Kerry Drewery — Ziua 7

KERRY DREWERY 


ZIUA 7 


Original: Day 7 (2017) 


Traducere din limba engleză de: 


LILIANA PELICI 
prin LINGUA CONNEXION 


5/ 


virtual-project.eu 


po 


mO v 


2018 


VP - 


2 


„În vremuri când 
înșelătoria este universală, a 
spune adevărul devine un 
act revoluţionar”. 


Autor necunoscut 


VP-3 


Prolog 


Ar trebui să fiu moartă. 

Ar 

trebui să fiu moartă. 

Simt aerul rece în plămâni. 
Simt că mă ţine cineva de mână. 
Aud strigăte. 

— Martha, ce...? 

— Martha, când...? 

— Martha, cum...? 

Prea tare. 

Prea tare. 

Tăceţi. Vă rog. 

Văd lumini = 

albe. 


Ecranele luminoase ale telefoanelor, ca niște puncte, 
privesc. 


Camere mari de filmat mă orbesc. 

Fotografii. 

Bang, bang, bang. 

Nu am niciun comentariu pentru ei. 

Merg. 

Ţin inelul pe care mi l-ai dat și continui să merg. 
Departe de tine și îmi pare rău. 

Foarte rău. 

Inima mi-e sfâșiată. 

O parte rămâne cu tine. 

Și, dacă mori, acea parte din mine va muri odată cu tine. 


mă 


VP -4 


ZIUA 1 


Studioul de televiziune 


Ora 10: 30 dimineața. Se derulează genericul 
emisiunii Apasă butonul pentru justitie - cea mai 
recentă emisiune TV de succes. 


Un studio larg. În spate, locurile dispuse în trepte sunt 
ocupate în totalitate de publicul care așteaptă. În faţă, în partea 
dreaptă a scenei, se află o boxă a acuzaților, neagră și lucioasă, 
așezată pe o platformă ridicată, cu un geam securizat care 
împrejmuiește jumătatea de sus. Pe peretele din stânga e un 
ecran mare. 

Intre scenă și public se află un pupitru lung, la care stau cei 
trei membri ai juriului. În faţa fiecărui jurat e un buton mare și 
albastru și, atârnând deasupra fiecăruia dintre ei, e o 
reprezentare 3D a logoului în formă de ochi al emisiunii Apasă 
butonul pentru justiție - slab luminat și licărind încet. 

O melodie vioaie, cu ritm rapid, se aude tot mai încet, iar 
gazda emisiunii, Kristina - purtând un costum cu pantaloni, 
strâmt, gri, cu dungi subţiri, și o bluză decoltată de culoare 
albastră-deschisă - merge cu pași mari pe scenă. Zâmbește și 
își dă părul blond și buclat la o parte. Aplauzele publicului 
încetează. 


KRISTINA: Bună ziua și bine-aţi venit la ediția de astăzi a 
emisiunii Apasă butonul pentru justiție, unde vom avea, așa 
cum v-am promis, informaţii exclusive despre infracţiuni, 
minciuni și sentinţe, despre lupta dintre inocenţa tăcută și 
vinovăția furioasă. Vom avea lacrimi, vom avea adevăruri și, 
probabil, vom avea și crize de furie. 


Publicul aplaudă și se aude un „Ooo” murmurat. 


KRISTINA: Da, într-adevăr, avem multe de văzut, credeţi-mă, așa 
că să ne mișcăm repede și să întâmpinăm membrii juriului 
care au această incredibilă ocazie de a face dreptate. Nu 
uitaţi, doamnelor și domnilor, este nevoie doar de o 


VP-5 


majoritate: două butoane apăsate, două voturi pentru 
vinovăţie și acuzatul nostru este condamnat! 


Kristina ia o pauză, se face mai multă lumină asupra 
membrilor juriului, apoi ea se întoarce spre ei. 


KRISTINA: Apasă butonul pentru justiție urează bun venit 
primului membru al juriului - Ava, o pensionară din Camden, 
care și-a dorit toată viaţa să apară la televizor. 


Camera de filmat se concentrează pe exuberanta Ava, care 
dă din mâini ca o nebună, înainte de a trece la următorul 
membru al juriului. 


KRISTINA: îl salutăm pe Sadiq, al doilea membru al juriului. Vine 
dintr-un sătuc din Derbyshire, iar visul lui este să aibă o 
carieră în industria muzicală. 


Sadiq zâmbește cu căldură. 


KRISTINA: Ultimul, dar nu cel din urmă, al treilea membru al 
juriului - Candice din Birmingham, care-și dorește să fie 
actriță. Bună, Candice. 


Camera de filmat se îndreaptă spre Candice. Ea pozează, își 
lasă capul pe spate și zâmbește cu gura larg deschisă. 


KRISTINA: Ce grup admirabil de justiţiari va decide astăzi! 
Haideţi să aducem primul infractor, cineva pe care mulți 
dintre voi poate îl cunoașteţi deja. Eu, cu siguranță, îl cunosc 
- este fostul deținut din culoarul morții și invitatul recent al 
emisiunii Moartea este Justiție, da, nemaipomenitul... Gus 
Evans! 


Se aude muzica, în timp ce reflectoarele se aprind în jurul 
studioului, luminându-l pe Gus - un bărbat slab, cu părul ciufulit, 
îmbrăcat cu niște blugi decolorați și rupţi și cu un tricou șifonat - 
în timp ce iese din culise. Însoţit de un agent de securitate, Gus 
merge până la boxa acuzaților cu capul aplecat și se așază. 
Paznicul îl închide în ea. Muzica se termină, iar luminile se 
potolesc. 


KRISTINA: Gus, mă bucur să te văd din nou. Să vedem, a 
trecut... o săptămână? 


Kristina râde, uitându-se la el. Gus dă din cap, încet. 


VP-6 


KRISTINA: Ei bine, eu de-abia aștept să aud ce-ai făcut în 
ultimele șapte zile și să aflu de ce ai fost adus aici pentru 
judecată. Fără alte comentarii, haideţi să vedem. 


Ea se întoarce spre ecranul din spatele lor, care este plin de 
montajul înregistrărilor făcute în ultimele zile de camerele video 
de supraveghere în renumita clădire care găzduieşte 
condamnaţii la moarte. Este mare și impozantă, o faţadă pentru 
un Sistem de justiţie care nu are remușcări, iar durerea 
deţinuţilor care circulă prin celulele condamnaților la moarte - 
una pentru fiecare zi a săptămânii - e ascunsă de ușile netede și 
de fațada ei lucioasă. Realitatea sentințelor acordate prin vot 
public în a șaptea zi e ascunsă de logoul cu un ochi din neon de 
deasupra ei și de promisiunile de divertisment pentru toţi cei 
care urmăresc emisiunea. 

Transmisiunea se concentrează pe Gus - acesta stă la mică 
distanţă de o grămadă de demonstranți care ţin pancarte pe 
care scrie „Viaţă pentru viaţă” sau „Vrem străzi sigure”. Pe 
pancarta pe care o ţine Gus scrie „O persoană, un vot”, gura i se 
mișcă în timp ce scandează și își mută greutatea de pe un picior 
pe celălalt pentru a se încălzi înainte de a da cu pumnul în aer. 

O mașină oprește; Gus își azvârle pancarta și se aruncă 
înainte. În timp ce mulţimea se repede la mașină, o clatină și o 
împinge, camera de filmat se îndepărtează. Gus e pierdut în 
mulțime. Mașina se înclină într-o parte, apoi se răstoarnă cu 
susul în jos. Geamurile ei se sparg și cad pe asfalt, iar imaginea 
se întrerupe înainte de a se mări, mai neclară, și de a arăta o 
tânără care plânge la pământ, apoi un bătrân care stă la 
marginea drumului și ţine o bucată de pânză pe fruntea sa 
însângerată. Imaginea se mută din nou, oprindu-se la Gus, cu 
fața schimonosită de furie și sprijinindu-se cu mâinile de mașina 
răsturnată. 

Kristina se întoarce spre Gus și dă din cap. 


KRISTINA: Cred că vorbesc în numele tuturor atunci când spun 
că suntem șocați de comportamentul tău. Un comportament 
care a dus în mod clar la rănirea unor civili nevinovați, ca 
acea tânără și acel biet cetățean în vârstă, printre mulți alţii. 


Ea se întoarce înapoi spre ecran. 
KRISTINA: Dar să vedem de ce ești acuzat. 


VP -7 


Imaginea lui Gus se mută în partea dreaptă a ecranului, iar în 
stânga apare cuvântul „INFRACȚIUNE” scris cu litere mari, 
albastre, luminoase. Sub el, rânduri de becuri pâlpâie, iar 
tensiunea crește. Becurile se opresc când se aude un bang și 
formează cuvintele unei liste: SCANDAL ÎN PUBLIC, TULBURAREA 
LINIȘTII PUBLICE, INCITARE LA REVOLTĂ. 


Publicul murmură. 


În boxa acuzaților, Gus ridică mâna în aer, închide și deschide 
gura, dar nu se aude niciun sunet. Agentul de securitate își 
scoate bastonul de la curea și lovește sticla cu el în semn de 
avertisment. 


KRISTINA: Trei infracţiuni contra ordinii publice. Trei. Cum ni se 
pare asta, doamnelor și domnilor? 


Publicul murmură: 
— Tt, tt. 


KRISTINA: E acesta genul de om pe care vrem să-l vedem pe 
stradă? Cineva căruia i-am acordat prezumția de nevinovăție, 
dar ne-a aruncat-o în față? Cineva care s-a prefăcut că era un 
aliat al programului înfrățit cu al nostru, Moartea este Justiţie, 
dar a continuat să se asocieze cu infractorii? Cineva din 
cartierul sărac Rises, cu care ne-am împrietenit și pe care l- 
am sprijinit, dar care nu apreciază bunătatea noastră? Îl vrem 
pe străzile noastre? 


Publicul începe să strige insulte. 


KRISTINA: Peste cadavrul meu, aș spune eu. Dar nu e decizia 
mea. E a voastră: a poporului. Țara voastră, legile voastre, 
democraţia voastră - totul e în mâinile voastre. Decizia 
aparţine celor trei reprezentanţi curajoși care s-au prezentat 
pentru această misiune, care au plătit bani buni pentru 
această onoare și pentru responsabilitatea de a reprezenta 
gândurile și opiniile voastre, ale publicului. Dar, mai întâi, 
haideţi să aflăm care ar fi sentinţa pentru Gus Evans dacă 
membrii juriului nostru l-ar declara vinovat. 


Se întoarce din nou spre ecran. Sub lista infracţiunilor, apare 
cuvântul „TOTAL” și, lângă el, un rând de becuri pâlpâie și se 
oprește din nou cu un bang. Scrie „7 ANI”. Kristina fluieră încet. 


VP-8 


KRISTINA: Gus, ai primit o sentință destul de dură. Nu-i așa, 
doamnelor și domnilor telespectatori? Pe cuvânt. Dar 
binemeritată, trebuie s-o spun. Și, bineînţeles, este un mesaj 
vital și o metodă de descurajare pentru cei care plănuiesc să 
tulbure statu-quo-ul. 


Se plimbă pe scenă, îndreptându-se spre Gus. 


KRISTINA: Dar, bineînţeles, în democrația noastră adevărată, nu 
putem cere membrilor juriului să dea un verdict fără să îl 
asculte întâi pe acuzat. 


Se oprește la boxa acuzaților. Reflectoarele luminează mai 
tare deasupra ei și a lui Gus. 


KRISTINA: Gus Evans, ai treizeci de secunde să faci o declaraţie 
începând de... 


Pe ecranul din spatele lor, imaginea lui Gus la locul infracţiunii 
e înlocuită de un: 30 mare și digital. Se aude un părâit când e 
pornit microfonul lui Gus. 


KRISTINA: Acum! 
Pe ecran apare un :29 imediat. 
GUS: Ăăă... 


KRISTINA: Gus, ai aceste secunde preţioase ca să ne convingi de 
nevinovăția ta. Nu le irosi! 

GUS: Eu... ăăă... tot ce-am făcut... 

KRISTINA: Poate că simţi că sinceritatea e cea mai bună 
strategie aici. Chiar dacă trebuie să precizez că - spre 
deosebire de sistemul judiciar din trecut - noi nu facem 
compromisuri! 


Femeia râde. 


KRISTINA: Noi credem în pedepse potrivite și corecte pentru 
infracţiuni, nu în indulgență pentru că ai recunoscut că ești un 
infractor când faptul este deja la vedere! 


Pe monitor scrie: 16. 


GUS: N-am făcut nimic! Am ţinut o pancartă, atât! N-am început 
niciun scandal! Nu am provocat revolte, nimic! Astea sunt 
aiurea... 


VP-9 


Vocea lui nu se mai aude. Pe ecran scrie :00. Gura lui se 
mișcă în timp ce strigă fără să fie auzit, scuipă pe sticlă, o 
lovește cu palmele, iar aceasta se murdărește și se aburește. 

Camera de filmat se îndreaptă spre Kristina, care zâmbește. 


KRISTINA: Gus, mă tem că timpul tău s-a scurs. Haideţi să ne 
îndreptăm atenţia spre membrii juriului. Doamnelor și 
domnilor telespectatori, oare ei consideră dreptatea la fel de 
importantă ca noi? Publicul ce părere are? 


Tocurile ei înalte ţăcăne pe podeaua studioului, în timp ce se 
îndreaptă spre membrii juriului. Lumina se schimbă, 
reflectoarele se îndreaptă spre Ava, Sadiq și Candice. Deasupra 
lor, cele trei logouri 3D cu ochi pârâie din cauza electricităţii 
statice, în timp ce fiecare iris albastru și rece strălucește. 

Cronometrul de pe ecran se întoarce la: 30. 


KRISTINA: Primul membru al juriului, Ava, apelăm prima dată la 
tine. Ai văzut videoclipul, ai auzit apărarea lui Gus, ai treizeci 
de secunde să iei o decizie. 


Un cronometru ticăie tare în timp ce face numărătoarea 
inversă. Mâna îmbătrânită a Avei planează deasupra butonului 
din faţa ei. 


KRISTINA: Ava, va trebui să te grăbesc. Dacă vrei să votezi 
pentru vinovăția lui Gus și să-l trimiţi la închisoare pentru 
șapte ani, atunci ai... 


Privește ecranul. 


KRISTINA: ...zece secunde ca să decizi. Ține minte, apeși 
butonul dacă crezi că e vinovat, nu îl apeși dacă crezi că e 
nevino... 


Ava lovește butonul cu ambele mâini. Deasupra ei, ochiul se 
luminează, pârâie mai tare și un albastru mai strălucitor o 
luminează. 


KRISTINA: Unul a votat, au mai rămas doi. E nevoie de o 
majoritate. Gus, dacă Sadiq votează pentru vinovăția ta, vei 
pleca imediat ca să-ţi ispășești pedeapsa. Sadiq, te rog, arată- 
ne decizia ta. 


Pe ecran începe din nou numărătoarea inversă. Mâinile lui 
Sadiq sunt întinse pe pupitru, câte una de fiecare parte a 


VP - 10 


butonului. Se holbează la el. Albastrul ochiului de deasupra lui îl 
luminează. li tremură mâinile. 


KRISTINA: Sadiq, ai cincisprezece secunde. 
Își ridică ambele mâini și le ţine în aer, deasupra butonului. 
KRISTINA: Zece. 


Ecranul vibrează la fiecare secundă. Publicul scandează 
numărătoarea inversă. Sadiq îl privește pe Gus, își încrucișează 
braţele la piept și dă din cap. 


KRISTINA: Cinci. Încă mai ai timp, Sadiq. Trei. Doi. Unu. 


Ochiul de deasupra lui Sadiq se închide și dispare în întuneric. 
Sadiq e înghiţit și el de întuneric. 


KRISTINA: Ei bine, doamnelor și domnilor, spectatori de acasă, 
ce surpriză! Eu credeam că acest caz e ca și rezolvat. Gus, se 
pare că ţi s-a dat o speranţă - dar poate nu va dura prea mult 
timp! 


Kristina se îndreaptă spre următoarea persoană. 


KRISTINA: Al treilea membru al juriului - Candice -, decizia îți 
aparține. Soarta lui Gus e în mâinile tale. Dar sunt mâinile tale 
pregătite să facă dreptate? Să sperăm că da. Totul depinde 
de tine. Apasă pe acel buton și Gus Evans, fost deţinut pe 
culoarul morții și acum acuzat de trei - da, tre; - infracțiuni 
contra ordinii publice care au avut ca rezultat rănirea a sute 
de civili nevinovaţi, va sta șapte ani la închisoare. Candice, 
ascultă-ţi inima. Cele treizeci de secunde ale tale încep... 
acum. 


Cronometrul începe numărătoarea din nou. Fiecare secundă 
strălucește albastră deasupra studioului întunecat. 

Candice își pune mâinile pe obraji, mimând groaza. Oamenii 
din public îi strigă sfaturi; ea se întoarce să-i vadă. Unii îi fac 
semne cu degetele mari lăsate în jos, câţiva dau din capete. 


CANDICE (strigând): Nu știu ce să fac! 


Ridică din umeri, își întinde mâinile pe pupitru și le așază pe 
buton. Tremură. Publicul o aclamă, dar, când ridică ochii spre 
Gus, privirile lor se întâlnesc. El zâmbește, iar ea își retrage 
mâinile din nou. 


VP -11 


Publicul huiduie și strigă insulte. 


KRISTINA: Candice, ai cincisprezece secunde. Întreabă-te - ai 
vrea să fii prinsă în mijlocul unui scandal împreună cu acest 
om? Dar mama ta? Sau bunica ta? Ce-ţi spune inima să faci? 
Ai douăsprezece secunde. 


CANDICE (strigând): Nu știu! 


Ecranul arată zece... nouă... 
Candice se uită înapoi la public. Un bărbat se uită fix la ea. 


KRISTINA: Șapte secunde, Candice, șase... Trebuie să acționezi 
acum. 


Bărbatul îi șoptește ceva, iar ea își bagă mâna în buzunar. 
Fără să fie văzută de cameră, se uită în jos la o carte de vizită. O 
adresă e măzgălită pe ea și cuvintele „dacă va fi închis, mâine 
vei participa la o audiție”. 


KRISTINA: Trei... două... 
Candice se uită la bărbat, apoi la buton. 
KRISTINA: Una... 


Candice coboară mâinile, lovește butonul, iar deasupra ei 
ochiul strălucește tot mai tare, scăldând-o în lumina lui albastră 
irizată. 

Pe scenă, Gus se clatină în boxa acuzaților și își trece o mână 
prin părul încâlcit. Gura lui formează cuvinte care nu pot fi 
auzite. Publicul aplaudă. Kristina zâmbește. 


KRISTINA (cu voce tare, către public): Ei bine, doamnelor și 
domnilor, spectatori și telespectatori, cred că e un rezultat 
bun. Gus Evans, în ciuda declaraţiilor prin care îţi susţineai 
nevinovăția, dreptatea a triumfat. Poporul a decis. Tu vei 
merge la închisoare! 


Reflectoarele pornesc și luminile lor dansează pe scenă, în 
timp ce se aude tare o melodie care sugerează victoria. Agentul 
de securitate descuie boxa acuzaților. 


KRISTINA: Imediat vei începe să-ţi ispășești pedeapsa. Pentru 
infracțiunile tale foarte grave vei executa termenul maxim de 
încarcerare - cei șapte ani - fără posibilitate de eliberare 
condiționată sau mai devreme de termen. 


VP - 12 


Câţiva oameni din public se ridică în picioare și aplaudă încet, 
în timp ce Gus e plimbat pe scenă, cu mâinile legate cu cătușe 
la spate, dar cu capul sus. 


GUS (strigând): E o glumă proastă! O înscenare! Tot ce-am făcut 
a fost să spun adevărul, dar nimeni nu vrea să-l audă. Așa că 
mi-au înscenat totul! Treziţi-vă, idioţilor! Treziţi-vă! 


KRISTINA: Vă mulţumim că aţi fost alături de noi, dragi 
telespectatori, și mulțumim și membrilor juriului pentru că au 
făcut dreptate. 


Agentul de securitate îl trage pe Gus după el pe scenă, dar 
când se apropie de pupitrul membrilor juriului, departe de ochiul 
camerei de filmat, bărbatul care se uitase la Candice apare din 
întuneric și se apleacă spre el. 


BĂRBATUL (șoptind): Gus, noi te-am avertizat; tu nu te-ai 
conformat. Asta e rezultatul. Atât de puternici suntem. Nu ar 
fi trebuit să uiţi. 

Bărbatul dispare iar în întuneric. Gus, care acum își ţine capul 
aplecat, e condus mai departe. 


Isaac 


N-am știut ce înseamnă o liniște ca asta. E atât de multă 
liniște, că pot să-mi aud pleoapele făcând zgomot când clipesc 
și saliva atingându-mi dinţii când înghit. Propria mea respiraţie e 
aproape asurzitoare. 

Nu m-au lăsat să fac o declaraţie; mi-au zis că ce am spus în 
discursul de victimă de ieri va ţine locul declaraţiei. 

M-au întrebat dacă sunt prost. 

— De ce ai luat vina asupra ta pentru aia? Pentru fata aia 
mizerabilă, Honeydew. 

Nu le-am răspuns. Mi-am ţinut gura închisă și am încercat să-i 
ignor când mi-au ras capul, m-au dezbrăcat și m-au privit când 
m-am îmbrăcat cu hainele albe de închisoare. 

„Nu-i băga în seamă, mi-am spus în gând. 

lar acum sunt în Celula 1. 

Mă așteaptă încă șase celule și șase zile. Un sistem în care nu 
cred promovează minciunile și senzaţionalul, titlurile şi 


VP - 13 


zvonurile, în locul sincerităţii și al adevărului. Un public amăgit și 
înșelat decide dacă cineva trăiește sau moare, pe baza 
propagandei și a dezinformării. 

Totul e alb sau negru. Vinovat sau nevinovat. Nu există 
nuanţe de gri, nu există motive. Da sau nu fără nicio explicaţie. 

Legea spune: ochi pentru ochi. 

Știu asta. Știam și când am apăsat pe trăgaci și l-am împușcat 
pe așa-zisul meu tată. 

Faptul că Martha ar fi murit dacă nu aș fi făcut asta nu poate 
servi ca o justificare într-un sistem în care raţiunea nu este 
permisă. 

Fapt: l-am ucis. 

Fapt: sunt vinovat. 

Fapt: voi muri. 


Martha 


Vreau să mănânc mâncarea din faţa mea pentru că mi-au 
spus că asta mă va ajuta. Eve, Cicero și Max, ei mi-au spus asta. 

Dar nu pot. 

Și stau întinsă pe pat pentru că mi-au spus că mă voi simţi 
mai bine dacă voi dormi și că putem rezolva totul mâine- 
dimineață. 

Dar cum aș putea să dorm? 

Isaac, faţa ta e înaintea ochilor mei. 

Isaac, mâna ta o atinge pe a mea. 

Și îmi șoptești cuvinte la urechi. 

Nu 

Pot 

dormi. 

Nu pot 

mânca. 

Nu pot 

accepta o lume fără tine. 

Totul se învârtește în jurul meu. 

Nu pot să respir. 

Imping ușa dormitorului, ies pe coridor, trec prin bucătărie și 
camera de zi, gâfâind, și lacrimi îmi curg pe obraz fără să vreau. 

Mi-e rău. 


VP - 14 


Simt furnicături în mâini. 

Bâjbâi după încuietoare și deschid glasvandurile. 

Frigul mă lovește ca o cărămidă. 

Mă trezește. 

Mă forțează să inspir aerul geros. 

Gheaţa scârțâie sub picioare în timp ce alerg prin grădină și 
cad pe iarbă. 

Doamne, Isaac, mi-e dor de tine. 

Îmi pare rău. 

Foarte rău. 

Mă rostogolesc pe spate. 

Bate vântul. Tremur. Mă holbez la cerul alb, dorindu-mi să fie 
noapte ca să pot vedea stelele. 

Stelele noastre, Isaac. 

Care nu cunosc vinovăția sau nevinovăția. 

Te uiţi pe ferestruica aia acum, te uiţi în sus, la cer, așa cum 
fac eu? 

Uit de tot și îmi imaginez că ești aici, lângă mine, și simt cum 
mă iei de mână. 


Isaac 


— Neagă, neagă, neagă, mi-a spus odată așa-zisul meu tată, 
Jackson. 

l-am spus că am trișat la examen, că am copiat de la un băiat 
care stătea lângă mine. l-am spus, cu obrajii arzând de rușine, 
că m-am panicat și n-am putut să-mi amintesc cum să fac 
graficul și i-am explicat că băiatul m-a văzut și m-a pârât 
profesorului. 

A râs de mine. 

— Fii bărbat, a rânjit el dispreţuitor. 

Mama mea vitregă, Patty, a intrat și ne-a văzut stând 
împreună în bucătărie - eram o priveliște neobișnuită, îmi 
amintesc că Jackson dădea din cap în timp ce îi povestea ce s-a 
întâmplat. 

— l-am zis că nu pot dovedi nimic, a spus el arătând cu 
degetul spre mine. Să nege. N-are de ce să-și facă griji. 

Dar eu voiam să fiu pedepsit; o meritam. Pentru că am copiat 
am primit nota 10 și așa aș fi ajuns printre primii, când nu aș fi 


VP -15 


meritat asta. Dar am văzut ceva care semăna cu mândria în 
ochii lui Jackson, în loc de dezamăgire. 

— Ai profitat de ocazie, mi-a spus el. Bravo ţie. 

Patty a fost de acord cu el. 

— Nu pot dovedi nimic. E cuvântul tău împotriva cuvântului 
lui. Profesorul nu te-a văzut, nu-i așa? Doar băiatul. 

— Are dreptate, a spus Jackson. Dacă vrei s-ajungi undeva în 
viaţă, uită-te după numărul unu și calcă pe cadavre ca să ajungi 
acolo. Tot ce-ai făcut a fost să-ţi foloseşti ingeniozitatea. 

— Nu, am copiat, am șoptit eu. 

Patty s-a uitat la mine de parcă eram prost. 

— E cam la fel de naiv ca tine atunci când ne-am cunoscut, i-a 
trântit-o ea lui Jackson, apoi a făcut un pas spre mine. Nimeni nu 
o să te-ajute în viaţa asta, doar tu singur. Uită-te la tatăl tău - 
cum crezi că a ajuns unde-i azi? A profitat de diverse ocazii, mi-a 
spus ea. Eu l-am învăţat să facă asta. 

Jackson nu a răspuns; deja ieșea din cameră. 

A doua zi, la școală, când stăteam în faţa șefului de an în timp 
ce mă acuza că am copiat, n-am putut să neg, așa că am spus 
adevărul. Când Patty a auzit că eram pedepsit să rămân la 
școală după ore timp de o săptămână, mi-a spus că sunt un 
prost, dar Jackson doar a ridicat ziarul ca să citească mai 
departe. Titlul „Isaac Paige a fost numit Ambasador pentru 
Combaterea Infracţiunilor Adolescenţilor” i-a ascuns fața, și de 
pe hârtie propria mea imagine s-a uitat urât la mine. 

Atunci n-am avut nicio justificare; eram vinovat - știam asta 
de când m-am uitat la lucrarea acelui băiat. Și nici acum nu am 
nicio justificare; sunt vinovat - și știam asta când am apăsat pe 
trăgaci. Dar tot am făcut-o. 

Ochi pentru ochi. 

e 

Împing patul până la fereastră, hârșâie tare pe podea, dar nu 
vine nimeni din cauza zgomotului. Cerul e rece și albastru, ca de 
iarnă. Martha, cerul nostru și stelele noastre încă mai sunt acolo, 
chiar dacă acum sunt ascunse de lumina zilei. 

Dacă-mi sucesc gâtul într-un unghi incomod pot să văd 
cărarea pe care am mers până la zona de vizionare. Acolo e un 
copac. Arată nelalocul lui, de parcă cineva l-ar fi plantat prea 
aproape de clădire. 


VP - 16 


Crengile lui sunt goale, așteaptă ca viaţa să se întoarcă în el 
la primăvară. 

Dar ce să vezi, are viaţă, o pasăre și un cuib. Mă întreb dacă 
va supravieţui în timpul iernii. Poate o hrănește și o ajută 
cineva. Sper că da. 

Martha, ai văzut-o când ai stat aici? 

Aș fi vrut să fi putut măcar să vorbesc cu tine după ce ai ieșit 
din Celula 7. 

Aș fi vrut să fi stat cu tine mai mult, să te fi ţinut în braţe și 
să-ți fi spus că te iubesc și că sunt mândru să fiu prietenul tău. 

Acum șapte zile ai fost aici, întinsă pe patul acesta, între 
pereţii aceștia albi. 

Timpul trece foarte repede. Nu așteaptă pe nimeni pentru 
nimic în lume. 

Martha, noi doi am luptat să schimbăm sistemul de justiţie, 
să-l scăpăm de corupţie și să-l facem corect, și încă luptăm. Dar, 
chiar dacă vom reuși, va mai exista pedeapsa cu moartea? Chiar 
asta vor oamenii din ţara asta? 

Și, doar pentru că ei vor asta, înseamnă că e ceva corect? 


Prim-ministrul 


Un avion privat stă pe pistă sub un cer rece și albastru de 
noiembrie. 

Ușa se deschide și, flancat de doi agenți de securitate, prim- 
ministrul iese din avion. Se oprește în vârful scărilor de metal 
pentru a-și aranja ochelarii de soare reflectorizanţi, iar ei 
licăresc când sunt atinși de razele soarelui de iarnă. Zâmbind cu 
niște dinţi albi strălucitori, coboară treptele cu un mers săltăreț 
și face câţiva pași mari pe pistă, îndreptându-se spre presa și 
publicul care-l așteaptă. 

Ridicându-și ambele mâini pentru a cere liniște, scrutează 
fețele și camerele de filmat, așteptând să se facă liniște și să 
aibă parte de atenţie totală înainte de a vorbi. 

— Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc că m-aţi întâmpinat 
atât de călduros la întoarcerea în ţară, mai ales într-o zi care nu 
e deloc caldă. 

Publicul chicotește, iar el zâmbește din nou. 


VP - 17 


— Spre deosebire de cerul albastru de deasupra noastră, se 
pare că, în ultima vreme, am avut parte numai de furtuni. Am 
urmărit desfășurarea evenimentelor din sistemul nostru de 
justiție cât timp am fost peste hotare și, în special, pe anumiţi 
deținuți condamnaţi la moarte, cu intensitate, interes și 
preocupare maximă. 

Face o pauză, își umflă pieptul și își ridică bărbia. 

— Este foarte important să ţinem minte că sistemul nostru 
judiciar este unul dintre cele mai avansate, mai inovatoare și 
mai inspirate din lume. Este vital să rezistăm oricărei reacții 
impulsive faţă de evenimentele recente. Și este datoria noastră 
de cetăţeni să protejăm sistemul împotriva celor manipulaţi într- 
un mod incorect de afirmaţiile fanteziste ale altora. 

— Permiteţi-mi să vă întreb: ce altă ţară din lume permite 
fiecărui membru al poporului său să fie jurat în fiecare caz? 
Puteţi să-mi raspundeţi? 

Calm și sigur pe el, se uită la publicul lui. 

Toţi tac. 

— Știţi de ce nu puteţi răspunde? Pentru că nu există alta. Noi 
suntem speciali, noi suntem pionieri, noi avem puterea la care 
aspiră ceilalţi. Să nu pierdem asta niciodată din vedere. 
Mulţumesc. 

Incepe să meargă mai departe. 

— Dar, domnule prim-ministru, strigă un jurnalist, cum 
rămâne cu Martha Honeydew? Ea era nevinovată. Dacă ar fi fost 
executată? Cum s-ar fi reflectat acest fapt asupra sistemului 
nostru de justiţie? 

Prim-ministrul se oprește. 

Pentru o clipă, stă pe loc, apoi se întoarce și dă din cap. 

— Adesea, în viaţă și, într-adevăr, și atunci când conduci, 
există necesitatea de a pune sub semnul întrebării sensul și 
așteptările societății cu privire la asemenea lucruri ca 
nevinovăția. În acest caz trebuie să ne punem întrebări. 

— Domnule prim-ministru! strigă alt jurnalist. Ea a făcut 
sistemul de râs, nu-i așa? 

Prim-ministrul zâmbește și dă din cap. 

— Dacă crezi asta, tu ești cel care se face de râs, îi răspunde 
el. Într-adevăr, dacă cei care fac asemenea acuzaţii s-ar opri și 
ar examina felul în care funcţionează sistemul de justiţie, ar 
înţelege că posibilitatea de influențare a deciziilor cu privire la 


VP-18 


vinovăția sau nevinovăția celor de pe culoarul morţii e 
neglijabilă. 

Incearcă să se îndepărteze din nou, dar îl împiedică un baraj 
de întrebări, microfoane și aparate de înregistrat aţintite asupra 
feţei lui. Face nonșalant un pas în spate și zâmbește mulțimii. 

O întrebare se aude mai tare decât celelalte. 

— Cum rămâne cu corupţia? 

EI își dă jos ochelarii. 

— Ce-i cu ea? răspunde el. 

— leri s-au făcut multe acuzaţii. Băiatul acela, Paige, a avut o 
mulţime de probe; a făcut multe afirmaţii bine fondate. A 
susținut că tatăl lui, Jackson, a omorât-o pe mama Marthei 
Honeydew. Dacă e adevărat, înseamnă că tânărul executat 
pentru acea crimă era nevinovat, și mai era și videoclipul... 

Prim-ministrul ridică o mână. 

— Permiteţi-mi să vă opresc aici. Afirmațiile nefondate ca 
aceasta sunt doar încercări urâte și neprofesioniste de a 
submina valorile pe care le susţinem în ţara aceasta. Nu pot 
tolera... 

— Dar nu au fost nefondate. Avea probe. lar documentele pe 
care le-a luat de la tatăl lui... 

Prim-ministrul râde. 

— Exact de asta mă tem pentru țara noastră și trebuie să 
rămânem uniți împotriva acestor lucruri. Oamenii care 
denigrează în aceste feluri nu fac nimic altceva decât să 
submineze lucrurile pentru care mulţi dintre voi, din public, aţi 
luptat de-a lungul anilor, lucrurile pe care le meritați. Adică: 
pacea și siguranţa. Să nu uităm cât de dramatic a scăzut 
numărul infracțiunilor violente în statistici de când au fost 
introduse Voturile pentru Toţi. Vreţi să vă aruncaţi pe geam 
siguranţa? Mă îndoiesc. Acuzaţiile sunt doar atât - acuzaţii, și nu 
merită să ne facem griji din cauza lor. Într-adevăr, unul dintre 
numeroasele motive pentru care tribunalele au fost desființate a 
fost amenințarea constantă de corupţie care putea, și a și făcut- 
o, să împiedice aducerea vinovatului în faţa justiţiei. Traficanţii 
de droguri primeau o pedeapsă mai mică dacă își turnau 
asociaţii, criminalii erau acuzaţi de omor prin imprudenţă dacă 
pledau vinovat și scuteau tribunalele de cheltuieli, polițiștii erau 
lăsaţi să scape de pedepse dacă erau de acord să treacă cu 
vederea unele lucruri. Toate astea a trebuit să înceteze! Ridică o 


VP-19 


palmă în direcţia publicului. Și așa s-a întâmplat. Datorită vouă, 
publicului. Și, vă rog, fiţi mândri de ce am realizat împreună. Nu 
riscați să pierdeţi totul pentru bârfe și zvonuri. Noi, eu și 
cabinetul din spatele meu, am jurat că nu vom susţine corupția 
sub nicio formă, că vom lupta împotriva ei și, doamnelor și 
domnilor, sunt mândru să spun că atitudinea noastră a rămas 
neschimbată. Am tratat acuzaţiile lui Paige cu seriozitate și, 
urmând instrucțiunile pe care le-am dat cât timp am fost în 
vacanţă, poliţia și brigada infracţiunilor grave le-au investigat în 
detaliu, le-au analizat meticulos și au descoperit că sunt false. 
Documentele despre care se presupune că le-a luat din biroul lui 
Jackson Paige - și așa-zisul montaj al camerei de supraveghere - 
au fost doar niște minciuni bine ticluite. 

Face o pauză și se uită peste publicul lui. 

— Haideţi să fim mândri de ţinuta noastră morală și să 
rămânem puternici împreună. Nu lăsați capriciile celor mai slabi 
decât noi să discrediteze ceea ce ne este atât de drag. 

Blițurile camerelor strălucesc, microfoanele i se împing în faţă 
și i se pun întrebări scandaloase, dar o tânără merge calmă 
până la el. 

— Domnule, ar trebui să plecăm, șoptește ea. 

Dând din cap și cu zâmbetul pe buze, prim-ministrul face 
semn cu mâna publicului și merge cu pași mari spre clădirea 
terminalului. 

Sofia, cu niște tocuri silenţioase, pantaloni și un pulover 
elegant, îl urmează, cu o grămadă de dosare în braţe și o 
planșetă cu clamă deasupra lor. Se camuflează în peisaj, dar stă 
cu ochii pe toate și totul e în radarul ei. 

După ce traversează porțiunea de beton, intră în clădire, 
departe de ochii și urechile curioșilor, iar zâmbetul prim- 
ministrului dispare. Faţa i se strâmbă din cauza furiei și se 
întoarce pe loc, cu mâinile pe șolduri în timp ce se învârtește. 

— La naiba! strigă el. Fata aia a făcut o harababură! Trebuie 
să terminăm cu asta acum! Se oprește din mers și dă din cap. 
La naiba, spune el din nou și își umflă obrajii. Sofia, ce-am azi în 


program? 
— Domnule, mulți oameni vor să vorbească cu 
dumneavoastră, îi răspunde ea și îi citește o listă de pe 


planșetă. Wational News ar vrea să vă ia un interviu, 
reprezentanţii emisiunii Moartea este Justiție au întrebat dacă 


VP - 20 


puteţi fi invitatul lor special sau dacă puteți da un interviu live 
prin camera web, aveţi o invitație de la un talk-show, revista 
Celebrity now! ar vrea să scrie un articol... 

El ridică o mână ca s-o facă să tacă. 

— Niciuna, spune el. Vreau să vorbesc cu Patty Paige. Adu-o 
la mine. 


În afara închisorii condamnaților la 
moarte 


Martha stă pe bancheta din spate a mașinii, bătând ritmic cu 
degetele în plasticul prăfuit al portierei. 

Eve întoarce cheia și motorul se oprește. Ochii ei albaștri și 
obosiţi privesc în oglinda retrovizoare. 

— Nu cred că e o idee bună, îi spune ea Marthei. 

— Ai vreuna mai bună? îi răspunde Martha. Ai avut numai idei 
bune de când te-am cunoscut... acum o săptămână? 

De pe locul din dreapta șoferului, Cicero se întoarce cu 
sprâncenele ridicate, în timp ce se uită la Martha. 

— Eşti vie, nu-i așa? Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă Eve n-ar 
fi fost consilierul tău pe culoarul morții? 

Eve dă din cap. 

— Nu contează, răspunde ea. 

— Ba contează! Lovește cu pumnul în scaun. Am înfruntat 
pericole pentru tine, Martha. Și Max a făcut-o. Ce crezi că s-ar fi 
întâmplat dacă autorităţile ar fi aflat că Max a intrat în sistemul 
Celulei 7 și a arătat oamenilor că nu l-ai ucis pe Jackson? Sau 
dacă ar fi aflat că am vorbit eu la telefon, cu vocea schimbată, 
ca să lupt pentru tine? Sau dacă ar ști că Eve a transmis 
mesajele dintre tine și Isaac? Faţa i se înăsprește în timp ce dă 
din cap. 

În partea din spate a mașinii, Martha se face mică pe 
banchetă. 

— Hei? Vocea lui se mai linişteşte. Ţi-ai făcut timp să te 
gândești care ar fi fost consecințele? 

Eve își pune mâna pe genunchiul lui. 

— Nu acum, șoptește ea. 

Cicero oftează și se întoarce. 

Pentru o clipă, toţi stau în liniște. 


VP -21 


Martha ridică un braț, șterge geamul aburit și se uită afară. 
De pe partea cealaltă a străzii, reporterii privesc spre mașină. 

— Îmi pare rău, murmură ea. Aveţi dreptate. Voi toţi m-aţi 
ajutat să ies de acolo. Mulţumesc. 

— A fost un efort de echipă, răspunde Eve. Noi n-am fost 
închiși acolo. 

Martha ridică din umeri. 

— Trebuie să mă audă publicul, spune ea încet. 

Eve își desface centura de siguranţă, se întoarce spre Martha 
și o privește pentru o clipă. 

În cele din urmă, Martha ridică privirea spre ea. 

— Te înţeleg, spune ea. Dar vreau ca ei să știe că nu suntun 
monstru. Și cât de mult... Face o pauză, înghite în sec și inspiră 
adânc. Isaac... cât de mult... ceea ce el... Se uită departe, 
ștergându-și faţa cu mâneca. 

— Vrei să vin cu tine? întreabă Eve. 

Martha dă din cap că nu. 

— Va fi bine, spune ea. Dar - face o pauză și inspiră adânc - 
vei mai fi aici când voi ieși, nu-i așa? 

Eve zâmbește discret și dă din cap. 

— Bineînţeles, răspunde ea. 


Ora 6:30 seara. 
Începe emisiunea Moartea este Justiţie. 


Pe un ecran albastru-închis, mici pete albe bâzâie și pârâie ca 
electricitatea. Un ochi supradimensionat cu un iris de un 
albastru rece apare în mijloc. Clipește, și cuvintele „ochi pentru 
ochi” se învârtesc într-un cerc în jurul pupilei negre. 


O VOCE MASCULINĂ: Studiourile Ochi pentru ochi vă prezintă... 


Cuvintele nu se mai învârtesc. Fâsâitul electric se aude din 
nou, iar felul în care sunt scrise cuvintele devine din neted 
zimţat. Ochiul se înroșește și se închide. 


VOCEA MASCULINĂ: ...emisiunea din această seară, Moartea 
este Justiție, cu gazda noastră... 


Albastrul dispare, iar luminile se aprind într-un studio plin de 
strălucire. Suprafaţa argintie-albăstruie a scenei întinse reflectă 


VP - 22 


numeroasele lumini din studio, în partea dreaptă e un ecran 
mare ocupat de logoul cu ochi - cuvintele se învârt încet și 
ochiul clipește - în timp ce în stânga e un pupitru lucios și 
curbat, cu scaune înalte și lucioase plasate în spate și în lateral, 
cu feţele la publicul din studio, care e ascuns în întuneric. 


VOCEA MASCULINĂ: ...Joshua Decker! 


Luminile reflectoarelor se îndreaptă spre Joshua, care stă în 
fața pupitrului. Poartă un costum strâmt, albastru-închis, cu o 
cămașă albă, scrobită. Cravata lui cu model reflectă luminile, și 
pantofii clămpănesc în timp ce merge pe podeaua studioului. 
Pace cu ochiul către publicul care îl aclamă și aplaudă. 


JOSHUA: Doamnelor și domnilor, telespectatori și public, ce 
primire! Mulţumesc! E o mare plăcere să fiu aici cu voi din 
nou la această emisiune specială. 


Publicul aplaudă mai tare. 


JOSHUA: Draga noastră Kristina Albright s-a mutat pe o pășune 
unde iarba e mai verde. Acum este gazda emisiunii noastre 
de zi, Apasă butonul pentru justiție. Dacă nu aţi văzut-o, 
atunci vă implor s-o faceţi. E o veritabilă explozie de 
distracţie! Se face dreptate în transmisiune directă, verdictele 
sunt date de un juriu format din oameni ca voi. Țineţi mâna 
deasupra butoanelor acelora mari și albastre, credeţi că 
cineva e vinovat și bang, apăsaţi pe buton și așteptați să 
vedeți dacă decizia majorităţii e în favoarea dumneavoastră! 
Vreți să participaţi? 


Publicul tace. 
JOSHUA: Am spus, vreţi să participaţi? 


PUBLICUL: Da! 

JOSHUA: Atunci vizitaţi site-ul 
www.aneyeforaneyeproductions.com, daţi clic pe iconiţa 
emisiunii Apasă butonul pentru justiție de sus și aplicaţi 
pentru cumpărarea biletelor! Un chilipir de 99 de lire pentru a 
fi membru al publicului, 499 de lire pentru a fi unul dintre 
membrii importanţi ai juriului care judecă nu doar un caz, ci 
toate cazurile din respectiva sesiune. În ce altă societate 
puteţi fi în vârful sistemului de justiție? Ce emotie! Deja avem 


VP - 23 


o lungă listă de așteptare, așa că vizitaţi site-ul azi și 

depuneţi-vă cererea. Dar să ne întoarcem la emisiunea 

noastră... 

Face pauză un moment, luminile scad în intensitate și merge 
spre public. 


JOSHUA: Nu-mi vine să cred că sunt gazda dumneavoastră și vă 
mulțumesc pentru entuziasmul și pentru primirea călduroasă. 
Mă simt onorat și privilegiat. 


Aplauzele se aud din nou foarte tare. 


JOSHUA: Și, că tot vorbeam de privilegii... poate cineva să aibă 
mai multe privilegii în viaţa asta decât a avut ultimul deţinut 
aflat pe culoarul morţii, Isaac Paige? Ce viitor avea, dar a 
renunţat la el dintr-un capriciu. Sau nu? Ce credeţi? 


Un murmur se aude prin mulţime. 


JOSHUA: Mulţi cred că e păcat de el. Poate că intenţiile lui au 
fost bune. Poate a făcut-o din dragoste. O crimă pasională. 
Dacă e cazul aici, atunci vă întreb, dragi telespectatori, ce aţi 
face voi pentru persoana pe care o iubiți cel mai mult în 
lumea asta? 


Publicul tace. Joshua pare să tresară un pic și, brusc, își ridică 
mâna repede la ureche. După ce se liniștește, continuă. 


JOSHUA (improvizează): Sau poate, așa cum au sugerat unii, a 
fost manipulat în această situaţie și a falsificat ceea ce el 
pretindea că sunt dovezi ale corupţiei. Este o problemă dificilă 
la care trebuie să vă gândiţi. 


Se oprește lângă public și zâmbește unei femei din față. Ea 
chicotește și se aude un murmur în jur. După ce face cu ochiul, 
se întoarce spre camera de filmat. 


JOSHUA: Poate invitata noastră de astăzi ne va lumina în 
legătură cu această situaţie. Doamnelor și domnilor, privitori 
de acasă, în această seară avem o invitată foarte specială 
pentru voi. Probabil singura persoană care poate explica totul. 
Sunt sigur că aţi crezut că așa ceva nu se va întâmpla 
vreodată, dar azi, după eliberarea ei, vorbim cu fata evacuată 
de pe culoarul morţii. Te rog, vino pe scenă... Martha 
Honeydew! 


VP - 24 


Muzica se aude tare în studio, luminile coboară și dansează, 
iar Martha iese din culise. Aplauzele publicului se mai potolesc 
atunci când ea merge spre Joshua și se oprește lângă pupitru. El 
zâmbește și vrea s-o îmbrăţișeze, dar ea se încordează și se dă 
la o parte, iar momentul este unul jenant. 

In timp ce muzica se aude tot mai încet și luminile se opresc, 
el și Martha se așază. 


JOSHUA: Martha, mă bucur să te văd. Foarte tare. Toţi suntem 
foarte ușuraţi să te vedem liberă. 


MARTHA: Mulţumesc. 

JOSHUA: Rapoartele ne spun că, momentan, stai cu consilierul - 
fostul consilier, ar trebui să spun - Eve Stanton. E adevărat? 

MARTEIA (dând din cap): Da, e adevărat. 

JOSHUA: Deocamdată. 

MARTHA: Pardon? 

JOSHUA: Eve îţi permite să stai la ea, deocamdată. 

MARTHA: Nu... nu înțeleg. 


Joshua râde, aruncă o privire publicului înlemnit, apoi se uită 
iar la Martha. 


JOSHUA: Știi ce a spus inspectorul detectiv Hart de la brigada 
infracțiunilor grave noaptea trecută, după ce ai fost eliberată? 


Martha se holbează la el. 
MARTHA: Eu... nu... 
În studio se lasă tăcerea. El se uită la public. 


JOSHUA: Of, dragă. Ei bine, doamnelor și domnilor, se pare că va 
trebui să-i dăm o veste bombă bietei noastre domnișoare 
Martha. Martha, dacă vrei să vezi... 


Logoul cu ochi se mută în partea dreaptă a ecranului, în timp 
ce în stânga apare o imagine cu inspectorul detectiv Hart, 
rândul de medalii de pe uniforma lui sclipind în lumina 
reflectoarelor. 

Videoclipul începe. Martha încremenește. 


INSPECTORUL DETECTIV HART (în videoclip): Toată treaba asta a 
fost o farsă. Am spus de la început că era mai mult decât ce 
se vedea și, din păcate, s-a dovedit că am avut dreptate din 
nou. Honeydew și-a bătut joc de autorităţi, de victimă, de 

VP - 25 


Isaac Paige, de poliţie și de voi, de public. Ca un membru 
votant al societăţii sunt indignat că a profitat de niște oameni 
obișnuiți, nevinovaţi și vulnerabili și vă promit că asta nu se 
va mai întâmpla niciodată. Chiar dacă nu va fi judecată pentru 
că a irosit timpul poliţiei, vă asigur că, în timp ce vorbim noi, 
se fac planuri pentru a o duce într-un sanatoriu pentru 
evaluarea nevoilor ei psihologice cât de repede se poate și va 
rămâne sub supraveghere continuă până când va fi evaluată. 
Poate că nu este vinovată pentru crima pentru care a stat pe 
culoarul morții, dar asta nu înseamnă că merită să umble pe 
străzi ca un cetățean liber. Ca întotdeauna, siguranța 
publicului este prioritatea noastră. 


Înregistrarea se oprește cu imaginea feței lui strâmbate. 
Martha se holbează la ea. 


JOSHUA (cu blândeţe): Ce simţi în legătură cu asta? 


Martha se clatină pe scaunul ei, închide ochii și apucă 
pupitrul. 


JOSHUA: Martha, ce simți în legătură cu asta? 
Ea deschide ochii din nou și se holbează la ecran. 
MARTHA: Mi-e rău. 


JOSHUA: Îmi pare rău să aud asta. Chiar îmi pare rău. Ai trecut 
prin niște clipe foarte grele săptămâna trecută pe culoarul 
morții, nu-i așa? 

MARTHA: Nu mai grele decât ale celorlalţi, dar ce a vrut să 
spună inspectorul detectiv Hart când a spus că... 

JOSHUA: Ei bine, dar tu... 

MARTHA: Pot să mai pună înregistrarea o dată? Vreau să înţeleg 
ce-a vrut să spună când a zis că mi-am bătut joc de Isaac. 

JOSHUA (îngrijorat): Ne vom întoarce la asta, Martha. Cum am 
spus, ai trecut prin niște clipe foarte grele acolo. Până la 
urmă, erai nevinovată. 


Își întoarce privirea de la ecran și se uită la Joshua. 


MARTHA: Da, dar și alţii erau și mai sunt. Oliver Barkova, de 
exemplu. 


JOSHUA: Tu spui asta, dar... 


VP - 26 


MARTHA: Știţi asta acum, nu-i așa? 
Se întoarce spre public. 


MARTHA: Știţi că nu el a ucis-o pe mama mea? Știţi că 
nemernicul de Jackson Paige a făcut-o? 


Publicul nu răspunde. 
JOSHUA: Martha, trebuie să-ţi cer să ai grijă la limbaj. 


MARTHA: Dar știți că el a fost vinovat? Jackson Paige? Toată 
lumea știe asta acum, nu-i așa? Aţi văzut videoclipul, aţi auzit 
înregistrarea, aţi citit toate documentele pe care le-a găsit 
Isaac... 


Murmure și comentarii se aud în public. Câţiva oameni dau 
din cap și zic „tț, tţ” din cauza neîncrederii. Martha se încruntă, 
se uită la ei, apoi înapoi la Joshua. 

Joshua încleștează fălcile. Se oprește, de parcă ar vrea să 
spună ceva, apoi continuă. 


JOSHUA (încet): Te referi la această înregistrare? 


Imaginea de pe ecran se schimbă din nou, cea a inspectorului 
detectiv Hart fiind înlocuită de o imagine neclară filmată cu o 
cameră de supraveghere. Imaginea mărită îl arată pe Isaac 
îndreptând arma spre Jackson, dar Martha nu se vede. Arma 
face poc, se vede ceva alb strălucind, iar Jackson cade. 
Înregistrarea se oprește, se desfășoară din nou, iar se oprește. 
Și tot așa mai departe. 

Publicul tresare. Înregistrarea se oprește la imaginea lui 
Jackson căzând. În studio, camera se îndreaptă iar spre Joshua și 
Martha. 


MARTHA: Nu arată totul! Nu arată cum mă ameninţa Jackson! 
Cineva a tăiat imaginea. Asta-i induce în eroare pe oameni! Și 
cum rămâne cu... 


UN MEMBRU AL PUBLICULUI (strigând): Isaac merită să moară! 
Ochi pentru ochi! 


Restul publicului îl aclamă. 


MARTHA: Dar... nu e corect... Nu puteţi să vedeţi ce s-a 
întâmplat... A făcut-o ca să mă salveze! 


VP - 27 


UN MEMBRU AL PUBLICULUI (strigând): A făcut-o pentru că e un 
nemernic nerecunoscător și egoist. Jackson i-a dat o șansă, l-a 
scos din mahala, și ce-a făcut el? A dat cu piciorul în ea! 


Martha se ridică. Scaunul cade în spatele ei. 
MARTHA (strigând): Nu, nu-i adevărat! 
Ocolește pupitrul și gesticulează cu pumnul ridicat. 


MARTHA: Dar oamenii pe care Jackson îi avea la mână? Mitele! 
infracțiunile pe care le-au comis ei și care au fost acoperite! 
Pe astea le-aţi văzut? Și în înregistrarea aceea - Jackson mă 
strângea de gât cu o curea, pentru numele lui Dumnezeu! 
Avea de gând să mă omoare! Isaac m-a salvat... 


JOSHUA: Martha, îmi pare rău să-ţi spun asta, dar autorităţile 
pretind că tu ai falsificat... 

UN MEMBRU AL PUBLICULUI: Scorpie  mincinoasă și 
manipulatoare! 

MARTHA: Nu! Aţi văzut înregistrarea. Ați văzut-o când am fost în 
Celula 7! A fost la televizor! 


Se întoarce spre Joshua, care stă liniștit la pupitru. 


MARTHA: N-au văzut-o? N-aţi văzut-o? A fost în nenorocitul ăsta 
de program! A fost... n-a fost? 


Ochii ei se umplu de lacrimi. 


JOSHUA (încet): Stai jos... Martha, nu există nicio înregistrare a 
acelui montaj. 


UN MEMBRU AL PUBLICULUI: Mincinoaso! Cerșetoare de atenţie! 
Ai inventat totul. Ești nebună! Ai o problemă la cap! Ar trebui 
să fii închisă la spitalul de nebuni! 

JOSHUA: Vă rog, haideţi să rămânem calmi... 

MARTHA (strigând): Dă-l naibii de calm! El mi-a omorât mama. A 
călcat-o intenţionat cu mașina. Am avut probă filmarea cu 
camera de supraveghere! Isaac a arătat-o în direct la 
televiziune! 


Marthei îi tremură vocea. Publicul râde de ea. 


MARTHA (plânge și ţipă): Am avut dovezi pentru corupţia asta - 
liste, documente. Poliţiștii pe care i-a plătit. Minciunile. Totul! 


VP - 28 


Oamenii din public râd mai mult. Martha se holbează la ei. 
Lacrimi îi curg pe față. Camera se dă înapoi. Joshua e acum 
lângă ea. Pune o mână pe braţul ei, dar ea se îndepărtează de 
el. 


JOSHUA (încet): Martha, vino și stai jos, asta nu te-ajută cu 
nimic. 
Martha îl ignoră pe Joshua și se repede la public. 


MARTHA: Deschideţi ochii! Deschideţi-vă nenorociţii de ochi pe 
care-i aveţi! Sunteţi proști? Voi chiar credeţi... 


Câţiva oameni din public se ridică și ţipă. Doi agenţi de 
securitate merg pe scenă și se opresc, unul în stânga, celălalt în 
dreapta Marthei. O trag mai în spate. Joshua scoate o batistă din 
buzunar și își șterge fruntea. 

Publicul continuă să ţipe, mai mulţi oameni se ridică, un 
pantof zboară pe lângă Joshua și o lovește pe Martha. Joshua se 
ferește și se întoarce când altul trece pe lângă el. 

În timp ce Martha e îndepărtată de public, Joshua își atinge 
urechea, se liniștește, se întoarce spre cameră și zâmbește. 


JOSHUA: Tot timpul, tot timpul avem scandal aici, la Moartea 
este Justiție, emoţiile sunt la fel de mari ca drama! Părerile 
sunt împărțite între membrii publicului din studio și 
domnișoara Martha. Dar ce credeți voi despre acest caz? Ce 
credeţi despre încarcerarea lui Isaac Paige? Liniile telefonice 
sunt acum deschise ca să puteţi suna. Haideţi să începem 
discuţia, doamnelor și domnilor! Și nu uitaţi că și liniile de 
votare sunt deschise. Sunaţi la 0909 87 97 77 și adăugaţi 7 la 
sfârșit pentru vinovat sau 0 la sfârșit pentru nevinovat. Puteţi 
vota și trimițându-ne un mesaj cu textul MORT sau VIU la 
7997. Pentru a vota online, vizitaţi site-ul nostru 
www.aneyeforaneyeproductions.com, dați clic pe iconiţa cu 
„Criminalul adolescent Isaac Paige” din partea de sus a 
paginii și votaţi. Apelurile sunt taxate la o rată premium, vă 
rugăm să obţineţi permisiunea plătitorului facturii, mesajele 
costă 5 lire plus taxa standard a furnizorului rețelei 
dumneavoastră, votul online costă tot 5 lire, după o taxă 
inițială de înregistrare de 20 de lire. Pentru a afla Termenii și 
condiţiile, vizitaţi site-ul nostru. Reveniţi la programul nostru 
după acest scurt mesaj de la sponsorul nostru, Cyber Secure. 


VP - 29 


Camera se îndreaptă din nou spre ecran, care este ocupat 
acum de logoul cu norul pufos al Cyber Secure, cu un lacăt auriu 
care face clic jos, în partea stângă, în timp ce șiruri de informații 
- nume, adrese, emailuri, documente - curg în interiorul norului. 


O VOCE FEMININĂ: Cyber Secure - ţine sub lacăt cele mai 
importante date ale ţării. 


Patty și prim-ministrul 


Îmbrăcată cu o haină lungă, căptușită, și cu o căciulă din 
blană falsă aranjată cu atenţie pe cap, Patty stă într-o grădină 
curată, sub un cer întunecat și plin de nori. 

Bate din picioare și își vâră mâinile la subsuorile hainei. 

— Nu înțeleg de ce nu putem purta conversaţia asta înăuntru, 
spune ea, iar respiraţia ei caldă face norișori trecători în aer. 

Felinarul vechi de lângă ea aruncă o lumină blândă peste 
bordurile perfecte și lumina sclipește pe cărarea îngheţată de pe 
peluza îngrijită. Într-o parte, așezat pe o bancă de lemn, sub un 
stejar masiv, prim-ministrul își ridică privirea spre ea. 

— Ştii de ce, spune el. Mănușile lui din piele scârțâie când se 
lasă pe spate și își sprijină coatele pe spătarul băncii și, în timp 
ce-și pune un picior peste celălalt, pantalonii perfect călcaţi îi ies 
la iveală de sub paltonul lung. 

— Nu înțeleg de ce ţii relația noastră secretă, răspunde ea. 

El râde. 

— Pentru că ce înţelegi tu prin relatie nu se compară cu ce 
înţelege publicul când aude acest cuvânt. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Exact, spune el. 

— Crezi că te voi face de râs... 

— Nu dezbatem acum înțelegerea noastră. Acum vorbim 
despre fiul tău și fata aceea. 

— Înţelegere? răspunde ea. 

Ignorând-o, el continuă. 

— Patty, cum ai putut să permiţi să se întâmple așa ceva? E 
inacceptabil; știi asta. Sincer să fiu, m-ai dezamăgit; mă 
așteptam la mai mult de la tine. Operaţiunea de acoperire pe 
care a trebuit s-o implementez a fost, sincer să fiu, ridicolă. 


VP - 30 


Ferindu-și privirea de el, ea bagă mâna în buzunarul hainei și 
scoate o ţigară dintr-un pachet. Punând-o între buze, apasă pe 
brichetă și flacăra îi aruncă umbre pe față, jucându-se cu liniile 
și ridurile ei. 

Prim-ministrul își ridică privirea spre ea. 

— Nu în grădina mea, spune el. 

Ea își mișcă degetul mare și flacăra dispare. 

— Cine-a murit și te-a făcut pe tine șef? întreabă ea cu o voce 
tărăgănată. 

El râde și se ridică în picioare. 

— Ştiam eu că aveam un motiv ca să te ţin pe lângă mine, 
Patty. Mă faci să râd. Își desface fularul de la gât și îl dă jos. Dar 
să ne întoarcem la fiul tău. 

Tremurând, ea se holbează la el. 

— Are șaisprezece ani, pentru numele lui Dumnezeu. Nu pot 
să-l supraveghez tot timpul! 

— Se pare că nu l-ai supravegheat deloc. 

— N-a fost chiar așa... 

— Și nici pe soţul tău... 

— Ei bine, măcar el nu mai reprezintă o problemă. 

Ea înţepenește când el se apleacă și, în timp ce el îi aranjează 
fularul la gât, ea se holbează la el. 

— Cred că trebuie să-ţi aduci aminte cu cine vorbești, spune 
el, strângând fularul cu mâna stângă. Aș putea să te distrug - 
apropie mâna dreaptă de faţa ei și, în ciuda mănușilor din piele, 
reușește să pocnească din degete - imediat. 

Undeva, în depărtare, o sirenă răsună în aerul nopţii. O 
mașină a poliţiei sau o ambulanţă. 

— Fata aia, continuă el, Martha Honeydew, ne face numai 
probleme. Trebuie închisă. Dacă nu suntem atenţi, va ajunge să 
fie urmată și de alții. Eu mi-am făcut partea mea. Acum e rândul 
tău. 

— Ai încredere în mine, spune Patty. Mă ocup de asta. 

— Chiar asta faci? Oamenii mei au eliminat toate linkurile 
către declaraţia dezastruoasă a fiului tău, au distrus montajul, 
au corupt videoclipurile dacă a fost necesar, au interceptat 
înregistrările telefonice ale oamenilor care au fost acolo și acum 
au grijă ca mass-media să mânjească numele Marthei 
Honeydew cu noroi și să discrediteze tot ce spun ea și fiul tau. 
Tu ce faci? 


VP - 31 


— Am spus să ai încredere în mine. Am să mă ocup de ea. 

El nu mai strânge fularul. 

— Sper că ai s-o faci, șoptește el. Pentru binele tău, chiar sper 
că ai s-o faci. 


Martha 


Același cer. 

Aceleași stele. 

Aceeași lume sub ele. Doar o grămadă de rahaturi în altă 
ordine. 

Eu afară, tu înăuntru. Isaac, mi-e dor de tine. 

E nasol. 

E foarte nasol. 

Din când în când, mă gândesc că am murit, că sunt moartă, și 
trebuie să vorbesc cu Eve sau cu Max, sau să-l privesc pe Cicero 
mușcându-și capetele mustății lui ridicole, ca să mă conving că 
mai sunt vie. Să-mi reamintesc ce a făcut fiecare în felul lui ca 
să mă scoată de pe culoarul morții. 

Am văzut transmisiunea directă cu tine în Celula 1 pentru o 
vreme, dar n-am suportat să te văd cum suferi. 

Am încercat să mănânc mâncarea pe care a făcut-o Max, 
când stăteam la masă cu ei, dar stomacul meu nu a primit-o. 

Și i-am ascultat - pe Eve, pe Cicero, pe Max - în timp ce mi-au 
explicat că lucrurile pentru care ai luptat, și că tot ce ai arătat la 
televizor a fost în zadar, că au dispărut într-o gaură neagră, 
unde se pare că se duc toate informaţiile dispărute, sau poliţia și 
guvernul au reușit să convingă pe toată lumea că noi am 
inventat totul. 

Apoi mi-am dat seama, o dată pentru totdeauna, că trebuie să 
fiu vie, pentru că sunt sigură că nu aș fi putut inventa rahaturile 
alea. 

— Martha poate sta aici cu noi, nu-i așa, mamă? a întrebat 
Max când mi-a pus lasagna în farfurie. 

— Bineînţeles, i-a răspuns ea, dar eu n-am îndrăznit să mă uit 
la ea pentru că știam ce voi vedea în ochii ei. 

Minciuni. 

Minciuni ca să mă facă să mă simt mai bine; știu foarte bine 
ce se va întâmpla mâine. 


VP - 32 


Isaac, ne-am întors de unde-am plecat. 

Dar nu te voi abandona. 

Voi face tot ce va fi nevoie. 

Dar adevărul e că nu știu ce trebuie să fac. 

Fii cu mine, în mintea mea, lângă mine, și ajută-mă să aflu. 


VP - 33 


ZIUA 2 


Isaac 


Stau pe un scaun rotativ alb în mijlocul camerei albe de 
consiliere virtuală. Picioarele mele goale sunt reci pe podeaua 
din gresie albă. Îmi încrucișez brațele pe piept; salopeta de 
închisoare e și ea albă sau cred că a fost albă la început, dar 
acum are o nuanţă murdară de gri. 

— Isaac Paige, spune vocea din computer. O voce feminină, 
metalică și sacadată. Bine v-am găsit în a doua zi pe culoarul 
morții. Sunt consilierul dumneavoastră virtual și sunt aici pentru 
a mă ocupa de bunăstarea dumneavoastră psihologică și 
emoțională. Cum vă simţiţi astăzi? 

Mă aplec înainte și mă uit la camera mică montată în partea 
de sus a ecranului. 

— Martha, spun eu. Vocea mea e răgușită pentru că nu prea o 
folosesc. Tușesc. Te uiţi acum? 

— Vă rugăm să vă abţineţi să vorbiţi despre lucruri care nu au 
o legătură directă cu întrebarea pusă. Cum vă simţiţi astăzi, 
domnule Paige? 

O ignor și continui. 

— Sper că da. 

Se aude un vâjâit deosebit și un zgomot surd. 

— În scurt timp vă vom arăta imagini cu trecutul 
dumneavoastră. Vi se cere să vă împărtășiţi gândurile și 
amintirile despre ele în scop informativ pentru telespectatori și 
pentru a ne ajuta să vă monitorizăm starea. Aceasta este prima 
imagine. 

O fotografie cu o tânără îmbrăcată într-o cămașă de noapte 
de spital apare pe ecran. Ea ţine un bebeluș învelit într-o pătură 
albastră. Fața ei strălucește din cauza transpiraţiei și părul ei 
negru e ciufulit; dar zâmbește și e foarte fericită. 

E mama mea. Adevărata mea mamă. 

Îmi vine să zâmbesc, dar nu vreau să le ofer plăcerea de a 
vedea o reacţie de la mine. 

Continui să vorbesc cu Martha. 


VP - 34 


— Sper că ești în siguranţă, îi spun. 

Fotografia cu mama e înlocuită de una cu un copil mic, cu faţa 
bucălată și părul ciufulit. Sunt eu. Pe tricoul meu e prinsă o 
insignă cu numărul doi și pe masa din faţa mea e un mic tort de 
ciocolată. Aș vrea să-mi amintesc ziua aceea. Mama stă lângă 
mine, mă privește și îmi zâmbește. 

Clipesc și mă încrunt fără să vreau. 

— Sper că presa ascultă faptele acum, spun eu, încercând să- 
mi distrag atenţia. 

Poza dispare. 

Acum apare una cu un băiat în uniformă de școală - tot eu 
sunt - stând la ușa de la intrare în faţa unor apartamente, lângă 
un indicator pe care scrie „Casa Bluebell”; trebuie să fi fost 
prima mea zi de școală. Mă holbez la ea mai mult decât aș vrea 
ca ei să observe; pantalonii par un pic cam învechiţi la genunchi 
și puloverul e scămoșat. Cămașa arată cam gri. Dar uită-te la 
mine - sunt curat și îngrijit, cu părul spălat și pieptănat, și stau 
drept, cu pieptul înainte și zâmbetul larg. 

A făcut tot ce-a putut pentru mine. 

— Sper că oamenii vor lua în considerare acea listă de 
infracțiuni pe care am publicat-o, continui eu. Sper că se va face 
dreptate acum și sper că toată lumea își va da seama că acești 
oameni cu putere și cu bani au manipulat sistemul. 

— Vă amintim, domnule lsaac Paige, spune vocea 
computerului, că trebuie să comentaţi în legătură cu fotografiile. 
Este vital ca publicul să fie informat despre sentimentele 
dumneavoastră față de mama naturală și situaţia în care vă 
aflați. 

Nu mă mișc și nu am nicio reacţie. Doar mă holbez la vechea 
fotografie cu mine privind cu inocentă, fără să știu că peste un 
an și ceva viața mea avea să se schimbe irevocabil. 

În sfârșit, apare altă imagine - prima pagină a unui ziar. Pe ea 
stă scris titlul: „Inima de aur a unui milionar celebru”. 

Cuvintele plutesc pe ecran ca pe un prompter și nu mă pot 
abţine să nu le citesc. 


Într-o lume în care suntem adesea prea ocupați ca 
să ne oprim și să-i ajutăm pe cei mai putin norocoși 
decât noi, e nevoie, de multe ori, de ceva extraordinar 
ca să ne facă să acționăm. leri am avut dovada, dacă 


VP - 35 


ne mai îndoiam, că celebrul milionar Jackson Paige nu 
este unul dintre acei oameni care ar trece, pur și 
simplu, pe lângă oamenii nevoiași și i-ar ignora. 


Este o poveste tragică, dar nu una fără final fericit. 
Săptămâna trecută am asistat la sinuciderea șocantă a 
unei tinere mame din High Rises. În mod clar, 
nemaiputând să facă fată situației în care se afla, și-a 
luat viata sărind de la balconul apartamentului ei și ṣi- 
a lăsat fiul în vârstă de șase ani, pe nume Isaac, singur 
pe lume. 

Oare a fost un miracol că unul dintre cei mai 
generoși oameni din tară s-a întâmplat să fie în 
apropiere atunci? Sau a fost voia sorții ca el să ajungă 
primul la locul nenorocirii? In loc să-l lase pe acest biet 
orfan să fie crescut într-un orfelinat, Jackson Paige și 
încântătoarea lui soție, Patty, l-au salvat de o soartă 
îngrozitoare și i-au oferit un cămin alături de ei și, prin 
urmare, un viitor la care foarte putini copii îndrăznesc 
să viseze... 


Îmi vine să dau din cap din cauza stupidităţii și naivităţii 
acelor cuvinte, dar nu vreau să am nicio reacție. Acum apare o 
fotografie dintr-un ziar. 

Sunt eu. Am un costum negru, imaculat, cu cravată, pantofii 
reflectă iarba pe care stau și părul îmi e pieptănat cu o precizie 
militărească. Sicriul mamei e lângă mine. Îmi amintesc că m-am 
simţit amorțit, dar nu am plâns, însă în poza asta am o lacrimă 
pe obraz. Au pus-o acolo ca să impresioneze lumea? Imi dreg 
glasul și mă aplec. 

