Lee Child — Jack Reacher — V11 Belele si ghinioane

LEE CHILD 


LEE CHILD 


BELELE ȘI GHINIOANE 


Bad Luck and Trouble 


Nu te pui cu detectivii speciali. 

Acesta era mottoul după care funcționau Jack Reacher şi 
echipa pe care o condusese cu ani în urmă, pe vremea când 
era considerată una dintre cele mai dure unităţi de elită ale 
armatei americane. 

După câţiva ani, când belelele bat din nou la uşa lui 
Reacher, acesta dovedeşte că mottoul fostei sale echipe e 
mai adevărat decât oricând: nu te pui cu detectivii speciali. 

Şi, mai presus de toate, nu te pui cu Jack Reacher. 

Dintr-un elicopter, mult deasupra deşertului California, un 
bărbat este aruncat în noapte... iar Jack Reacher este 
aruncat în mijlocul unei conspirații, care îi ucide prieteni 
vechi. 

Reacher nu are nici un telefon, nici adresă, nici conexiuni. 
Dar Frances L.. Neagley, de la fosta sa unitate militară, îl 
găseşte folosind un sistem cunoscut numai de cei opt 
membri ai echipei lor de elita. Apoi, ea îi spune despre 
moartea brutală a unuia de-al lor. Curând ei află de 
dispariţia subită a altor doi camarazi. Însă Reacher nu va 
renunţa, pentru că într-o lume de ghinion şi probleme, 
atunci când cineva se leagă de Jack Reacher şi echipa sa, ar 
fi mai bine pregătiţi pentru ceea ce urmează. 


CAPITOLUL UNU. 

Bărbatul se numea Calvin Franz, iar elicopterul era un 
Bell 222. Franz avea ambele picioare rupte, aşa că fură 
nevoiţi să-l urce la bord legat de o targă. Nu era o manevră 


prea dificilă. Elicopterul Bell era un aparat de zbor spaţios, 
bimotor, cu şapte locuri pentru pasageri. Uşile din spate, la 
fel de mari ca acelea de camionetă, se deschideau larg. 
Scaunele din mijloc fuseseră scoase. Era destul loc pe jos 
pentru Franz. 

Elicopterul avea motoarele pornite. Doi oameni duceau 
targa. Curentul puternic de aer stârnit de elicea 
elicopterului îi făcu să se aplece şi să se grăbească, fiecare 
la câte un capăt al tărgii. Când ajunseră la uşile larg 
deschise ale elicopterului, cel ce mersese cu spatele puse 
unul dintre mânere pe cadru şi se retrase. Celălalt făcu un 
pas înainte şi împinse cu putere targa ce alunecă înăuntru. 
Durerile nu-l făcuseră pe Franz să leşine, aşa că încă simţea 
totul. Strigă de durere şi se zbătu puţin, dar nu reuşi să se 
mişte prea mult din pricina curelelor strâns legate peste 
piept şi peste coapse. Cei doi se urcară în elicopter lângă el, 
trântiră uşile şi se aşezară pe scaune. 

Apoi aşteptară. 

Pilotul aştepta şi el. 

Un al treilea bărbat străbătu platforma de beton. Se 
aplecă sub paletele rotorului şi-şi puse o mână peste piept 
ca să oprească fluturarea cravatei. Se aşeză pe scaunul de 
lângă pilot. 

— Dă-i drumul, spuse el, şi se aplecă să-şi pună centura de 
siguranţă. 

Pilotul puse turbinele la treabă şi elicopterul se ridică 
imediat de la pământ, se roti uşor, roţile se retraseră şi apoi 
se înălţă la trei sute de metri în aer. Botul elicopterului se 
lăsă uşor în jos şi îşi începu călătoria spre nord. Sub el, 
panourile metalice care acopereau laboratoarele de 
cercetare şi făbricuţele străluceau în lumina roşiatică a 
soarelui la apus. Bărbatul de pe scaunul din faţă întrebă: 

— Ştii unde mergem? 

Pilotul făcu semn că da şi nu mai scoase nici un cuvânt. 

Elicopterul îşi continuă zborul spre nord-est, avântându-se 
în întuneric. Trecu pe deasupra unei autostrăzi, ce părea un 


râu de lumină, văzută de sus. Dealurile joase şi sterpe 
făcură loc unor munţi cu creste rotunjite. Bărbatul de pe 
scaunul din faţă se răsuci şi îl privi pe Franz. Îi zâmbi scurt 
şi spuse: 

— Cam în douăzeci de minute, probabil. 

Franz nu răspunse nimic. Trecea prin dureri prea mari. 

După douăzeci de minute, elicopterul Bell străbătuse deja 
mai bine de optzeci de kilometri şi se afla acum deasupra 
unui deşert. Pilotul reduse puţin viteza. Bărbatul de pe 
scaunul din faţă privi spre pământ. 

— Unde suntem? întrebă el 

— 'Tot acolo unde am mai fost, răspunse pilotul. 

— Înălţimea? 

— Nouă sute de metri. 

— Aerul cum e? 

— Liniştit. Sunt câţiva curenţi, dar nu e vânt. 

— Bun, hai s-o facem. 

Pilotul încetini şi mai mult, până reuşi să menţină 
elicopterul în aer, fără să se mai deplaseze deloc. Bărbatul 
de pe scaunul din faţă le făcu semn celor doi din spate. 
Amândoi îşi scoaseră centurile de siguranţă. Unul se aplecă 
pe vine, în faţă, cu o mână se ţinu bine de centură şi cu 
cealaltă deschise uşa. Pilotul înclină puţin elicopterul pe o 
parte, astfel încât uşa să se deschidă complet sub propria ei 
greutate. Apoi începu să rotească uşor elicopterul în sensul 
acelor de ceasornic, astfel încât uşa să rămână deschisă. 
Celălalt ridică targa la unghi de patruzeci şi cinci de grade. 
Franz era un tip masiv şi hotărât Chiar dacă nu se putea 
ajuta de picioare, partea de sus a corpului său era 
puternică şi se zbătea foarte tare. Îşi întorcea capul dintr-o 
parte în cealaltă, cu mişcări bruşte. 

Primul tip scoase un cuţit şi tăie curelele care ţineau 
coapsele lui Franz. 'Tăie apoi şi cureaua de peste pieptul lui 
Franz, exact în acelaşi moment în care celălalt ridică targa 
în poziţie verticală. Involuntar, Franz făcu un pas înainte. 
Păşi cu dreptul, care era rupt. Apoi cu stângul, rupt şi el. 


Strigă scurt, bătu aerul cu mâinile şi, din cauza inerţiei, 
trupul i se aplecă din şale, iar asta îl aruncă direct afară pe 
uşa deschisă, în întunericul zgomotos, chiar în vârtejul de 
aer stârnit de paletele elicei elicopterului, în noapte. 

CAPITOLUL DOI. 

Şaptesprezece zile mai târziu, Jack Reacher era în 
Portland, Oregon, aproape lefter. Era în Portland pentru că 
trebuia să se afle şi el undeva şi aici oprise autobuzul. 
Aproape lefter, pentru că într-un bar de poliţişti o întâlnise 
pe Samantha, asistenta unui procuror, şi o scosese la cină 
de două ori, înainte de a-şi petrece două nopţi cu ea. Acum 
ea se întorsese la treabă, iar el se îndrepta spre autogară, 
cu părul încă ud după duşul pe care-l făcuse acasă la ea, 
satisfăcut, relaxat, fără să aibă o destinaţie clară în minte şi 
cu doar câteva bancnote în buzunar. 

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 îi schimbaseră 
viaţa lui Reacher în două privinţe. Mai întâi, în afară de 
periuţa pliabilă avea acum la el şi paşaportul. În noua eră, 
peste tot era nevoie de un act de identitate cu fotografie. 
Reacher era un rătăcitor, nu un pustnic, nu cunoştea 
odihna, dar funcţiona perfect în regulă, aşa că se 
conformase cu graţie. 

În al doilea rând, îşi schimbase relaţiile cu băncile. Din 
pricina îngrijorărilor legate de finanţarea terorismului, 
operaţiunile bancare prin telefon fuseseră suspendate, aşa 
că Reacher îşi luase un card. Numărul său de identificare 
era 8197. Se considera un om cu puţine talente, dar cu 
destule abilităţi, majoritatea fiind legate de dimensiunea sa 
considerabilă şi de puterea ieşită din comun. În plus, ştia tot 
timpul exact ce oră e fără să se uite la ceas şi se pricepea 
foarte bine la aritmetică. De aceea alesese 8197. Îi plăcea 
97 pentru că era ultimul număr prim format din două cifre, 
iar pe 81 îl adora pentru că era singurul număr a cărui 
rădăcină pătrată era şi suma cifrelor sale. Nici un alt număr 
din univers nu mai avea această minunată simetrie. 


Abilităţile sale matematice şi cinismul cu care privea 
instituţiile bancare îl făceau să îşi verifice soldul de fiecare 
dată când scotea bani. Scădea comisionul pentru 
tranzacţiile la bancomat şi fiecare bănuţ pe care banca i-l 
trăgea din cont. În ciuda suspiciunilor sale, soldul era de 
fiecare dată exact atât cât prevăzuse el că va fi. Până în 
acea dimineaţă în Portland, când soldul său era mai mare 
cu o mie de dolari decât ar fi trebuit. 

Avea în cont exact o mie treizeci de dolari în plus, după 
calculele personale ale lui Reacher. Evident, era o greşeală. 
O greşeală a băncii. Apăsă pe alt buton şi ceru o chitanţă. 
Bucăţica de hârtie ieşi dintr-o fantă. Pe ea erau imprimate 
ultimele cinci tranzacţii din contul lui. Trei dintre ele erau 
retrageri la bancomat. Una era ultimul comision retras de 
bancă. Ultima era o depunere făcută în urmă cu trei zile. 
Deci de-aici erau banii. 

O mie treizeci de dolari. 1030. 

Nu era neapărat un număr interesant, dar Reacher se uită 
lung la el preţ de un minut. Nu era un număr prim, evident. 
Nici un număr par mai mare decât doi nu putea fi prim. 
Rădăcina pătrată? 32 şi ceva. Rădăcina cubică? Zece şi 
ceva. Factori? Nu prea mulţi. 

O greşeală. Probabil. Sau nu. Reacher scoase cincizeci de 
dolari de la bancomat şi căută în buzunar după mărunţiş. 

Găsi un telefon cu fise în autogară. Formă numărul băncii 
din memorie şi discută cu o funcţionară care fu uimită că un 
client sună să se intereseze de o eroare a băncii care era de 
fapt în favoarea lui. 

— E posibil să nu fie o eroare, zise Reacher. 

— Mai face cineva depuneri în contul dumneavoastră? 
întrebă funcţionara. 

— Nu. 

— Atunci probabil că, totuşi, este o eroare, nu credeţi? 

— Trebuie să aflu cine a făcut depunerea. 

— Pot să vă întreb de ce? zise femeia. Există câteva 
aspecte legate de confidenţialitate atunci când, dintr-o 


eroare, afacerile unui client al băncii sunt dezvăluite altui 
client. 

— E posibil să fie un mesaj de la cineva din trecutul meu, 
zise Reacher. 

— Nu înţeleg. 

— Am fost în poliţia militară. Dacă un poliţist are nevoie de 
ajutor din partea colegilor, trimite codul zece-treizeci prin 
radio. Dacă persoana care a făcut depunerea îmi este 
cunoscută, e posibil să fie un strigăt de ajutor. 

— "Totuşi, n-ar fi putut această persoană să vă dea un 
telefon? 

— Nu am telefon. 

— Atunci, să vă trimită un e-mail? Sau o telegramă? Sau o 
scrisoare clasică? 

— Nu am nici adresă de mail, nici de poştă clasică. 

— Şi-atunci noi cum vă contactăm, în mod normal? 

— Nu mă contactaţi, zise Reacher. 

— O depunere de bani în banca dumneavoastră ar fi o cale 
de comunicare dificilă. Ar însemna că e cineva care vă 
urmăreşte conturile. 

— Da, exact asta spuneam şi eu. Pentru asta ar fi nevoie de 
o persoană foarte inteligentă şi cu multe relaţii. Şi dacă o 
astfel de persoană cere ajutor, înseamnă că se întâmplă 
ceva foarte grav pe undeva. 

Funcţionara nu mai spuse nimic. Se făcu linişte. Se auzea 
doar ţăcănitul unei tastaturi. 

Reacher întrebă: 

— Verificaţi depunerea, da? 

Femeia spuse: 

— Chiar n-ar trebui să fac chestia asta. 

— N-am să vă reclam. 

Ţăcănitul tastaturii se opri. 

— Va trebui să mă ajutaţi puţin. Daţi-mi nişte indicii, ca să 
nu vă spun eu chiar totul. Persoana ar putea fi bărbat sau 
femeie? 


Reacher zâmbi scurt. Era o femeie. Trebuia să fie. O 
femeie inteligentă şi cu multe relaţii, imaginativă şi capabilă 
să extrapoleze. 

— Staţi, lăsaţi-mă să ghicesc. Depunerea a fost făcută la 
Chicago. 

— Da, printr-un cec personal, dintr-o bancă din Chicago. 

— Neagley. 

— Acesta este numele pe care-l avem şi noi. Frances L.. 
Neagley. 

— Atunci, vă rog să uitaţi că am avut această conversaţie, 
zise Reacher. 

Reacher fusese în armată vreme de treisprezece ani, toţi 
în serviciul poliţiei militare. O cunoştea pe Frances Neagley 
de zece ani, cât lucraseră împreună. Fusese sublocotenent, 
locotenent, căpitan şi apoi maior. Neagley refuzase cu 
îndârjire să fie promovată mai sus de gradul de sergent. 
Nici nu voia să se gândească la Şcoala de Subofiţeri. 
Reacher nu pricepea de ce. Dar erau multe lucruri pe care 
nu le ştia despre ea. 

În aceeaşi măsură, erau şi o mulţime de alte lucruri pe 
care le ştia. Era inteligentă, tenace, avea iniţiativă. Era 
foarte dură. Şi, în mod ciudat, era foarte dezinhibată. Nu în 
relaţiile personale. Era foarte discretă şi refuza orice fel de 
apropiere, fie ea fizică sau emoţională. Dezinhibarea ei era 
profesională. Dacă simţea că are dreptate, nimic nu-i stătea 
în cale, nici politica, nici posibilităţile materiale, nici regulile 
de politeţe. Nici măcar ceea ce civilii numesc „lege”. 
Reacher o recrutase pentru o echipă specială de 
investigaţii. Cei mai mulţi considerau că succesele 
spectaculoase, dar întâmplătoare, ale echipei se datorau 
felului în care el o conducea, însă el ştia că succesele i se 
datorau acestei femei. Îl impresiona profund. Uneori, 
aproape că i se făcea frică de ea. 

Lucra acum pentru o firmă particulară de securitate din 
Chicago. Atât ştia el. Cel puţin în urmă cu patru ani, când 
luase legătura cu ea ultima oară, cu asta se ocupa. leşise 


din armată la un an după el şi se băgase în afaceri cu unul 
dintre cunoscuţii ei. 

Băgă din nou mâna în buzunar şi mai scoase câteva fise. 
Sună la serviciul de informaţii interurbane. Ceru oraşul 
Chicago. Dădu numele companiei, aşa cum şi-l amintea şi 
vocea unui robot îi oferi numărul. Reacher întrerupse 
convorbirea şi formă din nou. Ceru cu Frances Neagley. O 
secretară îl puse pe linia de aşteptare. 

În receptor se auzi apoi vocea unui bărbat: 

— Biroul lui Frances Neagley. Cine o caută, vă rog? 

— Jack Reacher. 

— Bun. Vă mulţumim că ne-aţi contactat. 

— Cine e la telefon? 

— Sunt asistentul doamnei Neagley. 

— Ea e la birou? 

— E pe drum spre Los Angeles. Acum e în avion cred. A zis 
că vrea să vă vedeţi cât mai curând posibil. 

— În Chicago? 

— O să fie în L.. A. Câteva zile. Cred că ar trebui să vă 
duceţi acolo. 

— Despre ce e vorba? 

— Nu ştiu. Dar nu cred că are legătură cu serviciul, ar fi 
existat un dosar dacă ar fi fost o chestiune legată de firmă. 

— Unde stă în L. A.? 

— Nici asta nu ştiu. A zis că o găsiţi dumneavoastră. 

Reacher întrebă: 

— Ce-i asta? Un test? 

— A zis că dacă nu o găsiţi atunci n-are nevoie de 
dumneavoastră. E îngrijorată de ceva, dar nu mi-a spus 
care anume e problema. 

Reacher se întoarse şi se uită pe tabela de plecări. 

— Pe cine a mai contactat? 

— Am o listă întreagă. Dar dumneavoastră sunteţi primul 
care a sunat înapoi. 

— O să vă sune când aterizează? 

— Probabil. 


— Spuneţi-i că sunt pe drum. 

Luă un microbuz spre Aeroportul Internaţional din 
Portland şi cumpără un bilet (doar dus) la compania aeriană 
United, spre Los Angeles. Costul biletului fu scandalos. Cu 
Alaska Airlines ar fi costat mai puţin, dar aceştia îşi 
decoraseră tăvile cu citate din Biblie şi asta îi strica pofta de 
mâncare. Nu avea nici un fel de bagaj de mână, nu avea 
chei, nu avea telefon mobil, nici ceas, aşa că trecu prin 
detectorul de metale cam în treizeci de secunde. Se 
îndreptă apoi spre poarta de îmbarcare, gândindu-se la 
Neagley. 

Nu avea de-a face cu firma. Deci era ceva personal. Dar 
din câte ştia el, Neagley nu avea propria sa afacere. Nu 
avea viaţă personală. Nu avusese niciodată. Deci ce 
problemă avea? Ceva din trecut, presupuse el, şi trecutul 
însemna ceva legat de armată. 

O listă întreagă? Poate că păsările se întorceau la cuib. Lui 
Reacher, armata i se părea ceva din altă viaţă. O altă lume. 
Cu alte reguli. Poate vreo anchetă internă amânată 
îndelung fusese în cele din urmă deschisă. Echipa sa 
specială de investigaţii o luase pe multe scurtături şi 
spărsese multe capete. Unul dintre ei, poate chiar Neagley, 
inventase un fel de zicală: Nu te pui cu detectivii speciali. 
Propoziția asta fusese rostită la infinit, ca o promisiune, ca 
un avertisment. Pe un ton impasibil, dar al dracului de 
serios. 

Acum poate că se pusese cineva cu detectivii speciali. 
Poate că deja circulau citaţiile şi capetele de acuzare. Dar în 
acest caz, de ce l-ar contacta Neagley? Era aproape de 
negăsit, atât cât se poate în America. 

Renunţă să se mai gândească la asta şi se urcă în avion, 
dar cât timp dură zborul încercă să-şi dea seama unde 
anume în L. A. Şi-ar stabili ea cartierul general. Pe vremuri 
se pricepea destul de bine să găsească oameni. Succesul 
ţinea de empatie. Gândeşte ca ei, simte ca ei. Fii ca ei. 


Era mai simplu cu dezertorii, desigur. Lipsa lor de scop îi 
făcea să ia decizii aproape nevinovate. Ei tot timpul se 
îndepărtau de ceva. Neagley însă se îndrepta spre ceva. 
Era ceva personal şi el nu ştia ce anume. Aşa că judecă 
după principii. Ce ştia el despre ea? Era zgârcită. Nu 
înţelegea ce rost are să dea bani pe ceva de care nu avea 
prea multă nevoie. Nu avea nevoie nici de room-service, nici 
de papucii din partea casei şi nici de halatele pufoase. 

Aşa că nu era în centru. Nici în Beverly Hills. Atunci unde 
ar fi putut fi? 

Reacher se întrebă: „Eu unde m-aş duce?” „La 
Hollywood”, îşi răspunse. Puțin la sud-est faţă de punctele 
de maxim interes. Pe partea mai puţin importantă a 
bulevardului Sunset. „Eu acolo m-aş duce”, îşi zise el. „Şi 
probabil că acolo am s-o găsesc şi pe ea.” 

Avionul ateriză pe aeroportul din Los Angeles mult după 
ora prânzului şi îi era foame. Nu se opri să mănânce. Se 
îndreptă direct către taxiurile din parcare şi se urcă într-o 
Toyota condusă de un coreean. Se lăsă scăldat în lumina 
aurie a după-amiezii fierbinţi. Pe fereastră, vedea defilând 
şirurile de palmieri, panourile cu afişe şi benzile de 
circulaţie. Şi maşini, râuri de maşini, fluvii de maşini. 

Şoferul o luă pe şoseaua 101 spre nord şi ieşi la doar o 
cotitură de bulevardul Sunset. Reacher cobori din maşină şi 
plăti. O luă apoi pe jos spre sud, făcu stânga şi se îndreptă 
spre est. Ştia că pe Sunset erau o mulţime de hoteluri 
ieftine, de ambele părţi ale bulevardului. Avea de 
„pieptănat” pe puţin douăsprezece. Pe dreapta văzu firma 
unui restaurant Denny. Făcea parte dintr-un lanţ de fast- 
fooduri. Se hotări să mănânce ceva mai întâi. Traversă la 
întâmplare. Trecu pe lângă multe vitrine. Şi o văzu pe 
Frances Neagley în restaurant, stând singură într-un 
separeu. 

Reacher rămase o vreme în parcare, privind-o pe Neagley 
prin fereastră. Nu se schimbase foarte mult în anii în care 
n-o văzuse. Se apropia probabil de patruzeci de ani, dar 


părul ei era încă lung, negru şi strălucitor. Ochii ei erau 
negri şi plini de viaţă. Era încă suplă şi graţioasă. Se vedea 
că se duce la sală destul de des. Asta era clar. Purta un 
tricou alb cu mânecă scurtă, mulat. Ar fi fost nevoie de un 
microscop electronic pentru a detecta o urmă de grăsime 
pe braţele ei. 

Bronzul uşor al pielii dădea bine cu culoarea părului ei. 
Avea unghiile făcute. Tricoul părea să fie de bună calitate. 
Per total, părea mai înstărită decât îşi aducea el aminte. 
Arăta ca o femeie de succes, împăcată cu sine şi cu viaţa de 
civil. Pentru un scurt moment se simţi jenat de hainele lui 
ieftine şi de pantofii scâlciaţi, de freza neinspirată pe care 
şi-o făcuse la bărbier. Părea că ea se descurcase mai bine în 
viaţă decât el. Apoi, plăcerea de a vedea un prieten vechi îi 
şterse gândurile amare. Intră în restaurant şi se aşeză 
direct la masa ei. 

Ea îşi ridică privirile şi-i zâmbi. 

— Salut, zise ea. 

— Salut şi ţie, îi răspunse. 

— Mănânci ceva? 

— Asta intenţionam. 

— Hai să comandăm, acum că ai ajuns. N-ai întârziat 
foarte mult. 

— Serios? 

— Asistentul meu a reuşit să identifice telefonul de la care 
m-ai sunat. Ne-am dat seama că o să te duci direct la 
aeroport şi o să iei un avion United. Era clar că n-o să-ţi 
placă Alaska Airlines. Pe urmă trebuia să iei un taxi până 
aici. A fost destul de uşor să prevedem ora la care ajungi. 

— Ştiai că o să vin aici? La restaurantul ăsta? 

— Tu m-ai învăţat, zâmbi Neagley. 

— Nu te-am învăţat nimic. 

— Ba da. Gândeşte ca ei. Fii ca ei. Aşa că mi-am închipuit 
că sunt tu, care-ţi închipuiai că eşti eu. Era clar că o să-ţi 
dai seama că o să mă îndrept spre Hollywood. Aşa că nu 
puteai începe căutările decât de-aici, de pe Sunset. Dar 


United nu oferă prânz pasagerilor, aşa că m-am gândit că 
probabil o să vrei să mănânci ceva înainte. Restaurantul 
ăsta are firma cea mai mare şi tu nu eşti vreun gurmand. 

— Credeam că eu încerc să dau de tine. Stai aproape? 

— În Beverly Hills. La Wilshire. Am ajuns aici acum zece 
minute. 

— La Beverly Wilshire? Te-ai schimbat. 

— Nu chiar. Lumea s-a schimbat. Am nevoie de acces la e- 
mail, internet şi poştă rapidă. Îmi trebuie centre de afaceri 
şi valeţi. 

— Mă faci să mă simt de modă veche. 

— Ei, lasă, că şi tu avansezi. Acum foloseşti bancomate. 

— Asta a fost o mişcare bună. Mesajul prin intermediul 
băncii. Dar cam extravagantă suma. Zece dolari şi treizeci 
de cenți ar fi fost de-ajuns. 

Neagley spuse: 

— M-am gândit că o să ai nevoie de bani pentru biletul de 
avion. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Evident, ţi-am găsit contul. Ştiu că nu eşti bogat. 

— Nu vreau să fiu bogat. 

— N-am vrut să răspunzi la un cod zece-treizeci pe banii 
tăi. 

Reacher o lăsă baltă. Adevărul e că era aproape sărac. 
Economiile sale se subţiaseră până într-atât încât deja îşi 
pusese problema să-şi găsească de lucru pe undeva cât mai 
curând. Chelneriţa le aduse meniurile. Neagley comandă 
fără să se mai uite la ele un cheeseburger şi o răcoritoare. 
Reacher comandă şi el un sendviş cu ton şi o cafea fierbinte. 
Apoi întrebă. 

— Deci, mai exact, pentru ce ai transmis codul? 

Neagley scoase un dosar negru din geantă şi i-l întinse. 
Era copia unui raport de autopsie. 

— Calvin Franz a murit. Cred că l-a aruncat cineva dintr- 
un avion. 


Calvin Franz fusese şi el în poliţia militară. Intrase în 
armată în acelaşi timp cu Reacher şi îi fusese aproape egal 
în rang, în toţi cei treisprezece ani de serviciu militar. Se tot 
întâlniseră, aşa cum li se întâmplă de obicei camarazilor de 
arme. Cărările li se încrucişaseră de multe ori în diferite 
părţi ale lumii, pe unde îi purtau anchetele. Apoi făcuseră o 
chestie de pomină în Panama. Fusese o acţiune specială 
după care rămăseseră apropiaţi, mai degrabă ca fraţii 
decât ca nişte camarazi de arme. 

Lui Reacher i se dăduse misiunea de a alcătui echipa 
specială de investigaţii, astfel că îşi petrecuseră doi ani 
împreună într-o casă conspirativă. Deveniseră prieteni. Apoi 
primiseră ordine noi şi echipa fusese dizolvată, iar de atunci 
Reacher nu-l mai văzuse pe Franz. 

Până în acel moment, când îl revedea într-o fotografie 
prinsă în cercurile metalice ale unui dosar pus pe o masă 
laminată, lipicioasă, dintr-un restaurant de mâna a doua. 

În viaţă, Franz fusese mai mărunt decât Reacher, dar mai 
înalt decât majoritatea celor din jur. Avea peste un metru 
optzeci, cântărea mai mult de nouăzeci de kilograme. Avea 
un corp musculos şi picioare scurte. Într-un fel, arăta cam 
primitiv, dar era destul de chipeş. Calm, hotărât, capabil, 
plăcut pentru cei din jur. În fotografie arăta groaznic, întins 
pe o masă de oţel, cu pielea uşor verzuie. 

Reacher întrebă: 

— Cum ai obţinut poza asta? 

— De obicei fac rost de tot felul de lucruri, răspunse 
Neagley. 

Reacher întoarse pagina. Cadavrul cântărea optzeci şi trei 
de kilograme. Cauza decesului: traumatism puternic din 
cauza căruia îi cedaseră toate organele. Avea coastele 
rupte. Îi găsiseră o cantitate mare de histamine în sânge. 
Corpul îi era puternic deshidratat şi în stomac nu-i găsiseră 
decât mucus. Pe haine nu existau nici un fel de urme, cu 
excepţia unei pudre de oxid de fier, care n-ar fi avut ce 
căuta pe pantalonii săi. 


Reacher întrebă: 

— Unde l-au găsit? 

— În deşert, cam la optzeci de kilometri spre nord-est, la 
vreo sută de metri de şosea. Nu era nici o urmă de paşi pe 
jos. 

Chelneriţa le aduse mâncarea şi Reacher muşcă din 
sendviş. 

Neagley spuse: 

— Doi ofiţeri care treceau cu maşina prin zonă au văzut 
vulturii dând roată primprejur. S-au dus să vadă despre ce 
e vorba. Au zis că părea să fi căzut din cer. 
Anatomopatologul a fost de aceeaşi părere. 

Reacher încuviinţă. Citea concluziile doctorului: o cădere 
liberă de la nouă sute de metri pe o suprafaţă dură, 
acoperită de nisip, ar fi putut provoca rănile interne, dacă 
Franz ar fi căzut pe spate. Asta s-ar fi întâmplat doar dacă 
era încă viu atunci când fusese aruncat din avion şi dăduse 
din braţe. Un cadavru ar fi aterizat direct în cap. 

Neagley continuă: 

— L-au identificat după amprente. 

Reacher întrebă: 

— Tu cum ai aflat? 

— M-a sunat nevastă-sa. Acum trei zile. Se pare că avea 
numele noastre într-o agendă, la o pagină specială. Doar pe 
mine m-a găsit. 

— Habar n-aveam că e însurat. 

— Nu e însurat de mult. Au un copil de patru ani. Era 
detectiv particular aici în L. A. Făcea verificări de persoane 
şi baze de date, ceva de genul ăsta. 

— Şi ce ţi-a zis nevastă-sa că vrea de la tine? 

— Nimic. Doar m-a anunţat. Se ocupă deja poliţia. Acolo 
unde a fost găsit nu este jurisdicţia departamentului de 
poliţie din L.. A., aşa că e vorba de poliţia comunitară, de 
fapt. Se ocupă de treaba cu avionul. Ei spun că e posibil să 
fi venit dinspre Las Vegas. S-au mai confruntat cu aşa ceva. 

Reacher spuse: 


— Un avion zboară cu cel puţin o sută treizeci de kilometri 
pe oră. Ar fi căzut în plan orizontal, pe uşa avionului, iar 
curentul de aer l-ar fi zdrobit de aripi sau de coada 
avionului. 

— Avea ambele picioare rupte. 

— Şi sângele era plin de histamine. Asta este reacţia la 
durere foarte mare. Probabil picioarele îi erau rupte de 
ceva vreme. Ştii ce este oxidul de fier? 

— Rugină, zise Neagley. Se găseşte pe fier. 

Reacher aprobă. 

— Cineva i-a rupt picioarele cu o bară de fier. Probabil l-a 
durut ca dracu'. 

Neagley nu spuse nimic. 

— Şi l-au şi înfometat. Nu i-au dat nici apă. A fost prizonier 
cel puţin două, trei zile. Poate şi mai mult. L-au torturat. 

Neagley nu scoase nici un sunet. 

— A fost un elicopter. Probabil s-a întâmplat noaptea. L-au 
ţinut în aer, au deschis uşa şi l-au aruncat. 

Reacher închise ochii imaginându-şi-l pe vechiul său 
prieten rostogolindu-se în întuneric, dând neajutorat din 
mâini, fără să ştie unde e pământul. Fără să ştie cât mai 
avea până să se lovească de pământ. 

— Nu cred că au venit din Las Vegas, zise el, deschizând 
ochii. Elicopterele nu pot zbura atât de departe. Trebuie să 
fi fost din L. A. Poliţiştii ăia aleargă după cai verzi pe pereţi. 

Neagley stătea mută. 

— Hrană pentru coioţi, continuă Reacher. Metoda perfectă 
de debarasare. Căderea curăţă cadavrul de fire de păr şi de 
fibre. N-ai ce urme să găseşti. De-aia l-au aruncat viu. Nu se 
pot lua probe balistice. 

Tăcu un timp, apoi închise dosarul. 

— Dar deja ştiai toate astea, nu? Doar m-ai testat. Să vezi 
dacă îmi mai merge mintea. 

Neagley nu spuse nimic. 

Reacher zise: 

— Cânţi la mine ca la vioară. De ce m-ai adus aici? 


— Pentru că poliţiştii umblă după cai verzi pe pereţi. 
Trebuie să faci ceva. 

— Am să fac. Oricine sunt cei ce au făcut treaba asta, sunt 
ca şi morţi. Nu-mi arunci prietenul din elicopter şi pe urmă 
mai apuci să şi povesteşti despre asta. 

— Nu. Vreau altceva de la tine, zise Neagley. Vreau să pui 
din nou pe picioare vechea echipă. 

CAPITOLUL TREI. 

Vechea echipă. Una dintre invențiile tipice ale armatei 
americane. La vreo trei ani după ce devenise evident faptul 
că e nevoie de această echipă, Pentagonul începuse să se 
gândească să o formeze. După încă un an de comitete şi 
comiţii, şefii îşi dădură acordul. Era clar că nici un ofiţer 
superior nu avea chef să se bage în asta, aşa că echipa 
fusese formată din poliţişti militari de la secţia 110. Trebuia 
găsit şi-un ţap ispăşitor, în caz de eşec, aşa că se apucară să 
caute un paria destul de competent care să comande 
echipa. 

Reacher fusese alegerea firească. 

Răsplata lui fusese şansa de a face ceva aşa cum trebuie, 
măcar o dată în viaţă. În felul lui îşi închipuise că o echipă 
specială de investigaţii trebuia să fie tot ce avea mai bun de 
oferit armata şi ştia exact cine erau cei mai buni. Voia o 
echipă mică, în stare să se mişte repede şi să fie flexibilă; nu 
acceptase nici un fel de ajutor funcţionăresc, pentru a se 
feri de scurgerile de informaţii. 

Până la urmă, alesese opt nume. Tony Swan, Jorge 
Sanchez, Calvin Franz, Frances Neagley, Stanley Lowrey, 
Manuel Orozco, David O'Donnell şi Karla Dixon. Neagley 
era singura care nu avea rang superior. Ceilalţi erau toţi 
căpitani sau maiori, dar Reacher ştia că nouă oameni care 
lucrează umăr la umăr pot funcţiona ca o echipă. Fără 
vedetisme, fără orgolii, sprijinindu-se reciproc şi, mai mult 
decât orice, extraordinar de eficienţi. 

Reacher spuse: 

— Asta a fost demult. 


— Trebuie să facem ceva, răspunse Neagley. Toţi. La un 
loc. Nu te pui cu detectivii speciali. Ţi-aminteşti? Ne bazam 
pe asta. 

— Asta era aşa, pentru moralul echipei. Era doar bravadă. 
Optimism incurabil. 

— Ba a fost mai mult decât atât. Ne ţineam spatele unul 
altuia. 

— Atunci. 

— Şi acum, şi tot timpul. E o chestie care ţine de karma. 
Cineva l-a omorât pe Franz şi nu putem sta cu mâinile în 
sân. Tu cum te-ai simţi dacă ai fi în locul lui? 

— Dacă aş fi în locul lui nu m-aş simţi nicicum. Aş fi mort. 

— Lasă, că ştii tu ce vreau să zic. 

Reacher închise ochii şi revăzu imaginea: Calvin Franz, 
rostogolindu-se în întuneric. Poate ţipând în cădere. Sau 
poate fără să ţipe. 

— Eu pot să mă ocup de asta. Noi doi împreună ne putem 
descurca. Dar nu mai putem fi ce-am fost. Nu merge. 

— Trebuie să fim ce-am fost. Ceilalţi au şi ei dreptul să 
participe. Şi l-au câştigat în doi ani foarte grei. Şi avem 
nevoie de ei. Franz era bun. La fel de bun ca mine, la fel de 
bun ca şi tine. Şi cu toate astea, cineva i-a rupt picioarele şi 
l-a aruncat dintr-un elicopter. 

Reacher deschise ochii şi zise: 

— Ceilalţi ar fi trebuit să fie mult mai uşor de găsit decât 
mine. 

— N-am dat de niciunul dintre ei, zise Neagley. 

— Ce ştii despre ăştia şase? 

— Cinci, zise Neagley. Stan Lowrey e mort. A avut un 
accident de maşină în Montana. Sunt ani de zile de-atunci. 
Celălalt şofer era beat. 

— Nu ştiam asta. 

— Se întâmplă tot felul de lucruri rele. 

— Da, chiar aşa, zise Reacher. 

— Tony Swan este director adjunct al serviciului de pază la 
un fabricant de dispozitive de apărare, pe undeva prin 


sudul Californiei. E o firmă mică, e la ei de un an. 

Reacher încuviinţă. Tony Swan, scund, lat, aproape pătrat. 
Afabil. Inteligent. 

Neagley continuă: 

— Orozco şi Sanchez conduc o firmă de pază în Las Vegas, 
cu contracte prin cazinouri şi hoteluri. Dave O'Donnell este 
detectiv particular în Washington, iar Karla Dixon e în New 
York, în poliţia economică. 

Reacher întrebă: 

— Şi de ce nu dai de ei? 

— Nu ştiu. Le-am trimis vorbă, dar nu mi-a răspuns 
nimeni. 

— I-ai sunat în aceeaşi zi în care mi-ai pus mie banii în 
cont? 

Neagley aprobă. 

— Au trecut doar trei zile. Poate că sunt foarte ocupați. 
Noi doi putem să ne ocupăm de ce i s-a întâmplat lui Franz. 
Doar noi doi. 

— Suntem o echipă bună. Ai fost cel mai bun comandant 
pe care l-a avut armata. 

Reacher nu zise nimic. 

Neagley îşi încrucişă braţele pe piept. I se citeau muşchii 
şi tendoanele, avea degete lungi şi arse de soare, iar 
unghiile erau date cu ojă. 

— Am o singură întrebare, zise ea. Să presupunem că nu 
mă oboseam să încerc trucul cu banca. Să presupunem că 
peste câţiva ani ai fi aflat că Franz a fost omorât şi că noi 
şase ne am ocupat de asta fără tine. Cum te-ai simţi? 

Reacher ridică din umeri, gândindu-se o clipă. 

— Presupun că nu mi-ar pica bine. M-aş simţi trădat, 
probabil. Dat la o parte. 

Neagley nu mai spuse nimic. 

— Bine, o să-ncercăm să dăm de ei, dar n-o să aştept după 
ei o veşnicie. 

Neagley avea în parcare o maşină închiriată. Plăti nota şi-l 
conduse pe Reacher afară. Urcară în Mustangul roşu, 


decapotabil. Neagley lăsă capota şi scoase o pereche de 
ochelari de soare din bord. leşi din parcare şi se îndreptă 
spre Beverly Hills. Reacher stătea tăcut lângă ea, cu ochii 
mijiţi în lumina soarelui după-amiezii. 

La vreo treizeci de metri de restaurant, dintr-un Ford 
Crown Victoria auriu îi privi îndepărtându-se un individ pe 
nume Thomas Brant. Acesta îşi scoase mobilul şi-i lăsă un 
mesaj şefului său. 

La cinci maşini în spatele lui Brant se afla un Chrysler 
albastru-închis, în care stătea un bărbat într-un costum de 
aceeaşi culoare. Şi el îşi scoase mobilul, sună pe cineva şi 
spuse: 

— 'Tocmai l-a luat pe primul cu ea. 

Apoi ascultă răspunsul şefului său şi şi-l imagină 
îndreptându-şi cravata cu o mână, în timp ce cu cealaltă îşi 
ţinea telefonul la ureche. 

Aşa cum sugera şi numele, hotelul Beverly Wilshire era pe 
bulevardul Wilshire, în centrul Beverly Hills-ului, vizavi de 
Rodeo Drive. Funcţiona în două clădiri uriaşe cu faţada 
zugrăvită, una veche şi ornamentată, cealaltă mai nouă şi 
mai simplă, separate de o parcare păzită. Neagley îşi 
înghesui Mustangul între câteva limuzine negre, iar 
Reacher zise: 

— Nu-mi permit să stau aici. 

— Deja ţi-am rezervat camera. Plătesc eu. 

— N-am cum să-ţi dau banii înapoi. 

— Hai, lasă. Poate o să dăm peste ceva pradă de război pe 
drum, dacă băieţii răi sunt bogaţi. 

Neagley lăsă cheia în contact şi motorul pornit. Un valet 
veni în fugă şi îi dădu un tichet. Urcă scările spre hotel şi 
Reacher o urmă pe un coridor aglomerat, spre holul de 
dimensiunile unei săli de bal. Exista un birou pentru 
recepţie, unul pentru hamali şi încă unul pentru portar. 
Oaspeți foarte eleganţi stăteau pe fotolii acoperite cu 
catifea de culoare deschisă. 

Reacher spuse: 


— Printre ăştia eu arăt ca un vagabond. 

— Sau ca un milionar. E greu să-ţi dai seama, în zilele 
noastre. 

Îi făcu cazarea. Îi rezervase camera sub numele de 
Thomas Shannon, basistul de pe vremuri al lui Stevie Ray 
Vaughan, unul dintre favoriţii lui Reacher. El îi zâmbi. Îi 
plăcea să evite urmele lăsate pe hârtie. Din simplu reflex. 

— Tu cum îţi spui aici? întrebă el. 

— A, folosesc numele meu real. E prea complicat acum să 
mă deghizez. 

Recepţionerul le dădu cheile, iar Reacher şi-o puse în 
buzunar. 

— Hai să ne-apucăm de treabă, zise el. 

Merseră mai întâi în camera lui Neagley, care era de fapt 
un mic apartament cu un dormitor. Camera de zi era 
impunătoare şi fusese decorată în auriu şi albastru. Ar fi 
putut fi una dintre camerele Palatului Buckingham, atât de 
bine arăta. Pe un birou de la fereastră, erau puse cele două 
laptopuri ale lui Neagley şi cinci foi de hârtie tipărite. 
Nume, adrese, numere de telefon. Vechea echipă, minus cei 
doi morţi şi cei doi prezenţi. 

Reacher zise: 

— Mai povesteşte-mi despre Stan Lowrey. 

— Nu e mare lucru de zis. S-a mutat în Montana şi l-a lovit 
un camion. 

— Ce căuta în Montana? 

— Creştea oi. Făcea unt. Aveau mult teren. Nu prea e 
nevoie de detectivi particulari prin Montana. Prietena lui 
era de-acolo. 

Reacher dădu din cap. 

— Şi de ceilalţi de ce nu reuşim să dăm? întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse Neagley. 

— La ce lucra Franz? 

— Se pare că nu ştie nimeni. 

— Nevastă-sa nu ţi-a zis nimic? 

— Mi-a zis că soţul ei e mort, zise Neagley. 


— Va trebui s-o întrebăm. E clar că trebuie să începem cu 
ea. 

— După ce mai încercăm o dată să dăm de ceilalţi. 

Reacher luă cele cinci coli de hârtie şi îi dădu trei lui 
Neagley. Ea îşi folosi mobilul, iar el ridică receptorul 
telefonului din cameră. Avea numerele lui Dixon şi 
O'Donnell. La biroul fiecăruia dintre ei răspunseră doar 
roboții telefonici. Le auzi vocile demult uitate. Le lăsă 
acelaşi mesaj amândurora. 

— Sunt Jack Reacher, cod zece-treizeci de la Frances 
Neagley, din hotelul Beverly Wilshire din L. A. Sunaţi-o 
imediat. 

Apoi închise. 

— N-ai şi numerele lor de-acasă? 

— Sunt la secret. Omul meu din Chicago încearcă să le 
afle, dar computerele companiilor de telefonie sunt din ce 
în ce mai bine protejate. 

— Sigur au mobile. Pot să-şi verifice mesajele de la birou 
de pe mobil, de la distanţă, nu? 

— Cu uşurinţă. 

— Swan sigur are secretară. E director adjunct. 

— Nu-mi spune decât că momentan lipseşte din birou. 

— Lasă-mă să încerc şi eu. 

Luă numărul lui Swan şi formă, auzi telefonul sunând în 
gol. 

— Nu răspunde nimeni, zise el. 

— Acum un minut a răspuns cineva. E linia lui directă. 

Încercă din nou. Acelaşi rezultat. 

— Ciudat, spuse el. Unde dracu' o fi? 

Verifică hârtia. Nu scria nimic în dreptul adresei. 

— Unde are sediul? 

— Nu ştiu. 

— Cum se cheamă firma? 

— Sisteme de Apărare din Noua Generaţie. Aşa mi-au zis 
când au răspuns la telefon. 


— Ce nume mai e şi ăsta? Adică te ucid cu blândeţe, sau 
cum? 

Sună la informaţii. Nu exista nici o firmă cu acest nume în 
întreaga Americă. Închise. 

— E posibil ca şi numerele de telefon ale companiilor să fie 
la secret? 

— Dacă lucrează în domeniul apărării, mai mult ca sigur, 
zise Neagley. 

— Trebuie să-i găsim. Sigur au un birou pe undeva, ca să- 
şi primească cecurile de la Unchiul Sam. 

Neagley îşi sună omul din Chicago şi-l puse să găsească 
adresa fizică a companiei Sisteme de Apărare din Noua 
Generaţie. 

— Zi-i să găsească şi numerele de mobil ale celorlalţi, 
strigă Reacher. 

Neagley închisese însă. 

— Se ocupă de asta de trei zile. Acum nu putem decât să 
aşteptăm. 

După doar douăzeci de minute, unul dintre laptopurile lui 
Neagley anunţă venirea unui e-mail. Conţinea adresa 
companiei Sisteme de Apărare din Noua Generaţie, graţie 
computerelor de la UPS. Sau mai bine zis, cele două adrese. 
Una în Colorado şi alta în Los Angeles, în zona de est. 

Neagley deschise o hartă şi verifică adresa din estul Los 
Angeles-ului. Era dincolo de stadionul Dodger, undeva pe 
un teren viran între sudul Pasadenei şi estul propriu-zis al 
L. A.-ului. 

— E departe, zise ea. E oră de vârf. Doamna Franz stă mai 
aproape. 

— Unde e? 

— Santa Monica. 

— Franz locuia în Santa Monica? 

— Nu chiar la ocean. Dar pun pariu că tot frumos e. 

Chiar era frumos. Mult mai frumos decât îşi închipuiau. 
Era o vilişoară pe o străduţă, undeva între şoseaua 10 şi 
aeroportul din Santa Monica. La prima vedere nu era cine 


ştie ce locaţie. Dar casa era chiar frumoasă. Neagley trecu 
de două ori pe lângă ea, în căutarea unui loc de parcare. 
Avea o structură simetrică. Două ferestre mari încadrau uşa 
de la intrare. Două balansoare pe terasă. Câteva pietre 
decorative. Câteva lucruri făcute manual. Câteva plăci de 
ceramică spaniolă. Dar se potriveau. Şi zugrăveala era 
perfectă. Ferestrele străluceau. Curtea era curată. Gazonul 
proaspăt tuns. Reacher simţi că recunoaşte tenacitatea şi 
personalitatea meticuloasă a prietenului său în această 
căsuţă. Parcară şi merseră pe jos până la uşa lui Franz. 
Aproape se înserase, dar încă era cald. Reacher simţi 
mirosul oceanului. Întrebă: 

— Câte văduve am vizitat la viaţa noastră? 

— Prea multe, răspunse Neagley. 

— Cum o cheamă? 

— Angela, spuse Neagley. Pe puşti îl cheamă Charlie. 

— Bine. 

Neagley găsi butonul soneriei şi apăsă uşor, ca şi cum 
circuitul electric ar fi simţit diferenţa. Reacher aşteptă. 
După vreun minut şi jumătate, uşa se deschise. Părea că se 
deschisese singură. Apoi Reacher se uită în jos şi văzu un 
băieţel atârnat de clanţă. Arcul clanţei îl obliga să stea pe 
vârfuri. 

— Tu trebuie să fii Charlie, zise Reacher. 

— Aşa e, spuse băiatul. 

— Am fost prieten cu tăticul tău. 

— Tăticul meu a murit. 

— Ştiu şi îmi pare tare rău. Tu ai voie să deschizi uşa 
singur? 

— Da, răspunse băiatul, am voie. 

Semăna leit cu Calvin Franz. Asemănarea era de-a dreptul 
înspăimântătoare. Avea aceleaşi trăsături, aceeaşi formă a 
corpului: picioare scurte, braţe lungi. Până şi ochii erau leiţi 
cu ai lui Franz: întunecaţi, calmi, liniştitori. 

Neagley întrebă: 

— Charlie, mămica ta e acasă? 


Băiatul făcu semn că da. 

— E în spate, zise el. 

Dădu drumul clanţei şi le făcu loc să intre. O sufragerie 
mică, o bucătărioară în spate. Totul era alb sau galben-pal. 
Flori în vaze. Ferestrele erau apărate de obloane albe de 
lemn. Reacher închise uşa şi zgomotul străzii dispăru. 
Liniştea cuprinse întreaga casă. 

O femeie apăru din bucătărie. Părea ceva mai tânără decât 
Neagley. Era înaltă şi slabă, cu părul de un blond aproape 
alb, ca acela al suedezelor. Era machiată şi pieptănată. 
Părea să se stăpânească perfect, dar Reacher îi putea citi 
mirarea în ochi, ca o mască a fricii purtată pe sub piele. 

O vreme păstrară o linişte stânjenitoare. Apoi Neagley 
făcu primul pas. 

— Angela? Eu sunt Frances Neagley. Am vorbit la telefon. 

Angela zâmbi automat şi întinse mâna. Neagley i-o strânse 
scurt. Reacher vorbi şi el. 

— Eu sunt Jack Reacher. Îmi pare sincer rău pentru 
pierderea pe care aţi suferit-o. 

Îi strânse şi el mâna rece şi fragilă. 

— Cred că aţi spus cuvintele astea destul de des, zise ea. 

— Da, mă tem că da, recunoscu Reacher. 

— Eşti pe lista lui Calvin. Ai fost în Poliţia Militară, ca şi el. 

— Nu ca şi el. N-am fost la fel de bun ca el. Îl admiram din 
toată inima. 

— Mi-a povestit despre voi toţi. De multe ori. Câteodată 
mă simţeam ca o a doua soţie. Ca şi cum el ar fi fost însurat 
mai întâi cu voi toţi şi abia apoi cu mine. 

— Armata ne-a fost ca un fel de familie. Celor mai norocoşi 
dintre noi. Cred însă că el a avut şi mai mult noroc după 
armată. 

Angela zâmbi. 

— Poate. Dar se pare că l-a cam părăsit norocul, nu? 

— Putem să te ajutăm cu ceva? întrebă Reacher. 

Charlie îi privea cu atenţie, în acelaşi fel ca şi Franz, 
aproape printre pleoape, foarte atent. Angela îi întrebă: 


— De ce aţi venit aici? 

— Ca să ne prezentăm condoleanţele. 

— Dar nu mă cunoşteaţi. Am apărut în viaţa lui mult mai 
târziu. 

Angela se duse spre bucătărie. Apoi se răzgândi şi se 
aşeză. Îşi puse mâinile pe braţele fotoliului. Reacher o văzu 
mişcându-şi degetele uşor, ca o părere. 

— Sunt aici, spuse el, pentru că şi Calvin ar fi venit, dacă 
eram eu în locul lui. 

— Chiar crezi asta? 

— Sunt convins. 

— Dar renunţase la tot ce ţinea de armată. Nu pentru că 
am insistat eu, însă îşi dorea să fie tată. S-a lăsat de tot, nu 
se mai ocupa decât de chestiile uşoare, sigure. 

— Nu prea cred. La ce lucra? 

— Scuzaţi-mă, ar fi trebuit să vă invit să luaţi loc, zise 
Angela. 

Nu era nici o canapea în cameră. Nu ar fi avut loc. Erau 
doar două fotolii, unul de fiecare parte a unui mic şemineu 
şi un balansoar mic de lemn pentru Charlie, în partea 
stângă a coşului. Balansoarul era inscripţionat cu numele 
lui, frumos caligrafiat. Fusese probabil un cadou din partea 
tatălui pentru fiul său. Reacher se aşeză în fotoliul din faţa 
Angelei, iar Neagley se sprijini de braţul fotoliului. 

Charlie păşi peste picioarele lui Reacher şi se aşeză pe 
scăunelul lui. 

— La ce lucra Calvin? întrebă din nou Reacher. 

Angela Franz spuse: 

— Charlie, hai, du-te la joacă. 

Charlie răspunse: 

— Mamă, vreau să stau aici. 

