Lee Child — Jack Reacher — V6 Sa nu gresesti

LEE CHILD 


LEE CHILD 


SĂ NU GREȘEȘTI 


Without Fail 


Jack Reacher se simte bine în propria lui piele. Nu are 
slujbă, domiciliu stabil şi asigurare socială. Dar nu refuză 
niciodată să dea o mână de ajutor. Când un agent 
guvernamental îi propune un contract, Reacher constată 
surprins că i se cere să fie asasin. [inta: vicepreşedintele 
Statelor Unite. Este un exerciţiu, pentru că Washingtonul 
vrea să-şi testeze dispozitivele de securitate, iar Reacher, 
doar cu periuţa de dinţi în buzunar, acceptă provocarea şi 
intră în clubul select din inima administraţiei americane: 
Serviciul Secret. Va avea adversari pe măsura lui. La fel de 
experimentați, inteligenţi şi invizibili. 

UNU. 

Aflaseră despre el în iulie şi fuseseră înnebuniţi de furie 
toată luna august. Încercaseră să-l ucidă în septembrie. 
Mult prea devreme, însă. Nu erau pregătiţi. Încercarea 
fusese un eşec. Ar fi putut fi un dezastru, dar, de fapt, ceea 
ce se întâmplase fusese un miracol. Pentru că nimeni nu 
observase. 

Folosiseră metoda lor normală ca să treacă de pază şi se 
plasaseră la treizeci de metri de locul în care vorbea. 
Utilizaseră un amortizor şi rataseră doar cu doi centimetri. 
Probabil că glonţul îi trecuse la mică distanţă peste cap. 
Poate chiar prin păr, pentru că el ridicase imediat mâna şi 
şi-l aşezase, ca şi cum ar fi fost deranjat de o adiere de vânt. 
Revăzuseră imaginile de nenumărate ori după aceea, la 
televizor. Îşi ridicase mâna şi îşi aranjase părul. Nimic 
altceva. După care îşi continuase discursul, fără să-şi dea 


seama de nimic, deoarece, prin definiţie, un glonţ tras 
dintr-o armă cu amortizor este prea rapid ca să fie văzut şi 
prea silențios ca să fie auzit. Aşa că glonţul zburase mai 
departe. Fără să lovească pe niciunul dintre cei care 
stăteau în spatele lui. Fără să atingă nici un obstacol, fără 
să lovească nici o clădire. Zburase mai departe, în linie 
dreaptă, până când îşi consumase energia, şi fusese 
doborât de gravitație la pământ, undeva, în depărtare, unde 
nu era nimic altceva decât iarbă. Nici un răspuns. Nici o 
reacţie. Nimeni nu observase. Ca şi cum acel glonţ n-ar fi 
fost tras niciodată. Şi nici nu au mai tras altul. Erau prea 
şocaţi. 

Deci, un eşec, dar şi un miracol. Şi o lecţie. Apoi, 
petrecuseră luna octombrie comportându-se ca nişte 
adevăraţi profesionişti, luând-o de la capăt, calmându-se, 
gândind, învățând, pregătindu-se pentru a doua tentativă 
care avea să fie mai bună, plănuită cu grijă şi executată 
corect, bazată pe tehnică şi fineţe şi susţinută de o frică 
teribilă. O tentativă onorabilă. O tentativă creativă. Şi, mai 
ales, o tentativă care n-avea să mai fie o ratare. 

Apoi noiembrie s-a instalat şi regulile s-au schimbat total. 
Ceaşca lui Reacher era goală, dar caldă încă. O ridică de 
pe farfurioară şi o înclină, privind cum zaţul de pe fundul ei 

se scurgea spre el, maroniu, ca mâlul de râu. 

— Când trebuie executată operaţiunea? întrebă el. 

— Cât mai curând posibil, răspunse ea. 

Reacher aprobă din cap. leşi din separeu şi se ridică. 

— Te sun peste zece zile, spuse. 

— Ca să-mi comunici decizia? 

EI clătină din cap. 

— Ca să-ţi spun cum a mers. 

— Voi şti cum a mers. 

— OK. Atunci, ca să-ţi spun unde să-mi trimiţi banii. 

Femeia închise ochii şi zâmbi. El îi aruncă o privire. 

— Credeai c-o să refuz? 

Ea deschise ochii din nou. 


— Credeam c-o să fii ceva mai greu de convins. 

Reacher ridică din umeri. 

— Aşa cum ţi-a spus şi Joe, îmi plac la nebunie provocările. 
De obicei, Joe avea dreptate în chestii de genul acesta. Avea 
dreptate în legătură cu multe chestii. 

— Atunci, nu ştiu ce-aş mai putea să spun. Poate doar să-ţi 
mulţumesc. 

Reacher nu răspunse. Vru să plece, dar ea se ridică în 
picioare, chiar lângă el, şi îl opri. Urmă o pauză 
stânjenitoare. Rămaseră câteva clipe faţă în faţă, ţinuţi pe 
loc de masa dintre ei. Femeia îi întinse mâna şi el i-o 
strânse. Ea i-o reţinu o fracțiune de secundă prea mult, apoi 
se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraz. Avea buzele moi. 
Atingerea lor îl arse ca o mică descărcare electrică. 

— O strângere de mână nu este suficientă, spuse ea. Ai 
acceptat să o faci pentru noi. 

Se opri şi adăugă: 

— Şi n-a lipsit mult să-mi fii cumnat. 

Reacher nu spuse nimic. Se mulţumi să încline din cap, 
apoi ieşi din spatele mesei şi aruncă o ultimă privire în 
spate. Urcă scările şi ieşi în stradă. Parfumul femeii stăruia 
încă pe mâna lui. O luă spre cabaret şi le lăsă prietenilor săi 
un bileţel, în cabină. Apoi porni spre autostradă, având în 
faţă zece zile întregi în care să-şi dea seama cum ar putea-o 
ucide pe a patra cea mai bine protejată persoană de pe 
planetă. 

Totul începuse cu opt ore înainte. Şefa de echipă M.E. 
Froelich veni la muncă în acea dimineaţă de luni - la 
treisprezece zile după alegeri, cu o oră înaintea celei de-a 
doua şedinţe strategice, la şapte zile după ce fusese folosit 
prima dată cuvântul asasinat - şi luă decizia finală. Porni în 
căutarea superiorului ei direct şi îl găsi în secretariatul din 
faţa biroului său, evident cu intenţia de a discuta cu 
altcineva şi evident grăbit. Avea un dosar sub braţ şi pe faţă 
o expresie clară care spunea: Nu te apropia. Dar ea inspiră 
adânc şi îi dădu de înţeles că trebuia să discute cu el chiar 


în clipa aceea. Şi, bineînţeles, neoficial, în particular. Aşa că 
bărbatul se opri o clipă, după care se întoarse brusc şi intră 
înapoi în biroul lui. O lăsă să intre după el şi închise uşa, 
destul de încet ca să dea o senzaţie uşor confidențială acelei 
discuţii neprogramate, dar şi cu destulă fermitate ca ea să 
înţeleagă clar că era iritat de faptul că îi întrerupsese 
programul. Era un simplu clinchet al ivărului uşii, dar şi un 
mesaj inconfundabil, stabilit clar în limbajul ierarhiilor de 
peste tot: Ar fi bine să nu mă faci să-mi pierd timpul 
degeaba cu chestia asta. 

Bărbatul era un veteran cu douăzeci şi cinci de ani de 
muncă la activ, aflat în perioada de dinaintea pensionării, la 
vârsta de cincizeci şi ceva de ani, ultimul ecou al vremurilor 
vechi. Era încă înalt, încă destul de suplu şi atletic, dar 
albea rapid şi se înmuia în locurile nepotrivite. Numele său 
era Stuyvesant. Ca numele ultimului director general din 
New Amsterdam, explica atunci când era întrebat cum se 
scria numele lui. Apoi, adaptându-se la lumea modernă, 
spunea: la fel ca ţigările. Purta zilnic costume Brooks 
Brothers, fără excepţie, dar era considerat capabil de 
flexibilitate în ceea ce privea tactica. Iar cel mai bun lucru 
era faptul că nu dăduse niciodată greş. Niciodată, deşi lucra 
în domeniu de mult timp şi avusese parte de doza lui de 
situaţii dificile. Însă nu înregistrase eşecuri, şi nici 
ghinioane. În consecinţă, în calculul nemilos al 
organizaţiilor de pretutindeni, era considerat omul cel mai 
potrivit pentru care să lucrezi. 

— Pari puţin cam agitată, zise el. 

— Chiar sunt, puţin, replică Froelich. 

Biroul era mic şi liniştit, cu mobilă puţină şi foarte curat. 
Pereţii erau vopsiți într-un alb luminos şi luminaţi cu 
halogen. Exista şi o fereastră, cu draperii albe verticale, pe 
jumătate închise, ascunzând vremea întunecată de afară. 

— De ce eşti agitată? întrebă el. 

— Am nevoie de permisiunea dumneavoastră. 

— Pentru ce? 


— Pentru ceva ce vreau să încerc, zise ea. 

Era cu douăzeci de ani mai tânără decât Stuyvesant, 
având fix treizeci şi cinci de ani. Era destul de înaltă, dar nu 
excesiv. Poate cu maxim cinci centimetri mai înaltă decât 
media americancelor din generaţia ei, dar inteligenţa, 
energia şi vitalitatea pe care le radia scoteau cuvântul 
„mMedie” din caracterizare. Avea o siluetă zveltă, dar în 
acelaşi timp musculoasă, cu o strălucire a pielii şi a ochilor 
care o făceau să pară atletică. Părul tuns scurt era blond şi 
cam nepieptănat. Lăsa impresia că se îmbrăcase pe fugă în 
hainele de stradă, după un duş rapid făcut imediat ce 
câştigase o medalie de aur la Olimpiadă, unde jucase un rol 
crucial într-un sport de echipă. Ca şi cum nu ar fi fost mare 
lucru, ca şi cum ar fi vrut să iasă de pe stadion înainte ca 
reporterii de televiziune să termine cu colegii ei de echipă 
şi să ajungă la ea. Părea o persoană foarte competentă, dar 
şi foarte modestă. 

— La ce fel de ceva te referi? întrebă Stuyvesant, 
răsucindu-se şi punând dosarul pe birou. 

Acesta era mare, cu un blat dintr-un material compozit. 
Mobila din jur era modernă, sofisticată, curățată şi lustruită 
obsesiv, ca o antichitate. Era renumit pentru faptul că îşi 
păstra biroul complet gol. Un obicei care crea impresia de 
eficienţă extremă. 

— Vreau să o facă cineva din afară, zise Froelich. 

Stuyvesant plasă dosarul exact pe colţul biroului şi îşi 
trecu degetele în lungul îndoiturii acestuia şi a marginii 
alăturate, ca şi cum ar fi verificat dacă unghiul era perfect. 

— Crezi că e o idee bună? întrebă el. 

Froelich nu spuse nimic. 

— Presupun că te-ai gândit la cineva? întrebă el. 

— Am un candidat excelent. 

— Cine? 

Froelich clătină din cap. 

— N-ar trebui să cunoaşteţi amănunte, spuse ea. E mai 
bine aşa. 


— Individul a fost recomandat? 

— Poate că e o femeie. 

Stuyvesant aprobă din cap. Lumea modernă. 

— Persoana la care te-ai gândit are recomandări? 

— Da, de la o sursă excelentă. 

— Din interior? 

— Da, repetă Froelich. 

— Atunci, am redus deja cercul „suspecţilor”. 

— Nu, sursa nu mai este din interior, în prezent. 

Stuyvesant se răsuci din nou şi mută dosarul paralel cu 
latura lungă a biroului, apoi din nou paralel cu latura 
îngustă. 

— Dă-mi voie să joc rolul avocatului diavolului, spuse el. 
Te-am promovat în urmă cu patru luni. Patru luni înseamnă 
o perioadă lungă de timp. Faptul că ai ales să aduci pe 
cineva din exterior acum poate părea semnul unei anumite 
lipse de încredere în tine, nu? Eşti de acord? 

— Nu-mi pot permite să-mi fac griji pentru asta. 

— Poate că ar trebui, zise Stuyvesant. Nu are cu ce să-ţi 
strice. Şase inşi râvneau postul tău. Aşa că, dacă faci 
chestia asta şi răsuflă ceva, o să ai probleme mari. Osă ai 
parte de şase vulturi care vor murmura ţi-am spus eu tot 
restul carierei tale. Pentru că ai început să-ţi pui la îndoială 
propriile capacităţi. 

— Dacă punem aşa problema, chiar trebuie să-mi pun la 
îndoială propriile capacităţi. Aşa cred. 

— Crezi? 

— Nu. Ştiu sigur. Nu văd altă alternativă. 

Stuyvesanit nu spuse nimic. 

— Nici mie nu-mi face plăcere, continuă Froelich. Credeţi- 
mă. Dar cred că treaba asta trebuie făcută. Şi că este 
responsabilitatea mea să iau această decizie. 

În birou se lăsă tăcerea. Stuyvesant nu zicea nimic. 

— Atunci, îmi aprobaţi operaţiunea? întrebă Froelich. 

Stuyvesant ridică din umeri. 


— Nici n-ar fi trebuit să-mi ceri voie. Ar fi trebuit să-i dai 
drumul şi să o faci. 

— Nu e stilul meu, zise Froelich. 

— Atunci, nu mai discuta cu nimeni. Şi nu pune nimic pe 
hârtie. 

— Nici n-aveam de gând. Asta ar compromite eficienţa. 

Stuyvesant aprobă vag din cap. Apoi, ca un adevărat 
birocrat, trecu la cea mai importantă întrebare dintre toate. 

— Cât ne va costa această persoană? 

— Nu prea mult, zise Froelich. Poate chiar nimic. Poate 
doar cheltuielile. Avem o oarecare legătură din trecut. 
Teoretic. De un anumit gen. 

— Asta îţi poate stopa cariera. Nu vor mai urma alte 
promovării. 

— Alternativa ar pune capăt carierei mele. 

— Tu ai fost alegerea mea, zise Stuyvesant. Eu te-am ales. 
Prin urmare, orice te atinge pe tine mă afectează şi pe 
mine. 

— Înţeleg asta, domnule. 

— Atunci, inspiră adânc şi numără până la zece. Apoi, 
spune-mi că este cu adevărat necesar. 

Froelich aprobă din cap, inspiră adânc şi rămase tăcută 
zece sau unsprezece secunde. 

— Este cu adevărat necesar. 

Stuyvesant îşi ridică dosarul. 

— OK, fă-o, zise el. 

Froelich se apucă de treabă imediat după şedinţa 
strategică, devenind brusc conştientă că, de fapt, execuţia 
era partea cea mai grea. Cererea permisiunii păruse la 
început un fel de obstacol pe care-l catalogase, în minte, ca 
fiind partea cea mai dificilă a întregului proiect. Dar acum i 
se părea că fusese o nimica toată, în comparaţie cu 
doborârea efectivă a țintei sale. Nu ştia decât un nume de 
familie şi o biografie aproximativă, care putea să fie sau nu 
exactă şi pusă la punct, cu opt ani în urmă. Asta dacă îşi 
amintea corect detaliile care îi fuseseră menţionate 


întâmplător, în glumă, în toiul nopţii, de către iubitul ei, într- 
o discuţie târzie, înainte să adoarmă. Nici măcar nu era 
sigură că fusese foarte atentă. Aşa că hotări să nu se bazeze 
pe acele detalii, numai pe nume. 

Îl scrise cu litere mari pe o coală de hârtie galbenă. Asta îi 
aduse în minte o mulţime de amintiri. Unele rele, 
majoritatea bune. Se uită lung la el, apoi îl tăie cu o linie şi 
scrise SUBNEC, în loc. Asta avea să o ajute să se 
concentreze, pentru că făcea ca totul să pară impersonal. O 
făcea să revină la rutină, la instruirea de bază. Un subiect 
necunoscut era o persoană care trebuia identificată şi 
localizată. Asta era tot, nimic în plus, nimic în minus. 

Principalul ei avantaj operaţional era computerul. Avea 
acces la mai multe baze de date decât un cetăţean obişnuit. 
SUBNEC era militar, era sigură de asta, aşa că începu cu 
baza de date a Centrului Naţional al Dosarelor Personalului 
Militar. Era compilat în St. Louis, Missouri, şi conţinea 
practic toate persoanele, bărbaţi şi femei, care serviseră în 
uniforma militară americană, indiferent de loc şi de timp. 
Tastă numele de familie şi aşteptă, iar software-ul de 
căutare răspunse cu numai trei nume. Pe unul îl elimină 
imediat, din cauza prenumelui. Ştiu sigur că nu poate fi el, 
nu-i aşa? Pe un altul îl elimină din cauza datei de naştere. E 
cu o întreagă generaţie mai în vârstă. Aşa că SUBNEC 
trebuia să fie al treilea. Nu exista altă posibilitate. Privi fix 
numele întreg timp de o secundă, după care copie data 
naşterii şi numărul de la asigurări sociale pe coala ei 
galbenă. Apoi, atinse tasta pentru detalii şi introduse 
parola. Imaginea de pe ecran dispăru, după care fu 
înlocuită cu un sumar abreviat al carierei. 

Veşti proaste. SUBNEC nu mai era militar. Rezumatul 
carierei lui se termina brusc cu cinci ani în urmă, cu o 
lăsare la vatră onorabilă, după treisprezece ani de serviciu 
militar. Gradul final era de maior. Erau listate trei medalii, 
printre care o Silver Star şi o Purple Heart. Parcurse 
citaţiile şi scrise detaliile, după care trase o linie pe foaie, ca 


să marcheze sfârşitul unei ere şi începutul alteia. Apoi 
continuă. 

Următorul pas logic era să caute în Indexul Persoanelor 
Decedate al Asigurărilor Sociale. Instructajul de bază. Nu 
are nici un rost să încerci să dai de cineva care era deja 
mort. Introduse numărul şi îşi dădu seama că aştepta cu 
sufletul la gură. Dar căutarea nu dădu nici un rezultat. 
SUBNEC era încă în viaţă, cel puţin din câte ştia guvernul. 
Următorul pas era să caute în Centrul Naţional de 
Informaţii asupra Infractorilor. Din nou instructajul de bază. 
Nu are rost să încerci să înrolezi pe cineva care se află în 
închisoare, de exemplu, deşi ei i se părea asta total 
improbabil, în cazul lui SUBNEC. Dar nu se ştie niciodată. 
Există o linie fină de demarcaţie, la anumite tipuri de 
personalitate. Baza de date a CNII era întotdeauna lentă, 
aşa că băgă în sertare bucăţelele de hârtie adunate şi apoi 
plecă din birou să-şi mai ia o cană de cafea. Când se 
întoarse, pe ecran o aştepta o notificare prin care era 
informată că nu exista nici o arestare sau condamnare. Plus 
o notă scurtă, în care se spunea că SUBNEC avea un fişier 
în baza de date a FBl-ului. Interesant. Închise CNII şi intră 
direct în baza de date respectivă. Găsi fişierul, dar nu reuşi 
să-l deschidă. Însă ştia suficient de multe despre sistemul 
de clasificare al Biroului ca să poată decoda simbolurile din 
capul paginii. Era un simplu fişier narativ, inactiv. Nimic mai 
mult. SUBNEC nu era un fugar, nu era dat în urmărire, nu 
intrase în nici un fel de belea, în acel moment. 

Notă totul pe hârtie şi apoi intră în baza de date naţională 
a Serviciului de Circulaţie. Alte veşti proaste. SUBNEC nu 
avea carnet de conducere. 

Asta era foarte ciudat. Şi însemna multă bătaie de cap. 
Pentru că absenţa unui permis de conducere însemna că nu 
erau ataşate nici o fotografie şi nici o adresă curentă. Intră 
în computerul Administraţiei Veteranilor din Chicago. Căută 
după nume, grad şi număr. Căutările nu dădură nici un 
rezultat. SUBNEC nu primea beneficii federale şi nu 


furnizase nici o adresă de contact. De ce nu? Unde naiba 
eşti? Se întoarse la Asigurările Sociale şi ceru înregistrări 
ale contribuţiilor. Nu existau. SUBNEC nu mai fusese 
angajat de când părăsise armata. Cel puţin, nu legal. 
Încercă şi la IRS, pentru confirmare. Aceeaşi poveste. 
SUBNEC nu plătise nici un impozit, în ultimii cinci ani. Nici 
măcar nu era înregistrat. 

OK, să trecem la lucruri serioase. Se îndreptă pe scaun şi 
ieşi de pe site-urile guvernamentale. Activă un software 
ilicit, care o introduse direct în lumea secretă a industriei 
bancare. În mod normal, nu ar fi trebuit să folosească 
software-ul în acel scop. De fapt, în nici un scop. Era o 
încălcare evidentă a protocolului oficial. Dar nu se aştepta 
să primească vreo răsplată pentru asta. În schimb, se 
aştepta să obţină un rezultat. Dacă SUBNEC avea măcar un 
cont, oriunde în cele cincizeci de state, acesta avea să 
apară. Chiar şi un umil cont curent. Chiar şi unul gol sau 
abandonat. 

Ştia că existau o mulţime de oameni care se descurcau 
fără conturi în bancă, dar instinctul îi spunea că SUBNEC 
nu era unul dintre aceştia. Nu un fost maior în Armata 
Statelor Unite. Şi medaliat, pe deasupra. 

Introduse numărul de asigurare socială de două ori, o dată 
în câmpul destinat lui şi o dată în câmpul în care se cerea 
identitatea plătitorului de impozite. Introduse şi numele. 
Apoi apăsă tasta căutare. 

La trei sute de kilometri depărtare, Jack Reacher se înfioră 
de frig. Atlantic City nu era nici pe departe cel mai cald loc 
de pe pământ, la mijlocul lui noiembrie. Vântul care bătea 
dinspre ocean aducea cu el destulă sare pentru ca totul să 
fie în permanenţă umed şi lipicios. Sufla în rafale, ridicând 
praful în jur şi lipindu-i pantalonii de picioare. Cu cinci zile 
în urmă se afla în Los Angeles şi era aproape sigur că ar fi 
trebuit să rămână acolo. Acum, era din ce în ce mai sigur că 
ar fi trebuit să se întoarcă acolo. Sudul Californiei era un loc 
foarte atrăgător în noiembrie. Aerul era cald, iar briza 


oceanului o mângâiere blândă şi înmiresmată, nu nişte 
rafale necontenite de frig înţepător şi sărat. Ar fi trebuit să 
se întoarcă acolo. Trebuia să plece undeva, oriunde, asta 
era al naibii de sigur. 

Sau, poate, trebuia să stea pe loc, aşa cum fusese rugat, 
dar să-şi cumpere un palton. 

Se întorsese în est cu o negresă bătrână şi cu fratele ei. 
Făcuse autostopul, pornind spre est, din LA., ca să arunce o 
privire, o zi numai, Deşertului Mojave. Cuplul de bătrâni îl 
luase într-un Buick Roadmaster antic. Remarcase un 
microfon şi un sistem audio primitiv, precum şi o claviatură 
Yamaha în cutie, printre valizele din spate, iar bătrâna îi 
spusese că era cântăreaţă şi că se îndreptau spre Atlantic 
City, pentru un scurt popas. Îi mai spuse că fratele ei o 
acompania la claviatură şi conducea maşina, dar îl 
atenţionă că acesta nu era prea vorbăreţ, şi nici cine ştie ce 
şofer, iar Roadmasterul nu mai era cine ştie ce maşină. 
Totul era perfect adevărat. Bătrânul rămase tăcut şi, pe 
parcursul primilor zece kilometri, se aflară de câteva ori în 
pericol de moarte. Bătrâna începu să cânte, ca să se 
calmeze. Fredonă câteva măsuri din piesa lui Dawn Penn 
You Don't Love Me, iar Reacher se hotări imediat să meargă 
cu ea până în est, doar ca să o mai asculte. Se oferi să preia 
el condusul maşinii. Femeia continuă să cânte. Avea acel 
gen de voce dulce, de fumătoare, care ar fi putut să o 
transforme într-un superstar al blues-ului cu ceva timp în 
urmă. Doar că, probabil, se aflase de prea multe ori în locul 
nepotrivit, aşa că asta nu se întâmplase niciodată. Maşina 
veche îl obliga să se lupte cu volanul, se auzeau tot felul de 
ţăcănituri şi şuierături de la motorul V-8 greoi, iar la 
aproape optzeci de kilometri la oră, toate zgomotele se 
armonizau şi sunau ca o muzică de fundal. Radioul era slab 
şi prindea o succesiune nesfârşită de posturi locale de 
radio, cam douăzeci de minute fiecare. Bătrâna fredona 
melodiile de la radio, iar bătrânul rămase complet tăcut şi 
dormi aproape tot drumul pe bancheta din spate. Reacher 


conduse optsprezece ore pe zi, timp de trei zile, şi ajunse în 
New Jersey cu sentimentul că fusese într-o vacanţă. 
Reşedinţa era un salon de mâna a cincea, la opt cvartale de 
promenadă, iar managerul nu era genul în care să ai 
încredere că va respecta un contract. Aşa că Reacher 
începu să numere clienţii şi să calculeze numerarul care 
trebuia să apară în plicul de încasări de la sfârşitul 
săptămânii. Făcu asta la modul cel mai vizibil şi observă că 
managerul se arăta din ce în ce mai deranjat de atitudinea 
lui. Tipul începu să dea nişte telefoane codificate scurte, 
ţinându-şi mâna aşa încât să mascheze receptorul, fără să-şi 
îndepărteze nici o clipă privirea de la faţa lui Reacher. 
Acesta îi răspunse cu o privire la fel de fixă şi cu un zâmbet 
rece şi rămase pe loc. Asistă la toate cele trei spectacole, un 
weekend întreg, dar începu să se plictisească. Şi să-i fie 
frig. Aşa că luni dimineaţă era gata să se răzgândească şi să 
pornească iar la drum, când bătrânul cântăreţ la clape veni 
la el după micul dejun şi, în sfârşit, rupse tăcerea. 

— Vreau s'te rog să mai stai p-acilea, zise el. 

Pronunţase cuvintele stâlcit, iar în ochii lui bătrâni şi 
urduroşi licărea o urmă de speranţă. Reacher nu răspunse. 
— Dacă nu mai stai p-acilea, sunt sigur că şefu' ăsta o să 
ne tragă ţeapă, continuă bătrânul, ca şi cum acest lucru era 

ceva la fel de obişnuit pentru muzicanți ca penele de 
cauciuc şi răcelile. Dar dacă primim ceva bănişori, o s-avem 
cu ce să luăm nişte benzină ca să pornim spre New York, 
poate să prindem un contract cu B. B. King în Times 
Square, să ne relansăm cariera. Tipii ca tine pot schimba 
mult în această privinţă, fii sigur de asta. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Sigur, văd că eşti îngrijorat, continuă bătrânul. La cum 
arată şefu' ăsta, clar are prin odăile din dos nişte indivizi 
naşparili. 

Subtilitatea bătrânului îl făcu pe Reacher să zâmbească. 

— De fapt, cu ce te ocupi matale? întrebă bătrânul. Eşti un 
fel de boxer? 


— Nu, răspunse Reacher. Nici un fel de boxer. 

— Lu'tător? întrebă bătrânul, mâncând literele. Ca ăia de 
la televiziunea prin cablu? 

— Nu. 

— Eşti destul de solid, se vede de la o poştă, continuă 
omul. Destul de barosan ca să ne-a'uţi, dac-ai vrea. 

Omul nu mai avea dinţii din faţă. Reacher nu zise nimic. 

— Şi, pân' la urmă, cu ce zici că te ocupi? întrebă din nou 
bătrânul. 

— Am fost poliţist militar, răspunse Reacher. În armată, 
treisprezece ani. 

— Te-ai pensionat? 

— Cam aşa ceva. 

— Şi nu vi se oferă nimic după aceea? 

— Nimic care să îmi convină, spuse Reacher. 

— Locuieşti în L. A.? 

— Nu locuiesc nicăieri, spuse Reacher. Mă învârt de colo- 
colo. 

— Atunci, cei care stau pe drumuri ar trebui să ţină 
aproape, spuse bătrânul. E foarte simplu. Să se a'ute unii 
pe alţii. Să fie o chestie recip'ocă. 

Să se a'ute unii pe ceilalţi. 

— E foarte frig aici, spuse Reacher. 

— Asta e clar, replică bătrânul. Dar ştii c-ai putea să-ţi 
cumperi un palton. 

Aşa că acum stătea într-un colţ de stradă bătut de vânt, cu 
furtuna dinspre mare lipindu-i pantalonii de picioare, şi 
încerca să ia o decizie finală. Autostrada sau un magazin de 
paltoane? Derulă în minte o scurtă fantezie: poate La Jolla, 
o cameră ieftină, nopţi calde, stele strălucitoare, bere rece. 
După care şi-o imagină pe bătrână, la noul club allui B. B. 
King din New York, un tânăr descoperitor de talente 
obsedat de muzica retro şi aflat în trecere pe-acolo îi oferă 
femeii un contract, ea scoate un CD, face un turneu 
naţional, un articolaş în Rolling Stones, faimă, bani, o casă 
nouă. 


Şi o maşină nouă. Se întoarse cu spatele la autostradă, se 
aplecă să ţină piept vântului şi porni spre est, în căutarea 
unui magazin de îmbrăcăminte. 

În acea zi de luni existau aproape 12000 de organizaţii 
bancare cu garanţii FDIC1, organizaţii licenţiate şi 
operaţionale în interiorul Statelor Unite. Acestea însumau 
peste un miliard de conturi distincte, dar numai unul dintre 
ele era listat pentru numele şi numărul de asigurare socială 
al lui SUBNEC. Un cont curent simplu, la o filială a unei 
bănci regionale din Arlington, Virginia. M. E. Froelich privi 
fix adresa filialei, surprinsă. E la mai puţin de zece kilometri 
de aici. Copie detaliile pe foaia ei galbenă. Ridică receptorul 
şi sună un coleg senior, din cealaltă ramură a organizaţiei, 
cerându-i să contacteze banca respectivă pentru a obţine 
toate detaliile posibile. În special adresa stabilă. Îl rugă să o 
facă cât mai repede posibil, dar să fie discret. Şi îi spuse că 
totul era absolut neoficial. Apoi închise şi aşteptă, 
nerăbdătoare şi frustrată că n-avea încotro şi trebuia să 
stea degeaba, pentru moment. Problema era că ramura 
cealaltă a organizaţiei putea pune destul de uşor întrebări 
discrete băncilor, în timp ce, dacă Froelich ar fi făcut chiar 
ea asta, totul ar fi părut foarte ciudat. 

Reacher găsi un magazin cu reduceri la trei intersecţii de 
ocean şi intră repede înăuntru. Era îngust, dar lung, avansa 
în interiorul clădirii cam două sute de metri. Pe tavan erau 
tuburi fluorescente, iar rafturile cu articole se întindeau cât 
vedeai cu ochii. Se părea că pe partea stângă erau articole 
pentru femei, pe centru, pentru copii, iar în dreapta, pentru 
bărbaţi. Începu din colţul îndepărtat. 

Probabil că găseai acolo toate tipurile de paltoane 
disponibile pe piaţă. Primele două rânduri erau pline cu 
jachete scurte, căptuşite. Nu sunt bune. Se ghida după 
sfatul unui vechi amic din armată: Un palton bun este ca un 
avocat bun. Îţi acoperă dosul. Al treilea era mai promiţător. 
Avea nişte paltoane lungi până la glezne, culori neutre, 
părând masive din cauza căptuşelii groase din flanelă. Poate 


că aveau şi ceva lână în ele. Probabil şi alte chestii. Oricum, 
erau destul de grele. 

— Pot să vă ajut? 

Se răsuci pe loc şi văzu o tânără stând chiar în spatele lui. 

— Paltoanele astea sunt bune pentru vremea de aici? 
întrebă el. 

— Sunt perfecte, răspunse femeia. 

Era foarte vioaie. Îi spuse totul despre o chestie specială, 
pulverizată deasupra ca să respingă umezeala. Îi vorbi 
despre căptuşeala din interior, asigurându-l că îi va ţine de 
cald chiar şi la temperaturi de până la minus douăzeci de 
grade. Reacher îşi plimbă mâna în lungul şinei şi scoase un 
palton măsliniu închis, mărimea XXL. 

— OK, o să-l iau pe acesta, zise el. 

— Nu vreţi să-l probaţi? 

Reacher se gândi o clipă şi apoi şi-l puse. Îi venea destul 
de bine. Aproape perfect. Poate puţin cam strâmt peste 
umeri. lar mânecile cam cu doi centimetri prea scurte. 

— V-ar trebui un XXXL, spuse femeia. Cât aveţi, o sută 
douăzeci şi cinci? 

— O sută douăzeci şi cinci ce? 

— Peste piept. 

— Habar n-am. Nu m-am măsurat niciodată. 

— Înălţime, cam 1,95? 

— Cam aşa, spuse el. 

— Greutate? 

— 110, poate 115. 

— Atunci e clar că aveţi nevoie de măsura pentru cei solizi 
şi înalţi. Încercaţi XXXL. 

Paltonul pe care i-l întinse avea aceeaşi culoare mată ca 
XXL.-ul ales de el. Dar îi venea mult mai bine. Puțin larg, 
ceea ce îi plăcea. Şi era bun la mâneci. 

— Vreţi şi pantaloni? strigă femeia. 

Se ghemuise sub o altă şină şi căuta printre nişte 
pantaloni groşi, aruncând o privire la talia lui şi la cât de 
lungi îi erau picioarele. leşi de acolo cu o pereche care se 


potrivea cu una dintre culorile căptuşelii de flanelă din 
interiorul paltonului. 

— Încercaţi şi cămăşile acestea, spuse ea. 

Sări la o altă şină şi îi arătă un curcubeu de cămăşi de 
flanelă. 

— Un tricou pe dedesubt şi sunteţi aranjat. Ce culoare 
preferaţi? 

— Ceva care să nu fie ţipător, zise el. 

Fata întinse toate articolele pe una dintre şine. Paltonul, 
pantalonii, cămaşa, un tricou. Arătau destul de bine 
împreună, măslinii şi kaki. 

— E OK? întrebă ea veselă. 

— OK, răspunse el. Aveţi şi lenjerie de corp? 

— Acolo, zise ea. 

Reacher căută printr-o ladă cu boxeri returnaţi din motive 
de calitate şi alese unii albi. Apoi o pereche de ciorapi, cu 
cât mai mult bumbac în ei, pestriţi, în culorile pământului. 

— OK? repetă femeia. 

El aprobă din cap şi ea îl conduse la casa din partea din 
faţă a magazinului, unde trecu toate etichetele pe sub o 
luminiţă roşie. 

— Fix o sută optzeci şi nouă de dolari, zise ea. 

Reacher se holbă la cifrele roşii de pe display-ul casei de 
marcat. 

— Credeam că este un magazin cu reduceri, spuse el. 

— Este un preţ incredibil de rezonabil aici, zise fata. 

Reacher clătină din cap, băgă mâna în buzunar şi scoase 
un teanc de bancnote mototolite. Numără o sută nouăzeci 
de dolari. Cu dolarul primit ca rest, mai rămăsese cu patru 
în buzunar. 

Colegul din cealaltă ramură a organizaţiei o sună pe 
Froelich după mai puţin de douăzeci şi cinci de minute. 

— Ai adresa? îl întrebă ea. 

— Washington Boulevard, nr. 100, răspunse tipul. 
Arlington, Virginia. Cod poştal 20310-1500. 

Froelich notă datele. 


— OK, mulţumesc. Presupun că asta e tot ce îmi trebuie. 

— Cred că s-ar putea să ai nevoie de mai mult. 

— De ce? 

— Ştii Washington Boulevard? 

Froelich se gândi o clipă. 

— Duce la Memorial Bridge, nu? 

— E doar o autostradă. 

— Nu-s clădiri? Trebuie să fie şi clădiri. 

— Există o clădire. Una destul de mare. La câteva sute de 
metri de latura estică. 

— Care? 

— Pentagonul, zise tipul. E o adresă falsă, Froelich. Pe o 
latură a lui Washington Boulevard e cimitirul Arlington, iar 
pe cealaltă parte e Pentagonul. Asta-i tot. Nimic altceva. Nu 
există numărul 100. Nu există adrese poştale particulare. 
Am verificat la Poştă. Iar acel cod poştal este de la 
Departamentul Armatei, în interiorul Pentagonului. 

— Grozav, spuse Froelich. Le-ai spus ceva celor de la 
bancă? 

— Sigur că nu. Mi-ai zis să fiu discret. 

— Mulţumesc. Dar m-am întors de unde-am plecat. 

— Poate că nu. Există un aranjament ciudat, Froelich. O 
sumă cu şase cifre, dar totul este blocat într-un cont curent, 
fără nici un fel de dobândă. Iar clientul îl accesează numai 
prin Western Union. Nu vine niciodată personal. E un 
aranjament telefonic. Clientul sună, spune o parolă, iar 
banca transmite banii prin Western Union oriunde i se cere. 

— Nu foloseşte bancomate? 

— Nici un fel de card. Şi nu a fost emis nici un carnet de 
cecuri, până acum. 

— Numai Western Union? N-am mai auzit niciodată aşa 
ceva. Există înregistrări? 

— Din punct de vedere geografic, de peste tot. Efectiv. Din 
peste patruzeci de state, în cinci ani. Depuneri ocazionale şi 
o mulţime de retrageri mici, toate în birouri Western Union 
din sate, oraşe, de peste tot. 


— Bizar. 

— Aşa am spus şi eu. 

— Şi poţi să faci ceva în privinţa asta? 

— Am şi făcut-o. Mă vor anunţa, imediat ce va suna 
clientul. 

— lar tu mă vei suna pe mine? 

— Poate că da. 

— Există vreun tipar de frecvenţă? 

— Variază. Intervalul maxim în ultima vreme a fost de 
câteva săptămâni. Uneori suna la numai câteva zile de la 
ultima tranzacţie. Lunea, de obicei. Băncile sunt închise în 
weekend. 

— Atunci, aş putea avea noroc chiar azi. 

— Sigur că ai putea, răspunse tipul. Întrebarea e, o să am 
Şi eu noroc? 

— Ei, nu vorbim despre un chiar aşa de mare noroc, spuse 
Froelich. 

Managerul salonului îl văzu pe Reacher păşind în holul 
motelului. Se repezi în spate, pe o stradă laterală bătută de 
vânt, şi îşi scoase telefonul mobil. Făcu palma căuş peste el 
şi vorbi încet şi grăbit, convingător, dar respectuos, aşa cum 
era cazul. 

— Pentru că mă sfidează, spuse el, ca răspuns la o 
întrebare. 

— Azi ar fi bine, zise apoi, răspunzând la alta. 

— Cel puţin doi, zise apoi. E un tip solid. 

Reacher schimbă unul dintre cei patru dolari în fise la 
recepţia motelului şi se îndreptă spre telefonul cu plată. 
Formă din memorie numărul băncii sale, spuse parola şi 
aranjă să-i fie trimişi 500 de dolari prin Western Union în 
Atlantic City. Apoi se duse în camera lui, rupse toate 
etichetele şi îşi îmbrăcă hainele noi. Mută tot ce avea prin 
buzunare în acestea şi îşi aruncă costumaţia de vară la 
gunoi, după care se privi în oglinda înaltă din spatele uşii 
dulapului. Dacă îmi las barbă şi fac rost de nişte ochelari de 
soare, aş putea merge şi la Polul Nord, îşi spuse. 


Froelich află despre transferul de bani cerut unsprezece 
minute mai târziu. Închise ochii o secundă şi îşi încleştă 
mâinile triumfătoare, apoi căută pe raftul din spate şi 
scoase o hartă a coastei de est. Cam trei ore, dacă traficul e 
bun. S-ar putea să ajung chiar la timp. Îşi înşfăcă haina şi 
geanta şi o luă la fugă spre garaj. 

Reacher pierdu o oră în camera lui, după care ieşi să 
testeze proprietăţile izolatoare ale noului său palton. 
Testare pe teren, i se spunea acelei operaţiuni pe vremuri. 
Mai mult simţi decât văzu că în spatele lui era cineva. Doar 
o mică mâncărime caracteristică, în partea de jos a spatelui. 
Încetini şi folosi o vitrină de magazin pe post de oglindă. 
Prinse o mişcare cam la cincizeci de metri în spate. Prea 
departe pentru detalii. 

Continuă să meargă. Paltonul era destul de bun, dar îşi 
spuse că ar fi trebuit să-şi cumpere şi ceva pentru cap. Asta 
era clar. Acelaşi amic cu păreri despre paltoane zicea că 
jumătate din pierderea totală de căldură se produce prin 
partea superioară a capului, şi chiar asta simţea el acum. 
Vântul rece îi bătea prin păr şi-l făcea să lăcrimeze. O 
căciulă militară de patrulă ar fi fost foarte utilă, în 
noiembrie, pe ţărmul din Jersey. Îşi notă în minte să se uite 
după nişte magazine cu marfă returnată, la întoarcere de la 
Western Union. Ştia din experienţă că magazinele de acel 
tip şi sediile Western Union se aflau, de obicei, în aceeaşi 
zonă. 

Ajunse la promenadă şi porni spre sud, cu aceeaşi senzaţie 
de mâncărime în spate. Se întoarse brusc, dar nu văzu 
nimic. Porni înapoi spre nord, în direcţia din care venise. 
Scândurile pe care călca erau trainice. Văzuse un anunţ 
care spunea că erau făcute dintr-un lemn dur special, cel 
mai tare lemn de construcţie pe care îl puteau oferi 
pădurile lumii. Senzaţia de mâncărime persista în zona 
şalelor. Se întoarse şi îşi conduse umbrele invizibile spre 
Debarcaderul Central. Era structura originală, conservată. 
Arăta la fel ca atunci când fusese construită, cu mult timp în 


urmă. Era pustie, lucru deloc surprinzător, ţinând cont de 
vreme, şi îţi dădea un sentiment de ireal. Arăta ca o 
fotografie arhitectonică dintr-o carte de istorie. Însă o parte 
dintre micile dughene antice erau deschise şi vindeau 
diverse articole. Inclusiv una care vindea cafea în pahare de 
plastic. Dădu tot mărunţişul pe care-l mai avea pe o cafea 
neagră obişnuită, care însă avu darul să-l încălzească. Se 
duse la capătul debarcaderului şi o bău. Aruncă paharul la 
gunoi şi rămase o vreme pe loc, privind oceanul. Apoi porni 
din nou spre mal şi văzu doi bărbaţi care se îndreptau spre 
el. 

Erau nişte indivizi de talie potrivită, scunzi, dar laţi în 
umeri, îmbrăcaţi aproape identic, cu paltoane albastre şi 
pantaloni gri de doc. Pe capetele masive aveau îndesate 
nişte fesuri tricotate din lână gri. Era evident că ştiau cum 
să se îmbrace pentru clima aceea. Îşi ţinea mâinile în 
buzunare, aşa că nu-şi putea da seama dacă purtau mănuşi 
asortate cu restul. Buzunarele paltoanelor erau înalte, aşa 
că amândoi aveau coatele ridicate. Purtau bocanci grei, de 
genul celor pe care i-ar fi ales un oţelar sau un docher. Erau 
amândoi puţin crăcănaţi sau poate încercau să adopte un 
mers ameninţător. Şi amândoi aveau o cicatrice mică în 
jurul sprâncenelor. Arătau ca nişte mardeiaşi de bâlci sau 
bătăuşi din docuri, de-acum cincizeci de ani. Reacher 
aruncă o privire în spate şi văzu că nu era nimeni acolo, 
până-n Irlanda. Aşa că se opri pur şi simplu din mers. Nu se 
mai obosi să-şi lipească spatele de balustradă. 

Cei doi se apropiară şi se opriră la trei paşi de Reacher, cu 
faţa spre el. Reacher îşi îndoi degetele pe lângă corp, ca să- 
şi dea seama cât de reci le simţea. Trei paşi reprezentau o 
alegere interesantă, ca distanţă. Însemna că voiau totuşi să 
discute înainte să atace. Îşi flexă degetele de la picioare şi 
îşi încordă puţin gleznele, coapsele, spatele, umerii. Îşi roti 
capul dintr-o parte în cealaltă şi apoi şi-l lăsă puţin în spate, 
ca să-şi detensioneze ceafa. Respira pe nas. Vântul îi bătea 
din spate. Tipul din stânga îşi scoase mâinile din buzunare. 


Nu purta mănuşi. Şi fie suferea rău de artrită, fie ţinea câte 
un fişic ascuns în fiecare palmă. 

— Avem un mesaj pentru tine, zise el. 

Reacher aruncă o privire spre balustrada debarcaderului 
şi spre oceanul de dincolo de aceasta. Apa era cenuşie şi 
agitată. Probabil rece ca gheaţa. Dacă îi arunca peste 
balustradă, ar fi fost aproape o crimă. 

— De la managerul ăla de club? întrebă el. 

— Da, de la oamenii lui. 

— Aha, deci are oameni? 

— Suntem în Atlantic City, replică individul. E normal să 
aibă oameni. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Daţi-mi voie să ghicesc: trebuie să plec din oraş, să spăl 
putina, să o şterg, să-mi iau tălpăşiţa, să nu mă mai întorc 
niciodată, să nu mai fac niciodată umbră pământului pe aici, 
să uit că am fost vreodată aici. 

— Văd că azi îţi pică fisa repede. 

— Sunt cititor de gânduri, spuse Reacher. Am lucrat pe 
vremuri la un bâlci. Chiar alături de femeia cu barbă. Nu 
eraţi şi voi acolo? Trei cabine mai departe? „Cei mai urâţi 
gemeni din lume”? 

Tipul din dreapta îşi scoase mâinile din buzunare. Părea să 
sufere de aceeaşi boală a încheieturilor, sau poate ascundea 
alte două fişicuri. Reacher zâmbi. Îi plăceau fişicurile. 
Tehnologie de modă veche, dar sănătoasă. Şi implicau 
absenţa armelor de foc. Nimeni nu ţine în pumn un fişic 
dacă are o armă în buzunar. 

— Nu vrem să te rânim, spuse individul din dreapta. 

— Dar trebuie să pleci, continuă cel din stânga. N-avem 
nevoie de oameni care să se amestece în metodele 
economice ale acestui oraş. 

— Aşa că alege calea cea mai uşoară, zise bărbatul din 
dreapta. Lasă-ne să te conducem la autogară. Sau bătrânul 
ar putea să aibă şi el de suferit. Şi nu numai financiar. 


Reacher auzi o voce absurdă în minte, o voce din vremea 
copilăriei. Mama lui, spunându-i: Te rog să nu te iei la 
bătaie când porţi haine noi. Apoi, auzi un instructor în lupta 
cu mâinile goale, spunând: Loveşte-i repede, loveşte-i tare 
şi loveşte-i din belşug. Îşi flexă umerii, pe sub palton. Brusc, 
îi fu recunoscător fetei din magazin pentru că îl făcuse să ia 
numărul mai mare. Îi privi lung pe cei doi, în ochii lui 
citindu-se puţin amuzament şi multă încredere în sine. Se 
mişcă puţin spre stânga, iar ei se rotiră după el. Îşi ridică 
mâna şi îşi netezi părul deranjat de vânt. 

— Ar fi mai bine să plecaţi acum, spuse el. 

Nu o făcură, exact cum se aştepta. Răspunseră la 
provocare, apropiindu-se de el imperceptibil, doar printr-o 
infimă mişcare a muşchilor, care le aduse centrul de 
greutate în faţă. „Trebuie să-i scot din funcţiune pentru o 
săptămână”, se gândi Reacher. „Cred c-am să-i lovesc în 
pomeţi. O lovitură rapidă, fracturi, poate pierderea 
temporară a cunoştinţei, dureri mari de cap. Nimic prea 
grav.” Aşteptă să se potolească o nouă rafală de vânt, după 
care îşi aranjă iar părul, după urechea stângă. Îşi lăsă mâna 
acolo, cu cotul ridicat, ca şi cum tocmai l-ar fi izbit un gând. 

— Ştiţi să înotaţi, băieţi? întrebă el. 

Ar fi fost nevoie de un autocontrol supraomenesc ca să nu 
arunce o privire spre ocean. Iar ei nu erau supraoameni. Îşi 
întoarseră capetele spre apă ca nişte roboţi. Îl izbi pe 
individul din dreapta cu cotul ridicat, apoi şi-l îndoi din nou 
şi-l lovi pe cel din stânga, chiar în clipa în care întorcea 
capul, la zgomotul scos de frângerea oaselor amicului lui. 
Se prăbuşiră amândoi odată pe scânduri, fişicurile se 
desfăcură şi monedele se împrăştiară în toate direcţiile, 
făcând mici piruete argintii, lovindu-se între ele şi căzând, 
cap sau pajură. Reacher tuşi puţin din cauza frigului aspru 
şi rămase nemişcat, revăzând totul în minte: doi indivizi, 
două secunde, două lovituri, game over. „Eşti tare, nene.” 
Răsuflă lung şi îşi şterse sudoarea rece de pe frunte. Apoi 


se îndepărtă. leşi de pe debarcader pe faleză şi porni în 
căutarea biroului Western Union. 

Căutase adresa în cartea de telefon de la motel, deşi nu 
avea nevoie de ea. Poţi găsi un birou Western Union după 
miros. Întuitiv. E un algoritm simplu - stai în colţul străzii şi 
te întrebi: e mai probabil să fie la stânga, sau la dreapta? 
Apoi o iei la stânga sau la dreapta, după caz, şi în scurt timp 
îl găseşti. Cel de aici avea un Chevy Suburban vechi de doi 
ani parcat lângă un hidrant, chiar în faţa uşii. Camioneta 
era neagră, cu geamuri fumurii, imaculată şi strălucitoare. 
Avea trei antene scurte UHF pe capotă. La volan era o 
femeie. Îi aruncă o privire scurtă, apoi o mai privi o dată. 
Era blondă şi în acelaşi timp părea relaxată şi atentă. Se 
citea asta în modul în care îşi sprijinea braţul pe geam. Şi 
era drăguță, asta fără discuţie. Emana un fel de magnetism. 
Îşi îndepărtă privirea, intră în birou şi ceru banii. Îi puse în 
buzunar şi ieşi. Femeia stătea pe trotuar, chiar în faţa lui, 
privindu-l drept în faţă fix, ca şi cum ar fi căutat asemănări 
şi deosebiri faţă de o imagine mentală. Un proces pe care îl 
recunoscu imediat. Mai fusese privit aşa o dată sau de două 
ori. 

— Jack Reacher? întrebă ea. 

Reacher îşi verifică încă o dată memoria, pentru că nu voia 
să se înşele, deşi era aproape sigur că nu era cazul. Păr 
blond scurt, ochi cenuşii care îl priveau direct, un fel de 
încredere calmă degajată de modul în care stătea. Nişte 
calităţi pe care şi le-ar fi amintit, era sigur de asta. Dar nu şi 
le amintea. Concluzia era că nu o mai văzuse niciodată. 

— Îl cunoşti pe fratele meu, spuse el. 

Ea păru surprinsă şi puţin mulţumită. Şi, pentru o clipă, 
rămase fără cuvinte. 

— Îmi dau imediat seama de asta, continuă el. Oamenii se 
uită la mine şi se gândesc cât de mult semănăm, dar şi cât 
de diferiţi suntem. 

Ea nu zise nimic. 

— Mi-a făcut plăcere să te cunosc, zise el şi plecă. 


— Stai, strigă femeia în urma lui. 

Reacher se întoarse. 

— Putem sta de vorbă? întrebă. Te căutam. 

El aprobă din cap. 

— Am putea vorbi în maşină. Am îngheţat bocnă aici. 

Ea rămase nemişcată o clipă, privindu-l fix. Apoi se mişcă 
brusc şi deschise portiera din dreapta. 

— “Te rog, zise ea. 

Reacher se urcă, ea ocoli maşina şi se aşeză pe locul 
şoferului. Porni motorul ca să dea drumul la radiator, dar 
fără să plece de pe loc. 

— L-am cunoscut foarte bine pe fratele tău, zise ea. Am 
fost prietenă cu Joe. De fapt, mai mult decât prietenă. A fost 
o treabă destul de serioasă pentru o vreme. Înainte ca el să 
moară. 

Reacher nu spuse nimic. Femeia se înroşi. 

— Mda, evident că înainte să moară, spuse ea. Ce prostie 
am putut să spun. 

Rămase tăcută. 

— Când? întrebă Reacher. 

— Am fost împreună timp de doi ani. Ne-am despărţit cu 
un an înainte să se întâmple. 

Reacher aprobă din cap. 

— Eu sunt M. E. Froelich. 

Lăsă o întrebare nerostită să plutească în aer: Ţi-a vorbit 
vreodată despre mine? Reacher aprobă din nou din cap, 
încercând să dea impresia că numele îi spunea ceva. Dar nu 
era aşa. „N-am auzit niciodată de tine”, îşi spuse el. „Dar 
poate că mi-aş fi dorit.” 

— Emmy? întrebă el. Ca premiile? 

— M.E., zise ea. Mă recomand cu inițialele mele. 

— De la ce vin? 

— Asta n-am să-ţi spun. 

EI făcu o scurtă pauză. 

— Joe cum îţi spunea? 

— Îmi spunea Froelich, răspunse ea. 


Reacher dădu din cap. 

— Da, e stilul lui. 

— Încă îi mai simt lipsa, zise ea. 

— Şi eu, cred, spuse Reacher. Deci, toată treaba asta are 
legătură cu Joe sau e vorba de altceva? 

Ea rămase din nou încremenită, o fracțiune de secundă. 
Apoi se scutură, cu un mic tremur, şi reveni la problemele 
serioase. 

— Amândouă, zise. Mda, mai mult de altceva, de fapt. 

— Vrei să-mi spui care-i treaba? 

— Vreau să te angajez pentru o treabă, spuse ea. Pe baza 
unui gen de recomandare să-i spun postumă făcută de Joe. 
Pentru ceea ce spunea despre tine. Vorbea despre tine, din 
când în când. 

Reacher înclină din cap. 

— Pentru ce vrei să mă angajezi? 

Froelich făcu o nouă pauză, apoi încercă să zâmbească. 

— Am repetat de vreo câteva ori răspunsul la întrebarea 
asta, zise ea. 

— Atunci, spune-mi-l şi mie. 

— Vreau să-l asasinezi pe vicepreşedintele Statelor Unite. 

DOI 

— lată o replică reuşită, zise Reacher. lar propunerea e 
chiar interesantă. 

— Care e răspunsul tău? întrebă Froelich. 

— Nu, spuse el. Probabil că în clipa asta e şi cel mai sigur, 
în orice caz. 

Ea încercă din nou să zâmbească şi îşi ridică geanta. 

— Lasă-mă să-ţi arăt nişte acte de identitate, spuse ea. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu e cazul, zise el. Eşti din Serviciul Secret al Statelor 
Unite. 

Îşi ridică privirea spre el. 

— Eşti destul de ager. 

— E destul de evident, zise el. 

— Da? 


Reacher aprobă din cap. Îşi pipăi cotul drept. Sigur i se 
învineţise. 

— Joe a lucrat pentru ei, spuse el. Ştiindu-l cum era, 
probabil că a lucrat la modul foarte serios. Şi cum era puţin 
cam timid, cea cu care se întâlnea trebuie să fi fost din 
birou, altfel nu ar fi ajuns să se cunoască. În plus, cine 
altcineva, în afară de un oficial al guvernului, ar ţine un 
Suburban vechi de doi ani atât de strălucitor? Şi ar parca 
exact lângă hidrant? Şi cine altcineva, în afară de Serviciul 
Secret, ar fi putut să-mi dea de urmă atât de eficient, prin 
aranjamentele mele bancare? 

— Eşti destul de ager, repetă ea. 

— Mulţumesc, replică Reacher. Dar Joe nu avea nici o 
legătură cu vicepreşedinţii. El era la Delicte Financiare, nu 
la serviciul de protecţie a Casei Albe. 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Cu toţii începem la Delicte Financiare. Ne facem 
datoria, urmărind falsificatorii. lar el conducea 
departamentul. Şi ai dreptate. Ne-am cunoscut la serviciu. 
Dar nu am fost împreună, pe atunci. Spunea că nu se face. 
Însă eu oricum planificasem să mă transfer la serviciul de 
protecţie cât mai rapid posibil, iar imediat ce am făcut-o, 
am început să ieşim împreună. 

Tăcu din nou. Se uita în jos, la geanta ei. 

— Şi? întrebă Reacher. 

Ea ridică privirea. 

— E vorba de ceva ce mi-a spus într-o noapte. Eram destul 
de înflăcărată şi ambițioasă pe vremea aceea, la începutul 
unei noi cariere, şi încercam tot timpul să îmi dau seama 
dacă era perfect ceea ce făceam. În timp ce discutam cu Joe 
despre asta, el a spus că singurul mod în care am putea cu 
adevărat să ne testăm ar fi să angajăm pe cineva din afară, 
ca să încerce să ajungă la ţintă. Să vedem dacă e posibil, 
înţelegi? Un audit de securitate, îi spunea el. L-am întrebat 
dacă avea pe cineva în minte. Iar el a spus că fratele lui mai 
mic ar fi cel mai potrivit. Dacă putea cineva să o facă, el ar fi 


fost acela. 'Te-a descris în nişte culori destul de 
înspăimântătoare. 

Reacher zâmbi. 

— Exact stilul lui Joe. O soluţie necugetată. 

— Crezi? 

— Pentru un tip inteligent, Joe putea să fie uneori foarte 
prost. 

— De ce ţi se pare o prostie? 

— Pentru că, dacă aţi angaja pe cineva din afară, nu ar 
trebui decât să-l aşteptaţi să apară. Ar fi prea uşor. 

— Nu, ideea lui era ca persoana respectivă să fie total 
necunoscută şi să vină neanunţată. Ca acum. Nimeni nu ştie 
NIMIC, cu excepţia mea. 

Reacher aprobă din cap. 

— Bine, poate nu era chiar aşa de prost. 

— 1 se părea singura cale. Ştii, oricât de mult ne-am 
străduit, noi gândim întotdeauna din interior. El spunea că 
ar trebui să fim pregătiţi împotriva unui atac neprevăzut, 
din exterior. 

— Şi m-a nominalizat pe mine? 

— A spus că tu ai fi ideal. 

— Şi atunci de ce ai aşteptat atât de mult până să încerci 
asta? Indiferent când a avut loc acea conversaţie, trebuie să 
se fi întâmplat cu cel puţin şase ani în urmă. Doar nu ţi-au 
trebuit şase ani să mă găseşti. 

— A fost cu opt ani în urmă, zise Froelich. Chiar la 
începutul relaţiei noastre, imediat după ce am primit 
transferul. Şi n-am avut nevoie decât de o zi ca să te găsesc. 

— Atunci, şi tu eşti destul de ageră, zise Reacher. Dar de 
ce ai aşteptat opt ani? 

— Pentru că acum sunt la conducere. Am fost promovată 
şeful gărzii vicepreşedintelui, cu patru luni în urmă. Şi nu 
mi-am pierdut înflăcărarea şi ambiția, şi în continuare vreau 
să ştiu dacă ne facem treaba aşa cum trebuie. În concluzie, 
am hotărât să urmez sfatul lui Joe, acum, când decizia îmi 
aparţine. Am hotărât să încerc un audit al securităţii. lar tu 


mi-ai fost recomandat, ca să zic aşa. Cu mulţi ani în urmă, 
de cineva în care aveam foarte multă încredere. Aşa că mă 
aflu aici ca să te întreb dacă vrei să o faci. 

— Vrei o cafea? 

Froelich îl privi surprinsă, ca şi cum cafeaua nu era pe 
ordinea ei de zi. 

— E o problemă urgentă, zise ea. 

— Nimic nu e atât de urgent încât să nu poţi sta la o cafea. 
Îţi spun asta din experienţă. Du-mă înapoi la motelul meu şi 
o să mergem în salonul de la subsol. Cafeaua e bună şi 
camera e foarte întunecoasă. Perfectă pentru o conversaţie 
de genul ăsta. 

Suburban-ul guvernamental avea un sistem de navigaţie 
pe bază de DVD încorporat în bord, iar Reacher o privi cum 
îl pornea şi selecta adresa motelului, de pe o listă lungă cu 
posibile destinaţii din Atlantic City. 

— 'Ţi-aş fi putut spune eu unde este. 

— Sunt obişnuită cu chestia asta, replică Froelich. Dă 
indicaţii vocale. 

— Nici eu n-aveam de gând să fac semne cu mâna, spuse 
Reacher. 

Ea zâmbi din nou şi intră în traficul destul de lejer. Se lăsa 
seara. Vântul continua să bată. Poate că în cazinouri 
afacerile erau prospere, dar faleza, debarcaderele şi plajele 
nu păreau să aibă parte de prea multe vânzări în 
următoarele şase luni. Reacher rămase nemişcat în căldura 
din maşină şi se gândi câteva clipe la femeie şi la fratele lui 
mort. Apoi, urmări cum conducea. Era destul de pricepută. 
Froelich parcă în faţa motelului iar Reacher o conduse 
înăuntru, şi apoi pe scările ce duceau în salon. Mirosea a 
rânced şi stătut, dar era cald, iar pe automatul din spatele 
barului era un termos cu cafea. Reacher făcu semn spre 
acesta, apoi spre el şi Froelich, iar barmanul se puse pe 
treabă. Apoi, Reacher se îndreptă spre un separeu din colţ 
şi se aşeză cu spatele la zid, aşa încât să poată vedea toată 
camera. Obiceiuri vechi. Era evident că Froelich avea 


aceleaşi obiceiuri, pentru că făcu şi ea acelaşi lucru, aşa că 
ajunseră să stea unul lângă celălalt. Umerii aproape că li se 
atingeau. 

— Semeni foarte mult cu el, zise ea. 

— În unele privinţe. În altele, nu. De exemplu, eu sunt încă 
în viaţă. 

— N-ai venit la înmormântarea lui. 

— S-a întâmplat într-un moment nepotrivit. 

— Vorbeşti exact ca el. 

— Aşa sunt fraţii. 

Barmanul aduse cafeaua pe o tavă din plută pătată cu 
bere. Cafea neagră, două ceşti, nişte recipiente mici din 
plastic cu lapte, câteva pliculeţe cu zahăr. Două linguriţe 
ieftine, din tablă de oţel inoxidabil. 

— Oamenii îl plăceau, spuse Froelich. 

— Cred că era un tip OK. 

— Asta e tot? 

— Din partea unui frate, e un compliment. 

Reacher ridică ceaşca şi dădu la o parte laptele, zahărul şi 
linguriţa de pe farfurioară. 

— Neagră, comentă Froelich. Exact ca Joe. 

Reacher aprobă din cap. 

— Un lucru cu care nu m-am împăcat niciodată a fost 
faptul că întotdeauna eu eram fratele mai mic, iar acum 
sunt cu trei ani mai mare decât era el când a murit. 

Froelich se uită într-o parte. 

— Ştiu. Ela încetat să mai existe, dar lumea a mers mai 
departe, în ciuda acestui fapt. Ar fi trebuit să se schimbe, 
măcar un pic. 

Sorbi şi ea din cafea. Neagră, fără zahăr. Exact ca Joe. 

— Nimeni nu s-a mai gândit să facă asta, în afară de el? 
întrebă Reacher. Să folosească pe cineva din exterior 
pentru un audit de securitate? 

— Nimeni. 

— Serviciile Secrete sunt o organizaţie relativ veche. 


— Şi? 


— Şi atunci am să-ţi pun o întrebare foarte firească. 

Ea aprobă din cap. 

— Preşedintele Lincoln a semnat înfiinţarea noastră pe 14 
aprilie 1865, imediat după prânz. Apoi, s-a dus la teatru, în 
aceeaşi seară, şi a fost asasinat. 

— O ironie a sorții. 

— Aşa o vedem noi acum. Dar pe vremea aceea, singura 
noastră sarcină era să protejăm moneda naţională. Apoi, a 
fost asasinat McKinley, în 1901; abia atunci s-au gândit că 
ar trebui să pună pe cineva să aibă grijă de preşedinte, ca 
serviciu permanent, şi am primit noi sarcina asta. 

— Pentru că FBl-ul a fost înfiinţat abia după 1930. 

Froelich clătină din cap şi se corectă. 

— De fapt, a existat o variantă de început, numită Biroul 
Examinatorului-Şef, fondată în 1908. Care s-a transformat 
în FBI, în 1935. 

— Asta sună ca genul de amănunte care-i plăceau lui Joe. 

— Cred că de la el le ştiu. 

— Normal. Se dădea în vânt după chestiile astea istorice. 

Reacher văzu cum Froelich făcea un efort ca să nu tacă 
din nou. 

— Care era întrebarea ta firească? zise ea. 

— Faptul că foloseşti pe cineva din exterior, pentru prima 
dată în o sută unu ani, înseamnă că mai e vorba şi de 
altceva, în afară de faptul că eşti o perfecţionistă. 

Froelich începu să răspundă, dar se opri. Pentru o 
fracțiune de secundă. Reacher sesiză că se hotărâse să 
mintă. Simţea asta după poziţia umărului ei. 

— Sunt sub o presiune foarte mare, zise. Din punct de 
vedere profesional. Sunt foarte mulţi care abia aşteaptă să 
o dau în bară. Trebuie să fiu sigură. 

El nu spuse nimic. Aştepta detaliile. Cei care mint adaugă 
întotdeauna detalii. 

— N-am fost o alegere uşoară, spuse ea. Se întâmplă încă 
foarte rar ca o femeie să conducă o echipă. E vorba de sex, 


la fel ca peste tot, presupun, aşa cum a fost mereu. O parte 
din colegii mei sunt cam înapoiaţi. 

El aprobă din cap, fără să spună nimic. 

— Am tot timpul asta în minte, zise ea. Trebuie să fiu 
stăpână pe situaţie. 

— Care vicepreşedinte? întrebă Reacher. Cel nou sau cel 
vechi? 

— Cel nou, spuse ea. Brook Armstrong. Riguros vorbind, 
vicepreşedintele ales. Am fost desemnată să conduc echipa 
lui încă de pe vremea când şi-a depus candidatura şi, cum 
se vrea continuitate, se poate spune că tot de un fel de 
alegeri a fost vorba şi în cazul nostru. Dacă omul nostru 
câştigă, ne păstrăm slujba. Dacă omul nostru pierde, 
suntem trecuţi iar la munca de jos. 

Reacher zâmbi. 

— Aşa că ai votat pentru el, nu? 

Froelich nu răspunse. 

— Ce-a spus Joe despre mine? întrebă el. 

— A spus că ţi-ar plăcea provocarea. Că ţi-ai stoarce 
creierii ca să găseşti un mod în care să reuşeşti. Că eşti 
foarte ingenios şi că vei găsi trei sau patru moduri de ao 
face... şi că am avea multe de învăţat de la tine. 

— Iar tu? 

— Nu uita că asta se întâmpla cu opt ani în urmă. Pe 
vremea aceea eram destul de plină de mine, presupun. Am 
spus că n-ai avea nici o şansă, nici măcar să te apropii. 

— Şi el ce-a zis? 

— A spus că o mulţime de oameni au făcut aceeaşi 
greşeală. 

Reacher ridică din umeri. 

— Eram în armată, cu opt ani în urmă. Mă aflam, probabil, 
la zece mii de kilometri depărtare, în cine ştie ce situaţie 
cretină. 

Ea încuviinţă din cap. 

— Joe ştia asta. Era o discuţie pur teoretică. 

EI o privi. 


— Dar se pare că acum nu mai este teoretică. După opt 
ani, vrei să o faci. lar eu încă mă întreb de ce. 

— Aşa cum am mai spus, acum e decizia mea. Şi sunt sub 
presiunea teribilă de a face totul bine. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Vrei să te gândeşti totuşi la asta? întrebă Froelich. 

— Nu ştiu prea multe despre Armstrong. Nu am auzit 
mare lucru despre el, înainte. 

Ea aprobă din cap. 

— Nimeni n-a auzit. A fost o alegere surpriză. Senator din 
Dakota de Nord, familist cât se cuvine, soţie, o fiică mare, 
are grijă de la distanţă de mama lui bătrână şi bolnavă, fără 
vreun impact naţional. Dar e un tip de treabă, pentru un 
politician. Mai bun decât majoritatea. Până acum, îmi place 
mult de el. 

Reacher aprobă din cap, fără să spună nimic. 

— Te vom plăti, bineînţeles, zise Froelich. Asta nu e o 
problemă. Un salariu de profesionist, atâta timp cât este 
rezonabil. 

— Nu mă interesează banii, spuse Reacher. N-am nevoie 
de o slujbă. 

— Ai putea să te oferi voluntar. 

— Am fost soldat. Soldaţii nu se oferă niciodată voluntari. 

— Nu asta-mi povestea Joe despre tine. Spunea că ai făcut 
tot felul de treburi. 

— Nu-mi place să fiu angajat. 

— Ei bine, dacă vrei să o faci pe gratis, cu siguranţă nu 
vom obiecta. 

Reacher tăcu o clipă. 

— Vor exista cheltuieli, probabil, dacă vreţi ca treaba asta 
să fie făcută aşa cum trebuie. 

— Le vom deconta, bineînţeles. Orice îi va trebui persoanei 
respective. Totul oficial şi la vedere, după aceea. 

Reacher se uită în jos, la masă. 

— Ce vrei, mai exact, să facă persoana respectivă? 


— 'Te vreau pe tine, nu o persoană oarecare. Pur şi simplu, 
vreau să joci rolul unui asasin. Să examinezi totul dintr-o 
perspectivă exterioară. Să găseşti fisurile. Să-mi dovedeşti 
dacă omul este vulnerabil, cu ore, date, locuri. Aş putea să- 
ţi ofer nişte informaţii despre program, dacă vrei. 

— Oferi aşa ceva şi asasinilor? Dacă tot vrei să faci asta, n- 
ar trebui să o faci exact ca în realitate? 

— OK, zise ea. 

— Încă mai crezi că nimeni nu se poate apropia? 

Îşi gândi răspunsul cu atenţie, poate vreo zece secunde. 

— Una peste alta, da, aşa cred. Muncim serios. Cred că am 
acoperit toate variantele. 

— Şi atunci, crezi că Joe se înşela? 

Ea nu răspunse. 

— De ce v-aţi despărţit? 

Froelich îşi îndepărtă privirea pentru o clipă şi clătină din 
cap. 

— Asta este o problemă particulară. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi cinci. 

— Deci, cu opt ani în urmă aveai douăzeci şi şapte. 

Ea zâmbi. 

— Joe avea aproape treizeci şi şase. Un bărbat mai în 
vârstă. Am sărbătorit ziua lui de naştere împreună. Şi pe 
cea de la treizeci şi şapte de ani. 

Reacher se trase puţin într-o parte şi o privi din nou. „Joe 
avea gusturi bune”, îşi spuse. De aproape, arăta bine. 
Mirosea bine. Avea o piele perfectă, nişte ochi minunaţi, 
gene lungi. Pomeţi frumoşi, un nas mic şi drept. Părea 
zveltă şi puternică. Era atrăgătoare, nu se putea contesta 
asta. Se întrebă cum ar fi fost să o strângă în braţe, să o 
sărute. Să se culce cu ea. Şi-l imagină pe Joe întrebându-se 
aceleaşi lucruri, prima dată când intrase în biroul condus 
de el. Şi, în cele din urmă, Joe aflase cum era. Bravo, Joe! 

— Cred că am uitat să-i trimit o felicitare. În ambele ocazii. 

— Nu cred că i-a păsat. 


— Nu eram foarte apropiaţi, zise el. Nu ştiu sigur de ce. 
— El te plăcea, spuse Froelich, asta-i sigur. Vorbea despre 
tine, din când în când. Cred că era foarte mândru de tine, în 

felul lui. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Deci, o să mă ajuţi? întrebă ea. 

— Cum era Joe? Ca şef, adică. 

— Grozav. Era un superstar, din punct de vedere 
profesional. 

— Dar ca prieten? 

— Şi la asta se pricepea destul de bine. 

Urmă o tăcere lungă. 

— Unde ai fost, de când ai plecat din armată? întrebă 
Froelich. N-ai lăsat prea multe urme. 

— Asta era şi ideea, zise Reacher. Să mă păstrez doar 
pentru mine însumi. 

În ochii ei se citeau întrebări. 

— Nu-ţi face griji. Nu sunt radioactiv. 

— Ştiu, spuse ea. Am verificat. Dar acum, că te-am 
cunoscut, sunt curioasă. Înainte, erai doar un nume. 

Reacher aruncă o privire spre masă, încercând să se vadă 
din exterior ca pe o a treia persoană, descrisă puţin câte 
puţin, în discuţii ocazionale, de către un frate. Era o 
perspectivă interesantă. 

— Mă vei ajuta? întrebă ea din nou. 

Froelich se descheie la palton, din cauza căldurii din 
cameră. Dedesubt avea o bluză albă. Se trase mai aproape 
şi se întoarse pe jumătate spre el. Erau la fel de apropiaţi ca 
doi îndrăgostiţi, într-o după-amiază obişnuită. 

— Nu ştiu, zise el. 

— Va fi periculos. Trebuie să te avertizez că nimeni în 
afară de mine nu va şti ce faci. Va fi o mare problemă dacă 
vei fi reperat undeva. Poate este o idee proastă. Poate că n- 
ar fi trebuit să-ţi cer asta. 

— N-o să mă repereze nimeni, zise Reacher. 

Ea zâmbi. 


— Exact asta mi-a zis Joe că vei spune, cu opt ani în urmă. 

Reacher tăcu. 

— Este foarte important, spuse ea. Şi urgent. 

— Vrei să-mi spui de ce e important? 

— Ţi-am spus deja de ce. 

— Vrei să-mi spui de ce e urgent? 

Nu-i răspunse. 

— Eu nu cred deloc că e vorba de ceva pur teoretic, spuse 
Reacher. 

Ea tăcu în continuare. 

— Cred că ai o problemă, zise el. 

Ea tăcu. 

— Cred că ştii că există cineva acolo, continuă Reacher. O 
ameninţare reală. 

Ea îşi îndepărtă privirea. 

— Nu pot răspunde la asta. 

— Am fost în armată, zise el. Am mai auzit astfel de 
răspunsuri. 

— Este doar un audit de securitate, spuse ea. O vei face 
pentru mine? 

El rămase tăcut câteva momente lungi. 

— Ar fi două condiţii, zise, în cele din urmă. 

Ea se întoarse şi îl privi. 

— Şi anume? 

— Prima: trebuie să lucrez undeva unde e frig. 

— De ce? 

— Pentru că tocmai am cheltuit o sută optzeci şi nouă de 
dolari pe haine groase. 

Ea zâmbi scurt. 

— Peste tot pe unde va merge el va fi suficient de frig, la 
mijlocul lui noiembrie. 

— OK, spuse Reacher. 

Căută în buzunar şi îi strecură o cutie de chibrituri, 
arătând spre numele şi adresa tipărite pe aceasta. 

— Sunt doi bătrâni care lucrează o săptămână în clubul 
ăsta, şi care se tem că n-or să-şi primească banii. Muzicanţi. 


Ar trebui să nu mai aibă probleme acum, dar vreau să fiu 
sigur. Vreau să vorbeşti cu poliţiştii de aici. 

— Prieteni de-ai tăi? 

— Recenţi. 

— Când ar trebui să fie ziua de plată? 

— Vineri seara, după ultimul spectacol. Pe la miezul nopţii, 
probabil. Trebuie să-şi ia banii şi să-şi urce bagajele în 
maşină. Vor porni spre New York. 

— Am să vorbesc cu unul dintre agenţii noştri să ţină 
legătura zilnic cu ei. Cred că varianta asta e mai bună decât 
cea cu poliţiştii. Avem un birou aici. În Atlantic City se spală 
bani la greu. Din cauza cazinourilor. Să-nţeleg că o s-o faci? 

Reacher rămase din nou tăcut şi se gândi la fratele lui. S-a 
întors să mă bântuie. Ştiam că o va face, într-o zi. Ceaşca lui 
de cafea era goală, dar caldă încă. O ridică de pe 
farfurioară, o înclină şi zaţul curse spre el, lent şi maroniu, 
ca mâlul de râu. 

— Când trebuie executată operaţiunea? întrebă el. 

Exact în aceeaşi clipă, la mai puţin de 200 de kilometri 
depărtare, într-un depozit din spatele Portului Interior din 
Baltimore, se făcea în sfârşit plata pentru două arme şi 
muniţia necesară pentru ele. O plată babană. Arme bune. 
Muniţie specială. Planificarea celui de-al doilea atentat 
începuse cu o analiză obiectivă a primei încercări eşuate. 
Fiind nişte profesionişti realişti, nu voiau să dea toată vina 
pe echipamentul neadecvat, dar erau de acord că nişte 
arme mai bune n-aveau să le strice. Aşa încât îşi analizaseră 
nevoile şi găsiseră un furnizor. Avea ce le trebuia. Preţul era 
corect. Negociaseră o garanţie, genul lor obişnuit de 
aranjament. Îi spuseseră tipului că, dacă marfa avea vreo 
problemă, aveau să se întoarcă şi să-l împuşte în coloană, în 
partea de jos, ca să-l pună într-un scaun cu rotile. 

Intrarea în posesia armelor era ultimul pas preliminar. 
Acum erau pregătiţi să treacă la executarea operaţiunii. 

Vicepreşedintele ales Brook Armstrong avea şase sarcini 
principale în cele zece săptămâni dintre alegere şi numirea 


oficială. A şasea şi cea mai puţin importantă era să îşi 
continue mandatul de senator de Dakota de Nord, până la 
încheierea sa oficială. Erau aproape 650000 de oameni în 
acel stat şi oricare dintre ei putea solicita să i se acorde 
atenţie, în orice moment, dar Armstrong a presupus că vor 
înţelege că trebuiau să aibă răbdare până ce succesorul lui 
avea să-i preia sarcinile. La fel, nici Congresul nu mai avea 
prea mult de lucru, până în ianuarie. Aşa că îndatoririle sale 
senatoriale nu îi solicitau prea multă atenţie. 

A cincea sarcină era să înlesnească instalarea succesorului 
său în postul de senator. Planificase două întruniri în stat, 
aşa încât să-i poată face legătura cu propriile sale relaţii din 
mass-media. Trebuia să fie văzuţi alături, umăr lângă umăr, 
strângându-şi mâna şi zâmbind în faţa camerelor de luat 
vederi, în timp ce Armstrong făcea un pas metaforic în 
spate, iar noul venit, unul în faţă. Prima întrunire era 
planificată pentru 20 noiembrie, cealaltă, cu patru zile mai 
târziu. Amândouă erau plictisitoare, dar impuse de 
loialitatea de partid. 

A patra sarcină era să înveţe unele lucruri. Urma să fie 
membru al Consiliului de Securitate Naţională, de exemplu. 
Avea să fie expus unor lucruri pe care un tânăr senator din 
Dakota de Nord nu putea să le ştie. Un cadru de la CIA 
fusese desemnat ca tutore personal al lui, şi urmau să vină 
tot felul de oameni de la Pentagon şi de la Serviciul de 
Afaceri Externe. Se încerca asigurarea unei cât mai mari 
fluidităţi, dar era mult de lucru, pe lângă toate celelalte. 

lar toate celelalte erau incredibil de urgente. De la a treia 
sarcină, începeau cele mai importante. La nivel naţional, 
existau câteva zeci de mii de contribuabili care sprijiniseră 
campania. Donatorii cu adevărat mari urmau să fie 
mulţumiţi în alte moduri, dar şi susţinătorii individuali, care 
contribuiseră cu câte o mie de dolari sau mai mult, trebuiau 
să se bucure de succes. Aşa că partidul programase o serie 
de recepții mari în Washington D. C., unde puteau participa 
cu toţii, în aşa fel încât să se simtă importanţi şi în miezul 


problemelor. Comitetele lor locale urmau să-i invite să vină 
acolo cu avionul, să se îmbrace elegant şi să se amestece cu 
ceilalţi. Avea să li se spună că nu se ştia încă, în mod oficial, 
dacă gazda lor urma să fie noul preşedinte sau noul 
vicepreşedinte. Practic, trei sferturi din treabă era 
planificată să cadă pe umerii lui Armstrong. 

De la a doua sarcină începeau cele cu adevărat 
importante. A doua sarcină era să îi perie pe cei de pe Wall 
Street. O schimbare de administraţie era ceva delicat, din 
punct de vedere financiar. Nu era nici un motiv real pentru 
care să nu existe o continuitate lină, dar nervii şi 
neastâmpărul puteau să scape din frâu, iar instabilitatea la 
bursă putea compromite o preşedinţie nouă încă de la 
început. Aşa că se depunea un mare efort pentru liniştirea 
investitorilor. Preşedintele ales se ocupa chiar el de cea mai 
mare parte a acestei sarcini, jucătorii cruciali având parte 
de întrevederi personale preţioase, în D. C., dar Armstrong 
urma să se ocupe de cei din linia a doua, în New York. Avea 
planificate cinci călătorii separate, într-un interval de zece 
săptămâni. 

Dar prima şi cea mai importantă sarcină a lui Armstrong 
era să conducă echipa de tranziţie. O administraţie nouă 
are nevoie de aproape 8000 de oameni, iar aproximativ 800 
dintre aceştia trebuiau să fie confirmaţi de Senat, cam 80 
fiind persoane cu adevărat importante. Sarcina lui 
Armstrong era să participe la selectarea lor şi apoi să-şi 
folosească relaţiile din Senat ca să le netezească drumul 
spre procesul de confirmare ce urma. Operaţiunea de 
tranziţie îşi avea baza în spaţiul oficial de pe G Street, dar 
Armstrong voia să o conducă din vechiul lui birou de la 
Senat. Una peste alta, nu era deloc ceva amuzant. Era o 
muncă solicitantă, dar asta era diferenţa între a fi primul 
sau al doilea pe listă. 

Prin urmare, a treia săptămână după alegeri a decurs 
astfel: Armstrong şi-a petrecut zilele de marţi, miercuri şi 
joi în interiorul Beltway, lucrând cu echipa de tranziţie. 


Soţia lui era într-o pauză binemeritată, după alegeri, acasă, 
în Dakota de Nord, aşa că pentru moment locuia singur, în 
casa sa din Georgetown. Froelich şi-a alcătuit garda de 
protecţie din cei mai buni agenţi şi i-a ţinut pe toţi în stare 
de alertă maximă. 

Cu Armstrong stăteau patru agenţi, iar în faţa casei erau 
în permanenţă patru poliţişti, în maşinile lor, doi în faţă şi 
doi pe aleea din spate. O limuzină a Serviciului Secret îl 
ducea în fiecare dimineaţă la birourile Senatului, urmată de 
o a doua maşină. Maşina armată, cum era numită. Se 
executa obişnuitul transfer eficient pentru traversarea 
trotuarului, la ambele capete. Apoi, trei agenţi stăteau cu el 
pe toată durata zilei. Garda lui personală, trei bărbaţi înalţi, 
în costume negre, cămăşi albe, cravate în tonuri calde şi 
ochelari de soare, chiar şi în noiembrie. Aceştia îl ţineau în 
interiorul unui triunghi de protecţie strâns, dar nesufocant, 
zâmbind tot timpul, mişcându-se tot timpul, reglându-şi în 
permanenţă în mod subtil poziţiile. Uneori, Armstrong 
putea să audă sunete slabe din căştile lor. Purtau 
microfoane la încheietura mâinilor şi arme automate sub 
sacouri. Întreaga situaţie i se părea impresionantă, dar ştia 
că nu se află în nici un pericol real, în interiorul clădirii 
administrative. Afară erau poliţişti din D. C., în interior, 
securitatea proprie de pe Dealul Capitoliului, detectoare 
permanente de metal la toate uşile spre stradă, iar toţi cei 
pe care îi vedea erau fie membri aleşi, fie personalul lor, toţi 
verificaţi de nenumărate ori. 

Dar Froelich nu era la fel de optimistă. Se uita după 
Reacher în Georgetown şi pe Deal, dar nu vedea nici urmă 
de el. Nu era acolo. Şi nici nimeni altcineva care să o 
îngrijoreze. Asta ar fi trebuit să o relaxeze, însă nu era aşa. 

Prima recepţie planificată pentru contribuabilii de nivel 
mediu a avut loc joi seara, în sala de recepții a unui mare 
hotel. Întreaga clădire fusese cercetată cu câini în timpul 
după-amiezii, iar poziţiile-cheie din interior erau ocupate de 
poliţişti care urmau să stea acolo până la plecarea lui 


Armstrong, multe ore mai târziu. Froelich puse doi agenţi 
din Serviciul Secret la uşă, şase în foaier şi opt în sala de 
recepții. Alţi patru asigurau rampa de încărcare, locul prin 
care avea să intre Armstrong. Camere video discrete 
acopereau întregul foaier şi sala de recepții, fiecare dintre 
ele fiind conectată la câte un videorecorder individual. 
Acestea erau conectate la rândul lor la un generator 
principal de coduri temporale, aşa încât să existe o 
înregistrare permanentă în timp real a întregului 
eveniment. 

Lista de invitaţi cuprindea o mie de persoane. Din cauza 
vremii din noiembrie, oamenii nu se puteau înşira pe 
trotuar, iar natura evenimentului impunea ca securitatea să 
fie cât mai puţin vizibilă, aşa că se aplica protocolul de 
iarnă, care însemna primirea şi conducerea oaspeţilor 
direct în foaier, printr-un detector de metale temporar 
plasat în cadrul uşii de la intrare. După ce se învârteau o 
vreme prin foaier, în cele din urmă, se îndreptau către sala 
de recepții. Odată ajunşi acolo, invitaţiile lor tipărite erau 
verificate şi li se cereau acte de identitate cu poză. 
Invitaţiile erau puse pentru o clipă cu faţa în jospe o 
suprafaţă de sticlă, apoi le erau înapoiate, ca suveniruri. 
Sub suprafaţa de sticlă era o cameră video care lucra în 
acelaşi cod de timp cu celelalte, aşa că numele şi feţele erau 
în permanenţă puse în legătură, în înregistrarea vizuală. În 
final, invitaţii treceau printr-un al doilea detector de metale 
şi intrau în sala de recepții. Cei din echipa lui Froelich 
păstrau nişte feţe serioase, dar bine dispuse, şi lăsau 
impresia că îi păzeau pe invitaţi de un pericol groaznic 
nemenţionat, şi nu că îl protejau pe Armstrong de ei. 

Froelich îşi petrecu timpul privind monitoarele video, 
căutând feţe care n-ar fi avut ce căuta acolo. Nu văzu 
niciuna, dar asta nu o linişti. Nu vedea nici o urmă a lui 
Reacher. Nu era sigură dacă asta trebuia să o facă să se 
simtă uşurată sau neliniştită. Reacher avea de gând să o 
facă sau nu? Se gândi să trişeze şi să transmită echipei sale 


descrierea lui. Apoi se răzgândi. Trebuie să ştiu, indiferent 
dacă pierd sau câştig. 

Convoiul de maşini al lui Armstrong intră pe rampa de 
încărcare o jumătate de oră mai târziu, moment în care 
invitaţii băuseră deja câteva pahare de vin spumos ieftin şi 
mâncaseră câte pateuri sleite voiseră. Garda lui personală 
de trei oameni îl aduse printr-un pasaj dosnic, fără să se 
depărteze nici o clipă la mai mult de trei metri de el. 
Apariţia lui era programată să dureze două ore, ceea ce îi 
oferea o medie de puţin peste şapte secunde pentru fiecare 
invitat. Dacă invitaţii ar fi stat aliniaţi, şapte secunde ar fi 
însemnat o eternitate, dar nu era cazul, în primul rând 
ţinând cont de stilul în care dădea mâna cu ei. Un politician 
în campanie electorală învaţă foarte repede să simuleze o 
strângere de mână şi să prindă dosul mâinii celeilalte 
persoane, nu palma. Prin asta se transmitea un mesaj de 
genul: Sunt atât de mulţi susţinători aici, încât trebuie să fiu 
rapid şi, mai ales, însemna că era strict alegerea 
politicianului când să întrerupă contactul, şi nu a 
alegătorului. Dar într-un eveniment de această natură, 
Armstrong nu putea folosi acea tehnică. Aşa că trebuia să 
dea mâna cu adevărat cu ei şi să o facă repede, pentru a nu 
depăşi şapte secunde pentru fiecare. Unii invitaţi se 
mulţumeau cu varianta rapidă, dar alţii se agăţau de mâna 
lui puţin mai mult, transmiţându-şi felicitările ca şi cum nu 
ar mai fi primit vreuna până atunci. Unii aleseră strângerea 
de antebraţ, cu ambele mâini. Alţii îi cuprinseră umerii cu 
braţul, pentru o fotografie particulară. Unii erau dezamăgiţi 
că nu era şi soţia lui de faţă. Alţii, nu. O femeie se distinse 
prin faptul că îi prinse mâna într-o strângere fermă şi îl ţinu 
pe loc timp de zece sau douăsprezece secunde, chiar 
trăgându-l puţin spre ea, pentru a-i şopti ceva la ureche. 

Era uimitor de puternică şi aproape că îl dezechilibră. El 
nu prea auzi ce îi şoptise. Poate numărul camerei de hotel. 
Dar era zveltă şi drăguță, cu un păr negru şi un zâmbet 
grozav, aşa că nu îl deranjă prea tare. Se mulţumi să-i 


zâmbească recunoscător şi merse mai departe. Însoţitorii 
lui de la Serviciul Secret nici măcar nu clipiră. 

Reuşi un tur complet al camerei, nu mâncă nimic, nu bău 
nimic şi ajunse înapoi la uşa din spate după două ore şi 
unsprezece minute. Cei din garda personală îl urcară înapoi 
în maşina lui şi îl conduseră acasă. Traversarea trotuarului 
decurse fără nici un eveniment şi opt minute mai târziu 
casa lui era închisă şi asigurată pentru noapte. La hotel, 
restul personalului de securitate se retrase neobservat şi 
cei o mie de invitaţi fură lăsaţi să mai stea încă o oră. 

Froelich se întoarse direct la biroul ei şi îl sună pe 
Stuyvesant acasă, exact înainte de miezul nopţii. Acesta 
răspunse imediat, ca şi cum ar fi stat pe ghimpi până atunci, 
aşteptând să sune telefonul. 

— E în siguranţă, zise ea. 

— OK, răspunse Stuyvesant. Probleme? 

— Nu am observat nimic. 

— Ar trebui, totuşi, să revezi înregistrarea video. 

— Asta am de gând. 

— Eşti mulţumită de ziua de mâine? 

— Nu sunt mulţumită de nimic. 

— Omul tău din exterior s-a apucat de treabă? 

— Pierdere de timp. Trei zile, şi nu a apărut nicăieri. 

— Ce ţi-am spus? Nu era necesar. 

Vineri dimineaţă nu era nimic de făcut în D. C.,aşa că 
Armstrong rămase acasă şi îl chemă pe omul de la CIA, 
pentru un curs de două ore. Apoi, garda lui repetă 
procedura de exfiltrare din coloana oficială de maşini. 
Folosiră un Cadillac blindat, cu două Suburban-uri de 
escortă, flancate de două maşini de poliţie şi o escortă de 
motociclete. Îl conduseră la Baza Forţelor Aeriene Andrews, 
pentru un zbor la amiază, spre New York City. Ca semn al 
bunăvoinţei, învinşii în alegeri îi permiseseră să folosească 
Air Force Two, deşi din punct de vedere tehnic nu se putea 
folosi acel apelativ decât atunci când purta un 
vicepreşedinte instalat oficial în funcţie, aşa că, pentru 


moment, era doar un avion particular confortabil. Avionul 
ateriză pe La Guardia şi trei maşini ale filialei Serviciului 
Secret din New York preluară grupul şi îl conduseră spre 
sud, spre Wall Street, cu o escortă de motociclete ale 
NYPD2 în faţă. 

Froelich era deja pe poziţie, în sediul Bursei. Filiala din 
New York avea multă experienţă în colaborarea cu NYPD, 
aşa că era convinsă că sediul era păzit cum trebuia. 
Şedinţele de liniştire a spiritelor la care participa 
Armstrong au avut loc într-un birou retras şi au durat două 
ore, aşa că Froelich se relaxă până la şedinţa foto. 
Reprezentaţii pentru media ai echipei de tranziţie voiau 
fotografii noi pe trotuarul din faţa coloanelor clădirii, la un 
moment dat după închiderea Bursei. Nu avea nici o şansă 
să-i convingă să se răzgândească, deoarece aveau o nevoie 
disperată de publicitate pozitivă. Dar era extrem de 
nemulțumită că omul ei avea să stea nemişcat, în aer liber, 
pentru o anumită perioadă de timp. Îşi puse agenţii să-i 
filmeze pe fotografi şi să le verifice de două ori acreditările 
de presă, după care verificară fiecare geantă cu camere 
video şi fiecare buzunar al tuturor vestelor. Luă legătura 
prin staţia radio cu locotenentul NYPD şi primi confirmarea 
că perimetrul era păzit pe o distanţă de 300 de metri la sol 
şi 150 de metri pe verticală. Abia atunci îi permise lui 
Armstrong să iasă, însoţit de diverşi brokeri şi bancheri, ca 
să se lase fotografiaţi cu toţii timp de cinci minute lungi şi 
chinuitoare. Fotografii se ghemuiră pe trotuar, chiar la 
picioarele lui Armstrong, aşa încât să poată face poze de 
grup, cap şi umeri, cu inscripţia New York Stock Exchange 
plutind deasupra capetelor lor. Sunt prea aproape, îşi spuse 
Froelich. Armstrong şi bancherii priveau optimişti şi 
hotărâți în faţă. Apoi, slavă Domnului, totul se termină. 
Armstrong flutură din mână în stilul lui devenit deja clasic, 
care parcă spunea mi-ar plăcea să mai stau, şi se întoarse în 
clădire. Bancherii îl urmară şi fotografii se risipiră care 
încotro. Froelich se relaxă din nou. Urma călătoria de rutină 


pentru întoarcerea la Air Force 'Two şi zborul spre Dakota 
de Nord, pentru primul miting de predare a funcţiei de 
către Armstrong, în ziua următoare. Asta însemna că urmau 
aproximativ paisprezece ore în care Froelich nu mai era 
sub o presiune majoră. 

Telefonul ei celular sună în maşină, în timp ce se apropiau 
de La Guardia. Era colegul ei din ramura de Trezorerie a 
organizaţiei, de la biroul din D. C. 

— Mai ştii contul acela bancar pe care îl urmărim? zise el. 
Clientul tocmai a sunat din nou. Transferă douăzeci de mii 
la filiala Western Union din Chicago. 

— În numerar? 

— Nu, cec. 

— Un cec cu încasare la Western Union? Pentru douăzeci 
de mii? Înseamnă că plăteşte pe cineva pentru ceva. 
Mărfuri sau servicii. În mod sigur. 

Colegul ei nu răspunse nimic, iar Froelich închise telefonul 
şi îl ţinu în mână câteva secunde. Chicago? Armstrong nu 
avea să se apropie nici o clipă de Chicago. 

Air Force Two ateriză în Bismarck şi Armstrong se duse 
acasă, la soţia lui, pentru a-şi petrece noaptea în patul său, 
în casa din ţinutul cu lacuri de la sud de oraş. Era o clădire 
mare, iar cei de la Serviciul Secret preluaseră spre proprie 
folosinţă un apartament de deasupra garajului. Froelich 
retrase garda personală a doamnei Armstrong, pentru a 
oferi cuplului puţină intimitate. Dădu liber tuturor agenţilor 
personali pentru restul nopţii şi postă alţi patru la paza 
casei, doi în faţă, doi în spate. Agenţii statali completau 
echipa, în maşini parcate pe un cerc cu rază de 300 de 
metri. Parcurse şi ea întreaga arie pentru o verificare 
finală, iar când se întorcea pe alee, telefonul ei sună din 
nou. 

— Froelich? zise Reacher. 

— De unde ai numărul ăsta? 

— Am fost poliţist militar. Pot să fac rost de un număr de 
telefon. 


— Unde eşti? 

— Nu uita de muzicienii aceia, da? Din Atlantic City. În 
seara asta se face plata. 

Şi legătura se întrerupse. Froelich se duse în 
apartamentul de deasupra garajului şi o vreme nu făcu 
nimic. Sună la biroul din Atlantic City la ora unu dimineaţa 
şi i se spuse că bătrânii îşi primiseră banii la timp şi 
fuseseră escortaţi la maşina lor, iar apoi până pe autostrada 
1-95, unde cotiseră spre nord. Închise telefonul şi rămase o 
vreme pe un scaun aşezat la fereastră, gândindu-se. Era o 
noapte liniştită, foarte întunecată. Şi foarte singuratică. 
Rece. Nişte câini lătrau din când în când, în depărtare. Nu 
era lună, nu erau stele. Ura nopţile de genul acela. 
Locuinţele familiale erau întotdeauna cele mai 
problematice. Într-un târziu, toţi se săturau să fie păziţi, şi 
deşi Armstrong era încă amuzat de noutatea situaţiei, se 
vedea că i-ar fi plăcut o pauză. Acelaşi lucru era valabil, cu 
siguranţă, pentru soţia lui. Nu avea pe nimeni în interior şi 
se baza exclusiv pe apărarea perimetrului. Ştia că ar fi 
trebuit să facă mai mult, dar nu avea de ales, cel puţin nu 
înainte să îi explice lui Armstrong cât de mare era pericolul 
actual, ceea ce nu făcuseră încă, deoarece Serviciul Secret 
nu făcea niciodată asta. 

Dimineaţa de sâmbătă se instală luminoasă şi rece în 
Dakota de Nord, iar pregătirile începură imediat după 
micul dejun. Mitingul era programat la ora unu, pe terenul 
unui centru comunitar bisericesc aflat în partea de sud a 
oraşului. Froelich se arătase surprinsă că era un eveniment 
ce avea loc în aer liber, dar Armstrong îi spusese că era 
doar o vreme pentru paltoane groase, şi atâta tot. Tot de la 
Armstrong află că oamenii din Dakota de Nord nu se 
retrăgeau în case decât mult după Sărbătoarea 
Recunoştinţei3. În acel moment, Froelich se simţi copleşită 
de o dorinţă aproape iraţională de a anula totul. Dar ştia că 
echipa de tranziţie i s-ar fi opus şi nu voia să pornească atât 
de devreme o bătălie deja pierdută. Aşa că nu spuse nimic. 


Apoi nu lipsi mult să propună ca Armstrong să poarte o 
vestă antiglonţ pe sub paltonul gros, dar se răzgândi din 
nou. Amărâtul o să aibă parte patru ani de aşa ceva, poate 
chiar opt, îşi spuse. Nici măcar n-a fost instalat în funcţie 
încă. E prea devreme pentru aşa ceva. Ulterior, avea să-şi 
dorească să-şi fi urmat primul instinct. 

Terenul centrului comunitar al bisericii era cam cât 
jumătate dintr-un teren de fotbal; în partea de nord era 
mărginit chiar de biserica frumoasă, cu structură 
tradiţională, din şindrilă albă. Celelalte trei laturi erau 
delimitate de garduri, iar două dintre ele dădeau spre 
cartiere de locuinţe, a treia având ieşirea spre stradă. 
Exista şi o poartă largă, care se deschidea spre o parcare 
mică. Froelich interzise accesul în parcare pentru toată 
ziua şi puse doi agenţi şi o maşină locală de poliţie la 
poartă, plus alţi doisprezece poliţişti pedeştri, pe gazon, 
chiar lângă gard, în interiorul perimetrului. Plasă câte două 
maşini de poliţie pe fiecare dintre străzile din jur şi 
organiză verificarea bisericii de către unitatea canină a 
poliţiei locale, după care o închise şi o încuie. Dublă garda 
personală la şase agenţi, deoarece Armstrong era însoţit de 
soţie. 'Transmise celor din gardă să stea în permanenţă 
aproape de cuplu. Armstrong nu se opuse. Să fie văzut în 
centrul unui grup de şase tipi duri sugera un nivel foarte 
înalt. lar cel care fusese numit succesorul lui avea să fie şi 
el încântat. O parte din statutul de putere al elitei din D. C. 
Avea să se răsfrângă şi asupra lui. 

Familia Armstrong avea o regulă în a nu mânca la 
evenimente publice. Era mult prea probabil că ar arăta ca 
nişte idioţi, cu degetele murdare, încercând să vorbească în 
timp ce mestecau. Aşa că serviră prânzul mai devreme, 
acasă, şi apoi porniră în convoi spre locul mitingului. Era 
destul de simplu. Chiar relaxant, într-un fel. Politica locală 
nu mai era problema lui Armstrong. De fapt, nu era cine 
ştie ce problemă nici pentru succesorul său. Avea o 
majoritate frumoasă, nou consolidată, şi se scălda în 


strălucirea reflectată de Armstrong. Aşa că după-amiaza se 
dovedi doar o plimbare plăcută pe o proprietate frumoasă. 
Soţia lui era frumoasă, succesorul lui rămase lângă el tot 
timpul, presa se abţinu de la întrebări jenante, toate cele 
patru reţele de televiziune afiliate şi CNN-ul erau acolo, 
toate ziarele locale îşi trimiseseră fotografii, şi apărură şi 
reprezentanţi de la Washington Post şi New York Times. 
Una peste alta, totul merse atât de bine, încât Armstrong îşi 
dori să nu se fi obosit să mai programeze şi mitingul 
următor. Chiar nu era necesar. 

Froelich examina feţele celor din jur. Cercetă perimetrul. 
Scrută mulţimea, încercând să simtă orice modificare în 
comportamentul gloatei care să indice tensiune, nelinişte 
sau panică subită. Nu văzu nimic. Şi nici urmă de Reacher. 

Armstrong rămase cu treizeci de minute mai mult decât 
anticipase, deoarece soarele slab de toamnă scălda câmpul 
într-o lumină aurie, vântul nu bătea deloc, iar el se simţea 
bine şi nu mai avea nimic planificat pentru seară, cu 
excepţia unei cine liniştite cu membrii de bază ai legislaturii 
de stat. Aşa că soţia lui fu escortată acasă, iar garda lui 
personală îl conduse înapoi la maşini şi apoi spre nord, în 
oraşul Bismarck. Exista un hotel chiar lângă restaurant, 
unde Froelich rezervase două camere pentru timpul mort 
dinaintea cinei. Armstrong dormi o oră, apoi făcu un duş şi 
se îmbrăcă. Cina decurgea bine, când şeful lui de personal 
sună la telefon. Preşedintele şi vicepreşedintele care 
părăseau funcţia îi convocaseră în mod oficial pe 
preşedintele ales şi pe vicepreşedintele ales la o conferinţă 
de tranziţie de o zi, la Baza Navală din Thurmont, a doua zi 
dimineaţă, la prima oră. Era o invitaţie convenţională, 
pentru că aveau oricum multe probleme oficiale de 
discutat; în plus, fusese transmisă conform tradiţiei, în 
ultima clipă şi pe un ton pompos, pentru că cei învinşi în 
alegeri voiau să mai comande ei lumea, pentru o ultimă 
dată. Dar Froelich era încântată, pentru că numele neoficial 
al Bazei Navale din Thurmont era Camp David, şi nu exista 


nici un loc mai sigur în lume decât acel luminiş din pădurea 
situată în zona montană din Maryland. Hotări că trebuiau 
să zboare cu toţii imediat înapoi la Andrews, de unde să ia 
elicoptere ale Infanteriei Marine până în complex. Dacă 
petrecea toată noaptea şi toată ziua acolo, ea putea să se 
relaxeze total pentru următoarele douăzeci şi patru de ore. 

Spre finalul dimineţii de duminică, însă, un steward de la 
Marina Militară o găsi la micul dejun, în popotă, şi conectă 
un telefon în priza de lângă scaunul ei. La Camp David, 
nimeni nu folosea telefoane fără fir sau celulare. Erau prea 
vulnerabile la interceptarea electronică. 

— Un apel transferat de la biroul principal, doamnă, spuse 
stewardul. 

Urmă o tăcere de o secundă, apoi se auzi o voce. 

— Ar trebui să ne întâlnim, spuse Reacher. 

— De ce? 

— Nu pot să-ţi spun la telefon. 

— Unde ai fost? 

— Pe ici, pe colo. 

— Unde eşti acum? 

— Într-o cameră la hotelul pe care l-ai folosit pentru 
recepţia de joi. 

— Ai ceva urgent pentru mine? 

— O concluzie. 

— Deja? Au trecut numai cinci zile. Ai spus zece. 

— Cinci au fost suficiente. 

Froelich îşi făcu mâna cupă peste telefon. 

— Care este concluzia? 

Realiză că îşi ţinea respiraţia. 

— E imposibil, spuse Reacher. 

Ea răsuflă uşurată şi zâmbi. 

— Ţi-am spus eu. 

— Nu, sarcina ta e imposibilă. Trebuie să stăm de vorbă 
imediat. Trebuie să vii aici, chiar acum. 

TREI. 


Se întoarse în D. C. În Suburbanul ei, gândindu-se tot 
drumul ce să facă. „Dacă veştile sunt cu adevărat rele, când 
să-l implic pe Stuyvesant? Acum? Mai târziu?” Până la 
urmă, trase pe dreapta pe Dupont Circle, îl sună acasă şi îi 
puse întrebarea direct. 

— Mă voi implica atunci când va fi nevoie, răspunse el. Pe 
cine ai folosit? 

— Pe fratele lui Joe Reacher. 

— Joe Reacher al nostru? Nu ştiam că avea un frate. 

— Avea. 

— Cum e? 

— Exact ca Joe, poate puţin mai dur. 

— Mai tânăr sau mai în vârstă? 

— Ambele, replică Froelich. La început a fost mai tânăr, 
acum e mai în vârstă. 

Stuyvesant rămase tăcut câteva clipe. 

— E la fel de inteligent ca Joe? întrebă el. 

— Nu ştiu încă. 

Stuyvesant rămase din nou tăcut. 

— Sună-mă atunci când vei avea nevoie. Dar ar fi bine să o 
faci cât mai devreme, da? Şi nu discuta nimic cu nimeni. 

Froelich puse capăt convorbirii, intră din nou în traficul de 
duminică, parcurse ultimii doi kilometri şi parcă în faţa 
hotelului. Recepţionerul o aştepta şi o trimise direct la 
1201, la etajul doisprezece. Froelich intră în cameră în 
urma unui chelner care ducea o tavă cu o cană cu cafea şi 
două ceşti aşezate cu fundul în sus, pe farfurioare. Fără 
lapte, fără zahăr, fără linguriţe şi cu un trandafir roz într-o 
vază zveltă din porțelan. Camera era tipică pentru un hotel 
de oraş. Două paturi mari, imprimeuri înflorate la fereastră, 
litografii plăcute pe pereţi, o masă, două scaune, un birou 
cu un telefon complicat, o somieră cu un televizor şi o uşă 
de legătură cu cealaltă cameră. Reacher stătea pe patul cel 
mai apropiat. Purta o bluză neagră de trening din nailon, un 
tricou negru, blugi negri şi pantofi negri. Avea o cască în 
ureche şi o imitație destul de bună a boldurilor speciale ale 


Serviciului Secret înfiptă în gulerul bluzei. Se bărbierise de 
curând, iar părul îi era tuns foarte scurt şi pieptănat cu 
grijă. 

— Ce ai pentru mine? întrebă ea. 

— Mai târziu, replică Reacher. 

Chelnerul puse tava pe masă şi se retrase în tăcere din 
cameră. Froelich aşteptă ca uşa să se închidă în urma lui şi 
se întoarse spre Reacher. Făcu o pauză. 

— Arăţi exact ca unul de-ai noştri, spuse ea. 

— Îmi datorezi o grămadă de bani, zise el. 

— Douăzeci de mii? 

Reacher zâmbi. 

— Cea mai mare parte din ei. [i-au şi spus de bani? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Dar de ce un cec? Asta m-a băgat în ceaţă. 

— O să înţelegi curând. 

Reacher se ridică şi se îndreptă spre masă. Întoarse ceştile 
cu faţa în sus, ridică vasul şi turnă cafea. 

— Ai programat corect momentul pentru room-service. 

El zâmbi din nou. 

— Ştiam unde erai, ştiam că vei veni cu maşina. E 
duminică, traficul nu ridică probleme. A fost destul de uşor 
să calculez un moment aproximativ al sosirii. 

— Deci, ce vrei să îmi spui? 

— Că sunteţi buni. Sunteţi chiar foarte buni. Şi că, după 
părerea mea, nimeni altcineva n-ar fi putut să o facă mai 
bine ca tine. 

Froelich rămase tăcută. 

— Dar? 

— Dar nu sunteţi îndeajuns de buni. Trebuie să accepţi 
faptul că cel de care te temi poate să pătrundă şi să-şi facă 
treaba. 

— N-am spus că există cineva de care mă tem. 

Reacher tăcu. 

— Dă-mi informaţia, Reacher. 

— Trei şi jumătate, spuse el. 


— Trei şi jumătate din cât? Din zece? 

— Nu, uciderea lui Armstrong, de trei ori şi jumătate. 

Ea se uită fix la el. 

— Deja? 

— Asta e estimarea mea, spuse Reacher. 

— Ce vrei să spui cu „şi jumătate”? 

— Trei sigure şi una posibilă. 

Froelich se opri la jumătatea drumului spre masă şi 
rămase pe loc, uluită. 

— În cinci zile? Cum? Unde-am greşit? 

— Pune-ţi nişte cafea. 

Froelich se îndreptă spre masă ca un automat. El îi întinse 
o ceaşcă. Froelich o luă şi se întoarse la pat. Ceaşca 
zăngănea pe farfurioară. 

— Două moduri principale de abordare, spuse Reacher. Ca 
în filme, John Malkovich sau Edward Fox. Ai văzut filmele? 

Ea aprobă din cap, amorţită. 

— Avem un om care urmăreşte filmele. La Biroul de 
Cercetări pentru Protecţie. El analizează filmele cu 
asasinate. John Malkovich a jucat în În bătaia puştii, cu Clint 
Eastwood. 

— Şi Rene Russo, spuse Reacher. A jucat destul de bine. 

— Edward Fox a jucat în Ziua şacalului, un film mai vechi. 

Reacher aprobă din cap. 

— John Malkovich încerca să-l lichideze pe preşedintele 
Statelor Unite, iar Edward Fox, pe preşedintele Franţei. Doi 
asasini competenţi, lucrând singuri. Dar există o diferenţă 
fundamentală între ei. John Malkovich ştia de la început că 
nu va supravieţui misiunii. Ştia că va muri la o secundă 
după preşedinte. Dar Edward Fox voia să scape. 

— Dar, până la urmă, n-a scăpat. 

— Era un film, Froelich. Trebuia să se termine aşa. Nu 
putea să scape, ca şi cum totul ar fi prea uşor. 

— Concluzia? 

— Ne oferă două strategii pe care să le avem în vedere. O 
misiune sinucigaşă, de aproape, sau o treabă curată, de la 


distanţă. 

— Ştiam toate astea. [i-am spus, avem un om care se 
ocupă cu aşa ceva. Primim transcrieri, analize, rapoarte. 
Uneori discutăm cu scenariştii, dacă apare ceva nou. Vrem 
să aflăm de unde i-a venit tipului ideea. 

— Şi aţi învăţat ceva? 

Ea ridică din umeri şi sorbi din cafea. Reacher o văzu 
căutând prin memorie, ca şi cum ar fi avut toate 
transcrierile, analizele şi rapoartele stocate într-un fişier 
mintal. 

— Cred că Ziua şacalului ne-a impresionat, spuse ea. 
Edward Fox juca rolul unui trăgător de elită, care avea o 
puşcă ce putea fi deghizată într-o cârjă a unui veteran cu 
handicap. S-a folosit de deghizarea asta ca să pătrundă 
într-o clădire din apropiere, cu câteva ore înaintea unei 
apariţii publice, şi a aranjat un foc direct de la mare 
distanţă, de la o fereastră situată la un etaj superior. 
Folosea un amortizor, aşa că putea să scape, după aceea. 
Teoretic, ar fi putut să meargă. Dar povestea este veche. 
Dinainte de naşterea mea. Pe la începutul anilor '60, cred. 
Generalul de Gaulle, după criza din Alger, nu? Acum 
asigurăm perimetre de protecţie mult mai largi. Presupun 
că şi filmul a avut un rol în această decizie. Plus problemele 
noastre de la începutul anilor '60, bineînţeles. 

— Şi În bătaia puştii? întrebă Reacher. 

— John Malkovich juca rolul unui fost agent CIA renegat, 
răspunse ea. A fabricat un pistol de plastic în pivniţă, aşa 
încât să poată trece de detectoarele de metale, a reuşit să 
pătrundă la un miting de campanie şi intenţiona să-l 
împuşte pe preşedinte de aproape. După care, aşa cum ai 
spus, urma să fie doborât şi el, imediat. 

— Dar bătrânul Clint a sărit în faţa glonţului, zise Reacher. 
Mi s-a părut un film bun. 

— Noi l-am considerat neplauzibil, replică Froelich. Două 
greşeli importante. În primul rând, ideea că poţi fabrica un 
pistol funcţional din materiale improvizate este absurdă. 


Cercetăm tot timpul chestiile de genul acesta. Pistolul lui ar 
fi explodat şi i-ar fi spulberat mâna, de la încheietură. Iar 
glonţul ar fi căzut pur şi simplu pe podea. A doua greşeală - 
a cheltuit aproape o sută de mii de dolari. O grămadă de 
călătorii, birouri false pentru poştă, plus o donaţie de 
cincizeci de mii de dolari pentru partid, care l-a adus la 
mitingul de campanie. După părerea noastră, o 
personalitate de maniac de acest gen nu ar fi avut atât de 
mulţi bani de cheltuit. Am concluzionat că este imposibil. 

— A fost doar un film, zise Reacher. Dar a scos ceva în 
evidenţă. 

— Ce anume? 

— Ideea de a participa la un miting electoral şi de a ataca 
ţinta de aproape, în opoziţie cu vechea idee de a acţiona de 
la o distanţă sigură. 

Froelich făcu o pauză. Apoi zâmbi, prudentă la început, ca 
şi cum un pericol grav s-ar fi retras, în depărtare. 

— Asta e tot ce ai? întrebă ea. Doar nişte idei? Mă 
îngrijorasem. 

— Ca şi la mitingul de aici, de joi seara, spuse Reacher. O 
mie de invitaţi. Ora şi locul anunţate dinainte. Chiar s-a 
făcut şi publicitate pe tema asta. 

— Ai găsit site-ul web al perioadei de tranziţie? 

Reacher aprobă din cap. 

— A fost foarte util. O grămadă de informaţii. 

— Le controlăm pe toate. 

— Dar tot am aflat de acolo fiecare loc în care se va afla 
Armstrong, replică Reacher. Şi momentele 
corespunzătoare. Şi în ce context. Ca în cazul mitingului de 
joi seara. Cu o mie de invitaţi. 

— Ce ecuei? 

— Unul dintre ei a fost o femeie brunetă, care l-a prins pe 
Armstrong de mână şi l-a tras spre ea, dezechilibrându-l. 

Froelich se holbă la el. 

— Ai fost acolo? 

El negă din cap. 


— Nu, dar am auzit despre asta. 

— Cum? 

Reacher ignoră întrebarea. 

— Ai văzut faza? 

— Doar pe înregistrarea video, spuse ea. După aceea. 

— Femeia aceea l-ar fi putut ucide pe Armstrong. Aceasta 
a fost prima ocazie. Până în acel moment te descurcaseşi 
destul de bine. Îţi dădusem un 10 cu felicitări pentru treaba 
de la guvern, din jurul Capitoliului. 

Froelich zâmbi din nou, puţin dispreţuitoare. 

— L-ar fi putut ucide? Mă faci să-mi pierd vremea, 
Reacher. Voiam ceva mai bun decât ar fi putut. Orice se 
putea întâmpla. Un fulger putea să lovească clădirea. Sau 
chiar un meteorit. Universul se putea opri din expansiune şi 
timpul putea începe să curgă în sens invers. Femeia aceea 
era un invitat. Un contribuabil de partid, care trecuse prin 
două detectoare de metale şi a cărei identitate fusese 
verificată la uşă. 

— Ca şi în cazul lui John Malkovich. 

— Am mai discutat despre asta. 

— Să presupunem că femeia era expertă în arte marţiale. 
Poate avea antrenament militar pentru operaţiuni sub 
acoperire. Ar fi putut să-i rupă gâtul lui Armstrong ca pe un 
beţişor. 

— Să presupunem, să presupunem. 

— Să presupunem că era înarmată. 

— Nu era. A trecut prin două detectoare de metal. 

Reacher băgă mâna în buzunarul sacoului şi scoase un 
obiect maroniu subţire. 

— Ai văzut vreodată aşa ceva? întrebă el. 

Arăta ca un briceag, de vreo 9 centimetri lungime. Cu un 
mâner curbat. Reacher apăsă un buton şi o lamă pătată, 
maronie ţâşni afară. 

— Este în întregime ceramic, zise el. Din acelaşi material 
ca gresia de baie. Doar diamantul e mai dur ca materialul 
ăsta. Categoric mai dur şi mai ascuţit decât oţelul. 


Detectoarele de metal nu-l sesizează. Femeia aceea ar fi 
putut să aibă aşa ceva. Ar fi putut să-l despice pe Armstrong 
de la buric la bărbie, cu chestia asta. Sau să-i taie gâtul. 
Sau să i-l înfigă în ochi. 

Îi întinse arma. Froelich o luă şi o studie. 

— E făcut de o firmă numită Boker, zise Reacher. Din 
Solingen, Germania. Sunt scumpe, dar pot fi procurate 
relativ uşor. 

Froelich ridică din umeri. 

— Bine, ai adus un cuţit. Asta nu dovedeşte nimic. 

— Cuţitul acesta a fost în sala de recepții, joi noaptea. A 
fost în mâna stângă a acelei femei, în buzunarul ei, cu lama 
deschisă, tot timpul cât i-a strâns mâna lui Armstrong, 
trăgându-l spre ea. L-a adus cu burta la opt centimetri de 
cuţit. 

Froelich se holbă la el. 

— Vorbeşti serios? Cine era femeia? 

— Un sprijinitor al partidului, pe nume Elizabeth Wright, 
din Elizabeth, New Jersey. A oferit patru mii de dolari 
pentru campanie, câte o mie pentru ea, soţul ei şi cei doi 
copii. A lipit plicuri timp de o lună, a pus o pancartă mare în 
curte şi a lucrat la sistemul de mesagerie telefonică în ziua 
alegerilor. 

— Atunci, de ce avea la ea un cuţit? 

— De fapt, nu avea. 

Reacher se ridică şi se duse la uşa de legătură. Deschise 
uşa din apartamentul lui şi ciocăni tare în uşa celuilalt 
apartament. 

— OK, Neagley, strigă el. 

Uşa se deschise şi din camera alăturată intră o femeie. 
Avea cam treizeci de ani, era zveltă şi de înălţime medie, 
îmbrăcată în blugi şi cu un pulover gri moale. Era brunetă. 
Cu ochi negri. Un zâmbet minunat. Modul în care se mişca 
şi tendoanele de la încheieturi trădau multe ore de exerciţii 
fizice. 

— Eşti femeia de pe casetă, spuse Froelich. 


Reacher zâmbi. 

— Frances Neagley, fă cunoştinţă cu M. E. Froelich. M.E 
Froelich, ea este Frances Neagley. 

— Emmy? întrebă Frances Neagley. Ca premiile? 

— Iniţiale, replică Reacher. 

Froelich se holbă la el. 

— Cine e? 

— Cel mai bun sergent major cu care am lucrat. Extrem de 
calificată ca expert în toate tipurile de luptă corp la corp 
care îţi trec prin minte. Pe mine mă sperie rău de tot. S-a 
retras cam în aceeaşi perioadă cu mine. Lucrează în calitate 
de consultant în probleme de securitate, în Chicago. 

— Chicago, repetă Froelich. De-aia a fost trimis cecul 
acolo. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Ea a finanţat totul, pentru că eu nu am card de credit 
sau carnet de cecuri. Aşa cum ştii deja, probabil. 

— Ce s-a întâmplat cu Elizabeth Wright din New Jersey? 

— Mi-am cumpărat hainele astea, spuse Reacher. Sau, mai 
bine zis, tu mi le-ai cumpărat. Şi pantofi. Şi ochelari de 
soare. Versiunea mea de echipament al Serviciului Secret. 
Am mers la frizer. M-am bărbierit în fiecare zi. Am vrut să 
arăt credibil. Apoi, am vrut o femeie singură din New 
Jersey, aşa că am aşteptat la câteva zboruri din Newark, la 
aeroportul de aici, joi. Am privit mulţimea, am abordat-o pe 
doamna Wright şi i-am spus că sunt agent al Serviciului 
Secret şi că e vorba de o mare problemă de securitate, aşa 
că o rugam să vină cu mine. 

— De unde ai ştiut că mergea la miting? 

— N-am ştiut. M-am uitat la toate femeile care veneau să 
îşi ridice bagajul şi am încercat să îmi dau seama, în funcţie 
de cum arătau şi de ce bagaje aveau. N-a fost uşor. 
Elizabeth Wright a fost a şasea femeie pe care am abordat- 
0. 

— Şi te-a crezut? 


— Aveam nişte acte de identificare impresionante. Am 
cumpărat casca asta pentru ureche de la Radio Shack, pe 
doi dolari. Şi un cordon electric mic care dispare la ceafă, 
vezi? Am închiriat un Town Car, negru. Mă integrasem 
perfect în rol, crede-mă. Ea m-a crezut. Era foarte 
entuziasmată de toată situaţia, de fapt. Am adus-o în 
camera asta şi am păzit-o toată seara, în timp ce Neagley i- 
a luat locul. Am ascultat în permanenţă în cască şi am vorbit 
la un microfon imaginar, în dreptul ceasului de la mână. 

Froelich îşi mută privirea spre Neagley. 

— Am ales New Jersey dintr-un anumit motiv, spuse 
aceasta. Permisele lor de conducere sunt cel mai uşor de 
falsificat, ştiai? Aveam la mine un laptop şi o imprimantă 
color. Tocmai reuşisem să fac actele de agent al Serviciului 
Secret pentru Reacher. Nu ştiu dacă arătau ca alea 
originale, dar am avut grijă să arate bine. Apoi, am pregătit 
un permis de conducere din Jersey, cu poza mea şi numele 
şi adresa ei, l-am tipărit, l-am plastifiat cu o chestie pe care 
am cumpărat-o de la Staples cu şaizeci de dolari, i-am 
frecat marginile, l-am zgâriat puţin şi l-am aruncat în 
geantă. Apoi m-am îmbrăcat adecvat, am luat invitaţia 
doamnei Wright cu mine şi m-am dus la parter. Am intrat 
fără probleme în sala de recepţie. Având cuțitul în buzunar. 

