David Baldacci — Ziua zero

O crimă brutală. 
insă nimic nu este 
ceea ce pare 


Ziua Zero 


Ziua zero este punctul în care totul începe... 


David Baldacci 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României 

BALDACCI, DAVID 

Ziua zero / David Baldacci; trad.: Cibotariu Monica 
Laura 

prin Lingua Connexion. — Bucureşti: Editura RAO, 
2015 


ISBN 978-606-609-830-4 
I. Cibotariu, Monica Laura (trad.) 
821.111 (73)-31=135.1 


Editura RAO 
Str. Bârgăului nr. 9-11, sector 1, Bucureşti, 
România www.raobooks.com 
WWW.rao.ro 


DAVID BALDACCI 
Zero Day 
© Copyright © 2011 by Columbus Rose 
Toate drepturile rezervate 


Traducere din limba engleză 
MONICA LAURA CIBOTARIU 


© Editura RAO, 2014 
Pentru versiunea în limba română 


2015 


ISBN 978-606-609-830-4 


În memoria mamei mele 
Și pentru Charles „Chuck“ Betack, prietenul meu 


CAPITOLUL 1 


Norul de cenuşă care învăluia şoseaua îl făcu pe Howard 
Reed să oprească duba pe marginea drumului. Praful de 
cărbune îi invadase plămânii. Cobori din maşină şi începu 
să vomite pe iarba îngălbenită şi arsă. Tuşi violent şi 
scuipă de câteva ori, iar după câteva secunde îşi veni în 
fire. 

Reed se urcă apoi în maşină şi apăsă pe accelerator, 
pornind în viteză pe străzile întortocheate, pe care o 
mulţime de basculante se deplasau cu viteză redusă, 
împrăştiind în aerul din jur particule fine de arenit negru, 
ca nişte confetti aprinse. 

Aerul era încărcat, de asemenea, cu bioxid de sulf, 
pentru că lucrătorii dăduseră foc unui morman de deşeuri 
de cărbune, cum obişnuiau să facă în mod frecvent. 

Elementele rezultate în urma arderii aveau să se ridice 
spre cer şi să reacționeze cu oxigenul, formând trioxidul de 
sulf, apoi acesta urma să se concentreze în moleculele de 
apă pentru a crea un compus rezistent, care avea să cadă 
mai târziu înapoi pe pământ sub formă de ploaie acidă 
toxică. 

Niciunul dintre aceşti compuşi nu era benefic pentru 
siguranţa mediului înconjurător. 

Reed stătea cu mâinile încordate pe mecanismul special 
care ţinea loc de volan, iar bătrânul său Ford Explorer, 
vechi de optsprezece ani, cu ţeava lui zgomotoasă de 
eşapament şi transmisia cu şocuri, înainta zdruncinându-se 
pe asfaltul crăpat. 

Camioneta poştală era vehiculul său personal şi fusese 
modificată astfel încât să-i permită să conducă de pe 
scaunul din dreapta, pentru a livra corespondenţa direct în 
cutiile poştale din drumul său. Acest lucru era posibil - în 


5 


parte - datorită unui dispozitiv care semăna cu o curea de 
antrenare a ventilatorului. 

Dispozitivul îi permitea să conducă, să frâneze şi să 
accelereze din partea dreaptă a maşinii. După ce devenise 
poştaş rural şi învățase să conducă pe partea dreaptă a 
maşinii, Reed ar fi vrut să călătorească în Anglia ca să-şi 
exerseze noile abilităţi pe şoselele de acolo, unde se 
circula pe stânga. El aflase că acest lucru data de pe 
vremea turnirurilor. Cei mai mulţi oameni erau dreptaci, 
iar în Evul Mediu, orice cavaler voia să-şi aibă sabia şi 
lancea de turnir cât mai aproape la întâlnirea cu 
adversarul. 

Soţia lui îl făcuse idiot când auzise despre intenţiile sale 
şi îi spusese că avea toate şansele să sfârşească mort 
undeva pe pământ străin. Se mutase dincolo de munte - 
sau, mai bine spus, acolo unde fusese odinioară muntele, 
înainte ca Trent Mining şi Compania de Exploatări să-l 
arunce în aer pentru a ajunge la bogatele zăcăminte de 
cărbune aflate la mare adâncime. 

O mare parte din zonă arăta acum ca suprafaţa lunii - 
presărată cu cratere şi deşertificată. 

Era un proces numit „minerit de suprafaţă”. Lui Reedi 
se părea mai potrivit termenul „distrugere de suprafaţă”. 
Dar aceasta era Virginia de Vest, iar cărbunele reprezenta 
sursa principală de câştig în zonă, angajaţii din minerit 
având salarii foarte bune. 

Aşa că Reed nu făcea prea mare caz de faptul că 
locuinţa lui fusese invadată de cenuşă zburătoare, 
provenită de la bazinele de stocare a reziduurilor, şi nici că 
apa din fântână se făcuse neagră şi mirosea a ouă putrede 
sau că aerul era zilnic amestecat cu elemente chimice care 
nu făceau bine fiinţelor umane. 

El nu se plângea că mai rămăsese doar cu un singur 
rinichi sau că avea ficatul şi plămânii afectaţi de aceste 
elemente atât de toxice. 

S-ar fi considerat că avea ceva împotriva exploatării 


6 


cărbunelui şi, prin urmare, împotriva slujbelor din zonă. 
Reed nu avea nevoie de mai multe bătăi de cap. Avea 
destule. Intoarse maşina şi porni pe o altă stradă, pentru 
ultima livrare din ziua aceea. 

Era vorba despre un pachet pentru care avea nevoie de 
semnătura destinatarului. Înjurase atunci când îl văzuse 
printre plicurile pe care trebuia să le livreze. 

O semnătură însemna, de fapt, că trebuia să 
interacţioneze cu o altă fiinţă umană. Tot ce mai voia el 
acum era să dea fuga la barul Dollar, unde fiecare halbă de 
bere costa lunea doar douăzeci şi cinci de centi. 

Acolo s-ar fi aşezat, ca de obicei, pe scaunul său înalt şi 
uzat de la capătul tejghelei de mahon, încercând să nu se 
gândească la faptul că trebuia să se întoarcă acasă, la soţia 
lui. Aceasta avea să simtă mirosul de alcool din respiraţia 
sa şi era sigur că urma să-i ţină o prelegere de vreo patru 
ore pe această temă. 

Intră cu maşina pe o alee cu prundiş. Cartierul fusese 
destul de drăguţ pe vremuri - dacă ne-am fi referit la anii 
'50, desigur. Acum nu mai era însă la fel. 

Pe stradă nu era nici ţipenie de om. În curţile caselor nu 
se vedea niciun copil, de parcă ar fi fost ora două noaptea 
şi nu două după-amiaza. 

Într-o zi călduroasă de vară ca aceea, copiii ar fi trebuit 
să se joace de-a v-aţi ascunselea sau să alerge pe lângă 
aspersoarele din grădini, stropindu-se cu apă. 

Dar copiii nu se mai distrau aşa, Reed ştia foarte bine 
acest lucru. Ei preferau să rămână în locuinţele lor cu aer 
condiţionat, unde jucau tot felul de jocuri video - atât de 
violente şi de sângeroase, încât Reed ajunsese să le 
interzică nepoților săi să mai aducă aşa ceva în casă. 

O mulţime de gunoaie şi de jucării murdare din plastic 
stăteau aruncate prin curţile caselor. Rable ruginite 
mărcile Ford şi Dodge erau abandonate pe platformele de 
beton. 

Fațadele sărăcăcioase ale caselor căzuseră pradă 


7 


paraginii - fiecare scândură trebuia vopsită, iar 
acoperişurile păreau gata să se prăbuşească, de parcă 
Dumnezeu le-ar fi apăsat cu o mână uriaşă şi invizibilă, ca 
să se năruie mai repede. 

Imaginea caselor era tristă, oarecum patetică, şi îl făcea 
pe Reed să-şi dorească berea aceea mai mult ca niciodată, 
pentru că şi cartierul său arăta exact la fel. 

Ştia foarte bine că existau şi câteva persoane 
privilegiate care făceau o avere din exploatarea 
cărbunelui, dar se părea că niciuna dintre acestea nu 
locuia în zonă. 

Scoase coletul din coşul său de corespondenţă şi porni 
încet către uşa casei. 

Clădirea cu două niveluri şi faţadă din PVC avea un 
aspect mohorât. Uşa din placaj de lemn era albă şi plină de 
zgârieturi, fiind protejată la exterior de un strat subţire de 
sticlă. Veranda era prevăzută cu o rampă furniruită pentru 
accesul unui scaun cu rotile. 

Tufişurile din faţa casei crescuseră peste măsură, iar 
acum erau uscate; crengile lor apăsau faţada din plastic a 
casei, deformând-o. Pe aleea cu prundiş, în faţa Fordului 
său negru, mai erau parcate două maşini: o dubiţă 
Chrysler şi un Lexus ultimul model. 

Se opri câteva secunde ca să admire maşina japoneză. O 
astfel de bijuterie l-ar fi costat probabil salariul pe mai 
mult de un an de zile. 

Atinse cu venerație caroseria vopsită în albastru 
metalizat. Observă o pereche de ochelari de soare clasici, 
tip aviator, agăţaţi de oglinda retrovizoare interioară. Pe 
bancheta din spate a maşinii văzu o servietă şi, lângă 
aceasta, o jachetă verde. 

Plăcuţele de înmatriculare ale ambelor maşini erau din 
Virginia. Înaintă spre intrare, ocolind rampa, apoi urcă 
cele trei trepte groase şi pătrate din beton ale verandei şi 
sună la uşă. 

Soneria răsună prelung până afară. Aşteptă. Zece 

8 


secunde. Douăzeci. Era din ce în ce mai iritat. Sună apoi 
din nou. 

— Bună ziua, am adus corespondenţa. Am un colet 
pentru dumneavoastră şi trebuie să semnaţi de primire. 

Vocea lui, păstrată intactă pe parcursul întregii zile, i se 
părea acum ciudată, de parcă ar fi auzit pe altcineva 
vorbind. Aruncă o privire către pachetul pe care-l ţinea în 
mână. 

Acesta era plat, lat de 20 de centimetri şi lung de 27. 
Recipisa care trebuia semnată era lipită pe pachet. 

Hai odată, e cald ca-n iad, iar barul Dollar mă strigă pe 
nume! 

Se uită la numele scris pe colet şi strigă: 

— Domnul Halverson? 

Reed nu-l cunoştea pe bărbat, dar îşi amintea numele 
acesta de la câteva livrări anterioare. Unii poştaşi din 
zonele rurale se împrieteneau chiar cu clienţii lor. Reed nu 
fusese niciodată un astfel de poştaş. El voia doar să-şi bea 
mai repede berea, nu avea chef de conversaţie. 

Mai sună o dată, apoi bătu în geam - două bătăi rapide 
cu degetele îndoite. 

Îşi şterse un strop de sudoare care începuse să i se 
prelingă pe ceafa şi pe gâtul roşu - rezultat inevitabil al 
expunerii prelungite la soare lângă geamul deschis al 
camionetei poştale. Transpira abundent, iar sudoarea îi 
păta cămaşa sub braţe. 

Nu pornea aerul condiţionat în maşină atunci când ţinea 
geamul deschis. Benzina era destul de scumpă şi nu-şi 
permitea să o risipească. 

Ridică vocea: 

— Bună ziua. V-am adus corespondenţa. Am nevoie de o 
semnătură. Dacă pachetul ajunge înapoi la poştă, probabil 
că va fi mult mai dificil să-l obţineţi. 

Căldura aproape că făcea aerul să sclipească. Se simţea 
cam ameţit. Era prea bătrân pentru asta. 

Privirea lui se îndreptă din nou asupra celor două 


9 


maşini. 

Trebuia să fie cineva acasă. Se retrase din faţa uşii şi 
lăsă capul pe spate, privind în sus. Nu îl pândea nimeni de 
la ferestrele mansardei. Una era deschisă şi, din această 
cauză, casa părea să-i facă semn cu ochiul. Bătu din nou în 
uşă. 

În cele din urmă, auzi pe cineva apropiindu-se. Observă 
că uşa din lemn se întredeschisese puţin. Zgomotul ciudat 
al paşilor grăbiţi deveni mai intens, apoi se opri. Reed era 
cam tare de urechi, altfel ar fi auzit paşii uşori şi ciudaţi 
din interior. 

— Poşta, am nevoie de o semnătură, strigă el din nou. 

Işi trecu limba peste buzele uscate. Parcă vedea deja 
berea de 25 de cenți în mâna lui. Îi simţea chiar şi gustul. 
Deschide naibii uşa, se gândi el. 

Strigă: 

— Nu doriţi pachetul? 

Aş putea să plec şi să nu mă sinchisesc de asta. Sau aş 
putea să-l arunc în râpă, cum am mai făcut de atâtea ori. 

În cele din urmă, uşa din lemn se întredeschise. Reed 
împinse uşa din sticlă de deasupra şi se apropie de prag 
ţinând pachetul în mâna întinsă. 

— Aveţi un pix? întrebă el. 

Când uşa se deschise mai mult, Reed clipi nedumerit. 
Nu era nimeni în prag. Uşa se deschisese singură. Apoi 
privi în jos. Un collie miniatural îl privea din holul casei, 
adulmecând cu botul său lung şi agitându-se de pe un 
picior pe altul. Era evident că reuşise să deschidă uşa cu 
botul. Reed nu era genul de poştaş care ura câinii, ci 
dimpotrivă. li iubea. Avea şi el două exemplare acasă. 

— Salutare, amice, spuse el cu blândeţe, îngenunchind. 
Ce faci? 

Incepu să scarpine câinele în spatele urechilor. 

— E cineva acasă? Vrei să semnezi tu de primire? 

Reed simţi ceva ud pe blana câinelui şi îşi retrase repede 
mâna, crezând că era urina animalului, dar când se uită în 


10 


palmă văzu un lichid roşu şi lipicios. Sânge. 

— Eşti rănit, băiete? 

Examină câinele. Blana acestuia era murdară de sânge, 
dar nu se vedea nicio rană. 

— Ce naiba? murmură Reed. 

Se ridică în picioare şi puse mâna pe mânerul sferic al 
uşii. 

— Hei, e cineva acasă? E cineva? 

Aruncă o privire în spate, neştiind ce ar trebui să facă. 

Se uită apoi în jos, spre câine; acesta îl fixa neliniştit, cu 
o privire abătută. Şi mai era ceva extrem de ciudat. 
Câinele nu lătrase deloc. Dulăii lui ar fi trezit un cartier 
întreg dacă s-ar fi apropiat cineva de uşa locuinţei sale. 

— Drace, şopti Reed îngrijorat. Alo! rosti cu voce tare. 
Sunteţi în regulă? 

Se strecură în hol. Era teribil de cald. Nasul i se încreţi 
din cauza mirosului neplăcut. Dacă nu ar fi fost obişnuit cu 
tot felul de substanţe toxice care-i provocau alergie, 
mirosul i s-ar fi părut de-a dreptul insuportabil. 

— Alo! Câinele dumitale are sânge pe blană. E totul în 
regulă? 

Mai înaintă câţiva paşi, cercetă cu privirea micul 
vestibul, apoi aruncă o privire după colţ, într-un living cu 
care se continua holul. 

O secundă mai târziu, uşa din lemn de la intrare se 
deschise brusc şi se trânti de peretele interior, mânerul 
sferic făcând o gaură enormă în tapet. Uşa din sticlă fu 
împinsă în lături atât de tare, încât se izbi de stâlpul 
metalic din partea stângă a verandei şi se făcu ţăndări. 

Howard Reed făcu un salt din capul treptelor şi ateriză 
în praful din faţa casei. Călcâiele i se înfipseră în ţărână, 
apoi i se făcu greață şi se cutremură din tot corpul. Căzu în 
genunchi, vomitând tot ce-i mai rămăsese în stomac. Apoi 
se ridică şi porni împleticindu-se spre camioneta sa, tuşind 
şi urlând îngrozit, ca un om cuprins brusc de o criză de 
nebunie. 


11 


Şi chiar aşa era. 
Reed Howard nu avea să mai ajungă la barul Dollar în 
ziua aceea. 


12 


CAPITOLUL 2 


John Puller privea pe fereastra avionului spre panorama 
oferită de statul Kansas, care se întindea câteva mii de 
metri mai jos. Până la aterizarea pe pista aeroportului 
KCI!, avionul trecuse pe deasupra statului Missouri spre 
vest, intrând apoi în spaţiul aerian al statului Kansas. 
Pilotul făcea o serie de viraje şi de întoarceri către statul 
„Arată-mi”? înainte de a ateriza. 

Avionul zbura acum pe deasupra unei proprietăţi 
federale. În acest caz, proprietatea federală era o 
închisoare sau, mai bine spus, câteva închisori - atât 
federale, cât şi militare. La câteva mii de metri mai jos, 
câteva mii de deţinuţi stăteau în celulele lor şi meditau la 
faptul că-şi pierduseră libertatea, mulţi dintre ei pentru 
totdeauna. 

Miji ochii, punându-şi mâna pavăză în dreptul frunţii ca 
să blocheze lumina orbitoare a soarelui. Treceau acum pe 
deasupra vechiului USDB* sau închisoarea militară Fort 
Leavenworth, cunoscută şi sub numele de „Castelul”. De 
mai bine de o sută de ani, aici erau închişi cei mai 
periculoşi criminali de război. Cu toate că vechiul Castel 
arăta ca o fortăreață medievală din piatră şi cărămidă, 
noul sediu al USDB părea mai degrabă un colegiu 
comunitar. Bineînţeles, asta până când observai cele două 
garduri identice înalte de patru metri şi jumătate care 
împrejmuiau clădirea. 

Închisoarea federală Leavenworth pentru civili se afla la 
o distanţă de şase kilometri spre sud de Castel. La USDB 


1 Kansas City International (n.tr.) 
? Missouri (n.tr) 
3 United States Disciplinary Barracks (n.tr) 


13 


erau închişi numai bărbaţi. Femeile din cadrul Forţelor 
Armate erau închise la baza navală din San Diego. 
Deţinuţii de aici fuseseră condamnaţi de Curtea Marţială 
pentru încălcarea Codului Justiţiei Militare. La USDB erau 
închişi doar prizonierii care fuseseră condamnaţi la peste 
cinci ani sau cei care reprezentau un pericol pentru 
securitatea naţională. 

Securitatea naţională. 

Acesta era motivul pentru care John Puller se afla acolo. 

Trenul de aterizare cobori, iar avionul ateriză pe pista 
aeroportului din Kansas City, rulând lin pe asfalt. Treizeci 
de minute mai târziu, Puller se urcă în maşina pe care o 
închiriase şi părăsi aeroportul îndreptându-se direct către 
vest, spre Kansas. 

Aerul era fierbinte, fără pic de vânt, iar dealurile se 
profilau în zare verzi şi unduioase. Puller nu deschise aerul 
condiţionat din maşină. Prefera aerul pur, fie acesta 
fierbinte sau nu. 

Puller avea o înălţime de un metru nouăzeci şi trei în 
picioarele goale şi cântărea 105 kilograme. Ştia acest 
lucru pentru că Armata Statelor Unite ale Americii - 
instituţia pentru care lucra - se pricepea foarte bine să-şi 
măsoare angajaţii. Potrivit standardelor armatei privind 
greutatea ideală în funcţie de înălţime şi vârstă, la cei 
treizeci şi cinci de ani ai săi ar fi trebuit să aibă cu vreo 
cinci kilograme mai puţin. Dar nicio persoană care l-ar fi 
privit nu s-ar fi gândit la acest lucru. Dacă exista un gram 
de grăsime pe corpul său, cineva ar fi trebuit să-l caute cu 
microscopul. 

Era mai înalt decât majoritatea infanteriştilor, dar şi 
decât ceilalţi ofiţeri de elită ai armatei în subordinea 
cărora lucrase. Acest lucru avea atât avantaje, cât şi 
dezavantaje. 

Muşchii săi erau lungi şi subţiri, iar braţele şi picioarele 
sale, deosebit de rezistente, prezentau avantajul unei forţe 
extraordinare. Partea proastă era că reprezenta o ţintă 


14 


mult mai vizibilă decât un infanterist de rând. În colegiu 
fusese un flancher bun şi încă îi mai plăcea să joace fotbal 
american în zilele de duminică. 

li lipsiseră întotdeauna viteza ieşită din comun şi 
agilitatea necesare pentru a ajunge în NFL, dar asta nu 
fusese niciodată una dintre ambițiile sale. 

Pe John Puller îl interesase de la bun început o anumită 
carieră profesională. Dorise mai mult ca orice să îmbrace 
uniforma Infanteriei Statelor Unite. 

În ziua aceea nu purta uniforma. Nu o purta niciodată 
când venea la USDB. Parcursese deja câţiva kilometri şi 
văzuse indicatorul care marca Lewis and Clark Trail. 

Apoi ajunse la podul albastru. Il traversă - acum era în 
Kansas. Mai precis, ajunsese la Fort Leavenworth. Trecu 
pe la punctul principal de control, unde un soldat îi verifică 
actele şi îşi notă numărul de pe plăcuţa de înmatriculare a 
maşinii. Gardianul îl salută apoi pe ofiţerul adjutant Puller, 
spunându-i scurt: „Mulţumesc, domnule. Puteţi trece”. 
Puller porni motorul maşinii şi îşi continuă drumul, în timp 
ce asculta la radio o melodie a lui Eminem, o luă pe Grant 
Avenue şi aruncă o privire ruinelor vechiului Castel. 

Văzu rămăşiţele reţelei de sârmă ghimpată care 
acoperise fosta închisoare. Sârma fusese întinsă pentru a 
preveni evadările cu elicopterul. Armata încerca să se 
gândească la toate. După încă vreo trei kilometri, ajunse la 
USDB. De undeva din apropiere se auzi sirena unui tren. 
Un avion Cessna decolă de pe aerodromul Sherman Army, 
botul lui mare şi aripile robuste înfruntând vântul de 
travers. 

Puller parcă maşina şi îşi lăsă portofelul şi majoritatea 
obiectelor personale în torpedou, inclusiv pistolul 
semiautomat SIG P228 - M11 în versiune militară. 

Arma sa şi muniţia fuseseră înregistrate pentru zborul 
cu avionul şi transportate până acolo într-o cutie specială. 


4 National Football League (n.tr.) 
15 


Ar fi trebuit să poarte mereu pistolul asupra lui. Şi totuşi, 
să intre înarmat într-o închisoare nu i se părea o idee prea 
bună, chiar dacă ar fi fost autorizat să o facă. 

Pe de altă parte, odată intrat în incintă, ar fi trebuit să 
încuie arma într-un dulap. Din motive obiective, nicio armă 
nu era permisă acolo unde se aflau prizonieri. 

Un tânăr membru al Poliţiei Militare, care părea cam 
plictisit, îl întâmpină la poarta de control pentru scanare. 
Deşi Puller ştia că nu ar fi fost posibil acest lucru, soldatul 
părea că fusese adus acolo direct din centrul de instruire a 
recruţilor pentru a-şi lua postul în primire. 

Puller îi prezentă acestuia permisul de conducere şi 
celelalte acte necesare. Soldatul solid cu obraji dolofani se 
holbă câteva secunde la insigna şi la legitimaţia care 
dezvăluiau identitatea bărbatului. Îl avea în faţă pe agentul 
special John Puller, de la Divizia de Investigaţii Criminale, 
CID. Vulturul ghemuit cu capul întors spre dreapta ocupa 
poziţia centrală a insignei. Ghearele mari ale vulturului 
apucau partea de sus a scutului. Ochiul său părea 
ameninţător, iar ciocul mare şi puternic era pregătit de 
atac. 

Soldatul MP luă poziţia de drepţi şi îl salută cu mâna la 
chipiu, apoi ridică privirea spre bărbatul înalt cu umeri laţi 
din faţa lui. 

— Vă aflaţi aici într-o misiune oficială, domnule? 

— Nu. 

— John Puller Jr.? Sunteţi rudă cu... 

— E tatăl meu. 

Tânărul soldat părea copleșit. 

— Am înţeles, domnule. Vă rog să-i transmiteţi tot 
respectul meu, domnule. 

Forţele Terestre ale Statelor Unite aveau foarte multe 
legende despre eroi care-şi sacrificaseră viaţa în luptă cu 
devotament şi curaj, iar numele lui John Puller Sr. era 
printre cele din capul listei. Puller trecu prin 
magnetometru. Se auzi semnalul de alertă. Soldatul îl 


16 


verifică folosind detectorul de metale tip baston. Aşa se 
întâmpla de fiecare dată. 

Dispozitivul începu să sune strident lângă antebraţul său 
drept. 

— Am o tijă din titan, îi explică Puller soldatului. 

Îşi suflecă mâneca pentru a-i arăta cicatricea. 

În dreptul gleznei sale stângi, detectorul începu din nou 
să sune. Soldatul ridică întrebător privirea. Puller se 
justifică: 

— Plăcuţă metalică şi şuruburi. Pot să-mi ridic puţin 
cracul pantalonului. 

— Da, vă rog, domnule. 

Când Puller îşi lăsă pantalonul în jos, gardianul îi zise 
spăşit: 

— Îmi fac doar meseria, domnule. 

— Iar eu m-aş fi enervat la culme dacă nu ai fi procedat 
aşa, soldat. 

Cu ochii mari de uimire, soldatul îl întrebă: 

— V-aţi ales cu rănile astea în luptă, domnule? 

— Doar nu m-am împuşcat singur. 

Puller scoase cheile maşinii din bolul în care le pusese 
iniţial şi îşi îndesă permisul şi celelalte acte înapoi în 
buzunarul cămăşii. Semnă în registru, iar uşa masivă se 
deschise cu un bâzâit; intră apoi în camera destinată 
vizitatorilor. Se mai aflau acolo încă trei deţinuţi care 
primiseră vizite. Câţiva copii se jucau pe pardoseală, în 
timp ce bărbaţii vorbeau încet cu soțiile sau cu iubitele lor. 
Copiii nu aveau voie să se aşeze în braţele deţinuţilor. 

Erau permise doar câte o îmbrăţişare, un sărut sau o 
simplă strângere de mână la începutul şi la sfârşitul 
fiecărei vizite. Mâinile nu aveau voie să coboare mai jos de 
talie. În timpul vizitei, deţinuţii aveau voie să-i ţină de 
mână pe cei care-i vizitau. Toate conversațiile trebuiau 
purtate pe un ton normal. 

Fiecare vizitator avea voie să converseze numai cu 
deţinutul pe care venise să-l vadă. Erau permise în incintă 


17 


doar pixurile şi creioanele, fără tuburi de vopsea sau cretă 
colorată. 

Această regulă - îşi spuse Puller - fusese instituită 
probabil pentru a evita mizeria şi harababura pe care ar fi 
putut să le facă un copil cu acuarele sau cu cretă colorată. 

Dar era o regulă stupidă, în opinia lui, de vreme ce un 
pix sau un creion ar fi putut fi transformat cu uşurinţă în 
armă, în timp ce o bucată de cretă nu reprezenta o 
ameninţare la fel de mare. 

Puller rămase în picioare pentru câteva secunde, privind 
o femeie care părea a fi mama unui deţinut, citindu-i 
acestuia din Biblie. 

Puteai să aduci cărţi în incintă, însă nu aveai voie să le 
dai deţinuţilor. De asemenea, ei nu aveau voie să 
primească reviste sau ziare. Nu era permis să le aduci 
deţinuţilor nimic de mâncare, însă puteai să le cumperi 
ceva de la automatele de pe holuri. Ei nu aveau voie să-şi 
cumpere nimic singuri. Poate că asta le-ar fi dat impresia 
că duc o viaţă normală, îşi spuse Puller, iar închisoarea nu 
avea nici pe departe acest scop. 

Odată ce un vizitator intra în această cameră, era 
obligat să o părăsească imediat ce se termina timpul alocat 
unei vizite. Exista o singură excepţie de la această regulă - 
o excepţie de care Puller nu ar fi avut cum să profite: 
alăptatul. La etaj exista o cameră specială pentru mamele 
care trebuiau să alăpteze. 

Uşa din celălalt capăt al încăperii se deschise - un 
bărbat într-o salopetă portocalie intră în camera de vizite 
şi se îndreptă spre Puller. Agentul îl privi pătrunzător în 
timp ce se apropia. 

Bărbatul era înalt, dar puţin mai scund decât Puller şi 
ceva mai zvelt. Deşi semăna foarte bine la faţă cu agentul, 
părul deţinutului era mai închis la culoare şi mult mai 
lung, presărat pe alocuri cu fire albe. Amândoi aveau 
maxilare pătrate şi nasul lung şi subţire, uşor deviat spre 
dreapta, iar dinţii lor erau mari şi egali. 

18 


Amândoi făceau o gropiţă în obrazul drept atunci când 
zâmbeau, iar ochii lor păreau verzi în lumina artificială şi 
albaştri la lumina zilei. 

Puller mai avea pe ceafă, în partea dreaptă, o cicatrice 
lungă, care cobora spre şira spinării, pe lângă toate 
celelalte semne distincte de pe piciorul stâng, braţul drept 
şi torace - atât în faţă, cât şi în spate. Toate reprezentau 
urmele unor proiectile care intraseră violent în corpul său, 
provocându-i răni majore. Celălalt bărbat nu avea astfel de 
cicatrice, iar pielea sa era albă şi fină - nu avea cum să se 
bronzeze în închisoare. 

Pielea lui Puller devenise aspră din cauza căldurii 
insuportabile a soarelui sau a vântului puternic şi, în egală 
măsură, din cauza frigului extrem. Majoritatea oamenilor l- 
ar fi descris ca pe un bărbat aspru, cu un aspect dur, 
necizelat, deloc chipeş. În niciun caz drăguţ. În zilele lui 
bune, fusese probabil suficient de atrăgător sau poate, mai 
degrabă, interesant. De fapt, el nu se gândea niciodată la 
acest aspect. Era soldat, nicidecum model. 

Cei doi nu se îmbrăţişară. Îşi strânseră scurt mâinile, iar 
deţinutul zâmbi. 

— Îmi pare bine să te văd, frăţioare. 

Fraţii Puller se aşezară. 


19 


CAPITOLUL 3 


— Ai mai slăbit? îl întrebă Puller. 

— Mâncarea de aici nu-i la fel de bună precum cea de la 
Forţele Aeriene. 

— În marină e cea mai bună mâncare. Forţele Terestre 
sunt abia pe locul trei la acest capitol. Şi asta pentru că 
piloţii şi marinarii sunt nişte pămpălăi. 

— Am auzit că ai devenit ofiţer adjutant. Nu mai eşti 
SFC”. 

— E cam acelaşi lucru. Doar că salariul e ceva mai mare. 

— E ceea ce ţi-ai dorit? 

— E ceea ce mi-am dorit. 

Tăcură amândoi. Puller aruncă o privire spre stânga, 
unde o tânără femeie ţinea de mână un deţinut, arătându-i 
acestuia câteva fotografii. Doi copii mici şi blonzi se jucau 
pe pardoseală, la picioarele mamei. Puller îşi îndreptă din 
nou privirea spre fratele său. 

— Avocaţii? 

Robert Puller se foi în scaun. Şi el privise cu interes 
tânărul cuplu. Avea treizeci şi şapte de ani, nu fusese 
căsătorit niciodată şi nu avea copii. 

— Nu prea mai au ce face. Tata? 

Puller strânse buzele. 

— Aşa cum îl ştii. 

— Ai fost să-l vezi? 

— Săptămâna trecută, zise agentul. 

— Ce spun doctorii? 

— La fel ca avocaţii tăi. Nu mai pot face mare lucru. 

— Salută-l din partea mea, te rog. 

— El ştie prea bine. 

În ochii bărbatului se aprinse o scânteie de furie. 


5 Sergeant First Class (n.tr.) 
20 


— Şi eu ştiu. Am ştiut întotdeauna. 

Tonul ridicat al lui Robert îi atrase atenţia soldatului 
voinic de lângă uşă. Acesta le aruncă o privire suspicioasă. 
Pe un ton ceva mai calm, Robert continuă: 

— Şi totuşi, salută-l din partea mea. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Nu mi-ai putea aduce ce mi-aş dori eu. Şi nicinue 
nevoie să mai vii aici. 

— E alegerea mea. 

— Complexul de vinovăţie al fratelui mai mic. 

— Fratele mai mic e neliniştit din cauza ta. 

Robert puse mâna pe masă şi spuse: 

— Nu e chiar atât de rău aici. Oricum, nu e ca la 
Leavenworth. 

— Ba sigur că e rău. E tot o închisoare. Puller se aplecă 
deasupra mesei şi-l întrebă pe fratele său cu voce scăzută: 
Ai făcut-o? 

Robert ridică privirea. 

— Chiar mă miram că nu m-ai întrebat asta niciodată. 

— Ei bine, te întreb acum. 

— Nu am ce să-ţi răspund, veni replica fratelui său. 

— Tu crezi că încerc să-ţi smulg o mărturisire? Ai fost 
deja condamnat. 

— Nu cred asta, desigur, dar faci parte din CID. Ştiu 
prea bine că eşti un om de bine, că vrei să se facă 
dreptate. Nu am intenţia să te pun într-o postură proastă 
sau să te fac să-ţi încalci principiile. 

Puller se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Nu amestec serviciul cu viaţa personală. 

— Eşti fiul lui John Puller. Ştiu totul despre asta, crede- 
mă. 

— Întotdeauna ai considerat asta o povară. 

— Şi nu e aşa? 

— Depinde cum vrei să o consideri, la urma urmei. Tu 
eşti mai inteligent decât mine. Ar fi trebuit să-ţi dai seama 
de acest lucru. 


21 


— Şi totuşi, amândoi am ales cariera militară. 

— Tu ai ales o carieră nobilă de ofiţer, la fel ca tata. Eu 
sunt doar un gradat. 

— Şi mai spui că sunt mai inteligent decât tine. 

— Eşti un adevărat savant în tehnologie nucleară. Un 
specialist în ciuperca atomică. Eu sunt doar un infanterist 
cu insignă. i 

— Cu insignă, repetă fratele său. În acest caz, mă pot 
considera norocos că trăiesc. 

— Nu au mai executat pe nimeni aici de prin '61. 

— Ai verificat tu? 

— Am verificat. 

— E vorba de siguranţa naţională. De trădare. Da, da, 
sunt norocos că am rămas în viaţă. 

— Te simţi norocos? 

— Poate că da. 

— Atunci, ai putea să-mi răspunzi. Ai nevoie de ceva? 
întrebă el din nou. 

Fratele său încercă să zâmbească, dar nu reuşi să-şi 
ascundă neliniştea. 

— De ce presimt o finalitate când îmi pui această 
întrebare? 

— E doar o întrebare. 

— Nu, nu am nevoie de nimic, zise el fără expresie. 

Toată energia bărbatului părea să se fi evaporat dintr- 
odată. j 

Puller îl privi pătrunzător pe fratele său. Intre ei era o 
diferență de numai doi ani şi de mici copii fuseseră 
inseparabili, până când aleseseră amândoi să-şi servească 
ţara îmbrăcând uniforma militară. Agentul simţea că un zid 
de nepătruns se ridicase între ei - un zid mult mai înalt 
decât cele care împrejmuiau închisoarea. Şi nu putea face 
nimic ca să îndrepte lucrurile. Îl privea pe fratele său şi i 
se părea că bărbatul care stătea în faţa lui era un 
necunoscut. Fratele său fusese înlocuit de acest deţinut în 
salopetă portocalie, care avea să rămână închis pentru tot 


22 


restul vieţii. Mai bine spus, pentru totdeauna. Puller nu 
credea că armata avea să facă vreo excepţie fiind vorba de 
fratele său. 

— Un tip a fost ucis aici cu ceva vreme în urmă, îi zise 
Robert. 

Puller ştia asta. 

— Celulele de aici sunt destul de sigure. Tipul a fost ucis 
în curte. A primit o bâtă în cap. 

— Ai făcut cercetări? 

— Am făcut. Il cunoşteai? 

Robert clătină din cap. 

— Sunt închis în regim 23/1. Nu am prea avut timp să 
socializez. 

Asta însemna că stătea închis în celulă 23 de ore pe zi, 
apoi era lăsat singur afară pentru o oră de exerciţii într-un 
loc izolat. Puller nu aflase aceste amănunte. 

— De când? 

Robert zâmbi. 

— Vrei să spui că nu ai făcut cercetări şi în legătură cu 
asta? 

— De când? 

— De când am lovit un gardian. 

— Dar de ce ai făcut asta? 

— Pentru că a spus ceva care m-a deranjat. 

— Ce anume? 

— Nu e nevoie să afli. 

— De ce nu? 

— Ai încredere în mine. Aşa cum ai spus, eu sunt mai 
inteligent. Şi oricum, nu-mi puteau adăuga mai mult la 
pedeapsă. 

— A avut vreo legătură cu bătrânul? 

— Mai bine ai pleca. Nu cred că vrei să pierzi avionul. 

— Am timp destul. Răspunde-mi, a fost ceva legat de 
bătrân? 

— Nu sunt la interogatoriu, frăţioare. Nu mă poţi obliga 
să-ţi spun. Nu mai sunt de multă vreme în faţa Curţii 


23 


Marţiale. 

Puller privi în jos, spre gleznele încătuşate ale fratelui 
său. 
— Îţi dau mâncarea prin fanta de la uşă? 

La USDB nu existau gratii. Uşile erau mari şi groase. 
Prizonierii izolaţi primeau mâncare de trei ori pe zi printr- 
o fantă a uşii. Un panou din partea de jos a uşii le permitea 
gardienilor să le pună prizonierilor cătuşele în jurul 
gleznelor înainte de a ieşi. 

Robert dădu din cap de câteva ori. 

— Cred că am noroc că nu mi-au interzis vizitele. Altfel 
nu am mai fi stat de vorbă acum. 

— Te-au ameninţat cu asta? 

— Cei de aici spun foarte multe lucruri. _ 

Tăcură amândoi pentru câteva secunde. În cele din 
urmă, Robert spuse: 

— Ar fi mai bine să pleci acum. Am multe de făcut. Cei 
de aici mă ţin destul de ocupat. 

— O să mă întorc. 

— Nu are rost. Ar fi mai bine să nu mai vii. 

— O să-i transmit bătrânului că l-ai salutat. 

Bărbaţii se ridicară şi-şi strânseră mâinile. Robert îl bătu 
pe umăr pe fratele său. 

— Îţi lipseşte Orientul Mijlociu? 

— Deloc, şi nu cunosc pe nimeni care să spună că-i 
lipseşte după ce a fost acolo. 

— Oricum, mă bucur că te-ai întors întreg. 

— Cei mai mulţi dintre noi nu au avut norocul ăsta. 

— Investighezi ceva cazuri interesante în momentul de 
faţă? 

— Nu chiar. 

— Ai grijă, da? 

— Desigur, şi tu la fel. 

Vorbele lui Puller erau formale şi lipsite de expresie. Se 
întoarse să plece. Gardianul se apropie de fratele său 
pentru a-l însoţi afară din încăpere. 


24 


— Hei, John! îl strigă Robert. 

Puller întoarse capul. Mâna mare a soldatului zăbovea 
pe braţul fratelui său. O parte din el ar fi vrut să-l izbească 
pe soldat de perete şi să sfâşie mâna aceea. Numai o parte 
din el. 

Privirile celor doi fraţi se întâlniră. 

— Nu, nu e nimic, bătrâne. Mă bucur că te-am văzut. 

Puller trecu de poarta de control, pe lângă soldatul care 
sări în picioare, privindu-l curios, şi începu să coboare iute 
scările, sărind treptele câte două. Telefonul său mobil 
începu să sune când ajunse lângă maşina închiriată. Se 
uită la numele apelantului. 

Era numărul Grupului 701 al Poliţiei Militare din 
Quantico, Virginia, grupul în cadrul căruia fusese numit 
agent special CID. N 

Răspunse la telefon şi ascultă. În armată erai instruit să 
vorbeşti cât mai puţin şi să asculţi cât poţi de mult. Foarte 
mult. 

Răspunsul lui fu deosebit de scurt: 

— Sunt pe drum. 

Îşi verifică repede ceasul, calculând cât timp ar fi făcut 
cu avionul şi cât mai avea de mers cu maşina. Avea să 
piardă o oră zburând cu avionul de la vest spre est. 

— Trei ore şi cincizeci de minute, domnule, spuse el 
încheind convorbirea. 

Într-o zonă rurală a Virginiei de Vest avusese loc un 
masacru. Una dintre victime era un colonel. Cazul era de 
competenţa CID, cu toate că Puller nu ştia încă de ce 
fusese pasat Grupului 701. Dar el era doar un soldat şi 
primise un ordin pe care urma să-l execute. 

Avea să zboare înapoi în Virginia, să-şi ia echipamentul 
şi instrucţiunile oficiale, apoi trebuia să ajungă cât de 
repede la locul crimei. Oricum, ceea ce-l frământa pe el nu 
era moartea colonelului, ci mai degrabă ultima privire pe 
care i-o aruncase fratele său. Aceasta se întipărise într-un 
colţ al minţii sale. 

25 


Se pricepea de minune să evite amestecul dintre 
treburile personale şi cele de serviciu. Doar că în acel 
moment nu părea atât de iscusit la asta. O mulţime de 
amintiri de demult legate de fratele său îi frământau 
mintea, trecându-i încet prin faţa ochilor. 

Robert Puller fusese promovat foarte rapid la rangul de 
maior al Forţelor Aeriene care asigurau paza arsenalului 
nuclear al ţării. Ar fi primit cu siguranţă o stea pe epolet, 
dacă nu chiar două, dar fusese condamnat pentru că-şi 
trădase ţara şi nu avea să mai părăsească USDB până la 
sfârşitul zilelor sale. Dar era fratele său. 

Nici măcar Forţele Armate ale Statelor Unite nu puteau 
schimba acest lucru. Câteva secunde mai târziu, Puller 
porni motorul şi băgă maşina în viteză. De fiecare dată 
când venea în locul acela, lăsa o parte din el în urmă. 
Poate că într-o bună zi nu va mai avea ce să ia înapoi, îşi 
spuse. Nu obişnuia să-şi exteriorizeze emoţiile. 

Nu izbucnise niciodată în plâns atunci când îi văzuse pe 
bărbaţii din jurul lui murind pe câmpul de luptă - adesea 
într-un mod îngrozitor, de-a dreptul insuportabil. Dar 
putea spune că-i răzbunase - şi asta într-o manieră la fel 
de înfiorătoare. 

Nu se avântase niciodată în luptă mânat de o furie 
necontrolată, pentru că asta ar fi însemnat slăbiciune. Iar 
slăbiciunea l-ar fi făcut să dea greş. 

Nu vărsase nicio lacrimă atunci când Curtea Marţială îl 
acuzase pe fratele său de trădare. Bărbaţii din familia 
Puller nu plângeau niciodată. 

Era Regula Numărul 1. 

Toate regulile care urmau aproape că nu mai aveau 
importanţă. John Puller nu era un robot, dar putea să-şi 
dea seama cu uşurinţă că era pe cale să devină unul. 
Refuza să se analizeze mai mult de atât. Părăsi incinta 
USDB mult mai rapid decât ajunsese acolo. Un avion şi mai 
rapid avea să-l ducă spre est, unde îl aştepta un alt caz de 
crimă. Asta îi convenea de fapt lui Puller. Ar fi făcut orice 


26 


ca să-şi abată gândurile de la singurul lucru pe care nu 
reuşise să-l înţeleagă până atunci. Şi pe care nici nu 
reuşise să-l controleze vreodată. 

Familia lui. 


27 


CAPITOLUL 4 


— Eşti pe cont propriu în cazul ăsta, Puller. 

John Puller stătea de cealaltă parte a biroului, faţă în 
faţă cu Don White, superiorul său, şeful agenţilor speciali 
de la sediul CID din Quantico, Virginia. 

Timp de patru ani, cartierul general al CID fusese mult 
mai departe, în nord - mai precis la Fort Belvoir, Virginia. 
După un timp, baza se reorganizase şi persoanele influente 
hotărâseră să unifice birourile CID pentru toate 
departamentele la Quantico, unde se aflau, de asemenea, 
sediul Academiei FBI şi Corpurile de Infanterie Marină. 

Inainte de a ajunge la sediu, Puller făcuse o scurtă 
oprire la apartamentul său din afara bazei, ca să-şi ia 
câteva lucruri şi ca să-şi vadă pisica - un motan gras cu 
blana de culoare portocalie, cu pete maronii, pe nume 
AWOLS6. Îl numise astfel pentru că ieşea întotdeauna din 
casă pe furiş şi lipsea zile întregi fără să mai ştie nimic de 
el. 

AWOL mieună şi apoi mârâi la el, înainte să se gudure 
pe lângă picioarele lui şi să-l lase să-l mângâie pe spinarea 
arcuită. 

— Trebuie să mă ocup de un caz, AWOL. O să mă întorc, 
fii fără grijă. Mâncarea, apa şi cutia cu nisip sunt la locul 
lor. 

AWOL miorlăi în semn de răspuns şi se îndepărtă apoi 
cu paşi moi. Motanul intrase în viaţa lui Puller în urmă cu 
doi ani, iar agentul îşi spusese atunci că, la un moment 
dat, acesta avea să plece. Văzu câteva mesaje înregistrate 
pe telefonul fix din apartamentul său - telefon pe care îl 


ê Absent Without Official Leave - termen folosit de militari pentru a 
descrie o persoană care şi-a părăsit postul fără a cere permisiunea 
(n.tr.) 

28 


ţinea de rezervă, în caz că ar fi avut loc vreo pană de 
curent şi nu ar fi putut să-şi încarce telefonul mobil. 
Ascultă până la capăt un singur mesaj. 

Se aşeză jos, pe podea, şi ascultă mesajul de încă două 
ori. 

Tatăl său. 

Generalul-locotenent supranumit  „Războinicul John“ 
Puller era unul dintre cei mai viteji soldaţi ai Americii şi 
fost comandant al Şoimilor Urlători, legendara Divizie 
Aeropurtată 101 a Forţelor Terestre Americane. Generalul 
nu mai activa acum în cadrul armatei şi nici nu mai era 
comandant, dar asta nu însemna că bătrânul putea accepta 
cu uşurinţă realitatea. De fapt, nu accepta deloc aceste 
lucruri. Ceea ce însemna, desigur, că bătrânul era complet 
rupt de realitate. 

El încă îi mai dădea fiului său mai mic tot felul de 
ordine, de parcă s-ar fi aflat în fruntea ierarhiei militare, 
iar băiatul său i-ar fi fost subaltern. 

Probabil că bătrânul nu-şi mai aducea aminte ce-i 
spusese în mesajul telefonic. Poate că nu-şi amintea nici 
măcar că sunase acolo. Era posibil ca tatăl său să-l 
pedepsească atunci când aveau să se întâlnească pentru că 
nu-i executase ordinele. Bătrânul era la fel de imprevizibil 
în viaţa civilă cum fusese şi pe câmpul de luptă. 

Asta făcea din el cel mai dificil adversar al lui Puller. Un 
soldat se temea cel mai mult de adversarul pe care nu 
putea să-l citească de la prima vedere, de inamicul care 
era în stare de orice strategie - oricât de revoltătoare ar fi 
fost aceasta - doar ca să câştige. 

Din acest motiv câştigase mult mai multe bătălii decât 
pierduse, iar strategiile sale deveniseră nişte tactici 
permanente folosite în instrucţia celor din Forţele 
Terestre. 

Până şi viitorii lideri învățau despre el la Colegiul de 
Război şi, prin intermediul lor, tacticile de luptă ale lui 
Puller erau răspândite în toate sectoarele armatei terestre. 


29 


Agentul Puller şterse mesajul. Tatăl lui trebuia să 
aştepte. 

Următoarea oprire fu sediul CID. 

CID fusese înfiinţată în Franţa de către generalul „Black 
Jack“ Pershing, în timpul Primului Război Mondial. 
Devenise un comandament important al Armatei Terestre 
în anul 1971 şi conducerea era asigurată de un general cu 
o stea. 

Aproape trei mii de oameni din întreaga lume erau 
membri ai CID, nouă sute dintre aceştia fiind agenţi 
speciali, la fel ca Puller. Era o structură organizatorică 
centralizată de tip „burlan”, în cadrul căreia cea mai înaltă 
funcţie era deţinută de ministrul forţelor armate, agenţii 
speciali ocupând ultimele poziţii ierarhice. 

Intre cele două niveluri existau încă trei trepte ierarhice, 
ocupate de birocraţi. Era un soi de lasagna cu prea multe 
straturi de paste, îşi spuse Puller. 

În cele din urmă îşi concentră atenţia asupra 
superiorului său. 

— De obicei, fiind vorba despre o crimă din afara 
jurisdicției noastre, ancheta merge mai greu dacă e 
condusă de o echipă formată din mai multe persoane şi nu 
dintr-un singur om, domnule. 

West îi spuse: 

— Încerc să-ţi obţin transferul în Virginia de Vest, dar nu 
cred că am să reuşesc prea curând. 

Puller îl întrebă pe şeful său ceea ce-l frământase încă 
din momentul în care primise această misiune: 

— CID are Batalionul 1000 la Fort Campbell, Kentucky. 
Virginia de Vest e aria lor de responsabilitate. Şi ei ar 
putea investiga crima comisă asupra colonelului. 

— Bărbatul ucis colabora cu cei de la Agenţia de 
Informaţii a Apărării Statelor Unite. O poziţie importantă 
în ierarhia militară atrage după sine faima de agent secret 
al Grupului 701 al CID. 

White zâmbi după descrierea făcută persoanelor special 


30 


instruite pentru investigaţii de teren ale CID. Puller nu-i 
întoarse zâmbetul. 

White continuă: 

— Fort Campbell. Acolo e concentrată Divizia 101. Fosta 
divizie a tatălui dumitale, Şoimii Urlători. 

— A trecut mult timp de atunci, domnule. 

— Cum o mai duce bătrânul? 

— O duce, domnule, răspunse morocănos Puller. 

Nu-i plăcea să vorbească despre tatăl său cu altcineva în 
afară de fratele lui mai mare. Şi nici cu fratele lui nu 
discuta prea mult pe această temă - cel mult câteva fraze. 

— Bine. In regulă. Oricum, specialiştii FIU - Unitatea de 
Investigaţii a Grupului 701 - sunt cei mai buni dintre cei 
buni, Puller. Nu ai fost chemat aici întâmplător, doar 
pentru că eşti agent al CID. Ai fost numit pentru această 
misiune. 

— Am înţeles. 

Puller bănuia ce avea să urmeze. Bărbatul din faţa lui 
evita să-i spună ceea ce nu ştia. 

White împinse spre Puller un dosar pe care-l lăsă în faţa 
acestuia, pe tăblia metalică a biroului. 

— Acestea sunt rezultatele preliminare ale anchetei. 
Ofiţerul de serviciu a notat toate informaţiile iniţiale. 
Verifică totul împreună cu şeful echipei tale de investigaţii 
înainte de a începe ancheta. A fost deja conceput un plan 
al investigaţiei, dar ai libertatea de a improviza pe parcurs, 
în funcţie de condiţiile de acolo. 

Puller ridică dosarul de pe birou fără să-şi ia ochii de la 
bărbatul din faţa lui. 

— Ceva detalii suplimentare, domnule? 

— Bărbatul ucis este colonelul Matthew Reynolds. Aşa 
cum am mai spus, colabora cu DIA. Lucra la Pentagon. 
Locuinta lui se află în Fairfax City, Virginia. 

— Vreo legătură cu Virginia de Vest? 

— Nu ştim nimic în legătură cu asta. Dar a fost 
identificat şi ştim sigur că e vorba de el. 


31 


— Ce responsabilităţi avea în cadrul DIA? Exista ceva 
care ar fi putut avea legătură cu crima? 

— Cei de la DIA sunt renumiţi pentru discreţia lor în 
privinţa membrilor şi a responsabilităţilor acestora. Dar 
am aflat că Reynolds se pregătea de pensionare şi urma să 
lucreze pe cont propriu. Dacă vom avea nevoie de aceste 
informaţii, o să facem rost de ele. 

Dacă? îşi spuse Puller. 

— Care era poziţia lui oficială în cadrul DIA? 

White se foi puţin în scaun. 

— Îi raporta direct vicepreşedintelui Serviciului Militar 
de Informaţii sau J2. 

— ]2 are două stele, nu-i aşa? Acesta prezintă un raport 
zilnic preşedintelui Comitetului Şefilor de Stat-Major. 

— Aşa e. 

— Dacă a fost ucis un om cu o asemenea poziţie, de ce 
nu se ocupă DIA de anchetă? Ei nu au detectivi? 

— Tot ce pot să-ţi spun este că ancheta ne-a fost 
încredinţată nouă. În mod special dumitale. 

— Şi dacă vom prinde făptaşul, acesta va fi preluat 
imediat de DIA sau, cel mai probabil, de FBI, care se vor 
năpusti să culeagă laurii victoriei. 

— Nu e treaba mea. 

— Deci DIA se va ţine departe de ancheta aceasta? 

— Mă văd nevoit să îţi repet: asta e tot ce am aflat. 

— În regulă. Ştim încotro se îndrepta atunci când a 
plecat de la serviciu? 

White clătină din cap. 

— Nu, încă nu am aflat. Vei putea lua legătura cu 
superiorul lui Reynolds de la DIA ca să verifici această 
pistă, mai precis cu Julie Carson, general de informaţii. 

Puller îndrăzni să spună cu voce tare ceea ce-i trecu prin 
minte: 

— Se pare că va trebui să obţin informaţii din interior 
pentru a începe ancheta, domnule. 

— Vom aştepta să vedem ce se întâmplă. 


32 


Acest răspuns era, pur şi simplu, absurd, iar Puller 
observă că superiorul său îi evitase privirea atunci când 
rostise aceste cuvinte. 

— Mai sunt şi alte victime? întrebă el. 

— Soţia şi doi copii. Toţi trei sunt morţi. 

Puller se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Înţeleg. Patru morţi, deci. Probabil o scenă a crimei 
destul de complicată pentru Virginia de Vest - 
investigaţiile fiind extinse, de asemenea, la nivelul DIA. In 
mod normal, ar trebui să trimitem pe teren patru sau cel 
mult şase oameni cu tot suportul tehnic necesar sau ceva 
de genul ăsta. Am putea chiar să cerem ajutorul celor de la 
USACIL, adăugă el, referindu-se la Laboratorul de 
Investigaţii Criminale al Armatei Americane de la Fort 
Gillem, Georgia. Vom avea nevoie de oameni pentru a 
analiza corespunzător dovezile. Şi de o echipă 
suplimentară pentru a ţine legătura cu cei de la DIA. 

— Cred că tocmai ai nimerit cuvântul potrivit pentru 
această situaţie. 

— Şi care ar fi acela? 

— „Normal“. 

Puller îşi îndreptă umerii. 

— În mod normal, în cadrul unei organizaţii atât de mari 
precum Grupul 701, ar trebui să primesc instrucţiuni 
pentru această misiune direct de la liderul echipei de 
investigaţii din care voi face parte, şi nu de la 
dumneavoastră, domnule. 

— Şi asta e adevărat. 

Bărbatul nu părea dispus să dezvolte prea mult acest 
răspuns. 

Privirea lui Puller se opri asupra dosarului. Cu siguranţă 
se aşteptau să descopere singur detaliile. 

— Când am fost sunat prima dată, mi s-a spus că ar fi 
vorba de un masacru. 

White încuviinţă din cap. 

— Aşa a fost descris. Nu ştiu câte crime se petrec aici, în 

33 


Virginia de Vest, dar cred că a fost un act sângeros. Oricât 
de înfiorătoare a fost această crimă multiplă, probabil că 
dumneata ai văzut scene mult mai sângeroase în Orientul 
Mijlociu. 

Puller nu spuse nimic. 

Aşa cum nu-i plăcea să vorbească despre tatăl său, 
prefera să tacă atunci când era întrebat despre misiunile 
sale în deşert. White continuă: 

— Poliţia locală se ocupă de anchetă. Ei s-au deplasat 
primii la faţa locului. E vorba de o zonă rurală şi, din câte 
am înţeles, cei de acolo nici nu au vreun detectiv 
criminalist; militarii vor fi cei care vor conduce, în cele din 
urmă, ancheta. Va fi nevoie de mult tact pentru a gestiona 
această situaţie. Nu vom putea prelua exclusiv cazul decât 
dacă se dovedeşte că ucigaşul este militar. Şi, din cauza 
poziţiei lui Reynolds, prefer să fim implicaţi cât mai puţin 
în această investigaţie. lar pentru a putea face asta, 
trebuie să ne purtăm frumos cu autorităţile locale. 

— Există vreo locaţie sigură în zonă unde am putea 
depozita dovezile? 

— Securitatea teritorială are un sediu sigur la vreo 50 
de kilometri. Mai există acolo o persoană care asistă la 
deschiderea şi la închiderea seifului. Am obţinut o 
autorizaţie pentru tine. 

— Presupun că am în continuare acces la USACIL.. 

— Desigur. Am dat un telefon scurt în Virginia de Vest. 
Nimeni nu a avut vreo obiecţie auzind de implicarea celor 
de la CID. Avocaţii Armatei Terestre vor avea grijă de toate 
formalităţile. Ei se vor ocupa de hârtii. 

— Avocaţii se pricep foarte bine la hârtii, domnule. 

White îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Noi suntem militari, aşa că vom proceda cu tact, 
bineînţeles; dar vom apela din când în când şi la forţă dacă 
va fi nevoie. lar eu am auzit că te pricepi la fel de bine la 
ambele. 

Puller nu spuse nimic. Pe parcursul carierei sale 


34 


militare, avusese de-a face cu fel de fel de ofiţeri care-i 
încredinţau misiuni. Unii erau buni, alţii de-a dreptul idioţi. 
Puller nu era încă decis din ce categorie făcea parte cel 
din faţa lui. 

White spuse: 

— Sunt aici de mai puţin de o lună. Am fost numit după 
ce superiorii au mutat operaţiunea de la Fort Belvoir. Încă 
încerc să mă adaptez. Dumneata faci asta de cinci ani. 

— De aproape şase ani, mai exact. 

— Nişte persoane importante mi-au spus că eşti cel mai 
bun, chiar dacă foloseşti metode mai puţin ortodoxe. White 
se aplecă puţin în faţă, sprijinindu-şi coatele pe birou, apoi 
continuă: Sunt sigur că nu mai este nevoie să-ţi spun că 
există o mulţime de interese la nivel înalt în legătură cu 
acest caz, Puller. Şi, când spun asta, mă refer la cel mai 
înalt nivel, începând cu ministrul forţelor armate şi 
terminând cu civilii de pe coridoarele Casei Albe. 

— Am înţeles. Am anchetat şi cazuri în care a fost 
implicată Agenţia de Informaţii a Apărării şi de fiecare 
dată investigaţiile au decurs în parametri normali. Dacă 
există interes la un asemenea nivel, colonelul Reynolds 
trebuie să fi avut nişte afaceri suplimentare pe parcursul 
activităţii sale la Pentagon. Puller rămase tăcut câteva 
clipe, apoi continuă: Sau era, probabil, foarte mânjit. 

White zâmbi. 

— Poate că, într-adevăr, eşti bun, aşa cum se spune. 

Puller îi aruncă o privire. 

Și probabil că aş fi un excelent tap ispăşitor dacă 
această anchetă s-ar duce de râpă, îşi spuse el. White 
continuă: 

— Deci te ocupi de investigaţii de aproape şase ani. 

Puller nu spuse nimic. Bănuia în ce direcţie se îndrepta 
conversaţia, pentru că aşa se întâmpla de fiecare dată 
când stătea de vorbă cu superiorii săi. Următoarele cuvinte 
ale bărbatului îi dovediră că avusese dreptate. 

— Ai făcut colegiul. Vorbeşti bine două limbi, franceza şi 


39 


germana, şi te descurci cu limba italiană. Tatăl şi fratele 
dumitale sunt ofiţeri. 