Reacher insistă: 

— Angela, la ce lucra Calvin? 

— De când s-a născut Charlie, nu s-a mai ocupat decât de 
activităţi de verificare a trecutului diverselor persoane. Asta 


e o afacere profitabilă pe aici. Nimeni nu vrea să angajeze 
un hoţ sau un drogat. 

— Unde lucra? 

— Avea un birou în Culver City. Cred că va trebui să-i aduc 
lucrurile acasă. 

Neagley întrebă: 

— Ne permiţi să îl cercetăm şi noi înainte de a-i strânge 
lucrurile? 

— A fost deja cercetat de poliţiştii locali. 

— Ar trebui să mai aruncăm şi noi o privire. 

— De ce? 

— Pentru că probabil se ocupa de ceva mai serios decât 
verificarea trecutului unor indivizi. 

— Drogaţii ucid, nu-i aşa? Uneori şi hoţii comit crime, 
spuse Angela. 

Reacher se uită la Charlie şi parcă-l văzu pe Franz 
întorcându-i privirea. 

— Dar nu cred că asta s-a întâmplat şi de această dată. 

— Bine, n-aveţi decât să-l cercetaţi. 

Angela se ridică şi intră în bucătărie. Se întoarse cu două 
chei prinse pe un inel şi i le înmână lui Neagley. 

— Aş vrea să mi le înapoiaţi. Ăsta e rândul lui de chei. 

Reacher întrebă: 

— Ţinea acasă ceva legat de muncă? Dosare, orice? 

— Aici? A renunţat şi la maiouri ca să desfiinţăm sertarele. 

— Ce s-a întâmplat ultima oară când l-aţi văzut? 

— A plecat dimineaţa, ca de obicei. 

— Vorbea vreodată cu tine despre munca lui? 

Angela întrebă: 

— Charlie, vrei un suc? 

— Nu, mami, răspunse băiatul. 

Reacher repetă: 

— Calvin îţi povestea ceva despre munca lui? 

— Nu prea multe. Uneori studiourile îl rugau să verifice 
trecutul câte unui actor şi-atunci îmi mai spunea şi mie câte 
o bârfa. 


— Pe vremea când l-am cunoscut era un tip foarte direct. 
Spunea exact ce gândea. Aşa că sper să nu te superi dacă 
am să fiu şi eu direct. 

— Te rog. 

— Cred că e ceva ce nu ne spui. 

Angela se aşeză din nou. 

— Ai impresia că vă ascund ceva? 

— Te-am întrebat la ce lucra Calvin şi ne-ai invitat să luăm 
loc. Te-am mai întrebat o dată şi l-ai trimis pe Charlie la 
joacă. Nu ca să nu asiste el la discuţie, ci ca să câştigi puţin 
timp, să te hotărăşti că nu ai un răspuns la întrebarea mea. 

Angela îl privi drept în ochi. 

— Şi ce-ai să-mi faci acum? Ai să-mi rupi o mână? Calvin 
mi-a spus că te-a văzut rupând mâna unuia la un 
interogatoriu. Sau o fi fost O'Donnell? 

— Probabil că eu eram. O'Donnell le rupea de obicei 
picioarele. 

— Pe cuvânt că habar n-am la ce lucra Calvin. 

Reacher o privi în ochii ei mari şi uimiţi. Ascundea ceva, 
dar nu era neapărat ceva legat de Calvin Franz. 

— Bine, spuse el. Îmi cer scuze. 

Reacher şi Neagley plecară după încă două-trei fraze de 
condoleanţe, gata să se îndrepte spre biroul lui Franz din 
Culver City. 

Thomas Brant îi privi îndepărtându-se. Era la douăzeci de 
metri de automobilul său Crown Victoria, parcat cam la 
patruzeci de metri de casa lui Franz. locmai ieşise dintr-o 
cârciumioară cu o cafea în mână. Îşi încetini ritmul paşilor 
şi, folosind o singură mână, îşi sună şeful, pe Curtis Mauney. 

În acelaşi moment, un bărbat îmbrăcat într-un costum 
albastru-închis se îndrepta spre Chryslerul său albastru- 
închis din parcarea de la Beverly Wilshire. Era mai sărac cu 
cincizeci de dolari, exact suma pe care o acceptase ca mită 
recepţionerul, dar de banii ăştia aflase nişte informaţii noi. 
Îşi sună şi el şeful pe mobil şi spuse: 


— Cei de la hotel mi-au spus că numele celui înalt e 
Thomas Shannon, dar nu era nici un Shannon pe lista 
noastră. 

Şeful îi răspunse: 

— Cred că putem presupune fără să greşim prea mult că 
Thomas Shannon e un nume fals. Ţine-te după ei. 

Reacher aşteptă până cotiră şi ieşiră de pe strada lui 
Franz, apoi spuse: 

— Ai văzut o Crown Victoria aurie? 

— Da, era parcată acolo, răspunse Neagley. La patruzeci 
de metri de casă spre vest, pe trotuarul celălalt. Model 
2002. 

— Cred că am văzut aceeaşi maşină şi în faţă la Denny, 
unde am mâncat noi. 

— Eşti sigur? Crown Vic-urile astea sunt destul de multe 
pe străzi, răspunse Neagley. Şi nici nu era nimeni în ea. 

— În faţă la Denny nu era goală. Era un tip la volan. 

— Dacă era aceeaşi maşină. Vrei să ne întoarcem? 

Reacher tăcu o secundă. 

— Nu, probabil mi s-a părut. 

Autostrada 10 era aglomerată pe sensul spre est. Niciunul 
dintre ei nu cunoştea L. A.-ul destul de bine ca să se 
aventureze pe străduţe, aşa că primii opt kilometri spre 
Culver City îi parcurseră mai încet decât dacă ar fi mers pe 
jos. Firma lui Franz era la parterul unei clădiri de birouri, la 
intersecţia dintre bulevardul Venice şi La Cienega. Uşa de 
sticlă şi fereastra sediului fuseseră vopsite pe dinăuntru cu 
auriu şi bordate cu o dungă neagră. Pe uşă scria cu aceleaşi 
culori Biroul de Investigaţii Discrete Calvin Franz şi un 
număr de telefon. 

— Trist, spuse Reacher. De la „maşinăria verde” să ajungi 
la asta? 

— A fost alegerea lui. Asta îşi dorea acum, spuse Neagley. 

— Dar presupun că biroul tău din Chicago nu arată la fel. 

— Nu, n-arată la fel. 


Neagley scoase cheile din buzunar şi descuie uşa. Dar nu 
intră. 

Pentru că tot biroul fusese întors cu fundul în sus. 
Computerele, telefoanele, toate celelalte echipamente 
dispăruseră de mult. Masa de lucru şi fişetele fuseseră 
distruse cu un ciocan, în căutarea vreunei ascunzători. 
Scaunul fusese făcut bucăţi, pereţii sparţi, cablurile tăiate. 
Tavanul mai avea puţin şi se prăbuşea. Parchetul fusese 
smuls de pe podea şi-n locul lui rămăsese o gaură de vreo 
jumătate de metru. 

Reacher spuse: 

— Cred că poliţia comunitară din L. A. N-ar fi fost atât de 
meticuloasă. 

— Nici o şansă să fie mâna lor. Pe-aici au trecut băieţii cei 
răi, veniţi să-şi termine treaba cu câteva zile înainte. Să 
recupereze informaţiile pe care le descoperise Franz 
despre ei. 

Reacher ieşi pe trotuar şi se uită la literele elegante şi 
aurii: Biroul de Investigaţii Discrete Calvin Franz. Încercă 
să-şi şteargă din minte numele vechiului său prieten şi să-l 
înlocuiască în gând cu cel al lui David O'Donnell. Sanchez & 
Orozco. Karla Dixon. 

— Tare mi-aş dori să răspundă dracului la telefon oamenii 
ăştia. 

— Nu cred că povestea asta are de-a face cu grupul 
nostru, zise Neagley. N-are cum. Au trecut deja 
şaptesprezece zile şi n-a venit nimeni după mine până 
acum. 

— Nici după mine, zise Reacher. Dar dacă Franz avea 
necazuri pe cine ar fi sunat? Pe tine nu, pentru că tu acum 
ai ajuns prea sus şi eşti prea ocupată. Şi nici pe mine, 
pentru că nimeni în afară de tine n-a fost în stare să mă 
găsească. Dar să presupunem că de toţi ceilalţi ar fi putut 
da. Să presupunem că au dat toţi fuga să-l ajute? Dacă şi lor 
le-au făcut felul? 


— Dar ce anume poate să le vină de hac la şase dintre ai 
noştri? 

— Nici nu vreau să mă gândesc, zise Reacher şi apoi tăcu. 
Pe vremuri, oamenii lui s-ar fi putut lua în piept cu oricine. 

Neagley zise: 

— N-are sens să mai stăm aici. Pierdem vremea. Putem 
presupune că au găsit ce căutau. 

Însă Reacher fu de altă părere. 

— Ba eu zic că putem presupune că n-au găsit. În mod 
normal, când găseşti ceea ce cauţi, te opreşti din căutări. 
Dar ăştia nu par să se fi oprit. 

— Atunci, unde poate fi ceea ce căutau ei? 

— Nu ştiu. Ce ar putea fi? 

— O dischetă. Un CD, ceva de genul ăsta. Nu l-a dus acasă. 
Cred că nu ducea acasă chestii de la serviciu. 

Gândeşte ca ei. Fii ca ei. Reacher se sprijini cu spatele de 
uşa lui Franz, ca şi cum abia ar fi ieşit din birou. Îşi făcu 
palma căuş şi se uită la ea. Nu folosise niciodată o dischetă, 
nici nu scrisese vreodată un CD. Dar ştia ce este un CD. 

Neagley spuse: 

— Poate e în maşină. În schimbătorul automat de CD-uri 
pentru maşină. Ştii tu, poate o fi al patrulea CD, după ăla cu 
John Coltrane. 

— Ba după cel cu Miles Davis, zise Reacher. Nu-l asculta 
pe Coltrane decât dacă era pe un album cu Miles Davis. Dar 
cei care au fost atât de meticuloşi cu biroul sigur au 
verificat şi maşina. 

— Atunci unde să fie? Într-o cutie de valori, în vreun seif? 
— Nu văd nici o bancă prin zonă. Şi nu cred că s-ar fi dus 
prea departe. Nu cu traficul ăsta. Şi în nici un caz dacă ar fi 

fost vreo situaţie de urgenţă. 

— Sunt două chei pe inel, spuse Neagley. Deşi e posibil ca 
asta mai mică să fi fost de la biroul lui. 

Reacher îşi privi din nou palma goală. 

— Este un fişier de computer, zise el. Trebuie să fie. Pentru 
că au ştiut unde să-l caute. Probabil că mai întâi i-au luat 


computerul, zise el. Este posibil să fi găsit ceva ce i-a făcut 
să-şi dea seama că el avea copii după fişiere. E ceva 
obişnuit să păstrezi copii, nu? Dar poate că de-asta i-au rupt 
picioarele. Franz nu a vrut să le spună unde sunt copiile. 

— Deci unde sunt? 

— În nici un caz sub vreo piatră. Eu aş căuta ceva mult mai 
bine organizat. Poate undeva într-un loc păzit. Fiindcă asta 
e o chestie care se face cu regularitate. Nu-i aşa? Nu asta 
fac oamenii la computer? Copii de rezervă ale fişierelor, în 
fiecare seară? Deci ar fi trebuit să fie o chestie de rutină. În 
fiecare seară, ar fi avut nevoie de ceva sigur şi accesibil în 
permanenţă. 

— Eu îmi trimit pe e-mail anumite chestii de care am 
nevoie, spuse Neagley. 

— Crezi că asta a făcut şi Franz? 

— Nici vorbă. Băieţii răi s-ar fi ocupat să-i spargă parola 
de e-mail în loc să-i distrugă biroul. 

— Deci, ce-a făcut? 

Reacher se întoarse şi privi magazinele din jur. O 
curăţătorie, un salon de manichiură, o farmacie. Şi o poştă. 

— Nu cred că-şi trimitea e-mailuri, zise el. Cred că-şi 
trimitea scrisori obişnuite. Asta făcea. Făcea copii după 
dosare şi în fiecare seară le punea într-un plic, apoi şi le 
trimitea lui însuşi. La căsuţa poştală, pentru că de-acolo îşi 
lua poşta. N-are fantă pentru scrisori în uşă. Cum lăsa plicul 
din mâini, era în siguranţă, în sistem. Probabil că folosea 
trei sau patru discuri. Nu e uşor să spargi o cutie poştală. 
Birocraţia de la Poşta Americană e aproape la fel de sigură 
ca o bancă elveţiană. 

— Cheia mică. Nu e de la birou. Nu e de lao cutie de 
valori. 

Reacher aprobă. 

— E cheia de la cutia lui poştală. 

CAPITOLUL PATRU. 

Dar birocraţia de la Poşta Americană avea două tăişuri. 
Ora era destul de înaintată. Curăţătoria era încă deschisă. 


Salonul de manichiură era deschis. Farmacia era deschisă. 
Dar poşta era închisă. 

— Venim mâine, spuse Neagley. Şi-aşa o să fim pe drumuri 
toată ziua. Trebuie să mergem şi la Swan. Asta dacă nu vrei 
să ne despărţim. 

— E nevoie de amândoi aici, zise Reacher. Dar poate mai 
apare vreunul din vechea echipă şi ne mai preia din sarcini. 

— Ar fi bine să vină. Şi nu pentru că sunt eu leneşă. 

Într-o doară, îşi scoase mobilul şi verifică încă o dată 
ecranul. Nu primise nici un mesaj. 

Nici la recepţia hotelului nu îi aştepta nici un mesaj. Nici 
pe laptop nu primise vreun e-mail. Neagley amestecă toate 
cele cinci pagini cu date de contact ca pe un pachet de cărţi 
de joc şi le împărţi. Lui Reacher îi dădu paginile cu datele 
lui Tony Swan şi Karla Dixon. Acesta luă telefonul fix şi sună 
mai întâi la Swan. Lăsă să sune de treizeci, patruzeci de ori 
şi abia apoi închise. Nu-i răspunsese nimeni. Apoi încercă la 
numărul din New York al lui Dixon. Sună de şase ori şi apoi 
intră robotul. Lăsă acelaşi mesaj pe care îl lăsase şi mai 
devreme şi adăugă: 

— Te rog, Karla. Trebuie neapărat să luăm legătura cu 
tine. 

Apoi închise. Neagley îşi închidea şi ea mobilul. 

— Nu e bine deloc, zise ea. 

— Poate că sunt toţi plecaţi în concediu. 

— 'Toţi deodată? 

— Poate-s toţi la închisoare. Eram destul de neastâmpăraţi 
pe vremuri. 

— Acolo am verificat de la bun început. Nu-s la închisoare. 

— Poate-s plecaţi în interes de afaceri? întrebă Reacher. E 
vreun motiv pentru care ar avea de ce să nu poată fi 
contactaţi câteva zile la rând? 

— Presupun că O'Donnell ar putea fi undeva în afara ţării 
sau peste ocean. Se ocupă cu destul de multe lucruri. 
Chestiile care ţin de mariaj te pot duce oriunde. Poate se 


ocupă de vreo răpire de copii sau de ceva procese de 
custodie. Ar putea exista o mulţime de motive. 

— Dar? 

— Ar trebui să mă conving mai întâi pe mine că-s reale şi 
nu prea îmi vine să cred. 

— Şi Karla? 

— Ea ar putea fi pe undeva prin Cayman, investigând 
probabil conturile vreunuia. Dar banii în sine n-au cum să 
fie în Cayman. lar Sanchez şi Orozco n-ar avea de ce să 
părăsească Las Vegas-ul. Nu pe motive profesionale. 

Reacher se uită pe fereastră. Se întuneca. Zise: 

— Franz nu se ducea la birou în dimineaţa în care a 
dispărut. Angela avea rândul lui de chei. Se ducea în altă 
parte. 

Neagley nu răspunse. 

— lar proprietarul speluncii unde-şi avea biroul sigur i-a 
văzut pe băieţii râi. Broasca de la uşa biroului lui Franz nu 
era spartă, deci au obţinut o cheie de la proprietar. Aşa că 
mâine trebuie să dăm de el, pe lângă toate celelalte. 

— Franz ar fi trebuit să mă sune, zise Neagley. Aş fi lăsat 
baltă tot, să-l ajut. 

Luară cina la restaurantul de la parter, la care o sticlă de 
apă plată norvegiană costa opt dolari. Apoi îşi spuseră 
noapte bună şi fiecare se duse în camera lui. A lui Reacher 
era un cub colorat, două etaje mai jos de apartamentul lui 
Neagley. Se dezbrăcă, făcu un duş şi îşi puse hainele frumos 
împăturite la presat, sub saltea. Se aşeză pe pat şi rămase 
cu ochii în tavan. Preţ de câteva minute, se gândi la Calvin 
Franz. Îi veneau în minte frânturi de amintiri, dar în toate 
Franz se mişca, vorbea, râdea, era plin de avânt şi energie. 
Apoi Karla Dixon se alătură paradei amintirilor, mititică, 
întunecată, sardonică, foarte drăguță, râzând împreună cu 
Franz. Şi-l aminti şi pe Dave O'Donnell, înalt, blond, chipeş, 
ca un agent de bursă înarmat cu un briceag. Apoi Jorge 
Sanchez, om de bază, cu ochii mijiţi şi o urmă de zâmbet ce- 
i dezvelea un dinte de aur. Şi Tony Swan, şi Manuel Orozco. 


Chiar şi Stan Lowrey, bătând darabana pe masă, într-un 
ritm numai de el ştiut. 

Apoi Reacher alungă toate amintirile, închise ochii şi 
adormi. La zece şi treizeci de minute seara, după o zi foarte 
lungă. 

Zece şi treizeci de minute, în Los Angeles, însemna unu şi 
jumătate a doua zi dimineaţa, în New York, şi ultima cursă 
British Airways dinspre Londra, care tocmai ateriza, cu 
întârziere, pe aeroportul JFK. 

Pasagerii traversară giganticul Terminal 4 - Sosiri. Al 
treilea aşezat la coada vizitatorilor era un pasager de la 
clasa întâi ce moţăise pe locul 2K aproape toată durata 
călătoriei. Era de înălţime medie, avea o greutate medie şi 
purta un costum scump. Radia un soi de politeţe şi 
comunicativitate, tipice pentru cei conştienţi de faptul că-s 
foarte norocoşi să fi fost bogaţi întreaga lor viaţă. Avea spre 
patruzeci de ani. Părul îi era negru la culoare şi foarte des, 
strălucitor şi frumos tuns. Judecând după tenul său aproape 
măsliniu şi trăsăturile obişnuite ai fi zis că e ori indian, ori 
iranian, sirian, algerian, poate chiar evreu sau italian. 
Paşaportul său britanic trecu fără probleme de verificarea 
agentului de la vamă, ca şi degetele îngrijite ale 
deţinătorului lor prin aparatul de citire a amprentelor. La 
şaptesprezece minute după ce îşi scosese centura de 
siguranţă, individul se pierdea în strălucitoarea noapte 
newyorkeză. 

A doua zi dimineaţă, Neagley şi Reacher îşi parcară 
Mustangul în faţa biroului devastat al lui Franz şi o luară pe 
jos pe lângă curăţătorie, salonul de manichiură şi farmacie. 
Poşta se deschisese deja de treizeci de minute şi, oricât de 
aglomerată ar fi fost la prima oră, acum era pustie. 

— Nu putem să facem chestia asta dacă nu e nimeni 
înăuntru, zise Reacher. 

— Atunci hai să-l găsim pe proprietarul clădirii, răspunse 
Neagley. 


Întrebară la farmacie. Un bătrân din spatele tejghelei le 
spuse că patronul curăţătoriei era proprietarul clădirii. 
Reacher şi Neagley se strecurară la curăţătorie şi îl găsiră 
imediat pe tip. Reacher trecu direct la subiect. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Calvin Franz? 

— Acum trei sau patru săptămâni, cred. 

— Chiar înainte să vină nişte tipi care ţi-au cerut cheia de 
la biroul lui. 

Proprietarul ridică din umeri. 

— Nu-mi amintesc de nici un tip. 

— Ţi-au făcut praf clădirea, zise Reacher. Oricât te-ar fi 
plătit pentru cheia aia, n-o să-ţi acoperi pagubele. 

— Asta e problema mea. E clădirea mea, fac ce vreau. 

— Da? Şi dacă în loc de clădire te-ai trezi cu o grămadă de 
moloz fumegândă? Dacă mă întorc în seara asta şi îi dau 
foc? 

— Te bagă ăştia la puşcărie. 

— Nu cred. Unul cu o memorie atât slabă ca tine n-ar avea 
nimic de declarat la poliţie. 

Proprietarul îşi plecă uşor capul. 

— Erau doi bărbaţi albi. Îmbrăcaţi în costume închise la 
culoare. Aveau o maşină nouă. N-aveau semne particulare. 
Dar nu erau poliţai. Erau prea curaţi şi prea bogaţi ca să fie 
poliţai. 

Se întoarseră la poştă. Era un spaţiu mic şi prăfuit, nu 
foarte aglomerat. Era un singur funcţionar şi doar câteva 
persoane la rând. Neagley îi dădu lui Reacher cheile lui 
Franz şi se aşeză la coadă. Reacher se duse la o masă mai 
retrasă, luă un pix şi se prefăcu a completa un formular. 
Aruncă o privire spre rândul de cutii poştale dispuse pe un 
întreg perete. Şase rânduri de cutii mici, sub ele patru 
rânduri de cutii medii şi trei rânduri de cutii mari. În total 
trei sute treizeci de cutii. Care era a lui Franz? 

Cu siguranţă, una dintre cele mari. Franz primea cu 
siguranţă o mulţime de plicuri în interes de afaceri. Dar 
care dintre cutiile mari? Erau cincizeci şi patru. 


N-avea cum să-şi dea seama doar din ochi. 

O auzi pe Neagley spunând: 

— Bună dimineaţa. 

Aruncă o privire scurtă spre stânga şi o văzu sprijinită de 
tejghea, aplecată înainte, solicitând atenţia funcţionarului. 
Acesta îşi ridică ochii spre ea. Reacher lăsă pixul şi scoase 
cheia lui Franz din buzunar. Încercă să deschidă prima 
cutie. Nu reuşi. 

Scoase cheia din broască şi o încercă pe cea de dedesubt. 
Nu se descuie. Încă un rând mai jos. Nimic. 

Neagley punea nişte întrebări complicate despre poşta 
„par avion”. Se mută spre dreapta, sări un rând. Încercase 
patru cutii, mai avea cincizeci. Pierduse deja douăsprezece 
secunde, dar şansele lui erau acum de doi la sută. Încercă 
încă o cutie de pe rândul de mai jos. Eşec. Se lăsă pe vine, 
să ajungă la ultimul rând de cutii. Eşec. 

Mai la dreapta. Începu următoarea coloană de jos în sus. 
Ghinion. Ghinion. Ghinion. Încercase nouă cutii, trecuseră 
douăzeci şi cinci de secunde. 

Neagley încă vorbea. Apoi Reacher îşi dădu seama că avea 
în stânga o femeie. Aceasta îşi deschise cutia şi din ea 
căzură o mulţime de prospecte şi reclame mototolite. 
Mişcă-te, o imploră Reacher în gând. Du-le la gunoi. Femeia 
se dădu la o parte. Reacher păşi spre dreapta. Cheia nu se 
potrivi nici la cutia cea mai de sus, nici la mijloc, nici la cea 
mai de jos. Verificase douăsprezece. Şansele erau acum de 
unu la patruzeci şi doi. Cheia nu se potrivi la niciuna dintre 
cutiile din al cincilea rând. Nici din al şaselea. O treime 
fuseseră deja verificate. Creşteau şansele. Încă o auzea pe 
Neagley vorbind. Oamenii probabil începeau să-şi piardă 
răbdarea şi să privească în jur. 

Începu să verifice cutiile de pe rândul şapte, de la prima 
de sus. Nu mergea. O încercă pe cea din mijloc. 
Funcţionarul explica, Neagley se prefăcea că nu înţelege. 
Reacher se mută mai spre dreapta. Cheia nu se potrivi nici 
în cutia de sus. În încăpere se făcu linişte. Reacher se simţi 


privit, îşi lăsă mâna mai jos şi încercă discret cutia din 
mijloc. Sunetul metalic răsună puternic. Eşec. 

Reacher se ghemui din nou şi încercă să descuie cutia cea 
mai de jos. Uşa se deschise. Trase de ea. Cutia era plină. 
Plicuri mari, maronii, scrisori, cataloage, reviste. 

Reacher o auzi pe Neagley spunând: 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru ajutor. 

Îi auzi paşii pe gresie. Strânse toate plicurile într-o 
grămadă şi o propti bine sub braţ. Încuie cutia şi se 
îndepărtă de lângă ea, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc 
lucru din lume. 

Neagley îl aştepta în maşină, puţin mai jos pe stradă. 

Bărbatul îmbrăcat în costum albastru-închis îi privi 
îndepărtându-se. 

Neagley conectă primul stick de memorie într-unul din 
porturile laterale ale laptopului ei. Nu se întâmplă nimic 
preţ de o secundă, dar apoi apăru pe ecran o iconiţă 
argintie. Purta inscripţia „fără nume”. Neagley dădu două 
clicuri pe iconiţă şi aceasta se transformă într-o fereastră 
cât tot ecranul care cerea parola. 

— La naiba, zise ea. Cred că trebuie să găsim parola din 
trei încercări. Ai vreo idee? 

Reacher mai spărsese parole de computer pe vremuri. Ca 
de obicei, tehnica era să te gândeşti mai întâi la persoana a 
cărei parolă vrei s-o spargi. Franz era un tip relaxat, un bun 
vorbitor, era entuziast, afectuos şi loial. Reacher spuse: 

— Angela, Charlie, Miles Davies, Dodgers, Koufax, Panama, 
Pfeiffer, Brooklyn, Heidi sau Jennifer. 

Neagley le notă pe toate într-un carneţel cu spirală. 

— De unde până unde Panama? întrebă ea. 

— A fost trimis în misiune acolo la sfârşitul lui 1989. Cred 
că a fost misiunea în care s-a simţit împlinit din punct de 
vedere profesional. Parolele se bazează pe chestii profunde. 

— Pfeiffer de la Michelle Pfeiffer? 

— E actriţa lui preferată. Miles Davies e cântăreţul lui 
preferat, Dodgers e echipa lui preferată şi Sandy Koufax 


era jucătorul lui favorit. 

— Brooklyn? 

— Acolo s-a născut. S-au mutat în Vest când era mic. 

— Heidi? 

— Prima lui prietenă adevărată. Era grozavă la pat. 

— Are doar cinci litere. Cele mai multe programe cer o 
parolă formată din cel puţin şase litere. Şi acum era mult 
prea ataşat de Angela. E valabil şi pentru Michelle Pfeiffer. 
Cine era Jennifer? 

— Jennifer e numele câinelui pe care l-a avut în copilărie, 
răspunse Reacher. 

— Asta ar fi o posibilitate. Dar nu avem decât trei 
încercări. 

— Avem douăsprezece încercări. Sunt patru plicuri cu 
patru stick-uri de memorie. Ne permitem să le distrugem 
pe primele trei. Oricum sunt informaţii vechi. 

Neagley conectă cel mai vechi stick la laptop şi aşteptă să 
apară iconiţa. O accesă şi puse cursorul în câmpul pentru 
parolă. 

— Avem vreo ordine de priorităţi? 

— Încearcă mai întâi numele persoanelor. 

— Bine. O să începem cu muzica. 

Scrise MilesDavies şi apăsă pe enter. După o pauză scurtă, 
ecranul reapăru cu mesajul: Prima dumneavoastră 
încercare a fost incorectă. 

— Asta a căzut. Să trecem la sport. 

Încercă Dodgers. Incorect. 

— Am ratat două. 

Scrise Koufax. 

Hard-ul laptopului cârâi şi apoi ecranul se înnegri complet. 

— Ce se întâmplă? întrebă Reacher. 

— Şterge datele, zise ea. Trei încercări s-au dus. 

Scoase primul stick şi îl conecta pe al doilea. Scrise 
Jennifer. Incorect. Încercă Panama. Incorect. 

Încercă Brooklyn. Ecranul se întunecă şi hard-ul începu să 
cârâie. 


— Nu e nici locul său de baştină. 0 la 6, Reacher, zise ea şi 
conectă al treilea stick. Mai ai vreo idee? 

— E rândul tău. Eu se pare că mi-am pierdut talentul. 
Probabil e ceva care să-i poarte noroc, ceva care i-ar încălzi 
inima. 

— Poate fi: „Nu te pui cu detectivii speciali”? 

— Ar fi o parolă prea lungă, zise Reacher. „Nu te pui” - 
şapte litere. 

Neagley încercă „nutepui”. Apăsă enter. Incorect. 

— La naiba, zise ea. 

Încercă „detectivispeciali”. Stătu cu degetul deasupra 
tastei enter. 

— Apăs sau nu? 

— Încearcă. 

Incorect. Neagley amuţi. 

Printre gândurile lui Reacher mai era Charlie. Şi scaunul 
lui cel mititel, cu litere caligrafiate. 

— Încearcă Charlie. 

Neagley ridică din umeri şi scrise Charlie. Apăsă pe enter. 
Incorecit. 

Hard diskul se trezi la viaţă şi datele se şterseră automat 
de pe stick. 

— S-au dus nouă încercări, zise Neagley. 

Conectă al patrulea stick. Ultimul. 

— Mai avem trei. 

Reacher întrebă: 

— Pe cine a iubit el înainte de Charlie? 

— Pe Angela, zise Neagley. Dar e mult prea la mintea 
cocoşului. 

— Încearcă. 

— Eşti sigur? 

— Îmi place să risc. 

Scrise Angela. Apăsă pe enter. Incorecit. 

— Ce-ar fi să încercăm Angela Franz? 

— Asta e şi mai penibilă. 

— Dar numele ei de fată? 


— Nu ştiu cum o chema înainte de căsătorie. 

— Sun-o şi întreab-o. 

Neagley îi găsi numărul şi o sună de pe mobil. Schimbă 
câteva amabilităţi şi apoi o întrebă. Reacher o văzu că face 
ochii mari, ceea ce la Neagley era echivalentul unei căderi 
la podea în urma unui şoc. Închise. 

— O chema Pfeiffer, zise ea. 

— Interesant. E rudă cu Michelle Pfeiffer? 

— N-a precizat. 

— Încearcă. Împuşca doi iepuri dintr-o lovitură. Parola 
asta i-ar fi fost de două ori dragă. 

Neagley scrise Pfeiffer. Apăsă pe enter. Incorecit. 

Camera era încinsă şi aerul devenise înăbuşitor. Parcă 
intrase la apă dintr-odată. 

— Cred c-ar trebui să facem o pauză, să mergem să-l 
căutăm pe Swan, spuse Reacher. Dacă-l găsim, poate are el 
vreo idee. Dacă nu, măcar luăm o gură de aer şi ne-apucăm 
iar de treabă. 

O luară prin Parcul MacArthur. Apoi spre nord-est pe 
autostrada Pasadena. Intrară într-un labirint de străzi 
mărginite de campusuri, zone de afaceri şi clădiri de birouri 
ale căror parcări erau înţesate de maşini. Era o aglomeraţie 
infernală, în orice direcţie ai fi privit, şiruri lungi de maşini 
se mişcau cu încetinitorul. Cerul era întunecat. Neagley 
avea o hartă simplă în torpedoul Mustangului. Reacher 
încercă să găsească drumul pe hartă, urmând liniile trasate 
cu gri-pal şi ţinând degetul mare pe locul unde ar fi trebuit 
să fie sediul companiei New Age. 

Când ajunseră acolo văzură firma săpată în granit şi o 
clădire uriaşă, în formă de cub, cu aspect prosper, placată 
cu oglinzi, plantată în mijlocul unei grădini imense pline de 
copaci rari. Poarta principală era larg deschisă şi Neagley 
opri puţin maşina, astfel încât să poată ieşi un camion din 
curte. Apoi trase Mustangul în parcarea pentru vizitatori. 
leşiră din maşină. 


Intrarea în clădire avea o treaptă înaltă şi uşi de sticlă ce 
se deschideau automat şi dădeau într-un hol în formă de 
pătrat, cu podele acoperite cu gresie şi pereţi placați cu 
aluminiu. În hol erau câteva fotolii de piele şi un birou lung 
de primire. În spatele recepţiei se afla o blondă de vreo 
treizeci de ani, îmbrăcată într-un tricou polo, brodat cu 
sigla companiei. 

— Bună ziua, cu ce vă pot fi de folos? întrebă ea. 

— Am venit la Tony Swan, zise Reacher. Suntem Jack 
Reacher şi Frances Neagley, vechi camarazi de arme. 

— Luaţi loc, vă rog. 

Femeia ridică receptorul telefonului, în timp ce Reacher şi 
Neagley se aşezară pe fotolii. După vreo patru minute, 
Reacher auzi zgomotul de tocuri pe gresie venind dinspre 
un coridor din spatele recepţiei şi în curând văzură o 
femeie. Avea în jur de patruzeci de ani, era suplă, cu părul 
castaniu tuns elegant. Era îmbrăcată într-un costum negru 
ce-i venea ca turnat şi o cămaşă albă. Le întinse mâna şi 
spuse: 

— Eu sunt Margaret Berenson. 

Neagley şi Reacher se prezentară şi îi strânseră mâna. 
Privind-o de-aproape, văzură că sub machiajul perfect 
femeia avea urmele unui vechi accident de maşină întipărite 
pe faţă. Nu purta verighetă. 

— Îl căutăm pe Tony Swan, zise Reacher. 

— Ştiu, spuse femeia. Haideţi să mergem undeva să stăm 
de vorbă. 

Unul dintre panourile de aluminiu de pe perete era de fapt 
o uşă care dădea într-o mică sală de şedinţe. Peretele de 
sticlă dădea spre parcare. Bara din faţă a Mustangului lui 
Neagley era la doar câţiva centimetri distanţă de geam. 

— Sunt directorul de personal de la New Age. Am să intru 
direct în subiect şi am să vă spun că domnul Swan nu mai 
lucrează pentru noi. 

Reacher întrebă: 

— De când? 


— De vreo trei săptămâni doar. Mi-ar fi mai uşor să stau de 
vorbă cu dumneavoastră dacă aş şti cu siguranţă că sunteţi 
într-adevăr cunoştinţe de-ale domnului Swan. 

— Nu ştiu exact cum v-am putea demonstra asta. 

Berenson zâmbi. 

— Dacă v-aş spune că folosea o piatră ca prespapier, mi-aţi 
putea spune de unde provine? 

— Din Zidul Berlinului, spuse Reacher. Era în Germania 
când a căzut Zidul Berlinului. S-a dus cu trenul până la 
Berlin să-şi ia un suvenir. Şi să ştiţi că nu e piatră, ci beton. 
E şi o urmă de graffiti pe el. 

Berenson încuviinţă. 

— Da, exact povestea asta o ştiam şi eu. 

— Deci ce s-a întâmplat? întrebă Reacher. Şi-a dat 
demisia? 

— Nu chiar, răspunse Berenson. Trebuie să înţelegeţi că 
suntem o companie tânără. Viitorul nostru nu este sigur şi 
nici prezentul nostru nu e chiar ceea ce am fi dorit să fie. 
Politica noastră este „ultimul venit, primul plecat” şi a 
trebuit, pur şi simplu, să renunţăm la toţi directorii 
adjuncţi. Până şi eu mi-am pierdut şefa de cabinet. Dacă 
situaţia se va îmbunătăţi, probabil că o să-l rugăm pe Swan 
să se întoarcă. Dar sunt convinsă că-şi va găsi ceva mai bun 
până atunci. 

Reacher se uită pe fereastră la parcarea pe jumătate 
goală. Liniştea părea să stăpânească întreaga clădire. 

— Bine, zise el. 

— Ba nu e bine, interveni Neagley. Am tot sunat la biroul 
lui şi de fiecare dată mi s-a spus că tocmai a ieşit pentru un 
minut. 

Berenson încuviinţă. 

— E vorba doar de politeţe profesională, asupra căreia eu 
insist, în special în cazul oamenilor de acest calibru. Sper că 
înţelegeţi asta. Măcar atât să fac. Domnul Swan are şanse 
mult mai mari să-şi găsească de lucru dacă abordează un 


nou angajator aparent din proprie voinţă şi nu forţat de 
împrejurări. 

Reacher spuse: 

— Dar l-am sunat pe Swan şi nu răspunde nimeni pe nici 
un număr. 

— A trebuit să renunţăm şi la câteva secretare. Cele care 
ne-au rămas nu prea reuşesc să răspundă la toate 
telefoanele care sună. 

Reacher întrebă: 

— Dar ce se întâmplă cu afacerea dumneavoastră? 

— Nu prea pot să vorbesc despre asta. Dar aţi fost în 
armată. Ştiţi cum unele sisteme de apărare merg din prima. 
Al nostru are nevoie de ceva mai mult timp decât am fi 
sperat noi. 

— Unde e fabricat? 

— Chiar aici. 

— Nu cred. Aveţi un gard prin care poate trece şi-un ţânc 
de trei ani, n-aveţi gheretă pentru paznic şi nici holul nu e 
păzit. Swan n-ar fi permis aşa ceva dacă într-adevăr se 
petrec lucruri delicate aici. Cine era şeful lui? 

— Adică directorul de securitate? Un fost locotenent din 
poliţia locală L. A. 

— Politica ultimului venit nu v-a avantajat de data asta. 

— "Toţi sunt oameni deosebiți. Nu i-am concediat cu 
plăcere. 

Două minute mai târziu, Reacher şi Neagley erau din nou 
în maşină. 

— Nici că putea să fie mai prost momentul, zise Reacher. 
Din senin, Swan e pe drumuri. Franz îl sună că are o 
problemă. Ce poate să facă Swan? Dă fuga, evident. 

— S-ar fi dus şi dacă era încă angajat. 

— "Toţi s-ar fi dus. Şi bănuiesc că de fapt au şi făcut-o. 

— Deci sunt morţi toţi? 'Toţi, până la ultimul? Nu pot să 
cred aşa ceva. 

— Speră să fie cât mai bine, dar pregăteşte-te pentru ce e 
mai rău. Cineva o să plătească pentru asta. 


— Crezi? N-avem nici o pistă. Mai avem o singură şansă cu 
parola aia. Şansă pe care probabil îmi va fi teamă să mi-o 
asum. 

Îşi refăcură traseul pe străduţe. Reacher şi-l imagină pe 
Swan mergând pe acelaşi drum în urmă cu trei săptămâni. 
Poate cu o cutie în care-şi luase toate lucrurile din biroul lui 
de la New Age şi bucăţica de beton sovietic. Se îndrepta 
spre prietenul lui vechi, să-l ajute. Sanchez şi Orozco, 
alergând pe autostrada 15. O'Donnell şi Dixon coborând din 
avioane. Întâlnindu-se şi salutându-se. Şi apoi izbindu-se de 
un zid. 

Neagley lăsă valetul să parcheze maşina şi intrară în holul 
hotelului Beverly Wilshire pe uşa din spate. Urcară cu liftul 
în linişte. Neagley descuie uşa cu cheia. 

Apoi îngheţă. Pentru că pe scaunul ei de la fereastră stătea 
un bărbat îmbrăcat în costum şi ţinea în mână raportul 
autopsiei lui Franz. Înalt, blond, cu un aer aristocratic, 
relaxat. 

David O'Donnell. 

CAPITOLUL CINCI. 

O'Donnell îşi ridică privirile, sobru. 

— Mă pregăteam să cer socoteală pentru mesajele 
nepoliticoase pe care mi le-aţi lăsat pe robot. 

Apoi ridică raportul. 

— Dar acum înţeleg. 

Neagley întrebă: 

— Cum ai intrat în cameră? 

O'Donnell răspunse scurt: 

— Te rog... 

— Unde dracu' ai fost? întrebă Reacher. 

— În New Jersey. Soră-mea a fost foarte bolnavă. 

— A murit? 

— Nu, şi-a revenit. 

— Atunci trebuia să fii aici de câteva zile. 

— Îţi mulţumesc pentru grijă. 


— Am fost îngrijoraţi, spuse Neagley. Am crezut că ţi-au 
venit şi ţie de hac. 

O'Donnell încuviinţă. 

— Ai şi de ce să fii îngrijorată. Situaţia e albastră. A trebuit 
să aştept un loc la avion. Am folosit timpul ăsta ca să dau 
telefoane. Franz nu mi-a răspuns, evident. N-au răspuns 
nici Swan, nici Dixon, nici Orozco, nici Sanchez. Concluzia 
mea a fost că unul dintre ei i-a adunat pe toţi ceilalţi şi 
împreună au dat de dracu'. Tu şi Reacher, clar, n-aţi fi fost 
cu ei, pentru că tu acum eşti prea sus-pusă, iar de Reacher 
cine să dea? Pe mine nu m-au găsit acolo unde sunt de 
obicei. 

— Până la urmă, faptul că soră-ta a fost bolnavă ne-a 
purtat noroc. 

— Pentru ea n-a fost un noroc. 

— Nu te mai smiorcăi, zise Reacher. E vie, nu? 

— Şi eu mă bucur să te văd, zise O'Donnell. După atâţia 
ani. 

— Cum ai intrat în cameră, totuşi? întrebă Neagley. 

O'Donnell scoase din buzunar un briceag şi o rozetă de 
autoapărare pentru mână. 

— Cine e-n stare să treacă de paza aeroportului cu astea 
n-are probleme să deschidă o uşă de hotel, crede-mă. 

— Cum ai trecut de paza aeroportului cu astea? 

— Sunt din ceramică, zise Reacher. Nu se mai fabrică. 

— Corect. Briceagul are un arc de oţel, dar e foarte mic. 

— Mă bucur să te revăd, David, spuse Reacher. 

— Şi eu. Dar mi-aş fi dorit să ne vedem în circumstanţe 
ceva mai vesele. 

— Circumstanţele s-au mai înveselit acum, că suntem trei. 

— Ce aţi aflat? 

— Foarte puţine. În afară de raportul de autopsie, ştim că 
doi bărbaţi albi, fără semne particulare, i-au devastat 
biroul. I-am găsit cutia poştală şi patru stick-uri de 
memorie. Mai avem o singură încercare ca să-i spargem 
parola. 


O'Donnell trase aer în piept şi îşi ţinu respiraţia ceva mai 
mult decât părea omeneşte posibil. Apoi expiră, uşor. 

— Zi-mi ce-aţi încercat până acum. 

Neagley îi întinse carneţelul. Reacher îl privi cum citeşte. 
Nu se schimbase foarte mult în unsprezece ani. Firele 
cărunte nu se vedeau în părul lui blond, de culoarea 
porumbului. Avea un trup atletic pe care nici o urmă de 
grăsime nu s-ar vedea. Costumul era croit superb. Ca şi 
Neagley, părea un om aşezat, de succes. 

— Koufax n-a mers? întrebă el. 

Neagley dădu din cap. 

— A fost a treia încercare. 

— Ar fi trebuit să fie prima. Franz ţinea la zei, la 
performanţele pe care le idolatriza. Koufax e singurul care 
se potriveşte profilului. 

— Şi-atunci, tu ce crezi că e? întrebă Neagley. 

— E greu de spus, dintr-o singură încercare. Ce-o să găsim 
pe stick-ul ăsta, până la urmă? 

— Ceva pentru care i-au rupt picioarele, zise Reacher. N-a 
spus nimic. I-a înnebunit de furie. 

— Care este scopul nostru final? 

— Să-i găsim şi să-i distrugem. Ţi-e de-ajuns? 

O'Donnell clătină din cap. 

— Nu, zise el. Vreau să mă piş pe mormântul înaintaşilor 
lor. 

— Nu te-ai schimbat. 

— Sunt mai rău ca-nainte. Iu te-ai schimbat? 

— Chiar dacă m-am schimbat, sunt gata să-mi revin în fire. 

O'Donnell zâmbi sec. 

— Neagley, cu cine nu te pui? 

Neagley răspunse: 

— Nu te pui cu detectivii speciali. 

— Corect. Nu te pui. Putem să cerem o cafea la room- 
service? 

Băură cafea tare şi nu rostiră prea multe cuvinte, fiecare 
dintre ei învârtindu-se în acelaşi cerc în mintea lui, 


încercând să găsească o ieşire. În cele din urmă, O'Donnell 
îşi puse ceaşca jos şi spuse: 

— Acum ori niciodată. 

Reacher spuse: 

— Fă-o tu, Dave. 

O'Donnell se ridică de pe scaun, se aşeză în faţa laptopului 
şi scrise şapte litere în chenarul de pe ecran. 

Inspiră şi reţinu aerul. Se opri. Aşteptă. Apoi apăsă enter. 

Imaginea de pe ecranul laptopului se schimbă. Apăru un 
director cu fişiere. Un tabel de conţinut, mare, plin cu 
fişiere. O'Donnell expiră. 

Scrisese Reacher. 

Reacher se trase înapoi de la computer, ca şi cum ar fi fost 
lovit în plină faţă, şi spuse: 

— Nu-i cinstit. 

— Te admira, spuse O'Donnell. 

— E ca o voce de dincolo de mormânt. Ca şi cum m-ar 
striga. 

— Eşti aici, nu? 

— Dar aşa e mult mai greu. Acum nu-mi permit să-l 
dezamăgesc. E prea mare presiunea. 

— Nu există „presiune prea mare”. Noi ne hrănim cu 
presiunea şi înflorim sub presiune. 

Neagley era la computer, cu ochii lipiţi de monitor. 

— Sunt opt fişiere diferite, spuse ea. Şapte sunt o 
adunătură de numere, iar a opta, o listă cu nume. 

— Arată-mi numerele, spuse O'Donnell. 

Neagley apăsă pe o iconiţă şi se deschise un procesor de 
text. Conţinea o listă de nume puse unul sub altul. În capul 
listei, subliniat şi îngroşat, scria: Azhari Mahmoud. Apoi 
Adrian Mount, Alan Mason, Andrew MacBride şi Anthony 
Matthews. 

— Primul e arab, zise O'Donnell. 

— Sirian, spuse Neagley. Eu aşa cred. 

— Ultimele patru nume par englezeşti sau scoțiene, 
interveni Reacher. 


— Semnificaţia? întrebă O'Donnell. 

Reacher spuse: 

— La prima vedere aş zice că una dintre cercetările lui 
Franz a avut ca rezultat un sirian cu patru identități false 
cunoscute. lar numele britanice false în acte britanice false 
pot trece de birocraţia americană. 

— E posibil, răspunse O'Donnell. 

Reacher spuse: 

— Arată-mi numerele. 

Neagley deschise primul dintre cele şapte tabele. O listă 
de fracţii. La începutul listei, 10/12. La sfârşitul listei 11/12. 
Între ele, douăzeci şi ceva de numere similare. 

— Următorul, spuse Reacher. 

Următorul tabel era aproape identic, începând cu 13/14 şi 
terminându-se cu 8/9. Douăzeci şi ceva de numere 
asemănătoare între ele. Al treilea tabel arăta la fel. 

— Ce-s astea? îl întrebă O'Donnell pe Reacher. Fracţii? 

— Nu chiar. Zece pe doisprezece ar fi cinci pe şase. 

— Să fie scoruri sau statistici? 

Al patrulea tabel era completat cu aproximativ aceiaşi 
numitori: doisprezece, zece, treisprezece. Dar numărătorii 
(cei care se află deasupra liniei de fracţie) erau mult mai 
mici. Era chiar şi un 5/14. 

— Dacă astea sunt scoruri, cineva se cam duce la fund, 
spuse Reacher. 

Tendinţa era aceeaşi. Pe al cincilea tabel găsiră un 3/12. 
Cea mai bună însemnare era 6/11. În al şaselea tabel avea 
cel mai bun scor 5/13 şi cel mai mic scor 3/13. Ultimul tabel 
era cam la fel. 

Neagley se uită la Reacher. 

— Tu le ai cu cifrele, spuse ea. 

— Poţi să mi le tipăreşti? Nu pot să gândesc dacă nu le văd 
pe hârtie. 

— Pot să încerc jos, la centrul de afaceri. 

Neagley redeschise procesorul de texte. Azhari Mahmoud, 
Adrian Mount, Alan Mason, Andrew MacBride, Anthony 


Matthews. 

— Şi până la urmă astă cine e? întrebă Reacher. 

În New York, bărbatul brunet de aproximativ patruzeci de 
ani, care ar fi putut fi indian, iranian, sirian, algerian, evreu 
sau italian, stătea ghemuit în baia unei camere de hotel 
scump, de pe Madison Avenue. Uşa era închisă. În baie nu 
exista detector de fum, doar un ventilator mic. Paşaportul 
britanic eliberat pe numele Adrian Mount ardea deasupra 
vasului de toaletă. Ca de obicei, paginile interioare se 
făcură scrum rapid. Copertele roşii însă ardeau mai încet. 
Pagina 31 era cea cu poză, laminată. Aceasta a ars cel mai 
greu dintre toate. Bărbatul se folosi de uscătorul de păr 
agăţat de peretele băii pentru a înteţi flăcările. 

Cinci minute mai târziu, Adrian Mount se dusese la canal 
şi Alan Mason era în lift, gata să iasă pe stradă. 

Neagley trecu mai întâi pe la centrul de afaceri de la 
Beverly Wilshire şi tipări toate cele opt fişiere ale lui Franz. 
Apoi luă masa de prânz cu O'Donnell şi Reacher, în 
restaurantul de la parterul hotelului. 

Sala elegantă şi slab luminată era plină de oameni care ar 
fi putut fi directori de companie sau agenţi de casting. 
Neagley şi O'Donnell nu făceau notă discordantă în peisaj. 
Neagley purta nişte pantaloni negri cu talie înaltă şi un 
tricou de bumbac care i se mulase pe trup ca un al doilea 
rând de piele. Costumul lui O'Donnell era gri, uşor 
strălucitor, iar cămaşa era albă şi apretată, deşi probabil o 
îmbrăcase într-o cameră aflată acum la cinci mii de 
kilometri depărtare. Purta o cravată cu dungi, ce avea un 
nod perfect. 

Reacher purta un tricou mai mic cu un număr decât ar fi 
trebuit, cu o mânecă găurită. Avea părul prea lung şi o 
pereche de pantaloni vechi, pantofii îi erau scâlciaţi şi nu şi- 
ar fi putut permite să plătească mâncarea pe care o 
comandase. 

Trist, îşi spusese el despre Franz, când văzuse sediul din 
clădirea de birouri. De la „maşinăria verde” să ajungi la 


asta. Oare ce gândeau despre el O'Donnell şi Neagley? 

— Arată-mi foile cu numerele, zise el. 

Neagley i le întinse peste masă. Le numerotase cu 
creionul. Reacher le privi pe toate, de la unu la şapte, 
încercând să-şi facă o imagine generală. 

Erau 183 de fracţii. Numărătorul era întotdeauna mai mic 
decât numitorul. Deci 10/12 şi 8/10 însemna de fapt că de 
zece ori din douăsprezece sau de opt ori din zece ceva se 
întâmplase. Sau nu se întâmplase. 

Erau douăzeci şi şase de scoruri pe fiecare pagină, cu 
excepţia celei de-a patra, pe care erau douăzeci şi şapte. 
Dacă le lua ca pe un procentaj de câştig, oscilau între un 
onorabil 0,870 şi un excelent 0,907 pe trei dintre tabele, iar 
apoi pe al patrulea scădeau dramatic până la 0,574. Al 
cincilea, al şaselea şi al şaptelea tabel arătau din ce în ce 
mai rău, atingând 0,368, 0,308 şi un 0,307. 

— Te-ai prins până la urmă ce e cu numerele? îl întrebă 
Neagley pe Reacher. 

— Habar n-am. lare-aş vrea să fie Franz aici să ne explice. 

— Dacă Franz ar fi aici, n-am mai fi noi. 

— De ce nu? Ce, nu ne puteam întâlni din când în când? 

— Ca un fel de reuniune de clasă? 

O'Donnell ridică paharul şi spuse: 

— Pentru prietenii absenţi. 