— Şi? 

— M-am învârtit pe acolo, apoi l-am prins de mână pe omul 
vostru. Şi l-am reţinut câteva clipe. 

Froelich o privea fix. 

— Cum ai fi făcut-o? 

— Îl ţineam de mâna dreaptă, cu mâna mea dreaptă. L-am 
tras spre mine, el s-a rotit puţin, aşa că puteam lovi perfect 
spre partea laterală dreaptă a gâtului lui. Cu o lamă de 
nouă centimetri, i-aş fi străpuns artera carotidă. Apoi l-aş fi 
învârtit puţin pe loc. Ar fi murit din cauza sângerării în 
treizeci de secunde. Nu era nevoie decât de o mişcare a 
mâinii ca să o fac. Oamenii voştri erau la trei metri 


depărtare. M-ar fi doborât după aceea, asta e sigur, dar nu 
ar fi putut să mă împiedice să o fac. 

Froelich era palidă şi tăcută. Neagley îşi îndepărtă 
privirea. 

— Fără cuţit ar fi fost mai greu, spuse ea. Dar nu imposibil. 
Ar fi fost greu să îi rup gâtul, pentru că are ceva muşchi 
acolo. Ar fi trebuit să mă dau rapid în spate doi paşi, ca să îi 
pun greutatea în mişcare, iar dacă oamenii tăi erau 
suficient de rapizi, ar fi putut să mă oprească. Aşa că aş fi 
ales o lovitură în laringe, cred, suficient de puternică 
pentru a i-l sparge. O lovitură cu cotul stâng ar fi fost 
suficientă. Aş fi fost moartă înaintea lui, probabil, dar el s-ar 
fi sufocat imediat după aceea, cu excepţia cazului în care 
aveţi oameni care ştiu să facă o traheotomie de urgenţă, în 
sala de recepții, în maxim un minut. Presupun că nu aveai 
aşa ceva acolo. 

— Nu, n-aveam, spuse Froelich şi rămase din nou tăcută. 

— Îmi pare rău că-ţi stric ziua, zise Neagley. Dar tu ai vrut 
să ştii chestiile astea, nu? N-are rost să faci un audit de 
securitate şi să nu ţi se comunice rezultatul. 

Froelich aprobă din cap. 

— Ce i-ai şoptit? 

— l-am spus: Am un cuţit. De amorul artei. Dar foarte 
încet. Dacă mă întreba cineva, aş fi pretins că am întrebat: 
Unde-i soţia? Ca şi cum m-aş fi dat la el. Presupun că se 
întâmplă asta, din când în când. 

Froelich înclină din nou din cap. 

— Se întâmplă, zise ea. Din când în când. Altceva? 

— Ei bine, la el acasă e în siguranţă, zise Neagley. 

— Aţi verificat? 

— În fiecare zi, spuse Reacher. Am fost pe teren, în 
Georgetown, încă de miercuri noaptea. 

— Nu v-am văzut. 

— Asta am şi urmărit. 

— De unde aţi ştiut unde locuieşte? 

— V-am urmărit limuzinele. 


Froelich nu mai spuse nimic. 

— Nişte limuzine bune, comentă Reacher. Tactică corectă. 

— Vineri dimineaţa a fost foarte bine, spuse Neagley. 

— Dar restul zilei de vineri a fost destul de rău, completă 
Reacher. Lipsa de coordonare a produs o eroare de 
comunicaţii majoră. 

— Unde? 

— Oamenii tăi din D. C. Au avut înregistrarea video de la 
sala de recepții, dar este clar că cei din New York nu au 
văzut-o, pentru că Neagley, pe lângă faptul că a fost femeia 
în rochie de seară de joi seara, a fost şi unul dintre 
fotografii din faţa Bursei. 

— Un ziar din Dakota de Nord are un site web, zise 
Neagley. La fel ca toate celelalte, cu o reprezentare grafică 
a siglei. Am descărcat-o şi am modificat-o, făcând un permis 
de presă. Am laminat-o, i-am dat două găuri şi mi-am 
agăţat-o la gât, cu un cordon de nailon. Am căutat prin 
magazinele de mâna a doua din Manhattan un aparat foto 
vechi. Am ţinut aparatul în dreptul feţei tot timpul, pentru 
ca Armstrong să nu mă recunoască. 

— Ar fi trebuit să faceţi o listă de acces, spuse Reacher. Să 
controlaţi cumva totul. 

— Nu puteam, răspunse Froelich. Este o chestie legată de 
Constituţie. Primul Amendament garantează accesul 
jurnaliştilor ori de câte ori îl vor. Dar au fost percheziţionaţi 
cu toţii. 

— Nu aveam nimic la mine, spuse Neagley. Nu am făcut 
altceva decât să pătrund dincolo de securitatea voastră, 
doar de amorul artei. Dar aş fi putut să am o armă, poţi fi 
sigură de asta. Aş fi putut trece şi o bazooka peste genul 
acela de percheziţie. 

Reacher se ridică şi se duse la bufet. Trase un sertar şi 
scoase un set de fotografii. Erau fotografii color, 10 pe 15, 
comerciale, făcute „la minut”. Ridică prima fotografie. Era o 
poză a lui Armstrong, luată de jos, în faţa Bursei, cu 
inscripţia plutind deasupra capului, ca un nimb. 


— Neagley a făcut-o, zise Reacher. Mi se pare destul de 
reuşită. Poate ar trebui să o vindem unei reviste, să mai 
recuperăm ceva din cele douăzeci de mii. 

Se întoarse la pat, se aşeză şi îi întinse fotografia lui 
Froelich. Ea o luă şi o privi fix. 

— Ideea este că eram la un metru de el, spuse Neagley. Aş 
fi putut să ajung la el, dacă voiam. Din nou o situaţie gen 
John Malkovich, dar asta este. 

Froelich aprobă din cap, năucită. Reacher îi întinse a doua 
fotografie, ca pe o carte de joc. Era o imagine prin 
teleobiectiv, făcută în mod evident de la mare distanţă, în 
jos, mult de deasupra nivelului străzii. Îl arăta pe 
Armstrong în faţa Bursei, micuţ, în centrul pozei. În jurul 
capului lui era desenat cu pixul un vizor de ochire ca al unei 
lunete de puşcă. 

— Asta este acea jumătate, comentă Reacher. Eram la 
etajul şaisprezece al unei clădiri administrative, la trei sute 
de metri depărtare. În interiorul perimetrului închis de 
poliţie, dar mai sus decât au verificat ei. 

— Cu o puşcă? 

El negă din cap. 

— Cu o bucată de lemn de aceeaşi mărime şi formă cu ale 
unei puşti. Şi cu un alt aparat foto, bineînţeles. Cu un 
obiectiv puternic. Dar am jucat totul ca şi cum ar fi fost real. 
Am vrut să văd dacă ar fi fost posibil. Mi-am imaginat că 
oamenilor nu le-ar face plăcere să vadă un pachet în formă 
de puşcă, aşa că am luat o cutie cubică mare, de la un 
monitor de computer, şi am pus lemnul în diagonală, între 
colţul de sus şi cel de jos. Apoi am urcat-o în lift pe un 
cărucior, prefăcându-mă că era foarte grea. Am văzut câţiva 
poliţişti. Eram îmbrăcat cu hainele astea, fără acul de 
cravată fals şi fără cască. Şi-or fi închipuit că-s un şofer de 
la livrări sau ceva de genul acesta. Vineri, după gongul de 
final al bursei, zona devine suficient de liniştită ca să fie 
convenabilă. Am găsit o fereastră într-o cameră de 
conferinţe goală. Nu se deschidea, aşa că a trebuit să tai un 


cerc în sticlă. Dar aş fi putut să trag, exact cum am făcut 
fotografia. Şi aş fi fost Edward Fox. Însă eu aş fi putut să 
scap. 

Froelich dădu din cap aprobator, fără prea mult 
entuziasm. 

— De ce o consideri doar o jumătate de reuşită? întrebă 
ea. Se pare că puteai să-l lichidezi fără probleme. 

— Nu în Manhattan, replică Reacher. Eram cam la două 
sute şaptezeci de metri depărtare şi cam la o sută optzeci 
de metri înălţime. Asta înseamnă o distanţă pe diagonală de 
vreo 330 de metri. N-ar fi o problemă pentru mine, în mod 
obişnuit, dar curenţii şi aburii calzi din jurul acestor turnuri 
transformă totul într-o loterie. Se schimbă în permanenţă, 
în fiecare secundă. Se învârt în sus şi în jos, dintr-o parte în 
cealaltă. Din acest motiv nu poţi fi sigur de lovitură. De fapt, 
asta e vestea bună. Nici un trăgător de elită nu ar încerca 
un foc de la distanţă, în Manhattan. Numai un idiot ar face- 
O, iar un idiot ar rata, oricum. 

Froelich aprobă din cap, puţin mai liniştită. 

— OK, zise ea. 

Deci nu e-ngrijorată din cauza unui idiot, îşi spuse 
Reacher. Trebuie să fie vorba de un profesionist. 

— Atunci, poţi spune că scorul total a fost trei, dacă vrei, şi 
să uiţi de jumătatea aceasta, spuse Reacher. Să nu-ţi faci 
griji pentru New York. A fost nesemnificativ. 

— Dar la Bismarck n-a mai fost la fel, interveni Neagley. 
Am ajuns acolo pe la miezul nopţii. Cu zboruri comerciale, 
prin Chicago. 

— Te-am sunat de la doi kilometri distanţă, spuse Reacher. 
În legătură cu muzicienii. 

Îi întinse următoarele două fotografii. 

— Film pentru infraroşu, spuse el. Pe întuneric. În prima 
fotografie apărea spatele casei lui Armstrong. Culorile erau 
şterse şi distorsionate, din cauza fotografierii în infraroşu. 
Dar era o poză destul de bună. Fiecare detaliu era vizibil 
clar. Uşile, ferestrele. 


Froelich îl văzu chiar şi pe unul dintre agenţii ei, stând în 
curte. 

— Unde eraţi? întrebă ea. 

— Pe proprietatea vecinului, răspunse Reacher. Cam la 
cincizeci de metri distanţă. O manevră nocturnă simplă, 
infiltrare pe întuneric. Tehnică standard de infanterie, în 
linişte şi invizibil. Au lătrat câţiva câini, dar am scăpat de ei. 
Poliţiştii din maşini n-au văzut nimic. 

Neagley arătă spre a doua fotografie. În ea se vedea 
partea din faţă a casei. Aceleaşi culori, aceleaşi detalii, 
aceeaşi distanţă. 

— Eu eram de cealaltă parte a străzii, în faţă, spuse ea. În 
spatele unui garaj. 

Reacher se aşeză pe pat. 

— Planul era să avem fiecare câte un M-16, cu un lansator 
de grenade ataşat. Plus nişte carabine automate. Poate 
chiar nişte mitraliere M-60, pe trepied. Sunt sigur că am fi 
avut suficient timp să le instalăm. Am fi plasat grenade cu 
fosfor în clădire, cu puştile M-16, simultan din faţă şi din 
spate, câte una fiecare, la parter. Fie Armstrong ar fi ars în 
pat, fie l-am fi împuşcat, când ieşea în fugă pe uşă sau când 
sărea pe geam. Ora aleasă ar fi fost cam patru dimineaţa. 
Şocul ar fi fost total. Confuzia, maximă. Am fi putut să-i 
lichidăm pe agenţii tăi, la grămadă, foarte uşor. Am fi putut 
transforma casa în aşchii. Probabil că apoi am fi putut să ne 
retragem fără probleme, şi totul ar fi devenit o vânătoare 
standard de oameni, care n-ar fi fost prea uşoară, acolo, în 
ţinutul ăla rural, dar, cu puţin noroc, poate c-am fi reuşit să 
scăpăm. Din nou, Edward Fox. 

Se lăsă tăcerea. 

— Nu vă cred, zise Froelich, privind fix fotografiile. Nu 
poate fi vorba de vineri noaptea. E o altă noapte. Nu aţi fost 
acolo, de fapt. 

Reacher nu zise nimic. 

— Aţi fost? 


— Ei bine, uită-te la asta, zise Reacher, întinzându-i o altă 
fotografie. 

Era făcută cu teleobiectivul. O arăta pe ea, stând la 
fereastra apartamentului de deasupra garajului, privind în 
întuneric, cu telefonul în mână. Amprenta ei termică era 
redată în nuanţe ciudate, roşii, portocalii şi purpurii. Dar 
era ea. Fără nici o îndoială. Ca şi cum ar fi fost atât de 
aproape, încât ar fi putut fi atinsă. 

— Sunam la New Jersey, spuse Froelich încet. Prietenii tăi, 
muzicanţii, au plecat fără probleme. 

— Bine, zise Reacher. Îţi mulţumesc că ai avut grijă. 

Froelich se uita la cele trei fotografii în infraroşu, una 
după cealaltă, fără să spună nimic. 

— În concluzie, sala de recepții şi locuinţa familială au fost 
ocazii clare, spuse Reacher. Doi la zero pentru băieţii răi. 
Dar ziua următoare a fost cu adevărat decisivă. leri. 
Mitingul de la biserică. 

Îi întinse ultima fotografie. Era un instantaneu normal, 
făcut la lumina zilei, de la înălţime. Îl arăta pe Armstrong, în 
paltonul lui gros, mergând pe terenul centrului comunitar. 
Soarele târziu de după-amiază arunca o umbră lungă în 
spatele lui. Era înconjurat de un grup de oameni, dar capul 
lui era vizibil clar. Şi în jurul lui era desenat din nou un 
vizor ca de armă cu lunetă. 

— Am fost în turnul bisericii, zise Reacher. 

— Biserica a fost încuiată. 

— La opt dimineaţa. Eu eram acolo de la cinci. 

— A fost percheziţionată. 

— Eram în clopotniţă. În vârful unei scări de lemn, în 
spatele unui chepeng. Am pus piper pe scară. Câinii voştri 
şi-au pierdut interesul şi au rămas la etajul inferior. 

— Era o unitate locală. 

— Au fost neglijenţi. 

— Am vrut să anulez evenimentul. 

— Ar fi trebuit să o faci. 

— Apoi, m-am gândit să-i cer să poarte o vestă antiglonţ. 


— N-ar fi contat. Eu i-aş fi ţintit capul. Era o zi frumoasă, 
Froelich. Cer senin, însorit, fără nici un pic de vânt. Aer 
rece, dens. Aer real. Eram la două sute de metri depărtare. 
Aş fi putut să-l împugşc direct în ochi. 

Ea rămase tăcută. 

— John Malkovich sau Edward Fox? întrebă, în cele din 
urmă. 

— L-aş fi împuşcat pe Armstrong şi cât de mulţi puteam 
dintre ceilalţi, timp de trei sau patru secunde. În special 
poliţişti, cred, dar şi femei şi copii. Aş fi ţintit aşa încât să-i 
rănesc, nu să-i ucid. În stomac, probabil. Este modul cel mai 
eficient. Oameni căzând la pământ şi sângerând peste tot... 
s-ar fi creat o panică generală. Suficient ca să pot scăpa, 
probabil. Aş fi ieşit din biserică în zece secunde şi m-aş fi 
pierdut în cartierele din jur suficient de repede. Neagley 
mă aştepta cu o maşină. S-ar fi pus în mişcare imediat ce 
auzea împuşcăturile. Aşa că, probabil, aş fi fost Edward Fox. 

Froelich se ridică şi se duse la fereastră. Îşi sprijini 
palmele de pervaz şi se uită fix, afară. 

— Este un dezastru, spuse ea. 

Reacher tăcu. 

— Am impresia că nu ţi-am anticipat nivelul de 
concentrare, zise ea. N-am ştiut că va fi un război de 
gherilă în toată legea. 

Reacher ridică din umeri. 

— Asasinii nu se numără printre cei mai de treabă oameni 
pe care-i cunoşti. Şi ei sunt cei care impun regulile aici. 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Şi n-am ştiut că vei fi ajutat, şi mai ales de o femeie. 

— Într-un fel, te-am avertizat, spuse Reacher. Ţi-am spus 
că n-ar da rezultate, dacă te vei aştepta să apar. Nu te poţi 
aştepta ca asasinii să te sune înainte, ca să-ţi comunice 
planurile lor. 

— Ştiu, zise ea. Dar îmi imaginam un asasin singuratic, 
asta e tot. 


— Întotdeauna va fi o echipă, replică Reacher. Nu există 
asasini singuratici. 

Văzu un zâmbet ironic reflectându-se în geam. 

— Deci nu crezi în Raportul Warren4? întrebă ea. 

EI clătină din cap. 

— Nici tu nu-l crezi, spuse el. Nici un profesionist nu-l va 
crede. 

— Azi nu mă prea simt profesionistă, zise ea. 

Neagley se ridică în picioare, se duse şi se aşeză pe 
pervaz, lângă Froelich, cu spatele sprijinit de geam. 

— Contextul, spuse ea. La asta trebuie să te gândeşti. Nu e 
chiar atât de rău. Reacher şi cu mine am fost specialişti în 
Divizia de Investigaţii Criminale a Armatei Statelor Unite. 
Am fost antrenați în tot felul de chestii. Dar am fost 
antrenați în special să gândim. Antrenaţi să fim inventivi. Şi 
nemiloşi, în mod sigur, şi încrezători în propriile forţe. Şi 
mai duri decât cei pentru care eram responsabili, iar unii 
dintre ei erau al naibii de duri. Aşa că noi suntem 
neobişnuiţi. Probabil că nu există mai mult de zece mii de 
oameni ca noi, în toată ţara. 

— Zece mii înseamnă mult, spuse Froelich. 

— Din două sute optzeci şi unu de milioane? Şi câţi dintre 
aceşti zece mii au, în prezent, vârsta potrivită, câţi sunt 
disponibili şi motivaţi? Este o fracțiune irelevantă, din punct 
de vedere statistic. Aşa că nu-ţi face probleme. Pentru că, 
oricum, ai o sarcină imposibilă. i se cere să-l laşi 
vulnerabil. Pentru că este politician. Trebuie să fie vizibil. 
Noi nici măcar n-am fi visat să lăsăm pe cineva să facă tot 
ceea ce face Armstrong. Nici într-un milion de ani. Nici 
măcar nu s-ar fi pus problema. 

Froelich se întoarse cu faţa spre cameră. Înghiţi o dată în 
sec şi înclină din cap, fără să se adreseze cuiva anume. 

— Mulţumesc, zise ea. Pentru că încerci să mă faci să mă 
simt mai bine. Dar am la ce mă gândi, nu? 

— Perimetrele, spuse Reacher. Închide perimetrul pe o 
rază de 800 de metri, îndepărtează publicul şi ţine patru 


agenţi cât mai aproape de el, tot timpul. Asta e tot ce poţi să 
faci. 

Froelich clătină din cap. 

— Nu pot să fac asta, zise ea. Ar fi considerat un 
comportament irațional. Chiar nedemocratic. lar în 
următorii trei ani vor fi sute de săptămâni ca asta. După trei 
ani, va începe să fie şi mai rău, pentru că vor fi în anul final 
şi vor încerca să fie realeşi, aşa că totul va trebui să fie şi 
mai relaxat. lar peste şapte ani, Armstrong o să-şi dorească 
să obţină o nominalizare ca preşedinte. Ai văzut cum se face 
asta? Băi de mulţime, de la New Hampshire încolo? 
Mitinguri în oraş, în cămăşi cu mânecă scurtă? Întruniri 
pentru colectare de fonduri? E un adevărat coşmar. 

În cameră se lăsă tăcerea. Neagley cobori de pe pervaz şi 
traversă camera, spre bufet. Scoase două dosare subţiri din 
sertarul în care fuseseră fotografiile. I-l întinse pe primul. 

— Un raport scris, zise ea. Puncte principale şi 
recomandări, din perspectiva unui profesionist. 

— OK, spuse Froelich. 

— Şi cheltuielile noastre, continuă Neagley, înmânându-i al 
doilea dosar. Totul este decontabil. Cu chitanţe şi tot ce 
trebuie. Cecul ar trebui să-l scrii pe numele lui Reacher. Au 
fost banii lui. 

— OK, repetă Froelich. 

Luă dosarele şi le strânse la piept, ca şi cum i-ar fi putut 
oferi protecţie faţă de ceva nedefinit. 

— Şi mai e problema lui Elizabeth Wright din New Jersey, 
continuă Reacher. Nu uita de ea. Trebuie să ai grijă de ea. I- 
am spus că, pentru a compensa absenţa de la recepţie, o vei 
invita, probabil, la Balul de Inaugurare. 

— OK, zise Froelich, pentru a treia oară. La bal, oriunde. 
Voi vorbi cu cineva despre asta. 

Apoi rămase nemişcată. 

— E un dezastru, repetă ea. 

— Ai o sarcină imposibilă, spuse Reacher. Nu te blama 
singură. 


Ea aprobă din cap. 

— Joe îmi spunea acelaşi lucru. Spunea, uneori, că ar 
trebui să considerăm rata de succes de nouăzeci şi cinci la 
sută ca fiind un triumf. 

— Nouăzeci şi patru la sută, zise Reacher. Aţi pierdut un 
preşedinte din optsprezece, de când aţi preluat sarcina 
asta. Şase la sută, rata eşecurilor. Nu e prea rău. 

— Nouăzeci şi patru, nouăzeci şi cinci, spuse ea. Oricum, 
cred că avea dreptate. 

— Din câte-mi amintesc eu, Joe avea dreptate în multe 
privinţe. 

— Dar n-am pierdut niciodată un vicepreşedinte, zise 
Froelich. Nu încă. 

Băgă dosarele sub braţ, puse fotografiile pe bufet şi le 
aşeză cu degetele, până când le ordonă într-un teanc. Le 
luă şi le puse în geantă, apoi se uită pe rând la cei patru 
pereţi din jur, ca şi cum ar fi vrut să memoreze detaliile. Un 
mic gest automat. Înclină din cap, fără să se adreseze cuiva 
anume, şi porni spre uşă. 

— Trebuie să plec. 

leşi din cameră şi uşa se închise în spatele ei. O clipă de 
tăcere. Apoi, Neagley se ridică la capătul unuia dintre 
paturi, prinse manşetele bluzonului în palme şi îşi întinse 
braţele deasupra capului. Îşi înclină capul pe spate şi căscă. 
Părul i se revărsă pe umeri. Marginea tricoului se ridică şi 
Reacher văzu muşchii duri de deasupra blugilor. Se 
conturau sub piele precum crestăturile de pe carapacea 
unei țestoase. 

— Încă arăţi bine, zise el. 

— La fel şi tu, în negru. 

— Parcă ar fi o uniformă, spuse Reacher. Au trecut cinci 
ani de când n-am mai purtat aşa ceva. 

Neagley încetă exerciţiile de întindere. Îşi netezi părul şi 
îşi trase tricoul la loc. 

— Am terminat aici? întrebă ea. 

— Eşti obosită? 


— Epuizată. Am lucrat din greu ca să-i stricăm ziua bietei 
femei. 

— Ce părere ai despre ea? 

— Îmi place. Şi, la fel cum i-am spus şi ei, cred că are o 
sarcină imposibilă. Una peste alta, cred că se pricepe destul 
de bine. Mă îndoiesc că altcineva ar fi făcut o treabă mai 
bună. Şi cred că e genul care ştie asta, dar o macină faptul 
că e forţată să se mulţumească cu nouăzeci şi cinci la sută, 
în loc de sută la sută. 

— Aşa cred şi eu. 

— Cine e tipul ăsta, Joe, despre care vorbea? 

— Un fost prieten al ei. 

— Îl cunoşteai? 

— Fratele meu. A fost iubita lui. 

— Când? 

— S-au despărţit cu şase ani în urmă. 

— El cum este? 

Reacher se uită în jos. Nu corectă „este” cu „era”. 

— O versiune mai civilizată a mea, zise el. 

— Atunci, poate că o să vrea să se întâlnească şi cu tine. A 
fi civilizat poate fi o calitate supraevaluată. Şi unei fete îi 
place întotdeauna să aibă setul complet. 

Reacher nu zise nimic. În cameră se lăsă tăcerea. 

— Cred că o să plec spre casă, zise Neagley. Înapoi la 
Chicago. Înapoi la lumea reală. Dar trebuie să spun că a fost 
o plăcere să lucrez din nou cu tine. 

— Mincinoaso. 

— Vorbesc serios. 

— Atunci, mai rămâi. Pun pariu un dolar contra zece că se 
va întoarce în maxim o oră. 

Neagley zâmbi. 

— De ce? Ca să te invite în oraş? 

Reacher clătină din cap. 

— Nu, ca să ne spună care este problema ei reală. 

PATRU. 


Froelich se îndreptă spre Suburbanul ei. Aruncă dosarele 
pe scaunul din dreapta şoferului. Porni motorul şi rămase 
cu piciorul apăsat tare pe frână. Scoase telefonul din 
geantă şi îi deschise clapeta. Introduse numărul de acasă al 
lui Stuyvesant, cifră cu cifră, şi apoi rămase cu degetul pe 
butonul de apelare. Telefonul aştepta liniştit, cu numărul 
afişat pe micuțul ecran verde. Froelich privea prin parbriz, 
luptând cu sine însăşi. Se uită la telefon. Apoi iar la stradă. 
Degetul stătea pe buton. Închise telefonul şi îl puse peste 
teancul de dosare. Băgă maşina în viteză şi demară de 
lângă bordură, cu un scrâşnet puternic al pneurilor. Viră la 
stânga, apoi la dreapta şi porni spre biroul ei. 

Tipul de la room-service se întoarse să ia tava de cafea. 
Reacher îşi scoase sacoul şi îl atârnă în şifonier. Îşi scoase şi 
tricoul din blugi. 

— Ai votat la alegeri? îl întrebă Neagley. 

El negă din cap. 

— Nu sunt înregistrat nicăieri. Tu? 

— Sigur, zise ea. Întotdeauna votez. 

— Ai votat pentru Armstrong? 

— Nimeni nu votează pentru vicepreşedinte. Cu excepţia 
rudelor, poate. 

— Dar ai votat pentru perechea asta de candidaţi? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Da. Tu ai fi votat tot pentru ei? 

— Cred că da, spuse Reacher. Mai auziseşi şi de 
Armstrong, înainte? 

— Nu prea, zise ea. Mă interesează politica, dar nu mă 
număr printre cei care sunt în stare să spună pe dinafară 
numele a o sută de senatori. 

— Tu ai candida? 

— Nici peste un milion de ani. Mie îmi place să stau 
retrasă, Reacher. Am fost sergent, şi asta voi fi totdeauna, 
în adâncul sufletului. Nu am vrut niciodată să fiu ofiţer. 

— Aveai potenţialul pentru asta. 

Ea ridică din umeri şi zâmbi, în acelaşi timp. 


— Poate că da. Dar n-am avut şi dorinţa. Stii ceva? 
Sergenţii au foarte multă putere. Mai multă decât vă 
dădeaţi voi seama. 

— Hei, eu ştiam asta, replică Reacher. Crede-mă, o ştiam. 

— N-o să se-ntoarcă. Stăm aici de vorbă şi pierdem timpul, 
eu pierd tot felul de zboruri către casă, iar ea nu se mai 
întoarce. 

— Ba o să se-ntoarcă. 

Froelich parcă în garaj şi porni spre etaj. Protecţia 
prezidenţială era o operaţiune non-stop, dar duminica 
părea altfel. Oamenii se îmbrăcau diferit, aerul era mai 
liniştit, traficul comunicaţiilor telefonice era scăzut. Unii îşi 
petreceau ziua acasă. Ca Stuyvesant, de exemplu. Închise 
uşa biroului, se aşeză la birou şi deschise un sertar. Scoase 
ceea ce îi trebuia şi puse totul într-un plic maro mare. Apoi 
deschise dosarul cu cheltuielile lui Reacher şi copie 
numărul de la baza coloanei pe prima pagină a teancului ei 
de coli galbene, după care porni aparatul de mărunţit 
hârtii. Introduse întregul dosar în el, pagină cu pagină, apoi 
continuă cu dosarul cu recomandări şi cu toate fotografiile, 
una câte una. Introduse şi dosarele, iar apoi amestecă 
fâşiile din tăviţa de ieşire, până când se încâlciră bine. Opri 
automatul, luă plicul şi cobori la garaj. 

De la fereastra camerei de hotel, Reacher îi văzu maşina 
virând după colţ şi încetinind. Pe stradă, traficul era 
inexistent. După-amiaza târziu, într-o duminică de 
noiembrie, în Washington D. C. Turiştii erau în camerele lor 
de hotel, făcând duş, pregătindu-se pentru cină. Localnicii 
erau pe la casele lor, citeau presa, se uitau la meciurile de 
la televizor, îşi plăteau facturile, făceau diverse treburi 
gospodăreşti. Noaptea care se apropia aducea cu ea ceața. 
Lămpile de iluminat de pe stradă se trezeau la viaţă. 
Suburban-ul negru avea farurile aprinse. Execută o 
întoarcere în U largă, pe ambele benzi, şi parcă într-o zonă 
rezervată pentru taxiuri. 

— S-a întors, spuse Reacher. 


Neagley veni lângă el, la fereastră. 

— Nu putem să o ajutăm. 

— Poate că nu caută ajutor. 

— Atunci, de ce s-ar fi întors? 

— Nu ştiu, zise el. Poate vrea o a doua opinie? O 
confirmare? Poate că vrea doar să stea de vorbă. Ştii cum e, 
o problemă împărtăşită e pe jumătate rezolvată. 

— De ce să vorbească cu noi? 

— Pentru că nu noi am angajat-o şi nu o putem concedia. 
Şi nu concurăm pentru postul ei. Ştii cum merge treaba în 
organizaţiile astea. 

— Are voie să vorbească cu noi? 

— Ce, tu n-ai vorbit niciodată cu cineva cu care n-ar fi 
trebuit să vorbeşti? 

Neagley se strâmbă. 

— Câteodată. De exemplu, am vorbit cu tine. 

— Şi eu am vorbit cu tine, ceea ce e şi mai rău, pentru că 
tu nu erai ofiţer. 

— Dar aveam potenţialul pentru asta. 

— Asta-i al naibii de sigur, zise Reacher, privind în jos. 
Acum stă acolo, degeaba. 

— Vorbeşte la telefon. A sunat pe cineva. 

Telefonul din cameră începu să sune. 

— Pe noi, evident, spuse Reacher. 

Ridică receptorul. 

— Suntem încă aici, zise el. 

Apoi ascultă câteva secunde. 

— OK, spuse şi puse jos receptorul. 

— Urcă? întrebă Neagley. 

El aprobă din cap şi se întoarse la fereastră, la timp ca să o 
vadă pe Froelich coborând din maşină. Avea un plic în 
mână. Traversă trotuarul şi dispăru din câmpul lui vizual. 
Două minute mai târziu, auziră clopoţelul îndepărtat al 
liftului care oprise la etajul lor. Douăzeci de secunde după 
aceea, un ciocănit la uşă. Reacher se duse şi deschise, iar 


Froelich intră şi se opri în mijlocul camerei. Se uită întâi la 
Neagley, apoi la Reacher. 

— Putem discuta un minut între patru ochi? îl întrebă ea. 

— Nu e nevoie, replică el. Răspunsul este da. 

— Încă nu ştii întrebarea. 

— Ai încredere în mine pentru că aveai încredere în Joe, 
iar Joe avea încredere în mine, prin urmare, bucla este 
închisă. Acum, vrei să ştii dacă eu am încredere în Neagley, 
ca să poţi să închizi şi această buclă, iar răspunsul este da, 
am încredere absolută în ea, aşa că poţi avea şi tu. 

— OK, spuse Froelich. Cred că asta era întrebarea. 

— Scoate-ţi haina şi simte-te ca acasă. Mai vrei cafea? 

Froelich îşi scoase haina şi o aruncă pe pat. Se duse la 
masă şi puse plicul jos. 

— Mi-ar prinde bine, zise ea. 

Reacher formă numărul pentru room-service şi ceru o 
cană mare de cafea, trei ceşti, trei farfurioare şi absolut 
nimic altceva. 

— Până acum ţi-am spus doar jumătate din adevăr, zise 
Froelich. 

— Bănuiam, spuse Reacher. 

Froelich înclină din cap, în semn de scuză, şi ridică plicul. 
Îl deschise şi scoase o mapă transparentă de vinilin. Era 
ceva în ea. 

— Aici am o copie a unui obiect care a venit prin poştă, 
zise ea. 

Lăsă mapa pe masă, iar Reacher şi Neagley îşi apropiară 
scaunele, ca să se uite mai bine. Mapa era un produs 
standard pentru birou. Înăuntru era o fotografie color, 20 
pe 25, a unei foi albe de hârtie. Se vedea că hârtia era 
aşezată pe o suprafaţă de lemn şi avea în lateral o riglă de 
lemn, care să indice scala. Arăta ca o foaie de hârtie 
normală. Centrate pe orizontală şi cam cu doi centimetri 
deasupra mijlocului, pe verticală, erau trei cuvinte: O să 
mori. Cuvintele erau clare şi accentuate, vizibil imprimate 
de la un computer. 


În cameră se lăsă tăcere. 

— Când a venit? întrebă Reacher. 

— Luni, după alegeri, spuse Froelich. Prin poşta rapidă. 

— Adresată lui Armstrong? 

Froelich aprobă din cap. 

— La Senat. Dar el n-a văzut-o încă. Noi deschidem toată 
corespondenţa publică adresată celor pe care îi protejăm. 
Le transmitem ceea ce ni se pare potrivit. Asta nu ni s-a 
părut ceva potrivit. Ce părere ai? 

— Două chestii, cred. În primul rând, e adevărat. 

— Nu şi dacă am eu un cuvânt de spus. 

— Ai descoperit cumva secretul nemuririi? Toată lumea 
moare, Froelich. Şi eu, şi tu. Poate că la o sută de ani, dar în 
nici un caz nu vom trăi veşnic. Deci, literalmente vorbind, 
este o simplă constatare. O predicţie exactă, dar în acelaşi 
timp şi o ameninţare. 

— Care ridică o întrebare, spuse Neagley. Expeditorul este 
oare suficient de inteligent ca să fi ales intenţionat această 
frazare? 

— Care ar fi scopul? 

— Ca să evite o condamnare, dacă îl descoperiţi? Sau dacă 
o descoperiţi? Ca să poată spune că nu era o ameninţare, ci 
doar o constatare? Putem trage vreo concluzie relativ la 
inteligenţa expeditorului, în urma analizelor criminalistice? 

Froelich o privi surprinsă. Şi nu fără o doză de respect. 

— Ajungem şi acolo, zise ea. De altfel, suntem destul de 
siguri că e vorba de un bărbat. 

— De ce? 

— Ajungem şi acolo, repetă Froelich. 

— De ce îţi faci griji în legătură cu asta? întrebă Reacher. 
Asta ar fi a doua reacţie a mea. Sunt sigur că tipii ăştia 
primesc grămezi de ameninţări prin poştă. 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Câteva mii pe an, de obicei. Dar cea mai mare parte a 
lor sunt adresate preşedintelui. Este destul de neobişnuit 
deci să primim una anume adresată vicepreşedintelui. lar 


majoritatea sunt pe bucăţi vechi de hârtie, scrise cu 
creionul, cuvinte aruncate aiurea, ştersături. Incorecte, 
într-un mod sau altul. Dar asta nu e aşa. A ieşit în evidenţă 
încă de la început. Aşa că am analizat-o foarte serios. 

— De unde a fost expediată? 

— Din Las Vegas, răspunse Froelich. Ceea ce nu ne ajută 
prea mult. Din punct de vedere al călătoriilor americanilor 
în interiorul Americii, Vegasul are cea mai mare populaţie în 
tranzit. 

— Eşti sigură că e trimisă de un american? 

— E un joc al statisticilor. Nu am primit niciodată o 
ameninţare scrisă de la un străin. 

— Şi nu crezi că locuieşte în Vegas? 

— Foarte puţin probabil. Credem că s-a dus special acolo, 
ca s-o expedieze. 

— De ce? întrebă Neagley. 

— Din cauza rezultatelor criminalistice, răspunse Froelich. 
Sunt de-a dreptul spectaculoase. Indică un individ foarte 
atent şi prudent. 

— Detalii? 

— Erai specialistă? În Poliţia Militară? 

— Era specialistă în a rupe gâtul oamenilor, zise Reacher. 
Dar cred că are cunoştinţe de specialitate şi în celelalte 
aspecte. 

— Nu-l lua în seamă, spuse Neagley. Am petrecut şase luni 
de instruire în laboratoarele FBI. 

Froelich aprobă din cap. 

— Am trimis-o la FBI. Au o aparatură mai bună ca a 
noastră. 

Se auzi un ciocănit la uşă. Reacher se ridică, se duse la uşă 
şi se uită pe vizor. Tipul de la room-service, cu cafeaua. 
Reacher deschise uşa şi îi luă tava. O cană mare, trei ceşti 
cu fundul în sus, trei farfurioare, fără lapte, zahăr sau 
linguriţe, şi un trandafir roz într-un mic vas de porțelan. 
Aduse tava la masă, iar Froelich mută fotografia, ca să îi 
facă loc. Neagley întoarse ceştile şi începu să toarne. 


— Ce a descoperit FBl-ul? 

— Plicul era curat, zise Froelich. Mărime standard, 
maroniu, clapetă adezivă, clemă-fluture pentru închidere. 
Adresa era imprimată pe o etichetă autoadezivă, făcută 
probabil la acelaşi computer la care a fost imprimat şi 
mesajul. Biletul era introdus înăuntru, despăturit. Adezivul 
de pe clapetă a fost umezit cu apă de la robinet. Nici urmă 
de salivă, deci nici de ADN. Nu erau amprente pe clema 
metalică. Pe plic erau cinci seturi de amprente. Trei dintre 
ele aparţineau unor lucrători la poştă. Amprentele lor sunt 
la dosar, ca ale tuturor angajaţilor guvernamentali. E o 
condiţie a angajării lor. Al patrulea set era al însărcinatului 
cu poşta de la Senat, cel care ne-a adus plicul. lar al 
cincilea aparţinea agentului care l-a deschis. 

Neagley încuviinţă din cap. 

— Deci, putem să uităm de plic. Cu excepţia faptului că 
folosirea apei de la robinet a fost o mişcare înţeleaptă. Tipul 
citeşte, e la curent cu noutăţile. 

— Dar scrisoarea? întrebă Reacher. 

Froelich ridică fotografia şi o înclină spre lumina becului. 
— Foarte ciudată. Laboratorul FBI-ului spune că hârtia a 
fost făcută de Compania Georgia-Pacific, e din stocul lor de 

hârtie lucioasă, greutate de douăzeci şi patru de livre, 
suprafaţă fină, non-acidă, pentru imprimante laser, 
dimensiuni standard de 8,5 pe 11 ţoli5. Georgia-Pacific este 
al treilea mare furnizor de pe piaţa produselor de birotică. 
Vinde sute de tone pe săptămână. Aşa că o singură foaie de 
hârtie este imposibil de urmărit. Dar este cu un dolar sau 
doi mai scumpă, la top, decât hârtia obişnuită, aşa că asta s- 
ar putea să însemne ceva. Sau nu. 

— Cum e cu printarea? 

— Imprimantă Hewlett-Packard laser. Se vede după 
componenţa chimică a tonerului. Nu se poate spune ce 
model, pentru că toate imprimantele lor laser alb-negru 
folosesc acelaşi tip de toner. Caracterele sunt Times New 


Roman, din Microsoft Works 4.5, pentru Windows 95, corp 
de literă 14, aldine. 

— Se poate afla ce program s-a folosit? 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Au un tip specializat în asta. Caracterele se schimbă 
foarte subtil, pentru fiecare procesor de texte. Softiştii 
jonglează cu spaţiul dintre litere, aşa numitul kerning, nu 
cu cel dintre cuvinte. Dacă te uiţi suficient de atent, se 
poate observa. Apoi, poţi măsura şi identifica programul. 
Dar asta nu ne ajută prea mult. Probabil că există un milion 
de miliarde de PC-uri care au Works 4.5 instalat. 

— Nici o amprentă, presupun, spuse Neagley. 

— Ei bine, aici devine ciudat, răspunse Froelich. Mută un 
pic tava de cafea şi întinse fotografia pe masă. Arătă spre 
marginea de sus. 

— Exact aici, pe muchie, avem urme microscopice de 
pudră de talc. 

Apoi arătă spre un punct aflat cu doi centimetri sub 
marginea de sus a foii. 

— lar aici avem două pete clare de pudră de talc, una pe 
spate, una pe faţă. 

— Mănuşi de latex, zise Neagley. 

— Exact, spuse Froelich. Mănuşi de latex de unică 
folosinţă, ca ale doctorilor sau dentiştilor. Se vând în cutii 
de cincizeci sau o sută de perechi. Se pune pudră de talc în 
interior, ca să alunece mai bine. Dar întotdeauna există şi 
talc căzut în cutie, aşa că acesta ajunge şi pe partea 
exterioară a mănuşii. Praful de pe muchia de sus este ars, 
dar petele nu. 

— OK, zise Neagley. Deci tipul îşi pune mănuşile, deschide 
un top nou de hârtie, îl răsfiră, ca să nu se blocheze în 
imprimantă, şi aşa ajunge talcul pe muchia superioară. Apoi 
pune hârtia în imprimantă, tipăreşte mesajul, şi aşa se arde 
praful. 

— Pentru că imprimanta cu laser foloseşte căldură, aprobă 
Froelich. Praful de toner este atras pe hârtie de o sarcină 


electrostatică, în forma literelor dorite, iar apoi căldura îl 
fixează permanent pe locul respectiv. Cred că e vorba de o 
încălzire temporară la o temperatură de circa 93 de grade 
Celsius. 

Neagley se dădu mai aproape. 

— Apoi scoate hârtia din tăviţă, prinzând-o între degetul 
arătător şi cel mare, de unde rezultă petele de pe partea 
din faţă şi cea din spate, aproape de marginea de sus a foii. 
lar acestea nu sunt arse, pentru că s-au produs după 
tratamentul termic. Şi ştii ceva? Este vorba de un birou 
personal, nu de serviciu. 

— De ce? 

— Faptul că a prins cu degetele de ambele părţi ale hârtiei 
înseamnă că aceasta a ieşit din imprimantă vertical. În sus, 
ca pâinea prăjită dintr-un toaster. Dacă ieşea pe orizontală, 
urmele ar fi fost diferite. Ar fi apărut o pată pe partea din 
faţă, în locul de care o prinde ca să o tragă afară. Şi nici o 
urmă pe spate. lar singurele imprimante laser Hewlett- 
Packard care scot hârtia vertical sunt cele mici. Dintr- 
acelea folosite de regulă pentru biroul personal. Şi eu am 
una. E prea lentă pentru volum mare. lar cartuşul de toner 
ajunge doar pentru 2500 de pagini. Strict pentru amatori. 
Aşa că tipul a făcut-o în bârlogul lui, acasă. 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Pare logic. Ar fi fost destul de ciudat să folosească 
mănuşi de latex în faţa colegilor, la birou. 

Neagley zâmbi, ca şi cum ar fi făcut un progres. 

— OK. Deci e în bârlogul lui, scoate mesajul din 
imprimantă, îl pune direct în plic şi îl sigilează cu apă de la 
chiuvetă, având în continuare mănuşile puse. De aceea nu 
există amprente. 

Faţa lui Froelich se schimbă. 

— Nu. Aici devine foarte ciudat. 

Arătă spre fotografie şi puse unghia pe un punct aflat la 
doi centimetri sub mesajul printat, puţin în dreapta faţă de 
centru. 


— Ce te-ai aştepta să găseşti aici, dacă am avea de-a face 
cu o scrisoare normală? 

— O semnătură, zise Reacher. 

— Exact, spuse Froelich, continuând să ţină unghia pe 
punctul respectiv. lar aici avem o amprentă. O amprentă 
mare şi clară, a unui deget mare. În mod evident, plasată 
deliberat. Mult prea mare ca să fie a unei femei. Şi-a 
semnat mesajul cu degetul. 

Reacher trase fotografia de sub degetul lui Froelich şi o 
studie. 

— Evident, aţi dat amprenta în urmărire, spuse Neagley. 

— N-or să găsească nimic, zise Reacher. Tipul trebuie să 
fie absolut sigur că amprentele lui nu sunt înregistrate 
nicăieri. 

— Până acum, n-am aflat nimic, spuse Froelich. 

— Ceea ce este foarte ciudat, comentă Reacher. Îşi 
semnează bileţelul cu amprenta degetului mare, şi face asta 
liniştit, fiind sigur că amprentele lui nu sunt înregistrate 
nicăieri, dar este extrem de precaut ca să se asigure că 
amprentele lui nu apar nicăieri în altă parte, pe scrisoare 
sau pe plic. De ce? 

— Pentru efect? zise Neagley. Dramatism? Perfecţiune? 

— Dar aşa se explică de ce a folosit hârtie scumpă, spuse 
Reacher. Foaia lucioasă menţine amprentele. Hârtia ieftină 
ar fi prea poroasă. 

— Ce au folosit, la laborator? întrebă Neagley. Vapori de 
iod? Ninhidrină? 

Froelich negă din cap. 

— S-a văzut direct la fluoroscop. 

Reacher rămase tăcut câteva clipe, privind fix fotografia. 
Afară, dincolo de fereastră, întunericul era deplin. Un 
întuneric lucios, umed, de oraş. 

— Altceva? o întrebă el pe Froelich. De ce eşti atât de 
stresată? 

— Mai e oare nevoie şi de altceva? îl întrebă Neagley. 


El încuviinţă din cap. Ştii cum merge treaba în 
organizaţiile astea, îi spusese. 

— Trebuie să mai fie şi altceva. Sunt de acord, chestia asta 
e înfricoşătoare, provocatoare şi interesantă, cred, dar 
Froelich e chiar cuprinsă de panică. 

Froelich oftă, luă plicul şi scoase un al doilea articol. Era 
identic cu primul, aproape în toate privinţele. O mapă de 
plastic, cu o fotografie color 20 pe 25 centimetri în interior. 
Fotografia reda o foaie de hârtie albă. Cele patru cuvinte 
tipărite pe ea erau: Vicepreşedintele Armstrong va muri. 
Hârtia era aşezată pe o suprafaţă diferită şi avea o altă riglă 
lângă ea. Suprafaţa era lucioasă şi cenuşie, iar rigla era 
transparentă, din plastic. 

— Este, practic, identică, spuse Froelich. Rezultatele 
cercetării criminalistice sunt aceleaşi şi are aceeaşi 
amprentă, ca semnătură. 

— Şi? 

— A apărut pe biroul şefului meu, zise Froelich. Într-o 
dimineaţă, a apărut, pur şi simplu, acolo. Fără plic, fără 
nimic altceva. Şi nu există nici un mod de a explica cum a 
ajuns acolo. 

Reacher se ridică şi se duse la fereastră. Găsi cordonul şi 
trase draperiile. Fără nici un motiv real. Doar că i se păruse 
că trebuia să facă asta. 

— Când a apărut? întrebă el. 

— La trei zile după ce a sosit prima, prin poştă, răspunse 
Froelich. 

— Destinată ţie, zise Neagley. Mai mult decât lui 
Armstrong. De ce? Ca să fie sigur că ai luat-o pe prima în 
serios? 

— O luasem deja în serios, spuse Froelich. 

— Când pleacă Armstrong de la Camp David? întrebă 
Reacher. 

— Vor cina acolo, astă-seară, spuse Froelich. Probabil că 
vor sta la taclale, în linişte. Cred că vor zbura înapoi pe la 
miezul nopţii. 


— Cine e şeful tău? 

— Un tip, îl cheamă Stuyvesant, zise Froelich. Ca pe ţigări. 

— I-ai spus ceva despre ultimele cinci zile? 

Froelich negă din cap. 

— Am decis să n-o fac. 

— Inteligent, zise Reacher. Şi ce vrei să facem noi? 

Froelich rămase tăcută câteva clipe. 

— Nu ştiu exact, spuse ea. Îmi pun întrebarea asta de şase 
zile, încă din clipa în care m-am hotărât să te găsesc. Mă tot 
întreb ce vreau, de fapt, într-o astfel de situaţie. Şi ştii ceva? 
De fapt, vreau să discut cu cineva. Mai exact, aş vrea să 
discut cu Joe. Pentru că sunt nişte lucruri complexe aici, nu- 
i aşa? Vezi asta, nu? lar Joe ar putea să găsească soluţia. 
Avea genul acesta de inteligenţă. 

— Vrei ca eu să fiu Joe? întrebă Reacher. 

— Nu, aş vrea ca Joe să mai fie în viaţă. 

Reacher aprobă din cap. 

— Şi eu la fel. Dar nu mai este. 

— Atunci, poate că tu eşti cea mai bună soluţie rămasă. 

Tăcu din nou, câteva clipe. 

— Îmi pare rău. Nu a sunat prea bine. 

— Vorbeşte-mi despre oamenii de Neanderthal, zise 
Reacher. Cei din biroul tău. 

Ea aprobă din cap. 

— Ăsta a fost şi primul meu gând. 

— E una dintre variante, spuse el. Unii devin geloşi şi plini 
de resentimente, îţi pun în cârcă toate chestiile astea şi 
speră că vei claca şi vei face impresie proastă. 

— Primul meu gând, repetă ea. 

— Există vreun posibil „candidat” mai special? 

Ea ridică din umeri. 

— În aparenţă, niciunul dintre ei. De fapt, oricare dintre 
ei. Există şase care au acum gradul meu de dinainte şi care 
au fost trecuţi cu vederea când am fost promovată. Fiecare 
dintre ei are prieteni, aliaţi şi suporteri printre gradele 


inferioare. Ca nişte reţele în interiorul reţelei. Ar putea fi 
oricine. 

— Instinctul îţi spune ceva? 

Ea clătină din cap. 

— Nu pot alege unul mai special. Şi toate amprentele lor 
sunt la dosar. Este o condiţie de angajare şi pentru noi. lar 
această perioadă dintre alegeri şi numirea oficială este 
foarte aglomerată. Suntem cu toţii prinşi. Nimeni nu are 
timp pentru un weekend în Vegas. 

— Nu trebuie să fie neapărat vorba de un weekend. Ar fi 
putut să plece şi să se întoarcă într-o singură zi. 

Froelich nu zise nimic. 

— Probleme de disciplină? întrebă Reacher. E cineva 
nemulţumit de modul în care îţi conduci echipa? A fost 
nevoie să ţipi la cineva, până acum? Există cineva care nu 
dă rezultatele aşteptate? 

Froelich negă din cap. 

— Am schimbat câteva lucruri. Am vorbit cu câţiva. Dar am 
făcut-o cu tact. lar amprenta nu se potriveşte cu a nimănui, 
că e vorba de cei cu care am avut discuţii sau de ceilalţi. 
Aşa că eu cred că e o ameninţare autentică, din exterior. 

— Şi eu cred la fel, zise Neagley. Dar există o implicare din 
interior, nu? Cine altcineva s-ar putea plimba prin clădirea 
voastră ca să lase ceva pe biroul şefului tău? 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Trebuie să veniţi să vedeţi biroul, spuse ea. Vreţi? 

Parcurseră distanţa scurtă cu Suburban-ul 
guvernamental. Reacher se tolăni în spate, iar Neagley se 
sui lângă Froelich, în faţă. Aerul nopţii era umed, suspendat 
cumva între burniţă şi bruma de seară. Drumurile sclipeau 
din cauza apei şi a luminii portocalii. Pneurile fâşâiau, iar 
ştergătoarele de parbriz se mişcau neîncetat. Reacher zări 
gardul Casei Albe şi frontispiciul Trezoreriei înainte ca 
Froelich să vireze după un colţ. Intrară pe o alee îngustă şi 
se îndreptară spre intrarea unui garaj, aflată drept în faţă. 
Trebuia să urci o rampă abruptă şi ajungeai la un paznic 


într-o gheretă de sticlă, totul fiind scăldat într-o lumină albă 
puternică. Tavanul era jos, iar stâlpii de ciment groşi. 
Froelich parcă Suburban-ul la capătul unui şir de şase 
maşini identice. Din loc în loc se vedea câte un Lincoln Town 
Car şi Cadillac-uri de diverse generaţii şi mărimi, cu cadre 
stângaci refăcute în jurul geamurilor, în locurile în care 
fusese montată sticla antiglonţ. Toate vehiculele erau negre 
şi strălucitoare şi întregul garaj era zugrăvit într-un alb 
lucios: pereţii, tavanul şi podeaua. Ca o fotografie alb- 
negru. Văzură o uşă cu un mic geam de sticlă cu plasă. 
Froelich îi conduse pe acea uşă, iar apoi pe o scară îngustă 
din mahon, într-un foaier mic de la primul etaj. Acolo erau 
coloane de marmură şi o singură uşă de lift. 

— Voi doi nu prea aveţi ce să căutaţi aici, zise Froelich. Aşa 
că nu spuneţi nimic, staţi aproape de mine şi mergeţi 
repede, da? 

Apoi, făcu o pauză şi adăugă: 

— Dar, mai întâi, veniţi să vedeţi ceva. 

Îi conduse printr-o altă uşă banală şi după un colţ, într-un 
imens hol întunecat, care părea să aibă mărimea unui teren 
de fotbal. 

— Foaierul principal al clădirii, zise ea. 

Vocea ei avea ecou în pustietatea de marmură. Lumina era 
slabă. În semiîntuneric, piatra albă părea cenuşie. 

— Aici, spuse Froelich. 

Pe pereţi erau nişte panouri uriaşe, sculptate în marmură, 
curbate la margini în stil clasic. În partea de sus a celei în 
faţa căreia se aflau era gravat: Departamentul Trezoreriei 
Statelor Unite ale Americii. Inscripţia se întindea în lateral 
pe o lungime de aproape trei metri. Dedesubt era o altă 
inscripţie: Panou de onoare. Apoi, începând din colţul din 
stânga sus al panoului, era o listă gravată cu date şi nume. 
Vreo patruzeci-cincizeci. Penultimul pe listă era ]. Reacher, 
1997. Ultimul era M. B. Gordon, 1997. Urma mult spaţiu 
liber. Cam încă o coloană şi jumătate. 

— Aici este Joe, spuse Froelich. Omagiul nostru. 


Reacher se uită la numele fratelui său. Era gravat cu grijă. 
Fiecare literă avea cam cinci centimetri înălţime şi era 
incrustată cu auriu. Marmura părea rece şi era traversată 
de vine şi pete, ca toate bucăţile de marmură. Revăzu în 
minte faţa lui Joe, când avea cam doisprezece ani, poate la o 
cină sau un mic dejun, întotdeauna cu o milisecundă mai 
rapid ca toată lumea ca să prindă o poantă, întotdeauna cu 
o milisecundă mai lent ca să înceapă să zâmbească. Apoi, 
imaginea lui plecând de acasă, care, pe vremea aceea era 
un bungalou de serviciu, într-un ţinut cald, cu cămaşa 
umedă de transpiraţie, cu sacul pe umăr, pornind spre 
aeroport şi o călătorie de 16000 de kilometri, până la West 
Point. Şi după aceea lângă mormântul mamei lor, la 
înmormântarea acesteia, adică ultima dată când îl văzuse în 
viaţă. O cunoscuse şi pe Molly Beth Gordon. Cam 
cincisprezece secunde, înainte să moară. Fusese o blondă 
sclipitoare şi vivace. Nu prea diferită de Froelich. 

— Nu, ăsta nu este Joe, zise el. Şi nici ea nu-i Molly Beth. 
Astea-s doar nişte nume. 

Neagley îi aruncă o privire, iar Froelich nu zise nimic şi îi 
conduse înapoi în holul mic, cu un singur ascensor. Urcară 
trei etaje, într-o lume diferită, plină de coridoare înguste, 
tavane joase şi adaptări pentru treburile curente, serioase. 
Deasupra capului erau plăci acustice, lămpi cu halogen, 
linoleum alb şi covoare cenuşii pe podea, iar birourile erau 
împărţite în separeuri prin panouri din material căptuşit, 
până la înălţimea umărului, pe picioare ajustabile. O 
mulţime de telefoane, faxuri, grămezi de hârtii, computere 
peste tot. Se auzea un zumzet efectiv de activitate, produs 
de tânguitul slab al hard-disk-urilor şi ventilatoarelor de 
răcire, de piuitul în surdină al modem-urilor, de ţârâitul 
domol al telefoanelor. Dincolo de uşa principală era un 
birou de recepţie, în spatele căruia stătea un bărbat în 
costum. Ţinea un telefon între obraz şi umăr şi scria ceva 
într-un registru de mesaje, aşa că nu reuşi decât să le 
arunce o privire nedumerită şi un salut neatent, din cap. 


— Ofiţerul de serviciu, zise Froelich. Se lucrează în trei 
schimburi, fără pauze. La biroul acesta se află întotdeauna 
cineva. 

— E singura cale de intrare? întrebă Reacher. 

— Există şi scările de incendiu, în spate, spuse Froelich. 
Dar nu te ambala. Vezi camerele video? 

Arătă spre tavan. Camere mici de supraveghere erau 
amplasate în toate locurile în care era nevoie, pentru a 
acoperi fiecare coridor. 

— Să ţii cont de ele, zise ea. 

Îi conduse mai în interiorul complexului, cotind la stânga şi 
la dreapta, până ce ajunseră la partea din spate a etajului. 
Acolo era un coridor lung şi îngust, care se deschidea într- 
un spaţiu pătrat, fără ferestre. Pe peretele lateral al 
pătratului era un post de secretariat, cu loc pentru o 
persoană, un birou, fişete şi rafturi pline cu bibliorafturi şi 
teancuri de rapoarte în neorânduială. Pe perete era un 
portret al preşedintelui în funcţie, iar într-un colţ un drapel. 
Un cuier pentru haine, lângă steag. Nimic altceva. Ordine. 
Totul la locul lui. În spatele biroului secretariatului era 
ieşirea de incendiu. O uşă solidă, cu o placă de plastic, pe 
care era înfăţişat un omuleţ verde în fugă. Deasupra ieşirii 
se afla o cameră video de supraveghere, care privea fix în 
faţă, ca un ochi de sticlă deschis. Vizavi de biroul secretarei 
era o uşă simplă. Închisă. 

— Cabinetul lui Stuyvesant, spuse Froelich. 

Deschise uşa şi îi lăsă să intre. Acţionă comutatorul şi o 
lumină de halogen strălucitoare inundă camera. Era un 
birou destul de mic. Mai mic decât secretariatul. Avea o 
singură fereastră, iar jaluzele erau închise. 

— Fereastra se deschide? întrebă Neagley. 

— Nu, răspunse Froelich. Şi, oricum, dă spre Pennsylvania 
Avenue. Dacă un hoţ ar urca trei etaje pe o frânghie, l-ar 
observa cineva, crede-mă. 

Cabinetul era dominat de un birou uriaş, cu un blat 
cenuşiu din material compozit. Era complet gol. Perfect 


perpendicular pe el era aşezat un scaun de piele. 

— Nu foloseşte telefon? întrebă Reacher. 

— Îl ţine în sertar, răspunse Froelich. Îi place să aibă 
biroul gol. 

Lipite de perete erau nişte dulapuri înalte, acoperite cu 
acelaşi material laminat cenuşiu ca al biroului. Mai existau 
două scaune pentru vizitatori, tot din piele. Şi nimic altceva. 
Era un spaţiu liniştit. Trăda o minte ordonată. 

— OK, zise Froelich. Amenințarea prin poştă a venit luni, 
în săptămâna de după alegeri. Apoi, miercuri seara, 
Stuyvesant a plecat acasă pe la şapte treizeci. Şi-a lăsat 
biroul curat. Secretara lui a plecat o jumătate de oră mai 
târziu. A băgat capul în birou chiar înainte să plece, aşa 
cum face mereu. Ea confirmă faptul că pe birou nu era 
nimic. Altfel ar fi observat, nu? Dacă ar fi existat o foaie de 
hârtie pe birou, ar fi văzut-o imediat. 

Reacher aprobă din cap. Biroul arăta ca puntea de 
comandă a unei nave de luptă, pregătită pentru inspecția 
unui amiral. Chiar şi un fir de praf ar fi sărit în ochi. 

— Joi dimineaţa, la ora opt, secretara se întoarce, continuă 
Froelich. Merge direct la biroul ei şi se apucă de lucru. Nu 
deschide deloc uşa lui Stuyvesant. La opt şi zece minute, 
apare şi Stuyvesant. Are în mână o servietă şi poartă un 
pardesiu. Îşi scoate pardesiul şi îl agaţă în cuier. Secretara 
îi spune ceva, iar el îşi pune servieta pe biroul ei şi discută 
cu ea. Apoi, deschide uşa de la biroul lui şi intră. Nu are 
nimic în mână. Îşi lăsase servieta pe biroul secretarei. Cam 
patru sau cinci secunde mai târziu, iese din nou. O cheamă 
pe secretară înăuntru. Amândoi confirmă că, în acel 
moment, foaia de hârtie era pe birou. 

Neagley se uită în jurul camerei, la uşă, la birou, la 
distanţa dintre uşă şi birou. 

— Ne bazăm doar pe mărturia lor? întrebă ea. Sau 
camerele de supraveghere înregistrează pe casete? 

— Ambele, spuse Froelich. Am urmărit caseta şi totul se 
întâmplă exact cum au povestit ei. 


— Deci, cu excepţia cazului în care amândoi sunt 
amestecați în treaba asta, niciunul dintre ei nu a pus hârtia 
acolo. 

Froelich aprobă din cap. 

— Aşa văd şi eu problema. 

— Şi atunci, cine a făcut-o? întrebă Reacher. Ce altceva 
apare pe casetă? 

— Echipa de curăţenie, spuse Froelich. 

Îi conduse din nou în biroul ei şi scoase trei casete video 
din sertarul biroului. Se îndreptă spre un şir de rafturi, 
unde un mic televizor Sony cu video încorporat era aşezat 
între o imprimantă şi un fax. 

— Sunt copii, spuse ea. Originalele sunt la loc sigur. 
Înregistrările se fac cu dispozitive de sincronizare, câte 
şase ore pe fiecare casetă. De la şase dimineaţa până la 
prânz, de la prânz până la şase, de la şase până la miezul 
nopţii, de la miezul nopţii până la şase dimineaţa, şi aşa mai 
departe. 

Găsi telecomanda într-un sertar şi porni televizorul. Puse 
prima casetă în video. Se auziră un clinchet şi un huruit 
ascuţit, iar pe ecran apăru o imagine întunecată. 

— Asta e seara de miercuri, spuse ea. Începând cu şase 
după-amiaza. 

Imaginea era cenuşie şi lăptoasă, iar definiţia era slabă, 
dar claritatea era perfect adecvată. Camera arăta întreaga 
zonă pătrată, văzută din spatele capului secretarei. Aceasta 
era la birou, la telefon. Părea în vârstă. Avea părul alb. Uşa 
lui Stuyvesant apărea în partea dreaptă a imaginii. Era 
închisă. În colţul din stânga jos al imaginii apăreau data şi 
ora. Froelich trecu pe „repede înainte” şi mişcările deveniră 
mai rapide. Capul cărunt al secretarei se mişca cu o 
bruscheţe comică. Mâna ei ţâşnea în sus şi în jos, când 
termina o convorbire şi făcea legătura pentru altele noi. O 
persoană apăru în fugă şi lăsă un vraf de corespondenţă 
internă, după care ieşi la fel de repede. Secretara sortă 
corespondenţa cu viteza unui robot. Deschise fiecare plic, 


puse conţinutul într-un teanc ordonat, scoase ştampila, 
tuşiera şi începu să ştampileze fiecare scrisoare nouă în 
partea de sus. 

— Ce face? întrebă Reacher. 

— Data primirii, spuse Froelich. Toată această operaţiune 
funcţionează pe baza unei organizări birocratice perfecte. 
Aşa a fost întotdeauna. 

Secretara folosea mâna stângă pentru a îndoi fiecare foaie 
şi mâna dreaptă ca să pună ştampila cu data. Mişcarea 
rapidă a casetei o făcea să pară frenetică. În colţul din 
stânga jos al imaginii, data rămânea constantă, iar timpul se 
derula exact atât de rapid cât să poată fi citit. Reacher se 
întoarse cu spatele la ecran şi se uită la biroul lui Froelich. 
Era o cameră guvernamentală tipică, echivalentul civil al 
birourilor în care lucrase el, agresiv de simplă şi integrată 
costisitor în clădirea veche şi frumoasă. Mochetă rezistentă, 
din nailon cenuşiu, mobilă furniruită, cablurile 
echipamentelor trase frumos printr-un canal din plastic alb. 
Peste tot erau teancuri înalte de hârtii, rapoarte şi note 
informative prinse cu pioneze pe pereţi. Mai era şi un dulap 
cu uşi de sticlă, în care se vedea un şir lung de manuale cu 
proceduri. Nici o fereastră. Şi totuşi, Froelich avea o plantă. 
Era într-un ghiveci din plastic, pe birou, palidă, uscată şi 
chinuindu-se să rămână în viaţă. Nu se vedea nici o 
fotografie. Nici suveniruri. Nimic personal, cu excepţia unei 
urme vagi a parfumului ei în aer şi în tapiţeria scaunului. 

— OK, ăsta e momentul în care Stuyvesant pleacă acasă, 
zise ea. 

Reacher se întoarse spre ecran şi văzu că ceasul de pe 
ecran ajunsese la şapte şi treizeci de minute, iar acum 
trecea la şapte şi treizeci şi unu. Stuyvesant ieşi din biroul 
lui în mare viteză. Era un bărbat înalt, lat în umeri, puţin 
încovoiat, cărunt la tâmple. Avea în mână o servietă îngustă. 
Înregistrarea îl făcea să se mişte cu o energie absurdă. 
Alergă la cuier şi luă un pardesiu negru. Şi-l aruncă pe 
umeri şi alergă înapoi la biroul secretarei. Se aplecă brusc, 


îi spuse ceva şi ieşi în goană din câmpul vizual al camerei. 
Froelich apăsă încă o dată butonul de derulare rapidă şi 
viteza se dublă din nou. Secretara se smucea şi se legăna 
pe scaunul ei. Cronometrul nu se mai vedea clar. Când cifra 
şapte se transformă în opt, secretara ţâşni în picioare şi 
Froelich încetini banda din nou la viteză triplă, la timp ca să 
o prindă deschizând uşa biroului lui Stuyvesant pentru o 
secundă. Secretara ţinu mâna pe clanţă şi se aplecă 
înăuntru, cu un picior ridicat de la sol, apoi se răsuci 
imediat şi închise uşa. Alergă prin camera pătrată, îşi luă 
poşeta, umbrela şi un pardesiu şi dispăru în întunericul de 
la capătul coridorului. Froelich dublă din nou viteza de 
derulare şi cronometrul începu să numere mai rapid, dar 
imaginea rămase perfect statică. Se aşternu nemişcarea 
unui birou gol şi rămase astfel, pe măsură ce timpul trecea. 

— Când vin cei de la curăţenie? întrebă Reacher. 

— Exact înainte de miezul nopţii, răspunse Froelich. 

— Aşa târziu? 

— Sunt în tura de noapte. Aici se lucrează douăzeci şi 
patru de ore din douăzeci şi patru. 

— Şi până atunci nu se mai vede nimic nou? 

— Absolut nimic. 

— Atunci derulează până acolo. Am prins ideea. 

Froelich acţionă butoanele, schimbând între derulare 
repede-înainte, fără imagine pe ecran, şi imagine la viteză 
normală, pentru a putea verifica cronometrul. La 
unsprezece şi cincizeci noaptea, lăsă caseta să ruleze 
normal. Cronometrul înregistra timpul, secundă după 
secundă. La unsprezece cincizeci şi doi se văzu mişcare la 
capătul îndepărtat al coridorului. O echipă de trei oameni 
ieşi din întuneric. Două femei şi un bărbat, purtând cu toţii 
salopete negre. Aveau feţe hispanice. Erau toţi scunzi şi 
îndesaţi, bruneţi, cu feţe blazate. Bărbatul împingea un 
cărucior. Acesta avea un sac de gunoi negru prins în faţă, 
iar tăvile erau pline cu cârpe şi doze cu spray, pe rafturile 
din spate. Una dintre femei ducea un aspirator. Îl ţinea pe 


spate, ca pe un rucsac. Avea un furtun lung, cu un vârf larg. 
Cealaltă femeie ducea într-o mână o găleată, iar în cealaltă 
un mop. Mopul avea un burete pătrat la capăt şi o 
articulaţie complicată la jumătatea mânerului, pentru 
stoarcerea surplusului de apă. Toţi trei purtau mănuşi de 
cauciuc, care păreau foarte deschise la culoare, pe mâinile 
lor. Ori erau din plastic transparent, ori aveau culoarea 
galben deschis. Toţi trei păreau obosiţi. Cum sunt cei care 
lucrează în tura de noapte. Dar păreau ordonaţi, curaţi şi 
profesionişti. Erau tunşi îngrijit, iar expresia lor spunea: 
Ştim că nu e cea mai interesantă slujbă din lume, dar o vom 
face aşa cum trebuie. Froelich opri banda şi îngheţă 
imaginea, când cei trei se apropiau de uşa lui Stuyvesant. 

— Cine sunt? întrebă Reacher. 

— Angajaţi direcţi ai guvernului, răspunse Froelich. 
Majoritatea celor care fac curăţenie prin birouri în oraşul 
ăsta sunt angajaţi prin contract, cu salariul minim, fără 
prime şi beneficii, anonimi cu o rată de migraţie foarte 
mare. Aşa e în orice oraş. Dar noi angajăm oameni proprii. 
Şi FBl-ul la fel. Avem nevoie de un anumit grad de 
încredere, bineînţeles. Păstrăm tot timpul două echipe. Li 
se ia un interviu detaliat, trecutul lor este verificat şi nu 
intră pe uşă decât dacă sunt oameni corespunzători. Apoi îi 
plătim foarte bine, le oferim asigurare de sănătate totală, 
asigurare stomatologică, concedii de odihnă plătite, tot ce 
trebuie. Sunt membri ai departamentului, la fel ca toţi 
ceilalţi. 

— Şi ei răspund la acest tratament? 

Ea aprobă din cap. 

— În general, sunt minunaţi. 

— Dar tu crezi că această echipă a introdus scrisoarea. 

— Nu se poate ajunge la altă concluzie. 

Reacher arătă spre ecran. 

— Şi unde ar fi scrisoarea acum? 

— Ar putea fi în coşul de gunoi, într-un plic tare. Ar putea 
fi într-o mapă de plastic, lipită sub una din tăvi sau sub un 


raft. Ar putea fi lipită pe spatele individului, sub salopetă. 

Apăsă butonul de redare şi îngrijitorii intrară în biroul lui 
Stuyvesant. Uşa se închise în urma lor. Camera video 
rămase aţintită în faţă, indiferentă. Cronometrul înregistră 
în continuare, cinci minute, şapte, opt. Apoi, banda se 
termină. 

— Miezul nopţii, spuse Froelich. 

Scoase caseta şi o introduse pe următoarea. Apăsă 
butonul de redare şi data se schimbă în joi, iar cronometrul 
porni exact de la miezul nopţii. Apoi continuă să se deruleze 
încet, două minute, patru, şase. 

— E clar că îşi fac treaba temeinic, zise Neagley. 
Îngrijitorii de la biroul nostru ar fi terminat toată clădirea 
până acum. 

— Lui Stuyvesant îi place să lucreze într-un mediu curat, 
spuse Froelich. 

La şapte minute după miezul nopţii, uşa se deschise şi 
echipa ieşi. 

— Deci, tu presupui că acum scrisoarea este pe birou, zise 
Reacher. 

Froelich aprobă din cap. Înregistrarea îi arătă pe cei din 
echipa de curăţenie începându-şi treaba în spaţiul 
secretariatului. Nu omiteau nimic. lotul era bine şters de 
praf, frecat şi lustruit. Fiecare centimetru de covor era dat 
cu aspiratorul. Coşurile de gunoi erau golite în sacul care îşi 
dublă volumul. Bărbatul părea puţin epuizat de efort. 
Împingea căruciorul pas cu pas, iar femeile se retrăgeau 
odată cu el. La şaisprezece minute după miezul nopţii, 
dispărură în întuneric şi lăsară imaginea nemişcată şi 
tăcută, la fel ca înainte de sosirea lor. 

— Asta e tot, spuse Froelich. În următoarele cinci ore şi 
patruzeci şi patru de minute nu se mai întâmplă nimic. Apoi, 
am schimbat din nou casetele şi nu am mai găsit nimic, de 
la şase, până la opt dimineaţa, la sosirea secretarei, iar 
atunci totul s-a întâmplat exact aşa cum au povestit ea şi 
Stuyvesani. 


— Aşa cum era şi de aşteptat, spuse o voce din pragul uşii. 
Cred că ceea ce spunem noi poate fi crezut. În definitiv, mă 
aflu în serviciul guvernului de douăzeci şi cinci de ani, iar 
secretara mea cred că de şi mai mult timp. 

CINCI. 

Omul din uşă era Stuyvesant, fără doar şi poate. Reacher îl 
recunoscu din apariţia lui pe casetă. Era un bărbat înalt, lat 
în umeri, trecut de cincizeci de ani, dar încă într-o formă 
fizică acceptabilă. Avea o faţă frumoasă, cu ochi obosiţi. 
Purta un costum şi cravată, deşi era duminică. Froelich îl 
privea îngrijorată. În schimb, Stuyvesant se uita la Neagley. 

— Tu eşti femeia de pe casetă, zise el. Din sala de bal, de 
joi seara. 

Era evident că gândea intens. Trase câteva concluzii în 
minte, aprobând din cap, imperceptibil, pentru sine, de câte 
ori acestea păreau raţionale. După o clipă, îşi mută privirea 
de la Neagley la Reacher şi păşi în cameră. 

— Iar tu eşti fratele lui Joe Reacher, zise Stuyvesant. 
Semeni perfect cu el. 

Reacher aprobă din cap. 

— Jack Reacher, zise el, întinzându-i mâna. 

Stuyvesant i-o strânse. 

— Condoleanţe, spuse el. Cu cinci ani întârziere, ştiu, dar 
să ştii că Departamentul Trezoreriei încă îşi aminteşte cu 
afecţiune de fratele tău. 

Reacher înclină din cap. 

— Ea este Frances Neagley, spuse el. 

— Reacher a adus-o ca ajutor în problema auditului, 
completă Froelich. 

Stuyvesant zâmbi scurt. 

— Am bănuit, spuse el. Inteligentă mişcare. Care au fost 
rezultatele? 

În birou se lăsă tăcere. 

— Îmi pare rău dacă v-am jignit, domnule, spuse Froelich. 
Mai devreme. Când am vorbit în felul acela despre casetă. 
Nu făceam altceva decât să le explic situaţia. 


— Care au fost rezultatele auditului? repetă Stuyvesant 
întrebarea. 

Froelich nu răspunse nimic. 

— Atât de rele? i se adresă Stuyvesant. Ei bine, sper să fie 
aşa. L-am cunoscut şi eu pe Joe Reacher. Nu atât de bine ca 
tine, dar am intrat în contact, din când în când. Era 
impresionant. Presupun că fratele lui este cel puţin pe 
jumătate la fel de inteligent. lar doamna Neagley, probabil 
şi mai inteligentă. Caz în care sunt sigur că au găsit 
modalităţi de a pătrunde. Am dreptate? 

— Trei absolut sigure, zise Froelich. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— În sala de bal, asta e clar, spuse el. Probabil că şi la 
locuinţa familială şi la acel blestemat de eveniment în aer 
liber, din Bismarck. Am dreptate? 

— Da, zise Froelich. 

— Niveluri de performanţă diferite, spuse Neagley. Puțin 
probabil să poată fi repetate. 

Stuyvesant ridică o mână şi o opri. 

— Să mergem în sala de şedinţe, zise el. Vreau să 
discutăm despre baseball. 

Îi conduse pe nişte coridoare înguste şi şerpuite, până 
într-o cameră relativ spațioasă, plasată în centrul 
complexului. Înăuntru era o masă lungă, cu zece scaune, 
câte cinci pe fiecare latură. Nu erau ferestre. Aceeaşi 
mochetă sintetică cenuşie pe podea şi acelaşi tavan acustic 
deasupra capului. Aceeaşi lumină puternică, de la lămpile 
cu halogen. Lipit de unul dintre pereţi era un dulap mic. 
Avea uşile închise şi pe el erau aşezate trei telefoane, două 
albe şi unul roşu. Stuyvesant se aşeză şi făcu semn cu mâna 
spre scaunele din cealaltă parte a mesei. Reacher aruncă o 
privire spre un avizier uriaş, plin de notițe cu menţiunea 
confidenţial. 

— Voi fi neobişnuit de sincer, spuse Stuyvesant. Doar 
temporar, sper că înţelegeţi asta, deoarece sunt de părere 
că meritaţi nişte explicaţii, pentru că Froelich v-a implicat 


având aprobarea mea iniţială şi pentru că fratele lui Joe 
Reacher face parte din familie, ca să spun aşa, iar colega 
lui, la fel. 

— Am lucrat împreună în armată, zise Neagley. 

Stuyvesant aprobă din cap, ca şi cum ar fi fost o concluzie 
pe care o trăsese demult. 

— Haideţi să discutăm despre baseball. Urmăriţi 
meciurile? 

Ceilalţi aşteptară. 

— Washington Senators plecaseră deja, la venirea mea în 
oraş, continuă el. Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu 
Baltimore Orioles, care nu-s nici prea buni, nici prea răi, în 
materie de distracţie. Dar înţelegeţi care este caracteristica 
unică a acestui joc? 

— Lungimea sezonului, spuse Reacher. Şansele de câştig. 

Stuyvesant zâmbi, ca şi cum ar fi acordat o laudă. 

— Poate că eşti mai mult de jumătate din cât era el de 
deştept, zise el. Caracteristica baseball-ului este faptul că 
un sezon obişnuit are o sută şaizeci şi două de meciuri. Cu 
mult mai mult decât orice alte sporturi. Orice alt sport are 
cincisprezece, douăzeci sau treizeci şi ceva de meciuri. 
Baschetul, hocheiul, fotbalul american sau european, toate. 
În orice alt sport, jucătorii pot să se gândească, la un 
moment dat, că pot câştiga absolut toate meciurile dintr-un 
sezon. Este vorba de un obiectiv realist, care să-i motiveze. 
Chiar a şi fost atins, din când în când. Dar în baseball este 
imposibil. Cele mai bune echipe, cei mai mari campioni... 
Chiar şi ei au pierdut cam o treime din meciurile disputate. 
Şi ei pierd cel puţin cincizeci sau şaizeci de meciuri pe an. 
Imaginaţi-vă ce efect are asta, din perspectivă psihologică. 
Eşti un sportiv perfect, ai o competitivitate dusă până la 
fanatism, dar ştii sigur că vei pierde, de mai multe ori chiar. 
Trebuie să fii dispus să faci o anumită adaptare mentală, 
altfel nu ai suporta. În cazul protecţiei prezidenţiale, este 
vorba de acelaşi lucru. Asta vreau să spun. Nu putem 
câştiga în fiecare zi. Aşa că ne-am obişnuit cu asta. 


— Aţi pierdut doar o dată, zise Neagley. În 1963. 

— Nu e adevărat, spuse Stuyvesant. Pierdem în mod 
repetat. Dar nu fiecare înfrângere este importantă. La fel 
ca în baseball. Nu toate loviturile reuşite de ei se 
transformă în puncte, aşa cum nu toate meciurile pierdute 
te vor face să pierzi campionatul. La fel şi în cazul nostru, 
nu fiecare greşeală duce la uciderea celui protejat. 

— Deci, ce vreţi să spuneţi, de fapt? întrebă Neagley. 

Stuyvesant se aplecă în faţă. 

— Vreau să spun că, în ciuda celor relevate de auditul 
vostru, ar trebui să aveţi multă încredere în noi. Nu toate 
erorile ne costă puncte. Înţeleg perfect că această 
încredere în sine nonşalantă poate părea deplasată cuiva 
din exterior. Dar voi trebuie să înţelegeţi că suntem forţaţi 
să gândim aşa. Auditul vostru ne-a arătat câteva scăpări, iar 
noi trebuie, acum, să vedem dacă este posibil să le 
acoperim. Dacă este rezonabil să o facem. Voi lăsa asta la 
aprecierea lui Froelich. Ea conduce spectacolul ăsta. Însă 
ceea ce vreau să sugerez este faptul că trebuie să scăpaţi 
de orice neîncredere pe care aţi putea-o simţi faţă de noi. În 
calitatea voastră de cetăţeni. De impresia că noi am dat 
greş. Pentru că nu este adevărat. Întotdeauna vor exista 
scăpări. Asta face parte din meseria noastră. Asta este 
democraţia. Obişnuiţi-vă cu ea. 

Apoi se lăsă pe spate, ca şi cum ar fi terminat. 

— Cum rămâne totuşi cu această ameninţare? îl întrebă 
Reacher. 

Stuyvesant făcu o pauză, apoi clătină din cap. Se schimbă 
la faţă. Întreaga atmosferă se schimbă. 

— Exact acesta este momentul în care voi înceta să mai fiu 
deschis, zise el. V-am spus că a fost doar un răsfăţ de 
moment. lar dezvăluirea existenţei unei ameninţări a fost o 
greşeală foarte gravă din partea lui Froelich. Tot ce pot 
spune este că interceptăm o mulţime de ameninţări. Apoi, 
ne ocupăm de ele. Cum o facem, este absolut confidenţial. 
În consecinţă, vă voi cere să înţelegeţi că aveţi obligaţia 


absolută de a nu pomeni niciodată despre această situaţie 
altcuiva, după ce veţi pleca de aici. La fel, nimic referitor la 
procedurile noastre. Această interdicţie se bazează pe 
statutul federal. Există sancţiuni pe care le pot aplica. 

Se lăsă tăcere. Reacher nu spuse nimic. 

Neagley rămase tăcută. Froelich părea supărată. 
Stuyvesant o ignoră total şi îi privi pe Reacher şi Neagley, la 
început ostil, apoi gânditor. Începu din nou să gândească 
intens. Se ridică şi se duse la dulapul mic, cel cu 
telefoanele. Se aplecă în faţa lui. Deschise uşile şi scoase 
două foi galbene şi două pixuri. Se întoarse şi puse o foaie şi 
un pix în faţa lui Reacher, iar pe celelalte în faţa lui Neagley. 
Ocoli din nou masa şi se aşeză pe scaunul lui. 

— Scrieţi-vă numele complet, zise el. Toate celelalte nume 
folosite, data naşterii, numărul de asigurări sociale, 
numerele militare de identificare şi adresa curentă. 

— Pentru ce? întrebă Reacher. 

— Faceţi cum v-am spus, spuse Stuyvesant. 

Reacher avu o ezitare, după care apucă pixul. 

Froelich îl privea neliniştită. Neagley îi aruncă şi ea o 
privire, ridică din umeri şi începu să scrie. Reacher aşteptă 
o secundă, apoi îi urmă exemplul. Termină cu mult înaintea 
ei. Nu avea decât un prenume şi nici o adresă curentă. 
Stuyvesant veni în spatele lor şi luă foile de pe masă. Nu 
spuse nimic şi ieşi din cameră, cu foile strânse sub braţ. Uşa 
se trânti cu zgomot în urma lui. 

— Am dat de belea, spuse Froelich. Şi v-am făcut probleme 
şi vouă. 

— Nu-ţi face griji, zise Reacher. Ne va pune să semnăm un 
gen de acord de confidenţialitate, asta e tot. Presupun că s- 
a dus să le dea la printat. 

— Dar ce-o să-mi facă mie? 

— Probabil că nimic. 

— Mă retrogradează? Sau mă concediază? 

— Stuyvesant a autorizat auditul. Care a fost necesar, din 
cauza amenințărilor. Cele două lucruri sunt interconectate. 


Îi vom spune că noi te-am presat cu întrebări. 

— O să mă retrogradeze, spuse Froelich. Nu i-a plăcut de 
la început ideea auditului. Mi-a spus că trădează o lipsă de 
încredere în propriile puteri. 

— Prostii, zise Reacher. Noi făceam tot timpul chestii de 
genul acesta. 

— Auditurile ajută la creşterea încrederii în propriile 
puteri, spuse Neagley, cel puţin asta a rezultat din 
experienţa noastră. E mai bine să ştii ceva sigur, decât să 
speri că va fi bine. 

Froelich îşi îndepărtă privirea şi nu răspunse. În cameră 
se lăsă liniştea. Aşteptară cu toţii, cinci minute, apoi zece, 
cincisprezece. Reacher se ridică şi se întinse. Se duse la 
dulăpior şi se uită la telefonul roşu. Îl ridică şi îl duse la 
ureche. Nu avea ton. Îl puse înapoi şi examină notițele 
confidenţiale de pe tablă. Tavanul era jos şi simţea căldură 
în creştetul capului, de la lămpile cu halogen. Se aşeză din 
nou, îşi răsuci scaunul, îl înclină pe spate şi îşi aşeză 
picioarele pe scaunul de alături. Se uită la ceas. Stuyvesant 
plecase de douăzeci de minute. 

— Ce naiba face? zise Reacher. Le bate la maşină chiar el? 

— Şi-o fi chemând agenţii, spuse Neagley. Poate ne bagă 
pe toţi la puşcărie, ca să fie sigur c-o să tăcem pentru 
eternitate. 

Reacher căscă şi zâmbi. 

— Îi mai acordăm zece minute. Dacă nu vine, plecăm. 
Mergem cu toţii undeva să mâncăm. 

Stuyvesant se întoarse după alte cinci minute. Intră în 
cameră şi închise uşa. Nu avea nici o hârtie în mână. Se 
aşeză pe scaunul pe care stătuse şi înainte şi se sprijini cu 
palmele pe masă. Începu să bată un mic ritm rapid, cu 
degetele. 

— OK, zise el. Unde rămăseserăm? Cred că Reacher 
pusese o întrebare. 

Reacher îşi cobori picioarele de pe scaun şi se întoarse 
spre Stuyvesant. 


— Da? întrebă el. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Ai întrebat cum rămâne cu această ameninţare anume. 
Ei bine, e vorba de ceva care vine fie din interior, fie din 
exterior. E clar că altă variantă nu există. 

— Acum discutăm despre asta? 

— Da, replică Stuyvesant. 

— De ce? Ce s-a schimbat? 

Stuyvesant ignoră întrebarea. 

— Dacă treaba asta vine din interior, are vreun rost să ne 
facem probleme? Poate că nu, pentru că este ca şi în 
baseball. Dacă Yankees vin în oraş şi se laudă c-or să-i bată 
pe Orioles, asta nu-nseamnă că e şi adevărat, nu? Să te 
lauzi că faci ceva nu-i totuna cu a face acel ceva. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Vă cer părerea, spuse Stuyvesant. 

Reacher ridică din umeri. 

— OK, zise el. Deci, crezi că e o ameninţare din exterior? 

— Nu, eu cred că-i o intimidare din interior, cu scopul de a 
afecta cariera lui Froelich. Şi acum, întrebaţi-mă ce voi face 
în privinţa asta. 

Reacher îi aruncă o privire. Se uită la ceas. Se uită la 
perete. Douăzeci şi cinci de minute, într-o seară de 
duminică, în interiorul triunghiului D. C. 

— Maryland - Virginia. 

— Ştiu ce-o să faceţi în privinţa asta, zise el. 

— Ştii? 

— O să ne angajezi, pe mine şi pe Neagley, pentru o 
investigaţie internă. 

— Asta voi face? 

Reacher aprobă din cap. 

— Dacă eşti îngrijorat în legătură cu o intimidare din 
interior, atunci ai nevoie de o investigaţie internă. Asta e 
clar. Şi nu-ţi poţi folosi oamenii proprii, pentru că este 
posibil să dai chiar peste personajul negativ. În plus, nu vrei 
să implici FBl-ul, pentru că nu aşa se lucrează în 


Washington. Nimeni nu-şi spală rufele murdare în public. 
Aşa că ai nevoie de cineva din exterior. Şi ai doi astfel de 
oameni chiar în faţa ta, deja implicaţi, pentru că i-a implicat 
Froelich. Aşa că fie pui capăt acestei implicări, fie hotărăşti 
să o extinzi. Ai prefera să o extinzi, pentru că în felul ăsta 
nu trebuie să retrogradezi un agent excelent, pe care 
tocmai l-ai promovat. Dar poţi să ne foloseşti? Sigur că poţi. 
Cine ar fi mai potrivit, decât fratele lui Joe Reacher? Joe 
Reacher este practic un sfânt, în Trezorerie. Aşa că eşti 
acoperit. La fel şi eu. Datorită lui Joe, eu mă bucur de o 
credibilitate automată, încă de la început. Şi am fost un bun 
investigator, în armată. La fel şi Neagley. Ştii asta, pentru că 
tocmai ai verificat. Presupun că tocmai ai petrecut douăzeci 
şi cinci de minute discutând la Pentagon şi la Agenţia 
Naţională de Securitate. De aceea ai vrut acele detalii. Ne- 
au verificat în computerele lor şi am ieşit curaţi. Mai mult 
decât curaţi, probabil, pentru că sunt convins că aprobările 
noastre de acces la informaţii secrete există încă la dosar şi 
sunt sigur că sunt de un nivel mult mai mare decât ai fi avut 
nevoie. 

Stuyvesant aprobă din cap. Părea satisfăcut. 

— lată o analiză excelentă, spuse el. Veţi primi slujba, 
imediat ce primesc nişte copii fizice ale acelor aprobări de 
acces. Ar trebui să ajungă aici într-o oră, două. 

— Poţi să faci asta? întrebă Froelich. 

— Pot să fac ce vreau, zise Stuyvesant. Preşedinţii dau 
multă autoritate celor de la care se aşteaptă să-i menţină în 
viaţă. 

Linişte. 

— Eu voi fi suspect? întrebă Stuyvesant. 

— Nu, spuse Reacher. 

— Poate că ar trebui să fiu. Poate că eu ar trebui să fiu 
primul suspect. Poate că m-am simţit obligat să promovez o 
femeie, din cauza presiunilor specifice acestor vremuri, dar, 
de fapt, nu-mi place asta, aşa că o lucrez pe la spate, ca s-o 
fac să intre în panică şi să se discrediteze. 


Reacher nu spuse nimic. 

— Aş fi putut să găsesc un prieten sau o rudă, ale cărei 
amprente nu au fost luate niciodată. Aş fi putut să plasez 
hârtia pe birou la şapte şi jumătate, miercuri seara, şi să-i 
dau instrucţiuni secretarei să nu o observe. Ea mi-ar fi 
urmat ordinul. Sau aş fi putut să le ordon îngrijitorilor să o 
strecoare, în acea noapte. Şi ei ar fi urmat acest ordin. Dar 
ar fi urmat, la fel de bine, şi ordinele lui Froelich. Ea ar 
trebui să fie, probabil, a doua pe lista suspecţilor. Poate că 
şi ea are un prieten sau o rudă ale cărei amprente nu au 
fost luate niciodată şi poate că a pus totul la cale ca să 
rezolve problema în mod spectaculos şi să câştige mai 
multă credibilitate. 

— Numai că nu eu am pus totul la cale, replică Froelich. 

— Niciunul dintre voi nu este suspect, zise Reacher. 

— De ce? întrebă Stuyvesant. 

— Pentru că Froelich a venit la mine de bunăvoie şi pentru 
că ştia câte ceva despre mine, de la fratele meu. Tu ne-ai 
angajat imediat după ce ne-ai verificat dosarele militare. 
Niciunul dintre voi nu ar fi făcut aşa ceva dacă ar fi avut 
ceva de ascuns. Riscul e prea mare. 

— Poate că ne credem mai deştepţi decât tine. O 
investigaţie internă care să nu ne ia în calcul şi pe noi ar fi 
cea mai bună acoperire. 

Reacher clătină din cap. 

— Niciunul dintre voi nu este atât de prost. 

— Bine, replică Stuyvesant, pe un ton satisfăcut. Atunci, să 
conchidem că e vorba de un rival gelos, din departament. 
Să presupunem că ar fi conspirat cu îngrijitorii. 

— Poate fi vorba de o „ea“, zise Froelich. 

— Unde sunt îngrijitorii acum? întrebă Reacher. 

— Sunt suspendaţi, răspunse Stuyvesant. Sunt acasă, în 
concediu cu plată. Locuiesc împreună. Una dintre femei 
este soţia bărbatului, iar cealaltă este cumnata lui. A doua 
echipă lucrează ore suplimentare, ca să compenseze, iar 
chestia asta mă costă o avere. 


— Care e versiunea lor? 

— Nu ştiu nimic, despre nimic. N-au adus nici o hârtie, n- 
au văzut-o, nu era acolo atunci când au fost ei în birou. 

— Dar tu nu-i crezi. 

Stuyvesant rămase tăcut câteva clipe lungi. Se jucă cu 
manşetele cămăşii şi apoi îşi puse din nou palmele pe masă. 
— Sunt angajaţi de încredere, zise el. Sunt foarte agitaţi 

pentru că sunt suspectaţi. Foarte supăraţi. Chiar speriaţi. 
Dar, în acelaşi timp, sunt calmi. De parc-ar şti că n-o să 
putem dovedi nimic, pentru că n-au făcut nimic. Sunt puţin 
nedumeriţi. Au trecut un test cu detectorul de minciuni. Toţi 
trei. 

— Atunci, îi crezi. 

Stuyvesant clătină din cap. 

— Nu pot să-i cred. Cum aş putea? Aţi văzut casetele. Cine 
altcineva ar fi putut să pună acolo foaia aia blestemată? O 
fantomă? 

— În concluzie, care e părerea dumitale? 

— Cred că cineva din birou, o persoană pe care eio 
cunosc, le-a cerut să facă asta, explicându-le că este o 
procedură de testare de rutină, ca un joc de strategie sau o 
misiune secretă, le-a spus că nu e vorba de nimic rău şi i-a 
pregătit pentru ceea ce avea să se întâmple în continuare, 
în legătură cu înregistrarea video, interogatoriul şi 
detectorul de minciuni. Cred că asta poate face pe cineva să 
fie suficient de calm ca să poată trece de poligraf. Dacă sunt 
convinşi că nu au făcut nimic rău şi că nu vor exista 
consecinţe neplăcute, pot trece testul. Dacă sunt convinşi 
că, în acest fel, ajută departamentul. 

— Ai mers pe pista asta cu ei? 

Stuyvesant clătină din cap. 

— Asta o să fie sarcina voastră, zise el. Eu nu mă pricep la 
interogatorii. 

Plecă la fel de brusc cum venise. Se ridică şi ieşi, pur şi 
simplu, din cameră. Uşa se închise în urma lui, lăsându-i pe 


Reacher, Neagley şi Froelich la masă, în lumina 
strălucitoare şi în linişte. 

— N-o să fiţi prea populari, spuse Froelich. Cei care se 
ocupă de investigaţii interne nu sunt niciodată populari. 

— Nu mă interesează să fiu popular, replică Reacher. 

— lar eu am deja o slujbă, zise Neagley. 

— Ia-ţi un concediu, spuse Reacher. Rămâi aici, să fii lipsită 
de popularitate, alături de minte. 

— Bani o să primesc pentru chestia asta? 

— Sunt sigură că va exista un onorariu, spuse Froelich. 

Neagley ridică din umeri. 

— OK. Cred că partenerii mei vor considera asta o chestie 
de prestigiu. Doar e o misiune guvernamentală, nu? Ar 
trebui să mă întorc la hotel, să dau câteva telefoane, să văd 
dacă se pot descurca fără mine, o vreme. 

— Vrei să mergem mai întâi să mâncăm? întrebă Froelich. 

Neagley negă din cap. 

— Nu, o să mănânc în cameră. Mergeţi voi doi. 

Se întoarseră pe coridoare la biroul lui Froelich, iar ea 
chemă un şofer pentru Neagley. Apoi o conduse la garaj, 
după care urcă din nou la etaj, unde îl găsi pe Reacher 
stând tăcut, la biroul ei. 

— Între voi doi e ceva? întrebă ea. 

— Între cine? 

— Între tine şi Neagley. 

— Ce fel de întrebare e asta? 

— S-a comportat cam ciudat când am vorbit despre cină. 

EI clătină din cap. 

— Nu, nu e nimic între noi. 

— A existat vreodată? Păreţi extrem de apropiaţi. 

— Da? 

— E evident că te place şi e la fel de evident că şi tu o placi 
pe ea. Şi mai e şi drăguță. 

El aprobă din cap. 

— Chiar îmi place de ea. Şi e drăguță. Dar nu a existat 
niciodată între noi ceva de genul acesta. 


— De ce nu? 

— De ce nu? Pur şi simplu, nu s-a întâmplat. Ştii cum e, 
nu? 

— Cred că da. 

— Oricum, nu văd de ce te interesează asta. Eşti fosta 
prietenă a fratelui meu, nu a mea. Nici măcar nu-ţi ştiu 
numele. 

— M.E., spuse ea. 

— Marta Enid? întrebă Reacher. Mildred Eliza? 

— Să mergem, replică Froelich. Cină, acasă la mine. 

— La tine? 

— Restaurantele sunt imposibile aici, duminică seara. Şi, 
oricum, nu mi-aş putea permite. În plus, încă mai am unele 
lucruri de-ale lui Joe la mine. Poate că ar trebui să le iei tu. 

Froelich locuia într-o căsuţă călduroasă, într-un cartier 
lipsit de strălucire, dincolo de Anacostia River, în apropiere 
de Baza Boiling a Forţelor Aeriene. Era una dintre acele 
case de oraş în care tragi draperiile şi te concentrezi numai 
asupra interiorului. Maşinile se parcau pe stradă, iar în 
spatele uşii de lemn de la intrare era un hol mic, care dădea 
direct în camera de zi. Era un spaţiu confortabil. Podele de 
lemn, un covor, mobilă demodată. Un televizor mic, la care 
era legată o cutie mare de conectare la cablu. Câteva cărţi 
pe un sertar, un mic sistem audio, cu un vraf înalt de CD-uri 
sprijinit de el. Caloriferele erau pornite, aşa că Reacher îşi 
scoase haina neagră şi o aruncă pe spătarul unui scaun. 

— N-aş vrea să fie cineva din interior, spuse Froelich. 

— Dacă stai să te gândeşti, ar fi mai bine aşa, decât să 
existe o ameninţare exterioară reală. 

Ea încuviinţă din cap şi se duse spre partea din spate a 
camerei, unde o arcadă se deschidea în bucătăria folosită şi 
pe post de sufragerie. Froelich se uită în jur, puţin 
nedumerită, ca şi cum se întreba la ce foloseau toate acele 
aparate şi dulăpioare. 

— Am putea să comandăm mâncare chinezească, strigă 
Reacher. 


Froelich îşi scoase haina, o împături în două şi o aşeză pe 
un taburet. 

— Poate că ar fi mai bine, zise ea. 

Purta o bluză albă şi fără haină părea mai blândă şi mai 
feminină. Bucătăria era luminată cu becuri obişnuite, de 
intensitate redusă, mai puţin aspre cu tenul ei, în 
comparaţie cu lămpile puternice cu halogen din birou. 
Reacher o privi şi văzu ceea ce văzuse probabil şi Joe, cu 
opt ani în urmă. Froelich găsi într-un sertar un meniu de la 
o firmă ce făcea livrări la domiciliu, formă un număr la 
telefon şi dădu comanda. Supă fierbinte cu smântână şi pui 
General Iso, două porţii. 

— E bine? întrebă ea. 

— Nu-mi spune, replică el. Asta îi plăcea lui Joe. 

— Încă mai am o parte din lucrurile lui, zise ea. Ar trebui 
să vii să le vezi. 

Froelich porni în faţa lui, conducându-l înapoi în hol şi apoi 
în sus, pe scări. În partea din faţă a casei era o cameră de 
oaspeţi. În ea, un dulap adânc, cu o singură uşă. Un bec se 
aprinse automat când Froelich deschise uşa. Dulapul era 
plin cu tot felul de chestii, dar pe bară era un şir lung de 
costume şi cămăşi, încă împachetate în plasticul de la 
curăţătorie, puţin îngălbenit şi sfărâmicios din cauza 
trecerii timpului. 

— Sunt ale lui, spuse Froelich. 

— Le-a lăsat aici? întrebă Reacher. 

Ea atinse umărul unuia dintre costume, prin plastic. 

— Am crezut că se va întoarce după ele, zise ea. Dar nu s-a 
întors, tot anul. Cred că n-a avut nevoie de ele. 

— Presupun că avea multe costume. 

— Vreo două duzini. 

— Cum poate un om să aibă douăzeci şi patru de costume? 

— Îi plăcea să se îmbrace elegant. Sunt sigură că-i 
aminteşti asta. 

Reacher rămase nemişcat. Aşa cum îşi amintea el, Joe 
purta o singură pereche de pantaloni scurţi şi un tricou. 


Iernile purta pantaloni kaki. Când era foarte frig, îşi mai 
punea o jachetă uzată de pilot, din piele. Asta era tot. La 
înmormântarea mamei lor, purtase un costum negru foarte 
protocolar, iar Reacher crezuse că era de împrumut. Dar 
poate că nu era. Poate că munca în Washington îi schimbase 
stilul. 

— Ar trebui să le iei tu, zise Froelich. Sunt proprietatea ta, 
de fapt. Presupun că tu erai ruda lui cea mai apropiată. 

— Cred că da. 

— Mai am şi o cutie. Lucruri pe care le-a lăsat aici şi după 
care nu s-a mai întors. 

Reacher îi urmă privirea spre podeaua dulapului şi văzu o 
cutie de carton, aşezată sub şina pentru haine. Părţile 
laterale erau împăturite una peste cealaltă. 

— Povesteşte-mi despre Molly Beth Gordon, zise Reacher. 

— Ce e cu ea? 

— După ce au murit, am presupus că exista ceva între ei. 

Froelich clătină din cap. 

— Erau apropiaţi. Asta nu se poate nega. Dar lucrau 
împreună. Ea era asistenta lui. Joe nu s-ar fi încurcat 
niciodată cu cineva din biroul lui. 

— De ce v-aţi despărţit? întrebă el. 

La parter se auzi soneria de la uşă. Sunetul era puternic, 
în liniştea de duminică. 

— Mâncarea, spuse Froelich. 

Coborâră şi mâncară împreună la masa din bucătărie, în 
tăcere. Părea o scenă curios de intimă, dar şi distantă. Ca 
doi străini care stăteau alături, într-o călătorie lungă cu 
avionul. Se simţea o legătură între ei, dar şi lipsa unei astfel 
de legături. 

— Poţi rămâne aici peste noapte, zise ea. Dacă vrei. 

— Nu mi-am eliberat camera de la hotel. 

Ea aprobă din cap. 

— O poţi face mâine. Iar apoi, poţi să te stabileşti aici. 

— Dar Neagley? 

Tăcere, pentru o secundă. 


— Şi ea, dacă vrea. Mai există un dormitor, la etajul trei. 

— OK, spuse el. 

Terminară masa, iar Reacher aruncă cutiile la gunoi şi goli 
farfuriile. Ea porni maşina de spălat vase. Apoi, sună 
telefonul. Froelich se duse în camera de zi, ca să răspundă. 
Vorbi câteva clipe, închise şi se întoarse în bucătărie. 

— Era Stuyvesant, zise ea. V-a dat aprobarea oficială. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Atunci, sun-o pe Neagley şi spune-i să se pregătească. 

— Acum? 

— Când ai o problemă, o rezolvi, spuse el. Ăsta e stilul 
meu. Spune-i să iasă în faţa hotelului, peste treizeci de 
minute. 

— Cu ce începi? 

— Cu înregistrarea video, răspunse Reacher. Vreau să văd 
din nou casetele. Şi vreau să discut cu omul care se ocupă 
de această parte a operaţiunii. 

Treizeci de minute mai târziu o luară pe Neagley de pe 
trotuar, din faţa hotelului. Se schimbase într-un costum 
negru, cu o jachetă scurtă. Pantalonii erau croiţi strâmt. 
Arăta destul de bine din spate, după părerea lui Reacher. 
Văzu că şi Froelich era de aceeaşi părere, chiar dacă nu 
spuse nimic. Conduse în tăcere, cinci minute, şi ajunseră 
înapoi la birourile Serviciului Secret. Froelich porni direct 
spre biroul ei şi îi lăsă pe Reacher şi Neagley cu agentul 
care se ocupa de supravegherea video. Era un individ slab, 
micuţ şi agitat, în haine de duminică, care venise imediat ce 
fusese anunţat că trebuie să se întâlnească cu ei. Părea 
puţin nedumerit. Îi conduse într-o cameră de mărimea unei 
debarale, plină cu şiruri de aparate de înregistrare. Un 
perete era ocupat de o bibliotecă cu rafturi până la tavan, 
pe care erau aranjate frumos sute de casete VHS, în cutii 
negre de plastic. Aparatele de înregistrare video erau 
unităţi simple, cenuşii. 'Tot spaţiul acela strâmt era plin de 
cabluri întinse îngrijit şi manuale cu proceduri prinse pe 
pereţi. Se auzea sunetul scăzut al motoraşelor în funcţiune, 


se simţea un miros de plăci cu circuite încălzite, iar afişajele 
cu LED-uri verzi clipeau neîncetat. 

— Sistemul lucrează practic singur, spuse omul. Există 
patru aparate de înregistrare subordonate fiecărei camere 
video, câte şase ore pe o casetă, aşa că schimbăm toate 
casetele o dată pe zi, le înregistrăm, le păstrăm trei luni şi 
apoi le reutilizăm. 

— Unde sunt originalele pentru noaptea respectivă? 
întrebă Reacher. 

— Chiar aici, zise omul. 

Căută în buzunar şi scoase un grup de chei mici de alamă, 
prinse pe un inel. Se lăsă pe vine, în spaţiul strâmt, şi 
deschise un dulăpior mic. Scoase trei casete. 

— Acestea sunt cele trei după care am făcut copii pentru 
Froelich, spuse el, stând în genunchi. 

— E vreun loc în care putem să ne uităm la ele? 

— Nu există nici o diferenţă faţă de copii. 

— Ei, se mai pierd detalii prin copiere, zise Reacher. 
Regula numărul unu: foloseşte originalele. 

— OK, spuse omul. Cred că puteţi să le vedeţi chiar aici. 

Se ridică stângaci, împinse şi trase de nişte echipamente 
de pe un birou, întoarse un monitor mic spre exterior şi 
porni un aparat de redare. Pe ecran apăru un pătrat 
cenuşiu. 

— Chestiile astea nu au telecomandă, zise el. Va trebui să 
folosiţi butoanele. 

Puse cele trei casete în ordine cronologică. 

— Nişte scaune găsim? întrebă Reacher. 

Tipul ieşi şi se întoarse trăgând după el două scaune. 
Acestea se încurcară în cadrul uşii şi se chinui ceva până 
reuşi să le aşeze pe amândouă în faţa biroului îngust. Apoi 
se uită în jur, nu foarte împăcat cu gândul că lăsa singuri 
nişte străini pe micul lui domeniu. 

— Cred c-o să aştept jos, spuse el. Chemaţi-mă când 
terminaţi. 

— Cum te numeşti? întrebă Neagley. 


— Nendick, răspunse bărbatul, timid. 

— OK, Nendick, zise ea. Fii sigur c-o să te chemăm. 

Omul ieşi din cameră şi Reacher puse a treia casetă în 
aparat. 

— Ştii ceva? spuse Neagley. Tipul n-a aruncat nici măcar o 
privire spre fundul meu. 

— Nu? 

— Aşa fac bărbaţii, de obicei, când port pantalonii ăştia. 

— Da? 

— De obicei. 

Reacher privea fix ecranul video negru. 

— Poate că e homosexual, spuse el. 

— Avea verighetă. 

— Atunci, poate că încearcă să evite orice tentaţii 
nepotrivite. Sau poate e obosit. 

— Sau poate că îmbătrânesc eu, zise Neagley. 

Reacher apăsă butonul de derulare rapidă înapoi. Motorul 
începu să se învârtă. 

— Caseta a treia, spuse el. Joi dimineaţă. O s-o luăm de la 
sfârşit spre început. 

Aparatul derula rapid. Reacher urmări contorul, apăsă 
butonul de redare şi pe ecran apăru un birou gol, peste 
imagine fiind suprapuse indicaţiile cronometrului, care 
arăta data acelei zile de joi şi ora 7:55 a.m. Apăsă pe 
derulare înainte şi apoi opri pe ecran imaginea, în 
momentul în care intră secretara, exact la opt dimineaţa. 
Reacher se aşeză mai bine pe scaun, apăsă tasta de redare 
şi o urmări pe secretară, care intră în spaţiul pătrat, îşi 
scoase haina şi o agăţă pe cuier. Trecu la o distanţă de un 
metru de uşa lui Stuyvesant şi se aplecă în spatele biroului 
ei. 

— Îşi aşează geanta, zise Neagley. Pe podea, în spaţiul 
pentru picioare. 

Secretara era o femeie de vreo şaizeci de ani. Pentru o 
clipă, se întoarse cu faţa spre camera video. Avea o figură 


de persoană respectabilă. Severă, dar blândă. Se aşeză 
greoi, îşi aranjă scaunul şi deschise o agendă de pe birou. 

— Verifică programul zilei, spuse Neagley. 

Secretara rămase pe scaun, prinsă cu agenda de lucru. 
Apoi se ocupă de un vraf înalt de rapoarte. O parte le puse 
într-un sertar, iar pe altele aplică ştampila ei, mutându-le 
din partea dreaptă în partea stângă a biroului. 

— Ai văzut vreodată atâta hârţogăraie? întrebă Reacher. E 
mai rău ca în armată. 

Secretara se întrerupse din lucrul la teancul de hârtii de 
două ori, ca să răspundă la telefon. Dar nu se mişcă de pe 
scaun. Reacher derulă rapid până ce Stuyvesant intră în 
birou, la opt şi zece. Purta un palton închis la culoare, 
negru sau cenuşiu închis. Avea în mână o servietă îngustă. 
Îşi scoase paltonul şi îl agăţă în cuier. Înainta în zona 
pătrată şi capul secretarei se mişcă, de parcă ar fi vorbit cu 
el. Stuyvesant îşi aşeză servieta pe birou într-un unghi 
perfect şi îi reglă poziţia. Se aplecă să discute cu ea. Înclină 
o dată din cap, apoi îşi îndreptă spatele şi porni spre uşa lui, 
fără servietă. Dispăru în birou. Cronometrul numără patru 
secunde. Stuyvesant apăru din nou în pragul uşii şi îşi 
chemă secretara. 

— A găsit-o, spuse Reacher. 

— Chestia cu servieta este ciudată, zise Neagley. De ce a 
lăsat-o acolo? 

— Poate că avea o întâlnire la prima oră, răspunse 
Reacher. Poate că a lăsat-o acolo pentru că ştia că urma să 
plece imediat. 

Reacher derulă cu viteză înainte, pe durata orei 
următoare. Oameni intrau şi ieşeau rapid din birou. 
Froelich apăru de două ori. Apoi sosi o echipă de 
criminalişti, care plecă douăzeci de minute mai târziu, cu 
scrisoarea într-o pungă de plastic specială pentru păstrarea 
probelor. Apăsă pe derulare înapoi. Toată activitatea de 
dimineaţă se desfăşură din nou pe ecran, în sens invers. 
Echipa de investigatori plecă şi apoi sosi, Froelich ieşi şi 


intră de două ori, Stuyvesant plecă şi sosi, iar apoi 
secretara lui făcu acelaşi lucru. 

— Şi acum, partea plictisitoare, zise Reacher. Ore întregi 
în care nu se întâmplă nimic. 

Imaginea se stabiliză pe o reprezentare fixă a zonei goale, 
în timp ce cronometrul se derula rapid în sens invers. Nu se 
întâmpla absolut nimic. Nivelul detaliilor de pe caseta 
originală era mai bun decât în cazul copiei, însă nu ajuta cu 
nimic. Imaginea era cenuşie şi lăptoasă. Suficientă pentru o 
supraveghere video, dar nu ar fi câştigat nici un premiu de 
calitate, din punct de vedere tehnic. 

— Ştii ceva? zise Reacher. Am fost poliţist timp de 
treisprezece ani şi nu am găsit niciodată ceva semnificativ 
pe o casetă de supraveghere. Nici măcar o dată. 

— Nici eu, spuse Neagley. Şi câte ore am petrecut aşa. 

La şase dimineaţa, caseta se opri. Reacher o scoase şi 
derulă rapid a doua casetă până la final, după care 
începură cercetarea răbdătoare, în sens invers. 
Cronometrul trecu de ora cinci şi se îndreptă rapid spre 
patru. Nu se întâmpla nimic. Biroul era tot acolo, nemişcat, 
cenuşiu şi gol. 

— De ce facem chestia asta acum? întrebă Neagley. 

— Pentru că eu sunt un tip nerăbdător, răspunse Reacher. 

— Vrei să punctezi pentru armată, nu? Vrei să le arăţi 
acestor civili cum lucrează adevărații profesionişti. 

— Nu mai e nimic de dovedit, spuse Reacher. Am punctat 
deja de trei ori şi jumătate. 

Se aplecă mai aproape de ecran. Se strădui să-şi menţină 
privirea concentrată. Patru dimineaţa. Nu se întâmpla 
nimic. Nimeni nu plasa nici o scrisoare. 

— Sau poate că altul e motivul pentru care facem asta 
acum? zise Neagley. Poate că încerci să-l întreci pe fratele 
tău. 

— Nu e nevoie să fac asta. Ştiu exact care era raportul 
dintre noi. Şi nu mă interesează ce cred alţii referitor la 
asta. 


— Ce s-a întâmplat cu el? 

— A murit. 

— Asta am înţeles, într-un târziu. Dar cum? 

— A fost ucis. La datorie. Imediat după ce am părăsit eu 
armata. În Georgia, la sud de Atlanta. O întâlnire 
clandestină cu un informator, într-o operaţiune de 
falsificare de bani. Li s-a întins o cursă. A fost împuşcat de 
două ori, în cap. 

— I-au prins pe tipii care au făcut-o? 

— Nu. 

— Groaznic. 

— Nu chiar. În schimb, i-am prins eu. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Tu ce crezi? 

— OK, cum s-a întâmplat? 

— Erau o echipă tată-fiu. L-am înecat pe fiu în piscină. Pe 
tată l-am ars de viu, într-un incendiu. După ce l-am 
împuşcat în piept cu un glonţ cu vârf găurit, calibru 44. 

— Mi se pare suficient. 

— Morala poveştii: nu te pune cu mine sau cu ai mei. Mi-aş 
fi dorit doar ca ei să fi ştiut asta dinainte. 

— Vreo urmare? 

— M-am retras rapid. Am stat retras. Am fost obligat să nu 
particip la înmormântare. 

— Urâtă afacere. 

— Tipul cu care se întâlnea a fost ucis şi el. A sângerat 
până a murit, sub rampa unei autostrăzi. A mai fost 
implicată şi o femeie. Din biroul lui Joe. Asistenta lui, Molly 
Beth Gordon. Au ucis-o cu cuțitul, pe aeroportul din Atlanta. 

— l-am văzut numele. Pe panoul de onoare. 

Reacher rămase tăcut. Caseta video se derula rapid, în 
sens invers. Trei dimineaţa, apoi două cincizeci şi ceva. Apoi 
două patruzeci. Nu se întâmpla nimic. 

— Toată afacerea era un fel de cutie a Pandorei, zise el. De 
fapt, a fost vina lui. 

— Eşti aspru. 


— A fost o chestie care l-a depăşit. Tu, de exemplu, te-ai fi 
lăsat prinsă în cursă, la o întâlnire? 

— Nu. 

— Nici eu. 


— Aş aplica procedura de rutină, zise Neagley. Aş veni cu 
trei ore mai devreme, aş sta la pândă, aş supraveghea, aş 
bloca căile de acces. 

— Dar Joe n-a făcut nimic din toate astea. Nu era domeniul 
lui. Joe părea un tip dur. Avea 1,95 înălţime, 120 kg, era 
construit ca un bloc de granit. Nişte mâini ca lopeţile, faţa 
ca o mănuşă de baseball. Eram ca nişte clone, din punct de 
vedere fizic. Dar aveam creiere diferite. El era un tip 
cerebral. Pur. Chiar naiv. Nu se gândea niciodată la lucruri 
murdare. Pentru el, totul era un meci de şah. A primit un 
telefon, a stabilit o întâlnire, s-a dus acolo. Ca şi cum şi-ar fi 
mutat calul sau nebunul. Pur şi simplu nu se aştepta să vină 
cineva şi să răstoarne tabla de şah. 

Neagley nu spuse nimic. Caseta se derula cu viteză. Nu se 
întâmpla nimic. Biroul pătrat era acelaşi, întunecat şi 
neschimbat. 

— După aceea, am fost furios pe el pentru că a fost atât de 
neglijent, zise Reacher. Dar mi-am dat seama că nu puteam 
să-l condamn pentru asta. Ca să fii neatent, trebuie mai 
întâi să ştii la ce să fii atent. Iar el nu ştia. Nu vedea astfel 
de lucruri. Nu gândea aşa. 

— Şi atunci? 

— Şi atunci am fost furios că n-am făcut-o eu pentru el. 

— Ai fi putut să o faci? 

Reacher negă din cap. 

— Nu-l mai văzusem de şapte ani. Habar n-aveam pe unde 
era. Nici el nu ştia unde eram eu. Dar cineva ca mine ar fi 
trebuit să o facă în locul lui. Ar fi trebuit să ceară ajutor. 

— Era prea mândru? 

— Nu, prea naiv. Asta e concluzia. 

— Ar fi putut să reacționeze? La locul faptei? 

Reacher se strâmbă. 

— Cred că indivizii erau destul de buni. Semiprofesionişti, 
după standardele noastre. Trebuie să fi existat o şansă. Dar 
a fost o chestie de o fracțiune de secundă, probabil, ceva 
pur instinctiv. lar instinctele lui Joe erau îngropate complet 


sub învelişul cerebral. Probabil că s-a oprit să gândească. 
Întotdeauna făcea asta. Suficient de mult ca să-l facă să 
pară timid. 

— Naiv şi timid, spuse Neagley. Cei de aici nu sunt de 
aceeaşi părere. 

— Aici probabil că părea un adevărat sălbatic. Totul e 
relativ. 

Neagley se foi pe scaun şi cercetă ecranul. 

— Pregăteşte-te, zise ea. Se apropie ora vrăjitoarelor. 

Cronometrul se derulă înapoi, dincolo de douăsprezece şi 
jumătate. Biroul era lipsit de orice mişcare. Apoi, la 
şaisprezece minute după miezul nopţii, echipa de curăţenie 
apăru repede, cu spatele, din întunericul coridorului de 
ieşire. Reacher îi urmări la viteză mare, până ce intrară cu 
spatele în biroul lui Stuyvesant, la şapte minute după 
miezul nopţii. Apoi trecu caseta pe viteză normală şi îi privi 
ieşind din nou din birou şi făcând curăţenie în spaţiul 
secretariatului. 

— Ce crezi? întrebă el. 

— Par destul de normali, comentă Neagley. 

— Dacă tocmai ar fi lăsat scrisoarea înăuntru, ar mai fi 
părut la fel de liniştiţi? 

Nu se grăbeau. Nu se fereau, nu erau neliniştiţi, stresaţi 
sau agitaţi. Nu aruncau priviri furişe spre uşa biroului lui 
Stuyvesant. Nu făceau altceva decât curăţenie, cu eficienţă 
şi rapiditate. Reacher derulă din nou caseta înapoi şi trecu 
în viteză peste ora 0:07, până când caseta se opri, fix la 
miezul nopţii. O scoase şi introduse prima casetă. O derulă 
până la sfârşit şi apoi o porni în sens invers, până când 
echipa de curăţenie apăru pentru prima dată pe ecran, 
chiar înainte de 23:52. Rulă caseta în sens normal şi îi privi 
intrând în cadru, după care „îngheţă” imaginea într-un 
moment în care toţi trei se vedeau clar. 

— Deci, unde ar fi putut fi? întrebă Reacher. 

— Aşa cum a spus Froelich, ar putea fi oriunde, zise 
Neagley. 


Reacher încuviinţă din cap. Neagley avea dreptate. Cei 
trei ar fi putut ascunde o duzină de scrisori, în haine sau în 
cărucior. 

— Par îngrijoraţi? întrebă el. 

Neagley ridică din umeri. 

— Derulează caseta. Să vedem cum se mişcă. 

Reacher lăsă caseta să se deruleze. Cei trei porniră direct 
spre biroul lui Stuyvesant şi dispărură din imagine, fix la 
23352; 

— Mai arată-mi o dată, zise Neagley. 

Reacher rulă din nou acelaşi segment. Neagley se lăsă pe 
spate şi închise ochii, pe jumătate. 

— Nivelul lor de energie este puţin diferit faţă de când au 
ieşit, spuse ea. 

— Crezi? 

Neagley aprobă din cap. 

— Parcă-s un pic mai înceţi? Ca şi cum ar ezita? 

— Sau ca şi cum s-ar teme că trebuie să facă ceva rău 
acolo, înăuntru? 

Reacher rulă din nou fragmentul de bandă. 

— Nu ştiu, spuse el. E destul de greu de interpretat. Şi e 
clar că nu există nici un fel de dovadă. Doar o senzaţie 
subiectivă. 

Derulă din nou. Nu exista nici o diferenţă reală. Poate că 
păreau mai puţin agitaţi, atunci când intrau, faţă de când 
ieşeau. Sau mai obosiţi. Dar, pe de altă parte, petrecuseră 
cincisprezece minute înăuntru. Şi era un birou relativ mic. 
Deja destul de curat şi ordonat. Poate că aveau obiceiul să 
ia o pauză de zece minute acolo, nevăzuţi de camera video. 
Îngrijitorii nu erau proşti. Poate că-şi puseseră pe birou 
picioarele, nu o scrisoare. 

— Nu ştiu ce să zic, repetă Neagley. 

— Neconcludent? întrebă Reacher. 

— Bineînţeles. Dar pe cine altcineva avem? 

— Pe absolut nimeni. 


Apăsă tasta pentru derulare rapidă înapoi şi priviră 
camera goală, până ajunseră la opt seara. Secretara se 
ridică de la biroul ei, băgă capul în biroul lui Stuyvesant şi 
plecă acasă. Derulă până la 7:31 şi îl priviră pe Stuyvesant 
plecând. 

— OK, spuse Reacher. Cei de la curăţenie au făcut-o. Din 
proprie iniţiativă? 

— Mă îndoiesc foarte tare. 

— Atunci, cine le-a spus să o facă? 

Se opriră în foaier, îl găsiră pe Nendick şi îl trimiseră să-şi 
facă ordine în camera de echipamente. Apoi porniră în 
căutarea lui Froelich şi o găsiră îngropată într-un vraf de 
hârtii, la biroul ei, vorbind la telefon şi coordonând 
întoarcerea lui Armstrong de la Camp David. 

