Ion Arama — Obiectivul Cezara

OBIECTIVUL 
„CEZARA 


+ 


_Coleoţia „PENTRU PATRIE, 


Ie ai 


ION ARAMĂ 


OBIECTIVUL „CEZARA” 


— roman — 


Colecţia „PENTRU PATRIE”, 1974 


Versiunea digitală 1.0 - ianuarie 2022 


Cap. | 
OMUL CU O MIE DE FEŢE 


— ÎI urmărim de două luni încheiate, tovarășe colonel. 

— Și? V-aţi plictisit? 

— Nu, nu-i vorba de asta. Dar cred că avem destule probe 
pentru a-l acuza de spionaj militar. 

— O acuzaţie gravă, spuse colonelul. Trebuie susţinută 
temeinic. 

Căpitanul Dragomir ridică din umeri. 

— De când lucrez în contrainformaţii, n-am întâlnit un caz mai 
clar decât acesta. După părerea mea acţionează destul de 
rudimentar. In fiecare zi același lucru: iese din hotel sub o 
înfățișare sau alta, călătorește pe traseele unde se află unităţi 
militare, intră în vorbă cu ofițeri, trage cu urechea prin 
restaurante, urmărește câte-o mașină până-n poarta cazărmii, 
pe urmă se întoarce liniștit la hotel. Program de opt ore, ca orice 
funcţionar care se respectă. 

— Pare un prostănac, zise colonelul ștergându-și chelia cu o 
batistă mare. N-am prea auzit de spioni proști până acum. E o 
noutate, ce spui, Dragomire? 

— Mai dau și ei greș câteodată, murmură Dragomir. Or fi în 
criză de oameni. 

— Deși, dacă-l judeci după faţă... 

— După faţă, da. Pare destul de... 

— Vezi cum poţi să te înșeli? Când am intrat eu în munca 
asta, cineva mi-a spus pe șleau: „Dumneata, nene, n-ai faţă să 
lucrezi la contraspionaj. Arăţi prea pașnic”. 

— Asta cam așa-i, spuse căpitanul și adăugă repede: Mă 
scuzaţi, tovarășe colonel. 

— Să te scuz! Parcă eu nu știu? Ei bine, flăcău, află că acum 
cincisprezece ani înfățișarea asta mă ajuta să ies din multe 
încurcături. Pe atunci nu se purta polițistul gen Mannix, gata 
oricând să-ţi tragă una la plex. 

Căpitanul Dragomir se ghemui parcă rușinat în fotoliul din faţa 
biroului. El însuși avea, într-adevăr, ceva din Mannix: o statură 
atletică, mâini lungi și puternice, mers suplu, mișcări agere de 
sportiv. Pe când colonelul, care se mai îngrășase între timp și 
chelise de-a binelea, părea un ins legat definitiv de o profesie 


sedentară. 

— Închipuiește-ţi, reluă colonelul, cum mi-ar sta faţă-n faţă cu 
„agentul X”, omul cu o mie de fețe. Cred că știe toate 
șiretlicurile de luptă corp la corp și ar pune jos un pluton de 
recruți. 

Dragomir ridică din umeri, cu un gest de nerăbdare mascată, 
și se aplecă înainte: F 

— Ce pluton, tovarășe colonel? II avem în mână. Cu doi băieți 
îl așteptăm la ieșirea din hotel și-i spunem să ne urmeze. Cazul 
lui e prea clar ca să mai aibă nas să se împotrivească. 

— E prea clar... repetă colonelul. Tocmai asta, că e prea clar. 
Nu te îngrijorează, Dragomire? 

— Să mă îngrijoreze? După ce s-a plimbat două luni sub cele 
mai felurite înfățișări, ca la el acasă? Ce bucurie pe el, că ne-a 
dus de nas! Pescuia la Herăstrău și intra în vorbă cu paznicii. 
Pălăvrăgea cu soldaţii în gară. Uncheș guraliv, snoave cu 
duiumul. Sau la bodegă! Și-n toată vremea asta, băieţii noștri 
după el. De ce să mă îngrijoreze? Mă bucură. Suntem mai tari. 
Dacă și-ar închipui că știm atâtea despre el... 

— Și știm? întrebă tăios colonelul. 

Căpitanul Dragomir tresări. După tot ce spusese, întrebarea i 
se părea absurdă. Colonelul se ridică și traversă încăperea. 
Deschise ușa de la casa de fier. Se auzi un scârţăit înfiorător. 

— Parcă-i castelul cu fantome, mormăi el. De când zic să 
chem meșterul, s-o ungă niţel. 

„Șeful e frământat de ceva”, constată Dragomir. Avusese 
timp să-i cunoască ticurile: când era preocupat de o problemă, 
încerca să abată atenţia celorlalți către lucruri mărunte, ca și 
cum ar fi dorit să rămână singur faţă-n faţă cu problema aceea. 

— Scârţăitul face parte din peisaj, tovarășe colonel. O să mă 
simt stingher când n-oi mai auzi balamalele astea. 

Colonelul se aplecă, gemând, și trase din raftul de jos un plic 
mare, albastru, umflat. 

— Balamalele, repetă el. Am cam neglijat pregătirea fizică, 
asta-i. În patru'ș'șapte am stat trei zile într-o cotineaţă ca să 
prindem banda lui Chiciură. Aveam calităţi sportive, nu glumă. 

— Şi vreo douăzeci de ani mai puţin, dacă-mi permiteti. 

— Îți permit, îţi permit. Trânti plicul pe masă și din el se 
revărsară zeci de fotografii de diferite mărimi. Uite, muncă de 


două luni. Nici vedetele de cinema nu se pozează atâta. 

Căpitanul se repezi să adune fotografiile risipite pe cristalul 
mesei de consiliu. Unele erau arcuite; le netezi zadarnic cu 
palma. Le examină apoi pe rând, punându-le deoparte pe cele 
mai interesante. 

— De fiecare dată altă înfățișare, murmură el. Ce idee, să te 
maschezi în tot felul! Adevărul e că se pricepe. 

Colonelul făcu ochii mici, privind o fotografie cam neclară, 
care-l surprinsese pe omul cu o mie de feţe în haine de 
precupeţ, cu mustață, filmând o coloană de autocamioane 
militare. 

— Un meseriaș foarte bun, spuse. În privinţa deghizărilor. Dar 
în rest... Zău, Dragomire, acționează ca un diletant. Nu prea se 
împacă una cu alta. 

Dragomir îl privi atent. Nu știa ce vrea să spună. Frunzări mai 
departe, prefăcându-se interesat, fotografiile de pe masă. Îi 
atrase atenţia una întunecată, cu detaliile greu de ghicit. Abia 
distinse silueta, acum familiară, a omului cu o mie de fețe, care- 
și făcea de lucru cu un mic aparat de formă cubică. 

— Interesantă piesă, făcu el. Pe asta n-o cunosc, tovarășe 
colonel. Opera lui Cosma, probabil. 

— Da. A făcut-o aseară, la poarta centrului de transmisiuni. 
Omul nostru s-a nimerit pe acolo tocmai când se întorceau 
mașinile de la câmp. 

— Tot transmisiuni, spuse căpitanul. Mereu în jurul unor 
unităţi de transmisiuni. Sau urmărind militari din arma asta. Dă 
de gândit, nu credeţi? 

— Da, dă de gândit. Mi-am pus de zece ori întrebarea: ce are 
cu transmisiunile? 

— Cel mai simplu ar fi să-l întrebăm pe el. Când ordonaţi să 
trecem la fapte? L-am lăsat destul să se plimbe. 

Colonelul dădu mustrător din cap: 

— Să se plimbe și să ne tot dea material împotriva lui. Nu te 
îngrijorează, Dragomire? Parcă s-ar arăta singur cu degetul: 
„Priviţi-mă, eu sunt spion!” Suspectă treabă, Dragomire. Trebuie 
să aflăm adevărul... Din gura lui, firește. 

— Am înţeles, spuse căpitanul Dragomir. 


„Agentul X” purta barbă în dimineaţa aceea. Funcţionarul de 


la recepţie nici nu ridică ochii când îl văzu. Abia intrase în tură și 
colegul său îi spusese că în hotel au sosit de cu seară niște 
turiști străini, ceva în legătură cu un concurs de patinaj. 

— Good morning, sir, mormăi el în chip de salut. 

Omul cu barbă îi răspunse cu un semn din cap și aruncă cheia 
pe pupitru. Cu un gest automat, funcţionarul o luă și o agăţă la 
numărul respectiv, pe panoul furniruit. 

La câţiva pași de intrarea hotelului, o florăreasă cu cojoc își 
aranja florile sărace, de iarnă, în coșul pus de-a dreptul pe 
trotuar. Omul cu o mie de feţe trecu pe lângă ea fluierând și 
mângâindu-și barba. Femeia râse la el arătându-și dantura 
splendidă; când se depărtă destul, ea se aplecă spre coșul cu 
flori și spuse încet dar deslușit: 

— A ieșit din hotel. Se duce spre stația de troleibuz. Nici nu s- 
a uitat la mașină. 

— Bine, se auzi răspunsul la fel de încet. Raportează că plec 
după el. 

„Agentul X” își începu ziua de muncă devreme. Zgribulindu-se 
în frigul dimineţii, se grăbi spre staţia de troleibuz. Când mașina 
cu numărul care-l interesa poposi în stație, el luă parte cu 
entuziasm la asaltul ușii din spate, ca orice salariat care nu vrea 
să întârzie de la serviciu. Urcă și scoase bilet până la cap de 
linie. Cobori însă mai înainte, într-o staţie din vecinătatea unei 
unităţi de transmisiuni, pe care o depistase cu o zi înainte, 
urmărind câţiva militari ce veneau de la gară. Metoda gării era 
brevetul lui pe care intenţiona să-l acrediteze ca pe o adevărată 
descoperire. Într-adevăr, gara este locul unde se adună mulţi 
oameni, din locurile cele mai diferite; acolo poţi găsi turiști de 
peste nouă mări și ţări alături de funcţionari care lucrează într- 
un sat din preajma Capitalei și fac naveta zilnic; marinari în 
permisie și vânători de munte chemaţi la o convocare; aviatori 
și geniști și - de ce nu? - transmisioniști... În câteva rânduri, 
omul cu o mie de feţe se luase după militari având semnul 
transmisiunilor pe epolet, ca să constate de fiecare dată că nu 
mergeau acolo unde îl interesa. De astă dată el găsise niște 
ostași care aveau ca destinaţie unitatea de pe șoseaua Băleni, și 
spionul se felicitase în gând pentru răbdarea și tenacitatea cu 
care-și urmărise scopul. 

Coborând în staţia aceea din preajma unităţii, el aplică 


procedeele simple dar eficace pentru a verifica dacă nu e 
urmărit. Oamenii treceau pe lângă el, îl depășeau, pe alţii îi 
depășea el, dar cei mai mulţi mergeau cam în același pas, un 
pas uniform al majorităţii, pasul omului care se grăbește spre 
locul de muncă. Omul cu o mie de fețe purta o scurtă din 
material impermeabil, de culoare albastru închis, devenită 
aproape o uniformă în iarna aceea. Jumătate din populaţia 
Bucureștiului purta o asemenea haină, comodă și călduroasă, 
bună și pe ploaie și pe ger și pe ninsoare, rezistentă la orice 
surprize și care avea, pentru el, un merit în plus: îl făcea să 
treacă neobservat. Numai barba distona cu restul înfățișării lui, 
exasperant de banale, dar omul cu o mie de fețe era destul de 
bun psiholog ca să-și dea seama că oamenii aceia grăbiţi, abia 
treziți după un somn insuficient - în seara precedentă se 
transmisese la televiziune un spectacol de balet pe gheaţă care 
se terminase foarte târziu - nu se uitau în jurul lor decât atât cât 
le trebuia ca să nu fie îmbrânciţi sau scoși din coloana grăbită 
care se scurgea pe trotuar. 

Intră într-un magazin de pâine, o prăvălioară modestă, cu o 
vânzătoare în vârstă care vorbea familiar cu cei mai mulţi dintre 
clienţi - oameni din partea locului, desigur. Omul cu o mie de 
fețe exploata acest amănunt în avantajul lui: își putea da seama 
dacă în prăvălie se află vreo persoană străină de cartier, un 
eventual urmăritor. Dar nu; lumea cumpăra și pleca; nimeni nu 
rămânea în prăvălie mai mult decât era necesar ca să ia pâinea, 
s-o vâre grăbit în servietă sau în sacoșă, să trântească pe 
galantarul acoperit cu sticlă o grămăjoară de mărunţiș, să salute 
cu un zâmbet automat pe vânzătoare și să răspundă în doi peri 
la întrebările ei amabile: ce vă mai face bunica, băiatul s-a întors 
de pe șantier, n-aţi mai fost demult pe la noi, aha, în concediu, 
îmi închipui că a fost frumos... 

„Agentul X” se apropie de telefonul public instalat în spatele 
ușii, formă un număr, întrebă ceva cu glas scăzut, își ceru 
politicos scuze că deranjează la ora aceea și ceru să vorbească 
cu tovarășul Smarandache, fără să ţină seamă de protestele 
copilului care răspunse că acolo nu locuia niciun tovarăș 
Smarandache; convorbirea avea desfășurarea cea mai firească 
și nimeni nu băgă de seamă când agentul depuse pe capacul 
telefonului o pastilă albă de mărimea unei aspirine. Curând 


magazinul se goli și omul cu barbă se apropie de vânzătoare: 

— Mâine o să ningă. Simt niște înţepături în genunchi. 

— Precis ninge. Ce-aţi dorit, tovarășu? 

— O jumătate de lipie. Mor după lipii, explică el zâmbitor. Îmi 
amintesc de copilărie. Bunica mea cocea de-astea, la test, 
afară... 

— Sunteţi oltean, vasăzică, comentă vânzătoarea. 

— Jumătate. De dincoace de Olt. Dar tot oltean mă consider. 

Femeia se întrerupse din conversaţie ca să vândă unui copil o 
franzelă proaspătă, „că altfel mă trimite tata cu ea înapoi” și se 
destăinui: 

— Cam asta a fost ora de vârf. De dimineaţă de pe la șase nu 
stau nicio clipă. Toată lumea din cartier vine după pâine la 
aceeași oră. lar colega mea e în concediu. 

Omul cu o mie de feţe o asculta încuviințând din cap, 
înţelegător. Se întoarse apoi spre vitrina mare, abia mascată de 
o perdea transparentă. Folosi perdeaua ca să șteargă aburul de 
pe geam. Un semicerc clar apăru astfel pe sticla tulbure. Femeia 
vru să-i facă un reproș, dar se răzgândi. El însă părea să-i fi 
ghicit reproșul din priviri. 

— lertaţi-mă, doamnă. Nu cred că s-a murdărit. Dar oricum, n- 
am făcut un gest prea elegant. 

— Nu-i nimica, îl linişti vânzătoarea. Tot trebuie să le dau la 
spălat peste două-trei zile. 

De afară venea un huruit constant, altul decât zgomotul 
sâcâitor al mașinilor ce treceau pe stradă. Curând pe poarta 
unităţii de vizavi începură să iasă autocamioane acoperite cu 
prelate. Omul cu o mie de feţe se întoarse pentru o clipă să 
comenteze: 

— Pleacă la treabă cătanele. 

— Ora lor obișnuită, îl lămuri femeia. Pleacă și se întorc pe la 
douăsprezece. Se duc la instrucție. 

— Și fac o fumăraie mașinile astea... 

— Păi da. O jumătate de ceas nu poţi ieși în stradă. Mai ales 
când e vremea liniștită. Așa că staţi să se mai potolească... 

Omul zâmbi și-i oferi un „mentosan”. Vânzătoarea începu să 
considere că dacă n-ar avea barbă, domnul ăsta ar fi un tip 
drăguţ. „La urma urmei, chiar și cu barbă...” continuă ea să 
cedeze teren. Dar acum nu-l mai putea vedea bine, fiindcă 


bărbosul rămăsese cu ochii pironiţi pe geam. 

— Nostalgia trecutului, spuse el stând mai departe cu spatele. 
Știți, eu am făcut armata la mecanizate. Am așa, un fel de 
emoție când văd o coloană de mașini... 

Scoase o ţigară și bricheta. Femeia îl văzu că scapără de mai 
multe ori, deși sâmburele de flacără apăruse de prima dată 
deasupra frumosului obiect aurit. Bărbatul observă privirea ei 
aţintită asupra brichetei. 

— Bijuterii de familie, râse el răgușit. Uneori, într-o drăcie de 
asta se poate ascunde un aparat de fotografiat. 

Femeia trase cu palma firimiturile de pe tejghea. Punea în 
treaba asta multă atenţie, de parcă ar fi strâns pulbere de 
diamant. g 

— Asta-i numai în romane, spuse ea. In romanele polițiste. 

— Nu-mi plac romanele polițiste, declară bărbosul. Eu sunt 
antrenor de hochei și citesc mai mult cărți cu caracter sportiv. 
Aţi văzut vreodată un meci de hochei? 

— Numai la televizor. Soțul meu este mare amator. Vrând, 
nevrând mă uit și eu, duminica. Acuma, iarna, sunt destule 
meciuri. 

— larna... făcu visător bărbosul. Anul ăsta nu prea avem 
zăpadă. Abia aștept să ningă și să mă duc la Sinaia, la schi. O 
pasiune din tinereţe. 

— Dar ce, parcă acuma sunteţi bătrân? protestă femeia. 

— Oricum... nu mai am douăzeci de ani. 

Mașinile trecuseră demult. În urma lor stăruia o ușoară ceaţă 
albastră și o liniște pe care nici n-ai fi visat-o cu un sfert de ceas 
în urmă. 

— Sunteţi o persoană interesantă, spuse bărbosul. M-am 
mutat de curând în apropiere. De-acuma o să iau pâine de la 
dumneavoastră. Și chiar dacă nu iau pâine, o să vin să vă ţin de 
urât. După ce trece ora de vârf... 

— Poftiţi, surâse femeia. Când vă face plăcere. 

— Nu cunosc pe nimeni aici, mai spuse el. Deocamdată 
sunteţi singura mea cunoștință. 

— E un cartier de oameni cumsecade. O să vă obișnuiți 
repede. 

— Cu bine, spuse el ieșind pe ușă cam cu spatele. 

— La revedere. 


„Nu prea semeni tu a sportiv, gândi femeia în urma lui. 
Credeai că mă aiurești cu poveștile cu Sinaia și mai știu eu ce!” 
Căută o fisă în tejghea. Se duse spre telefonul public; trebui să 
se întoarcă din drum ca să dea un șirag de covrigi unui țăran 
cam vorbăreţ, apoi după ce acesta ieși lăsând în urmă un vag 
miros de ţuică, se apropie de telefon și făcu un număr: 

— Alo! Nu vă supăraţi, vreau să fac o sesizare. Poate o să 
râdeţi de mine, dar... 

— Cine-i la telefon? 

— Responsabila centrului de pâine de pe șoseaua Băleni. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vreau să anunţ că am observat ceva suspect. Aș dori să 
vorbesc cu tovarășul comandat. 

— E-n ședință, tovarășă. Aici ofițerul de serviciu. Spuneţi-mi 
mie, dacă aveţi ceva important. 

— Cred că este... Știţi, un om cu barbă... Când plecau militarii 
la instrucţie... Cu o brichetă care ardea și totuși a scăpărat de 
mai multe ori... 


Omul cu barbă își scoase difuzorul din ureche. Se așezase pe 
o bancă, în parcul pustiu, și se făcea că citește ziarul, având 
alături un banal aparat de radio cu tranzistori. Singurul lucru 
ciudat era că, deși nu se afla nimeni prin preajmă, solitarul 
radioascultător avea o grijă exagerată pentru liniștea locului: 
asculta la o cască-difuzor, astfel că niciun sunet nu străbătea în 
afară. După ce-și scoase casca și opri aparatul, începu să 
reflecteze: „A observat tâmpita! Și bossul, cu bricheta lui! l-am 
spus doar: E fumată, domnule! Până și copiii știu că într-o 
brichetă... El de colo: Tocmai de-aia, deșteptule, pentru că e 
fumată. Nimeni nu se așteaptă la o metodă veche... Măcar să-mi 
iau emițătorul de acolo. Doar n-o să-l fac proastei cadou. Dar 
mai bine lasă. Prăvălia o fi sub observaţie acum. Decât să iasă 
vreo drăcie, mai bine pierd emițătorul. Adică o aspirină...” 

Se ridică de pe bancă oftând. Un vântișor rece se iscase parcă 
din senin și făcea să troznească ramurile scheletice ale 
copacilor. Omul cu o mie de fețe se simţi deodată obosit și 
singur, prea singur în această viaţă absurdă. leși din parc cu 
pasul tot mai grăbit și făcu semn unui taximetru care tocmai 
trecea. Mașina opri scurt și dădu puţin înapoi, până când ajunse 


în dreptul lui. Urcă. 

— Unde mergem? întrebă șoferul. 

— Înainte. Către un loc cald și plăcut. Astăzi îmi permit și eu o 
mică vacanţă... 

— Dacă vă dă mâna, e bine, spuse șoferul. Spre centru? 

— Spre centru, spuse pasagerul. Am auzit că la „Cina” au un 
vinișor... 


— Dumneata foloseşti aspirină? 

— Numai când am gripă, spuse femeia. 

Căpitanul Dragomir luă cu grijă aspirina de pe telefonul 
public, o puse pe tejghea, luă cuțitul de tăiat pâine și apăsă 
pastila cu mânerul. Pastila se sfărâmă la suprafaţă și în 
interiorul ei se văzu o bobiţă cenușie. 

— Acum ai înțeles, spuse el. Avea un emiţător aici, ca să te 
controleze. Voia să știe dacă ești o persoană sigură, ca să facă 
din prăvălie un post de observaţie. Dacă nu dădeai telefon, 
mâine se instala iarăși lângă fereastră. Așa, n-o să-l mai vezi 
niciodată. 

Vânzătoarea începu să vorbească repede, gesticulând larg cu 
mâinile și rotindu-și ochii în toate părțile: 

— Nici n-o să-i duc lipsa, bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată. Auzi, 
aspirină! Și ce frumos vorbea, și cum mă mai lingușea, de ziceai 
că e cel mai cumsecade om din lume. Și când colo... Dacă n-aș 
vedea cu ochii mei, n-aș crede. 

Căpitanul inspectă atent fiecare colţțișor al magazinului. 

— Inutil, spuse el în cele din urmă. Nu era să lase zece 
emițătoare. Indivizii ăștia au multă fantezie. Nu folosesc de două 
ori același mijloc. Dar trebuie să verificăm totul, cu mare grijă. 
De la oameni ca el te poţi aștepta la orice. |ţi închipui că n-au 
trimis aici niște nătărăi. 

Preocupat să cerceteze pereţii și tocurile ferestrelor, căpitanul 
nu remarcă de la început frica ce se așternea tot mai mult pe 
chipul rotofei al vânzătoarei. Abia când se întoarse spre ea o 
văzu retrasă într-un colț, ţinându-și gura cu palma, cum fac 
țărăncile bătrâne. 

— Ce este? întrebă el mirat. 

— Înseamnă că v-a scăpat, șopti femeia. O să mă pomenesc 
într-o zi vă vine și mă strânge de gât. Dacă am dat telefonul 


acela... și el a auzit... Ce-o să se întâmple acum? Eu voiam să vă 
ajut. Nu m-am gândit la ce-o să urmeze. Acuma o să stau mereu 
cu frica-n sân. Dacă vrea să se răzbune, ce mă fac? 

— Nicio grijă, spuse căpitanul. N-o să mai aibă timp să facă 
niciun rău. Nimănui. Nici dumitale. 


În dimineaţa următoare, vânzătoarea veni la magazin cam cu 
spaimă-n suflet. E drept, ofiţerul acela drăguţ îi spusese vorbe 
liniștitoare, dar vorba se duce și ea rămâne aici, neputincioasă, 
la cheremul omului acela îngrozitor. Putea să-și dea seama de 
la-nceput că are mutră de ticălos. Dar acuma e prea târziu să 
mai facă ceva. Dacă mai dă pe aici, cel mai bun lucru e să 
telefoneze iarăși. Lumea începu să vină. Se formă chiar o mică 
coadă. Vânzătoarea lucra mai încet ca de obicei. Preocupată mai 
mult de oamenii care veneau să cumpere decât de ceea ce 
cumpărau, ea măsura cu atenţie fiecare chip care i se perinda 
prin faţa tejghelei. Cei mai mulţi erau oameni cunoscuţi, din 
cartier, oameni cumsecade. Era atât de schimbată, încât unul 
dintre ei o întrebă dacă nu se simte bine. Dădu un răspuns în doi 
peri, cu ochii la ușă. De câteva ori greși restul și o femeie îi 
atrase atenţia. Când auzi mașinile pornind din unitatea de 
vizavi, tresări. Tocmai vindea pâinea unui om în vârstă, cu un 
ferăstrău la spinare. 

— E proaspătă? întrebă omul. 

Vânzătoarea tăcu, cu ochii la stradă. 

— E proaspătă? întrebă iarăși tăietorul de lemne. 

— Cum? Da, acum o oră au adus-o. 

— M-am sculat de la patru, spuse omul. Am un client care se 
grăbește. Pleacă în concediu și vrea să-și lase toate la locul lor. 
De două ceasuri tai lemne cu gândul la pâinea asta. 

Femeia îi întinse o jumătate de franzelă, privindu-l bănuitor; 
altul care caută sămânță de vorbă! 

Într-adevăr, omul ciupi un colţ din franzela rumenită și începu 
să mănânce fără grabă. Femeia îl privi iarăși bănuitor, dar își 
dădu seama că spaima ei era absurdă; tăietorul de lemne era 
mai înalt și mai spătos decât vizitatorul de ieri dimineața. II lăsă 
deci în pace și se apucă iarăși să privească prin vitrină. Mașinile 
porneau, ca totdeauna, la lucrul lor. Tăietorul de lemne se 
retrase într-un colț, puse ferăstrăul jos, rezemat de calorifer. 


Metalul făcu zgomot și femeia tresări iarăși. În clipa aceea ușa 
se deschise și în magazin intră un ins cu șapcă trasă pe ochi, 
netuns, dar bărbierit proaspăt, îmbrăcat într-o scurtă de oaie 
cam ponosită. 

— Un corn, vă rog, ceru el. 

Cu toată deghizarea, ea îl recunoscu și deveni deodată palidă. 
Când ridică privirea spre el, omul puse banii pe tejghea: 

— Poftiţi, sunt bani potriviţi, spuse el răgușit. Vă mulţumesc. 

Se întoarse și plecă. Vânzătoarea vru să facă un pas spre ușă, 
apoi se repezi spre telefon. Avea o figură răvășită de spaimă. 
Tăietorul de lemne își ridicase iarăși ferăstrăul și porni domol pe 
urmele agentului. 


„Agentul X” era bucuros că nu-l urmărea nimeni. Cât despre 
femeia aia de la magazin, nici nu-și dăduse seama că era tot el. 
Doar moșul ăla cu ferăstrăul... Dar trebuie să-și continue treaba 
începută ieri. În fond mai erau destule magazine în cartierul 
ăsta! 

Poposi într-o mercerie tocmai când șirul de mașini începuse 
să ia viteză pe șosea. 

— Bună ziua. 

— Bună ziua, spuse vânzătoarea o fată tânără și grăsuţă. 

— Ger al naibii. Pot fuma o țigară? 

— Poftiţi, spuse fata. Tot nu prea sunt clienţi la ora asta. Când 
nu se deschide ușa, se face cald. 

— Mai fac și ăștia fum cu motoarele lor. 

— Fiecare cu meseria lui, spuse fata. 

— Le iei apărarea. 

— Fratele meu e militar în unitatea asta. 

— Zău? Şofer sau telegrafist? 

— Sunteţi cam curios, spuse fata. 

— Și dumneata cam vorbăreaţă, se supără omul cu o mie de 
feţe. Uite ce e, tovarășă, eu sunt de la securitate. Avem 
misiunea să păstrăm secretul unităţii. lar oameni de-alde 
dumneata intră în vorbă cu unul și cu altul, pe urmă li se pare că 
au trăncănit prea mult și dau telefon la miliţie. 

— Dar ce-ai vrea să facă, dacă dau peste oameni curioși? Nu 
trebuie să sesizăm organele de stat? 