Băură în amintirea prietenilor pe care presupuneau că nu- 
i vor mai vedea niciodată. Dar se înşelau. 

Un chelner le aduse mâncarea. Somon pentru Neagley, pui 
pentru Reacher, ton pentru O'Donnell. Acesta din urmă 
spuse: 

— Bănuiesc că aţi fost deja acasă la Franz. 

— Ieri, răspunse Neagley. În Santa Monica. 

— Aţi găsit ceva acolo? 

— O văduvă şi un orfan. Nimic altceva. 

— Ar trebui să mergem acasă la Swan. 

— N-avem adresa lui, spuse Neagley. Doamna de la 
compania New Age nu ne-ar fi dat-o. Era foarte strictă. 


Reacher interveni. 

— Am putea încerca din nou şmecheria cu UPS-ul. 

— Bine. 

Neagley sună de pe mobil la Chicago, chiar în momentul 
acela, semănând tot mai mult cu unul dintre directorii 
caselor de filme ce se perindau prin hotel. Ascultă ce i se 
spunea la telefon şi îşi notă ceva pe o foiţă de hârtie. 

— Santa Ana, lângă grădina zoologică. 

O'Donnell spuse: 

— Să mergem. 

Luară maşina lui, cu patru uşi şi sistem de navigaţie prin 
satelit, şi porniră în ritm de melc spre sud-est, spre 
autostrada 5. 

Thomas Brant îi privi cum pleacă. Îşi parcase Crown Vic-ul 
pe strada următoare. Îşi scoase mobilul şi-l sună pe Curtis 
Mauney, şeful lui. 

La vreo treizeci de metri mai încolo, bărbatul îmbrăcat în 
costum albastru-închis, afundat în scaunul Chryslerului său 
albastru-închis, parcat în faţa coaforului de la Wilshire, îşi 
sună şi el şeful. 

La cinci mii de kilometri depărtare, în New York, brunetul 
de patruzeci de ani era în birourile reprezentanţei unei linii 
aeriene de la intersecţia dintre străzile Park şi 42. Tocmai 
îşi cumpăra un bilet dus-întors spre Denver, cu data de 
întoarcere deschisă. Îl plătea cu un card Visa pe numele 
Alan Mason. 

Santa Ana era departe în sud-est, după Anaheim, în 
Orange County. Oraşul cu acelaşi nume se afla la treizeci de 
kilometri de Muntele Santa Ana, dinspre care băteau 
vânturi năprasnice. Dar în acea zi, nu se mişca nici o frunză. 
Cerul era acoperit de nori grei şi întunecaţi. Sistemul GPS 
din maşina închiriată de O'Donnell avea o voce feminină 
politicoasă, dar insistentă, care îi conduse la sud de grădina 
zoologică, pe străzi largi, pe lângă Muzeul de Artă din 
Orange County, după care îi sfătui să facă la stânga şi apoi 


la dreapta şi din nou la stânga, pentru ca în final să le spună 
că au ajuns la destinaţie. 

Ceea ce era adevărat. O'Donnell parcă lângă o cutie 
poştală în formă de lebădă, pictată într-un alb strălucitor. În 
spatele cutiei, o alee betonată ducea spre o poartă. Pe 
ambele părţi ale porţii scria mare: „Atenţie, câine rău.” 
Garajul era lipit de zidul casei tencuite cu stuc şi acoperiş 
de tablă ondulată. Locul era liniştit, părea că nu se mişcă 
NIMIC. 

— Pare părăsită, zise Neagley. Ai zice că nu-i nimeni acasă. 

Reacher o aprobă. 

— Hai să verificăm. 

leşiră din maşină şi intrară pe poartă. Nu era încuiată şi 
nu avea nici lanţ. Merseră până în faţa uşii. Reacher apăsă 
pe sonerie. Aşteptară. Nici un răspuns. O potecă pietruită 
ducea spre garaj. Şi garajul era încuiat. Uşa din spatele 
casei, de la bucătărie, era şi ea încuiată. Prin geamul 
ferestrei se vedea o bucătărioară micuță, de modă veche. O 
masă mică şi două scaune. Castronul de apă şi cel de 
mâncare pentru căţei, goale, aşezate cu grijă unul lângă 
altul pe podeaua acoperită cu linoleum verde. 

Dar un zumzet abia auzit îi atrase atenţia lui Reacher. 

— Uşa de la bucătărie? întrebă O'Donnell. 

Reacher făcu semn că da. O'Donnell băgă mâna în 
buzunar şi-şi scoase boxul. Era un box din ceramică, făcut 
dintr-o pudră minerală complexă, modelată la presiuni şi 
temperaturi ridicate şi întărită cu adezivi epoxidici. 
O'Donnell îşi puse dispozitivul pe mână, strânse pumnul şi 
ciocăni uşor geamul. Un triunghi de sticlă căzu pe podeaua 
bucătăriei. Mai ciocăni încă de două ori geamul, apoi îşi 
scoase boxul şi descuie uşa pe dinăuntru. Nu porni nici o 
alarmă. 

Reacher intră primul. Făcu doi paşi şi se opri. Zumzetul 
era din ce în ce mai puternic. Şi mai era şi un miros ciudat. 
Ambele erau inconfundabile. Zumzetul era făcut de un 


milion de muşte ce zburau înnebunite. Mirosul era de carne 
putredă. 

Neagley şi O'Donnell se repeziră după el. 

— Ne aşteptam la asta, îşi zise O'Donnell, parcă mai mult 
pentru el decât pentru ceilalţi. Nu e un şoc. 

— Ba este un şoc, răspunse Neagley. Şi sper că 
întotdeauna aşa ceva va fi un şoc. 

Îşi acoperi gura şi nasul. Reacher păşi în hol. Câteva muşte 
rătăcite zburau prin aer, mari, albastre şi strălucitoare, 
vânturându-se printr-o uşă întredeschisă. 

— La baie, zise Reacher. 

Mirosul se răspândise în toată casa. Aerul era încins şi 
fetid. Nu se auzea nici un alt sunet, cu excepţia zgomotului 
făcut de muşte. 

— Staţi acolo, zise Reacher. 

Străbătu holul. Împinse uşa băii cu piciorul. Goni muştele 
cu mâna şi încercă să privească printre ele. Pe podea zăcea 
un câine. Fusese un ciobănesc german de talie mare. Zăcea 
pe o parte. Blana îi era încâlcită. Reacher intră în baie. 
Toată apa din vasul de toaletă dispăruse. 

— Câinele lui e mort, zise el. Verificaţi celelalte camere şi 
garajul. 

Nu era nimic în celelalte camere şi nici în garaj. Nici un 
semn de deranj sau de luptă, nici urmă de Swan. Se 
regrupară în holul casei. 

— Ce s-a întâmplat aici? întrebă Neagley. 

— Câinele a murit de sete, spuse Reacher. 'Toaleta e 
uscată. Probabil că i-a ajuns cam o săptămână apa din vasul 
de toaletă. 

— Îngrozitor, spuse Neagley. 

— Chiar este, răspunse Reacher. Îmi plac câinii. Dacă aş fi 
avut şi eu o casă pe undeva, mi-aş fi luat trei sau patru 
câini. O să închiriem un elicopter şi-o să-i aruncăm pe 
nemernicii ăştia după ce îi facem bucăţi-bucăţele. 

Îşi băgară în nări bucățele de hârtie şi se apucară de o 
cercetare amănunţită a casei. Nu găsiră nimic care să aibă 


vreo importanţă. În frigider era mâncare, iar găleata de 
gunoi era plină. Mai avea un birou, un fişet şi un perete 
întreg acoperit cu rafturi. 

Începură cu biroul. Nu găsiră nimic. Fişetul era plin de 
hârţoagele obişnuite. Taxe, asigurări, facturi, ordine de 
plată, chitanţe. Mai erau şi nişte hârtii de la veterinar. Pe 
câine îl chemase Maisi. Erau şi nişte pliante de la o 
organizaţie numită „Pentru tratamentul etic al animalelor”. 
Swan fusese unul dintre contribuabili. 

Verificară rafturile. Găsiră o cutie de pantofi plină cu 
fotografii din viaţa lui Swan. În unele dintre ele apărea şi 
Maisi. Reacher, Neagley şi O'Donnell erau şi ei în câteva 
fotografii, ca şi Franz şi Karla Dixon, Sanchez, Orozco şi 
Stan Lowrey. Toate fotografiile fuseseră făcute demult, când 
erau mult mai tineri şi atât de diferiţi, mustind de tinereţe şi 
vigoare, plini de planuri măreţe. 

Reacher se apropie de birou şi ridică receptorul 
telefonului. Apăsă pe butonul care forma ultimul număr 
apelat. Telefonul cântă o vreme şi apoi sună liniştit. La 
celălalt capăt al liniei răspunse Angela Franz. Închise. 

— Ultima persoană pe care a sunat-o a fost Franz, în Santa 
Monica. 

— Se prezenta la datorie, spuse O'Donnell. Nu ne ajută. 

— Nimic din ce e aici nu ne ajută, adăugă Neagley. 

— Dar ceea ce nu e aici ne-ar putea ajuta, spuse Reacher. 
Piatra lui din Zidul Berlinului nu e aici. Nu e nici o cutie cu 
lucrurile lui din biroul de la New Age. 

— Şi cu ce ne ajută asta? 

— Habar nu am, răspunse Reacher. Dar cu cât vom şti mai 
multe, cu atât vom fi mai norocoşi. 

leşiră prin bucătărie şi urmară poteca pietruită spre alee. 
Se îndreptară spre maşină. Era o străduţă liniştită. Nimic 
nu se mişca. Reacher căută îndelung vreun vecin curios, 
dar nu văzu pe nimeni. Văzu însă o Crown Victoria aurie. Şi 
un tip la volan, cu faţa spre ei. Atunci le zise celorlalţi: 


— Continuaţi să mergeţi, opriţi-vă ca din întâmplare şi 
întoarceţi-vă ca şi cum aţi vrea să mai aruncaţi o ultimă 
privire casei. Faceţi conversaţie. 

O'Donnell se întoarse. 

— Arată ca şi căminele de familişti de la Fort Hood, zise el. 

— Mai puţin cutia poştală, completă Reacher. 

Neagley se întoarse şi ea. 

— Mie îmi place cutia poştală, zise. 

Apoi Reacher spuse: 

— E o maşină Crown Victoria parcată lângă trotuar, la 
patruzeci de metri spre vest. Ne urmăreşte. Mai bine zis, o 
urmăreşte pe Neagley. Am văzut-o şi când m-am întâlnit 
prima oară cu ea pe bulevardul Sunset şi era şi lângă casa 
lui Franz. Cred că a sosit momentul să aflăm cine e. 

— Ca pe vremuri? întrebă O'Donnell. 

Reacher făcu semn că da. 

— Exact ca pe vremuri. Conduc eu. 

Mai aruncară o privire spre casa lui Swan şi se urcară în 
maşina închiriată de O'Donnell. Nu-şi puseră centurile de 
siguranţă. Reacher porni motorul şi privi înainte pe stradă, 
apoi în spate, prin oglinda retrovizoare. Nu se vedea nici o 
maşină venind din vreun sens. 

Răsuci volanul, apăsă pe ambreiaj, întoarse pe loc şi 
acceleră preţ de vreo treizeci de metri. Apoi frână brusc şi 
O'Donnell sări drept în faţa maşinii Crown Victoria. Reacher 
opri maşina chiar lângă portiera şoferului. O'Donnell era 
deja la portiera din dreapta. Reacher sări din maşină. 
O'Donnell sparse geamul cu boxul şi goni şoferul drept în 
braţele lui Reacher. Acesta îi trase un pumn în stomac şi 
încă unul în nas. Rapid şi puternic. Tipul se lovi de propria 
sa maşină, apoi căzu pe o parte, încet, ca un copac retezat. 
Întins pe spate, inconştient, cu nasul sângerându-i. 

— Se pare că încă funcţionează, zise O'Donnell. 

Neagley căută un buzunar la haina sport a tipului. Se opri 
brusc. 


Purta un harnaşament de armă din piele neagră. În tocul 
armei era un Glock 17. La centură avea un buzunar pentru 
un încărcător de rezervă, iar la spate ţinea cătuşe din oţel 
inoxidabil. Reacher aruncă o privire în maşină. Pe bord avea 
o staţie de emisie-recepţie. 

— Tocmai am pus la pământ un poliţai. 

Reacher se lăsă pe vine şi-şi lipi degetele de gâtul tipului. 
Îi simţi pulsul, puternic şi regulat. Respira. 

— De ce l-ai lovit atât de tare? întrebă Neagley. 

— Eram supărat din cauza câinelui. 

— Nu el e responsabil de moartea câinelui. 

— Da, acum ştiu asta. 

Neagley îl căută prin buzunare şi scoase o legitimaţie 
învelită în piele. Lângă ferestruica de plastic mătuit ce 
proteja legitimaţia era o insignă cromată prinsă în piele. 

— Îl cheamă Thomas Brant, zise ea. E poliţist în Los 
Angeles. 

— Suntem în ţinutul Orange, zise O'Donnell. Nu ne aflăm 
în jurisdicţia lui. Nici bulevardul Sunset, nici Santa Monica 
nu sunt în jurisdicţia lui. 

— Crezi că asta ne va fi de folos? 

— Nu prea mult. Bănuiesc că lucrează la cazul lui Franz. 

Reacher zise: 

— Hai să-l aşezăm comod şi s-o tăiem de-aici. 

O'Donnell îl apucă pe Brant de picioare, iar Reacher îl luă 
de umeri şi îl puseră pe bancheta din spate a propriei sale 
maşini, într-o poziţie pe care doctorii o numesc „de 
recuperare”: pe o parte, cu un picior ridicat, ca să nu se 
sufoce. Prin fereastra spartă intra destul aer proaspăt. 

Se urcară în maşina închiriată a lui O'Donnell. Vocea 
politicoasă a aparatului GPS începu să îi ghideze înapoi 
spre autostradă. 

— Ar trebui să înapoiem maşina asta, zise Neagley. Chiar 
acum. Şi pe urmă o să ducem înapoi şi Mustangul meu. 
Probabil ne-a luat numerele la ambele maşini. 

— Şi cum mai circulăm? întrebă Reacher. 


— E rândul tău să închiriezi o maşină. 

— N-am carnet de conducere. 

— Atunci va trebui să luăm taxiuri. Schimbăm hotelul. Asta 
e. 

Aeroportul din Los Angeles era o adevărată debandadă. 
Mereu terminat doar pe jumătate. O'Donnell se strecură 
printre zonele în construcţie şi pe străduţe pentru a ajunge 
la garajul companiei Hertz. Parcă maşina şi un tip ce purta 
o jachetă cu sigla companiei scană un cod de bare de pe 
fereastra din spate. Asta era tot. Scăpaseră de maşina 
închiriată. 

— Şi-acum ce facem? întrebă O'Donnell. 

Neagley îi răspunse. 

— Acum 0 să luăm autobuzul spre terminalul de sosiri şi 
de-acolo o să luăm un taxi. Mergem la hotel, eliberăm 
camerele şi ne întoarcem cu Mustangul meu. Între timp, 
Reacher va găsi alt hotel la care să ne cazăm. E bine aşa? 

Dar Reacher nu răspunse. Se uita spre celălalt capăt al 
parcării, prin fereastra biroului de închirieri. Zâmbea. 

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Neagley. Reacher, acum 
ce mai e? 

— Uită-te-năuntru, zise Reacher. A patra de la coadă. O 
vezi? 

— Pe cine? 

— O tipă minionă, brunetă? Sunt aproape sigur că e Karla 
Dixon. 

Reacher, Neagley şi O'Donnell tăiară în grabă parcarea, cu 
fiecare pas din ce în ce mai siguri că ea era. Când mai 
aveau doar vreo doi metri până la fereastra biroului de 
închirieri erau absolut siguri. Era Karla Dixon. Brunetă, 
drăguță şi mititică, era chiar acolo, a treia de la coadă. Ca 
de obicei, părea foarte relaxată, dar de fapt nu avea stare, 
deborda de energie. Purta jeanşi negri şi o jachetă de piele 
neagră. Părul ei negru şi des era tuns scurt. 

Apoi, ca şi când le-ar fi simţit privirile intense în ceafa, se 
întoarse şi se uită fix la ei, fără să trădeze nici un fel de 


emoție pe chip, de parcă nu-i mai văzuse de doar câteva 
minute, nu de ani buni. Le zâmbi scurt. Zâmbetul ei era 
puţin trist, de parcă ar fi ştiut deja ce se întâmplă. Reacher 
ridică patru degete, indicându-i să ia o maşină cu patru 
locuri. Ea încuviinţă şi se întoarse să-şi aştepte rândul. 

Într-un final, primi un plic galben burduşit cu hârtii şi o 
cheie, îşi apucă în grabă servieta de piele neagră şi valiza. 
leşi pe trotuar şi îi privi pe rând pe toți. 

— Îmi pare rău că am întârziat la petrecere. Dar nu prea e 
cine ştie ce petrecere, nu-i aşa? 

— Ce ştii până acum? o întrebă Reacher. 

Dixon răspunse: 

— Abia v-am primit mesajele. Primul zbor încoace era prin 
Vegas, aşa că am apucat să fac ceva cercetări. Şi am aflat că 
Sanchez şi Orozco nu-s acasă. Se pare că de vreo trei 
săptămâni au dispărut de pe faţa pământului. 

CAPITOLUL ŞASE. 

Dixon primise un Ford 500 de la compania Hertz, un 
Sedan destul de încăpător cu patru locuri. Îşi puse bagajele 
în spate şi se urcă la volan. Neagley se aşeză în dreapta ei, 
iar Reacher şi O'Donnell urcară pe locurile din spate. Dixon 
îşi ridică privirile spre şosea şi ieşi din aeroport 
îndreptându-se spre nord pe strada Sepulveda. Vorbi numai 
ea preţ de vreo cinci minute. Proaspăt angajată la o 
companie de pe Wall Street, lucrase sub acoperire, ceea ce 
însemna că nu-şi permisese nici un fel de legătură cu viaţa 
ei obişnuită, dar în cele din urmă îşi verificase mesajele de 
la un telefon cu cartelă şi apelurile disperate de cod 10-30 
ajunseseră la ea. Aşa că lăsase totul baltă şi se dusese 
direct spre aeroportul JFK. Când îi sunase pe Sanchez şi 
Orozco din aeroportul din Las Vegas, căsuţele lor vocale nu 
mai puteau înregistra alte mesaje, aşa că luase un taxi până 
la birourile lor şi le găsise goale, cu scrisori vechi de câteva 
săptămâni la uşă. Vecinii nu-i mai văzuseră de mult timp. 

— Deci asta e, zise Reacher. N-am mai rămas decât noi 
patru. 


Apoi Neagley o puse la curent cu toate informaţiile pe care 
le aveau şi cu toate speculaţiile pe care le făcuseră de la 
primul telefon al Angelei Franz. Raportul de autopsie, 
căsuţa din Santa Monica, biroul devastat din Culver City, 
stick-urile de memorie, clădirea companiei New Age, 
câinele mort şi nefericitul atac asupra unui poliţist 
comunitar din L. A. 

— Care sunt concluziile? întrebă Reacher. 

— Păi, una singură e relevantă, zise Dixon. Nu cred că 
Franz i-a sunat doar pe unii dintre noi deoarece a presupus 
că restul sunt ocupați. Uită-te la cine mai e pe aici şi cine 
nu. Cred că Franz i-a sunat doar pe cei ce puteau ajunge cu 
adevărat repede la el. Swan, Sanchez şi Orozco. Aşa că a 
fost o situaţie de urgenţă, de panică, a fost ceva ce necesita 
o reacţie rapidă. 

Pentru o clipă se făcu linişte în maşină. Traficul nu era 
foarte aglomerat. Dixon o luă pe drumul 405, spre nord. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

Neagley răspunse: 

— Hai să mergem la Chateau Marmont. E retras şi discret. 

— Şi foarte scump, adăugă Reacher. 

Ceva din tonul vocii lui o făcu pe Dixon să-şi ia ochii de la 
drum şi să arunce o privire în spate. Neagley o lămuri: 

— Reacher e lefter. 

— Nu mă miră, răspunse Dixon. N-a mai muncit de nouă 
ani. 

— Nu făcea el prea multe nici când era în armată. De ce şi- 
ar schimba obiceiurile? spuse O'Donnell. 

— Se simte nasol când plătesc alţii pentru el, adăugă 
Neagley. 

— Bietul copil, îl căină Dixon. 

Reacher răspunse: 

— Doar încerc să fiu politicos. 

Dixon rămase pe drumul 405 până ajunse la bulevardul 
Santa Monica. Apoi viră brusc spre nord-est. 


— Deviza noastră, zise ea: Nu te pui cu detectivii speciali. 
Trebuie să ne ţinem de deviza asta, măcar noi patru. În 
numele celorlalţi patru dintre noi care nu sunt aici. Aşa că 
avem nevoie de o structură de comandă, de un plan şi de un 
buget. 

Neagley răspunse: 

— De buget mă ocup eu. Anul ăsta Departamentul de 
Securitate are un buget de vreo şapte miliarde de dolari şi 
o parte din suma asta ajunge la firma mea din Chicago. 

— Deci eşti bogată? 

— Mai bogată decât pe vremea când eram sergent. 

— Suntem toţi de-acord să se ocupe Neagley de buget? 
întrebă Dixon. 

— Da' ce-i aici, democraţie? spuse Reacher. 

— Pentru moment. Deci suntem de-acord? 

Patru mâini votară pentru. Doi maiori şi un căpitan lăsau 
un sergent să plătească nota. 

— Aşa, acum structura de comandă, continuă Dixon. Îl 
propun pe Reacher pe post de comandant. 

— Şi eu, spuse O'Donnell. 

— Cum a fost tot timpul, spuse Neagley. 

— Nu pot, spuse Reacher. Am lovit un poliţist. Dacă se 
ajunge la arestări, va trebui să mă predau. Nu puteţi avea 
un comandant în această poziţie. 

O'Donnell spuse: 

— Dacă se ajunge acolo, pleci din oraş. 

— Atunci vă vor lua pe tine şi pe Neagley pe post de 
complici. 

Nimeni nu mai spuse nimic. 

Reacher sparse tăcerea. 

— Neagley ar trebui să fie comandant. 

— Refuz, spuse Neagley. 

Dixon hotări: 

— Rămâne Reacher, până-l bagă la închisoare. Apoi 
Neagley preia atribuţiile. E cineva împotrivă? 

Trei votară pentru. 


— O să regretaţi asta, spuse Reacher. O să am eu grijă. 

— Deci, şefu', care-i planu'? întrebă Dixon, făcându-l pe 
Reacher să se simtă ca în urmă cu nouă ani, când auzise 
această întrebare pentru ultima oară. 

— Ca de obicei, spuse el. Îi găsim, îi prindem şi pe urmă ne 
pişăm pe mormântul înaintaşilor lor. 

Chateau Marmont era o vilă boemă de pe bulevardul 
Sunset, chiar la poalele canionului Laurel. Tot felul de actori 
celebri şi faimoşi cântăreţi de rock locuiseră aici. 
Fotografiile lor erau atârnate pe pereţi. Clark Gable, Greta 
Garbo, James Dean, John Lennon, Bob Dylan, Jim Morisson. 
John Belushi murise aici, din cauza unei supradoze de 
heroină şi cocaină. Aveau şi fotografii cu el. 

Recepţionerul le ceruse actele, aşa că toţi se cazară cu 
propriile lor nume. N-avuseseră de ales. Apoi tipul le spuse 
că nu avea decât trei camere libere. Neagley trebuia să 
stea singură în cameră, aşa că Reacher şi O'Donnell luară o 
cameră împreună. Apoi O'Donnell o duse pe Neagley cu 
maşina lui Dixon să îşi ia bagajele şi să înapoieze Mustangul 
la aeroport. Asta avea să dureze cam trei ore. Reacher şi 
Dixon puteau lucra la descifrarea numerelor. 

Se apucară de treabă în camera lui Dixon. Reacher puse 
cele şapte tabele unul lângă altul pe pat şi o privi pe Dixon, 
care le analiza. 

— Sunt două aspecte-cheie aici, zise ea imediat. Nu sunt 
procente. Şi primele trei tabele au douăzeci şi şase de 
numere, al patrulea are douăzeci şi şapte, iar ultimele trei 
au din nou douăzeci şi şase. 

— Şi-asta ce înseamnă? 

— Nu ştiu. Dar niciunul dintre tabele nu e complet. De 
aceea diferenţa asta între douăzeci şi şase şi douăzeci şi 
şapte trebuie să însemne ceva. Sunt şapte categorii 
separate şi cifrele sunt din ce în ce mai rele, brusc. 

— Dar ce poate fi măsurat în maniera asta repetitivă? 

— Orice, presupun. Ar putea fi erori înregistrate, ceea ce 
înseamnă că numerele arată de fapt o îmbunătăţire a 


situaţiei, nu o înrăutăţire a ei, zise Dixon ridicând din umeri. 

Se duse la fereastră şi trase draperia deoparte, apoi privi 
spre dealuri. 

— Îmi place Los Angeles-ul, zise ea. 

— Şi mie, răspunse Reacher. 

— New York-ul îmi place mai mult. Dar contrastul e plăcut. 

— Probabil. 

— Circumstanţele nu-s tocmai fericite, dar mă bucur să te 
revăd, Reacher. Chiar mă bucur. 

Reacher o aprobă. 

— Şi eu mă bucur să te văd. Ne-am închipuit că te-am 
pierdut şi pe tine. N-a fost prea plăcut. 

— Pot să te iau în braţe? 

— Vrei să mă iei în braţe? 

— Îmi venea să vă iau pe toţi în braţe, la biroul de 
închirieri. Dar n-am făcut-o pentru că nu i-ar fi convenit lui 
Neagley. 

— I-a strâns mâna Angelei Franz. Şi zgripţuroaicei de la 
New Age. 

— E un pas înainte, spuse Dixon. 

— Un pas mic, spuse Reacher. 

— A fost abuzată în trecut. Întotdeauna am bănuit asta. 

— Nu cred că ar vorbi despre asta, spuse Reacher. 

— E trist. 

— Da, chiar e. 

Se întoarse spre el şi Reacher o cuprinse cu braţele şi o 
strânse la piept. Mirosea bine. Şi părul îi mirosea a şampon. 
O ridică de la podea şi o învârti uşor. Purta o cămaşă neagră 
de mătase şi pe sub ea îi simţea pielea caldă. O lăsă jos. Ea 
se ridică pe vârfuri şi-l sărută pe obraz. 

— Mi-a fost dor de tine, spuse ea. De voi toţi mi-a fost dor. 

— Şi mie, spuse el. Nici nu mi-am dat seama cât de mult 
mi-aţi lipsit. 

— Îţi place viaţa în civilie? întrebă ea. 

— Merge. 


— Mie nu-mi place. Dar poate tu faci faţă mai bine decât 
mine. 

— Nu ştiu dacă fac faţă. Mă uit la voi trei şi am impresia că 
bat apa-n piuă. 

— Chiar eşti lefter? 

— N-am nici o leţcaie. 

— Nici eu, zise ea. Fac trei sute de mii pe ani şi trăiesc de 
pe-o zi pe alta. Asta-i viaţa. Trece pe lângă tine. 

— Aşa mă simt şi eu de obicei. Până mă cam ia pe sus. 
Neagley mi-a băgat o mie treizeci de dolari în cont. 

— Ca un cod 10-30? Deşteaptă fată. 

— Şi ca să am bani de avion. Dacă nu-mi băga banii ăia în 
cont, făceam autostopul. 

— Nu cred că te-ar fi luat nimeni în maşină. 

Reacher se uită la propria sa imagine reflectată într-o 
oglindă plină de puncte negre. Un metru nouăzeci, o sută 
de kilograme, mâini uriaşe cât nişte lopeţi, părul vâlvoi, 
barba nerasă, tricoul rupt cu mânecile suflecate până la cot, 
arăta ca un fel de Frankenstein. Un vagabond. De la 
maşinăria verde la asta. 

— Pot să-ţi pun o întrebare? zise Dixon. 

— Dă-i drumu”. 

— Tot timpul mi-am dorit să fim ceva mai mult decât colegi 
de serviciu. 

— Cine? 

— Noi doi. N-ai simţit şi tu asta? 

— Sincer? Ba da, şi eu aş fi vrut. 

— Şi-atunci de ce nu am făcut mai mult decât să muncim 
împreună? 

— Am fi stricat echipa. Ceilalţi ar fi fost geloşi. 

— Am fi putut păstra secretul. 

Reacher râse. 

— Poate-n visele tale. 

— Am putea păstra secretul acum. Avem trei ore la 
dispoziţie. 

Reacher nu spuse nimic. Dixon se simţi datoare să explice: 


— Îmi pare rău. Cu toate nenorocirile astea care ni se 
întâmplă, am senzaţia acută că viaţa e prea scurtă. 

— N-ai pe nimeni acasă? 

— În momentul ăsta, nu. 

Reacher păşi înapoi, spre pat. Karla Dixon se apropie de el 
şi rămase în picioare. Foile de hârtie încă erau întinse pe 
pat. 

— Vrei să ne mai uităm la tabelele astea? întrebă Reacher. 

— În momentul ăsta, nu, răspunse Dixon. 

— Nici eu. 

Reacher adună foile şi le puse pe noptieră. 

Mai rămaseră întinşi o vreme în pat, unul lângă altul, până 
când Dixon spuse: 

— Ar trebui să trecem la treabă. 

Reacher se întoarse să ia foile de pe noptieră, dar Dixon 
zise: 

— Nu. Hai să o facem din memorie. Aşa o să înţelegem mai 
mult. Avem un total de o sută optzeci şi trei de numere, 
spuse ea. Ce ştii despre numărul o sută optzeci şi trei? 

— Dacă îl înmulţeşti cu doi, obţii trei sute şaizeci şi şase, 
ceea ce înseamnă numărul zilelor dintr-un an bisect. 

— Deci ar putea fi o jumătate de an bisect? 

— Nu pe şapte tabele diferite, spuse Reacher. O jumătate 
din orice fel de an ar fi şase tabele pe şase foi. 

Dixon rămase tăcută. 

Reacher gândi: O jumătate de an. Jumătate. Douăzeci şi 
şase, douăzeci şi şapte. 

Întrebă: 

— Câte săptămâni sunt într-un an? 

— Cincizeci şi două. 

— Câte zile de lucru? 

— Două sute şaizeci, dacă săptămâna de lucru e de cinci 
zile. Trei sute douăsprezece, dacă săptămâna de lucru e de 
şase zile. 

— Deci câte zile ar fi în şapte luni, dacă săptămâna de 
lucru ar fi de şase zile? 


Dixon cugetă o secundă. 

— Depinde ce luni alegi în cele şapte. Depinde în ce zile 
ale lunii cade duminica. Depinde în ce zi a săptămânii a fost 
1 ianuarie. 

— Fă socoteala, Karla. Sunt doar două răspunsuri posibile. 

Dixon îşi ţinu respiraţia. 

— O sută optzeci şi doi sau o sută optzeci şi trei. 

— Exact, spuse Reacher. Deci aceste şapte tabele 
reprezintă şapte luni, cu câte şase zile lucrătoare pe 
săptămână. 

Dixon ieşi de sub cearceaf şi se duse goală până la servieta 
ei, din care scoase o agendă de piele. O deschise pe pat şi 
puse hârtiile una sub alta. 

— E vorba de anul ăsta, spuse ea. Sunt ultimele şapte luni 
din calendar. Până la sfârşitul lunii trecute. 

— Ai văzut? spuse Reacher. Statistica a ceva ce se 
întâmpla şase zile pe săptămână a fost din ce în ce mai 
proastă în ultimele şapte luni. 

— Şi-acum, zi-mi ce reprezintă cifrele. 

— Habar n-am, spuse Reacher. 

— Nici eu, răspunse Dixon. 

— Ar trebui să facem un duş şi să ne îmbrăcăm. 

— După. 

— După ce? 

Dixon îl pironi pe pernă şi-l sărută din nou. 

La vreo trei mii de kilometri pe orizontală şi unsprezece 
kilometri pe verticală, brunetul de aproximativ patruzeci de 
ani ce-şi spunea Alan Mason se afla la bordul unui Boeing 
757 al companiei United Airlines, în zbor spre Denver. 
Stătea pe locul 3A, cu un pahar de apă minerală lângă el, în 
suportul special de pe mânerul fotoliului, şi cu un ziar 
deschis în poală. Dar se uita pe fereastră la norii albi şi 
pufoşi de sub el. 

La doisprezece kilometri mai la sud, bărbatul în costum 
albastru-închis din Chryslerul albastru-închis se ţinea după 


O'Donnell şi Neagley, de la aeroportul din L. A. Până la 
hotel. Raportă: 

— S-au mutat la Chateau Marmont. Şi-acum sunt patru. A 
apărut şi Karla Dixon. Aşa că-s toţi prezenţi la apel. 

O'Donnell spuse: 

— Suntem total pe-alături. 

Neagley adăugă: 

— N-avem nici o urmă şi practic nu ştim nimic. 

Erau în camera Karlei Dixon. Patul era întins. Reacher şi 
Dixon făcuseră duş şi părul li se uscase. 

Cele şapte foi de hârtie erau întinse pe măsuţa de toaletă, 
cu agenda lângă ele. Nimeni nu contrazisese ideea că 
reprezentau ultimele şapte luni din calendar. Dar nimeni 
nu-şi dădea seama la ce folosea această informaţie. 

Dixon se uita la Reacher. 

— Ce vrei să facem acum, şefu'? 

— O să luăm o pauză, spuse Reacher. Deja nu mai gândim 
cum trebuie. 

— Pe vremuri nu luam pauze. 

— Pe vremuri mai aveam cinci perechi de ochi în plus. 

Reacher plecă să se plimbe pe Sunset, spre vest, singur. 
Singurătatea încă era starea lui naturală. Îşi scoase banii 
din buzunar şi-i numără. Nu erau prea mulţi. Intră într-un 
magazin de suvenire şi găsi un raft cu cămăşi la preţ redus. 
Spre capătul raftului era un teanc de cămăşi albastre cu 
model alb, strălucitoare. Păreau să fie lucrate manual. O 
alese pe cea mai largă, găsi o oglindă şi-şi puse umeraşul 
sub bărbie. Cămaşa era destul de lată în umeri, iar 
mânecile scurte erau numai bune pentru braţele sale. Avea 
nişte braţe ca de gorilă, doar ceva mai lungi şi mai groase. 

Cămaşa costa aproape douăzeci şi unu de dolari. Reacher 
plăti la casă. 

— E vreo frizerie prin zonă? întrebă el. 

— Două străzi mai încolo, spuse vânzătorul. Cum urci 
dealul. Chiar lângă băcănie e o frizerie. Îţi face şi pantofii. 


La băcănie găsi şi bere, şi cafea. Reacher îşi luă o cafea 
fără zahăr şi se-ndreptă spre frizerie. Scaunul de frizer era 
de modă veche, îmbrăcat în plastic roşu. Un tip slăbuţ 
stătea pe el. Avea urme de ace pe tot braţul. 

— Stai, nu-mi spune. Barba şi un tuns. 

Treizeci de minute mai târziu, Reacher nu mai avea decât 
un dolar, dar faţa îi era netedă şi ţeasta aproape la fel. 

Reacher se uită din nou la braţele frizerului şi-l întrebă. 

— De unde pot să fac şi eu rost de nişte marfa pe-aici? 

— Nu pari să fii consumator. 

— E pentru un prieten. 

Tipul ridică din umeri. 

— Sunt unii lângă muzeul figurilor de ceară. 

Reacher se întoarse la hotel pe străduţele joase din 
canion. Pe drum trecu pe lângă un Chrysler albastru-închis 
300C, tras lângă bordură. Un tip în costum albastru-închis 
stătea la volan. Costumul se asorta perfect la culoarea 
maşinii. Motorul era oprit, iar Reacher presupuse că era o 
maşină închiriată cu şofer. Îşi imagină că vreun patron de 
firmă de închirieri de maşini îşi echipase şoferii cu costume 
asortate la culoarea maşinii, aşa, ca un moft. L. A.Erao 
piaţă dificilă în domeniul închirierilor de limuzine. Citise pe 
undeva despre asta. 

Dixon şi Neagley nu scoaseră un cuvânt despre noua lui 
cămaşă, dar O'Donnell se amuză copios. Toţi râseră de 
tunsoarea lui. Dar nu-i păsa. Trebuia să recunoască şi el că 
se tunsese cam scurt. Aproape bec. Dar nu-l deranja să mai 
detensioneze puţin atmosfera, chiar pe socoteala lui. Era 
clar că nu aveau să mai găsească motive de râs prea 
curând. 

Mai apăruse o pagină pe lângă cele şapte foi, acoperită cu 
scrisul de mână al lui Dixon. Extrapolase numerele la trei 
sute paisprezece zile şi 3766 evenimente într-un an întreg. 
Dar restul paginii rămăsese gol. Nimeni nu reuşise să mai 
vină cu nici o altă idee. 


— Sigur mai există şi alte informaţii în afară de asta, spuse 
O'Donnell. 

Reacher îl aprobă: 

— Nu prea mai ai ce să scoţi. Tipii cei răi i-au luat 
computerul şi agenda de telefoane. Noi n-am găsit decât 
vârful aisbergului. Cioburi. Ca la descoperirile arheologice. 
Dar altceva nu cred că mai găsim. 

— Şi-acum ce facem? 

— Trebuie să vă lăsaţi de obiceiul ăsta prost. 

— Care obicei? 

— De a mă întreba pe mine ce să faceţi. Bănuiesc că 
ofiţerii ăia îşi fac vânt încoace, aşa că mâine s-ar putea să 
nu mai fiu pe aici. 

— Până mâine, ce facem? 

— Mai luăm o pauză şi pe urmă mergem să mâncăm ceva. 
Fac cinste. Ne vedem în hol într-o oră. 

Reacher ceru Fordul lui Dixon de la portar şi o luă spre 
est, pe bulevardul Hollywood, până ajunse la două străzi de 
intersecţia Hollywood cu Vine, zonă care dintotdeauna 
fusese rău famată. Acum părea că zona se extinsese, ceea 
ce era perfect normal. 

Parcă lângă bordură. Aleea lată din spatele Muzeului 
figurilor de ceară fusese transformată de vânzătorii de 
droguri ce-o colonizaseră într-un soi de magazin cu servire 
la maşină. Operaţiunea era organizată după clasica metodă 
a triunghiului. Cumpărătorul venea cu maşina şi încetinea. 
Un puşti, nu mai răsărit de unsprezece ani, se apropia de 
maşină. Şoferul comanda marfa şi-i dădea banii. Puştiul 
alerga cu banii la omul cu punga şi continua să fugă până la 
„furnizor”, de unde lua marfa. Între timp, cumpărătorul 
dădea ture cu maşina, cu viteză mică, gata să se 
reîntâlnească în cealaltă parte a parcării cu puştiul care îi 
înmâna marfa. Apoi şoferul pleca. 

Era un sistem inteligent. Reacher îl mai văzuse pus în 
aplicare şi altă dată. 

Reacher aşteptă. 


Un Mercedes ML negru intră în parcare. Puştiul alergă şi 
luă un teanc de bancnote împăturite. Mercedesul o luă uşor 
înainte, iar puştiul alergă spre omul cu punga. Banii fură 
puşi în pungă şi copilul o luă la fugă spre cel cu marfa. 

Reacher băgă Fordul în viteză, apăsă pe acceleraţie şi 
trase puternic de volan. Intră direct în parcare, chiar în 
mijlocul ei. Se-ndrepta cu viteză chiar spre „casier”. Acesta 
îngheţă. 

Cu vreo trei metri înainte de a-l pocni, Reacher făcu trei 
lucruri. Întoarse volanul. Apăsă pe frână. Deschise uşa. 
Maşina viră la dreapta, roţile alunecară pe pietricele, apoi 
uşa se deschise brusc şi-l lovi pe tip drept în figură. Se 
prăbuşi pe spate. Apoi maşina îngheţă pe loc. Reacher se 
aplecă şi luă de pe jos cu mâna stângă geanta de vinil. O 
aruncă pe locul din dreapta şi demară în viteză. Trase uşa 
cu putere, să se închidă. leşi rapid din parcare şi, sărind 
peste bordură, se topi în noapte spre Highland. În oglinda 
retrovizoare văzu praful plutind prin aer şi pe tipul cu 
geanta încă trântit pe spate. Doi tipi fugind. Apoi intră în 
zona luminată de pe bulevardul Hollywood. 

Totul durase doar douăsprezece secunde. 

Nici o reacţie. Nici un foc de armă. Nici o urmărire. 

Reacher încetini maşina şi-şi trase sufletul, apoi conduse în 
direcţia opusă acelor de ceasornic. Nu-l urmărea nimeni. Se 
opri pe un refugiu pustiu, mult mai încolo, şi goli geanta. 
Două revolvere AMT Hardballer din oţel, copii de Colt 
M1911.45 automat. Apoi numără banii. Aproape nouă sute 
de dolari. Destui pentru a plăti o cină. Îi rămânea chiar şi de 
bacşiş. 

Până la urmă, cina îl costă pe Reacher mult mai puţin de 
nouă sute de dolari. Ceilalţi aleseseră un fast-food gălăgios 
de pe bulevardul Sunset, fie pentru că aşa avuseseră chef, 
fie din consideraţie pentru starea lui materială. Comandară 
berea casei, servită la halbă, şi hamburgeri groşi şi zemoşi. 
Se aşezară la o masă rotundă şi vorbiră încontinuu, 
aruncând vorba de la unul la altul. După treizeci de minute 


de depănat amintiri şi de pus la curent cu ultimele 
evenimente din viaţa fiecăruia, discuţia reveni la Franz. 

O'Donnell spuse: 

— Dacă e să ne luăm după nevastă-sa, se lăsase de toate, 
ocupându-se doar de verificări de rutină prin baze de date. 
De ce s-ar fi băgat dintr-odată într-o chestie atât de 
serioasă? 

Dixon răspunse: 

— Pentru că l-a rugat cineva să o facă. 

— Exact, aprobă O'Donnell. Chestia asta a început din 
cauza unui client. Deci, cine era clientul? Pentru că Franz a 
depăşit limita cu chestia asta. Şi-a încălcat promisiunea 
făcută soţiei şi copilului. 

Neagley spuse: 

— Ar fi putut fi un client foarte bogat, dispus să plătească 
bine. 

— Sau cineva căruia îi era obligat în vreun fel, spuse 
Dixon. 

Reacher asculta. Ceva nu-i dădea pace. Ceva ce spusese 
Dixon, cu câteva ore în urmă, în maşină, chiar când ieşeau 
din aeroport. Închise ochii, dar nu reuşi să-şi amintească. 

— Ar trebui s-o întrebăm pe Angela dacă avea vreun client 
mare, pe termen lung. 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc şi eu pe Charlie, spuse 
O'Donnell. 

— Mergem mâine, zise Reacher. Dacă nu vin să mă 
aresteze. 

Se întoarseră pe jos la hotel şi se despărţiră în hol. Aveau 
să se culce devreme ca să se apuce dis-de-dimineaţă de 
treabă. Reacher şi O'Donnell urcară împreună. Nu vorbiră 
prea mult pe drum. 

Reacher se trezi la şapte dimineaţa. Lumina soarelui 
invadase încăperea. Pe uşă se năpustea David O'Donnell, cu 
câte o cafea în fiecare mână. 

— Am fost la o plimbare, zise el. Şi... se pare că ai 
probleme. Ofiţerul ăla. E parcat la câteva zeci de metri de- 


aici. 

— Acelaşi tip? Stă acolo, pur şi simplu? 

— Parcă ar aştepta ceva. Are nasul în atele metalice şi o 
bucată de plastic în locul geamului de la portieră. 

Comandară micul dejun în camera lui Dixon. Regula 
numărul unu o învăţaseră cu mult timp în urmă: mănâncă 
atunci când ai ocazia, mai ales când eşti pe punctul de a 
dispărea în sistem. Reacher se îndopă cu omletă, costiţă şi 
pâine şi turnă pe gât şi o tonă de cafea. 

— Cum ne-au găsit atât de repede? întrebă Dixon. 

— Din cauza computerelor, răspunse Neagley. 
Departamentul de Securitate se foloseşte de noile legi. 
Acum au voie să controleze computerele hotelurilor când li 
se năzare. E un stat polițienesc. 

— Acum mi-aş dori să mai fi fost şi noi în rândurile poliţiei, 
spuse O'Donnell. Nu ne-am fi omorât prea tare muncind. 

— Voi plecaţi, spuse Reacher. Nu vreau să vă târăsc după 
mine, aşa că încercaţi să nu vă vadă ofiţerul ăla. Porniţi la 
vânătoare. Eu o să mă întorc când pot. 

Se îndreptă spre camera lui. Îşi puse periuţa de dinţi 
pliantă în buzunar. Paşaportul, cardul şi cei opt sute de 
dolari îi puse în folia protectoare pentru costum a lui 
O'Donnell. Pentru că anumite lucruri pot să dispară în 
cursul unei arestări. Apoi luă liftul până la parter. N-avea 
rost să facă vreo scenă, cu urmăriri pe holurile hotelului. 
Pentru că a doua regulă pe care o învățase într-o viaţă plină 
de ghinioane şi belele era: păstrează-ţi demnitatea. 

Se aşeză într-un fotoliu şi aşteptă. 

Treizeci de minute. O oră. În hol erau trei ziare de 
dimineaţă, pe care le citise deja din scoarță în scoarță. 
Fiecare cuvinţel. Pagina de sport, reportajele, editorialele, 
ştirile interne, ştirile externe, pagina economică. Nouăzeci 
de minute. 

Nu se întâmplă nimic. 

Când trecură fix două ore, Reacher puse la loc ziarele. 
Merse la uşă şi privi afară. Era o zi frumoasă. A 


nouăsprezecea zi pe care Calvin Franz nu mai apucase s-o 
vadă. La fel şi Tony Swan, Jorge Sanchez şi Manuel Orozco, 
probabil. 

Sunt ca şi morţi. Nu mi-arunci prietenii din elicopter şi pe 
urmă mai apuci să te lauzi cu asta. 

Reacher ieşi din hotel. Trotuarul era pustiu. Nu era nici o 
maşină parcată. Nici o cameră de supraveghere. O luă la 
stânga pe Sunset. Făcu din nou stânga pe bulevardul Laurel 
Canyon. Se ţinu aproape de gardul viu de pe marginea 
drumului. Apoi făcu iarăşi stânga, urmând strada şerpuită. 

Crown Victoria aurie era chiar în faţa lui. Parcată lângă 
bordură, la vreo sută de metri în faţă. Stătea pe loc, 
nemişcată, cu motorul oprit. Exact cum spusese O'Donnell, 
geamul spart era acoperit cu un sac negru de plastic. 
Şoferul nu făcea nici o mişcare. Doar capul şi-l întorcea în 
mod regulat. Se uita în oglinda retrovizoare. Apoi drept 
înainte. Apoi în oglinda laterală. Reacher prinse o strălucire 
fugară în oglindă, probabil de la atela metalică. 

Stă şi aşteaptă. Dar ce aşteaptă? 

Reacher se întoarse şi-o luă înapoi spre holul hotelului. Se 
aşeză din nou în fotoliu, cu o nouă teorie încolţindu-i în 
minte. M-a sunat nevastă-sa. Ea mi-a spus. Pur şi simplu, 
zisese Neagley. 

Apoi, când Reacher îl întrebase pe Charlie: Dar tu ai voie 
să deschizi singur uşa? Băieţelul răspunsese: Da, am voie. 
Şi-apoi: Charlie, du-te pe-afară şi joacă-te. 

Reacher rămase aşezat în fotoliul îmbrăcat în catifea, 
gândindu-se, aşteptând ca teoria să-i fie confirmată sau 
infirmată, de oricine vor fi fost cei ce aveau să intre primii 
pe uşa din faţă: vechea lui echipă sau o trupă de ofiţeri de 
poliţie din LA., furioşi. 

Vechea lui echipă intră prima pe uşă. De fapt, ce mai 
rămăsese din ea. Repeziţi şi neliniştiţi, se opriră şocaţi de 
surpriza de a-l vedea. 

— "Tot aici eşti, spuse O'Donnell. 

— Nu, sunt o iluzie optică. 


— Extraordinară iluzie. 

— Ce-a zis Angela Franz? 

— Nimic. Nu ştie nimic despre clienţii soţului ei. 

— De ce eşti încă aici? întrebă Dixon. 

— Asta este o întrebare foarte bună, răspunse Reacher. 
Ofiţerul mai e afară? 

Dixon îi confirmă. 

— L-am văzut de la capătul străzii. 

Urcară în camera lui Reacher şi O'Donnell. Primul lucru pe 
care îl făcu Reacher fu să-şi ia înapoi banii, paşaportul şi 
cardul. 

— Se pare că mai rămâi puţin printre noi, zise O'Donnell. 

— Cred că da, spuse Reacher. 

— De ce? 

— Pentru că Charlie ne-a deschis uşa singurel. 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Mie mi se pare că Angela e o mamă destul de bună. 
Normală, în cel mai rău caz. Cu toate astea, şi-a lăsat 
puştiul să deschidă uşa unor străini. Nu-l mai are decât pe 
Charlie şi, cu toate astea, i-a zis să se ducă pe-afară, să se 
joace. Într-o curte, pe o stradă aglomerată. De ce ar face ea 
una ca asta? 

— Nu ştiu, spuse Dixon. 

— Pentru că ştia că un ofiţer supraveghează casa. 

— Crezi? 

— De ce a aşteptat două săptămâni până a sunat-o pe 
Neagley? 

— A avut treabă, spuse Dixon. 

— E posibil, răspunse Reacher. Dar poate că nici nu avea 
de gând să ne sune. Noi facem parte din trecutul 
îndepărtat. Suntem tipii cei răi, durii, periculoşii, neciopliţii. 
Dar din punctul de vedere al ofiţerilor, se schimbă viziunea. 
Găsesc un mort în deşert, îl identifică şi nu reuşesc să dea 
de capăt cazului. N-au nici un indiciu, nici o urmă după care 
să se ia. După două săptămâni de frustrare le vine o idee. 
Angela le-a povestit despre echipă, despre loialitate şi 


despre vechiul slogan, aşa că au pus-o să ne cheme. Pentru 
că ştiu că asta e ca şi cum ar întoarce cheiţa „lepuraşului 
Duracell”. Ştiu că pot să stea în umbră şi să se uite la noi 
cum căutăm răspunsuri. 

— E ridicol, spuse O'Donnell. 

— Eu cred că exact asta s-a întâmplat, spuse Reacher. 
Facem munca poliţiştilor, în locul lor. Asta nu ne-a spus 
Angela. Şi de-asta sunt încă aici. Şi-au zis că probabil un 
nas spart intră în costul afacerii. Faceţi o plimbare până la 
colţ şi vorbiţi cu ofiţerul. 

— Crezi că e cazul? 

— Cred că ar trebui să meargă Dixon. Nu era cu noi în 
Santa Ana. Aşa că, dacă mă-nşel, probabil că pe ea n-o s-o 
împuşte. 

CAPITOLUL ŞAPTE. 

Dixon se execută. leşi din cameră fără nici un cuvânt. 
O'Donnell spuse: 

— Nu cred că azi ne ascundea ceva Angela. Deci nu cred 
nici că Franz avea vreun client special. 

— Cât de tare ai presat-o? întrebă Reacher. 

— N-a fost nevoie să o presăm deloc. Era totul în regulă 
acolo. Nu avea nimic să ne spună. E de neconceput ca elsă 
fi avut un client atât de mare, fără ca Angela să-i fi auzit 
măcar numele. 

Reacher zâmbi scurt. Îi plăcea vechea lui echipă. Se putea 
baza pe ei. Fără urmă de îndoială. 

Neagley întrebă: 

— Acum ce facem? 

— Hai să discutăm mai întâi cu poliţiştii, spuse Reacher. 

Dixon se întoarse. 

— Nu m-a împuşcat, zise ea. 

— Asta e bine, răspunse Reacher. E supărat pentru chestia 
cu nasul? 