— Trebuie să vorbim cu echipa de curăţenie, spuse 
Reacher. 

— Acum? întrebă Froelich. 

— Nici n-ar exista un moment mai bun. Interogatoriile de 
la miezul nopţii dau întotdeauna cele mai bune rezultate. 

Îl privi nedumerită. 

— OK. Vă duc eu cu maşina. 

— Ar fi mai bine să nu fii acolo, zise Neagley. 

— De ce? 

— Ştii, noi venim din armată. Poate că va fi nevoie să-i 
pocnim puţin. 

Froelich o privi lung. 

— Nu puteţi face asta. Sunt şi ei membri ai 
departamentului, la fel ca şi mine. 

— Glumea, spuse Reacher. Dar se vor simţi mai în largul 
lor să vorbească cu noi, dacă nu mai există nimeni altcineva 
din departament în cameră. 

— OK. Vă aştept afară. Dar merg cu voi. 

Îşi termină convorbirile telefonice, făcu ordine în hârtii şi 
apoi îi conduse înapoi la lift şi în garaj. Urcară în Suburban 
şi Reacher închise ochii pe timpul celor douăzeci de minute 
ale călătoriei. Era obosit. Muncise din greu, şase zile 


întregi. Maşina se opri, iar Reacher deschise din nou ochii, 
descoperind un cartier de nivel mediu, plin de maşini vechi 
de zece ani şi de garduri de protecţie contra uraganelor. 
Lămpile de iluminat de pe stradă aveau o strălucire 
portocalie, din loc în loc. Asfaltul era peticit, cu buruieni 
crescute prin crăpături, pe trotuar. Duduitul unui casetofon 
de maşină dat la maxim se auzea la câteva intersecţii 
depărtare. 

— Aici e, zise Froelich. Numărul 2301. 

Numărul 2301 era pe partea stângă a unei case duplex. O 
clădire joasă, din lemn, cu uşile din faţă plasate în centru şi 
cu ferestre simetrice de ambele părţi ale acestora. Un gard 
mic de sârmă delimita curtea din faţă, care avea o peluză 
uscată pe alocuri. Fără tufişuri, flori sau arbuşti. Destul de 
curată, însă. Nu se vedeau gunoaie. Treptele până la uşă 
erau măturate. 

— Vă aştept aici, spuse Froelich. 

Reacher şi Neagley coborâră din maşină. Noaptea era 
răcoroasă, iar sunetul îndepărtat al casetofonului deveni 
mai puternic. Intrară pe poartă. Înaintară pe o alee crăpată 
până la uşă. Reacher apăsă butonul soneriei şi auziră un 
sunet în interiorul casei. Aşteptară. Se auzi lipăitul unor 
paşi pe o podea ce părea neacoperită şi apoi cum ceva 
metalic era dat la o parte. Uşa se deschise şi în prag apăru 
un bărbat, cu mâna pe clanţă. Era îngrijitorul de pe casetă, 
fără doar şi poate. Îl văzuseră câteva ore întregi. Nu era 
nici tânăr, nici bătrân. Nici scund, nici înalt. Un individ 
absolut obişnuit. Purta pantaloni de lână şi un tricou 
Redskins. Avea pielea închisă la culoare, iar pomeţii 
obrajilor erau înalţi şi teşiţi. Părul era negru şi lucios, cu o 
tunsoare demodată, încă ţepos şi tuns la margini. 

— Da? zise el. 

— Trebuie să discutăm cu tine despre problema de la 
serviciu, spuse Reacher. 

Omul nu puse nici o întrebare. Nu ceru acte de identitate. 
Se uită la faţa lui Reacher, făcu un pas în spate şi păşi peste 


lucrul pe care-l mişcase ca să deschidă uşa. Era un 
balansoar de copil, făcut din tuburi de metal curbate şi viu 
colorate. Avea nişte scăunele la ambele capete, ca al unei 
triciclete, şi nişte capete de cai din plastic, cu mânere mici 
ieşind în lateral, de sub urechi. 

— Nu pot să-l las afară noaptea, că-l fură, spuse bărbatul. 

Neagley şi Reacher păşiră şi ei peste balansoar, în holul 
micuţ. Pe rafturi erau alte jucării, aranjate frumos. Nişte 
desene şcolăreşti erau lipite pe uşa frigiderului din 
bucătărie. Miros de mâncare. Dincolo de hol era o cameră 
de zi, în care văzură două femei tăcute şi speriate. Purtau 
rochii de duminică, foarte diferite de salopetele lor de la 
lucru. 

— Spuneţi-ne cum vă numiţi, spuse Neagley. 

Vocea ei se situa undeva între amabilitate caldă şi un 
dangăt funerar rece. Reacher zâmbi în gând. Ăsta era stilul 
lui Neagley. Şi-l amintea bine. Nimeni n-o contrazicea 
vreodată. Era unul dintre punctele ei tari. 

— Julio, spuse bărbatul. 

— Anita, zise prima femeie. 

Judecând după privirea pe care i-o aruncase lui Julio 
înainte să răspundă, Reacher presupuse că ea era soţia 
acestuia. 

— Maria, spuse a doua femeie. Eu sunt sora Anitei. 

În camera de zi erau o canapea mică şi două fotolii. Anita 
şi Maria se strânseră ca să-i facă loc lui Julio pe canapea, 
lângă ele. Reacher luă asta drept o invitaţie şi se aşeză pe 
unul dintre fotolii. Neagley se aşeză pe celălalt. În felul 
acesta, erau într-un unghi simetric, ca şi cum canapeaua ar 
fi fost un ecran de televizor, iar ei s-ar fi uitat la el. 

— Noi credem că voi aţi pus scrisoarea în birou, spuse 
Neagley. 

Nu primi nici un răspuns. Absolut nici o reacţie. Nici o 
expresie pe cele trei feţe. Doar un gen de stoicism tăcut şi 
indiferent. 

— Aşa este? întrebă Neagley. 


Nici un răspuns. 

— Copiii s-au culcat? întrebă Reacher. 

— Nu sunt aici, zise Anita. 

— Sunt ai tăi sau ai Mariei? 

— Ai mei. 

— Băieți sau fete? 

— Două fete. 

— Unde sunt? 

Ea făcu o pauză. 

— La nişte veri. 

— De ce? 

— Pentru că noi lucrăm noaptea. 

— N-o să mai lucraţi prea mult, interveni Neagley. N-o să 
mai lucraţi deloc, dacă nu ne spuneţi ceva. 

Nici un răspuns. 

— S-a zis cu asigurările de sănătate, gata cu celelalte 
beneficii. 

Nici un răspuns. 

— Aţi putea chiar să ajungeţi la puşcărie. 

Tăcere. 

— Ce o fi, o fi, zise Julio. 

— V-a cerut cineva să o puneţi acolo? Cineva pe care îl 
cunoaşteţi de la birou? 

Absolut nici un răspuns. 

— Cineva pe care îl cunoaşteţi, din afara biroului? 

— Nu am făcut nimic, cu nici o scrisoare. 

— Dar ce-aţi făcut? întrebă Reacher. 

— Am făcut curăţenie. De-aia ne aflam acolo. 

— Aţi stat înăuntru foarte mult timp. 

Julio se uită la soţia lui, ca şi cum n-ar fi înţeles. 

— Am văzut caseta, spuse Reacher. 

— Ştim despre camerele video, zise Julio. 

— Vă ţineţi după acelaşi tipic în fiecare noapte? 

— N-avem încotro. 

— La fel de mult timp petreceţi acolo în fiecare noapte? 

Julio ridică din umeri. 


— Cred că da. 

— În birou, vă odihniţi? 

— Nu, facem curăţenie. 

— La fel, în fiecare noapte? 

— Totul e la fel în fiecare noapte. Cu excepţia cazului în 
care cineva a vărsat nişte cafea sau a lăsat mult gunoi. Asta 
ar putea să ne încetinească puţin. 

— Exista ceva de genul acesta în biroul lui Stuyvesant în 
noaptea aceea? 

— Nu, zise Julio. Domnul Stuyvesant este un om curat. 

— Aţi petrecut cam mult timp în birou. 

— Nu mai mult ca de obicei. 

— Aveţi o rutină specială? 

— Cred că da. Dăm cu aspiratorul, ştergem praful, golim 
gunoiul, aşezăm lucrurile în ordine, trecem la biroul 
următor. 

Tăcere. Se auzea doar duduitul îndepărtat al casetofonului 
de maşină, mult atenuat de pereţi şi ferestre. 

— OK, zise Neagley. Fiţi atenţi, oameni buni. Am văzut pe 
casetă cum intraţi în birou. După aceea, pe birou a apărut o 
scrisoare. Noi credem că voi aţi pus-o acolo pentru că v-a 
cerut-o cineva. Poate că vi s-a spus că este o glumă sau o 
farsă. Poate că vi s-a spus că nu este nici o problemă să 
faceţi asta. Şi aşa şi este. Nu s-a întâmplat nimic rău. Dar 
trebuie să ştim cine v-a cerut să faceţi asta. Pentru că şi 
asta face parte din joc, să încercăm să aflăm despre cine 
este vorba. lar acum va trebui să ne spuneţi, pentru că 
altfel jocul se termină şi va trebui să deducem că aţi pus 
scrisoarea acolo din proprie iniţiativă. lar asta nu ar mai fi 
în regulă. Ar fi foarte rău. Asta ar însemna o ameninţare 
împotriva vicepreşedintelui Statelor Unite. Şi riscaţi să 
înfundaţi puşcăria pentru asta. 

Nici o reacţie. O altă tăcere lungă. 

— O să fim concediaţi? întrebă Maria. 

— N-ai auzit? spuse Neagley. Dacă nu ne spuneţi despre 
cine este vorba, o s-ajungeţi la închisoare. 


Faţa Mariei deveni imobilă, ca o piatră. La fel şi faţa Anitei, 
la fel şi a lui Julio. Feţe imobile, ochi ficşi, expresii stoice şi 
nefericite, provenite din experienţa de o mie de ania 
ţăranului: Mai devreme sau mai târziu, recolta se strică. 

— Să mergem, spuse Reacher. 

Se ridicară şi se duseră în hol. Trecură peste balansoar şi 
ieşiră în noapte. Se întoarseră la Suburban la timp ca să o 
vadă pe Froelich închizându-şi telefonul. În ochii ei se citea 
panica. 

— Ce este? întrebă Reacher. 

— Am mai primit una, zise ea. Acum zece minute. Şi e şi 
mai rău. 

ŞASE. 

Îi aştepta în centrul mesei lungi din sala de şedinţe. Un 
mic grup de oameni se adunase în jurul său. Spoturile cu 
halogen de pe tavan îl luminau perfect. Era un plic maroniu 
de 22 pe 30 centimetri, cu sistem de închidere metalic şi 
clapa ruptă. Alături o foaie de hârtie. Pe ea erau imprimate 
nouă cuvinte: Ziua în care va muri Armstrong se apropie 
rapid. Mesajul era scris pe două rânduri, centrat pe 
orizontală şi puţin deasupra mijlocului paginii, pe verticală. 
Nu se mai vedea nimic altceva. Oamenii îl priveau în tăcere. 
Bărbatul în costum de la biroul de recepţie îşi făcu loc prin 
mulţime şi îi spuse lui Froelich: 

— Eu am umblat cu plicul, zise el. N-am atins scrisoarea. 
Doar am lăsat-o să cadă afară. 

— Cum a sosit? întrebă ea. 

— Paznicul de la garaj a luat o pauză ca să se ducă la 
toaletă. S-a întors şi a găsit plicul pe policioară, în cabina 
lui. Mi l-a adus imediat. Aşa că e posibil ca şi amprentele lui 
să fie pe plic. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Cu o jumătate de oră în urmă. 

— Cum procedează paznicul de la garaj în momentul în 
care trebuie să facă pauză? întrebă Reacher. 


În cameră se lăsă tăcerea. Oamenii se întoarseră spre 
vocea nouă. Omul de la recepţie îşi luă o privire dură, gen: 
Tu cine naiba mai eşti? Dar văzu apoi expresia de pe faţa lui 
Froelich, ridică din umeri şi răspunse, supus. 

— Lasă bariera şi o blochează, zise el. Asta e tot. Fuge la 
baie, apoi se-ntoarce repede la post. Cam de două-trei ori, 
într-un schimb. Stă acolo opt ore în şir. 

Froelich încuviinţă din cap. 

— Nu-l acuză nimeni. l-a chemat cineva pe cei de la 
criminalisticăâ? 

— Te-am aşteptat pe tine. 

— OK, lăsaţi scrisoarea pe masă. Să n-o atingă nimeni. Şi 
încuiaţi această cameră. 

— Există o cameră video în garaj? întrebă Reacher. 

— Da. 

— Atunci spune-i lui Nendick să ne aducă chiar acum 
caseta din noaptea asta. 

Neagley se aplecă peste masă. 

— O exprimare destul de pompoasă, nu vi se pare? lar 
cuvântul „rapid” elimină prudenţa. Transformă totul într-o 
ameninţare deschisă. 

Froelich aprobă din cap. 

— Aşa e, zise ea încet. Dacă aşa înţelege cineva să facă 
glume sau farse, în momentul ăsta jocul s-a transformat 
dintr-odată în ceva foarte serios. 

O spuse tare şi răspicat iar Reacher îi înţelese scopul 
suficient de rapid ca să urmărească feţele celor din cameră. 
Nu observă absolut nici o reacţie. Froelich se uită la ceas. 

— Armstrong e în avion, spuse ea. În drum spre casă. 

Tăcu o clipă şi continuă. 

— Formaţi o echipă suplimentară. Jumătate la Andrews, 
jumătate acasă la Armstrong. Mai puneţi un vehicul în 
convoi. Şi mergeţi pe o rută indirectă. 

După o fracțiune de secundă de ezitare, oamenii începură 
să se mişte cu eficienţa exersată a unei echipe de elită care 
se pregătea de acţiune. Reacher îi privi cu atenţie şi îi plăcu 


ceea ce vedea. Apoi, el şi Neagley o urmară pe Froelich 
înapoi în biroul ei. Froelich formă un număr de la FBI şi 
ceru urgent o echipă de criminalişti. Ascultă răspunsul şi 
închise. 

— Deşi nu există prea multe îndoieli asupra a ceea ce vor 
găsi, comentă ea, fără să se adreseze cuiva anume. 

În clipa aceea, Nendick ciocăni şi intră, aducând două 
casete video. 

— Două camere video, zise el. Una în interiorul barăcii, 
sus, privind în jos şi spre lateral, teoretic folosind la 
identificarea şoferilor din maşini. Cealaltă este afară, 
privind direct spre alee, pentru reperarea vehiculelor care 
se apropie. 

Puse amândouă casetele pe birou şi ieşi. Froelich ridică 
prima casetă şi îşi apropie scaunul de televizor. Introduse 
caseta şi apăsă butonul de redare. Era vederea laterală, din 
interiorul gheretei. Unghiul era mare, dar suficient de bine 
ales ca să prindă imaginea şoferului, încadrată de geamul 
maşinii. Froelich derulă înapoi treizeci şi cinci de minute. 
Apăsă din nou butonul de redare. Paznicul stătea pe 
scaunul lui, cu partea din spate a umărului stâng în 
imagine. Nu făcea nimic. Froelich derulă rapid până ce 
omul se ridică, atinse câteva butoane şi dispăru. Timp de 
treizeci de secunde, nu se întâmplă nimic. Apoi un braţ se 
strecură în câmpul vizual al camerei, din partea dreaptă a 
imaginii. Doar un braţ, într-o mânecă groasă şi moale. 
Probabil un palton de tweed. Mâna de la capătul mânecii 
purta o mănuşă de piele. În mână era un plic. Acesta fu 
împins prin geamul culisant pe jumătate deschis şi ateriză 
pe poliţă. Apoi, braţul dispăru. 

— Ştia despre cameră, spuse Froelich. 

— În mod sigur, zise Neagley. A stat la un metru de 
gheretă şi s-a întins cât a putut de mult. 

— Dar ştia şi despre cealaltă cameră? întrebă Reacher. 

Froelich scoase prima casetă şi o introduse pe a doua. 
Derulă înapoi treizeci şi cinci de minute. Apăsă butonul de 


redare. În imagine apăru aleea. Calitatea imaginii era slabă, 
cu pete de lumină de la felinarele de afară, iar contrastul cu 
zonele întunecate era puternic. În zonele umbrite nu se 
puteau distinge detalii. Unghiul era înalt şi strâmt. 
Marginea de sus a imaginii se oprea mult înainte de capătul 
dinspre stradă al aleii. Marginea de jos se oprea cam cu doi 
metri în faţa gheretei. Dar lăţimea era bună. Foarte bună. 
Ambii pereţi ai aleii se vedeau clar. Nu aveai cum să te 
apropii de intrarea în garaj fără să treci prin câmpul vizual 
al camerei. 

Caseta începu să ruleze. Nu se întâmpla nimic. Urmăriră 
cronometrul până ajunse cu douăzeci de secunde înainte de 
apariţia braţului. Se uitară atenţi la ecran. O siluetă apăru 
în partea de sus. În mod cert, un bărbat. Nu încăpea nici o 
îndoială. Felul cum călca şi mişcarea umerilor nu puteau fi 
confundate. Purta un palton de tweed gros, cenuşiu sau 
maroniu închis. Pantaloni negri, ghete, un fular în jurul 
gâtului. Şi o pălărie pe cap. O pălărie cu boruri largi, 
închisă la culoare, înclinată mult în faţă. Mergea cu bărbia 
lăsată în jos. Camera video prinse o imagine perfectă a 
calotei pălăriei, tot timpul cât înaintă pe alee. 

— Ştia şi despre a doua cameră, zise Reacher. 

Caseta rula în continuare. Individul mergea repede, dar 
hotărât, fără să se grăbească, fără să alerge, fără să fie 
agitat. Ţinea plicul în mâna dreaptă lipit de corp. Dispăru 
prin partea de jos a imaginii şi reapăru trei secunde mai 
târziu. Parcurse cu acelaşi pas hotărât aleea şi ieşi din 
imagine, prin partea de sus a ecranului. 

Froelich opri caseta. 

— O descriere? 

— Imposibilă, spuse Neagley. Bărbat, puţin cam scund şi 
lat în umeri. Dreptaci, probabil. Nu se observă nici un 
şchiopătat. În afară de asta, nu ştim nimic. Nu am văzut 
nimic. 

— S-ar putea să nu fie chiar atât de lat în umeri, interveni 
Reacher. Unghiul deformează puţin dimensiunile. 


— Avea cunoştinţe din interior, zise Froelich. Ştia despre 
camere şi despre pauzele de mers la toaletă. Aşadar, e unul 
dintre noi. 

— Nu neapărat, spuse Reacher. Ar putea fi cineva din 
exterior, care v-a ţinut sub supraveghere. Camera din 
exterior este vizibilă, probabil, dacă încerci s-o identifici. Şi 
putea să deducă amplasarea camerei din interior. Cea mai 
mare parte a instituţiilor au aşa ceva. Câteva supravegheri 
de noapte i-ar fi oferit informaţiile despre procedura de 
mers la toaletă. Dar, ştii ceva? Indiferent dacă e din interior 
sau din exterior, am trecut cu maşina chiar pe lângă el. În 
mod sigur. Atunci când am plecat să-i vedem pe cei de la 
curăţenie. Pentru că, chiar dacă era cineva din interior, 
trebuia să prindă exact momentul pauzei de toaletă. Aşa că 
a fost nevoit să supravegheze locul. Probabil că a stat pe 
partea cealaltă a străzii câteva ore, privind în jos, pe alee. 
Poate cu un binoclu. 

În birou se lăsă tăcere. 

— Eu n-am văzut pe nimeni, spuse Froelich. 

— Nici eu, zise Neagley. 

— Eu închisesem ochii, spuse Reacher. 

— Probabil că nici n-aveam cum să-l vedem, comentă 
Froelich. În mod sigur se ascundea, când auzea un vehicul 
urcând pe alee. 

— Presupun că da, spuse Reacher. Dar am fost foarte 
aproape de el, la un anumit moment. 

— Fir-ar să fie! zise Froelich. 

— Chiar aşa, fir-ar să fie, repetă Neagley. 

— Şi atunci, ce facem? întrebă Froelich. 

— Nimic, spuse Reacher. Nu putem face nimic. Asta s-a 
întâmplat cu peste patruzeci de minute în urmă. Dacă este 
cineva din interior, acum e deja acasă. Poate chiar în pat. 
Dacă e din exterior, atunci clar a ajuns pe 1-95 sau pe alt 
drum, spre vest, nord sau sud, posibil la vreo cincizeci de 
kilometri depărtare. Nu putem apela poliţia din patru state, 


ca să le cerem să caute un bărbat dreptaci, într-o maşină, şi 
care nu şchiopătează. Altă descriere mai bună nu avem. 

— Ar putea să se uite după un palton şi o pălărie pe 
scaunul din spate sau în portbagaj. 

— Suntem în noiembrie, Froelich. Toată lumea are o 
pălărie şi un palton. 

— Şi atunci, ce facem? întrebă ea din nou. 

— Sperăm să fie bine şi ne pregătim pentru ce-i mai rău. 
Ne concentrăm asupra lui Armstrong, pentru 
eventualitatea în care toată chestia asta e reală. Îl protejăm 
cât mai strict. Aşa cum spune Stuyvesant, una e să 
ameninţi, alta e să şi reuşeşti. 

— Ce program are? întrebă Neagley. 

— Astă-seară, acasă, mâine, pe Colină, spuse Froelich. 

— Atunci, totul va fi bine. V-aţi descurcat perfect în jurul 
Capitoliului. Dacă Reacher şi cu mine nu am reuşit să 
ajungem până la el acolo, nici un individ lat în umeri, în 
palton, nu va reuşi să o facă. Presupunând că individul lat în 
umeri, în palton, vrea să o facă, şi nu doar să te pună pe jar, 
ca să se amuze. 

— Crezi? 

— Cum zicea Stuyvesant, inspiră adânc şi îndură. Ai 
încredere în tine. 

— Nu e-n regulă. Trebuie să ştiu cine e tipul ăsta. 

— Vom afla cine este, mai devreme sau mai târziu. Până 
atunci, dacă nu poţi să ataci, trebuie să te aperi. 

— Are dreptate, zise Reacher. Concentrează-te asupra lui 
Armstrong, pentru orice eventualitate. 

Froelich înclină din cap, scoase caseta din aparatul video 
şi o puse din nou pe prima. O porni şi se uită fix la ecran, 
până în clipa în care paznicul de la garaj se întoarse din 
pauza de toaletă, observă plicul, îl luă şi dispăru repede din 
imagine, cu el în mână. 

— Nu e-n regulă, repetă ea. 

O echipă de criminalişti de la FBI sosi o oră mai târziu şi 
fotografie foaia de hârtie de pe masa din sala de şedinţe. 


Folosiră o riglă de birou ca scală de referinţă şi apoi o 
pereche de cleşti sterili din plastic, ca să pună hârtia şi 
plicul în pungi de probe separate. Froelich semnă un 
formular, pentru a păstra evidenţa probelor, iar cei de la 
FBI luară articolele pentru examinare. Apoi, Froelich vorbi 
douăzeci de minute la telefon şi îl urmări pe Armstrong de 
la coborârea din elicopterul infanteriei marine până acasă. 

— În regulă, suntem în siguranţă, zise ea. Pentru moment. 

Neagley căscă şi se întinse. 

— Atunci, ia o pauză. Pregăteşte-te pentru o săptămână 
grea. 

— Mă simt ca o proastă, spuse Froelich. Nu ştiu dacă toată 
chestia asta e un joc sau ceva real. 

— Simţi prea mult, zise Neagley. 

Froelich se uită spre tavan. 

— Oare ce-ar face Joe acum? 

Reacher tăcu o clipă şi zâmbi. 

— Probabil că s-ar duce la magazin şi şi-ar cumpăra un 
costum. 

— Nu, serios vorbind. 

— Ar închide ochii pentru un minut şi ar rezolva totul ca şi 
cum ar fi o problemă de şah. L-a citit pe Karl Marx, ştiai? 
Spunea că Marx avea un truc, explica totul printr-o singură 
întrebare, şi anume: Cine are de câştigat? 

— Şi? 

— Să spunem că individul care face asta e din interior. 
Karl Marx ar spune: OK, omul din interior va avea de 
câştigat din asta. Iar Joe ar întreba: Bine, dar cum are de 
gând să câştige ceva din asta? 

— Făcându-mă pe mine să pic prost în faţa lui Stuyvesant. 
— Şi să fii retrogradată sau concediată, pentru că asta îi 
aduce lui beneficii, într-un anumit mod. Ăsta ar fi scopul lui. 
Dar ar fi singurul lui scop. Într-o astfel de situaţie, nu există 
nici o ameninţare serioasă împotriva lui Armstrong. Ceea ce 

reprezintă un punct important. lar apoi, Joe ar spune: OK, 


să presupunem că nu e o persoană din interior, să spunem 
că e din exterior. Cum are de gând să câştige din asta? 

— Asasinându-l pe Armstrong. 

— Ceea ce i-ar aduce nişte beneficii. Aşa că Joe ar spune 
că trebuie să continui ca şi cum ar fi o persoană din 
exterior, să continui cu calm şi fără panică şi, mai presus de 
orice, cu succes. Asta înseamnă să împuşti doi iepuri dintr- 
un singur foc. Dacă eşti calmă, dejoci planurile persoanei 
din interior. Dacă ai succes, dejoci planurile persoanei din 
exterior. 

Froelich aprobă din cap, frustrată. 

— Dar care dintre variante e cea adevărată? Ce v-au spus 
cei de la curăţenie? 

— Nimic, zise Reacher. Părerea mea e că o persoană pe 
care o cunosc i-a convins să strecoare scrisoarea, dar ei nu 
recunosc nimic. 

— Îi voi spune lui Armstrong să stea acasă mâine. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu poţi face asta. Dacă o faci, vei vedea umbre în 
fiecare zi, iar Armstrong va sta ascuns următorii patru ani. 
Rămâi calmă şi îndură. 

— Uşor de spus. 

— Şi de făcut. Inspiră adânc. Asta e tot. 

Froelich rămase nemişcată şi tăcută pentru o clipă. Apoi, 
încuviinţă din cap. 

— În regulă, zise ea. O să chem un şofer pentru voi. Să fiţi 
înapoi aici la nouă dimineaţa. Va fi o nouă şedinţă 
strategică. La exact o săptămână după ultima. 

Dimineaţa era umedă şi foarte friguroasă, ca şi cum 
natura ar fi vrut să termine cu toamna şi să înceapă iarna. 
Aburii de la ţevile de eşapament pluteau pe străzi, în nori 
albi, iar pietonii înaintau grăbiţi pe trotuare, cu feţele 
ascunse adânc în fulare. Neagley şi Reacher se întâlniră la 
8.40 la coada de taxiuri din faţa hotelului şi găsiră o Tlown 
Car a Serviciului Secret aşteptându-i. Era parcată în paralel 
cu celelalte maşini, avea motorul pornit, iar şoferul aştepta 


lângă ea. Avea cam treizeci de ani, era îmbrăcat într-un 
palton negru şi purta mănuşi. Era agitat, cercetând 
nerăbdător din priviri mulţimea. Respira cu greutate, aburii 
produşi pluteau în aer. 

— Pare îngrijorat, zise Neagley. 

În maşină era cald. Şoferul nu deschise gura pe toată 
durata drumului. Nici măcar nu se prezentă. Conduse 
repede prin traficul de dimineaţă şi intră în garajul 
subteran cu scrâşnet de cauciucuri. Îi conduse rapid în 
foaierul interior şi apoi la lift. Urcară trei etaje şi se 
îndreptară spre biroul de recepţie. Acolo se afla alt individ, 
care făcu semn în lungul coridorului, spre camera de 
şedinţe. 

— Au început fără voi, spuse el. Grăbiţi pasul. 

În sala de şedinţe nu erau decât Froelich şi Stuyvesant, 
care stăteau faţă în faţă, pe laturile lungi ale mesei. Erau 
amândoi nemişcaţi şi tăcuţi. Amândoi palizi. Pe suprafaţa 
lustruită dintre ei erau două fotografii. Una dintre ele 
reproducea mesajul de nouă cuvinte din ziua precedentă: 
Ziua în care va muri Armstrong se apropie rapid. Cealaltă 
era o fotografie Polaroid a unei alte foi. Reacher se apropie 
şi se aplecă să o privească. 

— La naiba! zise el. 

În fotografie se vedea o foaie de hârtie identică cu 
celelalte trei. Avea acelaşi format, un mesaj pe două rânduri 
centrat pe orizontală şi aproape de mijloc, pe verticală. 
Unsprezece cuvinte: O demonstraţie a vulnerabilităţii 
voastre va fi pusă în scenă astăzi. 

— Când a venit? întrebă el. 

— Azi-dimineaţă, spuse Froelich. Prin poştă. Adresată lui 
Armstrong, la biroul lui. Dar acum aducem aici toată 
corespondenţa lui. 

— De unde a fost trimisă? 

— Orlando, Florida, ştampila poştei e de joi. 

— O altă destinaţie foarte căutată de turişti, spuse 
Stuyvesani. 


Reacher încuviinţă din cap. 

— Rezultatele analizelor pentru scrisoarea de ieri? 

— Tocmai am primit un telefon de avertizare, spuse 
Froelich. 'Totul este identic, amprenta şi restul. Sunt sigură 
că la fel va fi şi în cazul acesteia. Acum lucrează la ea. 

Reacher se uită lung la poze. Amprentele erau complet 
invizibile, dar avea senzaţia că le poate vedea, ca şi cum ar 
fi strălucit în întuneric. 

— Am ordonat să fie arestaţi îngrijitorii, spuse Stuyvesant. 

Nimeni nu comentă. 

— Instinctul vă spune ceva? întrebă Stuyvesant. E o glumă 
sau e real? 

— Real, zise Neagley. Aşa cred. 

— Încă nu contează, spuse Reacher. Pentru că încă nu s-a 
întâmplat nimic. Dar vom acţiona ca şi cum ar fi ceva real, 
până ce vom şti sigur. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Asta a fost şi recomandarea lui Froelich. Mi-a citat din 
Marx. Manifestul Comunist. 

— Capitalul, de fapt, spuse Reacher. 

Ridică fotografia Polaroid şi se uită din nou la ea. 
Focalizarea era cam slabă, iar hârtia era foarte albă din 
pricina bliţului, dar nu te puteai înşela asupra înţelesului 
mesajului. 

— Două întrebări, zise el. Prima: cât de bine sunt 
asigurate deplasările lui de astăzi? 

— Cât de bine se poate, răspunse Froelich. I-am dublat 
garda personală. Plecarea de acasă e programată la 
unsprezece. Folosesc limuzina blindată, în locul maşinii de 
oraş. Coloană de maşini completă. Folosim corturi pe 
trotuare, la ambele capete. Nu va fi în aer liber nici o clipă. 
Lui îi vom spune că este o repetiţie. 

— "Tot nu ştie nimic despre asta? 

— Nu, spuse Froelich. 

— Procedura standard, adăugă Stuyvesant. Nu le spunem. 

— Mii de ameninţări anual, spuse Neagley. 


Stuyvesant aprobă din cap. 

— Exact. Majoritatea sunt doar zgomot de fond. Aşteptăm 
până suntem absolut siguri. Şi chiar şi atunci, nu facem 
mare vâlvă. Ei au lucruri mai bune de făcut. Este treaba 
noastră să ne facem griji. 

— OK, a doua întrebare, zise Reacher. Unde e soţia lui? Şi 
are şi un copil mare, nu? Trebuie să presupunem că 
atacarea familiei poate fi o demonstraţie destul de 
elocventă a vulnerabilităţii lui. 

Froelich aprobă din cap. 

— Soţia lui este aici, în D. C. A venit ieri din Dakota de 
Nord. Atâta timp cât stă în casă sau în apropierea ei, este în 
regulă. Fiica lui face muncă de cercetare, în Antarctica. 
Ceva legat de meteorologie. Este într-o colibă, înconjurată 
de sute de mii de kilometri pătraţi de gheaţă. O protecţie 
mult mai bună decât ce i-am putea oferi noi. 

Reacher aşeză poza înapoi pe masă. 

— Eşti încrezătoare? întrebă el. În legătură cu ziua de azi? 

— Sunt al naibii de agitată. 

— Dar? 

— Mai încrezătoare de-atât nu pot să fiu. 

— Vreau ca eu şi Neagley să fim la faţa locului, ca 
observatori. 

— Crezi că o vom da în bară? 

— Nu, dar cred că tu vei fi ocupată până peste cap. Dacă 
tipul bântuie prin zonă, e posibil să fii prea prinsă ca să-l 
reperezi. Şi va trebui să fie în zonă, dacă ameninţarea este 
reală şi dacă vrea să facă o demonstraţie sau ceva de genul 
acesta. 

— OK, zise Stuyvesant. Tu şi domnişoara Neagley, pe 
teren, ca observatori. 

Froelich îi duse în Georgetown în Suburban-ul ei. Ajunseră 
exact înainte de ora zece. Coborâră la o distanţă de trei 
cvartale de locuinţa lui Armstrong, iar Froelich porni mai 
departe, cu maşina. Era o zi rece, dar soarele apos îşi 


dădea toată silinţa. Neagley rămase nemişcată şi se uită 
repede în jur, în toate cele patru direcţii. 

— Cum ne desfăşurăm? întrebă ea. 

— Circular, pe o rază de trei cvartale. Tu mergi în sensul 
acelor de ceasornic, iar eu în sens invers. Apoi, tu te vei 
plasa la sud şi eu voi sta la nord. Ne întâlnim la casă, după 
plecarea lui. 

Neagley aprobă din cap şi porni spre vest. Reacher porni 
spre est, în lumina soarelui slab de dimineaţă. 

Nu cunoştea prea bine zona Georgetown. În afară de 
perioadele scurte din weekendul anterior, pe care le 
petrecuse supraveghind casa lui Armstrong, mai fusese 
acolo o singură dată, pentru puţin timp, chiar după ce se 
retrăsese din armată. Era familiarizat cu atmosfera de 
colegiu, cu cafenelele şi casele mici. Dar nu cunoştea zona 
aşa cum îşi cunoaşte un poliţist teritoriul. Polițistul se 
bazează pe senzaţia de nepotrivire. Ce e nepotrivit? Ce 
pare anormal? Care sunt feţele sau maşinile care nu se 
potrivesc cu cartierul? Era imposibil să răspunzi la astfel de 
întrebări fără să stai mult în locul respectiv. Şi poate că era 
imposibil să răspunzi, într-un loc ca Georgetown. Toţi cei 
care trăiau acolo veneau din alte zone. Se aflau acolo 
pentru un anumit motiv, ca să studieze la universitate sau 
ca să lucreze pentru guvern. Era un loc de tranziţie cu o 
populaţie de moment, în permanentă schimbare. Terminai 
facultatea, plecai. Nu mai erai votat, te mutai în altă parte. 
Te îmbogăţeai, te mutai la Chevy Chase6. Dădeai faliment, 
te duceai să dormi în parc. 

Aşa că aproape toţi cei pe care-i vedea păreau suspecți. Ar 
fi putut construi un caz împotriva oricăruia dintre ei. Cine 
părea de-al locului? Un Porsche vechi, cu toba de 
eşapament spartă trecu zgomotos pe lângă el. Numere de 
înmatriculare din Oklahoma. Un şofer nebărbierit. Cine era 
individul? Un Mercury Sable nou-nouţ era parcat în faţa 
unui Wolkswagen Rabbit mâncat de rugină. Automobilul 
Sabre era roşu şi aproape sigur închiriat. Cine îl folosea? 


Cineva care tocmai venise, pentru un scop special? Dădu 
ocol maşinii şi aruncă o privire, prin geamuri, la canapeaua 
din spate. Nici un palton, nici o pălărie. Nici un top de 
hârtie desfăcut, produs de Georgia-Pacific. Nici o cutie cu 
mâănuşi din latex medical. Şi cine era proprietarul 
Rabbitului? Un student? Sau vreun anarhist, cu o 
imprimantă Hewlett-Packard acasă? 

Erau oameni şi pe trotuare. În orice moment puteai să vezi 
vreo patru-cinci, în orice direcţie te-ai fi uitat. Tineri, 
bătrâni, albi, negri, mulatri. Bărbaţi, femei, tineri cărând 
rucsacuri pline cu cărţi. Unii grăbiţi, alţii plimbându-se 
agale. Unii mergeau în mod clar la piaţă, iar alţii în mod 
limpede întorcându-se de acolo. Unii lăsau impresia că nu 
se îndreptau spre un loc anume. Îi examină pe toţi, cu 
coada ochiului, dar nimic special nu-i atrase atenţia. 

Din când în când, în timp ce mergea, examina ferestrele 
de la etajele superioare. Erau multe. Un teritoriu foarte bun 
pentru un lunetist. Un cartier de case, intrări lăturalnice, 
alei înguste. Dar o carabină nu era de nici un folos 
împotriva unei limuzine blindate. Tipul ar fi avut nevoie de 
un aruncător de grenade antitanc, ca să reuşească. Şi 
existau o mulţime dintre care să aleagă. Cel mai bun ar fi 
fost un AI-4. Acesta era un tub de aproape un metru 
lungime, detaşabil, din fibră de sticlă, pe trepied, care 
putea lansa un proiectil de trei kilograme, capabil să treacă 
printr-un blindaj gros de 27 de centimetri. Apoi, intervenea 
principiul ESSB. Efectul secundar din spatele blindajului. 
Gaura de intrare rămânea mică şi îngustă, aşa încât 
întreaga explozie era menţinută în interiorul vehiculului. 
Armstrong ar fi fost transformat în bucăţi mici de carbon 
plutitor, cu foarte puţin mai mari decât nişte confeti. 
Reacher aruncă o privire în sus, spre geamuri. Se îndoia că 
limuzina avea acoperişul blindat. Îşi notă în minte să o 
întrebe asta pe Froelich. Şi dacă mergea deseori în aceeaşi 
maşină cu cel pe care-l proteja. Se uită din nou la ferestrele 
superioare. Pentru o simplă demonstraţie, n-ar fi fost nevoie 


chiar de o rachetă. O carabină ar fi fost ineficientă, dar ar fi 
subliniat ideea. Câteva focuri în geamul antiglonţ al 
limuzinei ar fi atras atenţia. Era bună şi o puşcă cu bile cu 
vopsea. Nişte pete roşii pe lunetă ar fi reprezentat un 
mesaj. Dar ferestrele de la etajele superioare erau libere, 
atât cât vedea cu ochii. Curate, acoperite cu draperii şi 
închise din cauza frigului. Casele păreau şi ele liniştite, 
calme şi prospere. 

Un mic grup de curioşi urmărea modul în care echipa 
Serviciului Secret ridica o tendă între casa lui Armstrong şi 
trotuar. Arăta ca un cort alb, lung şi îngust. Nişte prelate 
grele, albe, total opace. Capătul dinspre casă se lipea 
perfect de cărămida din jurul uşii din faţă a casei lui 
Armstrong. Capătul dinspre trotuar avea o curbură, ca un 
culoar de aeroport. Era loc pentru profilul unei limuzine. 
Portiera limuzinei avea să se deschidă în interiorul cortului, 
iar Armstrong putea trece din siguranţa casei sale direct în 
maşina blindată, fără să fie nici o clipă vizibil pentru un 
observator. 

Reacher dădu ocol grupului de curioşi. Nu păreau 
ameninţători. Îşi închipui că sunt vecini, în marea 
majoritate. Îmbrăcaţi ca şi cum n-aveau de gând să meargă 
prea departe. Se întoarse în stradă şi continuă să caute 
ferestre deschise la etajele superioare. O astfel de fereastră 
ar fi atras atenţia, ţinând cont de vreme. Dar nu era niciuna 
deschisă. Se uită după oameni care pierdeau vremea, 
hoinărind. Erau o mulţime. În zonă, cafenelele erau foarte 
dese şi în fiecare erau oameni care pierdeau timpul. 
Sorbind câte-un espresso, citind ziare, vorbind la telefoane 
mobile, scriind la laptopuri de mici dimensiuni, jucându-se 
cu agendele lor electronice. 

Alese un bar care îi oferea o imagine bună spre sud, în 
lungul străzii, şi o vedere laterală spre est şi spre vest. Îşi 
luă o cafea mare, simplă, neagră şi alese o masă. Se aşeză, 
ca să aştepte şi să supravegheze. La zece cincizeci şi cinci, 
un Suburban negru urcă pe stradă şi parcă aproape de 


trotuar, la nord de cort. Era urmat de o limuzină Cadillac 
neagră, care parcă exact lângă deschiderea cortului. În 
spate era o Iown Car neagră. Ioate cele trei vehicule 
păreau foarte greoaie. Toate trei aveau geamuri blindate cu 
sticlă reflectorizantă, spre exterior. Din Suburbanul din faţă 
ieşiră patru agenţi, care ocupară poziţii pe trotuar, doi la 
nordul casei şi doi la sud. Două maşini de patrulă ale Poliţiei 
Metropolitane urcau pe stradă. Prima se opri exact în 
centrul drumului, la mare distanţă în faţa convoiului 
Serviciului Secret, iar a doua rămase mult în spatele 
acestuia. Îşi aprinseră barele luminoase, ca să oprească 
traficul, de altfel nu prea intens. Un Chevy Malibu albastru 
şi un SUV Lexus auriu aşteptau să treacă. Reacher nu mai 
văzuse niciunul dintre vehicule înainte. Niciunul dintre ele 
nu mai trecuseră prin zonă. Se uită la cort şi încercă să 
ghicească momentul în care Armstrong avea să treacă prin 
acesta. Era imposibil. Încă se mai uita la capătul dinspre 
casă, când auzi pocnitura slabă produsă de închiderea unei 
portiere blindate, după care cei patru agenţi se întoarseră 
în Suburbanul lor şi întregul convoi porni. Maşina de 
patrulă din faţă ţâşni înainte, urmată îndeaproape de 
Suburban, Cadillac şi Town Car. A doua maşină de poliţie 
încheia coloana. Toate vehiculele cotiră spre est în faţa 
barului în care se afla Reacher. Cauciucurile scrâşniră pe 
asfalt. Maşinile accelerară. Reacher le privi până dispărură. 
Apoi se întoarse şi se uită la mica mulţime cum se dispersa. 
Întreg cartierul deveni liniştit şi nemişcat. 

Urmăriră plecarea coloanei de maşini dintr-un punct aflat 
cam la optzeci de metri de locul în care se afla Reacher. 
Supravegherea le confirmă ceea ce ştiau deja. Mândria 
profesională îi împiedică să elimine deplasarea lui de acasă 
la muncă ca pe o variantă practic imposibilă, dar ca ocazie 
viabilă avea să fie plasată undeva la baza listei lor. Foarte, 
foarte jos pe listă. Chiar ultima. Şi, din această cauză, faptul 
că site-ul web al perioadei de tranziţie le oferea atât de 
multe alte variante tentante reprezenta un adevărat noroc. 


Parcurseră un traseu ocolit pe străzi şi se întoarseră la 
maşina lor roşie Sabre închiriată, fără nici un incident. 

Reacher bău ultima gură de cafea şi porni spre casa lui 
Armstrong. Cobori de pe trotuar în locul în care acesta era 
blocat de cort. Un tunel alb de pânză conducea direct la uşa 
din faţă a casei lui Armstrong. Uşa era închisă. Păşi din nou 
pe trotuar şi se întâlni cu Neagley, care venea din direcţie 
opusă. 

— OK? o întrebă el. 

— Posibilităţi există, spuse ea. Dar nu am văzut pe nimeni 
care să încerce să profite de ele. 

— Nici eu. 

— Îmi plac cortul şi maşina blindată. 

Reacher aprobă din cap. 

— Scoate carabinele din ecuaţie. 

— Nu în întregime, spuse Neagley. O carabină de 0,50, cu 
lunetă, ar fi trecut prin blindaj. Cu un cartuş Browning AP 
sau API. 

Reacher se strâmbă. Ambele cartuşe reprezentau o 
propunere formidabilă. Cel standard, penetrant de blindaje, 
trecea pur şi simplu prin placa de oţel, iar alternativa 
incendiară penetrantă de blindaje şi-ar fi făcut loc prin 
aceasta arzând. Dar, în cele din urmă, clătină din cap. 

— Imposibil de ochit, spuse el. Mai întâi trebuie să aştepţi 
ca maşina să se pună în mişcare, ca să fii sigur că individul 
este înăuntru. Apoi, trebuie să tragi un glonţ într-un vehicul 
mare, cu geamuri reflectorizante. Ai şanse de unu la sută să 
îl nimereşti pe Armstrong, în interior. 

— Aşa că ai avea nevoie de un AT-4. 

— La asta m-am gândit şi eu. 

— Fie ca să loveşti maşina cu un proiectil exploziv, fie ca să 
plasezi o bombă cu fosfor în casă. 

— De unde? 

— Eu aş folosi o fereastră de la etajul superior al unei case 
din spatele celei a lui Armstrong. De dincolo de alee. 


Sistemul lor de apărare se concentrează asupra părţii din 
faţă. 

— Cum ai ajunge acolo? 

— M-aş da drept instalator, cineva de la compania de apă 
sau de la cea de electricitate. Orice tip care ar putea 
pătrunde cu o cutie de scule mare. 

Reacher aprobă din cap şi nu spuse nimic. 

— Vor fi patru ani al naibii de grei, zise Neagley. 

— Sau opt. 

În clipa aceea se auziră un fâsâit de cauciucuri şi huruitul 
unui motor puternic în spatele lor. Se întoarseră şi văzură 
Suburbanul lui Froelich încetinind. Froelich opri alături de 
ei, la douăzeci de metri de casa lui Armstrong. Le făcu semn 
să urce. Neagley se urcă în faţă, iar Reacher se tolăni în 
spate. 

— Aţi văzut pe cineva? întrebă Froelich. 

— O mulţime de oameni, răspunse Reacher. N-aş fi 
cumpărat un ceas ieftin de la niciunul dintre ei. 

Froelich ridică piciorul de pe frână şi lăsă maşina să ruleze 
cu viteză mică, de-a lungul drumului. Trase aproape de 
trotuar şi opri din nou, în momentul în care portiera din 
spate se afla exact la capătul cortului. Ridică mâna de pe 
volan şi vorbi în microfonul de la încheietură. 

— Unu, gata, zise ea. 

Reacher se uită în dreapta, în lungul tunelului de pânză, şi 
văzu uşa casei deschizându-se şi un bărbat păşind afară. 
Era Brook Armstrong. Nu încăpea nici o îndoială în privinţa 
asta. Fotografia lui apărea în toate ziarele de cinci luni 
încoace, iar Reacher petrecuse patru zile urmărindu-i 
fiecare mişcare. Purta un impermeabil kaki şi avea în mână 
o servietă de piele. Înainta prin cort, nici prea rapid, nici 
prea încet. Un agent în costum îl privea din pragul uşii. 

— Convoiul a fost o momeală, zise Froelich. Facem asta din 
când în când. 

— Pe mine m-aţi păcălit, spuse Reacher. 


— Nu-i spuneţi că asta n-a fost o repetiţie, zise Froelich. 
Nu uitaţi că el nu ştie nimic încă. 

Reacher se îndreptă pe scaun şi se trase într-o parte, ca 
să-i facă loc. Armstrong deschise uşa şi urcă lângă el. 

— Neaţa, M. E., zise el. 

— Bună dimineaţa, domnule, replică ea. Ei sunt asociaţii 
mei, Jack Reacher şi Frances Neagley. 

Neagley se întoarse pe jumătate şi Armstrong întinse 
braţul peste spătarul scaunului, ca să-i strângă mâna. 

— Vă cunosc, zise el. V-am văzut la petrecerea de joi seara. 
Sunteţi un contribuabil, nu-i aşa? 

— De fapt, se ocupă cu problemele de securitate, zise 
Froelich. Am pus la cale o mică manevră secretă acolo. 
Pentru o analiză a eficacităţii. 

— Am fost impresionată, spuse Neagley. 

— Excelent, replică Armstrong. Credeţi-mă, doamnă, sunt 
foarte recunoscător pentru grija pe care mi-o poartă toată 
lumea. Mult mai multă decât merit, de fapt. 

Era fermecător, îşi spuse Reacher. Vocea, faţa şi ochii lui 
exprimau o fascinaţie nemărginită faţă de Neagley. Ca şi 
cum ar fi preferat să vorbească cu ea, în locul oricărei alte 
persoane din lume. Şi avea o memorie vizuală fantastică, 
dacă recunoscuse o faţă văzută o dată cu alte o mie, cu 
patru zile în urmă, clar. Era un politician înnăscut. 
Armstrong se întoarse şi-i strânse mâna lui Reacher, iar un 
zâmbet de reală plăcere lumină maşina. 

— Este o plăcere să vă cunosc, domnule Reacher, zise el. 

— Plăcerea este de partea mea, replică Reacher şi se 
pomeni răspunzându-i cu un zâmbet. 

Îi plăcea tipul. Era plin de şarm. Carisma răbufnea din el 
ca un val de căldură. Şi chiar dacă socoteai că 99 la sută din 
ea era doar o fandoseală politică, tot îţi plăcea şi fracțiunea 
rămasă. Îţi plăcea chiar foarte mult. 

— Şi dumneavoastră vă ocupați de securitate? îl întrebă 
Armstrong. 

— Consilier, răspunse Reacher. 


— Ei bine, pot să spun că faceţi o treabă excelentă. Mă 
bucur să vă am alături. 

Se auzi un sunet slab dinspre casca lui Froelich şi aceasta 
porni maşina, îndreptându-se spre Wisconsin Avenue. Intră 
în trafic şi o luă spre sud şi est, pentru a ajunge în centru. 
Soarele dispăruse din nou, iar oraşul părea cenuşiu, dincolo 
de geamurile fumurii. Armstrong scoase un sunet ce 
semăna cu un oftat fericit, uitându-se la oraş, ca şi cum 
părea încă fermecat de el. Sub pardesiu avea un costum 
impecabil şi o cămaşă fină de bumbac, cu cravată de 
mătase. Părea de-a dreptul ireal. Reacher era mai în vârstă 
cu cinci ani, mai înalt cu şapte centimetri şi mai greu cu 
douăzeci de kilograme faţă de Armstrong, dar se simţea 
mic, anost şi jerpelit, prin comparaţie. Dar tipul părea şi 
real, în acelaşi timp. Foarte autentic. Puteai să uiţi de 
costum şi cravată şi să ţi-l închipui într-o jachetă împletită 
veche, spărgând lemne în curtea lui. Arăta ca un politician 
foarte serios, dar şi ca un tip agreabil. Era înalt şi plin de 
energie. Ochi albaştri, trăsături simple, păr răvăşit, 
presărat cu smocuri aurii. Părea într-o formă fizică bună. 
Nu cu genul de muşchi pe care ţi-i modelează sala de sport, 
ci ca şi cum s-ar fi născut puternic. Avea mâini solide. O 
verighetă de aur subţire şi nimic altceva. Unghii crăpate, 
neîngrijite. 

— Fost militar, nu? întrebă el. 

— Eu? zise Neagley. 

— Până la urmă, cred că amândoi. Sunteţi puţin cam prea 
circumspecţi. El mă cercetează pe mine din priviri, iar 
dumneata te uiţi cu atenţie la geamuri, mai ales la 
semafoare. Recunosc semnele. Tata a fost militar. 

— De carieră? 

Armstrong zâmbi. 

— Nu mi-aţi citit biografia pentru campanie? Avea de gând 
să devină militar de carieră, dar a fost pensionat din cauza 
unei invalidităţi, înainte de naşterea mea, aşa că şi-a făcut o 


firmă de cherestea. Totuşi, nu şi-a pierdut nici o clipă 
înfăţişarea. Fără doar şi poate, era un om dintr-o bucată. 

Froelich ieşi de pe M Street şi porni paralel cu 
Pennsylvania Avenue, trecând pe lângă Sediul Biroului 
Executiv şi prin faţa Casei Albe. Armstrong se aplecă să o 
privească. Zâmbi şi nişte riduri mici i se adânciră în jurul 
ochilor. 

— De necrezut, nu-i aşa? zise el. Dintre toţi cei surprinşi 
că voi face parte din asta, eu sunt cel mai surprins, credeţi- 
mă! 

Froelich conduse maşina pe lângă biroul ei din Sediul 
Trezoreriei şi se îndreptă spre cupola Capitoliului, care se 
vedea în depărtare. 

— Nu a existat un Reacher şi la Trezorerie? întrebă 
Armstrong. 

„Are şi o excelentă memorie a numelor”, îşi spuse Reacher. 

— Era fratele meu mai mare, răspunse el. 

— Ce mică e lumea, zise Armstrong. 

Froelich intră pe Constitution Avenue şi conduse pe lângă 
Capitoliu. Făcu la stânga pe First Street şi se îndreptă spre 
un cort alb, care conducea la o uşă laterală a Birourilor 
Senatului. De o parte şi de alta a cortului erau două Town 
Car ale Serviciului Secret. Patru agenţi stăteau pe trotuar, 
atenţi şi înfriguraţi. Froelich conduse direct spre cort şi opri 
foarte aproape de bordură. Îşi verifică poziţia şi mai înaintă 
o jumătate de metru, aşa încât portiera lui Armstrong să 
ajungă în interiorul adăpostului de pânză. Reacher văzu un 
grup de trei agenţi aşteptând în interiorul tunelului. Unul 
dintre ei înaintă şi deschise portiera Suburbanului. 
Armstrong îşi ridică sprâncenele, ca şi cum ar fi fost uimit 
de toată acea atenţie care i se acorda. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, zise el. Mulţumesc, M. 
E, 

Apoi, păşi în penumbra prelatei, închise portiera, iar 
agenţii îl înconjurară şi îl conduseră pe toată lungimea 
cortului, până la clădire. Reacher zări în treacăt oamenii în 


uniformă, din securitatea Capitoliului, care aşteptau 
înăuntru. Armstrong intră şi uşa se închise în spatele lui. 
Froelich se îndepărtă de bordură, ocoli maşinile parcate şi 
porni spre nord, în direcţia Union Station. 

— OK, zise ea, ca şi cum s-ar fi simţit foarte uşurată. Până 
acum, a fost bine. 

— Ai riscat, spuse Reacher. 

— Un risc cu o probabilitate de doi la două sute optzeci şi 
unu de milioane, zise Neagley. 

— Ce vrei să spui? 

— Era posibil ca unul dintre noi să fi trimis scrisorile. 

Froelich zâmbi. 

— Am presupus că nu este cazul. Ce părere aveţi despre 
el? 

— Mie mi-a plăcut, spuse Reacher. Sincer. 

— Şi mie mi-a plăcut, zise Neagley. Încă de joi. Şi acum? 

— Va sta aici toată ziua, în şedinţe. Prânzul în sala de 
mese. O să-l ducem acasă pe la şapte. Soţia lui e acasă. Aşa 
c-o să le închiriem o casetă video sau ceva de genul ăsta. O 
să-i ţinem închişi toată seara. 

— Avem nevoie de informaţii, spuse Reacher. Nu ştim 
exact ce formă poate lua această demonstraţie. Sau unde se 
va desfăşura. Poate fi orice, chiar şi simple graffiti. Nu vrem 
să o lăsăm să treacă pe lângă noi, neobservată. Dacă se va 
întâmpla. 

Froelich încuviinţă din cap. 

— O să verificăm la miezul nopţii. Presupunând că apucăm 
miezul nopţii. 

— Şi vreau ca Neagley să-i interogheze din nou pe 
îngrijitori. Dacă aflăm ceea ce vrem de la ei, putem să ne 
relaxăm. 

— Mi-ar plăcea să fac asta, zise Froelich. 

O lăsară pe Neagley la închisoarea federală şi se 
întoarseră cu maşina la biroul lui Froelich. Acolo îi aşteptau 
rapoartele criminalistice ale FBl-ului referitoare la ultimele 
două mesaje. Erau identice cu primele două, în toate 


privinţele. Dar mai exista şi un raport suplimentar, de la un 
chimist al Biroului. Acesta detectase ceva neobişnuit la 
amprente. 

— Squalen, zise Froelich. Ai mai auzit de chestia asta? 

Reacher negă din cap. 

— Este o hidrocarbură aciclică. Un tip de ulei. Există urme 
de aşa ceva în amprente. Puţin mai mult pe a treia şi a 
patra scrisoare, faţă de primele două. 

— Amprentele conţin întotdeauna ulei. Aşa sunt şi 
detectate. 

— Dar de obicei e vorba de grăsimea obişnuită a pielii. 
Chestia asta e diferită. C30H50. Este ulei de peşte. Ulei de 
ficat de rechin, în esenţă. 

Întinse hârtia peste birou. Era acoperită în întregime cu 
chestii complicate din chimia organică. Squalenul era un 
ulei natural folosit ca lubrifiant pentru mecanisme fine, de 
genul ceasurilor mecanice. La baza foii era o notiţă care 
spunea că, atunci când este hidrogenat, squalenul devine 
squalan. 

— Cum adică, „hidrogenat”? întrebă Reacher. 

— O fi însemnând să adaugi apă? zise Froelich. Ca energia 
hidroelectrică? 

EI ridică din umeri. Froelich scoase un dicţionar de pe raft 
şi îl deschise la litera H. 

— Nu, zise ea. Înseamnă să adaugi moleculei atomi de 
hidrogen suplimentari. 

— Ei bine, acum chiar că m-ai băgat în ceaţă. Nu prea m- 
am împăcat cu chimia la şcoală. 

— Asta înseamnă că tipul s-ar putea să se ocupe cu 
pescuitul de rechini. 

— Sau îşi câştigă existenţa eviscerând peşti, zise Reacher. 
Sau lucrează într-o pescărie. Sau e un ceasornicar care se 
murdăreşte pe degete de ulei când îşi unge mecanismele. 

Froelich deschise un sertar, răsfoi printr-un dosar şi 
scoase o foaie. I-o întinse lui Reacher. Era fotografia 
fluoroscopică a unei amprente, în mărime naturală. 


— E tipul nostru? întrebă Reacher. 

Froelich aprobă din cap. Era o amprentă foarte clară, 
poate cea mai clară pe care o văzuse Reacher vreodată. 
Toate şănţuleţele erau marcate clar. Era accentuată şi 
uimitor de provocatoare. Şi era mare. Foarte mare. Buricul 
degetului avea aproape patru centimetri diametru. Reacher 
îşi apăsă degetul mare lângă ea. Al lui era mai mic, deşi nu 
avea cele mai delicate mâini din lume. 

— Ăsta nu-i un deget de ceasornicar, zise Froelich. 

Reacher aprobă încet din cap. Probabil că tipul avea 
mâinile ca nişte mănunchiuri de banane. Şi o piele aspră, ca 
să lase o amprentă atât de clară. 

— Lucrător manual, spuse el. 

— Pescar de rechini, zise Froelich. Unde se prind mulţi 
rechini? 

— Parcă-n Florida? 

— Orlando e în Florida. 

Telefonul ei sună. Îl ridică de pe masă şi se schimbă la faţă. 
Ridică privirea spre tavan şi apăsă receptorul pe umăr. 

— Armstrong vrea să meargă la Departamentul Muncii, 
zise ea. Şi vrea să meargă pe jos. 

ŞAPTE. 

Erau exact trei kilometri între Trezorerie şi birourile 
Senatului, iar Froelich conduse tot drumul cu o singură 
mână, în timp ce vorbea la telefon. Vremea era întunecată, 
traficul intens şi viteza de deplasare mică. Parcă la gura 
cortului alb de pe First Street, opri motorul şi îşi închise 
telefonul, toate în acelaşi timp. 

— Cei de la Departamentul Muncii nu pot să vină ei aici? 
întrebă Reacher. 

Froelich negă din cap. 

— E o chestie politică. Se vor produce schimbări acolo şi 
este mai politicos ca Armstrong să facă chiar el efortul. 

— Şi de ce vrea să meargă pe jos? 

— Pentru că-i place să stea afară. Îi place aerul liber. Şi e 
încăpățânat. 


— Unde trebuie să meargă, mai exact? 

Froelich arătă cu mâna spre vest. 

— La mai puţin de 800 de metri, într-acolo. Să zicem, şase- 
şapte sute de metri, dacă traversezi Capitol Plaza. 

— Eli-a contactat pe ei sau invers? 

— Eli-a contactat. O să se afle, aşa că încearcă să 
preîntâmpine veştile rele. 

— Poţi să-l împiedici să se ducă? 

— Teoretic, spuse ea. Dar nu prea vreau să o fac. Nue 
genul de discuţie în contradictoriu pe care să mi-o doresc în 
clipa asta. 

Reacher răsuci capul şi se uită la strada din spatele lor. Nu 
se vedea nimic, cu excepţia vremii cenuşii şi a maşinilor 
care treceau în viteză pe Constitution Avenue. 

— Arunci, lasă-l să o facă, spuse. Eli-a contactat pe ei. Nu 
l-a atras altcineva în spaţiu liber. Nu e o capcană. 

Froelich aruncă o privire în faţă, prin parbriz. Apoi se 
răsuci şi se uită pe lângă Reacher, prin geamul din lateralul 
acestuia, în lungul cortului. Îşi deschise telefonul şi vorbi 
din nou cu cei din biroul ei. Folosi abrevieri şi un torent de 
elemente de jargon pe care Reacher nu reuşi să le 
urmărească. Froelich încheie convorbirea şi închise 
telefonul. 

— Vom aduce un elicopter de trafic al Poliţiei 
Metropolitane, zise ea. Va zbura suficient de jos ca să fie 
vizibil. Armstrong trebuie să treacă pe lângă Ambasada 
Armeniei, aşa că vom pune câţiva poliţişti suplimentari 
acolo. Nu vor fi vizibili. Eu îl voi urma cu maşina, pe D 
Street, la cincizeci de metri distanţă. Vreau ca tu să mergi 
în faţa lui, cu ochii bine deschişi. 

— Când vom face asta? 

— Peste zece minute. Mergi înainte pe stradă şi apoi la 
stânga. 

— OK, zise Reacher. 

Froelich reporni maşina şi o duse puţin mai în faţă, pentru 
ca Reacher să poată cobori pe trotuar, în afara cortului. Se 


dădu jos, îşi încheie jacheta şi se îndepărtă prin frig. Înaintă 
pe First Street şi apoi la stânga, pe C Street. În faţa lui se 
vedea traficul de pe Delaware Avenue, iar dincolo de 
acesta, Capitol Plaza. Arbori mici, golaşi şi peluze deschise, 
maronii. 

Poteci din gresie sfărâmată. O fântână în centru. Un bazin 
în dreapta. În stânga, ceva mai departe, un fel de obelisc 
ridicat în memoria cuiva. 

Traversă Delaware în fugă, ferindu-se de maşini. Intră în 
piaţă. Pietrişul scârţâia sub pantofii lui. Era foarte frig, iar 
tălpile pantofilor erau subţiri. Avea senzaţia că în piatra 
sfărâmată de sub picioare erau amestecate cristale de 
gheaţă. Se opri chiar lângă fântână. Privi în jur. Perimetrul 
era bun. În nord era un teren deschis, apoi un semicerc de 
steaguri ale statelor, un alt monument şi clădirea lui Union 
Station. La sud nu era nimic, cu excepţia Capitoliului, mai 
departe, dincolo de Constitution Avenue. În faţă, la vest, era 
o clădire despre care presupuse că era Departamentul 
Muncii. Ocoli fântâna, cu vederea focalizată la distanţă 
medie, dar nu văzu nimic îngrijorător. Acoperire proastă, 
nici o fereastră în apropiere. În parc erau oameni, dar nici 
un asasin nu se învârte fără rost prin zonă, doar-doar s-o 
schimba pe neaşteptate programul. 

Merse mai departe. C Street continua în celălalt capăt al 
pieţii, exact vizavi de obelisc. Care era, de fapt, o lespede 
verticală. Pe semnul indicator îndreptat spre ea scria: 
Memorialul Taft. C Street traversa New Jersey Avenue şi 
apoi Louisiana Avenue. Erau două treceri de pietoni. Trafic 
rapid. Armstrong avea să piardă ceva timp, stând pe loc şi 
aşteptând schimbarea semaforului. Ambasada Armeniei era 
în faţă, pe stânga. O maşină de patrulă a Poliţiei opri în faţa 
ei. Parcă lângă bordură şi din ea coborâră patru poliţişti. 
Auzi în depărtare un elicopter. Se întoarse şi îl văzu 
zburând jos, la nord şi la vest, ocolind spaţiul aerian interzis 
din jurul Casei Albe. Departamentul Muncii era exact în 
faţă. Avea o mulţime de uşi laterale convenabile. 


Traversă C Street pe trotuarul îndepărtat. Se întoarse 
cincizeci de metri, până într-un loc de unde putea să vadă 
piaţa. Şi aşteptă. Elicopterul staţiona în aer, suficient de jos 
ca să fie vizibil, dar suficient de sus ca să nu fie asurzitor. 
Văzu Suburbanul lui Froelich în depărtare, mic, cotind pe 
după colţ, trăgând lângă bordură şi oprindu-se. Jack se uită 
la oameni. Majoritatea erau grăbiţi. Era prea frig pentru 
plimbare. Văzu un grup de oameni în partea îndepărtată a 
fântânii. Şase bărbaţi în paltoane negre, înconjurându-l pe 
un al şaptelea, într-un pardesiu kaki. Mergeau pe mijlocul 
potecii din gresie sfărâmată. Cei doi agenţi din faţă erau în 
stare de alertă. Ceilalţi stăteau aproape unul de celălalt, ca 
o grămadă de rugby în mişcare. Trecură pe lângă fântână şi 
se îndreptară spre New Jersey Avenue. Aşteptară 
schimbarea semaforului. Armstrong avea capul descoperit. 
Vântul îi răvăşea părul. Maşinile treceau pe lângă ei. 
Nimeni nu le dădea atenţie. Şoferii şi pietonii ocupau lumi 
diferite, bazate pe relativitatea timpului şi a spaţiului. 
Froelich păstra distanţa. Suburbanul ei înainta încet pe 
lângă trotuar, la cincizeci de metri distanţă. Culoarea 
semaforului se schimbă, iar Armstrong şi echipa lui 
înaintară. Până acum, totul era în regulă. Operaţiunea se 
desfăşura bine. 

Apoi, totul se schimbă. 

Mai întâi, vântul împinse puţin din poziţie elicopterul 
poliţiei. Apoi, când Armstrong şi echipa lui se aflau la 
jumătatea porțiunii triunghiulare înguste dintre New Jersey 
Avenue şi Louisiana Avenue, un trecător făcu o manevră 
surprinzătoare perfectă, la zece metri depărtare. Era un 
individ între două vârste, slab de nemâncare, bărbos, cu 
părul lung, neîngrijit. Purta un impermeabil cu cordon, 
unsuros din cauza vechimii. Rămase perfect nemişcat o 
fracțiune de secundă, după care se aruncă asupra lui 
Armstrong, în salturi lungi, în timp ce braţele i se învârteau 
inutil, ca braţele unei mori de vânt, iar gura îi era larg 
deschisă, într-un urlet. Cei doi agenţi aflaţi cel mai aproape 


de vicepreşedinte ţâşniră în faţă ca să-l intercepteze, iar 
ceilalţi patru se retraseră şi se strânseră în jurul lui 
Armstrong. Se deplasară şi se aranjară până când ajunseră 
toţi şase între nebun şi Armstrong. Ceea ce îl lăsă pe 
Armstrong total descoperit din direcţia opusă. 

În mintea lui Reacher răsări cuvântul diversiune şi se 
învârti pe loc. Nu era nimic acolo. Nu era nimic în nici o 
direcţie. Doar peisajul oraşului, nemişcat, rece şi indiferent. 
Se uită la ferestre, căutând mişcare. Căută sclipirea 
soarelui pe sticlă. Nimic. Absolut nimic. Se uită la maşinile 
de pe stradă. Indiferente, acestea se deplasau rapid. 
Niciuna nu încetinise. Se întoarse şi îl descoperi pe nebun 
țintuit la pământ de doi agenţi, în timp ce alţi doi îl ţineau 
sub ameninţarea armelor. Văzu Suburbanul lui Froelich 
ţâşnind şi virând rapid. Opri scurt lângă bordură şi doi 
agenţi îl împinseră pe Armstrong pe trecerea de pietoni şi 
apoi pe bancheta din spate a maşinii. 

Dar Suburbanul nu plecă de pe loc. Rămase acolo, 
celelalte maşini din trafic fiind nevoite să-l ocolească. 
Elicopterul reveni pe poziţie şi cobori puţin, ca să vadă totul 
mai de aproape. Elicele se învârteau zgomotos. Nu se 
întâmplă nimic. Apoi, Armstrong ieşi din maşină. Cei doi 
agenţi coborâră şi ei şi îl conduseră la nebunul întins la 
pământ. Armstrong se lăsă pe vine, lângă el. Îşi puse 
coatele pe genunchi. Părea să-i vorbească. Froelich lăsă 
motorul în funcţiune şi îl însoţi pe trotuar. Îşi ridică mâna şi 
vorbi în microfonul de la încheietură. După câteva clipe 
lungi, o maşină de patrulă a Poliţiei Metropolitane coti după 
colţ şi opri în spatele Suburbanului. Armstrong se ridică şi 
se uită cum cei doi agenţi cu armele în mâini îl urcau pe 
individ în partea din spate a maşinii de poliţie. Aceasta se 
îndepărtă, Froelich se întoarse la Suburbanul ei, iar 
Armstrong trecu din nou în mijlocul escortei sale şi porniră 
spre Departamentul Muncii. Elicopterul plana deasupra lor. 
Când traversară în sfârşit Louisiana Avenue într-un sens, 
Reacher traversă în sens opus şi alergă spre maşina lui 


Froelich. Aceasta stătea pe scaunul şoferului, cu capul 
întors ca să-l vadă pe Armstrong îndepărtându-se. Reacher 
bătu în geam şi Froelich întoarse capul rapid, surprinsă. 
Văzu cine era şi cobori geamul. 

— Eşti bine? o întrebă el. 

Froelich întoarse din nou capul, ca să se uite după 
Armstrong. 

— Cred că sunt nebună. 

— Cine era tipul? 

— Doar un om de pe stradă. Vom urmări această pistă, dar 
sunt absolut sigură că nu are nici o legătură. E imposibil. 
Dacă el ar fi trimis scrisorile, am fi simţit încă mirosul de 
bourbon pe hârtie. Armstrong a vrut să discute cu el. A spus 
că-i e milă de el. Şi a insistat să continue drumul pe jos. E 
nebun. lar eu sunt şi mai nebună că i-am dat voie. 

— O să meargă pe jos şi la întoarcere? 

— Probabil. Mi-ar prinde bine o ploaie, Reacher. De ce nu 
plouă niciodată atunci când vrei? O ploaie zdravănă, peste o 
oră, mi-ar fi de mare ajutor. 

Reacher se uită spre cer. Era cenuşiu şi rece, dar toţi norii 
erau la mare înălţime şi neameninţători. Nu se apropia nici 
o ploaie. 

— Ar trebui să-i spuneţi, zise el. 

Ea clătină din cap şi-şi întoarse faţa. 

— Pur şi simplu, noi nu facem asta. 

— Atunci ar trebui să pui pe cineva din personalul lui să-l 
cheme înapoi urgent. Ca şi cum ar fi vorba de ceva foarte 
important. Va trebui să ia maşina. 

Ea clătină din nou din cap. 

— El conduce tranziţia. El stabileşte ritmul. Nimic nu e 
urgent, decât dacă el spune că este. 

— Atunci, spune-i că e vorba de o altă repetiţie. O tactică 
nouă sau ceva de genul acesta. 

Froelich îi aruncă o privire. 

— Presupun că aş putea să fac asta. Suntem încă în 
perioada anterioară numirii oficiale. Avem dreptul să facem 


repetiţii cu el. Posibil. 

— Încearcă, zise Reacher. Întoarcerea e mai periculoasă 
decât mersul pe jos la dus. Vor trece câteva ore, în care 
cineva poate să afle ce vrea să facă. 

— Urcă, spuse ea. Cred c-ai îngheţat. 

Reacher ocoli Suburbanul şi urcă pe scaunul din dreapta. 
Îşi descheie fermoarul jachetei şi o lăsă deschisă, ca să 
permită aerului cald al radiatorului să pătrundă în 
interiorul ei. Continuară să privească până ce Armstrong şi 
agenţii dispărură în interiorul sediului Departamentului 
Muncii. Froelich sună imediat la biroul ei. Dădu instrucţiuni 
să fie informată înainte ca Armstrong să plece din nou. Apoi 
băgă maşina în viteză şi porni spre sud şi spre vest, 
îndreptându-se spre Aripa Estică a National Gallery. Coti la 
stânga şi trecu pe lângă oglinda lacului de lângă clădirea 
Capitoliului. Apoi coti la dreapta, pe Independence Avenue. 

— Unde mergem? întrebă Reacher. 

— Nicăieri, zise ea. Încerc doar să îmi umplu timpul. Şi să 
decid dacă ar trebui să-mi dau demisia azi sau să continui 
să-mi storc creierii. 

Conduse pe lângă toate muzeele şi coti la stânga, pe 
Strada 14. Biroul Gravurilor şi Imprimeriei se înălța în 
dreapta lor, între ei şi Tidal Basin. Era o clădire înaltă şi 
cenuşie. Froelich opri lângă trotuar, vizavi de intrarea 
principală. Lăsă motorul pornit, ţinând piciorul pe frână. 
Ridică privirea spre una dintre ferestrele înalte, de birou. 

— Joe a petrecut ceva timp acolo, zise ea. Pe vremea când 
proiectau noua bancnotă de o sută de dolari. Zicea că, dacă 
va trebui să o protejeze, trebuia să ştie câte ceva despre ea. 
A trecut mult timp de atunci. 

Avea capul ridicat. Reacher putea să îi vadă curba gâtului. 
Putea să vadă modul în care se întâlnea cu deschiderea 
cămăşii. Nu zise nimic. 

— Obişnuiam să mă întâlnesc cu el aici, uneori, spuse ea. 
Sau pe treptele Memorialului Jefferson. Ne plimbam în jurul 
lacului, seara târziu. Primăvara sau vara. 


Reacher privi în dreapta lui. Memorialul părea mic printre 
copacii goi şi se reflecta în apa nemişcată. 

— L-am iubit, să ştii, spuse Froelich. 

Reacher nu zise nimic. Se uită la mâna pe care o ţinea pe 
volan. Şi la încheietura ei. Subţire, cu pielea perfectă. Se 
mai vedea o amintire a bronzului de vară. 

— lar tu semeni foarte mult cu el, zise ea. 

— Unde locuia? 

Froelich îi aruncă o privire. 

— Nu ştii? 

— Nu cred că mi-a spus vreodată. 

Tăcere în maşina cu motorul la ralanti. 

— Avea un apartament în Watergate, spuse ea. 

— Închiriat? 

Ea aprobă din cap. 

— Era foarte sumar mobilat. Ca şi cum ar fi fost doar o 
locuinţă temporară. 

— Normal. Cei din familia Reacher nu au proprietăţi. Cred 
că nu am avut niciodată. 

— Familia mamei tale avea. Aveau o proprietate în Franţa. 

— Da? 

— Nici asta nu ştiai? 

EI ridică din umeri. 

— Ştiam că erau francezi, bineînţeles. Dar nu cred că am 
auzit vreodată ceva despre situaţia lor imobiliară. 

Froelich ridică piciorul de pe frână, privi în oglinda 
retrovizoare, ambală motorul şi reintră în trafic. 

— Pot să zic că ideea voastră despre familie era foarte 
ciudată, zise ea. Asta e clar. 

— Părea ceva normal, la vremea respectivă, replică el. Noi 
credeam că aşa se întâmplă în toate familiile. 

Celularul ei sună. Un tril electronic redus, în liniştea din 
maşină. Froelich îl deschise. Ascultă o clipă şi spuse: 

— OK. 

Şi închise. 

— Era Neagley. A terminat cu îngrijitorii. 


— A aflat ceva? 

— Nu mi-a spus. Ne aşteaptă la birou. 

Ocoli prin partea sudică a Mall-ului şi porni spre nord, pe 
Strada 14. Telefonul sună din nou. Îl deschise cu o mână şi 
ascultă, continuând să conducă. Nu spuse nimic şi îl închise. 
Aruncă o privire spre traficul din faţa lor. 

— Armstrong e gata să se întoarcă, zise ea. Mă duc să 
încerc să-l conving să meargă cu maşina mea. Te las la 
garaj. 

Cobori cu maşina pe rampă şi staţionă atât cât Reacher să 
aibă timp să sară jos. Apoi viră în spaţiul îngust şi urcă 
înapoi spre stradă. Reacher găsi uşa cu hublou din sticlă 
armată şi urcă scările până în holul cu un singur lift. Urcă la 
etajul trei şi o găsi pe Neagley aşteptându-l în anticameră. 
Stătea dreaptă, pe un fotoliu de piele. 

— Stuyvesant e pe aici? o întrebă Reacher. 

Ea negă din cap. 

— S-a dus alături. La Casa Albă. 

— Vreau să merg să mă uit la camera aia video. Trecură 
împreună pe lângă recepţie, spre partea din spate a 
etajului, şi ajunseră la zona pătrată din faţa biroului lui 
Stuyvesant. Secretara lui era la birou, cu poşeta deschisă. 
Avea în mâini o oglindă micuță cu ramă din baga şi un ruj 
de buze. Postura o făcea să pară umană. Eficientă, desigur, 
dar în acelaşi timp o bătrânică de treabă. Îi văzu venind şi 
băgă repede la loc ustensilele cosmetice, ca şi cum s-ar fi 
jenat că fusese prinsă cu ele. Reacher se uită peste capul ei, 
la camera de supraveghere. Neagley se uită la uşa ce dădea 
spre biroul lui Stuyvesant. Apoi se uită la secretară. 

— Vă amintiţi de dimineaţa în care a apărut mesajul aici? 
întrebă Neagley. 

— Sigur că da, spuse secretara. 

— De ce şi-a lăsat domnul Stuyvesant servieta pe masă? 

Secretara se gândi câteva clipe. 

— Pentru că era joi. 

— Ce se întâmplă joia? Are vreo şedinţă dimineaţa? 


— Nu. Soţia lui merge la Baltimore, marţea şi joia. 

— Ce legătură are asta? 

— Ea lucrează ca voluntar, la un spital de acolo. 

Neagley o privi în ochi. 

— Ce legătură are asta cu servieta soţului ei? 

— Ea conduce, spuse secretara. Pleacă cu maşina familiei. 
Nu au decât una. Nu au nici maşină de serviciu, pentru că 
domnul Stuyvesant nu mai este operaţional. Aşa că 
dumnealui e nevoit să vină la muncă cu metroul. 

Neagley o privi nedumerită. 

— Cu metroul? 

Secretara aprobă din cap. 

— Are o servietă specială pentru zilele de marţi şi de joi, 
pentru că e obligat să o pună pe podea, în vagonul de 
metrou. N-ar face asta cu servieta lui obişnuită, pentru că 
ar murdări-o. 

Neagley rămase nemişcată. Reacher se gândi la casetele 
de supraveghere, în care îl văzuse pe Stuyvesant plecând 
miercuri seara târziu şi apoi întorcându-se joi dimineaţa, 
devreme. 

— Eu n-am observat nici o diferenţă, zise el. Mi s-a părut 
că e aceeaşi servietă. 

Secretara aprobă din cap. 

— Sunt identice, spuse ea. Acelaşi producător, aceeaşi 
marcă. Nu-i place ca oamenii să observe asta. Dar una este 
pentru maşina lui, iar cealaltă, pentru metrou. 

— De ce? 

— Urăşte murdăria. Cred că se teme de ea. Marţea şi joia 
nu-şi duce deloc servieta de metrou în birou. O lasă aici 
toată ziua, iar eu trebuie să-i duc ce are în ea. Dacă plouă, 
îşi lasă aici şi pantofii. Ca şi cum biroul lui ar fi un templu 
japonez. 

Neagley îi aruncă o privire lui Reacher şi făcu o grimasă. 

— E o excentricitate inofensivă, zise secretara. Apoi îşi 
cobori vocea, ca şi cum ar fi putut fi auzită tocmai de la 
Casa Albă. 


— Şi total inutilă, după părerea mea. Metroul din 
Washington este renumit ca fiind cel mai curat metrou din 
lume. 

— OK, spuse Neagley. Dar e ciudat. 

— E inofensivă, repetă secretara. 

Reacher îşi pierdu interesul, păşi în spatele ei şi se uită la 
ieşirea de incendiu. Avea o bară din oţel lustruit, la 
înălţimea taliei, aşa cum cereau, fără îndoială, normele de 
construcţie ale oraşului. Îşi puse degetele pe ea şi o apăsă 
cu atenţie. Împinse puţin mai tare şi bara se plie spre 
lemnul vopsit, iar uşa se deschise în spate. Era o uşă solidă, 
ignifugă, greutatea ei fiind susţinută de trei balamale mari 
din oţel. Trecu dincolo de prag, pe o platformă mică şi 
pătrată a scării. Treptele erau din beton şi mai noi decât 
structura din piatră a clădirii principale. Urcau la etajele 
superioare şi coborau până la nivelul străzii. Aveau 
balustrade din oţel. Existau şi nişte becuri slabe, de 
urgenţă, protejate de apărători din sârmă. Era clar că un 
spaţiu îngust fusese reamenajat în spatele clădirii, în timpul 
modernizării, şi fusese dedicat unui sistem de ieşire în caz 
de incendiu. 

Pe partea cealaltă a uşii era o clanţă obişnuită, care 
acţiona acelaşi zăvor ca şi bara. Avea o gaură pentru cheie, 
dar nu era încuiată. Se răsucea cu uşurinţă. Normal, îşi 
spuse Reacher. Clădirea era sigură, ca întreg. Nu era 
necesar să fie izolat şi fiecare etaj. Lăsă uşa să se închidă în 
spatele lui şi rămase o secundă în întunericul de pe scară. 
Răsuci din nou clanţa şi redeschise uşa, intrând dintr-un 
singur pas în secretariat. Se răsuci şi ridică privirea spre 
camera de supraveghere. Era exact acolo, deasupra capului 
lui, plasată aşa încât să îl repereze când făcea al doilea pas. 
Avansă încă puţin şi lăsă uşa să se închidă în spatele lui. Se 
uită din nou la camera video. Era deja în raza ei. Şi mai 
avea alţi doi metri şi jumătate de parcurs, înainte să ajungă 
la uşa lui Stuyvesant. 


— Îngrijitorii au pus mesajul acolo, zise secretara. Nu 
există nici o altă explicaţie posibilă. 

Telefonul de pe birou sună, iar secretara se scuză politicos 
şi răspunse. Reacher şi Neagley se întoarseră prin labirintul 
de coridoare şi găsiră biroul lui Froelich. Era liniştit, 
întunecat şi gol. Neagley aprinse becurile cu halogen şi se 
aşeză la birou. Nu mai exista alt scaun, aşa că Reacher se 
aşeză pe podea, cu picioarele întinse şi spatele rezemat de 
un fişet. 

— Spune-mi cum e cu îngrijitorii, spuse el. 

Neagley începu să bată cu degetele în tăblia biroului. 
Clinchetul unghiilor ei alterna cu mici bătăi mai slabe ale 
buricelor degetelor. 

— Au avocaţi, zise ea. Departamentul le-a trimis avocaţi, 
câte unul pentru fiecare. Şi li s-a spus care le sunt 
drepturile. Drepturile lor umane sunt protejate pe deplin. 
Nu-i aşa că-i minunată lumea asta a civililor? 

— E nemaipomenită. Ce au spus? 

— Mai nimic. Şi-au pus lacăt la gură. Sunt al naibii de 
încăpăţânaţi. Dar şi al naibii de îngrijoraţi. Sunt prinşi între 
ciocan şi nicovală. E clar că le e foarte teamă să dezvăluie 
cine le-a spus să pună hârtia acolo, dar la fel de teamă le e 
şi că-şi vor pierde slujbele şi că este posibil să ajungă la 
închisoare. Nu au cum să câştige. Nu a fost deloc plăcut. 

— Ai pomenit numele lui Stuyvesant? 

— Tare şi răspicat. E clar că ei cunosc numele, dar nu sunt 
sigură că ştiu exact cine este el. Lucrează în schimbul de 
noapte. Nu văd altceva decât o grămadă de birouri. Ei nu 
văd oameni. Nu au reacţionat în nici un fel la numele lui. Nu 
au reacţionat la nimic, de altfel. Au stat acolo, speriaţi de 
moarte, uitându-se la avocaţii lor, fără să spună nimic. 

— Începi să dai rateuri. Din câte îmi amintesc, oamenii îţi 
mâncau din palmă, pe vremuri. 

Ea încuviinţă din cap. 

— 'Ţi-am spus că îmbătrânesc. Nu am reuşit să-i clintesc 
nici un pic. De fapt, avocaţii nu m-ar fi lăsat să o fac. 


Sistemul justiţiar civil e foarte ciudat. Nu m-am mai simţit 
niciodată atât de nelalocul meu. 

Reacher nu spuse nimic. Se uită la ceas. 

— Şi acum, ce facem? întrebă Neagley. 

— Aşteptăm, răspunse el. 

Aşteptarea trecu greu. Froelich se întoarse după o oră şi 
jumătate şi le spuse că Armstrong era în siguranţă, înapoi 
în biroul lui. Îl convinsese să meargă cu ea, cu maşina. Îi 
spusese că înţelegea că el prefera să meargă pe jos, dar 
subliniase că echipa ei avea nevoie de o reglare 
operaţională şi că acela era cel mai bun moment ca să o 
facă. Insistase până la punctul în care un refuz ar fi părut 
un moft de primadonă, iar Armstrong nu era aşa ceva, aşa 
că urcase chiar mulţumit în Suburbanul ei. Transferul prin 
cortul de la Senat decursese fără incidente. 

— Acum dă nişte telefoane, spuse Reacher. Vezi dacă s-a 
întâmplat ceva ce trebuie să ştim şi noi. 

Froelich luă legătura mai întâi cu poliţiştii din D. C. Primi 
lista normală de infracţiuni urbane, dar ar fi fost o 
exagerare să clasifice vreuna dintre ele ca fiind o 
demonstraţie a vulnerabilităţii lui Armstrong. Froelich sună 
apoi la secţia la care era reţinut nebunul şi primi un raport 
verbal lung referitor la starea lui. Închise şi clătină din cap. 

— N-are nici o legătură, spuse ea. Cei de acolo îl cunosc. 
Coeficient de inteligenţă sub 80, alcoolic, doarme pe stradă, 
abia dacă ştie să citească, iar amprentele lui nu se 
potrivesc. În cazierul lui lung de un metru scrie că se 
repede asupra oricărei persoane a cărei imagine o vede în 
ziarele sub care doarme. Un fel de personalitate maniaco- 
depresivă. Părerea mea este că putem să-l dăm uitării. 

— OK, zise Reacher. 

Apoi, Froelich deschise baza de date a Centrului Naţional 
de Informaţii asupra Infracţiunilor şi căută datele recente. 
Acestea apărură, din toate colţurile ţării, succedându-se 
mai repede de una pe secundă. Mai repede decât le putea 
citi. 


— N-are nici un rost, spuse ea. Va trebui să aşteptăm până 
la miezul nopţii. 

— Sau până la ora unu, interveni Neagley. Se poate 
întâmpla după ora centrală, în Bismarck. E posibil să tragă 
asupra casei lui. Sau să arunce o piatră prin fereastră. 

Aşa că Froelich sună la poliţiştii din Bismarck şi le ceru să 
fie anunţată imediat dacă se întâmpla ceva ce avea o 
legătură cât de mică cu Armstrong. Apoi repetă aceeaşi 
cerere Poliţiei Statale din Dakota de Nord şi FBl-ului din 
întreaga ţară. 

— Poate că n-o să se-ntâmple nimic, spuse ea. 

Reacher se uită într-o parte. Ar fi bine să speri c-o să se 
întâmple, îşi zise el. 

Pe la ora şapte seara, în complexul de birouri începu să se 
lase liniştea. Majoritatea celor vizibili pe coridoare se 
retrăgeau în aceeaşi direcţie, spre partea frontală a clădirii. 
Purtau paltoane şi aveau în mâini genţi şi serviete. 

— V-aţi anulat rezervarea de la hotel? întrebă Froelich. 

— Da, spuse Reacher. 

— Eu nu, zise Neagley. Sunt un musafir groaznic. 

Froelich se opri o clipă, puţin luată pe nepregătite. Dar 
Reacher nu era surprins. Lui Neagley îi plăcea 
singurătatea. Aşa fusese întotdeauna. Îi plăcea să stea 
singură. Nu ştia de ce. 

— OK, spuse Froelich. Dar ar trebui să ne luăm puţin timp 
liber. Să ne odihnim şi să ne regrupăm mai târziu. Vă las pe 
voi şi apoi încerc să-l duc pe Armstrong acasă, în siguranţă. 

Merseră împreună la garaj, iar Froelich îşi porni 
Suburbanul şi o duse pe Neagley la hotel. Reacher intră cu 
ea până la ghişeul băieţilor de serviciu şi îşi ceru hainele din 
Atlantic City. Erau împachetate, la un loc cu pantofii lui 
vechi, cu periuţa de dinţi şi aparatul de ras, şi puse într-un 
sac negru de gunoi pe care îl luase din căruciorul 
menajerei. Pachetul nu-l impresionă deloc pe băiatul de 
serviciu, care i-l cără totuşi până la maşină, unde Reacher îl 
luă şi îi dădu un dolar. Apoi se urcă lângă Froelich şi 


aceasta porni. Era frig, întuneric şi umed, iar traficul era 
groaznic. Blocaje de circulaţie peste tot. Şiruri lungi de 
luminiţe roşii de frână se întindeau în faţa lor, şiruri lungi 
de lumini puternice de faruri se apropiau de ei. Merseră 
spre sud, traversară podul de pe Strada 11 şi îşi croiră 
drum pe un labirint de străzi, până acasă la Froelich. 
Aceasta parcă lângă altă maşină, lăsând motorul să meargă, 
şi bâjbâi pe lângă volan ca să scoată de pe inel cheia de la 
uşă. I-o întinse lui Reacher. 

— Mă întorc în vreo două ore, spuse ea. Fă-te comod. 

Reacher îşi luă sacul, cobori şi o privi plecând. Froelich 
viră la dreapta, ca să se întoarcă pe un alt pod, şi dispăru. 
Reacher traversă trotuarul şi descuie uşa de la intrare. 
Casa era întunecată şi caldă. Simţi parfumul ei înăuntru. 
Închise uşa în spatele lui şi orbecăi după întrerupător. Un 
bec de putere mică se aprinse sub abajurul unei lămpi, pe 
un dulăpior mic, cu sertare. Oferea o lumină blândă, 
atenuată. Puse cheia lângă veioză, îşi lăsă sacul la picioarele 
scării şi intră în camera de zi. Aprinse lumina. Intră în 
bucătărie. Se uită în jur. 

Văzu scările de la pivniţă, în spatele unei uşi. Rămase 
nemişcat pentru o clipă, în timp ce curiozitatea îi dădea 
ghes. Era un reflex adânc înrădăcinat, ca şi respiraţia. Era 
politicos să cerceteze casa gazdei lui? Din obişnuinţă? 
Bineînţeles că nu. Dar nu se putu opune tentaţiei. Cobori pe 
scări, aprinzând luminile. Pivniţa era un spaţiu întunecat, cu 
ziduri din ciment vechi şi neted. Văzu o sobă şi un filtru de 
apă. O maşină de spălat şi un uscător electric. Rafturi. 
Valize vechi. O mulţime de prostii îngrămădite peste tot, dar 
nimic important. Urcă din nou. Stinse toate luminile. Vizavi 
de capul scărilor era un spaţiu închis, chiar lângă bucătărie, 
mai mare decât un dulap, dar mai mic decât o cameră. 
Poate că fusese o cămară, iniţial. Dar acum era amenajat ca 
un Mic birou. Văzu un scaun pe rotile, un birou şi rafturi, 
toate vechi de câţiva ani. Păreau versiunea ieftină a 
mobilierului de birou real, cu o mulţime de urme de uzură. 


Poate că erau luate la mâna a doua. Era şi un computer, 
destul de vechi, la care era conectată cu un cablu gros o 
imprimantă cu cerneală. Se întoarse în bucătărie. 

Căută în locurile obişnuite în care o femeie ascunde 
lucrurile în bucătărie şi găsi 500 de dolari în diverse 
bancnote, în interiorul unei caserole de lut, pe raftul de sus 
al unui bufet. Bani pentru situaţii neprevăzute. Poate o 
măsură de prevedere precum cea de la graniţa dintre 
milenii, pe care ea decisese să o păstreze. Găsi un Beretta 
MO9 de nouă milimetri într-un sertar, ascuns cu atenţie sub 
un teanc de suporturi de masă. Era vechi, zgâriat şi pătat 
cu ulei uscat. Probabil un surplus al armatei, redistribuit la 
alt departament guvernamental. Fără nici o îndoială, un 
articol din generaţia trecută a Serviciului Secret. Nu era 
încărcat. Încărcătorul lipsea. Deschise următorul sertar din 
stânga şi găsi patru încărcătoare aliniate sub o mănuşă de 
cuptor. Erau toate încărcate cu cartuşe standard. Părţi 
bune şi părţi rele. Aşezarea era inteligentă. lei arma cu 
mâna dreaptă şi încărcătoarele, cu mâna stângă. 
Ergonomie. Dar să ţii încărcătoarele pline cu gloanţe nu eo 
idee bună. Dacă le laşi suficient de mult, arcul din 
încărcător preia forma comprimată şi nu-şi mai face treaba. 
Deformarea arcurilor din încărcătoare era motivul cel mai 
frecvent al blocării armelor. E mai bine să ţii arma cu un 
singur cartuş pe ţeavă şi toate celelalte gloanţe separat. În 
felul ăsta, poţi să tragi un foc cu mâna dreaptă, în timp ce 
bagi cartuşele în încărcător cu mâna stângă. E mai lent 
decât ar fi ideal, dar mult mai bine decât să apeşi pe trăgaci 
şi să nu auzi altceva decât un clinchet sec. 

Închise sertarele din bucătărie şi se întoarse în camera de 
zi. Acolo nu era nimic, doar pe un raft o carte cu o cavitate 
decupată în blocul de pagini, dar înăuntru nu era nimic. 
Porni televizorul, care funcţiona. Cunoscuse odată un tip 
care îşi ascundea lucrurile în interiorul unui televizor golit. 
Casa lui a fost percheziţionată de opt ori, până să aibă 
cineva ideea să verifice dacă totul era aşa cum părea. 


În hol nu era nimic. Nimic lipit sub sertare, în dulăpior. 
Nimic în băi. Nimic important în dormitoare, cu excepţia 
unei cutii de pantofi, sub patul lui Froelich. Era plină cu 
scrisori, cu scrisul lui Joe. Le puse înapoi, fără să le citească. 
Se întoarse la parter şi îşi duse sacul de gunoi în camera de 
oaspeţi. Decise să aştepte o oră, după care să mănânce 
singur, dacă ea nu se întorcea. Avea să comande din nou 
felurile acelea chinezeşti. Fuseseră destul de bune. Îşi puse 
articolele de toaletă lângă chiuvetă. Îşi agăţă hainele din 
Atlantic City în dulapul de lângă cel în care se aflau 
costumele abandonate ale lui Joe. Se uită la ele, rămase 
nemişcat câteva clipe lungi şi apoi luă unul la nimereală şi îl 
scoase din dulap. 

Rupse sacul din plastic, care devenise rigid şi sfărâmicios. 
Eticheta din interiorul sacoului avea brodat cu un scris 
înflorit un singur cuvânt italian. O marcă de care nu auzise. 
Materialul era un fel de lână fină, de un cenuşiu foarte 
închis şi cu puţin luciu. Căptuşeala era acetat de celuloză, 
făcută să semene cu o mătase roşu închis. Sau poate chiar 
era mătase. Avea un fel de filigran imprimat în țesătură. Nu 
avea fantă la spate. Puse sacoul pe pat şi întinse pantalonii 
alături. Erau foarte simpli. Fără pliuri, fără manşetă. 

Se întoarse la dulap şi scoase o cămaşă. Ridică plasticul de 
pe ea. Era albă, din bumbac fin. Fără nasturi pe guler. O 
etichetă mică din interiorul benzii de la gât, cu două nume 
scrise cu litere înflorite de mână, prea neclare ca să le 
poată citi. Cutare & Cutărescu. Fie vreun fabricant de 
cămăşi londonez cunoscut, fie vreun fals fabricat în cine ştie 
ce atelier obscur. Materialul era rezistent. Nu la fel de gros 
ca materialul de salopetă, dar destul de greu. Îşi desfăcu 
şireturile de la pantofi. Îşi scoase jacheta şi blugii şi le 
împături pe un scaun. Peste ele aşeză tricoul şi lenjeria de 
corp. Intră în baie şi porni duşul. Păşi în cabină. Găsi acolo 
săpun şi şampon. Săpunul era uscat şi întărit, iar dopul 
sticlei de şampon se înţepenise. Era clar că Froelich nu 
primea prea des musafiri. Înmuie sticla sub şuvoiul de apă 


fierbinte şi o deschise cu greu. Se spălă pe cap şi îşi săpuni 
corpul. Se întinse, luă aparatul de ras şi se bărbieri cu grijă. 
Se clăti bine, ieşi de sub duş şi începu să caute un prosop, 
în timp ce apa de pe corp picura pe podea. Găsi unul într-un 
dulăpior. Era gros şi nou. Prea nou ca să se şteargă bine cu 
el. Nu făcea altceva decât să întindă apa pe piele. Se 
strădui să se usuce cât mai bine, apoi şi-l înfăşură în jurul 
taliei şi îşi pieptănă părul cu degetele. 

Se întoarse în dormitor şi luă cămaşa lui Joe. Ezită o clipă, 
apoi şi-o puse. Ridică gulerul şi se încheie la gât, apoi şi 
restul nasturilor. Deschise uşa dulapului şi se uită în 
oglindă, să vadă cum îi venea. Perfect, sau aproape. Parcă 
ar fi fost croită pentru el. Se încheie la manşete. Lungimea 
mânecilor era excelentă. Se învârti la dreapta şi la stânga. 
Zări un raft în spatele şinei de haine. Îl văzu prin spaţiul 
produs de scoaterea costumului şi cămăşii. Acolo erau 
cravate, rulate cu grijă şi aşezate una lângă cealaltă. 
Pachete de hârtie de la o spălătorie, sigilate cu etichete 
lipite. Desfăcu unul şi găsi un teanc de chiloţi boxer albi 
curaţi. Desfăcu un altul şi găsi ciorapi negri împăturiţi în 
perechi. 

Se întoarse la pat şi se îmbrăcă cu hainele fratelui său. 
Alese o cravată maro, cu un model discret. Englezesc, ca şi 
cum reprezenta o asociaţie militară sau vreunul dintre 
acele licee scumpe. Şi-o puse la gât şi răsfrânse gulerul 
cămăşii peste ea. Îşi puse o pereche de chiloţi şi una de 
şosete. Apoi pantalonii de la costum. Îmbrăcă sacoul. Se 
încălţă cu pantofii noi şi folosi un şervet de hârtie ca să-i 
şteargă. Se ridică şi se întoarse la oglindă. Costumul îi 
venea foarte bine. Era poate cu o idee prea lung la mâini şi 
picioare, pentru că el era cu o idee mai scund decât Joe. Şi 
cu o idee cam strâmt, pentru că el era puţin mai solid. Dar, 
una peste alta, arăta foarte impresionant, în el. O cu totul 
altă persoană. Mai în vârstă. Mai serios. Mai asemănător cu 
Joe. 


Se aplecă şi ridică cutia de carton de pe podeaua 
dulapului. Era grea. Apoi auzi un sunet jos, în hol. Cineva pe 
trepte, ciocănind la uşă. Puse cutia înapoi sub şina de haine 
şi cobori scările. Deschise. Era Froelich. Stătea în ceața 
serii, cu mâna ridicată, ca să ciocănească din nou. Lumina 
din stradă, venindu-i din spate, îi punea faţa în umbră. 

— 'Ţi-am dat cheia mea, spuse ea. 

Reacher făcu un pas înapoi, dându-i voie să intre. Femeia 
ridică privirea şi îngheţă. Întinse o mână în spate, închise 
uşa şi se sprijini nesigură de ea. Se uita ţintă la el. Era ceva 
în ochii ei. Şoc, teamă, panică, dor, nu-şi dădea seama ce. 

— Ce e? întrebă Reacher. 

— Mi s-a părut că eşti Joe, zise ea. Pentru o clipă. 

Ochii i se umplură de lacrimi şi îşi sprijini capul de uşă. 
Alungă lacrimile clipind, se uită din nou la el şi începu să 
plângă în hohote. Reacher rămase nemişcat un moment, 
apoi păşi în faţă şi o luă în braţe. Froelich lăsă poşeta să-i 
cadă şi îşi îngropă faţa în pieptul lui. 

— Îmi pare rău, spuse Reacher. Am probat costumul lui. 

Ea nu zise nimic, continuând să plângă. 

— Cred c-a fost o prostie, zise el. 

Ea dădu din cap, dar Reacher reuşi să-şi dea seama dacă 
spunea da, aşa e sau nu, deloc. Froelich îl strânse în braţe. 
Reacher îi puse o mână pe şale, iar cu cealaltă îi netezi 
părul. O ţinu aşa câteva minute. 

Froelich luptă cu lacrimile, apoi înghiţi în sec de două ori 
şi se desprinse. Îşi şterse ochii cu dosul palmei. 

— Nu e vina ta, spuse ea. 

Reacher nu zise nimic. 

— Părea atât de adevărat. Eu i-am cumpărat cravata aia. 

— Trebuia să-mi dau seama, spuse Reacher. 

Ea se aplecă spre poşetă şi se ridică, cu un şerveţel în 
mână. Îşi suflă nasul şi îşi aranjă părul. 

— O, Dumnezeule, zise ea. 

— Îmi pare rău, spuse el din nou. 

— Nu-ţi face griji. O să-mi revin. 


Reacher nu spuse nimic. 

— Arătai foarte bine, asta e tot, zise ea. Cum stăteai în 
prag. 

Îl privea fix, fără să se ascundă. Apoi întinse mâna şi îi 
îndreptă cravata. Atinse un punct de pe cămaşa lui, unde 
lacrimile ei o umeziseră. Îşi trecu degetele pe sub reverele 
sacoului. Păşi în faţă, pe vârfuri, îşi împreună mâinile la 
ceafa lui şi îl sărută pe gură. 

— Atât de bine, spuse ea şi îl sărută din nou, apăsat. 

Reacher rămase neclintit o clipă, apoi o sărută şi el. 
Apăsat. Gura ei era rece, iar limba iute. Avea un gust vag de 
ruj. Dinţii îi erau mici şi netezi. Îi simţea parfumul pe piele 
şi în păr. Îşi lăsă o mână jos, pe şold, iar cealaltă, în spatele 
capului. Îi simţea sânii lipiţi de pieptul lui. Coastele ei, 
mişcându-se puţin sub mâna lui. Părul ei, răsfirat printre 
degetele lui. Palma ei rece şi nerăbdătoare pe ceafa lui. 
Degetele ei urcând prin părul scurt de pe ceafă. Îi simţea 
unghiile pe piele. Îşi mişcă mâna în sus, pe spatele ei. Apoi, 
ea nu mai făcu nici o mişcare. Rămase încremenită. Se dădu 
înapoi. Respira greu. Şi avea ochii închişi. Îşi atinse dosul 
palmei cu gura. 

— Nu e bine ce facem, spuse Froelich. 

Se uită la ea şi spuse: 

— Cred că nu. 

Ea deschise ochii şi nu spuse nimic. 

— Şi atunci, ce ar trebui să facem? întrebă el. 

Froelich se mişcă într-o parte şi intră în camera ei de zi. 

— Nu ştiu. Poate c-ar trebui să mâncăm. M-ai aşteptat? 

El veni după ea în cameră. 

— Da. Te-am aşteptat. 

— Semeni foarte mult cu el. 

— Ştiu. 

— Înţelegi ce vreau să spun? 

El aprobă din cap. 

— Ceea ce ai văzut în el vezi şi în mine, puţin. 

— Dar eşti ca el? 


Reacher înţelese exact ce întrebase ea. Vezi lucrurile la 
fel? Ai aceleaşi gusturi? Eşti atras de aceleaşi femei? 

— Aşa cum ţi-am spus, există asemănări, zise el. Şi există 
diferenţe. 

— Ăsta nu e un răspuns. 

— El e mort, spuse Reacher. Ăsta e un răspuns. 

— Şi dacă nu era? 

— Atunci multe lucruri ar fi fost diferite. 

— Să presupunem că nu l-aş fi cunoscut. Să presupunem 
că ţi-aş fi aflat numele în alt mod. 

— Atunci poate că n-aş fi fost deloc aici. 

— Să presupunem că ai fi fost. 

Reacher se uită la ea. Inspiră adânc, îşi ţinu respiraţia şi 
apoi expiră. 

— Atunci mă îndoiesc că am sta aici, discutând despre 
cină, zise el. 

— Poate că n-ai fi un înlocuitor, spuse ea. Poate că tu ai fi 
cel real, iar Joe ar fi fost înlocuitorul. 

El nu spuse nimic. 

— E prea ciudat, zise ea. Nu putem să facem asta. 

— Nu, nu putem. 

— A fost cu mult timp în urmă, spuse ea. Şase ani. 

— Armstrong e bine? 

— Da, e bine. 

Reacher nu mai zise nimic. 

— Ne-am despărţit, îţi aminteşti? zise ea. Cu un an înainte 
să moară. Nu sunt văduva lui îndurerată, sau ceva de genul 
ăsta. 

Reacher nu zise nimic. 

— Şi nici tu nu prea eşti un frate îndurerat, continuă ea. 
Abia dacă-l cunoşteai. 

— Eşti supărată pe mine din cauza asta? 

Ea aprobă din cap. 

— Era un om singuratic. Avea nevoie de cineva. Aşa că 
sunt puţin supărată. 

— Nici pe jumătate faţă de cât sunt eu. 


Ea nu spuse nimic. Doar îşi mişcă încheietura şi se uită la 
ceas. Era un gest ciudat, aşa că se uită şi ella allui. 
Minutarul ajunse exact la nouă şi jumătate. Telefonul ei 
mobil sună în geanta deschisă, pe hol. Se auzi tare, în 
tăcerea din casă. 

— Oamenii mei, zise ea. De acasă de la Armstrong. 

Se întoarse în hol, se aplecă şi răspunse la telefon. Închise, 
fără nici un comentariu. 

— E linişte, zise ea. Le-am spus să sune din oră în oră. 

El aprobă din cap. Froelich se uita în orice altă parte, 
numai să nu-l privească direct. Momentul trecuse. 

— Mâncare chinezească, din nou? întrebă ea. 

— Mie îmi convine, spuse el. La fel ca data trecută. 

Froelich sună de la telefonul din bucătărie şi dispăru la 
etaj, ca să facă un duş. El aşteptă în camera de zi şi luă 
mâncarea de la băiatul de la livrări, când acesta apăru, într- 
un târziu. Froelich cobori din nou şi mâncară la masa din 
bucătărie, faţă în faţă. Ea făcu cafea şi băură câte două 
ceşti fiecare, încet, fără să vorbească. Telefonul ei sună din 
nou, fix la zece şi jumătate. Froelich îl pusese lângă ea, pe 
masă, şi răspunse imediat. Doar un mesaj scurt. 

— Linişte, spuse ea. Până acum, e bine. 

— Nu-ţi mai face griji, zise el. Ar fi nevoie de un atac 
aerian ca să-l omoare în casă. 

Ea zâmbi brusc. 

— 'Ţi-l aminteşti pe Harry Truman? 

— Preşedintele meu preferat, răspunse Reacher. Din ceea 
ce ştiu despre el. 

— Şi al nostru, la fel. Din ceea ce ştim noi despre el. Odată, 
prin 1950, Casa Albă era renovată şi el locuia în Blair 
House, pe Pennsylvania Avenue. Doi bărbaţi au venit să-l 
ucidă. Unul a fost doborât de poliţişti pe stradă, dar celălalt 
a ajuns la uşă. Oamenii noştri au fost nevoiţi să îl tragă pe 
Truman de pe asasin. Spunea că vrea să-i ia arma şi să i-o 
înfigă-n dos. 

— Ăsta era stilul lui. 


— Chiar aşa. Ar trebui să auzi câteva poveşti de pe 
vremuri. 

— Aşa o fi şi Armstrong? 

— Poate. Depinde de cum ar reacţiona pe moment. E 
destul de firav, din punct de vedere fizic, dar nu e un laş. Şi 
l-am văzut cum face când e foarte supărat. 

— Şi pare destul de dur. 

Froelich aprobă din cap. Se uită la ceas. 

— Ar trebui să ne întoarcem la birou. Să vedem dacă s-a 
întâmplat ceva, în altă parte. Sun-o pe Neagley, cât strâng 
eu aici. Spune-i să fie gata de plecare în 20 de minute. 

Ajunseră înapoi în birou înainte de unsprezece şi un sfert. 
Registrele de mesaje erau goale. Nimic important de la 
poliţia din Washington D. C. Nimic din Dakota de Nord, 
nimic de la FBI. Rapoarte noi continuau să intre în baza de 
date a Centrului Naţional de Informaţii asupra 
Infracţiunilor. Froelich începu să se uite prin rapoartele din 
acea zi. Nu găsi nimic interesant. lelefonul ei sună la 
unsprezece şi jumătate. Totul era liniştit şi calm în 
Georgetown. Se întoarse la computer. Nu era nimic de 
făcut. Veni miezul nopţii. Ziua de luni se termină şi începu 
cea de marţi. Stuyvesant apăru din nou. Apăru, pur şi 
simplu, în pragul uşii, la fel cum o făcuse şi înainte. Nu 
spuse nimic. Singurul scaun din cameră era cel al lui 
Froelich. Stuyvesant se sprijini de pragul uşii. Reacher 
stătea pe podea. Neagley se cocoţase pe un fişet mic. 

Froelich aşteptă zece minute, apoi îi sună pe poliţiştii din 
D. C. Nu aveau nimic de raportat. Sună la Hoover Building, 
iar FBl-ul îi spuse că nu se întâmplase nimic important 
înainte de miezul nopţii, în est. Se întoarse din nou spre 
ecranul computerului. Apelă diverse rapoarte primite, dar 
nici Stuyvesant, nici Reacher, nici Neagley nu reuşiră să 
găsească vreo legătură între acestea şi o posibilă 
ameninţare împotriva lui Armstrong. Ceasul ajunse la ora 
unu dimineaţa. Miezul nopţii, ora centrală. Froelich sună la 
departamentul de poliţie din Bismarck. Nu aveau nimic 


pentru ea. Sună la Poliţia Statală din Dakota de Nord. 
Nimic. Încercă din nou la FBI. Nimic de raportat de la 
birourile lor din teren, în ultimele şaizeci de minute. Puse 
telefonul jos şi îşi trase scaunul înapoi, de la birou. Răsuflă 
adânc. 

— Ei bine, asta este, zise ea. Nu s-a întâmplat nimic. 

— Excelent, spuse Stuyvesant. 

— Nu, interveni Reacher. Nu e excelent. Nu e excelent 
deloc. E cea mai proastă veste pe care o puteam primi. 

OPT. 

Stuyvesant îi conduse înapoi în sala de şedinţe. Neagley 
mergea alături de Reacher, aproape de umărul lui, pe 
coridoarele înguste. 

— Grozav costum, şopti ea. 

— Primul pe care l-am purtat vreodată, şopti el. Suntem de 
aceeaşi părere, cu chestia asta? 

— De aceeaşi părere şi şomeri, probabil, zise ea. Asta dacă 
şi tu te gândeşti la acelaşi lucru. 

Cotiră pe coridor. Continuară să meargă. Stuyvesant se 
opri, le făcu loc să intre în camera de conferinţe, intră după 
ei, aprinse luminile şi închise uşa. Reacher şi Neagley se 
aşezară unul lângă celălalt, pe o latură a mesei lungi, iar 
Stuyvesant se aşeză lângă Froelich, pe cealaltă latură, ca şi 
cum ar fi prevăzut o conversaţie de pe poziţii adverse. 

— Explicații, zise el. 

Tăcere, pentru o secundă. 

— E limpede că asta nu e o treabă din interior, spuse 
Neagley. 

Reacher aprobă din cap. 

— Deşi ne-am amăgit singuri, dacă am crezut vreo clipă că 
este în întregime o variantă sau cealaltă. Tot timpul a fost 
ceva combinat. Dar a fost util să simplificăm. Adevărata 
întrebare este în ce parte înclină balanţa. A fost în primul 
rând o treabă din interior, cu un ajutor nesemnificativ din 
exterior? Sau a fost în principal o misiune din exterior, cu 
un ajutor nesemnificativ din interior? 


— Ajutorul nesemnificativ fiind...? întrebă Stuyvesant. 

— Un potenţial om din interior ar fi avut nevoie de o 
amprentă ce nu era a lui. Un potenţial om din exterior ar fi 
avut nevoie de un mod de a introduce al doilea mesaj în 
această clădire. 

— lar voi aţi ajuns la concluzia că e vorba de cineva din 
exterior? 

Reacher aprobă din nou din cap. 

— lar asta e cea mai proastă veste pe care o puteam primi. 
Pentru că un om din interior care se prosteşte e doar un 
junghi în coaste, dar un om din exterior este cu adevărat 
primejdios. 

Stuyvesant se uită într-o parte. 

— Cine? 

— Habar n-am, răspunse Reacher. Un om din exterior, 
care a avut o legătură unică cu cineva din interior, 
suficientă ca să introducă mesajul, şi nimic mai mult. 

— Cel din interior fiind unul dintre îngrijitori. 

— Sau toţi, zise Froelich. 

— Da, aşa cred, spuse Reacher. 

— Eşti sigur de asta? 

— Absolut. 

— De ce? întrebă Stuyvesant. 

Reacher ridică din umeri. 

— Dintr-o grămadă de motive. Unele mici, altele mari. 

— Explică, zise din nou Stuyvesant. 

— Eu caut simplitatea, spuse Reacher. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— La fel şi eu. Dacă aud tropot de copite, mă gândesc la 
cai, nu la zebre. Dar explicaţia cea mai simplă, în acest caz, 
e un om din interior care îi vrea capul lui Froelich. 

— Nu prea, replică Reacher. Metoda aleasă este mult prea 
complexă pentru aşa ceva. Ar fi putut face multe alte chestii 
obişnuite, în loc de asta. Chestii uşoare. Sunt sigur că le-am 
văzut cu toţii, până acum. Erori misterioase de comunicaţii, 
defectări ale computerelor, alarme false la adrese 


inexistente, în partea rău-famată a oraşului, ea soseşte, 
cheamă întăriri, nu apare nimeni, se sperie, intră în panică 
în timpul comunicaţiilor radio, este făcută o înregistrare, 
care apoi începe să circule. Orice departament de apărare 
a legii are un ditamai teancul de exemple în acest sens. 

— Inclusiv poliţia militară? 

— Bineînţeles. Mai ales în cazul femeilor ofiţer. 

Stuyvesant clătină din cap. 

— Nu, spuse el. Astea-s supoziţii. Te-am întrebat de unde 
Ştii. 

— Ştiu pentru că nu s-a întâmplat nimic azi. 

— Explică, zise Stuyvesant, pentru a treia oară. 

— Este vorba de un adversar inteligent, spuse Reacher. 
Deştept şi încrezător în sine. El are comanda. Dar a 
ameninţat că va face ceva şi nu a făcut-o. 

— Şi atunci? Pur şi simplu nu a reuşit. 

— Nu, zise Reacher. Nici măcar nu a încercat. Pentru că 
nu ştia că trebuie să o facă. Pentru că nu ştia că scrisoarea 
lui a sosit azi. 

Tăcere în cameră. 

— El se aştepta să sosească mâine, spuse Reacher. A fost 
pusă la poştă vineri. De vineri până luni este un interval 
destul de scurt pentru poşta americană. A fost o întâmplare. 
EI se baza pe faptul că va ajunge marţi. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— E o persoană din exterior, continuă Reacher. Nu are o 
legătură directă cu departamentul şi, prin urmare, nu ştie 
că ameninţarea lui a ajuns cu o zi mai devreme, altfel ar fi 
făcut-o azi, asta e sigur. Pentru că e un nemernic arogant şi 
nu ar fi acceptat să pice prost. Puteţi fi siguri de asta. Aşa 
că sunt sigur că el este undeva acolo, aşteptând să-şi ducă 
la îndeplinire ameninţarea mâine, adică exact la data la 
care a planificat totul. 

— Grozav, zise Froelich. Mâine are loc o altă recepţie a 
contribuabililor. 

Stuyvesant rămase tăcut o clipă. 


— Şi ce sugeraţi? întrebă el. 

— Va trebui să anulăm, zise Froelich. 

— Nu, mă refeream la strategia pe termen lung, spuse 
Stuyvesant. Şi nu putem anula nimic. Nu putem să 
renunţăm şi să spunem că nu ne putem apăra subiectul 
principal. 

— Trebuie să rezistaţi, zise Reacher. Va fi doar o 
demonstraţie. Destinată să vă facă zile fripte. Eu cred că îl 
va evita în mod special pe Armstrong. Va pătrunde undeva 
unde a fost Armstrong sau unde va ajunge, la un moment 
dat. 

— De exemplu? întrebă Froelich. 

— Casa lui, poate, răspunse Reacher. Fie aici, fie în 
Bismarck. Biroul lui. Undeva. Va fi ceva teatral, la fel ca 
blestematele astea de mesaje. Va fi ceva spectaculos, într- 
un loc prin care a trecut Armstrong sau spre care se va 
îndrepta. Pentru că, pentru moment, toată chestia asta e un 
concurs, iar tipul a promis o demonstraţie, şi eu cred că se 
va ţine de cuvânt, dar pariez că următoarea mişcare va fi 
cumva paralelă. Altfel, de ce ar fi formulat mesajul aşa cum 
a făcut-o? De ce ar fi vorbit despre o demonstraţie? De ce 
nu ar fi mers până la capăt, spunând pur şi simplu: 
Armstrong, vei muri azi? 

Froelich nu spuse nimic. 

— Trebuie să-l identificăm pe acest individ, zise 
Stuyvesant. Ce ştim despre el? 

Tăcere. 

— Ei bine, ştim că iar ne amăgim singuri, interveni 
Reacher. Sau, altfel spus, iar vorbim simplificat. Pentru că 
nu este vorba de un el. Ci de nişte ei. Este o echipă. Aşa a 
fost tot timpul. E vorba de doi oameni. 

— Asta e doar o presupunere, spuse Stuyvesant. 

— Ai vrea tu, ripostă Reacher. Se poate dovedi. 

— Cum? 

— M-a deranjat încă de la început faptul că pe scrisoare 
apăreau atât o amprentă, cât şi urme clare ale folosirii unor 


mănuşi de latex. De ce să o facă în ambele moduri? Fie are 
amprentele înregistrate, fie nu. Dar e vorba de doi oameni. 
Tipului cu amprenta nu i s-au luat niciodată amprentele. 
Celui cu mănuşi, da. Sunt doi oameni, care lucrează 
împreună. 

Stuyvesant părea foarte obosit. Era aproape două 
dimineaţa. 

— Nu mai aveţi nevoie de noi, zise Neagley. Asta nu mai 
este o investigaţie în interior. Este ceva din exterior. 

— Ba nu, replică Stuyvesant. Este încă internă, atâta timp 
cât se poate afla ceva de la îngrijitori. Ei trebuie să-i fi 
întâlnit pe aceşti oameni. Trebuie să ştie cine sunt. 

Neagley ridică din umeri. 

— Voi le-aţi dat avocaţi. Voi aţi făcut ca totul să fie foarte 
dificil. 

— Trebuia să aibă avocaţi, pentru Dumnezeu, spuse 
Stuyvesant. Au fost arestaţi. Asta este legea. E dreptul lor, 
prin Amendamentul VI. 

— Presupun că aşa este, zise Neagley. Dar, spune-mi, 
există vreo lege pentru cazul în care vicepreşedintele este 
ucis înainte de numirea sa oficială? 

— Da, există, răspunse încet Froelich. Amendamentul XX. 
Congresul alege un altul. 

Neagley încuviinţă din cap. 

— Ei bine, sper că au lista pregătită. 

Tăcere în cameră. 

— Ar trebui să chemaţi FBl-ul, zise Reacher. 

— O voi face, replică Stuyvesant. Când o să avem nişte 
nume, nu înainte. 

— Dar au văzut deja scrisorile. 

— Numai în laborator. La ei, mâna stângă nu ştie ce face 
mâna dreaptă. 

— Aveţi nevoie de ajutorul lor. 

— Şi am să-l cer. Imediat ce-o să avem nişte nume, le voi 
trimite Biroului, pe o tavă de argint. Dar nu le voi spune de 
unde le-am aflat. Nu le voi spune că am fost compromişi din 


interior. Şi în mod sigur nu îi voi chema, atâta timp cât 
suntem compromişi din interior. 

— Contează chiar atât de mult? 

— Glumeşti? CIA a trecut acum câţiva ani prin povestea cu 
agentul ăla, Ames, vă amintiţi? FBl-ul l-a prins pe tip şi au 
râs de ei ani de zile. Apoi au avut şi ei problemele lor, cu 
Hanssen, şi dup-aia n-au mai părut chiar atât de inteligenţi. 
Aici discutăm de echipele din prima ligă, Reacher. În clipa 
asta, Serviciul Secret e pe primul loc, la o distanţă foarte 
liniştitoare. Am înregistrat un singur eşec în toată istoria 
noastră, iar asta a fost cu aproape patruzeci de ani în urmă. 
Aşa că n-o să ne prăbuşim în clasament doar aşa, de amorul 
artei. 

Reacher nu zise nimic. 

— Şi n-o face pe superiorul cu mine, continuă Stuyvesant. 
Nu-mi spune că armata reacţionează altfel. Nu-mi aduc 
aminte ca voi să fi alergat la Birou pentru ajutor. Nu-mi 
amintesc să fi citit micile voastre secrete stânjenitoare în 
Washington Post. 

Reacher aprobă din cap. Cea mai mare parte a secretelor 
stânjenitoare ale armatei erau incinerate. Sau îngropate 
adânc. Sau stăteau în vreo închisoare militară, prea speriaţi 
să deschidă măcar gura. Sau erau acasă, prea speriaţi ca să 
spună ceva chiar şi mamelor lor. Aranjase chiar el o parte 
dintre aceste situaţii. 