— Trebuie. Dar ne pomenim cu trei-patru sectoriști în zonă, și 


asta mai rău ne încurcă. Pisica cu clopoței nu prinde șoareci, 
cred că știi vorba asta. 

— O știu. 

— Atunci fă bine și ia seama ce vorbești. Dumneavoastră, 
civilii, aveți capul plin de romane polițiste și vă amestecați unde 
nu trebuie. 

— Eu nu mă amestec, se apără fata. 

— Bine faci, spuse ferm „agentul X” și, salutând-o cu un semn 
din cap, ieși marțial din magazin. 

Porni pe stradă liniștit, pipăindu-și bricheta. Astăzi prinsese în 
poză un camion cu prelată de o formă neobișnuită. Deasupra 
era ceva rotund, prelata avea un fel de umflătură, probabil un 
nou tip de antenă parabolică. Domnii de la centru aveau să 
ghicească mai bine despre ce e vorba. El nu făcuse decât să-i 
confirme prezența. 

— Tovarășe, fiți amabil, n-aveţi un chibrit? îl rugă un om în 
uniformă de vatman. 

„Agentul X” tocmai se juca cu bricheta din buzunarul hainei. 
El însuși fumător pasionat, făcu gestul pe care orice fumător îl 
face din reflex: fără să stea pe gânduri, scoase bricheta și 
scăpără adăpostind flacăra cu palma. Celălalt aprinse ţigara și, 
cu un gest îndemânatic, îi luă bricheta. 

— Frumoasă sculă, spuse el. N-o vindeţi? 

— N-o vând, spuse calm „agentul X” întinzând mâna să-și ia 
obiectul înapoi. Hai, tataie, nu mă ţine din drum că m-așteaptă 
unchiu-meu. 

— Ești arestat, domnule, spuse omul în uniformă de vatman. 

— Glumești, frăţioare. Cară-te, că strig după miliţie. Și dă-mi 
bricheta. 

— Nu înţelegi că ești arestat? Nu încerca să fugi, că n-ai unde. 
Ești acuzat de spionaj militar! 

— Nu mă puteţi aresta. Am pașaport, vreau să consult un 
avocat... 

— Asta n-o putem hotărî aici, în stradă. Să mergem! 

— Înţeleg, oftă omul cu o mie de fețe. Ţineţi seama că m-am 
predat de bună voie. 

— Vom ţine seama, spuse căpitanul Dragomir. la-o înainte. 
Mașina albastră, de colo, e a noastră. Te duc gratis până la 
colonel. 


— Recunosc, domnule colonel. Recunosc tot. Să se 
consemneze acest lucru. 

— S-a consemnat. Dar chiar dacă nu recunoșteai, probele 
sunt evidente. 

Colonelul făcu o pauză. Rândui niște creioane pe masă. 
Căpitanul Dragomir se întreba cum poate fi colonelul atât de 
calm. 

— Așadar, știm multe despre dumneata. Știm tot ce-ai făcut 
de când ești în ţară, nu mai e nevoie să ne spui. Să ne spui, 
stimate domn, ceea ce nu știm. 

— Anume? întrebă omul cu o mie de fețe. 

— Cine te-a trimis? Ce obiective ai? Cu cine ai luat legătura? 
Pe ce cale transmiteai informațiile? 

— Cam multe întrebări deodată, domnule colonel. V-aș ruga, 
dacă se poate, o ţigară. 

Colonelul îi întinse cu amabilitate pachetul de ţigări și-i oferi 
foc, zâmbind maliţios, chiar de la bricheta cu pricina, care 
funcționa excelent. 

— De obicei, drăciile astea se defectează repede, comentă el. 
Meșterii care le fac pun prea mult entuziasm la camera foto și 
neglijează mecanismul propriu-zis. Dar văd că a dumitale este o 
sculă perfectă. O ai demult? 

Dragomir tuși cu înţeles. Îl surprinsese iarăși pe șeful lui 
preocupat de ceva, atât de preocupat încât se întindea la vorbă 
cu omul din faţa lui, pe marginea unui subiect cu totul anost. 
„Agentul X” se răsuci neliniștit pe scaun. 

— Îmi plac brichetele cu monogram, reluă colonelul. E o 
distincție în plus, nu găsești? Monogramul e un fel de stabilitate 
sufletească. Interesantă, zău, psihologia amatorilor de 
monograme. 

Dragomir tuși iarăși, dar colonelul nu păru să-i dea vreo 
atenție. Avea stilul lui de a conduce o anchetă. 

— De când te ocupi cu spionajul? întrebă el brusc. 

— Nu sunt... de meserie, spuse omul cu o mie de feţe. Eram 
actor ambulant, dădeam spectacole de deghizare prin bâlciuri. 

— De când te afli aco/o? 

— De trei ani. Am plecat într-un turneu cu ansamblul. Am 
rămas, știți, convins de un impresar. Spunea că o să fac 


carieră... După aia am aflat că lucra la „Europa liberă”. 

— Mai departe, spuse colonelul indiferent. 

— Mi-au luat un interviu pentru radio. M-au pus să-l vorbesc 
de rău pe șeful ansamblului. Nu prea mă înghiţea, ce e drept. 
Cred că și de asta am plecat... 

— Îți cauţi scuze, mormăi colonelul. Ce-ai făcut după interviul 
ăla? 

— Ce să fac! Mi-am dat seama că m-am păcălit. Pentru 
interviu am primit niște bani și mi-am înjghebat un fel de teatru 
ambulant. O camionetă și un cort. Mergeam pe la bâlciuri, 
întindeam cortul, dădeam spectacole de unul singur: câte zece 
roluri - o perucă, o mantie deasupra, o barbă falsă, glasul 
schimbat cu microfoane speciale... Lumea se amuza. Intr-o 
vreme, acum vreun an, am început s-o scârţâi rău de tot. Am 
vândut camioneta, mă deplasam cu trenul, dar nici așa nu mai 
mergea. Eram pe drojdie. Și într-o zi, când îmi strângeam 
calabalâcul și mă-ntrebam ce-o să mănânc la prânz, a venit la 
mine un tip: „N-ai vrea să te întorci în ţară?” l-am spus că da, 
dar n-am nici de tramvai. „Pe cheltuiala noastră, zice. Patronul 
plătește bine, dacă lucrezi corect”. Intr-adevăr, mi-au dat un 
avans chiar în minutul în care am acceptat. Pe urmă m-au băgat 
într-un fel de școală, centrul special, cum îi spuneau. După o 
jumătate de an mi-au dat pașaportul și banii. Atunci l-am văzut 
pe șef. Prima și ultima oară. 

— Ce știi despre el? 

— Mai nimica. Umbla îmbrăcat civil, dar avea o înfățișare 
cazonă. Vorbea cam răstit. Toţi îi spuneau „maiorul”. 

— Maiorul... murmură colonelul. Cunoștinţă veche... 

Tăcu. Arestatul aștepta să fie interogat mai departe, dar 
colonelul rămăsese nemișcat, cu fruntea-n palme, cu privirea 
ațintită pe sugativa de culoarea șofranului care-i proteja mapa 
de birou. Deodată deschise sertarul și scoase câteva fotografii 
format carte-poștală. Din fotografii priveau bărbaţi cu înfățișare 
hotărâtă. 

— E vreunul dintre ăștia? întrebă. 

— Asta-i, fără îndoială, spuse spionul. Cu siguranţă, el e 
maiorul. 

— Ce misiune ţi-a dat? Ce căutai la noi? 

— Informații militare. De tot felul. 


— Mai concret, se încruntă colonelul. N-are rost să te tot 
eschivezi. Căutai ceva anume. Ce? 

— Obiectivul „Cezara”, spuse arestatul repede. 

— „Cezara”? _ 

— Da. Așa îl numeau. Maiorul mi-a spus la plecare: „In zona 
Bucureștiului s-a înființat o unitate de radiolocaţie cu caracter 
special. Trebuie să aflăm unde e plasată, ce staţii folosește, 
sistemul de pază și apărare...” 

— O sarcină destul de grea, observă colonelul. Cine a mai fost 
trimis cu dumneata? 

— Nimeni. Maiorul are o teorie despre autonomia deplină. 
Acţiune individuală, niciun fel de legături până la îndeplinirea 
misiunii. 

— Cum transmiteai informaţiile obţinute? 

— Nu le transmiteam. Trebuia să mă întorc la centru cu tot ce 
am aflat. Numai în cazuri excepţionale aveam voie să dau o 
telegramă cifrată, aparent cu un text banal, la o adresă pe care 
a trebuit s-o memorez foarte exact. 

Colonelul se întoarse spre Dragomir: 

— Așadar, obiectivul „Cezara”... Ce spui Dragomire? Au 
fantezie domnii. Așa o să-i spunem și noi. Sună mai plăcut decât 
un indicativ oarecare... 

— Da, confirmă Dragomir. 

— Mai ai ceva de declarat? îl întrebă colonelul pe „agentul X”. 

— V-am spus tot ce vă interesa. 

— O să faci o descriere amănunţită a școlii pe care ai urmat-o. 
Să scrii acolo totul, chiar detaliile pe care le consideri 
neînsemnate. 

— Fac tot ce-mi cereţi. Numai că trebuie să se ţină seama la 
proces... 

— Bine... Rămâne de văzut. Ridică receptorul telefonului: Să 
fie dus arestatul! 

După plecarea „agentului X”, colonelul se ridică și făcu câţiva 
pași prin încăpere. Dragomir îl urmărea cu privirea. Nu înţelegea 
de ce e nemulțumit. Colonelul se opri în faţa lui, își șterse chelia 
cu batista aceea mare și spuse scurt: 

— Plevușcă! 

Dragomir tresări. Se ridică, stinse ţigara chinuind-o îndelung 
în scrumieră, tuși și-și aranjă cravata. 


— N-am înţeles, tovarășe colonel. 

— Ei, n-ai înţeles! Se pare că maiorul vrea să ne tragă pe 
sfoară. Ne trimite plevușcă, să ne bucurăm și să ne consumăm 
forţele. Între timp, peștele cel mare poate să-și vadă liniștit de 
treabă. 

— Oare? se îndoi Dragomir. 

— E o ipoteză, bine-nţeles. Dar trebuie să prevedem și 
eventualitatea asta. Obiectivul „Cezara” e un lucru prea 
important ca să trimită un ageamiu. Jocul devine interesant, 
Dragomire, dacă așa stau lucrurile. Nu te pasionează? 


Cap. II 
MAIORUL ARE O IDEE 


Maiorul arăta foarte grav în dimineaţa aceea. Îl chemă pe 
secretarul lui cu un sunet de sonerie prelung și ameninţător, 
încât acesta crezu că s-a blocat butonul. 

— La ordin, domnule maior! 

— Unde-i Peter? 

— În sala de lingvistică. Lunea, ca de obicei, antrenament la 
limbi străine. 

— Ce limbă mai învaţă? zbieră maiorul. 

— Un dialect vorbit prin Africa centrală, spuse secretarul 
parcă scuzându-se. Doriţi să-l chem? 

— Dar ce aștepți? Crezi că mă interesam de el doar din 
curtoazie? Să vină imediat la mine, dacă asta vrei să-ţi spun. 

Peter, ajutorul maiorului în probleme de informaţii, veni de 
urgenţă, dar intră în birou cu un aer flegmatic, ca și cum ar fi 
nimerit întâmplător acolo. 

— Bună dimineaţa, domnule maior. 

— Pentru unii poate, o fi bună. Dar nu pentru noi, stimate 
Peter. Când primim o asemenea corespondenţă. la citește! 

Aproape îi aruncă hârtia oficială, cu antet și ștampilă mare, 
stacojie. Peter suportă în tăcere grosolănia maiorului, punându-o 
pe seama vremii noroase de afară. Maiorul suferea de 
reumatism, deși nu-i plăcea să vorbească despre împrejurările 
în care contractase această boală. Peter luă adresa, o citi dintr-o 
privire, apoi se îndreptă deodată, cu ochii ţintă la maior. Maiorul, 
în picioare, lângă fereastră, fuma sprijinindu-și cotul mâinii 


drepte în palma stângă. 

— Dumneavoastră... aţi citit? 

— Bine-nţeles că da. Și a avut darul să mă scoată din sărite. 
Ce zici de dumnealor? Își închipuie că informaţiile se culeg din 
pădure, ca ciupercile. Poftim, au nevoie urgentă de date în 
legătură cu obiectivul „Cezara”. Urgentă! 

Maiorul lăsă fereastra, stinse ţigara în scrumiera de porțelan 
alb pe care era gravată în roșu și auriu reclama unui detergent 
ideal și începu să se plimbe prin birou cu mâinile înfundate în 
buzunare. 

— Ce e drept, făcu Peter, așteaptă cam demult. Sunt vreo trei 
luni de când am auzit pentru prima oară numele ăsta ciudat: 
obiectivul „Cezara”. 

— Și? N-am luat măsuri? Agentul 42 a plecat exact la o 
săptămână după primirea hârtiei. 

Peter își drese glasul și se așeză în fotoliu. 

— Domnule maior, nu vă cunosc intenţiile, dar agentul 42 n-a 
dat niciun semn de viaţă. Și s-ar putea să nici nu mai dea 
vreodată. Mi se pare prea simplă soluția: trimiţi un agent 
mediocru și aștepți. 

— Mediocru! Era plin de talente băiatul. Păcat de el, în orice 
caz. Când l-am cunoscut, juca rolul unei hangițe văduve. 

— Cu diferenţa că hangiţele nu umblă flămânde, observă cu 
ironie Peter. L-aţi găsit într-un moment critic pentru el. Măcar a 
obținut câteva luni de viaţă pe picior mare. Așa că nu e cazul să 
aveţi mustrări de conștiința. Adevărul e că nu-s speranţe să se 
întoarcă teafăr. 

— Nici eu nu mi-am pus prea mari speranţe în el. Tocmai aici 
e dibăcia noastră. Acuma pot să-ţi dezvălui planul în toată 
amploarea lui. Agentul 42 e un simplu pion în jocul nostru. 
Merge acolo. Se interesează de obiectivul „Cezara”. Dacă 
izbutește, bravo lui. Dacă nu, o vreme le ţine totuși oamenii în 
loc. Un agent nu se arestează îndată ce l-ai bănuit. Așa că îl lasă 
și se ţin după el și cred că asta e singura ameninţare la adresa 
obiectivului. Între timp, eu trimit un alt om. Unul mai bun. 
Adevăratul agent. Care va trece, astfel, neobservat... 

— Bine gândit, încuviinţă Peter. 

— Așadar, trecem la mutarea următoare. Nu voiam să mă 
grăbesc, dar deștepţii ăia mă pisează mereu. Așa că... fii bun și 


dă ordin să pregătească mașina. Fără șofer. Mergem numai noi 
doi. 

— Încotro? 

— leșim un pic la aer, dragă Peter. 


După zece minute, când reveni, Peter îl găsi pe maior cu 
coatele pe birou, contemplând harta lumii din peretele din fața 
lui. 

— Putem pleca, domnule maior. Spuneaţi că mergem la aer. 
Aer e peste tot. Trebuie să aveţi vreo preferinţă. Deci cu riscul 
de a deveni monoton, vă mai întreb o dată: încotro? 

— La centrul special, spuse maiorul. Un moment, să-mi iau 
paltonul. Seara se face răcoare, nu crezi? 

În mașină, maiorul se așeză în dreapta și-l rugă pe Peter să 
treacă la volan. El se ghemui pe bancheta confortabilă, cu 
aparatul de radio-telefon pe genunchi. Mașina se strecură pe o 
străduță îngustă din spatele clădirii, depăși ca prin minune pe 
un ins care se străduia să parcheze un „Impala” enorm într-un 
spaţiu mult prea mic dintre două mașini, frână scurt în faţa unui 
marinar cam afumat care încerca să traverseze și ajunse la 
intersecția cu bulevardul. Peter așteptă resemnat să-și găsească 
loc în șuvoiul neîntrerupt de autovehicule; când îl găsi făcu un 
viraj care provocă o mare suferință cauciucurilor și porni într-o 
goană drăcească spre linia de centură. In dreapta lui, maiorul 
tăcea. Abia când ajunseră la marginea orașului, ceru legătura cu 
centrul. 

— Domnule director, spuse. 

— Domnule maior? 

— Am nevoie de un as. 

— Bine, dar examenul începe abia mâine. 

— Facem o excepţie. Asul pe care ni-l recomanzi va da 
examen azi. 

— Pentru ce regiune? 

— România, spuse maiorul. Mi se pare că ai pe cineva. 

— Unul singur, spuse directorul. 

— E bun? 

— Mi-aţi cerut un as. Așii nu se fabrică peste noapte. Dar 
omul meu cred că promite. 

— O să-l vedem noi ce poate. la-l prin surprindere, domnule 


director. Propune-i o plimbare cu mașina. 

— Bine, dar e la lecţia de judo. 

— Scoate-l. E ultima zi de cursuri, nu te poţi aștepta să mai 
înveţe mare lucru. Ne întâlnim pe autostradă, peste vreo oră. Te 
așteptăm la vreun kilometru de calea ferată. Nu ne cunoști. 

— Prea bine, domnule maior. 

— Am terminat! 

Peter conducea în tăcere, respectând tăcerea maiorului. 

— Birocraţii! gemu maiorul deodată. Ce știu ei? Au un loc alb 
pe hartă, pufăie din trabucuri și așteaptă soluţii de la oamenii 
mei! 

— Ne apropiem de calea ferată, anunţă Peter. Opresc? 

— Oprește. Trebuie să apară și ei în câteva minute. Directorul 
e punctual. 

Într-adevăr, peste câteva minute pe înălțimea pasajului de 
cale ferată se arătă mașina stacojie a directorului centrului 
special. Maiorul își îndreptă cravata, lăsă să treacă o hodoroagă 
model 1955 cu garnituri cromate, traversă și făcu semn. Bolidul 
stacojiu se înfundă parcă în șosea, frânând cu un scârțâit 
strident. 

— De ce ne-aţi oprit? întrebă directorul fără să scoată 
trabucul din gură. 

— Poliţia, făcu maiorul. 

— Mergeam cu viteză regulamentară. 

— Avem mutre de agenţi de circulaţie? Actele! Și daţi-vă jos 
din mașină! 

— Ce dracu-i asta? se miră directorul. Nu mai are voie lumea 
să se plimbe? 

— Actele, repetă maiorul cu asprime. 

Directorul ridică din umeri și-i întinse carnetul de identitate și 
permisul de conducere. Maiorul le luă, le examină atent, filă cu 
filă, i le înapoie și le ceru pe ale celuilalt. Era un om cam pirpiriu, 
dar cu mișcări agere și maiorul rămase mulţumit în sinea lui. 
Privi îndelung fotografia de pe document, confruntând-o cu fața 
omului. Răsfoi carnetul, se uită mai departe la ștampilă. Câteva 
mașini trecură în goană pe lângă ei. Pe autostradă nu-i obiceiul 
să încetinești fără un motiv temeinic. Directorul se uită cu jind 
după ele, își privi ceasul, tuși nerăbdător. 

— Am îngheţat de tot, stimaţi domni. Pot să știu și eu ce 


doriți? N-o să stăm aici până diseară. Avem întâlnire cu niște 
fete și dacă nu suntem punctuali, se supără foc. Niște 
intelectuale, înțelegeți. 

— Cam multă vorbărie, comentă maiorul. Vă arde de glume și 
în zonă s-a semnalat un agent din Răsărit. 

— Bine, dar noi avem... 

— Văd că aveţi. Dar documentele dumnealui par cam 
dubioase. Trebuie să le supunem la analize mai exacte. Dacă 
ștampilele sunt veritabile, o să ne cerem scuze și vi-l trimitem 
pe cheltuiala noastră înapoi. 

— Dar e ilegal să... 

— Am ordine precise, domnule. _ 

— Protestez! spuse directorul. |n numele celui mai 
elementar... 

— Lasă protestele și vezi-ţi de drum. O să-ţi continui 
plimbarea singur. Prietenul dumitale vine cu noi. Vrei o 
chitanţă? 

Peter îl luă pe om de braţ și-l împinse spre mașina de pe 
cealaltă margine a șoselei: 

— Hai, amice, spuse. Și nu încerca s-o faci pe nebunul. 

— O să mă plâng prefectului, strigă din urmă directorul. O 
să... 
Maiorul ridică din umeri. La doi pași înaintea lui, Peter și 
„asul” mergeau la braţ ca doi prieteni. Deodată Peter se prăbuși 
și celălalt făcu un salt spre marginea șoselei. Maiorul zbură spre 
el și-i tăie calea cu un plonjon învăţat probabil la rugbi. Căzu 
împreună cu „asul” în șanțul plin cu iarbă moale, înaltă, 
veștejită de primul ger. 

— Termină cu prostiile, spuse maiorul răsucindu-i mâna la 
spate. Incă o figură ca asta și-ţi pun cătușe. Cum îţi închipuiai că 
poţi să scapi, unul contra doi? la spune, promiţi să fii cuminte? 

— Promit, gemu omul. Aveţi grijă că-mi rupeţi mâna. 

Maiorul îi dădu drumul și se ridică. Se ridică și celălalt, 
scuturându-și pălăria culeasă din șanț. Peter aștepta, cu un 
pistol în mâna zdrelită. 

— Acum mai protestezi? aruncă el peste umăr directorului 
care nu schiţase niciun gest. Poţi să-ţi continui drumul. Ti-am 
notat adresa; la nevoie, știm de unde să te luăm pentru 
confruntare. Credeai că duci în mașină un mielușel, nu-i așa? 


Directorul se urcă la volan și plecă fără niciun cuvânt. Peter 
vâri pistolul în buzunarul special de la raglanul lui cărămiziu și-și 
aprinse o ţigară, adăpostind bricheta de vântișorul care se 
iscase. 

— Ai să mi-o plătești, spuse el uitându-se urât spre „asul” 
care urmărea uimit bolidul roșu îndepărtându-se. Te văd eu la 
anchetă! 


Ancheta dura de patru ore. De patru ore, omul susținea că e 
un comerciant cinstit, venit în vizită la prietenul lui din orașul 
apropiat. 

— N-aveți decât să verificaţi, repeta el mereu. 

— Nu ne învăţa ce să facem, îi spunea maiorul. 

Rezultatul expertizei nu venise încă; în așteptarea lui, maiorul 
și Peter se plimbau prin încăperea sărac mobilată iar arestatul, 
așezat pe un scaun, sub lumina crudă a lămpii de birou care-l 
ațintea nemilos, răspundea la întrebările încrucișate ale celor 
doi. 

— Capitala Franţei! răcni maiorul. 

— Paris. 

— Data nașterii! strigă Peter. 

— Întâi octombrie treizeci și șase. 

— Cum îl cheamă pe tatăl dumitale? 

— Francisc. 

— Capitala Angliei! 

— Londra. 

— Cine te-a trimis aici? 

— Nu m-a trimis. Am venit să-mi văd prietenul. 

— Ești agent comunist. 

— Nu sunt! 

— Data nașterii. 

— V-am spus: întâi octom... 

— Spionii sunt pedepsiţi. Ești spion! 

— Nu. Puteţi să verificați! 

— Cine te-a trimis! 

— Nimeni. 

— Capitala Franţei! 

— Paris. 

— Numele tatălui? 


— Francisc. 

— Peter, adu detectorul! porunci maiorul. 

— Nu! făcu agentul istovit. Nu mai rezist. Mi-e sete, vreau să 
mă odihnesc o clipă. 

— Ești agent comunist! 

— Nu! Daţi-mi apă, vă rog... 

— Știm totul despre dumneata! Mărturisește! 

— Nu mai pot! gemu agentul. Parola mea: „Regele Arthur”. 
Sunt la centrul special de pregătire. Puţină apă, pentru 
Dumnezeu! 

Maiorul stinse lampa și-și șterse transpiraţia de pe frunte. Se 
întoarse dispreţuitor către Peter: 

— Dă-i apă individului ăsta. Ne-a mâncat pâinea degeaba. 
Auzi, cel mai bun agent! O să ajungă bucătarul centrului special! 
Pe cinstea mea, bobocule, trebuie să iei școala de la capăt. 

— Îmi pare rău, murmură candidatul la titlul de as. 

— Și mie, spuse maiorul supărat. Bea apă și odihnește-te un 
sfert de oră. Pe urmă, ești liber. Până-n zori să fii la centru. O să 
controlez la ce oră ai ajuns acolo. 

— Cu... ce? întrebă agentul. 

— În niciun caz cu mașina mea! Descurcă-te! Sau nici la asta 
nu te pricepi? N-ar fi de mirare, dacă judecăm după... 

Agentul bău pe nerăsuflate un pahar de apă și se ridică: 

— Vă cer scuze, domnule. N-am nevoie de nicio odihnă. 
Găsesc eu mijlocul să mă întorc la timp. Mâine am examen. 

Maiorul stătea cu spatele și se uita pe geam, la luminile 
multicolore care învăpăiau bulevardul până departe. li spuse 
fără să se întoarcă: 

— Examenul dumitale ăsta a fost. Va trebui să iei școala de la 
capăt. Ti se taie îndemnizaţia suplimentară pe trei luni. 

— Mi se pare că sunteţi cam aspru. 

— Ți se pare. 

— Mie mi se părea că ești tare, acolo, pe șosea. Ai început-o 
bine, spuse Peter. Păcat că n-ai mers așa până la sfârșit. 

Agentul tăcea, cu privirile-n pământ. Maiorul se întoarse, cu 
mâinile în buzunare, se opri în faţa lui: 

— Călește-ţi voinţa, tinere. Rezistenţa psihică, asta ţi-a făcut 
figura. Perfecţionează-te. Altfel, n-apuci să faci cinci kilometri 
dincolo înainte de a cădea plocon în mâinile Securităţii! 


Agentul salută umilit și se retrase. Maiorul rămase în mijlocul 
încăperii, nemișcat, trist. Pășind fără zgomot, Peter ieși și reveni 
cu o tavă încărcată: 

— Ceva rece de băut, domnule maior? 

— Peter! Până și tu? Drept cine mă iei? 

— Scuzaţi-mă, dar după patru ore de interogatoriu... 

— Ai dreptate. Băiatul s-a ţinut bine, recunosc. Mai trebuie 
lucrat și o să iasă ceva din el. E un agent bun. Dar asta nu-i 
destul, când e vorba de obiectivul „Cezara”... 

Maiorul făcu o pauză, bău, respiră adânc și se întoarse spre 
Peter încet, cu tot trupul: 

— Obiectivul „Cezara”... Ascultă, Peter. 

— Domnule maior... 

— Nu te-ar tenta o mică excursie în România? Obiectivul 
„Cezara”... Ştii, Peter! Eşti singurul om pe care-l socotesc într- 
adevăr apt să-mi aducă date despre obiectivul „Cezara”. Pe tava 
asta, înţelegi, Peter? 

— Mutarea următoare... murmură Peter. 

— Mutarea următoare, atac cu turnul. O surpriză pentru 
vechiul nostru partener, colonelul. Turnul vei fi dumneata, Peter. 
Ce spui, te pasionează perspectiva? 

— La ordinele dumneavoastră, domnule maior! 


Cap. III 
LOGODNICUL DOMNIȘOAREI GINA 


Fetele aruncară o privire umil-zâmbitoare portarului galonat 
de la intrare. Acesta se uită urât după ele și-i spuse 
garderobierei, care stătea rezemată cu coatele de tejgheaua 
lată: 

— Maimuţele astea! Fete tinere, la bar! Dacă fiică-mea ar 
bate drumurile așa, i-aș suci gâtul. 

— Ai idei demodate, nea Matache. N-au voie să se distreze? 

— Las’ că știu eu cum se distrează. În fiecare seară cu altul. 
les de la bar cu doi-trei golani după ele. Al naibii coniacul ăsta. 
Te-nvaţă și limbi străine. 

— Parcă dumneata când erai tânăr... 

— Ei, pe vremea mea... spuse portarul scuturându-și o scamă 
inexistentă de pe mânecă. Pe vremea mea, madam, oamenii nu 


ieșeau pe stradă fără pălărie, să știi. 

— Ba și la restaurant o păstrau pe cap, spuse garderobiera cu 
vădite intenții satirice. 

Una din fete se întoarse să cumpere ţigări. Își lăsase paltonul 
pe un scaun, la bar; purta acum o rochiţă ultrascurtă, cu guler 
Robinson; cizmele înalte până peste genunchi îi dădeau un aer 
sportiv. 