— Au fost ofiţeri, îl corectă Puller. Şi singurul motiv 
pentru care vorbesc aceste limbi este acela că tatăl meu a 
fost transferat şi am locuit în Europa un timp, pe vremea 
când eram copil. 

White nu părea să-l asculte. 

— Ştiu că ai avut cele mai bune calificative dintre toţi la 
USAMPS, începu el, referindu-se la Şcoala de Poliţie 
Militară a Forţelor Terestre Americane din Fort Leonard, 
Missouri. Ca MP, ai eclipsat o mulţime de infanterişti de pe 
cuprinsul globului. Ai rezolvat o multitudine de cazuri, cam 
în toate zonele de influenţă ale armatei. Şi pentru 
rezolvarea acestora ai avut acces la informaţii clasificate 
pe baza unor autorizaţii Top Secret şi SCI”. White tăcu 
pentru câteva secunde, apoi continuă: Cu toate acestea, 
fapta fratelui dumitale aproape că a stricat totul. 

— Eu nu sunt fratele meu. Şi toate autorizaţiile mele au 
fost reînnoite. 

— Ştiu asta. 

Bărbatul tăcu şi începu să bată cu degetele în braţul 
scaunului. Puller nu mai spuse nimic. Ştia foarte bine ce 
avea să urmeze. Aşa se întâmpla întotdeauna. 

— De ce nu te-ai înscris la West Point, Puller? De ce ai 
ales CID? In timpul serviciului militar ai fost un soldat de 
excepţie. Ai avut cele mai bune calificative la Şcoala de 
Rangeri. Un dosar al naibii de bun. Un adevărat lider pe 
câmpul de luptă. Tatăl dumitale a primit 49 de medalii 
importante în mai bine de treizeci de ani şi a rămas o 
adevărată legendă a Armatei Terestre. Dumneata ai reuşit 
să aduni o colecţie de peste douăzeci de medalii în numai 
şase misiuni efectuate în Irak şi Afganistan. Două stele de 
argint. Împrejurările în care ai primit una dintre aceste 
două medalii au avut drept consecinţă internarea dumitale 


7 Sensitive Compartmented Information (n.tr.) 


36 


într-un centru de dezintoxicare, unde ai stat trei luni. Au 
urmat trei stele de bronz cu litera „V“ şi un trio de medalii 
„Inima Purpurie”. Şi ai reuşit să capturezi un individ al 
cărui chip era imprimat pe una dintre cărţile de joc din 
pachetul cu cei mai căutaţi lideri terorişti din Irak, nu-i 
aşa? 

— Cinci de pică, mai exact, domnule, zise Puller. 

— Corect. Aşadar, te-ai ales cu o groază de stele şi de 
cicatrice. Armata apreciază astfel de combatanți. Eşti un 
armăsar cu un impecabil pedigri de militar. Dacă ai fi 
rămas la Rangeri, ai fi fost un candidat veritabil pentru 
primele poziţii în ierarhie, iar dacă ai fi mers la West Point, 
ai fi devenit maior sau poate chiar locotenent-colonel până 
acum. Şi ai fi putut obţine cel puţin două stele pe umăr 
înainte de a părăsi armata. La naiba, poate chiar trei, la fel 
ca tatăl dumitale - dacă te-ai fi priceput la jocurile politice. 
În cadrul CID, un militar nu poate ajunge mai sus de 
gradul de sergent-major. lar predecesorul meu mi-a 
transmis că singurul motiv pentru care ai depus cererea 
pentru postul de subofițer a fost că plutonierii-majori stau 
toată ziua la birou cu fundul pe scaun, la sediul CID, în 
timp ce WO8 pot ieşi mereu pe teren. 

— Nu prea îmi plac birourile, domnule. 

— Aşadar, iată-ne aici, la CID. În partea inferioară a 
liniei de apărare, dincolo de gratii şi de decoraţii. Şi nu 
sunt singurul care se întreabă de ce ai făcut această 
alegere, soldat. 

Privirea lui Puller se opri asupra galoanelor de pe 
uniforma bărbatului. White era îmbrăcat cu noua uniformă 
a Forţelor Terestre - clasa B care înlocuise vechile 
uniforme verzi. 

Pentru oricine din cadrul armatei, pieptul plin de 
galoane şi de medalii dezvăluia identitatea unei persoane, 
fiind un indiciu esenţial cu privire la cariera acesteia. 


3 Warrant officer - plutonier-major (n.tr.) 


37 


Pentru un ochi experimentat, aceste decoraţii spuneau 
totul; niciun detaliu important nu putea rămâne ascuns. 

Din perspectiva unui soldat de elită, în trecutul 
bărbatului nu exista nimic deosebit - nici măcar o „Inimă 
Purpurie” sau vreo altă medalie valoroasă. Galoanele erau 
numeroase şi cu siguranţă ar fi făcut impresie asupra unui 
necunoscător, dar lui Puller nu-i spuneau decât că bărbatul 
era doar un birocrat de carieră, care trăgea cu arma numai 
dacă trebuia să-şi reînnoiască permisul. 

Spuse: _ 

— Domnule, îmi convine gradul pe care-l am. Îmi place 
şi felul în care am ajuns aici şi nu are niciun rost să mai 
discutăm despre asta. Cam aşa stau lucrurile. 

— Sunt de acord, Puller. Sunt perfect de acord. Unii te- 
ar putea numi un ratat. 

— Poate că e un defect de caracter, dar trebuie să spun 
că niciodată nu m-a interesat ceea ce spun alţii despre 
mine. 

— Am auzit şi acest lucru despre dumneata. 

Puller îl privi pătrunzător pe bărbat. 

— Înţeleg, domnule, dar cred că ar fi mai bine dacă aş 
începe ancheta asupra cazului. 

Bărbatul se uită la monitorul din faţa sa. 

— Atunci, ia-ţi echipamentul şi pleacă la drum. 

Câteva secunde mai târziu, când White îşi ridică din nou 
privirea, Puller nu mai era în încăpere. 

Uriaşul nu făcuse niciun zgomot când ieşise pe uşă. 
White se lăsă pe spătarul scaunului, care scârţâi prelung 
sub greutatea sa. 

Poate că acesta era unul dintre motivele pentru care 
obținuse atâtea medalii. Nu puteai ucide un soldat pe care 
nu-l vedeai apropiindu-se de tine. 


38 


CAPITOLUL 5 


Sprijinit de portbagajul maşinii sale negre cu însemnele 
armatei, marca Chevy-Malibu, Puller sorbea dintr-o cană 
de cafea „extralarge“, în timp ce răsfoia dosarul cazului la 
lumina stâlpului de iluminat stradal de lângă sediul CID. 

În zonă se aflau toate diviziile de investigaţii criminale - 
inclusiv NCIS? - divizia care dăduse titlul unui cunoscut 
show de televiziune. 

Puller şi-ar fi dorit să rezolve o crimă în şaizeci de 
minute, aşa cum făceau personajele din show-ul televizat. 
În realitate însă, avea nevoie de ceva mai mult timp pentru 
asta, iar uneori se întâmpla chiar ca ancheta să nu ajungă 
la niciun rezultat. 

Undeva în apropiere se auzeau nişte focuri de armă. 
Rafale necruțătoare. Echipele FBI de salvare a ostaticilor 
şi puşcaşii marini se antrenau zi şi noapte cu muniţie 
adevărată. Puller era atât de obişnuit cu zgomotul 
împuşcăturilor, încât abia îl sesiză. L-ar fi surprins mai 
degrabă lipsa acestui sunet. În mod ironic, dacă la 
Quantico nu s-ar fi auzit niciun foc de armă, ar fi însemnat 
că ceva nu era în regulă. 

Întoarse o pagină din dosar. Armata era metodică şi 
precisă în privinţa înregistrării şi păstrării dovezilor, aşa 
cum era de altfel în toate privinţele: cele referitoare la 
mărimea dosarului, la numărul paginilor ataşate, la 
ponderea informaţiilor de pe partea dreaptă versus cele de 
pe partea stângă, până la fiecare punct, slash sau triplu 
slash. 

Existau manuale de instrucţie militară care abordau 
fiecare detaliu. Până şi regulamentele privind păstrarea 


? Naval Criminal Investigative Service - Serviciul Naval de Investigaţii 
Criminale (n.tr.) 


39 


Raportului Zilnic în cadrul Poliţiei Militare erau legendare 
pentru exactitatea lor. 

Dar cel mai important lucru pentru Puller avea să fie 
întotdeauna ceea ce era scris pe hârtie, şi nu pagina la 
care ar fi trebuit să caute în dosar acea informaţie. 

Matthew Reynolds, soţia acestuia, Stacey, şi cei doi copii 
adolescenţi, o fată şi un băiat, fuseseră ucişi într-o casă 
dintr-o zonă rurală a Virginiei de Vest. 

Poştaşul fusese cel care descoperise cadavrele. Cei de la 
poliţia locală ajunseseră primii la locul crimei. Bărbatul 
ucis fusese colonel în cadrul DIA. Se pregătea să se 
retragă şi să lucreze în sectorul privat, după douăzeci şi 
şase de ani în care îmbrăcase uniforma militară. 

Lucra la Pentagon şi locuia în Fairfax City, aşa că Puller 
nu înţelegea ce căutau bărbatul şi familia lui într-o casă 
din Virginia de Vest. 

Aceasta era cu siguranţă una dintre numeroasele 
întrebări la care trebuia să găsească un răspuns. Sau 
poate că poliţia locală avea deja unul. 

Avea să preia toate informaţiile de la aceasta, pentru ca 
ulterior să verifice pe cont propriu fiecare pistă. Işi puse 
dosarul în servietă şi mai verifică o dată echipamentul din 
portbagajul maşinii. Acesta era împachetat într-un rucsac 
special de infanterie, cu peste o sută de compartimente. 
Echipamentul consta în tot ce era necesar pe teren: 
mănuşi bleu de latex, lanterne, saci de hârtie, saci 
impermeabili cu etichete pentru transportul cadavrelor, 
cameră foto cu film de 35 milimetri şi aparat polaroid, 
costume biohazard de culoare verde cu tot cu căşti şi 
dispozitive de filtrare, pudră albă şi perie pentru 
colectarea dovezilor, ruletă de măsurare, riglă, bandă de 
sigilare a probelor, formulare tipizate pentru dosar, kit de 
prelevare a amprentelor, kit pentru analiză GSR!0, folie de 
plastic, reportofon digital, agendă pentru consemnarea 


10 Gunshot Residue - urme de praf de puşcă (n.tr.) 


probelor găsite la scena crimei, trusă medicală, huse 
pentru pantofi, termometru corporal, mască de purificare, 
vestă reflectorizantă, briceag şi încă vreo şase duzini de 
alte obiecte. 

Avea două pistoale M11 şi câteva încărcătoare de 
rezervă cu câte 13 şi 20 de gloanţe. 

Mai pusese în portbagaj şi o mitralieră MP5. 

În plus, îşi luase într-un alt rucsac câteva haine de 
camuflaj, pe care le împachetase cu mare grijă. 
Deocamdată - având în vedere că erau 30 de grade Celsius 
pe timpul nopţii -, jeanşii, o cămaşă albă cu mânecă scurtă 
şi pantofii săi sport marca Nike erau de ajuns. 

Puller nu acceptase niciodată o misiune pe cont propriu, 
aşa cum făcuse acum. 

De obicei, mai avea cel puţin un partener - un alt agent 
CID -, însă de cele mai multe ori echipa era formată din 
mai mulţi agenţi plus suport tehnic. 

Şi era evident că acest caz necesita mult mai multe 
resurse. 

Dar aceasta era misiunea lui, iar în armată, odată ce 
primeai o misiune, următorul pas era să o duci la 
îndeplinire. Altfel, te puteai trezi în faţa unui tribunal 
militar, fiind în pericol de a primi pedeapsa cu închisoarea 
în loc să fii promovat. 

Îşi programă ruta pe GPS-ul maşinii sale, introducând ca 
destinaţie adresa la care trebuia să ajungă, apoi închise 
portiera Chevroletului şi porni motorul, lăsând oraşul 
Quantico în urmă. 

Se opri o singură dată pe drum, ca să meargă la toaletă 
şi să mai bea o cană de cafea neagră. 

În cele din urmă ajunse în Drake, Virginia de Vest - o 
localitate cu 6 547 de locuitori, după cum scria pe 
indicator -, la ora trei dimineaţa. 

Mai erau trei ore până la răsăritul soarelui. 

Prima dată încurcă ruta, însă ajunse apoi - urmând 
instrucţiunile GPS-ului - pe o şosea cu două benzi, la 


41 


periferia oraşului Drake. 

Lumina farurilor îi dezvălui un cartier de case 
abandonate. Probabil că erau cel puţin o sută de case 
pustii sau poate chiar mai multe. 

Acestea păreau a fi prefabricate, construite din module 
asamblate pe sit. Pe o parte a străzii se vedea un şir de 
stâlpi de electricitate şi de telefonie. 

Şi totuşi, pe măsură ce maşina sa înainta printre case pe 
acel drum ocolitor, Puller îşi schimbă părerea. Casele nu 
erau abandonate; câteva dintre ele erau încă locuite. 

Pe aleile din faţa acestora erau parcate maşini vechi, dar 
luminile care pâlpâiau la cele câteva ferestre nu păreau 
electrice. 

Lumina părea produsă mai degrabă de lămpi cu gaz sau 
de lanterne cu baterii. Continuă să înainteze, apoi farurile 
maşinii luminară ceva nespus de bizar - o construcţie cu 
forma unui dom uriaş construit din plăci de beton, care se 
ridica deasupra copacilor din pădure. 

Ce naiba e chestia aia? 

În ciuda curiozităţii sale fireşti, nu opri maşina, ci îşi 
continuă drumul, nerăbdător să ajungă la destinaţie. 
Resetase GPS-ul şi în scurt timp constată că se afla pe 
drumul cel bun. Nu era deloc obosit când ajunse. De fapt, 
se simţea chiar relaxat şi energic după lunga sa călătorie. 

Decise să se apuce imediat de treabă. Sunase înainte de 
a sosi la singurul motel din zonă şi rezervase o cameră. 

Acesta nu se putea compara cu un motel de nivelul 6, 
dar lui Puller nu-i păsa. Işi petrecuse ani buni din viaţă în 
tancuri, traversând mlaştini sau deşertul, având o găleată 
cu apă în loc de duş şi o gaură în pământ în loc de toaletă, 
aşa că mica nişă în zid era precum o cameră la Ritz. 

Uşa de la recepţie era încuiată, dar Puller apăsă pe 
butonul soneriei şi la al treilea semnal sonor uşa se 
deschise. Mai târziu, după ce îl cază, bătrâna doamnă 
somnoroasă cu halat ponosit şi părul pus pe bigudiuri din 
spatele tejghelei îl întrebă cu ce treburi venise în oraş. 


42 


Luând cheia de pe tejghea, Puller răspunse scurt: 

— În vacanţă. 

Aceste cuvinte o făcură pe femeie să pufnească în râs. 

— Eşti foarte şiret, din câte îmi dau seama, zise femeia, 
vocea ei şuierând prin strungăreaţă mare. 

Bătrâna mirosea a nicotină, usturoi şi salsa - era o 
combinaţie impresionantă. 

— Şi mare, continuă ea. 

Spunând aceste cuvinte îşi ridică ochii, măsurându-l de 
la înălţimea ei de un metru cincizeci. 

— Aţi putea să-mi recomandaţi vreun loc în care se 
mănâncă bine? 

Aceasta era Regula Nr. 1 a Armatei Terestre: Găseşte un 
local unde se mănâncă bine. 

— Depinde, zise femeia. 

— De ce? 

— Dacă te deranjează sau nu să mănânci ouă cu praf de 
cărbune. 

— Nu poate fi mai rău decât uraniul sărăcit din cafeaua 
de dimineaţă. Şi încă mă ţin bine pe picioare. 

Femeia chicoti. 

— Atunci, o să-ţi convină orice loc din oraş. Sunt toate la 
fel, scumpule. 

În timp ce Puller se îndrepta spre uşă, femeia îl întrebă: 

— Eşti căsătorit? 

— De ce, sunteţi interesată? răspunse el întorcând capul 
spre ea. 

Femeia îşi arătă din nou strungăreaţă lată. 

— Aş vrea eu, scumpule. Aş vrea eu. Îţi urez noapte 
bună. 

Puller ieşi pe uşa recepţiei. Somnul nu era pe agenda 
lui. 


43 


CAPITOLUL 6 


În drum spre Virginia de Vest, Puller îl sunase de mai 
multe ori pe ofiţerul de poliţie care se ocupa de ancheta 
cazului şi îi lăsase o mulţime de mesaje telefonice. 

Nu primise încă niciun răspuns. Poate că poliţia locală 
nu era chiar atât de dispusă să colaboreze, aşa cum îl 
asigurase superiorul său. Sau poate că erau doar copleşiţi 
de caz, fiind vorba de patru cadavre şi de o mulţime de 
mistere legate de cercetările judiciare. Puller nu ar fi putut 
să-i condamne pentru asta. i 

Motelul avea o curte interioară şi un singur nivel. În 
drum spre camera sa, Puller trecu pe lângă un bărbat care 
zăcea inconştient pe un petic de iarbă, lângă un automat 
de Pepsi legat cu lanțul de un stâlp metalic la vreo zece 
metri de oficiul de recepție. 

Puller verifică dacă bărbatul avea vreo rană, dar nu văzu 
niciuna. Se asigură că avea puls şi simţi mirosul puternic 
de alcool din respirația acestuia, apoi trecu mai departe şi 
intră în cameră. 

Îşi cără bagajul în încăperea strâmtă, de numai 13 metri 
pătrați, care avea o baie atât de mică, încât - atunci când 
stăteai în mijlocul ei - puteai atinge pereții opuşi cu 
ambele mâini. 

Îşi făcu o cafea din rezerva proprie, folosind filtrul său 
portabil - un obicei pe care-l deprinsese în timpul 
misiunilor peste Ocean. 

Se aşeză jos, pe podea, cu dosarul deschis în faţa lui. 
Văzu numărul, îşi deschise telefonul mobil şi apăsă tastele. 

Vocea care se auzi la celălalt capăt al firului, a unei 
femei, părea cam răguşită. 

— Alo? 

— Cu Sam Cole, vă rog. 


44 


— La telefon. 

— Sam Cole? întrebă el din nou, destul de contrariat. 

Vocea deveni aspră şi mai alertă. 

— E prescurtarea de la Samantha. Cine naiba eşti? Şi de 
ce mă suni la ora asta? Ai idee cât e ceasul? 

Accentul local devenea şi mai pronunţat pe măsură ce 
furia femeii creştea, sesiză Puller. 

— Este 0320; sau trei şi douăzeci pentru civili. 

Urmă o pauză lungă. Puller parcă îi şi vedea rotiţele 
creierului punându-se în mişcare, traducând răspunsul lui 
în ceva inteligibil pentru ea. 

— La naiba, eşti militar, nu-i aşa? 

Vocea ei era acum sigură, scorţoasă, chiar plăcută. 

— John Puller. Agent special CID, membru al grupului 
701 din Quantico, Virginia. 

Se prezentase milităreşte, pe un ton oficial şi alert, aşa 
cum o făcuse de un milion de ori până atunci. Şi-o imagină 
pe femeie ridicându-se în capul oaselor, cum stătea în pat. 

Se întrebă dacă era singură. Nu auzise nicio voce 
masculină în fundal. Sesiză în schimb zgomotul unei 
brichete, urmat de câteva secunde de linişte. Femeia trase 
apoi cu nesaţ fumul de ţigară, după care îi auzi expiraţia 
prelungă. 

— Să înțeleg că ignoraţi  avertizările medicului, 
domnişoară Cole? 

— Nu, le am scrise pe pereţi şi le văd acum prin fum. De 
ce naiba mă suni în mijlocul nopţii? 

— Numărul dumitale apare în dosarul meu în dreptul 
ofițerului responsabil cu ancheta. Abia am sosit în oraş. 
Trebuie să mă pun la curent cu toate informaţiile. Şi, ca să 
înţelegi de ce te deranjez la ora asta, te-am sunat de patru 
ori în ultimele şase ore şi ţi-am lăsat de fiecare dată un 
mesaj, dar nu am primit niciun telefon. 

— Am fost foarte ocupată. Nici măcar nu mi-am verificat 
apelurile. 

— Sunt sigur că aţi fost ocupată, doamnă. 


45 


Și sunt sigur că ţi-ai verificat telefonul, dar nu te-ai mai 
ostenit să mă suni înapoi, îşi spuse el. 

În momentul acela, îşi aminti sfaturile superiorului său: 
Să ne purtăm frumos. 

— Îmi pare rău că v-am trezit din somn, doamnă. M-am 
gândit că s-ar putea să fiţi încă la locul crimei. 

Ea răspunse: 

— M-am ocupat toată ziua şi o mare parte din noapte de 
această investigaţie. La naiba, am pus capul pe pernă abia 
acum o oră. 

— Ceea ce înseamnă că trebuie să mă informez în 
legătură cu o groază de lucruri. Dar pot să vă sun mai 
târziu. 

O auzi coborând din pat. Probabil că mergea 
împleticindu-se prin încăpere, pentru că se împiedică de 
ceva şi înjură. 

— Doamnă, vă rog, am spus că voi suna mai târziu. 
Puteţi să vă reluaţi somnul. 

— Vrei să taci un minut? se răsti ea furioasă. 

— Poftim? întrebă contrariat Puller. 

— Trebuie să fac pipi! 

Probabil că pusese telefonul pe podea, se gândi el. 
Zgomot de paşi, apoi o uşă care se închise. Măcar nu era 
nevoit să o audă pe Cole uşurându-se. Se mai scurse un 
minut, dar - cum nu-şi permitea să piardă timpul - se 
apucă să citească din nou filele din dosar. 

Femeia reveni la telefon. 

— Ne întâlnim acolo la ora şapte. Ah, scuză-mă, la zero 
şapte o sută a.m. Sau cum naiba spui dumneata. 

— Zero-şapte-o sută Julieta. 

Puller o auzi din nou inhalând prelung fumul de ţigară, 
apoi expirându-l. 

— Julieta? i-am spus că numele meu este Sam, zise 
femeia. 

— Asta înseamnă ora de vară. Dacă ar fi fost iarnă, după 
timpul standard estic ar fi zero-şapte-o sută Romeo. 


46 


— Romeo şi Julieta? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Contrar impresiei generale, Armata Statelor Unite are 
simţul umorului. 

— La revedere, Puller. Oh, şi ca să ştii: sunt sergent 
Samantha Cole, nu doamnă, nici Julieta, nici Romeo! 

— Am înţeles, sergent Cole. Ne vedem, aşadar, la zero- 
şapte. Abia aştept să lucrăm împreună la acest caz. 

— Da, sigur, bombăni ea. 

Era sigur că femeia aruncase deja telefonul undeva în 
celălalt capăt al camerei şi se trântise din nou în pat. 
Puller puse telefonul jos, îşi termină cafeaua şi citi toate 
paginile raportului. Treizeci de minute mai târziu se 
echipă, strecurându-şi un pistol M11 în tocul din faţă şi 
altul în tocul din spate al centurii. După ce luptase atâta 
vreme în Orientul Mijlociu, nu i se mai păruse niciodată că 
armele pe care le avea asupra lui ar fi suficiente. 

Îşi trase pe el un hanorac şi ieşi din camera sa de motel, 
încuind uşa. Tânărul care zăcuse inconştient în tufişuri 
stătea acum în şezut şi privea în jur de parcă ar fi fost 
căzut din lună. 

Puller trecu pe lângă el aruncându-i o privire. 

— Ar fi mai bine să renunţi la băutură, gândeşte-te bine 
la asta! Sau ar trebui măcar să-ţi găseşti un loc de dormit 
care să aibă acoperiş. 

Bărbatul clipi de câteva ori, privindu-l nedumerit. 

— Cine naiba eşti? 

— John Puller. Dar dumneata? 

Bărbatul îşi trecu limba peste buze de parcă ar fi fost din 
nou însetat, gata pentru încă o rundă. 

Puller insistă: 

— Ai un nume? 

Bărbatul se ridică în picioare şi îşi şterse mâinile de 
partea din faţă a blugilor. 

— Randy Cole. 

Lui Puller îi atrase atenţia numele de familie al tânărului 
şi se întrebă dacă nu cumva era rudă cu femeia cu care 


47 


vorbise la telefon, dar preferă să ţină pentru el această 
bănuială. 

Randy Cole era un tânăr chipeş şi părea să aibă puţin 
peste douăzeci de ani. Inalt de un metru şaptezeci şi şapte, 
bărbatul era slab, cu o constituţie atletică. 

Pe sub cămaşă avea probabil cele şase pătrăţele 
abdominale; părul îi era şaten şi cârlionţat, iar trăsăturile 
feţei - ferme şi plăcute. Nu avea nicio verighetă pe deget. 

— Eşti cazat la acest motel? îl întrebă Puller. 

Randy clătină din cap. 

— Locuiesc în oraş. Dumneata însă nu eşti de prin 
partea locului. 

— Ştiu foarte bine asta. 

— Şi ce faceţi aici, în Drake? 

— Afaceri. 

Randy pufni ironic. 

— Da, sigur. Afaceri. Nu arătaţi deloc a miner. 

— Nici nu sunt. 

— Atunci de ce sunteţi aici? 

— Ţi-am mai spus. Afaceri, repetă Puller, iar tonul lui 
dădea de înţeles că nu avea de gând să dezvolte acest 
subiect. Ai venit cu o maşină? Eşti în stare să conduci? 

— Sunt bine. 

Spunând aceste cuvinte, Randy reuşi să iasă clătinându- 
se dintre crengile tufişului. 

— Eşti sigur? întrebă neîncrezător Puller. Dacă vrei, aş 
putea să te duc acasă cu maşina mea. 

— Am spus că sunt bine. 

Dar continua să se clătine, ţinându-se cu greu pe 
picioare. Apoi, se prinse cu mâinile de cap. 

Puller îl ajută să-şi recapete echilibrul. 

— Nu sunt prea sigur că eşti în regulă. Mahmureala e 
groaznică. 

— Nu cred că e doar mahmureală. Am avut des migrene 
în ultima vreme. 

— Ar trebui să mergi la un control. 


48 


— Oh, desigur. Am să caut cei mai buni doctori din lume. 
O să-i plătesc cu bani gheaţă. 

Puller spuse: 

— Ei bine, data viitoare sper să găseşti un pat în care să 
poţi dormi. 

— La naiba, uneori tufişurile sunt mult mai bune decât 
paturile, zise Randy. Depinde de persoana cu care împărţi 
patul, nu-i aşa? 

— Aşa e, spuse agentul. 

Puller se urcă la volan şi porni spre vest, urmând 
indicaţiile GPS-ului, dar ascultând în realitate de busola sa 
interioară. Dispozitivele de ultimă generaţie erau bune, 
desigur, dar creierul lui era şi mai bun. Dispozitivele mai 
dădeau greş uneori, dar creierul său niciodată - exceptând 
situaţia în care cineva l-ar fi putut străpunge cu un glonţ. 
In acest caz, ar fi avut oricum probleme mult mai grave şi 
nu ar mai fi contat dacă se rătăcea sau nu. 

Se întrebă din nou dacă acel Randy Cole nu era cumva 
rudă cu Samantha. Poliţista şi beţivul. Nu era o situaţie 
nemaiîntâlnită. Uneori, chiar şi poliţiştii erau beţivi. 
Patruzeci de minute mai târziu, după un drum cotit pe 
nişte şosele desfundate şi înguste, care abia dacă aveau 
lăţimea unei maşini, şi după lupte eroice cu schimbările 
bruşte de direcţie, având chiar la un moment dat impresia 
că se rătăcise, găsi în cele din urmă strada pe care trebuia 
să ajungă. 

Orientându-se după busola sa interioară, ajunsese la 
destinaţie în patruzeci de minute pe un drum de aproape 
11 kilometri; observă că şi GPS-ul indica acelaşi lucru. Pe 
terenul accidentat de munte nu existau drumuri drepte, iar 
viteza maşinii nu trecuse de 65 de kilometri pe oră. 

Încetini şi începu să studieze împrejurimile. Îşi aminti 
una dintre convingerile de bază ale celor de la CID: 
Priveşte. Ascultă. Adulmecă. 

Inspiră adânc. Era pe cale să înceapă. 

Din nou. 


49 


CAPITOLUL 7 


Puller trase maşina pe marginea străzii şi privi pe geam. 
Era prima dată când simţurile sale nu aveau să fie alterate 
de observaţii anterioare. 

Cobori din maşină şi se rezemă de portiera închisă. Mai 
inspiră o dată, la fel de adânc. Curenţii de aer aduceau 
miros de cărbune dinspre exploatarea minieră aflată la 
câţiva kilometri distanţă - cea pe lângă care tocmai 
trecuse. 

Se auzea huruitul îndepărtat al camioanelor care 
transportau cărbunele. Privi spre vest şi văzu raza unui 
reflector luminând la răstimpuri cerul întunecat. Se 
întrebă ce rol avea aceasta, dar nu-i veni în minte nimic pe 
moment. 

Începu să studieze cartierul. Vedea perfect la lumina 
lunii, iar cerul luminat la mici intervale permitea 
observarea tuturor detaliilor din zonă, mai mari sau mai 
mici. Casele erau micuţe şi dărăpănate, construite parcă 
după acelaşi tipar. 

În curţile caselor se vedeau jucării. Camionete ruginite 
pe platformele de parcare. O pisică maidaneză furişându- 
se pe o alee. 

Locul acela părea complet uitat de lume, pe cale să se 
stingă. Poate chiar mort. La fel ca familia Reynolds. 
Distrus. Şters de pe faţa pământului. 

Cu toate acestea, Puller nu văzuse încă lucrul cel mai 
tulburător dintre toate. 

În faţa uşii de la intrare, poliţia întinsese banda galbenă 
pentru izolarea perimetrului, avertizându-i astfel pe curioşi 
să se ţină la distanţă de locul acela. Cineva improvizase o 
baricadă pe aleea de parcare, folosind două găleți de 
douăzeci de litri aşezate cu gura în jos, la distanţă una de 


50 


alta, între care fusese întinsă banda galbenă. 

Dar nu se vedea niciun poliţist prin preajmă. Nimeni nu 
stătea de pază ca să asigure perimetrul, deşi locul crimei 
fusese izolat de numai paisprezece ore. Ceva nu era în 
regulă. De fapt, era inadmisibil. El ştia prea bine că, din 
punct de vedere legal, dovezile puteau fi compromise dacă 
scena crimei nu era supravegheată. 

Nu-i plăcea deloc ce avea să facă în continuare, dar nu 
avea de ales. Era în joc cariera lui şi a tuturor celor 
implicaţi în acest caz. Işi scoase telefonul din buzunar şi 
tastă cifrele din memorie. 

Ea răspunse la telefon după al doilea apel: 

— Jur pe bunul Dumnezeu că am să te împuşc, oricine ai 
fi. 

— Sergent Cole, sunt tot eu, Puller. 

— Ai vreo ultimă dorinţă înainte de moarte? zbieră ea în 
telefon. 

— Nu e niciun paznic aici. 

— Unde? 

— La locul crimei. 

— Şi cum naiba ai ajuns la concluzia asta? 

— Maşina mea e parcată în faţa casei. 

— Te înşeli. L-am lăsat acolo pe ofiţerul de serviciu într- 
o maşină de patrulă. Am dat chiar eu acest ordin. 

Puller privi în jur. 

— Ei bine, dacă nu se ascunde cumva în pădure şi nu şi- 
a abandonat postul, probabil că a devenit invizibil. Dar, din 
câte ştiu eu, tocmai asta ar trebui să facă un paznic: să fie 
vizibil 

— Pe toţi dracii, chiar eşti acolo? 

— Sunt aici, crede-mă. 

— Şi nu se vede nicio maşină de patrulă în faţa casei? 

— Eu nu văd nimic. 

— Voi fi acolo în treizeci şi cinci de minute. 

— Nu se poate mai repede? 

— Dacă aş încerca să conduc mai repede noaptea, pe 


51 


drumurile astea, aş sfârşi cu capul strivit de un copac sau 
m-aş rostogoli într-o prăpastie. 

Femeia făcu o pauză, iar Puller o auzi tropăind cu 
picioarele goale pe podea, deschizând grăbită sertarele ca 
să-şi caute hainele, fără îndoială. 

— Uite ce e, Puller. Poţi să-mi faci o favoare şi să păzeşti 
temporar locul crimei? Îl voi suna imediat pe polițistul de 
serviciu şi o să-i trag un perdaf de o să mă ţină minte toată 
viaţa. 

— Pot face asta. Trupurile victimelor sunt tot înăuntru? 

— De ce? 

— Dacă-i aşa, vreau să le văd şi eu. 

— Cadavrele sunt tot acolo. 

Nu era normal ca trupurile să fie păstrate atât de mult 
timp la locul faptei, dar Puller decise să nu mai comenteze 
şi acest aspect. Era chiar mulţumit că se întâmplase aşa. 
Voia să vadă cu ochii lui cum îşi lăsase criminalul 
victimele, până la cel mai mic detaliu. 

— Nu vreau să contaminez scena crimei. Ai folosit praf 
pentru prelevarea amprentelor? Ai examinat vreo urmă? 
întrebă el. 

— Oarecum. Aveam de gând să fac mai multe în 
dimineaţa asta. 

— În regulă. Uşa de la intrare a fost forţată? 

— Nu ne-am putut da seama. 

— Deci pot intra pe uşa din faţă? 

— E încuiată. Sau cel puţin aşa ar trebui să fie. 

— Atunci voi intra pe acolo. 

— Puller... 

— Treizeci şi cinci de minute, nu uita. 

Ea spuse pe un ton potolit: 

— În regulă, ne vedem atunci. Şi... îti multumesc pentru 
ajutor. 

Puller închise telefonul şi privi în jur. Erau opt case pe 
strada aceea scurtă, cu o singură ieşire, şi toate erau 
cufundate în întuneric. Nici nu era de mirare având în 


52 


vedere că nu se făcuse încă dimineaţă. În faţa fiecărei case 
era parcată câte o maşină. 

În spatele caselor se vedeau copaci, pe ambele părţi ale 
străzii. Puller îşi luă iute câteva obiecte din rucsac şi le 
transferă în sacul pliabil pe care-l purta întotdeauna cu el. 

Îşi puse în ureche un microfon pe care-l conectă la 
reportofon, apoi îndesă reportofonul într-un compartiment 
al centurii sale. Îşi trase pe mâini mănuşile albastre; porni 
spre partea din faţă a casei, îndreptă raza lanternei 
Maglite spre prundiş şi îl cercetă atent cu privirea. Urme 
de anvelope. 

Acestea ar fi putut aparţine oricărui vehicul care se 
deplasase pe acolo pentru investigaţii. Făcu în minte o 
scurtă recapitulare a evenimentelor. 

Poştaşul descoperise cadavrele pe la ora 14.00 şi sunase 
apoi la poliţie. 

Primii poliţişti sosiseră la faţa locului după o jumătate de 
oră. Armata fusese anunţată zece minute mai târziu. Se 
mişcaseră al naibii de iute. Cineva de acolo gestionase 
bine situaţia. Se întrebă dacă era vorba de Cole. 

El primise apoi telefonul şi indicaţiile în Kansas, apoi 
zburase înapoi în Virginia. Avusese noroc de un vânt 
favorabil şi ajunsese în Virginia cu patruzeci de minute mai 
devreme. După o scurtă oprire la apartamentul său, 
plecase cu maşina spre sediul CID şi ajunsese acolo la 
18.40. 

La ora 19.50 era din nou pe drum, îndreptându-se ca o 
rachetă spre destinaţie. Sosise apoi în Drake puţin după 
ora trei dimineaţa; acum era trecut de cinci. 

Puller zări rampa de acces pentru scaunul cu rotile. 
Trecut de patruzeci şi cinci de ani, Matthew Reynolds era 
încă într-o formă suficient de bună cât să mai facă parte 
din armată. Soţia lui era cu cinci ani mai tânără decât el, 
dar nu avea probleme de sănătate. Dosarul ei medical era 
în regulă. Copiii aveau şaisprezece şi şaptesprezece ani; 
ambii erau sănătoşi. 

53 


Niciunul dintre cei patru nu folosea rampa. Aceea nu era 
casa lor. Ei se aflau acolo dintr-un alt motiv. Un motiv care 
probabil îi costase viaţa. 

Studie din nou urmele de anvelope de la marginea aleii 
acoperite cu prundiş, apoi privirea lui se opri asupra unei 
pete întunecate. 

Acolo ar fi trebuit să fie motorul maşinii, dacă aceasta ar 
fi avut botul îndreptat spre est. Atent să nu şteargă 
urmele, Puller se aşeză pe vine şi atinse pata de lichid. Era 
cald. O pată de ulei. Recentă, desigur. 

Să fi fost de la maşina de patrulare - cea în care trebuia 
să aştepte polițistul care asigura perimetrul? Probabil. 
Dacă era adevărat, unde dispăruse acesta? 

Se apropie grăbit de uşa din faţă şi observă cioburile de 
sticlă. Îşi acoperi pantofii cu cele două huse speciale. Uşa 
din faţă era încuiată, dar nu avea niciun zăvor. li luă mai 
puţin de trei secunde ca să o deschidă. 

Înaintă în vestibul luminându-şi drumul cu raza 
lanternei, pe care o îndrepta precaut în toate direcţiile. 
Intr-o mână ţinea lanterna, iar în cealaltă pistolul M11 pe 
care-l scosese din tocul frontal de la centură. 

Oricine ar fi intrat într-o casă în care fuseseră ucişi 
patru oameni şi ar fi văzut că polițistul care trebuia să 
asigure perimetrul nu era nicăieri ar fi intrat la idei, îşi 
spuse Puller. Ajunse în living şi raza lanternei îi dezvălui 
monstruoasa imagine. 

Erau pe canapea. 

Unul lângă altul, în şezut, ca şi cum s-ar fi uitat la 
televizor. Patru cadavre - fiecare sprijinit de celălalt. 

Işi introduse pistolul în toc şi, după ce se retrase câţiva 
paşi, începu să vorbească în microfon, descriind tot ce 
vedea. 

Tatăl se afla în capătul din dreapta, iar fata în capătul 
din stânga. Mama şi băiatul erau în mijloc. Mama era 
lângă tată. lIndreptă lanterna în jos, spre podeaua 
mochetată din faţa canapelei. Nu se vedeau urme de 

54 


sânge. Ridică din nou privirea şi îndreptă raza lanternei 
către capetele cadavrelor. 

Tatăl primise un glonţ exploziv în faţă. După cum arăta 
rana, glonţul fusese tras de la mică distanţă. Chipul mamei 
era relativ intact, în schimb toracele acesteia era complet 
distrus. 

Puller aruncă o privire spre mâinile femeii moarte şi 
observă că erau sfâşiate. 

Probabil că ridicase mâinile în faţă, îşi spuse el, exact 
înainte de a fi împuşcată. Oricum, mâinile nu ar fi avut 
cum să oprească încărcătura explozivă, dar fusese un gest 
instinctiv de apărare, o încercare inutilă de a-şi proteja 
acea parte a corpului spre care era îndreptată arma. 

Rănile mortale ale celor doi adolescenţi nu erau vizibile. 
Probabil că fuseseră împuşcaţi în spate. 

Părinţii lor nu fuseseră ucişi în living. 

Pereţii camerei ar fi fost mânjiţi de sânge. Fuseseră 
împuşcaţi într-o altă încăpere din casă şi apoi căraţi până 
în living, unde fuseseră aşezaţi unul lângă altul pe 
canapea, ca o familie care urmărea un film la televizor. 

Cine făcuse asta nu era întreg la minte. Oricum, numai 
un psihopat ar fi putut lichida o familie întreagă. 

Un psihopat sau un profesionist fără scrupule. 

Și poate că era acelaşi lucru. 

Se apropie mai mult, atent să nu calce pe ceva marcat 
pe covor cu vreun număr. 

Tatăl era îmbrăcat în vechea uniformă verde clasa B, 
care mai putea fi purtată oficial timp de câţiva ani. Partea 
dreaptă a feţei sale fusese în mare parte distrusă, coloana 
vertebrală zărindu-se printr-o gaură în gât. Orbita goală a 
bărbatului părea să-l fixeze pe Puller. 

Colonelul nu avea răni în torace. Primise toate gloanţele 
în faţă şi în gât, de la o distanţă foarte mică. 

O puşcă automată era singura armă de foc care provoca 
de obicei astfel de răni. 

Puller văzu nişte fire albe pe marginile rănilor. Fire de 


55 


vată din tubul cartuşului. Poate că aveau norocul să 
stabilească, în funcţie de diametrul stratului de bumbac, 
calibrul armei sau să descopere numele fabricantului 
întipărit pe stratul de vată, dacă acesta se putea distinge. 

Ochii mamei erau aţintiţi asupra lui Puller. Poate că unui 
observator înclinat spre melodramă privirea femeii i s-ar fi 
părut stăruitoare. 

Găseşte-l pe cel care m-a ucis, părea să spună. 

Puller îndreptă lanterna către pieptul femeii. Zeci de 
găuri distribuite la întâmplare. Tot o puşcă automată, dar 
diferită de prima. Scoase o ruletă din buzunar şi măsură 
distanţa dintre găurile din bluza doamnei Reynolds. Bluza 
fusese albă, dar devenise acum stacojie. 

Făcu în minte câteva calcule şi lăsă ruleta deoparte. 
Pipăi braţul bărbatului, apoi pe cel al femeii. 

Erau încă rigizi, deşi nu mai erau în starea de rigor 
mortis; muşchii începeau să se relaxeze. Trupurile aveau 
temperatura camerei sau chiar mai puţin. Puller îşi scoase 
termometrul de aer şi verifică temperatura din interior. 
Sângele victimelor se lăsase în jos, adunându-se în 
extremităţi, iar intestinele şi vezica fiecăruia se goliseră de 
mult. 

Pielea victimelor devenise albastră-verzuie, mirosul de 
putrefacție era insuportabil, iar feţele lor începeau să se 
descompună. Toţi oamenii erau urâţi după moarte. Puller 
îşi concentră apoi atenţia asupra celor doi adolescenţi. 

Se opri şi se întoarse brusc. Un zgomot. De undeva din 
casă. 

Se părea că nu era singura persoană vie din clădire. 


56 


CAPITOLUL 8 


Poc - şşşş - poc. Poc - şşşş - poc. 

Zgomotul venea de jos, de la subsol. 

Bineînţeles că de acolo se aude, îşi spuse Puller. 

Se furişă până la uşă. Cu nările dilatate, încercă să 
distingă un miros diferit. Duhoarea corpurilor intrate în 
putrefacție era greu de suportat, dar Puller încerca să 
detecteze un alt miros. Transpiraţie. Colonie. Ţigări. 
Semnătura moleculară specifică unei persoane cu 
respiraţia urât mirositoare. Orice i-ar fi putut oferi un 
indiciu. 

Nimic. 

Deschise uşa încet cu piciorul. Coridorul care ducea la 
subsol era cufundat în beznă. 

Bineînţeles că e întunecat. 

Poc - şşşş - poc. Poc - şşşş - poc. 

Natura mecanică a zgomotului nu-l linişti deloc pe 
Puller. Dacă ar fi vrut să atragă pe cineva într-o capcană 
cu scopul de a-l ucide, ar fi încercat în primul rând să-l 
inducă în eroare. De fapt, făcuse de multe ori acest lucru 
în Irak şi Afganistan, la fel cum încercaseră şi adversarii 
săi să procedeze cu el. 

Îşi scoase din sac o pereche de ochelari pentru vedere 
nocturnă, îi aranjă pe cap, fixă lentilele şi îi puse în 
funcţiune. Tunelul întunecat se lumină dintr-odată în faţa 
lui într-o nuanţă de verde, dar imaginea era încă destul de 
neclară. 

Se lăsă pe vine şi îşi scoase şi celălalt pistol. 

Ambele arme erau cu dublă acţiune la primul foc şi cu 
simplă acţiune la următoarele, pregătite să tragă în orice 
moment. În mod obişnuit nu folosea două pistoale în 
acelaşi timp, pentru că precizia şi acurateţea tragerii ar fi 


57 


putut fi diminuate dacă ar fi tras simultan în două direcţii 
diferite. 

Oricum, într-un spaţiu închis ca acela, în care acurateţea 
nu mai era atât de importantă, avea nevoie de cât mai 
multe arme de foc. 

Între membrii Poliţiei Militare şi agenţii CID existau 
două diferenţe majore. Cei din Poliţia Militară îşi cărau 
armele fără glonţ pe ţeavă, în timp ce agenţii CID purtau 
întotdeauna asupra lor armele pregătite de tragere. 

De asemenea, în timp ce membrii Poliţiei Militare 
obişnuiau să predea armele la sfârşitul turei, agenţii CID 
nu puteau nici să respire fără să aibă la îndemână armele 
din dotare. 

Dacă Puller ar fi aplicat o presiune de 12 PSI pe 
trăgaciul pistolului său şi ar fi tras primul foc, cursorul ar 
fi împins percutorul înapoi, iar pistolul ar fi început să 
lucreze cu simplă acţiune la următoarele runde. 

Două încărcătoare a câte douăzeci de gloanţe însemnau 
în total patruzeci de focuri, deşi el ar fi avut nevoie de unul 
singur. Nu obişnuia niciodată să risipească prosteşte 
muniţia sau să tragă la întâmplare. 

Dar putea să golească ambele pistoale în mai puţin de 
zece secunde, dacă era nevoie, sau să doboare o ţintă de 
mărimea unui om de la cincisprezece metri fără nicio 
problemă. 

Nu-i mai rămânea acum decât să depisteze ţinta - 
înainte ca ţinta să-l depisteze pe el. 

Furişându-se pe lângă perete, începu să coboare 
treptele mochetate, lăsându-se pe vine. Îşi concentră toată 
atenţia asupra cătării metalice a pistolului din mâna 
dreaptă. 

Nu-i plăceau deloc spaţiile închise. Armata numea astfel 
de spaţii „tunelul fatal”. 

Avea arme suficient de bune, dar era posibil ca şi 
adversarul său să aibă la fel. 


Poc - şşşş - poc. 
58 


Zgomotul era produs de un mecanism. Dar trebuia ca 
cineva să fi apăsat butonul de pornire. În dosar era 
menţionat un câine. Cole şi colegii ei ar fi trebuit să 
confişte animalul. Doar nu erau atât de idioţi încât să lase 
un câine să se plimbe nestingherit prin toată casa, riscând 
să contamineze locul crimei, mai ales dacă erau cadavre 
pline de sânge în preajmă. 

Deşi animale domestice, câinii erau carnivori, la urma 
urmei. 

Poc - şşşş - poc. Poc - şşşş - poc. 

Ajunse la ultima treaptă de jos şi se târî până într-un colţ 
al încăperii, unde se opri şi studie terenul. O încăpere 
spațioasă - nu putea vedea toţi pereţii acesteia. 

Pardoseală din beton, pereţi izolaţi şi fundaţie din beton, 
tavan expus. O mulţime de fire întinse pe pereţii goi. 
Mirosul de mucegai îi înţepa nările. Oricum, acesta era 
mult mai plăcut decât duhoarea de la primul nivel. 

Şi atunci văzu urmele pe unul dintre pereţi. Şi la baza 
acestuia, pe pardoseală. 

Sânge. Victimele fuseseră ucise exact în acel loc. Cel 
puţin mama şi tatăl. 

Poc - şşşş - poc. 

Se uită din nou în jur. Nu putea vedea capătul opus al 
încăperii din cauza unui zid portant din beton. 

Poc - şşşş - poc. 

Bineînțeles că sunetul vine dintr-acolo. 

Cu ambele pistoale îndreptate spre acel capăt al 
încăperii, Puller înaintă fără să se ridice, cu trunchiul 
întors în aceeaşi direcţie. 

Ajunse într-un colţ şi se lipi de perete, apoi se retrase 
paralel cu acesta. Colţurile nu erau sigure. 

Armata le numea „colţuri mişcătoare”, pentru că situaţia 
se putea schimba pe neaşteptate atunci când ajungeai într- 
un astfel de colţ. Rosti clar şi răspicat: 

— Agent federal. 

Nimic. 

59 


— Agent federal, repetă el. 

Analiză peretele. Era din beton. Dacă ar fi fost din lemn 
sau rigips, ar fi tras în el câteva gloanţe ca să-i atragă 
atenţia celui care aştepta probabil să-l atace în celălalt 
capăt al încăperii. 

Dar dacă trăgea gloanţele în beton, aveau să ricoşeze 
rănindu-l cel mai probabil tot pe el. 

— Aruncă arma, apoi ieşi la vedere cu mâinile la ceafă şi 
cu degetele întrepătrunse. O să număr până la cinci. Dacă 
refuzi, o să arunc o grenadă fumigenă exact în locul în care 
te afli. 

Începu să numere, spunându-şi că ar fi fost bine să aibă 
la el o grenadă fumigenă. 

Poc - şşşş - poc. 

Băgă în tocul de la centură unul dintre pistoale, îşi dădu 
jos de pe umăr sacul şi-l aruncă în zona întunecată. 

Poc - şşşş - poc. 

Puller era calm - indiferent dacă acolo se ascundea sau 
nu cineva. Se ghemui, pregătit să sară, şi analiză rapid 
pereţii din jur. Într-o secundă văzu o mulţime de indicii. 

Niciunul nu era în favoarea lui. Se furişă rapid după colţ. 
Luându-se după zgomot, privi în jos. Ventilatorul de podea 
încă funcţiona. Aceasta era sursa zgomotului. Paletele 
ventilatorului produceau şuieratul. Pocnetul provenea de 
la carcasa aparatului răsturnat, care se izbea de beton la 
fiecare rotaţie a acestuia. 

Dar aparatul nu pornise singur. Cineva sau ceva apăsase 
butonul de pornire, iar Puller ştia acum despre ce era 
vorba. 

Ridică privirea. Bărbatul purta uniformă. Atârna de 
tavan. Curelele de care era agăţat se lărgiseră sub 
greutatea trupului, care se lăsase în jos, deşi era încă 
suspendat. Astfel, trupul bărbatului atinsese ventilatorul 
şi-l răsturnase. 

Puller tocmai descoperise ce se întâmplase cu polițistul 
care fusese lăsat să păzească perimetrul. 


60 


Cercetă faţa bărbatului prin ochelarii speciali. Era mort, 
fără îndoială. Ochii îi erau bulbucaţi şi sticloşi. 

Corpul inert. Mâinile legate. La fel şi picioarele. 

Puller se apropie şi atinse pielea poliţistului. Era caldă 
încă, dar se răcea vertiginos. Nu murise de mult. Verifică 
totuşi pulsul, ca să fie sigur. Nu simţi nimic. 

Inima omului se oprise brusc şi toate celelalte organe îşi 
încetaseră activitatea. Era plecat deja dintre cei vii, dar nu 
de multă vreme. 

Criminalii îi luaseră maşina de poliţie. Uleiul era cald, la 
fel şi trupul. 

Mortul părea tânăr. Probabil că era un poliţist de rang 
inferior care avusese ghinionul de a primi această misiune. 
Să păzească nişte cadavre pe timpul nopţii. lar acum - 
culmea ironiei - era şi el tot un cadavru. 

Puller studie însemnele de pe uniforma tânărului. 
Probabil că era ajutor de şerif. „Districtul Drake“ - scria pe 
emblema de pe umărul acestuia. Zări tocul de la brâul 
bărbatului. Acesta era gol. Nici nu era de mirare. Un 
poliţist cu o armă nu s-ar putea lăsa spânzurat de cineva 
fără să lupte pentru viaţa lui. Faţa mortului era foarte 
umflată din cauza strangulării, aşa că Puller nu putea să-şi 
dea seama dacă fusese bătut. 

Întinse mâna şi închise ventilatorul. Simfonia „poc - şşsş 
- poc“ luă sfârşit. Puller se apropie mai mult de cadavru şi, 
folosindu-şi ochelarii speciali, citi numele de pe ecuson. 

Ofițer Wellman. 

Criminalii erau în stare de orice, îşi spuse Puller. Să te 
întorci în casă şi să ucizi un poliţist... 

Să revii la locul faptei după ce ai omorât deja patru 
oameni... 

Ce pierduseră? Sau ce lăsaseră în urmă? 

În secunda următoare, Puller urcă în mare grabă scările. 

O maşină se apropia de casă. 

Aruncă o privire la ceas. 

Putea fi sergentul Samantha Cole. 


61 


Sau nu. 


62 


CAPITOLUL 9 


Femeia cobori din maşină. Cea de lângă casă nu era 
maşina poliţiei. Era o camionetă veche, cu un schimbător 
de viteze antic în patru trepte şi trei antene de transmisie 
montate pe capotă. Vehiculul era special construit pentru 
campare, având o remorcă albă cu ferestre laterale şi o 
uşă rabatabilă în spate, pe care era ştanţat cuvântul 
„Chevy“. Camioneta era albastră, dar aceasta nu era 
culoarea ei originală. 

Samantha Cole nu purta uniforma. Era îmbrăcată într-o 
pereche de jeanşi decoloraţi, un tricou alb şi un hanorac 
WVU Mountaineers, iar în picioare purta nişte cizme lungi 
şi uzate. 

Din tocul prins de umărul femeii ieşea patul unui 
revolver King Cobra cu dublă acţiune, de calibrul 45 
milimetri. Cole purta arma pe partea stângă, ceea ce 
însemna că era dreptace. 

Cu părul blond cenuşiu, lung până la umeri, Samantha 
Cole era mignonă - având sub un metru şaizeci - şi suplă, 
cu tenul deschis la culoare. Ochii ei erau mari şi albaştri, 
iar pomeţii înalţi şi proeminenţi sugerau nişte strămoşi 
amerindieni. Chipul îi era acoperit cu pistrui. 

Era o femeie atrăgătoare, dar avea o privire cinică şi 
dură, aşa cum aveau oamenii cu care viaţa nu fusese deloc 
blândă. 

Cole analiză, aşadar, camioneta lui Puller, apoi privi în 
sus, spre casa în care cei patru membri ai familiei 
Reynolds stăteau morţi pe canapea, unul lângă altul. 

Cu mâna pe patul pistolului, ea înaintă prudent pe aleea 
cu prundiş. Tocmai trecea pe lângă Lexus când ceva o 
ţintui locului. 

Mâna o apucă înainte să realizeze ce i se întâmplă. O 


63 


strângea ca o menghină. Înţelese că nu avea nicio şansă. 
Mâna o puse la pământ, apoi o trase după maşină. 

— La naiba! înjură ea printre dinţi. 

Degetele ei apucară strâns celelalte degete, lungi şi 
groase. Nu se putea elibera din strânsoare. Încercă să-şi 
scoată arma cu cealaltă mână, dar braţul adversarului ei o 
împiedica, imobilizând-o. 

Cole nu-i putea ţine piept. 

— Stai la pământ, Cole, îi şopti o voce la ureche. S-ar 
putea să fie vreun lunetist prin preajmă. 

— Puller? întrebă ea surprinsă, în timp ce se întorcea 
spre el. 

Agentul îi dădu drumul şi se furişă ghemuit pe lângă 
aripa dreaptă a Lexusului. Îşi scoase ochelarii. Avea în 
mână pistolul său M11. Celălalt pistol era la spate, în tocul 
centurii. 

— Mă bucur să te cunosc. 

— Era să mor de inimă. Nici măcar nu te-am auzit. 

— Tocmai asta-i ideea. 

— Aproape că mi-ai rupt braţul. Ce naiba, eşti robot? 

El ridică din umeri. 

— Nu, sunt militar. 

— De ce m-ai imobilizat? 

— Polițistul pe care l-ai lăsat de pază se numeşte 
Wellman? 

— Poftim?! 

— Ofiţerul de serviciu din noaptea asta. 

— Da, da. Larry Wellman. De unde ştii asta? 

— Cineva l-a spânzurat de tavanul de la subsol, apoi i-a 
furat maşina. 

Faţa ei împietri. 

— Larry e mort? 

— Mă tem că da. 

— Ai spus că s-ar putea să fie un lunetist prin preajmă? 

Puller îi arătă ochelarii. 

— M-am uitat pe una dintre ferestre când te-am auzit 


64 


oprind maşina şi am văzut o mişcare. 

— Unde? 

— În pădurea din spatele casei. 

— Crezi că ei...? 

— Nu obişnuiesc să fac presupuneri. De aceea te-am 
imobilizat. Au ucis deja un poliţist, aşa că pentru ei nu ar fi 
mare lucru să mai ucidă unul. 

Ea îi aruncă o privire iscoditoare. 

— Îţi sunt recunoscătoare. Dar nu pot să cred că Larry 
este mort! Nu e de mirare că nu mi-a răspuns la telefon. 
Rămase pe gânduri câteva secunde, apoi continuă: Avea o 
soţie şi un bebeluş. 

— Îmi pare rău... 

— Eşti sigur că e mort? 

— Dacă nu aş fi fost sigur, l-aş fi dat jos şi aş fi încercat 
să-l resuscitez. Dar, crede-mă, în cazul lui ar fi fost inutil. 
Nu era mort de mult, totuşi. Trupul este cald încă. 

— La naiba, zise ea din nou cu voce tremurândă. 

Atunci îi simţi mirosul. Respirația ei mirosea a mentă şi 
a tutun. Nu folosea niciun parfum. Nu-şi făcuse timp să-şi 
spele părul. Puller se uită la ceas. Ajunsese acolo cu două 
minute mai devreme de propria ei estimare. Ochii 
începuseră să-i strălucească; o lacrimă grea se desprinse 
de gene şi se prelinse pe obraz. 

— Vrei să anunţi decesul? o întrebă el. 

Ea răspunse cu o voce obosită şi tristă: 

— Cum? Da, desigur. 

Îşi şterse repede ochii şi scoase telefonul din buzunar. 
Formă un număr. Vorbi repede, dar suficient de clar, iar 
după ce raportă, dădu în urmărire maşina de poliţie 
dispărută. 

Sergentul Cole trecuse de la o stare la alta în doar 
câteva secunde. Femeia paralizată de emoție se 
transformase pe loc într-o profesionistă desăvârşită. Puller 
era impresionat. 

În cele din urmă, ea închise telefonul. 


65 


— Câţi ofiţeri ai la dispoziţie? o întrebă el. 

— Suntem într-o zonă rurală, Puller. O mulţime de 
spaţiu, dar foarte puţini bani. Reducerile bugetare ne-au 
afectat foarte mult şi ne-au redus efectivul cu o treime. lar 
trei dintre oamenii mei sunt rezervişti şi se află momentan 
în Afganistan. Asta înseamnă că avem în total douăzeci şi 
unu de oameni care acoperă o arie de aproximativ o mie de 
kilometri pătraţi. lar doi dintre aceştia sunt în spital în 
urma unui accident de maşină petrecut săptămâna trecută. 

— Deci nouăsprezece în total. Inclusiv dumneata? 

— Inclusiv eu. 

— Câţi oameni trebuie să vină acum? 

— Trei. În cel mai fericit caz. Şi nu cred că vor veni 
foarte repede. Sunt prea departe de zona asta. 

Puller privi în direcţia pădurii. 

— De ce nu rămâi aici să-i aştepţi în timp ce dau eu o 
raită prin pădure, ca să mă conving că nu e nimeni acolo? 

— De ce aş rămâne aici? Sunt înarmată. Mai bine să fim 
doi decât unul. 

— Cum vrei. 

Puller privi spre pădure, trecând în revistă tot ce avea 
de făcut. Era atât de obişnuit cu aceste lucruri, încât - 
atunci când îşi plănuia în detaliu toate mişcările următoare 
- părea că nu se mai gândeşte la nimic. 

— Ai fost vreodată în armată? o întrebă el. 

Ea clătină din cap. 

— Am făcut parte din Poliţia Statală vreme de patru ani, 
înainte de a mă întoarce aici. A, ca să ştii, trag cu arma al 
naibii de bine. Am o mulţime de medalii şi trofee care 
dovedesc acest lucru. 