— Mi-e dor de tine, spun în faţa camerei. Martha Honeydew, 
mi-e dor de tine. 

„Mi-e dor și de tine, mamă”, dar nu le spun asta. 

— Domnule Isaac Paige, continuă consilierul virtual, trebuie să 
vă amintim că acest serviciu vă este oferit ca să vă ajute să vă 
împăcaţi cu lucrurile care vă tulbură și să exploraţi în siguranță, 
poate să și depășiți, evenimente traumatice din trecut înainte 
de a pleca din această lume. Scopul videoclipului este de a 
permite publicului să vă cunoască în profunzime pentru a vota 
dintr-o poziție informată. Nu este o ocazie pentru 
dumneavoastră de a comunica direct cu anumiţi indivizi. 


VP - 36 


— Comunicarea cu lumea din afară este strict interzisă și 
următoarele încercări de a face asta vor avea ca rezultat 
expulzarea imediată și permanentă din serviciul de consiliere 
virtuală. 

Mă uit din nou la fotografie; picioarele goale de lângă mine 
trebuie să fie ale lui Patty și cele din partea cealaltă, în 
pantaloni gri, ale lui Jackson. 

— Martha Honeydew, spun eu cu un zâmbet, te iubesc. 

Imaginea dispare de pe ecran, luminile se sting, iar eu sunt 
cufundat în întuneric. 


Martha 


— Și eu te iubesc, șoptesc eu lângă televizor, încet, ca să nu 
mă audă nimeni. 

Toţi se învârtesc în spatele meu, prin bucătărie. Eve așteaptă 
la telefon, stând la fereastră cu Cicero, și se uită printre jaluzele. 
Ei cred că eu nu-i aud, că nu ascult, dar nu-i adevărat. 

— N-am mai văzut niciodată atât de mulţi jurnaliști, șoptește 
ea. 

— Vulturi, răspunde el. Speră ca măcar s-o zărească. Să-i 
pună imaginea pe prima pagină cu mai multe minciuni. 

— Poate că ar trebui să vorbim cu ei, șoptește Eve acum. Le- 
am putea oferi varianta ei. Sau le-am putea spune că le va 
acorda un interviu dacă vor fi de acord să publice documentele 
de la Jackson? 

— Să le-o plimbăm pe sub nas ca o momeală? Bună idee, dar 
nu putem avea încredere în ei. Uită-te ce-au făcut azi la Moartea 
este Justiție. Videoclipul filmat de camera de supraveghere a 
înrăutățit situaţia. Nu, ei sucesc totul cum vor... 

Mă întorc ca să le răspund, să-i contrazic. Să le spun „da, o să 
fac asta”. Nu-i voi lăsa să mă manipuleze. Ne-ar putea ajuta - 
dar Eve ridică mâna pentru a-l opri pe Cicero. 

— Da, spune ea la telefon în timp ce iese din cameră, sunt 
Eve Stanton, aţi putea să-mi faceţi legătura cu cineva care se 
ocupă cu... 

Coboară vocea foarte mult și nu pot s-o aud prea bine, dar 
sunt destul de sigură că spune adopti;/e. 


VP - 37 


Mi se pare că cineva sâsâie și scuipă, așa că mă întorc - Max 
stă lângă aragaz, citind de pe telefonul din mâna lui, în timp ce 
gătește ceva într-o tigaie cu cealaltă mână. 

Nu știu ce e, dar miroase bine. 

E bine să ai pe cineva care să gătească. 

E bine să mănânci ceva care nu e dintr-un pachet sau dintr-o 
cutie de carton. 

E bine să stai într-o casă caldă. 

Mă întorc iar la televizor. 

Transmisiunea cu Isaac în camera de consiliere virtuală s-a 
terminat și e înlocuită de o imagine neclară. 

Eve mi-a dat un lănţișor ca să-mi pun la gât inelul cu puzzle 
pe care mi l-a dat Isaac pentru că a văzut că nu l-am putut 
asambla și mă joc cu el în timp ce apăs pe telecomandă pentru 
opțiunile diferite de celule. 

Nu e nimeni în Celula 7, un tip e în Celula 6, apoi o femeie - 
una foarte bătrână - în Celula 5, nimeni în 4 sau în 3, apoi apăs 
pentru Celula 2. 

E goală. 

Atunci unde naiba e? 

Pun jos ceașca de cafea și îmi mușc unghiile. Nu mă pot 
abţine. 

Și atunci apare. Ușa se deschide, și niște mâini îl împing 
înăuntru. Primul lucru pe care îl face e să se uite la ecran și 
parcă s-ar uita direct la mine, de parcă ar ști că-l privesc. 

Of, Doamne, ar fi mai ușor să nu simt durerea asta, agonia 
asta. Ar fi mai ușor să-l urăsc. Să fiu furioasă că mi-a luat locul. 
Ar fi mult mai ușor să fiu moartă. 

Ecranul se schimbă. Una dintre camere îl filmează din partea 
cealaltă a camerei, dar el nu își dă seama. 

Acum văd doar partea din spate a capului său ras. 

Cineva mă atinge pe braţ și mă întorc. 

— Martha? spune Cicero și face riduri în colţurile ochilor când 
zâmbește. De ce nu mănânci nimic? Max a făcut clătite. 

Îl las să mă conducă până la masă și mă așez. 

Mi-e greu să le înțeleg bunătatea. 

E copleșitoare. Într-un fel bun. 

— Cum au făcut-o? întreb eu. 

Toţi trei se uită la mine. 


VP - 38 


— Cum au făcut ce? întreabă Eve, închizând telefonul în timp 
ce se întoarce în cameră și se așază vizavi de mine. 

— Cum au scăpat de toate înregistrările din noaptea trecută. 
Milioane de oameni trebuie să le fi văzut. Ar trebui să fie peste 
tot pe internet. Dar nu sunt. 

Cicero pune o copie a National News în faţa mea. Pe prima 
pagină sunt două fotografii. 

— Ești pe prima pagină a fiecărui ziar. Ești mai interesantă. 
Unele titluri sunt mai senzaţionale decât altele. 

Era imaginea mea de săptămâna trecută, cu capul ras, în faţa 
unui panou de închisoare. 

Și, lângă fotografia mea, e cea de ieri a lui Isaac. 

Ce pereche. 

Titlul îmi sare în ochi - „Disperarea iubirii adevărate”. 

Trag hârtia mai aproape ca să citesc. 


Într-un gest remarcabil de iubire adevărată, fiul 
celebrului milionar Jackson Paige a venit la Moartea 
este Justiţie și a recunoscut în direct, în fața camerelor 
de filmat că el, nu acuzata Martha Honeydew - e 
vinovat de uciderea tatălui său. 


Unele surse declară că Honeydew și-a proclamat 
vinovăția de la începutul procedurilor într-o încercare 
de a salva viața iubitului ei, Isaac Paige. 


Simt că îmi ard obrajii la cuvântul „iubit”. 


Deși la început părea că opinia publică inclina spre 
mila față de amândoi, sondajele arată acum că 
sentimentul dominant e de furie, atât din cauza 
minciunii, cât și din cauza costurilor tot mai mari 
suportate de plătitorii de taxe. Când au fost întrebaţi 
astăzi, mulți dintre cei care au votat în cazul Statului 
contra lui Honeydew au spus că vor cere despăgubiri 
de la postul Ochi pentru ochi chiar dacă echipa de 
experți juridici susține că asta contravine termenilor și 
conditiilor. 


Alte surse cred că Honeydew l-ar fi păcălit pe 
Paige... 


VP - 39 


Nu mai pot să citesc. Întorc ziarul. Nu mai suport să văd 
pozele acelea. 

Max pune în faţa mea o farfurie cu o clătită și împinge un 
sirop pe masă. Îmi ridic privirea și mă uit la el cum ia ziarul și îl 
aruncă în coșul de gunoi. 

— Ignoră-i, spune el. ` 

— Dar oamenii citesc rahatul ăla, spun eu. Il cred. 

— Încă mai avem toate documentele, spune Cicero fără să se 
gândească prea mult, copiile înregistrărilor video de la toate 
camerele... 

— Dar ei cred că totul e falsificat, spun eu. 

Tigaia lui Max sfârâie când el toarnă mai mult aluat în ea. 

— Nu contează, spune el. Eu le pun pe internet. Oamenii pot 
vedea că nimic nu e falsificat... Și o să pun linkurile pe site-urile 
ziarelor, la secțiunea de comentarii, unde toată lumea se vaită. 
O să le punem acolo. Va fi bine. 

Vreau să-l cred, dar el nu cunoaște viața așa ca mine. 

— O să se răcească, îmi spune el, arătând spre farfurie cu 
spatula. 

Nu mai țin minte când am mâncat ultima dată o clătită. La 
lăsatul secului, Dumnezeu știe când, pe vremea când încă mai 
trăia mama. Nu pot să spun că-mi doresc una acum. De fapt, nu 
vreau nimic. 

— Mănâncă, spune el. O să-ţi facă bine. 

Mi se pare nepoliticos să n-o fac, așa că iau furculița. 

Eve se așază lângă mine. ş 

— Îi place să gătească, îmi șoptește ea. Îl face să se simtă 
util. Și așa și este. 

— Într-o zi, va fi o nevastă bună pentru cineva, spune Cicero 
de la cealaltă parte a mesei, apoi zâmbește, face cu ochiul și îmi 
dau seama că e un fel de glumă veche. 

— Te-am auzit, Judecătorule, răspunde Max. Nu mânca dacă 
nu vrei. 

— Sunt mulţi oameni afară? întreb eu, uitându-mă la o bucată 
de clătită din farfurie. 

Eve dă din cap. 

— Da, spune ea, mulţi. Ai avut un impact destul de mare. 

Ridic din umeri. 


VP - 40 


— Nu cum aș fi vrut. Nu mă așteptam să ajung aici. Mă 
aşteptam... Mă aşteptam ca Isaac să fie aici. Nu am plănuit 
asta! 

— Sunt oameni acolo care sunt de acord cu tine... 

— Atunci de ce nu-mi spun? Trântesc furculita din cauza 
frustrării. Nu am realizat nimic. Ar trebui să-i las să mă ia și să 
vă scutesc de necazuri. 

— Înainte să faci asta, ar trebui să știi că unii oameni te 
înţeleg, dar acum cei mai mulți te urăsc, spune Max din spatele 
meu. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. 

Eve se uită șocată la el. 

— Max... 

— O, haide, Martha, la ce te așteptai? Anunţi milioane de 
telespectatori că oamenii care conduc ţara asta sunt corupți. Le 
spui că cineva pe care l-au venerat ca pe un zeu e un criminal, 
un escroc, un mincinos, s-a culcat cu prostituate și a fost 
traficant de droguri. Credeai că toți îţi vor mulțumi pentru că le- 
ai arătat cât de proști și de naivi au fost? E mai ușor să te urască 
și să te numească mincinoasă decât să privească adevărul în 
faţă! 

— Dar... 

Pune o clătită pe farfuria lui Eve. 

— Dacă dai înapoi acum, vor presupune că ai făcut-o doar 
pentru atenţie sau ceva asemănător. Vor crede ce încearcă să le 
spună guvernul despre tine, că ești instabilă sau ceva de genul 
ăsta. Acum e timpul să lupţi mai tare, să fii mai puternică și să 
rămâi mai fermă pe poziţie. Am pus toate probele pe internet, 
toate videoclipurile filmate cu camera de supraveghere, și le-am 
arătat dovezi pe care nu le pot nega. Dar adevărul e incomod. 
Nu le place: și se vor lupta cu tine până la capăt. 

Se aude soneria. 

Încremenim cu toţii. 

— Poate e un jurnalist care-și încearcă norocul? sugerează 
Cicero. 

— Poate. Eve ridică din umeri, dar pot să văd în privirea ei că 
e îngrijorată. 

Surprind schimbul de priviri dintre Max și Cicero când Eve iese 
din cameră și, după o secundă, Cicero dă din cap și o urmează. 


VP - 41 


Mă ridic și mă furișez mai aproape de ușă, privind pe furiș prin 
deschizătura ei. 

— Să știi că poţi să ai încredere în ei, spune Max de la 
chiuvetă. 

— Știu, șoptesc eu, dar sunt curioasă și sunt speriată. 

Merg tiptil pe hol, unde un curent rece care vine de la ușa 
deschisă îmi înconjoară gleznele, dar vocile se aud prea încet. 
Continui să merg încet, fără să fac zgomot, prudentă, și când 
ajung la colţ, vocile se aud mai tare. 

— Ni s-a atras atenţia că Martha Elizabeth Honeydew nu are 
tutore legal și are sub optsprezece ani. Este minoră din punct de 
vedere legal... E vocea unui bărbat. Groasă și tare. 

— Doar când vă convine, spune Cicero. 

— Inspectorul detectiv Hart a dat instrucţiuni clare ca ea să 
fie dusă într-un sanatoriu local, unde nevoile ei psihologice și 
emoționale vor fi evaluate și unde va fi îngrijită până la majorat. 

La naiba. 

— E în grija mea. Poate sta aici, spune Eve. 

— Doamnă, nu sunteţi înregistrată de autorităţi ca fiind o 
persoană potrivită pentru îngrijirea unui minor. 

— Am sunat la numărul oficial toată ziua, dar mi se tot închide 
telefonul în nas! Sunt consilier - am toate acreditările necesare 
pentru a fi singură cu copiii. 

— Dar nu sunteţi înregistrată. Am încălca protocolul dacă am 
lăsa-o să stea în continuare cu dumneavoastră. Noaptea trecută 
a fost un act de bunăvoință din partea noastră și a fost doar 
pentru o singură noapte. 

— Dar e mai fericită aici, spune Eve. 

— Asta nu e treaba noastră. 

— Atunci cum pot să mă înregistrez? 

— Există formulare... 

— Bine. Atunci daţi-mi-le! 

— Doamnă, vă rugăm să rămâneţi calmă. Formularele sunt 
disponibile la instituţiile de îngrijire. Le puteţi lua de acolo sau 
putem aranja să vă fie trimise prin poștă, dar să știți că 
procesarea cererilor durează aproximativ șase luni. Noi trebuie 
să luăm fugara acum. 

— Fugara? 

Nu aștept să aud mai multe. 


VP - 42 


Alerg înapoi pe hol, încercând să nu fac zgomot, intru în 
bucătărie și închid ușa. 

Max se holbează la mine. 

— Repede, îi spun eu. Pantofii. 

— Ce? 

— Am nevoie de pantofi. Unde ai niște pantofi? 

Vocea lui Cicero răsună din faţa casei. 

— Nu intraţi! 

— Ce se-ntâmplă? spune Max. 

— Au venit după mine. Repede, pantofii. Nu am pantofi. 

lese în fugă din cameră și se întoarce în câteva secunde, 
aruncându-mi o haină de iarnă. 

— la asta, spune el. Înșfacă o pereche de cizme de sub masă. 
Nu le pune niciodată departe. 

— Nu aveţi niciun drept să intraţi pe proprietatea mea! Se 
aude ecoul vocii lui Eve pe hol. 

Eu îmi iau haina și cizmele. 

— Avem toată autoritatea, doamnă. Acum vă rugăm să vă 
daţi la o parte. 

La naiba. Au intrat în casă. 

— Vreau să vorbesc cu șeful vostru, spune Eve. 

— Acesta ar fi inspectorul detectiv Hart. Cred că e foarte 
ocupat acum. 

— Vreau să vorbesc cu el. 

— Puteţi să cereţi asta cât vreţi, dar mandatul acesta ne dă 
dreptul de a intra pe proprietatea dumneavoastră... 

— Unde-o să mergi? întreabă Max. 

Dau din cap. 

— Nu știu, îi răspund. Ascultă, îi spun, distrage-i o vreme. 
Spune-le că sunt la toaletă sau ceva de genul ăsta. 

El dă din cap. 

— Bine. 

Mă întorc ca să ies pe glasvand, dar el mă apucă de braţ. 

— Vei avea nevoie de niște bani, spune el. 

— Nu, spun eu, nu pot... 

Scoate patruzeci de lire din buzunarul lui. 

— la-le, spune el. 

Mă holbez la el. Nu mă cunoaște. l-am făcut atât de multe 
probleme. N-ar trebui să însemn nimic pentru el, dar... 

— Nu pune mâna pe mine! Se aude din nou vocea lui Eve. 


VP - 43 


— la-i! șoptește Max și mi-i bagă în buzunar. Și pe ăsta. 
Deschide un sertar plin cu vechituri și scoate un telefon mobil. E 
telefonul meu vechi, dar bateria e încărcată. O să-l încarc și cu 
credit. 

— Max, eu... Se trântește o ușă și mă opresc. 

— Doamnă, putem controla fiecare cameră și tot o vom găsi. 

— Pleacă, spune Max, deși nu am nevoie să mi-o spună. 

Dau din cap, uitându-mă la el, și ies în fugă printre 
glasvanduri și în grădină. 

Ultimele lucruri pe care le văd înainte să mă reped prin iarbă 
și în gardul viu sunt doi oameni îmbrăcaţi în costume care dau 
buzna în bucătărie și se holbează la Max în timp ce el își bagă 
clătitele în gură la masă. 

Binecuvântat să fii, Max Stanton. 

Binecuvântat să fie sufletul tău iubitor. 

XXX 

Unde să merg? 

Mă furișez prin grădinile din spate, mă strecor prin gardurile 
vii, sar peste garduri și ziduri și ajung pe o stradă aglomerată, 
aproape de locul unde se învecinează City-ul cu Bulevardele. 

Mi-aș putea continua drumul pe aici. Printre mulţimi de 
oameni. Aș putea să mă ascund la vedere. 

E burniţă, acea ploaie măruntă care te udă leoarcă fără să-ți 
dai seama. Nimeni nu observă nimic în afara propriei persoane - 
toți se holbează la telefoanele lor, gândindu-se probabil la locul 
spre care merg, la ce vor mânca la ora ceaiului sau la lucruri de 
genul ăsta. 

Dar acum ce să fac? 

Habar n-am. 

Martha, ce vrei? mă întreb eu în gând. 

Siguranţă. O casă. Confort. lubire. Pe Isaac. 

Vreau ca Isaac să iasă din închisoare. 

Vreau să fiu cu el și vreau ca lumea să știe adevărul. 

Ceri cam multe. 

Nu ar trebui să fie așa. 

Ce ai face pentru toate astea? 

Întrebare greșită. 

Întrebarea corectă e: ce nu ai face pentru toate astea? 


Continui să merg. 


VP - 44 


Mă ud mai mult. 

Mă simt mult mai singură și inutilă. 

Picioarele, capul, creierul, ce-o fi, mă conduc pe străzi, pe 
drumuri care nu știam că există, până mă trezesc că mă uit la 
cartierul Rises, aflat la linia orizontului. 

— Ce simţ de orientare ai și tu, șoptesc pentru mine. 

Azi, soarele e ascuns după nori de ploaie și totul e întunecat și 
cenușiu. Cerul e cenușiu, trotuarele sunt cenușii, lumea e 
cenușie. Și atât de întunecată că oamenii își ţin becurile aprinse 
ziua. Pete de viaţă în cenușiu. 

Continui să merg spre Rises și petele luminoase din 
apartamente le fac să arate ca niște roboţi care strălucesc de 
parcă și-ar încărca bateriile, așteptând să fie eliberaţi. 

Trec prin pasajul subteran și văd toate florile acelea 
blestemate, jucăriile de pluș și rahaturile lăsate pentru Jackson. 

Cum poate să fie păcălită toată societatea? Amăgită, minţită, 
să nu pună întrebări? Să nu vadă perdeaua de fum din jurul lor? 

Asta mă înfurie. 

Cum pot fi manipulaţi atât de mulţi oameni? 

Cred că aud pe cineva mergând. Probabil merge cu tocuri pe 
beton. 

Mișcă-te, Martha, îmi spun în gând și ies din pasajul subteran, 
trec repede pe lângă magazinele acoperite cu scânduri, apoi pe 
iarba mică și mă îndrept spre parcul distrus, cu banca și 
leagănele rupte - locuri pe care am crezut că nu le voi mai 
vedea niciodată. 

Leagănele în care am stat împreună, Isaac. 

Vederea mi se încețoșează. Aș vrea să spun că vântul îmi 
umezește ochii, nu amintirile, dar nu știu. 

Îmi șterg ochii. Mă concentrez. Sunt mașini acolo - nu au 
farurile aprinse, dar cred că sunt mașini de poliţie. 

Să risc sau să trec mai departe? 

Merg un pic mai departe, îndreptându-mă spre Daffodil House 
- casa mea. Câţiva oameni se învârtesc prin jur. Câţiva copii 
stau sprijiniți de un zid, o femeie cocoșată cară niște pungi de 
cumpărături, un bătrân împinge un cărucior de cumpărături - 
oameni obișnuiți. Dar nu genul de oameni pe care poliţia i-ar lua 
la întrebări. 

Sincer, nu s-ar deranja să facă asta. 


VP - 45 


Copiii le-ar face viața un iad, femeia ar bombăni niște aiureli 
și bătrânul ar mirosi prea rău. Oricum, asta ar crede polițiștii 
dar, de fapt, copiii i-ar enerva puţin pentru că vor să râdă și să 
aibă parte de puţină atenţie, femeia i-ar întreba dacă pot fi atât 
de amabili încât s-o ajute să care pungile, iar bărbatul ar încerca 
să facă ceva ca să fie arestat pentru a dormi într-un loc cald și 
uscat la noapte. 

Stereotipuri? 

Nu, doar că i-am mai văzut de un milion de ori. 

Mă apropii un pic, încetinesc, merg pe furiș la marginea străzii 
și mă ascund în umbrele de lângă tomberoanele comune. 

Doamne, ce rău miros. 

Mă întreb ce pune la cale poliţia. Cred că mă caută. Voiam să 
merg s-o văd pe doamna B sau să merg la apartamentul meu, 
să-mi iau niște haine și niște lucruri, poate să stau acolo azi și să 
mă gândesc ce să fac mai departe, dar se pare că am fost cam 
naivă. 

Mă uit afară tocmai când niște faruri albe trec repede prin 
zonă, și ridic mâna ca să-mi feresc ochii de lumina lor și să 
privesc cum se oprește mașina. 

E mare, lucioasă și are un număr de înmatriculare 
personalizat. 

PP41GE 

Ce naiba caută Patty aici? 

Mă ghemuiesc și îi privesc picioarele ieșind din mașină, 
urmate de o haină lungă și elegantă. Ușa se trântește cu un 
zgomot surd în urma ei și parfumul ei tare e purtat de vânt în 
direcția mea. 

— Doamnă Paige, strigă un poliţist de la ușile de intrare în 
Daffodil House. Credeţi că e bine să veniţi aici neînsoțită? 

Merge cu pași mari spre ea. 

— Sunt capabilă să am grijă de mine, mulţumesc. 

— Ca să fiu sincer, mașinile nu au voie să parcheze aici, dar 
vom face o excepţie în cazul dumneavoastră, spune el, acum 
mai aproape. Pot să vă întreb ce treabă aveţi pe-aici? 

— Am venit să-i transmit condoleanţe Lydiei Barkova. 

— Doamnei B? 

— De ce-i spune toată lumea așa? 

Aș putea să-ți spun, mă gândesc eu, dar n-o s-o fac. 


VP - 46 


— În fine, biata femeie a trecut prin multe. Am crezut că e 
datoria mea s-o vizitez și să-i ofer sprijinul meu. l-am adus și 
niște alimente. 

Aud foșnetul unei pungi de cumpărături. 

— Doamnă Paige, bunătatea dumneavoastră e o inspiraţie 
pentru noi toţi. Continuaţi acţiunile caritabile ale soțului 
dumneavoastră. 

E lingău sau doar prost? 

Continuă. 

— Permiteţi-mi să vă însoțesc până la apartamentul doamnei 
B. Pot să vă aştept și să vă însoțesc înapoi la mașină dacă doriți. 
N-aș vrea să păţiţi ceva. 

Ce tâmpit, mă gândesc eu. Și uite cum se duce naibii planul 
meu de a intra în apartamentul meu. N-am cum să mă furișez 
pe lângă ușa de lângă apartamentul doamnei B. 

II privesc ţinând ușa deschisă pentru ea, apoi amândoi dispar 
în Daffodil House. 

Mi-a mai rămas doar un lucru de făcut, mă gândesc și, 
sperând că ceilalţi polițiști nu se vor lua de cineva care apare 
din tomberoane, ies și mă îndepărtez, mergând prin iarbă. 


Doamna B 


În șosete lungi până la genunchi, fustă groasă și pulover, 
doamna B iese, fără să facă zgomot, din bucătăria 
apartamentului ei. Cară vechiul ei ceainic ciobit și porţelanurile 
neasortate echilibrate pe tavă și, în timp ce intră pe ușa camerei 
de zi, își mijește ochii când o vede pe musafira ei și strâmbă din 
nas din cauza mirosului prea puternic al parfumului și al 
cosmeticelor acesteia. 

Ceștile zornăie în farfurioarele lor în timp ce pune tava pe 
masa dintre canapea și scaunul ei cu spătar drept. 

— Eşti foarte amabilă, spune Patty, apoi se cocoțează pe 
marginea canapelei și își pune un picior peste celălalt. Poartă 
fustă scurtă, în ciuda faptului că e iarnă. 

Doamna B nu-i răspunde; doar toarnă ceaiul. 

— Cu toţii suntem foarte îngrijoraţi pentru Martha, spune 
Patty. 

Doamna B își ridică ochii mari spre ea. 


VP - 47 


— Și noi speram că dumneavoastră știți unde e. Știţi că a 
fugit, nu-i așa? 

— La cine vă referiţi când spuneţi nol? întreabă doamna B. 

— Pardon? 

— Aţi spus noi. 

— Vai, răspunde Patty, mă refeream la toată lumea, 
bineînţeles! 

Doamna B își ridică ceașca de ceai și continuă să se holbeze 
la Patty. 

— Eu, prietenii, presa și, bineînțeles, doamna Stanton și 
domnul Cicero. 

— Îi cunoașteţi? Sunteţi prietena lor? 

— A doamnei Stanton și a domnului Cicero? Da. 

— Nu păreți genul lor de oameni. 

— De ce spuneţi asta? 

— Pentru că ei sunt drăguţi. 

Aerul parcă îngheaţă. Se lasă tăcerea. 

Patty își ridică ceașca și ia o înghiţitură, lăsând urma buzei ei 
roz pe marginea ceștii. 

— Nu înţeleg ce insinuaţi, răspunde ea. 

Doamna B doar o privește. 

— Dar, indiferent de asta, cu toţii suntem foarte îngrijorați. 
Vrem doar ca Martha să fie în siguranță. Și fericită. 

— Și dumneavoastră o puteți ajuta? 

— Da, cred că da! 

— Nu are nicio legătură cu banii? întreabă doamna B. 

Patty râde nervoasă. 

— Cum ar putea să aibă vreo legătură cu banii? 

— Pentru că, dacă Isaac va fi ucis peste cinci zile, atunci 
Martha va primi toţi banii. Dumneavoastră nu veţi primi nimic. 
Veţi avea doar... cum a spus Jackson? O mică pensie de urmaș. 
Cât ar fi asta? 

— Eu... eu... 

— N-o să mai aveţi parfumuri scumpe, produse de machiaj, 
pantofi, haine, spune ea cu o sclipire în ochi. La naiba, poate va 
trebui să... cum se zice... staţi să mă gândesc... o, da, mi-am 
amintit... să munciti. Poate va trebui să munciti. 

Patty se holbează la ea. 

— Ştiţi ce înseamnă asta, doamnă Paige? Munca. Pun pariu că 
Martha a muncit mai mult în viaţa ei de șaisprezece ani decât 


VP - 48 


A 


ați muncit dumneavoastră în... Câţi ani? Patruzeci și cinci... 
patruzeci și șapte? 

Patty se înroșește la față. 

— Treizeci și șase! strigă ea, bâlbâindu-se. Am treizeci și șase 
de ani! 

— Cred că trebuie să plecaţi, doamnă Paige. Doamna B se 
ridică în picioare. Nu știu unde e Martha dar, și dacă aș ști, 
oricum nu v-aș spune. Nu sunteţi o persoană bună. Vă 
interesează doar... își freacă degetul mare de celelalte degete. 
Banii. Banii, banii, banii. Ca în cântecul acela, nu-i așa? 

Patty se ridică în picioare. 

— Vă înșelaţi. Nu are nicio legătură cu banii. Fata aceea e 
singura legătură pe care o am cu fiul meu... 

— Ptiu! Doamna B își ridică mâna și gesticulează în aer. 

— Eu... eu... am crezut, se bâlbâie Patty de parcă ar avea un 
nod în gât, am crezut că ne-am putea... sprijini una pe alta... 
consola... Inspiră adânc cu suspine și își bagă mâna în geanta ei 
de designer după un șerveţel. Vă voi respecta dorințele și voi 
pleca, dar vă rog - își șterge ușor nasul -, dacă vorbiţi cu ea, 
cereţi-i să mă contacteze. Aici e numărul meu. Pune o carte de 
vizită pe masă, lângă ceștile de ceai abandonate. Nu e nevoie să 
mă conduceţi până afară. 

Doamna B nu spune nimic, dar o privește plecând cu ochii 
mijiţi. 

În timp ce merge cu pași mari pe coridor, îndreptându-se spre 
lift, Patty scoate o sticluţă de dezinfectant din geanta ei, apoi își 
strâmbă buzele și își ridică sprâncenele în timp ce și-l toarnă pe 
mâini și îl împrăștie cu grijă și în cantitate mare pe fiecare 
deget. 


Martha 


Acum plouă torențial. Cu stropi mari și grei. Îmi place ploaia 
dar, Doamne, e îngrozitor când n-ai unde să mergi. 

Nu m-am grăbit când am mers până la Gus. Am mers înainte 
și înapoi, tot pe la umbră, evitând grupurile de oameni. Nu 
pentru că n-aș avea încredere în ei, dar vorbele circulă repede 
într-un loc ca ăsta, chiar și vorbele spuse încet și șoaptele. 

Oamenilor le place bârfa. 


VP - 49 


O să-ți spun un secret, dar să nu mai spui nimănui, zic ei. 

Bineînțeles că nu, răspund ei, dar cu degetele încrucișate la 
spate. 

E întuneric în apartamentul lui Gus și perdelele sunt trase. 

Ciudat. 

Bat la ușă și aștept. 

Niciun răspuns. 

Bat la fereastră, gândindu-mă că probabil doarme pe 
canapea. 

Tot nimic. 

Vântul vâjâie deasupra ierbii și ploaia mă udă leoarcă. 

Mă aplec și mă uit în cutia cu scrisori, dar nu văd nimic, îi strig 
numele, dar nu aud nicio mișcare. 

— Nu-i aici. 

Mă învârtesc pe loc, ţinându-mi respiraţia, gata s-o iau la 
fugă. 

— N-ai văzut la televizor? 

Mă liniștesc; e vecinul lui. Slavă Domnului. 

— A fost închis, continuă el. 

Mă încrunt la el. 

— Nu înțeleg. 

— A fost la emisiunea aia, spune el. N-am prea înțeles ce se- 
ntâmpla. Aveau butoanele alea. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. 

— Apasă butonul pentru justiție, oftez eu. 

— Da, cred că asta era. Apasă butonul pentru justiție. A fost 
închis. Nu mai locuiește aici. 

— Cât a primit? întreb eu. 

— 0... ani de zile. Șapte ani. Păcat. 

Mă uit la el. E un bătrân în papuci de casă și capot, iar ploaia 
îi lipește de cap puţinul păr rămas. 

— Ar trebui să intraţi înăuntru, îi spun eu. Ca să nu vă 
îmbolnăviţi și să muriţi. Îmi trag gluga mai în jos ca să-mi 
ascund faţa. 

— Și tu la fel, răspunde el. Uite, ţine asta. Își întinde mâna 
slabă cu o cheie între degete. Avem nevoie de mai mulţi tineri 
ca tine, Martha Honeydew, spune el. Nu de mai puţini. Du-te să 
te încălzești și să te usuci. Nu muri. Și nu sta prea mult că o să 
te prindă. 


VP - 50 


Mă holbez la el o secundă, amintindu-mi ce mi-a spus Max - 
că unii oameni mă înțeleg apoi bărbatul pleacă și cenușiul din 
jur îl înghite la fel de repede și de ușor cum l-a scuipat afară. 

Nu muri, mă gândesc eu și îmi vine să zâmbesc. Da, voi 
încerca din răsputeri să nu fac asta. Nu le voi da satisfactia asta 
și nu-l voi părăsi pe Isaac. 

e 

Apartamentul lui Gus e rece și umed. 

Nu aprind becurile - nu vreau să atrag atenţia asupra mea dar 
e suficientă lumină ca să nu cad peste cutiile goale de pizza și 
dozele de băuturi. Mă îndrept spre bucătărie, deschid frigiderul, 
dar găsesc doar o jumătate de litru de lapte, niște șuncă cu 
marginile tari și încreţite și resturi de mâncare chinezească la 
pachet, încă în recipientul ei de plastic. 

Mă gândesc să încălzesc mâncarea, dar cine știe de când e 
acolo. În schimb, scotocesc prin dulapuri și găsesc niște fulgi de 
porumb, pungi de chipsuri și cafea instant. 

E suficient. 

Mă întorc la frigider, scot laptele și îl miros, dar e atât de 
rânced că îmi vine să vomit. 

Atunci o să mănânc fulgi de porumb uscati și o să beau cafea 
neagră. 

Trebuie să spăl o cană și un castron. 

Lumina televizorului pâlpâie prin cameră. Dau volumul mai 
încet și mă ghemuiesc în fața radiatorului. Barele roșii îi 
strălucesc în timp ce se încălzește și miroase ciudat, a praf care 
arde. lau plapuma de pe pat. Nu știu când a spălat-o Gus ultima 
dată, dar nu-mi pasă; poate miroase un pic, dar e caldă și 
confortabilă cât mă usuc. Privesc reluarea emisiunii la care el a 
fost condamnat, cu plapuma lui și învăluită de mirosul lui, 
gândindu-mă cum a avut grijă de mine în Rises și mă întristez 
foarte tare. 

Nu a făcut nimic rău. De fapt, a încercat din răsputeri să facă 
totul bine. 

Dar l-au folosit ca să obţină informaţia pe care o voiau. L-au 
păcălit când nu a fost de acord cu sistemul și s-au descotorosit 
de el când, în cele din urmă, s-a ridicat împotriva lor. 

Șapte ani. Ce viitor îl mai așteaptă după aceea? 


Ora 6:30 seara. 
VP -51 


Emisiunea Moartea este Justitie 


Se aude melodia genericului cu ritmul ei ca al bătăilor inimii. 
Logoul cu ochi se învârtește pe ecranul gigantic și luminile se 
aprind. Joshua merge cu pași mari, purtând un costum lucios de 
culoare gri-deschis, pantaloni strâmţi, mulaţi pe fese, o cămașă 
neagră și o cravată cu dungi gri și negre. Faţa lui proaspăt rasă 
e luminoasă și zâmbește larg. Se oprește la marginea scenei, 
aproape de public. Spectatorii aplaudă, iar el ridică mâinile în 
semn de multumire. 

Muzica genericului se oprește. Aplauzele încetează și ele. 


JOSHUA: Bună seara și bine v-am găsit, doamnelor și domnilor, 
spectatori și telespectatori, și vă mulţumesc că sunteți alături 
de noi! 


Publicul aplaudă din nou. 


JOSHUA: Și ce lucruri interesante avem pentru dumneavoastră 
astăzi! Va fi un adevărat spectacol. Sunteţi, într-adevăr, 
răsfățaţi. De-abia reușesc să-mi stăpânesc emoțiile. Vreţi să 
știți? 


PUBLICUL (strigând): DA! 
JOSHUA: Cred și eu că vreţi! 


Zâmbește, se plimbă pe podeaua studioului până la pupitrul 
curbat și se cocoţează pe scaunul înalt de la un capăt, iar 
notițele sunt împrăștiate în fața lui. 


JOSHUA (cu o voce solemnă): Ei bine, doamnelor și domnilor, 
săptămâna trecută am parcurs un drum foarte greu 
împreună, culminând cu evenimentele cu adevărat 
îngrozitoare din Celula 7, în care a stat Martha Honeydew. 
Toți am fost șocați, unii dintre noi au rămas traumatizaţi, dar 
știu și înțeleg că perioada aceasta de stres e departe de a se 
termina și vom continua să ne ridicăm pe marginile scaunelor 
de emoție pe măsură ce încă se desfășoară drama lui Isaac 
Paige, tânărul pentru care Martha era să-și dea viaţa și care 
acum își face călătoria săptămânală între Celula 1 și Celula 7. 
Cum Sunt sigur că vă amintiţi cu toţii, am vorbit cu 
domnișoara Martha ieri, dar... 


VP - 52 


Face o pauză, se uită într-o parte cu un deget la buze, apoi se 
întoarce din nou spre public. 


JOSHUA: Poate că e doar impresia mea, dar încă mă gândesc la 
asta, la ce-ar fi putut s-o determine pe Martha să pledeze 
vinovată pentru o astfel de crimă, mă întreb cum a putut 
Isaac să stea și s-o lase pe așa-zisa iubire a vieţii /u; să moară 
și cântăresc în mintea mea propriile-mi sentimente cu privire 
la această poveste tragică de iubire între tineri. Nu mi-e 
rușine să vă spun, am vărsat câteva lacrimi. 


Dă din cap încet, părând trist. 


JOSHUA: Și nu mă tem să vă spun că sunt confuz; părerile mele 
se tot schimbă și, în aceste vremuri, caut o lămurire. Și în ce 
loc mai bun am putea căuta o lămurire decât în vârf, la 
conducătorul nostru, la prim-ministrul nostru, omul pe care l- 
am votat să ne conducă ţara. Da, suntem încântați să-l 
primim la emisiunea din această seară pe nimeni altul decât 
pe prim-ministrul nostru, Stephen Renard. 


Se aude o muzică vibrantă. Joshua se ridică în picioare și 
aplaudă în timp ce prim-ministrul merge pe scenă, îmbrăcat într- 
un costum albastru petrol de la Savile Row, o cămaşă albă 
scrobită și o cravată albastră. Se oprește un moment și 
zâmbește, dinţii lui albi și perfecţi reflectând luminile din studio. 

Publicul se ridică în picioare și îl aclamă. Prim-ministrul ridică 
o mână în direcţia lor și merge cu pași mari spre pupitru. Când 
se apropie de Joshua, muzica încetează. Își strâng mâinile. După 
ce prim-ministrul ia loc, se așază și Joshua. 


JOSHUA (zâmbind): Vă mulţumesc, domnule, pentru că v-aţi 
făcut timp în programul dumneavoastră aglomerat pentru a 
veni la emisiunea noastră. Cu siguranţă, este o mare onoare 
să vă avem ca oaspete. 


Prim-ministrul se îndreaptă și își aranjează costumul. 


PRIM-MINISTRUL: Vă mulțumesc foarte mult pentru că m-ati 
invitat. Această emisiune și Apasă butonul pentru justiție 
reprezintă tot ce este mai democratic în societatea noastră. 
Ele sunt o parte integrală din dezvoltarea sistemului nostru 
juridic, care ajunge la toate comunităţile și arată cazurile din 
toate perspectivele, permițându-i publicului să ia decizii 


VP-53 


informate și inteligente. Eu mă simt, de fapt, noi toţi cei din 
guvern ne simţim privilegiați să avem un asemenea podium 
care ne permite să arătăm lumii ce inovatori suntem. 


JOSHUA: Vă mulțumim pentru cuvintele dumneavoastră 
amabile, domnule prim-ministru. Mă întreb dacă ar fi posibil 
să vă întrebăm care sunt opiniile dumneavoastră despre 
evenimentele recente. Au existat anumite controverse. Intr- 
adevăr, unii comentează foarte furioși faptul că era să 
omorâm o adolescentă nevinovată. 


Joshua tresare și își atinge urechea. Prim-ministrul de-abia se 
mișcă. 
PRIM-MINISTRUL: Joshua... Pot să-ţi spun Joshua? 


JOSHUA: Da, vă rog. 

PRIM-MINISTRUL: Joshua... părerea mea despre asta... ei bine, 
întâi aș vrea să vorbim despre terminologie în cazul acesta. 
„Omor” nu este un termen corect în cazul pedepsei cu 
moartea... 


Joshua se încruntă și se uită în jos, la notițele lui. 
JOSHUA: Conform notiţelor mele, definiția omorului... 


PRIM-MINISTRUL (râzând): E o banalitate, Joshua. Hai să 
continuăm cu ce e important aici. Cum spuneam, aceștia sunt 
disidenţi - întotdeauna vor fi oameni cărora le place să facă 
probleme și controverse. Acest fapt nu e neapărat negativ, 
pentru că ne forțează să examinăm deciziile pe care le luăm, 
politicile noastre, opiniile noastre, și să ne asigurăm că 
reprezentăm într-adevăr dorințele majorităţii. Este vital să 
luăm în considerare opiniile acestor indivizi; până la urmă, ei 
sunt un element - chiar dacă unul mic - al imaginii de 
ansamblu a societăţii. Dar, ca niște conducători ai lumii, ca 
inovatori, ca protectori ai publicului, e responsabilitatea 
noastră ca, în timp ce luăm în considerare aceste opinii, să 
avem puterea și curajul de a ne susţine propriile opinii și 
credinţe, și de a nu pierde din vedere ceea ce este corect și 
ceea ce va asigura siguranţa publicului. 


Publicul aplaudă. Prim-ministrul așteaptă răbdător. 


VP - 54 


PRIM-MINISTRUL: Eu și cabinetul meu credem cu fermitate că 
mai multe vieți sunt mai importante decât una singură. Asta 
nu înseamnă că luăm decizii lipsite de inimă, ci că o punem în 
ele - chiar în mijlocul lor - acolo unde e nevoie de ea. Acolo 
unde trebuie să fie. 


Se întoarce spre public. 


PRIM-MINISTRUL: Gândiţi-vă un moment la logica acestui caz. La 
Martha Honeydew, acuzată că l-a împușcat pe Jackson Paige. 
Dacă ar fi fost executată, o viață ar fi fost pierdută. Ea are 
șaisprezece ani, așa că, matematic vorbind, presupunând 
speranţa de viață din Biblie - trei ori douăzeci plus zece, adică 
șaptezeci de ani - ar fi fost o pierdere de cincizeci și patru de 
ani. Acum, să presupunem că ar fi fost declarată nevinovată și 
eliberată, dar ar fi ucis din nou. Să nu uităm că a ucis deja un 
bărbat în vârstă de treizeci și șase de ani, ceea ce e o 
pierdere de treizeci și patru de ani. Următoarea ei crimă ar 
putea provoca o pierdere de încă treizeci, patruzeci, poate 
chiar cincizeci de ani. Și mai luaţi în considerare durerea 
provocată și pagubele familiilor pe care statisticile nu le pot 
arăta. Soţiile, mamele, soții, taţii, bunicii, dar și copiii. Copiii. 
Făcuţi orfani, azvârliți în sărăcie și mizerie de fapta 
necugetată a unei singure persoane. 


Face o pauză, oftează și dă din cap. 


PRIM-MINISTRUL: O persoană pe care noi am ales s-o eliberăm. 
O persoană care ar fi fost exclusă din lumea asta și incapabilă 
să provoace atâta durere și suferință dacă am fi acţionat. 
Acesta, doamnelor și domnilor, ar fi fost eșecul nostru. Vina 
noastră, pe capetele noastre. Eu nu voi risca. Permiteţi-mi să 
vă întreb... 


Se ridică în picioare și merge încet spre public, cu lumina 
reflectorului urmărindu-l. 


PRIM-MINISTRUL: Aţi da drumul unui tigru din grădina zoologică, 
spunându-le oamenilor că are dinţi, dar probabil nu-i va 
folosi? Și aţi lăsa acel tigru să umble pe aceleași străzi cu 
familia dumneavoastră? Aţi scoate un păianjen din vivariul lui, 
știind că e letal, dar aţi avea încredere că va fi întotdeauna 


VP -55 


calm chiar și când se târăște pe dumneavoastră sau pe copiii 
dumneavoastră? Nu, nu aţi face asta. 


Se oprește la marginea scenei. 


PRIM-MINISTRUL: Suntem în aceeași situație. Cum am mai spus 
de nenumărate ori și voi continua să spun cât voi mai putea, 
siguranţa publicului este de maximă importanţă și voi face tot 
ce trebuie ca să mă asigur de asta. 


Publicul se ridică în picioare și aplaudă. Prim-ministrul își 
apleacă ușor capul. 


PRIM-MINISTRUL (mai tare): Cine vrea să trăiască într-o 
societate în care copiii noștri nu se pot întoarce acasă în 
siguranţă de la magazine? In care fiicele și surorile noastre se 
tem să o ia pe scurtături pe alei după căderea nopţii? In care 
bunicii noștri sunt prea speriaţi ca să deschidă ușile? In care 
bande de tineri stau la colţurile străzilor ca să terorizeze 
pietonii? Eu nu vreau și vă spun asta. Și nu se va-ntâmpla așa 
ceva sub supravegherea mea! 


Prim-ministrul se întoarce înapoi la pupitru. Fluierături, 
aclamații și aplauze răsună din public. Joshua zâmbește, 
ridicându-și mâinile pentru a-i calma. Prim-ministrul se așază. 


JOSHUA: Ei bine, așa e, domnule prim-ministru, și vă mulțumim. 
Se pare că publicul se simte mai în siguranță cu 
dumneavoastră la cârma acestei nave. Dacă nu vă supăraţi, 
mai există o problemă care a apărut săptămâna trecută și mă 
întreb dacă ați putea să ne lămuriţi în legătură cu ea. 


PRIM-MINISTRUL: Bineînţeles. De-asta sunt aici. Vă stau la 
dispoziţie. 

JOSHUA: Nu doresc să provoc controverse, dar părerea mea este 
că e mai bine să vorbim și să ne ocupăm de aceste lucruri 
decât să... 

PRIM-MINISTRUL: Decât să le-ascundem. Așa e. Sunt de acord cu 
tine. 

JOSHUA: Ne puteţi spune opinia dumneavoastră în legătură cu 
preţul voturilor? Anumite persoane pretind că, în prezent, 
sistemul favorizează pe nedrept pe cei care își permit să 
voteze. 


VP - 56 


PRIM-MINISTRUL: Mă bucur că ai menţionat această problemă și 
că sunt aici pentru a risipi orice teamă și grijă. Ca 
întotdeauna, am ascultat vocile votanților noștri, ale publicului 
nostru, ale oamenilor pe care îi servim, și mă bucur că pot 
dezvălui planurile care vor permite celor mai puţin norocoși 
din societatea noastră să aibă aceleași drepturi ca și ceilalți. 
Când vine vorba de respectarea drepturilor omului, avem un 
istoric foarte bun și cred că ultima îmbunătăţire ne va ajuta să 
fim primii în acest domeniu. Pentru a asigura egalitatea, 
începând de astăzi, vom oferi fiecărei persoane din cea mai 
defavorizată zonă din ţară, High Rises, un telefon mobil, 
permițându-le în acest fel accesul la internet și ocazia de a 
vota în acest program unic. Indivizii vor putea să-și adauge 
propriul credit și să descarce aplicaţia Moartea este Justiție 
care, după cum știi, Joshua, oferă informaţii actualizate 
despre cazuri, statistici, poveștile de viaţă ale indivizilor 
judecați, cât și votul cu un clic, conectat direct la conturile lor 
din bancă. 

Joshua dă din cap, cu un zâmbet larg întins pe faţă. 


JOSHUA: Dar, ca să voteze, oamenii tot trebuie să plăteas... 


PRIM-MINISTRUL (întrerupându-l repede): Suntem prima ţară 
care distruge bariera discriminatorie dintre sărăcie și 
tehnologie în felul acesta și oferă aceleași oportunităţi celor 
mai săraci cetăţeni; mă simt onorat și mândru să fiu implicat 
în acest eveniment recent. 

Publicul îl aclamă din nou, iar prim-ministrul își lasă capul în 
jos și ridică o mână. 

JOSHUA: Ei bine, doamnelor și domnilor, telespectatori, membri 
ai publicului, ce ziceţi de asta? Ce ofertă avem de la guvern! 


Într-adevăr, foarte generoasă, dar ar fi mai generoasă și mai 
corectă dacă voturile ar fi gratuite. 


Tresare brusc și își atinge urechea. Prim-ministrul îl ignoră. 


PRIM-MINISTRUL: Și deja am început acţiunea. Chiar în acest 
moment personalul nostru merge din ușă-n ușă, în centrele 
comunității, în cabinetele medicilor de familie și la oficiile 
poștale pentru a oferi aceste telefoane cu prioritate. 


Joshua zâmbește din nou, dar forțat și jenat. 
VP - 57 


JOSHUA: Ei bine, asta e tot. Dacă ne priviţi din Rises, aveţi grijă 
să vă luaţi telefonul mobil gratuit sau să răspundeţi când 
personalul guvernului va veni să bată și la ușa 
dumneavoastră. Ne vom întoarce după o scurtă pauză și, între 
timp, nu uitaţi să votaţi. Toate informaţiile de care aveţi 
nevoie se află la baza ecranului acum. 


O bandă albastră cu numere și detalii scrise cu argintiu 
alunecă în partea de jos a ecranului. Incet, încet, zâmbetul lui 
Joshua dispare. 


Martha 


Dau televizorul pe mut. 

Vântul vâjâie afară, conservele goale se lovesc și fac zgomot 
în drum și Dumnezeu știe ce curge pe jgheaburi, dar am auzit 
altceva. 

Ce-a fost? 

O ușă? 

Vântul clatină cutia de scrisori care zăngăne și ploaia lovește 
în geam, dar nu asta am auzit. 

Cineva vorbește. 

Pare să fie tipul de mai devreme - vecinul. 

Apăs butonul de închidere al telecomenzii. 

Barele roșii ale radiatorului strălucesc dar, în afară de ele, e 
întuneric, doar o licărire de lumină prin perdelele vechi și subțiri. 

Se aude altă voce. 

O ușă se închide. 

Ce-a spus prim-ministrul mai devreme - că vor da telefoane în 
Rises, că vor merge din ușă-n ușă... aud o bătaie în ușă, nu în 
ușa de la intrare a apartamentului lui Gus, ci în apropiere. 

Tremur, de parcă cineva mi-ar fi pus gheaţă pe spate și strâng 
plapuma în jurul meu de parcă ar putea să mă apere de toate. 

Oare vreau să aștept și să aflu? 

Cu plapuma încă strânsă în jurul meu, merg tiptil până la 
geam și mă uit printr-o gaură din perdeaua subțire. 

E un bărbat la ușa de vizavi; arată elegant. Mai e cineva cu el 
și vorbesc amândoi cu persoana care locuiește acolo. 

Nu cumva e poștașul cu căruciorul lui roșu? 


VP -58 


Scoate ceva din el, îl înmânează și îi cere tipului să semneze 
pentru el. 

Poștașul se întoarce și se uită la fereastră. 

Chiar la mine. 

Poate să mă vadă? 

Mă uit direct în ochii lui, dar nu dă niciun semn că m-ar 
recunoaște. Dar eu știu cine e; l-am mai văzut prin zonă. Aici 
vine întotdeauna același poștaș; tot timpul dă din cap. 

Dar, de data asta, îmi face cu ochiul. 

O, la naiba. 

Mă dau la o parte din fereastră, sperând că umbrele mă vor 
ascunde. 

Dar tot pot să-l văd pe el și pe celălalt tip. 

Pot să le văd contururile. 

Celălalt se întoarce. 

— Slujba asta îmi dă o grămadă de bătăi de cap, spune el. 

— Nu înţeleg de ce au pus pe cineva de statura ta să facă 
treaba asta, îi răspunde poștașul. Orice prost poate s-o facă. Aș 
putea s-o fac de unul singur. 

— Nu vreau să fiu nepoliticos, continuă primul bărbat, dar 
amintește-ţi că o căutăm și pe fata aceea. Ştii, fata Honeydew 
care a fugit. 

— Tot nu știu unde e? 

— Dacă știu, mie nu mi-a spus nimeni. Dar unde suntem? 
Care casă urmează? Hai să terminăm cu asta ca să mergem 
acasă. 

Umbrele lor se mișcă pe fereastra de lângă ușa de la intrare a 
apartamentului lui Gus. E solidă, nu din sticlă, așa că mă 
ghemuiesc în spatele ei. Cheia e în broască, dar nu-mi amintesc 
dacă am întors-o sau nu. 

Oare ar trebui să verific? 

să risc să fac zgomot? 

Sau doar să stau și să aștept? 

Dintr-odată aud niște lovituri puternice și ușa zăngăne din 
țâţâni. Imi astup gura cu mâna ca să nu tip. 

— Locul ăsta e o cocină, spune bărbatul. 

— N-o să răspundă nimeni, îi zice poștașul. E apartamentul lui 
Gus Evans. A fost închis ieri. Aici nu e nimeni. 

— Bine. Dar dacă sunt intruși? 


VP -59 


Cutia pentru scrisori zăngăne. Nişte degete intră în ea și o ţin 
deschisă. 

Înlemnesc. 

— Nu cred. 

Clapa se închide din nou. 

— Scrie că n-a fost livrat. O să sun să pună pe cineva să 
verifice. Nu mai stau pe-afară pe vremea asta. 

Pașii lor se îndepărtează, dar eu rămân nemișcată. 

Il aud cum bate la ușa vecinei și cum îi răspunde cineva, apoi 
îi ascult discursul despre telefonul gratuit, actul caritabil al 
guvernului, promovarea egalităţii și toate alea. 

O întreabă cum o cheamă, confirmă adresa, îi cere data de 
naștere, codul numeric personal, cea mai apropiată rudă... 
totul... Mi se ridică părul pe ceafă. 

Ce chestie ciudată, mă gândesc eu. 

Nu știu ce pun la cale scârbosul de prim-ministru, Stephen 
Renard, și acoliţii lui, dar nu pot risca stând aici. 

Nu mă pot întoarce acasă la Eve. 

Nu pot merge la doamna B și nici nu mă pot ascunde în 
vechiul meu apartament. 

Unde atunci? De ce întotdeauna e prea greu pentru unii și 
prea ușor pentru alții? 

Inșfac un rucsac vechi de-al lui Gus și îndes o pătură în el. 
Scotocesc din nou prin dulapuri, găsesc un pachet de biscuiţi pe 
jumătate mâncaţi și îi bag și pe ei în rucsac și, privind pentru 
ultima dată locul, ies pe ușă pe furiș, pun cheia în buzunar în 
caz că voi mai avea nevoie de ea și, după ce las casa mea și pe 
ai mei în urmă, mă îndrept spre City. 

e 

Am mers kilometri întregi și mă dor picioarele. Cizmele lui Eve 
sunt călduroase, dar nu sunt pe măsura mea și cred că am 
bășici acum. M-am gândit să iau trenul sau autobuzul, dar nu 
îndrăznesc să risc. 

Haina lui Max mă fereşte de vremea rea, dar fața și picioarele 
mi-au îngheţat. Mi-am băgat mâinile în mâneci. 

Nu știu sigur unde sunt, doar că mă îndrept spre lumini și 
oameni. Sper să rămân anonimă în mulţime. 

Mă gândesc în timp ce merg, meditez, îmi pun întrebări. 


VP - 60 


Oare va fi chiar așa de rău într-un sanatoriu? Oare ar trebui să 
mă predau? Ar fi un loc cald și uscat. Aș fi hrănită. Aș putea să 
mă întorc la școală. Poate lucrurile vor reveni la normal. 

Da, crezi tu? îmi spune mintea mea. Sunt interesați de tine 
doar pentru că vor chestia aia de la tine. Poate au distrus 
montajul din noaptea aceea, poate au șters tot ce au pus Max și 
Cicero pe internet, te-au discreditat, dar tu ai originalele și ei 
știu asta. 

Pentru ei, ești un pericol. 

Așa ești pentru o mulțime de oameni de pe lista aceea care 
au ceva de pierdut. Dacă te predai acum - s-a terminat jocul. 

Măcar o dată, mintea mea gândește logic. 

Îmi amintesc de telefonul lui Max din buzunarul meu și mă 
gândesc să-l pornesc. Să-l sun și să ascult o voce cunoscută, 
amabilă și prietenoasă. Să-l întreb ce se mai întâmplă, ce a mai 
reușit să facă. Poate un site web sau un canal video. 

E a doua zi, seara și, până acum, n-am făcut nimic ca să-l ajut 
pe Isaac. Mai are cinci zile. 

Vizavi, e un magazin de televizoare și mă reped prin trafic ca 
să ajung pe partea cealaltă a drumului. O grămadă de ecrane 
arată diverse posturi, iar eu merg dintr-o parte în alta, 
verificându-le pe toate. Apoi văd un canal de știri, prezentatorul 
prezintă titlurile principale și, iată - articolul despre Isaac. Imi ţin 
respiraţia când imaginea lui apare pe ecran. 

Doamne, arată îngrozitor. Are capul ras, cu mici tăieturi cu 
sânge uscat pe ele, ochii roșii și o vânătaie pe obraz despre care 
știu că nu era acolo mai devreme. 

Doamne, Isaac, îmi pare rău. 

Totul se înceţoșează în faţa mea. Sunt înconjurată de oameni 
care își văd de vieţile lor, care nu pot fi deranjaţi sau nu îi 
interesează. 

Lacrimi îmi cad pe obraji și, când clipesc și mi se limpezește 
vederea, fața ta a dispărut de pe ecran. 

Urmez mulțimi de oameni și îmi ţin capul în jos. 

Mulţi oameni apar dintr-odată. Ca niște roiuri. 

Femeia de lângă mine are un zâmbet drăguţ și un păr perfect. 
Pantofii ei fac zgomot pe trotuar. Ce minunat, ce normal. 

Are ceva ascuns sub braţ; se mișcă și ţine întins acel lucru în 
mâinile ei, arătându-l prietenei ei. 


VP-61 


Becurile stradale luminează acel lucru, iar eu rămân cu gura 
căscată. 

Picioarele mi se împleticesc, inima îmi bate tare, faţa mă 
ustură din cauza căldurii, dar reușesc să mă apropii de ele. 

Doamne... n-am cuvinte! 

E Isaac. Faţa lui. Zâmbește pe o pagină lucioasă. 

La naiba... 

Fac broșuri suvenire cu el? 

Ce...? 

Scrie Moartea este Justiție în partea de sus. Logoul cu ochi. 
Isaac e în mijloc. 

O broșură cu cei care sunt la sfârșitul vieții. 

Cum de n-am știut? E o chestie nouă? 

Picioarele mi se opresc din mers. 

Oamenii se ciocnesc de mine în timp ce înaintează grăbiţi, dar 
eu nu pot să merg niciunde. Nu mă pot mișca. 

Mă uit în jur, la mulțimile de oameni. La fețele lor zâmbitoare, 
la râsul lor, la hainele lor elegante, la machiajul și la părul lor 
neted. Unghii lăcuite cară acele broșuri cu faţa lui Isaac pe 
copertă. 

Merg împotriva curentului, spre locul de unde au venit ei. 
Acum știu de unde. 

Vocile lor se amestecă unele cu altele, dar o conversaţie se 
aude mai tare. Cu capul lăsat în jos, încercând să mă dau la o 
parte, ascult. 

— Îți spun eu, se aude o voce feminină, mama mea lucrează 
în presă și a fost în Celula 7 a Marthei - a văzut ce s-a-ntâmplat 
și mi-a spus. 

— O mușamalizare? răspunde un bărbat. 

— Mama mi-a spus că a văzut un videoclip cu Jackson care 
ținea o armă îndreptată spre ea și unul cu el lovind-o pe mama 
ei cu mașina. Și au avut documente care arătau aceste crime 
oribile... 

— Am auzit că documentele erau falsuri. 

— Ei bine, videoclipul n-a fost! Mama l-a filmat pe telefonul ei, 
dar după aceea șeful ei i-a spus că telefoanele tuturor trebuie 
actualizate și... 

Vocea ei nu se mai aude când se îndepărtează. 

La naiba. 

Mă împing printre ultimii oameni care ies și mă opresc acolo. 


VP - 62 


Balustrade negre se întind pe fiecare parte, o ușă masivă e în 
fața mea, clădirea se înalţă deasupra și în jurul meu și, deasupra 
ei, unde era acea fereastră rotundă și frumoasă, e logoul cu 
ochi, cu irisul lui albastru și rece licărind pe cerul nopţii. Aproape 
ca o planetă. 

Mă holbez la el; mă ţine pe loc. 

Încă se numeşte Curtea Regală de Justiţie, dar nu se mai face 
dreptate acolo. Sunt doar studiourile emisiunii Moartea este 
Justiție și birouri. 

Poate, într-o zi, mă gândesc eu, va fi din nou ce a fost: un loc 
pentru adevărata justiție. 

Mă dau la o parte și mă las în jos pe pragul unei uși, uitându- 
mă din umbră, în sus, la pereţii de piatră și la ferestrele arcuite. 
Afară, cu excepţia ochiului aceluia, totul e gotic și tradiţional; 
înăuntru sunt doar suprafeţe lucioase, extravaganţă și lux. 

Noi zâmbim. Voi aplaudaţi. 

Noi vă povestim despre un scandal și voi ziceți oooh și aaah. 
Urmăriţi-ne pentru mai multe. 

Mai mulţi telespectatori, mai multe voturi, mai mulţi bani. 

Nu iese fum fără foc, spuneţi voi. 

Așa că omorâm câţiva oameni și voi aplaudați. 

Rata crimelor scade. Funcţionează, spuneți voi. 

Doar închideţi ochii, ignoraţi faptele, nu puneţi întrebări. 

E mai ușor așa. 

Nu mi se va întâmpla mie niciodată, spuneţi voi. De ce mi-ar 
păsa? 

Apatie. 

O poartă se deschide în apropiere, îmi ascund capul în haină 
și mă aplec mai tare în umbră. 

— Pot să vă chem un taxi, domnule Decker? întreabă o voce 
masculină. 

— Nu, mulţumesc, nu în seara asta. Aerul curat o să-mi facă 
bine, răspunde el. 

Decker, mă gândesc eu. Decker. Ce? Joshua Decker? 
Prezentatorul? 

Mă uit dincolo de umbre și îl zăresc mergând spre mine. 

La naiba, el e. 

Îmi ţin respiraţia când se apropie de mine. 

— Mai degrabă dumneavoastră decât mie, domnule Decker, 
strigă prima voce după el. E un pic cam frig pentru mine. 


VP - 63 


Îl aud pe Joshua oftând în timp ce trece pe lângă mine și îl 
privesc cum își ridică gulerul hainei ca să se ferească de vânt. 
Trece atât de aproape de mine că aș putea să întind mâna și să- 
| ating. Dar n-o fac. 

Mă holbez la el, privindu-l cum se îndepărtează. 

Și îmi amintesc cum am fost la televiziune cu el în încercarea 
mea inutilă de a-l ajuta pe Isaac. 

les din pragul ușii și încep să umblu un pic mai în urma lui. 

Îl urmăresc. 

e 

Nu merge repede. În drumul lui, trece pe lângă Tribunalul 
Penal Central Old Bailey, apoi merge pe Podul Millennium. Se 
oprește la mijlocul lui, stă la margine și se reazemă de 
balustradă, privind în gol. 

ÎI privesc, întrebându-mă la ce se gândește. 

Sunt un pic cam departe de el dar, chiar și de-aici, nu arată ca 
la televizor sau ca atunci când l-am cunoscut. Pare trist. 

După o vreme, pornește din nou și continui să-l urmăresc. 

Aștept pe o alee în timp ce el intră într-un magazin de băuturi 
și iese cu o sticlă într-o pungă. Încetinesc când el traversează 
străzile și se ferește de mașini în trafic. Nu mă vede. Cu 
întunericul și vântul ăsta, cu semafoarele care nu merg în 
anumite locuri, farurile mașinilor și ale autobuzelor, și cu 
mulțimea de oameni de pe străzi, oricine poate urmări pe 
oricine. 

Se oprește la genul de casă în care visez să locuiesc, cu 
trepte care duc până la o ușă mare din lemn, cu ferestre mari de 
fiecare parte a ei și balustrade de modă veche. 

Când cineva îi deschide ușa de la intrare, ies din întuneric și 
traversez strada. 


Eve 


— Max! Eve trântește ușa în urma ei și mărșăluiește prin 
casă. Max, unde ești? 

— Asta e pentru tine, spune el când ea intră în bucătărie. M- 
au pus să semnez că am primit-o în locul tău. li dă o scrisoare. 


VP - 64 


Ea tremură puţin când o ia de la el, rupe plicul și scoate o 
foaie de hârtie și, în timp ce scrutează cuvintele, își ridică o 
mână până la gură. 

— Veşti proaste? întreabă el. 

— Nu sunt bune. 

l-o dă lui și se întoarce, respirând adânc și greu. 

— „Dacă nu o predaţi pe Martha Honeydew autorităţilor până 
mâine la prânz vom considera că aţi comis un act împotriva 
siguranţei naţiunii noastre și ați încălcat în mod direct cererile 
autorităților. Acest fapt va avea ca rezultat arestarea 
dumneavoastră și acuzaţia ulterioară de obstrucționare a 
justiţiei”, citește Max cu voce tare. 

Ridică privirea. 

— Vor să te aresteze? Cum poţi să „obstrucţionezi justiţia” 
dacă nu o predai pe Martha? 

— Nu contează, spune ea. Vor scorni ei ceva. Eine văd pe noi 
și pe Martha ca pe o ameninţare. 

— Pentru că știu că avem dosarele și documentele originale? 
Și filmările cu camera de supraveghere? Chiar dacă deja fac tot 
ce pot ca să ne discrediteze? 

— De ce să riște când ne pot reduce la tăcere înainte de a 
începe să ne asculte cineva? spune ea. 

— Ei bine, nu o să meargă, îi răspunde el. Deja am scanat 
totul. Am trimis totul prin email editorilor ziarelor, producătorilor 
de televiziune, tuturor celor pe care i-am putut găsi. Le-am 
postat pe un site pe care l-am făcut, cu videoclipuri... nu mă voi 
lăsa intimidat. 

— Dar, Max, asta - arată ea spre scrisoare - nu putem lupta 
cu asta. Dacă nu le spunem unde e Martha, vor veni după mine. 

— Doar nu te gândești să o predai? 

— Cum aș putea? Nu știu unde e. 

Amândoi tac. Max își întinde mâna ca să pună ceainicul pe 
foc. 

— Am nevoie de vin, nu de cafea, bombăne ea și, în timp ce 
scoate o sticlă din dulap, el se uită din nou la scrisoarea din 
mâna lui. 

— „Această infracţiune gravă se pedepsește cu termenul 
maxim de închisoare pe viaţă, citește el, ridicându-și privirea 
când ea își umple paharul, deși această sentinţă se decide de la 
caz la caz în parametrii emisiunii Apasă butonul pentru justiție”. 


VP - 65 


Eve împinge dopul de plută înapoi în sticlă. 

— Da... soarta mea va fi decisă de trei oameni aleși la 
întâmplare. Parcă nu se poate falsifica asta. Două butoane 
apăsate și voi fi închisă. 

Își ridică paharul și se uită la el. 

— Max, spune ea, dacă se va-ntâmpla asta, dacă vor decide 
că sunt vinovată... 

— E în ordine, încearcă el s-o liniștească. Mi-ai mai spus asta - 
dacă ţi se-ntâmplă ceva, ai scris de faţă cu un avocat că trebuie 
să plec și să locuiesc cu... 

— Nu asta, îl întrerupe ea. E ceva... 

— Termină, mamă. Va fi bine. Vei fi bine. Vom vorbi cu ei, le 
vom explica. O cuprinde cu brațele și o îmbrățișează. 

— Nu merit un fiu ca tine, șoptește ea. 


Martha 


Persoana care îl lasă să intre în casă stă într-o parte și nu o 
văd. 

Dar văd zâmbetul lui Joshua și ușurarea de pe fața lui. 
Ușurarea de a fi cu o persoană iubită, de a lăsa garda jos. 
Plăcerea de a fi între pereţii pe care-i numești casă, unde poți fi 
tu însuţi, fără să-ţi mai pese de lumea de afară. 

Cum e Joshua când e el însuși? Am senzaţia că nu e tipul pe 
care îl vedem la televizor, cu părul și hainele perfecte și cu 
zâmbetul de star de cinema. 

Urc pe cele trei trepte de piatră până la acea ușă 
impresionantă de la intrare. Picături de ploaie alunecă pe ușa 
neagră și lucioasă, o lumină blândă iese de înăuntru, filtrată de 
panouri de sticlă, plantele stau în ghiveci pe fiecare parte, și are 
și unul dintre acele lucruri de care îţi freci cizmele murdare. 

Și un inel de alamă pentru bătut în ușă. 

Îl ating. 

ÎI ridic. 

Dar nu pot să-l las să cadă. 

Ușurel, îl pun iar jos. 

Ce faci? mă întreb în mintea mea. 

Ce speri să realizezi? 

Mi-e frig. 


VP - 66 


Mi-e foame, sunt obosită și singură. 

Vreau... am nevoie... 

Să fii găsită? Să sune Joshua la poliție, să te închidă și să nu 
mai fi liberă niciodată? 

Dacă asta e libertate, atunci o vreau? 

Faţa lui Isaac de pe toate acele broșuri suvenir îmi ocupă 
mintea și nu știu răspunsul, dar știu că mai am mult până 
termin. 

Cobor, mă îndrept spre cărare, dar ceva mă face să mă întorc. 

Superba casă a lui Joshua are patru niveluri: parterul cu ușa 
de la intrare, două etaje deasupra lui și subsolul. E o lumină în 
subsol. Merg cu spatele, zăresc o scară mică ce duce până jos, 
cu iedera acoperind unele trepte, în timp ce altele sunt rupte. 

Mergând aproape de marginea casei și în umbra plantelor 
care atârnă, cobor. 

Acum nimeni nu mă mai poate vedea din drum. 

Și nu vor putea să mă vadă din casă - lumina va face ca asta 
să fie imposibil -, dar eu pot să-i văd. 

E Joshua. Își aruncă cheile într-un recipient de pe masă și își 
azvârle pantofii din picioare. Apoi se descalță și de șosete și stă, 
cu ochii închiși, îndoindu-și degetele de la picioare. Altcineva 
intră în cameră, un bărbat, de înălţime medie, brunet - nu-l 
recunosc - ia haina lui Joshua de pe el și o atârnă în cuierul de 
lângă ușă. 

Joshua se așază la masă și își sprijină capul în mâini. 

Celălalt bărbat merge în spatele lui, își sprijină mâinile pe 
umerii lui Joshua, apoi îl cuprinde cu brațele, îl îmbrățișează și îl 
sărută. 

Hm, mă gândesc, tine asta secret. Mă întreb de ce. 

Apoi mă gândesc la Moartea este Justiţie; el e noua faţă a 
emisiunii. Femeile sunt nebune după el. Oare câte se uită la 
emisiune doar ca să-l vadă? Oare producătorii emisiunii știu că e 
gay? Oare ar conta pentru ei? Oare ar conta pentru public? 
Pentru telespectatori? Pentru votanti? 