— Un pachet Malboro, vă rog, spuse fata. 

— Se zice Marlboro, păpușo, mormăi portarul. De când te fâțâi 
pe aici, măcar atâta lucru să fi învăţat. 

— Cum de te lasă maică-ta să umbli creanga la ora asta? 
întrebă garderobiera. 

— Dac-ar fi ca dumneata nu m-ar lăsa, spuse fata cu 
îndrăzneală. 

Portarul se înroșise la faţă: 

— Vorbește frumos cu tovarășa, că altfel nu mai calci pe-aici, 
obraznico! 

— Da ce-am făcut, nea Matache? se smeri fata. 

— Eu atâta-ți spun, mârâi portarul. 

— Ce  m-aţi întrebat, doamnă? se întoarse fata spre 
garderobieră. 

— Întrebam cum de te lasă părinţii să pierzi noaptea prin 
baruri. 

— Părinţii! Care părinţi? Maică-mea a plecat de vreo trei ani și 
n-a mai dat pe-acasă. lar tata e cu o fată de vârsta mea, la 
Predeal. Îi ziceam Nuţi cât eram colege. Pe urmă s-a mutat la 
noi și avea pretenţia să-i spun „mamă”. Tata mi-a tras o bătaie 
și a plecat cu ea în concediu... 

— O-la-la, ce mai iordane! se miră din spate a doua fată care 
ascultase pe neobservate. Spune adevărul, Gina, că doamna nu 
e de la Inspectorat. _ 

— Mă căsătoresc, spuse Gina. Imi aştept logodnicul. 

— În fiecare seară alt logodnic, bombăni portarul. 

— Ei și ce? E plecat în străinătate. Mi-a dat bani și mi-a spus 
să mă distrez, sa-mi trăiesc tinereţea. La anul mă ia cu el. 
Lucrează la comerțul exterior. 

— Vechea poveste, spuse portarul. Toate vă lăudaţi cu ștabi 
de la comerţul exterior. Hai, cărel. A-nceput să vină lumea. 

Se repezi să deschidă ușa larg, și fetele priviră în tăcere 


grupul care intra: un chelios deschidea drumul, cu pălăria la 
piept, pe jumătate întors spre blondina cam trecută și cu haină 
de astrahan, care trăgea de mână o individă timidă și cam 
grasă, cu basma, șontăcăind caraghios cu pantofii ultramoderni 
pe care părea că-i poartă pentru prima oară. 

— Granguri de mahala, șopti Gina. Mâine-poimâine auzi că i-a 
dat la //iciţi. 

Grupul intră, se dezbrăcă cu mare zgomot și multe încurcături 
la garderobă, sub privirile critice ale celor două fete pe care 
blondina le fulgera cu ochii, apoi dispăru pe ușa cu oglinzi a 
restaurantului. 

— Vă rugasem niște țigări, spuse Gina. 

— De care? se răsti garderobiera. 

— Benson, spuse fata la nimereală. 

Garderobiera scoase un pachet și-l aruncă pe tejghea cam în 
silă, dar fata păru că nu observă. Era atentă la intrare, unde își 
profila statura înaltă un tânăr elegant și nepăsător. 

— Păzea, fetelor, glumi portarul. Să nu vă bateţi pentru el. 

Tânărul intră fără să se uite în urmă și lăsă ușa larg deschisă. 
Era ocupat să-și scoată pălăria pe care o depuse nepăsător pe 
tejgheaua garderobei. 

— 'Nă seara, spuse el în general. Ce fumează lumea? Aha, 
Benson. Vreau și eu unul, domniţă. 

Portarul se repezise să închidă ușa. Când reveni, tânărul făcu 
o mișcare în așa fel, încât paltonul să-i cadă portarului în braţe. 
Acesta îl luă și-l depuse cu grijă pe tejghea. Tânărul își scoase 
fularul de mătase: 

— Bagă și asta într-un buzunar, tataie. 

Portarul îndeplini porunca rapid și fără comentarii. Tânărul luă 
pachetul de Benson, îl desfăcu cu gesturi leneșe dar pline de 
siguranţă, luă o ţigară, o aprinse cu bricheta aurită și, în cele din 
urmă, scoase o bancnotă și o puse pe tejghea. 

— Restul pentru mata, duduiţă. Vezi să nu-mi schimbe 
pălăria. 

— Se poate, domnu? făcu garderobiera servil. Cât sunt eu 
aici... 

Dar tânărul plecase și coborâse cele câteva trepte care 
duceau la bar. Toţi patru priviră în urma lui și tăcură o clipă. 
Portarul își potrivi în oglindă șapca și-și netezi galoanele. 


— Lume nouă, spuse Gina. Nu l-am mai văzut pe aici. 

— N-o fi de la...? făcu cealaltă cu ochiul. 

— Tăceţi, gâștelor, se supără portarul. Nici dracu nu scapă de 
gura voastră. Hai, liberați locul! 

A doua fată făcu semn cu cotul și Gina încuviință cu un semn 
ușor din cap. Coborâră treptele spre bar, legănându-și cu 
discreţie șoldurile. Gina, mai înaltă, deschidea calea. Când 
ajunseră în ușă, se opriră ca la un semn: tânărul se așezase la 
masa lor, după ce pusese pe masă poșetele lăsate anume pe 
scaune. 

— Bună, fetelor, spuse el simplu. 

— Nu vă cunoaștem, spuse Gina așezându-se. 

— Ei, cum nu? Ne-am cunoscut adineauri, la garderobă. 

— Așa e. Mă cheamă Gina. Pe ea Neli. 

— George mă numesc, spuse el cu un salut ușor din cap. Stai, 
jos, Neli. 

— Stai jos, Neli, repetă și Gina, și abia atunci fata a doua se 
așeză la locul ei. 

Câteva clipe se uitară unul la altul. Gina dădu să desfacă 
pachetul de ţigări, dar tânărul se grăbi să-l ofere pe al său cu 
aceeași amabilitate: 

— Se poate, fetelor? Fac trataţie. Și un foc... de la inimă, 
adăugă râzând. Ce serviţi? 

— Campari, murmură Gina. Câte unul mic. 

După o jumătate de oră erau prieteni la cataramă. Tânărul le 
povestea însufleţit aventurile lui, iar fetele râdeau din toată 
inima. 

— La-ntâi am făcut-o lată de tot. Mi-am ras leafa într-o 
noapte. 

— Într-o singură noapte? se miră Gina. 

— Nici măcar o noapte întreagă. La Brașov. M-am dus cu niște 
prieteni, petrecere între bărbaţi. Cu taximetrul. 

— O! N-ai mașină? întrebă Neli deschizând pentru prima oară 
gura. 

— Cum să n-am? se miră tânărul. Dar ce, eram nebun? Să 
plec la chef cu mașina. Vroiai să beau borsec toată noaptea? Nu, 
păpușo. Și nici nu mă urc la volan dacă am tras un păhărel în 
plus. Nu-mi place să mă miroasă băieţii. În cinci ani n-am plătit 
niciun chior amendă. Lasă-i pe alţii să se frigă. 


— Bine, și pe urmă? întrebă Gina. 

— Pe urmă ce? 

— Dacă ţi-ai terminat leafa? 

— Ei! Învaţă-te să cunoști oamenii. Am eu faţă de om care stă 
în leafă? Babacu să trăiască. Mare șef la o fermă. Numai prima 
anuală e o geantă de bani. Plus alte... mă-nţelegi. Ca la ţară. lar 
el, săracu, nu bea, nu fumează... Casă, tot ce-i trebuie... Banii 
ajung aici, la băiatu. 

— Eşti singur la părinţi? întrebă Gina. 

— Singur. Bun, rău, ăsta sunt. 

— Nu pari un om rău, spuse Neli. 

— Chiar deloc, întări Gina. Așa bărbat să întâlnesc eu! 

— L-ai și întâlnit, râse tânărul. Cu condiţia să nu încerci 
vreodată să-l însori. Cum vrea o fată să mă-nsoare, s-a zis. N-am 
vreme de căsătorie. Vreau să realizez lucruri mari, nu să legăn 
bebeluși. Asta-i. Să n-aud de... 

— Nici n-am vorbit de căsătorie, spuse Gina. Dumneata ai 
vorbit. Suntem oameni moderni, ce naiba! 

— ȘI... faci călătorii prin străinătate? întrebă Neli. 

— Nu prea. Mărturisi tânărul. De ce să mint? Poate peste 
câţiva ani. 

— Câţiva ani! Prietenul meu pleacă aproape în frecare lună. 
Lucrează cu federalii. 

— Termină, tu, îi spuse Gina cu reproș. Vrei să-l jigneşti pe 
domnu? 

— Ce ne domnim atâta? făcu tânărul binevoitor. Prietenii își 
spun pe nume. Cred că ne-am împrietenit destul ca să ne lăsăm 
de mofturi. Parcă ziceai că suntem oameni moderni, nu? E cazul 
să ne tutuim. 

— Bine, dacă vrei... tu! zâmbi Gina. 

Cealaltă fată se ridică, netezindu-și fusta peste șoldurile 
suple: 

— Pe mine mă scuzați un moment. Mă duc să dau un telefon. 

Reveni aproape imediat, ca să-i spună ceva la ureche 
prietenei sale. Aceasta clătină din cap energic și, fiindcă cealaltă 
insista, spuse tare: 

— Nu pot, dragă. Nu vezi că-s ocupată? 

— Întreabă unchiul ei, colonelul, de ea, explică Neli. 

— Are dreptate, e ocupată, spuse tânărul râzând. 


Târziu, după miezul nopţii, Gina și prietenul ei se ridicară să 
plece. Barmanul le făcu o temenea lungă și-i conduse până la 
ușă. 

— Cât i-ai lăsat? întrebă Gina în șoaptă. 

— Destul ca să fie amabil cu mine și data viitoare. 

— Am văzut de la-nceput că ești un domn. 

— Ei las-o, spuse el cu nepăsare. Hai că ne-apucă ziua. Mâine 
trebuie să mă duc la lucru. 

— Ce lucrezi tu? întrebă fata în treacăt. 

— N-are importanţă. Dar trebuie să-mi câștig pâinea de 
undeva, nu-i așa? 

Garderobiera, stimulată de bancnota strecurată sub fisă, ieși 
de după tejghea să le ţină hainele. 

— Nişte ţigări pentru domnișoara, spuse tânărul. Ce spuneai 
că fumezi, Gina? 

— Dunhill, spuse ea la nimereală. 

Garderobiera se execută. Portarul privea de la distanţă, 
păstrând o poziţie de santinelă zâmbitoare. 

— Să trăiţi și mai poftiţi, spuse el deschizând larg ușa cu o 
mână, cu cealaltă strecurând bacșișul în buzunar. 

— Ti-am spus că-mi aştept logodnicul, nea Matache, îi șopti 
fata. Uite-l că a venit. 

Bătrânul zâmbi acru și salută militărește. Rămase cu mâna la 
șapcă până când ei ieșiră în stradă. 

Tânărul descuie portiera din dreapta, o deschise, făcu un gest 
larg spre fată. Ea avusese vreme să stabilească marca și litrajul 
mașinii, de aceea întârzie înadins momentul plăcut al îmbarcării. 
Vreo trei tipi fără treabă, care pălăvrăgeau pe trotuar, se uitau 
la ea. Bucuroasă că i-au crescut acțiunile, fata trânti portiera și 
se lăsă nepăsătoare pe spătarul banchetei. Tânărul ocolise 
mașina, descuiase cealaltă portieră și se așezase la volan. 

— Unde stai? întrebă el pornind motorul. 

— Ai un foc? îl rugă ea. 

— Poftim! 

El scăpară bricheta aurită, apoi răsuci volanul și ieși cu 
îndemânare dintre mașinile înghesuite în fața hotelului. 

— Îmi place să mă plimb noaptea cu mașina, mărturisi Gina. 
De fapt, nici n-aveam chef să mă închid în casă la ora asta. Și 
fiindcă el tăcea, continuă să flecărească, aparent lucruri fără 


importanţă:  „Intercontinental”, ehei! Aud că au niște 
apartamente grozave aici. 

— Nu știu, n-am fost niciodată, spuse el. 

Opriseră la stop, la Universitate. 

— N-aș da apartamentul meu pe niciun /nter, adăugă tânărul. 
Mic și drăguţ, ca-n filme. 

— Locuiești singur? 

— Dar cu cine? Îţi închipui că am chiriași? Sau că găzduiesc o 
maătușă bolnavă? 

Semaforul trecu pe galben, apoi pe verde. 

— Unde stai? întrebă el iarăși pornind. 

Fata ezită o clipă. Trase din ţigară, își făcu de lucru cu 
scrumiera elegantă din bordul mașinii, îngână un firicel de 
melodie, apoi spuse șovăind: 

— Păi... am putea să mergem la tine. 

Tânărul înscrisese mașina pe banda a doua și accelerase. 
Părea că-i face mare plăcere șuieratul discret al cauciucurilor pe 
asfalt; se uită o clipă la ea și râse scurt: 

— Să mergi la mine? Așa, din prima seară? 

— De ce nu? râse ea nervos. 

— Fără nicio verificare? continuă tânărul să se mire. 

— Ce verificare? spuse ea înțepat. Până mă verifici, ai putea 
să ai surprize. Să mă pierzi definitiv. _ 

— Nu te pierd eu, spuse tânărul sigur pe el. Învaţă-te să 
cunoști la oameni. Am un magnet în portofel. 

Gina se uită la el, încercând să-i citească ceva pe obraz, îl 
vedea din profil: concentrat, cu chipul rigid din cauza atenţiei, 
privea intersecţia din Piaţa Unirii și făcea semnale cu farurile. 

— Ai dreptate, spuse. Nu mă pierzi. 

— Unde stai? 

— Pe Viilor, dragă. Ti-am mai spus o dată. 

— Nu-mi amintesc. În tot cazul, eu mâine plec pe teren. Mă- 
ntorc tocmai sâmbătă. 

— Eşti navetist? 

— Ce idee, navetist! Am treabă în provincie, atâta tot. Dacă-ți 
face plăcere, ne întâlnim sâmbătă seara. Mergem să dansăm. 

— La „Atlantic”? 

— Unde vrei tu. 

— Minunat, spuse fata. Am auzit că au schimbat programul. Și 


oricum, e ceva select. 

— Atunci te aștept sâmbătă la nouă, în barul hotelului. Ai grijă 
numai să fii punctuală. Nu-mi place să stau singur la masă. 
Dacă-ntârzii, s-ar putea să găsești locul ocupat. 

Ea vru să facă pe supărata, dar dădu iarăși cu privirea de 
chipul lui concentrat. Avea o anumită rigiditate care-o intimida. 
Îi atinse umărul: 

— Oprește aici, în colţ. De la Alimentara mai am doi pași până 
acasă. N-aș vrea să vadă vecinii că... 

— Bine. Cum vrei. Atunci sâmbătă seara, la nouă. 

— Da, spuse fata și deschise portiera. Auzi? Vreau să te întreb 
ceva. Cu ce te ocupi tu? 

— Suferi de curiozitate, râse el. Ghicește. Ai destul timp până 
sâmbătă. Noapte bună! 

— Noapte bună! 

— Dacă mai trântești ușa așa, te aduc acasă cu troleibuzul. 

— Poftim? întrebă fata de afară. 

— Nimic, spuse el. Pa! Sâmbătă! 

Și porni ca glonţul. 


Într-o seară urâtă, cu ceaţă deasă și zăpada aproape topită 
plescăind sub tălpi, o bătrână pășea cu grijă de-a lungul clădirii 
Tribunalului. Bătrâna dădu colțul pe lângă staţia de taximetre și 
se gândi că mai are o aruncătură de băț până acasă. Intunericul 
părea și mai neprietenos; mașinile mergeau încet, clipind mereu 
cu luminile lor puternice, iar becurile cu neon de pe stâlpi 
luminau difuz ceața alburie și lipicioasă. Deodată, pe când pășea 
mărunt pe Calea Rahovei în sus, doi derbedei răsăriţi din umbra 
unui gard se repeziră la bătrână; unul se străduia să-i smulgă 
vulpea cam năpărlită de la haină, iar celălalt îi înșfăcase poșeta. 

— Ajutor, hoţii, strigă bătrâna stins. 

Din urmă se auzi un tropăit hotărât. Un tânăr cu palton lung, 
negru, și fular stacojiu, se repezi la cei doi vagabonzi, le smulse 
prada și-i îmbrânci cât colo. 

— Miliția! strigă el cu glas puternic, apoi fluieră ţărănește, 
vârând două degete în gură. 

Cei doi agresori se mistuiră în întuneric. Ceaţa umedă le 
înghiţi într-o clipă până și zgomotul pașilor. 

— Ești teafără, mamaie? întrebă tânărul îngrijorat. 


— Da, domnule. Multumesc foarte mult. M-ai salvat din mâna 
pungașilor ăia. Ești un om cumsecade, domnule. 

— Ce domn? spuse vesel tânărul. Am eu faţă de domn? Mie 
spune-mi Gore. Așa mă strigă prietenii. 

— Eşti un om cumsecade, domnule Gore. 

Un miliţian traversă grăbit și se apropie de ei: 

— A strigat cineva p-aici după ajutor? 

— Da, spuse bătrâna. Eu am strigat. Doi pungași voiau să-mi 
fure poșeta. Noroc cu dumnealui, că i-a gonit. 

Miliţianul se întoarse spre tânăr. 

— Buletinul dumneavoastră. 

Gore râse și scoase buletinul. Miliţianul îl răsfoi distrat. 

— Ce buletin? ţipă deodată bătrâna. El mă salvează și 
dumneata îi ceri buletinul? Asta-i bună, zău așa! Cere buletinul 
derbedeilor care m-au atacat! 

— Asta, dacă te mai întâlnești cu ei, adăugă Gore. 

Miliţianul se încruntă și-i înapoie buletinul. 

— Haideţi la secţie să daţi o declaraţie, spuse el. 

Gore se uită nehotărât la ceas, fără să-și arunce privirea spre 
bătrâna care-l urmărea îngrijorată. 

— Hai, mamaie, și la secţie, râse el. Cu toate că aveam o 
treabă în altă parte... 

La secţie dădură declaraţiile respective, căutând să facă și o 
descriere a infractorilor. La plecare, Gore spuse milițianului: 

— Nu vă mai deranjaţi pentru tovarășa. O conduc eu până 
acasă. 

Pe drum, Gore mărturisi: 

— Ai fost de milioane, mamaie, cu povestea aia. M-ai salvat, 
să moară mama. Dacă nu ciripeai matale, s-ar fi uitat la mutație. 

— Și ce are mutaţia? 

— Clădirea unde aveam viza s-a demolat. Acuma-i un maidan 
acolo, instalează leagăne și tobogane pentru copii. 

— Și unde dormi? 

— Unde mă prinde seara. Am un prieten fotograf. Când n-am 
încotro, dorm în laboratorul lui. 

— Săraca lume, oftă bătrâna. Uite că am ajuns. Acuma unde-o 
fi cheia? Aha, uite-o. Poftim înăuntru, să-ţi fac un ceai, o cafea, 
ce poftești. 

— Lasă, mamaie, protestă Gore de formă. 


— Ce să las? Ce, eu nu sunt om? După ce m-ai salvat, să te 
las să pleci așa? 

Gore o urmă în casă și, pe când bătrâna trebăluia în jurul 
reșoului, el răspunse la întrebările ei meșteșugite, povestindu-și 
viaţa. Avea părinţi, bine-nţeles. Dar nu stătea cu ei. O formă de 
protest. Dăduse la facultate de trei ori la rând. Degeaba. Pe 
urmă l-au sfătuit să-și caute o slujbă. Auzi, slujbă! Opt ore de 
muncă, iar dacă mai întârzii te pomenești și la gazeta de perete. 
Nu-i pe măsura lui o viață ca asta. E tânăr, întreprinzător, se 
descurcă. Dac-ar fi... hm, în altă parte, ar fi altceva. Se poate 
trăi și fără condică. Și ca să le-o dovedească, de câţiva ani tot 
așa o duce. Până s-o ivi ocazia să... mă rog, să facă o călătorie 
până acolo. Fără bilet dus-întors, desigur... 

Bătrâna îl ascultă, îi dădu cornuleţe, picură esenţă de rom în 
ceașca de ceai. Il invită să doarmă la ea, în camera cealaltă, 
până-și găsește ceva mai bun. Dar Gore refuză categoric. Avea 
el niște relaţii, deocamdată nu era chiar în stradă. 

— Atunci să-ți dau niște bani, spuse bătrâna. Nu sunt bogată, 
dar oricum. Aș putea să te ajut... 

— Nici gând, mamaie. Te-ai purtat cu mine ca o doamnă. Vrei 
să mă jignești tocmai acum? 

— Bine, Gore, făcu bătrâna resemnată. Dar nu mă uita. Mai 
treci pe la mine, când vrei. Când ai nevoie de ceva. Eu nu uit pe 
oamenii care mi-au făcut un bine odată. Vino, oricând ești bine 
venit. 

— Mulţumesc, mamaie, spuse Gore. Îmi place foarte mult să 
stau de vorbă cu dumneata. Imi mai descarc și eu inima. 


Sâmbătă la nouă, barul hotelului era plin de lume. Fete cu 
băieți pletoși, în sacouri Made in /taly, provinciali sobri cu ochii 
după chelneriţele bine făcute, un tânăr urâţel sorbind posomorât 
o cafea... La masa dinspre toaletă, Gina era centrul atenţiei. Trei 
fete o înconjurau cu întrebările lor, vorbind și râzând tare, ca 
totdeauna când se aflau singure la masă. 

— Scoate și tu Kenturile alea, dragă, spuse una. 

— Fă cinste, spuse alta. Te-am văzut cu un tip de milioane. Cu 
Citroen super sport, n-ai probleme. 

— Ai avut o baftă... 

— L-ai dat gata cu peruca, tu. E străin? 


— Da de unde, mi-a spus Cornel că avea număr de București. 

— E bucureștean? Ce-nvârtește? 

Gina mesteca diplomatic în ceașca de Nescafe și surâdea cu 
ochii la ușă. La nouă și un minut, tânărul apăru în prag. Nu avea 
privirea descumpănită a celor care intră singuri într-o sală plină, 
și nici familiaritatea surâzătoare a obișnuiţilor localului care 
încep de la ușă să salute în dreapta și-n stânga. Pur și simplu 
intră, pășind măsurat, fără grabă dar nici șovăielnic, se strecură 
printre fotoliile enorme care încurcau locul și se opri la masa 
fetei exact în clipa când prietenele ei dispăruseră ca prin 
farmec. 

— Bună seara, Gina, spuse el liniștit. Aștepţi demult? 

— Credeam că nu mai vii. 

— Eu? Cum să nu viu? Ai și tu un magnet. În ochi! 

Ea își ascunse zâmbetul în ceașca cu cafea. Ajutoarea 
barmanului veni să ia comanda. 

— Două Campari, ceru el. Mici. 

— Mai e-n picioare proiectul? întrebă Gina. 

— De ce să nu fie? Îmi place să lucrez planificat. Sâmbăta, 
dacă nu-ți faci dinainte un program, ești un om mort. 

— Atunci de ce ai mai comandat băutură? 

— Ştii, nu-mi place să ajung primul acolo, ca geanabeții. 

— Bine, dar e sâmbătă, aglomeraţie... Te pomenești că nu 
găsim loc. 

El își încreți nasul o clipă și atinse în treacăt mâna fetei: 

— Am reţinut masă, iubito. Învaţă-te să cunoști oamenii. 


Spre dimineaţă, când ieșiră de la bar, ea se agăţă de braţul 
lui: 

— Ascultă, George, mă dau bătută. 

— Să căutăm un taxi, spuse el preocupat. 

— Mă dau bătută, repetă ea. 

— Ce spui, iubito? 

— Cu ghicitoarea. N-am reușit s-o dezleg. 

— Aaa! Nicio pagubă! 

— Nicio pagubă, într-adevăr, dar spune-mi și mie. Cu ce te 
ocupi? Ai dreptate, sufăr de mania curiozităţii, dar nu pot să mă 
abtin. Ce ești? Doctor? Profesor? Poet? Contabil? 

— N-ai ghicit. De fapt ţi-aș spune, dac-aș ști că păstrezi 


secretul. 

— Mă jur pe ce vrei tu că... 

— Fără jurăminte. Învaţă-te să cunoști oamenii. Am eu faţă de 
om care crede jurămintele femeilor? 

— Atunci... 

— Atunci, uite, dacă insiști. Sunt ofițer. 

— Ofiţer! spuse ea. Am și eu un unchi. Colonel. 

— Eu sunt numai căpitan. 

— Bine-nţeles. Coloneii sunt mai grași, mai bătrâni... Cum e 
unchiul meu. 

— Și el e tot inginer? 

— Inginer? Nu... Dar ce, tu ești inginer? 

— Da. Vezi? Mă provoci să fac mărturisiri complete. Sunt 
cercetător în electronică. Am și publicat articole prin ziare. 

— Ce vorbeşti! se entuziasmă ea. Sunt mândră de tine! 

— Ei bine, nu-i nevoie să întinzi prea mult vorba despre asta. 
Pur și simplu nu mi-ar conveni să se afle. Știi cum e lumea: 
ofițer, pierde vremea prin baruri... Dar mie-mi place, ăsta e 
defectul meu. Mai ales când merg cu o fată ca tine. 

Trecu un taxi. Dragomir făcu semn și mașina se opri scurt, la 
un pas de ei. Urcară, ea în dreapta, cu capul rezemat de pieptul 
lui. 

— Unde mergem? întrebă șoferul. 

— Pe Viilor, răspunse el ferm. 

Simţi tresărirea fetei, dar nu mai dădu explicaţii. Și ea tăcea, 
cu capul rezemat de pieptul lui. 

Până la destinaţie Gina rămase îmbufnată, iar el îi respectă 
tăcerea. Încerca fiecare să ghicească gândurile celuilalt. Mașina 
opri la Alimentara din colț, el rugă șoferul să-l aștepte câteva 
clipe și cobori împreună cu fata. 

— Durează mult verificarea asta a ta? întrebă ea în cele din 
urmă. 

— Nu-i nicio grabă. 

— Din partea mea nici atât, spuse ea. Numai că neîncrederea 
asta a ta mă jignește. Mâine... ce program ai? 

— Un program destul de plicticos, crede-mă. In ultima vreme 
am cam neglijat treaba și am rămas în urmă cu niște cercetări 
de-ale mele. Cred că o să-mi petrec duminica făcând calcule. 

— Mă rog, spuse ea. N-aș vrea să crezi că din cauza mea... De 


altfel, aveam programată o întâlnire cu niște colege. O să beau 
cu ele o cafea... 

— La bar? 

— Poate. Sau nu-mi dai voie? 

— Vai de mine! se apără el. Cine-a pomenit de așa ceva? N-o 
să stai în casă de dragul meu. N-am pus monopol pe tine, să fie 
clar. 

— S-ar zice că nici nu-ţi pasă de existența mea. Ştii, n-am fost 
niciodată o povară pe capul cuiva. 

— Nu ești, o liniști el. Tocmai de asta, te rog să mă înţelegi. 
Am de lucru și nu pot petrece duminica asta cu tine. 

— Nici nu mă gândesc să mă duc la bar. 

— Cum vrei. Ti-am spus, din partea mea ai toată libertatea. 
Ne vedem pe miercuri, eventual. 

— Tot acolo? 

— Tot. Ca să fie o tradiţie. 

O sărută cast pe frunte, îi făcu un semn din mână și se urcă în 
mașină. 


Începuse să ningă. Gina se apropie de fereastră, puse o mână 
pe pervaz și-și sprijini fruntea. Pe stradă, copiii făceau hărmălaie 
alergând prin fulgii mari, pufoși, strălucitori. Deschise fereastra. 
De undeva, din vecini, se auzea un aparat de radio dat atât de 
tare, încât ritmul sacadat al tangoului răsuna ca un bubuit. Gina 
se simţi deodată singură și părăsită. Cunoștinţa ei, tânărul acela 
frumos și atletic, nu părea să ardă de dor. Prietenele de la bar... 
dar avea ea oare vreo prietenă adevărată? Cunoștea câteva fete 
care erau în căutarea unei aventuri sau chiar a unei partide. 
Printre ele circulau tot felul de legende - un geolog îndrăgostit 
fulgerător, care la o săptămână după cunoștință dusese actele 
la starea civilă; un cântăreţ italian de muzică ușoară, însurat la 
București iarna trecută; un regizor de televiziune în căutare de 
figurante pentru un serial, sau pur și simplu un tip cu bani și 
mașină, dispus să facă niște escapade care să te scoată din 
monotonia traiului de fiecare zi... Totul în atmosfera discretă a 
barului acela din centrul Bucureștiului, cu portar galonat la 
intrare, cu muzica discretă a magnetofonului pitit între sticlele 
de White Horse și Dubonnet. 

