiască paginile de la litera „G”, 
urmărind rândurile cu degetul. 

— Grand... Grand... așa... Grand Follk... Grand Forks, asta e! 
Harta 140/30. 

închise repertoarul, suflând cu putere pentru ca praful 
așternut pe acesta să nu îi murdărească halatul, apoi se deplasă 
spre un raft, de unde alese o hartă imensă a Statelor Unite ale 
Americii. De fapt, nu era întreaga hartă, ci doar reprezentarea 
fizică a două state și jumătate, împărţite în careuri cu linii de 
culoare galbenă. 

— Perfect, zise ea, întinzând-o pe masa de studiu și netezind- 
o cu latul palmei. Acum căutăm careul 30! Aici e! spuse tot 
Tildy, triumfătoare, punându-și arătătorul pe un punct minuscul 
de pe acea secţiune. L-am găsit! 

Lucky se îndoi din mijloc și privi mai de aproape locul indicat. 
Era scris de două ori; o dată cu negru, lângă un cerculeț mic, și 
încă o dată cu albastru, pe suprafața unei pete verzui, de formă 
neregulată. 

— Un lac și un orășel cu circa... 100.000 de locuitori, în Statul 
Oregon, vorbi Lucky. Adică la mama dracu', pe coasta de vest. E 
și un râu pe acolo, care se numește Snake. Dam’ it! Departe mai 
e... 


Oare pata aceasta insignifiantă să fie lacul meu cu rățuște? își 
continuă el raționamentul, de astă dată în gând. Acolo unde mă 
plimbam cu mama și vânam cu tata... Probabil că orașul 
copilăriei mele este această mică urbe, trecută pe hartă cu litere 
de culoare neagră. Hai, că nu e rău pentru început! 

— Vino aici, Lucky! îl chemă Tildy, care se îndepărtase între 
timp. 

Aflată în fața unui alt raft, scoase de acolo un volum gros, 
însă de dimensiuni ceva mai normale, și începu să îl răsfoiască. 

— Uite, Oregon! De aici poţi afla tot ce vrei despre acest stat. 
Nu-i așa că e grozav? 

— Mai întrebi?! E nemaipomenit! Pot lua cărțulia cu mine? 

— Bineînţeles, îi răspunse bibliotecarul. Numai să notez 
undeva că ţi-am dat această mică enciclopedie. Doriţi să căutați 
și altceva? 

— Nu, mulțumim, e în regulă! Ți-am spus eu că nu o să dureze 
mult! se umflă în pene asistenta, îndreptându-se spre ieșire, cu 
un aer de învingătoare. 

Bibliotecarul îi urmări, pofticios, fesele aflate în plină mișcare, 
apoi îi înmână cărțulia straniului pacient și începu să stingă 
luminile. 

— Atunci n-am să mai zăbovesc nici eu. Dacă mai aveţi 
nevoie de ceva, vă stau la dispoziţie mâine, cu cea mai mare 
plăcere. 

— Bine, noi plecăm. Încă o dată, mii de mulțumiri! Hai, Lucky, 
vino să îţi schimb pansamentul! lar s-a umplut de sânge, dacă n- 
ai fost cuminte. 

Cum privirea femeii exprima cu totul altceva în legătură cu 
intenţiile ei, pacientul se eschivă imediat: 

— Îmi pare rău, însă acum chiar că nu pot! Am o întâlnire, știi 
și tu, iar bandajul mi-l pot schimba singur. Am mai făcut-o de 
două ori până acum. Poate ne vedem mai târziu... 

— Cum vrei! spuse Tildy, departe de a fi încântată de acest 
refuz, după ce îi fusese atât de folositoare în elucidarea enigmei. 
Eu mai am puţină treabă la cantină. 

— lar eu mă duc în salon. Încă o dată, îți mulțumesc din suflet 
pentru ce ai făcut ca să mă ajuţi! Îţi rămân profund îndatorat! 

Ultimele cuvinte o mai îmbunară pe asistentă, care îi făcu 
semn pacientului ei favorit, cu degetul arătător de la mâna 
dreaptă: 


— Să nu uiţi!... 

e 

— La prima vedere, pare o fire foarte timidă, însă, în realitate, 
nu e deloc așa. Să-l fi văzut când s-a trezit din comă, cum mai 
înjura de toți dumnezeii... Pe urmă, nu știu ce s-a petrecut cu el. 
A devenit mai închis în sine decât o broască ţestoasă în propria 
carapace. 

— Serios?! 

— Probabil că șocul trezirii, după douăzeci de ani de 
„hibernare”, l-a adus în starea asta. Uneori, am impresia că se 
teme al dracului de tare de lume și de oameni, tată! În același 
timp, e avid să înveţe și să înțeleagă tot ce se petrece în jurul 
lui. Îi place tot ce e nou, de parcă ar fi un biet emigrant, care 
încearcă din răsputeri să se integreze cât mai repede în 
societatea „adoptivă”. Pentru asta - și pentru multe altele - cred 
că nu greșesc dacă susţin că... aproape îl iubesc. 

Șeriful zâmbi, subconștientul său situându-se undeva între 
dragoste paternă și gelozie. 

— Chiar așa?! se miră el. Ce-i drept, nu te pot contrazice, 
Loretta. Pare un tip foarte interesant. Deci, după toate 
probabilitățile, ar trebui să aibă în jur de cincizeci de ani, nu-i 
așa? 

— Teoretic, da, însă, practic, are în jur de treizeci, se grăbi 
asistenta să își încredinţeze tatăl, după care îi păru rău că o 
făcuse cu atâta aplomb. 

Mai mult ca sigur că babacu' s-a prins că ne-am tras-o! își zise 
în sinea ei. Nu-i vorbă, sunt eu matură, da’ și el e părinte... iar 
dacă se gândește și la faptul că nu m-am măritat până la vârsta 
asta... 

— Dacă ar fi să ne luăm după anul nașterii, este de o vârstă 
apropiată de a mea, chiar tu ai spus-o! Oare cum o fi să te 
îndrăgostești de o persoană mai mare ca tine cu peste două 
decenii?! se întrebă șeriful fără urmă de răutate. 

Asistenta Atkins se împurpurase de-a binelea și realiză că era 
momentul să caute o cale de salvare din acel clinci. 

— Eu n-am rostit niciun cuvânt despre dragoste, ci am zis că 
APROAPE ÎL IUBESC, ceea ce e cu totul altceva. Este atât de 
nefericit și preocupat să-și amintească propria identitate... In 
sfârșit... mai bine mă duc să-l chem. Uite, aproape că s-a făcut 


ora întâlnirii voastre. Trebuie că mă așteaptă în salon, așa cum 
am stabilit. 

Cinci minute mai târziu, când asistenta intră în rezerva cu 
numărul 114, Lucky nici măcar nu o simţi, atât era de cufundat 
în lectura micii enciclopedii pe care o împrumutase de la 
bibliotecă. 

Situat pe malul lacului cu același nume, Grand Forks, cu cei 
peste 110.000 de locuitori, a fost fondat în anul 1830 de 
coloniștii galezi, sosiți aici pentru a exploata pădurile bogate de 
pe malurile Râului Snake. Lemnul era transportat pe apă până la 
Portland, unde se folosea în procesul de ardere a cimentului. 
Ceva mai târziu, s-a dezvoltat și o mică industrie de prelucrare a 
lemnului, însă crahul financiar din 1923 - care a împins la 
faliment marea majoritate a întreprinderilor de tip manufacturier 
de pe coasta de vest - a lovit și micul orășel. In urma acestui 
fenomen, Grand Forks a fost aproape abandonat de localnici, 
aceștia emigrând spre marile plantaţii de citrice din sud. Dar 
localitatea a reușit să se redreseze în anii '50, devenind un 
inedit punct de atracţie turistică, datorită lacului, care este un 
habitat natural al unei specii de rațe unice în lume. 

— Hei, Lucky, îţi mai aduci aminte de mine? Sunt eu, Loretta, 
fata aia bună... care vrea să te ajute... la fel ca și tatăl ei, 
înspăimântătorul șerif din Tonawaba Creek! 

— Ai și venit, draga mea?! Mă bucur! Și tata... 

— Te așteaptă la parter, într-un salon gol, așa cum ne-am 
înțeles. Să știi că e un tip de cuvânt! 

— Probabil că și eu sunt, însă nu pot băga mâna-n foc pe 
chestia asta, dacă nu îmi pot aminti trecutul! Nu încă... 

— Ce citeai? 

— O enciclopedie despre statul Oregon, răspunse pacientul, 
omiţând intenţionat să menţioneze cum a intrat în posesia cărții. 
Mi-am amintit o frântură din trecut, mai precis numele unui mic 
orășel de pe coasta de vest, și acum încerc din răsputeri să aflu 
mai multe amănunte despre obârșia mea. Dar dacă e timpul, să 
mergem! Nu vreau să mă las așteptat, mai ales că eu am 
solicitat această întâlnire, adăugă Lucky, punându-și halatul pe 
el. 

Pe drum, nu își mai spuseră nimic unul altuia. Loretta, însă, 
încercase în câteva rânduri - și chiar reușise - să se atingă din 


mers de trupul bărbatului, la care începea să ţină din ce în ce 
mai mult. 

— Eu am să vă las să discutaţi ca între bărbaţi, zise ea, după 
ce deschise ușa salonului cu pricina. Voi fi la capătul culoarului, 
la camera de gardă, dacă aveţi nevoie de mine. Lucky știe unde 
să mă găsească. 

Apoi dispăru, cu o discreţie care îl impresionă pe Samuel. Nu 
își imaginase că Loretta putea avea atât de mult bun-simţ, dacă 
judeca numai după modul vulcanic și fără prejudecăţi în care i 
se oferise... 


e Capitolul 13 e 


— Dumneavoastră trebuie să fiţi șeriful Atkins! începu Lucky, 
imediat după ce ușa se închise în urma lui. Îmi face o deosebită 
plăcere să vă cunosc, domnule! 

— lar tu ești, în mod sigur, Sleepy... de fapt, Lucky. Plăcerea 
este reciprocă, ia loc, te rog! 

— Mulţumesc pentru invitaţie! Luam oricum, căci astăzi am 
cam obosit și mă simt epuizat, râse „pensionarul” sanatoriului, 
încercând să îndulcească atmosfera dintre el și acest simbol al 
dreptății - așa cum îl zugrăvise mai devreme propria lui fiică. 

— Te văd foarte entuziasmat și bine dispus, altfel decât mi te- 
a descris Loretta. S-a întâmplat ceva deosebit între timp, de 
care nu a aflat încă nimeni? 

— Pot spune că da, fără să mă înșel. Totul s-a petrecut acum 
o jumătate de ceas, iar în afară de cei care au fost de față, 
nimeni nu știe nimic. Nici măcar fiica dumneavoastră. Se pare 
că, încet-încet - fie vorba între noi, mult prea încet -, memoria 
începe să îmi revină. 

— Dar asta este extraordinar, Lucky! se entuziasmă șeriful. 

— Și eu cred la fel. Cred că mi-am amintit de locurile copilăriei 
mele și de orașul în care, tot ce e posibil, m-am născut: Grand 
Forks, Oregon, pe coasta de vest a Americii. 

— Repet, chestia asta este extraordinară, dar sunt convins că 
altul e motivul pentru care ai vrut să ne vedem, nu-i așa? 

— Bineînțeles că da, domnule Atkins! E cazul să îmi cer 
iertare că v-am plictisit cu problemele mele! 

— Lasă, nu e nevoie... 

— ... Am să vă cer să ieşim, însă, din acest salon de spital, în 
ciuda oboselii mele. Să ne plimbăm puţin prin grădină. E mai 
sigur și mai discret așa. Vreau să spun că nu trebuie să fim 
auziți de nimeni. Veţi înţelege de ce vă solicit asta, când vă voi 
spune tot ceea ce știu! adăugă Lucky, enigmatic. 