— În regulă, dar te-ar deranja dacă m-ai lăsa pe mine să 
conduc ancheta? 

Femeia îşi îndreptă privirea spre pădurea întunecată, 
apoi întoarse capul spre el, analizându-i statura 
impresionantă şi muşchii proeminenţi. 

— Sunt de acord. 

66 


CAPITOLUL 10 


Câteva minute mai târziu, Puller aruncă o privire în 
spate şi o văzu pe Sam Cole grăbindu-se să-l ajungă din 
urmă printre crengi şi desişuri. La un moment dat, el se 
opri brusc şi ridică mâna. Cole încremeni. Puller cercetă 
zona din jurul lor folosind ochelarii pentru vedere 
nocturnă. Copaci, tufişuri, o căprioară. Nimic care să le 
pună viaţa în primejdie. A 

Rămase pe loc în aceeaşi poziţie. Îşi aminti ce zărise pe 
fereastră, printre copaci. Văzuse o siluetă, şi nu un animal. 
Văzuse un bărbat. Asta nu însemna neapărat că acesta 
avea vreo legătură cu crima, dar era foarte probabil. 

— Puller? 

El nu întoarse capul spre ea, dar îi făcu semn cu mâna 
să meargă înainte. Ea se ghemui lângă el câteva minute 
mai târziu. 

— Ai văzut ceva prin dispozitivul ăsta sofisticat? 

— Doar o căprioară şi o mulţime de copaci. 

— Am ascultat cu atenţie, dar nu am auzit niciun 
zgomot. 

Puller privi cerul care începea să se lumineze. 

— Am văzut raza unui reflector când am ajuns în faţa 
casei. Spre est, la câteva mile distanţă. 

— Probabil reflectorul de la exploatarea minieră. 

— Dar de ce ar fi nevoie de un reflector? 

— Pentru aterizarea elicopterelor cel mai probabil. Ca să 
lumineze zona. 

— De ce ar ateriza elicopterele la o exploatare minieră 
în mijlocul nopţii? 

— Nicio lege nu interzice asta. Şi, de fapt, nici nu e 
vorba de o mină. Sunt extracţii de suprafaţă, din vârful 
muntelui. Asta înseamnă că nu sunt săpate galerii pe 


67 


dedesubt - în loc de asta, aruncă muntele în aer pe bucăţi. 

Puller cerceta în continuare zona prin ochelarii săi. 

— Dumneata ai contactat armata în legătură cu 
Reynolds? 

— Da. Era îmbrăcat în uniformă. Acesta a fost primul 
nostru indiciu. În plus, i-am verificat maşina şi am găsit 
actele şi legitimaţia. Femeia se opri câteva secunde, apoi 
spuse: Ai fost şi dumneata în casă. Ai văzut că nu a mai 
rămas mare lucru din faţa lui. 

— Avea cumva vreo servietă sau un laptop? 

— Şi una, şi alta. 

— Trebuie neapărat să le văd. 

— În regulă. 

— Ar putea conţine informaţii clasificate - atât servieta, 
cât şi laptopul. 

— Înţeleg. 

— Se află într-un loc sigur? 

— În camera noastră specială pentru păstrarea probelor 
de la sediu. 

Puller se gândi o secundă. 

— Trebuie să te asiguri că nu încearcă nimeni să pună 
mâna pe ele. Reynolds a făcut parte din DIA. Agenţia de 
Informaţii a Apărării. Ar putea ieşi o mare încurcătură 
dacă o persoană neautorizată ar încerca să fure aceste 
probe. O bătaie de cap în plus de care nu ai nevoie. 

— Înţeleg. Aş putea să dau un telefon. 

— Mulţumesc. În dosar scria că i-ai luat amprentele. 

— Pe care le-am trimis prin fax la Pentagon, formând 
numărul pe care l-am primit de la ei. Amprentele au 
confirmat identitatea bărbatului. 

— Câţi specialişti criminalişti ai în total? 

— Unul. Dar e foarte bun. 

— Medic legist? 

— Cel mai aproape e în Charleston, la fel şi singurul 
laborator medical din zonă. 

În timp ce vorbea, Puller privea prin ochelarii săi în 


68 


toate direcţiile. Bărbatul pe care-l zărise în pădure 
probabil că nu mai era prin preajmă. 

— De ce sunt corpurile victimelor încă în casă? 

— Din mai multe motive, dar cel mai important dintre 
acestea este că nu avem un loc în care să le păstrăm. 

— Nici măcar un spital? 

— Cel mai apropiat spital se află la mai mult de o oră 
distanţă. 

— Medici legişti de prin partea locului? 

— Oarecum! 

— Ce vrea să însemne asta? 

— Cel pe care l-am avut s-a mutat în afara oraşului. Şi 
nu era tocmai medic legist, ci EMT". Dar, conform legilor 
statului, era destul de bun pentru noi. 

— Şi cine se va ocupa de autopsia victimelor? 

— Încerc să rezolv acest aspect. Probabil un medic din 
oraş pe care-l cunosc şi care a lucrat o perioadă ca medic 
legist. Dumneata câţi specialişti în criminalistică ai adus? 

— Unul singur. Îl ai în faţă. 

— Eşti criminalist şi inspector în acelaşi timp? E ceva 
destul de neobişnuit. 

— De fapt, e cel mai sigur şi mai inteligent mod de a 
conduce o anchetă. 

— Ce vrei să spui? 

— În acest fel, nimic nu intervine între mine şi probele 
prelevate, zise el. Şi mă pot bizui pe ajutorul celor de la 
Laboratorul de Investigaţii Criminale al Armatei. Să ne 
întoarcem. 

Un minut mai târziu, stăteau amândoi în faţa celor patru 
cadavre. 

Deşi se iviseră de mult zorii, Cole aprinse lumina. 

— Scena crimei a fost contaminată, zise Puller. 
Criminalii s-au întors la locul faptei. Este posibil ca aceştia 
să fi distrus o mulţime de probe. 


11 Emergency Medical Technician - Paramedic (n.tr.) 
69 


— Ar fi putut distruge probele şi înainte, veni replica lui 
Cole. 

— Chiar dacă am avea un suspect, avocatul lui ar putea 
respinge toate acuzaţiile procurorului bazându-se pe acest 
lucru. 

Cole nu răspunse. După felul în care îşi încrunta 
sprâncenele, Puller înţelese că femeia ştia foarte bine că 
avea dreptate. 

— Şi ce am putea face în această privinţă? întrebă ea în 
cele din urmă. 

— Deocamdată nimic. O să căutăm în continuare probe. 

— Ai să raportezi acest lucru superiorilor tăi? 

El nu-i răspunse. 

În schimb, aruncă o privire în jur şi zise: 

— Familia Reynolds nu locuia aici. Ce căutau atunci în 
acest loc? 

— Proprietarii casei se numesc Richard şi Minnie 
Halverson. Sunt părinţii doamnei Reynolds. Cei doi 
locuiesc în prezent la un azil de bătrâni. Mai bine spus, 
domnul Halverson locuieşte la azil. Doamna Halverson a 
locuit aici, dar a suferit recent un atac cerebral şi este 
internată într-un centru specializat, în apropiere de 
Pikeville. Nu e chiar la capătul lumii, dar pe drumurile 
noastre desfundate durează mai mult de o oră şi jumătate 
să ajungi acolo. 

— Mi-am dat seama de asta când am venit încoace. 

— Se pare că doamna Reynolds locuia temporar în 
această casă pentru a avea grijă de toate - să 
supravegheze felul în care era îngrijit tatăl ei, să 
pregătească locuinţa pentru vânzare şi să obţină transferul 
mamei ei la acelaşi azil de bătrâni, din moment ce aceasta 
nu mai putea locui singură. Este vară, aşa că băiatul şi fata 
rămăseseră cu mama lor. Domnul Reynolds venea aici doar 
în weekenduri. 

— De unde ai atâtea informaţii? 

— Din surse locale. De la azil şi de la spital. Bineînţeles 


70 


că am făcut şi ceva cercetări în cartier. Am vorbit şi cu 
câţiva vecini de pe stradă. 

— Bună treabă, zise Puller. 

— Nu sunt aici doar ca să mă prefac că lucrez. 

— Uite, eu am venit aici doar pentru că una dintre 
victime poartă uniformă. lar superiorul meu mi-a spus că 
voi nu aveţi nimic împotrivă să colaboraţi cu celelalte 
autorităţi. 

— Şeful meu nu are nimic împotrivă. 

— Dar dumneata? 

— Să spunem doar că juriul încă mai deliberează. 

— Destul de cinstit. 

— Deci Reynolds era membru al DIA? 

— Nu ti-au spus acest lucru atunci când le-ai trimis prin 
fax amprentele lui? 

— Nu. Doar mi-au confirmat identitatea lui. Serviciul 
Militar de Informaţii, deci. Era un soi de spion? De aceea a 
fost ucis? 

— Nu ştiu. Se pregătea de pensionare. Poate era doar un 
birocrat cu câteva galoane care urmărea o deturnare de 
fonduri în sistemul bancar privat. La Pentagon sunt o 
groază de astfel de indivizi. 

Puller decisese să nu o pună pe Cole la curent cu 
adevărata activitate a lui Reynolds în cadrul DIA. Încă nu 
era autorizat să facă asta şi nu avea chef să fie degradat 
pentru divulgare de informaţii. 

— Asta nu ne ajută prea mult, în cazul ăsta. 

Partea onestă a lui Puller învinse în cele din urmă, 
făcându-l să spună: 

— Ei bine, poate că nu era doar un birocrat. 

— Dar tocmai ai spus... 

— Am spus poate. Nu a fost confirmat acest lucru. lar eu 
abia m-am implicat în această investigaţie. Sunt încă multe 
lucruri pe care nu le ştiu. 

— În regulă. 

Puller se apropie mai mult de cele patru cadavre. 

71 


— Deci i-ai găsit în poziţia aceasta. Erau aşezaţi unul 
lângă altul? 

— Da. 

— Cauza morţii adulţilor e cât se poate de evidentă. Dar 
copiii? 

Puller îi făcu semn către cei doi adolescenţi. 

Văzând că nu primeşte niciun răspuns, Puller se întoarse 
spre ea. 

Samantha Cole îşi scosese pistolul şi îl ţinea îndreptat 
spre capul lui. 


72 


CAPITOLUL 11 


— Am spus ceva nepotrivit? întrebă încet Puller, cu 
privirea aţintită spre faţa poliţistei şi ignorând gura 
pistolului Cobra cu care-l ameninţa aceasta. 

Atunci când o persoană te ameninţă în acest fel, cea mai 
bună soluţie este să o priveşti în ochi. Acest lucru ţi-ar 
putea oferi un indiciu în legătură cu intenţiile acelei 
persoane. lar intenţia femeii era - în mod evident - să-l 
împuşte imediat ce ar fi spus sau ar fi făcut ceva greşit. 

— Probabil că eram ameţită din cauza lipsei de somn, 
zise ea. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu am nici cea mai mică idee dacă eşti într-adevăr 
cine pretinzi. Tu eşti singurul care susţii că faci parte din 
CID. Nu ar fi trebuit să-ţi dau permisiunea de a vedea locul 
crimei. După cum văd eu lucrurile, tu l-ai ucis pe Larry 
Wellman şi ai inventat o poveste cum că ai fi văzut pe 
cineva afară. Poate că eşti un spion care încearcă să fure 
ceea ce se află în servieta şi în laptopul victimei. 

— Maşina mea e cea de afară şi are numere de armată. 

— Poate că nu e maşina ta. Sau poate că ai furat-o. 

— Îţi pot arăta legitimaţia. 

— Asta voiam să aud. li făcu semn cu pistolul şi zise: 
Arată-mi-o. Ai grijă, fără mişcări bruşte. 

Cole făcu încet câţiva paşi în spate. Puller observă că 
femeia stătea în poziţia standard de tragere, poziţia 
Weaver, numită astfel după numele unui deputat din 
California care revoluţionase competiţiile sportive de 
tragere la ţintă pe la sfârşitul anilor '50: greutatea 
corpului egal repartizată pe ambele tălpi, picioarele 
plasate la o distanţă egală cu lăţimea umerilor şi genunchii 
rigizi. Piciorul din dreptul mâinii care susţinea arma era 


73 


uşor mai în spate faţă de celălalt. 

Cu siguranţă avea să tragă folosind metoda clasică 
împinge/ trage pentru a controla reculul. 

Puller observă că femeia îşi ţinea încordat braţul în care 
avea arma, dar nu şi mâna. 

Probabil că, din această cauză, mâna avea să-i tremure 
din încheietură după primul foc. Dar ea îşi ţinea pistolul 
Cobra cu destulă stăpânire de sine, ca şi cum şi-ar fi 
cunoscut foarte bine arma. 

Şi, chiar dacă tehnica ei nu se dovedea perfectă, era 
oricum destul de bună încât să-l poată dobori dintr-un 
singur foc tras de la acea distanţă. 

Puller îşi scoase cu trei degete portvizitul din buzunarul 
de la cămaşă. 

— Deschide-l ca să-l pot vedea, îi spuse ea. Insigna mai 
întâi, apoi legitimatia. 

El procedă întocmai. Cole privi cu atenţie poza de pe 
legitimaţie, apoi se uită din nou la el. În cele din urmă, lăsă 
pistolul jos. 

— Îmi pare rău, se scuză ea. 

— Şi eu aş fi procedat la fel în locul tău. 

Poliţista îşi puse pistolul înapoi în tocul de la centură. 

— Dar tu nu mi-ai cerut legitimaţia, îi reproşă ea. 

— Eu te-am sunat să vii aici. Numele şi numărul tău de 
telefon erau în dosarul oficial al armatei. Cei din armată nu 
fac astfel de greşeli. Te-am văzut de când ai oprit maşina şi 
ai coborât în faţa casei. Porţi insigna de poliţie prinsă de 
centură. Când te-am prins de braţ şi ai strigat surprinsă, 
am recunoscut vocea pe care o auzisem la telefon. 

— Şi totuşi, aş fi putut să te împuşc, ţinu ea să-i 
amintească. 

— Poate că nu ai fi reuşit întru totul. 

Rostind aceste cuvinte, el îi arătă cuțitul negru KA-BAR 
pe care-l ţinea ascuns în cealaltă mână, lipit de antebraţ. 

— Probabil că ai fi apăsat pe trăgaci din reflex. Apoi, 
poate că am fi căzut amândoi la pământ. Îşi strecură 


74 


cuțitul în teaca de la centură, apoi continuă: Din fericire, 
nu s-a întâmplat nimic din toate astea. 

— Nu am observat când ai scos cuțitul. 

— Am făcut asta înainte ca tu să scoţi pistolul. 

— De ce? 

— Am văzut cum m-ai privit, după care te-ai uitat la 
pistol şi în cele din urmă la cadavre. Nu a fost prea greu 
să-mi imaginez la ce te gândeai. 

— Dar de ce nu ai scos tu primul pistolul? 

— Nu scot pistolul decât atunci când intenţionez să-l 
folosesc. Nu am vrut să înrăutăţesc şi mai mult situaţia. 
Ştiam că urma să-mi ceri portvizitul. Aveam cuțitul de 
rezervă, în caz că tu ai fi avut altceva în minte. Aruncă o 
privire către victime: Deci, ce s-a întâmplat cu copiii? 

Ea se apropie de canapea, îşi scoase din buzunarul 
hanoracului o pereche de mănuşi din latex, le trase pe 
mâini şi, după ce-l apucă pe băiat de gât, îi aplecă trupul în 
faţă cu aproximativ zece grade. Cu mâna liberă îi indică lui 
Puller un anumit loc de la baza cefei băiatului. 

Agentul îndreptă raza lanternei spre rana mortală. 
Analiză pentru câteva clipe echimoza mare şi purpurie, 
apoi spuse: 

— Cineva i-a distrus dintr-o singură lovitură trunchiul 
cerebral. 

Poliţista lăsă trupul băiatului în poziţia sa iniţială. 

— Aşa se pare. 

— Fata e în aceeaşi situaţie? 

— Da. 

— După starea în care se află cadavrele, cei patru sunt 
morţi de peste douăzeci şi patru de ore, aproximativ, dar 
nu mai mult de treizeci şi şase. Specialistul tău a făcut o 
apreciere mai exactă a orei decesului? 

— Aproximativ douăzeci şi nouă de ore, aşa că ai fost pe 
aproape. 

Puller îşi verifică ceasul. 

— Asta ar însemna că au fost ucişi duminică, pe la 


75 


miezul nopţii? 

— Întocmai. i 

— Iar poştaşul i-a găsit luni, după prânz. Înseamnă că 
cele patru cadavre erau deja rigide la ora aceea. Ai putea 
confirma acest lucru ca punct de referinţă suplimentar? 

— Desigur. 

— Poştaşul nu a observat nimic suspect? 

— După ce a vomat de vreo patru ori pe peluza din faţă, 
până când am ajuns noi la faţa locului? Nu, nu cred că a 
fost în stare să mai observe ceva. Ucigaşii erau plecaţi de 
mult. 

— Şi totuşi, au revenit în această noapte la locul crimei. 
În plus, au ucis şi un poliţist. Alte răni sau urme de 
violenţă? 

— După cum vezi, încă nu i-am dezbrăcat, dar am 
verificat cu atenţie şi nu am găsit nimic. Dacă îi distrugi 
cuiva trunchiul cerebral, cu siguranţă acea persoană 
moare. 

— Da, asta am înţeles foarte bine. 

Puller începu să se uite prin încăpere. 

— Trebuie să ai ceva experienţă, totuşi, continuă el. 
Trebuie să loveşti cu mare precizie, altfel persoana poate 
paraliza în loc să moară. 

— Asta înseamnă că avem de-a face cu profesionişti. 

Puller rămase pe gânduri câteva clipe. 

Sau cu militari, îşi spuse el. Dacă asta nu e decât o 
răfuială între soldaţi? 

— E o posibilitate. Sau poate că a fost doar o lovitură 
norocoasă. 

Privirea lui se îndreptă asupra fetei. 

— Dar e puţin probabil să fi avut şi a doua oară atâta 
noroc încât să fi lovit cu aceeaşi precizie. Nu au fost ucişi 
aici, cel puţin nu colonelul şi soţia lui. 

Cole se îndepărtă puţin de canapea şi analiză covorul. 

— Desigur, nu sunt pete de sânge. Nu văd niciuna aici. 
Probabil că totul s-a petrecut la subsol. 


76 


— Am observat urmele când am fost acolo, jos. 

— Că tot veni vorba, trebuie să cobor acolo să-l văd pe 
Larry. 

Lui Puller i se păru că sesizează un tremur uşor în vocea 
ei, chiar dacă femeia încerca să vorbească pe un ton 
obişnuit. 

— Îmi faci mai întâi o favoare? o întrebă el. 

— Despre ce e vorba? 

— Te rog să dai mai întâi un telefon la sediu pentru a-i 
anunţa pe cei de acolo să sigileze servieta şi laptopul 
colonelului. 

Ea se conformă. Imediat ce femeia termină convorbirea 
telefonică, Puller îi zise: 

— Urmează-mă. 

Cole porni încet pe scări în spatele lui. Agentul o 
conduse în locul în care polițistul atârna de tavan. Din 
cauza greutăţii, mortul ajunsese acum aproape de sol, 
bocancii lui aproape atingând pardoseala de beton. 

Puller o urmări pe Cole în timp ce analiza cadavrul 
colegului ei. Nicio lacrimă de această dată. Doar un semn 
scurt din cap. 

Femeia abia se obişnuia cu ideea. Probabil că se simţea 
jenată că lăcrimase mai devreme în faţa lui. 

Şi, la un moment dat, îi tremurase vocea. Dar nu avea 
motive să se simtă jenată. 

Şi el îşi văzuse prietenii murind în faţa lui - o mulţime. 
Nu-i fusese uşor niciodată să vadă astfel de lucruri. li era 
greu de fiecare dată când îşi aducea aminte. 

Aveai impresia că poţi deveni imun la astfel de încercări, 
dar asta era doar o iluzie. Golul din mintea ta se adâncea 
tot mai tare, fiind umplut de şi mai multă tristeţe. 

Cole făcu un pas în spate. 

— O să-l prind pe nenorocitul care e răspunzător pentru 
asta. 

— Ştiu că o vei face. 

— Nu putem să-l dăm jos? Nu vreau să-l las aşa, agăţat 

77 


de tavan, ca un biet porc înjunghiat. 

Puller verifică ceafa mortului. 

— Am putea tăia laţul ceva mai sus de nod pentru a-l 
păstra intact. Dă-mi numai o secundă. 

Agentul urcă repede scările şi ieşi până la maşină, din 
portbagajul căreia îşi luă rucsacul. 

Cobori din nou la subsol şi scoase din rucsac o folie din 
plastic şi o mică scară pliantă. 

— Am să înfăşor folia în jurul cadavrului ca să nu 
pierdem niciun posibil indiciu legat de crimă, apoi am să-l 
susţin, în timp ce tu vei urca pe scară şi vei tăia funia. Ai 
grijă să o tai mai sus de nod. Poţi folosi cuțitul meu. 

Cole îi urmă instrucţiunile fără să crâcnească, iar 
bărbatul înfăşurat în folia din plastic ajunse în braţele 
puternice ale lui Puller. 

Agentul întinse cadavrul pe pardoseală, cu faţa în sus, în 
timp ce Cole cobora de pe scară. 

— Aprinde lumina de acolo, zise Puller, arătându-i femeii 
un întrerupător de pe perete. 

Când camera se lumină, Puller examină rapid gâtul lui 
Wellman. 

— Carotida şi jugulara au fost comprimate. Osul hioid 
este probabil fracturat. Expertiza  medico-legală va 
confirma aceste lucruri. Puller îi arătă apoi lui Cole câteva 
vânătăi de pe gâtul mortului şi adăugă: Vase de sânge 
rupte. Asta înseamnă că era viu atunci când l-au spânzurat 
de tavan. 

Întoarse cu grijă cadavrul poliţistului pe o parte astfel 
încât să-i poată vedea mâinile, care-i fuseseră legate la 
spate. 

— Uită-te după răni defensive sau dacă are ceva sub 
unghii. Dacă suntem norocoşi, vom găsi ceva urme de 
ADN. 

Cole îndreptă lanterna Maglite a agentului către mâinile 
victimei. 

— Nu se vede nimic. Nu pot să înţeleg asta. Larry ar fi 

78 


trebuit să riposteze. Sau poate criminalii au avut grijă să 
nu lase nimic în urmă. 

— Cred că asta explică totul, îi spuse Puller arătându-i 
sângele închegat din părul mortului. L-au lovit zdravăn 
înainte să-l spânzure. 

Scoase un termometru din rucsac, îl lipi de fruntea lui 
Wellman, apoi citi gradele. 

— Putin sub cinci grade faţă de temperatura normală a 
corpului. Făcu repede un calcul în minte şi adăugă: E mort 
de vreo trei ore. Deci, de pe la ora două şi jumătate. 

În acel moment, auziră câteva maşini oprindu-se în faţa 
casei. 

— A sosit cavaleria, zise Puller. 

Cole privi în jos, spre trupul colegului ei. 

— Se pare că te pricepi la toate astea, murmură ea fără 
să-şi ia ochii de la mort. 

— Sunt aici ca să ajut - bineînţeles, dacă sunteţi de 
acord. E decizia voastră. 

— De acord. 

Cole se întoarse şi porni către scări. 

— Ştiu că aţi verificat deja scena crimei, dar aş vrea să o 
fac şi eu, zise Puller, apoi adăugă: Nu vreau să-i calc pe 
bătături pe profesionişti, dar trebuie să raportez şi eu 
superiorilor mei detaliile anchetei. lar ei se aşteaptă ca 
investigaţiile noastre să decurgă într-un mod aparte. 

— Nu-mi pasă, atât timp cât asta ne va ajuta să-l 
prindem pe individul care a făcut aşa ceva, zise ea. 

Începu să urce scările. Puller rămase cu privirea la 
cadavrul poliţistului, iar după un timp ridică ochii spre 
pereţii din celălalt capăt al încăperii. Petele de sânge şi 
resturile de ţesut de pe stâlpi indicau locul în care fuseseră 
executaţi adulţii din familia Reynolds. 

Executaţi era - fără îndoială - cuvântul cel mai potrivit 
pentru a descrie oribila crimă. 

Câteva focuri de armă - el împuşcat în cap, iar ea în 
trunchi. 


79 


Nu înţelegea de ce adulţii fuseseră executaţi într-un mod 
diferit. Şi de ce adolescenţii nu fuseseră împuşcaţi. De 
obicei, în cazul unui masacru, ucigaşii foloseau aceeaşi 
metodă pentru toate victimele. Schimbarea armelor 
necesita timp, iar timpul era extrem de preţios. 

În plus, uciderea unor oameni urmată de mutarea 
cadavrelor necesita şi mai mult timp. 

Probabil că acest criminal avea tot timpul din lume. 
Puller privi din nou în jos, spre trupul lui Wellman. Crimele 
aveau în comun faptul că moartea victimelor se datora 
unor acte de violenţă. 

Cu excepţia acestui lucru, toate erau diferite. 

lar a le rezolva era ca şi cum ai fi încercat să tratezi 
cancerul. Ceea ce funcţiona în unul dintre cazuri nu 
funcţiona în celelalte. Fiecare dintre ele avea o soluţie 
unică. Puller porni către scări pentru a i se alătura lui 
Cole. 


80 


CAPITOLUL 12 


Cei trei poliţişti din Drake stăteau unul lângă altul 
privind spre colegul lor mort. În timp ce făceau asta, Puller 
îi cerceta cu privirea: toţi înalţi de peste un metru optzeci; 
doi slabi şi unul ceva mai dolofan. Erau tineri, cel mai 
vârstnic având până în treizeci de ani. Puller observă că 
unul dintre ei avea o ancoră tatuată pe mână. 

— Ai fost în marină? îl întrebă el. 

Bărbatul încuviinţă cu un semn din cap, aruncându-i o 
privire fugitivă. 

Tatuajul - din câte ştia Puller - fusese făcut după ce 
bărbatul ieşise din serviciul Marinei Americane. Militarilor 
nu le era permis să aibă tatuaje vizibile atunci când purtau 
uniforma. 

— Eşti infanterist? îl întrebă Omul-Ancoră. 

— Fac parte din Grupul 701 CID, cu sediul la Quantico. 

— Puşcaşii marini se antrenează acolo, nu-i aşa? îl 
întrebă polițistul dolofan. 

— Aşa e, răspunse Puller. 

— Vărul meu e puşcaş marin, zise Dolofanul. El spune că 
puşcaşii sunt mereu primii în luptă. 

— Puşcaşii marini mi-au salvat de multe ori fundul în 
Orientul Mijlociu. 

Cole cobori scările şi li se alătură la subsol. 

— Un miner aflat în drum spre serviciu a găsit maşina de 
patrulă a lui Larry la vreo trei kilometri de aici, pe fundul 
unei râpe, şi a anunţat autorităţile. Am trimis tehnicianul 
criminalist din echipa noastră la faţa locului, ca să facă 
cercetări. 

Puller făcu un semn de încuviinţare. 

— Poate veni aici după aceea? Trebuie neapărat să 
vorbesc cu el. 


81 


— Am să-l anunţ. Cole se întoarse spre oamenii ei şi le 
spuse: Având în vedere ce i s-a întâmplat lui Larry, vom 
avea nevoie de doi ofiţeri care să păzească non-stop locul 
crimei. 

— Sergent, asta ne va reduce substanţial echipa. Şi aşa 
suntem puţini, protestă Omul-Ancoră. 

Cole le făcu semn spre trupul lui Wellman. 

— Poate că Larry a gândit la fel şi uite ce i s-a întâmplat. 

— Aşa e, sergent. 

— Şi, Dwayne, vreau să te duci să păzeşti maşina lui 
Larry, îi spuse ea. 

— În regulă, sergent, răspunse Dwayne. 

Puller îi privi pe ceilalţi poliţişti şi încercă să distingă o 
reacţie din partea acestora, având în vedere că superiorul 
lor era o femeie. 

Chiar dacă Virginia de Vest era diferită de armată, 
fetelor le era destul de greu să se impună ca lideri, deşi se 
aflau în secolul douăzeci şi unu. 

După privirile acestora, înţelese cât de greu le era să se 
supună ordinelor unei doamne dintr-un stat muntos. 

— Agentul special Puller - aici de faţă - ne va asista pe 
parcursul investigaţiilor, le zise Cole. 

Cei trei poliţişti îl priviră cu răceală. 

Asta nu-l surprinse deloc pe Puller. Şi el s-ar fi simţit 
revoltat în locul lor. 

Nu spuse nimic, aşteptând răbdător ca ei să realizeze că 
urmăreau acelaşi scop: să facă dreptate. De fapt, prefera 
să tacă. 

Deşi încerca să fie cât mai politicos şi se purta ca un 
profesionist, adevărul era că nu avea nicio autoritate 
asupra acelor oameni. Era treaba lui Cole să-şi ţină 
oamenii în frâu. 

— Unde este raportul cu înregistrările de la scena 
crimei? întrebă Puller privind-o pe Cole. 

Femeia îşi trăsese până în gât fermoarul hanoracului - 
poate, îşi spuse Puller, ca să acopere tricoul subţire pe 


82 


care îl purta pe dedesubt în prezenţa ofiţerilor de poliţie. 

— Îl am în maşină. 

Femeia aduse raportul, iar Puller îşi notă numele în 
rubrica destinată echipei de investigaţii, având grijă să 
treacă data şi ora înregistrării. 

Studie pentru câteva clipe numele celor trecuţi pe listă - 
toţi poliţişti şi un singur tehnician criminalist. De fapt, mai 
era şi un medic profesionist - cel care, fără îndoială, îi 
declarase morţi, conform legii, pe cei patru membri ai 
familiei Reynolds. 

Puller aşteptă ca sergentul Cole să-i dea indicaţii lui 
Dwayne cu privire la locul în care se afla maşina lui 
Wellman, apoi, după plecarea poliţistului, o întrebă: 

— A ajuns ceva la urechile presei până acum? 

Se aflau pe verandă, în faţa uşii de la intrare. Se iviseră 
zorii şi, chiar dacă lumina nu era încă foarte puternică, 
Puller putea distinge cearcănele întunecate ale femeii. 

Cole scoase o ţigară din pachet. Puller ridică o mână şi îi 
spuse încet, astfel ca poliţiştii din interior să nu-l poată 
auzi: 

— Hai să delimităm împreună zona. Din curtea laterală 
până aici, pe verandă. Scena crimei trebuie izolată un 
timp. Poţi fuma, putem mânca, dar vom arunca toate 
resturile după limita aceea. Şi vom avea nevoie de o 
toaletă portabilă. 

— Sunt două băi în casă. 

— Nu o să schimbăm nimic la locul crimei. Nu trebuie să 
atingem termostatul; vom folosi toaleta portabilă. In rest, 
poţi să fumezi, să mănânci sau să mesteci tutun. Dacă 
deşeurile noastre se amestecă deja cu cele de la locul 
crimei, o să avem mari bătăi de cap. 

Femeia lăsă ţigara şi îşi încrucişă braţele la piept. 

— În regulă, rosti ea fără prea mare tragere de inimă. 

— Şi media? întrebă el din nou. 

— Aici nu avem decât un ziar săptămânal. Stațiile de 
televiziune şi de radio sunt mult prea departe. Prin 


83 


urmare, presa nu o să ne dea bătăi de cap, iar eu nu am de 
gând să ţin vreo conferinţă, în caz că te întrebi. Se ajunge 
destul de greu aici, în Drake. Trebuie doar să vrei cu tot 
dinadinsul. Şi, în momentul de faţă, niciun ziarist nu pare 
interesat să ajungă aici. 

— Prea bine. 

Puller îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Ce e? întrebă ea în cele din urmă, exasperată din 
cauza privirii lui. 

— Eşti rudă cu un bărbat pe nume Randy Cole? 

— E fratele meu mai mic. De ce mă întrebi? 

— Am dat peste el ceva mai devreme. 

— Unde anume ai dat peste el? întrebă ea cu o voce 
tăioasă. 

— Acolo unde m-am cazat. 

Femeia adoptă imediat o expresie indiferentă. 

— Şi în ce stare era? 

— Ce vrei să spui? 

— Era doar ametit sau beat criţă? 

— Era treaz. 

— Ce surpriză! 

— Dar mi-a spus că are migrene destul de des. 

— Da, ştiu, zise ea, îngrijorată de această dată. De vreun 
an se tot plânge de migrenele astea. 

— l-am spus să-şi facă un control. 

— Şi eu i-am spus acelaşi lucru. Asta nu înseamnă că o 
va face. De fapt, asta înseamnă mai degrabă că nu o va 
face. 

— Mă duc să-mi aduc echipamentul din maşină şi o să 
mă apuc de treabă. 

— Ai nevoie de ajutor? 

— Tu eşti şefa. Asta e treabă de subaltern, nu-i aşa? 

— Nu privim aşa lucrurile pe-aici. Cu toţii suntem 
implicaţi şi muncim în aceeaşi măsură. Şi, chiar dacă nu ar 
fi aşa, moartea lui Larry schimbă radical lucrurile. Nu am 
pierdut niciodată un om aflat sub comanda mea. Acum e 


84 


prima dată şi asta are o mare importanţă, zise ea din nou. 
— Îmi dau seama. Am să te anunţ dacă am nevoie de 
ajutor. 
— Cred că ai pierdut mulţi camarazi în Orientul Mijlociu. 
— Şi unul singur mi s-ar fi părut prea mult, îi răspunse 
Puller. 


85 


CAPITOLUL 13 


Puller făcuse câteva schiţe preliminare ale parterului şi 
ale subsolului casei. Îşi notase în carnetul său numele, 
temperatura, data, condiţiile atmosferice, gradul de 
vizibilitate şi condiţiile de iluminare - pe câte o pagină - şi, 
de asemenea, coordonatele exacte ale casei. 

Măsurătorile fuseseră făcute în funcţie de punctele de 
reper relevante şi, în acelaşi timp, în funcţie de alte 
obiecte din fiecare încăpere a casei. 

Cole, care îl urmărise în timp ce desena, îl întrebă 
imediat ce termină schiţa: 

— În armată ai învăţat să faci asta? 

— În armată am învăţat să fac o mulţime de lucruri. 

— De ce crezi că s-au întors la locul faptei, Puller? 

— Ca să găsească ceva. Sau ca să lase ceva. Nu sunt 
sigur, dar cu siguranţă e vorba de una dintre cele două 
variante. 

Cole scoase un suspin prelung, plin de frustrare. 

— Nu m-am gândit niciodată că s-ar putea întâmpla una 
ca asta. Să se întoarcă la locul faptei şi să-l omoare pe 
ofiţerul care asigura paza. 

Puller lăsă deoparte carnetul de schiţe şi scoase din 
rucsac o cameră foto de 35 milimetri, un trepied, un bliţ şi 
un cablu prelungitor pentru bliţ. 

Apoi îşi fixă într-un suport de la centură un dispozitiv 
care semăna cu o lanternă. 

— Omul meu a făcut deja poze, îi spuse Cole. 

— Îmi place să fac asta cu mâna mea. Sunt procedurile 
pe care trebuie să le urmez, după cum ţi-am mai spus. 

— În regulă. Omul meu e profesionist, aşa că eşti bine- 
venit să vezi pozele pe care le-a făcut el. 

— Apreciez mult amabilitatea. Dar unde-i omul tău, dacă 


86 


tot veni vorba? Nu ar fi trebuit să dureze atât de mult timp 
verificarea maşinii din râpă! 

Cole se apropie de fereastră. 

— Vorbeşti de lup şi lupul la uşă, zise ea. 

— Landry Monroe, zise Puller. 

— De unde ştii? 

— l-am văzut numele pe listă. 

— Noi îi spunem Lan. 

— Vorbeşte-mi despre el. 

— Are douăzeci şi patru de ani. E absolvent al WVU”. 
Drept penal. Specialist în prelucrarea urmelor materiale 
descoperite la locul crimei. Lucrează în acest departament 
de doi ani. 

— Unde şi-a făcut specializarea? 

— Poliţia Statală organizează nişte cursuri. 

— În regulă. 

— Sunt nişte cursuri al naibii de bune, Puller. 

— Nu am spus că nu ar fi aşa. 

— Am văzut privirea ta. 

— Ce urmăreşti, de fapt, în acest caz? 

— Cum? 

— Ce urmăreşti? 

— Să-l prind pe cel care a făcut asta, zise ea printre 
dinţi. 

— Şi eu urmăresc acelaşi lucru. Şi, dacă vom lucra 
împreună şi vom urma toate procedurile, vom avea şi mai 
multe şanse să-i prindem pe cei responsabili pentru crime. 

Se  priviră în tăcere preţ de câteva secunde 
interminabile. În cele din urmă Cole îi întoarse spatele, se 
îndreptă spre uşă şi îl strigă pe bărbatul de afară, care în 
acel moment căuta ceva în portbagajul maşinii. 

— Lan, ia-ţi echipamentul şi treci încoace. Este cineva 
aici care aşteaptă cu nerăbdare să lucreze cu tine. 

Femeia se întoarse din nou către Puller şi-l ameninţă cu 


12 West Virginia University (n.tr.) 
87 


degetul. 

— Să lămurim un lucru, zise ea. E doar un puşti. Poţi să-l 
iei tare şi să te dai mare în faţa lui, dar nu-ți dau voie să-l 
faci să-şi piardă încrederea în sine. Tu vei pleca de aici 
după finalizarea anchetei, dar eu voi rămâne. Trebuie să 
lucrez cu el; e singurul om de care dispun. Ai înţeles? 

Puller încuviinţă cu un semn scurt din cap. 

— Am înţeles. 

Lan Monroe urcă treptele verandei după treizeci de 
secunde, cărând câteva genţi şi nişte rucsacuri. Era un 
tânăr de culoare, îmbrăcat într-o salopetă verde. 

Se opri la uşa din faţă şi îşi lăsă jos echipamentul, apoi 
îşi acoperi pantofii cu nişte huse de protecţie şi îşi puse o 
pereche de mănuşi din latex. 

Semnă în registrul ţinut de unul dintre ofiţerii care 
asigurau paza perimetrului şi păşi înăuntru. Monroe nu era 
mult mai înalt decât Cole - avea umeri înguşti, iar cele mai 
proeminente părți ale corpului său erau şoldurile, 
abdomenul şi fesele. 

Picioarele bărbatului erau scurte şi subţiri. Ras în cap, 
purta o pereche de ochelari cu rame din metal foarte 
subţiri, care-i alunecaseră pe nas. 

Cole făcu prezentările: 

— Lan, acesta este agentul special John Puller. 

Monroe zâmbi şi ridică privirea spre Puller, care era cu 
vreo treizeci de centimetri mai înalt decât el. Îi întinse 
mâna agentului şi i-o strânse viguros. 

— Mă bucur să te cunosc, agent special Puller. 

— Poţi să-mi spui Puller. Aruncă o privire spre bagajul 
tânărului şi adăugă: Acesta este echipamentul tău? 

— Da. 

Cole îl întrebă: 

— Ai reuşit să verifici maşina lui Larry? 

Monroe încuviinţă scurt din cap. 

— Investigaţiile preliminare nu indică mare lucru. Pe 
vehicul nu era nicio urmă de sânge. L-am remorcat până la 


88 


sediu. O să continui verificarea acolo. 

— Sergentul Cole mi-a spus că ai făcut o serie de poze la 
locul crimei. Pot să le văd? îl întrebă Puller. 

— Desigur, amice. 

Când Monroe începu să caute într-una dintre genţile 
sale, Puller îi aruncă lui Cole o privire, cu sprâncenele 
ridicate. Femeia ridică din umeri şi schiţă un zâmbet. 

Monroe scoase camera foto, o deschise şi îi arătă lui 
Puller pozele pe ecranul rabatabil al aparatului. 

— Cameră foto cu film de 35 milimetri, sistem SLR!5? 
întrebă Puller. 

— Da. Asta foloseau şi la universitate. Am făcut câte trei 
poze de fiecare: una în raport cu obiectele vecine celui 
principal, una la scară, folosind rigla în raport cu obiectul, 
şi una de aproape. 

— În regulă. Ce setare ai folosit pentru diafragmă? 

Cole îi aruncă lui Puller o privire aspră. El o ignoră. 

Monroe nu observă însă acest schimb de priviri. 

— F/16 de la un metru - un metru şi ceva - distanţă şi 
F/28 pentru prim-planuri, răspunse el. 

Puller dădu aprobator din cap. 

— Din ce unghiuri ai făcut pozele? 

— De la nivelul ochilor. 

— Ai făcut suprapunerea imaginilor rotind de trei ori 
camera cu 60 de grade? 

Monroe păru dintr-odată nesigur şi clătină dezamăgit 
din cap. 

— Oh, nu am făcut asta. 

Puller se uită la Cole. Aceasta îl privea insistent, ţinând 
mâinile în şold şi buzele strânse. 

Pentru o clipă se gândi că femeia ar fi fost în stare să-l 
amenințe din nou cu pistolul. În cele din urmă, îi spuse 
tânărului: 

— Nu-i nimic. Aşa se procedează în armată, e o 


15 Single-Lens Reflex (n.tr.) 
89 


procedură suplimentară. Uite ce e, am nevoie de cineva 
experimentat care să mă ajute în anchetă, Lan. Şi se pare 
că tu te descurci de minune cu o cameră foto. 

— Nicio problemă, zise Monroe, care-şi recăpătase brusc 
buna dispoziţie. Mă bucur să fiu de folos. Făcu un semn 
spre trepied şi spre celelalte echipamente pe care Puller le 
scosese din rucsacul lui şi adăugă: Ce-i ăsta? Un cablu 
prelungitor pentru bliţ? 

Puller încuviinţă. 

— O să-l folosim pentru fotografierea amprentelor, a 
urmelor de anvelope şi a celorlalte urme de instrumente. 
Vom folosi cablul de sincronizare pentru declanşarea 
bliţului de la distanţă. 

— Până la ce distanţă pot folosi cei din armată un astfel 
de cablu? întrebă curios Monroe. 

— În mod ideal, până la un metru, la un unghi de 45 de 
grade faţă de orizontală. Câte două poze din toate cele 
patru direcţii. 

— Dar care-i rolul lui, mai exact? întrebă Cole. 

— Previne apariţia petelor luminoase, îi explică Puller. 
Rezolvă supraexpunerea în partea de sus a pozei. 

— Grozav, zise Monroe. 

Puller făcu un semn către cei patru membri ai familiei 
Reynolds. 

— Din moment ce nu au fost încă mutaţi, va trebui să-i 
fotografiem aşa cum trebuie. Din toate cele patru laturi, 
inclusiv din spate. Cinci poze ale feţei, rănile şi toate 
celelalte urme. La scară sau nu, pozele trebuie să 
surprindă aspectul pielii, caracteristic stării de livor 
mortis, urmele de praf de puşcă şi orice punct vizibil de pe 
cadavre. Ai cumva o cameră video? 

Monroe încuviinţă. 

— Poţi să filmezi totul, dar să nu te bazezi pe asta pentru 
cele mai mici detalii. Avocatul apărării te va face praf 
dacă-i vei prezenta în instanţă o astfel de probă, îi explică 
Puller. 


90 


— Vrei să spui că ţi s-a întâmplat şi ţie aşa ceva? întrebă 
Cole. 

— Se poate întâmpla oricui, zise Puller. 

Agentul tocmai se pregătea să-şi instaleze trepiedul 
pentru a începe să fotografieze cadavrele, când privirea îi 
rămase aţintită asupra covorului. Surprins, se lăsă în 
genunchi şi se uită mai bine la covorul de grosime medie. 

— Ce vedeţi aici? îi întrebă el. 

Monroe şi Cole se apropiară, iar tehnicianul îngenunche 
şi cercetă locul indicat de Puller. 

— Nu sunt prea sigur, zise el. Sunt nişte urme întipărite 
în modelul covorului. 

— Urme imprimate, asta e. Sunt trei urme circulare, 
însă dispuse în triunghi. 

Puller ridică trepiedul şi-l aşeză la câţiva centimetri de 
ceilalţi. Apoi îl ridică din nou şi-l puse într-o parte. 

— Ce vedeţi acum? îi întrebă el. 

Monroe privi urmele lăsate de trepied. La fel şi Cole. 

După ce analizară din nou urmele mai vechi, înţeleseră 
că erau aproape identice cu cele lăsate de trepiedul lui 
Puller. 

— Cineva a montat deja un trepied în acest loc. Dar de 
ce? zise Cole. 

Puller se mai uită o dată la urmele din covor, apoi ridică 
privirea spre cele patru cadavre aliniate pe canapea. 

— Patru cadavre aşezate la rând, pe canapea, rosti el. 

— Vrei să spui că ucigaşii i-au filmat pe cei din familia 
Reynolds? 

Puller fotografie din mai multe unghiuri urmele 
imprimate pe covor, apoi spuse: 

— Nu, nu i-au filmat. I-au interogat. 


91 


CAPITOLUL 14 


Câteva ore mai târziu, după ce fotografiaseră cele patru 
cadavre, începură să cerceteze şi alte urme de la locul 
crimei. Puller şi Monroe aşezaseră cadavrele unul lângă 
altul pe o folie albă din plastic întinsă pe podea. Cadavrul 
lui Larry Wellman fusese adus de la subsol şi zăcea acum 
în sufrageria casei, într-un sac special cu fermoar. 

Nici pe trupurile celor patru Reynolds şi nici pe al lui 
Wellman nu se vedeau răni defensive. 

Din câte puteau să-şi dea seama, cu toţii fuseseră luaţi 
prin surprindere. Puller îşi înregistrase observaţiile pe 
reportofon şi acum folosea dispozitivul prins la centură 
pentru a-şi organiza investigația. 

Monroe îl întrebă entuziasmat cum se numea acel 
obiect. 

— Cei de la infanterie îl numesc DFLC sau Dispozitiv 
Folosit la Locul Crimei. Este o cameră de luat vederi 
prevăzută cu un scanner pentru coduri de bară, ecran 
digital, etichetator şi imprimantă, cu alte cuvinte un 
dispozitiv multifuncțional foarte eficient. Are şi o ieşire 
USB pentru a putea descărca sau încărca datele de pe 
laptopul meu. Reportofonul meu digital are aceeaşi 
eficienţă. Mai are şi un traductor electronic, astfel încât să 
poată transcrie automat ceea ce am înregistrat verbal. Nu 
mă descurc prea bine cu tastaturile. 

— Asta e mai mult decât extraordinar, zise Monroe. 

— Nu te înfierbânta prea tare, Lan, îi spuse Cole. Mă 
îndoiesc că avem în buget suficienţi bani pentru a 
achiziţiona vreunul dintre aceste dispozitive. 

Puller îi aruncă lui Cole o privire. 

— Spune-mi ce-i cu câinele găsit în casă. 

— E un collie. Un coleg al nostru are grijă de el în 


92 


momentul de faţă. E un animal prietenos. 

— În regulă, dar vecinii nu au raportat nimic neobişnuit? 
Nu au auzit câinele lătrând? 

— Câinele nu poate lătra, îi spuse Cole. Probabil e 
singurul motiv pentru care l-au lăsat în viaţă. 

— Un câine care nu poate lătra? 

— Ei bine, noi nu l-am auzit lătrând nici măcar o dată. 
Poate că stăpânii i-au făcut o operaţie. Asta le poate afecta 
definitiv corzile vocale şi nu mai pot lătra. Cel puţin aşa 
spune veterinarul - un prieten al meu pe care l-am 
întrebat. 

Privind trupurile aliniate pe podea, Cole adăugă: 

— Ai spus că i-au interogat, dar nu ne-ai explicat la ce 
te-ai referit de fapt. Este evident că nu puteau fi interogaţi 
după ce au fost ucişi. Aşa că nu înţeleg de ce i-au aşezat 
din nou în felul ăsta după ce au murit. 

— Eu cred că persoana respectivă a vrut să-i vadă în 
timp ce erau interogaţi. Şi, de asemenea, au vrut să-i 
filmeze şi după ce au fost ucişi. 

— Aşadar aveau intenţia de a trimite înregistrarea unei 
alte persoane? 

— Aşa bănuiesc. 

Cole încuviinţă încet din cap. 

— Înseamnă că ar trebui să punem mâna pe această 
înregistrare, ca să putem găsi nişte indicii. Unul dintre 
criminali ar fi putut păşi din întâmplare în faţa camerei de 
filmat, de exemplu. Sau poate camera a surprins o reflexie 
a vreunuia dintre ei. 

— E adevărat. Dacă am avea norocul să găsim 
înregistrarea, i-am putea prinde pe criminali, dar mi se 
pare mult prea uşor. Ei nu ar lăsa o astfel de înregistrare 
la îndemâna cuiva. 

— Ei bine, să sperăm totuşi că aşa se va întâmpla. 

— Trebuie să depozităm cadavrele cât mai curând 
undeva la rece şi să cerem autopsia, zise Puller privind 
trupurile care începuseră să se descompună. La un 


93 


moment dat, o să ne trezim că probele care trebuie 
prezentate în instanţă încep să se deterioreze. Care-i 
treaba cu prietenul tău, doctorul? 

— Astăzi voi avea un răspuns sigur, ceva mai târziu. 

Puller se lăsă în genunchi pe podea, lângă cadavrul lui 
Matt Reynolds. 

— O împuşcătură în faţă. De la aproximativ un metru 
distanţă, împrăştiere minimă a alicelor, urme de vată în 
răni. Dacă s-a folosit o ţeavă cu diametrul interior îngustat, 
această analiză ar putea fi compromisă. Puller le arătă apoi 
urmele de vată şi îl întrebă pe tehnician: Lan, ai luat o 
probă ca să verifici calibrul armei? 

— Da. Nu am făcut încă testul, dar sper ca atunci când 
voi compara diametrul ţevii cu urmele de vată să obţin un 
răspuns clar. 

Puller se întoarse apoi către cadavrul femeii. 

— Eu am măsurat distanţa dintre perforaţiile făcute de 
alice şi, ţinând cont de faptul că rana nu e centrală şi că nu 
au rămas urme de vată, am ajuns la concluzia că a fost 
împuşcată de la aproximativ trei metri distanţă, zise el. 

— Da, dar nu aici, sus, ci jos, la subsol, spuse Cole, 
îngenunchind alături de el. 

— Cel mai probabil. Rezultatele serologice vor confirma 
acest lucru. 

— Dar de ce au ales subsolul? întrebă Cole. 

— Ca să nu facă zgomot, zise Puller. Doar că asemenea 
detunături îţi pot crea oricum probleme. 

— Cum ar fi? 

— Un foc de armă în mijlocul nopţii, chiar tras la subsol, 
ar putea atrage imediat atenţia cuiva. În plus, gândeşte-te 
că făptaşii trebuiau să se ocupe şi de ceilalţi captivi. 
Auzind împuşcătura, aceştia ar fi intrat în panică şi ar fi 
început să strige după ajutor, încercând probabil să scape 
şi gândindu-se că ei sunt următorii pe listă. 

Monroe pocni din degete ca şi cum şi-ar fi amintit ceva 
şi deschise repede cutia metalică pentru probe pe care o 


94 


adusese în casă ceva mai devreme; scoase din ea câteva 
pungi de plastic sigilate şi etichetate. 

— Chiar mă întrebam ce căutau aceste obiecte în 
locurile acelea. Dar ceea ce ai spus mai înainte ar putea 
explica utilitatea lor. 

Puller se uită pe rând la toate probele din punguţe. 

— Spune-mi ce ai aici. 

— Am găsit acest cocoloş de scame în urechea stângă a 
fetei, iar firele acestea albe erau în gura băiatului. Şi am 
găsit nişte fire similare agăţate de un molar al mamei, pe 
partea stângă. 

Cole îi privi pe amândoi peste umărul lui Puller. 

— Fire de aţă albă în gură? întrebă Puller. De la un 
căluş? 

— Şi scamele din ureche? întrebă Cole. 

— Eu cred că ar putea proveni dintr-un dop pentru 
urechi. Poate de la o pereche de căşti de telefon sau căşti 
pentru MP3 player, spuse Monroe. 

— Le-au pus căşti în urechi şi au dat muzica tare, în timp 
ce ei împuşcau oameni la subsol. Ca să nu audă 
detunăturile, zise Puller. 

— O soluţie destul de bizară, adăugă Monroe. 

— Dar asta tot nu explică de ce au fost atât de 
imprudenţi cu detunăturile. Poate că adolescenţii nu le-au 
auzit, dar vecinii cu siguranţă le puteau auzi. 

Cole se ridică şi se apropie gânditoare de fereastră, apoi 
aruncă o privire afară. Se întoarse busc spre ei. 

— Ai spus „detunăturile”. 

Puller îi întinse lui Monroe punguţele sigilate şi întoarse 
capul spre ea. 

— Da. Şi ce-i cu asta? 

— Exploatarea Minieră Trent. Poate că ei au aruncat 
ceva în aer duminică noaptea. Aşa s-ar explica 
detunăturile. lar acest cartier e doar la trei kilometri 
distanţă de locul acela. 


95 


CAPITOLUL 15 


Puller îi aruncă lui Cole o privire pătrunzătoare. 

— Bine, dar exploziile miniere ar putea fi atât de 
puternice încât să acopere detunăturile care s-ar auzi într- 
o casă alăturată? 

— Aş spune că da, în cazul în care focurile de armă au 
fost trase la subsol. Dacă eşti aproape de locul acela, unele 
explozii te pot face să sari din pat. 

— Mai precis, ai spus că „poate au aruncat ceva în aer“. 
Nu eşti sigură de asta? 

— Nu. Locuiesc destul de departe de acest cartier. Dar 
zgomotul unei explozii puternice - care să acopere alte 
detunături în acest cartier - poate proveni doar de la 
operaţiunile miniere. Trent e singura exploatare din 
apropiere. i 

— Staţi puţin, murmură gânditor Monroe. În noaptea 
aceea am ieşit în oraş cu prietena mea. Ne-am plimbat 
până târziu. La vreo trei kilometri distanță de locul acesta. 
Îmi amintesc detunăturile de la mină. 

Puller îl întrebă nerăbdător: 

— Îţi aminteşti ora la care ai auzit exploziile? 

Monroe se gândi câteva secunde, apoi spuse: 

— Între miezul nopţii şi ora unu, aş spune. 

— Asta întăreşte presupunerile noastre în legătură cu 
ora decesului celor patru Reynolds, având în vedere starea 
cadavrelor, zise Puller. Ne ajută într-o anumită privinţă să 
ştim toate aceste detalii. 

— Pentru stabilirea sau, dimpotrivă, pentru desfiinţarea 
unui alibi, interveni Cole, iar Puller încuviinţă din cap. 

— Dar mai rămâne să găsim răspunsul la o altă 
întrebare: de ce i-au împuşcat numai pe părinţi şi nu şi pe 
copii? Sau de ce nu i-au ucis pe toţi cu câte o lovitură de 


96 


armă albă, ca să nu-şi mai facă griji în legătură cu 
zgomotul împuşcăturilor? continuă Puller. 

Nici Cole şi nici Monroe nu aveau vreun răspuns la 
aceste întrebări. 

Puller îl privi pe tehnician. 

— Ai luat amprentele victimelor şi pe cele ale părinţilor 
femeii pentru a le elimina din totalul celor prelevate? 

— Da. De asta m-am ocupat la primele ore ale dimineţii, 
înainte să mă deplasez acolo unde a fost descoperită 
maşina lui Larry. 

— Le-ai spus cumva ce s-a întâmplat? întrebă repede 
Cole. 

— Ei bine, mama femeii a suferit un accident vascular. I- 
am luat amprentele în timp ce era inconştientă, aşa că nu 
i-am putut spune nimic. Tatăl îşi mai revine din când în 
când din transă. M-am prefăcut că jucăm un joc, ca să nu 
înţeleagă despre ce e vorba. 

— Demenţă? întrebă Puller, iar Cole încuviinţă. 

— Are momente de luciditate? 

— Da, din când în când, zise ea. Crezi că ar putea să ne 
ajute? 

Puller ridică din umeri. 

— Ei bine, dacă unul dintre localnici i-a ucis pe aceşti 
oameni, tatăl doamnei Reynolds ne-ar putea spune ceva 
important. lată câteva ipoteze. Unu: au fost ucişi din cauza 
colaborării colonelului Reynolds cu cei de la DIA. Doi: a 
fost ceva legat de mamă. Trei: ceva legat de copii. Patru: 
ceva care are legătură cu părinţii femeii. Şi, în cele din 
urmă, cinci: ceva ce nu ştim încă. 

— Ar putea fi un jaf întâmplător, interveni Monroe. 

Puller clătină categoric din cap. 

— Au lăsat în urmă un Lexus, ultimul model, şi un 
laptop. În plus, verigheta doamnei Reynolds se află încă pe 
degetul ei. Nu par să lipsească alte lucruri de valoare. Iar 
tâlharii  ocazionali nu obişnuiesc să piardă timpul 
interogându-şi victimele. 

97 


— Nu cred că părinţii doamnei Reynolds au vreun 
duşman. lar femeia şi copiii erau aici doar pentru perioada 
verii. Mă îndoiesc că au avut timp să-şi facă duşmani. Asta 
înseamnă că singura ipoteză plauzibilă e cea legată de 
colonelul Reynolds, adăugă Cole. 

— Poate. Oricum, trebuie să verificăm toate pistele. 
Spunând aceste cuvinte Puller se ridică, adăugând: Aţi mai 
găsit şi alte amprente în afara celor eliminate? 

— Ale poştaşului şi ale infirmierei care lucrează la azilul 
de bătrâni. Am găsit amprentele ei pe frigider. Femeia l-a 
îngrijit un timp pe domnul Halverson, înainte ca acesta să 
fie internat la azil. Şi au mai fost nişte amprente ale unor 
paramedici care au fost chemaţi atunci când doamna 
Halverson a suferit accidentul vascular. 

— Nicio altă amprentă? 

— Ba da, două amprente neidentificate. Una descoperită 
pe peretele bucătăriei şi una pe blatul bufetului. O să le 
compar cu cele din baza noastră de date. 

— Dacă-mi faci nişte copii, am să le trimit mai departe. 
Vor fi comparate cu cele din baza noastră federală de date, 
zise Puller. 

— Mulţumesc. 

— De unde să fi ştiut totuşi făptaşii orele exploziilor de 
la mină? Toată lumea din zonă ştie când urmează să aibă 
loc aceste explozii? întrebă Puller. 

— Da, îi răspunse Cole. Există nişte reguli stricte legate 
de exploziile miniere de suprafaţă. Trebuie să ai un permis 
valid pentru asta şi, înainte de toate, un plan de exploatare 
bine pus la punct. Trebuie chiar ca programul exploziilor 
să fie publicat în ziarele locale cu mult timp înainte. 
Oamenii ale căror locuinţe se află în apropierea exploatării 
sunt înştiinţaţi personal când vor avea loc exploziile. In 
plus, trebuie să se folosească un anumit tip de explozibil. 
Există anumite limite impuse pentru intensitatea sonoră, 
aşa că zgomotul detunăturilor trebuie monitorizat, pentru 
a nu depăşi nivelul admis de decibeli. Ei trebuie să 


98 


măsoare, de asemenea, şi vibraţiile solului, aşa că 
obişnuiesc să programeze exploziile încărcăturilor la o 
distanţă de opt milisecunde. 

— De ce? întrebă Monroe, care părea de-a dreptul 
fascinat de această discuţie. Surprinse privirea mirată a lui 
Puller, aşa că-i explică fâstâcit: Am urmat cursurile WVU, 
dar nu sunt de prin partea locului. 

Cole continuă: 

— Cele opt milisecunde dintre detonaţii reprezintă 
timpul minim necesar pentru a ţine sub control zgomotul 
exploziilor şi vibraţiile solului. 

Puller îi aruncă o privire surprinsă. 

— Se pare că ştii foarte bine despre ce este vorba. Care-i 
explicaţia? 

Cole ridică din umeri. 

_ — Sunt doar o fată din Virginia de Vest. Am crescut aici. 
Intregul stat este o mină. Cel puţin aşa mi se pare uneori. 

