Fred Van Lente — Zece comici mititei

FRED VAN LENTE 


ZECE COMICI MITITEI 


Original: Ten Dead Comedians: A Murder Mystery 
(2017) 


Traducerea: 
MARIA ADAM 
prin LINGUA CONNEXION 


a 


e 
© 
e 


virtual-project.eu 


VP - 


CAPITOLUL UNU 


Un bip, un bâzâit, o vibraţie, un șuierat și iată ce apăru pe 
ecranul fiecăruia: 


Salutare, Persoană Amuzantă. 


La început, Steve Gordon nu văzu mesajul. 

Dar avea o scuză bună. 

Trăgea să moară. 

Steve mai murise și altă dată, desigur. Știa cum. La Laugh 
Shack în Portland, Maine, la petrecerea aceea de burlăciţe. La 
seara amatorilor în Des Moines, când era abia la început. La 
audiţia pentru SNL, după ce cariera lui practic se sfârșise deja. 

Moartea pe scenă, în mijlocul unei rutine, era ceva prin care 
trecea fiecare comic. Era la fel de inevitabil ca vremea rea. 
Profesioniștii se deosebeau de amatori prin faptul că nu cedau 
sub presiunea publicului impasibil sau posac, sau a propriei 
rahatitudini (cu puţin noroc, temporară). 

Dar în seara asta ceva părea diferit. 

In seara asta, Steve simţea că i se termină viețile. 

— Hei, mersi tuturor pentru primirea frumoasă. Sunteţi gata 
să fim cel mai bun Departament Financiar posibil? 

Ochelari bifocali, cravate urâte și costume bărbătești, toate îl 
urmăreau din publicul de la Chicago Improv Underground. 
Teatrul fusese un club de striptease și păstra încă vaga impresie 
că-i era rușine de asta, cu tavanul jos și iluminatul slab, cu 
grinzile care blocau vederea unei treimi dintre cei aflaţi pe 
scaune. Ca orice alt artist, Steve trebui să memoreze locul 
bucății străvechi de chit albastru care acoperea gaura din 
podea, unde tăiaseră bara de striptease ca să nu se împiedice 
cineva sau să se lovească la deget. 

Ambianţa de dărâmătură făcea parte din peisaj - atrăgea 
cohorte întregi de contabili de la Oarecare Co. afară din 


VP-3 


mormântul de sticlă al sălii de conferinţe, în jos pe scara de 
ciment de sub supermarketul Aldi pentru seminarul trimestrial 
de team-building. 

Această coborâre ritualică în subteran făcea parte din 
procesul de inițiere. Scara era flancată de fotografii în alb și 
negru ale celebrităților înainte de a deveni celebre, cu figuri 
proaspete și sărace, șlefuindu-și talentul pe scena Underground 
înainte să-și facă o carieră la Saturday Night Live, Mad TV și The 
Daily Show. Până să sosească cei din public în teatrul ca o cutie 
neagră și să se așeze pe scaunele stricate, înțelegeau că erau 
cuibăriţi în lutul celebrităţii: clubul Improv Underground era solul 
bogat și negru din care se nășteau visuri imposibile. 

Sau, în cazul lui Steve, pământul curat în care revenise. 

Pe scările cu poze Dinainte, publicul îl văzuse cu douăzeci de 
ani mai tânăr. Acum, când Steve era în faţa lor, cu un ochi în 
pământ ca să evite protuberanţa unde fusese bara de 
striptease, se uitau la cel de După. 

— În regulă, oameni buni. Pentru primul nostru exerciţiu de 
team-building, o să vă vânez ca să mă amuz, așadar, dacă ați 
putea să vă aliniaţi în dreptul peretelui opus și să vă puneţi 
costumele de panda... Ce? Nu? Haideţi, să fii vânat îţi întărește 
caracterul! Omul este cel mai periculos vânat. Nu, vă dați 
seama că glumesc doar. În seara asta ne distrăm improvizând 
schiţe, cum făceam la Ce-a fost asta? Teddy, poţi să vii aici pe 
scenă? Teddy e managerul de la Improv Underground. E comic 
de profesie ca mine, ceea ce înseamnă că e și un degenerat 
amator. Așa că o să facem o scenă de comedie chiar aici în fața 
voastră. Să-mi spună cineva un loc. Orice loc. Nu contează 
unde. Nu există răspunsuri greșite. Singurul cuvânt pe care nu-l 
poți folosi în improvizație este „nu”. 

— Auschwitz! izbucni un revizor contabil de pe rândul din 
spate. 

Steve clipi. 

— Oooo... ok? Auschwitz. Sigur! Poate cineva să-mi spună și o 
profesie? 

— Clovn la rodeo! strigă din faţă vicepreședintele executiv 
senior al vreunei companii. 

Steve înghiţi în sec. 

— Nu, spuse el. 


VP-4 


— Ai zis că e singurul lucru pe care nu-l poţi spune! exclamă 
vicepreședintele cu un ahem de-abia audibil. 

— Nu, am spus că e singurul lucru pe care nu-l puteţi spune 
voi, răspunse Steve. Uitându-se la faţa lui Teddy când vorbea și 
la faţa asistentului acelui vicepreședinte care stătea lângă el, 
realiză brusc că n-ar fi trebuit să o spună, pentru că acestui tip 
nu-i spusese nu niciun om care mai era angajat încă din 1998. 

În clipa aceea, Steve se gândi că poate chiar trăgea să moară. 
Scânteia care-i animase existenţa se stingea, dorinţa aceea de a 
face oamenii să râdă, să programeze următorul spectacol, să nu 
lovească în față pe cineva din public. La ce bun erau toate, 
mâncarea proastă și zborurile anulate? Se putea întoarce la 
facultatea de drept așa cum își dorea maică-sa dintotdeauna. La 
vârsta lui, ar fi fost un sit-com în devenire. Sau putea să întoarcă 
burgeri pe grătar. 

Întorsul burgerilor suna din ce în ce mai bine cu fiecare 
secundă. 

Telefonul vibră din nou. Steve ignoră privirea lui Teddy, o 
privire care spunea: „O, nu, să nu-ţi verifici afurisitul de telefon 
când ești în mijlocul spectacolului, actor de schiţe eșuat și 
jalnic”, și se întoarse cu spatele la public. 

— Doar o clipă, spuse Steve. Mă întorc imediat. 

Scoase telefonul și citi: 


Nu știi cine sunt, dar s-ar PUTEA să știi pentru cine lucrez. 


— Trebuie să răspunzi? o întrebă reportera de vârstă mijlocie 
de la Christian Science Monitor pe Zoe Schwartz când telefonul 
scoase încă un sunet trist ta-ta ca de trombon. 

— Nu, răspunse Zoe, ignorând notificarea. Care era 
întrebarea? 

Reportera verifică în carnețel și spuse: 

— O să încetezi vreodată să faci glume despre vaginul tău? 

Fără să clipească măcar, Zoe răspunse: 

— De ce-aș vrea să nu mai fac glume despre vaginul meu? E 
cea mai comică parte a corpului meu, la propriu. Se ridică și 
întinse mâna să-și ridice fusta. Vrei să vezi? 


VP-5 


— Nu, hm, e-n regulă... 

— Nu, serios, e o minunăţie. Ridică tivul mai sus, dar nu cât să 
ajungă la linia chiloţilor. Vrei să-ţi pregatești camera foto? Sunt 
blondă și, dă-mi voie să spun, ce am sus se asortează cu ce am 
jos. 

— Nu! Mulţumesc, Zoe! Cred că am tot ce ne trebuie! 

Reportera sări în sus și fugi din sala de bal pentru întâlnirea 
cu presa la Brooklyn Bridge Marriott. Zoe petrecuse aproape 
șase ore stând în scaunul de pânză al regizorului, în faţa propriei 
siluete din carton, în timp ce o paradă de reporteri, bloggeri și 
echipe de filmare trecea prin faţa ei ca să-i pună la nesfârșit 
aceleași cinci întrebări despre viitoarea emisiune specială pe 
Netflix în timp ce o agentă de presă chicotea la telefonul ei într- 
un colț. Zoe era ţâfnoasă și plictisită. judecând după ritmurile 
vesele de pop din anii '80 care bubuiau dincolo de peretele din 
spatele ei, părea destul de clar că toţi cei de la nunta din sala de 
bal de alături se distrau mult mai bine decât ea. 

Următoarele ei victime erau membrii unei echipe de filmare 
de la Spectrum News NY1. Câinele terrier flocos, gri cu picăţele, 
care se așezase cuminte la picioarele ei pe tot parcursul 
întâlnirilor, lătră protector la sunetist când acesta îi prindea 
lavaliera de breteaua rochiei. 

— Taci, Ticălosule, spuse ea către potaia minusculă. Îi zâmbi 
reporterului chinuitor de arătos de la NY1, cum l-o fi chemat, 
Fălci-Pătrate. Nutu. El. 

— Știu, am văzut proiecția în avanpremieră a emisiunii. ÎI 
chema Bandit... 

— ...dar pe urmă l-am cunoscut mai bine, da. 

— Suntem gata? Bine. Zoe, putem începe? Și mai bine. 
Așadar, suntem alături de comediana Zoe Schwartz. Zoe, mă 
bucur să te văd. A doua ediţie specială de pe Netflix se numește 
Râde ca o fată. Ai o teorie despre motivul pentru care unii nu 
cred că fetele sunt amuzante? 

Zoe se strădui să zâmbească mai departe. Din câte 
numărase, era a șaptea oară când i se pusese întrebarea asta 
într-o singură zi. De multe ori, în timp ce se afla în Caruselul 
interviurilor, era tentată să dea aceleași răspunsuri la aceleași 
întrebări ca să vadă dacă observa cineva, dar mândria 
profesională o împiedica să facă asta. Mulţi oameni investiseră 
bani și efort în ediţia ei specială pentru Netflix și era îngrozită că 


VP-6 


i-ar putea dezamăgi. Acest amestec de datorie și teamă trecea 
peste epuizare și foame și deschidea calea către un răspuns 
original la întrebarea despre teoria-că-fetele-nu-sunt-amuzante: 

— Prostia poate fi o ipoteză? Pentru că, de obicei, e cea 
corectă. N 

— Vrei să afli părerea mea? Inainte să apuce să răspundă, 
Fălci-Pătrate spuse: Ştii că multe dintre metaforele despre 
comedie au legătură cu violența? Dacă te descurci foarte bine în 
spectacol, ai rupt. Ai măcelărit publicul. Dacă te-ai descurcat 
foarte prost, ai /uat-o în freză. O mare parte din toate astea sunt 
învăluite în rahaturile astea masculine. Înţeleg de ce femeile s- 
ar simţi excluse. 

— Nu știu, din experiența mea, o fată frumoasă care spune 
bancuri porcoase îi excită pe cei mai mulți bărbați. 

— Se pare că la tine funcţionează. 

— Crezi că sunt frumoasă? Vai! 

Se părea că Fălci-Pătrate avea o serie de întrebări 
provocatoare bine stabilite și acum refuza să devieze de la 
scenariu: 

— Dar nu te-ai simţit niciodată exclusă de comicii masculini, 
în culise sau în oricare altă parte? 

Zoe de-abia își înghiţi oftatul. Oare Chris Rock, Louis C.K. sau, 
Doamne fereşte, T.J. Martinez erau nevoiţi să răspundă la 
întrebări de genul „Cum e să fii comedian ca băiat?” De ce nu 
există interviuri la masa rotundă despre Bărbaţii-în-Stand-Up și 
comentarii precum „Penisurile: care-i treaba cu ele, de fapt?” 

Se gândi să amintească un anumit incident, petrecut nu 
demult într-o cabină de televiziune, dar știa și că, dacă făcea 
asta, avea să devină subiectul principal al acestui interviu și al 
următoarelor trei sute de interviuri din viaţa ei. 

Stomacul îi ghiorăi cu zgomot în liniștea din cameră. Ticălosul 
ridică privirea speriat, ca să vadă dacă mai era vreun câine prin 
jur. Zoe nu mai mâncase de dimineaţă devreme, când înșfăcase 
un croasant cu ciocolată din micul dejun continental în timp ce 
ieșea din holul hotelului. 

Ritmurile sacadate ale clasicului hit Take On Me de la A-ha 
pulsau dinspre peretele alăturat, amintindu-i că mai era încă 
bucurie pe lume. 


VP -7 


Telefonul scoase din nou sunetul ta-ta, indicând alt mesaj 
primit, iar potaia micuță sări în patru labe și începu să latre. Zoe 
dădu ochii peste cap sub formă de scuză. 

— O, mă tem că cineva trebuie să-și facă nevoile de căţel. 

Fălci-Pătrate își adună sprâncenele frumos pensate. 

— 0... adică, aproape am terminat. Poate o putem ruga pe 
agenta de presă... 

— Nu durează decât o clipă, scuze. Nu pot să-l scap pe Ticălos 
din ochi. E un câine de sprijin. De câte ori simt nevoia să-l sun la 
beţie pe fostul meu, mă mușcă. 

Apucă lesa Ticălosului și-l conduse afară pe hol. Intrară în sala 
alăturată, unde mulţi oameni dolofani în smochinguri și rochii de 
seară dansau în stilul Electric Slide. Cu capul sus, Zoe Schwartz 
traversă ringul de dans până la șirul de tăvi aburinde de la 
nunta Bernstein-Kaufman și se servi cu pilaf de orez, broccolini 
și cod negru. 

Când tatăl miresei se uită mirat la ea, spuse o minciună: 

— Sunt comediana, urmez după tort. 

Zoe se distra atât de bine cu Ticălosul în braţe și dansând pe 
piesa You Spin Me Around (Like a Record) cu fetele de opt ani 
care presărau flori, încât uită să mai verifice noile mesaje până 
la finalul cântecului. 


Ha, ha, glumeam. Ştii exact pentru cine lucrez: Dustin Walker. 


Dante Dupree se sprijini în coate în patul de hotel și se uită cu 
ochii întredeschiși la telefon. Un toboșar tribal masiv se stabilise 
în craniul lui și bătea ritmuri molipsitoare din junglă pe care 
oamenii le asociază de obicei cu jertfele pentru Kong. Intre 
bătăile bubuitoare, îi trecu prin mintea rămasă încă întreagă 
numele „Dustin Walker” imediat după sensul cuvintelor 
„glumă”, „exact”, „lucrez” și „ha”. 

Dustin Walker. Dustin Walker îmi trimite un SMS? Celebrul 
Dustin Walker? 

E încă în viaţă? 


VP-8 


ÎI întâlnise măcar pe Dustin Walker în persoană? Dante era 
sigur că și-ar fi amintit așa ceva. Dar, pe de altă parte, erau 
multe lucruri de care nu-și amintea. Trebuie să fi fost o noapte 
de pomină la club. Clubul ace/a, adică, unde se ducea cu fetiţele 
care zăboveau după ce-și făcea rutina la clubul mic de comedie 
din Rochester, New York, numit, într-o explozie subită de 
creativitate, Clubul de Comedie. 

Își amintea oarecum că trăsese o beţie în urmă cu doar trei 
zile, așa că se jura că avea să o ia mai ușor cu băuturile 
apetisante în viitorul apropiat. 

Trebuia să le-o spună și ochilor lui, care acum îl usturau și se 
micșoraseră într-atât încât aproape că-i cădeau din orbite. Sau 
gurii, care avea un gust de parcă ar fi supt un pistol de lipit. 

Încercă să înghită, observă că nu era în stare și privi în jur în 
penumbra dinaintea zorilor. Purgatoriul obișnuit și anonim al 
unei camere de hotel începu să prindă contur: ușa, zăvorul, 
vizorul, instrucţiunile de evacuare laminate, televizorul cu ecran 
plat, biroul, masa, veioza, fotoliul. 

Era într-o stare destul de avansată de „buimăceală”, cum 
spunea bunica lui care-l crescuse. lți petreci toată viața 
încercând să scapi de buimăceală și clarificând-o. Așa că erai un 
prost dacă te dădeai peste cap să faci ca lucrurile să fie și mai 
năucitoare decât erau deja. 

Altceva se mișcă în pat lângă el, făcând buimăceala să se 
transforme într-o limpezime instantanee. 

Își ținu respiraţia și trase cuvertura deoparte. Lângă el era 
întinsă o femeie - stai, nu, femei, una albă cu părul negru și o 
negresă cu părul blond. Nu erau femeile cu care plecase la club. 

La naiba! Ce rost aveau toate porcăriile astea ciudate dacă 
nici măcar nu ţi le mai aminteai destul de bine încât să rămâi cu 
o poveste frumoasă din asta? Sau măcar să o poţi include într-o 
rutină scurtă de cinci minute la Conan sau la 2nite? 

O conversaţie purtată pe un ton ridicat îi răsări din amintire: 

„Ți-o tragi cu aceeași viteză cu care vorbești?” 

„Fato, gura mea nu încetează să se miște timp de o oră și 
jumătate. La fel ca rutina mea”. 

Dar chiar se întâmplase asta la club seara trecută sau era 
doar ceva ce inventase mintea lui? În cazul bărbaţilor ca el, nu 
puteai ști niciodată sigur ce era adevărat și ce era doar 
buimăceală. 


VP-9 


Dante aruncă din nou o privire prin camera care, după câteva 
minute de studiu atent, se dovedi a nu fi a lui. 

Se ridică, dezbrăcat, și merse la fereastră, gândindu-se să 
investigheze ceva ce observase înainte, dar încercase în mod 
inconștient să ignore: o reclamă cu Tim Hortons lumina o 
gogoșărie dincolo de autostradă. În vârful pavilionului din 
parcare flutura o frunză roșie de arțar pe un fundal alb. 

— Sunt în Canada? întrebă el. 

Fata albă se întoarse cu spatele la el și murmură: 

— Taci naibii din gură, bine? 


IV 


Dustin m-a rugat să iau legătura cu tine ca să lucrezi la un proiect cu el. 


Regizoarea de platou, cu casca pe cap, trebui să-i facă din 
nou semn lui Oliver Rees pentru că se uita prin ea. Pielea de 
găină îi acoperea tot corpul aproape gol și lipsit de păr. 

Un asistent îi smulse telefonul din mână și-l înlocui cu un 
ciocan supradimensionat înainte să o poată opri. Se uită din nou 
la ecran și se asigură că nu-și imaginase ceea ce citise. 

Dincolo de culise, tipul care făcea încălzirea pentru public, 
Kenny Kinny, era pe scenă pregătindu-se de încheiere, cea 
despre cum rămânea blocat cu mașina în aeroport, combinând 
astfel două subiecte importante de comedie într-o glumă 
perfectă. Era foarte greu să găsești un număr de deschidere 
care să nu fie indecent, p/m încoace și să te f... încolo și să mă 
c... în gura ta. 

Kenny avea să se c... pe el când auzea asta. Afurisitul de 
Dustin Walker pregătea o revenire? O emisiune specială pentru 
HBO? O serie difuzată pe internet? „Orice ar fi, vrea să-l ajut 
eu?” 

După toți acești ani, după atâtea turnee cu casa închisă, 
emisiuni care primiseră premii Emmy, după un premiu Grammy, 
documentarul pe IMAX, umplând aceeași sală de la Bellagio luni 
în șir, cu bilete care se vindeau la mâna a doua cu sume 
formate din patru cifre, nimic din toate astea nu conta pentru 


VP - 10 


colegii lui Oliver. Tot nu-l lăsau să joace în aceeași ligă cu ei. 
Făceau mişto de el la roast!-uri ce nici măcar nu erau despre el. 

„Da, pricep, nu vă place comedia cu recuzită. Cât de original! 
Aţi văzut ce casă am pe Painted Feather Way? N-aţi vrea să 
numărați băile? 

Nu, pe bune, vă rog să le numărați, am uitat câte sunt, atât 
de multe sunt în casă”. 

Bum! Kenny făcu încheierea și cei două mii de oameni din 
fostul teatru al Cirque du Soleil izbucniră în râs. 

Regizoarea de platou și Ollie își făcură semn cu degetele mari 
în sus. Întinse mâna liberă și un alt asistent îi puse alt ciocan de 
cauciuc în mână. Se asigură că avea umerii drepţi și coloana 
relaxată, că fluxul chi curgea cum trebuie prin picioare și ieșea 
prin degete. 

Ollie era unul dintre cei mai de succes artiști ai generaţiei 
sale, dar Dustin Walker îi putea aduce singurul lucru care-i 
lipsea: 

Demnitatea. 

Kenny strigă: 

— Aplaudaţi, dragi căutători ai unui Da Hotărât! A venit 
momentul să ne jucăm cu Omu/-Bebe Portocaliu! 

Ollie intră cu un salt pe scenă, cu ochii căscați și un zâmbet 
de nebun. Avea întocmai culoarea unui con de trafic. Avea chiar 
și o dungă albă în formă de scutec în părţile de jos. 

Perne uriașe, multicolore, care trăgeau vânturi, se ridicară din 
podea  așteptându-l pe Omul-Bebe Portocaliu. Bătea cu 
ciocanele în ele pe melodia My Heart Wi// Go On, scoțând sunete 
de pârţuri. 

Mulțimea se ridică în picioare la unison. 


V 


Ar dori să te invite să i te alături, împreună cu un grup select de 
colaboratori de aceeași talie, pentru un weekend creativ prelungit. 


1 Un roast (în sens literal, „friptură”) este o formă de umor american în cadrul căreia o 
persoană anume, un invitat de onoare, este supus glumelor pe seama sa, cu intenţia 
de a distra publicul evenimentului și de a onora invitatul în această manieră specifică. 
(n.red.) 


VP -11 


Când citi asta, Janet Kahn ţipă: 

— Elena! Elena, fir-ar să fie! Elena, treci încoace! 

— Domnișoară Kahn, vă rog... murmură chirurgul plastic, 
doctorul Shamdasani, și nu pentru prima dată. In ultimele 
douăzeci de minute, încercase să o facă să lase telefonul jos ca 
să poată interveni anestezistul, dar comediana ofensatoare, 
cunoscută încă drept Pușca, rămânea un dinam furios și plin de 
invective, deși stătea întinsă pe o masă de operaţie la spitalul 
Cedars-Sinai. 

— Uită-te la zâmbetul sinistru de criminal în serie, doctor S. 
Nu șovăie niciodată. Consumi și tu ce vinzi altora? Îţi bagi Botox 
în buze? Dai probă pentru ticălosul din următorul film cu 
Batman? Elena! 

— Aici sunt, domnișoară Kahn, spuse asistenta ei personală. 
Stătuse dincolo de ușă în tot acel timp. 

— lisuse Hristoase! Nu mai face asta! Ai reușit deja să treci 
graniţa, poţi să nu te mai furișezi. Poartă tocuri înalte din când 
în când ca să aud când vii. O să-i ţin pe cei de la serviciul de 
imigrări la distanţă ca să poţi fugi bocănind. 

Elena se născuse într-o familie de imigranţi brazilieni aflaţi la 
a doua generaţie, în Frammingham, Massachusetts, în urmă cu 
douăzeci și doi de ani. Era a patra asistentă personală care lucra 
pentru Adevărata Regină a Răutăţii în acel an. Agenţia de 
plasare îi jurase Elenei că adevărata Adevărată Regină a 
Răutății nu semăna deloc cu numărul ei de comedie insultător. 

La două ore după ce-și începuse serviciul, Elena își dăduse 
seama că asta era adevărat. Adevărata Janet Kahn era cu mult 
mai rea. 

— Cum a făcut rost această oarecare de numărul meu privat? 
| l-ai dat tu? Dacă ai fost tu, te strâng de gât cu trompele tale 
uterine. 

— Cine...? 

Doamna BaT.J.ocură îi împinse Elenei telefonul sub nas. Ea îl 
luă și derula mesajele primite până atunci. 

Elena se încruntă: 

— Cine-i Dustin Walker? 

— Fir-ar Hristoase, vorbeşti serios? Ce naiba vă învaţă la 
școlile de stat în ziua de azi? Generaţia ta poate să-i ordoneze 
după mărimea penisului pe cei de la One Direction, dar nu știi 
cine e Dustin Walker? E una dintre puţinele legende din 


VP - 12 


industria asta pe care nu l-au dus cu sacul de gunoi dublu. Încă. 
De asta sunt în scaunul ăsta, nu-i așa, doctor S? O să mă faci să 
trăiesc o veșnicie? 

— Voi face tot ce pot, domnişoară Kahn. 

— Vită-te la tine, zâmbești și aprobi, zâmbești și aprobi. Ar 
trebui să te ofere oamenilor pe Stadionul Dodger de ziua 
păpușilor care dau din cap. 

Elena dădu să plece. 

— O să aflu cine sună și să mă asigur că nu te mai 
contactează... 

— Ce? Nu! Nu asta am spus. Tocmai ai coborât din autobuzul 
retarzilor? Ascultă! Află cine i-a dat numărul meu. Pe urmă o să 
aflu dacă oferta e pe bune. Ceea ce sper să fie. Pentru că ideea 
în sine nu e, știi tu, îngrozitoare. 

Elena ieși din cameră tremurând de uimire din cauza celui 
mai frumos lucru pe care îl auzise vreodată spus de Janet Kahn 
despre cineva. Îl căută pe Dustin Walker pe IMDb de cum ajunse 
în sala de așteptare. 

— Și-apoi, domeniul lui Dusty ar fi un loc nimerit ca să mă 
recuperez după ce mi-ai folosit faţa drept plită hibachi, nu-i așa, 
doctore? 

— Posibil, domnișoară Kahn, dacă îmi veţi da vreodată 
permisiunea de a face operaţia de ștergere a ridurilor... 

— Oh, deci te poți enerva, doctore. Aud în vocea ta. O 
adevărată emoție omenească. Imi place latura asta a ta. Da, 
bine, n-ai decât. Nu mă aștept să mă faci să arăt de nota zece, 
dar m-am săturat să vomit pe oglinda din baie în fiecare 
dimineață. 


VI 


pentru un weekend creativ prelungit în casa pe care o deţine pe o mică 
insulă în apropiere de Saint Martin. Da, adică în Caraibe. Nisip, soare și 
glume. Cum să nu-ţi placă? 


T.J. Martinez puse jos pistolul masiv Desert Eagle și apucă 
telefonul ca să se încredinţțeze că citise corect. 

Saint Martin? Era una dintre ţările acelea cât o insulă, fără 
tratate de extrădare, nu-i așa? Unde fraţii de culoare făcuseră o 


VP - 13 


revoluție și îi izgoniseră pe albi, asigurându-se că n-aveau să se 
mai întoarcă niciodată decât dacă plăteau de le dădea pe nas 
pentru hoteluri luxoase și exclusiviste? Suna bine. Mai ales 
acum. Lucrurile deveneau mult prea complicate pe frontul intern 
pentru gustul lui. li auzea pe golani dând târcoale chiar acum 
printre tufele din faţa conacului său impresionant. 

T.J., în halatul de mătase și pantaloni scurți de la Michael 
Kors, juca Call of Duty, cu sonorul dat la maxim în căști. Pereţii 
vizuinii sale de bărbat erau acoperiţi de discuri de platină 
înrămate și fotografii cu oaspeţii pe care îi avusese în ultimii 
douăzeci de ani de când era gazda emisiunii 2nite. Erau cinci 
președinți, douăzeci și patru de laureați ai premiului Grammy, 
treizeci și opt de actori de Oscar și opt distinși cu Premiul Nobel 
printre ei. 

Aruncă setul de căști când niște umbre trecură prin dreptul 
obloanelor de la fereastra mare și boltită. Cu siguranţă erau 
niște târâtoare care-și băgau nasul în treaba lui. Cineva zgâlțâia 
panourile blindate de afară. 

Nu se ascunsese întotdeauna așa ca un animal rănit. Dar 
după retragerea lui de la 2nite, după două decenii de corvoadă 
zilnică la o emisiune de seară de varietăţi, după toate articolele 
despre importanţa lui, după ce Miley Cyrus sărise din tortul lui 
de adio acoperită doar de petice în timpul ultimei emisiuni, se 
trezise a doua zi dimineaţă simțindu-se ca afurisitul de Rip 
Winkle. 

Ce era cu lumea asta nouă, în care toți erau nonstop în stare 
de alertă maximă și-și pierdeau minţile pentru orice mărunţiș? 
Folosise acel cuvânt într-o postare o dată - o dată! - și fusese de 
ajuns ca planeta Pământ să înceapă să-i ceară capul pe tavă. 
Toate premiile, toate editorialele despre cum-vom-trăi-fără el, 
toate fuseseră date uitării într-o clipă. 

„Are nevoie T.j. Martinez de toate prostiile acelea? Nu, la 
naiba. N-am nimic de dovedit. Nu mai am de când aveam 
șaptesprezece ani, pe vremea când au încetat să-mi mai tragă 
șuturi pentru ce spuneam și au început să-mi dea bani pentru 
asta”. 

T.J. deschise televizorul și merse la ușa din față cu pistolul 
Desert Eagle în mână. Auzea voci certându-se în șoaptă de 
cealaltă parte. Deschise încet toate cele șase zăvoare ca să-i 
prindă pe nenorociţi cu pantalonii în vine. Nu avea camere de 


VP - 14 


supraveghere în conacul lui impresionant, pentru că Anonymous 
și WikiLeaks puteau să le acceseze și nu voia să posteze nimeni 
pe Myspace sau altceva clipuri cu el masturbându-se. Nu e-n 
regulă. Nu avea nici sistem de alarmă. Asta nu făcea decât să 
implore /a policia să apară neanunţată, pretinzând că sistemul le 
transmitea un semnal fals și „vă supăraţi dacă aruncăm și noi 
un ochi pe domeniu dacă tot suntem aici, o, ia te uită câtă 
heroină am reușit să găsim”. Nu, mersi. 

Înainte de 2nite, T.J. apăruse împreună cu albul acela nebun, 
Dusty Walker, în Ce-a fost asta? Fuseseră prieteni la cataramă 
pe vremuri, prizând cocaină împreună și nenorocind orice fustă 
care avea proasta inspiraţie să nimerească pe orbita nebuniei 
lor. 

Nu mai vorbise cu Dusty de ani și ani de zile, de când 
făcuseră filmul acela împreună, cel cu tipul care se însurase cu o 
pisică. Era o porcărie, dar îi făcuse rost lui Dusty de cuibușorul 
acela frumos pe insule. Poate i-ar face plăcere să-l vadă. 

Poate chiar ar fi mai bine să se dea la fund o perioadă. Pentru 
că era pe cale să omoare niște neghiobi. 

Puse mâna pe clanţă și deschise ușa larg. 


VII 


Singura problemă delicată este că datele sunt deja fixate - 8-11 august 
-, așadar sperăm să se potrivească și cu programul tău. 


Odată ce Ruby Ng citi asta, își înăbuși un strigăt. Petrecuse 
deja douăzeci de minute furișându-se printre tufele lui T.J. 
Martinez, încercând să găsească o fereastră prin care să se uite 
înăuntru și care să nu fie acoperită cu obloane blindate. 

De când gazda de la 2nite postase cuvântul acela, ștergându-l 
cu optsprezece mii de preluări ale postării mai târziu și stabilind 
apoi un record de viteză cu care își ștersese toate conturile 
online, Ruby ardea de dorinţă să-l agaţe pe podcastul ei, 
Ambuscada comică, aflat pe poziţia 444 pe itunes, #2 la 
interviuri/umor (păzește-ți fundu’, Marc Maron). Dar se părea că 
Martinez se transformase aproape de tot în colonelul Kurtz?. 


2 Colonelul Walter E. Kurtz este un personaj ficțional, antagonist principal interpretat 
de Marlon Brando în filmul Apocalypse Now (1979), regizat de Francis Ford Coppola. 


VP -15 


Conacul lui era blindat cât să reziste unui atac zombi, unei 
bombe antibuncăr și/sau Răpirii la cer. 

Din fericire pentru ea, lăsase poarta din faţă deschisă. 

În mod normal, Ruby ar fi oprit notificările pe telefon ca să nu 
interfereze cu microfonul atașat și conexiunea prin Bluetooth la 
micuța cameră video instalată pe casca de bicicletă Kaiser 
Wilhelm. Dar orice gând avea de a sări din tufișuri și de a-i lua 
lui T.J. Martinez un interviu pe neașteptate despre privilegiile lui 
îi zbură din cap când se uită la telefon și mesajul o lovi direct 
între ochi. 

„OMG?, Dustin Walker, CELEBRUL Dustin Walker vrea să 
lucreze cu mine”. 

Ruby ieși dintre tufele lui Martinez și merse spre peluza din 
față, apelând rapid. „Unde mi-a văzut numărul de stand-up? Pe 
YouTube?” Trebuia să fi fost pe YouTube, fiindcă niciunul dintre 
paznicii șoviniști de la Hollywood nu avea tupeul să o aducă la o 
emisiune. 

Când logodnica ei, Yvette, răspunse, Ruby izbucni: 

— Am vești grozave, apoi îi citi mesajul lui Walker cuvânt cu 
cuvânt. 

Yvette ţipă: 

— O, Doamne, iubito! E minunat! E uimitor! Sunt atât de 
fericită pentru tine! Numai că... știi tu. Ultima parte. 

— Ce? De ce? 

— Tu... ai planuri mari în weekendul acela. 

— Ba nu mai am! 

Simțea cum magma fierbinte și bolborosind a furiei 
nedezlănţuite a lui Yvette dădea năvală prin telefon. 

— Ce... despre ce vorbești? 

— Dar tu despre ce vorbești? 

— La naiba, Ruby, în weekendul acela e nunta noastră! 

Ruby clipi. 

— O! 

Clipi din nou. 

— O, da. 

Clipi a treia oară. 

— Ei bine. 

După o pauză stânjenită: 


(n.red.) 
3 Acronim al expresiei Oh, my Goa!, „O, Dumnezeule!” (n.red.) 


VP - 16 


— Atunci, cred că trebuie să reprogramăm. 

— Nu... nu, nu ne reprogramăm nunta! O să pierdem avansul 
dat la acvariu! 

— O să mă revanșez față de tine, iubito. 

— Să te revanșezi față de mine? Cum poţi să te revanșezi față 
de mine? Cum poţi să mă recompensezi? N-ai avut vreun profit 
de când am început să ne vedem! 

Avocată specializată în taxe și impozite, Yvette era, în mod 
clar, sponsorul din relaţia lor. 

— Când o să mai găsească Yoghinul Gomes timp să plece din 
ashram? E cea mai bună fereastră de zece zile pentru o nuntă 
între doi Tauri! A; idee cât de greu e să închiriezi porumbei, fir-ar 
să fie? 

— Jur, o să găsesc o soluţie. 'Vette! Jobul ăsta o să fie o 
schimbare radicală și sigură! 

Yvette izbucni în lacrimi. 

— Cea mai importantă zi din viața noastră împreună e o 
schimbare radicală și sigură! Ce zici de asta? 

Venele de la gâtul lui Ruby începeau să se umfle. 

— Nu cred că înţelegi ce oportunitate este asta, nu doar 
pentru cariera mea, ci ca să sporim prezența homosexualilor și 
lesbienelor care nu fac compromisuri în comedia americană 
pentru publicul larg! Aveam impresia că tu crezi în revoluţia 
reprezentării! Cum rămâne cu revoluția, Yvette? 

În clipa aceea, T.J}. Martinez dădu buzna pe ușa din față, 
îndreptând spre Ruby un pistol mare cât capul ei și strigând: 

— ÎȚI ARĂT EU ȚIE REVOLUȚIE! 

— Trebuiesăînchidvorbimmaitărziuiubito! Ruby Ng ieși în fugă 
pe poartă către bicicleta înclinată, legată cu lanţul de un stâlp 
de iluminat ceva mai jos pe stradă, atât de repede cât o ţineau 
picioarele neepilate. 


VIII 


În orice caz, dă-mi un telefon sau trimite-mi un mesaj dacă te 
interesează - lui Dustin i-ar plăcea foarte muuult să lucreze cu tine. 


Fascinant, își zise William Griffith când citi seria de mesaje. 
Nu-l întâlnise niciodată pe Dustin Walker, nici nu auzise mai 


VP - 17 


mult de o piesă sau două de pe cel mai cunoscut album al lui 
(Nu mă pot abtine), dar nu era ceva neobișnuit. William nu-i 
cunoștea pe cei mai mulţi dintre ceilalţi practicanți ai artei 
monologului bazat pe observaţie. 

— Domnule Griffith, dacă îmi permiteţi, mi-ar plăcea să vă 
arăt acest exponat. Domnul Vallier bănuia că s-ar putea să fie, 
cum se spune, pe gustul dumneavoastră. 

— Da, bineînţeles, Dominique. Condu-mă! 

Dominique îl duse pe William prin galeria cu tavan înalt care 
oferea priveliști spectaculoase, de sus până jos, ale Arcului de 
Triumf și ale bulevardului Champs-Elysées. În mod obișnuit, 
galeria era închisă lunea, cel puţin pentru toți colecţionarii care 
nu se numeau William Griffith. Trebuia să ia avionul de noapte 
înapoi spre aeroportul JFK ca să-l înregistreze pe Fallon marți, 
așa că se făcuseră anumite aranjamente. 

William se uită o vreme la opera de artă mixed-media, apoi 
întrebă: 

— Al cui e vaginul acela? 

Dominique răspunse: 

— Al mamei artistului. 

William dădu din cap: 

— Ah, da. Desigur. Fac cel mai grozav sunet când se freacă 
unul de altul. 

— Vaginele din sticlă colorată sunt suflate manual, ceea ce e 
oarecum ironic, de către mama artistului. De aceea domnul 
Vallier l-a numit Plăcinta nașterii. În loc de... 

— Placenta nașterii, bineînţeles. Nostim. Un joc de cuvinte. 
Foarte îndrăzneț în lumea artei. 

Dominique îi aruncă o privire flămândă, nerăbdătoare: 

— Așadar, credeţi că aţi fi interesat... 

În aceeași clipă, telefonul lui William ţârâi din nou, scoțând 
sunetul unei furculițe lovind un pahar de șampanie. Când citi 
mesajul, simţi o umbră de dezamăgire. Era de la managera lui, 
Jessica, nu alt mesaj lingușitor de la oamenii lui Dustin Walker: 


Hei Billy îmi pare rău că cei din Phoenix mă bat la cap cu promovările ai 
putea să suni la numărul acela și să le dai o înregistrare sau două 
repede de tot mersi puppuppuppuppup 


— Scuză-mă, dragă, trebuie să dau un telefon. Se poate? 
— Vă rog, folosiţi biroul meu. Acolo. 


VP-18 


William intră într-o cameră mică laterală și închise ușa. Formă 
numărul din mesajul trimis de Jessica și când robotul piui la 
capătul celălalt al firului, scoase un strigăt rebel: 

— Hei, salut, sunt Billy Antreprenorul și ascultați KTEA, Kay- 
Tee, adevăratul loc din Phoenix unde se poartă discuţii 
adevărate cu americani adevăraţi! Nu uitaţi să nu trageţi până 
nu le vedeți albul chiloţilor! Aranjeaz-oooooo! 

Așteptă o clipă. 

Apoi spuse: 

— Știţi cum numesc infractorii zonele unde nu există arme? 
Poligon de tragere! Voi știți asta, KTEA știe asta, o știe și Billy 
Antreprenorul! Nu vedeți că port arma la vedere la radio, dar voi 
știți foarte bine că asta fac! Aranjeaz-oooooo! 

Pauză. 

— De câţi liberali ai nevoie ca să înșurubezi un bec? Cine știe, 
niciunul n-a muncit o zi în viaţa lui! Sunt Billy Antreprenorul și 
spun Americii Adevărate să găsească frecvenţa KTEA, radioul 
local din Phoenix care îi găzduiește pe Hannity și Limbaugh’! 
Aranjeaz-oooooo! 

Dominique era albă ca varul la față când ieși din birou. 
Probabil auzise tot ce spusese. 

Și probabil îi cunoștea mai bine valoarea contului din bancă 
decât numărul de comedie. 

Era valabil pentru majoritatea colegilor lui. Decise că avea să 
accepte oferta făcută de oamenii lui Dustin Walker. Vâslea de 
prea multă vreme de unul singur pe propriul iaz. 

William îi întinse uluitei Dominique cardul negru Amex și 
spuse: 

— Domnul Vallier mă cunoaște prea bine. Piesa asta ar arăta 
excelent lângă piscină în casa de oaspeți. O iau. 


IX 


Sper să ne vedem acolo! 


Toate cele bune, 
Meredith Ladipo 


4 Sean Hannity și Rush Limbaugh, jurnaliști americani, gazde ale unor emisiuni radio 
de mare succes. (n.red.) 


VP-19 


Asistenta lui Dustin Walker și Persoană Amuzantă în Devenire 


— Eşti concediat, Steve! 

Cuvintele lui Teddy fură acoperite de ușa de metal a scenei 
care se închise cu o izbitură pe aleea din spatele clubului Improv 
Underground, unde imigranții ilegali cu șorțuri albe aruncau saci 
uriași de gunoi cu legume și fructe stricate de la Aldi în 
tomberoanele albastre de plastic. Steve Gordon ieșise de îndată 
ce citise ultima parte a mesajului, lăsându-i pe studenţii la 
contabilitate cu gurile căscate de uimire. 

De îndată ce numele lui Dusty apăru pe ecran, fu nevoit să se 
prindă de cortina din dreapta scenei ca să nu cadă. Nu mai 
primise vești de la Dusty de ani de zile. Ani. Bănuia că Dusty 
încă nu-l suferea pentru că... mă rog, știți voi. Dar acum, după 
toate întâlnirile de lucru cu producători cu mutre acre, după 
toate episoadele-pilot nepreluate, după ce se afundase în 
monotonia sumbră a orelor de improvizație și găzduirea 
emisiunilor publicitare... Dusty voia să-l vadă din nou? Era vocea 
destinului, nu-i așa? 

Era salvarea. 

Steve abia ajunsese la jumătatea aleii când selectă 
informaţiile de contact ale lui Meredith Ladipo din mesaj și-i 
formă numărul. Prefixul 310. Los Angeles. 

La a cincea sonerie, începu să-l cuprindă panica, însă pe urmă 
o femeie răspunse: 

— Hei, salut, Persoană Amuzantă. O voce tânără cu accent 
englezesc, plină de încrederea în sine a celor care arată bine. 

— Da, bună, sunt Steve Gordon... 

— Știu. 

— Și tu ești Meredith? 

— Sper că da, îi port lenjeria intimă. 

— Ha. Din Un adevărat geniu, frumos. Deci, bună, Meredith... 

— Bună. 

— Am o singură întrebare, și anume... 

— Nu. 

— Nu ce? 

— Nu, nu-i o glumă. E o ofertă autentică. 

— O, slavă Domnului! izbucni Steve și Meredith începu să 
râdă: 

— E în regulă, aproape toți ceilalți au avut aceeași reacție. 


VP - 20 


Ceilalți? 

— Păi, da, sună distractiv. Trimite-mi detaliile, o să le studiez 
și mai vedem pe urmă. 

— Mai ești la ICM? 

— Cred... că da? Steve chicoti. A trecut ceva vreme de când 
am discutat cu cineva de acolo, s-ar putea ca agentul meu să fi 
murit din lipsă de interes. Doar că, hm - mă întrebam... 

— Da? 

— Dusty e pe acolo? Poţi să mi-l dai la telefon? A trecut multă 
vreme de când n-am mai vorbit cu el. 

— Dusty? Oh. Ce minunat că-i spui așa! Nu, eu sunt în LA, mă 
ocup de ultimele detalii. Dustin e deja pe insulă. Semnalul e 
dezastruos acolo; comunicăm mai mult prin Skype. O să-l anunţ 
că vrei să luaţi legătura, poate rezolvă problema semnalului 
înainte să ajungi pe insulă. 

Steve inspiră adânc, apoi expiră: 

— Eu... este... uau. Nu știu ce să spun. 

— Spune da, zise Meredith Ladipo. 


xX 


Asta și făcu. 

In cele din urmă, toţi spuseră da. 

Când Dumnezeu atotputernic coboară pe o rază de lumină și- 
ţi cere ajutorul, ce naiba să spui? 

Și exact pe asta se baza gazda lor. 


VP -21 


Dustin Walker 
Filmografie 


Actor (55 de titluri) 
Scenarist (15 titluri) 
Producător (19 titluri) 
Regizor (1 titlu) 


d d a < 


Cunoscut pentru 

Nu mă pot abtine (1988) 

In propriul rol 

Filmat în varianta de concert a albumului de comedie care a primit 
multiple discuri de platină și un premiu Grammy. 


Ce-a fost asta? (serial TV, 1990-1994) 


Diverse personaje 


Comedienii Dustin Walker, T.J. Martinez, Steve „Gordo” Gordon și 
invitați-surpriză improvizează schițe comice bazate pe sugestii din 
partea publicului și inspirate de evenimente curente. 


Ajutor! M-am însurat cu pisica (1995) 


Jerry Russell 


Un fustangiu superficial învaţă adevăratul sens al iubirii când 
testamentul mătușii sale excentrice stipulează că, pentru a moșteni 
averea, trebuie să se însoare cu pisica ei calico, irascibila domnișoară 
Coadă Pufoasă. 


Ajutor! M-am însurat cu pisica 2 (1998) 


Jerry Russell 


Jerry și domnișoara Coadă Pufoasă se confruntă cu un senator bigot 
(Cristopher Walken) care încearcă să obțină aprobarea pentru un 
amendament constituţional prin care se interzice căsătoria între specii 
diferite și o vecină vânătoare de averi (Fran Drescher) în această 
continuare a filmului de mare succes. 


Ajutor! M-am însurat cu pisica: Să scoatem ghearele (2000) 


Jerry Russell 
Domnișoara Coadă Pufoasă plănuiește să distrugă relaţia tot mai 
apropiată dintre Jerry și noua și frumoasa veterinară (Jennifer Aniston). 


Ajutor! M-am însurat cu pisica: Divort în stil felin (2003) 
VP - 22 


Jerry Russell 


Un motan flecar (voce: Martin Lawrence) încearcă să saboteze căsnicia 
lui Jerry cu domnișoara Coadă Pufoasă ca să încaseze milioanele ei. 


Regele Lear (2004) 


Nebunul 


Încercarea lui Kenneth Branagh de a muta tragedia clasică a lui 
Shakespeare despre un conducător nechibzuit (Derek Jacobi) și cele trei 
fiice ale sale în lumea gangsterilor din Chicago în anii '20 a fost o 
tentativă ambițioasă, dar eșuată sub aspect critic și comercial. 


Aventurile lui Cosmic Carson (2005) 


Cosmic Carson 


Un camionagiu spaţial potlogar și acolitul său sensibil (voce: Gilbert 
Gottfried) trebuie să protejeze o prinţesă nimfomană (Chyna) de 
cămătarii intergalactici. Unul dintre cele mai scumpe eșecuri de box- 
office din toate timpurile. 


Dandy Waller, destinul te așteaptă (2008) 


Dandy Waller 


Debutul regizoral semiautobiografic al lui Dustin Walker despre un 
comedian de stand-up sinucigaș, care-și analizează viața înainte de a 
sări de pe podul Golden Gate, a fost descris de New York Times drept 
„mai puţin un film de lungmetraj și mai mult un strigăt de ajutor din 
partea unui comic care a fost pentru scurtă vreme una dintre cele mai 
profitabile vedete de la Hollywood”. 


Ajutor! M-am însurat cu pisica: noua generaţie (2009) 
Jerry Russell 


Fiul lui Jerry (Zac Efron) trebuie să se însoare cu una dintre pisicuţele 
domnișoarei Coadă Pufoasă și ale lui Sir Toms-A-Lot pentru o 
recompensă financiară într-o încercare eșuată de a reînvia franciza de 
mare succes. 


- IMDB.com 


VP - 23 


CAPITOLUL DOI 


Steve observă că Meredith Ladipo, asistenta personală a lui 
Dustin Walker, era la fel de frumoasă în persoană pe cât părea 
la telefon, dacă nu și mai frumoasă. Era mai degrabă minionă, 
cam de 1,67 m, cu piele neagră, un zâmbet strălucitor și părul 
natural legat într-un coc ca un halou. Stătea dreaptă ca un stâlp 
când apăru prima dată în câmpul său vizual. Steve cobora pe 
scara rulantă către banda de preluare a bagajelor de la 
Aeroportul Internaţional Saint Martin's Princess Juliana. 

Asistenta ridică un iPad pe ecranul căruia era scris cu litere 
mari GRUPUL WEAVER. Era numele de cod prestabilit pentru a-i 
face pe paparazzi să le piardă urma. Cu toate acestea, localnicii 
și turiștii oportuniști aflaseră de sosirea lor datorită canalului 
colector pe care curgeau informaţiile despre celebrităţi din care 
se alimentau site-urile de scandal din toată lumea, precum TMZ. 
Amatorii de autografe roiau în jurul bandei de bagaje și-l 
împresurară pe T.J. Martinez de cum apăru, cu șapcă Marlins și 
ochelari de soare care nu reușeau să-i mascheze identitatea. Cu 
fața impasibilă, fără să se plângă, semnă fiecare carnet, bilet 
sau sân care se arătă dinaintea markerului său. 

Fanii înconjurară fiecare membru al grupului Weaver care 
cobora scara rulantă, în ordinea descrescătoare a celor mai 
recente apariţii televizate. Janet Kahn era aproape de 
nerecunoscut cu ochelarii negri și baticul care-i acoperea părul, 
cu faţa recent refăcută, ţinută la un loc de o mască de plastic, 
de o orteză pentru gât și de bandaje încrucișate pe față. Dar 
pentru doritorii de autografe, identitatea ei era la fel de evidentă 
ca a lui Martinez. 

Mulţimile adunate pentru Zoe Schwartz, Oliver Rees și Dante 
Dupree scăzură în mărime și intensitate în aceeași ordine. 

Dar cea mai mică din acestea tot era mai mare decât 
mulţimea adunată pentru Steve, formată din zero persoane. Nu 
că s-ar fi așteptat să-i ceară cineva autograful. Avea douăzeci și 


VP - 24 


ceva de ani când apărea într-o emisiune săptămânală de 
televiziune și acum purta o barbă frumos tunsă, în stilul unui 
profesor de literatură engleză, și ochelari asortaţi cu ramă 
subţire. Identitatea lui secretă era perfect ascunsă, involuntar, 
pentru toți, în afară de o singură persoană. 

— Domnule Gordon? Bine ai venit la Saint Martin. Sunt 
Meredith Ladipo, am vorbit la telefon. Cum a fost zborul? 

Îi întinse mâna și el o strânse. 

— Fără evenimente deosebite, așa cum îmi place. 

— Minunat. Așadar, dacă ai bagaj de cală... 

— Unul, da. 

— Ei bine, nu ne grăbim foarte tare, pentru că zborurile a doi 
dintre colegii dumitale au întârziere și, cum nu avem decât o 
barcă închiriată ca să ajungem pe insulă, trebuie să-i așteptăm 
să sosească. Dacă îmi poţi arăta bagajul când apare pe fâșia 
circulantă, hamalul o să se asigure că ajunge la limuzină și apoi 
la barcă... 

Steve se încruntă. 

— Îmi cer scuze, fâșia circulantă? Te referi... la banda pentru 


bagaje? 
— Da, asta am spus. 
— Oh, hm... ok? 


Ruby Ng se îndepărtă clătinându-se de fâșia circulantă, 
cărând bagajele și purtând o bluză sport Oberlin și ochelari că ai 
lui Elton John. 

Când ieși pe ușile de la ridicarea bagajelor și Dante Dupree o 
văzu din interiorul limuzinei mari parcate la trotuar, scoase un 
geamăt de disperare. 

— Ce naiba? Adică, ce om întreg la cap ar invita-o pe ea? Ce-a 
fost în capul lui Walker? 

Zoe Schwartz, care stătea lângă el, se uită peste umărul lui ca 
să o vadă prin fereastră pe noua venită. Cei doi se cunoscuseră 
la Comedy Expo în Montreal în urmă cu trei ani, apoi, cu doar 
șase luni înainte, făcuseră roast-ul lui Alec Baldwin la Comedy 
Central Roast și trăiseră să mai și povestească despre asta. Deși 
nu mai vorbiseră de atunci, aveau camaraderia lejeră a 
prietenilor din tranșee, reluând fără efort de unde rămăseseră 
ultima oară. După ce semnară autografele, se retraseră în 
siguranţa relativa a limuzinei, cu luminile violete din podea, 
bârfindu-și colegii pe măsură ce apăreau. 


VP -25 


Dante spuse: 

— Știi, de-abia așteptam weekendul ăsta. Să mă relaxez cu 
niște comici grozavi, să mă dezlânţui, să născocesc tot felul de 
prostii nostime. Și acum o văd pe ea și mi se înmoaie scula. 

Zoe spuse: 

— Și pe tine te-a băgat în Ambuscada comică, așa-i? 

— M-a făcut rasist. 

— Îi face pe toţi rasiști. În asta constă stilul ei. 

— A spus că faţa mea trebuie să apară pe o cutie de orez. 

— A zis că eu sunt cel mai rău lucru care li s-a întâmplat 
femeilor de la centura de castitate încoace. 

— A auzit și bunica prostiile alea. N-a mâncat cum trebuie 
câteva săptămâni. 

— Bunica ta ascultă podcastul lui Ruby Ng? E lesbiană? Sau o 
barmaniţă meseriașă de douăzeci și opt de ani din Brooklyn? 

— Bunica este o consumatoare avidă a tuturor lucrurilor 
legate de Dante Dupree. 

— Of, cât de adorabil! 

Dante o urmări pe Ruby Ng direcţionând reporterii și ridică 
mâinile în aer. 

— Acum nu pot să spun niciun rahat tot weekendul fără să mă 
întreb dacă nu o să audă toată lumea despre asta pe prostia ei 
de podcast. Pentru că știi că tot ce ne iese din gură o să ajungă 
acolo. Fir-ar, jumătate din chestiile astea o să le inventeze ea. 

— Îmi plac oamenii ca Ruby. Lumea trebuie să fie plină de 
balauri pe care să-i omoare ea. E singurul mod în care poate să 
menţină iluzia că e un om bun. 

— Hei, oameni buni, zise Ruby când deschise ușa limuzinei și 
urcă în mașină. 

— Hei! zâmbi Zoe. 

— Ce faci, fată? zise Dante. 


Insula apăru la început ca o movilă mică la orizont. 

O pată vagă, aproape imposibil de distins de ocean. Pe 
măsură ce barca închiriată se apropia, insula creștea, 
extinzându-se în înălțime și grosime până când ajunse să 


VP - 26 


domine împrejurimile, cu stânci înalte ce se întrezăreau 
îmbrăcate în verde. 

Oliver Rees stătea în spaţiul îngust de la prova, chicotind de 
câte ori barca sălta pe valuri. Vântul ameninţa să-i sufle pălăria 
de pescar; o îndesă pe capul chel, de un alb orbitor, ca o bilă de 
bowling. 

Se întoarse în spate și strigă „Sper să fie și shuffle-board!5” 
către oricine îl asculta, adică nimeni. 

Ruby Ng era la fel de populară. Stătea pe banca de la 
extremă pupa cu picioarele adunate la piept și fuma în tăcere o 
țigară electronică, privind la Marea Caraibelor prin ochelarii 
opaci. 

Zoe Schwartz se aplecă pe balustradă și privi insula care se 
apropia. La picioarele ei se afla o geantă de pânză pe care o 
avusese în avion și nu o scăpase deloc din ochi. 

Se uită în partea cealaltă a bărcii și-l văzu pe T.J. Martinez 
vorbind cu menajera englezoaică a lui Dustin Walker sau ce 
naiba o fi fost, cu braţul pe spătarul băncii de la babord, 
aplecându-se spre ea, la fel de desfrânat pe cât și-l amintea 
Zoe. 

Steve Gordon se apropie și spuse zâmbind: 

— Hei, T.J., mi s-a părut că tu ești! Nu ne-am văzut de mult! 
Arăţi grozav! Dusty adună toată gaşca din nou, nu-i așa? 

1 Joc în cadrul căruia participanţii folosesc un fel de tacuri 
pentru a pune în mișcare pucuri, făcându-le să alunece pe un 
spaţiu de joc îngust, cu scopul ca acestea să se oprească într-un 
spaţiu marcat special, pentru a aduna puncte. (n.red.) 

T.J. întoarse lentilele negre spre Steve. 

— Scuze, amice, te cunosc de undeva? 

— Da... T.J... Sunt eu, Steve? 

— Cine? 

— Steve Gordon. Mai știi, Gordo? Am jucat în Ce-a fost asta? 

— Chiar așa? 

— Da. Impreună. Cu Dusty? 

— Hm. Dacă zici tu. 

— Timp de patru sezoane? 


5 Joc în cadrul căruia participanţii folosesc un fel de tacuri pentru a pune în mișcare 
pucuri, făcându-le să alunece pe un spaţiu de joc îngust, cu scopul ca acestea să se 
oprească într-un spațiu marcat special, pentru a aduna puncte. (n.red.) 


VP - 27 


T.J. se uită la el o vreme care păru foarte îndelungată și ridică 
din umeri. 

— Nu-mi sună cunoscut. Îmi pare rău, frate. 

Se întoarse din nou către Meredith Ladipo cu o mișcare 
hotărâtă. Ea zâmbea într-un fel chinuit, stângaci și nedumerit. 
Se uita la Steve cu o privire lipsită de înţelegere, un mod foarte 
britanic de a spune Wu știu ce se întâmplă, dar aș aprecia foarte 
mult dacă pur și Simplu s-ar termina. 

Steve nu avu de ales decât să părăsească zona cu o înclinare 
inutilă a capului, încercând să iasă cu faţa curată. Merse la 
banca de la tribord și se așeză să privească spre orizont și să 
aștepte ca roșeaţa din obraji să dispară. 

Zoe Schwartz urmări tot incidentul de lângă balustrada 
laterală cu o căutătură încruntată, dar nu spuse nimic. 


— Fascinant, pur și simplu fascinant, spuse William Griffith 
când ieși pe ușa de pe punte. Nu mult după lansare, ca din 
senin, se autoinvitase în spaţiul pentru echipaj și purtase o 
conversaţie lungă și lăudăroasă în franceză cu căpitanul, un 
localnic de pe insulă cu o faţă ca o jachetă de pilot din piele 
zbârcită. 

Către Janet Kahn, singura pasageră care se refugiase sub 
umbra de pe banca din faţă, William spuse: 

— Ştiaţi că Saint Martin e împărţită pe din două între Franţa și 
Olanda? Căpitanul nostru a avut o copilărie aparte, prins între 
două lumi, două culturi. E păcat că un loc atât de frumos 
adăpostește asemenea urâţenie. Droguri, bande. Sărăcie. 

Janet avu nevoie de o secundă să-și dea seama că vorbea cu 
ea. Se uită la el cu ochii mijiţi. 

— lartă-mă, dragule, dar... cine ești tu? Credeam că poate ești 
avocatul lui Dusty, dar ai nasul prea mic. 

— Nu-i nimic, puţini oameni mă recunosc când nu joc un 
personaj. Și prefer să fie așa. 

Trecu la un accent tărăgănat atât de distinctiv, încât 
impresarul lui îl transformase în marcă înregistrată: 


VP - 28 


— Știţi site-ul acela matrimonial, Numai Pentru Fermieri? Au 
trebuit să schimbe grupul-ţintă când și-au dat seama că vitele 
nu pot folosi internetul. Apoi, pentru scurt timp, i s-a spus Verii 
Pupăcioși, dar numele era deja luat de un serviciu de escorte 
foarte aparte din Alabama. 

— Bine, ok, ești sfântul protector al oamenilor de rând și al 
dependenților de metadonă... Buddy Antreprenorul? 

Rămânând în personaj, William spuse: 

— Billy. Mă bucur să vă cunosc, coană. Sunteţi o adevărată 
legendă. 

— Da, sunt. Dacă mă mai faci coană, îţi trag una în boașe de 
ţi le scot pe nas. 

— Eram doar politicos. Doamnă? Domnișoară? 

— la încearcă Janet, s-ar putea să-ţi placă. Dar nu înţeleg 
gluma. Există un website care se numește Numai Pentru 
Fermieri? 

William zâmbi și se întoarse la vocea lui obișnuită. 

— Trebuie să mai vezi și altceva în afară de coastele Americii, 
Janet. 

— Am jucat în toate statele Uniunii, dragă, chiar și în cele 
canadiene. Știu că i se spune „zona peste care se zboară”, dar 
aș vota să schimbe denumirea în „antrenament de 
bombardament”. 

El nu se putea abţine să nu se holbeze la bandajele de pe faţa 
ei. 

— Arată îngrozitor de dureros, Janet, dacă nu te superi că-ţi 
spun. 

— Ar trebui să-l vezi pe celălalt tip. 

— Serios? 

— Da, le plătesc facultatea copiilor lui. 

— Ai fost implicat într-un accident de mașină sau...? 

— Eu cred foarte mult în autoperfecţionare, scumpule. Și în 
fraudarea programului Medicare. Și când pot să le fac pe 
amândouă odată, cu atât mai bine. 


VP - 29 


IV 


Niciun mal și nicio plajă nu înconjurau insula. În schimb, 
stâncile înalte și maronii, împodobite cu ghirlande de lujeri de 
viță în floare, se înălțau tot mai sus pe măsură ce feribotul 
închiriat se apropia, până când pasagerii nu mai văzură nimic 
altceva. 

Un chei cenușiu înainta dintr-o parte a insulei spre barcă. La 
capătul opus al docului, o scară se ridica pe versantul stâncii. 
Culoarea și vechimea lemnului variau de la un nivel la altul, 
fiindcă treptele și palierele fuseseră înlocuite în urma 
rabufnirilor permanente ale uraganelor și elementelor. 

Echipajul bărcii, format din trei oameni, lucra repede, dar fără 
să se grăbească, așa cum fac oamenii care îndeplinesc zilnic 
sarcini repetitive, sărind pe doc și, după ce barca fu întoarsă, 
legând-o cu funii grele. Apoi scoaseră bagajele pasagerilor de pe 
puntea de jos și le așezară unele peste altele pe chei. Fu nevoie 
de toţi trei membri ai echipajului, plus căpitanul, să scoată cu 
gemete și înjurături cufărul lui Janet Kahn din cală. Era destul de 
mare cât să încapă aproape toate celelalte bagaje ale 
pasagerilor înăuntru. 

— Doamne sfinte, femeie, ai mai lăsat haine și acasă? întrebă 
William Griffith. 

— Ce, ar trebui să călătoresc doar cu o boccea pe umăr, ca un 
vagabond? Janet încercă să strâmbe din nas dezgustată, apoi se 
strâmbă de durere. 

Căpitanul cobori de pe barcă și-i întinse lui Meredith Ladipo o 
foaie de hârtie pe un clipboard, pe care ea o semnă. 