— De ce nu?! răspunse șeriful, înfundându-și pe cap pălăria 
din dotare. La această oră, apusul soarelui deasupra localităţii 
Tonawaba Creek e minunat. Crede-mă, am avut ocazia să 
constat acest lucru de-a lungul multor ani, la cum mă simt și eu 
puţin stresat după ziua pe care am avut-o, nu văd de ce n-aş fi 
de acord să ne plimbăm puțin. 

leșiră din clădirea principală a sanatoriului, ca doi prieteni 
care se cunoșteau de mult timp. Invitat de șeriful Atkins, Lucky 


o luă înainte pe una dintre aleile presărate cu pietriș ale 
stabilimentului. Asigurându-se că au ajuns într-o zonă unde nu 
puteau fi auziți de urechi indiscrete, se întoarse și zise: 

— Domnule, crima care s-a petrecut aici este extrem de 
ciudată, după cum bine v-aţi dat seama și dumneavoastră. lar 
dacă la aceasta adăugaţi faptul că am pierdut ultimii douăzeci 
de ani de viaţă... Că acum reînvăţ să deosebesc răul de bine... 

— ... Nu te înțeleg, îl întrerupse omul legii. 

— Nici nu aveţi cum. Ar trebui să treceţi prin ce am trecut eu 
ca să... Spuneţi-mi, aţi pierdut vreodată măcar un minut din 
viața dumneavoastră? Cu alte cuvinte, un minut în care să nu fi 
fost conștient, cu excepţia somnului, desigur. 

— Lucky, eu știu că ești foarte marcat de anii pierduţi... 

— ... Nu ăia mă sperie, ci cei care or să vină. Viitorul mă 
îngrijorează, domnule șerif. Lucrurile și întâmplările care dau 
buzna în viaţa mea mă bagă în sperieţi. Mă tem că nu voi putea 
face faţă zilelor și nopţilor ce urmează! 

Șeriful îl asculta, încruntat, privindu-l din ce în ce mai lung. 

Oare băiatul ăsta chiar și-a revenit din îndelungatul somn în 
care a zăcut? se întrebă el. Dar dacă, de când s-a trezit, bate 
câmpii și nu te mai poţi uita în gura lui? Shit, încurcată 
problemă!... 

— Fiule, ce se întâmplă cu tine se petrece cu noi toţi. Viitorul 
este imprevizibil, ai perfectă dreptate. Vine și te ia pe sus când 
te aștepți mai puţin, dar acesta nu este un motiv de spaimă. 
Trebuie să iei totul cu mult curaj, așa cum e... 

— ... Poate n-am început cum trebuie ceea ce voiam să vă 
spun. Uitaţi, am să vă dau un exemplu edificator! zise Lucky, 
ţinând ochii întredeschiși. În clipele următoare, pe poarta 
principală își va face apariţia un Pontiac gri metalizat, cu 
feroneria nichelată. Va opri în parcare, lângă Nissan-ul acela 
Terrano Sport de culoare portocalie, iar din el va cobori un 
bărbat mic de statură, rotofei și cu un început de chelie, pe care 
eu nu îl cunosc. În brațe, va avea un pudel de talie mică, alb și 
lățos. O să vă salute, numindu-vă „hoț bătrân”, iar 
dumneavoastră îl veți „alinta” cu... apelativul „măcelar de 
oameni”. 

— Ce spui?! îl privi Atkins, cu tot mai multă băgare de seamă, 
convins că pacientul era bine dus cu pluta. 


— Fiţi atent! Autoturismul va sosi dintr-o clipă într-alta. Da, 
acum îl văd perfect. Are farul drept spart pe jumătate. A lovit un 
iepure sau așa ceva, pe drumul spre sanatoriu. 

Zicând acestea, Lucky se întoarse spre intrarea principală și 
se îndreptă într-acolo. 

instinctiv, șeriful își pipăi tocul pistolului, iar oţelul tare al 
Coltului său îi dădu acea doză de siguranţă de care avea nevoie. 
Nu că s-ar fi putut teme de un nebun oarecare, însă întotdeauna 
considerase că un om prevăzător trebuie să aibă pe ce se baza, 
la o adică... 

În acel moment, se auzi huruitul caracteristic al unei porţi 
metalice, pe role, care se deschidea. Soarele, care apunea 
dincolo de muntele Tonawaba, arunca umbre roșietice peste 
pajiște, iar amurgul vestea apropiata înserare. 

Din cauza unui defect de vedere, șeriful nu desluși suficient 
de bine culoarea mașinii ce se apropia, însă distinse că jumătate 
din farul drept era spart, lipsindu-i rama nichelată care trebuia 
să-l susțină în lăcașul său. Automobilul, un Pontiac - fără 
îndoială - se îndrepta încet spre parcare. Intr-adevăr, avea 
culoarea gri metalizat și aparţinea medicului legist Edgar 
Abbott, unul dintre ciudaţii săi amici; acesta nu se despărţea 
niciodată de cătelușul Dufy - o corcitură enervantă de pudel -, 
pe care șeriful ar fi dat salariul său pe o săptămână, numai să îl 
vadă la ecarisaj. Mașina opri exact în locul menţionat de Lucky 
și legistul cobori, plin de energie, ţinându-și potaia la subsuoară 
ca pe un bagaj oarecare. Văzându-l pe omul legii, făcu un semn 
larg cu mâna a voioșie: 

— Atkins, hoț bătrân, ce e cu tine aici? Să nu-mi spui că mă 
căutai pe mine, că nu te cred! 

— Da’ ce persoană importantă oi mai fi și tu în orășelul 
acesta, să te caute ditamai șerifu'! Un măcelar de oameni, 
acolo, mic și lipsit de importanţă... răspunse omul legii, după 
care tăcu, de parcă vorbele i se blocaseră în corzile vocale. 

Tuși, pentru a ascunde încurcătura în care se afla, și se 
apropie de pacientul în halat de spital, ce stătea deoparte, 
privind întreaga scenă fără nicio expresie pe chip. 

— Mic, da’ destoinic! replică omuleţul, îndreptându-se spre 
sanatoriu cu pas hotărât. Mai vorbim noi, pal! 

Ajuns lângă Lucky, șeriful îi puse o mână grea pe umăr, 
întrebându-l - încă înmărmurit de cele petrecute: 


— Ce a fost asta, fiule? Ce fel de șmecherii mai faci și tu? 

— Nu e nicio șmecherie la mijloc, spuse pacientul, făcând 
câţiva pași. Pur și simplu, „văd” lucruri care urmează să se 
întâmple, asta-i tot. Fie că vă vine să credeţi sau nu. De aceea 
spuneam că îmi e al dracului de teamă de viitor! 

— Bullshit! Așa ceva nu este posibil. 

— Nu? Dacă vreți, vă mai dau o mulţime de exemple, ca să vă 
convingeți. Înțelegeţi odată că văd cu ochii minţii aceste lucruri! 
Nu e mare brânză... 

— Hm... deci ai vedenii... 

— Eu le-aș spune mai degrabă previziuni sau premoniţii, 
domnule! Vedenie este un termen mult prea vulgar pentru ce se 
întâmplă cu mine. Aveţi grijă, o să vă împiedicaţi! 

Dar înainte ca Lucky să își termine fraza, șeriful se trezi deja 
cu un genunchi pe pământ. 

— Aș fi putut să vă previn cu două secunde mai devreme, însă 
ar fi fost posibil să nu mai cădeți și atunci ce sens ar mai fi 
avut... 

Extraordinar de uimit de cele întâmplate, șeriful reflectă 
câteva secunde, dar nu îi veni nicio idee strălucită pentru a ieși 
din situaţia incomodă în care se afla. De aceea, reluă dialogul la 
întâmplare: 

— Și chestia asta ţi se întâmplă tot timpul? 

— Nu, nu tot timpul. La început, aveam premoniţii în mod 
brusc și brutal, pe nepusă masă, fără nicio legătură cu persoana 
mea. Chiar în prima zi în care mi-am revenit am avut una. Apoi 
mi s-a întâmplat mai des, iar acum o pot face și în mod voluntar, 
printr-un mic efort de concentrare. 

— Doamne-Dumnezeule! exclamă șeriful, tot mai surprins de 
cele auzite. Dar ceea ce îmi spui tu este de-a dreptul incredibil. 

— Știu. De aceea sunteți singurul care cunoaște ce mi se 
întâmplă. Mai bănuiesc câţiva dintre angajaţii sanatoriului, dar, 
cum eu am tot negat că aș avea astfel de premoniţii, ca să nu 
fiu considerat nebun, au renunţat. Domnule șerif, sunt absolut 
conștient că nu voi putea trăi astfel tot restul vieţii. Ar însemna 
să fiu un tip duplicitar, mincinos... dar, credeţi-mă, nici eu nu 
știu ce să mă fac. Încerc ca un disperat să îmi dau seama ce se 
întâmplă cu mine. Să fie ceva legat de supranatural, de 
dumnezeire, de spirite, lumină și întuneric, bine și rău... Ori e un 
simplu efect secundar al gravelor traume pe care le-am suferit, 


la aceasta adăugându-se faptul că n-am îmbătrânit în ultimii 
douăzeci de ani? 

— Lucky, nu te supăra pe mine, însă nici acum nu îmi vine să 
cred că poți citi viitorul! Pune-te în situaţia mea! Tu ai crede? 

— La un moment dat, cu siguranţă. N-aș avea încotro, 
indiferent de cât de neverosimil mi s-ar părea totul. Și mai e 
ceva. De când m-am trezit din comă, am o memorie mai bună 
decât cea a unui computer. Rețin integral ceea ce citesc, cuvânt 
cu cuvânt, și înregistrez absolut tot ce aud, independent de 
voinţa mea. Mă cheamă Samuel... 

— Poftim?! 

— Mă cheamă Samuel și provin de undeva din Statul Oregon. 
Mi-am amintit asta acum aproximativ o oră, dar nu și numele de 
familie. Noi doi suntem singurii care știm asta. 

Și Caron... adăugă Lucky în gând, apoi reluă: 

— A mai aflat cineva secretul meu, dar, la scurt timp, a 
decedat subit. E vorba despre fostul detectiv Donovan, care era 
internat aici. 

— L-am cunoscut, bietul bătrân! Ai vreo dovadă palpabilă că 
n-ar fi murit de moarte bună? își încruntă șeriful sprâncenele. 

— Palpabilă - nu, însă sunt sigur că cineva i-a făcut de 
petrecanie. Am „văzut” dinainte că o să se întâmple ceva urât, 
însă la acea oră nu eram foarte sigur de capacităţile mele. Vă 
daţi seama de bulversarea pe care am trăit-o și o trăiesc în 
permanenţă... Apoi am aflat întregul adevăr... 

— ... Lasă asta, îi întrerupse Atkins. Am impresia că îmi scapă 
ceva. Dacă era vorba doar despre niște capacităţi, să le zicem 
paranormale, nu ai fi apelat la ajutorul meu. Ai fi încercat să 
vorbești cu un medic din spital sau cu un psihoterapeut. Corect? 

— Așa e. 

— Și-atunci... de ce eu? 

— Tot ce v-am spus până acum a fost doar o introducere 
pentru ceea ce va urma. Abia atunci vi se va părea totul o 
degringoladă incredibilă. O să vedeți... 

— Atunci spune, Lucky, nu mă mai fierbe! Deja m-a luat cu 
frisoane. 

— Domnule șerif, doctorul Jeremiah Kohn și defunctul director 
al sanatoriului se ocupau cu ceva nemaipomenit de... să zicem 
scârbos, într-o primă fază. Alt cuvânt nu îmi vine în minte, 
deocamdată. Știţi ce făceau? Recoltau organe de la pacienţii 


acestui așezământ, pentru a alimenta piața neagră a 
transplanturilor. lar  respectivii bolnavi erau  „ajutaţi” să 
sucombe, adică să intre în moarte clinică, dacă înțelegeţi încotro 
bat. Altfel, organele prelevate de la ei n-ar mai fi fost bune 
decât de aruncat. 

— Nu-mi vine să cred! 

— Nici mie, care știu crudul adevăr, darmite dumneavoastră... 
Vă înţeleg perfect. Chestia e că această afacere le aducea niște 
câștiguri de ordin astronomic. Din ce credeţi că și-au cumpărat 
mașini de lux, iahturi sau vile? Din salariile lor de medici 
practicanți într-un sanatoriu, în care cei mai mulţi dintre pacienți 
sunt irecuperabili și fără avere? Aș! 