Rămase așa câteva minute, singură și nehotărâtă; afară 


ningea mereu, începuse să se întunece și fulgii mari albi 
străluceau vioriu în lumina becurilor. Larma copiilor se potolea 
treptat; în liniștea serii, pașii trecătorilor răsunau înăbușit pe 
stratul proaspăt de zăpadă, iar radioul acela din vecini cânta, 
cânta mereu sugerând un grup vesel adunat pentru o 
petrecere... 

Începu să se îmbrace rapid, cu un fel de îndârjire. Ce dacă el 
nu venea la bar? Însemna să se închidă în casă de câte ori avea 
el de lucru? Îşi puse niște haine mai de zile mari - pantaloni 
corail, strânși pe talie și foarte largi de la genunchi în jos, un 
pulover alb ca zăpada, cu discrete flori roșii pe piept, și pantofi 
negri de lac cu vârfurile rotunde. Işi trecu apoi pieptănul prin 
pletele care porneau de la cărarea din creștet revărsându-se pe 
umeri, se privi în oglindă, își albăstri cu artă pleoapele și, la 
examenul final, constată că era drăguță... Poate trece 
întâmplător pe acolo, după ce termină lucrul, gândi, plină de 
speranţă. Și chiar dacă nu vine. Mai stau de vorbă cu fetele, mai 
beau o cafea... Oricum, e duminică, ce naiba!” 

Când ajunse în încăperea aceea joasă, cu pereții umbriți 
multicolor și cu plușul roșu al fotoliilor care crea o plăcută 
senzaţie de confort, își dădu seama că ar fi fost o prostie să nu 
vină. Fetele o salutară cu efuziune. Una dintre ele făcu o referire 
formală la îmbrăcămintea ei, primind aprobarea rezervată a 
celorlalte, și își reluară discuţia întreruptă. 

— Pusy, ai rezolvat cu aia? 

— Cu ce? 

— Ei, tu! Cu transistorul. 

— A, bine-nţeles. N-am probleme. L-a luat un contabil din 
Craiova. 

— Cu cât? 

— Ei, făcu Pusy. 

— Dacă era din Craiova, înseamnă că ai luat plasă. 

— Ba deloc. Și poate nici nu era din Craiova. In tot cazul, un 
domn. Cu Dacia 1100. 

— Nu se mai poartă, decise o brunetă de vreo șaptesprezece 
ani. Ori o mie trei sute, ori nimic. 

— Sau Citroen, spuse alta cu înțeles. 

— Asta pentru Gina, spuseră celelalte în cor. 

— O face pe secretoasa. 


— Hai, Gina, dă-o naibii de treabă. Cine-i tipul? 

Gina ridică din umeri nemulțumită. 

— Cine să fie? Un... ofiţer. 

— Ofiţer! exclamă Pusy. la să fii atentă, dragă, ce vorbeşti cu 
el. Ne mai faci vreo bucurie. 

— Bate-n lemn, tu, spuse bruneta cu voce joasă. 

— Nu e ce credeţi voi, se apără Gina. E inginer electronist. 

— Oho, ai dat lovitura! 

— Fiecare cu norocul ei, preciză înțepat Pusy. La primăvară, 
dacă Giuliano s-o ţine de cuvânt... 

Bruneta se întoarse iar la Gina: 

— Nu s-o fi lăudat, tu? Că așa-s bărbaţii, buni de gură. Până-și 
fac interesul. 

— Cum să se laude? se răsti Gina. E inventator, dacă vrei să 
știi. Toată ziua își bate capul cu calcule, pregătește o chestie 
nemaipomenită. Scrie și prin reviste... 

— Nu citim reviste tehnice, hotărî Pusy. Cum vă spuneam, 
fetelor, Giuliano al meu... 

Discuţia alunecă iarăși, spre nemulțumirea Ginei. Ar fi vrut să 
vorbească mai mult despre omul care-o preocupa, dar n-avea cu 
cine. Hotări să nu mai calce pe la bar decât dacă o invită el. 


Cap. IV 
PETER ARUNCA UNDIȚELE 


_ Peter se rezemă de spătarul înalt al fotoliului și închise ochii. 
In sfârșit, o clipă de liniște! O clipă de liniște după luna de 
coșmar pe care i-o hărăzise maiorul. Recapitulă în gând etapele 
acestei luni grele și-și dădu seama că-și amintea foarte puţine 
amănunte. O mașină cu perdelele trase îl adusese în curtea 
elegantă, semănând mai degrabă cu locuința unui nobil 
scăpătat. Pajiștea vastă, cu zidurile albe ale clădirii mijind 
printre copaci. Cămăruţa cochetă, rezervată oaspeţilor de 
seamă, plasată în colţul cel mai liniștit al clădirii. Numai când se 
lucra la poligon se auzeau vag împușcăturile, dar zidurile groase 
estompau până și pocnetul pistoalelor, reducându-l la un 
zgomot asemănător celui produs de dopul unei sticle de 
șampanie. Doar era ajutorul maiorului, chiar dacă pentru o lună 
se încadra în disciplina strictă a cursanților centrului special! 


— Izolare completă, a spus maiorul deschizând ușa. Ca să te 
poţi concentra, dragul meu. Plus măsuri speciale de precauţie... 

— Totuși, domnule maior... 

— Nu, nu-ţi fie teamă, n-o să ai vreme să te plictisești. Vei 
parcurge un program supracomprimat: paisprezece ore de curs 
pe zi. Și nici de singurătate nu te vei plânge. Trei instructori se 
vor ocupa de dumneata, fiecare în specialitatea lui. Știu că vrei 
să protestezi iarăși. Că ai o pregătire satisfăcătoare, că 
experiența... Dar nu uita, Peter, lumea de azi e foarte dinamică. 
Iti trebuie cunoștințe proaspete de demografie, de psihologie 
specifică. Misiunea e foarte riscantă și noi trebuie să mergem la 
sigur. O lună, atât. In luna asta trebuie să te pregătești astfel, 
încât să nu dai greș. Dacă-mi aduci obiectivul „Cezara”, ești un 
om făcut. Se înființează un nou serviciu și e nevoie de un șef 
capabil. Propunerea e pregătită; la întoarcerea ta, o voi depune 
cu plăcere. 

— Nu-i nevoie să mă... 

— Ba da, dragul meu. Trebuie să știi pentru ce faci efortul 
ăsta. La urma urmei te-ai oferit voluntar. Consiliul va ști să 
preţuiască asta. Eu însumi am accentuat că dumneata, din 
proprie iniţiativă... 

— Vă mulţumesc, domnule maior. 

— Și mai e ceva, Peter. Dacă ţii cât de puţin la meseria 
noastră și la instituţie... 

— Mai încape vreo îndoială? 

— Dacă ţii, spuneam... Ei bine, domnii de la statul major ne- 
au dat cu tifla. Aș vrea să ne luăm revanșa. Nu mă-ndoiesc că e 
și dorința dumitale. 

Pregătirea începuse din prima zi. Venise mai întâi un domn 
înalt și elegant, cu mustață căruntă, și-i vorbise românește. 
Peter avea oarecari cunoștințe în această limbă, dar ar fi 
preferat să-i răspundă în limba lui. 

— Interzis, domnule Peter. Din clipa de faţă veţi vorbi numai 
românește. Cunoscând aptitudinea dumneavoastră pentru limbi 
străine și memoria devenită celebră printre noi, nu mă-ndoiesc 
că la sfârșitul cursului intensiv veţi deveni un orator. 

— O să încerc, spuse Peter. 

După vreo oră, veni profesorul de geografie. Îi dădu câteva 
noţiuni generale despre topografia Bucureștiului și 


împrejurimilor, făgăduindu-i că într-o lună va scoate din el un 
cunoscător al orașului care s-ar putea lua la întrecere cu un 
bătrân șofer de taxi. Poziţia clădirilor mai importante, fotografii 
admirabil executate, aspecte ale intersecţiilor principale, 
numele bulevardelor... În zilele următoare veniră la rând 
traseele mijloacelor de transport, posibilităţile de a parcurge o 
distanţă prin locurile cele mai aglomerate, unde te poţi strecura 
neobservat prin mulțime. Apoi imaginile proiectate la diascop: 

— Ce reprezintă asta? 

— Universitatea. 

— Clădirile învecinate? 

— Comerțul exterior, Teatrul naţional, Hotel Intercontinental. 
Institutul de arhitectură... 

— Unde e plasată această statuie? 

— In preajma Cișmigiului, pe bulevard. Piaţa Kogălniceanu. 
Stație de troleibuze, un magazin alimentar, o cooperativă de 
radio... 

— Care dintre intrările astea e de la comandamentul 
grănicerilor? 

— A doua. 

— După ce-o cunoști? 

Memoria lui Peter lucra febril; văzu fragmente din jurnale de 
actualități cu peisaje din București, examină uniformele și 
semnele diferitelor arme, învăţă preţurile uzuale din restaurante 
și aspectul principalelor ziare, pe care le recunoștea nu numai 
după titlu, ci după format și caracterul de literă; mărcile de 
țigări cele mai folosite și categoria socială probabilă a 
fumătorilor; modul de a comanda o mâncare fără să pari un om 
cu gusturi deosebite; semnele distinctive de pe vehiculele 
militare; preferinţele pentru cadouri ale diferitelor categorii de 
cetățeni, în funcție de vârstă și nivel cultural; află că e deplasat 
să oferi cuiva gumă de mestecat, să intri în vorbă cu un 
necunoscut dacă nu pari că ai băut ceva înainte - în sfârșit, 
toate acele amănunte pe care cunoscându-le, te poți conforma 
obiceiurilor unei țări fără să pari de la prima privire un intrus sau 
un excentric. 

„„lar acum, rezemat de fotoliul avionului, Peter se gândi că a 
realizat o performanţă veritabilă: absolvise cursul de o jumătate 
de an într-o singură lună, iar drept examen fusese pus să 


discute cu doi bărbaţi veniţi relativ recent din România, care-l 
descususeră în fel și chip ca să-i descopere o eventuală lacună. 
Dar Peter se descurcase perfect; vorbiseră despre fotbal, despre 
calitatea unor seriale de televiziune, despre artiștii din teatrele 
bucureștene - și primise calificativul „apt”. 

In timp ce avionul făcea turnul de pistă pregătindu-se să 
aterizeze pe aeroportul Otopeni, Peter se gândea la mobilierul 
simplu dar plin de gust pe care-l va comanda pentru viitorul lui 
birou de șef al serviciului nou creat... 


În dimineaţa aceea de la sfârșitul lui ianuarie, Bucureștiul se 
trezise deodată în plină primăvară: ceața umedă se ridicase în 
zorii zilei și peste acoperișuri străluci deodată, biruitor, soarele. 
Ultimele urme din zăpada recent căzută se topeau în 
grămăjoarele murdare de lângă bordură; trotuarele se zvântau 
văzând cu ochii; un vânticel cald punea zâmbet pe fețele 
trecătorilor; câteva fetișcane își descheiaseră paltoanele lungi și 
lălâi, care încetară astfel să le mai ascundă genunchii. Ca prin 
farmec, la colţurile străzilor apărură femei oacheșe care ofereau 
trecătorilor primii ghiocei. 

Peter se plimba încântat prin mulţimea aceasta bucuroasă de 
soare. Un taximetru îl adusese în preajma Gării de Nord; de 
acolo, el porni pe jos, ducând geamantanul nu prea mare, 
încărcat cu obiectele strict necesare unui călător. Fundul dublu 
al geamantanului, foarte îngust, punea la adăpost de priviri 
indiscrete câteva obiecte care n-aveau ce căuta în bagajul unui 
turist în vacanţă: două magnetofoane miniaturale, un pistol mic 
și un aparat fotografic de dimensiuni reduse. Toate ocupau loc 
puţin; de altfel geamantanul modern, cu unghiuri înșelătoare, ar 
fi pus în încurcătură pe cel care ar fi încercat să-și facă o idee 
despre dimensiunile lui. Dacă mai adăugăm că stiloul elegant, 
cu capacul placat, ascundea de fapt un periscop fin, care se 
strângea asemeni unei banale antene telescopice, avem o 
imagine completă a utilajului cu care Peter pornise în temerara 
sa întreprindere. 

Drept reședință, spionul își alese un hotel din preajma gării, 
cu trafic mare de călători. Avea nevoie să se piardă în mulţime, 
să vină și să plece fără să atragă atenţia nimănui. După ce se 
instală într-o cameră îngustă de la etajul trei, așezată chiar 


lângă scări ca să nu fie nevoit să defileze prin faţa prea multor 
uși, prima lui grijă fu să viziteze câteva magazine de 
îmbrăcăminte. Cu acest prilej își încercă și cunoștințele despre 
oraș și rămase mulţumit de rezultat. Dar și mai multumit 
rămase seara când se privi în oglinda de toaletă din camera lui: 
arăta ca un ins oarecare, corect dar lipsit de importanţă, cu un 
costum gri-închis de croială foarte comună, cravată în culori 
stinse, butoni de calitate mijlocie cumpăraţi de la un debit de 
tutun. Un palton și o pălărie standard îi completau 
îmbrăcămintea pentru stradă. Putea fi sigur acum că nimeni nu 
l-ar putea lua drept străin și, în general, nu va atrage atenţia în 
acest oraș aglomerat. 

După ce-și rândui cu pedanterie mica lui avere în camera de 
la hotel, Peter făcu un duș și se trânti pe pat, rezemat de perete, 
cu fața-n sus și mâinile sub cap. Profesorul său de yoga susținea 
că aceasta este una dintre cele mai prielnice poziţii pentru 
înlesnirea contactului energetic cu mediul înconjurător. Unul 
dintre prietenii din tinereţe ai lui Peter, care credea cu fanatism 
în practicile yoga, făcuse experiență cu captarea energiei din 
eter. Nu dormise vreo șaizeci de ore în șir, sugestionat de 
succesul lui, și în cele din urmă făcuse un accident cardiac. Așa 
că Peter era destul de lucid ca să ia de la practicile yoga partea 
cea mai sigură și mai inofensivă: relaxarea completă, capabilă 
să-i redea forţa pentru următoarele încercări. 


— Bună ziua, doamnă. Sunteţi, nu-i așa, stăpâna casei? 

— Da. Dar nu vă cunosc. 

— Nu-i nevoie. Pot intra pentru un minut, sau am o înfățișare 
care nu inspiră încredere? 

Femeia deschise larg ușa, protestând: 

— Vai de mine! Poftiţi, domnule. Pur și simplu nu aşteptam 
musafiri așa de dimineaţă. Abia m-am întors de la cumpărături. 

— Deci putem sta de vorbă în liniște, doamnă Apostolescu. 

Femeia se tulbură. 

— Cine v-a trimis la mine? 

— Se pare că sunteţi într-un impas financiar. De când cu legile 
astea... Plus articolul din „Informaţia”. 

— Nu cumva și dumneavoastră... 

— Nu vă temeti, nu sunt de la miliţie și nici de la ziar. Sunt o 


persoană particulară bine intenţionată, în căutarea unui colţ 
liniștit. 

— Liniştea preţuiește mult în ziua de azi, spuse femeia, 
strângându-și capodul peste silueta cam masivă pentru vârsta 
ei. 

— Știu, știu, și o să plătesc cât trebuie. Dar mai întâi aș dori 
să văd camera. 

Ea îl conduse în cea de a doua cameră care compunea 
apartamentul. O cameră banală, cu un divan-studio acoperit cu 
o cuvertură ieftină, un șifonier cu ușile întredeschise, o masă 
cam scâlciată și două scaune din lemn curbat, fabricate evident 
înainte de război. Pe jos, un covor de iută cam uzat, de culoare 
cărămizie; deasupra patului, o poză decupată dintr-o revistă, 
reprezentând-o pe Gina Lollobrigida în costum de baie, înrămată 
cu baghetă neagră subţire, iar către ușă, o oglindă ovală, cu un 
bucheţel de flori gravat într-un colț. 

„Prost-gust desăvârșit, gândi Peter. De aici poţi trage 
concluzii preţioase asupra persoanei care a aranjat casa”. Apoi 
spuse tare: 

— Îmi place. Mai ales că n-o să stau prea mult pe acasă. 

— Dar ce lucraţi dumneavoastră? îl iscodi ea. 

— Sunt inginer. Detașat de la Sibiu, la un șantier din Ploiești. 
Am locuinţă chiar în incinta șantierului. O locuință improvizată, 
desigur. Însă eu vin la București de două-trei ori pe săptămână, 
și la hotel nu găsesc totdeauna loc. lar ca s-o iau noaptea, cu 
trenul... nicio plăcere. Mai fac o petrecere, mai merg la teatru... 
Vreau să mă odihnesc omenește, nu? 

— Vă înțeleg, domnule. Viaţa e foarte agitată și dacă nu ne- 
am oferi când și când o mică destindere... 

— Tocmai. Cât cereţi? 

— Pardon? făcu proprietăreasa surprinsă. 

— Întrebam: cât cereţi pe lună? 

— Ah, pe lună? De fapt, domnule inginer, eu prefer să 
închiriez cu ziua. Revine mai convenabil și nici n-am încurcături 
cu miliția. Sunt singură, și mai am rate de plătit la apartament. 

— Mai concret, doamnă Apostolescu. 

— Păi, știu eu? Șase sute. Vă fac reducere, fiindcă locuiţi 
permanent. Dac-aș închiria cu ziua vă spun drept că... 

— Cu ziua e riscant, doamnă, știți bine. Un fel de loterie. 


Odată găsiţi clienţi, altă dată nu. lar dacă se nimerește să fie un 
chiriaș fals... 

— Sub cinci sute nu las nici moartă, spuse femeia. 

— Cinci să fie, spuse Peter. Cu o condiţie. Să nu facem viză de 
flotant. Știţi, n-aş vrea să afle soţia că eu... mă-nțelegeți. Ea mă 
știe la baracă, sărmana. 

— Așa-s bărbaţii, domnule, zâmbi ea. Chiria înainte. 

— Era să uit, spuse Peter. O să-mi vină, când și când, câte un 
prieten. 

— Înţeleg, făcu femeia. Sau... vreo prietenă. 

— Mă rog. Aveţi aici chiria pe trei luni înainte. Ca să 
compensaţi amenda de care scrie în ziar. 

— Au exagerat, domnii de la ziar, spuse ea cu ochii la 
portofel. Nu despre amendă vorbeam, ci despre faptul în sine. 
M-au numit speculantă, dar trebuie să trăiesc și eu, nu? 
Întreţinere, lumină, dumnealor nu le pasă... Se întrerupse ca să 
numere bancnotele de-o sută: una, două trei... In chestia cu 
miliția știți, e mai greu. Mereu ne controlează. 

— V-am spus că n-o să prea stau pe aici. lar dacă zice ceva 
responsabilul blocului, spuneți că sunt o rudă din provincie. La 
nevoie mă pricep să dovedesc că sunt rudă și cu Napoleon. 
Bagaje nu-mi aduc. Un chiriaș ideal, doamnă. 

— Aveţi dreptate, domnule... domnule... 

— Petre. 

— Petre...? 

— Petre și gata, doamnă Apostolescu. 

— Serviţi o cafea, domnule Petre? 

— Nu, mulţumesc. Mă grăbesc că avem ședință la minister. 
Între timp, cred că nu intră nimeni în locuința mea. 

— Absolut, domnule Petre. Sunt o femeie cinstită. 

Petre își luă rămas bun de la gazda sa și porni mai departe. 
„Minimum de timp, maximum de mijloace, își spuse el. Nu-i de 
glumă cu obiectivul „Cezara”. Din biroul maiorului lucrurile 
aveau altă înfățișare. Trebuie să arunc undiţele. Cât mai multe 
undițe...” 

Călători toată ziua cu tramvaie și troleibuze care treceau prin 
preajma unor unităţi militare. Dar nu obţinu niciun indiciu, oricât 
de mărunt. Se nimeri de câteva ori prin preajma unor oameni în 
uniformă, ascultă răbdător discuţii despre sport, despre cum 


merg copiii cu școala, despre apropiata ieșire la pensie a 
adjutantului Robu, despre uzura cauciucurilor la Dacia 1100 și 
despre cel mai bun loc de pescuit la Snagov. 

— Trebuie să arunc undiţele, își repetă Peter seara, ajungând 
acasă cam descurajat. 

Și se trânti pe pat în relaxare yoga. 


A doua zi, Peter se trezi cu o greutate în suflet. Îl apăsa grija 
pentru misiunea lui. Sperase într-o lovitură a norocului - un 
guraliv care să i se destăinuie, împrietenindu-se la prima 
vedere; un om supărat de o nedreptate, care să tune și să 
fulgere în faţa indiferent cui, numai să-și poată spune oful; un 
gură-cască frunzărind vreo hârtie interesantă în drum spre 
unitate. Nimic din toate astea nu se petrecuse și Peter își spuse 
că șansa aceasta putea să vină în primele câteva zile sau 
niciodată, or el trebuia să acţioneze, nu să aștepte. Intre 
instrucţiunile primite la plecare, una prezenta interes în această 
fază a misiunii lui: „În caz de pericol sau de eșecuri repetate, vei 
apela la bătrână. E o persoană sigură. Ne-a ajutat și altă dată. 
Nu pentru bani, cât din convingere. O păstrăm pentru cazuri 
speciale...” 

— Asta-i un caz special, hotărî Peter. N-o să aştept eșecuri 
repetate ca să-i cer ajutorul. Calea Rahovei... A 

O găsi ușor la adresă. Cei de la centru lucrau cu seriozitate. li 
dăduseră o descriere amănunţită a interiorului, pentru ca 
vizitatorul să observe vreo schimbare esenţială a felului de viață 
al bătrânei. Sosi în faţa casei ei la o oră neutră - zece dimineața, 
când lumea e plecată la muncă iar gospodinele și-au făcut piaţa 
și au de lucru la bucătărie. Bătu la ușa fostei prăvălii, observând 
lemnul stacojiu-murdar, cu vopseaua plesnită pe alocuri. Auzi 
dincolo de ușă pași târșâiţi, apoi cheia răsucindu-se în broască. 
În sfârșit, bătrâna crăpă ușa și-l cercetă neprietenos. 

— Bună ziua, spuse Peter. Doamnă, caut de închiriat o 
cămăruţă cu vedere la stradă. 

Bătrâna tresări. 

— Momentan n-am, dar intraţi să vedem ce putem face, dădu 
ea răspunsul la parolă. 

Peter intră. Cuprinse din ochi încăperea ticsită de vechituri: 
niciun lucrușor nu părea cilintit de la locul lui. Bătrâna încuie ușa 


la loc și-i oferi un scaun de modă veche, cu tapiseria 
deteriorată, peste care aruncase o cuvertură, acum roasă și ea. 

— Nu prea e confortabil la mine, se scuză. În schimb e liniște 
și asta-i cel mai important. 

— E cel mai important, aprobă Peter. Vin de afară, doamnă. Și 
vă cer ajutorul. 

— Credeam că m-aţi uitat de tot. Știţi, n-o duc prea strălucit 
cu fondurile. 

— Se rezolvă, se rezolvă, o liniști vizitatorul. Dar cine-i băiatul 
din fotografie? O rudă, ceva? Te-ai oferit să înfiezi un orfan? 

— Nici una, nici alta. Un băiat de ispravă, domnule, care m-a 
salvat. Am rămas prieteni... 

— Fără știrea noastră? 

— Pierdusem orice legătură. N-am avut cum să anunț. 

— Dacă știam așa, nu veneam de-a dreptul aici. 

— Fiţi liniștit, e o persoană sigură. Băiat de familie bună, 
scăpătat. Nu-i iubește deloc pe ăștia. 

— Sigur? 

— Absolut. L-am verificat și l-am pătruns până-n adâncul 
sufletului. Cândva aveati încredere în intuiţia mea. 

— Avem și-acum, spuse Peter repede. Dar, oricum, vremurile 
sunt grele. Un plus de prudenţă nu strică niciodată. E destul ca 
băiatul ăsta să aibă ceva încurcături prin familie, iar miliția să-l 
aibă în vedere... 

— Nici gând, spuse energic bătrâna. M-am interesat. Mă 
gândeam că o relaţie ca asta ne poate fi de folos. Și l-am 
verificat... 

— O să-l verific și eu, spuse Peter. Am, într-adevăr, nevoie de 
un tânăr care să mă ajute. Pe unde-și face veacul? 

— In Piaţa Unirii, pe-acolo se învârtește. Vrea să trăiască 
independent. Cară bagaje, ajută la descărcat... De furat însă, nu 
fură. Preferă să stea flămând. Uneori l-am mai ajutat cu bani. De 
fiecare dată mi i-a dat înapoi. Când a putut. 

Peter reflectă puţin. 

— O să mă mai gândesc, spuse el. Bine-nţeles, nu e nevoie să 
mă-ntâlnesc cu el aici. Pe cât posibil, o să te evit. Dar să mă mai 
uit puţin la poza asta. 


Erau trei. Prietene nedespărţite. Fuseseră patru, dar una 


dintre ele ajunsese la un centru de reeducare pentru minori. Și 
era cea mai atrăgătoare. Vorbind de una și de alta, fetele își 
amintiră de ea. Stăteau rezemate de barul lustruit și așteptau, 
ca-n fiecare seară, fără să știe prea limpede ce. De multe ori 
așteptarea se termina într-un fel amuzant și de aceea reveneau 
în locul acesta, izvorul unor întâmplări stranii care fac viaţa 
palpitantă. Se obișnuiseră și cu privirile obraznice ale unora 
dintre clienţii barului, și cu încercările altora de a le „agăța”. Cel 
mai adesea, astfel de oameni intrau brutal în vorbă și atunci ele 
își dădeau seama că nu-i mare lucru de capul lor și-i priveau cu 
prudenţă. Dar alteori, apăreau niște tipi care le erau pe plac și 
atunci începea o idilă mai lungă sau mai scurtă, cu escapade în 
afara orașului, cu petreceri la vreun han de pe marginea șoselei 
naţionale și o noapte petrecută în camping, pe întunericul 
sfâșiat când și când de farurile unei mașini proaspăt sosite. 
Totul e să nu te plictisești, aceasta era deviza lor și numai dacă 
se amestecau prea adânc în vreo afacere neplăcută, intrau la 
încurcătură și le cuprindeau remușcările. Sau, după caz, le 
compătimeau pe colegele lor mai puţin norocoase. Așa și acum: 
sorbind alene din cafeaua aproape răcită, vorbeau despre 
prietena lor. 

— Ai fost la proces, tu? 

— Am fost. M-a anunţat o prietenă. Dar mai bine nu mă 
duceam. Mi-a făcut așa de rău... 

— De ce, dragă? 

— Păi s-o vezi acolo, în boxă, palidă și tristă... parcă era un 
copil. Și golanul ăla nici nu voia să recunoască. 

— Să mai ai încredere în bărbaţi! spuse o ființă angelică de 
vreo optsprezece ani împliniţi. 

— Și pân-la urmă? 

— Ce să facă? Avocata a vorbit o jumătate de oră. Plângea 
lumea în sală. Toată lumea credea că a salvat-o. Când colo, 
sentinţa. Era gata să leșine când a auzit. S-a făcut albă ca varul 
și dacă n-o sprijinea miliţianca... 

— Păcat. Era descurcăreaţă foc. Când umblai cu ea, n-aveai 
probleme. Ştia niţică engleză, două vorbe suedeze... 

— De, cine-a pus-o! Eu i-am zis, dragă, că nu merge cu 
Gerovital și chestii d-astea. Nu m-a ascultat. 

— Mă mir. O fată frumoasă ca ea nici n-avea nevoie de 


complicaţii. Ce-i trebuia? Într-o seară am fost cu niște sportivi. 
Numai la ea se uitau. Nici nu știau cum să-i mai intre în voie. Și 
erau băieţi unul și unul. Ne-au luat rujuri și cremă de la 
Comturist pe valută. Fie vorba-ntre noi, trăiai și tu pe lângă ea. 