— Şi, dacă nu mă înşel, tatăl tău a lucrat la Exploatarea 
Trent, adăugă Monroe. 

Cole întâlni privirea pătrunzătoare a lui Puller. 

— E adevărat, zise ea cu voce scăzută. Acum nu mai 
lucrează acolo. 

— De ce nu? întrebă Puller. 

— Pentru că e mort. 

— Îmi pare rău. Puller rămase tăcut câteva secunde, 
apoi spuse: Ce fel de explozibili folosesc pentru detonaţii? 

— De obicei folosesc ANFO, o combinaţie pe bază de 
nitrat de amoniu - care se foloseşte ca îngrăşământ - şi 
combustibil diesel. Rad mai întâi solul de la suprafaţă până 
ajung la straturile din adâncime, apoi fac nişte găuri în 
rocă utilizând forezele. In aceste găuri este plasată 
încărcătura explozivă. Scopul lor este să spargă straturile 
de rocă de mare adâncime. Apoi aduc echipament greu 
pentru a decoperta muntele până la stratul de cărbuni. 

— Dar de ce preferă să arunce în aer muntele în loc să 
sape galerii? 

99 


— Cu câteva decenii în urmă, obişnuiau să sape tuneluri. 
Dar, ca să ajungă la zăcămintele de cărbune rămase, nu 
mai puteau folosi aceleaşi tuneluri, din cauza straturilor de 
rocă moale. Sau cel puţin aşa au pretins. E ciudat, totuşi. 

— Ce anume? întrebă Puller. 

— Detonaţiile obişnuite trebuie să aibă loc în timpul 
zilei, între răsărit şi apus, de luni până sâmbătă. Probabil 
că Trent a făcut rost de un permis special ca să lucreze pe 
timpul nopţii, mai ales că era vorba de duminică noaptea. 

— Deci programul detonaţiilor e cunoscut de toată 
lumea, zise Puller. Asta nu ne ajută să restrângem lista 
suspecţilor. Dar mai spune-mi câte ceva despre 
Exploatările Miniere Trent. 

— Trent este, fără nicio îndoială, cel mai mare angajator 
din zonă. 

— Deci ei sunt favoriţii din acest ţinut? întrebă Puller. 

— Companiile miniere nu sunt favoritele nimănui, Puller, 
zise Cole strângându-şi buzele. lar felul în care Trent 
conduce operaţiunile miniere lasă de dorit. Întreaga vale e 
plină de reziduuri. Exploatarea regiunii provoacă inundaţii, 
fiind principala cauză pentru poluarea mediului 
înconjurător, ca să nu mai punem la socoteală faptul că 
decopertarea munţilor dă întregii zone un aspect oribil. 
Dar e un procedeu al naibii de profitabil pentru companii, 
pentru că e mult mai ieftin. Avantajele sunt enorme. 

— Da, dar compania asigură locuri de muncă, adăugă 
Monroe. Vărul meu lucrează la Trent ca inginer geolog. 
Câştigă un salariu decent. 

Cole continuă: 

— Roger Trent e singurul proprietar al companiei. A 
încălcat de multe ori legea şi este responsabil pentru grave 
accidente de muncă, în urma cărora au murit mulţi 
oameni. Dar asta nu-l împiedică să trăiască liniştit într-o 
vilă enormă, înconjurată de ziduri înalte, şi să îşi asigure 
alimentarea cu apă curată şi pură prin sisteme proprii, 
pentru că operaţiunile sale miniere au distrus pânza de 


100 


apă freatică. 

— Şi vrei să spui că oamenii din zonă lasă toate acestea 
să se întâmple, pur şi simplu, fără să facă nimic? 

— Sunt o mulţime de avocaţi ticăloşi care-l susţin şi, 
chiar dacă autorităţile ar încerca să curețe sistemul 
judiciar, acest om reuşeşte de fiecare dată să mituiască 
jumătate dintre judecătorii statului Virginia de Vest. Dar 
are o mulţime de angajaţi pe care-i plăteşte bine şi, în plus, 
mai face şi acte de caritate, aşa că e tolerat - cu toate 
păcatele sale. Dar încă alte câteva accidente miniere şi 
încă nişte cazuri de cancer din cauza poluării şi va fi 
plimbat prin oraş uns cu smoală şi tăvălit în fulgi. 

Privirea lui Puller se opri din nou asupra cadavrelor. 

— De când locuiau aici membrii familiei Reynolds? 

— De vreo cinci săptămâni, conform celor spuse de 
vecinii cu care am stat de vorbă, zise Cole. 

— lar colonelul venea şi pleca la Washington D.C., 
adăugă Puller. Se uită pe fereastră şi zise: Ai discutat cu 
toţi vecinii? 

— Mai sunt şapte case în jur. Am vorbit cu toate familiile 
care locuiesc în aceste case. Nimeni nu ştie nimic. 

— E cam greu de crezut, zise Puller. Ucigaşii se află în 
casa de alături şi nimeni nu vede şi nu aude nimic. Şi apoi, 
un poliţist e ucis, cineva îi fură maşina şi o duce departe şi 
niciun vecin nu observă nimic. 

— Asta e tot ce pot să-ţi spun. Cel puţin aşa susţin ei. 

— Atunci, cred că a sosit timpul să mai verificăm o dată 
ce spune fiecare. 


101 


CAPITOLUL 16 


Puller cobori treptele verandei din faţa casei şi se opri în 
mijlocul curţii, pe iarba îngălbenită şi arsă de soare. Cole îl 
urmă afară, iar Lan Monroe rămase în casă pentru a 
termina de sigilat probele. Puller întoarse capul spre 
dreapta şi spre stânga, apoi privi înainte. 

Ziua trecuse extrem de repede. Deşi soarele îşi începuse 
de mult traiectoria descendentă, căldura era insuportabilă. 
Nu se simţea nicio boare de vânt. Umiditatea făcea aerul 
irespirabil, exercitând asupra lor o presiune ca un zid 
impenetrabil de apă. 

— Puller, vrei să mergem pe rând la fiecare casă? 
întrebă ea. 

El nu răspunse. 

Ceea ce vedea în acele momente trebuia mai întâi 
descifrat şi interpretat. Erau opt case pe strada aceea - 
câte patru pe fiecare parte a străzii, inclusiv casa în care 
avuseseră loc crimele. _ 

Şase dintre aceste case păreau destul de animate. In 
faţa lor se aflau oameni: câţiva bărbaţi, femei şi copii mici. 

Aceştia păreau ocupați - în mod ostentativ - cu 
activităţile lor cotidiene: unii îşi spălau maşinile, alţii tăiau 
iarba sau îşi controlau cutiile poştale, se jucau cu mingea 
sau pur şi simplu stăteau de vorbă. De fapt, aceştia nu 
făceau decât să-şi satisfacă morbida curiozitate privind pe 
ascuns către casa în care vecinii lor avuseseră parte de o 
moarte atât de violentă. 

Sarcina urgentă a lui Puller era să separe rapid ceea ce 
era normal şi evident de ceea ce părea ciudat şi nefiresc în 
acel tablou al vieţii cotidiene. 

Privirea lui se opri asupra casei de peste drum. Pe aleea 
din faţă erau parcate două maşini şi o motocicletă mare de 


102 


autostradă marca Harley Davidson, dar pe afară nu se 
vedea nimeni. 

Niciun curios nu se zgâia la ei din spatele ferestrelor. 

— Aţi vorbit şi cu locatarii acelei case? întrebă el făcând 
semn spre clădirea de peste drum. 

Cole privi în direcţia indicată de Puller, apoi îl strigă pe 
unul dintre ofiţerii care asigurau scena crimei: 

— Lou, tu ai vorbit cu oamenii aceia, nu-i aşa? 

Lou se apropie de ei. Era polițistul cel durduliu. Centura 
lui de piele scârţâia în timp ce păşea spre ei. Puller îşi 
spuse că era o mare greşeală - o centură de piele trebuia 
unsă cu ulei. Scârţâitul te putea da de gol imediat şi puteai 
fi lesne ucis. 

Lou îşi scoase carneţelul şi începu să-l răsfoiască. 

— Am vorbit cu un bărbat pe nume Eric Treadwell. 
Locuieşte în casa aceea împreună cu o doamnă pe nume 
Molly Bitner. El a spus că în dimineaţa aceea doamna 
plecase mai devreme la serviciu şi că nu ar fi menţionat că 
a văzut sau a auzit ceva suspect. Dar a promis să o întrebe 
din nou atunci când aceasta avea să ajungă acasă. Nici el 
nu a văzut şi nici nu a auzit nimic. 

— Dar este posibil să fi văzut ceva noaptea trecută, când 
a fost ucis Larry, zise Cole. Vreau ca toţi oamenii de pe 
strada asta să fie chestionaţi din nou. Cineva a plecat de 
aici cu maşina lui Larry. Este posibil ca o persoană din 
casele astea să fi văzut sau să fi auzit ceva. 

— În regulă, sergent. 

Puller îl întrebă pe Lou: 

— Tipul ăsta, Treadwell, ţi-a arătat cumva vreun act de 
identitate? 

Lou, care tocmai se pregătea să plece pentru a îndeplini 
ordinul lui Cole, se întoarse către agent. 

— Act de identitate? 

— Da, ca să dovedească faptul că locuieşte la această 
adresă. 

— Nu, nu mi-a arătat niciun act. 


103 


— Dar nu i l-ai cerut? 

— Nu, nu am făcut-o. 

Tonul poliţistului era acum defensiv. 

— Şi cum a decurs întrevederea? Te-ai apropiat de el? 
întrebă Puller. 

— Stătea la uşa din faţă când am urcat treptele 
verandei, zise Lou. Probabil de aceea nu i-am cerut actul 
de identitate. Pentru că era la el în casă. 

Era o scuză jalnică, îşi spuse Puller. Polițistul dădea 
înapoi, inventând o justificare pentru a-şi camufla lipsa de 
profesionalism şi de bun-simţ. 

— Dar nu-l cunoşteai pe Eric Treadwell nici măcar din 
vedere? îl întrebă el. 

Cole se uită la subalternul ei, care îl privea încruntat pe 
Puller. 

— Răspunde la întrebare, Lou, îi zise ea cu voce aspră. 

— Nu, recunoscu Lou. 

— Şi nu îl cunoştea nici vreun alt ofiţer de poliţie? 

— Nu a menţionat niciunul acest lucru. 

— Ce oră era? 

Lou îşi verifică încă o dată notițele. 

— Era trecut de ora trei după-amiaza. Noi abia 
ajunseserăm aici după ce am primit telefonul. 

— Mai erau şi alţi vecini prin preajmă? 

— Nu, şi nici nu era de mirare. Aici, în Drake, toată 
lumea lucrează la ora aceea. Atât bărbaţii, cât şi femeile. 

— Toţi, cu excepţia acestui tip. A 

— Unde vrei să ajungi, Puller? întrebă Cole. Incerci, de 
fapt, să spui că tipul ăsta ar putea fi ucigaşul? Mi se pare 
destul de stupid din partea lui, în acest caz, să se plimbe 
pe aici şi să stea de vorbă cu poliţiştii. 

În loc să răspundă, Puller făcu un semn către casă. 

— E ora cinci după-amiaza, zise el. Pe alee sunt două 
maşini. Erau aici şi când am ajuns eu, la ora 4 dimineaţa. 
Şi au stat aici o zi întreagă. Deci, chiar dacă tu spui că 
toată lumea din zonă lucrează, asta nu pare să fie valabil şi 


104 


pentru locatarii acestei case. În plus, în faţa fiecărei case 
există oameni care ne privesc, iar asta e normal. În casa 
din faţa noastră nu se vede însă nimeni - nici măcar 
pândindu-ne de la fereastră. Având în vedere 
circumstanţele, asta nu e deloc normal. Puller se întoarse 
spre Lou şi-l întrebă: Când ai vorbit luni cu tipul ăsta, 
maşinile şi motocicleta erau parcate pe alee? 

Lou îşi lăsă pălăria pe ceafa şi se scărpină în cap, 
încercând să-şi aducă aminte. 

— Da, cred că erau pe alee. De ce? 

— Ei bine, tu spui că tipul a pretins că soţia lui era încă 
la lucru. Câte maşini au? 

— La naiba, strecură Cole printre dinţi, aruncându-i 
subalternului ei o privire cruntă. Să mergem! 

Traversă strada cu paşi mari, iar Puller şi Lou o urmară. 
Bătu la uşă, dar nu primi niciun răspuns, apoi bătu din 
nou, ceva mai tare. Nimic. 

— Problema este că nu avem mandat de percheziţie, zise 
ea. Şi nu avem nicio dovadă ca să putem da buzna. Pot 
încerca totuşi ceva... Ce crezi că faci? ţipă ea dintr-odată. 

Puller se aplecase peste balustradă şi privea pe 
fereastră. 

— Fac rost de o dovadă. 

— Cum? întrebă Cole intrigată. 

Puller îşi scoase pistolul M11 din tocul de la centură. 

— Ce faci? exclamă Cole. 

Puller lovi în uşă cu piciorul său încălţat într-un pantof 
mărimea 47, iar umărul lui sfârşi treaba începută de picior. 
Uşa se deschise brusc în interior. 

Agentul intră în casă, lipindu-se de perete, şi privi în 
toate direcţiile, cu ţeava pistolului mişcându-se paralel cu 
privirea. 

Se strecură apoi după colţul peretelui şi dispăru din 
vedere. 

— Intraţi, le strigă el din casă. Dar aveţi grijă. Locul nu e 
încă sigur. 


105 


Cole şi Lou intrară în casă cu pistoalele pregătite. Cole 
aruncă o privire după colţul peretelui şi-l zări pe Puller 
holbându-se nedumerit la ceva. 

— Ticăloşii, exclamă Cole. 


106 


CAPITOLUL 17 


Un bărbat şi o femeie. Amândoi masivi, la vreo patruzeci 
de ani. Părea greu de spus în ce stare se aflau. Bărbatul 
avea o barbă lungă şi stufoasă, iar braţele goale îi erau 
acoperite de tatuaje de sus până jos. Pe pieptul gol avea 
tatuat un vultur. 

Părul femeii era blond-deschis. Aceasta nu avea pe ea 
decât o pereche de pantaloni de spital, fiind goală până la 
jumătate. 

Trupurile erau aşezate pe canapea, în living. Erau morţi 
- acest lucru era evident -, dar nu era clar cum muriseră. 

Cole se opri lângă Puller, care analiza cu atenţie cele 
două cadavre. 

Agentul cercetă podeaua. Nu se vedeau urme de trepied, 
pentru că podeaua era din lemn masiv, fără covor. Cu 
toate acestea, instinctul lui îi trimitea semnale clare. 

Și ei fuseseră interogați. 

Ambele cadavre deveniseră verzi. Nu mai aveau nevoie 
de manevre de resuscitare, ci doar de un mormânt. 

Bărbatul avea pe un deget al mâinii drepte un inel de 
absolvire de la Virginia Techi!(. Femeia avea pe mâna 
stângă o brățară şi un ceas marca Timex. 

— Par să fi fost omorâţi în aceeaşi noapte ca şi familia 
Reynolds, zise Puller. Vom avea nevoie de cineva care să-i 
declare morţi în mod oficial. 

— În regulă, dar cum au murit? întrebă nedumerită Cole. 

Puller cercetă din nou podeaua. Nu se vedea nicio urmă 
de sânge. Işi scoase dintr-o borsetă de la centură o 
pereche de mănuşi pe care le trase pe mâini, apoi înclină 
capul bărbatului în faţă. 

Nu se vedea nicio gaură de glonţ, nicio urmă de intrare 


14 Institutul Politehnic Virginia (n.tr.) 
107 


sau de ieşire. 

Nu se vedea nicio vânătaie provocată de un obiect 
contondent la baza craniului şi nici vreo rană de cuţit. 
Bărbatul nu avea pe gât nicio urmă de strangulare, iar 
abdomenul era intact. 

— Asfixiere? întrebă Lou, care stătea mult mai în spate, 
cu un aer dezgustat - probabil din cauza mirosului. 

Puller deschise cu grijă pleoapa stângă a bărbatului. 

— Niciun semn de hemoragie petesială!5. 

Studie câteva secunde trunchiul bărbatului, apoi pe cel 
al femeii. 

— Ce este? întrebă Cole, care observase privirea 
nedumerită a agentului. 

— Cadavrele au fost mutate. În plus, amândoi au fost 
dezbrăcaţi de bluze. 

— De unde ştii? întrebă Cole. 

Puller îi arătă nişte urme vagi de pe braţele victimelor şi 
din jurul gâtului acestora. 

— Acestea sunt vibice. Presiunea exercitată de hainele 
strâmte asupra vaselor capilare împiedică adunarea 
sângelui în aceste striuri. Asta înseamnă că erau îmbrăcaţi 
după ce au murit şi au rămas un timp cu bluzele pe ei. Iar 
după moarte, sângele coboară ca urmare a gravitaţiei în 
părţile inferioare ale corpului. 

— De asta sunt livizi, zise Cole. 

— Aşa e, zise el. În şase ore de la deces, sângele din 
capilare se  coagulează. Post-mortem, urmele de la 
suprafaţa pielii rămân permanente. 

— Dar de ce să fi vrut să le scoată bluzele după ce i-au 
ucis? 

— Bine, dar nici nu ştim dacă au fost sau nu omorâţi, nu- 
i aşa? interveni Lou. Poate că s-au sinucis. Poate că au 
băut otravă - sau ceva de genul ăsta - şi şi-au scos bluzele 
înainte să-şi piardă cunoştinţa. 


15 Hemoragie care determină apariţia unor pete rotunde, de mici 
dimensiuni, pe piele sau mucoase (n.tr.) 


108 


Puller clătină din cap la auzul acestei sugestii. 

— Analizele toxicologice ne vor lămuri în această 
privinţă. Dar, în majoritatea cazurilor de otrăvire, zonele 
cu lividitate hipostatică încep să capete coloraţii diferite: 
Troşu-închis, roşu, roşu-maroniu sau maro-închis. Nu văd 
nimic de acest gen în cazul lor. 

Cole examină fiecare mână a cadavrelor. 

— Nici urmă de râni defensive. Unghiile par relativ 
curate. Dar de ce să se fi dezbrăcat? În special ea. Ce 
vreau să spun e că, dacă aş fi o femeie pe cale să se 
sinucidă, în mod sigur nu aş vrea să fiu găsită topless în 
casă. 

Cole îşi luă ochii de la sânii enormi ai femeii, brăzdaţi de 
vene vizibile, care atârnau până aproape de buricul 
acesteia. 

— Criminalii le-au scos bluzele pentru că au vrut să ne 
dea ceva bătaie de cap şi să pierdem timp preţios 
întrebându-ne cum au murit aceşti oameni, zise Puller. 

— Ceea ce înseamnă... 

— Înseamnă că bluzele lor erau pătate de sânge. 

— De unde ştii? 

Puller indică un loc de pe pieptul femeii - mai precis, pe 
sânul drept. 

— Sângele îmbibat în bluză a trecut prin material şi s-a 
adunat în aceste striuri ale pielii. Probabil că făptaşii nu au 
observat acest loc, dar s-au străduit să curețe totul, ca să 
nu lase vreo pată de sânge sau urme de ţesut. 

— În regulă, dar de unde sânge şi de ce? exclamă Cole 
exasperată. 

Puller se aplecă deasupra bărbatului şi ridică prudent 
pleoapa dreaptă a acestuia. 

— Ar fi trebuit să încep cu asta, dar am ales pleoapa 
nepotrivită, zise el. 

Cole se apropie şi scoase o înjurătură: 

— Pe toţi dracii! 

Ochiul bărbatului lipsea. În locul lui nu era decât o 

109 


orbită goală, întunecată. 

— Rană de contact, zise Puller. O să găsim cu siguranţă 
praf de puşcă în interior. Un pistol de calibru mic. Verifică 
femeia. 

Cole îşi puse mănuşi - şi ochiul stâng al femeii era tot o 
gaură întunecată. Resturi de creier se adunaseră în jurul 
marginilor rănii. 

— Am mai văzut o singură dată în viaţă aşa ceva, zise 
Puller. În Germania. Soldat contra soldat. Forţele Speciale. 
Cunoştinţele lor în materie de ucis oameni au depăşit toate 
limitele. 

Cole îşi îndreptă umerii şi îşi puse mâinile în şold. 

— Ce rost a avut acest subterfugiu? Chiar dacă nu am fi 
descoperit aici lipsa ochilor, medicul legist ar fi făcut-o în 
cele din urmă. 

— Legistul poate că ar fi făcut-o. Este posibil ca ei să fi 
crezut însă că vei chema un paramedic ca să facă autopsia, 
iar acesta ar fi putut rata această descoperire. Şi, fără un 
scaner cu raze X, nimeni nu ar fi descoperit glonţul rămas 
în creier. Din păcate, asta se întâmplă foarte des. Au 
considerat, probabil, că ar fi o metodă eficientă de 
eliminare şi au aplicat-o. Vestea bună este că niciunul 
dintre ei nu are o rană de ieşire. Asta înseamnă că, în 
ambele cazuri, gloanţele sunt încă în interior. Puller îi 
aruncă o privire lui Lou şi spuse: Este evident că individul 
acesta nu este cel cu care ai vorbit ieri. 

— Nu. Bărbatul acela era proaspăt bărbierit şi mult mai 
slab, recunoscu Lou destul de nesigur. 

— Încearcă să-l descrii în amănunţime. 

Lou se conformă. 

— Va trebui să le verificăm identitatea, zise Puller. 

Cole interveni: 

— E clar că tipul ăsta era deja mort atunci când celălalt 
a reuşit să te ducă de nas, Lou. Trimite descrierea la sediu 
şi daţi-l în urmărire generală. Ocupă-te de asta chiar acum, 
deşi probabil că individul acela şi-a luat de mult tălpăşiţa. 


110 


Lou se retrase pentru a executa ordinul, iar Cole se 
întoarse spre Puller. 

— Acum avem două cazuri de care trebuie să ne 
ocupăm. Efectivul nostru nu va fi de ajuns. O să rămânem 
fără resurse în cel mai scurt timp. Crezi că armata ar mai 
putea trimite câţiva oameni? 

— Nu ştiu, zise Puller. 

Inițial m-au desemnat doar pe mine pentru rezolvarea 
cazului, îşi spuse el. Oare aceste crime vor schimba 
situația? 

— Ei bine, trebuie să existe o legătură între cele două 
cazuri, spuse Cole. Cel puţin de asta putem fi siguri. E o 
coincidenţă mult prea mare să avem două cazuri de crimă 
pe aceeaşi stradă şi la aceeaşi oră. Avem de-a face cu 
aceiaşi criminali. 

Puller nu zise nimic. Cole continuă: 

— Trebuie să existe o legătură, nu crezi? 

— Nimic nu e sigur. Totul trebuie dovedit. 

— Dar nu ai nicio idee despre asta? Nu crezi că există o 
legătură între cele două cazuri? 

Puller rămase cu ochii la fereastră. 

— De aici se vede clar casa familiei Reynolds. 

Cole se apropie de fereastră şi privi afară. 

— Te gândeşti că oamenii aceştia au văzut ceva suspect 
în casa vecinilor şi au fost reduşi la tăcere? 

— Da, dar dacă am fi în casa familiei Reynolds, de la 
fereastra din faţă am vedea clar locul acesta. 

Cole făcu un semn de încuviinţare, înțelegând 
raţionamentul agentului. 

— Deci, veşnica dilemă: ce a fost mai întâi? Oul sau 
găina? 

— Poate. 

— Ei bine, trebuie să fie una dintre cele două variante. 

— Nu, asta nu e obligatoriu, o contrazise Puller. 


111 


CAPITOLUL 18 


Cele două cadavre nu le puteau furniza prea multe 
indicii. Pivniţa casei fu însă mult mai interesantă. Puller şi 
Cole cercetară subsolul şi ajunseră la o uşă care era 
încuiată. 

Cu aprobarea lui Cole, Puller deschise uşa folosind un 
levier pe care-l găsise într-un vechi coş pentru depozitare 
lipit de un perete. 

Camera avea trei metri lăţime şi vreo patru metri 
lungime. 

Pe o masă pliantă şi lungă erau aşezate bidoane cu 
propan, sticle cu diluant pentru vopsea, o canistră cu 
combustibil lichid pentru aragazurile de voiaj, borcane de 
sticlă, colaci de tubulatură flexibilă, butelii de gaz, sticluţe 
de medicamente şi cristale de sare, pâlnii şi cleme de 
prindere, filtre de cafea, feţe de pernă, lăzi frigorifice şi 
sticle pentru termos. 

— Ai cumva o echipă biohazard? întrebă Puller 
acoperindu-şi cu mâna gura şi nasul, pentru a-şi proteja 
plămânii de mirosul solvenţilor şi al chimicalelor din 
încăpere. 

— Avem un laborator de testare a metamfetaminelor, 
zise Cole. 

— Laborator? repetă uimit Puller. Ai sau nu o echipă 
biohazard? o întrebă el din nou. Acest loc poate exploda în 
orice moment. Şi ar putea distruge complet scena crimei. 

— Nu avem o echipă biohazard, Puller. 

— Atunci, o să improvizez eu una. 

Douăzeci de minute mai târziu, sub privirile lui Cole şi 
ale subalternilor ei, Puller intră din nou în casă echipat 
într-un costum biohazard de culoare verde, pe care-l 
scosese din rucsacul său. Costumul era dotat cu cască şi 


112 


cu filtru de aer. 

Agentul îşi acoperise picioarele cu huse de protecţie 
pentru pantofi de culoare roşie, iar mâinile îi erau 
protejate de o pereche de mănuşi verzi. 

Studie metodic fiecare colţ al încăperii, prelevând 
amprente, separând substanţele volatile de celelalte, 
fotografiind şi etichetând toate obiectele. 

Două ore mai târziu, ieşi din casă şi observă că soarele 
se pregătea să apună. Îşi scoase casca de protecţie. Era ud 
leoarcă de sudoare. 

În casă căldura devenise insuportabilă, iar în interiorul 
costumului său erau cu douăzeci de grade mai mult. Cole 
văzu broboanele de sudoare de pe faţa bărbatului. Părul lui 
era ud şi lipit de cap. Femeia îi întinse o sticlă cu apă rece. 

— Te simţi bine? Pari stors. 

Puller goli jumătate de sticlă în doar câteva secunde. 

— Mă simt bine. Sunt o mulţime de obiecte acolo. În 
cadrul armatei m-am ocupat de câteva cazuri în care a 
trebuit să cercetez nişte laboratoare asemănătoare, în care 
se fabricau droguri. Laboratorul acesta e rudimentar, însă 
destul de eficient. Puteau fabrica nişte produse destul de 
bune din punct de vedere calitativ, deşi în cantitate mică. 

— În timp ce lucrai la subsol, eu am reuşit să găsesc un 
loc în care să ducem cadavrele. 

— Unde? 

— La o firmă de pompe funebre din localitate. Acolo au 
frigidere speciale. 

— Trebuie să fie un loc sigur. 

— Am să las doi ofiţeri aici şi unul acolo. Vor face cu 
schimbul o dată la şapte ore. 

Puller îşi îndreptă spatele. 

— 'Ţi-e foame? îl întrebă ea. 

— Da. 

— Avem un restaurant bun în oraş. E deschis până 
târziu. 

— Crezi că am suficient timp ca să fac un duş şi să-mi 

113 


schimb hainele? 

— Da. Şi eu aş vrea să fac acelaşi lucru. Trebuie să scap 
de duhoarea asta îngrozitoare. 

— Spune-mi cum pot ajunge acolo. 

— Unde locuieşti acum? 

— La Annie's Motel. 

— Restaurantul e la numai 3 minute de motel, la o 
distanţă de două străzi spre est. O iei pe Cyrus Street şi 
faci la dreapta. Nu-l poţi rata. La naiba, aici toate se 
găsesc la numai 3 minute unele de altele. Îţi dai seama cât 
de mare e oraşul! 

— Patruzeci de minute până la motel. Zece minute 
pentru un duş şi schimbatul hainelor. Cinci minute până 
acolo. Ne vedem în şaizeci de minute. 

— După calculele tale, sunt doar cinzeci şi cinci de 
minute. 

— Am nevoie de cinci minute pentru a vorbi cu şeful 
meu. Ar fi trebuit să o fac până acum, dar lucrurile s-au 
cam precipitat pe aici. 

— S-au cam precipitat? Dar ştiu că ai standarde foarte 
înalte, nu glumă! Mi-am pornit deja cronometrul. Sper să 
nu mă dezamăgeşti. 


Puller ajunse cu maşina la motel şi în drum trecu pe 
lângă restaurantul unde urmau să cineze. Făcu un duş şi 
se schimbă repede cu o pereche de blugi curaţi şi un 
tricou. Işi scoase minilaptopul, îl conectă la dispozitivul de 
comunicare şi trimise un e-mail cifrat către sediul din 
Quantico. 

Apoi vorbi două minute la telefonul său securizat cu 
superiorul lui, informându-l pe acesta despre tot ce 
descoperise şi despre felul în care decurgea ancheta. 

Don White îi ceru câteva rapoarte detaliate - pe care le 
aştepta pe e-mail începând cu ziua următoare -, urmate la 
scurt timp de câteva rapoarte ceva mai formale, pe care 
Puller trebuia să le transmită prin snail mail. 


114 


— Multă lume urmăreşte acest caz, Puller. 

— Da, domnule. Aţi menţionat foarte clar acest lucru. 

— Ai vreo ipoteză până acum? întrebă White. 

— Imediat ce o să-mi fac o părere, o să vă comunic şi 
dumneavoastră concluziile mele. Laptopul şi servieta 
colonelului sunt în siguranţă. Voi încerca să le scot de sub 
custodia poliţiei şi să le trimit la Departamentul pentru 
Securitate Internă. 

— Ai ceva pregătit pentru a fi trimis la USACIL? 

— Mă ocup de asta, domnule. Mâine ar trebui să am 
pregătită cel puţin o parte dintre cele mai importante 
probe. Sunt o mulţime de probe care trebuie prelucrate. 
Avem acum două scene ale crimei în loc de una. 

Agentul făcu o pauză, sperând ca superiorul lui să-i 
ofere ajutorul dorit - nişte agenţi pricepuţi care să-l asiste. 
Oferta însă nu veni. În schimb, White îi spuse: 

— Liniile de comunicare rămân deschise, Puller. 

— Desigur, domnule. 

Puller închise telefonul şi îşi strecură minilaptopul într- 
un buzunar interior al jachetei. 

Nu-i plăcea să-şi lase lucrurile într-o cameră de motel în 
care oricine ar fi putut să intre folosind doar un briceag 
sau o carte de credit. 

Îşi pregăti pistoalele şi le îndesă în tocurile de la 
centură: unul în faţă şi altul în spate. 

După ce ieşi din cameră trecu pe la maşina sa, pe care o 
lăsase în parcare, şi verifică încă o dată dacă era încuiată. 
Avea să ajungă mai repede pe jos decât cu maşina. 

Apoi se îndreptă spre restaurant. 

Putea să se mai obişnuiască în acest fel cu 
împrejurimile. Se gândi că nu era exclus să treacă - din 
întâmplare - chiar pe lângă persoana care lichidase cu 
sânge-rece două familii. 

Avea sentimentul acut că făptaşii erau de prin partea 
locului. Dar nu putea fi absolut sigur de acest lucru. 


115 


CAPITOLUL 19 


Localul nu era deloc diferit de alte zeci de localuri în 
care agentul obişnuia să ia masa ori de câte ori trecea prin 
zonele rurale. 

Pe fereastra din faţă a restaurantului era scris cu litere 
mari şi decolorate - care păreau să aibă câteva decenii - 
„Refugiul”. 

Într-un colţ al vitrinei se afla un afiş mai mic, care 
promitea clienţilor micul dejun zilnic. 

În interior era o tejghea lungă de bar, în faţa căreia se 
aflau câteva scaune pivotante cu tapiţerie de vinil roşu, 
destul de crăpată pe alocuri. 

În spatele barului erau aşezate mai multe rânduri de 
cafetiere, care, în ciuda nopţii fierbinţi, erau în continuă 
activitate - fiind într-o adevărată competiție cu 
numeroasele sticle şi halbe pline cu bere rece comandate 
de clienţii însetaţi. 

Printr-o fereastră de servire, care făcea legătura între 
camera principală a localului şi bucătărie, Puller zări 
câteva rânduri de friteuze antice Fry Daddy şi câteva 
coşuri de sârmă pline, gata să fie cufundate în băile de ulei 
încins. 

Oale mari, vechi şi înnegrite bolboroseau deasupra 
arzătoarelor aprinse. 

În bucătărie erau numai doi bucătari care pregăteau 
comenzile rapide. După expresiile întipărite pe feţele lor, 
păreau epuizați. 

Bucătarii purtau pe cap nişte bonete mici şi albe, iar 
tricourile lor erau pline de pete. Dintr-un capăt în celălalt, 
localul mirosea a grăsime depusă parcă peste tot de câteva 
decenii. 

Separeurile cu mese pentru patru persoane erau lipite 


116 


de cei doi pereţi opuşi barului. Băncile din separeuri erau 
acoperite cu vinil de aceeaşi nuanţă ca şi scaunele de la 
bar, fiind aranjate în formă de L pe lângă perete, iar 
mesele erau aşezate între tejgheaua barului şi bănci. 

Toate feţele de masă erau în carouri. Localul era plin pe 
trei sferturi. 

Vreo şaizeci de bărbaţi şi patruzeci de femei, estimă 
Puller. 

Majoritatea bărbaţilor erau slabi, unii chiar sfrijiţi. Cei 
mai mulţi dintre ei purtau blugi, cămăşi de lucru şi bocanci 
de protecţie cu vârf metalic şi aveau părul lins şi dat pe 
spate - probabil după un duş recent. După toate 
aparențele, erau cu toţii angajaţi ai minei - îşi spuse Puller 
-, care abia ieşiseră din schimb. 

După spusele lui Cole, aceştia nu săpau după cărbune. 
Ei aruncau muntele în aer, după care îl transportau pe 
bucăţi până departe, pe drumurile acelea înşelătoare. Şi 
totuşi, munca lor era dificilă şi periculoasă. 

Iar bărbaţii aceia păreau făcuţi pentru pericol. 

Jumătate dintre femeile prezente în local erau matroane 
respectabile, îmbrăcate în fuste largi până la genunchi şi 
bluze modeste, iar cealaltă jumătate era alcătuită din 
femei mai tinere cu siluete subţiri, în pantaloni scurţi sau 
blugi. 

Câteva adolescente purtau haine mulate pe corp şi 
pantaloni destul de scurţi încât să lase la vedere o parte 
din lenjeria intimă şi pielea albă a feselor - spre încântarea 
fără margini a partenerilor lor, destul de necizelaţi de 
altfel. 

La o masă stăteau doi bărbaţi îmbrăcaţi în sacou şi 
pantaloni deschişi la culoare, cu cămăşi încheiate până în 
gât şi pantofi perforaţi. Nişte directori de la mină - îşi 
spuse Puller -, care nu aveau de ce să-şi murdărească 
mâinile sau să-şi rupă spinarea pentru a-şi câştiga pâinea 
de toate zilele. Probabil că aceştia erau nevoiţi să mănânce 
în acelaşi loc cu ceilalţi angajaţi. 

117 


Asta însemna democraţie, îşi spuse Puller. 

Cole ajunsese deja acolo şi se aşezase la o masă din 
celălalt capăt al restaurantului. li făcu semn cu mâna, iar 
el se îndreptă într-acolo. 

Femeia purta o fustă de blugi care-i lăsa la vedere 
gambele musculoase şi o bluză fără mâneci de culoare 
albă, care-i scotea în evidenţă braţele puternice şi 
bronzate. Sandalele cu care era încălţată îi dezvăluiau 
unghiile naturale, nelăcuite. 

Geanta ei mare era aşezată pe bancă, alături de ea. 
Puller era sigur că atât pistolul Cobra, cât şi insigna 
poliţistei se aflau în geanta aceea. 

Părul ei părea încă umed de la duş şi răspândea o 
mireasmă plăcută de nucă de cocos, mai puternică decât 
mirosul persistent de grăsime. 

Toţi ochii celor prezenţi erau îndreptaţi spre Puller - un 
fapt pe care el îl sesizase imediat ce păşise pragul 
restaurantului. Era normal - îşi spuse - având în vedere 
circumstanţele. 

Probabil că oraşul Drake nu era vizitat prea des de 
străini. Colonelul Reynolds fusese şi el unul dintre aceştia. 
lar acum era mort. 

Puller se aşeză. Cole îi întinse un meniu învelit în folie 
de plastic. 

— Cincizeci şi opt de minute. Nu m-ai dezamăgit. 

— M-am spălat rapid. Cum e cafeaua? întrebă el. 

— Probabil la fel de bună ca la armată. 

Buzele lui se strânseră la comentariul ei, în timp ce 
studia meniul. După câteva secunde, îl puse pe masă. 

— Te-ai hotărât deja? îl întrebă femeia. 

— Da. 

— Bănuiesc că deciziile rapide sunt o necesitate pentru 
un om ca tine. 

— Atât timp cât sunt cele potrivite. Restaurantul se 
numeşte Refugiul? 

— E un cuvânt folosit de mineri. Se referă la acea zonă a 


118 


minei în care minerii se pot relaxa într-o pauză şi unde pot 
mânca. 

— Se pare că e o afacere profitabilă. 

— E singurul local din zonă deschis până târziu. 

— Pentru proprietar e o adevărată vacă de muls. 

— Te referi la Roger Trent? 

— Şi acest restaurant e tot proprietatea lui? 

— El deţine aproape tot oraşul Drake. L-a luat cât se 
poate de ieftin. Locul acesta e atât de poluat, încât oamenii 
nu vor altceva decât să vândă şi să plece. Cei care rămân 
nu prea au de ales. Magazine mixte, service-uri auto, firme 
de instalaţii, firme de electronice, acest restaurant, staţia 
de benzină, brutăria, magazinul de haine. Şi lista e mult 
mai lungă. Ar trebui să numească acest loc Trentsville. 

— Să înţeleg, deci, că acest om face profit din 
distrugerea mediului înconjurător. 

— Viaţa nu e dreaptă, nu-i aşa? 

— Dar Annie's Motel? Tot el este proprietarul? 

— Nu. Proprietarul motelului nu vrea să-l vândă. Abia 
dacă se menţine pe linia de plutire cu ceea ce încasează. 
Mă îndoiesc că Roger ar fi fost chiar atât de interesat să-l 
cumpere. 

Sergentul Cole aruncă o privire în jur, apoi spuse: 

— Văd că oamenii sunt al naibii de curioşi. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu tine şi cu ceea ce s-a întâmplat recent. 

— E de înţeles. Veştile circulă repede. 

— Mai rău ca o molimă. Toţi sunt ochi şi urechi. 

— Oamenii de presă nu te-au luat încă la întrebări? 

— Ba da, în cele din urmă. Am găsit o mulţime de mesaje 
pe telefon. Câteva ziare, un post de radio. Am primit şi un 
e-mail de la un post de televiziune din Parkersburg. Sunt 
sigură că o să primesc unul şi de la Charleston. De îndată 
ce se întâmplă ceva rău, toţi vor să afle despre ce este 
vorba în maximum cincisprezece minute. 

— Încearcă să-i ţii la distanţă deocamdată. 

119 


— O să-i amân cât voi putea, dar nu am eu ultimul 
cuvânt în legătură cu acest aspect. 

— Dar cine, şeful tău? 

— Şeriful Pat Linderman. Un băiat de treabă. Dar el nu e 
obişnuit cu investigaţiile media. 

— Îl pot ajuta în această privinţă. 

— Ai multe relaţii în presă, nu-i aşa? 

— Eu, personal, nu. Dar Armata Terestră are oameni 
care se ocupă cu aşa ceva. Şi se pricep foarte bine la astfel 
de lucruri. 

— O să-l anunţ pe şerif. 

— Probabil că au auzit cu toţii şi despre cea de-a doua 
casă. 

— Cred că ai dreptate. 

Poliţiştii găsiseră actele de identitate în casă. Bărbatul 
ucis era Eric Treadwell, în vârstă de patruzeci şi trei de 
ani. Femeia se numea Molly Bitner şi avea treizeci şi nouă 
de ani. 

— Deci impostorul a folosit numele lui Treadwell când a 
vorbit cu omul meu. A riscat totuşi foarte mult. Dacă Lou i- 
ar fi cerut un act de identitate sau ar fi vrut să intre în 
casă, ce s-ar fi întâmplat? Sau dacă vreun om al meu îl 
cunoştea pe adevăratul Treadwell? Drake nu e un oraş atât 
de mare. 

— Ai dreptate. A riscat foarte mult. Dar a fost un risc 
calculat, care a funcţionat în favoarea lor. lar indivizii 
capabili să-şi asume astfel de riscuri şi să iasă cu bine din 
situaţii dificile nu pot fi învinşi decât de adversari mult mai 
puternici decât ei. 

Puller îşi spuse că impostorul era probabil profesionist şi 
fusese special instruit pentru astfel de situaţii. Poate că 
era militar. 

Iar acest lucru nu arunca decât o umbră şi mai ciudată 
asupra evenimentelor. 

Se întrebă dacă armata avea vreo bănuială în legătură 
cu acest lucru. 


120 


Poate că acesta fusese, de fapt, motivul pentru care 
primise misiunea, fiind trimis acolo singur ca să ancheteze 
cazul. 

Chelneriţa, o femeie scundă şi morocănoasă, cu păr 
cărunt, ochi încercănaţi şi voce răguşită, veni la masa lor 
pentru a lua comanda. 

Puller se oprise la meniul de mic dejun: trei ouă foarte 
moi, bacon, cereale, chiftele din cartofi, pâine prăjită şi 
cafea. Cole comandă o salată Cobb cu ulei şi oţet, iar de 
băut - un ceai cu gheaţă. 

Când Puller întinse mâna spre chelneriţă pentru a-i 
înmâna meniul, jacheta lui se ridică puţin, lăsând la iveală 
pistolul său M11. 

Ochii chelneriţei scânteiară ciudat la vederea armei. Luă 
repede meniurile şi se îndepărtă. 

Puller observă reacţia femeii - nu era prima dată când 
vedea un pistol, îşi spuse el. 

— De ce micul dejun? întrebă mirată Cole. 

— Pentru că nu am apucat să-l iau astăzi. Măcar acum, 
înainte să mă duc la culcare... 

— Ai reuşit să vorbeşti cu şeful tău? 

— Da. 

— E mulţumit de progresul anchetei? 

— Nu a zis nimic despre asta. Şi nici nu putem vorbi 
despre vreun progres, sincer să fiu. Nu avem nimic 
concret, doar o groază de întrebări. 

Ceaiul ei cu gheaţă şi cafeaua lui sosiră la masă. Cole 
sorbi din ceai. 

— Chiar crezi că toţi oamenii aceia au fost interogaţi 
înainte să fie omorâţi? întrebă ea. 

— Nu sunt sigur, e ceva între o bănuială şi o deducție 
logică. 

— Dar laboratorul de metamfetamine din pivniţă? 

— Aş vrea să nu mai afle nimeni despre asta. 

— Ne vom da toată silinţa. Am sigilat totul acolo 
împreună cu băieţii mei. 

121 


Femeia părea însă destul de ezitantă şi îi ocoli privirea. 
Puller înţelese la ce se gândea. 

— Dar acesta e un oraş mic şi unele lucruri se află orice- 
ai face? întrebă el. 

Ea încuviinţă cu un semn din cap. 

— De ce să-i fi interogat? Ce voiau să afle, de fapt? 

— Să spunem că tipii care i-au ucis pe Treadwell şi pe 
Bitner erau asociaţii acestora în afacerea cu droguri şi că 
membrii familiei Reynolds au observat activitatea suspectă 
din casa vecină. Să presupunem că au fost surprinşi 
urmărindu-i pe traficanţi, iar aceştia au vrut să afle cât de 
multe ştiau şi cui ar mai fi putut spune ceva despre ei. 

— Şi i-au filmat pentru ca altcineva să vadă 
înregistrarea? De ce, dacă e vorba de nişte localnici? 

— Poate că nu sunt localnici, cel puţin unii dintre ei. 
Cartelurile mexicane de droguri şi-au extins afacerea pe 
tot cuprinsul ţării. Atât în zonele urbane, cât şi în cele 
rurale. Indivizii ăştia nu glumesc deloc. Ei vor să 
supravegheze totul. Şi au echipament sofisticat, inclusiv 
dispozitive de comunicare de ultimă generaţie. Nu este 
exclus ca victimele să fi fost ucise on-line. 

— Dar ai spus că e un laborator simplu şi nu de 
producţie mare. 

— Poate era doar o linie secundară de producţie - doar 
pentru Treadwell şi Bitner. Poate că cei doi lucrau pentru 
un lanţ de distribuţie de capacitate mai mare. Aveţi ceva 
probleme cu drogurile pe aici? 

— Ce oraş nu are astfel de probleme? 

— Şi sunt probleme grave? 

— Să spunem că avem mai multe decât trebuie, admise 
Cole. Dar cele mai multe cazuri se datorează 
medicamentelor cu reţetă. Vreau să-ţi continui ipoteza. De 
ce au fost ucişi, aşadar, Bitner şi Treadwell? 

— Poate că au aflat despre celelalte crime şi au fost ucişi 
ca să nu vorbească. 

— Nu ştiu ce să spun. Dar ar putea fi aşa, zise Cole. 


122 


— Din ceea ce ştim până acum, aşa s-ar înţelege, dar 
lucrurile s-ar putea schimba în lumina altor probe. Nu am 
văzut nicio verighetă pe degetele celor doi. 

— Nu am putut afla decât că trăiau împreună. 

— De când? 

— De vreo trei ani. 

— Şi nu plănuiau să se căsătorească? 

— Nu. Din câte am aflat, locuiau împreună doar ca să-şi 
împartă cheltuielile. 

El o privi curios. 

— Cum adică? 

— Ai de plătit mai puţin dacă e vorba de o singură 
ipotecă sau de chirie. E un obicei destul de practicat pe 
aici. Oamenii trebuie să trăiască, nu? 

— În regulă. Ce altceva mai ştii despre ei? 

— Am interogat câteva persoane în timp ce tu te jucai 
de-a băiatul biohazard. Nu i-am cunoscut personal, dar e 
un oraş mic. Bărbatul a absolvit Virginia Tech. A pus 
bazele unei afaceri în Virginia, dar a dat faliment. A 
încercat mai multe meserii, una după alta. A lucrat ca 
mecanic în zonă vreme de mai mulţi ani, dar cu puţin timp 
în urmă a fost concediat. De aproape un an se angajase la 
un depozit de produse chimice, aflat la limita de vest a 
oraşului. 

— Produse chimice? Deci ştia cum să se descurce. 
Probabil că aşa a făcut rost de echipament pentru 
laboratorul de metamfetamine. In plus, putea lua după 
bunul său plac produse din magazie, de vreme ce era 
implicat în afacerea cu droguri. Există vreun zvon cum că 
ar fi fost implicat în trafic de droguri? 

— Nu am auzit aşa ceva. Dar asta înseamnă, în primul 
rând, că nu a fost acuzat niciodată de infracţiuni legate de 
droguri. Nu avea cazier. 

— Ceea ce înseamnă că era probabil destul de deştept 
încât să nu se lase prins. Sau că afacerea lui clandestină cu 
metamfetamine era recentă. Cum ai spus şi tu: vremuri 


123 


grele, încercări disperate de a micşora datoriile. Şi Bitner? 

— Ea lucra la un birou, la Exploatările Miniere Trent. 

Puller îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Deci numele mogulului nostru, proprietar de mină, 
apare din nou. 

— Da, după cum vezi, zise Cole încet, fără să-i întoarcă 
privirea. 

— Este o problemă pentru tine? întrebă el. 

Femeia îl privi cu o indiferenţă studiată. 

— Felul în care spui asta mă face să cred că ar fi. 

— Se pare că tipul ăsta, Trent, se bucură de susţinere 
din partea localnicilor. 

— Nu asta e problema, Puller, crede-mă. 

— În regulă. Cu ce se ocupa femeia la birou? 

— Activităţi de redactare şi alte lucruri de acest gen, din 
câte am auzit. O să verificăm mai amănunţit. 

— Deci amândoi lucrau şi mai aveau şi un laborator în 
pivniţa casei. Trăiau împreună ca să facă economie şi 
totuşi locuiau într-o casă extrem de dărăpănată. Nu 
credeam că utilităţile sunt atât de scumpe în zona asta. 

— Ei bine, nici salariile nu sunt prea mari. 

Mâncarea pe care o comandaseră sosi, în cele din urmă, 
iar ei îşi concentrară atenţia asupra farfuriilor. Puller mai 
ceru două căni de cafea. 

— Cum vei reuşi să dormi după atâta cafea? îl întrebă 
mirată Cole, în timp ce agentul ducea la gură cea de-a 
treia ceaşcă. 

— Metabolismul meu este cam leneş. Cu cât consum mai 
multă cofeină, cu atât dorm mai bine. 

— Cred că glumeşti. 

— De fapt, armata te învaţă să dormi atunci când ai 
nevoie de somn. O să am nevoie de somn în noaptea asta, 
deci voi dormi foarte bine. 

— Ei bine, şi eu am de gând să dorm. Şi nu doar două 
ore, zise ea aruncându-i o privire furioasă. lar asta 
mulţumită ţie, Romeo. 

124 


— Nu se va mai întâmpla. 

— Faimoasele cuvinte! 

— Cadavrele au fost deja transportate? 

— Au ajuns la destinaţie. 

— Spuneai că ofiţerul Wellman era căsătorit? 

Cole încuviinţă. 

— Şeriful Lindemann a fost acasă la Larry şi a vorbit cu 
soţia lui. Eu mă duc mâine să o văd. Nu o cunosc pe Angie 
prea bine, dar va avea nevoie de toată susţinerea noastră. 
Cred că e distrusă. Eu aşa aş fi, în locul ei. 

— Are familie sau rude în această zonă? 

— Familia lui Larry locuieşte în zonă. Angie a venit aici 
din sud-vestul Virginiei. 

— De ce? 

Cole se încruntă. 

— Ştiu că nu pare un loc în care lumea să dorească să se 
mute de bunăvoie. Majoritatea oamenilor pleacă de aici, 
nu vin. 

— Nu voiam să sune astfel. Iar tu mi-ai spus că, în 
general, oamenii încearcă să scape de poluare. Mă 
străduiesc doar să înţeleg motivul. 

— Larry a absolvit colegiul comunitar din Virginia. Nu e 
chiar atât de departe de oraşul acesta. Acolo s-au 
cunoscut. El s-a întors aici, în Drake, iar ea l-a însoţit. 

— Dar tu? o întrebă agentul. 

Femeia îşi lăsă pe masă paharul de ceai cu gheaţă. 

— Ce-i cu mine? 

— Ştiu că mai ai un frate aici, în oraş, şi că tatăl tău a 
murit. Mai ai pe cineva în zonă? 

Spunând aceste cuvinte, privirea lui se îndreptă spre 
mâna ei. Nu avea nicio verighetă pe deget. Dar poate că nu 
o purta la slujbă. 

Şi poate că acum considera că este încă în timpul 
serviciului. 

— Nu sunt căsătorită, zise ea prinzându-i privirea. 
Părinţii mei au murit. Sora mea locuieşte tot aici. Dar tu? 

125 


— Nu am pe nimeni în zonă. 

— Ştii bine că nu asta am vrut să întreb, isteţule. 

— Am un frate şi un tată. 

— Şi ei sunt militari? 

— Au fost. 

— Să înţeleg că acum sunt civili? 

— Ai putea spune şi astfel. Puller lăsă nişte bani pe 
masă, apoi o întrebă: La ce oră vrei să ne întâlnim mâine? 

Ea rămase cu privirea la bani. 

— Ce zici de 7.00 din nou? Juliet. 

— Voi fi acolo la 6.00. Există vreo şansă de a intra în 
posesia laptopului şi a servietei lui Reynolds chiar din 
această noapte? 

— Sunt probe, din punct de vedere tehnic. 

— Sunt probe, într-adevăr. Dar pot să-ţi garantez că 
există anumite persoane în Washington D.C. — şi nu 
vorbesc doar de cei în uniformă - extrem de nerăbdătoare 
să recupereze aceste obiecte. 

— E o ameninţare? 

— Nici vorbă. Aşa cum ţi-am sugerat mai devreme, nu 
vreau să-ţi forţez mâna într-un mod necugetat şi nici nu 
vreau să ai probleme mai târziu din cauza asta. Pot să-ţi 
promit că toate probele care nu conţin informaţii 
clasificate - dar care au legătură cu investigația - îţi vor fi 
predate la timp. 

— Şi cine ar trebui să stabilească asta? 

— Forurile competente. 

— Aş vrea să rămână la latitudinea mea. 

— În regulă. Ai vreo autorizaţie de la SCI sau Top Secret 
pentru asta? 

Cole îşi îndepărtă de pe frunte o şuviţă rebelă şi îi 
aruncă o privire aspră. 

— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă SCI. 

— Sensitive  Compartmented Information. Informații 
clasificate. E foarte greu să obţii o astfel de autorizaţie. Pe 
deasupra, mai ai nevoie şi de autorizaţii speciale de la 


126 


Departamentul Apărării, autorizaţii SAP sau un program 
special de acces. Reynolds era protejat de o mulţime de 
parole speciale TS/SCI şi SAP, valabile atât în cadrul 
compartimentului său, cât şi pentru programele de 
calculator folosite. In consecinţă, dacă vei încerca să 
accesezi laptopul lui Reynolds sau dacă vei verifica 
servieta acestuia fără autorizaţiile necesare, ai putea fi 
acuzată de trădare. Nu vreau să se întâmple una ca asta şi 
sunt sigur că nici tu nu vrei. Imi dau seama că aceste 
acronime sună probabil ciudat pentru tine, dar pentru 
oamenii din arena guvernului sunt de o importanţă majoră. 
Nerespectarea acestor parametri ar avea deci consecinţe 
grave, indiferent de intenţiile tale bune. E doar o problemă 
în plus, de care nu ai nevoie în aceste momente, Cole. 

— Ciudată e lumea în care funcţionezi tu... 

— Nu te contrazic. 

Localnicii din Drake prezenţi în local aruncau priviri 
curioase spre masa lor. Doi poliţişti care luau cina acolo 
reprezentau probabil un punct de atracţie deosebit. Insă 
cei mai interesaţi de ei păreau să fie patru bărbaţi vânjoşi 
de la o masă din apropiere. Cei patru purtau pantaloni din 
catifea cord şi cămăşi cu mânecă scurtă, care le puneau în 
evidenţă braţele musculoase. Unul dintre ei avea pe cap o 
şapcă Havoline. 

Un altul purta o pălărie prăfuită de cowboy cu borul 
ridicat în partea dreaptă. Cel de-al treilea bărbat sorbea 
tăcut din berea pe care o avea în faţă, studiind gânditor 
aerul din faţa lui. Al patrulea, ceva mai scund decât 
ceilalţi, deşi avea pe puţin o sută de kilograme, îi urmărea 
insistent pe Puller şi pe Cole printr-o oglindă mare agăţată 
de perete. 

Privirea lui Cole se opri asupra banilor de pe masă. 

— Staţia de poliţie este la numai... 

— Trei minute de aici, ca toate celelalte obiective din 
oraş, zise Puller. 

— Nu, de fapt e la vreo opt minute de restaurant. 


127 


— Pot primi probele în noaptea asta? 

— Pot avea încredere în tine? 

— Nu pot lua decizii în locul tău. 

— Probabil că am această competenţă. 

Cole scoase câţiva dolari, pe care-i puse pe masă, lângă 
ceilalţi. 

— Cred că suma pe care am lăsat-o acoperă ambele 
consumaţii, plus bacşişul, spuse Puller. 

— Nu-mi place să rămân datoare, zise Cole, ridicându-se 
de la masă. Să mergem. 

Puller lăsă banii unde erau şi o urmă afară sub privirile 
insistente ale localnicilor din Drake. 


128 


CAPITOLUL 20 


Mergeau pe stradă unul lângă altul. Cei câţiva oameni 
care trecură pe lângă ei rămaseră cu privirea aţintită la 
Puller şi la jacheta lui albastră, cu cele trei litere aurii: 
„CID“. Acest lucru nu-l deranja însă. 

Se obişnuise să fie privit ca un intrus. Oricum, el îşi 
făcea apariţia în astfel de oraşe numai atunci când se 
întâmpla ceva rău. 

Probabil că prezenţa lui îi deranja pe localnici. Mulţi 
oameni aveau parte de morţi violente. 

Un străin apărut pe neaşteptate şi care-şi băga nasul 
peste tot nu putea decât să sporească incertitudinea şi 
nemulţumirea comunităţii. 

Puller chiar înţelegea toate acestea, dar ştia, de 
asemenea, că exista cel puţin un criminal care se plimba 
liber prin oraş - şi poate chiar mai mulţi. 

Şi ceva îi spunea că făptaşii erau încă prin preajmă. 
Poate chiar la trei minute distanţă de el, ca mai toate 
obiectivele din oraş - cu excepţia poliţiei. 

Cole salută câţiva trecători cu un semn din cap şi îi 
spuse „Bună seara“ unei bătrâne care se deplasa foarte 
încet cu un cadru metalic, în aceeaşi direcţie cu ei. Femeia 
îi spuse lui Cole pe un ton încărcat de reproş: 

— Nu ai mai trecut de mult pe la biserică, domnişoară. 

— Aşa e, doamnă Baffle. Am să vin cât de curând. 

— O să mă rog pentru tine, Sam. 

— Mulţumesc. O să-mi fie de folos, sunt sigură. 

În timp ce se îndepărtau de femeie, Puller îi zise 
poliţistei: 

— E un oraş mic, nu? 

— Cu tot cu spini şi petale de trandafir, replică ea. 

După un timp, Cole îi spuse agentului: 


129 


— Ştim cel puţin un lucru. Cei care i-au ucis pe membrii 
familiei Reynolds nu căutau laptopul şi servieta acestuia. 
În caz contrar, le-ar fi luat cu ei. Asta elimină ipoteza 
legată de spionaj. 

Puller clătină din cap. 

— Toate fişierele de pe hard drive-ul unui laptop pot fi 
descărcate foarte simplu pe un flash drive. Deci nu e 
nevoie să iei laptopul cu tine pentru asta. Ai reuşit să vezi 
ce era în servietă? 

Ea se prefăcu surprinsă. 

— Dumnezeule, Puller, să fac una ca asta fără autorizaţii 
SCI sau SAP? Nu aş îndrăzni! Aş putea fi acuzată de 
trădare. 

— În regulă, meritam asta. Dar spune-mi sincer: ai 
apucat să vezi ceva? 

— E o servietă cu cifru. Nu am vrut să forţez 
încuietoarea, aşa că servieta e intactă, exact aşa cum am 
găsit-o. 

Privind în faţă, Puller îi spuse: 

— Sunt câţiva bărbaţi în spatele nostru. Vin dinspre 
stânga, la vreo trei străzi distanţă. Mai exact, la douăzeci 
de metri în spate. 

Cole nu întoarse capul, ci rămase cu privirea înainte. 

— Poate că merg în aceeaşi direcţie ca noi. Cum arată? 

— Un bărbat mai în vârstă, îmbrăcat în costum. Un 
individ înalt şi foarte masiv, cu o bluză fără mâneci. Are 
braţul drept tatuat de sus până jos. 

— Cei doi merg unul lângă altul? 

— Aşa se pare. l-am văzut în restaurant. Ne-au urmărit 
permanent în timp ce luam masa, dar de la mese diferite. 

— Urmează-mă. 

Cole o luă brusc la stânga şi începu să traverseze strada. 
Lăsă o maşină să treacă şi privi în ambele direcţii, ca şi 
cum ar fi vrut să se asigure pentru traversare. Ajunse pe 
celălalt trotuar, iar Puller o urmă. Femeia o luă apoi spre 
dreapta, în aceeaşi direcţie spre care porniseră iniţial, 

130 


doar că pe cealaltă parte a străzii. 