— E vânăt de furie. 

— Deci care-i treaba? A mărturisit ceva? 


— Şi-a sunat şeful. Unul, Curtis Mauney. Vor să ne vedem 
aici într-o oră. 

— Bine, spuse Reacher. Să vedem ce cărţi are tipul în 
mână. 

Aşteptară în hol. Fără să se enerveze, fără să se 
impacienteze. Serviciul militar te învaţă să aştepţi. 
O'Donnell se aşeză pe o canapea şi îşi curăţă unghiile cu 
briceagul. Dixon se uită din nou peste tabele. Neagley se 
aşeză mai la o parte, pe un scaun lipit de perete. Reacher 
luă loc sub o fotografie veche de-a lui Raquel Welch. 
Fotografia fusese făcută în faţa hotelului, într-o după- 
amiază târzie şi lumina ce-o înconjura pe actriţă era la fel 
de aurie ca şi pielea ei. 

Brunetul de aproximativ patruzeci de ani ce-şi zicea Alan 
Mason aştepta şi el. Aştepta să înceapă o întrunire 
clandestină în camera lui de hotel din centrul oraşului 
Denver. Era mai nervos decât de obicei şi părea că ceva-l 
scoate din sărite. Avea o valiză trântită lângă perete. Era un 
Samsonite gri-închis, din plastic dur, scump, dar nu 
ostentativ. Avea acolo acţiuni la purtător, diamante şlefuite 
şi coduri de acces pentru conturi elveţiene în valoare de 
şaizeci şi cinci de milioane de dolari, iar oamenii cu care se 
întâlnea nu erau genul pe care o persoană prudentă i-ar fi 
lăsat nesupravegheaţi lângă asemenea bunuri mobile, greu 
de detectat. 

Primul care trecu pragul hotelului Chateau Marmont fu 
chiar ofiţerul lovit, Thomas Brant. Avea o vânătaie foarte 
vizibilă pe frunte, iar atela metalică îi era atât de bine lipită 
pe faţă, încât pielea din jurul ochilor era încreţită de 
strânsoare. 

Mergea ca şi cum încă l-ar fi durut tot trupul. Era urmat 
de un tip mai în vârstă, care trebuia să fi fost şeful lui. 
Curtis Mauney părea să se apropie de cincizeci de ani. Era 
scund şi solid şi avea aerul obosit al unui tip ce îşi petrecuse 
prea mulţi ani făcând aceeaşi slujbă. Avea părul vopsit într- 


un negru-închis ce nu se potrivea deloc cu sprâncenele sale 
cărunte. Purta o servietă ponosită. Întrebă: 

— Care dintre voi, nenorociţilor, mi-a lovit omul? 

— Contează? întrebă Reacher. 

— Nu-i frumos să vii aici şi să-ncepi să baţi poliţişti. 

Reacher spuse: 

— Nu eram în zona lui. Şi se purta suspect. A căutat-o cu 
lumânarea. 

— Şi până la urmă, ce căutaţi aici? 

— Am venit la înmormântarea prietenului nostru. 

— Cadavrul nu a fost încă eliberat. 

— O să aşteptăm. 

— Tu l-ai pocnit pe omul meu? 

Reacher recunoscu. 

— Îmi cer scuze. Dar nu trebuia decât să ne cereţi 
ajutorul. 

Mauney îl privi ca şi cum ar fi fost de pe altă lume. 

— Crezi că v-am adus aici ca să ne ajutaţi? V-am adus aici 
ca momeală. 

Se aşeză şi-şi puse servieta între picioare. 

— Hai să punem la punct nişte lucruri. Nu suntem nişte 
ţărani proşti, dacă asta vă închipuiaţi. Am aflat în doar 
douăsprezece ore că Franz era unul dintre cei opt 
supraviețuitori ai unei unităţi militare de elită. Şi-n douăzeci 
şi patru de ore ştiam că şi alţi trei membri ai acestei unităţi 
dispăruseră. 

Reacher spuse: 

— Deci teoria ta ar fi că e cineva care ne vânează pe toţi? 

— Nu ştiu care e teoria mea. Dar e posibil şi asta. De 
aceea, îmi convenea de minune să vă găsesc din pământ, 
din iarbă verde. 

— De unde ştii că şi cei doi din Vegas au dispărut? 

— Am dat nişte telefoane, răspunse Mauney. Lucrăm cu 
Poliţia Statală din Nevada foarte des, iar ei lucrează mult cu 
poliţia din Las Vegas. Amicii voştri Sanchez şi Orozco au 


dispărut de trei săptămâni şi apartamentele lor au fost 
devastate ca la carte. 

— La fel de rău ca şi biroul lui Franz? 

— E aceeaşi mână. 

— Le-a scăpat ceva? 

— Dar la Franz le-a scăpat ceva? Nouă ne-a scăpat ceva? 

Mauney era un poliţist bun, dar părea uşor de dus de nas, 
aşa că Reacher spuse: 

— Franz îşi trimitea prin poştă nişte fişiere din calculator, 
ca măsură de precauţie. Le avem. 

— Din cutia lui poştală? Ăsta e un delict federal, vă trebuia 
mandat. 

— N-aveam de unde să iau mandat, zise Reacher. Am ieşit 
la pensie. Deci ce le-a scăpat în Las Vegas? 

— Facem schimb”? 

Reacher dădu din cap. 

— Dar tu spui primul. 

— Bine. Le-a scăpat un şerveţel pe care era scris ceva. Era 
mototolit şi aruncat în coşul lui Sanchez. Era genul de 
şerveţel pe care îl primeşti când comanzi mâncare 
chinezească. Şi se pare că ăsta a fost ultimul lucru pe care 
l-a făcut Sanchez în Las Vegas. 

— Ce scria pe şerveţel? 

Mauney îşi trase servieta pe genunchi şi apăsă pe clapete. 
O deschise. Scoase din ea o învelitoare de plastic 
transparent în care avea o copie color ce reproducea fidel 
petele de grăsime, cutele şi textura hârtiei. Şi o jumătate de 
rând, mâzgălit cu pix, cu scrisul apăsat al lui Sanchez: 650 
la 100000 USD bucata. 

Mauney întrebă: 

— Ce înseamnă asta? 

Reacher spuse: 

— Şi eu ştiu tot cât ştii şi tu. 

— Eu cred că e o ofertă de preţ sau o licitaţie, zise 
Mauney. 

— Ori rezultatul unei analize de piaţă, spuse O'Donnell. 


— Ce-aţi scos din cutia poştală a lui Franz? întrebă 
Mauney. 

— Un stick de memorie, spuse Reacher. De-ăla ce se bagă 
în computer. N-am reuşit să spargem parola. 

— Am putea încerca noi, spuse Mauney. Avem un laborator 
cu care colaborăm. 

— Ştiu şi eu... mai avem o singură încercare. 

— Dacă stai bine să te gândeşti, e probă într-un caz de 
crimă, deci ne aparţine. 

— Ne daţi şi nouă informaţiile, când le aflaţi? 

Mauney făcu semn că da. 

— Din câte văd eu, schimbul de informaţii e în plin proces. 

— Bine, atunci. Succes. 

Reacher îi făcu semn lui Neagley. Ea-şi băgă mâna în 
geantă şi scoase stick-ul în carcasă de plastic argintiu. I-l 
întinse lui Mauney. 

— Aveţi vreun indiciu? întrebă Mauney. 

— Trebuie să fie ceva cu numere. Franz se pricepea la 
numere. 

— Bine. 

— Ştii că nu din avion l-au aruncat, nu? 

— Ştiu, spuse Mauney. Ai idee câte elicoptere private pot 
ajunge în zona în care l-am găsit? Peste nouă mii. 

— Ai verificat şi biroul lui Swan? 

— A fost concediat. Nu mai are birou. 

— l-ai verificat casa? 

— Ne-am uitat pe geam. Părea că toate sunt la locul lor. 

— Atunci de ce nu ne-ai verificat şi pe noi? 

— Pentru că în acel moment mă ocupam de ceea ce deja 
aveam pe cap: Franz, Swan, Sanchez şi Orozco. Îi am pe 
toţi patru înregistraţi pe video. Filmări cu camera de 
supraveghere, făcute cu o noapte înainte ca Franz să plece 
de-acasă şi să nu se mai întoarcă. 

Mauney deschise din nou servieta şi scoase o altă 
învelitoare de plastic, în ea era copia unui stop-cadru în alb- 
negru. Patru bărbaţi, umăr la umăr, la o tejghea. Spuse: 


— I-am identificat comparând cu fotografiile dintr-o cutie 
de pantofi pe care am găsit-o în şifonierul din dormitorul lui 
Franz. 

Îi dădu fotografia lui Neagley, care le-o întinse celorlalţi, în 
sens invers acelor de ceasornic: Dixon, O'Donnell şi 
Reacher. 

Manuel Orozco era în stânga, cu privirea îndreptată spre 
dreapta, surprins de cameră în obişnuita lui stare de 
agitaţie. Apoi era Calvin Franz, cu mâinile în buzunare şi o 
expresie răbdătoare pe chip. Apoi Toni Swan, privind drept 
înainte. În dreapta se afla Jorge Sanchez, îmbrăcat într-o 
cămaşă încheiată până la ultimul nasture, fără cravată. 

Toţi arătau mai bătrâni decât şi-i aminteau. Orozco 
încărunţise pe la tâmple şi avea o privire obosită. Franz 
parcă slăbise. Swan, la fel de lat în umeri ca întotdeauna, 
părea că mai pusese câteva kilograme pe talie. Încruntarea 
permanentă a lui Sanchez îi lăsase urme pe frunte. Păreau 
mai bătrâni, dar poate arătau şi ceva mai înţelepţi. Oamenii 
din această fotografie aveau multă experienţă şi erau foarte 
capabili. Patru tipi duri. După părerea lui Reacher, patru 
dintre cei mai buni opt oameni din lume. 

Cine sau ce îi învinsese? 

În spatele lor, dincolo de bătaia camerei, se vedeau rafturi 
de magazin ce păreau cunoscute. 

— Unde au fost filmaţi? întrebă Reacher. 

Mauney răspunse: 

— La farmacia de lângă biroul lui Franz. Swan cumpăra 
aspirină pentru artrita câinelui său. Îi dădea un sfert de 
pastilă în fiecare zi. 

— Câtă aspirină a cumpărat? 

— A luat flaconul economic. Nouăzeci şi şase de pastile. 

— La un sfert de pastilă pe zi, asta înseamnă o rezervă 
pentru un an şi nouăsprezece zile, calculă Reacher. Pot să 
păstrez poza? 

Mauney îi făcu semn că da. 

— Păstreaz-o, e doar o copie. 


— Şi-acum ce facem? 

— Staţi la vedere, spuse Mauney, închizând clapetele 
servietei. Şi sunaţi-mă dacă vedeţi că vă dă cineva târcoale. 
Nu mai lucraţi pe cont propriu, clar? 

— Suntem aici doar pentru înmormântare, repetă 
Reacher. 

Când se ridică, privi reflexia din geam şi-i văzu pe ceilalţi 
trei în spatele lui, şi ei în picioare. 

Mauney o luă spre uşă, iar Neagley, O'Donnell şi Dixon 
porniră spre camerele lor. Dar Thomas Brant porni în altă 
direcţie. 

Reacher nu-şi luă ochii de la imaginea reflectată în geam. 
Îşi dădu pe loc seama ce urma. Brant se apropiase. Cu 
stânga încerca să-l apuce pe nevăzute, în timp ce dreapta i 
se strânsese în pumn. Îl bătu uşor pe Reacher pe umăr. 
Reacher se întoarse rapid şi-i prinse dreapta în mâna 
stângă, chiar înainte de a fi pocnit drept în faţă. 

Ceea ce urmă ţinea de o capacitate supraomenească de 
autostăpânire. Reacher îl privi pe Brant în ochi, expiră şi 
apoi clătină din cap. 

— Mi-am cerut deja scuze, zise el. Şi dacă e nevoie, îmi 
mai cer scuze încă o dată. Dacă asta nu ţi-e de-ajuns, ai 
răbdare până se termină povestea asta şi pe urmă n-ai 
decât să sari pe mine. Cheamă-ţi şi vreo doi amici. Bine? 

— Poate că aşa o să fac, mârâi Brant. 

Mauney se apropie de ei şi spuse: 

— Nu vă bateţi. Nici acum, nici altă dată. 

Îl trase deoparte pe Brant de guler. Reacher aşteptă până 
când amândoi ieşiră pe uşă, făcu o grimasă de durere şi-şi 
scutură stânga. 

— Cam doare, spuse el. 

— Bag-o la gheaţă, îi recomandă Neagley. 

— Sau mai bine ţine o cutie de bere rece în mână, spuse 
O'Donnell. 

— Hai, lăsaţi asta, mai bine vă povestesc ce e cu alea şase 
sute cincizeci, spuse Dixon. 


Urcară în camera lui Dixon şi ea întinse ordonat tabelele 
pe pat. Apoi spuse: 

— Aşa. Ce avem aici este o analiză a performanţei. Ca să 
fie mai simplu, hai să zicem că e o listă de succese şi eşecuri 
în a atinge o ţintă. Primele trei luni situaţia e relativ bună. 
Apoi totul se duce de râpă. 

— Asta ştiam deja, spuse Neagley. 

— De dragul demonstraţiei, hai să luăm primele trei luni 
drept etalon. Ştim că pot atinge ţinta cam în nouăzeci la 
sută din cazuri, mai mult sau mai puţin. Să zicem că ar fi 
putut s-o ţină aşa cu nivelul de performanţă la nesfârşit, dar 
nu s-a întâmplat asta. Care este urmarea? 

Neagley răspunse: 

— "Tot mai multe ratări, pe măsură ce trece timpul. 

— Dacă şi-ar fi menţinut rata de succes până la finalul 
celei de-a patra luni, n-ar mai fi ratat de exact şase sute 
cincizeci de ori, spuse Dixon. 

— Serios? 

— Serios. Şase sute cincizeci. 

Reacher clătină din cap. 

— 'Tare-aş vrea să ştiu la ce ne uităm. 

— La un sabotaj, spuse O'Donnell. Cineva a fost plătit să 
saboteze ceva. 

— La o sută de mii de dolari acţiunea de sabotaj sau cum? 
întrebă Neagley. 

— Dar se leagă. Nu-i aşa? întrebă Dixon. E clar că există o 
relaţie matematică între ceea ce ştia Franz şi ceea ce ştia 
Sanchez. 

Reacher se duse la fereastra lui Dixon şi privi afară. 

— Presupunând că Orozco ştia şi el ceea ce ştia Sanchez, 
mai trebuie să aflăm ce ştia Swan. De la el nu avem nimic. 

— Casa lui era curată. Nu era nimic acolo. 

— La fel şi biroul lui. 

— Nu avea birou. Fusese concediat. 

— Dar fusese concediat recent. Deci biroul lui e acum 
sigilat şi pus la naftalină. Compania concediază, nu 


angajează oameni noi. Cred că trebuie să ne mai întâlnim o 
dată cu zgripţuroaica aia. 

Bărbatul în costum albastru-închis din Chryslerul albastru- 
închis se ţinu după ei pe bulevardul Sunset, spre est, până 
la şoseaua 101. Chiar lângă studiourile KTLA, înainte de 
intrarea pe autostradă, îşi sună şeful. Acesta îi spuse: 

— Eu sunt încă în Colorado. Fii cu ochii pe ei. 

Dixon intră pe poarta deschisă de la New Age şi parcă 
exact lângă clădirea în formă de cub strălucitor. Parcarea 
era încă pe jumătate goală. Aceeaşi recepţioneră era de 
serviciu. 

— Pot să vă ajut? întrebă ea. 

— Trebuie să stăm din nou de vorbă cu doamna Berenson, 
zise Reacher. 

— Staţi să văd dacă e disponibilă, spuse recepţioneră. 

Când apăru Berenson, le strânse tuturor mâna şi deschise 
uşa metalică. Toţi se strecurară pe lângă ea în sala de 
conferinţe. 

— Cu ce vă pot fi de folos astăzi? întrebă ea. 

În voce i se simţea o uşoară notă de iritare. 

— Tony Swan a dispărut, spuse Reacher. 

— Cum adică a dispărut? Nu-nţeleg. 

— Nu e chiar aşa greu de-nţeles. 

— Dar ar putea fi oriunde. Poate are o slujbă nouă în alt 
stat. Sau o fi plecat în vacanţă. Oamenii în situaţia domnului 
Swan îşi mai iau câte o vacanţă. Trag linie şi o iau de la 
capăt cu bateriile încărcate. 

O'Donnell spuse: 

— Câinele lui a murit de sete încuiat în casă. Nu cred că-i 
vorba de încărcat baterii aici. Oriunde s-ar fi dus Swan, nu 
avea în plan nici o călătorie. 

— Câinele lui? Cumplit, spuse Berenson. Domnul Swan nu 
mai lucrează la noi de mai bine de trei săptămâni. Poate ar 
trebui să anunţăm poliţia. 

— Se ocupă deja de asta, spuse Reacher. Şi noi ne ocupăm, 
la rândul nostru. 


— Dar nu înţeleg cu ce vă pot fi de folos. 

— Am vrea să ne uităm puţin prin biroul lui. Şi la 
computerul lui. Ar putea fi nişte notițe sau însemnări în 
vederea unor întâlniri sau ceva informaţii. 

— Nu există nici un fel de note aici, nu folosim deloc 
hârtie. Nici pixuri sau creioane. Este un mediu complet 
lipsit de hârtie. E o regulă interioară, o regulă de bază în 
securitate. Totul se face pe computer. Avem o reţea internă 
apărată de programe de protecţie şi monitorizăm aleator 
toate informaţiile din computerele noastre. 

— Am putea să ne uităm puţin în computerul lui, în acest 
caz? întrebă Neagley. 

— Când cineva părăseşte compania, spuse Berenson, cam 
într-o jumătate de oră hard diskul pe care l-a folosit este 
distrus. La propriu. E o altă regulă de securitate. Altfel 
datele din acel computer ar putea fi extrase de terţi. 

— Deci n-a rămas nici o urmă de-a lui? 

— Mă tem că nu. 

— Aveţi reguli foarte stricte. 

— Ştiu. Domnul Swan însuşi a făcut regulile. A fost prima 
lui contribuţie. A trebuit să facă pe polițistul aici, ca să se 
simtă prezenţa lui. 

— Dar şeful lui? întrebă O'Donnell. Cum se numeşte? 

— Asta nu vă pot spune. 

— Sunteţi foarte discretă. 

— Domnul Swan a insistat asupra discreţiei. Regulile sale 
încă sunt aplicate în companie. 

— În săptămâna în care a plecat vi s-a părut că e supărat 
sau îngrijorat de ceva? 

— Nu, din câte am văzut eu, nu. 

— Ce credeţi că ar fi putut să se întâmple cu el? 

— Eu? întrebă Berenson. Chiar n-am idee. L-am condus la 
maşină şi atunci l-am văzut ultima oară. 

Se întoarseră în maşina lui Dixon şi se îndepărtară de 
fereastra cu oglindă. 

O'Donnell spuse: 


— S-au folosit de el. I-au stors creierii un an de zile şi pe 
urmă s-au descotorosit de el. 

— Aşa pare, spuse Neagley. 

— Nu fabrică nimic aici. E o clădire nesecurizată. 

— Evident. Probabil au halele de producţie în altă parte. 

— Tare-aş vrea să ştiu exact ce produc. 

— Atunci află, spuse Reacher. 

— Nu ştiu pe cine să întreb. 

— Ştiu eu, zise Neagley. Cunosc un tip de la 
departamentul de achiziţii al Pentagonului. 

În camera lui din hotelul din Denver, bărbatul brunet de 
patruzeci de ani ce-şi spunea Alan Mason tocmai îşi încheia 
întâlnirea. Oaspetele său venise la timp şi însoţit de o 
singură gardă de corp. Mason aprecia punctualitatea în 
afaceri. Şi să fii depăşit numeric doar cu unul era un lux. 

Aşa că întâlnirea începuse bine. Şi continuase bine. Fără 
scuze penibile în privinţa întârzierii livrării sau a numerelor 
din ce în ce mai scăzute. Încheiaseră afacerea aşa cum 
hotărâseră dinainte, şase sute cincizeci de bucăţi, o sută de 
mii de dolari fiecare. 

Mason îşi deschisese valiza, iar clientul începuse procesul 
îndelungat de adunare a tuturor bunurilor din interior. 
Balanța conturilor elveţiene şi acţiunile la purtător nu 
puteau fi suspectate. Aveau o valoare sigură, la vedere. 
Diamantele ar fi putut prezenta probleme, desigur, dar 
oaspetele lui Mason se declară pe deplin satisfăcut. 

În acel moment, Mason primi o cheie şi o bucată de hârtie. 
Cheia era mică, veche, zgâriată şi tocită. Era de la un lacăt 
pus pe un container ce se afla pe cheiul de încărcare al unui 
port din Los Angeles. Bucata de hârtie era un aviz de 
însoţire a mărfurilor, în care se specifica faptul că în 
container erau şase sute cincizeci de aparate DVD. 

Oaspetele lui Mason şi garda sa de corp plecară, iar 
Mason intră în baie, unde dădu foc paşaportului, deasupra 
vasului de toaletă. O jumătate de oră mai târziu, Andrew 
MacBride ieşi din hotel şi se îndreptă spre aeroport. 


Frances Neagley sună la Chicago din maşina lui Dixon. Îi 
spuse asistentului său să îi trimită un e-mail persoanei de 
contact de la Pentagon şi să îi explice că nu se afla lângă 
nici o linie securizată de telefon şi ar fi avut nevoie să afle 
ce producea compania New Age. Ştia că amicului ei i-ar fi 
fost mai la îndemână să răspundă la un e-mail decât să 
vorbească la telefon pe o linie nesecurizată. 

O'Donnell întrebă: 

— Cine e tipul? 

— Un tip, zise Neagley. Îmi e dator vândut. 

— Îndeajuns cât să te servească? 

— Acum şi-n vecii vecilor. 

Dixon ieşi de pe şoseaua 101 la intersecţia cu Sunset şi o 
luă spre vest, către hotel. Traficul era aglomerat. Aveau de 
mers mai puţin de cinci kilometri, distanţă pe care un om 
alergând lejer ar fi putut s-o străbată mai repede decât se 
mişcau ei. Când ajunseră, în cele din urmă, găsiră o Crown 
Victoria aşteptându-i în faţă. Nu a lui Thomas Brant. 

Curtis Mauney ieşi din maşină imediat ce Dixon parcă. 
Veni la ei, scund, solid, ponosit, obosit. Întrebă: 

— Avea vreunul dintre prietenii voştri un tatuaj pe spate? 

Vocea lui sunase blând. Aproape şoptit. Plină de empatie. 

Manuel Orozco îşi făcuse facultatea pe banii armatei şi 
presupusese tot timpul că va deveni ofiţer de infanterie 
combatant. Sora lui mai mică se temuse tot timpul că va 
cădea la datorie şi va muri din cauza unor răni ce l-ar fi 
făcut de nerecunoscut, iar ea n-o să afle niciodată ce i se 
întâmplase de fapt. El îi povestise despre plăcuţele de 
identificare pe care le poartă toţi soldaţii la gât. Ea îi 
spusese că alea se pot pierde într-o explozie. El îi spusese 
că identificarea se poate face şi după amprenta dentară. Ea 
îi spusese că e posibil să-i explodeze şi fălcile. Mult mai 
târziu îşi dăduse el seama că temerile ei erau mult mai 
adânci, iar atunci ajunsese la concluzia că soluţia cea mai 
potrivită ca s-o liniştească era să-şi tatueze cu litere mari, 
negre, pe umeri Orozco, M. Şi numărul lui de identificare 


dedesubt. Se întorsese mândru acasă şi îşi scosese 
triumfător tricoul. Rămăsese cu gura căscată când fetiţa 
începu să plângă chiar mai tare decât înainte. 

În cele din urmă devenise membru al brigăzii de poliţie 
militară 110 şi Reacher îl rebotezase „Raniţă”, pentru că 
spatele lui lat şi maroniu semăna perfect cu o raniţă 
soldăţească inscripționată cu numele soldatului. Acum, 
după cincisprezece ani, în parcarea scăldată de soare de la 
Chateau Marmont, Reacher zise: 

— Aţi mai găsit un cadavru. 

— Mă tem că da, îi răspunse Mauney. În aceeaşi zonă. Într- 
o râpă. 

— E Orozco, spuse Reacher. 

— Aşa scrie pe spate. Cine e cea mai apropiată rudă? 

— Are pe undeva o soră mai mică. 

— Atunci ar trebui să-l identificaţi voi. Dacă vreţi. 

Se urcară din nou în maşină şi-l urmară pe Mauney la o 
morgă, la nord de Glendale. Nimeni nu scoase nici un 
cuvânt. Reacher stătea în spate şi cu ochii minţii revedea 
tot felul de întâmplări cu Orozco. Tipul fusese un adevărat 
comic, uneori neintenţionat. Li se adresa tuturor cu 
„amice”. Avea aptitudini de comandant, dar nu dăduse 
niciodată ordine. Aştepta până când un ofiţer mai tânăr sau 
chiar un soldat simplu reuşea să tragă concluzia şi apoi 
spunea: „Dacă nu te superi, amice, te-aş ruga...” 

O'Donnell zise: 

— Ştiam că e mort. Nu e o surpriză. 

Nimeni nu-i răspunse. 

Sediul morgii se afla într-un spital nou-nouţ, ce primea 
cadavre din orăşelele ce nu aveau propria lor morgă. 
Parcară şi ieşiră. Mauney îi conduse spre un lift al 
personalului şi apăsă pe patru. 

La etajul patru era frig ca în congelator. Mauney trecu de 
zona pentru public şi se îndreptă spre frigidere. Pe trei 
pereţi erau o mulţime de sertare metalice speciale. Aerul 


era încărcat cu miasme grele. Mauney trase un sertar. 
Acesta ieşi uşor, alunecând pe role. leşi complet. 

În sertar era un cadavru îngheţat. Bărbat. Hispanic. Cu 
gleznele legate cu o sfoară aspră ce-i intrase adânc în piele. 
Mâinile îi erau legate la spate. Avea răni serioase la cap şi 
pe umeri. 

— A căzut în cap, zise Reacher încet. Nici n-avea cum să 
cadă altfel, legat în felul ăsta. Dacă a fost aruncat din 
elicopter. 

— Nu era nici o urmă pe jos. 

Alte detalii medicale erau greu de stabilit. Stadiul de 
descompunere era avansat şi cadavrul începuse să se 
micşoreze, aproape distrus şi cu pielea zbârcită. Mauney 
întrebă: 

— Îl recunoşti? 

— Nu chiar, spuse Reacher. 

— Verifică-i tatuajul. 

Reacher nu făcu nici o mişcare. 

Mauney clătină din cap, puse o mână sub umărul îngheţat 
al cadavrului şi îl ridică. Corpul se rostogoli ciudat, ca şi 
cum ar fi fost făcut dintr-o singură bucată. Se opri cu faţa în 
jos. Tatuajul era zdrenţuit şi aproape şters, dar nu putea fi 
confundat: Orozco, M. Şi un număr de identificare. 

— El este, spuse Reacher. E Manuel Orozco. 

Mauney spuse: 

— Îmi pare foarte rău. 

Se lăsă liniştea. Apoi Reacher întrebă: 

— Mai controlaţi zona unde l-aţi găsit? 

— În momentul ăsta nu. Doar nu e vorba de un copil 
rătăcit. 

— Şi Franz e aici? Într-unul din sertarele astea 
blestemate? 

— Vrei să-l vezi? întrebă Mauney. 

— Nu. 

Reacher se întoarse spre Orozco. 

— Când îi faceţi autopsia? 


— În curând. 

— l-aţi estimat data morţii? 

— Înainte de Franz, credem noi. Dar nu se ştie niciodată. 

— O să aflăm noi, spuse Reacher. O să-l întreb pe cel care 
a făcut-o. Şi-o să-mi spună. Până ajung la întrebarea asta, o 
să mă implore să-mi spună. 

— Parcă v-am zis să nu lucraţi pe cont propriu. 

— Poate în visele tale. 

Mauney rămase să întocmească actele. Reacher, Neagley, 
Dixon şi O'Donnell luară liftul şi ieşiră la căldură, la soare. 
Rămaseră în parcare fără să scoată o vorbă. Fără să facă 
nici un gest. Doar tremurând şi pufnind de furie suprimată. 
Era ceva normal pentru un soldat să dea ochii cu moartea. 
Trăiau cu gândul morţii şi se aşteptau să moară. Unii dintre 
ei chiar îşi doreau să moară. Dar în adâncul sufletului îşi 
doreau o moarte cinstită. Voiau să moară pentru un scop. 
Un soldat mort cu braţele legate la spate era o imagine de 
nesuportat. Le transmitea faptul că murise fără să se poată 
împotrivi, supus şi abuzat. Era vorba de lipsă totală de 
putere. Le spulbera toate iluziile. 

— Hai să mergem, spuse Dixon. Pierdem vremea. 

Se întoarseră în camera lui Dixon. Nu mai ştiau încotro s-o 
apuce. Nu aveau nimic de făcut. Sentimentul de neputinţă 
nu dispăru când se mutară în camera lui Neagley şi găsiră 
un e-mail de la amicul ei de la Pentagon. „N-am cum, îmi 
pare rău. E informaţie clasificată.” 

— Până la urmă, omul nu ţi-e chiar atât de îndatorat, zise 
O'Donnell. 

— Ba da, spuse Neagley. Mai mult decât îţi poţi închipui. 

Continuă să caute în căsuţa poştală. Mai era un mesaj de 
la acelaşi tip. O altă versiune a numelui său, de la o altă 
adresă. 

— Ăsta e un mesaj trimis de la o adresă temporară, 
gratuită. Mesajul spunea: 

Frances, mă bucur să am veşti de la tine. Ar trebui să ne 
mai vedem. Ce zici, te scot la un restaurant, vedem şi-un 


film? Şi trebuie să-ţi înapoiez şi CD-urile cu Hendrix. Îţi 
mulţumesc foarte mult pentru ele. Mi-au plăcut mult, toate. 
A şasea piesă de pe al doilea album este dinamică şi 
briliantă. Anunţă-mă când ajungi la Washington. Sună cât 
mai curând. 

Reacher întrebă: 

— I-ai împrumutat CD-urile tale personale? 

— Nu, răspunse Neagley. N-am nici un CD cu Jimi Hendrix. 
Nu-mi place. 

O'Donnell interveni: 

— Deci te confundă cu altă femeie. 

— Puțin probabil, spuse Reacher. 

— E un mesaj codificat, spuse Neagley. Asta este. E 
răspunsul la întrebarea mea. E ceva legat de a şasea piesă 
de pe al doilea album. 

Reacher întrebă: 

— Care a fost al doilea album al lui Hendrix? 

O'Donnell răspunse: 

— Electric Ladyland. 

— Ăsta a apărut mai târziu, zise Dixon. 

Reacher spuse: 

— Axis: Bold as Love a fost al doilea album. 

— Şi a şasea piesă care era? întrebă Dixon. 

— Habar n-am. 

O'Donnell spuse: 

— Mergem la cumpărături. 

O luară pe jos pe bulevardul Sunset şi ajunseră la un 
magazin de muzică. Intrară şi găsiră înăuntru o grămadă 
de tineri ce ascultau muzică foarte tare; în cele din urmă 
identificară şi raftul cu H de la secţiunea de rock/pop. Erau 
o mulţime de CD-uri cu Jimi Hendrix. Axis: Bold as Love era 
chiar acolo, în trei exemplare. Reacher luă unul de pe raft. 
Era învelit în plastic şi eticheta era lipită exact peste a doua 
jumătate a listei cu piesele. La fel şi pe al doilea exemplar. 
Şi pe al treilea. 

— Rupe-i ambalajul, spuse O'Donnell. 


— N-am cum să-l rup, nu e plătit. 

— A, să pocneşti poliţişti nu e nici o problemă, dar un 
ambalaj nu-l rupi. 

— E altceva. În maşini există CD-player, nu? 

— Da, de vreo sută de ani încoace, spuse Dixon. 

Reacher luă CD-ul şi se aşeză la coadă, în spatele unei fete 
ce-şi băgase mai mult metal prin pielea feţei decât victimele 
unui atac cu grenadă. Scoase treisprezece din cei opt sute 
de dolari pe care-i mai avea şi, pentru prima oară în viaţa 
lui, deveni proprietarul unui produs digital. 

Era sigilat zdravăn în plastic. Reacher îşi folosi unghiile ca 
să smulgă un colţişor din ambalaj, apoi rupse plasticul cu 
dinţii. Urmări lista cu degetul şi spuse: 

— Little Wing. 

O'Donnell ridică din umeri. Neagley privea în gol. 

— Nu ne-ajută, spuse Dixon. 

— Ştiu cântecul, spuse Reacher. 

— Te rog eu, nu-l cânta, spuse Neagley. 

— Deci ce înseamnă? întrebă O'Donnell. 

— Înseamnă că New Age produce o armă numită Little 
Wing. Sună a imitație de telefon mobil sau cam aşa ceva. 

Încercă să deschidă carcasa CD-ului, dar fu obligat să 
dezlipească eticheta care se fărâmiţă în nenumărate 
bucățele lipicioase. 

— Nici nu-i de mirare că industria muzicală are probleme, 
zise el. 

Dixon spuse: 

— Şi-acum ce facem? 

— Ce zicea e-mailul ăla? 

— Ştii bine ce zicea. Găseşte a şasea piesă de pe al doilea 
album al lui Hendrix. 

— Şi? 

— Şi-atât. 

— Nu, mai zicea să suni cât mai curând. 

— E ridicol, zise Neagley. Dacă nu-mi spune în e-mail, de 
ce mi-ar spune la telefon? 


— N-a zis „te rog, sună-mă”. Probabil e cineva pe care ştie 
că-l cunoşti şi te poate ajuta. Probabil cineva din 
Washington, dacă tot punem preţ pe fiecare cuvânt. 

Neagley deschise gura, gata să spună că nu cunoaşte pe 
nimeni. Dar făcu o pauză. 

— E otipă, Diana Bond. O cunoaştem amândoi. E în echipa 
unuia din Comitetul de Apărare Internă. 

— Ai văzut? Cine e tipul? 

Neagley pronunţă un nume familiar, dar deloc plăcut. 

— E şeful ei. El semnează cecurile, deci probabil că a fost 
informat cu privire la ce semnează şi dacă el ştie, ştie şi ea. 
Dar n-o să-mi spună. 

— Ba da. Pentru că o să o suni şi o să-i spui că s-a aflat de 
Little Wing şi că mai ai puţin şi suni la ziare să le spuică 
informaţia s-a scurs din biroul şefului ei. Şi că preţul tăcerii 
tale este tot ce ştie ea despre Little Wing. 

— Asta e o mârşăvie. 

— Se cheamă politică. Nu cred că e străină de procesul 
ăsta. 

— Chiar trebuie să facem asta? N-aş vrea s-o amestec. 

— Amicul tău de la Pentagon vrea s-o amesteci, spuse 
O'Donnell. Ar fi putut să spună pur şi simplu că a şasea 
piesă e grozavă. Sau uimitoare. Dar a zis dinamică şi 
briliantă, d şi b. Ca şi inițialele Dianei Bond. 

CAPITOLUL OPT. 

Neagley insistase să o sune pe Diana Bond când nu era 
nimeni de faţă. Când se întoarseră la hotel, se retrase într- 
un colţ îndepărtat al holului şi formă câteva numere unul 
după altul. Apoi discută pe un ton foarte serios cu cineva. 
Se întoarse după vreo douăzeci de minute. 

— Nu e foarte departe, zise ea. E la baza militară a aviaţiei 
din Edwards pentru câteva zile. Se pare că are loc o mare 
prezentare. 

O'Donnell zise: 

— De-aia ţi-a zis amicul s-o suni cât mai curând. 

— Ce-a zis? întrebă Reacher. 


— A zis că vine încoace, răspunse Neagley. Imediat ce 
poate să scape. Little Wing trebuie să fie ceva cu adevărat 
important. 

— Îţi pare rău că ai sunat-o? 

Neagley făcu semn că da. 

— Îmi pare rău pentru toată povestea asta. 

Urcară în camera ei şi se uitară pe hartă, pentru a încerca 
să estimeze când avea să ajungă Diana Bond la ei. Edwards 
era la vreo sută de kilometri de cealaltă parte a munţilor 
San Gabriel. Aveau de aşteptat cel puţin două ore. 

— Eu o să ies la o plimbare, spuse Reacher. 

O'Donnell zise: 

— Merg şi eu cu tine. 

O luară spre est, pe bulevardul Sunset. Era după-amiaza 
devreme şi Reacher simţea că-l bate soarele în cap, mai 
acut acum, că era aproape ras. 

— Ar trebui să-mi cumpăr o şapcă, zise el. 

— Ar trebui să-ţi cumperi şi altă cămaşă, spuse O'Donnell. 

— Poate c-o să-mi cumpăr. 

Văzură un magazin cu articole de bumbac, pantaloni de 
stofă, jeanşi şi cămăşi. Şi şepci de baseball. Erau nou-nouţe, 
dar arătau de parcă fuseseră deja spălate şi purtate de mii 
de ori. Reacher luă una şi o încercă. 

— Ce părere ai? întrebă. 

O'Donnell spuse: 

— Caută o oglindă. 

— N-are importanţă ce văd eu. Tu eşti ăla care râde de 
cum arăt. 

— E o şapcă frumoasă. 

Reacher o păstră şi înaintă spre o masă pe care erau 
tricouri şi un manechin care etala două dintre ele. Cel de 
dedesubt era vizibil doar la tiv, la gât şi la mâneci. 

Lua două tricouri mărimea XXL, îşi scoase şapca de pe cap 
şi se duse cu cele trei articole la casă. Refuză punga, rupse 
eticheta cu dinţii şi-şi scoase cămaşa chiar acolo în magazin, 


o aruncă la gunoi şi-şi puse tricourile cele noi. Îşi îndesă 
şapca pe cap şi se îndreptă spre ieşire. 

O'Donnell îl întrebă: 

— De ce anume fugi? 

— Nu fug de nimic. 

— Puteai să păstrezi cămaşa. 

— Nu vreau s-apuc pe drumul ăsta, spuse Reacher. Dacă 
încep să mă plimb cu o cămaşă de schimb după mine, pe 
urmă mă trezesc şi cu pantaloni de rezervă. Apoi o să am 
nevoie de valiză. Şi-uite-aşa mă trezesc că am şi casă şi 
maşină şi un plan de economii şi că tot completez o mulţime 
de formulare. 

— Da, aşa se face. 

— Eu nu fac aşa. 

— Deci, cum spuneam, de ce anume fugi? 

— Nu vreau să fiu ca ceilalţi, cred. Nu vreau să fiu altfel 
decât eram pe vremuri. 

— Toţi suntem altfel decât eram pe vremuri. 

— Dar nu înseamnă că trebuie să ne convină tuturor 
chestia asta. 

— Nici mie nu-mi convine, zise O'Donnell. Dar mă descurc. 

Reacher încuviinţă. 

— Te descurci foarte bine, Dave. Serios. De mine îmi fac 
griji. M-am tot uitat la tine, la Neagley şi la Karla şi mă simt 
ca un ratat. 

— Serios? 'Tot ce-avem noi în plus faţă de tine sunt valizele. 

— Dar eu ce am în plus faţă de voi? 

O'Donnell nu-i răspunse. 

Când intrară pe uşa hotelului, Curtis Mauney îi aştepta în 
hol. Încă obosit, încă târând după el servieta ponosită. Se 
aşeză cu ea pe genunchi şi apoi întrebă: 

— Cine e Adrian Mount? 

Azhari Mahmoud, Adrian Mount, Alan Mason, Andrew 
MacBride, Anthony Matthews. Sirianul şi cele patru 
identități alternative ale sale. Informaţie pe care Mauney nu 
ştia că o au. 


— N-am idee, spuse Reacher. 

— Eşti sigur? 

— Destul de sigur. 

Mauney îşi deschise servieta şi scoase o foaie de hârtie. I-o 
înmână. Era ştearsă şi greu de descifrat, ca un fax al unei 
copii făcute după copia unui fax. Deasupra textului scria: 
Departamentul de Interne. Era despre o rezervare pe care 
Adrian Mount o făcuse pentru un zbor cu trei zile în urmă. 
Clasa întâia, un singur drum, de la Heathrow la JFK, locul 
2K, ultimul zbor de seară. Rezervarea fusese făcută pe site- 
ul British Airways, deşi era aproape imposibil să spui unde 
anume în lume se apăsase cu degetul pe mouse. 

Mauney spuse: 

— l-am pus pe cei de la Poliţia din Las Vegas să cerceteze 
din nou biroul lui Sanchez şi Orozco. Asta era în memoria 
faxului lor. L-au primit în urmă cu două săptămâni. Faxul nu 
mai avea hârtie. De-aia mă gândesc ca ăsta trebuie să fie 
răspunsul la o cerere făcută de ei cu cel puţin o săptămână 
mai devreme. Credem că au pus o serie de nume pe o listă 
neoficială de urmărire. 

— O serie de nume. 

— Am găsit ceea ce credem că este cererea iniţială. Aveau 
şi ei informaţii pe care şi le trimiteau prin poştă, exact ca 
Franz. 

Mauney scoase din servietă o fotocopie a unei foi de hârtie 
acoperite cu scrisul subţire al lui Manuel Orozco. Adrian 
Mount, Alan Mason, Andrew MacBride, Anthony Matthews, 
verifică la Departamentul de Securitate data sosirii. Era 
mâzgălit în grabă. 

Dar numele lui Azhari Mahmoud lipsea. 

— Departamentul de Securitate, zise Mauney. Ştii cât de 
greu e pentru un civil să coopereze cu Departamentul de 
Securitate? Amicul vostru Orozco probabil a tras o mulţime 
de sfori. Trebuie să aflu de ce. 

— Probabil era ceva legat de cazinou. 


— Posibil. Deşi serviciile de securitate ale cazinourilor nu 
prea îşi fac griji că ajunge vreun răufăcător la New York. 

— Tipul ăsta, Adrian Mount, a ajuns până la urmă la New 
York? 

Mauney făcu semn că da. 

— Computerul serviciului de imigrări i-a înregistrat 
intrarea prin terminalul patru. S-a cazat la un hotel de pe 
Madison Avenue, apoi a dispărut fără urmă. Dar Alan 
Mason a luat avionul spre Denver, Colorado. 

— Şi pe urmă? 

— Încă nu ştim. Facem cercetări. 

— Şi voi credeţi că e unul şi acelaşi tip? 

— E clar că e acelaşi. Îl dau de gol inițialele, sunt aceleaşi 
de fiecare dată. 

Reacher întrebă: 

— Şi cine e? 

— N-am idee. Încercăm să obţinem o poză de-a lui de la 
Imigrări. Am deschis şi noi o listă de urmărire. Ai auzit 
vreodată numele astea? 

— Nu, din câte mi-aduc aminte. 

— Orozco ştia pe cineva cu inițialele astea? 

— N-am mai vorbit cu Orozco de zece ani. Nu ştiu. 

— Nici o problemă. Îmi pare rău pentru pierderea pe care 
aţi suferit-o. 

Bărbatul îmbrăcat în costum albastru-închis din Chryslerul 
albastru închis îşi scoase mobilul şi formă un număr. 

— S-au întors la hotel, zise el. Toţi patru. 

— Se apropie de noi? îl întrebă şeful. 

— Senzaţia mea e că da, sunt aproape. 

— Bine. Atunci e momentul să-i atacăm. 

Urcară în camera lui Dixon. Fără vreun motiv anume. N- 
aveau ce face, dar trebuiau să stea undeva. O'Donnell se 
uită cu atenţie la revolverele capturate. Erau curate, unse 
şi încărcate. Apoi se duse la fereastra lui Dixon şi zise: 

— Ce-avem aici? 


Era o întrebare de rutină din trecut, o parte din 
procedurile standard de operare. Reacher insista mereu să 
recapituleze, să revadă informaţiile acumulate şi din 
perspectiva celor întâmplate mai târziu. Dar de data asta 
nu răspunse nimeni, cu excepţia lui Dixon, care zise: 

— N-avem decât patru prieteni morţi. 

Camera se cufundă în linişte. 

— Să mergem la cină, spuse Neagley. N-are sens să facem 
foamea. 

Cină. Reacher îşi aminti de restaurantul fast-food, de seara 
trecută. De hamburgerii groşi, de berea rece. De masa 
rotundă şi de conversațiile în cerc. Un vorbitor, trei 
ascultători. 

Un vorbitor, trei ascultători. 

— E o greşeală, spuse el. 

Neagley se întoarse spre Reacher. 

— E o greşeală să mâncăm? 

— Nu, greşeala e a mea. Am tras concluzia greşită. De ce 
nu-l putem găsi pe clientul lui Franz? 

— Nu ştiu. 

— Pentru că Franz nu avea nici un client. Cadavrul lui a 
fost primul găsit, aşa că am presupus că el trebuie să fi 
făcut prima mişcare. Că el a vorbit primul şi ceilalţi trei au 
ascultat. Dar dacă şi el era unul dintre cei ce ascultau? 
Dacă toată afacerea asta a pornit de fapt de la Orozco? 
Pentru unul dintre clienţii lui Orozco? Sau unul dintre 
clienţii lui Sanchez? Dacă ei ar fi avut nevoie de ajutor, pe 
cine ar fi sunat? 

— Pe Franz şi pe Swan. 

— Exact. Trebuie să privim situaţia şi altfel. Dacă Franz a 
fost cel ce a primit un telefon de la Orozco sau Sanchez? Nu 
erau clienţi, dar trebuia să-i ajute, orice s-ar fi întâmplat. 

În cameră era linişte. 

Reacher continuă. 

— Orozco a contactat Departamentul de Securitate. E mai 
mult decât pare să fi făcut Franz. Dar hai să nu facem 


aceeaşi greşeală de două ori. Ar fi putut fi de fapt Swan cel 
ce cerea ajutor. 

— Swan nu lucra, spuse Dixon. 

— Numerele alea ar putea avea de-a face cu cazinourile? 
întrebă Neagley. 

— Posibil, spuse Dixon. Ar putea fi rata de câştig a 
cazinoului care are de suferit după ce un jucător şi-a pus la 
punct un sistem. 

— Ce se joacă de nouă sau de zece sau de douăsprezece 
ori pe zi? Cărţi? 

O'Donnell încuviinţă. 

— Şase sute cincizeci de mâini câştigătoare a o sută de mii 
de dolari mâna, ar atrage atenţia oricui. 

— Şi dacă e mai mult decât un singur individ? Dacă e un 
cartel? 

Neagley spuse: 

— Trebuie să mergem în Las Vegas. 

Apoi telefonul din camera lui Dixon sună. Ea răspunse şi îi 
înmână receptorul lui Reacher, spunându-i: 

— E Curtis Mauney. 

Reacher luă telefonul. Mauney zise: 

— Andrew MacBride tocmai s-a urcat într-un avion, în 
Denver. Se îndreaptă spre Las Vegas. Îţi spun asta doar ca 
să te ţin la curent. N-aveţi voie să lucraţi pe cont propriu, 
da? 

Se hotărâră să meargă la Las Vegas cu maşina, nu cu 
avionul. N-ar fi putut urca în avion cu revolverele la ei. Şi 
presupuneau că vor avea nevoie de arme de foc, mai 
devreme sau mai târziu. 

Se îndreptară spre est şi îşi croiră drum pe autostrăzile 
blocate de mii de maşini până intrară pe autostrada 15. 
Avea să-i ducă până în Vegas, spre nord, prin munţi. Trecea 
şi pe lângă un anume loc pe deasupra căruia zburase un 
elicopter de cel puţin două ori, la nouă sute de metri 
înălţime, în inima nopţii, cu uşile deschise. Reacher îşi puse 
în minte să nu se uite, dar nu se putu abţine. Când şoseaua 


îi scoase dintre dealuri, se surprinse privind spre câmpurile 
aride. Îl văzu pe O'Donnell privind în aceeaşi direcţie. Şi 
Neagley la fel. Dixon arunca doar priviri scurte, preţ de 
câteva secunde, mijindu-şi ochii în lumina asfinţitului, cu 
buzele strânse şi colţurile gurii lăsate. 

Bărbatul brunet de vreo patruzeci de ani care-şi spunea 
Andrew MacBride ieşi din terminalul pentru avioane 
personale al aeroportului din Las Vegas şi primul lucru pe 
care-l văzu fu un şir de aparate de joc. Pătrăţoase, vopsite 
în negru, argintiu şi auriu, aruncând raze colorate de neon 
în jur. Erau vreo douăzeci. Fiecare maşinărie avea în faţă 
un scaun acoperit cu vinii. Bărbaţi şi femei, vreo 
doisprezece, se uitau la ecrane cu priviri ciudate în care se 
citeau concentrarea şi oboseala. 

Andrew MacBride se hotări să-şi încerce norocul. Avea să 
interpreteze rezultatul ca o previziune a viitorului său 
succes. Dacă avea să câştige de data asta, însemna că totul 
va fi bine. 

Se aşeză pe un scăunel şi scoase portmoneul cu mărunţiş. 
Nu avea prea multe fise. Dar zgomotul metalic pe care îl 
făceau în cădere prin fanta aparatului îi suna plăcut în 
urechi. Când toate cele cinci monede fură primite de 
aparat, se aprinse un bec roşu. Văzu un buton tocit şi mânjit 
de milioane de degete. Apăsă pe el. Încă o dată şi încă o 
dată. Primele patru dăţi, pierdu. A cincea oară câştigă. 

Un clopoțel înfundat sună şi o sirenă în surdină îi anunţă 
câştigul. O sută de monede de douăzeci şi cinci de cenți se 
rostogoliră într-un mic vas metalic de lângă genunchiul lui. 

Se opriră să mănânce la un restaurant de pe marginea 
drumului în Barstow. Mergând noaptea, pe autostrada 15, 
aveau să facă puţin peste trei ore până la Las Vegas. 
O'Donnell aţipise în spate. Reacher se uita pe fereastră. 
Neagley zise: 

— La naiba, am uitat complet de Diana Bond. 

— Nu mai contează acum, spuse Dixon. 

— Ar trebui să-i dau un telefon, spuse Neagley. 


Dar telefonul ei nu avea semnal. 

Ajunseră în Las Vegas la miezul nopţii. Reacher mai fusese 
aici. La lumina zilei Las Vegas-ul arăta absurd. Inexplicabil, 
trivial, ţipător, dezarmat. Dar noaptea, cu toate luminile 
aprinse, părea scos dintr-o fantezie minunată. Dixon parcă 
lângă unul dintre palatele sclipitoare şi un roi de valeţi şi de 
băieţi ce cărau bagajele se repeziră spre ei. Holul era plin 
de fântâni şi mici bazine cu apă, placat cu gresie şi vibra din 
pricina zgomotelor făcute de jocurile mecanice. Neagley se 
îndreptă spre recepţie. 

— E scump aici, zise Reacher. 

— Dar e posibil să ne fie de folos, îi răspunse Neagley. 
Poate că Orozco şi Sanchez se ocupau de securitatea 
hotelului. 

Reacher încuviinţă. Locul era plin de bani. La propriu. 
Piscinele şi fântânile arteziene montate în deşert erau un 
semn de extravaganţă menită să-ţi taie respiraţia. Probabil 
că sumele de bani ce se învârteau în acel loc erau uriaşe. Ar 
fi fost ceva extraordinar ca Sanchez şi Orozco să fi fost cei 
ce păzeau o afacere atât de importantă. 

Neagley le împărţi cartelele de acces în cameră şi se 
înţeleseră să urce pentru zece minute, apoi să se 
reîntâlnească şi să se apuce de treabă. Era trecut de miezul 
nopţii, dar în Vegas timpul nu avea nici o relevanţă. 
Poveştile despre cazinourile lipsite de ceasuri şi ferestre 
erau perfect adevărate, din câte ştia Reacher. Nimic nu le 
place mai mult patronilor de cazinouri decât un jucător 
obosit care pierde o noapte întreagă. 