Bărbatul se mișcă și se așază lângă el și, în timp ce privesc, îl 
văd pe Joshua ridicând capul și scuturându-l, și văd lacrimi pe 
fața lui și pe partenerul lui oferindu-i un șervețel. 

Mă gândesc că nu trebuie să văd eu lucrurile astea și mă duc 
înapoi în stradă. 

Ce să fac acum? 


VP - 67 


Să folosesc cele patruzeci de lire preţioase de la Max și să văd 
dacă pot face rost de o cameră? Dar unde ar fi un loc sigur? 

Aș vrea să apăs pe pauză în viaţa asta ca să pot gândi și să 
mă pot odihni. Sunt atât de obosită și mi-a intrat frigul în oase, 
dar nu mă pot opri. Fiecare minut și fiecare secundă pe care le 
irosesc mă apropie de clipa în care ar putea muri Isaac. 

Poţi să te odihnești peste cinci zile, îmi spun. Poţi să dormi 
atunci. Și atunci vei putea privi în urmă și vei ști că ai făcut tot, 
tot ce-ai putut. 

Dar acum nu fac nimic. Absolut nimic. Am nevoie de un 
spaţiu, trebuie să gândesc și să plănuiesc ce voi face. 


Prim-ministrul 


Prim-ministrul merge cu pași mari de-a lungul unui coridor 
lambrisat, covoarele groase fac ca pașii lui să nu se audă, iar 
foștii conducători din tablouri îl privesc de pe pereţi. 

l-a mai văzut de nenumărate ori și, ca de obicei, trece pe 
lângă ei fără să le arunce vreo privire sau să se gândească 
măcar o dată la ei. Pentru el, ei nu reprezintă istoria și nu au 
nicio semnificaţie; sunt doar niște chipuri pe niște tablouri. 

Împinge ușile duble, apoi se întoarce imediat spre stânga și 
apasă cu degetul un panou de pe perete. Ușa se deschide, iar el 
intră într-o cameră albastră. 

Înăuntru, un perete e ocupat de un ecran central mare și de 
altele mai mici care îl înconjoară. Ecranele mici arată toate 
imagini diferite: străzi filmate de sus, drumuri, fațadele caselor, 
ale magazinelor sau ale școlilor, în timp ce pe ecranul central 
arată o imagine din satelit a City-ului, a Bulevardelor și a 
cartierului Rises. Puncte roșii apar din loc în loc, unele statice, 
altele mișcându-se cu diferite viteze și în toate direcţiile. 

Stând pe un scaun rotativ din piele, în faţa ecranelor, e Sofia, 
ajutorul lui. 

— Domnule, spune ea ridicându-se când el intră. Am adunat 
toate filmările într-un singur videoclip pentru dumneavoastră. E 
clar că e ea. 

Prim-ministrul se așază. 

— Am scanat filmările caselor celebrităților, cum fac în fiecare 
seară la ora asta. Joshua Decker a urcat recent pe lista celor 


VP - 68 


vizionaţi; altfel poate nu aș fi găsit-o decât peste vreo oră. În 
timp ce vorbește, apasă pe butoane și înlătură imaginile de pe 
ecranele mai mici. 

— Apoi le-am urmărit invers, reconstituind ruta pe care 
trebuie să fi venit. Totul devine un pic cam confuz când intră pe 
teritoriul cartierului Rises din cauza camerelor vandalizate - veți 
observa că unele imagini sunt înceţțoșate și câteva sar peste 
cadre. 

Aceleași imagini apar pe toate ecranele mai mici, o varietate 
de imagini cu Martha pe diferite străzi în timp ce montajul se 
schimbă de la o cameră la alta. 

— Dar am reușit s-o urmăresc pe tot drumul. Se pare că a fost 
la apartamentul lui Gus Evans. 

Pe ecranul principal, toate punctele roșii dispar și imaginea 
cartierului Rises se mărește. 

— Dar apoi, când telefoanele mobile au apărut online și am 
început să le urmărim, am observat un semnal vechi care 
corespundea cu mișcările ei. Cred că poartă cu ea telefonul 
mobil al lui Max Stanton. Din fericire, în loc să ștergem acele 
semnale vechi, le-am arhivat, așa că am mai putut să le 
urmăresc. 

Apasă pe mai multe butoane; un singur punct roșu apare pe 
ecran. 

— Și aici e ea. Sau a fost. 

— Ești sigură că e ea? întreabă prim-ministrul. 

— Destul de sigură. După cum vedeţi, când compar filmările 
cu camerele de supraveghere în care am găsit-o cu semnalul 
acelui telefon... 

Face o pauză în timp ce apasă niște butoane și ecranul 
principal arată drumul punctului roșu în timp ce ecranele din 
jurul lui arată filmările cu camerele de supraveghere ale 
plimbării Marthei prin City. 

— Extraordinar. Acum putem să-i urmărim fiecare mișcare? 

— Da, domnule. De fapt, cu noua noastră iniţiativă de a da 
telefoane gratuite tuturor, puteţi urmări mișcările tuturor. 

— Exact ce mi-am dorit, spune el cu un zâmbet strâmb. 

— Atâta timp cât nu află nimeni. Cred că pe unii i-ar deranja 
dacă le-ar fi urmărită fiecare mișcare. 

EI își flutură mâna în aer. 


VP - 69 


— Dar vor fi reduși la tăcere de cei care vor spune că au ceva 
de ascuns. Asta nu e o problemă. Sofia, chiar te-ai întrecut pe 
tine însăţi. Am încredere în tine cu treaba asta și ţi-ai câștigat 
dreptul la mai multe responsabilităţi în viitor. Bravo. Poţi să pleci 
acum. Scapi mai repede în seara asta. 

Ea se uită la ceasul de pe perete - e ora 11:30. 

— Mulţumesc, domnule, îi răspunde ea și iese din cameră. 

Singur, prim-ministrul se lasă pe spătarul scaunului care 
scârțâie și își lovește ușor bărbia cu degetele în timp ce se 
gândește, mijind ochii în timp ce oftează. 

Se apleacă spre tastatură, aduce meniul de opţiuni pe ecran 
și în căsuţa cu nume tastează „Patty Paige”. Imaginea de pe 
ecran devine neclară pentru o clipă, se mută, apoi se 
concentrează din nou și se mărește o vedere din satelit a City- 
ului cu un punct roșu nemișcat într-o clădire. 

la telefonul de pe birou și formează un număr. 

În timp ce sună, punctul roșu iese din clădire și înaintează pe 
o stradă lăturalnică. 

— Bună, spune Patty în timp ce răspunde la telefon. 

— Patty, draga mea, ce faci? 

Urmează o pauză. Se aude zgomotul din trafic. 

— Stephen? 

— Domnul prim-ministru pentru tine, Patty, dar da, eu sunt. 
Ce naiba faci? 

— Bine, mulțumesc, răspunde ea. 

— Excelent. Eram îngrijorat. M-am gândit că suferi din cauza 
pierderii tale și pentru că fiul tău e pe culoarul morţii. 

— Nu e fiul meu. 

— Nu cumva simţi nevoia să-ţi îneci necazurile în băutură? 
Mărește imaginea din satelit, care se concentrează din nou pe 
barul din care ea tocmai a ieșit, cu numele - Holly's - scris cu 
litere de neon. 

— Mi-am amintit că-ţi place să frecventezi barul Holly's... 

— Spelunca aia? Nu, răspunde ea. Sunt în mașină. Tocmai am 
parcat. Probabil auzi traficul. 

— Patty, eu nu mă îndoiesc de tine nicio clipă, spune el 
privind punctul roșu apropiindu-se de stradă. Am încredere 
totală în tine. 


VP - 70 


— Bine, spune ea. Am situaţia sub control total. Așa cum ți- 
am promis că o să fie. Nu e nicio problemă; mă voi ocupa de 
Honeydew. 

— Patty, ar fi îngrozitor dacă nu ne-am înţelege perfect. Cum 
am spus mai devreme, nu mi-ar plăcea să termin prietenia și 
acordul nostru. Până acum au fost benefice pentru amândoi, dar 
asta trebuie să continue și, ca să fie așa, trebuie să existe o 
cooperare totală între noi. 

— Sigur, răspunde ea. 

— Unde e Honeydew? Aduce căsuţa cu opţiuni înapoi pe 
ecran. 

— Păi... 

— Pentru că ai spus, de mai multe ori, că rezolvi asta. 
Tastează „Martha Honeydew” în căsuţa pentru nume și apasă 
pe enter. 

— Pot să te asigur... 

— Patty, unde-i ea acum? 

Imaginea de pe ecran se mișcă, un punct roșu apare la 
margine, apoi se mărește din nou. 

— Eu... 

— Să-ţi spun? 

— Se... se ascunde în Rises... 

— Nu, nu asta face. Pufnește. E evident că nu știi și, dacă nu 
știi, atunci nu poţi avea situaţia sub control. 

Bate cu piciorul în podea. 

Patty nu răspunde. 

— E în parcul de lângă casa lui Joshua, cel cu estradă. Ai 
douăzeci și patru de ore. Dacă nu rezolvi situaţia până atunci, 
reputaţia ta se va duce pe apa sâmbetei. Ai înțeles? 

— Cum... 

— Nu mă aștept să mă ocup și de partea ta de înţelegere. leși 
din barul ăla mizerabil și apucă-te de treabă. 

— Mă spionezi? 

El îi ignoră indignarea. 

— Sofia te va informa în legătură cu orice actualizări. Acum, 
apucă-te de treabă, Patty. Dacă o să cazi de pe piedestalul ăla 
înalt pe care te-ai cocoţat o să faci multă mizerie. Ai termen 
până mâine-seară. Fără scuze. 

Pune telefonul jos și se uită la grupul de ecrane. 


VP -71 


— Martha Honeydew, ești o domnişoară care face numai 
probleme. 


VP- 72 


ZIUA 3 


Martha 


E foarte frig. Îngheţ - chiar și cu pătura și cu haina pe mine. 

Nu-mi amintesc când am dormit bine ultima dată. 

Poate înainte de noaptea aceea - de noaptea în care l-ai 
împușcat pe Jackson. Când am fost împreună, în apartamentul 
meu. 

Stau aici și îmi las ochii să se obișnuiască în întuneric. Văd 
formele copacilor, crengile mișcându-se în vânt, le aud și cum 
foșnesc. Suport frigul pentru că trebuie; singurii oameni în care 
am încredere sunt cei la care nu pot merge pentru ajutor. Așa că 
sunt aici. 

Se aud niște clopote de biserică; le număr bătăile - una, două, 
trei, patru, cinci. 

E ora cinci. Cred că am dormit. 

Îmi scot lănţișorul de la gât și scap inelul puzzle în palmă. Mă 
holbez la el. Are cinci cercuri legate, dar pe bucăți. Mă joc cu el, 
încercând să le unesc pe toate, dar e inutil. Mă gândesc la cea 
spus el - „sper că vei alege să-l porți și să-ţi amintești de mine, 
oriunde-aș fi, și sper că te va inspira să continui să încerci”. 

Încerc să împing bucăţile la locul lor, dar se înţepenesc, apoi 
inelul se destramă din nou. 

Frustrată, îl pun înapoi pe lănţișor și în jurul gâtului meu. 

Încerc, Isaac, mă gândesc eu, și voi continua să încerc. 

Mai am un motiv ca să te scot de-acolo, ca să-mi arăţi cum 
funcționează inelul. 

Mă holbez la cerul încă întunecat - albastru-închis - și la 
stelele care strălucesc. Cerul nostru, Isaac, stelele noastre. Nu- 
mi pot imagina cum m-aș simți să mă uit la ele după ce nu vei 
mai fi. 

Mă simt de parcă aș privi un tren înaintând cu viteză pe șine, 
unde e blocată o mașină. Toţi stau în jur, așteptând carnagiul. 

Știu că vine. 


VP-73 


Îmi dau seama că aș putea opri trenul la un moment dat, să-l 
încetinesc sau ceva de genul ăsta, dar nu la timp ca să salvez 
mașina. 

Doamne, ce nebunie. 

Dacă mi-ai fi spus că se va întâmpla așa ceva anul trecut, pe 
vremea asta, ţi-aș fi râs în față. Dacă mi-ai fi spus asta acum 
două săptămâni, aș fi crezut câte ceva. Dacă mi-ai fi spus asta 
acum o săptămână, atunci mă întreb dacă aș mai fi făcut ce am 
făcut în Celula 7. 


Isaac 


Aștept să răsară soarele și să fiu mutat într-o celulă nouă. 

leri, în momentele dintre scoaterea din ultima celulă și 
mutarea în asta, m-am uitat pe coridor și am văzut ușa Celulei 
7. Se vede la capăt ca poarta raiului. Sau a iadului. 

Sau ca ușa unui teatru. 

Noi suntem în culise, iar publicul, spectatorii noștri, așteaptă 
spectacolul de cealaltă parte. 

Vor primi ce-și doresc? 

Vor crede că spectacolul meu merită aplaudat? Poate se vor 
ridica în picioare și mă vor ovaţiona. 

Ce farsă. 

Mi-e rău din cauza nervilor și a fricii. 


Martha 


E ziua a treia și încă n-am reușit să te scot de-acolo sau să te 
ajut în vreun fel. 

Scot din buzunar telefonul pe care mi l-a dat Max. N-am 
folosit niciunul prea mult - nu mi-am putut permite. Am avut 
unul vechi, mare cât o cărămidă, care putea să facă doar 
apeluri, dar, după aceea, n-am mai avut bani și nici n-am mai 
avut pe cine să sun. 

Dar acesta arată mai bine. 

Văd ora prin întuneric - 5:16 dimineaţa - și un apel pierdut. 

Scrie Acasă. Mi se întoarce stomacul pe dos pentru o clipă, 
dar nu e casa mea. Trebuie să fie a lui Max. A sunat de acolo ca 


VP - 74 


să văd cine era. Scrie 2:30 dimineaţa - trebuie să fi dormit 
atunci. 

E și un mesaj. 

Reușesc să-l deschid pe ecran - Unde ești? Sunt îngrijorat. 
Vrei să ne întâlnim? Sună-mă. 

Mai târziu, mă gândesc eu. 

Mă ridic, picioarele mă dor și braţele mi-au înţepenit - asta s- 
ar fi putut întâmpla vara sau primăvara, mă gândesc eu, dar 
nu... - apoi cobor clătinându-mă de pe estradă și merg prin 
parc. 

E liniște, totul pare calm. 

Isaac, dacă te voi putea scoate de-acolo, poate vom veni aici 
împreună. Vom lovi frunzele de toamnă cu picioarele sau vom 
merge pe iarba înghețată. Ne vom ţine de mână prin mănușile 
de lână. 

Am ieșit din parc și străzile sunt mai aglomerate decât aș fi 
crezut. E o senzaţie ciudată - trezirea unui oraș, revenirea la 
viaţă, oamenii care se duc la muncă. Îi privesc, întrebându-mă 
ce se întâmplă în lumea lor - sunt fericiți sau triști, le moare 
cineva cunoscut, trăiesc de azi pe mâine? 

Uneori, toate astea se văd pe fețele și în ochii lor, dar cei mai 
mulți au umerii cocoșațţi și înaintează pe trotuarul gri ca niște 
roboți. 

Automat. 

Programaţi să meargă din punctul A până în punctul B pe o 
anumită rută. 

Programaţi să creadă ce li se spune și să nu pună întrebări. 

Programaţi să citească ceva într-un ziar și să creadă că e 
adevărat. 

Și programaţi să simtă tristeţe pentru o clipă pentru oamenii 
care suferă, apoi recunoștință că nu li se va întâmpla lor și, în 
cele din urmă, să uite ce au citit sau au auzit. 

Apatie. Ignoranţă. Lașitate. 

Delirez. Parcă aș fi un activist nebun sau ceva de genul ăsta. 

Am ajuns. 

Clădirea în care se ţin condamnaţii la moarte e în fața mea. 

E mare, înaltă și întunecată. 

Mă sperie. Dar aici e Isaac. 

Garduri negre din fier, porți negre din fier, uși uriașe din lemn 
la intrarea din faţă și, deasupra lor, acel ochi masiv, clipind și 


VP-75 


privind, din neon aprins, albastru și rece ca gheața. O dată la 
câteva minute, textul „ochi pentru ochi” se învârte în jurul 
irisului, apoi se aude fâsâitul făcut de electricitate. Mă trec fiori 
de groază. 

Și îmi amintesc ce am simţit pe acel scaun: curelele de pe 
încheieturile mele, coroana rece de pe capul meu. 

Teama... 

Cât de aproape am fost de... 

lar acum Isaac... 

Mijesc ochii prin întuneric. Lângă ușa de lemn, cu litere mult 
mai mici, scrie „sponsorizat de Cyber Secure” lângă o imagine 
mică a unui nor pufos cu un lacăt. 

Merg până la poartă. Cărarea de pe cealaltă parte se întinde 
pe teren, pe lângă copac și în jurul intrării spre care merg toţi 
pentru execuții. 

Copacul, mă gândesc eu și mă mir de sentimentul de confort 
pe care mi-l oferă. Indrăznesc să aştept doar câteva secunde și, 
când pasărea zboară de pe crengi, ușurarea pe care o simt când 
îmi dau seama că ea încă mai trăiește mă face să zâmbesc. 

Lucrurile mărunte contează. 

Continui să mă învârt pe-afară și, în timp ce mă îndepărtez de 
locul în care ar merge publicul, totul devine mai mizerabil. 
Câteva becuri stradale sunt sparte, unul pâlpâie tot timpul și, 
când merg după colț, văd că în locul gardului e un zid vechi de 
piatră. Merg de-a lungul lui, îndepărtându-mă de drum, și 
cărarea e acoperită cu iarbă. 

Nu sunt lumini, nu sunt mașini, nu e nimic. 

Incă nu a răsărit soarele. 

De-abia îmi văd propria mână din faţa mea. E ca și cum nu aș 
mai fi în City. 

Picioarele îmi sunt ude acum și pământul e moale și noroios. 

„Bineînţeles, atâta ploaie”. 

Când îmi ridic privirea, reușesc să disting partea de sus a 
zidului, dar nu pot să văd peste el, nu pot să văd cealaltă parte 
a clădirii. 

Zăresc un copac în fața mea. Nu unul mare, dar... 

Mă opresc și mă gândesc. Mă învârtesc în jurul lui, îl ating, îi 
studiez crengile și deschid ochii cât pot ca să văd mai mult. 

Capul meu e plin de idei pe care nu știu dacă voi îndrăzni să 
le pun în practică. 


VP - 76 


Parcă-mi spune: care-i cel mai rău lucru care se poate 
întâmpla? şi întrebarea plutește ca niște norișori de respiraţie 
caldă în aer. 

Oftez. 

Ce naiba? mă gândesc eu. Ce-am de pierdut? 

Nu e greu să mă caţăr în copac, are crengi peste tot, și ajung 
destul de ușor peste gard. Mă uit și văd clădirea. Nu e așa de 
înaltă pe partea asta, e îndesată și cam dărăpănată. Dar nu 
trebuie să arate bine, nu-i așa? Nimeni nu se uită la ea, doar în 
afara ei. 

Și văd și ferestrele. 

Doamne, asta-i ciudat. 

Imi trec prin minte viziuni cu ce s-a întâmplat. Oare totul e la 
fel? Eve mi-a spus că au schimbat ordinea înăuntru, că au adus 
lucruri noi. Fereastra din stânga e albă și strălucitoare din cauza 
becurilor, așa că aia trebuie să fie Celula 1, e la fel. Și, Doamne, 
a plouat mult; ce număr avea celula care a fost inundată? Trei? 
Sau e altfel acum? Alt act pervers de tortură în numele așa-zisei 
justiţii. 

Isaac trebuie să fie în Celula 2. Poate că încă nu l-au mutat. 
Nu se va întâmpla asta până la răsărit, și cât e acum? Poate 
5:30 dimineaţa. Când răsare soarele în noiembrie? Mai e mult 
până atunci. 

Aia de acolo trebuie să fie fereastra Celulei 2. 

Scrutez rândul de ferestre - chiar se fac mai mici. 

Mă uit în jos, la pământ. 

Dacă sar înăuntru, voi mai putea să mă caţăr înapoi aici? 

Nu sunt sigură. 

Dar... aia e Celula lui Isaac. Acolo. Chiar acolo. Acolo e el. 

Sar înainte ca creierul meu să mă convingă să n-o fac. 
Aterizez prost, dar sunt bine și, fără să mă opresc, alerg pe 
iarbă, până sub fereastra lui. 

Și stau acolo, fără să știu ce naiba fac. 

Mă opresc și mă gândesc. Fereastra nu e foarte sus; aș putea 
să strig și el m-ar auzi. Aș putea să mă uit în jur, să găsesc ceva 
pe care să stau, să mă cațăr până la fereastră și să-l văd. 

Să vorbesc cu el. 

Să sparg geamul, dacă e din sticlă - nu-mi amintesc - și să-l 
țin de mână. 

să fiu cu el. 


VP - 77 


Să fim doar noi doi. 

E - la cât? - la doi metri de mine. Poate trei. 

Îmi închid ochii pentru o secundă și îmi imaginez cum stă el 
întins pe pat. Dacă aș putea intra în celulă, m-aș urca în pat, 
lângă el, ne-am strânge în braţe și tot ce e în jurul nostru ar 
dispărea. 

Dacă... 

Mă dau mai în spate și inspir adânc. 

— Isaac! șoptesc eu la fereastră. 

Mă opresc și aștept. Nu se întâmplă nimic. 

— Te iubesc, îndrăznesc să strig, dar vântul mă lovește în faţă 
ca o palmă și îmi ia cuvintele. 

Mă dor ochii. Clipesc ca să îndepărtez lacrimile, pufnesc tare 
și inspir adânc din nou, ca să strig iar, de data asta cât de tare 
pot. 

Dar, după ce-mi umplu plămânii cu aer, mă opresc. 

Nu poți, îmi spun eu. Gândește-te la ce s-ar întâmpla. Acolo e 
o cameră care-i urmărește fiecare mișcare. Ei ar ajunge aici în 
câteva secunde. N-ai avea nicio șansă. 

Din întunericul de jos, mă holbez la lumină. 

Nu-ţi pasă că ai putea fi prinsă? mă întreb eu. 

Bineînţeles că-mi pasă, dar trebuie să fac asta, răspund eu în 
mintea mea. 

Ce? Doar ca să-l vezi încă o dată? 

Da! Și ca să știe că încerc și că nu l-am uitat. 

Si să te vadă cum ești luată pe sus din nou? 

Nu am un răspuns la întrebarea asta. 

Renunță, Martha, și dă-te jos. E imposibil și e o mare prostie. 

Mai vreau să mă cert cu mine însămi și să încerc să găsesc o 
cale care să nu fie imposibilă sau prostească, dar știu că mă 
amăgesc. 

Dacă nu aș fi fost atât de hotărâtă să fiu puternică, aș fi putut 
să stau aici și să plâng. 

Merg lipită de zid. Încă e întuneric, dar se vede o lumină după 
colţ. 

Mă aplec, rămân aproape de zid și merg până la capăt, de 
unde pot să mă uit după colț. Mă uit la garduri acum, la faţada 
unde e drumul și unde se adună oamenii la coadă când vin aici. 
Nu îndrăznesc să merg mai departe, dar e în ordine; acum pot 
să-l văd. 


VP - 78 


Acolo e copacul, aproape de fereastra fostei camere de 
consiliere, întinzându-și crengile goale la lumina lunii. 

Ce are copacul acela? De ce e atât de liniștitor? 

Pentru că l-a plantat Eve când n-ar fi trebuit s-o facă? 

Pentru că e un act tăcut de sfidare? 

Ea a fost bună cu mine. Toţi au fost. Le datorez multe. 

Mă întorc. Nu pot să fiu prinsă acum. Dar cum ies? 

După cum văd, am trei opţiuni. 

Mă duc iar prin spate și încerc să mă cațăr pe zid; pot să ies 
cu tupeu pe poartă, sperând că voi arăta destul de încrezătoare 
ca să nu mă oprească nimeni și că poarta nu e încuiată; sau pot 
să urc pe gratiile gardului sau să mă strecor printre ele. 

Niciuna nu mi se pare bună. 

Vacă proastă, îmi spun eu în gând. A; făcut o prostie. Hei, de 
ce-ai făcut-o? 

„Am gândit cu inima, nu cu mintea. Așa că du-te naibii”, îmi 
răspund tot eu. 

Scrutez gratiile, văd oameni luminaţi de becurile stradale 
trecând pe lângă porţi, mă uit înapoi la zid, întrebându-mă dacă 
prima opţiune era mai bună, dar apoi văd ce pot să fac. 

Cred că așa sunt clădirile astea vechi cu anexe noi. Undeva se 
unesc și, acolo unde zidul vechi întâlnește gratiile noi, se pare 
că cineva a făcut o treabă de mântuială și a lăsat o gaură. 

Atât îmi trebuie. 

Luându-mi avânt, mă îndrept spre zidul vechi și alerg pe lângă 
el până la gratii. Acum văd de ce e gaura acolo - e un tomberon 
fixat cu ciment în pământ. Cred că le-ar fi luat prea mult timp și 
i-ar fi costat prea mulţi bani ca să-l scoată și să-l mute, dar îmi 
vine să-l pup pe muncitorul care a luat decizia asta, pentru că 
ies afară în câteva secunde. 

Inapoi la drumul principal. Un pic mai noroioasă și mai urât 
mirositoare. Un pic mai mizerabilă. 

Cu capul în jos, cu gluga pe cap și cu mâinile în buzunare, 
continui să merg. 

Nu știu la ce speram. 

Nu știu de ce am venit aici. 

N-ai cum să-l scoti, mă gândesc eu. E imposibil. Stii că așa e. 
Va muri. Vei fi singură. 


VP - 79 


Mă joc cu inelul puzzle de la gâtul meu, încercând să unesc 
piesele, de parcă aș primi un răspuns magic dacă aș reuși să fac 
asta. 

Ce să fac? 

Ce pot să fac? 

Nu-mi vine nimic în minte. 

Nimic, nimic, nimic. 

Și mă simt inutilă. 

O mașină oprește lângă mine. 

Continui să merg, nu mă uit prin jur. 

Du-te naibii, îmi vine să spun. Lasă-mă-n pace. 

Aud cum coboară geamul - sunetul acela de motor electric. 

Nu te opri, îmi spun în gând. 

Mă uit în stânga după un drum, dar nu e niciunul. 

Vreau să trec strada, dar nu pot. 

Incetinesc un pic. 

Mașina încetinește și ea. 

Mă grăbesc și acum se grăbește și ea. 

Mă întorc și merg înapoi pe unde-am venit. 

La naiba, se oprește și merge în marșarier. Ce se întâmplă 
acum? Ce să fac? 

— Martha? Aud o voce de femeie din mașină, un fel de șoaptă 
sâsâită. Mă uit la toate direcţiile drumului, dar nu știu încotro s-o 
iau. 

— Martha, dragă, urcă-te-n mașină. Hai să vorbim. 

Dragă? Dragă? Ce? 

Mă întorc din nou și încep să traversez strada în fugă, dar 
mașina înaintează brusc, oprindu-se chiar când ajung cu mâinile 
și cu picioarele pe capotă și mă holbez la parbriz. 

Nemernica de Patty Paige. 

Îmi zâmbește și îmi arată interiorul mașinii. 

Îmi zâmbește. 

Nu mă mișc. 

Pe partea cealaltă a străzii, o mașină încetinește și geamul de 
lângă șofer coboară. 

— Eşti bine, domnişoară? întreabă șoferul. 

Mă holbez la el. 

Sunt ca un iepure în lumina farurilor. Sunt înecată într-o 
lumină albă. Toate reflectoarele sunt îndreptate spre mine. 

Dau din cap, uitându-mă la el. 


VP - 80 


— Bine, mormăi eu și, cât de calmă pot, mă duc spre partea 
cu scaunul din dreapta șoferului a mașinii lui Patty și urc în ea. 

Acum, Patty Paige pare cea mai bună opţiune și asta spune 
multe. 

— Ce vrei? îi spun eu când mă trântesc pe banchetă. 

Ea pornește mașina și încuie portierele; mă simt prinsă într-o 
capcană. 

Nu am mai fost niciodată într-o mașină ca asta; e lucioasă și 
miroase ciudat, are niște numere digitale luminoase care arată 
cu ce viteză merge și alte lumini pentru nivelul benzinei și alte 
chestii. Și scaunul e cald; mă simt de parcă aș fi făcut pipi pe 
mine. 

— Așa se vorbește cu cineva care-ţi salvează pielea? 

— Mi se pare ciudat că spui asta, îi răspund eu, având în 
vedere că era să mă calci cu mașina. Cineva a mai omorât o 
femeie din familia Honeydew cu mașina, nu știai? N-ai vrea să fii 
acuzată că i-ai copiat gestul. 

Ea oprește mașina la semafor; motorul se oprește automat. 

— Frumoasă mașină, îi spun, dacă-ţi permiţi rahaturi din 
astea. Ar fi bine să ai grijă de ea - cred că te-ar costa mult s-o 
înlocuiești. 

— Ai grijă ce spui; doamnele nu înjură. 

Eu îi râd în nas. 

Luminile semaforului se schimbă și ea conduce mai departe. 

— Ce? spun eu. Te deranjează doamnele care înjură, dar nu 
contează dacă manipulează o ţară întreagă ca să omoare 
oameni nevinovaţi? 

— Despre ce vorbești? 

— Lasă-mă aici. 

— Nu vrei să cobori. Apasă pe indicator și merge pe o 
autostradă cu două benzi. Am o propunere pentru tine. 

— Nu mă interesează. 

— Te va interesa. Oprește la o cotitură ascunsă. Lasă-mă să-ți 
explic cinci minute, după aceea te duc înapoi și te las unde vrei. 

Nu vreau să am de-a face cu ea, dar îmi țin gura închisă și 
privesc lumina farurilor în timp ce mergem pe o cărare îngustă 
care nu cred că e vreun fel de stradă, zgâlțâindu-ne în întuneric 
în drum spre o destinaţie necunoscută, undeva unde nimeni nu 
va putea să mă găsească. Îmi bag mâinile în buzunar și simt 
telefonul lui Max sub degete. 


VP - 81 


— Unde mergem? bombănesc eu. 

— Într-un loc liniștit, îmi răspunde ea. 

Liniștit? mă gândesc eu și îmi amintesc ce scria în scrisoarea 
lui Isaac despre bani - că mi-i va lăsa mie, nu lui Patty. 

Dar dacă eu n-aș exista? Dacă n-aș fi aici? Dacă aș fi moartă? 

Atunci unde ar ajunge banii? 

La cea mai apropiată rudă a lui, îmi spune o voce din mintea 
mea. 

Asta ar fi... Patty. 

Doamne. 

N-ar face asta, nu-i așa? 

Bineînțeles că ar face-o, îmi răspunde vocea din minte. 

De ce naiba m-am urcat în mașina asta? 

Nu mergem foarte repede. 

Dacă sar? 

Dar portiera e încuiată. Nu știu dacă pot ieși. 

Și dacă aș face-o? Ce mi-ar face? M-ar călca cu mașina? 

La naiba. 

La naiba, la naiba, la naiba. 

Ea oprește mașina înainte să fac eu ceva și stinge farurile. 

— Haide, spune ea. 

Coboară din mașină. 

O urmez, dar păstrez o distanţă cât pot de mare între noi. 

Îmi bate inima foarte tare. 

Îmi transpiră palmele. 

Suntem lângă râu; aud curgerea apei și simt umezeala din 
aer. 

— Vino mai aproape, spune ea. Acuși răsare soarele. Va arăta 
foarte frumos pe apă. 

S-o ia naiba, mă gândesc eu. Știu cât de rece e apa aia și 
numai Dumnezeu știe ce e acolo jos - probabil cărucioare de 
cumpărături și mașini vechi, destule ca să-ți rupă picioarele 
dacă ai cădea în apă. 

— O să stau aici, îi spun eu. 

— Cum vrei. 

Ridic din umeri. 

— Avem o problemă, spune ea, mergând spre mine. Isaac. 

— Cum poate să fie el o problemă? 

— Situaţia lui e. 


VP - 82 


Mă reazem de mașina ei pentru că cred că o s-o enervez și o 
murdăresc cu degetele în timp ce o ascult. 

— Domnișoară Honeydew, orice ai crede despre mine, îmi 
pasă foarte mult de băiatul acela și nu vreau să moară. Am 
pierdut un bărbat din viaţa mea; nu mai vreau să pierd altul. 

Aș vrea să spun multe, dar îmi ţin buzele pecetluite. 

— Inţeleg sentimentele tale profunde și adevărate pentru el și 
e păcat că a ajuns într-o asemenea situaţie. Cred că tot... 
spectacolul... ar fi putut fi evitat. Sau ar fi putut fi gestionat mai 
bine. 

— Spectacol? întreb eu. 

Ea mă ignoră. 

— In ciuda tuturor lucrurilor care s-au întâmplat, e fiul meu. 
Eu l-am crescut. Am o responsabilitate faţă de el. 

— Și? Aș vrea să treacă la subiect. Se apropie de mine, cu 
mâinile băgate adânc în buzunarele unei haine din blană falsă. 
Oare ascunde ceva acolo? 

— Cred că ar fi în interesul tuturor să-l scoatem pe Isaac de- 
acolo. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. 

— Să-l scoatem? Cum? 

— Nu merită să moară, continuă ea. Jackson a fost un porc. 
Pot să spun asta acum; înainte... eram sub papucul lui. A fost un 
bărbat rău și autoritar. Nu ţi-a spus Isaac? 

Se uită la mine, dar eu nu-i arăt nimic. Pare un discurs pe care 
l-a repetat și privesc felul în care se mișcă, ce face cu mâinile, 
încercând să-mi dau seama ce pune la cale. 

— Intre noi fie vorba, am putea s-o facem destul de ușor. Se 
apropie de mine. 

— Cum? întreb eu, supărată pe mine însămi că întreb, dar 
sunt intrigată. 

— Facem o gaură în celulă cu o explozie. 

Râd de ea. 

— Ești nebună, îi spun eu. Sincer, cred că ai o problemă la 
cap! Incep să mă îndepărtez de ea, ușurată. 

Nu, dezamăgită. 

— O să stai deoparte și o să-l privești cum moare? strigă ea 
după mine. Nici măcar nu vrei să încerci? El nu a renunţat /a tine 
atât de ușor, nu-i așa? Tu nu poți să-l iubeşti atât de mult cât te- 
a iubit el pe tine. 


VP - 83 


Asta mă oprește. 

În frig, cu vântul suflând peste apă și pe mine, rămân 
împietrită. Îl iubesc. Cum îndrăzneşte să spună ea că nu-l 
iubesc? 

Martha, mai tii minte ce-ai spus noaptea trecută? mă întreb în 
gând. Cum te-ai exprimat - „fiecare minut, fiecare secundă pe 
care o pierd fără să fac ceva mă apropie cu o secundă de 
moartea lui Isaac”. 

— Dar dacă îl aruncăm în aer din greșeală sau omorâm pe 
altcineva? șoptesc eu. 

— Nu folosim atât de mult explozibil, proasto. 

Facem o gaură în celulă cu o explozie, repet încet în gând. 

— Vorbești de explozibil? O bombă? 

— Cred că ar fi mai înțelept să nu ne gândim la cuvântul care 
începe cu B. Oamenilor li se pare ceva ciudat și nu ar fi o bombă 
în sensul tradițional la care te gândești, ci ceva asemănător cu 
ce vezi în filme când oamenii folosesc explozibili ca să deschidă 
un seif. Vorbim doar de o gaură prin care el poate să iasă. 

Parcă-mi sună o grămadă de alarme în cap. După mass- 
media, poliție sau guvern, dacă arunci ceva în aer, înseamnă că 
ai avut o bombă, nu-i așa? 

Dar... Doamne... sunt prea multe probleme. 

— De ce ai nevoie de mine? Ca să fiu eu țapul ispăşitor și tu 
să scapi basma curată? Să ai mâinile curate, ca de obicei? 

— Mă pricep la unele lucruri și la altele nu. Recunosc asta. Pot 
aranja să obţinem explozibilii, cunosc niște oameni, dar nu mă 
pot apropia de clădire sau de terenurile din jurul ei. 

— Și ce te face să crezi că eu pot? 

Se întoarce și se uită la mine cu sprâncenele ei subțiri și 
ridicate. 

— Nu face pe proasta cu mine, spune ea. Și nu mă lua de 
proastă. Vei regreta. 

— Și cum rămâne cu firele? Știi, facerea... chestiei... Aud ce 
cuvinte ridicole îmi ies din gură, dar nu știu de ce le spun. De ce 
nu plec și nu o las pe curva asta nebună cu planul ei nebunesc? 

Din cauza lui Isaac. 

— Nu va trebui să faci asta. Am o cunoștință care ne va 
furniza explozibilii și te va învăța ce să faci. 

Mă holbez la râu, privind apa care curge pe lângă noi și mai 
departe. 


VP - 84 


— Și după aceea? întreb eu. Când se termină toată treaba 
asta. Ce fac după aceea? 

— Ce vrei, răspunde ea. Tot ce vreau e ca el să fie în 
siguranţă și fericit. 

— Nu are nicio legătură cu banii? spun eu, întrerupând-o. 

Își înclină capul într-o parte. 

— Ah. Ei bine, are. Mă aștept la un câștig financiar. Cred că ar 
fi un târg corect dacă l-ai sfătui pe Isaac să împartă averea 
tatălui lui cu mine - jumi-juma. 

— De ce nu mă mir? 

— AȘ putea spune că o vreau pe toată pentru mine - până la 
urmă, nu poți pune un preţ pe viaţa unui om, nu-i așa? Dar nu 
sunt lacomă. Pe lângă asta, amândoi veţi fi liberi să plecaţi și să 
faceţi ce vreţi. Eu n-o să vă opresc. 

— Nu știu... spun eu. E... e ceva foarte grav. Dacă voi fi 
prinsă... 

— Nu vei fi prinsă. 

— Dacă cineva va fi rănit - omorât - și eu voi fi prinsă pentru 
asta, voi ajunge iar pe culoarul morții. 

— Acolo unde e Isaac acum, spune ea, pentru că ti-a salvat 
viața. N-ai timp de pierdut. Dacă nu vrei să încerci să-l salvezi, 
trebuie să știu; atunci pot găsi pe-altcineva. 

Să găsească pe altcineva? repet eu în gând. Pe cine? Ce va 
crede Isaac despre asta? Și dacă acest altcineva greșește și îl 
omoară? 

— Ai douăzeci și patru de ore. Îmi dă o carte de vizită cu 
numărul ei de mobil. Dacă nu o să aud de tine, o să presupun că 
sentimentele tale pentru el nu sunt așa de puternice cum vrei să 
le faci să pară. O să găsesc pe cineva care să-i pese mai mult de 
el. 

Mă simt de parcă aș fi fost lovită cu piciorul în burtă. 

Mai am o întrebare. 

— Cum poţi să ai atâta influență ca să faci rost de acei 
explozibili și să-mi promiţi că nu voi fi prinsă, dar nu poţi să-l 
scoţi pe Isaac din închisoare? 

Acum râde de mine. 

— Trebuie să recunosc, mai ales față de tine, că unele lucruri 
nu depind de mine. Mai ales de la escapadele tale de 
săptămâna trecută. Așa obținem toţi ce ne dorim. Tu îl primești 
pe Isaac, eu primesc partea de bani ce mi se cuvine și simpatia 


VP - 85 


publicului. Imaginează-ţi ce proteste ar fi dacă ar fi eliberat în 
mod legitim. Jackson a fost un om foarte iubit. Publicul vrea ca 
cineva să fie pedepsit pentru moartea lui. Oamenii au nevoie de 
asta. Le va da mai multă încredere în sistem și, atât timp cât vor 
avea încredere, nu vor pune întrebări. 

Oricât de mult o detest pe femeia asta, nu e o blondă proastă, 
așa cum pretinde că ar fi. E isteață, manipulatoare, vicleană. 

— Dar eu aș vrea să pună întrebări, îi spun eu. Sistemul e 
greșit. Despre asta e vorba! 

— Nu. Trebuie să-i lași pe oameni să creadă că sunt ascultați 
și că au un anumit grad de putere. Trebuie să-i lași să creadă că 
trăiesc într-o democraţie. Dar e o iluzie. Uneori, trebuie să le 
arunci un os. Acum, Isaac e osul lor. 

— Dar, dacă-l scoatem...? 

— Activitate teroristă. Ne vor urmări mai mult. 

Mă uit peste râu, la pereţii Turnului Londrei din depărtare, și 
mă gândesc la oamenii executaţi acolo și la Isaac, care se 
apropie de echivalentul modern al acelor execuţii. 

Cum pot să fac asta? mă gândesc eu. E împotriva tuturor 
principiilor mele. 

Dar... Isaac. 

Patru zile! Cum îi vei face pe oameni să se răzgândească în 
patru zile? 

Trebuie să fie altă cale. 

Inspir adânc. 

Martha Honeydew - fiică, prietenă, iubită. 

Martha Honeydew - acuzată de crimă, supraviețuitoare a 
culoarului morţii, fugară din calea autorităţilor. 

Martha Honeydew - autoarea unui atentat cu bombă? 

— Douăzeci și patru de ore, spune Patty, se urcă în mașina ei 
și pleacă mai departe, lăsându-mă singură, pe malul râului, ca 
să mă gândesc. 


Casa familiei Stanton 


Eve stă pe pat, cu părul legat la spate, cu ochii roșii și cu fața 
pătată. Perdelele sunt pe jumătate trase și o rază de lumină 
cade pe fotografiile împrăștiate pe plapumă. 

Unele cu ea. 


VP - 86 


Unele cu Max. 

Unele cu tatăl lui Max, Jim. 

Altele cu ei toţi, împreună. 

Amestecate cu decupaje din ziare vechi, îngălbenite și fragile. 

„Sistemul judiciar învinge din nou”, scrie într-un titlu. 

Altul: „Filantrop executat pentru un gest inuman”. 

Și, deasupra fotografiei cu corpul lui pe scaunul electric, în 
Celula 7: „Jim Stanton - mort ca victima lui”. 

Eve le întoarce. Ochii i se umplu de lacrimi, dar clipește ca să 
scape de lacrimi, ia un carnetțel și un pix de pe noptieră și, 
respirând greu, începe să scrie: 


Dragă Max. 


Nu am găsit niciodată momentul potrivit să-ți spun 
asta. Aș fi preferat să ti-o spun în față, dar viitorul se 
schimbă atât de repede și mi-e teamă că asta va ieși la 
iveală înainte să am vreo șansă să-ți explic. Dacă 
citesti asta înseamnă că m-au luat din cauza unei 
acuzații că am ajutat-o pe Martha și, dacă au făcut 
lucrul acesta, mă tem că e doar o chestiune de timp 
până când cineva va descoperi un secret pe care l-am 
ascuns fată de tine și, dacă vor face și asta, îl vor folosi 
ca să vândă mai multe ziare, fără să le pese de efectul 
pe care îl va avea asupra ta. 

Vreau să afli adevărul înainte să fie transformat în 
ceva senzational de ziare. 

Vreau să-l afli de la mine. 

Și mai vreau, Max, mai mult ca orice, să-ți spun că 
îmi pare rău. 


Lângă ea, un plic cu numele lui așteaptă ca ea să termine. 
(J 

Pe hol, Cicero, îmbrăcat în pijamale și halat, trebăluiește prin 
bucătărie. Îl vede pe Max la masă, cu capul aplecat în faţa 
laptopului, cu o lumină nepământeană pe faţa lui și un teanc de 
hârtii și dosare lângă el. 

Max își ridică privirea spre el și se încruntă. 

— Am dormit pe canapea, spune Cicero. 


VP - 87 


— Presa va vorbi toată ziua despre asta, îi răspunde Max, deja 
atent din nou la laptopul lui. Încă mai stau în tabăra de la 
capătul aleii, să știi. 

Cicero ridică din umeri și pune ceainicul la fiert. 

— Max, nu e nimic... 

— Nu e treaba mea, Judecătorule, îl întrerupe Max. Cicero își 
încrucișează mâinile pe piept. 

— Ce faci? 

Max nu ridică privirea, în timp ce degetele lui lovesc ușor 
tastele. 

— Site-ul a fost șters, bombăne el. Cu toate videoclipurile. Dar 
au avut destule vizualizări și niște comentarii. Unii le-au ignorat, 
spunând că totul e doar o mizerabilă teorie a conspirației, dar 
alţii i-au contrazis. Unii ascultă, dar... Ridică din umeri. 

— Va fi un proces lung? 

Max dă din cap. 

— Da, poate prea lung ca să schimbe ceva destul de repede. 
Fac alt site. Să vedem ce se-ntâmplă. 

— Pot să-i ia urma până la tine? 

— După cum l-am făcut, n-ar trebui să poată face asta. 

— Dar înregistrarea cu Martha în Celula 7 de la Moartea este 
Justiție? întreabă Cicero. 

Max dă din cap. 

— Chiar dacă au păstrat o copie pentru ei, au crescut 
securitatea în jurul sistemului lor. Nu pot intra. 

Apasă pe taste și deschide o nouă pagină - cea de login 
pentru Moartea este Justiție. Continuă să tasteze și apare alt 
link. 

— Asta pare a fi cea mai ușoară cale de intrare. Se pare că 
unii dintre muncitorii, producătorii, membrii personalului 
televiziunii sau ce or fi se pot loga în sistem. Aș putea intra în 
felul ăsta, aș putea să mă eschivez prin el și să găsesc arhivele. 
Dacă nu le-au șters. Dar... am nevoie de mai mult timp. Și... Dă 
din nou din cap. 

Cicero merge la dulap și scoate două căni, ascultându-l pe 
Max în timp ce face cafeaua. 

— ... Mă întrebam cum a reușit Jackson să adune toate astea 
de unul singur. E destul de complicat... 

Lângă frigider, Cicero se oprește și se uită la el. 

— Te întrebi dacă mai e implicat și altcineva? 


VP - 88 


Max dă din cap. 

— Dar cine ar putea fi? întreabă el, turnând laptele. 

— Patty Paige? 

— Patty Paige?! Cicero pare să nu-l creadă. Dar ea e doar o, 
scuză-mi expresia, o zăpăcită. 

Max ia cana de la el și se întoarce la laptop, răsfoind dosarele 
și hârtiile de lângă el. 

— Uită-te la lista asta a lui Jackson, spune el, întinzând-o ca s- 
o vadă Cicero. Uită-te la oamenii de pe ea. 

Cicero scrutează numele. 

— Penny Drayton, inspectorul detectiv Hart, lan Chobury... 
Stai puţin... au fost în juriu cu mine. 

— Citește în continuare. 

— Albert Delonzo... își plimbă degetele pe listă. Toţi sunt 
jurnaliști... 

Max dă din cap. 

— Apoi... politicieni... Continuă să citească. O grămadă de 
politicieni. 

— Mai mulţi politicieni decât orice altceva. Sunt notaţi într-un 
fel de ordine. 

— Hmmm... avem cancelarul, ministrul sănătăţii, ministrul 
educaţiei... aproape tot cabinetul... g 

— Cei mai puternici oameni din guvern, spune Max. In afara 
prim-ministrului. Arată notita de lângă nume. Dacă te uiţi la 
detalii, unii sunt destul de serioși, cum e cel de lângă Jonny 
West - știi, prezentatorul de televiziune? Asta - spune el dând 
din cap - e șocant. Dar uită-te și la ceilalţi, cum ar fi cel de lângă 
ministrul de interne. 

Citind lista, Cicero se oprește și zâmbește. 

— Ministrul de interne și-a pierdut virginitatea cu o 
prostituată? 

— Cui îi pasă de asta? 

— Totul e pentru șantaj, spune Cicero. Ai fi surprins de toate 
chestiile astea legate de sex. Când am fost judecător, genul ăsta 
de lucruri îi făcea pe oameni să se rușineze cel mai mult. Când 
se va afla de asta, dacă ajunge ceva viral... Dă din cap. Darnue 
nimic despre prim-ministru? 

— Nu. Și nu e nimic nici despre familia lui Patty. 

— Părinții ei au avut mulți bani și multă influenţă, spune 
Cicero, dar au pierdut totul înainte să se mărite ea cu Jackson, 


VP - 89 


iar fratele ei... Ce s-a-ntâmplat cu fratele ei? Își freacă mustaţa 
lungă cu degetele. Ceva s-a întâmplat. Cum îl chema? Stuart? 
Stan? Cam așa. Nu-mi amintesc să fi văzut ceva prin ziare, dar 
îmi amintesc că circulau niște zvonuri. Să fi fost un fel de atac? 
N-a fost arestat? Of, nu-mi amintesc. 

Amândoi sorb din băuturile lor, gândindu-se. 

— Ar putea să fie o coincidență, spune Max. 

— Poate n-ar trebui să ne grăbim să credem în coincidente, 
adaugă Cicero. 

În timp ce se uită din nou pe listă, se aude soneria, dar înainte 
să poată reacţiona, cineva bate și lovește în ușă, de mai multe 
ori și tot mai tare. 

— Ce...? spune Cicero, sărind în picioare. 

Max nu spune nimic, privește supărat, apoi adună hârtiile, își 
scoate laptopul din priză și aleargă prin casă cu el. 

— Dacă nu deschideţi ușa, o vom dărâma! se aude strigând o 
voce de afară. 

Eve iese în fugă din dormitorul ei, punându-și un pulover 
peste pijamale. 

— Ce naiba se-ntâmplă? strigă ea. Cine-i la ușă? 

Cicero își deschide gura, dar Eve deja merge pe hol, 
îndreptându-se spre ușa de la intrare. 

Când Max reapare cu mâna goală, Eve intră în cameră urmată 
de trei polițiști. 

— Aţi spus că am timp până la prânz, strigă ea la ei. 

— Ordinele s-au schimbat, doamnă Stanton, spune unul dintre 
ei și se uită de la Eve în cămașa ei de noapte la Cicero, în 
pijamale și cu picioarele goale. Domnule Cicero? spune el cu 
sprâncenele ridicate pe frunte. 

— Pe canapea, spune Cicero. Sunt un oaspete. Am dormit pe 
canapea. 

Polițistul dă încet din cap. 

— Ce ordine? spune Eve. 

— Dacă veţi continua să împiedicaţi căutarea prin refuzul de a 
o preda pe Martha Honeydew sau de a ne spune unde e, atunci 
veţi fi arestată și judecată pentru obstrucţionarea cursului 
justiţiei. 

— Dar... ea nu e la mine. Și nu știu unde e. 

— Avem motive să credem altceva. 


VP - 90 


— Nu știu nimic. Și puteţi să vă întoarceţi și să spuneţi asta 
superiorilor. 

— Mă tem că asta nu e o opţiune. Ori ne întoarcem cu Martha 
Honeydew, ori cu informaţii despre unde se află ea, ori cu 
dumneavoastră. 

— Dar e ridicol! strigă Cicero. 

— N-am ce să vă zic, spune Eve încet. 

— Atunci, doamnă Stanton, nu avem de ales, trebuie să vă 
arestăm. 

— V-a spus că nu știe unde e Martha! strigă Max. La ce-o să 
folosească arestarea ei? Ca să vă spună același lucru și la secţia 
de poliție? 

— Noi doar executăm ordine, îi răspunde polițistul. Doamnă 
Stanton, vă rugăm să veniţi cu noi. 

— Și care e acuzaţia? întreabă Cicero. 

— Cum am spus, domnule, obstrucţionarea justiţiei. 

— Nu are niciun sens, insistă Cicero. Definiţia obstrucţionării 
justiției în acest caz e când o persoană împiedică procedurile 
judiciare pentru propria persoană sau altă parte. 

— V-aţi amintit perfect, spune polițistul. 

— Explicaţi-mi cum se întâmplă asta aici, spune Cicero. Ce 
proceduri judiciare trebuie să se facă Marthei Honeydew? Ce 
infracţiune a comis ea? 

— Nu a anunţat autorităţile competente că e minoră și 
locuiește fără un adult. După descoperirea acestui fapt, nu s-a 
predat autorităţilor și locuiește într-o stare de nesupraveghere 
permanentă. 

— Nesupraveghere? Ce cuvânt e ăsta? Inventațţi totul cum vă 
vine? 

— Nu are pe nimeni care să-și asume responsabilitatea totală 
pentru acţiunile ei, cum ar fi un părinte sau un tutore 
repartizat... 

— Am spus că eu voi fi tutorele ei legal, îi întrerupe Eve. 

— Dar nu aţi completat formularele necesare și, până când 
acelea nu sunt primite, procesate și nu se ia o decizie, astanue 
posibil. 

— Dar... 

— Cum spuneam... nu are pe nimeni care să-și asume 
responsabilitatea totală pentru acţiunile ei, ca un părinte sau un 


VP - 91 


tutore numit în mod legal, nu e găzduită într-o instituţie de 
îngrijire și nu e sub controlul autorităţilor. 

— Și asta e o infracţiune, nu-i așa? întreabă Cicero. 

Polițistul îl ignoră. 

— Vă rog, doamnă Stanton, nu vrem să facem scandal. Dacă 
aţi putea veni cu noi... 

— Dar e absurd, spune Max. 

Eve îi aruncă o privire. 

— Max, nu te băga. 

— Doamnă Stanton, mă tem că dacă nu veniţi cu noi de 
bunăvoie, va trebui să vă luăm cu forța. 

— Nu! strigă Max. 

Eve ridică o mână. 

— Pot măcar să mă îmbrac? îl întreabă ea pe poliţist. 

— Mă tem că nu. Avem instrucțiuni stricte să vă luăm imediat 
ca să vă fie examinat cazul cât mai repede posibil. 

— Ce? Nu pot nici să mă îmbrac? 

— Eve, putem lupta cu asta... 

— Nu puteţi, domnule Cicero. A comis o infracțiune și avem 
un mandat pentru arestarea ei semnat chiar de prim-ministru. 

— Atât de periculoasă e? 

— Martha Honeydew reprezintă o ameninţare gravă la adresa 
securităţii noastre naţionale și la siguranţa publicului. 

— Cicero, nu, spune Eve și se încalţă. Ce-o să se întâmple? 
întreabă ea. 

— Nu avem voie să spunem, răspunde el. 

Eve se uită la Cicero, iar el dă din cap, cei doi făcând o 
înțelegere mută. 

— Veţi afla prin canalele obișnuite, spune polițistul și îi 
înmânează lui Cicero o carte de vizită. Numărul pentru informaţii 
și numărul de caz al doamnei Stanton sunt aici; puteţi afla cum 
evoluează lucrurile cu ajutorul lor. 

— La un cost premium? întreabă Cicero. 

Polițistul nu-i răspunde. 

Eve înaintează și îl îmbrățișează pe Max. 

— Voi fi bine, mamă, îi spune el. 

Se îndepărtează și se uită cu seriozitate la faţa lui. 

— Ai grijă în cine ai încredere, spune ea, se întoarce și pleacă. 


Isaac 
VP - 92 


Privesc umbrele gratiilor mișcându-se pe peretele opus când 
răsare soarele, dorindu-mi să se schimbe temperatura de aici, 
dar nu se întâmplă asta; îngheţ aici. 

Mă întreb dacă e gheaţă afară. Dacă acoperă crengile acelui 
copac și dacă mai trăiește pasărea. 

Oamenii care au construit asta sunt deștepţi. Camera de 
filmat mă urmărește, dar publicul nu-și poate da seama cât e de 
frig, așa că nu mă ascund sub pături pentru că vor crede că am 
renunţat și nu voi umbla de colo până colo ca să mă încălzesc ca 
să nu creadă că sunt nervos și voi face tot ce pot ca să nu 
tremur din cauza frigului ca să nu li se pare că mi-e frică. 

In schimb, voi sta aici, pe marginea patului, și mă voi preface 
că mi-e cald. 

Inchid ochii o vreme și îmi amintesc când am fost la pădurea 
Bracken cu Martha. Am făcut un foc și ardea în faţa noastră, 
pârâind și pocnind în timp ce fumul se înălța întâi într-o parte, 
apoi în alta, după cum bătea vântul. 

O ţineam în braţe, parcă îi simt și acum căldura și pieptul 
ridicându-se și coborând în timp ce respira. 

S-a uitat la mine și m-am gândit să-i spun că o iubesc. 
Cuvintele îmi stăteau pe limbă, dar mi s-a părut prea devreme 
să le spun, poate nu mă credea sau nu simţea la fel. Vântul mi-a 
jucat feste noaptea trecută; mi s-a părut că am auzit-o, puteam 
să jur că am auzit-o spunându-mi că mă iubește. Cât îmi doresc 
să fi fost adevărat, să fi fost cu mine noaptea trecută, aproape 
de mine, șoptindu-mi acele cuvinte. 

Dacă s-ar fi întâmplat asta... 

Deschid ochii și imaginea, amintirea și speranțele dispar 
imediat ce frigul celulei mă cuprinde din nou. Mă ridic în 
picioare, îmi îndrept salopeta și fac trei pași până la fereastră. 
Nu e din sticlă și, pentru o clipă, îmi ridic fața ca să simt briza, 
dar e atât de rece că-mi taie respiraţia. Suspin, dar o tolerez; 
durerea pe care o simt pe piele și în gât îmi amintește că sunt 
viu. Când n-o mai suport, îmi las capul în jos și mă holbez la 
picioarele mele goale. 

Picioarele mele goale pe nisip. 

Picioarele unui copil de opt ani care n-au fost reci în acea zi; 
ardeau pe plaja coaptă de soare. 

Mai era o pereche de picioare lângă a mea, erau la fel de mici, 
dar aveau tăieturi, vânătăi și lac de unghii cojit. 


VP - 93 


— la-ţi sandalele. 

M-am întors și am văzut o femeie care purta ochelari mari de 
soare, o pălărie și un costum de baie roz-deschis, tolănită pe un 
șezlong. Era Patty. 

Și-a scos căștile din urechi ca să vorbească cu mine. 

— N-am dat atâţia bani pe ele ca să nu le porţi, mi-a spus ea. 

— Ea nu poartă sandale, i-am răspuns eu. 

Fata mi-a zâmbit și ne-am strâns mâinile. 

— La mare! a strigat ea. 

Am început să alerg cu ea, dar mâna lui Patty mi-a strâns 
braţul, unghiile ei ca niște gheare intrându-mi în piele. 

— Nu poartă sandale pentru că nu-și permite, mi-a șoptit ea. 
Ea nu e ca noi. 

Fața slăbuţă și ochii mari ai fetei mă rugau să alerg până la 
mare și să mă joc. 

— De ce? am întrebat-o pe Patty. 

— Uită-te la familia ei de-acolo, mi-a spus ea. Haine ieftine și 
prosoape care probabil au fost cumpărate de la vreun magazin 
second-hand. Şi uită-te la părul ei, pentru numele lui Dumnezeu. 

N-am înţeles ce era în neregulă cu părul ei sau de ce era 
important să nu cumperi prosoape de la ce-o fi fost acel 
magazin second-hand și nici n-am înţeles de ce nu trebuia să ai 
haine ieftine. Dar am dat drumul mâinii fetei și am dat din cap, 
uitându-mă la ea. 

Fata a fugit, iar Patty și-a pus căștile din nou și s-a întors să se 
prăjească și pe cealaltă parte, ca un pui la frigare. 

Când m-am așezat pe celălalt șezlong, Jackson s-a întors de la 
bar cu două cocktailuri. 

— Pot să merg la mare cu altcineva? l-am întrebat eu. 

Și îmi amintesc atât de clar acum, nu știu de ce îmi amintesc 
de-abia acum. 

— Chiloţeii ăia - m-a întrebat el - sunt cei pe care ţi i-a 
cumpărat mama ieri? 

Am dat din cap afirmativ. 

El s-a uitat la Patty, care era în lumea ei, apoi iar la mine. 

— Atunci nu se poate, amice, mi-a spus el. M-ar omori dacă 
te-aș lăsa să intri în mare cu ei. A dat din cap. Costă prea mult 
ca să te prostești cu ei. 

L-am privit punând cocktailurile în echilibru pe masa de lemn. 


VP - 94 


— Dar îţi stă bine cu ei, mi-a spus el, uitându-se din nou la 
mine. 

M-am așezat din nou pe șezlong și am luat consola de jocuri. 

— Copiii din ziua de azi, a spus el, încă uitându-se la mine. Au 
toată plaja la dispoziţie să se joace și ei vor doar jocuri video. 

Am pus-o jos și m-am uitat la picioarele mele goale. 

e 

Am foarte puține lucruri care să mă distragă aici și foarte mult 
timp de gândire. Imi amintesc și ce nu vreau. 

Imi amintesc că întotdeauna era Jackson cel care venea la 
ședințele cu părinţii. 

Jackson m-a învăţat să merg pe bicicletă. 

Jackson mi-a construit o casă în copac. 

Jackson mi-a citit benzi desenate la culcare. 

Și l-am împușcat pe acel om. 

Jackson mi-a omorât mama. 

Jackson a fost un traficant de droguri. 

Jackson a călcat-o cu mașina pe mama Marthei. 

Jackson a omorât pe alţii ca să-și salveze pielea. 

lar eu l-am împușcat pe ace/om. 

Nu pot să mă împac cu existenţa celor doi; trebuie să fi trăit 
unul lângă altul. Poate că nimeni nu e cu adevărat bun sau rău, 
sau poate că unul dintre ei a câștigat la sfârșit. Sau poate s-a 
întâmplat ceva care l-a împins să fie așa. 


2:30 după-amiaza. 
Moartea este Justiţie 


Se aude muzica cu ritm de bătaie a inimii de la începutul 
emisiunii, logoul cu ochi clipește și strălucește, iar luminile de 
deasupra publicului din studio se sting, în timp ce cele de 
deasupra scenei se aprind mai tare. In pantaloni și vestă de 
culoarea cărbunelui și o cămașă violetă cu nasturii descheiaţi la 
gât, Joshua intră pe scenă cu pași mari, un zâmbet larg și un 
semn cu mâna de bun venit. 

Publicul aclamă și aplaudă. Merge în centrul scenei, se 
oprește și ridică mâinile. 


VP - 95 


JOSHUA: Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc și bine aţi venit 
la ediția de zi din mijlocul săptămânii a emisiunii Moartea este 
Justitie! 


Publicul aplaudă mai tare. 


JOSHUA: Mai târziu, la emisiunea de seară, vom avea actualizări 
live din toate celulele, ne vom uita la statistici și vom vedea 
cine e mai probabil să moară - va fi o emisiune pe care nu 
veți vrea s-o pierdeţi, dar, la început, doamnelor și domnilor 
telespectatori... 


Face o pauză pentru efect, mijește ochii și își lasă capul în jos. 


JOSHUA: în această după-amiază avem un invitat foarte special 
pentru dumneavoastră. 


Se aude un „Ooo” din public. 


JOSHUA: Dar, înainte să aflăm cine este acel invitat special, 
haideţi să ne punem la curent întâi cu drama noastră în plină 
desfășurare. Cazul nostru care este diferit de orice alt caz de 
până acum. Într-adevăr, o premieră aici, la Moartea este 
Justiție. Da, e tragedia lui Isaac Paige. 


O muzică mai lentă și emoţionantă începe, în timp ce Joshua 
merge până la pupitrul lui și se așază pe scaunul înalt din 
stânga lui. Pe ecranul din dreapta, logoul cu ochi dispare și e 
înlocuit de o înregistrare live cu Isaac în Celula 3. Muzica se 
aude tot mai încet. 


JOSHUA: Cu toţii cunoaștem povestea, așa de tragică și de 
șocantă cum este. Un număr record de 25,5 milioane de 
telespectatori au urmărit cum nevinovata Martha Honeydew a 
fost declarată vinovată de împușcarea lui Jackson Paige, doar 
ca acest tânăr... 


Ridică o mână în direcţia ecranului. 


JOSHUA: - ... să-și recunoască vinovăția. A fost o răsturnare de 
situaţie dramatică și sfâșietoare... 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 1: Dar încă nu știm ce s-a spus! Aţi 
pierdut semnalul! 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 2: Vrei să spui că un număr record de 
oameni s-au uitat la un ecran gol! 


VP - 96 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 3: Și nu e pe WatchBack. Nici pe 
internet! Nimeni nu știe ce s-a întâmplat! 


Publicul se aude tot mai tare. Joshua nu face nimic ca să-l 
calmeze. Face o grimasă și își atinge urechea, apoi ridică o 
mână ca să-și ferească ochii de lumină. Bufnituri și tot felul de 
zgomote se aud dinspre public, vocile se aud mai încet. Joshua 
se ridică în picioare. 


JOSHUA: - Fără alte prezentări, haideţi să întâmpinăm invitatul 
special de azi... 


Zgomotele nu se mai aud. 


JOSHUA: Doamnelor și domnilor, telespectatori de acasă, vă rog 
să aplaudaţi pe cineva care este în centrul acestui caz și care 
o cunoaște pe rătăcitoarea Martha Honeydew la fel de bine ca 
o mamă. Cineva despre care sunt sigur că ne poate ajuta să 
înțelegem așa-zisa relaţie dintre Martha și Isaac Paige. Da, 
este reprezentanta lui Isaac Paige, cea care a fost invitată a 
emisiunii Moartea este Justiție de trei ori... doamna Lydia 
Barkova! 


Luminile se schimbă. Publicul aplaudă. Îmbrăcată cu obișnuita 
ei fustă veche și un pulover, doamna B, cu ochelari cu rame 
groase pe vârful nasului, vine din culise, trece prin spatele 
pupitrului și se urcă cu greu pe scaunul înalt. Joshua se ridică în 
picioare, îi strânge mâna, apoi se așază la locul lui. In studio se 
face liniște. 


JOSHUA: Doamnă B... pot să vă spun doamnă B? 


DOAMNA B (dând din cap): Puteţi. Părerea mea este că sunteți 
un gentleman. Vă respect. 

JOSHUA (încruntându-se, cu o voce joasă): Mulţumesc, sunteți 
foarte amabilă. Treceţi printr-o perioadă destul de șocantă. 
Imi imaginez că trebuie să fie o perioadă foarte stresantă și 
dificilă. 

DOAMNA B: Este, domnule Decker. 

Doamna B își frânge mâinile. 


JOSHUA: De fapt, dacă ne gândim la ce a însemnat anul trecut 
pentru dumneavoastră, v-aţi pierdut cea mai bună prietenă, 


VP - 97 


pe Beth Honeydew - mama  Marthei -, pe fiul 
dumneavoastră... 


DOAMNA B (întrerupând): Nu i-am pierdut, domnule Decker, v- 
aţi exprimat prea frumos. Au fost uciși. Asasinaţi. 

JOSHUA: Doamnă B, asasinarea e un cuvânt prea dur. 

DOAMNA B: Care e definiţia asasinatului? Am verificat 
dicționarul mai înainte. Scrie: „uciderea premeditată a unui 
om de către altul”. Jackson a plănuit s-o omoare pe Beth, știm 
asta, am văzut-o în acel videoclip filmat cu camera de 
supraveghere. 


Se aud murmure în public. Niște lumini pâlpâie când oamenii 
își scot telefoanele și le pornesc. 


DOAMNA B: Și ce-i asta? Aici? Scaunul ăsta electric mi l-a luat pe 
Ollie, pe fiul meu, pe fiul meu nevinovat? 


JOSHUA: Pedeapsă capitală. Justiţie. 
DOAMNA B: Nu e uciderea plănuită a unui om de către altul? 


Joshua nu răspunde. Doamna B se foiește pe scaun și se ridică 
în picioare. Dă încet din cap. 


DOAMNA B: Domnule Decker, mă surprindeţi. Mă aşteptam la 
asta de la femeia care a fost aici mai înainte, cum o chema? 
Femeia aceea slabă, cu fața de plastic. 


JOSHUA: Kristina? 

DOAMNA B: Da, Kristina. Mă aşteptam la asta de la ea, dar de la 
dumneavoastră? Văd că nu sunteţi prost și nu vă ţineţi capul 
în nisip. Ştiţi ce se întâmplă. Ştiţi adevărul. Dar sunteţi isteț. 
Un om complicat. Știţi că asta e o crimă. Știţi că e ceva greșit; 
o văd pe fața dumneavoastră. Aţi văzut ce s-a întâmplat cu 
Martha în Celula 7. Aţi auzit probele împotriva politicienilor și 
a oamenilor importanți, nu-i așa? 

JOSHUA: Îmi pare rău, doamnă B, nu înţeleg la ce vă referiţi. 
Cred că s-a început o anchetă a evenimentelor cu 
înregistrarea din acea seară și cu starea mentală a Marthei, 
dar nu-mi aduc aminte... 

DOAMNA B: Asta vă spune să-mi ziceţi vocea din urechea 
dumneavoastră? Să mă faceţi să par o nebună? O rusoaică 
nebună care nu înţelege engleza? Vă controlează chestia aia 
din ureche? 

VP - 98 


JOSHUA: Doamnă B, am putea să abandonăm conversaţia asta 
pentru un moment și să vorbim despre Isaac în continuare. 


Doamna B se lasă pe spate, își lasă capul în jos și privește 
peste ochelari. 


DOAMNA B: Isaac? Bine, hai să facem asta, să vorbim despre 
Isaac. Domnule Decker, spuneţi-mi cum oamenii de aici și cei 
de acasă pot vota corect dacă nu știu ce s-a întâmplat? 


JOSHUA: Știu că Isaac a pledat vinovat pentru împușcarea 
tatălui lui adoptiv, Jackson Paige. 

DOAMNA B: Dar știu și de ce a făcut asta? 

JOSHUA: Legea prevede că motivul uciderii unui cetăţean e 
irelevant în condamnarea unui acuzat. Dar să continuăm, 
doamnă B, și să vorbim despre relaţia lui cu Martha. 

DOAMNA B: Nu, haide să continuăm cu problemele legale. Știu 
ce spune legea, domnule Decker, dar vreau să știu ce credeţi 
dumneavoastră. 


Se întoarce spre public. 
DOAMNA B (strigând): Și vreau să știu și ce credeţi voi. 


Se ridică în picioare și merge spre public. Joshua o privește 
stupefiat. 


DOAMNA B: Ce credeți? Vreţi să știți de ce Isaac și-a împușcat 
tatăl? Toţi cei care au fost în camera de vizionare știu pentru 
că au văzut asta în videoclip! Oamenii care au stat unde staţi 
și voi acum au văzut și ei! Dar nu spun nimic! 


Se oprește la marginea scenei și gesticulează cu un deget în 
aer. 


DOAMNA B: Autorităţile și guvernul ascund adevărul de oameni. 
Îi împiedică pe oameni să vorbească. Îi împiedică pe oameni 
să afle adevărul! Oamenii ca voi nu știu că Jackson a călcat-o 
pe Beth Honeydew cu mașina lui, dar există un videoclip în 
care se vede asta. Jackson a omorât-o pe Beth, dar fiul meu a 
fost executat pentru asta. lar Isaac? Isaac l-a împușcat pe 
Jackson ca să salveze viaţa Marthei! Am văzut videoclipul cu 
Jackson când o strângea de gât cu cureaua, spunând că o va 
omori. 


VP - 99 


Microfonul ei nu mai funcţionează, iar vocea i se aude cu 
întreruperi. 
DOAMNA B (strigând): Ei opresc... funcţionarea microfonului. 
După aceea... opresc... programul. Sau... pe mine... 
Joshua merge de la pupitru până lângă ea. 