— Veniţi înapoi cu provizii mâine la ora obișnuită, da? 

Căpitanul dădu aprobator din cap și făcu semn echipajului să 
urce la bord și să plece. William Griffith le făcu semne cu mâna 
de rămas-bun. Căpitanul se uită la el, zâmbi și duse mâna la 
cozorocul chipiului într-un salut aproape imperceptibil. 

William nu-și dădu seama dacă era luat în râs. 

Meredith Ladipo vorbea la telefon ţinându-l oblic, parcă era o 
staţie de emisie-recepţie. 

— Da, Dave, am ajuns, așa că vino și tu. Când nu primi niciun 
răspuns în afară de tăcere, spuse: Dave? Mă recepţionezi? 
Suntem toţi aici. Hai, fuguţa. 


VP - 30 


Fără să mai aștepte răspunsul care nu mai venea, Meredith 
merse spre capătul opus al docului. Scobit în stânca de lângă 
scări era un mic alcov în care se aflau mai multe veste de 
salvare agăţate de un perete de ipsos și ușile unui lift. 

Abia când ajunse la câţiva pași de alcov observă semnul pe 
care scria SCOS DIN FUNCȚIUNE scris de mână cu un marker pe 
o bucată ruptă dintr-o cutie de carton, lipită de fața liftului cu o 
bucată de bandă adezivă. Apăsă butonul de câteva ori totuși, 
dar nu se întâmplă nimic. 

Meredith Ladipo ridică fruntea, exemplu al curajului britanic în 
fața sorții, și merse înapoi spre oaspeţii ei, care stăteau 
grămadă pe doc și o urmăreau suspicioși. 

— In regulă, spuse ea. Se pare că am dat prin gropi. Nu 
reușesc să adun personalul și liftul e cusurgiu. 

— Poftim? întrebă Ruby Ng. Ai spus cumva cusurgiu? Se uită 
la ceilalți. A spus cusurgiu? 

Janet arătă la scările înalte care îţi dădeau ameţeală chiar și 
de jos. 

— Cum naiba ar trebui să urc eu cufărul ăsta sus? Se uită 
către vârf. Cum naiba ar trebui să urc eu chestia aia sus? 

Meredith Ladipo ridică palmele într-un gest de apărare. 

— V-aș sfătui să lăsaţi bagajele aici. O să trimitem pe cineva 
să le ia mai târziu. Nu vă faceţi griji, o să fie în siguranţă ca 
gândacii în covoare. Cât despre scări, știu că par puţin 
intimidante, dar, serios, dacă nu vă grăbiţi, nu sunt chiar atât de 
rele. Eu le urc și le cobor în fiecare zi când fac alergarea de 
dimineață. 

Grupul primi vestea cu ușurință și un minim de bombăneli. 
Zoe puse pe umăr geanta de pânză pe care o ţinuse lângă ea 
încă de la aeroport. Când William Griffith întrebă: „Pot să te ajut 
cu asta?” o strânse mai tare și spuse: 

— Nu, e în regulă, pot s-o duc. 

Ceilalţi luară câte un bagaj de mână sau o poșetă cu ei și 
începură să urce scările în coloane. 

La jumătatea drumului pe faţa stâncii, răsuflând din greu și cu 
fruntea lac de sudoare, William Griffith se întoarse să se uite 
după prietenul lui, căpitanul. Văzu că barca se apropia deja de 
punctul unde marea se unea cu cerul și avea să dispară în scurt 
timp după linia orizontului. 


VP - 31 


V 


Cei mai mulți abia mai respirau până să ajungă în capătul 
scărilor. T.J. Martinez fu nevoit să se sprijine cu mâna de 
balustradă ca să-și tragă sufletul. 

— Dacă mă pui să mai fac asta o dată, să-l ia naiba pe Dusty, 
mă duc acasă. 

— Cum? Uber are și flotă acum? întrebă Dante Dupree. 

Odată ce William Griffith, care urca la coada coloanei, ajunse 
împleticit pe palier, Meredith spuse: 

— Suntem toţi aici? Toţi încă în viață? Splendid. Pe aici. 

Casa mare era la capătul unei alei cu cocotieri înalți. 

Fusese construită în acel secol, dar în stilul insular târziu al 
coloniilor franceze, cu obloane turcoaz împotriva uraganelor 
deschise pe fundalul pereţilor văruiţi în ocru-deschis. Clădirea 
avea două acoperișuri de plăci de teracotă, unul deasupra 
galeriei de la parter și altul pe pavilionul de la etajul doi. Era 
amplasată pe un delușor de la marginea stâncii, cu ușile galeriei 
deschise la capete opuse ca să prindă alizeele. Pe măsură ce 
oaspeții se apropiau, flancaţi de copacii înalţi, reușiră să vadă 
dincolo de holul central până în spatele conacului, unde sclipea 
o piscină. O fântână mare se înălța în faţa intrării, în forma unei 
frunze uriașe de nufăr din beton. Cercuri concentrice din mozaic 
albastru, de culoarea ouălor de măcăleandru, erau dispuse 
radial din centrul clipocind. 

Uitându-se într-o parte, Ollie strigă: 

— Ala e un castel gonflabil? Nu se poate! 

Un castel gonflabil, mare și roz, era amplasat între casa mare 
și o cabană mai modestă pentru oaspeţi, așezată pe o pantă mai 
abruptă. În vârful unei turle era unul dintre oamenii gonflabili 
lunguleţi care avertizează șoferii cu privire la spălătoriile de 
mașini și parcări. Purta un costum roșu de curse și ochelari și 
părul rărit era pieptănat peste chelie. 

— Acela e... ar trebui să fie Dusty? întrebă Steve. 

— Nu-i așa că-i fercheș? zise Meredith. 

— Eşti asistenta sau furnizorul lui de droguri? spuse Janet. 

Meredith Ladipo conduse grupul în galeria din față parţial 
închisă, jumătate living, jumătate zonă de primire. Avea ferestre 


VP - 32 


mari cu jaluzele și gresie în tonuri pământii care se asortau cu 
mobila de mahon. 

— M-aș putea obişnui cu asta, zise Zoe. Chiar m-aș putea 
obișnui cu asta. 

— Dustin? Domnule Walker? Suntem aici! strigă Meredith 
Ladipo când intrară. Vocea ei se izbea de pereţii de ipsos de un 
alb orbitor. Dave? Dave, mă auzi? 

Niciun răspuns. 

— Mă simt foarte nedorit, remarcă William Griffith. 

Meredith Ladipo făcu tot posibilul să ascundă un zâmbet 
neliniștit și dădu greș. 

— Cred că ar trebui să merg să văd unde e toată lumea. Cât 
mă ocup de asta, vă rog să vă simţiţi liberi să vă spălaţi și să vă 
instalaţi în camere. Poftim, mi-am luat libertatea de a lista un 
plan al domeniului pentru voi toţi. Le întinse hărțile, 
personalizate cu locaţia dormitorului fiecăruia. E... ora trei 
acum? Să ne întâlnim la cinci în camera scriitorilor - e marcată 
clar pe hărțile voastre. Dustin poate să explice exact ce este cu 
acest proiect în stilul său inimitabil, la un cocktail. 

— Unde este Dusty? întrebă T.J. 

— Merg să aflu, spuse ea, și ieși din galerie printr-o arcadă 
care ducea mai departe în interiorul casei. 

— Grozav, oftă T.J., abia am ajuns aici și spectacolul e deja 
complet distrus. Ar putea la fel de bine să fie o producţie de 
rețea de televiziune. 

— Tipic pentru Dusty, spuse Steve. 

— De unde știi? ripostă T.J. 

Steve deschise gura să spună ceva, dar Janet Kahn își scoase 
deodată ochelarii și strigă: 

— O, Doamne, ia uitaţi-vă la asta! 

Merse spre peretele de est al galeriei, acoperit cu fotografii 
alb-negru de mărimea unei scrisori, în rame negre. Imaginile 
erau aranjate pe trei șiruri ordonate de câte trei. Fiecare din ei 
era înfățișat acolo în acțiune, pe scena unui club sau a unui 
teatru, cu microfonul în mână. 

Se adunară toţi să arunce o privire. 

— Arată exact ca peretele din spate de la Comedy Store, zise 
Dante. 

Arătă spre o fotografie a lui Meredith Ladipo pe scenă, 
ținându-se de un stativ de microfon pe un fundal negru: 


VP - 33 


— Hei, ia priviţi, Regina Africană a Angliei face și ea stand-up. 

William Griffith zâmbi văzând imaginea cu el pe scenă la 
Grand Ole Opry în costumul complet al lui Billy Antreprenorul: cu 
un pahar cu picior înalt de Bud Light în mână, cu șapca Farm 
King așezată invers pe cap, cu mânecile cămășii cadrilate rupte 
ca să-i vadă toţi tatuajele mari cu flăcări care i se întindeau pe 
bicepși. 

— A fost o seară frumoasă, murmură el. 

— la priviţi la asta, șopti Janet. 

Întinse mâna și atinse fotografia ei. O arăta așa cum fusese cu 
câteva decenii și câteva liftinguri faciale în urmă, cu o coafură 
„stup de albine” și o rochie de lame în dungi, pe podeaua unui 
salon de prost gust din Vegas. Zâmbetul ei de joker lansa insulte 
mucalite la adresa unui public îmbrăcat în smochinguri și rochii 
de seară. Toţi bărbaţii și femeile din fotografie aveau feţele 
încremenite într-un hohot de râs. 

— Pușca, în mijlocul ropotelor de aplauze, zise Steve. 

— Ai fost acolo să dărâmi barierele înaintea oricăruia dintre 
noi, spuse Ruby. 

— Nu doar cea mai mare, ci cea mai mare din toate timpurile, 
remarcă Dante. 

— Da, la naiba, zise Zoe și o atinse pe Janet pe spate. Deși ai 
omoplaţi de bărbat. 

— Mulţumesc, dragă. Și tu poţi să crăpi. 

Ochii lui Janet sclipeau. Își smulse un șerveţel pe jumătate 
folosit din mânecă. 

— Uneori ai vrea ca viaţa să fie așa, știi? Să poţi să oprești 
timpul în unele momente pentru totdeauna. 

— Nu toată lumea, zise Dante. lisuse, Ollie, ia uită-te la tine 
aici. 

— Ce? Sunt acolo sus? la să văd. Ollie era mult mai scund 
decât ceilalţi și rămăsese în spate când toţi se îmbulziseră la 
peretele cu fotografii. Își făcu loc cu coatele în faţă și se făcu 
stacojiu în obraji când văzu. 

— Uau, ia uite la tunsoarea aia de evreu, Ollie, zise Janet, 
chicotind. Ne sună de la Liga Anti-Defăimare, spun să termini 
odată, ne faci pe noi, ceilalţi, să arătăm râu. 

T.J. spuse: 

— Of, haide, lăsaţi-l în pace. E-n regulă, Ollie. Nu știam că ai 
încercat să faci comedie adevărată. 


VP - 34 


— Poftim? spuse Ollie, clipind. Ce vrei să spui? 

— Ştii tu, zise T.J., spre deosebire de porcăriile alea ieftine și 
oribile cu recuzită pe care le faci pentru turiști. 

— Da, de genul celor care se potrivesc la petrecerile 
aniversare ale copiilor de cinci ani, nu pe scenă, spuse Zoe. 

— Sau în azilurile de bătrâni, o trânti Ruby. 

— O, zise Ollie. Alea. 


VI 


Ollie nu plânse când ieși din galerie. 

Nu plânse în timp ce urca scările în spirală din mijlocul casei. 

Nu plânse când traversă galeria de la etaj spre camera lui. 

De fapt, nu plânse deloc. 

Dar, de îndată ce închise ușa, apucă perna și strigă în ea 
toate înjurăturile pe care nu le putea spune niciodată cu voce 
tare, mult mai rele decât să o f... pe mă-ta și să-l f... pe tac-tu. 

Işi aminti totul acolo la parter. Uitase cât de mult puteau să 
doară acele cuvinte și de câtă cruzime nonșalantă erau în stare 
ceilalți comici, în culise, înainte și după ce urca pe scenă, 
indiferent cât de bine mergea numărul lui - sau, mai des, cât de 
rău. 

Fotografia de pe perete era de la una dintre primele sale 
tentative de a face stand-up, la seara amatorilor la Carolines, în 
Times Square, unde eșuase într-un mod mai groaznic decât 
crezuseră până atunci oamenii de știință că era posibil. Lentilele 
lui groase, corectoare, dinţii proeminenţi și cârlionţii negri care-i 
acopereau capul ca la păpușa Chia Pet stârniseră instinctele de 
vânătoare ale publicului de cum pășise pe scenă. Petrecuse trei 
nopţi lungi și friguroase de ianuarie îngheţând bocnă și 
împărțind fluturași turiștilor care făceau poze cu un Elmo uriaș 
care purta o borsetă pe mijloc și ciripea „vă place comedia?” iar 
și iar, doar ca să se califice pentru privilegiul de a fi aproape 
atacat de o cameră plină de idioţi din Nassau County. 

Întreaga experienţă îi readuse în minte amintiri stresante din 
curtea școlii înaintea primului clopoțel, acel purgatoriu oribil de 
copii care roiesc pe terenul de baschet așteptând să intre, 
despre cum fusese ţinta oricărui copil care nu se născuse cu 


VP - 35 


părul creţ, picioare îndesate, vedere slabă și origini evreiești. Nu 
era la fel de rapid precum ceilalți de jos, cei care erau capabili 
să respingă insultele cu riposte și mai bune. 

Ollie nu învățase niciodată să pareze, să se ferească sau să 
contraatace. Atunci, ca și acum, când era batjocorit, creierul lui 
se umplea de un zgomot alb de panică. Era ca un super-erou 
care avea aceeași origine, dar primea puteri diferite. 

Albumul lui Dustin Walker, Wu mă pot abtine, acel Thriller al 
comediei, îl inspirase iniţial. Rulase caseta la nesfârșit până 
când banda se rupsese, dar, din fericire, deja putea să redea 
toate glumele pe de rost în oglinda din dormitor, folosind peria 
de păr în loc de microfon. Putea să imite toate personajele, 
toate vocile, la comandă - doar că îi era greu să și-l găsească pe 
al lui. 

După fiascoul de la Carolines decise să renunțe definitiv la 
stand-up-ul tradițional.  Introdusese pentru prima dată 
personajul Omul-Bebe Portocaliu în numărul său în noaptea 
înfățișată de poza din galerie, inspirat de o piesă de pe Un mă 
pot abtine care se numea „Născut ieri”. Folosindu-se de 
cunoștințele lui de magie și clowning, dezvoltă un personaj atât 
de deschis, de inocent și de vulnerabil, încât nimeni din public 
nu avea să îndrăznească să-l sâcâie. 

Și de acolo avea să construiască un imperiu. 

Când ridică privirea din perna în care-și înăbușise urletele, 
văzu un pătrat portocaliu-deschis pe noptieră, îl recunoscu 
imediat, îndoindu-se totodată de ceea ce era. Când se apropie, 
însă, constată că avea dreptate. 

Un dosar cu îndreptarul francizei regionale Omul-Bebe 
Portocaliu se afla lângă pat. Magazinele încă nu primiseră 
comunicatul de presă, dar era deja pe punctul de a deschide 
Teatrele Omul-Bebe Portocaliu pe tot globul, de la New York la 
Macao, de la Londra la Rio, fiecare cu propriul OBP local care să 
joace numerele lui Ollie. Dosarul conţinea regulile și normele 
francizei, precum și o declaraţie oficială, pe care i-o dictase 
asistentului său în pauzele dintre repetiţii. Scopul lor era să 
inspire tuturor „senzaţia de spectacol nevinovat”, promovând 
totodată valorile de „pace și joacă”. Era darul lui pentru lume. 

lar Dustin Walker avea dosarul la el acasă! Uimitor. Voia să 
investească? Voia să deschidă un teatru OBP în Saint Martin? (Ar 
fi putut crea un conflict cu contractul de exclusivitate regională 


VP - 36 


pe care îl semnase cu staţiunea Sandals din Saint Thomas, dar 
fie ce-o fi. Când se implica un star de magnitudinea lui Walker, 
totul devenea negociabil.) 

Colţurile gurii i se întoarseră în sus. Ticăloșii ăia încrezuţi se 
uitau de sus la comedia cu recuzită, da? Ei bine, stai numai să 
vadă asta. Avea să le arate el. 

Avea să le arate tuturor. 


VII 


Ruby Ng oftă când își văzu camera. Covorul alb pe podele 
maronii din lemn de esenţă tare. Pernutele albe pe scaunele de 
răchită bej. Cearșafuri albe pe cadrul de mahon întunecat al 
patului, plase de țânțari albe, frumos adunate, care împrejmuiau 
stâlpii patului. Decor colonialist frumos, se gândi ea. 

Totuși, era greu să nu admire priveliștea: când deschise 
obloanele pentru uragan, o întâmpină o imagine spectaculoasă 
a Mării Caraibelor, albastră și nesfârșită, dincolo de stâncile 
străjuite de cocotieri. Făcu câteva fotografii de tipul „porno în 
vacanţă” ca să-i trimită lui Yvette mesajul „hei, am ajuns vie”. 
Dar un semn roșu de exclamare în aplicaţia ei de mesagerie îi 
reaminti de avertismentul lui Meredith Ladipo, cea insuportabil 
de drăguță, cu privire la semnalul de telefon sau lipsa acestuia. 
Deschise meniul de setări ca să se conecteze la rețeaua de Wi-Fi 
a insulei. 

Meredith inclusese parola pe hărțile lor. Era o amestecătură 
fără sens de litere și numere. Prima dată când Ruby tastă seria 
în telefon, acesta bâzâi enervat. Și a doua oară, și a treia oară. 

— Ce rahat, zise Ruby. 

Renunțând, puse telefonul deoparte, apoi observă un telefon 
cu clapetă, mic și demodat, cenușiu ca metalul pistoalelor, la 
capătul mesei. Probabil fusese lăsat acolo de fostul ocupant al 
camerei. 

Gândindu-se să i-l dea lui Ladipo mai târziu ca să scape de el, 
îl luă în mână și-l puse în buzunar, ieșind apoi să cerceteze 
restul clădirii. 


VP - 37 


VIII 


O cutie pătrată și neagră de cartușe de pușcă Winchester se 
afla pe masa din capătul camerei lui Janet Kahn. Un disc de 
argilă pentru tragere la ţintă era desenat în faţă („încărcătură X- 
tra Ușoară pentru Țintă”). 

Comediana cunoscută drept Pușca luă cutia și deschise 
capacul: toate cartușele, cu două excepții, păreau să fie la locul 
lor. 

Puse cutia înapoi pe masă cu un zâmbet forțat. 


IX 


Pe măsuţa lui, Dante găsi o sticlă cafenie de whisky Lagavulin 
de doisprezece ani. Știai că era băutura originală pentru că pe 
etichetă scria „Scotch Whisky”. E-urile în plus erau pentru 
mizerabilii de rând, din câte se părea, însă englezilor le plăcea 
să pună e-uri în plus peste tot. Britanicii inventau chestiile astea 
pe parcurs, Dante era sigur de asta. Nu înţelegea jumătate din 
porcăriile care ieșeau din gura lui Meredith Ladipo, oricât de 
fermecătoare era. Pur și simplu, trebuiau să aibă un cuvânt 
diferit pentru orice. 

Dante luă sticla ca să o admire și se încruntă. Nu era din 
sticlă, ci din plastic. Se părea că nu era atât de fițoasă pentru el. 

Se gândi să o deschidă și să ia o dușcă scurtă, deși își 
promisese că avea să o ia mai ușor weekendul ăsta. Se întrecea 
și mai tare cu băutura când nu era în turneu. 

Se gândi încă puţin la asta. Poate trebuia să dea dovadă de 
puțin autocontrol. 

O vorbă veche a bunicii îi răsuna într-un ungher al minţii: 

„Ai grijă la cei care-ţi dau daruri. Intotdeauna încearcă să te 
cumpere cu plata în rate”. 

Puse sticla jos nedesfăcută. 


VP - 38 


XxX 


Steve Gordon îl văzu de cum intră în cameră: ceva pătrat, din 
carton, pe măsuța de bambus. Il luă în mână. 

Simţi că i se taie răsuflarea. 

Era Nu mă pot abtine, primul album de stand-up al lui Dusty, 
cel care îl catapultase la nivelul de Legendă Instantanee. Cel 
mai des era descris drept „Thri/ler-ul comediei” - în fiecare casă 
exista o copie și la un moment dat fusese la fel de răspândit ca 
Big Mouth Billy Bass$ și cubul Rubik la un loc. Pe copertă, Dustin 
Walker, de douăzeci și ceva de ani atunci, se uita cruciș la 
cameră, purtând o cămașă de forță în timp ce i se făcea 
fotografia de cazier. 

Sau așa era de obicei. Cineva lipise o fotografie cu faţa lui 
Steve peste cea a lui Walker pe coperta albumului. 

„Cred că încă-mi mai poartă puţină pică”, se gândi Steve. 


6 Big Mouth Billy Bass este un accesoriu muzical înfățișând un biban american, 
popular în prima parte a anilor 2000. (n.red.) 


VP - 39 


Un Da Hotărât 


Pentru toți OBP aspiranti: 


Cel mai important lucru pe care trebuie să vi-l amintiţi despre Omul- 
Bebe Portocaliu”, și principalul motiv pentru care este iubit de publicul 
de toate vârstele din toată lumea, este că S-A NASCUT IERI, LA 
PROPRIU. 

e Nu are trecutul și problemele noastre. 

e Nu are teama, ura și prejudecățile noastre. 

e Nu știe nimic despre lumea noastră sau despre orice societate 

omenească. 

«E prea mic să fi învăţat să vorbească. Vorbește o formă 
rudimentară, dar bogată din punct de vedere semantic, de 
prelimbaj numit BABY RAPE* pe care trebuie să-l înveţe toți OBP 
regionali sau aflaţi în turneu. Vor fi necesare examene scrise și 
orale. 

e E un extraterestru, doar că s-a născut aici pe Pământ și e cât se 
poate de uman (ca Superman). 

e Călătoria lui este una de EXPLORARE ȘI DESCOPERIRE în care 
invită publicul să-l însoțească. 

Toate schițele trebuie să aibă ca subiect întâlnirea și interacțiunea 
Omului-Bebe Portocaliu* cu aspecte unice ale lumii, toate fiindu-i, la 
început, complet străine și derutante: 

e Un telefon inteligent uriaș 

e Tuburi din care ţâșnește vopsea în culori aprinse 

e Instrumente muzicale din ţevi PVC 

e Pepeni verzi 

e Echipamente pentru exerciții fizice 

Și așa mai departe! Spre deosebire de noi, Omul-Bebe Portocaliu® nu 
abordează necunoscutul cu teamă sau ezitare. In schimb, îmbrățișează 
cu entuziasm ceea ce domnului Rees îi place să numească DA-UL 
HOTĂRÂT. SAE 

Partea HOTĂRÂTĂ a acestui Da Hotărât este ceea ce activează 
umorul din schițele noastre. Acceptarea entuziastă și deseori 
exuberantă de către Omul-Bebe Portocaliu” a recuzitei pe care o 
găsește pe scenă îl pune în situaţii amuzante și scandaloase. 
Acţionează înainte să gândească și, la fel ca mulţi dintre noi, descoperă 
că deseori situaţia îl depășește. 

Când se întâmplă asta, declanșează ceea ce ne place să numim 
Pivot” și restul schiţei se concentrează pe felul în care încearcă să 
scape dintr-o situaţie stânjenitoare. (De exemplu: schiţa în care OBP 
urcă pe banda de alergat fără să-și dea seama că un tub de vopsea 
curge din scutecul lui. Frate, face o mizerie îngrozitoare, nu-i așa?) 

Și aici intervine partea DA din Da-ul Hotărât. Orice schiţă, oriunde ar 
începe sau orice s-ar întâmpla pe parcursul ei, trebuie - și nu putem 


VP - 40 


accentua suficient acest aspect - să se încheie într-un mod încurajator, 
un mod pozitiv care ne face să înțelegem că, dacă ne făceam griji 
pentru felul în care aveau să se termine lucrurile, acele griji se 
dovedesc complet nefondate la finalul schiţei. 

Uneori Omul-Bebe Portocaliu” provoacă daune (vedeţi „Ciocanul de 
lemn”, mai jos) și uneori mediul îi dăunează lui, dar o face întotdeauna 
într-un spirit de joacă și învăţare. Nu o face niciodată maliţios sau 
intenţionat. 

Alteori, Omul-Bebe Portocaliu” se găsește în situaţii ciudate sau 
inconfortabile, dar niciodată în feluri care să fie jignitoare pentru alte 
naționalități sau grupuri etnice. 

Omul-Bebe Portocaliu” este o ființă pre-sexuală, care nu cunoaște și 
nu are experienţă cu sexul. Schițele OBP nu trebuie să facă niciodată 
referinţă la întâlniri amoroase, iubire, căsătorie, sarcină, viol, fisting etc. 

Domnul Rees a spus deseori că principalul motiv pentru care a 
renunţat la Colegiul de Clovni Ringling Bros. and Barnum & Bailey ca să 
creeze Omul-Bebe Portocaliu“ a fost să motiveze publicul să plece de la 
teatru cu un zâmbet pe faţă și o părticică din OBP în fiecare dintre ei. 

Prin bucuria și râsul stârnit de comedie vrem ca publicul să înveţe 
cum să accepte Da-ul Hotărât în propria viață. 

Modul de bază în care publicul poate să facă acest lucru este să 
cumpere marfă cu marca OPB de la Magazinul Omul-Bebe Portocaliu* 
Bassinet & Blanket din holul teatrului. Potrivit propriilor noastre 
proiecții, marfa și vânzările de alcool de la pauze vor constitui 50-70% 
din profitul net mediu al francizei, așadar vă sfătuim să îndrumați 
publicul către bar și chioșcul cu marfa de la început și des. 


Ciocanul de lemn 


Singurul element de recuzită care rămâne cu Omul-Bebe Portocaliu* 
pe tot parcursul spectacolului și este folosit în mai multe (dar nu 
neapărat în toate) schițele este ciocanul supradimensionat. Acesta 
poate fi folosit în loc de multe lucruri - baston sau cârjă, pseudo-chitară 
sau pușcă de vânătoare -, dar în logica mitologiei din lumea OBP-ului, 
înțelegem că ciocanul este singura jucărie din leagănul uriaș pe care 
Omul-Bebe Portocaliu“ l-a luat cu el în drumul lui spre Da-ul Hotărât. 
Pentru OBP, ciocanul este cel mai bun prieten, plasa de siguranţă și 
conștiința lui la un loc - într-adevăr, uneori interacționează cu el așa 
cum ar face-o cu orice altă persoană. 

Dar, bineînţeles, cel mai important scop al ciocanului este să 
zdrobească fructe și baloane cu apă în momente critice ale 
spectacolului. Plătitorii de bilete din primele cinci rânduri la orice teatru 
OBP sunt în Zona de Stropire™ și au plătit un preţ cu 15% mai mare 
pentru a fi stropiţi cu ceva. 

lar satisfacerea publicului nu este doar datoria noastră - ci plăcerea 
noastră! 

(NOTĂ IMPORTANTĂ: NICIUN ANGAJAT SAU SUBCONTRACTOR OBP 
NU ARE VOIE ÎN NICIUN MOMENT SĂ SE REFERE LA CIOCANUL OBP CA 


VP - 41 


LA UN „BAROS”. DIN PRICINA ÎNŢELEGERII ÎN URMA UNUI PROCES 
RECENT, ORICE REFERIRE ACCIDENTALĂ SAU INTENȚIONATĂ LA 
CIOCANUL OBP CA BAROS VA DUCE LA CONCEDIEREA IMEDIATĂ A 
VINOVATULUI.) 


Scutecul 


Este foarte recomandat OBP-ilor regionali și locali să nu încerce să 
țină obiecte precum portofele, chei, telefoane mobile, inhalatoare, 
bricege sau elemente mici de recuzită în scutece în timpul numărului, 
deoarece riscul de a se răni este nepermis de mare. 


Baveţica 


Baveţica este un element vizual esenţial al mărcii unice a Omului- 
Bebe Portocaliu*” așa cum a fost înregistrată de către Biroul de Mărci 
înregistrate și Brevete al Statelor Unite și din acest motiv nu trebuie 
scoasă niciodată și trebuie să rămână cel puţin parţial vizibilă pe tot 
parcursul spectacolelor cu OBP. 


Femei-Bebe Portocalii 


Datorită faptului că oameni de ambele sexe îmbrățișează rutina OBP, 
am avut, după cum e de înțeles, multe cereri din partea artistelor de a 
prelua rolul Omului-Bebe Portocaliu*. Din păcate, natura minimalistă a 
costumului (scutec și baveţică) exclude folosirea lui de către membrele 
acelui sex biologic pentru a respecta regulile decenţei și obscenităţii. 

Un set de instrucţiuni despre felul în care poţi să eludezi legile 
privind șansele egale la angajare din zona voastră este disponibil la 
biroul central la cerere. 

- Manualul Managerului de Franciză Regională a Teatrului Omul- 
Bebe Portocaliu (extras) 


VP - 42 


CAPITOLUL TREI 


După ce-și despachetă cu grijă bagajul de mână și-și puse 
cămășile pe umerașe, William Griffith băgă mâna într-un 
buzunar lateral și scoase o geantă frigorifică de pânză, mică și 
dreptunghiulară, care conţinea brânză gouda afumată, salam 
maturat în vin roșu și biscuiţi octogonali cu rozmarin într-o 
pungă ermetică semirefrigerată de un element de răcire. Nu 
mâncase nimic de la Delta Club din aeroportul Miami și era lihnit 
de foame. 

Mergând la parter ca să găsească un cuţit ca să taie brânza și 
cârnaţii, încercă prima ușă la care ajunse și se trezi într-o 
bibliotecă cu rafturi din tavan până-n podea. William se uită la 
titlurile de pe cotoare și citi cuvinte precum CARTE, TOM ȘI 
VOLUM. Când înclină cărțile spre el, nu găsi decât niște cutii de 
polistiren în interiorul copertelor. 

Încercă o ușă și aproape se lovi la nas când păși peste prag, 
dând peste un zid de cărămidă cu conturul negru, ca un desen, 
al unei siluete în fugă decupate în zid. 

Hazliu, se gândi el. 

Își aminti de documentul incredibil de detaliat al lui Meredith 
Ladipo (o femeie tânără minunată, pe placul inimii lui) și-l 
scoase din buzunarul sacoului. Găsi celelalte uși adevărate din 
cameră și păși în ceea ce pe hartă era marcat drept un salon. 

Era o cameră mare, cu divane joase și un bar cu tejgheaua 
curbată ca un val, decorată cu tapet de velur cu dungi albe și 
roșii și tablouri cu clovni. Erau clovni vagabonzi, clovni cu 
sombrero, clovni cu bonetă de bucătari, clovni care cântau la 
violoncel, femei-clovn, clovni în căzi de baie, clovni cu ochelari, 
clovni cu baloane, clovni în baloane de genul celor cu aer cald. 
Un portret îl înfățișa pe artist, comicul Red Skelton, stând în faţa 
unei oglinzi, în stilul lui Norman Rockwell, pictând cu grijă pe o 
pânză propria reflexie de zi cu zi drept clovnul cu eșarfa. 


VP - 43 


Skelton fusese un comic uriaș de vodevil și radio care 
găzduise o emisiune de varietăţi ce-i purta numele și se 
transmitea pe CBS în anii '50 și '60. După încheierea emisiunii, 
renunţase cu totul la spectacol ca să se concentreze pe pictură, 
în special cu clovni, probabil inspirat de cel mai cunoscut 
personaj al său, Freddie Linge-blide, un vagabond cu barbă de-o 
zi pictată pe faţă. Griffith putea să aprecieze oarecum tablourile, 
la nivel intelectual, ca artă profană, chiar dacă imaginile îi 
făceau ochii să sângereze. Nu se îndoia că picturile valorau 
peste un milion de dolari și că Walker deţinea cea mai mare 
colecţie de tablouri de Skelton din lume. Poate nu era ceva cu 
care să te lauzi, dar nu putea totuși să ignore complet această 
realizare. 

Urmând harta, descoperi în final bucătăria, dotată cu un 
frigider de mărimea unei camere de mici dimensiuni și un blat 
de marmură pe care se aflau electrocasnice mai mici, precum 
mixere și altele asemănătoare. Găsi un stativ de lemn pentru 
cuțite lângă mașina de paste, dar era gol. La fel era și mașina 
cromată de spălat vase. 

Deschise toate sertarele și nu găsi nimic cu care să poată tăia 
salamul și brânza gouda afumată, doar furculițe de aluminiu. 

Toate cuţitele fuseseră scoase din bucătărie. 

William oftă zgomotos: 

— Se așteaptă oare să murim de foame? 


— Nu avem Wi-Fi, îi spuse William lui Meredith când ea intră 
în camera scriitorilor. Era primul sosit acolo, așezat la masa de 
conferinţă. 

— Poftim? întrebă ea neatentă. 

Camera era practic un solariu, cu ferestre cât peretele, 
oferind priveliști mari și impunătoare ale Mării Caraibelor de 
albastrul ouălor de măcăleandru. Ușile cu canaturi de sticlă din 
capătul mesei erau deschise în bătaia brizei, care suflase în 
colțurile îndepărtate ale camerei șapte sau opt frunze de 
palmier căzute și ghemotoace castanii de mușchi spaniol uscat. 


VP - 44 


Briza împrăștiase pixurile și carneţelele galbene de notițe pe 
masa lungă. 

— Nu avem Wi-Fi. Sau, cel puţin, parola pe care ne-ai dat-o nu 
funcționează. Nu sunt nici cuțite în toată casa, deși trebuie să 
presupun că cele două lucruri nu au legătură. 

— Chizzum! spuse Meredith în șoaptă. Camera era în starea 
asta de debandadă când ai intrat aici? 

William aruncă o privire în jur. 

— Da, dar am presupus că trebuia - făcu ghilimele cu 
degetele - să fie debandadă. 

— Nu, cu siguranţă nu trebuie să fie debandadă, zise 
Meredith, împingând cu picioarele cât mai multe mizerii pe 
balcon, dincolo de ușile de sticlă. Dustin urăște să fie 
debandadă, iar Dave știe asta. Cum a putut să lase locul ăsta 
așa în paragină? 

— Și cine e acest Dave? 

— Îngrijitorul de pe domeniu. E singura persoană care trăiește 
aici tot anul. 

— Și el știe cumva parola de Wi-Fi? 

— Ce anume? 

— Reţeaua Wi-Fi nu merge, zise Ruby când intră în cameră. 
Meredith termină de scos ultimele resturi de pe podea și închise 
ușile de sticlă. 

— Folosește parola pe care v-am dat-o, spuse ea. 

— M-am înșelat, zise Ruby, așezându-se pe un scaun și 
punându-și picioarele pe masa lungă. Se pare că reţeaua merge 
bine; parola ta e cea care nu merge. 

— Nu, asta e, spuse Meredith și scrise din memorie o aiureală 
formată din cincisprezece caractere pe cel mai apropiat 
carneţel. 

— Aceea e parola de Wi-Fi? Zoe smulse carnețelul din mâna 
lui Meredith când intră în cameră și se așeză, scoțând un telefon 
Android mai mare decât capul ei. 

— Nu merge, zise William, încet și clar. 

— Eşti sigur? întrebă Meredith, Adică, ai încercat mai mult de 
o dată? 

— Eu... 

Ollie intră în cameră cu dosarul portocaliu-deschis sub braț și 
o trase deoparte. 

— Domnișoară... 


VP - 45 


— Ladipo. Dar poţi să-mi spui... 

— Mă întrebam dacă m-ai putea ajuta cu ceva? 

— Sigur, domnule Rees, cu ce te pot ajuta? 

— Mă întrebam dacă-mi poţi da acces la reţeaua de Wi-Fi. 
Trebuie să-mi verific e-mailurile, pentru că aveam niște 
tranzacții în desfășurare înainte să plec din SUA, legate de 
compania care administrează celebra staţiune Sandals, pe care 
trebuie să le verific... 

— Bineînţeles, domnule Rees. Dacă dorești, folosește parola 
pe care ţi-am dat-o. 

— Ne-ai dat o parolă? 

— Afurisita de parolă nu merge! strigă Zoe, ridicând mâinile în 
aer. 

— Știu, am încercat porcăria aia de vreo șapte ori deja, zise 
Dante când intră în cameră și se trânti pe un scaun. 

— Ce ai încercat? întrebă Janet, intrând după el. 

— Parola de Wi-Fi, spuse Ruby. Trăim ca animalele aici. 

Meredith scoase un mic oftat de disperare. 

— Parola chiar nu merge? Poate a schimbat-o Dave... deși nu 
știu dacă el are acces. 

— Dave Letterman? strigă Ollie, bătând repede din palme. O 
să fie și el aici? 

— Nu, alt Dave. 

— E îngrijitorul, zise William. 

— Da, spuse Meredith. 

— Păi, și unde e? întrebă Janet. 

— Nu sunt sigură, răspunse Meredith. Nu-l găsesc nicăieri. 

— Dusty! Care-i treaba, frăţioare? Cum merge... T.J. intră în 
cameră cu brațele deschise. 

Dar, privind în jur fără să-l vadă pe prietenul lui nicăieri, se 
întoarse să iasă din cameră. ` 

— La naiba cu asta, credeam că am ajuns târziu. Intotdeauna 
sunt ultimul venit la întâlnirile scriitorilor. 

— Nu, nu, nu, te rog, domnule Martinez, chiar trebuie să 
începem. Meredith Ladipo reuși să-l conducă pe T.J. bombănind 
în jurul mesei, către un scaun. El îl luă din instinct pe cel din 
capătul opus, sub un ecran plat mare fixat în perete. 

— Îmi pare rău că am întârziat, oameni buni, zise Steve când 
intră în cameră și ocupă ultimul loc în celălalt capăt, sub o 


VP - 46 


oglindă cu ramă aurită, mare cât televizorul de pe peretele 
opus. 

— Hei, pot să vă întreb ceva? întrebă Steve. Are cineva parola 
de la Wi-Fi? 

— Nu, veni răspunsul la unison. 

Steve clipi. 

— Păi, în regulă, atunci, zise el. 


Meredith Ladipo apucă o telecomandă și merse în capătul 
camerei, în dreptul ecranului plat. 

— Nu sunt sigură ce-l reţine pe domnul Walker, dar nu mă 
îndoiesc că o să ni se alăture în scurt timp. A lăsat instrucţiuni 
să vă arat totuși filmarea. Ar trebui să vă ofere toate informațiile 
de care aveţi nevoie pentru acest proiect. 

Îndreptă telecomanda spre ecran, apăsă un buton și, în scurt 
timp, se uitau cu toţii la o masă și un scaun gol. 

După câteva secunde, Dustin Walker apăru în cadru și se 
așeză. Purta un costum roșu de curse cu dungi albe 
fosforescente, același costum purtat de dublura lui gonflabilă de 
deasupra casei gonflabile de afară. Purta părul cu același V 
specific pe frunte, deși era mai rărit și mai cărunt decât îl 
văzuseră ei ultima dată la televizor. Avea ochii tot mari, cu 
lentilele ochelarilor încă la fel de groase ca sticlele de Cola, cu 
aceeași atitudine neliniștită și adusă de spate a contabilului din 
clasa mijlocie care s-a pierdut în cartierul rău-famat al orașului. 

— Ce naiba e aia pe capul lui? întrebă Janet. 

Lipită de fruntea lui Walker, era o cameră de filmat mică și 
pătrată, cu ochiul fără pleoape întors direct spre ei. 

— E un GoPro, zise Ruby. 

— Sst! spuse Ollie, ducând un deget la buze. 

— Pupă-mă undeva, Băiatule cu Recuzita, zise ea. 

Pe ecran, Walker privi în jurul camerei, stârnind chicoteli doar 
cu expresia lui mirată. Walker era unul dintre acei oameni 
norocoși și foarte rari care pur și simplu arătau nostim; făcea 
parte din geniul lui. Anticiparea glumei era la fel de nostimă, 
dacă nu și mai nostimă decât gluma în sine odată ce era spusă. 


VP - 47 


Toţi simțeau cum colțurile gurii li se ridicau în sus fără să 
depună vreun efort conștient. Momentul de tăcere, la asta 
excela Dustin Walker: ștergea tabla de scris înainte să scrie 
orice voia pe suprafața virgină. Avea să imite pe cineva, 
probabil? Era cel mai bun la imitații. Ca imitator, neieșind din 
personaj, neieșind niciodată din personaj, era legendar, un fel 
de anti-Carol Burnett Show. Ceea ce tăcea ca totul să fie și mai 
uimitor era faptul că putea să-i imite în mod convingător pe 
Cher, Nelson Mandela sau pe Darth Vader fără să-și scoată 
măcar ochelarii specifici cu lentile ca niște lupe. Numărul lui te 
făcea să uiţi că ochelarii erau acolo - sau, mai bine zis, te făcea 
să te gândești că oamenii pe care-i imita purtau acei ochelari tot 
timpul. 

— Chiar e cel mai bun, zise Zoe. 

— Ssssttttt! Ollie duse degetul la buze. 

— Jur pe Dumnezeu, dacă mai șâșâi pe careva încă o dată, o 
să vin la tine și o să te bat cu propriul baros de o să-ţi înroșesc 
fundul. 

— E un ciocan de lemn! zise Ollie, ridicând nasul în sus. 

— Dacă am putea doar să stăm și... să ascultăm acest mesaj 
înregistrat, sunt sigură că ar fi... hm, important și util pentru 
munca noastră, murmură Meredith din locul ei de lângă ușă. 

Deodată, Walker se mișcă ușor în scaun, cu un zâmbet larg pe 
faţă, părând să observe camera pentru prima dată. 

— Ei, salut, zise Walker. 

Așteptă. 

— Am spus, salut, repetă el, aplecându-se în față. 

— Salut, spuse publicul la unison, chicotind. 

Walker înclină capul și, pe un ton liniștitor și părintesc de 
gazdă a emisiunilor pentru copii la PBS, spuse: 

— Este ceva deosebit că mulţi oameni în general bogaţi și în 
general celebri au bătut atâta drum doar pentru că le-am cerut- 
o eu. Sunteţi niște semeni minunaţi! Și faptul că, așa cum mulți 
dintre voi mi-au spus personal și în public, am avut o influență 
imensă asupra voastră este foarte flatant. De asemenea, e 
complet îngrozitor. 

Râsete slabe, stânjenite, cu excepţia lui T.J. care se încrunta, 
tăcut și nedumerit. 

— Pun pariu că voi toţi, comicilor, aţi început în meseria asta 
la fel ca mine - la școală, nu? Aţi făcut o clasă de copii să râdă 


VP - 48 


cu un vânt fals tras cu subsuoara sau făcând un desen amuzant 
al profesoarei, ori imitând vocea directorului - mai ţineţi minte 
poanta clasică cu vânturile trase cu subsuoara? Adorabil. la 
priviţi, am modificat-o puţin. 

Walker ridică braţul stâng, dezvăluind o gaură făcută la 
subsuoara costumului roșu de curse care-i dezvăluia axila 
păroasă. Puse mâna dreaptă în scobitură și apăsă repede cu 
bicepsul, scoțând sunete zgomotoase de vânturi care-i făcură pe 
toți din cameră, inclusiv pe T.J., să izbucnească în râs. 

Apoi, Walker folosi doar vocea și braţele ca să se transforme 
într-un preot sudist care predică în corturi, ridicând mâinile și 
strigând către cer: 

— Da! Da, Doamne! Atunci l-aţi simţit! Râsul! Mai ţineţi minte 
prima dată când l-aţi auzit și ați știut că voi l-aţi stârnit? Pentru 
mine a fost în clasa a doua, Doamne, cu mult înainte să cunosc 
demonii ispitei ca femeile, băutura și banii. Ce senzaţie! Cel mai 
puternic lucru din lume! Aveam atenţia unui public. Am simţit 
pentru prima dată puterea și gloria Bisericii Comediei! Spiritul 
m-a mișcat, lisuse, și am renăscut în evanghelia Căutării 
Sfântului Râs. Nicio altă plăcere lumească nu a mai contat 
pentru mine. 

Pe urmă, deveni un fermier taciturn din zona central-vestică, 
ținându-se de bretelele imaginare ale salopetei: 

— Da, dom'le, am alergat după râsete și m-am descurcat 
destul de bine. Da, dom'le, așa am făcut. Am tras câteva 
albume. Oamenii le-au cumpărat. Am făcut o emisiune tv. Am 
făcut niște filme și de unele-s chiar mândru. Am făcut mulţi bani 
pentru o grămadă de oameni și-am făcut pe mulţi fericiţi. Se 
întoarse și se prefăcu că scuipă în pământ. 

— Ştie cineva când se servește cina? întrebă William Griffith și 
toți ceilalți îl șâșâiră. 

Din gura lui Walker ieși tonul monoton teutonic al lui Werner 
Herzog: _ 

— Dar m-am pierdut undeva pe drum. In copilărie, aveam 
fantezii copilărești că eram Lenny Bruce, Richard Pryor sau 
George Carlin, că-mi strigam adevărul sus și tare. Dar lașitatea 
sumbră a divertismentului a măcinat părțile îndrăzneţe din 
mine. Să spun oamenilor ce nu vor să audă și să-i fac să râdă 
totodată nu au susţinut stilul de viață luxos cu care eram 
obișnuit după primele succese. Așa că am rămas la subiecte 


VP - 49 


sigure și banale. Condusul. Mâncarea din aeroport. Relaţiile. 
Apoi, la cinema, am rămas la glumele despre penisuri și poante 
cu pârțuri. E mult mai ușor să obţii râsul facil, insulta lejeră, 
comparația evidentă. Să le dai ce vor în loc de ce le trebuie. 
Până să-ţi dai seama, te-ai și întors în clasa din copilărie. Dar 
minunea stârnirii râsului s-a dus. În schimb, te temi de hăul care 
se cască dinaintea ta. Te temi că azi va fi ziua în care râsul se 
va opri și nu o să-ţi mai amintești cum să-l obţii iar. 

— Nu, serios, domnişoară Ladipo, când e cina? William se uită 
la Meredith, dar ea privea transfigurată la sclipirea în stilul lui 
Jack Nicholson de pe ecran: 

— Chestia asta cu comedia pe care o avem - e o pană 
frumoasă, delicată. lar noi ne coborâm întruna pantalonii în vine 
și facem treaba mare direct pe pieptul ei, înţelegeţi ce zic? Da, 
am zis „noi”. Voi toţi, cei adunaţi aici - sunteţi la fel de răi ca 
mine. Cei care nu sunteți și mai răi de atât. 

Nimeni nu scotea un sunet. Walker se ridică de pe scaun și 
camera îl urmă. Arătă cu degetul la fiecare dintre cei din spatele 
ecranului, vorbind pe tonul tunător al unui judecător dintr-un 
reality-show televizat. 

— Vă acuz pe fiecare în parte de crime împotriva comediei. 
Am dreptul să pronunţ această sentinţă pentru că v-am inspirat, 
după cum singuri aţi recunoscut, în felul meu propriu, pe fiecare 
dintre voi. Vă consider pe toţi copiii mei. Cu excepţia ta, Janet. 

— Mersi, dragă, zise Janet și trimise o bezea către ecran. 

— Chestia asta e un număr? întrebă Zoe, fără să se adreseze 
cuiva anume. Toată chestia asta... trebuie să fie un număr, nu-i 
așa? 

Walker luă ceva de pe masa din faţa lui și începu să-l întindă 
cu ambele mâini. 

Dante Dupree se uită cu ochii mijiţi la camera de pe ecran, 
apoi se întoarse să vadă oglinda de pe peretele opus. 

— A făcut filmarea aici, spuse el. A filmat în încăperea asta. 

Dustin ieși din personaj atunci și începu să vorbească cu ceea 
ce presupuneau că era vocea lui obișnuită. 

— Când ești atât de bogat și uitat ca mine și petreci mult timp 
stând degeaba, așteptând să sune un telefon care nu sună 
niciodată, ai mult timp de gândire la dispoziţie. Și de... aranjat 
lucrurile. 


VP - 50 


Dustin clipi și văzură un fel de scânteiere în ochii lui, sub 
ochelarii groși. 

— Am decis că, fiindcă eu v-am creat, eu o să vă necreez. Bat 
gongul cosmic. Mânuiesc gheara de vodevil a destinului și vă 
scot de pe scenă. O să fie o nouă zi pentru Ținutul Comediei, 
datorită mie. Îmi expun încheierea. A rutinelor voastre, dar și a 
rutinelor mele. Bat câmpii? Simt că am început să bat câmpii. 

Își puse la gât ștreangul pe care îl ţinea în mână. 

Și strânse cu putere. 

Pentru o secundă sau două, nu spuse nimic. 

Trase adânc aer în piept. Apoi expiră: 

— Mă puteţi condamna că vreau să mai stau un pic pe scenă? 

— Trebuie să fie un număr, șopti Zoe. 

— Îmi pare rău că v-am adus aici cu un pretext fals, spuse 
Walker, dar nu pot regreta că niciunul dintre voi nu va pleca în 
viaţă de pe insula asta. Inclusiv eu. 

Unghiul camerei de filmat se schimbă brusc, mutând 
imaginea lui în oglindă, așa că nu se mai uitau la el, ci prin ochii 
lui, în partea dreaptă a camerei scriitorilor. 

Walker și publicul său, prin perspectiva camerei video, ieșiră 
în fugă pe ușile de sticlă, dându-le la o parte. 

Meredith Ladipo începu să ţipe. 

Camera de pe ecran sări peste balustrada balconului și, 
pentru o clipă fără sfârșit, spectatorii simţiră că se rostogolesc 
împreună cu Walker spre pietrele și valurile albe de jos, iar de 
data asta țipau cu toții. 

Dar căzătura se opri cu o smucitură neclară și camera de 
filmat se întoarse pe o parte, legănându-se cu o încetineală 
oribilă. 

— O, Doamne, zise William Griffith. O, Doamne, o, Doamne, o, 
Doamne. 

— Priviţi! strigă Meredith Ladipo. Afară! 

Steve Gordon și Dante Dupree se ridicaseră deja și se 
apropiară de ușile de sticlă. La început, nu văzură ce anume 
arăta ea. 

Printre lacrimi, Meredith spuse: 

— Ușile erau deschise când am intrat și vântul a împrăștiat 
carnețelele și pixurile peste tot. N-am văzut înainte, dar... 
priviţi! Priviţi! 

— Fir-ar să fie, zise Steve, are dreptate. 


VP -51 


Când arătă cu mâna, Dante se uită prin ușile de sticlă la baza 
stâlpului de la balustradă. Acolo era legată o bucată de funie 
neagră, aceeași funie din filmare. Dante și Steve pășiră în faţă, 
schimbând o privire între ei, apoi apucând de câte o ușă și 
deschizând-o. 

Cei doi ieșiră pe balcon și se uitară peste balustradă. 

Vânturile mării suflau părul rărit și alb de pe vârful capului 
legat de capătul opus al funiei. 

La unison, Dante și Steve se aplecară și înfipseră degetele în 
bucla din jurul balustradei, dar nu reușiră să o desfacă. 

Așa că Dante se lăsă pe burtă și apucă funia atârnată cu o 
mână, apoi cu cealaltă, și încercă să tragă corpul în sus. In cele 
din urmă, funia se desfăcu atât cât să încerce Steve să ajute pe 
cât putea, apucând de altă porţiune încolăcită. 

Reușiră să ridice corpul destul de sus cât să vadă scalpul gol 
ars de soare și uscat al lui Dustin Walker, cu camera GoPro încă 
prinsă de frunte. Miasma greoaie a putreziciunii se simţea 
aproape acum, făcându-i pe cei doi să-și ferească instinctiv ochii 
și nările. 

Smuciturile fuseseră probabil prea mult pentru starea în care 
se afla gâtul și capul se desprinse brusc de ștreang. Capul și 
corpul lui Dustin Walker căzură separat în valurile înspumate de 
jos fără să scoată un sunet. 

— La naiba! strigă Dante și dădu drumul funiei. Steve făcu 
același lucru. 

Când se uitară peste balustradă, nu se vedea nici urmă de 
corp, doar valurile care se izbeau de stânci. 

Se întoarseră în camera scriitorilor, unde toţi stăteau 
înmărmuriţi. Meredith se smiorcăia și încerca disperată să-și 
șteargă lacrimile cu un șervețel mototolit. 

Zoe spuse: 

— Este... 

Dante îi tăie vorba: 

— Nu-i un număr. 


IV 


T.J. Martinez ridică mâinile în aer. 


VP - 52 


— Sigur că e un număr! zise el. Și încă ce număr! A fost cel 
mai grozavă număr din istoria numerelor! Dacă v-aţi vedea ce 
fețe aveţi... Vă garantez că Dusty are camere în toată casa și 
râde de se prăpădește de fiecare dintre voi chiar acum. 

Zoe spuse: 

— Dacă a fost un număr, atunci Walker îmi datorează o 
pereche nouă de chiloţi. lisuse! 

— O, te rog, de parcă tu porţi lenjerie intimă. 

Zoe îi arătă degetul mijlociu. 

— O să-ţi petreci tot restul vieţii fără să apuci să afli. 

— Cum poţi fi sigur că e un număr? întrebă Ollie. Era și mai 
palid decât atunci când venise, ceea ce părea imposibil din 
punct de vedere biologic. 

— Pentru că, zevzecule, făcea tâmpenii din astea tot timpul 
pe platou. Era obsedat de feste, de glume și de a merge cu 
gluma mai departe, la nesfârșit, fără să iasă din personaj. Adică, 
nu ieșea niciodată din personaj. Odată, i-a luat locul omului de 
serviciu timp de o săptămână ca să se răzbune pe un regizor. 
De exemplu, a plantat pornografie infantilă în biroului tipului, 
cele mai groaznice lucruri. Dusty se distrează când își bate joc 
de oameni. 

Meredith Ladipo stătea pe un scaun sprijinit de perete, cu 
umerii zguduindu-se în hohote disperate. T.J. merse la ea și o 
mângâie pe spate. 

— Gata, gata, puștoaico, ar trebui să credem că nu ești și tu 
implicată în asta, nu? 

Meredith scutură capul cu putere. 

— Nu sunt! Nu sunt implicată! Nici măcar nu știu ce-i asta! Și 
chiar dacă aș fi știut, cu siguranţă n-aș fi vrut să fiu nici 
implicată, nici amestecată în treaba asta! 

— Ok, ok, e în regulă. Așadar, și pe tine te-a păcălit. Dar voi, 
ceilalţi, calmaţi-vă, pentru că nu am nici cea mai mică urmă de 
îndoială: asta eo glumă. 

— T.J. are dreptate... mă rog, cu chestia asta, zise Steve. Se 
trântise pe un scaun după ce revenise de pe balcon și răsufla 
greu. Lui Dusty îi plăceau jocurile astea elaborate, într-o 
săptămână, scenariștii l-au enervat foarte tare, așa că s-a dus la 
Kinko's să printeze vreo câteva mii de copii ale scenariului care 
nu-i plăcea și a plătit niște asistenţi pe sub mână să vină la 
birou în weekend, să mototolească fiecare pagină și să le arunce 


VP-53 


în camera scenariștilor. Luni nu au putut nici să deschidă ușa 
pentru că sala era plină de scenarii făcute ghem. Adică, a 
umplut locul până în tavan. Producătorii au amenințat că-l 
concediază și chiar au concediat asistenții, dar lui i s-a părut cea 
mai amuzantă chestie pe care a văzut-o vreodată. 

T.J. se încruntă. 

— Tu de unde știi, frate? Nu te-am văzut pe acolo. 

Steve dădu ochii peste cap. 

— Hai, T.J., nu e amuzant. N-a fost nici mai devreme, nu e nici 
acum. 

— Ce e? 

— Ştii exact cine sunt! 

T.J. se bătu cu degetul în bărbie. 

— Dar cum explici senzaţia asta că nu te cunosc? 

— Nu știu. Pentru că ești un ticălos colosal? 

T.J. clătină din cap. 

— Uite că ai ghicit. 

Dante se plimba prin cameră. 

— Nu-mi pasă ce spui. Nu-mi pasă ce spune nici el. Chestia 
aia mirosea a hoit. Chiar arăta ca un hoit. Nu a fost nicio 
afurisită de glumă. 

T.J. oftă văzând naivitatea lui Dante și se uită la Ruby. 

— Nu avea cum să încarce treaba asta după ce a murit, nu-i 
așa? 

Ruby îl privi uimită. 

— Ce, crezi că dacă am sub treizeci de ani, sunt 
departamentul tău de IT? 

— Nu. Dar ești asiatică. 

— O, e mult mai puţin jignitor! 

— Ce-i cu oamenii ca ţine de sunteți atât de sensibili mereu? 

— Oamenii ca mine? Asiaticii? 

— Nu, oamenii sub treizeci de ani. 

Ea se uită fix la el. 

— O să încetez să mai vorbesc cu tine acum, pentru că mă 
întristezi. Se întoarse spre Meredith Ladipo și se întinse după 
telecomandă. Te deranjează? 

Meredith, cu ochii încă sticloși din pricina șocului, clătină din 
cap. Ruby luă telecomanda de pe masă și o îndreptă spre ecran, 
care încă mai arăta priveliștea din punctul de vedere al 


VP - 54 


spânzuratului, cu valurile ce se loveau de pietre la baza 
stâncilor. 

Închise înregistrarea și accesă desktopul computerului care 
controla ecranul, pe care se vedea o singură iconiţă. 

— Ştiam că poți s-o faci, spuse T.J. 

— Dar e rasist să presupui că aș putea, zise Ruby. 

Ea arătă spre iconiţă. 

— Ok, așadar... Scoase un oftat. Se pare că întregul hard- 
drive a fost șters, cu excepţia fișierului GoPro. Dacă l-ar fi salvat 
în computer ca un document nou înainte să înceapă, camera ar 
fi continuat să filmeze în fișierul acela până s-ar fi descărcat. 
Atunci ar fi rămas singurul fișier de aici pe care să-l redea 
Meredith. Așadar, e foarte posibil să nu fi fost nevoie de o 
persoană anume care să încarce fișierul - a fost aici de la 
început. 

T.J. hohoti de râs. 

— Vedeţi? O festă clasică în maniera lui Dusty! 

William Griffith spuse: 

— Tocmai ai spus că ar fi fost o dovadă că ne joacă o festă 
dacă fișierul nu putea fi încărcat de un mort. 

— Adevărat, răspunse T.J., arătând spre el cu degetul, dar nu 
uita că eu habar n-am despre ce vorbesc. 

— Staţi! Stați! Staţi! 

Ollie se ridică dând din braţe. Când toţi se uitau la el, izbucni: 

— Deci nu facem emisiunea specială de comedie a lui Dusty? 
El nu vine? Atunci, pentru ce am fost aduși aici? Toţi avem o 
viață! O viaţă importantă! Mai importantă decât a oamenilor de 
rând! 

Toţi se uitau în altă parte fără să răspundă. 

Pe ecran, Ruby deschise fereastra de statistici a fișierului 
GoPro. 

— Aici scrie că a fost înregistrat acum o săptămână. 

— O săptămână? spuse William Griffith. O întrebă pe 
Meredith: O săptămână? Când ai vorbit ultima dată cu domul 
Walker? Direct cu el? 

— A fost... a fost acum mai mult de o săptămână, răspunse 
Meredith. V-am spus, mi-am petrecut timpul mai ales în L.A. 

— Ai venit fără să fi vorbit cu careva de aici în ultima 
săptămână? Ce-i cu tine, femeie? 

— Am vorbit cu Dave în fiecare zi. 


VP -55 


— Cine dracu-i Dave? întrebă Dante. 

— Dave, îngrijitorul. Locuiește aici tot anul. Dar acum nu e 
aici. 

— Ești sigură? întrebă Janet. 

— Am scotocit tot locul ăsta, spuse Meredith printre dinţi. Noi, 
cei nouă, suntem singurii oameni de pe insulă. 

— Ești sigură? întrebă Zoe. 

— Dave nu-i aici, frate! urlă Meredith cu pumnii strânși. 

După izbucnirea ei, urmă o clipă de liniște. 

— Abia asta e o glumă, zise T.J. 


V 


Dante Dupree știa când ajungea la limita de suportabilitate a 
lucidității, care era la fel de palpabilă ca stratul caramelizat 
deasupra cremei de zahăr ars. 

— Trebuie să beau ceva, spuse el. 

Janet zise: 

— E cel mai inteligent lucru pe care i-a spus cineva toată ziua. 

Traversară holul către Salonul Memorial al Clovnilor Red 
Skelton, care, deși sinistru, avea avantajul de a fi plin ochi cu 
băutură. 

William Griffith umplu un pahar mare de Jameson și începu să 
vorbească cu brațele. 

— E o tâmpenie, nu-i așa? O tâmpenie totală! Unii dintre noi 
și-au rearanjat datele în turneu pentru asta. Programele de 
filmări. Nu poți pur și simplu să schimbi lucrurile de parcă ai 
parca mașini. 

Se întoarse spre Meredith, care era trântită pe un scaun de 
bar cu spătar de piele, ca și cum cineva i-ar fi scos toate oasele 
din corp, și îi împinse degetul în faţă. 

— Dacă am pierdut vreo centimă, și vreau să zic o singură 
centimă, din cauza acestei scamatorii prostești, cu siguranţă o 
să-l dau în judecată pe șeful tău, compania lui de producţie și 
probabil și pe tine. 

Meredith se ridică în picioare. 

— Pe mine? De ce pe mine? 


VP - 56 


— Când dai în judecată, dai pe toată lumea. Asta e prima 
regulă a proceselor. 

Dante spuse: 

— lisuse, las-o în pace, Billy. Habar n-are de nimic. 

— După părerea cui? A ei? Griffith bău paharul, apoi apucă 
sticla să-și mai toarne unul. Și tu o crezi? După toate astea? Nu 
am încredere în niciun om responsabil de operaţiunea asta 
ridicolă. 

Se întoarse din nou spre Meredith. 

— Vreau o barcă înapoi spre continent. Sau spre insula 
principală, cum i-o fi zicând. Vreau s-o chemi imediat. 

— Nu pot, spuse Meredith obosită. Nu am cum să sun dacă nu 
pot intra în rețea și, după cum mi-aţi tot reamintit toți cu 
delicateţe, parola pe care o am un merge. Căpitanul Harry vine 
de obicei cu proviziile în fiecare zi la zece. Asta e tot ce pot să 
vă ofer, îmi pare rău. 

— Nu există telefon fix? întrebă Zoe. 

— Din câte știu eu, nu. 

— Mulţumesc foarte mult, secolul douăzeci și unu, spuse Janet 
fără să se adreseze cuiva anume. 