— Aşa că o vom lua pas cu pas, zise Stuyvesant. Dovediţi 
că aceşti tipi sunt din exterior. Aflaţi-le numele de la 
îngrijitori. Cu avocaţi sau fără. 

Froelich clătină din cap. 

— Prima prioritate este ca Armstrong să fie în viaţă la 
miezul nopţii. 

— Nu va fi decât o demonstraţie, spuse Reacher. 

— Te-am auzit când ai spus asta, zise ea. Dar răspunderea 
îmi aparţine. lar tu nu faci altceva decât presupuneri. Tot ce 
avem sunt unsprezece cuvinte pe o foaie de hârtie. lar 
interpretările tale s-ar putea să fie totalmente greşite. Ce 


demonstraţie mai bună există decât să o facă efectiv? Dacă 
ar ajunge cu adevărat la el, i-ar demonstra vulnerabilitatea, 
nu? Ce mod mai bun de a o demonstra există? 

Neagley aprobă din cap. 

— Şi ar fi şi un mod de a ieşi elegant dintr-un eventual 
eşec. O încercare eşuată poate fi dată drept o demonstraţie. 
Ca să salveze aparențele. 

— Asta dacă aveţi dreptate, în primul rând, zise 
Stuyvesani. 

Reacher nu comentă. Întâlnirea se încheie câteva minute 
mai târziu. Stuyvesant o puse pe Froelich să recapituleze 
programul lui Armstrong de a doua zi. Era un amalgam de 
părţi familiare. Mai întâi, instructajul de la CIA, acasă, ca şi 
vineri dimineaţa. Apoi, şedinţele de tranziţie de după- 
amiază, de pe Colină, aceleaşi ca în majoritatea zilelor. 
După aceea, recepţia de seară, la acelaşi hotel ca joi. 
Stuyvesant notă totul şi plecă acasă, cu câteva clipe înainte 
de două şi jumătate dimineaţa. O lăsă pe Froelich singură la 
masa lungă, în lumina strălucitoare şi în tăcere, faţă în faţă 
cu Reacher şi Neagley. 

— Sfaturi? întrebă ea. 

— Du-te acasă şi culcă-te, spuse Reacher. 

— Grozav. 

— Şi apoi fă exact ceea ce faci de obicei, zise Neagley. 
Omul e în siguranţă acasă la el. E în siguranţă la biroul lui. 
Menţine corturile pe poziţie şi manevrele de transfer vor fi 
şi ele în regulă. 

— Cum rămâne cu recepţia de la hotel? 

— Scurteaz-o cât mai mult şi fii cu ochii-n patru. 

Froelich aprobă din cap. 

— Presupun că e tot ce pot să fac. 

— 'Te pricepi la ceea ce faci? întrebă Neagley. 

Froelich tăcu o clipă. 

— Da, sunt destul de bună. 

— Nu, nu eşti, spuse Reacher. Eşti cea mai bună. Eşti cea 
mai bună dintre toţi cei care au existat vreodată. Eşti 


neînchipuit de bună. 

— Aşa trebuie să gândeşti, aprobă Neagley. Să te 
mobilizezi singură. Să ajungi la punctul în care va fi 
imposibil să-ţi imaginezi că nenorociţii ăştia, cu bileţelele 
lor stupide, se vor putea apropia chiar şi la un milion de 
kilometri de tine. 

Froelich zâmbi scurt. 

— Ăsta e antrenamentul în stil militar? 

— Pentru mine, da, spuse Neagley. Reacher s-a născut cu 
convingerea asta. 

Froelich zâmbi din nou. 

— OK, zise ea. Acasă şi la culcare. Mâine e o zi mare. 
Washington D. C. Era liniştit şi pustiu la miezul nopţii şi 
avură nevoie doar de două minute să ajungă la hotelul lui 
Neagley şi de alte zece până acasă la Froelich. Strada ei 

era plină de maşini parcate. 

Păreau adormite, întunecate, nemişcare, inerte şi 
acoperite de brumă. Suburbanul avea aproape şase metri 
lungime şi fură nevoiţi să meargă alte două cvartale, înainte 
să găsească un spaţiu suficient de mare pentru el. Încuiară 
maşina şi se întoarseră pe jos, prin ger. Ajunseră acasă, 
deschiseră uşa şi intrară. Luminile erau încă aprinse. 
Căldura era dată la maxim. Froelich se opri în hol. 

— Totul e în regulă între noi? În legătură cu mai devreme? 
întrebă ea. 

— Da, zise el. 

— Nu vreau să ne înţelegem greşit semnalele. 

— Cred că nu există un pericol în acest sens. 

— Îmi pare rău că te-am contrazis, zise ea. În legătură cu 
demonstraţia. 

— E responsabilitatea ta, spuse el. Numai tu poţi să ţi-o 
asumi. 

— Am mai avut şi alţi prieteni, zise ea. Ştii, după aceea. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Şi Joe a mai avut alte prietene, continuă ea. Nu era 
chiar atât de timid. 


— Dar şi-a lăsat lucrurile aici. 

— Contează? 

— Nu ştiu. Trebuie să însemne ceva. 

— E mort, Reacher. Nimic nu-l mai poate afecta acum. 

— Ştiu. 

Ea rămase tăcută pentru o secundă. 

— Mă duc să fac nişte ceai, zise ea. Vrei şi tu? 

El negă din cap. 

— Mă duc să mă culc. 

Froelich trecu prin camera de zi, îndreptându-se spre 
bucătărie, iar el urcă la etaj. Închise încet în urma lui uşa 
camerei de oaspeţi şi deschise dulapul. Îşi scoase costumul 
lui Joe şi îl puse înapoi pe umeraşul de la curăţătorie. Îl 
atârnă pe bară. Îşi scoase cravata, o rulă şi o puse înapoi pe 
raft. Cămaşa o aruncă pe podeaua dulapului. Nu era nevoie 
să o păstreze. Mai erau încă patru pe bară şi chiar nu 
credea că va zăbovi mai mult de patru zile. Îşi scoase 
ciorapii şi îi aruncă peste cămaşă. Intră în baie purtând 
numai boxerii. 

Nu se grăbi, iar când ieşi, Froelich stătea în pragul uşii. 
Purta o cămaşă de noapte albă, din bumbac. Ceva mai 
lungă decât un tricou, dar nu cu mult. Lumina din hol, care 
venea din spate, o făcea transparentă. Avea părul răvăşit. 
Fără pantofi, părea mai mică. Fără machiaj, părea mai 
tânără. Avea nişte picioare grozave. Şi o siluetă minunată. 
Părea blândă şi fermă, în acelaşi timp. 

— El s-a despărţit de mine, spuse ea. A fost hotărârea lui, 
nu a mea. 

— De ce? 

— A cunoscut o femeie care i-a plăcut mai mult. 

— Cine? 

— Nu contează. Nu e cineva de care să fi auzit tu. Cineva. 

— De ce nu mi-ai spus asta? 

— Faza de negare, cred, zise ea. Încercam să mă protejez, 
probabil. Şi încercam să-i protejez amintirea, în faţa fratelui 
său. 


— N-a făcut-o frumos? 

— Nu prea. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Mi-a spus-o direct, într-o zi. 

— Şi a plecat? 

— Nu locuiam împreună permanent. El stătea uneori aici, 
eu rămâneam uneori la el, dar ne-am păstrat întotdeauna 
locuinţe separate. Lucrurile lui sunt încă aici pentru că nu i- 
aş fi permis să vină să le ia. Nu l-aş fi lăsat să intre. Eram 
rănită şi furioasă pe el. 

— Mi se pare normal. 

Ea ridică din umeri. Marginea cămăşii de noapte se ridică 
doi centimetri pe coapsa ei. 

— Nu, a fost o prostie din partea mea. Doar se întâmplă 
mereu astfel de lucruri, nu? A fost doar o relaţie care a 
început şi apoi s-a încheiat. Nu prea e ceva unic în istoria 
omenirii. Nu prea e ceva unic nici în istoria mea. 
Nemaipunând la socoteală că, în jumătate dintre cazuri, eu 
am fost cea care a plecat. 

— De ce îmi spui toate astea? 

— Ştii de ce, zise ea. 

El aprobă din cap. Nu spuse nimic. 

— Aşa că putem începe o pagină nouă, zise ea. Modul în 
care reacţionezi faţă de mine poate avea legătură cu noi 
doi, nu cu noi doi şi cu Joe. Ela ieşit singur din peisaj. A fost 
alegerea lui. Aşa că n-ar fi treaba lui, chiar dacă ar mai fi în 
viaţă. 

Reacher aprobă din cap. 

— Dar cât de nouă ar fi pagina ta? întrebă el. 

— A fost un tip grozav, zise ea. L-am iubit, pe vremuri. Dar 
tu nu eşti el. Tu eşti o persoană diferită. Ştiu asta. Nu încerc 
să-l obţin pe el înapoi. Nu vreau o fantomă. 

Făcu un pas în cameră. 

— Asta e bine, zise el. Pentru că eu nu sunt ca el. Absolut 
deloc. Trebuie să-ţi fie foarte clar asta, de la început. 

— Îmi este clar, spuse ea. De la începutul a ce? 


Făcu un alt pas în cameră şi apoi rămase nemişcată. 

— Indiferent ce vom începe, spuse el. Dar, la final, va fi 
acelaşi lucru. Trebuie să-ţi fie clar şi asta. Voi pleca, la fel 
cum a făcut şi el. Asta fac întotdeauna. 

Ea se apropie mai mult. Erau la un metru depărtare unul 
de celălalt. 

— Curând? întrebă ea. 

— Poate că da, poate că nu. 

— Îmi asum riscul, spuse ea. Nimic nu durează la infinit. 

— Nu mi se pare corect, zise el. 

Ea îl privi în ochi. 

— Ce anume? 

— Stau aici, purtând hainele fostului tău iubit. 

— Nu prea multe haine, zise ea. Şi este o situaţie care 
poate fi remediată cu uşurinţă. 

EI se opri. 

— Da? spuse apoi. Vrei să îmi arăţi cum? 

EI făcu un pas în faţă şi ea îi puse mâinile pe şolduri. Îşi 
strecură degetele sub banda elastică a boxerilor lui şi 
remedie situaţia. Se trase puţin în spate şi îşi ridică braţele 
deasupra capului. Cămaşa de noapte alunecă foarte uşor. 
Căzu pe podea. Abia dacă reuşiră să ajungă în pat. 

Reugşiră să doarmă trei ore şi se treziră la ora şapte, când 
ceasul cu alarmă al lui Froelich începu să sune în camera ei. 
Se auzea îndepărtat şi slab, prin peretele camerei de 
oaspeţi. Reacher stătea pe spate, iar ea era încolăcită sub 
braţul lui. Coapsa ei era peste a lui. Capul i se sprijinea pe 
umărul lui. Părul ei îi atingea faţa. Reacher se simţea bine 
în acea poziţie. Şi îi era cald. Cald şi bine. Şi era obosit. 
Încălzit, comod şi suficient de obosit ca să dorească să 
ignore zgomotul şi să rămână pe loc. Dar ea se desprinse şi 
se ridică în capul oaselor, ameţită şi somnoroasă. 

— Bună dimineaţa, zise el. 

Pe fereastră intra o lumină cenuşie. Ea zâmbi, căscă, îşi 
trase coatele înapoi şi se întinse. Ceasul din camera vecină 
continua să facă zgomot. Apoi trecu la un alt semnal, mai 


zgomotos. Reacher îşi întinse mâna pe stomacul ei. O ridică 
spre sâni. Froelich căscă din nou, zâmbi din nou, se învârti, 
îşi înclină capul şi îşi frecă nasul de gâtul lui. 

— Bună dimineaţa şi ţie, zise ea. 

Alarma urla prin perete. Era setată astfel încât să devină 
din ce în ce mai gălăgioasă, dacă era ignorată. Reacher o 
trase deasupra lui. Îi îndepărtă părul de pe faţă şi o sărută. 
Ceasul începu să urle ca o maşină de poliţie. Reacher se 
bucură că nu era în aceeaşi cameră cu el. 

— Trebuie să ne sculăm, zise ea. 

— Las' că ne sculăm, spuse el. Curând. 

O luă în braţe. Ea încetă să se mai zbată. Făcură dragoste 
pe nerăsuflate, ca şi cum ceasul cu alarmă îi stimula, ca şi 
cum ar fi fost într-un buncăr nuclear, în timp ce sirenele 
rachetelor le marcau ultimele clipe ale vieţii. lerminară 
gâfâind, iar ea se ridică din pat, alergă în camera ei şi opri 
soneria. Liniştea era asurzitoare. Reacher se întinse pe 
spate pe perne şi se uită la tavan. O dungă oblică de lumină 
cenuşie de la fereastră dezvăluia câteva imperfecţiuni ale 
zugrăvelii. Ea reveni, goală, mergând încet. 

— Întoarce-te în pat, zise el. 

— Nu pot. Trebuie să merg la lucru. 

— Armstrong va fi bine, pentru o vreme. lar dacă nu va fi, 
pot numi oricând altul. Chestia aia cu Al Douăzecilea 
Amendament. O să-i vezi înşiraţi la coadă, ca să primească 
postul. 

— lar eu voi sta la coadă pentru o slujbă nouă. Poate la 
prăjit hamburgeri. 

— Ai făcut vreodată asta? 

— Ce anume? Să prăjesc hamburgeri? 

— Să n-ai serviciu? 

Ea clătină din cap. 

— Niciodată. 

Reacher zâmbi. 

— Eu n-am mai lucrat de cinci ani. 

Froelich zâmbi şi ea. 


— Ştiu. Am verificat pe computer. Dar lucrezi astăzi. Aşa 
că mişcă-ţi fundul din pat. 

Îi oferi o imagine frumoasă a propriului fund, în timp ce 
pleca spre baia ei. 

Reacher mai rămase întins încă o secundă, în minte cu 
vechiul cântec al lui Dawn Penn. Nu mă iubeşti, da, ştiu asta 
acum. Îl alungă din cap, aruncă într-o parte cuverturile, se 
ridică şi se întinse. Cu un braţ spre tavan, apoi cu celălalt. 
Îşi arcui spatele. Îşi îndreptă degetele şi îşi întinse 
picioarele. Asta era toată gimnastica lui de dimineaţă. Se 
duse în baia camerei de oaspeţi şi parcurse toată secvenţa 
rituală de spălare, de douazeci şi două de minute. Dinţi, 
bărbierit, păr, duş. Se îmbrăcă în alt costum de-al lui Joe. 
Acesta era negru, dar era de la aceeaşi firmă, cu aceleaşi 
detalii de croire. Îl asortă cu o altă cămaşă curată, cu 
aceeaşi etichetă Cutare & Cutărescu, acelaşi bumbac alb 
pur. Chiloţi curaţi, ciorapi curaţi, o cravată albastru închis, 
cu mici paraşute argintii pe ea. Avea eticheta unui 
producător britanic. Poate că era de la Forţele Aeriene 
Regale. Se uită în oglindă şi apoi distruse tot aspectul 
punându-şi peste costum paltonul cumpărat în Atlantic City. 
Acesta era aspru şi grosolan, prin comparaţie, iar culorile 
nu se potriveau, dar îşi spuse că avea să petreacă ceva ore 
în frig în acea zi, iar Joe se părea că nu lăsase nici un palton 
acolo. Probabil că plecase vara. 

Se întâlni cu Froelich la baza scărilor. Purta versiunea 
feminină a costumului lui, un costum negru cu pantaloni şi o 
bluză albă deschisă la guler. Dar paltonul ei era mai bun, 
din lână cenuşie, foarte protocolar. Tocmai îşi punea casca. 
Aceasta avea un fir încolăcit care se îndrepta, după ce 
cobora cincisprezece centimetri pe spatele ei. 

— Vrei să mă ajuţi? zise ea. 

Îşi trase coatele în spate, cu acelaşi gest pe care-l făcuse 
când se sculase. Îşi împinse gulerul jachetei în spate, de pe 
ceafă. Reacher lăsă firul să cadă printre sacou şi bluză. 
Mufa mică de la capăt acţionă ca o contragreutate şi duse 


firul până la talie. Froelich îşi trase într-o parte paltonul şi 
sacoul, iar el găsi o unitate radio neagră prinsă la cureaua 
ei, chiar la spate. Mufa microfonului era deja conectată şi 
urca pe spatele ei, iar apoi cobora pe mâneca stângă. 
Conectă şi casca. Froelich îşi lăsă sacoul şi paltonul să cadă 
la loc, iar Reacher îi văzu pistolul într-un toc prins la curea, 
aproape de şoldul stâng, dar ceva mai în faţă, ca să îl poată 
scoate uşor cu mâna dreaptă. Era un SIG-Sauer P226 mare, 
iar Reacher se bucură văzându-l. Era o alegere mult mai 
bună decât revolverul Beretta din sertarul din bucătărie. 

— OK, zise ea. 

Apoi inspiră adânc. Se uită la ceas. Reacher făcu acelaşi 
lucru. Era aproape opt fără un sfert. 

— Mai avem şaisprezece ore şi şaisprezece minute, spuse 
ea. Sun-o pe Neagley şi spune-i că venim. 

Reacher folosi mobilul ei, în timp ce se îndreptau spre 
Suburban. Dimineaţa era umedă şi rece, exact cum fusese 
şi noaptea, cu excepţia luminii cenuşii neplăcute de pe cer. 
Geamurile Suburbanului erau acoperite de brumă, dar 
maşina porni la prima cheie, iar radiatorul acţionă repede şi 
interiorul deveni cald şi confortabil, până la urcarea lui 
Neagley. 

Armstrong îşi puse o jachetă de piele peste pulover şi ieşi 
pe uşa din spate. Vântul îi răvăşi părul şi îşi încheie haina, în 
timp ce se îndrepta spre poartă. Cu doi paşi înainte să 
ajungă acolo, fu prins în obiectivul lunetei, o Hensoldt 1,5- 
6x42BL, furnizată iniţial cu o carabină SIG SSG3000, dar 
care fusese adaptată de armurierul din Baltimore ca să se 
potrivească la noul ei loc, adică deasupra unei Vaime Mk2. 
Vaime era o denumire înregistrată de Oy Vaimennin Metalli 
Ab, adică de un fabricant finlandez de arme, care se 
gândise, în mod corect, că va avea nevoie de un nume mai 
simplu, dacă voia să-şi vândă excelentele produse în 
Occident. lar Mk2 chiar era un produs excelent. Era o 
carabină cu amortizor, care folosea o versiune cu putere 
redusă a cartuşului NATO standard de 7,62 milimetri. Cu 


putere redusă, deoarece glonţul trebuia să zboare la viteze 
subsonice pentru a păstra liniştea asigurată de amortizor. 
Iar din cauza puterii reduse şi a schemei complexe de 
management a gazului evacuat, avea un recul foarte mic. 
Aproape inexistent. Doar cel mai mic zvâcnet imaginabil. 
Era o carabină bună. Cu o lunetă bună, ca Hensoldt, ucidea 
garantat la orice distanţă până în o sută optzeci şi cinci de 
metri. lar omul care îşi ţinea ochiul în vizorul lunetei era la 
numai o sută cincisprezece metri de poarta din spate a lui 
Armstrong. Ştia asta sigur, pentru că tocmai verificase 
distanţa cu un telemetru cu laser. Se expunea frigului de 
afară, dar era pregătit cum se cuvine. Ştia cum să facă asta. 
Purta un palton lung, verde închis şi o pălărie neagră, din 
lână sintetică. Avea mănuşi din acelaşi material, cu vârfurile 
degetelor de la mâna dreaptă tăiate, pentru a avea control. 
Stătea întins, ferit de vânt, motiv pentru care nu lăcrima. 
Nu se aştepta la nici un fel de problemă. 

Întotdeauna când un om trece printr-o poartă se întâmplă 
acelaşi lucru: se opreşte o clipă din mers. Rămâne 
nemişcat. Trebuie să facă asta, indiferent în ce parte se 
deschide poarta. Dacă se deschide spre el, întinde mâna 
spre zăvor, îl trage, aduce poarta spre el şi stă puţin aplecat 
pe vârfuri, arcuindu-şi picioarele, ca să facă loc porţii. Dacă 
se deschide în sens invers, stă nemişcat pentru a găsi 
zăvorul şi a-l trage. În acest caz durează mai puţin, dar tot 
există un moment în care nu se produce o înaintare reală. 
lar acea poartă se deschidea spre interior, se vedea clar 
prin Hensoldt. Urma un interval de două secunde care 
reprezenta ocazia perfectă. 

Armstrong ajunse la poartă. Se opri din mers. La o sută 
cincisprezece metri depărtare, bărbatul cu ochiul în vizorul 
lunetei deplasă carabina o fracțiune la stânga, până ce ţinta 
ajunse exact în centru. Îşi ţinu respiraţia. Trase degetul în 
spate. Atinse trăgaciul. Apoi apăsă până la capăt. Carabina 
pufni zgomotos şi zvâcni uşor. Glonţul avu nevoie de puţin 
peste patru zecimi de secundă ca să parcurgă cei o sută 


cincisprezece metri. Îl lovi pe Armstrong, cu un pocnet 
umed, exact în partea de sus a frunţii. Îi penetră craniul şi 
urmă un unghi descendent, prin lobul lui frontal, prin 
ventriculele centrale, prin cerebel. Îi zdrobi prima vertebră 
şi ieşi pe la baza gâtului, prin țesutul moale din partea de 
sus a coloanei vertebrale. Continuă să zboare şi lovi solul la 
trei metri mai în spate, intrând adânc în pământ. 

Armstrong a murit înainte să atingă pământul. Traseul 
glonţului a produs o traumă cerebrală masivă, iar energia 
cinetică a proiectilului s-a împrăştiat prin țesutul cerebral, 
fiind reflectată apoi de oasele craniului, ca un val uriaş într- 
o piscină mică. Rezultatul a fost catastrofal. Toate funcţiile 
cerebrale au încetat înainte ca gravitatea să doboare 
corpul. 

La o sută cincisprezece metri depărtare, bărbatul cu 
ochiul în vizorul lunetei rămase perfect nemişcat pentru o 
secundă, apoi îşi lipi carabina de piept şi se rostogoli într-o 
parte, până într-un punct în care se putea ridica în 
siguranţă. Manevră percutorul carabinei şi prinse cămaşa 
fierbinte a glonţului în mâna cu mănuşă, vârând-o în 
buzunar. Se retrase cu spatele, la adăpost, şi apoi se 
îndepărtă, complet nevăzut. 

În maşină, Neagley rămase neobişnuit de tăcută. Poate era 
îngrijorată de ziua care urma sau putea simţi chimia 
modificată dintre cei doi. Reacher nu-şi dădea seama 
despre ce era vorba dar, oricare ar fi fost concluzia, nu era 
nerăbdător să o afle. Rămase şi el tăcut, în timp ce Froelich 
se războia cu traficul. Ocoli spre nord-vest şi folosi Podul 
Whitney Young ca să treacă râul, iar apoi conduse pe lângă 
stadionul RFEK. O luă pe Massachusetts Avenue şi se 
menţinu departe de aglomeraţia din jurul părţii 
guvernamentale a oraşului. Dar Mass Avenue era şi ea 
aglomerată, aşa că se făcuse aproape ora nouă când 
ajunseră pe strada locuinţei lui Armstrong din Georgetown. 
Parcă în spatele unui alt Suburban, aproape de gura 


cortului. Un agent cobori de pe trotuar şi ocoli maşina, ca 
să discute cu ea. 

— Agentul CIA tocmai a ajuns aici, zise el. Cred că sunt 
deja la paragraful 101 al cursului de spionaj. 

— Ar trebui să fi ajuns deja la 201, spuse Froelich. Face 
asta deja de destul de mult timp. 

— Nu, chestiile CIA-ului sunt îngrozitor de complicate, 
spuse tipul. Cel puţin pentru oamenii de rând. 

Froelich zâmbi şi omul se îndepărtă, reluându-şi poziţia pe 
trotuar. Froelich îşi ridică geamul şi se întoarse pe 
jumătate, ca să se adreseze în acelaşi timp lui Reacher şi 
Neagley. 

— Patrulă pedestră? întrebă ea. 

— De-aia mi-am luat paltonul, spuse Reacher. 

— Patru ochi văd mai bine decât doi, zise Neagley. 

Coborâră împreună şi o lăsară pe Froelich în căldura 
maşinii. Partea dinspre stradă a casei era liniştită şi bine 
acoperită, aşa că porniră spre nord şi cotiră la dreapta, ca 
să arunce o privire în spate. La ambele capete ale aleii erau 
maşini de poliţie. Nu se întâmpla nimic. Totul era închis cu 
grijă, împotriva frigului. Merseră în continuare, pe strada 
următoare. Şi acolo erau maşini de poliţie. 

— Pierdere de timp, zise Neagley. Nimeni nu are cum să 
ajungă la el, în casă. Presupun că poliţia ar observa dacă ar 
căra cineva după el o piesă de artilerie. 

— Atunci, să mergem să luăm micul dejun, spuse Reacher. 
Se întoarseră la strada transversală şi găsiră o gogoşerie. 
Cumpărară cafea şi un fel de scovergi şi se aşezară pe nişte 

scaune, în faţa unei tejghele lungi, lipite de vitrina 
magazinului. Geamul era aburit. Neagley folosi un şervet ca 
să îl şteargă, aşa încât să poată vedea afară. 

— Altă cravată, zise ea. 

Reacher se uită în jos, la cravată. 

— Şi alt costum, continuă ea. 

— Îţi place? 

— Mi-ar plăcea, dacă am fi încă în anii '90. 


El nu spuse nimic. Neagley zâmbi. 

— Deci, zise ea. 

— Ce este? 

— Domnişoara Froelich şi-a întregit perechea. 

— "Ţi-ai dat seama? 

— E imposibil să nu observi. 

— Cu participarea mea benevolă, zise Reacher. 

Neagley zâmbi din nou. 

— Nici nu m-am gândit că te-ar fi violat. 

— Ai de gând să mă judeci acum? 

— Hei, e decizia ta. E o tipă drăguță. Dar la fel sunt şi eu. 
Şi niciodată nu te-ai dat la mine. 

— Ai vrut vreodată să o fac? 

— Nu. 

— Exact asta e ideea. Îmi place ca interesul meu să fie 
bine primit. 

— Ceea ce îţi cam limitează opţiunile. 

— Puțin, spuse el. Dar nu total. 

— Se pare că nu, zise Neagley. 

— Dezaprobi asta? 

— Nu, la naiba. Chiar te rog să o faci. De ce crezi că am 
rămas la hotel? N-am vrut să-i stau în cale, asta e tot. 

— Să-i stai în cale? Era atât de evident? 

— Oh, te rog, spuse Neagley. 

Reacher îşi sorbi cafeaua. Mâncă o scovergă. Îi era foame 
şi avea un gust grozav. Crocantă la exterior, moale la 
interior. Mai mâncă una şi apoi îşi linse degetele. Simţi cum 
cofeina şi zahărul îi pătrundeau în sânge. 

— Cine sunt tipii ăştia? întrebă Neagley. Intuiţia îţi spune 
ceva? 

— Oarecum, zise Reacher. Ar trebui să mă concentrez 
puternic ca să-i descriu. Şi n-are rost să începem s-o facem, 
atâta timp cât nu ştim dacă rămânem în funcţie. 

— N-o să rămânem, spuse Neagley. Treaba noastră se 
limitează la îngrijitori. lar asta e o pierdere de timp. În nici 
un caz n-or să ne dea vreun nume. Sau, dacă or să ne dea, o 


să fie unul fals. În cel mai bun caz, vom obţine o descriere. 
Care, în mod sigur, va fi inutilă. 

Reacher aprobă din cap. Îşi termină cafeaua. 

— Să mergem, spuse el. Încă o tură, de formă. 

Merseră cât de încet puteau suporta, în frigul acela. Nu se 
întâmpla nimic. Totul era liniştit. Pe fiecare stradă erau 
maşini de poliţie sau ale Serviciului Secret. Gazele lor de 
eşapament formau nori albi ce pluteau în aerul nemişcat. În 
afară de asta, nimic nu se mişca. Cotiră şi intrară pe strada 
lui Armstrong dinspre sud. Cortul alb era în faţa lor, pe 
dreapta. Froelich coborâse din maşină şi le făcea semn să 
se apropie repede. Înaintară rapid pe trotuar. 

— Schimbare de plan, zise ea. A fost o problemă pe Colină. 
Armstrong a întrerupt şedinţa CIA şi a plecat acolo. 

— A plecat deja? întrebă Reacher. 

Froelich aprobă din cap. 

— Este în mişcare chiar acum. 

Apoi se opri şi ascultă o voce din cască. 

— A ajuns, zise ea. 

Ridică încheietura în dreptul gurii şi vorbi în microfon. 

— Raportaţi situaţia, terminat, zise ea şi ascultă din nou. 

Aşteptară. Treizeci de secunde. Patruzeci. 

— OK, e înăuntru, spuse ea. În siguranţă. 

— Şi acum? întrebă Reacher. 

Froelich ridică din umeri. 

— Acum aşteptăm. În asta constă meseria noastră. În 
aşteptare. 

Se întoarseră cu maşina la birou şi aşteptară tot restul 
dimineţii şi cea mai mare parte a după-amiezii. Froelich 
primea rapoarte regulate asupra situaţiei. Reacher îşi 
formă o imagine destul de clară asupra modului în care 
erau organizate lucrurile. Poliţiştii erau staţionaţi în faţa 
clădirilor Senatului, în maşini. Agenţii Serviciului Secret 
păzeau trotuarul. Dincolo de uşile de la stradă erau membri 
ai forţei poliţieneşti a Capitoliului, un ofiţer cu un detector 
de metale şi mulţi alţii patrulând pe holuri. Printre ei erau 


amestecați mulţi agenţi ai Serviciului Secret. Tranziţia avea 
loc în birourile de la etaj, cu perechi de agenţi în faţa 
fiecărei uşi. Garda personală a lui Armstrong stătea cu el 
tot timpul. Rapoartele prin staţia radio descriau o zi destul 
de statică. Erau multe şedinţe şi discuţii. Se încheiau multe 
înţelegeri, asta era clar. Reacher îşi aminti expresia camere 
pline de fum, presupunând însă că acum nimănui nu i se 
mai permitea să fumeze. 

La ora patru merseră la hotelul lui Neagley, care era 
folosit din nou pentru recepţia contribuabililor. Evenimentul 
era programat să înceapă la şapte seara, ceea ce le oferea 
un interval de trei ore ca să asigure clădirea. Froelich avea 
un protocol dinainte planificat, care includea o percheziţie 
simultană în compartimentul de aprovizionare al bucătăriei 
şi în apartamentele de la mansardă. Poliţişti cu câini erau 
însoţiţi de agenţi ai Serviciului Secret şi lucrau cu răbdare, 
etaj cu etaj. Pe măsură ce fiecare etaj era verificat, trei 
poliţişti rămâneau acolo, câte unul la fiecare capăt al 
coridorului cu dormitoare şi unul păzind lifturile şi scările 
de incendiu. Cele două echipe de verificare se întâlniră la 
etajul nouă la ora şase, oră la care detectoarele temporare 
de metal erau deja amplasate în interiorul foaierului şi la 
uşa sălii de recepții. Camerele video erau pornite şi 
înregistrau. 

— Cereţi două tipuri de acte de identitate, de data 
aceasta, zise Neagley. Permisul de conducere şi o carte de 
credit, de exemplu. 

— Fii fără grijă, spuse Froelich. Aşa aveam de gând să fac. 

Reacher se opri în uşa sălii de recepții şi examină camera. 
Era un spaţiu larg, dar o mie de oameni urmau să se 
înghesuie acolo. 

Armstrong cobori cu liftul din biroul lui şi coti scurt la 
stânga, în hol. Trecu printr-o uşă nemarcată ce ducea la o 
ieşire din spate. Purta un pardesiu şi avea în mână o 
servietă. Coridorul din spatele uşii nemarcate era un spaţiu 
îngust, care mirosea a produse de curăţat. Un fel de 


detergent puternic. Fu nevoit să se strecoare pe lângă două 
mormane de cutii. Unul dintre ele era aranjat şi nou, livrări 
recente. 

Celălalt era instabil şi format din cutii goale şi rupte care 
aşteptau să fie luate de gunoieri. Îşi întoarse corpul în 
lateral, ca să treacă pe lângă al doilea morman. Îşi ţinea 
servieta în faţă, dirijând-o cu antebraţul drept. Deschise uşa 
de la exterior şi ieşi în frig. 

Ajunse într-o curte interioară mică, de formă pătrată, 
deschisă parţial spre partea nordică, un spaţiu lipsit de 
strălucire. Coloana metalică a sistemului de ventilaţie al 
clădirii era prinsă de ziduri, deasupra capului. La nivelul 
tibiei erau nişte conducte vopsite în roşu şi robinete cu 
manşoane din alamă, care alimentau stropitoarele de 
incendiu. Mai era şi un şir de trei containere de gunoi 
vopsite în albastru închis. Nişte cutii mari de oţel, de 
mărimea unor automobile. Armstrong fu nevoit să treacă pe 
lângă ele, ca să ajungă pe strada din spate. Trecu de 
primul. Trecu de al doilea. În clipa aceea, o voce îl strigă 
încet. 

— Hei. 

Se răsuci şi văzu un bărbat înghesuit în spaţiul mic dintre 
al doilea şi al treilea container. Remarcă un palton închis la 
culoare, o pălărie şi un fel de armă urâtă, scurtă, groasă şi 
neagră. Arma se ridică în sus şi pufni. 

Era o mitralieră Heckler&kKoch MP5SD6 cu amortizor, 
reglată să tragă salve de câte trei cartuşe. Folosea gloanţe 
Parabellum standard, de nouă milimetri. Nu era nevoie de 
versiunea cu putere redusă, deoarece ţeava unui SD6 are 
treizeci de găuri pentru evacuarea gazului şi pentru 
reducerea vitezei la ieşire la o valoare subsonică. Trage cu 
o rată ciclică de 800 de cartuşe pe minut, aşa că fiecare 
rafală de trei gloanţe fu expulzată în ceva mai mult de o 
cincime de secundă. Prima rafală îl izbi pe Armstrong în 
mijlocul pieptului. A doua îl lovi în mijlocul feţei. 


Mitraliera H&K MP5 de bază are o mulţime de avantaje, 
inclusiv o fiabilitate extremă şi o precizie absolută. Varianta 
cu amortizor lucrează chiar şi mai bine, deoarece greutatea 
amortizorului integrat se opune tendinței naturale a tuturor 
mitralierelor de a-şi ridica vârful ţevii în timpul operării. 
Singurul neajuns este forţa cu care aruncă tuburile goale 
de cartuş. Acestea ţâşnesc în lateral aproape la fel de rapid 
cum ies gloanţele pe ţeavă. Şi parcurg o distanţă mare. 
Ceea ce nu reprezintă o problemă adevărată în zonele în 
care se presupune că este folosită, adică în operaţiuni ale 
elitei militare şi ale unităţilor paramilitare. Dar reprezenta 
o problemă în această situaţie, căci trăgătorul fu nevoit să 
lase şase tuburi de cartuş în urmă când îşi ascunse arma 
sub pardesiu şi păşi peste cadavrul lui Armstrong, ieşind 
din curtea mică şi îndreptându-se spre maşină. 

La şase şi patruzeci de minute se adunaseră aproape 700 
de invitaţi în foaierul hotelului, formând o coadă lungă, de 
la uşa din stradă, la garderobă şi la intrarea în sala de 
recepții. În aer se intersectau conversații agitate şi mirosul 
puternic al parfumurilor amestecate. Se vedeau rochii noi, 
smochinguri albe şi costume negre, cravate colorate, 
poşetuţe şi mici aparate foto în huse din piele. Pantofi de 
firmă şi diamantele sclipind. Coafuri proaspăt date cu 
fixativ, umeri goi şi multă agitaţie. 

Reacher privea totul, sprijinit de o coloană de lângă lifturi. 
Putea să vadă trei agenţi, prin geamul de la stradă. Doi la 
uşă, folosind un detector de metale. Îi setaseră 
sensibilitatea la un nivel înalt, pentru că piuia la fiecare al 
patrulea sau al cincilea invitat. Agenţii căutau în genţi şi 
pipăiau buzunarele. Zâmbeau conspirativ în timp ce făceau 
asta. Nimeni nu se arăta însă deranjat. Opt agenţi se 
învârteau prin hol, cu feţele inexpresive şi ochii în 
permanentă mişcare. Trei agenţi stăteau la uşa sălii de 
recepții, verificând actele de identitate şi invitaţiile. 
Detectorul lor de metale era la fel de sensibil. Unii invitaţi 
erau percheziţionaţi pentru a doua oară. Din sală se auzea 


deja muzică, în valuri, în funcţie de creşterea sau scăderea 
zgomotului făcut de mulţime. 

Neagley stătea în partea cealaltă a foaierului, pe a doua 
treaptă a scării ce ducea spre mezanin. Privirea ei se 
deplasa ca un radar, înainte şi înapoi, peste marea de 
oameni. La fiecare a treia parcurgere a mulţimii, îşi 
încrucişa privirea cu Reacher şi înclina foarte puţin din cap. 
Reacher o vedea pe Froelich, care se deplasa fără un traseu 
exact. Arăta bine. Costumul ei negru era suficient de 
elegant pentru acea seară, dar nu ar fi putut fi confundată 
cu un invitat. Emana din plin autoritate. Din când în când, 
discuta faţă în faţă cu câte unul dintre agenţii ei. Alteori 
vorbea la încheietură. Reacher ajunsese să-şi dea seama 
exact când asculta mesaje în cască. Mişcările ei îşi pierdeau 
puţin din concentrare, atunci când era atentă să înţeleagă 
ce i se spunea. 

La ora şapte, majoritatea invitaţilor erau în sala de 
recepții. Un mic grup de întârziaţi se aliniau pentru primul 
detector de metale, iar alţii aşteptau la uşa sălii de recepții. 
Invitaţii care se cazaseră peste noapte la hotel ieşeau din 
lifturi, câte doi sau câte patru. Neagley era izolată acum pe 
scară. Froelich îşi trimisese agenţii în sala de recepții, unul 
câte unul, pe măsură ce mulţimea se subţia. Aceştia se 
alăturaseră celor opt care erau deja înăuntru. Froelich voia 
ca toţi şaisprezece să fie acolo, în momentul în care începea 
acţiunea. Plus cei trei din garda personală, trei la uşa sălii 
de recepții şi doi la uşa de la stradă. Plus poliţiştii din 
bucătărie, poliţiştii din zona de aprovizionare, poliţişti pe 
toate cele şaptesprezece etaje, poliţişti pe stradă. 

— Cât costă toate astea? o întrebă Reacher. 

— Nu vrei să ştii, zise ea. Chiar nu vrei. 

Neagley cobori de pe scară şi veni la ei, lângă coloană. 

— A ajuns? întrebă ea. 

Froelich negă din cap. 

— l-am redus timpul de expunere. Va sosi mai târziu şi va 
pleca mai devreme. 


În clipa următoare înlemni şi ascultă în cască. Puse un 
deget pe ea, ca să elimine zgomotul de fundal. Ridică 
cealaltă încheietură şi vorbi în microfon. 

— Înţeles, terminat, zise ea. 

— Ce este? întrebă Reacher. 

Froelich îl ignoră. Se învârti pe loc şi îl strigă pe ultimul 
agent rămas liber în hol. Îi spuse că el va acţiona ca şef de 
echipă în teren, pentru restul nopţii. Repetă în microfon 
informaţia către toţi agenţii din reţeaua locală. Le spuse să- 
şi dubleze vigilenţa, să-şi reducă la jumătate perimetrele şi 
să comprime cât mai mult posibil timpul de expunere. 

— Ce este? întrebă din nou Reacher. 

— Ne întoarcem la bază, zise Froelich. Acum. Era 
Stuyvesant. Se pare ca avem o problemă cu adevărat 
serioasă. 

NOUĂ. 

Folosi luminile roşii stroboscopice din spate ale 
Suburbanului şi goniră prin traficul de seară ca şi cum ar fi 
fost o problemă de viaţă şi de moarte. Porni sirena la toate 
semafoarele. Forţă şi acceleră puternic, prin spaţiile libere. 
Nu vorbi deloc. Reacher rămase perfect nemişcat pe 
scaunul de lângă şofer, iar Neagley se aplecă în faţă, de pe 
canapeaua din spate, cu ochii ţintuiţi asupra drumului. 
Vehiculul de trei tone se opintea şi se legăna. Pneurile se 
străduiau să facă priză pe asfaltul alunecos. Ajunseră la 
garaj în mai puţin de patru minute. Treizeci de secunde mai 
târziu erau în lift, iar în biroul lui Stuyvesant, în mai puţin 
de un minut. Acesta stătea nemişcat, în spatele biroului său 
imaculat. Prăbuşit pe scaun, ca şi cum ar fi primit un pumn 
în stomac. Ţinea în mână un teanc de hârtii. Lumina 
pătrundea prin ele, făcând vizibile capetele de foaie 
codificate ce apar atunci când tipăreşti dintr-o bază de 
date. Sub acestea erau două blocuri de text dens. 
Secretara, albă la faţă stătea lângă el, întinzându-i alte foi, 
una după alta. Plecă din cameră, fără să spună nici un 
cuvânt. Închise uşa, ceea ce adânci şi mai mult liniştea. 


— Ce este? întrebă Reacher. 

Stuyvesant ridică privirea spre el. 

— Acum sunt şi eu sigur. 

— În ce privinţă? 

— Că eo treabă din exterior. E sigur. Fără cea mai mică 
îndoială. 

— De ce? 

— Ai prezis ceva teatral, spuse Stuyvesant. Sau 
spectaculos. Astea au fost predicțiile tale. Şi aş putea 
adăuga dramatice, incredibile sau cum vrei tu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Ştii care este rata criminalităţii, la nivel naţional? 

Reacher ridică din umeri. 

— Mare, presupun. 

— Aproape douăzeci de mii de cazuri pe an. 

— OK. 

— Asta înseamnă cam cincizeci şi patru de crime zilnic. 

Reacher calculă în minte. 

— Aproape cincizeci şi cinci, zise el. Cu excepţia anilor 
bisecți. 

— Vreţi să vă vorbesc despre două dintre cele comise azi? 
întrebă Stuyvesant. 

— Cine? întrebă Froelich. 

— O mică fermă de sfeclă de zahăr din Minnesota, zise 
Stuyvesant. Fermierul iese pe poarta din spate, azi- 
dimineaţă, şi este împuşcat în cap. Fără nici un motiv 
aparent. Apoi, azi după-amiază, la un mic complex de 
birouri de lângă Boulder, Colorado. Un birou de 
contabilitate, într-una dintre camerele de la etaj. Tipul 
coboară, iese pe uşa din spate şi este ucis cu o mitralieră, în 
curtea de serviciu. Din nou, fără nici un motiv aparent. 

— Şi? 

— Numele fermierului era Bruce Armstrong. Numele 
contabilului era Brian Armstrong. Amândoi bărbaţi albi, 
cam de vârsta lui Brook Armstrong, cam de aceeaşi 


greutate şi înălţime cu el, trăsături asemănătoare, aceeaşi 
culoare a ochilor şi părului. 

— Sunt membri ai familiei? Rude? 

— Nu, spuse Stuyvesant. Nu au nici o legătură. Nici între 
ei, nici cu vicepreşedintele. Aşa că mă întreb care e 
probabilitatea să se întâmple aşa ceva. Ca doi oameni 
oarecare, al căror nume de familie este Armstrong, iar al 
căror prenume începe cu Br, să fie ucişi fără motiv, în 
aceeaşi zi în care noi suntem confruntaţi cu o ameninţare 
serioasă împotriva omului nostru? Şi cred că răspunsul este 
de unu la un catralion de miliarde. 

Tăcere în birou. 

— Demonstrația, spuse Reacher. 

— Da, zise Stuyvesant. Aceasta a fost demonstraţia. Crimă 
cu sânge rece. Doi oameni nevinovaţi. Aşa că sunt de acord 
cu tine. Nu e vorba de cineva din interior, care să fi pus la 
cale o farsă. 

Neagley şi Froelich se îndreptară spre scaunele pentru 
invitaţi ale lui Stuyvesant şi se aşezară, fără să mai aştepte 
o invitaţie. Reacher se sprijini de un fişet înalt şi se uită pe 
fereastră. Obloanele erau încă deschise, dar afară era 
întuneric deplin. Strălucirea de noapte portocalie a 
Washingtonului era singurul lucru pe care putea să-l vadă. 

— Cum ai fost anunţat? întrebă el. Au sunat ei şi au 
revendicat crimele? 

Stuyvesant negă din cap. 

— Ne-a alertat FBl-ul. Ei au programe software care 
scanează rapoartele CNII. Armstrong este unul dintre 
numele pe care le verifică. 

— Aşa că acum ei sunt implicaţi, oricum. 

Stuyvesant clătină din nou din cap. 

— Au transmis informaţia şi atât, fără să-i cunoască 
semnificaţia. 

În cameră se lăsă tăcerea. Patru oameni respirând greu, 
pierduţi în gânduri sumbre. 


— Avem ceva detalii de la scenele crimelor? întrebă 
Neagley. 

— Câte ceva, spuse Stuyvesant. În cazul primului tip, a fost 
un singur glonţ, în cap. L-a ucis pe loc. N-au putut găsi 
glonţul. Soţia lui n-a auzit nimic. 

— Ea unde era? 

— Cam la douăzeci de metri distanţă, în bucătărie. Uşile şi 
ferestrele erau închise, din cauza vremii. Dar ar fi trebuit să 
audă ceva. Îi aude tot timpul pe vânători. 

— Cât de mare era gaura din cap? întrebă Reacher. 

— Mai mare decât un 0.22, spuse Stuyvesant. Dacă la asta 
te gândeşti. 

Reacher încuviinţă din cap. Singurul pistol ce nu putea fi 
auzit de la douăzeci de metri era un revolver cu amortizor, 
de calibrul 0.22. Orice armă mai puternică ar fi trebuit să 
fie auzită, indiferent dacă se folosea sau nu un amortizor, 
indiferent dacă geamurile erau închise sau nu. 

— Atunci, a fost o carabină, zise el. 

— Aşa se pare, după traiectorie, spuse Stuyvesant. 
Medicul legist crede că glonţul a pătruns de sus. A trecut 
prin capul lui, din faţă în spate, de sus în jos. 

— Un ţinut deluros? 

— Peste tot, în jur. 

— Aşa că a fost fie o carabină de la distanţă foarte mare, 
fie una cu amortizor. Şi nu îmi place niciuna dintre variante. 
O carabină de la distanţă înseamnă un lunetist 
experimentat, iar una cu amortizor înseamnă o persoană 
care are arme exotice. 

— Dar al doilea individ? întrebă Neagley. 

— Cu mai puţin de opt ore mai târziu, răspunse 
Stuyvesant. Dar la peste o mie trei sute de kilometri 
depărtare. Aşa că este probabil ca echipa să se fi despărţit, 
pe durata zilei. 

— Detalii? 

— Vin pe rând. Prima impresie a agenţilor locali este că a 
fost un fel de mitralieră. Dar, din nou, nimeni n-a auzit 


nimic. 

— O mitralieră cu amortizor? întrebă Reacher. Sunt 
siguri? 

— Nu încape nici o îndoială că a fost o mitralieră, zise 
Stuyvesant. Cadavrul a fost ciuruit. Două rafale, cap şi 
piept. Au făcut prăpăd. 

— Asta da demonstraţie, spuse Froelich. 

Reacher se uită pe fereastră. În aer era o ceaţă uşoară. 

— Dar ce demonstrează, de fapt? întrebă el. 

— Că nu sunt nişte oameni cumsecade. 

El aprobă din cap. 

— Şi cam atât, nu-i aşa? Nu demonstrează totuşi 
vulnerabilitatea lui Armstrong, dacă cele două victime nu 
au nici o legătură cu el. Suntem siguri că nu sunt rude? Veri 
foarte îndepărtați sau ceva de genul acesta? Măcar 
fermierul? Minnesota este aproape de Dakota de Nord, nu? 

Stuyvesant negă din cap. 

— Acesta a fost şi primul meu gând, bineînţeles, zise el. 
Am verificat de două ori. În primul rând, vicepreşedintele 
nu s-a născut în Dakota de Nord. S-a mutat acolo din 
Oregon. În plus, avem verificarea completă a trecutului lui, 
făcută de FBI, atunci când a fost nominalizat. Este destul de 
cuprinzătoare. Şi nu are nici o rudă în viaţă cunoscută, cu 
excepţia unei surori mai mari, care locuieşte în California. 
Soţia lui are o grămadă de veri, dar pe niciunul nu îl 
cheamă Armstrong şi majoritatea sunt mai tineri. Copii, mai 
exact. 

— OK, spuse Reacher. 

Copii. Prin minte îi trecură fulgerător imaginea unui 
balansoar, nişte jucării de pluş şi desene prinse de un 
frigider, cu magneţi. Veri. 

— E ciudat, zise el. Uciderea a două persoane care nu au 
nici o legătură, dar care seamănă cu el şi se numesc 
Armstrong este destul de dramatică, cred, dar nu 
dovedeşte cine ştie ce ingeniozitate. Nu dovedeşte nimic. 


Nu ne face să ne îngrijorăm în legătură cu securitatea de 
aici. 

— Ne face să ne pară rău pentru ei, spuse Froelich. Şi 
pentru familiile lor. 

— Fără îndoială, zise Reacher. Dar doi provinciali omorâţi 
pe te miri ce coclauri nu ne pun cu adevărat pe jar, nu? 
Doar nu îi protejăm şi pe ei. Nu ne scade încrederea în noi 
înşine. Credeam că o să fie ceva mai personal. Mai 
complicat. Ca un echivalent al scrisorii apărute pe biroul 
tău. 

— Pari dezamăgit, spuse Stuyvesant. 

— Sunt dezamăgit. Speram să se apropie suficient de mult 
ca să ne dea o şansă să-i prindem. Dar ei au stat la distanţă. 
Sunt nişte laşi. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Laşii sunt nişte oameni brutali, zise Reacher. Oamenii 
brutali sunt laşi. 

Neagley îi aruncă o privire. Îl cunoştea suficient de mult ca 
să-şi dea seama când era cazul să insiste. 

— Şi? întrebă ea. 

— Aşa că trebuie să ne întoarcem şi să regândim câteva 
lucruri. Informaţia se acumulează rapid, iar noi nu o 
prelucrăm. De exemplu, acum ştim sigur că indivizii sunt 
din exterior. Acum ştim că nu este un joc amabil, de interior. 

— Şi? întrebă din nou Neagley. 

— Iar ceea ce s-a întâmplat în Minnesota şi în Colorado ne 
arată că indivizii sunt pregătiţi să facă orice. 

— Şi? 

— Îngrijitorii. Ce ştim despre ei? 

— Că sunt implicaţi. Că sunt speriaţi. Că nu spun nimic. 

— Corect, zise Reacher. Dar de ce sunt speriaţi? De ce nu 
spun nimic? Înainte, credeam că este posibil să facă jocul 
cuiva din interior. Însă ei nu fac asta. Pentru că tipii aceştia 
nu sunt din interior. Şi nu sunt oameni drăguţi. lar acesta 
nu e un joc. 


— Şi? 


— Şi atunci, ei au fost siliţi s-o facă, într-un mod foarte 
serios. Sunt speriaţi şi reduşi la tăcere. De nişte oameni 
serioşi. 

— În regulă. Cum? 

— Spune-mi tu. Cum sperii pe cineva, fără să laşi nici un 
semn? 

— Ameninţi cu ceva plauzibil. Cu ceva foarte rău, ceva ce 
se va întâmpla în viitor. 

Reacher aprobă din cap. 

— Îndreptat asupra lor sau asupra cuiva la care ei ţin. Atât 
de mult, încât sunt paralizaţi de groază. 

— OK. 

— Unde ai mai auzit cuvântul veri înainte? 

— Într-o grămadă de locuri. Şi eu am veri. 

— Recent, voiam să spun. 

Neagley se uită pe fereastră. 

— Îngrijitorii, zise ea. Copiii lor sunt la nişte veri. Aşa ne- 
au spus. 

— Dar au ezitat puţin, înainte să o spună, îţi aminteşti? 

— Da? 

Reacher aprobă din cap. 

— Au făcut o pauză de o secundă şi s-au uitat unul la 
celălalt. 

— Şi? 

— Poate că aceşti copii nu sunt la verii lor. 

— De ce-ar fi minţit? 

Reacher se uită la ea. 

— Există vreun mod mai bun de a sili pe cineva să facă 
ceva decât să-i iei copiii, ca garanţie? 

Se mişcară rapid, dar Stuyvesant se asigură că o făceau 
aşa cum trebuia. Îi sună pe avocaţii îngrijitorilor şi le spuse 
că avea nevoie de un răspuns la o singură întrebare: 
numele şi adresa celor la care stăteau copiii. Le spuse că un 
răspuns rapid era mult mai bun decât o amânare. Primi 
răspunsul rapid. Avocaţii îl sunară înapoi peste un sfert de 


oră. Numele era Galvez, iar adresa era a unei case aflate la 
un kilometru şi jumătate de locuinţa îngrijitorilor. 

Atunci, Froelich le făcu semn să păstreze liniştea, intră pe 
reţeaua radio şi ceru un raport complet asupra situaţiei de 
la hotel. Vorbi cu cel pe care îl lăsase în locul ei şi cu alţi 
patru agenţi aflaţi în poziţii-cheie. Nu erau probleme. Totul 
era calm. Armstrong făcea turul camerei. Perimetrele erau 
acoperite. Ordonă agenţilor să-l însoţească pe Armstrong 
prin rampa de aprovizionare, la încheierea seratei. Ceru un 
zid uman pe tot drumul până la limuzină. 

— Şi cât mai repede, zise ea. Reduceţi timpul de expunere. 

Apoi se îngrămădiră în liftul unic şi coborâră la garaj. 
Urcară în Suburbanul lui Froelich, ca să parcurgă din nou 
traseul pe care Reacher dormise, prima dată. De data asta 
rămase treaz, în timp ce Froelich gonea prin trafic spre 
zona săracă a oraşului. Trecură exact pe lângă casa 
îngrijitorilor. Merseră încă un kilometru şi jumătate pe 
străzi întunecate, îngustate din cauza maşinilor parcate, şi 
opriră în faţa unui duplex înalt şi îngust. Casa era încercuită 
de un gard de sârmă şi avea nişte coşuri de gunoi legate de 
stâlpul porţii. Era înghesuită într-o parte de un depozit de 
cutii, iar în cealaltă de un şir de case identice. În faţă era 
parcat un Cadillac rablagit, vechi de douăzeci de ani. 
Lumina galbenă a felinarelor străpungea ceața. 

— Şi acum ce facem? întrebă Stuyvesant. 

Reacher se uită pe geam. 

— Trebuie să vorbim cu aceşti oameni. Dar nu vrem să ne 
aruncăm asupra lor. Sunt deja speriaţi. Nu vrem să intre în 
panică. Ar putea crede că s-au întors băieţii răi. Aşa că 
Neagley ar trebui să meargă prima. 

Stuyvesant vru să obiecteze, dar Neagley cobori imediat 
din maşină şi se îndreptă spre poartă. Reacher o urmări 
întorcându-se scurt pe trotuar, înainte să intre, ca să 
verifice împrejurimile. O văzu privind în stânga şi în 
dreapta, în timp ce mergea pe alee. Nu era nimeni în jur. 


Era prea frig. Neagley ajunse la uşă. Căută o sonerie. Nu 
găsi niciuna, aşa că bătu. 

Aşteptă un minut, după care uşa se deschise atât cât 
permise un lanţ. Un fascicul de lumină caldă ieşi afară. 
Urmă o conversaţie scurtă. Uşa fu împinsă puţin în faţă, ca 
să poată fi scos lanţul. Fasciculul de lumină se îngustă şi 
apoi se lărgi din nou. Neagley se întoarse şi le făcu semn cu 
mâna. Froelich, Stuyvesant şi Reacher coborâră din 
Suburban şi înaintară pe alee. În pragul uşii îi aştepta un 
individ mic şi negricios, zâmbind sfios. 

— Dânsul este domnul Galvez, zise Neagley. 

Ceilalţi se prezentară, iar Galvez se retrase cu spatele în 
hol şi făcu un semn cu braţul, ca un ospătar, pentru ca eisă 
îl urmeze. Era un bărbat scund, îmbrăcat în pantaloni de 
costum şi cu un pulover tricotat cu model. Era proaspăt 
tuns şi avea o expresie deschisă. Îl urmară înăuntru. Casa 
era mică şi clar suprapopulată, dar foarte curată. Şapte 
hăinuţe de copii erau atârnate frumos pe un rând de cuiere, 
în apropierea uşii. Unele dintre ele erau mici, altele puţin 
mai mari. Pe podea, sub ele, erau aliniate şapte ghiozdane. 
Şapte perechi de pantofi. Din loc în loc erau jucării strânse 
frumos. În bucătărie văzură trei femei şi nişte copii timizi 
uitându-se la ei, de după fustele lor. Alţii scoteau capul de 
după uşa camerei de zi. Se mişcau încontinuu. Apăreau şi 
dispăreau, în secvenţe aleatorii. Semănau toţi între ei. 
Reacher nu reuşi să îi numere. Peste tot vedeai ochi negri, 
larg deschişi. 

Stuyvesant părea puţin depăşit de situaţie, parcă neştiind 
cum să abordeze subiectul. Reacher trecu pe lângă el şi 
porni spre bucătărie. Se opri în prag. Aici erau aliniate pe 
un bufet şapte gentuţe pentru mâncarea pe care o luau la 
şcoală. Capacele erau ridicate, ca şi cum ar fi fost pregătite 
pe linia de asamblare, ca să fie umplute dimineaţa, la prima 
oră. Se întoarse în hol. Trecu pe lângă Neagley şi se uită la 
hăinuţe. Erau toate din nailon, colorate, ca nişte versiuni 
mai mici ale celor la care se uitase în magazinul din Atlantic 


City. Ridică una din cuier. Avea un petic alb în interiorul 
gulerului. Cineva folosise un marker de spălătorie şi 
scrisese ]. Galvez, cu un scris îngrijit. Puse hăinuţa la loc şi 
le cercetă pe celelalte şase. Pe fiecare era scris câte un 
nume de familie şi o iniţială. În total, cinci Galvez şi două 
Alvarez. Nimeni nu spunea nimic. Stuyvesant părea 
stânjenit. Reacher prinse privirea domnului Galvez şi îi făcu 
semn să intre în camera de zi. Doi copii fugiră afară, la 
apariţia lor. 

— Aveţi cinci copii? întrebă Reacher. 

Galvez aprobă din cap. 

— Sunt un bărbat norocos. 

— Şi atunci, ale cui sunt cele două paltoane pe care scrie 
Alvarez? 

— Ale copiilor vărului soţiei mele, Julio. 

— Ai lui Julio şi ai Anitei? 

Galvez aprobă din cap, fără să spună nimic. 

— Trebuie să-i văd, zise Reacher. 

— Nu sunt aici. 

Reacher îşi îndepărtă privirea. 

— Unde sunt? întrebă el încet. 

— Nu ştiu, spuse Galvez. La muncă, cred. Ei lucrează 
noaptea. Pentru Guvernul Federal. 

Reacher îl privi din nou. 

— Nu, vorbeam de copiii lor. Nu de părinţi. Trebuie să-i 
văd pe copii. 

Galvez îl privi nedumerit. 

— Să-i vedeţi pe copii? 

— Ca să verificăm dacă sunt bine. 

— Tocmai i-aţi văzut. În bucătărie. 

— Trebuie să văd exact care sunt ei. 

— Nu primim bani, zise Galvez. Doar pentru mâncarea lor. 

Reacher aprobă din cap. 

— Nu este vorba de permise sau de altceva. Nu ne 
interesează chestiile astea. Trebuie doar să vedem dacă 
sunt bine. 


Galvez părea în continuare nedumerit. Dar strigă o 
propoziţie lungă şi rapidă în spaniolă şi doi copii mici se 
desprinseră din grupul din bucătărie, trecură printre 
Stuyvesant şi Froelich şi intrară în cameră. Se opriră 
aproape de uşă şi rămaseră perfect nemişcaţi, unul lângă 
celălalt. Două fetiţe, foarte frumoase, cu nişte ochi negri 
uriaşi, păr negru moale şi expresii serioase. De cinci şi 
şapte ani. Poate de patru şi şase, Reacher nu-şi dădea 
seama exact. 

— Bună, copii, zise el. Arătaţi-mi paltoanele voastre. Fetele 
făcură exact ceea ce li se spusese, aşa cum fac copiii 
câteodată. Reacher le urmă pe hol şi le privi ridicându-se pe 
vârfuri şi punând mâna pe cele două paltoane mici, pe care 
el ştia că era marcat Alvarez. 

— În regulă, spuse el. Şi acum, mergeţi să mâncaţi o 
prăjitură, ceva. 

Fetiţele fugiră înapoi în bucătărie. Reacher le privi. 
Rămase nemişcat şi tăcut o secundă, după care se întoarse 
în camera de zi. Se apropie de Galvez şi îşi cobori din nou 
vocea. 

— A mai întrebat cineva de ele? întrebă el. 

Galvez negă din cap. 

— Sunteţi sigur? întrebă Reacher. Nu le-a urmărit nimeni, 
n-a apărut nici un străin în zonă? 

Galvez negă din nou din cap. 

— Putem să rezolvăm, spuse Reacher. Dacă eşti îngrijorat 
din vreo cauză, ar trebui să ne spui chiar acum. Ne vom 
ocupa noi de problemă. 

Galvez îl privea la fel de nedumerit. Reacher îi privi ochii. 
Îşi petrecuse cariera uitându-se în ochii oamenilor, iar ochii 
din faţa lui erau inocenți. Puțin nedumeriţi, puţin confuzi, 
dar acel om nu ascundea nimic. Nu avea secrete. 

— În regulă, zise Reacher. Ne pare rău că v-am întrerupt 
seara. 

Rămase foarte tăcut tot drumul spre birou. 


Folosiră din nou sala de şedinţe. Părea să fie singura 
încăpere în care existau mai mult de trei scaune. Neagley o 
lăsă pe Froelich să se aşeze lângă Reacher. Ea se aşeză 
alături de Stuyvesant, pe partea opusă a mesei. Froelich 
intră pe reţeaua radio şi află că Armstrong era gata să 
plece de la hotel. Scurtase seara. Nimănui părea să nu-i 
pese. Era bine şi-aşa, şi-aşa. Dacă stătea mult cu ei, erau 
fericiţi, bineînţeles. Dacă stătea puţin, erau la fel de fericiţi 
că un tip atât de ocupat şi de important găsise timp şi 
pentru ei. Froelich ascultă în cască şi îl urmări pe tot 
drumul de ieşire din sala de recepții, prin bucătării, în zona 
de aprovizionare, în limuzină. Apoi se relaxă. Mai rămăsese 
doar drumul într-un convoi, în mare viteză, spre 
Georgetown şi transferul prin cort, pe întuneric. Umblă la 
spate şi reduse puţin volumul căştii. Se lăsă pe spate şi îi 
privi pe ceilalţi, cu întrebări în ochi. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise Neagley. Înseamnă că există 
ceva care îi îngrijorează mai mult decât copiii. 

— Ce-ar putea fi? întrebă Froelich. 

— Cartea verde? Stau aici legal? 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Bineînţeles. Sunt angajaţi ai Serviciului Secret al 
Statelor Unite, la fel ca toţi ceilalţi din această clădire. 
Trecutul lor a fost cercetat în amănunt. Le-am verificat 
situaţia financiară şi tot restul. Erau curaţi, din câte ştiam 
noi. 

Reacher nu dădu atenţie discuţiei, lăsând-o să se piardă în 
fundal. Îşi masă ceafa cu palma. Părul începuse să-i crească. 
Îl simţea mai moale. Îi aruncă o privire lui Neagley. Se uită 
lung la covor. Era cenuşiu, nici prea moale, nici prea tare. 
Putea să vadă smocuri de păr izolate sclipind în lumina de 
halogen. Era un covor impecabil de curat. Închise ochii. 
Începu să gândească. Revăzu în minte casetele de 
supraveghere. Le revăzu ca şi cum ar fi avut un ecran pe 
partea interioară a pleoapelor. Cu opt minute înaintea 
miezului nopţii, îngrijitorii pătrunseseră în scenă. Întraseră 


în biroul lui Stuyvesant. leşiseră la şapte minute după 
miezul nopţii. Petrecuseră nouă minute curăţând 
secretariatul. Dispăruseră pe acelaşi drum pe care 
veniseră, la şaisprezece minute după miezul nopţii. O luă 
iar de la capăt, apoi derulă totul în sens invers. Se 
concentră asupra fiecărui cadru. Asupra fiecărei mişcări. 
Apoi deschise ochii. Toată lumea se holba la el, ca şi cum le- 
ar fi ignorat întrebările. Se uită la ceas. Era aproape ora 
nouă. Zâmbi. Un zâmbet larg şi fericit. 

— Mi-a plăcut domnul Galvez, zise el. Părea foarte fericit 
că este tată, nu? Toate acele gentuţe pentru mâncare 
aliniate? Pun pariu că primesc pâine integrală. Şi fructe, 
probabil. Tot felul de alimente sănătoase. 

Ceilalţi îl priveau cu toţii. 

— Eu am fost copil de trupă, spuse Reacher. Aveam şi eu o 
gentuţă pentru mâncare. A mea era dintr-o cutie veche de 
muniţie. Cu toţii aveam aşa ceva. Era considerată cea mai 
tare chestie, pe vremea aceea. Mi-am scris numele pe ea, 
cu un şablon militar adevărat. Mamei nu i-a plăcut deloc. I] 
s-a părut mult prea militărească, pentru un copil. Dar îmi 
dădea totuşi mâncare bună. 

Neagley se holba la el. 

— Reacher, avem probleme mari aici, doi oameni sunt 
morţi, iar tu vorbeşti despre gentuţe pentru mâncare? 

El aprobă din cap. 

— Vorbesc despre gentuţe pentru mâncare şi mă gândesc 
la tunsori. Domnul Galvez tocmai fusese la frizer, ai 
observat asta? 

— Şi? 

— Şi, cu cel mai profund respect, Neagley, mă gândesc la 
fundul tău. 

Froelich se holbă la el. Neagley roşi. 

— Ce vrei să spui? întrebă ea. 

— Vreau să spun că nu cred că există ceva mai important 
pentru Julio şi Anita decât copiii lor. 

— Şi atunci, de ce tac încă? 


Froelich se aplecă în faţă şi îşi apăsă degetul pe cască. 
Ascultă o secundă şi îşi ridică încheietura mâinii. 

— Recepţionat, zise ea. Bună treabă, terminat. 

Apoi zâmbi. 

— Armstrong e acasă, spuse ea. În siguranţă. 

Reacher se uită din nou la ceas. Era ora nouă fix. Se uită la 
Stuyvesani. 

— Pot să văd din nou biroul tău? Chiar acum? 

Stuyvesant îl privi nedumerit, dar se ridică şi ieşi primul 
din cameră. Traversară coridoarele şi ajunseră în partea 
din spate a etajului. Secretariatul era liniştit şi pustiu. Uşa 
lui Stuyvesant era închisă. O deschise şi aprinse luminile. 

Pe birou era o foaie de hârtie. 

O văzură cu toţii. Stuyvesant rămase perfect nemişcat o 
secundă, apoi traversă biroul şi se uită la ea. Înghiţi în sec. 
Expiră lung. O ridică. 

— Un fax de la poliţia din Boulder, zise el. Raportul balistic 
preliminar. Probabil că l-a lăsat secretara mea. 

Zâmbi uşurat. 

— Şi acum, verificaţi, spuse Reacher. Concentraţi-vă. Aşa 
arată biroul dumneavoastră, de obicei? 

Stuyvesant ridică faxul şi se uită în jur. 

— Da, zise el. 

— Deci aşa îl văd îngrijitorii, în fiecare noapte. 

— Hm, de obicei pe birou nu e nimic, spuse Stuyvesant. 
Dar în rest, da. 

— În regulă, zise Reacher. Să mergem. 

Se întoarseră în camera de şedinţe. Stuyvesant citi faxul. 

— Au găsit şase tuburi de cartuş, spuse el. Parabellum, de 
nouă milimetri. Semne ciudate de impact pe margini. Au 
trimis un desen. 

Îi întinse hârtia lui Neagley. Ea o citi. Se strâmbă. I-o 
întinse lui Reacher. Acesta se uită la desen şi aprobă din 
cap. 

— Heckler&Koch MP5, zise Reacher. Azvârle ca naiba 
tuburile de cartuşe. Tipul a reglat-o pe rafale de câte trei. 


Două rafale, şase tuburi. Probabil că au ajuns la vreo 
douăzeci de metri depărtare. 

— Probabil versiunea SD6, spuse Neagley. Dacă a avut 
amortizor. Este o armă frumoasă. O mitralieră de calitate. 
Scumpă. Şi rară. 

— De ce ai vrut să îmi vezi biroul? întrebă Stuyvesant. 

— Ne-am înşelat în privinţa îngrijitorilor, zise Reacher. 

În cameră se lăsă tăcere. 

— În ce sens? întrebă Neagley. 

— În toate sensurile, răspunse Reacher. În toate sensurile 
posibile. Ce s-a întâmplat, când am vorbit cu ei? 

— Au refuzat cu înverşunare să coopereze. 

El aprobă din cap. 

— Aşa am crezut şi eu. Au intrat într-un gen de tăcere 
stoică. Toţi trei. Aproape o transă. Am interpretat asta ca o 
reacţie la un gen de pericol. Ca şi cum ar fi săpat o groapă 
adâncă ca să se ascundă în ea, împotriva unei ameninţări 
proferate de cineva. Ca şi cum ar fi fost ceva de importanţă 
vitală. Ca şi cum ar fi ştiut că nu-şi pot permite să spună 
vreun cuvânt. Dar, ştii ceva? 

— Ce? 

— De fapt, ei pur şi simplu habar nu aveau despre ce 
vorbeam noi. Absolut deloc. Eram doi albi nebuni care le 
puneau întrebări imposibile, asta e tot. Erau prea politicoşi 
şi prea inhibaţi ca să ne spună să plimbăm ursul. Aşa că au 
rămas pe loc, răbdători, în timp ce noi turuiam înainte. 

— Ce vrei să spui? 

— Gândiţi-vă la celelalte elemente pe care le ştim. Există o 
succesiune ciudată a faptelor pe casetă. Păreau puţin 
obosiţi când au intrat în biroul lui Stuyvesant, şi mai puţin 
obosiţi, când au ieşit. Păreau destul de aranjaţi când au 
intrat, şi puţin răvăşiţi când au ieşit. Au petrecut înăuntru 
cincisprezece minute, şi numai nouă în secretariat. 

— Şi? întrebă Stuyvesant. 

Reacher zâmbi. 


— Biroul dumitale e probabil cea mai curată cameră din 
lume. Ai putea să faci operaţii aici. Îl păstrezi aşa în mod 
conştient. Apropo, ştim despre treaba cu servieta şi pantofii 
uzi. 

Froelich îl privi nedumerită. Stuyvesant începu să 
Troşească. 

— Este curat până la limita obsesiei, continuă Reacher. Şi 
totuşi, îngrijitorii au petrecut aici cincisprezece minute. De 
ce? 

— Au despachetat scrisoarea, zise Stuyvesant. Au aşezat-o 
pe birou. 

— Nu, n-au făcut asta. 

— A fost numai Maria? Julio şi Anita au ieşit primii? 

— Nu. 

— Şi atunci, cine a pus-o acolo? Secretara mea? 

— Nu. 

În cameră se lăsă tăcere. 

— Vrei să spui că eu am făcut-o? întrebă Stuyvesant. 

Reacher negă din cap. 

— Nu întreb decât de ce au petrecut îngrijitorii 
cincisprezece minute într-un birou care era deja foarte 
curat. 

— S-au odihnit? întrebă Neagley. 

Reacher negă din nou din cap. Froelich zâmbi brusc. 

— Au făcut ceva care le-a răvăşit aspectul? întrebă ea. 

Reacher zâmbi şi el. 

— Cum ar fi? 

— Au făcut sex? 

Stuyvesant păli. 

— Sincer, sper că nu, zise el. Şi au fost trei, oricum. 

— S-au mai văzut cazuri, spuse Neagley. 

— Locuiesc împreună, zise Stuyvesant. Dacă vor să facă 
asta, o pot face acasă, nu? 

— Poate fi o fantezie erotică, spuse Froelich. Să-şi facă de 
cap la serviciu. 


— Uitaţi de sex, zise Reacher. Gândiţi-vă la răvăşire. Ce 
ne-a creat această impresie? 

Ridicară cu toţii din umeri. Stuyvesant era încă palid. 
Reacher zâmbi. 

— Încă un amănunt de pe bandă, spuse el. Când au intrat, 
sacul de gunoi era destul de gol. La ieşire, era mult mai 
plin. Ce să credem, că a fost mult gunoi în birou? 

— Nu, zise Stuyvesant, aproape jignit. Eu nu las niciodată 
gunoi aici. 

Froelich se aplecă în faţă. 

— Şi atunci, ce era în sac? 

— Gunoi, zise Reacher. 

— Nu înţeleg, spuse Froelich. 

— Cincisprezece minute înseamnă foarte mult, oameni 
buni. Au lucrat eficient şi meticulos în secretariat şi au 
terminat în nouă minute. lar aceea este o zonă ceva mai 
mare şi puţin mai aglomerată. Sunt lucruri peste tot. Acum, 
comparaţi cele două zone, comparaţi complexitatea, 
presupuneţi că ei lucrează la fel de meticulos peste tot, şi 
spuneţi-mi cât ar fi trebuit să stea în birou. 

Froelich ridică din umeri. 

— Şapte minute? Opt? Cam atât? 

Neagley aprobă din cap. 

— Eu aş spune cel mult nouă minute. 

— Îmi place să fie curat, zise Stuyvesant. Am lăsat 
instrucţiuni în acest sens. Eu mi-aş dori ca ei să stea aici cel 
puţin zece minute. 

— Dar nu cincisprezece, spuse Reacher. E mult prea mult. 
Iar noi i-am întrebat despre asta. I-am întrebat de ce au stat 
aşa mult aici. Şi ei ce au spus? 

— Nu au răspuns, zise Neagley. Păreau nedumeriţi. 

— Apoi i-am întrebat dacă petrec aici acelaşi timp, în 
fiecare noapte. Şi ei au spus că da. 

Stuyvesant se uită la Neagley, pentru confirmare. Ea 
aprobă din cap. 


— OK, zise Reacher. Am redus variabilele. Discutăm 
despre cincisprezece minute anume. Aţi văzut cu toţii 
casetele. Şi acum, spuneţi-mi cum au petrecut acest timp? 

Nimeni nu zise nimic. 

— Există două posibilităţi, continuă Reacher. Fie nu au stat 
atât, fie şi-au petrecut timpul făcându-şi părul să crească. 

— Cum? întrebă Froelich. 

— Asta îi face să pară răvăşiţi. Mai ales pe Julio. Părul lui e 
puţin mai lung la ieşire, decăt la intrare. 

— Cum e posibil aşa ceva? 

— Este posibil, pentru că nu am văzut activităţile din 
aceeaşi noapte. Ne-am uitat la două nopţi distincte, legate 
împreună. Două jumătăţi a două nopţi diferite. 

Tăcere în cameră. 

— Două casete, spuse Reacher. Schimbul de casete de la 
miezul nopţii este cheia. Prima casetă e bună. Trebuie să 
fie, pentru că pe ea i-am văzut pe Stuyvesant şi pe 
secretară plecând acasă. Asta a fost real. Ziua reală de 
miercuri. Îngrijitorii au apărut la unsprezece cincizeci şi 
doi. Păreau obosiţi, poate pentru că era prima noapte din 
tură. Poate că fuseseră ocupați toată ziua, cu chestiile 
normale pe care le fac de obicei. Dar, până acum, a fost o 
noapte obişnuită, la serviciu. Se încadrau în orar. Nu era 
cafea vărsată pe nicăieri, nu erau cantităţi uriaşe de gunoi 
nicăieri. Sacul de gunoi era destul de gol. Eu zic că au 
terminat biroul cam în nouă minute. Ceea ce reprezintă, 
probabil, viteza lor normală. Şi este rezonabil de rapid. De 
aceea erau atât de nedumeriţi când le-am spus că au făcut- 
o prea încet. Eu cred că, în realitate, au ieşit cam la un 
minut după miezul nopţii şi au petrecut alte nouă minute în 
secretariat, după care au plecat din zonă cam la zece 
minute după miezul nopţii. 

— Dar? întrebă Froelich. 

— Dar, după miezul nopţii, ne-am uitat la caseta dintr-o cu 
totul altă noapte. Poate cu două săptămâni mai veche, 
dinainte ca tipul să se tundă. O noapte când au ajuns acolo 


mai târziu şi, în consecinţă, au plecat mai târziu. Din cauza 
unor probleme din vreun alt birou. Poate vreo grămadă de 
gunoi, care le-a umplut sacul. Par mai agitaţi la ieşire, 
deoarece se grăbeau să recupereze. Şi poate că era o 
noapte din mijlocul săptămânii lor de lucru, aşa că se 
obişnuiseră cu orarul şi dormiseră cum trebuie. Concluzia: 
i-am văzut intrând miercuri şi ieşind în o cu totul altă 
noapte. 

— Dar data era corectă, spuse Froelich. Era în mod sigur 
data de joi. 

Reacher aprobă din cap. 

— Nendick a plănuit totul din timp. 

— Nendick? 

— Tipul cu casetele, spuse Reacher. Eu cred că avea 
pregătită de o săptămână caseta cu perioada dintre miezul 
nopţii şi şase, aranjată cu data din acea zi de joi. Poate chiar 
de două săptămâni. Pentru că avea nevoie de trei opţiuni. 
Fie îngrijitorii intrau şi ieşeau înainte de miezul nopţii, fie 
intrau înainte de miezul nopţii şi ieşeau după, fie intrau şi 
ieşeau după miezul nopţii. Trebuia să aştepte ca să îşi 
potrivească variantele. Dacă intrau şi ieşeau înainte de 
miezul nopţii, ne-ar fi arătat o casetă în care nu se vedea 
nimic între miezul nopţii şi şase. Dacă intrau şi ieşeau după 
miezul nopţii, asta am fi văzut. Dar, aşa cum s-a întâmplat, a 
trebuit să o folosească pe cea în care îi vedem doar plecând. 

— Nendick a lăsat scrisoarea? întrebă Stuyvesant. 

Reacher aprobă din cap. 

— Nendick este omul din interior. Nu îngrijitorii. Ceea ce 
era înregistrat cu adevărat pe caseta din acea noapte era 
plecarea îngrijitorilor, imediat după miezul nopţii, iar apoi, 
cândva înainte de şase dimineaţa, Nendick intrând pe uşa 
de incendiu, cu mănuşile puse şi cu scrisoarea în mână. 
Probabil în jur de cinci şi jumătate, aş zice, aşa încât să nu 
trebuiască să aştepte prea mult înainte să arunce caseta 
reală şi să o înlocuiască. 


— Dar pe casetă apar eu, sosind dimineaţa. Şi secretara 
mea. 

— Aceea era a treia casetă. A mai avut loc un schimb, la 
şase dimineaţa, când a revenit la cea reală. Numai caseta 
din mijloc a fost schimbată. 

Tăcere în cameră. 

— Probabil că tot el le-a spus şi despre camerele video din 
garaj, spuse Reacher. Pentru livrarea de duminică noaptea. 

— Cum ţi-ai dat seama? întrebă Stuyvesant. Părul? 

— Parţial. De fapt, a fost vorba de fundul lui Neagley. 
Nendick era atât de agitat când umbla cu casetele, încât nu 
a dat nici o atenţie dosului lui Neagley. Ea a observat asta. 
Şi mi-a spus că e ceva foarte neobişnuit. 

Stuyvesant roşi din nou, poate pentru că putea să 
adeverească personal asta. 

— Aşa că ar trebui să-i lăsăm pe îngrijitori să plece, zise 
Reacher. Şi apoi ar trebui să vorbim cu Nendick. El este cel 
care s-a întâlnit cu aceşti indivizi. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Şi probabil că a fost ameninţat de ei. 

— Sper, spuse Reacher. Sper că nu este implicat din 
proprie voinţă. 

Stuyvesant folosi cheia lui universală şi intrară în camera 
cu casete, cu ofiţerul de serviciu ca martor. Descoperiră că 
lipseau zece casete consecutive cu intervalul dintre miezul 
nopţii şi ora şase, dinainte de ziua de joi în chestiune. 
Nendick le trecuse în jurnal ca fiind înregistrări 
defectuoase. Apoi luară o duzină de casete la întâmplare, 
din ultimele trei luni, şi urmăriră părţi din ele. Acestea 
confirmară că îngrijitorii nu petrecuseră niciodată mai mult 
de nouă minute în biroul lui Stuyvesant. Aşa că acesta dădu 
un telefon şi ordonă eliberarea lor imediată. 

Acum aveau trei variante. Să îl cheme pe Nendick, sub un 
pretext oarecare, să trimită agenţii să îl aresteze sau să 
meargă chiar ei acasă la el şi să înceapă un interogatoriu, 


înainte de aplicarea celui de-al şaselea Amendament şi 
înainte ca lucrurile să înceapă să se complice. 

— Ar trebui să mergem acum, zise Reacher. Să profităm 
de elementul surpriză. 

Se aştepta la opoziții, dar Stuyvesant aprobă din cap, 
apatic. Părea palid şi obosit. Arăta ca un om cu probleme. 
Ca un om în care se ducea lupta între sentimentul că fusese 
trădat, furia îndreptăţită şi instinctul standard de 
muşamalizare a faptelor. Iar instinctul de muşamalizare era 
mult mai puternic în cazul unui tip ca Nendick, decât în 
cazul îngrijitorilor. Aceştia ar fi fost priviţi ca nişte nimeni. 
Mai devreme sau mai târziu, cineva putea spune: Hei, erau 
doar nişte îngrijitori, ce poţi face? Dar un tip ca Nendick 
era cu totul altceva. Un om ca el fusese o componentă 
principală într-o organizaţie care nu ar fi trebuit să 
greşească. Aşa că Stuyvesant porni computerul secretarei 
sale şi află adresa la care locuia Nendick. Era într-o 
suburbie aflată cam la cincisprezece kilometri depărtare, în 
Virginia. Avură nevoie de douăzeci de minute ca să ajungă 
acolo. Nendick locuia pe o stradă liniştită, şerpuită. 
Cartierul era destul de vechi ca pomii şi plantele să fie 
mature, dar nu într-atât de vechi ca locul să nu mai pară 
elegant şi bine întreţinut. Era o zonă cu preţuri medii. Pe 
majoritatea aleilor erau maşini străine, dar nu modele de 
anul acela. Curate, dar puţin obosite. Casa lui Nendick era 
lungă şi joasă, cu un acoperiş kaki şi un coş de cărămidă. 
Era întunecată, cu excepţia licăritului albastru al unui 
televizor, la una dintre ferestre. 

Froelich viră direct pe alee şi parcă în faţa garajului. 
Coborâră în frig şi merseră la uşa din faţă. Stuyvesant puse 
degetul pe sonerie şi îl lăsă acolo. Treizeci de secunde mai 
târziu, o lumină se aprinse în hol. Strălucea portocaliu, prin 
geamul în formă de evantai de deasupra uşii. Un bec galben 
se aprinse în verandă, deasupra capetelor lor. Uşa se 
deschise, iar Nendick apăru în hol, fără să spună nimic. Era 
îmbrăcat în costum, ca şi cum abia se întorsese de la 


serviciu. Părea amorţit de teamă, ca şi cum un nou chin 
urma să se adauge peste cel vechi. Stuyvesant îl privi, se 
opri o clipă şi păşi înăuntru. Froelich îl urmă. Apoi Reacher. 
Şi Neagley. Aceasta închise uşa şi se aşeză în faţa ei, ca o 
santinelă, cu picioarele depărtate, cu mâinile împreunate la 
spate. 

Nendick tot nu spunea nimic. Stătea acolo, amorţit, cu o 
privire fixă. Stuyvesant îi puse o mână pe umăr şi îl învârti 
pe loc. Îl împinse spre bucătărie. Omul nu se opuse. Doar 
înaintă, împleticit şi moale, spre partea din spate a casei. 
Stuyvesant îl urmă, atinse un întrerupător şi tuburile 
fluorescente se treziră la viaţă, deasupra bufetelor. 

— Şezi, spuse el, ca şi cum ar fi vorbit cu un câine. 
Nendick se duse şi se aşeză pe un scaun, la masa folosită 
pentru micul dejun. Nu spuse nimic. Doar îşi încrucişă 
braţele, ca un om care avea febră. 

— Numele, zise Stuyvesant. 

Nendick nu zise nimic. Se chinuia să nu spună nimic. Se 
uita fix în faţă, la peretele îndepărtat. Un neon era defect. 
Se chinuia să pornească. Starterul scotea un bâzâit furios, 
în liniştea din cameră. Mâinile lui Nendick începură să 
tremure, aşa că şi le băgă sub braţe, ca să le oprească, şi 
începu să se legene în faţă şi în spate, pe scaun. Acesta 
scârţâia încet, sub greutatea lui. Reacher aruncă o privire 
în jur, în bucătărie. Era o cameră frumoasă. Draperii 
galbene la fereastră, tavanul vopsit asortat, flori în vază. 
Toate muriseră. Chiuveta era plină cu vase. Vase de câteva 
săptămâni. Unele dintre ele prinseseră crustă. 

Reacher se întoarse în hol. Intră în camera de zi. 
Televizorul era o chestie uriaşă, de câţiva ani vechime. Era 
pornit pe o reţea comercială. Programul părea să fie format 
din fragmente ale casetelor de supraveghere ale poliţiei de 
trafic, vechi de câţiva ani. Sunetul era dat foarte încet. Doar 
un murmur constant care sugera o agitaţie extremă şi 
susţinută. O telecomandă era pusă în echilibru pe braţul 
unui fotoliu, vizavi de televizor. Deasupra căminului era o 


poliţă joasă, cu şase fotografii în rame de alamă. În toate 
şase apăreau Nendick şi o femeie. Fotografiile urmăreau 
cuplul de la nuntă, prin câteva vacanțe şi evenimente 
nespecificate. Nici o fotografie a vreunui copil. lar aceea nu 
era o casă în care locuiau copii. Nu se vedeau jucării 
nicăieri. Nu era dezordine. Totul era elegant, gândit, 
asortat şi matur. 

Pe telecomanda de pe braţul fotoliului scria Video, nu TV. 
Reacher aruncă o privire la ecran şi apăsă pe play. Sunetul 
staţiei radio de poliţie încetă imediat, aparatul video scoase 
un clinchet şi, o secundă mai târziu, imaginea dispăru şi fu 
înlocuită de o filmare de amator a unei nunţi. Nendick şi 
soţia lui zâmbeau spre cameră, de la câţiva ani depărtare, 
din trecut. Capetele lor erau apropiate. Păreau fericiţi. Ea 
era îmbrăcată în alb. El purta un costum. Erau pe o peluză. 
O zi cu vânt. Părul ei flutura, iar fundalul sonor era dominat 
de zgomotul vântului. Femeia avea un zâmbet frumos. Ochi 
luminoşi. Spunea ceva pentru posteritate, dar Reacher nu 
reuşi să audă cuvintele. 

Apăsă butonul de oprire şi urmărirea nocturnă de maşini 
reîncepu. Se întoarse în bucătărie. Nendick continua să 
tremure şi să se legene. Avea în continuare mâinile prinse 
sub braţe. Şi tot nu vorbea. Reacher aruncă din nou o 
privire spre vasele murdare şi spre florile moarte. 

— Noi putem să o aducem înapoi, spuse el. 

Nendick nu zise nimic. 

— Spune-ne cine a făcut-o şi o vom aduce înapoi imediat. 

Nici un răspuns. 

— Cu cât ne spui mai repede, cu atât mai bine, continuă 
Reacher. Într-o astfel de situaţie, nu vrem ca ea să aştepte 
mai mult decât este necesar, nu? 

Nendick se uita fix la peretele îndepărtat, cu o 
concentrare totală. 

— Când au venit după ea? întrebă Reacher. Acum două 
săptămâni? 


Nendick nu zise nimic. Nu scotea nici un sunet. Neagley 
veni şi ea, din hol. Intră în jumătatea de bucătărie care era 
amenajată ca o cameră familială. De-a lungul unui perete 
era aranjat un set asortat de mobilă masivă, bibliotecă, 
bufet, altă bibliotecă. 

— Putem să te ajutăm, zise Reacher. Dar trebuie să ştim 
de unde să începem. 

Nendick nu răspunse. Nu zise nimic. Continua să 
privească fix, să tremure, să se legene şi să se strângă tare 
în braţe. 

— Reacher, strigă Neagley, cu o voce joasă, dar încordată. 

Reacher se depărtă de Nendick şi se duse la ea, lângă 
bufet. Neagley îi întinse ceva. Era un plic. În el, o fotografie 
Polaroid. Fotografia înfăţişa o femeie pe un scaun. Avea faţa 
albă şi panicată, ochii deschişi larg, părul murdar. Era soţia 
lui Nendick, arătând cu o sută de ani mai bătrână decât în 
pozele din camera de zi. Ţinea în mână un exemplar din 
USA Today. Titlul principal era chiar sub bărbie. Neagley îi 
întinse un alt plic. O altă fotografie Polaroid şi în acesta. 
Aceeaşi femeie. Aceeaşi poziţie. Acelaşi ziar, dar din altă zi. 

— Dovezi că e în viaţă, spuse Reacher. 

Neagley aprobă din cap. 

— Dar uită-te la asta. Asta ce dovedeşte? 

Îi întinse un alt plic. Un plic maroniu căptuşit. Ceva moale 
şi alb în el. Chiloţi. O pereche. Decoloraţi. Puțin murdari. 

— Grozav, zise Reacher. 

Apoi, ea îi întinse un al patrulea plic. Tot maroniu şi 
căptuşit. Mai mic. În el era o cutie. O cutie micuță de 
carton, de genul celor în care bijutierii pun cercei cu o 
bucăţică de vată în ea. Vata era maronie din cauza sângelui 
închegat, pentru că peste ea era vârful unui deget. 

Fusese tăiat la prima articulaţie, cu ceva tare şi ascuţit. 
Foarfece de grădină, probabil. Era de la degetul mic al 
mâinii stângi, judecând după mărime şi curbură. Pe unghie 
încă mai era ojă. Reacher îl privi câteva clipe lungi. Înclină 
din cap şi i-l înapoie lui Neagley. Se întoarse din nou şi îl 


privi pe Nendick, peste masa de mic dejun. Se uită direct în 
ochii lui. Juca la cacealma. 

— Stuyvesant, strigă el. Şi Froelich. Mergeţi şi aşteptaţi în 
hol. 

Cei doi rămaseră nemişcaţi pentru o secundă, surprinşi. 
Reacher se încruntă la ei. Stuyvesant şi Froelich ieşiră din 
cameră, ascultători. 

— Neagley, strigă Reacher. Vino aici. 

Ea ocoli barul şi veni tăcută lângă el. Reacher se aplecă şi 
îşi sprijini coatele pe masă. Îşi aduse faţa la acelaşi nivel cu 
a lui Nendick. Vorbi încet. 

— OK, au plecat, spuse el. Acum suntem numai noi aici. Şi 
noi nu suntem de la Serviciul Secret. Ştii asta, nu? Nu ne-ai 
mai văzut niciodată, până ieri. Aşa că poţi să ai încredere în 
noi. Noi n-o vom da în bară, aşa cum o fac ei. Venim dintr-un 
loc unde nu ţi se permite să o dai în bară. Şi venim dintr-un 
loc unde nu există reguli. Aşa că noi putem să o aducem 
înapoi. Ştim cum să facem asta. O să-i prindem pe ticăloşi şi 
o s-o aducem înapoi. În siguranţă. Nu vom da greş. Îţi 
promit. Personal. 

Nendick îşi lăsă capul pe spate şi deschise gura. Avea 
buzele uscate. Pătate de spumă lipicioasă. Apoi o închise. 
Strâns. Îşi încleştă fălcile. Atât de tare, încât buzele i se 
comprimară într-o linie subţire, lipsită de sânge. Scoase o 
mână tremurătoare de sub braţ şi îşi uni degetul mare şi 
arătătorul, ca şi cum ar fi ţinut între ele ceva mic. Trecu 
acel lucru mic imaginar peste buze, în lateral, încet, ca şi 
cum ar fi închis un fermoar. Îşi băgă mâna înapoi sub braţ. 
Se cutremură. Se holbă la perete. În ochii lui se citea o frică 
nebunească. Un fel de groază absolută, necontrolată. 
Începu din nou să se legene. Începu să tuşească. Tuşea şi se 
îneca. Nu voia să deschidă gura. Continua să-şi ţină buzele 
încleştate. Se clătina şi tremura pe taburet. Strângându-se 
în braţe. Icnind disperat, în interiorul gurii închise. Ochii lui 
erau holbaţi şi înnebuniţi. Plini de groază. Apoi, ochii se 


rostogoliră în cap, apăru zona lor albă, iar Nendick se 
prăbuşi de pe taburet, pe spate. 

ZECE. 

Făcură tot ce era posibil, dar era inutil. Nendick zăcea pe 
podeaua bucătăriei, fără să se mişte, fără să fie cu adevărat 
conştient, dar şi fără să fie complet inconştient. Intrase într- 
un fel de stare de absenţă. Ca şi cum funcţiile vitale i-ar fi 
încetat brusc. Era palid şi ud de transpiraţie. Respira lent. 
Avea pulsul slab. Răspundea la atingere şi lumină, dar la 
nimic altceva. O oră mai târziu, se afla într-o rezervă păzită 
de la Centrul Medical „Walter Reed” al Armatei, cu un 
diagnostic provizoriu de catatonie indusă prin psihoză. 

— Paralizat de frică, mai pe-nţelesul tuturor, zise doctorul. 
Este o boală medicală autentică. O întâlnim mai des la 
populaţiile superstiţioase, cum ar fi cea din Haiti, sau în 
anumite părţi ale Louisianei. În ţinuturile Voodoo, cu alte 
cuvinte. Victimele prezintă transpiraţie rece, paloare, 
scăderea tensiunii arteriale, stare aproape de inconştienţă. 
Inima îşi încetineşte ritmul, vasele mari de sânge din 
abdomen preiau sângele de la creier, majoritatea funcţiilor 
voluntare se opresc. 

— Ce fel de ameninţare poate face asta unui om? întrebă 
Froelich încet. 

— O ameninţare pe care persoana respectivă o crede cu 
adevărat, răspunse doctorul. Aceasta e cheia. Victima 
trebuie să fie convinsă. Eu cred că cei care i-au răpit soţia i- 
au descris ce îi vor face, dacă spune ceva. În acest caz, 
sosirea voastră a declanşat o criză, pentru că el s-a temut 
că ar putea să vorbească. Poate chiar a vrut să vorbească, 
dar ştia că nu îşi poate permite să o facă. N-aş vrea să fac 
speculaţii asupra naturii exacte a amenințării asupra soţiei 
lui. 

— Se va face bine? întrebă Stuyvesant. 

— Depinde de starea inimii lui. Dacă e predispus la 
afecţiuni cardiace, poate avea probleme serioase. Stresul 
cardiac este cu adevărat enorm. 


— Când vom putea vorbi cu el? 

— Nu prea curând. De fapt, depinde numai de el. Trebuie 
să-şi revină. 

— Este foarte important. Deţine nişte informaţii esenţiale. 

Doctorul clătină din cap. 

— Poate fi vorba de zile, spuse el. La fel de bine cum e 
posibil să nu-şi mai revină niciodată. 

Aşteptară inutil încă o oră lungă, în care nimic nu se 
schimbă. Nendick zăcea inert, înconjurat de maşinării care 
piuiau. Respira, dar asta era tot. Aşa că renunţară şi îl 
lăsară acolo, iar ei se întoarseră cu maşina la birou, în 
întuneric şi tăcere. Se regrupară în sala de şedinţe fără 
ferestre şi se confruntară cu următoarea decizie 
importantă. 

— Armstrong trebuie pus în temă, zise Neagley. Şi-au pus 
în practică demonstraţia. Nu mai urmează decât să pună în 
practică şi ameninţarea reală. 

Stuyvesant clătină din cap. 

— Nu le spunem niciodată. Este o politică rigidă. Şi se 
aplică de o sută unu ani. Nu o vom schimba acum. 

— Atunci, trebuie să-i limităm perioadele de expunere, zise 
Froelich. 

— Nu, spuse Stuyvesant. Ar fi o recunoaştere a înfrângerii, 
iar asta este o pantă foarte alunecoasă. Dacă cedăm o dată, 
vom ceda mereu, la fiecare ameninţare pe care o vom 
primi. lar asta nu trebuie să se întâmple. Ceea ce trebuie să 
facem este să-l apărăm cât de bine putem. Aşa că vom 
începe să facem planurile, acum. Împotriva a ce ne apărăm? 
Ce ştim? 

— Că doi oameni sunt deja morţi, replică Froelich. 

— Doi bărbaţi şi o femeie, spuse Reacher. Uitaţi-vă la 
statistici. „Răpit” e totuna cu „mort”, în nouăzeci şi nouă la 
sută din cazuri. 

— Fotografiile erau o dovadă că este în viaţă, spuse 
Stuyvesani. 


— Până când bietul om îşi îndeplinea misiunea. Ceea cea 
şi făcut, cu aproape două săptămâni în urmă. 

— Încă o mai face. Nu vorbeşte. Aşa că eu voi continua să 
sper. 

Reacher nu zise nimic. 

— Ştim ceva despre ea? întrebă Neagley. 

Stuyvesant negă din cap. 

— N-am întâlnit-o niciodată. Nici măcar nu îi ştiu numele. 
Abia dacă-l cunosc pe Nendick, la drept vorbind. E doar un 
tehnician cu care mă întâlnesc uneori pe aici. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

— Trebuie să informăm FBl-ul, spuse Neagley. Acum nu 
mai e vorba doar de Armstrong. Există o victimă răpită, 
moartă sau într-un pericol grav. Aceasta este, fără îndoială, 
jurisdicţia Biroului. Plus crimele interstatale. Şi asta e tot în 
curtea lor. 

Camera rămase foarte tăcută. Stuyvesant oftă şi îi privi pe 
ceilalţi pe rând, încet şi cu atenţie. 

— Da, zise el. Sunt de acord. S-a ajuns prea departe. 
Trebuie să-i informăm. Dumnezeu mi-e martor că nu vreau 
să o fac, dar le voi spune. O să permit ca noi să încasăm 
lovitura. Le voi spune totul. 

Din nou tăcere. Nimeni nu vorbea. Nu era nimic de spus. 
Era exact ceea ce trebuia făcut, în acele circumstanţe. O 
aprobare ar fi părut sarcastică, iar compasiunea nu era 
potrivită. Poate pentru cuplul Nendick şi pentru celelalte 
două familii Armstrong, dar nu pentru Stuyvesant. 

— Între timp, ne vom concentra asupra lui Armstrong, 
spuse acesta. E tot ce putem face. 

— Mâine merge din nou în Dakota de Nord, zise Froelich. 
Altă distracţie şi alte jocuri în aer liber. În acelaşi loc ca 
înainte. Nu este foarte sigur. Plecăm la zece. 

— lar joi? 

— Joi este Ziua Recunoştinţei. Serveşte curcan într-un 
adăpost pentru cei fără casă, aici, în D. C. Va fi foarte expus. 


Urmă un moment lung de tăcere. Stuyvesant oftă din nou, 
din greu, şi îşi aşeză palmele pe suprafaţa mesei lungi de 
lemn. 

— OK, zise el. Să fiţi înapoi aici la şapte, mâine dimineaţă. 
Sunt sigur că Biroul va fi încântat să ne trimită un om de 
legătură. 

Apoi se ridică şi ieşi din cameră, pentru a se duce în biroul 
lui, unde urma să dea nişte telefoane ce aveau să pună un 
asterisc permanent lângă cariera lui. 

— Mă simt neajutorată, spuse Froelich. Aş vrea să fim mai 
ofensivi. 

— Nu-ţi place să joci în apărare? întrebă el. 

Erau în patul ei, în camera ei. Era mai mare decât camera 
de oaspeţi. Mai frumoasă. Şi mai liniştită, pentru că se afla 
în partea din spate a casei. Tavanul era mai neted. Deşi ar fi 
fost nevoie să fie luminat pieziş de soare, ca să-şi dea seama 
cu adevărat. Ceea ce avea să se întâmple la apus, nu 
dimineaţa, pentru că fereastra era orientată în cealaltă 
direcţie. Patul era cald. Casa era caldă. Un cocon de 
căldură, în noaptea rece şi cenuşie din oraş. 

— E bine să joci în apărare, spuse ea. Dar şi atacul e o 
apărare, nu? într-o astfel de situaţie. Însă noi lăsăm tot 
timpul lucrurile să vină la noi. Apoi, pur şi simplu, fugim de 
ele. Suntem prea operaţionali. Nu investigăm suficient. 

— Aveţi investigatori, zise el. De exemplu, tipul care 
urmăreşte filmele. 

Ea aprobă din cap, pe umărul lui. 

— Biroul de Cercetări pentru Protecţie. Este un rol ciudat. 
Mai mult academic, decât specific. Mai mult strategic, decât 
tactic. 

— Atunci, fă-o chiar tu. Încearcă ceva. 

— De exemplu? 

— Ne-am întors la probele originale, cu Nendick cedând 
nervos. Aşa că acum trebuie să o luăm de la început. Ar 
trebui să te concentrezi asupra amprentei. 

— Nu este la dosar. 


— Dosarele au lipsuri. Dosarele sunt actualizate. Se 
adaugă amprente mereu. Ar trebui să încerci din nou, la 
câteva zile distanţă. Şi ar trebui să lărgeşti aria de 
cercetare. Încearcă în alte ţări. Încearcă la Interpol. 

— Mă îndoiesc că tipii ăştia sunt străini. 

— Poate că sunt americani care călătoresc. Poate că au 
avut probleme în Canada sau în Europa. Sau în Mexic, sau 
în America de Sud. 

— Poate, zise ea. 

— Şi ar trebui să cercetezi chestia asta cu amprenta şi ca 
mod de operare. Să verifici în bazele de date dacă a mai 
semnat cineva vreodată scrisori de ameninţare cu degetul. 
Cât de vechi sunt arhivele? 

— De la începutul începuturilor. 

— Atunci, pune o limită de douăzeci de ani. Presupun că, 
pe vremuri, la începutul începuturilor, o mulţime de oameni 
semnau cu degetul mare. 

Ea zâmbi, somnoroasă. Reacher simţi asta, cum stătea pe 
umărul lui. 

— Înainte să înveţe să scrie, zise el. 

Froelich nu mai răspunse. Dormea buştean, respirând 
încet, cuibărită pe umărul lui. Reacher îşi schimbă puţin 
poziţia şi simţi o adâncitură în partea lui de saltea. Se 
întrebă dacă Joe o făcuse. Rămase liniştit o vreme, apoi 
ridică mâna şi stinse lumina. 

Parcă după numai un minut şi jumătate, se treziră din nou, 
făcură duş şi se întoarseră în camera de şedinţe a 
Serviciului Secret, mâncând gogoşi şi bând cafea, împreună 
cu un agent de legătură al FBl-ului, pe nume Bannon. 
Reacher era îmbrăcat cu paltonul lui din Atlantic City şi cu 
un al treilea costum italienesc abandonat de Joe, cu oa 
treia cămaşă de la Cutare & Cutărescu şi cu o cravată 
albastră simplă. Froelich purta un alt costum negru cu 
pantaloni. Neagley era în aceleaşi haine pe care le purtase 
duminică seara. Cele care îi puneau în evidenţă silueta. 
Cele în care Nendick o ignorase. Îşi schimba ţinuta atât de 


des cât îi permitea spălătoria hotelului. Stuyvesant era 
îmbrăcat impecabil, în obişnuitul lui costum Brooks 
Brothers. Poate că era unul nou, sau poate nu. Nu aveai 
cum să-ţi dai seama. Toate costumele lui erau identice. 
Părea foarte obosit. De fapt, toţi păreau foarte obosiţi, iar 
Reacher era puţin îngrijorat din cauza asta. Din experienţa 
lui ştia că oboseala afectează eficienţa operaţională la fel de 
mult cât îi afectează băutura pe unii. 

— O să dormim în avion, zise Froelich. Vorbim cu pilotul să 
zboare încet. 

Bannon era un bărbat la vreo patruzeci de ani. Purta o 
jachetă de tweed sport şi pantaloni cenugşii din flanelă. 
Părea un tip direct şi de o francheţe tipic irlandeză. Era 
înalt şi solid. Avea un ten roşiatic, pe care dimineaţa de 
iarnă nu-l ajutase defel. Dar era politicos şi vesel, şi adusese 
chiar el gogoşile şi cafeaua. De la două magazine diferite, 
fiecare ales pentru calitatea produsului respectiv. Fusese 
bine primit. Toate aceste nimicuri în valoare de douăzeci de 
dolari ajutaseră la spargerea gheții dintre agenţii. 

— Fără secrete, de nici o parte, zise el. Asta e propunerea 
noastră. Şi fără să se arunce vreo vină. Dar şi fără prostii. 
Cred că trebuie să acceptăm faptul că doamna Nendick 
este moartă. O vom căuta ca şi cum ar fi vie, dar nu trebuie 
să ne amăgim. Aşa că avem deja trei morţi. Ceva probe, dar 
nu prea multe. Presupunem că Nendick s-a întâlnit cu 
aceşti indivizi şi presupunem că ei au fost la el acasă, măcar 
ca să-i răpească soţia. Deci, aceasta este o scenă a crimei, 
aşa că o să mergem acolo azi şi-o să vă spunem ce-am găsit. 
Nendick ne va ajuta, dac-o să-şi revină. Dar, presupunând 
că asta nu se va întâmpla prea curând, vom ataca din trei 
direcţii diferite. În primul rând, mesajul care a venit aici, în 
D. C. Apoi, scena crimei din Minnesota. Şi, în al treilea rând, 
scena crimei din Colorado. 

— Oamenii voştri au preluat conducerea acolo? întrebă 
Froelich. 


— În ambele locuri, spuse Bannon. Cei de la balistică cred 
că arma din Colorado a fost o mitralieră Heckler&kKoch, 
numită MP5. 

— Am ajuns şi noi deja la această concluzie, zise Neagley. 
Şi a avut probabil amortizor, ceea ce înseamnă că este un 
MP5SD6. 

Bannon aprobă din cap. 

— Ai lucrat în armată, da? Caz în care ai mai văzut deja 
MP5-uri. La fel şi eu. Sunt arme militare şi paramilitare, 
folosite de echipele SWAT ale poliţiei şi de cele federale. 

Apoi tăcu şi se uită la feţele celor din jur, ca şi cum spusele 
lui însemnau mai mult decât păreau. 

— Cum e cu Minnesota? întrebă Neagley. 

— Am găsit glonţul, spuse Bannon. Am verificat ferma cu 
un detector de metale. Era îngropat la zece centimetri în 
noroi. Corespunzător unui foc de pe un deal împădurit mic, 
aflat cam la o sută douăzeci de metri, spre nord. Cam la 
douăzeci şi patru de metri înălţime. 

— Ce cartuş era? întrebă Neagley. 

— NATO, 7,62 milimetri, zise Bannon. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— L-aţi testat? 

— Pentru ce? 

— Ardere. 

Bannon aprobă din cap. 

— Putere redusă, încărcătură slabă. 

— Muniţie subsonică, zise Reacher. La acest calibru, 
trebuie să fi fost o carabină Vaime Mk2, cu amortizor. 

— Care e tot o armă a poliţiei şi paramilitară, spuse 
Bannon. Deseori furnizată unităţilor antiteroriste. 

Se uită din nou în jurul camerei, ca şi cum ar fi aşteptat 
comentarii. Nimeni nu zise nimic. Aşa că o spuse singur. 

— Ştiţi ceva? zise el. 

— Ce? 

— Faceţi o listă cu cine cumpără Heckler&Koch MP5-uri în 
America, de la un capăt la celălalt, şi o listă cu cine cumpără 


Vaime Mk2-uri, şi veţi vedea un singur cumpărător oficial 
pe ambele liste. 

— Care? 

— Serviciul Secret al Statelor Unite. 

În cameră se lăsă tăcerea. Nimeni nu spunea nimic. Se 
auzi un ciocănit la uşă. Ofiţerul de serviciu. Se opri pe loc, 
în pragul uşii. 

— A venit poşta, zise el. Este ceva ce trebuie să vedeţi. 

Îl puseră pe masa din sala de şedinţe. Era obişnuitul plic 
maroniu, clapetă lipită, închidere metalică. O etichetă 
autoadezivă, imprimată la computer. Brook Armstrong, 
Senatul Statelor Unite, Washington D. C. Litere clare, negru 
pe alb, limes New Roman. Bannon îşi deschise servieta şi 
scoase o pereche de mănuşi albe de bumbac. Şi le puse, mai 
întâi pe mâna dreaptă, apoi pe cea stângă. Şi le întinse bine 
pe degete. 

— Le am de la laborator, zise el. Pentru circumstanţe 
speciale. Nu vrem să folosim latex. Nu trebuie să 
amestecăm urmele de talc. 

Mănuşile erau incomode. Fu nevoit să aducă plicul la 
marginea mesei, ca să îl poată ridica. Îl ţinu cu o mână şi se 
uită în jur, după ceva cu care să-l deschidă. Reacher îşi 
scoase cuțitul ceramic din buzunar şi îl deschise. I-l întinse, 
cu mânerul înainte. Bannon îl luă şi băgă vârful lamei sub 
colţul clapei. Mişcă plicul în spate şi cuțitul în faţă. Lama 
tăie hârtia ca şi cum ar fi trecut prin aer. Îi întinse cuțitul 
înapoi lui Reacher şi apăsă pe marginile plicului, aşa încât 
acesta să se deschidă. Se uită înăuntru. Întoarse plicul şi îl 
bătu, până căzu ceva dinăuntru. Era o coală de hârtie 
format scrisoare. Albă şi groasă. Ateriză şi alunecă vreo 
câţiva centimetri pe lemnul lustruit, după care rămase 
întinsă pe masă. Conţinea o întrebare, tipărită pe două 
rânduri, centrată între marginile laterale şi puţin mai sus 
de jumătatea foii. Patru cuvinte, în familiarul scris 
accentuat: V-a plăcut demonstraţia? Ultimul cuvânt era 


singurul de pe al doilea rând. Acea izolare îi oferea o 
vigoare suplimentară. 

Bannon întoarse plicul şi se uită la ştampila poştei. 

— Din nou Vegas, zise el. Sâmbătă. Sunt foarte încrezători, 
nu-i aşa? Întreabă dacă ne-a plăcut demonstraţia cu trei 
zile înainte să o pună în practică. 

— Trebuie să plecăm acum, spuse Froelich. Decolarea la 
ora zece. Îi vreau pe Reacher şi Neagley cu mine. Au mai 
fost acolo. Cunosc terenul. 

Stuyvesant ridică o mână. Un gest vag. Putea însemna OK 
sau Cum vrei sau Nu mă deranja. Reacher nu-şi dădu 
seama care dintre ele. 

— Vreau întâlniri de două ori pe zi, spuse Bannon. Aici, la 
şapte dimineaţa şi poate la zece seara? 

— Dacă suntem în oraş, răspunse Froelich şi porni spre 
uşă. 

Reacher şi Neagley o urmară afară din cameră. Reacher o 
prinse, o trase de cot şi o făcu să cotească la stânga, în loc 
de dreapta, pe coridorul spre biroul ei. 

— Verifică baza de date, şopti el. 

Froelich se uită la ceas. 

— Mi-ar putea lua prea mult timp. 

— Atunci, dă-i drumul acum şi lasă computerul să meargă 
toată ziua. 

— N-o va face Bannon? 

— Poate că da. Dar nu strică niciodată să verifici de două 
ori. 

Ea se opri o clipă. Apoi se întoarse şi porni spre interiorul 
etajului. Aprinse lumina în biroul ei şi deschise computerul. 
Baza de date a CNII avea un protocol de căutare complex. 
Introduse parola, duse cursorul în căsuţă şi tastă amprentă. 

— Fii mai specifică, spuse Reacher. Aşa vei obţine zece 
triliarde de cazuri legate de amprente. 

Ea mută cursorul înapoi şi scrise: amprentă + document + 
scrisoare + semnătură. 

— OK? întrebă. 


EI ridică din umeri. 

— M-am născut înainte să se inventeze chestiile astea. 

— E un început, zise Neagley. Putem rafina rezultatele mai 
târziu, dacă vrem. 

Aşa că Froelich apăsă butonul pentru căutare, iar hard 
disk-ul începu să cârâie, făcând să dispară de pe ecran 
căsuţa de interogare. 


— Să mergem, zise ea. 

Mutarea unui vicepreşedinte aflat sub ameninţare din 
Districtul Columbia în măreţul stat Dakota de Nord era o 
sarcină complicată. Necesita opt vehicule separate ale 
Serviciului Secret, patru maşini de poliţie, un total de 
douăzeci de agenţi şi un avion. Pregătirea mitingului politic 
local necesita şi ea doisprezece agenţi, patruzeci de ofiţeri 
de poliţie locali, patru vehicule ale Poliţiei Statale şi două 
unităţi canine locale. Froelich petrecu un total de patru ore 
la staţia radio pentru a coordona întreaga operaţiune. 

Îşi lăsă Suburbanul în garaj şi folosi o limuzină Town Car 
cu şofer, aşa încât să se poată concentra asupra ordinelor 
pe care le dădea. Reacher şi Neagley stăteau cu ea în spate 
şi merseră cu toţii în Georgetown, unde parcară în 
apropierea casei lui Armstrong. Treizeci de minute mai 
târziu, li se alătură maşina armată şi două Suburbanuri. 
Cincisprezece minute după aceea, apăru o limuzină Cadillac 
blindată, care opri cu uşa dinspre partea pasagerului lipită 
de cort. Apoi două maşini de patrulă ale Poliţiei 
Metropolitane închiseră strada la ambele capete. Luminile 
lor de semnalizare erau pornite. Toate vehiculele aveau 
farurile aprinse. Cerul era întunecat şi cădea o ploaie 
uşoară. Toată lumea avea motoarele la ralanti, pentru a 
alimenta radiatoarele, iar aburii din ţevile de eşapament 
pluteau şi se condensau lângă borduri. 

Aşteptară. Froelich vorbi cu garda personală din casă şi cu 
echipa de la aeroport, de la Andrews. Discută cu poliţiştii 
din maşini. Ascultă rapoartele de trafic transmise de un 
elicopter de ştiri pentru radio. 

Oraşul era aglomerat, din cauza vremii. Divizia de trafic a 
Poliţiei Metropolitane recomanda un ocol mare, pe linia de 
centură. Andrews raportă că mecanicii verificaseră avionul 
şi că piloţii erau la bord. Garda personală raportă că 
Armstrong îşi terminase cafeaua. 

— Mutaţi-l, zise ea. 


Transferul în interiorul cortului era invizibil, dar ea îl auzi 
în cască. Limuzina se depărtă de bordură şi un Suburban 
ţâşni în faţa ei şi se aşeză în spatele maşinii de poliţie din 
faţă. Urmară maşina armată, limuzina lui Froelich, al doilea 
Suburban şi maşina de poliţie din spate. Convoiul porni pe 
Wisconsin Avenue, prin Bethesda, depărtându-se de 
Andrews. Dar apoi coti la dreapta, intră pe linia de centură 
şi se încadră pentru un ocol rapid în sensul acelor de 
ceasornic. Froelich luă legătura cu Bismarck şi verifică 
aranjamentele pentru sosire. Ora locală estimată pentru 
sosire era unu, iar ea voia ca planurile să fie făcute, aşa 
încât să poată dormi în avion. 

Convoiul folosi poarta nordică de intrare în Andrews şi 
intră direct pe pistă. Limuzina lui Armstrong se opri cu uşa 
pasagerului la şase metri de baza scării de urcare în avion. 
Avionul era un bimotor Gulf, vopsit în albastrul oficial al 
Statelor Unite ale Americii. Motoarele lui huruiau zgomotos 
şi măturau ploaia pe sol în valuri subţiri. Agenţii ieşiră din 
Suburbanuri şi Armstrong cobori din limuzina lui şi alergă 
cei şase metri, prin burniţă. Garda lui personală îl urmă, 
apoi Froelich, Neagley şi Reacher. Dintr-o furgonetă a 
presei, care aştepta alături, ieşiră doi reporteri. O a doua 
echipă de trei agenţi urcă ultima. 

Echipa de la sol îndepărtă scara, iar un steward închise 
uşa avionului. 

Interiorul nu semăna deloc cu avionul Air Force One pe 
care Reacher îl văzuse în filme. Era mai mult ca un fel de 
autobuz în care ar fi călătorit mai degrabă o trupă rock 
neînsemnată, un vehicul mic, nepretenţios, prevăzut cu 
douăsprezece fotolii de o calitate uşor peste medie. Opt 
dintre ele erau aranjate în două grupuri de câte patru, cu 
mese între perechile aşezate faţă în faţă, iar patru dintre 
ele erau orientate cu faţa spre botul avionului, unul lângă 
celălalt, exact în faţă. Scaunele erau din piele, iar mesele 
din lemn, dar păreau nelalocul lor în acel interior utilitar. 
Era clar că locurile urmau să fie distribuite într-o ordine 


ierarhică. Oamenii se buluciră pe culoar până ce Armstrong 
îşi alese locul. Se aşeză pe un scaun la geam, cu spatele în 
direcţia de mers, unul dintre cele patru aflate pe partea 
stângă. Cei doi reporteri se aşezară vizavi. Poate că 
aranjaseră un interviu, ca să treacă timpul mai repede. 
Froelich şi garda personală ocupară celălalt grup de patru 
scaune. Agenţii de rezervă şi Neagley ocupară rândul din 
faţă. Reacher nu avu de ales. Singurul scaun rămas liber îl 
plasa exact vizavi de Froelich, dar totodată exact lângă 
Armstrong. 

Îşi îndesă paltonul în compartimentul de deasupra capului 
şi se aşeză pe scaun. Armstrong îi aruncă o privire, ca şi 
cum ar fi fost deja prieteni vechi. Reporterii îl priviră şi ei. 
Le simţea privirea întrebătoare. Se uitau la costumul lui. Le 
citea gândurile: Prea bine îmbrăcat ca să fie un agent. Deci, 
cine e tipul acesta? Un aghiotant? Un proaspăt numit într-o 
funcţie? Îşi prinse centura de siguranţă, ca şi cum faptul că 
stătea lângă vicepreşedintele ales era ceva ce făcea la 
fiecare patru ani, regulat ca un ceas. Armstrong nu făcu 
nimic care să lămurească audiența. Rămase pe scaun, 
pregătit, aşteptând prima întrebare. 

Zgomotul motorului crescu şi avionul porni spre pistă. În 
momentul în care decolă şi reveni la orizontală, aproape toţi 
cei din avion adormiră rapid, cu excepţia celor de la masa 
lui Reacher. Trăseseră cu toţii obloanele, aşa cum fac 
profesioniştii atunci când au în faţă o fereastră între 
perioade de activitate intensă. Froelich era obişnuită să 
doarmă în avioane, asta era clar. Îşi lăsase capul mult pe 
umăr, iar braţele le ţinea încrucişate frumos în poală. Arăta 
bine. Cei trei agenţi din jurul ei stăteau întinşi mai puţin 
estetic. Erau nişte indivizi solizi. Cefe groase, umeri laţi, 
încheieturi zdravene. Unul dintre ei îşi întinsese piciorul pe 
culoar. Purta o mărime imensă la pantofi. Presupuse că şi 
Neagley adormise, în spatele lui. Ea putea dormi oriunde. O 
văzuse o dată dormind într-un copac, în timpul unei misiuni 
de filaj prelungite. Găsi butonul, îşi lăsă scaunul pe spate şi 


se relaxă. Dar chiar atunci reporterii începură să 
vorbească. Cu Armstrong, dar despre el. 

— Putem să aflăm un nume, domnule? zise unul dintre ei. 

Armstrong negă din cap. 

— Mă tem că identitățile trebuie să rămână confidenţiale, 
în acest moment, zise el. 

— Dar putem presupune că suntem tot în zona securităţii 
naţionale? 

Armstrong zâmbi. Aproape că le făcu cu ochiul. 

— Nu vă pot opri să presupuneţi anumite lucruri, spuse el. 

Reporterii notară ceva. Începură o conversaţie despre 
afaceri externe, cu un accent puternic pe resurse şi 
cheltuieli militare. 

Reacher ignoră discuţia şi încercă să adoarmă. Redeveni 
atent când auzi o întrebare repetată şi simţi nişte ochi 
îndreptaţi spre el. Unul dintre reporteri se uita în direcţia 
lui. 

— Dar susţineţi doctrina forţei extreme? îl întreba celălalt 
pe Armstrong. 

Armstrong îi aruncă o privire lui Reacher. 

— Vrei să comentezi tu subiectul acesta? 

Reacher căscă. 

— Da, susţin forţa extremă. Asta e sigur. O susţin cu toate 
puterile. Întotdeauna am făcut-o, credeţi-mă. 

Reporterii îşi notară amândoi răspunsul. Armstrong 
încuviinţă din cap, cu înţelepciune. Reacher îşi lăsă scaunul 
pe spate şi mai mult şi se culcă. 

Se trezi când coborau în Bismarck. Toţi cei din jur se 
treziseră deja. Froelich vorbea încet cu agenţii ei, dându-le 
instrucţiunile operaţionale standard. Neagley asculta, 
împreună cu cei trei tipi de pe rândul ei. Aruncă o privire 
pe geamul de lângă Armstrong şi văzu un cer albastru 
luminos şi fără nori. Pământul era maroniu şi adormit, la 
trei mii de metri mai jos. Văzu fluviul Missouri şerpuind de 
la nord la sud, printr-un şir nesfârşit de lacuri albastre 
strălucitoare. Putea să vadă şi panglica îngustă a autostrăzii 


interstatale I-94 mergând de la est la vest. Pata urbană 
maronie a Bismarckului, în locul în care acestea se 
întâlneau. 

— Lăsăm perimetrul în seama poliţiştilor locali, spunea 
Froelich. Avem patruzeci în teren, poate mai mulţi. Plus 
oamenii de la Poliţia Statală, în maşinile lor. Treaba noastră 
este să ţinem aproape. Intrăm şi ieşim rapid. Sosim după 
începerea evenimentului şi plecăm înainte să se termine. 