JOSHUA (șoptind): Lydia... întoarce-te la pupitru. 
Tresare și își prinde urechea cu mâna. 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 4: Isaac Paige merită să moară! Noi 
merităm dreptate! Copiii noștri merită străzi sigure! 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 5: Ochi pentru ochi. Și-a împușcat 
tatăl, am văzut asta. Cu toții am văzut asta! 

DOAMNA B: Ochi pentru ochi e o prostie! E greșit... 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 6: Simpatizanţii ca tine ar trebui să-și 
țină gura! Buni samariteni nenorociţi. Dacă ar fi după voi, le- 
aţi da drumul la toţi! E un criminal și nu vrem criminali pe 
străzile noastre! Vrem să știm că familiile noastre sunt în 
siguranţă! 

DOAMNA B (strigând): Aboliţi pedeapsa cu moartea! 


Strigătele furioase ale publicului umplu sala. 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 5: Și să dăm drumul ucigașilor de 
copii? Să-i lăsăm să meargă pe străzile noastre ca să omoare 
din nou? Eşti nebună de legat! 


DOAMNA B: Asta nu e dreptate... 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 5: Și să le dăm drumul e? Ce 
dreptate-i aia pentru victimă? Dar tu poţi să spui asta, nu-i 
așa? Fiul tău a fost un criminal. 

DOAMNA B (strigând): Nu! 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 4: Voi, simpatizanţii, sunteţi la fel de 
periculoși precum criminalii. Ar trebui să fiți închiși pentru 
atitudinile voastre. 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 5: Închideţi-i pe toţi în Rises! Toţi cei 
de-acolo sunt niște simpatizanți mizerabili. 

DOAMNA B: Vă înșelaţi! Noi avem inimă. Nu suntem motivaţi de 
bani ca voi! 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 5: Construiţi un zid! 


VP - 100 


Publicul strigă și înjură tot mai tare. Unii se ridică în picioare și 
ameninţă cu pumnii în aer. Joshua o prinde de braţ pe doamna B 
și încearcă să o tragă mai departe. 


JOSHUA: Lydia! Haide! 
DOAMNA B: Nu renunţ. Lupt pentru ceea ce cred. 


Câţiva membri ai publicului se urcă pe scaune, alții își 
învârtesc telefoanele mobile prin studio, filmând scena. O sticlă 
de Cola zboară spre scenă, fâsâie și își varsă conţinutul pe 
scenă. Apoi urmează o cutie de carton cu popcorn, un burger pe 
jumătate mâncat... 


JOSHUA: Haide, Lydia! Acum! 


Altă sticlă de plastic zboară spre scenă, lovind-o pe doamna B 
chiar în piept. Joshua o trage mai departe cu mai multă forţă. 
Oamenii din public se ridică de pe scaune și se îndreaptă 
clătinându-se spre ei. Luminile pâlpâie. Se aud zgomotele făcute 
de lucruri care cad. 

Deasupra tuturor, logoul cu ochi se întoarce pe ecran, 
acoperindu-l cu un albastru rece ca gheaţa în timp ce privește 
scena. 


Martha 


Trebuie să-mi limpezesc mintea. Să iau o hotărâre. Mă îndrept 
spre centrul City-ului ca să mă ascund în mulţime. Cu gluga pe 
cap și mâinile în buzunare. Sper că sunt anonimă. 

E foarte aglomerat. 

Cumpărăturile de Crăciun. 

Uită-te la toate pungile lor. 

Probabil sunt pline de lucruri pe care nimeni nu le vrea. 
Cineva se lovește de mine, iar eu mă uit în altă parte. Atunci o 
văd. 

E un vânzător de ziare și ține prima pagină în așa fel încât s-o 
vadă toată lumea. Și pe ea e... e... 

Sunt eu. 

Mă opresc și mă holbez la imaginea mea care se holbează la 
mine. 


VP - 101 


E poza mea de când am fost arestată. Nu mă pot mișca. 
Oamenii se lovesc de mine și mă înghiontesc, mă împing, 
comentează, dau din cap. 

Doamne, arăt groaznic. Sunt rasă pe cap, am o privire 
sălbatică și speriată. Citesc titlul: „Martha cea nebună”. 

Mă apropii, încercând să mă aplec fără ca vânzătorul să mă 
vadă și scrutez articolul, citind câte o jumătate de propoziţie din 
loc în loc. 

„Stimatul psiholog Penny Drayton declară că Honeydew are 
probleme grave de personalitate... a construit o reţea vastă de 
minciuni... caută atenţia... trebuie să fie închisă pentru 
siguranţa altora”. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. 

Mă defăimează. Spun minciuni peste minciuni ca să se 
acopere. De ce mi-am permis să cred că nu vor face asta? N-au 
făcut-o întotdeauna? 

Nu mai pot să citesc; mi se face rău. 

O femeie mă împinge tare. 

— Nu poţi sta în mijlocul trotuarului! strigă ea. Dă-te la o 
parte! 

Sunt gata să ridic capul și să-i răspund, dar ceva nu mă lasă 
să fac asta. 

— Îmi pare rău, murmur eu și mă dau grăbită la o parte, lângă 
vitrina unui magazin în care se vând televizoare. 

Dar sunt și acolo. 

Fiecare ecran e umplut de imaginea mea! 

La naiba. 

Dar totul se schimbă. Imaginea mea alunecă la colțul 
ecranelor și apare o prezentatoare de știri. Pare serioasă, dar nu 
aud ce spune. Oricum, continui să privesc. 

Textul circulă în partea de jos a ecranelor. Clipesc și iarăși 
clipesc, încercând să mă concentrez. 


MARTHA HONEYDEW, INAMIC _ PUBLIC ȘI 
AMENINȚARE LA SIGURANȚA NAȚIONALA, A FUGIT DE 
AUTORITĂȚI. PUBLICUL ESTE AVERTIZAT SĂ NU SE 
APROPIE DE EA. DACĂ O VEDEȚI, SUNAȚI IMEDIAT LA 
LINIA NOASTRĂ DE ASISTENȚĂ TELEFONICĂ. OFERIM 
RECOMPENSĂ PENTRU ORICE INFORMAȚIE CARE AR 
PUTEA DUCE LA REARESTAREA El. 


VP - 102 


Oare se holbează toată lumea la mine? 

Sau sunt paranoică? 

Tremur. 

Sunt speriată. 

lisuse Hristoase. 

Cum pot să facă asta? 

Ce le-am făcut? 

Ameninț siguranța națională? 

Ecranul se schimbă din nou. Apare un videoclip cu mine 
alergând prin grădina din spatele casei lui Eve. Cum au făcut 
rost de el? 

Mă cuprinde un fior de groază. 

Ti se face pielea de găină, spunea doamna B. 

Mă uit pe lângă ecrane și înăuntrul magazinului. Un tip stă 
acolo. Pare un muncitor. Se încruntă la mine. 

Mă întorc, intru în mulţime și, în timp ce fac asta, ridic privirea 
spre ecranul masiv care atârnă deasupra cinematografului. De 
obicei, toţi pixelii strălucesc din cauza reclamelor. 

Dar nu și astăzi. 

Asta nu e o reclamă. 

Asta sunt eu. 

O imagine masivă a mea. 

Ce...? 

Încerc să mă uit la oameni de sub glugă. Foarte mulţi se uită 
la ecran. Se întorc spre persoanele de lângă ei și arată cu 
degetul, făcând poze cu telefoanele lor mobile. 

N-am făcut nimic! Îmi vine să strig și tremur, cu lacrimi în 
ochi. 

De ce fac asta? 

Trebuie să plec. 

Merg cât de repede pot, încercând să evit oamenii care se 
holbează la acel ecran. 

După colţ, alt vânzător de ziare. 

Mai multe poze cu mine. 

La naiba, la naiba, la naiba, la naiba. 

Merg după alt colț. Pe o alee. Traversez o stradă. Merg pe o 
stradă lăturalnică, fără sa am habar unde sunt și spre ce mă 
îndrept. Mă tot mișc. Traversez o stradă largă, merg pe una mai 
mică și e mai multă liniște. Nu știu dacă așa e mai bine. 


VP - 103 


Se tem de tine, îmi spune vocea din cap. Sunt îngrijorați din 
cauza a ceea ce ai. 

Dar ce să fac? 

Aud zgomot în faţă. Mulţimi de oameni. E mai ușor să mă 
ascund. Să mă amestec printre oameni. 

Mă grăbesc până la capătul străzii, apoi merg pe un drum mai 
larg. Curtea Regală de Justiţie - și studiourile de televiziune ale 
emisiunii Moartea este Justiţie - sunt în faţa mea. 

Clădirea e toată numai turnulețe, ferestre, uși mari și gratii. 

Și ochiul acela. Ochiul acela blestemat. 

Dar se întâmplă ceva. 

Simt ceva ciudat în aer, ca o nervozitate sau așteptare. 
Oamenii ies de pe ușa principală și din părţile laterale. 

Strigă, unii scandează, par furioși și fac zgomot. 

Ce spun? 

Unii își ridică pumnii în aer. 

les de pe strada lăturalnică și traversez pe trecerea de 
pietoni, încercând să mă apropii și să înţeleg ce spun toate 
acele voci amestecate. 

Acum sunt mai multe. 

De unde vin? 

Alunec prin mulţime. 

— Ce se-ntâmplă? îi strig unui bărbat. Are pumnul ridicat și se 
uită urât la ușile principale. 

— Simpatizanţi blestemaţi! spune el. 

Eu nu spun nimic și îmi ţin capul în jos. 

— Femeia aia, Barkova! continuă el. A cerut abolirea pedepsei 
cu moartea. A spus că artrebui să lăsăm criminalii în libertate. 

Mi se întoarce stomacul pe dos și mă trec fiori reci. 

— Lydia Barkova? 

Rânjește, dar e prea ocupat să dea cu pumnul în aer odată cu 
ceilalți ca să se uite la mine. 

— Da, femeia aceea din Rises. A fost la Moartea este Justiţie. 
A fost de trei ori până acum - ce-ţi spune asta? Acum e 
reprezentanta lui Isaac Paige. A vorbit aiurea, a spus că nu 
există dreptate, a spus că pedeapsa cu moartea e greșită din 
punct de vedere moral, a spus că noi - oamenii care locuim în 
City - nu avem inimă sau conștiință. Adică numai prostii. 

— De unde știți că asta a spus? Aţi fost acolo? Chiar astea au 
fost cuvintele ei? 


VP - 104 


— E peste tot pe internet. Toată lumea știe ce-a spus. 

Se învârte ca să se uite la mine, iar eu îmi ascund capul mai 
bine în glugă. 

— Pari a fi una dintre ei. Eşti din Rises? De ce nu te întorci 
acolo? Dă din cap. Au avut dreptate când au zis că trebuie să 
ridice un zid. 

Mă îndepărtez de el. Am auzit destul. E înspăimântător. Se 
simte ura în aer și se împrăștie minciuni. Trec pe lângă o femeie 
de vârstă mijlocie care privește la telefonul ei; văd că e pe site- 
ul National News. Literele roșii și groase ale titlului strălucesc. 

„Purtătoarea de cuvânt a cartierului Rises cere libertatea 
pentru criminali”. 

Nu, mă gândesc eu, nu ar fi spus niciodată așa ceva. 

Suntem demonizați. 

Îi învaţă să ne urască. 

Cine sunt „ei”? 

Cine face asta? 

Și de ce? 

Pentru că ai putea fi puternică, spune acea voce din capul 
meu. Pentru că sunt speriați. 

Un bărbat de lângă mine mă împinge și mă privește în ochi. 
Mă uit în altă parte, dar el încremenește. 

— Martha Honeydew? îl aud întrebând. 

Încerc să trec prin mulţime și să mă ascund. 

— Martha Honeydew? strigă el. 

Continui să împing corpurile din jurul meu, dar chiar atunci 
mulțimea înaintează și sunt împinsă înapoi de unde-am plecat. 

— E acolo! strigă cineva. Honeydew! 

La naiba. 

Se aude o înjurătură și un strigăt, iar capetele oamenilor se 
întorc spre fațada clădirii, slavă Domnului, nu mai sunt centrul 
atenției, dar oare la ce se uită toţi? 

Mă întorc și eu și mă uitcu ei. 

Doamna B. 

E acolo, iese din clădire. 

Mulțimea urlă și se împinge tare acum. Eu sunt înghițită, prea 
mică pentru a vedea peste capetele lor și a înțelege ce se 
întâmplă. Cuvintele pe care le strigă și le scandează se 
amestecă, se strigă nume. Încerc să înţeleg ceva, dar nu pot. 


VP - 105 


Încerc să mă împing prin spaţiile dintre oameni, dar mulţimea 
e puternică și oamenii sunt furioși. Se aude alt strigăt, ceva se 
întâmplă. Nu văd ce. 

Aud copite pe asfalt. 

Se sparge ceva din sticlă. 

Se aude un vâjâit. 

Apoi strigăte și ţipete. 

Mă împing tot mai tare, îndreptându-mă spre acele gratii 
negre și acea ușă mare, dar nu pot să ajung acolo. Sunt forţată 
să merg într-o parte, apoi în alta. 

Zboară lucruri deasupra capului meu - pietre, sticle, gunoaie 
scoase din coșuri - oamenii ţipă. 

Sunt speriată. 

— Decker! Aud pe cineva strigând, mă uit printre umerii 
oamenilor din jurul meu și îl văd pe Joshua Decker trăgând-o de 
mână pe doamna B. 

Ce face cu ea? 

— Doamnă B, șoptesc eu din mulţime. Doamnă B. 

N-are cum să mă audă, dar se întoarce spre mine. 

Îi văd faţa și ne privim în ochi. 

Un zâmbet se întinde pe faţa ei caldă, pielea din jurul ochilor i 
se încreţește în spatele ochelarilor ei cu ramă groasă, iar tot 
corpul ei se ridică în timp ce-și întinde braţele spre mine și pare 
mai fericită decât am văzut-o de multă vreme. 

E aproape ca o mamă pentru mine și o iubesc. 

E stâlpul meu de susținere, stânca mea, cea mai bună 
prietenă. 

Se eliberează din mâna lui Joshua și vine spre mine, cu 
braţele întinse, gata să mă întâmpine. 

Ne zâmbim una alteia și totul dispare în jurul nostru. 

Doamna B. 

Farul meu. 

Stânca mea. 

Ce să fac? 

II văd pe Joshua clătinându-se prin mulţime, după ea, dă din 
cap și privește în jos. 

Aud copite din nou. 

Dintr-odată, apare poliţia în jurul meu, o mulţime de cai și 
corpuri, și nu mai înţeleg nimic. 

Un fel de gaz se împrăștie pe drum și totul e ascuns în ceață. 


VP - 106 


— Doamnă B, mă bâlbâi eu. Doamnă B! Merg cu greu prin 
ceață, cu mâinile întinse, aplecându-mă, mă ustură ochii. 
Oamenii fug mai departe, unii ţipă, alţii plâng, tușind când își 
pun fularele pe gură și își șterg feţele. 

— Doamnă B! strig eu acum. 

Mai multe lucruri sunt aruncate în aer - pietre, cărămizi, ceva 
de genul acesta -, dar le ignor pe toate, tușind în drumul meu 
prin norul de ceaţă, în timp ce-mi lăcrimează ochii și îmi curge 
nasul, știind că ea trebuie să fie pe undeva prin apropiere. 

Vântul bate pe drum, puternic și rece, iar norul e împrăștiat. 

lat-o. lat-o. 

Dar cineva aleargă spre ea. 

Cu un cuțit în mână. 

Alerg și eu. 

Dar el ajunge la ea înaintea mea. 

O văd cum se încruntă la el, dă din cap și cuțitul se înfige în 
ea. 

— Doamnă B! strig eu cât de tare pot. Lydia! strig eu pentru 
că acum nu-mi mai pasă. Și alerg spre ea. Cu tot felul de 
rahaturi care cad din cer, alerg spre ea. 

Dar ea e la pământ și el o înjunghie din nou. 

— Nu! țip eu. 

Îl văd pe Joshua, care se îndreaptă și el spre ea, cu ochii mari 
de groază și gura căscată din cauza șocului. 

Bărbatul își scapă cuțitul, se întoarce și fuge cu câteva 
secunde înainte să ajung eu la ei. 

Mă arunc la pământ, lângă ea. 

— Nu, strig eu, nu, nu, nu... 

Îi ating faţa, îi dau părul la o parte, mă uit în ochii ei. 

Sunt goi. 

— Doamnă B, ţip eu. Doamnă B! Nu, nu. Nu! 

Mâinile îi cad de pe burtă, iar sângele curge din ea. 

Dau din cap și trag de hainele ei îmbibate cu sânge. Curge 
foarte mult sânge din ea, pe hainele ei, pe corpul ei, într-o baltă 
pe pământ, pe mâinile ei, pe braţele ei. 

Stau în genunchi pe sângele ei; mâinile mele sunt acoperite 
cu el. Îi ating fața, îi mișc capul, îi caut pulsul, încerc să văd 
dacă mai respiră... 

Of, la naiba, of, nu, of, nu, nu... 

Joshua îngenunchează lângă mine. 


VP - 107 


— Tu ai plănuit asta? strig la el. 

— Încercam s-o ajut, murmură el cu o voce groasă și furioasă. 
Încercam s-o duc într-un loc sigur. 

— Știai că cineva o s-o-njunghie? Știai? 

— Bineînţeles că nu! sâsâie el la mine. Faţa lui e palidă, ochii 
lui sunt umezi. Oare să-l cred? Martha, trebuie să pleci, spune 
el. Trebuie să fugi. Dacă te prind... 

— Nu pot! strig eu. Trebuie să stau cu ea. Trebuie să lupt. 
Oamenii de aici trebuie să știe... 

El dă din cap, uitându-se la mine. 

— Nu așa, spune el. Ei te urmăresc. Dacă te văd aici, te vor 
învinovăți pentru toate asta. Vor să te facă să pari un monstru. 

— Dar... Mă uit în jos, la doamna B. Nu-mi vine să cred... nu 
pot... 

— Martha, șoptește el din nou, aplecându-se mai aproape de 
mine. Martha! Ridică-te acum și fugi. Uită-te în jurul tău! 

Fără tragere de inimă, îmi ridic capul. 

Gazul se risipește. 

Un cerc gol se formează în jurul nostru. 

Oamenii ies din ceaţă ca niște fantome. 

Și, în spatele lor, mai clare, se văd niște căști negre 
mișcându-se ca furnicile. 

Vin spre noi. 

Spre mine. 

— Martha, pleacă! mă roagă Joshua. Pleacă! 

Dau din cap, uitându-mă la el, și mă ridic repede în picioare. 
Tremur, mă simt rău, totul se învârte în jurul meu, dar mă 
împing prin mulţime și plec de acolo cât de repede pot. 


Casa familiei Stanton 


„Astăzi au izbucnit revolte în faţa clădirii cunoscute sub 
numele de Curtea Regală de Justiţie, care este acum sediul 
studiourilor de televiziune ale emisiunii Moartea este Justitie”. 

Prezentatorul de televiziune nu arată nicio urmă de emoție 
când citește de pe prompter. 

„Protestatarii au fost agitaţi de cererile invitatei emisiunii - 
doamna Lydia Barkova - de a aboli pedeapsa cu moartea, 
pretinzând că ar trebui să ne fie milă și de criminali. 


VP - 108 


Doamna Barkova era reprezentanta acuzatului Isaac Paige, 
după ce a făcut o campanie puternică în trecut pentru 
nevinovăția fiului ei și pentru fugara Martha Honeydew. 

Purtătorii de cuvânt ai emisiunii Moartea este Justiţie au 
declarat în mod repetat că aceste opinii aparţineau doar 
doamnei Barkova și nu reprezentau în niciun fel emisiunea sau 
Casa de Producţii Ochi pentru ochi. 

Din nefericire, după emisiune, doamna Barkova a murit în 
urma unui incident prin înjunghiere în faţa studiourilor. Se crede 
că vinovată de această crimă poate fi ruda unei victime al cărei 
criminal a fost găsit „nevinovat” după un vot la limită. Dacă 
acesta este cazul, ar putea duce la cereri ca vinovăția și 
executarea pedepsei să nu mai fie decisă prin vot majoritar, așa 
cum se întâmplă în prezent, când este nevoie de cel puţin 
cincizeci la sută. 

Vă vom prezenta noutăţi despre această crimă imediat ce 
poliţia ni le va furniza. 

Trecem la alte știri...” 

Cicero începe să scoată din pachete mâncarea chinezească la 
masa din bucătărie și se uită la Max. 

— O cunoști? 

— Nu, dar știu că Martha ţinea mult la ea, spune el și scoate 
două furculițe din sertar. Nu mai știu ce să cred în ziua de azi. 
Adică, doamna B n-a spus chiar așa ceva în emisiune, nu-i așa? 

Cicero dă din cap. 

— Când știm noi tot adevărul? 

Max se holbează la mâncarea din faţa lui. 

— Să știi că nu mi-e poftă de mâncare. Mama nu e aici, nici 
Martha, acum nici doamna B nu mai e. 

— Nu e vina ta. 

Max ridică din umeri. 

— E ridicol. Când te gândești că cineva ar înjunghia o 
persoană doar pentru ce a spus. Sau pentru ce credeică a 
spus. Dar mă întreb... Se oprește și își scarpină capul. E destul 
de convenabil, nu-i așa? 

— Ce vrei să spui? 

— Că cineva care era împotriva pedepsei cu moartea a fost 
ucis, cineva care nu se temea să vorbească. Și care, 
întâmplător, era un prieten și suporter al Marthei. 


VP - 109 


— Vrei să spui că ei au plănuit asta? Să o ducă la emisiune ca 
să-și spună părerea, apoi să-i închidă gura? 

— Vreau să spun... cred, mă întreb... după ce te-a minţit 
cineva în legătură cu un lucru, cum poţi să ai încredere că nu te 
va minţi și în legătură cu altceva? Max bagă niște mâncare în 
gură și mestecă, gândindu-se. 

— Am sunat la numărul acela ca să aflu ceva despre mama, 
spune el în cele din urmă. Dar am așteptam mult timp și după 
aceea mi-au închis. Face o pauză, își lasă capul în jos pentru o 
clipă și pune furculiţa jos. Sunt foarte îngrijorat, șoptește el. 

Cicero își ridică privirea și vede durerea de pe faţa lui Max, 
chiar dacă el se luptă s-o ascundă. 

— Știu, îi răspunde el cu blândețe. Am încercat și eu mai 
devreme și n-am reușit nici eu să vorbesc cu ei. Dar sunt sigur 
că va fi bine, Max, continuă el, însă amândoi evită să se 
privească în ochi și cuvintele lui par vorbe goale. 

— Voi încerca din nou, spune Max, scoțându-și telefonul mobil 
din buzunar. 

— Max, sună de pe telefonul fix. E mai ieftin. Ultima dată l-am 
văzut în camera mamei tale. 

Max dă din cap, își lasă mâncarea și iese din bucătărie, merge 
pe hol și intră în camera lui Eve. Se oprește o clipă, încercând să 
ignore senzaţia că ar trebui să bată la ușă, apoi intră. 

Camera ei e pe jumătate luminată; perdelele sunt date la o 
parte, iar becurile stradale luminează totul într-un fel ciudat. Se 
uită prin camera ei, la fotografia de familie de pe noptiera ei, la 
ursulețul de pluș pe care i l-a cumpărat de ziua mamei, la cartea 
pe care i-a ales-o din bibliotecă și la patul ei cu așternuturile 
șifonate, de parcă ar fi fost smulsă din el. 

Mijește ochii prin întuneric. Vede telefonul ei mobil, niște foi 
de hârtie și un pix. 

— E acolo? strigă Cicero din bucătărie. 

Max se uită la restul camerei și vede telefonul pe partea 
cealaltă a patului ei. Când se apleacă peste pat ca să-l ia, mâna 
lui prinde ceva pe jumătate ascuns sub faldurile plăpumii. Se 
uită în jos - e un plic cu numele lui scris pe el. 

Cu telefonul într-o mână, se ridică înapoi în picioare. 

— Max? strigă Cicero din nou. 

Max se holbează la plicul cu numele lui. E închis și lipit. 

— L-ai găsit? Ti se răcește mâncarea. 


VP - 110 


Max ia plicul și îl bagă în buzunar. 
— L-am găsit! strigă el și iese grăbit din cameră. 


Martha 


Sunt amorțită. 

Mi-e rău. 

N-am cuvinte. 

Sunt goală pe dinăuntru. 
Plâng. 

M-am rătăcit. 


Merg. 
Merg. 
Merg. 


Nu am 
cuvinte. 

Nu pot gândi. 
Nu pot vorbi. 


Stai jos, Martha. 
Stai. 
Ghemuiește-te. 
Renunţă. 

Mori. 


Mă așez. 
Pe trotuar. 
E rece. 

E ud. 


Și mă ghemuiesc. 

Mă urăsc pe mine însămi. 

Mă urăsc cu patimă. 

Îmi închid ochii. „Lasă-mă să plec. la-mă”. 

Bate vântul rece. Prin mine. Leneș. 

Îmi amintesc ce mi-ai spus o dată, doamnă B; vântul leneș - 
prea leneș ca să te ocolească - trece prin tine. 


VP - 111 


Ai spus multe lucruri. 

Nu da vrabia din mână pe cioara de pe gard. 

Așchia nu sare departe de trunchi. 

Vorbele tale amuzante. 

Cazi de șapte ori, te ridici de opt, mi-ai spus o dată. 

Deschid ochii. 

De câte ori am căzut? 

Dar trebuie să mă ridic, nu-i așa? 

Să renunţ sau să mă ridic. 

Dar ce să fac? 

Îmi amintesc ce m-am întrebat mai devreme: ce n-ai face? În 
timp ce mă mișc, inelul puzzle sare pe lănţișorul din jurul gâtului 
meu și aud ecoul cuvintelor lui Isaac în mintea mea: e greu /a 
început, dar continuă să încerci. 

Pe bune? 

Ce altceva ai mai spus? 

Sper să te inspire să continui să încerci. 

Imi scot telefonul din buzunar. Apăs pe butoane cu degetele 
tremurânde. 

Îl ţin la ureche. 

Aud cum sună. 

— Alo, spune o voce. 

Respir sacadat. 

— Martha? întreabă el. Martha, tu ești? 

— Max, șoptesc eu printre hohotele de plâns. Eu... eu... 

Nu pot vorbi. 

Doar ascult. 

Dau din cap. 

Mă uit în jur. 

— Te rog, șoptesc eu. 

Șoptesc numele de pe indicatorul străzii de deasupra mea și 
scap telefonul din mână. 

Mă reazem de zid și închid ochii din nou. 

e 

Cred că mirosul e cel care mă trezeşte. 

Cafea și... ce-i asta... mâncare chinezească? 

Deschid ochii și văd o pătură în jurul meu și pe Max. 

— Imi pare rău, șoptește el și îmi dă un pahar de carton, 
întind mâna să-l iau, apoi mă opresc. Mâinile mele sunt roșu- 


VP - 112 


închis de la sângele uscat. La fel sunt și mânecile hainei. Mă uit 
în jos; așa sunt și genunchii mei, și pantalonii. Doamne. 

— Ai fost cu ea? întreabă el. 

Dau din cap. 

— Au înjunghiat-o, murmur eu. 

— Știu, șoptește el. Îmi pare rău. 

Îmi dă cutia de carton cu mâncare chinezească. 

— Ar trebui să mănânci, îmi spune el. Sunt doar niște resturi. 
N-am mai avut mare lucru prin casă. 

— Mersi, răspund eu. 

— Dacă totul a fost plănuit? spune el. 

Ridic din umeri. 

— N-am putea dovedi nimic. Mă uit la el. Ce facem? Ne-au pus 
pe o listă? Scapă de noi sau ne închid gura. Gus, doamna B... 
Isaac. 

Se așază lângă mine. 

Îmi vine să plâng din cauza ușurării de a fi lângă un prieten. 

— Mama a fost arestată, spune el. 

— Of, Doamne, nu. Pentru ce? 

Îmi explică și mi se face rău. Mă simt vinovată. Proastă și 
egoistă. 

— Nu te preda, îmi spune el, ghicind ce voiam să spun. 

— Dar... 

— Nu. Nu. Ea n-ar vrea să faci asta. 

Vreau să-l contrazic, dar deja pare destul de supărat, aşa că o 
las baltă, mă voi gândi mai târziu la asta. Ridic din umeri. 

— Poate, îi răspund eu. 

— Martha... 

— Trebuie să-l scot pe Isaac, spun eu cu gura plină de tăiței, 
schimbând subiectul. Înghit și mă întorc spre el. 

Să-i spun despre oferta lui Patty? Despre planul ei? 

M-ar convinge să-l urmez sau nu? 

Dacă vreau să-l văd pe Isaac din nou, dacă vreau să eliberez 
un om nevinovat, dacă îl vreau lângă mine ca să luptăm 
împotriva tuturor împreună, atunci am de ales? 


Patty și prim-ministrul 


VP-113 


— M-am săturat să mă tot furișez, spune Patty. Să trec prin 
grădini și pasaje secrete! De ce nu pot intra pe ușa din față ca 
toată lumea? 

E| se lasă pe spate pe banca din grădină. Nasturii hainei lui de 
lână sunt încheiaţi până la gât. 

— Acum, când Jackson nu mai e, adaugă ea. 

El o ignoră. 

— Presupun că ai rezolvat situaţia. 

— Ştii că te poţi baza întotdeauna pe mine. O momesc cu 
planul meu... 

— O momești? 

— Da, va fi de acord. Ține minte ce-ţi spun. 

— Încă nu a acceptat? 

— Ei bine, nu, dar... 

— Atunci n-ai rezolvat situația așa cum ţi-am cerut s-o faci. 

— Îţi spun eu, va fi de acord. 

— Patty... 

— Am îÎmpins-o într-o poziţie în care se simte deznădăjduită, 
așa că nu are la cine apela. Am plătit pe cineva să scape de 
rusoaica aceea, prietena ei. Am... 

— Ai plătit ca să fie asasinată Barkova? Tu ai făcut 
harababura aia? 

— Nu e nicio harababură. Face parte din plan. Și va funcţiona. 
Dacă ceva merge greșit, o poţi aresta pe ea pentru crima aceea. 
A fost acolo. 

— Ultimul lucru pe care-l vreau e ca fata aia să se întoarcă pe 
culoarul morții și să aibă dreptul la cuvânt. Trebuie redusă la 
tăcere și trebuie să dispară, fără niciun mijloc de a se întoarce. 

— Dar dacă ea... 

— Nu mă mai întrerupe. Adu-ţi aminte cu cine vorbești. Te 
întrebi de ce nu-ţi împărtășesc entuziasmul și certitudinea? 
Poate pentru că ai mai promis rezultate care nu s-au 
materializat niciodată. De exemplu, m-ai asigurat că ar fi o idee 
bună să ţin informaţii acasă la tine. Că era sigur. Nu știu de ce 
te-ascult, Patty, chiar nu știu. 

— Cred că știi, îi răspunde ea. 

— Te-aș sfătui să nu mă ameninţi, spune el. Nu cred că ești 
destul de proastă să încerci să mă amenințţi. 

El expiră și respiraţia lui formează norișori care plutesc și se 
împrăștie. 


VP - 114 


— Dacă facem mai multe treburi fără să le terminăm, va 
trebui să ne lăsăm de tot de treabă. 

Se ridică în picioare și își netezește haina. 

— Patty, o să-ţi acord prezumția de nevinovăție de data asta, 
dar vreau să fiu informat imediat de orice evoluţie a acestui p/an 
al tău. 

— Ce? De ce? Am spus că poţi avea încredere în mine. 

— Să o suni pe Sofia pentru actualizări. Cum ţi-am spus s-o 
faci și mai devreme. 

— Dar am rezolvat totul. 

— Curtoazie, Patty, și respect. Asta am cerut întotdeauna de 
la tine. Nu mă dezamăgi acum. 

Işi pune mâna repede pe umărul ei, apoi dispare în întuneric. 


Martha 


Max îmi găsește o cameră la o pensiune. Pretinde că e pentru 
el. Stă cu mine pentru o vreme. Compania e plăcută, dar îi spun 
să plece. Nu știu dacă Cicero știe că ne-am întâlnit - n-am 
întrebat. Mâine, Eve va fi la Apasă butonul pentru justiție. 

Camera e destul de mizerabilă. 

Tapetul e dezlipit în unele locuri, fereastra scârțâie și e 
curent. E o pată ciudată pe covor, iar cearșaful e atât de subţire, 
că poţi să vezi prin el. 

Aud și oamenii care urcă pe scări. Râd sau vorbesc. Aud 
oameni mergând deasupra mea și cine-o fi în camera alăturată 
izbește bine patul de perete. 

Dar... ce naiba. Calul de dar nu se caută la dinți. 

Sunt uscată. Am mâncare. Am făcut duș, chiar dacă era plin 
de păianjeni și păduchi. Și pot să stau aici în hainele pe care mi 
le-a adus Max și să te văd la televizor, Isaac. 

Televizorul pare cel mai nou lucru din cameră, dar e înșurubat 
pe un suport de pe zid. Oare oamenii chiar l-ar fura? 

Mă holbez la el, uitându-mă la tine. 

Te așteaptă, îmi spune vocea din mintea mea. 

Mi se pare că ai slăbit, Isaac. Pari bolnav. Cum stai așa, la 
marginea patului, holbându-te prin jur și tremurând când te 
miști. 

Ce se-ntâmplă cu tine? 


VP - 115 


Ce-ţi fac? 

Ating ecranul, îmi doresc ca lucrurile să fie diferite... îmi 
doresc... 

Ce zi. 

Ce săptămână. 

Ce an. 

Ce viaţă nenorocită. 

Ce-o să faci, Honeydew? mă întreb eu. 

Am de ales? 

Oftând, scot telefonul din buzunar și formez numărul de pe 
cartea ei de vizită. 

— Patty, spun la telefon când răspunde. Mă bag. 

O urăsc pe curva asta de femeie, dar îl iubesc pe fiul ei. 


VP - 116 


ZIUA 4 


Casa familiei Stanton 


— Ești gata? Cicero se îmbracă cu o haină lungă și 
impermeabilă și își pune o căciulă de lână pe cap. 

Max merge pe hol. 

— Judecătorule, nu trebuie să faci asta. 

— Max, din câte văd eu, facem asta sau nu facem nimic. 

— Dar sunt banii tăi. 

— Ce altceva să fac cu ei? 

Max ridică din umeri. 

— Sincer, Judecătorule, pot să mă gândesc la un milion de 
lucruri. 

— Probabil nu genul de lucruri pentru care aș vrea să-i 
cheltuiesc. Zâmbetul i se întinde pe sub mustața lungă și, pe 
sub ochelarii groși, ochii îi sclipesc cum rar o fac. 

Max își ia căciula din cuier. 

— Hai să mergem, spune el. Când își bagă mâna în buzunar 
după chei, plicul pe care-l găsise pe patul mamei lui foșnește pe 
lângă degete. Se oprește. 

— Ești bine? întreabă Cicero. 

Max își închide ochii și inspiră adânc. 

— Max? Ești bine? 

— E... Mâna lui strânge plicul. 

— Mama ta e o doamnă puternică. Vom rezolva asta și o vom 
aduce acasă în seara asta. 

Max dă drumul plicului. 

— Da, oftează el, ai dreptate. 

x kx * 

Afară din casă și pe drum, se luptă cu jurnaliștii care le bagă 
microfoanele în faţă și cu bliţurile camerelor paparazzilor. 

— Ce vei face când mama ta va fi închisă? strigă unul. 

— Ești trist că pierzi alt părinte? întreabă altul. 

— E adevărat că Cicero și mama ta aveau o aventură? 

— Cum e să fii copilul unui criminal? 


VP - 117 


— Ignoră-i, murmură Cicero aproape de urechea lui. Vor o 
reacţie, atâta tot. Nu le-o da. 

— Crezi că se transmite în familie? 

— Eşti furios că ţi-a pus viitorul în pericol? 

— Cum te simţi? 

Întrebările îi lovesc ca o ploaie de gloanţe. 

— Haide, spune Cicero. 

Deschide ușa mașinii și Max urcă în ea. 

Dar feţele jurnaliștilor încă îi mai privesc urât la geamuri și 
bliţurile le sclipesc în ochi. 

Cicero pornește motorul. 

Alt jurnalist bate în geam. 

— Dă-ne ceva pentru prima pagină, strigă el. Dacă nu vrei să-i 
cercetăm trecutul. 

Max atinge plicul din nou. 

Mașina pornește. 

Cicero oprește într-o parcare pe o stradă laterală, apoi el și 
Max coboară din mașină. Ecoul zgomotelor portierelor care se 
închid se aude între zidurile clădirii care se înalţă deasupra lor 
și, pentru o secundă, Cicero își înalţă capul nervos spre toate 
ferestrele întunecate și anonime de deasupra lui. Cu mâinile 
adânc băgate în buzunare și gluga trasă pe cap, Max merge mai 
departe și, târându-se în urma lui, uitându-se la fiecare alee pe 
care trec, Cicero îl urmează, cu căciula lui de lână și gulerul 
ridicat. 

Pașii lor sunt grei și singuratici. 

Orașul îi apasă, clădirile lui pline de istorie ghidându-i sub un 
cer întunecat și greu; începe o furtună. 

O iau într-o parte, apoi într-alta, iar zgomotul traficului din 
apropiere străpunge tăcerea. Se întorc din nou și aud voci care 
acoperă treptat sunetul făcut de pantofii lor pe trotuar. 

— Pe aici, spune Max și inspiră adânc. 

Lângă el, Cicero dă din cap. 

Merg după un colţ și, deasupra lor, se vede Tribunalul Penal 
Central Old Bailey și Doamna Justiţie, înălțată în aer, cu braţele 
întinse, cu balanţa într-o mână și sabia în cealaltă. 

Cicero și Max se opresc și se uită în jurul lor. 

Drumurile sunt închise. Banda galbenă de delimitare a poliţiei 
se întinde peste stâlpi, ţinând traficul departe de zonă. Mașinile 
din împrejurimi claxonează, șoferii strigă la geamuri, luminile 


VP - 118 


mașinilor de poliţie staționate la bariere strălucesc intermitent. 
Vânzătorii de bilete își strigă articolele, vânzătorii de ziare 
flutură ultima ediţie și vânzătorii de fast-food își anunţă 
preţurile. 

— Sunt foarte mulţi oameni, spune Cicero. _ 

— E ca și cum ar fi târg în oraș, spune Max. Intotdeauna e 
așa? 

Cicero dă din cap. 

— Nu e niciodată așa. 

Stând aproape unul de altul, își croiesc ușor drumul prin 
mulțime. Grupuri de adolescenţi bine îmbrăcaţi se filmează unii 
pe alţii cu telefoanele, un grup de bărbaţi îmbrăcaţi la costum 
vorbesc despre afaceri și o mulţime de mame impecabile cu 
cărucioare scumpe stau în cerc, oferindu-și una alteia termosuri 
cu cafea și gustări elaborate făcute în casă. 

— De ce sunt atât de mulţi oameni interesaţi de mama mea? 
întreabă Max. 

— Nu cred că sunt interesaţi neapărat de ea, îi răspunde 
Cicero. Asta pare ceva organizat. Virează la stânga, încetinește 
și merge spre un agent de securitate. Amândoi dau din cap 
aproape imperceptibil. El și Max se opresc. 

— Domnule judecător Cicero. Vocea paznicului e înceată. Mă 
bucur să vă văd. 

— Și eu pe tine, îi răspunde Cicero. A trecut multă vreme. Îmi 
pare rău că ţi-ai pierdut slujba de la curte. 

— Hei, toți ne-am pierdut-o, nu-i așa? 

— Păi... ridică Cicero din umeri. Apropo, el e Max, fiul lui Eve 
Stanton. 

— Încântat, spune el, întinzându-și o mână către Max. Să 
trecem la treabă, domnule judecător? Nu ar trebui să riscăm să 
fim văzuți. 

— Ah, da, răspunde Cicero și scoate un plic mare din haină. 
Așa cum ne-am înțeles. 

Dând din cap, bărbatul îl lasă să alunece într-un buzunar 
interior. 

— la zi-mi, spune Cicero, cine sunt? 

— OK, șoptește el. Aveţi trei bărbaţi. Femeile tind să fie mai 
înţelegătoare și poate de-aia nu sunt, nu știu. Unul dintre 
bărbaţi, un tip pe nume Lucas, e destul de bine îmbrăcat; poartă 
costum și cravată, dar haina lui e ponosită. Ca și cum ar purta 


VP - 119 


cel mai bun costum de duminică pe care-l are de ani de zile, dar 
haina o poartă la serviciu, știți? Păr cărunt, fruntea cât o masă 
de călcat, dar cu o grămadă de riduri. O să-l vedeţi de la o 
poștă. Dar... Se oprește ca să se gândească, ștergându-și faţa 
cu mâna, și oftează. Va fi greu deoarece cred că a avut de-a 
face cu tine, Cicero. Fiica lui a fost omorâtă când aveam 
tribunale. Tu ai fost judecătorul cazului. 

— Nu-mi spune, pot să ghicesc - tipul pe care l-au prinsnu a 
fost închis? _ 

— Exact. Poate ar fi mai bine să se ocupe băiatul de el. In fine, 
celălalt tip e solid, ras în cap, pare dur, știi genul, îl cheamă 
Jase. Probabil are un chihuahua sau ceva asemănător, știi? 

Cicero dă din cap, scrutând coada dinaintea lui și uitându-se 
la omul respectiv. 

— Dar are datorii despre care nu știe nevasta lui și nu mi se 
pare genul de om care chiar vrea să fie aici. Pun pariu că a făcut 
cerere pentru bilet cu gândul că ar putea să-l vândă la un preţ 
mai mare și să facă niște bani. Celălalt tip, Raif, pare crispat, e 
îmbrăcat la costum, pare genul care poartă umbrela tot timpul 
la el și curea cu bretele. Ştiţi despre ce vorbesc? 

— Te înţeleg. 

— Cred că și el ar putea fi dificil și n-am putut să aflu prea 
multe nici despre el. Nimic de pe internet. Se pare că e foarte 
discret. Îmi pare rău că n-am putut să aflu mai multe. A fost pe 
ultima sută de metri. Dacă aveam mai mult timp... 

— E în ordine, îl asigură Cicero. Mă descurc și cu atât. 

— Oamenii ar face orice pentru bani, domnule judecător. 

— Majoritatea oamenilor, spune Cicero cu un zâmbet. 

Bărbatul dă din cap. 

— Dumneavoastră aţi fost întotdeauna excepţia de la orice 
regulă. 

Cicero își bagă mâinile în buzunare. 

— Transmite-i salutări soţiei tale din partea mea. Spune-i că 
mi-e dor de tortul ei de ciocolată. 

— Așa o să fac, domnule judecător. Aveţi grijă. 

— Și tu, Max. Mult noroc. 


Martha 


VP - 120 


Am dormit iepurește toată noaptea. 

Am tot văzut-o pe doamna B zăcând acolo. Tot vedeam 
imaginea ei. 

Cine-ar face așa ceva? Avea dreptate Max? Chiar a fost totul 
plănuit? 

Doamne, dacă spui asta cu voce tare, parcă ești unul dintre 
adepţii ăia ai teoriei conspirației care se pitesc în camere mici, 
cu ziare lipite pe pereţi, cu fotografii agăţate cu sfori, până când 
sunt duși la casa de nebuni. 

Nu sunt și eu una dintre ei, nu-i așa? 

Am ieșit pe furiș din pensiune, în timp ce tipul de la recepţie 
vorbea la telefon în spatele biroului. Era un ziar pe birou, cu 
poza mea la vedere și, la televizor, prezentatorul vorbea despre 
doamna B. N-am putut suporta asta. Am încremenit pentru o 
clipă și sunt sigură că mi-am auzit numele și cuvântul 
„recompensă”. 

Am lăsat cheia pe birou și am fugit fără să iau micul dejun, nu 
am avut curajul să risc, și am ieșit afară pe o vreme la fel de 
rece ca atitudinea acestui guvern față de noi, oamenii care n- 
avem bani. 

Nu știu de ce s-au prefăcut că ne fac niște concesii. Sunt 
numai minciuni. Ne dau cu o mână și iau mai mult de la noi cu 
cealaltă. 

Mai bine ne-ar ignora. 

Se vede că ne urăsc. 

xxx 

Cu cât mă apropii mai mult de Tribunalul Penal Central Old 
Bailey, cu atât văd mai mulţi oameni. 

Se aude un bâzâit ciudat în aer. 

Nu-mi place. Mă neliniștește. 

Merg după colț și... 

Doamne... 

Există nebunii și există nebunii și mai mari. 

Dar asta din faţa mea le întrece pe toate. 

Câţi oameni sunt aici? 

Și toţi par așa de eleganţi! 

E ca și cum ar fi adunat toţi oamenii din City și din cartierul 
Bulevarde și i-ar fi adus într-o excursie de o zi aici, la Tribunalul 
Penal Central Old Bailey și le-ar fi spus tuturor să poarte cele 
mai bune haine ale lor. 


VP - 121 


De ce sunt toţi aici? 

De ce sunt toţi atât de interesaţi de cazul lui Eve? 

Doamne, dacă mă vede cineva, o să fiu linșată. 

Dar nu pot să plec. Nu, nu o să plec. 

Sunt camere de filmat ale televiziunilor și reporteri care 
intervievează acești oameni. Nu vor obţine prea multe păreri 
echilibrate, nu-i așa? Nu văd pe nimeni care să pară că a venit 
din Rises. 

Doamne, sunt și oameni care vând baloane! Și stegulețe! Și 
popcorn, de parcă ar fi un spectacol. 

Roma. 

Gladiatorii care luptau până la moarte. 

Cine poate spune că suntem mai civilizaţi acum? 

In-cre-di-bil. 

Ce scrie pe steagul de acolo? 

„Nicio simpatie pentru Simpatizanţi”. 

Și ce e pe abţibildul pe care-l poartă tipul ăla? 

„Dreptatea crudă pentru unii înseamnă dreptate blândă 
pentru toţi”. 

Ce...? 

Și altul... 

„Ucideţi ucigașii”. 

Am mai auzit asta până acum. 

E un cameraman căţărat la jumătatea unui stâlp de iluminat 
care filmează zona. Da, așa, arată opinia unei persoane și fă să 
pară că aparține tuturor. Asta e ceva plănuit; e manipulare și 
discreditare. 

Propagandă. 

| se ia interviu unei femei. Mă apropii de ea, stau cu spatele, 
dar ascult. 

— Ei bine, eu sunt foarte îngrijorată din cauza situaţiei și mă 
tem pentru siguranţa copiilor noștri. E foarte evident că Martha 
Honeydew e o fiinţă egocentrică și fără inimă și sunt total de 
acord cu autorităţile care susţin că are un psihic labil. Personal, 
eu aș îndrăzni să declar că are tendinţe psihopate sau 
sociopate. În mod clar, l-a influențat pe bietul Isaac Paige, iar 
acum noi, fiind cetăţeni care respectăm legile, nu avem de ales: 
dacă vrem să respectăm legile date de guvernul nostru, ceea ce 
bineînţeles că vrem să facem, trebuie să-l condamnăm pe bietul 
băiat la moarte. A omorât un om. 


VP - 122 


— Credeţi că legea e corectă? 

— Asta e legea, există ca să fie respectată, nu pusă la 
îndoială, și doamna Stanton, mai ales datorită fostei ei poziții de 
autoritate, ar trebui să-și amintească asta. A abuzat în mod clar 
de puterea ei ca să influențeze situaţia. 

— Dacă aţi avea un bilet pentru a fi în juriu astăzi, ce aţi face? 

— N-am nicio îndoială. E vinovată. Părerea mea e că nici nu 
trebuie să vorbească. Ce a făcut este de neiertat și ar trebui să 
fie dată ca exemplu, să i se dea cea mai strictă și mai lungă 
pedeapsă pentru infracţiunea ei. Pentru că a ajutat-o pe Martha 
Honeydew și i-a fost complice, a obstrucţionat justiţia și a trimis 
tara asta pe o cale foarte instabilă, cu siguranţa publicului pusă 
în pericol. S-a declarat frecvent, chiar și de către prim-ministru, 
că Honeydew este o ameninţare la securitatea naţională și îl 
urmez în această privinţă. 

Îmi ţin capul în jos, dar simt că ea se întoarce spre mulţime. 

— Vrem să ne meargă copiii la școală în siguranţă? 

— DA! îi răspund oamenii, strigând. 

— Vrem să călătorim cu autobuzul sau cu trenul fără să ne 
temem că Martha Honeydew a fost acolo înaintea noastră? 

— DA! 

— Vrem ca ţara noastră să fie condusă într-un mod corect și 
democratic? 

— DA! 

— Credem că Eve Stanton a abuzat de poziţia ei de 
autoritate? 

— DA! 

— Atunci ar trebui să fie închisă? 

— ÎNCHISĂ! ÎNCHISĂ! strigă mulţimea într-un fel asurzitor. 

La naiba, mă gândesc eu. La naiba. 


Max și Cicero 


Max își aranjează gluga ca să-și ascundă mai bine faţa și 
merge pe furiș până la un om singur care stă la coadă - 
cusăturile pantalonilor îi sunt călcate bine, dar haina îi e 
acoperită de păr de câine. 

— Scuză-mă, spune el. Lucas? 

Bărbatul mijește ochii când se uită la Max. 


VP - 123 


— Da, răspunde el. Pot să te-ajut? 

— Cred că eu pot să te-ajut, spune Max. Am o ofertă pentru 
tine... 

— Nu sunt interesat. Îți sugerez să pleci. Vocea lui e joasă și 
calmă. Işi scoate mâinile din buzunare și încearcă să-și îndrepte 
umerii sfrijiți. 

— Cred că ai fi dacă... 

Lucas se aruncă înainte, îl apucă pe Max de sub bărbie și îl 
ridică. 

— Te asigur că nu voi fi interesat, șoptește el cu faţa 
strâmbată și cu broboane de sudoare pe fruntea înaltă. Am 
așteptat multă vreme pentru asta și un gunoi mic ca tinenuo 
să strice totul. Acum - îl pune din nou jos - pleacă. 

Max deschide gura ca să-l contrazică, dar Lucas ridică un 
deget în semn de avertisment. 

— OK, OK, răspunde Max și pleacă. 

e 


În timp ce merge prin mulţime, Cicero schimbă repede 
ochelarii, trage căciula în jos și își ridică fularul ca să-și ascundă 
faţa. Işi îndreaptă atenţia spre omul solid, se apropie de el și se 
oprește lângă el. 

Bărbatul - Jase - se uită la el. 

Cicero îi zâmbește. 

— E frig azi, spune el, frecându-și mâinile una de alta. 

Jase dă din cap. 

Cicero scoate o sticluță din buzunar, ia o înghiţitură și i-o 
oferă bărbatului. _ 

— Coniac, spune el. |ţi ţine de cald într-o zi ca asta. 

— Noroc, îi răspunde Chase și ia o înghiţitură. Ai bilet? 
întreabă el. 

Cicero dă din cap și își bagă sticluța înapoi în buzunar. 

— Vrei să cumperi unul? 

— Poate. Cicero ridică din umeri. De ce, vinzi? 

Jase se uită în jur, oftează și se întoarce la Cicero, cu capul 
înclinat spre el. 

— Adevărul e că am cumpărat biletul pentru soţia mea. Avem 
probleme și am vrut să-i fac o surpriză. 

Cicero dă din cap. 

— Înţeleg. 


VP - 124 


— Mi l-a aruncat în faţă când a aflat cât de mult a costat. Așa 
că m-am gândit, ei bine, dă-o naibii, mă duc singur. Râde. 

Pe sub mustaţa lui stufoasă, Cicero zâmbește cu gura până la 
urechi. 

— Dar regret un pic acum. 

— Femeile, nu-i așa? 

— Mie-mi spui? Eşti căsătorit? 

— Nu, răspunde Cicero. 

— N-ai întâlnit niciodată femeia potrivită? 

— Ceva de genul ăsta. Dar știi ceva - am putea să ne ajutăm 
unul pe altul aici. Face o pauză și se apleacă, încercând să nu 
tresară din cauza mirosului bărbatului. Vezi tu, există o femeie. 
Ei bine, sper. A mers la aceeași școală cu Eve Stanton și și-o 
amintește de când era avocată. Au fost prietene și ea, femeia 
asta... 

Jase dă din cap în timp ce ascultă. 

— „crede că Stanton a luat-o razna din cauza stresului 
provocat de pierderea slujbei și că are nevoie de timp să se 
refacă. Ea încearcă să vadă ce e mai bun în oameni, mai ales în 
oamenii ca noi, cei din City și din Bulevarde. E destul de 
supărată și mă întrebam dacă... poate... 

Jase râde și îi dă un ghiont lui Cicero. 

— Vrei s-o impresionezi! 

— Ai putea spune și așa. 

— Vrei ca Eve Stanton să nu fie închisă? Vrei să cumperi 
biletul ăsta de la mine ca să-i faci o declaraţie femeii tale? 

Cicero se scarpină în cap. 

— Mi-ar plăcea s-o fac, dar nu cred că aș putea s-o fac la 
televizor. Poate ajungem la altfel de înţelegere. 

Lasă vorbele să-și facă efectul pentru un moment. 

— Nu vrei să apăs butonul. Jase mijește ochii în timp ce se 
gândește. Să știi că și eu am gânduri și principii morale în 
legătură cu subiectul ăsta. 

— Evident, îi răspunde Cicero. Și respect asta. Dar, dacă ai 
vrea... sunt sigur că am putea negocia ceva. Să merite timpul 
tău... Scoate un teanc de bancnote din buzunarul interior al 
sacoului. Atât acum, încă pe-atât mai târziu. Atât timp cât nu 
apeși pe buton. 


Jase zâmbește. 
xxx 


VP-125 


— Nu-mi pasă ce-mi oferi - îi spune ultimul bărbat, Raif, lui 
Cicero, cu buzele lui subţiri întinzându-i-se peste dinţi și cu 
nările umflate -, trebuie să fie dată ca exemplu. Și-a bătut joc de 
legile noastre și a pus în pericol ţara adăpostind o infractoare 
cunoscută. Și, dacă mă mai cicălești, voi fi nevoit să chem paza, 
care sunt sigur că va fi foarte interesată să audă de încercările 
tale de a mă mitui. 

Cicero dă din cap, se ascunde în haina lui mare și se întoarce 
în mulţime. Vocea piţigăiată a lui Raif atrăsese atenţia și 
oamenii se uitau în direcţia lor. Merge întâi într-o direcţie, apoi 
în alta, acoperindu-și și redescoperindu-și urmele. 

Doar unul, se gândește el. Sper că Max l-a convins pe celălalt. 

Incepe muzica, tare și dramatică, bătaia tobelor se aude ca 
bătaia inimii, iar oamenii se opresc din mers, își întrerup 
discuţiile și se uită în jurul lor. La fel face și Cicero. Într-o parte, 
un ecran mare coboară vâjâind de pe suport mare de metal și, 
când e trezit la viață, apare fața zâmbitoare a Kristinei Albright. 

— Doamnelor și domnilor, telespectatori, public, invitaţi - 
cântă vocea ei peste mulțime în timp ce muzica dispare -, 
suntem încântați de prezența dumneavoastră. 

În scurt timp, vom deschide porţile pentru stimatul nostru 
juriu și publicul din studio, dar ca răspuns la numărul mare de 
persoane care înconjoară clădirea astăzi, vom oferi o 
transmisiune directă pe ecranul nostru exterior inovator, 
oferindu-vă posibilitatea de a ne urmări. 

Mulțimea aplaudă și strigă. 

— Totul gratuit! Buzele ei rujate se despart într-un zâmbet 
larg. 

Mulțimea aplaudă din nou. 

— Toate acestea sunt posibile datorită donațiilor sponsorilor 
noștri - Cyber Secure - și a generozităţii voastre, a publicului 
telespectator. Sperăm că vremea va rămâne frumoasă și că vă 
veţi bucura de programul de divertisment cu noi. 

Aplauzele răsună pe străzi. 

Muzica începe din nou și, în timp ce faţa ei dispare și e 
înlocuită cu logoul cu ochi, oamenii de la coadă înaintează încet. 

Max îi privește, știind că soarta mamei lui e în mâinile a trei 
dintre ei și se uită la ceilalţi, văzând cum coada dispare, apoi îl 
zărește pe Cicero cu spatele lui drept și mâinile în buzunare. Mai 
privește în jur și se oprește. 


VP - 126 


Nu departe de el, cineva se holbează direct la el. 

Niște ochi îl privesc de sub o glugă, la fel cum privesc și ai lui. 

Privirile lor se întâlnesc, fiecare știind cine e celălalt, și dau 
foarte încet din cap în semn de recunoaștere. Apoi, fără să-l 
vadă altcineva, Max face un semn cu capul înclinat într-o parte, 
se întoarce și merge încet prin mulțimea care așteaptă. 

Cealaltă persoană îl urmează, cu ochii fixaţi pe Max, ocolind 
oamenii, mergând printr-o parte, încolo și-ncoace dar, în cele 
din urmă, înapoi în întunericul străzii lăturalnice. 

— Ei bine? îi spune Martha. Cum a mers? 

— N-ar fi trebuit să vii aici, răspunde Max. 

Cicero vine de după colţ. 

— Martha? șoptește el. 

— Știu ce-o să spuneţi amândoi, dar a trebuit s-o fac. 

Cicero înaintează și își pune o mână pe umărul ei. 

— Mă bucur să te văd, spune el, dar nu ești în siguranţă aici. 

— Niciunde nu sunt, șoptește ea. Dar a trebuit să vin aici 
pentru Eve. 


10:30 dimineata. Rulează genericul 
emisiunii Apasă butonul pentru justitie 


Muzica veselă de la începutul emisiunii răsună în studio. 
Luminile reflectoarelor băzâie și se învârtesc, iar publicul se 
ridică în picioare, un murmur de emoție plutind deasupra lui. 


O VOCE MASCULINĂ (tare): Doamnelor și domnilor, 
telespectatori de acasă, publicul nostru de afară, bine-ați 
venit la ediţia de astăzi a emisiunii... Apasă butonul pentru 
justiție! 


Publicul aplaudă și aclamă. 


O VOCE MASCULINĂ: Cu gazda dumneavoastră... Kristina 
Albright! 


Din spatele scenei, iese Kristina, cu un mers săltăreț, purtând 
o rochie strâmtă, albastră ca oul de rață, încreţită într-o parte, 
cu un decolteu adânc și pantofi asortaţi cu tocuri înalte. Părul ei 
blond saltă în timp ce ea face cu mâna publicului, iar dinţii ei 
strălucesc când zâmbește. 


VP - 127 


KRISTINA (strigând mai tare decât aplauzele): Mulţumesc! 
Mulţumesc, doamnelor și domnilor! 


Aplauzele încetează. 


KRISTINA: Bine-aţi venit la emisiunea pe care aţi așteptat-o cu 
toţii! Câtă emoție pentru o emisiune de zi. Mai captivantă 
decât a fost emisiunea noastră soră, Moartea este Justiție, de 
ceva vreme, asta e sigur. Și asta pentru că vă aducem toate 
cazurile; de la atacuri cu acid până la răpiri, de la bătăi până 
la prostituție, de la falsificări până la accidente rutiere, noi 
suntem, într-adevăr, abecedarul justiţiei. Și nu-i așa că sunt 
interesante cazurile? 


Dă din cap și privește în jur, la public. 
KRISTINA: Am spus, nu-i așa că sunt interesante cazurile? 


PUBLICUL (toţi spectatorii împreună): Da! 

KRISTINA: Da, așa e, cu siguranță sunt! Și cazul de astăzi nu 
face excepţie, pentru că azi am ajuns la punctul culminant al 
dramei de lungă durată și al scandalului lui Eve Stanton. 


Se aude cum inspiră adânc oamenii din public. 


KRISTINA: Bineînțeles, știm că dumneavoastră, telespectatorii 
noștri loiali, aţi urmărit suișurile și coborâșurile, încercările și 
suferinţele din saga familiei Paige. Tragedia care a început cu 
împușcarea șocantă a eroului nostru, Jackson, urmată de 
scandalul provocat de descoperirea că sălbatica domnișoară 
Honeydew l-a manipulat pe fiul lui Jackson să comită crima! 
Și... 


Face o pauză, oftează și dă din cap. 


KRISTINA (încet): Am avut un șoc când am înţeles că acţiunea 
pe care a fost convins s-o facă va duce, în cele din urmă, la 
moartea lui dacă trebuie să respectăm principiile după care 
trăim. 

Se plimbă pe scenă și lumina unui reflector o urmează. 


KRISTINA: Toate astea fac cazul de astăzi atât de pertinent. Este 
necesar pentru siguranța noastră naţională ca Martha 
Honeydew să fie găsită, arestată și evaluată minuţios, așa 


VP - 128 


cum trebuie. Dacă nu se va întâmpla asta, cine știe ce va mai 
face sau cine va fi păcălit de vicleniile ei. 


A 


Se oprește în fața publicului. Oamenii îi așteaptă fiecare 
cuvânt. 


KRISTINA: Dar se pare că siguranţa noastră nu reprezintă un 
interes pentru acuzată, care a ascuns în mod repetat 
informaţii despre locurile în care se afla Honeydew și, făcând 
asta, a pus în pericol viețile noastre și ale celor dragi nouă: 
ale soţilor noștri și ale soțiilor noastre, ale copiilor și ale 
părinţilor noștri, ale celor bătrâni și bolnavi, ale celor tineri și 
vulnerabili. Un act egoist, un act de sfidare și de lipsă de 
respect față de legile noastre și conducerea noastră. 
Doamnelor și domnilor, stimați membri ai juriului, dacă eu aș 
sta pe unul dintre acele scaune, cu acele butoane în faţa mea, 
nu aș ezita să o condamn. Până la urmă, care este 
alternativă? Să stau și să aștept ca alţii să fie uciși sau 
manipulaţi să comită cele mai odioase crime? 


Face o pauză, se uită în jur, la public și la fiecare membru al 
juriului. 
KRISTINA: Haideţi s-o aducem! 


Răsună muzica, luminile reflectoarelor dansează din tavan, 
publicul aplaudă. Însoţită de un agent de securitate, Eve, cu 
părul ciufulit, fără machiaj și încă îmbrăcată cu pijamale și 
vechiul ei pulover, vine din culise. 

Publicul huiduie și înjură. Cu capul aplecat, Eve ia loc în boxa 
acuzaților. Kristina stă dreaptă și încrezătoare. Muzica se 
oprește și luminile scad în intensitate deasupra publicului în 
timp ce cele de deasupra juriului, a Kristinei și a lui Eve încă 
strălucesc. 


KRISTINA: Doamnă Stanton, aţi fost adusă astăzi aici pentru a 
înfrunta niște acuzații foarte grave. Acuzaţii care ar putea 
afecta mii sau milioane de vieţi și pentru care ați putea fi 
închisă foarte multă vreme. Viitorul fiului dumneavoastră, 
deja foarte nesigur pentru că a fost crescut de un singur 
părinte, este în mare pericol. Până la urmă, cine va angaja fiul 
unui infractor condamnat? 


Eve nu reacționează. 


VP - 129 


KRISTINA: Doamnă Stanton, pentru beneficiul publicului, ca să 
ne asigurăm că juriul nostru de aici are informaţia relevantă și 
că respectăm regulile democratice permițându-vă timpul de 
vorbire, haideţi să începem prin a examina câteva fapte. 
Primul, este adevărat că aţi fost desemnată consilierul 
Marthei Honeydew? 


Eve se apleacă spre microfon. 
EVE: E adevărat. 


KRISTINA: Răspundeţi cu da sau nu, vă rog. 

EVE: Da. 

KRISTINA: Și e adevărat că v-aţi atașat de fată, că aţi crezut că e 
nevinovată și aţi încercat s-o convingeţi să-și schimbe 
declaraţia? 

EVE: Era nevinovată. Dacă ar fi fost executată, ar fi fost... 

KRISTINA: Da sau nu, doamnă Stanton? 

EVE (încet): Da. 

KRISTINA: Aţi putea comenta cu da sau nu la această întrebare, 
vă rog? Aţi dus-o pe Martha Honeydew acasă la 
dumneavoastră, să locuiască acolo, și aţi ascuns-o de 
autorităţi când au venit s-o ducă la o instituţie de îngrijire? 

EVE (oftând): Da, dar... 

KRISTINA: Ultima întrebare. De la introducerea Voturilor pentru 
Toţi și a sistemului de condamnare la moarte din prezent, 
sistemul nostru de justiție a observat o scădere cu 87% a 
infracțiunilor comise cu violenţă și a dovedit că a golit străzile 
de infractorii violenţi și periculoși și le-a făcut mai sigure. În 
ciuda acestor fapte, e adevărat că aţi continuat să fiți un 
oponent ferm al pedepsei cu moartea și aţi făcut campanie 
pentru schimbarea ei, ceea ce ar putea pune mai multe vieţi 
în pericol? 

EVE: Vorbele dumneavoastră induc în eroare. 

KRISTINA: Da sau nu? Dacă nu veţi răspunde, veți fi încarcerată 
imediat. 

EVE: Oamenii au spus că tribunalele erau nedrepte și 
manipulate, și acum avem asta? Cu ce e mai bună asta? 

KRISTINA: Ultimul avertisment, doamnă Stanton. Vă rog să 
răspundeţi: vreţi să vedeţi răsturnarea sistemului judiciar 
actual? 

EVE: Da. 


VP - 130 


KRISTINA: Mulţumesc. Așadar, să recapitulăm: doamna Eve 
Stanton a declarat că o credea nevinovată pe Martha 
Honeydew în timpul pe care ea l-a petrecut pe culoarul morții 
și a încurajat-o să își schimbe declaraţia; este o oponentă 
înverșunată și cunoscută a sistemului actual - un sistem care 
salvează vieți nevinovate în fiecare zi - și a ţinut-o intenţionat 
pe Martha Honeydew, o amenințare la siguranţa noastră, 
departe de autorităţile relevante și, în acest fel, a pus în 
pericol viaţa fiecărui membru al societăţii. 


Kristina lasă tăcerea să se aștearnă în studio, iar cuvintele ei 
ajung la toţi oamenii. Dă încet din cap. Eve nu spune nimic, dar 
stă dreaptă. 


KRISTINA: Haideţi să pornim ecranul și să aflăm cu exactitate 
infracțiunile de care este acuzată. 


În stânga ecranului mare, cuvântul „INFRACȚIUNE” este scris 
cu litere albastre luminoase. Sub el, sclipesc rânduri de 
beculeţe. 


KRISTINA: Spune-ne infracțiunile! 


Tensiunea se acumulează. Sclipirea beculețelor se oprește cu 
un bang. Pe un rând scrie „AJUTAREA ȘI FAVORIZAREA UNUI 
INFRACTOR CUNOSCUT”. Pe următorul scrie 
„OBSTRUCȚIONAREA JUSTIȚIEI”, iar pe ultimul „PUNEREA IN 
PERICOL A ALTOR VIEȚI”. Publicul murmură. 


KRISTINA: Avem trei infracţiuni comise! Și sunt infracţiuni grave. 
Să trecem repede mai departe și să aflăm care va fi pedeapsa 
doamnei Stanton dacă - sau când - va fi declarată vinovată. 


Spectatorii aclamă și dau din capete în semn de aprobare. 
Kristina se întoarce înapoi spre ecran. Sub infracţiuni, lângă 
cuvântul „TOTAL”, becurile sclipesc înainte de a se opri cu un 
bang. Publicul tace. 


KRISTINA: O, vai. Cred că este cea mai lungă pedeapsă pe care 
am văzut-o vreodată aici la Apasă butonul pentru justiție. 
justificată în totalitate, bineînţeles, dar cu toate astea, sunt 
sigură că este un șoc pentru dumneavoastră, doamnă 
Stanton, și pentru familia dumneavoastră. 


VP - 131 


În boxa acuzaților, Eve păleşte când se holbează la decizia de 
pe ecran - 30 DE ANI. 


KRISTINA: într-adevăr, doamnă Stanton, până veți fi eliberată, 
fiul dumneavoastră va fi terminat școala, va fi mers la 
universitate, își va fi găsit o slujbă și un partener de viață. 
Probabil, la vârsta pe care o va avea atunci, va avea și copii. 
Nepoţi pe care nu-i veţi fi întâlnit. Mă întreb câţi ani vor avea 
când veţi fi eliberată. Și câţi ani veţi avea dumneavoastră 
când veţi fi eliberată, doamnă Stanton. De fapt, veţi putea 
supraviețui atât de mult timp? 


Se plimbă pe scenă în timp ce privește camera de filmat. 


KRISTINA: Este un moment care le va schimba viaţa doamnei 
Stanton și familiei ei, dar, bineînțeles, ar fi trebuit să se 
gândească la asta înainte să comită acele infracțiuni. Să 
continuăm și să cunoaștem membrii juriului. 


EVE (strigând): Dar cum rămâne cu cele 30 de secunde ale 
mele? Am voie să-mi prezint cazul timp de treizeci de 
secunde! 


Kristina se întoarce spre ea cu un zâmbet strâmb. 


KRISTINA (râzând): Eve, n-ai auzit ce-am spus mai devreme? 
Întrebările pe care ţi le-am pus au fost ocazia ta de a vorbi. Ţi- 
am oferit mult mai mult decât cele treizeci de secunde 
alocate. 


EVE: Nu! Nu e corect. Vreau să vorbesc cu familia mea. Max, 
ascultă-mă, Max, să nu crezi... 


Microfonul ei e oprit. Cuvintele ei se opresc brusc, dar buzele 
încă i se mai mișcă, iar faţa îi e schimonosită de furie în timp ce 
lovește cu pumnii în geamul boxei acuzaților. 

KRISTINA: Nu, nu, Eve. Crizele de nervi nu rezolvă nimic, nu-i 
așa? Știi asta. 

Kristina zâmbește privind la cameră. Bufniturile continuă în 
fundal. 


KRISTINA (mai tare): Poate că Eve Stanton și-a văzut fiul în 
libertate pentru ultima dată. Poate că a respirat pentru ultima 
dată în libertate, poate și-a mâncat deja ultima masă ca 


VP - 132 


femeie liberă. Justiţia poate părea dură, dar dintre toți 
oamenii, Eve Stanton a cunoscut cel mai bine riscurile atunci 
când a comis acele infracțiuni. Responsabilitatea pentru 
siguranţa naţiunii noastre se află în mâinile dumneavoastră. 
Dar, înainte să aflăm verdictul, haideţi să-l auzim pe 
sponsorul nostru. Reveniţi la noi după pauză. 


Ea zâmbește în timp ce norul de la Cyber Secure și iconiţa cu 
lacătul apar în colțul ecranului. 


În fața Tribunalului Penal Central Old 
Bailey 


— Dacă mă predau acum? spune Martha în timp ce privește 
transmisiunea directă de sub umbra marchizei unui magazin 
vechi. 

— Nu s-ar schimba nimic, spune Max. V-ar avea pe 
amândouă. 

— Dar pe mine m-au vrut; de-asta au luat-o pe ea. 

— Max are dreptate, adaugă Cicero. Nu vor da înapoi acum. 
Vor spune că vor să o dea drept exemplu pe ea, dar de fapt vor 
doar ca ea să nu le mai stea în cale. 