— Îi cunoşti? o întrebă Puller. 

— Bărbatul în costum e Bill Strauss. 

— Şi cu ce se ocupă acest Bill Strauss? 

— E unul dintre directorii de la Exploatările Miniere 
Trent. El e al doilea lider în ierarhie după Trent. 

— Şi namila cu muşchi? 

— E fiul lui, Dickie. 

— Dickie? 

— Ce vrei? Nu i-am pus eu numele ästa! 

— Şi cu ce se ocupă acest Dickie? Are vreo legătură cu 
Exploatările Trent? 

— Nu am auzit nimic în legătură cu asta. A fost în 
Armata Terestră o vreme. 

— Ştii unde anume? 

— Nu. 

— În regulă. 

— Şi ce facem acum? 

— Ei bine, o să aflăm ce vor de la noi. 

— De ce? 

— Pentru că ne ajung din urmă, zise Puller. 

Din obişnuinţă, Puller se întoarse uşor în timpul 
mersului, lăsându-şi braţul drept să se mişte natural pe 
lângă corp. Îşi lăsă bărbia în piept şi întoarse capul cu 
patruzeci şi cinci de grade spre stânga, folosindu-şi 
vederea periferică. 

Mergea aproape în vârful picioarelor, concentrându-şi 
greutatea în mod egal, pe ambele picioare, astfel încât să 
poată lovi fulgerător, în orice direcţie, fără să-şi piardă 
echilibrul. 

Nu-şi făcea griji în privinţa bărbatului mai în vârstă. Bill 
Strauss avea vreo cincizeci de ani şi era foarte slab, iar 
Puller îi putea auzi de la distanţă respiraţia precipitată. 

Bărbatul gâfâia, deşi plimbarea durase doar câteva 
minute. 

Cu băiatul acela tatuat, Dickie, era însă altă poveste, dar 


131 


Puller nu-şi făcea prea multe griji nici în privinţa lui. 
Tânărul părea trecut de douăzeci şi cinci de ani, avea 
peste un metru optzeci şi cinci înălţime şi pe puţin o sută 
de kilograme. 

Puller presupuse că bărbatul se îngrăşase după ce 
părăsise armata. Păstrase doar tunsoarea cazonă specifică 
infanteriştilor şi muşchii proeminenţi. 

— Sergent Cole? strigă Strauss. 

Cole şi agentul se întoarseră şi-i aşteptară. 

Strauss şi fiul său ajunseră lângă ei. 

— Bună seara, domnule Strauss, ce pot face pentru 
dumneavoastră? întrebă ea. 

Strauss avea vreo paisprezece kilograme peste 
greutatea normală şi aproximativ un metru optzeci 
înălţime. 

Bărbatul purta un costum Canali cu dungi fine, o cravată 
lată de culoare albastră, lărgită la gât, şi o cămaşă albă. 
Părul lui era aproape alb şi ceva mai lung decât al fiului 
său. 

Avea faţa plină de riduri, în special în jurul gurii. Vocea 
sa era răguşită, aproape gâtuită. Puller observă pachetul 
de ţigări Marlboro, alb cu roşu, din buzunarul de la piept 
al bărbatului şi degetele pătate de nicotină ale acestuia. 

O să faceți cancer pulmonar, domnule Wheezy!'6. 

Fiul său avea obrajii rotunzi şi roşii de la prea mult 
soare, iar pectoralii săi erau exagerat de proeminenţi, 
probabil de la prea multe exerciţii cu greutăţi, în timp ce 
muşchii coapselor şi gambele erau destul de subţiri; acest 
lucru demonstra că fostul militar îşi neglijase partea 
inferioară a corpului. 

Puller se îndoia că tânărul ar fi putut alerga trei 
kilometri contra-cronometru, ca la instrucţie. Braţul lui 
tatuat în întregime îi atrase, de asemenea, atenţia lui 
Puller. 


15 Respirație şuierătoare, horcăit (n.tr.) 
132 


— Am auzit că aţi găsit cadavrele acelea, zise Strauss. 
Molly Binder lucra în departamentul meu. 

— Ştim asta. 

— E îngrozitor. Nu pot să cred că a fost ucisă. Era o 
femeie foarte cumsecade. 

— Sunt sigură de asta. O cunoşteaţi de multă vreme? 

— Nu prea, ne întâlneam la serviciu. Era doar una dintre 
fetele care lucrau la birou. Noi nu aveam nicio treabă cu 
ea. 

— Şi aţi fi vrut să aveţi? interveni Puller. 

Strauss îşi îndreptă privirea către agent. 

— Înţeleg că sunteţi trimis de armată. Anchetator? 

Puller încuviinţă cu un semn din cap, dar nu spuse 
nimic. 

Strauss i se adresă din nou lui Cole: 

— Dacă-mi permiteţi să vă întreb, de ce nu vă ocupați 
dumneavoastră de caz? 

— Dar mă ocup, domnule Strauss. E adevărat că trebuie 
să colaborăm cu armata pentru finalizarea investigaţiilor. 
Una dintre victime era militar. De aceea se află aici 
agentul Puller. E o procedură standard în astfel de cazuri. 

— Înţeleg. Desigur. Întrebam doar. 

— Nu aţi observat nimic ciudat în comportamentul lui 
Molly Binder în ultimele zile? întrebă Puller. Părea să aibă 
vreo problemă? 

Strauss ridică din umeri. 

— Vă spun din nou: nu o vedeam prea des. Eu amo 
asistentă personală, iar Molly lucra la biroul principal. 

— Şi cu ce se ocupa, mai exact? 

— Cu tot ce este necesar într-un birou, bănuiesc. Avem 
un şef de birou, doamna Johnson. Ea ar fi în măsură să vă 
răspundă la aceste întrebări. Trebuie să o fi cunoscut mult 
mai bine pe Molly. 

Puller îl asculta în continuare pe bărbatul mai vârstnic, 
dar privirea sa era îndreptată asupra fiului acestuia. Dickie 
îşi analiza foarte preocupat bocancii de protecţie, ţinându- 


133 


şi mâinile mari adâncite în buzunarele pantalonilor uzaţi 
de catifea cord. 

— Am auzit că ai fost în armată, i se adresă Puller. 

Dickie încuviinţă, fără să ridice privirea. 

— În ce divizie? 

— Divizia 1 Infanterie. 

— Divizia mecanizată. Fort Riley sau Germania? 

— Riley. Nu am fost niciodată în Germania. 

— Şi cât timp ai stat la infanterie? 

— Doar o perioadă. 

— Nu ţi-a plăcut armata? 

— Mai degrabă armata nu m-a plăcut pe mine. 

— BCD sau DD? 

Strauss interveni: 

— Ei bine, cred că v-am răpit destul timp. Dacă vă putem 
ajuta în vreun fel, să ne daţi de ştire, sergent Cole. 

— Da, domnule. Cu siguranţă vom trece pe la biroul 
dumneavoastră ca să discutăm. 

— Desigur. Să mergem, fiule. 

În timp ce se îndepărtau, Puller spuse: 

— Cât de bine îl ştii pe omul acesta? 

— E unul dintre cetăţenii de frunte ai oraşului Drake. Şi 
unul dintre cei mai bogaţi, de asemenea. 

— Sigur. Liderul cu numărul doi. Deci e în aceeaşi 
tabără cu Trent? 

— Cei din familia Trent sunt singuri în tabără. Strauss e 
doar unul dintre pionii lui Trent. Dar un pion foarte bine 
recompensat. Casa lui e ceva mai mică decât a lui Trent, 
dar de proporţii gargantuelice după standardele oraşului 
Drake. 

— Strauss e din Drake? 

— Nu, s-a mutat aici cu toată familia în urmă cu 
douăzeci de ani. A venit de pe Coasta de Est - cel puţin aşa 
am auzit. 

— Nu vreau să mă înţelegi greşit, dar mă întreb ce l-a 
adus aici. 


134 


— Serviciul. Era un om de afaceri doritor să investească 
în sectorul energetic. Drake nu are cine ştie ce resurse, 
dar avem destul cărbune şi gaze prin partea locului. 
Strauss a început să lucreze pentru Trent, iar de atunci 
afacerea a înflorit, pur şi simplu. Acum, lămureşte-mă şi pe 
mine ce înseamnă acronimul acela, „DD“, pe care l-ai 
menţionat? 

Puller îi răspunse: 

— BCD, adică „Big Chicken Dinner”, înseamnă Eliminare 
pentru Comportament Inadecvat. Un DD e mai rău, 
Eliminare pentru Comportament Dezonorant. Din moment 
ce Dickie încă se mai plimbă liber pe aici, cred că nu a fost 
vorba de DD. L-au eliminat din armată pentru un motiv 
care nu a necesitat implicarea Curţii Marţiale. Cred că 
asta a vrut să spună când a menţionat că armata nu l-a 
plăcut pe el. 

Cole întoarse capul după cei doi Strauss. 

— Nu am ştiut niciodată aceste lucruri. 

— Mulţi dintre cei eliminaţi pentru comportament 
inadecvat au de-a face cu consumul de droguri. Armata nu 
vrea să piardă timpul cu astfel de oameni, aşa că preferă 
să-i alunge în loc să-i trimită în instanţă. Drogurile ar fi 
singurul motiv relevant pentru eliminare. 

— Şi poate că acest lucru are legătură cu laboratorul de 
metamfetamine pe care l-am descoperit? 

— Ai observat şi tu, nu-i aşa? întrebă Puller. 

Cole încuviinţă, apoi spuse: 

— Tatuajul de pe braţul lui Dickie este identic cu cel de 
pe braţul lui Eric Treadwell. 


135 


CAPITOLUL 21 


Puller luă atât laptopul, cât şi servieta colonelului 
Reynolds; acestea fuseseră depozitate exact în biroul 
şerifului oraşului Drake, în anexa de păstrare a probelor. 
Tot ce mai avea de făcut era să completeze un formular 
pentru certificarea lanţului de custodie. 

În timp ce ieşeau din birou, Cole căscă şi se întinse, cu 
un aer somnoros. 

— Ar trebui să te îndrepţi spre casă şi să tragi un pui de 
somn. Promit să nu te sun de data asta, îi spuse el. 

Ea zâmbi. 

— Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. 

— Ce părere ai despre tatuajul tip „mânecă“? O fi 
semnul distinctiv al vreunei grupări? Sau oamenii din zona 
asta preferă să-şi tatueze braţele în acest fel? 

— Cred că l-am mai văzut pe braţul lui Dickie şi înainte, 
dar nu i-am acordat prea mare importanţă. Aş putea să mă 
interesez. 

— Mulţumesc. Ne vedem mâine. 

— Chiar ai de gând să vii aici la 6.00? 

— O să-ţi dau un răgaz. Să zicem 6.30. 

— Ah, era să uit. Am găsit un doctor care să facă 
autopsiile. 

— Cine e? 

— Walter Kellerman. E un adevărat profesionist. A scris 
chiar şi o carte despre patologia medico-legală. 

— Şi când va face autopsiile? 

— Începând de mâine după-amiază. Trebuie să ne 
întâlnim la biroul său din Drake, la ora 2.00. Vrei să vii şi 
tu? 

— Da. 

Cu aceste cuvinte agentul îşi luă rămas-bun şi se 


136 


întoarse pentru a porni către motel. 

— Hei, Puller, de ce am impresia că nu ai de gând să te 
bagi încă în pat? 

Bărbatul îi aruncă o privire peste umăr. 

— Dacă vei avea nevoie de mine, ai numărul meu de 
telefon. 

— Vrei să spui că pot să te sun şi să te trezesc din somn? 

— La orice oră. 

Puller ajunse repede la Annie's Motel. Cole intuise bine - 
încă nu avea de gând să doarmă. Verifică micile capcane 
pe care le instala întotdeauna acolo unde era cazat, pentru 
a fi sigur că nu intrase nimeni în cameră în lipsa lui. 

Annie's Motel nu avea nici cameristă, nici room-service. 
Fiecare trebuia să-şi facă ordine în cameră şi să-şi procure 
singur mâncarea, ceea ce lui Puller i se părea perfect. Nu 
găsi nimic deranjat. 

După cinci minute era din nou pe drum, de data aceasta 
în maşină, îndreptându-se spre sediul DHS unde trebuia să 
lase obiectele. 

Putea ucide doi iepuri dintr-o singură lovitură cu această 
manevră. Dăduse un telefon la sediu şi aranjase cu agentul 
de serviciu să se întâlnească acolo. 

Făcu cincizeci de minute pe drumurile sinuoase şi 
accidentate ale regiunii. 

În mod normal, acea locaţie a DHS servea pentru 
depozitarea probelor atunci când un agent CID era pe 
teren şi nu avea acces la facilităţi de maximă siguranţă. 

Nu era nevoie decât de doi agenţi pentru predarea sau 
pentru eliberarea probelor - din motive lesne de imaginat. 

Când ajunse la sediu, Puller şi agentul de serviciu 
împachetară laptopul şi servieta în cutii speciale pentru a 
fi trimise la Atlanta, acolo unde se afla Laboratorul 
Criminalistic al Armatei Terestre. Puller nu avea 
experienţa tehnică necesară pentru a sparge parolele şi 
pentru a accesa laptopul. 

Şi, chiar dacă ar fi deţinut autorizaţiile TS şi SCI, 


137 


probabil că nu ar fi primit totuşi permisiunea de a vedea 
despre ce era vorba în fişierele colonelului. Pentru că 
laptopul şi servieta puteau conţine informaţii de 
importanţă majoră pentru securitatea naţională, cutiile nu 
puteau fi trimise printr-un serviciu de curierat obişnuit. 

Un curier militar special fusese trimis pentru a însoţi 
cutiile sigilate până la Charleston, Virginia de Vest, cu 
avionul. Aveau să ajungă în Atlanta ceva mai târziu, în 
aceeaşi zi. 

Puller ar fi putut duce personal cutiile până în Georgia - 
lucru pe care îl mai făcuse în trecut -, dar se gândise că 
era mai important să rămână pe loc. 

În armată trebuia să-ţi iei mereu măsuri de precauţie. 
Aveai întotdeauna nevoie de cineva care să-ţi acopere 
fundul. Astfel, pentru acest plan el primise aprobarea 
şefului său, care îi acoperise fundul obţinând aprobările 
necesare de la gradaţii cu cel puţin o stea. Puller nu ştia şi 
nici nu-i păsa cum aveau să-şi acopere fundul acei gradaţi 
în continuare. 

În drum spre Drake, telefonă la sediul USACIL din 
Atlanta şi vorbi cu unul dintre supervizorii pe care-i 
cunoştea de ceva vreme şi care lucra până târziu pentru o 
urgenţă. 

Aceasta se numea Kristen Craig şi făcea parte din 
personalul civil al Armatei Terestre. 

Cu toate că lucraseră împreună la multe cazuri, se 
întâlniseră doar de câteva ori faţă în faţă. Puller îi explică 
femeii în câteva cuvinte ce ar fi trebuit să facă în 
continuare. 

— Kristen, ştiu că voi sunteţi pregătiţi pentru orice, dar 
aveţi nevoie de aprobarea celor de la DIA pentru a procesa 
probele. Acestea trebuie să ajungă în seiful vostru secret. 
Am scris pe fiecare pachet ce anume conţine. 

— Am înţeles, Puller. Mulţumesc pentru informaţii. 

Laboratorul criminalistic avea o multitudine de 
compartimente, în funcţie de tipul probelor care urmau să 


138 


fie procesate: amprente latente, arme şi unelte, urme 
provocate de arme de foc sau alte instrumente, amprenta 
chimică a drogurilor, probe ADN, serologie, urme de 
vopsea, maşini, dovezi electronice şi computere... iar lista 
continua. 

— Kristen, să ştii că scena crimei e foarte complicată. O 
să-ţi trimit o cutie cu diferite probe, care trebuie 
distribuite la fiecare compartiment în parte. Aşa că, fii 
pregătită! Voi încerca să completez cât mai clar 
documentele însoţitoare ale fiecărei probe, dar cred că va 
fi nevoie să ţinem legătura prin e-mail sau telefon pentru a 
lămuri toate detaliile. Cred că Armata Terestră acordă o 
atenţie deosebită acestui caz. 

— Sunt foarte surprinsă că nu ne-au sunat până acum 
pentru asistenţă tehnică. Câţi agenţi ai cu tine? 

— Doar eu mă ocup de caz. 

— Glumeşti, nu? 

— Sunt doar eu, Kristen. 

Agentul o auzi pe femeie inspirând adânc la celălalt 
capăt al firului. 

— Hei, Puller! 

— Da? 

— Ceea ce-mi spui mă face să înţeleg ce s-a întâmplat 
astăzi la sediu. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am primit un telefon de la Ministerul Apărării. 

Puller ţinea ferm volanul cu o mână, iar cu cealaltă îşi 
lipi mai tare telefonul de ureche. 

— Ministerul Apărării ai spus? 

— Da. lar asta nu se întâmplă în fiecare zi. 

— Ştiu. Dar ce voiau? 

— Vor să fie informaţi în legătură cu mersul anchetei. 
Apoi am mai primit un telefon. 

— Sunteţi foarte populari, din câte văd. De la cine? 

— FBI. Cei de la biroul directorului. Voiau acelaşi lucru. 
Să fie informaţi în legătură cu acest caz. M-am gândit doar 


139 


că ar trebui să ştii. 

Puller rămase pe gânduri câteva secunde. Şeful său îi 
spusese că mulţi erau cu ochii pe ei şi probabil că nu 
exagerase deloc. 

Poate că răspunsul la această întrebare avea legătură cu 
misteriosul colonel Reynolds şi cu activitatea acestuia în 
cadrul DIA. Dar de ce era implicat şi FBl-ul în această 
poveste? 

— Mulţumesc, Kristen. 

— Hei, ce mai face tatăl tău? 

— Rezistă şi el cum poate. 

Nimeni nu-l întreba despre fratele lui. 

Agentul închise telefonul şi îşi continuă drumul. 

Se întoarse la motel şi îşi cără rucsacul în cameră. 
Portbagajul Chevroletului său Malibu avea o alarmă 
specială şi alte câteva surprize care - cu siguranţă - nu 
fuseseră plantate acolo de fabricant. 

Dar Puller îşi spunea mereu că cel mai bun paznic al 
lucrurilor importante din portbagajul său era el însuşi, aşa 
că acestea îl însoțeau întotdeauna în camerele de hotel. 
Dormea cu un pistol M11 sub pernă, păstrându-l pe 
celălalt în mâna dreaptă. 

Singura măsură de precauţie era aceea că pistolul din 
mâna lui nu avea cartuş pe ţeavă. Ar fi trebuit să se 
trezească, să bage un cartuş pe ţeavă, apoi să identifice 
ţinta şi să tragă. Şi să nu rateze. Trebuia să facă toate 
acestea în doar trei secunde şi spera să fie îndeajuns de 
iute faţă de adversarul său. 

Trebuia să doarmă - şi, în mai puţin de zece secunde, 
exact aşa cum învățase la armată, adormi buştean. 


140 


CAPITOLUL 22 


Cel mai bine îşi aminteşte focul. Ca de fiecare dată. Într- 
un fel, se poate spune că-şi aminteşte numai focul. 
Cauciucul fierbinte, metalul încins şi carnea arsă degajă un 
miros inconfundabil. E un miros care pătrunde adânc în 
fiinţa ta, care ajunge în ADN-ul tău. Devine o parte din 
tine, pentru totdeauna. Mirosul acesta este deja o parte 
din el, pentru totdeauna. 

Braţul său drept e distrus. Trage cu stânga, ţinând patul 
puştii de asalt fixat sub braţ. Pentru un dreptaci, să apese 
cu stânga pe trăgaciul armei ar fi fost problematic în mod 
normal, dar el este antrenat pentru astfel de situaţii. 

Sudoare, sânge şi curaj - toate într-o secundă. El a 
devenit ambidextru - poate lupta cu ambele mâini cu 
aceeaşi îndemânare. Costumul lui de camuflaj e îmbibat cu 
motorină. Casca de asalt i-a sărit de pe cap din cauza 
suflului puternic al exploziei. Cureluşa acesteia i-a rănit 
bărbia atunci când a fost aruncat din Humvee. Simte 
gustul sărat al sângelui. 

Al lui şi al altora. 

Are pe faţă fâşii de ţesut uman. 

Al lui şi al altora. 

Soarele e atât de fierbinte, încât este posibil ca motorina 
să se aprindă în orice moment. E de mirare că nu s-a făcut 
scrum deja. Probabil că lipsesc doar câteva grade până ca 
hainele sale să se aprindă şi să se transforme într-o torţă 
mişcătoare. 

Evaluează rapid situaţia - sus, jos, afară, înăuntru. Toate 
punctele relevante ale busolei. Nu arată bine deloc. 

De fapt, o astfel de situaţie nu arată bine niciodată. 
Două vehicule Humvee extrem de grele sunt răsturnate pe 
părţile laterale ca nişte rinoceri prăbuşiţi la pământ. 


141 


În ciuda blindajului gros din partea inferioară a 
vehiculului, patru dintre oamenii săi sunt morţi sau răniţi 
mortal. El este singurul care se mai poate deplasa. Nu 
există niciun motiv concret pentru care a rămas în viaţă. 

E doar noroc, nimic altceva. Niciunul dintre cei care 
muriseră sau dintre cei în agonie nu făcuse vreo greşeală, 
iar el nu procedase cu nimic deosebit faţă de ei. 

Acel IED" le dăduse o lovitură decisivă. Teroriştii îşi 
reveniseră repede. Vehiculele blindate americane au fost 
scoase din joc. Bărbaţii cu turbane care plasau bombe au 
reuşit să provoace o explozie şi mai puternică pentru a-şi 
compensa pierderile. 

Trage cu puşca sa de asalt în toate direcţiile, goleşte 
două încărcătoare, le aruncă şi scoate pistolul, la care îşi 
montează încărcătorul de rezervă, apoi începe să tragă din 
nou. 

El nu urmăreşte să-şi ucidă inamicii cu acest baraj de 
foc, ci doar să le atragă atenţia. Vrea să-i înştiinţeze că el 
mai este încă prin preajmă. 

Vrea să-i anunţe că nu pot veni, pur şi simplu, să-i 
captureze pe el şi pe oamenii săi. Asta nu ar fi fost deloc 
uşor pentru talibani. Şi nici prudent. 

Următoarea armă pe care o scoate din Humvee-ul 
răsturnat este favorita lui: puşca semiautomată cu lunetă, 
cu acţionare „bolt-action“, din dotarea Armatei Terestre. 

De data aceasta are de gând să tragă cu mai multă 
acuratețe şi să fie mult mai precaut. Se foloseşte de 
scheletul metalic al Humvee-ului răsturnat ca să se 
protejeze de gloanţe. Ar vrea ca ei să înţeleagă că e 
periculos. 

Trage pentru început un sigur foc, ca să încălzească 
ţeava armei. Chiar dacă eşti un bun ţintaş, un glonţ care 
străbate o ţeavă rece îşi ratează de multe ori ţinta. 

Lunetiştii lucrează în mod normal cu nişte observatori, 


17 Improvised Explosive Device - Dispozitiv Exploziv Improvizat (n.tr.) 
142 


dar el nu-şi poate permite acum acest lux. Astfel, el 
calibrează luneta, îşi ajustează singur focalizarea, 
calculează unghiul de tragere şi distanţa până la ţintă, îşi 
estimează poziţia în funcţie de nivel, temperatura mediului 
ambiant, viteza şi direcţia vântului - printre mulţi alţi 
factori externi care pot influenţa precizia tragerii - şi face 
toate setările necesare acestui scop. 

Execută automat procedura, fără să mai gândească, la 
fel ca un computer care execută un algoritm testat şi 
dovedit corect. Cu cât distanţa la care trebuie să tragă 
este mai mare, cu atât sunt mai numeroase micile erori de 
calcul. 

Un centimetru aici şi altul dincolo ar însemna că ai ratat 
ţinta din cauza distanţei prea mari. 

Urmăreşte siluetele unor oameni care traversează în 
fugă strada. Aceşti bărbaţi sunt foarte slabi şi pot alerga o 
zi întreagă. Nu au pe ei niciun gram de grăsime, spre 
deosebire de occidentali. Sunt brutali, aspri şi nemiloşi; 
cuvântul „îndurare” nu face parte din vocabularul lor. 

Dar şi el este brutal şi aspru, iar „îndurarea” a lipsit din 
vocabularul lui încă din ziua în care a îmbrăcat uniforma 
militară. 

Regulile şi angajamentele militare sunt foarte clare şi au 
fost aşa încă de la început - mai exact, din momentul în 
care oamenii au ridicat mâna pentru prima dată unii 
asupra altora. 

Încearcă să-şi controleze respiraţia, să se relaxeze, şi 
expiră lung, atingând punctul zero - punctul perfecțiunii 
fiziologice pentru un lunetist cu sânge-rece. 

Intre două bătăi ale inimii sale, pentru a reduce pe cât 
posibil mişcarea puştii, apasă pe trăgaci fără să se 
grăbească. Apasă lent, cu o mişcare precisă, folosind 
buricul degetului - pentru a evita bruscarea laterală a 
trăgaciului. 

Glonţul îşi nimereşte ţinta, iar impactul îl face pe 
alergătorul taliban să se rotească într-un picior precum o 

143 


balerină. Bărbatul se prăbuşeşte pe pământul afgan după 
ce a traversat o jumătate de stradă şi rămâne întins pentru 
totdeauna, cu creierul dezintegrat de glonţul precis tras de 
caporalul John Puller Jr. 

Verifică închizătorul şi tubul cartuşului 7.62 este ejectat 
din locaşul ţevii. 

O fracțiune de secundă mai târziu pe stradă ţâşneşte 
încă un taliban, mai înalt şi mai slab decât primul. Puller 
îşi pune în practică algoritmul de ucis cu viteza fulgerului, 
sinapsele sale parcurgând în mod virtual distanţa până la 
ţintă mult mai iute decât glonţul pe care se pregăteşte să-l 
tragă. 

Apasă din nou pe trăgaci şi urmează o nouă piruetă 
executată de afgan printre fărâme de carne şi de os 
provenite din capul său. O parte esenţială din creierul 
bărbatului lipseşte. Ţinta sa se roteşte aproape cu graţie, 
pentru ultima dată. Pe scena deşertului nu se joacă 
niciodată un al doilea act. Talibanul, la fel ca primul, nici 
nu realizează că e pe cale să moară, pentru că în astfel de 
situaţii creierul percepe cu oarecare întârziere ce se 
întâmplă. _ 

Urletele camarazilor mortului sfâşie văzduhul. li aude 
cum îşi armează puştile. 

A reuşit să-i scoată din sărite. 

Misiunea lui preliminară e îndeplinită. Oamenii nervoşi 
nu luptă niciodată bine. Şi totuşi, e sigur că vor fi precauţi, 
pentru că ştiu cu cine au de-a face. El este o adevărată 
forţă şi îl vor trata ca atare. Se uită la oamenii săi. Li 
analizează de la distanţă, în timp ce sângele i se scurge 
abundent din mai multe răni de pe trup. 

Trei dintre oamenii lui sunt morţi - carbonizaţi chiar -, 
iar trăsăturile lor nici nu se mai pot distinge, pentru că 
motorina şi cutiile cu muniţie le-au explodat în poală. Nu 
avuseseră nicio şansă. Un singur om reuşise să scape de 
foc, fiind aruncat din maşină, dar şi acela e în agonie. 

O parte din pieptul bărbatului lipseşte, la fel ca şi 


144 


piciorul drept. Sub privirile neputincioase ale lui Puller, 
trupul bărbatului e zguduit de convulsii, iar sângele 
arterial supraoxigenat ţâşneşte în jurul lui ca o fântână 
arteziană de culoare stacojie, desprinsă parcă din cele mai 
negre coşmaruri. 

Omul nu mai are de trăit decât vreo câteva secunde. Şi 
totuşi, mai sunt camarazi răniţi pe care îi poate salva. Sau 
va muri încercând să-i salveze. 

Gloanţele încep să roiască în jurul lui. Talibanii nu mai 
traversează strada. Se adăpostesc şi se pregătesc să tragă 
- cu armele lor de provenienţă americană, în mare parte, 
obţinute după invazia ruşilor din urmă cu câteva decenii -, 
făcând tot ce le stă în putinţă ca să-l omoare pe Puller. 

Sunt foarte hotărâți. La fel şi el. 

Ei luptă să-şi răzbune camarazii. La fel şi el. 

Sunt mai numeroşi acum. Şi el a chemat întăriri. Dar s- 
ar putea să nu reziste până când îi vor sosi ajutoarele. Ca 
să scape cu viaţă, ar trebui să-i ucidă pe toţi. John Puller e 
pregătit să facă acest lucru. Tocmai asta urmăreşte, de 
fapt. 

lşi eliberează mintea de toate gândurile ciudate. Se 
concentrează. Nu se gândeşte la nimic. Pur şi simplu îşi 
pune în aplicare pregătirea tactică. Va lupta până la ultima 
suflare. 

Concentrare totală. Asta e. 

Toţi acei ani de muncă, de agonie şi sudoare, toate 
strigătele superiorilor care te provocau, spunându-ţi că nu 
eşti în stare să faci un anumit lucru, când, de fapt, se 
aşteptau să-l faci mai bine decât reuşise cineva vreodată... 
Totul pentru numai trei minute decisive. 

Probabil că atât durează, de fapt, să declari un 
învingător în această confruntare dintre nişte oameni 
disperaţi. Dacă ai înmulţi toate aceste lupte individuale pe 
viaţă şi pe moarte cu un milion, rezultatul ar fi ceva numit 
război. 

li lasă pe talibani să tragă. Gloanţele acestora ricoşează 

145 


şuierând la impactul cu Humvee-ul blindat. Alte gloanţe 
trec vâjâind pe deasupra capului său, ca nişte bombardiere 
în miniatură. 

Un glonţ îi atinge razant braţul stâng - o rană pur şi 
simplu nesemnificativă pe lângă toate celelalte. Avea să 
afle ceva mai târziu că un alt glonţ reuşise să-i sfâşie 
plăcile metalice ale vestei antiglonţ, apoi ricoşase din 
cadrul metalic al Humvee-ului răsturnat, îşi deviase 
traiectoria şi se oprise în cele din urmă în gâtul lui, după 
ce îşi pierduse o mare parte din puterea letală. 

Doctorii aveau să constate prezenţa unei bucăţi mari de 
metal, rămasă înfiptă chiar sub pielea de pe gâtul său. 
Pentru moment însă, rana trece neobservată. Nu-i pasă. 

Şi atunci, John Puller ridică încă o dată puşca... 


146 


CAPITOLUL 23 


Ca de fiecare dată, Puller nu sări brusc din pat. Se trezi 
pe salteaua subţire de la Annie's Motel. Totul era sub 
control. Se linişti şi încercă să-şi limpezească gândurile. 

Nu se afla la periferia Kandaharului, ţinându-le piept 
ucigaşilor talibani. Era într-o zonă rurală a Americii - o 
zonă minieră pe urmele unor potenţiali ucigaşi de prin 
partea locului. 

Nu era nevoie să-şi consulte ceasul. Ceasul lui intern îi 
spuse ceea ce voia să afle: 0430. Făcu un duş şi rămase cu 
treizeci de secunde mai mult sub jetul de apă fierbinte, 
încercând să îndepărteze mirosul greu al vechilor amintiri. 
Dar nu reuşi. Nu reuşea niciodată. Îşi reluă apoi rutina 
zilnică. 

Se îmbrăcă în ceea ce devenise atât de rapid uniforma 
lui specifică pentru acel loc: blugii şi bluza polo cu 
emblema CID, dar renunţă la pantofii sport în favoarea 
vechilor lui bocanci milităreşti de culoare bej. 

Afară se făcuse deja cald. Probabil că nici noaptea nu se 
făcea răcoare prin partea locului. Însă indiferent cât de 
mult ar fi crescut temperatura, niciun loc din America nu 
se putea compara cu Afganistanul sau cu Irakul pe timpul 
verii. Părea imposibil să uiţi căldura aceea insuportabilă. 

Mai ales când te aflai pe lângă vreun incendiu provocat 
de motorina aprinsă şi auzeai strigătele disperate ale 
oamenilor cuprinşi de flăcări... Acei oameni se făceau 
dintr-odată negri, carbonizându-se, apoi se dezintegrau în 
faţa ta. 

Telefonul său mobil începu să sune. 

Superiorul său. Sau poate Cole. Probabil se mai 
întâmplase ceva. Verifică numele de pe ecran, apoi 
expresia lui se schimbă brusc. Nu mai părea îngrijorat, ci 


147 


mai degrabă resemnat. 

— John Puller. 

— Nu m-ai mai sunat, XO'8. 

— Sunt plecat în misiune, răspunse el, iar după o 
secundă adăugă: Ce mai faceţi, domnule general? 

Vocea lui John Puller Sr. semăna cu lătratul unui câine 
mare, cu pieptul lat. Cei din armată obişnuiau să spună că 
bărbatul putea ucide pe cineva numai cu vocea lui 
impresionantă şi înfricoşătoare, care putea să provoace 
oricui un atac de cord în doar câteva secunde. 

— Nu m-ai mai sunat, XO, repetă el, de parcă nu ar fi 
auzit răspunsul fiului său. 

— Voiam să o fac astăzi, domnule. Ceva probleme? 

— Autoritatea mea o să se ducă naibii. 

Tatăl lui Puller era un om bătrân. Fiii lui veniseră pe 
lume când el era destul de vârstnic. Acum avea şaptezeci 
şi cinci de ani şi o sănătate din ce în ce mai şubredă. 

— Ai să redresezi cumva situaţia, aşa cum faci 
întotdeauna. Ei sunt nişte oameni buni. Vor reacţiona 
pozitiv. Soldaţii de elită rămân întotdeauna în frunte, 
domnule general. 

Puller renunţase de multă vreme să-l convingă pe tatăl 
lui să revină cu picioarele pe pământ. Nici măcar nu mai 
încerca să-i spună că trecuse ceva timp de când nu mai 
avea vreo autoritate asupra cuiva. 

De asemenea, nu-i putea spune că era bătrân şi bolnav şi 
că viaţa lui se scurgea mai repede decât ar fi crezut. Sau 
poate că bătrânul războinic credea că nu avea să moară 
niciodată. 

— Am nevoie de tine. Vino urgent aici. Trebuie să-i faci 
să te asculte. Contez pe tine ca întotdeauna, XO. 

Puller se înrolase în armată la sfârşitul carierei ilustre a 
tatălui său. Ei nu serviseră în Armata Terestră în acelaşi 
timp. Dar bătrânul general nu-l scăpase din ochi pe fiul său 


18 Executive Officer - Ofiţer Executiv (n.tr.) 
148 


mai mic, fiind mereu la curent cu realizările acestuia. 

Viaţa agentului nu fusese mai uşoară datorită legăturii 
cu generalul-locotenent de armată. De fapt, viaţa lui fusese 
mult mai grea tocmai din această cauză. 

— Mulţumesc pentru încrederea acordată, domnule. 
Dar, cum v-am mai spus, sunt plecat în misiune. 

Făcu o pauză şi se uită la ceas. Era în criză de timp. Nu-i 
plăcea să folosească această metodă, dar trebuia să o facă 
atunci când era nevoit, aşa că spuse: 

— L-am văzut pe Bobby cu o zi în urmă. Mi-a spus să-ţi 
transmit salutări. 

Convorbirea se întrerupse brusc. 

Puller închise telefonul şi-l îndesă în suportul de la 
centură. Rămase pe loc pentru câteva secunde, privindu-şi 
fix bocancii. Trebuia să plece, ştia că nu putea să mai 
întârzie. În schimb, îşi scoase portofelul din buzunar şi 
trase încet poza pe care o păstra acolo. 

Cei trei Puller stăteau unul lângă altul. Toţi erau înalţi, 
dar John Jr. era cel mai înalt dintre toţi, depăşindu-l pe 
bătrânul său tată cu aproape doi centimetri. 

Faţa generalului părea sculptată în granit. 

Ochii săi fuseseră deseori comparaţi cu nişte gloanţe cu 
vârful scobit, menite să provoace distrugeri maxime. Avea 
o bărbie atât de fermă şi de proeminentă, încât o puteai 
folosi în loc de bară pentru tracţiuni. Arăta ca Patton şi 
MacArthur la un loc, doar că era ceva mai mare, mai rău şi 
mai dur decât aceştia. Ca general de armată fusese un 
mare ticălos, iar oamenii lui îl iubiseră şi chiar muriseră 
pentru el. 

Ca tată fusese, de asemenea, un mare ticălos. Dar fiii 
lui? 

Și eu îl iubesc. Și eu mi-aş fi dat viaţa pentru el, îşi spuse 
Puller. 

Puller Sr. fusese căpitanul echipei de baschet a 
Academiei Militare West Point. Echipa nu câştigase 
campionatul nici măcar o dată pe parcursul celor patru ani 


149 


în care tatăl său fusese căpitan, dar după fiecare meci de 
baschet, membrii echipelor adverse plecau acasă plini de 
vânătăi şi de zgârieturi. lar cei care reuşeau să învingă 
echipa West Point aveau, de fapt, senzaţia că pierduseră. 

„Puller v-a tăbăcit fundul” era o expresie foarte des 
întâlnită pe atunci. 

Pe terenul de baschet. Pe câmpul de luptă. Pentru 
bătrânul general era, fără îndoială, cam acelaşi lucru. El 
pur şi simplu îi bătea pe toţi de le mergeau fulgii. Armatele 
rămâneau fără muniţie şi carne de tun când era vorba de 
el. 

Puller mai privi un timp fotografia, zăbovind asupra 
locului din stânga tatălui său. Acolo nu era nimeni, deşi ar 
fi trebuit să fie. 

Ar fi trebuit să fie. 

Lăsă poza deoparte, îşi aranjă pistoalele la centură şi îşi 
trase pe el jacheta cu emblema CID; apoi ieşi din cameră şi 
încuie uşa în urma lui. 

Trecutul este doar atât. 

Trecut. 


150 


CAPITOLUL 24 


Puller tocmai se îndrepta spre maşină, pregătit de drum, 
când văzu lumină la recepţia motelului. Fiind curios din 
fire, hotări să verifice despre ce era vorba, aşa că puse 
mâna pe clanţă şi deschise uşa. 

Bătrâna doamnă stătea pe un scaun în faţa tejghelei de 
la recepţie, ţinându-se cu mâna dreaptă de piept. Femeia 
era foarte speriată. 

Respira cu dificultate şi devenea din ce în ce mai roşie în 
obraji, deşi pielea ei era în rest pământie. 

Puller închise uşa şi se apropie de bătrână. Buzele ei şi 
pielea din jurul nasului nu erau vineţii. Deci nu erau semne 
de cianoză. 

Încă. 

Puller îşi scoase repede telefonul din buzunar şi formă 
911, fără să se mai uite la tastatură. 

— De când sunteţi în starea asta? o întrebă el. 

— De vreo zece minute, îngăimă ea. 

Agentul îngenunche lângă ea. 

— S-a mai întâmplat şi înainte? 

— Da, dar nu chiar atât de rău. Când s-a întâmplat a 
patra oară, am ajuns la spital. 

— Aveţi probleme grave cu inima? 

— Destul de grave, cred. Mă mir că am rezistat până 
acum. 

Femeia gemu, apăsându-şi mai tare mâna pe piept. 

— Simţiţi o greutate mare în piept? 

Ea încuviinţă cu un semn din cap. 

— Aveţi dureri ascuţite în braţe? 

Bătrâna clătină din cap. Lacrimile începură să-i curgă 
şiroaie pe obraji. 

Senzaţia de elefant pe piept era un semn clar al 


151 


infarctului de miocard. Următorul semn distinctiv era 
durerea ascuţită de-a lungul braţului stâng. Durerea nu 
apărea însă întotdeauna şi nu neapărat în braţul stâng, în 
special la femei, dar Puller nu avea de gând să aştepte ca 
aceasta să se producă. 

Dispecerul preluă apelul. Puller descrise situaţia rapid, 
în propoziţii scurte, prezentând toate detaliile cazului, apoi 
închise telefonul. 

— Vin încoace. 

— Mi-e frică, spuse femeia cu o voce stinsă. 

— Ştiu. O să vă reveniţi, sunt sigur de asta. 

Apoi îi luă pulsul. Abia îl mai simţea. Nu era de mirare. 
Problemele cardiace însemnau circulaţie proastă, iar asta 
echivala cu un puls foarte slab. Un atac cerebral era 
posibil, de asemenea, la o persoană de vârsta femeii. 
Venele de pe gâtul ei erau umflate. Un alt semn rău. Exista 
riscul de coagulare defectuoasă a sângelui sau de formare 
a vreunui cheag. 

— Nu mai faceţi efort. Negaţi sau aprobaţi din cap ca să- 
mi răspundeţi. Aveţi senzaţie de greață? 

Femeia încuviinţă. 

— Vă sufocaţi? 

Femeia încuviinţă din nou. 

— Luaţi medicamente pentru inimă? întrebă Puller. 

Femeia aprobă cu un semn scurt din cap. El văzu 
broboanele mari de transpiraţie rece care se iviseră pe 
fruntea ei, ca un colier de perle transparente. 

— Am şi nişte pilule de nitroglicerină, dar nu am mai 
ajuns la ele, reuşi să articuleze bătrâna. 

— Ce spuneţi de nişte aspirină? 

— E în acelaşi loc. 

— Spuneţi-mi exact unde. 

— Pe noptiera din dormitor. 

Femeia îndreptă un deget tremurător spre stânga. 

Puller se întoarse în zece secunde, ţinând în mână 
sticluţele cu medicamente. 


152 


O ajută să ia o aspirină cu puţină apă. Dacă se formase 
vreun cheag de sânge, aspirina era bună pentru a preveni 
tromboza venoasă şi se absorbea rapid la nivelul tubului 
digestiv. In plus, nu avea efecte negative asupra tensiunii 
arteriale. 

Problema cu nitroglicerina era că aceasta doar ameliora 
simptomele, fără a putea vindeca boala coronariană 
latentă. Nitroglicerina i-ar fi calmat durerea din piept, dar 
dacă tensiunea arterială a femeii era deja prea mică, 
medicamentul nu ar fi reuşit decât să-i agraveze starea, 
pentru că ar fi determinat o scădere şi mai mare a 
tensiunii. Acesta era efectul pilulelor. 

Problemele cardiace s-ar fi agravat, provocând colapsul 
unor organe interne. 

Nu putea risca atât de mult. Trebuia să se asigure. 

— Aveţi vreun aparat de tensiune la îndemână? 

Femeia încuviinţă, făcându-i semn către un raft din 
spatele tejghelei de la recepţie. Găsi un tensiometru cu 
manşetă, baterii şi afişaj digital. Puller îl luă repede şi îl 
montă pe antebraţul drept al femeii, apoi îl deschise şi 
umflă manşeta. Citi rezultatul - nu era bun. Tensiunea era 
deja foarte scăzută. Nitroglicerina ar fi putut să o ucidă. 

O cercetă cu privirea. Nu existau semne că ar fi reţinut 
fluide, nu avea picioarele umflate şi nici probleme 
vasculare. 

— Obişnuiţi să consumaţi vreun diuretic? 

Bătrâna clătină din cap. 

— Revin în zece secunde, îi zise el. 

Alergă până la maşina lui, deschise portbagajul, îşi luă 
trusa de prim ajutor şi fugi înapoi, picioarele sale lungi 
reuşind să parcurgă distanţa în cel mai scurt timp. 

Când intră din nou în încăpere, femeia arăta şi mai rău. 

Dacă inima bătrânei ar fi cedat atunci, paramedicii 
aveau să declare decesul în loc să o salveze. 

Puller deschise kitul şi îşi pregăti echipamentul. 

In tot acest timp o ţinu pe bătrână de vorbă, încercând 


153 


să o facă să-şi păstreze calmul. Urechile lui erau ciulite, în 
aşteptarea sirenelor ambulanţei. Era obişnuit să acorde 
primul ajutor - făcuse acest lucru chiar şi în mijlocul 
pustiului, ajutându-şi camarazii aflaţi în suferinţă, care 
arătau ca nişte bucăţi de carne însângerată. Pe unii 
reuşise să-i salveze, pe alţii îi pierduse. 

Dar de această dată nu avea de gând să piardă lupta cu 
moartea. 

Şterse braţul femeii cu alcool, găsi o venă bună şi 
introduse acul în profunzime, fixându-l pe antebraţ cu o 
bucată de leucoplast alb. 

Apoi ataşă celălalt capăt al tubului perfuzorului la 
flaconul de soluţie salină pentru administrare intravenoasă 
pe care îl scosese din kitul său. 

Fluidele aveau rolul de a ridica tensiunea. Era aceeaşi 
metodă pe care medicii o folosiseră pentru a-l salva pe 
Reagan după ce fusese împuşcat. 

Era un flacon de un litru cu picurător gravitațional, iar 
linia de perfuzie avea un diametru interior de un 
milimetru. Ridică flaconul deasupra capului femeii şi 
deschise la maximum robinetul picurătorului. 

Flaconul avea să se golească în douăzeci de minute. 

Femeia avea în total vreo cinci litri de sânge. Un litru de 
soluţie salină avea să o hidrateze, îmbunătăţind cu peste 
20 la sută hidratarea intravenoasă. 

Când flaconul se goli pe jumătate, Puller îi luă din nou 
tensiunea. Citi numerele de pe ecran. Ambele erau peste 
nivelul critic. 

Nu putea şti încă dacă bătrâna era sau nu în afara 
pericolului, dar nu avea prea multe opţiuni. Mâna ei apăsa 
tot mai tare pieptul, iar gemetele i se înteţiseră. 

— Gura mare, zise Puller. 

Bătrâna deschise gura, iar el îi strecură sub limbă o 
tabletă de nitroglicerină. 

Pilula îşi făcu efectul în câteva secunde. 

Un minut mai târziu femeia îşi reveni, iar respiraţia ei 

154 


deveni regulată. Mâna pe care o ţinuse pe piept îi căzu 
moale pe lângă corp. Criza cardiacă provoca spasme la 
nivelul arterelor coronare. Nitroglicerina calmase rapid 
aceste spasme. 

Situaţia era ceva mai roz acum şi pericolul fusese 
îndepărtat, cel puţin până la sosirea ambulanţei. 

— Respiraţi adânc. Uşurel. Paramedicii trebuie să apară 
dintr-un moment în altul. Aspirina, nitroglicerina şi fluidele 
şi-au făcut efectul. Starea dumneavoastră s-a ameliorat. 
Arătaţi mai bine şi sunt sigur că o să vă reveniţi. Incă nu v- 
a venit vremea. 

Puller apăsă din nou butonul aparatului de tensiune. Citi 
numerele de pe ecran - valorile crescuseră. Tensiunea era 
mai bună. 

Culoarea revenise în obrajii femeii. Era un mic miracol 
în mijlocul acelui ţinut minier. 

— Spitalul e foarte departe, spuse bătrâna cu voce 
stinsă. Ar fi trebuit să mă mut mai aproape. 

Puller zâmbi. 

— Toţi avem regretele noastre. 

Femeia schiţă un zâmbet palid şi-l apucă de mână. Puller 
înţelese că femeia voia să-i strângă mâna, aşa că nu şi-o 
retrase. 

Degetele ei erau subţiri şi slăbite. Abia dacă simţi 
strânsoarea ei, precum o adiere de vânt. 

Trăsăturile îi erau destinse acum. Zâmbetul său - în 
ciuda dinţilor galbeni, strâmbi şi înnegriţi sau lipsind cu 
desăvârşire pe alocuri - era luminos. 

Puller se declară mulţumit văzând-o că zâmbeşte. 

— Eşti un om tare bun, îi spuse ea. 

— Vreţi să mă ocup de ceva în lipsa dumneavoastră? 
Vreţi să sun pe cineva? 

Ea clătină încet din cap. 

— Nu am pe nimeni aici. Eu sunt singura care a mai 
rămas în acest loc. 

Privind-o de aproape, Puller observă cataracta avansată 


155 


a femeii. Ochii ei erau acoperiţi aproape în întregime de 
albeaţă. Era o minune că-l mai putea vedea. 

— În regulă. Respiraţi adânc, de mai mult ori. Aud 
sirena. Ei ştiu că aţi avut o criză cardiacă. Vor veni 
pregătiţi. 

— Iţi mulţumesc, tinere. 

— Cum vă numiţi? Annie, aşa cum scrie pe firma de la 
intrare? 

Ea îi atinse obrazul, mulţumindu-i din nou printr-un 
zâmbet slab. Colţurile buzelor ei se ridicau din cauza 
durerii la fiecare bătaie a inimii ei şubrede. 

— Numele meu este Louisa. Nici nu ştiu cine a fost 
Annie. Aşa se numea motelul atunci când l-am cumpărat, 
iar eu nu am avut destui bani ca să-i schimb numele. 

— Îţi plac florile, Louisa? O să îţi trimit un buchet la 
spital, îi zise el, susţinându-i privirea. 

Trebuia să fie calmă, să respire natural şi să nu se mai 
gândească la faptul că inima ei se putea opri în orice clipă 
pentru totdeauna. 

— Fetelor le place să primească flori, răspunse ea cu 
vocea slăbită. 

Puller auzi motorul unei maşini care se oprise în faţa 
motelului, apoi zgomot de paşi pe prundiş. Nişte portiere 
trântite şi oameni care se apropiau în fugă de uşă. 
Paramedicii se mişcau repede. Erau eficienţi şi foarte bine 
pregătiţi. 

El îi informă în câteva cuvinte despre aspirină, 
nitroglicerină, perfuzie şi valorile tensiunii arteriale. 

Le descrise simptomele femeii, pentru că ea nu mai avea 
putere să vorbească. 

Calmi şi calculaţi, paramedicii îi adresară întrebări 
despre lucrurile pe care trebuiau să le ştie. Între timp se 
ocupară de bătrână, îi puseră o mască de oxigen şi o 
perfuzie nouă. În doar câteva minute, faţa ei căpătase o 
culoare şi mai sănătoasă. 

Unul dintre paramedici îl întrebă: 


156 


— Sunteţi doctor? Aţi făcut exact ce trebuia. 

— Nu, nu sunt doctor. Sunt doar un soldat care ştie 
câteva trucuri utile. Vă rog să aveţi grijă de ea. O cheamă 
Louisa. Suntem prieteni buni. 

Bărbatul mai scund ridică privirea către mătăhălosul 
ranger din faţa lui şi-l asigură: 

— Hei, amice, orice prieten al dumitale e şi prietenul 
meu. 

În drum spre ambulanţă, Louisa îi făcu lui Puller semn 
cu mâna. Elo urmă. Femeia îşi scoase masca de oxigen şi 
îi spuse: 

— Am o pisică. Ai putea să... 

Puller încuviinţă din cap. 

— Şi eu am una acasă. Nicio problemă. 

— Mai spune-mi o dată numele tău, scumpule. 

— Puller. 

— Eşti un om bun, Puller, îi spuse din nou femeia. 

Uşile ambulanţei se închiseră cu zgomot, iar vehiculul se 
îndepărtă în grabă cu sirena pornită, în vreme ce 
întunericul nopţii se spulbera făcând loc zorilor. 

Un om bun. 

Trebuia să găsească o florărie. 

Incepu să caute pisica. O găsi în încăperea în care locuia 
femeia. Uşa acesteia se afla exact în spatele tejghelei de la 
recepţie. Motanul era sub pat, adormit. „Casa“ bătrânei 
avea doar două camere şi o baie de patru metri pătraţi. 
Cabina de duş era atât de mică, încât Puller nici măcar nu 
încăpea în ea. 

Peste tot zăceau împrăştiate o mulţime de lucruri. 

Oamenii ajunşi la o vârstă înaintată obişnuiau să 
colecţioneze tot felul de lucruri inutile. 

Era ca şi cum ar fi încercat să oprească timpul în loc, 
păstrând la îndemână tot ceea ce le fusese util pe vremuri. 

Să-i opreşti din drumul spre moarte. De parcă vreunul 
dintre noi ar putea să facă asta. 

Patru dintre oamenii săi muriseră în ambuscada aceea. 


157 


El îi salvase pe ceilalţi patru. Căpătase un teanc de 
medalii pentru că făcuse ceea ce ar fi făcut şi ceilalţi 
pentru el. El se întorsese acasă. La fel şi alţi patru dintre 
cei opt camarazi ai săi. 

În sicrie lucioase acoperite cu drapelul american. 

Avuseseră parte de o călătorie gratuită până la Baza 
Forţelor Aeriene din Dover. Apoi fuseseră îngropaţi la doi 
metri sub pământ, în cimitirul Arlington. O piatră funerară 
albă indica locul în care se aflau ei acum, printre alte mii 
de pietre albe. 

O tâmpenie, îşi spuse Puller. Totul pentru armată. 

Motanul era bătrân şi obez. Nu părea prea afectat de 
problemele de sănătate ale stăpânei sale. Puller îi umplu 
bolurile cu mâncare şi apă, verifică dacă tăviţa cu nisip era 
curată, apoi căută cheia de la recepţie şi încuie uşa după 
el. 

Se îndreptă spre maşină. Voia să ajungă cât mai repede 
la restaurant, pentru micul dejun. I se făcuse brusc foame. 
lar în acel moment, mâncarea era singurul lucru care 
putea să-l mulţumească. 


158 


CAPITOLUL 25 


Îşi parcă maşina pe stradă, exact în faţa restaurantului. 
Refugiul era deschis şi pe jumătate plin, deşi era încă 
destul de devreme. 

Oamenii de prin partea locului se trezeau şi luau micul 
dejun dis-de-dimineaţă. Puller alese o masă dintr-un colţ şi 
se aşeză pe scaun cu spatele la perete. 

Nu se aşeza niciodată la barul din mijlocul localului dacă 
acesta nu avea o oglindă, astfel încât să poată urmări 
permanent ce se întâmplă în spatele lui. 

Refugiul nu avea o astfel de oglindă în spatele tejghelei. 
Prin urmare, masa la care se aşezase era cea mai bună 
opţiune. Din poziţia aceea îşi putea supraveghea şi maşina 
parcată pe stradă. 

Comandă acelaşi mic dejun pe care-l comandase la cină 
cu o seară în urmă. Odată ce găseai ceva bun, nu avea rost 
să încerci altceva. 

Începu să privească în jur. Majoritatea clienţilor din 
local erau bărbaţi. Unii erau îmbrăcaţi în haine de lucru, 
alţii probabil că-şi terminaseră schimbul şi veniseră direct 
la restaurant pentru micul dejun. Nu era nicio persoană în 
costum la ora aceea. Numai muncitori de rând, ca şi el de 
altfel. Aruncă o privire la ceasul de pe perete. 

Zero-cinci-treizeci. 

Sorbi din cafea. Avea la dispoziţie douăzeci de minute 
pentru micul dejun. Patruzeci de minute până la locul 
crimei. Zero-şase-trei-zeci. Aşa cum îi spusese lui Cole. 

Mai luă câteva înghiţituri de cafea. Era bună, fierbinte şi 
mare. Cuprinse cana cu mâna şi simţi fierbinţeala 
intrându-i în piele. 

Termometrul de afară ajunsese deja la 27 de grade 
Celsius. Căldura era sufocantă. Simţise primul val de 


159 


sudoare atunci când alergase prima dată la maşină pentru 
kitul de prim ajutor. 

Când afară este cald, se recomandă să bei ceva 
fierbinte. Asta face corpul să se răcorească. lar când este 
frig, trebuie să  procedezi invers. Lucruri simple, 
demonstrate ştiinţific. 

Dar, indiferent de temperatura de afară, lui Puller îi 
plăcea cafeaua. Era un lucru cu care se obişnuise în 
armată. Ştia foarte bine ce însemna pentru el cafeaua de 
dimineaţă - câteva minute de normalitate într-o lume 
anormală, în care oamenii încercau mereu să se omoare 
unii pe alţii. 

— Dumneata eşti John Puller? 

Privi în stânga lui. Un bărbat la vreo şaizeci de ani se 
oprise la masa lui. Avea cam un metru şaptezeci şi cinci 
înălţime şi era gras, cu faţa arsă de soare. 

De sub pălărie, câteva şuviţe de păr cărunt îi atârnau pe 
lângă urechi. Bărbatul purta o uniformă de poliţie. Puller 
citi numele de pe insigna prinsă în piept - Lindemann. 
Bunul şerif al acelui cătun drăguţ. 

— Eu sunt. Îmi pare bine să vă cunosc, şerif Lindemann. 
Vă rog, luaţi loc. 

Şeriful se aşeză pe cealaltă parte a mesei, în faţa lui 
Puller. Îşi scoase pălăria cu borul lat şi o aşeză pe masă. Îşi 
trecu degetele prin părul rar, care i se lipise de cap într-un 
mod ciudat din cauza pălăriei. Şeriful mirosea a Old Spice, 
cafea şi nicotină. 

Puller începea să creadă că toţi oamenii din Drake erau 
fumători. 

— Nu vreau să te rețin prea mult. Îmi dau seama cât eşti 
de ocupat, îi spuse Lindemann. 

— Îmi închipui că şi dumneavoastră sunteţi ocupat, 
domnule. 

— Nu e nevoie să mi te adresezi cu „domnule”. Spune-mi 
pe nume, Pat. Eu cum să-ţi spun? 

— Puller ar fi cel mai nimerit. 


160 


— Cole mi-a spus că eşti al naibii de bun în ceea ce faci. 
Am încredere deplină în ea. Unii spun că o fată nu ar 
trebui să poarte uniformă şi pistol, dar eu consider că 
femeia asta valorează mai mult decât orice bărbat din 
departament. 

— Şi eu sunt de aceeaşi părere până acum. Vrei nişte 
cafea? 

— E o ofertă tentantă, dar trebuie să te refuz. Ei bine, de 
fapt rinichii mei trebuie să te refuze după cele trei căni de 
cafea pe care le-am băut deja în dimineaţa asta. Şi 
prostata mea, de asemenea. Doctorul spune că e de 
mărimea unui grepfruit. Nu ai cum să urinezi prea des 
într-o maşină de patrulare! 

— Înţeleg. 

— Avem de-a face cu o situaţie al naibii de complicată. 

— Într-adevăr. 

— Nu suntem obişnuiţi cu astfel de lucruri prin părţile 
astea. De zece ani nu am mai avut nicio crimă în zonă. 

— Ce s-a întâmplat atunci? 

— Un tip, Hubby, a prins-o pe nevastă-sa în pat cu 
fratele lui. 

— Şi a ucis-o? 

— Nu, a fost invers. Ea l-a împuşcat pe Hubby. Apoi l-a 
împuşcat şi pe fratele lui când acesta s-a dus după ea ca 
să-i ceară socoteală pentru moartea lui Hubby. Pe scurt, o 
afacere destul de încurcată. 

Şeriful rămase tăcut câteva clipe şi aruncă o privire în 
jur, apoi întoarse din nou capul spre Puller şi continuă: 

— Noi nu colaborăm de obicei cu persoane din exterior 
pentru astfel de probleme. 

— Înţeleg foarte bine acest aspect. 

— Dar adevărul este că avem nevoie de ajutorul 
dumitale. 

— Mă bucur să vă pot fi de folos. 

— O să lucrezi în continuare cu Sam. 

— Aşa voi face. 


161 


— Vreau doar să mă ţineţi la curent. E vorba de 
întrebările incomode ale presei. 

Şeriful rosti aceste cuvinte cu un dispreţ profund. 

— Forţele Terestre se vor ocupa de această problemă. 
Am să-ţi dau numărul unei persoane pe care o poţi 
contacta, îl linişti agentul. 

— Ar fi perfect. 

Puller scoase o carte de vizită din buzunar şi scrise pe 
verso un nume şi un număr de telefon, apoi o lăsă pe masă 
în faţa şerifului. 

Omul legii luă repede cartea de vizită şi o îndesă în 
buzunarul cămăşii fără să se uite la ea. 

— Ar fi timpul să o iau din loc, zise Lindemann. 
Dumneata rămâi să-ţi termini micul dejun. 