— Îi lăsăm să-şi dorească mai mult, zise Armstrong, fără să 
se adreseze cuiva anume. 

— Asta dă roade în lumea spectacolelor, spuse unul dintre 
reporteri. 

Avionul viră, se înclină şi intră pe o traiectorie de 
apropiere lungă şi cu pantă mică. Pasagerii îşi ridicară 
spătarele fotoliilor şi-şi strânseră centurile de siguranţă. 
Reporterii îşi puseră la loc carneţelele. Ei rămâneau în 
avion. Un miting politic local în aer liber nu prezenta 
interes pentru nişte jurnalişti importanţi specializaţi în 
afaceri externe. Froelich se uită la Reacher şi zâmbi. Dar în 
ochii ei se citea îngrijorare. 

Avionul ateriză lin şi rulă până într-un colţ al pistei, unde 
aştepta o coloană de cinci maşini. Erau câte o maşină de 
patrulă a Poliţiei Statale la fiecare capăt şi trei limuzine 
Town Car identice, prinse între ele. Un mic grup din echipa 
de la sol stătea în apropiere, lângă o scară mobilă. 
Armstrong merse, însoţit de garda lui de corp, în limuzina 
din centru. Echipa de rezervă urcă în cea din spate. 
Froelich, Reacher şi Neagley - în cea din faţă. Aerul era 
îngheţat, dar cerul era senin. Soarele era orbitor. 

— Voi o să vă mişcaţi după bunul vostru plac, le spuse 
Froelich. Acolo unde credeţi voi că e necesar. 

Nu era trafic. Parcă ar fi fost un ţinut pustiu. Urmă o 
călătorie rapidă şi scurtă pe drumurile asfaltate netede şi, 
deodată, Reacher văzu în depărtare turla familiară a 
bisericii şi grupul înconjurător de case. Nişte maşini erau 
parcate compact pe partea laterală a drumului, începând 


de la un blocaj rutier amplasat de către Poliţia Statală la o 
sută de metri de intrarea în centrul comunitar. Coloana de 
maşini trecu pe lângă şi se îndreptă spre parcare. Gardurile 
erau decorate cu steaguri şi se adunase deja o mulţime 
mare, de aproximativ trei sute de persoane. Turla bisericii 
se înălța deasupra tuturor, înaltă, pătrată, solidă şi cu 
sclipiri albe în lumina soarelui de iarnă. 

— Sper că de data asta au verificat fiecare centimetru din 
el, zise Froelich. 

Cele cinci maşini intrară pe pietriş şi opriră. Agenţii de 
rezervă coborâră primii. Se răspândiră în evantai în faţa 
maşinii lui Armstrong, examinând feţele din mulţime, şi 
aşteptară până când Froelich primi în cască mesajul de 
„totul liber” de la comandantul poliţiei. Retransmise imediat 
mesajul conducătorului echipei de rezervă. Acesta 
confirmă, se duse la portiera lui Armstrong şi o deschise 
ceremonios. Reacher era impresionat. Totul se desfăşură ca 
un balet. Cinci secunde liniştite, demne, fără grabă, fără 
nici o ezitare vizibilă, dar existaseră deja trei comunicaţii 
radio şi o confirmare vizuală a securităţii. Era o operaţiune 
bine pregătită. 

Armstrong ieşi din maşina lui în frig. Avea deja pe faţă un 
zâmbet perfect, gen localnic stânjenit de toată agitația 
aceea, şi întinse mâna pentru a-şi saluta succesorul, aflat în 
capul şirului de primire. Avea capul descoperit. Garda lui 
personală se deplasa atât de aproape, încât aproape că-l 
îmbrâncea. Agenţii de rezervă erau şi ei aproape, 
mişcându-se astfel încât cei mai înalţi dintre cei trei să fie 
între Armstrong şi biserică. Feţele lor erau complet 
inexpresive. Aveau paltoanele deschise şi ochii în 
permanentă mişcare. 

— Biserica aia blestemată, spuse Froelich. E ca un poligon 
de tir. 

— Ar trebui să mergem s-o verificăm din nou, zise 
Reacher. Chiar noi, ca să fim siguri. Spune-i să circule în 
sens invers acelor de ceasornic, până facem asta. 


— Asta l-ar aduce mai aproape de biserică. 

— Este mai în siguranţă mai aproape de biserică. Intră 
într-un unghi prea ascuţit. Acolo, sus, există nişte 
deschizături de lemn în jurul clopotelor. Câmpul de foc 
începe cam la patruzeci de paşi de baza turnului. Dacă stă 
mai aproape de atât, intră în unghiul mort. 

Froelich îşi ridică încheietura mâinii la gură şi vorbi cu 
agentul din frunte. Câteva secunde mai târziu, îl văzură pe 
acesta dirijându-l pe Armstrong spre dreapta, într-un ocol 
larg, în sens invers acelor de ceasornic. Noul senator îi 
urmă. Mulțimea îşi schimbă direcţia, rămânând alături de 
ei. 

— Acum, găseşte-l pe omul cu cheile de la biserică, zise 
Reacher. 

Froelich vorbi cu căpitanul poliţiei locale. Ascultă 
răspunsul acestuia în cască. 

— 'Ţârcovnicul bisericii ne va aştepta acolo, spuse ea. Peste 
cinci minute. 

Coborâră din maşină şi porniră pe pietriş spre poarta 
bisericii. Era foarte frig. Capul lui Armstrong era vizibil în 
mijlocul unei mări de oameni. Soarele îi scânteia în păr. Se 
depărtase mult, fiind acum la treizeci de paşi de turn. Noul 
senator era lângă el. Şase agenţi erau în apropiere. 
Mulțimea mergea odată cu ei, modificându-şi încet forma, 
ca o creatură în evoluţie. Peste tot se vedeau paltoane 
negre. Pălăriile femeilor, fulare, ochelari de soare. Iarba era 
maronie şi moartă, din cauza îngheţului de peste noapte. 

Froelich înlemni. Îşi făcu mâna căuş la ureche. Ridică 
cealaltă mână şi vorbi în microfonul de la încheietură. 

— 'Ţineţi-l aproape de biserică, zise ea. 

Apoi îşi coborî mâna şi îşi deschise paltonul. Îşi eliberă 
pistolul, în toc. 

— Au sunat poliţiştii statali din perimetrul exterior, spuse 
ea. Sunt îngrijoraţi din cauza unui tip care se deplasează pe 
jos. 

— Unde? întrebă Reacher. 


— În cartier. 

— Descriere? 

— N-am primit niciuna. 

— Câţi poliţişti sunt în teren? 

— Peste patruzeci, pe tot perimetrul. 

— Spune-le să stea cu faţa spre exterior. Cu spatele la 
mulţime. Toţi ochii spre perimetrul apropiat. 

Froelich luă legătura cu căpitanul de poliţie şi transmise 
ordinul. Ochii ei se mişcau în toate părţile. 

— Trebuie să plec, spuse ea. 

Reacher se întoarse spre Neagley. 

— Verifică străzile, zise el. Toate punctele de acces pe care 
le-am găsit înainte. 

Neagley aprobă din cap şi porni spre drumul de intrare. 
Paşi mari şi rapizi, ceva între mers şi alergat. 

— Aţi găsit puncte de acces? întrebă Froelich. 

— E ca un ciur. 

Froelich îşi ridică încheietura. 

— Mişcaţi-vă acum, mişcaţi-vă acum! Aduceţi-l lângă zidul 
turnului. Acoperiţi toate cele trei părţi. Staţi pe-aproape cu 
maşinile. Acum. 

Ascultă răspunsul. Aprobă din cap. Armstrong se apropia 
de turlă din cealaltă parte, la treizeci de metri de ei, dar 
afară din câmpul lor vizual. 

— Du-te, spuse Reacher. Verific eu biserica. Ea îşi ridică 
încheietura. 

— Şi acum, ţineţi-l acolo, zise. Vin şi eu. Porni direct spre 
teren, fără nici un alt cuvânt. 

Reacher rămase singur lângă poarta bisericii. Intră şi se 
îndreptă spre clădire. Aşteptă la uşă. Era masivă, din stejar 
sculptat, cam de zece centimetri grosime, întărită cu nişte 
benzi metalice, iar balamalele erau tot din metal. Capete 
mari de piron. Deasupra uşii, turla se înălța douăzeci şi unu 
de metri spre cer. În vârf erau un steag, un paratrăsnet şi o 
giruetă. Aceasta nu se mişca. Steagul atârna moale. Aerul 
era total inert. Un aer rece şi dens, fără nici o adiere de 


vânt. Genul de aer care preia un glonţ, se înfăşoară în jurul 
lui şi îl duce cu dragoste exact pe direcţia dorită. 

Un minut mai târziu, auzi zgomotul unor pantofi pe pietriş. 
Întoarse capul spre poartă şi îl văzu pe ţârcovnic 
apropiindu-se. Era un bărbat scund, într-o sutană neagră 
care-i ajungea până aproape de tălpi. Deasupra avea un 
palton de caşmir. Capul îi era acoperit cu o căciulă 
îmblănită cu urechi, legată sub bărbie. 

Ochelari cu lentile groase şi rame aurii. Un inel uriaş de 
sârmă în mână, cu o cheie imensă de fier atârnând de el. 
Era atât de mare, încât părea recuzita unei comedii despre 
închisorile medievale. Omul întinse cheia şi Reacher o luă. 

— Este cheia originală, spuse ţârcovnicul. Din 1870. 

— V-o aduc înapoi, zise Reacher. Mergeţi şi aşteptaţi-mă 
pe teren. 

— Pot să aştept chiar aici, spuse tipul. 

— Pe teren, repetă Reacher. E mai bine aşa. 

Ochii omului erau amplificaţi, în spatele lentilelor. Se 
întoarse pe loc şi porni înapoi pe drumul pe care venise. 
Reacher cântări în palmă cheia mare şi veche. Se duse la 
uşă şi o ridică în dreptul găurii. O introduse în încuietoare. 
Răsuci tare. Nu se întâmplă nimic. Încercă din nou. Nimic. 
Se opri. Încercă clanţa. 

Uşa nu era încuiată. 

O deschise preţ de o palmă, cu un scârţâit al balamalelor 
vechi de fier. Îşi aminti zgomotul. Se auzise mult mai 
puternic când deschisese el uşa, la cinci dimineaţa. Acum, 
se pierdea în murmurul scăzut produs de cei 300 de oameni 
de pe teren. 

Deschise uşa complet. Se opri din nou şi apoi intră rapid în 
întunericul dinăuntru. Clădirea era o structură simplă din 
lemn, cu un acoperiş boltit. Zidurile erau pictate într-un alb 
gălbui, nuanţa pergamentului decolorat. Stranele erau 
uzate şi lustruite de vreme. Ferestrele aveau vitralii. La 
unul dintre capete erau un altar şi un pupitru înalt, la care 


duceau nişte trepte. Uşi spre nişte camere mici. Sacristii, 
probabil. Nu era sigur care era terminologia exactă. 

Închise uşa şi o încuie din interior. Ascunse cheia într-un 
dulap de lemn plin de cărţi cu imnuri. Se strecură în lungul 
culoarului, apoi rămase nemişcat şi ascultă. Nu se auzea 
nimic. Aerul mirosea a lemn vechi şi pânze prăfuite, a seu 
de lumânare şi a frig. Continuă să înainteze şi verifică toate 
cămăruţele din spatele altarului. Erau mici, cu podele de 
lemn neacoperite. Toate goale, cu excepţia grămezilor de 
cărţi vechi şi de veşminte bisericeşti. 

Se strecură înapoi. Trecu prin uşa de la baza turnului. 
Urma o zonă pătrată, în mijlocul căreia atârnau trei frânghii 
de clopote. Frânghiile aveau un fel de mâneci din pânză 
brodată, lungi de un metru, cusute peste capetele aspre. 
Laturile zonei pătrate erau delimitate de o scară îngustă şi 
abruptă, care urca în întuneric. Se opri la baza ei şi ascultă 
cu atenţie. Nu se auzea nimic. Începu să urce. După trei 
cotituri consecutive în unghi drept, scările se terminară în 
capătul unui palier. Urma o scară de lemn, prinsă de partea 
interioară a zidului turnului. Urca şase metri, până la un 
chepeng spre tavan. Tavanul era din scânduri de lemn 
solide, cu excepţia unor găuri precise de douăzeci de 
centimetri, pentru frânghiile clopotelor. Dacă era cineva 
acolo, putea să vadă şi să audă prin găuri. Reacher ştia 
asta. Auzise câinii mişcându-se sub el, cu cinci zile în urmă. 

Se opri la piciorul scării. Încerca să se mişte cât mai 
silențios posibil. Scoase cuțitul ceramic din buzunar, îşi 
scoase paltonul şi sacoul şi le lăsă pe palier. Păşi pe scară. 
Aceasta scârţâi strident sub greutatea lui. Urcă pe treapta 
următoare. Scara scârţâi din nou. 

Se opri. Luă o mână de pe treaptă şi se uită la palmă. 
Piper. Piperul pe care-l folosise cu cinci zile înainte era încă 
pe scară. Presărat şi întins pe trepte, poate de la coborârea 
lui, cu cinci zile în urmă, poate de la vreo urcare nouă, 
executată de poliţişti în acea zi. Sau poate de altcineva. Se 
opri. Urcă încă o treaptă. Scara scârţâi din nou. 


Se opri iarăşi. Estimează şi evaluează. Stătea pe o scară 
zgomotoasă, de şase metri înălţime, sub un chepeng. 

Deasupra chepengului era o situaţie nesigură. El era 
neînarmat, cu excepţia unui cuţit cu o lamă de nouă 
centimetri. Inspiră adânc. Deschise cuțitul şi îl inu între 
dinţi. Întinse mâna şi prinse şinele laterale ale scării, cât 
putu de sus. Se catapultă în sus. Parcurse ultimii doi metri 
ai scării în trei sau patru secunde. În vârf, menţinu un picior 
şi o mână pe scară şi îşi roti corpul în spaţiul liber. Se 
echilibră cu degetele întinse pe tavanul de deasupra. 
Încercă să simtă mişcare. 

Nu simţea nimic. Întinse mâna şi împinse chepengul în sus 
doi centimetri, după care îl lăsă să cadă. Îşi puse din nou 
degetele pe tavan. Nici o mişcare sus. Nici un tremur, nici o 
vibraţie. Aşteptă treizeci de secunde. 'Tot nimic. Se întoarse 
pe scară şi împinse chepengul până la capăt, apoi se căţără 
în camera clopotelor. 

Văzu clopotele, atârnând mute în lăcaşurile lor. Erau trei, 
cu nişte roţi de fier deasupra, dirijate de frânghii. Clopotele 
erau mici şi negre, turnate din fier. Nimic asemănător cu 
piesele uriaşe din bronz din catedralele străvechi din 
Europa. Erau doar nişte artefacte rurale simple, dintr-o 
istorie rurală simplă. Lumina soarelui intra prin 
deschizături şi arunca dungi de lumină peste clopote. 
Restul camerei era liber. Nu era nimic acolo. Arăta exact ca 
atunci când o părăsise el. 

Ba nu. 

Praful era deranjat. Erau dâre şi pete inexplicabile pe 
podea. Tocuri şi vârfuri, urme de genunchi şi coate. Nu erau 
cele făcute de el cu cinci zile în urmă. Era sigur de asta. Şi 
se simţea un miros slab în aer, abia sesizabil. Era un miros 
de transpiraţie, de tensiune, de ulei de armă şi de oţel, de 
încărcătoare noi de cartuşe. Se învârti puţin şi mirosul 
dispăru, ca şi cum nu ar fi fost niciodată acolo. Rămase 
nemişcat şi îşi puse degetele pe clopotele de fier, 
ordonându-le parcă să-i transmită vibraţiile lor secrete. 


Prin deschizăturile din zid pătrundeau sunete şi lumina 
soarelui. Auzea oamenii adunaţi la baza turnului, cu 
douăzeci de metri mai jos. Se duse şi se uită în jos. 
Deschizăturile erau bucăţi de lemn uzate, cu spaţii între ele 
şi prinse într-un cadru, în unghiuri de aproximativ treizeci 
de grade. Se vedea marginea mulţimii. Cea mai mare parte 
era invizibilă. Se vedeau poliţiştii amplasați pe perimetrul 
terenului, la distanţe de câte treizeci de metri, stând cu faţa 
spre garduri. Putea să vadă clădirea centrului comunitar. 
Putea să vadă coloana de maşini ce aştepta răbdătoare în 
parcare, cu motoarele pornite şi gazele de eşapament 
formând nori albi în frig. Putea să vadă casele din jur. Putea 
să vadă multe lucruri. Era o poziţie de tragere bună. Câmp 
de vedere limitat, dar nu era nevoie decât de un foc. 

Ridică privirea şi văzu un alt chepeng în tavanul camerei 
clopotelor şi o altă scară ce ducea la aceasta. Lângă scară 
erau nişte benzi groase de cupru înverzite de vreme, 
pentru împământare, care coborau de la paratrăsnet. Lia 
vizita lui precedentă ignorase tavanul. Nu simţise nici o 
dorinţă să urce acolo şi să aştepte opt ore în frig. Dar 
pentru cineva care dorea un câmp de foc nelimitat, într-o 
după-amiază însorită, acel chepeng putea fi atrăgător. 
Presupuse că se afla acolo pentru schimbarea steagului. 
Paratrăsnetul şi girueta erau acolo probabil din 1870, dar 
steagul nu. Avea mult mai multe stele adăugate, faţă de cel 
din 1870. 

Băgă cuțitul înapoi între dinţi şi începu să urce scara. Era 
un urcuş de patru metri. Lemnul scârţâia şi ceda sub 
greutatea lui. Când ajunse la jumătate, se opri. [inea 
mâinile pe şinele laterale. Faţa lui era aproape de treptele 
superioare, vechi şi prăfuite. Cu excepţia unor pete, erau 
frecate şi perfect lustruite. Există două modalităţi de a urca 
o scară. Fie te ţii de şinele laterale, fie apuci fiecare treaptă, 
cu o prindere peste mână. Recapitulă în minte succesiunea 
mişcărilor. Trebuia să existe un contact, pe partea stângă şi 
pe cea dreaptă, pe trepte alternative. Îşi arcui corpul spre 


exterior şi se uită în jos. Îşi îndoi gâtul şi se uită în sus. 
Putea să vadă porţiuni curate, exact în acel stil, pe stânga şi 
pe dreapta, pe trepte alternative. Cineva urcase scara. 
Recent. În acea zi sau în ziua precedentă. Poate în ultima 
oră sau în cea dinainte. Poate fusese ţârcovnicul, care 
atârnase un steag curat. Poate nu. 

Rămase nemişcat. Zgomotul mulţimii ajungea la el prin 
fante. Stătea acum deasupra clopotelor. Fabricantul îşi 
gravase inițialele pe partea de sus a fiecăruia dintre ele, în 
locul în care fierul se îngusta, la gât. Era scris AHB, de trei 
ori, în linii tremurate de cositor topit. 

Urcă mai sus. Îşi plasă degetele ca înainte, pe lemnul de 
deasupra capului. Dar acestea erau nişte grinzi de 
cherestea, probabil acoperite cu plumb pe suprafaţa 
exterioară. Erau solide ca piatra. Un om ar fi putut să 
danseze o gigă deasupra, şi el nu ar fi simţit nimic. Urcă 
încă două trepte. Îşi încovoie umerii şi urcă încă o treaptă, 
până ce ajunse să stea încovrigat la capătul scării, cu 
chepengul presându-i spatele. Ştia că era greu, probabil la 
fel de gros ca şi tavanul, izolat cu plumb, împotriva 
intemperiilor. Cu un fel de sistem de etanşeizare deasupra, 
care să împiedice ploaia să se prelingă. Se răsuci ca să se 
uite la balamale. Erau din fier. Puțin ruginite. Poate puţin 
înţepenite. 

Inspiră adânc pe lângă mânerul cuţitului, îşi îndreptă 
brusc picioarele şi ţâşni în sus, prin chepeng. Acesta se 
dădu pe spate, iar Reacher se căţără sus şi într-o parte, pe 
acoperiş, în lumina orbitoare a zilei. Scoase cuțitul dintre 
dinţi şi se rostogoli. Faţa îi atingea acoperişul. Era din 
plumb, găurit şi mat din cauza celor peste o sută treizeci de 
ierni. Se ridică în picioare şi se roti într-un cerc complet, cu 
cuțitul pregătit. 

Nu era nimeni acolo. 

Locul arăta ca o cutie strâmtă căptuşită cu plumb, 
deschisă spre cer în partea de sus. Pereţii aveau cam un 
metru înălţime. Podeaua era ridicată în centru, pentru 


ancorarea catargului, a giruetei şi a paratrăsnetului. Văzute 
de aproape, erau uriaşe. Plumbul era aşternut în foi, 
bătătorit cu atenţie şi etanşeizat la îmbinări. La colţuri erau 
modelate nişte pâlnii pentru scurgerea apei de ploaie şi a 
zăpezii topite. 

Se târi pe coate şi genunchi la margine. Nu voia să se 
ridice. Presupunea că agenţii de jos erau antrenați să 
urmărească mişcări bruşte ce aveau loc în puncte aflate 
deasupra lor. Îşi ridică încet capul peste parapet. Se înfioră 
în aerul îngheţat. Îl văzu pe Armstrong exact sub el, cu 
douăzeci şi unu de metri mai jos. Noul senator stătea lângă 
el. Cei şase agenţi îi înconjurau într-un cerc perfect. Apoi 
văzu mişcare cu colţul ochiului. La o sută de metri 
depărtare, dincolo de teren, poliţiştii alergau. Se strângeau 
într-un punct aflat aproape de colţul din spate al 
împrejmuirii. Se uitau în jos la ceva. Se învârteau pe loc şi 
vorbeau în staţiile de emisie. Se uită exact în jos şi o văzu pe 
Froelich croindu-şi drum prin mulţime. Avea degetul 
arătător apăsat pe cască. Se mişca repede, îndreptându-se 
spre poliţişti. 

Se lăsă din nou pe vine şi coborî prin chepeng. Îl închise 
deasupra capului său şi cobori pe scară. Următorul 
chepeng şi următoarea scară. Îşi luă paltonul şi sacoul şi 
alergă pe treptele înguste, şerpuite. Trecu pe lângă 
capetele brodate ale frânghiilor clopotelor şi prin corpul 
principal al bisericii. 

Uşa de stejar era deschisă. 

Capacul cutiei cu cărţi de imnuri era ridicat, iar cheia era 
în încuietoare, pe dinăuntru. Înaintă şi se opri cu un metru 
înainte să iasă din clădire. Aşteptă. Ascultă. Ţâşni afară, în 
frig, şi se opri din nou, după ce parcurse doi metri pe 
cărare. Se învârti pe loc. Nu-l aştepta nimeni, ca să-l ia prin 
surprindere. Nu era absolut nimeni acolo. Zona era liniştită 
şi pustie. Auzea zgomot în depărtare, pe teren. Îşi puse 
paltonul şi porni în acea direcţie. Văzu un bărbat alergând 
spre el peste pietriş, repede şi grăbit. Purta un palton 


maroniu lung, de fapt ceva între palton şi pardesiu, care 
flutura în spatele lui. Sub el avea un sacou de tweed şi 
pantaloni de flanel. Pantofi groşi. Avea mâna ridicată, ca 
într-un salut. În palmă ţinea o insignă aurie. Un detectiv din 
Bismarck. Poate chiar căpitanul poliţiei. 

— Turnul e sigur? strigă el, de la douăzeci de paşi 
depărtare. 

— E gol, strigă Reacher. Ce se întâmplă? 

Polițistul se opri şi se aplecă, gâfâind, cu mâinile pe 
genunchi. 

— Nu ştiu încă, strigă el. Agitaţie mare. 

Apoi se uită peste umărul lui Reacher, la biserică. 

— La naiba, trebuia să încui uşa, strigă el. Nu putem să o 
lăsăm deschisă. 

O luă la fugă spre biserică. Reacher alergă în cealaltă 
direcţie, spre teren. Se întâlni cu Neagley, care venea în 
fugă dinspre drumul de intrare. 

— Ce este? strigă ea. 

— Probleme, răspunse el. 

Începură să alerge împreună. leşiră pe poartă şi ajunseră 
pe teren. Froelich se deplasa rapid spre maşini. Schimbară 
direcţia şi îi tăiară calea. 

— O puşcă ascunsă la baza gardului, zise ea. 

— A fost cineva în biserică, zise Reacher. 

Avea respiraţia tăiată. 

— În turn. Posibil chiar pe acoperiş. Probabil e încă pe aici, 
pe undeva. 

Froelich îl privi fix şi rămase complet nemişcată pentru o 
secundă. Apoi îşi ridică mâna la gură şi vorbi în microfonul 
de la încheietură. 

— Pregătiţi pentru anulare, zise ea. Extragere de urgenţă, 
când ajung la trei. 

Avea o voce foarte calmă. 

— Toate vehiculele pregătite. Maşina principală şi maşina 
armată la ţintă, la semnalul meu. 

Făcu o pauză de o fracțiune de secundă. 


— Unu, doi, trei, acţionaţi acum, acţionaţi acum! 

Două lucruri se întâmplară simultan. Primul: huruitul 
motoarelor coloanei de maşini, care se desfăcu radial. 
Maşina de poliţie din faţă ţâşni înainte, cea din spate dădu 
în marşarier, iar primele două limuzine executară o 
întoarcere scurtă şi accelerară pe pietriş, intrând direct pe 
teren. În acelaşi timp, cei din garda personală săriră pe 
Armstrong şi efectiv îl „îngropară”, făcându-l invizibil. Un 
agent o luă înainte, alţi doi prinseră câte un cot fiecare, iar 
cei trei din spate se îngrămădiră şi îşi aruncară braţele 
peste capul lui Armstrong, din spate, şi îl împinseră hotărâți 
prin mulţime. Ca o manevră de fotbal, plină de viteză şi 
forţă. Mulțimea se împrăştie panicată când maşinile ţâşniră 
pe iarbă, dintr-o parte, iar agenţii îi împinseră, din cealaltă 
parte. 

Maşinile opriră scurt, iar garda personală îl împinse pe 
Armstrong direct în prima dintre ele, în timp ce echipa de 
rezervă se îngrămădi în a doua. 

Maşina de poliţie din faţă avea deja luminile aprinse şi 
sirena pornită şi se îndrepta spre drumul de ieşire. Cele 
două limuzine pline derapară pe iarbă, cotiră pe teren şi se 
întoarseră spre ieşire. Se plasară exact în spatele maşinii de 
poliţie şi apoi toate trei vehiculele accelerară puternic şi 
ieşiră, în timp ce a treia limuzină venea spre Froelich. 

— Putem să-i prindem pe tipii ăştia, zise Reacher. Sunt 
aici, acum. 

Ea nu răspunse. Îi prinse pe el şi pe Neagley de braţe şi îi 
trase în limuzină, după ea. Maşina porni în viteză după 
vehiculele din faţă. A doua maşină de poliţie veni în spatele 
lor şi, la numai douăzeci de secunde scurte după comanda 
iniţială de acţiune, întreaga coloană se formase şi se 
îndepărta în viteză de locul de desfăşurare a mitingului, cu 
110 kilometri pe oră, cu toate semnalele de avertizare 
acustică şi luminoasă pornite. 

Froelich se lăsă pe spate, pe scaunul ei. 


— Vezi? spuse ea. Nu suntem ofensivi. Dacă se întâmplă 
ceva, fugim. 

UNSPREZECE. 

Froelich stătea în frig şi discuta cu Armstrong, la baza 
scării avionului. Fu o conversaţie scurtă. Îi spuse despre 
descoperirea carabinei ascunse şi că asta fusese mai mult 
decât suficient pentru a justifica retragerea lui. Armstrong 
nu comentă. Nu puse nici o întrebare dificilă. Părea să nu 
conştientizeze imaginea de ansamblu şi total nepreocupat 
de propria securitate. Era mai interesat să evalueze cum 
avea să fie afectat succesorul său din punctul de vedere al 
relaţiilor publice. Privea în gol şi calcula în minte avantajele 
şi dezavantajele, în stilul clasic al politicienilor, după care 
zâmbi ezitant. Nu existau efecte negative. Apoi urcă în fugă 
treptele, spre căldura din interiorul avionului, pregătit să-şi 
reia programul, cu jurnaliştii care-l aşteptau. 

De data aceasta, Reacher reuşi să-şi aleagă mai rapid 
fotoliul. Se aşeză pe rândul orientat spre faţa avionului, 
lângă Froelich şi de cealaltă parte a culoarului faţă de 
Neagley. Froelich folosi timpul în care avionul rula pe pistă 
ca să treacă pe rând pe la membrii echipei sale, felicitându-i 
discret pentru modul în care se descurcaseră. Discută cu 
fiecare pe rând, aplecându-se, vorbind, ascultând, încheind 
cu un contact discret pumn la pumn, ca nişte jucători de 
fotbal după o lovitură reuşită. Reacher o urmări cu privirea. 
Bun conducător, îşi spuse. Froelich se întoarse pe scaunul ei 
şi îşi puse centura. Îşi aranjă părul şi îşi apăsă degetele 
puternic pe tâmple, ca şi cum ar fi vrut să-şi elibereze 
mintea de tot ce se întâmplase şi să se pregătească să se 
concentreze asupra viitorului. 

— Trebuia să fi rămas acolo, zise Reacher. 

— Locul colcăie de poliţişti, spuse Froelich. Cei de la FBI 
se vor duce şi ei. E sarcina lor. Noi ne concentrăm asupra 
lui Armstrong. Şi nici mie nu-mi place mai mult decât ţie. 

— Cum era carabina? Ai văzut-o? 

Froelich negă din cap. 


— Vom primi un raport. Au spus că era într-o geantă. Un 
fel de carcasă din vinilin. 

— Ascunsă în iarbă? 

Ea aprobă din cap. 

— Pe latura lungă, la baza gardului. 

— Când a fost încuiată biserica? 

— Duminică, târziu. Cu peste şaizeci de ore în urmă. 

— Atunci, înseamnă că oamenii noştri au forţat 
încuietoarea. E un mecanism vechi şi rudimentar. Gaura 
cheii e atât de mare, încât practic ai putea să-ţi bagi toată 
mâna înăuntru. 

— Eşti sigur că nu i-ai văzut? 

Reacher clătină din cap. 

— Dar ei m-au văzut pe mine. Erau acolo, înăuntru. Au 
văzut unde am ascuns cheia. Aşa au ieşit. 

— Probabil că i-ai salvat viaţa lui Armstrong. Şi pe mine. 
Deşi nu le înţeleg planul. Ei erau în biserică, iar puşca lor la 
o sută de metri depărtare? 

— Aşteaptă să aflăm ce fel de puşcă era. Atunci poate-o să 
înţelegem. 

Avionul viră la capătul pistei şi acceleră imediat. Decolă şi 
urcă abrupt. Zgomotul motorului se diminuă după câteva 
minute şi Reacher îi auzi pe jurnalişti reluând conversaţia 
despre afacerile externe. Nu puseră nici o întrebare 
referitor la faptul că se întorseseră mai devreme. 

Aterizară la Andrews la şase treizeci, ora locală. Oraşul 
era liniştit. Weekendul prelungit de Thanksgiving Day 
începuse, la jumătatea după-amiezii. Coloana oficială intră 
direct pe Branch Avenue şi trecu prin inima capitalei, ieşind 
apoi din nou spre Georgetown. Armstrong fu însoţit în casa 
lui, prin cortul alb. Apoi, maşinile întoarseră şi reveniră la 
bază. Stuyvesant nu era acolo. Reacher şi Neagley o 
urmară pe Froelich în biroul ei, unde accesă rezultatele 
căutării în CNII. Nici o speranţă. În partea de susa 
ecranului era o rubrică mică şi mândră, care informa că 
programul compilase timp de cinci ore şi douăzeci şi trei de 


minute şi găsise nu mai puţin de 243791 de rezultate. Erau 
listate toate articolele care menţionau cel puţin două din 
cuvintele: amprentă, document, scrisoare sau semnătură. 
Secvența începea cu exact douăzeci de ani în urmă şi 
conţinea o medie de peste treizeci de articole pentru 
fiecare dintre cele 7305 de zile trecute între timp. Froelich 
căută în primele douăsprezece rapoarte, după care sări la 
întâmplare, la diverse date intermediare. Nu era nimic util 
acolo. 

— Trebuie să ameliorăm parametrii de căutare, zise 
Neagley. 

Se ghemui lângă Froelich şi trase tastatura mai aproape. 
Goli ecranul, apelă căsuţa de căutare şi scrise: amprentă- 
ca-semnătură. Întinse mâna după mouse şi apăsă butonul 
de căutare. Hard-drive-ul se învârti cu zgomot şi căsuţa de 
căutare dispăru. Telefonul sună şi Froelich ridică 
receptorul. Ascultă o clipă şi îl puse la loc. 

— S-a întors Stuyvesant, zise ea. A primit raportul 
preliminar al FBl-ului referitor la puşcă. Vrea să mergem în 
sala de şedinţe. 

— Era cât pe ce să pierdem azi, spuse Stuyvesant. 

Stătea în capul mesei, cu nişte foi primite prin fax întinse 
în faţă. Foile erau acoperite cu un scris mărunt, puţin 
neclar în urma transmisiei. Reacher vedea antetul primei 
foi, cu capul în jos. În stânga era un sigiliu mic, iar în 
dreapta scria: Departamentul de Justiţie al SUA, Biroul 
Federal de Investigaţii. 

— Primul factor este uşa descuiată, zise Stuyvesant. Cei de 
la FBI cred că încuietoarea a fost forţată azi-dimineaţă. Au 
spus că o putea face şi un copil, cu o andrea îndoită. Ar fi 
trebuit să o asigurăm, cu o încuietoare provizorie proprie. 

— Nu se putea, spuse Froelich. E o clădire-monument. Nu 
poate fi atinsă. 

— Atunci, ar fi trebuit să schimbăm locul de desfăşurare a 
mitingului. 


— Am căutat alternative, încă de la primul tur. Toate 
celelalte locuri erau şi mai rele. 

— Ar fi trebuit să aveţi un agent pe acoperiş, zise Neagley. 

— Fonduri insuficiente, replică Stuyvesant. Până la 
inaugurare. 

— Dacă ajungeţi până acolo, spuse Neagley. 

— Ce fel de carabină era? întrebă Reacher, în tăcerea care 
se lăsase. 

Stuyvesant trase foaia în faţa lui. 

— Tu ce crezi? 

— Ceva la care se poate renunţa, zise Reacher. Ceva ce nu 
aveau de gând să folosească cu adevărat. Din experienţa 
mea, un obiect e găsit cu uşurinţă atunci când se 
intenţionează acest lucru. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Nici nu prea era o carabină. Era o puşcă amărâtă de 
calibrul 22. Prost întreţinută, ruginită, probabil nefolosită 
de peste o generaţie. Nu era încărcată şi nici cartuşe n- 
avea. 

— Semne de identificare? 

— Niciunul. 

— Amprente? 

— Bineînţeles că nu. 

Reacher aprobă din cap. 

— Momeală, zise el. 

— Uşa descuiată este convingătoare, spuse Stuyvesant. Tu 
ce ai făcut când ai intrat, de exemplu? 

— Am încuiat-o în urma mea. 

— De ce? 

— Aşa-mi place, pentru supraveghere. 

— Dar dacă te-ai fi dus acolo ca să tragi? 

— Atunci aş fi lăsat-o deschisă, mai ales dacă nu aveam 
cheia. 

— De ce? 

— Ca să pot ieşi repede, după aceea. 

Stuyvesant aprobă din cap. 


— Uşa descuiată înseamnă că se aflau acolo ca să tragă. 
Eu zic că aşteptau înăuntru, cu HP5-ul sau cu Vaime Mk2- 
ul. Poate chiar cu amândouă. Voiau ca puşca defectă să fie 
găsită lângă gard, mare parte a poliţiştilor să se deplaseze 
spre ea, noi să-l ducem pe Armstrong spre maşini, iar 
atunci ar fi avut câmp de tragere asupra lui. 

— Mi se pare corect, spuse Reacher. Dar eu n-am văzut pe 
nimeni acolo. 

— Există o mulţime de locuri în care să te ascunzi, într-o 
biserică de ţară, zise Stuyvesant. Ai verificat cripta? 

— Nu. 

— Balconul? 

— Nu. 

— O mulţime de locuri, repetă Stuyvesant. 

— Am simţit pe cineva. 

— Da, spuse Stuyvesant. Erau acolo. Asta e sigur. 

Se lăsă tăcere. 

— Vreun participant la miting care nu avea ce căuta acolo? 
întrebă Froelich. 

Stuyvesant negă din cap. 

— A fost un haos total. Poliţişti alergând în toate părţile, 
mulţimea care se împrăştia. Până să se restabilească 
ordinea, plecaseră cel puţin douăzeci de oameni. E de 
înţeles. Dacă eşti într-o mulţime, în câmp deschis, şi cineva 
găseşte o armă, fugi unde vezi cu ochii. Cum să nu faci una 
ca asta? 

— Ce e cu omul care se plimba prin cartier? 

— Doar un tip în palton, zise Stuyvesant. Poliţiştii nu au 
reuşit să găsească nimic mai mult de atât. Probabil doar un 
civil ieşit la plimbare. Probabil un nimeni. Eu cred că 
indivizii noştri erau deja în biserică, în momentul acela. 

— Ceva trebuie să fi trezit suspiciunile poliţistului, spuse 
Neagley. 

Stuyvesant ridică din umeri. 

— Ştiţi cum e. Cum reacţionează un poliţist din Dakota de 
Nord, în preajma Serviciului Secret? E prins între ciocan şi 


nicovală. Dacă cineva arată suspect, el trebuie să anunţe, 
chiar dacă după aceea nu poate să dea nici un motiv 
plauzibil. Şi nu putem să-l mustrăm pentru asta. Aş spune 
doar că a exagerat cu prudenţa. N-aş vrea să-l fac să se 
teamă să fie vigilent. 

— În concluzie, tot n-avem nimic, spuse Froelich. 

— Încă îl avem pe Armstrong, replică Stuyvesant. lar 
Armstrong încă mai are puls. Aşa că mergeţi la masă şi 
întoarceţi-vă aici la ora zece, pentru şedinţa cu FBl-ul. 

Merseră mai întâi în biroul lui Froelich, ca să verifice 
rezultatele căutării lui Neagley în CNII. Se terminase. De 
fapt, se terminase înainte ca ei să se îndepărteze de birou. 
Rubrica din partea de sus a ecranului spunea că acea 
căutare durase nouă sutimi de secundă şi nu găsise nici un 
rezultat. Froelich apelă din nou căsuţa de căutare şi scrise: 
amprentă pe scrisoare. Apăsă pe căutare şi se uită la ecran. 
Acesta reapăru imediat şi nu găsi nici un rezultat, în opt 
sutimi de secundă. 

— Acum am ajuns nicăieri şi mai repede, zise ea. Încercă 
amprentă pe mesaj. Acelaşi rezultat, adică nimic, în opt 
sutimi de secundă. Încercă amprentă pe ameninţare. 
Rezultat identic, tot în opt sutimi de secundă. Oftă frustrată. 

— Lasă-mă şi pe mine să încerc, zise Reacher. 

Froelich se ridică, el se aşeză pe scaunul ei şi scrise: o 
scrisoare scurtă semnată cu amprenta degetului mare. 

— Ce prostie, zise Neagley. 

Reacher apăsă pe mouse. Ecranul reapăru instantaneu şi 
raportă că programul de căutare nu găsise nimic, în cele 
şapte sutimi de secundă petrecute. 

— Dar avem un nou record de viteză, spuse Reacher şi 
zâmbi. 

Neagley râse şi senzaţia de frustrare se mai disipă puţin. 
Reacher scrise: amprentă şi squalenă şi apăsă din nou pe 
căutare. O zecime de secundă mai târziu, ecranul reveni, 
fără nici un rezultat. 

— Am încetinit, zise el. 


Încercă numai squalen. Nici un rezultat, opt sutimi de 
secundă. 

Scrise squalan. Nici un rezultat, opt sutimi de secundă. 

— Asta e, zise el. Să mergem să mâncăm. 

— Stai, spuse Neagley. Lasă-mă să încerc din nou. E ca un 
concurs olimpic. 

Îl împinse de pe scaun şi scrise amprentă unică 
inexplicabilă. Apăsă căutare. 

Nici un rezultat, şase sutimi de secundă. Zâmbi. 

— Şase sutimi, zise ea. Oameni buni, avem un nou record 
mondial. 

— Bravo, spuse Reacher. 

Neagley scrise numai amprentă inexplicabilă singură. 
Apăsă căutare. 

— E amuzant, zise ea. 

Nici un rezultat, şase sutimi de secundă. 

— Egalitate pe primul loc, spuse Froelich. E rândul meu. 

Luă locul lui Neagley la tastatură şi se gândi câteva clipe. 

— OK, spuse ea. Acum ori câştig medalia de aur, ori stăm 
aici toată noaptea. 

Scrise doar: deget mare. Apăsă căutare. Căsuţa de 
interogare dispăru, ecranul făcu o pauză de o secundă 
întreagă şi apoi afişă un singur raport. Un paragraf scurt. 
Era un raport al poliţiei din Sacramento, California. Un 
doctor de la camera de urgenţă a unui spital orăşenesc 
anunţase departamentul local de poliţie, cu cinci săptămâni 
în urmă, că tratase un bărbat care îşi tăiase degetul mare 
într-un accident de tâmplărie. Dar doctorul era convins, 
după aspectul rănii, că aceasta fusese produsă deliberat, 
deşi de un chirurg amator. Poliţiştii interveniseră şi victima 
îi asigurase că fusese într-adevăr un accident, cu un 
ferăstrău electric. Caz închis, raport trecut la dosar. 

— Ciudate lucruri mai găseşti în sistemul ăsta, spuse 
Froelich. 

— Să mergem să mâncăm, propuse din nou Reacher. 


— Poate ar trebui să încercăm un meniu vegetarian, zise 
Neagley. 

Merseră cu maşina la Dupont Circle şi mâncară la un 
restaurant armenesc. Reacher comandă miel, iar Froelich şi 
Neagley diverse preparate cu năut. La desert, baclava şi 
câte trei ceşti mici, fiecare, cu o cafea tare şi groasă. 
Discutară mult, dar despre nimicuri. Nimeni nu voia să 
vorbească despre Armstrong, despre Nendick, despre soţia 
acestuia sau despre oameni capabili să înspăimânte de 
moarte pe cineva, şi care împuşcaseră apoi doi civili 
nevinovaţi, doar pentru că aveau un anumit nume de 
familie. Froelich nu voia să vorbească despre Joe în faţa lui 
Reacher, Neagley nu voia să vorbească despre Reacher în 
faţa lui Froelich. Aşa că discutară despre politică, la fel ca 
toţi ceilalţi din restaurant şi, probabil, la fel ca toţi ceilalţi 
din oraş. Dar discuţiile despre politică, la sfârşitul lui 
noiembrie, erau aproape imposibile fără să menţionezi noua 
administraţie, ceea ce îi aducea înapoi la Armstrong, aşa că 
se limitară la generalităţi despre vederi şi credinţe 
personale. Pentru asta, era nevoie de informaţii personale 
şi, nu după mult timp, Froelich o întrebă pe Neagley despre 
viaţa şi cariera ei. 

Reacher nu mai fu atent. Ştia că Neagley nu avea să 
răspundă la întrebări despre viaţa ei. Niciodată nu o făcea. 
Niciodată nu o făcuse. O cunoştea de mulţi ani şi nu 
descoperise absolut nimic despre trecutul ei. Presupunea 
că existase ceva nefericit undeva. Se întâmpla destul de 
des, în rândul celor care lucrau în armată. Unii se înrolau 
pentru că aveau nevoie de o slujbă sau voiau să înveţe o 
meserie, alţii pentru că voiau să tragă cu armament greu şi 
să arunce diverse lucruri în aer. Alţii, ca Reacher, se înrolau 
pentru că aşa era stabilit dinainte. Dar majoritatea o făceau 
pentru că erau în căutare de coeziune, încredere, loialitate 
şi camaraderie. Căutau fraţii, surorile sau părinţii pe care 
nu-i aveau în altă parte. 


Aşa că Neagley sări peste copilărie şi adolescenţă şi trecu 
la carieră, pentru urechile lui Froelich, iar Reacher o ignoră 
şi începu să se uite prin restaurant. Era aglomerat. O 
mulţime de cupluri şi familii. 

Presupuse că cei care pregăteau mese mari de 
Thanksgiving pentru a doua zi nu voiau să mai gătească şi 
în acea seară. Erau câteva feţe pe care aproape le 
recunoscu. Poate că erau politicieni sau reporteri de 
televiziune. Redeveni atent la conversaţie, când Neagley 
începu să vorbească despre noua ei carieră, în Chicago. 
Părea destul de reuşită. Era parteneră cu mai mulţi oameni 
din servicii de securitate şi din armată, într-o firmă mare. 
Ofereau o gamă largă de servicii, de la securitate 
computerizată la protecţie împotriva răpirii, pentru 
persoane importante care călătoreau în străinătate. Dacă 
trebuie să trăieşti într-un singur loc şi să mergi la muncă în 
fiecare zi, probabil că aceea era cea mai bună alegere. 
Părea mulţumită de viaţa ei. 

Tocmai se pregăteau să comande al patrulea rând de 
cafele, când telefonul lui Froelich sună. Era puţin peste ora 
nouă. Restaurantul devenise gălăgios şi nu auziră telefonul 
de prima dată. Apoi, sesizară ţârâitul scăzut şi insistent din 
geanta ei. Froelich scoase telefonul şi răspunse. Reacher îi 
urmări expresia. Văzu nedumerire şi apoi puţină 
îngrijorare. 

— OK, spuse ea şi închise telefonul. 

Se întoarse spre Reacher. 

— Stuyvesant vrea să te întorci la birou, acum, imediat. 

— Eu? întrebă Reacher. De ce? 

— N-a spus. 

Stuyvesant îi aştepta în spatele unuia dintre pupitrele de 
recepţie, imediat după intrarea principală. Ofiţerul de 
serviciu era ocupat, la celălalt capăt. lotul părea normal, cu 
excepţia unui telefon plasat exact în faţa lui Stuyvesant. 
Fusese mutat din poziţia lui şi era aşezat în partea din faţă 


a pupitrului, cu faţa spre exterior şi firul în spate. 
Stuyvesant se uita fix la el. 

— Am primit un apel, zise el. 

— De la cine? întrebă Froelich. 

— Nu şi-a spus numele. Sau numărul. Identificarea 
apelantului era blocată. Voce masculină, fără vreun accent 
anume. A sunat la centrală şi a cerut să vorbească cu 
barosanul. Ceva din vocea lui l-a făcut pe ofiţerul de 
serviciu să ia apelul în serios, aşa că a făcut legătura, 
gândindu-se că barosanul eram eu, şeful. Dar nu era aşa. 
Cel de la telefon nu voia să vorbească cu mine. Îl voia pe 
barosanul care apăruse recent în zonă. 

— Eu? întrebă Reacher. 

— Eşti singurul barosan nou apărut. 

— De ce ar vrea să vorbească cu mine? 

— Vom afla în curând. A zis că sună iar la nouă şi jumătate. 

Reacher se uită la ceas. Era şi douăzeci şi două. 

— Ei sunt, spuse Froelich. Te-au văzut în biserică. 

— Aşa cred şi eu, zise Stuyvesant. Acesta este primul 
nostru contact real. Am pregătit un aparat de înregistrare. 
Vom obţine o amprentă vocală. Şi vom identifica linia de 
apel. Trebuie să vorbeşti cu el cât mai mult posibil. 

Reacher îi aruncă o privire lui Neagley. Ea se uită la ceas 
şi clătină din cap. 

— Nu e destul timp, zise ea. 

Reacher aprobă din cap. 

— Putem primi un buletin meteorologic din Chicago? 

— Aş putea să sun la Andrews, răspunse Froelich. Dar de 
ce? 

— Fă-o şi atât, da? 

Ea ieşi ca să folosească o altă linie telefonică. Meteorologii 
forţelor aeriene avură nevoie de patru minute ca să-i spună 
că în Chicago era frig, dar senin, şi că se aşteptau ca 
vremea să rămână aşa. Reacher se uită din nou la ceas. 
Nouă douăzeci şi şapte. 

— OK, spuse el. 


— Nu uita, vorbeşte cu ei cât de mult poţi, zise Stuyvesant. 
Tipii nu-şi dau seama ce e cu tine. Nu ştiu cine eşti. lar asta 
îi îngrijorează. 

— Chestia cu ziua de Thanksgiving e pe site-ul web? 
întrebă Reacher. 

— Da, spuse Froelich. 

— Se specifică locaţia precisă? 

— Da, repetă ea. Nouă douăzeci şi opt. 

— Ce altceva urmează? întrebă Reacher. 

— Din nou Wall Street, peste zece zile, spuse ea. Atât. 

— Dar în weekendul ăsta? 

— În Dakota de Nord, cu soţia. Mâine seară. 

— Şi asta este pe site-ul web? 

Froelich negă din cap. 

— Nu, asta e total confidenţial, zise ea. N-am anunţat 
nicăieri. 

Nouă douăzeci şi nouă. 

— OK, spuse din nou Reacher. 

În clipa aceea sună telefonul, foarte puternic în tăcerea 
lăsată. 

— Puțin mai devreme, zise Reacher. Cineva e nerâbdător. 

— Vorbeşte cât de mult poţi, spuse Stuyvesant. Foloseşte- 
le curiozitatea împotriva lor. Nu întrerupe. 

Reacher ridică telefonul. 

— Alo, zise el. 

— Data viitoare n-o să mai fii la fel de norocos, spuse o 
voce. 

Reacher îl ignoră şi ascultă cu atenţie sunetele de fundal. 

— Hei, zise vocea. Vreau să vorbesc cu tine. 

— Dar eu nu vreau să vorbesc cu tine, idiotule, spuse 
Reacher şi închise. 

Stuyvesant şi Froelich se holbară la el. 

— Ce naiba faci? întrebă Stuyvesant. 

— N-aveam chef de vorbă, răspunse Reacher. 

— 'Ţi-am spus să vorbeşti cât mai mult posibil. 

Reacher ridică din umeri. 


— Dacă voiai altceva, trebuia să o faci chiar tu. Ai fi putut 
să pretinzi că tu eşti cel căutat. Şi să vorbeşti cât vrei de 
mult. 

— Ăsta a fost un sabotaj deliberat. 

— Nu. A fost o mutare într-un joc. 

— Dar ăsta nu-i un joc, fir-ar să fie! 

— Ba exact asta este. 

— Aveam nevoie de informaţii. 

— Fii serios, zise Reacher. N-ai fi obţinut nici un fel de 
informaţii. 

Stuyvesant rămase tăcut. 

— Vreau o ceaşcă de cafea, spuse Reacher. Ne-ai chemat 
de la restaurant înainte să terminăm. 

— Rămânem aici, zise Stuyvesant. E posibil să sune din 
nou. 

— N-or s-o facă, spuse Reacher. 

Aşteptară cinci minute la recepţie, după care renunţară şi 
luară ceştile din plastic cu cafea în sala de şedinţe. Neagley 
nu spunea nimic. Froelich era foarte tăcută. Stuyvesant era 
foarte furios. 

— Explică, zise el. 

Reacher se aşeză singur, la un capăt al mesei. Neagley 
ocupă un teritoriu neutru, la mijloc, pe o latură. Froelich şi 
Stuyvesant se aşezară la celălalt capăt. 

— 'Tipii ăştia au folosit apă de la chiuvetă, ca să-şi lipească 
plicurile, spuse Reacher. 

— Şi? întrebă Stuyvesant. 

— Aşa că nu există nici măcar o şansă la un milion să dea 
un telefon care să poată fi interceptat la biroul principal al 
Serviciului Secret al Statelor Unite, pentru Dumnezeu. Ar fi 
întrerupt ei convorbirea, foarte repede. N-am vrut să le 
acord satisfacția asta. Trebuie să ştie că, dacă se pun cu 
mine, eu controlez ostilitățile, nu ei. 

— Ai distrus totul doar ca să le arăţi cine-i mai tare? 

— N-am distrus nimic, zise Reacher. Oricum n-am fi 
obţinut mai multe informaţii decât avem acum. 


— N-avem absolut nimic. 

— Ba ai o amprentă vocală. Tipul a spus şaisprezece 
cuvinte. 'Toate vocalele, majoritatea consoanelor. Ai 
caracteristicile sibilantelor şi câteva fricative. 

— Trebuia să aflăm unde sunt, idiotule. 

— Erau la un telefon public, cu identitatea apelantului 
blocată. Undeva în Midwest. Gândeşte-te puţin, Stuyvesant. 
Au fost în Bismarck astăzi, cu armament greu. Prin urmare, 
sunt cu maşina. Sunt undeva pe o rază de 600 de kilometri, 
deja. Undeva, într-unul din şase state uriaşe, într-un bar 
sau un magazin local, folosind un telefon local. Şi oricine 
este suficient de inteligent să folosească apă de la chiuvetă 
ca să lipească un plic ştie exact cât de scurtă trebuie să fie o 
conversaţie telefonică, pentru a nu putea fi depistată. 

— Nu poţi fi sigur că sunt cu maşina. 

— Nu, zise Reacher. Ai dreptate. Nu pot fi sigur. Există o 
extrem de mică posibilitate ca ei să fie foarte nemulţumiţi 
din cauza rezultatului de azi. Chiar neliniştiţi. Şi ştiu de pe 
site-ul web că mai există o şansă mâine, chiar aici. lar apoi 
nimic, pentru o vreme. Aşa că este posibil să-şi fi ascuns 
armele şi să vrea să ia avionul, la noapte. Caz în care este 
posibil să fie la O'Hare acum, aşteptând o legătură. Poate că 
ar fi meritat să pui nişte poliţişti acolo, ca să vezi cine 
foloseşte telefoanele publice. Dar eu nu am avut decât opt 
minute la dispoziţie. Dacă te-ai fi gândit mai devreme, am fi 
putut folosi asta. Ai avut o jumătate de oră. le-au anunţat, 
pentru Dumnezeu. Ai fi putut aranja ceva, cu uşurinţă. Caz 
în care aş fi vorbit cu ei o grămadă, ca să le las timp 
poliţiştilor să caute în zonă. Dar tu nu te-ai gândit la asta. 
Nu ai aranjat nimic. Aşa că nu îmi vorbi mie despre 
sabotaje. Nu îmi spune că eu sunt cel care a distrus ceva 
aici. 

Stuyvesant se uită în jos, fără să spună nimic. 

— Şi acum, întreabă-l de ce a vrut buletinul meteo, zise 
Neagley. 

Stuyvesanit nu spuse nimic. 


— De ce ai vrut buletinul meteo? întrebă Froelich. 

— Pentru că poate ar mai fi fost timp să aranjăm ceva. 
Dacă vremea era rea, înainte de Thanksgiving, în Chicago, 
aeroportul ar fi fost atât de blocat, încât ar fi stat acolo ore 
întregi. Caz în care aş fi încercat să provoc un telefon mai 
târziu, ca să avem timp să trimitem poliţiştii. Dar vremea 
era bună. Deci nu existau întârzieri, prin urmare, nu aveam 
timp. 

Stuyvesanit nu zise nimic. 

— Ai sesizat vreun accent? întrebă Froelich încet. Cele 
şaisprezece cuvinte pe care i-ai lăsat să le spună ţi-au dat 
şansa să reperezi ceva? 

— Aveţi o înregistrare, spuse Reacher. Dar eu nu am 
sesizat nimic. Nu este străin. Nici sudist, nici de pe coasta 
de est. Probabil dintr-unul din celelalte locuri unde se 
vorbeşte fără accent. 

Camera rămase tăcută pentru câteva clipe lungi. 

— Îmi cer scuze, zise Stuyvesant. Probabil ai procedat 
corect. 

Reacher clătină din cap. Expiră lung. 

— Nici o problemă, spuse el. Ne agăţăm de orice pai. Era o 
şansă de unu la un milion să obţinem o locaţie. De fapt, a 
fost o decizie de o fracțiune de secundă. Ceva legat de 
instinct. Dacă erau atât de nedumeriţi din cauza mea, vreau 
să rămână aşa. Să-i lăsăm să facă presupuneri. Şi vreau să 
fie furioşi pe mine. Vreau să mai îndepărtez puţin atenţia 
lor dinspre Armstrong. E mai bine să se concentreze asupra 
mea, pentru o vreme! 

— Vrei ca indivizii ăştia să te vâneze pe tine, personal? 

— E mai bine decât să-l vâneze pe Armstrong, personal. 

— Eşti nebun? El are Serviciul Secret ca să îl apere. Tu, 
nu. 

Reacher zâmbi. 

— Nu-mi fac prea multe griji din cauza lor. 

Froelich se foi pe scaun. 


— Deci este o competiţie care pe care, spuse ea. 
Dumnezeule, eşti exact ca Joe, ştii asta? 

— Cu excepţia faptului că eu trăiesc, replică Reacher. 

Se auzi un ciocănit la uşă. Ofiţerul de serviciu băgă capul 
în cameră. 

— Agentul special Bannon e aici, zise el. Pentru şedinţa de 
seară. 

Stuyvesant îl informă pe Bannon separat, în biroul lui, 
referitor la comunicațiile telefonice. Se întoarseră împreună 
în sala de şedinţe, la zece şi zece. Bannon arăta din nou mai 
mult ca un poliţist de oraş, decât ca un agent federal. Sacou 
de tweed, pantaloni gri, pantofi groşi, faţă roşie. Ca un 
detectiv bătrân şi înţelept, din Chicago, Boston sau New 
York. 

— Nendick e tot inconştient, spuse el. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Nu e nici mai bine, nici mai rău, continuă Bannon. Încă 
sunt îngrijoraţi din cauza lui. 

Se aşeză greoi pe scaunul de vizavi de Neagley. Îşi 
deschise dosarul şi scoase un teanc subţire de fotografii 
color. Le împărţi în jurul mesei, ca pe nişte cărţi de joc. Câte 
două pentru fiecare. 

— Bruce şi Brian Armstrong, zise el. Răposaţii din 
Minnesota, respectiv Colorado. 

Fotografiile erau pe format mare, imprimate cu cerneală, 
pe hârtie lucioasă. Nu erau faxuri. Probabil că fuseseră 
împrumutate originalele, de la familii, după care fuseseră 
scanate şi trimise pe e-mail. Erau practic nişte instantanee, 
mărite şi apoi tăiate într-un format util, cap şi umeri, 
probabil în laboratorul FBI local. Rezultatul părea artificial. 
Două feţe deschise, două zâmbete inocente, două priviri 
afectuoase îndreptate spre ceva ce ar fi trebuit să fie în 
poză, alături de ei. Numele erau scrise clar, cu pixul, pe 
marginea de jos. Poate chiar de către Bannon. Bruce 
Armstrong, Brian Armstrong. 


Nu semănau unul cu celălalt. Şi niciunul dintre ei nu 
semăna foarte mult cu Brook Armstrong. Nimeni nu i-ar fi 
confundat nici o clipă. Nici pe întuneric, nici în grabă. Erau 
doar trei bărbaţi americani, blonzi şi cu ochi albaştri, la 
patruzeci şi ceva de ani, asta era tot. Dar semănau cumva, 
totuşi. Dacă voiai să separi populaţia umană a lumii, ai fi 
fost nevoit să foloseşti mai multe criterii, înainte să-i separi 
pe ei trei. Bărbat sau femeie, alb sau negru, asiatic, 
caucazian sau mongoloid, înalt, scund sau mediu, tânăr, 
bătrân sau între două vârste, brunet sau blond, ochi 
albaştri sau căprui. Ar fi trebuit să faci toate acele separări, 
înainte să poţi spune că cei trei Armstrong erau diferiţi unul 
de celălalt. 

— Ce părere aveţi? întrebă Bannon. 

— Suficient de asemănători ca să transmită un mesaj, zise 
Reacher. 

— Suntem de acord, spuse Bannon. Două văduve şi cinci 
copii rămaşi fără tată. Amuzant, nu? 

Nimeni nu răspunse. 

— Mai ai şi altceva pentru noi? întrebă Stuyvesant. 

— Lucrăm din greu, zise Bannon. Verificăm din nou 
amprenta. Încercăm toate bazele de date din lumea 
cunoscută. Nu suntem prea optimişti. I-am interogat pe 
vecinii soţilor Nendick. Se pare că nu primeau prea mulţi 
oaspeţi acasă. Aparent socializau mai mult la un bar aflat 
cam la cincisprezece kilometri de casa lor, spre Dulles. Un 
bar al poliţiştilor. Se pare că Nendick se folosea de situaţia 
lui ca angajat. Încercăm să dăm de cineva cu care a fost 
văzut vorbind mai mult decât era normal. 

— Dar acum două săptămâni? întrebă Stuyvesant. Când a 
dispărut soţia? Trebuie să se fi produs ceva agitaţie. 

Bannon negă din cap. 

— Strada e destul de populată în timpul zilei. Mame cu 
copii, peste tot. Dar este o fundătură. Nimeni nu-şi 
aminteşte nimic. Bineînţeles, este posibil să se fi întâmplat 
noaptea. 


— Nu, eu cred că Nendick a dus-o undeva, spuse Reacher. 
Cred că ei l-au obligat să o facă. Ca un rafinament al 
torturii. Ca să-i crească gradul de responsabilitate. Ca să-l 
înfricoşeze şi mai mult. 

— Posibil, zise Bannon. Că-i e frică, nu-ncape nici o 
îndoială. 

Reacher aprobă din cap. 

— Cred că aceşti indivizi sunt foarte pricepuţi la nuanțele 
psihologice ale cruzimii. Probabil că ăsta este motivul 
pentru care unele mesaje au venit direct aici. Pentru 
Armstrong nu ar fi nimic mai rău decât să audă chiar de la 
oamenii plătiţi să îl apere că este în mare pericol. 

— Numai că el n-a auzit nimic de la ei, spuse Neagley. 

Bannon nu comentă. Stuyvesant făcu o pauză scurtă şi 
întrebă: 

— Altceva? 

— Am ajuns la concluzia că nu veţi mai primi alte mesaje, 
zise Bannon. Vor lovi în locul şi la momentul ales de ei, şi 
este clar că nu vă vor mai da nici un indiciu asupra acestor 
date. Reciproc, pentru eventualitatea în care vor da greş, 
nu vor ca voi să ştiţi dinainte momentul, altfel vor părea 
ineficienţi. 

— Vreo deducție referitor la loc şi moment? 

— Vom discuta despre asta mâine dimineaţă. Lucrăm la o 
teorie chiar în clipa asta. Presupun că vom fi cu toţii aici 
mâine dimineaţă? 

— De ce n-am fi? 

— Fiindcă e Ziua Recunoştinţei. 

— Armstrong lucrează, aşa că lucrăm şi noi. 

— Ce are în program? 

— Să facă pe omul cumsecade, la un adăpost pentru cei 
fără casă. 

— E înţelept? 

Stuyvesant doar ridică din umeri. 

— N-avem de ales, spuse Froelich. Scrie şi în Constituţie 
că politicienii trebuie să servească curcan la cină, de 


Thanksgiving Day, în partea cea mai rea a oraşului pe care 
o pot găsi. 

— Atunci, aşteptaţi până la discuţia de dimineaţă, zise 
Bannon. Poate-o să vreţi să-l faceţi să se răzgândească. Sau 
să modificaţi Constituţia. 

Apoi se ridică, ocoli masa şi luă fotografiile, ca şi cum ar fi 
fost preţioase pentru el. 

Froelich o lăsă pe Neagley la hotel şi apoi îl duse pe 
Reacher acasă. 'Tăcu tot drumul. O tăcere forţată şi 
agresivă. Reacher o suportă până ce ajunseră la podul de 
peste râu, moment în care cedă. 

— Ce este? întrebă el. 

— Nimic. 

— Trebuie să fie ceva, zise el. 

Froelich nu răspunse. Continuă să conducă şi opri cât mai 
aproape posibil de casa ei, adică la două străzi distanţă. 
Cartierul era liniştit. Era noaptea, târziu, înainte de o 
sărbătoare. Oamenii stăteau în casă, liniştiţi şi relaxaţi. Opri 
motorul, dar nu cobori din maşină. Rămase pe loc, privind 
drept în faţă prin parbriz, fără să spună nimic. 

— Ce este? întrebă el din nou. 

— Nu cred că pot suporta asta, zise ea. 

— Ce anume? 

— Vei reuşi să faci să fii ucis, spuse Froelich. La fel cum ai 
făcut să fie ucis şi Joe. 

— Poftim? 

— Ai auzit. 

— Nu eu am făcut să fie ucis Joe. 

— El nu era croit pentru aşa ceva. Dar a mers înainte şi a 
făcut-o. Pentru că făcea tot timpul o comparaţie. Era silit să 
o facă. 

— Cu mine? 

— Cu cine altcineva? Era fratele tău. A urmat cariera ta. 

Reacher nu spuse nimic. 

— De ce trebuie ca voi să fiţi aşa? întrebă ea. 

— Noi? replică el. Cum anume? 


— Voi, bărbaţii, zise ea. Voi, soldaţii. Vă aruncaţi 
întotdeauna cu capul înainte în lucruri prosteşti. 

— Asta fac eu? 

— Ştii că aşa este. 

— Nu eu sunt cel care a jurat să sară în faţa glonţului 
pentru orice politician nevrednic. 

— Nici eu. Este doar o figură de stil. Şi nu toţi politicienii 
sunt nevrednici. 

— Dar ai încasa un glonţ în locul lui? Sau nu? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu ştiu. 

— Iar eu nu mă arunc cu capul înainte în orice situaţie. 

— Ba da. Ai fost provocat. Şi Doamne fereşte să rămâi 
calm şi să pleci. 

— Tu vrei ca eu să plec? Sau vrei să rezolvăm problema 
asta? 

— Nu poţi să o faci luânduc-te în coarne cu ei, ca şi cum aţi 
fi cu toţii nişte cerbi în perioada de rut. 

— De ce nu? Mai devreme sau mai târziu, lupta se va da 
între ei şi noi. Aşa se-ntâmplă. Aşa se-ntâmplă întotdeauna. 
De ce să ne prefacem că ar fi altfel? 

— De ce să ne facem singuri probleme? 

— Eu nu-mi fac singur probleme. Eu nu văd situaţia asta 
ca pe o problemă. 

— Atunci, ce naiba este? 

— Nu ştiu. 

— Nu ştii? 

EI făcu o pauză. 

— Cunoşti vreun avocat? întrebă apoi. 

— Vreun ce? 

— Ai auzit. 

— Avocat? Glumeşti? În oraşul ăsta? E plin ochi cu avocaţi. 

— OK, atunci, imaginează-ţi un avocat. Douăzeci de ani de 
Drept, o mare experienţă practică. Cineva îi cere să îi scrie 
un testament puţin mai complicat. El ce-o să-i răspundă? O 
să-nceapă să tremure de nervi? Va considera că a fost 


provocat? Este o chestie legată de testosteron? Nu, el va 
spune doar: sigur, pot să fac asta. După care se-apucă de 
treabă şi-o face. Pentru că asta e meseria lui. Pur şi simplu. 

— Dar asta nu este meseria ta, Reacher. 

— Ba da, este. Sau e atât de apropiată, încât nu e nici o 
diferenţă. Unchiul Sam m-a plătit cu banii tăi din impozite 
ca să fac exact acest gen de lucruri, treisprezece ani la 
rând. Şi sunt sigur că Unchiul Sam nu se aşteaptă ca eu să 
o iau la fugă, să-mi pun probleme psihologice şi să mă 
autoanalizez pe tema asta. Ea continuă să privească prin 
parbriz. 

Se aburea rapid, din cauza respirației lor. 

— Există sute de oameni în cealaltă parte a Serviciului 
Secret, zise ea. La Delicte Financiare. Sute. Nu ştiu exact 
cât de mulţi. Dar sunt o mulţime. Oameni buni. Noi nu 
suntem nişte investigatori adevăraţi, dar ei sunt. Asta sunt 
ei, de fapt. Pentru asta există ei. Joe ar fi putut să aleagă 
oricare zece dintre ei şi să-i trimită în Georgia. Ar fi putut 
să aleagă oricare cincizeci dintre ei. Dar nu a făcut-o. A 
trebuit să se ducă personal. A trebuit să se ducă singur. 
Pentru că fusese provocat. Nu putea da înapoi. Pentru că 
tot timpul se compara cu altcineva. 

— Sunt de acord că nu trebuia să o facă, zise Reacher. La 
fel cum un doctor n-ar trebui să scrie un testament. La fel 
cum un avocat n-ar trebui să facă o operaţie chirurgicală. 

— Dar din cauza ta a făcut-o. 

El negă din cap. 

— Nu, n-a făcut-o din cauza mea, zise el. 

Ea rămase tăcută. 

— Două aspecte, Froelich, spuse el. În primul rând, 
oamenii n-ar trebui să-şi aleagă cariera gândindu-se la ce- 
ar putea să creadă fraţii lor. Şi, în al doilea rând, ultima 
dată când eu şi Joe am avut vreo legătură reală, eu aveam 
şaisprezece ani. El avea optsprezece. El pleca la West Point. 
Eu eram un puşti. Ultimul lucru pe care-l avea în minte era 
să mă copieze pe mine? Eşti într-o ureche? Şi de atunci nu 


l-am mai văzut cu adevărat. Decât la înmormântarea 
mamei. Pentru că, orice ai crede despre mine, ca frate, nici 
el nu era mai bun. Nu mi-a acordat nici o atenţie. Treceau 
ani în şir până primeam o veste de la el. 

— El ţi-a urmărit cariera. Mama voastră îl ţinea la curent. 
Se compara mereu cu tine. 

— Mama noastră a murit cu şapte ani înaintea lui. lar pe 
vremea aceea nu aveam cine ştie ce carieră. 

— Ai primit medalia Silver Star, în Beirut, chiar la început. 

— Am fost aruncat în aer de o bombă, spuse el. Mi-au dat o 
medalie pentru că nu le-a trecut prin cap ce altceva ar fi 
putut să facă. Aşa e în armată. Joe ştia asta. 

— Se compara cu cineva, zise ea. 

Reacher se foi pe scaun. Privi micile rotocoale de condens 
formate pe parbriz. 

— Poate, zise el. Dar nu cu mine. 

— Atunci cu cine? 

— Poate cu tatăl nostru. 

Froelich ridică din umeri. 

— Despre el n-a vorbit niciodată. 

— E limpede, zise Reacher. Evitare. Negare. 

— Crezi? Ce era atât de special la tatăl vostru? 

Reacher îşi îndepărtă privirea. Închise ochii. 

— A fost infanterist marin, spuse el. În Coreea şi Vietnam. 
Un tip foarte compartimentat. Un bărbat blând, timid, 
dulce, iubitor, dar şi un ucigaş cu sânge rece. Dur ca fierul. 
Pe lângă el, eu aş fi un fel de Liberace”. 

— Tu te compari cu el? 

Reacher negă din cap. Deschise ochii. 

— Nu ar avea rost, spuse el. Pe lângă el, eu arăt ca 
Liberace. Şi aşa va fi mereu, orice s-ar întâmpla. Ceea ce nu 
e neapărat un lucru rău pentru lume. 

— Nu-ţi plăcea de el? 

— Era în regulă. Dar era un ciudat. Nu mai există loc 
pentru oameni ca el. 

— Joe n-ar fi trebuit să meargă în Georgia, spuse Froelich. 


Reacher aprobă din cap. 

— Nu te contrazice nimeni în privinţa asta, zise el. Absolut 
deloc. Dar n-a fost vina nimănui, a fost doar vina lui. Ar fi 
trebuit să se gândească mai bine. 

— La fel şi tu. 

— Eu sunt foarte raţional. De exemplu, prin faptul că am 
intrat în Poliţia Militară, nu în Corpul de Infanterie Marină. 
Sau, de exemplu, prin faptul că nu mă simt obligat să 
proiectez o nouă bancnotă de o sută de dolari. Mă limitez la 
ceea ce mă pricep. 

— Şi crezi că te pricepi să-i elimini pe aceşti indivizi? 

— La fel cum un gunoier ştie să elimine gunoiul. Să fim 
serioşi, nu vorbim aici de fizică atomică. 

— Asta sună a aroganță. 

El negă din cap. 

— Ascultă, m-am săturat să mă tot justific. E ridicol. Îţi 
cunoşti vecinii? Îi cunoşti pe oamenii care locuiesc aici? 

— Nu, nu prea. 

EI şterse aburul de pe parbriz şi arătă afară, cu degetul. 

— Poate că unul dintre ei e o bătrână care tricotează 
pulovere. 'Te-ai duce la ea ca să-i spui: „Oh, Dumnezeule, ce 
e cu dumneata? Nu-mi vine să cred că ai curajul să ştii cum 
să tricotezi pulovere”. 

— Pui semnul egalităţii între lupta înarmată şi tricotatul 
puloverelor? 

— Spun că fiecare este bun la ceva. Iar eu la asta sunt 
bun. Poate că este singurul lucru la care sunt bun. Numă 
mândresc cu asta, dar nici nu mă ruşinez. Asta este. Nu am 
ce face. Sunt programat genetic să înving, asta e tot. De 
mai multe generaţii consecutive. 

— Joe a avut aceleaşi gene. 

— Nu, a avut aceiaşi părinţi. Este o diferenţă. 

— Sper ca încrederea ta în tine să fie justificată. 

— Este. În special acum, când este şi Neagley aici. Şi ea 
mă face să arăt ca Liberace. 

Froelich îşi îndepărtă privirea. Rămase tăcută. 


— Ce este? întrebă el. 

— E îndrăgostită de tine. 

— Prostii. 

Froelich îl privi în ochi. 

— De unde ştii? 

— N-a fost niciodată interesată. 

Froelich clătină din cap. 

— "Tocmai am vorbit cu ea despre asta, spuse Reacher. leri. 
Şi a spus că n-a fost niciodată interesată. Ea mi-a spus asta, 
cuvânt cu cuvânt. 

— Şi tu ai crezut-o? 

— Nu trebuia? 

Froelich nu spuse nimic. Reacher zâmbi, încet. 

— Zâmbeşti exact ca Joe, zise ea. Puțin timid, şi puţin într- 
o parte. Este zâmbetul cel mai incredibil de frumos pe care 
l-am văzut vreodată. 

— Încă mai simţi ceva pentru el, nu-i aşa? întrebă Reacher. 
Cu riscul de a fi ultimul care îşi dă seama de asta. Cu riscul 
de a spune ceea ce este evident. 

Froelich nu răspunse. Cobori din maşină şi începu să 
meargă. Reacher o urmă. Afară era frig şi umezeală. Aerul 
nopţii era încărcat. Simţea mirosul de râu şi de carburant 
de avion, de undeva. Ajunseră la casă. Froelich descuie. 
Intrară. 

Pe podea, în hol, era o coală de hârtie. 

DOISPREZECE. 

Era obişnuita foaie albă lucioasă, format letter8 aruncată 
pe jos, perfect aliniată cu dungile parchetului. Se afla în 
centrul geometric al holului, aproape de baza scărilor, exact 
în locul în care Reacher îşi lăsase sacul cu haine, cu două 
nopţi înainte. Era o declaraţie simplă, tipărită frumos, cu 
aceleaşi caractere Times New Roman, corp de literă 14, 
aldine. Declaraţia era formată din patru cuvinte, separate 
pe două rânduri, în centrul paginii: Se va întâmpla curând. 
Primele trei cuvinte formau singure primul rând. Curând 
era pe al doilea rând. Ca şi cum ar fi fost împărţite pentru 


obţinerea unui efect dramatic, ca şi cum ar fi fost o mică 
pauză între rânduri, o pauză de respiraţie sau un răpăit de 
tobe. Se va întâmpla... bam! curând. Reacher o privea fix. 
Efectul era hipnotic. Curând. Curând. 

— Să n-o atingi, spuse Froelich. 

— Nici n-aveam de gând, replică Reacher. 

Scoase capul afară şi privi cu atenţie strada. Toate 
maşinile din apropiere erau goale. Toate geamurile din 
apropiere erau închise şi acoperite cu draperii. Nu se vedea 
nici un pieton. Nimeni nu se plimba în întuneric. Cartierul 
era liniştit. Se întoarse înăuntru şi închise uşa încet şi cu 
atenţie, aşa încât să nu producă un curent de aer care să 
mişte hârtia. 

— Cum au intrat aici? întrebă Froelich. 

— Pe uşă, spuse Reacher. Probabil prin spate. 

Froelich îşi scoase revolverul SIG-Sauer din toc şi 
traversară împreună camera de zi, după care intrară în 
bucătărie. Uşa spre curtea din spate era închisă, dar nu era 
încuiată. Reacher o deschise puţin. Se uită afară şi nu văzu 
absolut nimic anormal. Deschise uşa complet, aşa încât 
lumina din interior să cadă pe suprafaţa exterioară. Se 
aplecă şi se uită la placa din jurul găurii cheii. 

— Urme, zise el. Foarte mici. Sunt destul de buni. 

— Sunt aici, în D. C., spuse ea. Chiar în clipa asta. Nu sunt 
în vreun bar din Midwest. 

Se uită prin bucătărie, în camera de zi. 

— Telefonul, zise Froelich. 

Era tras din poziţia lui pe o masă, lângă fotoliul de lângă 
cămin. 

— Au folosit telefonul meu, spuse ea. 

— Ca să mă sune pe mine, probabil. 

— Amprente? 

El negă din cap. 

— Mănuşi. 

— Au fost în casa mea, spuse Froelich. 


Se îndepărtă de uşa din spate şi se opri lângă bufet. Se 
uită în jos şi deschise un sertar. 

— Mi-au luat pistolul. Aveam aici un pistol de rezervă. 

— Ştiu, spuse Reacher. Un Beretta vechi. 

Froelich deschise sertarul de lângă. 

— Au dispărut şi încărcătoarele. Aveam muniţie aici. 

— Ştiu, repetă Reacher. Sub o mănuşă de bucătărie. 

— De unde ştii? 

— Am verificat, luni seara. 

— De ce? 

— Obişnuinţa. Nu o lua ca pe un afront. 

Froelich îl privi lung, apoi deschise dulapul suspendat, în 
care se afla ascunzătoarea de bani. O văzu verificând vasul 
de lut. Froelich nu spuse nimic, aşa că Reacher presupuse 
că banii erau încă acolo. Notă această observaţie în colţul 
profesional al minţii, ca o confirmare a unei convingeri mai 
vechi: Oamenilor nu le place să caute deasupra nivelului 
capului. 

Apoi, ea înlemni. Un gând nou. 

— E posibil să fie încă în casă, zise Froelich încet. 

Dar nu făcu nici o mişcare. Era primul semn de frică pe 
care îl vedea la ea. 

— Mă duc eu să verific, spuse Reacher. Doar dacă nu 
consideri că ar fi un răspuns nepotrivit la o provocare. 

Froelich îi întinse pistolul, fără să spună nimic. Reacher 
stinse lumina din bucătărie, aşa încât să nu fie prea vizibil 
din pivniţă, şi cobori încet. Ascultă cu atenţie, dincolo de 
scârţâiturile casei, de zumzetul şi picuratul instalaţiei de 
încălzire. Rămase nemişcat în întuneric şi aşteptă ca ochii 
să i se obişnuiască. Nu era nimeni acolo. Nu era nimeni nici 
la etaj. Nu se ascundea nimeni şi nu aştepta nimeni. 
Oamenii care se ascund şi aşteaptă emit vibrații specifice. 
Foşnete şi tremurături minuscule. Iar el nu simţea nimic. 
Casa era goală şi nederanjată, cu excepţia telefonului mutat 
de la locul lui, a pistolului Beretta lipsă şi a mesajului de pe 


podeaua holului. Se întoarse în bucătărie şi îi întinse 
revolverul, cu patul înainte. 

— E liber, zise el. 

— Ar fi bine să dau câteva telefoane, spuse ea. 

Agentul special Bannon apăru patruzeci de minute mai 
târziu, într-un Sedan al Biroului, cu trei membri ai echipei 
sale. Stuyvesant sosi cinci minute după ei, într-un Suburban 
al departamentului. 

Lăsară cele două vehicule parcate în paralel cu celelalte, 
pe stradă, cu luminile stroboscopice pornite. Casele 
învecinate erau împroşcate aleatoriu de fleşuri albastre, 
roşii sau albe. Stuyvesant rămase nemişcat în pragul uşii. 

— Parcă nu mai trebuia să primim nici un mesaj, spuse el. 

Bannon era în genunchi, uitându-se la foaia de hârtie. 

— E un mesaj generic, răspunse el. Noi am spus că nu vom 
primi nimic precis. Şi nu am primit. Cuvântul curând nu 
spune nimic referitor la timp sau loc. Este doar o provocare. 
Ca să fim impresionați de cât de deştepţi sunt ei. 

— Eu eram deja impresionat de deşteptăciunea lor, zise 
Stuyvesani. 

Bannon ridică privirea spre Froelich. 

— Cât timp ai fost plecată? 

— Toată ziua, răspunse ea. Am plecat amândoi la şase şi 
jumătate azi-dimineaţă, ca să ne întâlnim cu tine. 

— Amândoi? 

— Reacher stă aici, spuse ea. 

— Nu mai stă, zise Bannon. Şi nici tu nu vei mai sta aici. E 
prea periculos. Vă mutăm într-o locaţie sigură. 

Froelich nu comentă. 

— Sunt în D. C. Chiar în clipa asta, continuă Bannon. 
Probabil se regrupează undeva. Probabil au revenit din 
Dakota de Nord la câteva ore după voi. Ştiau unde locuieşti. 
Iar noi avem de lucru aici. Aceasta e, în acest moment, o 
scenă a crimei. 

— E casa mea! protestă Froelich. 


— E o scenă a crimei, repetă Bannon. Au fost aici. Va 
trebui să răscolim puţin. Ar fi mai bine să nu fii aici până 
punem totul la loc. 

Froelich nu zise nimic. 

— Nu te opune, spuse Stuyvesant. Vreau să fiţi protejaţi. 
Te vom muta într-un motel. Cu câţiva poliţişti la uşă, până se 
termină totul. 

— Şi pe Neagley la fel, zise Reacher. 

Froelich îi aruncă o privire. Stuyvesant aprobă din cap. 

— Fii liniştit. Am trimis deja pe cineva după ea. 

— Vecinii? întrebă Bannon. 

— Nu-i cunosc prea bine, răspunse Froelich. 

— S-ar putea să fi văzut ceva, spuse Bannon şi se uită la 
ceas. E posibil să nu se fi culcat încă. Cel puţin, aşa sper. De 
obicei, dacă scoli martorii din pat, sunt foarte irascibili. 

— Atunci, luaţi-vă ce vă trebuie de aici, strigă Stuyvesant. 
Plecăm chiar acum. 

Reacher se duse în camera de oaspeţi a lui Froelich şi avu 
sentimentul puternic că nu avea să se mai întoarcă 
niciodată acolo. Aşa că îşi luă lucrurile din baie şi sacul de 
gunoi cu hainele din Atlantic City, apoi toate costumele şi 
cămăşile lui Joe care erau încă curate. Băgă ciorapii şi 
chiloţii curaţi în buzunare. Luă toate hainele într-o mână şi 
cutia de carton a lui Joe sub celălalt braţ. Cobori scările, ieşi 
în aerul nopţii şi fu izbit de gândul că, pentru prima dată în 
ultimii cinci ani, pleca de undeva cu bagaje. Le puse în 
portbagajul Suburbanului, după care ocoli maşina şi se urcă 
în spate. Rămase pe loc, aşteptând-o pe Froelich. Aceasta 
ieşi din casă, ducând o valiză mică. Stuyvesant i-o luă din 
mână, o puse în maşină şi urcară amândoi pe scaunele din 
faţă. Maşina porni şi începu să ruleze pe şosea. Froelich nu 
se uită nici o clipă în spate. 

Merseră spre nord şi apoi cotiră spre vest, traversară 
toate punctele de atracţie turistică şi ieşiră prin cealaltă 
parte a oraşului. Opriră la un motel din Georgetown, aflat 
cam la zece intersecţii de strada lui Armstrong. În faţă era 


parcat un Crown Vic model vechi, iar lângă el, un Town Car 
nou, cu şoferul la volan. Crown Vicul era gol. Motelul era 
mic şi drăguţ, acoperit cu lemn negru. O firmă discretă. Era 
înconjurat de trei ambasade cu curţile îngrădite. 
Ambasadele aparţineau unor ţări noi, de care Reacher nu 
auzise, dar gardurile lor erau bune. Era o locaţie foarte 
bine protejată. O singură cale de acces şi un poliţist în hol, 
care urma să o apere. Un alt poliţist, pe coridor, era cireaşa 
de pe tort. 

Stuyvesant rezervase trei camere. Neagley sosise deja. O 
găsiră în hol. Îşi cumpăra un suc de la un automat şi discuta 
cu un individ solid, într-un costum negru ieftin şi cu pantofi 
de poliţist. Un membru al forţelor de ordine, fără îndoială. 
Şoferul automobilului Crown Vic. Probabil că bugetul lor 
pentru vehicule este mai mic decât cel al Serviciului Secret, 
îşi spuse Reacher. La fel ca şi alocaţia pentru haine. 

Stuyvesant se ocupă de acte, la recepţie, şi se întoarse cu 
trei carduri pentru uşi. Le întinse câte unul fiecăruia, într-o 
mică ceremonie stânjenitoare. Menţionă numerele celor 
trei camere. Erau consecutive. Apoi căută în buzunar şi 
scoase cheile Suburbanului. I le întinse lui Froelich. 

— Eu mă întorc cu şoferul care a adus-o pe Neagley, zise 
el. Vă aştept pe toţi, mâine dimineaţă, la birou, pentru 
şedinţa cu Bannon. 

Şi plecă. Neagley îşi luă cheia, sucul şi geanta pentru 
haine şi plecă să-şi caute camera. Froelich şi Reacher o 
urmară, fiecare cu câte un card de acces în mână. La 
capătul coridorului cu dormitoare era un alt poliţist. Stătea 
stângaci pe un scaun de restaurant. Îl înclinase spre spate, 
sprijinindu-l de perete, ca să fie mai comod. Reacher se 
strecură cu bagajul lui pe lângă poliţist şi se opri la uşa 
camerei. Froelich era deja cu două camere mai încolo, fără 
să se uite în direcţia lui. 

Reacher intră şi găsi o versiune compactă a ceea ce mai 
văzuse de o mie de ori înainte. Un pat, un scaun, o masă, un 
telefon normal, un televizor cu ecran mic şi atât. Dar restul 


era obişnuit. Draperii înflorate, deja trase. O cuvertură 
înflorată, scrobită până devenise practic rigidă. Diverse 
împletituri din bambus incolor pe pereţi. O reproducere 
ieftină deasupra patului, dorindu-se o schiţă arhitectonică 
colorată de mână a unui templu antic grecesc. Îşi aşeză 
bagajul şi îşi aranjă articolele de baie pe poliţa de deasupra 
chiuvetei. Se uită la ceas. Era trecut de miezul nopţii. Era 
deja Ziua Recunoştinţei. Îşi scoase sacoul lui Joe şi îl puse 
pe masă. Îşi slăbi nodul la cravată şi căscă. Se auzi un 
ciocănit la uşă. Deschise şi o văzu pe Froelich stând în prag. 

— Intră, spuse Reacher. 

— Numai pentru o clipă, zise ea. 

Reacher se retrase şi se aşeză pe marginea patului, ca să îi 
lase ei scaunul. Părul ei era ciufulit, ca şi cum tocmai îşi 
trecuse degetele prin el. Îi stătea bine. Părea mai tânără şi 
mai vulnerabilă, întrucâtva. 

— Nu mai simt nimic pentru el, spuse Froelich. 

— OK, zise Reacher. 

— Dar îmi dau seama că ai putea să crezi că nu e aşa. 

— OK, repetă el. 

— Aşa că sunt de părere că ar trebui să stăm separați în 
noaptea asta. N-aş vrea să-ţi faci probleme în legătură cu 
motivul pentru care m-aş afla aici. Dacă m-aş afla aici. 

— Cum vrei tu, spuse el. 

— Numai că semeni atât de mult cu el. E imposibil să nu- 
mi amintesc. Înţelegi asta, nu? Dar nu ai fost niciodată doar 
un înlocuitor. Vreau să ştii asta. 

— "Tot mai crezi că a fost ucis din cauza mea? 

Ea îşi îndepărtă privirea. 

— A fost ucis dintr-o anumită cauză. Era ceva din mintea 
lui, din trecutul lui. Ceva l-a făcut să creadă că poate 
învinge pe cineva pe care nu-l putea învinge. Ceva l-a făcut 
să creadă că nu va păţi nimic, atunci când a păţit ceva. Şi 
acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi cu tine. Eşti un prost, 
dacă nu înţelegi asta. 


Reacher aprobă din cap, fără să spună nimic. Ea se ridică 
şi trecu pe lângă el. Reacher îi simţi parfumul. 

— Sună-mă, dacă ai nevoie de mine, zise el. 

Froelich nu răspunse. Reacher nu se ridică. Jumătate de 
oră mai târziu, se auzi din nou un ciocănit la uşă şi el 
deschise, aşteptându-se să o vadă pe Froelich din nou. Dar 
era Neagley. Încă îmbrăcată complet, puţin obosită, dar 
calmă. 

— Eşti singur? întrebă ea. 

Reacher aprobă din cap. 

— Ea unde e? întrebă Neagley. 

— A plecat. 

— Din cauza problemelor de serviciu sau pentru că nu 
avea chef? 

— E confuză, spuse Reacher. Jumătate din timp ar vrea să 
fiu Joe, cealaltă jumătate ar vrea să mă condamne pe mine 
pentru moartea lui. 

— Încă îl iubeşte. 

— Evident. 

— La şase ani după ce relaţia lor s-a terminat. 

— E normal? 

Neagley ridică din umeri. 

— Pe mine mă întrebi? Presupun că unii oameni pot ţine 
aprinsă o torţă suficient de mult timp. Probabil că a fost un 
om de excepţie. 

— Nu l-am cunoscut prea bine. 

— Din cauza ta a murit? 

— Sigur că nu. Eram la un milion de kilometri depărtare. 
Nu mai vorbisem cu el de şapte ani. i-am spus asta. 

— Şi atunci, ea de ce crede asta? 

— Spune că a fost împins să fie nechibzuit de faptul că voia 
mereu să mă egaleze pe mine. 

— Şi aşa era? 

— Mă îndoiesc. 

— Ai spus că te-ai simţit vinovat, după aceea. Mi-ai spus şi 
mie asta, când urmăream acele casete de supraveghere. 


— Cred că am spus că m-am simţit furios, nu vinovat. 

— Furios, vinovat, totuna. De ce să fii furios, dacă n-a fost 
vina ta? 

— Acum spui şi tu că a fost vina mea? 

— Te întreb doar ce e cu vina asta? 

— Ela crescut cu o impresie greşită, spuse Reacher, după 
care tăcu şi se întoarse în cameră. 

Neagley îl urmă. El se aşeză pe pat, cu braţele întinse şi 
palmele atârnând peste margini. Ea se aşeză pe fotoliu, 
acolo unde stătuse Froelich. 

— Vorbeşte-mi despre această impresie greşită, zise ea. 

— Joe era solid, dar învăţa bine, spuse Reacher. La şcolile 
la care am fost, să înveţi bine era ca şi cum ţi-ai fi tatuat pe 
frunte: Trage-mi un şut în cur. lar el nu era chiar atât de 
dur, deşi era solid. Aşa că primea şuturi în cur, în mod 
regulat. 

— Şi? 

— Eu eram cu doi ani mai mic, dar eram solid şi dur, şi nu 
învăţam prea bine. Aşa că am început să am grijă de el. Din 
loialitate, cred, şi pentru că îmi plăcea să mă bat. Aveam 
cam şase ani. Mă descurcam peste tot. Am învăţat o 
mulţime de lucruri. Am învăţat că ceea ce conta era stilul. 
Arată că eşti hotărât, şi ceilalţi se vor retrage. Uneori nu o 
făceau. În primul an, mă băteau toţi cei de opt ani. Apoi, am 
început să mă pricep. Îi răneam rău. Eram nebun. Ajunsese 
un obicei. Când soseam într-un loc nou, tipii aflau destul de 
repede că, dacă se luau de Joe, psihopatul venea după ei. 

— Se pare că erai un băieţel adorabil. 

— Eram în armată. În orice alt loc, m-ar fi trimis la şcoala 
de corecție. 

— Vrei să spui că Joe ajunsese să se bazeze pe asta? 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Aşa a fost cam zece ani. Se mai întâmpla din când în 
când, şi din ce în ce mai puţin, pe măsură ce creşteam. Dar 
atunci când se întâmpla, era din ce în ce mai serios. Cred că 
el a interiorizat totul. Zece ani înseamnă foarte mult, atunci 


când creşti interiorizând totul. Cred că ajunsese să i se pară 
normal să ignore pericolul, pentru că psihopatul îi apăra 
întotdeauna spatele. Aşa că Froelich are dreptate, într-un 
fel. Joe era imprudent. Nu pentru că încerca să concureze, 
ci pentru că, în adâncul sufletului, avea senzaţia că îşi poate 
permite asta. Pentru că eu aveam întotdeauna grijă de el, la 
fel cum mama lui îi dădea de mâncare, la fel cum armata îi 
oferise întotdeauna un cămin. 

— Câţi ani avea când a murit? 

— Treizeci şi opt. 

— Asta înseamnă că trecuseră douăzeci de ani, Reacher. A 
avut douăzeci de ani ca să se adapteze. Cu toţii ne adaptăm. 

— Crezi? Uneori eu simt ca am tot şase ani. Ioată lumea se 
fereşte de psihopat. 

— De exemplu? 

— De exemplu, Froelich. 

— A spus ceva? 

— E evident că o deconcertez. 

— Serviciul Secret este o organizaţie civilă. În cel mai bun 
caz, paramilitară. E aproape la fel de rău ca în cazul civililor 
obişnuiţi. 

Reacher zâmbi, fără să spună nimic. 

— Şi atunci, care e verdictul? întrebă Neagley. Ai de gând 
ca de acum încolo să trăieşti cu ideea că ţi-ai ucis fratele? 

— Poate, puţin. Dar o să-mi treacă. 

Neagley încuviinţă din cap. 

— O să-ţi treacă. Aşa trebuie. N-a fost vina ta. Avea treizeci 
şi opt de ani. N-avea de ce să se aştepte c-o să apară fratele 
lui mai mic. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? 

— Despre ce? 

— Despre altceva spus de Froelich. 

— Se întreabă de ce n-o facem? 

— Eşti ageră, zise el. 

— Am simţit-o, spuse Neagley. Părea puţin îngrijorată. Şi 
puţin geloasă, chiar rece. Dar şi eu i-am cam tras-o cu 


chestia cu auditul. 

— Categoric. 

— Ştii că noi doi nici măcar nu ne-am atins vreodată? N- 
am avut nici un contact fizic, de nici un fel. Nu m-ai bătut 
niciodată pe spate, nu mi-ai strâns niciodată mâna. 

Reacher o privi şi se gândi la ultimii cincisprezece ani. 

— Nu? zise el. Şi asta e bine sau râu? 

— E bine. Dar nu mă întreba de ce. 

— OK, spuse Reacher. 

— Din motive personale. Nu mă întreba care sunt alea. 
Dar mie nu-mi place să fiu atinsă. lar tu nu m-ai atins 
niciodată. Întotdeauna mi-am imaginat că ai simţit că nu 
trebuie să o faci. Şi întotdeauna am apreciat asta. Este unul 
dintre motivele pentru care-mi place atât de mult de tine. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Chiar dacă ar fi trebuit să ajungi într-o şcoală de 
corecție, zise ea. 

— Probabil că şi tu ar fi trebuit să fii acolo, cu mine. 

— Am fi făcut o echipă bună, spuse Froelich. Facem o 
echipă bună. Ar trebui să mergi la Chicago, cu mine. 

— Eu sunt un hoinar, zise el. 

— OK, nu vreau să insist. Iar în legătură cu Froelich, 
priveşte partea bună a lucrurilor. Fii puţin mai îngăduitor 
cu ea. Probabil că o merită. E o femeie cumsecade. 
Distrează-te puţin. Vă potriviţi. 

— OK, zise el. Cred că da. 

Neagley se ridică şi căscă. 

— Eşti bine? întrebă el. 

Ea aprobă din cap. 

— Da. 

Apoi plasă un sărut pe vârful degetelor şi îl suflă spre el, 
de la şase paşi depărtare. leşi din cameră fără să mai spună 
altceva. 

Reacher era obosit, dar şi agitat, camera era rece, iar 
patul plin de cocoloaşe, aşa că nu reuşi să adoarmă. Îşi puse 
înapoi pantalonii şi cămaşa, se duse la dulap şi scoase cutia 


lui Joe. Nu se aştepta să găsească ceva interesant în ea. 
Ceva lucruri abandonate, şi atâta tot. Nimeni nu lasă lucruri 
importante în casa prietenei, atunci când ştie că o va părăsi. 

Puse cutia pe pat şi o deschise. Primul lucru pe care-l văzu 
fu o pereche de pantofi. Erau aranjaţi unul lângă celălalt, 
vârf la toc, pe laterale, la un capăt al cutiei. Erau pantofi 
negri, de ocazie, din piele bună, destul de solizi. Aveau 
cusături bune şi vârf întărit. Şireturi subţiri, în cinci găuri. 
Probabil de import. Dar nu italieneşti. Erau prea solizi. 
Poate englezeşti. Ca acea cravată de la forţele aeriene. 

Îi puse pe cuvertură. Puse tocurile la cincisprezece 
centimetri depărtare unul de celălalt, iar vârfurile chiar 
puţin mai depărtate. Tocul drept era mai uzat decât cel 
stâng. Pantofii erau destul de vechi, destul de uzaţi. Putea 
să vadă în ei forma piciorului lui Joe. Forma întregului lui 
corp, înălțându-se deasupra lor, ca şi cum ar fi stat acolo, 
purtându-i, invizibil. Erau ca o mască mortuară. 

În cutie mai erau trei cărţi, aşezate cu cotorul în sus. Una 
era Du cote de chez Swann, primul volum al operei R la 
recherche du temps perdu a lui Marcel Proust. Varianta 
franţuzească, cu o copertă austeră caracteristică. O răsfoi. 
Se descurca cu limba, dar înţelesul îl depăşea. A doua carte 
era un text de colegiu despre analiza statistică. Era greoaie 
şi densă. O răsfoi şi renunţă, atât din cauza limbii, cât şi a 
conţinutului. O puse peste Proust, pe pat. 

Luă a treia carte. O privi lung. O recunoştea. El i-o 
cumpărase lui Joe, cu mult timp în urmă, la aniversarea de 
treizeci de ani a acestuia. Era Crimă şi pedeapsă, a lui 
Dostoievski. În engleză, dar o cumpărase la Paris, într-un 
anticariat. Îşi amintea chiar şi cât costase, adică nu prea 
mult. Anticarul din Paris o exilase la secţiunea de limbi 
străine, dar nu era o primă ediţie, sau ceva de genul acesta. 
Era doar un volum care arăta bine, şi o poveste grozavă. 

O deschise la prima pagină. El scrisese acolo: Joe. Evită-le 
pe ambele, da? La mulţi ani. Jack. Folosise stiloul 
anticarului, iar cerneala se întinsese. Acum, se ştersese 


puţin. Apoi completase o etichetă pentru adresă, pentru că 
anticarul se oferise să o trimită el prin poştă. Adresa era 
Pentagonul, pe vremea aceea, pentru că Joe era încă la 
contrainformaţii militare, la treizeci de ani. Anticarul fusese 
foarte impresionat. Pentagon, Arlington, Virginia, SUA. 

Trecu de pagina de titlu, la primul paragraf: La începutul 
lui iulie, într-o perioadă neobişnuit de caldă, spre seară, un 
tânăr cobori în stradă din odaia pe care o închiriase. Apoi 
răsfoi mai departe, căutând scena crimei cu toporul, şi o 
pagină îndoită căzu din carte. Era acolo ca semn de carte, 
cam la jumătate, la capitolul în care Raskolnikov se ceartă 
cu Svidrigailov. 

Despături foaia. Era din dotarea standard a armatei. Îşi 
dădea seama după culoare şi textură. Crem mat, suprafaţă 
lucioasă. Era începutul unei scrisori, cu scrisul frumos şi 
familiar al lui Joe. Era datată la şase săptămâni după ziua 
lui de naştere. 

Dragă Jack, mulţumesc pentru carte. A ajuns, în cele din 
urmă. O voi păstra mereu, cu mare grijă. Poate chiar o s-o 
citesc. Dar nu prea curând, probabil, pentru că e o perioadă 
destul de încărcată, aici. Mă gândesc să schimb corabia şi 
să mă duc la Trezorerie. Cineva (şi ai recunoaşte numele) 
mi-a oferit un post şi. 

Asta era tot. Se termina brusc, la jumătatea paginii. O 
aşeză, despăturită, lângă pantofi. 

Puse toate cele trei cărţi înapoi în cutie. Se uită la pantofi 
şi la scrisoare, şi ascultă cu atenţie în interiorul propriului 
cap, aşa cum o balenă ascultă o altă balenă, aflată la mii de 
kilometri depărtare, în oceanul îngheţat. Dar nu auzi nimic. 
Nu era nimic acolo. Absolut nimic. Aşa că înghesui pantofii 
înapoi în cutie, împături scrisoarea şi o puse deasupra. 
Închise la loc cutia, o luă, traversă camera şi o puse pe 
capacul coşului de gunoi. Se întoarse la pat şi auzi un nou 
ciocănit la uşă. 

Era Froelich, îmbrăcată cu pantalonii şi sacoul de la 
costum. Nu avea cămaşă pe sub sacou. Probabil nu avea 


nimic pe dedesubt. Presupuse că se îmbrăcase repede, 
pentru că ştia că trebuia să treacă pe lângă polițistul de pe 
coridor. 

— Nu te-ai culcat încă? zise ea. 

— Intră, spuse Reacher. 

Froelich intră în cameră şi aşteptă ca el să închidă uşa. 

— Nu sunt supărată pe tine, zise ea. Nu tu ai provocat 
moartea lui Joe. Nu cred asta cu adevărat. Şi nu sunt 
furioasă pe Joe pentru că a fost ucis. Pur şi simplu s-a 
întâmplat. 

— Eşti totuşi furioasă pe cineva, spuse el. 

— Sunt furioasă pe el pentru că m-a părăsit. 

Reacher se întoarse şi se aşeză pe marginea patului. De 
data aceasta, ea se aşeză lângă el. 

— Am trecut peste acea perioadă. Complet. Te asigur de 
asta. Mi-a trecut de mult. Dar nu am uitat felul în care m-a 
părăsit. 

Reacher nu zise nimic. 

— Şi, prin urmare, sunt furioasă pe mine, spuse ea, încet. 
Pentru că i-am vrut răul. În adâncul sufletului, mi-am dorit 
tare mult să păţească ceva urât de tot. Şi uite că a păţit-o! 
Aşa că mă simt groaznic de vinovată. lar acum sunt 
îngrijorată că tu mă judeci. 

Reacher făcu o pauză scurtă. 

— Nu e nimic de judecat, spuse el. Şi nici nu aidecesăte 
simţi vinovată. Indiferent ce ţi-ai dorit, e de înţeles, şi nu a 
influenţat cu nimic ceea ce s-a întâmplat. Cum ar fi fost 
posibil? 

Ea rămase tăcută. 

— A făcut ceva ce îl depăşea, spuse Reacher. Asta e tot. A 
riscat şi a avut ghinion. Nu tu ai fost cauza. Şi nici eu. Pur şi 
simplu, s-a întâmplat. 

— Întâmplările au un anumit motiv. 

EI clătină din cap. 

— Ba nu, nu au, spuse. Chiar nu au. Pur şi simplu aşa se 
întâmplă câteodată. Nu a fost vina ta. Nu tu eşti 


responsabilă. 

— Crezi? 

— Nu tu eşti responsabilă, repetă el. Nimeni nu e. 
Singurul responsabil e tipul care a apăsat pe trăgaci. 

— Mi-am dorit să păţească ceva rău, zise ea din nou. Am 
nevoie ca tu să mă ierţi pentru asta. 

— Nu e nimic de iertat. 

— Trebuie să spui aceste cuvinte. 

— Nu pot, spuse Reacher. Şi n-am s-o fac. Nu ai nevoie de 
iertare. N-a fost vina ta. Nici a mea. Şi nici a lui Joe, de fapt. 
S-a întâmplat, şi-atât. Aşa cum se întâmplă toate. 

Ea rămase tăcută câteva clipe. Apoi aprobă din cap, foarte 
încet, şi se trase puţin mai aproape de el. 

— OK, zise ea. 

— Porţi ceva pe sub costumul ăsta? întrebă el. 

— Ştiai că aveam un pistol în bucătărie. 

— Da, ştiam. 

— De ce mi-ai percheziţionat casa? 

— Pentru că eu am acea genă pe care Joe nu o avea. Mie 
nu mi se întâmplă nimic. Eu nu am ghinioane. Ai o armă 
asupra ta acum? 

— Nu, nu am, spuse ea. 

Tăcură. 

— Şi nu am nimic sub costum, zise Froelich. 

— Trebuie să verific singur lucrurile de genul ăsta, spuse 
el. E o chestie care ţine de prudenţă. La mine, e ceva pur 
genetic, înţelegi? 

Îi descheie primul nasture de la sacou. Apoi pe al doilea. 
Îşi strecură mâna înăuntru. Pielea îi era caldă şi netedă. 

Primiră un apel de trezire de la recepţie, la şase 
dimineaţa. „Probabil că Stuyvesant a aranjat asta, aseară”, 
îşi spuse Reacher. „Ce bine ar fi fost dacă uita.” Froelich se 
mişcă, lângă el. Apoi deschise brusc ochii şi se ridică, trează 
de-a binelea. 

— Thanksgiving fericit, spuse el. 


— Sper să fie aşa, zise ea. Am un sentiment ciudat în 
legătură cu ziua de azi. Cred că este ziua în care vom 
câştiga sau vom pierde. 

— Îmi plac zilele de genul acesta. 

— Da? 

— Sigur, spuse Reacher. Înfrângerea iese din calcul, ceea 
ce înseamnă că e ziua în care vom câştiga. 

Froelich împinse cuvertura la o parte. Temperatura în 
cameră trecuse de la prea rece la prea cald. 

— Îmbracă-te sport, spuse ea. Costumele nu dau bine într- 
o zi de sărbătoare, într-o cantină. Îi spui tu lui Neagley? 

— Spune-i tu. O să treci pe lângă uşa ei. N-o să te muşte. 

— Sigur? 

— Da, zise el. 

Froelich îşi puse costumul şi ieşi. Reacher se duse la dulap 
şi scoase sacul cu hainele din Atlantic City. Le întinse pe pat 
şi încercă să îndrepte cutele. Apoi făcu un duş, fără să se 
bărbierească. Vrea să îmbrac o ţinută sport. O găsi pe 
Neagley aşteptând în hol. Purta nişte blugi, un tricou şi o 
jachetă uzată de piele. Era pregătită o masă stil bufet, cu 
cafea şi brioşe. Poliţiştii mâncaseră deja cea mai mare parte 
a lor. 

— V-aţi pupat şi v-aţi împăcat? întrebă Neagley. 

— Câte puţin din fiecare, cred, zise el. 

Luă o ceaşcă şi îşi puse cafea. Alese o brioşă. Apăru şi 
Froelich, proaspăt ieşită de sub duş şi purtând nişte blugi 
negri, un tricou negru şi o jachetă neagră din nailon. 
Mâncară şi băură ce mai lăsaseră poliţiştii, după care ieşiră 
cu toţii la Suburbanul lui Stuyvesant. Era dimineaţa de Ziua 
Recunoştinţei, ceva înainte de ora şapte, şi oraşul arăta ca 
şi cum ar fi fost complet evacuat în noaptea precedentă. 
Linişte şi frig, dar aerul era nemişcat şi blând. Soarele 
apăruse, iar cerul era de un albastru deschis. Clădirile din 
piatră păreau aurite. Drumurile erau complet goale. 
Ajunseră la birou imediat. Stuyvesant îi aştepta în sala de 
şedinţe. Varianta lui de îmbrăcăminte sport era o pereche 


de pantaloni gri largi şi un pulover roz, sub o jachetă de 
golf albastră. Reacher presupuse că pe toate etichetele 
scria Brook Brothers şi mai presupuse că doamna 
Stuyvesant mersese la spitalul din Baltimore, aşa cum făcea 
de obicei joia, chiar dacă era sărbătoare. Bannon stătea 
vizavi de Stuyvesant. Purta aceleaşi haine de tweed şi 
flanelă. Arăta ca un poliţist, indiferent ce zi era. Părea să nu 
aibă prea multe variante de ţinută în şifonier. 

— Să trecem la treabă, spuse Stuyvesant. Avem o agendă 
încărcată. 

— Primul punct, zise Bannon. FBl-ul solicită în mod oficial 
ca programul de azi să fie anulat. Ştim că asasinii sunt în 
oraş şi, în consecinţă, este normal să presupunem că va 
exista un atentat ostil iminent. 

— Anularea iese din discuţie, spuse Stuyvesant. Chiar dacă 
pare o chestie banală să oferi gratuit friptură de curcan la 
un adăpost pentru amărâţii fără casă, acest oraş este 
condus pe baza simbolurilor. Dacă Armstrong nu se 
prezintă, efectul politic va fi catastrofal. 

— OK. Atunci vom fi şi noi în teren, alături de voi, zise 
Bannon. Nu ca să vă controlăm. Vom sta deoparte, în tot 
ceea ce priveşte securitatea lui Armstrong. Dar dacă se 
întâmplă ceva, cu cât vom fi mai aproape, cu atât va fi mai 
bine. 

— Aveţi informaţii specifice în acest sens? întrebă Froelich. 

Bannon clătină din cap. 

— Nimic, spuse el. Doar instinctul. Dar vă sfătuiesc să îl 
luaţi foarte în serios. 

— Eu iau totul foarte în serios, zise Froelich. De fapt, voi 
schimba tot planul. Mut evenimentul în exterior. 

— În exterior? întrebă Bannon. Asta nu e şi mai rău? 

— Nu, spuse Froelich. Una peste alta, e chiar mai bine. În 
esenţă, e vorba de o cameră lungă şi joasă. Cu bucătăria în 
spate. Va fi o aglomeraţie foarte mare. Nu avem nici o şansă 
reală să folosim detectoare de metale la uşi. Este sfârşitul 
lui noiembrie şi toţi vor purta cinci straturi de haine şi 


Dumnezeu ştie ce obiecte metalice. Nu putem să-i 
percheziţionăm. Ar dura o eternitate şi cine ştie ce boli ar 
putea lua oamenii mei. Nu putem purta mănuşi când facem 
asta, pentru că ar fi jignitor. Aşa că trebuie să fim de acord 
că există şanse mari ca asasinii să se amestece în mulţime şi 
să se apropie, şi trebuie să acceptăm că nu există nici o 
modalitate reală ca să împiedicăm asta. 

— Şi de ce e mai bine afară? 

— Există o curte laterală. Vom pune mesele într-un şir 
lung, în unghiuri drepte faţă de pereţii clădirii. Vom primi 
vasele prin fereastra bucătăriei. În spatele mesei de servit 
va fi zidul curţii. Îi vom aşeza pe Armstrong, pe soţia lui şi 
patru agenţi în şir, în spatele mesei, cu spatele la zid. 
Invitaţii se vor apropia din stânga, pe rând, printr-un 
cordon format din mai mulţi agenţi. Vor primi mâncarea, 
vor intra şi se vor aşeza să mănânce. O să le placă mai mult 
şi celor de la televiziune. Lor le place întotdeauna mai mult 
afară. Şi va exista o mişcare ordonată. De la stânga la 
dreapta, de-a lungul mesei. Curcan de la Armstrong, 
garnitură de la doamna Armstrong. Înaintezi, te aşezi să 
mănânci. E uşor de imaginat totul. 

— Avantaje? întrebă Stuyvesant. 

— Multe, răspunse Froelich. Un mult mai bun control al 
mulţimii. Nimeni nu poate să scoată o armă înainte să 
ajungă la Armstrong, pentru că se va trece printr-un cordon 
de agenţi tot timpul, ca să ajungă chiar vizavi de el. În 
consecinţă, dacă vor aştepta să o facă în acel moment, 
Armstrong va avea patru agenţi chiar lângă el. 

— Dezavantaje? 

— Limitate. Vom fi înconjurați din trei părţi de ziduri. Dar 
curtea este deschisă în faţă. E un bloc cu cinci etaje chiar 
peste drum. Un depozit vechi. Ferestrele sunt bătute în 
scânduri, ceea ce reprezintă un avantaj uriaş. Dar va trebui 
să punem câte un agent pe fiecare acoperiş. Aşa că va 
trebui să nu ne uităm la cheltuieli. 

Stuyvesant aprobă din cap. 


— Putem face asta. Bun plan. 

— Vremea ne ajută, măcar de data asta, zise Froelich. 

— Este ăsta în esenţă un plan convenţional? întrebă 
Bannon. O gândire tipică pentru Serviciul Secret? 

— N-aş vrea să comentez acest aspect, spuse Froelich. 
Serviciul Secret nu-şi discută procedurile. 

— Colaborează cu mine, zise Bannon. Suntem cu toţii de 
aceeaşi parte a baricadei acum. 

— Poţi să-i spui, interveni Stuyvesant. Suntem deja băgaţi 
în rahat pân-la brâu. 

Froelich ridică din umeri. 

— OK, zise ea. Cred că putem să-l considerăm un plan 
convenţional. În astfel de locuri, opţiunile sunt destul de 
limitate. De ce întrebi? 

— Pentru că am lucrat mult la asta, răspunse Bannon. Am 
analizat serios situaţia. 

— Şi? întrebă Stuyvesant. 

— E vorba de patru aspecte specifice. În primul rând, totul 
a început cu şaptesprezece zile în urmă, corect? 

Stuyvesant încuviinţă din cap. 

— Cine are de suferit? întrebă Bannon. Asta e prima 
întrebare. În al doilea rând, gândiţi-vă la crimele 
demonstrative din Minnesota şi Colorado. Cum aţi fost 
anunţaţi? Asta e a doua întrebare. În al treilea rând, ce 
arme au fost folosite acolo? Şi, în al patrulea rând, cum a 
ajuns ultimul mesaj pe podeaua din holul domnişoarei 
Froelich? 

— Ce vrei să spui? 

— Spun că toate cele patru aspecte indică într-o singură 
direcţie. 

— În ce direcţie? 

— Care a fost scopul mesajelor? 

— Sunt ameninţări, zise Froelich. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva lui Armstrong, bineînţeles. 


— Oare? Unele v-au fost adresate vouă, altele i-au fost 
adresate lui. Dar el a văzut vreunul dintre ele? Măcar pe cel 
trimis direct pe adresa lui? Ştie ceva despre ele? 

— Nu spunem niciodată nimic celor pe care-i apărăm. Asta 
a fost politica noastră dintotdeauna. 

— Aşa că Armstrong n-are nici o grijă, nu-i aşa? Cine se 
agită? 

— Noi. 

— Prin urmare, mesajele îl au drept ţintă pe Armstrong 
sau Serviciul Secret al Statelor Unite? În adevăratul sens al 
cuvântului. 

Froelich nu spuse nimic. 

— OK, zise Bannon. Acum, gândiţi-vă la Minnesota şi 
Colorado. O demonstraţie dată naibii. Deloc uşor de pus în 
practică. Oricine ai fi, ca să împuşti pe cineva ai nevoie de 
curaj, talent, atenţie, inteligenţă şi pregătire. Nu e uşor. Nu 
e ceva ce ai putea face cu uşurinţă. Dar ei au făcut-o, 
pentru că au vrut să demonstreze ceva. De ce au făcut-o? 
Cum v-au anunţat? Cum v-au spus unde să vă uitaţi? 

— Nu au făcut asta. 

— Exact, zise Bannon. S-au străduit atât, au riscat atât de 
mult, după care s-au retras şi nu au făcut nimic. Doar au 
aşteptat. Bineînţeles, rapoartele CNII au fost completate de 
către departamentele locale de poliţie, computerele FBI au 
scanat CNII, aşa cum sunt programate să facă, au reperat 
cuvântul Armstrong, aşa cum trebuie să facă, iar noi v-am 
sunat să vă dăm veştile bune. 

— Şi? 

— Spuneţi-mi, câţi oameni obişnuiţi ar fi ştiut că se va 
întâmpla asta? Câţi oameni obişnuiţi ar fi stat fără să facă 
nimic, asumându-şi riscul ca mica lor demonstraţie să 
treacă neobservată o zi sau două, până când aveaţi să citiţi 
despre asta în ziare? 

— Ce vrei să spui? Cine sunt ei? 

— Ce arme au folosit? 

— Un H&K MP5SD6 şi un Vaime Mk2, spuse Reacher. 


— Nişte arme destul de rare, zise Bannon. Şi care nu pot fi 
obţinute legal, prin vânzare către public, deoarece au 
amortizor. Numai agenţiile guvernamentale pot să le 
cumpere. Şi numai o singură agenţie guvernamentală le 
cumpără pe amândouă. 

— Noi, spuse Stuyvesant, încet. 

— Da, voi, zise Bannon. Apoi, am căutat numele 
domnişoarei Froelich în cartea de telefon. Ştiţi ceva? Nu e 
acolo. Nu e listată. Şi, în mod clar, nu există nici o casetă de 
reclamă în care să scrie: „Sunt şef de echipă în Serviciul 
Secret şi locuiesc la această adresă”. Şi, atunci, cum au 
ştiut tipii ăştia unde să trimită ultimul mesaj? 

Se lăsă o tăcere lungă. 

— Mă cunosc, spuse Froelich încet. 

Bannon aprobă din cap. 

— Îmi pare rău, oameni buni, dar, din acest moment, FBI- 
ul caută oameni ai Serviciului Secret. Nu pe angajaţii 
actuali, pentru că angajaţii actuali ar fi ştiut de sosirea mai 
devreme a amenințării cu demonstraţia şi ar fi acţionat cu o 
zi mai devreme. Aşa că ne concentrăm asupra celor 
eliminaţi recent, care încă mai cunosc procedurile. Oameni 
care ştiau că nu îi veţi spune nimic lui Armstrong. Oameni 
care o cunosc pe domnişoara Froelich. Oameni care îl 
cunosc şi pe Nendick şi care ştiu unde să-l găsească. Poate 
oameni care au plecat în condiţii dubioase şi care au 
resentimente. Împotriva Serviciului Secret, nu împotriva lui 
Brook Armstrong. Pentru că teoria noastră este că 
Armstrong e doar un mijloc, nu scopul final. Vor lichida un 
vicepreşedinte doar ca să vă facă rău vouă, exact la fel cum 
i-au lichidat pe ceilalţi doi Armstrong. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

— Care ar putea fi motivul? întrebă Froelich. 

Bannon se strâmbă. 

— Foştii angajaţi înveninaţi sunt chiar ei nişte motive, în 
carne şi oase. Ştim cu toţii asta. Toţi am suferit din cauza 
asta. 


— Cum rămâne cu amprenta? întrebă Stuyvesant. Toţi 
oamenii noştri au amprentele la dosar. Aşa a fost mereu. 

— Noi credem că e vorba de doi indivizi. Presupunem că 
tipul cu amprenta este un asociat necunoscut al cuiva care 
a lucrat aici, şi care este tipul cu mănuşi de latex. Aşa că 
spunem ei, doar pentru că e mai simplu. Nu spunem că 
amândoi au lucrat aici. Nu sugerăm că e vorba de doi 
renegaţi. 

— Doar de unul. 

— Aceasta e teoria noastră, zise Bannon. Dar este util şi 
instructiv să spunem ei, deoarece sunt o echipă. Trebuie să- 
i privim ca pe o singură unitate. Pentru că fac schimb de 
informaţii între ei. În concluzie, ceea ce vreau să spun e că 
unul dintre ei a lucrat aici, dar amândoi vă cunosc 
secretele. 

— Totuşi, avem de-a face cu un departament foarte mare, 
spuse Stuyvesant. Se schimbă mulţi oameni. Unii pleacă. 
Alţii sunt concediaţi. Unii se pensionează. Altora li se cere 
să se pensioneze. 

— Verificăm acum, zise Bannon. Primim listele de personal 
direct de la Trezorerie. Pentru ultimii cinci ani. 

— Va fi o listă lungă. 

— Avem suficienţi oameni care să se ocupe de asta. Nimeni 
nu comentă. 

— Îmi pare rău, spuse Bannon. Nimănui nu-i place să audă 
că problema sa este aproape de casă. Dar este singura 
concluzie posibilă. Şi nu reprezintă o veste bună, pentru o 
zi ca asta. Indivizii ăştia sunt în oraş acum şi ştiu exact cum 
gândiţi şi ce faceţi. Aşa că, sfatul meu este să anulaţi. lar 
dacă n-o faceţi, sfatul meu este să aveţi foarte multă grijă. 

Stuyvesant aprobă din cap, în tăcere. 

— Aşa vom face, zise el. Poţi fi sigur de asta. 

— Oamenii mei vor fi pe poziţie cu două ore înainte, spuse 
Bannon. 

— Ai noştri, cu o oră înainte de ai voştri, replică Froelich. 

Bannon zâmbi, îşi împinse scaunul în spate şi se ridică. 


— Ne vedem acolo, spuse el. 

leşi din cameră şi închise uşa în urma lui, ferm, dar fără 
zgomot. 

Stuyvesant se uită la ceas. 

— Ei bine? 

Rămaseră tăcuţi o clipă, apoi merseră la recepţie şi îşi 
luară cafele. Se regrupară în camera de şedinţe, pe aceleaşi 
scaune, uitându-se fiecare la locul lăsat liber de Bannon, ca 
şi cum acesta ar fi fost încă acolo. 

— Ei bine? repetă Stuyvesant. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Presupun că era inevitabil, zise Stuyvesant. N-au cum 
să spună că tipul cu amprenta e de-al nostru, dar celălalt 
este sigur. Vor fi numai zâmbete în Hoover Building. Vor 
zâmbi cu gura până la urechi. Se vor strica de râs. 

— Dar asta înseamnă şi că nu au dreptate? întrebă 
Neagley. 

— Nu, zise Froelich. Tipii ăştia ştiu unde locuiesc. Aşa că 
sunt de părere că Bannon are dreptate. 

Stuyvesant tresări, ca şi cum arbitrul ar fi strigat prima 
lovitură. 

— Tu? o întrebă el pe Neagley. 