Camera lui Reacher era la etajul şaptesprezece. Era un 
cub de beton aranjat astfel încât să semene cu un salon 
Veneţian de epocă. Decoratorii nu făcuseră o treabă prea 
bună. Reacher fusese şi la Veneţia. Îşi desfăcu periuţa de 
dinţi pliantă şi o puse în picioare într-un pahar din baie. Îşi 
dădu cu puţină apă pe faţă şi cobori să mai arunce o privire 
în jur. 


Chiar şi într-un stabiliment de înaltă clasă ca acesta, 
aproape tot parterul era ocupat de aparate de joc. 
Răbdătoare, neobosite, controlate de microcipuri, atrăgeau 
şi ele o părticică infimă dintr-un torent de bani gheaţă. 
Erau destui cei ce câştigau, dar mult mai mulţi cei ce 
pierdeau. Forţele de ordine nu erau foarte numeroase. 
Trecu în saloanele uriaşe din spate, unde se juca la ruletă, 
poker şi blackjack. După părerea lui, nu era nici o diferenţă 
între ruletă şi aparatele de jocuri. Presupunând că ruleta 
nu era măsluită. Se mută la masa cu jocuri de cărţi. Acesta 
era singurul domeniu din lumea cazinourilor care implica 
într-adevăr inteligenţa umană. Şi singurul ce putea fi fentat. 
Dar pentru a da o lovitură adevărată e nevoie de mai mult 
decât aportul unui singur jucător. Un jucător disciplinat, cu 
o memorie fantastică şi cu minime cunoştinţe de statistică, 
poate învinge legea probabilităților. Dar să învingi legea 
probabilităților nu este o crimă. Şi nici nu aduce nimănui 
şaizeci şi cinci de milioane în câteva luni. 

Totuşi, erau destule camere îndreptate spre jucători şi 
dealeri, unele la vedere, altele mai discrete şi mai mici. 
Câţiva bărbaţi şi câteva femei în ţinute de seară patrulau 
printre jucători, echipați cu microfoane prinse la 
încheietură şi căşti minuscule în ureche, ca nişte agenţi 
secreţi. lar alţii purtau haine obişnuite. Reacher dibui vreo 
cinci în mai puţin de un minut. 

Se îndreptă înapoi spre hol. O găsi pe Karla Dixon 
aşteptând la fântâni. Făcuse duş şi se schimbase într-un 
costum negru, cu pantalon. Părul îi era încă ud şi pieptănat 
pe spate. Pe sub sacoul încheiat la nasturi nu purta bluză. 
Arăta bine. 

Apoi apăru O'Donnell. Acelaşi costum, dar altă cravată, 
probabil îşi schimbase cămaşa. Pantofii îi străluceau. 
Probabil găsise o cârpă de lustruit pantofi în baie. Neagley 
ieşi şi ea din lift, îmbrăcată ca şi Dixon, într-un costum 
negru foarte sobru. 


— Am sunat-o pe Diana Bond, spuse ea. A venit, a aşteptat 
o oră şi apoi a plecat înapoi la bază. 

— Era furioasă? întrebă Reacher. 

— E îngrijorată. Nu-i convine să se afle de Little Wing. 

— Hai să ne-apucăm de treabă, spuse O'Donnell. 

Se îndreptară spre recepţie, unde cerură să stea de vorbă 
cu şeful serviciului de pază. Îl aşteptară destul de mult. 
Avea cam cincizeci de ani, dar arăta încă bine, purta pantofi 
italieneşti şi un costum de o mie de dolari. Le spuse că se 
numeşte Wright şi le strânse mâna tuturor. 

Se retraseră într-un colţ mai liniştit. Nicăieri nu erau 
scaune, desigur. Nu era nici un loc confortabil care să te 
sustragă de la acţiune. O'Donnell îşi arătă legitimaţia de 
detectiv particular, la fel şi Dixon. Neagley avea carte de 
vizită cu sigla FBI-ului. Reacher nu arătă nimic. 

Wright îi spuse lui Neagley: 

— Şi eu am lucrat în FBI cu mult timp în urmă. 

Reacher îl întrebă: 

— Îi cunoşteai pe Manuel Orozco şi pe Jorge Sanchez? 

— Dacă-i cunoşteam? întrebă Wright. Sau dacă îi cunosc? 

— Dacă-i cunoşteai, răspunse Reacher. Orozco e mort şi 
credem că la fel e şi Sanchez. 

— Când a murit? 

— Acum trei-patru săptămâni. 

— Era prieten cu voi? 

— Din armată. 

— Îmi pare foarte rău, spuse Wright. Îi ştiam bine pe 
amândoi. 'Toţi cei din domeniu îi ştiau. 

— Ai lucrat cu ei? 

— Nu aici. Nu folosim firme de pază, suntem prea mari ca 
să apelăm la companii din afară. E la fel peste tot în marile 
cazinouri. Toate serviciile sunt asigurate de companie. 

— Şi-atunci, de unde îi ştiai? 

— Pentru că locurile pe care le păzeau ei sunt ca un fel de 
tabere de antrenament. Când cineva născoceşte ceva nou, 
nu-şi face mâna într-un cazinou mare. Aşa că ţinem 


legătura cu oameni ca Sanchez şi Orozco, ne mai vedem cu 
ei, mai luăm masa împreună sau ieşim la un pahar. 

— Aveau clienţi? Dar voi, aveţi destui clienţi? 

— Avem treabă ca la balamuc. 

— Ai auzit vreodată numele Azhari Mahmoud? 

— Nu. Cine e? 

— Nu ştim. Dar credem că e aici sub un nume fals. Undeva 
în Vegas. Poţi verifica registrele hotelurilor? 

— Pot să-l verific pe-al nostru, evident. Şi pot să mai dau 
nişte telefoane. 

— Uită-te şi după Andrew MacBride şi Anthony Matthews. 

— Subtile nume false. 

O'Donnell spuse: 

— Sanchez îşi notase pe o bucăţică de hârtie un număr. 
Şaizeci şi cinci de milioane de dolari. Câte o sută de mii de 
şase sute cincizeci de ori, pe o perioadă de patru luni. [i se 
pare că numerele astea ar putea fi statisticile unei 
şmecherii? 

— Cât înseamnă pe an? Aproape două sute de milioane? 

— O sută nouăzeci şi cinci, spuse Reacher. 

— Da, e posibil, spuse Wright. Încercăm să menţinem rata 
pierderilor sub optzeci la sută, aşa că pierdem mai mult de 
două sute de milioane pe an. Dar două sute de milioane 
dintr-o lovitură ar fi o proporţie uriaşă. Asta dacă nu ar fi 
cine ştie ce metodă nouă, nemaivăzută şi nemaiauzită. Caz 
în care chiar începe să mă îngrijoreze ce îmi spuneţi. 

— Şi pe ei i-a îngrijorat, spuse Reacher. Credem că i-a şi 
UCIS. 

— Ar fi o lovitură cu adevărat uriaşă, zise Wright. Ar trebui 
să mituiască dealeri şi şefi de tură şi oameni de la pază. Ar 
trebui să scape cumva de camere de luat vederi şi să 
şteargă benzile-martor. Să le închidă gura casierilor. Ar fi o 
escrocherie la scară industrială. 

— E posibil să se fi întâmplat. 

— Şi-atunci de ce nu m-au căutat cei din poliţie? 

— Le-am luat-o puţin înainte. 


— Nici poliţia din Las Vegas? Nici Consiliul pentru jocuri 
de noroc? Cum e posibil? 

Reacher nu mai spuse nimic. 

Wright rămase tăcut preţ de câteva secunde. Apoi îi privi 
pe fiecare în parte. 

— la staţi, zise el. Nu-mi spuneţi. Din armată? Voi sunteţi 
detectivii speciali. Vechea lor unitate. Vorbeau despre asta 
tot timpul. 

Reacher spuse: 

— În acest caz, înţelegi de ce suntem atât de interesaţi. 

— Dacă descoperiţi ceva, mă anunţaţi şi pe mine? 

— Trebuie să-ţi câştigi dreptul de a fi anunţat. 

— E otipă, spuse Wright. Lucrează într-un bar cu şemineu 
pe lângă fosta Riviera. Era foarte apropiată de Sanchez. Ea 
trebuie să ştie mai multe decât mine. 

Reacher verifică la recepţie pe unde se situa Riviera. Fu 
îndrumat spre partea mai ieftină a oraşului. O luară pe jos. 
Era o seară călduţă şi uscată, tipică pentru un oraş din 
deşert. Stelele luminau departe, dincolo de dârele de 
lumină lăsate de felinarele de stradă. Se încurcară pe 
străduţe şerpuitoare, pline de moteluri cu un singur etaj, 
restaurante şi baruri. loate aveau cam acelaşi fel de firmă, 
aceleaşi reduceri permanente. Trecură pe lângă vreo cinci 
sau şase până să găsească o firmă pe care scria „Barul cu 
şemineu”. 

Firma era pictată pe o casetă luminoasă mititică, dar 
înăuntru era un bar demn de Las Vegas. Cinci sute de 
oameni bând, râzând, strigând, pereţi mov, canapele roşu- 
închis. Barul era lung şi avea formă de S, în ale cărui 
curburi era un şemineu îngropat, construit ca un foc de 
tabără încercuit cu pietre. Flăcări portocalii mătăsoase 
fluturau în aer, scăldate în raze de lumină roşie. Din câteva 
difuzoare ascunse se auzea muzica. 

Chelneriţe în uniforme scurte îşi făceau loc cu greu prin 
mulţime, ridicându-şi tăvile mult deasupra capului. 

— Drăguţ, spuse O'Donnell. 


— Ar trebui chemaţi cei de la poliţia bunului-gust, zise 
Dixon. 

Nu o găsiră pe fată. Reacher întrebă la bar de prietena lui 
Sanchez şi o femeie îi spuse că plecase acasă la miezul 
nopţii, după o tură de douăsprezece ore. Le spuse că o 
cheamă Milena. Pentru a fi siguri, Reacher întrebă două 
chelneriţe. Dar nimeni nu-i dădu adresa de-acasă a fetei. 

Îşi făcură loc până la ieşirea din bar. Las Vegas-ul 
strălucea şi zumzăia, dar după gălăgia din bar li se părea că 
e la fel de liniştit ca şi suprafaţa înceţoşată şi îngheţată a 
lunii. 

— Care-i planul? întrebă Dixon. 

— O să fim aici mâine la unsprezece şi jumătate dimineaţa, 
spuse Reacher. 

— Şi până atunci? 

— Nu mai facem nimic. Ne luăm liber pentru restul serii. 

Se întoarseră pe jos pe strada principală, înşiraţi pe 
trotuar unul lângă altul. La patruzeci de metri în spatele lor, 
un Chrysler albastru-închis, Sedan, îi urmări, schimbând 
des cele patru benzi, şi se opri pe o străduţă laterală. 

În Las Vegas erau mai multe camere de hotel pe metru 
pătrat decât în orice alt loc din lume, dar Azhari Mahmoud 
nu se afla în niciuna dintre ele. Stătea într-o casă de la 
periferie, la cinci kilometri de centru, pe care o închiriase în 
urmă cu doi ani pentru o operaţiune planificată ce nu mai 
fusese însă pusă în aplicare. 

Mahmoud era în bucătărie, cu un catalog Pagini Galbene 
deschis pe bufet. Frunzărea secţiunea de închirieri 
camioane, încercând să-şi dea seama cât de mare trebuia să 
fie camionul de care va avea nevoie. 

The Strip, bulevardul principal al Las Vegasului, e 
remodelat în permanenţă. Valul schimbărilor la faţă pare 
să-l „spele” etern, ca apa ce se mişcă înainte şi înapoi într-o 
cadă de baie. Pe vremuri, Riviera marca graniţa splendorii. 
Dar investiţiile imobiliare au împins graniţa aceasta din ce 
în ce mai încolo, încă o stradă şi încă o stradă, clădirile erau 


din ce în ce mai spectaculoase, până când, pe lângă ele 
Riviera părea obosită şi demodată. Aşa că planurile de 
investiţii au fost refăcute, având ca ţintă direcţia opusă celei 
de până atunci. Rezultatul a fost un şantier mereu în 
mişcare, ce separă clădirile abia ridicate de cele puţin mai 
vechi, pe punctul de a fi demolate din nou. Străzile noi erau 
tăiate drept, dar vechiul drum şerpuia printre mormanele 
de moloz. În acea zonă, oraşul părea liniştit şi părăsit, şi era 
exact locul în care bărbatul în costumul albastru-închis se 
apropie foarte mult de subiecţii săi. Împreună, cum 
mergeau aliniaţi unul lângă altul pe trotuar, alcătuiau o 
ţintă unică, lată de vreo doi metri şi jumătate. 

Îşi scoase din buzunar pistolul, un Daewoo DP51, 
neînregistrat şi nedepistabil. În rezervă avea treisprezece 
gloanţe Parabellum de 9 mm. Antrenamentul îndelungat îl 
învățase să-şi ţină pistolul în singurul mod în care putea fi 
transportat în siguranţă: descărcat şi cu piedica pusă. 

Trase în gol pentru a repeta mişcarea. Ţintele mai mari 
primele, patru focuri, poate trei secunde, de la vreo şase 
metri. Unghi de maximum douăzeci de grade. Floare la 
ureche. 

Privi în jur. Pustiu. Se uită în spate. Nimeni. 

Trase piedica, apucă butoiaşul cu stânga şi strecură 
încărcătorul în locaşul său, cu dreapta. Primul glonţ ajunse 
pe ţeavă. 

Zgomote de fundal erau din plin. Se auzeau maşinile pe 
strada principală, se auzeau ventilatoarele plasate pe 
acoperişuri şi murmurele tuturor celor peste o sută de mii 
de oameni ce se concentrau la joc. Dar Reacher auzi 
zgomotul încărcătorului intrând în locaş la şase metri în 
spatele lui. Era genul de sunet foarte scurt pe care se 
antrenase să-l audă întotdeauna. 

Din viaţa şi din trecutul lui lipseau multe. Nu cunoscuse 
stabilitatea sau confortul, nu ştia ce-i convenţionalismul. Nu 
se bazase niciodată pe nimic, cu excepţia imprevizibilului şi 
a pericolului. Lua lucrurile aşa cum veneau şi exact aşa cum 


erau. Tocmai de aceea auzise zgomotul încărcătorului 
intrând în locaş şi nu fusese mirat de asta. I se păru firesc 
să recunoască zgomotul făcut de un om ce se pregătea să-l 
împuşte în spate. Se gândi puţin la mecanica lucrurilor şi 
apoi reacţionă. Ştia că primul foc avea să fie tras spre el. 
Sau spre O'Donnell. 

Mai bine să fii prevăzător decât să-ţi pară rău mai târziu. 

Cu dreapta îl împinse puternic pe O'Donnell care se 
prăbuşi peste Dixon şi apoi alunecă în direcţia opusă, 
ciocnindu-se de Neagley. În cădere auzi focul de armă şi 
simţi glonţul trecând exact prin locul din care se mişcase cu 
o fracțiune de secundă în urmă. Îşi apucase deja pistolul 
înainte să cadă pe trotuar şi calcula în gând traiectorii. 
Pistolul avea două piedici. Înainte să apuce să le ridice pe 
vreuna dintre ele, se hotări să nu tragă. Cel puţin, nu încă. 

Căzuse peste Neagley, aproape de zid. Atacatorul lor era 
în mijlocul străzii. Oricum ar fi tras, glonţul ar fi luat-o într-o 
direcţie greşită. Dacă-l rata pe tip, ar fi putut lovi o maşină 
aflată în trecere. Chiar şi dacă l-ar fi nimerit, tot ar fi putut 
atinge şi o maşină în trecere. Un glonţ de 45 trece prin 
carne şi oase. 

Se hotărî brusc să-l aştepte pe O'Donnell. El căzuse mai 
aproape de bordură. Avea alt unghi de tragere. Şi dacă-l 
rata şi dacă-l nimerea, nu ar fi rănit pe altcineva. Reacher 
se răsuci în cădere. Era în acea stare în care mintea îi 
mergea extrem de repede, dar lumea părea să se mişte în 
reluare. Văzu mâna stângă a lui O'Donnell mişcându-se 
dureros de încet. Îi văzu degetul mare împingând piedica 
Hardballerului. 

Atacatorul trase din nou, în locul în care fusese spatele lui 
O'Donnell. Reacher văzu arma lui O'Donnell ridicându-se 
tot mai mult. Îl văzu pe O'Donnell trăgând. 

Prea jos, gândi Reacher. În cel mai bun caz l-a nimerit în 
picior. 

Dar gaura produsă de un glonţ de mare viteză într-un 
picior nu e deloc o imagine plăcută. Tipul încasă glonţul 


direct în coapsă şi femurul îi explodă. Rana era gravă. 
Pierdu pe loc o cantitate uriaşă de sânge. 

Bărbatul rămăsese în picioare, dar arma îi căzuse, iar 
O'Donnell se ridică imediat. Parcurse repede distanţa de 
şase metri şi-l trânti la pământ cu o lovitură de box. 

Meciul se terminase, chiar în acel moment. 

CAPITOLUL NOUĂ. 

Reacher o ridică pe Dixon. Neagley se ridică singură. 
O'Donnell tocmai sărea peste balta de sânge. Inima e o 
pompă foarte puternică, iar artera femurală a individului 
era larg deschisă. 

Reacher îi căută pulsul la gât şi simţi o fluturare uşoară şi 
neregulată. Bărbatul se învineţea. 

— Îşi dă duhul, zise Reacher. 

Îl apucă de guler şi-l răsuci. Îl căută prin buzunare. Nu 
avea nici portofel, nici un act de identitate, nimic. Doar 
cheile de la maşină şi o mică telecomandă, prinse de un inel 
de oţel. 

— În L. A. N-a tras nimeni în noi. Probabil că ne apropiem 
de ceva. 

Reacher rupse o bucată din gardul şantierului şi-l trase pe 
tip prin gaură, peste grămezi de pietriş, până găsi o groapă 
acoperită cu placaj. Groapa era adâncă de vreo doi metri. 
Reacher împinse trupul bărbatului în groapă. 

— Bine tras, Dave, zise Dixon. 

— Şi cu stânga, se lăudă O'Donnell. Am căzut pe mâna 
dreaptă. 

— Excelent, spuse Reacher. 

— Tu ce ai auzit? 

— Încărcătorul alunecând în rezervor. E ceva ce ţine de 
evoluţie. Ca un prădător ce calcă pe o crenguţă. 

— Deci până la urmă ai şi avantaje din faptul că eşti mai 
aproape de omul cavernelor decât noi ceilalţi. 

— Sigur că ai şi avantaje. 

Reacher privi în groapă. 


— Cred că-l recunosc. Cred că i-am mai văzut undeva 
costumul. Dar nu-mi aduc aminte unde. Găsiţi nişte lopeţi, 
trebuie să-l acoperim cu pietriş. 

Fură nevoiţi să facă mai multe drumuri până la mormanul 
de pietriş, până când trăgătorul fu complet acoperit. 
Neagley găsi o ţeavă de apă şi trase de un furtun cu care 
spălă sângele de pe stradă, apoi, mergând cu spatele şterse 
şi urmele celorlalţi. Reacher puse la loc gardul. Ştia că nu 
mai rămăsese nimic care să atragă atenţia trecătorilor, 
pentru cel puţin câteva ore. 

— Gata, zise el. Acum chiar ne luăm liber pentru restul 
serii. 

Se scuturară de praf şi îşi reluară plimbarea spre strada 
principală. 

Wright îi aştepta în holul hotelului. Pentru un tip din Las 
Vegas, nu se putea mândri cu o expresie de jucător de 
poker. Îi grăbi spre acelaşi colţ liniştit în care vorbiseră şi 
mai devreme. 

— Azhari Mahmoud nu se află în nici un hotel din Las 
Vegas, spuse el. Nici Andrew MacBride, şi nici Anthony 
Matthews. 

Reacher îşi plecă fruntea. 

— Mulţumim pentru verificări, zise el. 

— Am dat şi câteva telefoane de urgenţă, şi ştiţi ceva? N- 
aveţi deloc dreptate. Am făcut un audit rapid al rulajului. 
Nu plânge nimeni după şaizeci şi cinci de milioane de 
dolari. Nu se întâmplă, pur şi simplu. Am să vă trimit 
chitanţele pentru pastilele de Prozac pe care le-am înghiţit. 
Am luat o doză mai mare în seara asta. 

Wright plecă. Găsiră un bar ceva mai încolo în holul 
hotelului şi-şi făcură cinste cu bere. Se aşezară pe scaunele 
libere din faţa a patru aparate de joc. Cella care se aşezase 
Reacher simula la nesfârşit un jackpot însoţit de sirene. 

Dixon spuse: 

— Wright şi-a dat seama pe loc că ar trebui să fie o 
escrocherie la scară industrială. Şi-atunci de ce să nu ne 


închipuim că au găsit o metodă să mascheze rulajul real? Ar 
fi putut instala un fals program care face ca totul să pară în 
regulă, atât timp cât este nevoie. 

Reacher întrebă: 

— Şi când şi-ar da seama? 

— Când îşi predau registrele de casă, la sfârşitul anului 
financiar. 

— Şi cum ar fi aflat asta Sanchez şi Orozco? 

— Or fi smuls informaţia de la vreun escroc mai mic. 

— Cine ar trebui să fie implicat? 

— Oameni-cheie. De exemplu, însuşi Wright. 

O'Donnell spuse: 

— Am vorbit cu el şi după o jumătate de oră cineva a 
încercat să ne împuşte în spate. 

— Oare ar trebui să schimbăm hotelul? cugetă Dixon. 

— N-are sens. Probabil că Wright are prieteni peste tot în 
oraş, spuse Reacher. Cred că e de-ajuns să vă încuiaţi uşile 
în seara asta. 

Reacher îşi urmă propriul sfat când se întoarse în camera 
lui. Încuie uşa şi puse şi lanţul. Băgă Hardballer-ul în 
sertarul noptierei. Îşi puse hainele sub saltea, la presat, 
după care făcu un duş fierbinte. Apoi începu să se 
gândească la Karla Dixon. Era singură. Probabil că nu se 
bucura că e singură. Poate că s-ar fi bucurat de puţină 
companie, pentru siguranţă. 

Îşi puse un prosop în jurul taliei şi se duse la telefon. Dar 
înainte să ajungă la el, cineva bătu la uşă. Schimbă direcţia, 
trase lanţul, descuie. Deschise uşa. 

Karla Dixon. Costum negru, fără cămaşă. 

— Pot să intru? întrebă ea. 

— "Tocmai voiam să te sun, răspunse Reacher. 

— De ce? 

— De singurătate. 

— Tu? 

— Eu cu siguranţă. lar tu... speram că eşti singură. 

— Deci pot să intru? 


Reacher deschise uşa larg. În mai puţin de un minut, 
descoperi că nu doar cămaşa lipsea de sub costumul lui 
Dixon. 

La o oră după micul dejun, erau înapoi pe strada 
principală, îndreptându-se spre barul cu şemineu. În lumina 
dimineţii, Vegas-ul părea mic şi aplatizat de soarele 
puternic de deşert. De data asta ştiau exact unde trebuie să 
ajungă şi găsiră o scurtătură. Barul nu se deschisese încă. 
Se aşezară pe marginea unui zid şi aşteptară. 

Când ceasul din mintea lui Reacher arăta douăsprezece 
fără douăzeci, oamenii începură să sosească la lucru. 
Veneau unul câte unul pe străduţă. Reacher întrebă fiecare 
femeie dacă se numea Milena. Toate spuseră că nu. Apoi 
străduţa se goli din nou. 

Ceasul din mintea lui Reacher continua să ticăie. 
Douăsprezece şi un minut. Neagley îşi verifică propriul 
ceas. 

— Să-ncepem să ne îngrijorăm? 

— Încă nu, zise Reacher, pentru că în spatele ei văzuse o 
fată despre care ştiu pur şi simplu că e Milena. 

Era scundă, slăbuţă şi negricioasă, îmbrăcată în jeanşi şi 
un tricou scurt alb. Purta un cercel la ombilic, iar părul lung 
şi brunet îi încadra chipul frumos. Părea nefericită. 

Când ajunse la doi metri de ei, Reacher se ridică şi spuse: 

— Milena? 

Acostată de un uriaş necunoscut, se opri îngrijorată, 
aruncând priviri rapide spre uşa barului. 

Reacher adăugă: 

— Suntem prieteni de-ai lui Jorge. 

Îl privi, apoi îi privi pe ceilalţi şi din nou îşi întoarse ochii 
spre el. Părea că înţelege încet cu cine stă de vorbă. 

— Sunteţi cei din armată, zise ea. Mi-a zis c-o să veniţi. 

— Când? 

— Tot timpul. A zis că dacă vreodată dă de necaz, sigur o 
să apăreţi. 

— Şi iată că am apărut. Unde putem sta de vorbă? 


— Stai să anunţ că întârzii azi. 

Zâmbi timid şi intră în bar. leşi cu fruntea sus. 

— Lăsaţi-mă să ghicesc, zise ea. 

Se întoarse spre Neagley. 

— Tu trebuie să fii Neagley. 

Apoi se întoarse spre Dixon şi spuse: 

— Ceea ce înseamnă că tu eşti Karla. 

Se răsuci apoi spre Reacher şi O'Donnell: 

— Voi sunteţi Reacher şi O'Donnell, corect? Uriaşul şi 
arătosul. 

O'Donnell îi zâmbi. Reacher spuse: 

— Voiam să discutăm despre Jorge. 

Milena trase aer în piept şi înghiţi în sec. 

— E mort, nu-i aşa? 

— Probabil, răspunse Reacher. Ştim sigur că Manuel 
Orozco e mort. 

Milena aproape că ţipă: 

— Nu... 

— Îmi pare rău, zise Reacher. Unde putem sta de vorbă? 
— Ar trebui să mergem acasă la Jorge, răspunse Milena. 
Ar trebui să vedeţi ce-i acolo. Au distrus tot. Am încercat eu 

să strâng puţin. O luăm pe jos. 

Merseră pe jos spre strada principală, toţi cinci. Milena, îi 
mai întrebă de două ori dacă Sanchez era mort. De fiecare 
dată răspunsul lui Reacher fu: „Probabil.” 

— Dar nu ştiţi sigur că e mort. 

— Cadavrul lui încă nu a fost găsit. 

— Dar al lui Orozco a fost găsit? 

— Da. L-am văzut. Şi Franz e mort. Probabil că şi Swan. 

— Dar de Jorge nu ştiţi sigur. 

— Nu ştim sigur, dar probabil şi el e mort. 

— Am înţeles. 

Continua să meargă, continua să spere. Trecură pe lângă 
hotelurile de lux, după care văzură clădiri de locuinţe. 
Milena se opri sub o marchiză ce ducea spre intrarea într-o 
clădire. 


— Aici e, spuse ea. Am cheie. 

Portarul o salută la intrarea în hol. Îi conduse la lift. 
Urcară la etajul zece şi se opriră în faţa unei uşi. Milena 
descuie. 

Apartamentul avea două dormitoare, o cameră de zi şi o 
bucătărie. Era decorat simplu, zugrăvit în alb. Era o 
locuinţă tipic bărbătească, lipsită de orice podoabă. Şi era 
un dezastru. Era la fel de devastată ca şi biroul lui Calvin 
Franz. Pereţii, podeaua şi tavanul erau din beton, dar 
mobila fusese distrusă în întregime. Cărţi şi hârtii fuseseră 
aruncate peste tot. Un televizor şi o combină stereo 
fuseseră complet zdrobite. CD-urile erau aruncate de-a 
valma. Bucătăria fusese aproape demolată. Milena nu 
reuşise decât să mai adune resturile în câteva grămezi. Mai 
mult de-atât n-avusese ce să facă. Reacher găsi găleata de 
gunoi în care Curtis Mauney spusese că fusese descoperit 
şerveţelul mototolit. Găleata fusese smulsă din suportul ei 
de sub chiuvetă şi aruncată în cameră. 

— Seamănă mai degrabă cu un acces de furie decât cu o 
acţiune eficientă, zise el. 

— Sunt de aceeaşi părere, spuse Neagley. 

Reacher se îndreptă spre dormitorul principal. Patul era 
distrus. Salteaua era ruptă. Barele şifonierului erau smulse, 
rafturile sparte. Nu mai rămăsese nimic întreg în 
apartamentul lui Sanchez. 

Reacher întrebă: 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Jorge? 

— Am mâncat împreună aici în ultima lui noapte în Las 
Vegas, zise Milena. A comandat mâncare chinezească. Am 
fost doar noi doi. 

— A scris ceva pe un şerveţel. Pentru că a primit un 
telefon? 

Milena făcu semn că da. 

— Cine l-a sunat? 

— Calvin Franz, răspunse Milena. 


Fata părea foarte afectată, aşa că Reacher mătură cu o 
mână cioburile de porțelan de pe blatul unui dulap. Ea se 
aşeză pe dulap cu mâinile prinse sub genunchi. 

Reacher spuse: 

— Trebuie să aflăm la ce lucra Jorge. Trebuie să ştim ce 
anume a cauzat atâtea probleme. La ce se gândea? 

— Afacerile nu prea mergeau. La asta se gândea. Cu ani în 
urmă au avut o mulţime de contracte. Dar toate companiile 
au început să-şi angajeze propriii oameni, de la un nivel 
încolo. 

— Am întâlnit un tip la hotelul nostru care ne-a spus că 
Jorge încă avea de lucru. 

Milena zâmbi. 

— Jorge brava. La fel şi Manuel Orozco. Erau prea mândri 
ca să ceară favoruri. 


— Ce vrei să spui? Erau chiar falimentari? 

— Cât de curând. Şi-au mai pus muşchii la treabă, pe ici, 
pe colo. Mai scoteau câte un escroc din club şi-l dădeau 
afară din oraş. 

— Ai văzut cumva ce şi-a notat Jorge pe şerveţel? 

— Sigur. Eu am strâns masa atunci. A notat nişte numere. 

— Ce însemnau numerele alea? 

— Nu ştiu. Dar era foarte îngrijorat de numerele alea. L-a 
sunat imediat pe Manuel Orozco. Şi Orozco era îngrijorat. 

— Dar cum a început toată chestia asta? Pentru cine 
lucrau? 

Milena îl privi drept în ochi. 

— Tu n-auzi ce-ţi spun? întrebă ea. Nu mai aveau nici un 
client. 

— Cineva trebuie să fi venit la ei cu o problemă. Jorge nu 
ţi-a spus nimic? 

— Nu. Într-o zi n-aveau nimic de făcut, a doua zi erau 
foarte ocupați. Nevasta lui Orozco ar putea şti mai multe. 

Apartamentul distrus se cufundă în tăcere. 

— Orozco era însurat? 

Milena făcu semn că da. 

— Au trei copii. 

Reacher privi spre Neagley şi întrebă: 

— Noi de ce nu am ştiut asta? l-am spus lui Mauney că 
ruda cea mai apropiată e soră-sa. 

— Nu ştiu chiar totul, spuse Neagley. 

Milena îi conduse la blocul lui Orozco. Semăna foarte mult 
cu cel al lui Sanchez. Acelaşi an de construcţie, acelaşi stil. 
Reacher întrebă: 

— Cum o mai cheamă pe doamna Orozco? 

— Tammy, răspunse Milena. Va trebui s-o trezim. Lucrează 
în ture de noapte la cazinou, dimineaţa duce copiii la 
autobuz, apoi se duce direct în pat. 

Dar portarul fu cel care o trezi. O sună de la poartă pe 
telefonul interior. Aşteptară destul de mult, apoi portarul le 
pronunţă numele şi aşteptară din nou. 


— Vă rog să urcați, le spuse, în cele din urmă. 

Luară liftul până la etajul opt. O uşă era deschisă larg. 
Milena îi conduse înăuntru. 

Tammy Orozco era doar o siluetă ghemuită pe o canapea. 
Îi ignoră complet pe Reacher, O'Donnell, Dixon şi pe 
Neagley. Se uită doar la Milena şi întrebă: 

— Manuel e mort, nu-i aşa? 

Milena se aşeză lângă ea. 

— Ei aşa zic. Îmi pare foarte rău. 

Tammy întrebă: 

— Şi Jorge? 

— Încă nu ştim, îi răspunse Milena. 

Cele două femei se îmbrăţişară şi plânseră împreună. 
Reacher ştiu că e cazul să aştepte. Apartamentul era ceva 
mai mare decât al lui Sanchez, dar era dezordonat şi destul 
de murdar, poate şi pentru că fusese devastat cu trei 
săptămâni în urmă. Reacher îşi dădu seama că Orozco avea 
copii mici, judecând după jucăriile şi hainele care erau 
aruncate peste tot. În cele din urmă, Tammy Orozco îşi 
ridică privirile: 

— Cum s-a întâmplat? 

Reacher nu spuse decât: 

— Poliţia o să vă dea toate amănuntele. 

— A suferit? 

— A murit pe loc, spuse Reacher, aşa cum fusese instruit în 
urmă cu ani de zile. 

Despre toţi cei ce mureau în misiune se spunea că 
muriseră pe loc, dacă nu existau dovezi că se întâmplase 
altfel. Iar în cazul lui Orozco chiar era adevărat, din punct 
de vedere tehnic. După ce fusese torturat, înfometat, lăsat 
să sufere de sete şi urcat în elicopter, după ce se zbătuse, 
zbierase şi căzuse în gol preţ de douăzeci şi trei de 
secunde. Murise pe loc. 

— De ce s-a întâmplat asta? întrebă Tammy. 

— Asta vrem şi noi să aflăm. Şi de aceea suntem aici. 

— Dar aici nu aveţi ce răspunsuri să găsiţi. 


— Trebuie să fie ceva, spuse Reacher. Cineva i-a căutat 
într-o problemă, la biroul lor sau la unul dintre cazinouri. 

— Dar nu s-a întâmplat aşa ceva, spuse Tammy. 

— Atunci au dat de problema asta ei singuri. 

Se lăsă brusc tăcerea. 

— Treaba asta n-a avut nimic de-a face cu Las Vegas-ul. 

— Nu? 

— Au fost sunaţi, li s-a cerut ajutorul din senin. Aşa a 
început. Unul dintre voi l-a sunat din California. Unul dintre 
preţioşii lui amici din armată. 

Azhari Mahmoud aruncă paşaportul lui Andrew MacBride 
într-un container de gunoi şi deveni Anthony Matthews, în 
drum spre compania de închirieri de camioane. Avea un 
teanc de cărţi de credit valide şi un permis de conducere 
valabil pe acel nume. 

Se hotărâse să închirieze un camion de capacitate medie. 
Funcţionarii îşi amintesc clienţii care închiriază lucruri 
foarte mari sau foarte mici. Şi un camion de capacitate 
medie îi era de-ajuns. Ştia că volumul se calculează 
înmulţind înălţimea cu lungimea şi cu lăţimea, de aceea, 
şase sute cincizeci de cutii ar fi putut fi aranjate în cinci 
straturi, fiecare a câte o sută treizeci de cutii: treisprezece 
pe adâncime şi zece pe lăţime. O să le pună pe muchie. Vor 
încăpea. Încă avea în buzunar cele o sută de monede de 
douăzeci şi cinci de cenți pe care le câştigase la aeroport. 

Şi-au prezentat condoleanţele lui Tammy Orozco şi i-au 
lăsat şi numele lui Curtis Mauney înainte de a pleca. Apoi au 
condus-o pe Milena înapoi la bar. Soarele era sus pe cer. 
Fata trebuia să-şi câştige existenţa şi deja pierduse trei ore 
din acea zi. 

— Tammy e furioasă, spuse Milena. Îmi cer scuze pentru 
ce a spus. 

— Era de aşteptat, spuse Reacher. 

— Ea dormea când au venit băieţii răi să caute prin casă. I- 
au tras una-n cap. Şi-a pierdut cunoştinţa pentru o 


săptămână întreagă. Nu-şi aminteşte nimic. Şi acum dă vina 
pe cel care a sunat pentru toate nenorocirile ei. 

— E de înţeles, zise Reacher. 

— Dar eu nu dau vina pe voi, zise Milena. Nu unul dintre 
voi a dat telefon. 

Şi intră în bar fară să mai privească în urmă. Uşa se 
închise în spatele ei. 

Reacher se aşeză pe zidul pe care o aşteptaseră 
dimineaţă. 

— Îmi pare rău, oameni buni. A fost doar o pierdere de 
vreme, zise el. Ar trebui să preia Neagley comanda. Eu mi- 
am ieşit din mână. 

— Mahmoud a venit aici, spuse Dixon. Nu în L.A. 

— Probabil că a făcut doar o escală. Acum poate căe în [. 
A. E foarte prudent, oricine ar fi el. Lasă urme false. 

— Aici am fost atacați, continuă Dixon. N-are nici o logică. 

Reacher auzi o sirenă pe strada principală. O maşină de 
poliţie se apropia în viteză. Aruncă o privire spre zona 
aflată în construcţie, punându-şi mâna la ochi şi privind cât 
de departe putea. Dacă vreun constructor ar fi venit la 
muncă şi ar fi descoperit ceva, un convoi întreg de maşini 
de poliţie ar fi dat fuga. 

Aşteptă. Nu se mai auzea nici o sirenă. Fusese probabil 
doar o patrulă de poliţie rutieră. Mai făcu un pas, ca să-şi 
lărgească orizontul şi să se asigure. Văzu cu coada ochiului 
o pată albastră după colţul unei băcănii. O maşină, parcată 
în soare. De culoare albastru-închis. 

Spuse: 

— Ştiu unde l-am mai văzut pe tipul ăla. 

Înconjurară Chryslerul, dar rămaseră la distanţă. Era un 
300C, albastru-închis, cu numere de California, încuiat şi cu 
motorul rece. Reacher luă cheile şi apăsă pe butonul 
telecomenzii. Luminile se aprinseră scurt şi uşile se 
deblocară cu un zgomot uşor. 

— Era în spate la Chateau Marmont, spuse el. Costumul 
tipului era de exact aceeaşi culoare ca şi caroseria maşinii. 


Am crezut că e un serviciu de închirieri care a găsit un nou 
mod de a atrage clienţii. 

— Ştiau că o să fim aici, spuse O'Donnell. Aşa că l-au trimis 
pe ăsta să ne facă felul. Ne-a văzut pe trotuar, bănuiesc, 
probabil abia intrase în oraş. A avut noroc. 

— Măcar de-ar avea toţi duşmanii noştri acelaşi noroc, 
spuse Reacher. 

Deschise uşa şoferului, se urcă în maşină şi întinse o mână 
spre torpedou. În el nu erau decât un portofel şi un celular. 
În portofel, un teanc de bancnote. Peste şapte sute de 
dolari. Reacher îi luă pe toţi. 

— Asta înseamnă că abia peste două săptămâni o să-mi 
caut ceva de lucru, zise el. 

Se uită şi în buzunărelul special pentru carduri. Acolo erau 
un carnet de conducere emis de statul California, două 
carduri Visa, un Amex şi un Mastercard, toate pe numele de 
Saropian. Pe carnetul de conducere erau trecute o stradă şi 
un cod poştal din Los Angeles. Aruncă portofelul pe scaunul 
din dreapta. 

Telefonul era micuţ şi argintiu. Reacher i-l dădu lui 
Neagley, care intră rapid prin meniuri şi prin setări. 

— Toate apelurile, atât cele date, cât şi cele primite, sunt 
către şi de la acelaşi număr. Un număr cu prefixul 310. E 
număr de Los Angeles. 

— Un bătăuş care-şi suna şeful şi viceversa. Crezi că omul 
tău din Chicago poate să afle adresa şefului? 

— Până la urmă o s-o găsească. 

— Pune-l la treabă. Să identifice şi numerele de 
înmatriculare ale maşinii. 

Neagley îşi folosi propriul telefon ca să sune la birou. Apoi 
îi dădu telefonul mortului înapoi lui Reacher. Se uită la lista 
de apeluri recente şi, când ajunse la ultimul număr apelat, 
apăsă pe butonul verde, îşi puse telefonul la ureche şi 
aşteptă. Nu avusese niciodată un mobil al lui, dar ştia cum 
se folosesc. 

Cel sunat răspunse imediat. O voce rosti: 


— Unde dracu' ai fost până acum? 

Era o voce groasă. Un bărbat, nu foarte tânăr. Şi nu unul 
slab. Dincolo de exasperarea şi de graba ce i se auzeau în 
voce, detectă un accent de pe Coasta de Vest şi o intonaţie 
de profesionist. Reacher ascultă cu atenţie, curios să audă 
zgomotele de fundal, dar nu se mai auzea nimic. Vocea 
spuse: 

— Alo? Unde dracu' eşti? Ce se întâmplă? 

— Cine e la telefon, întrebă Reacher pe un ton firesc, de 
parcă avea tot dreptul să ştie. 

Ca şi cum ar fi sunat din greşeală la acel număr. 

Dar tipul nu muşcă momeala. Văzuse numărul de la care 
fusese sunat. 

— Nu, cine eşti tu? 

Reacher făcu o scurtă pauză. 

— Omul tău a dat greş aseară. E mort şi îngropat. Acum 
venim după tine. 

Se lăsă tăcerea. Apoi omul spuse: 

— Reacher, tu eşti? 

— "Tu ştii cum mă cheamă. Nu-i cinstit să nu ştiu şi eu cu 
cine stau de vorbă. 

— N-a zis nimeni că totul e cinstit în viaţă. 

— Păi, bucură-te de câtă viaţă ţi-a mai rămas. Mai ai de 
trăit maximum două zile. 

— Habar n-ai unde sunt. 

— Uită-te pe fereastră. 

Reacher auzi foşnetul unui sacou, scârţâitul rotilelor unse 
ale unui scaun. Era într-un birou. 

— Habar n-ai unde sunt, spuse din nou vocea. 

— O să ne vedem în curând. O să facem o plimbare cu 
elicopterul. Te-ai mai plimbat tu cu elicopterul, ştii cum e. 
Bănuiesc că prietenii mei n-au fost tocmai încântați. Dar tu 
o să mă rogi să te las să sari din el. 

Reacher închise telefonul 

— Deci, prima impresie? întrebă Neagley. 


— E un director, spuse Reacher. Era singur într-un birou 
cu o fereastră şi cu uşa închisă. Şi nu părea prea alarmat 
că-i ştim numărul de telefon. 

— Şi-acum, ce facem? 

— Ne întoarcem în L. A. N-ar fi trebuit să plecăm de-acolo. 
Trebuie să vorbim cu fostul şef al lui Swan. Sun-o din nou 
pe Diana Bond. Ne trebuie o monedă de schimb. 

Furară Chryslerul. Reacher îl conduse până la hotel şi 
aşteptă în parcare până îşi făcură ceilalţi valizele. Îi plăcea 
maşina. Era silenţioasă şi puternică. Era pătrăţoasă, 
colţuroasă şi subtilă ca un baros. Era genul lui de maşină. 

Dixon ieşi prima din hotel, ţinându-se după un băiat ce-i 
ducea valiza. Apoi apărură Neagley şi O'Donnell împreună. 

— Avem o informaţie despre numerele de înmatriculare, 
zise Neagley. Maşina aparţine unei firme-fantomă numite 
Walter, cu sediul la o căsuţă poştală din centrul L. A.-ului. 

— Drăguţ, spuse Reacher. Walter, de la Walter Chrysler. 
Pun pariu că numărul de telefon aparţine unei corporaţii 
numite Alexander, de la Graham Bell. 

Dixon spuse că o să-lia cu ea pe O'Donnell, în maşina 
închiriată de ea. Aşa că Reacher deschise portbagajul 
Chryslerului, iar Neagley îşi aruncă bagajul şi apoi se aşeză 
pe scaunul din dreapta. 

— Unde ne cazăm? 

— În altă parte, zise Reacher. Undeva unde n-o să le dea 
prin cap să caute. Hai să încercăm la Dunes, pe Sunset. 

— Ce e acolo? 

— E un motel. Genul meu de hotel. 

— Cât de rele sunt condiţiile? 

— E un motel bun. Are paturi şi uşile se pot încuia. 

Reacher şi Neagley plecară primii. Traficul era aglomerat 
la ieşirea din oraş, dar apoi autostrada 15 fu destul de 
liberă şi Reacher îşi începu croaziera prin deşert. Neagley 
îşi petrecu primele treizeci de minute jucându-se cu 
telefoanele bazei militare aeriene din Edwards, până nu 
mai avu acoperire. Reacher se concentra la drum. Era un 


şofer bun, dar nu grozav. Învăţase să conducă în armată, 
dar nu se obosise niciodată să-şi ia un permis civil de 
conducere. Neagley terminase cu telefoanele şi zbârnâia de 
nerăbdare. Se tot uita la vitezometru. 

— Ce-ar fi s-o conduci de parcă tocmai ai fi furat-o, zise ea. 
Că doar ai furat-o! 

Aşa că el acceleră puţin. Începu să şi depăşească maşinile 
din faţa lui, depăşi chiar şi un camion de tonaj mediu ce-şi 
vedea de drum spre vest, pe banda din dreapta. Trecură 
prin Barstow şi apoi pe lângă restaurantul în care 
mâncaseră la venire. Apoi prin Victorville şi Lake 
Arrowhead. În faţă le apărură munţii. Treceau printr-o zonă 
în care telefonul lui Neagley avea reţea şi începu să sune. 
Era Diana Bond, gata să plece din Edwards, la primul semn. 

— Zi-i să vină la Denny, pe Sunset, spuse Reacher. 

Neagley aranja întâlnirea. Reacher apăsă pe ambreiaj şi 
începu să urce serpentinele de pe muntele San Antonio. În 
mai puţin de o oră, se cazau la motelul Dunes. 

Dunes era genul de motel care le cerea turiştilor o 
garanţie pentru telecomandă. Reacher plăti cu banii pe 
care îi furase din portofel pentru toate cele patru camere, 
iar pentru asta i se ceru un act de identitate. Parcară 
maşinile într-un colţ mai ferit şi se regrupară în holul 
întunecos, încercând să fie cât mai puţin remarcaţi. Era 
genul de loc în care stătea Reacher de obicei. 

Merseră puţin pe Sunset şi apoi intrară în holul luminat de 
neon de la Denny. O blondă înaltă îi aştepta la o masă. Era 
îmbrăcată complet în negru. Hainele ei erau croite după 
moda sobră de pe Coasta de Est, foarte nepotrivite într-un 
local ca Denny's, de pe Coasta de Vest. Era subţire, 
atrăgătoare şi probabil că avea sub patruzeci de ani. 

Părea iritată şi îngrijorată. 

Neagley le-o prezentă tuturor. 

— Ea este Diana Bond, din Washington, proaspăt sosită de 
la Baza militară aeriană din Edwards. 


O conduseră prin restaurantul nu prea elegant până la o 
masă mai retrasă. Comandară cafea. Chelneriţa le aduse 
cinci căni şi un ibric plin din care le turnă cafeaua. Toţi 
luară câte o gură de cafea în tăcere. Apoi Diana Bond 
spuse: 

— Aş fi putut să cer să fiţi arestaţi toţi. 

— Chiar mă mir că nu ai făcut-o, zise Reacher. 

— Un singur telefon la Agenţia de Informaţii a Ministerului 
Apărării ar fi fost destul. Dar încerc să fiu civilizată. V-aş 
sugera să nu mergeţi mai departe pe linia pe care aţi 
pornit. Fac apel la patriotismul vostru. E ceva ce ţine de 
securitatea naţională. 

Reacher spuse: 

— Noi ăştia patru avem împreună cam şaizeci de ani în 
uniformă. Tu câţi ani ai în uniformă? 

— Nu port uniformă. 

— Dar şeful tău? 

— Nici şeful meu. 

— Atunci cred că nu eşti în poziţia de a ne vorbi nouă 
despre patriotism şi securitate naţională, bine? 

— De ce Dumnezeu vreţi să aflaţi informaţii despre Little 
Wing? 

— Am avut un prieten care a lucrat pentru New Age. 
Încercăm să-i definitivăm necrologul. 

— Îmi pare foarte rău. Dar, din nou, vă rog să nu mai faceţi 
presiuni pe tema asta. 

— Nu se poate. 

Diana Bond făcu o pauză lungă. 

— Facem schimb, zise ea. Am să vă dau câteva detalii 
generale şi în schimb voi o să juraţi pe cei şaizeci de ani pe 
care i-aţi petrecut în uniformă că nu veţi da mai departe 
informaţiile astea. 

— De-acord. 

— lar după ce vorbim acum, nu mă mai căutaţi niciodată. 

— De-acord. 


Încă o pauză lungă le spuse că Bond se lupta cu propria sa 
conştiinţă. 

— Little Wing este un nou tip de torpilă, zise ea. Pentru 
flota de submarine din Pacific. E o armă care respectă 
convențiile, cu excepţia faptului că are un sistem de ghidaj 
îmbunătăţit. 

Reacher zâmbi. 

— A fost o încercare bună, dar nu ţine. Nu te credem. New 
Age e o companie recent înfiinţată şi dacă ar fi lucrat 
pentru Forţele Navale şi-ar fi făcut sediul în San Diego ori 
Connecticut ori Newport News, Virginia. Cele mai apropiate 
locaţii de L. A. Sunt baze aeriene, inclusiv Edwards, iar 
numele dispozitivului este Little Wing (Aripa mică), deci 
este un echipament care se mişcă prin aer. 

Diana Bond ridică din umeri. 

— Trebuia să încerc, zise ea. 

— Mai încearcă o dată, zise Reacher. 

Diana făcu din nou o pauză lungă. 

— E o armă de infanterie. E pentru Armată, nu pentru 
Aviaţie. New Age are sediul în estul L. A.-ului pentru a fi cât 
mai aproape de Fort Irwin. Este o rachetă sol-aer, lansată 
de pe umăr. Generaţia următoare. 

— Ce ştie să facă? 

Diana Bond clătină din cap. 

— Asta nu vă pot spune. 

— Trebuie să ne spui sau îţi zboară şeful. 

— Nu-i cinstit. 

— În comparaţie cu ce? 

— 'Tot ce pot să spun este că va revoluţiona domeniul. 

— Ce face? 

— Nu cred c-o să sunaţi la ziare. Ar fi trădare faţă de 
propria voastră ţară. 

— Nu ne pune la încercare. 

— Nu pot să cred. 

— Obişnuieşte-te cu gândul. Sau şeful tău îşi va căuta de 
lucru mâine. 


— Ziarele n-ar publica aşa ceva. 

— Continuă să visezi. 

Bond mai tăcu un minut. 

— E complicat, spuse ea. Ştiţi dispozitivele Stinger? 
Actuala generaţie? 

Reacher făcu semn că da. 

— Le-am văzut la treabă. Ioţi le-am văzut. Se ţin după 
amprenta termică a avioanelor cu reacţie. 

— Dar îl urmăresc de dedesubt. Trebuie să ia înălţime şi să 
se şi poziţioneze în acelaşi timp. Ceea ce le face relativ lente 
şi greoaie. Pot fi detectate de radar. Şi sunt vulnerabile la 
măsurători, uneori urmăresc ţintele false lansate de 
avioane. Little Wing ignoră complet ţinta câtă vreme ia 
altitudine. Îşi face treaba la coborâre. 

— Înţeleg, spuse Reacher. 

Bond continuă: 

— Urcă foarte rapid. Ajunge la douăzeci şi cinci de mii de 
metri, apoi încetineşte, se opreşte şi începe să coboare. 
Atunci pornesc echipamentele electronice şi începe să-şi 
vâneze ţinta. Are propulsoare şi, deoarece gravitația 
controlează căderea, poate fi incredibil de precisă. 

— Se aruncă de sus asupra prăzii, ca un vultur. 

Bond încuviinţă. 

— La o viteză incredibilă. Mai mare decât viteza sunetului. 
Nu are cum să rateze şi nu poate fi oprită. De aceea e atât 
de sensibil subiectul ăsta. Cu Little Wing vom fi de neînvins. 
Avem la dispoziţie cam doi ani pentru a pune la punct 
capacităţile noastre sol-aer. Poate ceva mai mult de doi ani. 

— Viteza va face ca măsurările să fie foarte dificile. 