— Lucky, pe măsură ce avansezi cu povestea asta, totul mi se 
pare din ce în ce mai verosimil. Din ce în ce mai posibil, însă nu 
și probabil. 

— Știu, dar încă n-am terminat. Mai am destule să vă spun. 
Pot continua? întrebă pacientul și cum șeriful dădu nerăbdător 
din cap, reluă: Doctorul Jeremiah - cum îi spuneam noi pe aici - 
s-a speriat de ceva, hotărându-se să renunţe la această afacere 
criminală. 

— Oare de ce s-ar fi putut speria în asemenea hal? 

— A tras cu urechea la o discuţie dintre mine și Dony, fostul 
detectiv, în sera de portocali. Și fiindcă a auzit ce-a auzit, a 
decis să-l suprime pe bietul bătrân. De ce nu pe mine? Probabil, 
pentru că știa că ar fi ceva mai greu și că, pe mine, neavând 
nicio identitate, nu m-ar fi luat prea multă lume în seamă. Sau, 
poate, urma sa-mi facă și mie vreo injecție letală, dar aștepta 
momentul potrivit. Asta în cazul în care nu m-ar fi băgat la apă 
mai întâi, după cum am să vă povestesc ceva mai încolo. 

— Păi... nu spuneai că voia să iasă din afacere? 

— Ba da, însă nu își putea permite să lase martori în urma lui. 
Mă omora și gata. Kaputt! Cine l-ar fi putut bănui de ceva 
necurat?!... 

— Nu mi-ai spus de ce l-ai ales pe Donovan drept confesorul 
tău, mai ales că i se dusese faima că nu prea era întreg la 
minte? 

— Vă voi răspunde mai întâi la ultima întrebare. Dony era 
perfect sănătos din punct de vedere psihic - este părerea mea, 
pe care o susţin cu tărie -, însă îi plăcea să facă pe nebunul. Ce 
altceva își putea dori de la viaţă, la vârsta lui și în starea în care 


se afla?! Apoi, era singurul bărbat din sanatoriu în care am avut 
încredere; la toate astea, s-a adăugat faptul că era un 
profesionist în problema pe care intenţionam să i-o pun. La cine 
altcineva aș fi putut apela, fără să se afle?! Ar mai fi fost de luat 
în calcul doctorul Pearson, care mi se pare un tip de treabă, însă 
ăsta n-o duce prea bine cu psihicul, în special atunci când ia și 
câte ceva la bord, dacă mă înțelegetți... 

— Da, am auzit că îi cam place să tragă la măsea. Dar să ne 
întoarcem la asasinarea directorului! 

— OK. Am avut una dintre acele premoniţii ale mele și am 
știut că directorul împreună cu doctorul Jeremiah vor sta de 
vorbă în morga frigorifică a sanatoriului. Atunci m-am strecurat 
alături de Donovan, în sertarul în care fusese depozitat, și am 
auzit, pe viu. Întreaga discuţie. 

— Și cum de nu ai îngheţat, Lucky? deveni bănuitor șeriful 
Atkins. Reziști și la temperaturi cu mult sub zero grade? 

— Doar mâinile mi-au cam degerat, fiindcă am uitat de 
mănuși; în rest, totul a fost în regulă cu mine. Am „împrumutat” 
un costum special din laboratorul de patologie al sanatoriului și 
l-am îmbrăcat. Nu mă întrebaţi cum de-am știut că voi găsi așa 
ceva acolo, că nu îmi amintesc! Astfel am putut auzi totul... 

Samuel făcu o pauză, pentru a-și mai trage sufletul. În tot 
timpul cât duraseră dezvăluirile lui, se uitase precaut în toate 
părțile, ca nu cumva să fie vreo ureche indiscretă prin 
împrejurimi. Mai fusese o dată imprudent, în sera de portocali, și 
nu voia ca acest lucru să se repete, lăsându-se - cine știe?! - cu 
un alt cadavru. Poate chiar al său... 

— Spune mai departe! îl îndemnă șeriful, extrem de tulburat. 

— Spun. Așa-zișii doctori s-au certat o vreme, reproșându-și 
unul altuia huzureala în care au dus-o în ultimii doi ani. Dacă nu 
eram prezent, de unde puteam afla eu atâtea amănunte? la 
gândiţi-vă! 

— Am să mă gândesc la timpul potrivit și am să verific chestia 
cu laboratorul de patologie, nu-ţi face griji! Zi mai departe! 

— N-ar fi prea multe de spus. Am uitat de moartea frizerului... 

— Am auzit de asta. Și el a fost... Parcă suferise un infarct 
miocardic. 

— Este adevărat, însă doctorul Jeremiah nu a depus niciun 
efort pentru a-l recupera. Dimpotrivă, l-a dus în sala de disecţii 
și l-a ciopârțit, luându-i toate organele folositoare traficului pe 


care îl practica. De fapt, ăsta a fost și motivul principal care m-a 
făcut să stau de vorbă cu Donovan, cerându-i ajutorul. Orice 
doctor poate să constate că întreaga cavitate abdominală a 
fostului frizer - și el fiind unul dintre pacienţii sanatoriului - este 
plină cu pungi de silicon. N-am auzit să-l fi îngropat încă, dar, 
chiar dacă au făcut-o... 

— Voi verifica și asta, după ce stau de vorbă cu procurorul 
comitatului. Întoarce-te la director! 

— Bun. Deci, s-au luat la harţă și de aici nu am prea multe să 
vă spun. Am auzit tot felul de zgomote ce m-au îngrozit, după 
care s-a făcut liniște. Atunci am ieșit afară din congelator și... 

— ... Stai puţin! Frigiderele astea se pot deschide și din 
interior? 

— Din fericire da, altfel nu aș fi avut unde să mă ascund sau 
aș fi rămas în sertar mult și bine, până când costumul de 
protecţie nu mi-ar mai fi fost de folos și aș fi murit. Puteţi 
verifica chiar acum, suntem la câţiva pași de morgă. Spuneam 
că m-am strecurat afară din frigider și am văzut sânge. Trupul 
directorului - pe care l-am recunoscut după inscripţia de pe 
halat -, se afla într-unul dintre sertare, însă nu mai avea cap. 
Doctorul Jeremiah - cine altul? - îl decapitase și luase ţeasta cu 
el. Am dus costumul la loc și am revenit în salonul meu de la 
etajul întâi. La un moment dat am simţit - iarăși nu știu cum?! - 
o altă prezenţă în camera mea. M-am ridicat în picioare și am 
început să caut, unde altundeva dacă nu sub pat?! Acolo am dat 
peste un sac de plastic, cu craniul rânjit a moarte al celui ce 
fusese directorul sanatoriului... și am înțeles că stimatul doctor 
jeremiah își pusese în gând să mă facă răspunzător de 
asasinarea acestuia. Nenorocitul! Numai că și eu mi-am pus 
ceva în gând: să-l determin pe adevăratul vinovat să plătească 
pentru faptele sale. Și cum nimeni nu m-ar fi crezut dacă aș fi 
spus adevărul, demascându-l pe medic, am luat craniul și i l-am 
pus în portbagajul mașinii. De-aici încolo știți ce a urmat... 

— Lucky, ai avut perfectă dreptate! Tot ce mi-ai spus 
seamănă cu o degringoladă neverosimilă, însă o voi lua pas cu 
pas și voi verifica absolut tot ce mi-ai relatat. De asta poţi să fii 
sigur! Apoi îl voi interoga pe doctorul Kohn, bineînţeles, dacă 
mai apuc... 

— Cum adică dacă mai apucaţi? se sperie Samuel. 


— În caz că nu vin între timp agenţii speciali FBI și preiau 
controlul asupra acestei crime. Îţi dai seama că, atunci când e 
vorba despre asemenea fapte, în afacere este implicată o 
întreagă reţea de bestii. Nu se poate ca „biroul” să nu-și bage 
nasul. 

— Ba e posibil. De unde să știe agenţii despre traficul de 
organe? Ar putea crede că nu e altceva decât o crimă oarecare. 

— Ai dreptate, asta mi-a scăpat. Oricum, cu poliţia din 
Milwaukee voi colabora îndeaproape. Cred că avem de-a face cu 
o adevărată „caracatiţă”, dacă tot ce mi-ai spus este adevărat. 

— Nu vă mai îndoiţi de asta și grăbiţi-vă! Vă asigur că veţi 
ține prima pagină a ziarelor, cel puţin o săptămână, iar meritele 
vă vor fi recunoscute pe plan naţional. Poate primiţi și vreo 
invitaţie la Casa Albă... 

— În acest caz - zâmbi șeriful, încântat de idee - vei fi alături 
de mine! 

— Asta nu se poate! Cel puţin nu atâta vreme cât nu îmi 
amintesc propria identitate. La gândiţi-vă, cine m-ar crede că 
am anumite... premoniţii. Dar cu dumneavoastră, cu dovezile pe 
care le veți aduna, e cu totul altceva, nu? 

— Ai dreptate, Lucky. Ai cât se poate de multă dreptate. Aici e 
morga? 

Între timp, ajunseseră în faţa clădirii care adăpostise fosta 
cramă și intrară. Cu pași siguri, pacientul îl conduse pe omul 
legii pe traseul cunoscut. Începu să tremure de frig, însă îndură 
cu stoicism acea senzaţie, încercând să o înfrângă. Ocoli petele 
mari de sânge - care încă nu fuseseră spălate, deși criminaliștii 
își făcuseră treaba deja - și se opri în faţa unui sertar zicând: 

— Domnule șerif, aici se află cadavrul fostului detectiv 
Donovan, lângă care am stat ascuns. Puteţi deschide, fără 
teamă. 

Bărbatul își mai pipăi o dată pistolul, pentru a prinde curaj, 
apoi apăsă și trase de mânerul îngheţat bocnă. Văzu că sertarul 
se deschidea ușor și îl opri la o jumătate de metru, când 
picioarele lui Dony ieșiră la iveală. Pe unul dintre degetele mari, 
pe o plăcuţă, stătea scris numele defunctului. Șeriful îl citi, dădu 
din cap mulţumit, apoi verifică încuietoarea. Intr-adevăr, se 
putea deschide fără probleme și din interior. 

Lucky nu minţise. Împinse la loc sertarul și rolele acestuia 
zornăiră sinistru, mai abitir ca prima dată. 


— Cred că e suficient, cel puţin deocamdată, hotărî omul legii 
și își consultă ceasul. Nu mai e mult până se înserează și trebuie 
s-o duc pe Loretta acasă, așa cum i-am promis. Mă așteaptă de 
ceva timp... Dar ce faci, Lucky? întrebă acesta, surprins, 
văzându-l pe însoţitorul său că începea să tragă de celelalte 
sertare. 

— ÎI caut pe frizer... Uitaţi, l-am găsit! Nu l-au îngropat încă. 
Păcat că plecaţi, domnule Atkins! Cum legistul se află în 
sanatoriu, aţi putea elucida încă o problemă. 

— Care anume? 

— Să constatațţi cu propriii ochi că în burta frizerului nu se află 
altceva decât pungi cu silicon. 

— Dar pentru aceasta am nevoie de un ordin din partea 
procurorului, dacă nu vreau să fiu luat și eu drept un profanator 
de cadavre, nu?! bătu șeriful în retragere. 

— Cred că aveţi dreptate. Atunci am să comunic conducerii 
interimare a sanatoriului să nu îl îngroape mâine dimineaţă! Din 
ordinul dumneavoastră, desigur. 

— Mai bine voi sigila întregul pavilion chiar acum. 

— Așa e, însă vedeţi că sunt două intrări. Să vă conduc... 

— Lucky, dar tu nu mi-ai spus nimic despre eventualii complici 
angajaţi aici... 

— Dacă tot vreţi să plecaţi, s-o lăsăm pe mâine. 

— N-am nimic împotrivă, însă ai mare grijă la noapte, în caz 
că... știi tu... 