— Faptul că s-au gândit la ADN-ul de pe plicuri poate 
indica faptul că sunt persoane din interior, zise Neagley. 
Dar pe mine mă preocupă altceva. Dacă vă cunoşteau 
procedurile, nu au interpretat prea bine situaţia din 
Bismarck. Aţi spus că se aşteptau ca poliţiştii să se îndrepte 
spre carabina ascunsă şi ca Armstrong să meargă spre 
maşini, trecând astfel prin câmpul lor de foc. Dar asta nu s- 
a întâmplat. Armstrong a aşteptat pe teren şi maşinile au 
venit la el. 

Froelich clătină din cap. 

— Mă tem că interpretarea lor a fost corectă, zise ea. În 
mod normal, Armstrong s-ar fi aflat în mijlocul terenului, 
permiţând mulţimii să îl vadă. Chiar în centrul curţii. De 
obicei, nu-l punem să stea pe margine. A fost o schimbare 


de ultim minut, menită să-l ţină aproape de biserică. 
Datorată intervenţiei lui Reacher. Şi, în mod normal, n-aş fi 
permis niciodată unei limuzine cu tracţiune pe spate să 
intre pe peluză. E prea mare probabilitatea să se 
împotmolească şi să rămână acolo. Asta-i un concept 
fundamental. Dar eu ştiam că terenul era uscat şi tare. 
Practic, îngheţat. Aşa că am improvizat. Manevra l-ar fi luat 
pe nepregătite pe un om din interior, fiind total nepotrivită. 
Ar fi fost ultimul lucru la care se puteau aştepta. Probabil că 
au fost foarte surprinşi. 

Tăcere. 

— Atunci, teoria lui Bannon este perfect plauzibilă, spuse 
Neagley. Îmi pare foarte rău. 

Stuyvesant încuviinţă din cap, încet. A doua lovitură. 

— Reacher? zise el. 

— N-am ce cusur să-i găsesc. 

A treia lovitură. Capul lui Stuyvesant căzu, ca şi cum 
ultima lui speranţă dispăruse. 

— Dar eu nu cred în teoria asta, continuă Reacher. 

Capul lui Stuyvesant se ridică din nou. 

— Mă bucur că ei merg pe pista asta, zise Reacher. Pentru 
că merită să fie urmărită. Trebuie să eliminăm toate 
posibilităţile. Iar ei o vor urmări foarte serios. Dacă au 
dreptate, se vor ocupa ei de asta, în locul nostru, în mod 
sigur. Aşa că este o posibilitate mai puţin pentru care să ne 
facem griji. Dar eu sunt destul de sigur că îşi pierd timpul. 

— De ce? întrebă Froelich. 

— Pentru că sunt destul de sigur că niciunul dintre tipii 
ăştia nu a lucrat vreodată aici. 

— Şi atunci, cine sunt? 

— Cred că sunt amândoi din exterior. Cred că sunt cu între 
doi şi zece ani mai mari decât Armstrong, amândoi crescuţi 
şi educați în zone rurale izolate, unde şcolile erau bune, dar 
impozitele mici. 

— Ce? 


— Gândiţi-vă la tot ce ştim. Gândiţi-vă la tot ce am văzut. 
Şi apoi gândiţi-vă la toate amănuntele. Chiar şi la cel mai 
mic dintre ele. 

— Spune-ne, zise Froelich. 

Stuyvesant se uită din nou la ceas şi clătină din cap. 

— Nu acum, spuse el. Trebuie s-o luăm din loc. Dar eşti 
sigur? 

— Sunt amândoi din exterior, zise Reacher. Garantat. Scrie 
în Constituţie. 

TREISPREZECE. 

Fiecare oraş are un punct de cumpănă, în care partea 
bună a oraşului se termină, devenind partea rea. La fel se 
întâmplă şi în Washington D. C. Granița dintre „bine” şi 
„Tău” are forma unei bucle neregulate, care se deformează 
în afară din loc în loc pentru a cuprinde cvartale 
revendicate, pătrunzând brusc spre interior în alte zone, ca 
să se muleze pe contururile terenurilor uzurpate. În câteva 
locuri, zona este străpunsă de coridoare modernizate. În 
alte părţi, tranziţia se face treptat, pe parcursul a câteva 
sute de metri, pe străzi pe care poţi să cumperi treizeci de 
arome diferite de ceai la un capăt, iar la celălalt - cecuri la 
treizeci la sută din valoarea nominală. 

Adăpostul ales pentru apariţia lui Armstrong se afla la 
mijlocul unui astfel de tărâm al nimănui, la nord de Union 
Station. La est erau şine de tren şi triaje. La vest - o 
autostradă care cobora într-un pasaj subteran. De jur- 
împrejur, clădiri dărăpănate. Unele dintre ele abandonate, 
altele, nu. Adăpostul era exact aşa cum îl descrisese 
Froelich: o clădire lungă, joasă, cu un singur etaj, construită 
din cărămidă. Avea ferestre mari, cu rame de metal, 
spaţiate la distanţe egale pe ziduri. Lângă clădire era o 
curte, de două ori mai mare. Curtea era închisă pe trei 
laturi de ziduri înalte de cărămidă. Era imposibil să-ţi dai 
seama care fusese destinaţia iniţială a clădirii. Poate că 
fusese un grajd, pe vremea când mărfurile din Union 
Station erau aduse cu cai. Poate că mai târziu fusese 


renovată, i se puseseră ferestre noi şi fusese folosită ca 
depou de camioane, după dispariţia cailor. Poate că o vreme 
servise ca birou. Era însă imposibil să-ţi dai seama. 

Adăpostea cincizeci de persoane fără casă în fiecare 
noapte. Aceştia erau treziţi foarte devreme, li se servea 
micul dejun şi plecau din nou pe străzi. Apoi, cele cincizeci 
de paturi erau strânse, podeaua spălată, iar aerul 
dezinfectat. Erau aduse mese şi scaune de metal, în locurile 
în care se aflaseră paturile. Se serveau în fiecare zi masa de 
prânz şi cea de seară, iar apoi, la ora nouă seara, camera 
redevenea dormitor. 

Dar în acea zi lucrurile nu se desfăşurau ca de obicei. 
Thanksgiving Day era întotdeauna diferită, iar în acel an 
era mai mult decât de obicei. Apelul de trezire se dăduse 
ceva mai devreme şi micul dejun fusese servit mai rapid. 
Cei care dormiseră acolo fuseseră scoşi pe stradă cu 
jumătate de oră mai devreme ca de obicei, ceea ce era o 
lovitură dublă pentru ei, deoarece oraşul este extrem de 
pustiu de Thanksgiving Day, iar câştigurile din cerşit - 
nesemnificative. Podeaua a fost spălată cu mai multă atenţie 
decât se făcea de obicei şi în aer a fost împrăştiat mai mult 
dezinfectant. Mesele au fost poziţionate mai exact, scaunele 
aliniate mai precis, erau mai mulţi voluntari de faţă şi toţi 
purtau tricouri albe noi, cu numele sponsorului tipărit în 
roşu aprins. 

Primii agenţi ai Serviciului Secret care sosiră fură cei din 
echipa de stabilire a liniei de tragere. Aveau o hartă la 
scară mare a oraşului şi o lunetă telescopică, luată de la o 
carabină. Un agent parcurgea traseul exact pe care urma 
să meargă Armstrong. Se oprea după fiecare pas, se 
învârtea pe loc şi se uita prin lunetă, identificând fiecare 
fereastră şi acoperiş care intrau în raza lui vizuală. Pentru 
că, dacă el putea să vadă un acoperiş sau o fereastră, atunci 
şi un potenţial lunetist plasat pe acel acoperiş sau la acea 
fereastră putea să-l vadă pe el. Agentul cu harta identifica 


clădirea respectivă, verifica scara şi calcula distanţa. Marca 
cu negru tot ce era mai aproape de 200 de metri. 

Dar, peste toate, era o locaţie bună. Singurele poziţii 
disponibile pentru lunetişti erau pe acoperişurile 
depozitelor abandonate, de cinci etaje, aflate vizavi. Tipul 
cu harta termină cu o linie dreaptă de numai cinci cruci 
negre, şi nimic altceva. Scrise la baza hărţii: verificat cu 
luneta, la lumina zilei, 08:45, toate locaţiile suspecte 
înregistrate, semnă cu numele său şi adăugă data. Agentul 
cu luneta contrasemnă, iar harta fu împăturită şi pusă în 
partea din spate a unui Suburban al departamentului, ce 
aştepta sosirea lui Froelich. 

Lângă adăpost era un convoi de dube de poliţie, în care se 
aflau cinci unităţi canine separate. Una dintre ele verifică 
adăpostul. Alte două intrară în depozite. Ultimele două erau 
detectoare de explozibili şi verificară străzile din jur, în 
toate direcţiile, pe o rază de 400 de metri. Dincolo de 
această distanţă, labirintul de străzi oferea prea multe rute 
potenţiale de verificat şi, în consecinţă, prea multe în care 
bombele nu ar fi avut şanse realiste de succes. Imediat ce o 
clădire sau o stradă era declarată sigură, un poliţist de 
patrulă ocupa poziţia. Cerul era încă limpede şi soarele sus. 
Oferea o iluzie de căldură, ceea ce menținea bombănelile la 
un nivel scăzut. 

La nouă şi jumătate, adăpostul devenise epicentrul unei 
jumătăţi de kilometru pătrat de teritoriu sigur. Poliţiştii din 
D. C. Menţineau perimetrul, patrulând pe jos şi în maşini, 
iar în interiorul perimetrului mai erau încă vreo cincizeci, în 
poziţii aleatorii. Ei alcătuiau majoritatea populaţiei locale. 
Oraşul era încă pustiu. O parte dintre locatarii adăpostului 
se învârteau prin zonă. Nu aveau unde să se ducă, pentru a 
produce ceva, şi ştiau din experienţă că era mai bine să fie 
cât mai aproape de linia de servit. Politicienii nu se 
pricepeau să dozeze porţiile, iar acestea puteau să se 
micşoreze după primele treizeci de minute. 


Froelich sosi fix la ora zece, conducând un Suburban, 
însoţită de Reacher şi Neagley. Stuyvesant era imediat în 
spatele ei, într-un al doilea Suburban. În urma lui erau alte 
patru maşini, cu cinci dintre lunetiştii departamentului şi 
cincisprezece agenţi obişnuiţi. Froelich parcă pe trotuar, 
foarte aproape de zidul depozitului. În mod normal, ar fi 
blocat strada dincolo de intrarea în adăpost, dar nu voia ca 
privitorii să îşi dea seama din ce direcţie urma să vină 
Armstrong. Acesta trebuia să sosească dinspre sud, dar 
această informaţie şi zece minute în faţa unei hărţi ar fi 
putut să ajute la prezicerea traseului său, din Georgetown 
până acolo. 

Îşi strânse oamenii în curtea adăpostului şi trimise 
lunetiştii să asigure acoperişurile depozitelor. Aveau să stea 
acolo începând cu trei ore înainte de eveniment, dar asta 
era ceva normal. De obicei, ei erau primii care soseau şi 
ultimii care plecau. Stuyvesant îl trase pe Reacher deoparte 
şi îi ceru să urce cu lunetiştii. 

— Apoi vino să mă cauţi, spuse el. Vreau un raport direct 
asupra situaţiei. 

Reacher traversă strada cu un agent numit Crosetti şi 
trecură pe lângă un poliţist, intrând într-un hol umed, plin 
de gunoaie şi de excremente de şobolan. Nişte scări urcau 
printr-un spaţiu vertical central. Crosetti purta o vestă 
antiglonţ şi avea o carabină, într-o cutie tare. Dar era într-o 
formă fizică foarte bună. Ajunse cu jumătate de palier 
înaintea lui Reacher. 

Scările se terminau în interiorul unei cabine de pe 
acoperiş. O uşă de lemn se deschidea spre exterior. 
Acoperişul era plat şi asfaltat. Din loc în loc erau cadavre de 
porumbei, nişte luminatoare murdare, din sticlă cu sârmă, 
şi turele metalice mici, în capul ţevilor de ventilaţie. În jurul 
acoperişului era un zid mic, care avea în partea de sus 
pietre erodate. Crosetti se duse la marginea din stânga, 
apoi la cea din dreapta. Stabili contactul vizual cu colegii lui 


din ambele părţi. Apoi merse în partea din faţă, ca să 
verifice câmpul vizual. Reacher era deja acolo. 

Vizibilitatea era şi bună, şi rea. Bună în sens convenţional, 
pentru că soarele strălucea şi era vorba de cinci etaje, într- 
o zonă a oraşului cu clădiri mici. Rea, deoarece curtea 
adăpostului era exact sub ei. Era ca şi cum te-ai fi uitat în 
jos într-o cutie de pantofi, de la o distanţă de un metru pe 
verticală şi unul pe orizontală. Zidul din spate, unde avea să 
stea Armstrong, era exact în faţa lor. Era construit din 
cărămidă veche şi semăna cu zidul de execuţie al unei 
închisori străine. Pentru un lunetist, să-l împuşte pe 
vicepreşedinte era ceva mai simplu decât dacă ar fi avut de 
nimerit un peşte într-un butoi. 

— Ce distanţă e pân-acolo? întrebă Reacher. 

— Tu cât crezi? zise Crosetti. 

Reacher se lăsă în genunchi pe buza acoperişului şi se uită 
în jos. 

— Nouăzeci de metri? spuse el. 

Crosetti îşi deschise un buzunar al vestei şi scoase un 
detector de distanţă. 

— Laser, zise el. 

Îl porni şi îl fixă pe poziţie. 

— Nouăzeci şi doi până la zid, spuse el. Nouăzeci şi unu 
până la capul lui Armstrong. A fost o estimare destul de 
bună. 

— Vânt? 

— Curenţi termici ascendenți slabi, de la asfaltul de jos, 
zise Crosetti. Probabil că nimic altceva. Nu e mare lucru. 

— E ca şi cum ar sta exact lângă el, spuse Reacher. 

— Nu-ţi face griji, zise Crosetti. Atâta timp cât sunt eu aici, 
sus, nu mai poate fi nimeni altcineva. Asta e misiunea 
noastră azi. Suntem santinele, nu lunetişti. 

— Tu unde-o să stai? întrebă Reacher. 

Crosetti îşi cuprinse din priviri mica lui moşie şi arătă cu 
mâna. 


— Cred că acolo. Chiar în colţul îndepărtat. Voi sta paralel 
cu zidul din faţă. O mică întoarcere a capului la stânga şi 
văd curtea. O mică întoarcere la dreapta şi văd capul scării. 

— Bun plan, zise Reacher. Ai nevoie de ceva? 

Crosetti negă din cap. 

— OK, te las să-ţi vezi de treabă. Încearcă să nu adormi, 
da? 

Crosetti zâmbi. 

— Asta încerc întotdeauna. 

— Bine, spuse Reacher. Asta-mi place la o santinelă. 

Cobori cele cinci etaje pe întuneric şi ieşi în lumina 
soarelui. Merse pe stradă şi ridică privirea. Îl văzu pe 
Crosetti aşezându-se confortabil, în unghiul colţului. I se 
vedeau capul şi genunchii. La fel şi ţeava puştii. Se înălța 
spre cerul luminos, într-un unghi relaxat de patruzeci şi 
cinci de grade. Îi făcu semn cu mâna. Crosetti răspunse la 
fel. Continuă să meargă şi-l găsi pe Stuyvesant în curte. Era 
imposibil să nu îl observi, din cauza culorii puloverului şi a 
luminii zilei. 

— Sus totul este în regulă, spuse Reacher. O adevărată 
platformă de tir, dar, atâta timp cât e apărată de oamenii 
tăi, este sigură. 

Stuyvesant aprobă din cap şi se învârti pe loc, examinând 
înălțimile. Din curte se vedeau acoperişurile tuturor celor 
cinci depozite. Toate cinci erau ocupate de lunetişti. Cinci 
capete, cinci ţevi de armă. 

— Te caută Froelich, zise Stuyvesant. 

În apropiere, echipa de amenajare şi agenţii cărau mesele 
lungi la locurile stabilite. Ideea era să formeze o barieră cu 
ele. Capătul din dreapta avea să fie lipit de zidul 
adăpostului, iar capătul din stânga - la un metru de zidul 
opus al curţii. În spatele şirului de mese era lăsat un spaţiu 
de doi metri. Acolo urmau să stea Armstrong, soţia lui şi 
patru agenţi. Exact în spatele lor era zidul de execuţie. De 
aproape, nu arăta prea rău. Cărămizile vechi păreau 
încălzite de soare. O ambianţă rustică, prietenoasă chiar. Se 


întoarse cu spatele la mese şi ridică privirea spre 
acoperişurile depozitelor. Crosetti îi făcu din nou cu mâna. 
Sunt încă treaz, spunea semnul lui. 

— Reacher, strigă Froelich. 

Se răsuci pe loc şi o văzu apropiindu-se de el, dinspre 
adăpost. Avea în mână o mapă plină cu hârtii. Era energică, 
ocupată, la comandă, stăpână pe situaţie. Arăta superb. 
Hainele negre îi subliniau supleţea şi îi făceau ochii albaştri 
să strălucească. Zeci de agenţi şi de poliţişti se învârteau în 
jurul ei, fiecare fiind sub controlul ei personal. 

— Ne descurcăm bine aici, zise ea. Aşa că vreau să faci o 
plimbare. Să verifici împrejurimile. Neagley a pornit deja. 
Ştii ce să cauţi. 

— E un sentiment plăcut, nu-i aşa? întrebă el. 

— Care? 

— Să faci ceva aşa cum trebuie, zise Reacher. Să preiei 
conducerea. 

— Crezi că mă descurc? 

— Eşti cea mai bună, spuse el. Totul este copleşitor. 
Armstrong e un om norocos. 

— Sper, zise ea. 

— Poţi să fii sigură. 

Froelich zâmbi, iute şi sfios, după care plecă, căutând ceva 
în hârtii. Reacher se întoarse în cealaltă direcţie şi ieşi pe 
stradă. Coti la dreapta şi îşi planifică în cap un traseu care 
să-l menţină pe o rază de un cvartal şi jumătate. 

La colţ erau poliţişti şi începea deja să se formeze o 
mulţime de oameni zdrenţăroşi care aşteptau masa 
gratuită. Pe stradă, la cincizeci de metri de adăpost, două 
furgonete de televiziune îşi instalau echipamentele. Braţele 
hidraulice se desfăceau singure şi antenele de satelit se 
roteau. Tehnicienii desfăşurau cabluri şi îşi puneau 
camerele video pe umăr. Îl văzu pe Bannon, alături de şase 
bărbaţi şi o femeie, şi presupuse că aceea era echipa FBI- 
ului. Tocmai sosiseră. Bannon desfăcuse o hartă pe capota 
maşinii sale şi agenţii lui se strânseseră în jur, ca să se uite 


pe ea. Reacher îi făcu cu mâna lui Bannon, după care coti la 
stânga şi trecu pe lângă capătul unei alei care ducea în 
spatele depozitelor. Auzi un tren, undeva în faţa lui. La gura 
aleii se afla un poliţist, cu faţa spre exterior, în poziţie de 
repaus. O maşină de patrulă a poliţiei era parcată în 
apropiere. Un alt poliţist în ea. Poliţişti peste tot. Factura de 
ore suplimentare avea să fie ceva ce merita văzut. 

Din loc în loc erau magazine, dar acestea erau închise pe 
timpul sărbătorii. Unele dintre clădirile de la stradă erau 
biserici, şi ele închise. În apropiere de şinele de cale ferată 
erau nişte magazine cu piese auto, toate cu obloanele lăsate 
şi nemişcate. Mai era şi o casă de amanet, în faţa căreia 
stătea un bătrân, care spăla ferestrele, singurul care se 
mişca pe acea stradă. Magazinul lui era înalt şi îngust, şi 
era protejat, dincolo de geamuri, de nişte bariere din sârmă 
ghimpată. Vitrina era plină cu tot felul de articole. 

Ceasuri, haine, instrumente muzicale, aparate radio cu 
alarmă, pălării, casetofoane, casetofoane de maşină, 
binocluri, instalaţii electrice pentru pomul de Crăciun. Pe 
ferestre erau înscrisuri cu oferte de cumpărare pentru 
aproape orice articol produs vreodată. Omul ăsta ar fi oferit 
bani pentru orice, cu condiţia să nu crească din pământ şi 
să nu se mişte pe propriile picioare. Oferea şi servicii. 
Achita cecuri, evalua bijuterii, repara ceasuri. O tăviţă cu 
ceasuri era aşezată la vedere. Majoritatea vechi, demodate, 
cu geamuri bombate, cifre luminoase mari şi limbi 
sculptate. Reacher aruncă din nou o privire spre placa pe 
care scria: Ceasuri reparate. Apoi îl privi din nou pe bătrân. 
Era băgat până la coate în baloane de săpun. 

— Dumneavoastră reparaţi ceasuri? întrebă Reacher. 

— Ce aveţi? zise bătrânul. Avea accent. Rusesc, probabil. 

— O întrebare. 

— Credeam că aveţi vreun ceas de reparat. Asta a fost 
afacerea mea, la început. Înainte să apară astea cu cuarţ. 

— Ceasul meu e bun, spuse Reacher. Îmi pare rău. Îşi 
trase manşeta, ca să se uite la oră. Unsprezece şi un sfert. 


— Daţi-mi voie să îl văd, zise bătrânul. 

Reacher întinse mâna. 

— Bulova, spuse bătrânul. Produs al armatei americane, 
înainte de Războiul din Golf. Un ceas bun. L-aţi cumpărat de 
la un soldat? 

— Nu, eu am fost soldat. 

Bătrânul înclină din cap. 

— Şi eu. În Armata Roşie. Care era întrebarea? 

— Aţi auzit vreodată de squalenă? 

— E un lubrifiant. 

— Dumneavoastră îl folosiţi? 

— Din când în când. Nu prea mai repar ceasuri acum. De 
când au apărut cuarţurile. 

— De unde o luaţi? 

— Glumiţi? 

— Nu, zise Reacher. Pun o întrebare. 

— Vreţi să ştiţi de unde iau squalena? 

— Pentru asta există întrebările. Ca să afli informaţii. 

Bătrânul zâmbi. 

— O ţin asupra mea. 

— Unde? 

— Vă uitaţi la ea. 

— Da? 

Bătrânul aprobă din cap. 

— lar eu mă uit la a dumneavoastră. 

— La ce? 

— La rezerva dumneavoastră de squalenă. 

— Eu nu am squalenă, zise Reacher. Provine din ficatul de 
rechin. A trecut ceva timp de când am fost în preajma unui 
rechin ultima dată. 

Bătrânul clătină din cap. 

— Vedeţi dumneavoastră, sistemul sovietic a fost foarte 
des criticat şi, credeţi-mă, am fost întotdeauna fericit să 
spun adevărul despre el. Dar noi măcar aveam educaţie. În 
special în ştiinţele naturale. 


— C30H50, spuse Reacher. Este o hidrocarbură aciclică. 
Care, atunci când este hidrogenată, devine squalan. 

— Înţelegeţi ceva din toate astea? 

— Nu, zise Reacher. Nu prea, ce-i drept. 

— Squalena este un ulei, spuse bătrânul. Apare în mod 
natural numai în două locuri, în biosfera cunoscută. Unul 
dintre acestea este ficatul de rechin. Celălalt este produsul 
sebaceu al pielii de pe nasul omului. 

Reacher îşi atinse nasul. 

— Acelaşi produs? În ficatul rechinilor şi pe nasul 
oamenilor? 

Bătrânul aprobă din cap. 

— Structură moleculară identică. Aşa că, dacă am nevoie 
de squalenă ca să ung un ceas, o iau pe vârful degetului. 
Uite aşa. 

Îşi şterse mâna udă pe pantaloni, întinse un deget şi îl 
frecă pe locul în care nasul se unea cu faţa. Apoi ridică 
degetul, examinându-l. 

— Pune asta pe rotiţa unui mecanism şi e în regulă, zise el. 

— Înţeleg, spuse Reacher. 

— Vreţi să vindeţi acel Bulova? 

Reacher negă din cap. 

— Valoare sentimentală, zise el. 

— Din armată? spuse bătrânul. Sunteţi neculturnâi. 

Se întoarse cu spatele, văzându-şi de treabă, iar Reacher 
plecă. 

— Thanksgiving fericit, strigă el. Nu primi nici un răspuns. 
Se întâlni cu Neagley la un cvartal distanţă de adăpost. 
Venea din direcţie opusă. Se întoarse şi porni alături de el, 

păstrând distanţa ei obişnuită, faţă de umărul lui. 

— Frumoasă zi, spuse ea. Nu-i aşa? 

— Nu ştiu, zise el. 

— Tu cum ai face-o? 

— N-aş face-o, spuse el. Nu aici. Nu în Washington D. C. 
Aici este terenul lor. Aş aştepta o şansă mai bună, în altă 
parte. 


— Şi eu la fel. Dar au ratat în Bismarck. Wall Street, peste 
zece zile, nu le serveşte la nimic. Apoi vor intra mult în 
decembrie, urmează sărbătorile şi inaugurarea. Aşa că au 
cam rămas fără variante. Şi ştim că ei sunt acum în oraş. 

Reacher nu zise nimic. Trecură pe lângă Bannon. Acesta 
stătea în maşina lui. 

Ajunseră înapoi la adăpost la douăsprezece fix. Stuyvesant 
stătea lângă intrare. Le făcu un semn prudent de salut, cu 
capul. În curte, totul era pregătit. Mesele, aliniate şi 
acoperite cu feţe de masă albe, care atârnau până la podea, 
erau pline cu platouri pentru menţinerea caldă a mâncării. 
Polonicele şi lingurile cu coadă lungă erau aranjate frumos. 
Fereastra dinspre bucătărie se deschidea direct înspre 
spaţiul din spatele meselor. Holul adăpostului era şi el 
pregătit pentru masă. Barierele de lemn ale poliţiei erau 
aranjate aşa încât mulţimea să fie obligată să înainteze pe 
marginea stângă a curţii. Apoi urma o curbă la dreapta, 
prin faţa zonei de servit. O nouă curbă la dreapta, în lungul 
zidului adăpostului şi prin uşă, în interior. Froelich stabilea 
poziţia exactă pentru fiecare dintre agenţii obişnuiţi. Patru 
la intrarea în curte. Şase aliniaţi pe traseul spre zona de 
servit. Unul care să apere fiecare capăt al spaţiului de 
servit, dinspre exterior. Trei care să patruleze pe linia de 
ieşire. 

— OK, fiţi atenţi, strigă Froelich. Nu uitaţi, e foarte uşor să 
semeni puţin cu o persoană fără adăpost, dar este foarte 
greu să arăţi exact ca o persoană fără adăpost. Uitaţi-vă la 
picioarele lor. Pantofii sunt aşa cum trebuie? Uitaţi-vă la 
mâinile lor. Vrem să vedem mănuşi sau pământ impregnat. 
Uitaţi-vă la feţele lor. Trebuie să fie slabe. Obraji supţi. 
Vrem să vedem păr murdar. Păr care n-a mai fost spălat de 
o lună sau de un an. Vrem să vedem haine care au luat 
forma corpului. Întrebări? 

Nimeni nu zise nimic. 

— Dacă aveţi cea mai mică îndoială, mai întâi acţionaţi şi 
apoi gândiţi. 


Froelich strigă. 

— Eu voi servi în spatele meselor, cu familia Armstrong şi 
cu garda personală. Ne bazăm pe voi să nu ne trimiteţi pe 
nimeni care nu vă place, OK? 

Se uită la ceas. 

— Douăsprezece şi cinci, zise ea. Mai sunt cincizeci şi cinci 
de minute. 

Reacher se strecură prin capătul din stânga al meselor şi 
se opri în spaţiul pentru servit. În spatele lui era un zid. În 
dreapta lui altul. În stânga erau geamurile adăpostului. În 
faţă şi în dreapta era linia de apropiere. Fiecare individ 
avea să treacă pe lângă patru agenţi la intrarea în curte şi 
apoi pe lângă alţi şase. Zece perechi de ochi bănuitori, 
înainte să ajungă faţă în faţă cu Armstrong. În faţă şi spre 
stânga era linia de ieşire. Trei agenţi care conduceau 
oamenii în hol. Ridică privirea. Drept în faţă erau 
depozitele. Cinci santinele pe cinci acoperişuri. Crosetti îi 
făcu semn cu mâna. Îi răspunse la salut. 

— E în regulă? întrebă Froelich. 

Stătea în faţa lui, dincolo de masă. Reacher zâmbi. 

— Întuneric sau lumină? întrebă el. 

— Noi vom mânca mai târziu, zise ea. Vreau ca tu şi 
Neagley să staţi, de voie, prin curte. Aproape de linia de 
ieşire, ca să aveţi un câmp de vedere mai larg. 

— OK, spuse el. 

— "Tot mai eşti de părere că mă descurc bine? 

Reacher arătă spre stânga. 

— Nu-mi plac geamurile alea, spuse el. Să presupunem că 
intră cineva în rând, îşi ţine capul plecat, se comportă aşa 
cum trebuie, îşi ia mâncarea, intră, se aşează, apoi scoate o 
armă şi trage prin geam? 

Ea aprobă din cap. 

— M-am gândit deja la asta. O să aduc trei poliţişti de pe 
perimetru. Pun câte unul la fiecare geam, cu faţa spre 
încăpere. 


— Asta ar trebui să fie suficient, spuse Reacher. Bună 
treabă. 

— Şi vom purta veste, zise ea. 'Toţi cei din spaţiul de servit. 
Şi familia Armstrong. 

Froelich se uită din nou la ceas. 

— Patruzeci şi cinci de minute, spuse ea. Vino cu mine. 

leşiră din curte şi traversară spre locul în care-şi parcase 
ea Suburbanul. Stătea în umbra adâncă aruncată de zidul 
depozitului. Froelich descuie portbagajul şi îl deschise. 
Umbra şi geamul fumuriu făceau ca interiorul să fie 
întunecat. Portbagajul era plin de echipamente. Dar 
canapeaua din spate era liberă. 

— Am putea intra, spuse Reacher. Ştii, să ne prostim puţin. 

— Ba n-am putea. 

— Tu ziceai că e amuzant să te prosteşti la muncă. 

— Mă refeream la birou. 

— S-o iau ca pe o invitaţie? 

Froelich se opri. Se îndreptă puţin. Zâmbi. 

— OK, de ce nu? S-ar putea să-mi placă. 

Apoi, zâmbi şi mai larg. 

— OK, repetă Froelich. Imediat ce Armstrong e în 
siguranţă, mergem să o facem în biroul lui Stuyvesant. Ca 
să sărbătorim. 

Se aplecă, îşi luă vesta, se întinse şi îl sărută pe obraz. 
Apoi se retrase şi porni înapoi. Reacher închise portbagajul, 
iar Froelich îl încuie de la zece metri distanţă, folosind 
telecomanda. 

Când mai erau treizeci de minute, Froelich îşi puse vesta 
sub haină şi făcu o verificare radio. Îi spuse comandantului 
poliţiei că putea începe să dirijeze mulţimea spre intrare. 
Le spuse celor din media că puteau intra în curte să 
filmeze. Când mai erau cincisprezece minute, anunţă că 
familia Armstrong era pe drum. 

— Aduceţi mâncarea, strigă Froelich. 

Echipa din bucătărie intră în spaţiul de servit şi bucătarii 
le întinseră platourile cu mâncare, prin geamul bucătăriei. 


Reacher stătea sprijinit de zidul adăpostului, la capătul 
şirului de mese de servit, pe partea publicului. Îşi lipi 
spatele de cărămizi, între geamul bucătăriei şi prima 
fereastră a holului. Avea o vedere directă asupra întregului 
rând pentru masă. Dacă se întorcea pe jumătate la stânga, 
vedea rândul de apropiere. O jumătate la dreapta şi se uita 
în spaţiul de servit. Oamenii trebuiau să-l ocolească, cu 
farfuriile pline. Voia să vadă totul de aproape. Neagley 
stătea la doi metri depărtare, în mijlocul curţii, în unghiul 
format de barierele de lemn. Froelich se învârtea pe lângă 
ea, pentru a nu ştiu câta verificare de ultim moment. 

— Sosire iminentă, spuse ea în microfonul de la 
încheietură. Şoferii spun că sunt la două intersecţii 
distanţă. Cei de pe acoperiş, îi vedeţi? 

Ascultă în cască şi apoi repetă: 

— La două intersecţii distanţă. 

Echipa de la bucătărie termină de încărcat vasele cu 
mâncare caldă şi dispăru. Reacher nu putea să vadă 
coloana, din cauza zidurilor de cărămidă, dar o auzi. Mai 
multe motoare puternice, cauciucuri late, care se apropiau 
rapid şi încetiniră brusc. O maşină de patrulă a poliţiei 
metropolitane trase lângă intrare, apoi un Suburban şi o 
limuzină Cadillac, care opri exact în dreptul porţii. Un agent 
înaintă şi deschise portiera. Armstrong cobori şi se întoarse 
să îi ofere mâna soţiei sale. Cameramanii se îngrămădiră în 
faţă. Cei doi Armstrong se opriră o clipă, unul lângă celălalt, 
la uşa limuzinei, zâmbind spre camere. Doamna Armstrong 
era o femeie blondă şi înaltă, ale cărei gene veniseră tocmai 
din Scandinavia, cu câteva sute de ani în urmă. Asta era 
evident. Purta blugi şi o jachetă cu puf de gâscă, cu o 
mărime mai mare, pentru a permite purtarea vestei 
antiglonţ. Părul ei era întins pe spate, înconjurându-i faţa. 
Părea stânjenită în blugi, ca şi cum nu era obişnuită să 
poarte aşa ceva. 

Armstrong era şi el în blugi, dar ai lui erau uzaţi, ca şi cum 
ar fi stat tot timpul în ei. Avea o jachetă roşie, încheiată la 


nasturi. Era puţin prea mică pentru a ascunde forma vestei 
de un ochi experimentat. Avea capul descoperit, dar părul îi 
era pieptănat. Garda lui personală îi încercui şi îi conduse în 
curte. Camerele lărgiră imaginea, la trecerea lor. Agenţii 
personali erau îmbrăcaţi ca Froelich. Blugi negri, jachete 
negre de nailon, încheiate peste veste. Doi dintre ei purtau 
ochelari de soare. Unul purta o şapcă neagră de baseball. 
Toţi aveau căşti şi nişte umflături la centură, care lăsau să 
se bănuiască armele. 

Froelich îi conduse în spaţiul lăsat liber, în spatele meselor 
de servit. Câte un agent se aşeză la fiecare capăt, stând cu 
braţele încrucişate, cu singurul rol de a supraveghea 
mulţimea. Al treilea agent, Froelich şi familia Armstrong 
ocupară partea din mijloc, ca să se ocupe de servit. Se 
îngrămădiră o clipă şi apoi se aranjară, al treilea agent la 
stânga, urmat de Armstrong, Froelich şi soţia lui 
Armstrong, la dreapta. Armstrong luă un polonic într-o 
mână şi o lingură în cealaltă. Se asigură că toate camerele 
video erau îndreptate spre el şi ridică ustensilele mult în 
aer, ca pe nişte arme. 

— Un Thanksgiving fericit tuturor! strigă el. 

Mulțimea începu să intre încet pe poartă. Formau o gloată 
supusă. Se mişcau letargic şi nu vorbeau mult. Fără discuţii 
agitate, fără murmure. Nu semăna deloc cu holul hotelului, 
la recepţia donatorilor. Majoritatea erau îmbrăcaţi în mai 
multe straturi de haine groase. Unii erau legaţi la brâu cu 
sfori. Aveau pălării, mănuşi fără degete şi feţe posomorâte. 
Fiecare trebuia să meargă în zigzag, printre cei şase agenţi 
de verificare. Primul vagabond trecu pe lângă ultimul 
agent, luă o farfurie de plastic de la primul care servea şi 
avu parte de întreaga splendoare a zâmbetului lui 
Armstrong. Acesta îi puse pe farfurie un picior de curcan. 
Tipul înaintă şi Froelich îi puse legume. Soţia lui Armstrong 
adăugă garnitura. Apoi omul trecu pe lângă Reacher şi 
intră în adăpost, la mese. Mâncarea mirosea bine, dar tipul, 
dimpotrivă, urât. 


Continuară în felul acesta timp de cinci minute. De fiecare 
dată când un vas cu mâncare era golit, unul nou sosea prin 
geamul de la bucătărie. Armstrong zâmbea ca şi cum i-ar fi 
făcut o reală plăcere. Şirul de oameni fără adăpost trecea 
prin faţa lui. Camerele video înregistrau. Singurele sunete 
erau clinchetul ustensilelor metalice în vasele de servit şi 
banalităţile repetate de cei ce serveau: Poftă bună! 
Thanksgiving fericit! Mulţumesc că aţi venit! 

Reacher îi aruncă o privire lui Neagley. Ea ridică din 
sprâncene. Reacher se uită în sus, la acoperişurile 
depozitelor. O privi pe Froelich, ocupată cu polonicul ei, 
apoi la cei de la televiziune. Era clar că se plictisiseră. 
Înregistrau o oră întreagă şi ştiau că aceasta avea să fie 
editată aşa încât să iasă o ştire de maxim opt secunde, 
însoţită de un comentariu stereotipic. Vicepreşedintele ales 
Armstrong a servit tradiționalul curcan de Thanksgiving la 
un adăpost pentru cei fără casă, în Washington D. C. 
Transmis la ştirile din pauza meciului de fotbal. 

Când se întâmplă, la coadă mai erau vreo treizeci de 
oameni. 

Reacher simţi un impact sec şi înfundat în apropiere şi 
ceva îl ciupi de obrazul drept. Cu colţul ochiului văzu un 
norişor de praf ridicându-se în jurul unei crestături mici în 
suprafaţa zidului din spate. Nici un sunet. Absolut nici un 
sunet. O fracțiune de secundă mai târziu, creierul îi 
transmise: Glonţ. 

Amortizor. Se uită la coadă. Nimeni nu se mişca. Ridică 
repede capul în sus şi spre stânga. Acoperişul. Crosetti nu 
era acolo. Crosetti era acolo. Era la şase metri de poziţia lui. 
E] trăgea. Nu era Crosetiti. 

Apoi încercă să sfideze timpul şi să se mişte mai repede 
decât îi permitea ritmul îngrozitor de lent al panicii. Se 
propti în perete, îşi umplu plămânii cu aer şi se întoarse 
spre Froelich, la fel de încet ca un om care aleargă printr-o 
piscină. Gura lui se deschise, încercând să lase să iasă nişte 


cuvinte disperate ce se formau în gâtul lui. Dar ea i-o luase 
mult înainte şi ţipa: 

— Armăăă! 

Froelich se rotea, într-o mişcare lentă. Polonicul ei se 
întorcea în aer, deasupra mesei, sclipind în soare şi 
împroşcând mâncare. Froelich era în stânga lui Armstrong. 
Se aruncă într-o parte spre el. Braţul ei stâng ţâşnea în sus 
ca să îl protejeze. Sărise ca un jucător de baschet care 
încerca să marcheze printr-un „cârlig”. Se învârti în zbor. 
Ajunse cu mâna dreaptă pe umărul lui, folosindu-l ca pivot, 
şi consumă inerția mâinii stângi ca să se întoarcă cu faţa 
spre el. Îşi trase genunchii în sus şi ateriză exact pe partea 
superioară a pieptului lui. Armstrong icni, pierzându-şi 
răsuflarea, picioarele îi cedară şi începu să cadă pe spate, 
când un al doilea glonţ o lovi pe Froelich în gât. Nu se 
auzea nimic. Absolut nici un sunet. Doar un evantai de 
sânge, viu colorat în lumina soarelui, fin ca o burniţă de 
toamnă. 

Pluti în aer, ca un nor conic lung, ca un abur, roz şi 
sclipitor. Se întinse până la o dimensiune punctiformă în 
timpul căderii. Polonicul ei trecu prin acel abur, 
rostogolindu-se, şi îi strică forma. Se lungi într-o curbă 
lungă şi graţioasă. Froelich se prăbuşi, iar sângele ei 
rămase în urmă, ca un semn de întrebare. Reacher întoarse 
capul, ca şi cum ar fi fost strâns de o greutate enormă, şi 
văzu forma unui umăr, departe, pe acoperiş, retrăgându-se 
din câmpul lui vizual. Se întoarse infinit de încet spre curte 
şi văzu săgeata umedă şi roz a sângelui lui Froelich arătând 
spre un loc ce nu mai era vizibil acum, în spatele meselor. 

În clipa aceea, timpul reîncepu să curgă normal şi o sută 
de lucruri se întâmplară deodată, toate la viteză mare, toate 
cu un zgomot asurzitor. Agenţii o prinseră pe soţia lui 
Armstrong şi o traseră la pământ. Femeia urla disperată. 
Agenţii îşi scoaseră armele şi începură să tragă spre 
acoperişul depozitului. Mulțimea ţipa din toate puterile. 
Oamenii se călcau în picioare. Alergau în toate părţile, în 


pocnetele repetate ale revolverelor puternice. Reacher se 
prinse de mesele de servit şi le aruncă în spatele lui, 
croindu-şi drum spre Froelich. Agenţii îl trăgeau pe 
Armstrong de sub ea. Motoarele maşinilor erau ambalate. 
Cauciucurile scârţâiau. Armele trăgeau. Aerul era plin de 
fum. Sirenele urlau. Armstrong dispăru de pe podea şi 
Reacher căzu cu genunchii într-un lac de sânge, lângă 
Froelich, şi îi luă capul în braţe. Toată supleţea ei dispăruse. 
Era moale şi nemişcată, ca şi cum hainele ei ar fi fost goale. 
Dar ochii îi erau larg deschişi. Se mişcau încet dintr-o parte 
în cealaltă, căutând în jur, ca şi cum voia să afle ceva. 

— Ele teafăr? şopti ea. 

Avea o voce foarte slabă, dar alertă. 

— E în siguranţă, spuse Reacher. 

Îşi trecu o mână sub gâtul ei. Simţi firul căştii. Simţi sânge. 
Era scăldată în el. Sângele pulsa în afară. Mai mult de atăt. 
Ţâşnea un jet cald şi puternic, pompat de toată tensiunea ei 
arterială. leşea afară în forţă, bolborosind, printre degetele 
lui strânse, ca un robinet de baie puternic, care era dat tare 
şi apoi încet, tare şi încet. Reacher îi înălţă capul şi îl lăsă pe 
spate puţin. Văzu o gaură de ieşire zdrenţuită, în partea din 
dreapta-faţă a gâtului. De acolo ieşea sângele. 

Ca un râu. Ca un puhoi. Era sânge arterial, care se 
scurgea din trupul ei. 

— Sanitari, strigă. 

Nu îl auzi nimeni. Vocea lui nu ajunse prea departe. 
Zgomotul era prea mare. Agenţii din jurul lui trăgeau spre 
acoperişul depozitului. Se auzeau păcăniturile continue ale 
armelor. Tuburile cartuşelor trase săreau şi îl loveau în 
spate, ricoşau şi se înfigeau în pământ, cu nişte sunete 
metalice slabe, pe care le putea auzi însă destul de bine. 

— Spune-mi că n-a fost unul dintre noi, şopti Froelich. 

— Nu a fost unul dintre voi, zise el. 

Bărbia lui Froelich căzu spre piept. Sângele învolburat 
răbufnea printre pliurile pielii ei. Curgea în jos şi îi uda 
bluza. Se strângea pe pământ într-o băltoacă şi se strecura 


printre crăpăturile din asfalt. Reacher îşi apăsă mâna tare 
pe ceafa ei. Era alunecoasă. Apăsă mai tare. Fluxul de 
sânge îi slăbi strânsoarea, ca şi cum i-ar fi respins mâna, 
care îi aluneca şi plutea în acel şuvoi. 

— Sanitari, strigă din nou, mai tare. 

Dar ştia că era inutil. Froelich cântărea în jur de cincizeci 
şi cinci de kilograme, ceea ce însemna că avea cam patru 
litri şi jumătate de sânge. Cea mai mare parte din acea 
cantitate cursese deja. El stătea în genunchi în acel sânge. 
Inima ei îşi făcea datoria, bătând cu vitejie, pompând 
sângele preţios afară din corp, direct pe betonul din jurul 
picioarelor lui. 

— Sanitari, strigă din nou Reacher. 

Nu veni nimeni. 

Froelich îl privi drept în ochi. 

— Îţi aminteşti? şopti ea. 

EI se aplecă mai aproape. 

— Cum ne-am cunoscut? şopti ea. 

— Îmi amintesc. 

Froelich zâmbi slab, ca şi cum răspunsul lui ar fi mulţumit- 
o complet. Era foarte palidă. Peste tot în jur era sânge. O 
băltoacă mare, care se tot lărgea. Cald şi lipicios. Acum 
bolborosea şi făcea spume pe gâtul ei. Arterele ei erau 
goale şi se umpleau cu aer. Ochii i se rotiră în cap şi se 
opriră din nou pe faţa lui. Buzele îi erau albe ca varul. 
Deveneau albăstrii. Se mişcară fără nici un sunet, repetând 
ultimele ei cuvinte. 

— Te iubesc, Joe, şopti ea. Şi zâmbi, împăcată. 

— Şi eu te iubesc, spuse el. 

O ţinu la piept mult timp, până ce tot sângele i se scurse şi 
Froelich muri în braţele lui, cam în acelaşi moment în care 
Stuyvesant dădu ordinul de încetare a focului. Brusc, se 
lăsă o tăcere totală. În aer pluteau mirosul puternic de 
aramă al sângelui fierbinte şi duhoarea acidă, rece a 
fumului de armă. Reacher ridică privirea, se uită în spate şi 
văzu cum un cameraman încerca să ajungă la el, cu camera 


aplecată în jos, ca un tun. O văzu pe Neagley tăindu-i calea 
şi pe cameraman împingând-o. Neagley păru să nu mişte 
nici un muşchi, dar cameramanul căzu, brusc. O văzu pe 
Neagley prinzând camera şi aruncând-o peste zidul de 
execuţie. Auzi camera căzând şi zdrobindu-se de pământ. 
Auzi sirena unei ambulanţe pornind, în depărtare. Apoi o 
alta. Auzi maşini de poliţie. Paşi alergând. Văzu pantalonii 
cenuşii fără o cută ai lui Stuyvesant exact în faţa lui. Stătea 
în sângele lui Froelich. 

Stuyvesant nu făcu nimic. Rămase acolo, pe loc, un timp 
foarte lung, până auziră cu toţii ambulanţa în curte. Atunci, 
Stuyvesant se aplecă şi încercă să îl tragă pe Reacher la o 
parte. Reacher aşteptă până ce infirmierii se apropiară 
foarte mult. Apoi întinse cu grijă capul lui Froelich pe asfalt. 
Se ridică, palid, cu dureri, dezechilibrându-se. Stuyvesant îl 
prinse de cot şi îl conduse într-o parte. 

— Nici măcar nu-i ştiam numele, zise Reacher. 

— Mary Ellen, spuse Stuyvesant. 

Infirmierii se agitară câteva clipe. Apoi rămaseră tăcuţi, 
renunţară şi o acoperiră cu un cearşaf. O lăsară acolo, 
pentru medicii legişti şi anchetatorii de la locul crimei. 
Reacher înaintă, împleticindu-se, şi se aşeză din nou, cu 
spatele lipit de perete, cu mâinile pe genunchi, cu capul în 
palme. Hainele lui erau îmbibate de sânge. Neagley se 
aşeză lângă el, la câţiva centimetri distanţă. Stuyvesant se 
lăsă pe vine, în faţa lor. 

— Ce se întâmplă? întrebă Reacher. 

— Au început să închidă oraşul, spuse Stuyvesant. 
Drumuri, poduri, aeroporturi. Bannon se ocupă de asta. Şi- 
a trimis toţi oamenii, poliţiştii metropolitani, poliţiştii din 
Virginia, poliţiştii statali. Plus o parte din oamenii noştri. O 
să-i prindem. 

— Vor folosi calea ferată, zise Reacher. Suntem chiar lângă 
Union Station. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Este verificat fiecare tren, spuse el. O să-i prindem. 


— Armstrong este bine? 

— Nici măcar o rană. Froelich şi-a făcut datoria. 

Urmă o tăcere lungă. Reacher ridică privirea. 

— Ce s-a întâmplat pe acoperiş? întrebă el. Unde era 
Crosetti? 

Stuyvesant îşi îndepărtă privirea. 

— Crosetti a fost păcălit, spuse el. Este în casa scărilor. 
Mort. Împuşcat în cap. Probabil cu aceeaşi carabină cu 
amortizor. 

O altă tăcere lungă. 

— De unde era Crosetti? întrebă Reacher. 

— Cred că din New York, răspunse Stuyvesant. Poate din 
Jersey. De undeva de pe-acolo. 

— Nu e bine. Froelich de unde era? 

— Din Wyoming. 

Reacher aprobă din cap. 

— Asta va merge. Unde e Armstrong acum? 

— Nu pot să-ţi spun asta, zise Stuyvesant. Procedura. 

Reacher îşi ridică mâna şi-şi privi palma. Era mânjită de 
sânge. Toate liniile şi cicatricele erau marcate cu roşu. 

— Spune-mi, repetă el. Sau îţi frâng gâtul. 

Stuyvesanit nu zise nimic. 

— Unde este? întrebă din nou Reacher. 

— La Casa Albă, spuse Stuyvesant. Într-o cameră sigură. 
Aşa este procedura. 

— Trebuie să vorbesc cu el. 

— Acum? 

— Chiar acum. 

— Nu se poate. 

Reacher îşi îndepărtă privirea, dincolo de mesele căzute. 

— Ba da. 

— Nu te pot lăsa să faci asta. 

— Atunci, încearcă să mă opreşti. 

Stuyvesant rămase tăcut pentru un moment lung. 

— Lasă-mă să-l sun eu, mai întâi, zise el. 

Se ridică stângaci şi se îndepărtă. 


— Eşti bine? întrebă Neagley. 

— Se întâmplă exact ca în cazul lui Joe, spuse Reacher. Ca 
în cazul lui Molly Beth Gordon. 

— N-aveai ce să faci. 

— Ai văzut cum s-a întâmplat? 

Neagley aprobă din cap. 

— A încasat glonţul în locul lui, zise Reacher. Mi-a spus că 
era doar o figură de stil. 

— Instinctul, spuse Neagley. Şi a avut ghinion. Cred că a 
trecut cu doar un centimetru pe lângă vestă. Glonţ 
subsonic, ar fi ricoşat imediat. 

— L-ai văzut pe lunetist? 

Neagley negă din cap. 

— Eram cu faţa în cealaltă direcţie. Tu? 

— Foarte puţin, spuse Reacher. Un bărbat. 

— Ce tâmpenie! zise Neagley. 

Reacher aprobă din cap şi îşi şterse palmele pe pantaloni. 
Apoi îşi trecu mâinile prin păr. 

— Dacă aş lucra în asigurări, nu l-aş accepta drept client 
pe niciunul dintre vechii prieteni ai lui Joe. Le-aş spune să 
se sinucidă şi să îi scape pe ticăloşi de osteneală. 

— Şi acum? 

El ridică din umeri. 

— Ar trebui să te duci acasă, în Chicago. 

— Şi tu? 

— Eu mai rămân pe-aici. 

— De ce? 

— Ştii de ce. 

— O să-i prindă FBl-ul. 

— Nu şi dacă ajung eu primul la ei, spuse Reacher. 

— Eşti hotărât? 

— Am ţinut-o în braţe, în timp ce sângera de moarte. N-am 
de gând să plec, pur şi simplu. 

— Atunci o să mai rămân şi eu. 

— Mă descurc singur. 


— Ştiu, zise Neagley. Dar te vei descurca mai bine cu 
mine. 

Reacher aprobă din cap. 

— Ce ţi-a spus ea? întrebă Neagley. 

— Nu mi-a spus nimic. Credea că sunt Joe. 

Îl văzu pe Stuyvesant întorcându-se prin curte. Se ridică, 
sprijinindu-se cu amândouă mâinile de zid. 

— Armstrong ne primeşte, zise Stuyvesant. Vrei să te 
schimbi, mai întâi? 

Reacher se uită în jos, la hainele sale. Erau îmbibate cu 
sângele lui Froelich, în pete mari şi neregulate. Sângele se 
răcea, se usca şi se înnegrea. 

— Nu, răspunse el. Nu vreau să mă schimb mai întâi. 

Merseră cu Suburbanul în care venise Stuyvesant. Era 
încă Thanksgiving Day şi în D. C. Era linişte. Nu întâlniră 
mai deloc activitate civilă. Aproape toate mişcările 
aparţineau forţelor de ordine. Pe fiecare cale de acces din 
jurul Casei Albe era un inel dublu de baraje de poliţie. 
Stuyvesant îşi lăsă girofarul în funcţiune şi i se făcu semn să 
treacă prin toate barajele. Îşi arătă documentele de 
identitate la poarta pentru vehicule a Casei Albe şi parcă în 
faţa aripii de Vest. O santinelă din infanteria marină îi duse 
la o escortă din Serviciul Secret, care-i conduse înăuntru. 
Coborâră două şiruri de scări, până la o pivniţă boltită, 
construită din cărămidă. Acolo, jos, erau nişte camere 
tehnice. Şi alte camere, cu uşi de oţel. Escorta se opri în 
faţa uneia dintre ele şi ciocăâni puternic. Uşa fu deschisă din 
interior, de unul dintre oamenii din garda personală a lui 
Armstrong. Acesta purta încă vesta din kevlar şi ochelarii 
de soare, deşi camera nu avea ferestre. Doar nişte tuburi 
fluorescente puternice, pe tavan. Armstrong şi soţia lui 
stăteau împreună pe nişte scaune, la masa din centrul 
camerei. Ceilalţi doi agenţi stăteau sprijiniți de pereţi. În 
cameră era linişte. Soţia lui Armstrong plânsese. Se vedea 
clar. Armstrong avea o pată din sângele lui Froelich pe 


obraz. Părea dezumflat. Ca şi cum toată chestia aceea cu 
Casa Albă îşi pierduse hazul. 

— Care este situaţia? întrebă el. 

— Doi morţi, răspunse Stuyvesant, încet. Santinela de pe 
acoperişul depozitului şi M. E. Au murit amândoi pe loc. 

Soţia lui Armstrong întoarse capul, ca şi cum ar fi primit o 
palmă. 

— l-aţi prins pe cei care au făcut-o? întrebă Armstrong. 

— FBl-ul conduce vânătoarea, spuse Stuyvesant. E doar o 
problemă de timp. 

— Vreau să ajut, zise Armstrong. 

— Veţi ajuta, spuse Reacher. 

Armstrong aprobă din cap. 

— Ce pot să fac? 

— Puteţi da o declaraţie oficială, zise Reacher. Imediat. La 
timp ca reţelele de televiziune să o poată transmite la ştirile 
de seară. 

— Ce-ar urma să spun? 

— Să spuneţi că vă anulaţi weekendul liber din Dakota de 
Nord, din respect pentru cei doi agenţi morţi. Că rămâneţi 
în casa dumneavoastră din Georgetown şi că n-o să vă mai 
duceţi nicăieri înainte să participaţi la serviciul funerar în 
onoarea agentului dumneavoastră principal, în oraşul ei 
natal din Wyoming, duminică dimineaţă. Aflaţi numele 
oraşului şi menţionaţi-l, clar şi răspicat. 

Armstrong aprobă din nou din cap. 

— OK, zise el. Presupun că pot face asta. Dar de ce? 

— Pentru că nu vor mai încerca aici, în D. C. Nu împotriva 
securităţii pe care o veţi avea acasă la dumneavoastră. Aşa 
că se vor retrage şi vor aştepta. Ceea ce îmi dă timp până 
duminică, să aflu unde locuiesc. 

— Dumneata? Nu-i va găsi FBl-ul astăzi? 

— Dacă vor reuşi, e grozav. O să pot pleca. 

— Şi dacă nu-i vor găsi? 

— Atunci o să-i găsesc eu. 

— Şi dacă nu reuşeşti nici dumneata? 


— N-am de gând să nu reuşesc. Dar dacă se va întâmpla 
asta, vor apărea din nou în Wyoming, ca să mai încerce o 
dată. La înmormântarea lui Froelich. Unde îi voi aştepta eu. 

— Nu, zise Stuyvesant. Nu pot permite asta. Eşti nebun? 
Nu putem asigura securitatea pentru o locaţie îndepărtată 
din vest, în numai şaptezeci şi două de ore. Şi nu pot să îl 
folosesc pe cel pe care-l protejăm ca momeală. 

— Nu e nevoie ca el să meargă acolo, spuse Reacher. 
Probabil nici măcar nu va fi un serviciu funerar. Trebuie 
doar să spună asta. 

Armstrong clătină din cap. 

— Nu pot să o spun, dacă nu va fi o ceremonie. lar dacă se 
va organiza ceremonia, nu pot spune că merg, fără să apar 
acolo. 

— Dacă vreţi să ajutaţi, asta trebuie să faceţi. 

Armstrong nu mai zise nimic. 

Îi lăsară pe soţii Armstrong în subsolul din Aripa de Vest, 
iar ei fură escortaţi înapoi la Suburban. Soarele strălucea 
încă şi cerul era albastru. Clădirile erau tot albe şi aurii. 
Era, încă, o zi minunată. 

— Du-ne înapoi la motel, zise Reacher. Vreau să fac un 
duş. Apoi, vreau să mă întâlnesc cu Bannon. 

— De ce? întrebă Stuyvesant. 

— Pentru că sunt martor, spuse Reacher. L-am văzut pe 
lunetist. Pe acoperiş. Doar din spate, în timp ce se retrăgea. 

— Poţi să-l descrii? 

— Nu chiar, zise Reacher. L-am văzut doar o fracțiune de 
secundă. N-aş putea să-l descriu. Dar era ceva în modul în 
care se mişca. L-am mai văzut înainte. 

PAISPREZECE. 

Îşi scoase hainele. Erau scorţoase, reci şi lipicioase, din 
cauza sângelui. Le aruncă pe podeaua debaralei şi intră în 
baie. Dădu drumul la duş. Cădiţa de sub picioarele lui 
deveni roşie, apoi roz şi în final se curăţă. Îşi spălă părul de 
două ori şi se bărbieri cu grijă. Se îmbrăcă cu altă cămaşă a 
lui Joe, un alt costum al acestuia şi alese cravata cazonă 


cumpărată de Froelich, ca un omagiu adus acesteia. După 
aceea, se întoarse în foaier. 

Neagley îl aştepta acolo. Se schimbase şi ea. Purta acum 
un costum negru. Acesta era stilul armatei. Dacă ai îndoieli, 
mai bine îmbracă-te protocolar. Avea pregătită pentru el o 
ceaşcă de cafea. Neagley discuta cu poliţiştii de pază. Era o 
echipă nouă. Schimbul de zi, probabil. 

— Stuyvesant se întoarce, îi spuse Neagley. Apoi mergem 
să ne întâlnim cu Bannon. 

Reacher aprobă din cap. Poliţiştii deveniră tăcuţi, în 
prezenţa lui. Aproape respectuoşi. Nu ştia dacă faţă de el 
sau din cauza lui Froelich. 

— Grea lovitură, spuse unul dintre ei. 

Reacher se uită într-o parte. 

— Cred că da, replică el. 

Apoi, îl privi direct. 

— Dar asta e. Se mai întâmplă şi porcării. 

Neagley zâmbi, scurt. 'Tot stilul armatei. Dacă ai îndoieli, fă 
Mişto. 

Stuyvesant apăru o oră mai târziu şi îi duse cu maşina la 
Clădirea Hoover. Echilibrul puterii se schimbase. Uciderea 
unor agenţi federali era o crimă federală, aşa că FBl-ul 
preluase conducerea. Acum era vorba de o vânătoare de 
oameni. Bannon îi întâmpină în holul principal şi îi duse cu 
liftul în sala lor de şedinţe. Era mai bună decât cea a 
Trezoreriei. Avea lambriuri de lemn şi geamuri. Înăuntru 
era o masă lungă, cu grupuri de pahare şi sticle de apă 
minerală. Bannon se comportă ostentativ democratic şi 
evită capul mesei. Se aşeză pe unul dintre scaunele de pe 
lateral. Neagley se aşeză pe aceeaşi parte, la două scaune 
distanţă. Reacher se aşeză vizavi de ea. Stuyvesant alese un 
loc aflat la trei scaune de Reacher şi îşi turnă un pahar cu 
apă. 

— Ce zi, spuse Bannon, spărgând tăcerea. Agenţia mea îşi 
prezintă cele mai sincere condoleanţe pentru agenţii voştri. 

— Nu i-aţi găsit, zise Stuyvesant. 


— Avem primele date de la medicul legist, spuse Bannon. 
Crosetti a fost împuşcat în cap cu un glonţ NATO de 7,62. A 
murit instantaneu. Froelich a fost împuşcată în gât din 
spate, probabil cu aceeaşi armă. Glonţul i-a retezat artera 
carotidă. Dar cred că asta ştiaţi deja. 

— Nu i-aţi găsit, repetă Stuyvesant. 

Bannon clătină din cap. 

— Este Ziua Recunoştinţei, zise el. Există avantaje şi 
dezavantaje. Principalul dezavantaj a fost acela că aveam 
puţin personal, din cauza vacanței, la fel şi voi, şi poliţiştii, şi 
toţi ceilalţi. Principalul avantaj a fost că oraşul era foarte 
liniştit. Puse în balanţă, a contat mai mult că a fost liniştit, 
decât că eram prea puţini. Noi am fost populaţia majoritară, 
în tot oraşul, la cinci minute după eveniment. 

— Dar nu i-aţi găsit. 

Bannon negă din nou din cap. 

— Nu, zise el. Nu i-am găsit. Încă îi mai căutăm, 
bineînţeles, dar, dacă suntem realişti, trebuie să admitem 
că este probabil să fi ieşit din district, până la ora asta. 

— Remarcabil! spuse Stuyvesant. 

Bannon făcu o grimasă. 

— Nu ne vine deloc să ţopăim de bucurie. Dar nu câştigaţi 
nimic ţipând la noi. Pentru că am putea răspunde la fel. 
Cineva a trecut prin barajul organizat de voi. Cineva l-a 
păcălit pe omul vostru de pe acoperiş. 

Se uita fix în ochii lui Stuyvesant, în timp ce vorbea. 

— Noi am plătit pentru asta, zise Stuyvesant. Am plătit din 
greu. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă Neagley. Cum au ajuns 
acolo, sus? 

— Nu prin faţă, asta e sigur, spuse Bannon. O grămadă de 
poliţişti păzeau intrarea din faţă. Aia n-au văzut nimic şi e 
imposibil să fi adormit cu toţii, la momentul critic. Nu au 
intrat nici pe aleea din spate. Acolo erau câte un poliţist pe 
jos şi unul în maşină, păzind ambele capete. Cei patru spun 
că nici ei n-au văzut pe nimeni, şi noi îi credem pe toţi 


patru. Aşa că suntem de părere că indivizii au intrat într-o 
clădire aflată ceva mai departe. Au traversat clădirea şi au 
ieşit pe o uşă din spate, pe aleea aflată la jumătatea 
distanţei. Apoi au sărit peste aleea de trei metri şi au intrat 
în partea din spate a depozitului, după care au urcat pe 
scări. Fără îndoială, au ieşit pe acelaşi drum. Dar probabil 
că la ieşire alergau. 

— Cum de l-au păcălit pe Crosetti? întrebă Stuyvesant. Era 
un agent bun. 

— Da, era, zise Reacher. Mi-a plăcut de el. 

Bannon ridică din nou din umeri. 

— Întotdeauna există o cale, nu? 

Apoi se uită prin cameră, aşa cum făcea atunci când voia 
ca oamenii să înţeleagă mai mult decât spusese. Nimeni nu 
îi răspunse. 

— Aţi verificat trenurile? întrebă Reacher. 

Bannon aprobă din cap. 

— Cu foarte multă atenţie. Erau destul de aglomerate. Cu 
oameni care se duceau acasă, să ia masa în familie. Dar am 
fost meticuloşi. 

— Aţi găsit carabina? 

Bannon clătină din cap. Reacher îl privi fix. 

— Va să zică, au plecat de-aici având asupra lor o carabină, 
spuse el. 

Nimeni nu zise nimic. Bannon se uită la Reacher. 

— L-ai văzut pe trăgător, spuse el. 

Reacher aprobă din cap. 

— Doar în viteză, poate un sfert de secundă. l-am văzut 
silueta, în timp ce se îndepărta. 

— Şi crezi că l-ai mai văzut înainte. 

— Dar nu ştiu unde. 

— Remarcabil! zise Bannon. 

— E ceva legat de felul în care se mişca, asta e tot. Forma 
corpului lui. Poate hainele. Îmi stă pe vârful limbii. Ca 
refrenul unui cântec vechi. 

— Era tipul din caseta video din garaj? 


— Nu, spuse Reacher. 

Bannon aprobă din cap. 

— Oricum, asta nu înseamnă prea mult. Contează că l-ai 
mai văzut înainte. Aţi fost în acelaşi loc, în acelaşi timp, în 
Bismarck în mod sigur, poate şi în altă parte. Ştim deja că ei 
te-au văzut pe tine. Din cauza apelului telefonic. Dar ar fi 
frumos dacă am avea un nume şi o descriere. 

— O să te anunţ, dacă e cazul, spuse Reacher. 

— Teoria voastră rămâne în picioare? întrebă Stuyvesant. 

— Da, zise Bannon. Căutăm încă printre foştii voştri 
angajaţi. Acum, mai mult ca oricând. Pentru că suntem de 
părere că acesta este motivul pentru care Crosetti şi-a 
părăsit postul. Credem că a văzut o persoană cunoscută şi 
în care avea încredere. 

Merseră cu maşina opt sute de metri spre vest, pe 
Pennsylvania Avenue, parcară în garaj şi urcară în sala de 
şedinţe a Serviciului Secret. Fiecare centimetru al scurtului 
drum era amar, fără Froelich. 

— Ce porcărie, zise Stuyvesant. N-am mai pierdut 
niciodată un agent. În douăzeci şi cinci de ani. lar acum, am 
pierdut doi în aceeaşi zi. Îi vreau pe tipii ăştia, îi vreau rău 
de tot. 

— Sunt nişte morţi care merg încă, spuse Reacher. 

— 'Toate probele sunt împotriva noastră, zise Stuyvesant. 

— Şi atunci, ce vrei să spui? Că nu-i mai vrei, dacă sunt ai 
voştri? 

— Nu vreau să fie ai noştri. 

— Eu nu cred că sunt de-ai voştri, zise Reacher. Dar, 
oricum, tot vor cădea. Hai să fim sinceri în privinţa asta. Au 
încălcat atâtea reguli, încât am renunţat să le mai număr. 

— Nu vreau să fie ai noştri, repetă Stuyvesant. Dar mi-e 
teamă că e posibil ca Bannon să aibă dreptate. 

— Din două, una, zise Reacher. Asta e tot. Ori are 
dreptate, ori nu. Dacă are dreptate, o vom afla destul de 
curând, pentru că se dă de ceasul morţii să ne demonstreze 


asta. Adevărul e că n-o să ia în calcul nici o clipă faptul că e 
posibil să se înşele. Vrea prea mult să aibă dreptate. 

— Spune-mi că se înşală. 

— Eu aşa cred. lar partea bună este că nu contează 
absolut deloc dacă eu greşesc spunând că se înşală. Pentru 
că Bannon nu va lăsa nici o piatră nedată la o parte. Putem 
să ne bazăm pe el. Nu are nevoie de stimulente din partea 
noastră. Responsabilitatea noastră este să căutăm ceea ce 
el nu caută. Şi, oricum, eu cred că varianta noastră e cea 
corectă. 

— Spune-mi că se înşală. 

— Raționamentul lui este ca o piramidă uriaşă, plasată în 
echilibru, cu vârful în jos. Foarte impresionantă, până se 
răstoarnă. El mizează totul pe faptul că lui Armstrong nui 
s-a spus nimic. Dar nu există nici o logică în asta. Poate că 
tipii ăştia chiar îl ţintesc pe Armstrong, personal. Poate că ei 
pur şi simplu nu ştiu că lui nu i-aţi spus nimic. 

Stuyvesant aprobă din cap. 

— Aş putea fi de acord cu asta, zise el. Dumnezeule, cât aş 
vrea asta. Dar mai e şi chestia cu CNIIL-ul. Bannon a avut 
dreptate în privinţa asta. Dacă erau din afara comunităţii 
noastre, ne-ar fi atras atenţia personal spre Minnesota şi 
Colorado. Trebuie să recunoaştem asta. 

— Şi partea cu armele este convingătoare, spuse Neagley. 
Şi cu adresa lui Froelich. 

Reacher aprobă din cap. 

— La fel şi amprenta, de fapt. Dacă vrem cu adevărat să ne 
facem gânduri rele, trebuie să ne gândim că e posibil ca ei 
să fi ştiut că amprenta nu va duce nicăieri. Poate că au făcut 
şi ei un test în acest sens. 

— Grozav, spuse Stuyvesani. 

— Dar eu tot nu cred asta, zise Reacher. 

— De ce? 

— la mesajele şi studiază-le cu atenţie. 

Stuyvesant aşteptă o fracțiune de secundă, după care se 
ridică încet şi ieşi din cameră. Se întoarse trei minute mai 


târziu, cu un dosar. Îl deschise şi întinse cele şase fotografii 
oficiale ale FBl-ului, în linie, pe centrul mesei. Purta încă 
puloverul roz. Culoarea vie se reflectă în suprafeţele 
lucioase ale fotografiilor, când se aplecă deasupra lor. 
Neagley ocoli masa şi toţi trei se aşezară unul lângă 
celălalt, aşa încât să poată citi mesajele. 

— OK, spuse Reacher. Examinaţi-le. Tot ce e legat de ele. 
Şi nu uitaţi de ce o faceţi. O faceţi pentru Froelich. 

Şirul de fotografii avea peste un metru lungime, aşa că se 
ridicară şi se deplasară de la stânga la dreapta, de-a lungul 
mesei, ca să le examineze pe toate. 

O să mori. 

Vice-preşedintele Armstrong va muri. 

Ziua în care va muri Armstrong se apropie rapid. 

O demonstraţie a vulnerabilităţii voastre va fi pusă în 
scenă astăzi. 

V-a plăcut demonstraţia? 

Se va întâmpla curând. 

— Deci? întrebă Stuyvesant. 

— Uită-te la al patrulea mesaj, spuse Reacher. 
Vulnerabilităţii este scris corect. 

— Şi? 

— E un cuvânt dificil. Uită-te la al doilea mesaj. Va este 
scris corect. O mulţime de oameni îl scriu greşit: v-a. Există 
puncte la capete, cu excepţia semnului de întrebare. 

— Şi? 

— Mesajele sunt scrise într-un stil destul de corect. 

— OK. 

— Acum, uitaţi-vă la al treilea mesaj. 

— Ce ecuel? 

— Neagley? întrebă Reacher. 

— Este puţin cam înflorat, zise ea. Cam stângaci şi 
demodat. Chestia cu Ziua în care. Şi se apropie rapid. 

— Exact, spuse Reacher. Puțin cam învechit. 

— Dar ce dovedesc toate acestea? întrebă Stuyvesant. 


— Practic, nimic. Dar sugerează ceva. Ai citit vreodată 
Constituţia? 

— Care? A Statelor Unite? 

— Bineînţeles. 

— Cred că am citit-o, zise Stuyvesant. Probabil cu mult 
timp în urmă. 

— Şi eu, spuse Reacher. La una dintre şcolile la care am 
fost, ne-au dat fiecăruia câte un exemplar. Era o cărticică 
mică şi subţire, cu coperţi groase din carton. Foarte subţire, 
când era închisă. Marginile erau foarte tari. O foloseam ca 
să ne lovim unul pe altul cu ea. Durea al naibii de tare. 

— Şi? 

— În esenţă, e un document juridic. Şi istoric, bineînţeles, 
dar fundamental este juridic. Aşa că, atunci când cineva o 
tipăreşte, nu poate să se joace cu asta. Trebuie să 
reproducă exact fiecare cuvânt, altfel nu ar fi valabilă. Nu 
poate să modernizeze limbajul, nu poate să facă corecturi. 

— Evident că nu. 

— Primele părţi sunt din 1787. Ultimul amendament din 
exemplarul meu era numărul douăzeci şi şase, din 1971, cel 
care cobora vârsta de vot la optsprezece ani. Un interval de 
o sută optzeci şi patru de ani. Totul fiind reprodus exact aşa 
cum a fost scris la momentul respectiv. 

— Şi? 

— Unul dintre lucrurile pe care mi-l amintesc este că, în 
prima parte, vicepreşedinte este scris fără liniuţă între cele 
două cuvinte. La fel şi în partea mai recentă. Fără liniuţă. 
Dar în materialul scris în perioada intermediară există 
liniuţă vice-preşedinte. Ceea ce înseamnă că între 1860 şi 
cam până prin 1930, aceasta era considerată ortografia 
corectă. 

— Tipii au folosit liniuţă de unire, zise Stuyvesant. 

— Exact, spuse Reacher. În al doilea mesaj. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Două lucruri, zise Reacher. Ştim că au fost atenţi la ore, 
pentru că scriu destul de corect. Aşa că primul lucru de 


care ne dăm seama este acela că au mers la şcoală într-un 
loc în care se foloseau manuale vechi şi texte de stil vechi, 
rămase foarte mult în urmă. Şi asta explică, poate, stilul 
arhaic al celui de-al treilea mesaj. De aceea am spuscă e 
posibil să provină dintr-o zonă rurală săracă, cu taxe 
şcolare mici. Al doilea lucru pe care-l aflăm este că nu au 
lucrat niciodată pentru Serviciul Secret. Pentru că voi 
sunteţi îngropaţi în hârtii. Nu am mai văzut nicăieri aşa 
ceva, nici chiar în armată. Oricine a lucrat aici, a scris 
vicepreşedinte de peste un milion de ori, în decursul 
carierei. Şi asta în stilul modern, fără liniuţă. S-ar fi obişnuit 
în mod sigur să îl scrie astfel. 

Se lăsă tăcere, pentru o clipă. 

— Poate că biletul a fost scris de tipul celălalt, zise 
Stuyvesant. Cel care nu a lucrat aici. Cel cu amprenta. 

— Nu are importanţă, replică Reacher. Aşa cum a spus 
Bannon, tipii sunt o echipă. Sunt colaboratori. Şi 
perfecţionişti. Dacă unul dintre ei ar fi scris greşit, celălalt 1- 
ar fi corectat. Dar dacă nu a fost corectat, înseamnă că 
amândoi ştiau ortografia greşită. Prin urmare, niciunul 
dintre ei nu a lucrat aici. 

Stuyvesant rămase tăcut câteva clipe lungi. 

— Vreau să cred asta, zise el. Însă tot ceea ce spui se 
bazează pe o liniuţă. 

— Nu o desconsidera, spuse Reacher. 

— Nu fac asta, zise Stuyvesant. Mă gândesc. 

— Dacă sunt nebun sau nu? 

— Dacă îmi pot permite să susţin o astfel de ipoteză. 

— Asta este toată frumuseţea, spuse Reacher. Nu contează 
dacă mă înşel total. Pentru că FBl-ul se ocupă de scenariul 
alternativ. 

— Poate fi o greşeală intenţionată, zise Neagley. Poate că 
vor să ne ducă în eroare. Să încerce să îşi ascundă trecutul 
sau nivelul de educaţie. Să ne arunce pe o pistă greşită. 

Reacher clătină din cap. 


— Nu cred, spuse el. E ceva prea subtil. Pentru asta ar 
apela la chestii mai obişnuite. Greşeli grosolane de 
ortografie, punctuație proastă. O liniuţă între vice şi 
preşedinte este o greşeală pe care nu o observi. Este o 
chestie pe care o faci, şi-atât. 

— Care sunt implicaţiile exacte? întrebă Stuyvesant. 

— Vârsta este esenţială, zise Reacher. Nu pot avea mult 
peste cincizeci de ani, dacă se pot ocupa de astfel de 
chestii. Să urce scări, să coboare. Nu pot fi mai tineri de 
patruzeci şi cinci de ani, pentru că tu ai citit Constituţia la 
gimnaziu, şi e clar că în 1970 toate şcolile din America 
aveau cărţi noi. Cred că ei erau la gimnaziu cam la sfârşitul 
acelei perioade, când şcolile rurale izolate erau încă mult în 
urmă. Vorbesc de şcoli cu o singură sală de clasă, cu 
manuale vechi de cincizeci de ani, cu hărţi neactualizate pe 
perete, unde stai alături de toţi verii tăi, ascultând o 
doamnă cu părul alb. 

— E foarte tras de păr, spuse Stuyvesant. E tot o piramidă, 
aşezată în echilibru cu capul în jos. Arată bine, până se 
prăbuşeşte. 

Din nou tăcere. 

— Ei bine, eu am de gând să urmăresc această pistă, spuse 
Reacher. Cu Armstrong sau fără el. Cu tine sau fără tine. Şi 
singur, dacă este necesar. Pentru Froelich. Merită asta. 

Stuyvesant încuviinţă din cap. 

— Dacă niciunul dintre ei nu a lucrat pentru noi, de unde 
au ştiut că se pot baza pe faptul că FBl-ul va monitoriza 
rapoartele CNII? 

— Nu ştiu, zise Reacher. 

— Cum l-au păcălit pe Crosetti? 

— Nu ştiu. 

— Cum au făcut rost de armele noastre? 

— Nu ştiu. 

— De unde au ştiut unde locuia M.E.? 

— Le-a spus Nendick. 

Stuyvesant aprobă din cap. 


— OK. Dar care ar fi motivul lor? 

— O animozitate împotriva lui Armstrong personal, cred. 
Un politician are o mulţime de inamici. 

Din nou tăcere. 

— Poate că este jumătate aşa, jumătate invers, spuse 
Neagley. Poate că sunt nişte oameni din exterior, care au 
ceva împotriva Serviciului Secret. Poate nişte indivizi care 
au fost respinşi, când au cerut o slujbă. Nişte tipi care voiau 
din tot sufletul să lucreze aici. Poate că sunt nişte maniaci, 
înnebuniţi să devină agenţi. Este posibil să ştie totul despre 
CNII. E posibil să ştie ce arme cumpăraţi voi. 

— Da, este posibil, zise Stuyvesant. Refuzăm o mulţime de 
lume. Unii dintre ei se supără rău din cauza asta. S-ar 
putea să ai dreptate. 

— Nu, spuse Reacher. Se înşală. De ce ar fi aşteptat? Îmi 
menţin estimarea legată de vârstă. Nimeni nu candidează 
pentru o slujbă în Serviciul Secret la cincizeci de ani. Dacă 
au fost respinşi, asta s-a întâmplat cu douăzeci şi cinci de 
ani în urmă. De ce să aştepte până acum ca să se răzbune? 

— Şi asta e adevărat, zise Stuyvesant. 

— Toată chestia asta are legătură directă cu Armstrong, 
spuse Reacher. Neapărat. Gândiţi-vă la moment. La cauză şi 
la efect. Armstrong a devenit important în timpul verii. 
Înainte de asta, nimeni nu auzise de el. Froelich mi-a spus-o 
chiar ea. lar acum, primim ameninţări împotriva lui. De ce 
acum? Din cauza a ceva ce a făcut el, în timpul campaniei 
electorale, ăsta e motivul. 

Stuyvesant privea fix masa. Îşi aşeză palmele întinse pe ea. 
Începu să le mişte în mici cercuri perfecte, ca şi cum 
dedesubt ar fi fost o faţă de masă mototolită ce trebuia 
netezită. Apoi se aplecă în faţă şi introduse primul mesaj 
sub al doilea. Apoi, pe amândouă sub al treilea. Continuă în 
acelaşi stil, până făcu un teanc cu toate şase. Introduse 
dosarul sub ele şi îl închise. 

— OK, iată ce vom face, spuse el. Îi vom transmite lui 
Bannon teoria lui Neagley. O persoană pe care am refuzat 


să o angajăm este, mai mult sau mai puţin, în aceeaşi 
categorie cu o persoană pe care am concediat-o. 
Componenta neplăcută va fi aceeaşi. FBl-ul poate trata 
aceste piste ca pe una singură. Noi avem hârtiile necesare. 
Ei au forţa de lucru. Iar balanţa înclină spre varianta lor. 
Dar am fi neglijenţi dacă nu am lua în considerare şi 
alternativa. Aceea că nu au dreptate. Aşa că noi ne vom 
ocupa de teoria lui Reacher. Pentru că trebuie să facem 
ceva, pentru Froelich, măcar, dacă nu din alte considerente. 
Şi atunci, de unde începem? 

— De la Armstrong, zise Reacher. Încercăm să ne dăm 
seama cine îl urăşte şi de ce. 

Stuyvesant sună un om de la Biroul de Cercetare pentru 
Protecţie şi îl chemă imediat în birou. Tipul comentă că 
tocmai era la masa de Thanksgiving, cu familia. Stuyvesant 
cedă şi îi dădu timp două ore să termine. Apoi porni spre 
Clădirea Hoover să se întâlnească din nou cu Bannon. 
Reacher şi Neagley aşteptară la recepţie. Acolo era un 
televizor, iar Reacher voia să vadă dacă Armstrong 
transmisese mesajul la ştirile ce începeau în jumătate de 
oră. 

— 'Te simţi bine? îl întrebă Neagley. 

— Mă simt ciudat, spuse Reacher. Ca şi cum aş fi format 
din doi oameni. Froelich credea că Joe este alături de ea, la 
final. 

— Joe ce ar fi făcut, în situaţia asta? 

— Probabil acelaşi lucru pe care-l voi face şi eu. 

— Atunci, dă-i înainte şi fă-o, spuse Neagley. Tu ai fost 
întotdeauna Joe, din punctul ei de vedere. Aşa că poţi să 
închizi cercul, pentru ea. 

Reacher nu zise nimic. 

— Închide ochii, spuse Neagley. Eliberează-ţi mintea. 
Trebuie să te concentrezi asupra lunetistului. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu voi reuşi, dacă mă concentrez. 


— Atunci, gândeşte-te la altceva. Foloseşte vederea 
periferică. Prefă-te că te uiţi la altceva. La celălalt acoperiş, 
poate. 

Reacher închise ochii. Văzu marginea acoperişului, 
luminată puternic de soare. Văzu cerul, strălucitor şi palid, 
în acelaşi timp. Un cer de iarnă. Doar cu o urmă de ceaţă 
uniformă. Se uită la cer. Îşi aminti sunetele pe care le 
auzise. Foarte reduse, din partea mulţimii. Doar clinchetul 
polonicelor şi pe Froelich spunând: Vă mulţumim că aţi 
venit. Doamna Armstrong spunea: Poftă bună, pe un ton 
agitat, ca şi cum nu ar fi fost prea sigură în ce se băgase. 
Apoi auzi bufnitura primului glonţ cu amortizor lovind zidul. 
Fusese o lovitură slabă. Îl ratase pe Armstrong cu peste un 
metru. Probabil un foc tras în grabă. Tipul urcă pe scări, se 
opreşte în uşa scării, pe acoperiş, şi îl cheamă încet pe 
Crosetti. lar Crosetti răspunde. Tipul aşteaptă ca agentul să 
vină spre el. Poate se retrage în casa scării. Crosetti se 
apropie şi e împuşcat. Cabina de pe acoperiş înăbuşă 
sunetul scos de amortizor. Tipul păşeşte peste cadavru şi 
aleargă ghemuit până în partea din faţă a acoperişului. 
Îngenunchează şi trage grăbit, prea repede, înainte să se fi 
liniştit bine, şi ratează cu peste un metru. Glonţul ratat 
găureşte cărămida şi o bucăţică mică zboară şi-l loveşte pe 
Reacher în obraz. Tipul bagă un nou cartuş pe ţeavă şi 
ţinteşte cu mai multă atenţie, pentru al doilea foc. 

Reacher deschise ochii. 

— Vreau să cercetezi tu cum, zise el. 

— Cum” ce, mai exact? întrebă Neagley. 

— Cum l-au atras pe Crosetti de la postul lui. Vreau să ştiu 
cum au făcut asta. 

Neagley rămase tăcută pentru o clipă. 

— Mă tem că teoria lui Bannon se potriveşte mai bine, 
pentru chestia asta, spuse ea. Crosetti a ridicat privirea şi a 
văzut o persoană pe care a recunoscut-o. 

— Să presupunem că nu a fost aşa, zise Reacher. Altă 
variantă? 


— O să mă gândesc. Tu ocupă-te de lunetist. 

Reacher închise iar ochii şi se uită la următorul acoperiş. 
Apoi din nou jos, la mesele de servit. Froelich, în ultimele 
clipe ale vieţii ei. Îşi aminti evantaiul de sânge şi reacţia lui 
instinctivă. Foc mortal. Originea? Ridicase privirea şi 
văzuse... ce anume? Curbura spatelui sau un umăr. În 
mişcare. Forma şi mişcarea erau, cumva, unul şi acelaşi 
lucru. 

— Paltonul, spuse el. Forma paltonului cu care era 
îmbrăcat, modul în care cădea, în timp ce se mişca. 

— Ai mai văzut acel palton înainte? 

— Da. 

— Culoarea? 

— Nu ştiu. Nu sunt sigur că avea o culoare. 

— Textura? 

— Textura e importantă. Nici prea groasă, nici prea 
subţire. 

— Model în zigzag? 

Reacher negă din cap. 

— Nu era paltonul pe care l-am văzut pe caseta din garaj. 
Şi nici acelaşi tip. Tipul ăsta era mai înalt şi mai slab. O 
lungime destul de mare a părţii superioare a corpului. 
Paltonul cădea bine pe el. Cred că era unul lung. 

— I-ai văzut doar umerii. 

— Cădea ca un palton lung. 

— Cum cădea? 

— Energic. Ca şi cum tipul se mişca rapid. 

— E normal. Din câte ştia, tocmai îl împuşcase pe 
Armstrong. 

— Nu, ca şi cum ar fi permanent energic. Un tip deşirat, 
cu mişcări hotărâte. 

— Vârsta? 

— Mai bătrân ca noi. 

— Constituţie? 

— Potrivită. 

— Părul? 


— Nu-mi amintesc. 

Închise din nou ochii şi căută în memorie paltoane. Un 
palton lung, nici gros, nici subţire. Îşi lăsă mintea să zboare, 
dar îi revenea mereu în cap magazinul de paltoane din 
Atlantic City. Cum stătea în faţa unei varietăţi de paltoane, 
la cinci minute după ce luase o decizie stupidă, care îl 
îndepărtase de liniştea şi pacea unei camere de hotel 
izolate din La Jolla, California. 

Renunţă, douăzeci de minute mai târziu, şi îi făcu semn 
ofițerului de gardă să dea televizorul mai tare, ca să asculte 
ştirile. Era ştirea principală, evident. Reportajul începea cu 
un portret al lui Armstrong, într-o casetă, în spatele 
umărului crainicului. Apoi, trecu la un film în care 
Armstrong era văzut întinzându-i mâna soţiei, ajutând-o să 
coboare din limuzină. Rămaseră amândoi pe loc şi zâmbiră. 
Apoi, banda sări la o imagine cu Armstrong zâmbind şi 
ţinând ridicate polonicul şi lingura. Crainicul făcu o pauză 
suficient de lungă ca să se audă sunetul de pe înregistrare: 
Un Thanksgiving fericit, tuturor! Apoi, urmară şapte sau 
opt secunde filmate ceva mai târziu, când coada de 
vagabonzi era în mişcare. 

Apoi, se întâmplă. 

Din cauza amortizorului, nu se auzi nici un foc de puşcă, şi 
tocmai pentru că nu se auzise nimic, cameramanul nu 
tresărise şi nu se ghemuise, aşa cum se întâmplă de obicei. 
Imaginea rămase stabilă. Şi pentru că nu se auzi nici un foc 
de puşcă, părea total inexplicabil faptul că Froelich se 
aruncase, dintr-odată, asupra lui Armstrong. Arăta puţin 
diferit, văzută din faţă. Se lansase pe piciorul stâng şi se 
învârtise în sus şi în lateral. Părea disperată, dar graţioasă. 
Rulară caseta o dată la viteză normală, apoi din nou, dar cu 
încetinitorul. Froelich ridicase mâna dreaptă pe umărul lui 
stâng şi îl împinsese în jos, în acelaşi timp împingându-se pe 
ea în sus. Inerţia o rotise complet, îşi ridicase genunchii şi 
pur şi simplu îl doborâse cu ei. Armstrong căzu şi ea îl 


urmă. Era cu treizeci de centimetri mai jos de înălţimea ei 
obişnuită, când o lovise al doilea glonţ. 

— Fir-ar al naibii! zise Reacher. 

Neagley aprobă încet din cap. 

— A fost prea rapidă. Dacă era cu un sfert de secundă mai 
lentă, ar fi fost încă destul de sus în aer ca glonţul să 
nimerească vesta. 

— A fost prea bună. 

Reluară filmul, la viteză normală. Totul se termină într-o 
secundă. Apoi lăsară caseta să meargă mai departe. 
Cameramanul se fixase în acel loc. Reacher se văzu pe sine 
croindu-şi loc printre mese. Văzu alţi agenţi trăgând. 
Froelich nu se mai vedea, fiind deja la pământ. Camera se 
aplecă, pentru că se trăgea, dar apoi se îndreptă din nou şi 
începu să se apropie. Imaginea se mişcă, probabil tipul se 
împiedicase de ceva. Urmară câteva momente de confuzie 
totală. Apoi, cameramanul începu din nou să înainteze, 
dornic să filmeze agentul căzut. Apăru faţa lui Neagley şi 
imaginea dispăru. Pe ecran reveni crainicul. Acesta privi 
direct în cameră şi anunţă că reacţia lui Armstrong fusese 
imediată şi viguroasă. 

Pe ecran apăru o filmare dintr-o locaţie internă, şi Reacher 
recunoscu parcarea din aripa de Vest. Armstrong stătea 
acolo, cu soţia lui. Erau amândoi în aceleaşi haine, dar îşi 
scoseseră vestele antiglonţ. Cineva curăţase sângele lui 
Froelich de pe faţa lui Armstrong. Avea părul pieptănat şi o 
faţă hotărâtă. Vorbi pe un ton jos, controlat, ca un om ce se 
lupta cu emoţii puternice. Vorbi despre tristeţea sa extremă 
provocată de moartea celor doi agenţi. Le lăudă calităţile. 
Transmise condoleanţe familiilor lor. Continuă spunând că 
spera că se va înţelege faptul că muriseră ca să apere 
democraţia, nu pe el, ca persoană. Spera ca familiile lor să 
fie liniştite puţin de acest gând, şi în acelaşi timp mândre, în 
mod justificat. Promise o pedeapsă rapidă şi sigură 
împotriva atentatorilor. Asigură ţara că nici o violenţă sau 
intimidare nu putea influenţa activităţile guvernului şi că 


tranziţia va continua neafectată. Dar încheie spunând că, în 
semn de respect absolut, el avea să rămână în Washington 
şi că îşi anula toate angajamentele, până la participarea la 
serviciul funerar în memoria prietenei lui personale şi şefei 
echipei sale de protecţie. Spuse că serviciul funerar avea să 
fie ţinut duminică dimineaţă, într-o mică biserică rurală din 
orăşelul Grace din Wyoming, unde se găsea cea mai 
frumoasă metaforă pentru măreţia statornică a Americii. 

— Tipul e plin de gogoşi, spuse ofiţerul de serviciu. 

— Nu, e chiar OK, replică Reacher. 

Buletinul de ştiri trecu la rezultatele primei reprize de 
fotbal. Ofiţerul de serviciu tăie sonorul şi plecă. Reacher 
închise ochii. Se gândi la Joe, apoi la Froelich. Se gândi la 
ei, împreună. Apoi repetă privirea pe care o aruncase în 
sus. Evantaiul de sânge, curba umărului trăgătorului, 
retrăgându-se, învârtindu-se pe loc, rapid. Paltonul plutind 
în jurul lui. Paltonul. Reluă tot filmul, la fel cum postul TV îşi 
reluase caseta. Îngheţă imaginea pe palton. Ştia. Deschise 
ochii larg. 

— Ai aflat cum? întrebă el. 

— Nu pot trece peste ipoteza lui Bannon, răspunse 
Neagley. 

— Spune-o. 

— Crosetti a văzut o persoană pe care o cunoştea şi în 
care avea încredere. 

— Bărbat sau femeie? 

— Bărbat, din spusele tale. 

— OK, spune-o din nou. 

Neagley ridică din umeri. 

— Crosetti a văzut un bărbat pe care-l cunoştea şi în care 
avea încredere. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu ai formulat corect. Crosetti a văzut genul de bărbat 
pe care-l cunoştea şi în care avea încredere. 

— Pe cine? întrebă ea. 


— Cine poate intra şi ieşi de oriunde, fără a ridica 
suspiciuni? 

Neagley îl privi atentă. 

— Un reprezentant al legii? 

Reacher aprobă din cap. 

— Haina era lungă, roşcat-maronie, cu un model vag. Prea 
subţire pentru un palton, prea groasă pentru un pardesiu, 
fluturând deschis. S-a rotit, în timp ce fugea. 

— Cine fugea? 

— Polițistul acela din Bismarck. Locotenent sau ce grad o fi 
avut. A alergat spre mine, când ieşeam din biserică. El era 
pe acoperişul depozitului. 

— Un poliţist! 

— Asta e o acuzaţie foarte gravă, spuse Bannon. Bazată pe 
o observaţie de un sfert de secundă, de la nouăzeci de metri 
depărtare, în timpul unui adevărat haos. 

Se întorseseră în camera de şedinţă a FBl-ului. Stuyvesant 
nu plecase deloc de acolo. Purta încă puloverul roz. Camera 
era la fel de impresionantă. 

— El era, zise Reacher. Fără nici cea mai mică îndoială. 

— Poliţiştilor li se iau amprentele, spuse Bannon. Este o 
condiţie, la angajare. 

— OK, partenerul lui nu este poliţist, zise Reacher. Tipul de 
pe caseta din garaj. 

Nimeni nu zise nimic. 

— El era, repetă Reacher. 

— Cât timp l-ai văzut, în Bismarck? întrebă Bannon. 

— Cam zece secunde, spuse Reacher. Se îndrepta spre 
biserică. Poate că mă văzuse înăuntru, se ascunsese, apoi 
mă văzuse plecând şi se întorsese, gata să intre înapoi. 

— În total, zece secunde şi un sfert, zise Bannon. În 
ambele cazuri, în situaţii de panică. Avocatul apărării te-ar 
mânca de viu. 

— Are logică, spuse Stuyvesant. Bismarck e oraşul natal al 
lui Armstrong. Oraşele natale sunt locurile cele mai bune în 
care să cauţi motive de ură. 


Bannon se strâmbă. 

— Descrierea? 

— Înalt, zise Reacher. Păr cenuşiu, aproape cărunt. Faţă 
lungă, corp slab. Palton lung, un fel de țesătură groasă, 
roşcat-maroniu deschis. Sacou de tweed, cămaşă albă, 
cravată, pantaloni de flanelă cenuşii. Pantofi mari şi vechi. 

— Vârstă? 

— Între 45 şi 50 de ani. 

— Grad? 

— Mi-a arătat o insignă aurie, dar era la şase metri 
depărtare. Nu am putut citi nimic pe ea. Mi s-a părut a fiun 
grad superior. Poate locotenent-detectiv, poate chiar 
căpitan. 

— A vorbit? 

— A strigat de la şase metri depărtare. Vreo douăzeci de 
cuvinte. 

— Era tipul de la telefon? 

— Nu. 

— În cazul acesta, acum îi cunoaştem pe amândoi, zise 
Stuyvesant. Individul scund şi solid, într-un palton cu model 
în zigzag, de pe caseta video, şi polițistul înalt şi slab, din 
Bismarck. Tipul scund şi solid a vorbit la telefon şi a lui este 
amprenta. Şi el a fost în Colorado, cu mitraliera, pentru că 
polițistul este lunetistul cu carabină. De aceea se îndrepta 
spre turnul bisericii. Urma să tragă. 

Bannon deschise un dosar. Scoase o foaie şi o studie cu 
atenţie. 

— Biroul nostru de teren din Bismarck a făcut o listă cu tot 
personalul participant, spuse el. Au fost patruzeci şi doi de 
poliţişti în teren. Doar doi cu rang mai mare de sergent. 
Mai întâi, ofiţerul superior prezent, căpitan, şi adjunctul lui, 
locotenent. 

— Poate fi oricare dintre ei, spuse Reacher. 

Bannon oftă. 

— Asta ne pune într-o situaţie dificilă. 

Stuyvesant se holbă la el. 


— Ţi-e frică să nu superi poliţia din Bismarck? Nu-ţi făceai 
prea multe griji că ne vei supăra pe noi. 

— Nu mi-e frică să supăr pe nimeni, zise Bannon. Gândesc 
din punct de vedere tactic, asta e tot. Dacă ar fi fost un 
poliţist simplu, puteam să îl sun pe căpitan sau pe 
locotenent şi să-l pun să investigheze. Dar nu pot face asta, 
în situaţia de faţă. Iar alibiul lui va fi beton. Gradele 
superioare au fost libere azi, pentru sărbătoare. 

— Sună acum, spuse Neagley. Află cine nu este în oraş. E 
imposibil să fi ajuns deja acasă. Doar supravegheați 
aeroporturile. 

Bannon clătină din cap. 

— Oamenii pot să nu fie acasă astăzi dintr-o mulţime de 
motive. Sunt în vizită la rude, chestii de genul ăsta. Şi este 
posibil ca tipul acesta să fie deja acasă. Putea ajunge la 
aeroport foarte uşor. Exact asta este ideea, nu-i aşa? În 
haosul de azi, cu mai multe agenţii în teren, cercetând, fără 
să se cunoască unii pe alţii, nu trebuia decât să intre în 
grămadă, cu insigna la vedere, şi ar fi putut pătrunde 
oriunde. Acum e clar cum au pătruns în zona 
supravegheată. Şi cum au ieşit. Ce este mai normal, în 
aceste circumstanţe, decât un poliţist alergând cu viteză 
maximă, cu insigna ridicată la vedere? 

În cameră se lăsă tăcere. 

— Dosarele de personal, spuse Stuyvesant. Ar trebui să 
cerem poliţiei din Bismarck să ni le trimită şi să îl lăsăm pe 
Reacher să se uite la fotografii. 

— Asta ar dura câteva zile, zise Bannon. Şi cui aş putea să 
le cer? Poate că aş vorbi chiar cu tipul respectiv. 

— Atunci, vorbeşte cu biroul vostru din Bismarck, spuse 
Neagley. Nu m-ar surprinde ca FBl-ul să aibă dosare ilegale 
despre tot departamentul de poliţie, cu fotografii cu tot. 

Bannon zâmbi. 

— Nu ar trebui să ştii astfel de lucruri. 

Apoi se ridică încet şi se duse în biroul lui, ca să dea 
telefonul necesar. 


— Deci Armstrong a dat declaraţia, spuse Stuyvesant. Ai 
văzut-o? Dar o să-l coste din punct de vedere politic, pentru 
că nu-l pot lăsa să meargă acolo. 

— Am nevoie de o momeală, asta e tot, zise Reacher. 
Pentru mine ar fi mai bine să nu apară. Şi ultimul lucru care 
mă interesează acum este politica. 

Stuyvesant nu răspunse. Tăcură din nou cu toţii. Bannon 
se întoarse în cameră după cincisprezece minute. Faţa lui 
avea o expresie perfect neutră. 

— Veşti bune şi veşti rele, zise el. Vestea bună este că 
Bismarck nu e cel mai mare oraş de pe glob. Departamentul 
de poliţie are o sută treizeci şi opt de oameni, dintre care 
douăzeci şi doi de civili, ceea ce înseamnă că rămân o sută 
şase poliţişti activi. Doisprezece dintre ei sunt femei, aşa că 
am redus deja numărul la nouăzeci şi patru. Mulțumită 
miracolelor informaţiilor ilegale şi ale tehnologiei moderne, 
toate fotografiile vor fi scanate şi transmise prin e-mail, în 
zece minute. 

— Care sunt veştile rele? întrebă Stuyvesant. 

— Mai târziu, spuse Bannon. După ce Reacher ne va irosi 
încă puţin din timp. 

Se uită la cei din cameră, fără să mai spună nimic altceva. 
În definitiv, era o aşteptare de mai puţin de zece minute. Un 
agent în costum intră grăbit, cu un teanc de hârtii. Le aşeză 
în faţa lui Bannon, care împinse teancul spre Reacher. 
Acesta îl ridică şi îl răsfoi. Şaisprezece foi, unele încă puţin 
umede, de la imprimantă. Cincisprezece foi aveau câte şase 
fotografii fiecare, iar a şaisprezecea doar patru. Nouăzeci şi 
patru de feţe, în total. Începu cu ultima. Niciuna dintre cele 
patru feţe nu semăna nici pe departe. 

Ridică a cincisprezecea foaie. Aruncă o privire celor şase 
feţe şi puse foaia jos. O luă pe a paisprezecea. Examină cele 
şase fotografii. Mergea repede. Nu trebuia să le studieze cu 
atenţie. Avea trăsăturile individului bine fixate în memorie. 
Dar tipul nu era pe a paisprezecea foaie. Nici pe a 
treisprezecea. 


— Cât de sigur eşti? întrebă Stuyvesant. 

Nimic pe a douăsprezecea foaie. 

— Sunt sigur, răspunse Reacher. Ăla era tipul, şi era 
poliţist. Avea insignă şi arăta ca un poliţist. Arăta a poliţist 
la fel de mult ca Bannon. 

Nimic pe a unsprezecea foaie. Nici pe a zecea. 

— Eu nu arăt ca un poliţist, zise Bannon. 

Nimic pe a noua foaie. 

— Arăţi exact ca un poliţist, spuse Reacher. Ai palton de 
poliţist, pantaloni de poliţist, pantofi de poliţist. Ai mutră de 
poliţist. 

Nimic pe a opta foaie. 

— Se purta ca un poliţist, zise Reacher. 

Nimic pe a şaptea foaie. 

— Mirosea ca un poliţist, continuă Reacher. 

Nimic pe a şasea foaie. Nimic pe a cincea. 

— Ce ţi-a spus? întrebă Stuyvesant. 

Nimic pe a patra foaie. 

— M-a întrebat dacă biserica era verificată, spuse 
Reacher. Eu l-am întrebat ce se întâmpla. A spus ceva 
despre o agitaţie mare. Apoi a ţipat la mine că am lăsat uşa 
bisericii deschisă. Exact cum ar face un poliţist. 

Nimic pe a treia foaie. Nici pe a doua. Ridică prima foaie şi 
ştiu instantaneu că tipul nu era acolo. Lăsă foaia să cadă şi 
clătină din cap. 

— OK, şi acum veştile rele, spuse Bannon. Poliţia din 
Bismarck nu a trimis pe nimeni acolo în haine civile. Pe 
absolut nimeni. A fost considerată o ocazie specială, aşa că 
purtau cu toţii uniforme de protocol. Toţi patruzeci şi doi. În 
special ofiţerii. Căpitanul şi locotenentul erau în uniformă 
de paradă. Cu mănuşi albe şi tot tacâmul. 

— Tipul era un poliţist din Bismarck, zise Reacher. 

— Nu, spuse Bannon. Tipul nu era un poliţist din Bismarck. 
În cel mai bun caz, era un individ care se dădea drept 
poliţist în Bismarck. 

Reacher nu comentă. 


— Dar e clar că se pricepea la asta, continuă Bannon. le-a 
convins pe tine, de exemplu. E clar că avea aspectul şi 
comportamentul potrivite. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Aşa că mi-e teamă că nu s-a schimbat nimic, spuse 
Bannon. Căutăm în continuare foşti angajaţi ai Serviciului 
Secret, concediaţi de curând. Pentru că cine altcineva ar 
putea să se dea mai bine drept un poliţist de provincie, 
decât un veteran care şi-a petrecut toată cariera lucrând 
alături de poliţişti din provincie, exact la evenimente de 
acest gen? 

CINCISPREZECE. 

Tipul de la Biroul de Cercetare pentru Protecţie aştepta, 
când Reacher, Neagley şi Stuyvesant se întoarseră la 
Clădirea Trezoreriei. Stătea în zona de recepţie, purtând un 
pulover tricotat şi pantaloni albaştri, ca şi cum ar fi venit în 
fugă, direct de la cina servită în familie. Era cam de vârsta 
lui Reacher şi arăta ca un profesor universitar, cu excepţia 
ochilor, inteligenţi şi prevăzători, ca şi cum ar fi văzut 
destule la viaţa lui şi ar fi auzit încă şi mai multe. Îl chema 
Swain. Stuyvesant făcu prezentările şi dispăru. Swain îi 
conduse pe Reacher şi Neagley prin nişte coridoare pe care 
nu le mai folosiseră până atunci, până într-o sală care era 
folosită atât ca bibliotecă, cât şi ca sală de prelegeri. Avea 
douăsprezece scaune aşezate cu faţa la un podium, iar trei 
dintre pereţi erau ocupați de rafturi cu cărţi. Al patrulea 
perete avea un şir de separeuri, cu computere pe birouri. Şi 
câte o imprimantă lângă fiecare computer. 

— Am auzit ce spune FBl-ul, zise Swain. 

— Şi crezi asta? întrebă Reacher. 

Swain ridică din umeri. 

— Da sau nu? întrebă Reacher. 

— Presupun că nu este imposibil, spuse Swain. Dar nu 
există nici un motiv să crezi că e varianta cea mai plauzibilă. 
La fel de mare este posibilitatea de a fi nişte foşti agenţi 
FBI. Sau actuali agenţi FBI. Ca agenţie, noi suntem mai 


buni decât ei. Poate că încearcă doar să ne pună într-o 
lumină defavorabilă. 

— Crezi că ar trebui să cercetăm în această direcţie? 

— Eşti fratele lui Joe Reacher, nu-i aşa? 

Reacher aprobă din cap. 

— Am lucrat cu el, zise Swain. Cu mult timp în urmă. 

— Şi? 

— Avea obiceiul să încurajeze observaţiile aleatorii. 

— La fel şi eu, spuse Reacher. Ai vreuna? 

— Sarcina mea este strict academică, zise Swain. Înţelegi? 
Sunt un cercetător. Un om de ştiinţă, mai exact. Mă aflu aici 
ca să analizez. 

— Şi? 

— Această situaţie pare diferită de tot ce am văzut până 
acum. Ura este foarte vizibilă. Asasinatele se împart în două 
grupuri: ideologice şi funcţionale. Un asasinat funcţional 
este cel în care încerci să scapi de un tip din anumite 
motive politice sau economice. Un asasinat ideologic este 
cel în care ucizi pe cineva pentru că îl urăşti. Au existat o 
mulţime de încercări pe aceste două direcţii, de-a lungul 
anilor. Nu vă pot vorbi despre niciuna dintre ele, dar vă pot 
spune că nu au ajuns prea departe. Şi că întotdeauna este 
implicată foarte multă ură. Dar, de obicei, este bine 
ascunsă, până la un nivel conspirativ. Indivizii şoptesc între 
ei. Noi nu vedem decât rezultatul. Însă de data aceasta, ura 
este vizibilă, este chiar în faţa noastră. S-au străduit mult şi 
şi-au asumat o grămadă de riscuri, numai ca să se asigure 
că noi o percepem. 

— Şi atunci, care este concluzia ta? 

— Impresia mea este că faza de pregătire a fost 
extraordinară. Mesajele? Gândiţi-vă la risc. De câtă energie 
a fost nevoie pentru minimalizarea acestor riscuri. Au 
investit resurse incredibile în faza de pregătire. În 
consecinţă, sunt nevoit să presupun că au considerat că a 
meritat efortul. 


— Dar nu a meritat, zise Neagley. Armstrong nu a văzut 
niciunul dintre aceste mesaje. Şi-au pierdut timpul. 

— Din simplă ignoranță, spuse Swain. Voi ştiaţi că nu vom 
discuta despre aceste ameninţări cu cel pe care-l protejăm? 

— Nu, zise Neagley. Eu am fost surprinsă. 

— Nimeni nu ştie, spuse Swain. Toţi sunt surprinşi. Tipii 
aceştia credeau că au ajuns la el. Aşa că eu sunt convins că 
e vorba de ceva personal. Dirijat spre el, nu spre noi. 

— La fel credem şi noi, zise Reacher. Ai vreun motiv 
anume? 

— O să credeţi că sunt naiv, spuse Swain. Dar eu nu cred 
că un om care lucrează pentru noi sau care a lucrat pentru 
noi i-ar fi putut ucide pe ceilalţi doi Armstrong. Nu în modul 
acesta. 

Reacher ridică din umeri. 

— Poate că eşti naiv. Poate că nu. Dar asta nu contează. 
Noi suntem convinşi oricum. 

— Care e motivul vostru? 

— Liniuţa de unire din al doilea mesaj. 

— Liniuţa de unire? întrebă Swain. 

Făcu o pauză scurtă şi continuă: 

— Da, înţeleg. Plauzibil, dar puţin cam circumstanţial, nu 
vi se pare? 

— Oricum, noi lucrăm pe baza presupunerii că este vorba 
de ceva personal. 

— OK, dar care ar fi motivul? Singurul răspuns posibil este 
acela că îl urăsc. Au vrut să îl pună pe jar, să-l sperie, să-l 
facă să sufere, mai întâi. Pentru ei nu era suficient doar să îl 
împuşte. 

— Şi atunci, cine sunt? Cine îl urăşte atât de mult? 

Swain făcu un semn cu mâna, ca şi cum ar fi dat la o parte 
întrebarea. 

— Încă ceva, spuse el. Poate părea puţin deplasat, dar eu 
cred că am numărat greşit. Câte mesaje au fost? 

— Şase, zise Reacher. 

— Nu, spuse Swain. Eu cred că au fost şapte. 


— Unde e al şaptelea? 

— Nendick, zise Swain. Eu cred că Nendick a livrat al 
doilea mesaj şi a fost al treilea. Voi l-aţi prins pe Nendick la 
patruzeci şi opt de ore după ce aţi ajuns aici, ceea ce a fost 
destul de rapid. Dar, cu tot respectul, am fi ajuns şi noi la el, 
mai devreme sau mai târziu. Era inevitabil. Dacă nu erau 
îngrijitorii, trebuiau să fie benzile. Aşa că am fi ajuns acolo. 
Şi ce am fi găsit? Nendick nu era doar un sistem de livrare. 
Era un mesaj în sine. A arătat de ce sunt capabili aceşti 
oameni. Presupunând că Armstrong era înştiinţat, ar fi fost 
destul de zdruncinat de poveste. 

— Atunci, sunt nouă mesaje, zise Neagley. Pe aceleaşi 
criterii, ar trebui să adăugăm situaţiile din Minnesota şi 
Colorado. 


— Absolut, spuse Swain. Înţelegeţi ce vreau să spun? Totul 
are ca scop teama. Fiecare mişcare a lor. Să presupunem că 
Armstrong ar fi fost înştiinţat tot timpul. Când primeşte 
primul mesaj, este îngrijorat. Primim noi al doilea mesaj, şi 
el este şi mai îngrijorat. Dăm de urma sursei mesajului, iar 
el începe să se simtă mai bine, dar totul devine şi mai rău, 
pentru că îl găsim pe Nendick paralizat de teamă. Apoi, 
primim ameninţarea cu demonstraţia şi Armstrong se 
îngrijorează din ce în ce mai mult. Are loc demonstraţia, iar 
el este devastat de cât de nemiloasă a fost aceasta. 

Reacher nu spunea nimic. Privea fix podeaua. 

— Credeţi că sunt mult prea analitic. 

Reacher clătină din cap, uitându-se în continuare la podea. 

— Nu, cred că sunteţi excesiv de analitic. Poate. E posibil. 
Ce rol au amprentele? 

— Sunt o provocare de un alt tip, zise Swain. O 
fanfaronadă. Un puzzle. O provocare. De genul: Prinde-mă 
dacă poţi. 

— Cât timp ai lucrat cu fratele meu? 

— Cinci ani. De fapt, am lucrat pentru el. Am spus cu el, 
într-o încercare inutilă de a căpăta un anumit statut. 

— Era un şef bun? 

— Era un şef grozav, zise Swain. Era un tip grozav. 

— Şi el conducea şedinţele de observaţii aleatorii? 

Swain aprobă din cap. 

— Erau amuzante. Oricine putea spune orice. 

— Contribuia şi el? 

— Cu observaţii foarte laterale. 

Reacher ridică privirea. 

— Ai spus că totul a avut ca scop frica, fiecare mişcare. 
Apoi, ai spus că amprentele au fost o provocare de alt tip. 
Asta înseamnă că nu totul este la fel, nu? Ceva este diferit. 

Swain ridică din umeri. 

— Aş putea să extind concluzia şi asupra lor. Amprentele 
produc teama că aceşti indivizi sunt prea inteligenţi ca să 
fie prinşi. Un alt gen de frică, dar tot frică. 


Reacher îşi îndepărtă privirea. Rămase tăcut. Treizeci de 
secunde, un minut întreg. 

— O să cedez, zise el. În cele din urmă. O să ajung ca Joe. 
Îi port costumul. M-am culcat cu prietena lui. Întâlnesc 
mereu foşti colegi ai lui. Aşa că acum voi face o observaţie 
laterală aleatoare, aşa cum se pare că făcea şi el. 

— Care este observaţia? întrebă Neagley. 

— Cred că am pierdut ceva, spuse Reacher. Că am trecut 
pe lângă ceva, în viteză. 

— Ce anume? 

— Am tot felul de imagini ciudate care mi se învârt prin 
cap. De exemplu, secretara lui Stuyvesant făcând nişte 
chestii la biroul ei. 

— Ce chestii? 

— Cred că am înţeles amprenta exact pe dos. Tot timpul 
am presupus că ei ştiau că nu putea fi urmărită. Dar cred că 
ne înşelăm total. Cred că este vorba exact de contrariu. 
Cred că se aşteptau să poată fi urmărită. 

— De ce? 

— Pentru că eu cred că treaba asta cu amprenta este 
exact acelaşi lucru ca şi treaba cu Nendick. M-am întâlnit 
cu un ceasornicar azi. El mi-a spus de unde provine 
squalenul. 

— Din ficatul rechinilor, zise Neagley. 

— Şi de pe nasul oamenilor, spuse Reacher. Acelaşi produs. 
Substanţa aceea uleioasă cu care te trezeşti pe faţă 
dimineaţa este squalen. Exact aceeaşi formulă chimică. 

— Şi? 

— Aşa că eu cred că băieţii noştri au riscat şi nu au avut 
noroc. Să presupunem că alegi la întâmplare un bărbat de 
şaizeci sau şaptezeci de ani. Care sunt şansele ca acestuia 
să i se fi luat amprentele, cel puţin o dată în viaţă? 

— Destul de mari, cred, zise Neagley. Li se iau amprente 
tuturor imigranţilor. Dacă s-a născut în America, atunci ar fi 
fost înrolat pentru Coreea sau Vietnam, şi i s-ar fi luat 
amprentele, chiar dacă nu ar fi mers până la urmă acolo. | 


s-ar fi luat amprentele dacă ar fi fost vreodată arestat sau 
dacă ar fi lucrat pentru guvern. 

— Sau pentru vreo corporație particulară, spuse Swain. 
Foarte multe dintre ele solicită luarea amprentelor. Băncile, 
magazinele, altele. 

— OK, zise Reacher. Şi atunci, iată care este treaba. Eu nu 
cred că amprenta este a unuia dintre tipi. Cred că este a cu 
totul altei persoane. A unui necunoscut inocent. A cuiva pe 
care l-au ales la întâmplare. Şi avea rolul să ne ducă direct 
la acel cineva. 

În cameră se lăsă tăcerea. Neagley îl privi fix pe Reacher. 

— De ce? spuse ea. 

— Ca să putem găsi un alt Nendick, răspunse el. Amprenta 
era pe toate mesajele, iar tipul căruia îi aparţinea amprenta 
era şi el un mesaj, aşa cum spune Swain că a fost Nendick. 
Noi trebuia să dăm de urma amprentei, să-l găsim pe tip şi 
să dăm peste o replică exactă a situaţiei lui Nendick. O 
victimă îngrozită, prea speriată ca să deschidă gura şi să ne 
spună ceva. O persoană care să reprezinte chiar ea un 
mesaj. Dar, din întâmplare, indivizii au dat peste cineva 
căruia nu i s-au luat niciodată amprentele, aşa că noi nu l- 
am găsit. 

— Dar au fost şase mesaje pe hârtie, spuse Swain. Au 
trecut probabil douăzeci de zile între momentul în care a 
fost pus primul la poştă şi cel în care a fost lăsat ultimul, 
acasă la Froelich. Asta ce înseamnă? Că toate mesajele au 
fost pregătite dinainte? Mi se pare o planificare prea 
avansată. 

— Este posibil, zise Neagley. Este posibil să fi printat zeci 
de variante, câte una pentru fiecare eventualitate. 

— Nu, spuse Reacher. Eu cred că le-au printat pe rând. 
Cred că au ţinut amprenta la ei tot acest timp. 

— Cum? întrebă Swain. Au răpit pe cineva şi l-au ţinut 
ostatic? L-au ascuns undeva? Îl iau peste tot cu ei? 

— Nu se poate, zise Neagley. Nu aveau cum să se aştepte 
ca noi să îl găsim, dacă nu era acasă. 


— Omul este acasă, spuse Reacher. Dar degetul lui, nu. 

Nimeni nu mai zise nimic. 

— Porneşte un computer, continuă Reacher. Caută în CNII 
cuvântul deget. 

— Avem un birou de teren mare în Sacramento, spuse 
Bannon. Trei agenţi sunt deja mobili. Şi un doctor. Vom afla 
într-o oră. 

De data aceasta, Bannon venise la ei. Erau în camera de 
şedinţe a Serviciului Secret, Stuyvesant în capul mesei, 
Reacher, Neagley şi Swain pe o parte a mesei, iar Bannon 
singur, pe cealaltă. 

— Este o idee bizară, zise Bannon. Cum au făcut? L-au 
ţinut în frigider? 

— Probabil, spuse Reacher. Îl lasă să se încălzească puţin, 
şi-l freacă de nas, îl apasă pe hârtie. Exact cum face 
secretara lui Stuyvesant cu ştampila ei. Probabil că s-a 
uscat puţin, cu timpul, de aceea procentajul de squalen este 
din ce în ce mai mare. 

— Care sunt implicaţiile? întrebă Stuyvesant. Presupunând 
că ai dreptate? 

Reacher se strâmbă. 

— Putem să schimbăm una dintre presupunerile noastre 
majore. Acum aş spune că amândoi au amprentele la dosar 
şi că amândoi au purtat mănuşi de latex. 

— Doi renegaţi, zise Bannon. 

— Nu neapărat de la noi, spuse Stuyvesant. 

— Atunci, explică ceilalţi factori, replică Bannon. 

Stuyvesant rămase tăcut. Bannon ridică din umeri. 

— Haideţi, spuse el. Avem o oră. Şi nu vreau să pierd 
timpul căutând acolo unde nu trebuie. Convingeţi-mă. 
Dovediţi-mi că e vorba de nişte cetăţeni particulari, care îl 
urmăresc pe Armstrong, personal. 

Stuyvesant îi aruncă o privire lui Swain, dar acesta nu 
spuse nimic. 

— Timpul trece, zise Bannon. 

— Nu este contextul ideal, spuse Swain. 


Bannon zâmbi. 

— De ce, nu vorbeşti decât faţă de cei care sunt deja de 
acord cu tine? 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Nu aveţi nici o dovadă, spuse Bannon. Cui îi pasă de un 
vicepreşedinte? Vicepreşedintele este un nimeni. Cum era, 
o găleată cu scuipat cald? 

— Carafă, zise Swain. John Nance Garner a spus că 
vicepreşedintele nu valorează nici cât o carafă cu scuipat 
cald. L-a mai numit roata de rezervă a automobilului 
guvernului. El a fost primul vicepreşedinte al lui FDR. John 
Adams l-a numit cea mai neînsemnată funcţie inventată 
vreodată de om, iar el a fost primul vicepreşedinte din 
istorie. 

— Şi atunci, cine e interesat să împuşte un cauciuc de 
rezervă sau o carafă insignifiantă cu scuipat? 

— Dă-mi voie să încep cu începutul, spuse Swain. Ce face 
un vicepreşedinte? 

— Stă degeaba, zise Bannon. Speră să moară şeful. 

Swain aprobă din cap. 

— Altcineva a spus că slujba de vicepreşedinte înseamnă în 
principal aşteptare. Pentru eventualitatea în care 
preşedintele moare, sigur, dar, mai des, pentru a candida 
Chiar el, după trecerea celor opt ani. Dar, pe termen scurt, 
ce este vicepreşedintele? 

— Habar n-am, spuse Bannon. 

— El se află acolo ca să fie un candidat, zise Swain. Cam la 
asta se reduce totul. Viaţa lui contează din momentul în 
care este numit candidat, în vară, şi până în ziua alegerilor. 
Este util timp de maxim patru sau cinci luni. Începe dorind 
să fie ales, pentru campanie. La mijlocul verii, toată lumea 
s-a plictisit deja de moarte de candidaţii la preşedinţie, aşa 
că preiau sarcina de a da un pic de avânt campaniilor 
candidaţilor la vicepreşedinţie. Brusc, avem alt subiect de 
discuţie. Alt subiect de analizat. Ne uităm la calităţile şi la 
trecutul lor. Ne imaginăm cum vor echilibra campania. Asta 


e funcţia lor iniţială. Echilibru şi contrast. Orice nu este 
candidatul la preşedinţie este candidatul la vicepreşedinţie, 
şi viceversa. Tânăr, bătrân, agitat, monoton, nordist, sudist, 
prost, inteligent, dur, blând, bogat, sărac. 

— Am înţeles imaginea, spuse Bannon. 

— Deci, acesta este rolul lui, zise Swain. Iniţial, el este 
doar o fotografie şi o biografie. Este un concept. După care 
încep îndatoririle sale. Evident, trebuie să aibă talente 
electorale. Rolul lui este acela de câine de atac. Trebuie să 
fie capabil să spună lucrurile pe care candidatul la 
preşedinţie nu are voie să le spună. Dacă acea campanie 
presupune un atac sau o critică dură, candidatul la 
vicepreşedinţie este cel care le pronunţă. Între timp, 
candidatul la preşedinţie stă deoparte şi pozează în om de 
stat. Apoi au loc alegerile, candidatul la preşedinţie merge 
la Casa Albă, iar vicepreşedintele este ascuns în debara. 
Utilitatea lui s-a încheiat în prima marţi din noiembrie. 

— Armstrong a fost bun la chestiile de genul acesta? 