— Încep să cred că vor să ne dea pe toţi la o parte din calea 
lor, spune Martha. Noi le facem probleme, nu-i așa? Oamenii de 
aici, cei cu bani, nu-și pun întrebări și nici nu ascultă cu 
adevărat pentru că nu vor, nu sunt nevoiţi s-o facă. Ei doar se 
gândesc că nu e vorba de ei, așa că nu contează. Asta până le 
va veni și lor rândul, bineînțeles. 

— Cu excepţia celor de faţă, spune Max. 

— Are dreptate, murmură Cicero în timp ce se uită în 
depărtare. 

Martha se uită la el ca să vadă ce îi captează atenţia. Sus, pe 
ecran, e o poză cu ea și cuvântul „CAUTATA” ștampilat peste ea 
și un număr pentru informații. 

— Cred că am reușit să-l conving pe primul bărbat, șoptește 
Cicero ca pentru sine. Dar ceilalţi? Ridică din umeri. Cine știe? 

Imaginea Marthei dispare. 


Emisiunea Apasă butonul pentru justiție 


VP - 133 


Muzica genericului se aude tot mai încet, până rămâne doar 
ca o bătaie a inimii. Eve stă în boxa acuzaților, cu expresia feţei 
fixă, încă înconjurată de geamul întărit. Expresia feţei Kristinei e 
solemnă în timp ce merge spre membrii juriului. 


KRISTINA: Bine-aţi revenit, dragi telespectatori. Este vremea 
deciziei. 
Se oprește din mers, iar luminile reflectoarelor se îndreaptă 
spre partea de jos a studioului. 


KRISTINA: Primul membru al juriului: Raif, treizeci și nouă de ani, 
căsătorit, are trei copii. Copii pentru care, fără îndoială, ar 
face totul ca să-i știe în siguranţă. Raif, ai auzit răspunsurile 
lui Eve la întrebările noastre și ai văzut pentru ce e acuzată. 
Ai treizeci de secunde să hotărăști dacă crezi că doamna 
Stanton și-a înțeles greșelile sau dacă riscul pentru siguranța 
celorlalţi oameni e prea mare. Numărătoarea începe... acum. 


Pe ecran, un cronometru digital numără descrescător de 
la :30 în timp ce, lângă el, sunt arătate imagini cu copii 
plângând și străzi murdare. 


RAIF: Știu ce să fac, e la mintea cocoșului. 


Lovește butonul, ochiul se deschide strălucind și lumina din 
privirea lui albastră se revarsă în jos. Publicul tace. 


KRISTINA: Unul a votat, mai rămân doi, dar se vor hotări ei la fel 
de repede ca Raif? In mod clar, el e un om care își ia în serios 
datoria faţă de societate, dar oare va fi la fel de simplu pentru 
toți membrii juriului nostru? Cu siguranţă ar fi pentru mine. 
Haideţi să mergem mai departe. Al doilea membru al juriului: 
Jase, un mecanic auto, însurat cu iubita din adolescenţă, 
despre care spune că este încă iubita lui. Ce drăguţ. Jase, ai 
treizeci de secunde să hotărăști cum votezi. 


Cronometrul numără invers :29 :28 :27. Eve lasă capul în jos. 
Jase se uită calm peste public, peste marea de feţe din el. 


KRISTINA: Mai ai cincisprezece secunde acum, Jase. Dacă vrei să 
faci o schimbare în securitatea naţiunii, acum este momentul 
tău. Douăsprezece secunde. 


VP - 134 


Cronometrul ajunge la :10 și ticăitul lui se aude prin studio, iar 
luminile reflectoarelor pulsează la fiecare sunet. Jase își întinde 
mâinile dolofane. 


KRISTINA (împreună cu cronometrul): Trei... doi... unu... zero. 


Luminile din jurul lui Jase se sting, iar el e cufundat în 
întuneric. 


KRISTINA: Ce surpriză. Doamnelor și domnilor, nu mi-e rușine s- 
o spun, sunt șocată. Am crezut că era un caz simplu, dar e 
clar că nu e așa. Însă e trist când un individ e considerat mai 
important decât colectivitatea. În mod clar, Jase este 
dezamăgit și nu știe care-i sunt priorităţile. Poate ultimul 
nostru membru al juriului este de o ţinută morală mai aleasă. 
Bună ziua, membru al juriului cu numărul trei: Lucas. Lucas, 
acest caz e important pentru tine, nu-i așa? 


LUCAS: Da, Kristina, și îţi mulțumesc că îmi permiţi să vorbesc. 
Fiica mea, Anita, a fost ucisă acum cincisprezece ani. Bărbatul 
acuzat de uciderea ei a fost judecat în vechiul sistem. A fost 
eliberat. Judecătorul Cicero a declarat că nu avea suficiente 
probe. 

KRISTINA: Îmi pare foarte rău pentru pierderea ta. Te înţelegem 
cu toții. Trebuie să fie un caz cu o încărcătură emoţională 
puternică pentru tine, mai ales că Eve Stanton e o prietenă 
apropiată a omului care l-a eliberat pe ucigașul fiicei tale. Mă 
îndoiesc că ai nevoie să-ţi amintesc asta, dar votezi pentru 
unul dintre cele mai importante cazuri, dacă nu cumva cel 
mai important caz pe care l-am văzut vreodată la Apasă 
butonul pentru justiție. Sunt sigur că ești pregătit, dar vreau 
doar sa amintesc tuturor că avem un vot pentru vinovăție și 
celălalt pentru nevinovăție. Lucas, tu poţi înclina balanţa. 
Responsabilitatea aceasta este foarte grea. Amintește-ţi, în 
timp ce te gândești la votul tău, care este miza aici. Lucas, 
cele treizeci de secunde ale tale încep acum. 


Cronometrul ticăie numărătoarea inversă. Lucas se holbează 
la buton pentru o clipă, apoi ridică privirea. Cronometrul 
arată :20 :19 :18... 


VP-135 


KRISTINA (șoptind către camera de filmat): Este nevoie de acest 
ultim vot pentru a ne asigura că doamna Stanton primește 
pedeapsa pe care o merită. 


Cronometrul ajunge la :10, ticăitul se aude mai tare, luminile 
pulsează odată cu sunetele. În boxa acuzaților, Eve stă dreaptă, 
cu privirea fixă și fața încremenită. Lucas înalță capul și se 
holbează la Eve. Cronometrul arată :05. 


KRISTINA: Lucas, decizia ta, te rog. 
:04 

KRISTINA (nesigură): Secunde rămase, Lucas... 
Lucas își ridică mâinile. 
:03 

KRISTINA: Trei secunde. 


Le apropie de buton. 
:02 
KRISTINA: Lucas. 


Și le ridică în aer. 

:01 
LUCAS: Bărbatul care a fost acuzat de uciderea fiicei mele era 

nevinovat. Adevăratul ucigaș încă e liber. Eu spun să aducem 

înapoi vechiul sistem! 

:00 

Lucas dispare în întuneric. Kristina rămâne șocată. O 
persoană din public bate încet din palme. Kristina își atinge 
urechea, zâmbește fals și privește camera de filmat. 


KRISTINA: Ei bine... dragi spectatori și telespectatori, nu puteţi 
spune că nu vă prezentăm drame! Ce surpriză. Eu aș fi foarte 
interesată să înţeleg logica lui Lucas. Dar, deocamdată, ce-i 
rezervă viitorul doamnei Stanton? Va putea să umble în 
siguranţă pe stradă? Oare o vor urmări bănuielile la fiecare 
pas? Va accepta fiecare membru al societăţii această 
judecată? Doar timpul ne poate răspunde. 


VP - 136 


Se întoarce spre Eve în timp ce camera se îndepărtează 
pentru a filma tot studioul. Din public se aud cuvinte de 
batjocură și oameni care se mișcă și fac zgomot. 


KRISTINA: Eve... 


UN MEMBRU AL PUBLICULUI (strigând): Scorpie egoistă! 


Ceva se lovește de sticla întărită, făcând un zgomot surd. Eve 
tresare și se dă mai în spate. Oul spart curge. Altă bufnitură, alt 
ou. Altul, apoi altul. Eve se ghemuiește. Agenţii de securitate 
înaintează. Publicul strigă și înjură mai tare, se împinge și se 
repede pe scenă, pașii oamenilor sunând ca tropăitul cailor. 


KRISTINA (cu voce tare): Ei bine, cred că acum vedem cât de 
tare s-au încins spiritele acum. Reveniţi la programul nostru... 


Imaginea se restrânge în jurul ei; siluete de oameni trec în 
fugă prin faţa camerei. Ea e împinsă dintr-o parte într-alta. 


KRISTINA (strigând): ...urmează să vă prezentăm cazul unui 
cuplu care se acuză reciproc de abuz fizic. Ce spectacol va fi! 


În fața Tribunalului Penal Central Old 
Bailey 


— Slavă Domnului, oftează Max și se întoarce la Cicero și la 
Martha. Dar trebuie s-o ducem într-un loc sigur. 

— Vei avea nevoie de o mașină, spune Martha. 

Max se uită după colţ, la ecranul în aer liber; vede imaginea 
mamei lui ghemuindu-se în spatele unui agent de securitate în 
timp ce se aruncă cu ouă și făină în ea. Imaginea se schimbă cu 
o transmisiune în direct de la camerele de supraveghere din 
jurul Tribunalului Penal Central Old Bailey. Imaginile se măresc 
la întâmplare, arătând feţele oamenilor strâmbate de furie în 
timp ce gesticulează sau își scandează dezacordul. 

— Mașina lui Cicero e parcată prea departe, spune el. Dar 
unul dintre vehiculele utilitare ale emisiunii e parcat în faţă. 
Judecătorule, du-o acasă cu el. O să ne întâlnim acolo mai târziu. 

— Unde mergi? întreabă Cicero. 

— încerc să o scot pe Martha de aici, răspunde el. 


VP - 137 


— N-am nevoie să ai grijă de mine, spune Martha. Mama ta va 
vrea să te vadă. 

Max dă din cap și își bagă mâinile în buzunare, marginea 
plicului atingându-i degetele. 

— Va înţelege, murmură ea. 

Privindu-l, Cicero dă încet din cap. 

— OK, spune el. Ne vedem acasă. 

Când el dispare în mulţime, Martha se întoarce spre Max. 

— Ce s-a-ntâmplat cu tine? întreabă ea. 

— Ce vrei să spui? 

— Asta. L-ai minţit. Ce se-ntâmplă? Ce-ai în buzunar? El ridică 
din umeri. 

— Nu știu despre ce vorbești. Haide. Să plecăm de-aici. 

— Pe-aici, spune ea, întorcându-se cu spatele la Tribunalul 
Penal Central Old Bailey. Dar știu că minţi. 


Ora 6:30 seara. 
Emisiunea Moartea este Justitie 


Un ecran albastru-închis cu pete albe care băzâie și părâie. 
Cuvintele „ochi pentru ochi” se învârtesc pe albastrul logoului 
cu ochi. 

Titlul „Sâmbăta, pe canapea” plutește pe ecran și începe 
melodia genericului, mai lină și mai calmă decât în timpul 
săptămânii de lucru. Titlul dispare și se aprind becurile într-un 
studio mai mic. Joshua, îmbrăcat cu pantaloni în carouri mici, 
cămașă albastră cum e cerul și o cravată bleumarin, stă picior 
peste picior pe o canapea moale de piele, cu ziarele zilei 
împrăștiate pe măsuța de cafea din faţa lui. 


JOSHUA: Bună seara, dragi telespectatori, și bine-aţi venit la 
ediţia de astăzi a emisiunii Moartea este Justitie! 


Se aud încet niște aplauze. 


JOSHUA: lar astăzi ni se alătură doi invitaţi speciali la „Sâmbăta, 
pe canapea”. In primul rând, avem unul deja cunoscut 
tuturor: detectivul inspector Hart. 


Camera se mișcă în lateral pentru a-l arăta pe detectivul 
inspector Hart lăsându-se pe spate pe cealaltă canapea de piele, 


VP - 138 


cu picioarele lui dolofane îndepărtate și cu burta strânsă în 
uniformă. Zâmbește discret și fără tragere de inimă. 


JOSHUA: În al doilea rând, o faţă nouă. Una care de obicei se 
ferește de mass-media dar, cu toate astea, e o persoană 
foarte importantă și bine informată. Doamnelor și domnilor, 
vă rog s-o întâmpinați pe nimeni alta decât secretara 
personală a prim-ministrului, Sofia Nachant. 


Sofia, îmbrăcată cu niște pantaloni gri și un pulover elegant, 
intră în studio. Joshua se ridică în picioare, își întinde mâna și o 
întâmpină cu un zâmbet larg. Detectivul inspector Hart nu se 
mișcă, doar dă din cap în cel mai discret mod în semn de 
recunoaștere. 


JOSHUA: Vă mulțumesc amândurora pentru că v-aţi făcut timp, 
în ciuda programelor voastre încărcate, să fiți alături de noi 
astăzi. E o mare plăcere să vă avem aici. 


SOFIA: Joshua, e o mare plăcere să fiu aici și să vă întâlnesc, în 
sfârșit, detectiv inspector Hart. 

DETECTIVUL INSPECTOR HART: La fel. 

JOSHUA: Sofia, perioada asta trebuie să fie foarte aglomerată 
pentru prim-ministru. Mă mir că se poate lipsi de tine. 

SOFIA: Ei bine, la modul ideal, ar fi vrut să apară dânsul din nou 
la emisiune, însă nu a fost posibil. Dar vă transmite salutări și 
pot vorbi eu în numele dumnealui. 

JOSHUA: Excelent. Așadar, domnișoară Nachant, în ultimul timp 
s-au întâmplat niște evenimente într-adevăr scandaloase care 
au zguduit națiunea noastră. Ne puteți împărtăși gândurile 
dumnealui? 

SOFIA: Scuză-mă, Joshua, dar cred că subestimezi rezistența 
oamenilor. Da, s-au întâmplat niște evenimente tulburătoare: 
prinderea unui criminal faimos, o adolescentă nevinovată era 
să fie executată, a avut loc descoperirea că un tânăr și-a 
împușcat tatăl, o bătrână a fost înjunghiată cu cuțitul în plină 
zi, insinuarea de corupție la nivel înalt... 

JOSHUA: Sofia, permite-mi să te opresc o clipă. Spui „insinuare 
de corupție la nivel înalt”. Nu a fost investigată de poliţie și s- 
a dovedit că a fost inventată de Martha într-o încercare de a 
defăima guvernul? Mă mir că o pomenești. 


VP - 139 


DETECTIVUL INSPECTOR HART: A spus o grămadă de prostii. Și a 
arătat o lipsă de respect față de munca grea pe care o fac 
ofițerii mei. Ei își riscă viaţa în fiecare zi și vine o fată cu capul 
în nori cu asemenea declaraţii? E o insultă. 


Publicul aclamă și aplaudă. Sofia zâmbește vag și dă din cap. 


SOFIA: Vă aud și vă înţeleg frustrarea, dar ultimul lucru pe care-l 
vrea prim-ministrul pentru societate e să ascundem asta sub 
covor. Până la urmă, a pretins că dumneavoastră, domnule 
inspector, sunteţi vinovat de crime de natură sexuală... 


Detectivul Hart se bâlbâie și se întoarce la Sofia. Publicul se 
uită în jur, confuz. Joshua încremenește, cu gura căscată de 
curiozitate. 


DETECTIVUL INSPECTOR HART: Aveţi grijă, domnişoară... aș 
putea să vă acuz de calomnie. 


SOFIA: Doar prezint niște fapte. 

DETECTIVUL INSPECTOR HART: Steve v-a autorizat să spuneţi 
asta în numele lui? 

SOFIA: Steve? 

DETECTIVUL INSPECTOR HART: Prim-ministrul. Steve. Vă 
permite... 

SOFIA: Vorbiţi într-un fel foarte informal despre prim-ministru. 

JOSHUA (râzând): Ne vorbim cu prenumele aici, doamnelor și 
domnilor. Dar cred că astea sunt beneficiile... 

DETECTIVUL INSPECTOR HART (agitându-și pumnul în aer): Și 
mai mult de atât, doamnă Nachant... 

SOFIA: Domnișoară, nu doamnă, dacă nu vă supăraţi. Statutul 
meu matrimonial nu e relevant. 


Detectivul inspector Hart dă din cap și zice „tţ, tţ”. 


DETECTIVUL INSPECTOR HART (mai tare): Domnișoară Nachant, 
unde putem vedea aceste declaraţii pe care le-a făcut? Când 
a spus aceste lucruri? 


SOFIA: Cred că știți când. 

DETECTIVUL INSPECTOR HART: Domnișoară Nachant, asta nu e 
o discuție pentru orele de maximă audiență ale televiziunii. 
Asta e... 


VP - 140 


SOFIA: De discutat în privat? Departe de ochii publicului? Cu 
siguranţă nu. Și sunt sigură că în alte situaţii ne-aţi sfătui să 
fim prudenti, inspectore Hart, altfel asemenea vorbe ar putea 
face publicul să creadă că faceţi prea mult caz de asta, nu 
credeţi? 

DETECTIVUL INSPECTOR HART: Nenorocito... 

JOSHUA: Aă... vă rog să vă abţineţi... 

DETECTIVUL INSPECTOR HART: Nu știu ce joc crede că joacă 
Steve aici... 


Camera mărește imaginea lui Joshua. El își atinge urechea și 
zâmbește nervos. Vocea tare a detectivului inspector Hart încă 
se aude, dar Joshua vorbește peste el. 


JOSHUA: îmi cer scuze pentru limbaj, doamnelor, domnilor și 
copiilor de acasă. Sper că nu v-aţi simţit ofensaţi. Cred că e 
timpul pentru o pauză. Reveniţi la noi... 


DETECTIVUL INSPECTOR HART (ţipând): Minciuni, fir-ai a naibii... 


O temă muzicală zgomotoasă le acoperă vocile, iar imaginea 
cu titlul emisiunii înlocuiește instantaneul din studio. 


Casa familiei Stanton 


Ghemuită la colţul canapelei, înfășurată într-o pătură și cu un 
pahar de vin ţinut la buze, Eve se holbează curioasă la televizor. 
Lângă ea, pe podea, cu vătraiul în mână, îndreptat spre focul 
care pârâie, Cicero face același lucru. 

— Sofia Nachant? întreabă Eve, încă nemișcată. 

— Mmm, răspunde Cicero. E... hm... Caută cuvântul potrivit. 

— Are coaie? întreabă Eve în cele din urmă, luând o 
înghiţitură de vin. 

El dă din cap și ațâţă focul. 

— Exact, răspunde el. 


Isaac 


Celula 4; toate arată la fel, dar fiecare e mai mică decât cea 
dinaintea ei. 
lar unele sunt mai calde, altele mai reci. 


VP - 141 


Singurătatea e grea. 

Îmi amintesc că am învăţat la școală despre Nelson Mandela 
și cum a fost el încarcerat pe insula Robben timp de optsprezece 
ani. Avea dreptul la doar un vizitator pe an, doar pentru o 
jumătate de oră, două scrisori pe an, o celulă mică, o găleată în 
loc de toaletă și un pat pe podea. 

Eu sunt aici pentru șapte zile; am făcut trei și jumătate dintre 
ele. 

Nu există comparaţie. 

Mă întreb în câte dintre acele zile a crezut că va muri acolo? 

Am foarte mult timp de gândire aici și acele lecţii îmi tot revin 
în minte. Asta mi-a rămas în memorie... 

Am învățat că a fi curajos nu înseamnă să nu te temi, ci să 
biruiești teama. Omul curajos nu este acela care nu simte frica, 
ci acela care o cucerește. 

Mi-e frică și mă tem de moarte. 

Nu cred că mă tem de faptul de a fi mort, ci mai mult de 
procesul fizic al morții. 

Nu știu cum să biruiesc așa ceva. 

Îmi petrec zilele dorindu-mi să plâng și încercând să n-o fac. 

Nu sunt curajos. 

Dar o să mă prefac că sunt și o să încerc să-mi amintesc ce 
am avut și să fiu recunoscător că a fost mai mult decât au avut 
mulți alții. 

Dar e greu să-mi amintesc. 

Cineva mi-a spus odată că memoria e subiectivă, dar ceea ce- 
mi amintesc eu nu e și, încet, încet, îmi arată cum am trăit cu 
adevărat. 

e 

Îmi amintesc când m-a târât Patty după ea la un magazin plin 
de covoare, rafturi din lemn de nuc ticsite cu cămăși de diferite 
mărimi și culori, cuiere de alamă cu jachete care atârnau pe ele, 
veste, pălării, brâuri, cravate. Chiar și jobenuri și meloane. 

Era genul de loc unde sună un clopoțel la deschiderea ușilor și 
personalul te măsoară din cap până-n picioare când intri, 
judecându-te după hainele pe care le porți și după cât de mult 
trebuie să fi costat ele. Sau să nu fi costat. 

Patty m-a pus să încerc pantaloni și cămăși, diferite jachete și 
sacouri, și un bătrân cu genunchi care trosneau a apucat partea 
interioară a cracului pantalonilor mei și a prins materialul cu 


VP - 142 


acul cu atât de mult entuziasm că eram sigur că o să-mi curgă 
sângele pe el. 

— Presupunem că e o ocazie specială, doamnă? a întrebat el 
cu o voce mieroasă, cu vocale rotunjite; cu siguranţă nu a stat 
deloc prin Rises. 

Cocoţată pe marginea unui scaun de catifea, Patty și-a 
încrucișat picioarele și i-a zâmbit. 

— Cred că ar fi, pentru unii, a spus ea, cu accentul ei fals 
elegant, accentuând ultimul cuvânt atât de tare, că am crezut 
că a spus bunii, dar devine un eveniment obișnuit pentru mine 
și pentru soțul meu. Luăm cina cu prim-ministrul. 

— Ce frumos, i-a răspuns bărbatul. Bănuiesc că băiatul vi se 
va alătura. 

— Steven - adică prim-ministrul - își dorește foarte mult să-l 
întâlnească. 

Am mai auzit murmure și șoapte despre ea, Jackson și prim- 
ministru, dar niciodată așa de clare ca atunci și, cu siguranţă, a 
fost prima dată când am auzit că-l voi întâlni pe prim-ministru. 

Am urmărit schimbul de replici dintre Patty și croitor. A fost ca 
un dans, Patty a încercat încontinuu să impresioneze, fără să-și 
dea seama că el o privea peste nasul lui lung de parcă ar fi fost 
noroi pe pantofii lui, iar ea nu auzea tonul lui sarcastic. 

Exista o ierarhie a luxului și, în mod clar, ea era la nivelul de 
jos. 

e 

Dar nu-mi amintesc prea multe de când l-am întâlnit prima 
dată pe prim-ministru. 

Am auzit frânturi de conversaţie... 

„... trebuie să muncească dacă vrea să iasă din sărăcie...” 

„... Valoarea monetară a informaţiei...” 

„... beneficii reciproce...” 

Frânturi de răspunsuri de la Patty - 

„... orice putem face...” 

„... persoană publică...” 

„... aranjament între noi...” 

Restul e neclar, dar îmi amintesc că strângerea lui de mână 
era fermă, dar rece. 

Că zâmbetul lui era larg, dar mi se părea fals. 


VP - 143 


Și că vocea lui se auzea tot mai încet când o ascultam, dar 
răspundea întotdeauna cu voce tare, conducându-i pe toţi cei 
din cameră și întreaga conversaţie. 

Și îmi amintesc foarte clar că mă întrebam de ce Jackson era 
atât de tăcut și cum de îl cunoștea Patty pe prim-ministru. 

Și de ce croitorul din magazin, care era doar un om care 
cosea haine, a avut o atitudine atât de dispreţuitoare faţă de ea, 
dar prim-ministrul, conducătorul ţării, o invita la cină și râdea la 
glumele ei? 

Nimic din toate astea nu avea sens pentru mine la unsprezece 
ani, dar m-a făcut să-mi pun întrebări. 

M-a îngrijorat și m-a speriat, dar nu am înţeles de ce. 

Ani de zile am fost conștient că ochii prim-ministrului și ai 
celor ce lucrează pentru el priveau în toate minţile pentru a citi 
fiecare cuvânt și în toate inimile pentru a căuta slăbiciuni și, 
timp de ani de zile l-am privit cum radia nu doar putere, ci și 
setea de a o păstra. 

Și, timp de ani de zile, mi-am amintit de acele frânturi de 
conversaţie, chiar dacă nu păreau să aibă vreun sens în afara 
contextului. Dar... 

„„„îmi trec fiori pe șira spinării. 

Închid ochii și îmi imaginez că sunt iar în magazinul 
croitorului. 

Hainele sunt împăturite între șerveţele, puse în cutii sau în 
bagaje ca să le luăm. Magazinul miroase a rufe curate și ceară, 
tejgheaua e din lemn neted când o ating cu degetele, casa de 
marcat face zgomot când scoate factura. Cifrele prețului se 
întind pe ecran. 

Patty și-a deschis poșeta, iar degetele ei lăcuite au strâns 
cardul de credit auriu. 

Croitorul i-a zâmbit după câteva momente, cu cardul în mâna 
lui. 

— Îmi pare rău, doamnă, dar a fost refuzat... Probabil o 
problemă tehnică... Cu siguranţă nu pentru că aveţi fonduri 
insuficiente. 

— Du-te și așteaptă afară, mi-a spus ea și așa am făcut. Mult 
timp. 

— O să ni le livreze mâine, mi-a spus ea când a ieșit din 
magazin. Ne scutește de cărat. 

Am dat din cap și am crezut-o. 


VP - 144 


„... valoarea monetară a informaţiei. a spus prim-ministrul. 

„Fonduri insuficiente”, a spus croitorul. 

Coincidenţă? mă întreb acum. Dar nu aveau probleme cu 
banii, nu-i așa? 

Nu-i așa? 

Sau a fost un mod de a se îmbogăţi mai mult? 

Lăcomia bate principiile. 

Prea multe întrebări și nu voi mai afla niciodată răspunsurile. 

Aș vrea să pot discuta despre ele cu cineva sau să le scriu 
pentru ca cineva să afle răspunsurile după ce voi muri. 

Sau să-ţi scriu o scrisoare, Martha. 

Da, asta mi-ar plăcea să fac. 

Inchid ochii și îmi imaginez că o scriu. „Dragă Martha...” 

Nu, îmi imaginez că o citești. Te plimbi prin pădurea Bracken 
și razele soarelui de iarnă se strecoară printre crengile copacilor, 
făcând să sclipească gheaţa care acoperă pământul ca un covor. 
Tu ajungi la luminișul nostru, te așezi pe bușteanul de lângă 
locul în care ne-am făcut adăpost și scoţi scrisoarea din 
buzunarul blugilor pe care îi porţi. Degetele tale o desfac și 
privirea ta se plimbă încet peste rânduri, înregistrând fiecare 
cuvânt. 

Sper că am reușit să scriu ceva care să te facă să zâmbești și 
să înţelegi cât de mult însemni pentru mine. 

Martha, te iubesc? 

Martha, mi-e dor de tine? 

Sunt doar cuvinte care nu sunt destul de bune. 

Aș vrea să mă pot lipsi de cuvinte, să scot sentimentele din 
mine și să le pot pune pe hârtie pentru tine. 

Mă ghemuiesc din cauza gândurilor mele; cât de ridicol sunt. 

Scrisori, lumina soarelui, sentimente... 

Deschid ochii. 

Trebuie să uit scrisorile, pădurea Bracken și întâlnirea cu fata 
pe care o iubesc, pentru că viitorul îmi rezervă doar patru pereţi. 

Și o moarte dureroasă. 


Martha 


— De ce suntem aici? întreabă Max și îl privesc mergând 
până la capătul cheiului și holbându-se la apa de sub el. 


VP - 145 


— E liniște, îi spun eu. Nu sunt oameni. Nu sunt postere cu 
faţa mea urâtă. Nu ne urmărește nimeni. 

— Nu ești urâtă. 

Ridic din umeri, uitându-mă la el. Drăguţ, dar el ar fi spus 
oricum așa ceva. 

Ne așezăm, ne legănăm picioarele pe margine și privim 
soarele cum începe să coboare sub linia orizontului, iar culoarea 
lui portocalie se întinde pe suprafaţa râului și o pătează. 

Aș vrea să pot să-l urmez până la locul unde va răsări din nou. 

— Nu ţi-am mulţumit niciodată, îi șoptesc eu. Pentru chestiile 
pe care le-ai făcut cu computerele. Și pentru geamul pe care m- 
ai scos din celulă. Și pentru toate. Ar fi trebuit să-ţi spun asta 
mai devreme. 

— Nu e nevoie să-mi mulțumești, răspunde el. 

— Ba da. Și îţi multumesc și pentru ce ai făcut ieri. Am crezut 
că va trebui să dorm din nou pe străzi. 

— Vrei să te întorci acolo în seara asta? 

— Nu, cred că m-au recunoscut. 

— Vrei altundeva? La altă pensiune? 

Dau din cap. 

— Mersi, dar nu îndrăznesc să risc. 

Amândoi tăcem pentru o clipă, dar el se joacă cu degetele și 
îmi dau seama că vrea să spună ceva. 

— Oare ar fi chiar așa de rău? întreabă el în cele din urmă. 
Într-un sanatoriu. Vreau să spun că nu văd care e alternativă. Să 
tot fugi până faci optsprezece ani? Asta înseamnă doi ani. 

Încercam să nu mă gândesc la asta. 

— Sunt locuri oribile, șoptesc eu. A trebuit să petrec o lună 
într-unul când a fost mama în spital. Doctorii i-au trimis să mă 
prindă. Te tratează ca pe un animal. De fermă. Fă treaba asta, 
fă treaba ailaltă, numai ca să economisească ei niște bani. Ca la 
închisoare. Nu mă deranjează munca, nu mă tem să pun osul la 
treabă, dar nu a fost așa. A fost ca... 

— Ca în lagărele de muncă victoriene? 

— Cred că da. Vreau să spun că ești educat, hrănit și toate 
alea, dar îţi pierzi individualitatea, caracterul și personalitatea. 
Dar... mă opresc, oftez și mă uit din nou la soarele care apune, 
la ultima rază care dispare, cufundându-ne în întuneric. /a-mă cu 
tine, aș vrea să-i spun. Nu cred că voi ieși vreodată de-acolo, 
șoptesc eu. Cred că vor găsi motive să mă mute de lao 


VP - 146 


instituţie la alta. Cred... cred... că acolo îmi voi găsi sfârșitul. 
Sfârșitul libertăţii mele, cel puţin. 

El dă din cap. 

— Te înţeleg. 

— Îmi pare rău că toate astea ţi-au afectat familia, murmur 
eu. Mama ta, ea... 

— Ai reușit să-l vezi pe Isaac? mă întrerupe el. 

— Un pic, noaptea trecută, îi răspund eu. 

Vreau să-l întreb care sunt statisticile, dar nu îndrăznesc. 

— A fost puternic. 

E frumos din partea lui să spună asta. 

— Dar site-urile? întreb eu. Le acordă cineva vreo atenţie? 

El dă din cap cu disperare. 

— Nu-mi vine să cred că publicul și-a întors spatele la 
chestiunea asta. Oamenii ăștia - vedetele muzicii pop, 
prezentatorii de televiziune, actorii și ce-or mai fi ei - ar trebui 
să fie modele demne de urmat. Noi le arătăm ce-au făcut ei în 
realitate, dar nimeni nu vrea să știe. 

— Site-urile sunt șterse. De fiecare dată. Unii oameni le-au 
văzut. Unii mi-au trimis mesaje, mi-au spus cât de șocați erau, 
spune el. Dar mai mulţi oameni mi-au spus că sunt un mincinos 
și n-ar mai trebui să agit apele. 

— Aceia care zic „fiecare pentru sine”, nu-i așa? 

— Exact. Unii cred că suntem adepţi ai teoriei conspirației. 
Dar cred că alţii sunt speriaţi. Oamenii cu bani, cei din City, din 
cartierul Bulevarde, chiar și familiile ca a mea, care trăiesc în 
afara lor, se tem că, dacă ar comenta sau ar face ceva împotriva 
oricui, și-ar putea pierde slujbele și ar ajunge în Rises. 

— Nu e chiar atât de rău acolo. Nu suntem toți dependenţi de 
droguri, prostituate, criminali și oameni de genul ăsta. 

— Știu, spune el. Dependenţii de droguri din City poartă 
costume, asta-i singura diferenţă. 

— Și prostituatele au chiloţi făcuţi de designeri de modă, îi 
răspund eu încercând să înveselesc atmosfera. 

El rânjește. 

— Totul la fel, dar diferit, în același timp. 

— Doamna B obișnuia să spună „aceeași Mărie cu altă 
pălărie”, adaug eu. Vreau să zâmbesc când îmi amintesc de ea, 
dar nu pot. 

Amândoi tăcem o vreme. 


VP - 147 


— Nu știu ce să spun despre lsaac, șoptește el. Și-au 
actualizat sistemul; nu mai pot intra în el să schimb votul cum 
am făcut data trecută. 

Cuvintele lui plutesc în aer în timp ce mă gândesc la Patty, la 
ce am fost de acord să fac, la ce ar însemna asta. 

— Nu-ţi face griji, îi răspund eu în cele din urmă. 

— Darelo să... 

Mă întorc spre el. Cuvintele îmi stau pe limbă, dar nu pot să le 
spun. 

El privește prin jur. Aud cum mototolește ceva, degetele lui se 
joacă cu ceva. 

— Ce-ai în buzunar? îi spun eu. 

Își schimbă expresia feței înainte de a se întoarce în altă 
parte. 

— Nimic. 

Am atins un punct sensibil. 

— Pe naiba. 

Își scoate mâinile din buzunare. 

— Nimic important. O scrisoare, atât. 

— De la cine? 

la niște pietre de pe pământ și le aruncă una câte una în apă. 

— De la mama. 

Mintea mea sare de la o idee la alta. Ascult cum apa face 
pleosc pleosc în timp ce el aruncă mai multe pietre. 

Pun pariu că Eve a crezut că va fi închisă. Pun pariu că se 
gândea la ce va afla presa despre ea. Eu știu ceva ce Max nu 
știe. Pun pariu că a hotărât că era mai bine ca Max să afle prima 
dată de la ea. 

— Ce scrie în ea? întreb eu. 

— N-am... 

— Ce ţi-a spus? S-o citești dacă e închisă? 

— După ce-au luat-o... am mers în camera ei... era pe pat, 
sub niște hârtii și lucruri... 

— Ea nu știe că e la tine? 

El dă din cap. 

Of, vai. Ce-ar vrea Eve? Ce-ar trebui să fac? Gândește-te, 
gândește-te. 

— Dă-mi-o, îi spun eu. 

— Ce? 


VP - 148 


— Dă-mi-o. O s-o deschid, o s-o citesc și o să-ţi spun ce scrie 
în ea. În felul ăsta n-o să se poată supăra pe tine că ai luat-o, 
nu-i așa? Nu poate da vina pe tine. Dă-mi-o. 

El scoate scrisoarea din buzunar și aceasta fâlfâie în vânt. 

— Dă-mi-o, îi șoptesc eu. 

El întinde mâna încet. 

— Uneori, îi spun eu, în timp ce iau scrisoarea de la el, rup 
plicul, o deschid și scot trei foi separate de hărtie, crezi că vrei 
să știi anumite lucruri și, atunci când le afli, îţi dorești să nu le fi 
știut. E ispita, știi? 

Desfac hârtiile, mă holbez la ele, le frunzăresc încet. 

Una... 

Două... 

Trei... 

În lumina de deasupra noastră, care vine de la clădiri, stă 
scris secretul vinovăției lui Eve. 

Un secret care l-a ucis pe soţul ei, tatăl lui Max, și a schimbat 
vieți. 

El dă din cap, uitându-se la mine. 

— Știi că nu poate fi vorba de nimic bun aici, nu-i așa? 

— Cred că da. 

— Bine. 

Rup hârtiile în jumătate, apoi le mai rup în jumătate încă o 
dată. 

E un secret care ar putea provoca doar durere. 

— Ce faci? își întinde mâinile ca să le ia de la mine, dareu mă 
las pe spate, și le rup din nou, din nou și din nou. În bucăţi tot 
mai mici. 

— Stop! Sare după ele, dar eu le arunc ca pe niște confetti la 
o nuntă, peste marginea cheiului și în apă. De ce naiba ai făcut 
asta? strigă el la mine. 

— Dacă ar fi vrut să știi, ţi-ar fi dat-o chiar ea! 

— Îmi era adresată mie! 

— Dar ai luat-o fără știrea ei! strig eu. 

— Asta nu-ți dă dreptul să... 

— Nu, dar nu-ţi dă nici ţie dreptul s-o citești! 

— De ce trebuie să decizi tu asta? De ce totul trebuie să se 
învârtă în jurul tău? 

— Nue... 


VP - 149 


— Mama ta a fost omorâtă și toate alea, dar lucruri nasoale se 
întâmplă tot timpul! 

— Mie-mi spui! 

— Și acum familia mea, mama mea, eu, toți am fost atrași în 
problema asta, și mama a fost judecată, viața mea e distrusă, 
nici măcar nu mai putem ieși afară, și totul se întâmplă din 
cauza ta! 

Deschid gura ca să-l contrazic, dar are dreptate. El a fost 
atras în asta fără voia lui. Nu a fost fapta lui, responsabilitatea 
lui, nimic de genul ăsta. 

— Ai citit-o, deci știi ce scrie în ea și eu nu. Cum poate să fie 
corect așa ceva? 

Nu e corect, mă gândesc eu. Dar ce e? 

Mă ridic în picioare și plec de pe chei, acum, când vântul 
vâjâie mai tare și stropii de ploaie îmi stropesc capul ras. Imi 
pun gluga din nou pe cap. 

— Te-am protejat! strig eu peste umăr, dar în clipa în care 
rostesc cuvintele, știu că nu sunt cele potrivite. 

— M-ai protejat? Nu am nevoie de protecţie! Nu vreau să fiu 
protejat! Tu, dintre toţi oamenii, ar trebui să înţelegi asta cel 
mai bine. Dai buzna în vieţile noastre și, dintr-odată, tu o cunoști 
pe mama mai bine decât mine? 

Îmi mușc limba. „Nu-i spune că știai înainte s-o întâlnești. Nu-i 
spune despre ceilalți oameni care știu și ei”. Aș putea s-o fac și 
aș putea să-l rănesc. Dar o să stau aici și o s-o încasez. 

— Îmi pare rău, murmur eu. Înţeleg că ești stresat, dar te rog 
nu ţipa la mine. 

— Stresat? strigă el la mine. 

La naiba, mă gândesc. lar am spus un cuvânt nepotrivit. 

— Ai dreptate că sunt stresat, fiindcă o fată m-a implicat pe 
mine și pe toţi ceilalţi în viaţa ei dată peste cap, apoi a fugit, 
lăsându-ne pe toți să ne ocupăm de harababura de care ea nu 
se poate ocupa! 

Of, pot eu să ascult niște rahaturi, dar asta e prea de tot. Mă 
învârtesc și mă întorc la Max, furioasă, arătând cu degetul către 
el, în timp ce ploaia cade mai repede și mai grea și vântul e mai 
puternic. 

— Nu mă pot ocupa de asta? ţip eu la el. Wu mă pot ocupa de 
asta? Eu mă ocup de asta! 

— Cum? Nu te văd făcând ceva. 


VP - 150 


— Nu... nu pot să-ţi spun. „La naiba, Martha”. 

— Altceva ce nu poţi să-mi spui? De ce? 

— Pentru că n-ai vrea să știi. E mai bine să nu știi. 

— Altceva ce nu trebuie să știu! strigă el furios. Spune-mi asta 
sau ce scria în scrisoarea mamei. 

Of, nu mă pricep deloc la certuri. 

— Nu, îi spun eu. Nu se cuvine să-ţi spun eu lucruri despre 
mama ta. E treaba ei, nu a mea și nici a ta. Și cealaltă treabă? 
Pentru că... pentru că... 

Mă întorc din nou spre râu. Nu plânge, Martha. Haide, fii 
puternică. Fii ca Isaac. 

— Ce? 

Mă uit la el și ochii mei sunt plini de lacrimi, dar nu voi plânge. 

— Nu pot să-ţi spun, nu pot să-ți spun cuvintele... sunt... 
înghit în sec. Of, Doamne, sunt speriată, bine? Sunt speriată. 

Pășește spre mine cu o expresie a feței mai blândă. 

— Ce s-a-ntâmplat? șoptește el. 

Eu dau din cap, cu lacrimi pe faţă acum, amestecate cu 
picături de ploaie și nu vreau să fiu acolo. 

— Cineva, murmur eu, cineva a venit la mine cu o idee. O 
metodă de a-l scoate pe Isaac. 

| se ridică sprâncenele. Işi coboară tonul. 

— Cum? Sunt camere de filmat în celule, sistemul lor 
informatic e impenetrabil - crede-mă, am încercat. E mai greu 
de intrat în locul acela decât în... în... nu știu, Alcatraz, Fort 
Knox sau ceva de genul ăsta. 

— Poţi intra pe terenul din jurul închisorii. 

— Poate, dar doar atât. Și oricum e inutil pentru că sunt 
camere de filmat din loc în loc. Singurul mod de a intra și a ieși 
din clădire e prin... prin... nu știu... aruncarea ei în aer, probabil. 

Mă uit la el. 

— Nu, răspunde el. Asta nu eo idee bună. 

— Zi-mi una mai bună, îi spun eu. 

e 

Plecăm de pe chei; e frig, umezeală și vântul bate tare, așa că 
mergem spre un loc mai plin de viaţă, căutând un adăpost sau 
căldură. Găsim o staţie de autobuz și stăm în ea, tremurând în 
timp ce ploaia lovește acoperișul de tablă. 


VP - 151 


Privesc mașinile și camioanele care trec repede pe drum, cu 
farurile lor care estompează și distorsionează peisajul și cu 
cauciucurile lor care stropesc trotuarele cu torente de apă. 

Picături de ploaie cad de pe partea din față a glugii mele. 

— Du-te acasă, îi spun lui Max. 

— Nu plec dacă nu vii cu mine, răspunde el. 

— Ştii că nu pot. 

— Atunci du-te la o pensiune sau la un hotel. Undeva. 

Oprește un autobuz. Mă uit la geamurile lui aburite, la 
luminile din el care strălucesc în întuneric, și tresar. lar văd poza 
cu mine, lipită pe autobuz ca un fel de afiș de publicitate pentru 
un film. 

Max o vede și el. 

— Ştii că n-aş îndrăzni să fac asta, îi răspund. 

Un bărbat coboară din autobuz, aruncă o privire în direcția 
noastră și pleacă. Autobuzul pornește din nou și se alătură 
restului traficului. 

— Nu trebuie să mai stai pe străzi, spune Max. 

Nu-i răspund. Nu știu unde mi-ar fi mai bine. Aici sau închisă 
undeva. Să mă ascund la vedere, între oameni care trec pe 
lângă mine, dar probabil nu sunt atenţi sau să risc ca un 
receptioner, o femeie de serviciu sau un oaspete să mă 
recunoască. 

Nicicum nu-i bine. 

Nu. 

— E prea riscant, îi spun eu. O să găsesc un loc pe undeva. 
les din adăpost și merg pe drum. El mă urmează. 

— În ploaie? Nu... 

— Du-te acasă, Max. O să fiu bine. Pleacă. Mama ta o să fie 
îngrijorată. 

— Nu te părăsesc. 

— Nu poţi sta aici cu mine. 

— Atunci, întoarce-te în Rises. Sigur te va ascunde cineva 
acolo. Ei o să te protejeze. 

Mă opresc din mers și mă holbez la el. 

— Cu ce risc pentru ei? Nu cer nimănui să facă asta pentru 
mine. Nu pot. Nu pot să-ţi cer asta nici ție. 

Continui să merg, nu știu încotro mă îndrept. 


VP - 152 


El mă urmează pe o cărare, lângă niște balustrade, apoi ne 
oprim. Încă plouă, se văd picături în lumina slabă a becului 
stradal de deasupra noastră. 

— Du-te acasă, îi spun din nou. Vreau să fiu singură. 

El dă din cap. 

— Deja ai făcut prea mult. Du-te acasă. 

— Dar... 

— Te rog. 

Ne holbăm unul la celălalt pentru o clipă. 

— Chiar vrei să fac asta, șoptește el, sau doar crezi că ar 
trebui s-o fac? 

— Vreau s-o faci, îi spun eu. 

— Dar tu ce-o să faci? mă întreabă el. 

Îi zâmbesc puţin. 

— O să supraviețuiesc. 

— Ai grijă s-o faci. 

Mă îmbrățișează. E cald și plăcut. Dar nu e bine. Nu pot să las 
garda jos, nu-mi pot permite nicio slăbiciune acum. 

ÎI privesc plecând de lângă mine. 

Fii puternică, îmi spun eu, nu fugi după el, nu-l ruga să te 
ducă acasă la el. Nu vrei o baie caldă sau ceva de mâncare, nu 
vrei să-i vezi pe Eve și pe Cicero și să simţi că ai un loc al tău. 

De parcă ești dorită undeva. 

Sau plăcută. 

De parcă poţi fi prietena cuiva. 

Ești singură în treaba asta - continuă să gândești așa pentru 
că trebuie să crezi asta. 

E responsabilitatea ta, nu a altcuiva, și nu poţi să riști să-i pui 
în pericol. Au făcut destul. Lasă-i în pace. 

Acum a dispărut printre alte corpuri, în întuneric. 

Nu ar fi trebuit să-i spun despre aruncarea în aer a culoarului 
morţii, mă gândesc eu în timp ce mă întorc și plec. Ar fi trebuit 
să-mi ţin gura închisă. Nu ar fi trebuit să rup scrisoarea. Nu ar fi 
trebuit să mă implic. 

Nu ar fi trebuit să încep toată nebunia asta. 

Ar fi trebuit să fi rămas la ce știam - adică la nimic - și să nu fi 
visat să fiu mai mult decât sunt - o orfană din Rises - pentru că 
atunci când am fost doar atât, totul era mai sigur, mai simplu și 
mai ușor. 


VP - 153 


Pe bune? se ceartă mintea mea cu mine. Mai ușor. Mama ta e 
moartă, ai fi curățat toalete ca să trăiești de pe o zi pe alta, n-ai 
fi avut niciun viitor, nicio perspectivă, nicio speranță. 

Dar tot nu am nimic, îmi răspund eu. 

De fapt, am mai puţin: n-am casă, n-am prieteni, n-am 
familie, n-am o slujbă, n-am bani, n-am educaţie... 

Ai șansa de a avea mai mult... 

Ce, cu banii din testamentul lui Isaac? Nu voi vedea niciun 
ban de la el. Va trebui să mă predau și, după aceea, ce seva 
întâmpla? Oricum nu-i vreau. 

Ai speranțe, posibilități și hotărâre, și astea valorează mai 
mult decât banii. 

Acum, în acest moment, n-am nimic. 

Prietenii. Pe Eve... 

Nu, nu vreau asta, nu vreau ca ei să se simtă obligaţi. Și am 
provocat deja prea multă durere, prea multă... Doamne, tot ce 
fac acum e să mă plâng. Nu vreau milă. Doar sinceritate. 

Îmi pare rău pentru toţi. O văd tot timpul pe doamna B. A 
făcut atât de mult pentru mine, iar eu doar am... 

Nu știu ce să fac. Mă simt goală pe dinăuntru. Egoistă. 
Proastă. 

Singură. 

Vreau să merg undeva, dar nu știu unde. Vreau să fiu cu 
Isaac. Nu vreau ca el să moară. 

Văd o singură opţiune, dar nu-mi place. 

e 

Trec pe lângă un magazin de la colţul străzii - se aude un bip 
la ușă când iese cineva - după aceea trec pe lângă un magazin 
în care se vând băuturi alcoolice, de unde un tip îmbrăcat la 
costum iese în timp ce strigă la telefon, ţinând în mână o sticlă 
învelită într-o pungă de hârtie, apoi trec pe lângă un restaurant 
care miroase atât de bine că simt că mi se întoarce stomacul pe 
dos. 

Merg pe câteva străzi lăturalnice, nu știu unde sunt și nu-mi 
pasă. Mai încolo e intrarea într-un pasaj subteran și mă îndrept 
spre ea. Măcar să mă usuc, dacă nu pentru altceva. 

Intru pe furiș în pasaj, ca să scap de ploaie și de vânt dar, din 
cauza luminii de afară, umbrele din el îmi joacă feste. 

Mi se pare că aud ceva alergând, niște șobolani mari sau niște 
câini vagabonzi. 


VP - 154 


E beznă înăuntru. 

Și e îngrozitor. 

Mai îngrozitor decât în Rises. 

Mă dor picioarele și tălpile. Nu vreau să mă gândesc la ce e 
pe pământ, dar mă las în jos și mă reazem de zid oricum, cu 
genunchii la piept. 

Aș putea muri aici și nimeni n-ar ști. Puţinor oameni le-ar 
păsa. Unii s-ar putea să sărbătorească asta. 

Cum pot oamenii să urască atât de mult și de ușor? 

Cum pot oamenii să ia o hotărâre în legătură cu mine și să mă 
judece bazându-se doar pe ce citesc în ziare și pe ce aud la 
televizor? 

Eu nu sunt așa. 

Eu sunt Martha Elizabeth Honeydew. Ziua mea e pe 31 mai. 
Îmi plac câinii, dar pisicile mă fac să strănut. Am avut un animal 
de companie, un peștișor auriu pe nume Swampy. Batonul meu 
preferat de ciocolată e Twix. Nu-mi place sfecla. Prefer să spăl 
vasele în loc să le şterg. Beau ceai Builder's - cu două lingurițe 
de zahăr și lapte - și ador biscuiţii. 

Asta sunt eu. 

Imi plac copacii și îmi place să mă uit la păsările din ei. 

Asta sunt eu. 

Am plâns în prima zi de școală. Nu am avut nicio prietenă 
bună, dar toate celelalte fete au avut. 

Asta sunt eu. 

Cântecul pe care l-am ales pentru înmormântarea mamei a 
fost acela pe care ea obișnuia să mi-l cânte când eram mică. M- 
am simţit goală pe dinăuntru de când s-a dus ea. In prima lună 
după ce a murit, am dormit în patul ei, pe aceleași cearșafuri, ca 
să-i simt mirosul. 

Asta sunt eu. 

Mă dor ochii. Clipesc. Inspir. Dau din cap. 

Haide, fată. Nu plânge, îmi spun eu. Ești mai puternică decât 
crezi. 

Nu am nicio calificare. Nu am educație. Nu am familie. Nu am 
prieteni adevăraţi. Cu excepţia lui Isaac, dar el probabil va muri 
peste câteva zile. 

Asta sunt eu. 

Îmi șterg nasul cu dosul palmei și îmi frec ochii. 

Nu face asta. 


VP - 155 


Nu am viitor. Nu am nicio speranţă. Nimic. 

Asta sunt eu. 

Un hohot de plâns îmi iese din piept. 

Nu renunța. 

Nu am nimic și nu am pe nimeni. 

Asta sunt eu. 

Clipesc și îmi cad lacrimile. 

Nu renunța. 

Dar nu mai pot continua. 

Nu mai pot face nimic. 

Alunec pe pământ, cad cu capul în noroi și plâng ca o 
vagabondă inutilă, ridicolă și neajutorată. 

Nu fi slabă, îmi spune mintea mea. 

Dar sunt, îi spun eu. 

Sunt slabă. 

Și sunt distrusă. 


Prim-ministrul 


Cu cravata cu nodul bine strâns la gât și sacoul cu toți nasturii 
încheiaţi, prim-ministrul stă în mijlocul camerei, urmărind știrile 
de la ora zece, în timp ce se prezintă montajul cu Eve târâtă 
afară din Tribunalul Penal Central Old Bailey până la o mașină 
care o așteaptă. Are părul încâlcit, plin de albuș și gălbenuș și 
coji de ou, pijamaua și puloverul îi sunt împroșcate și ele, și 
acoperite de făină. 

Prim-ministrul mijește ochii. 

Restul camerei e luminat doar de bătaia slabă a unei lămpi de 
pe o masă și de pâlpâirea focului. 

— Aţi văzut „Sâmbăta, pe canapea” de azi-dimineață? 
întreabă Sofia din întuneric. 

— Trebuia s-o văd? îi răspunde el calm. Asta era 
responsabilitatea ta. Presupun că totul a mers bine. Își răsucește 
nasturii sacoului, îl dă jos și îl atârnă de spătarul scaunului lui 
drept. 

— O veţi urmări în reluare? Ea face un pas în față, dar tot nu 
ajunge la lumină. 

— Te întreb din nou, trebuie s-o văd? întreabă el. 


VP - 156 


Ea se oprește. Focul pârâie, umbrele se joacă pe podea, iar 
lumina pâlpâie pe pereți și pe perdelele grele. 

— Nu, răspunde ea. Face încă un pas în față, iar lumina 
focului îi acoperă fața în timp ce-i toarnă lui o băutură dintr-o 
carafă de cristal. 

— Au studiat toate filmările cu camere de supraveghere din 
zonă, spune ea. 

— Cine? 

— Angajaţii dumneavoastră din camera albastră. Îi oferă 
băutura. 

— Au găsit ceva? întreabă el. 

— Da, spune ea cu voce înceată. l-au văzut... 

— Lasă-mă să ghicesc, o întrerupe el. Pe Cicero și ai lui? 

Ea dă din cap. 

El ridică paharul până la gură și soarbe alcoolul. 

— Se pare că se transformă în revoluționari discreți. 

— De asemenea, mai sunt destul de siguri că... 

Telefonul din buzunarul sacoului lui sună și ridică mâna 
făcându-i semn să tacă. 

— Patty, spune el la telefon. Ti-am spus s-o informezi pe 
Sofia, nu să mă deranjezi pe mine. 

Faţa lui e foarte serioasă când ascultă. 

— Ințeleg. Cu băiatul Stanton? 

Tace un moment. 

— Sunt sigur că putem trimite agentul înapoi la tine și, după 
aceea, te poţi ocupa de treabă. 

Mai ia o înghiţitură din băutură și pe faţă îi apare un zâmbet 
viclean. 

— National News? Da, excelent. De fapt, dă tot ce ai mai bun 
în misiunea asta. Tu ești șefa în misiunea asta și îmi scot pălăria 
în fața ta pentru ideea asta minunată. Te-ai întrecut pe tine 
însăţi cu asta. 

Încheie convorbirea și ţine telefonul în dreptul ochilor în timp 
ce se gândește. 

— Am împușcat mai mulţi iepuri dintr-un foc, murmură el, 
zâmbind. 


VP - 157 


ZIUA 5 


Martha 


Am ochii închiși. 

Cred că încă e întuneric. 

Toate mi se par ciudate. 

Mă gândesc, mă gândesc... încerc să-mi amintesc... 

Eram cu Max; îmi era frig, eram udă... ploua... după aceea a 
venit autobuzul, apoi am plecat... i-am spus să plece... m-am 
oprit într-un pasaj subteran. Ce s-a întâmplat după aceea? 

După aceea m-am simţit foarte rău. M-am întins pe pământ ca 
o ratată. Era frig. Și umed. Era foarte umed. 

Dar... acum nu sunt... 

Stau pe ceva moale și e altceva deasupra mea. Ceva cald și 
uscat. Pături? O plapumă? 

Toate lucrurile miros frumos. 

E liniște. 

Îmi mișc picioarele - sunt uscate. 

Îmi mișc tot corpul. Cu ce sunt îmbrăcată? 

Unde sunt? 

Ce...? 

Ce s-a întâmplat? 

Mă ridic. Deschid ochii. Clipesc. E întuneric, dar văd o lumină 
slabă, ca de la o lampă, venind de undeva. Mai clipesc de 
câteva ori și îmi deschid ochii mai bine. Stau pe un pat, cuo 
plapumă mare și moale peste mine și port niște pijamale roz și 
pufoase, cu mânecile prea lungi, care îmi acoperă mâinile. Mă 
uit prin cameră cât de bine pot; nu văd pe nimeni. Încerc să-mi 
dau seama unde sunt. 

Perdele la fereastră, rafturi de cărţi, postere pe pereţi, un 
birou... 

Ușa se deschide și intră lumina. Pălesc de frică, îmi ridic o 
mână și mă uit printre degete. 

— Bună dimineața, somnoroaso! Are o voce stridentă, 
ascuţită. 

— Patty? bombănesc eu. Ce? Ce naiba? 


VP - 158 


— Ce frumos îţi întâmpini gazda și mulțumești cuiva că ţi-a 
salvat viața. 

Mă holbez la ea. Ce? 

— Te-am găsit căzută la marginea drumului, inconștientă, și 
mi-am riscat siguranţa când te-am pus în mașină și te-am adus 
aici. 

— Ce? repet eu. De ce nu m-am trezit? 

— Ei bine, murmură ea, n-am vrut să fii recalcitrantă, așa că 
am folosit un pic de cloroform. 

— Ce?! 

— Nu-ţi face griji, nu vei suferi de efecte secundare pe termen 
lung. 

— Și unde sunt acum? 

— Ti-am spus. Acasă la mine. 

— Latine... 

— Ei bine, ca să nu faci scandal din cauza asta, practic, e casa 
lui Isaac, dar el nu e disponibil momentan, așa că... Ea ridică din 
umeri. De fapt, ești în camera lui. Cearșafurile sunt noi, nu te 
agita. Te-aș fi pus într-una dintre camerele de oaspeţi, dar una e 
plină de haine, alta e plină de valize pregătite de plecare și, 
bineînţeles, pe cea mare o folosesc eu pe post de sală de 
gimnastică până e renovată sala obișnuită. 

Mă uit prin jur. Posterele lui sunt pe pereți, temele lui sunt pe 
birou, hainele lui sunt în dulapul lui, pozele lui sunt proptite pe 
raftul lui. Îmi mijesc ochii și mă uit la ele. Sunt poze cu noi doi, 
una cu noi în pădurea Bracken, alta cu mine stând în leagăn și 
zâmbind. 

— Nu-mi vine să cred că m-ai adormit cu cloroform. 

— Îmi făceam griji pentru tine. Am crezut că era un mod 
rezonabil de a te aduce aici. 

Mă holbez la ea. 

— Da, sigur că da. Acum spune-mi adevăratul motiv pentru 
care m-ai adus aici. 

Ea oftează, își încrucișează braţele pe piept și se reazemă de 
perete. 

— Am crezut că vei muri dacă te lăsam acolo... 

— Și ce-ţi pasă ţie? 

Ea dă din cap și zice „tţ, tţ”. 

— O, înțeleg, îi spun eu. Nu-ţi pasă, dar ai nevoie de mine. 


VP - 159 


— Ai fost de acord să te implici, spune ea, agitându-și 
telefonul mobil în aer. 

— În realitate, te-ar durea în cot dac-aș muri sau aș trăi, dar ai 
nevoie de mine ca să-l scoţi pe Isaac de pe culoarul morţii. Nu-i 
așa? 

Ea nu răspunde. 

Imi dau jos picioarele de pe pat. 

— Dar nu înţeleg cum m-ai găsit. Mă urmăreai? 

— Într-un fel. 

Hainele pe care le purtam sunt într-o grămadă la podea. 
Lângă ele e telefonul pe care mi l-a dat Max. 

— Ei bine, felicitări pentru asta, dar eu o să plec acum. 

— Nu, n-o să faci asta. 

— Aă, ba da, o s-o fac. 

Ea merge prin casă și pornește televizorul. 

— Nu, domnișoară, chiar n-o să faci asta. Dacă nu cumva vrei 
să fii prinsă și asta nu o să ne ajute nici pe noi, nici pe Isaac. 
Cum o să-l scoatem atunci? 

Dă de un canal de știri și acolo e poza mea, din nou. 

— Credeam că ai observat toate posterele de pe străzi prin 
care se anunţă că ești căutată. 

— Nu am nevoie de tine. Pot să-mi duc singură bătăliile. 

— Dar ești aici. 

— Nu am ales să vin aici. M-ai răpit. M-ai drogat! 

Râde de mine. Aș vrea să-i dau un pumn. 

— Dacă nu te-aș fi luat și nu te-aș fi adus aici, ai fi murit până 
acum. Sau ai fi fost legată de un pat de spital. 

— Vor să mă trimită la un sanatoriu, nu la o închisoare. 

— Cred că-ţi dai seama că a trecut vremea sanatoriilor. 

— N-am făcut nimic. 

— Cu siguranţă, ţi-ai dat seama până acum că nimănui nu-i 
pasă dacă ai făcut sau n-ai făcut ceva. Adevărul e că ești aici, nu 
pleci nicăieri, așa că acceptă situaţia și taci. Fă un duș - puti -, 
îmbracă-te și coboară la parter. Avem planuri de făcut - trebuie 
să înveți să declanșezi un explozibil. 

Se întoarce și iese grăbită din cameră. 

— Scorpie, șoptesc eu. 


Isaac 


VP - 160 


Aici totul e memorie; totul e trecut pentru că nu există viitor. 

Stau pe marginea saltelei, amintindu-mi că, acum șapte zile, 
ai fost și tu aici, Martha. 

Cum de ai rămas atât de puternică? 

Ce ţi-au făcut în fiecare dintre aceste celule? 

De afară, când te priveam prin camerele de filmat, celulele 
păreau mai mari, mai confortabile și, cumva, părea mai ușor să 
stai în ele. Dar, cum spuneam mai devreme, oamenii care 
conduc locul ăsta sunt isteţi și vicleni; oamenii de acasă nu văd 
ce se întâmplă cu adevărat aici. 

In celula de azi, pereţii, patul și podeaua sunt toate albe, ca 
de obicei, fereastra e mai mică și nu are gratii, doar o 
deschizătură. Nu am destul spaţiu ca să împing patul până la ea 
și, chiar dacă aș putea, e prea mică pentru a vedea prin ea ce e 
afară. Dar pot vedea cerul și îmi pot imagina străzile și clădirile, 
și îmi pot aminti de copac și de pasărea din el. 

Sunt patru camere de filmat, câte una în partea de sus a 
fiecărui perete. Știu care dintre ele filmează în fiecare moment, 
pentru că se aprinde un beculeț mic și roșu, ca lumina roșie din 
Terminator care te urmărește. 

Când mă întorc în altă parte, mă filmează altă cameră ca să 
mă vadă bine tot timpul. 

Mă joc într-un fel ciudat cu ei, întorcându-mă când la una, 
când la alta, când la următoarea, cât de repede pot, ca să-i 
prind nepregătiţi. 

Mă opresc la una, mă holbez la beculeţul roșu și îmi revin 
amintirile: când am fost la oftalmolog, luminile frână în 
întuneric, butonul de standby de pe televizorul imens al lui 
Jackson sau butonul de pornire și oprire de pe aparatul cu laser 
de slăbit al lui Patty. 

Memoria e un lucru ciudat și e ciudat ce-ţi trece prin minte și 
când. 

Inchid ochii, gândindu-mă la toate lucrurile pe care le aveau 
ei, ca sistemul antifurt de ultimă generaţie, cel mai modern 
sistem de divertisment în toată casa, încălzirea prin podea, 
perdelele cu telecomandă... 

Mă opresc și deschid ochii. Se aude un bâzâit... 

Ce-i asta? 

Peretele din faţa mea se schimbă. Diferite culori se amestecă 
pe el, apar niște imagini, niște fotografii. 


VP - 161 


De unde vin astea? 

Mă uit în spate; bâzâitul vine de la camera de filmat de vizavi. 

Funcţionează și ca un proiector. 

Mă uit înapoi la perete. Apare o poză cu Martha. 

Părul ei încă e lung; poza trebuie să fie dinainte de a fi 
arestată. Zâmbește, râde. Pare foarte fericită. 

Îi zâmbesc, dar imaginea se schimbă. Culorile se amestecă, 
apoi se împrăștie, și ea apare din nou. 

Are părul lung, dar arată altfel. Ochii ei mă privesc de parcă 
mă roagă ceva. Întind mâna spre ea chiar dacă știu că nu e 
reală. 

De unde-a venit asta? Cine a făcut poza asta? 

Imaginea se schimbă din nou. 

E un prim-plan al feţei ei. Cureaua lui Jackson e în jurul gâtului 
ei. 

Imaginea se schimbă din nou. 

Un stop-cadru cu ea tresărind când glonțul îl lovește pe 
Jackson. Picături de sânge plutesc în aer. 

Și din nou. 

Imaginea se mărește, arătându-ne pe amândoi, în aceeași 
noapte, holbându-ne unul la celălalt, arătând foarte speriaţi și 
confuzi. Acum se și aude. Vocea ei - „Isaac, eu pot să fiu 
martira, pot să fac asta, dar luptătorul trebuie să fii tu”. 

„Să fii tu”, se aude ecoul. 

Imaginea se schimbă din nou. 

E doar ea. 

Lumini albastre sclipesc pe pielea ei și își ține mâinile ridicate 
în aer. 

Se schimbă din nou. 

Un aparat de ras trece pe capul ei. Părul îi cade. Plânge. 

Din nou. A 

Stă pe podeaua acestei celule. In salopetă albă, cu sânge pe 
degete. 

Din nou. 

În Celula 7, punerea coroanei. 

Din nou. 

Din nou. 

Din nou. 

Mă întorc. Nu mai suport. 

Băzâitul se oprește. 


VP - 162 


Dar, după câteva secunde, începe din nou, de data asta, de la 
una dintre celelalte camere de filmat și, în faţa mea, imaginile 
apar din nou. 

Părul ei e lung. Zâmbește, râde; pare fericită. 

Mă cuprinde groaza; se repetă. Știu ce îmi vor arăta după 
asta. 

Cureaua. 

Glonţul. 

Sângele. 

Martira. 

Luptătorul. 

Să fii tu... tu... tu. 

Lumini albastre. 

Mâinile în aer. 

Aparatul de ras pe capul ei. 

Căderea părului. 

Lacrimi... 

Închid ochii. 

Nu mai suport. 

Mă întorc din nou, spre partea mea de data asta, și deschid 
ochii. 

Se aprinde un beculeț roșu și pe camera asta. Și proiectorul 
de vizavi bâzâie. 

Vin imaginile. 

Tortura. 

Întotdeauna sub camera care mă filmează, așa că nu sunt 
văzute niciodată de telespectatorii de acasă. Totul e foarte 
inteligent planificat și calculat. 

Mă întorc din nou, așa că iar începe totul pe peretele din fața 
mea. 

lar mă întorc. Acum e pe peretele ăsta. 

Oare cum arăt pentru oamenii care se uită acum la mine? 
Când mă întorc dintr-o parte într-alta și dau din cap? 

Ca un nebun. 

Nu ca genul de persoană care poate fi eliberată în societate. 

Cad în capcana lor. 

Fac ce își doresc ei. 

Închid ochii, dar o parte din mine nu se poate abtine să nu se 
uite la ea, așa că îi deschid din nou. 


VP - 163 


Acum au adăugat și faţa lui Jackson; privirile răutăcioase ale 
lui și ale lui Patty, râsul ei îngrozitor și strident care îmi pătrunde 
în creier și de la care mă doare capul de simt că o să-mi 
explodeze. 

Imaginile sunt foarte luminoase și trebuie să închid ochii, dar 
sunt sigur că, atunci când fac asta, ei dau mai tare sonorul la 
zgomote și la voci și le fac mai ascuţite. 

Îmi pun mâinile peste urechi. 

Sunt furios pentru că sunt manipulat și torturat. 

Închid ochii, gem ca să nu mai aud sunetele, mă legăn 
încercând să mă calmez. 

Încerc să respir... inspir... expir... inspir... expir... calm... 

Îmi îngrop capul în saltea, dar încă disting luminile și, chiar 
dacă ţin mâinile pe urechi, încă pot să aud râsul lui Patty, vocea 
lui Jackson, plânsul Marthei. 

Încerc să-mi imaginez că sunt departe de toate astea, dar nu 
pot duce niciun gând până la capăt și, în schimb, întrebări și 
gânduri pe care nu le vreau îmi trec prin minte. 

Râsul lui Patty. 

Ar fi trebuit să acţionez dinainte. 

Vocea lui Jackson. 

Ar fi trebuit să ascult, să întreb, să acţionez. 

Plânsul Marthei. 

Mama ei ar mai fi în viaţă. 

Mă simt vinovat. Sunt vinovat. 

Inima frântă a doamnei B după moartea lui Ollie. 

Merit să mor. Ar trebui să mor. 

— Aauuu! Mă ridic și strig la imagini. Aauuu! Și lovesc 
peretele, trimițând toată furia mea prin braţ și prin pumn, în 
piatră, și doare al naibii de tare. 

Cad la pământ. 

Și capul, și pumnul îmi zvâcnesc. Imaginile continuă să apară 
deasupra mea și sunetul e peste tot în jurul meu. Ridic pumnul 
rănit în razele proiectorului, iar fața lui Patty apare pe pielea 
mea în loc să apară pe perete. 

Mișc pumnul ca gura ei să ajungă pe încheieturile mele 
sângerânde. 

— Să-l pupi mai bine, șoptesc eu. Nu, n-ai face asta niciodată. 
Ce-am însemnat eu pentru tine? Un produs pe care să-l plimbi la 


VP - 164 


evenimente sau să-l prezinţi pentru articolele din reviste? Bietul 
orfan pe care l-ai salvat din sărăcie? 

Îmi las mâna pe piept și închid ochii. 

— Ce glumă. 

Patty - declarată Mama Anului de revista Ce; mai buni părinți 
doi ani la rând, vorbea cu toată lumea și le zâmbea tuturor, dar 
niciodată mie. 

Mama Anului șușotea tot timpul la telefon, complota și țesea 
intrigi. Îi auzeam conversațiile fără să vreau, când încercam să 
mă uit la televizor, când puneam ceainicul la fiert să-i mai fac o 
ceașcă de ceai sau când deschideam o conservă de fasole ca să- 
mi pregătesc cina. 

„= Și, dacă fac asta, cât poţi să-mi garantezi?” o auzeam 
murmurând. 

„Ei bine, eu hotărăsc acum pe ce se duc banii”. 

„Şi suma aceea e în schimbul pozelor cu ei împreună? Da, 
înţeleg, atât timp cât e ceva ce poţi folosi... Și putem ajunge din 
nou la aceeași înțelegere? Da, bineînțeles, cu altcineva, o 
persoană cunoscută”. 

„Bla, bla, bla”, obișnuiam eu să o imit în timp ce întindeam 
untul pe pâinea prăjită și turnam fasolea peste ea. 

Mama Anului? 

Da, sigur. 

Mă opresc. 

Mi se limpezește mintea. 

Dintr-odată, sunt treaz și mă ridic. 

Câte discuţii din acelea la telefon am auzit? Toate cu 
aproximativ aceleași replici. 

Imaginile încă apar și dispar în fața mea, dar acum le ignor. 

Mă gândesc. 

„O înţelegere bună pentru amândoi”, o aud pe ea spunând. 

Îmi amintesc. 

„Da, sunt de acord - secretele sunt muniţie împotriva altora și 
dacă ţi le împărtășesc se transformă în fonduri bancare pentru 
mine”. 

Totul - totul - s-a redus, sau încă se reduce, la bani și 
manipulare. 

Dar care a fost rolul lui Patty? 


Max 
VP - 165 


În liniștea camerei, Max pornește laptopul și se așază în faţa 
ecranului. În timp ce porneşte bâzâind, dă clic pe iconita de 
internet și tastează adresa site-ului lui. Cercul se învârtește în 
partea de sus a paginii în timp ce el așteaptă. 