— Ştie și să se-mbrace, dragă, spuse bruneta cu voce joasă. 
Chiar de n-ar fi frumoasă, are prezență, ce mai! 

— Mă scuzaţi că intervin, domnișoarelor, spuse Peter care-și 
făcuse de lucru prin preajma lor. Vă auzeam vorbind despre 
frumuseţe. 

— Și ce, nu-i voie? întrebă bruneta măsurându-l cu o privire 
expertă. 

— E voie, mai ales când frumusețea e prezentă. Semănaţi cu 
cele trei graţii, pe cuvântul meu. 

Pusy îl măsură cu o privire lungă, filtrată printre gene. Blond, 
umeri de sportiv, costum corect gri-închis, manșete imaculate, 
clătinând cu eleganță paharul înalt în care cuburile de gheaţă 
sunau ca niște clopoței, Peter îi făcu o impresie bună. Reţinu 
măiestria cu care ţinea în aceeași mână și paharul și ţigara 
superlong. 

— Are haz tipul, se adresă ea prietenelor. 

— Bine-nțeles că am, spuse Peter. Dar să-l vedeţi pe fratele 
meu. Păcat că nu-i aici acum, l-a luat la armată. Un băiat 
superb. Cascador de meserie. 

— O, cascador! exclamă fetele. 

— Da. Acuma mă întreb cum o duce pe acolo. Avem o 
sărbătorire în familie și am vrea să-l aducem și pe el... Dar fără 
relaţii e complicat al naibii. Vă tratez cu un whisky, 
domnișoarelor? 

— Mersi, nu vă deranjaţi, spuse Pusy. 

— Trei whisky, comandă Peter ferm. 

— Mici, Pusy, spuse bruneta și Peter înţelese repede cine e 
liderul echipei. 

— O ţigară, duduie Pusy? 

Barmanul turnă băutura cu gesturi indiferente, fără să-i 
privească. Peter aprinse ţigările fetelor, cu gesturi curtenitoare 
și aruncând fiecăreia o mică glumă. 

— Haideţi la masă, propuse el uitându-se întrebător la Pusy. 
Nu-mi place să stau rezemat de tejgheaua asta. 

— Aşteptăm un prieten, zise Pusy îndepărtându-și elegant o 


șuviță de păr de pe frunte. 

— Toate trei, un prieten? 

— Nu, de fapt ea așteaptă, arătă Pusy către blondina cu figură 
angelică. 

— Să-l așteptăm la masă. E mai comod. 

Pusy dădu semnalul și celelalte o urmară fără comentarii, 
ducând paharele și ceștile cu cafea. Peter le ajută să se așeze, 
cu gestul care pentru ele reprezenta culmea politeţii. Așa, pe 
fotoliile joase, își puneau în valoare genunchii frumoși și albi. 
Peter le lăudă că n-au cedat modei urâcioase cu maxi, făcu 
pronosticuri asupra viitorului pe care-l rezervă moda 
pantalonului, apoi reveni la preocuparea lui: 

— Mă gândeam la frăţiorul meu. N-aveţi vreo cunoștință în 
armată? 

Fetele se uitară una la alta. Tăcură. Sorbiră delicat ultimele 
rămășițe de cafea. Una îi spuse alteia ceva la ureche. Cealaltă 
se aplecă spre Pusy și-i șopti ceva. Peter se uita în altă parte, 
discret, în așteptare. 

— O prietenă de-a noastră... începu Pusy. 

— Un moment, spuse Peter. Incă trei mici, spuse de la 
distanță barmanului. Așa... Ce spuneai? 

— Avem o prietenă, Gina, care-i logodită cu un căpitan. 

— Un căpitan inventator, spuse a doua fată. 

— Are cap, adăugă a treia. Scrie și la ziare. 

Barmanul aduse băutura cerută. Puse paharele pe masă și se 
depărtă ţinând tava în vârful degetelor. Peter privi gânditor 
lichidul gălbui în care pluteau aisbergurile minuscule de o formă 
ciudată. Se străduia să-și ascundă bucuria când reluă discuţia: 

— Poate mă ajutaţi să-l cunosc și eu. Fac cinste, fetelor, pe 
cuvânt. Treaba asta mă interesează foarte mult. 

— O să-ncercăm, spuse Pusy. Prin Gina, bine-nţeles. Când om 
mai întâlni-o. Nu prea s-a mai arătat pe aici, de când cu... 

— Așa e obiceiul, râse bruneta. Când cineva își face o relație, 
dispare pentru o vreme. 

— Și nu-i știți adresa? 

Pusy ridică din umeri, privindu-le întrebător pe prietenele ei, 
care ridicară la fel din umeri. 

— Atâta știm, că o cheamă Gina. Dacă apare pe aici, îi 
spunem. 


— Perfect, se bucură Peter. Mai luaţi o cafea? 

Fetele se sfătuiră iarăși, pe șoptite. Pusy încuviinţă energic 
din cap la șoaptele lor. Apoi se ridicară: 

— Noi ne ducem puţin prin restaurant. Trebuie să ne vină 
niște amici. Pusy, tu mai rămâi, nu-i așa? 

Pusy rămase toată seara. Vorbi îndelung despre ea și Peter 
ascultă cu cea mai mare atenţie. Pusy avea visul ei - să fie 
răpită de un cavaler din basme și dusă undeva, pe niște țărmuri 
cu soare și muzică, unde cresc palmieri și lumea dansează pe 
străzi. 

Într-un târziu, puţin ametţită, fata spuse aplecându-se spre 
Peter: 

— Ar trebui s-o iau din loc spre casă. Mâine am de lucru, știi? 
Dacă mă scol pe la nouă, să zic mersi. 

— Ce fel de lucru e ăsta, la nouă? 

— Muncă la domiciliu, spuse Pusy. Sunt cooperatoare la o 
secție de broderie. E un avantaj, mă scol când vreau în schimb, 
termin treaba mai târziu. 

— Te conduc, hotărî Peter. 

Fata protestă cu energie, că nu e cazul, că autobuzul de 
noapte o lasă chiar în colţul străzii ei, dar noul ei prieten nu se 
lăsă. Avea motive temeinice. Voia să afle precis unde locuiește 
fata, pentru ca a doua zi să întreprindă o anchetă discretă 
asupra persoanei ei. Trebuia s-o verifice înainte de a trece la 
punctul următor. Treaba aceasta îi luă câteva zile, dar rezultatul 
îl mulțumi: ajunse la concluzia că poate conta pe Pusy. Peste 
câteva zile, după ce verificarea se sfârșise, vorbiră iarăși despre 
visul ei, despre țărmurile acelea de basm, unde e vară mereu și 
lumea o duce într-un cântec. 

— Îmi dau seama că e o utopie, oftă ea, dar nu mă pot abţine 
să mă gândesc la asta. 

— Dar nu e deloc o utopie, spuse Peter. Orice vis, oricât de 
îndrăzneţ, devine realitate dacă crezi cu tărie în el. 

— Asta-i numai prin filme... 

— Nicidecum, spuse Peter. Vreau să vorbesc deschis cu tine. 
Mai întâi să-ţi arăt ceva. 

— Ah. Un pașaport! se miră fata. 

— Da. Un pașaport. De fapt eu nu sunt de aici. Vin dintr-o ţară 
foarte asemănătoare cu ceea ce visezi tu. Și dacă mă gândesc 


bine, nu-i deloc imposibil să te ajut. Ai șanse să-ţi vezi visul cu 
ochii. Numai că există o condiţie... 

— Accept orice condiţii, spuse ea repede. 

— Atunci putem să discutăm mai pe îndelete. Ceea ce-ţi cer 
nu e deloc greu. Trebuie să mă ajuţi să termin mai repede 
afacerile care m-au adus aici. În schimb, ai de la mine un bilet 
de avion. Dar gândește-te bine, fetițo. Să n-aud că te 
răzgândești la jumătatea drumului. 

— M-am gândit destul. De când aștept o ocazie... 

— Perfect. Mai întâi trebuie să juri că mă asculţi și că 
îndeplinești tot ce-ţi spun eu. Bine-nţeles, n-o să te supun la 
încercări grele. Lucruri care-ţi stau în puteri. Dar îmi trebuie 
ascultare oarbă și discreţie desăvârșită. Ce spui? 

— Jur... șopti fata. 

— Bine. O să facem o înţelegere scrisă. Ca să nu avem discuţii 
pe urmă. Dacă dai înapoi, o să-ţi arăt hârtia. Și dacă nici 
atunci... 

— N-o să fie nevoie, spuse fata. Hai să facem hârtia aceea. Pe 
urmă să-mi spui ce am de făcut. 

Peter ceru barmanului o coală de hârtie, scoase stiloul și 
redactă următorul contract: Pusy Melinescu se obliga să 
îndeplinească toate dispoziţiile domnului Petre, în schimb acesta 
avea datoria s-o ajute să părăsească ţara. Fata semnă fără să 
stea prea mult pe gânduri. Nici nu se uscase cerneala pe hârtie, 
că Peter o preveni: 

— Bagă de seamă! La cea mai mică nesupunere, hârtia asta 
constituie un act de acuzare pentru tine. Tribunalul nu privește 
cu ochi buni pe cei care semnează un asemenea angajament... 

Pusy înghiţi în sec, dar fiindcă era fată curajoasă și nu se 
pierdea cu firea, spuse din nou: 

— Pentru visul meu o fac... 


Într-o dimineaţă se trezi mai matinal ca de obicei, luă 
tramvaiul și cobori în Piaţa Unirii. Privi în dreapta și-n stânga. 
Lumea forfotea grăbită, ţărani voioși improvizau distihuri de 
reclamă tropăind în jurul tarabelor ca să se încălzească; mai 
într-o margine, o femeie grasă flutura niște pătrate de pânză cu 
desene stângace și versuri de tip „îngerași nevinovaţi, vă rog 
căsuţa-mi protejaţi”. Peter dădu ocol Halei și i se păru că se 


apropie de obiectiv: câţiva indivizi în haine uzate, nerași, 
stăteau în cerc și-și treceau unul altuia o sticlă de ţuică. Peter îi 
privi de la distanță, dar când se apropie mai mult, își dădu 
seama că Gore nu se află printre ei. Dar era prea târziu ca să se 
mai depărteze; unul dintre indivizi îi surprinse privirea 
cercetătoare și se apropie în grabă: 

— Ceva de transportat, domnu? Un sac, un dulap? 

— Ceva de ridicat la etaj? adăugă altul vârându-se în sufletul 
lui. 

— Dă-ne ceva de lucru, șefu, ne pricepem la toate. 

— Îmi trebuia unul mai tinerel, spuse Peter. Pe rol de logodnic. 

— Faci mişto, bariule, da’ un kil de vin avem voie să bem de 
la matale. 

Peter scoase o hârtie de 25, mai mult ca să scape de gura lor. 
Omul o înșfăcă și porni zorit spre chioșcul unde se vindeau 
mititei și băutură. Ceilalţi îl urmară fără să se mai uite înapoi. 
Peter privi lung după ei. Un tânăr cu palton negru descheiat și 
fular stacojiu atârnând la gât se apropie de cel care luase banii: 

— Ce voia mahărul? 

— Alifie de râie, îl repezi omul. 

— Hai, nu fi nasol că dau cu dreapta. Ce voia? 

— Unul ca tine, să-l ajute la tăiat frunză. 

— Fii atent că nu glumesc, insistă tânărul cu palton negru. 

— Voia un tinerel pe post de logodnic. 

— Sictir, șuieră tânărul și-și aruncă fularul stacojiu peste 
umăr, aproape atingând obrazul celuilalt. 

Peter, care stătea deoparte și urmărea scena, nu-și dădu pe 
față bucuria. Făcu un pas spre el. Gore făcu, la rândul lui, un 
pas. 

— Trăiţi, dom’ șef, spuse. Auzii că vă trebuie un om. 

Peter îl măsură cu o privire rapidă: 

— Depinde. 

— Unul ca mine. Priceput la toate, solid, sănătos și cu 
buzunarele goale. M-am șucărit cu babacii și m-am mutat la 
unchiu-n gară. 

— Frumoasă biografie, spuse Peter. Hai încoace, să stăm de 
vorbă. Îţi place băutura? 

— Nu mă dau în vânt. Dar dacă trebuie să-mi placă, îmi place. 

— Ai cazier? 


— Ce-i aia? spuse tânărul mirat. Dac-o luăm așa, v-am 
salutat. Credeam că-i vorba de o treabă serioasă. 

— Serioasă, spuse Peter. Dar nu vreau să am încurcături cu 
miliția. 

— Nici eu, dom’ șef. În viaţa mea n-am avut. Să moară mama 
dacă mint! 

— ȘI... ești liber? Vreau să zic, n-ai slujbă, obligaţii? 

— Liber ca pasărea. Am fost electrician pe timpuri. Nu 
rentează. Salar fix, scularea cu noaptea-n cap, muncă cu 
ghiotura... Eu sunt băiat fin. Și i-am salutat din mers. 

— Și-acuma ce faci? 

— Ce se vede. Ajut pe unul și pe altul. Contra cost. Dar numai 
în treburi cinstite. l-am jurat mamei să nu bag mâna în 
buzunarul altuia și nici să las pe altul să-mi cotrobăie prin 
buzunare. E corect? 

— Corect, admise Peter. Corect și fără riscuri. Cred că ești 
omul de care am nevoie. 

— Gata, dom’ șef. Grigore Ciontu mă cheamă. Pentru prieteni, 
Gore. 

— Așa o să-ţi spun și eu. Gore. Hai să intrăm în plăcintăria 
asta. O să luăm ceva de-ale gurii și să discutăm pe îndelete. 

Intrară. Se așezară la o măsuţă lângă ușă și Peter ceru pateuri 
și bere. 

— Sper că o să ne-nțelegem, spuse el. N-o să cari pietre de 
moară. Deocamdată, în fiecare dimineaţă te prezinţi aici în 
plăcintăria asta, și aștepți lângă telefon. Dacă sună, spui 
domnișoarei că e pentru tine și ridici receptorul. Notează 
numărul. 

Gore se ridică și notă numărul telefonului. Reveni la masă și-i 
întinse bucăţica de hârtie. 

— Așa, dom'le, îmi pare bine că ești descurcăreţ. Dacă-ţi spun 
la telefon să vii până la poștă, asta înseamnă că la unsprezece 
punct ne întâlnim la chioșcul de ţigări, în Gara de Nord. Mai 
departe o să primești instrucţiuni. Uite aici cinci sute de lei, 
avans din leafă. Dacă mă servești cumsecade, n-o să regreţi. 

— Mulţumesc, dom’ șef. Și... dacă dispar pe viaţă, ai pierdut 
cinci foi? 

— Glumești, micuțule. Habar n-ai ce talent am să găsesc 
oamenii pe care-i caut. Dacă vrei, încearcă să dispari. 


— N-o să încerc, făcu Gore solemn. 


Cap. V 
BARMANUL DE LA „URSUL POLAR” 


— Tovarășe colonel, e la mine un tovarăș care mi-a spus o 
poveste interesantă. Aș vrea s-o ascultați și dumneavoastră. 

Colonelul cumpăni în mână receptorul. Tocmai studia harta 
dispozitivelor de radiolocaţie din jurul Capitalei, căutând noi 
măsuri de mascare a staţiilor. Nu-i plăcea să fie întrerupt de la 
ocupațiile importante. 

— Bine. Invită-l, te rog, la mine. Și vino și dumneata. 

Colonelul strânse atent harta. Sună și chemă plantonul: 

— Caporale, spune la bufet să facă trei cafele. lar când vine 
căpitanul Dragomir împreună cu un civil, invită-i înăuntru fără să 
mai anunti. 

— Am înţeles! 

Peste câteva clipe, căpitanul intră în birou aducând din spate 
un bărbat rotofei, mic de statură, cu o mustață subțire 
conturându-i buza de sus. Omul avea de la ușă o atitudine 
slugarnică; intră ploconindu-se și uitându-se curios prin toate 
colțurile, iar când colonelul îi întinse mâna, se aplecă de șale și 
pocni călcâiele. 

— Mitrofan, responsabilul  bufetului „Ursul polar”, i se 
prezentă el căutând să fie milităros. 

— Îmi pare bine, tovarășe Mitrofan. Luaţi loc, vă rog 

Omul nu se așeză decât după ce colonelul mai stărui o dată. 
Se așeză și căpitanul Dragomir, cu o licărire victorioasă în priviri. 

— la spuneți, ce vă aduce la noi? 

— Tovarășe colonel, mai întâi vreau să vă cer scuze. Nu 
aveam de unde să știu cine erau cei doi. l-am întâlnit acum pe 
coridor și mi-am dat seama... 

Colonelul îl întrebă din priviri pe Dragomir și acesta zâmbi, 
semn că știe despre ce este vorba. Dar răspunsul acesta nu-l 
multumi pe colonel; subalternul său îi mai făcuse în câteva 
rânduri surprize, inițiind acțiuni pe cont propriu; din păcate, nu 
toate aceste acţiuni duseseră la un succes notabil. 

— Să luăm lucrurile de la capăt, tovarășe Mitrofan. Spuneți 
amănunţit despre ce este vorba. 


— Acum vreo patru zile, spuse Mitrofan, mai precis luni după- 
masă, când nu prea aveam ce face, că nimeni nu se duce la 
bodegă de lunea, mai ales că ziua lefii trecuse demult și în 
cartierul nostru așa e obiceiul... 

— Un moment, un moment, spuse colonelul. Cunosc bine 
Bucureștiul, dar din păcate mai am și unele lacune. Unde se află 
bufetul dumneavoastră? 

— Pe șoseaua Băleni, nu departe de regiment. Un vad bun, 
tovarășe colonel; eu am fost la patron și știu. Pe vremea 
burgheziei, cârciuma era tot acolo și regimentul tot așa. Când 
luau leafa, ofiţerii la noi se opreau să-și aranjeze socotelile. 
Patronul fusese în Canada și se întorsese cu ceva capital de 
acolo, pe urmă a venit războiul și n-am mai auzit de el. Se spune 
că fiică-sa era încurcată cu un bancher care s-a retras în Elveţia. 
Dar noi ne vedeam de treabă, cârciuma mergea și când s-a 
naționalizat m-au pus responsabil. Aveam experienţă și... 

— Inţeleg, spuse colonelul, apoi chemă plantonul: Măi, 
caporale, ce se aude cu cafelele alea? 

Intreruperea aceasta păru să-l cheme la realitate pe vizitator, 
care zâmbi foarte stingherit: 

— M-am luat cu poveștile, tovarășe colonel. Dar vreau să vă 
spun pe scurt că asta-i situația; de când lumea și pământul, 
bufetul nostru a fost frecventat de militari. Și într-o zi, luni cum 
v-am spus, vine la mine un ins care cere o sută vermut și un 
sifon. M-am bucurat, spun drept, vermutul nu prea se vinde. Il 
servesc... trece o oră... îi mai dau unul... Nu puteam să-l dau 
afară, respectăm clientul, nu? Către prânz vine un prieten al 
meu, responsabil la alimentara. Aicea iar fac o paranteză, 
tovarășe colonel. Prietenul ăsta mă ajută de câţiva ani. Când 
rămân fără marfă - și se întâmplă, fiindcă mă aflu mai la 
periferie - mai apelez la el. Acuma ce-oi păţi pentru asta, oi păţi. 
N-am vrut să intru la bucluc, de fapt... 

— Mai direct, îl rugă colonelul. 

— lertaţi-mă. Și vine prietenul meu, îl chem înăuntru în 
depozit, vorbesc cu el, tranșăm afacerea și pleacă. Pân-aici totul 
bine. Dar mă pomenesc cu clientul că mă cheamă: „Maistre, ia 
fă-te-ncoace.” Mă dau mai aproape: „Ce-a dorit tovarășu?” 
„Ascultă aici!” Și scoase din buzunar o drăcie cât o tabachere, 
apasă pe buton și aud tot ce vorbisem noi în depozit. Prietenul 


îmi cerea niște bani, îi rămăsesem dator rândul trecut, mi-a 
adus aminte și de povestea cu salamul, eu i-am spus ce-mi mai 
trebuia... Destul, tovarășe colonel, ca să intrăm la apă și eu, și 
prietenul meu. Se poate asta, tovarășe colonel? Să audă și să 
înregistreze ce vorbeam noi? Doar închisesem ușa... 

— Un aparat ultrasensibil, spuse colonelul. Se poate. Există 
aparate de-astea. Dar oamenii cinstiţi n-au de ce să se teamă de 
ele. 

— Recunosc; tovarășe colonel. Am greșit și o s-o trag, nu? Dar 
staţi să vedeţi mai departe. Mă dau pe lângă omul meu, vă spun 
drept ca-mi clănţăneau dinţii-n gură. „Domnule, tovărășele, îi 
zic, nu mă nenoroci. Am copii acasă, fată mare, îi fac nuntă la 
toamnă. Cât să-ți dau pe banda asta? Am adunat ceva bănuţi la 
CEC, ca omul, mai am doi ani și ies la pensie...” „Pensie? râde 
el. Poate vreo grațiere, ceva...” „Domnule, te implor, o să-ți fiu 
recunoscător...” El, nimic. Râdea la mine. Și mi-a spus, după ce 
m-a fiert vreo trei sferturi de ceas: „Uite, dom'le Mitrofan, 
povestea asta nu se cumpără cu bani”. „Atunci cu ce?” „Un mic 
serviciu, zice. Îţi las o drăcie de-asta, și când vin militari în 
restaurant, dumneata o plasezi pe aproape și-i dai drumul la 
buton. Când pleacă, o oprești. Asta-i tot. Cred că n-o să mă tragi 
pe sfoară. Riști să sapi grădina vreo cinci ani, cu un caraliu la 
spate. Și ca să fiu mai sigur, o să controlez. Mă cheamă Petre!” 
Și a plecat. 

— A mai venit de atunci? întrebă colonelul. 

— Nu. Dar ieri, tocmai erau câţiva militari la o masă, și m-am 
pomenit cu un băieţandru frumos, bine îmbrăcat, care mă 
întreabă de ţigări străine. N-am ţinut niciodată ţigări străine la 
bufet, fiindcă suntem categoria a doua. Mi-am dat seama că e 
doar un pretext ca să intre în vorbă. ȘI-l aud: „Ai salutări de la 
Petre. A zis să nu uiţi de chestia aia”. Vă spun drept că mi-a fost 
frică. Bine-nţeles că nu pusesem aparatul. Din capul locului îmi 
dădusem seama că nu e lucru curat. Pe urmă băiatul a plecat și 
m-a lăsat fierbând. In definitiv ce e dacă apăs pe buton? mă 
gândeam. Militarii n-au decât să-și ţină gura. Am făcut și eu 
armata și am învăţat ce-nseamnă secret. Dacă-ncep să 
vorbească-n plus, treaba lor. Și-atunci, când au venit subofițerii 
ăia doi, am pus aparatul. Dar când i-am auzit că încep să 
vorbească despre lucruri pe care nu trebuie să le știe toată 


lumea, am oprit aparatul și i-am rugat: „Drăguţilor, aveţi grijă ce 
vorbiți. Aici v-aţi găsit să puneţi ţara la cale? Intraţi în bucluc și 
mă vârâți și pe mine!” N-aveam de unde să știu că... 

— Da, spuse căpitanul Dragomir. Erau doi tovarăși de la noi. 
Eu i-am trimis, tovarășe colonel. 

Colonelul clătină mustrător din cap, apoi începu să discute cu 
barmanul despre calitatea vinurilor din Moldova. Semn sigur 
pentru Dragomir că gândul colonelului avea o ţintă anume. În 
cele din urmă, după ce-l lăsă să-și soarbă în liniște cafeaua, 
colonelul se adresă musafirului: 

— Tovarășe Mitrofan, noi vă mulțumim. Sunteţi un om 
cumsecade, chiar dacă-n chestia cu prietenul de la Alimentara... 

— Nu mai fac în viaţa mea, tovarășe colonel. Mi-ajunge cât m- 
am frământat zilele astea... 

— Lucrurile sunt clare, îl întrerupse colonelul. Sesizarea 
dumneavoastră ne e de mare folos. Și sper că ne veți sprijini în 
continuare... 

— Cu mare plăcere, spuse musafirul măgulit. 

— O să mergem la laborator, să facem cu ajutorul 
dumneavoastră un portret-robot al individului ăla. Știţi ce este 
un portret-robot? 

— Știu, am văzut la televizor. Era o mașinărie dată naibii. Un 
ecran, și cineva apăsa pe buton și apărea o frunte, nu-i asta, 
apărea alta, până când martorul spunea că seamănă. Pe urmă 
nasul, pe urmă ochii, sprâncenele... 

Colonelul aprobă din cap zâmbind. 

— In orice caz, adăugă barmanul, cu sau fără portret-robot, 
dacă mai apare pe acolo vă dau imediat de veste. 

— Nu prea cred că mai apare, zise colonelul. Ar fi o 
imprudenţă din partea lui. O să trimită pe cineva să vă aducă 
salutări, iar mai târziu, când o socoti că treaba e terminată, să ia 
aparatul. Dumneavoastră vă prefaceți că nu știți nimic. Vă dăm 
o misiune importantă. Să-i faceţi jocul domnului ăla. În rest, 
avem noi grijă de tot ce trebuie. 


După plecarea vizitatorului, care rămăsese încântat de 
tehnica laboratorului, colonelul îl luă pe Dragomir la el în birou: 

— Ce metode-s astea, Dragomire? Pui oamenii să discute în 
cârciumă? La asta te refereai când vorbeai despre muncă 


științifică, modernă? 

— Dacă socotiți că am greșit, renunţ. 

Colonelul oftă. Deschise vorba despre starea timpului, dar se 
întrerupse deodată: 

— Ascultă, Dragomire, nu cumva am îmbătrânit și nu mai ţin 
pasul cu noutăţile? Nu cumva am devenit prea prudent, nu 
cumva mi-am pierdut capacitatea de a înţelege lucrurile 
complexe? 

— Nu, tovarășe colonel. Dacă era așa, mi-aţi fi interzis să aplic 
ideile mele. 

— Ai câștigat, râse colonelul. Mergi înainte. Deocamdată n-am 
de ce să intru în panică. Avem portretul probabil al numitului 
domn Petre și știm că-l interesează transmisiunile. Logica ne 
permite să credem că e vorba tot de obiectivul „Cezara”. la 
măsuri să se multiplice portretul-robot. O echipă să se ocupe de 
barul „Ursul polar”. Poate mai vine cineva cu salutări... 

— Am înţeles. 

Colonelul se apropie de fereastră. Primii fulgi de zăpadă, 
purtaţi de vânt, roiau ca niște fluturi albi pe cerul cenușiu. 

— începe să ningă... Îți amintești de prima ninsoare, 
Dragomire? 

— Da, spuse Dragomir. Dar nu mă gândeam la asta, ci la 
Petre. 

— Și eu tot la Petre mă gândeam. Acest Petre e un om 
interesant. A pornit tare de la început. Se pare că maiorul a 
aruncat în luptă trupe de elită... 

— O să-i răspundem cu aceeași monedă, spuse Dragomir fără 
emfază. 


— Aveţi salutari de la domnul Petre! 

Mitrofan simţi că-l trec nădușelile. O privi uimit pe fetișcana 
din faţa lui - blondă, surâzătoare, cu un palton verde pe care-l 
purta descheiat, dar cu gulerul ridicat. 

— Mulţumesc. Ce mai face dumnealui? 

— A spus să nu-l uitaţi cu chestia aia. Peste câteva zile are 
nevoie de ea. 

— Bine, spune-i că n-am uitat, făcu barmanul. 

Pusy plecă fără să cumpere nimica. De la o masă, un tânăr în 
bluzon negru cu fermoar se ridică și ieși după ea. Barmanul se 


duse la masa lui, luă sticla de bere băută numai pe jumătate și-l 
compătimi: „Nici n-a avut vreme să...” 

Pusy se urcă în troleibuz și tânărul îi zâmbi, urmând-o. 
Coborâră împreună la Piaţa Unirii și tânărul, după ce-i mai 
aruncă o ochiadă, își văzu de drum. Fata intră la o plăcintărie, 
bău o sticlă de Ci-co, apoi se duse la cinema. Spre seară, un 
miliţian o surprinse pe fată traversând pe roșu; îi luă buletinul și 
îi spuse: 

— S-a strâns cam multă lume aici. Veniţi cu mine, vă rog. 