— A spus că toţi am comis crime împotriva comediei. Ollie 
dădea neîncrezător din cap. Noi. Criminali! Ce fel de criminali? 
Tot ce mi-am dorit vreodată a fost să fac oamenii să râdă. 

Ruby spuse: 

— Da? Și când o să începi să faci chestia asta? 

Ollie scoase limba la ea. 

T.J. Martinez spuse: 

— Trebuie să vă calmaţi cu toţii. Dusty o să iasă de după un 
palmier pitic sau ceva de genul ăsta de îndată ce se satură să 
ne privească. 

— Crezi... că ne urmărește? păli Ollie. 

— Nu pricepi? Asta e. Asta e emisiunea specială la care ne-a 
invitat să lucrăm. Asta e marea lui revenire. 

— Încă un motiv ca să-l dau în judecată! strigă William. 

— Nimeni nu dă pe nimeni în judecată, Billy Antreprenorul, 
zise T.j. Ea ne-a făcut să semnăm declaraţiile acelea de 
confidenţialitate și toate au clauzele acelea de imunitate penală. 

— Doamne, ai dreptate! William trânti paharul pe masă. Oare 
aș putea să înot înapoi? 

— O, te rog să încerci, spuse Ruby inexpresiv. Te implor. 


VP - 57 


— Ar trebui să rămânem pe loc, zise T.J. Sunt sigur că face 
asta ca să-mi reintre în grații. 

Zoe râse zgomotos, în hohote, făcându-l pe T.J. să se uite la 
ea. 

— De ce anume ar vrea să facă asta, T.J? Poate ai uitat: nu 
mai ai nicio emisiune TV. Ai fost trimis pe mare pe echivalentul 
industriei de divertisment al unui sloi de gheață plutitor. 

T.J. chicoti. 

— N-ai decât să crezi chestia asta cât vrei, iubito. Cuvântul 
meu are încă multă greutate în compania aia. 

Steve întrebă: 

— Serios? De asta ratingul tău a scăzut mai tare decât al 
reclamei ăleia la Abs Blaster? 

— Și de ce ţi-au scos fundul afară pe ușă mai repede decât 
pe-al unui martor al lui lehova bășinos? întrebă Dante. 

T.J. râse scurt. 

— O cameră plină de comici se transformă într-un acvariu cu 
rechini când se simte mirosul de sânge în apă. Trist. Trist și 
previzibil. Credeţi-mă, aș prefera să am o săptămână din cariera 
mea decât toate carierele voastre la un loc. 

— N-ai decât să-ţi păstrezi cariera, Tomás Javier, zise William, 
apăsând pe fiecare silabă a numelui lui Martinez și înclinându-se 
pe scaunul său de la bar. Cât timp nu-i dăduse nimeni atenție, 
își turnase al treilea și al patrulea pahar înalt. Știţi că omul ăsta 
n-a avut niciodată un public adevărat în studio? Niciodată, nici 
măcar un om timp de peste un deceniu. Toate reacţiile pe care 
le auzeați erau de pe o înregistrare cu râsete. O bandă cu 
râsete! Vă puteți imagina? Vă puteţi imagina cât de nesigur 
trebuie să fii ca să ai nevoie de râs la conservă, reglat fin, 
pentru fiecare glumă penibilă din monolog, fiecare laudă 
exagerată adusă celebrităților, fiecare... 

— Nu o să-ţi cer ţie sau altcuiva scuze pentru că sunt 
perfecționist. T.J. își încordă maxilarele. 

— Te rog, era cel mai prost păstrat secret din comedie, zise 
Ruby. Dat fiind că la emisiunea ta nu se uita nimeni care să 
priceapă comedia adevărată nici dacă le-ar fi ieșit prin dos și i-ar 
fi mușcat de penis, mă îndoiesc că a contat prea mult. 

— Poate că domnul Walker este un gunoi care nu merită iertat 
că ne-a adus aici sub un pretext fals, îngăimă William, dar a 


VP -58 


nimerit-o într-o privință: ești o rușine pentru profesia noastră, 
Tomâs Javier. 

— Te rog, mincinos sărăntoc! zise Dante. 

William clipi din ochii apoși în direcţia lui Dante. 

— Scuză-mă, te refereai la mine? 

— N-ai dreptul să spui tâmpenii despre nimic, spuse Dante. Pe 
scenă, vorbeşti doar de NASCAR’, șorici și homofobie, dar când 
se oprește camera, ești ca-n afurisitul de Downton Abbey. 

William clipi din nou, părând cu adevărat nedumerit. 

— Și? 

— Și dacă Dustin a zis că toţi suntem falși, tu ești, fără 
îndoială, cel mai mare fals dintre cei din cameră, zise Zoe. 

— Este cât se poate de nedrept, spuse William. In primul rând, 
în ciuda epitetului „sărăntoc”, domnule Dupree, și a afectării 
tale de huligan de pe stradă, ai o dicţie la fel de bună ca a 
domnului Livian, al cărui curs l-am urmat la Julliard?. 

— Ah, deci acum nu-s suficient de negru, asta era, Billy? Hai, 
trebuie să te străduiești mai mult de atât. Am auzit mizeria asta 
de când aveam cinci ani. 

— Billy Antreprenorul este o farsă nici mai mare, nici mai mică 
decât oricare dintre numerele voastre. Am adoptat personajul în 
glumă la o reuniune a grupului teatral Creionul Mov de la Yale; o 
înregistrare cu rutina mea a circulat pe urmă printre participanţi 
pe Facebook. A devenit virală, spre neplăcuta mea surprindere, 
exact printre - spuse, desenând ghilimele cu degetele - oamenii 
pe care-i imitam. Nu-i nimic rău în asta. Absolut nimic rău. 
Deseori, limitele dintre satiră și subiectul ei devin neclare... 

— Of, o sa mă faci să vărs, zise Dante. Iți baţi joc de oamenii 
ăia și-i pui să te plătească pentru asta! 

— Nu! Nu, asta nu-i adevărat! Am învăţat să-i accept așa cum 
ei m-au acceptat pe mine. Cu cât petrec mai mult timp cu ei, cu 
atât am învăţat să-mi însușesc - nu, să iubesc - stilul lor. 

Steve dădu ochii peste cap. 


7 Acronim de la National Association for Stock Car Auto Racing, asociaţie care 
gestionează multiple evenimente sportive de curse auto, fondată în 1948. (n.red.) 

3 Serial de televiziune britanic cu acţiunea plasată în anii de la începutul secolului XX, 
care a debutat în anul 2010 la postul ITV. (n.red.) 

? The Juilliard School este un prestigios conservator dedicat artelor spectacolului 
găzduit de Lincoln Centre for the Performing Arts în zona Upper West Side din 
Manhattan, New York City. 


VP -59 


— lisuse Hristoase, Griffith, sunt niște ţărănoi din parcurile cu 
rulote, nu vreun trib pierdut din Amazon. 

— Adevărat, dar au aceleași obiceiuri în privinţa spălatului, 
zise William. 

— Ei bine, ia priviţi ce am eu aici, spuse Janet, zâmbind și 
scoțând o cutie mare de bere Bud Light din minifrigiderul din 
spatele barului. Pe ea era imprimată imaginea lui Griffith 
travestit complet în Billy Antreprenorul, făcându-le semn cu 
degetele mari pretinșilor beţivani și îndemnul „ARANJEAZ-O”. 

— Sunt sigură că nu te-ar deranja să dai deoparte whisky-ul 
acela fitos și să consumi o băutură din popor, nu-i așa? 

William îi făcu un semn să i-o aducă. 

— Te rog, aș fi onorat. Dă-o-ncoace. Janet deschise capacul cu 
un fâsâit și-un sâsâit, apoi îi întinse cutia. 

— Pentru minunata clasă muncitoare a americanilor albi, zise 
el și ridică sus paharul înalt. Fie ca pastilele Percocet să fie din 
belșug și relativ neîndoite. 

William bău paharul aproape dintr-o înghiţitură, oprindu-se la 
jumătate cu o strâmbătură. După ce termină, scoase un icnet 
satisfăcut și aruncă cutia în șemineul din apropiere, din care 
aceasta ricoșă instantaneu. 

— Ei bine? zise Zoe. 

— Are gust de pișoarcă, spuse William, adică are gust ca 
atunci când cineva urinează după ce a băut bere adevărată - o 
bere blondă indiană sau o bere belgiană adevărată -, dar înțeleg 
de ce o anumită categorie de băutori gâl-gâl grrrr gaaaaa. 

Sângele îi clipocea printre buze în timp ce vorbea. Îl scuipă 
înspre Zoe, cea mai aproape de el, iar ea începu să tipe. 

William se apropie împleticindu-se, întinzându-se spre ea ca și 
cum era o geamandură, dar Zoe îl împinse din instinct în spate, 
către Dante Dupree. Acesta reuși să-l întoarcă pe Griffith cu 
spatele exact când o ploaie roșie îi ieși din gură ca o explozie, 
curgându-i pe cămașă în jos și udându-i sacoul. Dante ţipă și-l 
împinse repede pe William într-o parte. 

Fostul și veșnicul Billy Antreprenorul se împiedică de 
marginea covorului și căzu cu faţa la pământ. 

Nu se mai ridică de acolo. 


VP - 60 


VI 


Nimeni nu se mișcă și nu respiră timp de zece secunde. 

Steve se aplecă și pipăi gâtul lui William căutând pulsul. 

Steve se ridică din nou. 

— Doar doarme, zise el. 

— Serios? întrebă Ollie. 

— Nu, în mod clar e mort, tâmpitule! 

Ollie se bosumflă. 

— Nu-i nevoie să ne jignim. 

T.J. arătă către Janet. 

— Tu i-ai dat berea! 

Ea ridică braţele în sus. 

— Și m-ai văzut când am deschis-o în fața lui! Toţi m-aţi 
văzut! Nu-i puteam face nimic! Arătă la paharul înalt care se afla 
pe barul de marmură. De unde știi că nu era whisky-ul otrăvit? 

Dante, care ţinea și el un pahar în mână, îl scăpă pe jos cu o 
înjurătură. 

Ca din senin, Zoe se uită la Meredith și începu să urle. 

Meredith începu și ea să ţipe și încercă să fugă, dar Zoe îi 
blocă drumul și amândouă se prăbușiră pe podea. 

— Cătea ce ești, cătea afurisită, dacă ai ceva de-a face cu 
asta o să-ți scot ochii ăia nenorociti! Zoe o prinse de cap pe 
cealaltă femeie și-i urlă în faţă în timp ce Meredith încerca să-i 
dea mâinile deoparte. 

Dante reuși s-o tragă pe Zoe de pe Meredith. 

— Ei, ei, ajunge acum, fată. Asta nu ajută la nimic! 

Meredith, trântită pe jos, se trase într-o parte să se sprijine de 
cel mai apropiat perete, trăgând aer adânc în piept: 

— Jur, jur pe mama mea, sunt în aceeași dandana ca voi toţi. 
Am Slujba asta doar de vreo două luni! Dustin a spus... Dustin a 
spus că o să mă ajute să fac stand-up! Atunci izbucni în lacrimi. 

— Da, sunt sigură că te-a ajutat și să cazi la pat, spuse Zoe, 
din nou în picioare și aranjându-și părul la loc. Ceva nu-i în 
regulă cu tipa asta! Cum adică, dandana? Cine spune așa ceva? 
Am făcut un semestru în Londra și sunt sigură că nici măcar nu 
există așa ceva. 

— Da? se smiorcăi Meredith. Îţi petreci mult timp în locuinţele 
sociale cu surorile tale din frăţie? 


VP - 61 


— Asta ce-ar trebui să însemne? Spui că o persoană albă nu 
poate să înțeleagă experienţa negrilor? 

— Păi... da! 

— Ok, probabil că asta e adevărat! Zoe își împinse breteaua 
de la sutien înapoi sub bluză. 

— Hei! Oameni buni! Janet arătă spre cadavrul lui William. 
Avem un mort aici! Ne concentrăm și noi? Ce vrem să facem cu 
el? 

T.J. tocmai se aplecase să-i ia și el pulsul lui William. Se ridică 
apoi cât era de înalt și tăcu. 

— Eu... n-am niciun pic de experienţă cu așa ceva, zise Steve. 

— Nu-ţi face griji, noi ceilalți suntem antreprenori de pompe 
funebre de meserie, spuse Ruby sec. 

Dante zise: 

— Poate ar trebui, nu știu, să-l înfășurăm în covor? Oricum l-a 
distrus. Și o să-l ducem în camera scriitorilor. Haideţi, cine îmi 
dă o mână de ajutor? 

— Te ajut eu, zise Steve. 

— Și eu, spuse T.J. 

Împreună, cei trei înfășurară covorul în jurul cadavrului și-l 
scoaseră din cameră. 


VII 


— Putem fi siguri că a fost într-adevăr o crimă? spuse Ollie 
când bărbaţii ieșiră. 

Lui Zoe aproape că-i ieșiră ochii din cap. 

— Spre deosebire de ce, frate? Poate a fost un kumquat!%? 

— Nu, adică - ascultaţi-mă până la capăt - dacă nu a otrăvit 
nimeni nimic și domnul Griffith era cu adevărat bolnav, adică 
dacă ar fi murit oricum? Și dacă s-a înțeles cu domnul Walker 
să-l ajute cu festa asta răutăcioasă pe care ne-o joacă, cu 
emisiunea lui specială de revenire, filmată cu camera ascunsă, 
așa că și-a pus singur otrava în băutură? Vreau să spun, ca să 
nu treacă printr-un declin lung și prin toată durerea și suferința 
prin care ar fi trecut familia lui. Așa că s-a sinucis. 


10 Kumquat, Citrus japonica, este o plantă angiospermă, care are fructe în general 
portocalii. (n.red.) 


VP - 62 


Ruby spuse: 

— Nu e mai nebunesc decât faptul că înfumuratul ăsta ne-a 
adus aici să ne omoare pentru că are impresia că rutinele 
noastre sunt proaste. 

— Nu, zise Janet, e doar 98,2 la sută la fel de nebunesc. 

Zoe se întoarse spre Meredith. 

— Dar o barcă? Există o barcă? 

Meredith se întoarse într-o parte: 

— Nu vorbesc cu tine. 

— Ai crede că dacă exista o barcă, Meredith ar fi pomenit asta 
deja, zise Ruby. 

— Trebuie să anunţăm poliţia, spuse Ollie. 

— Cu ce, semnale cu fum? întrebă Janet. Semafoare? Oglinzi? 

— Trebuie să facem ceva, zise Ollie. Măcar eu încerc să mă 
gândesc la o soluţie! 

Cu toţii încremeniră când cineva strigă din hol. Înainte să 
apuce să se uite unii la alţii, auziră: 

— Toată lumea! Veniţi aici! Acum! 


VIII 


Era vocea lui Steve Gordon. Merseră repede în galeria din 
față, unde el stătea cu mâinile în șolduri în fața peretelui de 
portrete. 

— Ei bine, ăsta e exact genul de lucru pe care pur și simplu 
nu-l putem face, spuse Steve. 

— Ce anume? întrebă Meredith. 

— Oricine a făcut-o, să recunoască în clipa asta și putem să-l 
iertăm. Câtă vreme nu se întâmplă din nou. 

— Despre cine vorbeşti, măi Nimeni? întrebă T.J. 

— Priviţi, zise Steve, arătând către peretele cu fotografii. 
Lipsește o poză. Poza lui William a dispărut. 

Se uitară cu toţii: era adevărat. 

— Unul dintre voi a luat-o, spuse Steve. Recunoașteţi chiar 
acum! 

— De unde știm că n-ai luat-o tu? întrebă Ollie. 

— Eu știu că n-am luat-o. Eu, T.J. și Dante eram în camera 
scriitorilor, îl întindeam pe William pe jos și am observat că a 


VP - 63 


dispărut când am ieșit aici să fumez. Asta înseamnă că a fost 
unul dintre voi. 

— Sau mai e cineva pe insulă, spuse T.J. 

— Nu mai este, insistă Meredith. 

— Chiar vrei să credem asta, zise Zoe. 

— Pentru că e adevărat, la naiba. 

Steve spuse: 

— Deci... nu recunoaște nimeni, nu? 

— Nu pot să mărturisesc ceva ce n-am făcut, spuse Ollie. Ar fi 
lipsit de etică. 

— Nici eu n-am luat-o, zise Ruby. 

Janet interveni: 

— Toţi am fost în aceeași cameră împreună, ne uitam unii la 
alții. E imposibil ca unul dintre no; să o fi luat. Trebuie să fi fost 
unul dintre voi trei. 

— Dar Steve a ajuns aici înainte de mine sau de T.J., spuse 
Dante. 

— În plus, de ce-aș vrea eu poza lui stupidă? întrebă T.J. De ce 
ar vrea-o oricine? 

— Atunci trebuie să cercetăm insula, zise Steve, și să fim 
absolut siguri că suntem singuri aici. Dacă suntem... 

— Dacă suntem, ce? 

— Unul dintre noi probabil îl ajută pe Dusty să încerce să ne 
omoare pe toţi, zise el. 


IX 


Toţi se întoarseră în salonul clovnilor. 

— Ar trebui să ne împărţim pe grupuri și să căutăm peste tot 
cât de repede putem, propuse Steve. Nimeni n-ar trebui să 
plece singur, dar ar trebui să facem cât mai multe grupuri 
posibile, așadar dacă exist cineva care se ascunde pe insulă, 
nu poate scăpa de un grup de căutători fără să dea peste altul. 

Ruby ridică mâna. 

— Întrebare de procedură: de ce primim ordine de la singurul 
tip de aici de care n-am auzit niciodată? 

T.J. arătă spre ea, dar se uită la Steve. 

— Vezi? Nu e vorba numai de mine. 


VP - 64 


Ruby continuă. 

— Adică, într-adevăr, ești alb și bărbat și niciun bărbat gay n- 
ar purta vreodată barba aia, dar, totuși, asta nu te face automat 
supraveghetorul nostru cisgender!! caucazian, bine? 

Steve oftă. 

— Era doar o sugestie. 

— O sugestie a cuiva foarte privilegiat, zise Ruby. 

— Dacă altcineva crede că are un plan mai bun, pentru 
numele lui Dumnezeu, nu-l ţineţi pentru voi. 

— Planul e bun, zise Dante fără să-și ascundă iritarea. 

Ruby râse disprețuitor ca pentru sine. 

— Bineînţeles că tu crezi asta. 

Vocea lui Dante crescu câteva octave. 

— Cățea ce ești, spune-mi că sunt Unchiul Tom”? direct în faţă 
și jur pe Dumnezeu că o să afli că principala diferenţă dintre 
realitate și internet este piciorul pe care ţi-l îndes în fund. 

Ruby se trase doi metri în spate. 

— Eu refuz să fiu în aceeași echipă cu tipul ăsta agresiv. 

— lar eu nu vreau să fac parte din echipa Războinicei pentru 
Dreptate Socială}, spuse Dante. La naiba, asta e sigur. 

— Poate putem trage la sorți echipele? întrebă Ollie. 

— Sub nicio formă, zise Ruby. Dacă te bazezi pe noroc, le 
răpești indivizilor libertatea de a alege. 

— Eu merg cu Dupree, zise T.J. din proprie iniţiativă. 

Dante îl privi surprins. 

T.J. adăugă: 

— Dacă e în regulă. 

Dante ridică din umeri. 

— Sigur, e-n regulă, frate. E-n regulă. 

— Eu merg cu Steve, spuse Zoe, iar Steve era la fel de mirat. 


11 Termenul cisgender desemnează persoanele a căror identitate de gen ca bărbat 
sau femeie corespunde sexului atribuit la naștere; este opusul termenului 
transgender, care desemnează persoanele care nu se identifică cu sexul atribuit la 
naștere. (n.red.) 

12 Personajul titular al romanului lui Harriet Beecher Stowe din 1852, Coliba unghiului 
Tom, termenul este folosit, de asemenea, ca un epitet depreciativ pentru o persoană 
supusă, slugarnică, în special când aceasta este conștientă de statul său social 
scăzut, din cauza apartenenţei la o anumită rasă. (n.red.) 

13 Social justice warrior, abreviat SJW, este un termen depreciativ care desemnează 
persoanele care au un comportament moralist pe internet, atrăgându-le în mod 
insistent și repetat atenţia altora cu privire la un anumit limbaj, opinie sau 
comportament, în numele unei cauze sociale. (n.red.) 


VP - 65 


— Ok, spuse el. Sună bine. 

Janet îi făcu semn lui Ruby să vină la ea. 

— Ce-ar fi să mergi cu mine, scumpo? Eu nu înţeleg niciuna 
dintre expresiile tale la modă, așa că pe mine nu mă poți 
enerva. 

— De fapt, Janet, aș fi onorată, spuse Ruby sec. 

— Nu sună ca și cum ai fi onorată. 

— Așa e vocea mea. Consider-o un defect de vorbire. Mai 
rămâneau Meredith și Oliver. Se uitară unul la altul. 

— Eu, hm, nu vreau să fac pereche cu ea, zise Ollie. Mă 
sperie. 

Înainte ca Meredith să spună ceva, Ruby zise: 

— Nu-ţi bate capul. Meredith, poţi să vii cu noi. Meredith 
merse spre ea, iar Ruby o luă de mâini, o privi în ochii și spuse: 

— E clar că ești cea mai mare victimă din toată povestea asta. 
Îmi dau seama. Așa că eu cred orice ai spune. 

Meredith clipi. 

— Îmi pare rău... ce? 

Ollie se uită în jur și chiţăi ca o casnică din desene animate 
surprinsă de un șoarece. 

— Dar acum sunt singur! 

Nu-i venea să creadă. Aveau de ales între el și o posibilă 
complice la crimă, dar tot el era ales ultimul. De asta voise să 
tragă la sorţi de la început. 

— Poţi să vii cu mine și cu Zoe, spuse Steve. Trei grupuri de 
căutare ar trebui să fie destule. Nu e o insulă atât de mare. 

— Dar trebuie să promiţi să nu spui nimic, zise Zoe. Ollie își 
uni buzele cu degetele și aruncă o cheie imaginară. 


X 


Gândindu-se că n-ar fi înţelept să exploreze insula neînarmat, 
Dante Dupree intră în bucătărie să găsească niște arme. 

Descoperi un stativ gol pentru cuțite pe tejgheaua de 
marmură. Găsi vreo două cutii mari de bere cu marca Billy 
Antreprenorul în frigider, dar nicio sticlă. Sertarul cu tacâmuri 
era plin de ustensile ieftine din aluminiu. Nimic cu lamă. 


VP - 66 


Când se întoarse în salon și le împărtăși descoperirea, Steve 
spuse: 

— Da, toate sticlele din spatele barului sunt de plastic. Ca să 
nu mai spun că de-abia dacă-s pline. lar Griffith a dat gata sticla 
de Jameson. Nu o să putem încinge vreo mare petrecere. 

Dante ridică braţele în aer. 

— Ei hai, nu sunt nici măcar niște crose de golf? Ce fel de 
bătrân alb și bogat nu are măcar un set de crose? 

— Unul care are de gând să ne omoare de dincolo de 
mormânt și nu vrea să lase în urmă nimic ce-am putea folosi ca 
să ne apărăm? întrebă Ruby. Nu are nici măcar vătrai în 
șemineu. A aranjat totul în favoarea lui înainte de start. În 
privinţa asta, e cel mai bătrân și mai alb bătrân alb care a trăit 
vreodată. 

— Ce-i chestia aia nostimă din mâinile tale? întrebă Ollie. 

Ruby ridică ceva ce arăta ca un fel de trofeu strâmb de bronz. 

— Nostim e cuvântul potrivit. M-am gândit că aș putea lovi cu 
asta, dar e prea grea și dificil de mânuit. 

— E un... creier care zâmbește? întrebă Zoe. 

— Da. Ruby citi plăcuţa de pe fundul trofeului: Cu 
recunoștință din partea Clinicii Dorothy Walker pentru Minte 
Sănătoasă. Cinci ani de vindecare, 2011-2016. 

— Da, s-a dovedit a fi un mare filantrop, zise Janet. 

Ruby puse trofeul pe tejgheaua barului. 

— Probabil am tot atâtea șanse să-mi sucesc vreun mușchi cu 
chestia asta câte am să rănesc pe cineva. Ar fi ca și cum aș 
încerca să omor pe careva cu o bilă de bowling. O las aici. 

— Grozav, spuse Dante. Dacă găsim pe cineva, va trebui să-i 
atacăm cu adevărat stima de sine. 

— Înţepături foarte răutăcioase, zise T.J. Despre mama lui. 

— Limbaj colorat care ar fi cenzurat la televiziunile prin cablu, 
spuse Zoe. 

— Observaţii profunde despre natura umană, zise Ruby 
inexpresiv. 

— Eu am memorat niște poezii umoristice foarte foarte 
obraznice, spuse Steve. 

— Au murit cu glumele la ei, spuse Janet. 

Meredith Ladipo nu spunea nimic. Se uita doar în pământ ca și 
cum era cât pe ce să i se facă rău. 


VP - 67 


Lunea-i moartă 


(Urale, aplauze) 


Ce mai faceţi, ce mai faceţi, ce mai faceți? 

Doamne, ia uite la publicul meu. Ce-am făcut să merit un public atât 
de frumos? Vă iubesc. Vă iubesc. Vorbesc serios. Muah! 

Frate, păreţi foarte fericiţi în seara asta! De-abia așteptați să 
începem! Cred că știu de ce sunteţi atât de entuziasmați. Da, cred că 
știu. 

Luni a trecut, s-a terminat, aţi omorât-o, e moartă. Știţi că, statistic 
vorbind, acum e momentul din toată săptămâna în care mai e cel mai 
mult până lunea viitoare? 


(Râsete, urale, aplauze) 


Nu inventez nimic. Da. E știință. 

Azi și în weekend s-au întâmplat niște lucruri despre care s-ar putea 
să nu fi aflat. Sunt fani ai tenisului aici? Ridicaţi mâna ca să vă văd 
banderolele simpatice de la mână? Da, aici sunteţi, vă văd. Aţi văzut 
U.S. Open sâmbătă? Da. Da! S-a scris istorie. Venus Williams a învins-o 
pe sora ei, Serena, și a câștigat U.S. Open. Da. S-a scris istorie în două 
privinţe. În primul rând, a fost prima finală de Mare Șlem în care s-au 
confruntat două surori. O-oh! Adică, din toate timpurile. 


(Aplauze, urale) 


Da. În al doilea rând, o să fie cea mai rea Zi a Recunoștinței în 
familia Williams. 

— Serena, poţi să-mi pasezi piureul de cartofi, te rog? 
_ — Dacă pot să pasez ce? Dacă pot să pasez? Îți arăt eu pasă, Venus! 
Iti servesc un cartof dulce până în capătul mesei cu un ciocănel de pui! 
la uită-te! Să vezi dacă n-o fac! Cer revanșa! Chiar acum! 


(Râsete) 


Vreau să fiu oriunde în afară de casa Williams de Ziua Curcanului, 
înțelegeţi ce zic? 

Ce altceva, ce altceva? 

Șomajul a crescut la 4,9%: 4,9%, asta nu e bine, oameni buni, nu, e 
opusul binelui. Administraţia Bush jură că nu suntem în recesiune, nu, 
nu. Cu siguranță, nu. Nu. Faptul că Laura a scos Dormitorul Lincoln la 
vânzare pe eBay, nu, e doar o coincidență: 

„Puțin folosit. Se știe că fostul proprietar îl împărțea cu o stagiară și 
un trabuc, curăţaţi-l chimic imediat după cumpărare”. 


(Râsete) 


Lucrurile au devenit atât de grele, încât am citit că în Bisbee, Dakota 
de Nord... aţi văzut chestia asta? Sunt atât de puţine locuri de muncă în 


VP - 68 


Bisbee încât primarul se mută din oraș. Au pierdut toți doctorii, toți 
avocații, toți instalatorii, preotul a fost rechemat la dioceză și - fiți 
atenţi - au închis secţia de poliție. Da. 

O altă știre este că O.J. spune că se mută acolo ca să-i găsească pe 
adevărații criminali. Da. 


(Râsete nebunești, aplauze) 


Deputatul Gary Condit spune că nu s-a decis dacă mai candidează o 
dată la alegeri aici în California, dar se gândește serios să se mute în 
Bisbee. Cam ăsta e genul lui de electorat: lipsă. 


(Râsete, mormăieli) 


Ce e? Uitaţi-vă la ceas. Am așteptat un minut întreg de la începutul 
monologului înainte să spun o glumă despre Gary Condit. Haideţi. E 
vorba de maturizare, oameni buni. E stăpânire de sine. 

Săptămâna asta, pe care scenariștilor mei le place să o numească 
„Obsesia lui T.J. pentru Condit”, am avut niște evenimente interesante. 
Aţi văzut-o pe fiica lui, Candee, la Larry King™*? Candee a spus că tot 
scandalul ăsta cu Chandra Levy a fost foarte dificil pentru tatăl ei. Da. 

A spus: „Nu știu dacă o să-i mai apară strălucirea aceea în ochi”. 

La care toate stagiarele din Washington D.C. au spus: „Slavă 
Domnului!” 


(Râsete) 


Da, am văzut și site-ul Buy-Costumes.com, da, Buy-Costumes.com, 
au spus că cea mai populară cerere de costum până acum în acestana 
fost pentru Deputatul Condit. 


(Râsete) 


Serios, e adevărat! Le-au băgat rapid în producție. Așa că, dacă vrea 
vreodată să fugă din țară, știți, acum are data ideală. 31 octombrie. 
Halloween. Nimeni n-o să poată să deosebească un tip blond care 
zâmbește aiurea de altul blond în ziua aceea. Adică, oricum arată puţin 
de parcă poartă o mască a lui însuși, nu-i așa? 


(Râsete) 


Buy-Costumes a mai spus și că au multe cereri de costume cu 
Chandra Levy, dar... 


(Mormăieli) 


Știu, nu-i așa, oamenii ăștia... N-au pic de clasă. Niciun pic de clasă 
de Halloween. Dar bravo celor de la Buy-Costumes.com, au rămas pe 
poziții. Au spus nu, nu o să producem costumele acelea cu Chandra 
Levy. In niciun caz. Neah! 

Creatorii costumelor cu călugărițe sexy și bunicuţe perverse trebuie 
să se gândească la demnitatea noastră! Da, domnule! 


14 Larry King Live, emisiune televizată de mare succes, găzduită de jurnalistul Larry 
King. (n.red) 


VP - 69 


(Râsete nebunești, aplauze) 


Știţi cine nu-și face griji în privința șomajului? Vechiul meu prieten, 
comicul Dustin Walker. 


(Urale, aplauze) 


Da, e grozav. Și am citit în media, aici în La-La Land”, că tocmai a 
semnat un contract cu Miramax să scrie și să regizeze un film despre 
viața lui. Da, e autobiografic. Un film adevărat, serios, despre cât de 
greu e să fii un comedian celebru și bogat care, presupun, face toate 
filmele acelea cu Ajutor! M-am însurat cu pisica, pentru că în mare 
parte cu asta s-a ocupat în ultima vreme. 

Dar am un sfat gratuit pentru Dusty - Dusty, ne urmărești? Lui Dusty 
i-a fost foarte greu să se desprindă de filmele acelea cu pisica, să știți. 
Celelalte filme ale sale n-au avut prea mult succes. 

Așa că o să sugerez un titlu pentru filmul autobiografic al lui Dusty: 

Sub papucul pisicuței. 


(Aplauze asurzitoare, râsete zgomotoase) 


Vă place? Vă place? 

Ei bine, în seara asta avem un spectacol de nota zece, sută la sută 
aprobat de Departamentul de Agricultură al SUA. Larry David e aici! Da, 
Larry David vine să ne vorbească despre noile sezoane din Curb Your 
Enthusiasm. Îhîl Nostim tipul. 

Invitaţii noștri muzicali sunt o trupă grozavă și promițătoare din 
Detroit, un duet între doi soţi, White Stripes, sunt minunaţi. White 
Stripes, oameni buni! 

Și, dacă avem noroc, o să se întâmple ceva în curând ca să pot să 
renunţ la toate glumele cu Gary Condit! Ajutaţi-mă! Ajutaţi-mă! Am o 
problemă! 


(Râsete, aplauze, imaginea dispare treptat) 


- 2nite cu T.J. Martinez 
Inregistrat în Burbank, CA 
Luni, 10 septembrie 2001 


15 Nume dat orașului Los Angeles. (n.tr.) 
VP - 70 


CAPITOLUL PATRU 


Ruby Ng și Janet Kahn se oferiră să exploreze casa mare, iar 
Meredith Ladipo o luă înainte ca să le ajute să evite ușile ce se 
deschideau spre pereţi sau scări care urcau, dădeau după un 
colţ și se opreau brusc, precum și alte elemente arhitecturale 
care se voiau a fi hilare, adăugate de Dustin Walker când 
construise casa. 

Începură cu parterul. Fiecare dintre cele trei femei deschidea 
pe rând debarale laterale și cămări, în timp ce celelalte două 
stăteau cu faţa la ușă. Aproape că nu scoteau un sunet, așa că 
oriunde mergeau, auzeau cârâitul unui sturz din bananierul de 
afară. Acesta ţipa întruna, ca un behăit ritmic care fie chema un 
tovarăș lângă el, fie avertiza dușmanii să stea departe. Nimeni 
nu știa care era varianta corectă. 

— Nu o să găsim pe nimeni, zise Meredith când închideau ușa 
cămării mari din bucătărie. Sunt foarte sigură că nu a fost 
nimeni aici în ultima săptămână. Aţi văzut în ce fel arăta camera 
scriitorilor. larba e prea înaltă. E doar... Oftă și se șterse la ochi. 
Nu știu de ce ar face Dustin așa ceva. Părea cât se poate de 
fericit ultima dată când l-am văzut. Nu-mi imaginez de unde 
până unde se întâmplă toate astea. 

— Sunt sigură că Dusty are demonii lui, ca noi toţi, spuse 
Janet. Oamenii fericiți și mulţumiţi nu se bagă în branşa asta. 

— O, nu știu, zise Meredith. Eu mă consider o persoană destul 
de fericită și mulţumită. leșeau din bucătărie și intrau în holul 
central, cu scara mare de mahon care ducea la nivelul cu 
pavilionul. Am vrut să fiu comediană de când eram mică. 
Memoram CD-urile tatei cu Cosby?®. 

— Interesantă alegere a modelelor de urmat, zise Ruby. 


16 William Henry „Bill” Cosby, Jr. (n. 12 iulie 1937) este un renumit actor, comediant, 
producător de televiziune, muzician și activist american, condamnat pentru delicte 
sexuale în anul 2018. (n.red.) 


VP -71 


— Adică, evident, când eram mică, nu știam nimic despre... 
celelalte chestii. 

— Unii dintre noi știau, spuse Janet. Tocmai de prin anii '70. 

— Serios? întrebă Ruby. A făcut vreodată... 

— Cu mine? Nu. Imi cunoștea reputaţia. L-aș fi mușcat de 
îngheţata aia până la băț. Jane ridică din umeri. Desigur, dacă 
mi-ar fi strecurat ceva droguri în cafeaua mea decafeinizată, de 
unde era să știu? 

Ruby o privi încruntată. 

— Și n-ai spus niciodată nimic? Pur și simplu, ai perpetuat 
cultura violului? 

— Mai ușor cu fiarele încinse, Torquemada”. Doar nu mă 
mândresc cu chestia asta. Și dacă aș fi știut că le dădea cafea 
extra-extra-extra-decofeinizată atâtor dame, îmi place să cred 
că nu mi-aș fi ţinut gura. Dar era un om important. Nu unul cu 
care era bine să te pui. 

— Tocmai de aceea trebuie să te pui cu el, zise Ruby. 

— Hei! Activistă de pe internet! Sau, pe scurt, inactivă! Eu nu 
aveam o tastatură după care să mă ascund în anii '70 și '80! Și 
să știi că pe vremea aceea oamenii din showbiz nu vorbeau 
despre ceilalți oameni din showbiz. Eram noi împotriva presei și 
a editorialiștilor care publicau bârfe. Sau, în cazul tău, cei cu 
podcasturile. 

— De asta e atât de important ce fac eu. Nu poţi să ignori 
comportamentul ăsta anormal, tocmai atunci înflorește. Adică, 
ar trebui să vezi ce mizerii am auzit despre T.J. Martinez. 

— Eu aș prefera să nu mă amestec, dacă nu te deranjează, 
dragă. Eu nu fac parte din generaţia mediilor de socializare. N- 
am nevoie să știu totul despre toată lumea. Dacă n-ar fi 
reprimarea, niciunul dintre noi n-am avea o meserie. 

— Meseria asta este să spui adevărul. O fi Dustin Walker un 
dobitoc, dar a avut dreptate în privinţa asta. 

— E obositor să vorbească omul cu tine, ţi s-a spus asta 
vreodată? 

— Mai mult sau mai puţin permanent. 

Janet se întoarse cu spatele la Ruby și intră în galeria din 
spate, complet închisă, cu faţa la piscină, care fusese 


17 Thomas de Torquemada (1420-1498) a fost un cleric spaniol, provenit dintr-o 
familie de evrei convertiți la creștinism, cunoscut pentru faptul de a fi instaurat și 
condus Inchiziția spaniolă. (n.red.) 


VP- 72 


transformată într-o arcadă lungă sau o cameră de joacă, plină 
cu jocuri video obscure din anii '80, air-hochei, un șir de alei de 
skee-ball care acopereau o secţiune întreagă a peretelui și, 
mai cu seamă, un ţarc cu mingi colorate de plastic cât o piscină 
medie din grădina din spate. 

Ruby se întoarse agitată spre Meredith Ladipo când intrară în 
cameră și o luă de mâini. 

— Dustin a murit, spuse ea, privind-o pe Meredith în ochi. Nu 
te mai poate răni. 

Meredith se încruntă. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Poţi să ne spui orice vrei. Acesta e un spațiu sigur. 

— Eşti scrântită? S-ar putea să fie un ucigaș în libertate! 

— Ei bine... ok, practic - ai dreptate - nu e un spațiu sigur /a 
propriu. Dar oriunde suntem eu și Janet, este un spațiu sigur din 
punct de vedere psihologic, spiritual, oricum vrei să i spui. Nu te 
judecăm. Vrem doar să ne spui adevărul tău. 

— Imi pare rău, domnişoară Ng, doar că nu înţeleg. Eu sunt 
englezoaică. Noi nu vorbim așa. Nu simţim așa. Nici nu vorbim 
despre sentimentele noastre. 

— Eu sunt foarte pozitivă în privinţa sexului. Nu fac pe nimeni 
de rușine. Poţi să ne spui dacă... Vocea lui Ruby se transformă 
într-o șoaptă. Dustin a încercat ceva. Ceva ce... nu voiai să faci. 

Meredith își trase mâinile înapoi. 

— Nu! Nu. Sigur că nu. Dustin a fost întotdeauna un 
gentleman desăvârșit. 

— Așadar, faptul că v-aţi tras-o a fost consensual, zise Janet. 

— Nu! Nu ne-am tras-o! Vi se pare atât de greu de crezut? 

— Da, spuse Ruby. 

— Va trebui să spun și eu da, zise Janet. 

— De ce, pentru că nu credeți că un om ca Dustin Walker ar 
putea, din bunătatea inimii lui, să ia sub aripa sa o protejată în 
schimbul unei munci cinstite ca asistentă personală fără, știți 
voi, să vrea să-i dea chiloţii jos? 

— Nu, eu nu cred. 

— Nici eu, spuse Ruby. 

— Ei bine, așa a fost. Imi pare rău că vă dezamăgesc. 

— Doamne, nici nu-i de mirare că s-a sinucis, murmură Janet 
și Meredith icni. 


18 jocuri de tipul arcade games. (n.red.) 
VP-73 


Ruby se uită șocată la ea. 

— Pur și simplu dai vina pe victimă? 

— Mai spui mult pur și simplu? zise Janet și își răspunse 
singură: Da. Pur și simplu mult. 

Ruby se întoarse din nou spre Meredith. 

— Despre ce fel de lucruri te sfătuia? 

— O, tot felul de lucruri. Despre cum să construieşti gluma, 
cum să citeşti publicul, cum să dezvolţi o încheiere, cum să 
potolești un scandalagiu... 

— Dă-ne un exemplu, spuse Janet. 

— Ok, păi, prefă-te că eu sunt pe scenă și tu ești un colorat 
beat din public. 

Ruby se prefăcea că-și aranja presupusul penis în pantalonii 
de trening. Işi duse mâinile la gură: 

— Dă-ţi bluza jos, căţea! 

Meredith îi sări în faţă, o arătă cu degetul și strigă: 

— Tacă-tți gura aia nenorocită, tacă-ţi gura aia nenorocită, 
pizdă proastă de rahat! 

Apoi chicoti puţin. 

Janet și Ruby se uitară la ea. 

— Eşti sigură că voi doi nu v-o trăgeaţi? întrebă Janet. 


— Îmi pare rău că T.J. Martinez este un ticălos incredibil, 
spuse Zoe Schwartz din senin, în timp ce ea, Steve și Ollie se 
îndreptau spre cabana din cealaltă parte a domeniului. 

— Și mie. Mi-aș dori să-i pară și /ui mai rău, spuse Steve. 

— Pun pariu că așa va fi. Mai degrabă mai curând decât mai 
târziu, zise Zoe. Dar nu știu care e problema lui. Am văzut ce ți- 
a spus pe barcă, pe drum încoace. A fost o adevărată tâmpenie. 
Eu îmi amintesc de tine din Ce-a fost asta? Dădeau două 
episoade unul după altul în fiecare zi când mă întorceam de la 
școală. Erai uimitor de amuzant. Erai uriaș! 

— Încă sunt uriaș; dar filmele au devenit ne-uriașe, spuse 
Steve. 

— În cazul tău, într-adevăr ne-uriașe. Cam de mărimea unui 
timbru. Nu te supăra. 


VP - 74 


— Nu mă supăr. Sunt mai degrabă de văzut doar cu un 
microscop electronic. 

— Ce s-a întâmplat? Dacă nu te deranjează că întreb. 

— Nu mă deranjează. 

Repede, repede de tot, îi trecu prin minte să-i spună adevărul, 
așa, pur și simplu, dar evitase acest lucru atât de mult timp, 
încât era un impuls ușor de ignorat. 

Se întoarse din nou spre casa gonflabilă, mare și roz, pe care 
o descoperiseră pe domeniu. În clipa în care se apropiaseră, 
Ollie scosese un țipăt nu foarte diferit de al unei fetiţe și 
alergase înăuntru. Prin pereţii de plasă, Steve vedea corpul 
masiv, în formă de ou, al comicului cu recuzită săltând neclar, 
scoțând o serie de strigăte și scâncete. 

— Cine pune o casă gonflabilă la locul unei crime? întrebă 
Steve. 

— Același gen de persoană care ar ucide niște comici pentru 
că nu sunt buni de nimic, bănuiesc, spuse Zoe. 

— Haide, tu nu ești așa. Ti-am văzut serialul de jumătate de 
oră de pe Comedy Central. Chestii foarte nostime. Ai talent 
adevărat. 

— Mersi, Gordo. Înseamnă mult pentru mine dacă o spui tu. 

— Și n-am citit undeva că ai emisiune pe FX, produsă de 
Apatow? E uimitor. 

— Da. Zoe chicoti. E de-a dreptul incredibil. Mai ales pentru 
mine. Încă mai citești revistele de specialitate? 

— Practic, sunt încă în industrie. Chiar dacă doar în calitate de 
profesor. 

— Profesor de improvizație... cum e? 

— E mai bine decât să muncești ca să-ţi câștigi existența. Am 
încercat și asta, dar nu mi-a plăcut. Nu e la fel ca în stand-up, 
însă. Adică, oamenii care improvizează. Nu sunt ca noi. Sunt 
atât de... 

— Normali. 

— Nu-i așa? Echilibrați. 

— Lucrează bine în grupuri. 

— Nu există mizerii ca sabotaje sau competiții. 

Ea imită un burrito cu două mâini. 

— Uau, acest burrito e ciudat. Apoi, învârti un volan imaginar. 
Hei, priviți, conduc maşina! 


VP -75 


— Da, pur și simplu nu e domeniul meu. Puteam să o fac la TV 
pentru că eram tânăr și, deh, era la TV, dar, frate... Aș da orice 
să mă întorc pe scenă cu un microfon în mână. 

— Și de ce nu o faci? 

„E timpul să schimbăm subiectul”, își zise Steve. 

— Ar trebui să-ţi baţi acum capul cu asta, având în vedere 
unde ești și ce se întâmplă cu tine? 

Zoe respiră adânc. 

— Nu crezi că aș prefera să mă gândesc la altceva? Și prin 
„altceva” mă refer la cariera mea. Știu că par o protagonistă 
puternică din afară, dar pe dinăuntru e un talmeș-balmeș ca 
într-o mașină de spălat plină cu nesiguranţă, învârtindu-se 
întruna. 

— Vrei să te asiguri că nu te murdărești cu sucul meu de 
ratat? 

— Nu vreau... niciun fel de suc de-al tău... prin preajma mea. 

— Îmi pare rău. Proastă analogie. 

— Într-adevăr. Dar, te rog, continuă. 

Steve se uită o vreme la Ollie care sărea în sus și-n jos, în sus 
și-n jos. Apoi spuse: 

— Întrebarea pe care o pune orice novice, orice student de-al 
meu, este: cum îmi fac intrarea? Cum fac să am parte deo 
șansă? Când ești doar la început, nu știi de ce ai fost trimis pe 
pământ și trebuie să fie pentru că ești special. Că toată istoria a 
dus la nașterea ta, trebuie doar să ieși în lume și să o dovedești. 
Așa că îţi petreci toată energia și toată forţa creierului încercând 
să primeşti recunoaștere și niciodată nu ţi se spune... asta e 
partea ușoară. 

— Care e partea grea? 

— Să o păstrezi. Steve se uită la ea. Asta e mult mai greu. E 
de un milion de ori mai greu decât să o capeti. 

Zoe dădu din cap, gândindu-se la cuvintele lui. Steve se 
simțea bine pentru că-i spunea un adevăr, chiar dacă nu era 
adevărul /ui; nu era ca și cum minţea, practic. Spera să nu-i 
ceară să dezvolte ideea. 

— Nu prea îmi reduci nivelul de anxietate, spuse Zoe. 

— Vrei un bărbat care să spună da? la-ţi un câine. 

Ea îl privi pe Ollie sărind, apoi se întoarse la Steve și spuse: 


VP - 76 


— Nu pot să cred că o să spun asta cuiva care n-a ieșit din 
pântecul meu. Apoi merse spre castelul gonflabil și strigă: Ollie! 
Cred că ţi-a ajuns! Nu mă face să vin după tine să te scot afară! 

Ollie sări spre clapa de ieșire și pe jumătate ieși, pe jumătate 
căzu din castel, fluturând telefonul. 

— Încercam să văd dacă prind semnal mai sus! spuse el 
gâfâind. Mi s-a părut că am semnal vreo secundă, dar cred că 
am scuturat telefonul prea tare și a fost o greșeală! 

Mergea spre ei așa cum zboară o libelulă, fără să urmeze cea 
mai vagă linie dreaptă, dar pe urmă se opri cu picioarele 
nesigure. 

— Cred... cred că trebuie să stau jos un minut, oameni buni! 
Voi luaţi-o înainte! 

Se clătină înapoi spre casa mare. 


Dante Dupree și T.J. Martinez merseră spre scările care 
duceau la doc. 

— Hei, spuse T.J., privind în jur. Hei, frate. 

Dante se opri. 

— Băi, sunt chiar aici. Spune ce vrei să spui. 

T.J. aşteptă până când Zoe, Steve și Ollie dispărură după un 
șir de palmieri, către casa gonflabilă roz, și spuse: 

— Cred că noi doi ar trebui să formam o alianţă. 

— O alianţă? 

— Da, o alianţă. 

— Frate, te-ai uitat prea mult la Survivor. Dante o luă din loc 
din nou. 

T.J. îl prinse de braţ. 

— Stai, stai, măcar ascultă-mă. Noi nu suntem precum ceilalţi 
proști. 

— Care noi... tu și eu, no?? 

— Da, frate, amândoi suntem de pe străzi. Trebuie să ne 
păzim spatele reciproc ca să scăpăm cu viaţă de aici în timp ce 
restul sunt culcaţi la pământ ca niște căprioare pufoase, frate. 
Ca o căprioară mare, grasă, proastă și bogată de la zoo care e 


VP - 77 


eliberată din nou în sălbăticie și se trezește cu gâtul rupt de o 
veveriţă. 

— Dar noi nu, pentru că noi suntem de cartier. 

— Da, frate, exact, eu sunt din cartierele sărace, unde se 
mănâncă fasole și porc, în zona dispăruţilor, și ţi-am văzut show- 
ul, știu că tu ești, de unde?, din Turnurile Gowanus din Brooklyn, 
am dreptate? 

— Mi-ai văzut numărul? 

— Da, frate, a fost nostim. 

Dante își încrucișă braţele. 

— Când l-ai văzut? 

T.J. clipi. 

— Păi, cine nu ţi-a văzut show-ul, frate? Eşti cunoscut drept 
cel mai muncitor comic pe bună dreptate. Când te-am chemat la 
emisiunea mea... 

— Nu m-ai chemat niciodată la emisiunea ta. 

— Nu? 

— Nu. Nu m-ai chemat. 

— Eşti sigur? Pentru că eu am impresia că te-am chemat... 

— Da, sunt sigur. Managerul meu îţi trimitea o filmare în 
fiecare an și în fiecare an refuzai. Timp de doisprezece ani la 
rând. 

— Păi, vezi tu, acolo l-am văzut, atunci. În filmuleţele tale. 

— Nu, am stat la băut cu cea care-ţi făcea programările și mi- 
a spus că nu te uitai niciodată la filmările comicilor. iți puneai 
producătorii să-ţi spună glume de-ale lor și spuneai da sau nu. 

— Care programatoare? 

— Cassandra. 

— Cassandra? 

— Cea care te-a dat în judecată pentru hărțuire sexuală. 

— Care anume? 

— Cassandra! 

T.J. dădu din mâini. 

— Ascultă, m-ai pierdut. Oricum nu poţi să asculţi o tipă ca 
aia. Orice fată care o ia razna că i-ai pus o dată sau de două ori 
mâna pe sâni în mod clar nu are simţul umorului. Prin urmare, 
nu ar trebui să programeze nenorociţi de comici. 

Dante gemu. 


VP - 78 


— Zicea că tu ai spus că show-ul meu e „prea urban” pentru 
emisiunea ta. Știi, adică prea de stradă? Prea din cartier? Prea 
negru? Nu mergea cu publicul-ţintă, alb și gras de la zoo? 

T.J. clătină din cap. Ș 

— N-aș spune niciodată asta. In niciun caz. 

— Asta a spus Cassandra. 

— Atunci Cassandra nu numai că nu are simţul umorului, dar 
mai e și o cățea mincinoasă. 

Dante desfăcu mâinile. 

— Mă tem că trebuie să o susțin pe Cassandra în cazul ăsta, 
T.J. O să refuz alianța, mersi. 

O porni din nou către scările spre doc. 


IV 


Ruby, Meredith și Janet căzură de acord să verifice în 
continuare camera secretă, rezultatul unei discuţii care se 
desfășurase cam așa: 

MEREDITH: Oare să coborâm și să verificăm acum camera 
secretă? 

RUBY ȘI JANET: Cameră secretă?!? Care cameră secretă?!? 

Meredith încercă să le explice că trebuiau să se calmeze; 
camera secretă era doar o cameră de refugiu ascunsă în cramă 
- și nu, nu putea să se ascundă nimeni acolo pentru că 
verificase camera secretă când cercetase casa imediat după 
sosirea lor. („Așa cum am verificat toate camerele când am 
ajuns prima dată și n-am găsit pe nimen”, le reaminti ea pentru 
cine știe a câta oară.) Jurnalul de acces al tabletei fixate în 
camera de refugiu arăta că nimeni nu accesase încuietoarea cu 
tastatură timp de o lună. Chiar dacă n-ar fi avut jurnalul, stratul 
vizibil de praf de pe fiecare suprafaţă vorbea de la sine. 
Personalul de curăţenie nu avusese voie să intre de când o 
menajeră se încuiase din greșeală înăuntru și băuse tot coniacul 
Courvoisier. 

Meredith încercă să le explice acest lucru lui Ruby și lui Janet 
pe cel mai calm și mai rațional ton posibil, dar ele oricum o 
făcură să coboare prima scările din holul central către pivnita 
întunecată. 


VP - 79 


Umbrele neclare pe care femeile din spatele ei le proiectau pe 
scări o speriau pe Meredith mai tare decât întunericul spre care 
cobora. Preţ de o secundă, simţi teama iraţională că ar putea să 
o încuie în pivniţă, așa cum o încuiau fraţii ei mai mari în 
spălătoria mică și uscată de beton, cu tavanul jos, de sub 
clădirea lor, când era mică. lar camera aceea îi băga frica în 
oase. Era ca un mausoleu subteran, cu aerul oarecum sufocant 
de la evacuarea uscătorului. 

Dar reuși să ajungă la ușa cramei și găsi întrerupătorul fără 
probleme. Neoanele fluorescente din tavan porniră cu un bâzâit. 
Cu fața spre scări, de-a lungul mai multor pereţi și al unor 
suporturi centrale, se aflau nenumărate sticle de vin aranjate ca 
într-un fagure alcoolic, șiruri întregi de sticle adormite care 
așteptau să fie trezite. 

— Doamne, puiului îi place sticla, zise Janet când ajunse în 
capătul scărilor. 

— Dustin este... era... abstinent de doisprezece ani, spuse 
Meredith atât de mândră de parcă ar fi fost propria ei reușită. 
Colecţia de vinuri e doar pentru oaspeți. 

Ruby se apropie de cea mai apropiată casetă a fagurelui și 
descoperi că era acoperită de o ușă transparentă de Plexiglas. 
Trase de margine, fără succes: încuiată. 

— Ai cheie? 

— Nu e tocmai departamentul meu, zise Meredith. Dar știu 
cifrul de la camera de siguranţă. 

— Care e? întrebă Janet. 

Meredith se uită la ea. 

— Haide, soro, ai puţină inimă. Dacă îţi face și ţie de 
petrecanie? Oricare dintre noi ar trebui să poată intra în orice 
loc din dărăpănătura asta. S-ar putea ca viaţa noastră să 
depindă de asta. 

Meredith se gândi la afirmaţia ei, apoi spuse: 

— E 03-12-88. Ziua în care s-a lansat albumul lui, Nu mă pot 
abtine. 

— Cineva trăiește în trecut, zise Ruby. 

— Măcar el are un trecut, spuse Meredith într-un mod pe care 
ea probabil îl considera tăios. Ruby nu făcu decât să dea ochii 
peste cap. 


VP - 80 


Meredith deschise un panou mic pe o parte a casetei care 
ieșea din peretele opus, dezvăluind o tastatură numerică cu 
zece butoane. Apasă combinaţia de șase cifre. 

O luminiţă roșie dintr-un colț al panoului clipi spre ea, dar nu 
se întâmplă nimic altceva. 

Meredith se încruntă. 

— Cred că am tastat greșit. 

Încercă din nou combinaţia, mai hotărât de data asta, dar cu 
același rezultat. 

— Brexit, zise ea pe înfundate. Mergea perfect acum nici 
patru ore. _ 

— Eşti sigură că ai introdus-o cum trebuie? întrebă Janet. li știi 
pe americani, noi punem luna, apoi ziua, nu în felul acela ciudat 
și pe dos pe care-l folosiţi voi dincolo de ocean. Așa cum 
conduceţi pe partea greșită a drumului. 

— Da, știu asta, spuse Meredith printre dinţi. Vă daţi seama 
că, după părerea noastră, voi sunteţi cei care folosesc modul pe 
dos și voi conduceţi pe partea greșită a drumului, nu? 

— A, serios? Ce drăguţ! Stai, scumpo, lasă-mă pe mine să 
încerc. 

Schimbul lor de replici o amorţise pe Ruby, aducând-o într-o 
stare semiconștientă de plictiseală aproape insuportabilă, așa că 
avu nevoie de câteva clipe să-și dea seama că-i vibra fesa 
stângă. 

În timp ce Janet și Meredith se certau din cauza codului de la 
camera de refugiu cu spatele la ea, Ruby se ascunse după cel 
mai apropiat monolit de vin și scoase telefonul din buzunarul 
blugilor. Nu era telefonul ei, ci telefonul vechi cu clapetă din 
camera de oaspeţi. Pe ecranul mic și pixelat apăru o casetă gri 
cu un mesaj: 


Trebuie să vorbim. 


Ruby se uită din nou la cele două femei și se asigură că se 
uitau la tastatură și nu la ea. A treia șină a existenţei sale se 
trezise la viaţă și ea se cutremură când își dădu seama: era 
conectată la internet. 

„Apelant necunoscut” era cel care vorbea cu ea, după cum 
spunea telefonul. Tastă un răspuns, iar tastele de plastic ale 


VP - 81 


telefonului scoteau mici zgomote ca niște pupături sub degetul 
ei mare: 


Cine ești? 
După câteva secunde, răspunsul apăru: 


Ne întâlnim. 


În bibliotecă. 
Ea scrise repede: 
Doar dacă-mi spui cine ești. 


Răspunsul veni atât de repede, încât corespondentul ei nu 
avea cum să fi reacţionat la ce spusese ea; el (sau ea) probabil 
scrisese dinainte: 


5 minute bibliotecă 


O să vrei să auzi asta 
Nu le spune celorlalți 
Ambuscada Comică în Exclusivitate 


Ruby se întrebă dacă era o mișcare înţeleaptă. 

Dar înţelepciunea nu fusese niciodată punctul ei forte. 

— Fetelor, nu facem decât să ne pierdem vremea aici, spuse 
ea către Meredith și Janet, încă întoarse cu spatele și certându- 
se în privinţa ușii. O să verific puţin etajul de sus, în camerele în 
care încă n-am fost. 

— Lasă-ne cinci secunde și venim cu tine, spuse Meredith. 

— Sunt sigură că e în regulă, zise Ruby, o să strig dacă găsesc 
ceva. 

Apoi urcă scările înainte ca vreuna din ele să se poată 
împotrivi. 


V 


T.J. îl urmă pe Dante pe scările spre doc, strigând: 


VP - 82 


— Hai, frate! Faci o greșeală! Ar trebui să lași deoparte toate 
chestiile alea din exterior, frate! Suntem la ananghie și singurul 
mod în care o să scăpăm din asta este să rămânem împreună! 

In capul scărilor, Dante se întoarse din nou cu faţa la el. 

— Dar uite cum stă treaba: n-am încredere în tine, T.J. 

— De ce nu? Ce ţi-am făcut eu ţie? 

— E vorba de ce nu mi-ai făcut. Ştii ce-ar fi însemnat pentru 
cariera mea o apariţie de două minute la 2nite? Ştii câte 
drumuri am făcut cu mașina fără să dorm, cu zece cutii de Red 
Bull la bord, ca să ajung de la un club oarecare la altul? De câte 
ori n-am câștigat destul pentru că era un meci de baschet în 
seara aia sau ploua puţin, așa că mai degrabă pierdeam bani la 
spectacol? Crezi că e distractiv să fii „cel mai muncitor comic 
din industrie”? Cuvântul-cheie din fraza aia este „munca”. Tu îţi 
mai amintești măcar cum e să muncești pentru stand-up în loc 
să stai pe tron și să arăţi cu degetele mari în sus și-n jos la bieţii 
amărâţi care fac paradă în faţa ta? Cinci minute în emisiunea ta, 
într-o singură seară, pentru atâţia alți comici, ca Zoe sau 
Afurisitul Billy Antreprenorul, fie-i țărâna ușoară, au fost de 
ajuns ca să-i ridice de la un număr de mijloc sau de deschidere 
la cap de afiș. Câte spectacole faci tu în doisprezece ani? Câte 
mii? Și nu mi-ai dat niciodată o șansă, ticălos zgărcit. O singură 
șansă, doar de atât aveam nevoie. Și n-ai vrut să mi-o dai. 

Faţa lui T.J. deveni dezinteresată și placidă în timp ce Dante 
vorbea fără oprire. Când celălalt comic termină, spuse: 

— Și ce, erai numai bun pentru emisiune? Da, am mai auzit 
discursul ăsta de câteva ori. Dar știi ce discurs nu aud niciodată? 
„Am fost la emisiunea lui T.J. și nu s-a întâmplat nimic. Am rupt, 
am făcut un spectacol grozav, dar nu m-a ajutat cu nimic. Nu 
știu de ce. Zeii comediei nu mi-au zâmbit, era un invitat mai 
important la emisiunea altcuiva la altă televiziune. Am primit o 
șansă, mi-a ieșit perfect, dar tot nu am putut să mă impun. Se 
întâmplă. Nu e vina nimănui. E o treabă foarte grea”. Discursul 
ăsta nu-l aud niciodată, frate, pentru că nu există un ticălos, 
niciun maestru păpușar pe care să dai vina. Poate că tipa aia, 
Cassandra, a avut dreptate măcar o dată în viață; poate n-am 
crezut că ești potrivit pentru emisiunea noastră. Și ce dacă? N- 
am fost trimis pe Pământ să te descopăr pe tine. Eu nu sunt 


VP - 83 


Danny Rose de pe Broadway. Eu nu sunt Star Searchi!?. Te aduc 
pe tine în emisiune, aduc pe oricine în emisiune, dintr-un singur 
motiv. Ca să mă facă pe mine să arăt bine. Ca să-i faci pe 
oameni să se uite din nou la mine. Am sute de oameni care 
lucrează pentru mine, cu familii și probleme proprii, ale căror 
slujbe depind de mine. Nu pot să am grijă de tine, frate. Sunt 
prea ocupat să am grijă de mine, pentru că nimeni altcineva nu 
are. Am și eu maeștrii mei păpușari care mă călăresc. 

Dante aplaudă încet, ca la golf. 

— Mulţumesc. Mulţumesc că-mi confirmi ceea ce spuneam, 
T.J. Din toată echipa asta, tu ai cele mai mari șanse să înjunghii 
un frate pe la spate pentru că îţi pasă de tine înainte de toţi și 
de toate. Și nu tu erai cel care zicea întruna că ești prieten la 
cataramă cu dementul de Dustin Walker? Din câte știu, poate că 
lucrezi cu el. Așadar, dacă mă gândesc la asta... 

Dante păși lângă scări și-l invită pe T.J. să coboare înaintea 
lui. 

— După tine. 

T.J. clătină din cap. 

— Nu, la naiba. Nu merg nicăieri cu tine. 