— Aşa am să fac. 

Şeriful îşi ridică pălăria de pe masă şi ieşi încet din local. 

Puller îl urmări cu privirea până la ieşire şi, în acel 
moment, un bărbat aflat la două mese distanţă îi atrase în 
mod deosebit atenţia. 

Bărbatul purta o şapcă pe care scria mare: „Serviciile 
Poştale S.U.A.“ 


162 


CAPITOLUL 26 


Puller îl privi cu atenţie. Bărbatul mânca fără grabă şi 
părea îngândurat. Sorbea din cafea la fel de încet. Lua 
câte o înghiţitură, apoi punea cana pe masă. După zece 
secunde mai lua o înghiţitură, apoi lăsa din nou cana pe 
masă. În cele din urmă sosi şi comanda lui Puller. Agentul 
începu să mănânce, mai rapid decât intenţionase. 
Carbohidraţii şi proteinele îi ridicară nivelul energetic. 

Lăsă pe masă nişte bani, fără să mai aştepte nota de 
plată - ştia preţul consumaţiei sale din seara anterioară. 

Se ridică şi luă de pe masă ultima cană de cafea, apoi 
trecu printre mese ignorând privirile curioase ale celor din 
jur şi se opri la masa poştaşului. 

Bărbatul ridică privirea. 

— Sunteţi Howard Reed? îl întrebă Puller. 

Bărbatul slăbănog cu faţa pământie încuviinţă cu un 
semn din cap. 

— Aş vrea să stăm puţin de vorbă. 

Reed nu spuse nimic. 

Puller îşi scoase portvizitul, îi arătă bărbatului insigna şi 
legitimaţia, apoi se aşeză la masa acestuia fără să mai 
aştepte vreun răspuns. 

— Sunt de la CID, Forţele Terestre. Investigăm mai 
multe crime. E vorba despre cadavrele pe care le-aţi 
descoperit în cursul zilei de luni, începu el. 

Reed se cutremură şi îşi îndesă şapca mai tare pe cap. 

Puller îl cercetă cu privirea. Bărbatul era sfrijit - părea 
chiar bolnav. 

Probabil că avea probleme serioase cu organele interne 
şi, din cauza asta, arăta cu zece ani mai vârstnic decât era, 
îşi spuse agentul. Omul avea pielea arsă de soare şi umerii 
căzuţi. Limbajul corpului său exprima resemnare. Părea un 


163 


învins. În viaţa de toate zilele. În orice. 

— Pot să vă pun câteva întrebări, domnule Reed? 

Prudent, bărbatul mai luă o înghiţitură de cafea şi puse 
apoi cana pe masă. Puller se întrebă dacă nu cumva acesta 
suferea de tulburare obsesiv-compulsivă. 

— Bine, zise în cele din urmă Reed. 

Acesta fu primul său cuvânt. Vocea lui era răguşită şi 
stinsă în acelaşi timp, de parcă nu obişnuia să o folosească 
prea des. 

— Aţi putea să-mi povestiţi în amănunţime tot ce aţi 
făcut în ziua aceea, din momentul în care aţi oprit maşina 
pe strada din faţa casei? Ce aţi văzut? Ce aţi auzit? Poate 
că v-a atras atenţia ceva deosebit, ceva ce nu aţi auzit sau 
nu aţi văzut în acea zi. Înţelegeţi ce vreau să spun? 

Reed luă şerveţelul de hârtie de lângă farfuria goală din 
faţa lui şi se şterse la gură. 

Îi povesti lui Puller tot ce făcuse, pas cu pas. Agentul era 
impresionat de memoria şi de meticulozitatea bărbatului. 

Probabil că devenise atât de scrupulos tocmai datorită 
meseriei sale. Să împărţi zilnic corespondenţa aceloraşi 
oameni - parcurgând acelaşi drum, urmând aceleaşi 
proceduri, văzând aceleaşi lucruri de fiecare dată - era un 
lucru destul de dificil. Ai fi observat imediat ceva 
neobişnuit în rutina zilnică. 

— l-aţi văzut vreodată, înainte de crimă, pe cei din 
familia Reynolds? îl întrebă Puller. 

— Pe cine? 

— Cei ucişi erau membrii familiei Reynolds. 

— Aha, făcu bărbatul. 

Rămase apoi pe gânduri, timp în care mai luă o 
înghiţitură de cafea. 

Puller observă verigheta de pe degetul noduros al 
bărbatului. Era căsătorit, dar îşi lua micul dejun la 
restaurant, la ora cinci şi jumătate dimineaţa? Poate că din 
această cauză avea omul expresia aceea neajutorată. 

— Am văzut o fată când am trecut într-o zi pe acolo ca să 


164 


livrez corespondenţa. Era în curtea din faţa casei. Nu l-am 
văzut niciodată pe bărbat. Poate că am zărit-o în trecere şi 
pe femeie, în maşina ei. 

— Îi cunoşteaţi pe soţii Halverson? 

— Cei care locuiau acolo? 

— Da. 

Reed clătină încet din cap. 

— Nu i-am văzut în viaţa mea. Nici nu aş fi bătut la uşă 
în ziua aceea, dar aveam nevoie de o semnătură pentru 
pachetul pe care trebuia să-l livrez. Un colet cu confirmare 
de primire trebuie predat numai după semnarea recipisei. 
Şi ei au fost ucişi? 

— Nu. Ei nu erau acolo în ziua aceea. Puller tăcu, iar 
după câteva secunde îl întrebă pe poştaş: Ce s-a întâmplat 
cu pachetul? 

— Pachetul? 

Reed rămase cu ceaşca în aer, în apropiere de buze. 

— Da, cel pentru care trebuia semnată recipisa. 

Reed lăsă cana pe masă şi îşi atinse cu un deget buzele 
crăpate şi uscate. 

— Am intrat cu el în casă. 

Se cutremură şi puse mâinile pe tăblia laminată a mesei. 

— Apoi am văzut... 

— Înţeleg. Ştiu ce aţi văzut. Dar încercaţi să vă 
concentrați puţin. Este foarte important. Aveaţi deci 
pachetul în mână atunci când aţi intrat. Apoi v-aţi întors şi 
aţi ieşit în fugă din casă. Aţi trântit uşa, care s-a izbit de 
balustrada verandei, iar sticla s-a spart. 

Puller aflase toate aceste detalii de la Cole. 

Reed părea alarmat. 

— Va trebui să plătesc pentru uşa aceea? Nu am vrut să 
o sparg, dar nu am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. Şi mă 
rog la Dumnezeu să nu mai trec vreodată prin asemenea 
experienţă. A 

— Nu vă faceţi griji în privinţa uşii. Incercaţi să vă 
amintiţi ce s-a întâmplat cu pachetul. Destinatarul era 

165 


cumva Halverson? 

Reed încuviinţă cu un semn din cap. 

— Da. Îmi amintesc foarte bine. Acesta era numele 
trecut pe colet. 

Puller nu spuse nimic. Îl lăsă pe bărbat să se 
concentreze. Trebuia să-şi amintească ce făcuse cu 
pachetul din mâna lui. Mintea era un lucru ciudat. Avea 
nevoie doar de un răgaz pentru a scoate la iveală cele mai 
neaşteptate informaţii. 

Reed făcu ochii mari. 

— Dacă-mi amintesc bine, Halverson era doar 
intermediarul, pentru că pe colet era menţionat „In 
atenția...” 

— În atenția? 

— Da, chiar aşa, răspunse entuziasmat Reed. 

Poştaşul îşi plimbă mâinile pe tăblia mesei până la 
farfuria goală din fața lui. Nu mai era atât de trist acum. 
Părea emoţionat şi implicat. Poate pentru prima dată după 
mulţi ani, îşi spuse Puller. 

— Deci coletul nu era, de fapt, pentru Halverson. A fost 
doar trimis pe adresa lor. Mai era trecut vreun nume pe 
el? Reynolds cumva? Ei erau singurii care locuiau acolo. 

Reed nu spuse nimic. Privirea lui era îndreptată undeva 
în sus, în timp ce încerca să-şi amintească acest aspect. 

Puller îi acordă un răgaz - nu voia să-i întrerupă şirul 
gândurilor. Luă o înghiţitură din ceaşca lui de cafea, care 
nu se răcise încă, apoi aruncă o privire în local. 

Cele mai multe capete erau întoarse spre el. 

Nu schiţă niciun gest când îl zări pe băiatul tatuat. 
Dickie Strauss stătea la o masă din celălalt capăt al 
restaurantului, cu faţa spre Puller. De această dată era 
însoţit de un bărbat mult mai voinic. Acesta purta o jachetă 
cu mâneci lungi, aşa că Puller nu putea şti dacă bărbatul 
avea braţele tatuate la fel ca Dickie. 

Cei doi nu-l scăpau din ochi pe Puller, deşi încercau să 
ascundă acest lucru. Era de-a dreptul patetic, îşi spuse 


166 


Puller. Probabil că Dickie uitase tot ce învățase în armată. 

Îşi îndreptă din nou privirea spre Reed. Bărbatul se 
holba la el, dezolat. 

— Nu-mi pot aminti, zise el. Îmi pare rău. Sunt sigur însă 
că am văzut scris pe colet „În atenţia”. 

— În regulă, îl linişti Puller. Cum era pachetul? Mare, 
mic? 

— Cât o coală de hârtie. 

— Bine. Nu vă aduceți aminte cine l-a trimis? Sau din ce 
localitate era expeditorul? 

— Nu am reţinut, dar aş putea să aflu. 

Puller îi puse în faţă cartea lui de vizită. 

— Toate informaţiile referitoare la coduri poştele sau e- 
mailuri trebuie să ajungă la mine. Acum încercaţi să vă 
amintiţi ce s-a întâmplat cu pachetul. Aţi ieşit în fugă din 
casă şi aţi deschis brusc uşa. 

Reed îşi ridică privirea din farfuria goală aflată în faţa 
lui. Pentru o clipă, Puller crezu că bărbatul avea să vomite 
tot ce mâncase la micul dejun. 

— Eu... probabil că l-am scăpat din mână. 

— În casă? Afară? Sunteţi sigur că nu a ajuns înapoi în 
camioneta poştală? 

— Nu, nu e în maşină. Tăcu preţ de câteva secunde, apoi 
spuse: Da, probabil că a rămas în casă. Acolo trebuie să 
fie. L-am scăpat în interior. Când am fugit afară, nu-l mai 
aveam în mână. Acum îmi amintesc. Limpede ca lumina 
zilei. 

— În regulă. Sunt sigur că o să apară până la urmă. Mai 
puteţi să-mi daţi vreo informaţie? 

— Nu ştiu. Vreau să spun că nu am mai fost implicat în 
aşa ceva. Nici nu mai ştiu ce e important şi ce nu. 

— Ştiţi casa de peste drum? Faţă în faţă cu locuinţa 
victimelor. Nu aţi observat nimic suspect în zonă? 

— Casa lui Treadwell? g 

— Exact. Treadwell locuia Împreună cu Molly Bitner. li 
cunoaşteţi? 

167 


După cum reieşea din raportul pe care i-l arătase Cole, 
Reed declarase că nu cunoştea pe nimeni în acel cartier, 
dar Puller prefera să audă cu urechile lui ce avea de spus 
bărbatul. 

Reed clătină ferm din cap. 

— Nuu... Am reţinut doar numele, pentru că sunt factor 
poştal. Treadwell primeşte des reviste cu motociclete. Are 
un Harley. E parcat afară, în faţa casei. 

Puller începu să se foiască pe scaun. Nu ştia dacă Reed 
auzise de moartea lui Treadwell şi Bitner. 

— Nimic altceva? 

— Doar lucrurile obişnuite. Nimic ieşit din comun. Eu 
doar livrez corespondenţa şi verific adresele. Nu fac mai 
mult de obicei. 

— În regulă, domnule Reed. Vă mulţumesc pentru timpul 
acordat. Atinse cartea de vizită pe care o lăsase în faţa 
bărbatului şi îi spuse: Când veţi afla cine a trimis pachetul 
acela, vă rog să mă contactaţi. 

Puller se ridică. Reed îşi îndreptă privirea spre el şi 
spuse: 

— Sunt al naibii de mulţi ticăloşi pe pământul ăsta. 

— Da, domnule, aşa este. 

— Ştiu acest lucru sau, mai bine spus, sunt sigur de 
asta. 

Puller îşi cobori privirea spre Reed, aşteptând. 

— Da, da, sunt sigur de asta, repetă bărbatul, apoi tăcu 
preţ de câteva secunde, deşi buzele i se mişcau în 
continuare. M-am căsătorit cu un astfel de specimen, 
adăugă el. 

Puller ieşi din restaurant, iar Dickie Strauss şi prietenul 
său mătăhălos îl urmară. 

Agentul era sigur că aveau să o facă. 


168 


CAPITOLUL 27 


Puller verifică dacă avea cheile maşinii în buzunar, se 
rezemă de portiera Malibu-ului său şi îi aşteptă pe cei doi. 

Dickie şi prietenul său se opriră la vreo doi metri de el. 

— Vă pot fi de folos? îi întrebă Puller. 

— Nu a fost vorba de BCD. Şi nici de DD, începu Dickie. 

— Îmi pare bine să aflu asta. Dar, dacă minţi, pot afla în 
doar câteva secunde. E de ajuns să apăs câteva taste de pe 
telefon ca să primesc informaţii despre dosarul tău de la 
arhiva armatei. Deci, ce s-a întâmplat de fapt? 

— O schimbare de planuri. 

— De ce? 

Dickie îi aruncă o privire prietenului său, care nu-l scăpa 
din ochi pe Puller. 

— E ceva personal. Oricum, nu a fost nimic grav. 

Prietenul său adăugă: 

— Şi nu e treaba ta, în primul rând. 

— Atunci, cum vă pot fi de folos? întrebă din nou Puller. 

— Am auzit că Eric Treadwell a fost ucis. 

— Il cunoşteai? 

— Da. 

Privirea lui Puller se îndreptă spre braţul tatuat al 
tânărului. Îi făcu semn spre tatuaj, întrebându-l: 

— Unde ţi-ai făcut tatuajul acela? 

— Aici, în oraş. 

— Treadwell avea unul identic. 

— Nu era identic. Doar ceva mai diferit. L-am folosit pe 
al lui ca model. 

— De ce? 

— De ce nu? 

— Acesta nu e tocmai un răspuns. 

Matahala făcu un pas în faţă. Era cu doi centimetri şi 


169 


jumătate mai înalt decât Puller şi avea vreo douăzeci şi trei 
de kilograme în plus faţă de acesta. Arăta ca un fost 
înaintaş din Divizia I care completează linia defensivă - nu 
îndeajuns de bun pentru a juca la profesionişti, dar potrivit 
pentru a obţine o bursă pe durata celor patru ani de 
colegiu. 

— E răspunsul lui, îi spuse printre dinţi matahala. 

Puller îl fixă cu privirea. 

— Şi tu cine eşti? îl întrebă el pe bărbat. 

— Frank. 

— În regulă, Frank. Credeam că este o discuţie între 
mine şi Dickie. 

— Ei bine, poate că ai înţeles greşit. Ar trebui să te mai 
gândeşti. 

— Nu văd de ce aş face asta. 

Frank scoase mâna din buzunar şi îşi expuse pumnii în 
faţa lui Puller. Chiar dacă uriaşul încerca să ascundă ceea 
ce ţinea în palmă, agentul observă obiectul din mâna 
acestuia. 

— Am doi amici pe cinste la purtător, cu care o să-ţi fac 
imediat cunoştinţă, zise Frank, ridicând spre Puller pumnii 
lui mari şi noduroşi. 

— Nu cred că vrei asta, Frank, nu cred că e cazul, îi 
spuse Puller cu glas domol, în timp ce-şi îndrepta umerii. 

Scoase mâinile din buzunare şi rămase drept în faţa 
matahalei. Spre deosebire de Frank, Puller nu ţinea nimic 
în palmă - pentru că nu avea nevoie. 

— Ştiu că eşti înarmat. Am văzut când eram în 
restaurant, îi zise Frank. 

— Nu voi avea nevoie de armă. 

— Am cu vreo optsprezece kilograme mai mult decât 
tine. 

— Aş spune chiar douăzeci şi trei. 

— În regulă. Deci înţelegi la ce mă refer. 

Dickie interveni agitat: E 

— Hei, băieţi, potoliţi-vă. Il opri pe Frank cu un gest, 

170 


încercând să-l calmeze: Omule, nu are rost să insişti. Nu 
merită. 

Puller adăugă: 

— Prietenul tău are dreptate, Frank. Nu vreau să te 
rănesc. Dar, dacă ceea ce văd în limbajul corpului tău se 
transformă în gesturi violente, vei avea de suferit. Cât de 
grav - asta nu mai ştiu. 

Frank pufni dispreţuitor şi afişă un rânjet încrezător. 

— Tu crezi că dacă faci parte din Forţele Terestre eşti 
mai tare decât toţi? 

— Nu cred aşa ceva. Dar ştiu sigur că sunt mai tare 
decât tine. 

Mâna dreaptă a lui Frank ţâşni spre faţa lui Puller, dar 
agentul făcuse deja un salt. Îl izbi pe uriaş în plin, cu capul 
în nas. Ţeasta lui Puller era, desigur, mult mai dură decât 
nasul celuilalt. 

Colosul de o sută treizeci de kilograme pe nume Frank 
făcu năucit un pas în spate. 

Faţa lui era plină de sânge. Puller îl apucă de braţul 
stâng şi i-l întoarse la spate, răsucindu-l iute, până în 
punctul de a i-l rupe. Strecură apoi un picior pe sub 
piciorul stâng al lui Frank şi uriaşul ajunse direct pe asfalt. 

Puller  îngenunche înainte ca bărbatul să se 
prăbuşească, reuşind să-i susţină capul cu mâna rămasă 
liberă astfel încât să amortizeze impactul cu solul. 

Scoase din mâna lui Frank fişicul de monede, le lăsă pe 
asfalt, apoi se ridică şi privi în jos către adversarul său. 

Frank se ţinea cu mâna de nasul rupt şi încerca să-şi 
şteargă sângele care-i curgea din rană direct în ochi. Când 
încercă să se ridice, Puller îşi puse piciorul pe pieptul 
uriaşului şi îl împinse înapoi pe asfalt. 

— Stai liniştit, nu te ridica, îl sfătui el, apoi se întoarse 
către Dickie şi-i spuse: Intră în restaurant şi adu-mi repede 
o pungă cu gheaţă. Acum. 

Când îl văzu pe Dickie privindu-l tâmp, de parcă nu ar fi 
înţeles ce-i spusese, Puller îi dădu un ghiont. 

171 


— Acum, Dickie, sau te expediez direct prin vitrina din 
faţă ca să ajungi mai repede. 

Dickie plecă în grabă. 

— Nu trebuia să faci asta, ticălosule, îi spuse Frank cu 
reproş, acoperindu-şi nasul cu mâinile pline de sânge. 

— lar tu nu trebuia să mă ameninţi cu pumnii şi cu 
fişicul de monede. 

— Cred că mi-ai rupt nasul. 

— Chiar ţi l-am rupt, recunosc. Dar a mai fost rupt şi 
înainte. E deplasat spre stânga, iar umflătura e la mijloc. 
Probabil că ai încasat câteva lovituri în faţă în timpul unei 
partide. Mă îndoiesc că a fost aranjat corespunzător după 
aceea. În plus, am impresia că ai şi o deviaţie de sept. 
Când ţi-l vor pune la loc de data asta, vor putea face 
lucrurile aşa cum trebuie. 

Dickie ieşi din restaurant, ţinând în mână nişte cuburi de 
gheaţă înfăşurate într-un prosop mic. Puller privi spre 
intrare şi văzu că toţi oamenii din local îi urmăreau din 
spatele ferestrelor. Dickie îi întinse gheaţa lui Puller. 

— Eu nu am nevoie de ea, Dickie. Dă-i-o prietenului tău. 

Frank luă repede gheaţa şi o lipi de nasul său. 

— Ce naiba se petrece aici? 

Puller se întoarse. Sam Cole tocmai trecea pe acolo în 
maşina de patrulare a poliţiei. Geamul portierei era 
deschis. De această dată, femeia era îmbrăcată în 
uniformă. 

Parcă maşina lângă trotuar şi cobori. Puller observă că 
centura ei nu scârţâia deloc. 

Poliţista îl văzu pe bărbatul întins pe asfalt, apoi 
remarcă monedele împrăştiate lângă mâna acestuia. Se 
uită mai întâi la Dickie, apoi la Puller. 

— Vreţi să-mi explicaţi ce se petrece aici? Tu l-ai atacat 
pe el sau el pe tine? 

Puller îi aruncă o privire lui Dickie, apoi se uită spre 
Frank. Niciunul dintre ei nu părea dispus să vorbească. 
Puller fu cel care salvă situaţia în cele din urmă: 


172 


— El a alunecat şi şi-a rupt nasul. Prietenul lui i-a adus 
nişte gheaţă. 

Cole ridică sprâncenele contrariată şi îl privi pe Dickie. 
Acesta murmură: 

— Aşa este. 

Cole îl privi apoi pe Frank. 

— Şi tu susţii acelaşi lucru? 

Frank se ridică într-un cot. 

— Da, doamnă. 

— Şi ce-i cu monedele astea? Vrei să spui că ţi-au căzut 
din buzunar? 

— Din buzunarul de la piept, interveni Puller. Când s-a 
prăbuşit, l-am auzit spunând că trebuie să-şi ducă rufele la 
spălat. De aceea poartă la el atâtea monede. 

Cole îi întinse mâna uriaşului şi-l ajută să se ridice. 

— Ar fi bine să consulti un doctor cât mai repede. 

— Da, doamnă. 

Apoi Dickie şi Frank se îndepărtară în grabă. 

— Eşti gata să mergem? o întrebă Puller. 

— Sunt gata să ascult ce s-a întâmplat aici în realitate. 

— Susţii deci că am minţit? 

— Tipul acela nu a alunecat. Arată de parcă ar fi fost 
lovit de un camion. Şi probabil că fişicul de monede era în 
mâna lui când a vrut să te lovească. 

— Poţi să faci câte speculaţii vrei şi să emiţi tot felul de 
ipoteze. 

— Ei bine, am şi o dovadă sigură în sensul acesta. 

Femeia întinse mâna şi îl bătu uşurel pe frunte. 

— Eşti murdar de sânge chiar aici. Nu văd nicio tăietură, 
deci sângele este probabil al lui. Asta înseamnă că te-a 
ameninţat şi tu l-ai lovit cu capul. Aş vrea să ştiu de ce. 

— O neînțelegere, atâta tot, zise Puller, folosindu-şi 
mâneca hainei pentru a-şi şterge sângele de pe frunte. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu spaţiul intim al fiecăruia. 

— Începi să mă enervezi. 

173 


— Nu e nimic important, Cole. Cred că înţelegi: în 
oraşele mici, intruşii sunt priviţi cu ostilitate de localnici. 
Dacă se va dovedi că e mai mult de atât, tu vei fi prima 
care va afla. 

Cole nu părea prea convinsă de spusele lui, dar nu zise 
nimic. 

— Credeam că trebuie să ne vedem la scena crimei, 
spuse Puller. 

— M-am trezit devreme şi mi-am închipuit că trebuie să 
fii aici, răspunse Cole. 

— Am stat de vorbă cu şeful tău. 

— Şeriful Lindemann? 

— A venit la restaurant. I-am dat un număr de contact ca 
să scape de problemele cu presa. 

— Mulţumesc. 

— Are o părere foarte bună despre tine. 

— Şi eu am o părere bună despre el. El este cel care mi- 
a oferit această şansă. 

— Spuneai că ai lucrat la Poliţia Statală înainte să vii 
aici. 

— A fost ideea lui. El mi-a spus că acest lucru ar da bine 
în CV-ul meu şi nimeni nu m-ar putea opri după aceea să 
port o insignă în Drake. 

— Să înţeleg, deci, că nu el a luat decizia de a te angaja. 

— A fost hotărârea Comitetului Districtual. Toți membrii 
acestui comitet sunt bărbaţi şi par desprinşi din secolul al 
nouăsprezecelea. Pentru ei, rolul femeii în societate e bine 
definit: ea trebuie să fie desculţă, gravidă şi mai tot timpul 
la bucătărie. 

— Am vorbit şi cu poştaşul. 

— Poştaşul? Te referi la Howard Reed? 

— Da. E încă în restaurant. Îşi termină micul dejun. Mi-a 
spus că a lăsat în casă pachetul pe care trebuia să-l livreze. 
L-a scăpat pe undeva, mai bine spus. E sigur că pachetul a 
fost trimis „în atenţia“ lui Halverson, ceea ce înseamnă că 
îi era adresat unuia dintre cei patru Reynolds. Ai cumva 


174 


acest pachet? 

Cole părea nedumerită. 

— Nu am găsit aşa ceva prin casă. 

Puller îi aruncă o privire pătrunzătoare. 

— Nu te-ai întrebat niciodată ce căuta poştaşul la uşa 
lor? 

— Mi-a spus că se afla acolo pentru o semnătură sau 
cam aşa ceva. Am presupus doar... 

Vocea i se stinse şi obrajii ei se făcură stacojii. 

— Am făcut o prostie. Nu ar fi trebuit să fac 
presupuneri. 

— Dar spui că pachetul nu a fost găsit în casă. Reed e 
aproape sigur că l-a scăpat din mână undeva în interior. 

— Poate că acesta a fost motivul pentru care autorii s-au 
întors la locul crimei în noaptea următoare. 

— Da, dar oamenii tăi au verificat casa o zi întreagă. De 
ce nu au găsit pachetul? 

— Atunci să mergem să aflăm răspunsul, Puller. Chiar 
acum. 


175 


CAPITOLUL 28 


Două maşini ale poliţiei locale erau parcate una lângă 
alta între cele două case. Poliţiştii stăteau de vorbă cu 
geamurile portierelor coborâte când Cole puse frână, 
oprind maşina lângă bordură. Malibu-ul lui Puller se afla 
exact în spatele ei. 

Cole deschise portiera şi ieşi din maşină aproape în 
acelaşi moment în care opri motorul. Se apropie de cele 
două maşini de patrulare identice. 

— Voi aţi pălăvrăgit toată noaptea sau v-aţi făcut 
meseria? îi întrebă ea furioasă. 

Puller se apropie de Cole şi rămase în spatele ei. Nu-i 
mai văzuse pe cei doi poliţişti până atunci. Probabil că 
fuseseră în schimbul de noapte. Bărbaţii coborâră din 
maşini şi rămaseră în picioare în faţa lui Cole, dar limbajul 
corpului lor îi sugera lui Puller mai degrabă dispreţ decât 
respect faţă de un ofiţer de rang superior. 

Această situaţie ar fi fost rezolvată în armată în câteva 
minute destul de dureroase, având drept consecinţă o 
pedeapsă de o lună aplicată celui care nu respectase legea. 

Cole îi întrebă: 

— Aveţi ceva de raportat? 

Amândoi clătinară din cap. Unul dintre ei spuse: 

— Nu am văzut şi nu am auzit nimic. Am cercetat zona 
cu regularitate, dar am schimbat de câteva ori intervalele 
de timp, astfel încât nimeni să nu poată bănui când avea să 
se efectueze următoarea verificare. 

— În regulă. Cole făcu apoi semn spre Puller şi zise: El 
este John Puller, de la CID, Forţele Terestre. Lucrează 
împreună cu noi la rezolvarea cazului. 

Nici aceşti poliţişti nu păreau mai prietenoşi decât cei pe 
care-i văzuse cu o zi înainte. Asta nu-l deranja însă pe 


176 


Puller. El nu venise acolo ca să-şi facă prieteni. Le făcu un 
semn din cap celor doi, apoi se întoarse din nou spre Cole. 
Ea era cea care trebuia să dea ordinele, nu el. 

— Dacă nu mă înşel, voi doi aţi fost luni aici, la scena 
crimei, le spuse Cole. A observat vreunul dintre voi un 
pachet pe care poştaşul l-ar fi putut scăpa pe undeva prin 
casă? 

Rostind aceste cuvinte, Cole le făcu semn spre casa 
soţilor Halverson. 

Poliţiştii clătinară din cap. 

— Toate probele găsite la faţa locului au intrat în 
custodia poliţiei, zise unul dintre ei. Nu am văzut niciun 
pachet. 

Celălalt adăugă: 

— Dacă nu se află printre celelalte probe, înseamnă că 
nu l-am găsit. Dar nu numai noi am intrat în casă. Lan ar 
trebui să ştie dacă a apărut vreun pachet. 

Nervoasă, Cole le spuse printre dinţi: 

— Ar fi trebuit să aflu dacă apărea vreun nenorocit de 
pachet. 

— Sau poate că nu a fost niciun pachet în casă, sergent, 
zise primul poliţist pe un ton calm. 

Puller îi cercetă cu privirea pe fiecare în parte, fără ca 
bărbaţii să sesizeze. 

Şi totuşi, nu putea fi sigur de atitudinea lor. Nu îşi dădea 
seama dacă disprețul evident pe care-l simțeau acceptând 
ordine de la o femeie putea masca în acelaşi timp şi 
altceva - cum ar fi, de exemplu, o minciună. 

Puller spuse: 

— Ei bine, presupun că va apărea la un moment dat. Sau 
nu. 

Cei doi poliţişti întoarseră capul spre el. Înainte ca 
vreunul să poată spune ceva, Puller adăugă: 

— Deci nu aţi observat nimic suspect pe timpul nopţii? 
Nu a trecut nicio maşină, nu s-a plimbat nimeni pe lângă 
casă? Nu aţi văzut copii jucându-se de-a v-aţi ascunselea 

177 


prin preajmă? 

— Au trecut câteva maşini, zise unul dintre poliţişti. 
Erau cei care locuiesc pe strada aceasta şi au intrat cu toţii 
în casele lor după lăsarea întunericului. Nu i-am văzut 
ieşind până la ora asta. 

Celălalt interveni: 

— Am văzut câţiva copii pe afară. Niciunul nu s-a 
apropiat însă de aceste două case. Şi nimeni nu s-a plimbat 
prin preajmă. A fost o căldură înăbuşitoare şi se simţea 
umezeala în aer. În plus, erau țânțari cu nemiluita. 

Puller îşi îndreptă privirea spre casa în care fuseseră 
ucişi Treadwell şi Bitner. 

— Cei doi au vreo rudă care ar trebui anunţată în 
legătură cu moartea lor? 

Cole îi răspunse: 

— l-am pus pe băieţi să verifice. Familia Reynolds mai 
are câteva rude în afară de părinţii femeii. Vom încerca să- 
i contactăm. 

— Cei de la Forţele Terestre vă pot ajuta cu aceste 
proceduri. Ei trebuie să aibă informaţii exacte despre 
rudele colonelului, zise Puller. 

Cole le făcu ofiţerilor ei un semn scurt din cap. 

— În regulă. Tura voastră se termină la ora opt. Vă 
puteţi relua activitatea. 

Bărbaţii se întoarseră la posturile lor de observaţie. 

— Au mereu această atitudine? o întrebă Puller. 

— Ei bine, practic i-am acuzat de distrugerea sau de 
ascunderea dovezilor, aşa că pot înţelege într-o oarecare 
măsură atitudinea lor. Şi eu m-aş fi comportat probabil la 
fel. Nu ar fi trebuit să îmi ies din fire, dar sunt foarte 
nervoasă din cauza pachetului acestuia nenorocit. Nu pot 
să cred că l-am scăpat din vedere. Îi aruncă lui Puller o 
privire smerită: Te superi dacă fumez repede o ţigară? 

— Eu nu mă supăr, dar plămânii tăi s-ar putea să o facă. 

— Crezi că nu am încercat să mă las de fumat? 

— Bătrânul meu a fumat vreme de patruzeci de ani. 


178 


— Şi cum a reuşit să se lase? 

— Prin hipnoză. 

— Cred că glumeşti. 

— Şi eu am fost surprins când am auzit asta. Nu 
credeam că oamenii încăpăţânaţi ca el ar putea fi 
hipnotizaţi. Dar se pare că aceştia sunt cei mai sensibili la 
astfel de lucruri. 

— Vrei să spui că sunt încăpăţânată? 

— Aş prefera să spun că eşti o fostă fumătoare. 

— Mulţumesc, Puller. S-ar putea să încerc acest lucru. 

— Deci pasul următor este verificarea registrului cu 
probe. Şi apoi? 

— Lan va veni aici în dimineaţa asta. Cole se uită la 
ceas, apoi adăugă: Într-o oră şi ceva. 

— Şi dacă pachetul nu apare? 

— Nu ştiu ce să spun, Puller. Pur şi simplu, nu ştiu. 

— Reed mi-a spus că ar putea afla de la oficiul poştal 
cine l-a expediat. Trebuie doar să verifice înregistrările 
coletelor din ziua aceea. Dar poate că ai putea grăbi 
această operaţiune în mod oficial. 

— Da, pot să fac asta. M-aş simţi foarte bine dacă aş afla 
ce conţinea pachetul acela. Poate că din cauza acestuia a 
fost ucis omul meu. 

Puller se întoarse şi aruncă o privire spre casă. 

— Ai fost printre primii poliţişti care au ajuns la faţa 
locului? o întrebă el. 

— Nu. Alţi doi poliţişti au ajuns primii: Jenkins, cel de 
acolo, şi Lou, pe care l-ai cunoscut ieri. Cel care a vorbit cu 
impostorul din locuinţa lui Treadwell. 

— Dar tu când ai ajuns aici? 

— La vreo nouăzeci de minute după ce am primit 
telefonul. Eram departe, în celălalt capăt al statului. 

— Şi ai găsit câinele în casă atunci când ai ajuns? 

— Da. De ce? Ce legătură are câinele cu toate astea? Nu 
latră, ţi-am mai spus. 

— Ei bine, câinii pot muta dintr-o parte în alta anumite 


179 


obiecte. Sau pot să le roadă. Ei mănâncă tot felul de 
lucruri. 

Cole întoarse capul spre casă cu o expresie ciudată. 

— Să mergem, Puller. 

Şi, dintr-odată, o luă la fugă. 


180 


CAPITOLUL 29 


Patruzeci de minute mai târziu, Puller o privea pe Cole 
în timp ce ridica un colţ al cuverturii de pe canapeaua pe 
care fuseseră aşezate cele patru cadavre. Îi întinse femeii 
lanterna sa Maglite, iar Cole lumină spaţiul de sub piesa 
de mobilier. 

— Am găsit ceva, spuse ea. 

Scoase de sub canapea un os mare şi două jucării din 
plastic. 

— Se pare că am descoperit locul secret al câinelui, zise 
Puller. Nu mai vezi nimic altceva? 

Cole întinse mâna mai mult sub canapea. 

— Stai puţin, zise el, apoi ridică un capăt al canapelei la 
un metru în aer şi o trase într-o parte. 

Cole ridică ochii spre el, fără să se mişte de pe podea. 

— Asta înseamnă să-ţi foloseşti creierul. Şi muşchii, 
bineînţeles. 

Puller privi spre covor. 

— Şi iată o bucată de carton, probabil din ambalajul unui 
pachet. 

— Şi asta! zise Cole. 

Femeia culese de pe covor o bucăţică de hârtie de 
culoare verde şi se ridică. Puller lăsă jos canapeaua, în 
poziţia iniţială. 

Cole examină bucăţica de hârtie, apoi i-o întinse şi lui. 

— Seamănă cu bordura unei recipise pentru colete cu 
confirmare de primire. 

— Într-adevăr. Dar unde-i restul recipisei? Va trebui să 
verificăm stomacul câinelui cu raze X? 

— Poate au luat-o cei care l-au ucis pe Wellman. Şi-au 
închipuit probabil că animalul a ascuns pachetul prin casă. 
A fost de ajuns să caute sub canapea ca să-l găsească. 


181 


Cole părea nedumerită. 

— Dar de unde ştiau de existenţa pachetului? 

— l-au interogat, nu uita acest aspect. Colonelul 
Reynolds le-a spus probabil că aşteptau un colet. 

— Atunci de ce nu au încercat să pună mâna pe el? 
Puteau să aştepte în casă până ce Reed avea să aducă 
pachetul. Ar fi putut semna pentru el. S-ar fi putut da drept 
colonelul Reynolds, aşa cum s-a întâmplat în casa de peste 
drum, când individul acela a pretins că se numeşte Eric 
Treadwell. Reed ne-a spus că nu îl cunoştea pe niciunul 
dintre proprietari. Deci nu ar fi bănuit nimic. El nu voia 
decât să-i semneze cineva recipisa. 

— Dar dacă nu au ştiut de colet? Dacă au aflat ceva mai 
târziu de existenţa lui, abia după ce Reed l-a lăsat în casă? 

— Nu mai înţeleg nimic, Puller. 

Agentul se aşeză pe marginea canapelei. 

— Reed a spus că venise până la uşă pentru că avea 
nevoie de o semnătură. Asta înseamnă că acest colet avea 
un regim special. Dar el nu mai ştie ce s-a întâmplat cu 
pachetul. De ce ar primi soţii Halverson un astfel de colet? 
Sunt pensionari. Reed şi-a amintit că pachetul era de fapt 
pentru Reynolds, dar nu a menţionat acest lucru poliţiei. 
Nu a spus decât că era un colet cu confirmare de primire. 
Deci ucigaşii ar fi putut deduce restul, aşa cum am făcut şi 
noi. Un factor poştal sună la uşă pentru că are de livrat un 
colet. Ce era în acel colet? Asta trebuiau să afle. 

Puller privi pe fereastră. Lan Monroe tocmai oprea 
maşina în faţa casei. 

— De ce nu-l întrebăm pe Lan ce conţine lista sa de 
probe? 

— În regulă. Dar sunt sigură că pachetul nu se află 
printre probe. 

— Atunci, Lan ne va confirma acest lucru. 

Cinci minute mai târziu, aveau această confirmare. 
Pachetul nu era pe listă. Lan părea îngrijorat în timp ce 
verifica încăperea. 


182 


— Nu am văzut un asemenea obiect. 

— S-ar putea să-l fi mâncat câinele, zise Cole privindu-l 
pe Puller. Cred că veterinarul ar putea să ne ajute. Am 
putea verifica stomacul câinelui cu raze X. 

— E doar hârtie. Nu cred că a rămas întreagă în stomac. 
Dacă, într-adevăr, a mâncat-o, câinele a digerat-o şi a 
eliminat-o deja, zise Puller. 

Telefonul lui Cole începu să sune. Când văzu numele 
apelantului, ridică mirată din sprâncene. 

— Cine e? o întrebă Puller. 

— Roger Trent. 

— Mogulul cu exploatările miniere? 

Telefonul continua să sune. 

— Nu ai de gând să răspunzi? o întrebă Puller. 

— Ba da, cred că am să răspund, zise ea. 

Deschise apoi telefonul. 

— Alo? 

Femeia ascultă câteva secunde, încercă să spună ceva, 
apoi ascultă în continuare. 

— De acord, zise ea în cele din urmă. Ne vedem acolo, 
închise telefonul. 

— Ei? o întrebă Puller. 

— Roger Trent vrea să stăm de vorbă. Acasă la el. 

— De ce? 

— Spune că a primit nişte ameninţări cu moartea. 

— Du-te să vezi despre ce este vorba. 

— Nu vii cu mine? 

— De ce? Ai nevoie de susţinere în această problemă? 

— Am întrebat doar. Şi ştiu prea bine că eşti curios în 
legătură cu această persoană. Cu ocazia asta, ai putea să 
vorbeşti cu el faţă-n faţă. 

— Să mergem. 


183 


CAPITOLUL 30 


Cole şi Puller se îndreptară spre casa lui Trent cu 
maşina ei de patrulare. 

— O iau pe scurtătură, zise ea. Economisim ceva timp, 
deşi drumul e accidentat rău. 

Făcu un viraj brusc la dreapta şi intră pe un drum 
îngust, plin de gropi. Lui Puller i se părea cunoscut. 
Aruncă o privire în jur şi înţelese de ce. 

— Ce naiba e chestia aia? întrebă el, indicând domul 
înalt din beton care domina împrejurimile. 

În jurul acestuia crescuseră o sumedenie de copaci, viță- 
de-vie sălbatică şi tufişuri. 

Puller văzuse domul în drum spre oraşul Drake, în prima 
lui noapte acolo, când se rătăcise. 

— Oamenii din zonă îl numesc „Buncărul”. 

— În regulă, dar ce este de fapt? 

— A fost o facilitate guvernamentală sau ceva de genul 
ăsta. E închisă de ani de zile, cu mult înainte să mă fi 
născut eu. 

— Dar sunt sigur că persoanele mai vârstnice de prin 
partea locului ştiu ce-i cu clădirea asta. Unii dintre ei 
trebuie să fi lucrat aici. 

Cole clătină din cap. 

— Nu. Nicio persoană din Drake nu a lucrat aici, cel 
puţin dintre cei pe care-i cunosc. 

— Ştiu că guvernul e o gaură neagră din punct de 
vedere financiar, dar nici măcar cei de la Washington nu ar 
ridica o astfel de facilitate, într-un asemenea loc, ca să nu 
o folosească. 

— Oh, dar au folosit-o! 

Cole încetini, iar Puller îşi concentră atenţia asupra 
pâlcului de case pe care le zărise cu o noapte în urmă. La 


184 


lumina zilei, locul acela arăta aproape la fel ca pe timpul 
nopţii. 

Casele aveau pe puţin cinci decenii de când fuseseră 
construite, poate chiar mai mult. Multe dintre ele păreau 
abandonate, dar Puller văzu că unele încă mai aveau 
locatari. Acestea se înşiruiau de-a lungul unei reţele de 
străduţe. Cele câteva rânduri de case îi aminteau lui Puller 
de casele militarilor. Toate erau identice. 

— Vrei să spui că autorităţile au adus oameni din alte 
zone ca să lucreze la Buncăr? 

Femeia încuviinţă, adăugând: 

— Şi au construit toate casele acelea pentru ei. 

— Văd că unele sunt încă locuite. 

— Doar în ultimii ani. Economia s-a dus la vale, iar 
oamenii şi-au pierdut locurile de muncă şi casele în care 
locuiau. Aceste construcţii sunt vechi şi nu au fost 
întreţinute, dar atunci când rămâi în stradă nu ai de ales. 

— Ceva probleme? Oamenii disperaţi fac uneori lucruri 
disperate, mai ales dacă locuiesc foarte aproape unii de 
alţii. 

— Patrulăm cu regularitate prin zonă. Nu am avut prin 
partea locului decât infracţiuni neînsemnate. Oamenii îşi 
petrec timpul mai mult singuri. Cred că sunt recunoscători 
să aibă un acoperiş deasupra capului. Statul încearcă să-i 
ajute cât poate. Cu pături, mâncare, apă, baterii, cărţi 
pentru copii, lucruri de acest gen. Noi, cei de aici, le 
spunem să nu folosească aparate de încălzire cu kerosen 
sau tot felul de alte prostii în interiorul caselor. Încercăm 
să-i învăţăm cum să trăiască în siguranţă. Am avut deja un 
caz. Membrii unei familii abia au scăpat cu viaţă după ce s- 
au intoxicat cu monoxid de carbon. 

— Iar guvernul vă lasă, pur şi simplu, să folosiţi aceste 
case? 

— Probabil că reprezentanţii guvernului federal au şi 
uitat că au avut asemenea construcţii în zonă. La fel ca în 
finalul filmului aceluia, Căutătorii arcei pierdute. Încă o 


185 


cutie depozitată într-o magazie uriaşă. 

Puller îşi îndreptă din nou privirea spre Buncăr. 

— Mai ştii când s-a închis? 

— Nu-mi aduc aminte cu precizie. Mama mi-a spus că s- 
a închis în anii '60. 

— Şi ce s-a întâmplat cu cei care lucrau aici? 

— Şi-au luat lucrurile şi s-au mutat în altă parte. 

— Şi clădirea de beton? 

— Tata mi-a spus că era ceva nemaiîntâlnit atunci când 
au construit-o. Zidurile au un metru grosime. 

— Un metru! 

— Aşa spunea tata. 

— Şi nimeni din Drake nu a stat de vorbă cu oamenii 
care au lucrat aici? Niciunul nu a reuşit să afle la ce anume 
lucrau în locul acesta? 

— Din câte am auzit, guvernul îi aproviziona pe 
muncitori cu tot ce aveau nevoie. Şi toţi erau bărbaţi; 
burlaci la vreo patruzeci de ani - cel puţin aşa spuneau 
părinţii mei. Desigur, unii mai treceau prin oraş din când 
în când. Tata mi-a spus că erau foarte discreţi şi nu 
spuneau nimic despre ceea ce făceau la Buncăr. 

— Dacă pe atunci aveau patruzeci de ani, probabil că 
majoritatea sunt morţi acum. 

— Cred că da. 

Puller mai privi o dată în direcţia Buncărului şi observă 
gardul ruginit, cu sârmă ghimpată deasupra, care 
împrejmuia facilitatea. 

Între clădire şi case era un pâlc de copaci. Văzu apoi un 
băieţel şi o fetiţă care se jucau pe peluza din faţa unei 
case. Băiatul alerga în cerc, în timp ce fetiţa încerca să-l 
prindă. 

Cei doi copii căzură şi se rostogoliră într-o învălmăşeală 
de mâini şi de picioare. 

— Ai copii? 

Puller întoarse capul şi surprinse privirea femeii. Cole 
încetinise, urmărindu-i la rândul ei pe cei doi copii care se 


186 


jucau. 

— Nu, răspunse el în cele din urmă. Nu am fost 
niciodată căsătorit. 

— Ştii, când eram mică, cel mai mult îmi doream să fiu 
mamă. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

Cole apăsă pedala de acceleraţie. 

— Viaţa. Viaţa s-a întâmplat. 


187 


CAPITOLUL 31 


Puller aprecie din ochi că edificiul se întindea pe o 
suprafaţă cam de o mie patru sute de metri pătraţi, fiind 
alcătuit dintr-un corp principal şi două aripi laterale mai 
înalte, care încadrau simetric partea centrală a clădirii. 

Arăta ca o catedrală pariziană apărută din senin în 
mijlocul Virginiei de Vest. 

Reşedinţa familiei Trent se înălța în vârful unui deal, 
care în aparenţă nu conţinea zăcăminte de cărbune, căci 
pământul era intact în zona aceea. 

Drumul care urca până la clădire era pavat cu piatră 
cubică. O poartă închisă îi aştepta la capătul acestui drum. 
Proprietatea lui Trent era împrejmuită de un gard din fier 
forjat înalt de doi metri. 

Lângă poartă se afla un gardian înarmat. 

Bărbatul arăta precum un poliţist ieşit de multă vreme la 
pensie, îşi spuse Puller. Gras, cu mişcări greoaie. Probabil 
însă că încă mai putea să tragă destul de bine cu arma. 

Cole încetini, iar Puller o întrebă: 

— Porţi înalte şi gardieni? Omul are nevoie de protecţie? 

— Ţi-am mai spus, companiile miniere nu sunt populare 
deloc, mai ales în localităţile afectate de exploatarea 
cărbunelui. Sunt sigură că popularitatea lor e mai mare 
acolo unde nu există mine de cărbuni sau munţi 
decopertaţi. 

Probabil că bărbatul de la poartă fusese informat în 
legătură cu sosirea lor, pentru că deschise repede porţile 
şi le făcu semn să treacă. 

— Bine că nu am venit aici cu scopul de a-l ucide pe tip, 
zise Puller. Polițistul de împrumut ne-ar fi uşurat foarte 
mult sarcina. 

— Primeşte ordine direct de la Trent. La fel ca 


188 


majoritatea celor din zonă. 

— Încerci să-mi spui ceva? 

— Am spus „majoritatea”, nu m-am referit la toată 
lumea. Şi, desigur, nu m-am referit la mine. 

De aproape, casa arăta de două ori mai mare decât 
părea de la distanţă. O menajeră în uniformă deschise uşa 
din faţă. Puller mai că se aştepta ca aceasta să-i întâmpine 
cu o reverență. 

Menajera, o tânără de origine asiatică, avea trăsături 
delicate şi părul negru, prins foarte strâns într-o coadă la 
spate. Tânăra îi conduse de-a lungul unui hol de proporţii 
uriaşe, îmbrăcat în lambriuri din lemn, cu portrete mari 
agăţate profesional pe pereţi. 

Puller avu impresia pentru o secundă că nimerise într-un 
muzeu. 'Tocurile cizmelor lui Cole răsunau pe pardoseala 
din marmură multicoloră. 

Bocancii de luptă ai lui Puller absorbeau în schimb 
zgomotele paşilor săi, fiind proiectaţi special pentru acest 
Scop. 

Agentul îi spuse lui Cole: 

— Parcă ai spus că e bogat. Mă aşteptam la o casă mai 
somptuoasă decât aceasta. 

Femeia nu gustă gluma lui, aşa că nu îi răspunse. 
Înaintară, trecând pe lângă un şir de trepte. Puller ridică 
privirea şi surprinse o adolescentă care îi urmărea de sus, 
din capul scărilor. Fata avea obrajii bucălaţi şi roşii, iar 
părul ei blond era o claie de bucle rebele. O clipă mai 
târziu, dispăru undeva la etaj. 

— Trent are copii? 

— Doi. O adolescentă şi un băiat de unsprezece ani. 

— Să înţeleg deci că mama şi tata nu sunt de vârsta 
pensionării. 

— Trent are patruzeci şi şapte de ani, iar soţia lui 
treizeci şi opt. 

— Sunt fericit să aud că sunt suficient de tineri încât să 
se bucure de averea lor. 


189 


— Oh, să fii sigur că se bucură de ea! 

Menajera le deschise o uşă. Intrară în încăpere, iar 
femeia închise uşa în urma lor. Zgomotele paşilor ei timizi 
şi mărunți se pierdură pe coridorul uriaş al casei. 

Încăperea în care intraseră avea pereţii acoperiţi cu 
tapet din pânză de culoare verde-închis. Podeaua era din 
lemn de cireş, cu finisaj satinat. 

Două covoare pătrate acopereau o mare parte din 
pardoseală. Scaunele şi canapelele erau tapiţate cu piele. 

Draperiile somptuoase de la geamuri blocau parţial 
lumina de afară. Candelabrul central era din bronz şi avea 
o multitudine de becuri. Părea să cântărească o tonă. 

Mijlocul încăperii era ocupat de o masă mare, pe care 
fusese aşezată o vază enormă de cristal cu un aranjament 
floral. Pe pereţi erau expuse şi mai multe tablouri. Acestea 
păreau vechi, originale şi foarte scumpe. 

Totul era aranjat cu gust. Cu siguranţă interiorul fusese 
decorat de un expert, îşi spuse Puller. 

— Ai mai fost vreodată aici? o întrebă el pe Cole. 

— De câteva ori. La ocazii speciale. Familia Trent 
organizează petreceri destul de des. 

— Vrei să spui că-i invită şi pe cei din clasa muncitoare 
la seratele lor? 

Înainte ca poliţista să poată răspunde, uşa se deschise şi 
cei doi se întoarseră simultan în direcţia aceea. Inalt de un 
metru optzeci şi cinci, Roger Trent era aproape obez. Avea 
gâtul gros şi o bărbie dublă, iar costumul său scump nu 
putea ascunde mărimea taliei. Deşi încăperea era 
răcoroasă, bărbatul transpira abundent. 

Probabil că străbătuse grăbit coridorul acela enorm, se 
gândi Puller. 

— Bună, Roger, îl salută Cole în timp ce-i întindea mâna 
bărbatului. 

Puller îi aruncă femeii o privire contrariată, pe care ea 
preferă să o ignore. 

Roger? 


190 


Trent i se adresă foarte nervos: 

— Am început să mă cam satur de tâmpeniile astea, 
înţelegi? 

— Ei bine, amenințările cu moartea sunt nişte lucruri 
destul de grave, zise Cole. 

Baronul cărbunelui îi aruncă lui Puller o privire. 

— Dar dumneata cine naiba eşti? 

— El este agentul special John Puller de la CID, Forţele 
Terestre, Virginia, răspunse repede Cole. 

Puller îi întinse mâna bărbatului. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, Roger. 

O privi pe Cole, care îi răspunse imediat cu o grimasă. 

Bărbaţii îşi strânseră mâinile, iar Puller şi-o retrase 
repede pe a lui. Avea senzaţia că ţinuse în palmă un peşte. 

— Ameninţări cu moartea? întrebă Puller. Ce s-a 
întâmplat? 

— Am primit nişte telefoane. 

— Nu le-ai înregistrat, din întâmplare? întrebă Cole. 

Trent o privi cu un aer de superioritate, apoi răspunse: 

— Robotul telefonic porneşte înregistrarea doar dacă nu 
răspunzi la telefon. 

Trent se lăsă într-un scaun, fără a-i invita însă şi pe ei să 
se aşeze. 

— Am putea încerca să localizăm apelurile, zise Cole. 

— l-am pus deja pe oamenii mei să facă acest lucru. 

— Şi? 

— A fost un telefon de pe o cartelă de unică folosinţă. 

— În regulă. Câte ameninţări ai primit în total, când 
anume şi la ce număr de telefon au sunat? 

— Am primit trei apeluri. Toate în jurul orei 10 p.m., în 
ultimele trei nopţi. Toate pe telefonul meu mobil. 

— Numărul celui care sună nu este afişat pe ecran? 
întrebă Puller. 

— Ba da. 

— Şi obişnuieşti să răspunzi chiar dacă nu recunoşti 
numărul? 

191 


— Am multe afaceri. În afara acestei zone şi chiar în 
străinătate. Nu e nimic neobişnuit să primesc astfel de 
telefoane la ore ciudate. 

— Câţi oameni au numărul tău de telefon? îl întrebă 
Cole. 

Trent ridică din umeri. 

— Mi-e imposibil să-ţi spun. Eu nu-l dau oricui, dar nici 
nu am încercat vreodată să-l ţin secret. 

— Şi cum sunau amenințările? 

— Mi-au spus că mi-a sosit ceasul şi că se vor convinge 
că se va face dreptate. 

— Au folosit exact aceste cuvinte? De fiecare dată? 

— Ei bine, nu ştiu dacă au spus exact aceste cuvinte. Dar 
acesta era mesajul, adăugă el nerăbdător. 

— Dar de ce spui „ei“? Erau mai mulţi? întrebă Puller. 

— Acesta era cuvântul pe care l-au folosit. 

— Era vocea unui bărbat sau a unei femei? 

— Cred că a unui bărbat. 

— Ai mai primit ameninţări şi înainte? întrebă Puller. 

— Câteva, zise Trent cu ochii la Cole. 

— La fel ca aceasta? Aceeaşi voce? 

— Nu am fost ameninţat la telefon. 

— Dar cum? 

Cole interveni: 

— Eu m-am ocupat de investigaţii. Problema a fost 
rezolvată într-un fel. 

Puller o privi câteva clipe, apoi se întoarse spre Trent. 

— În regulă. Dumneata de ce crezi că te ameninţă aceşti 
oameni? 

Trent se ridică, privind-o cu reproş pe Cole. 

— Ce caută tipul ăsta aici? Era vorba să vii singură. 

— Lucrăm împreună la un caz de crimă. 

— Ştiu asta. Am vorbit cu Bill Strauss. Dar ce legătură 
are cazul ăsta nenorocit cu situaţia mea? 

— După cum ştii, una dintre angajatele tale, Molly 
Bitner, a fost, de asemenea, ucisă. 


192 


— Îţi repet: nu văd nicio legătură. Iar dacă a murit, mă 
îndoiesc că ea era persoana care mă ameninţa. 

— Ai întâlnit-o vreodată? îl întrebă Puller. 

— Chiar dacă am întâlnit-o, nu-mi aduc aminte. Nici nu 
ştiu la care dintre birouri lucra. Nu cobor niciodată la 
etajele inferioare, acolo unde lucrează angajaţii mei. 

Puller simţi un chef nebun să-l izbească pe bărbat de 
perete, dar încercă să se stăpânească. 

— Mai aveţi şi alt birou în zonă? 

— Nu numai unul, am mai multe. 

Cole îi spuse: 

— Roger, au fost mai multe explozii în noaptea de 
duminică, în apropiere de locul în care au avut loc crimele. 
De ce tocmai duminică şi de ce noaptea, poţi să-mi explici? 
Ar fi trebuit să obţii un permis special pentru asta. 

Trent o privi nedumerit. 

— De unde naiba să ştiu eu asta? Nu eu fac programarea 
detonărilor. Li plătesc pe alţii să se ocupe de asta. 

— Înţeleg. Bine. Şi cine ar fi acea persoană? 

— Strauss ar trebui să ştie. 

Puller interveni: 

— Atunci, cred că ar trebui să-l întrebăm pe Strauss. 

Trent o privi încruntat pe Cole. 

— Eu vreau doar să te ocupi de situaţia mea, în regulă? 

— O să verific ce se întâmplă, Roger, zise ea pe un ton 
aspru. Dar - în caz că nu ai observat - îţi amintesc că am 
acum pe cap o mulţime de crime. 

Trent ignoră răspunsul ei. 

— M-am săturat de oamenii care mă pun la zid doar 
pentru că am un succes incredibil. E pură invidie şi m-am 
săturat de ea, înţelegeţi? La naiba, eu sunt singurul motiv 
pentru care mai există oraşul Drake. Eu sunt singurul care 
le-a dat de lucru oamenilor din această zonă. Rataţii ăştia 
ar trebui să mă pupe şi-n fund. 

— Da, sunt sigur că viaţa dumitale e foarte grea, 
domnule Trent, îl întrerupse Puller. 


193 


Faţa lui Trent se întunecă dintr-odată. 

— Cu siguranţă dumneata nu ştii ce înseamnă să 
construieşti un imperiu. Marea majoritate a oamenilor nu 
ştiu asta. Există un mic număr de oameni bogaţi, iar restul 
sunt săraci. lar cei săraci cred că totul li se cuvine şi că ar 
trebui să fie al lor fără să muncească pentru asta. 

— Da, domnule, zise Puller. Sunt o mulţime de sărăntoci 
leneşi în Orientul Mijlociu în momentul de faţă, care 
trăiesc al naibii de bine, nu-i aşa? lar dumneata nu ai altă 
grijă decât să te plângi că-ţi iroseşti banii pe taxe. 

Trent se făcu roşu ca racul. 

— Nu asta am vrut să spun, desigur. Sunt un suporter 
înfocat al trupelor noastre. 

— Da, domnule. 

— Acum, vă rog să mă scuzaţi. Trebuie să prind avionul. 

— De la aeroportul din Charleston? întrebă Puller. Sunt 
câţiva kilometri buni până acolo. 

— Am un avion personal. 

— Desigur. 

Trent ieşi grăbit din încăpere, trântind uşa după el. 

Puller o întrebă pe Cole: 

— Mereu e atât de vesel când primeşte pe cineva în 
vizită? 

— Aşa este el. 

— Ameninţări mai vechi cu moartea? Tu te-ai ocupat de 
investigaţii? Ai aflat cumva cine era autorul? 

— Investigaţiile acelea s-au finalizat. Iar el are dreptate, 
tu nu ai de ce să participi la această investigaţie. 

— Tu mi-ai cerut să vin. 

— Nu ar fi trebuit să o fac. 

— Ţi-e atât de frică de tipul ăsta? 

— Nu începe acum, Puller. 

Uşa se deschise. 

Dar nu intră menajera şi nici Roger Trent. Nu era nici 
adolescenta pe care Puller o zărise ceva mai devreme. 
Femeia care intrase era o brunetă minionă de vreo treizeci 


194 


de ani, cu trăsături frumoase şi delicate, care păreau mult 
prea regulate pentru a fi autentice. 

Rochia ei avea un model simplu, dar materialul era, cu 
siguranţă, unul foarte scump. Mersul femeii era grațios şi 
încrezător, iar ochii ei păreau să observe totul, până la cel 
mai mic detaliu. 

Puller mai văzuse astfel de ochi. 

El îi aruncă o privire mirată poliţistei, întoarse capul 
spre femeie, apoi se uită din nou la Cole. 