— Aproape imposibile, spuse Bond. Timpii de reacţie ai 
omului pot fi prea lenți, aşa că orice echipament de apărare 
va trebui să fie automat. Probabil că va declanşa haosul. 
Liniile aeriene civile vor cere protecţie de teama unor acte 
teroriste, dar cerul de deasupra aeroporturilor civile e 
înţesat cu avioane. Ar trebui să renunţe la protecţie la 


decolare şi la aterizare, ceea ce le face complet vulnerabile 
exact când nu-şi permit să fie într-o poziţie uşor de atacat. 

— Dar Little Wing nu funcţionează prea bine, spuse 
O'Donnell. 

— Prototipurile funcționau, spuse Bond. La prima testare, 
rezultatele au fost excelente. Dar când au început 
producţia, au început şi problemele. 

— Cine avea probleme? Rachetele? Componentele 
electronice? Toate la un loc? 

— Componentele electronice. Tehnologia rachetelor are 
deja peste patruzeci de ani. Rachetele sunt produse într-o 
fabrică din Denver. Nici măcar n-au început producţia de 
masă. Nu le merge linia de asamblare. 

Reacher nu spuse nimic. Privi un moment pe fereastră, 
apoi luă un teanc de şerveţele din suport şi le puse într-o 
grămadă ordonată. Ca să nu zboare, puse pe ele zaharniţa. 
Restaurantul era aproape gol. Mai erau doar doi clienţi, 
fiecare la propria lui masă, în celălalt capăt al încăperii. 

— Deci şi cu Little Wing s-a întâmplat ca de obicei, spuse 
O'Donnell, încă un proiect măreț al Pentagonului menit să 
toace bani şi cam atât. 

Diana Bond spuse: 

— Nu aşa trebuia să fie. 

— Niciodată nu trebuie să fie aşa. 

— Nu este chiar un total eşec. Unele rachete funcţionează. 
Până la urmă se va rezolva. Little Wing poate dobori chiar şi 
avionul prezidenţial fără prea mult efort. 

— Păi, puneţi-l la treabă atunci. E mai simplu aşa decât 
toată povestea cu votatul. 

— Citeşte Patriot Act. Ai putea fi arestat şi numai pentru că 
gândeşti aşa. 

— Încă nu s-a construit închisoarea care să mă ţină pe 
mine. 

Diana Bond plecă, iar Reacher îşi netezi teancul de 
şerveţele şi puse din nou zaharniţa peste ele. Rămase tăcut 


o vreme, privind pe fereastră. Apoi se întoarse brusc şi o 
întrebă pe Neagley: 

— Ştii ce e ăsta? 

— Zahăr, spuse ea. 

— Nu, este un prespapier. Cine-şi ţine revolverul fără 
încărcător? 

— Cineva care a fost antrenat să-l poarte aşa. 

— De exemplu, un poliţist. Sau un fost poliţist. Probabil din 
Poliţia locală din L. A. Zgripţuroaica de la New Age ne-a 
minţit. Oamenii îşi iau notițe, mâzgălesc. Nu există medii 
complet lipsite de hârtie. 

O'Donnell spuse: 

— Poate s-or mai fi schimbat lucrurile de când n-ai mai fost 
tu angajat undeva. 

— Ne-a spus că Swan îşi folosea piatra din Zidul Berlinului 
ca prespapier. E greu să foloseşti un prespapier la ceva 
într-un mediu complet lipsit de hârtie, nu-i aşa? 

O'Donnell spuse: 

— Poate că a fost doar o figură de stil. Prespapier, 
ornament pentru birou, care e diferenţa? 

— Prima oară când am fost acolo a trebuit să aşteptăm 
puţin până să putem intra în parcare. 

Neagley îl aprobă. 

— leşea pe poartă un camion. 

— Ce fel de camion? întrebă Reacher. 

— Un camion de livrări sau de reparaţii de fotocopiatoare. 

— Cam greu să foloseşti un copiator într-un mediu lipsit de 
hârtie. Dacă a minţit în privinţa asta, înseamnă că ne-a mai 
servit şi alte minciuni. 

Nimeni nu spuse nimic. 

Reacher continuă. 

— Şeful securităţii de la New Age este un fost poliţist din 
Departamentul de Poliţie L. A. Pun pariu că şi agenţii lui de 
securitate sunt tot foşti poliţişti, îşi ţin pistoalele cu piedica 
trasă şi cu încărcătorul scos. 

Nimeni nu mai spuse nimic. 


— Sun-o pe Diana Bond şi zi-i să vină înapoi în momentul 
ăsta. 

— Abia a plecat, zise Neagley. 

— Poate să întoarcă. Zi-i că dacă nu se întoarce, o să dăm 
la ziare mai mult decât numele şefului ei. 

Diana Bond era furioasă. 

— Parcă făcusem o înţelegere, zise ea, stând în picioare 
lângă masă. Vorbesc cu voi o dată şi pe urmă mă lăsaţi în 
pace. 

— Mai avem vreo şase întrebări şi pe urmă te lăsăm în 
pace, spuse Reacher. E important pentru noi. 

— Duceţi-vă dracului. Pentru mine nu e important. 

— Atunci de ce te-ai întors? Ai fi putut să-ţi vezi de drum. 
Ai fi putut să suni la Departamentul de Informaţii al 
Armatei. Dar n-ai sunat. Aşa că nu te mai preface. Ai să ne 
răspunzi la întrebări. 

Se făcu linişte în cameră. Bond se aşeză la masă. 

— Prima întrebare, spuse Reacher. New Age are vreun 
rival? Vreun competitor care se ocupă de aceleaşi 
tehnologii pe undeva? 

Bond răspunse: 

— Nu. Propunerea de la New Age a fost unicat. 

— Bine, dar Guvernul chiar vrea ca Little Wing să 
funcţioneze câtă vreme nu are şi un sistem de apărare pus 
la punct? Dacă o rachetă de-asta e capturată şi reprodusă? 

— N-am mai face nimic dacă am gândi aşa. N-ar mai fi 
existat un proiect Manhattan, nici avioane de vânătoare 
supersonice, nimic. 

— Bine. Acum spune-ne mai multe despre linia de 
asamblare de la New Age. 

— Asta e a treia întrebare? 

— Da. Spune-mi exact ce este linia asta de asamblare. 

— Rachetele sunt asamblate manual. Femeile stau la 
bandă şi folosesc lupe şi ciocane de lipit. Sunt asamblate 
cam douăsprezece bucăţi pe zi, şase zile pe săptămână. 

— Când a început asamblarea? 


— În urmă cu vreo şapte luni. 

— Şi cum a mers? 

— Asta este a cincea întrebare? 

— Nu, este doar o completare. 

— A mers foarte bine în primele trei luni. Şi-au îndeplinit 
planul. 

— Şase zile pe săptămână, zici? 

— Da. După asamblare, fiecare rachetă e testată. Din ce în 
ce mai multe dintre ele dădeau greş. 

— Cine le testează? 

— Au un director de control al calităţii, inginerul care a 
inventat sistemul. În acest stadiu al proiectului, doar el ştie 
cum trebuie să funcţioneze. 

— Ce se întâmplă cu cele care nu funcţionează? 

— Sunt distruse. Acum chiar trebuie să plec. 

— Ultima întrebare, spuse Reacher. Le-aţi tăiat fondurile? 

— Ai înnebunit? Trebuie să facem rachetele astea să 
funcţioneze. 

Diana Bond plecă pentru a doua oară şi O'Donnell spuse: 

— E cazul să sărbătorim. Acum ştim ce s-a întâmplat. 

— Chiar crezi? întrebă Reacher. Ia recapitulează şi judecă 
singur. 

— Deci Swan îşi investiga propria companie. Verifica de ce 
rata de succes era în scădere după numai trei luni. Era 
îngrijorat ca nu cumva să fie implicaţi chiar cei din 
companie, aşa că i-a recrutat pe Franz, pe Sanchez şi pe 
Orozco. În cine altcineva ar fi putut avea încredere? 

— Şi mai departe? 

— Prima dată au analizat cifrele de producţie. Apoi au 
eliminat posibilitatea de sabotaj. New Age nu avea rivali, 
deci cine să saboteze? Şi-au dat seama că tipul cu controlul 
calităţii a declarat ca nefuncţionale şase sute cincizeci de 
rachete în perfectă stare şi că în registrele companiei 
acestea figurau ca fiind casate, dar de fapt el le vindea pe 
uşa din spate cu o sută de mii bucata lui Azhari Mahmoud, 
cunoscut şi sub alte nume. 


— Şi? 

— I-au luat pe cei de la New Age la întrebări prea devreme 
şi au fost omorâţi pentru asta. Compania a pregătit o 
poveste pe care v-a servit-o zgripţuroaica aia. 

— Şi ce avem de sărbătorit? 

— Ştim ce s-a întâmplat. De obicei, ăsta era un motiv de 
sărbătoare. 

Reacher nu spuse nimic. 

— E un adevărat succes, zise O'Donnell. Nu-i aşa? Şi ştii 
ce? Eu cred că deja am stat de vorbă cu fostul şef al lui 
Swan. Am vorbit cu el la telefon. Cel ce ne-a răspuns la 
mobil era clar directorul de securitate de la New Age. 

— Probabil. 

— Şi atunci care e problema? 

— Ai zis că vrei să te pişi pe mormântul înaintaşilor lor. 

— Şi exact aşa o să fac. 

— Ba n-ai s-o faci, zise Reacher. Şi nici eu şi nici altul 
dintre noi. 

— Sunt chiar aici în oraş. Sunt ţinte sigure. 

— Au vândut componente electronice pe uşa din spate. 
Asta are implicaţii. Cineva cumpără componentele aici, ia şi 
rachetele şi se apucă să le lanseze în Colorado. Cu asta o să 
ne confruntăm. Un tip pe nume Azhari Mahmoud are acum 
şase sute cincizeci de rachete sol-aer de ultimă generaţie şi 
putem doar să ne imaginăm ce vrea să facă cu ele. Trebuie 
să spunem cuiva chestia asta, oameni buni. 

Nimeni nu zise nimic. 

— Şi la mai puţin de un minut după ce aruncăm bomba 
asta, vom fi năpădiţi de agenţi federali. N-o să mai putem să 
trecem nici strada fără să cerem voie, darămite să-i mai şi 
căutăm pe tipii ăştia. Or să-şi cheme avocaţii şi or să întindă 
pelteaua pe zece ani, din recurs în recurs. 

Nimeni nu scoase nici un sunet. 

— Deci de-aia nu putem sărbători. S-au pus cu detectivii 
speciali şi noi nu putem să-i atingem nici c-un deget. 

CAPITOLUL ZECE. 


Reacher nu închise un ochi în acea noapte. Stătu întins în 
pat, treaz, numărând orele. Avea ochii larg deschişi, iar 
creierul îi era invadat de imagini febrile. Calvin Franz 
vorbind, râzând, plin de avânt şi de milă. Jorge Sanchez, cu 
ochii mijiţi, cu doar o urmă de zâmbet, cu un dinte de aur. 
Tony Swan, scund, lat în umeri, sincer, decent. Manuel 
Orozco, cu tatuajul lui absurd şi eternele lui glume. 

Toţi fuseseră prietenii lui. Prieteni nerăzbunaţi. Prieteni 
abandonaţi. 

Şi ceilalţi îi apărură dinaintea ochilor. Angela Franz, 
frumos gătită, cu ochii măriţi de teamă. Băieţelul Charlie, 
dându-se în balansoarul lui de lemn. Milena, strecurându-se 
în barul întunecos. Tammy Orozco, pe canapeaua ei. Până şi 
cutia poştală a lui Swan îi reveni în minte, orbitoare în 
lumina din Santa Ana. 

Reacher renunţă să mai încerce să adoarmă pe la cinci 
dimineaţa. Se îmbrăcă şi ieşi să se plimbe. O luă spre vest 
pe bulevardul Sunset şi bătu supărat din picioare preţ de 
vreun kilometru şi jumătate, sperând în van că va da peste 
cineva de care să se ia pe drum. Dar trotuarele erau pustii. 
Nimeni nu mergea pe jos în L.. A., mai ales la ora cinci 
dimineaţa, nimeni n-ar fi îndrăznit să treacă pe lângă 
uriaşul vizibil furios. 

Mai sus pe stradă văzu un teren gol, împrejmuit cu un 
gard de sârmă. În staţia de autobuz de pe străduţa din 
apropiere se înghesuiau câţiva zilieri, aşteptând să capete 
ceva de lucru: nişte omuleţi cu pielea închisă la culoare, cu 
feţe obosite şi nepăsătoare. Centrul comunitar din 
apropiere le oferise cafele gratuite. Reacher dădu o sută de 
dolari dintre cei furaţi pentru o cafea. Le spuse căeo 
donaţie. 

Cafeaua era bună. O sorbi alene, sprijinit de gard. Sârma 
se lăsă sub greutatea lui şi se transformă într-un soi de 
trambulină. Rămase aşa, parcă plutind deasupra 
pământului, uşor cocoşat, cu gustul de cafea în gură şi o 


ceaţă apăsătoare pe creier. Apoi ceața se răspândi şi începu 
să se gândească. 

La Neagley şi la misterioasa ei cunoştinţă de la Pentagon. 

Mi-e dator, spusese ea. Mai dator decât îţi poţi închipui. 

Până-şi termină cafeaua şi aruncă la coş paharul din care o 
sorbise, o rază de speranţă începu să-şi facă loc în mintea 
lui. Avea un plan. Şansele de succes erau de 50%. Mai bine 
decât la ruletă. 

Pe la ora şase ajunse înapoi la motel. Nu reuşi să dea de 
ceilalţi. Din camerele lor nu se auzea nici un sunet. Aşa că 
ieşi din nou pe bulevard şi îi găsi pe toţi la Denny. Se aşeză 
pe locul liber şi comandă cafea, clătite, ouă-ochiuri, cârnaţi, 
şuncă şi pâine prăjită. 

— Da' ştiu că ţi-e foame, nu glumă, zise Dixon. Unde ai 
fost? 

— M-am plimbat. 

— N-ai dormit? 

— Deloc. 

Ceilalţi abia dacă se atingeau de mâncarea din farfurie. 
Păreau obosiţi şi lipsiţi de motivaţie. O'Donnell întrebă: 

— Când aruncăm bomba? 

Reacher spuse: 

— Poate n-o aruncăm deloc. 

Nimeni nu spuse nimic. 

— Trebuie să stabilim câteva detalii, zise Reacher. Dacă 
Mahmoud are rachetele, chestia asta deja ne depăşeşte. 
Trebuie să înghiţim găluşca şi să mergem mai departe. Fie 
vrea să transforme întreg Orientul Mijlociu într-o zonă 
aeriană interzisă, fie va face astfel încât lumea să-şi 
amintească de Turnurile Gemene ca de o chestiune minoră. 
Probabil va face mii de victime. Poate chiar zeci de mii. 
Cifrele astea ne depăşesc. De-acord? 

Dixon şi Neagley încuviinţară, ferindu-şi privirile. 

— Păi, nu putem decât să presupunem că are rachetele, 
spuse O'Donnell. 


— Ba nu. Trebuie să presupunem fie că a luat mai întâi 
rachetele, fie componentele electronice. Din două, una. 
Trebuie să aibă atât rachetele, cât şi componentele 
electronice ca noi să putem deschide gura. 

— Şi cum aflăm? 

— Neagley îl sună pe omul ei din Pentagon. Îşi joacă asul 
din mânecă. El organizează un fel de control în Colorado. 
Dacă lipseşte ceva de acolo, atunci am ieşit din joc. Dar 
dacă nu lipseşte nimic, atunci ne băgăm. 

Neagley se uită la ceas. Şase şi ceva în Vest însemna nouă 
şi ceva în Est. Îşi scoase mobilul şi formă. 

Amicul lui Neagley nu era tâmpit. Insistase să o sune el 
înapoi şi era destul de inteligent să-şi dea seama că toate 
telefoanele publice, pe o rază de un kilometru şi jumătate în 
jurul Pentagonului, erau supravegheate permanent. Aşa că 
fură nevoiţi să aştepte mai bine de o oră până când acesta 
traversă oraşul şi o sună de la un telefon instalat pe 
peretele unei crâşme de pe New York Avenue. Atunci 
începu distracţia. 

Neagley îi spuse ce voia. El îi oferi toate argumentele 
posibile pentru care aşa ceva era imposibil. Ea-i aminti de 
toate favorurile pe care i le făcuse, unul mai însemnat decât 
celălalt. Lui Reacher i se făcu milă de amărâtul din New 
York. Neagley sugeră ca o echipă de la Corpul de control al 
armatei să apară fără să-şi anunţe venirea şi să compare 
registrele cu inventarul. El îi ceru o săptămână. Neagley îi 
dădu patru ore. Patru ore mai târziu, Neagley avea veşti. 

Vestea era că New Age nu avea nici un fel de fabrică în 
Colorado, ci doar un birou, iar rachetele lor erau produse 
de un fabricant de echipamente aerospaţiale din Denver. 
Un ofiţer din Corpul de control îi numărase fabricantului 
rachetele şi toate erau la locul lor. Cu excepţia a şase sute 
cincizeci de bucăţi pe care în acel moment le ţinea într-un 
depozit securizat, în aşteptarea camionului care avea să le 
ducă la o unitate din Nevada, unde trebuiau să fie distruse. 


— Se pare că ăştia aruncă la gunoi tot ce a ieşit după 
prima serie, însemnată cu Mark One, spuse Neagley. Pe cele 
produse în prezent e scris Mark Two. Pe cele din a doua 
serie au pus o mică săgeată fluorescentă, ca să fie mai uşor 
de încărcat pe întuneric. 

— Asta e singura diferenţă între cele două serii? întrebă 
O'Donnell. 

— Da. E o escrocherie. Dar e un fel de a face ca hârtiile să 
pară în regulă când oamenii lui Mahmoud le vor scoate pe 
poarta fabricii. 

Reacher încuviinţă. Ştia că Pentagonul se descotoroseşte 
de lucruri şi pentru mai puţin de atât. 

— Cum se montează pe rachetă componentele 
electronice? 

— Nu se montează pe rachetă, ci în interior, spuse 
Neagley. Are o mică trapă într-o parte. Pe urmă trebuie 
testate şi calibrate. Pe câmpul de încercare e nevoie de un 
specialist. Trebuie să presupunem că Mahmoud are pe 
cineva. 

— Putem anula ordinul de transport? 

— Nu fără a spune ce ştim. 

— Îl mai ai cu ceva la mână pe omul tău? 

— Ar mai fi ceva. 

— Zi-i să pună pe cineva să te anunţe în secunda în care 
rachetele ies pe poartă. 

În acel moment, totul se transformă într-o cursă contra 
cronometru. Când uşa depozitului din Colorado se va 
deschide, o altfel de uşă va fi trântită în L. A. Dar mai 
rămâneau multe de descoperit. Inclusiv locaţia exactă. Cu 
siguranţă, cubul de sticlă al companiei New Age nu era 
important. La New Age nu erau elicoptere. 

Trebuia să afle cine ştiuse despre cele întâmplate şi cine 
fusese la bordul elicopterului. 

— Îi vreau pe toţi, zise el. 

— Şi pe zgripţuroaica aia? întrebă Neagley. 

— Pe ea, prima. M-a minţii. 


Aveau nevoie de echipament, de haine, de mijloace de 
comunicare şi de mijloace de transport alternative. Şi de 
bani. Mulţi bani. 

Azhari Mahmoud avea destul timp pentru o masă tihnită. 
Mâncă într-o cafenea retrasă din Laguna Beach. Locuia 
într-o casă închiriată din centrul oraşului, la doi paşi. Din 
cauza noilor construcţii, oamenii se mutau de colo-colo. Nu 
era ceva neobişnuit să vezi camioane parcate lângă trotuar 
peste noapte. 

Omul lui de legătură de la New Age insistase asupra 
faptului că Little Wing nu trebuia să fie utilizat pe teritoriul 
Statelor Unite. Acceptase condiţia fără comentarii. Îi 
spusese că intenţiona să folosească arma în Kaşmir, la 
graniţă, împotriva Aviației Militare Indiene. Desigur, 
minţise. De aceea era acum nevoit să suporte neplăcerile 
legate de containerul pentru transport din port. Dar sudul 
Californiei era plin de zilieri. Le-ar lua mai puţin de treizeci 
de minute să încarce un camion întreg. 

Reacher o duse pe Neagley la o bancă din Beverly Hills cu 
Chryslerul capturat în Las Vegas. Cincisprezece minute mai 
târziu, ea ieşi cu cincizeci de mii de dolari într-o pungă de 
hârtie maro. Nouăzeci de minute mai târziu, aveau haine şi 
telefoane. Telefoanele erau cu cartelă, dotate cu cască şi 
încărcător. Cumpăraseră cămăşi şi pantaloni din pânză gri, 
impermeabile negre, mănuşi, fesuri şi bocanci. Luaseră şi 
patru lanterne Maglite. 

Se schimbară la motel şi mai petrecură zece minute pe 
hol, băgând în agenda mobilelor numărul celorlalţi şi 
încercând să-şi dea seama cum pot vorbi în conferinţă. Apoi, 
echipați şi gata de acţiune, o luară spre nord-vest pe 
bulevardul Van Nuys şi colindară târgurile de maşini la 
mâna a doua până găsiră două Honda Civic folosite şi două 
Honda Prelude destul de îndoite. Două argintii şi două albe. 
Nimeni nu s-ar uita de două ori la ele. 

Îşi dădură întâlnire la telefon şi merseră să ia cina în 
Pasadena. Găsiră un restaurant în care se serveau 


hamburgeri şi se aşezară la o masă cu patru locuri, câte doi 
pe banchetă, umăr la umăr în hainele lor gri. Era ca şi cum 
ar fi fost îmbrăcaţi în uniformă. Nimeni nu recunoştea asta, 
dar Reacher ştia că se simt bine. Atenţi, plini de energie, 
gata să înfrunte obstacolele. Povestiră despre vremurile de 
demult. Escapade, scandaluri, farse. Vechea echipă se 
adunase din nou. Era un fel de a spune. 

A doua zi dimineaţă, O'Donnell şi Neagley se postară la 
pândă lângă sediul companiei New Age. Reacher şi Dixon 
aveau sarcina să cumpere arme. Pistoalele Hardballer şi 
Daewoo pe care le aveau deja nu erau suficiente. Se 
gândiră la soluţii în timpul micului dejun şi eliminară ideea 
de a le cumpăra în mod legal. Nu ştiau exact care erau 
procedurile în California, dar presupuneau că o să li se 
ceară un act de identitate şi un permis de portarmă şi 
probabil ar fi trebuit să mai aştepte o vreme până să le 
poată folosi. Aşa că Dixon propuse să meargă cu maşina în 
sud, în Orange County, unde erau republicanii la putere, şi 
să colinde câteva case de amanet. Reacher avea să se 
folosească de banii de la Neagley şi să invoce al doilea 
amendament la Constituţie pentru a ocoli regulile ceva mai 
relaxate pentru procurarea armelor în acea zonă. 

Plecară spre Orange County imediat după micul dejun, la 
bordul uneia dintre Hondele Prelude, cu Reacher la volan. 
Dixon îl întrebă: 

— Ce faci după ce terminăm cu treaba asta? 

— Depinde, dacă scap cu viaţă. 

— Crezi că n-o să scapi? 

— Nu mai suntem ce-am fost. Ceilalţi cu siguranţă nu mai 
sunt ce-au fost. 

— Eu cred că o să ne descurcăm. 

— Sper. 

— Ai chef să treci prin New York mai încolo? 

— Mi-ar plăcea. 

— Dar? 

— Nu fac planuri, Karla. 


— De ce nu? Toată lumea face planuri. 

— Ştiu. 'Toţi cei ca Franz. Şi Sanchez şi Orozco. Şi Tony 
Swan. Tony plănuia să-i dea zilnic aspirină câinelui său în 
următoarele cincizeci şi patru de săptămâni şi jumătate. 

La cincizeci de kilometri spre nord-vest, Azhari Mahmoud 
stătea la soare, uşor transpirat, privind cum îi este 
descărcat containerul. Cutiile erau mult mai mici decât îşi 
imaginase el. Dar presupunea că erorile de acest tip sunt 
inevitabile. Echipamentele electronice erau cam de 
mărimea unui pachet de ţigări. Fusese o prostie să le 
înregistreze drept componente ale unor sisteme de sunet 
pentru televizor. Poate că ar fi putut fi confundate cu nişte 
aparate DVD portabile. Tipul de DVD pe care oamenii îl iau 
cu ei în avioane. 

Avioane... Zâmbi în sinea lui. 

Şapte pistoale Glock. Unul semiautomat şi şase dintre cele 
ce trag foc cu foc. Aparent starea lor fizică varia de la „bun” 
la „ca nou”. Erau luate dintr-un magazin tipic pentru 
Reacher, din zona cea mai ieftină a oraşului. Scosese 
aproape toţi banii lui Neagley din buzunar şi pusese 
bancnotele pe tejghea una câte una. Avuseseră de ales 
dintre treisprezece pistoale foarte bune, selectate dintr-un 
stoc de aproape trei sute. Patru şi ceva la sută. 

Se opriseră la un magazin de arme şi cumpăraseră 
muniţie, apoi o luaseră înapoi spre Nord. Traficul era 
aglomerat. Când erau prin dreptul oraşului Anaheim, îi 
sună O'Donnell din East L. A. 

— Aici nu se întâmplă nimic, spuse el. 

— Nimic? 

— Nu mişcă nimeni. N-ar fi trebuit să dai telefonul ăla în 
Las Vegas. A fost o greşeală. I-ai băgat în sperieţi. Acum s- 
au baricadat. Suntem aici de la cinci dimineaţa şi n-a intrat 
nimeni pe poartă. 

— Nici măcar zgripţuroaica? 

— Nici. 

— Speram să ne putem lua după cineva până la fabrică. 


— N-o să se întâmple. 

— Bine, de-ajuns, spuse Reacher. Întoarceţi-vă la bază. 
Cine ajunge ultimul plăteşte masa. 

Reacher nu era un şofer rapid. Celelalte două Honde erau 
deja în parcare când ajunseră el şi Dixon. O luară pe jos 
până la Denny. Primul pe care-l văzură în restaurant fu 
Curtis Mauney, stând la o masă rotundă cu Neagley şi 
O'Donnell. Reacher se aşeză lângă Dixon. Pentru un 
moment se lăsă o tăcere apăsătoare, până când Mauney 
spuse: 

— Ne întâlnim din nou. 

Avea un ton blând. Aproape şoptit. Plin de simpatie. 

Reacher întrebă: 

— Sanchez sau Swan? 

Mauney nu răspunse nimic. 

Reacher se enervă: 

— Doar nu amândoi? 

— O să ajungem şi la asta. Mai întâi spune-mi de ce vă 
ascundeţi? 

— Cine-a zis că ne ascundem? 

— V-aţi cazat într-o văgăună din West Hollywood sub nume 
false. V-a turnat recepţionerul. Ca grup sunteţi foarte uşor 
de recunoscut, fizic. Nu a fost greu să vă găsim. Şi a fost 
uşor de dedus şi că veţi veni aici să luaţi masa. 

Reacher întrebă: 

— Jorge Sanchez sau Tony Swan? 

Mauney răspunse: 

— Tony Swan. 

— Unde? 

— 'Tot prin zona aia. 

— Când? 

— De curând. 

— N-aveţi dubii în ce priveşte identitatea lui? 

— Avea mâinile legate la spate. I-am putut lua amprentele. 
Avea şi portofelul în buzunar. Îmi pare rău. 


Chelneriţa veni la masă, sesiză atmosfera apăsătoare şi 
plecă. 

Mauney întrebă: 

— Deci la ce vă folosesc numele false? 

— Ne-ai adus aici pe post de momeală. Oricine ar fi cei 
care ne vânează, nu vrem să le uşurăm viaţa. 

— Încă nu ştiţi cine e pe urmele voastre? 

— Tu ştii? 

— Nu lucraţi pe cont propriu, da? 

— Suntem pe bulevardul Sunset. E teritoriul Poliţiei locale 
din L. A. Vorbeşti în numele lor? 

— E doar un sfat prietenesc, spuse Mauney. Andrew 
MacBride a dispărut în Las Vegas. Dar Anthony Matthews a 
închiriat un camion. 

— E ultimul nume de pe lista lui Orozco. 

Mauney încuviinţă. 

— Ne apropiem de sfârşitul meciului. 

— Unde l-a dus? 

— N-am idee. 

Mauney puse pe masă patru cărţi de vizită. Pe ele era 
tipărit numele lui şi două numere de telefon. 

— Sunaţi-mă. E posibil să aveţi nevoie de ajutor. Tony 
Swan părea un tip dur. Sau ce a mai rămas din el. 

Mauney plecă şi chelneriţa veni din nou. Reacher era 
convins că niciunul dintre ei nu mai avea chef de mâncare, 
dar totuşi comandară. Swan ar fi fost de acord. Swan 
mânca oriunde, oricând. La autopsii, la exhumări, la locul 
crimei. 

Nimeni nu scoase nici un cuvânt. Soarele strălucea dincolo 
de fereastră. Reacher mâncă mecanic, fără să aibă habar ce 
are în farfurie. 

— Credeţi că ar trebui să ne mutăm? întrebă Dixon. 

— Nu-mi place faptul că recepţionerul ne-a turnat, zise 
O'Donnell. Ar trebui să-i furăm telecomenzile alea de rahat. 
— N-avem de ce să ne mutăm, spuse Reacher. Mauney nu 

reprezintă un pericol. Şi vreau să fiu informat când îl 


găsesc pe Sanchez. 

— Şi-atunci ce facem? întrebă Dixon. 

— Ne odihnim. O să ieşim din nou la lăsarea întunericului. 
Le facem o vizită celor de la New Age. E momentul să ne 
implicăm în joc. 

Lăsă zece dolari bacşiş, achită nota la casă. Apoi se 
îndreptară spre motelul Dunes. 

Reacher luă Glock-urile din maşină şi se adunară în 
camera lui să le verifice. Dixon îşi alese Glock-ul automat şi 
se declară mulţumită. O'Donnell luă trei dintre cele mai 
bune Glock-uri foc cu foc şi le montă rezervoarele de la 
revolverele în stare mai puţin bună. 

Reacher întrebă: 

— Ce fel de forţe de pază credeţi că au? 

— Încuietori de ultimă generaţie, spuse Neagley. Alarmă la 
poartă. Bănuiesc că uşa de la intrare are un senzor de 
proximitate activ pe timpul nopţii. Încă o alarmă. Senzori de 
mişcare peste tot în clădire. Poate există alarme şi la uşile 
birourilor, toate legate la sediul poliţiei pe linia telefonică. 

— Cât timp o să avem după ce spargem poarta? 

— Două minute, spuse Neagley. Într-o astfel de situaţie, 
regula celor două minute este singura pe care ne putem 
baza. 

— Bine, spuse Reacher. Plecăm la unu noaptea. Cina va fi 
la şase. Mergeţi şi vă odihniţi. 

Ceilalţi se îndreptară spre uşă. Reacher ieşi cu ei, cu 
cheile Chryslerului în mână. Neagley îl privi întrebătoare. 

— Nu mai avem nevoie de el, spuse. O să-l returnez. Dar 
mai întâi trebuie să-l duc la spălat. Să încercăm să fim 
civilizaţi. 

Nu mai aveau chef să meargă la Denny pentru cină. 
Comandară pizza de la Domino şi o mâncară în holul 
ponosit. Apoi Reacher merse în camera lui, se spălă pe dinţi 
şi făcu un duş fierbinte. Se întinse pe pat şi adormi. Ceasul 
din mintea lui îl trezi la treizeci de minute după miezul 
nopţii. Pantalonii gri, cămaşa gri, impermeabilul negru cu 


fermoarul tras până sus. Bocancii cu şireturile legate 
strâns. Mânuşile pe degete. Cheile de la Chrysler, 
încărcătorul de rezervă pentru Glock, lanterna. Nimic 
altceva. 

leşi în parcare. Ceilalţi erau deja acolo. Un trio ce se ţinea 
deoparte de petele de lumină. 

— Bun, spuse el. 

Se întoarse spre O'Donnell şi Neagley. 

— Voi mergeţi cu Hondele voastre. 

Se întoarse spre Dixon. 

— Karla, tu mergi cu maşina mea. O parchezi în apropiere, 
cu faţa spre vest şi laşi cheile în maşină pentru mine. Pe 
urmă te întorci cu Dave. 

Dixon întrebă: 

— Chiar ai de gând să laşi Chryslerul acolo? 

— Nu avem nevoie de ea. 

— E plină de amprentele noastre, de fire de păr şi de 
scame. 

— Nu mai e. Nişte tipi de la o spălătorie din Van Nuys s-au 
asigurat că n-a mai rămas nici o urmă. A fost spălată de 
două ori, pe exterior şi prin interior. Acum să mergem. 

Bătură palma, aşa cum fac jucătorii de fotbal, şi apoi 
dispărură către maşinile lor. Reacher se urcă în Chrysler şi 
porni motorul. Auzi cele două Honda pornind, se îndreptă 
spre ieşirea din parcare şi o luă spre est, pe Sunset. Îi văzu 
pe ceilalţi în oglindă, urmându-l pe străzile aproape pustii. 

Marele oraş deveni foarte tăcut după ce trecură de Parcul 
MacArthur şi intrară pe autostrada 110. Trecură pe lângă 
Stadionul Dodger, uriaş, întunecat şi gol. O luară pe 
străduţele întortocheate ce-i duceau spre est, dar Reacher 
era sigur că ştia pe unde s-o ia şi chiar se descurcă foarte 
bine. 

Îi conduse pe ceilalţi printr-un pasaj uriaş între două 
străzi. Cubul de sticlă al companiei New Age părea 
întunecat şi părăsit. Arbuştii ornamentali din parcare erau 
luminaţi de şiruri de beculeţe. Lumina se reflecta în 


oglinzile de pe zidul clădirii, iar sârma ghimpată de pe gard 
se vedea gri-închis în întuneric. Reacher încetini lângă 
poarta închisă, îşi lăsă geamul şi scoase mâna înmănuşată 
pe fereastră. Le făcu semn să întoarcă. Îi duse la trei străzi 
mai încolo şi le arătă unde voia să lase maşinile. Opriră 
motoarele şi ieşiră din maşini. O'Donnell se duse înapoi la 
poartă, iar când se întoarse le spuse: 

— Are un lacăt uriaş. 

Reacher spuse: 

— Cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai proaste. 

— Ne furişăm? 

— Nu tocmai, le spuse Reacher. Aşteptaţi-mă la poartă. 

O luară înainte pe jos. Reacher băgă Chryslerul în viteză şi 
îi urmă încet. Poarta de la New Age era dispusă într-un zid 
curbat, care crea un refugiu, astfel încât maşinile ce veneau 
la sediu să poată ieşi de pe carosabil şi să aştepte. Reacher 
se poziţionă perpendicular pe poartă şi duse Chryslerul 
până la aproximativ un centimetru de ea. Apoi dădu maşina 
în spate, ţinând volanul drept, până când simţi că atinge 
bordura cu cauciucurile din spate. Apăsă frâna până la 
fund, schimbă într-a-ntâia şi deschise toate cele patru 
ferestre. 

— Porniţi cronometrul, spuse el. Două minute. 

Apăsă pe ambreiaj până când motorul fu turat la maximum 
şi întreaga maşină începu să vibreze. Apoi ridică piciorul de 
pe frână. Maşina ţâşni drept înainte doisprezece metri, cu 
roţile din spate fumegând şi scrâşnind, şi se izbi cu botul de 
poartă. Lacătul se rupse pe loc şi poarta zbură exact în 
acelaşi moment în care se deschideau airbagurile în 
Chrysler. Reacher conducea cu o singură mână, apărându- 
şi cu cealaltă faţa. Pentru că deschisese geamurile înainte 
de impact, rămase cu timpanele intacte. Pe peretele clădirii, 
becul unei alarme arunca raze albăstrui intermitente. 

Îşi ţinu piciorul pe acceleraţie. Maşina împrăştie pietrişul 
prin toată parcarea. Îndreptă volanul şi se avântă spre uşile 
de la intrarea principală. 


Avea aproape optzeci la oră când atinse treapta inferioară 
cu roţile din faţă şi maşina se ridică în aer la treizeci de 
centimetri de sol, zburând drept prin uşile de sticlă. 
Geamurile se sparseră şi cadrul uşilor fu smuls din zid. 
Maşina ateriză pe pardoseală şi alunecă înainte, demolând 
în trecere biroul de primire, după care rămase îngropată în 
moloz şi resturi până la parbriz. 

Reacher îşi scoase centura de siguranţă, forţă uşa şi se 
strecură afară pe pardoseala holului. În jurul lui, luminile 
albe ale unor alarme clipeau înnebunite. Suna o sirenă 
asurzitoare. Se ridică în picioare şi-i văzu pe ceilalţi 
făcându-şi loc să intre. Dixon se îndrepta direct spre 
capătul holului, iar O'Donnell şi Neagley se duceau spre 
coridor. Din lanternele lor aprinse, conuri de lumină 
străpungeau norii de praf alb. Îşi scoase şi el lanterna şi se 
luă după ei. 

Au trecut douăzeci şi una de secunde, îşi spuse. 

Erau două lifturi la jumătatea coridorului, dar el împinse o 
uşă laterală şi o luă pe scări, urcând câte două trepte 
deodată. Sunetul sirenei era insuportabil în casa scărilor. 
leşi pe coridor. Luminile stroboscopice ale alarmelor făceau 
ca holul să semene cu un fel de discotecă de iad. Pe hol, un 
şir lung de uşi de arțar. Birouri. Pe fiecare uşă era câte o 
plăcuţă cu numele celui ce lucra în acel birou. Neagley se 
ocupa de uşa lui Margaret Berenson. Dar uşa nu ceda. Îşi 
scoase Glock-ul, trase trei gloanţe în broască şi mai trase un 
şut în uşă. Uşa se deschise larg. Intră în birou. 

Reacher trecu mai departe. 

Au trecut cincizeci şi două de secunde, gândi el. 

Trecu pe lângă o uşă pe care scria Allen Lamaison. Puțin 
mai încolo văzu uşa lui Anthony Swan. Se lipi de zidul opus 
şi trase un şut puternic chiar deasupra încuietorii. Arţarul 
se făcu aşchii şi după încă o lovitură scurtă cu muchia 
mâinii înmănuşate, uşa cedă. Au trecut şaizeci şi trei de 
secunde. 


Încremeni pe loc şi mătură biroul prietenului său mort cu 
lanterna. Era ca şi cum Swan tocmai ieşise în pauza de 
prânz. O haină atârna în cuier. Avea un fişet, telefoane. Şi 
un computer pe birou. Şi creioane, şi pixuri. Şi un 
prespapier pus peste un teanc de hârtii. 

O bucată de beton sovietic, de mărimea unui pumn, gri, cu 
urme de graffiti roşii-albastre. Reacher o luă şi-o puse în 
buzunar. Rulă foile de hârtie şi le băgă în celălalt buzunar. 

Au trecut optzeci şi nouă de secunde, îşi zise. Mai avem 
treizeci şi una. 

Se apropie de fereastră. O văzu pe Karla Dixon 
îndepărtându-se în beznă, aproape de ieşirea din parcare. 
Pantalonii şi haina ei erau acoperite de var. Avea în mână un 
teanc de hârtii şi un caiet mecanic alb. Era scăldată în 
lumini albastre, stroboscopice, pulsând ritmic. 

Au mai rămas douăzeci de secunde. 

Îl văzu pe O'Donnell alergând de parcă ar fi încercat să 
scape dintr-un incendiu, cu paşi mari, ţinând şi el ceva 
strâns la piept. Şi apoi Neagley, alergând, cu părul ei negru 
şi lung fluturându-i în urmă, cu un teanc mare de dosare. 

Mai sunt nouăsprezece secunde. 

Traversă biroul şi atinse uşor haina de la cuier, pe umăr, ca 
şi cum încă ar fi purtat-o Swan. Apoi trecu în spatele 
biroului şi se aşeză pe scaun. 

Mai sunt douăsprezece secunde. 

Privi luminile ce se roteau disperate pe hol şi ştiu că ar fi 
putut să aştepte pur şi simplu. Mai devreme sau mai târziu, 
cei ce i-au ucis prietenii aveau să apară. Putea să stea chiar 
acolo unde se afla şi să-i omoare. 

Cinci secunde. 

Numai că nu avea cum. N-avea cum să fie sigur că îi atacă 
pe cei cu adevărat vinovaţi, înainte să-i vină de hac gazele 
lacrimogene şi forţele de întărire. 

A mai rămas o secundă. 

Ţâşni de pe scaun şi o luă la goană la stânga pe coridor, 
drept spre casa scărilor. Ajunse la etajul unu cu vreo zece 


secunde în plus faţă de plan, se strecură pe lângă Chrysler 
şi ieşi în parcare în numai cincisprezece secunde. După 
patruzeci de secunde era deja în stradă, alergând spre 
Honda Prelude parcată la vreo sută de metri mai încolo. Se 
aruncă în maşină în mai puţin de douăzeci de secunde. 
Trânti uşa şi văzu luminile unor faruri apropiindu-se cu 
viteză din depărtare. 

CAPITOLUL UNSPREZECE. 

Trei maşini se apropiau în viteză. Frânară brusc chiar în 
faţa porţii distruse, cu motoarele încă mergând şi 
girofarurile rotindu-se. Erau Chryslere 300C nou-nouţe, 
albastru-închis, aproape identice cu cel deja parcat în holul 
companiei New Age. 

Cinci oameni ieşiră din maşini. Reacher era orbit de faruri, 
deci nu reuşi să-şi dea prea bine seama de trăsăturile celor 
cinci. Dar tipul cel mai slab, îmbrăcat într-un trenci de 
ploaie, părea să fie şeful. Le făcea semne celorlalţi să se 
îndepărteze de poarta distrusă, ca şi cum ar mai fi fost 
vreun pericol. E un fost poliţist, se gândi Reacher. Nu vrea 
să contamineze locul faptei. 

Cei cinci se regrupară în spatele maşinilor. Opriră 
motoarele şi stinseră farurile. Locul se cufundă în întuneric. 

Tocmai şi-au dat seama că e o ambuscadă, îşi zise Reacher. 
Îi privi până când ochii i se reobişnuiră cu întunericul, apoi 
scoase mobilul capturat în Vegas şi căută prin meniuri 
ultimul număr apelat. Apăsă pe butonul de formare. 

Niciunul dintre cei cinci nu reacţionă. Reacher auzi 
telefonul sunându-i în cască până când răspunse o căsuţă 
vocală. Închise, sună din nou şi nimeni nu mişcă nici un 
deget. Era de neconceput ca un director de securitate să 
răspundă la o alarmă şi să nu aibă telefonul deschis. Ceea 
ce însemna că tipul în haină de ploaie era în cel mai bun caz 
numărul trei în serviciu, aspirantul la poziţia lui Swan. Şi 
chiar se purta ca un tip de pe locul trei. Era încet şi 
ponderat. 


Civili, îşi spuse Reacher. Aşteptă. În cele din urmă, tipul în 
haină de ploaie îi trimise pe toţi înapoi în maşină şi intrară 
în parcare cu viteză mare. Reacher îşi porni Honda şi o luă 
spre vest. 

Se regrupară în camera lui O'Donnell la trei dimineaţa fix. 
Hârtiile capturate erau întinse pe pat în trei grămezi 
ordonate. Reacher derulă foile din biroul lui Swan şi le puse 
în rând cu celelalte. Nu conţineau mai nimic interesant. 
Erau doar note privind cererile de plată pentru orele 
suplimentare. 

Nici ce adusese O'Donnell nu era foarte interesant, dar 
explica în bună măsură de ce nivelul de securitate al 
cubului de sticlă era atât de scăzut: nu prea aveai ce fura 
de-acolo. Se derulau proiecte minore de design de 
componente, dar spaţiul era folosit în special pentru 
birourile celor din conducere. 

Deci era cu atât mai important să găsească fabrica. 

Şi abia aici erau utile hârtiile lui Dixon. Scormonise pe sub 
biroul de primire, pe sub Chryslerul avariat şi găsise aur 
curat. Printre rămăşiţele unui sertar găsise agenda de 
telefoane interne a companiei New Age, un teanc mare de 
foi prinse într-un caiet mecanic cu trei inele, toate purtând 
logo-ul companiei. Chiar pe prima pagină era o diagramă cu 
departamentele companiei şi ierarhia angajaţilor. Serviciul 
de pază şi ordine era condus de Allen Lamaison. Adjunctul 
său fusese Tony Swan. Sub numele lui Swan erau trasate 
două linii ce duceau spre subalternii săi, iar de la aceştia se 
desfăşurau ca un evantai alte cinci nume, printre care şi cel 
al lui Saropian, care era la fel de mort ca şi Tony Swan, ba şi 
îngropat în fundaţia unui hotel din Las Vegas. Echipa era 
formată din nouă oameni, dintre care doi muriseră şi şapte 
supravieţuiseră. 

— Dă la ultima pagină, zise Dixon. 

Ultimul capitol al agendei de telefon avea numere de cont 
pentru companiile de poştă rapidă Fedex, UPS şi DHL. Plus 
adresele poştale şi numerele de telefon ale cubului de sticlă 


din East L. A. Şi numărul de telefon al contractorului din 
Colorado. 

Şi apoi, în mod bizar, era o a treia adresă, lângă care se 
specifica foarte clar, cu litere îngroşate şi subliniate: Nici o 
livrare la această adresă. 

A treia adresă era cea a fabricii care producea 
echipamentele electronice. Era în Highland Park, la 
jumătatea drumului dintre Glendale şi sudul Pasadenei, la 
exact cincisprezece kilometri de locul în care se aflau. La o 
aruncăâtură de băț. 

Neagley luase dosarele celor din serviciul de pază. Nouă 
dosare. Reacher începu cu şeful serviciului, Allen Lamaison. 
În dosar era şi o fotografie Polaroid. Lamaison era 
corpolent, cu gâtul gros, cu ochii întunecaţi şi o expresie 
tâmpă, cu o gură prea mică în raport cu bărbia. Datele lui 
personale arătau că fusese timp de douăzeci de ani în 
poliţia din L.. A., dintre care doisprezece lucrase la Brigada 
de Jafuri şi Omucideri. Avea patruzeci şi nouă de ani. 

Primul dintre tipii ce împărțeau locul trei în ierarhie se 
numea Lennox. Avea patruzeci şi unu de ani, tot fost poliţist, 
tunsoare scurtă, păr cărunt, şi el bine făcut, roşu la faţă. Al 
doilea era tipul în haina de ploaie. Îl chema Parker, avea 
patruzeci şi doi de ani şi era şi el fost poliţist. Înalt, slab. 

— Toţi au fost în poliţie, spuse Neagley. Şi după datele lor, 
toţi au plecat din poliţie cam în aceeaşi perioadă. 

— Oare poate omul tău din Chicago să facă rost de 
dosarele lor? 

Neagley ridică din umeri. 

— Am putea intra în computerele lor. 

Îşi sună omul din Chicago şi-i lăsă un mesaj. Reacher privi 
cu atenţie fotografiile celor patru agenţi de teren care mai 
rămăseseră şi apoi puse şi dosarele lor peste celal lui 
Parker. 

— Pe ăştia cinci i-am văzut în seara asta, spuse el. 

— Cum erau? 

— Leneşi. Proşti şi înceţi. 


Reacher deschise dosarul lui Tony Swan, dar nu fu în stare 
să treacă de fotografia lui. Era mult mai clară decât stop- 
cadrul făcut cu camera de supraveghere a lui Curtis 
Mauney. La zece ani după ce ieşise din armată, părul lui 
Swan se rărise şi îl purta foarte scurt tuns. Şaten pe 
vremuri, era acum grizonant. Avea pungi sub ochi şi gâtul 
mai gros decât şi-l amintea. Reacher fu uimit că există 
cineva care produce cămăşi cu gulerul de mărimea aceea. 
Cât un cauciuc de maşină. 

— Ce facem acum? întrebă Dixon, spărgând tăcerea. 

Reacher ştiu că încerca doar să-i menajeze sentimentele. 
Închise dosarul. 

— Cei care ştiu ce se petrece şi cei ce au fost la bord, zise 
el. Restul pot să mai trăiască puţin. Tu şi cu Dave vă duceţi 
la Highland Park. Eu şi Neagley ne întoarcem în East L. A. 

Părăsiră motelul la cinci dimineaţa, în maşini separate şi 
vorbind la telefon între ei precum navetiştii. Reacher le 
spusese că după părerea lui, când sunase alarma, Lamaison 
şi Lennox dăduseră fuga spre Highland Park, locaţia mai 
importantă şi că vor ajunge la adevăratul loc al crimei în 
zori. Neagley fusese de acord cu el. Înţelesese care era 
planul de bătaie fără să mai întrebe nimic şi asta era una 
dintre calităţile pentru care Reacher o aprecia atât de tare. 

Parcară la vreo sută de metri unul de celălalt, pe străzi 
diferite, ascunzându-se, dar în plină vedere. Soarele era 
deja sus şi lumina dimineţii era cenuşie. La cincizeci de 
metri de sediul companiei New Age, maşina lui Reacher nu 
putea fi recunoscută. O platformă de tractare era parcată 
lângă holul principal devastat al clădirii. Parker, tipul în 
haină de ploaie, era încă acolo, dirijând operaţiunile. Avea 
un subordonat pe care îl pusese de pază la poartă. Reacher 
presupuse că toţi ceilalţi trei fuseseră trimişi la Highland 
Park, să-i schimbe pe Lamaison şi Lennox. 

Cablul de tractare se întinse la maximum şi începu să 
tragă maşina. Chrysler-ul ieşi din hol cu spatele, mult mai 
încet decât intrase. Avea vopseaua zgâăriată şi botul era 


destul de lovit, dar încă era în stare bună. Fu ridicat pe 
platformă şi imediat ce fu scos din parcare, geamănul lui 
nevătămat ajunse la intrare. Apăru un alt Chrysler albastru 
închis, 300C, rapid şi condus cu mână sigură. Allen 
Lamaison opri şi ieşi din maşină să inspecteze poarta. 

Reacher îl recunoscu imediat după fotografia pe care o 
văzuse. În carne şi oase avea cam un metru optzeci şi 
cântărea peste o sută de kilograme. Umeri laţi, picioare 
subţiri. Era îmbrăcat într-un costum gri şi îşi ţinea cu mâna 
cravata roşie lipită de piept, deşi nu bătea vântul. Se urcă 
din nou în maşină şi trase lângă uşile sparte. 

Ca să se asigure, Reacher scoase telefonul capturat în Las 
Vegas şi formă din nou. Lamaison băgă mâna în buzunar şi 
scoase un telefon. Se uită la ecran şi îngheţă. 

Te-am prins, îşi spuse Reacher. 

Nu se aştepta să îi şi răspundă. Dar Lamaison deschise 
telefonul şi-l duse la ureche. 

— Ce vrei? 

— Cum îţi merge astăzi? întrebă Reacher. 

— Abia mi-am început ziua. 

— Dar noaptea cum ţi-ai petrecut-o? 

— 'Te omor. Unde eşti? 

— Am plecat din oraş. Dar o să ne întoarcem. Săptămâna 
viitoare sau luna viitoare. Ar fi bine să te obişnuieşti să te 
uiţi peste umăr. 

Reacher închise. 

Zece minute mai târziu, Lennox apăru într-un alt Chrysler 
300C. Tuns scurt, grizonant, corpolent, cu faţa foarte roşie. 
EI era celălalt număr trei, egalul lui Parker. Adusese şi 
cafele, într-un suport de carton. Dispăru în clădire. 

Cinci minute mai târziu, Margaret Berenson apăru într-o 
Toyota argintie. Zgripţuroaica. Parcă impecabil în apropiere 
de uşă, apoi îşi făcu loc printre dărâmături. Mai apărură doi 
directori pe care Parker îi legitimă la uşă. 

Apoi nu se mai întâmplă nimic pentru vreo două ore. După 
prima oră, Dixon sunase. Ea şi O'Donnell erau la Highland 


Park de la ora şase. Îi văzuseră pe oamenii lui Lamaison 
venind. Îi văzuseră pe Lamaison şi pe Lennox plecând. 
Dăduseră ocol locului pentru a-şi face o imagine de 
ansamblu. 