— Of, ţi-am rănit sentimentele? 

— După discursul ăla? Ai adunat destulă ostilitate la adresa 
mea! Ai motiv de crimă! 

— Am motiv de crimă? 

— Da, ai motiv de crimă, fiule. 

— Motiv de crimă. Ok. Sigur. Dante își frecă faţa cu palma. 
Probabil ai dreptate, acum că ai spus-o. Tu stai aici, o să verific 
eu acolo jos. 

— Nu-mi spune mie ce să fac, puto”. 

— Cum zici tu, frate, zise Dante și începu să coboare. Fă-mi o 
favoare, totuși, și dacă auzi că sunt ucis, du-te după ajutoare, 
bine? 

— Nu promit nimic! strigă T.J. după el. 


19 Emisiune americană de televiziune din anii '80, în genul concursurilor muzicale care 
își propun să transforme interpreţi amatori în vedete pop. (n.red.) 
20 Nemernic, poponar. (în spaniolă în original, n.tr.) 


VP - 84 


VI 


— Nu a spus Meredith că aici ar fi trebuit să locuiască 
îngrijitorul Dave-Absentul? întrebă Steve Gordon când el și Zoe 
Schwartz intrară în cabană, ceva mai sus pe deal de casa mare. 

Streașină de deasupra porticului din faţă avea în mijloc un set 
auriu în forma razelor de soare, ca un calendar maiaș. Dincolo 
de ușile de sticlă, cu draperii, de la intrare, era o cameră mare 
cu podele de gresie neagră. Câteva scaune și mese mici și 
circulare stăteau cu faţa la un fundal de cărămidă și un microfon 
pe un stativ de metal. Steve nu se putu abţine să creadă că 
arăta ca un robot ostil care privea cu un ochi răutăcios publicul 
neajutorat pe care îl vaporizase. 

Zoe spuse: 

— Uau, încă un lucru pe care l-a spus Stagiara Mc-Minoră și 
care se dovedește a fi fals. Ce surpriză! 

— Frate, ești o mare fană a ei, nu-i așa? 

— Păi, se folosește de sex ca să avanseze, iar eu încerc s-o 
fac, știi tu, prin talent. Și muncă multă. Ca o prostovană. Așa că 
există o ostilitate firească între noi. 

— Ca șoarecii și pisicile din desenele animate. 

— Mai mult, e ceva ce nu ne spune, crede-mă. Nimeni nu e 
atât de neinformat pe cât se preface ea. 

— Ce zici de Omul-Bebe Portocaliu? 

Zoe se gândi puţin. 

— Ok, recunosc c-am greșit. 

Ascuns priveliștii din cadrul ușii, era un bar plin de băutură. 

Steve merse în spatele barului, luă o sticlă de Bacardi de gât 
și o trânti de pământ cât de tare putu. Pe trei sferturi goală, 
sticla săltă în sus și-n jos de câteva ori, după care se rostogoli 
sub o masă, unde se opri. 

— Plastic? întrebă Zoe. 

— Plastic. 

Candelele false de pe fiecare masă străluceau, împrăștiind 
singura lumină din clubul fals. Zoe se uită cu ochii întredeschiși 
la faianţa de pe pereţi, la punctele albastre și triunghiurile mov, 
fiecare culoare redată în unghiuri care să producă un efect 3D 
neconvingător. 


VP - 85 


— lisuse! Ştii vorba aia, o chestie sau alta mi-a f... copilăria? 
Mă simt ca și cum copilăria mea a f... camera asta. 

— Da, începutul anilor '90 chiar a vomat aici. 

Lângă bar, Steve găsi o ușă și câteva trepte care coborau în 
beznă. Pipăi după întrerupător de-a lungul peretelui întunecat și- 
| aprinse, apoi urcă treptele. 

Zoe urcă pe scenă și apucă microfonul. 
asta? 

Aruncă o privire prin clubul gol și tăcut. 

— Da, știu exact cum e, spuse ea. 

Apoi își îndreptă atenţia spre fundalul de cărămidă. 
Ciocănindu-l cu încheietura unui deget, descoperi că, după cum 
bănuia, era din plastic. Văzând un colţ nelipit cum trebuie, trase 
puţin de el și găsi un material spumos dedesubt. 

— Hei, Steve! strigă ea. Cred că sala asta e izolată fonic. 

— Da, se auzi o voce din tavan. Zoe aproape că-și pierdu 
minţile. 

— lisuse! Să nu mai faci asta! 

— Scuze. Uită-te deasupra barului. 

Ea se uită și văzu fereastra neagră a unei cabine de sunet pe 
peretele de deasupra. 

— Are pupitru tehnic, pupitru de mixaj, un MacBook Pro cu 
programul GarageBand, tot tacâmul, spuse el. E un studio de 
înregistrări aranjat să pară un club. Mai trebuie doar publicul și 
un comic. 

— Trebuie să recunosc, chiar și pentru un psihopat, e o idee 
destul de inteligentă. 

— Da, eu... la dracu'! 

Se auzi un buf și un scheunat sacadat reluat în boxe. 

— Fir-ar să fie, ești în regulă? Ar trebui să fug? 

Niciun răspuns. 

— Bate o dată în microfon dacă ar trebui să fug! 

— Nu... nu... Stai. Scuze, scuze. Doar că... cred că Dave- 
Absentul are un câine. E un castron cu mâncare și un vas cu apă 
aici și am călcat direct în ele. Am făcut ditamai mizeria. 

— N-am văzut niciun câine... Zoe strâmbă din nas. Tu ai 
văzut? 

— Nu. Probabil e mort, oricum. 

Ea se încruntă. 


VP - 86 


— De ce spui asta? 

— N-ai văzut niciodată un film de groază? Animalele 
întotdeauna mor primele. 

Zoe se albi la faţă. 

Steve găsi un prosop de hârtie mototolit pe pupitrul tehnic și 
absorbi apa cât de bine putu. Nu era sigur de ce-i păsa de 
curăţenie pe Insula Crimelor; o făcea mai mult din obișnuinţă 
decât din alt motiv. 

Coborând scările, spuse: 

— Da, de câte ori o familie se mută într-o casă bântuită, poți 
să-ți cam iei adio de la câine sau de la pisică. Asta prelungește 
primul act până când încep să moară oamenii. Am avut multă 
vreme un partener de scris și vorbeam despre posibilitatea de a 
face un film din acelea cu buget mic, ca Activitate paranormală. 
Sunt atât de pline de clișee... 

Când ieși din casa scării, aruncă o privire prin studio și-și dădu 
seama că vorbea singur de ceva vreme. 

Zoe Schwartz dispăruse. 


VII 


Ruby Ng nu era proastă. Recunoștea o capcană când o vedea. 
Își construise toată cariera întinzând capcane. 

Dar când închise ușa bibliotecii în urma ei, se simţi în 
siguranţă și încrezătoare din mai multe motive, unul dintre ele 
fiind că era convinsă de adevărul cosmic al legăturii dintre ea și 
Yvette, dragostea care o scosese din zbaterea întunecată și 
autodistructivă care fusese viața ei până în acel moment. 
Destinul lor comun îi dădea lui Ruby o încredere de neclintit în 
propria  invulnerabilitate că era cumva predestinată să-și 
continue existența pe Pământ câtă vreme Yvette era acolo să-și 
împartă viaţa cu ea. De aceea putu să intre în bibliotecă fără 
teamă. 

Sau fără prea multă teamă. 

În plus, și la fel de important, era de acord cu Meredith 
Ladipo, de altfel adorabilă în neștiința ei, că erau singuri pe 
insulă. Nu era destul de mare pentru ca să se poată ascunde 
cineva prea multă vreme. Prin urmare, cel care îi trimisese 


VP - 87 


mesajul era unul de-al lor. Și de ani de zile întrecea în istețime 
adunătura pestriță de inadaptaţi nesiguri și ţicniţi care alcătuiau 
comunitatea de comici. 

Toate acestea duceau la întrebarea: care deţinut din azilul 
acesta aparte de schilozi emoţionali o chemase? Ruby avea 
bănuielile ei, dar nu se gândi prea mult la asta pentru că 
individul avea să se arate în curând. Și era aproape sigură că 
era un bărbat. 

Nu era complet nebună. Ştia cât de nepopulară era printre 
colegii ei. Erau de părere că făcea critici puţin extreme, iar 
politica ei era prea bătătoare la ochi. Ei bine, ce naiba să-i faci! 
Comicii trebuiau să fie uniţi, braţ la braţ, ca o Armată Anti- 
Rahaturi și ea nu avea o problemă să identifice soldaţii care nu- 
și aduceau contribuţia. 

Și-apoi, câţi dintre cei care se văitau că mergea prea departe 
fuseseră numiţi „căţea lesbiană gălbejită” de dobitoci de 
douăzeci de ani din frăţii cu șepci roșii în săptămâna după ce 
Trump câștigase alegerile? câţi fuseseră ameninţaţi pe Twitter 
cu violul și cu promisiuni că aveau să fie deportaţi? Mai lăsați- 
mă! 

Considera un triumf personal faptul că Dustin Walker o luase 
razna dându-și seama că hegemonia frăţiei albe și 
heterosexuale le aluneca în sfârșit printre degete, oricât de 
periculoasă ar fi devenit astfel propria ei situaţie. Ultima suflare 
a unui tiran veștejit, care se sinucide și otrăvește mâncarea și 
băutura oferită oaspeţilor. Probabil acesta era planul lui, la urma 
urmei: să-i facă pe comici să moară de foame. 

Sau să-i facă să se întoarcă unii împotriva celorlalți. 

In timp ce aștepta într-un fotoliu Masterpiece Theatre într-un 
colț al camerei, Ruby încercă să-și acceseze e-mailul sau 
website-ul, sau orice website, de pe telefonul conectat la Wi-Fi și 
nu reuși. Vechitura aia din 2003 nu era conectată la internet, ci 
la un fel de reţea internă. 

După vreo cincisprezece minute, Ruby începu să simtă că 
cineva își bătea joc de ea. Nu-i plăcea să râdă cineva de ea. 
Degetele ei erau deja atât de flexibile și iuți încât putea să 
tasteze pe telefon de două ori mai repede decât pe o tastatură 
obișnuită: 


Unde naiba ești? 


VP - 88 


Camera avea mirosul copleșitor și stătut de piele ieftină. Se 
uită galeș la volumele legate în piele de pe fiecare raft și văzu 
că multe dintre ele aveau cuvântul CARTE ștanţat cu auriu pe 
cotor. 

Încruntându-se, înclină unul dintre cotoare și întregul șir se 
desprinse odată cu acesta - în spatele lor era doar polistiren. 
Erau cărțile false pe care le găseai în bibliotecile expuse la IKEA. 

Telefonul vibră, făcând-o să se sperie îngrozitor. Se uită la 
ecranul îngust: 


Sunt mai aproape decât crezi. 


Pentru prima dată de când ajunsese pe insulă, un fior de 
teamă străpunse inima lui Ruby Ng. 

Nu se mișcă. 

Nu se întoarse cu spatele. 


VIII 


Cheiul mergea spre vest și, în timp ce Dante Dupree cobora 
scările ameţitoare de lemn pe lângă faţa abruptă a stâncilor, 
vedea soarele atingând orizontul îndepărtat al Caraibelor într-o 
explozie portocalie glorioasă. 

Amurgul apropiat declanșase lămpile sensibile la lumină de pe 
balustrada care încadra cheiul. Bagajele oaspeţilor erau 
împrăștiate pe doc, desfăcute, cu încuietorile tăiate, bluzele și 
cămășile, fustele și blugii împrăștiați peste tot. Vreo două genţi 
pluteau deja în larg odată cu mareea. 

Dante înjură pe sub mustăţi și cobori ultimele trepte rămase. 
Valiza lui era una dintre cele care se îndepărtau pe mare. Sticla 
de Southern Confort, de care era relativ sigur că nu fusese 
otrăvită, era ascunsă în siguranţă în interior. 

Dădu cu piciorul în câteva dintre bagajele eviscerate, dar nu 
văzu nimic edificator. 

Un colț al capacului de la cufărul enorm al lui Janet era înfipt 
invers într-un stâlp din capătul docului, ca și cum cineva 
încercase să-l arunce în apă, dar se blocase acolo. Intinse mâna 
și încercă să-l ridice, dar interiorul era alunecos și lipicios. Se 
strădui să-l apuce. 


VP - 89 


— Fir-ar să fie, ce-ai făcut, frate? 

— La dracu'! Dante sări în picioare. Dădu drumul cufărului 
imens, pe care abia reușise să-l scoată din vârful stâlpului. 
Acesta căzu în apă, scufundându-se sub valuri cu măreţia sa de 
Titanic. 

Dante se întoarse cu fața spre T.J., care apăruse în spatele lui 
și analiza masacrul bagajelor: 

— Știam că ai multă furie adunată în tine, frate, dar nu știu de 
ce ţi-ai vărsa-o pe bagajele tuturor. Ar trebui să te bat măr; 
acolo aveam câteva dintre cele mai bune cămăși. Ai noroc că 
am lucruri mai importante cu care să-mi bat capul. 

— N-am făcut nimic, zise Dante. Așa le-am găsit. Tu de unde 
naiba ai apărut? 

T.J. ridică pancarta cu SCOS DIN FUNCȚIUNE de pe lift. 

— L-am încercat și a funcţionat perfect, deși e super-lent. 
Poate că nu ai încredere în mine, dar eu n-am încredere în tipa 
aia, frate, Meredith Ladipo. Absolut nimic din ce spune ea nu se 
confirmă. 

— Nu știu. Eu cred că asta înseamnă că e la fel de in ceaţă ca 
noi. 

— Da, sigur. Tot ce vrei tu e să ajungi în chiloţii ei. 

Dante ridică din umeri. 

— Cum ziceai... am alte lucruri în minte. 

T.J. se uită la bagaje și clătină din cap. 

— Chestia asta nu arată bine, frate. 

— Nu, spuse Dante. Chiar că nu. 

Se uitară unul la altul. 

— Ei bine, spuse Dante, să le dăm și celorlalţi vestea bună. 

Niciunul din ei nu se mișcă. 

T.J. spuse: 

— Ce-ar fi să urci tu pe scări și eu cu liftul? Nu e nimic 
personal. 


IX 


Când se auzi detunătura de pușcă, fu incredibil de puternică. 


VP - 90 


XxX 


Domeniul lui Dustin Walker nu avea doar o piscină. Nu, ar fi 
fost ceva mult prea prozaic. În schimb, avea trei piscine, fiecare 
instalată pe stepele artificiale din spatele casei, fiecare 
revărsându-se în următoarea în cascade blânde și scurgându-se 
în cea mai mare dintre ele, aflată jos de tot, un vârtej aburind 
deasupra unei stânci de la malul mării, înconjurată de scaune 
confortabile. Soarele apusese complet până ca împușcătura să 
răsune, iar lămpile până la gleznă care străjuiau aleile și treptele 
din jurul piscinei erau aprinse. 

Până să ajungă un martor în curtea interioară aflată cel mai 
sus ca să investigheze împușcătura auzită de toţi, cadavrul 
plutise deja în jos din piscina de sus până în a doua. Era întins 
cu faţa în jos, un nor amorf de sânge care se împrăștia din locul 
unde fusese cândva fața, lăsând dăre în piscina cea mai înaltă, 
unde pluteau încă bucăţi de tifon și bandaje însângerate. 

Sau poate nu era tifon. 

Poate era piele. 

— O, sfinte Dumnezeule, spuse Meredith Ladipo, ieșind pe 
ușile de sticlă care dădeau în camera cu jocuri. O pasarelă 
îngustă de beton înainta în piscina de sus și se oprea în dreptul 
unei platforme centrale octogonale dotate cu perne și o groapă 
pentru foc. Meredith merse spre groapă și privi dincolo de 
margine la silueta complet îmbrăcată. 

— Eşti... ești în regulă? strigă ea, deși cam inutil. 

Cadavrul pluti peste marginea cascadei și se întoarse pe 
spate. Când căzu la cel mai de jos nivel, deveni clar că Janet 
Kahn nu avea să mai răspundă niciodată la întrebările cuiva. 


VP - 91 


E o chestie rasistă 


Vreau să vorbesc un pic despre rasism. 

Stați - nu! Nu plecați. Veniţi înapoi, ascultaţi-mă și pe mine. O să fie 
totuși nostim. Promit. Aţi văzut? Mulţumesc, mulțumesc. O să fie o 
groază de poante cu penisuri după aceea drept răsplată. Haideţi înapoi. 
Ok. . 

Nu, frate, rasa e o chestie nostimă. Inainte, oamenii ziceau chestii de 
genu’: „Americanilor nu le place să vorbească despre rasă. Americanii 
albi și negri trebuie să vorbească despre rasă. Noi trebuie să vorbim 
despre rasă. Trebuie să discutăm despre asta. Să lămurim tot rahatul 
ăsta. Nu reprimaţi lucrurile. Americanii sunt reprimaţi în privinţa rasei”. 

Eu nu cred că mai e adevărat, frate. Eu cred că oamenii acum nu 
mai tac dracului odată despre asta, pricepeţi ce zic? 

Adică, nu sunteţi și voi ca mine? Aveţi prieteni albi care sunt de o 
mie de ori mai pregătiţi decât voi să acuze alţi nemernici că sunt 
rasiști? În fiecare zi pe Twitter e Marșul spre Washington și toţi sunt 
doctorul King?! cu deficiență de melanină. 

Albii adoră să-i facă pe alți albi rasiști, frate. Adoooooră al dracului 
chestia asta. „Cum poţi să spui gluma asta? E o chestie rasistă. Cum 
poţi să cânţi piesa aia? E rasistă. Cum să nu-l servești pe tipul ăla la 
prânz doar pentru că...” 

Ah, staţi. Asta e o chestie rasistă. Am greșit. 

Dar le face endorfinele albe să explodeze în creierul lor alb, frate! Le 
face pielea aia albă să se facă de găină. Le place. Pentru că știu că asta 
înseamnă că ei sunt ok. Ei sunt dintre oamenii ăia buni. Ooo, da. Ce 
bine e! 

Nu face decât să demonstreze un lucru. 

Albii fură orice. 

Vorbesc serios! Adică orice afurisit de lucru! Să-i facem pe alţii 
rasiști, noi aveam monopol pe chestia asta. Și ei s-au băgat pe fir și au 
pus mâna și pe tâmpenia asta. 

Vikingii, Cristofor Columb, Elvis Presley. Pământ. Cultură. Familia 
Kardashian. Dacă nu e bătut în cuie și legat cu lanțuri uriașe, albii o să 
fure dracului orice și o să spună că a fost dintotdeauna al lor. Și dacă 
nu e al lor de la început, o să spună că ei oricum fac asta mai bine 
decât tine, așa că nu meriţi să-l ai de fapt. 

Cum crezi că am ajuns sclavi, frate? „Auzi, Chip, ce fac negroteii 
ăștia, aleargă prin Africa de parcă ar fi a lor? Păi, ia să punem noi capăt 
la chestia asta... Ok, Cody, ia adu barca aia încoace! Urcă-i la bord!” 


21 Martin Luther King Jr. (1929-1968) a fost un pastor baptist nord-american, activist 
politic, cunoscut mai ales ca luptător pentru drepturile civile ale persoanelor de 
culoare din SUA. În timpul unui marș pentru libertate (28 august 1963) a pronunţat 
celebrul discurs / have a dream (Am un vis). (n.red.) 


VP - 92 


Cum e, cum o cheamă, Rachel Gazela? Rachel Ameţita Gillespie? 
Cum naiba îi zice? Imaginile de dinainte o fac să semene cu Barbie 
Hăhăita. 

Pe urmă își vopsește părul, își închide pielea, se mărită cu un negru. 
Spune că se „identifică” cu o persoană de culoare. 

Și eu vreau să-mi identific piciorul în crăpătura din fundul ei! 

Să fii negru nu e ca și cum îţi pui costum de Halloween! Nu poți să-ţi 
pui o mască de piele ca Hannibal Lecter! Nu poţi să furi rahatul ăsta! 
Ce-i cu tine, femeie? Nu pricepi că soțul tău te plăcea mai mult când 
erai albă? 

E cel mai mare coșmar al unui negru. Să te însori cu o căţea albă, pe 
urmă să te trezești într-o dimineaţă, să te întorci în pat și zici: „Aaaaa! 
Ce s-a întâmplat? Cum de n-am văzut până acum? Oare am fost beat 
tot timpul când eram doar iubiţi? Și-a schimbat rasa după nuntă. Nu e 
cinstit, domnule judecător. A profitat de virtutea mea sub un pretext 
fals. E reclamă falsă și mai știu eu ce. Așa că vă rog să-mi acordaţi un 
divorț din ăla fără vină sau dacă există divorț din vina ei, aș prefera să 
am unul din ăla pentru că e mai just, domnule judecător”. 

Adică, trebuie să-i recunoști meritele doamnei. Pur și simplu, trebuie. 
Și-a pus faţa neagră? ca să intre în NAACP și să meargă la TV să acuze 
alţi albi că sunt rasiști. Cu faţă neagră! E o mizerie la alt nivel, frate. 

Dacă te gândești puţin, Rachel Dolezal e cea mai albă albă din istoria 
albilor. 

La naiba! Nici nu știu, frate. Nici nu știu. 

Văd cel puţin... câţi? Patru... șapte albi în club în seara asta. Ce s-a 
întâmplat, un click greșit pe Yelp și v-a trimis aici? 

Nu, nu, glumesc. Mă bucur să vă văd. Când spun că albii sunt o rasă 
de hoţi din naștere, nu mă refer la voi, mă refer la ceilalţi albi. Cei care 
n-au dat bani să mă vadă. Da, cei pe care-i faceţi rasiști pe Twitter. Da, 
nu, voi puteţi să rămâneți. 

Vedeţi, albii de aici zâmbesc și dau din cap. Vor să spună: nu, ceilalti 
albi sunt rasiști. Nu noi. Noi suntem cei buni. Noi avem The Wire pe 
BluRay, toate cele cinci sezoane. 

Am văzut documentarul acela cu Jackie Robinson pe PBS aseară și la 
sfârșit, când l-am lăsat să joace baseball, ne-au cam dat lacrimile. 

Când Martin Lawrence a jucat motanul acela negru în Ajutor! M-am 
însurat cu pisica 4, toţi am protestat împotriva amatorului de Dustin 
Walker. 

Toţi am fost atât de mândri de America! Îi îndeplineam promisiunea. 

Dar toate celelalte mese din jurul lor - găsiţi-i pe albi și vedeţi cât de 
aproape sunteţi de ei - și negrii de la mesele de lângă ei, fineti-vă bine 
portofelele și nu le dati drumul pentru nimic în lume! 


- Dante Dupree 


2 Blackface se referă la tradiţia actoricească considerată rasistă ca o persoană de 
regulă caucaziană să interpreteze rolul unei persoane de culoare - adesea comic -, 
cu figura vopsită în negru. (n.red.) 


VP - 93 


Uptown ComedyClub, Atlanta, GA 
12 noiembrie 2015 (al treilea spectacol) 


VP - 94 


CAPITOLUL CINCI 


Oamenii se adunară în capătul piscinei, dar în lumina înserării 
nimeni nu-și dădea seama cine când sosea. 

— Te-am așteptat! zise Dante când apăru T.J. 

T.j}. se încruntă arogant. Dante se întrebă câţi asistenţi 
amărâţi de la 2nite se confruntaseră cu căutătura aceea. 

— Cine ţi-a zis să faci asta? Nu ești abuela”? mea. 

— Era pentru protecţia amândurora, prostule. M-am săturat să 
te aștept în capul scărilor. 

— Dacă mă așteptai, cum ai ajuns primul aici? 

— Cum de nu ai ajuns tu primul aici? 

— Ti-am spus, frate, liftul ăla e îngrozitor de lent! 

— Unde te-ai dus? o întrebă Steve pe Zoe când o văzu 
holbându-se din partea cealaltă a piscinei de sus. 

Ea nu-și putea lua ochii de la trupul plutitor al lui Janet. 

— Trebuia să rezolv o chestie. 

— O chestie? Ce chestie? 

În cele din urmă, ea ridică ochii spre el. 

— O chestie, bine? spuse ea. Și acum e în regulă. 

— O, ce bine. Mă simt atât de ușurat! 

Ollie Rees spuse: 

— M-am așezat să mă odihnesc pe terasa de acolo. Cred că 
am adormit. Așteptă să-i pună spusele la îndoială cineva sau să 
exprime vreun interes în privinţa locului unde se afla. Când nu o 
făcu nimeni, adăugă: Împușcătura m-a trezit. Am venit de cum 
am auzit-o. 

— Toţi am venit. Steve se uită la cei șase comici rămași. Era 
cineva cu Janet? A văzut cineva ceva? 

Toţi se uitară la el, dar nu spuseră nimic. 

Dante o luă pe scările de pe lângă marginea piscinelor. La 
nivelul de jos, încercă să prindă cadavrul dintr-o parte, dar nu 
reuși să ajungă. Găsi o plasă cu mâner lung fixată pe balustradă 


23 Bunică. (în spaniolă în original, n.tr.) 
VP - 95 


și o folosi ca să agaţe piciorul stâng al lui Janet, trăgând-o mai 
aproape. Zoe și Ruby coborâră alături de el. 

— Măcar erau vreunii din voi împreună? Steve ridică mâinile 
în sus, nevenindu-i să creadă. Oameni buni! Asta era scopul de 
a căuta în echipe! 

Meredith arătă cu mâna spre Ruby. 

— Noi ne-am despărţit ca să o căutăm pe Ruby! Ea a plecat 
singură! Aș putea să adaug că a fost ideea ei! 

Ruby strigă la rândul ei: 

— Și eu te-am lăsat cu Janet! Când încă era în viaţă! 

Toţi se uitară la Meredith Ladipo. 

— Vede cineva arma? strigă Dante la ceilalţi în timp ce o 
trăgea pe Janet spre treptele scufundate ale piscinei. Căutaţi 
arma! 

Apucă trupul lui Janet de încheietura mâinii și-l trase din 
piscină, apoi se strâmbă. Era rece, extrem de rece, ceea ce era 
și mai ieșit din comun dată fiind apa încălzită din vârtej. 

Ceilalţi începură să se plimbe în sus și în jos pe scări în lumina 
slabă până la nivelul gleznei, căutând prin tufe. Zoe și Ruby 
scoaseră trupul lui Janet din mâinile lui Dante și din apă. O 
întinseră pe gresia de pe margine fără să se uite la ce fusese 
faţa ei, care acum arăta ca o fleică din carne sărată de vită, 
călcată de câteva ori de un SUV. 

După ce Janet rămase întinsă pe spate, iar apa însângerată 
începu să facă baltă în jurul ei, Dante se întinse din nou cu plasa 
ca să agaţe un scaun de la piscină care plutea în partea unde 
apa era mai adâncă. Era ușor ca o pană și reuși să-l ridice cu o 
mână. 

— Am găsit-o! strigă Meredith. Se ridică în picioare dintre 
niște ferigi de lângă piscina de sus ţinând o pușcă de ţeavă 
dublă. 

— Grozav, spuse T.J., care era acolo cu ea. Păși în faţă spre ea 
și-i făcu semn: Dă-o-ncoace. g 

— O nu, stai naibii departe de mine, labagiule! Intoarse pușca 
spre el. 

T.J. ridică mâinile și făcu un pas în spate. 

— Da, asta te face să pari mult mai puţin vinovată. 

— Exact asta voiam să spun! Niciunul dintre voi nu are 
încredere în mine! Unul m-a atacat deja! În mod clar, nu mă 


VP - 96 


credeţi, orice v-aș spune, așa că o să iau măsurile necesare să 
mă apăr! 

— O, Doamne, spuse Steve deodată. Avea ochii mari, dar nu 
se uita la nimic anume. Stați... staţi! 

— Nimeni să nu miște! Meredith întoarse arma spre el. Toată 
lumea, calmaţi-vă... 

Steve se întoarse și alergă în casă fără o vorbă. 

Meredith bătu din picior. 

— Eu am arma! Asta înseamnă că trebuie să mă ascultați! 

Steve ieși din nou, pământiu la faţă. 

— Ce naiba a fost asta? întrebă T.J. 

— A dispărut, spuse Steve. 

— Ce-a dispărut? 

— Poza lui Janet. Nu mai e pe perete. Cineva a luat-o. După ce 
a omorât-o pe Pușcă cu pușca. Mai sunt șapte fotografii. 

Nimeni nu știa ce să spună despre asta. 


Lui Oliver Rees îi era frică de lucrurile moarte, dar îi era și mai 
frică să nu-l certe cineva că nu contribuia cu nimic. Așadar, când 
Dante Dupree ceru ajutor să înfășoare trupul lui Janet într-o 
foaie albastră de cort pe care o găsise într-un cufăr de plastic de 
lângă piscina de jos, Ollie se oferi primul, urmat de Ruby Ng. 

Janet îi amintea de mama lui, în sensul că era femeie și 
bătrână, așa că știa că trebuia tratată cu demnitate, încercă să 
nu pună mâinile aproape de zonele ei HBO: când o întoarseră 
cu faţa în sus. 

Încercă să nu se gândească la cât de ţeapănă era, rigor 
mortis făcându-i membrele rigide și tremurătoare când încercai 
să le mişti, ca niște crengi fără frunze pe un copac putrezit. 

Încercă să nu observe vânătăile de pe pielea deja cenușie, 
gravitația făcându-i sângele să curgă spre extremităţile de jos 
de îndată ce inima încetase să mai bată. Nu voia să se 
gândească la faptul că asta sugera că întregul univers era 
pregătit și te aștepta să mori. Că existenţa ta era o greșeală pe 


24 Post de televiziune pe baza de subscripţie, faimos pentru faptul că difuzează seriale 
și filme care conţin scene erotice și nuditate. (n.red.) 


VP - 97 


care ordinea firească era nerăbdătoare să o rectifice cât de 
repede i se permitea. 

Și cu siguranţă nu se uită la rânjetul roșu din partea din față a 
capului unde fusese fața ei. 

Din fericire, o înfășură repede și cântărea foarte puţin, așa că 
el și Dante reușiră să o care cu ușurință pe scări. În scurt timp, 
era întinsă pe podeaua din camera scriitorilor, lângă William 
Griffith. Dante plecă de acolo cât mai repede, murmurând ceva 
despre spălatul pe mâini, ceea ce lui Ollie i se păru o idee foarte 
bună. 

In timp ce ieșea însă, ceva de pe masă îi atrase atenţia: 
dosarul cu Teatrul Omului-Bebe Portocaliu, pe care îl găsise în 
dormitorul său și îl uitase în camera scriitorilor, după ce tot 
weekendul devenise mult mai ucigaș decât invitaţia originală îl 
făcuse să creadă. 

Luă dosarul și intră în bucătărie. Aprinse o lumină și răsfoi 
paginile, căutând consolare în ceva familiar. Dar deși era 
formatat ca toate celelalte broșuri pe care le distribuia în 
francizele sale satelit, conținutul era complet diferit. 

Și ceea ce găsi îl surprinse. 


Zoe Schwartz izbucni în lacrimi când Ollie și Dante trecură pe 
lângă ea în curtea interioară de sus cărând-o pe Janet Kahn, o 
legendă și chiar o eroină a ei, care merita mult mai mult decât 
ca povestea ei să se termine înfășurată într-o foaie albastră de 
cort ca un afurisit de burrito uman. 

La naiba, toţi meritau mai mult. 

Plânsul ei ţinu doar un minut și, după ce-și șterse lacrimile de 
la ochi, T.J}. Martinez era în faţa ei, făcându-i semn să vină mai 
aproape. 

Se smârcâi și spuse: 

— Ce naiba vrei? 

Uitându-se în jur ca să se asigure că atenţia tuturor era 
îndreptată spre cioclii ad-hoc și încărcătura lor umedă, încreţită, 
T.J. șuieră: 

— Noi doi? Cred că ar trebui să formăm o alianţă. 


VP - 98 


IV 


— Voi toți! Staţi unde vă pot vedea! 

Gura căscată a puștii sălta în direcţia lui Steve Gordon în timp 
ce Meredith Ladipo mergea cu spatele prin intrarea din curtea 
interioară către camera de joacă. 

— Deci, care e teoria ta, Meredith? Că unul dintre noi lucrează 
cu Dustin ca să-i execute sentința de amatorism de dincolo de 
mormânt? 

— N-am nicio teorie, spuse Meredith. Spun doar că doi oameni 
au fost uciși pe insula asta și mă uit la singurele două persoane 
care i-ar fi putut ucide naibii, pentru că suntem singurii 
nenorociţi de pe insula asta nenorocită! 

— Da, cu excepţia ta, spuse Ollie. 

— Numai că eu știu că n-am făcut-o! spuse Meredith. 

Ollie zise: 

— Nu, voiam să spun că nu te uiţi la tine însăţi și ești și una 
dintre singurele persoane de pe insulă... 

— Taci dracului din gură, Ollie, spuseră Meredith și Steve în 
același moment. 

— Sunteţi răi, zise Ollie. 

— Ascultă, și eu știu că n-am făcut-o, spuse Steve, dar faptul 
că o spun nu te face nici pe tine să mă crezi, nu-i așa? Așa cum 
faptul că te declari nevinovată nu te scoate din încurcătură. 

— Asta e problema ta, nu a mea, zise Meredith. 

— Mai știu și că sunt ultimul om din lume care l-ar ajuta pe 
Dustin Walker să facă ceva ilegal, punct, cu atât mai puţin să 
omor o gașcă de străini. Ceea ce e mult mai puţin decât pot să 
spun despre tine, dat fiind că pe tine te ajuta în carieră. 

— Nu a făcut-o ea, spuse Ruby. 

— De unde știi tu? întrebă Ollie. 

— Pur și simplu, știu, răspunse Ruby. 

— Mulţumesc, spuse Meredith, dar nu știu unde erai când 
Janet a fost împușcată, așa că nici nu tu nu scapi basma curată. 

— Înţeleg, zise Ruby. Făceam doar o precizare. 

Ruby știa că Meredith nu putea să o fi ucis pe Janet pentru că 
primise mesajele de la corespondentul misterios în timp ce 
Meredith și Janet erau ocupate să se certe în faţa ușii camerei 
de refugiu. Și în mintea lui Ruby nu încăpea îndoială că el (și 


VP - 99 


bineînţeles că se va dovedi că era un bărbat, serios acum) și 
ucigașul lui Janet erau una și aceeași persoană. 

Dar spera să existe dubii în mintea criminalului că ea știa 
asta, așa că nu spuse nimic cu voce tare. Restrânsese numărul 
suspecţilor la un grup pe care îi putea număra pe degetele de la 
o mână, dar nu putea asocia un nume sau o față cu făptașul. Era 
sigură că îl putea face să se dea de gol, dar trebuia să câștige 
timp până să-și dea seama ce formă trebuia să ia demascarea. 

— Mai există o posibilitate, spuse o voce de dincolo de ușă și 
toţi tresăriră. 

Dante Dupree intră din întunericul din curtea interioară. 
Primul lucru pe care îl văzu fu pușca lui Meredith întoarsă spre 
el, așa că sări și el în spate. 

— La naiba, fato, îndreaptă chestia aia în altă parte, OK? Eu 
încerc să-ţi exonerez fundu”. 

Ridică o încâlceală de lemne rupte, atârnând de o sârmă 
ruginită. 

— Ce-i aia? întrebă Meredith, cu arma încă îndreptată spre el. 
Ce ai acolo? 

— Era în straturile de flori, acolo unde ai găsit tu arma, spuse 
Dante. Un fel de fir de care te împiedici. 

Ruby gemu. 

— O, cu siguranţă îţi baţi naibii joc de mine. 

— Da, zise Dante. Una dintre mesele de la bar din curtea 
interioară e zgâriată complet. Şi era și un scaun de terasă în 
piscină cu ea. 

Steve încreţi fruntea. 

— Și asta înseamnă... 

— Janet traversează curtea interioară, totul e perfect în 
regulă, apoi se așază pe scaun să se odihnească. Asta 
declanșează firul; arma trage de la distanță. Impușcătura o 
răstoarnă cu tot cu scaun în piscină, în timp ce reculul aruncă 
arma și dispozitivul în tufe. 

— Uau! spuse Steve. 

— Nebunul de Dustin Walker ar fi putut să otrăvească berea 
lui Billy - a lui William - cu câteva săptămâni în urmă. Ar fi putut 
pune capcane pe toată insula înainte să plece să se întâlnească 
cu Lenny, Richard și Carlin. 

— Staţi, spuse Meredith. Ce vreți să spuneţi? 


VP - 100 


— Că Walker a transformat toată insula asta afurisită într-o 
capcană mortală când tu erai în L.A., s-a sinucis și apoi ne-a 
adus pe toţi aici să murim. Ori o luăm razna și ne omorâm între 
noi, ori murim de foame pentru că nu știm dacă mâncarea e sau 
nu otrăvită, ori sfârșim prin a primi unul dintre micile lui cadouri 
amuzante lăsate pentru noi. 

— Dar mâine-dimineaţă vine o barcă, nu? întrebă Ollie. 

— Așa a spus căpitanul Harry, zise Meredith. 

— Și tu-l crezi? spuse Dante. 

— Nu știu ce să cred, răspunse Meredith. Nu pot să cred că se 
întâmplă toate astea. Se lăsă într-un fotoliu din apropiere și 
puse pușca între picioare, cu patul sprijinit de pământ și mâinile 
încrucișate pe ţeavă. Işi puse obrazul epuizat deasupra. 

— Hm, zise Ruby, oare ar trebui să faci chestia asta? 

— Nu e încărcată, spuse Meredith. 

— Poftim? întrebă Steve. 

Meredith se smiorcăi și se șterse la nas, apoi întinse arma 
orizontal. Desfăcu ţeava din patul puștii ca să vadă că avea 
dreptate. 

— Chestia asta antică e pentru împușcat talere. Amenajarea 
pentru tras la ţintă a rămas pe insulă de la foștii proprietari. N- 
am încercat decât o dată, pe urmă Dustin a pus la naftalină 
toată aparatura, dar știu că arma asta trage doar două gloanţe 
odată. 

— Stai, zise Steve, întorcându-se spre Dante. Dacă nu-l ajută 
nimeni pe Dustin, atunci cine ia fotografiile de pe perete? 

— Ştii cine. 

— Cine? 

— Cineva care crede că e amuzant, spuse Dante. Gândește-te 
la ce degenerați ai în jur. 

Steve se încruntă, dar nu spuse nimic. 

Ruby întinse mâna după resturile firului din mâna lui Dante. 

— la dă-mi să văd. 

Dante i-l întinse. Era o amestecătură abstractă de lemn rupt și 
sârmă ruginită. Încă. 

— E așa... dădu Ruby să spună, apoi se opri. 

— Ce e? întrebă Dante. 

Ruby încercă să nu se uite direct la Ollie. 

Ea se opri înainte să spună „E așa o piesă de recuzită”. 


VP - 101 


V 


— Ce ai împotriva lui Steve? îl întrebă Zoe pe T.J. când 
rămaseră singuri. El o condusese afară, lângă fântâna din față. 
Un fir de apă, îngrădit de lespezi perfect pătrate care formau 
altă alee, ieșea clipocind de la baza fântânii printr-o perdea 
înaltă de bambus care bloca vederea cabanei de dincolo. 

— Cine? întrebă T.J. 

— Steve Gordon. Gordo. De ce te prefaci că nu l-ai întâlnit 
niciodată? 

— Lasă-l pe Gordo. Vreau să vorbim despre cine e în spatele 
întregii nebunii. 

— Cine crezi că e? 

— Am o idee destul de bună. 

Zoe își îngropă faţa în mâini. 

— Nu suntem la rahatul ăla de /ndicii, frate. Scoate răspunsul 
din plicul mic de hârtie. Cine l-a ucis pe Billy Antreprenorul în 
Salonul Clovnilor cu berea aia mare? 

— Nu știu sigur, dar Dante Dupree ăla, frate, are o grămadă 
de probleme. 

— Serios, ai ales direct negrul neidentificat? Asta merge 
numai când încerci să dai vina pe altcineva pentru crimă. O, stai 
așa, poate tu ești criminalul. 

— Nu-mi arunca în cap rahatul ăla cu vinovăția albilor, 
cucoană. Eu sunt spaniol, n-am nicio miză în lupta asta. Omul 
are reputaţie că e rău la băutură. Nu voiam să-l aducem în 
emisiune pentru că a bătut un producător de-al lui Craig 
Ferguson când era băut. El crede că eu nu știu. Dar știu. 

Zoe clipi. 

— Toată lumea știe că Dante bea, dar e un pas cam mare de 
la a devasta o cameră de așteptare la a fi creierul ticălos din 
spatele Insulei Crimelor. 

— Hei, oricine a aranjat chestia asta trebuie să fie un dement 
gen Dexter”, un psihopat care arată mai degrabă normal la 
exterior. Nu știu destul ca să spun sigur da sau nu; nu spun 
decât că noi doi avem încredere unul în celălalt, așa că ar trebui 
să ne păzim spatele reciproc. Eu te cunosc, tu mă cunoști, am 


25 Protagonistul serialului de televiziune cu același nume (2006-2013), un criminal în 
serie deosebit de inteligent și carismatic. (n.red.) 


VP - 102 


mai lucrat împreună înainte. Suntem - știi că am problema aia 
cu FX, sunt între proiecte tv. Acum că Janet nu mai e - își făcu 
cruce -, să-i fie ţărâna ușoară, noi doi suntem, fără supărare 
pentru ei, singurii cu cariere adevărate de aici. Noi avem ceva în 
joc. Trebuie să ne păzim interesele. Ar trebui să-l urmărim pe 
Dupree. Împreună. Să ne asigurăm că nu încearcă ceva, știi? 
Mai ales împotriva mea. Pentru că el chiar pare că are un dinte 
împotriva mea, frate. Mi se pare cam înfricoșător, serios, să fiu 
blocat pe insula asta cu el. 

— Există o mică problemă cu planul ăsta. 

— Care? 

— N-am încredere în tine, T.J. 

— Poftim? Nici tu? Haide, de ce nu? 

Zoe clătină din cap. 

— Nici nu pot să spun. 

— Ce? A fost chestia aia pe care am postat-o pe Twitter? 
Ascultă, de unde era să știu eu că nu mai poţi să spui gaybira? 
Vorbeam tot timpul așa când eram mici! Nici măcar nu știu ce 
înseamnă, de fapt, cu atât mai puţin de ce a așa de jignitor! 

Zoe ridică o mână. 

— Am o curiozitate: chiar funcţionează cu unii oameni tot 
numărul ăsta inocent cu salut-hai-să-fim-amici? 

— M-ai pierdut. 

Figura lui Zoe încremeni de uimire. 

— Chiar o să mă faci să o spun cu voce tare? 

— Da, dacă vrei să știu despre ce naiba vorbești! 

Ea trase aer adânc în piept. 

— Ultima dată când am fost la emisiunea ta, ai venit în cabina 
mea, ai încuiat ușa, ţi-ai scos scula și te-ai masturbat în faţa 
mea. 

T.J. râse. 

— Ce? Chestia aia? 0... serios? Nu! Hai, Zoe. lubito. A fost o 
glumă. 

— Nu. Nu. Zoe se apropie de el, arătându-l cu degetul: Un 
evreu hasidic intră într-un bar cu o broască pe umăr. Barmanul 
zice: „De unde ai aia?” Broasca spune: „Din Brooklyn. Sunt 
peste tot”. Asta - asta, dobitocule - e o glumă. Să înghesui o 
femeie într-un colț și să-ți dai drumul pe pantofii ei e un fel de 
joc sexual ciudat de dominare și atentat la pudoare și agresiune 


VP - 103 


sexuală la un loc, lucru pe care aș pune un avocat să-l cerceteze 
dacă amintirea nu mi-ar face lobul frontal să vomite. 

Zâmbetul dispăru de pe faţa lui T.J. 

— Hei, stai. N-ar trebui... n-ar trebui să vorbești așa cu mine, 
puștoaico. 

— Serios? Și de ce, mă rog? 

— Zic și eu. Ar trebui să te abții. 

Zoe râse și clătină din cap. 

— O! Doamne. De asta voiai să te „aliezi” cu mine, nu-i așa? 
Pentru că așa crezi că o să-mi ţin gura. Ei bine, cred că e vina 
mea. Nu ţi-am dat niciun motiv să crezi altceva. 

— Nu, eu... 

— Nu pricepi, nu-i așa? Nu mai ești la TV, geniule. Emisiunea 
ta s-a dus. Nimeni nu o să-ţi mai permită chestia asta. Nimeni 
nu o să mai întoarcă privirea pentru că nu poţi să mai faci nimic 
pentru nimeni. Mi-e rușine să recunosc, dar de asta n-am spus 
nimănui. În afară de faptul că a fost suficient de ciudat ca să fie 
aproape de necrezut - bravo, apropo, că ai născocit o 
perversiune atât de originală și de bizară -, erai înspăimântător 
de puternic, T.J., chiar erai. Și mi-am ţinut gura. Pentru că am 
fost lașă. 

Vocea îi tremura din pricina lacrimilor din ochi. 

— Nu știu cu câte femei ai făcut treaba asta. La cum te știu, 
au fost multe. Sute? Dar s-a terminat pentru tine, T.J. Nimeni nu 
o să te mai protejeze. Nimeni nu o să mai plătească pentru 
avocaţii tăi în afară de tine. Nu aveai în avantajul tău decât 
emisiunea aia prostească, cu râsetele stupide de pe bandă și 
acum, că s-a terminat, nimic nu o să împiedice blestemele să se 
întoarcă împotriva ta. Așadar, când mă întorc, dacă mă mai 
întorc, o să le povestesc tuturor despre tine. În show-ul meu, în 
interviuri. Vremea ta a trecut, nenorocitule. La fel ca bietul și 
nebunul de Dustin Walker. Ai stat prea mult pe scenă, frate. O 
să te distrug, rahat arogant ce ești. Când o să termin cu tine, 
nimeni nu o să-ţi audă numele fără să se gândească: „A, da, 
labagiul pe pantofi”. O să-ţi fac cel mai rău lucru care-mi poate 
trece prin minte, T.J. O să te transform într-o poantă. 

În timp ce vorbea, zâmbetul arogant se întoarse treptat pe 
faţa lui T.J. 

— Pricep. Înţeleg. E o situaţie stresantă în care ne aflăm, 
pentru noi toţi. Nu pot vorbi cu tine când ești isterică. 


VP - 104 


— Sigur. Sigur. Femeia e isterică. Şocant, șocant că atât ai 
înțeles din toate astea. 

O siluetă, luminată din spate de becurile din casă, apăru în 
intrarea arcuită de la galeria din faţă. 

— Ce faceți acolo? întrebă Steve Gordon. 

— Nimic, zise Zoe. Țopăim pe aleea amintirilor, atâta tot. 

Întinse braţul în spate și-l lovi pe T.J. atât de tare între 
omoplaţi, încât acesta se clătină câţiva pași în faţă. 

Steve nu spuse nimic preţ de o secundă. 

Apoi întrebă: 

— Vă e foame? 


VI 


Bucătăria, în urma unei examinări mai atente, venea în 
sprijinul teoriei că nu mai fusese nimeni pe insulă de o 
săptămână sau mai mult. Scoaseră din cămară o franzelă cu 
pete de mucegai. Legumele scofâlcite putrezeau în sertarul 
frigiderului, marinându-se în băltoace formate din propria lor 
mâzgă vâscoasă. 

Totuși, găsiră conserve de roșii cubuleţe și piersici uscate, 
diverse tipuri de Hot Pockets?’ în congelator și o cutie mică de 
mazăre acoperită de gheață. Puseră toate lucrurile comestibile 
pe insula cu blat de marmură din mijlocul camerei. 

Zoe luă o cutie de felii de sfeclă și o examină cu atenţie, 
mergând până la a desprinde eticheta. 

— la privește, spuse ea, întinzându-i cutia lui Dante, nu are 
niciun semn. N-am idee cum ar fi putut cineva să o otrăvească. 

— Sau de ce și-ar fi bătut cineva capul, zise Ruby. Și așa nu-i 
decât sfeclă la conservă. 

Se uitară toţi la grămăjoara neîndestulătoare de mâncare. 

— Sunt complet leșinat de foame, zise T.J. 

— N-am mâncat nimic de la bomboanele cu fructe din 
aeroport, spuse Ollie. 

— Gazda noastră a catadicsit să ne lase un desfăcător de 
conserve, zise Steve, luându-l în mână. 

— Cine vrea să mănânce primul? întrebă Dante. 


2 Sandvișuri în foietaj. (n.tr.) 
VP - 105 


Nimeni nu spuse nimic. 

— Bine, mă rog, încep eu, zise Ruby. Deși nu vreau Hot 
Pockets. Chestiile alea sunt scârboase. 

— Alege-ţi otrava, spuse Steve, întinzându-i desfăcătorul. 

Ea îi aruncă o privire încruntată. 

— Îmi pare rău, mi-am ales prost cuvintele. 

Ruby alese o conservă de porumb dulce și o deschise, luă o 
furculiţă de plastic și abia umplu vârful. Ronţăia ca o pasăre, 
gustând de trei ori în timp ce toți ceilalţi o priveau. 

Lăsă furculita deoparte și se uită la ei, ridicând din umeri. 

— Mi se pare în regulă. Vrea careva să vadă dacă e vreo 
capcană cu explozibil în cuptorul cu microunde? 


VII 


În cuptor nu era explozibil. 

Încălziră diverse alimente îngheţate sau la conservă, mai ales 
pentru cei care preferau gustările Hot Pockets sau care erau 
curioși să le încerce. Furculiţele și farfuriile murdare fură 
îngrămădite în bucătărie pentru mai târziu, în speranţa nerostită 
că avea să existe un „mai târziu”. 

Din motive evidente, fiecare își pregăti propria mâncare și nu 
lăsară nimic din ce băgau în gură să le scape din ochi. 

Timp de vreo jumătate de oră, seara căpătă o patină vagă de 
normalitate. 

Steve înlătură impresia asta spunând: 

— Meredith, cât de bine îl cunoști pe Dave-Absentul? 

— Cine? întrebă Meredith. 

— E numele pe care l-am inventat pentru îngrijitor ca o glumă 
de-a noastră, spuse Zoe. 

— Ooo, aţi inventat glume de-ale voastre fără mine? întrebă 
Ollie. 

Meredith se gândi la întrebare. 

— Păi... nu foarte bine. E din Maine. Sau Vermont? Un loc 
friguros și american. S-a mutat în Indiile de Vest ca să treacă de 
criza vârstei mijlocii. Genul de vagabond de pe plajă. Dustin l-a 
întâlnit odată pe o insulă, undeva. E divorţat, cred că are copii în 
State. 


VP - 106 


— Când ai vorbit ultima dată cu el? 

— l-am trimis un e-mail azi-dimineaţă. Am pus călătoria la 
punct cu el toată săptămâna. Cel puţin, așa credeam. 

— De ce te gândești la Dave-Absentul? întrebă Dante. 

Steve arătă dincolo de perete. 

— Pentru că acea casă care se presupune că e a lui e de fapt 
un studio de înregistrare făcut să arate ca un club de comedie. 
Numai că eu am găsit în spate, unde ar fi în mod normal 
cabinele actorilor, o cămăruță cu un pat de campanie, un birou 
și o baie suficient de mare cât să încapă o toaletă. Dusty l-a pus 
pe Dave-Absentul să trăiască în camera servitorilor din camera 
servitorilor. 

— Și care e ideea? 

— Ideea este că e singura persoană care trebuia să fie pe 
insulă și care nu știm unde e. Am cercetat insula, iar Meredith a 
cercetat insula înaintea noastră, dar nimeni n-a găsit pe nimeni. 
Însă cine ar şti mai bine decât îngrijitorul unde să se ascundă? 

— Valetul e vinovat? spuse Ollie cu răsuflarea tăiată. 

— Nu știu. Se pare că Dusty s-a străduit să-l facă pe Dave- 
Absentul să se simtă ca un cetățean de joasă speţă. Aproape ca 
un animal de companie. Care face ce-i cere stăpânul. 

— Mi se pare că exagerezi puţin situaţia, zise Meredith. 

— Ei hai, situaţia în care suntem? Singurul mod de a o descrie 
corect e cu o hiperbolă. 

— Numai că, interveni Ruby, Meredith insistă că nu mai e 
nimeni pe insulă în afară de noi. 

— Păi nu mai e, spuse Meredith. 

— Și Dante spune că nu e nevoie să mai fie altcineva pe 
insulă pentru ca nouă să ne facă felul capcanele. 

— Până acum, ai dreptate, spuse Dante. 

— Deci ceea ce vrei să spui e că ori a făcut-o unul dintre noi... 
ori n-a făcut-o nimeni... ori a făcut-o altă persoană pe care încă 
n-am găsit-o. 

— Cam așa ar fi, zise Steve. 

— Eşti un afurisit de geniu, spuse Ruby. 

În clipa aceea, ultima gură de aer păru că se scurge din 
balonul grupului, care se dezumflă cu totul. 

Ruby spuse: 

— Oare ar trebui să ne gândim dacă mergem la culcare? M- 
am săturat să mă uit la fețele voastre afurisite. Fără supărare. 


VP - 107 


Zoe Schwartz spuse: 

— Primul meu gând e: ești nebună, cine poate să doarmă în 
astfel de momente? Al doilea e: mă simt de parcă aș fi îngropată 
sub o avalanșă. Abia mai pot să ţin ochii deschiși. 

Meredith se uită la ceasul digital de pe aragaz și spuse: 

— E aproape unsprezece. 

— Ușile și obloanele de la camera mea se închid din interior, 
spuse T.J. Am verificat. 

— Poate ar fi bună o pauză. Steve dădu aprobator din cap. 
Putem să ne ocupăm de probleme dis-de-dimineaţă. 

— Cei care o să mai fim aici, zise Zoe și cei mai mulţi râseră 
fără prea mare veselie. 

— Căpitanul Harry ajunge de obicei pe la zece, spuse 
Meredith. 

Ollie zise: 

— Poate o să ne trezim toţi și o să fim în paturile noastre de 
acasă și o să descoperim că totul a fost doar un vis urât. 

Avură toţi impulsul de a lua în râs sinceritatea lui 
copilărească, dar niciunul nu putu pentru că toţi își doreau să fie 
adevărat. 


VIII 


Ruby și Meredith urcară primele la etaj, urmate de Zoe, Dante 
și Steve. Intrară, apoi închiseră și încuiară ușile de parcă s-ar fi 
sincronizat. 

Când Ollie începu să urce scările, o mână îl prinse de braţ. 
Aproape strigă, dar altă mână îi acoperi gura. 

— Frate, eu sunt, șopti T.J. Vino-ncoace, vreau să vorbesc 
puţin cu tine. 

T.J. îl trase pe Ollie înapoi în Salonul Clovnilor. Se uită în toate 
direcţiile. 

— Am senzaţia că tu ești singurul din grupul ăsta în care pot 
să am încredere, frate. Noi doi, noi suntem antreprenori. 
Amândoi ne-am ridicat de jos. Am construit imperii din nimic, 
ajutaţi doar de voinţa și boașele noastre. 

Ollie își acoperi gura ca să nu-l vadă T.J. chicotind la auzul 
cuvântului „boașe”. 


VP - 108 


— Suntem într-o situaţie dificilă, știi? Toţi oamenii ăștia - toți 
sunt comici, frate. Genul în care nu poţi avea încredere. 
Pozeurul acela de cartier, Chris Rock ăla de duzină, e un golan 
adevărat. Adică, violent. Păzește-ți fundul în preajma lui. Ține 
băutura la mare distanţă de el. Zoe Schwartz e o evreică blondă, 
care-i faza cu treaba asta? Nu poţi să crezi o vorbă din gura ei. 
Prinţesa nubiană a vorbit numai tâmpenii de la început. De unde 
știu eu că nu pune în practică planul tembel al lui Dusty pentru 
că așa îi poate moșteni banii? Și Gordo ăla... e un adevărat 
criminal, frate. Păzește-ți spatele când ești cu el. 

Ollie își ţinea mâinile împreunate și devenea tot mai agitat pe 
măsură ce vorbea T.J. 

— OMG, domnule Martinez, spui ce cred eu că spui? 

T.J. spuse: 

— Nu... ar trebui să folosești prescurtări din mesaje cu voce 
tare, frate, dar da, cred că artrebui... 

— Să formăm o alianță? Ollie sări în sus și-n jos și-l prinse pe 
T.J. de mâini. Da! Da! Da! 

— Sst, frate, vorbește mai încet. Da, asta e ideea. Bine, 
trebuie să avem grijă unul de altul. Mai ales cu Dante și Zoe. 
Ține minte, nu poți să crezi o vorbă din ce spune târfa aia. 

— Mă gândeam că probabil am putea aduna suficient material 
să construim o plută. Am abilităţi excelente de constructor. 
Călătoria ar putea fi destul de ușoară dacă ţine vremea cu noi. 
Am putea să navigăm spre Saint Martin după stele. Numai 
dacă... asta nu i-ar stârni amintiri dureroase. 

— Dureroase... ce? De ce? 

— Amintiri despre cum tu și familia ta aţi ajuns în America. 

— Frate! Asta e o chestie rasistă. 

— O, nu! Îmi pare rău. 

— Da, frate, te referi la cubanezi. Portoricanii vin cu avionul, 
ca oamenii normali. Nu le amesteca între ele. E foarte jignitor. 
Dar asta nu contează acum. Ideea cu pluta... îmi place. Eşti pe 
calea cea bună. Simt că parteneriatul ăsta produce deja 
dividende. Dar să ieşim în larg e mai degrabă o măsură 
disperată. Cred că mișcarea mai inteligentă e să rămânem pe 
loc. Chiar dacă Meredith ne-a tras pe sfoară și barca aia care ne- 
a adus aici nu se întoarce, cineva o să vină să ne caute. Sau 
măcar o să vină să mă caute pe mine. De tine, nu sunt așa de 
sigur. Fără supărare. 


VP - 109 


Ollie clătină din cap. 

— Eu trebuie să inspectez marţi teatrul Omului-Bebe 
Portocaliu din Sandal Virgin Islands. Dacă nu sunt acolo, 
compania mea o să vrea cu siguranţă să știe de ce. Nu sunt 
doar șeful lor. Sunt sursa lor de inspiraţie. 

T.J. simțea că i se face greață - poate era seriozitatea 
revoltătoare a lui Ollie sau faptul că acele Hot Pockets i se 
umflau în stomac - dar continuă să insiste. 

— Deci, ne-am înţeles. Partea importantă e să rămânem în 
viață până suntem salvaţi. Am nevoie să nu o lași pe Zoe să-ți 
scape din ochi. Sau pe Dante. Sau pe oricare din ei, de fapt. 

Ollie dădu din cap a înțelegere, gândindu-se la rugămintea lui. 

— Sau poate ar fi mai ușor și mai sigur să ne petrecem restul 
weekendului în camera de refugiu. 

Ridică din sprânceană. T.J. nu avu nicio reacţie vizibilă. Foarte 
încet și foarte rece, îi spuse: 

— Ce-ai zice dacă mi-ai arăta unde este, partenerule? 


IX 


Steve încuie ușa după el și blocă obloanele pentru uragan. 
Habar nu avea dacă putea să adoarmă în timp ce moartea 
violentă pândea din fiecare umbră și de la fiecare colț, dar era 
de-a dreptul epuizat. 

Se întinse pe spate îmbrăcat complet, peste cuvertură, în 
cazul în care era nevoie să investigheze rapid vreun sunet care 
ar fi indicat o crimă. Își aruncă pantofii, închise ochii și-și 
împreună mâinile pe piept. 

Ca un cadavru în sicriu. 

Odată ce acest gând îi apăru în minte, lăsă mâinile pe lângă 
Corp. 

Dincolo de obloane, un grup de broaște mici sau gângănii 
mari, o masă invizibilă de paraziți târâtori, zumzăia întruna ca 
pulsul grăbit al nopţii. 

Groaza care apăsa fiecare fibră din corpul lui Steve i se așeză 
pe pleoape. 

Era cât pe ce să ațipească, însă un ciocănit în ușă îi atrase 
atenţia. 


VP - 110 


Încremeni, apoi întoarse capul într-o parte: 

— Cine e? 

— Zoe, veni răspunsul șoptit prin ușă. Hai, deschide! 

Se ridică. Descuie ușa și o deschise doar puţin. De cealaltă 
parte, ea se fâțâia în pantaloni scurți de trening și un tricou gri 
cu conturul unui om care ridică mâinile în semn de triumf și 
cuvintele „AZI AM FĂCUT CACA!” 

— Lasă-mă înăuntru, lasă-mă înăuntru. Îl împinse la o parte ca 
să intre. 

Steve se uită pe palier, dar nu văzu pe nimeni. Toate ușile din 
pavilion erau închise. 

— Te urmărește cineva? 

— Nu încă. 

Incuie ușa și se întoarse cu faţa spre ea. Zoe își frângea 
mâinile și părea timidă. 

— Ce e? întrebă el. 

— AȘ putea, hm, să stau aici în noaptea asta? Eu chiar... am 
încercat să stau singură în cameră și nu, nu mi-a plăcut. Absolut 
deloc. 

— Sigur, spuse el, dar de unde știi că nu sunt eu criminalul? 

— De unde știi că nu sunt eu? 

— Pijamalele tale nu arată ca și cum ai ascunde o armă. Asta 
dacă nu plănuiești să-mi sucești gâtul în stilul lui Steven Seagal. 

— Nu, n-am putut niciodată să adun prea multă forță în 
încheieturi. 

Cu toate astea, nu-și lua mâna de pe clanţă. 

— Eşti sigură că n-ai prefera să fii cu T.J? 

Ea îl privi chiorâș. 

— Mi s-a părut că te uiţi strâmb când ne-ai găsit împreună. 
Uite - n-a fost nimic. E încă un nemernic. Voia să lucrăm 
împreună. Să formăm o alianţă. 

— Împotriva mea? 

— Ciudat, dar nu. Îl urăște pe Dante Dupree mai mult nu știu 
din ce cauză. Numele tău nu a fost menționat. 

— O, deci eu sunt drăguţ și nu prezint o ameninţare? De asta 
ești aici? 

— Frate! Eşti... chiar ești ofensat că nu te consider un 
criminal? Pe bune? 

— Vezi tu, masculinitatea mea e într-un punct critic acum, îmi 
pare rău. 


VP - 111 


Ea se așeză pe pat. 

— Dai impresia de căţel trist și adorabil. 

— Nu mă ajuţi cu nimic. 

— Căţeii trişti sunt sexy. Eu cred că ești... în fine, nu pot să 
mint. Am fantezii cu ţine de când eram în clasa a zecea. 

— Trebuie să fi fost niște reluări. 