— Nu vă faceţi griji în privinţa mea! Am să trec eu și peste 
asta. 

— In regulă, atunci ne vedem mâine, Lucky-boy. 


e Capitolul 14 œ 


Samuel se opri în loc, fulgerat de viziunea care căzu peste el 
ca o păclă foarte deasă. Se afla în sala de bibliotecă și zări 
segmentul din harta Americii, pe care o descoperise Tildy Jones. 
Era încă întinsă pe aceeași masă, iar asistenta zăcea alături, pe 
jos. Cum se afla lungită, cu mâna stângă sub cap, părea 
extenuată de oboseală. Sânii se odihneau în decolteul generos, 
leneși, ca doi delfini pe fundul oceanului. In frunte avea un mic 
orificiu, curat, din care nu cursese niciun strop de sânge, semn 
că fusese împușcată de la mică distanţă. Doar în spatele 
craniului, azvârilit la peste un metru distanță, se vedea creierul 
sfărâmat, ca un terci amestecat cu oase, șuviţe de păr și sânge. 

Mult sânge. 

Auzi pași grăbiţi și întoarse privirea spre intrare. Șeriful Atkins 
intra în goană, răsuflând din greu. Işi pierduse pe drum pălăria 
Stetson și avea în mână Coltul său cel greu, pe care se baza 
întotdeauna, ca orice șerif cu pretenții. 

Când dădu cu ochii de cadavrul femeii, se opri speriat și ridică 
piedica armei, simțind pericolul în preajmă. Se apropie cu 
băgare de seamă de trupul inert și privi temător în jurul său. 

De undeva, din spatele unui raft cu cărți, se ivi un braț, care 
avea în prelungire o ţeavă lungă, aducătoare de moarte. 
Aceasta din urmă scuipă doar o mică flacără verde. Glonţul 
pătrunse cu un zgomot înfundat în ceafa șerifului, undeva la 
baza craniului, și ieși prin piramida nazală, desfăcând obrazul 
bărbatului în bucăți însângerate. 

Victima se prăbuși mai întâi în genunchi, apoi pe o parte. 
Capul îi căzu, cu obrazul sfârtecat și plin de sânge exact între 
sânii femeii și rămase acolo, ca într-o macabră scenă de amor. 

Nu!!! ţipă Lucky în sinea lui. Nu se poate așa ceva! E prea 
mult. Nebunia asta trebuie să se termine imediat. 

— Lasă lucrurile să curgă de la sine! auzi o voce, care venea 
de nicăieri. Barca e goală și, în asemenea situaţii, vâslașul se 
plictisește. DURCH LEIDEN, FREUDE:. 

Samuel își înfrânse cu greu groaza, clipi de mai multe ori și 
respiră adânc. Ceea ce îi ieși din gât semăna mai mult cu o 
răsuflare a morții decât cu un oftat. 

In clipa următoare, se auzi strigat pe nume: 


1 Prin suferinţă, spre bucurie. (germ.). 


— Lucky! 

Nu îndrăzni să se trezească, nici să deschidă ochii, atât era de 
impresionat de cele „văzute”. 

— Lucky, mă auzi? repetă șeriful întrebarea. 

Încă nu apucaseră să se depărteze prea mult unul de celălalt, 
când Atkins întorsese capul și observase că Samuel era în 
transă, clătinându-se pe propriile picioare. 

— Lucky-boy, ce e cu tine? Vino-ţi în fire! 

În sfârșit, bărbatul deschise ochii, învingându-și oroarea, și 
respiră adânc, înainte de a vorbi: 

— Chiar în acest moment, în bibliotecă asistenta Tildy Jones 
este ucisă cu sânge rece... 

Vocea deosebit de calmă a lui Lucky îl făcu pe șerif să-l 
creadă nebun de-a binelea. 

— Ar trebui să vă duceţi acolo de îndată! Poate c-o mai puteţi 
salva. 

— Bullshit! Ce tot spui, că nu înțeleg nimic! mârâi Atkins, 
încordat din cap până în picioare. Ai avut din nou o premoniţie 
sau ce? 

— Dacă nu alergaţi chiar ACUM spre bibliotecă, veţi mai găsi 
doar cadavrul lui Tildy! Ucigașul se află în spatele unui raft cu 
cărți. Fiţi foarte atent, mâna lui criminală vă poate fi fatală și 
dumneavoastră! Dacă nu sunteţi atent, vă va ucide. 

Șeriful porni în goană spre intrarea principală în sanatoriu, 
fără a mai auzi ultimele cuvinte ale lui Lucky. Pe scări, se 
împiedică și își pierdu pălăria Stetson. Aceasta se rostogoli pe 
esplanadă, ajungând la picioarele lui Samuel. Bărbatul se 
aplecă, o luă și o purtă ca pe o povară grea în mâna bandajată, 
urmărindu-l pe șerif de la distanţă. 

Poate că, totuși... îngână pacientul. Apoi intră în clădire și 
urcă scările. Din clipa în care puse piciorul în holul sanatoriului, 
știu deznodământul. Sufletul îi era negru și pustiu. Aruncă doar 
o privire în spatele biroului recepţiei și nu se miră absolut deloc 
când observă cadavrul gardianului, care avea mâinile răstignite 
în cruce. Era Mayden. Johnnie Mayden, un băiat de treabă, ca 
oricare altul. Echipat regulamentar cu uniforma aceea care îi 
venea ca turnată pe trup, cu eternele sale cizme lustruite, arăta 
încă destul de chipeș, chiar și mort. 

În regiunea frunţii, avea o gaură urâtă de tot. Glonţul ucigaș 
venise de undeva de jos, oblic, smulgând în trecere o bucată de 


arcadă. Orbita era acum goală, iar ochiul smuls mai atârna doar 
de un nerv, alb la culoare și elastic ca o macaroană ceva mai 
subțire. 

Aș vrea să plâng, se gândi Lucky, așezându-se pe canapeaua 
flancată de aplice aurii. Oare de ce trebuie să se întâmple toate 
astea? 

Privea coridorul ce ducea spre bibliotecă și mângâia în 
neștire, mecanic, borul pălăriei Stetson. Apoi îl „văzu” pe tatăl 
său. Purta o pălărie asemănătoare, doar puţin mai uzată. 

Era un bărbat înalt, spătos și avea chipul numai zâmbet. 
Mustaţa deasă, castanie, cu vârfurile răsucite în sus, îi conferea 
un șarm aparte. 

Se aflau la marginea unui râu cu ape repezi, străjuit de brazi 
înalţi. Părintele său repara aripa ruptă a unei roţi de apă, care 
alimenta un jgheab de scânduri, confecţionat cu măiestrie. 
Acesta ducea la o clădire scundă înjghebată din nuiele, lipite 
unele de altele cu lut galben. Pe un horn strâmb de tablă ieșea 
un fir de fum alb, subţire și înecăcios. 

Samuel se juca în barca ancorată la malul râului, lângă roata 
de apă. De fapt, nu se juca, ci pescuia. Descult, avea deja la 
picioare doi păstrăvi argintii bine crescuţi, care încă se mai 
zbăteau, într-o încercare disperată de a-și recăpăta libertatea. 
Puștiul privea din când în când la tatăl său, iar acesta îi făcea cu 
ochiul, zâmbindu-i drăgăstos. 

— Mai prinde măcar unul pentru mama! Doar nu o să ne 
îmbuibăm numai noi cu pește proaspăt, iar pe ea s-o lăsăm să 
saliveze. Avem nevoie de câte un pește de „căciulă”, Sammy. 
Să nu uiţi nici câinele! Și lui îi place peștele. Dacă prinzi patru, 
lui i-l vom da pe cel mai mic. 

Parcă intuind că era vorba despre el, un cocker cu blăniţa 
roșiatică lătră scurt de două ori, din locul în care se afla, legat 
de un ţăruș înfipt în pământ. 

Tatăl reuși să pună roata în mișcare și apa începu să curgă 
spre adăpost. 

— Să nu pleci din barcă, Sammy, iar dacă roata dă să se 
oprească, să mă strigi! zise tatăl și vru să intre în casa de 
nuiele. 

În acea clipă, de undeva din desișurile pădurii se auzi un 
zgomot sec de armă, iar scândura tocmai reparată se sparse în 


bucăți. Roata căzu într-o rână, se prăvăli în râu și o porni la vale, 
mânată de curent. 

Tatăl sări să o prindă de lanţul de siguranţă, cu care era 
ancorată la mal, însă roata cea grea rupse ţărușii și își văzu de 
drumul ei. Al doilea glonț lovi jgheabul la numai un metru 
distanță de locul în care se afla tatăl lui Lucky, iar al treilea îi 
zdrobi umărul stâng. 

— Fugi, Samuel! Fugi! Dezleagă barca și ia-o la vale! Să nu te 
duci acasă, mergi la vărul tău, Punky! 

Cockerul roșiatic începu să urle ca un bezmetic și rupse sfoara 
cu care era legat. Al patrulea glonț nimeri lângă el, dar al 
cincilea îl răpuse, sfârtecându-i trupul firav. 

Următorul plumb îl lovi pe tatăl lui Samuel în spate, 
spărgându-i toracele. Puștiul era deja departe ascultând sfaturile 
primite, când plămânii bărbatului se împrăștiară pe pământul 
jilav. Barca se izbea de pietrele colțuroase, fiind azvârlită după 
bunul plac al curentului. Încercă să apuce una dintre vâsle, însă 
era prea grea pentru el. Un cot vijelios se apropia văzând cu 
ochii, amenințând să spargă barca de micile stânci care ieșeau 
din apă, ceea ce se și întâmplă. 

Samuel se trezi înghiţit de valuri, departe de razele soarelui. 
Apoi nu mai văzu nimic, fiindcă redevenise Lucky. 

Se afla în holul tăcut, continuând să învârtească pălăria aceea 
stupidă pe genunchi. 

Din direcţia coridorului lateral, se apropia cineva. 

Auzea pași înfundaţi, la mare interval de timp unul de celălalt. 

Bum... bum... bum... 

De după colț apăru o siluetă nedefinită, mai mult cu o umbră 
decât cu un om, în carne și oase. Era doctorul Pearson. În mână 
îi atârna ţeava lungă a unui pistol cu amortizor de zgomot. Se 
bucură când îl văzu pe Samuel, de parcă l-ar fi căutat de multă 
vreme. 

— Cineva vrea să te vadă, Sleepy. 

— Ştii foarte bine că nu mi se mai spune așa! replică acesta 
după un moment de gândire, apoi se opri, deși ar fi vrut să-i mai 
zică ceva medicului. 

— Vreau să îl văd și eu, Sleepy, așa că, hai să mergem! Ți-am 
spus, VOI AVEA GRIJĂ DE TINE! 

Pentru a-și ascunde nedumerirea, Lucky se ridică imediat de 
pe canapea; apoi porni, cu pași la fel de rari, alături de doctorul 


Pearson, pe coridorul ce ducea spre intrarea de serviciu din 
spatele clădirii. Pe acolo se putea ajunge la morgă, fără a ieși 
din clădirea principală a sanatoriului. 

Pe drum, pacientul constată că medicul abia se mișca și 
respira anevoie. Se auzea un gâfâit de om bolnăvicios sau care 
alergase cinci kilometri cu puţin timp urmă. Dar nu acest lucru îl 
speria cel mai tare, ci lămpile de veghe, care îi aminteau de 
frigul din congelatoarele pentru păstrarea cadavrelor, inclusiv 
cel al lui Donovan. 

Dony... 

Și frizerul se află încă acolo, gândi Lucky. Poate și directorul, 
dacă nu l-au ridicat deja criminaliștii. 

Atunci își dădu seama că nici măcar nu știa cum îi cheamă. 

Pentru Samuel, erau doi tipi fără identitate. Ca și el. Mai bine 
zis, așa cum fusese el până de curând. Acum avea un nume 
adevărat: Samuel sau Sammy - totuna. Și, brusc, își aminti de 
celălalt nume, cel de familie: Branigan. 

— Mă numesc Samuel Branigan! zise el cu glas tare. Și sunt 
spărgător... de meserie. Adică pungaș, bandit și așa mai 
departe... 