Pusy îl ascultă și milițianul o invită după colț, la secţia de 
miliţie. O introduse într-un birou, unde o aștepta locotenentul 
Cosma, îmbrăcat civil. 

— Numele? întrebă el cu un zâmbet îngheţat. 

— Pusy Melinescu. 

— Unde lucrezi? 

— La artizanat. Sunt cooperatoare cu munca la domiciliu. 

— Adresa? 

— Aleea Crinului... Știţi ce? Luaţi-mi amenda că mă grăbesc. 
Atâta tevatură pentru o traversare! 

— Nu-i pentru traversare, îi explică locotenentul. Aţi fost 
văzută stând de vorbă cu un om care ne interesează și pe noi. 
De unde-l cunoașteţi? 

— Pe cine? se miră fata. 

— Nu mai nega, tovarășă, spuse locotenentul calm. Te-ai dus 
la „Ursul polar” și ai discutat cu barmanul fără să cumperi 
nimica. Ce legături ai cu el? 

— L-am văzut pentru prima dată în viaţa mea, spuse Pusy. Pe 
cuvântul meu că n-am nicio legătură cu afacerile lui. 

— Atunci ce căutai acolo? De ce nu ești sinceră? 

— l-am transmis o vorbă. 

— De la cine? 

— De la un om pe care nu-l cunosc. 

— Cum vine asta, spui unui om pe care nu-l cunoști o vorbă 
de la altul pe care nu-l cunoști? Spune adevărul, că altfel... 

— Dar ăsta-i adevărul, insistă Pusy. Mă aflam la Nestor, 
așteptam un prieten. Un domn bine îmbrăcat s-a așezat la masa 
mea, mi-a oferit o cafea și mi-a povestit că e actor și ar vrea să 
facă o farsă cuiva. M-a rugat să-l ajut. Mi-a dat o sută de lei și 
mi-a spus să mă duc la barmanul acela să-i transmit salutări de 


le Petre. L-am întrebat ce se întâmplă dacă iau suta și nu mă 
duc acolo. „Păreţi o domnişoară bine crescută, mi-a spus. Nu vă 
cred în stare să mă păcăliţi. Și în plus, un amic de-al meu se va 
afla în preajmă ca să se convingă...” Asta e tot. 

Locotenentul îi arătă trei desene cu chipuri omenești, printre 
care și portretul-robot făcut cu ajutorul barmanului. 

— Era vreunul dintre oamenii aceștia? 

Pusy privi desenele și se gândi la ţărmul cela cu palmieri, 
unde cântă mereu muzica și fetele poartă coroniţe de flori. 

— Nu, nu este, minţi ea foarte firesc. 


Echipa operativă lucra cu precizie de ceasornic. Un veritabil 
lanț pornea de la „Ursul Polar”, unde vegheau cu schimbul 
câţiva lucrători dintre cei mai destoinici ai serviciului de 
contraspionaj. Dar zilele treceau, lumea se perinda prin bufet și 
nimeni nu mai aducea salutări de la Petre... 

— În meseria asta trebuie să ai răbdare, îl consolă colonelul 
pe Dragomir. 


Vreo trei zile, Pusy nu ieși din casă. Colega ei de cameră, o 
tânără urâţică, asistentă medicală la un spital, se oferi cu 
generozitate să-i aducă de mâncare. Există și asemenea 
oameni, care fac din devotamentul față de prieteni o cauză 
proprie. În cele din urmă, Pusy primi o carte poștală ilustrată cu 
salutări de la Petruţa și se duse la Gara de Nord. Petre o întâlni 
pe peron și porniră amândoi spre linia de Brașov, unde urma să 
tragă trenul și lumea se înghesuia în așteptare. 

— Ei, cum a fost? o întrebă el. 

— Destul de palpitant. Ador aventura, dar de data asta 
credeam că mi s-a-nfundat. Am fost și anchetată... 

— Cum? tresări Peter. 

— Așa cum auzi. Am fost luată la rost de un milițian că 
traversez nereglementar. Întâi nu mi-am dat seama; am scos 
buletinul și banii din poșetă, ia nene, amendează-mă și lasă-mă 
că mă grăbesc. Când m-a poftit la secţie, am sfeclit-o. Unde să 
fug în îmbulzeala aia? M-am dus cu el. La secţie au început să 
mă-ntrebe. Că ce-am căutat la „Ursul Polar”. Eu de colo, c-o fi c- 
o păţi. Am spus cum m-ai învățat. Și ce să vezi și să nu crezi? Au 
scos niște poze, din care una semăna cu tine. Nu poze, desene. 


— Un portret-robot, mormăi Peter. 

— Ce robot? Om în carne și oase, dragă! Un desen, nu prea 
reușit, dar semăna. Le-am spus că nu-l cunosc pe omul acela. Pe 
tine adică. Și mi-au dat drumul. 

Peter își drese glasul, ca și cum se pregătea de un discurs, 
dar nu zise nimica. 

— Nu pricep de unde aveau poza, spuse fata. 

— Barmanul, făcu el furios. Oamenii ăștia au memoria 
figurilor, meseria le-o cere. L-au reconstituit după descrierea lui, 
înţelegi? Asta se cheamă un portret-robot. Înseamnă că 
barmanul nu și-a ţinut gura. S-a speriat de aparatul meu, precis. 

— Un fricos și jumătate, încuviinţă fata. Când i-am spus de 
tine a început să tremure ca o piftie. 

— Măcar cu atâta m-am ales, râse Peter amar. L-am făcut să 
tremure. Dar pe mine mă interesează cu totul altceva. 

— Și ai lăsat magul la el... murmură fata. Mai bine mi-l dădeai 
mie. 

— Du-te și ia-l, dacă ai curaj. Există câţiva inși care s-ar 
bucura să te vadă din nou pe acolo. Și așa, nu știu dacă te-au 
lăsat în pace după ce le-ai spus povestea. Te pomenești că se 
țin după tine și tipul care m-a îmbrâncit adineauri e un om de-al 
lor. 

Pusy se uită lung după tânărul care tocmai trecuse, îmbrăcat 
pentru munte, cu pantaloni de schi și căciuliță de lână, iar drept 
bagaj, cu un rucsac burdușit. 

— Pleacă la munte lumea... spuse ea cu invidie. 

— Lasă muntele și spune: ești sigură că nu te urmăresc? 

— N-am probleme, spuse ea. Am văzut eu prin filme și știu să 
mă feresc. Dar nu mă urmărește nimeni, să știi. In cartier la noi 
orice străin care trece pe stradă e luat la ochi. Fii liniștit. 

— Nu vreau să risc, spuse Peter. Câteva zile n-o să ne mai 
întâlnim. În schimb o să-ţi dau o misiune, Pusy. O misiune 
adevărată. Trebuie să mergi la cinema, duminică, și să intri în 
vorbă cu un maistru militar... Cunoști gradele? 

— Oarecum. 

Peter ridică ochii spre cer: 

— Of, femeile! Hai să-ţi explic cum arată un maistru militar... 


Bătrâna îl întâmpină cu amabilitate: 


— Ce faci, Gore? Nu-mi vine să cred ochilor! Ţi-ai mai amintit 
de mine? 

— Mi-am amintit în fiecare zi, mamaie. Dar spun drept că mi-a 
fost greu să mai dau pe-aici. Știi, nu puteam să-mi achit 
datoria... 

— Nu mai vorbi așa. Te-am grăbit eu vreodată? Oare banii pot 
influenţa sentimentele unui om? 

— Se mai întâmplă, spuse Gore. În tot cazul, mie-mi place să 
fiu om de cuvânt. Am adus banii. Poftim sutarul, cu mulțumiri. 
lar ca dobândă, un batic din Iran, ocazie rară. L-am cumpărat de 
la un șofer care a fost pe acolo. 

— Vai, ce frumos! Nu trebuia să te deranjezi... 

— Și dumneata te-ai deranjat pentru mine. Un sutar când ești 
lefter e mai de preţ decât un milion. 

— Dar de unde ai banii? Ai dat vreo lovitură? 

— Păi, spuse Gore mândru. 

— Hai, povestește-mi, insistă bătrâna. Cum ai făcut rost? 

Gore îi făcu semn să vină mai aproape și-i șopti: 

— Am spart o bancă! 

Și tot el râse. Bătrâna râse și ea până la urmă, apoi îl trată cu 
lichior de afine, în speranţa că Gore îi va pomeni despre 
aranjamentul cu Peter. Dar tânărul rămase discret până la 
capăt. Când își luă rămas-bun, îi spuse doar că o vreme nu știe 
dacă mai poate trece pe la ea, fiindcă și-a găsit ceva de lucru în 
provincie. Bătrâna îi ură succes, iar după plecarea lui derulă 
banda de magnetofon, gândindu-se că lui Peter îi va plăcea să 
asculte discuţia. 

Peter rămase, într-adevăr, mulţumit de rezultatul verificării. 


Cap. VI 
UN AMATOR DE LUCRURI BUNE 


leșind din clădirea bine încălzită a staţiei, Mărăcineanu se 
zgribuli. Își trase căciula în așa fel încât să-i acopere vârful 
urechilor, sensibilizate de gerul din iarna trecută. Porni repede 
spre poartă, înciudat că întârziase atâta. 

— lar ai lungit-o, Mărăcinene, îi spuse ofițerul de serviciu. 
Programul s-a terminat de-o oră. 

— Ce să fac, tovarășe căpitan? Am avut ceva de lucru la 


staţie. 

— Ce lucru, la o staţie nouă? 

— Ei, mărunţișuri, spuse omul încurcat. 

De fapt se apucase să repare transistorul unui vecin. Îi cam 
plăcea băuturica și, ca să-și facă rost de bani, fiindcă soţia îl 
ţinea din scurt știindu-i năravul, „mai ciocănea”, după expresia 
lui, la aparatele prietenilor. Era un tehnician bun și avea o 
adevărată pasiune pentru electronică. Se uită la ceas și înjură în 
gând. leși pe poartă și porni spre staţie. Din capătul șoselei nu 
se vedea nici urmă de tramvai. Măcar să iau o pâine, își făcu el 
socoteala. leși din prăvălie cu pâinea în servietă și se apucă să 
aștepte, rabdator. Dar cum tramvaiul tot nu venea și gerul 
devenea tot mai pătrunzător, o porni pe jos până la intersecţie, 
unde avea staţie de troleibuz. În drum era însă un bufet; tocmai 
când trecea prin faţa ușii, cineva ieși și dinăuntru răzbătu o 
frântură de melodie, alături de aburii calzi, cu iz de ţuică. Simţi 
că-i lasă gura apă. Că n-o fi foc, își spuse intrând. Pe gerul ăsta 
am și eu dreptul, că suflet de om sunt... 

Se așeză la masă, în preajma tonomatului, apreciind ca un om 
de meserie tonul profund al aparatului care tocmai cânta un disc 
recent de muzică populară. Işi aprinse o ţigară și gustă din ţuică 
plescăind mulțumit. Acuma, dacă tot am întârziat... își spuse el, 
și mai comandă una mică. 

— Dar repede că mă grăbesc, strigă din urmă ospătarului. 

După câteva minute, la masa lui veni Gore: 

— Îmi daţi voie, domnu? 

Mărăcineanu îi oferi loc plin de bunăvoință. Gore își comandă 
un rom mic și se aplecă spre el, peste masă, cu un aer 
conspirativ: 

— Domnule, vă văd cunoscător în electronică, după cum 
ascultați tonomatul. Am un magnetofon, marfă străină, unic în 
București. 

— Nu mă interesează, spuse Mărăcineanu. N-am bani la mine. 

— N-am vorbit încă despre bani, spuse Gore. Vă spun eu, eo 
bijuterie. Dacă-l vedeţi, nu vă mai despărțiți de el. Am intrat în 
găleată, altfel nici prin cap nu mi-ar fi trecut să-l prăduiesc. Sunt 
șofer pe o basculantă și am șifonat o Dacie, mă-ntelegeţi. 
Acuma trebuie să plătesc reparația. Altfel... 

Ochii tehnicianului străluciră. N-avea bani la el, dar la nevoie 


ar fi putut face rost, până spre seară. O ocazie rară nu trebuie 
pierdută niciodată. 

— Pot să-l văd și eu? întrebă el prefăcându-se nepăsător. 

— Bine-nţeles! spuse Gore aruncând o privire rapidă în jur. 
Aparat original, până și bateriile sunt ale lui, cum l-am primit. 

— Cu casetă? 

— Cu casetă, confirmă Gore și scoase aparatul din buzunarul 
larg al paltonului. 

Mărăcineanu îl luă cu o mână de expert, îl porni, îl duse la 
ureche ca să-i verifice tonul și dădu aprobator din cap: 

— Bună sculă. Păcat că n-am... 

— Lasă, domnule, că ne-nţelegem noi până la urmă. Uită-te 
bine la el, că nu te trombonesc. Face de două ori prețul pe care-l 
cer. Ti-am spus, sunt la ananghie. 

— Cât? 

— Păi, cât crezi dumneata că face? Mi l-a adus și mie un coleg 
care lucrează la TIR, pe camion. Direct de afară. Ultimul răcnet 
al tehnicii. Matale, care ești de meserie, poţi să-ţi dai seama. 
Zece foi și te-ai făcut cu mag. 

— Du-te sănătos, spuse Mărăcineanu întinzându-i aparatul. 
Mneata crezi că eu tipăresc bani? 

Gore păru revoltat: 

— Îți baţi joc de mine? Păi ăsta valorează trei mii pe cum te 
văd și cum mă vezi. Mă mir că vorbești așa, doar nu ești un 
ageamiu. 

Tehnicianul știa el foarte bine cât valorează aparatul, dar se 
gândi că, prins la strâmtoare, puștiul ar mai putea să scadă ceva 
din preţ. Gore insistă: 

— Dacă-ţi ceream o mie jumate dădeai bucuros zece foi și nu 
mai discutam. Eu ţi-am spus ultimul preț... 

— Ce se petrece aici? se auzi un glas aspru. Actele 
dumneavoastră! 

— Cum să... Eu... Nimic, doar așa, cetățeanul ăsta... 

— Legitimaţia! spuse Peter și mai aspru. 

Mărăcineanu își veni în fire: 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— O să afli, dar nu acum. Și mai ales nu aici. Se uită lumea la 
noi. Te rog să faci plata și să vii cu mine! 

Mărăcineanu se ridică, foarte încurcat, plăti tuica pe care nici 


n-o terminase și-și luă căciula din cuier. Îl urmă pe bărbatul 
solid, blond, îmbrăcat într-un elegant palton de piele neagră. In 
urma lui, când să trântească ușa cu năduf, Gore. 

— Ce dracu te ţii după mine? răbufni el. După ce că m-ai vârât 
într-o treabă de-asta... 

— Lasă-l, e martor, spuse Peter peste umăr. 

Tehnicianul era tot mai intrigat. Îi dispăruse până și picul de 
ameţeală pe care i-l dăduseră tuica și căldura veselă din 
bodegă. Incercă să pară ferm, cu gând că poate scapă: 

— Tovarășe, iertaţi-mă că nu vă știu gradul, nu înțeleg ce 
doriţi. Sunt om în vârstă și ca atare trebuie să... Nu mai fac 
niciun pas până nu-mi spuneţi clar ce doriţi de la mine. De ce m- 
aţi scos din restaurant? 

Peter se opri în loc și-l măsură cu o privire rece, severă, încât 
Mărăcineanu se zgribuli și mai tare. 

— Uite de ce: pentru că nu era locul cel mai potrivit să faci 
negustorie. Era pe acolo un tip de la miliția economică, l-am 
văzut după uitătură. Abia aștepta să facă o achiziţie. 

— Bine, dar nu-nţeleg... 

— Nu-i nevoie, spuse Peter. Știu că ești radiofonist; cred că-ţi 
dai seama de valoarea aparatului pe care ţi l-a oferit prietenul 
meu. 

— Prieten? suflă Mărăcineanu. 

— Da. Prieten și asociat, dacă vrei. Dar să revenim la subiect. 
Cunoști valoarea magnetofonului? 

— Păi... cred că... vreo trei mii... 

— Cam așa. Dumneata însă, ai posibilitatea să-l obţii fără 
niciun ban. Ba sa mai și bem aldămașul pe cheltuiala mea. Ce 
zici? Facem târgul? 

— Nu pricep. Un târg din care obţin ceva pe degeaba. Vă arde 
de glumă, tovărășele? 

— Nicio glumă. Uite, dacă nu crezi, îţi dovedesc chiar acum. 
Gore, dă-i aparatul. In vremea asta eu o să-mi aprind o ţigară. 
Pe urmă mergem să bem aldămașul. 

In timp ce Peter își aprindea ţigara cu bricheta care servea și 
drept aparat de fotografiat, Gore îi scoase magnetofonul din 
buzunarul larg al paltonului și i-l întinse tehnicianului care îl 
apucă cu un gest rapid. 

— Ei, și-acum, hai să vorbim despre afaceri, zise Peter. Știu eu 


un locșor liniștit. Tu, Gore, ţi-ai terminat treaba. Poţi să te duci la 
cinema. Mă ocup eu de tovarășul. 


— Asta-i tot, tovarășe locotenent, spuse Mărăcineanu și se 
șterse cu palma pe fruntea nădușită. V-am spus tot ce mi s-a 
întâmplat. Pân-la urmă, asta voia să afle: unde-i staţia mobilă de 
mare putere. Bine-nţeles, i-am spus că nu știu. Că n-am auzit de 
asemenea instalaţie. Dar el îi tot dădea zor: „Gândește-te bine, 
amice. Adu-ţi aminte, din vreo discuţie cu colegii, ceva. E 
imposibil să nu fi pomenit cineva despre asta, cât o fi ea de 
secretă...” Eu o ţineam una și bună, nu știu și gata. Pe urmă m-a 
întrebat de amplasarea unităţilor de radiolocaţie. l-am spus și eu 
ce știe toată lumea. Se văd antenele și din tren. Asta n-o să-i 
ajute prea mult, nu-i așa, tovarășe locotenent? 

Locotenentul clătină din cap cu îndoială. 

— Uff, nea Mărăcinene. Nu te mai saturi cu afacerile astea 
mărunte. Cine te pune să te vâri singur în încurcătură? 

— M-a ameninţat... 

— Te-a ameninţat? Ca să iei magnetofonul sau ce? 

— Asta a fost după aia, se corectă repede Mărăcineanu. Mi-a 
dat termen de gândire trei zile. Să mă interesez și să-i spun tot 
ce aflu despre staţia mobilă de mare putere... 

— Și magnetofonul? 

— E la mine, șopti omul rușinat. 

— Pentru ce ţi l-a dat? 

— Păi... eu i-am promis că mă interesez și dau răspuns, 
tovarășe locotenent. Mă gândeam că o să mă sfătuiesc cu 
dumneavoastră și poate-l prindem. Când o fi să mă întâlnesc iar 
cu el, veniţi și dumneavoastră și ţac! 

— Ce tac, omule, ce ţac! se supără locotenentul. Îl crezi așa 
de prost să se vâre singur în capcană? Unde te întâlnești cu el? 

— Mi-a spus că dacă am răspuns bun, să trec spre serviciu 
ținând un ziar pe lângă servietă, uite-așa. 

— Bine. Acuma poţi să te duci la atelier. Peste vreo oră sau 
două, vino la mine să-ţi dau răspunsul pe care să i-l duci. Auzi la 
el, tac și gata! 

Mărăcineanu salută și plecă. În urma lui, locotenentul pufni 
supărat și ridică receptorul telefonului. 


Câteva zile la rând, Mărăcineanu se duse la serviciu purtând 
în mână un ziar îndoit. Ba ajunse ţinta glumelor prietenilor din 
unitate, care-l acuzau în glumă că aduce la slujbă ziarul de ieri 
ca să-l citească în timpul programului. Abia a cincea zi, când se 
aștepta mai puţin, se simţi tras de mânecă la un colţ de stradă: 

— Să trăiești! Urcă aici, repede! 

Un taximetru așteptă tras lângă trotuar, cu o portieră din 
spate deschisă. Urcă fără să mai protesteze că întârzie de la 
serviciu, dar Peter, care stătea în faţă, lângă șofer, îl consolă din 
capul locului: 

— Nu te teme că nu te reținem mult, tovarășe Mărăcineanu. 
Exact timpul cât făceai cu tramvaiul, ba o să rămână și câteva 
minute de rezervă. Urgent, pe bulevard! îi spuse șoferului care 
porni în goană, impresionat de pasagerii lui. 

Intrară într-o plăcintărie unde funcţionari din instituţiile din 
centru își sorbeau pașnic cafeaua cu lapte. Peter gustă din 
cornul aflat pe farfuria de pe masă, făcu cu ochiul unei tinere de 
la o masă vecină care se întoarse indignată în altă parte, și 
asigurat astfel că nu trage nimeni cu urechea, spuse: 

— Aştept răspunsul, domnule. Te previn că orice date false 
atrag după sine pedeapsa meritată. 

— Ce pedeapsă? spuse Mărăcineanu mirat. Dac-aţi ști cât am 
umblat ca să vă fac pe plac... 

Făcu o descriere rapidă și exactă a locului unde, după știrea 
lui, se afla staţia de mare putere. 

— Nu e singura, preciză el în încheiere. Dar asta este, după 
câte știu, cea mai importantă. 

— Ai vorbit cu cineva despre noi? întrebă aspru Peter. 

— Nuuu! Cum era să...? 

— Fii atent, nu încerca să ne înșeli. Avem metode moderne de 
depistare a adevărului. 

— Să nu mai vorbim despre asta, făcu Mărăcineanu demn. Nu 
vă dați seama că atâta neîncredere mă jignește? 

— Bine, spuse Peter. Acuma știm de unde să te luăm. La 
nevoie, o să mai apelăm la dumneata. Contra cost, bine-nţeles. 

— Adevărul e că mi-e frică... Aș vrea să nu mai apelați... 

— Treaba dumitale. Noi îţi oferim norocul și dumneata îi dai 
cu piciorul. Nu-i nimica. Principalul e ca informaţia să fie corectă. 
Altfel, dragă tovarășe Mărăcineanu... 


Dar tehnicianul rămase impasibil. Se uita cu îngrijorare la 
ceas. 

— Te preocupă mai mult punctualitatea decât conversaţia 
noastră, îl ironiză Peter. Poţi pleca. la-o înainte, că te grăbești 
mai tare. Uite, ai aici niște bani pentru un taxi. Fă bine și nu te 
duce cu el chiar până-n poarta unităţii, ca să nu stârnești 
curiozitatea colegilor. 

Îi întinse câteva bancnote frumos împăturite. Tehnicianul le 
luă cu discreţie, tușind ușor, și-l salută cu un semn din cap. 


Cap. VIII 
NVENTATORUL INCHIPUIT 


— N-aţi mai fost pe la noi. 

— Stau prost cu finanţele, spuse tânărul destul de tare. Taică- 
meu. A dat de un bucluc și mi-a cam tăiat porția. 

In serile din urmă mai repetase de câteva ori povestea 
aceasta, în auzul unor persoane care frecventau barul cu mai 
multă sau mai puţină regularitate. 

— Ei, ce să-i faci, necazuri, făcu barmanul mai rece ca de 
obicei. Vă servesc cu ceva? 

— Unul mic, spuse tânărul afectat de schimbarea de ton. 
Asta-i, nea Jenică. Cum rămâi fără bani, te părăsesc și prietenii. 

— Depinde de prieteni, făcu barmanul posomorât. Nu toţi 
oamenii cu care prăpădești banii la crâșmă se cheamă prieteni. 

— Dar oricum, tot îţi pare rău... 

La o masă, într-un colţ, Gore asculta fără să se clintească 
această discuţie. Când prietenul Ginei își luă paharul și se așeză, 
Gore se ridică, veni lângă el și făcu semn barmanului: 

— Nea Jenică, încă două mari. Fac eu cinste. 

Tânărul ridică privirea amuzat asupra necunoscutului care se 
așezase pe scăunelul din faţa lui: 

— Faci cinste, șefule? Cu ce ocazie? 

— Numai dacă-mi permiteţi, spuse Gore modest. Cred că-mi 
daţi voie să iau loc lângă dumneavoastră. E drept că nu-i 
politicos să procedez așa, dar n-am altă cale. 

— Orice procedeu e bun. Depinde de scopul care se 
urmărește. Dacă vii cu gânduri bune, ia loc. 

— Poate că o să vă miraţi că... începu Gore. De fapt, voiam să 


stau de vorbă cu dumneavoastră. De câteva zile tot aștept să vă 
întâlnesc, și iată că acum mi se oferă fericita ocazie... 

— Pân-aici mi-a plăcut, spuse ironic Dragomir. Introducerea a 
fost splendidă. Dar să vedem ce urmează. 

— Urmează o poveste cam lungă, domnule. Am aflat că 
sunteţi electronist și vă pasionează tot ce este în legătură cu 
asta. 

— E adevărat, încuviinţă căpitanul. De mic copil mi-au plăcut 
aparatele. Cum scrie prin cărţi, despre marii inventatori: la 
frageda vârstă de șase anișori, micuțul cutare intră pentru prima 
oară în magazia unde tatăl său, modestul mecanic, improvizase 
un mic atelier... Dumitale îţi place electronica? 

— Altfel n-aș fi aici, spuse Gore cu fermitate. Ne unește 
aceeași pasiune. Dar... de ce nu serviţi? Să bem, domnule 
inginer. Să bem pentru progresul tehnic! 

Ciocniră și băură. Prietenul Ginei își aprinse o ţigară, îl trată și 
pe musafir. 

— Snagov? se miră acesta. N-am mai fumat de luni de zile. 
Poate doriţi un Kent? 

Celălalt stinse ţigara abia aprinsă și luă un Kent din pachetul 
oferit cu atâta politeţe. Băură iarăși câte o înghiţitură. 

— Am auzit că sunteţi inventator, zise Gore în cele din urmă. 
De fapt, pentru asta mi-am permis... Știţi, eu sunt tot inventator. 
E drept că deocamdată n-am niciun brevet, n-am nici 
cunoștințe... În domeniul ăsta e greu să pătrunzi. Chiar dac-ai fi 
inventator genial... 

— Și ce-ai inventat 'mneata așa de genial? Să nu-mi spui că 
un perpetuum mobile. 

Gore râse cu superioritate, scuturând elegant scrumul ţigării 
în scrumiera de argint: 

— Cine mai crede azi în prostia asta? Eu sunt realist. Nu mă 
bag unde alţii au dat greș de mii de ori, domnule Dragomir. 

— Nu-mi amintesc să mă fi prezentau, observă prietenul 
Ginei. De unde mă... cunoașteţi? Ne-am întâlnit undeva? 

— O, nici nu era nevoie. Un om celebru ca dumneavoastră... 

— Nu sunt sensibil la complimente. Spuneai de o invenţie, 
stimate domn. 

— Da. O invenţie simplă și eficace, care poate aduce o 
grămadă de bani. Practic, e vorba de un telefon fără cablu... 


— Oho! spuse Dragomir. Pe ce principiu? 

— Asta-i. Principiul. Asta-i tot secretul. Știţi, n-aş vrea să se 
simtă nimeni jignit, dar au fost atâtea cazuri când s-au înstrăinat 
idei discutate cu prea multă ușurință. 

Dragomir încuviință din cap, adăugând că el însuși cunoaște 
un caz asemănător și că prudenţa, firește, e necesară de 
ambele părți. 

— Să zicem că intru în combinaţie, spuse el. Ce garanţii mi se 
oferă? Vezi dumneata, o cercetare pretinde aparate, bani, timp, 
efort. 

— Garanţiile ar trebui să le cer eu, zâmbi celălalt. Pot pune la 
bătaie câteva mii de lei pentru început. Dar asta cu condiţia să 
se asigure discreţia deplină. Cum vă spuneam, principiul e 
grozav de simplu, un fel de oul lui Columb. Destul să-ţi vină în 
cap. Restul e chestie de materiale folosite corect, de valori 
electrice calculate precis... 

— Discuţia noastră cam bate pasul pe loc, observă Dragomir. 
De fapt eu așteptam o fată; când vine ea, am pus punct. Așa că 
ar trebui să intrăm în subiect. 