— A fost excelent. Adevărul este că a fost un combatant 
electoral foarte negativist, dar sondajele nu au reflectat 
asta, pentru că a avut grijă să-şi păstreze tot timpul pe faţă 
zâmbetul acela plăcut. Adevărul este că a fost de-a dreptul 
criminal. 

— Şi crezi că a călcat pe bătături suficienţi oameni, ca să 
fie asasinat? 

Swain aprobă din cap. 

— La asta lucrez acum. Analizez fiecare discurs şi fiecare 
comentariu, stabilesc corespondenţa între atacurile lui şi 
profilul psihologic al celor pe care i-a atacat. 

— Situarea în timp e cea care contează, zise Stuyvesant. 
Nimeni nu are ce comenta, în privinţa asta. A fost în 
Parlament timp de şase ani şi în Senat alţi şase, şi nu ştiu 
dacă a primit vreo scrisoare răutăcioasă. Toată chestia asta 
a fost declanşată de ceva recent. 

— lar trecutul lui recent este reprezentat de campanie, 
spuse Swain. 


— Nimic altceva, în trecutul lui mai îndepărtat? întrebă 
Bannon. 

Swain clătină din cap. 

— Suntem acoperiţi din patru părţi, zise el. Prima şi cea 
mai recentă acoperire o reprezintă chiar verificarea 
voastră, a FBl-ului, făcută atunci când a fost nominalizat. 
Avem 0 copie a ei; nu arată nimic. Apoi, avem cercetările 
făcute de opoziţie, din cealaltă campanie, din aceasta şi de 
la ambele lui candidaturi pentru Congres. Oamenii ăia au 
săpat mult mai adânc decât voi. lar Armstrong a ieşit şi de 
data asta curat. 

— Sursele din Dakota de Nord? 

— Nimic, spuse Swain. Am discutat cu toate ziarele de 
acolo, de fapt. Jurnaliştii locali ştiu totul, şi nu am găsit 
nimic în neregulă cu tipul ăsta. 

— Prin urmare, e vorba de campanie, zise Stuyvesant. A 
supărat pe cineva. 

— Pe cineva care are arme ale Serviciului Secret, spuse 
Bannon. Pe cineva care ştie despre interfaţa dintre 
Serviciul Secret şi FBI. Pe cineva care ştie că nu poţi trimite 
nimic prin poştă vicepreşedintelui fără ca scrisoarea să 
treacă mai întâi prin biroul Serviciului Secret. Cineva care a 
ştiut unde locuia Froelich. Aţi auzit vreodată de testul raţei? 
Dacă arată ca rața, măcăne ca rața, merge ca rața? 

Stuyvesant nu zise nimic. Bannon se uită la ceas. Îşi scoase 
telefonul mobil din buzunar şi îl puse pe masă, în faţa lui. 
Telefonul rămase acolo, tăcut. 

— Eu rămân la teoria mea, zise el. Numai că acum afirm 
că amândoi indivizii sunt de-ai voştri. Mai exact, dacă 
telefonul ăsta sună şi se dovedeşte că Reacher are dreptate. 

Telefonul sună chiar în clipa aceea. Setase soneria pe o 
mică interpretare piţigăiată a unei faimoase uverturi 
clasice. Suna ridicol în nemişcarea sumbră din cameră. Îl 
ridică şi apăsă butonul de pornire. Melodia prostească 
încetă. Probabil că spusese cineva şefu'? pentru că el zise 
da şi apoi ascultă, nu mai mult de opt sau nouă secunde, 


după care închise telefonul şi îl puse înapoi în buzunarul 
sacoului. 

— Sacramento? întrebă Stuyvesant. 

— Nu, răspunse Bannon. Local. Au găsit carabina. 

Îl lăsară pe Swain acolo şi plecară spre laboratoarele FBI 
din Clădirea Hoover. Se strânsese un grup de experţi. Toţi 
arătau ca Swain, tipi cu alură de universitari sau de oameni 
de ştiinţă, aduşi acolo pe nepusă masă. Erau îmbrăcaţi ca 
nişte familişti care se aşteptaseră să stea nemişcaţi în faţa 
televizorului, la un meci de fotbal, pentru restul zilei. Doi 
dintre ei băuseră deja nişte bere. Se vedea clar. Neagley îl 
cunoştea vag pe unul dintre ei, de la instructajul ei în 
laboratoare, făcut cu mulţi ani în urmă. 

— Era o Vaime Mk2? întrebă Bannon. 

— Categoric, spuse unul dintre tehnicieni. 

— Avea seria pe ea? 

Tipul negă din cap. 

— Ştearsă cu acid. 

— Puteţi face ceva? 

Tipul negă din nou din cap. 

— Nu, zise el. Dacă ar fi fost un număr ştanţat, am fi putut 
pătrunde dedesubt şi am fi găsit suficiente cristale distruse 
în metal ca să recuperăm numărul, dar Vaime foloseşte 
procedeul de gravare, în loc de ştanţare. Nu putem face 
NIMIC. 

— Unde e acum? 

— O testăm pentru amprente, zise omul. Dar nu sunt 
speranţe. Nu am găsit nimic la fluoroscop. Nimic la laser. A 
fost ştearsă. 

— Unde a fost găsită? 

— În depozit. În spatele uşii uneia dintre camerele de la 
etajul trei. 

— Probabil că acolo au aşteptat, spuse Bannon. 

— Cam cinci minute, şi au şters-o când haosul era în toi. 
Nişte indivizi calmi. 

— Tuburi de cartuşe? întrebă Neagley. 


— Niciunul, spuse tehnicianul. Probabil că le-au strâns. 
Dar avem toate cele patru gloanţe. Cele trei de azi sunt 
distruse, din cauza impactului pe suprafeţe tari. Dar cel din 
Minnesota este intact. S-a păstrat datorită nămolului. 

Se duse la o masă de laborator, unde gloanţele erau 
întinse pe o foaie albă lucioasă. Trei dintre ele erau zdrobite 
de impact, arătau ca nişte picături deformate. Unul era cel 
care-l ratase pe Armstrong şi lovise zidul. Celelalte două 
erau mânjite de reziduuri negre, din creierul lui Crosetti, 
respectiv din sângele lui Froelich. Resturile de ţesut uman 
se imprimaseră pe carcasa de cupru şi arseseră pe 
suprafaţa fierbinte, sub forma unor modele dantelate 
caracteristice. Apoi căzuseră, după ce gloanţele îşi 
continuaseră zborul şi loviseră următorul obstacol. Zidul 
din spate, în cazul lui Froelich. Zidul holului interior, 
probabil, în cazul lui Crosetti. Glonţul din Minnesota arăta 
ca nou. Trecerea prin nămolul de la fermă îl curăţase. 

— Aduceţi carabina, zise Bannon. 

O aduseră din laborator, având încă mirosul aburilor 
superadezivi care fuseseră suflaţi peste ea, în speranţa 
găsirii unor amprente. Era o armă simplă, solidă, lipsită de 
spectaculozitate, vopsită peste tot cu vopseaua epoxidică 
neagră din fabricaţie. Avea un percutor scurt şi gros şi o 
ţeavă relativ scurtă, lungită mult de amortizorul dolofan. O 
lunetă puternică era fixată pe cătare. 

— Nu este luneta ei, spuse Reacher. Este o Hensoldt. 
Vaime foloseşte lunete Bushnell. 

— Mda, a fost modificată, zise unul dintre tehnicieni. Am 
notat deja asta. 

— De fabricant? 

Tipul clătină din cap. 

— Nu cred, spuse el. Lucrătură de calitate, dar nu este a 
fabricantului. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Bannon. 

— Nu sunt sigur, zise Reacher. 

— Hensoldt e mai bună decât Bushnell? 


— Nu chiar. Amândouă sunt lunete bune. Ca BMW şi 
Mercedes. Ca Nikon şi Canon. 

— Atunci, cineva poate să aibă o anumită preferinţă? 

— Nu cineva din agenţiile guvernamentale, spuse Reacher. 
De exemplu, cum ai reacţiona dacă unul dintre fotografii tăi 
de la locul crimei ar veni şi ţi-ar spune că vrea un Canon, în 
loc de Nikon-ul pe care i l-ai dat? 

— Probabil că l-aş trimite la plimbare. 

— Exact. Ar lucra cu ce are. Aşa că nu văd pe nimeni 
mergând la armurierul departamentului ca să-i ceară să-i 
facă rost de o Bushnell de o mie de dolari, doar pentru că o 
preferă, în locul unei Hensoldt de o mie de dolari. 

— Şi atunci, de ce schimbarea? 

— Nu sunt sigur, zise Reacher. Poate că s-a stricat. Dacă 
scapi o carabină din mână, poţi strica destul de uşor o 
lunetă de precizie. Dar un reparator angajat la guvern ar 
folosi tot o lunetă Bushnell. Ei nu cumpără carabine, şi-atât. 
Ei cumpără lăzi întregi de piese de rezervă, odată cu 
carabinele. 

— Şi dacă au rămas fără? Dacă lunetele se defectează 
prea des? 

— Atunci, presupun că ar putea folosi o Hensoldt. Lunetele 
Hensoldt vin, de obicei, cu carabine SIG. Trebuie să vă 
uitaţi din nou la listele acelea. Aflaţi dacă există cineva care 
cumpără carabine Vaime şi SIG, pentru lunetiştii lor. 

— Carabina SIG este tot cu amortizor? 

— Nu, răspunse Reacher. 

— Atunci, asta e, zise Bannon. O agenţie care are nevoie 
de două tipuri de carabine cumpără Vaime ca variantă cu 
amortizor şi SIG ca variantă fără amortizor. Două tipuri de 
lunete, ca piese de schimb. Dacă rămân fără Bushnell, încep 
să folosească Hensoldt. 

— Posibil, spuse Reacher. Ar trebui să cercetezi. Ar trebui 
să întrebi clar dacă a adaptat cineva o lunetă Hensoldt la o 
carabină Vaime. lar dacă nu găseşti pe nimeni, ar trebui să 


începi să-i întrebi pe armurierii comerciali. Să începi cu cei 
scumpi. Astea-s nişte piese rare. Poate fi important. 

Stuyvesant privea în gol. Îngrijorarea îi era trădată de 
umerii gârboviţi. 

— Ce este? întrebă Reacher. 

Stuyvesant se uită la el şi clătină din cap. Un mic gest 
resemnat. 

— Mi-e teamă că noi cumpărăm carabine SIG, zise el, 
încet. Am avut un lot de SG550, în urmă cu cinci ani. 
Semiautomate, fără amortizor, ca variantă alternativă. Dar 
nu le mai folosim prea mult, deoarece mecanismul automat 
le face destul de imprecise pentru situaţii de aglomeraţie. 
În general, sunt ţinute în depozit. Acum, folosim peste tot 
carabine Vaime. Aşa că sunt sigur că lăzile cu piese de 
rezervă pentru SIG sunt încă pline. 

În cameră se lăsă tăcerea, pentru o clipă. Deodată, 
telefonul lui Bannon începu să sune din nou. Mica uvertură 
tembelă sparse tăcerea. Bannon apăsă pe buton, îl duse la 
ureche, zise mda şi ascultă. 

— Înţeleg, zise el. 

Ascultă din nou. 

— Doctorul e de acord? întrebă. 

Ascultă iarăşi. 

— Înţeleg, spuse şi ascultă. Presupun că da, zise apoi, şi 
ascultă din nou. OK. 

Închise telefonul şi spuse: 

— La etaj. 

Era palid. 

Stuyvesant, Reacher şi Neagley îl urmară până la lift şi 
urcară cu el în sala de şedinţe. Bannon se aşeză în capul 
mesei, iar ceilalţi se aşezară unul lângă celălalt, aproape de 
capătul opus, ca şi cum n-ar fi vrut să stea prea aproape de 
veştile pe care urmau să le primească. Dincolo de ferestre, 
cerul se întunecase complet. Ziua de Thanksgiving se 
apropia de final. 


— Îl cheamă Andretti, spuse Bannon. Şaptezeci şi trei de 
ani, tâmplar pensionat, pompier voluntar pensionat. Are 
nepoate. Din direcţia asta a venit presiunea asupra lui. 

— Vorbeşte? întrebă Neagley. 

— Puțin, zise Bannon. Se pare că e făcut dintr-un material 
ceva mai dur decât Nendick. 

— Cum s-a întâmplat? 

— Omul frecventează un bar de poliţişti de lângă 
Sacramento, de pe vremea când era pompier. A cunoscut 
acolo doi indivizi. 

— Erau poliţişti? întrebă Reacher. 

— Păreau poliţişti, răspunse Bannon. Asta a fost 
descrierea lui. Au ajuns să stea de vorbă, să îşi arate unii 
altora poze de familie. Au discutat despre cât de putredă 
este lumea asta şi despre ce ar face ca să-şi protejeze 
familiile de ea. Omul spune că totul a mers treptat. 

— Şi? 

— N-a vrut să spună nimic o vreme, dar atunci doctorul 
nostru s-a uitat la mâna lui. Degetul mare de la mâna 
stângă fusese îndepărtat chirurgical. Adică nu chiar 
chirurgical. Ceva între retezare şi hăcuire, spune omul 
nostru. Dar s-au străduit să lucreze curat. Andretti a rămas 
la povestea lui cu accidentul de tâmplărie. Doctorul a spus 
că în nici un caz nu fusese tăiat cu un ferăstrău. În nici un 
caz. Andretti a părut încântat că era contrazis şi atunci a 
început să mai spună câte ceva. 

— Deci? 

— Locuieşte singur. E văduv. Cei doi tipi cu aspect de 
poliţişti l-au făcut să-i invite acasă. L-au întrebat ce ar face 
ca să-şi protejeze familia, cât de departe ar merge. Era o 
întrebare retorică, la început, dar foarte rapid a devenit 
una reală. I-au spus că avea de ales între degetul mare şi 
nepoatele lui. L-au pus să aleagă. L-au imobilizat şi au făcut- 
o. I-au luat fotografiile şi carneţelul de adrese. I-au spus că 
acum ştiu cum arată nepoatele lui şi unde locuiesc. l-au mai 
zis că le vor scoate ovarele, la fel cum îi tăiaseră lui degetul. 


lar omul i-a crezut, evident. E normal, nu? Tocmai i-o 
făcuseră lui. Au furat un răcitor din bucătărie şi nişte 
gheaţă din frigider, ca să transporte degetul. Au plecat, iar 
el a reuşit să ajungă la spital. 

Tăcere în cameră. 

— Descrieri? întrebă Stuyvesant. 

Bannon negă din cap. 

— E prea speriat, zise el. Băieţii mei i-au vorbit despre 
programul de protecţie a martorilor, pentru toată familia, 
dar n-o să se lase convins. Eu cred că n-o să obţinem mai 
mult. 

— Investigaţiile criminalistice din casă? 

— Andretti a curăţat totul, cu atenţie. Ei l-au obligat să o 
facă. L-au privit în timp ce o făcea. 

— Dar la bar? I-a văzut cineva stând de vorbă? 

— O să-ntrebăm. Dar asta se-ntâmpla acum aproape şase 
săptămâni. Nu-ţi face speranţe prea mari. 

Nimeni nu mai zise nimic, pentru un interval lung de timp. 

— Reacher? zise Neagley. 

— Ce este? 

— La ce te gândeşti? 

Reacher ridică din umeri. 

— Mă gândeam la Dostoievski, spuse el. Tocmai am găsit 
un exemplar din Crima şi pedeapsă, pe care i l-am trimis 
cândva lui Joe, cadou de ziua lui. Îmi amintesc că era cât pe 
ce să-i trimit Fraţii Karamazov, dar m-am răzgândit. Ai citit 
vreodată cartea? 

Neagley negă din cap. 

— O parte a ei descrie ce au făcut turcii în Bulgaria, spuse 
Reacher. 'Tot felul de violuri şi jafuri. Spânzurau prizonierii 
dimineaţa, după ce îi ţinuseră toată noaptea prinşi cu 
urechile bătute-n cuie, într-un gard. Aruncau copiii în aer şi 
îi prindeau în baionete. Spuneau că cel mai distractiv era să 
o facă în faţa mamelor. Ivan Karamazov era puternic 
deziluzionat de toate astea. El spunea că nici un animal nu 
poate fi atât de crud ca omul, atât de artist în cruzime. Şi 


apoi m-am gândit la tipii ăştia, cum l-au pus pe Andretti să 
facă curat în casă, în timp ce ei priveau. Presupun că a fost 
nevoit să se descurce cu o singură mână. Probabil că s-a 
chinuit mult. Dostoievski şi-a pus sentimentele într-o carte. 
Eu nu am talentul lui. Aşa că acum mă gândesc să-i găsesc 
pe nemernicii ăştia şi să le aplic metodele lor greşite, în 
maniera pe care-or să mi-o permită talentele mele 
personale. 

— Nu mi-ai făcut impresia unuia care citeşte, zise Bannon. 

— Mă descurc, replică Reacher. 

— Şi aş vrea să te previn să nu care cumva să faci pe 
viteazul, de capul tău. 

— Vorbe mari pentru un agent special. 

— În orice caz, nu vreau acţiuni independente. 

Reacher aprobă din cap. 

— Am notat. 

Bannon zâmbi. 

— Ai rezolvat enigma? 

— Care enigmă? 

— Noi presupunem că acea carabină Vaime a fost în 
Minnesota marţi şi în Dakota de Nord ieri. Astăzi este aici, 
în D. C. Nu au adus-o cu avionul, fără doar şi poate, pentru 
că transportarea unor arme lungi cu un avion comercial 
lasă o dâră de hârtii de un kilometru lungime. Şi e prea 
departe ca să parcurgă distanţa cu maşina, în timpul pe 
care l-au avut. Aşa că poate unul dintre indivizi a fost singur 
în Bismarck, cu acea Heckler&Koch, în timp ce celălalt a 
venit cu maşina din Minnesota până aici, cu carabina Vaime. 
În cazul în care au fost amândoi în Bismarck, atunci au 
două carabine Vaime, una acolo şi una ascunsă aici. lar 
dacă au fost amândoi în Bismarck, dar au numai o Vaime, 
atunci altcineva le-a adus-o din Minnesota cu maşina, caz în 
care avem de-a face cu trei indivizi, nu cu doi. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Mă duc să discut cu Swain, spuse Reacher. Merg pe jos. 
O să-mi facă bine. 


— Vin cu tine, zise Neagley. 

Erau opt sute de metri de mers, spre vest, pe Pennsylvania 
Avenue. Cerul era tot lipsit de nori, ceea ce făcea ca 
noaptea să fie rece. Se vedeau câteva stele prin smogul 
oraşului, şi strălucirea portocalie a felinarelor de stradă. O 
lună mică în depărtare. Nici un fel de trafic. Trecură pe 
lângă Triunghiul Federal, şi clădirea masivă a Trezoreriei se 
apropie. Barierele rutiere către Casa Albă dispăruseră. 
Oraşul revenise la normal. Parcă nu se întâmplase nimic. 

— 'Te simţi bine? întrebă Neagley. 

— Înfrunt realitatea, zise Reacher. Îmbătrânesc. 
Încetinesc, din punct de vedere mintal. Am fost foarte 
încântat că am ajuns la Nendick atât de repede, dar ar fi 
trebuit să ajung la el imediat. Aşa că, de fapt, am fost 
îngrozitor. La fel cu amprenta. Ne-am chinuit ore întregi cu 
amprenta aia blestemată. Zile în şir. Am învârtit-o pe toate 
părţile, ca să înţelegem ce e cu ea. Şi n-am văzut nici o clipă 
intenţia reală. 

— Dar am ajuns acolo, în cele din urmă. 

— lar eu mă simt vinovat, ca de obicei. 

— De ce? 

— Eu i-am spus lui Froelich că se descurca bine, zise 
Reacher. Dar ar fi trebuit să-i spun să dubleze santinelele 
de pe acoperiş. Un tip pe margine, unul în casa scării. Asta 
poate că ar fi salvat-o. 

Neagley tăcu. Şase paşi, şapte. 

— Era sarcina ei, nu a ta, spuse ea. Nu te simţi vinovat. Nu 
eşti responsabil pentru toată lumea de pe glob. 

Reacher nu zise nimic. Continuă să meargă. 

— lar ei s-au dat drept poliţişti, zise Neagley. Ar fi trecut 
de două santinele la fel de uşor ca de una. Ar fi trecut şi de 
o duzină de santinele. De fapt, chiar au trecut de o duzină 
de santinele. De mai mult de atât. Altfel nu se poate. 
Întreaga zonă era plină de agenţi. Nu se putea face nimic în 
plus. Se mai întâmplă şi porcării. 

Reacher nu zise nimic. 


— Dacă erau două santinele, ar fi fost ucise amândouă, 
spuse Neagley. Un mort în plus n-ar fi ajutat pe nimeni. 

— 'Ţie ţi se pare că Bannon arată ca un poliţist? întrebă 
Reacher. 

— Tu crezi că sunt trei tipi? întrebă Neagley, în loc de 
răspuns. 

— Nu. În nici un caz. E o echipă de doi oameni. Bannon nu 
vede ceva foarte evident. Ceea ce se întâmplă des, cu o 
minte ca a lui. 

— Ce anume nu vede? 

— 'Ţi se pare că arată ca un poliţist? 

Neagley zâmbi uşor. 

— Exact ca un poliţist, zise ea. Probabil că a fost poliţist 
înainte să intre în Birou. 

— Ce îl face să arate ca un poliţist? 

— Totul. Fiecare amănunt. E în porii lui. 

Reacher rămase tăcut, mergând mai departe. 

— E vorba de ceva ce a spus Froelich, zise el. Chiar înainte 
să apară Armstrong. Îşi avertiza oamenii. A spus că e foarte 
uşor să semeni puţin cu o persoană fără adăpost, dar este 
foarte dificil să arăţi exact ca o persoană fără adăpost. Cred 
că la fel e şi cu poliţiştii. Dacă eu mi-aş pune un palton de 
tweed, pantaloni cenuşii de flanelă, pantofi simpli şi aş ţine 
ridicată o insignă aurie, aş arăta ca un poliţist? 

— Puțin. Dar nu întocmai. 

— Dar tipii ăştia arată exact ca nişte poliţişti. Eu l-am 
văzut pe unul dintre ei şi n-am bănuit nimic. Şi intră şi ies 
de oriunde, fără să-i întrebe nimeni nimic. 

— Asta ar explica multe, spuse Neagley. Erau ca la ei acasă 
în barul de poliţişti, cu Nendick. La fel şi cu Andretti. 

— Ca testul cu rața, al lui Bannon, zise Reacher. Arată ca 
nişte poliţişti, merg ca nişte poliţişti, vorbesc ca nişte 
poliţişti. 

— Şi asta ar explica de unde ştiau despre ADN-ul de pe 
plicuri şi despre computerul CNII. Poliţiştii ştiu că FBl-ul 
monitorizează toate acele informaţii. 


— Şi armele. Posibil să fi ajuns la echipe SWAT din eşalonul 
doi sau la specialişti ai Poliţiei Statale. Mai ales articole 
recondiţionate, cu lunete nestandard. 

— Dar noi ştim că nu sunt poliţişti. Te-ai uitat la nouăzeci şi 
patru de fotografii. 

— Ştim că nu sunt poliţişti din Bismarck, replică Reacher. 
Poate că sunt poliţişti din altă parte. 

Swain îi aştepta încă. Părea nefericit, dar nu neapărat din 
cauza aşteptării. Arăta ca un om care aştepta veşti rele şi 
avea de dat veşti rele. Se uită întrebător la Reacher şi 
acesta înclină din cap, scurt. 

— Numele lui e Andretti, zise el. În principiu, aceeaşi 
situaţie ca în cazul lui Nendick. Rezistă ceva mai bine, dar 
nici el nu o să vorbească. 

Swain nu spuse nimic. 

— E meritul tău, spuse Reacher. Tu ai făcut conexiunea. 
Iar carabina era o Vaime cu lunetă Hensoldt, în loc de 
Bushnell. 

— Nu sunt specialist în arme de foc, zise Swain. 

— Trebuie să ne spui ce ştii despre campanie. Cine e 
supărat pe Armstrong? 

Urmă o tăcere scurtă. Apoi, Swain se uită într-o parte. 

— Nimeni, zise el. N-am spus adevărul, acolo. Adevărul 
este că terminasem analiza de câteva zile. A deranjat unele 
persoane, asta e clar. Dar pe nimeni foarte rău. N-a fost 
nimic deosebit. 

— Şi atunci, de ce ai spus-o? 

— Am vrut să-i fac pe cei de la FBI să se răzgândească, 
asta e tot. Eu nu cred că a fost unul dintre noi. Nu-mi place 
să văd că agenţia noastră este tratată aşa. 

Reacher nu zise nimic. 

— Am făcut-o pentru Froelich şi Crosetti, zise Swain. 
Merită mai mult de-atât. 

— Deci, ţie îţi spune ceva instinctul, iar noi avem o liniuţă 
de unire, spuse Reacher. Cea mai mare parte a cazurilor cu 
care am avut de-a face erau ceva mai bine fundamentate. 


— Ce facem acum? 

— Căutăm în altă parte, zise Neagley. Dacă nu e legat de 
politică, trebuie să fie ceva personal. 

— Nu sunt sigur dacă pot să vă arăt chestiile astea, spuse 
Swain. Ar trebui să fie confidenţiale. 

— Este ceva rău în ele? 

— Nu, altfel aţi fi auzit despre ele în timpul campaniei. 

— Şi atunci, care e problema? 

— E fidel soţiei? întrebă Reacher. 

— Da, răspunse Swain. 

— Ea îi e fidelă? 

— Da. 

— E curat, din punct de vedere financiar? 

— Da. 

— Atunci, orice altceva ţine de trecutul îndepărtat. Ce rău 
s-ar produce, dacă ne laşi să aruncăm o privire? 

— Presupun că niciunul. 

— Atunci, să-i dăm drumul. 

Porniră pe coridoarele din spate, către bibliotecă, dar 
când ajunseră acolo, telefonul suna. Swain îl ridică şi apoi i-l 
întinse lui Reacher. 

— Stuyvesant, pentru tine, zise el. 

Reacher ascultă o clipă şi apoi puse receptorul jos. 

— Vine Armstrong, spuse el. E supărat, neliniştit şi vrea să 
vorbească cu toţi cei care pot fi găsiţi, dintre cei care au 
fost acolo azi. 

Îl lăsară pe Swain în bibliotecă şi se întoarseră în camera 
de şedinţe. Stuyvesant intră un minut mai târziu. Purta tot 
hainele de golf. Avea încă sângele lui Froelich pe pantofi, 
împroşcat pe margini, negru şi uscat. Părea aproape 
epuizat. Şi zguduit psihic. Reacher mai văzuse asta. Un om 
rezistă fără probleme douăzeci şi cinci de ani, şi deodată 
totul se prăbuşeşte, într-o singură zi teribilă. Declicul poate 
fi provocat de un atentat sinucigaş, o prăbuşire de elicopter, 
un secret care se află, violenţe comise în permisie. Apoi, 
maşinăria pedepsirii intră zgomotos în acţiune şi o carieră 


fără pată, în care cel în cauză nu colectase decât laude, e 
aruncată la gunoi dintr-un condei, pentru că totul trebuie 
să fie vina cuiva. E normal să se întâmple şi porcării, dar 
niciodată în raportul final al unei comisii de anchetă. 

— Vom fi puţini pe teren, zise Stuyvesant. Am dat douăzeci 
şi patru de ore libere la cei mai mulţi dintre oameni şi n-o 
să-i chem înapoi doar pentru că cel pe care-l protejăm nu 
poate să doarmă. 

Alţi doi oameni intrară cinci minute mai târziu. Reacher îl 
recunoscu pe unul dintre ei ca fiind unul dintre lunetiştii de 
pe acoperişuri, iar pe celălalt ca pe unul dintre agenţii care 
supraveghea coada la mâncare. Cei doi salutară obosiţi din 
cap, se întoarseră şi plecară să ia cafea. Se întoarseră cu 
câte un pahar de plastic pentru toată lumea. 

Garda personală a lui Armstrong îl preceda pe acesta ca 
un balon invizibil. Intrară în legătură radio cu clădirea când 
el era încă la peste un kilometru depărtare. Un al doilea 
apel, când ajunse în garaj. Se raportă înaintarea lui până la 
lift. Unul dintre agenţi intră în zona de recepţie şi anunţă că 
drumul era sigur. Ceilalţi doi îl aduseră pe Armstrong 
înăuntru. Procedura fu repetată şi la uşa sălii de şedinţe. 
Intră primul agent, se uită în jur, vorbi la încheietura mâinii 
şi Armstrong intră în cameră, pe lângă el. 

Se schimbase în nişte haine obişnuite, care nu i se 
potriveau. Pantaloni reiaţi, un pulover în carouri şi o jachetă 
din piele de căprioară. Toate culorile se asortau, iar 
materialele erau noi şi ţepene. Era prima notă falsă pe care 
o vedea Reacher la el. Parcă se întrebase Cum ar trebui să 
se îmbrace un vicepreşedinte? în loc să ia nişte haine la 
nimereală din dulap. Armstrong înclină sobru din cap către 
cei din cameră şi se îndreptă spre masă. Nu vorbi cu 
nimeni. Părea stânjenit. Tăcerea se prelungi, ajungând să 
devină chiar jenantă. 

— Cum se simte soţia dumneavoastră, domnule? întrebă 
lunetistul. 


Reacher îşi spuse că era întrebarea perfectă, din punct de 
vedere politic. Era o invitaţie de a vorbi despre 
sentimentele altcuiva, ceea ce era întotdeauna mai simplu 
decât să vorbeşti despre sentimentele tale. Colegial, ca şi 
cum ar fi spus: Noi suntem toţi aici, implicaţi, aşa că hai să 
vorbim despre cineva care nu este de faţă. Şi transmitea 
mesajul: Ai ocazia să ne mulţumeşti că am salvat-o, la fel ca 
şi pe tine. 

— Este foarte zguduită, spuse Armstrong. A fost ceva 
groaznic. Vrea să ştiţi cât de rău îi pare. De fapt, m-a luat la 
rost. Mi-a spus că nu e corect din partea mea să vă supun 
pe toţi riscului. 

Un răspuns perfect politic, îşi spuse Reacher. Invita la un 
singur răspuns: Ne-am făcut datoria, domnule. 

— Este datoria noastră, domnule, zise Stuyvesant. Dacă nu 
eraţi dumneavoastră, ar fi fost altcineva. 

— Mulţumesc, spuse Armstrong. Pentru că sunteţi atât de 
amabili. Şi vă mulţumesc că v-aţi comportat atât de bine 
astăzi. Amândoi vă mulţumim. Din adâncul inimilor noastre. 
Nu sunt un tip superstiţios, dar acum simt că vă sunt dator. 
Ca şi cum nu m-aş simţi eliberat de obligaţii până nu voi 
face ceva pentru voi. Aşa că nu ezitaţi să mi-o cereţi. Orice. 
Oficial sau neoficial, colectiv sau individual. Sunt prietenul 
vostru, pe viaţă. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Vorbiţi-mi despre Crosetti, zise Armstrong. Avea 
familie? 

Lunetistul aprobă din cap. 

— Soţie şi un fiu, zise el. Cred că băiatul are opt ani. 

Armstrong îşi îndepărtă privirea. 

— Îmi pare foarte rău, zise el. 

Tăcere în cameră. 

— Pot să fac ceva pentru ei? întrebă Armstrong. 

— Vom avea grijă de ei, răspunse Stuyvesant. 

— Froelich avea părinţii în Wyoming, spuse Armstrong. 
Singurele rude. Nu era căsătorită. Nu avea fraţi sau surori. 


Am vorbit cu ai ei mai devreme. După ce am discutat cu voi, 
la Casa Albă. Am simţit că era de datoria mea să le transmit 
personal condoleanţe. Şi că trebuia să le cer aprobarea 
pentru declaraţia mea, înainte să vorbesc cu cei de la 
televiziune. Am considerat că nu puteam prezenta fals 
situaţia, fără permisiunea lor, doar ca o momeală. Dar le-a 
plăcut ideea unui serviciu funerar comemorativ, duminică. 
Atât de mult, încât chiar o vor face. Aşa că va avea loc o 
ceremonie funerară, până la urmă. 

Nimeni nu zise nimic. Armstrong alese un punct de pe 
perete şi se concentră asupra lui. 

— Vreau să particip, zise el. De fapt, chiar o să particip. 

— Nu pot permite asta, spuse Stuyvesani. 

Armstrong tăcu. 

— Adică, vă sfătuiesc să nu o faceţi, se corectă Stuyvesant. 

— A fost ucisă din cauza mea. Vreau să particip la 
înmormântarea ei. Măcar atât pot face. Şi vreau să spun şi 
câteva cuvinte. Cred că va trebui să discut din nou cu 
părinţii ei. 

— Sunt sigur că ar fi onoraţi, dar există probleme de 
securitate. 

— Îţi respect părerea, bineînţeles, spuse Armstrong. Dar 
chestia asta nu e negociabilă. Mă duc singur, dacă trebuie. 
Chiar aş prefera să mă duc singur. 

— Aşa ceva chiar nu este posibil, zise Stuyvesant. 

Armstrong aprobă din cap. 

— Atunci, găseşte trei agenţi care să vrea să meargă acolo 
cu mine. Numai trei. Nu putem transforma totul într-un 
circ. Vom merge şi vom pleca rapid, neanunţaţi. 

— Aţi anunţat deja, la televiziunea naţională. 

— Nu este negociabil, repetă Armstrong. Părinţii nu vor 
accepta să transforme totul într-un circ. Nu ar fi corect. Aşa 
că, fără presă şi fără televiziune. Doar noi. 

Stuyvesanit nu zise nimic. 

— Merg la înmormântarea ei, spuse Armstrong. A fost 
omorâtă din cauza mea. 


— Froelich cunoştea riscurile, zise Stuyvesant. Cu toţii le 
cunoaştem. Suntem aici din proprie dorinţă. 

Armstrong aprobă din cap. 

— Am discutat cu directorul FBl-ului. Mi-a spus că 
suspecţii au scăpat. 

— E doar o problemă de timp, spuse Stuyvesant. 

— Fiica mea este în Antarctica, zise Armstrong. Va veni 
aici la mijlocul verii. Temperatura acolo ajunge şi la minus 
douăzeci şi nouă de grade. Va urca poate la minus douăzeci 
şi şapte, într-o săptămână sau două. Tocmai am vorbit la 
telefonul prin satelit. Spune că i se pare incredibil de cald. 
Avem aceeaşi conversaţie de doi ani încoace. Înainte o luam 
ca pe o metaforă. Adică totul e relativ, nimic nu e chiar atât 
de rău, te poţi obişnui cu orice. Dar acum nu mai ştiu dacă e 
aşa. Nu cred că voi reuşi vreodată să trec peste ziua de azi. 
Sunt în viaţă numai pentru că altcineva a murit. 

Tăcere în cameră. 

— Froelich ştia ce făcea, spuse Stuyvesant. Suntem cu toţii 
voluntari. 

— A fost minunată, nu-i aşa? 

— Să mă anunţaţi când veţi dori să-l cunoaşteţi pe 
înlocuitorul ei. 

— Nu încă, zise Armstrong. Poate mâine. Şi află cine vrea 
să mă însoţească duminică. Trei voluntari. Prieteni de-ai ei, 
care ar dori oricum să fie acolo. 

Stuyvesant rămase tăcut. Apoi ridică din umeri. 

— OK, zise el. 

Armstrong înclină din cap. 

— Mulţumesc pentru asta. Şi mulţumesc pentru azi. Vă 
mulţumesc tuturor. Şi din partea soţiei mele. De fapt, de 
asta am venit aici. 

Garda lui personală înţelese mesajul şi îl însoţi spre uşă. 
Balonul de securitate invizibil se formă în jurul lui, testând 
în faţă, verificând în lateral, verificând în spate. Trei minute 
mai târziu, un apel radio din maşina lui. Era în siguranţă şi 
pornise spre nord şi vest, spre Georgetown. 


— Fir-ar al naibii! spuse Stuyvesant. Acum, peste toate 
celelalte, şi duminică va fi un coşmar. 

Nimeni nu se uită la Reacher, cu excepţia lui Neagley. 
Plecară singuri şi îl găsiră pe Swain la recepţie. Îşi pusese 
paltonul. 

— Mă duc acasă, zise el. 

— Peste o oră, spuse Reacher. Mai întâi ne vei arăta 
dosarele tale. 

ȘAISPREZECE. 

Dosarele erau biografice. Douăsprezece, în total. 
Unsprezece erau grămezi de date neprelucrate, de genul 
unor extrase din ziare, interviuri, depoziţii şi alte 
documente primare. Al doisprezecelea era un rezumat 
cuprinzător al primelor unsprezece. Era gros ca o Biblie 
medievală şi putea fi citit ca o carte. Relata întreaga 
poveste a vieţii lui Brook Armstrong, şi fiecare fapt 
menţionat era urmat de un număr scris între paranteze. 
Numărul indica, pe o scară de la unu la zece, cât de sigur 
fusese autentificat faptul respectiv. Majoritatea numerelor 
erau zece. 

Povestea începea pe prima pagină, cu părinţii lui. Mama 
lui crescuse în Oregon, se mutase în Washington pentru 
colegiu, după care se întorsese în Oregon ca să lucreze ca 
farmacistă. Îi erau prezentaţi pe scurt părinţii şi fraţii, şi 
era listată întreaga ei educaţie, de la grădiniţă la şcoala 
postuniversitară. Primele ei locuri de muncă erau înşirate 
cronologic, iar începerea propriei afaceri în domeniul 
farmaceutic ocupa trei pagini. Încă mai avea firma 
respectivă şi obținea venit de pe urma ei, dar acum se 
pensionase şi era bolnavă de ceva despre care se credea că 
i-ar putea provoca decesul. 

Era menţionată şi pregătirea şcolară a tatălui. Serviciul 
militar avea o dată de început şi una de eliberare pe motive 
medicale, dar nu existau alte detalii. Se născuse în Oregon 
şi se căsătorise cu farmacista în momentul în care revenise. 
Se mutaseră într-un sat izolat din colţul de sud-vest al 


statului şi folosise banii familiei ca să cumpere o afacere cu 
cherestea. Proaspeţii căsătoriţi avuseseră o fiică la scurt 
timp după aceea, iar Brook Armstrong se născuse doi ani 
mai târziu. Afacerea familiei prosperase şi atinsese o 
mărime decentă. Progresul şi dezvoltarea ei ocupau câteva 
pagini. Ofereau imaginea unui stil de viaţă provincial plăcut. 

Biografia surorii avea un centimetru grosime, aşa că 
Reacher sări peste ea şi trecu la şcolarizarea lui Brook. 
Începuse ca toată lumea, cu grădiniţa. Erau detalii 
nenumărate. Prea numeroase ca să le acorzi prea multă 
atenţie, aşa că răsfoi mai departe, citind doar esenţialul. 
Armstrong trecuse onorabil prin tot sistemul şcolar local. 
Fusese bun la sport. Avea note excelente. Tatăl lui avusese 
un atac cerebral şi murise chiar înainte ca Armstrong să 
plece de acasă, la colegiu. Afacerea cu cherestea fusese 
vândută. Farmacia continuase să prospere. Armstrong 
petrecuse şapte ani în două universităţi diferite, mai întâi la 
Cornell, în partea de nord a statului New York, şi apoi la 
Stanford, în California. Îşi lăsase părul lung, dar nu se 
dovedise că ar fi consumat droguri. La Stanford cunoscuse 
o fată din Bismarck. Erau amândoi absolvenţi de cursuri 
postuniversitare în ştiinţe politice. Se căsătoriseră. Îşi 
făcuseră o casă în Dakota de Nord, iar el îşi începuse 
cariera politică cu o campanie pentru un loc în sistemul 
legislativ al statului. 

— Trebuie să plec acasă, spuse Swain. Este Thanksgiving 
şi am copii, iar nevastă-mea o să-mi facă de petrecanie dacă 
mai întârzii. 

Reacher se uită mai departe, la restul dosarului. 
Armstrong abia începuse prima candidatură minoră şi mai 
erau încă cincisprezece centimetri de foi de parcurs. Le 
răsfoi cu degetul. 

— Nimic care să ne îngrijoreze? întrebă el. 

— Nimic, spuse Swain. 

— Nivelul acesta de detalii continuă şi în rest? 

— E şi mai rău. 


— O să aflu ceva, dacă stau să citesc toată noaptea? 

— Nu. 

— Totul a fost folosit în campania din vara asta? 

Swain aprobă din cap. 

— Sigur. Este o biografie grozavă. De aceea a şi fost ales. 
De fapt, foarte multe detalii le-am aflat datorită campaniei. 

— Şi eşti sigur că nimeni nu a fost deosebit de deranjat din 
cauza campaniei? 

— Sunt sigur. 

— Şi atunci, de unde vine acel sentiment al tău? Cine îl 
urăşte atât de mult pe Armstrong, şi de ce? 

— Nu ştiu exact, zise Swain. Este doar o senzaţie. 

Reacher aprobă din cap. 

— OK, spuse el. Du-te acasă. 

Swain îşi luă paltonul şi plecă grăbit, iar Reacher se uită 
pe sărite la anii rămaşi. Neagley răsfoia masivul material 
sursă. Amândoi renunţară după o oră. 

— Concluzii? întrebă Neagley. 

— Swain are o slujbă foarte plictisitoare, zise Reacher. 

Ea zâmbi. 

— De acord. 

— Dar ceva îmi sare în ochi. Ceva ce lipseşte din 
materialele astea, nu ceva ce este aici. Campaniile sunt 
dure, nu? Aceşti oameni ar folosi orice lucru din trecutul lui 
Armstrong, care i-ar pune într-o lumină favorabilă. De 
exemplu, mama lui. Avem detalii nenumărate despre 
diplomele ei de la colegiu şi despre afacerea cu farmacia. 
De ce? 

— Ca să atragă femeile independente şi micii afacerişti. 

— OK, apoi avem detalii despre faptul că este bolnavă. De 
ce? 

— Pentru ca Armstrong să treacă drept un fiu iubitor. 
Foarte îndatoritor şi plin de valori familiale. Asta îl 
umanizează. Şi autentifică afirmaţiile lui privind sistemul de 
sănătate. 


— Şi avem o mulţime de amănunte despre compania de 
cherestea a tatălui. 

— Adresate din nou susținătorilor din lumea afacerilor. 
Nemaivorbind că amănuntele astea ating şi preocupările 
legate de mediu. Copaci, tăierea pădurilor şi restul. 
Armstrong poate spune că are cunoştinţe practice. A trăit 
asta. 

— Exact, zise Reacher. Oricare ar fi subiectul, oricare ar fi 
clientela, ei găsesc un motiv ca să profite. 

— Şi? 

— Au sărit peste serviciul militar. Ceea ce e ciudat, pentru 
că de obicei le place la nebunie chestia asta, într-o 
campanie electorală. În mod normal, dacă tatăl tău a fost 
militar de carieră, o strigi de pe acoperişuri, ca să mai 
punctezi într-un domeniu esenţial. Dar aici nu există nici un 
fel de detalii. S-a înrolat, a fost lăsat la vatră. Asta este tot 
ce ştim. Înţelegi ce vreau să spun? Un noian de detalii, în 
toate celelalte privinţe, dar nu şi în acest caz. Sare în ochi. 

— Tatăl lui a murit cu mulţi ani în urmă. 

— Nu contează. Ar fi speculat asta, dacă ar fi avut ceva de 
câştigat. Şi ce este cu acea lăsare la vatră pe motive 
medicale? Dacă ar fi fost o rană, în mod sigur ar fi profitat 
de asta. Chiar şi de un accident la instrucţie. Tipul ar fi fost 
un mare erou. Ştii ceva? Mie nu-mi plac lăsările la vatră pe 
motive medicale neexplicate. Ştii cum era. Nu te face să-ţi 
pui întrebări? 

— Cred că da. Dar nu poate fi stabilită o legătură. S-a 
întâmplat înainte ca Armstrong să se nască. Iar tipul a 
murit cu aproape treizeci de ani în urmă. Şi, ai spus-o chiar 
tu, povestea asta a fost declanşată de ceva ce a făcut 
Armstrong în campania electorală. 

Reacher aprobă din cap. 

— Dar tot aş vrea să aflu mai multe despre asta. Presupun 
că am putea să îl întrebăm direct pe Armstrong. 

— Nu e cazul, zise Neagley. Pot afla eu, dacă ţii neapărat. 
Pot să dau câteva telefoane. Avem o mulţime de relaţii. Cei 


care încearcă să prindă o slujbă la noi, atunci când se 
pensionează, sunt interesaţi, în general, să facă mai întâi o 
impresie bună. 

Reacher căscă. 

— OK, fă-o. Dimineaţă, la prima oră. 

— O s-o fac în noaptea asta. Armata încă mai lucrează 
douăzeci şi patru de ore pe zi. Nu s-a schimbat nimic de 
când ne-am retras noi. 

— Ar trebui să dormi. Nu-i ceva urgent. 

— Eu nu mai dorm deloc. 

Reacher căscă din nou. 

— Ei bine, eu da. 

— O zi proastă, zise Neagley. 

Reacher aprobă din cap. 

— Cât se poate de proastă. Aşa că dă telefoanele, dacă 
vrei, dar nu mă trezi ca să-mi spui ce-ai aflat. Îmi povesteşti 
dimineaţă. 

Ofiţerul de serviciu din tura de noapte le făcu rost de o 
maşină cu care să se întoarcă la motelul din Georgetown, 
iar Reacher se duse direct în camera lui. Era liniştită şi 
goală. Fusese curățată şi aranjată, patul făcut. Cutia lui Joe 
dispăruse. Se aşeză în fotoliu pentru o clipă şi se întrebă 
dacă Stuyvesant se gândise să anuleze rezervarea lui 
Froelich. Apoi, tăcerea nopţii îl apăsă şi fu copleşit de 
senzaţia că ceva nu era acolo. O senzaţie de absenţă. 
Lucruri care ar fi trebuit să fie acolo, şi nu erau. Despre ce 
era vorba? Despre Froelich, bineînţeles. Îi era dor de ea. Ea 
ar fi trebuit să fie acolo, şi nu era. Fusese acolo, ultima dată 
când el se aflase în cameră. Chiar în acea dimineaţă, 
devreme. Astăzi este ziua în care vom câştiga sau vom 
pierde, spusese ea. Înfrângerea iese din calcul, răspunsese 
el. 

Ceva nu era acolo. Poate era vorba chiar de Joe. Poate de 
multe alte lucruri. O mulţime de lucruri lipseau din viaţa lui. 
Lucruri nefăcute, lucruri nespuse. Care anume? Poate că 
era vorba doar de cariera militară a tatălui lui Armstrong, 


pe care o avea în minte. Dar poate era mai mult de atât. Ce 
altceva lipsea? Închise ochii şi încercă să îşi dea seama, dar 
nu văzu altceva decât evantaiul roz din sângele lui Froelich 
arcuindu-se în lumina soarelui. Aşa că deschise din nou 
ochii, se dezbrăcă şi făcu duş pentru a treia oară în acea zi. 
Se trezi privind fix cădiţa, ca şi cum s-ar fi aşteptat să o 
vadă înroşindu-se. Însă ea rămase curată şi albă. 

Patul era rece şi tare, iar cearşafurile tari din cauza 
apretului. Se băgă în pat, singur, şi se uită o oră întreagă fix 
în tavan, gândindu-se. Apoi se deconectă brusc şi îşi impuse 
să adoarmă. Îl visă pe fratele lui plimbându-se şi ţinându-se 
de mână cu Froelich, în jurul lui Tidal Basin, vara. Lumina 
era blândă şi aurie, iar din gâtul ei curgea sânge, în aerul 
cald şi nemişcat, ca o panglică roşie pâlpâitoare, la un 
metru şi jumătate deasupra pământului. Plutea acolo, 
nederanjată de mulţimea care trecea pe lângă ei, formând 
un cerc cu rază de un kilometru, când ea şi Joe ajunseră din 
nou în locul din care porniseră. Apoi, ea se transformă în 
Swain, iar Joe în polițistul din Bismarck. Paltonul poliţistului 
flutura deschis în timp ce mergea, iar Swain spunea cred că 
am numărat greşit tuturor celor cu care se întâlnea. Apoi, 
Swain se transformă în Armstrong. Armstrong zâmbea, cu 
zâmbetul lui larg de politician, şi spunea îmi pare atât de 
rău, iar polițistul se întoarse, scoase o carabină lungă de 
sub paltonul lui fluturând, acţionă încet percutorul şi îl 
împuşcă pe Armstrong în cap. Nu se auzi nici un sunet, 
pentru că arma avea amortizor. Nici un sunet, nici atunci 
când Armstrong căzu în apă şi se îndepărtă, plutind. 

La ora şase primi apelul de deşteptare de la recepţie, iar 
un minut mai târziu se auzi un ciocănit la uşă. Reacher 
cobori din pat, îşi înfăşură un prosop în jurul taliei şi se uită 
pe vizor. Era Neagley, care-i adusese cafea. Era îmbrăcată 
şi gata de plecare. Reacher deschise, apoi se aşeză pe pat şi 
începu să bea din cafea, în timp ce Neagley traversa 
culoarul îngust care ducea la fereastră. Era încordată. 
Arăta ca şi cum ar fi băut cafea toată noaptea. 


— OK, tatăl lui Armstrong? zise ea, ca şi cum şi-ar fi pus 
singură întrebarea. A fost încorporat chiar la sfârşitul 
războiului din Coreea. Nu a activat în serviciul activ. Dar a 
trecut prin instructajul de ofiţer, a ajuns sublocotenent şi a 
fost repartizat la o companie de infanterie. Erau cantonaţi 
în Alabama, într-un loc care a dispărut demult. Au primit 
ordinul să se pregătească pentru o luptă despre care ştiau 
cu toţii că se terminase deja. Şi ştii ce înseamnă asta, nu? 

Reacher aprobă din cap, somnoros. Sorbi din cafea. 

— Un idiot de căpitan care organizează concursuri 
nesfârşite, zise el. Puncte pentru asta, puncte pentru 
ailaltă, bonificaţii peste tot, la sfârşitul lunii Compania B 
poate să ţină steagul în cazarmă, pentru că i-a făcut praf pe 
cei din Compania A. 

— Iar Armstrong senior câştiga, de obicei, spuse Neagley. 
Îşi ţinea din scurt unitatea. Dar avea o problemă de 
temperament. Era imprevizibil. Dacă greşea cineva şi 
pierdea puncte, era posibil să înnebunească de furie. S-a 
întâmplat de câteva ori. Nu doar obişnuitele prostii ale 
ofiţerilor. În rapoarte sunt menţionate accese necontrolate 
de furie. Mergea mult prea departe, ca şi cum nu s-ar fi 
putut stăpâni. 

— Şi? 

— l-au trecut-o cu vederea de două ori. Nu era ceva 
constant. Simple episoade. Dar a treia oară a fost vorba de 
un abuz fizic grav şi l-au dat afară. Au muşamalizat totul. I- 
au oferit o lăsare la vatră pe motive psihologice, au 
catalogat-o drept stres de luptă, chiar dacă nu fusese 
niciodată ofiţer combatant. 

Reacher se strâmbă. 

— Probabil că avea prieteni. Cum ai avut şi tu, dacă ai 
reuşit să pătrunzi atât de adânc în arhive. 

— Am stat la telefon toată noaptea. Stuyvesant o să facă 
apoplexie când o să vadă nota de plată de la hotel. 

— Câte victime individuale? 


— Aşa m-am gândit şi eu, iniţial, dar putem să uităm de ei. 
Au fost trei, câte unul pentru fiecare incident. Unul a fost 
ucis în acţiune în Vietnam, altul a murit cu zece ani în urmă 
în Palm Springs, iar al treilea are peste şaptezeci de ani şi 
locuieşte în Florida. 

— O fundătură, spuse Reacher. 

— Dar explică de ce nu au inclus asta în materialele 
electorale. 

Reacher aprobă din cap. Sorbi din cafea. 

— Există vreo posibilitate ca Armstrong să-i fi moştenit 
temperamentul? Froelich spunea că l-a văzut furios. 

— Ăsta a fost al doilea gând care mi-a trecut prin minte, 
zise Neagley. E cât se poate de posibil. A existat ceva 
mocnind sub suprafaţă, atunci când a insistat să meargă la 
înmormântarea ei, nu? Dar presupun că impresia de 
ansamblu ar fi ieşit deja la iveală, de mult. Tipul a candidat 
pentru post, la un nivel sau altul, toată viaţa lui. Iar toate 
acestea au început odată cu campania electorală din vara 
asta. Am căzut deja de acord în privinţa asta. 

Reacher aprobă din cap, fără convingere. 

— Campania electorală, repetă el. 

Înţepeni, cu ceaşca de cafea în mână. Se uită fix la perete, 
un minut întreg, două. 

— Ce este? întrebă Neagley. 

El nu răspunse. Se ridică şi se duse la fereastră. Trase la o 
parte draperiile şi se uită la feliile şi fâşiile de Washington 
D. C. Ce se întindeau sub cerul cenuşiu al răsăritului. 

— Ce a făcut Armstrong în campanie? întrebă el. 

— O mulţime de lucruri. 

— Câţi reprezentanţi are New Mexico? 

— Nu ştiu, zise Neagley. 

— Cred că trei. Îi ştii după nume? 

— Nu. 

— L-ai recunoaşte pe vreunul dintre ei pe stradă? 

— Nu. 

— Oklahoma? 


— Nu ştiu. Cinci? 

— Şase, cred. Ştii numele vreunuia? 

— Unul dintre ei este un nemernic, asta ştiu sigur. Dar nu- 
mi amintesc numele lui. 

— Senatori din Tennessee? 

— Unde vrei s-ajungi? 

Reacher se uita pe fereastră. 

— Cred că ne-am molipsit de washingtonită, zise el. Am 
fost cu toţii atinşi de ea. Nu ne uităm la chestia asta ca nişte 
oameni obişnuiţi. Pentru aproape toată lumea din ţară, toţi 
aceşti politicieni sunt nişte nimeni. Ai spus-o chiar tu. Ai 
spus că te interesează politica, dar nu ştii pe dinafară 
numele tuturor celor o sută de senatori. Şi majoritatea 
oamenilor sunt de o mie de ori mai puţin interesaţi ca tine. 
Majoritatea oamenilor nu ar recunoaşte un senator-secund 
dintr-un alt stat nici dacă ar veni la ei şi le-ar trage o palmă. 
lar Froelich a recunoscut, efectiv, că nimeni nu mai auzise 
de Armstrong până atunci. 

— Şi? 

— Şi Armstrong a făcut un lucru total fundamental şi 
elementar, în campanie. S-a plasat în vizorul publicului, la 
nivel naţional. Pentru prima oară în viaţa lui, oameni 
obişnuiţi din afara statului său şi din afara cercului său de 
prieteni i-au văzut faţa. l-au auzit numele. Pentru prima 
dată. Cred că nu există nimic mai fundamental de atât. 

— În ce sens? 

— Să presupunem că faţa lui a ajuns la cineva din trecut. 
Absolut din senin. Ca un şoc brusc. 

— De exemplu? 

— De exemplu, poate că eşti un tip care a fost pălmuit, cu 
mult timp în urmă, de un tânăr care şi-a pierdut firea. O 
situaţie de genul acesta. Poate într-un bar, poate din cauza 
unei fete. Poate te-a umilit, prin asta. Nu l-ai mai văzut 
niciodată de atunci, dar incidentul ţi-a mocnit în minte, de 
atunci încoace. Anii trec şi, dintr-odată, tipul apare în toate 
ziarele şi la televizor. Este politician şi candidează pentru 


postul de vicepreşedinte. Nu ai mai auzit de elpână atunci 
pentru că nu urmăreşti C-SPANO9 sau CNN. Dar acum, iată- 
|, peste tot, în faţa ta. Ce faci, atunci? Dacă te-ai pricepe la 
politică, ai putea suna la opoziţie şi ai da totul pe faţă. Dar 
tu nu te pricepi la politică, pentru că acum e prima dată 
când îl vezi de la bătaia aceea în bar, cu mult timp în urmă. 
Şi atunci, ce faci? Vederea lui îţi readuce totul în minte. Şi 
totul a mocnit în timpul ăsta. 

— Te gândeşti la un fel de răzbunare? 

Reacher aprobă din cap. 

— Ceea ce ar explica ideea lui Swain că se doreşte ca 
Armstrong să sufere. Dar poate că Swain nu s-a uitat unde 
trebuia. Poate că toţi am făcut la fel. Pentru că este posibil 
să nu aibă legătură cu Armstrong, ca politician. Poate că 
are legătură cu Armstrong ca om. Poate că legătura este cu 
adevărat personală. 

Neagley se opri din plimbat şi se aşeză pe fotoliu. 

— Cam tras de păr, zise ea. Oamenii trec peste anumite 
lucruri. Nu? 

— În general. 

Reacher se uită la ea. 

— Tu nu ai trecut peste ceea ce te-a făcut să nu-ţi placă să 
fii atinsă. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

— OK, zise ea. Oamenii normali trec peste astfel de 
lucruri. 

— Oamenii normali nu răpesc femei, nu taie degete şi nu 
ucid oameni inocenți. 

Ea aprobă din cap. 

— OK, spuse Neagley. E o teorie. Dar unde ne conduce ea? 

— Poate chiar la Armstrong, zise Reacher. Însă asta ar fi o 
conversaţie dificilă, cu un vicepreşedinte ales. Şi şi-ar 
aminti el, oare? Dacă a moştenit temperamentul care a dus 
la scoaterea din armată a tatălui lui, este posibil să fi fost 
implicat în zeci de bătăi, pe vremuri. Este un tip solid. Putea 


să facă prăpăd într-o mulţime de locuri înainte să se 
tempereze. 

— Soţia lui? Sunt împreună de mult timp. 

Reacher nu zise nimic. 

— E timpul s-o luăm din loc, spuse Neagley. Ne întâlnim cu 
Bannon la şapte. Îi spunem? 

— Nu, răspunse Reacher. Oricum, nici n-ar vrea să audă. 

— Du-te şi fă un duş, zise Neagley. 

Reacher aprobă din cap. 

— Încă ceva, înainte de asta. Ceva ce m-a ţinut treaz o oră 
întreagă, azi-noapte. Mă sâcâie. Ceva ce nu e aici sau ceva 
ce nu a fost făcut. 

Neagley ridică din umeri. 

— OK, spuse ea. O să mă gândesc la asta. lar acum, bagă 
viteză. 

Reacher se îmbrăcă cu ultimul dintre costumele lui Joe. 
Era gri închis şi fin ca mătasea. Folosi ultima cămaşă 
curată, apretată şi albă ca zăpada. Ultima cravată era 
albastru închis, cu un model micuţ repetat. Când te uitai 
foarte de aproape, vedeai că fiecare element al modelului 
era o diagramă a unui jucător la aruncare, ţinând o minge 
de baseball şi pregătindu-se de o aruncare înşelătoare. 

Se întâlni cu Neagley în hol, mâncă o brioşă la bufet şi luă 
o ceaşcă de cafea cu el în 'lown Car-ul Serviciului Secret. 
Ajunseră în sala de şedinţe cu întârziere. Bannon şi 
Stuyvesant erau deja acolo. Bannon era îmbrăcat tot ca un 
poliţist. Stuyvesant purta din nou costumul Brooks 
Brothers. Reacher şi Neagley lăsară un scaun liber între ei 
şi Stuyvesant. Bannon se uită lung la locul gol, ca şi cum 
acesta ar fi simbolizat absenţa lui Froelich. 

— FBl-ul nu va avea agenţi în Grace, Wyoming, zise el. O 
cerere specială a lui Armstrong, prin intermediul 
directorului. Nu vrea un circ acolo. 

— Mie îmi convine, spuse Reacher. 

— Vă pierdeţi timpul, zise Bannon. Noi acceptăm asta 
numai pentru că vrem să o facem. Băieţii răi ştiu cum 


merge treaba. Sunt din branşă. Vor înţelege că declaraţia 
lui a fost o cursă. Şi atunci, nu vor apărea. 

Reacher aprobă din cap. 

— Nu va fi prima călătorie pe care o fac degeaba. 

— 'Te previn împotriva oricărei acţiuni independente. 

— Dac-ar fi să te ascult, nu va avea loc nici o acţiune. 

Bannon aprobă din cap. 

— Au venit testele balistice, zise el. Carabina pe care am 
găsit-o în depozit este, în mod sigur, aceeaşi armă cu care s- 
a tras glonţul din Minnesota. 

— Şi cum a ajuns acolo? întrebă Stuyvesant. 

— Am consumat peste o sută oameni-oră, noaptea trecută, 
spuse Bannon. Iot ce vă pot spune sigur este cum nu a 
ajuns aici. Nu a venit cu avionul. Am verificat toate sosirile 
zborurilor comerciale, în opt aeroporturi, şi nu există arme 
de foc declarate. Apoi am cercetat toate avioanele 
particulare care au aterizat în aceleaşi opt aeroporturi. 
Nimic care să stârnească suspiciuni. 

— În concluzie, au adus-o cu maşina? zise Reacher. 

Bannon aprobă din cap. 

— Dar între Bismarck şi D. C. Sunt peste două mii de 
kilometri. Asta înseamnă minim douăzeci de ore, chiar dacă 
mergi ca nebunul. Adică ceva imposibil, ţinând cont de 
intervalul dintre evenimente. Concluzia este că această 
carabină nu a fost niciodată în Bismarck. A venit direct din 
Minnesota, ceea ce înseamnă puţin peste 1750 de kilometri, 
în patruzeci şi opt de ore. Şi bunica ta putea reuşi asta. 

— Bunica mea nu ştie să conducă, zise Reacher. Tot mai 
crezi că sunt trei indivizi? 

Bannon negă din cap. 

— Nu, ne-am gândit mai bine şi rămânem la doi. Totul se 
leagă mai bine aşa. Noi credem că echipa s-a împărţit în 
două, marţi, între Minnesota şi Colorado, şi că au rămas 
despărțiți, după aceea. Tipul care s-a dat drept poliţist în 
Bismarck a acţionat singur la biserică. Credem că a avut 
acolo numai mitraliera. Ceea ce pare raţional, pentru că 


ştia că Armstrong ar fi fost acoperit de agenţi imediat ce 
era descoperită puşca-momeală. lar o mitralieră este mai 
utilă decât o carabină împotriva unui grup de oameni. În 
special o H&K MP5. Oamenii noştri spun că este la fel de 
precisă ca o carabină, la o sută de metri, şi mult mai 
puternică. Cu încărcătorul cu treizeci de cartuşe, ar fi 
trecut prin cei şase agenţi şi ar fi ajuns destul de uşor la 
Armstrong. 

— Şi atunci, de ce s-ar mai fi deranjat celălalt tip să vină 
aici, între timp? întrebă Stuyvesant. 

— Pentru că sunt oamenii voştri, spuse Bannon. Sunt nişte 
profesionişti adevăraţi. Ştiau care le sunt şansele. Ştiau că 
nu puteau fi siguri de o lovitură, într-un loc anume. Aşa că 
au urmărit programul lui Armstrong şi au planificat să se 
completeze unul pe celălalt, aşa încât să acopere toate 
variantele. 

Stuyvesanit nu zise nimic. 

— Dar ieri erau împreună, spuse Reacher. Ai spus că 
primul tip a adus puşca Vaime aici, iar eu l-am văzut pe 
acoperiş pe cel din Bismarck. 

Bannon aprobă din cap. 

— Gata cu manevrele alternative, pentru că ieri a fost 
ultima ocazie bună, pentru o perioadă bună de timp. 
Probabil că tipul din Bismarck a venit cu un avion 
comercial, la scurt timp după ce forţele aeriene v-au adus 
pe voi înapoi. 

— Şi atunci, unde e puşca H&K? Probabil că a abandonat- 
o undeva în Bismarck, între biserică şi avion. Aţi găsit-o? 

— Nu, spuse Bannon. Dar căutăm în continuare. 

— Şi cine a fost tipul pe care l-a oprit polițistul, în cartier? 

— Nu-l luăm în calcul. Aproape sigur e doar un civil. 

Reacher clătină din cap. 

— Şi atunci, tipul ăsta a ascuns carabina-momeală şi apoi a 
alergat înapoi la biserică, cu H&K-ul, de unul singur? 

— Nu văd de ce nu. 


— Ai stat vreodată ascuns, pregătindu-te să împuşti pe 
cineva? 

— Nu, zise Bannon. 

— Eu da, spuse Reacher. Şi nu e prea amuzant. Trebuie să 
stai confortabil, relaxat şi pregătit. Este o chestie legată de 
muşchi. Ajungi acolo cu mult timp înainte, te instalezi, îţi 
reglezi poziţia, estimezi distanţa, verifici vântul, estimezi 
unghiul de înălţare sau coborâre, calculezi deviația 
glonţului. Apoi, stai acolo, privind prin lunetă. Respiri uşor, 
îţi încetineşti bătăile inimi. Şi ştii ce îţi doreşti în acel 
moment, mai mult decât orice pe lume? 

— Ce? 

— Pe cineva care să-ţi păzească spatele. Tu te concentrezi 
numai în faţă şi începi să simţi o mâncărime în spate. Dacă 
tipii ăştia sunt nişte profesionişti adevăraţi, aşa cum spui tu, 
în nici un caz nu ar fi lucrat în turnul bisericii numai unul 
dintre ei, singur. 

Bannon rămase tăcut. 

— Are dreptate, spuse Neagley. Cea mai bună 
presupunere ar fi că tipul din cartier era omul de acoperire, 
care se întorcea, după ce ascunsese momeala. Făcea un 
ocol, departe de gard. Lunetistul se ascundea în biserică, 
aşteptând întoarcerea lui. 

— Ceea ce ridică o întrebare, zise Reacher. Cine a fost pe 
drumul dinspre Minnesota, în aceste momente? 

Bannon ridică din umeri. 

— OK, spuse el. Atunci sunt trei. 

— Toţi ai noştri? întrebă Stuyvesant, pe un ton neutru. 

— Nu văd de ce nu, răspunse Bannon. 

Reacher clătină din cap. 

— Eşti obsedat, spuse el. De ce nu-i arestezi, pur şi simplu, 
pe toţi cei care au lucrat vreodată pentru Serviciul Secret? 
Probabil că au rămas şi unii de o sută şi ceva de ani, din 
primul mandat al lui FDR. 

— Noi rămânem la teoria noastră, zise Bannon. 

— Bine, spuse Reacher. Măcar aşa nu vă am pe cap. 


— Te-am avertizat de două ori în privinţa acţiunilor 
independente. 

— lar eu te-am auzit tot de două ori. 

În cameră se lăsă tăcerea. Apoi, faţa lui Bannon se 
îmblânzi. Aruncă o privire spre scaunul gol al lui Froelich. 

— Deşi ţi-aş înţelege în totalitate motivul. 

Reacher se uita fix la masă. 

— Sunt doi indivizi, nu trei, spuse el. Sunt de acord cu 
tine, aşa totul se potriveşte mai bine. Pentru o chestie ca 
asta, cea mai bună alegere ar fi un om singur, dar aşa ceva 
nu este niciodată realizabil practic, aşa că rămân doi. Dar 
nu trei. Un altreilea ar multiplica de o sută de ori riscul. 

— Şi atunci, ce s-a întâmplat cu carabina? 

— Au trimis-o prin mesagerie, evident, zise Reacher. 
FedEx, UPS sau alţii. Poate chiar USPS. Probabil că au 
împachetat-o laolaltă cu un set de ferăstraie şi ciocane şi au 
spus că este o livrare de mostre de scule. O poveste de 
adormit copiii, ceva de genul ăsta. Au trimis-o pe adresa 
unui motel de aici şi au aşteptat să sosească. Eu aşa aş fi 
făcut. 

Bannon părea stânjenit. Nu spuse nimic. Se ridică şi ieşi. 
Uşa se închise în urma lui. În cameră era linişte. Stuyvesant 
stătea pe scaunul lui, puţin jenat. 

— Trebuie să vorbim, spuse el. 

— Ne concediezi, zise Neagley. 

El aprobă din cap. Băgă mâna în buzunarul interior al 
sacoului şi scoase două plicuri albe subţiri. 

— Asta nu mai e o anchetă internă, zise el. Ştiţi asta. A 
ajuns la proporţii mult prea mari. 

— Dar ştii că Bannon caută acolo unde nu trebuie. 

— Sper că va ajunge să înţeleagă asta, spuse Stuyvesant. 
Atunci, poate va începe să caute unde trebuie. Până una- 
alta, noi îl apărăm pe Armstrong. Începând cu nebunia asta 
din Wyoming. Asta facem noi. Asta este tot ce putem face. 
Noi reacţionăm. Ne apărăm. Nu avem baze legale ca să 
angajăm oameni din afară într-un rol activ. 


Împinse primul plic de-a lungul suprafeţei lucioase a 
mesei. Îi dădu suficientă forţă pentru a-l face să înainteze 
exact doi metri şi să se oprească în faţa lui Reacher. Îl 
împinse apoi pe al doilea, cu o mişcare mai blândă, încât se 
opri în faţa lui Neagley. 

— Mai târziu, zise Reacher. Concediază-ne mai târziu. Mai 
lasă-ne şi restul zilei. 

— De ce? 

— Trebuie să discutăm cu Armstrong. Doar eu şi Neagley. 

— Despre ce? 

— Despre ceva important, spuse Reacher şi tăcu din nou. 

— Chestia despre care am vorbit azi-dimineaţă? îl întrebă 
Neagley. 

— Nu, lucrul pe care l-am avut în minte noaptea trecută. 

— Ceva care lipsea, ceva care n-a fost făcut? 

El negă din cap. 

— E vorba despre ceva ce nu s-a spus. 

— Ce anume nu s-a spus? 

Reacher nu răspunse. Luă cele două plicuri şi le împinse 
înapoi pe masă. Stuyvesant le opri cu palma. Le ridică şi le 
ţinu o clipă în mână, nesigur. 

— Nu pot să vă las să vorbiţi cu Armstrong fără să fiu de 
faţă, zise el. 

— Va trebui să o faci, spuse Reacher. Este singurul mod în 
care ne va spune ceva. 

Stuyvesant nu zise nimic. Reacher îi aruncă o privire. 

— Vorbeşte-mi despre sistemul poştal. De cât timp 
verificaţi corespondenţa lui Armstrong? 

— Încă de la început, zise Stuyvesant. Din momentul în 
care a fost ales drept candidat. Asta e procedura standard. 

— Cum funcţionează? 

Stuyvesant ridică din umeri. 

— Destul de simplu. La început, agenţii din casa lui 
deschideau tot ce se livra acolo, aveam un tip în birourile 
Senatului care deschidea ce ajungea la ei şi un tip în 
Bismarck, care se ocupa de chestiile locale. Însă, după 


primele două mesaje, am centralizat totul aici, pentru mai 
multă simplitate. 

— Dar, exceptând amenințările, toate celelalte scrisori 
ajung la el? 

— Evident. 

— ÎL ştii pe Swain? 

— Cercetătorul? Puțin. 

— Ar trebui să-l promovezi. Sau să-i dai o primă. Sau un 
pupic mare pe frunte. Pentru că e singura persoană de aici 
care are o idee originală în cap. Punându-ne şi pe noi la 
socoteală. 

— Care-i ideea? 

— Trebuie să-l vedem pe Armstrong. Cât mai curând 
posibil. Eu şi Neagley, singuri. Apoi, ne vom considera 
concediaţi şi nu ne vei mai vedea niciodată. Şi nu-l vei mai 
vedea nici pe Bannon. Pentru că problema ta va dispărea în 
două zile. 

Stuyvesant puse plicurile înapoi în buzunar. 

Era ziua de după Thanksgiving iar Armstrong se afla într- 
un exil autoimpus faţă de problemele publice, dar, cu toate 
astea, aranjarea unei întâlniri cu el era extrem de 
problematică. Imediat după şedinţa de dimineaţă, 
Stuyvesant, îl promovase pe unul dintre cei şase rivali 
iniţiali ai lui Froelich în locul ei, iar tipul era plin de tot felul 
de prostii gen acum putem face asta aşa cum trebuie. Omul 
îşi păstră controlul în faţa lui Stuyvesant datorită aspectelor 
sensibile ale problemei, dar aruncă în calea lor toate 
obstacolele posibile. Principala barieră era o regulă veche 
de zeci de ani care spunea că nici o persoană protejată nu 
putea fi lăsată singură cu nişte vizitatori, fără să fie prezent 
măcar un agent de protecţie. Reacher înţelegea logica 
acelei reguli. Chiar dacă erau percheziţionaţi până la piele, 
el şi Neagley ar fi putut să-l dezmembreze complet pe 
Armstrong, în aproximativ o secundă şi jumătate. Dar era 
necesar să discute singuri cu el. Era vital. Stuyvesant nu 
voia să treacă peste decizia noului conducător de echipă, 


încă din prima lui zi, însă, în cele din urmă, cită garanţiile 
de securitate ale Pentagonului şi stabili că prezenţa a doi 
agenţi imediat în spatele uşii era suficientă. Apoi îl sună pe 
Armstrong acasă, pentru a primi aprobarea personală a 
acestuia. Închise telefonul şi spuse că Armstrong păruse 
puţin îngrijorat şi că urma să-l sune el, cât de curând. 

Aşteptară iar Armstrong sună după douăzeci de minute, ca 
să-i spună lui Stuyvesant trei lucruri: primul, sănătatea 
mamei lui se înrăutăţise brusc, în consecinţă - al doilea 
lucru - voia să fie dus cu avionul în Oregon chiar în acea 
după-amiază şi, prin urmare, al treilea: Reacher şi Neagley 
trebuiau să fie cât mai scurţi şi să meargă acolo abia după 
două ore, timpul necesar ca să-şi facă bagajele. 

Aşa că Reacher şi Neagley se duseră în biroul lui Froelich, 
ca să aştepte acolo. Dar acesta fusese deja ocupat de 
înlocuitor. Planta mică dispăruse. Mobila fusese mutată. 
Lucrurile fuseseră schimbate. Tot ce mai amintea de 
Froelich era o urmă vagă a parfumului ei în aer. Aşa că se 
întoarseră la recepţie şi se tolăniră în fotoliile de piele. Se 
uitară la televizor, oprind sunetul. Fusese programat pe un 
canal de ştiri şi o văzură din nou pe Froelich murind, în 
linişte şi cu încetinitorul. Revăzură o parte din declaraţia 
ulterioară a lui Armstrong şi pe Bannon răspunzând la 
întrebări, în faţa Clădirii Hoover. Nu cerură să fie pornit 
sunetul. Ştiau ce-ar fi auzit. Urmăriră ştirile din sport, cu 
meciurile din Thanksgiving Day. Apoi, Stuyvesant îi chemă 
înapoi în biroul lui. 

Secretara nu era acolo. Se bucura de un weekend 
prelungit, acasă. Traversară secretariatul gol şi se aşezară 
în faţa biroului imaculat al lui Stuyvesant, în timp ce acesta 
specifica regulile întâlnirii. 

— Nici un contact fizic, zise el. 

Reacher zâmbi. 

— Nici măcar o strângere de mână? 

— Cred că o strângere de mână este OK, spuse 
Stuyvesant. Dar nimic altceva. Şi nu trebuie să dezvăluiţi 


nimic despre situaţia actuală. El nu ştie nimic şi nu vreau să 
afle de la voi. Aţi înţeles? 

Reacher aprobă din cap. 

— Înţeles, zise Neagley. 

— Nu îl supăraţi şi nu îl hărţuiţi. Nu uitaţi cine este. Şi 
amintiţi-vă că este îngrijorat pentru mama lui. 

— OK, spuse Reacher. 

Stuyvesant îşi îndepărtă privirea. 

— Am decis că nu vreau să ştiu de ce vreţi să îl vedeţi. Şi 
nu vreau să ştiu ce se va întâmpla după aceea, dacă se va 
întâmpla ceva. Dar vreau să vă mulţumesc pentru tot ce aţi 
făcut deja. Auditul vostru ne va ajuta şi cred că ne-aţi salvat 
în Bismarck, aţi fost bine intenţionaţi tot timpul, iar eu sunt 
foarte recunoscător pentru toate astea. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Mă voi pensiona, zise Stuyvesant. În condiţiile actuale, 
ar trebui să lupt ca să îmi salvez cariera şi adevărul e că nu- 
mi place chiar atât de mult această carieră ca să lupt 
pentru ea. 

— N-a fost nici o clipă vorba despre agenţii voştri, spuse 
Reacher. 

— Ştiu asta, răspunse Stuyvesant. Dar am pierdut doi 
oameni. În consecinţă, cariera mea e terminată. Dar astea 
sunt decizia şi problema mea. Tot ce vreau să vă spun este 
că mă bucur că am avut şansa să îl cunosc pe fratele lui Joe 
şi că a fost o adevărată plăcere să lucrez cu voi doi. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Şi mă bucur că ai fost acolo la sfârşit, pentru M.E. 

Reacher îşi îndepărtă privirea. Stuyvesant scoase din nou 
plicurile din buzunar. 

— Nu ştiu dacă să sper să aveţi dreptate sau să vă înşelaţi, 
zise el. În legătură cu Wyoming. Vom avea trei agenţi acolo 
şi nişte poliţişti locali. Nu e o acoperire prea bună, dacă 
lucrurile vor lua o întorsătură urâtă. 

Le întinse plicurile, peste birou. 


— Vă aşteaptă o maşină jos, continuă Stuyvesant. Vă 
asigurăm transportul până în Georgetown, numai dus, după 
care vă descurcaţi singuri. 

Coborâră cu liftul, iar Reacher făcu un ocol prin holul 
principal. Era mare, întunecat, cenuşiu şi pustiu, iar paşii 
lui răsunau pe marmura rece. Se opri sub placa sculptată şi 
ridică privirea spre numele fratelui său. Aruncă o privire 
spre locul liber, în care curând urma să fie adăugată 
Froelich. Apoi îşi îndepărtă privirea, se întoarse şi merse la 
Neagley. Trecură prin uşa mică cu hublou din sticlă armată 
şi găsiră maşina aşteptându-i. 

Cortul alb era încă pe locul lui, pe trotuarul din faţa casei 
lui Armstrong. Şoferul opri, cu portiera din spate lipită de 
conturul cortului, şi vorbi în microfonul de la încheietura 
mâinii. O secundă mai târziu, uşa casei lui Armstrong se 
deschise şi ieşiră trei agenţi. 

Unul înaintă prin tunelul de pânză şi deschise portiera 
maşinii. Reacher ieşi, urmat de Neagley. Agentul închise 
portiera şi rămase impasibil pe trotuar, în timp ce maşina 
pleca. Al doilea agent îşi întinse mâinile, mimând scurt că 
trebuiau să stea nemişcaţi şi să fie percheziţionaţi. 
Aşteptară în întunericul albicios al pânzelor. Neagley se 
încordă când mâinile străine o pipăiră. Dar era un control 
superficial. Abia dacă o atinseră. Şi ratară cuțitul ceramic al 
lui Reacher, ascuns în şosetă. 

Agenţii îi conduseră în holul lui Armstrong şi închiseră uşa. 
Casa era mai mare decât părea din exterior. Era o clădire 
mare şi zdravănă, care arăta ca şi cum ar fi fost acolo de o 
sută de ani şi gata să reziste încă o sută. În hol erau 
antichităţi întunecate, pe ziduri era un tapet cu dungi, 
peste tot erau grupuri de fotografii înrămate. Pe podele 
erau covoraşe, întinse peste covoarele groase, din perete în 
perete. Un sac cu haine stătea aruncat într-un colţ, probabil 
pregătit pentru drumul de urgenţă în Oregon. 

— Pe aici, zise unul dintre agenţi. 


Îi conduse în interiorul casei şi, după o curbă scurtă prin 
hol, într-o bucătărie mare, care ar fi părut foarte potrivită 
pentru o cabană din buşteni. Era toată îmbrăcată în pin, cu 
o masă mare la un capăt şi toate echipamentele de 
bucătărie în celălalt. Se simţea un miros puternic de cafea. 
Armstrong şi soţia lui stăteau la masă, având în faţă nişte 
căni grele de porțelan şi patru ziare diferite. Doamna 
Armstrong purta un costum de jogging şi avea faţa 
transpirată, ca şi cum ar fi existat o sală de gimnastică în 
pivniţă. După toate aparențele, nu avea să-şi însoţească 
soţul în Oregon. Nu era machiată. Arăta puţin obosită şi 
deprimată, ca şi cum evenimentele din ziua precedentă îi 
modificaseră sentimentele într-un mod fundamental. 
Armstrong părea calm. Purta o cămaşă curată, sub o 
jachetă cu mânecile trase în sus, pe antebraţe. Fără 
cravată. Citea editorialele din New York Times şi 
Washington Post, aşezate unul lângă celălalt. 

— Doriţi o cafea? întrebă doamna Armstrong. 

Reacher încuviinţă din cap, iar ea se ridică, intră în zona 
de bucătărie, luă alte două căni din cârlige şi le umplu. Se 
întoarse cu câte una în fiecare mână. Reacher nu se putea 
decide dacă s-o considere înaltă sau scundă pe doamna 
Armstrong. Era una dintre acele femei care par scunde în 
pantofi fără toc şi înaltă când poartă tocuri. Le întinse 
cănile fără nici o expresie pe faţă. Armstrong îşi ridică 
privirea din ziare. 

— Îmi pare rău pentru mama dumneavoastră, spuse 
Neagley. 

Armstrong înclină din cap. 

— Domnul Stuyvesant mi-a spus că doriţi o conversaţie 
privată, spuse el. 

— Ar fi foarte bine aşa, zise Reacher. 

— Soţia mea ar trebui să rămână? 

— Depinde cum definiţi dumneavoastră o conversaţie 
privată. 

Doamna Armstrong îi aruncă o privire soţului. 


— Poţi să-mi povesteşti după aceea, zise ea. Înainte să 
pleci. Dacă trebuie. 

Armstrong înclină din nou din cap şi îşi împături meticulos 
ziarele. Apoi se ridică, se duse la filtrul de cafea şi îşi umplu 
din nou cana. 

— Să mergem, spuse el. 

Îi conduse înapoi în holul cotit şi apoi într-o cameră 
laterală. Doi agenţi îi urmară şi rămaseră câte unul de 
fiecare parte a uşii. Armstrong îi privi de parcă şi-ar fi cerut 
scuze şi închise uşa în faţa lor. Ocoli şi se aşeză în spatele 
unui birou. Camera era aranjată ca un birou de studiu, dar 
era mai recreativă decât unul real. Nu exista nici un 
computer. Biroul era mare, făcut din lemn masiv. Mai erau 
nişte scaune de piele şi cărţi alese probabil după aspectul 
cotorului. Camera era lambrisată şi avea un covor persan 
vechi. Undeva exista un aparat de împrospătare a aerului, 
care dădea un parfum plăcut. Pe perete era o fotografie 
înrămată, înfăţişând o persoană de sex nedeterminat stând 
pe un bloc de gheaţă. Persoana respectivă purta o haină 
lungă şi enormă, vătuită, cu glugă şi mănuşi groase, care-i 
ajungeau până la coate. Gluga avea un guler mare de blană, 
care încadra strâns faţa, în întregime ascunsă de o mască 
de schi şi de ochelari galbeni fumurii, pentru zăpadă. Una 
dintre mănuşile până la cot era ridicată într-un salut. 

— Fiica noastră, zise Armstrong. l-am cerut o fotografie, 
pentru că ne e dor de ea. Pe-asta ne-a trimis-o. Are simţul 
umorului. 

Se aşeză în spatele biroului. Reacher şi Neagley se 
aşezară fiecare pe câte un scaun. 

— Toate astea par foarte confidenţiale, spuse Armstrong. 

Reacher aprobă din cap şi zise: 

— Şi, în final, cred că veţi fi de acord că trebuie să păstrăm 
totul confidenţial. 

— La ce vă gândiţi? 

— Domnul Stuyvesant ne-a amintit câteva reguli de bază, 
zise Reacher. O să încep încălcându-le chiar din clipa asta. 


Serviciul Secret a interceptat şase mesaje de ameninţare 
împotriva dumneavoastră. Primul a venit prin poştă, cu 
optsprezece zile în urmă. Alte două au venit la poştă, după 
aceea, iar trei au fost livrate direct. 

Armstrong nu spuse nimic. 

— Nu păreţi surprins, zise Reacher. 

Armstrong ridică din umăr. 

— În politică trebuie să te aştepţi la orice, spuse el. 

— Aşa o fi, zise Reacher. 'Toate cele şase mesaje au fost 
semnate cu o amprentă. Mergând pe urma ei, am ajuns la 
un bătrân din California. Degetul îi fusese amputat şi folosit 
ca ştampilă. 

Armstrong nu zise nimic. 

— Al doilea mesaj a apărut chiar în biroul lui Stuyvesant. 
În cele din urmă, s-a dovedit că un tehnician de la 
supraveghere, pe nume Nendick, este cel care l-a plasat 
acolo. I-au răpit soţia, ca să-l constrângă s-o facă. Era atât 
de îngrozit de pericolul pe care-l reprezenta pentru ea 
interogarea lui inevitabilă, încât a intrat într-un fel de comă. 
Dar noi presupunem că ea era deja moartă, la momentul 
respectiv. 

Armstrong rămase tăcut. 

— Există un cercetător în birou, Swain, care a realizat o 
conexiune mentală importantă. A intuit că numărătoarea 
noastră era greşită. El şi-a dat seama că Nendick era un 
mesaj în sine, fiind vorba astfel de şapte mesaje, nu de şase. 
Apoi, l-am adăugat pe tipul din California, al cărui deget 
fusese tăiat, şi am ajuns la opt mesaje. Plus două crime, 
marţi, care au reprezentat mesajele numărul nouă şi zece. 
Una în Minnesota, alta în Colorado. Doi străini fără nici o 
legătură, pe care-i chema Armstrong, au fost ucişi, ca un fel 
de demonstraţie împotriva dumneavoastră. 

— Oh, nu, zise Armstrong. 

— Prin urmare, zece mesaje, spuse Reacher. Toate având 
scopul de a vă face să suferiţi, numai că dumneavoastră nu 
vi s-a spus de niciunul dintre ele. Dar apoi am început să mă 


întreb dacă nu număram în continuare greşit. Şi ştiţi ceva? 
Sunt aproape sigur că ne-am înşelat. Cred că au fost cel 
puţin unsprezece mesaje. 

Tăcere în mica încăpere. 

— Care ar fi al unsprezecelea? întrebă Armstrong. 

— Unul care a scăpat, zise Reacher. Unul care a venit prin 
poştă, adresat dumneavoastră, ceva ce Serviciul Secret nu 
a considerat că era o ameninţare. Ceva care nu a însemnat 
nimic pentru ei, dar care a însemnat mult pentru 
dumneavoastră. 

Armstrong nu zise nimic. 

— Eu cred că acela a fost primul, spuse Reacher. Chiar la 
început, poate, înainte ca Serviciul Secret să intervină. 
Cred că a fost un fel de anunţ, pe care numai 
dumneavoastră îl puteaţi înţelege. Aşa că eu cred că 
dumneavoastră aţi ştiut tot timpul despre toate astea. Cred 
că ştiţi cine o face, şi cred că ştiţi şi de ce o face. 

— Au murit oameni, zise Armstrong. Este o acuzaţie gravă. 

— Negaţi? 

Armstrong tăcu. Reacher se aplecă în faţă. 

— Nişte cuvinte cruciale nu au fost spuse niciodată, zise el. 
Dacă eu aş fi stat şi aş fi servit curcan şi dintr-odată cineva 
ar fi început să tragă, iar altcineva ar fi sângerat de moarte 
peste mine, mai devreme sau mai târziu aş fi întrebat: Cine 
naiba sunt ăia? De ce naiba fac asta? Sunt nişte întrebări 
fundamentale. Eu le-aş fi pus, tare şi răspicat, credeţi-mă. 
Dar dumneavoastră n-aţi făcut-o. V-am văzut de două ori, 
după aceea. În subsolul Casei Albe şi, mai târziu, la birou. 
Aţi spus tot felul de lucruri. Aţi întrebat dacă au fost prinşi. 
Asta era marea dumneavoastră preocupare. N-aţi întrebat 
niciodată cine ar putea fi ei şi care ar putea fi motivul lor. Şi 
de ce nu aţi întrebat? Există o singură explicaţie. Ştiaţi deja. 

Armstrong nu spuse nimic. 

— Cred că şi soţia dumneavoastră ştie, zise Reacher. Aţi 
menţionat faptul că e furioasă pe dumneavoastră pentru că 
aţi pus viaţa oamenilor în pericol. Nu cred că a spus-o la 


modul general. Cred că ştie că ştiţi şi este de părere că ar fi 
trebuit să spuneţi cuiva. 

Armstrong rămase tăcut. 

— Aşa că am impresia că vă simţiţi puţin vinovat acum, 
spuse Reacher. Cred că ăsta este motivul pentru care aţi 
acceptat să daţi acea declaraţie la televiziune pentru mine, 
şi de ce, dintr-odată, aţi vrut să mergeţi la înmormântare. E 
ceva legat de conştiinţă. Pentru că aţi ştiut şi nu aţi spus 
nimănui. 

— Sunt politician, zise Armstrong. Politicienii au sute de 
inamici. Nu are rost să facem speculaţii. 

— Prostii, spuse Reacher. Nu este vorba de politică, ci de 
ceva personal. Inamicul dumneavoastră politic este vreun 
crescător de boabe de soia din Dakota de Nord pe care l-aţi 
sărăcit cu zece cenți pe săptămână, pentru că aţi modificat 
o subvenție. Sau vreun bătrân senator plin de ifose cu care 
n-aţi vrut să votaţi. Crescătorul de boabe de soia ar putea 
face un efort împotriva dumneavoastră, la alegeri, iar 
senatorul ar putea să aştepte, de data asta, şi să vă prindă 
mai târziu, în vreo problemă importantă, dar niciunul dintre 
ei nu ar face ceea ce fac tipii aceştia. 

Armstrong nu spuse nimic. 

— Nu sunt prost, zise Reacher. Sunt un om furios, care a 
privit-o pe femeia la care ţinea sângerând până a murit. 

— Nici eu nu sunt prost, spuse Armstrong. 

— Eu cred că sunteţi. Ceva vine din trecut peste 
dumneavoastră, iar dumneavoastră credeţi că puteţi să 
ignoraţi problema şi să speraţi că se va rezolva? Nu v-aţi 
dat seama ce se va întâmpla. Nu aţi privit în perspectivă. Aţi 
crezut că sunteţi deja faimos în întreaga lume, doar pentru 
că aţi fost în Parlament şi în Senat? Ei bine, nu sunteţi. 
Oamenii reali n-au auzit niciodată de dumneavoastră, 
înainte de campania din vara asta. Aţi crezut că micile 
dumneavoastră secrete sunt deja cunoscute? Ei bine, nici 
ele n-au fost cunoscute. 

Armstrong nu spuse nimic. 


— Cine sunt ei? întrebă Reacher. 

Armstrong ridică din umeri. 

— Cine presupuneţi că ar fi? 

Reacher făcu o pauză scurtă. 

— Eu cred că aveţi o problemă de temperament, zise el. La 
fel ca tatăl dumneavoastră. Cred că în trecut, înainte să 
învăţaţi să vă controlaţi, aţi făcut nişte oameni să sufere, iar 
unii dintre ei au uitat lucrurile astea, dar alţii, nu. Cred că 
este vorba de anumite persoane cărora cineva le-a făcut 
rău. Poate le-a rănit, sau le-a rănit respectul de sine, sau le- 
a făcut rău în alt mod urât. Cred că acei oameni au ţinut 
totul în adâncul sufletului până într-o zi, când au dat drumul 
la televizor şi v-au văzut faţa pentru prima dată după 
treizeci de ani. 

Armstrong rămase nemişcat pentru câteva momente lungi. 

— Cât de departe a avansat FBl-ul pe pista asta? întrebă 
el. 

— Ei n-au ajuns nicăieri, deocamdată. Răscolesc totul, 
căutând oameni care nu există. Noi suntem mult în faţa lor. 

— Şi ce intenţii aveţi? 

— Vă voi ajuta, spuse Reacher. Nu pentru că aţi merita 
asta. Va fi un simplu rezultat accidental al faptului că eu 
lupt pentru Nendick şi pentru soţia lui, pentru bătrânul 
Andretti, pentru doi oameni pe care-i chema Armstrong, 
pentru Crosetti, şi mai ales pentru Froelich, care a fost 
prietena fratelui meu. 

Din nou, tăcere. 

— Totul va rămâne confidenţial? întrebă Armstrong. 

Reacher aprobă din cap. 

— Va trebui să rămână confidenţial. Pentru binele meu. 

— Se pare că aveţi în minte o acţiune foarte serioasă. 

— Când te joci cu focul, rişti să te arzi. 

— Asta este legea junglei. 

— Dar unde naiba credeţi că trăiţi? 

Armstrong rămase tăcut alte câteva momente lungi. 


— Prin urmare, atunci când îmi veţi cunoaşte secretul, şi 
eu îl voi cunoaşte pe al vostru, zise el. 

Reacher aprobă din cap. 

— Şi vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

O nouă tăcere lungă. Dură un minut întreg. Reacher văzu 
că politicianul Armstrong se retrăgea şi omul Armstrong îi 
lua locul. 

— Vă înşelaţi în multe privinţe, spuse el. Dar nu în toate. 

Se aplecă şi deschise un sertar. Scoase un plic căptuşit şi îl 
împinse pe birou. Obiectul alunecă pe lemnul strălucitor şi 
se opri la câţiva centimetri de margine. 

— Presupun că acesta ar fi primul mesaj, zise el. A sosit în 
ziua alegerilor. Am presupus că cei de la Serviciul Secret 
trebuie să fi fost cam nedumeriţi, dar că nu li s-a părut 
nimic rău în el. Aşa că l-au lăsat să treacă. 

Plicul era un produs comercial standard al poştei. Era 
adresat lui Brook Armstrong, Senatul Statelor Unite, 
Washington D. C. Adresa era imprimată pe eticheta 
autoadezivă familiară, cu caracterul familiar de computer 
Times New Roman, corp de literă 14, aldine. Fusese trimis 
de undeva din Utah, pe 28 octombrie. Fusese deschis de 
mai multe ori şi resigilat. Reacher îl desfăcu şi se uită 
înăuntru. Îl ţinea aşa încât să vadă şi Neagley. 

Înăuntru nu era nimic altceva decât o bâtă de baseball în 
miniatură. Genul care se vinde ca suvenir sau este dat ca 
amintire. Era din lemn simplu, lăcuit, de culoarea mierii. 
Avea cam doi centimetri lăţime în jurul vârfului, şi ar fi avut 
cam patruzeci de centimetri lungime, numai că fusese ruptă 
aproape de capătul cozii. Fusese ruptă în mod deliberat. 
Parţial tăiată şi apoi ruptă acolo unde era mai slabă. 
Capătul rupt fusese zgâriat, ca să pară o acţiune 
accidentală. 

— Eu nu am o problemă de temperament, zise Armstrong. 
Dar aveţi dreptate, tatăl meu avea. Locuiam într-un oraş 
mic din Oregon, destul de izolat. Era un oraş axat pe 
prelucrarea lemnului. Un loc destul de pestriţ. Proprietarii 


fabricilor de cherestea aveau case mari, şefii de echipă 
aveau case mai mici, membrii echipelor locuiau în case 
sărăcăcioase sau în apartamente de închiriat. Exista şi o 
şcoală. Mama mea era proprietara farmaciei. Pe drum, la 
vale, era restul statului, iar în sens invers - pădurea virgină. 
Semăna cu o frontieră. Cam sălbatic, dar nu era prea râu. 
Existau prostituate ocazionale şi se bea mult, dar, în 
general, încerca doar să fie un oraş american. 

Rămase tăcut pentru o clipă. Îşi puse palmele pe birou şi 
se uită la ele. 

— Aveam optsprezece ani, continuă Armstrong. 
Terminasem liceul, mă pregăteam pentru colegiu şi îmi 
petreceam ultimele săptămâni acasă. Sora mea era într-o 
călătorie. Aveam o cutie poştală la poartă. Tatăl meu o 
făcuse singur, dându-i forma unei fabrici de cherestea 
miniaturale. Era frumoasă, făcută din fâşii micuţe de cedru. 
De Halloween, în anul precedent, fusese distrusă. Ştiţi cum 
e obiceiul ăla tradiţional de Halloween, când băieţii mai duri 
pleacă cu maşina şi cu o bâtă de baseball şi distrug cutiile 
poştale. Tatăl meu a auzit când s-a întâmplat, dar nu i-a 
văzut prea bine. Am fost destul de supăraţi, pentru că era o 
cutie poştală frumoasă şi distrugerea ei părea absurdă. Dar 
el a refăcut-o, mai zdravănă, şi a devenit cam obsedat de 
protejarea ei. În unele nopţi se ascundea afară, ca s-o 
păzească. 

— Iar puştii s-au întors, zise Neagley. 

Armstrong aprobă din cap. 

— Mai târziu, în acea vară, spuse el. Doi băieţi, într-o 
camionetă, cu o bâtă. Erau solizi. Nu-i cunoşteam, dar îi mai 
văzusem prin zonă, din când în când. Cred că erau fraţi. 
Nişte băieţi foarte duri, delincvenţi, bătăuşi, din afara 
oraşului, genul de indivizi de care îţi doreşti întotdeauna să 
te ţii departe. Au încercat să lovească cutia, tata a sărit la ei 
şi a urmat o ceartă. Ei se răsteau la el, îl amenințau, 
spuneau lucruri urâte despre mama. Îi spuneau să o aducă 
afară, ca să-i arate ei ce înseamnă distracţia, cu bâta aceea, 


mai bine decât îi putea arăta el. Vă imaginaţi ce gesturi 
făceau, când spuneau asta. Aşa că a urmat o luptă, iar tata 
a avut noroc. Ştiţi cum e, două lovituri norocoase şi a 
câştigat. Sau poate că era vorba de instructajul lui militar. 
Bâta se rupsese în două, poate atunci când loviseră cutia. 
Credeam că totul s-a terminat acolo, dar eli-a târât pe puşti 
în curte, a scos un lanţ şi nişte lacăte şi i-a legat de un pom. 
Stăteau în genunchi, cu faţa unul la celălalt, în jurul 
trunchiului. Tata îşi pierduse minţile. Temperamentul lui se 
dezlănţuise. Îi lovea cu bâta ruptă. Am încercat să-l opresc, 
dar era imposibil. Atunci a spus că le va arăta el lor ce 
înseamnă distracţia, cu bâta aceea, cu capătul rupt, dacă 
nu-l implorau să n-o facă. Aşa că ei l-au implorat. L-au 
implorat mult timp, urlând. 

Rămase din nou tăcut. 

— Eu am stat acolo tot timpul, continuă. Încercam să-l 
calmez pe tata. Dar tipii aceia se uitau la mine ca şi cum aş 
fi participat la tot. Mă priveau, ca şi cum aş fi fost martor la 
cel mai rău moment al lor. Ca şi cum îi vedeam total umiliţi, 
ceea ce presupun că este lucrul cel mai rău pe care-l poţi 
face unui bătăuş. În ochii lor era o ură deplină. Împotriva 
mea. Ca şi cum ar fi spus că eu văzusem totul, aşa că acum 
trebuia să mor. Chiar aşa de râu era. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Neagley. 

— Tata nu le-a dat drumul. A spus că avea să-i lase acolo 
toată noaptea şi-apoi s-o ia de la capăt, dimineaţă. Am intrat 
în casă, el s-a dus la culcare, iar eu m-am strecurat afară, o 
oră mai târziu. Voiam să le dau drumul. Dar ei plecaseră 
deja. Reuşiseră să se dezlege. Scăpaseră. Nu s-au mai 
întors niciodată. Nu i-am mai văzut niciodată. Am plecat la 
colegiu şi nu m-am mai întors acasă decât în vizite. 

— Iar tatăl dumneavoastră a murit. 

Armstrong aprobă din cap. 

— Avea probleme cu tensiunea, ceea ce era de înţeles, 
cred, ţinând cont de personalitatea lui. Am uitat cumva de 
cei doi puşti. Era doar un episod care se întâmplase în 


trecut. Dar nu i-am uitat niciodată, cu adevărat. Mi-am 
amintit întotdeauna expresia ochilor lor. O pot vedea şi 
acum. O ură rece şi dură. Erau doi bandiți înfumuraţi, care 
nu pot suporta să fie văzuţi altfel decât vor ei să fie văzuţi. 
Mă priveau ca şi cum aş fi comis un păcat mortal, doar 
pentru că-i văzusem pierzând. Ca şi cum eu le-aş fi făcut 
ceva. Ca şi cum aş fi fost inamicul lor. Se uitau fix la mine. 
Am renunţat să mai încerc să înţeleg. Nu mă pricep la 
psihologie. Dar nu voi uita niciodată privirea aceea. Atunci 
când a venit pachetul, am ştiut din prima clipă cine îl 
trimisese, chiar dacă trecuseră aproape treizeci de ani. 

— Le ştiţi numele? întrebă Reacher. 

Armstrong negă din cap. 

— Nu ştiam multe despre ei, în afară de faptul că locuiau 
în vreun oraş din apropiere. Ce-o să faceţi acum? 

— Ştiu ce mi-ar plăcea să fac. 

— Şi anume? 

— Mi-ar plăcea să vă rup amândouă braţele şi să nu vă mai 
văd niciodată, toată viaţa mea. Pentru că, dacă aţi fi spus 
totul în ziua alegerilor, Froelich ar fi fost încă în viaţă. 

— De ce naiba nu aţi făcut-o? întrebă Neagley. 

Armstrong clătină din cap. Avea lacrimi în ochi. 

— Pentru că nu aveam idee că este atât de grav, spuse el. 
Chiar nu mi-am dat seama, vă asigur, pe viaţa fiicei mele. 
Nu-nţelegeţi? Am crezut doar că voiau să-mi amintească 
sau să mă sperie. M-am întrebat dacă în mintea lor încă 
stăruia ideea că eu eram cel care greşisem atunci şi dacă 
aceea voia să fie o ameninţare referitoare la o problemă 
stânjenitoare în politică sau la o expunere publică. Evident, 
nu eram îngrijorat din cauza asta, pentru că eu nu am 
greşit cu nimic atunci. Toată lumea ar înţelege asta. Şi nu 
vedeam nici un alt motiv logic al trimiterii pachetului. Eu 
eram cu treizeci de ani mai în vârstă, la fel şi ei. Sunt un 
adult raţional, şi am presupus că la fel sunt şi ei. Aşa că mi- 
am spus că era doar o glumă proastă. Nu am văzut nici un 
fel de pericol în asta. Vă dau cuvântul meu. De ce aş fi 


crezut altceva? Aşa că m-a deranjat cam o oră, apoi am 
trecut peste. Poate că într-un fel mă aşteptam la urmare, 
dar mi-am zis că mă voi ocupa de asta, atunci când se va 
întâmpla. Însă nu a urmat nimic. Cel puţin, eu nu am ştiut 
nimic. Pentru că nimeni nu mi-a spus nimic. Până acum. 
Până mi-aţi spus voi. lar părerea lui Stuyvesant este că n-ar 
fi trebuit să îmi spuneţi nici acum. Şi nişte oameni au suferit 
şi au murit. Isuse, de ce nu mi-au spus nimic? Le-aş fi spus 
toată povestea, numai să fi întrebat. 

Nimeni nu zise nimic. 

— În concluzie, aveţi şi nu aveţi dreptate, continuă 
Armstrong. Am ştiut cine şi de ce, dar nu am ştiut totul. Nu 
am ştiut partea din mijloc. Am ştiut începutul şi finalul. Am 
ştiut, imediat ce au început focurile de armă, credeţi-mă. 
Pur şi simplu, am ştiut. Era un şoc incredibil, din senin. De 
genul: asta este urmarea? Era o evoluţie nebunească. Ca şi 
cum m-aş fi aşteptat ca într-o zi să se arunce în mine cu o 
roşie stricată, şi în locul acesteia, m-am trezit cu o rachetă 
nucleară. Am crezut că toată lumea a înnebunit. Dacă vrei 
să mă condamni că nu am spus nimic, OK, dă-i drumul şi 
condamnă-mă, dar cum aş fi putut şti? Cum aş fi putut să 
prevăd genul acesta de nebunie? 

Tăcere pentru o clipă. 

— Deci, aceasta este vina mea secretă, zise Armstrong. Nu 
că aş fi făcut ceva rău, cu treizeci de ani în urmă. Cică nu 
am avut imaginaţia necesară să văd implicaţiile unui pachet 
primit cu trei săptămâni în urmă. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Ar trebui să-i spun lui Stuyvesant, acum? întrebă 
Armstrong. 

— Dumneavoastră hotărâți, spuse Reacher. 

Urmă o pauză lungă. Omul Armstrong se retrase din nou 
şi politicianul Armstrong reveni, ca să-l înlocuiască. 

— Nu vreau să-i spun, zise el. Ar fi rău şi pentru el, şi 
pentru mine. Nişte oameni au suferit şi au murit. Va părea o 


eroare gravă de judecată, de ambele părţi. El ar fi trebuit 
să întrebe, eu ar fi trebuit să spun. 

Reacher aprobă din cap. 

— Atunci, lăsaţi-o în seama noastră. Dumneavoastră ne 
veţi şti secretul, iar noi vom şti secretul dumneavoastră. 

— Şi vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi. 

— Ei bine, vom trăi cu toţii, şi-atât, zise Reacher. 

— Descrieri? întrebă Neagley. 

— Nişte băieţi, spuse Armstrong. Cam de vârsta mea. Nu- 
mi amintesc decât ochii lor. 

— Care era numele oraşului? 

— Underwood, Oregon, zise Armstrong. Acolo locuieşte 
mama mea şi acum. Acolo mă voi duce peste o oră. 

— lar puştii aceia erau din zonă? 

Armstrong îi aruncă o privire lui Reacher. 

— Şi aţi presupus că vor merge acasă şi vor aştepta, spuse 
el. 

— Da, răspunse Reacher, aşa am presupus. 

— lar eu mă duc chiar acolo. 

— Nu vă faceţi griji, spuse Reacher. Teoria aceea nu mai 
este valabilă acum. Presupun că se aşteptau să vă amintiţi 
de ei şi presupun că nu au anticipat lipsa de comunicare 
dintre dumneavoastră şi Serviciul Secret. Şi nu şi-ar fi dorit 
să fiţi capabil să-i duceţi pe cei din Serviciul Secret direct la 
uşa lor. În consecinţă, uşa lor s-a schimbat. Nu mai locuiesc 
în Oregon. De lucrul ăsta sunt absolut sigur. 

— Şi atunci, cum îi veţi găsi? 

Reacher clătină din cap. 

— Nu putem să-i găsim. Nu acum. Nu în timp util. Va 
trebui ca ei să ne găsească pe noi. În Wyoming. La 
înmormântare. 

— O să fiu şi eu acolo. Cu acoperire minimă. 

— Atunci totuşi să sperăm că totul se va termina înainte să 
sosiți. 

— Ar trebui totuşi să-i spun lui Stuyvesant? întrebă 
Armstrong din nou. 


— Dumneavoastră hotărâți, repetă Reacher. 

— Nu pot anula apariţia mea acolo. Nu ar fi corect. 

— Nu, cred că nu ar fi, zise Reacher. 

— Nu pot să îi spun lui Stuyvesant acum. 

— Nu, cred că nu puteţi, spuse Reacher. 

Armstrong nu mai zise nimic. Reacher se ridică să plece, 
iar Neagley făcu la fel. 

— Încă ceva, spuse Reacher. Credem că tipii aceştia sunt 
poliţişti. 

Armstrong rămase nemişcat. Începu să clatine din cap, dar 
apoi se opri şi se uită fix la birou. Faţa i se înnegură, ca şi 
cum ar fi auzit un ecou slab, vechi de treizeci de ani. 

— Mi-am amintit ceva din timpul bătăii, spuse el. Am auzit 
doar pe jumătate şi sunt sigur că nu i-am dat importanţă, la 
vremea respectivă. Dar cred că au spus, la un moment dat, 
că tatăl lor era poliţist. Că ne va face probleme mari. 

Reacher nu zise nimic. 

Agenţii de protecţie îi conduseră afară. Traversară cortul 
şi coborâră de pe trotuar în stradă. Cotiră spre est, urcară 
din nou pe trotuar şi porniră spre metrou. Era dimineaţă 
târziu, iar aerul era curat şi rece. Cartierul era pustiu. 
Nimeni nu mergea pe jos. Neagley deschise plicul pe care i- 
| dăduse Stuyvesant. Conţinea un cec de 5000 de dolari. 
Explicaţia menţiona consultanţă profesională. Plicul lui 
Reacher conţinea două cecuri. Unul era pentru aceeaşi 
sumă, iar celălalt pentru cheltuielile lui cu auditul, 
decontate până la ultimul penny. 

— Ar trebui să mergem la cumpărături, zise Neagley. Nu 
putem pleca la vânătoare în Wyoming îmbrăcaţi aşa. 

— Nu vreau să vii cu mine, spuse Reacher. 

ŞAPTESPREZECE. 

Se certară chiar acolo, pe stradă, în timp ce mergeau prin 
Georgetown. 

— Îţi faci griji pentru siguranţa mea? întrebă Neagley. Nu 
e cazul. N-o să păţesc nimic. Pot să am grijă de mine. Şi pot 
să iau singură decizii. 


— Nu-mi fac griji pentru siguranţa ta, zise Reacher. 

— Atunci? Pentru capacitatea mea? Sunt mult mai bună ca 
tine. 

— Ştiu asta. 

— Şi atunci, care e problema? 

— Licenţa ta. Tu ai ceva de pierdut. 

Neagley nu spuse nimic. 

— Ai obţinut o licenţă, nu? zise Reacher. Ca să lucrezi în 
afacerea în care lucrezi. Ai un birou, o slujbă, o casă şi o 
locaţie fixă. Eu o să dispar, după aceea. Tu nu poţi face asta. 

— Crezi că vom fi prinşi? 

— Eu îmi pot permite să risc. Tu nu. 

— Nu există nici un risc, dacă nu vom fi prinşi. 

Acum, Reacher tăcu. 

— E aşa cum i-ai spus lui Bannon, zise ea. Dacă o să stau 
acolo, aşteptându-i pe tipii ăştia, o să simt o mâncărime în 
spate. Am nevoie ca tu să-mi aperi spatele. 

— Asta nu este lupta ta. 

— Şi de ce, mă rog, ar fia ta? Pentru că o femeie pe care 
fratele tău a părăsit-o cândva a murit, în timp ce îşi făcea 
meseria? E absurd. 

Reacher nu zise nimic. 

— OK, este lupta ta, spuse Neagley. Ştiu asta. Dar oricare 
ar fi motivul pentru care o consideri ca fiind lupta ta, o face 
să fie şi lupta mea. Pentru că şi eu am acelaşi lucru în cap. 
Şi chiar dacă nu am gândi la fel, dacă eu aş avea o 
problemă, tu nu m-ai ajuta? 

— Te-aş ajuta, dacă mi-ai cere asta. 

— Atunci, suntem chit. 

— Numai că eu nu ţi-o cer. 

— Nu acum. Însă o vei face. Eşti la două mii de mile de 
Wyoming şi nu ai o carte de credit ca să cumperi un bilet de 
avion, dar eu am. Tu eşti înarmat cu un briceag cu o lamă 
de opt centimetri, dar eu cunosc un tip în Denver care ne va 
da orice arme vrem, fără să pună întrebări, iar tu nu-l 


cunoşti. Eu pot închiria o maşină în Denver cu care să 
mergem restul drumului, iar tu nu poţi. 

Merseră în continuare, douăzeci de metri, treizeci. 

— OK, ţi-o cer, zise Reacher. 

— Vom lua haine în Denver, zise ea. Ştiu câteva locuri 
bune. 

Ajunseră în Denver înainte de trei după-amiaza. În jurul 
lor se întindeau podişurile înalte, maro şi adormite. Aerul 
era rarefiat şi rece. Nu ningea încă, dar nu mai era mult 
până atunci. Plugurile erau aliniate şi gata de treabă, 
parazăpezile pregătite. Companiile de închiriat maşini îşi 
trimiseseră Sedanurile în sud şi aduseseră o grămadă de 
maşini noi cu tracţiune pe patru roţi. Neagley semnă pentru 
un GMC Yukon, la o reprezentanţă Avis. Merseră în parcare 
şi o ridicară. Era neagră şi strălucitoare şi semăna mult cu 
Suburbanul lui Froelich, cu excepţia faptului că era cu 
şaizeci de centimetri mai scurtă. 

Intrară cu maşina în oraş. Era un drum foarte lung. 
Spaţiul părea infinit chiar şi după D. C., care nu era chiar 
cel mai aglomerat oraş din est. Parcară într-un garaj din 
centru, merseră pe jos trei cvartale şi Neagley găsi 
magazinul pe care-l căuta. Era un magazin de echipamente 
pentru exterior. Avea totul, de la cizme şi busole la alifii cu 
Zinc, ca să nu te alegi cu arsuri la nas de la soare. 
Cumpărară o lunetă pentru observarea păsărilor şi o hartă 
la scară mare a zonei centrale a Wyomingului, după care 
trecură la raionul cu haine. Existau tot felul de chestii pe 
care le puteai folosi ca să urci pe munte şi pe care le puteai 
purta apoi în oraş, fără să arăţi ca un idiot. Neagley alese 
un costum de drumeţie complet, verde cu maro. Reacher îşi 
luă aceleaşi lucruri ca în Atlantic City, la un preţ de două ori 
mai mare şi de o calitate de două ori mai bună. De data 
aceasta adăugă o căciulă şi o pereche de mănuşi. Se 
îmbrăcă în cabină. Lăsă ultimul costum al lui Joe în coşul de 
gunoi. 


Neagley găsi un telefon public pe stradă şi opri în frig atât 
cât să dea un telefon scurt. Apoi se întoarseră la camionetă 
şi ea conduse afară din garaj şi prin centru, spre partea 
dubioasă a oraşului. În aer se simţea un miros puternic de 
mâncare de câine. 

— E o fabrică aici, zise ea. 

Reacher aprobă din cap. 

— Nu mai spune. 

Neagley ieşi de pe o stradă îngustă într-un fel de parc 
industrial şi se îndreptă spre o învălmăşeală de construcţii 
metalice scunde. Erau acolo vânzători de linoleum, 
magazine de piese auto, locuri în care puteai cumpăra 
patru cauciucuri de iarnă cu nouăzeci şi nouă de dolari şi 
alte locuri unde puteai să îţi reglezi direcţia, pentru 
douăzeci. Într-un colţ era un atelier lung şi jos, izolat în 
centrul a circa o zecime de hectar de asfalt crăpat. Clădirea 
avea o uşă rulantă închisă şi o pancartă vopsită manual, pe 
care scria: Eddie Brown Engineering. 

— Ăsta e omul tău? întrebă Reacher. 

Neagley aprobă din cap. 

— Ce vrem să luăm? 

Reacher ridică din umeri. 

— N-are rost să ne gândim prea mult. Ceva scurt şi ceva 
lung, câte una pentru fiecare, plus muniţie. Cred că e 
suficient. 

Neagley opri în faţa uşii rulante şi sună. Un bărbat ieşi pe 
intrarea personalului şi parcurse jumătate din drumul până 
la maşină, înainte să vadă cine era. Era înalt, cu ceafa şi 
umerii solizi. Avea părul scurt şi blond şi o faţă deschisă şi 
amabilă, mâini mari şi încheieturi groase, şi nu părea genul 
de om cu care să te pui. Schiţă un salut cu mâna, intră 
înapoi şi, o clipă mai târziu, uşa masivă începu să se ridice. 
Neagley băgă maşina înăuntru, iar uşa se închise în spatele 
lor. 

În interior, clădirea avea cam jumătate din dimensiunea pe 
care ar fi trebuit s-o aibă, însă, în afară de asta, arăta 


convingător. Podeaua era din beton pătat de unsoare, iar 
din loc în loc erau nişte strunguri, maşini de găurit şi stive 
de table metalice şi bare de oţel. Dar zidul din spate era cu 
trei metri mai aproape în interior faţă de cât indicau 
proporţiile din exterior. Era evident că exista o cameră 
destul de mare ascunsă în spatele lui. 

— El este Eddie Brown, zise Neagley. 

— Nu e numele meu real, spuse bărbatul solid. Accesă 
camera ascunsă trăgând de o grămadă mare şi încâlcită de 
bucăţi de metal. Toate bucăţile erau sudate între ele şi de 
un panou de oţel ascuns în spatele lor. Tot ansamblul se roti 
pe nişte balamale silenţioase bine unse, ca o uşă 
tridimensională gigantică. Tipul care îşi spunea Eddie 
Brown îi conduse pe uşă, într-o cu totul altă atmosferă. 

Camera ascunsă era curată ca un spital. Era vopsită în alb 
şi pe toate cele patru laturi erau aliniate rafturi şi rastele. 
Pe trei dintre pereţi, pe rafturi, erau pistoale, unele dintre 
ele în cutii, altele separat. Rastelele erau pline de puşti 
lungi, carabine, puşti de vânătoare şi mitraliere, pe metri 
întregi, toate curate şi aşezate paralel. În aer domnea 
mirosul de ulei de puşcă. Al patrulea perete era aranjat ca o 
bibliotecă cu cutii de muniţie. Reacher simţi mirosul de 
alamă nouă şi de carton uscat, cu urmele vagi de pulbere. 

— Sunt impresionat, zise el. 

— Luaţi ce aveţi nevoie, spuse Eddie. 

— Unde duc seriile? 

— Armata austriacă, zise Eddie. lar mai departe se pierd. 

Zece minute mai târziu erau din nou pe drum, cu jacheta 
cea nouă a lui Reacher întinsă cu grijă în portbagajul 
Yukonului peste două Steyr GB de nouă milimetri, o 
mitralieră Heckler&kKoch MP5 fără amortizor, o carabină 
M16 şi cutii pline cu câte 200 de cartuşe pentru fiecare 
armă. 

Intrară în Wyoming după lăsarea întunericului, mergând 
spre nord, pe 1-25. Cotiră la stânga la Cheyenne şi intrară 
pe 1-80. Merseră spre vest, spre Laramie, şi apoi o luară 


spre nord. Oraşul Grace era la cinci ore depărtare, mult 
dincolo de Casper. Harta arăta că se afla în mijlocul 
pustietăţii, cu munţii înalţi de o parte şi o păşune infinită de 
cealaltă parte. 

— Ne vom opri în Medicine Bow, zise Reacher. Pare a fi un 
loc bun. Trebuie să ajungem în Grace mâine, în zori. 

Medicine Bow nu părea un loc prea bun, pe întuneric, dar 
avea un motel cu camere libere, cam la trei kilometri de 
oraş. Neagley plăti pentru camere. Apoi găsiră un 
restaurant, la un kilometru şi jumătate în direcţia opusă, şi 
mâncară câte o porţie de muşchi de vită de vreo cinci sute 
de grame, care costară mai puţin decât o băutură în D.C. 
Localul se golea în jurul lor, aşa că înţeleseră aluzia şi se 
îndreptară spre camerele de motel. Reacher îşi lăsă 
paltonul în furgonetă, ca să ascundă armele de ochii curioşi. 
Îşi spuseră noapte bună în parcare. Reacher se băgă direct 
în pat. O auzi pe Neagley la duş. Cânta. O auzea prin zid. 

Se trezi la patru dimineaţa, sâmbătă. Neagley făcea din 
nou duş, cântând din nou. 

Când naiba doarme femeia asta? se întrebă Reacher. Se 
dădu jos din pat şi se îndreptă spre baie. Porni duşul pe apă 
fierbinte, ceea ce probabil că avu ca efect răcirea apei de la 
duşul ei, pentru că auzi un țipăt înăbuşit prin perete. 
Reacher opri apa şi aşteptă ca ea să termine. Apoi făcu şiel 
duş, se îmbrăcă şi se întâlni cu Neagley lângă maşină. Era 
încă întuneric deplin. Şi încă foarte frig. Fulgi de zăpadă 
veneau dinspre vest. Pluteau încet prin luminile parcării. 

— N-am găsit cafea, spuse Neagley. 

Găsiră, la o oră de mers spre nord, un bar deschis pentru 
micul dejun. Îl văzură de la câţiva kilometri depărtare. Se 
afla lângă gura unui drum de pământ, care ducea prin 
întuneric spre Pădurea Naţională din Medicine Bow. Barul 
arăta ca un hambar, lung şi mic de înălţime, construit din 
scânduri roşii. Frig afară, cald înăuntru. Se aşezară la o 
masă lângă o fereastră cu draperii. Mâncară ouă cu şuncă 
şi pâine prăjită şi băură o cafea tare şi amară. 


— OK, o să-i numim Unu şi Doi, zise Neagley. Unu este 
tipul din Bismarck. Tu îl vei recunoaşte. Doi este tipul de pe 
caseta din garaj. S-ar putea să-l recunoaştem după statură. 
Dar nu ştim cu adevărat cum arată. 

Reacher aprobă din cap. 

— Aşa că vom vedea cu cine umblă tipul din Bismarck. N- 
are rost să facem planuri prea detaliate. 

— Nu pari prea entuziasmat. 

— Ar trebui să mergi acasă. 

— Acum, după ce te-am adus aici? 

— Am un presentiment urât. 

— Eşti indispus pentru că Froelich a fost ucisă. Asta e tot. 
Nu înseamnă că mi se va întâmpla ceva mie. 

Reacher nu zise nimic. 

— Suntem doi contra doi, spuse Neagley. Noi doi împotriva 
a doi fraieri, şi tu eşti îngrijorat? 

— Nu foarte tare, zise el. 

— Poate că nici n-or să apară. Bannon era de părere că-şi 
vor da seama că este o cursă. 

— Or să apară, spuse Reacher. Au fost provocaţi. Asta-i 
atacă la onoarea lor de masculi. Şi au destule doage lipsă ca 
să se arunce cu capul înainte. 

— Nu o să păţesc nimic, dacă o vor face. 

— Am 0 senzaţie care nu anunţă nimic bun. 

— Nu se va întâmpla nimic, zise ea. 

— Spune-mi că nu te oblig eu să faci asta. 

— Este alegerea mea, zise Neagley. 

El aprobă din cap. 

— Atunci, să mergem. 

Porniră din nou la drum. Fulgii de zăpadă pluteau în 
lumina farurilor. Pluteau uşor dinspre vest şi străluceau 
puternic în lumină, după care rămâneau în spate, în timp ce 
maşina înainta. Erau fulgi mari, uscați şi pufoşi, nu prea 
mulţi. Drumul era îngust. Şerpuia la stânga şi la dreapta. 
Suprafaţa era denivelată. Peste tot în jur, în întuneric, era o 


imensitate de spaţiu liber, încât absorbea complet zgomotul 
maşinii. 