— Ce tot spui? se răsti doctorul Pearson la el, fără a întoarce 
capul. 

— Ceva care nu are nicio importanţă pentru tine. 

Trecură prin câteva încăperi, până când ajunseră în sala de 
necropsii. 

Mai bine decât să mă aflu printre morți! se bucură Lucky în 
sinea lui că nu trebuia să mai îndure frigul din camera cu 
cadavrele congelate. 

Edgar Abbott stătea impasibil pe un cărucior metalic, pe care 
de obicei se transporta instrumentarul chirurgical. 

Picioarele scunde îi atârnau în aer și Lucky observă abia 
atunci că legistul avea membrul inferior stâng mai scurt decât 
dreptul, cu peste doi țoli. În acel moment, i se tăie respiraţia. 
Ameti dintr-o dată și genunchii începură să îi tremure. 

Pe masa de autopsii zăcea Loretta Atkins, într-o ipostază 
deloc fericită. Avea abdomenul căscat și prins cu pense de oțel 
inoxidabil. Lângă masă, se găseau trei lăzi frigorifice de voiaj, cu 
capacele sprijinite alături. 

Cadavrul femeii pe care o iubise doar o dată, parcă rânjea. 


— Încă n-am scos nimic din ea, preciză Abbott. Teoretic, mai e 
în viaţă. Ca o virgină, ha, ha, ha! 

Legistul mângâia mecanic capul pudelului din brațele sale, iar 
acesta fornăia fericit, ca un animal de companie lipsit de orice 
fel de griji. 

— Ce vrei să faci? întrebă Samuel Branigan, oarecum derutat 
de cele ce vedea. Ce faceți voi aici? 

— Nu te supăra, amice! îi răspunse bondocul. Știi prea bine ce 
facem. Am nevoie de o pereche de rinichi. Doar atât și nimic 
mai mult: o pereche de rinichi de schimb. Sănătoși, desigur... 

Se ridică, puse cățelul în locul în care șezuse mai devreme și 
îmbrăcă un halat alb, spălat de curând, dar necălcat. Apoi își 
puse masca septică, mănușile de cauciuc și boneta. Părea un 
ursulet de pluș, costumat în felcer, care ar fi putut stârni bucuria 
oricărui puști de șapte-opt ani. 

— la loc! îl invită legistul pe Lucky. Vom putea sta de vorbă în 
timp ce operez, în cazul în care nu te impresionează prea tare 
vederea sângelui. Avem multe să ne spunem, nu-i așa? 

Enervat, Samuel vru să se repeadă spre Abbott pentru a-l 
pocni, dar simţi în coaste împunsătura rece a unui corp 
contondent. Reflexul său de conservare îl avertiză că era 
ameninţat cu ţeava unui pistol și se opri la momentul oportun. 

— Nu are niciun rost să încerci ceva! se auzi glasul legistului. 
Nu mai ajută la nimic. Femeia e ca și moartă, iar creierul ei este 
ferfeniță. Doar aparatele o mai ţin în viaţă, pentru un timp. În 
plus, i-am injectat deja patruzeci de mililitri de Nembutal. Te 
poți consola cu faptul că nu mai simte nimic; ha, ha, ha! 

Râsul său suna ascuţit, ca un chiţăit de șoarece. Işi verifică 
instrumentele de disecție pe care le avea la îndemână, apoi 
zise: 

— Așadar, te numești Samuel Branigan. OK, Sammy. 

— De unde știi? 

— Știu dintotdeauna. Ești ca și propriul meu copil, amice. 
Bineînţeles, un copil neascultător și plin de ifose, așa cum ai 
dovedit-o cu prisosință? Stai jos și îţi voi spune întreaga 
poveste, în timp ce recoltez rinichii de care am nevoie! Uite 
acolo un scaun! adăugă el, indicând cu vârful unui foarfece 
zimţat spre un taburet metalic, cu filet. 

Neavând altceva mai bun de făcut, Lucky se conformă 
ordinelor primite. 


— În 1981, te-am găsit în curtea unei fabrici de cărămidă 
dezafectată din Philadelphia. Erai la un pas de moarte - ca să nu 
zic mort de-a binelea -, însă medicii de la spitalul la care ai fost 
transportat au dorit să încerce salvarea pacientului. Și, spre 
surprinderea mea, te-au reparat al dracului de bine! Atât de 
bine, încât după numai șase luni de convalescenţă, erai într-o 
formă perfectă. Prin acest termen te rog să înţelegi că te aflai în 
comă, însă organismul îţi funcţiona ireproșabil. Toate mergeau 
ceas în interiorul tău, mai puţin creierul. Atunci am dispus 
efectuarea unor operaţii estetice și a altor mici reparaţii, 
nemaiștiind ce să fac cu tine. 

Urmă un moment de respiro, pe care legistul și-l îngădui 
pentru a extrage rinichii din trupul neînsuflețit al asistentei, 
depunându-i apoi într-una dintre lăzile frigorifice. Continuă: 

— La acea vreme, NASA se gândea la primele zboruri 
interplanetare cu echipaj uman. Și pentru că astfel de expediţii - 
după cum știi - durează foarte mult, - unele chiar și zeci de ani, 
se experimentau tot felul de metode de hibernare pentru 
cosmonauţi. Tu ai făcut parte dintr-un lot de cincizeci de 
persoane, pe care s-au efectuat fel de fel de teste. Toţi se aflau 
în comă, exact ca și tine, iar eu v-am aplicat un tratament cu un 
ser pe care tocmai îl inventasem. Mai pe înțelesul tău, un 
inhibitor ce încetinește procesul de îmbătrânire și îl grăbește pe 
cel de vindecare, în cazul unor răniri. 

— Înseamnă că ai fost un fel de doctorul Mengele, nu-i așa? îl 
întrebă Lucky, pipăindu-și tăietura din palmă și realizând că nu 
prea îl mai durea. _ 

— Dacă vrei... Dar să continuu. In ceea ce te privește, totul a 
funcţionat admirabil, până acum câteva zile, când ai binevoit să 
te trezești din somnul tău letargic. În acel moment, am început 
din nou să sper că invenția mea ar putea revoluţiona științele 
medicale. Nu știu ce naiba s-a întâmplat, dar serul a avut efecte 
secundare spectaculoase asupra ta! Toate chestiile alea cu 
premoniţia și cu memoria ta fantastică, pe care mi le-a povestit 
doctorul Pearson, m-au lăsat paf... 

— Ce s-a întâmplat cu ceilalţi patruzeci și nouă de subiecți? 

— S-au curăţat în timp; niciunul n-a dus-o mai mult de doi ani. 
Au avut organisme slabe, care au cedat. Tu ești singurul 
supravieţuitor al experiențelor mele trecute, dar, oricum, nu mai 
reprezinţi niciun interes pentru NASA. Acum cinci ani s-a 


renunţat la programele spaţiale interplanetare, iar fondurile au 
fost suprimate. M-au lăsat pe drojdie, cum s-ar spune, după 
nouăsprezece ani de muncă plină de devotament. Pe urmă, uite 
unde am ajuns! lată ce trebuie să fac pentru a câștiga și eu un 
bănuţ cinstit și a-mi continua experienţele pe cont propriu! râse 
legistul Abbott într-un fel sinistru, arătând cu ambele mâini 
trupul măcelărit al asistentei de pe masa de necropsii. 

O foarfecă și câteva pense strălucitoare stăteau înfipte în 
abdomenul deschis, iar sângele femeii se prelingea alene spre 
canalul de scurgere. 

Bondocul își reluă monologul: 

— În mod indirect, chiar foștii mei patroni mi-au propus 
această variantă pentru a-mi continua experiențele. Și aici mă 
refer la niște colaboratori foarte apropiați, de la NASA și CIA. 
Organele umane au devenit extrem de scumpe și foarte căutate 
în ultima vreme. Numai pentru un rinichi, în anumite situații, 
poți încasa treizeci de mii de dolari, darmite pentru doi sau 
pentru un ficat - ia gândește-te! 

Lucky era, pur și simplu, îngrozit de cele auzite. Aproape că 
nu îi venea să creadă. Oare nu cumva încercau să își bată joc de 
el? 

Legistul fixă o pensă alături de foarfecă și strânse, vârându-și 
mâna înmănușată în abdomenul nefericitei întinse pe masă. 
Murdar de sânge aproape până la coate, avea o sclipire de 
bucurie nebunească în ochi, în vreme ce opera. 

Pudelul stătea cuminte la locul lui, lingându-se din când în 
când pe bot. 

Abbott continuă să se destăinuiască: 

— Am început acum doi ani, doi ani și ceva. Sanatoriul, așa 
cum am intuit de la început, e o sursă inepuizabilă de organe. O 
bancă invidiată de orice instituţie aflată în legalitate, care nu 
prea poate face rost de asemenea „podoabe”. Zeci și sute de 
pacienţi cu afecţiuni cerebrale iremediabile sunt aduși aici și - 
mai devreme ori mai târziu - sucombă, adesea spre ușurarea 
propriilor rude, care nu știu nimic din ceea ce se petrece cu ei. 
Am început chiar să îi iubesc pe acești „onorifici” - cum le spun 
eu, în particular - spre deosebire de personalul medical, care îi 
numește „lămâi” 

Râse din nou, având o grimasă ciudată, de hienă flămândă, 
întipărită pe chip. 


Samuel Branigan nu mai putea suporta. Întoarse privirea 
scârbit și îl zări pe doctorul Pearson, imobil, cu figura ca de 
ceară. Ținea același pistol cu amortizor de zgomot, care acum 
părea un lucru de prisos în mâna lui. Făcu un gest abia 
perceptibil din cap, mișcându-și-l de la dreapta la stânga și 
înapoi, ce însemna: „Să nu încerci vreo prostie, că n-ai șanse!” 
Apoi rămase la fel de imobil ca înainte. 

— De fapt, noi aici ne ocupăm numai de recoltări, continuă 
legistul. Desfacerea „produselor” noastre este asigurată de CIA, 
într-un mod cât se poate de discret. Toată lumea are numai de 
câștigat, nu-ţi dai seama?! Cu toţii sunt mulţumiţi. Cu alte 
cuvinte - o afacere profitabilă și curată, în cel mai pur stil 
american. Și te asigur că sunt mulţi, foarte mulţi politicieni, 
magnați ai finanţelor și membri ai administraţiilor locale, care 
nu vor să încetăm această activitate laborioasă. 

Mai scoase un organ din interiorul cadavrului de pe masa de 
autopsii și îl depuse cu grijă într-o pungă de plastic, apoi în lada 
frigorifică, vârându-și din nou mâinile în trupul fetei. 

— Dacă tot am deschis-o pe femeia asta, ar fi păcat să arunc 
la gunoi „lucruri” folositoare! își justifică el continuarea 
prelevării de organe. Dar să reiau! Cu tine rezolvam noi într-un 
fel, dacă făceai valuri. Nu erai problema noastră numărul unu și, 
chiar dacă ai fi devenit, te „rezolvam” în mare viteză. 
Nenorocitul ăsta de Jeremiah ne-a dat toată mustăria peste cap. 
Acum sunt nevoit să lichidez totul din cauza lui, dar nu-i nimic. 
Mi-aţi mai rămas tu și Pearson. Individul ăsta care te ţine la 
respect cu pistolul său e un nemernic. Un rahat cu motț, nimic 
altceva. Ştii că și-a ucis soţia? 

— Da, mi s-a confesat, răspunse Lucky. Dar e de compătimit, 
după părerea mea, nu de condamnat. 

— De compătimit? Aiurea! Nu e în stare de nimic bun pe 
lumea asta. A ucis-o, dom'le, asta e! Cu sânge rece... și acum 
jelește și face pe nefericitul, neînţelesul și mai știu eu cum! 
Desigur, el susține că a făcut-o din milă, din considerente 
umanitare, însă cine are timp să îl creadă?! Singurul adevăr- 
adevărat a fost că s-a gândit să fie din nou liber și acest lucru nu 
îl putea obţine decât scăpând de consoarta lui cea incomodă. 

incapabil să articuleze vreun cuvânt, doctorul Pearson 
continua să adopte aceeași poziție încremenită. 