— Trebuie să ne cunoaștem mai bine, zâmbi Gore. O 
colaborare de anvergură nu se poate baza pe simple vorbe. Aici 
e chestia și de încredere. De exemplu, am avea nevoie de niște 
materiale care nu se găsesc... 

— Și eu de unde să le iau dacă nu se găsesc? 

— Pardon. Care nu se găsesc pe piaţă, dar se află în dotarea 
tehnică a unităţilor de transmisiuni. Dar să lăsăm asta. Am auzit 
că aveţi nevoie de bani. 

— Cine n-are nevoie? 

— Nu vorbesc în general. Ci de chestia cu tatăl 
dumneavoastră. 

Dragomir păru neplăcut surprins de această aluzie. 

— E adevărat. Are niște încurcături financiare la fermă... 

— Cum spuneaţi că se cheamă ferma? 

— Spuneam eu? se miră Dragomir. Dacă ești curios, poftim: 
ferma zootehnică din Furculești. 

— Intrebam doar așa, din politețe, se apără Gore. Știţi, pentru 
materialele astea, plătim. Și plătim bine. Ar putea și tatăl 
dumneavoastră să iasă din încurcătură... Mai luaţi un coniac? 

— Nu mulțumesc. Aţi spus „plătim”. Să înțeleg că e vorba de 


mai multe persoane? 

Gore zâmbi iarăși, mângâind piciorul delicat al paharului de 
coniac: 

— Eu și colegul meu. Dânsul n-a putut să ia parte la discuţie. 
M-a împuternicit pe mine, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

Dragomir păru că reflectează o clipă. Își plimbă privirile prin 
local. Printre clienţii zgomotoși, majoritatea tineri, remarcă un 
bărbat blond, tuns scurt. Figura lui îi amintea ceva. „Seamănă 
cu Petre!” îi trecu prin minte. Se aplecă spre interlocutorul lui: 

— N-am nimic împotrivă. Dar probabil că banii tot... prietenul 
îi ţine. 

— Aţi ghicit. Dacă acceptaţi colaborarea cu noi, chiar în seara 
asta mă sfătuiesc cu el, iar mâine ne întâlnim toţi trei. Tot mâine 
veţi primi și lista materialelor care ne trebuie. Și... o parte din 
costul lor. 

— O parte substanţială, sper. Tatăl meu e în încurcătură, după 
cum v-am spus. Dacă aveţi încredere... 

— Asta-i, domnule Dragomir. Încrederea. Altfel te pomenești 
reclamat la miliţie că... 

Dragomir bău restul de coniac și puse paharul pe masă cu un 
gest hotărât: 

— N-am de gând să reclam, dimpotrivă. Combinația mă 
interesează. Cu condiţia s-o începem cât mai repede. E vorba de 
tatăl meu. Orice întârziere e un risc. 

— Și noi ne grăbim, îl încredință Gore. 

— Ei, dar văd că fata mea nu mai apare, spuse Dragomir 
uitându-se la ceas. 

— Sfertul academic... 

— A trecut și mama sfertului. O fi intervenit ceva. Aflu eu 
mâine. Deocamdată, mă duc ușurel spre casă; am primit niște 
reviste din străinatate și vreau să le răsfoiesc. Mi-a făcut 
plăcere, domnule... 

— Gore. 

— Domnule Gore. Sper să ne vedem curând... 

— Mâine seară, la aceeași oră, vin pe aici, spuse Gore. Dacă 
vă hotărâți să mergeţi mai departe, atunci vă aştept. 

— Voi fi punctual, spuse Dragomir căutându-se preocupat prin 
buzunare. 

— Vă rog, vă rog, spuse Gore repede. Consumaţia o plătesc 


eu. 

— Atunci... mersi pentru trataţie. Și mâine poate că apare și 
prietenul dumitale. Îmi închipui că e un om interesant. 

Gore făcu un semn evaziv care putea să însemne orice. Dar 
nici Dragomir nu insistă. Işi dădea seama că trebuie să înainteze 
cu prudenţă, pas cu pas, în speranţa că a dat de fir și că toată 
pregătirea lui nu fusese zadarnică... 


Dimineaţa, colonelul îl chemă și-i dădu să citească un raport: 
maistrul militar Nicolae, din unitatea de pe șoseaua Băleni, 
raportase ofițerului de contrainformaţii că duminica trecută 
cunoscuse o fată, absolventă de liceu, care voia să intre la 
facultatea de electronică și se interesa, de altfel cu foarte multă 
precauţie, de aparatura din unitatea la care lucra maistrul. Fata 
voia să știe dacă el sau colegii lui lucrează direct la staţii, dacă 
în unitate se găseau aparate moderne despre care ea citise într- 
o revistă și alte lucruri asemănătoare. 

— Ce părere ai, Dragomire? Mai alaltăieri povestea cu 
magnetofonul, acuma asta. Omul nostru, acest Petre, lucrează 
pe două planuri. 

— Trei, dacă-mi permiteţi, spuse Dragomir. 

— Mai știi tu ceva în plus? 

— Da, tovarășe colonel. M-am împrietenit cu niște fete de la 
bar și le-am spus că sunt inginer, militar, specialist în 
electronică. Povestea s-a întins, și acum culeg roadele: am 
fost... acroșat aseară de un individ care-mi cere să-l ajut, în 
schimbul unei mari sume de bani, să-și perfecţioneze o invenţie. 

— Cum arată individul? 

— A, nu e Petre, dacă la asta vă gândiţi. E un puști care nu 
cred că deosebește un tub electronic de un ceas cu cuc. Dar 
insistența lui mi s-a părut suspectă; mai mult, când m-am uitat 
în jur mai bine, mi s-a părut că-l zăresc și pe Petre într-un colț. 
Mi se pare că suntem ne drumul cel bun. Prea era amicul meu 
generos când discuta despre bani... 

— Ai nevoie de bani, Dragomire? 

— Da. Am lăsat să se-nțeleagă că taică-meu are niște 
încurcături care-l pot aduce la tribunal. 

— Ești îngrozitor, Dragomire. Dac-ar ști tatăl tău... 

— Tocmai, că trebuie să afle, tovarășe colonel. Și cât mai 


grabnic. Petre ăsta e un tip isteţ. Precis o să verifice povestea. 
Mă urmărește de câteva zile. El sau asociatul lui. Au fost și la 
mine în bloc. Noroc că am pus pe ușă o carte de vizită cu titlul 
de inginer. Asta, ca să-mi justific identitatea... 


— Plimbă-te pe unde vrei, îi spuse Peter lui Gore la telefon. 
Însă diseară fii punctual. Nu uita că ai întâlnire cu un prieten. 

— E-n regulă, dom’ Petre. 

Peter își luă niște haine mai uzate și plecă cu primul tren spre 
Furculești. Intră în vorbă cu oamenii din compartiment și află că 
într-adevăr la Furculești este o mare fermă zootehnică. E drept 
că e cam departe de sat, dar la cooperativa din centrul comunei 
se află oricând cineva care l-ar putea îndruma. 

— Dar de ce vă interesează? întrebă un ţăran vârstnic. 

— Sunt achizitor la Arta Manuală, spuse Peter. Noi lucrăm 
covoare pentru export. Avem nevoie de lână fină. 

— Ei, bun, spuse omul. Eu sunt de-aici, din sat. O să vă 
conduc la cooperativă, poate e cineva de la fermă pe acolo. 

La cooperativa din centru, câţiva oameni se cinsteau cu un 
păhărel. În faţa primăriei, Peter văzuse un autoturism luxos, cu 
număr de București 

— Aveţi mașini frumoase pe aici, observă el în gura mare. 

— Nu-i de-a noastră. A venit cu niște inspectori de la 
București, explică unul dintre săteni. Au treabă la fermă. 

— Fac niște verificări la gestiune, interveni un miliţian care se 
învârtea prin faţa tejghelei cu băuturi. Dă-mi o bere, nea Nae. 

— Or veni și pe la noi! spuse vânzătorul. 

— Au ei destulă treabă la fermă, spuse miliţianul semnificativ. 
Să-l vezi pe tovarășul Dragomir cum cară la registre! 

— Păi eu venisem după niște lână, murmură Peter. 

— Acuma? Mai așteptați două-trei zile, să se limpezească 
apele. Să vedem cum iese treaba cu inspecția. 

Peter ceru o ţuică mică și închină circular, fără să se adreseze 
cuiva anume: 

— Frumos la dumneavoastră aici. Am făcut o plimbare, la 
urma urmei. O să vin peste câteva zile. De-abia mai scap de 
hărmălaia orașului. 

— Aici e aer curat, spuse un ţăran. 

— O să mai vin, în tot cazul. Avem nevoie de lână fină. 


Gore îl aștepta la aceeași măsuţă. Barul era aproape pustiu. 
Într-un colţ, doi negri sclipitor de eleganţi beau cafea și 
sporovăiau cu o fată frumoasă, probabil translatoare; în colţul 
opus, o bătrână cu ochelari, despre care nu puteai gândi decât 
că e o englezoaică în excursie, clătina capul în ritmul melodiei 
de la magnetofon. Dragomir le aruncă o privire în treacăt, 
constată că niciunul dintre cei de faţă nu putea avea vreo 
legătură cu afacerea lui, îl salută rece pe barman și se așeză. 

— Prietenul meu e de acord cu întâlnirea, spuse Gore. 
Bineînţeles, a pregătit un document. Știţi, e un om ordonat, îi 
plac hârtiile făcute după tot dichisul. Aveţi aici contractul. 

Dragomir întinse mâna după contract, îl citi, scoase stiloul și 
rămase cu el în aer: 

— la stai, amice, că nu ne-a fost vorba așa. Uite ce scrie aici: 
„Subsemnatul am primit de la tovarășul Petre suma de lei cinci 
mii, în schimbul cărora mă oblig să lucrez cu sinceritate și să fac 
serviciile pe care le cere de la mine”. Din treaba asta se poate 
înţelege orice. Nu vreau să mă complic până nu știu exact 
despre ce este vorba. Sunt și eu om ordonat și-mi plac lucrurile 
clare. 

— A, e vorba numai de discreţie, spuse Gore. Hârtia asta e 
singura garanţie care ne poate lega de dumneavoastră, 
înțelegeţi? lar prietenul meu nici nu acceptă să stea de vorbă 
dacă nu semnaţi hârtia. E prudent, atâta tot. 

— În definitiv cine-i Petre ăsta? întrebă Dragomir iritat. De ce 
o face pe misteriosul? 

Dragomir mai puse câteva întrebări, șovăi recitind textul și, în 
cele din urmă, semnă. Gore răsuflă ușurat: 

— Atâta discuţie pentru o biată fiţuică! Imi pare bine că 
sunteți un om de acţiune. Acum putem să mergem la domnul 
Petre și să discutăm amănuntele. 

— Stă departe? se interesă Dragomir. 

— Cam departe. În Berceni, la o vădană. Dar n-are a face. 
Luăm un taxi și în zece minute suntem acolo. 

Pe drum, Dragomir tăcu. Satisfacţia se împletea cu neliniștea: 
pe de o parte, se felicita că a găsit o cale eficientă să intre în 
legătură directă cu omul care-l interesa; pe de altă parte, se 
întreba cum va decurge acest prim contact cu un agent abil. Era 


mult mai simplu în munca operativă obișnuită; mai avusese 
câteva cazuri, intervenise la momentul oportun cu fraza clasică 
„Vă rog să mă urmaţi, orice împotrivire vă agravează situaţia”, 
dar niciodată nu mai fusese faţă-n față cu un agent străin într-o 
împrejurare ca asta. 

— Pe-aici, spuse Gore oprindu-se în faţa unui bloc lung, cu 
mai multe intrări. În cartierul ăsta, dacă nu știi precis pe unde s- 
o iei, rătăcești toată noaptea. 

Urcând scările, Dragomir se strădui să memoreze precis 
adresa și amănuntele topografice. Se gândea că va trebui să 
mai vină prin locurile acestea... 

Le deschise, surâzătoare, proprietăreasa. Dragomir o salută 
ceremonios, întrebându-se ce rol are în toată afacerea, dar când 
ea le făcu semn amabil către ușa camerei din stânga, înţelese 
că habar n-avea pe cine găzduiește. Dragomir intră ca la el 
acasă, cu o familiaritate cam făcută, și bărbatul suplu, înalt, 
tuns scurt, destul de asemănător cu portretul-robot, se ridică să- 
i întâmpine. 

— Domnul inginer Dragomir, anunţă Gore și ieși din încăpere. 

— Petre, se prezentă spionul. Imi pare bine. 

Dragomir observă că articula foarte corect cuvintele, poate 
prea corect. În gura lui, vocalele sunau ca într-un film didactic: 
îmi parei binei dei... „Metoda rapidă audiovizuală, presupuse 
Dragomir. În tot cazul, nu e român și trebuie să-și dea seama că 
am observat asta”. Se așeză degajat pe scaunul oferit, care 
trozni îngrozitor. 

— Sunteţi bucureștean? se interesă el. 

Peter nu păru surprins de întrebare. 

— Nu, domnule. Locuiesc la Sibiu. De fapt, părinţii mei sunt de 
origine belgiană. S-au stabilit aici înainte de război. Tatăl meu e 
inginer și i-am moștenit meseria. Asta mă și face să apelez la 
dumneavoastră. Electronica nu-i numai o meserie, ci și o 
pasiune. Nu sunteţi de părerea mea? 

— Da, cred că putem sta de vorbă pe această temă, spuse 
Dragomir. Dar mai întâi să vorbim despre lucruri mai concrete. 
În general nu mă amestec în combinaţii riscante, prefer să 
lucrez singur și numai nevoia de bani m-a făcut să accept oferta 
prietenului dumneavoastră. Și mai ales contractul. Nu vi se pare 
formulat cam vag? Ce vrea să spună cu „toate serviciile”? Ce 


doriţi de la mine în schimbul banilor? De ce era necesar 
contractul ăsta, înainte de a sta de vorbă? 

Peter zâmbi fermecător, oferi o ţigară musafirului și făcu un 
gest familiar, de om pus în încurcătură: 

— Domnule Dragomir, nu trebuie să vă alarmaţi. Vreau să vă 
spun de la bun început că colaborarea noastră trebuie să stea 
sub semnul unei încrederi reciproce. Aveam nevoie de un minim 
de garanții. Vă închipuiţi că o treabă ca asta nu poate fi dată pe 
mâna primului venit. Am ajuns la concluzia că sunteți un om de 
onoare și... 

— Vă  întrebasem altceva, domnule. Mai întâi, termenii 
contractului. 

— A, da. Vedeţi, construcţia pe care o pregătim este foarte 
pretențioasă. Necesită materiale care nu se găsesc în comerț. 
Suntem dispuși să plătim oricât. Ne trebuie, în primul rând, un 
tub catodic din cele folosite la stațiile militare... 

— Cam greu de procurat, dar o să-ncerc. Cât oferiţi pentru el? 

— Actele, spuse Peter brusc. 

— Poftim? 

— Actele dumneavoastră. O mică formalitate. Vreau, domnule 
inginer, să mă conving de identitatea dumneavoastră înainte de 
a intra în miezul chestiunii. 

— Nu vi se pare că exageraţi? Ce rost are să... 

Peter zâmbi iarăși. Se aplecă, fără să se ridice de pe scaun, și 
scoase de sub masă o servietă. O deschise cu gesturi 
îndemânatice și scoase un teanc de bancnote. Dragomir se 
aplecă înainte, vădit interesat. 

— Băânișorii sunt aici, domnule Dragomir. Dar aș fi cel din 
urmă dobitoc dacă i-aș da așa, pe vorbele unei fetișcane de la 
bar. Vă aprob prudenţa în tratarea afacerii; de ce nu-mi daţi voie 
să fiu și eu prudent? Aveţi sau nu aveţi nevoie de bani? 

Fără să răspundă, Dragomir scoase port-vizitul și-i întinse 
actele de identitate. Peter le cercetă cu atenţie, mai ales 
legitimaţia pe care scria „căpitan inginer”. 

— Mii de mulțumiri, spuse el înapoindu-i documentele. Și mii 
de scuze. O precauţie elementară m-a determinat să procedez 
așa. Sper că asta n-are să vă supere prea tare. Mai ales că e 
vorba de tatăl dumneavoastră. Aud că are o mare încurcătură 
de ordin financiar. 


— Cum aţi aflat? spuse Dragomir nemulțumit. 

— N-are importanţă. Adevărul e că nimeni nu face acte de 
filantropie. Dumneata ai nevoie de bani și eu ţi-i ofer. Trebuie să 
fiu sigur că nu mă înșeli. 


— Tub catodic! făcu nemulţumit colonelul. Altă drăcie! Vor să 
te aibă la mână. Ei bine, să-ncercăm. Fă rost de un tub catodic 
și ține la preț, ca să nu dea de bănuit. Mai departe să n-ai grijă. 
Vor profita de înghesuială ca să te pozeze cu el în braţe. Fă-le 
plăcerea. Gore ăsta ce fel de om pare? 

— A, un trepăduș. Petre îl folosește numai în treburile 
mărunte. Am impresia că nu vrea să-i dea pe faţă tot. Probabil 
ca să nu aibă martori... 

— Da, un trepăduș... Ce să-i faci? Dă-le blestematul de tub, 
Dragomire! 


— Ăsta-i blestematul de tub, spuse Dragomir scoțând din 
servieta un pachet lunguieț. Dac-aţi ști prin ce emoții am trecut! 
A trebuit să-l dau la scădere, să fac proces-verbal că s-a spart în 
timpul reviziei, pe urmă să găsesc undeva un soclu vechi, 
pentru justificare la magazie... Dacă știam că e așa de 
complicat, nu mă vâram singur în încurcătura asta. 

— În schimb, tatăl dumneavoastră scapă de încurcături, 
zâmbi Peter. Toate lucrurile au două capete. Principalul e să le 
iei de la capătul cel bun... 

Se ridică de la masă, cotrobăi prin servietă, scoase un teanc 
de bani: 

— Uite restul sumei. Așa cum ne-am înţeles. Chitanţa e gata, 
poţi s-o semnezi liniștit. Și acum, te las pentru câteva minute. Il 
trimit pe Gore, să-ţi ţină de urât. 

leşi în grabă, lăsându-l pe Gore la mare încurcătură: silit să 
încropească o discuţie despre vreme, despre sport, dar 
interlocutorul său nu era destul de solid pe această pistă. 

— Nu prea am timp să mă ocup cu sportul. Nu mă pricep. 

— În schimb, eu nu mă pricep la inginerie, se scuză Gore. Așa 
că suntem chit... 

Tăcură câteva minute. Apoi Gore reîncepu luminat de o idee: 

— Știţi ce? Decât să ne căznim să găsim un subiect de vorbă, 
mai bine să vă arăt niște poze cu femei... 


Era pe punctul să-și pună în aplicare promisiunea, când Peter 
deschise ușa cu un gest larg. Ținea în mână o fotografie încă 
udă, care din pricina asta se încovrigase căpătând aspectul unui 
papirus. Peter o dezdoi de bine de rău și i-o întinse lui Dragomir: 

— Domnule Dragomir, ești dispus să te uiţi un pic la chestia 
asta? Dar mai întâi fii bun, Gore, și pregătește niște cafele la 
bucătărie. Te chem eu când o fi nevoie de ele. 

Gore ieși fără alte comentarii. Peter se așeză, urmărind atent 
mișcările musafirului. Fotografia reprezenta momentul în care 
Dragomir înmâna lui Peter tubul catodic, o piesă de mărimea 
unei sticle de bere, cu grile interioare și contacte multiple, care 
se distingeau foarte clar. Firește, obiectul părea ceea ce era: un 
tub electronic de mari dimensiuni. 

— Ce-nseamnă asta? strigă Dragomir și sfâșie poza cu un gest 
brusc. 

— O, nu-mi plac reacțiile violente, făcu Peter domol. Stimate 
prieten, voiam să-ți ofer o amintire. După filmul pe care l-am 
developat adineauri, pot trage câte exemplare vreau. Toate 
reprezintă aceeași scenă - un inginer militar înstrăinând 
bunurile armatei... Dacă la asta adăugăm înregistrarea 
convorbirii noastre de adineauri, obținem o probă de zile mari, 
care i-ar interesa foarte mult pe superiorii dumitale... 

— Asta-i încercare de șantaj, strigă furios Dragomir. Ce rost a 
avut toată povestea? Vă trebuie sau nu vă trebuie blestematul 
ăla de tub? 

— Tubul nu e decât începutul colaborării noastre! 

Glasul lui Peter se înăsprise brusc și Dragomir nu trebui să 
joace teatru pentru a părea tulburat. Îl surprinsese schimbarea 
de ton a interlocutorului său și, mai ales, brutalitatea cu care se 
pregătea să abordeze un subiect delicat. „Fotografia... bine 
lucrat, își zise. Asta l-a făcut să intre mai de-a dreptul în miezul 
problemei...” 

— Ce anume vreţi de la mine? întrebă. Am înţeles de la 
prietenul dumneavoastră că e vorba de niște piese și atâta tot. 

Peter făcu o strâmbătură dispreţuitoare și spuse privind în 
altă parte: 

— Piese! Îți închipuiai că pentru o negustorie măruntă pierd 
atâta vreme și energie? Ai nevoie de bani sau nu? 

— Am, desigur. Cunoașteţi situaţia mea. 


Peter își aprinse o nouă ţigară. Vorbi, urmărind fumul care se 
ridica spre tavan într-o spirală curioasă: 

— Pentru banii ăștia, domnule Dragomir, am nevoie de câteva 
informații. 

— Informații! strigă Dragomir. Ce v-a făcut să credeți că sunt 
un trădător? 

— Să nu devenim patetici, domnule Dragomir. Câteva 
informaţii nu se cheamă trădare, ci un mic serviciu. Sper că nu 
vrei să duci tatălui dumitale ţigări la penitenciar. E un om în 
vârstă, nu-i așa? 

Dragomir își jucă bine rolul. Plecă fruntea, încurcat, cu gândul 
la pedeapsa care-l aștepta pe tatăl său. Ceru cu glas stins o 
țigară, iar când Peter îi turnă băutură, o dădu peste cap și trânti 
păhărelul pe masă cu un gest de om zdrobit sufletește. 

— Ce anume aţi vrea să știți? întrebă el trist. 

— Ei, așa-mi place, se bucură Peter. Salvarea domnului 
Dragomir-senior stă aici - și bătu cu palma în teancul de bani de 
pe masă. Mai ia un păhărel, domnule Dragomir. Avem vreme 
destulă să stăm de vorbă. 

— Poate sunt lucruri pe care nu le cunosc nici eu. Mai bine să 
stricăm târgul de la început. N-aș vrea să vă induc în eroare. Și 
știți bine că justiţia... 

— Nu-ţi fie teamă, nu află nimeni, domnule Dragomir. Fii mai 
curajos și mai cu picioarele pe pământ. Avem cu toţii principii, 
dar când e vorba de fericirea personală, putem să le uităm 
pentru o clipă. 

— Nu pot, gemu Dragomir. Trebuie să plec. Despre discuţia 
asta n-o să afle nimeni. 

— Stai liniștit, făcu Peter. Nu pleci de aici până nu spui tot. 
Dacă pleci, pleci împreună cu noi și nu ne mai găsești la adresa 
asta. Camera e închiriată pentru o singură seară, și ne vom 
despărţi pe veci. Asta, dacă te încăpăţțânezi să taci. lar dacă ne 
trădezi, poţi să-ţi comanzi un sicriu pe măsură. Noi nu glumim. 
Dar... să nu luăm lucrurile în tragic. Tatăl dumitale așteaptă, 
domnule Dragomir. Poate e singura lui șansă. Dovedește-te un 
fiu bun. 

Dragomir tăcu. Peter turnă iarăși în pahare și reluă pe un ton 
mai blând: 

— Vrem să știm ceva lucruri despre radiolocaţie, domnule 


Dragomir. Unităţile din jurul Bucureștilor. Și mai ales o unitate 
nouă cea pe care noi o numim „Cezara”... 

— „Cezara”? se miră Dragomir. N-am auzit de așa ceva. 

— E denumirea noastră de cod. 

— Cine sunteți? Pentru cine lucraţi? 

— Eu întreb aici, domnule. Și plătesc bine răspunsurile exacte. 
Așadar: obiectivul „Cezara”... 

— Habar n-am, spuse Dragomir. 

— Glumești, dragul meu. Știm că lucrezi la instalaţiile radar, 
te-am văzut intrând într-una din unităţile pe care noi le avem în 
evidență. Vreau mai întâi, o confirmare: unitatea de pe șoseaua 
Băleni este cea pe care o căutăm? 

— Sunt mai multe unităţi noi, spuse Dragomir. Fiecare cu alt 
profil. Depinde ce vă interesează. 

— Cea înzestrată recent cu staţii mobile de mare putere. Am 
aici o mică hartă. Aruncă-ţi o privire pe ea. Și fă-mi câteva 
precizări. 

Dragomir așteptă calm. Peter scoase din servietă o hartă 
turistică a Bucureștiului și împrejurimilor. Printre semnele 
convenţionale, care marcau muzee, monumente istorice, clădiri 
oficiale, locuri de odihnă și agrement, erau adăugate cu creion 
colorat obiective militare: clădirea Ministerului, câteva mari 
unităţi, depozite - toate cu aceeași culoare. 

— Nu știu ce mai vreţi de la mine, murmură Dragomir. Mă 
uimește precizia cu care aţi lucrat. Aici se află și unităţi de care 
habar n-aveam. 

— Am muncit niţel, spuse cu modestie Peter. Dar harta asta 
are un mare cusur: am notat pe ea tot ce e obiectiv militar păzit 
de o santinelă. Tot ce are-n preajmă semnul acela pe care-l 
cunoașteți: fotografiatul interzis. Dar nu știu ce e înăuntru. Și 
chiar dacă pot deduce după uniformele militarilor, tot nu-i 
destul: pe mine mă interesează obiectivul „Cezara”. 

— De unde știți că e vorba de unul singur? spuse Dragomir. 
Eu știu cel puţin trei care... 

Se întrerupse, cu o privire speriată în jur, Peter, aplecat 
înainte, peste masă, îi sorbea cuvintele. 

— Dumnezeule! spuse Dragomir. Ce-am făcut? 

— Acum dă-i drumul, îl îndemnă Peter. N-ai de ales. Trebuie 
să mergi până la capăt. Spuneai de trei unităţi. Care sunt 


acelea? Arată-le. 

Dragomir indică unul dintre cercurile trasate pe hartă. 

— Asta ar fi una... murmură el. 

Peter împinse teancul de bancnote spre el: 

— Mâine dimineaţă, tatăl dumitale va fi un om fericit. Care 
este a doua? Și a treia? 

Dragomir își lărgi nodul cravatei și, șovăind, arătă și celelalte 
obiective. 

— Nu mai pot, spuse el. Mă simt rău. Trebuie să plec. Mâine 
mă scol de dimineață... 

— E-n regulă, făcu Peter. Dacă ne-ai minţit, s-ar putea să-ţi ia 
foc casa. Asta-i una dintre metodele noastre de a recupera 
banii. 

— Nu v-am minţit, spuse Dragomir. Puteţi să verificaţi. 

— O s-o facem, la momentul potrivit. Și o să-ţi cerem sprijinul. 
Dar până una alta, am nevoie de precizări: care dintre acestea 
trei deţine stația mobilă de mare putere? 

— Vă jur că nu știu, spuse Dragomir. Eu lucrez la repararea 
stațiilor în funcţiune. O aparatură nouă n-are nevoie de reparații. 

— Nu știi. Bine. Dar poţi afla. Îţi dăm trei zile. E chiar prea 
mult, după părerea mea. Peste trei zile o să primești o scrisoare 
de la mine. Ca să fixăm locul întâlnirii. Adresa de aici poţi s-o 
uiţi. Și așa, mâine nu mă mai găsești. Cu bine, domnule 
Dragomir. Uite banii. Complimente tatălui dumitale. 


— Mi-a plăcut, spuse colonelul. Fotografia e admirabilă. Cum 
ai...? 

— Ce, numai ei să umble cu tehnică? se grozăvi Dragomir. 

Pe masă se afla o copie fotografică, refăcută la mărimea 
naturală, a hărții lui Peter. Colonelul puse degetul pe unul dintre 
obiectivele trecute pe hartă: 

— Asta-i opera mea, se mândri el în glumă. Însemnă că l-au 
crezut pe Mărăcineanu. Ce zici, am adus-o bine din condei? 