— Pentru o fată care voia să fie amuzantă? Poţi să fii sigur că 
erau. Și nu știu... toată experienţa asta... e cumva incitantă, nu-i 
așa? Lupta dintre Thanatos și Eros? E impulsul natural, nu? 

Bătu cu palma pe pat, lângă ea. El luă mâna de pe clanţă. 

Steve spuse: 

— Natural sau nu, o să-l încurajez. 


XxX 


La miezul nopții, vântul de pe ocean se înteţi considerabil și 
deveni sensibil mai rece. Și mai puternic. Sunetele înăbușite ale 
palmierilor care se atingeau unul de altul deveniră mai 
zgomotoase și mai îndrăzneţe, voci fără cuvinte care creșteau 
odată cu panica tot mai mare. 

Cu toate astea, Ruby Ng ţinea obloanele contra uraganului 
deschise. Stătea cu faţa spre noapte, cu picioarele încrucișate 
pe pat și derula cu degetul toate nivelurile posibile ale setărilor 
primitive ale telefonului cu clapetă până când se convinse că 
acea conexiune la rețea era limitată. Nu putea să intre pe nicio 
aplicaţie sau website extern. Se părea că tot ce putea să facă 
era să contacteze un anumit telefon. 

Așa că asta și făcu, tastând: 


Trebuie să vorbim. 

Așteptă un minut înainte să vină răspunsul: 
N-ai venit în bibliotecă. N-ai fost acolo. 

Se încruntă, gândindu-se la replică, apoi scrise: 
Am fost acolo. Pe urmă Janet a fost împușcată. 


Niciun răspuns pentru un timp, apoi adăugă: 
VP - 112 


Tot mai vreau să aud ce ai de spus. Ne putem întâlni în noaptea asta? 
De data asta, răspunsul veni mult mai repede: 

Știi unde e camera de joacă? 

Răspunse repede: 

Da. Ne vedem acolo peste treizeci de minute? la 1? 


OK. 


Sări ca arsă de pe pat și scoase tubul mic de călătorie de 
spray paralizant din poșetă. Până să fie Janet împuşcată, 
crezuse că nu era necesar să vină în cameră să-l ia, dar nu, la 
naiba, nu mai era cazul. 

Scoase din poșetă și o „alarmă personală”, un buton mare și 
negru de la capătul unui șnur care, atunci când îl apăsai, scotea 
cel mai puternic și mai enervant sunet. Practic, era un fluier 
contra violului la superlativ. Mama ei i-l comandase pe Amazon 
când se mutase în apartamentul acela în Koreatown pentru că 
toată lumea (spunea mama ei) știa despre coreeni că sunt un 
popor rasist care se uită de sus la vietnamezi și nu-i așa că 
acolo erau găști și nu poţi să-i lași să creadă că se pot pune cu 
tine, poate chiar o să cunoști un doctor coreean de treabă cu 
penis și-o să te măriţi și să duci mai departe numele de familie 
așa cum intenționau Dumnezeu și natura? 

Ruby era înarmată și avea vagi cunoștințe de aikido, 
dobândite în urmă cu doi ani, în timpul unei serii de lecții 
săptămânale la Centrul LGBTQ din Long Beach. Mersese cu 
plăcere cinci săptămâni, până când programul turneului se 
schimbase și nu se mai întorsese. In afară de faptul că nu 
reușea să scape întru totul de senzaţia neplăcută că legitima un 
stereotip americano-european învățând artele marţiale, Ruby 
descoperi că mişcările  pas-pas-prindere-aruncare-pivotare, 
necesare ca să baţi pe cineva fără să-l baţi la propriu - conform 
filosofiei antiviolenţă din aikido -, erau atât de complicate, încât 
era ca și cum învăţa niște instrucţiuni din manualul tehnic al 
unui videoplayer pentru propriul corp. Era destul de sigură că 
dacă s-ar confrunta cu un violator într-o parcare întunecată, să 
încerce să-și amintească un program de gimnastică la nivel de 
olimpiadă în loc să-i tragă câteva lovituri nonviolente în boașe ar 

VP - 113 


fi avut ca rezultat că ar fi fost omorâtă, sau mai rău. În plus, 
toate mișcările de la aikido păreau să-l culce pe adversar la 
pământ, privind direct între picioarele lui și gata să-i dea o 
lovitură acolo, adică tocmai în zona pe care încerca să o 
protejeze din capul locului. Părea să fie o greșeală de concepţie 
în tot acest sistem de autoapărare, după părerea ei. 

Acestea fiind spuse, dacă ucigașul de pe insula lui Dustin 
Walker venea spre ea cu un cuţit (nu cu o pușcă sau o bazooka) 
și duza spray-ului paralizant se bloca, iar alarma personală 
dădea greș, era destul de încrezătoare că putea să-și apuce 
agresorul de încheietura mâinii, să-l trântească pe spate și apoi 
să fugă după ajutor. 

Ruby puse telefoanele pe modul silențios, fără vibrații, și își 
scoase pantofii, furișându-se desculță pe palierul pavilionului și 
închizând încet ușa după ea. Merse tiptil la parter, grăbită și 
asigurându-se că era singură. Chiar era. Nu văzu pe nimeni nici 
prin curte. Piscina, fântâna, cabana îndepărtată, toate erau 
destul de bine luminate de câţiva stâlpi de iluminat. Umbrele 
palmierilor săltau ca niște seceri pe pereţii de ipsos alb. Nu se 
auzea niciun sunet în afară de oftatul copacilor. 

Se strecură în camera de joacă cu douăzeci și cinci de minute 
mai devreme de ora stabilită pentru întâlnirea cu 
corespondentul ei misterios. 

Desigur, pentru ea nu era chiar atât de misterios. Ghicise că 
era vorba de Oliver Rees. În primul rând, Ruby se specializase în 
psihologie la colegiu. În al doilea rând, fusese femeie toată viața 
ei. Era evident pentru orice om cu puţin creier și cu un vagin 
întreg că Ollie era masculul resentimentar clasic, subdezvoltat și 
sexual, şi emoţional. Cazul tipic de persoană care-și 
exteriorizează fanteziile perverse de dominare asupra unui grup 
alcătuit în mare parte din oameni de culoare, femei și 
homosexuali. Și dacă putea dovedi câtorva bărbați 
heterosexuali cisgender pe care-i invitase alături de el că le era 
superior (chiar dacă arăta ca și cum Danny DeVito produsese în 
mod asexuat un Danny DeVito mai mic și complet lipsit de păr), 
păi atunci cu atât mai bine. 

În afară de asta: îl văzuse ducând în mână unul dintre 
dosarele acelea din franciza Omul-Bebe Portocaliu, pe care îl 
recunoscuse de când îl interceptase pentru Ambuscaga comică. 


VP - 114 


În mod clar, făcea un fel de afacere cu Dustin Walker și cei doi 
erau în cârdășie. 

Și încă ceva: Ruby știa despre operaţiunea lui Ollie cu Omul- 
Bebe Portocaliu că poantele lui elaborate cu recuzită, oricât de 
puerile erau, necesitau o sumă formidabilă de planuri tactice și 
expertize tehnice ca să poată fi executate. Exact ce trebuia ca 
să dai o lovitură atât de nebunească și șocant de complicată ca 
și cea la care erau supuși aici. 

Se uită în jur ca să se convingă că era singură. Apoi se urcă în 
țarcul cu mingi și-și ascunse trupul micuţ cât mai adânc posibil 
sub suprafața sferelor multicolore, asigurându-se că putea încă 
să vadă camera prin spaţiile mici din stratul de sus. 

Nu se temea de moarte. Nu pentru o cauză bună - iar a-l 
întrece în istețime pe nemernicul care îi teroriza pe ea și colegii 
ei, îi persecuta, făcându-i să trăiască cu teamă, era cea mai 
bună cauză în care fusese vreodată implicată. 

Lui Ruby îi venea ușor să aibă răbdare, lucru pe care îl 
deprinsese în decursul nenumăratelor ore în care îi pândise pe 
cei nebănuitori. Să-ţi mişti mâna prea devreme era cel mai mare 
păcat în religia vânătorului. De obicei, aștepta să treacă timpul 
reluând în gând rutinele de stand-up, analizând fiecare glumă 
cuvânt cu cuvânt, înlăturând adjectivele inutile și exersând 
lungimea pauzelor. 

In cazul de faţă, lucra la jurămintele pentru nuntă, pe care 
știa, în adâncul sufletului, că avea să le spună în curând cu glas 
tare. 

Hei, 'Vette. Uită-te la noi, am ajuns în sfârșit aici. Îmi dau 
seama după expresia ta că de-abia îţi vine să crezi. Ei bine, e 
valabil și pentru mine. Ai câștigat, până la urmă. În sfârșit, m-ai 
înfrânt. Și n-am fost niciodată atât de fericită să pierd o luptă. 

Nu se uită la ceas. Nici măcar o dată. Orice mișcare 
prematură putea să o dea de gol. 

Mereu spuneai că adevărata mea soție e comedia, că te simti 
ca o amantă. Și că ai suportat turneele, călătoriile și rahaturile 
mele legate de carieră - poti să spui rahaturi în jurămintele de 
nuntă? Dacă nu, îmi pare rău, aduceţi-mi o mașină a timpului - 
sper că știi acum că nu era deloc adevărat. Tu ești dragostea 
mea adevărată, 'Vette, acum, atunci și întotdeauna. 


VP - 115 


Nu-și dădu seama când anume ușa glisantă de sticlă dinspre 
piscină se deschise încet. Strânse mai tare spray-ul și se asigură 
că știa unde era butonul alarmei personale de lângă claviculă. 

Ușa se deschise de tot și o siluetă rămase în prag. Era 
conturată în negru de lumina care venea de la curtea interioară 
de afară, așa că nu-și putea da seama cine era. Avea să știe cu 
siguranţă în curând. 

Se pregăti să sară din ţarc, dar mingile se mișcau sub 
picioarele ei; mișcă puţin picioarele, dar nu reuși să găsească un 
punct stabil de pe care să sară afară - o bază care fusese acolo 
cu doar câteva clipe mai înainte. 

Ruby nu voia să strige și să-și trădeze poziţia, dar auzi 
vibrația metalică a mecanismelor de sub ea și realiză brusc că 
dădea din picioare și nu găsea punctul de sprijin - nu era nimic 
dedesubt. Masa de mingi în care era blocată cădea, podeaua 
țarcului se căsca de dedesubt și ea cădea odată cu mingile. 

Scoase un țipăt scurt și apăsă pe spray-ul paralizant și pe 
alarmă în același timp, întinzând braţele după marginea arcului. 
Dar era deja prea târziu. Se scufunda tot mai departe de 
margine. Zgâria cu unghiile, dar nu dădea decât peste alte 
mingi de plastic care cădeau în aceeași direcție ca ea. 

Într-o clipă, vitejia ei se destrămă: acum îi era frică de moarte. 
Era netemătoare doar dacă moartea ei avea o însemnătate, 
dacă reprezenta o lovitură împotriva dușmanilor ei și ai 
comunităţii ei. Se temea să nu moară prostește sau fără rost, să 
moară în anonimat, ca orice alt prostovan necunoscut, adică 
ceea ce se convinsese singură că nu era, pentru că de asta avea 
nevoie pentru ca viața ei să aibă un sens. 

POC, POC, POC. Auzea mingile căzând pe o distanţă 
considerabilă și lovindu-se în capătul de jos al gropii. 

Cuprinsă de o panică animalică, scoase niște sunete aspre și 
sacadate, aproape ca niște lătrături, și o siluetă se apropie de 
marginea gropii. Ruby îi văzu profilul - o, Doamne, se înșelase, 
era o femeie. Era o femeie! 

Apoi mingile, ca nisipul dintr-o clepsidră, îi astupară câmpul 
vizual și își dădea seama că silueta la care se uita nici măcar nu 
era reală, ci era Yvette, în rochia albă și diafană de mireasă, 
ținând buchetul și clătinând din cap la tragismul faptului că 
Ruby nu o ascultase și că venise aici în ciuda împotrivirilor sale - 
că Ruby nu o ascultase niciodată, de fapt. Niciodată, în toată 


VP - 116 


relaţia lor. Pur și simplu, comedia fusese mereu pe primul loc. 
Mereu, cariera. Yvette știa care era adevărata dragoste a lui 
Ruby. R 

Deschise gura să spună /mi pare rău, o să-mi pară rău 
întotdeauna, acum mă întorc lângă tine și nu o să mai plec, dar 
ultima minge din ţarc de sub ea căzu și atunci nu mai rămase 
nimic între ea și vidul în care se prăbuși. 

Când Ruby Ng ateriză, află în sfârșit unde dispăruseră toate 
cuțitele din casă. 


VP - 117 


„Trebuie să stăm de vorbă”. 


Ştiţi ce altceva mă enervează? 

Da, nu mă enervează o singură chestie. Știu. Sunt la fel de șocat ca 
voi. Da. 

De fapt, urăsc multe lucruri. E adevărat. Mama spune să păstrez mai 
mult loc în inimă pentru dragoste. 


(Pauză) 


Doamne, o urăsc pe mama. 

Dar nu e relevant pentru discuţia asta. 

Și trebuie să vă avertizez că, dacă vă spun chestia asta, nu o să v-o 
mai puteți scoate din minte. E ca filmarea aceea din The Ring. O s-o 
vedeţi peste tot. E ca un blestem. Serios. Asta se întâmplă în filme și la 
TV tot timpul. 

De exemplu, mă uitam la un film clasic, Aventurile lui Garson 
Cosmicul. Dustin Walker. Da. L-a văzut careva? 

Una... două persoane? 

Hm. 

Probabil noi trei am fost în același avion. 

În orice caz, în filmul ăsta e o persoană care stă într-o cameră. 

Ştiţi voi, cum se întâmplă în filme. 

Și pe urmă intră încă o persoană în cameră și se așază în faţa ei și 
spune: „Trebuie să stăm de vorbă”. 

„Trebuie să stăm de vorbă”. 

Adică, e chiar necesară replica asta? Când trebuie să stai de vorbă 
cu cineva, nu te duci niciodată să-i spui „Trebuie să stăm de vorbă”. 

Pentru că, în primul rând, dacă spui propoziţia asta din cinci cuvinte 
deja stai de vorbă cu omul. Așadar, dacă spui „Trebuie să stăm de 
vorbă”, faci deja ceea ce declari că trebuie să faci. Nici măcar nu 
aștepți permisiunea sau confirmarea din partea celeilalte persoane. E o 
adevărată micro-agresiune. E ca un mini-viol verbal. 

Da. 

Știu. 

Nu spuneţi „Trebuie să stăm de vorbă”. Pur și simplu, vorbiţi. Pentru 
că sunteţi un om adevărat. Nu sunteți fictivi. 

Cel puţin, sper că nu sunteți. 

Altfel, aș face spectacolul ăsta cu o sală goală. 

Și asta ar fi ciudat. 


(Pauză) 


Nu înțeleg ce e în mintea scenariștilor. Primul tip e deja în cameră și 
mănâncă un sandviș sau examinează un cadavru gol pe o masă, sau se 
uită prin ecranul de pe punte la întinderea goală a spaţiului. 

Ştiţi voi, depinde ce fel de film e. 


VP - 118 


Și vine al doilea tip și spune „Trebuie să stăm de vorbă”. lar noi stăm 
acasă pe canapea și ar trebui să ne gândim: „Uau, stau de vorbă. Ne 
spun ce o să se întâmple. Într-o scenă de ficțiune. Acum chiar mă 
interesează. Credeam că poate o să bată mingea vreo douăzeci și cinci 
de minute. Dar nu, o să stea de vorbă. Grozavă treabă. Repede, 
aduceţi-o pe bunica din baie. 

Nu-mi pasă dacă face treaba mare. 

Nu. Am spus s-o ridicaţi pe Bă N6i de pe toaletă chiar acum. A spus 
foarte clar s-o chemăm în clipa în care se vorbește”. 

„Trebuie să stăm de vorbă”. 

Serios? Trebuie să stăm de vorbă? Ești sigur? De ce? E ca în filmul 
acela Crank în care ai fost injectat cu un fel de otravă care o să te 
omoare dacă încetezi să miști buzele? 

În filmele cu kung-fu, nu intră doi tipi și spun: „Trebuie să dăm 
lovituri”. 

În filmele de groază, maniacul mascat nu spune „Trebuie să 
înjunghii”. 

În filmele porno, nu se spune „Trebuie să ne-o tragem”. 

Mă rog. 

Poate în unele filme porno se spune. 

Nu știu dacă aţi observat, dar scenariile din filmele porno sunt foarte 
proaste. 

Hollywood, nu fi ca filmele porno. 

„Trebuie să stăm de vorbă”. 

Nu e nevoie să mai pui gaz pe foc, frate! Mă uit deja. Stau cu fundul 
pe scaun. Sunt pregătită și doritoare să mă las pătrunsă de știți voi, 
produsul vostru de entertainment conceput de un comitet corporatist și 
aprobat prin focus-grupuri. Nu spune „Trebuie să stăm de vorbă”, doar 
începe să vorbești, lisuse! 

Mă face să sar la TV ca Elvis. 

Numai că eu sunt împotriva armelor. Foarte împotriva armelor. Nu 
deţin armă. Nu pot să trag în televizor. 


(Pauză) 


Dar am un vibrator. Aș putea arunca vibratorul în televizor. 

Vibratorul meu are putere industrială. Da. M-am aruncat la 
Leviathan””. Are șaisprezece baterii D. Da. E ca și cum ţi-ar trage-o cu 
degetele o întreagă echipă din WNBA în același timp. 

Numai că, știți voi, într-o formă portabilă mai convenabilă. 

Cei de la Leviathan” n-au plătit pentru reclamă, în niciun caz. Nu. 
Eu nu fac din astea. Pe mine nu mă sponsorizează corporaţiile. A fost o 
mărturisire absolut spontană. 

Există o diferenţă semnificativă între Leviathan™ și echipa WNBA, 
totuși, și anume că nu poţi să duci Leviathanul™ cu tine în cadă. 
Altfel... nu, pur și simplu nu e o scenă plăcută. O să-ți strice ziua. 
Credeţi-mă. Eu știu. Da. Nici măcar nu mă mândresc cu asta. 


VP - 119 


Da, Leviathanul”" acela o să facă niște stricăciuni serioase în ecranul 
plat când o să-l arunc ca pe o suliță. Da. lubita mea o să fie super- 
ofticată. 

Dar hai, scumpo. Ce era să fac? 

Tipa din Bones a spus: „Trebuie să stăm de vorbă”. 


- Ruby Ng 


Meltdown Comics, Los Angeles, CA 
3 octombrie 2016 


VP - 120 


CAPITOLUL ȘASE 


Lui Zoe Schwartz îi veni ideea de a-l ucide pe T.J. Martinez nu 
mult după ivirea zorilor. 

Se trezi cu mult înaintea lui Steve Gordon. El era întins pe 
spate cu gura deschisă și scotea uneori sunete care amenințau 
să se transforme în sforăit, dar pe urmă revenea la respiratul 
normal. 

Crima îi apăru în minte când se întoarse cu fața spre ușă. Nu 
era prima dată când avea astfel de gânduri de când Martinez o 
speriase și o umilise în cabina de la 2nite, dar de data asta nu le 
izgoni imediat, așa cum făcuse de fiecare dată până atunci. In 
schimb, se gândea la moartea lui în sensul practic, spre 
deosebire de fantezia cathartică și iluzorie pe care o avusese 
întotdeauna. Pentru prima dată, gândul îi veni într-un loc unde 
putea comite crima - una printre atâtea altele - și, teoretic, 
putea să scape basma curată. T.J. era prea megaloman și prost 
ca să se simtă periclitat de ea, fizic sau mental, de amenințările 
ei că-l va demasca. Era același sentiment de invincibilitate 
izvorât din îngâmfare care îl împingea să facă ceea ce le făcea 
femeilor. Poate chiar merita să riște închisoarea, să-și distragă 
atenţia de la propria supravieţuire, fără a mai pune la socoteală 
că ar fi costat-o propriul suflet, doar ca să vadă expresia de pe 
fața lui când își dădea seama că ea era pe cale să-i ia viața. Ar fi 
putut fi singurul moment din viața lui T.J. Martinez în care să fie 
capabil de a simţi ceva asemănător cu remușcarea. 

Dar gândul la crimă nu era prea entuziasmant, totuși. Și după 
câteva minute de analiză superficială, când absurditatea 
logistică de a o face fără armă (să-/ împing de pe stâncă) în așa 
fel încât să nu se prindă ceilalţi (după miezul noptii) și să nu fie 
învinovățită de celelalte crime (te-ar susține toți pentru că și ei îl 
urăsc) îi deveni limpede, alungă acest gând. Și-apoi, se 

VP - 121 


considera un om bun. Nu putea să ucidă pe cineva cu sânge 
rece, nici măcar un om cu atât de puţine părţi bune ca T.J. 
Martinez, așa cum nu putea, de exemplu, să-și dea drumul pe 
încălțările cuiva fără să fie invitată s-o facă. 

Steve se foi și își vâri nasul în ceafa ei: 

— Bună dimineaţa, zise el. 

— Bună dimineaţa. 

— La ce te gândești? 

— La nimic, răspunse ea. 


Ideea de-a o ucide pe Zoe Schwartz apăru pe nepusă masă în 
mintea lui T.J. Martinez, fiind alungată repede: nu, nu fi ridicol. 

Nu-și dădea seama dacă dormea sau era treaz, dacă visa sau 
era conștient. Înainte să se gândească la crimă, rămăsese cu 
mintea fixată pe camera de refugiu din cramă, cu ușa de oțel și 
încuietoarea cu tastatură numerică. Orice idiot observa că nu 
era doar cea mai sigură cameră din casă, era, cel mai probabil, 
și ascunzătoarea celui care le făcea felul unul câte unul. 

Ei bine, dacă ar fi s-o omor, ar fi cel mai bun loc în care s-o 
fac, da, pentru că vina ar cădea asupra lui Dustin Walker. 

„Taci!” urlă mintea lui. „Nu pot să-mi bat capul cu asta. Dusty 
încearcă să ne omoare pe mine șipe ea”. 

Dar dacă nu e așa? Dacă totul nu e decât un plan elaborat ca 
să ajungă la tine? 

„Asta e o nebunie”. 

Sunteţi blocați pe o insulă tropicală de către un bărbat care a 
spus că o să vă omoare. Criteriile obișnuite de „nebunie” nu se 
aplică. 

T.J. își spuse: „Nu pot să-mi bat capul cu nenorocita de Zoe 
Schwartz și dacă are sau nu tupeul să-mi distrugă cariera. 
Trebuie să am grijă de fundul meu, să rămân în viaţă. Să mă 
concentrez pe ce e mai urgent”. 

Ollie Rees spunea despre codul de la camera de refugiu că 
are șase cifre, dar și că nu exista niciun indiciu, nici măcar în 
dosarul lui, în privința posibilei combinații. T.J. încercă să-și 
amintească începutul anilor '90, când el și Dusty se ajutau 


VP - 122 


reciproc la agăţat în cluburi, cum identificau fetele pe care le 
voiau, fetele pe care le voiau în același timp, fetele pe care și le 
lăsau unul altuia, dar nu-și aminti nimic care să se reducă la un 
cod numeric. 

Oare Ollie l-ar lăsa să vadă dosarul? Nuuu, sigur că nu. „Imi 
pare rău, domnule Martinez, dar e ceva confidenţial între mine și 
domnul Walker”, ar fi spus. „Ştiu că fantoma lui încearcă să ne 
omoare, dar eu cred foarte mult în confidenţialitatea dintre 
comic și sponsorul lui potenţial”. Butoiul ăla cu maţe era cel mai 
mare criminal al comediei dintre ei toţi, în privinţa asta T.J. nu 
avea nicio îndoială. Cerea plata pe oră pentru năzdrăvăniile 
acelea copilărești, plus ceva suplimentar în weekenduri și de 
sărbătorile naţionale. 

Asta era, de fapt, problema cu rataţii. Niciodată nu pricepeau 
de ce câștigătorii erau diferiţi. Presupuneau că era vorba de un 
truc, o conspirație, un sex oral făcut persoanei potrivite. Atât de 
plini de invidie și de ranchiună, nu-și dădeau seama niciodată că 
singura diferenţă dintre rataţi și câștigători era faptul că ultimii 
câștigau. Asta era tot. 

Exact. Așa că o să scapi de aici. Dar dacă scapă și Zoe? 
Atunci, o să fie prea târziu. 

„Credeam că ţi-am spus să taci”. 

Care sunt șansele ca Dusty chiar să te ucidă? 

„Până acum, face o treabă a naibii de bună”. 

Prostii. O fată bătrână și un snob cu capul vârât în fund pe 
care i-a luat prin surprindere. Dar acum ești avertizat. Acum știi 
cum stau lucrurile. 

„Exact. Și dacă mă prinde cineva că încerc să-i fac de 
petrecanie lui Zoe, o să dea vina pe mine pentru toate 
celelalte”. 

Atunci vezi să nu te prindă, geniule. 

T.J. izgoni gândul, încercă să se gândească la altceva, la vreun 
alt indiciu legat de combinaţia de la camera de siguranţă. Ollie 
spusese că iniţial fusese data apariţiei albumului său, Nu mă pot 
abtine, așadar îl schimbase oare cu altă dată semnificativă? 
Data la care s-a lansat Ce-a fost asta? - sau, mai degrabă, data 
la care a fost anulat? Ziua în care și-a cunoscut soţia... dar care 
dintre cele trei? Ziua de naștere a copiilor? Dacă avea copii? T.J. 
nu-și amintea. 

Poate te poți strecura în camera ei. 


VP - 123 


„Nu, o să fie încuiată. Și-apoi, nu avem arme. Ar trebui s-o 
sufoc cu o pernă. Pot să fac asta? Fizic, adică? Arată de parcă 
face sport”. 

Să fur pușca de la Meredith Ladipo? „Chiar dacă aș putea, nu 
e încărcată”. 

Să o împing pe scări? „Nu, sunt șanse prea mari să 
supravieţuiască”. 

„Să o ademenesc spre stânci și să-i fac vânt de acolo?” Acum 
mai vii de-acasă. „Dar a) cum pot s-o fac să vină cu mine 
singură și b) în aer liber probabil o să mă vadă cineva”. 

Asta dacă nu o faci noaptea târziu. 

T.J. stătea întins pe spate și se uita la tavan. Ventilatorul de 
mahon din mijlocul șipcilor vopsite în alb se înclina ușor pe 
propria axă, așa că suna ca și cum murmura întruna „ratata 
ratata ratata” în timp ce se legăna pe loc. 

„Asta dacă nu o fac noaptea târziu”, își zise el. 


Dante Dupree nu se trezi, mai degrabă reveni foarte încet 
online. Era complet îmbrăcat, adunat grămadă pe cuvertura încă 
întinsă pe patul din camera lui. 

Se întoarse pe o parte și, pentru o secundă scurtă și 
minunată, fu recunoscător că nu era mahmur; dar după aceea 
se ridică în capul oaselor și durerea îi căzu în cap ca un pian din 
desene animate. Se simţea epuizat și gol, ca și cum tot corpul i 
se golise de orice lichid vital. Pânze invizibile de păianjen se 
întindeau de la el spre restul lumii, făcându-i mișcările lente și 
moi. 

Când se ridică să verifice dacă ușa și obloanele erau încuiate, 
simţi că stomacul lui făcea numere chinezești de acrobație. 
Examinase cu atenţie sigiliul de pe dopul sticlei de whisky 
redescoperite pe masa lui când venise la culcare și, cum nu 
văzuse nicio înţepătură nicăieri, decisese că nu avea cum să fi 
fost otrăvită. Jurase că nu avea să ia decât o gură, dar o gură se 
făcuse un pahar, paharul se făcuse al treilea pahar și al treilea 
se făcuse dă-o naibii. Acum era treaz și convins că cineva 


VP - 124 


încercase să-l omoare peste noapte cu vrăjitorii, atât de mare 
era presiunea din cap și atât de tare îl durea corpul. 

De ce băuturile apetisante trebuiau să fie atât de apetisante? 

De ce nu putea să bea un singur pahar? De ce avea băutura 
să-l forţeze să renunțe de tot la băutură? Nu înţelegea băutura 
că el o iubea cu focul a miliarde de sori aprinși? El și moderaţia 
nu se cunoșteau prea bine. E totul sau nimic cu treaba asta cu 
băutura, Dante, și când bei, și când nu bei. Te amăgești singur 
dacă îţi imaginezi că poţi s-o lași mai ușor cu acceleraţia. 
Trebuie să vinzi toată nenorocita de mașină. 

Insă nu-l avariase încă atât de tare încât să simtă că trebuia 
neapărat să ceară ajutor. Era conștient de existenţa nivelului 
celui mai scăzut fără să fi ajuns încă la el. Îl găsea pe hartă, 
întâlnise oameni care fuseseră acolo, văzuse imagini, citise 
despre asta la școală, dar nu ajunsese cu adevărat acolo. Era 
conștient că într-acolo se îndrepta, dar până nu atingea acel 
punct încă se putea convinge că era un miraj, un zvon, și că 
putea să plutească în imponderabilitate fără consecințe. 

„Dragă pruncule lisus, dacă ești cu adevărat acolo, jur, dacă 
mă ajuţi să scap de pe insula asta, o să mă alătur sutelor de 
comici care au intrat deja în program. O să fac cei treizeci și 
nouă de pași sau cum li se spune. O să mă ridic în subsolul unei 
biserici și o să folosesc un nume fals și o să le spun unor străini 
o minciună credibilă despre cât de mult a trecut de când am 
băut ultima dată. Promit să nu mai tac dracului despre câte zile, 
luni sau ani au trecut de când sunt treaz, la fel ca toţi ceilalţi 
comici obosiţi pe care i-am cunoscut. Asta dacă nu mă omoară 
Dustin Walker, caz în care poţi să te duci dracului. O să mă 
îmbăt criţă în rai în fiecare nenorocită de zi”. 

Se întoarse împleticit în pat după ce făcu pipi de dimineaţă și 
dădu din greșeală cu piciorul în sticla de scotch, făcând-o să 
zboare pe podea și să se lovească de comodă. Sticla zdrăngăni 
cu putere în timp ce se rostogolea și, când Dante o ridică, văzu 
ceva ce nu remarcase în toiul chiolhanului din seara precedentă. 

lnăuntru era o cheie mică pe un inel subţire ca o sârmă, 
întoarse sticla cu fundul în sus și, după ce o scutură cu putere, 
reuși să ţină cheia în palmă. 

Asta ce naiba mai deschide? se întrebă el. 


VP-125 


IV 


La șapte și jumătate, păsările de dincolo de obloanele contra 
uraganelor se duelau în cântec de zor, așa că Zoe Schwartz 
decise că se putea întoarce în siguranţă în camera ei. Se gândi 
că era prea târziu dimineaţă pentru ca să fie ucis cineva fără ca 
asta să-i alerteze pe ceilalţi, ceea ce îi părea logic și lui Steve, 
admițând că logica nu era calitatea principală a situaţiei în care 
se aflau. 

Steve rămase în pat în timp ce ea își punea pantalonii scurți 
de trening și tricoul cu „AM FACUT CACA AZI!” 

— Știi, dacă scăpăm cu viaţă de aici, ar fi un proiect bun de 
prezentat lui Apatow, zise el. 

— Tu ești din Canada, nu? 

— Mi-ai citit pagina de Wikipedia? 

— Nu era nevoie. Pronunți proiect „proect”. 

— Da. Ai auzit vreodată de Kitchener, Ontario? 

— A auzit vreodată cineva de Kitchener, Ontario? 

— Nu. Eram doar eu și părinţii mei. Un oraș cu trei oameni. Ne 
alegeam pisica primar în fiecare an. 

Zoe râse. 

— In orice caz, de acolo sunt. Am venit în State ca să merg la 
Northwestern și am ajuns la Second City. Deși cred că mai exact 
ar fi să spun că am vrut să merg la Second City și Northwestern 
a fost o scuză ca să-i pun pe-ai mei să-mi dea bani să plec din 
tară. 

— Mare fan SNL”, nu? 

— Mi-am trăit viaţa conform învățăturilor lui Lorne Michael. Și 
el e canadian, să știi. 

— Serios! N-am cunoscut niciun canadian care face comedie 
și care să menţioneze așa ceva. 

— E vorba de canadieni care fac comedie și cu care te-ai 
culcat sau...? 

— Hei, fără s/ut-shaming%, frate. 

— Sunt canadian. Sunt prea politicos ca să judec pe cineva că 
e ușuratic. 


27 Saturday Night Live, celebră emisiune umoristică de televiziune. (n.red.) 
28 Practica de a critica persoane, în special fete și femei, pentru comportamente 
legate de sexualitate percepute ca inadecvate. (n.red.) 


VP - 126 


— Ştii, canadienii și cuvântul „politicos” sunt ca americanii și 
cuvântul „libertate”. E un termen pe care vă place să-l repetațţi 
la nesfârșit ca să vă umflaţi în pene, dar pe care nu-l respectaţi 
cu adevărat. De cele mai multe ori, când spunem „libertate”, 
vrem să spunem „fă ca mine sau te împușc”. De cele mai multe 
ori, când voi spuneţi „politicos”, vreţi să spuneţi „pasiv-agresiv”. 

El râse. 

— Imaginează-ţi cum e să crești acolo. 

— Pun pariu că mi-ar fi plăcut mai mult decât Long Island. 
Oamenii de acolo sunt agresiv-agresivi. 

Se duse la ușă, puse mâna pe clanţă, dar nu se mișcă. 

— Crezi că o să scăpăm cu bine de aici? întrebă Zoe. 

— Aș fi vrut să știu, Zoe, zise Steve, uitându-se la tavan. Așa 
sper. 

— Adică, spuse ea cu un chicotit stânjenit, noi suntem albii 
frumușei. Noi întotdeauna ieșim basma curată. 

Steve nu mai râse. Se uită la ea și spuse: 

— Nu știu. Nu cred că e valabil aici. Nu e ca la interviuri 
pentru slujbe sau ceva asemănător. 

Zoe nu știu ce să răspundă la asta, așa că ieși pur și simplu în 
galeria pavilionului și închise ușa cât de încet era în stare. 

Avu de îndată senzaţia că nu era singură, deși nu văzu pe 
nimeni când se uită în lungul holului. Ușa camerei ei era încă 
închisă, dar își dădu seama că nu avea cum să o încuie pe afară, 
așa că cineva s-ar fi putut furișa înăuntru în timpul nopţii. 

Și acum era acolo. 

Așteptând-o să se întoarcă. 

Atunci observă umbra care se retrăgea pe scări. 

— Hei! Tu, de colo! Cine ești? strigă ea de sus. 

Umbra încremeni pentru o secundă, apoi se dădu imediat 
înapoi. 

— Oprește-te! Oprește-te, nenorocitule! Oprește-te! Fără să 
se gândească dacă era un plan cât de cât isteţ, Zoe o luă la fugă 
desculță spre capul scărilor, apoi începu să le coboare câte două 
trepte odată. Te văd, nenorocitule! Steve! Toată lumea! Haideţi! 
L-am prins! ÎI văd! 

Când ajunse la parter, văzu umbra ieșind afară prin galeria 
din față. Alergă după ea, oprindu-se afară, lângă fântână. 
Uitându-se în dreapta, printre șirul de bambuși, observă o 
siluetă cu halat alergând pe panta spre cabană. 


VP - 127 


Zoe Schwartz fusese majoretă și membră a echipei de 
atletism în liceu. Cu doar câteva luni înainte, angajase un 
antrenor personal care să o ajute să dea jos zece kilograme, ca 
de obicei înainte de turneul de presă pentru emisiunea de pe 
Netflix, și încă nu avusese ocazia să și le îndese din nou pe gură 
sub formă de pizza Domino cu crustă de brânză și cisterne de 
îngheţată Napolitană - un efect obișnuit posptartum pentru a 
umple golul rămas după încheierea unui proiect important, 
precum emisiunea de o oră. 

Așa că sări ca o gazelă peste tubul care ieșea din fântână, 
apoi prin cortina de bambuși și urcă dealul după halatul de 
mătase care sălta, urlând întruna „Oprește, nenorocitule, 
oprește-te!” Când se aruncă spre torsul lui, acesta se prăbuși cu 
o bufnitură ca o saltea noduroasă. 

— Au! Au! Oprește-te! Greţos! Dă-te de pe mine! strigă Oliver 
Rees, rostogolindu-se de sub ea. Imi pare rău, bine? Imi pare 
rău! Dar lasă-mă în pace! 

— Ce? Naiba? Faci? Grăsan? Nenorocit? întrebă Zoe gâfâind, 
rămasă fără suflare mai rău decât se așteptase. 

— Nu mă lua cu cuvântul cu G, albinuţo! zise Ollie, ridicându- 
se în genunchi. Doctorul meu spune că mâncatul excesiv e 
provocat de stres. Și nu știu dacă ai observat, dar suntem într-o 
situaţie foarte stresantă, Zoe! 

— Dacă nu începi să vorbești logic în clipa asta, te omor chiar 
eu, pe urmă dau vina pe Walker, spuse Zoe, ridicându-se în 
picioare. Ce naiba era în capul tău de te furișai așa? 

— Nu puteam să dorm, se văită Ollie. Și când sunt supărat, 
mănânc. Voiam să mă întorc în camera mea înainte să mă 
prindă cineva. 

Ceilalţi începură să ajungă. Steve era doar în chiloti; Dante în 
hainele din seara precedentă. T.J. avea doar un tricou cu 2nite și 
pantaloni de pijama. Meredith Ladipo avea un halat de tafta 
peste un fel de neglijeu dintr-o piesă și ducea pușca goală cu 
ambele mâini. 

— Cât ai mâncat? întrebă Steve. 

— Nu sunt sigur, răspunse Ollie. Am adormit în toiul nopţii la 
masa din bucătărie și după ce m-am trezit am uitat cât am 
mâncat și am mâncat și ce mai era, ca să fiu sigur. 

— Cât de mult? întrebă Zoe. 


VP - 128 


— T-tot, cred... spuse Ollie, apoi tresări când Zoe strânse 
pumnul să-l lovească. Se retrase în ultima clipă. 

— Ar trebui să te pocnesc numai pentru că m-ai speriat în 
ultimul hal, spuse ea. 

— Îmi pare rău, zise el. 

— Aia era toată mâncarea pe care o aveam, gemu Meredith, 
clătinând din cap. 

— Cu ce Dumnezeu te-ai îmbrăcat? Dante nu-și putea lua 
ochii de la halatul lui Ollie, portocaliu cu tiv auriu. Arăţi ca 
Proxenetul Pillsbury??. 

— E de la schiţa mea cu boxul. N-aţi văzut niciunul rutina 
mea? 

— Prefer comedia, zise Dante. 

T.J. Martinez se uită la toţi, apoi înapoi către casă: 

— Ce s-a întâmplat cu tipa cu podcastul? E singura care n-a 
coborât. 


V 


— Ruby? strigă Zoe când intrară înapoi în galerie. Ruby? 

Steve oftă, arătând spre peretele cu fotografii: 

— Nu te mai osteni. 

Meredith, Zoe, Ollie, T.J. și Dante se adunară în jurul lor. Mai 
erau cinci fotografii pe perete. 

Niciuna nu era a lui Ruby. 

Dante Dupree strigă: 

— La dracu’ cu porcăria asta afurisit! 

Smulse ramele de pe perete, le luă în brațe și ieși afară. 

— E bine să...? dădu Ollie să spună în timp ce alerga după el, 
dar T.J. îl opri atingându-l pe brat. 

— Ce ţi-am zis eu despre tipul ăsta? îi spuse lui Ollie în 
șoaptă. 

Ollie se uită la el, pe urmă alergă după ceilalți. 

Meredith ieși după Dante, strigându-i să se oprească, urmată 
de Zoe și Steve. El urla încontinuu diverse variaţii pe tema „la 
dracu' cu porcăria asta afurisită”. 


29 joc de cuvinte pimp-boy (proxenet) - doughboy (omul din aluat) inspirat de Pillsbury 
Doughboy - mascota companiei Pillsbury. (n.tr.) 


VP - 129 


— Vezi chestia asta, Dusty? Hm? De acolo? strigă el spre cer, 
uitându-se apoi pământ: Sau de acolo de jos? Gluma ta? E de 
rahat. Nu e amuzant, tipule. Nu e amuzant. Și eu nu o să stau 
naibii politicos în public în timp ce-ţi faci numărul! În niciun caz! 
Nu o să mă ignori! O să te fac să cedezi! 

Când Dante ajunse la marginea stâncii de deasupra pietrelor 
și valurilor puternice, luă o ramă și o aruncă în mare ca pe un 
disc. 

— O să te fac să-ţi ieși din mână, scumpule! N-ai văzut șicane 
cum e-n stare să facă Dante Dupree! 

Aruncă încă o fotografie. Aceasta făcu un arc scurt spre cer, 
apoi plonjă în mare, dispărând din vedere înainte chiar de a 
intra în valuri. 

— M-am săturat de mizeriile astea lipsite de amuzament! Mă 
auzi? M-am săturat! 

Răsuci încheietura cât putu de tare înainte să arunce restul 
fotografiilor peste margine. 

— Nu o să jucăm după scenariul tău, nenorocitule! Încearcă 
să-ți faci numărul fără recuzită, da? Cine e amatorul? Tu ești 
amatorul! Tu ești! Tu ești! Da! Exact așa! 

Dante nu mai făcea decât să urle și să arate cu degetul la 
apă. Când termină, rămase fără suflare. Se întoarse gâfâind cu 
fața spre ceilalţi trei. 

— Te simţi mai bine acum? întrebă Zoe. 

El se gândi puţin, apoi zâmbi. 

— Știi, chiar mă simt mai bine. 

Ollie veni în fugă, gâfâind. 

— Hei, hei, staţi, oameni buni! Dante! Tocmai mi-am dat 
seama! Dacă am pune pe cineva sau am ascunde o cameră sau 
un iPhone care să filmeze pozele, l-am putea prinde cu mâţa-n 
sac pe cel care le ia de acolo! 

Dante privi în jos la valuri, dar fotografiile dispăruseră deja. 

— Acum mă simt mai rău, zise el. 


VI 


De îndată ce Oliver Rees ieși din curte, T.J. Martinez dădu fuga 
la etaj, urcând câte două trepte odată, până ajunse la ușa lui 


VP - 130 


Ollie, al cărei loc îl remarcase când se duseseră la culcare cu o 
seară înainte. 

Deși Ollie era în cameră de mai puţin de douăzeci și patru de 
ore, arăta ca și cum un copil mic fusese încuiat înăuntru o 
săptămână. Peste tot erau împrăștiate haine. Cu toate astea, 
dosarul în culoarea conurilor de trafic era imposibil de ratat, 
așezat deasupra patului impresionant de deranjat, cu 
cearșafurile răsucite în cordoane noduroase ca și cum ocupantul 
încercase să facă o frânghie în somn. 

T.J}. îi văzu pe fereastră pe ceilalţi pe marginea stâncii, îi 
numără pe toți cinci, apoi înhăţă dosarul și îl frunzări ca să afle 
ce avantaj îi oferise lui Dante. 

Grafica era compusă din schițe aproape de neînțeles pentru 
trucuri cu recuzită elaborată de scenă, printre care și numarul 
cu pușca din curtea interioară care o omorâse pe Janet și o 
schemă cu un fel de trapă de sub castelul gonflabil. După ce 
trecu de acestea, găsi un desen arhitectural explicit al camerei 
de siguranţă, cu coloane dense de text care descria... 

T.J. gemu și închise ochii. 

Textul spunea: 


Egg keeky dipshuh bliddle little bey unt ten 


u glib gamma mamma pama boo bipp bipp gix 


Toată cartea era scrisă în BabyRape®, păsăreasca siropoasă 
bălmăjită de personajul Omul-Bebe Portocaliu al lui Rees pe 
scenă. Și se pare că era... o limbă adevărată? Că cineva putea 
să o reproducă în litere și caractere? Pe care Rees putea să le 
citească? Sau încerca doar să-l ducă de nas? 

Lui T.J. îi venea greu să creadă că Ollie avea capacitatea 
cerebrală să-l înșele în acest fel, dar cine putea ști? Poate că în 
capul ăla ca o bilă de gumă perfect rotundă exista o viclenie 
animalică. 

li observă pe ceilalţi întorcându-se de pe marginea stâncii, 
așa că aruncă dosarul înapoi pe pat și ieși în grabă din camera 
lui Ollie ca să ajungă la parter înainte să intre ei. 

Dar se mișcară mai repede decât anticipase el. 

— Unde-a plecat Martinez? se auzi cineva întrebând exact 
când închidea ușa. 

Inspirația îl lovi brusc. 


VP - 131 


— Aici, sus! strigă el. la uitaţi ce am găsit! 

Deschise și închise ușile până când găsi o cameră cu patul 
nedesfăcut. Intră în cameră, lăsând ușa deschisă. Permisul de 
conducere al lui Ruby Ng era încă în portofelul ei cu bandă 
adezivă Hothead Paisan, în sufertașul de metal cu Femeia 
Fantastică, o pseudo-antichitate pe care o folosea pe post de 
poșetă. 

— Cred că o să vreţi să vedeţi chestia asta! strigă el prin ușa 
deschisă și în curând i se alăturară toţi în camera lui Ruby. 

— M-am gândit să fac ceva folositor cât vă daţi voi în 
spectacol, spuse T.J. 

— Du-te, bă, dracu’, zise Dante. 

— Uitaţi, în patul lui Ruby nu a dormit nimeni. Cel puţin, așa 
pare. 

Se uitară toți la pat. 

— Cercetăm toată casa? întrebă Steve. 

— Din nou? gemu Ollie. 

— La etajul ăsta încă n-am căutat, spuse Meredith. Am fost 
întrerupţi de... domnișoara Ng, care a șters-o. Și de moartea 
domnișoarei Kahn. 

Zoe întrebă: 

— De ce să ne mai deranjăm? Tu ești cea care tot spune că 
nu mai e nimeni pe insulă. 

— Nu mai e, zise Meredith. Dar acum domnișoara Ng nu e de 
găsit nicăieri. 

— E mai probabil să o fi ucis cineva dintre noi decât invers, 
spuse T.J. Cu toate porcăriile pe care le-a spus despre noi toţi, e 
comediana cea mai detestată de pe insulă. 

— In mod sigur, era cea mai detestată femeie, spuse Zoe, 
uitându-se fix la T.J. 

— Du-te și tu dracului, zise el vesel. 

— Ajunge, spuse Steve. Să începem să căutăm și să terminăm 
odată. Aceleași perechi ca înainte? Imi pare rău, Ollie, tu du-te 
cu Meredith. 

— Ok, murmură Ollie. 

— Nimeni nu caută în camera mea, spuse Zoe. Îmi pare rău. 
Dar nu. 

— Zoe... se încruntă Steve. Trebuie. 

— In niciun caz. Zoe scutură din cap. Nu vă las. 

Dante interveni: 


VP - 132 


— Scumpo, ghinionul tău. 

— Nu, scumpule, spuse Zoe, las-o baltă. 

— Zdreanţă naibii de broască împuţită, zise Meredith Ladipo, 
apoi ieși din cameră și răsuci mânerul de la ușa următoare. 

— Ce-a zis? întrebă T.J. 

Zoe scoase un strigăt de protest și alergă pe lângă Meredith 
prin galeria pavilionului. Strigătul și faptul că nici în patul din 
camera asta nu se dormise îi sugerau lui Meredith că nu era 
camera lui Zoe. 

Dădu să plece, dar creierul ei înregistră o imagine pe care 
ochii o surprinseseră pe noptieră. 

Meredith păși înapoi în cameră, închizând ușa aproape de tot. 
O poșetă Dior era aruncată pe un fotoliu, indicând că, prin 
eliminare, asta fusese camera lui Janet Kahn. 

Ceea ce atrăsese privirea lui Meredith era o cutie pătrată de 
pe măsuţă. 

Era plină de cartușe de pușcă. 

Îi auzea pe ceilalţi certându-se afară. Mutându-se ca să nu fie 
văzută de pe palier, încărcă arma cu vreo două cartușe, apoi 
puse cutia în buzunarul halatului. 

Reveni lângă cei de afară și spuse: 

— Nu e nimic în camera lui Janet, dar nu o asculta nimeni. Cei 
patru bărbaţi se certau cu Zoe, care stătea în ușa camerei ei, 
refuzând să-i lase să intre și vorbind cu o octavă mai sus ca ei. 

Meredith Ladipo își croi drum cu coatele printre Dante Dupree 
și Steve Gordon și o lovi pe Zoe în stomac cât de tare putu cu 
patul puștii. 

Când Zoe se îndoi de mijloc, șuierând „Căţea!”, Meredith 
întinse mâna pe după ea, deschise ușa și intră în cameră. 

— Acum suntem chit, spuse ea. 

Nici în patul lui Zoe nu se dormise, deși câteva haine din 
bagajul ei de mână erau aruncate la întâmplare. Meredith se 
întrebă de ce făcuse atâta tevatură când, deodată, ceva mic și 
cenușiu țâșni de după pat, lansând o cascadă de lătrături mult 
mai zgomotoase decât s-ar fi crezut că era posibil de la un 
animal atât de mic. 

— Fir-ar al naibii, lisuse, strigă Meredith și sări înapoi cu arma 
ridicată. Din fericire, avu inspiraţia să nu apese pe trăgaci spre 
fiinţa care arăta ca un șobolan mare ce supraviețuise mai multor 
tentative de înec. 


VP - 133 


— Ticălosule! Ticălosule! strigă Zoe, împingându-i pe ceilalți și 
așezându-se între țeava puștii și câinele micut. 

— De ce mă faci în toate felurile, cățea? întrebă T.J. Nici n-am 
pus mâna pe tine. 

— Ticălosul e numele câinelui, zise Dante. 

— De unde știi asta? 

— Netflix, răspunse Dante. 

Meredith interveni: 

— Ai adus un câine? Aici? O încălcare clară a contractului? 

— Niciodată n-am suportat să mă despart de puiul meu, spuse 
Zoe, ridicând câinele cu amândouă mâinile. Ticălosul îi spălă 
obrazul cu sărutări cu limba microscopică de șopârlă. Practic, e 
un câine de asistență. Mă ajută cu anxietatea. Sunt între 
terapeuţi acum, altfel îi rugam să-ţi scrie un bilet. 

— Credeai că o să-l mâncăm sau ceva? zise Dante. Ce-i cu 
atâtea secrete? 

— Și cum l-ai făcut să tacă în timp ce-l aduceai clandestin pe 
insulă? întrebă Steve. 

— l-am dat Puppy Ambiene“ chiar înainte să urcăm în avion, 
spuse ea. Il adoarme ore întregi. Dar după ce am ajuns aici și 
am văzut că din casă se poate ieși pe tot restul insulei, cu 
marea și stâncile și toate celelalte, l-am ţinut aici, l-am hrănit și 
l-am mângâiat. E foarte bine dresat. A făcut pipi pe ediţia asta 
din New York Post și am aruncat cu grijă răhăţeii. 

Ollie își acoperi gura și chicoti când auzi cuvântul „răhăţei”. 

— Aș fi vrut să ne spui mai devreme, zise Steve. 

— N-am vrut să știe criminalul că e aici! De asta am fugit 
înapoi de la cabană, ca să-l verific. 7u ai spus că animalele de 
companie mor primele! 

— Am vrut să spun că întotdeauna mor primele în filmele de 
groază, zise Steve. Și de obicei sunt omorâte de fantome, nu 
sunt călcate în picioare din greșeală, adică modul în care 
probabil o să dea colţul potaia asta jalnică. 

— Ai găsit chestia aia în grătarul care adună părul din cadă? 
întrebă Dante. 

— Chiar e un câine sau e un fir de păr pubian pe care l-a lovit 
fulgerul și a prins viaţă? zise T.J. 

— Nu-i asculta, Ticălosule, îi șopti Zoe câinelui. Sunt doar 
niște comici cât se poate de nesuferiţi, da, așa sunt, nu-i așa? 
Apoi linse fața câinelui în timp ce câinele o lingea pe a ei. 


VP - 134 


— Bleah, spuse Meredith Ladipo. 
VII 


În cele din urmă, planul lui Steve de a se despărți și a cerceta 
casa fu respins de alianţa stranie dintre Dante Dupree și T.. 
Martinez. Cum ultima lor încercare fusese un eșec spectaculos, 
hotărâră să o caute împreună pe Ruby, fără să se scape din ochi 
unii pe alţii nicio clipă. 

Formară un grup dezordonat și palid și căutară în toate cele 
opt dormitoare pentru oaspeţi, în camera lui Meredith, în 
dormitorul principal în care nu dormise nimeni, în sala clovnilor, 
în biblioteca falsă, în camera de joacă, în cramă, în casa 
gonflabilă, în cabană, în puţul liftului și pe docuri, descoperind 
următoarele detalii. 

Dormitorul principal, camera lui Dustin Walker, era spartană și 
banală, acoperită de praf. Pe birou erau un ecran plat și o 
unitate de calculator, dormitând pe modulul de veghe. Când Zoe 
apăsă pe tasta Space ca să-l pornească, grupul se trezi în fața 
unei parole pe care nimeni nu avea energia să o ghicească. 

În camera lui Meredith se aflau un poster după un tablou de 
Basquiat, pe un perete, și un laptop (fără acces la internet), pe 
măsuța de toaletă. O puseră să aștepte în hol, făcându-și de 
lucru cu pușca, în timp ce ei căutau în cameră și în baie. 

Era aproape imposibil pentru cineva să stea în camera 
scriitorilor mai mult de câteva secunde, pentru că cele două 
cadavre începuseră să pută. 

Singura mâncare rămasă pe insulă păreau să fie cele trei 
pachete de mâncare gourmet pentru câini pe care Zoe le 
transportase pe furiș în geanta Ticălosului. 

Nu găsiră nici urmă de Ruby Ng. 


VIII 


Când căutarea se încheie și grupul se întoarse în galeria din 
faţă, Meredith spuse: 


VP - 135 


— Mă duc să-l aștept pe căpitanul Harry. A întârziat cam o 
oră, dar nu e ceva neobișnuit. 

— Barca lui merge cu TOC, spuse Dante. Când ea se încruntă 
la el, adăugă: Timpul Oamenilor de Culoare. 

Meredith strâmbă din nas. 

— Nu știu ce înseamnă asta, dar sună jignitor. 

— E o chestie americană. Și încă ceva ironic - tu n-ai înţeles 
ceva ce am spus eu, măcar de data asta. 

În timp ce Meredith se îndrepta spre fântână, Steve păși în 
faţa ei. 

— Nu ne putem despărți, spuse el. Nu se mai poate. Trebuie 
să rămânem împreună tot timpul. E singurul mod în care putem 
fi siguri că nu suntem omorâţi unul câte unul... și că nu suntem 
noi cei care omoară. Unde-s doi puterea crește și așa mai 
departe. 

— Bine, zise Meredith. Ne ducem toti la doc, atunci, ca să ne 
rugăm pentru întoarcerea oportună a căpitanului Harry. 

Trecu pe lângă el și o luă pe scări; ceilalţi se uitară unii la alţii 
înainte de a porni cu câţiva pași în urma ei, ca un grup 
dezorganizat. 

— Oare chiar ar trebui să o lăsăm cu arma aia în mână? spuse 
T.J. fără să se adreseze cuiva anume. 

— Care e problema, întrebă Dante, dacă nu e încărcată? 

— Poţi să fii sigur că nu e? 

— De ce nu i-o iei ca să afli? 

— Pun pariu că ţi-ar plăcea chestia asta. 

Dante oftă. 

— Sincer, frate? M-am cam săturat să car cadavre. 


IX 


Spre surprinderea nimănui, vasul căpitanului Harry nu apăru 
la orizont, după cum nu apăru nici vreun alt vas. 

La prânz, ceva care semăna cu un avion comercial de 
pasageri apăru pe cer în depărtare, dar dispăru în scurt timp 
între nori. 


VP - 136 


Când nu se mai văzu, grupul căzu de acord să plece de pe 
doc. Urcară în liftul surprinzător de uriaș și incredibil de lent și 
se întoarseră pe domeniul proprietății. 

Sala Memorială a Clovnilor Red Skelton părea cea mai 
confortabilă și mai ușor de apărat cameră în care să se 
înghesuie, cu ușile care se încuiau și divanele moi, fără a mai 
pune la socoteală baia care se afla chiar alături. Puteau să 
doarmă pe rând pe canapele în timp ce restul stăteau de pază. 
Nu aveau un plan făcut sau un scop final în afară de ideea vagă 
că, dacă rezistau suficient timp, cineva asociat cu una dintre 
diversele lor afaceri avea să fie destul de alertat de absența lor 
încât să încerce să-i salveze. 

Steve și Zoe stăteau unul lângă altul pe o canapea din 
intrândul destinat unui șemineu, zâmbindu-și, vorbind în șoaptă 
și ținându-se de mână. 

T.J}. stătea aproape de Ollie, la barul din partea opusă a 
camerei. Mai era un strop de băutură, dar după ce se 
întâmplase cu Billy Antreprenorul, nimeni nu voia să riște să fie 
otrăvit. 

După ce pufni dezgustat înspre Zoe și Steve, T.J. se întoarse 
la Ollie, care studia dosarul cu Omul-Bebe Portocaliu din poală. 

— Ce găsești în cartea aia magică a ta? 

— Păi, încerc să o parcurg și să traduc... se vede că cine a 
scris-o chiar mă înţelege, chiar înțelege revoluția mondială de 
optimism pe care încerc să o pornesc prin arta mea... 

— Și cu o margine de profit destul de bună, din câte aud. 

— Vezi tu, T.J., genul ăsta de cinism mă face să nu vreau să 
am încredere în tine. Sunt secrete aici, secrete despre cum a 
fost construită casa și când multe din trucurile lui... mă rog, el le 
spune trucuri, așa cum le-ar numi, știi tu, cascadorii... 

— Da, din câte am văzut până acum, sunt nostime. 

— ... dar nu mă simt în largul meu să le împart cu cineva ca 
tine, care nu a acceptat Da-ul Hotărât. 

— Exact. N-am băut din Kool-Aid%. Sau, în cazul tău, din Tang. 

Ollie clătină din cap. 


30 Expresia face trimitere la masacrul din Jonestown din 1978, când adepţii lui Jim 
Jones au băut un amestec letal din Kood Aid, un concentrat cu aromă de fructe, și 
otravă, și are sensul de a accepta o dogmă sau a urma o persoană fără a înțelege pe 
deplin implicaţiile acestui lucru. (n.red.) 


VP - 137 


— Mai ţii minte momentul în care toată speranţa din sufletul 
tău a murit? 

— Da, primul moment în care preotul a trecut cu cutia de 
colectă în timpul slujbei. Oamenii ăștia care insistă că avem un 
suflet întotdeauna vor să plătești pentru privilegiul de a-l curăța. 
Și îmi pare rău că mie îmi place să fiu murdar. Majoritatea 
oamenilor preferă să fie murdari. Doar că eu nu mă tem să 
recunosc. 

— Există bine în tine, T.J. Martinez. Dar nu sunt sigur cum să-l 
scot la lumină. 

— Stai la rând. Ascultă, cred că trebuie... mă rog, cred că ne 
trebuie un limbaj codificat al nostru. 

— Nu o să te învăţ BabyRap*. E produs brevetat. 

— Doamne, nu, te rog. Și așa simt că încep să pierd ce mi-a 
mai rămas din minte. Nu, mă refeream mai degrabă... Se uită în 
jur ca să vadă dacă nu-i observa cineva. In cazul în care ai 
nevoie să te ajut cu o diversiune, de exemplu. 

— O diversiune? 

— Da, adică tu să o iei la dreapta când o iau eu la stânga, 
genul ăla de lucru. 

— Îmi place, îmi place. 

— De exemplu, când eu spun un cuvânt codificat, tu să treci 
la acţiune. Să-i atragi în altă parte. 

— Cum ar fi? La ce te gândeai? 

— Cum ar fi... ce zici de... Tang? 

— Tang? 

— Da... Ce-are Tang? 

Ollie clătină din cap. 

— Nimic. Îmi place Tang. Tang e bun. 


XxX 


Meredith Ladipo simți o mână pe umăr. Se ridică în capul 
oaselor pe fotoliul din sala clovnilor în care stătea să se 
odihnească și căută pușca de lângă ea. 

— Calmează-te, fato, calmează-te. Ai adormit. Dante Dupree 
stătea deasupra ei. 


VP - 138 


Gemu și se frecă la ochi, oboseala ultimelor douăzeci și patru 
de ore făcând-o să simtă că silueta ei micuță era cu vreo cinci 
sute de kilograme mai grea. 

— Cât e ceasul? 

— E trecut de cinci. 

— Fir-ar al naibii! Dormea de patru ore. Barca nu vine, nu-i 
așa? 

— Cine, căpitanul Harry? Nu, a venit și a lăsat niște lucruri la 
ora trei. Doar ce l-ai ratat. 

— Poftim? Serios? 

— Nu, sigur că nu, bleguţo. 

— Oh! 

Ea râse stânjenită. Dante se uită la ea cu un zâmbet strâmb. 

— Ştii, nu te supăra, fato, dar pentru un comic de stand-up 
ești cea mai credulă persoană pe care am cunoscut-o vreodată. 

— Asta înseamnă doar că sunt o gură de aer proaspăt, spuse 
ea. 

Dante trase un scăunel din apropiere și se așeză lângă ea. 

— Și ai și spectacole adevărate sau...? 

— Doar câteva la seara amatorilor, mai ales la Londra. Am 
avut vreo două după ce m-am mutat în L.A. 

— Ai rupt? Pun pariu că ai rupt. 

— N-aș spune... că am rupt. Poate puţin. O dată. Zâmbi 
rușinată și se uită în altă parte. Ca să fiu sinceră, în toate 
celelalte ocazii am dat chix. 

— Dar tot ai ieșit, nu? Asta cere curaj. Ar trebui să fii mândră 
de tine. 

— Pe urmă l-am cunoscut pe Dustin și m-am angajat la el, așa 
că n-am mai avut timp să mai revin pe scenă. 

— Pe bune? se încruntă Dante. Dacă Dustin e mentorul tău, ar 
trebui să te încurajeze să urci pe scenă mai mult, nu mai puţin. 

— Nu, desigur. E mentorul meu... era mentorul meu, dar... 
aveam anumite... probleme pe care mă ajuta să le depășesc, în 
interpretare. lar slujba a fost mult mai complicată decât ne-am 
așteptat amândoi. Adică, a fost nevoie de destul de mult timp să 
organizez weekendul ăsta. 

— Adică, mica lui petrecere criminală. 

— Habar nu aveam că asta era... 