— Ce mai faci Jean? o întrebă politista. 

Jean Trent îi răspunse: 

— Minunat. Dar tu cum o mai duci, surioară? 


195 


CAPITOLUL 32 


Puller o mai privi o dată pe Jean Trent, apoi întoarse din 
nou capul spre Sam Cole. Cele două femei nu erau gemene 
şi nici nu semănau foarte bine. Şi totuşi, la o examinare 
mai atentă, oricine şi-ar fi dat seama că sunt rude. 

Puller o întrebă: 

— Deci Sam e sora dumitale mai mică? 

Jean Trent încuviinţă din cap. 

— Cu doi ani şi două zile. 

— Da, dar toată lumea crede că ea e cea mai mică dintre 
noi, îi explică Cole. 

— Fac periodic masaj, am antrenor personal de fitness şi 
propriul meu chef la bucătărie. Tu eşti tot timpul în 
misiune sau urmăreşti infractori cu maşina, în plus 
mănânci tot felul de prostii, Sam. Stilul ăsta de viaţă lasă 
urme. _ 

— Ai dreptate, îi spuse Cole. Înţeleg că au început din 
nou amenințările. 

— Aşa spune el. 

— Dumneata nu pari prea îngrijorată, observă Puller cu 
voce tare. 

— Roger călătoreşte însoţit de un bodyguard. Aici 
suntem în siguranţă. Sunt destui oameni care ne asigură 
protecţia. În plus, Roger este autorizat să poarte o armă de 
foc, dar nu la vedere. Oamenii din zonă nu au o părere 
prea bună despre el. Cu toate astea, nimeni nu l-a atacat 
vreodată. 

— Dacă spui dumneata... Puller o întrebă apoi pe Cole: 
Eşti gata de drum? 

— Să mergem! 

În timp ce Sam trecea pe lângă ea, Jean Trent îi spuse: 

— De ce nu vii în seara asta la cină? Il privi apoi pe 


196 


Puller şi adăugă: Ai putea veni şi dumneata cu ea. 

— De ce? întrebă Cole. 

— Roger va fi plecat din oraş, iar nepoata ta a tot 
întrebat de tine în ultima vreme. 

Cole căpătase un aer de vinovăţie după ultimul 
comentariu al lui Jean, observă Puller. Probabil că şi sora 
ei remarcase acest lucru, aşa că adăugă: 

— Ce spuneţi de 8.30? Noi cinăm destul de târziu. 

— În regulă, zise Cole. 

— Dacă obişnuiţi să vă îmbrăcaţi în haine de seară, să 
ştiţi că eu nu mi-am adus uniforma, le spuse Puller. 

— Nu, ne îmbrăcăm normal, îl linişti Jean Trent, apoi o 
întrebă pe sora ei: Unde vă duceţi acum? 

— Să asistăm la disecţia unor cadavre. 

— Distracţie plăcută! 

Cei doi se îndreptară spre maşina de patrulare. 

— Cum se face că ai uitat să menţionezi relaţia asta de 
rudenie cu Trent? o întrebă Puller. 

— Era un amănunt atât de important? 

— Cine poate şti dacă e important sau nu? S-ar putea să 
fie. 

— Ei bine, acum ştii. 

— El e cu vreo zece ani mai în vârstă decât ea. E cea de- 
a doua soţie? 

— Nu. El s-a căsătorit târziu, iar ea s-a măritat prea 
devreme, atâta tot. Copiii sunt ai lor. 

— Ea a menţionat ceva de nepoata ta. Am văzut o 
adolescentă în capul scărilor în timp ce străbăteam 
coridorul. 

— E Meghan. Are paisprezece ani. O vârstă destul de 
dificilă pentru o fată. 

— Ai spus că mai au şi un băiat de unsprezece ani. 

— Roger Jr. El nu e acasă. E departe. 

— Cât de departe? 

— Academia Militară. 

— Trent nu pare un admirator prea înflăcărat al 


197 


serviciului militar. 

— Nici nu este. El e preocupat mai mult de propria 
bunăstare decât de serviciile publice. Dar fiul lui are 
probleme cu disciplina şi cred că sora mea nu vrea sau nu 
poate să se ocupe de acest aspect. Aşa că băiatul a fost 
trimis undeva în Pennsylvania, într-un loc în care face 
instrucţie şi este obligat să spună „domnule”. 

— Nu-i rău. Disciplina este foarte importantă în viaţă. 

— Poate. Dar eu cred că l-au îndepărtat mult prea 
devreme de casă. E doar un copil. Iar disciplina începe 
acasă. Nu poţi trimite un copil departe la o asemenea 
vârstă. Probabil el crede acum că familia lui nu dă doi bani 
pe el. 

— Şi nu-i adevărat? Le pasă sau nu de băiat? 

— Chiar nu e treaba mea, crede-mă. 

— Nu îţi cunoşti suficient de bine rudele bogate? 

— Cine poate şti ce este în sufletul altora? 

Asta e cât se poate de adevărat, îşi spuse Puller. 

— Aşadar? Ce-i cu amenințările mai vechi? o întrebă el. 

Cole se întoarse brusc spre el, cu mâinile în şolduri. 

— Ţi-am spus: am făcut nişte investigaţii şi am închis 
cazul. 

— Mi-ai spus, e adevărat. 

— Atunci de ce insişti cu asta? 

— Pentru că vreau să aflu mai mult. Acesta e motivul 
pentru care pun întrebări, în general. 

— Ei bine, eu nu am chef să vorbesc despre asta. 

— Unde locuieşte fratele tău? 

— În Drake. 

— Cu ce se ocupă? 

— Nu face mare lucru. Supravieţuieşte, atâta tot. Este 
un interogatoriu? 

— Încerc doar să înţeleg „terenul de joc” în acest caz, 
atâta tot. Imi cer scuze dacă te-am jignit. 

Francheţea lui reuşi să-i potolească furia. 

— Randy e cel mai tânăr dintre noi. Abia a împlinit 


198 


treizeci de ani şi se pare că nu prea ştie ce să facă acum cu 
viaţa lui. Noi sperăm să-şi revină. Şi asta curând. 

— Să înţeleg că pe el nu l-a trimis nimeni la o şcoală 
militară. 

— Poate că ar fi trebui să o facă cineva. 

Se urcară în maşină, iar Puller îşi puse centura de 
siguranţă. 

— Nu ai nicio veste despre tipul pe care l-aţi dat în 
urmărire? 

— Niciuna. Ceva îmi spune că a părăsit de mult oraşul 
Drake. 

Cole îşi puse centura şi porni motorul. 

— Ce-ai făcut cu laptopul şi cu servieta? întrebă ea. 

— Sunt pe drum spre USACIL. Le-am trimis printr-un 
curier militar. 

— E un loc sigur? 

— Cel mai sigur. Poţi să-ţi dai seama de asta imediat ce 
intri în sediul clădirii. Se vede pe pardoseală. 

— Ce se vede? 

— Emblema laboratorului. A fost cumpărat în anii '50 de 
la un tip contra sumei de un dolar. 

— Şi acesta este... 

— Detectivul Mickey Mouse. Tipul care le-a vândut 
această emblemă se numea Walt Disney. 

— Vrei să spui că sigla unui laborator criminalistic e un 
personaj de desene animate? 

— Dacă eşti atât de bun, cui îi mai pasă care este sigla 
ta? 

— Dacă spui tu... 

Lăsară în urmă reşedinţa lui Trent şi porniră spre lumea 
reală. 


199 


CAPITOLUL 33 


Doctorul Walter Kellerman fusese pe vremuri mult mai 
gras, dar pierduse mult în greutate, îşi spuse Puller când 
ajunseră la cabinetul acestuia pentru a asista la autopsii. 

Era absolut sigur de acest lucru, căci pielea de pe faţa 
doctorului atârna, iar cureaua de la pantalonii săi avea 
patru găuri adiţionale, semn că talia sa era semnificativ 
micşorată. 

Cadavrele fuseseră transportate de la firma de pompe 
funebre la cabinetul lui Kellerman. 

Cabinetul era, de fapt, o construcţie din cărămidă cu 
două camere din spatele biroului doctorului - o fostă 
locuinţă a cuiva, probabil, care fusese transformată în 
cabinet medical şi care se afla la un kilometru sau doi de 
centrul oraşului. 

La cabinet fuseseră aduse şi nişte paturi portabile cu 
sistem de refrigerare, pentru conservarea cadavrelor. 

— Ce-i cu doctorul? o întrebă în şoaptă Puller pe Cole, în 
timp ce-şi îmbrăcau halatele chirurgicale şi îşi trăgeau 
mănuşile. E bolnav sau a trecut la mâncare mai sănătoasă? 

— Şi una, şi alta. Merge mai mult pe jos, a renunţat la 
carnea roşie şi mănâncă mai puţin. Din păcate, anul trecut 
i-au scos vezica biliară şi rinichiul stâng. El ştie prea bine 
că nu va apuca şaptezeci de ani dacă nu va fi mai 
cumpătat. 

— Ai mai asistat la autopsii înainte? o întrebă Puller. 

— La mai multe decât aş fi vrut, replică ea. 

— Lindemann a spus că ultima crimă din această 
localitate a avut loc acum zece ani. 

— Se fac autopsii şi din alte motive. În special în cazul 
accidentelor. Într-un ţinut al cărbunelui, au loc destule 
accidente de acest tip. De asemenea, în cazul unor 


200 


accidente de maşină. Am avut numeroase accidente în 
ultimul timp. 

— Înţeleg. 

— lar dacă te întrebi dacă am să vomit la vederea 
cadavrelor disecate, răspunsul e nu. 

Kellerman avea o barbă albă, scurtă şi îngrijită, ochi 
albaştri, puţin păr pe cap şi o fire prietenoasă. Când îi fu 
prezentat lui Puller, doctorul spuse: 

— Am servit în Forţele Aeriene o bună perioadă de timp. 
Doi ani în Vietnam, apoi - datorită legii soldaţilor - am 
primit o bursă de studii la colegiu. Aşa am devenit medic. 

— Unchiul Sam!” poate face şi lucruri bune din când în 
când, zise Puller. 

— Nu am avut niciun regret legat de perioada aceea. 
Devii mai puternic. 

— Dacă supravieţuieşti, adăugă Cole. 

Lui Puller îi atrase atenţia trupul acoperit cu un cearşaf 
întins pe masa din oţel. 

— Cine e primul? 

— Colonelul Reynolds. 

Kellerman aruncă o privire către paturile portabile cu 
sistem de răcire. 

— Am doi asistenţi specialişti care mă ajută, dar va fi 
oricum o zi lungă. 

— Noi suntem aici ca să asistăm şi să punem întrebări, 
zise Cole. 

— Sunteţi bine-veniţi să o faceţi. Am cercetat sumar 
cadavrele în această dimineaţă. O gamă interesantă de 
răni. Găuri de gloanţe, pistoale de calibru mic, urme de 
strangulare şi traume fizice bruşte, rezultat al unor 
agresiuni violente. 

— Aveţi idee cu ce au fost ucişi adolescenţii? întrebă 
Puller. 

— Probabil cu mâna. 


19 Guvernul american (n.tr.) 


201 


— Cum puteţi fi sigur de asta? întrebă Cole. 

— Nu sunt sigur. Agentul m-a întrebat dacă am idee. 
Asta e singura pe care o am. 

— Dar de ce cu mâna? 

— O bâtă, o unealtă metalică sau un obiect străin ar fi 
lăsat, fără îndoială, câteva reziduuri sau urme 
compromiţătoare pe pielea victimelor. Am avut o dată un 
astfel de caz. La autopsie am descoperit urmele unei bâte 
pe pieptul victimei, mai precis emblema echipei Louisville 
Slugger. Mâna unui om lasă altfel de semne pe piele. Am 
găsit nişte urme clare pe gâtul băiatului. 

— Ce fel de urme? întrebă Puller. 

— Pare să fie o bucăţică de piele neagră. 

— Asta înseamnă că purtau mănuşi. 

— Aşa cred şi eu. 

— Nu e deloc uşor să loveşti măduva spinării în aşa fel 
încât să produci moartea instantanee a unei persoane, 
remarcă Puller. Porțiunea aceea are doar vreo şapte 
centimetri lungime. 

— Cred că vorbim despre o persoană special instruită. 
Poate chiar un expert în arte marţiale. 

— Sau cineva din cadrul armatei, sugeră Cole. 

— Adevărat. Din cadrul armatei, aprobă Kellerman. 

Doctorul îşi acoperi apoi gura cu masca transparentă, 
ridică cearşaful care acoperea cadavrul colonelului şi îşi 
pregăti instrumentele. 

— Putem începe? 

In ciuda ajutorului celor doi asistenţi, autopsia 
minuțioasă a celor şapte cadavre se termină după câteva 
ore bune. Puller sigilase probele în mai multe containere 
speciale, marcate cu grijă, care urmau a fi trimise la 
USACIL. El avea să includă în colet instrucţiuni precise 
pentru laboratorul de la Fort Gillem, care trebuiau 
respectate la procesarea probelor. Avea de gând apoi să 
trimită un e-mail şi să dea un telefon ca să se asigure de 
acest lucru. 


202 


Kellerman îi lăsă pe asistenții lui să termine de cusut 
inciziile în formă de „Y“. Bărbatul îşi schimbă hainele şi 
plecă acasă. Cole şi Puller ieşiră afară. Agentul aşeză 
cutiile cu grijă în maşina lui Cole. De asemenea, 
înregistrase pe reportofon o mulţime de observaţii în 
legătură cu autopsiile, iar Cole umpluse câteva pagini din 
carnetul ei de notițe. 

Şi totuşi, autopsiile nu scoseseră la iveală mare lucru, 
aşa că se găseau deocamdată în acelaşi stadiu al anchetei. 
Firele de vată fuseseră scoase din capul lui Reynolds şi 
urmau a fi comparate pentru a stabili calibrul armei 
folosite. Pe faţa lui găsiseră şi câteva urme de material alb 
care nu era vată. 

Kellerman susţinea că putea fi vorba de o pânză cu care 
colonelul fusese legat la ochi. 

— Asta ar justifica faptul că nu a încercat să se apere. 
Probabil de aceea nu a ridicat mâinile, zise Puller. 

— Nu ştia când urma să primească loviturile, adăugă 
Cole. 

Trunchiul lui Stacey Reynolds era plin de alice. Cei doi 
copii muriseră în urma unor lovituri puternice aplicate mai 
jos de ceafa, aşa cum speculaseră. Eric Treadwell şi Molly 
Bitner fuseseră împuşcaţi cu o armă de calibrul 22 direct 
în creier. Gloanţele fuseseră extrase în stare bună din 
capetele lor, iar acum nu mai aveau nevoie decât de o 
armă cu care să se potrivească. 

Wellman fusese lovit în cap suficient de tare încât să 
rămână inconştient. El nu murise pentru că îşi rupsese 
gâtul. Asta ar fi însemnat să cadă brusc de la o înălţime 
considerabilă, iar tavanul jos al pivniţei nu permitea acest 
lucru. În schimb, suferise o asfixiere lentă. 

Cole şi Puller se rezemară epuizați de maşină. Ea îşi 
scoase o ţigară şi o aprinse. 

— Nu te uita aşa la mine, Puller, îi spuse ea. Vin dintr-o 
încăpere în care am stat alături de şapte cadavre disecate. 
E stresant. 


203 


— Nu am găsit mare lucru, zise el. 

— Ai vreo idee? 

— Niciuna satisfăcătoare până în momentul de faţă. 

Cole se uită la ceas. 

— Nu uita, în seara asta trebuie să luăm cina la sora 
mea. 

— De ce crezi că m-a invitat şi pe mine acolo? 

— Nu poate exista decât un motiv. Eşti mai tânăr, mai 
înalt şi mai frumos decât soţul ei. 

— Vrei să spui că-l înşală? 

— Nu vreau să spun nimic pentru că nu ştiu. Roger e 
mai tot timpul plecat. 

— Ea nu pare deloc îngrijorată de amenințările cu 
moartea. 

— Roger nu e un tip popular. Nu ai de unde să ştii cât de 
serioase sunt aceste ameninţări. 

— Poate că ea, într-adevăr, nu le-a luat în serios, însă nu 
acelaşi lucru se poate spune şi despre el. Trent era foarte 
nervos şi speriat în acelaşi timp. 

— Ei bine, el este ţinta, nu ea. 

— Adevărat. 

— Aş putea să te conduc până la maşină şi să trec să te 
iau mai târziu de la motel. Am avea timp fiecare să facem 
un duş şi să ne schimbăm de haine. Trebuie să mă spăl 
bine de tot ca să scot mirosul ăsta de moarte din mine. 

— Nu cred că cineva ar putea să scape de mirosul ăsta. 

— Eu am să încerc, cu siguranţă. 


204 


CAPITOLUL 34 


Puller merse cu maşina direct la oficiul poştal, care se 
afla la câteva minute distanţă de Annie's Motel. Agentul 
ajunse exact înainte de închidere. Expedie cutiile în 
Atlanta, înregistrându-le ca mărfuri cu regim special, apoi 
îşi concentră atenţia asupra tinerei femei din spatele 
tejghelei, care îl privea curioasă. Puller îi arătă portvizitul. 

— Sunt de la CID, Forţele Terestre. 

— Ştiu, îi răspunse ea. 

— Cum aşa? 

— E un oraş mic, veştile circulă repede, iar dumneata 
eşti prea mare ca să treci neobservat. 

— Trebuie să aflu nişte detalii despre o livrare. 

— Ce livrare? 

Puller îi spuse femeii despre pachetul expediat cu 
confirmare de primire pe care Howard Reed îl dusese luni 
la adresa familiei Halverson, dar care îi era adresat, de 
fapt, colonelului Reynolds. Femeia încuviinţă. 

— Howard mi-a pomenit ceva despre asta când a venit 
aici să ridice corespondenţa ce trebuia livrată. 

— Este foarte important să aflăm de unde venea 
pachetul. 

Tânăra femeie aruncă o privire în spate. 

— Ar trebui să-l anunţ pe supervizorul meu. 

— În regulă. 

— Dar el e plecat. Revine abia mâine. 

Puller îşi puse mâinile mari pe tejghea, în faţa femeii. 

— Cum te numeşti? o întrebă el. 

— Sandy. Sandy Dreidel. 

— Bine, Sandy, lasă-mă să-ţi explic cum stau lucrurile. 
Această livrare poate fi extrem de importantă în anchetă. 
Ne-ar putea ajuta să aflăm cine i-a ucis pe oamenii aceia. 


205 


Cu cât trece mai mult timp, cu atât se măresc şansele ca 
ucigaşii să dispară. Tot ce vreau este numele şi adresa 
celui care a trimis pachetul, atâta tot. 

— Înţeleg foarte bine acest lucru. Dar avem şi noi 
politica noastră şi trebuie să respectăm anumite proceduri. 

Pe faţa lui Puller se ivi un rânjet. 

— Şi eu înţeleg. Sunt militar. Te asigur că fiecărei 
proceduri de la oficiul poştal îi corespund zece din cadrul 
armatei. 

Sandy îi zâmbi. 

— Desigur. Aveţi dreptate. 

— Dar nu există nicio cale să aflu acest lucru? 

— Ba da. Avem înregistrările noastre. 

— Doar câteva clicuri la computerul acela şi vei putea 
afla, probabil. 

Sandy părea destul de încurcată. 

— Ei bine, încă nu avem toate informaţiile înregistrate în 
computer. Dar avem nişte registre în spate. 

Puller îşi scoase carneţelul şi un pix. 

— Ai putea să te uiţi două minute în registru şi să scrii 
numele şi adresa expeditorului în acest carnet. Asta mi-ar 
putea fi de mare ajutor ca să aflu cine i-a ucis pe bieţii 
oameni. 

Sandy ezită câteva secunde, aruncă o privire peste 
umărul lui Puller spre fereastra din faţă cu vedere la 
stradă, apoi luă carneţelul şi pixul din mâna lui. 

Femeia reveni în cinci minute cu carneţelul şi cu pixul, 
pe care i le returnă lui Puller. 

El aruncă un ochi spre ce scrisese ea, apoi ridică 
privirea. A 

— Mi-ai fost de mare ajutor, Sandy. Iţi mulţumesc. 

— Dar să nu spuneţi nimănui că am făcut asta, zise ea 
îngrijorată. 

— Nimeni nu va afla de la mine aşa ceva. 

Întors în camera sa de motel, Puller analiză numele şi 
adresa scrise de Sandy în carneţel. 


206 


Era numele unei companii de care nu mai auzise 
niciodată. Pachetul fusese expediat din Ohio. Îşi deschise 
laptopul şi începu să caute pe Google, apoi se opri la 
pagina companiei. 

Când văzu cu ce se ocupa firma respectivă, se întrebă 
dacă nu cumva găsise, în sfârşit, ceva palpabil în cazul 
acelei crime. Nu era totuşi prea convins de acest lucru. 

Formă numărul afişat pe ecran, dar nu primi decât un 
răspuns înregistrat. Compania era închisă şi avea să se 
deschidă din nou în dimineaţa zilei următoare, la ora nouă. 

Decepţionat, Puller sună apoi la spitalul la care fusese 
dusă proprietara motelului, Louisa. 

Nu reuşi să găsească pe nimeni care să-l informeze în ce 
stare se afla bătrâna, dar cumpără o vază cu flori de la 
magazinul spitalului, folosindu-şi cardul de credit. Pe 
cartea de vizită ceru să se scrie doar atât: „Pisica este 
bine. Sper că şi dumneata eşti la fel. Omul dumitale bun, 
Puller”. 

În cele din urmă închise telefonul, se dezbrăcă şi intră în 
baie, sub duş. În armată învățase să se spele şi să se 
îmbrace foarte repede, aşa că cinci minute mai târziu era 
deja uscat şi îmbrăcat. 

Tocmai îşi îndesa pistolul M11 în tocul de la centură 
când o văzu. 

Cineva îi strecurase o bucată de hârtie pe sub uşă. 

Se uită imediat pe fereastra de lângă uşă. Nu văzu pe 
nimeni. Micuța curte din faţă era goală. Nu se vedeau nici 
oameni, nici maşini. Luă de pe pat o faţă de pernă şi 
îngenunche, apoi folosi pânza ca să ridice hârtia. 

Citi biletul - fusese scris la calculator. Mesajul era scurt: 
Știu câteva lucruri pe care trebuie să le afli şi tu. 

Sub mesaj era trecută o adresă. La sfârşit mai era scris 
un singur cuvânt: Acum. 

Puller folosi aplicaţia de pe telefonul său pentru a găsi 
locaţia. De la motel ar fi avut de mers vreo cincisprezece 
minute cu maşina. Avea să ajungă probabil într-un loc şi 


207 


mai pustiu decât acela. Un loc perfect pentru o 
ambuscadă. Cineva ar fi putut să-l împuşte de la distanţă. 
Sau de aproape. 

Puteau fi zece indivizi contra unu. Poate că Dickie şi 
prietenul său mătăhălos cu nasul rupt deciseseră să-şi ia 
revanşa, de această dată venind cu un număr mai mare de 
ajutoare. 

Puller rămase cu privirea la telefon. Ar fi putut să-i 
telefoneze lui Cole şi să-i povestească totul. Apăsă tastele. 
Telefonul ei începu să sune. Trecu apoi pe căsuţa vocală. 
Probabil că era încă sub duş, încercând să scape de 
mirosul morţii. 

El îi lăsă un mesaj cu ultimele noutăţi, îi comunică 
adresa la care i se spusese să vină, apoi închise. 

Puller mai formă apoi un număr de telefon şi vorbi cu 
prietena lui, Kristen Craig, de la USACIL. O puse în temă 
cu probele trimise şi îi explică ce fel de rezultate aştepta 
de la laborator. 

— Cum merg lucrurile cu laptopul şi cu servieta? o 
întrebă el. Aţi primit aprobările de la DIA? 

— Le-am primit, îi spuse ea. Îmi pare rău să te informez 
însă că sunt extrem de dezamăgită de ceea ce am găsit 
până acum. 

— De ce? 

— În servieta lui nu am găsit decât un sandvici vechi, 
câteva cărţi de vizită şi două reviste. Singurul raport oficial 
pe care l-am descoperit în servietă nu era nici măcar 
dintre cele clasificate. 

— Şi laptopul? 

— Câteva filme porno, nimic important. Există şi câteva 
fişiere legate de munca sa, e adevărat, dar în niciun caz nu 
are în laptop ceva care ar putea cauza colapsul civilizaţiei 
vestice, aşa cum credeam noi, în caz că băieţii răi ar fi pus 
mâna pe acest obiect. 

— Cei de la DIA au fost informaţi? 

— Desigur, doar vorbim de DIA. Au trimis pe cineva la 


208 


laborator. 

— Filme porno ai spus? 

— Găsim mereu aşa ceva în fişierele militarilor, doar ştii 
prea bine. lar filmuleţele astea nu erau hardcore. Doar 
prostioare pe care le poţi urmări în camera de hotel fără să 
fii şocat de nota de plată a doua zi dimineaţă. Fleacuri 
erotice, producţii îngrozitoare de duzină. Dar, mă rog, eu 
nu sunt bărbat. 

— Femeile au standarde mult mai ridicate. Deci, ce-i cu 
vâlva asta stârnită de ministrul apărării? 

— Hei, eu sunt doar un tehnician. Tu eşti responsabil cu 
investigaţiile, spuse ea pe un ton şăgalnic. 

Puller închise telefonul, se gândi câteva clipe, apoi privi 
biletul şi căzu din nou pe gânduri. 

Aştepta telefonul lui Cole, dar aceasta nu-l sunase. 
Încuie uşa camerei de motel şi se duse în parcare. Porni 
motorul Malibu-ului, introduse în GPS adresa primită şi 
plecă. 


209 


CAPITOLUL 35 


O cutie poştală ruginită, căzută într-o parte. 

Puller trecu pe lângă aceasta şi merse mai departe cu 
maşina pe drumul desfundat şi plin de noroi, străjuit de 
copaci. 

Era surprins că o asemenea adresă putea fi detectată de 
sistemul său GPS. Big Brother avea, cu siguranţă, toate 
informaţiile. Parcă maşina după încă vreo patru sute de 
metri, se dădu jos şi intră în pădure mergând înapoi, spre 
vest. Zări căsuţa ascunsă printre copaci. Undeva la 
distanţă auzi clar sunetul produs de coada unui şarpe cu 
clopoței, care îşi făcea cunoscută prezenţa. Puller nu mai 
făcu niciun pas. Se ghemui încet, cercetând locul cu 
privirea. 

În faţa casei era parcată o camionetă veche. Resturile 
unei alte camionete se zăreau la o oarecare distanţă. În 
spatele casei se vedea un soi de garaj. Uşa acestuia era 
închisă. Casa nu părea locuită. Nu era încă destul de 
întuneric pentru a aprinde luminile în interior, cu toate că 
pâlcul de copaci care înconjura locul arunca umbre ciudate 
asupra tuturor lucrurilor. 

Nu se auzea niciun zgomot. Nu se vedea ţipenie de om. 

Rămase ghemuit printre copaci, gândindu-se cum ar fi 
trebuit să procedeze. 

Era clar că oamenii care locuiau acolo - atât de departe 
de locul în care se produseseră crimele - probabil că nu 
văzuseră nimic. Dar poate că ştiau ceva. Aşa scria în bilet. 

Mai exista o posibilitate. Cineva intenţiona să-i întindă o 
cursă ca să-i facă rău. Ori era vorba de Dickie şi de 
prietenii lui care voiau să se răzbune, ori de un contraatac 
din partea cuiva care voia să-i saboteze investigaţiile. Îşi 
setase telefonul pe vibrații. La un moment dat, acesta 


210 


începu să vibreze. Se uită la ecran şi răspunse în şoaptă. 

— Unde eşti, Puller? o auzi el pe Cole. 

— La adresa pe care ţi-am scris-o. În pădure, în partea 
de est a casei. Dar tu unde eşti? 

— În partea de vest a casei, printre copaci. 

— Gând la gând. Vezi ceva? De aici nu pot zări nimic. 

— Nu. 

— Ştii cumva cine locuieşte la această adresă? 

— Nu. 

— Nu era niciun nume pe cutia poştală. 

— Ce vrei să faci? 

— Să aflu de ce suntem aici. 

— Şi cum ai de gând să faci asta? 

— Ce zici de metoda cea mai simplă? Eu vin dinspre est, 
iar tu dinspre vest. Ne oprim amândoi la marginea pădurii 
şi cercetăm zona. A 

Puller îşi puse telefonul în buzunar şi făcu câţiva paşi. Işi 
ţinea pistolul M11 pregătit şi îndreptat în faţă. Presupuse 
că şi Cole îşi pregătise Cobra venind dinspre vest. 

Un minut mai târziu, telefonul lui începu din nou să 
vibreze. 

— Am ajuns, o auzi pe Cole. Ce fac acum? 

Puller nu-i răspunse imediat. Cerceta cu atenţie fiecare 
bucată de teren pe care păşea. Talibanii şi Al-Qaeda erau 
foarte vicleni. Ştiau cum să-i atragă în capcană pe soldaţii 
americani; se pricepeau de minune la astfel de trucuri. 

Puteau face ca un lucru extrem de periculos, chiar 
mortal, să pară un lucru inofensiv. Copii, femei, animale 
domestice. 

— Puller? 

— Dă-mi numai un minut. 

Mai înaintă câţiva paşi, apoi strigă: 

— Hei! E cineva acolo? 

Niciun răspuns. Oricum, nici nu se aştepta să primească 
vreunul. 

Mai făcu doi paşi până când ajunse la linia copacilor, dar 

211 


rămase în spatele camionetei, cu faţa spre casă. Vorbi din 
nou la telefon: 

— Mă vezi? 

— Da, dar destul de vag. 

— Vezi ceva de acolo? 

— Nimic. Nu cred că locuieşte cineva în casa asta. La 
naiba, pare gata să se dărâme. 

— Ai mai trecut vreodată pe drumul acesta? 

— Doar întâmplător. Nu l-am mai observat înainte. Ce 
crezi că se petrece? 

— Rămâi pe loc. Am de gând să încerc ceva. 

Puller îşi îndesă telefonul în buzunar şi avansă încet 
până reuşi să vadă clar veranda din faţă. Privi partea de 
sus a casei, partea de jos, părţile laterale, apoi din nou 
partea de sus. Scoase din buzunarul hainei o lunetă, pe 
care o luase din rucsac. 

Privi prin aceasta ajustând lentilele până când dobândi o 
imagine bună a verandei. Studie partea de sus, partea de 
jos, părţile laterale, apoi reveni la partea de jos. 

Îşi scoase din nou telefonul şi îl lipi de ureche. 

— Rămâi pe poziţie, cu capul la cutie, şopti el. 

— Ce vezi de acolo? Ce vrei să faci? 

— Vei auzi tare şi cât se poate de clar în cinci secunde... 
dacă este ceea ce cred eu. 

— Puller... 

Dar el băgase deja telefonul în buzunar. 

Montă luneta în partea superioară a pistolului său MI 1. 
Se mai uită o dată în jur şi strigă: 

— Hei, sunt John Puller. Mi-ai cerut să vin aici. Aş vrea 
să stăm de vorbă. 

Mai aşteptă cinci secunde. Oare credeau că avea să 
meargă până în faţa uşii? 

Ridică pistolul şi privi prin lunetă. Ţeava armei era 
îndreptată spre scândurile din podeaua verandei. Trase 
rapid trei gloanţe, unul după altul. Bucăţi de scânduri din 
podea săriră în aer. Puller auzi zgomotul gloanţelor pe o 


212 


suprafaţă metalică. Asta putea însemna doar un singur 
lucru: avusese dreptate. Se ghemui instinctiv. _ 

Uşa din faţă sări în aer cu un bubuit. Incărcătura 
explozivă făcuse o gaură de toată frumuseţea în lemnul 
vechi şi fragil al uşii. Oricine ar fi păşit pe verandă ar fi 
sărit în aer. 

Bomba era pentru mine, îşi spuse Puller. 

— Iisuse! 

Puller se uită în dreapta şi o văzu pe Cole privind uimită 
când spre el, când spre gaura mare din uşa casei. 

— De unde ştiai că e o bombă-capcană? întrebă ea. 

— În faţa uşii erau nişte scânduri noi. Au montat o placă 
de presiune sub podea, au întins firul până în casă şi l-au 
prins de trăgaciul unei arme pe care au fixat-o în aşa fel 
încât să ţintească la nivelul abdomenului. Am auzit 
zgomotul gloanţelor trase de mine pe metalul plăcii. 

Puller se îndepărtă de camion. 

— Şi totuşi, adăugă el, nu înţeleg de ce au crezut că mă 
voi duce în faţa uşii ca să-mi zboare capul în explozie. 

— Mă bucur că eşti mai deştept decât au crezut ei. 

Cole se îndepărtă şi ea de camion. În momentul acela, 
Puller văzu firul şi făcu un salt. O izbi pe Cole în abdomen, 
ridicând-o în acelaşi timp de la pământ. Se rostogoliră 
amândoi în direcţia lizierei, cu două secunde înainte ca 
vehiculul să sară în aer. 

Roata din faţă a camionului ateriză la vreo cincisprezece 
centimetri de ei. În jurul lor începură să cadă resturi 
metalice. Puller o acoperi pe Cole cu trupul său. O fâşie 
lungă de cauciuc ateriză pe piciorul lui. Simţi o usturime, 
dar îşi spuse că nu era o rană gravă. Avea să-i rămână un 
semn pe picior, atâta tot. 

În timp ce flăcările mistuiau camionul, Puller înţelese că 
mai avea o problemă. O prinse pe Cole de un braţ, o 
aruncă pe umăr şi alergă în pădure. 

Câteva secunde mai târziu rezervorul camionului 
explodă, provocând un al doilea val de deşeuri zburătoare, 


213 


proiectate în toate direcţiile. 

Puller o aşeză cu grijă pe Cole în spatele unui copac, 
apoi îngenunche în noroi la o distanţă considerabilă faţă de 
rămăşiţele camionului. Aşteptă să se termine ploaia de 
deşeuri, apoi trase cu ochiul din spatele copacilor. 

— De unde ai ştiut? îl întrebă gâfâind Cole în timp ce se 
ridica. 

— Firul era întins între două tufişuri. 

— E clar, cineva a vrut să te elimine. Au aranjat şi uşa, şi 
camionul. Dacă trucul cu uşa ar fi dat greş, bomba din 
camion avea să te omoare. 

Cole aruncă o privire în jur şi se cutremură, dar nu din 
pricina aerului rece al serii. 

— Simt că-mi plesneşte capul şi mi se pare că aud 
clopotele bisericii, spuse ea. 

Însă Puller nu era atent la ea. Se uita fix la camionul 
distrus. 

— Eşti bine, Puller? Ai fost lovit? 

Agentul clătină din cap. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. 

— Ar fi trebuit să văd firul înainte să-l atingi cu piciorul. 

— Şi totuşi, l-ai văzut la timp. 

Puller întoarse capul spre ea. 

— Nu am fost destul de rapid, zise el. 

— Trebuie să chem o echipă care să înceapă 
investigaţiile la faţa locului, îi spuse ea. Şi pompierii, 
bineînţeles. Dacă pădurea ia foc, nu vom putea împiedica 
extinderea incendiului. Ar fi un adevărat coşmar. 

— Am văzut un furtun încolăcit lângă casă. Dacă a mai 
rămas ceva apă în bazin, aş putea stinge flăcările. 

— Dar dacă au mai pus şi alte bombe-capcană? 

— Dacă ratez din nou declanşatoarele, pot să spun că 
aşa îmi trebuie. 

— Puller, nu ai ratat nimic, înţelege. 

El îi ignoră cuvintele: 

— Ai vreun specialist pirotehnist în echipă? o întrebă 


214 


apoi. 

— Lan Monroe se pricepe la astfel de lucruri. Dar mai 
cunosc un agent ATF” ieşit la pensie, care locuieşte în 
afara oraşului. L-aş putea ruga pe el să cerceteze. 

— Ar fi mai bine. Avem nevoie de expertiza unui 
profesionist în acest caz. 

În timp ce Cole vorbea la telefon, Puller întinse furtunul 
şi îndreptă jetul de apă spre resturile carbonizate ale 
camionului, încercând să stingă flăcările. 

După zece minute îşi făcură apariţia doi ofiţeri de 
poliţie, care însoțeau două autospeciale. Lan Monroe o 
sună pe Cole şi-i spuse că este pe drum. Cole îi telefonă 
fostului agent ATF şi îl rugă să vină la faţa locului. 

În timp ce pompierii se ocupau de stingerea focului, 
udând din abundență rămăşiţele camionului, Puller le 
atrase atenţia poliţiştilor, făcând semn către casă. 

— Nu m-aş apropia acum de pistonul acela de pompă. Ar 
fi mai bine să găsim un robot motorizat pe care să-l 
trimitem în recunoaştere înainte de a se apropia cineva de 
casă. 

— Poliţia Statală are aşa ceva, interveni Cole. O să le 
dau un telefon. 

După ce termină de vorbit, Puller îi spuse: 

— Cred că ar fi timpul să mergem la cină. 

— Tot mai vrei să mergi? 

— Da, vreau. 

— Ai haine curate în maşină? 

— Întotdeauna. 

— Atunci, putem trece pe la mine pentru un duş. Aşa voi 
avea ocazia să-mi schimb şi eu hainele. Casa mea e mai 
aproape de reşedinţa Trent decât motelul la care eşti 
cazat. 

Se îndreptară spre maşinile lor, în timp ce membrii 
echipei de investigaţii cercetau zona fără să se apropie 


20 Bureau of Alcohol, Tobacco, Firearms and Explosions (n.tr.) 
215 


prea mult de casă şi de camionul care sărise în aer. 

Când ajunseră la drum, îl văzură pe Pat Lindemann 
stând rezemat de portiera Fordului său. Şeriful îşi tampona 
faţa cu o batistă şi scuipa des în ţărână. 

— Palpitante momente în Drake, le spuse el în timp ce se 
apropiau. 

— Prea palpitante chiar, zise Cole. 

— Datorită ţie nu mai trebuie să-mi caut alt sergent, 
Puller. Îţi rămân dator pentru asta. 

— A fost cât pe ce să ratez. 

— Rezultatul final contează, zise Lindemann. 

Aruncă o privire în direcţia din care veniseră cei doi, 
spre drumul care şerpuia printre copaci, apoi adăugă: 

— Probabil că incomodezi o anumită persoană. [i-au 
lăsat biletul la motel? 

— L-au strecurat pe sub uşă în timp ce făceam duş. 

— Deci îţi urmăresc fiecare mişcare? 

— Aşa se pare. 

— Şi nu aveţi nicio idee despre ce naiba se petrece aici? 

— Încă nu, îi spuse Cole. Dar tocmai a devenit ceva 
personal. Aşa că fiecare clipă a vieţii mele va fi dedicată de 
acum rezolvării acestui caz, şefule. 

Bărbatul încuviinţă cu un semn din cap şi începu din nou 
să scuipe. 

— Alergiile. Nu aveam aşa ceva înainte, zise şeriful. Se 
uită la Puller şi adăugă: Ai nevoie de protecţia 
departamentului nostru? 

— Nu, sunt în regulă. 

— Faci cum crezi. Ei bine, ar trebui să plec. Doamna 
mea îmi păstrează cina caldă. 

— Ai grijă de tine, şefule, îi spuse Cole. 

După plecarea lui Lindemann, Puller o întrebă: 

— Urmăreşti o promovare în funcţia de şerif? El pare 
gata să dea colţul. 

— E un poliţist bun. Dar face asta de peste treizeci de 
ani şi nu cred că se aştepta la un astfel de caz tocmai 


216 


acum, la sfârşitul carierei sale. 

In timp ce deschidea portiera maşinii ei de patrulare, 
Cole îi spuse: 

— Am aflat ce ai făcut pentru Louisa de la Annie's Motel. 
A fost frumos din partea ta. 

— Avea nevoie de ajutor, aşa că am făcut tot ce am 
putut. Nu a fost mare lucru. Cum se simte? 

— Nu ştiu. Nu am avut timp să sun la spital. Dar cu 
siguranţă ar fi murit dacă nu erai prin preajmă. 

— O cunoşti bine? 

— Toată lumea o cunoaşte pe Louisa. E o femeie 
deosebită, bună ca pâinea caldă. 

— E plăcut să ajuţi astfel de oameni, spuse încet Puller. 
Mulţi obişnuiesc să profite de bunătatea lor. 

Cole puse mâna pe umărul lui. 

— Nu-mi place că te învinovăţeşti pentru ce s-a 
întâmplat cu firul acela, Puller. 

— Dacă asta s-ar fi întâmplat peste Ocean, toţi cei din 
detaşamentul meu ar fi fost morţi. 

— Dar noi am scăpat cu viaţă. 

— Adevărat, răspunse el posac. 


Puller urcă în cele din urmă în maşina lui şi o urmă pe 
Cole. 


217 


CAPITOLUL 36 


După un drum de douăzeci şi cinci de minute cu maşina, 
Cole viră pe o stradă dintr-un cartier cu case mai vechi, 
bine întreţinute, cu verande mari şi peluze îngrijite. În cele 
din urmă femeia parcă maşina pe o alee din faţa unei case 
în formă de solniţă, cu acoperiş abrupt din şindrilă gri. 
Împrejmuită de un mic gard alb, grădina era plină de flori 
viu colorate. 

Peisajul amintea mai degrabă de New England decât de 
Virginia de Vest. 

Puller cobori din maşină, îşi luă hainele curate din 
portbagaj şi o urmă pe Cole la uşa din faţă. 

— Frumoasă casă. De când locuieşti aici? 

— Aici am crescut. 

— E casa părinţilor tăi? 

— Mi-a rămas mie după moartea lor. 

— Au murit în acelaşi timp? 

— Da. 

Cole nu părea dornică să-i dea mai multe explicaţii, aşa 
că Puller adăugă: 

— Pare o locuinţă de pe coasta statului Maine. 

— Ştiu. De aceea îmi place atât de mult. 

— Ţi-ar plăcea deci să trăieşti pe malul mării? 

— Poate că da. 

Puller aruncă o privire spre celelalte case din cartier. 

— Casa ta iese în evidenţă. Cum aşa? 

— Tatăl meu a fost un timp în Marina Militară. A văzut 
lumea în tinereţea sa. lubea nespus marea. El a construit 
casa cu mâna lui. 

Puller atinse stâlpul gros al verandei din faţă. 

— Un tip al naibii de priceput. Dar cum se face că s-a 
întors aici dacă era lup de mare? 


218 


— El era din Virginia de Vest. S-a întors acasă. Trebuie 
să dau câteva telefoane. Tu poţi folosi baia de la etaj. 
Prosoapele şi celelalte lucruri de care ai nevoie ar trebui 
să fie acolo. 

— Mulţumesc. 

Puller găsi baia, deschise robinetul de la duş, se 
dezbrăcă de haine şi păşi sub jetul de apă. Cinci minute 
mai târziu era uscat şi îmbrăcat. leşi din baie şi se ciocni 
de Cole, care tocmai trecea pe coridor îmbrăcată într-un 
halat lung de baie. 

— Dumnezeule, deja ai terminat? exclamă ea ridicând 
ochii spre el. 

Desculţă, era mai scundă cu vreo treizeci de centimetri 
decât Puller. 

— Când o mie de inşi îşi aşteaptă rândul la duş după 
tine, nu poţi pierde vremea oricum. E un obicei care mi-a 
intrat în sânge. 

Cole îi spuse: 

— Eu nu sunt atât de rapidă ca tine, dar promit că nu o 
să dureze mult. 

— Nu vrei să foloseşti baia asta dacă tot am terminat? 

— Nu. Toate lucrurile mele sunt în baia de la parter. 

— Dar dormitorul tău nu e aici, la etaj? 

— Nu e nevoie să ştii unde e dormitorul meu, Puller, 
răspunse ea amuzată. 

Agentul făcu un pas înapoi şi privi peste umărul ei. 

— Bine. De unde aş putea atunci să beau nişte apă? 
Atentatele cu bombă îmi produc sete. 

— Am nişte sticle cu apă în frigiderul din bucătărie. 

— Apa de la robinet e foarte bună pentru mine. 

— Nu şi apa de aici, crede-mă. Te sfătuiesc să bei apă 
îmbuteliată. 

Coborâră împreună scările, apoi se despărţiră: el intră în 
bucătărie, iar ea se duse în baie. 

Puller auzi zgomotul apei curgând şi în momentul acela 
avu în ochi imaginea ei păşind sub duş. 

219 


Îşi impuse să abandoneze acest gând. Chestiunile de 
serviciu - mai ales când era vorba de un serviciu ca al lui - 
nu trebuiau amestecate niciodată cu viaţa personală. 

Bucătăria arăta ca o cambuză de pe un vas. Funcţională, 
ergonomică şi extrem de curată. Tatăl lui Cole, marinarul, 
decorase probabil toată casa în acest stil. Părinţii lui Cole 
muriseră în acelaşi timp. 

Probabil suferiseră un accident, îşi spuse el. 

Dar Cole nu părea dornică să-i povestească ce se 
întâmplase. Oricum, nu era treaba lui. 

Deschise frigiderul şi scoase o sticlă de apă Deer Park. 
În timp ce dădea sticla peste cap, privirea i se îndreptă 
către fereastra cu vedere spre curtea din spate. 

larba era tăiată şi florile udate. Văzu o mică fântână 
arteziană din piatră, din care ţâşnea apa. La o oarecare 
distanţă, în spatele acesteia, se afla un balansoar alb de 
grădină. Sub un mic chioşc din lemn acoperit de plante 
agăţătoare cu flori roşii se vedeau un cuptor şi un grătar. 

Toate aceste detalii alcătuiau un decor plăcut şi 
liniştitor, care nu se potrivea deloc cu personalitatea lui 
Sam Cole. El îşi imaginase cu totul altfel locuinţa ei - nu îşi 
putea explica de ce. 

De fapt, nici nu o cunoştea prea bine. 

Deschise uşa bucătăriei şi ieşi pe veranda din spatele 
casei cu sticla în mână. Mai bău puţină apă şi închise ochii. 
Îşi aminti de firul întins dintre tufişuri. 

Nu-l văzuse la timp. Îl observase abia atunci când Cole 
fusese pe punctul de a-l atinge. Şi apoi, dăduse peste el cu 
piciorul. 

În mod normal, ar fi trebuit să fie morţi acum. Din 
fericire, între momentul atingerii firului şi explozie fusese 
un interval de câteva secunde. Puller ştia de ce. 

Comutatorul folosit de atentator nu fusese de bună 
calitate. Sau poate că individul îşi imaginase că, odată ce 
piciorul lui Puller ar fi atins firul, acesta ar fi trebuit să se 
împiedice şi să cadă. Două secunde de confuzie, după care 


220 


victima ar fi încercat să se ridice şi - bum! — capul lui ar fi 
sărit în aer într-o clipă. 

Din fericire, reuşise să scape teafăr şi îi salvase viaţa lui 
Cole. Dar nu se simţea pe deplin mulţumit de felul în care 
acţionase. Sub nicio formă. 

Nu mai sunt ce am fost odată. Nici pe departe. Dacă nu 
mai eşti pe câmpul de luptă, simţurile ţi se atrofiază. Te 
mişti mai lent, nu mai eşti atât de agil. 

Ştiuse că avea să vină şi ziua aceasta. Nu crezuse însă 
că avea să se simtă atât de vulnerabil după un asemenea 
eşec. Singura soluţie era să se întoarcă acolo, în Orientul 
Mijlociu, şi să încerce să supravieţuiască. 

Iar eu nu vreau să fac asta. Nu după şase misiuni de 
luptă în care am fost împuşcat şi abia am scăpat cu viaţă 
din explozii. Nici nu mai ţin minte de câte ori am fost la un 
pas de moarte. Oare asta face din mine un laş? 

După câteva minute Cole ieşi pe veranda din spate şi-l 
găsi pe Puller în balansoarul din grădină. Prima dată se 
îmbrăcase cu pantaloni de stofă şi cu o bluză cu modele 
geometrice, dar de data aceasta purta o rochie vaporoasă 
de vară de culoare bleu, cu un decolteu adânc în formă de 
„N“, şi sandale albe cu tocuri înalte. Lui Puller îi plăcea 
mai mult rochia decât pantalonii. 

Ea se aşeză în balansoar lângă el, picior peste picior, şi 
îşi acoperi genunchii cu poalele rochiei. Mirosea 
încântător a iasomie şi liliac, iar părul ei era încă umed. Se 
rezemă de spătarul balansoarului şi închise ochii. 

— Nu ar fi timpul să mergem? 

— Am sunat-o pe Jean şi i-am spus că întârziem puţin, 
zise ea frecându-şi tâmplele. 

— l-ai spus şi de ce? 

Cole ridică ochii spre el. 

— Nu. Nu aveam de ce să fac asta. 

— Ştii, am verificat la oficiul poştal cine a expediat 
pachetul cu confirmare de primire. 

Cole îl privi contrariată. 


221 


— Cum ai reuşit? 

— Am pus doar câteva întrebări. 

— Nu ai vrut să mă aştepţi şi pe mine? 

— Uneori, viteza cu care faci unele lucruri e crucială. Iar 
oficiul poştal e la numai trei minute de motel. 

Puller afişă un zâmbet nevinovat, iar ea îi răspunse la 
rândul ei cu un zâmbet. 

— Atunci, spune-mi ce-ai aflat. 

— Expeditorul este o firmă care se ocupă cu testarea 
solului. 

— De ce i-ar fi interesat testarea solului pe cei din 
familia Reynolds? 

— Asta mi-aş dori şi eu să ştiu. 

— Dacă pachetul nu a ajuns în stomacul câinelui, 
înseamnă că persoana care l-a ucis pe Larry Wellman s-a 
întors la locul faptei şi l-a luat. Dar de unde puteau afla că 
pachetul este acolo? 

Puller termină de băut apa şi înşurubă capacul sticlei. 

— Aşa cum am mai spus, ar fi putut deduce foarte 
simplu unde se află pachetul - cum am făcut-o şi noi, de 
altfel. Ei şi-au dat seama că poştaşul a descoperit 
cadavrele în casă. Cum ar fi putut să o facă? Avea de livrat 
un pachet a cărui confirmare de primire trebuia semnată 
de proprietar. Acesta putea fi singurul motiv pentru care 
poştaşul fusese nevoit să intre în casă. Atunci, ce conţinea 
pachetul? Ei au revenit la locul crimei ca să afle acest 
lucru. Nu ştiau ce conţine, dar nu puteau risca. 

— Dar de unde ştiau că nu l-am găsit noi? 

— Poate că au pe cineva care-i informează din interior, 
zise Puller. 

— Nu-mi vine să cred că ar putea exista cineva în 
departamentul meu care să îi ajute pe infractori. 

— Nu pot fi sigur de asta. E doar o ipoteză de care 
trebuie să ţii cont. 

— Şi bombele? 

— Ceea ce s-a întâmplat azi e un semn bun pentru mine. 

222 


— Înseamnă că ai enervat la culme pe cineva, aşa cum a 
spus şeriful. 

— Într-adevăr. 

— Asta numai dacă autorii au vreo legătură cu crimele. 
Ştii doar că i-ai scos din sărite pe Dickie şi pe amicul lui 
uriaş. 

— Tu chiar crezi că cei doi ar fi în stare să mă arunce în 
aer încercând să-şi ia revanşa? 

— Nu. Probabil că ai dreptate. 

Cole închise din nou ochii şi îşi lăsă capul pe spătarul 
balansoarului. Începu să-şi frece din nou tâmplele şi făcu o 
grimasă. 

— Nici măcar nu te-am întrebat dacă te simţi bine, îi 
spuse el cu voce scăzută. Te-am lovit destul de tare. Eşti 
bine? Nu ai cucuie sau alte urme? 

— Sunt în regulă. Mi-ai tras una de am văzut stele verzi, 
dar mai bine că s-a întâmplat aşa şi nu altfel. 

Cole deschise ochii, îi atinse uşor braţul cu degetele, 
apoi îi spuse fără să-şi retragă mâna de pe braţul lui: 

— Iar eu nici măcar nu ţi-am mulţumit până acum. 

— Era destul de întuneric afară. De obicei poţi vedea 
sclipirea unor astfel de fire în lumina soarelui. De aceea 
talibanii şi Al-Qaeda preferă să lucreze cu plăci de 
presiune şi cu alte tipuri de declanşatoare care sunt 
ascunse în pământ şi nu se pot observa cu ochiul liber. 

— Ei bine, eu nu l-am văzut, zise ea. 

Se întinse spre el şi-l sărută în fugă pe obraz. 

— Îţi mulţumesc, Puller. Mi-ai salvat viaţa. 

Agentul întoarse capul spre ea şi o privi. I se păru că 
zăreşte o lacrimă strălucind în ochiul drept al femeii, dar 
ea întoarse repede capul, ferindu-şi privirea. 

— Pentru puţin, răspunse el cu modestie. 

Ea luă mâna de pe braţul lui şi se ridică. 

— Ar fi mai bine să plecăm. Conduc eu. Tu poţi să-ţi laşi 
maşina aici. O să mergem cu camioneta mea. Sunt sătulă 
de maşinile de poliţie. 

223 


Puller mai rămase câteva clipe în balansoar, lăsând-o pe 
ea să meargă înainte; după câţiva paşi ea se întoarse spre 
el, privindu-l mirată. Aşa cum stătea cu spatele la soare, 
Sam Cole părea că străluceşte în rochia ei vaporoasă. El 
zăbovi câteva secunde în plus pentru a admira priveliştea. 

— Nu vii? 

Puller se ridică în cele din urmă şi spuse: 

— Vin acum. 


224 


CAPITOLUL 37 


Jean Trent purta pantaloni kaki, sandale roşii şi o bluză 
asortată fără mâneci, de culoare roşie. Femeia îi aştepta 
pe terasa închisă din partea de vest a casei, unde nu mai 
era soare deloc. Avea deja în mână un cocktail şi îi întrebă 
pe Puller şi pe sora ei ce ar prefera să bea. 

Puller ceru o bere, iar Cole o bere de ghimbir. 

— Uau, exclamă Jean. Arătaţi de parcă aţi fi urmăriţi de 
ghinion. 

— Scuze pentru întârziere, zise Cole. Am fost reţinuţi la 
un caz. 

— Nicio problemă. Am avut timp să savurez în linişte 
încă un martini. Ar trebui să încerci şi dumneata un pahar, 
i se adresă ea lui Puller. 

Agentul ignoră comentariul ei şi o întrebă: 

— Ai primit vreo veste de la soţul dumitale? A ajuns la 
destinaţie? 

— Mă sună foarte rar atunci când e plecat. Nici măcar 
nu ştiu sigur când se întoarce. 

— Dar unde e Meghan? o întrebă Cole. 

— Face câteva ture de bazin. 

— La ora asta? întrebă mirată Cole. 

— Încearcă să-şi lucreze abdomenul. Eu i-am explicat că 
se află în perioada de creştere, că e din cauza pubertăţii, 
dar celelalte fete fac glume pe seama ei, iar ei nu-i place 
deloc acest lucru. 

— Nici mie nu mi-ar plăcea, să fiu în locul ei, zise Cole. 

— Roger are oasele mari şi e aproape obez. Noi nu am 
avut niciodată asemenea probleme în familie, adăugă Jean 
privindu-l pe Puller, care se aşezase pe un mic divan cu 
tapiţerie înflorată, reprezentând frunze verzi de viță-de-vie 
şi struguri roşii. 


225 


— Acum, continuă ea, dacă ar fi să judec după 
înfăţişarea dumitale, aş spune că membrii familiei din care 
provii sunt înalţi. 

— E adevărat, încuviinţă el. 

— Tatăl sau mama? 

— Tatăl. 

— Şi mama dumitale? întrebă Jean. 

Puller nu răspunse nimic - evită privirea femeii şi începu 
să se uite în jur. Jean privi spre centura lui. 

— Trebuie neapărat să stai înarmat la cină? întrebă ea. 

— Acestea sunt regulile. Trebuie să port întotdeauna 
arma asupra mea. 

Cole o întrebă apoi pe Jean: 

— Meghan nu cinează cu noi în seara asta? 

— Mă îndoiesc. Obişnuieşte să se înfometeze. 

—Nu e bine deloc, surioară. Fetele tinere sunt 
predispuse la tulburări de alimentaţie. 

— Am vorbit cu ea până m-am învineţit la faţă. Au văzut- 
o o mulţime de specialişti. Au vrut să o pună sub 
medicaţie, să-i prescrie o mulţime de pilule, dar eu m-am 
opus. Noi sperăm că e doar o fază pe care o va depăşi. 

Cole nu părea prea convinsă de acest lucru. 

— Deci suntem doar noi trei la cină? 

— Probabil, zise Jean. 

— Cum adică? Suntem sau nu doar noi trei? 

— Nu pot să-ţi răspund acum la această întrebare. 

— Grozav, zise Cole plictisită. Ţi-am menţionat cumva că 
aud zilnic întrebări fără răspuns la slujbă? Vreau să o văd 
pe nepoata mea. 

— Nu am văzut nicio piscină când veneam spre casă, 
zise Puller. 

— Avem o piscină interioară, îi explică Jean. Nu prea ne 
place soarele. 

— În afară de asta, apa din piscină s-ar face neagră din 
cauza prafului de cărbune, adăugă Cole. 

Sora ei se întoarse spre ea cu un aer iritat. 


226 


— E o tâmpenie. Spui numai prostii, ştii foarte bine asta. 

— Chiar aşa? 

Menajera sosi cu băuturile lor, iar Cole îşi luă de pe tavă 
berea de ghimbir, nu înainte de a-l servi pe Puller cu berea 
adusă pentru el. În cele din urmă le spuse: 

— În regulă, eu mă retrag. Voi doi puteţi vorbi despre 
mine cât timp am să lipsesc. 

Cole ieşi, iar Jean se întoarse spre Puller şi îşi ciocni 
paharul de martini de sticla lui de bere. 

— Trebuie să recunosc, e cam dură pentru gustul meu. 

— E polițistă. Trebuie să fie dură. În plus, e femeie, aşa 
că trebuie să fie şi mai dură pentru a fi acceptată de 
subalterni. 

— Dacă spui dumneata... 

— Voi două sunteţi foarte diferite. Nu mă refer la 
înfăţişare, ci în toate celelalte privinţe. 

— Nu am să te contrazic. Dar, spune-mi, de ce aţi 
întârziat de fapt? Doar nu te culci cu ea deja. 

— Deja? zise el surprins. Cu siguranţă ea nu mi-a făcut 
impresia unei astfel de femei. 

— Nu asta am vrut să spun. Sigur că nu e o astfel de 
femeie. E atrăgătoare şi singură, atâta tot, iar dumneata 
eşti la fel de atrăgător şi nu văd nicio verighetă pe mâna 
asta mare a dumitale. 

— Asta nu explică acel comentariu răutăcios care se 
termina cu „deja”. 

— Ei bine, eu cred că sora mea mai mică e cam 
disperată. 

Puller se lăsă pe spătarul divanului şi luă o înghiţitură 
de bere. 

— Nu, nu mă culc cu ea. În schimb, am fost la un pas să 
sar în aer împreună cu ea. 

Jean se ridică în scaun. 

— Ce-ai spus? 

— Cineva a pus nişte bombe-capcană într-o casă şi sub 
un camion lângă care am stat amândoi. Au lipsit doar 


227 


câteva secunde. Nu am mai fi luat cina împreună nici în 
seara asta şi nici în altă seară. 

Jean puse paharul pe masă şi îl privi neliniştită. 

— Cred că glumeşti. 

— Nu obişnuiesc să fac glume după ce am fost la un pas 
de moarte. 

— Sam de ce nu a pomenit nimic despre asta? 

— Nu ştiu. E sora dumitale. O cunoşti mult mai bine 
decât mine. 

Jean Trent ridică din nou paharul, dar nu-l duse la buze. 
Rămase cu privirea la măslinele din pahar. 

— Mai bine nu alegea meseria asta de la bun început. 

— De ce? 

— E foarte periculoasă. 