— Perfect, spuse Dragomir. Numai că înșelătoria n-o să 
dureze la infinit. Cât au văzut de la depărtare, treacă-meargă. 
Dar dacă se apucă să intre în amănunte... 

— Principalul e să câștigăm timp, îi explică răbdător colonelul. 
Dragul meu prieten, există în meseria noastră un capitol intitulat 
„dezinformarea adversarului”. 


— Cunosc, tovarășe colonel. 

— Ei bine, nu știu cât de eficace e invenţia mea, dar pentru un 
moment am reușit să-i încurcăm. Interesul fundamental e să-i 
ținem pe loc până vom avea mijloacele ideale de mascare 
pentru obiectivul „Cezara”. Construcţiile sunt pe sfârșite; până 
atunci ne distrăm și noi cum putem. 

Dragomir aprobă din cap. 

— Nătăfleaţă ăla s-a ales cu un magnetofon. Voia să-l dea 
înapoi lui Petre dar nu l-am lăsat eu. 

— De ce, tovarășe colonel? 

— Mă uimești, Dragomire! Ce întrebări de logică pui astăzi! Ca 
să nu intre la bănuieli, asta-i. Omul le-a făcut un serviciu, nu? 
Dacă le înapoia aparatul, ar fi bătut la ochi. Așa, i-a convins și 
mai mult de sinceritatea lui. 

— Și totuși, au să-și dea seama curând că obiectivul e fals, 
oftă Dragomir. Cum facem, tovarășe colonel? Când încheiem 
partida? 

— lar te pripești, spuse colonelul cu reproș. Ce să-i faci! Așa 
eram și eu la vârsta dumitale. Dar cu timpul am învăţat să am 
răbdare. Să zicem că punem mâna pe el; ce-am rezolvat? 
Trebuie să-l lăsăm să se desfășoare, să-și dea la iveală toate 
„relaţiile”. la uită-te la poza asta. Îţi spune ceva mutrișoara? 

Dragomir luă fotografia, gânditor. 

— Parcă am văzut-o undeva. La bar, într-o seară. 

— Nu numai la bar, ci și la cinema, împreună cu maistrul 
militar Nicolae. Îți amintești povestea? Maistrul a raportat 
despre fată și la întâlnirea următoare s-a dus cu un prieten, tot 
maistru din arma transmisiunilor. E ușor de înţeles că, de fapt, 
era... 

— Ofițerul de contrainformaţii din unitate. 

— Ce intuiţie! ironiză colonelul. Dar stai că n-am terminat. 
Fata e una dintre persoanele care au transmis salutări de la 
Petre. 

— Ah, spuse Dragomir. 

— Deci ne-a minţit când Cosma i-a arătat portretul robot. O 
fată tânără să ducă de nas un bătrân colonel... 

— Nu-mi place expresia, tovarășe colonel. 

— Mie nu-mi place toată povestea. Curios e că fata s-a cam 
dat la fund; are întâlnire duminica viitoare cu maistrul Nicolae, 


dar între timp nădăjduiam că ne duce la Petre al dumitale. 
Speranţe zadarnice. li plimbă pe oamenii noștri la coafor, pe la 
prietenele ei, la cinema și prin bufete expres. Numai la Petre nu. 
Și mă interesează adresa acestui domn. 

— O adresă avem, spuse Dragomir. 

— Crezi că-i cea adevărată? Poate a vrut să te intimideze 
când a spus că nu-l mai găsești acolo, dar poate e adevărat. Ce- 
ţi spune o cameră mobilată? Locuiești acolo o zi sau un an, greu 
de spus în ce măsură este ea o locuinţă veritabilă. 

— Asta așa e. Dacă te luai după fasonul camerei, puteai să 
juri că acolo locuiește un idiot. 

— Păi vezi? Eu rămân la teoria că omul nostru are sediul în 
altă parte. Și în general ar trebui să știm cine este, cu cine 
lucrează. O avem pe fetița asta; îl mai avem pe Gore. Mai sunt și 
alţii? Spui că Petre avea accent străin; îţi dai seama câţi călători 
străini se află în clipa asta în hotelurile din București? 

— Atunci? întrebă Dragomir nedumerit. 

— Atunci... du-te liniștit acasă, s-a făcut ora patru. Și mâine 
vii cu o idee: ce răspuns să-i dăm lui Petre? 


Cap. VIII 
PETRE SE GRABEȘTE... 


— Gina! Ce-i cu tine? De ce n-ai venit sâmbătă seara? 

— Ai face bine să mă lași în pace, spuse fata înțepat. 

— Dar ce s-a întâmplat? Trebuie să-mi povestești. Hai să 
intrăm undeva, n-o să stăm de vorbă aici, în stradă. 

— Nu merg nicăieri, spuse fata bosumflată. 

— Așa-i când nu mai ai bani, spuse cu amar Dragomir. Te 
părăsesc și prietenii cei mai buni. 

— Nu ţi se pare că mă jignești? spuse ea. Crezi că despre bani 
e vorba? Mă cunoști prea puţin, George. Și aș fi preferat să nu 
mă cunoști deloc. 

— Dacă nu-i vorba de bani, atunci ce? Hai să intrăm la 
cofetăria asta. Și să-mi spui ce s-a întâmplat. 

Intrară într-o cofetărie. Cerură cafea și o prăjitură pentru 
domnișoara. 

— Nu știu cum să-ţi spun - începu ea mestecând cu lingurita 
în ceașcă. Poate ne-am înșelat fiecare în ceea ce-l privește pe 


celălalt. Eu sunt o fată oarecare. Îmi place să petrec, am 
concepția mea despre viaţă, despre tinerețe. Poate m-ai luat 
drept o profitoare. Îţi amintești ce mi-ai spus în prima seară? Că 
ai un magnet în portofel. N-am ripostat atunci. Ar fi însemnat să- 
ți fac un compliment. Magnetul erai tu. Atât. Imi plăceai și aș fi 
mers cu tine la capătul lumii... 

— Și acum? încercă el să glumească. 

— Acum! spuse fata amar. Imi placi la fel de mult... 

Stânjenit de această mărturisire, făcută aproape cu lacrimi în 
ochi, Dragomir încetă să mai glumească. Aștepta în tăcere 
urmarea. Dar fata părea absorbită de ocupaţia aceea măruntă și 
inutilă - mestecatul în ceașca de cafea. 

— Mai departe, Gina, o îndemnă blând. Suntem destul de 
prieteni ca să-mi poți încredința o taină... 

— Eu, taină? Cine vorbește de taine! Încă n-am văzut om mai 
misterios. Ce știu eu despre tine? Absolut nimic. Am venit cu 
inima deschisă, dar tu n-ai știut să prețuiești asta. Și când am 
fost întrebată... 

— Ce-ai fost întrebată? De cine? Spune, odată, omule, ce s-a 
întâmplat? A 

— S-a întâmplat că m-am învăţat minte. In seara aceea, în 
primă seară, mi-ai spus de verificare. Ei bine, nu tu trebuia să 
mă verifici pe mine, ci invers. Acum înţelegi? M-am vârât într-o 
complicaţie nemaipomenită. 

— Încep să-mi pierd răbdarea, spuse Dragomir. Ai de gând să- 
mi spui odată despre ce e vorba? 

— Ei bine, un tip s-a interesat de tine. M-a luat cam cu forţa, 
spunea că e de la miliţie și că m-a văzut împreună cu tine, că 
ești amestecat într-o chestiune suspectă, ceva în legătură cu 
tatăl tău. Eu auzisem ceva despre asta, mi-au spus fetele de la 
bar. Au și râs de mine, dacă vrei să știi. Spuneau că... 

— Lasă bârfelile fetelor de la bar. Spune cu tipul de la miliţie. 

— Tocmai, că nu era de la miliţie. Mi-am dat seama prea 
târziu, altfel nu mergeam cu el. M-a urcat într-un taxi, credeam 
că e mașina miliției, abia când am văzut aparatul de taxat mi- 
am venit în fire și l-am întrebat ce vrea de la mine, și el a spus: 
„O sa afli, dar deocamdată stai liniștită că o păţești”, și șoferul 
de la taximetru era un bătrân cam ursuz și habar n-avea ce se 
întâmplă în spate. 


— Ce adresă a dat șoferului? 

— Nu i-a dat nicio adresă, i-a spus „înainte, dom’ șef”, pe 
urmă l-a ghidat, la dreapta, la stânga, acuma după colţ, și tot 
așa până am ajuns undeva în Berceni. Acolo m-a dus într-un 
bloc, voiam să ţip dar tipul mi-a spus „Stai cuminte păpușo, că e 
de rău. Cred că citeşti rubrica Aflăm de la Inspectoratul miliției, 
Vrei să-ţi vezi mâine numele în ziar?” Și uite-așa m-a dus într-o 
casă unde mai era un tip care m-a luat la întrebări. 

— Ce voiau să afle? 

— Dacă am fost acasă la tine, cu ce te ocupi, ce cărți ai în 
bibliotecă. Degeaba le-am spus că n-am fost la tine, nu voiau să 
mă creadă, ăla care mă adusese a vrut să mă lovească, dar 
celălalt i-a zis „Las-o Gore, te pomenești că proasta asta spune 
adevărul”, pe urmă m-a luat cu binișorul și m-a pus să jur, am 
jurat, că doar era adevărat, după aia mi-a spus că dacă 
povestesc cuiva ce s-a întâmplat o să mă găsească miliția pe un 
maidan cu un cuţit în spate. Pe urmă Gore ăla s-a dus după un 
taxi, a venit înapoi, m-a dus pe niște străzi aiurea ca să nu mai 
știu unde am fost, s-a urcat cu mine în mașină și m-a adus până 
la universitate. S-a dat jos cu mine din mașină, mi-a spus să nu 
uit de chestia cu maidanul și a plecat de lângă mine. Acuma 
umblu cu frică și nu ţi-aș fi spus niciodată. Ce-o să mă fac eu 
dacă află că... 

— N-au să afle. Spuse Dragomir încruntat. Trebuia să-mi spui 
mai demult. Lasă că mă răfuiesc eu cu ei, nemernicii. 

— Nu, te rog frumos, fă-te că nu știi. In tot cazul, eu sunt fată 
cinstită și pot să-ți spun deschis că nu-mi place să intru în 
încurcături. Eşti băiat drăguţ, cult, dar probabil că tipii ăia aveau 
ei motivele lor ca să întrebe de tine. 

— Uite, Gina, deocamdată nu pot să-ţi spun nimica, sunt niște 
lucruri pe care tu nu trebuie să le știi, dar dă-mi răgaz o 
săptămână ca să lămuresc lucrurile. Exact peste o săptămână o 
să înţelegi despre ce este vorba... 

— Nici peste o săptămână, nici peste un an, spuse ea cu 
lacrimi în ochi. Nu vreau să te mai văd niciodată! 

Plecă de lângă el și Dragomir rămase pe gânduri. „Noroc că 
știu unde stă, își spuse. Până la urmă o să-și dea seama că m-a 
judecat greșit.” 

Auzind întâmplarea, colonelul se încruntă: 


— Cam multă lume în povestea asta, Dragomire. Până acum îl 
aveam pe Petre și pe Gore. Fata aceea, Pusy, e complice și ea. 
Dar pe amica ta nu știu în ce categorie s-o pun. 

— A martorilor, spuse Dragomir. Mai aveţi vreo veste de la 
Pusy? 

— Dar tu mai ai vreo veste de la Petre? 

— Nimic, spuse Dragomir. Mâine expiră cele trei zile. Tocmai 
voiam să vă întreb... 

Se întrerupse, căci telefonul interior suna insistent. Colonelul 
ridică receptorul: 

— Da. Da, eu... În sfârșit. Un moment să notez. Așa. 
Continuaţi misiunea. Salut! se întoarse spre Dragomir: 
Domnișoara Pusy i-a făcut o vizită lui Peter. La hotel. 
Administratorul l-a recunoscut după portretul-robot. Stă la hotel 
ca turist, cu pașaport în regulă. Nu prea a fost văzut pe acolo, 
pretextează că face excursii turistice. Abia acum putem spune 
că-l avem în mână... 


A doua zi, la prânz, Dragomir se duse emoționat acasă și 
deschise cutia de scrisori din holul blocului. Găsi un plic obișnuit, 
alb, scris de mână, cu ștampilă de București. II examină în timp 
ce se îndrepta spre lift. Urcă și apăsă pe butonul de pornire, 
apoi deschise plicul. Înăuntru era o foaie de hârtie scrisă de o 
mână aparent stângace. 


Domnule Dragomir, 

Vă așteptăm diseară, pe la nouă, să facem o partidă de remi. 
Aduceţi-o și pe duduia Cezara, dacă nu se plictiseste în 
compania noastră. O să ne distrăm frumos. Gore vine cu 
magnetofonul. Dacă lipsiți o să vă pară rău. Ascultăm banda 
împreună cu alți prieteni, şi știu că asta nu vă convine. Ca să nu 
greșiti adresa, Gore vă așteaptă la statia de tramvai. 

Cu respect, 
Petre 


„Ăsta-i scrisul lui Gore, pun rămășag”, gândi Dragomir pe 
când descuia ușa. Se repezi la telefon și raportă colonelului: 

— Sunt invitat diseară. Tot acolo. Mi-au trimis o scrisoare. 
Puțin cam dură, dacă citeşti printre rânduri. 


— Ei, spuse colonelul. la citește-o. 

Dragomir o citi. 

— Vasăzică, te ameninţă. Bun... Ai să procedezi așa cum am 
vorbit. Dar fii atent, Dragomir. Fără fantezii inutile! 

Gore îl aștepta, într-adevăr, în staţia de tramvai. 

— Ce-i, Gore, ţi s-a terminat pixul? 

— Mie... De ce? 

— Păi văd că ai scris cu cerneală. 

— Mi-a dat stiloul lui. Mi l-a făcut cadou, adăugă vesel Gore. 

Îl conduse și Dragomir se prefăcu că a uitat drumul. Peter îl 
aștepta mai puţin ceremonios decât la prima întâlnire. Avu grijă 
și de astă dată să-l trimită pe Gore, sub un pretext oarecare, 
afară din cameră. „E prudent, gândi Dragomir. Nu are încredere 
în omul lui. Și nu vrea să aibă martori...” 

— Domnule Dragomir, te ocupi demult cu ingineria? 

— De când am terminat facultatea, spuse Dragomir mirat. Ce 
rost are întrebarea asta? 

— Nimic... Voiam doar așa, să conversăm. Și ai vreo 
preferinţă pentru mecanisme, pentru construcții? Știu că de 
obicei inginerii au asemenea pasiuni. Un prieten de-al meu și-a 
instalat în salon o cascadă. În miniatură, e drept, dar cascadă 
după toate regulile artei. lar altul are mania trenurilor electrice. 

— Eu sunt ceva mai modest, spuse Dragomir liniștit. Marea 
mea pasiune e biblioteca; am adunat niște cărţi de mare 
valoare, în special reproduceri de artă. O ocupaţie destul de 
costisitoare. În schimb, seara, călătoresc prin muzeele lumii. Și 
încă un lucru: automatizarea. Ușa mea se deschide automat, 
prin telecomandă, mi-am construit un fel de robot care 
lustruiește pantofii și un vibrator cu diodă cu care zugrăvesc din 
când în când prin bucătărie, chiar dacă nu-i nevoie. De plăcere, 
înțelegeţi? Dacă vreţi să numiţi asta o pasiune... 

— Mi-ar plăcea să-ţi fac o vizită, într-una din zile. 

„Vrea să mă verifice, gândi Dragomir îngrijorat. De unde să- 
mi procur vibrator pentru zugrăvit bucătăria? Cu robotul de 
făcut pantofii mai treacă-meargă, îl iau pe al lui Cosma. Și 
albumele de artă sunt la locul lor...” 

— Cu plăcere, spuse. Numai că o să rămâneţi dezamăgit. 
Trăiesc singur și nu-mi place să mătur pe jos. lar ordinea lasă de 
dorit de când mă știu. Dar oricum, sunteți bine venit. 


— Am auzit că nu ești prea ospitalier. 

— N-avea cine să vă spună asta despre mine. 

— Ba da. O anumită domnișoară. Nu ţi-a povestit? 

— De Gina e vorba? întrebă Dragomir zâmbind. Știţi... nu prea 
am relaţii cu ea. E o fată cumsecade, dar probabil nu ne 
potrivim la păreri. Ea are niște principii de viaţă, eu altele. 

— De pildă? 

— De pildă îi place să cam stea la bar, și nu numai cu mine. 
Asta mă deranja și i-am spus-o. Ne-am cam răcit din momentul 
acela... 

— Mda. Domnule Dragomir, uneori mă întreb dacă joci cinstit 
cu mine. Am o meserie riscantă, pe care n-o fac din pură plăcere 
sportivă. Ar trebui să mă înţelegi. Așa cum te înțeleg și eu pe 
dumneata. Știu că nu ţi-e ușor să-mi spui anumite lucruri. Dar 
asta e prea puţin ca să mă convingi. 

— Îmi pare rău că vă îndoiţi de mine. 

— Nu mă îndoiesc atât cât ar trebui. Mă văd silit să joc totul 
pe o singură carte, n-am de ales. Eşti singura mea cale de a 
pătrunde la obiectivul „Cezara”, însă nu pari foarte dispus să mă 
ajuţi. 

— Fac ce pot, murmură Dragomir. 

— E destul de puţin, totuși. Gore a fost la adresele indicate de 
dumneata. Sunt, într-adevăr, unităţi de radio-locațţie. Dar a ajuns 
până la poartă. Asta, pentru mine e egal cu zero. Vreau mai întâi 
să știu dacă te-ai interesat de staţia de mare putere. Ti-am dat 
destul timp. 

— Da, spuse Dragomir. În timpul ăsta am primit și un telefon 
de la tata. Știţi, treaba e mai serioasă decât credeam. Îi trebuie 
o sumă respectabilă ca să iasă din încurcătura aceea. 

— Să mai aștepte, zâmbi Peter. Întâi staţia. 

— A doua, spuse Dragomir. Aceea din pădure. 

— Mersi. Acuma, domnule Dragomir, vine partea cea mai 
dificilă. Tatăl dumitale va fi bucuros să aibă ce-i trebuie. Dar 
pentru asta, am nevoie și eu de ceva: un permis de intrare în 
unitate. Mă pricep la electricitate; știu și ceva radiofonie, cred 
că-ţi imaginezi. Imi trebuie o delegaţie din partea dumitale, să 
verific o instalaţie de mai mică importanţă. Sper că nu e prea 
greu... 

— Greu? Imposibil, vreţi să spuneţi, strigă Dragomir. Eu n-am 


puterea să eliberez o asemenea delegație... 

— Domnule Dragomir! Eşti destul de bine vârât în treaba asta 
ca să mai poţi da înapoi. Avem fotografii din cele mai reușite 
unghiuri. Avem înregistrate mărturiile dumitale. Destule probe 
ca să fii zdrobit pe viaţă. Ai o carieră în față, ești tânăr, ai un 
tată care te așteaptă. Permisul ăsta costă bani grei și eu sunt 
dispus să plătesc. Este ultimul lucru pe care ţi-l cer. După asta, 
aș prefera sa uiţi că am existat. O delegaţie. O simplă hârtie. 

— Dar nu se poate... 

— Dacă știam că se poate, o rugam pe bunica mea să se 
ocupe de treaba asta. Hai, fă un efort. Spre binele tuturor. După 
ce-mi dai delegaţia, îţi fac cadou și fotografiile acelea. 

— Clișeul, șopti Dragomir. 

— Clișeul, am vrut să spun. Și banda de magnetofon. 

— Și... contractul? întrebă Dragomir plin de speranţă. 

— Ce rost ar mai avea să-l păstrez? Nu decontez nimănui 
banii pe care i-am cheltuit. 

— Să-ncerc, oftă Dragomir. Dar nu vă promit sigur. Și în niciun 
caz nu pot mai devreme de mâine seară. 

— Perfect. Te aştept mâine seară, la opt, tot aici. Cu 
delegaţia. Fii punctual, domnule Dragomir. Mai ai nevoie să te 
conducă Gore? 

— Nu. Am învăţat drumul. Mă descurc și singur... 


În biroul colonelului căldura devenise sufocantă. Dragomir se 
ridică, deschise fereastra, reveni în fotoliu. 

— Dacă-i dăm permisul, n-am făcut nimic, spuse colonelul. Ţi- 
am mai spus, Dragomire, toată povestea e să câștigăm timp. 
să-l păcălim, să-l facem să creadă că a reușit. Constructorii 
lucrează zi și noapte la mijloacele de mascare; în curând 
obiectivul își va putea păstra singur secretul. 

— Ințeleg, tovarășe colonel. 

— Dacă-l arestam pe Petre, maiorul prinde de veste și trimite 
pe altcineva. Trebuie să-l liniștim pentru un moment. 

— Tovarășe colonel, mă gândeam... 

— Spune, îl încurajă colonelul. 

— Mă gândeam să-l refuzăm cu permisul. În schimb... 


Peter îl aștepta nerăbdător și încruntat. După faţa lui 


Dragomir, deduse din prima clipă că nu obținuse permisul. 

— Mi se pare că... 

— Da, spuse Dragomir trist. N-am reușit. Permisele se 
eliberează numai la statul major. Cu fotografie și cu verificarea 
atentă a persoanelor. Sunt dezolat... 

— Nu mă interesează sentimentele dumitale. Cert este că ți- 
am cerut un lucru pe care n-ai fost în măsură să-l îndeplinești. 
Colaborarea noastră nu merge cum trebuie, domnule Dragomir. 

Dragomir ridică din umeri, posomorât. Își aprinse o ţigară, se 
așeză pe scaun. Îl privi ţintă pe Peter: 

— Îmi pare rău pentru tata. Aveam mare nevoie de banii 
aceia. Vă fac o propunere, domnule Petre. 

— O propunere? tresări Peter. 

— Da. În fond, de ce vreţi să pătrundeţi în unitate? Ce anume 
vă interesează din obiectivul „Cezara”? 

— Totul, șuieră spionul. Instalaţiile de forță. Dispunerea 
surselor de energie. Amplasarea staţiilor. Aspectul aparaturii. 
Forma antenei... 

În semiîntunericul care se lăsase în încăpere, jarul ţigării 
deveni mai intens. Părul blond al lui Peter părea aproape alb, în 
schimb faţa lui era mică și rea. „Un geniu al răului, gândi 
Dragomir. Trebuie să-l iau cu binișorul...” 

— ȘI... v-ar satisface un microfilm care să conţină imaginile 
părţilor mai însemnate ale obiectivului? 

— Microfilm... Ştii că e o idee, domnule Dragomir? 

— Banii înainte, spuse scurt inginerul. 

— Jumătate, domnule. 

— Fie. 

Peter se ridică și aprinse lumina. Încăperea își reluă proporțiile 
obișnuite, iar locatarul păru iarăși omul corect, serios, cu 
înfățișare demnă de încredere. 

— Cu o mențiune, domnule Dragomir. N-aș suporta să fiu 
păcălit. 

— Am nevoie de bani, murmură Dragomir. În fond, de la mine 
sau de la altul, tot veţi avea până la urmă ce doriţi. Sunteţi 
destul de apt pentru meseria asta... 

— Oho, un compliment în toată legea, zâmbi Peter. Atunci să 
trecem la partea practică a convorbirii noastre. Ai avea nevoie 
de un mic aparat foto, nu-i așa? 


Și se aplecă să cotrobăie în servieta de lângă masă. 


A doua zi dimineaţa, Dragomir se duse la colonel să-i 
raporteze cum a mers. Avea nevoie de imagini autentice, luate 
însă din locuri diferite. Nu-și făcea iluzii că Peter poate fi păcălit 
prea ușor. O informaţie falsă trebuie să fie absolut autentică... 
până la un punct. Falsul trebuie strecurat ca din întâmplare, 
ascuns cu ingeniozitate, servit cu prudenţă maximă, pentru că 
altfel toată construcţia, migălos concepută și realizată, se năruie 
într-o clipă. 

Bătu la ușă. 

— Intră, se auzi glasul colonelului. 

Apăsă pe clanţă, intră. Și se opri în ușă, stupefiat, uitând să 
mai salute. 

— Gore! 

— Faceți cunoștință, spuse colonelul stăpânindu-și râsul. 

— Locotenent Pruteanu, se prezentă Gore. 

Colonelul își frecă mâinile bine dispus și-i explică lui Dragomir: 

— E venit de curând la noi. A lucrat la altă direcţie. Nu te-am 
prevenit fiindcă voiam ca totul să pară cât mai firesc. 

— Sunteţi supărat pe mine, tovarășe căpitan? 

— Felicitări. Ești un actor desăvârșit, spuse Dragomir 
revenindu-și din surpriză. N-aș fi bănuit nicio clipă... 

— Era misiunea lui, interveni colonelul, să se ţină scai de 
Petre. Să-i știe fiecare pas. Şi să-l împingă cu grijă spre 
dumneata. 

— Aha, făcu Dragomir. Bine lucrat. Și totuși, nu pricep: cum a 
intrat pe fir? 

— E o poveste lungă, spuse colonelul. O cunoșteam pe 
„bătrâna”, colaboratoare a maiorului. În ultimii ani n-a mai 
acţionat deloc. Și mi-am închipuit că o păstrează pentru o 
treabă importantă. lar cea mai importantă treabă a lor era 
obiectivul „Cezara”. M-am așteptat ca ei să apeleze la „bătrână” 
într-un fel sau altul. Mai departe să-ţi spună Gore. 

„Gore” își drese glasul: 

— O, a fost simplu de tot. Am aranjat cu doi băieţi un atac la 
poșeta bătrânei. Eu am salvat-o, chipurile. Și m-am împrietenit 
cu ea. l-am povestit viața mea, și am convins-o. Când Petre i-a 
cerut ajutor, m-a recomandat pe mine. Fără să pară că ne 


cunoaștem. Pe scurt, am cărat ceva saci în Piaţa Unirii. Știţi, tot 
pentru autenticitatea personajului. În schimb, asta mi-a păstrat 
condiția fizică... 

— Acuma, băieţi, la treabă. Ce-ai rezolvat cu clientul nostru? 

— Mi-a dat un minifoto, un breloc pentru chei. Cu film în el. 
Douăzeci de imagini. Diseară trebuie să i-l duc. Vrea să-l 
developeze singur. Mâine intenţionează să plece. 

— O să ne distrăm niţel la aeroport, spuse locotenentul. Îi 
cerem microfilmul când i-o fi lumea mai dragă. 

Colonelul se așeză la birou și făcu celor doi semn să se așeze. 

— Am văzut azi un Toyota, o splendoare, povesti el. Mașină 
de curse, nu alta. Am oprit la stop, la universitate, în rând cu el. 
Când s-a dat liber, a ţâșnit ca un proiectil. Spectacol, băiete... 

Pruteanu-Gore vru să spună ceva, dar Dragomir îi făcu semn 
să tacă. Avea să-i povestească pe urmă despre obiceiul 
colonelului: când era preocupat intens de ceva, schimba vorba, 
ca să-și acorde un răgaz pentru gândire sau să-și depărteze 
interlocutorii de la adevăratul subiect. Dar nu era momentul să-i 
explice acum. Oferi o ţigară locotenentului, își aprinse și el una. 
Colonelul bătea cu creionul în masă: tac-tac... tac-tac... 

— In definitiv de ce l-am aresta? spuse el deodată trântind 
creionul pe sugativa galbenă. Să-l lăsăm să plece cu microfilmul. 
Asta o să-l liniștească o vreme pe maiorul lui. Au să-și treacă pe 
hărţi obiectivul pregătit de noi, cu datele pe care i le furnizăm 
noi. 

— Și între timp obiectivul „Cezara” devine invulnerabil, strigă 
Dragomir. 

Colonelul râse încet și adăugă: 

— lar dacă domnul Petre mai vine o dată, peste o vreme, ne e 
mai ușor să aflăm ce caută... 

Se ridică să deschidă fereastra. lar se făcuse cald în birou. 
Profitând de pauză, locotenentul se aplecă spre Dragomir și-i 
șopti cu glasul lui Gore: 

— Ce zici de bariul, dom' șef? Are o idee, de milioane!