— Aici se-ntâmplă totul, spuse Dixon. Sunt mai multe 
clădiri înconjurate de un gard puternic. Şi au şi un 
elicopter. Un Bell 222, alb. 

La nouă şi jumătate, zgripţuroaica se urcă din nou în 
Toyota ei argintie. Mobilul lui Reacher sună. 

— Mergem amândoi? întrebă Neagley. 

— Bineînţeles, spuse Reacher. E timpul să înceapă 
petrecerea. 

Îşi puse mănuşile şi porni Honda în acelaşi timp cu 
Berenson. O luă uşor până la colţ, întoarse maşina pe o 
străduţă din apropiere şi trecu din nou pe lângă gardul 
sediului New Age. Berenson ieşea şi ea din parcare. O 
stradă mai încolo, văzu şi Honda lui Neagley, ţinându-se 
discret după ei. După ce trecu de poarta spartă, Berenson o 
luă la stânga fără să se mai oprească. Neagley ajunse în 
spatele ei la vreo douăzeci de metri. Reacher încetini şi se 
ascunse în spatele lui Neagley la vreo cincizeci de metri. 

Honda Prelude era o maşină destul de joasă şi de acea 
Reacher nu avea chiar cel mai bun unghi de vedere, dar în 
cea mai mare parte a timpului putea să vadă Toyota argintie 
în faţa lui. Berenson conducea foarte încet. Poate că urmele 
accidentului erau mai vii în mintea ei decât cicatricile de pe 
faţă. O luă la dreapta pe aleea Huntingdon, se îndreptă spre 
nord-est şi apoi făcu stânga, spre sudul Pasadenei. 

Telefonul lui Reacher sună. Era Neagley. 

— Sunt de prea mult timp în coada ei, zise ea. Am s-o iau 
pe o străduţă la prima intersecţie. Treci tu în spatele ei 
pentru o bucată de drum. 

O luă pe strada Van Home, acceleră şi ajunse cam la 
patruzeci de metri de Berenson. N-o vedea. Curbele erau 
prea largi. Acceleră din nou şi încetini după încă o curbă, 


văzând-o la treizeci de metri în faţa lui. În oglindă o văzu pe 
Neagley reintrând pe traseu în spate. 

Dealurile Monterey duceau spre sudul Pasadenei, 
înconjurată de coline, străzi sinuoase, copaci şi gard viu. 
Berenson o luă la stânga şi apoi la dreapta, după care parcă 
maşina pe-o stradă înfundată, liniştită. Căsuţe cochete erau 
scăldate în lumina dimineţii. Reacher n-o urmă. Pe o 
străduţă ca aceea, Honda lui tamponată ar fi fost prea 
vizibilă. Încetini şi parcă la vreo treizeci de metri mai încolo. 
Neagley trase în spatele său. 

— Acum? îl întrebă ea la telefon. 

— Acum, spuse Reacher. 

leşiră şi o luară la fugă. Împreună. Ca şi cum ar fi ieşit 
amândoi la jogging. Luară curba pe străduţă chiar la timp 
să vadă o uşă de garaj deschizându-se lângă una dintre 
casele de pe partea dreaptă. Toyota lui Berenson aştepta pe 
aleea din faţa casei. Casa era micuță şi îngrijită. Fațada era 
din cărămidă. Deasupra garajului era montat un coş de 
baschet. De zid erau sprijinite o bicicletă, un skateboard şi 
o bâtă de baseball pentru copii. 

Stopurile Toyotei se stinseră şi maşina o luă uşor înainte. 
Neagley grăbi pasul. Reuşi să intre în garaj chiar când uşa 
începuse să coboare. Reacher ajunse după încă vreo zece 
secunde şi apăsă cu piciorul pe butonul ce oprea închiderea 
uşii. Apoi se strecură înăuntru. 

Margaret Berenson ieşise deja din maşină. Neagley o 
apucase cu o mână de păr şi cu alta îi ţinea strâns mâinile la 
spate. Berenson se zbătea, aşa că Neagley o puse cu faţa pe 
capotă. Berenson începu să ţipe. Neagley o ridică şi 
Reacher îi trase un pumn în plexul solar, cât să-i scoată 
aerul din plămâni. 

Reacher apăsă din nou pe buton şi uşa începu să coboare. 
Un bec ce atârna din tavan lumina slab garajul. La capătul 
garajului era o uşă ce ducea în casă. Lângă uşă era panoul 
de comandă pentru un sistem de alarmă. 

— E pusă alarma? întrebă Reacher. 


— Da, spuse Berenson, respirând greu. 

— Ba nu e, zise Neagley. Puştiul are probabil vreo 
doisprezece ani. Mami a plecat devreme în dimineaţa asta. 
Copilul probabil s-a dus singur până la autobuzul şcolii. Nu 
cred că face parte din obiceiurile lui de dimineaţă să 
activeze şi alarma casei. 

— Poate a pus-o tati. 

— Tati nu mai e demult prin zonă. Mami n-are verighetă. 

— Dar poate vreun iubit. 

— Glumeşti. 

Reacher încercă uşa. Era încuiată. Scoase cheile din 
contactul 'Toyotei şi una se potrivi în broască. Uşa se 
descuie. Nici o alarmă nu sparse liniştea. 

— Spui o grămadă de minciuni, doamnă Berenson, zise el. 

O împinseră în bucătărie. Avea o masă cu două scaune. 
Neagley o forţă pe Berenson să se aşeze pe unul dintre ele 
şi Reacher cotrobăi prin toate sertarele până găsi o rolă 
groasă de bandă adezivă şi un cuţit mare. O legă strâns pe 
Berenson de scaun. 

— Noi am făcut multă armată, îi zise el. Da' parcă ţi-am 
mai zis asta, nu? Când aveam nevoie de informaţii, sunam la 
ofiţerul de legătură. Tu eşti ăla. Aşa că aş zice să-ncepi să 
vorbeşti. 

— Eşti nebun, răspunse Berenson. 

— Povesteşte-mi şi mie despre accident. Ăla din care ţi-au 
rămas cicatricile de pe faţă. 

— S-a întâmplat demult. A fost un accident grav. 

— Ce ţi se întâmplă acum ar putea fi şi mai grav. 

Reacher puse cuțitul pe masă şi lângă el puse Glock-ul şi 
piatra lui Swan. 

— Am să te las pe tine să alegi. 

Berenson începu să plângă. Suspina deznădăjduită şi 
dezarmată. Umerii i se scuturau de plâns, iar lacrimile i se 
scurgeau în poală. 

— Plângi degeaba, nu mă impresionează lacrimile. Hai, 
vorbeşte, spuse Reacher. 


— Nu pot, zise Berenson. O să-i facă rău fiului meu. 

— Cine o să-i facă rău? Lamaison? 

— Nu pot să spun. 

— E momentul să te hotărăşti. Vrem să aflăm cine ştie 
toată acţiunea şi cine a fost în elicopter. Trebuie să ne spui 
o mulţime de lucruri. 

— O să-i facă rău fiului meu. 

— la priveşte şi din perspectiva noastră. Dacă nu vorbeşti, 
îţi facem felul. 

Berenson nu mai spuse nimic. 

— Fii fată deşteaptă, Margaret, zise Reacher. Oricine ar fi 
cel ce-ţi ameninţă fiul, dacă ne dai destule informaţii, 
probabil o să crape. 

— Nu pot să mă bazez pe asta. 

Reacher se duse la frigider şi îl deschise. Scoase o sticlă de 
plastic de apă minerală. Deşurubă capacul, vărsă apa în 
chiuvetă şi cu cuțitul de bucătărie făcu o gaură ovală în 
fundul sticlei. Prin gaură băgă ţeava Glock-ului. 

— Aşa se face un amortizor, zise el ducând arma la treizeci 
de centimetri de faţa lui Berenson. Vecinii n-or să audă 
NIMIC. 

Până la urmă se întâmplase exact aşa cum îşi închipuise 
Reacher. Inginerul care se ocupase de dezvoltarea 
proiectului la fabrica din Highland Park devenise directorul 
serviciului de control al calităţii şi începuse să dea semne de 
stres sever. Se numea Edward Dean. Din întâmplare, se 
făcuse o analiză anuală a activităţii sale şi Margaret 
Berenson observase. 

La început, Dean pretinsese că mutarea sa în Nord îi crea 
probleme. Cumpărase un teren în apropierea deşertului, la 
sud de Palmdale, şi naveta zilnică îl termina. Dar ăsta nu 
fusese un argument bun pentru Berenson. Toţi cei ce lucrau 
în Los Angeles veneau de la dracu'n praznic. Apoi Dean 
spusese că locuia printre motociclişti şi drogaţi care aveau 
laboratoare de preparare a drogurilor foarte aproape de 
casa lui, dar amărăciunea care-i răzbătea din glas când 


invocase acest motiv o făcuse pe Berenson să creadă că 
probabil avea probleme cu fiică-sa. Berenson îşi închipuise 
că probabil fata de paisprezece ani a lui Dean intrase într- 
un anturaj nepotrivit, cu motocicliştii, sau poate se apucase 
de droguri. 

Apoi dispăruse Tony Swan. Se topise, pur şi simplu. Azi 
era, mâine nu mai era. Margaret Berenson vru să afle ce se 
întâmplase cu el. Swan deţinea informaţii strict secrete. 
Putea pune în pericol securitatea naţională. Pusese tot felul 
de întrebări. Într-o zi, venise acasă şi îl găsise pe Allen 
Lamaison jucând baschet cu fiu-său. 

Berenson se temea de Lamaison. Dar nu-şi dăduse seama 
cât de frică îi era până îl văzuse ciufulindu-l pe fiul său, cu o 
mână destul de mare cât să-i crape ţeasta dintr-o singură 
mişcare. Îi spusese băiatului să mai dea câteva coşuri cât 
stă el de vorbă cu mămica în casă. 

Discuţia începuse cu o confesiune. Lamaison îi spusese lui 
Berenson exact ce se întâmplase cu Swan. În cele mai mici 
amănunte. Apoi, dintr-una într-alta, îi spusese şi că Dean 
acceptase să coopereze într-un proiect special, pentru că 
dacă ar fi refuzat, fiică-sa ar fi dispărut şi ar fi fost găsită 
după câteva săptămâni, într-o gaşcă veselă de motociclişti. 

Pe urmă îi spusese că acelaşi lucru s-ar fi putut întâmpla şi 
cu fiu-său. Mulţi dintre motociclişti făcuseră pârnaie şi 
probabil că li se schimbaseră gusturile în închisoare. 

Îi dădu un avertisment şi două ordine. O avertiză că vechii 
prieteni din armată ai lui Swan aveau să apară şi să pună 
întrebări. Primul ordin era să îi îndepărteze pe toţi, fără 
menajamente. Al doilea ordin era că trebuia să-şi ţină gura 
şi să nu spună nimănui despre conversaţia pe care tocmai o 
avuseseră. 

Apoi ieşise şi mai schimbase câteva pase cu fiul ei. Abia pe 
urmă plecase. 

Reacher o crezu. Crezu povestea cu baschetul, aluzia 
privind închisoarea. Oamenii ca Margaret Berenson nu 
erau în stare să inventeze astfel de poveşti. N-aveau cum să 


ştie ce se poate întâmpla la pârnaie. Tăie banda cu care o 
legase şi o ajută să se ridice. 

— Deci, cine ştia ce se întâmplă? întrebă el. 

— Lamaison, spuse Berenson. Lennox, Parker şi Saropian. 

— Dar ceilalţi patru foşti poliţişti? 

— Nu erau din gaşca lui. N-ar fi avut încredere în ei. 

— Ai unde să te duci până se termină povestea asta? 

— Nu-l cunoşti pe Lamaison. N-ai cum să-l baţi. 

Reacher privi spre Neagley. 

— Nu putem să-l batem? 

— Îl batem ca pe fasole, zise ea. 

Berenson spuse: 

— Dar ei sunt patru! 

— Trei, spuse Reacher. Saropian e deja mort. 

Berenson tăcu o vreme. 

— Aş putea să mă duc la un hotel. Mă duc să-mi iau băiatul 
de la şcoală. 

Reacher încuviinţă. 

— Şi cine a fost la bord? 

— Lamaison, Lennox şi Parker. Doar ei trei. 

— Plus pilotul, spuse Reacher. Deci sunt patru. 

Berenson se duse să-şi facă bagajele, iar Reacher puse în 
buzunar piatra lui Swan şi scoase Glock-ul din sticla de 
plastic. 

— Chiar ar fi funcţionat ca amortizor? întrebă Neagley. 

— Mă îndoiesc, spuse Reacher. Dar a dat bine, nu? 

Îi sună telefonul. Era Dixon. Ea şi O'Donnell erau la 
Highland Park şi deja începeau să arate suspect. 

— Luaţi-o spre casă, zise Reacher. Am aflat ce ne interesa. 

Apoi sună telefonul lui Neagley. Mobilul personal. Era 
omul ei din Chicago. Ea ascultă ce i se spunea şi apoi 
închise. 

— Veşti din arhivele Departamentului de Poliţie din L.A., 
spuse ea. Lamaison a contestat optsprezece anchete 
interne şi a câştigat de fiecare dată. 

— Cu ce capete de acuzare? 


— Tot ce-ţi trece prin minte. E un ticălos, dar e inteligent. 

Berenson cobori cu două valize. Le puse în portbagajul 
Toyotei. Reacher şi Neagley se duseră la maşinile lor şi o 
flancară pe Berenson, ca un mic convoi de protecţie. 
Berenson se opri la o şcoală şi ieşi de-acolo cu un băieţel 
brunet. Apoi o luă pe autostrada 110 şi ieşi în Pasadena, 
unde se îndreptă spre un han de pe o străduţă liniştită. 

Reacher şi Neagley rămaseră acolo până îi văzură 
instalaţi. Între timp, luară prânzul la barul de la parterul 
hanului. 

Telefonul lui Reacher sună exact când îşi termina cafeaua. 
Era tot Dixon. Ajunsese la motel cu O'Donnell. La recepţie îi 
aştepta un mesaj important de la Curtis Mauney. 

— A zis să ne ducem în locul ăla, la nord de Glendale, 
spuse ea. 

— Unde ne-am dus după Orozco? 

— Da. Vrea să mergem chiar acum. 

— L-au găsit pe Sanchez? 

— N-a zis nimic. Dar, Reacher, ne-a chemat la spital, nu la 
morgă. Deci dacă l-au găsit pe Sanchez, e posibil să fie încă 
în viaţă. 

Reacher credea că el şi Neagley aveau să ajungă primii, 
dar autostrada 210 era blocată. Pe o distanţă de aproape o 
sută de metri, nu se mişca nimeni. Un fluviu de maşini se 
vedea drept înainte, sclipind în soare, arzând motorina fără 
să se mişte. Era o imagine obişnuită pentru L. A. Reacher se 
uită în oglindă şi văzu Honda albă a lui Neagley în spatele 
lui. O sună. 

— E un accident puţin mai sus. Au zis la radio. 

— Minunat. 

— Dacă Sanchez a supravieţuit până acum, o să mai 
reziste câteva minute. 

Reacher întrebă: 

— Unde crezi că au călcat strâmb? 

— Nu ştiu. Totuşi au trecut prin chestii mult mai nasoale 
decât asta. 


— Deci ceva i-a scos de pe şine. Ceva imprevizibil. De unde 
ar fi început Swan? 

— Ar fi început cu Dean, zise Neagley. Tipul de la controlul 
calităţii. Comportamentul lui ciudat trebuie să îi fi atras 
atenţia. 

— Crezi că a aflat tot ce ştia Dean? 

— Probabil că nu. Dar a aflat destule cât să le pună cap la 
cap. Probabil că a sunat la poliţia locală să ceară protecţie. 

Reacher făcu o pauză. 

— Ceea ce înseamnă că de fapt Swan n-a vorbit cu nimeni 
pentru că ăla e teritoriul lui Curtis Mauney şi el nu ştia 
nimic despre Dean sau despre New Age. 

— Swan nu cred că l-ar fi lăsat pe Dean nepăzit. 

— Atunci să presupunem că Swan nu ştia de Dean. Poate a 
aflat ceva pe altă cale. Poate ne spune Sanchez. 

— Crezi că e viu? 

— Speră să fie cât mai bine. 

— Dar pregăteşte-te pentru ce-i mai rău. 

Închiseră telefoanele. Banda lor se mişca puţin. În 
următoarele cinci minute de linişte, parcurseră lungimea a 
zece maşini, de şase ori mai încet decât dacă ar fi mers pe 
jos. Telefonul cu cartelă al lui Reacher sună din nou. 

— Am alte veşti din Chicago. Am reuşit să intrăm în 
reţeaua Departamentului de Poliţie din L. A. Lennox şi 
Parker au fost parteneri. Şi-au dat demisia ca să nu mai fie 
anchetați pentru a douăsprezecea oară de cei de la Interne, 
cu o săptămână înainte să-i angajeze Lamaison. 

La vreo două sute de metri în faţă zăriră şi motivul 
blocajului de pe autostradă: o maşină stricată, pe banda 
stângă. Reacher o sună pe Dixon. 

— Aţi ajuns? 

— Suntem la vreo zece minute. 

— Noi suntem blocaţi în trafic. Sună-ne dacă ai veşti bune. 
Totuşi, sună-ne şi dacă ai veşti proaste. 

Le mai luă încă un sfert de oră să ajungă în dreptul maşinii 
stricate, apoi banda se eliberă, astfel că Reacher şi Neagley 


ajunseră la spital în zece minute. Lăsară maşinile în 
parcarea pentru vizitatori şi o luară pe jos spre intrarea 
principală. Reacher văzu Honda lui O'Donnell şi apoi pe cea 
a lui Dixon. 

Holul spitalului era destul de liniştit. Nu era nici urmă de 
Dixon sau de O'Donnell. Nici de Curtis Mauney. Reacher 
întrebă la recepţie de Mauney şi nu i se dădu nici un 
răspuns. Întrebă de Jorge Sanchez şi nimeni nu ştia nimic. 
Întrebă de pacienţi necunoscuţi aduşi de curând şi fu 
îndrumat spre alt birou. 

La al doilea birou nu era înregistrat nici un pacient 
necunoscut adus de curând şi nici nu se ştia nimic de vreun 
pacient cu numele Jorge Sanchez. Reacher ieşi în parcare şi 
o sună pe Dixon. Nu răspunse nimeni. Încercă la O'Donnell. 
Nici un răspuns. 

Neagley spuse: 

— Poate şi-au închis telefoanele sau li s-or fi descărcat. 

— Ceva nu e-n regulă, zise Reacher. 

Neagley scoase cartea de vizită a lui Mauney din buzunar. 
Reacher formă numărul lui de mobil. Nu răspunse nimeni. 
Sună pe fix. Nu răspunse nimeni. 

Apoi sună telefonul lui Neagley. Ea răspunse şi ascultă. 
Faţa i se albi brusc, ca şi cum ar fi fost făcută din ceară. 

— Curtis Mauney a fost partenerul lui Allen Lamaison la 
poliţia din L.. A., zise ea. 

Ceva i-a scos de pe şine. Ceva imprevizibil. Reacher îşi 
închise ochii şi şi-l închipui pe Swan discutând cu Dean, 
scoțând de la el toată povestea, apoi ducându-se direct la 
vreo circa de poliţie prăfuită şi discutând cu Mauney. ŞI-L 
închipui pe Mauney ridicând telefonul, hotărându-i pe loc 
soarta lui Swan. Şi pe cea a lui Franz, şi a lui Orozco, şi a lui 
Sanchez. 

Reacher deschise ochii şi spuse: 

— N-am de gând să mai pierd doi oameni. Atâta vreme cât 
încă pot să mă mai mişc. 


Abandonară maşina lui Neagley la spital şi folosiră Honda 
lui Reacher. Nu aveau unde să se ducă. Se mişcau doar aşa, 
ca să se mişte. 

— Ce plan avem? întrebă Neagley. 

— N-avem nici un plan, zise Reacher. 

Autostrada 210 era liberă, aşa că înaintau rapid. Puseră 
cap la cap ce-şi mai aminteau despre adresa fabricii din 
Highland Park şi o luară în acea direcţie. 

Găsiră Highland Park destul de repede. Era plin de străzi, 
centre de afaceri şi mici întreprinderi. Fu mai greu să-şi 
dea seama care erau clădirile companiei New Age. Căutară 
orice clădire fără firmă, cu garduri înalte, şi găsiră destul 
de multe. 

— Dixon a zis că elicopterul era un Bell 222. Poţi să-l 
recunoşti dacă-l vezi? 

— Am văzut trei în ultimele cinci minute, răspunse 
Neagley. 

— Zicea că e alb. 

— Două în ultimele cinci minute. Fără nume, fără siglă. 

Reacher spuse: 

— Ne trebuie adresa exactă. 

— N-avem timp. Suntem prea departe de motel. 

— Dar nu suntem atât de departe de Pasadena. 

O luară pe scurtătură spre autostrada 110 până la motel 
şi-i spuseră lui Margaret Berenson de ce anume aveau 
nevoie. Cincisprezece minute mai târziu, treceau pe lângă 
locul cu pricina. Gardul era înspăimântător. Avea cel puţin 
doi metri şi jumătate în înălţime şi cam un metru grosime, 
precum şi două rânduri de sârmă ghimpată cu ţepi uriaşi. 
Poate că un tanc ar fi reuşit să-l spargă. Dar cu maşina n- 
aveau cum să intre prin el. Şi nici nu aveau cum să taie 
plasa cu cleştele. Nici să sară peste colacii de sârmă 
ghimpată de deasupra nu puteau. 

Reacher înconjură clădirea. Terenul fabricii se întindea pe 
câteva hectare. Avea puţin peste o sută de metri pe fiecare 
latură. Erau patru clădiri, una mare şi trei mai mici. larba 


dintre ele era uscată. Potecuţe pietruite făceau legătura 
între clădiri. Parcarea mică era plină de maşini. Gardul era 
făcut dintr-o bucată şi o singură poartă metalică lată, ce se 
deschidea prin alunecare într-o parte, pe rotile. Şi deasupra 
ei erau colaci de sârmă ghimpată. Chiar lângă poartă era şi 
o gheretă de pază. 

— N-avem cum să intrăm, zise Reacher. 

— Nici nu ştim dacă-s înăuntru. 

— Eu zic că sunt. E ca o închisoare particulară. E mai 
sigur să-i bage aici decât în altă parte. 

Reacher trecu mai departe, luă colţul şi parcă la vreo trei 
sute de metri. Nu spuse nimic. N-avea nimic de spus. 

Telefonul lui Neagley sună din nou. Răspunse. Ascultă. 
Închise. 

— Omul meu de la Pentagon, zise ea. Rachetele tocmai au 
ieşit pe poartă, în Colorado. 

CAPITOLUL DOISPREZECE. 

Dacă Mahmoud a pus mâna pe rachete, povestea asta deja 
ne depăşeşte. Trebuie să înghiţim găluşca şi să ne vedem 
de-ale noastre. 

Reacher o privi pe Neagley. 

— Cât cântăresc? întrebă el. 

— Nu ştiu. Dacă-s în cutie, cu tuburile de lansare şi piese 
de rezervă, probabil că ajung la vreo douăzeci şi ceva de 
kilograme bucata. 

— Asta înseamnă vreo şaisprezece tone şi ceva. 

— Un camion de tonaj mediu, zise Neagley. 

— Care e viteza medie pe autostradă? Optzeci la oră? 

— Probabil. 

— Dacă o ia spre nord pe 1-25 până la 1-80, pe urmă spre 
sud-vest spre Nevada, asta înseamnă cam o mie cinci sute 
de kilometri. Deci avem optsprezece ore. Hai să zicem 
douăzeci şi patru, şoferul va trebui să se odihnească. 

— Dar nu se duc în Nevada, zise Neagley. 

— N-are importanţă. Orice destinaţie probabilă se află la 
minimum optsprezece ore. 


— Asta e o nebunie. Nu putem aştepta douăzeci şi patru 
de ore. Nici optsprezece ore nu putem aştepta. Tu însuţi ai 
zis că poate fi vorba de zeci de mii de victime. 

— Încă nu. 

— Nu putem aştepta, spuse Neagley. E mai uşor să opreşti 
un camion chiar la ieşirea din Denver. Ar putea să se ducă 
oriunde. Spre New York. Spre JFK sau spre La Guardia. Ori 
Chicago. Vrei să detoneze rachetele Little Wing pe 
aeroportul O'Hare? Trebuie să spunem cuiva despre chestia 
asta. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Trebuie, Reacher. 

— E posibil să nu ne bage în seamă. Nici pe 11 septembrie 
n-au ţinut cont de informaţiile pe care le aveau. 

— Degeaba te-agăţi de-un pai. S-au schimbat. Trebuie să 
spunem cuiva. 

— O să spunem, zise Reacher. Dar nu încă. 

— Karla şi Dave au mai multe şanse de supravieţuire dacă 
au de partea lor câteva echipe speciale de intervenţie. 

— Glumeşti. Or să devină victime colaterale, cât ai bate din 
palme. 

Neagley nu renunţă: 

— Nici să trecem de gard nu putem. Dixon va muri. 
O'Donnell va muri, zeci de mii de oameni vor muri. Şi noi o 
să murim. 

— Fii mai optimistă. Poate n-o să se întâmple nimic din 
toate astea. Poate că noi o să câştigăm. Tu şi cu mine. 

— Aici? Poate că da. Dar mai târziu? Visezi. Habar nu 
avem unde se duce camionul ăla. 

— Putem afla mai târziu. La asta suntem buni. 

— Suntem destul de buni să riscăm viaţa a zeci de mii de 
oameni pentru două vieţi? 

— Aşa sper, spuse Reacher. Cam ce sisteme de pază ar 
avea ăştia aici? 

— În mod normal? întrebă Neagley. Detectoare de mişcare 
pe gard, lacăte pe toate uşile şi pază douăzeci şi patru de 


ore din douăzeci şi patru. Dar azi toate forţele de pază de la 
New Age vor fi aici. Totul va fi încuiat şi toate armele 
încărcate. Iar noi o să fim dincolo de gard. 

— Lasă-mă pe mine să mă ocup de gard. 

— N-ai cum să treci de gard. 

— E o poartă. La ce oră se întunecă de tot? 

— Să zicem pe la nouă, ca să fim siguri că-i beznă. 

— N-or să ridice elicopterul înainte de ora asta. Avem la 
dispoziţie şapte ore. Şapte din cele douăzeci şi patru pe 
care ni le-am acordat. 

— Niciodată n-am avut douăzeci şi patru de ore la 
dispoziţie. 

— M-ai pus comandant. Dacă eu zic că avem douăzeci şi 
patru de ore, atât avem. 

— E o nebunie. 

— N-am de gând să mai pierd încă doi oameni. 

Mai trecură o dată pe strada pe care era fabrica New Age 
şi încercară să-şi întipărească în minte topografia locurilor. 
Poarta era în centrul laturii din faţă a pătratului. Clădirea 
principală era în spatele ei, la capătul unei scurte alei. Ceva 
mai în spate erau împrăştiate celelalte trei clădiri, una 
dintre ele în apropiere de heliport. Toate cele patru clădiri 
erau îmbrăcate în tablă galvanizată gri. Nu era nici un 
copac, doar petice de iarbă uscată şi parcarea. 

— Unde sunt Chryslerele? întrebă Reacher. 

— Pe străzi, zise Neagley. Ne caută pe noi. 

Se întoarseră la spitalul din Glendale. Neagley îşi luă 
maşina din parcare. Se opriră la un supermarket. 
Cumpărară câteva cutii de chibrituri şi două baxuri cu câte 
şase sticle de apă minerală, bine înfăşurate în plastic. Apoi 
se opriră la un magazin de piese auto. Cumpărară o 
canistră de douăzeci de litri şi un pachet de cârpe de 
lustruit. Apoi se opriră la o benzinărie şi umplură canistra. 

O luară spre sud-vest, pentru a ieşi din Glendale, şi găsiră 
o rută ocolită care îi ducea înapoi la motel. Parcară pe o 


stradă din apropiere şi se îndreptară spre camera lui 
O'Donnell, fiecare pe alt drum, ca măsură de precauţie. 

Broasca de la uşa lui O'Donnell fusese spartă. Camera era 
devastată complet, nu rămăsese nici un colţişor necercetat. 
Toate hârtiile de la New Age dispăruseră, pistoalele Glock 
pe care le folosiseră pentru piese dispăruseră, muniţia de 
rezervă dispăruse, la fel şi cele două revolvere AMT 
Hardballer; nici pistolul lui Saropian nu mai era acolo, şi 
nici lanternele. 

Camera lui Dixon era devastată. Şi a lui Neagley. Şi a lui 
Reacher. 

— Nemernicii, spuse el. 

— Ne aşteaptă toţi la Highland Park, zise Neagley. 

Reacher încuviinţă. Mai aveau două Glock-uri şi ceea ce 
puseseră în portbagajul maşinii lui. 

Erau doi la şapte sau chiar mai mulţi. N-aveau timp. Nu se 
puteau baza nici pe elementul surpriză. Atacau o fortăreață 
care nu avea nici o breşă. Situaţia era disperată. 

— Suntem gata de plecare, spuse Reacher. 

Parcară pe o străduţă liniştită, la trei străzi distanţă de 
fabrica New Age, fiecare pe câte un trotuar. Amândoi 
vedeau foarte bine fabrica. Se schimbase câte ceva dincolo 
de gard. Maşinile muncitorilor dispăruseră din parcare. În 
locul lor erau şase Chryslere albastru-închis, model 300C. 
În spatele maşinilor se vedea elicopterul, undeva în 
depărtare, o formă mică şi albă. 

Reacher îşi pusese ambele mobile pe vibrații. Neagley îl 
sună. 

— Ţi-ai făcut testamentul? îl întrebă. 

— N-avea sens, zise Reacher. Acum, că mi-au rupt periuţa 
de dinţi, nu mai am nimic de lăsat. 

— Cum te simţi? 

— Nasol. Îmi plăcea periuţa aia. O aveam de mult timp. 

— Nu la asta mă refeream. 

— Sunt bine. Nu cred că Dave şi Karla sunt mult mai 
fericiţi decât mine. 


— În secunda asta nu-s, cu siguranţă. 

— Dar ştiu că venim, spuse Reacher. 

Un camion alb de tonaj uşor mergea pe autostrada 1-70 în 
Colorado, îndreptându-se spre statul Utah. Nu era încărcat 
nici măcar pe jumătate, aşa că mergea uşor, dar încet, din 
cauza munţilor. Avea să meargă mai bine pe 1-15, spre 
California. Şoferul calculase că va merge cu aproximativ 
optzeci la oră. Optsprezece ore până la destinaţie. N-avea 
să se oprească pentru a dormi. Cum ar fi putut? Avea de 
îndeplinit o misiune. 

Azhari Mahmoud îşi verifică harta pentru a treia oară. Îşi 
făcuse planul că va avea nevoie de vreo trei ore. Poate chiar 
mai mult. Trebuia să străbată tot Los Angeles-ul de la sud la 
nord. Camionul era lent şi greu de condus, în plus era 
convins că traficul va fi cumplit. Se hotări să-şi acorde patru 
ore. Îşi puse ceasul să sune şi se întinse pe pat, impunându- 
şi să adoarmă. 

Reacher se uita fix în depărtare, încercând să judece cât 
mai avea până se întuneca. Din păcate, banda întunecată de 
pe parbriz nu-l ajuta deloc. Îşi lăsă geamul în jos. Mai aveau 
cel puţin o oră de lumină. Pe urmă încă o oră ar fi fost 
semiîntuneric. Ridică geamul şi se odihni. Îşi încetini 
respiraţia şi se relaxă. 

Rămase în acea stare până îl sună Allen Lamaison. Îl 
sunase pe telefonul cu cartelă. După numărul afişat, se 
vedea că sunase de pe telefonul Karlei Dixon. Îi simţea 
satisfacția în voce. 

— Reacher? zise el. Trebuie să stăm de vorbă. 

— Vorbeşte. 

— Eşti inutil, băiatule. Ai pierdut toate reprizele până 
acum. 

— Cu excepţia lui Saropian. 

— Într-adevăr, zise Lamaison. Şi nu-s prea fericit din cauza 
asta. Dar o să facem un târg. 

— Te-nşeli. 


— Condiţiile sunt excelente. Nu vrei să ţi le zic? Poţi să-ţi 
scuteşti amicii de multă durere. 

— Cum? 

— Tu şi cu doamna Neagley veniţi încoace şi vă ţinem pe 
toţi timp de o săptămână închişi. Până se mai liniştesc 
lucrurile. Pe urmă vă dăm drumu'. 

— Şi dacă nu? 

— O să-i rupem mâinile şi picioarele lui O'Donnell, iar pe 
Dixon o tăiem cu briceagul lui. Pe urmă îi urcăm pe- 
amândoi din elicopter. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Nu-ţi mai bate capul cu Little Wing, afacerea e deja 
încheiată. Sunt pe drum spre Kaşmir deja. Locul ăla e 
oricum o văgăună. De ce ne-ar mai păsa? 

Reacher nu scoase nici o vorbă. Lamaison continuă: 

— Batem palma? 

— De ce aş avea încredere în tine? De unde ştiu eu că nu 
vin acolo de bună voie, iar voi mă împuşcaţi? 

— Ai dreptate, e destul de riscant. Dar ar trebui să rişti. 
Pentru că oamenii tăi sunt în această situaţie din vina ta. Tu 
eşti şeful şi ai dat-o-n bară. Am auzit foarte multe despre 
tine. De fapt, sunt sătul de numele tău. O să faci ce trebuie 
ca să-i ajuţi. 

— Unde eşti? întrebă Reacher. 

— Sunt sigur că ştii unde sunt. 

Reacher privi prin parbriz, încercând să-şi dea seama cum 
e lumina. 

— Suntem la două ore de voi, zise el, cu vocea uşor 
tensionată. 

— Unde eşti? 

— La sud de Palmdale. Îi făceam o vizită lui Dean. 

— Eu zic să întorci în momentul ăsta. De dragul doamnei 
Dixon. Mi se pare că nu suportă durerea. Am să te sun şi- 
am să te pun s-o asculţi cum urlă. 

Reacher făcu o pauză. 

— Vorbim peste două ore. 


Închise şi sună la Neagley. 

— Într-o oră intrăm peste ei, zise. 

Apoi se lăsă pe spate şi închise ochii. 

Şaizeci de minute mai târziu, cerul era albastru-închis, 
aproape negru. Reacher sună la Neagley şi închise după un 
singur apel. Ea-şi lăsă geamul şi-i făcu semn cu mâna. În 
întuneric, mâna ei părea mică şi palidă. Porni maşina şi o 
luă încet spre est, apoi făcu dreapta. După încă trei străzi, 
se afla lângă gardul din spate al fabricii New Age. O mai luă 
încă o dată la dreapta şi opri destul de aproape de parcarea 
lor. 

leşi din maşină şi ascultă. Sediul New Age era într-o zonă 
comercială. Ziua de muncă se încheiase. Oamenii plecaseră. 
Străzile erau întunecate şi liniştite. 

Deschise portbagajul Hondei. Sfâşie cu unghia plasticul ce 
ţinea sticlele de apă Evian de un litru. Scoase una, 
deşurubă capacul şi aruncă apa la rigolă. Puse sticla goală 
în picioare în portbagaj. Repetă procedura de încă 
unsprezece ori. 

Scoase apoi canistra de benzină. Umplu sticlele cu grijă. 
Când toate cele douăsprezece sticle se umplură, puse jos 
canistra în care mai rămăseseră opt litri de benzină. Rupse 
punga cu cârpe. Erau şervete albe de bumbac, de câte 
treizeci de centimetri. Le rulă strâns ca pe ţigară şi le 
împinse uşor pe gâtul sticlelor. Benzina incoloră le îmbibă 
pe loc. 

Mai rulă o cârpă, o puse pe pământ şi turnă benzină pe ea 
până se îmbibă bine. Scoase chibriturile şi le îndesă într-un 
buzunar. Luă cele douăsprezece cocktailuri Molotov din 
portbagaj, unul câte unul, şi le puse în picioare în spatele 
barei de transmisie a maşinii, la câte doi metri distanţă. 
Apoi prinse cea de-a treisprezecea cârpă în capacul 
portbagajului şi o lăsă să atârne în afară pe trei sferturi. 

Să-nceapă distracţia, îşi zise în gând. 

Aprinse un chibrit şi îl ţinu aproape de cârpa prinsă în 
portbagaj până când aceasta luă foc. Apoi aprinse primul 


cocktail Molotov de la cârpa în flăcări şi-l aruncă peste 
gard. Zbură prin aer descriind un arc larg şi se sparse la 
contactul cu zidul clădirii principale. Benzina explodă şi luă 
foc, transformându-se într-o baltă în flăcări. 

Aruncă a doua bombă. Aceeaşi tehnică. Sticla lovi acelaşi 
loc şi se sparse. După ce făcu o flamă mică şi albă, flăcările 
se extinseră. 

Aruncă a treia sticlă direct în foc. Şi a patra. Pe a cincea o 
trimise puţin mai la stânga. Aceasta porni un nou incendiu. 
A şasea şi a şaptea aterizară în acelaşi loc. Umerii începură 
să-l doară din cauza efortului de a arunca atât de departe. 
Iarba din jurai clădirii luase foc. A opta sticlă căzu prea 
departe şi explodă cu vreo trei metri mai încolo decât 
trebuia. Flăcările atinseseră deja un metru şi jumătate 
înălţime. 

A noua sticlă o aruncă şi mai tare, mai spre stânga. 
Aceasta explodă chiar lângă uşa clădirii. A zecea sticlă se 
roti şi benzina curse din ea, iar flăcările înghiţiră iarba 
uscată. Folosi a unsprezecea sticlă pentru a incendia colţul 
clădirii. Ultima sticlă aproape că lovi acoperişul şi izbucni în 
flăcări ce cuprinseră tot zidul din spate. 

Stinse cu piciorul cârpa ce ardea şi apoi se uită prin gard. 
Flăcările se înălţau în aer pe tot zidul din faţă până la uşă. 
Clădirea de metal rezista. Dar înăuntru se făcuse probabil 
foarte cald. 

Închise canistra cu capac, se roti şi o lansă exact ca la 
competiţiile de aruncare cu greutatea. Ea trecu dincolo de 
zid şi căzu chiar în mijlocul flăcărilor. Urmă o fracțiune de 
secundă în care nu se întâmplă nimic, dar apoi totul se 
transformă într-o minge de foc albă. O vreme păru că 
întreaga fabrică arde. Flăcările erau de două ori mai înalte 
şi începuse să ardă vopseaua de pe ziduri. 

Reacher se urcă înapoi în maşină, porni şi întoarse brusc. 
Trei străzi mai încolo parcă în spatele Hondei lui Neagley şi 
privi pe fereastră. Vedea de la distanţă strălucirea 
incendiului şi norii groşi de fum ce ieşeau din flăcările 


uriaşe. Era o vâlvătaie care devenea din ce în ce mai mare, 
cu fiecare minut care trecea. Impresionant. 

Pompierii ajunseră la faţa locului în patru minute. 

Era clar că New Age avea o alarmă de incendiu care suna 
direct la sediul pompierilor. În depărtare, de undeva din 
dreapta, Reacher auzi ţiuitul sirenelor şi văzu sclipirile 
albastre ale girofarurilor. O văzu pe Neagley că-şi porneşte 
maşina şi o bagă în viteză. Porni şi el. Apoi aşteptă. Sirenele 
se apropiau. Se transformaseră într-un urlet continuu, iar 
luminile albastre erau din ce în ce mai strălucitoare. 
Maşinile de pompieri erau la doar două străzi distanţă. 
Neagley se depărtă de bordură şi o luă înainte până la 
semafor. Reacher era chiar în spatele ei. Pompierii se 
apropiau în viteză. Neagley o luă la stânga şi Reacher o 
urmă, la numai câţiva metri în faţa primei maşini de 
pompieri. Sirena îl presa, furioasă. O stradă, apoi încă una, 
de-a lungul gardului ce împrejmuia terenul fabricii New 
Age. Sirenele urlau furioase. Neagley trase pe dreapta, ca 
un bun cetăţean. Reacher se înghesui în spatele ei. Cele trei 
maşini de pompieri trecură în viteză pe lângă ei, frânară 
brusc şi se îndreptară spre poarta fabricii. 

Poarta se deschidea. 

Neagley îşi lăsă maşina pe o străduţă, ieşi rapid şi o luă la 
fugă în mare viteză prin întuneric. La fel făcu şi Reacher. 
Ajunseră din urmă ultima maşină de pompieri exact când 
încetinea, pentru a intra în curte. Se strecurară prin stânga 
maşinii, acolo unde nu puteau fi văzuţi, pe lângă ghereta de 
pază. Cu sirena încă urlând şi cu motorul asurzindu-i, 
maşina de pompieri îşi continuă drumul înainte. Neagley o 
luă brusc la stânga şi alergă spre partea interioară a 
zidului. Reacher se târî prin iarbă preţ de zece secunde, 
apoi se rostogoli şi rămase întins în praf. 

Un minut mai târziu, îşi săltă capul din praf. 

Era la cincizeci de metri de incendiu. Dincolo de maşinile 
de pompieri se vedeau flăcările. Îi vedea pe oamenii de 
lângă gardul din spate, încercând să-şi dea seama ce anume 


provocase incendiul. Erau forţele de pază de la New Age. 
Pompierii alergau în toate părţile, descărcându-şi 
echipamentul şi derulându-şi furtunurile. 

Le luă opt minute să stingă incendiul. Apoi le mai luă o 
jumătate de oră să ude bine cenuşa, ca să nu mai înceapă 
alt foc şi fâţâindu-se de colo-colo. Reacher se apropie cât de 
mult putu de clădiri pentru a le supraveghea, apoi se târi 
cât mai departe de ele. Când maşinile de pompieri ieşiră pe 
poartă, el se afla în colţul cel mai îndepărtat al proprietăţii, 
la o sută cincizeci de metri de locul incendiului. 

Era destul de aproape de elicopterul ce stătea pe heliport, 
poate la vreo şaizeci de metri. În spatele lui era cea mai 
apropiată clădire. Biroul pilotului, presupuse Reacher. 
Văzuse un tip în geacă de piele ieşind pe uşă. La treizeci de 
metri spre sud era parcarea. În parcare, şase Chryslere 
albastre. 

În spatele biroului pilotului mai era o clădire. Probabil 
vreun depozit, bănuia Reacher. Şeful echipei de pompieri 
primise permisiunea să arunce o privire înăuntru. Apoi era 
clădirea principală, linia de asamblare. În jurul ei încă se 
mişcau oameni. Reacher era sigur că-l recunoscuse pe 
Lamaison, după mărime şi formă, încercând să împrăştie 
ultimele urme de fum. Lennox şi Parker erau şi ei acolo. Nu 
erau singuri. Mai aveau cel puţin trei oameni cu ei. 

A treia clădire fusese ridicată mult mai departe, în colţul 
opus celui în care se afla Reacher. Uşa acelei clădiri nu se 
deschisese deloc şi nimeni nu se apropiase de ea. Aceea e 
închisoarea, presupuse Reacher. 

Poarta principală se închise la loc şi impactul făcu să 
tremure cercurile de sârmă ghimpată. Lumina de deasupra 
gheretei paznicului spărgea întunericul pe o rază de şase 
metri. 

În spatele clădirii principale, Lamaison le dădea 
instrucţiuni celor patru paznici. Îi împărţise în perechi şi-i 
trimise să verifice gardul, unii în sensul acelor de ceasornic, 
ceilalţi în direcţia opusă. În mers, răscoleau iarba. 


O sută cincizeci de metri mai încolo, Reacher se rostogoli 
pe spate. 

Privi cerul. Era aproape beznă. Luna nu se vedea. Nu era 
nici o lumină, cu excepţia unor raze portocalii aruncate de 
felinarele de pe stradă. 

Reacher se rostogoli înapoi pe burtă. Paznicii se mişcau 
încet. Neagley avea să se ocupe de cei ce o porniseră în 
sensul acelor de ceasornic. Ceilalţi erau ai lui. 

Le-ar fi luat cam patru minute să ajungă la el, dacă nu 
măreau compasul. Se concentrau asupra gardului. N-aveau 
lanterne. Ar fi trebuit să se împiedice de ceva, ca să vadă ce 
era acolo. Reacher se trase mai spre clădire cu douăzeci de 
metri. Găsi o groapă în spatele unei moviliţe de iarbă, se 
aruncă în ea şi formă numărul lui Dixon. 

La peste o sută de metri mai încolo, Lamaison răspunse la 
telefon. Reacher îşi puse degetul mare peste ecranul 
luminos al mobilului. Vorbi cât de normal putu. 

— Suntem blocaţi pe autostrada 210, zise el. A rămas unu' 
în pană undeva în faţa noastră. 

— Pe dracu', zise Lamaison. Mi-ai aruncat sticle cu benzină 
peste gard. 

Vocea lui suna furioasă şi pătrunzătoare. Reacher îşi puse 
arătătorul peste găurelele difuzorului. Paznicii erau la vreo 
sută douăzeci de metri de el. 

— Ce bombe? zise el. Suntem pe autostradă. 

— N-auzi ce spun? 

— Habar nu am despre ce vorbeşti. 

— Pe dracu', Reacher. Eşti chiar aici. Ai pornit un incendiu. 
Dar a fost patetic. Sunt convins că ai văzut ce repede l-au 
stins pompierii. 

Reacher nu mai spuse nimic. Se uita la paznici. 

— Nu mai facem nici un târg, zise Lamaison. 

— Stai, sunt dispus să batem palma. Dar am nevoie deo 
dovadă că sunt încă în viaţă. Ai fi putut să-i împuşti deja. 

— Sunt vii. 

— Demonstrează-mi. 


Paznicii erau la nouăzeci de metri. 

— Cum? 

— Te sun când scăpăm din ambuteiaj. Adu-i la poartă. 

— Nici nu mă gândesc. Rămân acolo unde sunt. 

— Atunci înseamnă că nu ne-nţelegem. 

— Gândeşte-te la o întrebare la care doar ei ar şti 
răspunsul. O să le punem întrebarea şi te sunăm înapoi. 

— Te sun eu. Nu răspund la telefon când sunt la volan. 

— Nu eşti la volan. Zi întrebarea. 

Reacher spuse: 

— Întreabă-i în ce echipe au fost înainte să se alăture 
brigăzii 110 de poliţie militară. 

Apoi închise telefonul. Se mai târî încă douăzeci de metri, 
încet şi atent. Paznicii erau acum la doar patruzeci de metri 
de el, la cinci metri unul de altul, răvăşind iarba. 

Reacher văzu uşa clădirii principale deschizându-se. O 
umbră înaltă păşi afară. Probabil Parker. Se îndreptă spre 
clădirea de la treizeci de metri de el. Deschise uşa, intră şi 
după mai puţin de un minut ieşi din nou. 

Deci acolo e închisoarea, gândi Reacher. Mulţumesc. 

Paznicii erau la douăzeci de metri de el. Reacher se trase 
încă puţin mai încolo. Pe diagonală, erau acum la vreo zece 
metri în stânga lui. 

Telefonul îi vibră în buzunar. 

Îl smulse şi-l ascunse în palmă. Pe ecran scria Dixon, ceea 
ce însemna Lamaison. 

Am zis că te sun eu. Nu pot vorbi. 

Îşi vâri telefonul la loc în buzunar. Paznicii erau aproape 
unul lângă altul, la opt metri în stânga lui. Se mişcară. 
Reacher se târi pe pământ pe o jumătate de cerc, fără să 
facă vreun zgomot. Paznicii trecură de el. Reacher se ridică 
încet în picioare. Cu paşi mari, ca să nu facă iarba să 
foşnească, se luă după ei. Era la zece metri în spatele lor. 
Apoi la opt metri. Apoi la şase. Erau destul de mari. Să fi 
avut un metru optzeci şi peste nouăzeci de kilograme. 
Umeri laţi, cefe groase. 


Îi trase o directă de dreapta fix în ceafa primului paznic. Îl 
lovi cu toată forţa celor peste o sută zece kilograme ale 
sale, cu toată furia adunată în ultimele zile. Ţeasta tipului 
pocni, iar acesta căzu grămadă în faţă. Tovarăşul lui se 
întoarse şocat, iar Reacher făcu câţiva paşi spre dreapta şi-i 
trase un cap în gură. Sunetul care ieşi îl convinse că-i 
fărâmase cu siguranţă oasele. Tipul alunecă la pământ, fără 
cunoştinţă. 

Reacher le verifică buzunarele. Primul avea un mobil, o 
armă şi un portofel plin de bani şi cărţi de credit. Reacher 
luă pistolul de 9 mm, un SIG P226 şi cele două sute de 
dolari. Al doilea avea şi el telefon, SIG şi portofel. Plus boxul 
din ceramică al lui O'Donnell. 

Reacher şi-l puse în buzunar şi băgă cele două pistoale în 
banduliera pe care o purta peste piept. Banii îi băgă în 
buzunarul din spate. Apoi îşi şterse mâinile pe haina celui 
de-al doilea paznic şi se îndepărtă, rapid şi nevăzut. 

Nu avea nici un semn de la Neagley, dar nu era îngrijorat. 
Neagley făcea faţă fără probleme celor doi paznici, în 
întuneric. 

Găsi o altă groapă în iarbă şi se târî pe coate în ea. Îşi 
scoase telefonul. Sună la Dixon. 

— Unde dracu' ai fost? întrebă Lamaison. 

— 'Ţi-am zis că nu răspund când sunt la volan. 

— Nu eşti la volan. 

— Atunci de ce n-aş fi răspuns la telefon? 

— Bine, bine, zise Lamaison. Înainte să intre în brigada 
110, Dixon a fost la brigada 53 de poliţie militară, iar 
O'Donnell a fost la 131. 

— Bine. Te sun în zece minute. Când ajungem acolo. 

Reacher închise şi se ridică. Avea dovada că erau încă în 
viaţă. Problema era că niciunul dintre răspunsuri nu era 
adevărat. 

Se târi spre sud prin iarbă, parcurse rapid cincizeci de 
metri. Se lovi de Neagley. Stătea pe o parte, sprijinită într- 
un cot. 


— Eşti bine? şopti el. 

— Da, sunt în regulă, îi răspunse ea, tot în şoaptă. 

Reacher se întoarse. 

— Au fost probleme? 

— M-am descurcat, zise ea. Şi fără să fac atâta zgomot, ca 
tine. Lovitura de cap în gură s-a auzit până aici. 

— Lamaison crede că suntem de cealaltă parte a gardului, 
zise Reacher. Încearcă să ne fraierească. I-am cerut o 
dovadă că ai noştri sunt încă în viaţă. Am pus întrebări 
personale. Dixon zice că a fost în brigada 53 de poliţie 
militară, iar O'Donnell cică ar fi fost la 131. 

— Dar n-a existat o brigadă 53. lar Dave a fost trimis la 
110 direct din şcoala de ofiţeri. 

— Încearcă să ne spună ceva, spuse Reacher. Cincizeci şi 
trei. Karla ştie că un număr prim mi-ar atrage atenţia. Cinci 
şi cu trei fac opt. Ne spune că sunt opt duşmani. 

— Atunci au mai rămas patru. Lennox, Parker şi Lamaison. 
Cine e al patrulea. 

— Aici e mesajul lui Dave. Unu-Trei-Unu. A treisprezecea 
şi prima literă din alfabet. M şi A. Mauney e aici. 

— Excelent, spuse Neagley. Ne scuteşte de un drum. 

Atunci începură să sune mobilele. Tare. Sunau două. Pe 
tonuri diferite. Chiar în spatele lor, la dreapta. Reacher nu 
se îndoia că acelaşi lucru se întâmpla şi la cincizeci de 
metri. Lamaison încerca să ia legătura cu patrulele. 

Ceva imprevizibil. 

Telefoanele sunară de şase ori fiecare şi apoi se opriră. 

— Tu ce ai face acum? întrebă Reacher. Dacă ai fi 
Lamaison? 