— Se îndrăgostise lulea de altă femeie, dacă vrei să știi, și 
avea de gând să se recăsătorească. Dar n-a ţinut figura cu 
eutanasia. Eu l-am scos din ghearele justiției și îmi e dator 
vândut pentru tot restul zilelor lui. Cei de la CIA, pe care i-am 
„montat” tot eu, l-au reabilitat, ca să îl pot folosi drept mâna 
mea dreaptă și, totodată, ca gardian al tău. Nici eu, nici Centrala 
nu uitasem de existența ta, Lucky. Așteptam doar momentul 
favorabil pentru a ne ocupa din nou de tine. Merita să încercăm; 
cine știe ce putea ieși dintr-un nou tratament, cu un ser 
îmbunătăţit?!... 

Abbott așeză pe măsuţa de inox de lângă el mai multe 
instrumente chirurgicale pline de sânge, semn că disecţia se 
apropia de sfârșit. Masca de tifon pe care o avea în dreptul gurii 
se umezise de cât vorbise până atunci. 

— În seara asta, veţi pleca împreună, Lucky. Apropo, nimerit 
nume ţi-a găsit cine ţi l-a găsit! Sleepy nu ţi se mai potrivea. 
Ești, într-adevăr, un tip din cale-afară de norocos, trebuie să 
recunoști. Să îţi revii după douăzeci de ani, cum îi zice și 
romanului ăluia de Alexandre Dumas e ceva! CIA v-a „aranjat” 
câte o nouă identitate. Veţi fi duși la San Diego, în cel mai mare 
centru de cercetări al Centralei. Trebuie să știi, Samuel, că acum 
ai devenit extrem de preţios pentru mine și pentru ei. Valorezi 
mai mult decât greutatea ta în aur. Valorezi cât milioane de 
rinichi buni pentru transplant, Lucky! Nu-i așa că e înălţător? 
Poate doar președintele Americii să fie mai preţios decât tine. 
Atât... 

Și legistul râse din nou, chiţăit, înecându-se într-un fel de așa- 
zise hohote. 

În acel moment, imobilul doctor Pearson - din postura în care 
se afla - ridică doar braţul. În următoarea fracțiune de secundă, 
pistolul scuipă o flacără scurtă și albastră, iar glonţul îl lovi pe 
Abbott exact în frunte, deasupra zonei în care se unesc 
sprâncenele. 

Lucky văzu jetul de sânge care ţâșnea din regiunea occipitală, 
amestecat cu mici fragmente de creier, iar scena i se păru total 
neverosimilă. Mintea lui nu putea accepta o asemenea grozăvie 
cu una, cu două, chit că șuvoiul de sânge stropise faianța albă a 
pereţilor din apropiere. Nu putea concepe... 


Cu o figură pe care se mai putea citi doar uimirea, Abbott 
scăpă pe jos o bucată de carne însângerată, pe care se pregătea 
să o arunce la gunoi, și căzu cu un zgomot flasc pe pardoseală. 

Din locul în care se afla, pudelul Dufy își dădu seama că era 
ceva în neregulă și începu să latre. Apoi sări de pe masă și își 
înfipse colții flămânzi în carnea scăpată de stăpânul lui, parcă 
încercând să o înfulece pe toată dintr-o dată. 

Scârbit, doctorul Pearson ţinti și mai slobozi un glonţ, de data 
asta în direcţia nevinovatului animal. Din cauza dimensiunilor 
sale reduse, acesta fu rupt pur și simplu în două. 

Samuel Branigan continuă să privească înmărmurit cele ce se 
petreceau în imediata sa apropiere și, într-un final, reuși să 
articuleze, copleșit de oroare: 

— De ce?! 

Buzele i se mișcară abia perceptibil și din gură îi ieși doar un 
murmur, în loc de vorbe adevărate. 

Parcă înțelegând întrebarea sau poate chiar auzind-o, doctorul 
Pearson se postă în fața lui și îl privi adânc în ochi. Avea o 
căutătură tulburată, parcă de nebun și, totuși, de om pe 
jumătate raţional, îngrozit de trecut, prezent și viitor. De propria 
sa existenţă... 

— De ce? încercă Lucky din nou, iar de astă dată vorbele se 
făcură bine auzite în sala de necropsii. 

Cuvintele răsunară, tăioase, ca lamele unui cuţit de luptă cu 
două tăișuri. 

Doctorul îi mai susţinu privirea plină de ură timp de câteva 
secunde, apoi catadicsi să îi răspundă, cu un glas incredibil de 
afectuos: 

— Nu știu dacă îţi mai aduci aminte, dragul meu, însă ţi-am 
promis în mod solemn că te voi ajuta și voi fi alături de tine la 
nevoie! Acesta a fost singurul fel în care mi-am putut ţine 
promisiunea, Sleepy! 

— Mă cheamă Samuel Branigan! ripostă tânărul, oarecum 
derutat de cele auzite și în lipsa unei replici mai bune. 

— Nu-nu. Pentru mine ai fost și vei rămâne pentru totdeauna 
Sleepy. Dar când spun „pentru totdeauna”, să știi că folosesc o 
sintagmă extrem de relativă. Pentru mine, „totdeauna” nu 
înseamnă o viaţă întreagă de-acum înainte... 

— Lasă asta, doc! Spune-mi mai bine de ce atâţia morți, 
atâtea cadavre!... 


— Pentru tine, Sleepy. Pentru ca tu să trăiești în libertate și să 
faci ceea ce vrei. Mi-am dedicat ultimele clipe ale vieţii pentru a 
te apăra. Identitatea ta trebuie să rămână secretă și așa va fi, 
căci trecutul tău a fost șters de mult din orice evidențe. Acum, 
numai noi doi știm că te-ai numit și te numești Samuel 
Branigan. Doctorul Edgar Abbott avea perfectă dreptate - 
preţuiești mai mult decât greutatea ta... în aur de 24 de karate. 
Și chiar mai mult decât cea în platină, în diamante, în ce vrei tu. 
De fapt, ești de neprețuit, Sleepy, acum, de când te-ai trezit... 

Lucky îl privi ca pe unul dus bine cu pluta, dar Pearson nu 
terminase ce avea de spus. 

— Toţi acești oameni care au murit în ultimele zile nu 
înseamnă absolut nimic pe lângă ceea ce însemni tu. Ești unic în 
lume și, probabil, în Univers. N-ar fi exclus să reprezinţi chiar 
începutul unei noi etape în evoluţia speciei umane. Acum ești 
liber, Sleepy. Nimeni nu îţi cunoaște identitatea, înfățișarea, 
trecutul și poţi s-o apuci încotro ai chef. Ăsta e darul meu pentru 
tine. 

— Dar tu mă cunoşti, doc. Mă poţi da oricând în vileag, chiar 
dacă voi reuși să fug. 

Medicul zâmbi amar și îl făcu atent la arma pe care o ţinea în 
mână. 

— Eu nu mai contez, Sleepy. Absolut deloc. În curând, voi fi 
eliberat de toate păcatele mele pământești și va fi bine... 

Incă nedumerit, Samuel Branigan „văzu” scena ce avea să 
urmeze. 

Pearson demontă cu mișcări lente amortizorul pistolului, îl 
azvârli într-un colţ, apoi apropie de gură ţeava neagră a armei 
aducătoare de moarte. 

— Vrei să te sinucizi? realiză Lucky ceea ce urma să se 
întâmple. Stai, nu face asta! Nu trebuie... 

— Vreau să fiu liber, amice. Tu nu înţelegi... Șapte ani de 
robie mi-au fost de ajuns. Am plătit cu vârf și îndesat pentru o 
faptă reprobabilă, nici mai mare, nici mai mică decât altele ce 
se petrec pe acest pământ. 

— Doc, crezi că astfel de lucruri pot fi plătite printr-o altă 
vărsare de sânge? 

— Nu știu și nici n-am de gând să mă concentrez acum asupra 
acestui lucru. E prea târziu. S-a terminat. Trebuie să se 
termine... Abbott e mort, iar tu trebuie să pleci. Fugi cât te ţin 


picioarele, încotro vezi cu ochii! Legistul nu era decât o simplă 
marionetă, în ciuda faptului că încerca să se dea mare. Șeful 
suprem al acestei afaceri, creierul care coordonează și 
controlează totul este un tip de o cruzime cum nici nu îţi 
imaginezi. Lucrează pentru CIA sau colaborează cu Centrala și e 
cunoscut sub numele de Caron... 

— ... Caron? nu se putu abţine Lucky, pierzându-și răsuflarea. 

— Da, Caron, cel din visele tale. Vocea aceea din 
subconștient, care ţi-a fost introdusă în minte prin nenumărate 
ședințe de hipnoză. Și când spun nenumărate, mă refer la sute 
de ședințe. 

— Nici nu știu dacă pot crede tot ce îmi spui, doc. Nu cred că 
am capacitatea intelectuală necesară... 

— Chiar dacă este așa, nu-i nimic. O vei dobândi în timp, ai să 
vezi. Nu uita că, prin calităţile tale, ești unic pe această planetă! 

— Bine, dar ce s-a încercat prin hipnotizarea unui pacient aflat 
în comă de ani buni, așa cum eram eu? 

— Cineva a vrut să aibă întregul control asupra ta, dar se pare 
că a dat greș. lar eu mă bucur sincer de acest fapt. Până la 
urmă, conștiința ta l-a surclasat pe Caron, cel din vis. Cel real 
este o fiară, în adevăratul înțeles al cuvântului. Pentru el, viața 
unui om nu contează mai mult decât un băț de chibrit, pe care îl 
aprinzi și apoi îl arunci. Și va fi în permanenţă pe urmele tale, 
atâta timp cât va trăi. Deci, existenţa sa pe acest pământ 
trebuie să fie cât mai repede suprimată. Dacă m-aș fi simţit în 
stare, aș fi făcut-o chiar eu. Dar nu sunt... din păcate. Ține! 

Medicul îi întinse o legătură de chei strălucitoare. 

— Afară, vei găsi un Ford Sierra albastru, parcat la capătul din 
stânga al aleii. În portbagaj se află multe lucruri folositoare, pe 
care le-am pregătit pentru tine. Acum, pleacă! Nu mai sta pe 
gânduri! Cu bine!... 

— Stai puţin, doctor Pearson! Totuși, admițând că am fost 
hipnotizat și că asupra mea au fost testate fel de fel de 
medicamente, nu înțeleg care ar fi scopul final al acestor 
experienţe. 

— Bănuiesc că au vrut să facă din tine o armă infailibilă, 
spionul superinteligent care se poate adapta oricăror condiţii, 
indiferent de locul desfășurării anumitor acţiuni. Gândește-te! 
Tu poţi învăţa limba rusă, de exemplu, în maximum o 
săptămână. De asemenea, ai posibilitatea de a acumula 


cunoștințe despre orice fel de armament sau alte chestii 
ultrasecrete. Trebuie doar să îţi arunci ochii pe anumite 
informaţii, ca apoi să le poţi reproduce cuvânt cu cuvânt. Dacă 
la aceste calităţi supranaturale adăugăm faptul că te poţi 
vindeca mult mai repede decât restul oamenilor, tabloul e 
complet. lată motivele pentru care cred că CIA vrea să aibă un 
control complet și eficient asupra ta. Cu ajutorul tău, Agenţia 
sau anumite persoane de acolo pot conduce nu doar America, ci 
chiar întreaga lume. Înţelegi acum de ce valorezi mai mult decât 
greutatea ta în aur? 

— Dacă sunt atât de... perfect, ce i-ar împiedica să mă și 
cloneze, la o adică... 

— ... Nici asta nu este imposibil. Poate că te vor, pentru a 
efectua noi experienţe pe tine. Oricum, trebuie să stai departe 
de Caron, dacă nu poţi scăpa de el. La mijloc nu poate fi vorba 
de ceva curat, altminteri identitatea ta nu ar fi fost păstrată în 
așa mare secret, ani de-a rândul. 