— Știu, e-n regulă, doar că... Miji ochii. Cum ziceai că l-ai 
cunoscut? Te-a văzut pe scenă de peste ocean sau cum? 


VP - 139 


O vreme, Meredith arătă ca și cum urma să răspundă, însă 
apoi spuse: 

— Pui foarte multe întrebări, domnule Dupree. 

El îi arătă un zâmbet senin. 

— Scuze. Cred că sunt curios din fire. O moștenesc pe bunica. 

Cineva bătu din palme și se întoarseră să-l vadă pe Steve 
Gordon ridicându-se în picioare. 

— Ok, oameni buni, ridicaţi-vă. Haideti, în picioare. 

Toţi se uitau pur și simplu la el. Nici măcar Zoe nu se mișcă. 

— Serios, oameni buni, dacă murim aici, nu trebuie să fie din 
plictiseală, spuse Steve. O să facem un joc ușor, super-rapid și 
amuzant pe care-l folosesc pentru încălzirea elevilor de la cursul 
de improvizație. 

Toţi scoaseră un geamăt. 

— Frate, nu ne pune să facem improvizații, zise Dante. Asta te 
transformă în Hitler. 

— Repet, eu doar fac o propunere, spuse Steve. Dacă nu vreţi 
deloc să jucăm, nu sunteţi obligaţi. In timp ce spunea asta, luă 
cele două scaune înalte de bar pe care nu stăteau T.J. și Ollie și 
le aduse în faţa camerei, așezându-le la vreo doi metri distanţă 
unul de altul. 

Se așeză între scaune și spuse: 

— Jocul se numește Portarul. 

Zoe râse. 

— Doamne, ai putea fi mai canadian de-atât? 

— Sunt cetăţean american din 1999, dar mulţumesc de 
participare. În orice caz, uitaţi cum funcţionează. Eu sunt 
portarul la hochei și voi încercaţi să trageţi la poartă și să 
înscrieţi pe după mine. 

— Eşti urât, spuse T.J. Adică, ești în același timp urât și foarte 
ușor de uitat. Nu știu cum îţi iese. E aproape magic. 

— Mulţumesc, T.J., dar n-am terminat de explicat jocul. Ideea 
e ca voi să veniţi și să începeți o scenă sau un personaj sau un 
număr și eu trebuie să răspund la fel aproape imediat. Dacă ezit 
sau mă poticnesc în orice fel, câștigați voi. Ideea e să nu mai 
gândești, doar să încerci să fii isteț sau amuzant, să-ţi urmezi 
instinctele. După ce trec pe la toţi din cameră, altcineva devine 
portarul și continuăm până are toată lumea ocazia să stea în 
poartă. Ok? 

Ollie sări de pe scaun bătând din palme. 


VP - 140 


— Sună grozav. 

— Aprobarea ta nu ne ajută, Ollie, dar dacă ești atât de 
doritor, poţi să fii tu primul. 

Ollie ţopăia și dansa ca o zână, arătând și spunând uuuu și 
aaah la diverse obiecte imaginare din cameră. 

— Ar trebui să faci asta repede, Ollie, spuse Steve. De aici 
vine și analogia cu hocheiul. 

— Care e un sport, adăugă T.J., în cazul în care Ollie nu știa. 

Ollie se aplecă și culese o floare invizibilă de pe jos, apoi ţopăi 
spre Steve. 

— Bunule domn, vreţi să acceptaţi în dar o floare minunată? 
spuse el în falset. 

Steve scoase un spray imaginar și-l stropi pe Ollie în față. 

— Spray paralizant! 

Ollie își zgârie ochii cu unghiile, ţipă și se prăbuși. 

Steve se întoarse spre o cameră imaginară și spuse: 

— Nu uitaţi, copii, să nu acceptaţi niciodată daruri de la 
oameni chei. Oamenii fără păr sunt răi din fire și injectează 
deseori florile cu SIDA. Acest mesaj v-a fost adus de Coaliția 
împotriva Cheilor. 

T.J. era următorul la rând și merse spre Steve spunând: 

— Ești un mare ratat și ar trebui să faci lumii o favoare și să te 
sinucizi. 

Steve desfăcu brațele larg. 

— O, mamă, nu trebuia! Ce mesaj drăguţ de ziua mea! Cum 
mai e la închisoare? 

T.J. se întoarse și se așeză, iar Zoe veni la rând. Se îndreptă 
spre Steve, ţinând un sceptru imaginar în mână și făcându-le 
semn celorlalți cu o mână de robot făcută căuș. 

— lartă-mă, tinere, spuse ea cu un accent englezesc elegant 
și glas ascuţit, eu sunt regina Angliei. Poţi să-mi spui ce caut în 
barul acesta de motociclişti? 

Steve îi făcu un semn cu încheietura moleșită și spuse: 

— Fată, e ziua ta norocoasă! Toate reginele beau pe gratis în 
Joia Reginelor înflăcărate! 

— Ura! strigă Zoe, apoi ciocni din călcâie și se așeză în timp 
ce Dante mergea spre Steve. Il apucă pe acesta de umăr și 
arătă la ceruri: 


VP - 141 


— Domnule doctor! Felul în care mișca buzele nu se potrivea 
cu ce-i ieșea pe gură. Erecţia aceea de două sute cincizeci de 
metri înălțime devastează orașul! Ce putem face? 

— Nu te teme, Timmy, zise Steve, împingându-l pe Dante la o 
parte și pășind în faţă. E ziua norocoasă a orașului. Poate că am 
fost dat afară din Liga Dreptăţii pentru că, citez, eram complet 
inutil - mersi mult, Omul Apelor -, dar asta pare a fi o treabă 
pentru Omul Vaselină! Își desfăcu cămașa, dezvăluind că nu 
avea nimic pe dedesubt. Știu cum să fac erecţia aia moale, 
vlăguită și ușor de supus de forțele noastre armate, dar te 
avertizez... Mai întâi va trebui să-mi aduci cea mai mare șosetă 
pe care o găsești și toate afurisitele de cutii de șerveţele din 
oraș. 

Până și Dante chicoti la asta, apoi îl bătu cu palma pe spate 
pe Steve și se așeză lângă Meredith, care stătea cu ochii mari în 
fotoliu, fără să se miște. 

— Hai, Meredith, e rândul tău, spuse Steve. 

— Dă-i drumul, fato. Știm că nu ești doar frumușică, zise Zoe 
pe un ton care arăta clar că nu știa asta, de fapt. 

Meredith se ridică încet și șovăi venind în faţă. 

Apoi șopti ceva și ieși în fugă din cameră, aproape plângând. 

— A spus cumva „limburger”31? întrebă Ollie. Mi s-a părut că a 
spus limburger. Asta e cumva nostim... 

— Hei, frate! l-ai defectat creierul, spuse T.J., uitându-se la 
Steve. Nu credeam că ești în stare, frate, dar a fost o chestie 
nemiloasă. Felicitări! 

Steve întinse braţele în lături. 

— N-am vrut! Credeam că e de-a noastră. 

Dante se încruntă privind spre ușă. 

— Nu-ţi bate capul. Sunt sigur că o să fie bine. 

Apoi o auziră ţipând. 


31 Tip de brânză care provine din Ducatul de Limburg, cunoscută pentru aroma foarte 
puternică. (n.tr.) 


VP - 142 


Călătoria cu avionul / Scandalagiul 


Pot să vă spun ceva? Pot? 

Am zburat de la New York cu avionul de noapte ca să ajung la 
spectacol și jur pe Dumnezeu, mă urmăriţi? Nu vi se pare că aceste 
companii aeriene încearcă să facă zburatul cea mai traumatizantă 
experiență posibilă, fizic și psihic? De parcă fac cercetări pentru al 
Patrulea Reich sau ceva de genul? De parcă ar fi în spectacolul acela de 
pe Broadway, Producătorii, unde încearcă să facă o treabă atât de 
proastă, încât companiile să dea faliment și să bage banii din asigurare 
în buzunar? 

De exemplu: 

Aseară, după ce am făcut cancer la punctul de control, am luat-o 
spre poartă și eram puţin în întârziere și... 

Și, hm... 

Doar o clipă. Doar o clipă. 

Imi pare rău, am concurenţă neașteptată aici în primul rând. Cei de 
la masa asta cred că se află pe a doua scenă. 

Scuză-mă? Domnule? Domnule? Pot să-ţi spun ceva? 

Da, sigur că dumneata! Dragule, doar doi oameni vorbesc în teatrul 
ăsta. Unul din noi are doi sâni uriași și celălalt sunt eu. 

In cazul în care nu prea ai înţeles situația de faţă, uite, eu sunt cea 
cu microfonul în mână. Eu sunt cea pentru care oamenii ăștia de treabă 
au dat bani ca s-o vadă. Așa că ce-ar fi să-ţi ţii gura și să mă lași să-mi 
fac treaba, hm? 

Ce spui? Ce? Nu crezi că sunt amuzantă? 

Uau, dacă aș da doi bani pe ce crezi dumneata despre orice, chiar m- 
ar deranja. 

Ascultă, eu nu vin la dumneata la serviciu la Lumea Apelor, unde 
distrezi turiști, să-ţi spun cum să mănânci pește sau să sari printr-un 
cerc sau altceva, nu-i așa? Nu, nu vin. Așa că tratează-mă cu același 
respect, hm? Sau, în cuvinte pe care le înţelegi: 

(Bate din palmele adunate, latră ca un leu de mare) 

Ararararararar! 

O, Doamne, încă mai vorbește. Amice, au făcut oamenii vreodată 
greșeala de-a asculta prostioarele enervante care ţi se scurg din gură? 
Vreodată? Serios? Ţi-a zis cineva că ești amuzant? 

Da? Te-a minţit. Toate râsetele pe care le primești sunt false, la fel 
ca orgasmele ei. 

Ce spui? Să nu o amestec pe soţia ta în asta? Eu încerc s-o ajut pe 
biata femeie. De cât timp ești cu ticălosul ăsta gras, scumpo? 

Nu toată sentința - doar spune-mi când ești eligibilă pentru eliberare 
condiționată. 

Ţi-a spus cât i-a luat să le strivească pe celelalte? Unde sunt 
îngropate? 

Văd că are mult de treabă cu tine. 


VP - 143 


Putem să-i dăm tipului ăstuia un bilet la bufetul de alături? Am 
senzația că singura dată când nu mișcă buzele e când mișcă și dinţii și 
probabil a trecut ora lui de hrană. 

Oprește-te. Doar oprește-te. Ai pierdut deja. Nu, ai pierdut. Pot să-ţi 
spun momentul exact, știi când a fost? Atunci când mama ta a spus: 

„Refuz să fac avort din motive de moralitate”. 

De atunci, totul a mers prost, nu-i așa? Ai atins apogeul foarte 
devreme, domnule. Păcat! 

Aproape că mi-ar părea rău pentru tine dacă ai tăcea cinci secunde 
ca să se mai stingă ura mea. 

Nu, serios, ești un om îngrozitor. Știu că tu crezi altceva pentru că 
ești bărbat și bărbaţii își petrec toată viaţa fiind cocoloșiţi, gâdilaţi la 
orgoliu și șterși la funduleţul sensibil, dar eu m-am săturat s-o fac 
pentru bărbați. M-am săturat! 

Am dreptate, doamnelor? Așa e? l-auzi uralele lor. Ele știu despre ce 
vorbesc. Și eu n-o mai fac. Voi, bărbaţii, nu puteți face nimic pentru 
mine ce n-ar putea face la fel de bine un castravete foarte mare de la 
Krogers și apoi pot să fac și o salată bună cu el. 

Ce? E înfășurat în plastic! Care e problema? Nu știu ce nu e-n regulă 
cu voi. Puritani. Mi-e silă de voi. 

Ascultă, amice, greșeala ta a fost că atunci când te-ai trezit azi- 
dimineaţă, în acvariul tău de la Lumea Apelor, nu ţi-a dat prin cap, prin 
creierul tău mic cât o alună, că a sta în primul rând la spectacolul Pustii 
și a te apuca să vorbești, pe urmă a încerca să o întreci în insulte, poate 
nu e cea mai înțeleaptă conduită. Să o insulţi pe comediana care 
insultă? Da, foarte bun plan. 

Știu că genul ăsta de plan și gândire strategică va face din tine un 
succes în orice încerci să faci cu viaţa ta. 

Știi tu, după ce reușesc cei de la Greenpeace să te elibereze. 

O, iată-i că se ridică, asta le-a pus capac. Ok, papa! Seară frumoasă! 
lată-i cum pleacă! Uitaţi-vă la E/iberați-/ pe Willy cum pleacă! Se 
leagănă ca vântul. 

Hei, știți, cred că Ajutor! M-am însurat cu pisica 3 rulează la Cineplex 
alături. S-ar putea să fie o distracţie mai pe măsura voastră. 

Ce? Ce-i cu mormăielile astea? 

Îmi plac filmele cu pisici, filmele astea cu Dustin Walker. Sunt ca 
niște bordeluri din capătul orașului: fac bani cu lopata, dar nimeni nu 
recunoaște vreodată că a fost la ele. 


- Janet Kahn 


Venetian Showroom, Las Vegas, NV 

20 iunie 2000 

(Pe YouTube Janet Kahn distruge un scandalagiu”, 3,4 milioane de 
vizualizări) 


VP - 144 


CAPITOLUL ȘAPTE 


Ceilalţi cinci fugiră după Meredith Ladipo spre galeria din faţă. 

— Ce-i cu ţipetele astea? întrebă Steve Cordon? Și de ce ați 
fugit... 

Dar când realiză ce stârnise atâta agitaţie, încremeni pe loc. 
Toţi făcură la fel. 

Cele șase fotografii cu cei șase comici rămași apăruseră la loc 
pe perete, în aceeași poziţie din care le smulsese Dante cu 
câteva ore mai devreme. 

— Cum...? întrebă Zoe. 

T.J. răspunse: 

— Toţi ne-am dus la toaletă! Oricare dintre voi ar fi putut da 
fuga înapoi să le înlocuiască! 

— Sau ai fi putut s-o faci tu, spuse Dante. 

Faţa lui Steve era ca o mască roșie de furie. Fără să spună o 
vorbă, păși în faţă și luă fiecare poză de pe perete, aruncându-le 
cu toată forţa pe gresia de sub picioare și făcându-le țăndări. 
Incepu cu poza lui, apoi le aruncă pe a lui Zoe șia lui Dante. 

O luase pe a lui Ollie și era cât pe ce s-o spargă când Dante îl 
prinse de braț. 

— Stai o secundă. Dante se aplecă printre cioburile de sticlă și 
de plastic ieftin împrăștiate pe jos. O ramă se lovise de podea 
atât de tare, încât se desfăcuse și acum spatele alb al fotografiei 
era cu faţa în sus. 

— Scrie ceva pe ea. 

Dante desprinse fotografia de sticla spartă. În imagine, era el 
pe scenă cu un microfon. 

— Pare să fie... Atlanta, poate? La Uptown Comedy? 

Pe cealaltă parte erau scrise cu marker negru numerele 11- 
12-15. 

— Ce înseamnă asta? întrebă T.J. 

— Cineva nu știe să numere, spuse Ollie. 


VP - 145 


— Trebuie să fie o dată, zise Steve. 12 noiembrie înseamnă 
ceva pentru voi? 

Dante clătină din cap. 

— O fi data la care a fost făcută poza? 

Dante se uită la imagine. 

— Posibil. Eram în turneu în Sud, în toamna anului 2015. 
Șaisprezece orașe. Mai rămase puţin pe gânduri. Poate. Dar 
niciuna dintre date nu era câtuși de puţin... semnificativă. Se 
uită la Meredith Ladipo. N-ai scris tu astea, nu-i așa? 

Ea scutură cu putere din cap. 

— Bineînţeles că nu. 

Zoe își luă propria fotografie din sfărâmături și îi scoase 
spatele ramei. 

— „02-02-17”, citi ea cu glas tare. Ah, acum înţeleg! strigă 
apoi. 

Toți se uitară la ea. 

— Nu, glumesc, habar nu am ce înseamnă. 

T.J. spuse: 

— Aș vrea ca nenorociţii să nu mai încerce să fie amuzanţi tot 
timpul. 

— Nu mă pot abtine, murmură Steve Gordon, uitându-se la 
propria fotografie de pe jos. 

— Atunci străduiește-te mai tare, se răsti T.J. La el. 

T.J. își luă poza de pe perete, apoi o scoase din ramă. 

— Ce scrie? întrebă Dante. 

O ridică s-o vadă și ceilalți: „09-10-01”. 

— Are vreo semnificaţie aparte pentru tine? 

— E ziua dinainte de 11 septembrie, zise Zoe. 

T.J. se uită la poza cu el pe platoul de la 2nite. Ar fi putut fi 
făcută în orice seară din săptămână în decurs de douăzeci de 
ani. Numai că nu era. 

— N-am mai fost în emisie tot restul săptămânii după 11 
septembrie, spuse el. Atacurile au fost într-o marți și am făcut o 
emisiune cu o seară înainte. Se gândi puţin. Larry David și... 
White Stripes? Cred? 

— Ce memorie! spuse Meredith. 

— Întreabă-mă ce am mâncat la micul dejun de dimineaţă și 
n-aş putea să spun, chicoti T.J. 


VP - 146 


— Sigur că ai putea... n-ai mâncat nimic, la fel ca noi toţi, 
spuse Zoe și îi aruncă o privire lui Ollie, care reușise în sfârșit să 
desfacă rama de la fotografia lui. 

Scoase un strigăt scurt când se uită pe spate: 

— O, da! Știu exact când e! E de ziua Omului-Bebe Portocaliu! 
Pe 4 ianuarie 2006, prima dată când am încercat personajul pe 
scenă, la Carolines. Imortalizez data în toate revistele Playbill și 
literatura istorică. 

— Dar fotografia ta, Steve? Ce spune? întrebă Dante. 

— Nu mor de nerăbdare să aflu, răspunse Steve. 

Dante se uită în jos și văzu că Steve pusese piciorul peste 
poză. 

— Ştii deja, nu-i așa? întrebă Dante. De ce nu ne spui și nouă? 

— O, la naiba, zise T.J. Oh, la naiba. Surpriza i se întipări pe 
faţă. 

Steve se uită la T.J. Privirile li se întâlniră o secundă, iar T.J. 
hohoti de râs. 

— Hai, Steve, nu mai fi ciudat, spuse Zoe cu braţele 
încrucișate pe piept. 

Steve Gordon fusese cel care dăduse pozele jos mai înainte, 
așa că era cel mai aproape de peretele unde mai era o singură 
fotografie: a lui Meredith Ladipo. Trase poza din ramă prin 
lateral, se uită pe spatele ei, apoi le-o arătă celorlalţi: 

Era goală. 

— Ce înseamnă asta, Meredith? întrebă Steve, uitându-se 
direct la ea. 

— Nu știu, răspunse ea, apoi bătu din picior. Era cât pe ce să 
plângă din nou. E același răspuns la orice întrebare vreţi să-mi 
puneţi! Nu știu ce se întâmplă aici, așa cum nu știți nici voi. De 
câte ori trebuie să vă spun ca să mă credeţi? 

— Tang, spuse T.). 

— Cum? 

— Tang. 

— La naiba, frate, ai un atac? întrebă Dante. 

— Tang! spuse T.J. și se uită direct la Ollie. 

Steve oftă. 

— Ollie, ai idee ce spune... 

Inainte să termine de vorbit, Ollie ţâșni afară din galerie către 
fântână cu un strigăt puternic: „Taaaaaaaaaaang!” 

Aproape toţi ceilalţi se uitară după el în timp ce se îndepărta. 


VP - 147 


— Ce naiba a fost asta? spuse Dante. 

Zoe se întoarse și strigă: 

— Uitaţi! 

Îl zăriră pe T.J. Martinez alergând în direcţia opusă. 


Ollie rămase fără suflare alergând pe deal către cabană, dar 
la jumătatea drumului aruncă o privire în jur și văzu că nu venea 
nimeni după el. 

— Să-mi trag una, spuse el cu voce tare, apoi cobori în fugă 
dealul ca să-i caute pe ceilalţi. 


T.J). Martinez depăși cu câţiva pași ușa pivniţei de sub scara 
mare, în holul central, dar se apucă de tocul ușii, se îndreptă și 
cobori câte două trepte odată. Inima îi bătea cu putere, 
membrele îi tremurau. Când ajunse jos, se izbi de dulapul uriaș 
din mijloc. 

Îi auzea pe ceilalţi în capul scărilor. Erau chiar dincolo de ușa 
cramei. 

Din doi pași, ajunse în dreptul tastaturii numerice. 

Apăsă 0, apoi 9, apoi 1, apoi 0, apoi 0 din nou și încă o dată 1: 
seria de pe spatele fotografiei lui din galerie. 

Ușa camerei de siguranţă se deschise cu un bip și un șuierat. 

Ușa era de oţel, groasă de treizeci de centimetri, iar T.J. abia 
reușise să intre și să o închidă când ceilalți comici ajunseră în 
pivniţă și se aruncară după el. 

Dar veniseră prea târziu. Ușa se închise cu zgomot și T.J. o 
zăvori cu roata de metal din interior, ca trapa unui submarin. 

— Ha, ha! Luaţi de-aici, nenorociţilor! T.J. chiuia și striga, 
sărind de bucurie, când realiză impactul deplin al triumfului său. 
Din disperare, mizase pe o idee puţin probabilă, ghicind că cifrul 
se schimba de la o dată la alta, dar teoria lui se dovedise 
corectă. De ce era acum combinaţia tocmai acea dată? Ar fi 
mers oricare combinaţie de pe spatele fotografiilor? T.J. nu știa. 

VP - 148 


Nici nu-i păsa în mod deosebit. Ce conta era că reușise să intre 
și ceilalţi nu. 

T.J. privi în jur. Camera era complet izolată fonic, într-o liniște 
de mormânt, nu că ar fi putut să audă ceva peste gâfâielile și 
bătăile inimii. Privirea îi fu atrasă imediat de o mișcare pe unul 
dintre cele patru monitoare fixate în pereţi. Pe o cameră 
montată într-un colț al cramei, îi vedea pe Zoe, pe Meredith și 
pe Dante bătând silențios în ușa încuiată a camerei de 
siguranţă. 

Sub fiecare monitor erau un microfon de interfon și butoane. 
Apăsă pe butonul de ascultare de sub camera din cramă și 
invectivele și loviturile la adresa lui aproape îl asurziră. 

Apăsă pe butonul de vorbit și spuse: 

— Hei, hei, oameni buni. Haideţi, calmaţi-vă, e grozav. Pot să 
fac din asta un avantaj pentru noi. 

Difuzorul era probabil montat lângă cameră, pentru că cei trei 
urmăritori se întoarseră și se uitară spre el, fără ca vreunul din 
ei să-și dea seama exact de unde venea vocea. 

— Ce rahat, T.J. Lasă-ne să intrăm, frate, zise Dante. 

— Nu prea cred, criminal posibil, zise T.J. la interfon. Hei, 
priviţi partea bună a lucrurilor. Acum știți că nu am făcut-o eu, 
pentru că ucigașul nu s-ar ascunde să aștepte salvarea în loc să 
hm, nu știu. Să vă ucidă. 

— Niciunul dintre noi nu credea că tu ești criminalul, spuse 
Zoe. 

— Da, tu ești prea dobitoc să-ţi iasă așa ceva, zise Dante. 

— Vai, mi-ai rănit sentimentele. Acum chiar că nu vă mai las 
să intraţi în buncărul meu privat. Ooo, pe cine încerc eu să 
păcălesc? Oricum nu vă lăsam înăuntru. 


IV 


Ollie intră înapoi în casă și vâri capul în câteva camere. Se 
simţi ușurat, mirându-se de el însuși, când nu-i găsi pe ceilalți. 

Era doar al naibii de sătul de toate astea, sătul de rahaturile 
lor. La început, se speriase că era blocat aici, unde ar fi putut fi 
ucis ca Billy sau ca Janet, dar acum era mai furios că nu putea 
scăpa de cei vii - oameni care îi spuneau sau îi făceau lucruri 


VP - 149 


urâte tot timpul. Era aceeași claustrofobie sufocantă pe care o 
trăise pe terenul de baschet de la școală înainte de primul 
clopoțel. Pe pista aceea lată și plată nu avea unde să se 
ascundă, la fel ca aici. Și niciun clopoțel care să-l elibereze din 
junglă în semisiguranța companiei adulţilor și profesorilor. 

Numai că... practic, nu era adevărat, nu-i așa? 

Faptul că nu avea unde să se ascundă. 

Ştia un loc, mulțumită dosarului portocaliu pe care Dustin 
Walker i-l lăsase cu atâta generozitate, ca un semn că era mai 
bun decât ceilalţi, că gazda lor simpatiza preocuparea lui pentru 
Da-ul Hotărât. Unul dintre planuri spunea că erau mai multe 
trucuri ascunse pe insulă, precum comutatorul secret care 
pornea și oprea liftul și făcea ca podeaua acestuia să cadă. Lui 
Ollie i se părea că era mai degrabă crud decât nostim, dar 
fiecare cu ale lui - nu avea de gând să conteste felul în care alt 
artist își construia numărul. 

Mai știa un truc însă care se putea pune în aplicare în 
încurcătura lui actuală. 

Ollie scoase dosarul din barul din salonul clovnilor. Intră în 
bibliotecă și trase de cartea care deschidea „ușa” bibliotecii 
false. Dar această părea să dea într-un perete, pe care era 
desenat conturul unei persoane fugind prin zid. Dosarul îi 
spunea că acesta era un indiciu, pentru că, într-o întorsătură 
ironică ce era pe placul profesionalismului lui Ollie, ușa falsă se 
deschidea către un perete fals, care era, de fapt, o ușă 
adevărată ce se deschise când împinse de marginea din colțul 
din stânga jos. Simţi că cedează și auzi un clic, apoi descoperi 
că putea să împingă panoul spre dreapta, în perete, dezvăluind 
un spaţiu mic dincolo de el. In interior era o scară de metal, 
îngustă și nevopsită, care urca într-o spirală care-i dădea 
claustrofobie printr-un puț strâmt dincolo de perete. 

Își înghiţi un strigăt de încântare și intră; în urma lui, 
biblioteca se închise cu o bufnitură, făcându-l să tresară. Preţ 
de-o clipă, genunchii i se înmuiară de teamă și se gândi să 
strige. 

Dar nu voia să strige. Nu voia să știe ceilalți unde era. Nu voia 
să le împărtășească descoperirea. În cel mai bun caz, se putea 
aștepta de la acei nenorociţi și depravaţi să-l ignore. Avea să se 
ascundă acolo unde să nu-l găsească. Vor crede că l-a prins 
Walker - sau poate că el era ucigașul. Ce grozav ar fi! Le-ar 


VP - 150 


arăta el atunci! El nu voia decât să inspire dragoste și râsete în 
lume, dar nesimţiţii precum ceilalţi comici, care făceau bani din 
a lua peste picior alţi oameni și a-i jigni, ei n-ar înţelege asta 
niciodată. Nu reacționau decât la frică. Așa că asta avea să le 
dea. 

Respiră adânc și urcă singur pe scara spiralată. 


V 


Un fel de bancă de metal capitonată, care putea fi folosită 
drept pat sau canapea, era prinsă în balamale de peretele din 
camera de refugiu, în partea opusă monitoarelor. T.J. Martinez 
ridică bancheta și descoperi diverse bunătăţi în dulapul aflat 
dedesubt, inclusiv o trusă de pânză de prim ajutor plină de 
produse medicale, trei pături frumos împăturite, o tavă de 
lumânări electrice de urgenţă cu durata de o sută de ore, o cutie 
vidată cu pastile de iod și o servietă plină de bancnote de o mie 
de euro frumos aranjate pe o parte și bancnote de o mie de 
dolari pe cealaltă. 

Întorcându-se spre butonul pe care trebuia să apeși ca să poţi 
fi auzit, spuse: 

— Toţi îmi vreţi răul. Mai ales tu, Zoe, și tu, Dante. Dar poate 
ajungem la o înţelegere. 

— la-ţi înţelegerea, zise Zoe, și te rog să ţi-o îndesi pieziș în 
dos. 

„Nu răspunde prea repede”, gândi T.J. și se uită prin cameră. 
Erau o chiuvetă, o toaletă de plastic și un raft cu cutii de carton 
pe care scria MESE DE URGENȚA CU AUTOÎNCĂLZIRE (SODIU 
SCAZUT). 

— Am aici tot felul de lucruri pe care le-aţi putea folosi, cum 
ar fi, of, nu știu, fără să mă gândesc prea mult, mâncarea. Așa 
că hai să vedem cum decurg lucrurile și poate o să găsesc o 
metodă să vă trimit mâncare ca să nu muriţi de foame. 
Totodată, trebuie să am grijă, știți voi, de siguranţa mea 
personală și așa mai departe. 

Și asta înseamnă să explici care-i problema ta, bombonico. 
Da, tu, Meredith. Tu încă ai cele mai mari șanse să fii vinovată 


VP - 151 


dintre toţi ciudaţii și ţicniţii ăștia, așa că atâta vreme cât ești 
prin preajmă, nu înclin să deschid ușa asta pentru nimeni. 

Meredith nu spuse nimic. Doar clătină obosită din cap și se 
întoarse cu spatele la cameră. 


VI 


Oliver Rees știa că nu putea fi cu adevărat în siguranţă, nu pe 
insula asta, și avea nervii întinși la maxim, ca atunci când 
aștepta venirea cuiva întâlnit pe Grindr. Dar și necunoscutul era 
palpitant, căscându-se în faţa lui și gata să fie explorat, tot ca 
atunci când aștepta venirea cuiva întâlnit pe Grindr. Și poate că 
detractorii lui aveau dreptate. Poate era lacom. Voia ca gloria - 
și descoperirea - să fie doar a lui. Să le fie învăţătură de minte 
nesimţiților pentru cât își băteau joc de el. 

Scara se înălța în spirală prin clădire în interiorul unei camere 
tubulare goale și neaerisite până ajungea la o deschizătură 
pătrată în care lumina pătrundea de sus. Își strecură cu mare 
greutate rotunjimile prin deschizătură și se trezi într-o mansardă 
fără ferestre. Presupunea că exista un pod secret la al treilea 
nivel, deasupra galeriei pavilionului, dar accesibil doar din 
biblioteca de la parter. Tavanul abia ajungea la doi metri 
deasupra podelei cu covor. Aerul dinăuntru era încins de soare 
și mort. Singura mișcare vizibilă era cea a prafului care plutea în 
spirale în lumina dată de singurul bec de deasupra capului. 

Camera era goală, cu excepţia unui fotoliu de piele, a unei 
mese mici, cu un mini-frigider dedesubt, și a unui birou plat și 
cenușiu de la Ikea, pe care se afla un ecran plat, iar sub el, o 
unitate de calculator. 

Ollie merse direct la frigider și rămase puţin dezamăgit să 
descopere câteva fructe - o banană, câteva prune coapte și un 
măr Granny Smith - și două sticle de apă Poland Spring. Ar fi 
preferat bomboane. Apoi își aminti că fructele, bineînţeles, erau 
bomboanele naturii și, luând o prună, mușcă imediat din ea, iar 
sucul i se scurse pe bărbie. 

Apăsă pe tastatură și monitorul se deschise, arătând un fel de 
aplicaţie de chat pe care apărea o conversaţie prin mesaje: 


Trebuie să vorbim. 


VP - 152 


N-ai venit în bibliotecă. N-ai fost acolo. 
Am fost acolo. Pe urmă Janet a fost împușcată. 


Tot mai vreau să aud ce ai de spus. Ne putem întâlni în noaptea 
asta? 


Știi unde e camera de joacă. 
Da. Ne vedem acolo peste treizeci de minute? la 1? 
K. 


„Plictisitor”, își zise Ollie și ieși din aplicaţia de mesaje. 

Terminase de mâncat pruna și căuta un loc unde să arunce 
sâmburele sau un șerveţel cu care să șteargă sucul lipicios de 
pe mâini și bărbie, când le văzu adunate într-o parte a camerei: 

Fotografii înrămate. Două sau trei seturi, pe podea. Se duse și 
le ridică de jos. Erau copii ale acelorași fotografii din galeria din 
faţă. 

Părea ceva semnificativ, în feluri care nu i se lămuriră 
imediat, până când un alt gând îi apăru în minte și le împinse pe 
celelalte deoparte: 

Mesagerie. 

Cineva trimitea mesaje de pe calculator. 

Se întoarse la monitor exact când acesta intra în modulul de 
veghe. Apăsă imediat tasta Space cu degetul și, dacă nu-i 
convenea cuiva că era lipicioasă de la sucul de prună, n-avea 
decât să-l pune-n fund. 

Monitorul se reaprinse și găsi în bara de instrumente simbolul 
care indica faptul că acest calculator avea, într-adevăr, semnal 
Wi-Fi. 

Chicoti gros, ca un super-ticălos din desene animate, spera el, 
pentru că reușise ceea ce alţii nu reușiseră. Făcu ceea ce făcea 
mereu când intra online. 

Își verifică horoscopul. 


Urmează să obtineti niște câștiguri suplimentare, 


Gemeni, deși nu e totul atât de promiţător pe cât pare. 


— Pff, mersi, Kreskin*?, spuse Ollie cu voce tare. Spune-mi 
ceva ce nu știu. 


32? The Amazing Kreskin este un mentalist, o persoană ce posedă presupuse abilităţi 
extrasenzoriale, care a devenit popular prin intermediul televiziunii americane în anii 
'70. (n.red.) 


VP - 153 


VII 


T.J. își dădu seama că dacă apăsa butonul de vorbit și-l lăsa 
fixat așa, putea să-și difuzeze vocea prin fiecare cameră de pe 
domeniu. 

— Hei, Ollie, amice, am reușit! leși afară, oriunde ai fi! 

— Of, Ollie, nu și tu, gemu Dante. 

— Doar nu l-ai atras în prostia ta, nu-i așa? întrebă Zoe. 

— Ce-ţi pasă ţie? răspunse T.J. Eu am fost singurul care nu l-a 
tratat ca pe un rahat de câine. 

— Numai atunci când, știi tu, contează. Ca acum, zise Dante. 

T.J. vorbi la interfon: 

— Ascultă, Ollie, nu te pot lăsa să intri în camera de refugiu, 
ok? Nu am prea încăpea, amice. Și-apoi, cum aș putea să 
deschid ca să te las să intri fără ca acești pendejo? să dea 
buzna înăuntru? Ascultă, ești mult mai valoros pentru mine 
acolo, să fii ochii și urechile mele, să te asiguri că nu 
complotează împotriva mea. Fă-i să rămână sinceri, Ollie, și o să 
mă ţin de cuvânt, promit. 

Auzind acestea, ceilalți din cramă scoaseră un geamăt și 
urcară scările în șir indian. 


VIII 


Ascuns în mansarda lui, Ollie nu auzea difuzoarele deloc. 
Chiar dacă ar fi putut, era prea prins de pagina lui de Yahoo, 
unde scria că un atac terorist avusese loc într-una dintre ţările 
acelea sărace de care nu auzise niciodată și părea că în timpul 
petrecut pe insulă acțiunile căzuseră, apoi crescuseră, pe urmă 
căzuseră din nou. Incepea deja să se plictisească și era gata să 
ia mărul Granny Smith din mini-frigider când îi dădu prin gând 
că poate ar trebui să anunţe pe cineva din lumea de afară de 
problema lor. 

Dar pe cine? Autorităţile locale? Cine erau și cum putea să 
dea de ele? Nu știa cum să dea telefon de pe chestia asta. Nu 
spusese William Griffith întruna cum că insula era într-un fel 


33 Prost, idiot. (în spaniolă în traducere, n.tr.) 
VP - 154 


proprietatea Olandei și oarecum proprietatea Franţei? Ce ţară 
trebuia să apeleze? 

Oare să trimită e-mail la FBI? Cât timp ar dura? Și care era 
adresa lor de e-mail? 

Pe cine să contacteze... pe agentul sau pe managerul lui? Ca 
toţi ceilalți de la Hollywood, își luau concediu în luna august și 
nu era sigur că putea lua legătura cu ei. Pe lângă asta, amândoi 
aveau tendința să ţipe la el când avea necazuri, ceea ce se 
întâmpla des, așa că îi era cam teamă de ei. 

Și atunci realiză - știa exact pe cine să sune și cine avea să-i 
răspundă imediat. 

O cameră video mică și sferică era fixată în partea de sus a 
monitorului, așa că derulă aplicaţiile de pe desktop și o găsi pe 
cea care o controla. Trecu de o fereastră deschisă care arăta 
imagini de la diferite camere video instalate pe insulă - 
biblioteca, un fel de cabină de sunet, docul -, dar astea nu 
însemnau nimic pentru el, așa că închise aplicația. 

În cele din urmă, descoperi cum să deschidă camera video și, 
când se aprinse lumina verde și numerele de pe ecran ajunseră 
la zero, privi spre ea și spuse: 

— Bună, Sandals, sunt Oliver Rees, dar mă știți mai bine drept 
Omul-Bebe Portocaliu. Eu sunt creatorul Omului-Bebe Portocaliu 
și președintele și directorul executiv al Bebelușului Portocaliu, 
LLC. Ar trebui să fiu în Saint Thomas marţi, cu voi, să inspectez 
teatrul. Dar nu voi fi acolo pentru că am fost răpit. Sunt blocat 
cu o grămadă de alte celebrităţi pe insula privată a lui Dustin 
Walker și suntem uciși unul câte unul. Janet Kahn e moartă. Billy 
Antreprenorul e mort. Sunt aproape sigur că Ruby Ng e moartă, 
dar oricum nu știu sigur cât de celebră e, așa că nu contează. 
Dar iată! Eu încă sunt aici. T.J}. Martinez e încă aici și, cu toate că 
e un mare măgar, n-aş vrea să-l văd mort. N-aș vrea să mai văd 
pe nimeni de aici murind. Pur și simplu, nu sunt genul acela de 
persoană. Să fii răzbunător îţi consumă prea multă energie, 
știți? Dante Dupree e aici - e negru. La fel și Zoe Schwartz. 
Adică e și ea aici, nu că e negresă. Nu că ar fi ceva de care să-ți 
fie rușine, să fii negru. Spun și eu, ca să se știe, că nu e negresă. 
Mai sunt aici vreo doi oameni care nu sunt celebri, dar nu le ţin 
minte numele. Am rămas aproape fără mâncare și, mai 
important ca orice, e un nebun aici care încearcă să ne omoare 
în tot felul de moduri, cu arme, otrăvuri, ștreanguri și alte 


VP - 155 


chestii. Avem nevoie de ajutor. Și de mâncare. De fapt, nu, 
trebuie să fim salvaţi și duși într-un loc unde există o sursă mai 
sigură de mâncare. Cum ar fi Sandals Virgin Islands! Dacă ne-aţi 
duce înapoi în Sandals ar fi grozav. Deși nu știu exact unde sunt. 
E o insulă micuță în largul coastei, hm... Saint Croix? Saint 
Louis? Unul dintre sfinţii aceia care sunt botezați după insule. 
Uite, sunt sigur că o să puteţi vorbi cu cineva care să afle. 

Pe măsură ce Ollie vorbea, devenea tot mai greu de ignorat 
nu numai faptul că bătea câmpii, dar și că, pentru orice 
ascultător raţional, ceea ce spunea suna probabil ca aiurelile 
unui nebun. Așa că încercă să pară cât mai serios posibil, ca 
bătrânul care prezenta filmele clasice preferate pe TCM, și 
spuse: 

— Ascultaţi, știu că vi se pare că sunt extrem, extrem de 
amuzant. Ceea ce e adevărat. De cele mai multe ori. Dar trebuie 
să mă credeţi, proprietari și angajaţi ai Teatrului Omul-Bebe 
Portocaliu din Sandals. În acest caz, sunt o sută de milioane la 
sută serios, serios ca moartea. Joc ne;intenționat de cuvinte. 

Spre marea lui uimire, se trezi lăcrimând. 

— N-ar trebui să mor doar pentru că toată viaţa am fost 
amuzant, că arăt și vorbesc amuzant, că aproape totul la mine e 
amuzant. Pentru că mi-a luat mult timp să-mi dau seama cum 
să fac asta, să folosesc asta în folosul meu și dacă asta o să mă 
omoare acum, după ce m-am îmbogăţit și am devenit celebru, 
păi ar fi chiar de rahat. Ar fi cu adevărat de rahat, ca o sulă 
mare, vânoasă și bulboasă de măgar. 

Își șterse mucii de la nas și lacrimile de la ochi. 

— Ne luptăm pentru viața noastră aici. Avem mare nevoie de 
ajutorul vostru. Vă rog. Nu e o glumă. Nu așteptați până marți, 
când nu o să apar acolo. Faceţi ceva acum. 

Respiră adânc. Se gândi la altceva ce merita să spună și nu 
găsi nimic. 

— Vă mulțumesc anticipat. Sunt Omul-Bebe Portocaliu, alias 
Oliver Rees, și vă spun la revedere. 


VP - 156 


IX 


Ollie închise camera și derulă meniul de contacte din telefon 
până găsi e-mailul celor de la Sandals din Insulele 

Virgine Americane, tastând încet adresa cu degetele lipicioase 
pe tastatură. 

Se întrebă dacă trebuia să apese pe „trimite”. Toată 
povestea, când o spuneai cu voce tare, suna atât de... absurd. 
Stupid. Ca organizarea ciudată a unei feste suprarealiste. 

Dar apăsă totuși butonul și se miră cât de mult dura să se 
încarce filmarea în e-mail. Bănuia că fișierul era destul de mare. 
Vorbise, într-adevăr, foarte mult timp. 

Apăsă pe butonul „anulează” de câteva ori, dar fereastra era 
blocată. Se părea că orice părticică a procesorului era folosită ca 
să comprime strigătul lui de ajutor masiv și incoerent. Așa că 
poate mesajul avea să se transmită și computerul avea să 
recunoască acea comandă de anulare prea târziu; sau poate că 
avea să anuleze înainte ca mesajul să plece, așa cum 
intenţionase el. 

Se împinse disperat departe de birou. Nu găsea cuvintele 
potrivite să-i facă pe cei din exterior să-l creadă. Creierul lui nu 
funcționa în felul acela. Trebuia să-și calce pe mândrie și să 
ceară ajutor cuiva - probabil negresei care nu era celebră și 
vorbea, nu se știe de ce, cu accent britanic și care, din câte își 
amintea el, nu-și bătuse joc de el (încă) - pentru că nu putea 
suporta ideea de a recunoaște în fața celorlalţi că într-adevăr 
era atât de ciudat pe cât îl considerau ei. 

Cobori greoi scările și deschise ușa în formă de perete fals. 

Ușa era pe jumătate deschisă când barosul lovi de după 
perete. 

Ollie nu avu timp să înțeleagă ce vedea până când barosul îl 
lovi în rădăcina nasului și în ochi, crăpându-i craniul și luându-i 
vederea pentru totdeauna. 


VP - 157 


XxX 


T.J. observă că putea să schimbe imaginile de pe cele trei 
monitoare cu unele venite de la alte camere de pe domeniu 
apăsând pe indicatorul din lateralul fiecărui ecran. Trecu rapid 
prin salonul clovnilor, apoi prin curtea de la piscină. 

Steve Gordon, vizibil absent din grupul din cramă, reuşise să 
aprindă focul în groapa din insula de ciment din mijlocul piscinei 
și își ținea fotografia deasupra flăcării, asigurându-se că ardea 
zdravăn. 

T.J. chicoti în sinea lui și vorbi la interfon: 

— Ce crezi că faci, Gordo? 

Vocea din curte îl făcu pe Steve să scape fotografia în groapa 
cu flăcări, unde se mistui cu repeziciune. 

— Te văd, râse T.J. la microfon. Nu scapi așa ușor. Nu scapi 
niciodată cu nimic. Pur și simplu, nu e în firea ta, Gordo. 

Ochii lui Steve gasiră camera din colțul curţii. 

— T.J., spuse el, eram sigur că știi cine sunt. 

— Pe bune, Sherlock, zise T.J. Am știut mereu cine ești. Și ce 
ești. Și acum sunt cu ochii pe tine, amice. Am ochi peste tot. O 
să te fac să tânjești după zilele când mă prefăceam că nici 
măcar nu exiști. 


VP - 158 


lubitor de câini 


Știu că s-ar putea să vi se pară greu de crezut uitându-vă la mine 
sau citind obsesiv despre mine pe TMZ.com. 
Ceea ce faceţi toţi, nu? 


(Râde) 


Ok, bine. Doar verificam. 

Deci știți, pentru că v-aţi documentat în privința mea înainte de 
spectacol, că sunt iconoclastă. Sfidez multe stereotipuri în multe feluri. 
În primul rând, majoritatea oamenilor presupun că femeilor le plac 
pisicile și că bărbaţilor le plac câinii. Dar mie nu. Mie îmi plac câinii. 
Sunt o iubitoare de câini. 

Uau, nu-i așa? Să-i aplaudăm pe iubitorii de câini. Beau pentru asta. 

Sau pentru orice, sincer. 

E genul acela de sexism subtil, generalizat, din societate, care mă 
enervează la culme - presupunerea că, doar pentru că ești fată, ești 
amatoare de pisici. 

Stăpânii de pisici se supără și când presupui că pisica lor e fetiță: 

— O, ce pisicuță frumoasă! Cum o cheamă? 

— E BAIAT, FASCISTULE! 

— Ok, ok, deci e băiat, cum îl cheamă? 

— İl cheamă Adorabilul Bumbăcel lubăreț. 


(Râde) 


— Știu. Știu, i se potrivește numele; e foarte dur. Aproape l-am 
botezat Domnul Coadă Pufoasă, dar ăsta era numele din filmele acelea 
cu M-am însurat cu pisica şi poţi să mergi prea departe cu treaba asta 
cu iubitorii de pisici. Adică, Dustin Walker ar trebui judecat la Haga 
pentru ultimul, înţelegi ce spun? 

Păi, eu sunt iubitoare de câini, dar asta nu înseamnă că vreau să 
adun iubitorii de pisici și să-i bag în lagăre sau ceva. 

l-aș pune să poarte un imprimeu cu Hello Kitty pe piept. Nu, nu, aș 
merge prea departe. 

I-au făcut chestia asta bunicii mele în Polonia și cunosc istoria destul 
de bine cât să nu o repet. Nu, nu. 


(Râde) 


Nu sunt genul acela de persoană căreia, știți voi, îi pasă numai de 
tabăra ei, de echipa ei și spune, știți, faci cum zic eu sau valea, amice. 
Eu nu sunt așa. Eu nu m-am aruncat pur și simplu în chestia asta cu 
iubitorii de câini cu ochii închiși. Nu, am luat pisicile într-o mână, câinii 
în cealaltă și i-am cântărit bine, în acest fel. Și așa am luat decizia. Și vă 
înțeleg și vă respect dacă ați ajuns la o concluzie diferită. 


VP - 159 


Pe de o parte, ai un animal care nu vine când îl strigi, îi place să fie 
atins când și când, în cel mai bun caz, și petrece tot timpul mâncând, 
dormind și privind pe fereastră. Și are niște toane cumplite, cumplite. 

Nu de asta am nevoie la un animal de companie. Nu. 

Pentru că am deja o oglindă. 

Stai așa! Tocmai m-am descris pe mine însămi! Nu mă suna, nu mă 
atinge, mănânc, mănânc, mănânc, o Doamne, de ce-am mâncat atât și 
de ce nu mă sună nimeni? De ce nu am un iubit? Știu, o să beau o sticlă 
de sauvignon blanc și două tablete de Ambien și o să vedem dimineaţă 
dacă s-a schimbat ceva. Gâl-gâl, gâl-gâl. Sforăi... 

Persoanele aflate în relaţii trebuie să se completeze unele pe altele, 
știți? Să ofere ce-i lipsește celuilalt. Nu să dubleze trăsături de 
personalitate! Altfel, ești doar încă unul ca tine. La fel de bine, ai putea 
să-ţi iei o pernă din aceea cât tine de mare, cum au fetele la Comic 
Con, cu o poză cu tine dezbrăcat, acoperit de un voal de mătase, și să 
mergi cu asta după tine. 

Pe urmă, nu o să fii niciodată nevoit să renunţi la tine. 

Eu tocmai mi-am luat un câine. Vreţi să-l cunoașteţi? Da, sigur că 
vreți. 

Vino aici! Vino aici, băiete! Vino pe scenă! Vezi bunătăţile? Ştii ce 
înseamnă asta, nu? 

Da, vino aici, Ticălosule! Vino-ncoace! Ce Ticălos de treabă! 

Ah, scuze, da: i-am pus numele Ticălosul. Știu, știu, unii dintre voi 
mă judecă acum. „O, scorpia aia e îngrozitoare, cum poate să facă așa 
ceva?” Dar ascultaţi-mă până la capăt. Când l-am adus acasă de la 
adăpost... 

Da, e salvat. Știu, sunt grozavă și empatică, nu? Dar urăsc cuvântul 
ăla, e atât de pretenţios. Oamenii săraci își iau câine de la hingheri, în 
timp ce hipsterii îi sa/vează, de parcă ar fi fost în incendiu sau legaţi 
sub un laser de un răufăcător. 

Ce Ticălos de treabă! Cine-i băiat cuminte? Ești băieţelul special al 
lui mami, nu-i așa? 

Hopa! Face pipi. Face... pipi. Poate să vină cineva aici? Uau! Da, nu, 
cu siguranță miroase puternic. Ai mâncat sparanghel la prânz? Putem 
să găsim un mop sau...? Mersi. 

Puteţi să-l luaţi de aici? Poftim, mersi. Pa, scumpule! Ne vedem în 
cabina lui mami după spectacol! Dacă-mi mănânci Valiumul, te omor! 

Vedeţi de ce i-am spus Ticălosul? Când l-am „salvat” de la hingheri îl 
chema Zurbagiul. 

Dar pe urmă l-am cunoscut mai bine. 

Și mi-a mâncat geanta Louis Vuitton. 

Și pe urmă a făcut caca în ea. 

Mi-am dat seama că n-ar trebui să le dai imediat nume câinilor. Ar 
trebui să aștepți și să le observi personalitatea o vreme și apoi să te 
oprești la un nume, cum făceau amerindienii. Sau cum m-a învățat 
Kevin Costner: Dansează Cu Lupii... Vântul În Plete... Stă Cu Pumnul 
Ridicat... 


VP - 160 


Sau dacă eu eram amerindiană: Se Luptă Cu Datoriile De Pe Cardul 
De Credit. 

Dar dacă îl cunoști pe Ticălos ajungi să-l iubești. Nu, serios. Se 
bucură de câte ori mă vede; aleargă spre mine când intru pe ușă sau 
vin acasă de la o filmare, sau când mă întorc din turneu. Arată de parcă 
o să moară de câte ori plec, de parcă nu poate trăi fără mine. Când 
vorbesc, pare că fiecare cuvânt care-mi iese din gură e cel mai genial 
lucru pe care l-a auzit vreodată, dă din coada aia prostuţă, gâfâie cu 
botul ăla prostuț. 

Mă iubește foarte mult. 

Sau, cel puţin, așa credeam. 

Imi făceam părul în locul unde probabil și-l face și Neil deGrasse 
Tyson, pentru că avea niște, nu știu, reviste de știință pe masă. Ce știu 
eu?! Și citeam acolo că oamenii cred despre câini că sunt mai afectuoși 
din fire decât pisicile, dar nu e adevărat. Ce se întâmplă, de fapt: câinii 
trăiesc în preajma oamenilor de câteva zeci de mii de ani mai mult. 
Deci câinii au evoluat ca să reacționeze la semnalele oamenilor. 
Ticălosul știe, având ADN-ul programat, moștenit de la sute și sute de 
strămoși până în epoca de piatră, știe că supraviețuirea, mesele, 
adăpostul, siguranţa lui, totul depinde în întregime de o relaţie bună cu 
mine. 

Așa că asta nu e iubire. 

E pur calcul. 

Și eu zic da, multumesc, Doamne! 

De asta are nevoie cu adevărat cineva ca mine, care are un hău fără 
fund și întunecat în locul unde ar fi trebuit să fie stima de sine. Credinţă 
oarbă, necondiționată. Nu co-dependenţă, ci uni-dependenţă. Unul din 
relaţie e complet obsedat de a îndeplini nevoile celeilalte persoane, iar 
ea e gata să-l trimită înapoi la hingheri dacă își face de cap cu geanta 
pe care am dat o sumă din patru cifre. De data asta nu mai glumesc, 
Ticălosule, nu mai glumesc, mă auzi de acolo din culise, Ticălosule, nu-i 
așa? 

Sigur, uneori încă urăsc faptul că sunt singură, iar mama îmi trimite 
mesaj să-mi amintească de asta în fiecare zi la aceeași oră, când vede 
vecinii ieșind din casă să-și ducă la școală copiii. Dar nu la fel de des 
acum, fiindcă îl am pe Ticălos. 

De fapt, un singur lucru mă împiedică să spun: „Știi ceva? Eu doar de 
Ticălos am nevoie. Are opt sau nouă din cele zece lucruri pe care le pot 
obţine de la un bărbat”. Și un singur lucru mă împiedică să spun: „Ştii 
ceva? Șterg aplicaţia JDate din telefon. O să mă mulţumesc cu Ticălosul 
și cu articolul cu Channing Tatum din US Weekly drept parteneri de 
viaţă”. 

Și e trist. Da, știți încotro bat cu asta. E trist. 

Dar e toată chestia cu durata vieţii, știți? În niciun caz nu o să 
trăiască la fel de mult ca mine. Ticălosul, în cel mai bun caz - și vreau 
să spun în cel mai bun caz o să apuce douăzeci de ani. Și dacă se 
întâmplă asta, o să aibă echipe de la știri în jur care să-l întrebe: „Ne 
întrebam ce mănânci ca să rămâi, ei bine, tânăr nu e cuvântul potrivit, 


VP - 161 


dar știi tu... viu? E un tip special, gourmet, de rahat de câine pe care-l 
mănânci? De exemplu, mănânci numai rahat de câine de la virgine? 
Sau de la câini francezi? E un tip anume de dos pe care-l adulmeci? 
Care e secretul tău? Și putem scoate un bestseller cu diete pentru câini 
din asta?” 


(Râde) 


Uneori, intru într-o stare în care mă uit la Ticălos și nu mă pot gândi 
la nimic altceva decât la faptul că moare. Serios! E groaznic. Știu că 
într-o zi o să vin acasă și nu o să doarmă; o să fie mort. Sau, mai rău, o 
să se îmbolnăvească de cancer sau de insuficiență renală sau altceva și 
o să mă duc cu el la veterinar să-l eutanasieze și veterinarul o să 
spună: „Vreţi să staţi aici cât durează?” și eu știu că nu, nu vreau cu 
adevărat, dar pe urmă o să mă judece - că sunt crudă sau lașă sau cum 
oi fi -, așa că o să zic ok și o să stau acolo să mă uit cum îmi moare 
câinele chiar acolo, pe masă, în fața mea, lingându-mi degetele. 

Și când mă gândesc la asta, e singura dată când mă enervez foarte 
tare pe Ticălos. Și spun: 

Nemernic egoist! 

De ce nu te gândești niciodată cum mă afectează pe mine deciziile 
tale?! 


- Zoe Schwartz 


Paramount Teatre, Seattle, WA 
2 februarie 2017 
(Filmat pentru Netflix ca Râde ca o fată) 


VP - 162 


CAPITOLUL OPT 


T.J. trecea de la o cameră video la alta pe monitoarele din 
camera de refugiu, familiarizându-se cu fiecare perspectivă 
posibilă. 

În toate dormitoarele de oaspeţi și în camera lui Meredith, dar 
nu și în dormitorul principal. 

În bucătărie, cu faţa spre frigider și cămară; afară, în cramă. 

Erau două în camera dejoacă, ambele îndreptate spre ţarcul 
cu mingi. 

Una îndreptată spre scena din cabana îngrijitorului. 

Una în camera scriitorilor, care surprindea și veranda de 
afară. 

Una în salonul clovnilor, dar niciuna în bibliotecă. 

O cameră video filma în sus piscina inferioară și alta filma în 
jos piscina superioară. 

Se mira că nu erau mai multe prin curte - niciuna, de 
exemplu, nu era orientată spre castelul gonflabil. Nu se mira că 
nu era nicio cameră video în galeria din faţă, unde atârnaseră 
fotografiile lor, fiindcă asta era în mod sigur în avantajul 
ucigașului. 

Pe lângă trecerea în revistă a  noutăților folosind 
comutatoarele de lângă fiecare monitor, T.J. putea roti la o sută 
de grade toate camerele video cu un mic joystick. 

Descoperi acest lucru când îl surprinse pe Dante Dupree 
furișându-se pe afară. Se uită cum comicul merse aproape de 
intrarea în liftul spre docuri, așteptând să facă ceva cât de cât 
interesant. În cele din urmă, T.]. se plictisi și vorbi la microfon. 

— Te văd cu gândurile tale vinovate, durule. Nu încerca să 
faci ceva ce nu vrei să văd eu. 

— Nici n-aș visa, frate, spuse Dante, privind în jur, dar 
nevăzând nimic. 

— Aici, măgarule, spuse T.J. și Dante de pe ecran se întoarse, 
se uită în sus și merse spre camera video care probabil era 


VP - 163 


fixată pe unul dintre stâlpii de iluminat care străjuiau aleea 
fântânii. 

— Se mișcă, da? întrebă el. 

— Ține totul la vedere și nu o să ai de ce să-ţi faci griji, spuse 
T.J. 

— Nici nu mi-ar trece prin cap să fac ceva altfel decât la 
vedere, jur, zise Dante și ieși din cadru, rămânând totodată cu 
ochii la cameră. 

— Ce număr jalnic, frate, spuse T.J., ronțăind o raţie de 
mâncare la pachet. Nu mâncase toată ziua și cartofii gratinaţi 
aveau pentru el un gust divin. 


După-amiaza trecea alene pe monitoarele lui T.J. 

O văzu pe Zoe Schwartz în camera ei, deschizând o cutie 
vidată cu mâncare pentru câini. Ticălosul alergă spre ea dând 
din coadă. 

Îi puse cupa de plastic sub bot și el hăpăi aproape toată 
mâncarea. De îndată ce ridică nasul să se lingă pe bot, eaîiluă 
cutia. 

Se uită în jur. Gordo era în baie. Nu avea motive să creadă că 
nu era singură, fiindcă niciunul dintre ei nu descoperise camera 
din dormitorul ei. 

Zoe băgă două degete în mâncarea pentru câine și luă o 
bucată. Dacă T.J. n-ar fi mâncat o pungă de Schittles din rezerva 
din camera de siguranță, mâncarea pentru câine i-ar fi făcut și 
lui stomacul să chiorăie puțin. 

Ticălosul lătra la ea nerăbdător. 

Zoe îl amuţi, apucându-l de bot cu cealaltă mână. 

Își vâri mâncare pentru câine în gură cu degetele. 

Mestecă puţin, înghiţi și plescăi din limbă. 

Apoi băgă degetele înăuntru pentru încă o înghiţitură. 
Ticălosul îi dădu târcoale din stânga, apoi din dreapta, uitându- 
se la mâncare și dând repede și îngrijorat din coadă. 

Se auzi apa la toaletă și Gordo ieși pe neașteptate din baie. 
Zoe scoase un țipăt scurt și aruncă în cealaltă parte a camerei 
cutia pentru căţei. Ticălosul se aruncă asupra ei. 


VP - 164 


— lisuse! spuse ea. Nu te-ai spălat pe mâini? 

— Ce, eu... 

— Nici să nu te gândești să mă atingi până nu te speli pe 
mâini! 

— Ok, ok, o să mă spăl pe mâini, zise el, întorcându-se în 
baie. Din nou, adăugă el neconvingător. 

T.J. își acoperi gura și râse în hohote. 


Monitoarele erau în alb-negru, adăugând luminozitate 
imaginilor, așa că era greu să-ţi dai seama doar uitându-te la 
ecrane că se apropia sfârșitul zilei. Ceasul digital de pe tableta 
din camera de refugiu arăta că era șase și jumătate când T.J. o 
observă pe Meredith Ladipo căutând ceva cu disperare în 
camera ei. 

Apăsă pe buton: 

— Dacă nu-ţi găsești conștiința, sunt destul de sigur că ai 
uitat-o pe continent, scumpo. 

Meredith tresări, se uită la tavan, dădu să spună ceva, se opri 
și ieși nervoasă din cameră. 


IV 


La 19.25, Dante Dupree apăru în cramă. Avea o cheie mică pe 
care o folosi ca să deschidă un raft din plexiglas. 

— Frate, de unde ai luat asta? spuse T.J. la interfon. 

Dante nu răspunse. Luă o sticlă, puse încă una la subrat și pe 
a treia o luă în mână. 

— Frate, dacă-mi dai o sticlă, o să-ţi dau spaghete în sos de 
carne. Am vreo jumătate de duzină de gustări aici. Am chili, 
taco, ravioli, mic dejun gata făcut cu șuncă și cartofi, frate. 

Dante se întoarse spre cameră și-i arătă degetul mijlociu. 

— Hai, frate, nu fi așa. Nu e corect. Haide. 

Dante luă a patra sticlă de vin și urcă scările spre bucătărie. 


VP - 165 


V 


Noaptea se așternu în sfârșit și, în timp ce T.J. urmărea 
camerele alternativ, observă că nu vedea o anumită persoană. 

— Hei, oameni buni, zise el printr-o transmisie pe toată insula, 
l-a văzut careva pe Ollie? 

Niciun răspuns. 

— Adică eu un l-am văzut de foarte mult timp. 

Zoe, care stătea încă la piciorul patului cu câinele, se uită în 
sus la cameră. 

Apoi privi în jos, ignorându-l. 

— Poate să organizeze cineva o căutare? 

Gordo stătea la fereastra deschisă a lui Zoe și fuma, folosind 
o cutie goală de sfeclă drept scrumieră. 

— Adică, m-aș duce eu, știți, dar... hm. Știţi voi. 

Dante bea pahar după pahar de vin în bucătărie. 

— Doar că sunt îngrijorat pentru el. 

Nu știa unde era Meredith. 

Băzâitul alb al luminilor fluorescente din camera micuță 
începea să-l scoată din minţi. 


VI 


La 21.35, Meredith Ladipo intră în bucătărie și-l găsi pe Dante 
Dupree stând la insula din mijloc, unde dăduse pe gât trei sau 
patru sticle de vin. Erau, în mod evident, din rezerva secretă a 
domnului Walker, ceea ce ridica întrebarea cum intrase în 
dulapurile încuiate, dar expresia lui indica faptul că deja nu-i mai 
păsa de astfel de lucruri. 

— Unde ai fost? o întrebă el. 