Neagley spuse: 

— Le-aş zice să se urce în maşini şi să aprindă farurile pe 
faza lungă. Şi în mai puţin de un minut aş trece cu maşina 
peste noi. 

Reacher o aprobă. Se uită spre gard. 

— Ce-or să facă dacă nu ne găsesc? 

— Cum crezi că n-or să ne găsească? 


— Hai să presupunem că nu ne găsesc. 

— Or să bănuiască probabil că am scăpat şi or să intre în 
panică. Or să-i omoare pe Karla şi pe Dave şi or să se dea la 
fund. 

Reacher fu de acord. 

— Şi eu cred la fel. 

Se ridică şi o luă la fugă. Reacher alergă direct spre 
elicopter. Neagley se luă după el. Era la vreo şaizeci de 
metri, uriaş şi luminos, scăldat în strălucirile nopţii urbane. 
Reacher ajunse acolo exact când uşa clădirii principale se 
deschise şi curtea fu invadată de lumină şi de oameni. Se 
ghemui şi o luă spre stânga, astfel încât elicopterul să fie 
între el şi ceilalţi. Neagley se lipi de el. Trei oameni alergau 
spre parcare, evident foarte grăbiţi. Parker şi Lennox. Cu 
fiecare metru pe care cei trei îl parcurgeau, Reacher şi 
Neagley se mai trăgeau câte un centimetru în spatele 
elicopterului. 

La treizeci de metri depărtare, motoarele a trei Chryslere 
porniră. Trei perechi de faruri se aprinseră şi apoi trecură 
pe fază lungă. Reacher şi Neagley alunecară pe lângă botul 
lunguieţ al elicopterului şi se lipiră de cealaltă parte. 
Maşinile porniră ca din puşcă, accelerând fiecare în altă 
direcţie. 

În zece secunde se opriră la cincizeci de metri una de 
cealaltă, aruncând umbre lungi, groteşti pe pământ. Trei 
siluete alergară pe lângă ele, mişcându-se printre razele 
farurilor. 

— Nu putem rămâne aici, zise Neagley. Or să se întoarcă 
pe aici şi-or să pună luminile pe noi mai ceva ca nocturna de 
pe stadionul Hollywood Bowl. 

— Cât mai avem? 

— Or să verifice întâi gardul. Vreo patru minute. 

— Începe numărătoarea! 

Reacher alergă spre clădirea principală. 

Uşa fusese lăsată larg deschisă. Luminile erau aprinse. 
Reacher intră pe uşa din faţă, foarte atent să nu facă 


zgomote, cu mâna pe Glock-ul din buzunar. Locul părea 
pustiu. Erau câteva birouri pe dreapta şi o hală uriaşă de 
lucru în stânga, separată de un perete de sticlă. În hala de 
lucru erau mese lungi de laborator dotate cu canale de 
scurgere complexe. Pe uşa unuia dintre birouri scria 
Edward Dean. Pe cealaltă, Margaret Berenson. Pe 
următoarea, Tony Swan. 

Urma uşa biroului lui Allen Lamaison. Care era deschisă. 

Reacher trase aer în piept. Îşi scoase pistolul. Păşi în 
pragul uşii. Văzu un birou, un scaun, telefoane, fişete. Nimic 
neobişnuit sau nelalocul lui. 

Cu excepţia lui Curtis Mauney şi a unei valize. 

Neagley intră în cameră. 

— Şaizeci de secunde, spuse ea. 

Mauney stătea la birou, nemişcat. 

— Lamaison mi-a fost partener, spuse el, ca un fel de 
scuză. 

Reacher clătină din cap. 

— Chestia asta cu loialitatea te omoară. 

Valiza era un Samsonite gri-închis, din plastic tare. 

Mauney întrebă: 

— Ce-ai de gând? 

— Cu tine? întrebă Reacher. Deocamdată, nimic. 

Neagley îşi îndreptă pistolul spre faţa lui Mauney, iar 
Reacher îngenunche şi încercă încuietorile valizei. Erau 
blocate. Puse pistolul pe podea şi îşi vâri vârful degetelor 
sub ele, apoi presă cu degetele mari şi trase. Încuietorile 
cedară pe loc. 

Ridică încet capacul. 

— E zi de plată, zise el. 

Valiza era plină de certificate tipărite pe hârtie gravată, 
scrisori de la bănci străine şi câteva punguţe de piele 
întoarsă, strânse cu şiret. 

— Şaizeci şi cinci de milioane de dolari, zise Neagley. 

— E doar o bănuială, spuse Reacher. 

— Au trecut nouăzeci de secunde, spuse Neagley. 


Reacher îi dădu hârtiile lui Neagley. Apoi îi dădu şi 
punguţele. Neagley îşi puse totul în buzunare. Reacher îşi 
luă arma de pe jos. 

— Au trecut două minute, zise Neagley. 

— Prietenii voştri sunt aici, spuse Mauney. 

— Ştiu, răspunse Reacher. Ei ştiu că tu eşti aici? 

— Am mai fost aici, zise Mauney. De multe ori. 

— Ridică receptorul sau te împuşc în cap. 

— Oricum o să mă împuşti. 

— Mi-ai vândut şase prieteni. Ridică telefonul. 

— Şi ce să fac? 

— Spune-i portarului să deschidă poarta exact într-un 
minut de-acum încolo. 

Mauney ezită. Reacher lipi ţeava pistolului de tâmpla lui. 
Mauney ridică receptorul. Formă. 

— Sunt Mauney. Deschide poarta într-un minut din clipa 
asta. 

Reacher se uită la Neagley. 

— Eu sunt comandantul tău, da? o întrebă. 

— Da, zise ea, tu eşti. 

— Ascultă-mă. Trebuie să ieşim de aici cât de repede 
putem. Trebuie să alergăm foarte, foarte repede. Tu eşti 
mult mai rapidă, aşa că nu sta după mine. Nici măcar să nu 
te uiţi înapoi. Nu ne permitem să pierdem nici o jumătate 
de metru, niciunul dintre noi. 

— Ntţeles! zise ea. Au trecut trei minute. 

Reacher îl luă pe Mauney de guler şi îl trase în picioare. Îl 
târi din birou pe hol, spre ieşirea principală şi încă o 
jumătate de metru afară, în noapte. Cele trei Chryslere 
mergeau în cerc în depărtare, cu farurile luminând gardul 
ca reflectoarele dintr-un film cu evadări din închisoare. 

— Aşteaptă focul de start, îi spuse Reacher lui Neagley. 
Privi portarul din gheretă şi văzu poarta începând să se 
mişte. Puse pistolul la tâmpla lui Mauney şi trase. Apoi el şi 

Neagley o porniră cu viteză maximă. 


Neagley era înaintea lui cu o jumătate de pas. Zbură prin 
lumina de la ghereta paznicului, se aplecă spre capătul 
porţii în mişcare şi ieşi pe stradă, topindu-se în noapte. 
Reacher se întoarse şi începu să alerge în direcţia opusă. 

Cincisprezece secunde mai târziu era în spatele botului 
lunguieţ al elicopterului. 

CAPITOLUL TREISPREZECE. 

Probabil o văzuseră pe Neagley fugind şi presupuseseră 
că Reacher era înaintea ei. Or poate văzuseră doar poarta 
mişcându-se. Cu siguranţă auziseră focul de armă. Restul 
şi-l imaginaseră probabil, dar muşcaseră din momeală. 
Reacţia lor fu instantanee. Toate cele trei maşini accelerară 
şi o luară spre stradă derapând nebuneşte. leşiră pe poartă 
ca maşinile de raliu. Reacher îi privi îndepărtându-se. 

Aşteptă să se facă din nou linişte. Apoi numără până la 
zece şi se mişcă încet pe lângă elicopter, până ajunse la uşa 
din spate şi apăsă pe clanţă. Era descuiată. 

Se uită peste umăr la baraca pilotului. Nu se vedea nici o 
mişcare. Uşa se deschise. Intră în elicopter şi apăsă hotărât 
pe butonul de siguranţă. Îngenunche pe podeaua 
elicopterului în întuneric. Privit din interior, Bell-ul semăna 
foarte tare cu o dubă, puţin mai umflată. Ceva mai bine 
închegată. Ar fi trebuit să aibă şapte locuri, dar bancheta 
din mijloc lipsea. Toate scaunele se puteau lăsa pe spate, 
erau butucănoase şi îmbrăcate în piele neagră. Aveau 
centuri de siguranţă. Pereţii despărțitori erau acoperiţi cu 
vinil. 

Între ultimele două locuri din spate era un spaţiu. Pentru 
bagaje, presupuse Reacher. Nu era prea mult loc. Dar era 
destul de mare. Aplecă scaunul în faţă, sări peste el şi se 
aşeză pe podea cu spatele lipit de peretele despărțitor. 
Scoase pistoalele capturate de la paznici din bandulieră şi 
le puse chiar lângă genunchi. Împinse scaunul la loc şi se 
ghemui ca să nu i se vadă nici capul. 

Aşteptă. Cinci minute. Zece. 


Apoi ferestrele aburite se luminară. Trei lumini dansară pe 
sticlă preţ de o clipă, apoi se opriră. Maşinile intrau în 
parcare. Se opriseră. 

Reacher se strădui să audă orice zgomot. Paşi furişaţi şi 
voci şoptite. Inconfundabila coloană sonoră a eşecului. 
Căutarea se încheiase. 

Aşteptă. 1 se făcuse frig şi amorţise. Aşteptă preţ de 
douăzeci de minute lungi. 

Apoi se deschise o uşă în faţă şi elicopterul se lăsă sub 
greutatea celui ce intrase. Uşa se închise. Scârţâi un scaun. 
Se auzi o centură de siguranţă intrând în cataramă. Fură 
apăsate câteva butoane. Apoi luminile slabe, portocalii, ale 
instrumentelor de bord aruncară umbre pe tavanul 
elicopterului. Reacher se aplecă în faţă între scaune şi văzu 
mâneca hainei de piele a pilotului. Mâinile lui se plimbau pe 
butoane, pentru verificările de dinainte de zbor. 

Apoi se auzi un zgomot incredibil de puternic, mecanismul 
de pornire al elicopterului, ce punea în mişcare elicea. 
Motoarele porniră şi paletele elicei începură să se mişte 
până ajunseră la o turație constantă, mică. Forţa de rotaţie 
făcea ca elicopterul să tremure pe roţi, ritmic, ca într-un 
dans. Cabina vibra din cauza zgomotului. 

Un minut mai târziu, uşa din spate se deschise. O pală şi 
mai puternică de zgomot năvăli înăuntru. Apoi intră Karla 
Dixon, care fu trântită pe podea ca un buştean, cu faţa într- 
o parte. Mâinile şi picioarele îi erau legate cu frânghie. 
Două minute mai târziu, O'Donnell fu şi el împins înăuntru, 
legat la fel ca şi Dixon. Se rostogoli cu faţa în jos lângă ea. 
Rămaseră întinşi pe jos, zbătându-se să scape de frânghii. 

Apoi elicopterul se lăsă din nou pe roţi şi Lennox şi Parker 
urcară pe locurile din spate. Allan Lamaison se trânti pe 
scaunul din faţă, spate în spate cu cel al pilotului, şi spuse: 

— Dă-i drumul. 

Turbinele se învârtiră şi vibrația scutură cabina, iar elicea 
începu să facă zgomote din ce în ce mai ritmate, mai rapide. 


Apoi se ridicară de pe pistă. Reacher simţi podeaua 
ridicându-se cu el. Auzi roţile intrând în locaşurile lor. Simţi 
rotația şi legănatul, apoi o urcare îndelungă şi controlată, 
după care simţi că botul elicopterului se lasă spre pământ, 
pentru a putea prinde viteză mai mare. Îşi răsfiră degetele 
şi se propti în ele ca să nu alunece spre scaunele din faţa 
lui. 

Timp de douăzeci de minute, cu capul în jos, îşi mişcă 
încontinuu braţele şi picioarele, câte un milimetru, 
încordându-şi şi flexionându-şi toţi muşchii. Nu se purta nici 
o discuţie. 

Până când elicopterul încetini. 

Se aplecă în gaura dintre scaune şi-l văzu pe Lamaison 
privind pe geam, cu fruntea lipită de sticlă. Apoi se aplecă 
spre pilot. Îl auzi vorbind. Sau poate doar îşi imagină că l-a 
auzit vorbind. Reconstituise aceste ordine în mintea lui de 
mii de ori. Simţea că le ştie, cuvânt cu cuvânt, în toată 
inevitabila lor cruzime. 

— Unde suntem? întrebă Lamaison. 

— La vârtoape, răspunse pilotul. 

— Înălţimea? 

— Nouă sute de metri. 

— Cum e vântul? 

— Nu bate. Sunt câteva adieri, dar nu bate vântul. 

— Să-i dăm drumul. 

Reacher simţi că elicopterul este staționar, la înălţime. 
Lamaison se întoarse şi le făcu semn lui Parker şi Lennox. 
Reacher îi auzi scoţându-şi centurile de siguranţă, apoi 
greutatea de pe scaunele din faţa lui dispăru. Parker şi 
Lennox stăteau aproape ghemuiţi, cu mâinile întinse pentru 
a-şi menţine echilibrul. Unul dintre ei avea să moară 
repede. Celălalt avea să moară ceva mai încet şi de o 
moarte mai dură. 

Lennox se întoarse pe jumătate şi se apucă de centura de 
siguranţă ce rămăsese atârnată de el. Apoi merse cu 
spatele şi căută siguranţa uşii, pe pipăite. O deblocă şi 


împinse. Pilotul făcu elicopterul să zboare în cerc, în sensul 
acelor de ceasornic, astfel încât mişcarea, inerția şi 
presiunea aerului să ţină uşa deschisă, din cauza presiunii 
pe balamale. 

Lennox se întoarse. Cu faţa roşie şi buhăită, cu mâna 
stângă strânsă pe centura de siguranţă şi cu dreapta 
ridicată în aer, ca un patinator pe gheaţă. 

Reacher se aplecă înainte şi cu stânga căută rotiţa care 
mişca spătarul scaunului, forțându-l să ajungă înapoi la 
orizontală. Îşi luă Glock-ul cu dreapta şi se mişcă din talie, 
lipindu-şi fruntea de scaun. Închise un ochi şi alese un 
punct chiar la câţiva milimetri de nasul lui Lennox. 

Apăsă pe trăgaci. Glonţul îl nimeri pe Lennox puţin mai jos 
de diafragmă. Glonţul cu penetrare rapidă, tras de la un 
metru, ieşi direct pe uşa deschisă. O pată roşie de sânge îi 
înflori pe cămaşă. În lumina portocalie, pata părea neagră. 
Mâna stângă scăpă centura de siguranţă şi bătu aerul, ca o 
reflexie fidelă în oglindă, a mâinii drepte. Lennox se lupta 
să-şi recapete echilibrul la câţiva centimetri de cadrul uşii, 
cu groaza întipărită pe faţă. 

Reacher mută pistolul puţin mai încolo şi trase din nou, de 
data asta direct prin stern. Trunchiul lui Lennox căzu în 
spate şi fu tras în întunericul de afară. Reacher nu-i mai 
văzu decât tălpile pantofilor dispărând în beznă. 

Trecuseră doar două secunde de când împinsese spătarul 
scaunului, dar pentru Reacher parcă se scurseseră două 
vieţi. A lui Franz şi a lui Orozco, poate. Avea impresia că se 
mişcă grațios şi lent. Plutea într-o stare de graţie, îşi 
plănuia mişcările ca la şah, perfect conştient dinainte de 
posibilele ameninţări şi reacţii. Pilotul se întorsese pe 
jumătate din scaunul său. 

Reacher se ridică în picioare. Împinse al doilea spătar de 
scaun şi sări peste el ca o apariţie de coşmar, silueta unui 
uriaş apărută de nicăieri. Apoi încremeni, cu capul înfipt în 
tavan, cu picioarele desfăcute. În mâna stângă avea un SIG 


îndreptat spre faţa lui Parker. În dreapta avea Glock-ul, 
îndreptat spre Lamaison. 

Era momentul de pericol maxim. Reacher nu-şi permitea 
să tragă înainte, risca să avarieze echipamentele de bord. 
Nu putea să sară pe Parker, pentru că O'Donnell şi Dixon 
ocupau toată podeaua. Cât despre Lamaison şi pilot, ei erau 
încă prinşi de scaunule lor cu centurile de siguranţă. Pilotul 
nu trebuia decât să încline elicopterul în toate părţile, până 
când ar fi căzut toţi. 

Era şah-mat, dacă ar fi înţeles. Sau victorie, dacă ar fi 
profitat de moment. 

Dar n-au înţeles. Nici n-au profitat de moment. În schimb, 
O'Donnell îşi trăsese capul şi picioarele de pe podea şi se 
dăduse cu cincisprezece centimetri mai aproape de 
Reacher, iar Dixon se rostogolise lăsându-i treizeci de 
centimetri preţioşi la dispoziţie. Reacher păşi exact în locul 
acela şi-l lovi pe Parker în stomac, cu ţeava pistolului. 
Parker îşi pierdu respiraţia şi asta îl făcu să se clatine şi să 
cadă direct în locul lăsat gol de O'Donnell şi Dixon. Reacher 
se feri de el exact ca un toreador, îi trase un şut puternic cu 
talpa bocancului şi îl trimise de-a berbeleacul în aerul 
nopţii. Înainte ca ţipătul lui să se stingă, Reacher îl apucase 
deja pe L.amaison de gât cu stânga şi îi pusese Glock-ul sub 
bărbie, cu SIG-ul îndreptat direct spre pilot. 

Restul fu simplu. 

Elicopterul stătea pe loc, zbârnâind. Uşile rămaseră 
deschise larg, ca o invitaţie, ţinute pe loc de curentul de 
aer. Reacher îl trase pe Lamaison de gât până când aproape 
că îl sugrumă centura de siguranţă. Apoi puse Glock-ul pe 
podea şi căută în buzunar boxul lui O'Donnell. Îşi întinse un 
braţ şi o împinse pe Dixon pe burtă, apoi folosi muchiile 
ascuţite ale boxului pentru a-i tăia frânghiile de la mâini. 
Ea-şi încordă braţele şi fibrele începură să se deşire. 
Lamaison începu să se zbată şi Reacher îşi trase puţin cotul, 
ceea ce îl obliga să ţintească puţin în spatele pilotului. Dar 
pilotul nu făcea nimic, stătea pur şi simplu, menținea 


elicopterul în mişcare. Reacher continuă să taie pe 
nevăzute frânghiile. Dixon îşi mişcă braţele. Lamaison se 
zbătea din ce în ce mai tare. Era un bărbat masiv, foarte 
puternic. Dar Reacher era şi mai mare decât el şi mai 
puternic, şi mai era şi furios. Reacher îşi încordă braţul, dar 
voia ca Lamaison să rămână conştient. Brusc, un mănunchi 
de fibre se deşiră şi mâinile lui Dixon fură eliberate. 
Reacher îi dădu boxul şi Glock-ul. 

Dixon făcu un gest inteligent: îl controlă în buzunare pe 
Lamaison şi mai găsi un SIG şi briceagul lui O'Donnell. 
Două secunde mai târziu îşi eliberase picioarele şi după alte 
cinci secunde O'Donnell era şi el liber. Îl apucă de guler pe 
pilot şi-i înfipse ţeava unui SIG sub bărbie. Pilotul nu 
reacţionă. Reacher se aplecă spre pilot şi-l întrebă: 

— La ce altitudine suntem? 

Pilotul înghiţi în sec. 

— Nouă sute de metri. 

— Mai urcă puţin, zise Reacher. Du-ne la o mie cinci sute 
de metri. 

Urcară şi astfel elicopterul abandonă mişcarea de rotaţie 
lentă. Uşa se închise. În cabină se lăsă tăcerea. Lamaison se 
agăţase de braţul lui Reacher, aproape inert. Devenise 
incredibil de moale. Ca şi cum nu i-ar fi venit să creadă ce 
avea să i se întâmple. 

Cum nici lui Swan nu-i venise probabil să creadă, gândi 
Reacher. Nici lui Orozco. Nici lui Franz, nici lui Sanchez. 

Simţi că Bell-ul se apleacă în faţă şi începe să încetinească. 

— Mai urcă, zise el. Hai să mai urcăm până la o mie şase 
sute. 

Aeronava începu să urce din nou, încet, cu precizie. Se 
întoarse puţin şi începu din nou să planeze. Pilotul spuse: 

— O mie şase sute de metri. 

Reacher se întoarse spre Dixon şi spuse: 

— Deschide uşa. 

Lamaison găsi o ultimă resursă de energie. Se smulse şi se 
lipi de scaun strigând: 


— Nu, te rog, te rog, nu! 

Reacher îşi încordă braţul şi întrebă: 

— Prietenii mei te-au implorat să nu-i omori? 

Lamaison scutură din cap. 

— Sigur că nu, spuse Reacher. Au fost prea mândri ca să 
implore. 

Dixon se mişcă prin cabină, apucă zdravăn centura locului 
pe care stătuse Lennox şi deblocă uşa. Trase tare şi o 
împinse până se deschise larg. Pilotul începu zborul în cerc. 
Zgomotul înfiorător şi aerul rece al nopţii invadară 
elicopterul. Munţii se vedeau în depărtare ca nişte siluete 
negre. În spatele lor, pentru o clipă se văzură luminile Los 
Angeles-ului, apoi dispărură. 

Dixon se aşeză pe scaunul pliat al lui Parker. O'Donnell îşi 
strânse şi mai tare mâna pe gulerul pilotului. Reacher folosi 
revolverul ca să apese pe butonul care desfăcea centura de 
siguranţă a lui Lamaison, îl trase de pe scaun şi-l aruncă pe 
podea. Îl forţă să se întindă pe burtă şi îşi puse un genunchi 
între omoplaţii lui. Îi propti ţeava pistolului în coloana 
vertebrală. Capul lui Lamaison era ridicat şi Reacher ştiu că 
privea afară în gol. Urla. Reacher îl auzea distinct, prin tot 
zgomotul. 

E prea târziu, gândi Reacher. Cine seamănă vânt culege 
furtună. 

Îşi mută pistolul în mâna stângă şi-şi vâri mâna dreaptă pe 
sub gâtul lui Lamaison. Strânse cât putu de tare. Arterele 
lui Lamaison se comprimară, iar creierul îi fu lipsit de 
oxigen. Reacher îl rostogoli şi-l aşeză în capul oaselor ca pe 
un beţiv. Îl împinse pe podea cu picioarele înainte. Îl duse 
până la cadrul uşii şi-l ţinu acolo, cu mâinile răsucite la 
spate. Elicopterul luă o curbă uşoară. Motoarele gemeau, 
iar rotorul bătea sacadat. Reacher simţea fiecare rotaţie a 
elicei drept în piept, ca o bătaie de inimă. Minutele trecură 
şi Lamaison îşi reveni, văzând cu groază că stă chiar în uşă, 
cu picioarele atârnându-i în hău. La o mie şase sute de 
metri în aer, deasupra deşertului. 


Reacher îşi pregătise un discurs. Îl îmbunătăţise în 
ultimele zile. Era plin de cuvinte iscusite, despre loialitate şi 
răzbunare, dar când veni momentul să-l rostească, nu spuse 
prea multe. Lamaison era oricum înnebunit de frică şi 
zgomotul era prea mare. Reacher îşi apropie doar gura de 
urechea lui şi-i spuse: 

— Te-ai pus cu cine nu trebuia. Acum o să plăteşti. 

Apoi îşi îndoi picioarele, îşi lipi călcâiele de spatele lui 
Lamaison şi-l împinse. 

Pilotul nu putea să le facă nimic fără să se sinucidă, aşa că 
îl lăsară singur în carlingă. Dixon şi O'Donnell se aşezară pe 
scaunele din spate. 

Reacher se lungi pe spate, cu braţele şi picioarele întinse. 
Era obosit, lipsit de vlagă. Lamaison murise, dar nimeni nu 
înviase din morţi. 

— Unde e Neagley? întrebă O'Donnell. 

— La treabă, sper. Rachetele au ieşit pe poartă din 
Colorado în urmă cu opt ore. Şi habar nu avem unde se duc. 

— Unde ai duce şase sute cincizeci de rachete sol-aer? 

— În Orientul Mijlociu, spuse Dixon. Şi le-aş trimite pe 
mare. 

Reacher îşi ridică fruntea: 

— Lamaison a spus că se duc în Kaşmir. 

— Cred că nu voia să ştie adevărul. 

— Şi care e adevărul? 

— Un atac terorist aici, în State. Asta trebuie să fie. 
Kaşmirul e doar un subiect de gâlceavă între guverne. 
Guvernele nu umblă cu valize Samsonite pline de acţiuni la 
purtător şi diamante. 

Dixon întrebă: 

— Asta aţi găsit? 

— Da, în Highland Park, în valoare de şaizeci şi cinci de 
milioane de dolari. Sunt la Neagley. Va trebui să le schimbi 
în bani, Karla. 

— Dacă supraviețuiesc. Avionul meu spre New York ar 
putea să explodeze. Opt ore, cu o viteză de optzeci la oră, 


înseamnă că a acoperit deja o arie de peste şase sute de 
kilometri. Ceea ce înseamnă un cerc de peste o jumătate de 
milion de metri pătraţi. 

— Şase sute de mii de kilometri, ca să fim mai exacţi. Dar 
ăsta a fost târgul pe care l-am făcut. Puteam să-i oprim 
când zona de cercetare era încă mică sau puteam să venim 
după voi. 

— Mulţumim, zise O'Donnell. Deci acum ce facem? 

— Mahmoud nu e tâmpit, spuse Reacher. Tocmai a cheltuit 
şaizeci şi cinci de milioane de dolari pe componente. 
Trebuie să-i arate cineva cum să le asambleze, ca parte a 
înţelegerii. 

— Cine? 

— Diana Bond ne-a spus că inginerul de la New Age se 
ocupă de testele de control al calităţii pentru că e singurul 
om de pe lumea asta care ştie cum funcţionează Little Wing. 
Din păcate, era marioneta lui Lamaison. Îl şantaja cu fiică- 
sa. 

O'Donnell spuse: 

— Deci Lamaison avea de gând să-l ducă undeva. Şi tu 
tocmai l-ai aruncat pe Lamaison din elicopter. 

Reacher clătină din cap. 

— Lamaison îmi spusese că toată afacerea s-a încheiat. N- 
avea de gând să ducă pe nimeni nicăieri. 

— Atunci, cine? 

— Nu cine ne interesează, zise Reacher. Întrebarea este 
unde. 

Dixon spuse: 

— Dacă Lamaison nu avea de gând să-l ducă nicăieri, 
atunci sunt nevoiţi să aducă rachetele la el. Tipul oricum 
trăieşte în mijlocul pustiului. 

Reacher scoase telefonul cu cartelă. Avea semnal. Găsi 
numărul lui Neagley. Apăsă pe butonul verde. 

— Eşti la Dean? o întrebă. 

— Aproape. Mai am douăzeci de minute şi ajung. 


Elicopterul avea un sistem GPS care calcula tot timpul 
latitudini şi longitudini şi le afişa. Reacher îi spuse pilotului 
să îl ducă undeva la sud de Palmdale şi să aştepte. 

Apoi o sună din nou pe Neagley. Luase adresa lui Dean de 
la Margaret Berenson, dar nu avea un sistem GPS. Reacher 
îi spuse să găsească locuinţa lui Dean şi să se învârtă în cerc 
cu luminile puse pe fază lungă. 

Apoi Reacher se aşeză pe scaunul lui Lamaison. Dixon şi 
O'Donnell se aşezară la ferestrele din spate. În felul ăsta 
acopereau o sută optzeci de grade din panoramă. 

Nu văzură nimic. Nimic, nimic, cu excepţia unei bezne ce 
se întindea la nesfârşit, şi mici licăriri de lumină - probabil 
benzinării - ici, colo. Reacher încercă să sune din nou, dar 
nu avea reţea. 

— Autostradă la stânga, strigă Dixon. 

Reacher se uită în jos. Două maşini mergeau spre sud şi 
trei spre nord. Închise ochii şi încercă să-şi amintească 
hărţile pe care se uitase. 

— N-ar trebui să vedem o autostradă care merge de la 
nord la sud. Suntem prea la vest. 

Elicopterul se aplecă pe o parte şi o luă uşor spre est. 
Departe în zare strălucea un mănunchi de luminiţe. 
Probabil Palmdale. 

— la-o spre sud, zise Reacher. Şi mai urcă puţin. Ne 
trebuie un unghi de vedere mai bun. 

Elicopterul mai urcă încă vreo câteva zeci de metri. Pilotul 
făcu un cerc larg, ca şi cum ar fi măturat orizontul cu un far 
imaginar. Nu se vedea nimic. Nu aveau nici reţea să dea 
telefon. 

— Mai sus, zise Reacher. 

Închise ochii din nou şi îşi imagină harta. Berenson 
spusese că Dean se plângea că vine de la mama dracului. 
Avea doar două căi de acces: pe şoseaua 138 sau pe 2. 
Drumul 2 era mai mic şi mai întortocheat şi dădea în 
autostrada 210 la Glendale, ceea ce probabil îl făcea şi mai 
dificil. Asta însemna că Dean era forţat s-o ia pe la sud de 


Palmdale, nu prin sud-est. Reacher aşteptă până 
măânunchiul de lumini fu din nou vizibil. 

— Acum întoarce la 180 de grade şi ia-o înapoi, spuse el. 

Elicopterul se întoarse. Îşi lăsă botul şi o luă înainte. 

Şaizeci de secunde mai târziu o găsiră pe Neagley. 

Era la un kilometru şi jumătate depărtare şi la o sută 
douăzeci de metri sub ei, un con de lumină rotindu-se şi 
pulsând ca o baliză. Părea că Neagley băgase Honda în 
viteză şi conducea într-un cerc cu raza de nouă metri, 
schimbând mereu faza lungă cu faza scurtă. Efectul era 
spectaculos. Ca un far pe un țărm stâncos. 

În apropiere erau câteva dealuri ce formau un decor 
impresionant şi o groapă lată de doisprezece metri. 

— Aterizează acolo, zise Reacher. În şanţ. 

Pilotul cobori câteva zeci de metri şi întoarse, pentru a 
putea să aşeze elicopterul în groapă. Apoi îl duse în jos ca 
pe lift. Pe geam, Reacher văzu farurile lui Neagley 
apropiindu-se printr-o furtună de praf stârnită de curentul 
de aer provocat de elice. 

Reacher ieşi primul pe uşă. Îi trimise înainte pe Dixon şi pe 
O'Donnell să se întâlnească cu Neagley şi se întoarse spre 
pilot. 

— Bună aterizare, zise el. 

— Mulţumesc, răspunse pilotul. 

— Şi chestia aia cu rotația. Felul în care ai ţinut uşa 
deschisă. Foarte inteligentă metodă. Dar e adevărat că ai şi 
avut ocazia s-o exersezi. 

Pilotul nu spuse nimic. 

— De patru ori, zise Reacher. Mă rog, de atâtea ştiu eu, cel 
puţin de patru ori. Oamenii âia erau prietenii mei. 

— Lamaison mi-a zis că trebuie s-o fac. Altfel mă dă afară. 
Ştiu că nu trebuia să fac treaba asta, a fost o greşeală. 

— Dar tot ai făcut-o. 

— Ce puteam să fac? 

Reacher clătină din cap. 

— Aveai multe opţiuni, spuse el. 


Farurile lui Neagley erau încă aprinse când Reacher 
ajunse la maşină. Ea, Dixon şi O'Donnell stăteau foarte 
aproape unul de celălalt. 

— E totul în regulă? întrebă Reacher. 

Dixon şi O'Donnell făcură semn că da. Neagley nu 
răspunse. 

— Eşti supărată pe mine? o întrebă Reacher. 

— Nu chiar, răspunse ea. M-aş fi supărat dacă dădeai greş. 

— Aveam nevoie să afli unde se duc rachetele. 

— Dar tu deja ştiai. 

— Am vrut să aud şi o a doua opinie. Să-i facem o vizită 
domnului Dean. 

Dean le deschise după prima bătaie în uşă. N-avea o figură 
foarte inteligentă. Era înalt, avea în jur de patruzeci de ani 
şi o claie de păr blond, murdar. Era desculţ şi îmbrăcat în 
pantaloni de trening şi un tricou. Era aproape de miezul 
nopții. 

— Cine sunteţi? îi întrebă el. 

Reacher îi explică rar cine erau şi de ce se aflau acolo. 

Dean habar nu avea despre ce vorbea. 

Reacher se aşteptase să nege, dar negația lui Dean părea 
sinceră. Tipul era uimit, nu încerca să le ascundă ceva. 

— Hai s-o luăm de la capăt. Ştim ce ai făcut cu 
echipamentele electronice şi de ce a trebuit să o faci. Ştim 
că fiica ta a fost ameninţată. Unde e ea acum? 

— A plecat împreună cu maică-sa. 

— Le-ai trimis de-acasă. Bravo, o mişcare inteligentă, 
spuse Reacher. Lamaison e mort. L-am aruncat din 
elicopter. 

Dean nu spuse nimic. 

Reacher zise: 

— Karla, arată-i. 

Dixon scoase portofelul pe care îl luase din buzunarul lui 
Lamaison. Dean îl luă şi-i trecu în revistă conţinutul. Carnet 
de conducere, cărţi de credit, o legitimaţie cu poză de la 
New Age. Le dădu înapoi portofelul. 


— Asta nu e o dovadă că l-aţi prins. 

— Pot să ţi-l arăt pe pilot. Şi el e mort. Tocmai l-am 
împuşcat. 

— Eşti nebun. 

— Iar tu ai scăpat de şantaj. Obişnuieşte-te cu ideea. Dar 
trebuie să ştim cine vine şi când. 

— Nu vine nimeni. N-a fost niciodată vorba de aşa ceva. 

— Nu? Cineva sigur trebuie să vină. 

— Mai zi-mi o dată, spuse Dean. Lamaison chiar e mort? 

— Mi-a omorât patru dintre prieteni, zise Reacher. Dacă n- 
ar fi mort, fii sigur că nu mi-aş pierde vremea cu tine. 

Dean încuviinţă, încet. 

— Dar tot nu ştiu despre ce discutaţi. Bine, am semnat 
nişte acte false, ceea ce e groaznic, dar asta e tot ce am 
făcut. N-a fost niciodată vorba să asamblez nimic şi cu atât 
mai puţin să arăt cuiva cum să o facă. 

— Nouă ore, zise Neagley. 

— A mai adăugat încă 210000 de kilometri pătraţi, spuse 
Dixon. 

Două sute zece mii de kilometri pătraţi, gândi Reacher. 
Doar distanţa adăugată depăşea o jumătate din statul 
Texas. 

— Vin încoace, spuse el. Trebuie să vină. 

Nimeni nu răspunse. Dean îi conduse înăuntru. 

Avea o casă în stil vagon, cu tavane destul de joase, 
construită din lemn şi beton. Camera de zi era spațioasă, 
decorată cu covoare Navajo, câteva piese de mobilier vechi 
şi un şemineu încă plin de cenuşa focurilor de anul trecut. 
Multe cărţi. O combină audio şi peste tot CD-uri puse în 
teancuri. Locul arăta ca în visele oricărui orăşean disperat. 

Dean se duse în bucătărie să pună de cafea, iar Dixon 
spuse: 

— Nouă ore şi douăzeci şi şase de minute. 

Neagley şi O'Donnell nu înţeleseseră nimic, dar Reacher 
pricepuse. Luând în calcul numărul pi cu trei zecimale şi 


viteza medie de optzeci la oră, obţineai un milion o sută 
douăzeci şi şase de mii de kilometri pătraţi. 

Dean îi servi cu cafea şi o vreme nimeni nu mai spuse 
nimic. Apoi Reacher îl întrebă: 

— Ţi-ai montat singur instalaţia electrică? 

Dean spuse: 

— O parte. 

— Ţi-au mai rămas cumva legături de plastic pentru 
cabluri pe undeva? 

— Da, o mulţime. Am atelierul în spatele casei. 

— Ar trebui să te urci în maşină şi s-o iei spre nord, îi 
spuse Reacher. Du-te spre Palmdale, ia micul dejun. 

— Acum? 

— Acum. Rămâi acolo şi la prânz. Nu te întoarce aici până 
după-amiază. 

— De ce? Ce o să se întâmple aici? 

— Încă nu ştiu. Dar orice s-ar întâmpla, e mai bine să nu fii 
în zonă. 

Dean rămase încremenit un moment. Apoi se ridică, îşi luă 
cheile de la maşină şi plecă. Îl auziră pornindu-şi maşina. 
Casa se cufundă din nou în tăcere. 

Dixon spuse: 

— Nouă ore şi patruzeci şi şase de minute. 

Cercul se întindea acum pe o suprafaţă de trei pătrimi 
dintr-un milion şi şase sute de mii de kilometri pătraţi. 

— Vine, spuse Reacher. 

La optsprezece ore de Denver, dacă şoferul nu s-ar fi oprit 
deloc să se odihnească, ora şase dimineaţa părea cea mai 
probabilă pentru sosire. Ideală, din punctul de vedere al lui 
Mahmoud. 

Lamaison îi spusese probabil despre amenințările la 
adresa fiicei şi el va fi socotit că fata ar fi încă acasă la ora 
şase dimineaţa. Argumentul perfect care să-i amintească lui 
Dean cât de vulnerabil este. 

Reacher se ridică şi porni prin casă. Trei dormitoare, o 
cameră de zi, o bucătărie. Unul dintre dormitoare era al 


fetei. Pe toţi pereţii erau prinse fotografii scoase la 
imprimantă. Reacher îşi dădu seama care dintre fete 
apărea în toate fotografiile. O blondă înaltă, de vreo 
paisprezece ani. Un ostatic al sorții. Reacher îşi dori ca 
Lamaison să fi urlat ceva mai mult în cădere. 

La cinci dimineaţa, cerul începuse să se lumineze spre est. 
Pe la cinci şi jumătate, Reacher mai făcu o plimbare. Dean 
nu avea vecini. Trăia în mijlocul a zeci de hectare de pustiu. 
Teren inutil, ars de soare, lipsit de orice valoare. Prima 
şosea pietruită dinspre sud-vest se afla la cel puţin un 
kilometru şi jumătate, dacă nu mai mult. 

Reacher duse Honda lui Neagley în spatele garajului şi la 
vreo sută de metri distanţă văzu o stâncă plată de mărimea 
şi forma unui sicriu. Se duse până la ea, scoase bolovanul 
lui Tony Swan din buzunar şi îl puse pe piatră, ca pe un 
monument funerar. Se întoarse şi se strecură în atelier. 

Legăturile de plastic pentru cabluri aveau cam şaizeci de 
centimetri şi erau groase şi rigide. Alese opt dintre cele mai 
mari şi intră înapoi în casă să aştepte. 

Se făcu ora şase, dar Mahmoud nu apăru. Acum cercul 
măsura mai mult de patru milioane de kilometri pătraţi. Se 
făcu şase şi un sfert, trecu şase şi un sfert. Peste patru 
milioane de kilometri pătraţi. 

Apoi, la şase şi treizeci şi două de minute, telefonul sună o 
singură dată. 

— Începem, zise Reacher. Cineva tocmai a tăiat linia de 
telefon. 

Se duseră la fereastră. Aşteptară. Dinspre sud-est văzură 
un punct alb strălucind în soarele dimineţii, lăsând în urmă 
nori de praf ca un halou. 

Aşteptară în camera de zi, tensionaţi şi atenţi. Cinci 
minute mai târziu auziră pietrişul scârţâind sub roţi şi 
zgomotul obosit făcut de un motor cu 8 cilindri în V, obosit. 
Scârţâitul încetă, motorul se opri, iar după un minut auziră 
o bătaie în uşă. 


Reacher numără până la douăzeci şi străbătu holul. 
Deschise uşa. În prag văzu un om, iar în spatele lui era 
parcat un camion de tonaj mediu. Un camion închiriat, alb 
cu roşu. Bărbatul avea înălţime medie, greutate medie, era 
îmbrăcat în haine scumpe, dar boţite. Să tot fi avut 
patruzeci de ani. Avea un păr negru şi strălucitor, frumos 
tuns, un ten măsliniu şi trăsături obişnuite, care te-ar fi 
putut face să crezi că e indian, ori iranian, ori algerian, ba 
Chiar evreu sau italian. 

La rândul său, Azhari Mahmoud văzu un uriaş deşirat, cu 
încheieturile groase, îmbrăcat în pantaloni gri prăfuiţi şi 
încălţat în bocanci. Un om de ştiinţă nebun, îşi spuse el. 
Acasă la el, într-o baracă în plin deşert. 

— Edward Dean? îl întrebă el. 

— Da, răspunse Reacher. Cine sunteţi? 

— Nu merg mobilele în zona asta, am observat. Şi mi-am 
luat şi măsura de precauţie de a vă tăia linia de telefon 
puţin mai sus pe şosea. 

— Cine sunteţi? 

— Sunt un prieten de-al lui Allen Lamaison. Îmi datoraţi 
aceleaşi favoruri ca şi lui. 

— Nu-i datorez nici o favoare lui Allen Lamaison. Şterge-o. 

Mahmoud clătină din cap. 

— Să-ţi explic altfel. Amenințarea pe care Lamaison a 
făcut-o la adresa fiicei tale este încă în funcţiune. 

Reacher nu mai spuse nimic. 

— Trebuie să-mi arăţi cum se armează Little Wing. 

Reacher se uită la camion. 

— N-ai decât componentele electronice. 

— Ajung şi rachetele aici în curând. 

— Unde o să le foloseşti? 

— Pe ici, pe colo. 

— Pe teritoriul Statelor Unite? 

— E o zonă bogată în ţinte. 

— N-am s-o fac. 


— Ba ai s-o faci. Aşa cum ai făcut-o şi înainte, din aceleaşi 
motive. 

Reacher făcu o scurtă pauză, apoi spuse. 

— Ar fi mai bine să intri în casă. 

Se dădu la o parte ca să-i facă loc. Mahmoud era obişnuit 
cu politeţea, aşa că păşi în hol. Reacher îl lovi puternic în 
ceafa şi-l trimise clătinându-se spre uşa camerei de zi, unde 
Frances Neagley îl termină cu un upercut. Un minut mai 
târziu era legat fedeleş pe podea, cu legăturile de cablu. 
Legăturile erau strânse foarte bine, iar carnea din jurul lor 
deja începuse să se umfle. Mahmoud gemea. Reacher intră 
în camera de zi şi aşteptă din nou. 

Camionul care venea din Denver era de tonaj mare. 
Şoferul lui ajunse lângă Mahmoud, legat fedeleş, la mai 
puţin de un minut după ce coborâse din cabină. Apoi 
Reacher îl târî pe Mahmoud afară şi îl propti de propriul 
său camion. Ochii lui Mahmoud erau plini de teamă. 
Reacher îşi dădu seama că ar fi preferat să moară şi tocmai 
de aceea nu-l omorî. Se înghesuiră toţi patru în maşina lui 
Neagley şi o luară rapid spre sud. Imediat ce intrară în 
zona de acoperire a reţelei de telefonie, Neagley îşi sună 
omul de la Pentagon. Reacher privi pe fereastră tot drumul 
şi chiar înainte să intre în munţi văzu un întreg escadron de 
elicoptere îndreptându-se spre vest. Erau Bell AH-1, de la 
vreo bază militară din apropiere. Înnegriseră cerul. 

După ce ieşiră din munţi discutară despre bani. Neagley îi 
dădu lui Dixon hârtiile şi diamantele să le ducă la New York 
şi să le transforme în bani lichizi. Prima urgenţă era să 
acopere cheltuielile lui Neagley, apoi să deschidă câte un 
cont pentru Angela şi Charlie Franz, lammy Orozco şi copiii 
ei, şi pentru Milena, prietena lui Sanchez. Apoi aveau de 
gând să facă o donaţie organizaţiei pentru tratamentul etic 
al animalelor, în numele lui Tony Swan. 

Apoi socotelile se încurcară. Neagley părea să fie 
mulţumită cu ceea ce primise, dar Reacher simţi că Dixon şi 
O'Donnell nu erau în regulă, deşi nu ceruseră nimic. Aşa că 


sugeră să împartă la patru mărunţişul ce le mai rămânea. 
Toată lumea fu de acord. 

După asta nu mai spuseră prea multe. Astfel că Reacher 
ajunse să-şi pună marea întrebare: Dacă maşina stricată de 
pe drumul 210 nu i-ar fi întârziat sosirea la spital, oare s-ar 
fi descurcat mai bine decât Dixon şi O'Donnell? 

Adevărul era că nu ştia răspunsul la această întrebare şi 
detesta să nu ştie. 

Două ore mai târziu erau în aeroportul din L. A. 
Abandonaseră Honda pe o stradă şi, înainte de a se 
despărţi, îşi luară la revedere pe trotuar şi îşi promiseseră 
că e doar o despărţire temporară. Neagley intră în sediul 
companiei American Airlines. Dixon căută compania 
America West. O'Donnell căuta reprezentanța United 
Airlines. Reacher rămase în căldura de afară şi-i privi cum 
se îndepărtau. 

Părăsi California cu vreo două mii de dolari în buzunar. N- 
avu nevoie de bani vreo lună. Apoi se opri la bancomatul din 
autogara din Santa Fe, New Mexico. Ca de obicei, îşi făcuse 
balanţa contului în gând şi apoi verificase rezultatul cu cel 
al băncii. 

Pentru a doua oară în viaţa lui, rezultatele nu se potriveau. 

Bancomatul îi spunea că în contul lui erau cu o sută 
unsprezece mii, opt sute douăzeci şi doi de dolari şi 
optsprezece cenți mai mult decât se aştepta. 

111822,18. Era mâna lui Dixon, clar. Prada de război. 

La început fu dezamăgit. Nu din cauza sumei. Era 
dezamăgit că nu descifra nici un mesaj în număr. Avea sute 
de factori. Până şi reciproca numărului era plictisitoare. 
Rădăcina lui pătrată era un şir dezordonat de cifre. 
Rădăcina cubică era şi mai dezastruoasă. 

111822,18. Dixon nu-şi pusese mintea la contribuţie. 

Îl dezamăgise. Poate. Sau poate că nu. 

Apăsă pe butonul prin care cerea chitanţă. Un pătrăţel de 
hârtie subţire ieşi prin fantă. Prima depunere a lui Neagley 
din Chicago. Retragerea lui de cincizeci de dolari de la 


autogara din Portland. Contravaloarea biletului de avion din 
Portland spre L.A. 

Apoi încă o depunere de o sută una mii opt sute zece 
dolari şi optsprezece cenți. Şi în aceeaşi zi o altă depunere, 
de zece mii doisprezece dolari fix. 

Zâmbi. Până la urmă Dixon îşi pusese mintea la 
contribuţie. Clar. Prima depunere fusese de 10-18, repetat. 
În codul radio al poliţiei militare, 10-18 însemna misiune 
îndeplinită, de două ori. Ea şi O'Donnell, salvaţi. Lamaison şi 
Mahmoud înfrânți. 

Bravo, Karla, gândi el. 

Al doilea depozit era codul ei poştal. 10012. Greenwich 
Village. Adresa ei. O referinţă geografică. Un pont. 

Îl întrebase: Ai chef să treci prin New York mai încolo? 

Zâmbi din nou, mototoli chitanţa şi o aruncă la coş. Scoase 
o sută de dolari de la bancomat şi intră în autogară. 
Cumpără un bilet la primul autobuz pe care îl văzu. Habar 
nu avea unde se ducea. 

Îi răspunsese: Nu fac planuri, Karla. 

LEE CHILD. 

Data şi locul naşterii: Coventry, Marea Britanie, 1954 

Unde locuieşte: New York şi sudul Franţei. 

Motto: „Dacă faci o treabă, fă-o ca lumea.” 

Reader Digest: Reacher este de regulă un solitar, însă în 
această carte el acţionează alături de fosta lui echipă. A 
existat vreun motiv special pentru această schimbare? 

Lee Child: Am început să mă gândesc la această carte din 
2005, la zece ani după ce am părăsit postul Granada 
Television, unde făceam parte dintr-o echipă foarte bine 
sudată. Bănuiesc că visam la o revenire a muncii în echipă. 
Spre deosebire de asta, scrisul este o muncă pe care o 
desfăşori în singurătate. Ideea părea interesantă şi în ceea 
ce-l priveşte pe Reacher. El este un singuratic, dar a avut 
un motiv suficient de bine întemeiat pentru a se întâlni cu 
foştii lui camarazi. Mi s-a părut că este „decorul” potrivit şi 
pentru manifestarea unor sentimente. 


RD: Se pare că Reacher îşi pune întrebări în legătură cu 
unele dintre alegerile pe care le-a făcut în viaţă. Anunţă 
această atitudine o nouă direcţie pentru Reacher? 

LC: Am simţit că era momentul ca Reacher să-şi 
examineze propriul stil de viaţă. Îmi place faptul că este un 
tip foarte sigur pe el, dar exagerarea acestei calităţi devine 
ceva nerealist. Cred că posibilitatea unor comparații directe 
cu membrii fostei sale echipe i-ar putea ridica nişte 
întrebări. Dar nu ştiu în ce direcţie o va lua în viitor. Voi 
vedea. 

RD: E ciudată preocuparea lui Reacher pentru numere şi 
calcule. De unde v-a venit ideea? 

LC: Îmi place să demolez aşteptările. Reacher este un tip 
dur, dar poate şi să gândească. În cărţile precedente, 
indiciile erau date de semne de punctuație - Reacher nu se 
luptă doar cu pumnii. 

RD: În acest roman Reacher este cinic faţă de jocurile de 
noroc. Îi împărtăşiţi punctul de vedere? 

LC: Nu e cinic, ci realist. Cazinoul va ieşi întotdeauna în 
câştig, per total. Altfel, afacerea ar da faliment. 

RD: Aţi fost în Las Vegas? 

LC: Da, am fost în 2004. Mi-a plăcut la nebunie noaptea, 
mai puţin ziua. Felul în care Reacher a văzut Las Vegas-ul 
coincide în mare parte cu propria mea viziune asupra 
oraşului. 

RD: Cum începeţi un nou roman? 

LC: În primul rând plec de la o temă şi o scenă 
introductivă, precum şi de la o replică hotărâtoare. În cazul 
de faţă, a fost replica lui Neagley: „Vreau să aduni fosta 
echipă.” Se pare că a funcţionat ca un clenci. 

RD: Ce program de scris aveţi şi unde scrieţi? 

LC: Scriu din septembrie până în martie, cinci sau şase 
zile pe săptămână, aproximativ cinci-şase ore pe zi. Pentru 
perioadele când stau în sudul Franţei, am o casă specială în 
oraş pe care o folosesc pe post de birou. E o clădire din 
secolul al XIV-lea, situată în cartierul arab. În New York am 


un apartament separat la etajul 25 al blocului în care 
locuiesc, de unde pot să văd Empire State Building. 

RD: Când aţi prezentat personajul Reacher prima dată 
cititorilor, în volumul Killing Floor, înţeleg că aţi fost 
surprins de faptul că a prins în egală măsură la bărbaţi şi la 
femei. 

LC: Da, într-adevăr. Credeam că va avea priză la o anumită 
parte a cititorilor, bărbaţi, care în general sunt atraşi de 
lucrurile mai dure. Îmi închipuiam că femeile îl vor detesta 
pentru că este prea necioplit, brutal, murdar şi necivilizat. 
Credeam că va fi o mare pierdere, deoarece femeile 
cumpără multe cărţi. Dar s-a dovedit că cititoarele l-au 
plăcut de la bun început, probabil chiar mai mult decât 
bărbaţii. Asta dovedeşte cam cât de bine mă pricep eu la 
femei! 

RD: Bineînţeles, are şi o atitudine puternic masculină. 

LC: Da, Reacher nu e stânjenit de nimic, situaţie ce pare a 
fi idealul bărbaţilor, mai ales a celor zdrobiţi de rate, ipoteci 
şi responsabilităţi. 

RD: Cum vă relaxaţi? 

LC: Cu muzică şi sport. Când sunt în Franţa joc fotbal, iar 
în America, baseball. 

RD: De ce anume sunteţi cel mai mândru? 

LC: De fiica mea, Ruth. 


SFÂRŞIT