Se lasă pe spătarul scaunului lui și ia o înghiţitură de cafea 
călduţă. 

În cele din urmă, imaginea de pe ecran se schimbă. „ACEST 
SITE NU EXISTA”, scrie pe ecran. 

Se încruntă, se apleacă și tastează adresa din nou, de data 
asta mai încet și cu mai multă grijă. Cercul se învârte din nou în 
timp ce el așteaptă, dar apare iar acel mesaj. 

Oftând, își scoate telefonul mobil și încearcă același lucru pe 
el, dar tot nu gasește nimic. 

Se întoarce la laptop, cu degetele plutindu-i deasupra 
tastaturii, dar înainte să se poată gândi la ce să mai încerce, se 
aude un clinchet care anunţă primirea unui email. 

Dă clic pe ecran pentru a citi mesajul. 

„Site-ul pe care l-aţi creat a fost raportat pentru încălcarea 
regulilor guvernului referitoare la siguranţa naţională. Ca 
urmare a investigațiilor cerute de actualizările legilor 
antiterorism, a fost eliminat și toată istoria conţinutului lui a fost 
distrusă. Vi se interzice să republicaţi oricare dintre datele 
menţionate, iar încălcarea acestui ordin poate avea ca rezultat 
arestarea și încarcerarea ulterioară a dumneavoastră”. 

Își umflă obrajii și expiră zgomotos. 

— Antiterorism? șoptește el, dând din cap. 

Aude bătăi în ușă și se întoarce de la laptop. 

— Pot să intru? întreabă Eve. 

— Da. 

Ea închide ușa în urma ei și se așază pe marginea patului. 

— Ești bine? 

— Da, îi răspunde Max. Mă bucur că ești acasă. 

— Și eu, șoptește ea. Cred că Cicero a avut o legătură cu 
asta, dar nu vrea să-mi spună. 

Max ridică din umeri. 

— Și cred că și tu ai fost implicat. 

El nu răspunde. 

— Ai grijă, spune ea. Se ridică să plece, dar se oprește în 
pragul ușii. Max... am lăsat un plic în camera mea înainte să mă 
ia, dar acum nu-l mai găsesc. Nu cumva știi tu unde e? 


VP - 166 


El dă din cap. 

— Ce era în el? 

— Ceva despre care ar fi mai bine să se vorbească decât să 
se citească. Ea așteaptă reacţia lui, dar telefonul lui sună din 
cauza unui mesaj primit, iar el se întoarce cu spatele la ea. 

— Nu știu, mamă, îi răspunde el. 

— Nu contează, spune ea și iese din camera lui, dând din cap, 
apoi închide ușa. 

Max se holbează la telefonul lui. 

Clipește la vederea mesajului, dă din cap, se uită în altă parte, 
apoi înapoi la mesaj. 

„Site-urile nu vor funcţiona. Oprește-le. Există o altă cale. Nu 
ești singur”. 

Se uită la număr, nu îl cunoaște. 

„Cine ești?” tastează el ca răspuns. 

După o clipă, vine răspunsul. „Un prieten. Un simpatizant”. 

Așteaptă o secundă, apoi degetele lui mari se reped la 
tastatură. „Care e cealaltă cale?” tastează el. 

Se holbează la ecran, așteptând mai mult. 

Se aude alt clinchet. „Nu încă. Fii atent. Ești urmărit”, scrie pe 
ecran. 

„Uurmărit?” 

Răspunsul vine repede. „Nu-ţi spun mai mult acum. Așteaptă. 
Tinem legătura”. 

Distrat, se uită pe fereastră. Ceva de pe vârful stâlpilor de 
telegraf din capătul grădinii îi captează atenţia. 

Se apropie de fereastră, holbându-se la copacii care ascund 
stâlpii pe jumătate, sigur că văzuse ceva mișcându-se. Il 
cuprinde un fior de groază și, chiar dacă e zi, trage perdelele. 

Melodia de mesaj a telefonului lui începe din nou, iar el se uită 
în jos. 

„Poţi să tragi perdelele, dar ei tot știu unde ești”. 

| se înmoaie picioarele. Merge împleticindu-se până la locul 
lui, iar telefonul îi cade din mână. 

În întuneric, lumina ecranului și avertismentul de pe el îl 
privesc de pe podea. 


Martha 


VP - 167 


Stau aici, pe patul lui, înconjurată de lucrurile lui - o fotografie 
cu el de când era copil, la plajă, un tricou pe care l-a dat jos și l- 
a aruncat pe podea, rucsacul lui de școală cu cărțile ieșind din el 
- în timp ce îl privesc la televizorul lui. 

M-am uitat la televizor toată ziua. Am mers la baie, am 
hoinărit pe la parter, m-am întors aici. 

E multă liniște. E foarte diferit de Rises. Nimeni nu strigă și nu 
se bate afară și nu sunt artificii care să anunţe că s-au adus 
drogurile și sunt de vânzare. Radiatoarele funcţionează, nu am 
rămas fără apă caldă, ferestrele se închid bine și încuietoarea 
ușii nu se poate desface cu un cuțitaș. 

Cred că lucrurile simple contează. 

Până acum, nu am văzut pe altcineva în afară de Patty. A 
vorbit la telefon, a bombănit că va vorbi mai târziu cu mine și a 
dispărut. 

Ştiţi de ce mi-e dor în toată nebunia asta? De cineva care să- 
mi zâmbească atunci când intru într-o cameră, care să mă 
întrebe dacă vreau o ceașcă de ceai, care să-și pună mâna pe 
umărul meu. De companie. 

Mama făcea toate astea. 

Apoi doamna B. 

Isaac. 

Eve. 

Mașinăria asta diabolică formată din emisiunile Moartea este 
Justiție și Apasă butonul pentru justiție și restul rahaturilor care 
vin cu ele ne-a înghiţit de vii și se pare că ne luptăm înăuntrul ei 
ca să supravieţuim. 

Simt că putrezesc în ea ca în sucurile digestive ale unei 
balene diabolice. 

Poate toată țara e balena. Nu, sistemul, guvernul. Da, 
guvernul și autorităţile care permit asta, ele sunt balena, iar noi, 
oamenii mici, suntem... cum se spune? Krillul? 

Am fost împinsă până la un punct în care mi se pare că, 
inevitabil, voi deveni infractoare, așa cum spun ei că sunt. 

Ori îl voi privi pe bărbatul pe care îl iubesc executat pentru că 
mi-a salvat viaţa și pentru că a luptat pentru dreptate în numele 
mamei mele și al lui Ollie, ori accept să arunc în aer culoarul 
morţii, să fac o gaură în el și să-l ajut să evadeze. 

Ori stau aici și devin infractoare, ori ies pe fereastră și fug. 

Conștiinţa îmi spune că nu am de ales. 


VP - 168 


Max 


Max merge împleticindu-se pe hol până la bucătărie, încă 
șocat și în pijamale. Işi ţine laptopul sub braţ, un microfon în 
mână și trage cablurile după el. Eve și Cicero îl privesc cum 
intră, cu mâinile în jurul cănilor de cafea și cu farfurii cu 
sandvișuri nemâncate în faţa lor. 

— Am o idee, spune el. Azi e ziua telefoanelor la Moartea este 
Justiţie, nu-i așa? 

— Da, așa e, răspunde Eve. 

Max își pune laptopul pe masă. 

— Bine. Judecătorule, mai ţii minte ce-ai făcut? Cu telefonul? 

Cicero dă din cap. 

— Și Martha are un telefon, spune Max. 


Ora 6 :30 seara. 
Emisiunea Moartea este Justitie 


Muzica tematică rasună ca o bătaie ritmică de inimă. Nişte 
pete albe se agită în jurul logoului cu ochi și se aud pârâituri. 
Muzica se aude mai încet, logoul se mută la marginea ecranului 
albastru-închis, iar Joshua intră cu pași mari pe scenă. Într-un 
costum albastru bine croit, cu cămașă albă și cravată roșie- 
închisă, el zâmbește larg și se aud strigăte din public. Se 
oprește, se învârtește și pozează. Se aud fluierături în tot 
studioul, iar el face cu ochiul. 


JOSHUA: Doamnelor și domnilor, bună seara tuturor și bine ați 
venit la emisiune! In această seară avem un spectacol pe 
cinste! Da, într-adevăr. Luaţi loc, puneţi mâna pe băutura și 
pe ciocolata pe care o meritaţi, întindeţi-vă picioarele și lăsați- 
ne să vă ducem departe de grijile cotidiene. 


Face o pauză în timp ce publicul aclamă și aplaudă. 


JOSHUA: După cum sunt sigur că știți deja, duminica ne întâlnim 
de obicei cu invitaţii de la rubrica „Judecătorul de duminica”, 
dar ne-am gândit ca săptămâna asta, pentru plăcerea 
telespectatorilor, să mai amestecăm lucrurile puţin. Da, în 
emisiunea de astăzi nu numai că vom avea... 


VP - 169 


Se întoarce spre ecran. Acesta se împarte în șapte 
dreptunghiuri, dintre care patru sunt ocupate de fețele 
acuzaților care privesc cu răutate. Primul dreptunghi strălucește 
mai tare și se mută în centrul ecranului. Bărbatul din el tremură 
vizibil și se uită dintr-o parte în alta. 


JOSHUA: Un deţinut nou-nouț în Celula 1... 


Primul dreptunghi se mută înapoi la locul lui și al patrulea 
ocupă centrul ecranului - în el se vede un bărbat care zace pe 
podea, cu mâinile pe faţă. 


JOSHUA: Toate detaliile senzaţionale ale crimei despre care se 
presupune că a fost comisă de locatarul Celulei 4, Bill 
Dandy... 


Imaginea celulei lui Bill se retrage. Celula 7 apare acum în 
centru, cu locatarul ei, tras la față, umblând neliniștit. 


JOSHUA: E timpul deciziei finale pentru omul nostru din Celula 7 
- este el jefuitorul de bănci gata să împuște pe oricine sau 
nu? Dumneavoastră decideţi... 


Imaginea cu Celula 7 se mută în rând cu celelalte. Joshua se 
întoarce spre camera de filmat. 


JOSHUA: Dar, doamnelor și domnilor, bineînţeles că avem de 
discutat și ace/ caz. Da, cel pe care l-aţi așteptat cu toții, 
cireașa de pe tort, cel despre care vorbiţi cu toţii. Va fi 
momentul nostru de vârf. Numele lui e pe buzele tuturor, în 
toate ziarele, e hashtag-ul pe care l-aţi urmărit cu toții. 
Nimeni altul decât fiul celebrului milionar ucis, băiatul orfan 
din Rises și, ironic, numit ambasadorul adolescenților pentru 
justiţie, anul trecut, de către revista Celebrity Now! Da, Isaac 
Paige se află acum în Celula 5! 


Publicul aplaudă din nou și, când luminile se sting deasupra 
lui, celula lui Isaac apare în centrul ecranului, iar celelalte 
dispar. Camera de filmat se concentrează pe faţa lui umflată și 
pe ochii lui roșii în timp ce el zace pe saltea, holbându-se la 
tavan. 


JOSHUA: Arată destul de descurajat. Mă întreb câţi dintre voi 
simt milă pentru el și câţi aţi vota ca să-i urce procentele de 
vinovăție. Ei bine, asta este șansa voastră de a ne spune 


VP - 170 


aceste lucruri pentru că primim telefoane în legătură cu acest 
subiect, dragi telespectatori. Da, vrem să vă auzim gândurile 
și părerile. Liniile telefonice sunt deschise. Formaţi numerele! 
Și, în timp ce minunatele noastre doamne vă vor prelua 
apelurile, haideţi să aruncăm o privire la statisticile acestui 
caz. Cum îl judecați voi, urmăritorii noștri fideli, pe Isaac 
Paige? E vinovat sau nevinovat de uciderea tatălui lui, Jackson 
Paige, filantrop devenit milionar prin forțe proprii, care l-a 
salvat de o viaţă în Rises și i-a împărtășit averea, experiența 
și oportunitățile? 


Lui Joshua nu-i dispare nicio clipă zâmbetul de pe față și 
vocea lui sună fermecător, dar ochii îi sunt trişti. Merge spre 
ecran când înregistrarea din Celula lui Isaac se mută în dreapta, 
iar în stânga apar două coloane. Deasupra uneia scrie „vinovat”, 
deasupra celeilalte „nevinovat”. 


JOSHUA: Arată-ne statisticile! 


Nivelurile din coloane se ridică și coboară, aranjându-se într- 
un mod dramatic, acompaniate de un ticăit zgomotos. Brusc, se 
opresc. Coloana cu „vinovat” e înaltă, cea cu „nevinovat” e 
joasă. 

JOSHUA: la uitaţi-vă! Mie mi se pare destul de clar - nu vi se 
pare și vouă, dragi spectatori? Da, scrie 99% vinovat și 1% 
nevinovat. Spune-ne, primul nostru apelant, ce crezi despre 
asta? 


Se aud niște pârâituri în studio în timp ce Joshua se întoarce 
la pupitrul lui și se așază la locul lui. Camera mărește imaginea 
cu el. 


JOSHUA: Alo? Avem pe cineva pe fir? Primul apelant, mai ești 
acolo? 


APELANTUL NR. 1: Alo. Alo? 

JOSHUA: Te auzim, primul nostru apelant. Cum te numești și ce- 
ai vrea să spui despre acest caz? 

LUTHER: Mă numesc Luther. Voiam să spun... de fapt voiam să 
întreb ceva. Am pierdut programul de săptămâna trecută cu 
Martha în Celula 7, așa că voiam să-l văd pe reluări, dar când 
dau clic să pornească, nu e nimic acolo. E gol, ca și cum ar fi 
fost șters. Și e... 


VP - 171 


JOSHUA (râzând): Luther, cred că ai sunat la numărul greșit! Ai 
nevoie de asistenţă tehnică, dragul meu! 


Publicul râde alături de el. 


LUTHER: Nu, pentru că vecinul meu a spus același lucru, și 
vânzătorul și băieţii de la fotbal ale căror soții au încercat 
reluările. Toţi au spus că li s-a întâmplat același lucru. 
Înregistrarea nu mai e niciunde pe internet. 


JOSHUA: Luther, dacă pot să te opresc puţin... 

LUTHER: Și niște prieteni mi-au spus că Martha vorbea despre 
un scandal de corupţie și despre ce au făcut oamenii aceia, 
dar s-a mușamalizat, s-a spus că era vorba despre niște 
infracţiuni destul de grave, și... 

JOSHUA: Luther, dragul meu, se pare că n-ai fost la curent cu 
situaţia. Dacă ai fi fost, atunci ai ști că acele acuzaţii au fost 
investigate în totalitate... 

LUTHER: Nu, am auzit asta, dar nu văd cum ceva atât de grav 
poate fi investigat în totalitate într-un timp atât de scurt. Mai 
ales că durează atât de mult până când guvernul... 


Legătura se pierde. 


JOSHUA: Of, dragilor, se pare că l-am pierdut pe Luther. Ce 
păcat. 


Face cu ochiul spre ecran și își atinge urechea. 


JOSHUA: Haideţi să mergem mai departe. Avem pe altcineva pe 
fir? Al doilea apelant este... Malcolm. Ești aici? 


MALCOLM: Bună, da, sunt aici. 

JOSHUA: Îţi mulţumesc că ești alături de noi. Spune-ne ce ai de 
spus despre acest caz, Malcolm. Ai vreo părere despre Isaac 
Paige? Până la urmă, este un alt adolescent pe culoarul 
morții. Oare asta arată un declin al societăţii în general sau al 
comunității adolescenților în special? Crezi că ar trebui să ne 
temem de adolescenţii noștri? Mass-media a sugerat că ar 
trebui să li se interzică tuturor minorilor ieșirile pe timp de 
noapte. Ai vreo părere în legătură cu asta? 

MALCOLM: Am multe păreri în legătură cu multe lucruri, dar o 
să-ţi spun ceva ce o să ţi se pară interesant, Joshua. Ceva ce 
cred că o să li se pară interesant tuturor. Cazul lui Isaac Paige 


VP - 172 


nu e așa de simplu cum credeţi. Lucrez pentru un mare ziar 
național și am fost în zona de vizionare săptămâna trecută, în 
Celula 7, la Martha. Ce farsă a fost! Pot să vă spun că lucrurile 
despre care vorbea Luther, acele documente... 


Joshua se încruntă, își atinge urechea fără să-și dea seama și 
se agită pe scaunul lui. 


JOSHUA: Malcolm, mă tem că trebuie să te întrerup aici. Discuţia 
despre investigaţiile poliţiei nu e permisă. 


MALCOLM: Aţi spus investigații totale. Încheiate. Făcute. 
Așadar... așa cum spuneam, documentele... Am fost acolo să 
înregistrez fiecare eveniment și am înregistrat discursul de 
victimă a lui Isaac, unde a arătat documentele. Am mărit 
intenţionat imaginea cu ele și îţi spun că nu erau false... 

JOSHUA: Malcolm, trebuie să te avertizez că acuzaţiile făcute în 
public împotriva unor oameni... 

MALCOLM: Da, știu, pot fi considerate calomnie. Dar nu și când 
sunt adevărate. Și știu că ce am văzut e adevărat. Știu din 
surse sigure că Albert Delonzo - redactor-șef la National News 
- a fost arestat pentru că a furnizat droguri de mare risc, dar 
a fost eliberat după aceea fără nicio acuzație. Știu că acuzația 
de abuz asupra unui minor adusă împotriva lui Penny Drayton 
a fost mușamalizată. Știu că nenumărate acuzaţii de natură 
sexuală împotriva  prezentatorului de televiziune Jamie 
Howdinger au fost ignorate de ofiţerii investigatori pentru că 
cineva de sus le-a ordonat asta. Știu că detectivul inspector 
Hart deţine acea funcţie datorită oamenilor pe care i-a mituit, 
nu datorită aptitudinilor lui și știu că toate astea au fost 
documentate de Jackson Paige pentru a le folosi ca să scape, 
indiferent de ce infracţiuni comitea, și pentru a-și păstra stilul 
de viaţă privilegiat. Nu doar asta, dar în seara aceea s-a 
arătat - chiar dacă, interesant, de atunci nu mai e disponibil - 
montajul video clar în care se vede că Jackson a ucis-o 
intenţionat pe... 


Legătura se întrerupe din nou. Se aud doar paraziți. Joshua se 
lasă pe spate pe scaunul lui și apropie palmele, cu degetele 
încrucișate. Publicul tace. 


JOSHUA: Îmi cer scuze că avem o problemă tehnică în seara 
asta, dragi telespectatori. Se pare că ne este greu să începem 


VP - 173 


orice fel de dezbatere azi. Dar să mergem repede mai 
departe. Avem al treilea apelant pe linie? Al treilea apelant? 
Numele tău, te rog, și ce ai de spus? 


APELANTUL NR. 3 (de sex feminin): Bună, Joshua. Îţi mulţumesc 
că mi-ai acceptat apelul. 

JOSHUA: Cu plăcere. Îmi cer scuze, apelantul nostru cu numărul 
trei, dar nu am auzit numele tău. 

APELANTUL CU NR. 3: Dacă-ţi spun numele meu adevărat, s-ar 
putea să-mi tai legătura sau vocea ta de la ureche s-ar putea 
s-o facă. Eu cred că ești un om de treabă, dar vocii de la 
urechea ta nu-i place să se spună lucruri care-i fac pe oameni 
să gândească și să-și pună întrebări. 

JOSHUA: Mă zăpăcești, apelant cu numărul trei. Dar sunt 
intrigat. 

APELANTUL CU NR. 3: Asta e bine. Josh, câţi oameni ne privesc? 
Care sunt statisticile de vizionare? 

JOSHUA: Mă tem că nu am acces la ele acum... 

APELANTUL CU NR. 3: Ce spune omul care-ţi suflă la ureche? 


Joshua oftează, ridică din sprâncene și își atinge urechea. 


JOSHUA: Spune că, de obicei, sunt între douăsprezece și 
treisprezece milioane, dar interesul publicului a crescut în 
prezent, așa că probabil audiența a trecut de cincisprezece 
milioane. 


APELANTUL CU NR. 3: Asta înseamnă mulţi oameni. 

JOSHUA: Toţi așteaptă să audă ce ai de spus. 

APELANTUL CU NR. 3: Bine. Vreau să încerc ceva, dar voi avea 
nevoie să participe și publicul. Ca un joc de petrecere. vă 
promit că nu e nimic ilegal sau nepoliticos. Și e relevant 
pentru cazul lui Isaac. Bine? 

JOSHUA: O să-ţi fac pe plac. Cel puţin, deocamdată. 

APELANTUL CU NR. 3: Bine, haideţi cu toţii, și telespectatorii de 
acasă, închideți ochii și gândiţi-vă la persoana pe care o iubiţi 
cel mai mult în lumea asta. Cine e? Mama, tatăl, fratele sau 
sora. Poate cel mai bun prieten. Sau soțul sau soția, 
partenerul, oricum vreţi să-i spuneți. Imaginaţi-vă că sunteți 
cu acea persoană chiar acum, că stă în fața voastră. Vă 
zâmbiţi unul altuia. Sunteţi fericiți. Ei vă iubesc, voi îi iubiţi, nu 
puteţi să vă imaginati cum ar fi fără ei. Josh, ai înţeles? 


VP - 174 


JOSHUA: Da, sunt cu partenerul meu. 


Camera de filmat se mișcă deasupra oamenilor din public, 
care stau toţi cu ochii închiși, unii se ţin de mână cu persoana 
de lângă ei, alții își strâng telefoanele mobile de parcă ar fi 
legătura lor cu cineva iubit. 


APELANTUL CU NR. 3: Simţiţi cu toții căldura și confortul? Ei 
bine, acum imaginaţi-vă că vine cineva din spatele vostru și 
vă spune în șoaptă că vă va ucide. Pune o frânghie sau o 
curea în jurul gâtului vostru. Doamne, sunteţi speriați. Vreau 
să spun, sunteţi foarte speriaţi. Vă gândiţi: „asta e, o să mor”. 
Și sunteți îngroziţi, încă vă uitaţi la persoana pe care o iubiţi, 
aceasta se holbează la voi și știți că, în câteva minute sau 
secunde, totul se va termina pentru că un nebun vă va lăsa 
fără suflare și sunteţi îngroziți! 


Interlocutoarea face o pauză. În studio e liniște. 
APELANTUL CU NR. 3: Mă mai urmăriţi? 


JOSHUA (încet): Da. 
Publicul murmură. 


APELANTUL CU NR. 3: Persoana aceea pe care o iubiţi și care vă 
iubește poate opri totul. El, ea, oricine-ar fi, vă poate salva 
viața pentru că are o armă. O ridică și împușcă persoana care 
era gata să vă omoare. 


Se aude un oftat colectiv de ușurare. 


APELANTUL CU NR. 3: Dar acum, persoana aceea pe care o iubiţi 
va fi arestată, și el - sau ea - va fi executat sau executată 
pentru că v-a salvat viața. A luat o viaţă, așa că, după cum 
cere legea noastră, și viaţa lui sau a ei trebuie luată. Darnu a 
acționat din cauza violenţei sau a urii; a acţionat din iubire. 
Nu e loc pentru iubire în sistemul nostru juridic și vă spun că 
asta e o nedreptate. Asta mi s-a întâmplat mie, asta i s-a 
întâmplat lui Isaac. L-a omorât pe Jackson pentru că Jackson 
era să mă omoare pe mine. Nimeni n-a știut - de fapt, 
aproape nimeni - pentru că au luat proba, au distrus sau au 
ascuns totul. E nedrept. 


JOSHUA: Martha, tu ești? 


VP - 175 


Se aude un murmur din public. 


MARTHA: Sistemul nostru vede doar în alb și negru. Avem 
nevoie de gri și avem nevoie de iubire sau măcar de 
compasiune. Trebuie să luptăm pentru asta și trebuie să 
luptăm unii pentru alţii. Putem s-o facem doar dacă ne 
opunem sistemului. Isaac e vinovat - da, el a omorât un om =, 
dar vă rog să vedeţi imaginea de ansamblu, să vedeţi griul, 
să-l votaţi nevinovat și să faceţi din asta și un vot împotriva 
sistemului. Să dovedim că împreună avem puterea și împre... 


Pentru a treia oară, convorbirea se întrerupe. În studio se lasă 
din nou liniștea. 


JOSHUA: Vai, vai. Ei bine, se pare că avem niște probleme 
tehnice și îmi cer scuze pentru asta. Am avut un rând de 
apelanţi care așteptau să discute acest caz fascinant, dar se 
pare că va fi necesar să... 


UN MEMBRU AL PUBLICULUI (strigând): Mută dezbaterea în 
studio! 

JOSHUA: ...reluăm apelurile după... 

UN MEMBRU AL PUBLICULUI (strigând): Vrem să vorbim! 

JOSHUA: ...mesajul de la sponsorul nostru. Dar ce apeluri 
fascinante am avut, inclusiv unul exclusiv de la încântătoarea 
Martha Honeydew. Reveniţi alături de noi... 


Se oprește din vorbit și se holbează la studio. Își scoate casca 
din ureche. 


JOSHUA: De fapt, de ce nu? Vom auzi acel mesaj mai târziu. 
Acum, haideţi să mutăm dezbaterea în studio. Doamnelor și 
domnilor, vă rog să rămâneţi la locurile voastre. Voi veni la 
dumneavoastră. 


Se ridică și merge spre public. 
JOSHUA: Vă rog, ridicaţi-vă mâinile dacă doriți... 

Studioul e cufundat în întuneric. Publicul strigă și înjură. 
JOSHUA: Rămânetți calmi, vă rog, to... 


Vocea lui nu se mai aude. 
Pe ecranele din case, magazine, birouri și de pe telefoanele 
mobile, legătura cu studioul este întreruptă și apare un videoclip 


VP - 176 


automat. Un cer albastru cu nori albi și pufoși. Texte, fotografii 
și informaţii intră într-unul dintre nori, apoi se formează un lacăt 
care se închide cu un clic într-un colț al norului. 


O VOCE FEMININĂ: Aici, la Cyber Secure, sponsorul emisiunilor 
Moartea este Justiție și Apasă butonul pentru justiţie şi 
acţionar principal la postul Ochi pentru ochi, luăm în serios 
siguranţa voastră virtuală și vă garantăm că vă vom păstra 
toate informaţiile conform celor mai stricte politici și proceduri 
de securitate din lume... 


Martha 


— Frumos truc, spune Patty, dând buzna în cameră, îmi ia 
telefonul din mână, îl aruncă la pământ și îl calcă cu pantoful ei 
cu toc. Dragul tău prieten Stanton a făcut asta? Cel care crede 
că se pricepe la tehnologie? 

— Se pricepe mai bine ca tine, îi răspund eu. 

— El e rezerva ta în caz că Isaac moare? Un zâmbet 
dezgustător se întinde pe faţa ei de proastă. 

— Ești o scorpie, îi spun eu. 

— Da și sunt mândră de asta. 

Mi-ar plăcea să-i dau un pumn în faţa aia ridicolă. 

Dar n-o s-o fac. 

— De ce te-ai mai deranjat? Oamenii n-o să voteze că e 
nevinovat. A făcut-o. 

— Vor transmite un mesaj. Un „să vă ia dracu'”” pentru 
autorități. 

— Ai grijă cu gura ta spurcată. 

Îi arăt degetul mijlociu. 

— Presupun că nu ești tu de vină pentru gura și obiceiurile 
tale spurcate. Până la urmă, asta e educaţia ta, e vina mamei 
tale. 

— Împrejurările m-au învăţat să înjur, îi spun eu calmă. Poţi să 
dai vina pe soțul tău pentru asta. Oricum, cui îi pasă? Nu mi se 
pare că-ţi pasă prea mult de Isaac sau că-mi vei mulțumi. Chiar 
nu te-nţeleg. Îmi spui că vrei să-l salvez, apoi... 

Patty oftează, lasă umerii în jos și dă ochii peste cap de parcă 
ar fi un adolescent tipic. 


VP - 177 


— Ti-am spus că nu merge așa. Oamenii au nevoie de un ţap 
ispășitor, să vadă că s-a făcut dreptate, sau se înclină balanţa. 
Oamenii trebuie să știe cine conduce și ce se va întâmpla dacă 
nu se supun. Asta e realitatea. 

— Spui o grămadă de prostii. 

— Despre tine vorbeam. 

— Ești o vacă dezamăgită și o muiere proastă. Asta-i 
versiunea mea politicoasă. 

— Vrei să sun autorităţile și să le spun că ești aici? 

— Fă ce vrei. Atunci de ce m-ai adus aici? 

— Avem o înţelegere. Ai niște lucruri de învăţat. 

— O, da, da. Vrei să mă transformi într-un terorist. la uite ce 
influenţă bună de adult ai asupra mea. 

— Cu greu ai putea deveni tu un terorist. Nu te umfla în pene 
cu iluzii de grandoare! 

— O să respect planul tău doar dacă urcă cifrele din statistici. 
Dacă o să mi se pară că lumea votează ca să fie eliberat, atunci 
n-o s-o fac. 

— Tu chiar ești smintită. Știi care sunt cifrele? N-au mai fost 
înregistrate niciodată niveluri atât de mari și de constante. 99% 
îl cred vinovat și cred că ceilalți 1% au legătură cu tine și cu 
telefoanele pe care le-a dat prim-ministrul. Bună mișcare din 
partea lui - să lase oamenii să creadă că pot schimba ceva. 

— Nu o să mă cert cu tine, îi spun eu, reușind, Dumnezeu știe 
cum, să-mi păstrez calmul. Învaţă-mă ce să fac, dar, cum ţi-am 
spus, dacă mi se va părea că va fi eliberat... 

— Ceea ce nu se va întâmpla. 

— ... atunci nu o s-o fac, îţi repet. 

Se bosumflă, își încrucișează braţele la piept și se holbează la 
mine. 

— Ești naivă și proastă, spune ea. 

— Patty, tu întotdeauna trebuie să ai ultimul cuvânt? Câţi ani 
ai, de fapt? îi spun eu. 

Ea se întoarce, merge până la ușă, se dă în spectacol când o 
deschide și se oprește pe hol. 

— Nu, spune ea, închizând ușa înainte să-i pot răspunde. 

Vacă imatură, îi spun eu în gând. 


Joshua 


VP - 178 


Joshua stă pe un scaun, în mijlocul unei camere. E atât de 
întuneric că poate vedea doar umbrele vagi făcute de luminile 
filtrate care vin din strada de sub el. 

— Unde sunt? spune el în întuneric. 

— La ultimul etaj, îi răspunde o voce bărbătească. 

— De ce? 

— Trebuie să-ţi aducă cineva aminte care e slujba pe care o 
faci și ce responsabilitate ai. Ai lăsat sentimentele personale să 
influenţeze felul în care vorbești. Așa ceva nu se poate tolera. 

— Dar... 

— Mulţi oameni cred că simpatizezi cu acuzatul. 

— Telefoanele de azi nu s-au dat din vina mea. 

— Apelanţilor li s-a permis să vorbească prea mult. Ai fi putut 
să-i întrerupi. 

— Eu n-am avut puterea să-i întrerup - tu ai avut-o. 

Umbra corpului bărbatului se întinde peste Joshua. 

— Stai puţin - tu nu ești din echipa de la Moartea este Justitie 
sau de la postul Ochi pentru ochi? 

Bărbatul nu-i răspunde. 

— De unde ești? De la guvern? 

Bărbatul merge prin cameră, pantofii lui ţăcănind pe podea. 
Se oprește și, dintr-odată, lumina unui ecran de televizor 
strălucește în întuneric. Joshua tresare și se întoarce ca să se 
ferească de ea. 

— Acum guvernul controlează ce e voie să se arate la 
televizor? Ce spun oamenii? bombăne el. 

— Pe toţi îi interesează siguranţa și bunăstarea naţiunii și a 
poporului, îi răspunde bărbatul în timp ce se plimbă pe podeaua 
camerei. Uită-te, spune el, cu vocea lui auzindu-se din spatele 
lui Joshua. 

Ecranul pâlpâie puţin, apoi începe o înregistrare. 

Joshua stă la pupitrul emisiunii Moartea este Justiție cu 
Kristina și Eve. Se uită la Eve, pune o mână pe mâna ei și spune: 
„Îmi pare foarte rău”. Înregistrarea se schimbă, arătându-l cum 
îi oferea o cutie cu șervețele, apoi se schimbă din nou, iar el 
spune: „Eve, cu toţii suntem prietenii tăi aici. Toţi te susţinem”. 

Apare o înregistrare diferită: imaginea e mai neclară, se vede 
o stradă pe timp de seară, câteva mașini trec zgomotoase, 
oamenii merg într-o parte sau în alta. Un bărbat singur apare în 
imagine din partea dreaptă și camera de filmat îl urmează pe 


VP - 179 


drum. Îl urmărește cum urcă treptele unei case mari în stil 
edwardian și se oprește în timp ce caută ceva prin buzunare, 
apoi renunţă și apasă pe sonerie. 

Camera mărește imaginea în timp ce el așteaptă să-i 
răspundă cineva la ușă și, încet, încet, apare o faţă din pixeli. 

In cameră, Joshua de-abia se mișcă în timp ce privește cum 
ușa e deschisă de alt bărbat, iar el intră în casa lui. Dar, când 
ușa începe să se închidă și imaginea se oprește, apare pe ecran 
o imagine cu cei doi bărbaţi sărutându-se de bun venit, Joshua 
ridică privirea spre cer și capul îi tremură. 

— Așa, și? spune el, holbându-se la imaginea lui cu Pete de pe 
ecran. 

— Mie nu-mi pasă, spune bărbatul din spatele lui, dar multora 
le va păsa. 

— Nu știu în ce secol crezi tu că trăim... 

— Publicul te place, dar... 

— Nu subestima publicul nostru. E înţelegător, grijuliu, cu 
mintea deschisă... 

— Dar încă există mulţi oameni bigoţi. Bigoţi influenţi, cu 
multă putere. 

— Mă ameninţi? 

El nu răspunde. 

Imaginea de pe ecran se schimbă din nou. O priveliște diferită 
de la o cameră îndreptată spre fațada Tribunalului Penal Central 
Old Bailey. O mulţime uriașă scandează, înjură și se 
îmbrâncește. Camera mută imaginea de la o faţă la alta, oprind- 
o pentru scurt timp la fiecare, de parcă le-ar fi fotografiat. 

Dintr-odată, zgomotul se aude mai tare, iar camera se 
îndepărtează. Joshua iese din Old Bailey, ghidând-o cu grijă pe 
doamna B. Camera oprește imaginea cu amândoi pentru o clipă, 
apoi îi urmărește prin mulţime. Feţele lor se pierd în timp ce 
camera se concentrează pe ceilalţi din apropierea lor, cei care 
țin pancarte sau strigă, sau pe cei care ridică pumnii în aer. 

Văzută de sus, mulțimea arată ca un stol de grauri, întâi 
merge într-o parte, apoi în alta, apoi, fără niciun avertisment, se 
desparte în două, formându-se un cerc gol cu o singură siluetă 
în mijlocul lui. Doamna B zace pe pământ, sângele îi curge din 
stomac și formează bălți și râulețe pe drum. 


VP - 180 


Cineva aleargă, iar camera mărește imaginea și o oprește - e 
Martha. În timp ce se îndepărtează imaginea, Joshua poate fi 
văzut alergând spre ei. 

În cameră, Joshua nu se mișcă, doar ascultă pârâiturile și 
înregistrarea vocii lui care rupe tăcerea: „Martha! Ridică-te 
acum și fugi”. 

Imaginea cu cei doi și corpul fără viaţă al doamnei B se 
oprește. 

— S-a format o alianţă ciudată acolo, spune bărbatul. De ce i- 
ai spus să fugă? 

Joshua nu răspunde. 

— Știi că e căutată de autorităţi. 

— Da. 

— Și e datoria ta de cetățean și responsabilitatea ta față de 
semenii tăi să raportezi locul în care se află ea. 

— Explică-mi de ce e căutată de autorităţi, spune Joshua. 

— E un pericol pentru siguranţa ţării noastre. 

— Dacă nu sunt de acord cu asta? 

— E irelevant. Ai ajutat-o și în alt mod? 

Joshua dă din cap. 

— Nu. 

În faţa lor, imaginea de pe ecran se schimbă și acum 
înfățișează Londra văzută din satelit. Joshua îl aude pe bărbatul 
din spatele lui tastând la un fel de dispozitiv și două pete roșii 
apar pe ecran. Imaginea se mărește, se concentrează, se 
mărește din nou, până când arată o adresă - a lui Joshua. Când 
înregistrarea se mută la nivelul străzii, apar niște nume lângă 
punctele roșii: 

Martha Honeydew. 

Joshua Decker. 

— Cum...? Ce...? Eu n-am... 

— Ai invitat-o acasă la tine? 

— Nu! 

Punctul Marthei se mișcă pe drum, în timp ce ai lui Joshua 
intră în casă. După câteva secunde, Martha se mișcă din nou, 
urcând pe treptele casei înainte de a se opri și a cobori spre 
ferestrele bucătăriei de la subsol. 

— N-am știut că era acolo! spune Joshua. 

— Domnule Decker, îţi place slujba ta? Îţi place să aio slujbă? 

— Da, spune el. Și n-am știut... 


VP - 181 


— Îți place casa ta? Viaţa ta confortabilă cu partenerul tău? 

— Bineînţeles că da. 

— Atunci îţi sugerez să îţi alegi cu grijă acţiunile. 

Joshua se holbează la ecran. 

— Pentru că nu ţi se va mai spune asta încă o dată. 

Se aude cum se îndepărtează zgomotul făcut de pantofii 
bărbatului. Ușa se deschide, dar nu intră nicio lumină și, când se 
închide din nou, Joshua oftează, se lasă pe spătarul scaunului lui 
și dă din cap. 


Martha 


— De fapt, e foarte simplu, spune Patty. 

— Atât de simplu că, dacă greșesc, o să mor. 

— Chiar trebuie să fii atât de enervantă? 

Mă uit la ea. Aș vrea să-i spun: dartu chiar trebuie să fii atât 
de coruptă, plină de ură și rea? 

În schimb, îi spun: 

— Ai putea să faci tu asta. 

Ea zice „tt, tţ, tt” și nu răspunde. 

— Vreau doar să fiu sigură că o fac bine, îi spun eu. Nu vreau 
să murim amândoi. Nu vreau să moară nimeni. 

Patty pleacă. Femeia asta mă înnebunește de cap. Dacă aș 
putea să îl scot pe Isaac în alt fel, cu siguranţă nu mi-aş pierde 
vremea cu prostia asta, dar... ei bine, asta e. 

Mă uit din nou la bărbatul care stă cu mine în garajul lui Patty. 
E un tip slab, cu părul lung și creț și cu ochelari. Va arăta ca un 
profesor nebun când va fi mai bătrân. 

— Ar trebui să stai pe ea ca să te omoare, îmi spune el. 

— De unde să știu eu dacă pot avea încredere în tine? îl întreb 
eu. 

— Să ai încredere în mine? El își trece degetele prin păr; eu 
îmi imaginez niște șoareci prinși acolo. Ai de ales? Zâmbește, 
dar e ciudat; poate că sunt experimentul lui științific. 

— E foarte ușor, spune el. Și, atât timp cât urmezi 
instrucțiunile, nu se poate întâmpla nimic rău. 

— Dacă mă arunc în aer? 

— Ce ţi-am spus acum un minut? Ochii lui se mișcă în spatele 
ochelarilor. 


VP - 182 


— Păi... 

— Ar trebui să... 

— Da, scuze, te-am înţeles. 

Vorbește o sută de ani despre ce-i în geantă, unde s-o pun și 
alte lucruri din astea, dar mintea mea nu mai poate să-l 
urmărească după o vreme și doar dau din cap și sunt de acord. 

— Ai întrebări? mă întreabă el. 

Mă holbez zăpăcită la el. 

— Dacă el va fi de cealaltă parte a peretelui acolo unde-o 
pun? 

Încrucișează braţele pe piept și sprâncenele lui se ridică în 
timp ce se holbează la mine. Am impresia că s-a ocupat de asta 
la un moment dat când n-am fost destul de atentă. 

— Conform planurilor pe care le-am primit, punctul exploziei - 
țeava de scurgere de lângă zid - e o poziţie în celulă unde e 
foarte puţin probabil să fie, așezat sau stând în picioare. 

Închid ochii și îmi frec cu vârfurile degetelor pielea capului, 
care mă mănâncă, încercând să-mi amintesc... să mă gândesc. 

Va fi în Celula 7. E mai mare decât celelalte. Din câte îmi 
amintesc, va fi de cealaltă parte, departe de ușă. 

Am stat vreodată acolo? 

Am mers pe lângă locul acela? 

Nu-mi amintesc. 

Nu pot să gândesc. 

Dar oamenii din zona de vizionare? Dacă...? 

— Ține minte ce ţi-am spus - va fi doar o explozie relativ 
mică; riscul de a fi cineva rănit e aproape de zero. Ar trebui să... 

Dau din cap din nou. 

— Bine spune el. Recapitulează ce ai de făcut. 

Mă mișc nervoasă. 

— E ca la școală, bombănesc eu. 

— Ai aruncat lucruri în aer la școală? 

— Păi... 

— Continuă. 

Închid ochii, imaginându-mi traseul. 

— Mă urc pe zidul de după colţ așa cum am mai făcut-o, mă 
țin aproape de clădire și merg prin jurul ei până ajung unde e 
Celula 7 - pot să fac asta. Chiar lângă zid e un tufiș și, lângă 
tufiș, e un grilaj de scurgere. Scot grilajul și împing rucsacul în 
gaură. Apoi mă întorc sărind peste gard... 


VP - 183 


— Nu. Dacă sari peste grad n-o să poţi să-l ajuţi. 

— Da, da, scuze. Mă dau înapoi cât pot de mult, stau în 
întuneric, apoi apăs detonatorul, care e telefonul mobil... 

Când spun asta, îl ridic în aer. 

— Și după aceea? 

— După aceea, imediat după explozie, fug înapoi, îl trag prin 
gaura pe care am făcut-o și amândoi ne căţărăm pe gard, pe 
lângă tomberon. 

— După aceea? 

Oftez. 

— După aceea tu o să ne aștepți după colţ, o să ne iei și să ne 
duci cu mașina departe, într-un loc sigur, unde hotărăști tu că e 
acel loc. 

Imi face semn cu ambele degete mari ridicate și ochii se 
îngustează când zâmbește ciudat din nou. 

Eu îi imit gestul. 

— Ce-ar putea să meargă rău? îi spun eu sarcastică. 

Patty se întoarce în garaj 

— Nimic n-o să meargă rău, spune ea. 

Când aud cuvintele astea, mă simt dintr-odată foarte, foarte 
speriată. 


Isaac 


Imaginile s-au oprit. 

Și paznicii au plecat. 

l-am numărat: trei seturi de cizme au mărșăluit pe coridor. De 
trei ori s-a deschis poarta principală și de trei ori s-a închis. 

Acum nu se mai aud nici pași, nici chei, nici măcar un fluierat. 

Soarele a apus în liniște și nimeni nu a aprins becurile. 

Dar acasă, la televizoare sau computere, oamenii se vor uita 
și vor vedea celula mai bine decât mine. Într-o lumină verde 
pentru vederea de noapte. 

Martha, mă privești? 

Poţi să mă vezi? 

Ce faci acum? 

Ce-ai făcut azi? 

Aș vrea să poţi să-mi spui. 


VP - 184 


Vreau să aud că publicul ascultă acum, că, în sfârșit, au aflat 
despre nedreptate și corupţie. 

Vreau să-mi povestești cât de șocați și îngroziţi au fost 
oamenii când au descoperit ce au făcut cei care sunt la putere, 
cei care au putere asupra noastră, ca s-o păstreze. 

Vreau să aflu că ziarele au tipărit aceste povești pentru că au 
datoria s-o facă și că televiziunile au difuzat aceste titluri ca să 
ajungă la fiecare gospodărie. 

Martha, vreau să-ţi văd zâmbetul când îmi spui că lucrurile 
pentru care am luptat încep să se întâmple. Când infracțiunile 
comise de detectivul inspector Hart, Albert Delonzo și cei ca ei 
devin cunoscute de către public, poate că apoi toţi cei care au 
abuzat de funcţiile lor vor cădea ca niște piese de domino și 
doar oamenii care au stat departe de corupţie vor rămâne în 
picioare. 

In întuneric, pot să-mi imaginez că stai dreaptă și oferi 
explicaţii publicului care te ascultă acum; sentimentul de a fi 
mândru de tine mă face să uit de suferința din acest loc și îmi 
dă speranţă. 

Martha, accept că va fi prea târziu pentru mine, dar tu ai în 
fața ta o viaţă bună, plină de posibilităţi în viitor. 

Mă întreb ce vei face. 

Te vei întoarce la școală, după aceea, poate, la universitate? 

Oare pentru ce profesie te vei pregăti? 

După toate astea, poate vei fi avocată, vei lupta pentru 
drepturile altora. Da, te văd făcând asta. 

Ai fi bună la așa ceva. 

In întuneric, te văd nemișcată; mai matură, mai înțeleaptă, 
stând într-o sală de judecată plină de oameni. Da, s-a revenit la 
vechiul sistem judiciar pentru că tu și alţi oameni alături de tine 
au luptat pentru asta și au câștigat. 

Iti susții bine punctul de vedere. Eşti plină de pasiune, dar 
calmă. Eşti respectată; oamenii îţi cunosc trecutul și știu cât de 
mult ai luptat ca să ai succes. 

Imi imaginez că stai acolo, interogând un martor sau acuzatul, 
că îţi unești mâinile și degetele tale se ating. În imaginaţia mea, 
văd un inel licărind pe degetul tău; cinci fâșii subţiri împletite. 
Inelul cu puzzle al mamei mele. 

Pentru că l-ai rezolvat. 


VP-185 


„E greu la început, ţi-am scris în scrisoare, dar continuă să 
încerci” și ţi-am mai scris că mi-ai luminat viaţa și că era timpul 
să luminezi și viaţa altora. 

Ai continuat să încerci. 

Și știu, chiar din adâncurile acestei celule, că vei lumina 
vieţile altor oameni. 

Și mai știu că te vei gândi la vremurile astea și îţi vei aminti 
că te-am iubit. 

Chiar dacă asta se va întâmpla după ce voi fi murit. 


VP - 186 


ZIUA 6 


Martha 


Nu am putut să dorm noaptea trecută. 

E prea cald în casa lui Patty. Nu sunt obișnuită cu așa ceva. 
Am deschis fereastra, să las vântul să intre și să aud zgomotul 
ploii; m-au făcut să mă simt vie. 

Apoi am scos câteva dintre hainele lui Isaac din dulapul lui - 
niște pantaloni de trening, un tricou și un hanorac cu glugă - și 
m-am îmbrăcat cu ele, am stat la fereastră cu becurile stinse și 
am privit City-ul. 

Un loc nebunesc plin de oameni nebuni. 

Ştii cum e? Ca atunci când ești la școală și vezi o grămadă de 
elevi care atacă un copil singur, iar tu intervii și le spui să nu 
mai fie bătăuși, așteptându-te ca ei să se retragă pur și simplu, 
dar ei nu o fac, doar lasă copilul să plece și se iau de tine, aşa că 
încerci să le spui că nu e lupta ta, dar ei nu te ascultă sau nu 
sunt interesaţi și după aceea se iau tot timpul de tine și nu mai 
poţi scăpa de ei. 

Așa e. 

Doar că am târât pe toată lumea după mine. 

Vreau doar să merg acasă. 

Să intru pe ușă, să-mi arunc rucsacul de școală și să mă așez 
la masa din bucătărie. Mama mi-ar face o ciocolată caldă și m-ar 
întreba ce-am făcut în ziua aceea. l-aș spune că urăsc 
matematica, iar ea mi-ar da un biscuit. Apoi i-aș spune că 
bătrâna doamnă Straton a tras un pârț când scria la tablă și am 
chicoti împreună. 

Nu ar fi avut timp să gătească, pentru că ar fi fost la muncă 
toată ziua, așa că eu aș coborî până la fast-food în timp ce ea ar 
frige niște ouă cu cârnaţi și m-aș întâlni cu Ollie acolo. M-aș 
plânge lui din cauza matematicii, iar el mi-ar spune că nu o să 
am nevoie de genul ăla de matematică după ce termin școala, 
așa că n-ar trebui să-mi fac griji. M-ar îmbrăţișa de parcă aș fi 
sora lui mai mică sau ceva de genul ăsta și, când am urca 
scările până la apartamentul lui, doamna B și-ar scoate capul 


VP - 187 


din cadrul ușii și mi-ar da o felie de prăjitură cu miere s-o duc 
acasă pentru ceai. 

Nu aveam multe atunci, dar ne aveam unii pe alții. 

Viaţa e ca un castel din cărţi de joc câteodată, nu-i așa? 

Rastorni una din greșeală și tot castelul se prăbușește pe tine. 
Acum, ce-a mai rămas din el, stă în echilibru deasupra capului 
meu și se clatină. 

Cineva bate la ușă. 

Mă întorc și Patty, îmbrăcată într-o haină roz, ridicolă, intră în 
cameră. 

— De ce-i fereastra deschisă? E noiembrie! Să știi că eu 
plătesc pentru căldura de aici. 

Nu am chef să mă cert cu ea, așa că stau pe pat în timp ce ea 
închide ferestrele și dă mai tare căldura de la radiator. Când se 
întoarce, se uită la mine din cap până-n picioare și simt că ar 
trebui să spun ceva despre faptul că port hainele lui Isaac dar, în 
cele din urmă, atitudinea mea sfidătoare învinge părerile mele 
de rău. 

— Azi e înmormântarea Lydiei Barkova, spune ea scurt și la 
obiect. 

— Unde se ţine? întreb eu. 

— Nu poţi să mergi, spune ea. 

— Am întrebat unde se ţine, nu dacă pot să merg, spun eu 
încercând să nu răspund provocării ei. 

— De unde să știu? spune ea indignată. Într-un loc îngrozitor 
din partea de nord a cartierului Rises. Într-un crematoriu. 

— Nu, îi spun eu. Ea n-a vrut să fie incinerată. Voia să fie 
îngropată. Mi-a spus asta. E o bucată de pământ lângă soţul ei și 
lângă Ollie. Acolo voia să fie îngropată. 

Ea ridică din umeri. 

— Nu împușca mesagerul. Oricum e moartă; nu o să știe. 

Vacă proastă și nesimţită. 

Clipesc. Nu voi plânge. 

— O să am grijă să te arunce în groapa de gunoi a orașului 
după ce mori, bombănesc eu. O să fii mâncare pentru pescăruși 
pentru câteva zile. O privesc din cap până-n picioare. Incet, 
ostentativ. Sau câteva săptămâni, spun eu, sau luni, și nu mă 
pot abtine să nu zâmbesc. 

Deschid dulapul lui Isaac și scot o geacă neagră cu glugă. 

— Unde crezi că mergi? 


VP - 188 


— Afară, îi spun eu. 

— Nu poţi; dacă te vede cineva? Planul nostru... 
les din cameră. 

— O să fii prinsă! strigă ea după mine. 

Îmi asum riscul. 


Cartierul High Rises 


Eve apasă pe indicator, parchează la marginea drumului, în 
pasajul subteran, și oprește motorul. 

Lângă ea, pe locul pasagerului, Cicero oftează și se holbează 
prin parbriz la ofrandele pentru Jackson. Cândva înflorite și 
acoperind cenușiul trotuarelor, acum florile nu mai au culoare, 
iar petalele ofilite au căzut și au fost aruncate în șanțuri de 
vântul aspru, de ploaie, sau au rămas în drum să putrezească. 

Max se apleacă înainte de pe bancheta din spate. 

— Ce-o să se-ntâmple cu ele? întreabă el. 

— Nu știu, răspunde Eve. Cred că, de obicei, oamenii le-ar 
duce la mormântul lui sau măcar le-ar lua de-aici pe cele ofilite. 

— „Adevăratul caracter al unui om, spune Max, repetând 
cuvintele de la Moartea este Justiţie, se vede în ce cred oamenii 
despre el după moartea lui”. 

Cicero continuă să se holbeze la flori. 

— Putred, răspunde el. 

Eve coboară din mașină și ceilalți o urmează. Vântul bate 
tare, așa că ea își scoate o căciulă de lână din geantă, și-o pune 
pe cap și își bagă mâinile adânc în buzunare. Max își strecoară 
brațul sub al ei. 

Când trec după colţ, iese vânzătorul, iar Eve se întoarce să-l 
vadă încuind ușa magazinului și trăgând obloanele. 

Un pic mai departe, se opresc într-un parc. Nu e nimeni pe 
bănci, nici în leagăne, nici lângă tomberon; se văd doar câteva 
siluete în depărtare, care se îndreaptă spre o stradă îndepărtată 
din dreapta. 

Eve își amintește cum mai fusese acolo, cum îl văzuse pe 
Gus, cum îl comemorase, cum mersese la doamna B. 
Fotografiile de pe peretele ei, mărunțţișurile vieţii ei, toate vor fi 
date unui magazin de caritate sau aruncate. 

— Ești bine? întreabă Max. 


VP - 189 


Ea dă din cap afirmativ, dar el știe că nu e așa. În cele din 
urmă, ajung pe strada de lângă crematoriu. O mulţime de 
oameni se învârtesc pe-acolo, îmbrăcaţi la costume și cravate, 
paltoane elegante sau pelerine de ploaie strânse pe ei. Bărbaţii 
sunt rași și au părul aranjat perfect, iar femeile sunt machiate și 
au manichiura îngrijită. Unii vorbesc la telefoane, alții măzgălesc 
niște notițe pe carnețele. Puţini sunt cei care doar așteaptă. 

— Sunt mulţi oameni, le spune Eve lui Max și lui Cicero. 

Cicero se uită prin jur, atent și evaluând încet toată situaţia. 

— Aștia nu sunt oameni din Rises, șoptește Max. 

Ușile din spate ale unei dube se deschid, iar un bărbat cu o 
cameră de filmat sare din ea. 

— Așa e, spune Cicero. Sunt jurnaliști. 

— Mulţi jurnaliști, observă Max. 

Cicero dă din cap. 

— Sper că n-o să vină și Martha. 

Mulțimea de oameni din jurul lor se întoarce în altă direcţie, 
iar camerele de filmat îi urmează, concentrându-se în depărtare 
în timp ce se lasă tăcerea și aerul rece le dă fiori. 

Max, Eve și Cicero se uită unii la alţii, cu feţele împietrite, apoi 
se uită la ce filmează camerele. 

Grupuri de oameni vin spre ei, în liniște și mergând încet pe 
iarba tunsă scurt, cu capetele ridicate, dar solemne. 

— Sunt oamenii din Rises, șoptește Cicero. 

Se mișcă pașnic și calm. Unii în grupuri, alţii singuri, unii cu 
bărbiile ridicate și piepturile umflate, alţii cu șervețele la nasuri 
și cu ochii roșii. 

Toţi cu demnitate. 

Un nor de haine negre plutește. Format în durere, unit de jale, 
legat de respect. 

Presa, jurnaliștii, camerele de filmat și turiștii îndoliaţi se 
despart ca Marea Roșie pentru ei, iar sicriul doamnei B, flancat 
de prieteni și vecini, se ivește. Toate capetele sunt aplecate și 
mâinile sunt puse peste inimi. 

Cicero ia mâna lui Eve și o strânge. 

Și, cu Max lângă ei și ignorând camerele de filmat îndreptate 
spre ei, privesc și așteaptă în timp ce sicriul se apropie încet de 
ei. 


Martha 
VP - 190 


Mă simt bine că m-am întors într-un loc căruia îi aparţin, unde 
oamenii mă cunosc, mă recunosc. Mă înțeleg. 

Dar îmi ţin capul plecat. Nu pot avea încredere în toţi. Mai 
sunt și din aceia care s-ar gândi că ar primi o recompensă dacă 
ar suna la acel număr, ar veni cineva și m-ar aresta. Dar înțeleg 
asta; banii aceia le-ar putea schimba viaţa. Ar putea să-și 
plătească chiria sau ipoteca, să-și plătească datoriile, ar putea 
merge într-o vacanţă adevărată sau, la naiba, ar putea să-și 
trimită copilul la universitate, să-i dea o șansă pentru viitor. 

E greu să refuzi așa ceva când ţi se oferă pe tavă doar dacă 
arăţi într-o anumită direcţie. 

Te gândești la toată mâncarea pe care ai putea s-o ai. 

Te gândești să-i spui acelui șef care te-a tratat rău în ultimii 
ani să se ducă naibii. 

Te gândești la o declaraţie bancară care nu e scrisă cu roșu. 

Sau că ai putea avea căldură toată iarna. 

Banii au putere. 

Cum să nu știm asta? 

Da, e bine că m-am întors, dar îmi doresc să fi fost pentru un 
motiv mai bun. Aș vrea să pot rămâne aici. 

Merg cu un grup pe lângă sicriu. Voiam să fiu unul dintre 
purtătorii lui, dar oamenii se uită prea mult la cei care cară 
sicriul, așa că stau între ei, ating lemnul sicriului cu mâna 
dreaptă și îmi ţin capul în jos. 

Of, doamnă B... 

Pantofii din fața mea îi aparţin lui Sam. Vârfurile lor sunt 
zgâriate, dar se pare că a acoperit zgârieturile cu un marker 
negru. Cu markerul negru a desenat și pe mâinile lui Ollie când 
erau în școala primară, iar doamna B a luat-o razna pentru că 
una dintre mâăzgăliturile lui arăta ca un penis și nu se putea 
șterge. Apoi și-a cerut scuze că l-a făcut să plângă. 

În spatele meu e Asa. Îi aud smiorcăiala și respiraţia 
zgomotoasă. Nu are fraţi sau surori, nici prieteni adevăraţi. Un 
jucător de fotbal într-adevăr pasionat, chiar dacă juca prost. 
Parcă îl aud și acum. „Hai la meci, frate”, îi striga lui Ollie, chiar 
și când ploua cu găleata. Ollie era prea amabil ca să-i spună nu, 
dar, Doamne, cum îl certa doamna B când se întorcea acasă ud 
leoarcă. El nu-i spunea niciodată de ce făcea asta. Doar ridica 
din umeri de parcă era doar vina lui Dumnezeu că ploua. 


VP-191 


Vizavi de el e bătrânul, domnul prieten al doamnei B, cum 
obișnuia ea să-i spună. Domnul Stanley. N-am aflat dacă Stanley 
era numele lui de botez sau cel de familie. Am tachinat-o din 
cauza lui o dată. „E doar un prieten, atât”, mi-a spus ea, apoi 
am văzut-o uitându-se la fotografia soțului ei mort de multă 
vreme și n-am mai spus nimic. 

Mă uit într-o parte ca să-i văd faţa. Tine capul sus, pieptul îi e 
umflat și lacrimile îi curg pe obraz. Nu ascunde nimic; își arată 
jalea și durerea tuturor. 

Îmi pare rău, mă gândesc, dar aș vrea să spun: Îmi pare rău. 
Îmi pare rău. Îmi pare rău. 

Lemnul sicriului îmi lovește iar mâna și mă gândesc că 
doamna B e în acest sicriu, dar nu mi se pare ceva real. Nu-mi 
pot imagina corpul ei acolo. Nu-mi pot imagina că ea nu maie 
aici. Că nu va mai răspunde la ușă într-un șorțţuleţ urât 
cumpărat de la piaţă, că nu-i voi mai auzi bătaia „secretă” la 
ușa mea prin care mă anunţa că ceaiul era gata, că nu voi mai 
simţi mirosul prăjiturii ei cu miere, că nu voi mai gusta singurul 
lucru pe care îl gătea prost: zeama aceea îngrozitoare care mi 
se lipea în gură și se făcea ca un jeleu dacă o lăsam prea mult 
timp în farfurie. 

Ea... nu... mai... e... niciunde. 

Nu... 

Pur și simplu, nu mai e. 

E moartă. 

Prea multă moarte, prea multe înmormântări și prea multă 
durere. 

Totul se înceţoșează în faţa mea, inspir adânc, încercând să 
nu plâng, clipesc și mă uit la purtătorul de sicriu din faţă, dar 
așa, din spatele lui, nu-mi dau seama cine e. Dar cineva din 
mulțimea din stânga lui îmi atrage atenţia și arunc o privire în 
direcţia ei. 

E Eve. 

Se uită direct la mine. 

Mi se întoarce stomacul pe dos, aș vrea să fug și s-o 
îmbrăţișez. Vreau să mă ţină în braţe și să aibă grijă de mine, 
așa cum a făcut-o săptămâna trecută. 

M-am săturat să fiu puternică și singură. 

Ea dă din cap uitându-se la mine, dau și eu din cap, mai mult 
îmi mișc ochii decât capul, și continui s-o privesc în timp ce ne 


VP - 192 


apropiem, ajungând lângă ea în apropiere de ușile 
crematoriului. Ne oprim, cineva din faţă ne face loc sau 
deschide ușile, nu știu. 

Cineva îmi atinge mâna și tresar. E Eve. 

— Nu te întoarce, îmi șoptește ea la ureche. Autorităţile și 
presa sunt peste tot. 

Îmi las capul în jos; oamenii din jurul meu sunt mult mai înalţi 
decât mine, așa că pot să mă ascund printre ei. 

— Îmi pare rău pentru doamna B, spune ea. 

Nu pot să-i răspund. 

Calmează-te, îmi spun eu în gând. 

Dar tremur, tot corpul îmi tremură, și îmi curg lacrimile. 

— Of, biata mea fată, îmi spune ea și mă strânge tare de 
mână, aș vrea să pot repara totul pentru tine... 

Mulțimea înaintează din nou și mă duce cu ea. Ea merge 
poticnindu-se pe lângă mine, făcându-și loc cu forța pe drum. 

— Ne întâlnim după asta, îmi șoptește. 

Îmi şterg repede faţa și mă încrunt la ea. 

— Unde? 

Dar mulţimea mă trage mai departe, mă înghite, și o pierd din 
ochi. 

Îmi las capul iar în jos și merg înainte. 

Treptele de beton ale crematoriului apar, îmi văd picioarele 
urcând pe ele și îmi amintesc când am făcut asta ultima dată. 

La moartea mamei. 

Acum s-a dus și doamna B. 

Cine urmează? 

Isaac. 

Ating inelul cu puzzle pe care încă nu l-am rezolvat și care 
atârnă de lănţișorul de la gâtul meu. 

Capela e plină. Fiecare scaun e ocupat. Oamenii stau jos, 
lângă altar. Mai mulţi sunt în spate, unde stau eu, ascunsă între 
corpurile oamenilor care ţin la mine, chiar dacă sunt aproape o 
străină pentru ei, doar un nume pe care îl știu, chiar dacă au 
văzut că era să mor, m-au văzut când am fost mai slabă. Mă 
simt goală în mijlocul lor, de parcă ei ar ști totul despre mine 
fără să mă cunoască. 

Tu ești speranța lor, îmi spune vocea din mintea mea. 


VP - 193 


Ei cunosc adevărul, ei au votat pentru nevinovăția ta. Și-au 
cheltuit banii pentru tine, o persoană pe care nu o cunoșteau, 
dar despre care credeau că va face ce e bine. 

Le ești datoare. 

Îi sunt datoare mamei, mă gândesc eu, lui Ollie și doamnei B. 
Și îi sunt datoare lui Eve pentru că i-a păsat, lui Cicero pentru că 
a vorbit, lui Max pentru că m-a ajutat. Și lui Isaac. Lui Isaac 
pentru... pentru tot. 

Cum am ajuns să fiu datoare atâtor oameni? 

Mă holbez la sicriu și nu mă pot abţine să nu mi-o imaginez pe 
doamna B înăuntrul lui și rămân fără aer, ca și cum aș fi primit 
un pumn în piept. 

Vreau să fug departe, să las totul, să uit de toate. 

Prea multă durere. Prea multe amintiri. 

Nu pot să văd din cauza lacrimilor. 

e 

— Hei, șoptește cineva la urechea mea. 

Mă întorc încet în direcţia din care se aude vocea; o fată stă 
chiar lângă mine. 

— Trebuie să vii afară cu mine, șoptește ea. 

O privesc în ochi. 

— Ce? 

— Autorităţile vor veni aici și vor verifica pe toată lumea. 
Trebuie să pleci de-aici acum. Haide! 

Mă trage de braţ. 

— Cine ești? 

— Am fost colege în clasa de franceză anul trecut. Haide, mă 
roagă ea. Repede! 

— Dar... 

— E pentru binele tău. Trebuie să pleci! 

Mă uit iar la sicriu. 

— Nu pot... 

— Trebuie. Doamna Barkova nu ar vrea să fii prinsă, nu-i așa? 
Haide. O să te-ajut. Haide. Înainte să facă circ pe-aici. 

Trage de mine. 

Are dreptate, mă gândesc eu, nu pot să permit ca 
înmormântarea doamnei B să se transforme într-o vânătoare de 
vrăjitoare din cauza mea. Acesta e momentul ei. Pune-ţi pofta-n 
cui, Martha, și pleacă. 


VP - 194 


O urmez, împingându-mă prin mulţime cu capul aplecat, 
mergând pe vârfurile picioarelor și ciocnindu-mă de oameni. 

Doamne, mi se pare că sunt nesimțită. 

Ea deschide ușa fără să facă zgomot, iar eu trebuie să-mi pun 
mâna scut la ochi pentru că lumina soarelui e prea strălucitoare 
după ce am fost înăuntru. Ușa se închide în urma mea, iar ea 
mă trage cu câţiva pași mai departe de clădire. 

Apoi îmi dă drumul. 

Clipesc din nou din cauza luminii. 

— Aici e! Vocea fetei rupe tăcerea. 

Tresar și mi se întoarce stomacul pe dos. 

Ce-a spus? 

— Cer recompensa pentru prinderea Marthei Honeydew! 
strigă ea. Aici e. 

La naiba. 

— Ce? îi șoptesc eu. Cine ești? De ce ai...? 

Îmi mijesc ochii și mă uit prin lumina soarelui la ea; are o 
geacă de firmă, extensii de păr, unghii false. 

— Tu nu ești... 

Zâmbește, iar dinţii ei sunt atât de albi că m-ar putea orbi. 

A pomenit de ora de franceză; eu n-am mai făcut franceză din 
clasa a șaptea. A spus doamna Barkova; nimeni nu îi spune așa. 
Fata asta nu e din Rises. A venit aici din City sau din Bulevarde 
la pontul că s-ar putea să fiu aici și m-ar putea găsi. 

— Scorpie! îi spun eu. Cum îndrăznești să mă scoţi de la 
înmormântarea prietenei mele? Cum poti să fii atât de egoistă? 

Sunt furioasă; turbez de furie. Vreau să-i sparg faţa de 
ignorantă. 

Cum îndrăznește? 

— Cer recompensa! strigă ea din nou și încearcă să mă apuce 
de braţ. 

— La o înmormântare! ţip eu la ea, smulgându-mă din 
strânsoarea ei. Scârboșenie ce ești! 

Aud ușa crematoriului deschizându-se și închizându-se din 
nou. 

— Martha. De data asta, e Eve. Trebuie să pleci, spune ea. Mă 
uit spre locul pe care mi-l arată, clipesc ca să-mi dau la o parte 
lacrimile din ochi și văd autoritățile cum vin spre mine 
înghiontindu-se și jurnaliștii urmându-le cu camerele de filmat 
pe umeri. 


VP-195 


„Îmi pare rău, doamnă B. Eu ţi-am adus toate astea. i-am 
provocat atât de multă durere când tot ce-ai făcut tu a fost să 
ne sprijini pe mine și pe mama și acum nici măcar nu pot să 
stau la înmormântarea ta. Îmi pare rău”. 

— Martha! Eve coboară scările, alergând spre mine. 

— Știu, murmur eu. Știu. 

Dar nu pot pleca fără să fac ceva. 

Alerg spre vaca aia încrezută, cu rânjetul pe faţă, cu dinţii 
albi, cu unghiile lăcuite și care-și freacă mâinile cu gândul la 
banii de recompensă, stau în faţa ei și îi scuip faţa de proastă. 

— N-o să mă prindă, îi șoptesc eu. N-o să-ți primeşti banii, 
apoi mă întorc și fug. 


Ora 6: 30 seara. 
Emisiunea Moartea este Justitie 


Tema muzicală a emisiunii răsună în studio, iar reflectoarele 
coboară și împrăștie o lumină orbitoare. Camera de filmat 
planează deasupra publicului care aplaudă, înainte de a se opri 
la imaginea lui Joshua, care pare trist. În pantaloni maro 
cadrilaţi, vestă cu două rânduri de nasturi, cămașă albastră- 
închisă și cravată, el e deja așezat în partea stângă a pupitrului. 
Pe ecranul mare din partea dreaptă, logoul cu ochi clipește și se 
mișcă de parcă ar privi studioul. 

Muzica se oprește. 


JOSHUA: Bună seara, doamnelor și domnilor, și bine aţi venit 
încă o dată la cea mai bună emisiune a postului Ochi pentru 
ochi. Avem un spectacol splendid în seara asta, cu noutăți 
extraordinare, care vă vor lăsa cu gura căscată de uimire! 


Publicul scoate zgomote de uimire prefăcută; Joshua râde 
încet. 


JOSHUA: Vom avea date statistice actualizate cu privire la toţi 
deținuții noștri de pe culoarul morții și vă vom oferi detalii 
senzaţionale despre noul nostru deţinut din Celula 1 - e un 
caz destul de interesant. Da, doamnelor și domnilor, în Celula 
1 o avem pe doamna Georgina Parsons, o femeie în vârstă de 
87 de ani, acuzată că și-a sufocat soțul. 


VP - 196 


Face o pauză și în studio se aude cum spectatorii trag aerul în 
piept. Camera apropie și mărește imaginea prezentatorului. 


JOSHUA (încet): Soţul ei bolnav în fază terminală. O enigmă 
morală? Sau un caz clar de vinovăţie? Oare contează? Vom 
discuta despre asta mai târziu, dar mai întâi... 


Camera se depărtează. 


JOSHUA: Doamnelor și domnilor, spuneţi-mi, ce v-ar plăcea să 
vedeţi astăzi? 


Camera se învârtește deasupra publicului în timp ce 
reflectoarele deasupra lui strălucesc mai tare. 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 1: O execuţie! 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 2: Pe Martha din nou aici! 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 3: Pe Isaac Paige suferind. 

JOSHUA: Sunteţi pe-aproape, doamnelor și domnilor, dar n-aţi 
nimerit-o. 


Face o pauză, se ridică de la pupitru și merge până la ecran. 


JOSHUA: în seara asta, pentru plăcerea dumneavoastră, nu 
numai că vom transmite în direct din Celula 6, unde se află 
ucigașul de tată, simpatizantul celor din Rises și iubitul 
Marthei Honeydew - Isaac Paige dar vom și vorbi cu el. În 
direct! 


Arată spre camera de filmare. 


JOSHUA: Și voi, da, voi, telespectatorii de acasă, aveţi ocazia 
exclusivă de a cere să vorbiţi cu deţinutul nostru. Pentru doar 
59,99 de lire puteţi intra în competiţia noastră pentru a fi unul 
dintre cei trei oameni care vor putea vorbi cu criminalul 
nostru condamnat la moarte și îl vor putea interoga. Am auzit 
că întrebaţi cum puteţi câștiga acest privilegiu. Ei bine, e 
ușor. Pur și simplu, sunați la numărul 0909 87 97 76 și lăsaţi 
întrebarea pe care aţi vrea s-o puneţi la robotul telefonic. 
Alternativ, puteți să vă logaţi pe 
www.aneyeforaneyeproductions.com, plătiţi taxa și intrați 
online. 