Lucky luă cheile din mâna doctorului, bucuros să scape de 
coșmarul pe care îl trăia cu ochii deschiși, apoi o porni spre ușă. 
Nu simţea nimic. Era gol de sentimente. În corp, percepea doar 
o senzaţie de frig, care îl făcea să tremure. Probabil că se lipea 
de el ceva rece ca Styxul... 

Din urmă îl ajunse glasul doctorului Pearson, de parcă ar fi 
venit de undeva de DINCOLO, din universul lui Caron: 

— Lucky, să știi că am iubit-o. Cu adevărat am iubit-o, ăsta-i 
adevărul! Doar pe ea și numai pe ea. Niciodată nu am iubit o 
altă femeie... Încă o iubesc... Am sacrificat pentru ea totul și nu 
îmi pare rău. Abbott a minţit; nu voiam să mă căsătoresc cu altă 
femeie... Era doar o amantă, ca oricare alta. Acum e bine și mă 
bucur că plec... avem... întâlnire. 

Samuel Branigan se întoarse spre doctor și îl privi pentru 
ultima oară. Acesta părea un cadavru pe picioare. 

— Oamenii ca tine nu ajung niciodată în barcă, doc. Nici 
măcar... 

Și ieși în noaptea oarbă, fără a mai lua în seamă bubuitura de 
pistol care se auzi în urma lui. 


e Capitolul 15 œo 

Găsi în portbagaj o pereche de blugi, o cămașă de pânză, 
niște ghete înalte și o jachetă vătuită. În buzunarul interior al 
acestei ultime piese de îmbrăcăminte, se afla un bilet de avion 
și un portmoneu de piele, care conţinea: permis de conducere, 
pașaport, carnet de asigurări sociale și mai multe cărţi de credit, 
toate pe numele Samuel Branigan. În compartimentul din spate, 
dădu peste un teanc de bani în hârtii de mai multe valori; în 
total, cam o mie de dolari noi, mirosind a cerneală proaspătă. 

Cercetă în fugă carnetul de asigurări sociale. Se născuse în 
1972, la Boise, Statul Idaho, și domicilia în San Diego, California, 
fiind de profesie lăcătuș mecanic. 

Se schimbă în cea mai mare viteză, aruncă pijamaua și 
halatul într-un tufiș și urcă în Fordul Sierra. 

Automobilul era spaţios și plăcut în interior, având tapiseria 
din piele de culoare verzuie. Puse mâinile pe volan și privi 
bordul:  tahometru, turometru, indicatoare de siguranță, 
voltmetru, comutator de lumini, ștergătoare etc. Teoretic, știa 
cum se conduce un automobil, dar practic... 

Introduse cheia în contact, o învârti, cu piciorul stâng apăsat 
pe ambreiaj, și motorul porni la sfert. Cuplă prima viteză, dar 
următoarea manevră o execută destul de brutal, astfel încât 
mașina săltă brusc înainte. După câţiva metri, însă, Lucky își 
recăpătă reflexele de șofer și reuși să controleze perfect 
automobilul. Nu strivi decât patru sau cinci tufe de trandafiri, cu 
roata din dreapta, și intră pe aleea principală. Rulă lin, iar după 
ce poarta se deschise automat în fața sa, cuplă cea de-a doua 
viteză, înscriindu-se pe șosea. 

Parcurse cu viteză regulamentară orășelul Tonawaba Creek, 
apoi intră pe autostradă. De pe podul de acces spre banda întâi, 
sanatoriul se vedea ca un castel de jucărie, cocoțat pe o colină. 
Și, dintr-o dată, o lumină orbitoare izbucni din dreapta clădirii, 
fiind urmată de alte trei explozii. Lucky frână din instinct, trase 
pe dreapta, pe banda de siguranţă, și cobori. 

Morga sanatoriului și încă o anexă fuseseră aruncate în aer, 
iar deasupra lor se lățea o ciupercă violetă de gaze arse, 
amestecate cu praf și moloz. Aerul mirosea a moarte sau cei 
puțin așa i se păru lui Samuel Branigan. Îi veni să plângă, de 
parcă ar fi pierdut pe cineva drag. Dar pe cine? Ce? Era doar un 
adăpost în care își petrecuse, fără voie, ultimii douăzeci de ani. 


Știu, l-am pierdut pe Sleepy! se gândi bărbatul cu tristețe. L- 
am pierdut pe Sleepy, repetă el. Bunul meu prieten a murit în 
această explozie. 

Deși avea lacrimi în ochi, râse. Nu era altceva decât o 
izbucnire nervoasă care, în cele din urmă, îi făcu bine. 

Porni din nou Fordul și demară, schimbând vitezele una după 
alta. Voia să se îndepărteze cât mai repede de acel loc 
îngrozitor. Se gândi la ultimele evenimente, la ceea ce își 
adusese aminte în clipele de transă și, mai târziu, își dădu 
seama că i s-a făcut foame. Privi ceasul de bord. Conducea deja 
de peste trei ore, îndreptându-se spre... 

Chiar... Încotro am apucat-o? se întrebă el. 

Dacă vreau să caut locurile în care m-am născut sau să merg 
la San Diego, trebuie să iau neapărat avionul. Trebuie să mă 
gândesc în mod serios la chestia asta. Nici nu m-am uitat la 
destinaţia de pe biletul pregătit de Pearson. 

Văzu de la distanţă o firmă pe care o recunoscu. Era „M”-ul 
auriu al unei arcade duble, sigla restaurantelor Mac Donald's. 

Hamburgeri, își aduse aminte Lucky. Hamburgeri mustoși, 
fripţi direct pe plită, și cartofi prăjiţi. Cu mult ketchup, maioneză 
picantă, varză albă și mărar. O nebunie! 

Se înscrise pe banda de ieșire de pe autostradă și parcă lângă 
cea mai apropiată intrare. Localul strălucea de lumina gălbuie 
pe care o degaja mulţimea de neoane. Imediat ce păși înăuntru, 
fu izbit de aroma cărnii care se prăjea pe plită. Lucky inspiră, 
satisfăcut. 

— Dă-mi doi! ceru el, pofticios, fetei de la casă. Și două porţii 
mari de cartofi prăjiţi, un milkshake, sos de usturoi și cafea. 
Multă cafea. 

Într-un minut, se îndreptă cu tava în mâini spre un loc de la 
fereastră. 

La acea oră înaintată, localul era aproape pustiu. Din boxele 
montate în mod discret, se auzea în surdină o melodie a lui Joe 
Cocker: Y am feelin’ all right. O, yes! Y am feelin’ all right. 

Aranjase totul și, când se pregătea să muște din hamburger, 
văzu că în faţa sa se așeză un bărbat ceva mai în vârstă, cu 
trăsături ascuţite și ochii parcă goi, fără iris și pupile. Era Caron. 

— Nu te grăbi! spuse acesta, scoțându-și pălăria de fetru și 
punând-o pe masă, în apropierea solniței. Mănâncă! Avem 
suficient timp de acum înainte. Avem tot timpul din lume... 


Apoi se lăsă pe spate și își lărgi nodul cravatei, continuând: 

— E destul de cald aici. Cald și plăcut. Un local așa cum scrie 
la carte. E bun hamburgerul? 

Lucky mușcase o singură dată și acum înghiţea cu noduri, iar 
sosul de usturoi se scurgea pe pansamentul de la mâna dreaptă. 
Nu avusese prilejul să vadă ce-i mai făcea rana, însă nu îl 
deranja aproape deloc. Enervat, aruncă hamburgerul pe tavă și 
se șterse cu un șerveţel. 

— Unde ţi-ai lăsat barca? întrebă el, cu intenţia de a fi cinic, 
dar și pentru a-și ascunde spaima. 

Abia acum redescoperea frica, în adevăratul înțeles al 
cuvântului. Privindu-l pe Caron. 

— E afară, rânji bătrânul. Am ancorat-o lângă un Ford albastru 
tare drăguţ. Păcat de el! O să sară în aer exact în... cinci minute. 
Tot așa cum a explodat și morga sanatoriului. Dacă nu mai 
mănânci, mai bine să plecăm! O să sară în aer și localul. Păcat și 
de el. Era un restaurant extrem de plăcut. 

Se ridică și își aranjă pălăria pe creștet, deasupra părului alb 
și bogat, ca o coamă de leu. 

— Să mergem! E vremea! 

Samuel Branigan se ridică fără să mai scoată vreun cuvânt, 
ocoli masa și păși înainte, urmărit de privirea cea verde a lui 
Caron. În acel moment, avu o premoniţie. 

Se afla în interiorul capitonat al unui Isuzu VehiCross 
ultramodern, cu trei uși. Culoarea argintie a acestui automobil, 
cu transmisie 4x4 permanentă - după cum își aminti că citise 
recent într-o revistă de specialitate -, acționată de un motor de 
3,51 şi 215 cai putere, cu șase cilindri în V, îl impresionă pe 
Lucky. Era o adevărată uzină pe roţi. Scaunele din spate 
fuseseră scoase, iar el se afla între doi tineri vânjoși, îmbrăcaţi 
în scurte de piele și pantaloni de culoare neagră. Îi puseseră 
cătușele. 

Pe jos, la picioarele lor, rezemat de ușa din spate a mașinii, se 
afla doctorul Jeremiah Kohn. Avea o gaură micuță în frunte, 
semănând cu o amprentă vineţie. La curbe, cadavrul se deplasa 
câţiva centimetri într-o parte sau alta, la frâne venea peste 
picioarele lui, ca apoi să ajungă din nou lipit de ușa din spate. 

Privi în noapte pe geamul lateral și observă două lumini 
puternice, care se apropiau perpendicular pe direcţia lor de 
rulare. In jurul acestora sclipea un halou de raze, înspăimântător 


la prima vedere. Imediat după aceea, auzi sirena bolidului, simţi 
o izbitură și închise ochii, sub impactul puternicului șoc. 

— Ce se întâmplă, ţi-e rău? îl întrebă Caron, prinzându-l de cot 
și aducându-l astfel la realitate: 

— Era din nou în localul ce urma să sară în aer; totuși, simţea 
în creștet și tâmple lovitura camionului care azvârlise Isuzu de 
pe șosea, ca pe o cutie de chibrituri. 

— Nu, n-am nimic. E din pricina... am avut o zi destul de grea, 
asta e. Una din cale-afară de încărcată. 

Glasul său suna neutru și străin. A 

leșiră din local, apoi el urcă în automobil pe ușa din spate. li 
trebui un oarecare efort pentru a sări peste ceva ce părea a fi 
un cadavru, înfășurat în folie de plastic. Un zdrahon îi făcu semn 
să se așeze pe jos, între el și un partener de-al său. Il cunoscu 
după fălcile pătrate și ochii bovini. Era unul dintre brancardierii 
de la sanatoriul din Tonawaba Creek. 

— Ce dracu'?!... reacţionă negrul. 

Lucky întinsese mâinile în faţă, ca un automat, iar gestul său 
îi surprinse pe cei doi. Când își reveni din starea de stupoare, 
„gorila” îi pusese cătușele, controlând cu atenţie dacă s-au 
închis cum se cuvine. 

Caron urcă în dreapta șoferului și se răsuci spre paznicii din 
spate: 

— Fiţi cu ochii în patru! Tipu’ e alunecos și periculos ca un 
șarpe. Nu știi niciodată ce are în minte. 

Doctorul Jeremiah rânjea din sacul său de plastic, de unde 
ieșea afară doar capul. Ochii, deschişi, erau sticloși ca ai unui 
pește. 

Isuzu demară brusc, înscriindu-se în scurt timp pe autostradă. 

Lucky privi prin parbrizul lateral și văzu camionul apropiindu- 
se. Două luminiţe mici, strălucitoare, undeva în depărtare. 
Incepu să se pregătească. 

Işi depărtă picioarele și se propti puternic pe călcâie, apoi își 
puse mâinile între genunchi, încercând să își echilibreze 
greutatea corpului. Era încordat ca un arc gata să se rupă. 