— Pe docuri, am sperat să fac semn vreunei bărci. Sau unui 
avion. Sau unei sirene. 

— O, zise Dante și-și turnă încă un pahar. 

Ea sprijini pușca de frigider și scoase un pahar din dulap pe 
care-l umplu cu apă cu gheaţă. Se așeză la insulă și-l bău, 
încercând să ignore chiorăitul din stomac. 

Deodată, Dante se uită la ea și spuse: 


VP - 166 


— Crezi că sunt alcoolic? 

Meredith clipi. 

— De unde să știu eu? 

— Nu știu dacă sunt alcoolic sau nu. Știi de ce? N-am încercat 
niciodată să mă las. Așa că, cine știe, poate că aș fi în stare. Dar 
dacă aș face-o, ar trebui să mă las brusc. Să renunţ deodată. 
Pentru că, știi, am încercat să beau un singur pahar. Când ești 
treaz, ţi se pare că ești în stare să bei doar un pahar. Să te 
destinzi puţin. Te lasă să te mai relaxezi la finalul zilei. Pentru 
bunica, era un ritual din fiecare seară. Ea putea să bea un singur 
pahar. Un pahar de Southern Confort cu gheaţă era preferatul 
ei. Sau un pahar de vin alb. Dar atât. Mereu am admirat asta la 
ea. Ea putea să bea doar unul; îi ofereai mai mult și-ţi spunea: 
„Nu, îmi ajunge”. Și nu se întindea niciodată singură după sticlă. 
Nu înțeleg de ce n-am moștenit abilitatea asta de la ea. Pentru 
mine, o băutură se transformă mereu în două. Și e adevărat, 
sunt unele nopţi în care mă pot limita doar la două. Ca atunci 
când sunt la restaurant și e târziu sau știu că am mult de condus 
până acasă sau până la hotel. De obicei însă, dacă mă opresc, o 
fac după trei. Atunci se dezleagă vezica și pe urmă începem să 
bătătorim calea între bar și toaletă. Dar trei sunt de ajuns; trei 
mă încălzesc atât cât să mă ţină până merg la culcare sau așa. 
Dar, dacă e să fiu sincer, beau numai trei de câteva ori pe 
săptămână. Mult mai des se întâmplă să-i dau tot înainte, știi? 
Sunt pe val. Sunt atât de plin de emoție și de bucurie și băutura 
e modul meu de a le canaliza, știi? Ești obosit sau deprimat sau 
plictisit și... și după ce n-ai făcut-o o zi, uiţi. Vrei doar să menţii 
starea de euforie și pe urmă, când ai mers prea departe, e prea 
târziu sau te-ai dus la culcare când e deja prea târziu și te 
trezești cu capul distrus și gura ca de iască. 

Luă ultima sticlă de vin nedeschisă, se ridică și făcu niște pași 
prin cameră, căutând tirbușonul. 

— Unde naiba am pus chestia aia? 

— Se pare că ai cumpănit mult la treaba asta, spuse Meredith. 

— Hm? spuse privind-o cu ochii înceţoșați. 

— Gândit, zise Meredith, fără să-și schimbe deloc expresia. Se 
pare că te-ai gândit mult la treaba asta. 

— Da, cred că da. Cred că dacă aș avea copii n-aş bea atât de 
mult. Nu pentru că mă tem de ce le-aș putea face, ci pentru că 
aș avea mai puţin timp liber. Mai puţin timp să mă zbat în 


VP - 167 


rahaturile mele, știi? Aș alerga încoace și încolo după lucruri 
care n-au legătură cu numărul meu, cu repetițiile, cu condusul 
până acolo, cu emisiunile de radio ca să-l promovez, chinul de a 
obţine numărul următor. Dacă aș avea copii, aș ieși mai mult din 
mine însumi, știi? 

— A fost alegerea ta, să nu ai copii, sau...? 

— Da, știi, n-a fost niciodată ceva care să-mi treacă prin cap. 
Cred că a fost, în parte, pentru că am fost crescut de o bătrână, 
părinţii mei fiind morţi de mult. În mintea mea, era ceva ce 
oamenii făceau la pensie, cum e cultivarea trandafirilor sau ceva 
de genul ăsta, știi? Să crești trandafiri, să crești oameni. Știu că 
nu are prea mult sens, dar așa a fost educaţia mea. Cred că, 
într-un fel, a fost cel mai bine așa. Devin mult prea exuberant 
când sunt băut, știi. Uneori, mi-e greu să-mi controlez 
temperamentul. Nu mi-a dat prea multă bătaie de cap. Cu 
excepția momentelor în care, știi tu, exact asta a făcut. 

începu să deschidă sertare la întâmplare cu un zgomot 
asurzitor. 

— Păi, afurisitul de tirbușon era chiar aici. L-ai luat tu? 

Meredith scutură din cap. 

Dante spuse: 

— Ştii, ce mă îngrijorează cel mai mult, totuși, este energia 
aceea neliniștită, întunericul acela; băutura îl împiedică, știi, să 
mă copleșească. Toţi comicii se luptă cu asta. Lenny. Pryor. 
Robin. Au dat-o în bară cu rahaturile lor, dar au făcut-o bine. Nu 
spun că eu aș fi din categoria lor, dar e greu să nu observi că, 
pentru a face meseria asta, trebuie să fii un pic sărit. De 
exemplu, vreau să zic, uită-te la Dustin Walker - că tot vorbim 
de săriţi. Înţelegi ce zic? Că tot vorbim de întunericul din 
interior. 

— Cred că da, zise Meredith Ladipo. 

— El avea copii? Walker? 

Meredith clătină din cap. 

— Hm. Atunci mă întreb... îţi amintești de trofeul pe care l-a 
găsit Ruby când ne uitam după arme? „Clinica Dorothy Walker 
pentru Minte Sănătoasă”. După cine e numită? Sora lui? Soţia 
lui? 

— Mama lui, zise Meredith. 

— Și pentru ce a fost, pentru dezintoxicare, nu? Un loc în care 
se ascund bogătașii drogați cât se refac? 


VP - 168 


— Nu, răspunse Meredith aspru. A fost... Dându-și seama că 
reacționase ceva mai emotiv decât intenţionase, respiră adânc. 
Doamna Walker avea Alzheimer și fiul ei a fondat clinica pentru 
a studia boala și alte tulburări și boli neurologice. Ca să caute un 
remediu. 

— O! Dante părea dezamăgit. Adică, bravo lui, presupun, dar 
cred că eu sunt în căutarea unei clinici de dezintoxicare. Deși, n- 
o să te mint, sunt îngrijorat - dacă devin complet abstinent, ar fi 
ca și cum mi-ar tăia cineva boașele, știi? Ca și cum m-ar 
domestici prea mult, ca și cum aș fi dat cu spray paralizant. Aș 
mai putea accesa locul acela întunecat sau aș deveni, nu știu, 
izolat, în spatele unei vitrine, într-un loc de unde n-aș mai putea 
ajunge acolo? Ca un Xanax natural sau un rahat de genul ăsta? 

Se opri și rămase în mijlocul camerei, dând neajutorat din 
mâini: 

— Fir-ar să fie, Dupree, unde dracu’ ai pus afurisitul ăla de 
tirbușon nenorocit? 

Meredith cobori de pe scaun și se întinse spre el. 

— Poftim. 

Îi luă sticla cu vin, îi deșurubă capacul și i-o dădu înapoi. 

Dante se uită la sticla deschisă. 

Se uită la Meredith. 

Se uită iar la sticlă. 

— Mulţumesc, zise el. 

— Cu plăcere, spuse ea. 


VII 


T.J. urmări discuţia din bucătărie dintre Meredith și Dante 
până se plictisi. Se gândea că poate aveau să și-o tragă, ceea ce 
ar fi fost grozav de privit sau greţos, greu de zis. Dar când 
deveni evident că nu aveau să facă nimic, schimbă imaginea cu 
cea din camera lui Zoe Schwartz. 

Ticălosul stătea tremurând în pragul ușii, fiecare fir de păr din 
blană vibrând și anticipând aventurile care puteau fi descoperite 
în hol. 

Câinele ignora oamenii care se rostogoleau și se sărutau pe 
pat. 


VP - 169 


— E ciudat că ne facem de cap atât de mult? întrebă Steve. 
Simt că poate e ciudat. 

— E sentimentul de vinovăţie al supraviețuitorilor, zise Zoe. 

— Practic, n-am supravieţuit încă. 

— Atunci e sentimentul de vinovăţie al canadienilor. Te simţi 
prost că te distrezi în timp ce toţi ceilalți sunt nefericiți. 

— De fapt, și eu sunt cam nefericit. 

— Și eu la fel. Așa că hai să nu mai vorbim de asta. Sau 
despre orice. Trage-mi-o până uit unde sunt, te rog. 

In timp ce îi scotea bluza din blugi și i-o ridica peste brațe, 
auziră amândoi, foarte tare și foarte aproape: 

— Primiţi și cereri sau o să fie zece minute de sex plictisitor 
cum fac albii, în poziția misionarului? 

Vocea venea de nicăieri, iar Zoe și Steve săriră din pat 
simultan, dar independent unul de altul, ca să caute sursa. 
Ticălosul alerga în cercuri mici și lătra într-un fel despre care 
credea că ar putea fi folositor. 

— Hei, dacă implicaţi câinele într-un fel de trio, aţi putea 
câștiga niște bani. 

Chicotitul lui T.J. era inconfundabil și părea să vină din becul 
ascuns în ventilatorul care se învârtea deasupra capului. 

— Eşti un mare măgar, T.J., spuse Zoe. Se întoarse spre 
Steve: Hai să mergem în altă parte. 

— Nu poţi să scapi de mine în locul ăsta, fato. Am ochi peste 
tot. 

— De ce trebuie să fii un nesimţit atât de nesuferit, T.J? 
întrebă Steve în timp ce-și băga bluza înapoi în pantaloni. 

— De ce trebuie să fii hoţ de glume, Gordo? spuse ventilatorul 
din tavan. 

Steve rămase cu gura căscată de parcă l-ar fi lovit peste faţă. 

— Ce prostii tot bolborosești acolo? zise Zoe. Te aștepți să 
cred așa ceva? 

T.J. spuse: 

— Gata cu secretele. Aud că asta e noua ta politică, Zoe, nu-i 
așa? Ei bine, încep eu. Crezi că sunt măgar? Dar ce zici de noul 
tău partener de pat? Știi de ce am spus că nu-l cunosc când am 
venit aici? Pentru că e mort pentru mine. E mort pentru toată 
lumea. Dusty s-a asigurat de asta. 

— Ești un rahat mincinos, spuse Zoe. Se întoarse spre Steve: 
Nu-i așa? 


VP - 170 


T.J. râse. 

— Ştie. Ştie că e adevărat. Ştie că o merită. 

Steve se întoarse spre Zoe. 

— Ascultă. Ce s-a întâmplat... 

— Ce s-a întâmplat, Zoe, a fost că Dusty obișnuia să 
încălzească publicul înainte să filmeze pentru Ce-a fost asta? Nu 
avea foarte mult timp să meargă în turneu, la clubul Store sau 
altundeva, așa că doar atunci putea să facă stand-up. De cele 
mai multe ori, producătorii angajau un comic care să 
încălzească publicul, dar de vreo două ori pe săptămână Dusty o 
făcea singur - cu material nou-nouţț, chestii originale pe care le 
scria singur. 

— Uneori, îi spuse Steve lui Zoe, există gândire în paralel. 
Există un număr limitat de premise pentru glume pe care la 
poale inventa cineva... 

Lui Zoe îi căzu faţa. 

— O, lisuse, Steve, pe bune? 

— Și uneori nenorociţii te fură, zise T.J. Steve a auzit glumele 
acelea și le-a ţinut minte, a început să iasă pe scenă și să le 
spună ca fiind ale lui. Abia când a mers la audiţia pentru SNL s-a 
repezit Dusty la el. 

Zoe arăta de parcă era cât pe ce să verse. 

— O, Doamne. 

— A fost chiar după ce a ieșit din emisie Ce-a fost asta? Dusty 
a ameninţat că dă în judecată NBC și HBO și au blocat 
emisiunea pe care voiau să o facă cu el înainte să meargă prea 
departe. Pe urmă, Dusty s-a dus la toți proprietarii de club care 
erau cineva, la toți agenţii, toți managerii, toţi cei care aduceau 
invitaţii la toate emisiunile de seara târziu și le-a spus foarte clar 
că dacă voiau să mai aibă vreodată de-a face cu celebrul 
comedian Dustin Walker ultimul lucru pe care trebuiau să-l facă 
era să-l aducă pe hoţul de glume Steve „Gordo” Gordon. 

Zoe nu avea de ce să-l întrebe pe Steve dacă era adevărat. O 
vedea pe faţa lui ștearsă și cenușie că așa era. 

— Asta nu scrie pe pagina ta de pe Wikipedia, șopti Zoe 
acuzator. 

Fără să se uite la el, Steve spuse: 

— Era în zona aceea gri de la începuturi, când absolut orice se 
întâmpla unei celebrităţi, oricât de mărunt era, apărea online. Și 
pe urmă, știi, n-am mai făcut nimic după aceea despre care să 


VP - 171 


merite să scrii. Practic, a trebuit să-mi croiesc din nou drum în 
industrie. Și n-am reușit. Există ceva ce nu poți fi niciodată de 
mai multe ori, Zoe. Și anume nou. 

— Ai primit ce-ai meritat, pendejo, spuse becul. 

— O, de parcă tu știi ce înseamnă să primeşti ce meriţi, se 
răsti Zoe la el. Tu care-ţi dai drumul pe pantofii altora. 

Steve începu să spună: 

— Am vrut să-ţi spun mai înainte... adică, după chestia cu 
pozele, da... 

Zoe ridică o mână și respiră adânc. 

— Ascultă, Steve, chiar dacă sursa e un sfincter uman odios și 
mânjit de rahat... 

— Cu plăcere, spuse ventilatorul din tavan. 

— Adică, înţelegi că e ceva foarte grav, da? Eu sunt 
comediană. Asta am vrut să fiu de când aveam nouă ani. Mi-am 
dedicat viaţa acestui lucru. Asta... trebuie să procesez povestea 
asta. E ca și cum un rabin se întâlnește cu cineva care neagă 
Holocaustul. Dacă asta e reputaţia ta... Păi, e o problemă pe mai 
multe niveluri. Îmi pare rău. Dar așa este, știi? 

— Da, știu. Știu. Cu umerii pleoștiţi, Steve se îndreptă spre 
ușă și o deschise. Inainte să iasă, se întoarse și spuse: Dacă mai 
contează, Zoe, chiar admir și respect comedia ta... 

— Ticălosule! strigă ea. 

El lăsă capul în jos. 

— Inţeleg, o să plec. 

— Nu, prostule, vezi că iese câinele! 

Potaia anemică ţâșni printre picioarele lui Steve și ieși în 
galeria pavilionului înainte ca el să reacționeze. 

Zoe îl împinse deoparte și alergă după el. 

— Ticălosule, întoarce-te aici! 

Chicotitul lui T.J. ricoșa în pereți. 

— A mers mai bine decât aș fi putut să sper vreodată. 

Steve oftă. 

— Trebuie să fii un măgar nenorocit tot timpul? 

— Nu e ceva personal, Gordon. Mă rog, poate că e, doar puţin. 

— De ce-ţi pasă atât de mult? Adică, nici măcar nu erau 
glumele tale. 

— Poate ţi-e greu să crezi, Gordo, dar toți trebuie să avem un 
cod moral. Și eu cred foarte tare în codul comicilor. Niciodată, 
niciodată să nu furi materialul altuia. Niciodată, niciodată. Asta 


VP - 172 


te face - cum li se spune în India? - un paria. Din ziua aceea ai 
fost mort pentru mine, frate. 

— Da, ai dreptate, T.J., zise Steve către ventilator, chiar îmi 
vine greu să cred. Să fii tu domnul Integritate, cu banda cu 
râsete de la 2nite și așa mai departe. 

— Ți-am tot spus, era altceva. 

— Da. Întotdeauna e altceva când o faci tu. Să te îneci cu un 
sac de sule, T.J. 

Steve dădu să plece, dar, înainte să o facă, văzu pe măsuţă o 
cutie mică și sigilată cu foie gras pentru câini. O apucă și o puse 
în buzunar, sperând ca micul lui gest cavaleresc să-l ajute 
cumva să reintre în grațiile iubitei lui. 


VIII 


Zoe ieși în fugă pe palier exact când Ticălosul ajungea la 
scări. Avea picioare scurte și gheare lungi, așa că alunecă pe 
trepte, permițându-i astfel să se apropie la câţiva metri de el. 

Ticălosul patină pe podeaua din hol până la capătul scării. 
Aproape că pusese mâna pe el, dar câinele reuși să prindă 
aderenţă tocmai când ajungea la el. Se îndepărtă în viteză de 
ea, cu limba pe afară, ieșind în galeria din faţă, unde se opri și 
ciuli o ureche. 

Îl strigă pe nume și câinele începu să se întoarcă spre ea - dar 
apoi auzi altceva, ceva ce ea nu auzea. 

Alergă în direcția aceea, dând atât de repede din picioare, 
încât la început restul corpului nu se mișcă deloc, ca un personaj 
de desene animate care turează înainte de a o lua la goană. 

Galeria din față o încetinea foarte mult. Podeaua era încă 
plină de sticlă de la ramele foto sparte și ea era desculță. 

Păși prin câmpul minat plin de cioburi cât mai atent posibil, 
oprindu-se doar să scoată o bucăţică triunghiulară din lateralul 
călcâiului cu o înjurătură. 

Ticălosul stătea pe iarbă lângă fântână, uitându-se spre 
galerie, privind-o cu capul înclinat cum se apropia. 

Zoe văzu cu coada ochiului al treilea set de fotografii puse la 
loc pe peretele din dreapta ei, materializate în mod la fel de 
misterios precum cel de-al doilea set care apăruse după ce 


VP - 173 


Dante Dupree le aruncase pe primele în mare. Ea, Gordo, Dante, 
T.J. și Meredith erau încă acolo. 

Ollie nu mai era, dar ea nu băgă de seamă. Avea altele pe 
cap. 

De îndată ce ajunse în cealaltă parte a camerei, Ticălosul se 
întoarse și o luă la fugă, alergând în diagonală pe lângă fântână 
și intră în zidul de bambuși care se legănau în dreapta lui. 

Zoe fugi după câine printre bambuși, de-a lungul aleii de 
cărămidă dintre cortinele de frunze. 

Primul ei gând fu că, dacă și-ar fi dorit nivelul acesta de 
exasperare, și-ar fi luat o pisică. 

Al doilea ei gând fu o vagă conștientizare a faptului că, sus pe 
deal lângă cabană, cineva ţinea în dreptul feţei ceva care părea 
a fi un fluier. Își zise: „Îl știu - dar stai, cu siguranţă mă înșel, 
pentru câ...” 

Nici nu termină, nici nu reţinu ideea, pentru că fu înlocuită cu 
senzaţia subită că nu mai avea aer, iar imposibilitatea de a mai 
respira suprimă orice alt gând. 

Căzu pe spate pe aleea de piatră și simţi o durere ascuţită în 
gât care, după cum începea să-și dea seama, venea de la ceva 
prin care alergase când ţâșnise printre bambuși. Așezat exact la 
nivelul mărului lui Adam, se înfipse în carnea gâtului, tăind-o 
practic în două, după care se desprinse de stâlpii de metal pe 
care acum parcă îi vedea în bambusul verde de o parte și de 
alta. Era un fir de garotă care, odată ce intră în el, se desfăcu 
din balamale și se înfășură în jurul gâtului ei ca un tentacul. 

Ticălosul stătea deasupra ei, lătrând întruna de parcă toată 
povestea asta afurisită era, de fapt, vina ei. 


IX 


T.J}. Martinez urmări într-o tăcere plină de groază cum Zoe 
căzu în noroi ca și cum i-ar fi tăiat cineva sforile. Miji ochii la 
imaginea ei neclară până își dădu seama că scânteierea aceea 
din jurul gâtului ei trebuia să fie un fir, legat de cortina de 
bambuși la nivelul gâtului. Când se lovise de el, nu doar că îi 
zdrobise laringele, dar se și desprinsese din furcile pe care le 
vedea acum sclipind pe suporturile de pe stâlpii dintre bambuși. 


VP - 174 


Ea trăgea cu unghiile de garotă atât de tare, încât își sfâșia 
pielea gâtului. Picioarele i se zvârcoleau de parcă încă nu 
primiseră mesajul că nu mai alergau pe pământ. 

Atunci i se contură pe deplin o idee: 

Avea să o salveze. 

Avea să o salveze și, chiar dacă ea nu renunţa astfel la 
răzbunarea împotriva lui, măcar îi putea slăbi hotărârea, poate 
chiar să-i ofere o poveste contrară celei pe care voia să o 
folosească împotriva lui. Se lăsase dus de valul capriciului său 
sexual? Sigur că da. Îi părea rău? Cu siguranţă. Dar merita să-i 
distrugă viaţa din cauza asta? Nu, domnule. Nu era un om rău. 
Da, sună a clișeu, dar Hollywoodul era cel care se victimiza aici, 
de fapt. Nu i se refuzase nimic de atât timp, încât uitase cum 
era. În esenţă, era grozav să fii bogat, dar celebritatea era de 
rahat. Să nu poţi să ieși și să fii un om în lume era ceva 
important la care renunţai. Capriciul, cum îi spunea el, era 
supapa lui, putând să-și folosească acea putere în scop personal 
măcar o dată. Într-adevăr, poate că le speria pe unele fete, dar 
cine știe, poate unora le prindea bine pe termen lung. Le 
întărea. Sau le făcea mai puţin închistate. Una din două. 

Avea să-i salveze viaţa lui Zoe Schwartz exact în punctul cel 
mai critic și să dovedească, măcar pentru el însuși, ceea ce știa 
că era adevărat: că era băiat bun. 

T.J. se aruncă la roată ca să tragă înapoi zăvorul de pe ușa 
camerei de siguranţă. 

Aceasta nu se mișcă. 

Mai încercă de câteva ori, apoi răsuci roata din nou, dar nu 
reuși decât să-și scrântească umărul. 

Bătu în ușă și strigă fără niciun folos; vedea pe monitor că nu 
era nimeni în cramă. 

Pe celălalt monitor, lupta lui Zoe cu firul din jurul gâtului 
începu să slăbească. 


X 


Lătratul Ticălosului era tot mai slab în urechile lui Zoe. Începu 
să-și piardă puterea de a mai ridica mâinile și a-și scoate firul 
din gât. 


VP - 175 


În timp ce lumea se scufunda în întuneric în jurul ei, deveni 
conștientă de o lumină în mijlocul lui, caldă și îmbietoare. 

Acum îi era foarte clar. Toate zbaterile și grijile, toate 
manevrele făcute pentru carieră. Toată neliniștea provocată de 
greutatea ei, de păr și machiaj, de hainele și farmecul ei 
general. Le plăcea bărbaţilor cum arăta? Le displăcea femeilor? 
Ar fi râs de cât de absurd era totul, dacă ar fi mai fi avut suflu și 
o cale aeriană prin care acesta să iasă. 

Deci acesta era marele adevăr al vieţii: te agăţi de prea 
multe. Lasă-le. Lasă-le pe toate în urmă. 

Pentru prima dată în viața ei de adult, Zoe Schwartz se simţea 
calmă. Împăcată. 

Colţurile gurii i se ridicară într-un zâmbet. 


VP - 176 


Operele mele importante de caritate 


Deci, nu știu dacă ați auzit sau nu, dar: 

Am cam devenit o persoană importantă. 

Da, serios? Mulţumesc, mulțumesc din suflet. Binecuvântate să fie 
inimile voastre de ţărani. Frumos din partea voastră. 

Prin urmare, s-ar zice că recompensa financiară care m-a ocolit pe 
tot parcursul vieţii mele irosite a sosit în sfârșit, cu vârf și îndesat. 

Dar sunt același băiat de treabă pe care-l cunoașteţi și-l iubiți. Sau 
dacă nu-l iubiţi, atunci îl tolerați întrucâtva. Nu o să fiu una dintre 
celebrităţile acelea care uită de unde au venit sau nu-și mai încap în 
pantaloni de fudule. 

In primul rând, eu îmi iau pantalonii de la Sons-O-Britches. E 
magazinul cu pantaloni înalţi și largi din mall-ul cu pantaloni de lângă 
Jacksonville, Alabama. 

In districtul pantalonilor, da, acolo e. V-aţi prins. O să-mi cumpăr 
hainele tot de acolo. 

O să fiu mai degrabă ca rapperii, știți, care-și aduc băieţii din cartier 
cu ei după ce primesc discul de platină. O să fiu exact așa. Încă mai am 
anturajul de acasă din 'Bama, de pe vremea când lucram în construcţii 
acolo. Păsărică, Rebelul, Drojdie-de-baltă, George Micuţu', Marele 
George, Leavenworth Jim, Generalul Lee, Sam Bâlbâitu' și Omu’ 
Bâzdâganie, Jones care-ţi mănâncă ficaţii - da, ei sunt băieţii mei. Și 
așa o să fie întotdeauna. 

Trebuie să-i ud cu furtunul în fiecare seară, altfel încep să împută 
casă, dar sunt tot cu mine. 

Dar nici n-o să trăiesc ca un călugăr, pentru că mi-am luat deja 
piscină. 

Am agăţat rulota cu piscina de spatele celei pe care e casa mea și 
tot așa. 

Mai e ceva, totuși, să știți - odată ce ai bani, sunt anumite lucruri pe 
care le așteaptă lumea de la tine. 

Puterea înseamnă responsabilitate. 

Știți cine a spus asta? 

Omul Păianjen. Exact. Omul Păianjen. Al doilea filosof preferat al 
meu după lisus. 

Intotdeauna ascult ce spune un om plin de pânză de păianjen. Da. 

Îmi amintește de bunicul. 

Așadar, nu m-am prea gândit la asta în anii de lipsuri și zbateri, dar 
după ce devii extrem de cunoscut, oamenii se așteaptă să oferi ceva la 
schimb comunității și lumii. 

De exemplu, știți că Bono o să cultive un cartof pentru fiecare om 
din Africa? 

Sau presupun că asta o să facă, având în vedere că e irlandez și așa 
mai departe. 


VP - 177 


Poate o să ducă toată Africa la pub și o să-i îmbete pe toţi criță cu 
bere Guiness ca să uite de probleme. Ar merge și asta. 

O să fiu sincer cu voi, nu sunt sigur ce-o să facă. Mă uitam la cum îi 
umbla clanța aia subţire la CNN, în sala de așteptare de la spălătoria de 
mașini - copiii mei făceau dușul săptămânal - și subtitrarea era complet 
aiurea, așa că poate am înțeles doar o parte din poveste. 

Cred că Bono și-ar putea permite să se bărbierească din când în 
când, totuși, nu credeți? 

„Bicuri pentru Bono”, asta e noua mea organizaţie caritabilă. 

Unele dintre celebrităţile astea, frate, unele dintre organizaţiile lor 
caritabile sunt foarte obscure. 

De exemplu, l-am văzut pe Dustin Walker - da, tipul din filmele cu 
pisici? Da, am văzut că strânge bani pentru un fel de boli neurologice 
rare? Știţi voi, oameni care au creierele absolut varză? 

Adică, asta spune elcă face. 

Eu unul cred că doar finanţează cercetări ca să verifice ce-i în 
creierul /ui și să afle de ce nu mai e amuzant. 

Trebuie să spuneţi odată cu mine: 

Aranjeaz-o0000! 

Da, exact. Așa e. Asta e chestia cu sloganurile... trebuie să-i iei pe 
oameni prin surprindere cu ele când se așteaptă mai puţin. Ca un 
oposum într-un sac. 

Ar fi trebuit să vedeţi expresia de pe faţa băiatului meu când am 
deschis sacul. Băiete, aproape c-ai făcut pe tine. 

Adică, are doar șase luni, așa că e aceeași expresie pe care o are pe 
față mai tot timpul, dar tot mi s-a părut al naibii de nostim. 

Da, sunt tatăl anului, ăsta e bătrânu' Billy. 

Așa că, după multă reflecţie și meditaţie și un bax de douăsprezece 
cutii de Miller Lite, am găsit grupul de persoane nereprezentate, 
defavorizate și prost întreţinute care vor fi beneficiarii noii mele 
generozități. 

Sunteţi gata? Nu cred că sunteţi gata. Pentru că eu gândesc 
neconvențional, lată cauza pe care o voi susţine: 

Femeile ușoare. 

Da, femeile ușoare. Râdeți voi, dar e adevărat... ele n-au parte de 
respect. Niciun pic. Femeile nu le plac pentru că le fură bărbaţii; nici 
bărbaţii nu le plac. 

Adică, a doua zi dimineaţă. După cele cinci vizite la clinică. Cu toate 
cremele și penicilina aceea. 

Dar femeile ușoare oferă un serviciu public valoros, și anume le dau 
speranţă milioanelor de bărbaţi urâţi și slab dotați din toată lumea că și 
ei vor face sex într-o bună zi. E greu să fii bărbat... serios, chiar e. Voi, 
femeile, credeți că suntem aranjaţi, dar trebuie să facem pipi din 
picioare, la fel ca toată lumea. 

Poftim? 

Ce-aţi spus? 

Ah, da, poate n-a fost cea mai bună analogie. Sau metaforă. 


34 Marcă de bere cu conţinut scăzut de alcool. (n.red.) 
VP - 178 


Mereu le încurc pe astea două. 

Femeile ușoare dau atât de mult și de atâta timp atâtor oameni, 
după atât de multe pahare de margarita de zmeură, încât cred că a 
venit timpul să le dea cineva și lor ceva. 

În mod repetat. 

Noapte de noapte. 

Cu ardoare. Și vervă. 

Vedeți, nu înțeleg de ce râdeți. Eu vorbesc despre o operă caritabilă 
importantă aici. Daţi naibii dovadă de puţin respect, aţi auzit? 

Știți, opera mea de caritate e o organizaţie nonprofit care să le ajute 
pe femeile ușoare în cele mai vulnerabile momente, adică, statistic 
vorbind, în diminețţile de sâmbătă și duminică, când se trezesc în patul 
tipului cu care au fost în seara precedentă și, cumva, trebuie să se 
întoarcă acasă. 

Proverbialul drum al rușinii, l-aţi nimerit. Am de gând ca drumul 
rușinii să devină de domeniul trecutului. 

Ca poliomielita. 

O să iau venitul de la fostele mele și o să-l investesc într-o flotă de 
ambulanțe renovate care merg prin oraș și caută femei ușoare pe 
drumul rușinii, să le ia, să le dea pastila de a doua zi, remedii pentru 
mahmureală, antibiotice, chiloţi de schimb și ce altceva le mai trebuie, 
apoi să le ducă acasă, să le lase în pragul ușii fără să le coste ceva și, 
mai ales, fără să le judece. Nici măcar un pic. Noi nu „facem femeile 
ușoare de râs” cum am citit pe internet. Nu, nu. Noi oferim servicii 
gratuit, fără să punem întrebări. 

Cu excepţia numărului de telefon. 

Ce? 

Dacă vă imaginaţi că o să ratez șansa asta grozavă să o cunosc pe 
viitoarea doamnă Antreprenor, v-aţi pierdut naibii minţile! 

Aranjeaz-o0000! 


- Billy Antreprenorul 


Grand Ole Opry, Nashville, TN 
12 aprilie 2010 


VP - 179 


CAPITOLUL NOUĂ 


T.J}. Martinez râdea, cu toate că era îngrozit, nu amuzat, de 
moartea lui Zoe surprinsă pe monitoarele din fața lui. 

Lovi zăvorul, dar acesta nu se mișcă. 

Râse și de asta. 

Când încercă să vadă unde propteaua se blocase în tocul ușii, 
izbucni în râs și de data asta. 

Incepu să se simtă ameţit și moale și merse împleticit spre 
bancă să se așeze, dar nu nimeri și se lovi tare și dureros cu 
fundul de podea. Și asta îl făcu să izbucnească într-un hohot de 
râs de trei minute care-l făcu să simtă arsuri în piept. 

Îi era din ce în ce mai greu să respire. Întreaga situaţie îi 
amintea de vremurile când mergea în cluburi cu Dusty și li se 
ofereau cilindrii aceia mici de metal - cum le zice? cartușe - pe 
care să le spargă, să le tragă pe nas și să se ambaleze înainte 
să iasă pe ringul de dans. 

— O, Doamne, spuse el cu vocea ascuţită și piţigăiată, de 
parcă inhalase gazul dintr-un balon. 

Se uită la aerisiri și văzu șipcile fluturând ca într-un miraj, 
dându-și seama că probabil camera se umplea de gaz. 

Protoxid de azot? Cunoscut și drept gaz ilariant? 

— O, la dracu’, e o capcană, chițăi el. 

Se uită la monitorul pe care Zoe zăcea cu ochii mari, privind 
spre camera video. Se uita la el? Oare era posibil? 

— Ne vedem în scurt timp, spuse el, și începu să râdă. 

Să râdă. 

Și să râdă. 


VP - 180 


Două lucruri se întâmplară mai mult sau mai puţin simultan, 
cel puţin așa li se părea celor care le trăiau în timp real: 

Luminile se stinseră, una câte una, pe toată insula. 

Și începu banda cu râsete. 

Steve Gordon ieși din camera lui Zoe Schwartz cu mâncarea 
pentru câini în buzunar, încercând să urmărească sunetul pașilor 
ei desculți pe gresie, dar fără să se miște prea repede, 
presupunând că era mai înțelept să-i dea șansa să se calmeze. 

Era la jumătatea drumului, în dreptul balustradei late și 
frumos sculptate, când toată casa se cufundă brusc în 
întunericul străpuns de un chicotit nazal și fornăit. 

Steve încremeni pe scări, strângând balustrada până i se 
albiră degetele, dar nu se mai auzi alt zgomot. Simţea cumva, în 
aer, anticiparea publicului care aștepta să se dezlănţuie. 

| se păru că vede în galerie o mișcare, ceva care venea spre 
el. Nevrând să riște să se lupte orbește, păși în lateral și intră în 
bibliotecă. Lumina slabă a lunii care pătrundea prin beznă 
contura marginea unui corp de bibliotecă transformat într-o ușă 
puţin întredeschisă. 

Merse spre ușă și o deschise, iar cadavrul care se sprijinise de 
ușă se răsturnă la pământ. Craniul, de-abia mai ţinându-se 
laolaltă în fâșii neregulate de piele, se desfăcu și-i mânji partea 
din faţă a bluzei cu sânge și fragmente de os și creier. 

Hohote nemiloase de încântare reverberau în pereţi, numai 
bune pentru o cădere în fund, reacția perfectă la o alunecare pe 
coajă de banană. Steve împinse cadavrul la o parte și se 
împletici spre spate. Faţa era o varză inumană de pete roșii 
întunecate, dar undeva în creierul lui se formă ideea că hainele 
fuseseră cândva pe corpul lui Oliver Rees. 

Mintea lui nu avea ce face cu informaţia asta. Nu voia decât 
să scape, departe, departe, departe de aici. Simţea deja că i se 
încorda gâtul și că stomacul îi tresălta. Se îndepărtă pe întuneric 
de acel corp și se lovi de altul. 

Acesta era drept, se mișca și era cald. Se răsuci în timp ce 
aerul deasupra lui explodă cu gâfâieli ieșite tocmai din 
diafragmă și cu exclamări de „O, nu, n-a făcut așa ceva”, 
rostogolindu-se ca valurile în timpul uraganului. 


VP - 181 


Prinse intrusul de umeri și văzu ochii mari și albi ai lui 
Meredith Ladipo. 


Meredith Ladipo? 

— Nu! spuse Steve, ieșind cu spatele pe ușa pe care eao 
folosise ca să intre în cameră. Nu mă face să te rănesc! Nu 
vreau! 

— Ha ha ha ha ha, râdeau pereţii. Ha ha hahaha ha. 

leşi poticnindu-se prin salonul clovnilor, pe lângă garguiele 
vopsite cu ulei, cu căutături urâte. Traversă împiedicându-se 
camera de joacă și căzu prin ușile de sticlă în direcţia piscinei, 
unde groapa cu focul încă aprins era singura sursă de lumină cât 
vedeai cu ochii. Căzu în genunchi și vomă în piscina de sus 
putinul pe care îl mai avea în stomac. De-abia dacă era ceva 
mai mult decât fiere, dar se scurse în firicele prin apa prea 
albastră ca un organism unicelular crescut la o mărime 
grotescă, imposibilă. 

Vărsatul îi câștigă râsete politicoase, tolerante, de simpatie. 
Genul de râs pe care îl ai când șeful tău spune o glumă proastă, 
dar vrei să rămâi totuși angajat; genul care te face să 
desconsideri publicul pentru că a râs așa și pe tine însuţi pentru 
că l-ai stârnit. 

Auzea aceste chicoteli blânde de după ușa glisantă de sticlă 
din interiorul casei, nu că ar mai fi avut nevoie de convingere ca 
să nu se întoarcă acolo. Se ridică greoi, mai întâi cu un picior, 
apoi cu al doilea, și scuipă în piscină resturile de vomă din gură. 

Se împletici pe după casă până la marginea stâncii unde se 
afla casa gonflabilă. Dustin Walker gonflabil dansa în propteaua 
sa în lumina lunii ca într-un extaz păgân. 

Altă lumină ardea în depărtare, una la care trebui să se uite 
vreo patruzeci și cinci de secunde ca să se asigure că era reală 
și nu o iluzie stârnită de frică. 


VP - 182 


IV 


După ce Steve Gordon fugi de ea, Meredith Ladipo își găsi 
drumul pipăind prin bibliotecă; descoperi rămășițele lui Oliver și 
se trase înapoi spre scări cu răsuflarea tăiată. 

Fugi la etaj, în baia ei, cu intenţia de a încuia ușa după ea șia 
nu mai ieși până în zori, dar îl găsi pe Dante Dupree stând la 
birou, luminat doar de ecranul laptopului ei deschis, legănându- 
se înainte și înapoi în scaunul ei rotativ. 

— Oliver Rees e mort, spuse ea. 

Spre iritarea ei, aerul vibra de râsete cu gura închisă, 
batjocuri fantomatice din camere întunecate. Cu o senzaţie de 
greață, își dădu seama că boxele erau probabil acolo, precum și 
camerele video, așa că oricine era în camera de refugiu o putea 
privi și auzi în timp ce dormea, se îmbrăca, se spăla și mai făcea 
Dumnezeu știe ce. 

Dante se uită la ea când vorbi, cu pleoape grele, și mișcă o 
clipă buzele, ca și cum voia să vorbească, dar nu spuse nimic. 

Așa că ea continuă: 

— Pare să fi fost altă capcană. Era o scară ascunsă, pesemne, 
în bibliotecă și, hm, cred că, atunci când a deschis-o din interior, 
barosul ăsta de pe perete a căzut și l-a izbit direct în faţă și, hm, 
nu i-a cruțat craniul deloc. Nu arată bine. E o pată uriașă de 
sânge pe perete și, și... Nu știu dacă o să-mi revin vreodată. 
Ciocanul a lovit peretele atât de tare, încât mânerul de lemn s-a 
rupt în două, așa că... nu mai e folositor ca armă și-ai putea, te 
rog, să nu te mai uiţi așa la mine? Aș prefera să nu te mai uiţi 
așa la mine. Ce s-a întâmplat? 

— Când aveai de gând să ne spui despre asta? întrebă el. 

Între degetul lui mare și cel arătător era o sticluță mică cu 
pastile pe care era înfășurată o etichetă cu reţetă. O scutură ca 
pe o zornăitoare pentru copii. 

— N-aveam de gând să vă spun niciodată, spuse Meredith 
încremenită. E ceva personal. Și n-ai niciun drept să-mi umbli 
prin lucruri. Cu atât mai puţin să iei medicamente pe reţetă de 
care am nevoie. Le-am căutat toată ziua și te-aș ruga sa mi le 
dai. Se întinse după sticlă. 

Dante nu se mișcă. 


VP - 183 


— „Pentru afazie anomică”, citi el de pe marginea sticlei. A 
trebuit să caut în dicţionarul tău de acolo. Dădu din cap spre 
laptop. E o listă mare de simptome. 

Ridică un blocnotes pe care-l luase din camera scriitorilor și-i 
arătă ce scrisese. 

— Ți se pare în regulă? 

Ea se uită la carnet și apoi din nou la el, amuțită. 

— „Inabilitate persistentă de a folosi cuvinte sau de a le folosi 
corect, mai ales substantivele, numele proprii și verbele”. Toate 
chestiile alea nebunești care-ţi ies pe gură și nu le înţelege 
nimeni - nu sunt, cum s-ar zice, cuvinte britanice ciudate, care 
nu există în engleza americană. Sunt niște cuvinte super- 
speciale ă la Meredith Ladipo și pe care absolut nimeni altcineva 
de pe planetă nu le folosește, nu-i așa? 

Ea începu să-și frângă mâinile. 

— E o boală neurologică foarte rară, din spectrul anomiilor. Se 
numește afazie substitutivă. M-am născut cu un defect în 
centrul din creier responsabil cu producerea limbajului. Zona 
Broca? Știu care e cuvântul corect pe care trebuie să-l folosesc 
într-o anumită situaţie, dar creierul meu nu-l găsește. In schimb, 
îl înlocuiește cu altul. Mai ales când sunt stresată. 

— Stresată, spuse Dante. Cum ar fi, nu știu, să faci stand-up 
în faţa unui public? Sau un joc de improvizație cu alte cinci 
persoane? Nimeni nu crede în invincibilitatea spiritului uman 
mai mult decât subsemnatul, dar s-ar putea presupune că 
inabilitatea de a folosi cuvintele corect este, nu știu, un obstacol 
de netrecut pentru cineva care susţine că vrea să devină comic. 
La urma urmei, să folosești cuvinte e cam tot ce presupune 
meseria asta nenorocită, asta dacă nu vrei să fii primul Marcel 
Marceau de culoare. 

Meredith respiră adânc și vorbi cât de încet putea. 

— De asta am vrut mereu să fiu comediană. Comicii știu 
întotdeauna ce cuvinte să folosească și când să le spună, pe ce 
ton, cât de calm, cât de repede. Cum să nu spui nimic și să lași 
râsetele să crească în tăcere. Când ai boala asta, te simţi ca un 
hipopotam mare și neîndemânatic într-o lume de sticlă. Te 
împiedici mereu de lucruri și le răstorni. Comicii de stand-up 


35 Marcel Marceau, numele la naștere Marcel Mangel (1923-2007), a fost un mim 
francez, evreu de origine, unul dintre cei mai mari artiști ai pantomimei din secolul 
XX, supranumit și „regele pantomimei”. (n.red.) 


VP - 184 


folosesc limbajul în mod grațios. Asta mi-am dorit pentru mine. 
Dustin... Dustin credea în mine. Credea că pot să-mi depășesc 
dizabilitatea. Pentru ca o persoană ca el, cu reputaţia lui, să-mi 
dea curaj... speranţă? N-ai idee ce a însemnat pentru mine. 

— De-ajuns cât să omori pentru el? întrebă Dante. 


V 


Peretele cabanei dinspre Steve Gordon era luminat ca o 
reclamă luminoasă la un club de comedie în stilul clasic al 
vechiului Las Vegas, cu literele aprinzându-se una după cealaltă 
înainte ca totul să clipească deodată, stingându-se apoi și 
reîncepând ciclul literă cu literă: 


S-T-E-V-E G-O-R-D-O-N 


d-i-n s-h-o-w-u-l T-V „C-e a f-o-s-t a-s-t-a?” 
P-e-n-t-r-u o s-i-n-g-u-r-ă s-e-a-r-ă 


Era o capcană? se întrebă el. 

Nu fi nătâng. Normal că era o capcană. Toată insula asta era 
o capcană. 

Merse spre cabană fără să înţeleagă de ce hotărâse să o facă. 
În timp ce se apropia de casa mică, râsetele din conac se 
estompau pe fundal. 

Pentru asta, era recunoscător. 


VI 


— N-am ucis pe nimeni în viața mea, nici măcar nu m-am 
gândit la asta, spuse Meredith Ladipo. Nu sunt genul ăla de 
boacănă... tresări, ca un ac ce sare pe disc. Nu sunt genul ăla de 
persoană. Cred că nici domnul Walker nu era, nu cu adevărat. 

— Atunci n-ai fost atentă, zise Dante. Sau ţi-a vândut o 
grămadă de gogoși. Dar n-ar fi prima dată, nu-i așa? 

— Vorbești prostii. 


VP-185 


— Nu, nu. Nu eu. Eu sunt fan al speranței și încurajărilor, dar 
mi se pare că ţi-a vândut niște marfa ca să te aibă la mână. Ca 
și cum ar fi spus că poţi să urci pe Everest cu o furculiță de 
plastic și o pereche de blăniţe pentru urechi. 

— Nu, nu, ești prea negativist. Nu e atât de imposibil pe cât 
faci să pară. Poţi trăi cu afazia substitutivă cu tratamente, ca în 
asocierea de imagini... terapia cu nume... și medicamente. 

— Medicamente? Da, hai să vorbim despre medicamente. Am 
găsit asta în baia ta mai devreme. Dante își îndreptă din nou 
atenţia spre eticheta de pe sticluţa cu pastile. Draxamema... 
Draxamemapheti... Nici măcar n-o să încerc. Nu-mi pasă decât 
de lista de efecte secundare: schimbări de dispoziţie. Tendinţe 
paranoice. Pierderi de memorie. Izbucniri agresive. Gândire 
maniacă și grandioasă. Lăsă sticluţa în jos și îi zâmbi lui 
Meredith. Fetiţo, ai o latură întreagă pe care nici n-am văzut-o 
încă la tine, nu-i așa? 

— Nu, răspunse Meredith cu vocea nesigură. 

— Dustin Walker nu te-a întâlnit la seara amatorilor în West 
End, nu-i așa? 

— Nu, spuse Meredith, apoi își dădu seama ce spunea. 
Adică... 

Dante se aplecă în faţă pe scaun: 

— Dustin Walker te-a găsit la balamuc, așa e? 

Ea își șterse lacrimile de la ochi. 

— Aş vrea să nu foloseşti asemenea cuvinte. Sunt foarte 
jignitoare. 

— ur că o să adorm plângând în seara asta pentru că am 
folosit cuvinte insensibile, jur în fața lui Dumnezeu din cer, 
spuse Dante. Ce-ar fi să-i zic în schimb casa de nebuni? Sună ca 
și cum ar fi fost scoși la păscut. Dusty te-a găsit la una dintre 
casele astea de nebuni la care donează bani ca să scape de 
impozite și, pentru că erai o bucăţică bună, te-a transformat în 
psihopata lui de companie. 

— Nu! lei totul peste picior! 

— Asta fac? la să văd dosarul pe care l-am găsit în computerul 
ăsta - ar trebui să-ţi protejezi rahaturile cu o parolă, fato; nu se 
știe niciodată ce nenorocit nebun apare și începe să 
scotocească pe acolo - în documentul ăsta Microsoft Word numit 
„Discursul Dustin”. 


VP - 186 


— Trebuia să ţin un discurs la Clinica Dorothy Walker pentru 
Minte Sănătoasă în Calabasas. Mergeam acolo la tratament 
după ce m-am mutat în sudul Californiei. M-a ajutat să obțin 
permisul de ședere. 

— Da, știu asta, fată. Am citit aici. Ce altceva am mai citit? „i 
datorez totul domnului Walker. Mult mai mult decât șansa mea 
adevărată de a duce o viaţă normală, șansa mea adevărată la a 
visa”. Asta e cam prea de tot, dar în mod sigur sună drăguţ. Uite 
partea care mi se pare însă interesantă: „Niciunul dintre voi nu-l 
cunoaște pe adevăratul Dustin Walker. Omul care vrea să ajute 
oamenii nu doar făcându-i să râdă, ci făcându-i să trăiască. Nu e 
omul despre care ceilalți comici, ceilalți comici nerecunoscători, 
fac glume. M-am săturat ca ei să-și bată joc de el, care le-a 
dăruit tuturor atâtea râsete și inspiraţie. Și, într-o bună zi, sper 
să le demonstrez cât de tare se înșală”. 

Se întoarse și se încruntă la Meredith. 

— Ştii, având în vedere situația actuală, sună puţin, nu știu, 
compromiţător, nu ţi se pare? 

Meredith scutură capul. 

— Sună ca și cum ești paranoic. 

Dante clătină din cap. 

— Fato, m-am cam săturat să mă minţi. Chiar m-am săturat. 

Meredith Ladipo își strângea coatele în palme. 

— Am nevoie de pastile; am depășit mult ora la care trebuia 
să le iau. Le-aș fi luat mai devreme, dar nu m-aţi lăsat să intru în 
cameră când o verificaţi. 

Dădu să ia sticla din mâna lui Dante, dar el o puse în 
buzunarul de la piept. Apoi se ridică în picioare. Era cu aproape 
treizeci de centimetri mai înalt decât ea și lat în umeri. Ochii 
păreau să i se umfle în orbite. 

— Dacă-mi spui adevărul, îţi dau pastilele. Nicio clipă mai 
devreme. 

— Ți-am spus adevărul. În tot acest timp. 

— Și acum, că e mort, tu ești cea care-i continuă munca, 
pentru că simţi că-i ești datoare! Să te asiguri că noi, ceilalţi, 
dăm ortul popii! 

— Nu! 

— De unde știi? Se pare că nici măcar nu știi ce se întâmplă 
de cele mai multe ori când te droghezi cu chestiile astea! 

— Nu e ca amnezia, jur. 


VP - 187 


El rupse o foaie din blocnotes și i-o vâri sub nas împreună cu 
un pix. 

— Acum o să scrii tot ce vreau să știu, spuse el, pășind spre 
ea, altfel noi doi o să avem probleme. 

Ea se uită la carnet, apoi la el și începu să iasă cu spatele din 
cameră. 

— De ce nu mă lași la pupa? 

O furie albă se aprinse în ochii lui Dante. 

Luă sticla de shiraz de pe birou. 

— O curiozitate: știi cu ce sunt diferite sticlele astea de toate 
celelalte din casă? 

Lovi sticla de marginea biroului și o sparse în mii de cioburi, 
lăsând un capăt zimţat în mâna lui Dante. 

Fu de ajuns pentru Meredith. Alergă urlând afară din cameră. 


VII 


În camera de refugiu, Meredith intra și ieșea de pe un monitor 
pe altul - apărea în vizorul camerei din dreapta înainte de a 
dispărea după un colţ doar ca să reapară în mijloc. Dante 
Dupree făcea la fel, urlând și fluturând sticla spartă, apărând pe 
diverse ecrane, ca și cum ar fi fost blocat pe un canal care se 
muta de colo-colo. 

Cu ochii înlăcrimaţi de la prea multe hohote de râs și 
insuficient oxigen, T.J. o văzu pe Meredith ieșind pe ușă cu o 
pușcă și împiedicându-se de cadavrul zâmbăreț al lui Zoe 
Schwartz, în timp ce pe monitorul următor tocmai ieșea din 
dormitor ţipând, pe următorul ieșea din bucătărie ca să ia pușca 
de unde o lăsase, sprijinită de frigider, iar pe alt monitor stătea 
în sala clovnilor privind în jur nedumerită, încercând în mod clar 
să-și amintească unde naiba pusese pușca. 

Scoase un hohot de râs care părea să-i despice burta, să-l 
facă să pocnească, să se prindă de stomac cu mâinile și să i se 
taie respiraţia, un râs care ricoșa din pereţi și răsuna în toată 
casa și pe tot terenul, aproape spărgând difuzoarele. Cu o 
răbufnire involuntară, T.J. reușise să elimine tot oxigenul pe care 
îl mai avea în plămâni. Acum lumea din faţa ochilor să-i devenea 
un tunel și în acel tunel era șirul de monitoare. 


VP - 188 


În ecranul din stânga, în capăt, Meredith se ridica în picioare 
cu greu după ce se împiedicase de gleznele inerte ale lui Zoe. 
Luă pușca din nou în aceeași clipă în care Dante Dupree apăru 
pe două cărări în cadru. Ea alergă pe lângă fântână către lift. 

Dante o urmărea îndeaproape, strigând ceva la ea, dar T.J. nu 
reușea să înțeleagă ce anume peste sâsâitul protoxidului de 
azot, care înlocuia tot aerul respirabil. 


VIII 


Meredith ajunse la lift și apăsă pe buton. Când ușile se 
deschiseră, aproape că ţâșni înăuntru, dar în ultima secundă 
înainte de a pune piciorul în spaţiul gol se trase înapoi din 
dreptul ușii deschise. Liftul era jos de tot, la nivelul docului: altă 
capcană. 

Dante ajunse la ea gâfâind, cu sticla zimţată în mâna moale. 
O trase de lângă lift, uitându-se și la camera video montată pe 
stâlp. Nu se mișca să-i urmărească, dar se asigură că o trage din 
raza ei. 

Ea reuși să se smulgă din mâna lui și să îndrepte arma spre 
el. În sfârșit, era imaginea clară a beţivului violent pe care îl 
descriau oamenii pe la spatele lui, o persoană pe care ea nu 
reușise să și-o imagineze, dar care apărea acum în faţa ei. 

— Pisică pasărea! strigă ea. 

— Lasă jos prostia aia, zise el. Știm amândoi că nu e 
încărcată. 

— Te înșeli, zise Meredith. Este. Am găsit cartușe atunci când 
am căutat în camera lui Janet. Avea o cutie plină. Dă-te înapoi. 
Vorbesc serios. Chestia asta merge cu două cartușe, așa că 
singurul mod de a dovedi că e încărcată e să te împușc în piept. 
E mai bine ca de data asta să ai încredere în mine, da? 

Cel puţin, asta voia să spună, în mintea ei. 

Ceea ce spuse cu voce tare era: 

— Categoric înșeli. Veste. Ajutor de șomaj în plăcinte de noroi 
de glorie când bogdaproste uliul mai devreme. Jardyloo maxim 
un chioșc întreg de zmeură. Tai-o! Sunt vestă. Arena asta 
parcelează doar două radiere, deci singurul bilet strâmb poate 
sta oblic mai demult dacă te duci naibii în cântecul păsării. Așa 


VP - 189 


că e mai bine în pozna asta ca vreunul din parfait-ul ăsta 
nenorocit să mă mestece, da? 

Dante începu să se frece la ochi pe la mijlocul bolboroselilor și 
nu se opri decât odată cu ea. 

— M-am cam săturat de prostiile tale. 

Sări în faţă și apucă ţeava puștii. 


IX 


Detunătura care urmă se auzi în difuzoarele din camera de 
refugiu, cu tot cu cearta care o provocase. 

Aceste sunete erau audibile, dar nu auzite, pentru că T.J. 
Martinez se asfixiase cu câteva secunde înainte să înceapă. 

In ultimele spasme ale morții, se întoarse pe o parte a băncii, 
împingând cu pelvisul în margine și făcând un lichid alb să se 
scurgă din penis și să coboare pe cracul pantalonilor, picurând 
apoi de pe tiv pe pantof. Aceasta nu era spermă, ci mai degrabă 
o scurgere a prostatei, acum când toţi mușchii i se relaxau după 
moarte. Ceva des întâlnit după moartea bărbaţilor, petele 
albicioase arătau ca sperma pe pantoful lui cafeniu. 

Din nefericire, ironia momentului nu avea să fie cunoscută 
omenirii sau analelor mai stranii din istoria divertismentului, 
fiindcă nimeni care cunoștea identitatea secretă a lui T.J. drept 
cel care-și dă drumul pe pantofi nu avea să vadă pantoful și 
nimeni din cei care vedeau pantoful nu cunoșteau identitatea 
secretă a lui T.J. drept cel care-și dă drumul pe pantofi. 

Așa că această glumă fusese spusă, ca atâtea și atâtea altele, 
doar pentru amuzamentul personal al universului. 


X 


Steve Gordon auzi împușcătura când era la jumătatea 
drumului spre cabană. Sună exact ca detunătura răsunătoare și 
zgomotoasă care o doborâse pe Janet Khan. 

Se gândi o clipă să investigheze, dar sunetul venise din 
întunericul dinspre doc. | se părea mai prudent să meargă spre 
lumină. 

VP - 190 


Lumina cu numele lui pe ea. 

Clubul era complet luminat când intră, lumânările de plastic 
de pe mese străluceau și globul de discotecă se învârtea. Pe 
scenă era un șevalet cu fotografia lui din galerie mărită. Săgeți 
conturate pe fundalul de cărămidă falsă luminau locul unde se 
afla microfonul; reflectorul schimba de la bază lumini roșii și 
verzi. Muzica hip-hop bubuia din tavan, acoperind murmurele 
publicului care se aduna și se așeza pe scaune. 

Numai că nu se vedea niciun public nicăieri. 

Urcă pe scenă și muzica făcu loc liniștii. Luminile se îngustară 
către locul unde era el. Fundalul cu cărămizi de plastic încetă să 
mai pulseze. 

Nu vedea mai nimic dincolo de primele rânduri de mese din 
pricina strălucirii luminilor de scenă, dar când puse mâna la ochi 
i se păru că vede o siluetă stând în cabina de sunet de deasupra 
barului. 

Făcu un pas în direcţia aceea, dar o voce distorsionată 
electronic îi vorbi prin difuzoare: 

— Eu n-aş face asta, Gordo. 

Încetă să mai miște. 

— Am vești bune și vești proaste, spuse vocea. O să încep cu 
vestea proastă: uită-te în jos. 

Steve se uită. 

Un mic panou se deschise brusc sub tălpile lui, făcându-l să se 
clatine puţin, dar se îndreptă când își dădu seama că fusese 
retrasă o învelitoare deasupra unei șipci de plexiglas pe care 
încă mai stătea cu picioarele. Sub șipcă, erau trei discuri groase 
de culoarea noroiului, cu butoane negre în mijloc, aproape ca 
niște greutăți detașabile pe o bară. Butoanele fuseseră apăsate 
până la nivelul discurilor. 

— Acelea sunt niște mine antipersonal făcute de americani, 
fabricate în frumosul Janesville, Wisconsin, spuse vocea. Acum 
sunt extrem de ilegale - mulțumesc, prințesă Diana -, dar tot se 
mai găsesc la expoziţiile locale de arme. Toată scena este o 
placă de presiune care a măsurat și a reţinut greutatea ta, 
armând astfel dispozitivele. Dacă, din orice motiv, cobori de pe 
scenă - sau dacă urcă cineva ca să te ajute - creșterea sau 
scăderea greutăţii le va detona. Oricare dintre mine o să-ți 
sfârtece de una singură laba piciorului sau cea mai mare parte a 
piciorului, dar dacă detonează toate trei simultan... Ei bine, cea 


VP-191 


mai bună descriere la care mă pot gândi este că vei fi 
transformat instantaneu într-o substanţă care nu se deosebește 
prea tare de vopseaua roșie. 

Steve înghiţi în sec. Un gol mugea în interiorul lui. Mișcările îi 
deveniseră atente și reținute. Ridică din nou privirea la fereastra 
cabinei de sunet. Nu mai vedea pe nimeni acolo. Era o 
înregistrare? O transmisiune de la distanţă? 

— Dar sunt și vești bune, continuă vocea. Soarta ta stă, 
practic, în mâinile tale. Scena are și un cronometru. Vocea ta 
activează cronometrul. Poate că ești numele principal pe afiș, 
dar va trebui să ai același timp ca unul care deschide 
spectacolul. Trebuie să vorbești zece minute cu materiale 
adevărate, Gordo. Nu cu glume furate. Glume adevărate. Scrise 
de tine. Dacă taci mai mult de zece secunde, minele 
explodează. Dacă încerci să cobori de pe scenă din orice motiv, 
minele explodează. Dacă cineva încearcă să urce pe scenă cu 
tine, placa de presiune va înregistra diferenţa de greutate și 
minele explodează. Dacă te prind folosind materialul altcuiva, 
minele explodează. Dacă apar situaţii neprevăzute de aceste 
instrucțiuni, minele explodează. Ah, și pot să le detonez și de la 
distanță. N-am spus asta? Scuze. Pot să detonez minele și de la 
distanţă. Așa că ai face bine să mă faci să râd. Ar fi bine să fii 
amuzant. Rutina ta ar fi bine să fie amuzantă. Nu să fie una 
furată. Altfel o să... Mai trebuie s-o spun? Dă-o naibii, o s-o spun 
oricum: altfel o să sari în aer, Gordo. O să sari în aer. Zece 
minute întregi, m-ai înțeles, Gordo? La sfârșitul acestei 
introduceri. 

Steve Gordon era supranatural de calm. Pur și simplu se uita 
fix în față cu gura strânsă. Nu transpira. Nu tremura. Nu 
plângea. 

— Am spus: m-ai înțeles, Gordo? întrebă vocea din tavan. 

Steve dădu aprobator din cap: 

— Să-i dăm drumul. 

Singurul răspuns pe care-l primi fu o schimbare subită a 
muzicii - o schimbare bruscă de la hip-hop-ul tipic din cluburi la 
geamătul vocal ritmic de la începutul piesei B/ack Sheep a lui 
Gin Wigmore - iar în boxe se auzi: 

— În regulă, Clubul de comedie de pe Insula Walker, aplauze 
pentru un om atât de grozav încât își face propriul număr de 
deschidere, de mijloc, cap de afiș și poate chiar cel din încheiere 


VP - 192 


- vedem cum se descurcă -, dar îl cunoașteţi dintr-un serial atât 
de vechi, încât nici nu mai face parte din sindicat, Ce-a fost 
asta? Și... și... o, pe cine încerc să păcălesc, nu-l mai știți din 
nimic altceva! 

În timpul introducerii, Steve se întoarse cu spatele la stativul 
microfonului și merse spre fundalul de cărămidă falsă, având 
grijă să nu se îndepărteze de marginile plăcii de presiune, 
bineînţeles, care acum, că știa unde să se uite, delimitau foarte 
clar perimetrul scenei cam la zece centimetri de margine de jur- 
împrejur. 

— Aplauze pentru... Steve „Gordo” Gooorrrrdooooonnn! 

Vocea lui Gin Wigmore se auzi mai tare, apoi mai încet, 
înlocuită de aplauze și urale înregistrate. Steve alergă pe scenă 
de lângă peretele de cărămidă, făcând cu mâna și zâmbind, 
trimițând și vreo două bezele. 

Aplauzele și fluierăturile se estompară în timp ce fixa 
microfonul în vârful stativului. 

Se uită la scaunele și mesele goale vizibile dincolo de 
reflectoare și respiră adânc. 

Apoi spuse: 


VP - 193 


Zece întregi 


Mulţumesc, mulțumesc foarte mult pentru această meta-prezentare 
incredibilă. Serios. E atât, atât de grozav să fiu aici pe Insula Crimelor, 
pe jumătate mort de foame, temându-mă permanent pentru viaţa mea, 
văzându-mi prietenii și colegii uciși chiar în fața mea. 