Face o pauză și merge într-o parte. În dreapta scenei, ecranul 
se schimbă: logoul cu ochi se mută în colț în timp ce 


VP - 197 


transmisiunea directă cu Isaac în Celula 6, stând pe salteaua de 
pe podea, umple mijlocul ecranului. Informaţiile pentru votare 
circulă în partea de jos a ecranului. 


JOSHUA: Vom alege cele mai originale, curioase și provocatoare 
mesaje, așa că puneţi-vă mintea la contribuţie! 


Camera de filmare se concentrează pe imaginea lui Isaac, pe 
degetele lui care se lovesc ușor unele pe altele, în timp ce el 
șoptește ceva de unul singur. Se holbează în gol, undeva 
departe. 


JOSHUA: Aţi putea afla ce îl motivează pe acest tânăr, i-aţi putea 
pune întrebări despre sentimentele lui pentru Martha 
Honeydew, despre relaţia cu tatăl lui sau despre motivul 
pentru care a simţit nevoia de a apăsa pe trăgaci și a curma o 
viață. Aceasta este o ocazie unică în viaţă, la o taxă incredibil 
de mică, de doar 59,99 de lire. Măriţi-vă șansele de a câștiga 
acest premiu incredibil participând de câte ori doriţi, cu câte 
întrebări doriţi. Este o șansă pe care nu trebuie să o pierdeţi 
ca să înţelegeți cum funcţionează mintea unui criminal. 


Joshua apare din nou în centrul imaginii, stând lângă ecran. 


JOSHUA: Avem un tânăr cu probleme. Oare ce-i trece prin 
minte? Ei bine, asta e ocazia noastră de a afla. 


Face cu ochiul publicului și se aude un murmur de apreciere. 


JOSHUA: Sunaţi, lăsaţi-vă întrebările și reveniţi alături de noi 
după mesajul de la sponsorul nostru pentru a afla ce întrebări 
vor fi puse. 


Camera se oprește la imaginea lui, surprinzând dispariţia 
zâmbetului lui fals. 


Martha 


Alerg. 

Cu picioarele pe cărare. 

Pe iarbă, urc trepte, pe alei, pe lângă clădiri. 

Alerg. 

Mai departe, mai repede, mai greu. 

Pe lângă Daffodil House, printre tomberoane, prin Tulip Place. 


VP - 198 


Alerg. 

Mă ard plămânii, mă doare pieptul, îmi zvâcnește capul. 
Obosesc. 

Haide, Martha. Nu te opri! 

Mă uit în urma mea. 

Nu pot să văd nimic. 

Fugi, fată, fugi! 

Asta și fac. 

Fug. 

Departe, acolo unde nu mai ajung luminile și unde nu mai 
sunt becuri stradale. 

Recunoscătoare pentru că e o zi întunecoasă, o zi scurtă, de 
iarnă. 

Se întunecă. Nu-mi mai văd picioarele. Nu mai văd cărarea. 

Ar putea fi oricine aici. Sau orice. Sau nimic. 

Încetinesc și merg pe la marginea drumului. Știu unde sunt 
tufișurile și gardurile vii, așa că merg în spatele lor așa cum 
făceam când mă jucam de-a v-aţi ascunselea cu Ollie. 

Taci acum. Taci. 

Ssst, Martha, Șșșt. 

E amurgul, dar umbrele sunt lungi și te păcălesc. 

Respirația mea șuieră în liniștea din jurul meu. 

De parcă aș strânge un porcușor de Guineea. 

Sau un acordeon. 

Îmi îndrept umerii și îmi umflu plămânii cu aer, inspirând 
adânc. 

Picioarele mi s-au înmuiat. 

Mai Încet, mă gândesc eu. 

Înghit în sec. 

Mă calmez. 

Mă uit din spatele tufișurilor și pot să-i văd în depărtare. Sunt 
doar niște forme întunecate și neclare, dar îmi dau seama cine 
le arată drumul. 

E afurisita aia din City. O interesează doar banii. Dar de ce mă 
surprinde asta? 

Are toți banii, toate oportunităţile, dar nicio moralitate. 

Vedeți voi, ea crede ce se spune în presă, crede că sunt ceea 
ce spun ei, așa că de ce nu m-ar denunța? 

Arată în direcţia mea. Știe unde m-am dus. Probabil are vreo 
blestemată de cameră de filmat cu vedere de noapte, vreun 


VP - 199 


rahat pe care i l-a cumpărat tăticul ei, și mă poate vedea cum 
stau ghemuită aici. 

Dar... 

Cred că ceilalți sunt de la autorităţi. Stau acolo, cu mâinile în 
șolduri sau în buzunare. Sunt o grămadă de oameni în jurul lor - 
cred că oameni din Rises - și le stau în cale, dar într-un mod 
pașnic, nu-i împing, nu strigă, nu fac nimic. lar oamenii 
autorităţilor nu fac nimic ca să treacă de ei. 

Dar ce face fata? Acum strigă, pot s-o aud. Arată cu mâna în 
direcția mea, o agită în aer, dar ei nu fac nimic. Doar o privesc, 
ca și cum... ca și cum nu-i deranjează. 

Mă întind puţin ca să văd mai bine. 

Acum ea ţipă la ei, dar ei tot nu se mișcă, nici măcar nu 
încearcă să treacă de oamenii din Rises. 

De ce se-ntâmplă asta? 

De ce mi-ar da drumul? 

Nu știu, dar nici nu o să mai stau aici ca să aflu. 


Emisiunea Moartea este Justitie 


Pe ecran se vede imaginea unui nor alb și pufos pe un cer 
albastru. Un lacăt auriu și sclipitor e prins de partea stângă a 
norului, în timp ce rânduri aleatorii de texte și detalii personale 
false plutesc pe cer și intră în nor. 

Cuvintele „Cyber Secure” se formează. Un fulger lovește 
norul, dar textul rămâne la loc. 


O VOCE FEMININĂ: Cyber Secure. Vă protejează detaliile 
personale pentru orice eventualitate. 


Norul dispare și ecranul se înnegrește în timp ce apare logoul 
cu ochiul în mijloc. Un public nevăzut aplaudă în timp ce se aude 
o inimă bătând încet. 

O VOCE MASCULINĂ: Postul Ochi pentru ochi vă urează din nou 
bun venit la... 


Ochiul e înlocuit de imaginea lui Joshua așezat la pupitrul lui, 
zâmbind. 


VOCEA MASCULINĂ: Emisiunea Moartea este Justiţie! 


VP - 200 


Bătaia de inimă nu se mai aude, iar Joshua ridică mâinile 
pentru a linişti publicul. 


JOSHUA: Bine v-am regăsit, doamnelor și domnilor, 
telespectatori de acasă, oameni care ne urmăriţi pe 
telefoanele mobile sau pe calculatoare, într-adevăr, aveţi 
multe modalităţi de a fi la curent cu tot ce se întâmplă aici, la 
emisiunea Moartea este Justiție. Şi trebuie să rămâneţi la 
curent, pentru că vă prezentăm tot timpul noutăţi și 
evenimente. Înainte de pauză, v-am oferit ultima ocazie de a 
pune o întrebare deținutului Isaac Paige de pe culoarul morţii. 


Se ridică în picioare și merge spre ecran. 


JOSHUA: Aţi fost ocupați cu sunatul în pauză? V-aţi stors creierii 
gândindu-vă la toate acele întrebări pe care de-abia așteptați 
să le puneţi? Conversaţiile voastre au fost pline de întrebări și 
curiozitate? Ei bine, sper că da, pentru că liniile telefonice 
sunt închise acum. 


Se întoarce spre ecran. Ochiul clipește în colțul din dreapta 
sus, în timp ce în mijloc apar o serie de zerouri pe un ecran 
digital. 


JOSHUA: Haideţi să vedem câte întrebări am primit la competiţia 
noastră unică într-o viață de om. 


Zerourile pâlpâie și numerele sunt rulate, apoi totul se 
oprește cu un bang. Joshua fluieră încet. 


JOSHUA: Încă o dată se dovedește audiența incredibilă a 
emisiunii noastre. Uitaţi-vă, doamnelor și domnilor, un total 
de 12,15 milioane de întrebări! Uau! 


Publicul strigă și aplaudă. 


JOSHUA: Dar care sunt întrebările concurenţilor norocoși care au 
fost alese? Inainte să aflăm, haideţi să ne îndreptăm atenţia 
spre Celula 6 și să vedem ce face deținutul nostru. 


Tot cu logoul cu ochi în colț, restul ecranului se schimbă și se 
umple cu o transmisiune directă din Celula 6. Isaac stă pe 
marginea saltelei de pe podea, uitându-se la fereastra de sus. 
Uniforma lui albă de închisoare e învechită și murdară, și bate 
cu degetele într-un fel de ritm. 


VP - 201 


Isaac 


Voi muri mâine. 

Mâine. 

Mă gândesc la aceste cuvinte. Le și șoptesc, dar creierul meu 
nu poate să le proceseze. 

Mâine-dimineaţă voi fi mutat în celula aceea. Voi fi legat de 
acel scaun, mâinile și picioarele mele vor fi legate cu curele. 
Casca va cobori și, cu toți oamenii aceia privindu-mă, curentul 
electric va trece prin mine și voi muri. 

Săptămâna trecută, când Martha era aici, am căutat pe 
internet să văd ce se întâmplă cu corpul uman când e 
electrocutat. 

Am citit de câteva ori pentru că nu mi-a venit să cred. Cum 
poate fi legal așa ceva? Cum poate să permită un guvern să se 
facă ceva atât de îngrozitor unui om? 

Am înţeles că trebuie să fie pentru spectacol. Din același 
motiv, oamenii se uită printre degete la filmele de groază, își 
întind gâturile ca să vadă scena unui accident de mașină și se 
uită chiorâș la o operaţie la televizor, în timp ce se plâng câte 
de înspăimântătoare, îngrozitoare sau dezgustătoare. 

E senzaţional, captivant, adrenalina îţi circulă prin corp și ești 
ușurat că nu ţi se întâmplă ţie. 

Mii de oameni au privit gladiatorii luptându-se până la moarte 
în Roma, pe oamenii duși cu grămada la ghilotină în Franţa sau 
au aruncat cu mâncare putredă în cei duși de la Old Bailey la 
spânzurătoare. Se pare că natura umană nu s-a schimbat prea 
mult. 

Aici și acum e la fel, doar cu un pic de spectacol în plus. Un 
pic de strălucire, de stil și de eleganţă, cu bilete și comentarii tot 
timpul. Și afirmaţia continuă că toţi facem ce este corect. Dacă 
scăpăm ţara de acești oameni, facem lumea mai bună. 

Nu înjur mult, nici măcar în gând, dar ce rahaturi sunt astea. 

Noi, cei care votăm, suntem infractorii și ucigașii. 

Noi, din casele noastre sigure, cu frigiderele noastre pline, cu 
paturile noastre calde, cu ecranele mari ale televizoarelor 
noastre și cu canapelele noastre umflate, apucăm telefonul în 
timp ce bem o bere sau o cafea, sau punem o pizza în cuptor, și 
sunăm pentru viața cuiva. 


VP - 202 


Scrutăm ziarele în care scrie despre crimele comise și ne 
exprimăm dezgustul, ne uităm la faţa acuzatului, pixelată și 
neclară, și trimitem un mesaj în timp ce așteptăm să fim serviţi 
într-un supermarket sau la un fast-food, denigrăm și facem 
presupuneri bazându-ne pe felul în care arată cineva. Are ochii 
prea apropiaţi, părul prea rar, fruntea prea mare, fundul prea 
gras, gâtul prea gros. 

Am auzit oameni spunând: „arată ca un criminal”. 

„Arată ca o perversă”. 

Și i-am văzut ieșind din zona de vizionare cu zâmbete pe fețe, 
strângându-și mâinile sau bătând palmele unii cu alţii. leșeau 
într-o lume pe care o considerau un pic mai sigură după ce au 
eradicat răul. Dar răul trăiește în ei. 

După ce voi fi murit mâine, lumea asta nu va fi nici mai 
sigură, nici mai periculoasă decât e acum sau a fost săptămâna 
trecută. Sper doar ca moartea mea să facă măcar o persoană 
să-și pună întrebări sau să acţioneze. 

Restul, cu semnele, zâmbetele și mesajele de felicitare ce și 
le trimit unii altora? Ducă-se naibii. 

— Bună seara, Isaac Paige. Sunt Joshua Decker, în direct de la 
emisiunea Moartea este Justiţie. 

De unde se aude asta? Din capul meu? 

— Nu-ţi face griji, Isaac. 

E un difuzor în perete. 

Sau înnebunesc? 

— Isaac, te privește toată ţara. Ai vrea să ne saluți? 

Toată ţara? Toţi? Martha? _ 

— Chh... Vocea mea e ciudată. Tușesc. Incerc din nou. Chhh... 
are cam... meră? 

— Cea de pe peretele din faţa ta. Vrei să faci cu mâna? Isaac, 
ai devenit un motiv de fascinaţie aici. Avem o grămadă de 
oameni care de-abia așteaptă să vorbească cu tine. 

— M... Martha? 

— Nu, nu Martha. Ai nevoie de niște apă? Ai puţină în dreapta 
ta. 

Asta nu era aici înainte. Ridic paharul de plastic. Mi se pare 
bună. 

— Isaac, în timp ce bei, permite-mi să te informez puţin. Aici, 
la Moartea este Justiție, am organizat un concurs ca să oferim 
membrilor publicului șansa de a-ţi pune o întrebare și crede-mă, 


VP - 203 


tinere, ești subiectul cel mai fierbinte. Sunt sigur că poţi aprecia 
cât de emoţionați sunt oamenii pentru că pot discuta nu doar cu 
un deţinut aflat pe culoarul morţii, ci și cu cineva care și-a 
omorât propriul tată. 

Încerc să mă ridic... îmi tremură picioarele... sunt ametit. 
Vreau să mă apropii de cameră, dar e prea sus. 

— Suntem gata să anunţăm câștigătorii și să le facem 
legătura cu tine ca să îţi pună întrebările în direct. 

Oare Martha se uită la mine acum? 

— Prima noastră câștigătoare este Shamra din Norwich. 
Shamra, te rog să-i adresezi întrebarea. 

Norwich. Am mers o dată acolo. Catedrala. Râul. 

— Bună, eu sunt Shamra. Sunt foarte emoţionată! Nu-mi vine 
să cred că vorbesc cu un criminal adevărat! 

— Adresează-i întrebarea, te rog! îl aud pe Joshua spunându-i. 

— Ha, ha! Da, bineînţeles, doar că sunt așa de... emoţionată! 
Bună, Isaac, e uimitor că pot să vorbesc cu tine, prietenele mele 
vor fi așa de geloase și... 

— Shamra, întrebarea ta? spune el din nou. 

— O, da, întrebarea mea e - Isaac, dacă ai putea să-ţi petreci 
ultima zi cu cineva faimos, cine ar fi și ce i-ai spune? 

— O întrebare excelentă de la Shamra. Isaac, care ar fi 
răspunsul tău? 

— Martha. Încă mă doare gâtul. Mi-aș petrece ultima zi cu 
Martha. l-aș spune că-mi pare rău. Și că o iubesc. 

— Nu, mă refeream la cineva faimos, ca o vedetă pop sau 
ceva de genul ăsta, știi? 

— Martha, doar Martha. Mă așez din nou pe marginea saltelei 
și mă holbez la cameră. 

— Shamra, îţi mulțumim că ne-ai sunat și felicitări pentru că 
ai fost prima membră a publicului care a vorbit vreodată cu un 
deținut de pe culoarul morții! Trecem la următorul apelant. 

Oare îmi imaginez toate astea? 

— Martha, mă vezi? șoptesc eu. Ești acolo? 

— A doua noastră câștigătoare este Elspeth din Whitby. 
Felicitări, Elspeth. 

Whitby. Hai să mergem la Whitby, Martha. Să ne plimbăm pe 
malul mării, să ne citim Dracula unul altuia în vântul de la 
mănăstire, să mâncăm pește cu cartofi prăjiţi. 


VP - 204 


— Mulţumesc! Nu-mi vine să cred că am câștigat. N-am 
câștigat niciodată nimic. Sunt... sunt... șocată! 

— Ai câștigat pentru prima dată la un concurs și ești a doua 
persoană din istorie care vorbește cu un deținut aflat pe 
culoarul morţii și un criminal celebru, în direct, la televiziunea 
naţională. Ce lovitură, nu-i așa? 

— Știu, Joshua. Și să vorbesc cu tine e o mare onoare. Ești un 
om foarte drăguţ. 

— Nu, nu, Elspeth. O să mi se urce la cap. Te rog, Isaac e aici, 
așteaptă întrebarea ta. 

— Păi... uau... bine. Bună, Isaac. 

De ce vrea să vorbească femeia asta cu mine? 

— Isaac, mai ești acolo? 

— Mai e, Elspeth, te rog să continui. 

— OK, bine, întrebarea mea pentru tine e - dacă ai putea 
schimba un lucru din trecut, care ar fi și de ce? 

— Ce întrebare excelentă și bine gândită de la Elspeth. Isaac, 
ai vrea să răspunzi? 

— Nimic, spun eu. 

— Nimic? Ce, nimic? spune ea. 

— Da, repet eu. Nimic. 

— Am cheltuit 59,99 de lire și îmi dai un răspuns dintr-un 
singur cuvânt? Nu e corect. Cer mai mult decât atât. Sau îmi 
vreau banii înapoi. 

— Mă tem că termenii și condiţiile concursului precizează clar 
că nu se restituie nimic. Isaac, ai putea să dezvolți răspunsul 
pentru Elspeth... 

— Da, Isaac, dezvoltă, spune ea. Chiar n-ai schimba nimic? 
Nici măcar faptul că ţi-ai împușcat tatăl? 

De ce nu înţelege? 

— Dacă nu l-aș fi împușcat, ar fi omorât-o pe Martha, îi spun 
eu. Nu voiam s-o fac, dar... 

— O, haide! Știm cu toţii că asta-i o minciună. 

— Ce? Videoclipul cu Martha... 

— Ce videoclip? 

Mă ridic în picioare și merg spre cameră, uitându-mă urât spre 
locul în care e atașată, în partea de sus a peretelui. 

— Trebuie să fi văzut videoclipul. L-am arătat când mi-am 
spus discursul de victimă. Videoclipul cu Jackson ameninţând-o 


VP - 205 


pe Martha. Înregistrarea cu camera de supraveghere. Și 
documentele, probele. Trebuie să le fi văzut. 

— Nu. Am văzut-o doar pe aceea în care l-ai împușcat pe 
Jackson. Dar Martha nu era în ea. 

— Ce? spun eu. Imi frec capul. Sunt confuz. Dar asta n-are 
nicio logică. Tinea o curea în jurul gâtului ei. Avea de gând s-o 
stranguleze. 

Ea râde, râde pe bune, și ecoul râsului ei se aude în celulă ca 
al unui clovn din filmele de groază. 

— Nu, n-a făcut asta. Cred că ai luat-o un pic razna. Vreau să 
spun, de ce ar fi făcut Jackson așa ceva? Chiar îţi pierzi minţile. 
Ţi-ai împușcat tatăl. Eraţi doar voi doi. S-a văzut în videoclip. 

Incearcă să mă păcălească? 

— Nu, nu-i adevărat, zic eu. „Rămâi la ce știi. Rămâi calm și 
concentrează-te”, îmi amintesc eu. Nu așa s-a întâmplat totul. 
Vorbești prostii. 

— Eu? Eu vorbesc prostii? Tu inventezi lucruri. Ea râde din 
nou, iar eu mă ghemuiesc când aud râsul ei peste tot în jurul 
meu. Știi ceva, sper ca autorităţile s-o prindă pe Martha și să 
plătească și ea pentru rolul ei în crima asta. 

— S-o prindă? S-o prindă? Ce? 

— Ştii, am sunat pentru că am vrut să cred lucruri bune 
despre tine. Am crezut că toată lumea merită a doua șansă și că 
poate ţi-a părut rău pentru ce-ai făcut, atunci poate te-aș fi 
votat nevinovat pentru că ești faimos, dar ţie nu-ţi pare rău. 
Chiar ești un criminal cu sânge rece care merită să moară. 

— Nu înțeleg! strig eu la cameră. Ce naiba se-ntâmplă aici? 
Ce vrei să spui, cum s-o prindă pe Martha? Ce...? Și videoclipul? 
Joshua, tu știi adevărul. Spune-i. Spune-le tuturor. Eu... Sunt 
zăpăcit. Nu înţeleg ce se întâmplă. S-o prindă pe Martha? S-o 
prindă? Ce? 

Oare fac asta intenţionat ca să mă enerveze? Pentru reacția 
mea? Pentru un program bun de televiziune? 

— Jackson a omorât-o pe mama Marthei, a omorât-o pe mama 
mea, strig eu la cameră, și avea de gând s-o omoare și pe 
Martha. De-asta l-am împușcat. 

— Intr-adevăr, ești un tânăr dezamăgit și de-asta îmi pare rău 
pentru tine, dar cred sincer că lumea ar fi un loc mai bun și mai 
sigur fără tine în ea. Și, sper că și voi, toţi cei care mă ascultați, 
credeţi la fel. Vocea ei e mai liniștită și mai serioasă acum. Ştii, 


VP - 206 


l-am auzit pe prim-ministru vorbind ieri. A spus că „secretele 
sunt muniţie împotriva celorlalţi” și are dreptate; dacă știi un 
secret despre cineva care vrea să facă ceva rău, atunci poţi să-l 
folosești ca să-l oprești, dar secretul tău - că te întâlneai cu 
Honeydew - ţi-a explodat în mână! 

Ce? 

Ce? 

Sunt atât de furios că tremur, simt că iau foc și îmi zvâcnesc 
degetele. 

Imping patul sub camera de filmat și mă urc pe el. Pot să 
ajung la ea acum și trag de suportul ei, dar camera nu se 
desprinde. Caut prin jur după fire, dar nu găsesc niciunul. 

Femeia aceea, nu mai știu cum o cheamă, încă trăncănește, 
dar n-o mai ascult. 

Fii calm. Nu face nimic la mânie, îmi spun. 

Mă uit prin celulă. Știu ce vreau să fac, dar nu văd nimic care 
să-mi fie de folos. Așa că mă holbez la cameră, îmi ridic mâna 
dreaptă și dau cu pumnul în lentilă. 

Cioburi de sticlă îmi intră în încheieturile degetelor. Mă dureau 
de ieri, dar la naiba, acum mă dor și mai tare. Dar mă calmez, 
mut patul lângă următoarea cameră și dau cu pumnul și în 
aceea. Și în următoarea. Până mai rămâne doar una. 

Nu voi mai fi animalul vostru de la grădina zoologică, mă 
gândesc eu. Acum eu fac regulile. 

Stând pe marginea patului, mă uit urât direct la ea. 

— Dacă suporti să auzi adevărul pe care l-ai spus 

Răstălmăcit de ticăloși pentru a face capcane pentru proști, 
citez eu. 

Sau să vezi cum lucrurile cărora le-ai dat viață sunt rupte 

Si te opresti și le reconstruiești cu unelte vechi, 

Păstrează-ți calmul, îmi spun. Fii puternic. Continuă. Haide, 
amintește-ți versurile lui Kipling. Le-ai învățat odată. 

— Dacă poți vorbi cu mulțimile și-ți poti păstra virtutea, 

Sau de poti merge cu regii - fără să-ți pierzi bunul simt, 

Dacă nici dușmanii și nici prietenii iubiți nu-ți pot face rău, 

Dacă toti oamenii au încredere în tine, dar niciunul prea mult; 

Dacă poti umple minutul nemilos 

Cu șaizeci de secunde pentru care merită să alergi până 
departe, 

Atunci al tău e Pământul și tot ce e pe el, 


VP - 207 


Și - mai mult de-atăt -, fiule, vei fi un adevărat Bărbat! 

Imi zvâcnește mâna. Mai am un singur lucru de spus. Am fost 
clovnul și prostănacul lor, dar acum demisionez. 

— Martha, te iubesc. 

Astea vor fi ultimele mele cuvinte. 

Creierul e un lucru ciudat și deștept; mi-a arătat multe 
amintiri cât timp am fost aici, lucruri pe care le-am văzut, auzit 
sau știut, dar n-am putut să fac legătura între ele. Cred că azi 
am reușit, în sfârșit, să fac asta. 

Expresia prim-ministrului pe care a citat-o apelanta - 
secretele sunt muniție împotriva celorlalți - am mai auzit-o și 
acum mi-am amintit când. 

Pocnesc și ultima cameră de filmat. 


Continuarea emisiunii 
Moartea este Justiţie 


` În studio e liniște. Joshua stă în fața ecranului plin cu paraziți. 
Işi lasă umerii în jos în timp ce expiră zgomotos, închide ochii și 
dă din cap înainte să ridice privirea spre cameră. 


JOSHUA: Nu știu ce simţiţi, doamnelor și domnilor telespectatori 
de acasă, membri ai publicului din studio, dar după ce-am 
văzut și după poemul pe care l-am ascultat, eu nu mă simt ca 
un bărbat adevărat. 


Mergând pe scenă, până la pupitrul lui, își desface cravata și 
primul nasture de sus al cămășii. După ce vibrează din cauza 
evenimentului neașteptat, camera îl urmează. 


JOSHUA: Mă simt ca un escroc și ca un mincinos, și cred că e 
timpul să mă ridic, să mă inspir de la acești tineri curajoși, și 
să fiu sincer și cinstit cu mine însumi. De ani de zile jonglez cu 
personalitatea mea publică și viaţa mea personală și poate că 
a venit vremea ca cineva să facă un gest fără precedent. 


Se așază la pupitru; camera planează în faţa lui. 
JOSHUA: Mulţi oameni cunosc adevărul, dar puţini îl spun. 


Își lasă capul în jos, oftează prelung și greu, și se uită din nou 
la cameră. 


VP - 208 


JOSHUA: Videoclipul filmat cu camera de supraveghere despre 
care au vorbit Martha și Isaac în acest program a fost editat 
ca să n-o vedeţi pe Martha, dar ea era acolo, iar Jackson a 
amenințat-o cu adevărat că o va ucide. Chiar i-a pus o curea 
în jurul gâtului și de aceea l-a ucis Isaac: pentru că o iubește 
pe Martha și și-ar da viața din iubire pentru ea. Jackson a 
omorât-o pe mama Marthei și a permis ca Oliver Barkova să 
fie învinuit pentru această crimă. A omorât-o pe mama lui 
Isaac și a adoptat băiatul ca să dea bine în ochii publicului. 
Dacă aţi fi fost în Celula 7, săptămâna trecută, când era 
Martha în ea, aţi ști toate astea, dar toate înregistrările cu ce 
s-a întâmplat au fost distruse și toţi cei care știu au fost reduși 
la tăcere într-un fel. 


Face o pauză și înghite în sec. 


JOSHUA: Nu mai pot sta deoparte să văd cum se adună 
nedreptățţile. Nu știu cât timp mai am până ecranele voastre 
vor fi goale și voi fi întrerupt, dar sunt sigur că nu voi avea 
timp să vă explic totul, așa că vă rog să ieșiţi și să cercetaţi, 
să căutaţi adevărul despre ţara voastră și conducătorii voștri. 
Începeţi să căutaţi puţinele copii rămase ale înregistrării de 
ieri, văzută ultima dată pe site-urile făcute intenţionat pentru 
a arăta adevărul, dar pe care le-a șters guvernul. Credeţi că 
aveţi libertate de exprimare? Nu fiţi așa de siguri. 


Își dă jos cravata, se ridică în picioare și merge spre public. 


JOSHUA: Încă ceva: de când cei de la postul Ochi pentru ochi au 
aflat că sunt homosexual, au folosit informaţia asta ca să mă 
manipuleze și să mă controleze, amenințând că-mi vor 
distruge cariera de aici sau de oriunde, la fel și pe cea a 
partenerului meu. Mi-au spus că această țară e condusă de 
bigoti manipulatori. Bineînțeles că au dreptate. Manipulatorii 
bigoți vor face orice ca să rămână la putere. Dar cred că 
oamenii din această ţară sunt mai buni decât conducătorii 
noștri. Cred că sunt buni și plini de compasiune, înţelegători și 
toleranţi. Și cred că au inimile pline de iubire. Mă rog să le 
aibă așa. Și mă rog pentru un viitor mai bun pentru noi toți. 
Nu cred că voi mai fi vreodată pe această scenă, așa că vă 
rog pe toți să trăiţi cu ochii deschişi și cu inimile deschise, să 


VP - 209 


vă îndoiţi de ce vi se spune și să vă formaţi propriile păreri, 
oricare ar fi ele... 


Martha 


Paraziţii de pe ecranul televizorului fâșâie pe degetele mele. 
Am lăsat urme acolo unde mi-am plimbat degetele prin praf 
când am atins faţa lui Isaac. 

Acum știe adevărul, că sunt o fugară. Aș vrea să nu fi aflat 
asta. _ 

L-am dezamăgit. Incă îl dezamăgesc. 

Trebuie să schimb asta. _ 

Isaac, o să te scot, îţi promit. Pot să fac asta. Iți sunt datoare. 

Arată groaznic. Pare foarte obosit, e ras în cap, are tăieturi 
mici de la aparatul de ras și urme de zgârieturi de la degetele 
lui. Pielea lui pare unsă, buzele îi sunt crăpate, ochii îi sunt 
injectaţi. 

Vreau să-l iau, să-l ţin în braţe, să-i spăl fața și capul, să-i 
curăț mâinile, să-i bandajez încheieturile. 

Arată distrus. 

Isaac, o să te vindec. 

Au pus logoul cu ochi iar pe ecran. Privesc cuvintele care se 
învârtesc în jurul irisului - ochi pentru ochi pentru ochi pentru... 

Se tot învârtesc. 

Un cerc continuu. 

Ucidem ucigașii; devenim ucigași. 

Arătaţi-mi-l pe Isaac din nou. Vă rog. 

Va fi un scandal. Au spus trei întrebări. Au reușit să pună doar 
două. Oamenii nu-și vor primi banii înapoi, întotdeauna există o 
clauză. 

Arătaţi-mi măcar videoclipuri cu el, înregistrări. 

Caută în amintirile tale, îmi spune mintea mea. E mai bine 
acolo. 

Nu vreau amintiri. Vreau prezentul. Îl vreau aici, cu mine. Nu 
vreau lumea asta nebună și distrusă. Vreau pace, dreptate, 
adevăr. Îl vreau pe Isaac. Te rog. O să mă rog pentru asta, o să 
merg la biserică, o să cred, o să am credinţă. Te rog, Doamne, 
te rog, ajută-mă. 

Îmi frec ochii și clipesc ca să văd mai clar. 


VP - 210 


Statisticile apar în partea de jos a ecranului. Cum era ieri? 
99% vinovat. 

Mă holbez la ecran, deschizând ochii cât pot de mari. 

Nu se poate. Scrie că e 67% vinovat. 

Pe bune? 

Pe bune? 

les din dormitor și cobor scările. Covorul e atât de gros că mi 
se scufundă picioarele în el, iar casa e atât de mare că mi se 
pare că aș putea umbla prin ea jumătate de oră și tot aș mai 
găsi camere noi. 

Dar o aud pe Patty vorbind la telefon. Îi aud râsul strident. 

De ce râde? 

Fiul ei e pe culoarul morţii. Soțul ei e mort. Și-a pierdut toţi 
banii. Toţi în afară de o pensie de urmaș, ce-o fi aceea. 

Mă vede stând în pragul ușii. 

— Trebuie să închid, spune ea la telefon. Vorbim mai târziu. 
Pa. Chiar face semn cu mâna la telefon. 

— Statisticile au ajuns la 67%, îi spun eu. 

Sprâncenele desenate i se ridică pe frunte, iar ea înalţă din 
umeri. 

— Și ce-i cu asta? Încă e majoritate. 

Scorpie fără inimă. Îi ignor comentariul. 

— Te-ai uitat la Moartea este Justiţie? 

— M-am uitat. Ce om prost. Și-a luat adio de la cariera lui. 
Toată lumea se preface că e deschisă la minte, dar nu e așa. 
Oamenii au tot atâtea prejudecăţi acum ca oricând. 

— Nu, nu-i adevărat. Nu-mi pasă dacă e gay sau nu. 

— Poate ţie nu-ţi pasă, draga mea, dar crede-mă, celor de la 
putere, celor care iau decizii le pasă. 

— Mie-mi place de el. 

— Îți place de el pentru că e simpatizant și acum oamenii știu 
asta, oamenii din City și din Bulevarde, oamenii care contează. 
Nu o să mai poată avea nicio slujbă aici. Oamenii îi angajează pe 
ai lor. 

— Spui numai prostii. 

— Spun adevărul. Râde de mine, dându-și părul într-o parte. 
Nu mă pot ocupa de tine și de morala ta acum. Nu mă 
interesează persoana ta. 

— Am coborât doar ca să-ți amintesc că, dacă statisticile sunt 
joase, nu o să-l ajut pe Isaac să evadeze. 


VP - 211 


— Ai mai spus asta. 

Ridic din umeri. Doamne, o urăsc pe femeia asta. 

— Tu decizi dacă vrei să-i lași viața în mâinile acelor oameni 
pe care-i disprețuiești atât de mult. Personal, credeam că poţi 
mai mult. Credeam că ai mai mult... curaj. 

— Nu e vorba de curaj, îi răspund eu. E vorba de încredere. Și 
pierzi din vedere esenţialul - de ce am intra prin efracţie și am 
risca totul dacă o să-l elibereze oricum? 

— Martha Honeydew, ești o proastă care a luat-o pe calea 
greșită, dar dacă asta e decizia ta... Işi pierde vocea și nu-mi 
mai răspunde la întrebare. Vom vedea cum vor fi statisticile 
mâine. Acum, scuză-mă. Își ia telefonul mobil din nou și începe 
să apese pe butoane. 


Isaac 


O văd pe mama în vise, dar doar în instantanee. Părul ei 
blond strâns în coadă de cal, ridurile din jurul ochilor ei, blugii pe 
care-i purta tot timpul, mâna ei care o ţinea pe a mea, degetele 
mele care explorau inelul ei cu puzzle. 

Nu-i pot auzi niciodată vocea și nu o pot vedea niciodată 
întreagă. 

Acum mă întreb dacă o s-o revăd. O s-o recunosc dacă o s-o 
văd? Dar oare ea mă va recunoaște? 

Îmi pare rău, mamă. 

Mi-ai oferit atât de multe. 

Crezi că dau cu piciorul în toate sau vezi situaţia așa cum o 
văd și eu? 

Nu mai știu ce fac acum. 

„S-o prindă pe Martha”, a spus ea. S-o prindă. 

E fugară? 

De ce? 

De ce? 

Ce naiba se întâmplă? A fost declarată nevinovată. Ar trebui 
să fie bine. 


Prim-ministrul 


VP - 212 


Întins pe un șezlong din piele, prim-ministrul privește ecranele 
din faţa lui. Nu e nimeni cu el în camera albastră și schimbă 
absent din telecomandă diferitele înregistrări, făcându-le să 
apară pe fiecare pe rând și scrutându-le repede. Cu cealaltă 
mână se joacă cu un pahar de whisky. 

Telefonul sună lângă el și, când se uită pe ecranul lui ca să 
vadă cine îl sună, oftează prelung și înghite restul băuturii. 

— Patty, bombăne el, de ce naiba suni la ora asta târzie? 

În timp ce o ascultă, pune paharul înapoi pe birou și își plimbă 
degetul pe marginea lui. 

— Am văzut. E mai joasă decât am crezut, dar nu contează. 
Va crește din nou. 

Tace din nou și sprâncenele i se ridică foarte puţin. 

— Ea știe? Ei bine, asta e problema ta. Dacă vrei să 
continuăm înțelegerea noastră reciproc benefică, atunci îţi 
sugerezi să respecţi partea ta din înţelegere. Pune toate la locul 
lor și fă-o pe fată să apese pe buton. 

Pune telefonul jos. 

Scrie un nume la tastatura din fața lui și, în timp ce se 
formează o hartă din satelit a City-ului, un punct mic și roșu 
apare într-o clădire mare de lângă periferie. 

Apasă un buton și punctul se mărește pe ecran, iar cuvintele 
„Gus Evans” apar lângă el. Mărește imaginea mai mult și, lângă 
numele lui, apar cuvintele „închisoarea City-ului”. 

— De unul am scăpat, spune el. De doi, inclusiv rusoaica. 

Mai apasă câteva taste, iar cuvintele și punctul dispar în timp 
ce imaginea se mărește din nou. 

Mai apar trei puncte într-o secţiune diferită, iar el dă clic 
pentru ca numele să se ivească lângă ele: 

Eve Stanton. 

Max Stanton. 

Thomas Cicero. 

Apasă cu degetul pe o tastă și imaginea se mărește, 
arătându-i pe toţi trei împreună între pereții casei lui Eve. 

— Bine, șoptește el pentru sine. 

Se lasă pe spate în scaunul lui, scrie din nou la tastatură, iar 
harta se mută în jos, oprindu-se la alt punct. Imaginea se 
mărește încet, până apare titlul „Culoarul morţii”. Atinge ecranul 
cu degetele, măsurând distanța dintre clădire și parcarea din 
curte. 


VP - 213 


— Jackson Paige, iau cei doi iepuri dintr-un foc ai tăi și ridic 
miza - se oprește, gândindu-se - la șapte. 

li apare un rânjet malefic pe faţă, iar scaunul din piele 
scârțâie când se lasă din nou pe spate. 

— Într-un fel sau altul. 

Își ridică braţele în aer și se întinde bucuros din cauza planului 
lui, fără să știe de silueta ascunsă în întunericul din spatele lui și 
de degetele ei subţiri care planează deasupra butonului de 
înregistrare. 


VP - 214 


ZIUA 7 


Martha 


La naiba, trebuie să fi adormit. 

M-am uitat mult timp la el. 

Din camera lui, din casa lui, la televizorul lui. 

Cât e ceasul acum? Ochii îmi sunt atât de lipiţi de somn că nu 
văd bine. 

Televizorul încă e pornit. Isaac e la televizor. Isaac în 
televizorul lui Isaac. 

E nouă. Doamne, mai are douăsprezece ore. 

Statisticile arată 98% vinovat când se desfășoară în partea de 
jos a ecranului. Au urcat din nou. Ce naiba a fost asta? 

Ultimele douăsprezece ore din viaţa ta, Isaac. 

Nu și dacă îl scoti de-acolo, îmi spune mintea mea. 

„Vrei să spui: nu și dacă devii o teroristă”, îmi răspund eu în 
gând. 

Mă dau jos din pat, merg tiptil până la fereastră și mă uit la 
oraș, trezindu-mă într-o zi care pentru mulţi e încă o zi 
obișnuită, dar pentru noi înseamnă... 

„totul. 


Isaac 


Celula 7. 

Ziua a șaptea. 

Aici sunt, holbându-mă la camera lângă care am stat acum o 
săptămână. 

— Este ora: nouă dimineaţa, spune o voce electronică. Ai: 
douăsprezece ore până la posibila ta execuţie. Datele statistice 
curente sunt: 98% în favoarea execuţiei, 2% împotriva ei. Te 
vom informa din nou: peste o oră. 

Actualizări regulate. N-am știut că ţi-au spus toate astea. Nu 
știu ce să cred despre asta. 

Cred că măcar o să știu. 


VP - 215 


Dar cred că deja știu; n-am cum să scap de aici. Cred că am 
acceptat asta. 

Ce îngrozitor e să-ți aștepți moartea. 

Oare voi merge în iad pentru că l-am împușcat? Mă simt de 
parcă sunt deja acolo. 

Oare aș putea merge în rai pentru că am făcut-o ca să te 
salvez, Martha? 

Pentru că mi-am dat viața pentru a ta? 

Oare cum decide Dumnezeu? 

Dar nu sunt creștin. Nici musulman sau hindus, nu practic 
nicio religie. 

Atunci va fi întuneric? Gol? Nimic? 

Sau mă voi reîncarna în ceea ce merit să fiu. 

Un gândac? 

Un gândac de bucătărie? 

Nu știu ce să cred. 

Ba da, știu. Cred în oameni și în umanitatea lor. 

Și cred în puterea ta, Martha. 

e 

E ora nouă. 

Mai am douăsprezece ore. Șapte sute douăzeci de minute. 
Patruzeci și trei de mii și două sute de secunde. 

Acum am mai puţin decât atât. Au trecut deja câteva minute. 

La ce-mi folosește acum că sunt bun la matematică? Aș 
prefera să mor de mâna mea decât de-a lor. 

Să aleg eu acele secunde, minute și ore. 

Dar n-o s-o fac. Am să lupt până la sfârșit. 


Max 


Max se întoarce în colțul adăpostului în timp ce vântul urlă pe 
platforma goală a staţiei din pasajul subteran. 

Primele raze din zori luminează cerul la orizont, dar încă e 
întuneric și urât. 

După ce a rătăcit toată noaptea căutând-o pe Martha - în 
pădurea Bracken, în pasajul subteran, lângă crematoriu, 
verificând apartamente și spaţii ascunse - frigul i-a intrat în oase 
și acum tremură, cu fața palidă și mâinile învineţite. 


VP - 216 


Renunţând la ideea că ea e în Rises, se holbează prin jur, 
căutând un semn de viață, sau ora la care vine primul tren al 
zilei, dar vede doar grămezile de flori ofilite aduse ca omagiu lui 
Jackson și ziarele vechi de o zi, pungile de chipsuri și dozele de 
băuturi rostogolindu-se prin șanțuri sau oprindu-se în pragurile 
ușilor. 

Aude pași în spatele lui și se întoarce. Un bărbat de vârstă 
mijlocie, în pantaloni cargo, geacă reflectorizantă și cizme de 
cauciuc, cu un ziar sub braţ, îl privește în ochi și dă din cap. 

— Știu cine ești, spune el, băgându-și mâinile în buzunare. 
Max Stanton. 

Max îl privește fără să spună un cuvânt. 

— Ştiam eu. O cauţi pe Martha? Nu e pe-aici. 

— Mi-am dat seama până acum, răspunde el. Știi când vine 
trenul? 

Bărbatul, încă uitându-se la Max, dă din cap, făcându-i semn 
spre spatele lui. 

— Ai auzit? 

Max ciulește urechile în ciuda vântului. 

— Acum, da, răspunde el. 

— Asta e. 

Max se uită peste umărul bărbatului și vede în depărtare, pe 
șine, două puncte luminoase apărând prin întunericul dimineţii 
timpurii. 

— Merge până în City? întreabă el. 

— Cam până acolo. Dar tot nu-și ia ochii de la Max. Dacă te 
consolează, continuă el, și eu aș fi făcut același lucru pentru 
soția mea. 

Farurile sunt mai luminoase, se apropie, iar zgomotul făcut de 
tren se aude mai tare. Max se încruntă la bărbat. 

— Pardon? întreabă el. 

— Ca s-o protejez. Ca să rămână lângă copii. În cazul mamei 
tale, să rămână lângă tine. 

— Nu știu despre ce vorbești, bombăne Max, iese din adăpost 
și merge spre marginea platformei, în timp ce vântul urlă și bate 
în jurul lui. 

— Cred că își vor cere scuze în mod public. 

Lumina albă a farurilor trenului se revarsă peste Max, iar 
zgomotul din jurul lui e ca tunetul. 

— Tot nu știu despre ce vorbești! strigă el. 


VP - 217 


— Ce? îi răspunde bărbatul strigând și el. Trebuie să știi. 
Mama ta - trenul nu mai face atât de mult zgomot când oprește 
în staţie, dar el continuă să strige - a recunoscut că ea a fost 
criminala! 

Max rămâne cu gura căscată. 

— Ce? 

— Scrie aici. Bărbatul scoate ziarul de sub braţul lui și îl 
împinge în pieptul lui Max. Îmi pare rău, amice, credeam că... 
Cuvintele lui sunt luate de vânt. 

Max se holbează la ziar. 

— Păstrează-l, spune bărbatul, și își pune o mână pe umărul 
lui Max. Dar am vorbit serios. Și eu aș fi făcut același lucru 
pentru soția mea și pentru copiii mei. 

Max nu-și poate lua ochii de la ziarul din mâinile lui. 

— Urcă în tren, îi spune bărbatul. Următorul vine de-abia 
peste o oră. 

Max dă din cap și pleacă. 


Martha 


La naiba cu Patty și cu planul ei. 

Stăteam în bucătăria ei, nu puteam să mănânc sau să beau 
nimic, așa că doar stăteam acolo, privind cum răsarea soarele, 
și mă gândeam la o grămadă de lucruri, când ea a intrat, 
frumoasă ca o floare, cu părul coafat și machiată, și m-a anunţat 
că pleacă la spa, iar după aceea la prânz. 

— Ce? am întrebat-o eu. Dar cum rămâne cu...? 

Nu m-a lăsat să termin, doar m-a întrerupt spunându-mi că 
avem vreme și a plecat în grabă. Și cu zâmbetul pe față. 

Așa cum am mai spus, la naiba cu Patty și cu planul ei. 

O s-o fac eu singură. 

Oricum, pentru ce am nevoie de ea? 

O să umplu o geantă cu mâncare și haine de rezervă, o să iau 
geanta de care am nevoie din garaj și o să plec. 

O să mă ascund undeva până se întunecă. 

După aceea... 

Doamne, deja sunt speriată. 


Casa familiei Stanton 
VP - 218 


Flăcările din șemineu sunt stinse de ore întregi. Ceva se mișcă 
în vatră și o grămadă de cenușă, în formă de buștean, se 
prăbușește până jos. Pe canapea, Eve se mișcă în somn și 
pătura alunecă de pe ea. 

Se agită când îi ajunge frigul la piele și clipește încet până 
deschide ochii. 

În faţa ei, televizorul arată înregistrarea cu Isaac, iar ea 
citește statisticile care circulă în partea de jos a ecranului și se 
ridică. 

Lumina televizorului face umbre ciudate prin cameră și, în 
timp ce încearcă să scape de confuzia din mintea ei, își ia 
telefonul și verifică mesajele. 

Nimic. 

Își concentrează privirea pe ora din colţul ecranului. 

— Cum de am dormit până la amiază? bombăne ea pentru 
sine. 

lese desculţă din camera de zi, trece prin bucătărie și merge 
în hol. Se oprește la ușa de la intrare; cheia lui Max nu e în 
cârlig. Se întoarce; geaca lui nu e în cuier și pantofii lui nu sunt 
jos. 

Scoțându-și telefonul din buzunar, formează numărul lui și, în 
timp ce ea stă în întuneric, acesta sună și iar sună, dar el nu 
răspunde. 

Înapoi în bucătărie, mâna ei planează peste dulapul cu băuturi 
pentru o clipă, dar apoi se îndepărtează și pune ibricul la fiert. In 
timp ce așteaptă să fiarbă apa, pornește televizorul la știrile de 
amiază. 

— ... în est, cu șanse de ploi torențiale în sud. Pe scurt, dacă 
ieșiţi azi, nu vă uitaţi umbrela. Prezentatorul de la meteo 
zâmbește la camera de filmat. lar acum, legătura înapoi în 
studio. 

Eve scoate o cană din dulap și ridică borcanul de cafea 
instant. A 

— Mulţumesc, spune prezentatorul de știri. Inainte să ne 
întoarcem la titlurile zilei, haideţi să aruncăm o privire pe ziarele 
de astăzi. 

Eve pune cafea în cană cu lingura, se întoarce și scoate 
laptele din frigider. Desface capacul. 


VP - 219 


— The Daily şi National News au același articol pe prima 
pagină astăzi. „Ipocrizia” titrează The Daily, în timp ce National 
News foloseşte titlul „Îmi pare foarte rău”. 

— Amândouă se referă la povestea care a apărut peste 
noapte... 

Eve toarnă lapte în cană și se uită la televizor. 

— ... povestea lui Eve Stanton și a scrisorii pe care i-a scris-o 
fiului ei, Max. 

Eve rămâne cu gura căscată. 

— Stanton, desemnată consilier al acuzatului, a luptat pentru 
instigarea postului după încarcerarea și execuţia ulterioară a 
soțului ei pentru o crimă pe care acesta a susţinut tot timpul că 
a comis-o în legitimă apărare. 

Eve rămâne împietrită, holbându-se la ecran. 

— Cu toate astea, acest nou eveniment pune tot cazul la 
îndoială, pentru că ea declară în scrisoare, și vă citez: „ar fi 
trebuit să-ţi spun asta acum multă vreme, dar nu mi s-a părut 
niciodată că era momentul potrivit. Simt că e datoria mea să-ți 
spun adevărul și ar fi corect să afli de la mine, nu de la 
altcineva. Îmi pare foarte rău, dar adevărul e că eu l-am ucis pe 
acel bărbat...” 

Mâna ei se desface și cutia de carton cu lapte cade pe podea, 
stropindu-i picioarele și dulapurile, apoi laptele se varsă pe 
podea. 

— „nu tatăl tău”... Continuă să explice mai departe, dar... 

Eve se holbează la ecran, gâfâind, iar inima îi bate de parcă ar 
vrea să-i sară din piept. Încet, își pune mâna la gură și se 
albește la faţă. 

— Nu, șoptește ea. Nu, nu, nu... 

Cade pe podea, ghemuindu-se pe mâini și pe genunchi în 
laptele vărsat și îi tremură tot corpul. 

Prezentatorul de știri continuă. 

— Nu se știe de unde provine scrisoarea, dar ambele ziare 
pretind că scrisul de mână a fost analizat și se potrivește cu cel 
al doamnei Stanton. 

Eve se ridică de pe podea, cu laptele picurându-i de pe mâini 
și curgându-i de pe picioare și fuge până în dormitor. 

— Nu, spune ea din nou. Te rog, Doamne, nu. Deschide 
sertarele, scotocește printre teancuri de hârtii, cotrobăie prin 
coșul de gunoi, dar nu găsește ce caută. 


VP - 220 


— La naiba! strigă el, iar reflexia ei se holbează la ea din 
oglinda din dormitor. La naiba! strigă ea din nou, ia oglinda și o 
aruncă pe perete. 

De la picioarele ei, cioburile îi arată fața fragmentată. 


Max 


Vârfurile adidașilor lui se întind peste marginea cheiului, iar el 
se holbează la apa de sub el, care pleoscăie și stropește zidul. 
Trece o barcă în viteză pe râu, iar el așteaptă ca valul să-i 
stropească blugii. 

Telefonul îi sună în buzunar, îl ridică și se uită la ecran. 

— Mama, spune el. 

Așteaptă să se oprească din sunat. 

— Patru apeluri pierdute, citește el. Un mesaj vocal. Apasă pe 
buton și ţine telefonul la ureche. Mesajul redă vocea lui Eve - 
Max... Max, îmi pare foarte rău. Putem să vorbim? O să mă suni 
înapoi? Nu ar fi trebuit să afli așa. Nu s-a întâmplat cum spun ei. 
Nu l-am forțat pe tatăl tău... El... Nu pot să vorbesc despre asta 
așa. Max, te rog, vino acasă. Hai să vorbim. Te rog. 

Înregistrarea se încheie și începe vocea automată. 

„Apăsaţi tasta 1 pentru ștergere, tasta 2 pentru reascultare, 
tasta 3 pentru salvare”. 

Max apasă pe tasta 1 și pune telefonul înapoi în buzunar. 

Timp de o secundă, se uită la râu. Apoi ia telefonul din nou și 
formează un număr. 

— Da, eu sunt. Trebuie să vorbesc cu tine. Putem să ne- 
ntâlnim?... Bine... peste o oră. Ne vedem acolo. 

Inspiră adânc și expiră încet. Apoi, ridicându-și brațul în 
spatele lui, aruncă telefonul în râu și pleacă. 


Martha 


Nu sunt sigură în legătură cu asta. 

Parcă se holbează la mine. Geanta cu bomba în ea. E proptită 
pe peretele din garaj de parcă ar avea echipamente sportive în 
ea. 

Nu explozibili. 

Mi se face rău doar când mă uit la ea. 

VP - 221 


Dacă nu vrei să încerci să-l salvezi, trebuie să știu; atunci o să 
găsesc pe altcineva. Aud ecoul vocii lui Patty în amintirea mea. 
Voi găsi pe cineva căruia îi pasă mai mult de el. 

Vacă manipulatoare. 

Riscul de a fi cineva rănit e aproape de zero, mi-a spus acel 
bărbat. 

Ce-ar putea merge prost? 

Mă mai holbez la geantă. 

— Totul, spun eu cu voce tare. 

Dar care e alternativă? 

El moare. 

E un ceas aici, pe perete, și îmi amintește de când am fost în 
celula aia. 

E ora trei. 

Mai sunt șase ore până la posibila lui execuţie. 

Patty încă nu a ajuns acasă. 

Geanta parcă se mai holbează la mine, iar telefonul - 
detonatorul - e lângă ea. 

Aproape că-i aud zicând „tţ, tţ” și oftând lângă mine. 

Amprentele tale sunt peste tot pe geanta aia, îmi spune vocea 
din mintea mea. 

— La naiba, spun eu, înșfac geanta, iau telefonul și ies grăbită 
din garaj. 


Isaac 


Martha, cum te-ai simţit când ai fost aici? 

Te-ai simţit la fel de speriată cum sunt eu acum? 

Ţi-ai dorit să te ţină cineva de mână sau să te ia în brațe? 

Să-ţi șoptească la ureche că totul va fi bine, chiar dacă tot ai 
ști, în adâncul inimii tale, că nu va fi așa? 

Ai reușit să rezolvi inelul puzzle? E pe degetul tău acum? 

Aș vrea să fii aici cu mine. Aș vrea să stăm împreună aici, pe 
podea, să ne închidem ochii și să ne amintim de serile petrecute 
în pădurea Bracken și să retrăim acele momente pentru 
totdeauna. 

Există atât de multă ură și frică în lumea asta și atât de puţină 
înțelegere. 


VP - 222 


Sper - of, Doamne, cum sper - că tu poţi schimba ceva, 
Martha. Oriunde ai fi. 


Max 


— Trebuie să vorbești cu ea. Cicero ridică paharul de carton 
la gură și soarbe cafeaua prin gaura din capac. 

Oamenii se mișcă grăbiţi prin jurul lor, împingându-se prin 
spaţiile goale ca să ajungă la coadă la cartofi prăjiţi și burgeri, 
caută locuri libere cu tăvile echilibrate în mâini, copiii se agaţă 
de părinţi, roţile cărucioarelor se învârtesc pe podeaua din 
gresie. 

Max se freacă la cap din cauza zgomotului. 

— Ştiai? întreabă el. 

— Nu, șoptește Cicero. 

Max se joacă cu paiul din paharul lui. 

— Nu ești supărat? 

Cicero își netezește marginile mustăţii în timp ce se gândește. 

— Nu, răspunde el. 

— Dar ea - Max se apleacă peste masă -, ea a omorât pe 
cineva și l-a lăsat pe tata să ia vina asupra lui. 

— Hmmm. Cicero dă din cap încet. El a a/es să ia vina asupra 
lui. Ea nu l-a forțat. 

— Dar ela murit. 

— Pentru ea. Pentru tine. 

Max pufnește. 

— Ce? Ca lisus sau ceva de genul ăsta? 

Cicero se lasă pe spătarul scaunului lui. 

— Nu. Ca un bărbat care și-a iubit familia. 

— Ce rahat. 

Cicero tresare din cauza limbajului lui și, la masa de vizavi, o 
mamă cu copii mici zice „tţ, tţ” și dă din cap. 

Cicero își unește degetele și se apleacă din nou spre Max. 

— Max, șoptește el, cum au făcut rost de scrisoare? Nu le-ai 
dat-o tu, e evident. Eve crede că au intrat în casă. 

Max își lasă capul în jos și se holbează la masă. Fața lui e 
împietrită. 

— Max? Tu le-ai dat-o? 


VP - 223 


El dă din cap și îi cade o lacrimă pe masă. Își șterge faţa într- 
un mod grosolan, inspiră zgomotos și se uită iar la Cicero. 

— Nu, dar am luat-o din camera ei în ziua în care a fost 
arestată. Mai ţii minte că mi-ai cerut să aduc telefonul? Am 
văzut un plic cu numele meu pe pat și l-am luat. Dar nu l-am 
deschis. Eu... Se uită din nou în altă parte. 

Un cuplu se așază la masa de lângă ei. Când bărbatul ia 
mâncarea de pe tavă, întoarce paharul și se vede poza Marthei 
tipărită pe o parte și cuvintele „căutată pentru crime împotriva 
statului”. Cuvintele „se oferă recompensă” ies în evidență. 

— Ea a aruncat-o, șoptește Max. 

Cicero se încruntă la el, confuz. 

— Martha. M-am întâlnit cu ea. Mi-a luat scrisoarea. A deschis- 
o, a citit-o, apoi a rupt-o și a aruncat-o în râu. 

— Atunci... cum...? 

Max ridică din umeri. 

— Te-ai întâlnit cu ea? șoptește Cicero. Când? 

Max își lasă capul în mâini. 

— Judecătorule, totul e așa de încurcat. Martha... o să... își 
închide ochii și își pune mâna peste gură. 


— Ce? 
Max ridică privirea și ochii lui sunt înlăcrimați. 
— Ce-i, Max? 


Își pune mâna într-o parte, acoperindu-și fața ca să nu-l vadă 
cuplul de lângă ei. 

— Nu pot să-ţi spun, Judecătorule. Doar promite-mi, promite- 
mi că vei sta departe de culoarul morții diseară. Și că o vei ţine 
departe de el și pe mama. 

— Max, nu înțeleg. Mama ta va vrea să... 

— Trebuie să plec, spune Max și se ridică să plece. Mai pot să 
fac doar un lucru. 

Cicero își întinde mâna să-l prindă, dar nu reușește. 

— Stai departe de asta. E prea periculos. 

— Doar ţine-o departe de culoarul morţii, spune Max 
agitându-și degetul în aer. Şi să stai și tu departe de el. 

Se întoarce, își face loc printre oamenii care stau la coadă și 
dispare în mulțime. 


Martha 


VP - 224 


Când se duce totul de râpă, se duce, nu-i de glumă. 

Dezbină și cucerește, zic ei. 

Cred că așa va fi. Max va fi destul de supărat pe mama lui, pe 
mine și probabil și pe Cicero. Eve va fi... ei bine, în afară de 
enervată la culme și supărată, probabil va fi și arestată. 

Ce-i de făcut? Încep prin a arunca blestematul de ziar la coșul 
de gunoi și a înjura pe oricine a scris articolul. 

Dar bine că l-am văzut. Bine că știu. 

Dar cum naiba au făcut rost de scrisoare? 

N-aveau cum să o aibă înainte să o iau eu de la Max, era 
închisă. 

Și, după ce-am deschis-o, cât timp am tinut-o? Cel mult un 
minut. Înainte s-o rup și s-o arunc de pe chei. 

N-ar fi putut s-o pescuiască de-acolo. 

Atunci cum...? 

Îmi ridic privirea și pun ochii pe vârful stâlpului de felinar de 
lângă mine; e o cameră de filmat acolo sus. 

Scrutez zona; e încă una la vreo o sută de metri depărtare. 

Mă uit iar la ziar, la imaginea scrisorii, la unghiul ei. 

Fir-ar să fie. E o fotografie a scrisorii. O imagine dintr-un 
videoclip... sau dintr-o înregistrare făcută cu o cameră de 
supraveghere. 

Mă trece un fior de groază. 

Au citit-o peste umărul meu. 

Nemernicii. 

Dar... ar fi putut să știe de scrisoarea aceea înainte s-o vadă. 

Oare doar au avut noroc? Nu m-a urmărit nimeni. Atunci 
cum...? 

Trec printr-un pasaj dintre două clădiri vechi. Ajung într-o 
curte unde e un fel de cafenea cu niște bănci afară și mă așez, 
încercând să gândesc. 

Cum...? 

Închid ochii. Imagini de săptămâna trecută se învârtesc prin 
mintea mea. Momentele în care priveam Moartea este Justiţie, în 
care am fost lângă Tribunalul Old Bailey, în faţa studiourilor de 
televiziune de la Curtea Regală de Justiţie și acasă la Patty. 

Ceva, undeva, va fi ciudat. Trebuie doar să găsești acel lucru, 
îmi spun eu. 

Gândește-te, amintește-ți... 

Intoarce-te la început... 


VP - 225 


Ai fost la Moartea este Justiţie. 

Apoi acasă la Eve, Doamne, e atât de greu să-mi amintesc 
ceva. Totul e neclar. 

A trebuit să plec. 

Apoi am fost la apartamentul lui Gus. 

Oamenii de afară. 

Au dat telefoane tuturor. 

O, Doamne... 

Discursul prim-ministrului. Concesia lui. A dat telefoane 
tuturor locuitorilor din Rises. Bineînţeles. 

Dar eu n-am primit niciun telefon. N-am avut nicio dată unul. 

Mă gândesc mai bine... 

Doamne... telefonul lui Max. 

Cel pe care mi l-a dat. 

M-au urmărit cu el. Îi urmăresc pe toţi. 


Isaac 


Martha, oare vei veni? 

Mă vei privi când voi muri? 

Vei vorbi pentru mine? 

Vei face o pledoarie pentru mine chiar dacă e în zadar? 

— Este ora: 5 după-amiaza. Mai ai... 

Voi putea merge pe lângă tine după ce voi muri? 

Oare vei simţi că sunt acolo? 

Voi putea rămâne cu tine în timp ce tu îţi vei trăi viaţa? 

Voi putea să-ţi șoptesc la ureche când adormi și să-ţi spun că 
încă te mai iubesc? 

— patru ore până la posibila ta execuţie. Statisticile actuale 
sunt... 

Vei iubi pe altcineva? 

Te voi părăsi atunci? 

Vom fi împreună în moarte când îţi va veni vremea și ţie? 

Sau mă vei uita, ne vei uita pe noi și povestea noastră după 
ce voi închide ochii? 

— 96.4% în favoarea execuţiei, 3.6% împotriva ei. Te vom 
informa... 

Voi fi mort și nu va mai fi nimic. 


VP - 226 


O placă sau o piatră de mormânt care se va învechi, va fi 
acoperită de mușchi, va fi lăsată să se năruie. 

Un semn al unei vieţi care n-a însemnat nimic, în care n-am 
făcut nimic. 

O viaţă pe care toţi o vor uita. 

— ... peste o oră. 


Max 


Max trece de la lumină la umbră, apoi iar la lumină și iar la 
umbră în timp ce merge pe cărare. Ziua e deja scurtă și becurile 
stradale își aruncă lumina albă pe cărarea cenușie. 

Se văd case înalte, în stil edwardian și, în timp ce trece pe 
lângă ele, se uită la fiecare număr, încetinind când ajunge la 
numărul șaizeci și oprindu-se la șaizeci și patru. 

Se holbează la treptele de piatră care duc până la ușa de 
lemn vopsită neagră, cu un inel de bătut în ea. Nu e nicio lumină 
în casă, doar întuneric. 

Urcă scările cu capul aplecat, se oprește o secundă în vârful 
lor, apoi lovește ușa cu inelul și așteaptă. 

Nu primește niciun răspuns. 

Bate din nou la ușă și, după câteva minute, se aude un 
zornăit de chei de cealaltă parte și ușa se deschide. 

Joshua stă în lumina din hol. 

— Eu sunt Max Stanton, fiul lui Eve Stanton. Sunt prieten cu 
Martha Honeydew... 

— Știu cine ești. Am crezut că apelul telefonic era un fel de 
farsă, dar se pare că n-a fost așa. 

— Nu știu despre ce vorbești, dar am nevoie de ajutorul tău. 
Ea are nevoie de ajutorul tău. Dacă nu mă lași să intru acum ca 
să vorbim, niște oameni vor fi omorâţi și totul se va duce naibii. 

Pentru o clipă, Joshua se holbează la el, încruntat și respirând 
greu. 

— Cred că ar trebui să mergem la studiouri, spune el în cele 
din urmă. 

Max își ridică sprâncenele. 

— Nu cred că te vor primi înapoi după ce s-a-ntâmplat ieri. 

— Nu voiam să spun că voi prezenta emisiunea, spune el și se 
dă la o parte pentru a-l lăsa pe Max să intre. 


VP - 227 


Prim-ministrul 


— Asta nu e ceva organizat și mi-ai promis ceva organizat, 
strigă el la telefon în timp ce stă în faţa ecranelor. Ar putea fi 
oriunde. Mi-am pus echipa să verifice toate înregistrările, dar 
nimeni n-a găsit-o. Ne-ai ajuta dacă ai ști cu ce era îmbrăcată... 
Ei bine, incompetenţa ta e incredibilă și te consider responsabilă 
pentru asta... Nu vreau să aud scuze, vom vorbi când se va 
termina totul, între timp, fă-ţi treaba. 

Când pune telefonul jos, aude o bătaie în ușa din spatele lui și 
Sofia intră în cameră. 

— Totul e în ordine, domnule? întreabă ea. 

Un zâmbet subţire se întinde pe faţa lui. 

— Mi se pare că totul e minunat, dar mulţumesc de întrebare. 


Eve și Cicero 


— Rămânem aici, spune Cicero, stând lângă masa din 
bucătărie a lui Eve în timp ce ea își piaptănă părul. 

— Nu pot să fac așa ceva. Trebuie să fiu acolo. E datoria mea 
faţă de acel băiat. 

— Și e datoria ta față de fiul tău să faci ce ţi-a cerut. 

— O să înțeleagă. 

— Nu, Eve, nu cred că o s-o facă. Trebuie să-i respecţi dorinţa. 

— E supărat pe mine, înţeleg asta, și ăsta e felul lui de a se 
răzbuna pe mine. Nu vrea să mă lase să mai acord atenţia mea 
nimănui în afară de el. L-am minţit și l-am rănit, dar nu pot sta 
departe de culoarul morții în seara asta. 

— Eve... 

— Nu, Cicero. Ea pune jos peria de păr și își ia haina de pe 
spătarul scaunului. 

— Presa va fi pe teren. O să-ţi facă seara un iad. 

— Nu-mi pasă. Nu o să stau aici să-l văd pe băiatul ăla omorât 
în direct la televizor. Se încalţă. 

— Eve... spune el. 

Ea se întoarce spre el și îl ia de mână. 

— Cicero, ești cel mai bun prieten al meu. Nu vreau să fac 
nimic care să pună asta în pericol. 


VP - 228 


El îi zâmbește trist. 

— Dar trebuie să fac asta. Vocea ei e înceată și blândă. După 
articolul de azi, aș putea ajunge eu acolo săptămâna viitoare. Ar 
putea veni după mine... 

— N-ar face asta, nu acum, șoptește el, strângând-o de mână. 

— Ba ar face-o, Cicero, și nu pot să le arăt nicio slăbiciune. 
Trebuie să fiu acolo. Trebuie să merg. Te rog să înţelegi asta. 

— Bine, șoptește el. 

— Multumesc, îi răspunde Eve în timp ce se apleacă spre el și 
îl sărută pe obraz. 


Martha 


Aici sunt, cu gluga pe cap, ascunzându-mă. 

Rucsacul din spatele meu e plin cu explozibili, iar în buzunar 
am detonatorul. 

Merg pe străzile City-ului. Am vreme de pierdut, așa că las 
mulțimea să mă împingă într-o parte sau alta. 

e 

Se întunecă din nou. Sunt nopţi lungi de iarnă și zile în care 
soarele e blocat în spatele norilor cenușii și e numai întuneric și 
ploaie. Se potrivesc cu starea mea de spirit. 

Lui Patty probabil îi sare muștarul acum. 

Sau ar trebui să fie așa. 

Mă opresc din când în când. Mă uit la statisticile de pe 
televizorul cuiva sau aud oamenii discutând despre ele. Doar 
despre asta vorbesc pe-aici. După cum tratează mass-media 
subiectul ăsta, se pare că este singurul care furnizează știri; nu 
mai sunt războaie în alte ţări, nu mai sunt dezastre naturale, nici 
măcar o agitaţie în politică. 

Nu, singurul lucru care se întâmplă în lume e că un adolescent 
care și-a împușcat tatăl adoptiv va fi condamnat la moarte 
pentru asta, și oricine are vreo legătură cu el, cum ar fi Eve sau 
eu, e un om de nimic. 

Merg după un colț. 

Am ajuns la studiourile de televiziune ale Curţii Regale de 
Justiţie. 

La fel ca sute de alţi oameni. 


VP - 229 


Stau un moment, privindu-i cum fac poze cu telefoanele, 
trimit mesaje sau filmează actualizările de pe ecranul din fața 
clădirii. 

Vor să fie aici când se ia decizia. 

În viitor, oamenii vor întreba: unde ai fost când a fost declarat 
vinovat primul adolescent și a fost condamnat la moarte? 

Și vor avea videoclipuri ca amintire și selfie-uri să le arate. 

Toţi par foarte entuziasmați și încântați să fie aici. 

Turiști mizerabili. 

Dar cel de acolo arată altfel. A trecut pe lângă ușa laterală de 
patru ori până acum. Se tot oprește și se uită la ceva din mâna 
lui, dar nu pot să-i văd faţa. Ce face? 

Se întoarce și reușesc să-l zăresc. 

La naiba, știu cine e. 

Dar ce face Max? Și ce caută aici? 

Traversez repede strada prin trafic și îl ajung din urmă. El se 
uită într-o parte, mă privește în ochi pe sub gluga mea, dar nu 
se oprește din mers. 

— Unde ai fost? îmi șoptește el. Și de ce ești aici? 

— Aș putea să te întreb același lucru, îi răspund eu. 

Se oprește din mers și se uită la rucsac. 

— Aia €...? 

Dau din cap. 

— La naiba, Martha! 

Nu l-am mai auzit înjurând până acum. 

— De ce...? Ce...? Sunt sute de oameni aici! Ce faci? Unde-i...? 

— Detonatorul e în buzunarul meu. 

— La naiba! spune el din nou. 

— Max, taci. E oprit. Nu o să-l apăs acum. 

— Nu-mi vine să cred că ai adus-o aici și ce faci aici? N-ar 
trebui să fii lângă celule? Care e planul tău? Tu niciodată... 

Îmi ridic mâinile. 

— Șșșt, spun eu. Doar mă plimbam. Trebuia să scap de Patty. 
Mă apropii de el. Ce pui la cale? 

Își lasă umerii în jos. Își scoate mâinile din buzunare și îmi 
arată ceva strâns între ele. 

— O cheie, spune el, și un card de securitate. 

— De unde-ai făcut rost de astea? 

Se uită peste umăr. 

— De la Joshua, spune el încet. 


VP - 230 


— Ce? 

— E trecut de cinci, spune el, uitându-se la ceas. Avem mai 
puţin de patru ore. Ne întâlnim înăuntru, dacă găsesc camera 
potrivită. Mă ia de mâini și le strânge. Cred că pot să cobor 
nivelul statisticilor. Nu va trebui să... să... 

Simt furnicături în tot corpul. Mi se întoarce stomacul pe dos 
ca și cum urmează să mi se facă rău, dar e din cauza emoţiei și 
a ușurării. 

— Dar credeam că nu mai poţi intra în sistem. 