In clipa în care auzi claxonul camionului, ce îi surprinsese pe 
toţi, sări de la locul său, apăsă pe clanţa ușii din spate a mașinii 
și se aruncă în ea cu toată greutatea. Aflat în zbor, auzi o 
explozie, apoi încă una. Fuseseră Fordul său și localul la care 
încercase să își astâmpere foamea. Urmă tamponarea mașinilor, 


pe care Lucky nu o mai resimti. În schimb, aterizarea fu destul 
de dură într-o râpă plină de jnepeni, după circa zece metri de 
zburat prin aer. Dar chinurile lui nu se terminară aici. Începu să 
se rostogolească la vale, antrenând după el grohotișul. 

Se opri în cele din urmă, pe jumătate leșinat, în apa unui 
pârâu. 

Deasupra sa, la aproximativ 100 în distanţă, autotractorul 
exploda cu un zgomot infernal. Fusese o cisternă cu butan. 

Inchise ochii, orbit de flăcări, și se chirci în locul unde se afla, 
pentru a evita ploaia de fragmente metalice care pica din cer. 
Trecu mai bine de un minut până când totul se liniști, iar aerul 
redeveni respirabil. Se ridică în patru labe, ascultând încordat 
tăcerea dimprejur. De fapt, nu era chiar tăcere, deoarece 
rămășițele celor două mașini care ardeau, scoteau un sfârâit 
sinistru. In rest, cu excepţia susurului potolit al apei și a 
foșnetului frunzelor mișcate de vânt, nu se auzea nimic. 

Când zburase prin aer, cu o fracțiune de secundă înaintea 
fatalului impact, văzuse cum - pe portiera din dreapta 
automobilului Isuzu VehiCross - ţâșnea un trup. 

Nu putea fi decât Caron. 

Caron, blestematul... 

Aproape că îi recunoscuse coama leonină ce îi fluturase în 
jurul capului, dar nu putea fi absolut sigur de asta. 

Oare se salvase ori fusese înghițit de explozie? 

O porni șchiopătând prin albia pârâului, spre o luminiţă ce 
sclipea în zare. După zece minute, din cauza durerii pe care o 
simţea în întregul trup, i se păru că mergea de un veac. 

Sau măcar de douăzeci de ani... 

Frigul începuse să îl chinuie, rana din palmă i se deschisese 
din nou și sângera, iar bandajul era rupt în câteva locuri. Își 
presă podul palmei cu degetele și, șontâc-șontăc, își continuă 
calvarul prin apă. Ajunse după mai bine de-un ceas. 

Ceea ce văzuse din depărtare era un felinar de veghe 
deasupra unui grajd. Mai mult o ruină, în care nu găsi decât 
baloturi circulare de fân legate cu sârmă și saci cu grăunţe. 
Desfăcu un balot și își încropi un culcuș, unde își ascunse trupul 
ud și înfrigurat. 

Trecu o jumătate de ceas până când reuși să își stăpânească 
dârdâitul, apoi adormi, legănat de  mireasma aceea 
nemaipomenită a fânului. 


e Capitolul 16 œ 


Era din nou copil, într-o vară toridă. Desculţ, nu purta decât 
un maiou murdar - pe care îl pătase cu zeamă de zmeură - și 
pantaloni scurţi. Işi făcuse o gaură mare în podul grajdului și se 
ascunsese acolo, ca un ou într-un cuibar. Lângă el ţinea o 
găletușă emailată, plină ochi cu fructele preferate având 
boabele lunguieţe de culoarea sângelui, pline de must. Lua cu 
pumnul zmeura zemoasă și o îndesa în gură, sucul cleios și 
dulce îi mânjea bărbia și pieptul, dar nu-i păsa. Nu se mai sătura 
de acea aromă inegalabilă. 

Se uită în sus, observând cum o rază leneșă de soare se 
strecura prin acoperiș și forma pe fân o pată rotundă de lumină, 
semănând cu un bănuţ ceva mai mare. Incet, aceasta se 
deplasa spre locul în care se afla el. 

Oare cât timp va mai trece până când soarele va intra în 
găletușa mea? se întrebă puștiul, pus pe șotii. Am să reușesc să 
mănânc toată zmeura până atunci? 

Deodată, auzi un țipăt în curte și se ridică, surprins, în capul 
oaselor. Prin ușa podului, o văzu pe mama lui. Se afla pe 
verandă, prăbușită pe scândurile crăpate de arșiță. Bluza pe 
care o purta de obicei la treburile gospodărești era ruptă, iar 
fusta ridicată îi dezgolea picioarele. 

Cu siguranţă - se gândi Samuel, ceva mai destins - mama are 
picioare foarte frumoase. Lungi și suple, ca de căprioară, nu 
cum avea tata - musculoase și păroase... 

Aplecat deasupra ei, văzu un bărbat, pe care nu îl recunoscu 
de prima dată. Purta cizme de călărie cu pinteni și vestă de 
piele, cu franjuri pe la margini. Își schimbă poziţia și privi mai 
atent, recunoscându-l. Era Jerry Hanks, comisionarul care 
cumpăra grâne și animale, de la toţi vecinii, vânzându-le apoi 
prin alte locuri. ÎI știa de om rău și beţiv. 

Se îngrozi când îl văzu rupând de pe mama lui resturile bluzei 
cu care aceasta își mai acoperea pieptul, însă, de frică, fu 
incapabil să facă vreo mișcare pentru a sări în ajutorul ei. 

Femeia ţipa, iar ochii și obrajii îi erau înlăcrimați. 

Bărbatul îi smulse fusta, chiloţii apoi, și se așeză în genunchi 
între picioarele ei. Rădea încontinuu, de unul singur. 

În hohote... 

Sammy îl văzu cum se descheia la prohab și auzi cum mama 
lui scotea un urlet din adâncul pieptului. Bărbatul începuse deja 


să facă ceva foarte urât. Se mișca în sus și în jos deasupra 
mamei, iar ea se zbătea, plângând, fără nicio speranţă de 
scăpare. 

Dacă ar fi fost tata aici... se gândi puștiul cu tristeţe și lăsă 
capul în piept. 

Acum el era capul familiei și trebuia să aibă grijă. Mare grijă... 

Observă în treacăt că pata de soare intrase în găletușa cu 
zmeură, pe care nu apucase să o termine, și, în acel moment, îi 
veni ideea salvatoare: 

Făcu ceea ce trebuia să facă. 

Cobori în goană din fânar, atent ca scara șubredă a podului să 
nu producă niciun zgomot, și o luă tiptil spre fierărie. În spatele 
foalelor vechi, se afla flinta grea pentru omorât urși a tatălui 
său. Era mereu încărcată și bine unsă, pentru orice 
eventualitate. „Niciodată nu știi când poţi fi atacat de un animal 
de pradă, fioros” - îl învățase părintele, încă de pe vremea când 
era doar un ţânc. Fiecare vecin avea o armă de mare putere, 
pregătită în caz de nevoie. 

Trase cocoșul ambelor ţevi și ieși în curte, cu arma în braţe. 
Era mult mai grea decât carabina de împușcat rațe, își dădu 
seama puștiul, însă acum nu avea cui să i se mai plângă de 
asta. Doar juca rolul unui bărbat adevărat... 

Se apropie, până când ajunse la zece metri distanță de 
verandă. 

Jerry Hanks sărea și mai tare pe mama lui, iar aceasta abia 
dacă mai putea respira, înecându-se în propriile lacrimi. 

Samuel își propti patul armei în umăr, așa cum îl învățase 
tatăl său, apoi strigă, cu un glas care se voia convingător: 

— Hei, te văd! Te văd ce faci! Las-o pe mama în pace! 

Bărbatul sări speriat în picioare, întorcându-se cu faţa spre el, 
așa cum era, cu pantalonii în vine. Avea un chip rău. Foarte rău. 
Ca al unui diavol venit pe pământ. 

— Puștiule, lasă arma jos! îi ceru comisionarul, pe un ton 
imperativ, întinzând spre el un deget mare, ameninţător. 

Nu e decât un răţoi împuţit, cu gâtul verde-auriu! își zise 
Samuel în gând, încercând să își înfrângă spaima. Un răţoi 
murdar, care face numai rele... 

Apoi apăsă pe unul dintre cele două trăgace. 

Reculul îl dărâmă, aruncându-l doi metri înapoi, iar când 
fumul se risipi reuși să îi vadă din nou pe Jerry Hanks, încă în 


picioare, cu pantalonii în vine și cu degetul întins spre el. 
Rămăsese în aceeași poziţie. Poate doar puţin mai aplecat în 
față. 

În piept, însă, avea o gaură - în care îţi puteai vârî pumnul, 
fără efort - de unde sângele se prelingea roșu, ca zeama de 
zmeură. Ca zmeura lui din găletușă. Uitase de ea. Probabil că, 
acum, pata de soare ieșise din găletușă... 

Hanks căzu mai întâi în genunchi, cu ochii deja înceţoșați. 
Apoi, cu degetul încă întins spre Samuel, se rostogoli pe cele 
cinci trepte ale verandei, oprindu-se în bătătură, cu faţa în jos. 

Cu un calm de care nici el nu se credea în stare, sub privirile 
îngrozite ale mamei, puștiul se apropie la doi pași de bărbatul ce 
zăcea lat și ochi din nou. 

De astă dată, îi ţinti scăfârlia. Și trase... 

Craniul se dezintegră instantaneu în sute de bucăţi, sângele 
stropind-o atât pe mamă, cât și pe copil. De astă dată, nu mai 
fusese dărâmat de reculul flintei, însă omoplatul drept îl durea 
îngrozitor. 

Dacă m-ar vedea, tata ar fi tare mândru de mine! fu primul 
gând care îi trecu puștiului prin minte. 

Și, culmea - hoitul încă destul de cald - nu îl impresionă în 
niciun fel. Mai degrabă, îi întări convingerea că toţi cei 
asemenea lui Hanks trebuie să aibă aceeași soartă... 

Dimineaţa, Samuel Branigan se trezi într-un nechezat de cai. 
Erau șapte la număr, mânaţi de un băieţandru speriat. Acesta 
privea la bărbatul culcat în fân și nu îndrăznea nici măcar să 
tipe. 

— Să nu te sperii! îi zise Lucky încetișor. Azi-noapte, am avut 
un accident de mașină. Poate ai auzit o explozie pe șosea. M-am 
rătăcit. Nu ştiu unde sunt. 

Se scotoci după portofel și îi aruncă prichindelului o hârtie de 
o sută de dolari. Pe urmă, cotrobăi prin hambar, dădu peste o 
bucată de sârmă și își desfăcu imediat cătușele. 

— Eu am să plec, bine? Tu cheltuiește-ţi banii cum te taie 
capul și nu spune nimănui că m-ai văzut! Trebuie să fie secretul 
nostru, măcar o săptămână de acum înainte. Apoi te poţi lăuda 
prietenilor tăi cu ce ţi s-a întâmplat. 

Lucky ieși din hambar. Dimineaţa era aspră și rece, însă el se 
simţea ca un nou-născut. Avea o poftă grozavă de viaţă. De la 
ferma cea mai apropiată, cumpără un cal la preț dublu și o porni 


mai departe. Scotoci prin buzunare și își examină documentele, 
cu fotografia sa recentă. 

Oare când mi-or fi făcut-o? se întrebă, dar, după atâtea 
nebuloase câte avea în minte, secretul pozei nici nu mai conta. 
Totuși, e bine că port numele meu adevărat. Nimeni nu îmi mai 
poate fura identitatea. Nimeni... 

In același buzunar, dădu peste sârmuliţa de oţel, făcătoare de 
minuni. Zâmbi și puse agrafa în portofel, alături de restul de 
bani care îi rămăsese. 

Ce chestie! se gândi. Sârma aceasta fermecată e singurul 
lucru care mi-a mai rămas din sanatoriul de la Tonawaba Creek. 
Am s-o păstrez întotdeauna cu mine, ca pe un talisman. Cine 
știe, poate îmi poartă noroc... 

Se simţea destul de bine, mai bine decât crezuse în ultima 
vreme. 

Nu mai era Sleepy. 

Era Samuel Branigan. 

Și, poate, chiar Lucky, pentru prieteni... 


e VA URMA œ 


virtual-project.eu