Dar mi-am și tras-o aici, totuși, așa că n-a fost tocmai rău, știți? 

Nu, pe bune, am făcut aici sex pentru prima dată după... vreo 
cincisprezece luni, aș zice? Dacă aș fi știut că teama pentru viaţa lor le 
face pe femei să se culce cu mine, aș fi petrecut mult mai mult timp în 
zonele de război și în locurile unde se fac epurări etnice. Trebuie să-mi 
reactualizez profilul pe OkCupidon. 

„Caut femeie singură, de orice rasă... în regiuni controlate de un 
dictator militar, criminal în masă... trebuie să adore... câinii. Fără... 
grase”. Gata. Acum trebuie doar să aștept și să privesc cum se adună 
e-mailurile. 


(00: 42.21) 


Slujba mea de zi cu zi a fost aceea de profesor de improvizație în 
Chicago, care, știu că e greu de crezut, nu prea te ajută să marchezi 
puncte cu doamnele. 

Principala problemă, când o priveşti de aproape, e că în improvizație 
trebuie să-ţi începi fiecare propoziţie cu „Da, și”. Trebuie să accepţi ce- 
ţi livrează cealaltă persoană, apoi să construieşti de acolo cu ceva 
propriu. 

Dar la întâlnirile amoroase chestia asta nu merge atât de bine. Poţi 
să pari foarte disperat. Sau psihopat. 

Fata spune: 

— M-am simţit foarte bine în seara asta. Mi-ar plăcea să ne revedem. 

Tu spui: 

— Da, și următoarea întâlnire va fi într-un dirijabil. 

— Păi... adică, probabil? Dar eu mă gândeam tot la cină și la un film. 

— Da, și o vom salva pe regina Angliei de ninja. 

— Chestia asta... chiar e ceva ce putem plănui? 

— Da, și vom deveni ca niște zei nemuritori care-și asigură locul în 
legendă cu faptele uimitoare de vitejie și cu geniul nostru. 

— Ştii ceva... nu mai contează, cred că toată chestia asta a devenit 
prea ciudată pentru mine. Noapte bună, să ai o viaţă bună și... fă rost 
de puţin ajutor, ok. 

(Pauză: o secundă și jumătate) 

— Da, și acum o să sar într-un vulcan. 

Vedeţi? 

Pur și simplu, nu e practic. 

Așa că aș vrea să-i mulțumesc vechiului meu amic Dustin Walker că 
m-a invitat aici, măcar cât să-mi îmbunătățească viața amoroasă. La 


VP - 194 


urma urmei, el e responsabil pentru lipsa mea îndelungată și pentru 
faptul că stau în faţa voastră acum. 

Vedeţi voi, eu și Dustin ne știm de mult. Am jucat împreună cu altă 
persoană de succes pe nume T.J. Martinez într-un program comic de 
televiziune numit Ce-a fost asta?, care descrie atât sentimentul pe care 
l-am avut când am aflat că am primit rolul, cât și restul carierei mele 
după ce l-am pierdut. 


(02: 21.35) 


N-am înţeles niciodată cu adevărat de ce am primit rolul, cred că am 
avut o seară excepţională atunci când producătorii au vizitat Second 
City să mă vadă pe scenă, căutând un alb anost ca să completeze 
distribuția unui show de improvizație. 

În plus, sunt canadian, ceea ce era și mai bine. O personalitate 
anostă este pentru Canada ceea ce sunt armele pentru SUA. E ceea ce 
face națiunea noastră unică și îngrozitoare în același timp. 

M-am distrat pe cinste făcând emisiunea aia, n-o să vă mint. Am 
simțit că plutesc pe nori timp de patru ani. 

Mai târziu, am aflat că nu erau nori, erau orgoliile colegilor mei de 
distribuție, dar la acea vreme eram doar bucuros să am o priveliște 
frumoasă cu Studio City. 

Și trebuie să vă spun că-l idolatrizam pe Dustin Walker. Adică, Nu mă 
pot abtine avea doar doi sau trei ani când au început să ţină audiții 
pentru Ce-a fost asta? și l-am învăţat pe de rost. Credeam că Dustin 
Walker ne-a fost dat de zeii comediei ca să ne salveze de rutinele 
penibile despre întâlniri amoroase și mâncarea din avion. 

Apoi am făcut greșeala de a-l întâlni. 

Nu știu cum e asta cu să nu-ți întâlnești niciodată eroii, dar cu 
siguranţă, cu siguranță să nu-l întâlnești vreodată pe Dustin Walker. 

Doamnelor și domnilor inexistenţi, Dustin Walker era un maniac al 
controlului, un ticălos cu toane, supărat pe lume, care toca stagiarii și 
asistenții personali ca pe hârtia igienică, concediindu-i și terorizându-i 
până când abandonau de la o săptămână la alta. Am început să le 
spunem peștișori aurii pentru că erau ca aceia pe care-i câștigai la 
bâlci. Nu știai niciodată când o să intri într-o bună zi în casă și-o să-i 
găsești cu burta în sus în acvariu. 


(03: 46.30) 


În cele din urmă, emisiunea s-a terminat și nu-mi pasă ce vă spune 
oricine, există un singur motiv pentru care emisiunile de tv sunt anulate 
și e vorba de bani. Nu e vorba de diferenţe creative, nu e vorba de 
starurile care vor să joace în filme, doar de bani. In nouăzeci și nouă la 
sută din cazuri emisiunea se termină pentru că nu produce destui bani. 

Sau, în cazul lui Seinfeld, face atâţia bani încât l-au anulat pentru că 
actorii nu mai aveau loc în casă unde să-și pună banii. 

— Uite încă o sută de milioane, Jerry! Unde să-i punem? 

— O, nu știu, stivuiește-i în colțul de colo. Bani! Te întrebi vreodată 
care e treaba cu banii, adică, te-ai întrebat cu adevărat? 


VP-195 


Așa că emisiunea era pe sfârșite. T.J. avea deja pregătit show-ul 
2nite, începea să-și croiască drum spre vârf cu hărțuiri sexuale, iar 
Dusty se lăuda cu rolurile mari din filme pe care le avea puse deoparte, 
gata să lase în urmă grădiniţa artistică a televiziunii. Avea de gând să 
joace Shakespeare cu Kenneth Branagh! 

Eu, bineînțeles, n-aveam nici pe dracu’, în afară de faptul că făceam 
pe mine în fiecare zi gândindu-mă la viitor. Cluburile de comedie mă 
chemau mereu să joc pentru că știau că o față cunoscută de la televizor 
atrăgea plebea. Aveam material pentru vreo cinci minute, ceva de 
genul ăsta, dar asta era tot. 

Și Dusty, fir-ar el să fie, cu nenumăratele lui defecte ca ființă umană, 
încă era cea mai amuzantă persoană pe care o cunoscusem vreodată. 
Își încălzea publicul înainte de înregistrări. În mod normal, studioul 
angaja doi sau trei comici mediocri, adică nu pe mine, ca să facă asta, 
dar Dusty a început s-o facă de amuzament și se asigura că cei care 
făceau stand-up erau plătiţi. Și pur și simplu - adică, pur și simplu 
rupea tot! Dar spunea că ura stand-up-ul, că nu avea s-o mai facă 
niciodată, voia să se concentreze pe filme. Așa că nu avea motive să 
strice orzul pe platoul nostru de două sute de locuri. 


(05: 35.32) 


Și spunea mereu că nu o să le mai folosească niciodată! 

Nu justific ce urmează să vă spun. Doar vă spun ce s-a întâmplat, 
ok? Lăsaţi chiuiturile și privirile acuzatoare pentru final, public 
inexistent. 

Așa că eram îngrozit că show-ul ăsta era singura mea șansă și nu 
puteam accepta să fiu din nou un nimeni. Chiar nu puteam. Eram deja a 
cincea roată la căruţă într-un show care avea trei actori în distribuţie. 
Așa că nu primeam oferte prea grozave. Și aveam ceva material de 
stand-up, dar nu de ajuns după corvoada de a lucra patru ani la Ce-a 
fost asta? 

Așa că am luat vreo patru sau cinci din cele mai bune glume ale lui 
Dusty. 


(Pauză: două secunde) 


Nici măcar nu mi le amintesc prea bine. 

Una dintre ele era despre muzica grunge, atât de relevante sunt în 
ziua de azi, știți? 

Sincer, nici măcar nu credeam că o să-i pese dacă află. El nu le voia, 
nu avea nevoie de ele. Eu aveam mare nevoie de ele! Cel puţin, așa 
credeam. 

Și-apoi, cum avea să afle? Adică, cine are spioni la Comedy Store la 
spectacolul de la miezul nopţii? 

He! 

Cum se spune, a căzut măgăreața pe mine. 

Și i-a păsat? 

Ooo, da, chiar i-a păsat. 


(06: 41.52) 
VP - 196 


Adică, nu prea știu ce-a fost în mintea mea să-l fur, mai ales după 
felul în care își teroriza stagiarii, dar mi-a copt-o bine. S-a asigurat ca 
niciun studio sau producător să nu-mi mai dea vreo șansă. Nicio agenţie 
de talente sau companie de manageriat nu a vrut să mă aibă de client. 
Niciun turneu și niciun club nu mă mai angajau. 

Adică, mi-a tras-o atât de bine încât m-am gândit să-mi schimb 
numele, dar nu-mi permiteam taxele judecătorești. 

Economiile mi s-au terminat și am fugit înapoi la Chicago, adică 
Hollywood pentru oamenii care se tem de succes. 

O, iartă-mă, Chicago, iartă-mă. Știu că vrei să te îmbeţi și să mă iei 
la șuturi acum. 

Dar credeam că pentru asta sunt copiii tăi. 

Glumesc. Glumesc cu tine, Chicago, pentru că te iubesc. 

Oamenii îi susțin din plin pe rataţi în Chicago, da. Pun pariu că 
echipa Cubs o să fie singura echipă din istorie care ajunge mai putin 
populară după ce câștigă Campionatul Mondial. De asta sunt ei oamenii 
mei. 

Nu, chiar iubesc Chicago. Cu scriitorii și economia lor, sunt un fel de 
sindrom Stockholm al orașelor. Așa că nu prea am de ales. 

O să le spun oamenilor că am căzut pe scări, Chicago, serios. Te rog, 
nu mă părăsi. Eu sunt de vină, nu tu. Pot să mă schimb, promit. 

Vedeţi voi, am învăţat secretul murdar al succesului, care nu e chiar 
atât de secret pentru că toate celebrităţile vorbesc despre asta, dar 
nimeni nu le ascultă. Celebritatea nu astupă golul din interiorul tău, 
știți? 


(08: 00.90) 


Sincer, cât se poate de sincer, mi-aș dori să fie toată lumea celebră, 
măcar pentru un an sau doi, ca să înțeleagă cu adevărat cât de puţin te 
schimbă. Tot trebuie să te trezești în fiecare dimineaţă și să te uiţi în 
oglindă și să-l înfrunţi pe tâmpitul ăla cu ochii pleoștiţi care se uită la 
tine. În fiecare zi. 

Golul acela nu se umple niciodată, pentru că publicul... publicul n-o 
să te iubească niciodată așa cum vrei tu să fii iubit. Nu pentru că nu te 
înțeleg cu adevărat sau prostii din astea, ci pentru că tu n-o să te vezi 
niciodată pe tine prin ochii /or, ochi care te idolatrizează. Tu încă îi ai pe 
ai tăi prin care priveşti. Și ei știau ce-ai fost atunci și asta o să fii 
întotdeauna. 

Așa că m-am împăcat cu situația. M-am convins că eram fericit cu 
joburile de profesor, prost plătite cum erau, rare cum erau, pentru că, 
chiar dacă n-am putut să rămân pe vârful muntelui cu Dusty și T.J., 
măcar am fost acolo. Măcar am văzut priveliștea, știți? 

Și acum iată partea amuzantă. „Incheierea” mea, cum se spune în 
industrie. 

Chiar și după ce am ajuns la nivelul acela de nu știu, să-i zicem 
liniște interioară - sigur, de ce nu -, chiar după ce am atins-o și deși 
știam ce nenorocit răzbunător era Dustin Walker și până unde ar merge 
ca să se răzbune pe cel care consideră că l-a deranjat în cel mai mărunt 


VP - 197 


și inofensiv mod... Știind toate astea și după ce am fost ţinta acestor 
lucruri într-un mod atât de... profund și dramatic încât mi-a modelat, 
practic, majoritatea vieţii mele de adult... 

„Știind toate astea, am fost de acord de la început să vin în excursia 
asta fakakta”. 


(09: 20.40) 


O, haide. Știu că dacă ar fi fost cineva aici, s-ar fi zguduit pereţii de 
râsete. Aș fi fost complet asurzit! Adică, e aproape de necrezut ca eu să 
fiu cel mai trist dintre clovnii trişti, ca viaţa mea să fie atât de jalnică 
încât, fiind foarte probabil singura persoană care știa sigur că Dustin 
Walker era capabil de asemenea nebunie pe insula asta, să cred totuși 
că asta e cea mai bună variantă de a-mi petrece weekendul. 

Pentru că știa nenorocitul ăla că alergam după râsete. Voiam să le 
recapăt. Și știa că el m-ar putea ajuta dacă voia. 

Pentru că râsul e mai puternic decât drogurile pentru un dependent, 
mai puternic decât flacăra pentru molie. Și eu am zburat direct spre 
flacără, ca o molie fraieră, proastă și disperată ce sunt. 

He! 

Așadar, asta e povestea mea tristă. Trebuie să recunoașteţi că e 
comedie curată. Cu adevărat. 

O, staţi! Staţi! 

Mi-am amintit. Mi-am amintit una dintre glumele lui Dustin Walker pe 
care le-am furat. 

Da, era ceva de genul... 

„Am cumpărat de curând o casă mare în canion. Am auzit mereu că 
celebritatea te schimbă, că-ţi dă mentalitate de buncăr. N-am crezut 
până când n-am cumpărat monstruozitatea asta. 

E ca ia Alcatraz, dar fără priveliștea frumoasă a mării”. 

Poftim. 

Vedeţi? 

Pare într-adevăr ceva pentru care merită să mori, nu-i așa? 


(10: 27.22) 


- Steve „Gordo” Gordon 

Studioul de inregistrare de pe Insula Walker, undeva în Marea 
Caraibilor 

Chiar acum 


36 Caraghios, ridicol. (în idiș în original, n.tr.) 
VP - 198 


CAPITOLUL ZECE 


Când Steve Gordon încheie numărul, încercă să pună 
microfonul înapoi pe stativ. Nu-i fu ușor, pentru că îi tremurau 
mâinile - nu de frică, ci din pricina adrenalinei care curgea prin 
ele. Deși împrejurările erau bizare, nu mai apăruse în faţa unui 
public, chiar și imaginar - fără elevi, fără schiţe, doar el cu gura 
lui și-un microfon - de douăzeci de ani. Sângele îi era pompat în 
corp și-l simţea pulsând în frunte, se simţea viu, viu cu adevărat, 
pentru prima dată după două căsnicii, opt apartamente, șaizeci 
și două de întâlniri eșuate cu agenţi, manageri, producători, 
regizori și așa mai departe. 

Se uită prin clubul fals la cabina de sunet. 

— Deci, ce părere ai? Au fost zece și ceva în plus, nu? 

Niciun răspuns. 

— Și a fost destul de bun, nu? Evident, pentru un public 
adevărat trebuie să-l restrâng mai mult, dar au fost niște chestii 
grozave, frate. A fost grozav. Și cele mai multe chestii mi-au 
venit pe loc. 

Tăcere și întuneric de dincolo de mulțime. 

— Nici măcar nu ești acolo, nu-i așa? Nu e nimeni acolo. Eşti o 
înregistrare - un „cadou la petrecere” cum spunea Dante. Aș fi 
putut la fel de bine să fac tot numărul acela în fața oglinzii acasă 
la părinţii mei, ca atunci când eram mic. Să fac Clovnul clasei al 
lui Carlin?” sau Live pe Sunset Strip. Doar că ceea ce ai auzit 
acum a fost doar materialul meu, nenorocitule. Totul, până la 
ultimul cuvânt. 

Nimic. 

Steve înghiţi în sec. 


37 George Denis Patrick Carlin (1937-2008) a fost un actor de comedie și scriitor 
american, care a câștigat cinci premii Grammy pentru albumele sale de comedie. 
Tema sa favorită a constituit-o critica adusă societății, clasei politice, religiei, limbii 
engleze și altor subiecte considerate tabu. (n.red.) 


VP - 199 


— Și partea cea mai rea? E să știu că nu era nevoie s-o fac. 
Nu era nevoie să fur. Eram suficient de bun eu însumi. Numai că 
mi-a fost frică. Așa că iată-mă aici. 

Se uită în jos la marginea care delimita placa de presiune de 
restul scenei. 

Se gândi să ridice piciorul și să pășească dincolo. Chiar dacă 
ar fi fost sfârșitul, și ce dacă? Măcar termina când era la 
înălțime. Făcuse un număr. Sigur, era nasol că nu îl mai auzise 
nimeni în afară de el. 

Dar el știa. Și înainte nu știuse. 

— Domnule Cordon? Steven? 

Vocea nu venea din tavan și nu era distorsionată electronic. 

Gâtul i se contractă de spaimă, dar după o secundă reuși să 
strige: 

— Da, aici! 

Ușa de la intrare în club se deschise și Meredith Ladipo intră 
ametțită înăuntru. 

Steve ridică mâinile. 

— Meredith, nu urca aici. Mi s-a întins o capcană - e o mină - 
ascultă, știi, e prea absurd să-ţi explic. Dar nu urca pe scenă. 

Ea mergea înainte ca și cum nu auzise o vorbă din ce spunea 
el. Când păși în cercul de lumină proiectat din tavan, el observă 
că era plânsă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Zel, zise Meredith. Zel aport. 

— Hm... ce? 

Ea înghiţi în sec și se strădui să spună foarte încet: 

— E mort. 

— Cine-i mort? 

— L-am omorât. 

— Pe cine? 

— Pe Dante, spuse ea, izbucni în lacrimi și se șterse la ochi. L- 
am omorât. 

Steve nu știa ce să spună, așa că nu spuse nimic. După ce-și 
înăbuși suspinele, ea zise: 

— A încercat să-mi ia pușca. l-am spus că e încărcată, i-am 
spus, dar nu m-a crezut. De ce nu mă credeti niciodată? 

— Eu te cred, Meredith. Te cred. Pare să fi fost un accident... 
n-ai vrut, nu-i așa? A fost un accident? 


VP - 200 


— E mort, Steve, e numai vina mea... împușcătura l-a împins 
pe spate, în putul liftului, și acum nu mai... nu mai e! 

— Hei. Hei! Nu te supăra, fetițo, dar eu sunt încă aici și îmi 
doresc foarte mult să rămân așa. Poţi să-mi faci o favoare? 

— Ce tot spui? 

— Meredith! Concentrează-te, femeie! Poţi... să te uiţi în 
spatele tău, vezi scările dincolo de bar? 

Ea se smiorcăi. 

— Te referi la cabina de sunet? 

— Da! Am uitat că lucrezi aici. Da, ai putea să urci acolo și să 
vezi, hm, dacă mai e cineva acolo? 

— Ce vrei să spui? 

— Adică, mi s-a părut că văd pe cineva acolo, dar acum nu 
mai sunt sigur. 

— Te referi la Zoe? 

— Sigur, la ea. Doar - bagă capul pe ușă și vezi. Te rog 
frumos? 

Meredith se șterse la ochi și la nas și merse într-acolo. 

Urcă treptele. 

Auzi pe cineva înăuntru. Un fel de mișcare. 

La început, nu știu ce să facă. Se auzeau zgârieturi. 

Se îndepărtă de ușă, puse mâna pe clanţă și o deschise brusc. 

Scoase un țipăt când ceva ieși din cabină și trecu pe lângă 
picioarele ei, răsturnând vasul cu apă și cel cu mâncare din care 
tocmai se înfruptase. 

Ticălosul cobori scările și alergă până la scenă. Rămase acolo, 
uitându-se la Steve și dând din coadă. 

— Meredith! strigă Steve. 

Ea merse spre Ticălos. Câinele mic și zdrențăros stătea, 
tremurând cu toată fiinţa, captivat de gustările pentru câini pe 
care le vedea ieșind din buzunarul lui Steve, gustări pe care nici 
Steve, nici Meredith nu le observaseră. 

— Cheamă-l la tine, Meredith, spuse Steve cu vocea gâtuită. 
Te rog, sfinte lisuse, cheamă-l la tine! 

Meredith deschise gura, dar trecuse mult timp de când își 
luase pastilele! 

— Cărucior! zise ea. 

— Yo-yo! 

— Scandalagiule! 

— Forby yede! 


VP - 201 


— Ce-i cu tine? întrebă Steve. 

Ea ridică o mână, făcându-i semn să aștepte o clipă. 

— Mama dracului, vorbești serios?! 

Meredith scoase pastilele din buzunar și băgă două în gură, 
apoi luă duza de la bar și-și turnă apă minerală în gură. 

Dar toate astea durau prea mult pentru Ticălos. Căţelul era 
dezorientat. În acest punct al numărului lui mami, ea scotea 
gustările pentru el, apoi el alerga pe scenă și ea îi dădea 
bunătăţile. Așa că, se decise, poate el era cel care greșea aici. 

Ticălosul era băiat cuminte. Era băiat foarte cuminte. Mami îi 
spunea asta mereu. 

Prin urmare, cățelul se aruncă pe scenă. 

Cu toate cele cinci kilograme ale lui. 


Meredith Ladipo nu percepu explozia ca pe un eveniment care 
se petrecea în timp și spaţiu. În schimb, pentru o clipă alergă 
spre scenă, cu gura deschisă ca să strige, în timp ce Steve 
Gordon se îndepărta cu spatele de cățelul cenușiu care părea 
înecat și care alerga spre el. 

În clipa următoare, era întinsă pe spate, printre mesele și 
scaunele împrăștiate, cu un ţiuit asurzitor în urechi, ca bătaia 
nesfârșită a uni clopot enorm. O lumină puternică îi umplu 
câmpul vizual, apoi se retrase încet în punctul plutitor al globului 
de discotecă ce atârna din tavan, legănându-se înainte și înapoi, 
înainte și înapoi, cu mișcări violente. 

Își dădu seama că avea dureri mari în braţe și la spate, în 
locurile unde picioarele de metal ale meselor și scaunelor îi 
izbiseră carnea atunci când căzuse. Cu toate astea, reuși să-și 
întindă picioarele - tot cu dureri cumplite - și se întinse să se 
prindă de mobila răsturnată ca să se sprijine și să se ridice în 
picioare. 

Când își văzu mâinile, începu să plângă. Era atât de mult 
sânge! | se părea de neconceput să mai aibă de trăit mai mult 
de câteva minute, dată fiind cantitatea de lichid sângeriu care îi 
stropise mâinile, braţele, hainele și picioarele și se împrăștiase 
pe podeaua și pereţii clubului. 


VP - 202 


Pe încheietura unui deget văzu un smoc de păr grizonant, lipit 
de o bucată de ceva gelatinos, de un roșu mai închis care, până 
de curând, făcuse parte din ceva viu. Se uită la scena deasupra 
căreia încă mai plutea un fel de ceaţă, fără ca Gordo sau 
Ticălosul să se vadă prin preajmă. 

Atunci înțelese - nu era sângele ei cel în care era scăldată, ci 
al unui bărbat și al unui câine care nu mai erau acolo. 

Simţea cum i se pun noduri în stomac. Voia să vomite, dar 
când mișcă limba nu simţi decât gustul sângelui - probabil avea 
gura deschisă când se produsese explozia. 

Mai copleșitoare decât greaţa era dorinţa de a ieși din casa 
aceea a morții. Se ridică, alunecând și poticnindu-se, cu dureri în 
genunchiul drept. Se uită în jos și văzu propriul sânge pentru 
prima dată curgând dintr-o rană cu margini purpurii care i se 
întindea în diagonală pe rotulă. 

Pleacă, o îndemna mintea imperios, fugi de-aici, iar ea se 
întoarse spre ușă, unde Janet Kahn stătea cu ochelarii de soare, 
proteza de plastic și bandajele de mumie. Gura i se mișca, dar 
nu se putea face auzită peste ţiuitul încă nesfârșit. 

Meredith încetă să mai respire, inima încetă să-i mai bată și 
făcu un pas în spate, dând cu glezna în picioarele încurcate de 
metal din spatele ei. Căzu pe o parte peste un scaun de metal 
răsturnat. Se lovi tare în coaste și la braţul drept. Și acum, 
oficial, o durea fiecare părticică din corp. 

Plânsese întruna de când se văzuse personificând personajul 
principal din Carrie, dar acum începu să și geamă de la 
vânătăile pe care tocmai le primise în cădere și de la durerea 
mai veche, cauzată de explozie, de toată durerea acestui 
weekend și a întregii sale vieţi de până acum. Plângea cum 
plângeau copiii, răzvrătindu-se împotriva lumii întregi, creată 
doar ca să-i sfideze dorinţele. 

Însă, într-un târziu, obosi să mai plângă, dându-și seama că își 
auzea propriile tânguiri, ceea ce însemna că auzea totuși ceva. 
Se opri și înghiţi în sec, încercă să-și domolească respiraţia, 
ștergându-și lacrimile și sângele coagulat de la ochi. 

Janet Kahn stătea încă deasupra ei. 

— Veşti bune, puștoaico, spuse ea. Totul o să se termine în 
curând. 


VP - 203 


— Credeam că ai murit, spuse Meredith vlăguită. 

— Da, mi se spune des, zise Janet. Știi că deţin recordul 
mondial pentru postările pe Twitter care anunţă că aș fi murit? 
De șapte ori. Ultima dată am lansat chiar eu zvonurile, doar ca 
să-i văd pe toți cum mișună ca furnicile. 

Intinse mâna pentru ca Meredith să se prindă de ea. 

— Hai, dragă, hopa sus. 

Meredith îi dădu peste mână și reuși să se ridice singură. 
Rana de la genunchi se redeschise și o făcu să șchiopăteze, așa 
că se dădu în spate șontăcăind. 

— Ai suferit un șoc, înţeleg, dar ăsta nu e un motiv să rămâi în 
abatorul ăsta. Proteza de plastic pe care o port nu face minuni în 
privinţa reflexului meu faringian, crede-mă. Hai să ieșim la aer 
curat. Hai, vino afară. 

— Tu... tu i-ai omorât pe toţi oamenii ăștia! 

Janet ridică din umeri. 

— Oarecum. Cred că e mai degrabă o problemă de semantică, 
prinţeso. Adică, sigur, eu am pus capcanele. Dar în cele mai 
multe cazuri n-am făcut decât să le dau oamenilor ocazia să se 
sinucidă. Nu l-a forțat nimeni pe T.J. Martinez să intre în camera 
de refugiu. Nu l-a pus nimeni pe Ollie să încerce trucurile din 
dosar. Nimeni nu l-a pus pe Gordo să urce pe scena aia. Nimeni 
n-a făcut-o pe Zoe incapabilă psihologic să se despartă de 
câinele ei. Nimeni nu l-a pus pe Dante să bea o cramă întreagă 
de vin sau pe Billy Antreprenorul să bea berea. Până la urmă, și- 
au făcut-o cu mâna lor. 

— Ai un fluier de câini la gât? 

Janet apucă cilindrul de metal de pe lanţ și se uită la el. 

— Da, ok, în cazul lui Zoe, am ajutat-o puţin îndrumând potaia 
aia mică și enervantă, sigur... 

Deodată, Meredith întinse degetul spre ea. 

— Stai! Tu i-ai dat lui Griffith berea... tu l-ai otrăvit! Chiar în 
faţa noastră! 

— O, da. Acolo eu am fost vinovată. Ridică mâna, cu mai 
multe inele pe degete, dintre care unul înfățișa un soare 
zâmbitor și strălucitor. Îl deschise și-i arătă interiorul scobit. Nu 
e grozav? Inel afgan pentru otravă. L-am luat dintr-o piaţă din 


VP - 204 


Kabul când am făcut un spectacol pentru USO? acum vreo zece 
ani. Da, am desfăcut berea și, când m-am întors cu spatele, am 
reușit să torn arsenicul din inel chiar sub nasul vostru. 

Janet clipi când închise inelul la loc. 

— Ok, poate ai dreptate. Poate nu e vorba doar de semantică 
și i-am ucis eu pe toţi. Mă rog. Hai, să ieșim afară. 

— De ce ai vrut să-i omori pe toți oamenii aceia? Ce ţi-au 
făcut ei? 

— Afară, zise Janet. 

— Nu merg nicăieri cu tine! strigă Meredith. 

Janet oftă. 

— Tipic pentru un milenial. 

Scoase un revolver din spatele beteliei. 

— Să știi că uneori nu e vorba doar de tine! Flutură arma în 
direcţia lui Meredith. Vrei să ieși afară pe picioarele tale sau să 
fii cărată afară? Pentru că te ajut oricum ar fi. 

Meredith ridică braţele în aer. 

— Ce-i cu obsesia asta să mă scoţi afară? 

O a treia persoană spuse: 

— Pentru că nu vrea să te împuște aici, unde ADN-ul tău o să 
se amestece cu toate celelalte mizerii. Ar strica tot planul de-a 
scăpa basma curată din asta. 

Janet se întoarse spre ușă și spre locul de unde se auzise 
vocea și spuse: 

— Credeam că ai murit. 


IV 


Dante Dupree intră în cameră de afară, ţinând pușca lui 
Meredith în dreptul lui Janet. 

Janet ridică arma cu tot cu braţele în aer, exasperată. 

— Ai zis că a căzut în puţul liftului! îi spuse ea lui Meredith. E 
singurul motiv pentru care am ieșit! La naiba, asta strică tot. 

Dante zise: 

— Și ce o să faci? O s-o faci să dispară în mijlocul oceanului, 
nu? Îi legi greutăţi de corp și o scufunzi, ca să nu fie găsită 


38 United Service Organizations, organizaţie militară care sprijină persoanele care fac 
serviciu militar și pe familiile acestora. (n.red.) 


VP - 205 


niciodată. Și dacă găsește vreodată cineva chestia asta și 
discursul ei de „mărturisire” pe laptop, o să-și petreacă tot 
timpul căutând-o pe ea, nu pe tine? 

Janet zâmbi larg. 

— Nemernici isteți ce sunteţi! M-aţi păcălit! Cum aţi reușit? 

— Mai întâi tu. 

— Să nu explici niciodată o glumă. Pentru că nu mai e 
amuzantă. Ar trebui să știi asta, Dante. 

— Adevărat. Dar nu mă deranjează să explic glumele altora. 
Mai întâi, scoate-ți porcăriile alea. 

— Ce porcării? 

— Ce porcării? întrebă Meredith. De ce i-a omorât Janet pe toți 
oamenii aceia? 

— Nu i-a omorât ea, spuse Dante. Janet e moartă de cel puţin 
o săptămână, poate două. Scoate-ţi porcăriile alea, frate. 

— Frate? 

— Of, nu mai ești deloc distractiv, zise Janet și, cu mâna 
liberă, își scoase gulerul de plastic de la gât și bandajele de pe 
faţă. O mare parte din fondul de ten pe care-l avea se desprinse 
odată cu ele. 

— O, Doamne, zise Meredith. 

Janet își scoase peruca, dezvăluind smocul de păr cărunt de 
pe frunte. Apoi înlocui ochelarii cu lentile fumurii cu o pereche 
mai familiară de rame cu lentile cât fundul de sticlă. 

— O, Doamne, spuse Meredith. Dustin? 

Dustin Walker arătă cu mâna la piept. 

— Pot să păstrez țâțele? 

— Păstrează ţâțele, aruncă arma, zise Dante cu pușca încă 
îndreptată spre el. 

— Ok, ok, liniștește-te, frate, zise Walker. Puse pistolul pe un 
scaun din apropiere, prins între mesele căzute. 

— E mai bine așa, spuse Dante. Te-a dat de gol cufărul lui 
Janet. Când l-ai aruncat de pe doc, s-a blocat într-un stâlp; n-a 
căzut în apă. 

Walker se strâmbă. 

— O, fir-ar să fie. Pe bune? 

— Așa că am putut să bag mâna înăuntru când am încercat 
să-l trag înapoi pe doc și am simţit ce rece și lipicios era. 

Meredith se încruntă. 

— Și asta e... important? 


VP - 206 


Dante spuse: 

— Nu, nu înainte să apară cadavrul lui Janet. Când am scos-o 
din piscină, am simţit cât de rece era. Dar nu avea nicio logică 
dacă abia fusese ucisă cu câteva minute mai înainte. lar 
cadavrul își schimbase culoarea și rigor mortis era mult, mult 
mai avansat decât era normal la o persoană moartă de câteva 
secunde. 

Abia când am găsit în tufișuri firul care declanșa pușca mi-am 
dat seama ce se întâmpla: 

Chiar nu a fost nimeni aici de o săptămână. Walker a început 
în L.A., unde a omorât-o pe Janet Kahn și apoi i-a luat locul. A 
băgat cadavrul în cufărul acela uriaș care era, nu știu, refrigerat 
cumva? A închis temporar liftul ca să fim nevoiţi să ne lăsăm 
bagajele pe doc. 

Pe urmă, în cele câteva ore în care ne instalam și ne fâțâiam 
prin casă, s-a apucat de treabă. A repornit liftul, a coborât pe 
doc și a devastat bagajele. Dar, de fapt, recupera cadavrul lui 
Janet. L-a adus înapoi lângă piscină, unde l-a ascuns într-una 
dintre cutiile acelea în care se ţin pernele pentru scaune. 

În același timp, presupun că a luat și fotografia lui Billy 
Antreprenorul de pe perete - e singura explicaţie, fiindcă e 
singura fotografie pe care a luat-o înainte de crimă. Era destul 
de logic să creadă că nu avea nimeni să o observe înainte ca 
Billy să fie ucis. Și cum pe el plănuiai să-l ucizi primul, a fost un 
pariu destul de sigur, am dreptate? 

Walker zâmbi și făcu un gest cu degetul să „spună mai 
departe”. 

— A amăgit-o pe Ruby să se despartă de restul grupului... erai 
cu ea atunci, așa că, presupun, mesajele automate erau 
programate să se trimită la un anumit interval de pe calculatorul 
găsit în dormitorul tău? Sau vreun alt calculator pe care l-ai 
ascuns pe undeva? Probabil ai o aplicaţie care controlează 
desktopul de pe telefon, așa că, atâta vreme cât e programat 
cum trebuie, poţi să trimiţi mesaje de la distanţă doar apăsând 
un buton? Odată ce-a scos-o pe Ruby din peisaj, a putut să vă 
convingă pe voi două să vă despărțiți, îi zise Dante lui Meredith. 

— Asta a fost ideea ta, spuse ea. 

— Logic, zise Walker și dădu ochii peste cap. 

— Se duce în curtea interioară unde se află piscina, scoate 
trupul lui Janet, o așază pe scaun și o împușcă cu arma, 


VP - 207 


zburându-i faţa - ceea ce ascunde faptul că, cu tot machiajul, 
fața ta și a lui Janet nu prea semănau, mai ales de când cu 
injecţiile cu Botox proaspăt făcute - și o răstoarnă cu tot cu 
scaunul pe care stă în piscină. Noi venim în fugă și el se 
furișează aici, în club, unde rămâne în timp ce ne face felul pe 
rând. E ascunzătoarea perfectă, pentru că era deja cercetată 
fără ca noi să fi găsit pe cineva. Deși nu m-aș mira să aibă altă 
ascunzătoare pe undeva pe aici. Un loc unde să vezi pe monitor 
toate imaginile preluate de camere - deși pariez că poţi să le 
vezi și pe telefon -, ca să te poţi deplasa liber pe insulă, 
întotdeauna acolo unde noi nu eram, punând capcane, scoțând 
și înlocuind fotografiile și mai știu eu ce. 

— Ai avea dreptateeeee, zise Dustin cu o voce tărăgănată și 
zâmbind. 

— Pentru că cel pe care eu și Steve l-am găsit atârnând în 
ștreang era Dave-Absentul, nu-i așa, Dusty? Sunt câteva poze 
cu el în cămăruţa pe care i-ai construit-o acolo. Voi doi semănaţi 
mult... pun pariu că de asta l-ai angajat. 

— Chiar că semănaţi! spuse Meredith cu răsuflarea tăiată. 
Slavă Domnului! Credeam că sunt foarte rasistă că aveam 
impresia asta. 

— Pun pariu că dacă ne-am întoarce și ne-am uita de aproape 
la filmarea cu camera GoPro am vedea și hamurile pe care le 
purtai pe sub cămașă când te-ai „spânzurat”. Pe urmă te-ai 
urcat la loc cu ajutorul lui Dave-Absentul și - surpriză! - îţi ia 
locul în hainele pe care le purtai în filmare. Numai că el nu are 
parte de avantajul unui ham. Cum mă descurc până aici? 

— Sunt foarte, foarte incitat, spuse Walker. 

Dante continuă: 

— Mi-am dat seama de toate astea destul de repede, nu mult 
după ce am găsit adevăratul cadavru al lui Janet. Dar acum că 
știam că tu erai, nu știam cum să fac să-ţi scot fundul la lumină. 
Mai voiam și să fiu absolut sigur că nimeni altcineva din grup nu 
lucra pentru tine. Așa că mi-am ţinut gura până să decid că 
singurul mod de-a te demasca era ca noi toţi, sau aproape toţi, 
să murim. 

Așa că am recurs la același truc și mi-am înscenat moartea. 
La naiba, fiule, crezi că nu mi-a mirosit de la o poștă șmecheria 
cu moartea provocată de băutură? Eu sunt alcoolic versat, pot 
să mă prefac că sunt beat la fel de bine ca oricine altcineva, să 


VP - 208 


beau destul cât să păcălesc camerele în timp ce turnam restul în 
chiuvetă. Ce-a fost asta, de fapt - aveai de gând să mă îmbeţi 
atât de tare, încât să răbufnesc și să mă omoare altcineva sau 
să mă omori după ce eram prea praf ca să mă apăr singur? 

Dustin nu făcu decât să râdă. 

— Am adoptat o atitudine de expectativă. Aveam planuri de 
rezervă pentru orice. Capcane pe toată insula pe care nu le-aţi 
găsit. Cincisprezece feluri diferite prin care să vă omor pe toţi. 
De asta am venit cu voi, îmbrăcat ca Janet. Ca să iau pulsul. Și-a 
adus Zoe câinele sau nu? A venit T.J. înarmat? Prima regulă a 
improvizaţiei e să fii pregătit. 

— Suntem de aceeași părere, jegosule. l-am scris vreo două 
bileţele lui Meredith, spunându-i să intre în joc în timp ce ne 
certam în cameră. M-am asigurat unde se afla camera video în 
dormitorul ei ca să nu vadă T.J. Primul spunea „NE URMĂRESC, 
INTRA IN JOC”. Celălalt spunea „IA PUȘCA, VINO LA LIFT”. Știam 
cum să joc mica noastră scenă în afara camerelor de luat vederi, 
așa că de oriunde ai fi privit, puteai să ne auzi, dar n-ai văzut 
când i-am făcut semn lui Meredith să tragă în aer. M-am ascuns 
printre copaci până te-am văzut ieșind pe furiș din casa mare și 
luând-o spre cabană și acum iată-te aici. 

— E incredibil, spuse Meredith. 

— Mersi, păpușă, spuse Walker. 

— Nu tu, rapandulă ce ești, el. Dante, mereu ai fost un 
Sherlock Holmes negru? 

— Te rog, fato. Bunica putea să-l întreacă oricând pe amatorul 
ăla de Doyle. 

— Bunica ta? 

— Da, Ephesia J. Dupree. Ea a scris seria de mistere urbane cu 
domnișoara Maples. Cea mai cunoscută e Domnișoara Maples își 
vâră nasul în treaba ta. 

— N-am auzit niciodată de ele, îmi pare rău. 

— Da, de obicei trebuia să le cumperi de la tarabele de pe 
trotuarele din Brooklyn, zise Dante. Dar au fost bestselleruri și 
bunica m-a pus să le corectez pe toate. 

Walker spuse: 

— İn numărul lui, Dante lăsa să se înțeleagă că a crescut în 
Gowanus Towers, dar de fapt a crescut în casele de oraș din 
cărămidă, cu administratori de fonduri de investiţii și avocați 
corporatiști. 


VP - 209 


Dante se încruntă. 

— Și n-am zis niciodată altceva! Mă jucam cu toţi copiii aceia 
duri; erau afurisiţii mei de vecini! Tot o mai ţii cu „crimele 
împotriva stand-up-ului”? Pentru că dacă aveai de gând într- 
adevăr să mă omori pentru că nu sunt destul de negru, sau pe 
T.J. pentru banda lui cu râsete, pe Omul-Bebe Portocaliu pentru 
că era un fals Mesia New Age, sau vreo altă porcărie de justiţiar, 
un fel de Batman al comediei, o să-ți zbor capul doar din 
principiu. 

— M-ati transformat într-o glumă, zise Walker, fără urmă de 
veselie pe față. 

Dante clipi. 

— Poftim? 

— Voi toţi, în numerele voastre, m-aţi transformat într-o 
glumă imediat ce aţi realizat că era un hohot de râs ușor de 
obținut. V-am inspirat. Aţi spus-o chiar voi. Dar de îndată ce v-a 
convenit aţi uitat de mine, am devenit una dintre glumele 
voastre. Aţi mers pe ceea ce vă aducea aplauze cu ușurință. 
Scule, sex, relații, companii aeriene, flatulenţă, asiatici, condus. 
Și Dustin Walker. Aţi făcut din mine cel mai mic numitor comun. 
O glumă automatizată. Pe mine. Nu meritam asta. Asta a fost 
crima împotriva comediei. 

— lisuse, Walker, nu știu ce naiba vorbești acolo. Dar chiar 
dacă aș ști... o să-mi spui că ești la fel ca toţi oamenii? Răzi 
atunci când e altul luat peste picior, dar în clipa în care tu ești 
ținta glumelor, sau tribul tău, atunci brusc te simţi jignit? Sunt 
doar glume, frate. Cum să nu știi asta? 

— Cum să nu știi că nu există „doar glume”, Dante? Lui 
Walker îi țâșnea saliva printre buze. Toate glumele sunt mici 
adevăruri. Și adevărul tău e că ai impresia că sunt un nimic. Nici 
măcar nu merită să ne amintim când m-ai insultat pe mine sau, 
la fel ca Gordo și Ollie, ai furat de la mine. Atât de mult mă 
desconsideri, ai spus-o tu însuţi. Ei bine, acum ce părere ai? 

— Acum cred că ești un dement nenorocit, zise Dante. Asta 
așteptai să auzi? 

Meredith încercă să clipească și să-și alunge lacrimile. 

— Eu niciodată... niciodată nu te-am insultat, Dustin. 
Niciodată. Cum poţi să spui asta? 

Walker plecă ochii în pământ. 

— Știu, scumpo. Dar... știi tu. Victime colaterale. 


VP - 210 


— Poftim? 

— Nu sunt mândru de asta. 

— Ar trebui să mă facă să mă simt mai bine?! 

Walker spuse: 

— Când te am întâlnit, la clinică, înainte să fii diagnosticată cu 
probleme neurologice, eram foarte flatat că erai atât de 
fascinată. O persoană atât de tânără și de frumoasă și... exotică, 
așa ca tine. Mi-ai plăcut foarte mult, serios. Și am încercat să te 
ajut. Dar pur și simplu nu ești amuzantă. Adică, e destul de rău 
că nu înțelege nimeni ce spui. Dar și când te înțeleg... Unii 
oameni sunt amuzanți. Alţii nu sunt. Tu, Meredith, nu ești. 

Meredith ridică brațele a disperare. 

— Vrei să spui că mă culc de atâta timp cu tine degeaba? 

Walker clipi. 

— Ai spus... ai spus că mă iubești. 

— Nu! urlă Meredith. Nu făceam decât să te folosesc pentru 
carieră! Adică, uită-te la tine! Ești atât de, de, de bătrân! 

Dante ridică pușca. 

— Chestia asta a devenit foarte tristă foarte repede. Dusty, 
aveai o strategie de ieșire de pe insula asta afurisită și o să-mi 
spui care este. 

Walker se prefăcu că se gândește. 

— Nu, zise el. 

— Scuză-mă, spuse Dante, lasă-mă să reformulez. Ori îmi 
spui, ori o să te împușc în faţa aia nenorocită. 

— Nu, zise Walker. 

— Nenorocitule, să nu crezi că mai am alte motive să te las să 
trăieşti! 

— Suntem de aceeași părere, zise Walker și se aruncă spre 
pistolul de pe scaunul de alături. 

Dante trase cu pușca. Detunătura îi făcu urechile lui Meredith 
să țiuie din nou. 

Walker se răsuci și căzu cu faţa la pământ. 

Dante lăsă arma în jos, răsuflând greoi. 

Se uită la Meredith. Ea se uită la el. 

— Acum ce facem? întrebă ea. 

— N-am nici cea mai vagă idee, răspunse el. Dacă aveam 
Google, puteam căuta instrucţiuni cum să construim o plută. Pe 
urmă, ne puteam îneca. 


VP - 211 


— Nenorocitule! strigă el la silueta nemișcată a lui Walker. 
Nenorocit dement și insuportabil. Nu ești în stare să suporţi o 
glumă. Cine-și aruncă toţi banii ca să-și însceneze moartea și să 
omoare pe oricine l-a luat în râs pe scenă? Ce risipă de avere 
făcută din filme cu pisici. 

— Chiar ai râs de el în numărul tău? 

— De unde naiba să știu? Sunt comic; eu râd de toată lumea. 
Asta mi-e meseria. 

Se uită peste umărul lui Meredith. 

Și o împinse la o parte. 

Desfăcu pușca goală și bâjbâi în buzunarul de la blugi după 
cutia cu cartușe. 

Meredith se întoarse la timp ca să-l vadă pe Dustin Walker 
zâmbind și îndreptând revolverul spre Dante. 

— Ar trebui să vedeţi ce feţe aveți, zise Walker. 

Îl împușcă pe Dante de două ori în piept. 


V 


Dante se zvârcolea convulsiv pe podeaua împroșcată cu 
sânge, trasând îngeri roșii grotești pe gresie cu spasmele lui. 
Dustin Walker se apropie cu revolverul în mână, fără să mai 
zâmbească, și luă cutia mică pe care Dante o scăpase la 
picioarele lui. O aruncă pe pieptul muribundului. 

— Oarbe, scumpule! Da! strigă el de sus la victima lui. Cât de 
prost crezi că sunt? De ce v-aș da vreunuia dintre voi orice 
avantaj, din orice motiv? Acum, Meredith... îmi pare rău, iubito, 
s-a terminat totul, dar mai ai o îndatorire de îndeplinit ca 
asistentă a mea. Mă tem că o să mergem în mijlocul oceanului. 
Tu o să stai acolo, iar eu o să mă întorc pe continent, unde am 
deja o altă identitate pregătită. Ai văzut ce imitator bun sunt. In 
fine, acum o să devin o cu totul altă persoană, un comedian cu 
un număr complet nou, eliberat de duhoarea eșecului care-l 
înconjura pe Dustin Walker. Și fără toţi amatorii ăștia netalentaţi 
o să am mult mai puţină concurenţă. Așa că hai, ce mai 
aşteptăm? 

Meredith căuta peste tot ceva care să semene cu o armă. 
Prinse în mâini metalul rece al stativului de microfon. 


VP - 212 


Când Dustin se întoarse spre ea, îl lovi cu el în creștetul 
capului cât de tare putu. Probabil fusese deja slăbit de explozie, 
pentru că se rupse în două de craniul lui Walker. 

Cu toate astea, el se clătină și strigă o înjurătură neclară. 
Ridică pistolul spre stomacul ei. 

instinctiv, ea se aruncă în faţă cu cealaltă jumătate a 
stativului, sperând să-l împingă la o parte. 

Dar se împiedică cu glezna de baza unei mese doborâte în 
drum și căzu în față. 

Capătul zimţat al stativului îl împinse pe Walker și căzu pe 
spate, iar ea pică peste el. 

Greutatea corpului ei împinse capătul ascuţit al barei de 
metal până străpunse pieptul lui Walker. 

Acesta dădea din mâini, icnind ca un pește pe uscat, și în 
câteva secunde i se stinse lumina din ochi. Faţa lui muri înainte 
să-i moară restul corpului. Îngrozită, Meredith observă 
momentul în care viaţa îl părăsi și, una câte una, celelalte părți 
ale corpului primiră mesajul: picioarele nu se mai mișcară, 
braţele îi coborâră în lături și capul îi căzu pe podea, până și 
gura i se închise. 

Ea încercă să se ridice în picioare, dar genunchiul spuse nu, la 
naiba, nu după toate astea, așa că se târî chinuită de durere 
până la Dante, al cărui piept încă se mișca. Îi cuprinse capul în 
braţe și spuse: 

— Cum te simţi? 

Dante spuse răgușit: 

— De parcă m-a pocnit Superman foarte tare și a uitat să-și 
scoată pumnii afară. 

— De ce ai nevoie? Ce - ce pot să fac? 

— Mi-ar prinde tare bine, șopti Dante, uitându-se cu ochii mari 
la tavan, ceva de băut. 


VI 


Meredith rămase până dimineaţă cu Dante, care respira încet, 
dar regulat, fără să slăbească ritmul. Îi puse resturile aruncate 
din costumul lui Walker care-o imita pe Janet peste rănile care 
încetară într-un târziu să mai sângereze. 


VP - 213 


Curând după ivirea zorilor, felul în care mirosea și pielea 
lipicioasă de la sângele uscat care o acoperea deveniră 
insuportabile, așa că se întoarse în casa mare și umplu cada cu 
apă fierbinte, apoi se întinse în apă la înmuiat. 

Adormi. 

O trezi un sunet ceva mai târziu, habar nu avea după cât 
timp. Se ridică atât de repede în capul oaselor încât vărsă pe jos 
jumătate de apă din cadă. 

Inșfacă revolverul lui Walker de pe jos și-l îndreptă spre ușă și 
fereastră, deși nu se mișca nimic, doar palmierii care se înclinau 
afară. 


VII 


Toate hainele ei erau în bagajul care fusese aruncat în mare. 
Sângele îi îmbibase hainele până la lenjeria intimă, stropită 
acum cu pete roșii-maronii. Era singura ei pereche, dar nu 
suporta să o îmbrace iar. 

Işi puse halatul și intră în camera care fusese a lui Ruby Ng. 
Ruby avea câteva haine în geanta ei de mână, dar nimic care 
să-i vină lui Meredith. 

Nu voia nimic din camera lui „Janet Kahn”. 

Intră în camera lui Zoe Schwartz. Singurele haine pe care le 
găsi acolo erau un tricou gri și o pereche de pantaloni scurţi de 
trening lăsaţi pe jos. Pe faţa tricoului apărea conturul unui 
bărbat ca pe ușa unei toalete, cu braţele ridicate triumfător. 

AM FACUT CACA AZI! 

Ea și Zoe purtau aproape aceeași mărime. Își puse tricoul și 
pantalonii. 


VIII 


Meredith merse să vadă ce făcea Dante, care încă respira 
foarte încet, poate dormind, poate inconștient. Încercă să-l facă 
să bea apă din pahar, dar după câteva guri vărsă restul pe 
barbă și pe la colţurile gurii. 


VP - 214 


leşi afară, la soare, și se uită la ceru albastru, a cărui 
strălucire părea să fie o mustrare. Lumea îndrăznea să fie 
frumoasă în timp ce nefericirea ei persista și moartea ei era 
iminentă. 

Se plimba pe afară, cu mintea plină de gânduri. 

Aveau apă, dar nu mâncare. Cât timp puteau rezista? O 
săptămână sau două, în cel mai bun caz? 

Ce-i spusese Dustin căpitanului Harry? Că totul era o festă 
elaborată și că barca nu trebuia să se întoarcă până nu spunea 
el? 

Oamenii aveau să pună întrebări despre T.J., Zoe și Dante, 
Ollie și Janet. Agenţii și asistenții aveau să înceapă să-i caute 
când nu se întorceau marți. Aveau să se dea telefoane și e- 
mailuri, dar singurele informaţii de contact pe care le aveau 
erau cele ale ei și ea nu avea cum să răspundă. 

Cât timp avea să treacă până când oamenii celebrităților 
începeau să se ocupe personal de asta? Douăzeci și patru de 
ore? Două zile? O săptămână? Oricine ar fi investigat totul putea 
să afle la ce oră aterizaseră avioanele comicilor la Saint Martin; 
avea să găsească compania de limuzine pe care o angajase să-i 
ducă la ambarcaţiunea căpitanului Harry. Poate îl găseau și pe 
căpitanul Harry însuși. 

În cel târziu o săptămână, cineva avea să vină aici. 

Era destul de sigură că putea supravieţui fără mâncare atât 
de mult. 

Dar era la fel de sigură că Dante nu putea. 

Și dacă o găseau acolo, singura supraviețuitoare, cu toate 
probele pe care Dustin le adunase cu grijă împotriva ei... și 
faptul că ea // omorâse, era destul de clar... 

Îi știa ea pe polițiști. Îi știa bine. Nu credeau decât cea mai 
evidentă versiune a poveștii. 

Nu pe ea, nu pe stricata nebună, vânătoare de zestre, în 
niciun caz, nu exista nicio șansă de așa ceva. 

Trebuia să-l ducă pe Dante la un spital, nu doar pentru că era 
Dante Dupree și voia ca el să trăiască, ci pentru că era singurul 
care putea să coroboreze povestea asta nebunească. Trebuia 
să-l scape cu viață din asta. 

Așa cum Dustin avea nevoie ca ea să moară. 

Voia s-o arunce în ocean, nu-i așa, și să dispară. 


VP-215 


Asta însemna că avea nevoie de o barcă. Avea o barcă. Fie 
venea una, fie avea deja una acolo. 

Dar căutase pe insulă de mai multe ori, toţi comedienii 
căutaseră, și nimeni nu găsise nici măcar vreo cameră de aer. 

Totuși, Dustin avea o strategie de ieșire. 

Care era aceea? 


IX 


Meredith trecu neatentă dincolo de castelul gonflabil roz, cu 
Dustin Walker fluturând în vârf, și se lovi la deget într-un cui de 
metal care-l fixa în pământ. Se tăie în vârful degetului mare, se 
împiedică și căzu în genunchi, agravând rana pe care o 
căpătase în explozia lui Gordo. Durerea o străpunse și abia reuși 
să se rostogolească prin iarbă în poziţie fetală, ţinându-se de 
coapse, timp de aproape două minute. 

Se smiorcăi și strigă înjurături la casa aceea stupidă, 
construcţia complet inutilă și bulboasă cu șase ţepușe de metal 
care o... 

Stai. 

Dislocase cel mai apropiat cui de ancorare când se 
împiedicase de el. Îi fu destul de ușor să-l scoată din pământ și 
să-i dea drumul. 

Intră în club și găsi pușca goală. O putea folosi ca pârghie să 
scoată din pământ al doilea cui de ancorare. 

Și pe al treilea. 

Când scoase al patrulea cui, celelalte două nu mai fură de 
ajuns să ţină piept vântului. Briza șfichiuitoare de pe ocean săltă 
casa și o răsturnă pe o parte, apoi, cu încă o rafală, o rostogoli 
din nou și o făcu să cadă de pe margine în mare. 

Dezvăluind o trapă de metal dedesubt. 

Deschise ușa neîncuiată și sări în sus, strigând de bucurie ca 
o fiară triumfătoare la cerurile nepăsătoare. 

Înăuntru era o șalupă, cu o lungime de peste patru metri, 
așezată pe rotiţe care puteau fi ridicate de o coardă pe o rampă 
scurtă, pentru a fi scoasă din buncăr și transportată pe insulă 
până la liftul uriaș de pe cealaltă parte. 


VP - 216 


În timp ce ea ţopăia de bucurie, oricât de mult ar fi durut-o, i 
se păru că observă ceva cu colţul ochiului. Dar abia când se opri 
și se uită cu atenţie la orizont văzu barca mare apropiindu-se de 
insulă. 


X 


Barca nu era a căpitanului Harry, de atâta lucru era sigură. 
Era mult mai mică, mai degrabă de mărimea unui iaht de 
agrement, ceea ce probabil și era, albă ca un pui de focă pe 
apele albastre ale Mării Caraibelor. 

Teama îi cuprinse pieptul când o zări. Primul ei gând fu că era 
vorba de alţi complotiști care să-l ajute pe Dustin să aranjeze 
ultimele detalii ale locului crimei, să-l ajute să-i care cadavrul pe 
mare, unde să-l lege cu greutăţi și să-l scufunde, transformând- 
o peste noapte dintr-un nimeni care voia să fie cineva în cea mai 
căutată femeie din lume. Și apoi, din moment ce nu putea fi 
găsită, într-o legendă stranie, ca Amelia Earhart sau Jack 
Spintecătorul, subiectul principal al emisiunilor cu crime 
nerezolvate. Poate că cealaltă barcă - cea de sub casa 
gonflabilă, era atât de mică - era doar de rezervă. 

Să se ascundă? Măcar până afla dacă erau personaje negative 
sau nu? 

Dar sunetul răsuflării întretăiate a lui Dante, stinsă cum era în 
club, era asurzitor pentru ea. Și oricât se temea de necunoscutul 
care se apropia acum de doc, se temea mai mult de siguranţa 
morții lui pe stânca asta îmbrăcată în verde și de faptul că ea 
avea să-l urmeze în scurt timp dacă greșea în privinţa sosirii 
salvatorilor. 

Cobori scările, sprijinindu-se de balustradă ca să nu apese pe 
genunchiul rănit, și observă brusc că nu avea pistolul. Gândurile 
îi alergau nebunește, până când ajunse la concluzia că probabil 
îl lăsase pe patul lui Zoe când se îmbrăcase cu hainele moartei, 
apoi ieșise din cameră fără să-l ia. 

Ridică privirea. Stătea tremurând la jumătatea treptelor 
abrupte și complet ameţitoare. Liftul era înfiorător de lent și voia 
să se asigure că nu scăpa barca și echipajul din ochi nicio clipă. 


VP - 217 


Se uită înapoi la barcă. Tocmai acosta. Un marinar în salopetă 
portocaliu-aprins, ca un combinezon de protecţie, apăru pe 
punte și așteptă până se apropie barca destul ca să sară pe doc 
cu o funie de remorcare într-o mână. 

Ea se uită din nou la scări. Trebuia să se întoarcă toată 
distanța aceea, să urce șontâcăind scările în camera lui Zoe, 
apoi să se întoarcă aici. 

Oboseala o învălui ca pe un giulgiu de plumb. Era obosită - 
obosită să lupte ca să rămână în viaţă - și dacă avea să moară 
pentru că nu se deranjase să urce câteva trepte și să ia pistolul 
cu care să se apere, atunci, la naiba, așa avea să moară. Se 
săturase de tot. Nu mai suporta. 

Voia să fie comediană, nu? Trebuia doar să ia pulsul 
publicului. Trebuia să-i farmece complet pe tipii ăștia. 

Trebuia. 

Viaţa ei depindea de asta. 

Meredith Ladipo ajunse în capătul scărilor în clipa în care trei 
persoane coborâră din barcă și rămaseră pe doc. Se uitară unii 
la alţii cu prudenţă. Cei trei bărbaţi din barcă purtau aceleași 
salopete portocalii, așa cum văzuse Meredith la primul, numai 
că nu era așa, pentru că nu purtau salopete deloc. Erau niște 
negri care purtau scutece, vopsiți din capul chel până la 
degetele de la picioare cu pedichiura făcută perfect în vopsea 
portocaliu-deschis. Doar scutecele de pe mijloc erau neatinse de 
vopsea. 

Primul Om-Bebe Portocaliu spuse cu un accent puternic din 
Indiile de Vest: 

— Oliver Rees e aici, doamnă? Am primit mesajul lui în Saint 
Thomas și am venit cât de repede am putut. E în regulă? 

In clipa aceea, ea observă logoul de la Sandals Resorts pe 
prova bărcii. 

Meredith Ladipo deschise gura să răspundă, dar orice răspuns 
pe care încerca să-l dea fu înlocuit de un râs pe înfundate. 

Apoi un chicotit. 

Și în curând râdea, scuturându-se, aplecându-se de la mijloc, 
ținându-se cu mâinile de talie. 

Râdea și râdea. 

Și pur și simplu nu se putea opri. 


VP - 218 


Viaţa după moarte (insulă) 


[În timp ce publicul se adună, văd o masă și un scaun pe o scenă 
goală în rest.] 

[La câteva minute după ora la care show-ul trebuia să înceapă, 
luminile încep să scadă și se aude o voce înregistrată:] 

Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc că aţi venit. 

Dacă vreţi să vă închideţi de tot telefoanele și, dacă sunteți un 
vânzător ilegal de droguri, beeper-ul, ar fi foarte frumos din partea 
dumneavoastră pentru cea de pe scenă și pentru cei din jur. 

Cea de pe scenă sunt eu, Meredith Ladipo. 

Din cauza bolii mele unice, despre care îmi imaginez că aţi citit în 
altă parte, aș vrea să vă rog să vă îndreptaţi atenţia către laturile 
scenei. Dacă regizorii secunzi descoperă că am înlocuit un cuvânt 
incorect cu unul corect din scenariu, pe ecran va apărea varianta 
corectă, așa că fiți ochi și urechi. 

Nu este o situație ideală sau perfectă, dar un om înţelept mi-a spus 
cândva să nu las niciodată absența lor să mă împiedice să-mi urmez 
visul. 

Așadar, aș vrea să-i mulţumesc soțului meu, Dante Dupree, că a 
deschis spectacolul pentru mine. Vă rog să-l aplaudaţi încă o dată. Nu a 
fost grozav? 

Acum, relaxaţi-vă și bucuraţi-vă de selecţiile din rutinele răposaților, 
minunaţii: 

Janet Kahn 

Zoe Schwartz 

Ruby Ng 

Billy Antreprenorul 

T.J. Martinez 

Omul-Bebe Portocaliu 

Și Steve „Gordo” Gordon 

[Meredith Ladipo urcă pe scenă în carne și oase în aplauze 
furtunoase. Are la ea un caiet cu spiră și un pahar cu apă. Poartă 
ochelari și părul împletit în codite.] 

Relaxaţi-vă, bucuraţi-vă și gândiţi-vă la răspunsul corect la această 
întrebare: 

[Se așază la masă.] 

Sunteţi gata să râdeți? 


- Meredith Ladipo 


Arena 02 
Greenwich, Londra 
Peste doi ani 


VP - 219 


VP - 220