— Dacă Joshua mă poate ajuta din interior, atunci sper că... 
poate... Dar lasă-mă să încerc, bine? Inainte să... faci asta... dă- 
mi puţin timp. 

— Bineînţeles. Dar... când...? Dacă...? 

— Nu am niciun răspuns, murmură el. Tu trebuie să hotărâști. 
Se uită din nou la ceasul lui. Trebuie să plec acum. 

Aș vrea să-i urez noroc, să-l îmbrăţișez, să-i spun cât de 
recunoscătoare sunt și că asta ar putea funcţiona, dar doar dau 
din cap și, când se duce din nou până la ușa laterală, eu mă 
întorc și mă pierd în mulțime. 


Ora 6: 30 seara. 
Emisiunea Moartea este Justitie 


Luminile scenei pâlpâie, iar publicul aplaudă. Pe ecran, 
cuvintele „Ochi pentru ochi” se învârtesc în jurul irisului logoului 
cu ochi. Cuvintele se opresc, textul devine zimţat și e 
acompaniat de un efect sonor sintetizat. 

Kristina Albright iese din culise, cu o rochie albă și strâmtă, 
lungă până deasupra genunchilor și cu decolteu adânc, cu părul 
blond despletit pe umeri și cu pantofi cu tocuri înalte. O scurtă 
pauză după aplauze e urmată de strigăte și fluierături, iar ea 
zâmbește larg, dinţii ei albi și colierul ei cu diamante reflectând 
toată lumina. 


KRISTINA: Bună seara, doamnelor și domnilor! Telespectatori din 
toata lumea, bine-aţi venit la această ediţie specială și 
fascinantă a emisiunii Moartea este Justiţie! 


VP - 231 


Aplauzele sunt asurzitoare. Ea își dă părul pe spate râzând și 
își ridică mâinile cu manichiură perfectă pentru a linişti 
mulţimea. 


KRISTINA: Vă mulţumesc pentru o primire atât de caldă! Din 
păcate, gazda voastră obișnuită, Joshua Decker, este bolnav 
și trebuie să-l înlocuiesc eu pentru scurt timp. Joshua, dacă ne 
priveşti, ia-ţi cât timp liber ai nevoie pentru a-ţi reveni în 
totalitate. Oricum, pentru mine este o onoare și un privilegiu 
să fiu din nou aici cu voi, mai ales într-o zi promițătoare ca 
aceasta. 


Face o pauză și așteaptă ca aplauzele să înceteze. 


KRISTINA: Și ce spectacol de seară avem pentru voi. Bineînţeles, 
capul de afiș va fi drama în plină desfășurare după moartea 
lui Jackson Paige. Ce se v-a-ntâmpla cu fiul lui criminal? Va fi 
condamnat la moarte așa cum mulţi dintre voi cred că 
merită? De-abia aștept să aflu. 


Merge prin studio și ia loc la pupitrul ei, încrucișându-și 
picioarele lungi într-un fel delicat, unul dintre ele legănându-se 
în aer. 


KRISTINA: Sunt sigură că, la fel ca mine, aţi urmărit acest caz 
zilnic, poate chiar din oră-n oră, aţi fost atenţi la fiecare 
cuvânt rostit de Isaac, i-ați privit fiecare mișcare și v-aţi 
format păreri despre el pentru voi înșivă. Dar, doamnelor și 
domnilor, mie mi se pare că e un sloi de gheaţă. Într-adevăr, 
am fost dezamăgită de puţinele emoţii pe care ni le-a arătat. 
Chiar și isprava de ieri cu camerele de filmat mi s-a părut mai 
degrabă calculată ca să strice plăcerea telespectatorilor decât 
motivată de pasiune. 


Pe ecranul din dreapta ei, logoul cu ochi alunecă în colţ, iar 
centrul ecranului e umplut de transmisiunea în direct cu Isaac în 
Celula 7. 


KRISTINA: Uitaţi-vă la el acum, nu umblă nervos, nu-și mușcă 
unghiile, nu strigă, nu ţipă, nu dă cu pumnii în geam. Nu 
vedem nici măcar lacrimi. Ce ne spune asta despre el? Că are 
o inimă de gheață? Că e nepăsător? Că nu are remușcări? Așa 
mi se pare. Cu siguranță, o persoană nevinovată sau una 
vinovată, dar care se căiește pentru acţiunile ei, ar fi plâns 


VP - 232 


până acum. Doamnelor și domnilor, adolescenţi, copii, bunici, 
eu știu cum aș vota; știu cum am votat. Nu vreau ca un 
asemenea monstru să meargă pe aceleași străzi ca mine și ca 
familia mea. 


Face o pauză, lăsând cuvintele să plutească în aer. 


KRISTINA: Mai avem mai puţin de trei ore până la posibila lui 
execuție, așa că haideţi să vedem statisticile. Vă rog să ne 
informați. 


Pe ecran, înregistrarea cu Isaac se micșorează în dreapta, în 
timp ce în stânga apar două coloane: vinovat și nevinovat. 


KRISTINA: Ultima actualizare, de acum o oră, arată că e 98% 
vinovat. Între noi fie vorba, nu înțeleg de ce nu ajunge la 
100%, dar haideţi să vedem ce ne arată actualizarea acum. 


Niște lumini roșii urcă și coboară pe coloane; tensiunea se 
acumulează. 


KRISTINA: Așteptarea mă omoară! 


Luminile de pe ecran se opresc cu un bang. Kristinei îi cade 
faţa. Publicul tace. 


KRISTINA: Vai, vai, nu-i așa că-i o surpriză? Poate avem o 
defecţiune electronică, dragi telespectatori - 84% vinovat, mi 
se pare o scădere mare. Haideţi să reactualizăm rezultatele. 


Rezultatele dispar de pe ecran, iar luminile roșii urcă și 
coboară din nou pe cele două coloane. Se opresc iarăși cu un 
bang. Kristina rămâne nemișcată, cu gura căscată, în studio se 
lasă tăcerea. 


KRISTINA: Doamne, 78%, chiar mai jos. Se pare că avem o 
răsturnare de opinii nemaivăzută de la cazul Stanton încoace. 
Dar în sens invers. Ce interesant! 


Se chinuie să zâmbească. Publicul îi urmează semnalul și 
aplaudă. 


KRISTINA: Ceva cu adevărat special e pe cale să se întâmple aici 
în seara asta. Ce gândește publicul? Ce știe? Ceva ce noi nu 
știm? Cu siguranță, acest tânăr care a recunoscut în mod 
public că și-a omorât tatăl nu poate fi achitat. Cu siguranţă, 
dragi telespectatori, nu vreţi să se plimbe pe străzile voastre. 


VP - 233 


Haideţi să recapitulăm informaţiile necesare pentru votare. 
Pentru a-l vota vinovat pe Isaac Paige, sunați la 0909 87 97 
77 şi adăugaţi un 7 la sfârșit, pentru a-l vota nevinovat 
adăugaţi un 0. Pentru a vota prin mesaje pe telefonul mobil, 
trimiteţi mesajul VIU sau MORT la numărul 7997. Puteţi vota și 
online, intrați pe site-ul nostru 
www.aneyeforaneyeproductions.com, dați clic pe iconiţța cu 
„ISaac Paige Adolescentul Criminal” din partea de sus a 
paginii și logaţi-vă ca să votaţi. Pe site puteți găsi informații 
actualizate despre preţuri și lista completă a termenilor și 
condiţiilor noastre. Reveniţi alături de noi după acest scurt 
mesaj de la sponsorul nostru, Cyber Secure. 


Max și Joshua 


Într-o cameră mică din subsolul Curţii Regale de Justiţie, sub 
studiourile de televiziune, Max și Joshua stau în fața unui 
computer. Singurele lumini din cameră sunt nuanța albastră a 
ecranului computerului și o rază albă ce vine de sub ușa 
încuiată. Max scrie la o tastatură, în timp ce Joshua mută 
informaţii și căsuțe pe un ecran tactil. 

— Încă sunt doar la 74%, șoptește Joshua. 

— Nu pot să le scad prea mult dintr-odată, spune Max. 
Oamenii vor bănui că e ceva necurat. Și vin voturi tot timpul. Tot 
încearcă să urce. 

— Încă vin multe voturi? 

Max dă din cap. 

— Multe. Sunt câteva numere pe reapelare care votează tot 
timpul „vinovat”. Cine-și dorește atât de mult să-l vadă pe Isaac 
mort? 

— Nu pe Isaac îl vor mort, îi explică Joshua. Ci ceea ce 
reprezintă el. Acele numere sunt ale guvernului. Practic, 
plătitorul de taxe plătește pentru acele voturi. 

— Și acum fac la fel de pe alt număr, cu același prefix. 

— lar guvernul. 

— Dar... cu cât fac asta mai mult, cu atât votează ei mai mult 
împotriva mea și îi păgubesc mai mult pe oameni. 

— Nu poţi gândi așa. Lupţi pentru ceva mai important decât 
banii. 


VP - 234 


— Nimic nu e mai important decât banii. 

— Puterea, spune Joshua. Puterea înseamnă totul pentru ei. 
Ce faci, mica ta gașcă... 

— Nu suntem o gașcă. 

— Așa vă văd ei. Ce faceţi voi le pune în pericol rămânerea la 
putere. Vor face orice ca să vă oprească. 

— Orice? Cum ar fi ce? 

— Orice. Crimă, mită, minciuni, defăimare, șantaj. Dar știi 
asta. Deja au făcut toate lucrurile astea. Nu despre asta e 
vorba? Trebuie să le iei puterea. 

— Dar de ce ești atât de interesat de asta? Credeam că ești 
unul de-al lor. 

Joshua se uită la el pentru un moment, apoi se uită înapoi la 
ecran. 

— 69%, spune el. 

— Mulţumesc, murmură Max. 

— Pentru ce? 

— Pentru că faci asta. 

— Hmm... ei bine, după discursul meu de ieri și după ce ai 
apărut tu, mi s-a părut că ori acţionez acum, ori niciodată. 
Înţelegi la ce mă refer? 

— Crezi că te vor concedia? 

— Fără îndoială. Mă mir că încă n-au făcut-o, dar sunt 
suspendat din funcţie acum. Se oprește și se uită la Max, cu faţa 
obosită și trasă în lumina colorată a ecranului. Te rog să faci 
ceva pentru mine, continuă el. 

— Ce? 

— Vorbește cu mama ta. 

Se aud pași din coridor și amândoi înlemnesc. Niște voci 
înăbușite care vorbesc, dar cuvintele lor nu se pot distinge. 
Cineva de departe strigă și pașii se îndepărtează. 

— Dacă ne găsesc aici, am încurcat-o, șoptește Max. 

— Așa e, încuviinţează Joshua. 


Martha 


Oare ce se simte în aer? 
Mânie? 
Agitaţie? 


VP - 235 


Teamă? 

Entuziasm? 

Băzâie. Ca paraziţii. 

Oamenii sunt nervoși. lritabili. 

Se aud discuţii, voci ridicate, arată cu degetele. 

Îi văd dând din capete. 

Pe ecranul de afară, statisticile se reajustează. De ce e 
Kristina acolo? Pare nervoasă, îngrijorată. Unde e Joshua? 

Bang. Se opresc. Numere masive apar scrise cu roșu 
strălucitor - 67% vinovat. 

Oamenii strigă și înjură mai mult. Se împing și se înghiontesc. 
Nimeni nu zâmbește, toți sunt furioși. Sunt furioși că cineva ar 
putea fi declarat nevinovat. Că cineva ar putea trăi. 

Cum pot fi atât de cruzi? 

El a făcut-o, dar nu e așa de simplu, nu-i așa? 

Dar ei nu vor nimic complicat. 

Vor să vadă că se face dreptate. Versiunea lor de dreptate. 

Au nevoie de un tap ispăşitor. De cineva spre care să arate cu 
degetul și pe care să-l învinovăţească. 

Cine mi-a spus asta? 

Patty. 

Patty. Of, Doamne, Patty. 

Bomba. Încă e în spatele meu. Detonatorul încă e în buzunarul 
meu. 

Doamne. 

Simt furnicături și căldură pe faţa mea. Am transpirat pe buza 
de sus. 

Vreau să plec de aici. Trebuie. Oamenii ăștia mă sperie. 

Cum naiba își pot dori atât de mult moartea cuiva? 


Eve și Cicero 


Eve bate cu degetele pe volan, cu pielea de pe încheieturi 
uscată și crăpată din loc în loc și cu unghiile roase, scurte și 
rupte. 

În faţa mașinii, traficul se întinde până departe și apar primele 
picături de ploaie pe parbriz. Ștergătoarele scârțâăie pe geam. 

— De ce nu mi-ai spus? întreabă Cicero încet de pe locul 
pasagerului. 


VP - 236 


— Nu știu, murmură ea ca răspuns. Din multe motive. Nu te- 
am cunoscut atât de bine atunci. Nu am vrut să te pun într-o 
poziție dificilă. 

El dă din cap. 

— A cui a fost decizia asta? Ca el să ia vina asupra lui? 

Ea se întoarce spre el. 

— Asta contează pentru tine? Dacă ţi-aș spune că i-am cerut 
să moară pentru mine, m-ai uri dintr-odată? 

— Nu, Eve, deloc. 

Plouă mai tare. 

— Am încercat să-l conving să n-o facă. L-am implorat, dar el 
a refuzat. N-am... n-am putut - Lovește volanul cu mâinile. De 
ce nu ne mișcăm? Deja suntem în întârziere. 

Cicero oftează. 

— Eve, te rog, calmează-te, hai să vorbim despre asta. 

Ignorându-l, ea întinde mâna pentru a porni radioul. Căutând 
posturile, se oprește când aude vocea cunoscută a Kristinei 
Albright. 

— „incredibil. Statisticile au scăzut, în mod incredibil, cu 33% 
în ultimele două ore și acum au ajuns la 65%... 

Eve și Cicero se holbează unul la celălalt. 

— „fără precedent, continuă ea. Chiar și în comparaţie cu 
cazul Stanton. 

— Ar putea să scape, șoptește Cicero. 

Vocea Kristinei continuă: 

— ...mulţimea agitată și zgomotoasă din fața închisorii și a 
studiourilor de televiziune ale Curţii Regale de Justiţie scandează 
că voturile sunt falsificate. 

— Vor sânge, spune Eve. Chiar dacă va fi achitat. Ce se va- 
ntâmpla dacă-l vor lăsa să scape? Va fi linșat. 

Telefonul lui Cicero sună, iar el îl scoate din buzunar, mijindu- 
și ochii de după ochelarii groși în timp ce citește mesajul. 

„Sunt cu Joshua. Ne ocupăm de voturi. Ar trebui să fie bine. 
Țineţi-ne pumnii”. 

— Trebuie să mergem acolo, spune Cicero, uitându-se prin 
parbriz la traficul care se întinde până departe. 

— Ce? spune Eve. Te-ai răzgândit... 

— S-au schimbat împrejurările, răspunde el, băgându-și 
telefonul în buzunar. 


VP - 237 


Fără niciun avertisment, Eve merge repede cu mașina la 
marginea drumului. 

— E galben de două ori! obiectează Cicero. N-o poţi lăsa aici. 

Ea scoate cheile din contact și deschide portiera. 

— Acum, spune ea, nu-mi pasă. 


Isaac 


Totul e ca un vis. Un coșmar. Când au apărut ultimele 
statistici am crezut că dorm sau am halucinaţii, că poate m-au 
drogat sau mi-au plantat imagini în minte. 

Așa că mi-am lovit fața cât de tare am putut, dar nu s-a 
schimbat nimic, însă m-a durut, așa că cred că sunt treaz. 

Ceasul din spatele meu arată 7:58. Mă aștept ca următoarea 
actualizare să fie pe la nouă. Nu trebuie să-mi permit să mă 
bucur sau să mă gândesc că aș putea scăpa de aici și aș putea 
s-o văd pe Martha din nou. Că aș putea trăi. 

Stau în fața geamului, holbându-mă la scaune și la fețele 
oamenilor care mă privesc. M-am uitat la fiecare dintre ele, dar 
ea nu e aici. 

De ce? 

Ce-a spus apelanta aia ieri? S-o prindă. Aș vrea să-mi explice 
cineva asta, dar cine? Nu văd pe nimeni decât pe paznicul care 
mă duce de colo până colo și el nu-mi spune niciun cuvânt. 

Speram că ea va fi aici; voiam s-o văd pentru ultima dată. Dar 
nu voiam să mă vadă cum mor. Voiam să aibă amintiri frumoase 
cu mine, nu cum îmi ies ochii din cap, cum îmi ia foc părul sau 
cum urlu de durere. 

Dar dacă fuge? 

Și dacă voi ieși? 

Patty nu e aici. Scaunul gol din primul rând trebuie să fie alei. 

Nici Eve nu e aici. Nici Cicero sau Max. 

De ce? 

— Este ora: opt seara. Mai ai: o oră până la posibila ta 
execuție. Statisticile actuale sunt... 

Mi se întoarce stomacul pe dos. Lasă aceste pauze lungi și 
epuizante. Ca să crească tensiunea sau să verifice cifrele. Nu 
știu de ce. 

Inspir, expir, inspir, expir, dar prea repede și ameţesc. 


VP - 238 


— 63% în favoarea execuţiei, 37% împotriva ei. Te vom 
informa peste: treizeci de minute. 

La naiba. 

Trebuie să mă sprijin cu o mână de geam ca să-mi păstrez 
echilibrul. 

Au nevoie de majoritate ca să mă execute. 

Trebuie să scadă cu încă 13, 1%. 

Aș putea scăpa. 

AȘ 

putea 

scăpa. 

Dar... 

Martha, așteaptă-mă. 

Fii alături de mine. 

Dacă... 

Nu, nici să nu îndrăznești să te gândești la asta. 


Martha 


Orașul a înnebunit. E peste tot. 

Pe fiecare ecran, în fiecare ziar, în fiecare conversație. 

— E un criminal. 

— Merită să moară. 

— Dă-le naibii de statistici, să-l frigă oricum. 

— S-o aducă înapoi și pe fata aia, Honeydew! Amândoi sunt 
vinovați! 

Tremur când îmi aud numele. 

Numeroși oameni merg pe străzi. Unii, cu feţe serioase, îi 
îmbrâncesc pe alţii și se grăbesc spre casă; sunt și părinţi, unii 
își trag copiii după ei în viteză sau împing cărucioarele prin 
locurile goale dintre corpuri, îngrijoraţi. Se vede clar că altora nu 
le pasă, pentru că își cumpără haine sau mănâncă rezemaţi de 
balustrade în timp ce haosul din jurul lor îi ameninţă, dar 
majoritatea au un singur lucru în minte, s-au întors de la 
studiourile de televiziune, au plecat din cafenele, baruri și 
magazine și se îndreaptă spre închisoare. 

La fel fac și eu. 

Avem mai puțin de o oră pentru ca statisticile să scadă sub 
50%. 


VP - 239 


Vreau să fiu acolo când el va ieși. 

Dar dacă nu scad? . 

Atunci știu ce trebuie să fac și o voi face. In depărtare, Big 
Ben bate de opt și un sfert. 

La naiba. 

Du-te acolo, Martha. 

Și grăbește-te. 


Emisiunea Moartea este Justitie 


În dreapta scenei, ecranul e plin cu transmisiunea directă din 
Celula 7, în care e Isaac. Kristina stă într-o parte a ecranului; un 
zâmbet forţat se întinde pe faţa ei perfectă. În faţa ei, publicul 
se agită, oamenii comentează, vorbesc la telefoanele mobile sau 
apasă pe butoane. 


KRISTINA: Ce spectacol avem în seara asta, vă aducem încă o 
premieră la programul nostru special, arătându-vă adevărata 
democraţie și justiţie în acţiune... 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 1: Asta nu e justiție! E un criminal! 
Merită să moară! 

KRISTINA: ...în timp ce voturile sunt numărate. Putem să vă 
spunem că am primit un număr record de voturi astăzi, un 
total de... 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 2: Pentru că toată lumea vrea să-l 
vadă mort! 


Kristinei îi piere zâmbetul de pe faţă. Își pierde pentru scurt 
timp controlul asupra expresiei feţei ei, apoi se calmează și se 
uită iar spre camera de filmat. 


KRISTINA: Haideţi să mai aruncăm o privire la statistici. 


Transmisiunea directă alunecă din nou în partea dreaptă a 
ecranului, în timp ce partea stângă se umple cu două coloane. 
Luminile roșii pâlpâie pe ele. 


KRISTINA: De-abia aștept să văd cifrele crescând în coloana cu 
„Vinovat”. 


Se aude bangul obișnuit. Kristina se holbează la ecran. Scrie 
55% vinovat; liniile celor două coloane sunt aproape la același 


VP - 240 


nivel. Se uită la publicul care se uită urât la ea și tace. Își drege 
vocea, își atinge urechea și se uită la cameră. 


KRISTINA: Ne-a mai rămas jumătate de oră, așa că se poate 
întâmpla orice. 


MEMBRUL PUBLICULUI NR. 3: E o înșelătorie! 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 4: Îl vrem mort! Societatea merită 
dreptate. Noi, poporul, merităm dreptate. au 

MEMBRUL PUBLICULUI NR. 5 (strigând): UCIDEȚI UCIGAȘII! FARA 
EXCEPȚII! 


Publicul înjură și strigă, unii stau în picioare, alţii își ridică 
pumnii în aer. Doi agenţi de securitate merg pe scenă. Kristina, 
cu zâmbetul ei de plastic înapoi la locul lui, dar cu nesiguranţă 
în privire, merge înapoi la pupitru și se așază jenată pe scaunul 
ei înalt. 


Martha 


Îmi curge sudoarea pe spate. 

Acum alerg pe străzi. Îmi croiesc calea printr-o mulţime de 
oameni care mă împing într-o parte sau într-alta. 

Oamenii sunt furioși. 

Se încruntă unii la alţii, vorbesc urât, dau din capete. 

Sunt flămânzi. 

Sunt animale și cineva ameninţă să le ia prada. 

Sunt vampiri disperaţi după sânge. 

Sunt nebuni. 

Imi ţin gluga pe cap. 

Numai Dumnezeu știe ce mi-ar face dacă ar ști cine sunt. 

Sunt înghesuită între niște tineri cu doze de bere în mâini. 

— Dacă iese, eu zic să-l omorâm pe nemernic, spune unul 
dintre ei. 

— Da. Ochi pentru ochi - fl împușcăm în cap. 

— E o glumă proastă. Prea mulţi poponari și simpatizanți, 
asta-i problema cu ţara asta. Noi vrem putere pentru popor. 
UCIDEȚI UCIGAȘII! 

Scandează asta de mai multe ori. 

Umple aerul; îmi răsună în urechi. 


VP - 241 


Traversez strada ca să mă îndepărtez de ei și găsesc un loc 
lângă o familie, o mamă cu cei doi fii ai ei, crezând că e mai 
sigur. 

— Ştiţi ce facem, nu-i așa? o aud spunând. 

Copiii se holbează la ea. 

— Bunul Dumnezeu spune în Biblie: „ochi pentru ochi și dinte 
pentru dinte”. Asta ne spune El să facem, dar unii oameni pun la 
îndoială textul sacru și nu vor să respecte cuvântul lui Sfânt... 

Ce naiba? 

— Dumnezeu vrea ca el să moară. Trebuie să avem grijă să se 
facă lucrarea lui Dumnezeu. 

Pleacă de lângă ei, îmi spun eu, apoi mă împing și îmi croiesc 
drumul cu forţa cât pot de bine, sperând că undeva în mulţimea 
asta sunt oameni care cred în dreptate corectă și egală, și într- 
un Dumnezeu iubitor, înțelegător și iertător, dacă tot vor să 
creadă într-unul, și care nu cred tot ce scrie în ziare fără să-și 
pună întrebări, care nu urmează pe nimeni orbește, ca oile, ci se 
gândesc destul la toate lucrurile ca să se hotărască și să-și 
formeze propriile opinii. 

Mulțimea se face tot mai mare cu cât mă apropii mai mult de 
închisoare. 

Oamenii stau pe garduri, cu stindardele întinse, cerând 
moartea lui Issac la fel cum aș cere eu supraviețuirea lui. 

Ura lor se ridică în aerul rece ca o răsuflare caldă, îmi intră în 
piele și adânc în oase, dar nu o să-i las să mă infecteze cu ea. 

Vă înșelați, vreau să le strig. Deschideţi ochii! Puneti întrebări! 
Încercaţi să aflaţi de ce a făcut-o! Ignoranti, înguști la minte... 
Doamne, nu există cuvinte ca să-i descriu... imbecili, idioti... 

Fără insulte, Martha. Folosește-ţi mintea, nu te cobori la 
nivelul lor. 

Plini de prejudecăţi. 

Bigoți. 

Intoleranți. 

Dar „tâmpiţi” se potrivește destul de bine în cazul lor. _ 

Îmi amintesc lucruri ciudate în momente ciudate. Îmi 
amintesc de școală. De domnul Shaw, profesorul de religie. 
Zicala lui preferată era: nu există nimic mai periculos decât 
conștiința unui bigot. 

Nu-mi amintesc cine a spus-o, dacă a fost cineva faimos sau 
nu, dar o înțeleg acum. 


VP - 242 


Logoul cu ochi din vârful clădirii clipește în întuneric; irisul 
albastru rece luminat de neon ne amintește tuturor ce se 
întâmplă dacă nu facem ce vor ei. Din când în când fâsâie ca un 
fulger. 

Sau ca electricitatea. 

Sunt înconjurată de oameni care își doresc sângele bărbatului 
pe care îl iubesc și mă doare mai mult ca orice durere fizică 
imaginabilă. 

Mă aplec spre o femeie care se uită la ceva pe telefonul ei. 

— Care sunt statisticile? întreb eu. 

— E o glumă proastă, asta e. Se întoarce și arată cu degetul în 
spatele meu; un jurnalist a montat un ecran mare pentru 
actualizări. 

Dă din cap când apar numerele. _ 

— Doar 52% acum. Nu-mi vine să cred. Asta-i justiție? Impuști 
un om, recunoști că ai făcut-o și îți dau drumul. E o glumă 
proastă. 

— Ăsta-i sistemul pentru care am votat, precizez eu, ţinându- 
mi capul în jos. Cred că funcţionează în ambele sensuri. 

— Ce? 

Ridic din umeri. 

— Trebuie să fi fost mulţi oameni nevinovați care și-au pierdut 
viețile. 

— Mai bine așa decât invers, îmi răspunde ea. 

Vreau să o contrazic, dar nu am timp. Mă împing spre gard și 
mă uit prin el. Văd cărarea care duce la intrarea în zona de 
vizionare a Celulei 7, fereastra fostei camere de consiliere la 
care m-am uitat de multe ori, sperând să fiu liberă și copacul în 
care stătea pasărea, care mi-a dat speranţă și mi-a amintit de 
viața de afară. 

Amintirile mă opresc o secundă. Totul ar fi putut fi foarte 
diferit. Aș fi putut muri. Trăiesc mai mult decât trebuia. Trebuie 
să fac ca viaţa mea să conteze. 

Inspir adânc și mă liniștesc. 

Haide, fato. 

Lângă fosta cameră de consiliere a fost improvizată o parcare 
pe iarbă, probabil din cauza tuturor oamenilor de aici. Dar nu 
sunt mașinile oamenilor obișnuiți; toate sunt mari și elegante ca 
ale lui Patty. 

Scrutez plăcuţele de înmatriculare cât de bine pot. 


VP - 243 


Acolo e - P P41GE - parcată aproape de clădire ca să nu 
meargă mult și să nu-i ude ploaia părul. 

Cineva mă împinge într-o parte și mă agăţ de gratii ca să nu 
cad. 

— Mai sunt unsprezece minute, îl aud spunând. Dar tot e 
majoritate, nu-i așa? 52%. Tot o să-l frigă. 

La naiba, mă gândesc, trebuie să ajung acolo. 

Merg pe lângă gratii și spre cotitura din jurul zidului, până la 
peluză. 

Asta e, mă gândesc. Mai am unsprezece minute. 

Și dispar în întuneric, apoi după colţ. 


Isaac 


Mă simt ca un animal într-o grădină zoologică. 

Sau ca o vacă într-un abator. 

Nu știu ce să fac și nu știu ce să cred; tot ce pot să fac e să-i 
privesc în timp ce ei mă privesc pe mine. Nu vreau să mă întorc 
și să văd cum mă așteaptă acel scaun, nici să mă gândesc la toți 
oamenii care au stat pe el înaintea mea, vinovați sau nevinovaţi, 
și să-mi amintesc că, săptămâna trecută, Martha stătea pe el, 
iar eu eram afară. 

Mă simt ca un ipocrit pentru că sunt vinovat, dar statisticile... 

Nu, nu pot să mă gândesc la asta. Nu îndrăznesc să sper. 

Îmi vreau cele trei minute pentru a vorbi. Pentru a explica. 
Pentru a-mi cere iertare. Doar pentru a vorbi și a ști că oamenii 
mă ascultă. 

Patty e la locul ei acum. Mă privește în ochi și îmi face semn 
cu mâna. Zâmbește. De ce e așa de fericită? Eu nu-i fac niciun 
semn cu mâna. 

Eve e la margine, vorbind cu un paznic, cu o mână pe șold și 
cu cealaltă îndreptând-o spre faţa lui. O privesc. 

Acum ţine trei degete ridicate, apoi se întoarce și arată spre 
mine. Eve, ce spui? 

Aud un sunet în spatele meu. Mă întorc. Se deschide o ușă 
mică din spatele celulei. Pentru o clipă, mă gândesc să mă 
strecor prin ea și să încerc să scap, dar apoi îl văd și rămân 
țintuit locului. 


VP - 244 


Alunecând pe niște șine, vine aparatul pe care l-au introdus 
pentru Martha. Automat, nu e nevoie de niciun călău, nicio 
șansă să se strecoare vreo eroare umană. Sunt sigur că bâzâie. 
O vibraţie electrică joasă, ca și cum ar fi deja băgat în priză și 
gata de acţiune. Cred că așa și e. 

Se oprește în spatele scaunului cu coroana de metal care-mi 
așteaptă capul. 

Mi-e rău. 

Tremur. 

Nu pot să mă uit în altă parte. Merg spre el și întind o mână 
ca să ating metalul. Bâzâie și miroase ciudat, ca plăcile de 
îndreptat părul ale lui Patty sau ca artificiile. A metal ars. Când 
mă apropii mai mult de el, văd urme de arsură pe coroană și pe 
curelele de pe scaun. Pun mâna pe pielea lor. 

Câte încheieturi au fost legate aici? 

Mi se înmoaie picioarele; brusc, mă trezesc în genunchi. Îmi 
curg lacrimi pe faţă. 

Sunt speriat. 

Sunt foarte speriat. 

Martha, aș vrea să fii aici, cu mine. 

Aș vrea să te ţin în brațe. 

Martha... 

Aud un zgomot, o lovitură ușoară, un ciocănit, o lovitură tare, 
și mă întorc. 

Eve e la geamul de vizionare, mă ridic cu greu și merg 
poticnindu-mă spre ea. 

Palma ei e întinsă pe geam, iar eu mi-o ridic pe a mea și o pun 
lângă a ei. Ochii ei sunt plini de grijă și de iubire. Și de lacrimi. 

li arăt trei degete ridicate și mă încrunt, dar ea dă din cap. 
Asta înseamnă că nu voi putea vorbi? Cum pot schimba lucrurile 
atât de repede și fără nicio explicaţie? 

Acum spune ceva, dar nu-mi dau seama ce. 

Același cuvânt de mai multe ori. 

Paznicii înaintează și trag de ea, dar ea rămâne fermă pe 
poziție, încă spunând acel cuvânt. 

— Speranţă. 

Asta spune - „speranţă”. 

Cicero e lângă ea acum, certându-se cu paznicii, dar dau din 
cap privind-o pe Eve ca să-i spun că înţeleg, iar ea dă și ea din 


VP - 245 


cap și, când ia mâna de pe geam, își șterge faţa și merge din 
nou la locul ei. 

Patty, de ce n-ai făcut tu asta? mă întreb eu. Asta înseamnă 
să fii Mama Anului doi ani la rând la revista Proper Parenting? 
Dar cred că asta nu mai contează acum. 

Patty nu va vorbi pentru mine când se vor închide liniile 
telefonice, știu asta. Poate o va face Eve. Speram că o va face 
Martha, dar... 

— Este ora: 8:50 seara. 

Speranţă, mă gândesc eu. 

— Mai ai: zece minute până la posibila ta execuţie. Statisticile 
actuale sunt... 

Amintirile îmi bântuie mintea - 

Speranța e negarea realității. 

Speranța e mama proștilor. 

Speranța e cel mai mare rău, pentru că prelungește chinurile 
omului. 

Speranţa e ridicolă pentru mine acum. E dureroasă. Îmi pare 
rău, Eve, dar greșești. 

Pauza trece încet. 

Imi zvâcnește capul și mi se întoarce stomacul pe dos. Ridic o 
mână și tremură, la fel îmi tremură și picioarele. 

— ...51% în favoarea execuţiei, 49% împotriva ei. Liniile 
telefonice se vor închide în: cinci minute. 

Totul se învârtește în jurul meu. 51%. 

Of, Doamne. 

Cad pe podea și îmi pun capul între genunchi. 

Of, Doamne, nu mai văd bine. 

Mai am nevoie doar de 1,1% și voi... voi... 

Speranță... 

Să îndrăznesc? 

Inchid ochii și, în imaginaţia mea, întind mâna și Martha 
întinde și ea mâna spre mine. Vârfurile degetelor noastre sunt 
atât de aproape. Atât de aproape... 

Speranţa... vede invizibilul, simte intangibilul și realizează 
imposibilul. 


Max și Joshua 


VP - 246 


— De ce nu poţi să le scazi acum? întreabă Joshua. 

Max dă din cap, apăsând agitat pe tastatură. 

— Incerc, dar liniile telefonice o iau razna. Fac tot ce pot, dar 
sunt atât de mulţi oameni care-l votează vinovat că e ca și cum 
aș lupta împotriva lor. 

— Blochează liniile telefonice. 

— Mai sunt voturile pe internet și mesajele. 

— Nu poţi să le blochezi pe toate? 

— Dac-am avea timp! strigă el. 

Joshua își pune un deget la buze și face ochii mari. 

— Șșșt, spune el. Dacă ne-aud... 

— Bine, șoptește Max. Da, aș putea bloca toate liniile, dar 
până aș face asta, voturile ar crește atât de mult că ar fi prea 
târziu. Înţelegi? 

Joshua se uită la ceasul lui. 

— Trei minute până se închid liniile. 


Martha 


Sar peste zid, merg prin iarbă, în umbrele mașinilor, pe lângă 
copacul lui Eve, și în spate, unde nu mă poate vedea nimeni. 

Dacă s-a schimbat locaţia camerelor de supraveghere, atunci 
am încurcat-o. 

Încă aud mulţimea. Am auzit ultimele statistici - 51%. 
Doamne, sper că nu va trebui să detonez chestia asta. 

Mă folosesc de luminile de la ferestrele de deasupra mea ca 
să-mi găsesc calea, făcând ce mi-a spus tipul ăla, și îmi plimb 
mâinile pe zid, numărând ferestrele ca să mă asigur că o fac 
bine. 

Una, două, trei, patru, cinci, șase și nicio fereastră pentru 
șapte. a 

Pe lângă tufișul ţepos și ţeava de scurgere. Incă trei pași și 
mă opresc. Mă aplec. 

Da, aici e. Un fel de canal de scurgere. 

„Mulţi deţinuţi vomită sau defechează - mi-a explicat el -, așa 
că au trebuit să acopere podeaua cu gresie ca s-o păstreze 
curată. Au pus un canal de scurgere ca toate fluidele corporale 
să fie evacuate cu furtunul. Bineînțeles, oamenii din fața clădirii 
nu vor să vadă așa ceva, așa că a fost instalat în spatele ei”. 


VP - 247 


Minunat, îmi amintesc că m-am gândit. 

Îmi bag unghiile în gaură și scot grilajul din canalul de 
scurgere. Dintr-odată, iese un șuvoi de lichid plin de cocoloașe. 
Pute și îmi vine să vomit, dar mă bucur că nu pot să-i văd bine 
culoarea. 

Revino-ți. 

lau rucsacul și îl bag în gaură. 

Apoi pornesc telefonul, mă asigur că e gata de detonare și îl 
pun în buzunar. 

Dar apoi mă opresc. 

Nu știu de ce. 

Poate de curiozitate. Cine știe? 

Îl scot din nou. 

Trebuie să mai fie două minute până se închid liniile 
telefonice și șapte până la execuţie. 

Dacă va fi una. 

Repede. Repede. 

Mâinile îmi tremură și degetele îmi sunt inutile și 
neîndemânatice, dar reușesc să scot rucsacul și să deschid 
fermoarul. 

Cum arată explozibilii? 

Pun mâna înăuntru. 

Ating ceva solid. 

Rece și lipicios. 

O ridic. 

Și mă holbez la ea. 

Ce? 

Ce? 

Asta e... 

lar mi se întoarce stomacul pe dos. Mă întorc și vomit. 

Asta e... Asta e... 

Doamne, nu înțeleg cum, dar știu foarte bine că ce am în 
mână nu e niciun fel de explozibil. 

E... dau la o parte ambalajul cu degetul mare și îmi mijesc 
ochii prin întuneric... e... 

— Plastilină, citesc eu. 

Mă ridic și o arunc la pământ. 

Plastilină? 

Nici măcar nu au încercat s-o facă să arate ca explozibilii! 

Doamne... 


VP - 248 


Ce fac acum? 

Care sunt statisticile? 

lisuse Hristoase! Isaac, am greșit și nu mai pot să fac nimic 
acum. Îmi pare rău. Îmi pare foarte rău. 

Plec mai departe, mă învârtesc, mă întorc și dau cu piciorul în 
rucsac. 

— La naiba! strig eu. Și iar dau cu piciorul în rucsac. 

Dacă...? Dacă...? Întrebările astea mi se învârtesc în minte. 
Văd luminiţe care pâlpâie în faţa ochilor mei, de parcă m-aș fi 
ridicat prea repede. 

Martha, mergi unde poți să auzi statisticile, îmi spune mintea 
mea. Haide, nu claca acum, fată, haide... 

Da, cred că da, haide. Nu-ţi pierde minţile. Păstrează-ţi 
cumpătul pentru când va ieși. 

Dacă va ieși. 


Emisiunea Moartea este Justitie 


Agenţii de securitate stau aliniaţi între public și scenă. Kristina 
e din nou lângă scenă, frământându-și degetele. Publicul e 
agitat, unii vorbesc la telefoane, alţii apasă tastele, unii stau în 
picioare și strigă, alţii stau în faţa agenţilor de securitate, 
înjurând, cu stropi de salivă ieșindu-le din gurile furioase. 

Kristina își atinge urechea, zâmbește și se uită la camera de 
filmat. 


KRISTINA: Doamnelor și domnilor, telespectatori fideli de acasă, 
se pare că emisiunea noastră inovatoare și revoluţionară 
atinge punctele sensibile și provoacă reacții, ca de obicei. Mai 
avem... 


Face o pauză și se întoarce spre ecran și spre numărătoare. 


KRISTINA: ...treizeci de secunde până când se vor închide liniile 
telefonice. 


Isaac 


Privesc publicul în timp ce el mă privește pe mine. 
Martha încă n-a venit. 


VP - 249 


Oare urmărește totul de altundeva? De la televizor? 

Mi-aș dori să fie aici. 

De câte ori o privesc pe Eve în ochi, ea ridică o mână și o 
pune pe inimă. 

Credeam că o să mă simt calm acum, că-mi voi accepta 
situaţia, dar simt că aș putea leșina oricând, că mi se va face 
rău sau voi cădea iar pe podea. Tremur, îmi zvâcnește capul, 
mâinile îmi transpiră și nu știu ce să fac. Stau pe podea și simt 
nevoia să stau în picioare, stau în picioare și simt nevoia să 
merg, merg și simt nevoia să stau jos. 

Aș vrea ca timpul să se lungească la infinit ca să nu se ia 
niciodată decizia și, în același timp, aș vrea ca totul să se 
oprească acum și să se încheie așteptarea asta chinuitoare. 

În mintea mea e confuzie, lipsă de logică și absurditate. 

Cedează; stresul e prea greu de suportat. 

— Este ora: 8:55 și liniile telefonice sunt acum închise. 

Of, la naiba. 

Nu mă mai ţin picioarele. 

Cad pe podea. 

Nu mă mai pot opri din plâns. 

Tremur. 

Totul se învârtește în jurul meu. 

— 48, 7% pentru, 51, 3% împotrivă. 

O, Doamne. 

O, Doamne. 

O... 

Îmi ridic privirea. 

48% pentru? Pentru ce? Pentru o clipă, intru în panică, nu-mi 
amintesc pentru ce s-a votat „pentru” și „împotrivă”. 

Apoi o văd pe Eve stând în picioare. 

Zâmbind. Plânge, dar zâmbește în același timp. 

Și dă din cap. 

Îi zâmbesc și eu și lacrimile îmi curg pe faţă. 

Merg acasă. 

Voi trăi. 

Martha, voi trăi. În curând, voi fi cu tine. 


Eve și Cicero 


VP - 250 


Eve se așază din nou, închide ochii de ușurare și lacrimile îi 
alunecă pe faţă. Simte braţul lui Cicero pe umărul ei și se 
apleacă spre el, căldura și compasiunea lui învăluind-o. 

Niciunul din ei nu spune un cuvânt, dar amândoi își întind 
mâinile care se caută una pe cealaltă. 


Max și Joshua 


Lumina computerului se stinge și camera e cufundată în 
întuneric. Joshua își ia geaca de pe spătarul scaunului și se 
îmbracă cu ea. 

În timp ce închide fermoarul gecii, Max se întoarce spre 
Joshua. 

— Incă nu înţeleg de ce mi-ai deschis ușa, spune el. Sau de ce 
ai avut încredere în mine. 

Joshua își ridică gulerul și oftează. 

— Am primit un telefon. O femeie mi-a spus că un tânăr vine 
spre mine și ar trebui să-l ajut. 

— Cum au știut ei... ea...? li piere glasul. 

— Nu știu, șoptește el. 

Max merge spre ușă. 

— Cine-a fost? 

— Nici asta nu știu. Joshua dă din cap. O susținătoare secretă? 
O prietenă? Cine știe? M-am întrebat dacă era o capcană. Dacă 
totul era o capcană. Dar m-am gândit, ce naiba? Cum am spus 
mai devreme, acţionam acum ori niciodată. Am riscat. 

— Încă riscăm, spune Max. Crezi că putem ieși fără să fim 
văzuți? 

— Să sperăm că da, îi răspunde Joshua. Știu unde e ieșirea de 
incendiu. 


Emisiunea Moartea este Justitie 


Oamenii furioși din public împing rândul de agenţi de 
securitate, cu pumnii în aer și fețele strâmbate de furie. Kristina 
stă în mijlocul scenei, cu braţele ridicate și palmele întinse. 


KRISTINA (strigând): Vă rog să vă calmaţi! 


VP - 251 


PUBLICUL  (scandând împreună): DREP-TA-TE, DREP-TA-TE, 
DREP-TA-TE. 


Zâmbetul îi dispare încet de pe faţă și se retrage. 
Martha 


Clipesc și mă holbez, mă holbez și clipesc. 

Mă uit undeva departe, închid ochii, îi deschid, mă uit din nou. 

Dar arată la fel. 

Citesc cu voce tare de pe ecranul jurnalistului: pentru - 
48,7%, împotrivă - 51,3%. 

E adevărat. 

E adevărat. 

Vine acasă. 

E salvat. 

O, Doamne. 

Merg înainte, clătinându-mă, mă sprijin cu o mână de copacul 
de lângă mine și îmi amintesc de copacul lui Eve și de pasăre. 

Mă apasă ceva tare din geacă și îmi bag mâna în buzunar. 

E telefonul, detonatorul, și râd cu voce tare. 

— Patty, oricum nu aveam nevoie de el, în ciuda păcălelii tale, 
spun eu uitându-mă la cer. Cerul nostru, Isaac, cu stelele 
noastre la care o să ne uităm împreună din nou. 

Nu pot opri lacrimile care îmi curg pe față, dar nu-mi pasă. 

Nu-mi pasă pentru că bărbatul pe care îl iubesc a fost salvat și 
avem speranţă pentru viitor. 

les din întuneric și merg pe iarbă. 

Văd mașinile, a lui Patty e parcată aproape, văd ușa pe care 
va ieși și văd copacul Evei. 

Zâmbesc și plâng în același timp. Sunt atât de agitată că nu 
pot sta locului, corpul îmi tremură și degetele mă mănâncă din 
cauza emoţiilor. 

Îmi bag mâinile în buzunare și, absentă, apăs un buton al 
telefonului... 


BUM! 
Strălucire. 
Albă. 
Lumină. 
VP - 252 


Şoc. 
Forță. 
Flacără. 
Foc. 
Căldură. 
Fum. 
Moloz. 
Praf. 
Liniște. 


VP - 253 


EPILOG 


Max și Joshua 


— Ce-a fost asta? întreabă Max. 

Se întorc amândoi, uitându-se înapoi, spre clădirea închisorii, 
spre care arată și alţi oameni. Un nor de praf se răspândește în 
aer, plutind peste logoul cu ochi de pe cer. Acum nu mai e atât 
de strălucitor. 

— Culoarul morţii, spune Joshua. 

Max dă din cap. 

— Ea a făcut-o. De ce? De ce ar fi făcut asta? 

— Ce? întreabă Joshua. 

— La naiba, spune el. Mama e acolo. Am văzut-o din sala 
computerelor. 

Și începe să alerge. 


Clădirea închisorii 


Liniște. 

Praf. 

Liniște. 

Moloz. 

Plâns. 

Un țipăt. 

Un hohot de plâns. 
Tuse. 

Zgomote. 

Un ultim suspin. 
Corpuri. 

Lumini în întuneric. 
Sclipiri albastre. 
Sunetul sirenelor. 
Tot mai tare. 

Tot mai strălucitoare. 
Mai aproape. 


VP - 254 


Aici. 
Martha 


Ce...? 

Ce... ce s-a-ntâmplat? 

Of... capul meu... braţele... spatele... 

Am ceva în gât. Nu pot să respir. Prea mult praf. 
Au! Doamne. 

Ridică-te, fată, uită-te injur, vezi ce e. 


Pereţii au căzut. 

Mașinile ard. 

Alarme. 

Sirene. 

Unii oameni merg clătinându-se prin jur, alţii zac nemișcați. 

Gândește-te, gândește-te. 

Eram lângă clădirea închisorii. 

Am văzut statisticile. 

Era liber. Mergeam să mă întâlnesc cu el. 

Eram emoţionată. Foarte fericită. 

Mai uită-te prin jur, gândește-te... 

Îmi ating corpul. Sunt vie și respir. 

Ating ceva de lângă piciorul meu. 

Telefonul. 

Of, Doamne. 

Nu, nu, nu. 

Ai apăsat pe buton. 

Tu ai făcut-o. 

Nu. Era plastilină. Nu explozibil. 

Adevărata bombă era altundeva. 

A fost un șiretlic. 

Nu a explodat în spate. 

Și nu a fost o explozie mică așa cum a spus tipul ăla. A fost o 
explozie uriașă. 

Tu ai detonat-o. Tu ai făcut-o. 

Mi se întoarce stomacul pe dos. 

Mă apasă ceva pe piept. 

Nu pot respira. 


VP - 255 


Sunt confuză. 

Respir cu greu și îmi ridic privirea. Mă uit prin jur. 

E un carnagiu. 

Dar... unde a fost explozia? 

In parcare. 

În noua parcare. Chiar lângă intrare. 

Te-au păcălit. 

Te-au folosit tot timpul. 

Nu ai pus niciodată o bombă ca să-l ajuţi pe Isaac să scape. Ai 
detonat o bombă ca să... 

— Mâinile sus, strigă cineva la mine. 

„„„Ca să-ți insceneze ei asta. 

La naiba. 

Ridic privirea, dar sunt stele în faţa mea și nu văd bine. O să 
leșin. 

— Mâinile sus. Acum. 

Fac ce mi se spune. 

Ai căzut în capcana lor. 

O lumină strălucește în fața mea. Tresar din cauza ei. 

— N-am făcut-o eu! strig eu... dar, de fapt, îmi dau seama că 
eu am făcut-o. 

Mă ridică în picioare. Eu de-abia pot să stau. Capul mi se lasă 
înainte și văd că unul dintre ei ia telefonul și îl pune într-o pungă 
de plastic. 

— Nu, strig eu. Nu e vina mea. N-am vrut s-o fac. Mi s-a 
înscenat totul! 

Îmi ridic privirea. Văd bliţurile camerelor de filmat, luminile 
albastre ale poliţiei și ale ambulanţei, cele portocalii ale 
becurilor stradale și cele albe ale telefoanelor cu care filmează 
oamenii. 

Printre toate, văd pe cineva care aleargă spre mine. 

Dă, Doamne, să fie Isaac, mă gândesc eu, te rog, te rog... 

Se apropie o formă neagră înconjurată de lumină. 

— Martha! strigă ea. 

E Eve. 

— Of, Doamne, Eve, spun eu, încercând să scap din 
strânsoarea unui poliţist, chiar dacă îmi tremură picioarele. Nu a 
fost vina mea. A fost un șiretlic. M-au păcălit. Patty. Patty a 
făcut-o. 

Eve încearcă să vină la mine, dar polițiștii o trag înapoi. 


VP - 256 


— Nu se poate, spune ea. Patty a fost acolo. 

Dau din cap. Nu înțeleg. 

— Dar Patty mi-a spus... Dar are dreptate. De ce ar fi fost 
Patty acolo dacă ar fi știut ce avea să se întâmple? Eve, îţi jur că 
n-am făcut-o eu. Trebuie să mă crezi. 

Dar oare a făcut-o Patty? Și, dacă n-a făcut-o ea, atunci cine a 
făcut-o? 

Eve dă din cap, iar Cicero apare în spatele ei. 

Mă poticnesc din nou când văd că și el e viu, iar polițiștii îmi 
trag mâinile la spate și simt cătușele reci pe încheieturile mele. 

Eve înaintează și mă ia în braţe, iar de data asta polițiștii o 
lasă. 

— Te cred, îmi murmură ea la ureche. 

Mă holbez la ea. 

— Isaac? șoptesc eu. 

Ea nu-mi răspunde. Are lacrimi în ochi. 

Dau din cap. 

— Nu, îi spun eu. Nu-mi spune asta. Nu. Nu după toate astea. 

— Eu nu... începe ea, dar poliţia o întrerupe. 

— Martha Elizabeth Honeydew, ești arestată... 

Nu mai ascult. 

Cui îi mai pasă? 


Casa familiei Stanton 


În lumina slabă, Eve, Cicero, Max și Joshua stau în jurul mesei 
de bucătărie, cu căni de cafea, pahare de vin sau de whisky, în 
timp ce, în fundal, se aud știrile de la televizor. 

Farfurii cu chifle cu șuncă și rulouri cu cârnaţi, toate pe 
jumătate mâncate, stau în fața lor, răcindu-se încet în propria lor 
grăsime și, împrăștiate printre ele, sunt poze și bucăţi de hârtie. 

Max ridică una dintre poze. 

— Au făcut ce-au vrut din noi, spune el, holbându-se la 
imaginea cu el și Joshua în faţa computerului, tastând ca să 
falsifice statisticile. 

— De unde-au venit astea? întreabă Joshua. 

— Au fost împinse pe sub ușă când am fost plecaţi, răspunde 
Eve. 

Cicero dă whisky-ul pe gât și își suge capătul mustăţii. 


VP - 257 


Se uită la Eve, dar ea e întoarsă spre televizor. Încruntându- 
se, ia telecomanda și dă volumul mai tare. 

— După explozia tragică de la culoarul morţii de acum câteva 
ore, poliţia crede că a fost plănuită de un grup care vrea să 
provoace căderea guvernului. Se crede că grupul este format 
din disidenţi deja cunoscuţi de poliție - Thomas Cicero, Eve 
Stanton, Joshua Decker, Max Stanton, Martha Honeydew, Isaac 
Paige și răposata Lydia Barkova. Poliţia se referă la ei ca Grupul 
Rises 7. 

— În urma atacului, Paige încă lipsește, se presupune că e 
mort, iar Honeydew este reţinută de poliție. Aşteptăm să auzim 
noutăţi despre ceilalți și vă vom informa la știri imediat ce vom 
afla ceva. 

— Ce facem? întreabă Cicero. 

— Mergem unde vom fi bine primiţi și îngrijiţi, răspunde Max. 
Mergem în Rises. 

Se aude o bătaie în ușă. Toţi încremenesc, uitându-se unul la 
celălalt. 

— Eve Stanton! se aude o voce din partea cealaltă. Deschideţi 
ușa. Știm că sunteţi aici. 

Nimeni nu se mișcă. 

— Doamnă Eve Stanton! Sunteţi arestată pentru crimă și 
obstrucționarea justiţiei. 

Eve dă din cap. 

— Mergeţi, le spune ea tuturor. Mergeţi în Rises. O să mă 
ocup eu de asta. 

— Dar, mamă... 

— Acesta este ultimul avertisment. Deschideţi ușa sau o vom 
sparge. 

— Plecaţi acum, spune ea. Se apleacă spre Max. Te iubesc, îi 
spune ea. 

El îi răspunde dând din cap. 

Când Eve se ridică în picioare, Cicero o ia de mână. Ea se 
oprește o secundă și ceva nespus circulă între ei. 

— Plecaţi, spune ea din nou și merge până la ușă. 


Ora 1: 30 dimineața. 


Se derulează genericul emisiunii Apasă 
butonul pentru justitie 
VP - 258 


Se aude o muzică înceată și tristă. Luminile se învârtesc 
deasupra studioului, apoi se concentrează pe Kristina, care stă 
lângă boxa neagră a acuzaților, îmbrăcată într-o rochie verde- 
închis, cu dantelă neagră în jurul taliei, pantofi negri de lac și un 
colier cu smaralde. 

Părul ei e prins într-un coc cu șuviţe bine plasate care îi cad 
pe față, iar rujul ei închis la culoare sclipește în lumină în timp 
ce ea zâmbește discret. 


KRISTINA: Bine-aţi venit la ediția specială de dimineața devreme 
- mai degrabă miezul nopţii - a emisiunii Apasă butonul 
pentru justiție. 


Publicul aplaudă, dar destul de încet, atmosfera e serioasă. 


KRISTINA: Această ediție de urgenţă este transmisă în direct ca 
urmare a tragicelor evenimente petrecute în clădirea 
închisorii ieri seară, iar gândurile și rugăciunile noastre se 
îndreaptă spre cei afectaţi de crudul atac. 


Face o pauză pentru efect și lasă capul în jos pentru o clipă. 
Publicul tace. Ea își ridică din nou privirea. 


KRISTINA: Oricum, suntem foarte mulţumiţi și oarecum ușuraţi 
să vă împărtășim vestea că suspecta a fost arestată imediat 
la locul crimei și, cu modelul nostru de justiţie, sentința ei va 
fi pronunţată repede și în mod corect. 


Se întoarce puţin. 
KRISTINA: Vă rog să aduceţi acuzata - pe Martha Honeydew. 


Cu mâinile încătușate la spate, cu hainele prăfuite și cu sânge 
pe genunchi și coate, Martha e împinsă pe scenă și pusă în boxa 
acuzaților. Faţa îi e zgăriată, învineţită și însângerată și merge 
clătinându-se. Huiduieli și înjurături se aud din public. 


KRISTINA: Ne vom apuca repede de caz pentru că toți vrem să 
se facă dreptate după cel mai odios atac, așa că să trecem la 
treabă. Vă rog să ne spuneţi - care este infracţiunea sau care 
sunt infracțiunile pentru care este acuzată fosta deţinută de 
pe culoarul morţii, Martha Honeydew? 


În partea stângă, sub cuvântul „INFRACȚIUNE”, becurile cu 
LED pâlpâie înainte să apară ceva pe ecran. Lista se întinde pe 
toată înălțimea ecranului - „PAGUBE PROVOCATE CLADIRILOR 


VP - 259 


PUBLICE, INTRARE PRIN EFRACȚIE, PAGUBE PROVOCATE 
PROPRIETĂȚII PERSONALE, PLĂNUIREA UNUI ATAC, 
CUMPĂRAREA UNOR SUBSTANȚE INTERZISE, DECLANȘAREA 
UNEI EXPLOZII, PROVOCARE DE RĂNI CORPORALE GRAVE, 
PUNEREA ÎN PERICOL A VIEȚII ALTOR OAMENI, DETONAREA UNUI 
DISPOZITIV EXPLOZIBIL IMPROVIZAT ATAȘAT UNUI VEHICUL.. 


MARTHA (strigând): O bombă în mașină? Ce? N-am făcut nimic 
din ce scrie acolo. Jur că n-am făcut! 


Kristina mimează tăierea gâtului cu un deget și sunetul din 
boxa acuzaților e oprit. Martha își ridică mâinile exasperată. 


KRISTINA: Ce listă. Spune-ne, care este sentinţa pentru aceste 
crime? 


Luminile pâlpăie și se opresc în dreptul cuvântului „TOTAL”. În 
loc de numere, scrie „ÎNCHISOARE PE VIAȚĂ”. Publicul suspină. 


UN MEMBRU AL PUBLICULUI: - Scorpia ar trebui să fie prăjită! De 
ce nu-i daţi pedeapsa cu moartea? 


KRISTINA: Cred că ar trebui să ofer niște explicaţii. Nu se poate 
impune pedeapsa cu moartea pentru că nu există niciun 
deces verificat, dar trebuie să precizez că, dacă se vor găsi 
trupurile lui Patty Paige și Isaac Paige, care sunt date 
dispărute, sau dacă vreunul dintre răniții aflaţi la terapie 
intensivă nu va supraviețui, atunci Honeydew va ajunge din 
nou pe culoarul morții. 

UN MEMBRU AL PUBLICULUI: Cum? L-a aruncat în aer, nu mai 
ţineţi minte? 


Cu un aer încrezător, Kristina se întoarce spre public. 


KRISTINA: Avem alternative, domnule. Vă pot garanta că vom 
continua să aplicăm pedeapsa cu moartea. Dar acum trebuie 
să încheiem acest caz, așa că haideţi să trecem la juriul 
nostru. Robbi, primul membru al juriului, cum ţi se pare 
acuzata? Ai treizeci de secunde. 


Cronometrul începe să numere. 
ROBBI: Nu am nevoie de treizeci de secunde. 
Apasă pe buton și ochiul de deasupra ei strălucește. 


VP - 260 


KRISTINA: Vai, vai. Spiritele s-au încins aici în seara asta. Haideţi 
să nu ne grăbim prea tare. Să știți că publicului nostru îi place 
și un pic de dramă! Haideţi să trecem la Ishaan, al doilea 
membru al juriului. Timpul tău începe... acum. 


ISHAAN: De ce nu i s-a permis să vorbească treizeci de secunde? 

KRISTINA: Ni s-a părut că ar fi un gest insensibil față de familiile 
celor care mai sunt în spital. Cronometrul arată că mai ai 
douăzeci și cinci de secunde. 

ISHAAN: Nu văd cu ce ne-ar ajuta dacă am închide-o. 

KRISTINA: Ishaan, vrei să umble liberă pe străzile noastre? 

ISHAAN: Dar... E 

PUBLICUL (scandând): ÎNCHIDE-O, ÎNCHIDE-O, ÎNCHIDE-O. 

KRISTINA: Mai ai cincisprezece secunde. 


Robbi, prima membră a juriului, dă din cap uitându-se la 
Ishaan. 


ROBBI: Eşti simpatizant sau ce? Fă-ţi datoria. Apasă pe 
blestematul ăla de buton! 


Robbi împinge în umărul lui Ishaan. El se îndepărtează de ea. 


KRISTINA: Ishaan, trebuie să iei o decizie. Mai ai șapte 
secunde... 


Publicul scandează mai tare. Ishaan dă din cap, ridică o mână 
și apasă ușor pe buton. Al doilea ochi se luminează. Se aud 
urale prin tot studioul. Kristina zâmbește. 


KRISTINA: Ei bine, doamnelor și domnilor, hotărârea s-a luat. 
Avem nevoie doar de două voturi pentru condamnare, dar, de 
dragul democraţiei, haideţi să-i acordăm șansa de a vota și 
celui de-al treilea membru al juriului și să vedem dacă votul 
va fi unanim! Sid, timpul tău începe... acum. 


Sid se uită la ceilalţi, apoi la Martha, care stă cu capul aplecat 
și tace. 


KRISTINA: Sid, vrei să spui ceva repede? 
Se aud strigăte și înjurături din public. 


SID (dând din cap): Da, de fapt, vreau. Adolescenţii din ziua de 
azi ne fac de rușine. Așa ceva nu s-ar fi întâmplat pe vremea 
mea. Ar trebui pedepsită exemplar. 


VP - 261 


KRISTINA: Douăzeci, nouăsprezece, optsprezece... 
Sid se ridică în picioare și agită un deget în aer când vorbește. 


SID: Săptămâna trecută am jucat cum ne-a cântat ea, ne-a 
prostit și pe noi, și presa. Numai Dumnezeu știe cât de mult i- 
a costat asta pe plătitorii de taxe. Nu ar trebui să ne 
păgubească mai mult... 


KRISTINA: Nouă, opt, șapte... 
SID: Eu zic s-o puneţi iar în culoarul morții! 


Publicul strigă. 
KRISTINA: Cinci, patru, trei... 


Sid dă cu pumnul în ultimul buton și toți cei trei ochi 
strălucesc în nuanţa lor albastră în studio și pe fața rănită a 
Marthei. 

Kristina își etalează zâmbetul larg și strălucitor. 


Prim-ministrul 


În faţa ecranelor din camera albastră, prim-ministrul se lasă 
pe spătarul scaunului lui. 

Unul dintre ecrane arată cum merg trei siluete - ale lui Cicero, 
Max și Joshua - cu bagajele în mâini, în timp ce se dau jos din 
tren la pasajul subteran și merg pe iarbă, spre cartierul Rises, 
care se vede în depărtare. 

Apoi se uită la un ecran din stânga - e transmisiunea de la o 
secţie de poliţie. Apasă pe un buton și mărește imaginea cu faţa 
lui Eve în timp ce ea se uită la un formular de pe masa din faţa 
ei, un formular pe care cuvintele „termeni și condiţii pentru 
intrarea în culoarul morţii” se văd în partea de sus. El o privește 
cum ridică un pix și semnează în partea de jos. 

După aceea se uită în dreapta - o vede pe Martha plimbată 
prin faţa scenei emisiunii Apasă butonul pentru justiție, tresărind 
când ouă și fructe putrezite sunt aruncate pe ea. 

În cele din urmă, se concentrează pe ecranul de deasupra lui. 
E cel mai mare și îi arată carnagiul din clădirea închisorii. 
Ambulanţele și poliţia au plecat și praful s-a pus peste tot. 
Clădirea e înconjurată de banda galbenă de delimitare a poliţiei 
care ţine oamenii departe de ea în timp ce flutură în vânt. 

VP - 262 


El zâmbește, se apleacă înainte și închide ecranele. 

— Sofia, am terminat pentru noaptea asta, spune el. Fie vorba 
între noi, am făcut o treabă extraordinară. Ajutorul tău a fost 
remarcabil. 

Nu primește niciun răspuns, dar nu-și dă seama de asta și, în 
timp ce se ridică în picioare și își ia haina din cuier, vorbește de 
unul singur. 

— Cu un singur foc, spune el, am împușcat toti iepurii. 


Martha 


Mi-au luat hainele. M-au îmbrăcat iar în uniforma albă de 
închisoare. 

Mi-au luat inelul pe care mi l-a dat Isaak. 

Și m-au pus să stau afară, în tarcul ăsta. 

Au spus că nu voiau un gunoi ca mine în secţia de poliţie. Au 
spus că era destul de rău că mă ţineau în curtea lor. Dar mi-au 
dat jos cătușele. 

Îngheţ. 

Dar ce se-ntâmplă? 

Apar niște faruri albe și aproape că mă orbesc. 

Asta e. 

Ultimele mele minute de libertate până mă duc la închisoare. 

Libertate? Ce-i aia? Am fost vreodată liberă? A fost liber 
vreodată vreunul dintre noi? 

Se deschide portiera din spate. Se aude un bâzâit și se 
deschide și poarta de metal din fața mea. 

Niște mâini mă apucă de braţ și sunt băgată în mașină. 

Măcar e cald. 

Ușile se închid cu zgomot. 

Motorul pornește și ieșim din curte. Îmi ţin capul plecat, nu 
vreau să văd nimic. 


Clădirea închisorii 


E gol peste tot, mulțimea a plecat. 
Un bărbat stă într-o mașină furată, în întuneric, așteptând. 
l-au curs lacrimile, dar acum i s-au uscat pe faţă. 


VP - 263 


Se calmează, iese din mașină și închide portiera încet în urma 
lui. Uitându-se repede în urma lui, traversează calm strada și 
trece pe sub banda de delimitare a poliţiei, care flutură în vânt. 
Rămânând în întuneric, merge pe lângă zidurile dărâmate și pe 
lângă gratii, apoi pe terenurile clădirii închisorii. 

Trece pe lângă copac, care acum e răsturnat, i se văd 
rădăcinile, iar crengile îi sunt împrăștiate și rupte. Se oprește ca 
să-l atingă de parcă speră că ar putea să-l consoleze cumva, 
înainte să continue să meargă și să dispară printre molozul 
haotic. 

După o jumătate de oră, reapare. Are tăieturi pe mâini și 
sângerează, faţa îi e zgâriată și tot corpul îi e acoperit de praf. 
Dar cară ceva în braţe. 


Martha 


Becurile stradale sclipesc prin geamurile mașinii. 

Alb și negru, alb și negru - dar prea repede ca să pot vedea 
cine conduce. 

Călătoria până la închisoarea la care sunt trimisă e mai lungă 
decât mă așteptam, dar nu-mi pasă. 

Sunt terminată. 

Atât de multă durere și pierdere. Atât de multă nedreptate. 

Nu mai pot. 

Ei au câștigat. A 

— Bea ceva. E vocea unei femei; ea conduce. Imi aruncă o 
sticlă de plastic care mă lovește. 

Îmi deschid gura ca să comentez că e otrăvită, dar mă 
răzgândesc. Doar deschid capacul și beau, recunoscătoare. 

— Mulţumesc, bombănesc eu. 

Mă întorc și mă holbez pe geam la un oraș care a fost casa 
mea timp de șaisprezece ani și pe care nu-l voi mai vedea 
niciodată. 

Nu ai fost bun cu mine, aş vrea să-i spun, dar și City-ul e o 
victimă, la fel ca noi. 

Nu știu unde mergem, dar recunosc aceste străzi. 

E logoul cu ochi de pe cer, un pic rupt, lumina lui albastră 
pâlpâie, dar încă planează peste noi toţi. Plâng, încet și singură, 


VP - 264 


privind cum ochiul se face mai mare pe măsură ce ne apropiem 
de el. 

Ajungem chiar lângă el. 

Femeia șofer apasă pe indicator și oprește. 

— Ce...? Unde...? murmur eu, dar ea nu-mi răspunde. 

Stăm, cu motorul pornit, așteptând. 

Nu mă pot abţine și mă uit afară. La carnagiul pe care ei zic 
că eu l-am provocat. La moloz, la ruinele clădirii, la copacul 
răsturnat al lui Eve, a cărui pasăre probabil e moartă. Explozia 
nu a fost acolo unde am lăsat eu rucsacul; a fost în faţă, în 
parcare. A fost o bombă într-o mașină. Cineva trebuie să fi pus 
bomba într-o mașină, apoi mi-a dat mie detonatorul și mi-a spus 
că era pentru rucsacul pe care mi l-au dat. M-au minţit. Ei au 
provocat asta. L-au ucis pe Isaac când tot ce voiam era să-l 
salvez. 

Cine-a făcut-o? 

Patty? 

Atunci de ce ar fi intrat în clădire? 

Aceleași întrebări mi se învârtesc prin minte și încă n-am nici 
cea mai vagă idee care ar fi răspunsurile lor. 

Și nu știu ce fac în mașina asta, ce naiba se întâmplă, cine e 
femeia care o conduce și ce căutăm aici. 

Nu știu nimic. 

Deschid gura ca s-o întreb, dar se mișcă brusc pe locul ei și 
aprinde farurile în întuneric. 

— Dă-te la o parte, îmi șoptește ea. 

Fac ce-mi spune și aud un zornăit când ea descuie portierele. 

— Stai aici, spune ea. Dacă încerci să fugi, te voi șterge de pe 
faţa pământului în jumătate de oră. Ai înţeles? 

Dau din cap afirmativ. 

Ea se dă jos din mașină și o văd cum aleargă în faţa ei și 
dispare. Dar tot nu-i văd fața. 

Aș putea pleca acum, nu-i așa? 

Nu m-ar găsi niciodată, nu-i așa? 

Aș putea încerca. 

La naiba... 

Incremenesc. 

Clipesc. 

Incerc să mă concentrez. 


VP - 265 


Un bărbat vine spre mașină, iar corpul lui e conturat de 
luminile farurilor. 

Are ceva lung și greu în braţe, pe care îl ţine cu grijă la piept. 

Femeia șofer e lângă el, ghidându-l. 

Se chinuie să facă fiecare pas. Mi se pare că-i tremură 
picioarele. E un tip slab, nu pare puternic. Are părul ciufulit, 
hainele ponosite... 

Of... 

Portiera mașinii se deschide. 

— Martha, ajută-mă. 

E Gus. 

lisuse Hristoase. E Gus. 

— Cum...? îi spun eu. Ce...? Dar mă opresc pentru că 
următorul lucru pe care-l scoate din întuneric... 

E...€... 

Un corp. 

Căra un corp. 

Căra... 

Gus îl pune lângă mine. Eu îi iau capul în mâini și îl pun în 
poala mea. 

— E...? E...? Dar nu pot să spun ultimul cuvânt. Sunt prea 
speriată că voi auzi un răspuns pe care nu-l vreau. 

Portiera se închide. 

E întuneric din nou. 

Pun mâna pe gâtul lui, ca să-i simt pulsul. 

Te rog. 

Nu se poate. Of, Doamne, nu se poate. 

Gus e în mașină acum. Femeia e iar pe locul șoferului. Motorul 
pornește. Mașina pornește și ea. 

— Cum? spun eu printre hohote de plâns și îi ating mâna. E 
foarte rece. 

— Cu doamna de aici, spune Gus, uitându-se prin întuneric la 
mine. Așa. 

— Cine ești tu? întreb eu. 

Ea îmi vede privirea prin oglinda retrovizoare. Ochii ei sclipesc 
din cauza răutăţii sau a emoţiei sau... nu știu de ce. 

— Eu sunt Sofia, spune ea. Cred că putem lucra împreună. Să 
terminăm ce-ai început. Dar, mai întâi... Dă din cap în direcţia 
lui Isaac, care e întins peste mine și inconștient. 

Isaac. 


VP - 266 


Isaac? 

Inima îmi zâmbește cu speranţă și bate tare de teamă, dar, 
când mă aplec peste corpul lui însângerat și lovit și mă apropii 
de faţa lui, pot să jur că simt o răsuflare. 


VP - 267 


t 


virtual-project.eu 


VP - 268