Conduceau printr-un tunel luminos de tăcere, sărind în 
faţă, de la un fulg de zăpadă stingher la următorul. 

— Presupun că în Casper există o secţie de poliţie, zise 
Reacher. 

Neagley aprobă din cap, la volan. 

— Poate să aibă cam o sută de oameni. Casper e aproape 
la fel de mare ca Cheyenne. De fapt, e aproape la fel de 
mare ca Bismarck. 

— Iar Grace intră în aria lor de responsabilitate, zise 
Reacher. 

— Împreună cu poliţiştii statali, cred. 

— Şi atunci, orice alţi poliţişti găsim acolo, sunt indivizii 
noştri. 

— Tot mai eşti sigur că sunt poliţişti? 

El aprobă din cap. 

— Numai aşa are totul sens. Contactul iniţial cu Nendick şi 
Andretti în baruri pentru poliţişti, faptul că sunt la curent 
cu CNII-ul, accesul la arme guvernamentale. Plus modul în 
care intră şi ies de peste tot. În mijlocul mulţimii, în mijlocul 
confuziei, o insignă aurie îţi asigură accesul. Iar dacă 
Armstrong are dreptate şi tatăl lor a fost poliţist, atunci ăsta 
e un punct în plus. Este o meserie de familie, ca şi armata. 

— Tatăl meu nu a fost în armată. 

— Dar al meu a fost, aşa că deja avem un procent de 
cincizeci la sută. Mai mare decât în cazul multor altor 
profesii. Şi ştii care e şmecheria? 

— Care? 

— Ceva ce ar fi trebuit să înţelegem de mult. Dar noi nu 
am sesizat. Ne-a scăpat complet. Cei doi Armstrong morţi. 
Cum naiba poţi găsi doi bărbaţi albi, cu păr blond şi ochi 
albaştri, cu datele corecte de naştere şi cu feţe 
asemănătoare şi, mai ales, cu numele şi prenumele potrivit? 
E foarte dificil. Dar tipii ăştia au făcut-o. Există un singur 
mod practic de a face asta, şi anume prin baza de date 


naţională a permiselor de conducere. Informaţii pentru 
permise de conducere, nume, adrese, date de naştere, 
fotografii. Totul e acolo, tot ce îţi trebuie. Şi nimeni nu are 
acces la ea, cu excepţia poliţiştilor, care o pot apela imediat. 

Neagley rămase tăcută pentru o clipă. 

— OK, sunt poliţişti, spuse ea. 

— Sigur că sunt. lar noi suntem nişte proşti pentru că nu 
ne-am dat seama de asta încă de marţi. 

— Dar nişte poliţişti ar fi auzit de mult de Armstrong, nu? 

— De ce ar fi auzit? Poliţiştii îşi cunosc numai lumea lor 
mică, la fel ca toţi ceilalţi. Dacă ai lucrat în vreun 
departament rural de poliţie, în Maine, în Florida sau lângă 
San Diego, este posibil să ştii cine e fundaş sau mijlocaş la 
Chicago White Sox, dar asta nu înseamnă că ai auzit 
vreodată de un senator din Dakota de Nord. Cu excepţia 
cazului în care eşti obsedat de politică, dar majoritatea 
oamenilor nu au asemenea pasiuni. 

Neagley continuă să conducă. Mult în dreapta, spre est, o 
bandă îngustă de cer era doar cu puţin mai luminoasă decât 
ar fi trebuit să fie. Căpătase culoarea cărbunelui negru, pe 
fondul negru de dincolo de ea. Zăpada nu era nici mai 
deasă, nici mai rară. Fulgii mari şi leneşi pluteau dinspre 
munţi, uneori orizontal, alteori înălțându-se. 

— Şi atunci, de unde sunt? întrebă ea. Din Maine, din 
Florida sau din San Diego? Trebuie să ştim, pentru că, în 
cazul în care vin cu avionul, nu vor fi înarmaţi cu niciuna 
dintre armele de care pot face rost acolo. 

— California este o posibilitate, spuse Reacher. Oregon, 
nu. Nu i-ar fi dezvăluit lui Armstrong care este identitatea 
lor dacă ar locui încă în Oregon. Nevada este o posibilitate. 
Sau Utah, sau Idaho. Toate celelalte sunt prea departe. 

— Prea departe pentru ce? 

— Ca să se afle la o distanţă rezonabilă de Sacramento. 
Cât poate ţine un răcitor de gheaţă furat? 

Neagley nu zise nimic. 


— Nevada, Utah sau Idaho, zise Reacher. Acestea sunt 
alegerile mele. Nu California. Cred că au vrut să existe o 
graniţă de stat între ei şi locul unde s-au dus pentru deget. 
Le dă o senzaţie mai bună, din punct de vedere psihologic. 
Cred că sunt la o zi de mers cu maşina de Sacramento. 
Ceea ce înseamnă cam o zi de mers cu maşina şi de aici, în 
cealaltă direcţie. Aşa că eu cred că vor veni pe drum, 
înarmaţi până-n dinţi. 

— Când? 

— Azi, dacă au vreun pic de minte. 

— Coletul a fost pus la poştă în Utah, zise Neagley. 

Reacher aprobă din cap. 

— OK, atunci tăiem Utahul. Nu cred că au trimis ceva prin 
poştă din statul lor. 

— Atunci, rămân Idaho şi Nevada, spuse Neagley. Ar fi 
cazul să ne uităm la plăcuţele de înmatriculare. 

— Este o destinaţie turistică. Vor fi o mulţime de plăcuţe 
din alte state. Aşa cum avem şi noi numere de Colorado. 

— Cum vor încerca să o facă? 

— Edward Fox, răspunse Reacher. Ei vor să 
supravieţuiască, în plus, se descurcă binişor cu puşca. O 
sută douăzeci de metri în Minnesota, nouăzeci în D. C. Vor 
încerca să-l prindă în uşa bisericii, sau ceva de genul ăsta. 
Poate afară, în cimitir. Să îl doboare exact lângă mormântul 
altcuiva. 

Neagley încetini şi coti la dreapta, pe Route 220. Era un 
drum mai bun, mai lat, asfaltul mai nou. Mergea în paralel 
cu un râu. Cerul era mai luminos la est. În faţă se vedea o 
strălucire palidă a oraşului Casper, aflat la treizeci de 
kilometri spre nord. Ninsoarea continua să cadă dinspre 
vest, lentă şi leneşă. 

— Care este planul nostru? întrebă Neagley. 

— Trebuie să vedem terenul, spuse Reacher. 

Se uită în lateral, pe geam. Nu văzuse decât întuneric de 
când plecaseră din Denver. 


Opriră la periferia lui Casper, pentru benzină, altă cafea şi 
toaletă. Apoi, Reacher urcă el la volan. O luă pe Route 87, 
spre nord, şi conduse cu viteză cale de vreo patruzeci şi 
cinci de kilometri, pentru că Route 87 redevenise 1-25, şi 
drumul era larg şi drept. Conduse cu viteză şi pentru că 
erau în întârziere. Răsăritul apărea rapid spre est, iar ei 
încă nu ajunseseră în Grace. Cerul era roz şi frumos, iar 
lumina venea în nişte dungi orizontale strălucitoare peste 
versanţii munţilor din vest. Mergeau pe serpentine, printre 
poalele dealurilor. În dreapta lor, spre est, peisajul era 
practic plat până la Chicago şi dincolo de acesta. În stânga, 
în depărtare, spre vest, Munţii Stâncoşi se înălţau până la 
3200 de metri. Pantele mai joase erau punctate de pâlcuri 
de pini, iar vârfurile erau albe de la zăpadă, cu dâre de 
stânci cenuşii. Pe o distanţă de kilometri întregi, de o parte 
şi de alta a drumului, era pustiu, numai tufe de pelin şi 
ierburi cafenii devenite purpurii în soarele de dimineaţă. 

— Ai mai fost pe-aici? întrebă Neagley. 

— Nu, zise el. 

— Trebuie să întoarcem, zise ea. Curând, la est, spre 
Thunder Basin. 

Reacher repetă numele în minte, pentru că îi plăcea cum 
sunau cuvintele. Thunder Basin. Thunder Basin. 

Coti larg la dreapta, de pe autostradă, pe un drum îngust 
de ţară. Semnele indicau Midwest şi Edgerton. Terenul 
cobora spre est. Pinii de treizeci de metri înălţime aruncau 
umbre de dimineaţă de o sută de metri lungime. Era o 
pajişte nesfârşită, întreruptă din loc în loc de rămăşiţele 
unor vechi întreprinderi industriale. Se vedeau fundaţii de 
piatră pătrate, de jumătate de metru înălţime, şi încâlceli de 
fier vechi. 

— Petrol, spuse Neagley. Şi minerit de cărbune. Toate 
închise, cu optzeci de ani în urmă. 

— Terenul pare groaznic de plat, zise Reacher. 

Dar ştia că impresia era înşelătoare. Soarele jos oferea 
privirii cute, crevase şi mici povârnişuri infime, în 


comparaţie cu munţii din stânga, dar care în nici un caz n- 
ar fi putut fi numite plate. Se aflau într-o zonă de tranziţie, 
unde munţii se pierdeau aleatoriu în dealuri. Tumultul 
geologic dintr-un milion de ani forma valuri până în 
Nebraska, îngheţat în timp, lăsând o acoperire suficientă ca 
un om să se poată ascundă într-un milion de locuri diferite. 

— Avem nevoie să fie perfect plat, spuse Neagley. 

Reacher aprobă din cap, în spatele volanului. 

— Cu excepţia unui deal mic, la o sută de metri de locul în 
care se va afla Armstrong. Şi a unui alt deal mic, la o sută 
de metri în spatele acestuia, de unde să putem noi vedea 
totul. 

— Nu o să fie atât de uşor. 

— Niciodată nu este, zise Reacher. 

Continuară să înainteze, timp de încă o oră. Mergeau spre 
nord-est, prin pustietate. Soarele se desprinsese de orizont. 
Cerul avea dungi roz şi purpurii. În spatele lor, Munţii 
Stâncoşi străluceau, reflectând lumina. În faţă şi spre 
dreapta, păşunile se întindeau în depărtare, ca un ocean 
cuprins de furtună. Nu mai ningea. Fulgii mari şi leneşi 
dispăruseră. 

— Coteşte aici, spuse Neagley. 

— Aici? 

Reacher opri maşina şi se uită la curbă. Era doar un drum 
de pământ, care mergea spre sud, spre nimic. 

— Există un oraş acolo? întrebă el. 

— Aşa arată harta, zise Neagley. 

Reacher dădu în marşarier şi coti. Drumul de pământ 
înaintă cam un kilometru şi jumătate printre pini, apoi ieşi 
într-un loc din care nu se vedea absolut nimic. 

— Mergi mai departe, spuse Neagley. Merseră încă 
treizeci de kilometri, cincizeci. 

Drumul urca şi cobora. Apoi ajunse într-un punct mai înalt, 
după care terenul cobora în faţa lor, într-o altă căldare de 
iarbă şi tufe de pelin, de optzeci de kilometri lăţime. Drumul 
înainta prin ea, drept spre sud, ca o linie slabă trasă cu 


creionul, după care traversa un râu, la baza căldării. Alte 
două drumuri ajungeau la pod, venind de nicăieri. Acolo se 
vedeau nişte clădiri micuţe, aruncate la întâmplare. Toată 
aşezarea arăta ca o literă K mare, împestriţată cu case, în 
locul în care liniile se întâlneau, la pod. 

— Grace, Wyoming, zise Neagley. În locul în care drumul 
traversează braţul sudic al lui Cheyenne River. 

Reacher frână. Opri motorul şi îşi încrucişă mâinile peste 
volan. Se aplecă în faţă, cu bărbia sprijinită în mâini, şi privi 
atent prin parbriz. 

— Ar fi trebuit să fim pe cai, spuse el. 

— Şi să purtăm pălării albe, zise Neagley. Şi Colturi 45. 

— Eu rămân la Steyr, spuse Reacher. Câte căi de acces 
sunt? 

Neagley urmări cu degetul pe hartă. 

— Dinspre nord sau dinspre sud. Pe acest drum. Celelalte 
două nu duc nicăieri. Se pierd în păşuni. Poate ajung la 
nişte ferme vechi. 

— Din ce parte vor veni băieţii răi? 

— Dacă vin din Nevada, se vor apropia dinspre sud. Dacă 
vin din Idaho, dinspre nord. 

— Aşa că nu putem să stăm aici şi să blocăm drumul. 

— S-ar putea ca ei să fie deja acolo. 

Una dintre clădiri era ca o împunsătură de alb, într-un 
pătrat verde. „Biserica lui Froelich”, îşi spuse Reacher. 
Deschise portiera şi cobori din maşină. Ocoli prin spate şi se 
întoarse cu luneta. Arăta ca o jumătate dintr-un binoclu 
uriaş. O sprijini pe portiera deschisă şi o duse la ochi. 

Lentilele comprimară peisajul într-o imagine plată neclară, 
care dansa şi tremura în ritmul bătăilor inimii lui. Reglă 
imaginea până când aceasta apăru ca şi cum s-ar fi uitat la 
oraş de la opt sute de metri distanţă. Râul era îngust, cu un 
pod din piatră. Drumurile erau toate din pământ. Erau mai 
multe clădiri decât crezuse prima dată. Biserica era izolată 
într-un acru de teren îngrijit, în interiorul unghiului sudic al 
literei K. Avea fundaţie de piatră, iar restul era din şindrilă 


vopsită în alb. Ar fi părut foarte obişnuită, în Massachusetts. 
Terenul ei se lărgea spre sud, unde iarba tunsă era 
împestriţată de pietre funerare. 

La sud de cimitir era un gard, iar dincolo de gard, un grup 
de clădiri de două etaje, construite din cedru bătut de 
vreme. Erau aşezate în diverse unghiuri, unele faţă de 
celelalte. La nord de biserică erau altele, identice. Case, 
magazine, hambare. De-a lungul picioarelor scurte ale K- 
ului erau alte clădiri, unele dintre ele văruite în alb. Erau 
mai apropiate în centrul oraşului şi din ce în ce mai 
răsfirate, pe măsură ce se depărtau de acesta. Râul era 
albastru şi limpede, spre est şi spre nord, prin oceanul de 
iarbă. Din loc în loc erau parcate maşini şi camionete. Ceva 
activitate pedestră. Populaţia părea să fie de vreo două sute 
de oameni. 

— Presupun că a fost un oraş de crescători de vite, zise 
Neagley. Au adus calea ferată aici până la Casper, prin 
Douglas. Probabil că duceau cirezile până la o sută, o sută 
zece kilometri la sud şi le urcau de acolo. 

— Şi acum cum fac? întrebă Reacher. 

Oraşul tremura în lunetă, în timp ce vorbea. 

— N-am idee, spuse ea. Poate că investesc cu toţii la bursă, 
online. 

Reacher îi întinse luneta, ea reglă focarul şi se uită. 
Reacher văzu cum lentilele se mişcau puţin în sus şi în jos şi 
dintr-o parte în cealaltă, pe măsură ce Neagley acoperea 
întreaga zonă. 

— Se vor stabili în sud, spuse ea. Toată activitatea 
dinaintea slujbei se va desfăşura la sud de biserică. Au două 
hambare vechi, la o sută de metri distanţă, şi ascunzătorile 
naturale. 

— Cum îşi vor planifica fuga? 

Binoclul se deplasă trei milimetri spre dreapta. 

— Se vor aştepta la baraje rutiere la nord şi sud, zise ea. 
Poliţişti locali. Nu-ţi trebuie prea multă minte ca să-ţi dai 
seama de asta. E posibil să reuşească să treacă cu ajutorul 


insignelor, dar n-aş paria pe asta. Situaţia este total diferită. 
Poate să se producă confuzie, dar nu va mai exista 
aglomeraţie. 

— Şi atunci? 

— Ştiu cum aş face-o eu, răspunse Neagley. Aş ignora total 
drumurile. Aş lua-o peste păşune, spre vest. Şaizeci de 
kilometri de teren deschis, într-o camionetă cu tracţiune pe 
patru roţi, şi ajungi la autostradă. Mă îndoiesc că poliţia din 
Casper are elicopter. Sau Patrula de autostradă. Nu sunt 
decât două autostrăzi în tot statul. 

— Armstrong va veni cu elicopterul, zise Reacher. Probabil 
de la vreo bază aeriană din Nebraska. 

— Dar nu vor folosi elicopterul lui ca să-i urmărească pe 
asasini. Îl vor folosi ca să-l scoată pe Armstrong sau ca să-l 
ducă la spital. Sunt sigur că există un protocol standard. 

— Patrula de autostradă se va stabili la nord şi la sud, pe 
autostradă. Vor avea la dispoziţie aproape o oră, începând 
din momentul când vor fi avertizaţi. 

Neagley cobori binoclul şi aprobă din cap. 

— Eu aş anticipa asta. Aşa că aş traversa autostrada şi aş 
merge din nou pe câmp. La vest de autostradă sunt 
douăzeci şi şase de mii de kilometri pătraţi de nimic, între 
Casper şi Wind River Reservation, străbătuţi de un singur 
drum important. Ar fi deja departe, până să apuce cineva să 
cheme un elicopter şi să înceapă căutarea. 

— E un plan îndrăzneţ. 

— Eu aşa aş face, zise Neagley. 

Reacher zâmbi. 

— Ştiu că tu ai face-o. Întrebarea este dacă şi ei ar face-o. 
Mă întreb dacă nu vor arunca o privire, după care vor face 
cale întoarsă şi o vor lăsa baltă. 

— Nu contează. Îi vom dobori atunci când se uită. Nu 
trebuie să-i prindem în flagrant. 

Reacher urcă din nou pe scaunul şoferului. 

— Să trecem la treabă, zise el. 


Găleata nu era prea adâncă. Pierdură cam treizeci de 
metri altitudine, pe cei treizeci şi doi de kilometri parcurşi, 
înainte să ajungă în oraş. Drumul era din pământ tare, 
neted ca sticla, trasat şi conturat frumos. O lucrare anuală, 
îşi dădu Reacher cu presupusul, refăcută în fiecare an, când 
zăpada de iarna se topea şi ploile de primăvară se 
terminau. Era genul de drum pe care mergeau Fordurile 
Model T, în filmele documentare. Drumul se curba la 
apropierea de oraş, aşa încât podul să poată traversa râul 
în unghi drept. 

Podul părea să reprezinte centrul geografic al oraşului. 
Văzură un magazin universal, care oferea şi servicii de 
poştă, având şi un bufet pentru micul dejun. În spatele lui 
era amplasată o fierărie, care probabil reparase maşinăriile 
de la ferme, pe vremuri. Se mai vedeau o băcănie şi un 
magazin de scule. O staţie de benzină cu o singură pompă şi 
cu o pancartă pe care scria: Reparaţii suspensii. Trotuare 
din lemn în faţa clădirilor. Semănau cu nişte docuri pentru 
bărci, plutind însă pe pământ. Un bărbat uscăţiv încărca pe 
tacute produse de băcănie pe platforma unei camionete. 

— N-or să vină aici, zise Reacher. E locul cel mai expus pe 
care l-am văzut vreodată. 

Neagley negă din cap. 

— Nu vor şti asta decât după ce vor vedea totul cu ochii 
lor. E posibil să stea aici doar zece minute, dar nici nu ne 
trebuie mai mult. 

— Noi unde-o să stăm? 

— Acolo, arătă Neagley cu mâna. 

Era o clădire din cedru roşu, cu numeroase ferestre mici şi 
o reclamă pe care scria: Camere curate. 

— Minunat, zise Reacher. 

— Condu mai departe, spuse Neagley. Hai să simţim pulsul 
oraşului. 

O literă K are numai patru opţiuni de explorare şi ei 
acoperiseră deja piciorul nordic intrând în oraş. Reacher 
întoarse până la pod şi porni spre nord-est, de-a lungul 


râului. Drumul trecea pe lângă opt case, câte patru pe 
fiecare parte, şi se îngusta după alţi opt sute de metri, 
devenind o cărare pietroasă amărâtă. Un gard din sârmă 
ghimpată se pierdea în iarbă în stânga, şi un altul, în 
dreapta. 

— Teren de fermă, zise Neagley. 

Fermele erau izolate, la kilometri întregi depărtare una de 
alta. Se vedeau fragmente de drum, când acesta se înălța 
sau cobora peste colinele mici. Reacher întoarse camioneta, 
porni înapoi şi coti pe braţul scurt dinspre sud-est. Acolo 
erau alte case, mai apropiate una de cealaltă, dar în rest, 
totul era identic. Drumul se îngusta cam după aceeaşi 
distanţă şi continua spre o zonă în care nu se vedea nimic. 
Alte garduri de sârmă ghimpată şi un şopron din lemn care, 
inexplicabil, n-avea nici o uşă. Înăuntru era un camion 
ruginit în jurul căruia creşteau buruieni deschise la culoare. 
Arăta ca şi cum ar fi fost parcat acolo pe vremea când era 
preşedinte Richard Nixon. 

— OK, ia-o spre sud, spuse Neagley. Hai să vedem biserica. 

Braţul sudic mergea 110 kilometri spre Douglas şi ei 
parcurseră primii cinci kilometri din distanţă. Liniile 
electrice şi telefonice ale oraşului veneau din acea direcţie, 
prinse pe stâlpi unşi cu smoală, continuând în depărtare, 
de-a lungul drumului. Acesta trecea pe lângă biserică şi 
cimitir, apoi pe lângă un grup de clădiri din cedru, pe lângă 
două grajduri abandonate şi cam douăzeci sau treizeci de 
case mici, apoi oraşul se termina şi urma o porţiune infinită 
de păşune. Dar terenul nu era plat, ci plin de adâncituri şi 
ridicături, netezite de 10000 de ani de vânturi şi intemperii. 
Acestea se ondulau calm, în sus şi în jos, la înălţimi de 
maxim trei sau patru metri, ca nişte valuri lente de ocean. 
Erau toate conectate într-o reţea. Iarba avea şi ea până 
într-un metru înălţime, fiind maronie, uscată şi firavă. Se 
legăna în valuri, sub briza perpetuă. 

— Ai putea ascunde o companie de infanterie aici, zise 
Neagley. 


Reacher întoarse maşina şi porni înapoi spre biserică. Opri 
şi parcă paralel cu cimitirul. Biserica semăna foarte mult cu 
cea din Bismarck. Avea acelaşi acoperiş abrupt peste naos 
şi acelaşi tip de turlă masivă şi pătrată. În turlă se vedeau 
un ceas, o giruetă, un steag şi un paratrăsnet. Era albă, dar 
nu la fel de strălucitoare ca aceea din Bismarck. Reacher 
aruncă o privire spre vest, către orizont, şi văzu nişte nori 
cenuşii adunându-se deasupra munţilor îndepărtați. 

— O să ningă, spuse el. 

— Nu putem vedea nimic de aici, zise Neagley. Avea 
dreptate. Biserica era construită exact la baza văii râului. 
Probabil că fundaţia ei era structura cea mai joasă din oraş. 
Drumul spre nord era vizibil pentru numai o sută de metri. 
La fel spre sud. Mergea în ambele direcţii, urcând peste 
nişte movile mici, după care dispărea din vedere. 

— Ar putea să ajungă deasupra noastră înainte să ne dăm 
seama, spuse Neagley. Trebuie să-i putem vedea când vin. 

Reacher încuviinţă din cap. 

Deschise portiera şi cobori din maşină. Neagley i se 
alătură şi porniră spre biserică. Aerul era rece şi uscat. 
Peluza cimitirului trosnea uscată, sub tălpile lor. Se simţea 
începutul iernii. Un loc nou de mormânt era delimitat cu o 
banderolă de bumbac. Se afla la vest de biserică, în iarba 
neatinsă de la capătul şirului de pietre funerare vechi. 
Reacher ocoli, ca să arunce o privire. Erau patru morminte 
Froelich la rând. În curând aveau să fie cinci, într-o zi tristă 
din viitorul apropiat. Se uită la dreptunghiul încercuit cu 
bandă şi îşi imagină groapa adâncă şi rectangulară. 

Apoi se îndepărtă şi se uită în jur. Vizavi de biserică, în 
partea estică a drumului, era un teren gol. Spaţiul era 
suficient de mare ca să poată ateriza un elicopter. Şi-l 
imagină venind, cu elicele vuind, întorcându-se în aer ca să 
ajungă cu uşa pasagerului spre biserică, apoi aterizând. Şi-l 
imagină pe Armstrong coborând. Traversând drumul. 
Apropiindu-se de biserică. Probabil că vicarul avea să-l 
întâmpine lângă uşă. Păşi lateral, se opri în locul în care 


avea să stea Armstrong şi ridică privirea. Examină terenul 
spre sud şi spre vest. Nu e bine. Era o porţiune uşor 
înălţată şi, cam la 150 de metri distanţă, se vedeau valuri şi 
umbre în iarba mişcătoare ce lăsau să se ghicească 
ridicături şi adâncituri în pământul de dedesubt. Erau şi 
mai multe dincolo de acea distanţă, până la infinit. 

— Cât de buni crezi că sunt? întrebă el. 

Neagley ridică din umeri. 

— Întotdeauna sunt fie mai buni, fie mai proşti decât te 
aştepţi. Până acum, au dovedit ceva pricepere. Tragere 
spre vale, aer rarefiat, prin iarbă. Mi-aş face griji pe o 
distanţă de aproximativ cinci sute de metri. 

— Iar dacă îl ratează pe Armstrong, vor nimeri pe 
altcineva, din greşeală. 

— Stuyvesant trebuie să aducă şi un elicopter de 
supraveghere. Din unghiul ăsta, n-ai nici o speranţă, dar 
poţi vedea totul din aer. 

— Armstrong n-o să-i dea voie, zise Reacher. Dar avem 
aerul. Avem turla bisericii. 

Se întoarse şi porni spre el. 

— Uită de pensiune, spuse el. Vom sta în turlă. O să-i 
vedem când vin, dinspre nord sau sud, noaptea sau pe 
lumină. Se va termina totul înainte ca Stuyvesant sau 
Armstrong să ajungă aici. 

Erau la trei metri de uşa bisericii când aceasta se deschise 
şi ieşi un preot, urmat îndeaproape de un cuplu în vârstă. 
Preotul era un bărbat între două vârste şi părea foarte 
serios. Bătrânii aveau cam şaizeci de ani. Bărbatul era înalt 
şi încovoiat, puţin cam slab. Femeia arăta încă bine, având 
puţin peste greutatea medie, era îngrijită şi frumos 
îmbrăcată. Avea un păr scurt şi blond, care încărunţea aşa 
cum încărunţeşte părul blond. Reacher îşi dădu imediat 
seama cine era. Şi ea ştia cine era el, sau cel puţin aşa 
credea. 

Bătrâna se opri din vorbit, rămase pe loc şi se uită fix la el, 
la fel cum făcuse şi fiica ei. Se uită la faţa lui, confuză, ca şi 


cum compara asemănările şi deosebirile faţă de o imagine 
mentală. 

— Tu? zise ea. Sau nu? 

Faţa îi era încordată şi obosită. Nu era machiată. Ochii ei 
erau foarte uscați, dar nu fuseseră aşa, în ultimele două 
zile. Asta se vedea clar. Erau umflaţi, înroşiţi şi încercuiți şi 
riduri. 

— Sunt fratele lui, zise Reacher. Îmi pare foarte rău 
pentru pierderea dumneavoastră. 

— Ar fi şi cazul, spuse ea. Pentru că este în întregime vina 
lui Joe. 

— Da? 

— Ela făcut-o să-şi schimbe slujba, nu? Pentru că el nu 
voia să aibă o relaţie cu o colegă, ea a trebuit să-şi schimbe 
locul de muncă. El nu era dispus s-o facă. Eaatrecutla o 
muncă periculoasă, în timp ce ela rămas exact unde era, în 
siguranţă şi fără probleme. lar acum, uite ce a ieşit din asta. 

Reacher tăcu o clipă. 

— Cred că ea a fost fericită acolo unde a fost, spuse el. Ar 
fi putut să se mute înapoi, după aceea, dacă ar fi vrut. Dar 
n-a făcut-o. Eu cred că asta înseamnă că a vrut să rămână 
acolo. A fost un agent bun, care avea o muncă importantă. 

— Cum ar fi putut să se mute înapoi? Să se întâlnească cu 
el în fiecare zi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic? 

— Voiam să spun că ea ar fi putut să aştepte un an, şi apoi 
să se mute înapoi. 

— Ce conta un an? I-a frânt inima. Cum ar fi putut să mai 
lucreze vreodată sub comanda lui? 

Reacher nu zise nimic. 

— Vine şi el? întrebă ea. 

— Nu, spuse Reacher. Nu vine. 

— Foarte bine, zise ea. Pentru că nu ar fi bine-venit. 

— Da, cred asta, spuse Reacher. 

— Presupun că e prea ocupat, zise ea şi se îndepărtă spre 
drumul de pământ. 


Preotul o urmă, la fel şi tatăl lui Froelich. Dar acesta ezită 
o clipă şi se întoarse. 

— Ştie că nu e vina lui Joe, spuse el. Amândoi ştim că 
Marry Ellen făcea exact ceea ce dorea. 

Reacher încuviinţă din cap. 

— Era minunată în ce făcea. 

— Da? 

— Cel mai bun om al lor. 

Bătrânul aprobă din cap, ca şi cum ar fi fost satisfăcut de 
răspuns. 

— Ce mai face Joe? întrebă el. L-am întâlnit de două ori. 

— A murit, spuse Reacher. Cu cinci ani în urmă. La datorie. 

Tăcere, pentru un moment. 

— Îmi pare rău, spuse bătrânul. 

— Dar nu-i spuneţi doamnei Froelich, zise Reacher. Dacă o 
ajută să nu ştie asta. 

Bătrânul înclină din nou din cap, se întoarse şi porni după 
soţia lui, cu un mers săltat ciudat. 

— Vezi? spuse Neagley încet. Nu totul este din vina ta. 

Lângă uşa bisericii era înfipt în pământ un avizier, un fel 
de dulăpior foarte subţire, montat pe două picioare de lemn 
solide. Avea uşiţe din sticlă. În spatele uşilor era un metru 
pătrat de pânză verde, cu mici benzi subţiri de bumbac 
cusute în diagonală peste ea. În spatele benzilor erau 
băgate nişte bileţele scrise la o maşină de scris. În partea 
de sus se afla o listă permanentă a slujbelor regulate de 
duminică. Prima se ţinea în fiecare săptămână, la opt 
dimineaţa. Era clar vorba de o confesiune care cerea un 
mare devotament din partea enoriaşilor. Lângă lista 
permanentă era un anunţ scris în grabă, care spunea că 
slujba de la ora opt din acea duminică era dedicată 
memoriei lui Mary Ellen Froelich. Reacher se uită la ceas şi 
se cutremură de frig. 

— Douăzeci şi două de ore, spuse el. E timpul să trecem la 
treabă. 


Aduseră Yukonul mai aproape de biserică şi deschiseră 
portbagajul. Se aplecară amândoi şi luară toate cele patru 
arme. Câte un Steyr fiecare. Neagley luă H&K-ul, iar 
Reacher, carabina M16. Împărţiră cartuşele de rezervă 
între ei, în funcţie de armele fiecăruia. Apoi încuiară maşina 
şi plecară. 

— E în regulă să ducem arme într-o biserică? întrebă 
Neagley. 

— În Texas, da, spuse Reacher. Probabil că aici e chiar 
obligatoriu. 

Deschiseră uşa de stejar şi intrară. Semăna foarte mult cu 
cea din Bismarck. Reacher se întrebă, în treacăt, dacă nu 
cumva comunităţile rurale îşi cumpăraseră bisericile prin 
comandă poştală, la fel ca toate celelalte lucruri. Aceeaşi 
vopsea albă de pergament, aceleaşi strane lucioase, acelaşi 
amvon. Aceleaşi trei frânghii de clopot atârnând în 
interiorul turnului. Aceeaşi casă a scării. Urcară până la 
palierul superior şi găsiră o scară prinsă de perete, cu un 
chepeng deasupra. 

— Casă, dulce casă, zise Reacher. 

O luă înainte pe scară şi prin chepeng, ajungând în camera 
clopotelor. Aceasta însă nu mai arăta la fel ca aceea din 
Bismarck. În ea se afla un ceas. Un cub din mecanisme din 
bronz, ceva mai mare de un metru, era montat central, pe 
nişte grinzi de fier, exact deasupra clopotelor. Ceasul avea 
două feţe, manevrate simultan de aceleaşi mecanisme din 
interiorul cubului. Nişte bare lungi de fier ieşeau din cub, 
prin pereţi, prin partea posterioară a feţelor ceasului, până 
la limbile externe. Feţele erau montate în deschizături, 
acolo unde fuseseră jaluzelele, spre est şi spre vest. 
Mecanismul ticăia zgomotos. Roţile dinţate şi dispozitivele 
ticăiau, creând nişte mici rezonanţe în clopote. 

— Nu avem vedere spre est sau vest, constată Reacher. 

Neagley ridică din umeri. 

— Nordul şi sudul ne ajung, spuse ea. Pe acolo merge 
drumul. 


— Cred că ai dreptate, zise el. Ia tu sudul. 

Reacher se aplecă pe sub grinzile şi barele de fier şi se târi 
până la jaluzeaua dinspre nord. Îngenunche şi se uită afară. 
Avea o vedere perfectă. Putea să vadă podul şi râul. Putea 
să vadă tot oraşul. Chiar şi drumul de pământ ce mergea 
spre nord. Cam cincisprezece kilometri din el. Era absolut 
gol. 

— E bine la tine? strigă el. 

— Excelent, strigă Neagley. Aproape că văd Colorado. 

— 'Ţipă când vezi ceva. 

— Şi tu la fel. 

La fiecare secundă, ceasul scotea câte un tonc, tonc, tonc. 
Sunetul era puternic, precis şi neobosit. Reacher aruncă o 
privire în spate, spre mecanism, şi se întrebă dacă avea să 
ajungă să-l scoată din minţi înainte să-l adoarmă. Auzi 
aliajul scump atingând lemnul, la trei metri în spatele lui, 
când Neagley îşi aşeză mitraliera pe podea. Puse şi el 
carabina M16 pe scândurile de lângă genunchi. Se învârti 
pe loc până ce găsi o poziţie cât de cât confortabilă. Apoi 
începu să privească şi să aştepte. 

OPTSPREZECE. 

Aerul era rece, iar la peste douăzeci de metri deasupra 
solului, adierea devenea vânt. Pătrundea prin jaluzele şi îi 
intra în ochi, făcându-l să lăcrimeze. Erau acolo de două ore 
şi nu se întâmplase nimic. Nu văzuseră nimic şi nu auziseră 
altceva decât ceasul. Îi învăţaseră sunetul. Fiecare tonc era 
format dintr-un set de frecvenţe metalice diferite, începând 
de jos, cu sunetul slab de bas al mecanismelor mai mari, 
urcând apoi la clicul micuţ şi înalt al pârghiei şi terminând 
cu un ding slab întârziat, ce rezona din cel mai mic dintre 
clopote. Era sunetul nebuniei. 

— Văd ceva, strigă Neagley. Un SUV, cred, venind dinspre 
sud. 

Reacher aruncă o privire scurtă spre nord şi se ridică în 
genunchi. Era înţepenit, îi era frig şi nu se simţea bine. 
Ridică luneta. 


— Prinde, strigă el. 

O aruncă într-un arc ascendent peste mecanismul 
ceasului. Neagley se învârti pe loc, o prinse cu o mână şi se 
întoarse din nou spre deschizătură. Duse luneta la ochi. 

— S-ar putea să fie un Chevy Tahoe, model nou, strigă ea. 
Auriu deschis, metalizat. Soarele bate în parbriz. Nu-i văd 
pe cei dinăuntru. 

Reacher se uită din nou spre nord. Drumul era liber în 
continuare. Putea să vadă până la cincisprezece kilometri 
distanţă. Era nevoie de zece minute ca să acoperi 
cincisprezece kilometri, chiar şi mergând rapid. Se ridică în 
picioare şi se întinse. Trecu aplecat pe sub mecanismele 
ceasului şi se târi lângă Neagley. Ea se trase mai la dreapta, 
iar Reacher îşi şterse ochii şi privi atent spre sud. Pe drum 
se vedea un punct auriu mic, singur, cam la opt kilometri 
depărtare. 

— Nu par prea grăbiţi, zise ea. Nu? 

Îi întinse luneta. Reacher o refocaliză, o sprijini de o 
deschizătură şi se uită prin ea. Compresia telefotometrică 
ţinea camioneta pe loc. Aceasta părea să se înalțe şi să se 
clatine pe drum, dar fără să înainteze deloc. Era murdară şi 
prăfuită, în urma călătoriei. Bara de protecţie din faţă era 
mare, cromată şi mânjită cu noroi şi sare. Parbrizul era 
murdar. Reflecţia soarelui îl împiedica să vadă cine era 
înăuntru. 

— De ce mai e soare? spuse Reacher. Credeam că o să 
ningă. 

— Uită-te spre vest, zise Neagley. 

Reacher puse jos luneta, se întoarse şi îşi lipi obrazul stâng 
de fantele jaluzelelor. Închise ochiul drept şi se uită în 
lateral cu cel stâng. Cerul era împărţit în două. În vest era 
aproape negru, din cauza norilor. În est era albastru 
deschis şi neclar. Coloane multiple gigantice de lumină 
ţâşneau prin ceaţă, în locul în care se întâlneau cele două 
fenomene meteorologice. 

— Incredibil, spuse el. 


— Un fel de inversiune, zise Neagley. Sper să rămână pe 
loc, altfel o să ne-ngheţe oasele pe-aici. 

— E la vreo optzeci de kilometri depărtare. 

— Iar vântul bate, în general, dinspre vest. 

— Grozav. 

Ridică din nou luneta şi se uită la camioneta aurie. Se 
apropiase cu încă un kilometru şi jumătate, săltând şi 
legănându-se pe pământ. Probabil că avea cam nouăzeci de 
kilometri la oră. 

— Ce crezi? întrebă Neagley. 

— O maşină frumoasă, spuse el. O culoare groaznică, însă. 

O privi apropiindu-se încă un kilometru şi jumătate apoi îi 
înapoie luneta lui Neagley. 

— Mă duc să verific nordul, zise Reacher. 

Se târi pe sub mecanismul ceasului şi se întoarse la postul 
lui. În nord nu se întâmpla nimic. Drumul era tot gol. 
Repetă manevra anterioară şi îşi lipi obrazul drept de lemn, 
după care îşi acoperi ochiul stâng cu mâna şi se uită din nou 
spre vest. Norii de zăpadă erau foarte aproape de munţi. 
Era ca şi cum ar fi fost în acelaşi timp noapte şi zi, cu o 
tranziţie abruptă în locul în care începeau dealurile. 

— Este un Chevy Tahoe, în mod sigur, strigă Neagley. 
Încetineşte. 

— Vezi plăcuţa de înmatriculare? 

— Nu încă. Acum e la aproape doi kilometri şi încetineşte. 

— Vezi cine e în ea? 

— Am soare şi parbriz fumuriu. Nu văd nimic. E la opt sute 
de metri acum. 

Reacher se uită spre nord. Nici o maşină. 

— Cred că sunt plăcuţe de Nevada, strigă Neagley. Nu le 
pot citi, sunt complet acoperite de nămol. E chiar la 
marginea oraşului. Şi merge foarte încet. Seamănă cu un 
drum de recunoaştere. Nu se opreşte. Tot nu văd cine e în 
ea. S-a apropiat foarte mult. O văd chiar peste acoperiş. 
Geamul lateral din spate este tot fumuriu. O să-i pierd, 
foarte curând. E chiar sub noi acum. 


Reacher se lipi de perete şi se uită în jos, în unghiul cel 
mai ascuţit în care putea. Modul în care era montată 
jaluzeaua în cadru crea un punct mort, cam de doisprezece 
metri. 

— Unde este acum? strigă el. 

— Nu ştiu. 

Auzi sunetul unui motor, peste vuietul vântului. Un V-8 
mare, la turație redusă. Se uită în jos şi o capotă metalică 
aurie apăru încet în câmpul lui vizual. Apoi un plafon. 
Geamul din spate. Camioneta trecu pe sub el, intră în oraş 
şi traversă podul cu aproximativ treizeci de kilometri la oră. 
Rămase la aceeaşi viteză încă o sută de metri. Apoi 
acceleră. Prinse viteză rapid. 

— Luneta, strigă Reacher. 

Neagley i-o aruncă, iar Reacher o sprijini de o jaluzea şi se 
uită la camioneta care se depărta spre nord. Geamul din 
spate era negru, cu un arc în locul în care ştergătorul 
îndepărtase sarea. Bara din spate era cromată. Văzu 
literele în relief: Chevrolet Tahoe. Plăcuța din spate era 
indescifrabilă, acoperită cu sarea de pe drum. Putea să 
vadă urme de mâini, în locul în care portbagajul fusese 
ridicat şi coborât. 

Arăta ca o maşină care parcursese o distanţă 
considerabilă în ultimele zile. 

— Pleacă, strigă el. 

O urmări prin lunetă tot drumul. Se zdruncina şi se 
legăna, devenind din ce în ce mai mică. Avu nevoie de zece 
minute întregi ca să dispară din câmpul său vizual. Se înălţă 
pe o ultimă movilă şi dispăru, cu o ultimă sclipire a soarelui 
pe vopseaua aurie. 

— Mai vine ceva? strigă el. 

— La sud e liber, zise Neagley. 

— Cobor după hartă. Poţi urmări ambele direcţii, cât 
lipsesc. Fă un pic de acrobație pe sub ceasul ăsta blestemat. 
Se târi până la chepeng şi puse piciorul pe scară. Cobori, 

simțind amorţeală, durere şi frig. Ajunse la palier şi cobori 


scările în spirală. leşi din turn, apoi din biserică, în soarele 
slab de amiază. Traversă şchiopătând cimitirul, spre 
maşină. Îl văzu pe tatăl lui Froelich lângă vehicul, uitându- 
se la acesta ca şi cum ar fi aşteptat răspunsul la o întrebare. 
Bătrânul îl văzu apropiindu-se în geamul portierei şi se 
întoarse cu faţa spre el. 

— Domnul Stuyvesant e la telefon, vă caută, spuse el. De la 
biroul Serviciului Secret, din Washington D. C. 

— Acum? 

— Aşteaptă de douăzeci de minute. Am tot încercat să vă 
găsesc. 

— Unde-i telefonul? 

— În casă. 

Casa familiei Froelich era una dintre clădirile albe de pe 
braţul sud-estic scurt al K-ului. Bătrânul o luă înainte, cu 
mersul lui cu paşi mari. Reacher fu nevoit să se grăbească 
pentru a ţine pasul cu el. Casa avea în faţă o grădină cu un 
gard alb de ţăruşi. Era plină de plante care muriseră din 
cauza frigului. Înăuntru era întuneric şi mirosea plăcut. 
Podeaua era alcătuită din scânduri late, închise la culoare. 
Din loc în loc, covoraşe. Bătrânul îl conduse într-un salon. 
Acolo văzu o masă veche, sub fereastră, cu un telefon şi o 
fotografie pe ea. Telefonul era un model vechi, cu receptor 
masiv şi un cordon împletit, izolat cu un material textil 
maroniu. Fotografia o înfăţişa pe Froelich, la vreo 
optsprezece ani. Părul ei era puţin mai lung decât îl ştia el 
şi ceva mai deschis la culoare. Avea o faţă deschisă şi 
inocentă, şi un zâmbet plăcut. Ochii îi erau albaştri, 
învioraţi de speranţe pentru viitor. 

Nu era nici un scaun lângă masă. Era clar că familia 
Froelich provenea dintr-o generaţie care prefera să stea în 
picioare când vorbea la telefon. Reacher desfăşură 
cordonul şi ridică receptorul la ureche. 

— Stuyvesant? zise el. 

— Reacher? Ai vreo veste bună pentru mine? 

— Nu încă. 


— Care e situaţia? 

— Slujba este programată la ora opt, zise Reacher. Dar 
presupun că ştii deja asta. 

— Ce altceva ar trebui să ştiu? 

— Veniţi cu elicopterul? 

— Ăsta-i planul. Armstrong este încă în Oregon. Îl vom 
aduce cu avionul la baza aeriană din Dakota de Sud, apoi 
vom face un drum scurt, într-un elicopter al aviaţiei. Vom fi 
opt oameni, inclusiv eu. 

— Nu voia decât trei. 

— N-a avut încotro. Am fost cu toţii prietenii ei. 

— N-ar fi posibil să aveţi o defecţiune tehnică? Şi să 
rămâneţi în Dakota de Sud? 

— Şi-ar da seama. lar cei din aviaţie n-ar accepta să ne 
facă jocul. N-ar vrea să rămână în istorie ca fiind motivul 
pentru care el n-a reuşit să ajungă. 

Reacher se uită pe fereastră. 

— OK. Veţi repera destul de uşor biserica. Veţi ateriza de 
cealaltă parte a străzii, spre est. Acolo este un loc bun. Apoi, 
va avea de mers cam cincizeci de metri până la uşa bisericii. 
Pot garanta siguranţa zonei imediat învecinate. Noi o să 
stăm în biserică toată noaptea. Dar n-o să-ţi placă deloc ce- 
ai să vezi mai departe. Există un unghi de tragere de 
aproximativ o sută cincizeci de grade, spre sud şi vest. 
Complet deschis. Şi multe locuri în care să te ascunzi. 

Tăcere în D. C. 

— Nu pot să o fac, spuse Stuyvesant. Nu pot să-l aduc în 
aşa ceva. Şi nici pe oamenii mei. Nu am de gând să mai 
pierd pe cineva. 

— Atunci, speră că va fi bine, zise Reacher. 

— Nu e stilul meu. Va trebui să reuşiţi. 

— O vom face, dacă vom avea ocazia. 

— Eu cum o să aflu? Nu aveţi staţii radio. Telefoanele 
celulare nu funcţionează acolo. Şi ar fi prea incomod să 
folosim linia asta terestră. 

Reacher tăcu o secundă. 


— Noi avem un Yukon negru. În clipa asta este parcat pe 
drum, chiar lângă biserică, spre est. Dacă încă mai este 
acolo când veniţi, plecaţi acasă. Armstrong va trebui să o- 
nghită. Dar dacă a dispărut, atunci am dispărut şi noi, iar 
noi n-o să plecăm înainte să reuşim, ai înţeles? 

— OK, am înţeles, zise Stuyvesant. Un Yukon negru, la est 
de biserică, renunţăm. Nici un Yukon, aterizăm. Aţi cercetat 
oraşul? 

— N-o putem face, mergând din casă în casă. Dar e foarte 
mic. Străinii ar ieşi imediat în evidenţă, crede-mă. 

— Nendick şi-a mai revenit. Vorbeşte puţin. Spune acelaşi 
lucru ca şi Andretti. A fost abordat de doi tipi, pe care i-a 
luat drept poliţişti. 

— Sunt poliţişti. Suntem siguri de asta. Ai obţinut vreo 
descriere? 

— Nu. Încă se gândeşte la soţia lui. Nu mi s-a părut corect 
să îi spun că, probabil, nu mai este cazul. 

— Săracul. 

— Aş vrea să obţinem un deznodământ pentru el. Măcar 
cadavrul ei. 

— N-am de gând să arestez pe cineva aici. 

Tăcere în D.C. 

— OK, spuse Stuyvesant. Presupun că nu ne vom mai 
vedea. Baftă. 

— Şi ţie, zise Reacher. 

Puse receptorul în furcă şi aranjă cordonul într-o buclă 
frumoasă pe masă. Se uită la peisaj. Fereastra avea vedere 
spre nord-est, spre oceanul gol de iarbă înaltă până la şold. 
Apoi se întoarse cu spatele la geam şi îl văzu pe domnul 
Froelich privindu-l din uşa salonului. 

— Vor veni aici, nu-i aşa? întrebă bătrânul. Cei care mi-au 
ucis fiica? Pentru că Armstrong vine aici. 

— S-ar putea să fie deja aici, zise Reacher. 

Domnul Froelich clătină din cap. 

— Ar vorbi toată lumea despre asta. 

— Aţi văzut camioneta aurie care a trecut? 


Bătrânul aprobă din cap. 

— A trecut pe lângă mine, mergând foarte încet. 

— Cine era în ea? 

— N-am văzut. Geamurile erau întunecate. Nu-mi place să 
mă holbez la oameni. 

— OK, spuse Reacher. Dacă auziţi că a apărut cineva nou 
în oraş, veniţi şi spuneţi-mi. 

Bătrânul aprobă din nou din cap. 

— Vei afla imediat ce voi afla eu. Iar eu voi afla în 
momentul în care va sosi cineva nou. Veştile circulă repede 
aici. 

— Vom fi în turla bisericii, zise Reacher. 

— Vă aflaţi aici pentru Armstrong? 

Reacher nu zise nimic. 

— Nu, spuse domnul Froelich. Sunteţi aici ca să vă 
răzbunaţi, nu? Ochi pentru ochi? 

Reacher aprobă din cap. 

— Şi dinte pentru dinte. 

— O viaţă pentru altă viaţă. 

— Două pentru cinci, mai precis, zise Reacher. Şi-au tras 
partea leului în privinţa asta. 

— Nu vă deranjează să faceţi asta? 

— Dar pe dumneavoastră? 

Ochii înlăcrimaţi ai bătrânului zburară în jurul camerei 
lipsite de soare şi se opriră asupra feţei fiicei sale de la 
vârsta de optsprezece ani. 

— Ai copii? întrebă el. 

— Nu, n-am, răspunse Reacher. 

— Nici eu, zise bătrânul. Nici eu nu mai am. Aşa că nu mă 
deranjează. 

Reacher se întoarse la Yukon şi luă harta de pe bancheta 
din spate. Apoi urcă în turla bisericii şi o găsi pe Neagley 
făcând ture între partea sudică şi cea nordică. 

— E liber, zise ea, peste ticăitul ceasului. 

— A sunat Stuyvesant, spuse Reacher. Acasă la Froelich. A 
intrat în panică. Nendick s-a trezit. Acelaşi mod de 


abordare ca în cazul lui Andretti. 

Desfăcu harta şi o întinse pe podeaua camerei clopotelor. 
Puse degetul pe Grace. Era în centrul unui pătrat 
aproximativ, format de patru drumuri. Pătratul avea cam 
130 de kilometri lungime, şi cam tot atâţia lăţime. 
Perimetrul din dreapta era format de Route 59, care pornea 
din Douglas, din sud, trecea printr-un oraş numit Bill şi 
ajungea într-un oraş Wright, în nord. Marginea de sus a 
pătratului era Route 387, care mergea spre vest, de la 
Wright la Edgerton. Ambele drumuri erau reprezentate pe 
hartă ca fiind secundare. Ei merseseră deja pe o parte din 
387 şi ştiau că avea o suprafaţă asfaltată destul de bună. 
Marginea din stânga a pătratului era 1-25, care cobora din 
nord, din Montana, şi trecea direct pe lângă Edgerton, până 
în Casper. Baza pătratului era tot 1-25, care ieşea din 
Casper şi cotea scurt spre est, către Douglas, înainte să o ia 
din nou spre sud, spre Cheyenne. Pătratul de 130 de 
kilometri era împărţit în două dreptunghiuri, mai mult sau 
mai puţin egale, de drumul de pământ care mergea de la 
nord la sud, trecând prin Grace. Drumul era reprezentat pe 
hartă cu o linie cenuşie punctată, subţire. Legenda de pe 
margine îl numea drum minor, neasfaltat. 

— Ce crezi? întrebă Neagley. 

Reacher urmări pătratul cu degetul. Lărgi raza şi trasă o 
sută cincizeci de kilometri spre est, nord, vest şi sud. 

— Cred că, în întreaga istorie a Statelor Unite, nimeni n-a 
trecut pur şi simplu prin Grace, Wyoming, fără să aibă 
treabă aici. Este de neconceput. De ce ar face-o? Orice 
călătorie raţională spre sud, nord, est sau vest nu ar trece 
deloc pe aici. Să spunem, de la Casper, la Wright. Din colţul 
stânga-jos, în colţul dreapta-sus. Ai folosi 1-25, spre est, 
către Douglas, şi Route 95, spre nord, la ieşirea din 
Douglas, până în Wright. Nu are nici un sens să treci prin 
Grace. Nu economiseşti nici un kilometru. Doar te 
încetineşte, pentru că este un drum de pământ. Şi l-ai 


observa oare? Îţi aminteşti cum arăta, la capătul nordic? Eu 
credeam că nu duce nicăieri. 

— Şi noi am avut o hartă topografică, zise Neagley. Poate 
că nici nu apare pe o hartă obişnuită. 

— Asta înseamnă că acea camionetă a trecut pe aici cu un 
anumit motiv, spuse Reacher. Nu întâmplător, nici doar de 
dragul distracţiei. 

— Ăia erau oamenii noştri, zise Neagley. 

Reacher aprobă din cap. 

— Au fost într-un tur de recunoaştere. 

— Sunt de acord, spuse Neagley. Dar oare le-a plăcut ce 
au văzut? 

Reacher închise ochii. Ce au văzut? Au văzut un oraş mic, 
fără nici un loc sigur în care să te ascunzi. Un loc pentru 
aterizarea elicopterului, la cincizeci de metri de biserică. Şi 
un SUV negru, care semăna oarecum cu un vehicul oficial al 
Serviciului Secret, parcat deja pe drum, masiv şi vizibil. Cu 
plăcuţe de Colorado, iar Denver era, probabil, cel mai 
apropiat birou de teren al Serviciului Secret. 

— Nu cred că au sărit în sus de bucurie, zise el. 

— Şi atunci, vor renunţa? Sau se vor întoarce? 

— Nu putem afla decât într-un singur mod, spuse Reacher. 
Aşteptăm şi vedem. 

Aşteptară. Soarele cobori pe cer, veni după-amiaza şi 
temperatura scăzu rapid. Ceasul ticăi de câte 3600 de ori în 
fiecare oră. Neagley ieşi să facă o scurtă plimbare şi se 
întoarse cu o pungă de la băcănie. Mâncară un prânz 
improvizat. Apoi stabiliră un alt sistem de supraveghere, 
ţinând cont că nici un vehicul nu putea parcurge tot 
drumul, în oricare dintre direcţii, într-un timp mai mic de 
opt minute. Aşa că se aşezară confortabil şi, la fiecare cinci 
minute, după ceasul lui Neagley, îngenuncheau şi se duceau 
la fantele lor, de unde verificau tot drumul. De fiecare dată 
simțeau un mic fior de anticipare, şi de fiecare dată erau 
dezamăgiţi. Dar mişcarea fizică regulată îi ajuta să reziste 
la frig. Începură să facă exerciţii, ca să nu amorţească. 


Făcură flotări, ca să se încălzească. Gloanţele de rezervă 
din buzunare se mişcau zgomotos. Răpăit de luptă, îl numea 
Neagley. Din când în când, Reacher îşi lipea obrazul de 
lemn şi se uita la ninsoarea din vest. Norii erau încă joşi şi 
negri, reţinuţi de un zid invizibil la aproximativ optzeci de 
kilometri distanţă. 

— Nu se vor întoarce, spuse Neagley. Ar trebui să fie 
nebuni, ca să încerce ceva aici. 

— Eu chiar cred că sunt nebuni, zise Reacher. 

Se uita, aştepta şi asculta ceasul. Cu puţin înainte de ora 
patru, se sătură. Folosi lama cuţitului ca să treacă prin 
vopseaua albă veche şi ridică una dintre jaluzele din ramă. 
Era o simplă bucată de lemn, cam de un metru lungime, 
zece centimetri lăţime şi doi centimetri şi jumătate grosime. 
O ridică în faţă, ca pe o suliță, se târi şi o împinse în 
mecanismul ceasului. Rotile dinţate se blocară în lemn şi 
ceasul se opri. Scoase lemnul, se târi înapoi şi îl prinse la loc 
în cadru. Tăcerea deveni dintr-odată asurzitoare. 

Priveau şi aşteptau. Se făcuse mai frig şi amândoi 
începuseră să tremure. Dar tăcerea îi ajuta. Dintr-odată, 
ajuta mult. Reacher se târi şi examină din nou vederea lui 
parţială spre vest, apoi se târi înapoi şi luă harta. Se uită 
lung la ea, pierdut în gânduri. Folosi degetul arătător şi pe 
cel mare, ca pe un compas, şi măsură distanţele. Şaizeci, 
120, 180, 240 de kilometri. Încet, foarte rapid, rapid, încet. 
O viteză medie de aproximativ 60 de kilometri pe oră. Asta 
înseamnă patru ore. 

— Soarele apune la vest, zise el. Răsare la est. 

— Pe planeta asta, da, spuse Neagley. 

În clipa aceea, auziră scara scârţâind, sub ei. Auziră paşi 
pe scara de lemn. Chepengul se ridică puţin şi căzu înapoi, 
apoi se deschise cu zgomot şi preotul băgă capul în camera 
clopotelor şi se holbă la mitraliera îndreptată spre el dintr-o 
parte şi la carabina M16, din cealaltă parte. 

— Trebuie să discut cu voi despre chestiile astea, zise el. 
Nu vă puteţi aştepta să fiu fericit văzând arme în biserica 


mea. 

Stătea acolo, pe scară, arătând ca un cap tăiat. Reacher 
puse carabina M16 la loc pe podea. Preotul urcă încă o 
treaptă. 

— Înţeleg nevoia de securitate, zise el. Şi suntem onoraţi 
să îl primim pe vicepreşedintele ales, dar nu pot permite 
aducerea unor mijloace de distrugere într-o clădire sfântă. 
Mă aşteptam să discute cineva cu mine despre asta. 

— Mijloace de distrugere? repetă Neagley. 

— La ce oră apune soarele? întrebă Reacher. 

Preotul păru puţin surprins de schimbarea subiectului. 
Dar răspunse foarte politicos. 

— Curând, zise el. Coboară dincolo de munţi destul de 
devreme, aici. Dar nu veţi vedea asta, astăzi. Sunt nori. Se 
apropie o furtună, dinspre vest. 

— Şi la ce oră răsare? 

— În această perioadă a anului? Puțin înainte de şapte, 
cred. 

— Aţi auzit vreo prognoză meteo pentru mâine? 

— Au spus că va fi la fel ca azi. 

— OK, spuse Reacher. Mulţumesc. 

— Voi aţi oprit ceasul? 

— Mă înnebunea. 

— De-aia am urcat. Vă deranjează dacă îl pornesc din nou? 

Reacher ridică din umeri. 

— Este ceasul dumneavoastră. 

— Ştiu că zgomotul poate fi deranjant. 

— Nu contează, zise Reacher. Vom pleca de aici imediat 
după ce apune soarele. Cu tot cu arme. 

Preotul urcă complet în cameră, se aplecă peste grinzile 
de fier şi umblă la mecanism. Un dispozitiv de fixare era 
legat la un ceas miniatural separat, pe care Reacher nu-l 
observase înainte. Era îngropat între roţile dinţate. Avea 
ataşată de el o manetă de reglare. Preotul se uită la ceasul 
de la mână şi folosi maneta ca să forţeze limbile externe să 
se rotească până la ora corectă. Limbile ceasului mic se 


mişcară în acelaşi timp. Apoi, întoarse pur şi simplu o roată 
dinţată cu mâna, până ce mecanismul prinse singur 
mişcarea şi începu să funcţioneze. 'Tonc-tonc-ul puternic 
reîncepu. Clopotul cel mai mic suna şi el, o rezonanţă 
extrem de fină, la fiecare secundă care trecea. 

— Mulţumesc, spuse preotul. 

— Cel mult o oră, zise Reacher. Apoi vom pleca. 

Preotul aprobă din cap, ca şi cum spusese ce avea de spus, 
şi coborî prin chepeng. Îl închise după el. 

— Nu putem pleca de aici, zise Neagley. Eşti nebun? Ar 
putea veni foarte uşor noaptea. Poate că exact asta 
aşteaptă. Ar putea să vină cu farurile stinse. 

Reacher se uită la ceas. 

— Sunt deja aici, spuse el. Sau aproape. 

— Unde? 

— O să-ţi arăt. 

Scoase din nou jaluzeaua din cadru şi i-o întinse. Se târi 
sub mecanismul ceasului, la baza scării următoare, care 
ducea la exterior, prin acoperiş. Urcă pe ea şi ridică 
chepengul din acoperiş. 

— Stai cât mai jos, strigă el. 

leşi, ţinându-şi stomacul lipit de acoperiş. Construcţia era 
aproape identică cu acoperişul din Bismarck. Foile din 
plumb sudat alcătuiau un fel de cutie scundă. Jgheaburi la 
colţuri. O ancoră solidă pentru catargul de steag, giruetă şi 
paratrăsnet. Şi un zid de un metru înălţime, în jurul 
marginii. Se învârti pe stomac, se întinse în jos şi luă 
stinghia de la Neagley. Apoi se dădu la o parte din calea ei 
şi îi permise să urce lângă el. Vântul era puternic şi aerul 
muşcător de rece. 

— Acum va trebui să stăm în genunchi, zise el. Aproape 
unul de celălalt, cu faţa spre vest. 

Îngenuncheară amândoi, umăr lângă umăr, aplecaţi. El 
era în stânga, ea în dreapta. Reacher auzea în continuare 
ceasul. Îl simţea, prin plumb şi prin plăcile groase de lemn. 

— OK, aşa, spuse el. 


Ridică stinghia în faţă, ţinându-i unul dintre capete cu 
mâna stângă. Neagley prinse celălalt capăt cu mâna 
dreaptă. Înaintară în genunchi, până ajunseră la zidul jos. 
Reacher lăsă capătul băţului până ajunse la nivelul zidului. 
Ea făcu la fel. 

— Mai mult, zise Reacher. Până obţinem o fantă prin care 
să vedem. 

Ridicară amândoi puţin mai sus, până ce băţul ajunse pe 
orizontală, cu doi centimetri între marginea lui de jos şi 
partea de sus a zidului. Se uitară prin gaură. Ar fi fost 
vizibili, dacă s-ar fi uitat cineva cu atenţie la zid, dar, una 
peste alta, era o tactică destul de prudentă. Oricum, cea 
mai bună pe care putuse să o improvizeze. 

— Uită-te spre vest, zise el. Poate puţin spre sud-vest. 

Priviră spre soarele care apunea. Vedeau şaizeci de 
kilometri de iarbă mişcătoare. Arăta ca un ocean, 
strălucitoare şi aurie, în lumina serii. Dincolo de ea era 
furtuna întunecată. Zona dintre ele era înceţoşată şi razele 
soarelui târziu ţâşneau în spate, direct către ei. Se vedeau 
cortine mişcătoare de soare şi umbră, culori şi curcubeie 
care începeau de nicăieri şi se terminau nicăieri. 

— Uită-te la păşune, zise el. 

— După ce să mă uit? 

— O să vezi. 

Rămaseră în genunchi minute întregi. Soarele cobora 
încet. Ultimele raze le intrau aproape orizontal în ochi. Şi 
atunci văzură. Amândoi. La aproape doi kilometri, în marea 
de iarbă, soarele muribund sclipi o dată pe plafonul maşinii 
Tahoe. Aceasta înainta spre est prin păşune, foarte încet, 
venind direct spre ei, clătinându-se uşor pe terenul 
neregulat, ridicându-se şi coborând pe dâmburi şi prin 
viroage, cu viteză minimă. 

— Au fost inteligenţi, spuse Reacher. S-au uitat pe hartă şi 
au avut aceeaşi idee ca tine, să iasă prin terenul deschis, 
spre vest. Dar apoi s-au uitat la oraş şi şi-au dat seama că la 
fel trebuie să se şi apropie. 


Soarele alunecă printre norii joşi la optzeci de kilometri 
spre vest, umbra rezultată alergă spre est peste păşune, iar 
lumina aurie muri. Apusul veni brusc, ca şi cum cineva 
apăsase pe un întrerupător şi nu se mai văzu nimic. 

Coborâră jaluzeaua şi se lipiră iar de acoperiş. Se târâră 
înapoi pe suprafaţa de plumb în camera clopotelor. Neagley 
îşi făcu loc pe sub mecanismul ceasului şi îşi luă 
Heckler&kKoch-ul. 

— Nu încă, zise Reacher. 

— Dar când? 

— Ce vor face ei acum? 

— Cred că se vor apropia cât de mult vor putea. Apoi se 
vor stabili într-un loc şi vor aştepta. 

Reacher aprobă din cap. 

— Vor întoarce maşina şi o vor parca cu faţa spre vest, în 
cea mai bună adâncitură de teren pe care o vor găsi, cam la 
o sută sau două sute de metri distanţă. Îşi vor verifica liniile 
de foc spre est, ca să se asigure că vor putea să vadă fără să 
fie văzuţi. Apoi vor sta pe loc şi vor aştepta să apară 
Armstrong. 

— Asta înseamnă paisprezece ore. 

— Exact, spuse Reacher. Îi vom lăsa acolo toată noaptea. Îi 
vom lăsa să îndure frigul, să înţepenească şi să obosească. 
Apoi, soarele se va ridica chiar în ochii lor. Vom merge spre 
ei dinspre soare. Nici măcar n-or să ne vadă. 

Ascunseră carabinele lungi sub strana cea mai apropiată 
de uşa bisericii şi lăsară Yukonul parcat în acelaşi loc. Se 
întoarseră la pod şi luară două camere la pensiune. Apoi se 
îndreptară spre băcănie, ca să-şi ia ceva pentru cină. 
Soarele dispăruse şi temperatura era sub punctul de 
îngheţ. În aer era din nou zăpadă. Fulgi mari şi pufoşi 
pluteau în jur, parcă nedorind să se aşeze. Se învârteau şi 
pluteau în aer, după care se înălţau iar, ca nişte păsări mici. 
Băcănia era închisă, dar femeia de la magazin se oferi să le 
încălzească ceva din congelator la cuptorul cu microunde. 
Părea să creadă că Reacher şi Neagley erau din garda 


Serviciului Secret. Toată lumea ştia că Armstrong era 
aşteptat la înmormântare. Încălzi nişte bucăţi de carne şi 
nişte legume. Le mâncară la tejghea. Erau la fel de bune ca 
rațiile din armată. Femeia nu vru să primească bani pentru 
ele. 

Camerele din pensiune erau curate, aşa cum scria şi pe 
pancartă. Aveau pe pereţi lambriuri din lemn de pin. 
Covoraşe pe podele. Un singur pat în fiecare cameră, cu 
pleduri spălate de atâtea ori, încât aproape că deveniseră 
transparente. La capătul îndepărtat al coridorului era o 
baie. Reacher o lăsă pe Neagley să ocupe camera cea mai 
apropiată de baie. Apoi, ea veni în camera lui pentru o 
vreme, pentru că nu mai avea stare şi voia să vorbească. Se 
aşezară unul lângă celălalt pe pat, deoarece în camere nu 
exista altă mobilă. 

— Vom porni împotriva unei poziţii pregătite, zise ea. 

— Noi doi, împotriva a doi fraieri, replică Reacher. Acum 
tu eşti îngrijorată? 

— Situaţia a devenit mai grea. 

— Mai spune-mi-o o dată, zise el. Nu eu te oblig să faci 
asta, nu? 

— Nu poţi s-o faci singur. 

Reacher clătină din cap. 

— Aş putea să o fac singur, dar cu o mână şi cu un sac pe 
cap. 

— Nu ştim nimic despre ei. 

— Dar putem face o evaluare, cât de cât. Tipul înalt, din 
Bismarck, este cel care trage, iar celălalt îi asigură spatele 
şi conduce. Fratele mai mare, fratele mai mic. Va exista 
multă loialitate. Ca între fraţi. Toată treaba asta merge ca 
între fraţi. Nu poţi să te duci la un străin şi să-i spui: Hei, 
vreau să-l împuşc pe un tip, pentru că taică-său a ameninţat 
că-mi înfige un băț în dos şi a trebuit să-l implor să n-o facă. 

Neagley tăcu. 

— Nu-ţi cer să participi, spuse Reacher. 

Neagley zâmbi. 


— Eşti un prost. Îmi fac griji pentru tine, nu pentru mine. 

— Mie n-o să mi se-ntâmple nimic, spuse Reacher. Eu o să 
mor bătrân şi singur, în vreun pat de motel. 

— Şi pentru tine este tot o treabă ca între fraţi, nu? 

El aprobă din cap. 

— Trebuie să fie. Nu dau un ban pe Armstrong. Îmi plăcea 
Froelich, dar n-aş fi cunoscut-o niciodată, dacă n-ar fi fost 
Joe. 

— Eşti singur? 

— Uneori. Nu întotdeauna. 

Ea îşi mişcă mâna, foarte încet. Începu de la doi centimetri 
de mâna lui. Parcurse cei doi centimetri ca şi cum ar fi fost 
un milion de kilometri. Degetele ei se mişcară imperceptibil 
pe cuvertura spălată, până când ajunseră aproape de ale 
lui. Atunci le ridică şi le mişcă mai departe, până când 
ajunseră direct peste mâna lui, ţinându-le însă foarte puţin 
deasupra, ca şi cum exista un strat de aer între mâinile lor, 
comprimat atât de tare, încât devenise cald şi lichid. 
Neagley rămase cu mâna plutind în aer, nemişcată. Apoi, 
apăsă mai tare, o cobori şi degetele ei atinseră partea 
superioară a degetelor lui, foarte încet. Îşi întoarse cotul, 
aşa încât mâna ei să fie perfect aliniată. Şi apăsă şi mai 
tare. Palma ei era caldă. Degetele erau lungi şi reci. 
Vârfurile lor stăteau pe articulațiile lui. Se mişcară, 
urmărind conturul ridurilor, al cicatricelor şi al tendoanelor. 
Se strecurară printre degetele lui. Reacher întoarse mâna 
invers. Ea îşi apăsă palma peste a lui. Îşi trecu degetele 
printre ale lui şi strânse. Reacher strânse şi el. 

Îi ţinu mâna cinci minute lungi. Apoi, ea şi-o retrase încet. 
Se ridică şi se duse la uşă. Zâmbi. 

— Ne vedem dimineaţă, spuse Neagley. 

Reacher dormi prost şi se trezi la cinci, îngrijorat în 
legătură cu finalul jocului. Complicaţiile i se aglomerau în 
minte. Aruncă la o parte cuverturile şi cobori din pat. Se 
îmbrăcă pe întuneric, cobori scările şi ieşi în noapte. Era un 
frig năprasnic şi fulgii de zăpadă cădeau mai rapid. Păreau 


uzi şi grei. Vremea urâtă se deplasa spre est. Ceea ce era 
bine, după părerea lui. 

Nu se vedea nici o lumină. Ioate geamurile oraşului erau 
întunecate, nu erau felinare de stradă, nu era lună, nu erau 
stele. Turla bisericii se înălţa la o distanţă medie, palidă, 
cenuşie şi fantomatică. Merse pe mijlocul drumului de 
pământ şi traversă cimitirul. Găsi uşa bisericii şi intră. Urcă 
treptele turlei pe pipăite. Dibui scara, pe întuneric, şi urcă 
în camera clopotelor. Ceasul ticăia puternic. Mai puternic 
decât în timpul zilei. Suna ca un fierar nebun, care bătea cu 
ciocanul său de fier în nicovală o dată pe secundă. 

Se ghemui pe sub mecanismul ceasului şi găsi scara 
următoare. Urcă în întunericul de pe acoperiş. Se târi spre 
zidul vestic şi înălţă capul. Peisajul era infinit de întunecat şi 
tăcut. Munţii ce se înălţau în depărtare erau invizibili. Nu 
vedea nimic. Nu auzea nimic. Aerul era îngheţat. Aşteptă. 

Rămase treizeci de minute în frig. Ochii îi lăcrimau şi îi 
curgea nasul. Începu să tremure puternic. Dacă mie mi-e 
frig, înseamnă că ei sunt aproape morţi, îşi spuse. Iar după 
treizeci de minute, auzi sunetul pe care-l aştepta. Motorul 
maşinii Tahoe pornind. Era departe, dar suna asurzitor, în 
liniştea nopţii. Era undeva spre vest, cam la două sute de 
metri distanţă. Nu îşi putea da seama de poziţia exactă 
numai după sunet. Dar atunci făcură o greşeală fatală. 
Aprinseră pentru o secundă lumina din interior. Reacher 
văzu o strălucire galbenă scurtă în iarbă. Camioneta era 
într-o adâncitură. Perfect ascunsă, cu plafonul sub nivelul 
mediu al solului. Puţin spre sud-vest, dar nu cu mult. Cam la 
150 de metri depărtare. Era o poziţie bună. Probabil că 
aveau să folosească chiar camioneta ca platformă de 
tragere. Se vor întinde pe plafon, vor ochi, vor trage, vor 
sări jos, vor urca repede în maşină şi vor pleca. 

Îşi puse amândouă braţele pe perete, cu faţa spre vest, şi 
fixă în memorie scurta sclipire galbenă, faţă de poziţia 
turnului. La o sută cincizeci de metri distanţă, cam la 
treizeci de metri sud faţă de perpendiculara pe turn. Se târi 


înapoi în camera clopotelor, trecu pe lângă ceasul bubuitor, 
înapoi în amvon. Recuperă carabinele lungi de sub strană şi 
le lăsă pe pământul rece de sub Yukon. Nu voia să le bage 
înăuntru. Nu voia să răspundă la sclipirea lor de lumină cu 
alta identică. 

Apoi se întoarse la pensiune şi o văzu pe Neagley ieşind 
din camera ei. Era aproape şase dimineaţa. Făcuse duş şi se 
îmbrăcase. Merseră în camera lui, ca să discute. 

— N-ai putut să dormi? întrebă el. 

— Eu nu dorm niciodată. Sunt încă acolo? 

El aprobă din cap. 

— Dar este o problemă. Nu putem să-i lichidăm acolo unde 
se află. Trebuie să-i mutăm întâi. 

— De ce? 

— Sunt prea aproape de casă. Nu putem porni un al 
treilea război mondial acolo, cu o oră înainte de sosirea lui 
Armstrong. Şi nu putem lăsa două cadavre la o sută 
cincizeci de metri de turlă. Oamenii de aici ne-au văzut. 
Poliţiştii din Casper vor veni devreme. Poate şi poliţiştii 
statali. Tu trebuie să te gândeşti la licenţa ta. Trebuie să-i 
alungăm de aici şi să-i atragem într-un loc pustiu. Spre vest, 
unde ninge, poate. Zăpada asta va rămâne pe loc până în 
aprilie. Asta vreau. Vreau să o facem departe şi vreau ca 
nimeni să nu afle decât în aprilie ce s-a întâmplat aici. 

— OK. Dar cum o facem? 

— Ei sunt Edward Fox. Nu sunt John Malkovich. Vor să 
supravieţuiască. Putem să-i punem pe fugă, dacă o facem 
cum trebuie. 

Se întoarseră la Yukon la şase şi jumătate. Fulgii de 
zăpadă pluteau în continuare în aer. Dar cerul începuse să 
se lumineze, spre est. La orizont se vedea o dungă de 
purpuriu întunecat, urmată de o bandă de cenugşiu închis şi 
apoi de negreala nopţii. Îşi verificară armele. Îşi legară 
şireturile la pantofi, îşi încheiară paltoanele şi îşi rotiră 
umerii, ca să verifice libertatea de acţiune. Reacher îşi puse 
pălăria şi mănuşa stângă. Neagley băgă Steyr-ul în 


buzunarul interior şi îşi atârnă mitraliera Heckler&Koch la 
spate. 

— Ne vedem mai târziu, şopti ea. 

Neagley porni spre vest, prin cimitir. Reacher o văzu 
păşind peste gardul jos, cotind puţin spre sud şi dispărând 
în întuneric. El se duse la baza turlei şi se lipi de mijlocul 
zidului vestic, recalculând poziţia camionetei Tahoe. 
Îndreptă arma direct spre ea şi se întoarse, mişcând arma 
aşa încât să compenseze schimbarea poziţiei şi menţinând 
ţinta în vârful ei. Puse carabina M16 pe pământ, cu ţeava 
îndreptată puţin spre sud-vest. Merse în spatele Yukonului, 
se sprijini de portbagaj şi aşteptă răsăritul. 

Acesta veni încet, treptat şi magnific. Culoarea purpurie 
deveni mai deschisă, se înroşi la bază şi se întinse în sus şi 
spre exterior, până când jumătate din cer fu străbătut de 
dungi luminoase. Apoi, un nimb portocaliu apăru la trei sute 
de kilometri distanţă, în Dakota de Sud, iar pământul se 
rostogoli spre el şi primul arc subţire de raze apăru brusc 
deasupra orizontului. Flăcări roz puseră stăpânire pe cer. 
Norii alungiţi şi înalţi erau cuprinşi de un foc roşu. Reacher 
urmări cu privirea soarele şi aşteptă ca acesta să ajungă 
suficient de sus ca să-i rănească ochii, după care deschise 
Yukonul şi porni motorul. Claxonă tare şi porni radioul la 
maxim. 

Schimbă posturile până găsi o melodie rock&roll şi lăsă 
portiera din partea şoferului deschisă, aşa încât muzica să 
urle în tăcerea răsăritului. Apoi luă carabina M16, lăsă în 
jos siguranţa, o duse la umăr şi trase o singură rafală de 
trei gloanţe, ţintind puţin mai la sud de vest, direct spre 
camioneta Tahoe ascunsă. O auzi pe Neagley răspunzând 
imediat cu alte trei focuri. MP5-ul avea o rată ciclică mai 
rapidă şi un răpăit caracteristic. Neagley era plasată în 
iarbă, la o sută de metri sud de Tahoe, trăgând direct spre 
nord, în direcţia camionetei. Reacher trase din nou alte trei 
focuri dinspre est. Trase şi ea alte trei focuri dinspre sud. 


Cele patru rafale răsunară cu ecou pe deasupra terenului. 
Spuneau: Ştim... câ... sunteţi... acolo. 

Aşteptă treizeci de secunde, conform planului. Nu se auzi 
nici un răspuns din direcţia camionetei. Nici o lumină, nici o 
mişcare, nici un foc de armă. Ridică din nou carabina. Ţinti 
în sus. Apăsă pe trăgaci. Ştim. Mitraliera Heckler&Koch 
răpăi departe, în stânga lui. Că. Trase şi el din nou. Sunteţi. 
Neagley trase iar. Acolo. 

Nici un răspuns. Se întrebă o clipă dacă nu plecaseră deja, 
în ora care trecuse. Sau dacă nu cumva făcuseră o manevră 
deşteaptă şi traversaseră oraşul, trecând în partea estică. 
Era o prostie să atace spre soare. Se învârti pe loc şi nu 
văzu nimic în spate, cu excepţia luminilor ce se aprindeau la 
ferestre. Nu auzi nimic, cu excepţia ţiuitului din urechi şi a 
asurzitoarei piese rock&roll din maşină. Se întoarse din 
nou, pregătit să tragă iar, şi văzu camioneta Tahoe ţâşnind 
din iarbă, la o sută cincizeci de metri de el. Soarele abia 
răsărit sclipi auriu şi cromat pe partea din spate a maşinii. 
Vehiculul ţâşni peste o ridicătură, cu toate cele patru roţi în 
aer, apoi căzu din nou pe pământ şi acceleră, depărtându-se 
de el, spre vest. 

Aruncă puşca pe bancheta din spate a Yukonului, trânti 
portiera, opri radioul şi acceleră direct prin cimitir. Trecu 
prin gardul de lemn şi se aruncă în păşune. Făcu un viraj 
rapid la stânga. Terenul era criminal. Maşina cădea şi ricoşa 
peste făgaşe, clătinându-se nebuneşte peste dâmburile 
lungi. Conduse cu o mână şi îşi prinse centura de siguranţă 
cu cealaltă. Trase tare de mecanismul de fixare, pentru ca 
acesta să îl ţină lipit de scaun. O văzu pe Neagley alergând 
spre el prin iarbă, în stânga. Apăsă puternic pe frâne, iar ea 
deschise portiera din spate şi se aruncă în maşină, în 
spatele lui. Reacher porni din nou. Neagley trânti portiera 
şi trecu lângă el, peste spătarul scaunului din faţă. Îşi puse 
şi ea centura, îşi îndesă mitraliera Heckler&Koch între 
genunchi şi se prinse cu amândouă mâinile de bord, ca şi 
cum ar fi luat parte la o cursă într-un montagne-russe. 


— Perfect, zise ea. 

Gâfâia din greu. Reacher continuă să gonească. Coti spre 
nord, până găsi brazda lăsată de Tahoe prin iarbă. Se 
centră pe ea şi acceleră. Drumul era mai rău decât orice 
montagne-russe. O zdruncinătură violentă continuă. Maşina 
sărea şi se zguduia, plutea câteva clipe, apoi se prăbuşea 
înapoi pe pământ şi decola din nou. Motorul urla. Volanul i 
se smucea în mâini suficient de tare ca să îi rănească 
degetele. Ţinu degetele întinse şi conduse numai cu 
palmele. Îi era teamă să nu li se rupă vreo osie. 

— Îi vezi? urlă Reacher. 

— Nu încă, urlă ea. Ar putea fi cam la trei sute de metri în 
faţă. 

— Mi-e teamă să nu se rupă maşina. 

Apăsă mai tare pe acceleraţie. Mergeau cu aproape 
optzeci de kilometri la oră. Apoi cu nouăzeci. Cu cât 
mergeau mai repede, cu atât era mai bine. Contactul cu 
pământul era mai sporadic. 

— Îi văd, strigă Neagley. 

Erau la 200 de metri în faţă, vizibili intermitent, în timp ce 
ţâşneau în sus şi în jos prin marea de iarbă, ca un delfin 
auriu nebun zburând prin valuri. Reacher acceleră şi se mai 
apropie puţin. El avea avantajul. Ceilalţi le curăţau terenul. 
Se apropie încet la nici o sută de metri şi menţinu distanţa. 

Motorul mugea, iar suspensiile scrâşneau, pocneau şi 
trosneau. 

— Pot să fugă, urlă el. 

— Dar nu se pot ascunde, răspunse Neagley, la fel de tare. 

Zece minute mai târziu erau la peste cincisprezece 
kilometri vest de Grace, iar Reacher avea senzaţia că fusese 
pocnit rău, într-o bătaie cu pumnii. Capul lui lovea plafonul 
la fiecare dâmb, iar braţele îl dureau. Umerii îi erau 
încordaţi la maxim. Motorul urla în continuare. Singurul 
mod în care putea să-şi menţină piciorul pe pedala de 
acceleraţie era să o ţină apăsată până la podea. Lângă el, 


Neagley era aruncată de colo-colo. Renunţase să se mai 
sprijine în braţe, ca să nu-şi fractureze coatele. 

După următorii şaisprezece kilometri criminali, relieful se 
schimbă. Acum se aflau efectiv în mijlocul pustietăţii. Oraşul 
Grace rămăsese la peste treizeci de kilometri în spatele lor, 
iar autostrada se afla la treizeci şi mai bine de kilometri în 
faţă. Panta devenea mai abruptă. Râpele care fragmentau 
terenul erau mai adânci, stâncile mai numeroase. Creştea 
încă iarbă, tot înaltă, dar cu firele mai firave, pentru că 
rădăcinile erau mai puţin adânci. Pe pământ era zăpadă. 
Tulpinile de iarbă erau îngheţate şi răzbăteau dintr-o 
pătură de omăt de cincisprezece centimetri. Amândouă 
maşinile încetiniră, la o sută de metri distanţă una de 
cealaltă. După încă o milă parcursă, goana se transformă 
într-o procesiune penibilă, la numai treizeci de kilometri pe 
oră. Coborau lent pe pante de patruzeci şi cinci de grade, 
plonjând până la capotă prin zăpada depusă la bază, după 
care urcau pe dâmburi cu transmisiile fixate pe tracţiunea 
pe patru roţi. Crevasele aveau între trei şi cinci metri 
adâncime. Vântul continuu dinspre vest strânsese zăpada în 
ele, lăsând goale feţele bătute de vânt, în timp ce feţele 
opuse erau mai netede. În aer pluteau fulgi de zăpadă, 
vâjâind orizontal spre ei. 

— O să ne împotmolim, spuse Neagley. 

— Ei au ales drumul, zise Reacher. Trebuie să poată ieşi. 
Pierdeau din ochi vehiculul Tahoe din faţa lor de fiecare 
dată când acesta cobora într-o adâncitură. Îl zăreau numai 
când urcau cu greu pe o movilă sau când apărea pe vreun 
vârf, cu trei sau patru adâncituri mai în faţă. Nu exista un 
ritm stabil sau vreo coordonare. Amândouă camionetele se 

scufundau şi urcau din nou, aleatoriu. Încetiniseră mult. 
Reacher blocase transmisia la nivel mic, iar camioneta 
aluneca şi derapa. Vântul bătea puternic. 

— E timpul, zise Reacher. În oricare dintre ravenele 
acestea, zăpada îi va ascunde toată iarna. 

— OK, să-i dăm drumul, spuse Neagley. 


Îşi cobori geamul şi o rafală de zăpadă intră înăuntru, 
purtată de vântul îngheţat. Îşi ridică mitraliera 
Heckler& Koch şi o trecu pe automat. Reacher acceleră 
puternic şi trecu prin următoarele două adâncituri cu viteza 
maximă pe care o putea suporta camioneta. Apoi apăsă tare 
pe frâne, în vârful celui de-al treilea dâmb, şi trase de volan 
spre stânga. Vehiculul derapă în lateral şi se opri, cu 
geamul dinspre pasager îndreptat în faţă şi cu Neagley 
aplecată în afară şi aşteptând. Camioneta 'Iahoe se înălţă la 
o sută de metri în faţă, iar Neagley trase o rafală lungă, 
ţintind jos, spre cauciucurile din spate şi spre rezervor. 
Camioneta se opri pentru o clipă, după care ţâşni peste 
dâmb şi dispăru din nou. 

Reacher roti volanul, apăsă acceleraţia şi porni după ea. 
Oprirea îi costase încă o sută de metri. Trecu prin trei râpe 
consecutive şi opri din nou, pe al patrulea dâmb. Aşteptară. 
Zece secunde, cincisprezece. 

Camioneta Tahoe nu apăru. Douăzeci de secunde. Treizeci. 

— Unde naiba? murmură Reacher. 

Cobori vehiculul pe panta bătută de vânt, prin zăpadă, şi 
urcă pe partea opusă. Trecură peste dâmb şi intrară în 
adâncitura următoare. Nici un semn de Tahoe. Acceleră. 
Cauciucurile se învârtiră şi motorul scrâşni. Urcă pe 
următoarea pantă. Opri exact în vârf. lerenul cobora cam 
şase metri, într-o viroagă largă, plină de zăpadă, cu 
tulpinile îngheţate de iarbă înălțându-se la mai puţin de 
treizeci de centimetri deasupra ei. Urmele maşinii Tahoe, 
formate, în ziua precedentă, la sosire, se vedeau drept în 
faţă, aproape ascunse de vânt şi de zăpada proaspătă. Dar 
urmele formate acum erau mai adânci şi noi. Coteau brusc 
la dreapta şi se îndepărtau spre nord, într-o curbă strânsă 
prin ravenă, după care dispăreau în spatele unui afloriment 
acoperit de zăpadă. Peste tot în jur era linişte. Ninsoarea 
bătea direct spre ei. Urca spre ei, de pe fundul adânciturii. 

„Timp şi spaţiu”, gândi Reacher. Patru dimensiuni. O 
problemă tactică clasică. Probabil că Tahoe făcuse un viraj 


în U şi încerca să se întoarcă la locul crucial, în momentul 
crucial. Putea să meargă pe propriile urme şi să ajungă 
aproape de biserică exact înainte să aterizeze Armstrong. 
Dar să-i urmărească orbeşte ar fi fost un act sinucigaş. 
Pentru că era posibil ca ei să nu se fi întors sau să-i aştepte, 
într-o ambuscadă. Poate făceau un ocol şi încercau să 
ajungă în spatele lor. O problemă clasică. Reacher se uită la 
ceas. Am ajuns aproape de punctul în care n-are rost să ne 
mai întoarcem. Goniseră aproape treizeci de minute. Asta 
însemna că era nevoie de aproape tot atâta timp ca să 
ajungă înapoi. lar Armstrong trebuia să apară peste o oră şi 
cinci minute. 

— Ai chef să ieşi în frig? întrebă el. 

— N-am de ales, răspunse Neagley. 

Deschise portiera şi cobori în zăpadă. Alergă greoi în 
dreapta, înaintând prin zăpadă, peste pietre, în direcţia în 
care se uneau braţele U-ului. Reacher ridică piciorul de pe 
frână, trase de volan şi cobori panta. Viră scurt la dreapta 
pe fundul ravenei şi merse pe urmele camionetei Iahoe. Era 
cea mai bună soluţie pe care o putea improviza. Dacă 
ceilalţi se întorseseră, nu putea aştepta acolo o veşnicie. N- 
avea rost să conducă prudent spre biserică, iar când 
ajungea acolo, Armstrong să fie deja mort. lar dacă intra 
direct într-o ambuscadă, era mulţumit că Neagley era în 
spatele adversarilor, cu o mitralieră în mână. Îşi spuse că 
asta i-ar fi garantat supraviețuirea, aproape sigur. 

Dar nu era nici o ambuscadă. Ocoli stâncile şi întoarse 
spre est, dar nu văzu nimic, decât urmele de cauciucuri în 
zăpadă şi pe Neagley stând la cincizeci de metri mai 
departe, cu soarele în spate şi arma ridicată deasupra 
capului. Semnalul de liber. Acceleră şi se îndreptă în viteză 
spre ea. Camioneta aluneca şi derapa pe urmele lăsate de 
Tahoe. Hurducăi peste nişte pietre ascunse. Apăsă frâna. 
Camioneta se clătină şi derapă în lateral, după care se opri 
cu roţile din faţă într-un şanţ plin de zăpadă. Neagley se 


aproprie cu greu prin nămeţi şi deschise portiera. Aerul 
rece o urmă înăuntru. 

— Calc-o, zise ea, gâfâind din nou. Trebuie să fie la cel 
puţin cinci minute în faţa noastră, acum. 

Reacher acceleră. Toate cele patru roţi se învârtiră inutil. 
Camioneta rămase nemişcată, în timp ce roţile se învârteau 
în zăpadă, iar partea din faţă se afundă şi mai mult în 
zăpadă. 

— Dar-ar dracii! zise Reacher. 

Încercă din nou. Acelaşi rezultat. Camioneta se smucea şi 
se legăna, dar nu pleca de pe loc. Scoase transmisia din 
nivelul inferior şi încercă din nou. Acelaşi rezultat. Lăsă 
motorul la ralanti, trecu în marşarier, iar în viteză, iar în 
marşarier, iar în viteză. Camioneta se smucea în spate şi în 
faţă, în spate şi în faţă, cincisprezece centimetri, treizeci. 
Dar nu ieşea din şanţ. 

Neagley se uită la ceas. 

— Sunt în faţa noastră. Pot să ajungă înapoi la timp. 

Reacher aprobă din cap, apăsă acceleraţia şi forţă maneta 
de viteze în marşarier, apoi în viteză şi iar în marşarier. 
Camioneta se forţa şi se smucea. Dar nu ieşea din şanţ. 
Cauciucurile şuierau pe zăpada îngheţată. Partea din faţă 
aluneca în stânga şi în dreapta, odată cu cuplul motorului, 
iar partea din spate o urma. 

— Armstrong e în aer acum, zise Neagley. lar maşina 
noastră nu mai e parcată lângă biserică. Aşa că o să 
aterizeze. 

Reacher se uită şi el la ceas. Lupta din greu cu panica tot 
mai intensă. 

— Încearcă tu, spuse el. Balanseaz-o în faţă şi în spate. 

Se întoarse şi-şi luă mănuşile. Îşi desfăcu centura, deschise 
portiera şi cobori în zăpadă. 

— Iar dacă o ia din loc, să nu te opreşti pentru nimic în 
lume. 

Merse greoi în spatele maşinii. Lovi zăpada cu piciorul 
până dădu de piatră. Neagley trecu pe scaunul şoferului. 


Stabili un ritm, viteză, marşarier, viteză, marşarier, cu mici 
apăsări pe acceleraţie, când maşina intra în viteza corectă. 
Camioneta se legănă pe arcuri şi începu să se mişte în faţă 
şi în spate, câte cincizeci de centimetri, pe zăpadă. Reacher 
se lipi cu spatele de portbagaj şi-şi băgă mâinile sub bara 
din spate. Îşi îndrepta picioarele şi ridica, când maşina 
venea în spate. Striaţiile cauciucurilor erau pline de 
zăpadă. În timp ce se roteau, aruncau în aer mici hieroglife 
albe. Fumul de eşapament ieşea pe lângă genunchii lui şi 
plutea în aer. Reacher se mişcă mai în faţă şi împinse în 
spate, iar şi iar. Acum, camioneta se mişca câte şaizeci de 
centimetri odată. Strânse mai mult mâinile. Ninsoarea îl 
lovea exact în faţă, dinspre vest. Începu să numere. Unu, 
doi... trei. Unu, doi... trei. Începu să meargă odată cu 
camioneta, cu spatele, şi să o împingă. Acum se deplasa 
aproape un metru, la fiecare schimbare de direcţie. Călcă 
peste un şir de pietre, în care-şi putea propti tălpile. Unu, 
doi... trei. La ultimul trei, împinse în spate cu toată forţa. 
Simţi cum camioneta ieşi din şanţ. Apoi căzu înapoi. Bara 
din spate îl lovi tare în spate. Se împletici în faţă şi se prinse 
din nou cu mâinile de bară. Îşi reluă ritmul. Transpira în 
ger. 1 se tăiase respiraţia. Unu, doi... trei. Împinse din nou şi 
camioneta dispăru din spatele lui, iar el căzu în zăpadă. 

Se ridică prin duhoarea de gaze de eşapament. Camioneta 
era la douăzeci de metri depărtare. Neagley conducea cât 
de încet îndrăznea. Reacher alergă după ea, alunecând. 
Coti la dreapta, ca să meargă pe urmele de cauciucuri. 
Terenul urca. Neagley acceleră, ca să menţină înaintarea. 
Reacher alerga din greu, dar camioneta se îndepărta. 
Sprintă. Îşi înfigea vârfurile cizmelor în zăpadă, ca să nu 
alunece. Neagley încetini în vârful dâmbului. Camioneta 
urcă şi trecu dincolo. Reacher îi văzu partea de dedesubt. 
Rezervorul, diferenţialul. Neagley frână încet, Reacher 
prinse mânerul portierei, deschise uşa şi alergă la vale pe 
lângă camionetă, până ce prinse destulă viteză ca să se 
arunce înăuntru. Se împinse pe scaun, trânti portiera, 


Neagley apăsă tare pe acceleraţie, iar cursa violentă de 
montagne-russe reîncepu. 

— Timpul? strigă ea. 

Reacher se chinui să-şi ţină încheietura mâinii nemişcată şi 
se uită la ceas. Gâfâia prea tare ca să poată vorbi. Doar 
clătină din cap. Erau la cel puţin zece minute distanţă. Şi 
erau zece minute cruciale. Camioneta Tahoe avea să ajungă 
înapoi în locul de pornire cam peste două minute, iar 
Armstrong avea să aterizeze peste alte cinci. Neagley 
continuă să conducă. Urca în viteză pe dâmburi, decola şi 
plonja până la capotă în nămeţi, trecea prin ei şi totul se 
relua. Fără să se mai poată ţine de volan, Reacher era 
aruncat în toate părţile. Se lupta cu imponderabilitatea ce 
alterna cu loviturile şi, din când în când, prindea imagini 
neclare ale ceasului. Se uită prin parbriz la cer, spre est. 
Avea soarele în ochi. Îşi cobori privirea spre teren. Nu era 
nimic acolo. Nici urmă de Tahoe. Dispăruse de mult. Nu mai 
rămăseseră decât urmele prin zăpadă, dâre gemene adânci 
ce se îngustau în depărtare, în faţă. Se îndreptau hotărâte 
spre oraşul Grace, ca nişte săgeți. Erau pline de cristale de 
gheaţă care ardeau în roşu şi galben, în lumina răsăritului. 

Apoi cotiră. Un viraj strâns la nouăzeci de grade şi 
dispărură într-o ravenă ce mergea de la nord la sud. 

— Ce facem? strigă Neagley. 

— Mergi după ele, răspunse Reacher. 

Ravena era îngustă, ca un şanţ. Şi cobora constant. 
Urmele camionetei Tahoe erau vizibile clar încă cincizeci de 
metri, după care coteau, dispărând. Un viraj strâns, în 
spatele unui afloriment cât o casă. Neagley frână puternic, 
când panta dispăru. Opri. Făcu o pauză scurtă, iar mintea 
lui Reacher strigă: O ambuscadă, acum? cu o fracțiune de 
secundă după ce piciorul ei apăsă din nou acceleraţia, iar 
mâinile ei întoarseră volanul. Yukonul intră pe urmele 
camionetei Iahoe şi masa lui de două tone alunecă 
neajutorată pe o pantă îngheţată. Camioneta Tahoe ţâşni 
afară din ascunzătoare, cu spatele, exact în faţa lor. Opri 


brusc chiar în calea lor. Neagley ţâşni pe portieră înainte ca 
Yukonul să se oprească. Se rostogoli în zăpadă şi fugi spre 
nord. Yukonul derapă violent şi se opri într-un nămete de 
zăpadă. Portiera lui Reacher fu închisă de masa de zăpadă. 
Îşi folosi toată forţa, reuşi să o întredeschidă şi ieşi prin 
spaţiul îngust. Îl văzu pe şofer sărind din Tahoe, alunecând 
şi căzând în zăpadă. Reacher se rostogoli şi îşi scoase 
revolverul din buzunar. Ocoli prin spatele Yukonului şi se 
târi înainte prin zăpadă, pe lângă maşină. Şoferul celeilalte 
camionete ţinea în mână o carabină, sprijinindu-se în 
zăpadă cu ţeava ei, alunecând tot timpul. Se îndrepta spre 
adăpostul stâncii. Era tipul din Bismarck. Nu încăpea nici o 
îndoială în privinţa asta. Faţă slabă, corp lung. Avea pe el 
acelaşi palton. Alerga prin nămeţi, cu paltonul fluturând în 
urmă, aruncând zăpadă în jur la fiecare pas. Reacher ridică 
revolverul şi îl sprijini pe bara de protecţie a Yukonului, 
ţintind spre capul individului. Strânse degetul pe trăgaci. În 
clipa aceea auzi o voce, puternică şi agitată, chiar în spatele 
lui. 

— Nu trage, striga vocea. 

Se întoarse şi văzu un al doilea individ, la zece metri spre 
nord-vest. Neagley înainta poticnindu-se prin zăpadă, chiar 
în faţa lui. Tipul ţinea mitraliera ei Heckler&Koch, cu ţeava 
în jos, în mâna stângă. În mâna dreaptă ţinea un revolver, 
înfipt în spatele ei. Era tipul de pe caseta din garaj. Nici în 
privinţa lui nu exista nici o îndoială. Palton de tweed, scund, 
lat în umeri. Fără pălărie, de data asta. Aceeaşi faţă ca tipul 
din Bismarck, puţin mai plină. Acelaşi păr cenuşiu 
încărunţit, puţin mai des. Fraţi. 

— Aruncaţi arma, domnule! strigă el. 

Era o replică perfectă de poliţist şi avea o voce perfectă de 
poliţist. Neagley spuse din buze: Îmi pare rău. Reacher 
întoarse Steyr-ul în mână. Îl prinse de ţeavă. 

— Aruncaţi arma, domnule! strigă din nou scundacul. 

Fratele lui din Bismarck schimbă direcţia şi porni direct 
prin zăpadă, apropiindu-se. Ridică puşca. Era tot un Steyr, 


o armă lungă şi frumoasă. Era toată acoperită de zăpadă. O 
ţinea îndreptată drept spre capul lui Reacher. Soarele jos al 
dimineţii făcea ca umbra ţevii să măsoare trei metri 
lungime. Ce s-a întâmplat cu acel pat singuratic de motel? 
se întrebă Reacher. Fulgii cădeau în continuare şi aerul era 
muşcător de rece. Îşi trase braţul în spate şi aruncă pistolul 
mult în aer. Arma parcurse o curbă leneşă de zece metri 
prin ninsoare, ateriză şi se îngropă în zăpadă. Tipul din 
Bismarck căută în buzunar cu mâna stângă şi îşi scoase 
insigna. O ridică în palmă. Era aurie şi avea în spate un 
suport uzat din piele maronie. Puşca se legănă în aer. Tipul 
băgă la loc insigna, ridică arma la umăr şi o ţinu dreaptă şi 
stabilă. 

— Suntem ofiţeri de poliţie, zise el. 

— Ştiu, răspunse Reacher. 

Se uită în jur. Ningea vârtos. Fulgii se roteau şi se 
zvârcoleau prin aer. Râpa în care se aflau arăta ca o peşteră 
fără acoperiş. Era probabil cel mai izolat loc de pe planetă. 
Tipul din caseta de la garaj o împinse pe Neagley mai 
aproape. Ea se împletici, iar bărbatul o prinse şi o împinse 
într-o parte, ţinându-i arma lipită de spate. 

— Dar voi cine sunteţi? întrebă tipul din Bismarck. 

Reacher nu răspunse. Doar verifică geometria. Nu era 
grozavă. Era la patru metri de celălalt tip, iar zăpada de 
sub picioare era alunecoasă, îngreunându-i mişcările. 

Tipul din Bismarck zâmbi. 

— Sunteţi aici ca să apăraţi democraţia? 

— Sunt aici pentru că habar n-ai să tragi, spuse Reacher. 
Joi ai împuşcat pe cine nu trebuia. 

Se mişcă foarte prudent, îşi trase manşeta în sus şi se uită 
la ceas. Zâmbi. 

— Şi-o să pierzi din nou. E prea târziu, deja. O să-l rataţi. 

Tipul din Bismarck clătină din cap. 

— Avem un scanner de poliţie. În camionetă. Ascultăm 
Departamentul de poliţie din Casper. Armstrong a întârziat 
douăzeci de minute. A fost o problemă cu vremea, în Dakota 


de Sud. Aşa că am decis să mai stăm puţin şi să vă lăsăm să 
ne prindeţi. 

Reacher nu zise nimic. 

— Pentru că nu ne place de voi, zise tipul din Bismarck. 

Vorbea de-a lungul patului armei. Buzele lui erau lipite de 
acesta. 

— Vă băgaţi nasul unde nu trebuie. Într-o problemă 
particulară. În ceva ce nu vă priveşte deloc. Aşa că vă puteţi 
considera arestaţi. Pledaţi vinovaţi? 

Reacher nu zise nimic. 

— Sau vreţi doar să pledaţi? 

— Aşa cum aţi făcut voi? zise Reacher. Când se apropia 
bâta aceea de baseball? 

Tipul rămase tăcut pentru o secundă. 

— Atitudinea asta n-o să-ţi fie de folos, spuse el. 

Se opri din nou, cinci secunde lungi. 

— Juriul s-a întors, zise el. 

— Care juriu? 

— Eu şi fratele meu. Acesta este juriul pe care-l aveţi. În 
clipa asta, noi suntem toată lumea voastră. 

— Orice s-a întâmplat, a fost cu treizeci de ani în urmă. 

— Cel care face aşa ceva trebuie să plătească. 

— Omul ăla a murit. 

Polițistul din Bismarck ridică din umeri. Ţeava puştii se 
mişcă. 

— Ar trebui să citeşti Biblia, prietene. Păcatele tatălui, ai 
auzit vreodată de asta? 

— Care păcate? Aţi pierdut o luptă, asta e tot. 

— Noi nu pierdem niciodată. Mai devreme sau mai târziu, 
noi câştigăm. lar Armstrong a privit. Mucosul ăla, puiul de 
bogătaş, rânjea cu gura pân-la urechi. Un bărbat nu uită 
aşa ceva. 

Reacher nu zise nimic. Tăcerea era totală. Fiecare fulg de 
zăpadă se auzea distinct, când şuiera şi se învârtea prin aer. 
Fă-l să vorbească, îşi spuse Reacher. Fă-l să se mişte. Dar se 
uită în ochii lui de nebun şi nu-i veni în minte ce să spună. 


— Femeia merge în camionetă, spuse tipul. Ne vom distra 
puţin cu ea după ce ne ocupăm de Armstrong. Dar pe tine 
am să te împuşc chiar acum. 

— Nu cu puşca aia, zise Reacher. Fă-l să vorbească. Fă-l să 
se mişte. 

— Ţeava e plină de zăpadă. O să-ţi explodeze în mâini. 

Urmă o tăcere lungă. Tipul calculă distanţa dintre el şi 
Reacher, dintr-o singură privire. Apoi cobori arma. O răsuci 
în mâini, apoi o readuse în poziţia iniţială. O mişcare rapidă, 
doar atât cât să poată verifica. Ţeava era plină de zăpadă 
îngheţată. Carabina M16 este pe bancheta din spate a 
Yukonului, se gândi Reacher. Dar uşa e blocată de nămete. 

— Vrei să-ţi pariezi viaţa pe puţină gheaţă? întrebă tipul 
din Bismarck. 

— Dar tu? zise Reacher. Culata o să explodeze şi-o să-ţi 
arunce cât colo mutra aia urâtă. Pe urmă, o să iau ţeava şi-o 
să ţi-o înfig în cur. O să zic că-i o bâtă de baseball. 

Individul se înnegri la faţă. Dar nu apăsă pe trăgaci. 

— Depărtează-te de maşină, spuse el, ca un poliţist. 
Reacher se depărtă cu un pas lung de maşină, ridicând şi 
coborând picioarele în zăpadă ca şi cum ar fi mers prin apă. 

— Încă unul. 

Reacher se mişcă din nou. Era la doi metri de maşină. La 
doi metri de carabina sa M16 şi la zece de pistolul de nouă 
milimetri, aflat departe, în zăpadă. Se uită în jur. Fratele din 
Bismarck luă carabina în mâna stângă, băgă mâna dreaptă 
sub palton şi scoase un revolver. Era un Glock. Negru, 
masiv şi urât. Probabil din dotarea departamentului de 
poliţie. Omul cobori siguranţa şi îl ridică cu o singură mână 
spre faţa lui Reacher. 

— Nici cu ăsta, zise Reacher. Fă-l să vorbească. Fă-l să se 
mişte. 

— De ce? 

— Aia e arma ta de la serviciu. Sunt şanse mari să o mai fi 
folosit înainte. Aşa că există înregistrări. Când îmi vor găsi 
cadavrul, cei de la balistică vor ajunge direct la tine. 


Tipul rămase nemişcat câteva clipe lungi. Nu vorbi. Pe faţa 
lui nu se citea nimic. Dar puse Glock-ul la loc. Ridică puşca. 
Se retrase prin zăpadă, către Tahoe. Carabina rămase 
aţintită spre pieptul lui Reacher, care gândea: Apasă 
dracului odată pe trăgaci! Hai să ne distrăm puţin. Tipul 
căută în spatele lui şi deschise portiera maşinii, pe partea 
dinspre şofer. Aruncă puşca în zăpadă şi scoase un revolver, 
totul dintr-o singură mişcare. Era un Beretta M9 vechi, 
zgâriat şi pătat de ulei uscat. Tipul se apropie din nou, prin 
ninsoare. Se opri la doi paşi de Reacher. Ridică braţul. Lăsă 
în jos siguranţa, cu degetul mare, şi îndreptă arma exact 
spre centrul feţei lui Reacher. 

— Armă abandonată, spuse el. Nu e înregistrată pe 
nicăieri. 

Reacher nu zise nimic. 

— Şi acum, spune noapte bună, şopti individul. 

Nimeni nu se mişcă. 

— La clic, zise Reacher. 

Se uita direct spre armă. Vedea faţa lui Neagley cu colţul 
ochiului. Îşi dădu seama că nu înţelesese ce spusese, dar o 
văzu aprobând. Era o simplă mişcare infimă a pleoapelor. 
Ca o jumătate de clipire. Tipul din Bismarck zâmbi. Strânse 
degetul. Articulația i se albi. Apăsă pe trăgaci. 

Se auzi un clic sec. 


Reacher ţâşni, cu cuțitul ceramic deja deschis, şi lovi din 
lateral, peste fruntea individului. Apoi prinse ţeava 
revolverului Beretta în mâna stângă, îl ridică şi apoi îl trase 
în jos, cu forţă, peste genunchi, fracturând antebraţul 
bărbatului. Îl împinse într-o parte şi se învârti pe loc. 
Neagley abia dacă se mişcase. Dar tipul de pe caseta din 
garaj era inert în zăpadă, la picioarele ei. Amândouă 
urechile îi sângerau. Ea ţinea Heckler&kKoch-ul într-o mână 
şi arma individului în cealaltă. 

— Da? zise Neagley. 

El aprobă din cap. Neagley făcu un pas în lateral, aşa încât 
să nu se stropească pe haine, îndreptă revolverul spre 
pământ şi îl împuşcă pe tipul din garaj de trei ori. Bang, 
bang... bang. Două gloanţe în cap, şi apoi unul de 
asigurare, în piept. Sunetul împuşcăturilor se rostogoli ca 
un tunet. Se întoarseră amândoi în partea cealaltă. Tipul 
din Bismarck se împleticea prin zăpadă, complet orbit. 
Fruntea îi era tăiată până la os şi sângele îi ţâşnea din rană, 
curgându-i în ochi. Îi intrase în nas şi în gură. Respirația lui 
gâfâită făcea bule de sânge. Îşi ţinea braţul rupt cu celălalt. 
Se împleticea, la stânga şi la dreapta, mergând în cerc, 
ridicându-şi braţul stâng la faţă şi încercând să-şi şteargă 
sângele din ochi, ca să poată vedea. 

Reacher îl privi o clipă, inexpresiv. Apoi luă mitraliera 
Heckler&Koch de la Neagley, o setă pe foc cu foc şi aşteptă 
până ce tipul făcu o piruetă cu spatele, după care îl împuşcă 
în gât, din spate. Încercă să plaseze glonţul exact unde îl 
încasase Froelich pe al ei. Tubul cartuşului ţâşni afară şi lovi 
cu zgomot maşina Tahoe, aflată la şase metri depărtare. 
Individul se prăbuşi în faţă şi rămase întins, în timp ce 
zăpada se înroşea în jurul lui. Pocnetul împuşcăturii se 
stinse şi o tăcere absolută îi luă locul. Reacher şi Neagley 
rămaseră nemişcaţi şi îşi ţinură respiraţia, ascultând cu 
atenţie. Nu se auzea decât ninsoarea. 

— De unde ai ştiut? întrebă Neagley, încet. 


— Era arma lui Froelich, spuse el. Au furat-o din bucătăria 
ei. Am recunoscut zgârieturile şi petele de ulei. Îşi ţinea 
încărcătoarele pline, într-un sertar, de vreo cinci ani. 

— Era posibil să tragă, totuşi. 

— Viaţa e un joc de noroc, zise Reacher. De la început 
până la sfârşit. Nu eşti de acord? 

Tăcerea îi înconjură şi mai strâns. Şi frigul. Erau singuri, 
în mijlocul a o mie de mile pătrate de pustietate îngheţată. 
Respirau greu, tremurau şi se simțeau puţin rău, din cauza 
adrenalinei. 

— Cât va dura chestia de la biserică? întrebă el. 

— Nu ştiu, zise Neagley. Patruzeci de minute? O oră? 

— Atunci nu e nevoie să ne grăbim. 

Se duse şi îşi recuperă Steyr-ul de unde căzuse. Zăpada 
începuse deja să acopere cele două cadavre. Le luă 
portofelele şi insignele din buzunare. Îşi şterse cuțitul pe 
paltonul tipului din Bismarck. Deschise toate cele patru 
portiere ale maşinii Tahoe, aşa încât zăpada să intre 
înăuntru şi să o acopere mai repede. Neagley şterse pistolul 
tipului din garaj pe haina ei şi îl aruncă. Apoi se întoarseră 
şi urcară în camionetă. Aruncară o ultimă privire în urmă. 
Scena era deja înconjurată de zăpadă nouă, albindu-se 
rapid. Avea să dispară în mai puţin de patruzeci şi opt de 
ore. Vântul rece avea să îngheţe întregul tablou, bătând de 
la est la vest, până când soarele primăverii avea să-l scoată 
din nou la lumină. 

Neagley conduse, cu viteză mică. Reacher puse portofelele 
pe genunchi şi începu cu insignele. Camioneta se zdruncina 
puţin şi avu nevoie de efort ca să le ţină nemişcate în faţa 
ochilor, atât cât să se poată uita la ele. 

— Poliţişti din Idaho, zise el. O zonă rurală de la sud de 
Boise, cred. 

Băgă amândouă insignele în buzunar. Deschise portofelul 
tipului din Bismarck. Era din piele, maroniu, cu trei 
compartimente, uscat, crăpat şi mulat peste conţinut. Pe 
partea interioară era o fereastră mică de plastic, cu o 


legitimaţie de poliţist în spatele ei. Faţa lungă a individului îl 
privea dintr-o fotografie. 

— Richard Wilson, spuse Reacher. Detectiv. 

În portofel mai erau două cărţi de credit şi un permis de 
conducere din Idaho. Nişte bucățele de hârtie şi aproape 
300 de dolari. Întinse hârtiile pe genunchi şi băgă banii în 
buzunar. Deschise portofelul tipului din garaj. Era din 
imitație de piele de crocodil, negru, şi conţinea o legitimaţie 
de la acelaşi departament de poliţie. 

— Peter Wilson, zise Reacher. 

Se uită la permisul de conducere. 

— Cu un an mai mic. 

Peter avea trei cărţi de credit şi aproape 200 de dolari. 
Reacher băgă banii în buzunar şi se uită în faţă. Norii de 
zăpadă rămăseseră în spatele lor, iar spre est cerul era 
limpede. Soarele era pe cer şi le bătea în ochi. În aer se 
vedea un punct negru mic. Turnul bisericii abia se mai 
vedea, la aproape treizeci de kilometri distanţă. Yukonul 
înainta spre el zdruncinându-se, fără pauză. Punctul negru 
deveni mai mare. Deasupra lui se vedeau nişte elice cenugşii. 

Părea nemişcat în aer. Reacher se ţinu de bord şi ridică 
privirea, prin parbriz. Peste partea de sus a geamului era o 
dungă fumurie. Elicopterul cobori prin ea. Reacher îi văzu 
forma. Era gras şi avea un bot bombat. Probabil un Night 
Hawk. Elicopterul reperă biserica şi întoarse spre ea. 
Plutea ca o insectă grasă. Yukonul înainta zdruncinându-se 
peste denivelările făgaşelor de roţi. Portofelele alunecară 
de pe genunchii lui Reacher şi bucăţelele de hârtie se 
împrăştiară. Elicopterul plutea deasupra. Apoi se legănă în 
aer, întorcându-şi uşa principală spre biserică. 

— Crose de golf, spuse Reacher. Nu scule. 

— Cum? 

El ridică o bucată de hârtie. 

— O chitanţă UPS. Expediţie rapidă, aeriană. Din 
Minneapolis. Adresată lui Richard Wilson, client aşteptat să 
sosească la un motel din D. C. O cutie de carton, treizeci pe 


treizeci de centimetri, un metru şi douăzeci lungime. 
Conţinutul: un sac cu crose de golf. 

Apoi tăcu. Se uită la o altă bucată de hârtie. 

— Altceva, zise Reacher. Poate pentru Stuyvesant. 

Văzură cum elicopterul din depărtare ateriza şi se opriră 
exact în mijlocul păşunii. Reacher cobori în frigul năprasnic, 
se învârti fără rost în cerc, se întinse şi căscă. Yukonul ticăia 
zgomotos, pe măsură ce se răcea. Reacher strânse 
grămadă insignele de poliţie, legitimaţiile şi permisele de 
conducere pe scaunul de lângă şofer şi apoi aruncă 
portofelele goale departe. 

— Trebuie să facem curăţenie, spuse el. 

Îşi şterseră amprentele de pe toate cele patru arme şi le 
aruncară în iarbă, spre nord, spre sud, spre est şi spre vest. 
Goliră cartuşele de rezervă din buzunare şi le aruncară 
departe, dâre de alamă sclipitoare în lumina soarelui. Veni 
la rând şi luneta. Reacher îşi păstră căciula şi mănuşile. Şi 
briceagul ceramic. Prinsese drag de el. 

Apoi parcurseră încet restul drumului până în Grace, 
ieşiră de pe păşune, trecură prin gardul rupt şi traversară 
cimitirul. Parcară aproape de elicopter şi coborâră. Se 
auzeau o orgă şi vocile oamenilor care cântau, în biserică. 
Nu era nici o gloată. Nu era presă. O scenă demnă. O 
maşină de patrulă a poliţiei din Casper era parcată la o 
distanţă discretă. Lângă elicopter stătea un pilot în costum 
de zbor. Era atent şi vigilent. Probabil că nici nu era pilot, ci 
era unul dintre oamenii lui Stuyvesant, într-un costum de 
împrumut. Probabil că avea o carabină ascunsă dincolo de 
uşa cabinei. O Vaime Mk2, cu siguranţă. 

— Eşti bine? întrebă Neagley. 

— Eu sunt întotdeauna bine, spuse Reacher. Tu? 

— Şieu. 

Rămaseră acolo cincisprezece minute, fără să poată spune 
precis dacă le era cald sau frig. De la orga din depărtare se 
auzi o piesă sonoră şi tristă, după care se lăsă tăcerea, şi 
apoi se auzi sunetul înăbuşit al paşilor pe scândurile 


prăfuite. Uşa masivă de stejar se deschise şi o mulţime mică 
ieşi în lumina soarelui. Preotul rămase lângă uşă, cu părinţii 
lui Froelich, vorbind cu toţi cei care ieşeau. 

Armstrong ieşi după două minute, cu Stuyvesant alături. 
Purtau amândoi paltoane negre şi erau înconjurați de şapte 
agenţi. Armstrong vorbi cu preotul, strânse mâinile celor 
doi Froelich şi mai spuse ceva. Apoi garda lui îl conduse 
spre elicopter. Îi văzu pe Reacher şi pe Neagley şi coti spre 
ei, cu o întrebare pe faţă. 

— Vom trăi cu toţii fericiţi până la adânci bătrâneţi, spuse 
Reacher. 

Armstrong înclină din cap. 

— Vă mulţumesc, zise el. 

— Cu plăcere, spuse Reacher. 

Armstrong ezită încă o clipă, apoi se întoarse, fără să le 
strângă mâna, şi plecă spre elicopter. Stuyvesant veni şi el, 
singur. 

— Fericiţi? repetă el. 

Reacher scoase din buzunare insignele, legitimaţiile şi 
permisele de conducere. Stuyvesant îşi făcu mâinile căuş, 
ca să le ia. 

— Poate mai fericiţi decât credeam, spuse Reacher. Nu 
erau ai voştri, asta e sigur. Erau poliţişti din Idaho, din 
apropiere de Boise. Ai adresele aici. Sunt sigur că veţi găsi 
ce vă trebuie. Computerul, hârtia, imprimanta şi degetul lui 
Andretti, în frigider. Poate şi altceva. 

Scoase din buzunar o bucată de hârtie. 

— Am găsit şi asta, zise el. Era într-unul dintre portofele. E 
o chitanţă. Vineri seara au fost la băcănie şi au cumpărat 
şase cine şi şase sticle de apă. 

— Şi? întrebă Stuyvesant. 

Reacher zâmbi. 

— Eu cred că nu şi-au făcut cumpărăturile săptămânale 
obişnuite, ţinând cont de ceea ce făceau în rest. Bănuiesc că 
se asigurau că doamna Nendick va avea ce mânca, atâta 
timp cât ei ar fi rămas aici. Cred că e în viaţă încă. 


Stuyvesant smulse chitanţa şi alergă spre elicopter. 

Reacher şi Neagley se despărţiră la aeroportul din Denver 
în dimineaţa următoare, luni. Reacher îi semnă un cec şi ea 
îi cumpără un bilet la clasa întâi, la compania United, către 
aeroportul La Guardia, din New York. El o conduse la cursa 
spre Chicago. Lumea urca deja la bord. Ea nu spuse nimic. 
Îşi puse sacul pe podea şi rămase exact în faţa lui. Apoi se 
înălţă şi îl strânse în braţe, rapid, ca şi cum nu prea ştia 
cum se face. Îi dădu drumul după o secundă, îşi luă sacul şi 
porni spre rampa de îmbarcare. Nu se uită în spate. 

Reacher ajunse pe La Guardia seara, târziu. Luă un 
autobuz şi un metrou până în Times Square şi merse pe 
strada 42 până găsi noul club al lui B. B. King. Un cvartet 
cu un chitarist tocmai îşi termina primul număr. Erau destul 
de buni. Ascultă până la finalul numărului şi apoi se întoarse 
la casier. 

— A fost aici o bătrână, săptămâna trecută? întrebă el. O 
bătrână care cânta ca Dawn Penn? Cu un bătrân la clape? 

Omul scutură din cap. 

— Nimeni de genul ăsta, spuse el. Nu aici. 

Reacher îl salută scurt şi ieşi în întunericul sclipitor. Pe 
stradă era frig. Porni spre vest, către Autoritatea Portuară 
şi către un autobuz care să-l scoată din oraş. 


SFÂRŞIT 


1 Federal Deposit Insurance Corporation - organizaţie 
guvernamentală americană care garantează solvabilitatea 
băncilor înscrise în cadrul ei. (N. Tr.) 

2 New York Police Department - Departamentul Poliţiei 
din New York. (N. Ir.) 

3 Thanksgiving Day - a patra zi de joi din luna noiembrie, 
sărbătoare legală în SUA. (n. Tr.) 


4 Este vorba de Raportul Comisiei Warren privind 
asasinarea lui ]. F. Kennedy, care a conchis că Lee Harvey 
Oswald a acţionat de unul singur în uciderea preşedintelui 
american. (N. Ir.) 

5 În SUA, diferitele calităţi de hârtie se diferenţiază, 
printre altele, şi prin greutatea în livre a unui top de hârtie, 
spre deosebire de sistemul european, unde se foloseşte 
greutatea în grame pe metru pătrat. (N. Tr.) 

6 Cartier select din Washington D. C. (N. Tr.) 

7 Wladziu Valentino Liberace (1919-1987), celebru pianist 
care şi-a câştigat faima prin stilul şi costumaţia 
extravagante; membru al comunităţii gay. (N. Tr.) 

8 Formatul cel mai răspândit în Statele Unite pentru 
hârtia de scris, având dimensiunile 21,59 x 27,94 cm. (N. 
Tr.) 

9 Reţea americană de televiziune prin cablu, dedicată 
transmiterii non-stop a activităţii guvernului şi a celei a 
organismelor politice în general. (N. Tr.)