— Multe lucruri sunt periculoase. 

— Ştii ce vreau să spun, zise ea pe un ton aspru. 

— Ea menţine ordinea şi liniştea publică. Îşi riscă viaţa 
pentru binele societăţii, pentru ca toţi cetăţenii cinstiţi din 
oraşul Drake să fie în siguranţă. O admir din toată inima. 

— lar dumneata eşti soldat, nu-i aşa? Tot în slujba 
societăţii? 

— Da, asta face parte din fişa postului. 

— Irak şi Afganistan? 

— Ambele. 

— Un tânăr pentru care făcusem o pasiune în liceu, 
Ricky Daniels, s-a înrolat în armată, la Forţele Terestre, 
imediat după absolvire. A murit în Primul Război din Golf. 
Avea doar nouăsprezece ani. 

— Dacă s-ar fi întors, te-ai mai fi căsătorit cu Roger 
Trent? 

Jean înghiţi şi restul de martini din pahar. 

— Nu văd de ce ar fi treaba dumitale. 

— Ai absolută dreptate. Făceam doar puţină conversaţie 
până la întoarcerea surorii dumitale. 

— Ei bine, nu are rost să-ţi faci griji. În legătură cu mica 
noastră conversaţie... Nu e nevoie să-mi ţină cineva 

228 


companie, mă simt destul de bine şi singură. 

— Atunci, de ce m-ai invitat în seara asta? 

— Nu ştiu nici eu, de fapt. Mi s-a părut o idee bună în 
acel moment. Sunt o persoană impulsivă. 

— Adevărat? Nu mi-ai făcut această impresie, trebuie să 
recunosc. 

— Ei bine, aşa sunt eu, crede-mă. 

— Povesteşte-mi atunci despre amenințările mai vechi 
pe care le-a primit soţul dumitale. 

— De ce? Puţină conversaţie, din nou? Ţi-am spus, nu e 
necesar. 

— Nu vreau să mă înţelegi greşit. Acum sunt pe post de 
investigator. 

— A fost o prostie. Nimic important. 

— Ameninţările cu moartea sunt rareori stupide şi 
neimportante. 

— Ei bine, acelea erau stupide. 

— Crezi că poate fi vorba de aceeaşi persoană? De ce nu 
ar trebui să fie îngrijorat soţul dumitale? Mie mi s-a părut 
că e foarte îngrijorat. 

Jean nu mai părea acum la fel de încrezătoare. Mâna ei 
tremura uşor atunci când se întinse pentru a pune paharul 
pe masă. 

— Nu cred că sunt persoana cea mai potrivită ca să 
răspund la această întrebare. 

— Nu păreai deloc preocupată de acest aspect în după- 
amiaza asta. 

— Soţul meu nu e tocmai Mister Popularitate în zona 
asta. Mulţi oameni îl urăsc. 

— Printre aceştia este vreunul pe care-l cunoşti 
personal? 

— Da. 

— Şi totuşi, te-ai măritat cu el. 

Jean îl privi pe sub sprâncene. 

— Aşa e. Am făcut-o. Şi ce-i cu asta? El nu era atât de 
bogat atunci când ne-am căsătorit. Pe vremea aceea lupta 


229 


din greu pentru a pune bazele acestei afaceri. Deci să nu 
crezi că am făcut-o pentru bani. 

— Nu am spus că ar fi fost bogat. Şi nici că te-ai 
căsătorit cu el pentru bani. 

— Dar te-ai gândit la asta. 

— Sunt sigur că are numeroase alte calităţi deosebite. 

— Poţi să fii sigur de asta. 

— E bine de ştiut. 

— Nu-mi place atitudinea dumitale. 

— Nu se poate spune că am o atitudine. Eu mă 
străduiesc doar să înţeleg punctul dumitale de vedere, ca 
să ajungem la un consens. 

— Străduieşte-te mai mult. 


230 


CAPITOLUL 38 


Cole intră pe uşă şi spuse: 

— Ei bine, Meghan preferă mai degrabă să ardă 
grăsimile decât să stea de vorbă cu mătuşa ei. 

Se opri brusc când observă cu câtă furie îl privea sora ei 
pe Puller. 

— E totul în regulă? îl întrebă ea. 

— Totul e bine, răspunse el. 

Uşa se deschise din nou. 

— Randy? exclamă Sam. 

Randy Cole nu mai semăna cu băiatul pe care-l întâlnise 
Puller la motel, dormind în tufişuri. Era mult mai aranjat şi 
dichisit. Purta o pereche de blugi proaspăt spălaţi şi un 
tricou negru şi era încălţat cu mocasini. Se bărbierise, iar 
părul lui era pieptănat şi aranjat cu grijă. 

Sam părea surprinsă, dar plăcut impresionată de 
apariţia fratelui ei. Jean îl privea contrariată, dar cu un aer 
încântat. Randy se apropie de Sam, iar ea îl îmbrăţişă. 

— Cum o mai duci, străine? îl întrebă ea cu blândeţe. 

Puller se gândi că poliţista încerca probabil să mai 
destindă atmosfera. 

— O duc, veni răspunsul sec al lui Randy. 

Îşi îndreptă apoi privirea spre Puller şi zise: 

— Te-am văzut la Annie's Motel. 

— Aşa este. 

— Tu eşti tipul de la Forţele Terestre despre care 
vorbeşte tot oraşul? 

— Cred că eu sunt acela. 

— Şi eu am vrut să mă înrolez. 

— Şi de ce nu ai făcut-o? îl întrebă Puller. 

— Am picat la proba fizică. Nu stau prea bine cu vederea 
şi am ceva probleme cu respiraţia. Probabil pentru că 


231 


inspir de când m-am născut acest aer curat. 

Jean îl întrerupse: 

— Să intrăm să luăm cina. 

Sufrageria era foarte mare, cu lambriuri „zebrawood“ şi 
cu atâtea decoraţiuni, cornişe şi portrete, încât Puller avea 
impresia că se află într-un palat. 

Se aşezară la capătul unei mese luxoase stil Sheraton, 
care era suficient de lungă pentru a necesita trei picioare 
suplimentare de susţinere. Randy îşi trecu palma peste 
suprafaţa perfect lustruită a mesei sculptate din lemn. 

— La naiba, surioară, dar ştiu că se fac bani frumoşi din 
cărbune. 

— E prima dată când vii aici? îl întrebă Puller. 

Agentul se aşezase lângă Randy şi observase că tânărul 
se uita în jur cu ochii mari de uimire, surprins de opulenţa 
decoraţiunilor. 

Jean răspunse repede în locul fratelui ei: 

— Prima dată, deşi uşa noastră i-a fost mereu deschisă. 
Mă mir că ai venit în seara asta, i se adresă ea apoi lui 
Randy. Nu ai binevoit niciodată să apari, cu toate că te-am 
invitat de atâtea ori. 

Puller îi aruncă o privire tânărului. Nu-i venea să 
creadă: Jean Trent era măritată de atâţia ani cu mogulul 
cărbunelui şi Randy nu-i vizitase niciodată? În minte i se ivi 
un posibil răspuns. 

— De cât timp locuiţi în această casă? o întrebă el pe 
Jean. 

Aceasta îi răspunse fără a-şi lua privirea de la fratele ei: 

— De cinci ani. Construcţia clădirii a durat mult. Ca să 
nu mai vorbim de zecile de muncitori care au avut de lucru 
aici. 

— Da, da, zise Randy. Chiar aşa, surioară, de ce nu-l pui 
pe bărbăţelul tău iubit să mai construiască încă vreo două 
case din astea? Şomajul din zonă s-ar reduce, cu siguranţă. 

Jean începu să râdă, ceva cam stânjenită. 

— Eu cred că avem spaţiu destul, Randy, zise ea. 


232 


— Ei drăcie, mare păcat, exclamă el. 

— Doar ştii prea bine că te aşteaptă oricând o slujbă la 
compania Trent. Trebuie doar să o accepti, zise ea. 

— Şi care ar fi aceea? o întrebă Randy. Vicepreşedinte? 
CFO?!? Şeful pupincuriştilor? 

Sam se întoarse spre Puller şi-i explică repede: 

— Randy şi tatăl nostru au lucrat la Exploatările Miniere 
Trent. 

— Şi ce făceaţi acolo? îl întrebă Puller. 

— Descopeream filoanele de cărbune, zise Randy. Şi pot 
să spun că ne pricepeam al naibii de bine la asta. 

— Da, vă pricepeaţi, fu de acord Jean. E drept că au 
găsit filoane mari de cărbune în cele mai neobişnuite 
locuri, îi explică ea lui Puller. 

Randy continuă: 

— Tata nu a mers la colegiu. La naiba, el abia a reuşit să 
termine liceul. Apoi, omul s-a înrolat în Marina Militară 
pentru o perioadă de timp. Ştia cum să citească un raport 
geologic. Şi cunoştea acest ţinut mai bine ca oricine. Pe 
mine m-a învăţat tot ce ştia. li aruncă o privire lui Jean, 
apoi continuă: Şi acum ştiu să fac asta mai bine decât 
oricine. Nici Roger, cu tot echipamentul lui sofisticat, nu 
mă poate întrece. 

— Tocmai de aceea ar fi mai bine să te întorci la firmă şi 
să lucrezi din nou pentru el. 

— Ca să-l ajut să facă şi mai mulţi bani, asta vrei să 
spui? 

Sam interveni: 

— Randy, dacă... 

El o întrerupse însă cu o exclamaţie: 

— Hei, un bărbat nu poate primi ceva de băut în casa 
asta? 

Sam îl întrebă: 

— Cum ai ajuns aici, Randy? Pe jos sau cu maşina? 


21 Chief Financial Officer - Director financiar (n.tr) 
233 


— Nu am să conduc niciodată băut. Aş putea rămâne aici 
peste noapte. Hei, Jean, ai o cameră liberă pentru mine? 
Aş putea să mai petrec puţin timp cu familia. La fel ca pe 
vremuri. 

Ea spuse repede: 

— Desigur, Randy. Mi-ar face plăcere. 

— Ei bine, poate că nu e chiar cea mai bună idee. S-ar 
putea să am ceva treabă mâine dimineaţă. Sau poate chiar 
în noaptea asta. 

Puller se uită cu atenţie la Randy, încercând să-i 
surprindă privirea. Înspiră încet şi adânc, apropiindu-se 
puţin de el. Tânărul nu mirosea a alcool. IÎntoarse capul 
spre Sam - la timp cât să vadă că şi ea încerca să-şi dea 
seama în acelaşi mod dacă tânărul mirosea a alcool. 

Puller îl întrebă: 

— Ai intenţia să te stabileşti în Drake? 

Randy rânji şi clătină din cap. 

— Omule, eu nu cred că o să mă stabilesc vreodată 
undeva. 

Sam interveni: 

— Randy, nu are sens ce spui. 

Tânărul îl înghionti pe Puller cu cotul. 

— Ele cred că tot ce spui trebuie să aibă un sens, Puller. 
Pur şi simplu nu înţeleg chestia asta. Tu înţelegi? 

Puller simţi că Randy nu aştepta şi nici măcar nu voia un 
răspuns din partea lui, aşa că nu spuse nimic. Le privi pe 
rând pe cele două surori, apoi din nou pe fratele lor. Era 
evident ce le lipsea. 

Mama şi tatăl. 

Sam îi spusese că muriseră. Casa avea cinci ani 
vechime, iar Randy nu fusese niciodată acolo. Puller se 
întrebă dacă nu cumva părinţii lor muriseră în urmă cu 
cinci ani. 

O privi din nou pe Sam. Deschise gura pentru a spune 
ceva, dar poliţista părea că-i citise gândurile. Privirea ei îi 
cerea să tacă. 

234 


Puller închise gura şi începu să-şi studieze foarte 
preocupat mâinile. 

În cele din urmă masa fu servită. Toate cele patru feluri 
de mâncare fură delicioase - cei din familia Trent nu aveau 
un simplu bucătar, ci un chef. Era evident. 

Puller se simţi stânjenit când fata care servea la masă îi 
turnă supa în farfurie cu polonicul, oferindu-i cu 
meticulozitate fiecare fel de mâncare. Dar se linişti 
gândindu-se că era, oricum, mai bine aşa. Dacă s-ar fi 
ridicat şi s-ar fi servit singur, poate că ar fi cauzat mai 
multe neplăceri personalului de serviciu. 

O oră mai târziu, se ridicară cu toţii de la masă. Randy 
se mai şterse o dată la gură cu şervetul şi îşi termină de 
băut paharul cu vin roşu. 

Probabil că vinul era dintre cele mai scumpe, îşi spuse 
Puller. Când era copil, tatăl său îi dusese pe el şi pe fratele 
lui în Provence şi în Toscana. 

El şi fratele lui erau prea mici pe atunci ca să bea vin - 
chiar şi după standardele europene -, dar tatăl lui îi 
învățase multe lucruri despre această licoare. Generalul 
fusese un adevărat cunoscător şi colecţionar de vinuri 
bune. De asemenea, vorbea fluent franceza şi italiana, 
ceea ce-i fusese de mare folos în Europa. A 

— Mulţumesc pentru haleală, zise Randy. Incă mai înoţi 
în bazinul acela de ciment, Jean? Ca să-ţi păstrezi silueta 
asta feciorelnică pentru bătrânul Roger? 

Sam, destul de stânjenită, îi aruncă lui Puller o privire şi 
interveni: 

— Randy, nu cred că este nevoie să te dai în spectacol în 
faţa agentului Puller. 

— Oh, dar nu mă dau deloc în spectacol, agent Puller. 
Nu sunt decât un gunoi alb care are rude înstărite, e cât se 
poate de clar. Dar nu am de gând să-mi dau aere din 
această cauză, refuz să o fac. Poate că vei învăţa ceva din 
asta, agent Puller. Nu trebuie să uiţi niciodată de unde ai 
plecat. 


235 


— Vrei să-ţi pregătesc o cameră, Randy? îl întrebă Jean. 

— M-am răzgândit. Trebuie să ajung într-un loc, să mă 
întâlnesc cu câteva persoane. 

— Persoane ca Roger, de exemplu? îl întrebă Sam. 

Randy o privi într-un mod ciudat. Apoi, un zâmbet cam 
forţat i se lăţi pe buze. Şi totuşi, era un zâmbet molipsitor. 
Puller îşi simţi colţurile buzelor ridicându-se. 

— Omul e plecat din oraş, nu? Aşa am auzit. 

— Ai informaţii despre deplasările pe care le face? 
întrebă Puller. 

— Nu. l-am văzut ceva mai devreme avionul personal 
zburând pe deasupra oraşului. 

— E ceva în legătură cu Roger? întrebă Sam din nou. 

Puller întoarse capul spre ea. O mai văzuse de câteva ori 
atât de încordată, dar numai în situaţii-limită. 

— Nu am nicio treabă cu el, surioară-detectiv. Roger îşi 
vede de drumul lui, eu de al meu. Iar voi, oameni buni, vă 
vedeţi de drumul vostru. Întinse mâinile către surorile lui, 
apoi adăugă: Dar presupun că drumul vostru e acelaşi cu 
al lui Roger. 

— Nu vorbi de lucruri despre care nu ştii nimic, îl opri 
Jean. E un obicei prost, Randy. Nu vei reuşi decât să le 
creezi celorlalţi mai multe probleme. 

Randy se ridică, lăsând şervetul pe masă. 

— La naiba, a fost o plăcere să vă vizitez. Sper să ne mai 
vedem peste vreo zece ani. 

— Randy? spuse Jean. Aşteaptă. Nu am vrut să sune aşa. 

Dar tânărul traversă încăperea şi ieşi, trăgând încet uşa 
după el. 


236 


CAPITOLUL 39 


Puller şi Cole plecară de la reşedinţa Trent treizeci de 
minute mai târziu, cu camioneta poliţistei. Puller stătea în 
faţă, pe locul pasagerului, privind pe geam. Avea o 
mulţime de întrebări în legătură cu cina din seara aceea, 
dar nu intenţiona să o întrebe nimic pe partenera sa. Nu 
era treaba lui. 

În cele din urmă, ea i se adresă: 

— Ei bine, a fost distractiv. 

— Aşa se întâmplă de obicei când iei cina în familie. 

— Sunt sigură că ai unele nelămuriri. 

— Nu-mi place ca oamenii să-şi bage nasul în treburile 
mele, aşa că te înţeleg. Nu o să te întreb nimic, fii liniştită. 

Cinci minute se scurseră în tăcere, apoi Cole începu să 
vorbească: 

— Părinţii noştri au murit pe loc atunci când un bolovan 
dislocat în urma detonaţiilor de la mina lui Roger a zdrobit 
maşina în care se aflau. 

Puller întoarse capul spre ea. 

— Acum cinci ani? întrebă el. 

— Cinci ani, exact. 

— Şi Randy nu a putut accepta acest lucru? 

— Tuturor ne-a fost greu să acceptăm moartea lor, 
izbucni ea aproape ţipând. 

Apoi, expresia şi tonul ei se îmblânziră. 

— Randy a suportat cel mai greu dispariţia lor, continuă 
ea. Între el şi părinţii noştri exista o legătură specială. Mai 
ales între el şi tata. 

Rămase tăcută un timp, concentrându-se asupra 
drumului. 

În timp ce studia interiorul camionetei, Puller observă 
banchetele noi îmbrăcate în vinil şi bordul vehiculului, care 


237 


fusese recondiționat cu ceea ce părea să fie echipamentul 
original al maşinii. Până şi podeaua autoturismului părea 
nouă, fără urme de rugină. 

— Tatăl tău a recondiționat camioneta asta? 

— Da. De ce? 

— Îmi aminteşte de casa voastră. Ai cumpărat-o cu tot 
cu casă? 

— Da. Am plătit celorlalţi ceea ce li se cuvenea ca să pot 
păstra aceste lucruri. 

— Din asta trăieşte Randy? Jean cu siguranţă nu are 
nevoie de bani. 

— Da. Aşa am căzut de acord. Randy are nevoie de bani 
mai mult decât mine. 

— Îmi dau seama. 

— E caraghios. Nimeni nu ar fi crezut că Roger Trent ar 
fi în stare de ceva. 

— Atunci, cum a ajuns ceea ce este astăzi? 

— A muncit din greu, trebuie să recunosc. Şi a avut ceva 
inspiraţie. Dar şi ceva noroc, bineînţeles. Şi-a croit drum în 
afacerile cu cărbuni. E lipsit de scrupule şi foarte arogant, 
dar are un al şaselea simţ când e vorba să facă bani. Iar 
tatăl şi fratele meu au găsit multe zăcăminte importante 
pentru el. Chiar dacă exploatarea acestora distruge 
pământul. 

— Dar presupun că există şi unele avantaje. S-au creat 
multe locuri de muncă. 

— Nu mai există atât de multe ca înainte. 

— De ce? S-au epuizat zăcămintele de cărbune? 

— Toate zăcămintele se epuizează la un moment dat. 
Chiar după primele excavații. Dar toate operaţiunile 
miniere din Drake şi din Virginia de Vest sunt acum de 
suprafaţă. 

— Dar de unde provine metoda asta de a arunca munţii 
în aer ca să se ajungă la filoanele de cărbune? 

— Companiile miniere îţi vor spune că decizia de a face 
exploatare de suprafaţă versus exploatare la adâncime se 


238 


bazează pe studii geologice şi topografice şi pe 
considerente economice. Aşezarea în teritoriu, adâncimea 
la care se află filoanele de cărbune şi configuraţia 
acestora, costul operaţiunilor de extracţie versus profitul 
disponibil, chestii de acest gen. Realitatea este că ai nevoie 
de mult mai puţini muncitori la mineritul de suprafaţă. 
Ceea ce înseamnă profit mai mare pentru companiile de 
cărbune. Trent va căuta acum să demonstreze că o mare 
parte din terenul exploatat la suprafaţă a fost deja 
exploatat în adâncime. Va spune că mineritul de suprafaţă 
e doar o metodă de a ajunge la zăcămintele ce nu s-au 
putut exploata prin metoda tradiţională. Deci, pe lângă 
faptul că reprezintă o a doua şansă de a descoperi 
zăcăminte importante de cărbune, această activitate 
economică poate crea locuri de muncă. Poate că Roger are 
dreptate dintr-un punct de vedere, dar nu e un argument 
suficient de convingător pentru cineva care nu are ce pune 
pe masă sau un acoperiş deasupra capului. Îl privi câteva 
secunde, apoi adăugă: Habar nu am dacă acest lucru se va 
dovedi relevant pentru investigaţii, dar nu ţi-ar strica să 
înveţi câteva lucruri despre ţinutul cărbunelui. 

O parte din el ar fi vrut să refuze. Nu-l interesau deloc 
complicațiile afacerilor miniere şi simţea că se 
îndepărtează într-o oarecare măsură de subiectul 
investigaţiilor sale. 

Dar îşi dădea seama că femeia voia să-i vorbească 
despre aceste lucruri. lar armata îi sădise în subconştient 
abilitatea de a evalua corect câmpul pe care urma să aibă 
loc lupta. 

Ca detectiv era la fel de abil, aşa că răspunse doar: 

— În regulă. 


239 


CAPITOLUL 40 


Douăzeci de minute mai târziu, Cole opri maşina şi-i 
arătă lui Puller ceva în faţa lor. Lumina lunii era deosebit 
de puternică în noaptea aceea, aşa că Puller reuşi să 
distingă ceea ce îi arăta femeia. 

— Ce crezi că-i asta? îl întrebă ea. 

În faţa lor se înălța o movilă de vreo nouăzeci de metri, 
care domina sinistru, ca o ciudăţenie a naturii, printre 
celelalte culmi muntoase. 

— Nu ştiu, spune-mi tu. 

— E o haldă de steril. Ceea ce companiile miniere 
numesc coperta zăcământului de cărbune, partea 
nefolositoare, cea care trebuie golită la haldă. Acesta este, 
practic, tot stratul îndepărtat de pe vârful muntelui: 
copacii, solul şi rocile pe care companiile miniere le 
distrug pentru a ajunge la zăcăminte. Cred că-ţi dai seama, 
ei trebuie să-l depoziteze undeva. Şi, din moment ce 
Virginia de Vest are o lege de regenerare a solului, ceea ce 
înseamnă că toate companiile miniere trebuie să 
depoziteze stratul de sol în apropierea locului din care a 
fost  decopertat, companiile transportă sterilul şi îl 
descarcă într-o vale adiacentă. După aceea, sterilul este 
însămânţat hidraulic şi fertilizat, acoperit cu un strat de 
sol vegetal şi aşa mai departe. Doar că problema este alta. 
Atunci când sterilul este descărcat în acest fel, 
succesiunea straturilor geologice nu mai este cea normală. 
Stratul de la suprafaţă ajunge la baza văii, iar stratul de 
rocă de la bază ajunge în vârful haldei. Plantele native nu 
vor mai creşte în acest tip de sol şi nici copacii. Astfel, ei 
preferă să planteze vegetaţie specifică altor zone, care 
distruge ecosistemul pe scară largă. Dar ei ştiu că trebuie 
să respecte litera legii, chiar dacă nu acţionează în spiritul 


240 


ei, şi îşi văd mai departe de treabă. Iar această depozitare 
a haldelor de steril schimbă treptat şi topografia locului. 
Râurile îşi schimbă cursul. Au loc inundaţii devastatoare. 
Munţii alunecă la vale şi distrug locuinţele oamenilor. 

— Şi totuşi, nu am văzut prea mulţi localnici prin zonă. 

— Asta pentru că Roger Trent a cumpărat cartiere 
întregi. 

— De ce? Oamenii au vrut să vândă? 

— Nici vorbă. Ei nu voiau să trăiască lângă o exploatare 
minieră, într-o zonă în care pământul era aruncat în aer 
aproape în fiecare zi. Aici nu poţi bea apă curată. Nu poţi 
să-ţi usuci rufele afară. În plus, te alegi cu tot felul de boli 
grave, de plămâni sau de ficat. Randy nu glumea atunci 
când a pomenit despre problemele sale cu plămânii. A fost 
diagnosticat cu această afecţiune încă de când era 
adolescent. O boală care poate evolua spre COPD”. Şi, 
spre deosebire de mine, el nu a fumat în viaţa lui. Dar a 
jucat fotbal şi a făcut alergări în apropiere de locul în care 
se desfăşurau operaţiunile miniere. Iar el nu este singurul 
atlet din zonă care suferă în halul ăsta. Calitatea vieţii se 
duce naibii, ăsta-i adevărul. Acolo unde erau oraşe şi 
comunităţi nu vezi acum decât un mic trailer sau câte o 
căsuţă mică în pădure. Asta e tot ce a mai rămas. Inainte 
erau peste douăzeci de mii de oameni în districtul Drake. 
Acum nu mai avem nici măcar o treime din acest număr. În 
următorii zece ani s-ar putea să dispărem cu toţii, la fel ca 
zăcămintele de cărbune. 

Porni motorul maşinii şi merseră mai departe, până la 
un gard din plasă metalică pe care erau agăţate câteva 
indicatoare de avertizare. Dincolo de gard se ridica o 
construcţie metalică de dimensiuni impresionante, cu mai 
multe niveluri. Nişte jgheaburi lungi ieşeau în afara clădirii 
de la fiecare nivel, fiind îndreptate în direcţii diferite. 

— Asta e o staţie de încărcare. E locul în care se 


22 Chronic Obstructive Pulmonary Disease - bronhopneumopatie 
cronică obstructivă (n.tr.) 
241 


zdrobeşte cărbunele, pentru a fi încărcat apoi în camioane 
şi vagonete. Şinele de cale ferată trec exact pe sub clădire, 
aici fiind punctul terminus. 

— Văd că se lucrează până târziu aici, zise Puller, 
privind punctele luminoase care se îndepărtau sau se 
apropiau de clădire şi camioanele ce se deplasau huruind 
în zonă. 

— Se lucrează douăzeci şi patru de ore, şapte zile pe 
săptămână, aşa cum ai spus. Înainte nu lucrau pe 
întuneric, dar acum se lucrează non-stop. Timpul înseamnă 
bani. Şi singurul lucru pe care trebuie să-l vândă este 
cărbunele. Oricum, cei care lucrează aici nu au o viaţă 
uşoară. Marfa asta va alimenta centrala electrică. 
Cărbunele asigură funcţionarea laptopurilor şi a becurilor 
electrice, după cum obişnuiesc să spună oamenii din zonă. 
Cel puţin aşa afirmă reclamele publicitare ale companiei. 

— Cred că urăşti tot ce ţine de compania asta. 

— Nu chiar tot, în niciun caz. E adevărat că oferă locuri 
de muncă şi că ajută o ţară întreagă, pentru că avem 
nevoie de curent electric. Dar sunt oameni care cred că 
există şi metode mai puţin nocive de exploatare a 
cărbunelui decât cea care implică aruncarea muntelui în 
aer. Ce-i drept, costurile sunt mai mari decât beneficiile. 
Unii îţi vor spune că nu mai există oricum cale de 
întoarcere, că am trecut de mult de punctul critic, dar dacă 
nu eşti de prin partea locului şi nu ştii ce înseamnă să-ţi 
curgă apă neagră în chiuvetă, să-ţi cadă bolovani pe casă 
sau să ai copilul bolnav de cancer pentru că substanţele 
poluante din aer au depăşit cu mult limitele admise, de ce 
ti-ar păsa de toate astea? Ei spun că suntem Statele Unite 
ale Americii, dar în realitate nu suntem uniţi în nicio 
privinţă. Appalachia aprovizionează cu cărbuni tot restul 
ţării. Şi, după ce toate zăcămintele se vor epuiza şi 
Virginia va ajunge să arate ca Pluto, crezi că pe cei care 
locuiesc în restul ţării o să-i mai intereseze de noi? Viaţa 
merge înainte. Asta e realitatea. 


242 


— Ce părere avea tatăl tău despre aceste lucruri? Din 
câte am înţeles, era un om foarte bun la suflet. 

— El şi-a petrecut o bună parte din viaţă căutând 
cărbune. Cred că a scăpat din vedere cât rău face planetei 
extracția cărbunelui. Sau poate că nu s-a gândit niciodată 
la asta. 

— Şi Randy? 

— Ce-i cu el? 

— Am înţeles că şi el a căutat cărbune. Spunea că se 
pricepea la asta. Acum, evident, pare că a renunţat să mai 
trăiască. Puller se opri, apoi continuă: Nu cumva el a fost 
cel care l-a ameninţat prima dată pe Roger cu moartea? 

Cole apăsă ambreiajul, apoi spuse: 

— Trebuie să-ţi mai arăt ceva. 


243 


CAPITOLUL 41 


După încă vreo opt kilometri, Cole opri camioneta pe 
marginea şoselei. Cobori din maşină şi întinse mâna în 
spatele scaunului din faţă, de unde scoase două căşti de 
protecţie. Îi întinse una lui Puller. 

— Acolo unde mergem vom avea nevoie de căşti? întrebă 
el. 

— O să-i vizităm pe părinţii mei. 

Puller îşi puse casca pe cap şi o urmă. Cole aprinse o 
lanternă mare pe care o luase din spatele camionetei. 
Porniră prin pădure pe o potecă acoperită cu pietriş, care 
deveni noroioasă în scurt timp. 

— În mod normal, ar trebui să obţii un permis, să ai o 
autorizaţie oficială şi, de asemenea, să fii escortat acolo 
unde mergem noi. Dar la naiba cu toate astea! E vorba de 
părinţii mei, la urma urmei. 

Părăsiră poteca şi traversară o pajişte, apoi ajunseră la 
un gard de plasă metalică. Puller se pregăti să-l 
escaladeze, dar Cole îl opri cu un gest, arătându-i un loc în 
care plasa era tăiată. 

— Tu ai făcut asta? 

— Eu am făcut-o, îi răspunse ea. 

Trecură prin gard şi merseră mai departe. Cole încetini 
pasul când ajunseră la marginea cimitirului. 

— Să înţeleg că mergem să le vedem mormintele? 
întrebă Puller. 

Femeia făcu un semn de încuviinţare. 

— Dar de ce atâtea complicaţii? 

— Trent a cumpărat întreaga comunitate, iar cimitirul 
făcea parte din ea. Practic, acum trebuie să-ţi faci 
programare ca să vizitezi locul în care ţi se odihnesc 
rudele decedate. Dar, ca să fiu sinceră, Puller, cu toate că 


244 


sunt un ofiţer de poliţie devotat legilor, această regulă mă 
scoate din minţi. 

— Imi dau seama. Şi eu aş simţi la fel. 

Il conduse printre morminte până ajunseră în dreptul 
celor pe care le căuta şi îndreptă raza lanternei către 
pietrele funerare. 

— Mary şi Samuel? 

Cole încuviinţă. 

— Ţi-au dat numele lui? 

Ea zâmbi cu amărăciune. 

— Au crezut că urmau să aibă un băiat. Când au văzut că 
sunt fată, mi-au pus numele Samantha - pe scurt, Sam. Nu 
credeau că aveau să mai facă şi alţi copii, înţelegi? Randy 
a fost o mică surpriză după mulţi ani. 

Puller citi datele de naştere şi de deces inscripţionate în 
marmură. 

— Un bolovan? S-au aflat în locul nepotrivit la momentul 
nepotrivit... O moarte fără sens. 

Cole tăcu o bucată de vreme. Când începu să vorbească 
din nou, vocea ei era răguşită, stinsă, gâtuită de emotie. 

— Ai putea să mă laşi un minut? 

— Desigur. 

Puller se îndepărtă, apoi, după vreo cincisprezece metri, 
se opri şi începu să studieze celelalte morminte. Cimitirul 
era în paragină. 

Multe pietre funerare erau răsturnate şi, din loc în loc, 
iarba şi buruienile înalte de peste un metru năpădiseră 
mormintele. Totul era acoperit de praf de cărbune. 

Cu toate acestea, observă că pietrele de mormânt ale lui 
Mary şi Samuel Cole erau îngrijite şi înfipte drept în 
pământ; pe mormintele lor erau flori proaspete, iar iarba 
din jur fusese tăiată. Cu siguranţă Sam se ocupase de asta, 
îşi spuse el. 

— Hei! 

Se întoarse în grabă când auzi strigătul femeii şi ajunse 
lângă ea în câteva secunde. 


245 


— E cineva acolo, îi spuse ea, făcându-i semn spre 
stânga. 

Puller scrută întunericul. Ea îndreptă iute lanterna în 
direcţia aceea, apoi plimbă fasciculul luminos de jur 
împrejur. 

— Acolo! 

Cole întinse mâna spre est, către silueta unui bărbat 
care se îndepărta în fugă. Îl urmări cu raza lanternei până 
când i se păru că-l recunoaşte. Femeia rămase mută de 
uimire. 

— Randy? Randy? începu ea să strige cât putea de tare. 

Bărbatul dispăru în întuneric câteva secunde mai târziu. 

— Era fratele tău? întrebă Puller. 

— Da. Mă întreb ce făcea el aici. 

— Poate că a venit pentru acelaşi lucru ca şi tine. La 
cină a spus că trebuie să meargă într-un anumit loc, să se 
vadă cu anumite persoane. Poate că se referea la acest loc. 

Puller se gândi câteva secunde, apoi o întrebă: 

— Vrei să te duci după el? 

— Nu. Lasă-l să plece. 

Se urcară din nou în maşină şi se întoarseră acasă la 
Sam. Malibu-ul lui Puller se afla pe aleea din faţa casei. 
leşiră din maşină, iar Cole îl întrebă: 

— Nu vrei să intri să bem o cafea? Ai spus că te ajută să 
dormi. Din păcate, cinele sofisticate ale lui Jean nu includ 
aşa ceva. Ea preferă mai degrabă lichiorurile care se 
servesc după masă sau ceaiurile acelea cu nume atât de 
ciudate încât nici nu le pot pronunţa. Dar tot ce vreau 
acum este cafeaua mea neagră Maxwell House. 

Tot ce voia Puller - în schimb - era să ajungă cât mai 
repede la motel, ca să rezolve ceva ce nu suferea amânare. 
Şi tocmai când se pregătea să-i spună acest lucru lui Sam, 
se trezi că-i răspunde cu totul altceva: 

— Mulţumesc. Sună bine. 

Cole prepară cafeaua şi o turnă cu grijă în două căni 
mari, apoi ieşiră cu cănile în curtea din spate, unde se 


246 


aşezară amândoi în balansoar. Poliţista îşi scoase pantofii 
cu toc şi începu să-şi maseze tălpile. 

— Nu sunt țânțari la ora asta, zise el. E surprinzător. 

— Obişnuiesc să stropesc împotriva ţânţarilor, zise ea. Şi 
unul dintre avantajele mineritului în această zonă e faptul 
că ţânţarii nu par să agreeze mai mult decât noi praful de 
cărbune şi celelalte produse reziduale. În plus, au fost 
acoperite atâtea surse de apă, încât s-au uscat toate 
terenurile fertile din jur. 

Sorbiră amândoi din cafea. 

— Îţi sunt recunoscătoare, îi spuse ea. Simţeam nevoia 
să vorbesc despre familia mea în seara asta, iar tu ai avut 
răbdare să mă asculti. 

— Nicio problemă, zise el. Asta te ajută să-ţi limpezeşti 
mintea. 

— Dar avem de rezolvat şapte cazuri de crimă. Şi, nu 
mai departe de săptămâna trecută, cele mai grave cazuri 
pe care le-am avut au fost câteva scandaluri la beţie şi 
ceva neînţelegeri mărunte, câţiva fabricanți de rachiu şi o 
spargere minoră, în urma căreia s-a constatat lipsa unui 
cuptor cu microunde şi a unui set de dinţi falşi. 

— O parte dintre rotiţele creierului meu s-au învârtit 
fără încetare încă din timpul cinei şi până acum. 

— Şi ce spune creierul tău? 

— Că facem progrese. 

— Cum poţi fi atât de sigur de asta? 

— Cineva a încercat să ne ucidă. 

— Şi ce urmează acum? 

— O să continuăm investigaţiile. Dar mâine trebuie să 
mă întorc la Washington D.C. 

Cole făcu ochii mari. 

— Cum? Dar de ce? 

— Reynolds lucra pentru DIA. Trebuie să vorbesc cu 
câteva persoane de acolo. Sunt multe aspecte pe care 
trebuie să le lămuresc. 

— Nu se poate ocupa altcineva de asta? Cineva de 


247 


acolo? Armata trebuie să aibă o mulţime de agenţi. 

— Aşa este. Doar că cei de acolo au hotărât să nu mai 
implice pe nimeni în acest caz. 

— Tot nu înţeleg. 

— Asta-i situaţia, Cole. Dar nu îţi face griji! Mă întorc 
repede. 

Telefonul ei mobil începu să sune. Poliţista răspunse, 
ascultă cu atenţie şi puse câteva întrebări, apoi închise. 

— Era şeriful Lindemann. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Nu e deloc încântat de faptul că sătucul lui liniştit 
este acum scena crimelor şi a atentatelor cu bombă. 

— Este de înţeles. 

— Au reuşit să stingă focul în cele din urmă. Casa unde 
ai fost chemat este abandonată de mulţi ani. Nu au găsit 
nicio amprentă pe biletul pe care ţi l-au strecurat pe sub 
uşă. Explozibilul folosit a fost dinamită, iar tipul de la ATF 
a spus că ambele detonatoare au fost confecţionate de 
profesionişti. 

— În regulă. Urăsc să am de-a face cu amatori. Aceştia 
sunt mereu imprevizibili. 

— Îmi pare bine că vezi partea pozitivă a lucrurilor. 

— Şi nu au descoperit niciun indiciu? Niciun fir? 

— Nimic până acum. 

— Pare greu de crezut că cineva ar putea face rost de 
toate elementele necesare pentru confecţionarea a două 
bombe fără ca nimeni să nu observe nimic. 

— Se lucrează cu tot felul de explozibili în zonă, Puller. 
Şi sunt mulţi oameni care ştiu cum să-i folosească. 

Puller îşi termină cafeaua şi lăsă ceaşca pe braţul 
balansoarului. Apoi se ridică şi spuse: 

— Ar fi mai bine să plec. 

— Da, cred că ar fi mai bine. 

— Mulţumesc pentru introducerea în lumea cărbunelui. 

— Cu plăcere. Încă îţi mai reproşezi faptul că nu ai 
observat firul declanşatorului? 


248 


Puller nu spuse nimic. 

— Eşti un om ciudat. 

— Am auzit şi adjective mai dure la adresa mea. 

— De fapt, am vrut să-ţi fac un compliment. 

Cole aruncă o privire spre uşa din spate, apoi întoarse 
din nou capul spre el. 

— Este târziu. Poţi să rămâi aici peste noapte, dacă vrei. 

Continuă să-l privească, aşteptându-i răspunsul. Puller 
înţelese la ce se gândea ea şi îi spuse simplu: 

— Ştii, uneori, sincronizarea a doi oameni lasă de dorit. 

Cole schiţă un zâmbet. 

— Ai dreptate, aşa e. 

Se ridică şi luă cana de pe mânerul balansoarului. 

— Ar fi mai bine să pleci. E târziu. La ce oră vrei să ne 
întâlnim mâine? Îţi fac cinste cu micul dejun. 

— Să ne odihnim mai întâi. Zero-opt-o sută. La Refugiu. 

Ea zâmbi, adăugând: 

— Julieta. 

— Încă nu a venit timpul lui Romeo. 

Cole se ridică pe vârfuri şi-l sărută uşor pe obraz. Mâna 
ei îi apăsă uşor pieptul. 

— Din nou, faimoasele cuvinte de final. 

Puller se urcă în maşina sa şi plecă. Poliţista îi făcu 
semn cu mâna de pe veranda din faţă, apoi intră în casă. El 
o urmări prin oglinda retrovizoare până când dispăru în 
spatele uşii. 

Se îndreptă apoi cu maşina sa spre Annie's Motel. 


249 


CAPITOLUL 42 


Ajuns în faţa motelului, închise farurile şi scoase dintr-o 
mişcare pistolul său M11. 

La recepţia motelului, lumina era aprinsă. O camionetă 
era parcată în faţă. 

Puller plănuise să treacă pe la recepţie ca să verifice 
pisica Louisei, însă altcineva se afla acolo în momentul 
acela. Înaintă încet, furişându-se pe lângă maşini, atent la 
orice mişcare, rotindu-şi privirea în toate direcţiile. 

Poate că nu era nimic nelalocul său, dar după ce fusese 
la un pas de moarte în urma atentatelor cu bombă, nu mai 
putea fi sigur de nimic. Desigur, cel care plantase bombele 
ştia la ce motel era cazat. 

Poate că revenise pentru o nouă încercare. 

Ajunse la camionetă şi se asigură că este goală. Deschise 
portiera dreaptă din faţă, verifică torpedoul şi citi numele 
de pe certificatul de înmatriculare. Cletus Cousins. 

Numele nu-i spunea nimic. Plecă de lângă vehicul, 
îndreptându-se spre mica verandă din faţa recepţiei. Se 
lipi de perete şi aruncă o privire pe geam. Văzu un bărbat 
scund, la vreo douăzeci de ani, cu o cutie mare de carton 
în braţe. Puller încercă mânerul sferic - uşa nu era 
încuiată. O deschise încet, ţinând pistolul îndreptat spre 
capul bărbatului. 

Speriat, tânărul scăpă cutia din braţe. 

— Dumnezeule, vă rog, nu trageţi. Vă rog. 

Bărbatul era ras în cap, avea o burtă mare şi un 
barbişon îngrijit şi părea gata să facă pe el în jeanşii lui 
murdari. 

— Cine naiba eşti tu? îl întrebă răstit Puller. 

Tânărul tremura ca varga. Puller cobori în cele din urmă 
ţeava pistolului şi îşi scoase legitimaţia din buzunar. 


250 


— Sunt anchetator al Poliţiei Militare, zise el. O să te 
împuşc pe loc dacă nu-mi explici imediat ce cauţi aici. 

— Bunica mi-a cerut să vin. 

— Cine e bunica ta? Cred că nu te referi la Louisa. Ea 
mi-a spus că nu are nicio rudă prin zonă. 

— Nu are, dar bunica mea e cea mai bună prietenă a ei. 

— Cum te numeşti? 

— Wally Cousins. Bunica mea este Nelly Cousins. 
Suntem de aici, din Drake. Ne ştie toată lumea. 

— Pe certificatul de înmatriculare al maşinii tale e trecut 
un alt nume. Cletus Cousins. 

— E tatăl meu. Camioneta mea e la atelier, aşa că am 
luat-o pe-a lui. 

— Bine, Wally, te mai întreb o dată: de ce eşti aici şi ce 
ai luat în cutia aceea? 

Tânărul făcu un semn spre cutia de pe podea. Aceasta se 
desfăcuse şi conţinutul se împrăştiase pe jos. Puller văzu 
câteva haine, o Biblie, mai multe cărţi, nişte fotografii 
înrămate, câteva andrele de tricotat şi gheme de aţă 
colorată. 

— Am venit să iau cutia asta, spuse bărbatul. 

— De ce? Vrei să i-o duci Louisei la spital? 

Tânărul părea confuz. 

— Nu, domnule. 

— Atunci? 

— I-o duc bunicii mele. 

— Deci vrei să-i duci bunicii tale bunurile Louisei. Asta 
nu se numeşte furt? 

Bărbatul căscă ochii mari. 

— Ei bine, Louisei nu o să-i mai trebuiască de acum 
încolo. A murit. 

Puller clipi de câteva ori. 

— Louisa? A murit? Când? 

— Da, domnule. Acum trei ore. Ea e cea care i-a spus 
bunicii că va putea lua lucrurile acestea după moartea ei. 
Aşa cum v-am mai spus, au fost prietene bune. Au cam 


251 


aceeaşi vârstă şi se cunosc de mici. 

Puller cercetă cu privirea cutia aceea mare, apoi ridică 
ochii spre Cousins. 

— Nu aşteptaţi prea mult pe aici, nu-i aşa? Nici nu se 
răceşte bine mortul, că şi săriţi pe el ca nişte hiene. 

— Dar dumneavoastră nu ştiţi cum e, domnule? 

— Ce să ştiu? 

— Mulţi oameni de prin partea locului nu au nimic. Dacă 
află cineva că ai murit şi că nu ai nicio rudă, toate bunurile 
tale pot dispărea cât ai zice peşte. Nu vedeţi câte case 
goale din zonă zac în paragină? Când bunica a aflat despre 
moartea doamnei Louisa, mi-a spus să vin imediat aici ca 
să iau lucrurile astea, pentru că aşa stabiliseră amândouă. 

Puller lăsă pistolul jos. 

— Cum a aflat bunica ta despre moartea Louisei? 

— A sunat la spital. 

— Şi o persoană pe care o cunosc eu a sunat la spital, 
dar nu i-au spus nimic despre Louisa. 

— Mătuşa mea e asistentă. Lucrează la spital. Ea a 
anunţat-o pe bunica. 

— Eu aveam impresia că se simţea mai bine. 

— Probabil că-şi mai revenise. Mătuşa mea spunea că 
arăta ceva mai bine. Dar, după un timp, maşinăriile au 
luat-o razna. Pur şi simplu a încetat să mai respire. Mătuşa 
ne-a explicat că aşa se mai întâmplă din când în când cu 
oamenii bătrâni. Îşi dau ultima suflare, prea obosiţi ca să 
mai lupte. De parcă ar fi obosit să mai trăiască. 

Puller examină cu atenţie cutia şi văzu că nu conţinea 
nimic de valoare. O poză îi atrase atenţia - două femei de 
vreo douăzeci şi cinci de ani, purtând fuste cloş, bluze 
mulate şi pantofi roz cu toc înalt. Coafurile lor erau atât de 
înalte, încât păreau nişte cuiburi de albine tratate cu 
steroizi. Întoarse poza şi citi data scrisă de mână pe 
spatele acesteia. 

Noiembrie 1955. 

— Una dintre aceste doamne e bunica ta? 


252 


Wally făcu un semn de încuviinţare din cap. 

— Da, domnule. Este cea cu părul negru. 

Arătătorul bărbatului se îndreptă apoi spre tânăra 
femeie blondă din stânga bunicii sale. Aceasta avea un 
zâmbet ironic pe buze şi părea gata să dea piept cu lumea. 

— Asta este doamna Louisa. Amândouă arată altfel 
acum. Mai ales doamna Louisa, desigur. 

— Da, zise Puller privind împrejur. Nu vrei să iei şi 
pisica? 

— Nu... Bunica are trei câini. Dulăii ar mânca mâţa în 
doar câteva clipe. Aruncă o privire spre pistolul lui Puller 
şi întrebă timid: Pot să plec acum? 

— Da. Eşti liber. 

Wally ridică din nou cutia. 

— Spune-i bunicii tale că-mi pare rău pentru prietena ei. 

— Aşa voi face. Cum vă numiţi? 

— Puller. 

— O să-i transmit, domnule Puller. 

Câteva momente mai târziu, agentul auzi motorul 
vehiculului. Camioneta bărbatului ieşi încet din parcarea 
motelului şi se îndepărtă. 

Puller aruncă o privire prin cameră şi apoi auzi 
mieunatul. Trecu pe după tejghea în dormitorul din spate. 
Pe patul nedesfăcut, pisica stătea întinsă pe spate. 

Puller verifică dacă avea mâncare şi apă şi dacă nisipul 
din cutie trebuia schimbat. Pisica nu prea băuse apă şi nici 
nu mâncase mare lucru. Poate că tânjea după Louisa. O 
aştepta acasă. Zilele ei erau numărate dacă avea să 
continue aşa. Oricum, pisica părea la fel de bătrână ca 
Louisa. 

Se aşeză pe pat şi privi în jur. Cum trecuse oare o viaţă 
de om? În 1955 purta o fustă cloş şi avea lumea la picioare, 
iar câteva decenii mai târziu se confrunta cu o existenţă 
îngrozitoare, în care oamenii îţi luau bunurile înainte să 
ajungi în groapă. 

Am crezut că am salvat-o. Nu am reuşit Am pierdut-o, la 

253 


fel ca pe oamenii mei din Afganistan. Nici pe ei nu i-am 
putut salva. Asta e! Nu ai cum să controlezi asemenea 
lucruri. 

Și totuşi, armata te-a crezut în stare de asta. A crezut că 
poți controla totul. De unul singur. Că iţi vei putea controla 
adversarul. 

Ceea ce nu ai învăţat însă după atâta instrucție e faptul 
că eşti complet lipsit de control atunci când e vorba de 
cele mai importante lucruri - cele care pot decide asupra 
vieții sau morţii cuiva. 

Mângâie motanul pe burtă, se ridică şi ieşi din încăpere. 
Se duse la maşină, deschise portbagajul şi scoase banda 
adezivă, apoi încuie uşa de la recepţie şi lipi banda galbenă 
deasupra. 

Aceasta era acum vizibilă de la o distanţă suficient de 
mare. Mesajul era clar: Nu intrați! 

După aceea se îndreptă spre uşa camerei sale. Studie 
fiecare centimetru din faţa uşii. 

Căută din priviri orice fir sau bucată de lemn mai nouă, 
dar nu observă nimic neobişnuit. 

Ridică o piatră mare din rondul de flori care încercuia 
parcarea şi o aruncă spre uşă. După ce o propulsă în aer, 
se lăsă repede jos, în spatele maşinii. 

Piatra căzu în faţa uşii, dar nu se întâmplă nimic. Ridică 
încă o piatră şi ochi mânerul uşii. Aceasta se izbi puternic 
de mâner, dar nici de astă dată nu se întâmplă nimic. 

Puller scoase din rucsac un baston lung, telescopic, cu 
nişte dispozitive de prindere în capăt, care putea fi fixat în 
orice unghi. Îşi introduse cheia de la cameră într-unul 
dintre dispozitivele de prindere şi întinse bastonul spre 
uşă. Se uită în jur. 

Nu se vedea nimeni prin preajmă. Părea să fie singur 
acolo. Reuşi să introducă cheia în broască şi deschise apoi 
uşa, împingând-o uşor cu bastonul telescopic. 

Nicio explozie. Nicio minge de foc. 

Lăsă deoparte bastonul, îşi încuie maşina şi intră în 


254 


cameră. 

Rămase câteva clipe în mijlocul încăperii, pentru ca 
ochii să i se obişnuiască cu întunericul. Toate obiectele 
păreau să fie aşa cum le lăsase. 

Verifică toate micile sale capcane pentru a se convinge 
că nu fusese nimeni acolo în lipsa lui. Capcanele erau 
neatinse. 

Încuie uşa, apoi se aşeză pe pat. Lista eşecurilor sale era 
din ce în ce mai mare. 

Nu reuşise să vadă la timp firul întins în spatele 
camionului-capcană. 

Nu reuşise să o salveze pe Louisa. 

Îşi verifică ceasul. Nu ştia ce să facă. Să sune sau nu? 
Cole era probabil în pat la ora aceea. Şi ce ar fi putut să-i 
spună, mai exact, dacă ar fi sunat-o? Se întinse pe pat, cu 
faţa în sus. Avea să doarmă toată noaptea cu pistolul M11 
în mână. 

Telefonul său mobil începu să sune. Se uită la numele 
afişat pe ecran şi oftă în sinea lui. 

— Bună seara, domnule. 

— Pe toţi dracii, sergent, începu tatăl său. 

Bătrânul obişnuia să i se adreseze lui Puller cu tot felul 
de apelative: XO, sergent sau, şi mai simplu, „soldat 
nenorocit ce eşti“. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? 

— Nu am primit niciun ordin de la comandament. E 
sâmbătă seara şi nu avem nimic de făcut. Ce-ai zice să ne 
întâlnim şi s-o facem lată? Am putea pleca la Hong Kong 
cu un avion militar de transport. Ştiu nişte locuri în care 
am putea merge. Ca în vremurile bune. Sunt nişte femei 
grozave acolo! 

Puller îşi desfăcu şireturile de la bocancii săi milităreşti 
şi îi scoase din picioare. 

— Sunt de serviciu, domnule. 

— Eu te asigur că nu eşti de serviciu, soldat. 

— Ordine speciale de sus, domnule. Direct de la 


255 


Comandamentul Central al Armatei. 

— Şi eu de ce nu am fost informat? întrebă iritat tatăl 
său. 
— E vorba de o altă jurisdicție. Nu am întrebat de ce nu 
v-au informat, domnule general. Asta-i armata. Eu doar mă 
supun unor ordine, conform legii, domnule. 

— O să dau nişte telefoane. Trebuie să terminăm odată 
cu porcăria asta. Dacă vor încerca să treacă de mine fără 
să mă informeze, vor regreta. 

— Da, domnule. Am înţeles, domnule. 

— Să vezi ce-am să le fac. 

— Da, domnule. Distracţie plăcută în Hong Kong. 

— Să te ţii bine, sergent. Păstrăm legătura. 

— Recepţionat, domnule. 

Bătrânul închise telefonul, iar Puller se întrebă dacă nu 
cumva infirmierele îi întrerupseseră tatălui său medicaţia. 

Ar fi trebuit să-i administreze somnifere pe timpul nopții. 
Sub influenţa pastilelor, bătrânul ar fi trebuit să doarmă 
deja la ora aceea, dar în ultimele nopţi îl sunase pe fiul lui 
chiar şi de două ori. Trebuia să verifice acest lucru. 

Se dezbrăcă de hainele civile şi se întinse pe pat. De 
fiecare dată când avea o astfel de conversaţie cu tatăl lui, i 
se părea că se smulge pentru câteva clipe din realitate. 

Poate că, la un moment dat, avea să creadă tot ce i-ar fi 
spus tatăl lui la telefon. 

Că era din nou general în armată, iar Puller era XO, 
sergent de artilerie sau unul dintre miile de soldaţi din 
subordinea lui. 

Asta într-o bună zi. Dar nu în noaptea aceea. 

Puller stinse lumina şi închise ochii. Avea nevoie de 
somn, aşa că se strădui să adoarmă. 

Dar somnul său nu era deloc profund. Avea doar trei 
secunde ca să se trezească, să ţintească şi să tragă în 
inamic. Bombe, gloanţe, moarte fulgerătoare. 

De parcă nu ar fi părăsit niciodată Afganistanul. 


256 


CAPITOLUL 43 


La ora şase, Puller era deja în picioare - spălat, proaspăt 
bărbierit şi îmbrăcat. 

Se aşeză pe verandă, în faţa recepţiei, ca să-şi savureze 
cafeaua pe care o făcuse la filtru. Nimeni nu trecuse de 
banda galbenă cu care sigilase uşa recepţiei după plecarea 
lui Wally Cousins. La ora opt, la Refugiu, comandă ouă cu 
şuncă, cereale şi încă o ceaşcă de cafea. 

Cole era din nou în uniformă. Feminitatea ei fusese 
îngropată undeva dincolo de stratul de poliester, 
echipamentul din dotare şi pantofii negri de serviciu. 

— Louisa a murit ieri, îi spuse Puller. 

— Nu am auzit nimic despre asta, îi răspunse Cole, care 
rămăsese cu furculiţa în aer, în apropiere de gură. 

Puller îi povesti despre vizita lui Wally Cousins la motel. 
Cole îi confirmă că bunica lui Cousins şi Louisa fuseseră 
prietene bune. 

— Am sunat în dimineaţa asta la spital şi m-am dat drept 
nepotul ei, zise el. Mi s-a spus că a murit în somn. 

— Măcar a avut parte de o moarte uşoară. 

Cel puțin nu a murit în maşină, strivită de un bolovan, îşi 
spuse Puller. 

— Ea nu are nicio rudă aici, zise el. Ce se va întâmpla cu 
trupul ei? Cine se va ocupa de înmormântare? Şi ce se va 
întâmpla cu motelul ei? 

— O să dau câteva telefoane. Ne vom ocupa noi de toate, 
Puller. Drake nu mai este ce a fost odată, dar încă mai 
avem oameni cu suflet prin partea locului, cărora le pasă. 
Ei au grijă unii de alţii. 

— În regulă. Puller sorbi din cafea, apoi întrebă: 
Oamenii de aici chiar trebuie să se mişte atât de repede 
atunci când moare cineva? 


257 


Cole ridică din umeri. 

— Nu o să-l acuz pe Cousins. Atunci când oamenii nu 
mai au nimic, se comportă ciudat. Fac tot felul de lucruri. 

— Sunt precum cei din cartierul pe lângă care am 
trecut? Cartierul de case de lângă dom? 

— Recunosc că unii dintre oamenii aceia adună tot ce 
găsesc prin zonă. Şi uneori iau anumite lucruri de sub 
nasul unor oameni care sunt încă în viaţă şi încearcă să se 
împotrivească. Noi numim asta furt, jaf la drumul mare. E 
o infracţiune gravă pentru care trebuie să plătească. 

— Cu închisoarea? 

— Da, dacă e cazul. 

Puller luă o bucată de ou din farfurie. Ceva mai devreme 
îl sunase pe şeful lui la Quantico şi îl pusese repede la 
curent cu ultimele evenimente. După ce aflase despre 
exploziile bombelor artizanale, Don White îi spusese: 

— Ai enervat la culme pe cineva, asta este clar. 

— Da, domnule, spusese el, fără să-i mai ceară întăriri 
de această dată. 

Dacă şeful lui ar fi hotărât să-i trimită întăriri, ar fi făcut- 
O. _ 

Dar nu avea de gând să se roage de nimeni. În plus, 
Puller aranjase să plece în aceeaşi zi cu un avion comercial 
de la aeroportul din Charleston. Trebuia să ajungă la 
Pentagon pentru câteva interogatorii în legătură cu 
activitatea colonelului Matthew Reynolds şi voia să viziteze 
şi casa acestuia din Fairfax City. 

De fapt, Puller îi făcuse şefului său o aluzie în legătură 
cu aceste detalii. White ar fi putut desemna un alt agent 
CID din Virginia care să se ocupe de asta, dar preferase 
să-i amintească lui Puller că era singurul răspunzător de 
evoluţia anchetei - acestea erau ordinele armatei. 

— Cât timp vei sta la Washington? îl întrebă Cole. 

— Nu ştiu încă. Depinde de informaţiile pe care le voi 
obţine. Dar nu am de gând să rămân acolo mai mult de 
două zile. 


258 


— Nu ai primit încă niciun răspuns de la laboratorul tău 
sofisticat din Atlanta? 

— Nimic despre laptop şi servietă. Abia au primit 
celelalte probe trimise de mine. Sunt foarte buni, dar au 
nevoie de ceva timp pentru toate analizele. Am să-i sun azi 
şi promit să te informez dacă aflu ceva important. 

— Dar ce-i cu acea companie de testare a solului din 
Ohio? 

— Cei de acolo încep programul la ora nouă. Deci la ora 
nouă fix le voi da un telefon scurt. 

— S-ar putea să nu-ţi spună mare lucru fără un ordin 
judecătoresc. 

— Poate că nu. Dar nu e nicio problemă. Putem obţine 
un ordin judecătoresc. 

Cole nu mai spuse nimic. Continuă să-şi bea cafeaua, 
privind în jur la ceilalţi clienţi ai localului. 

Puller o privi cu atenţie. 

— Nu mi-ai răspuns atunci când te-am întrebat dacă 
Randy a avut vreo legătură cu amenințările cu moartea la 
adresa lui Roger. 

— Nu trebuie să fii mare detectiv ca să-ţi dai seama. 

— Părinţii voştri au murit din cauza lui Trent. Probabil 
că Randy aşa vede lucrurile. Prin urmare, începe să-l 
urască pe ticălos şi îi aruncă tot felul de injurii, totul 
culminând cu primele ameninţări primite de Trent. Tu ai 
investigat cazul şi ai descoperit autorul. Ai rezolvat 
problema şi nu ai mai deschis subiectul de atunci. 

— E o expunere destul de precisă a faptelor. 

— În regulă, numai că am o curiozitate. Crezi că Randy 
este autorul noilor ameninţări cu moartea? 

— Nu cred. 

— Dar nu eşti absolut sigură că nu e vorba de el. 

— Lucrez de mult timp în poliţie şi cred că pot să-mi dau 
seama de caracterul cuiva. Oricine poate deveni violent 
dacă are motive întemeiate. 

— Nu vrei să vorbesc eu cu el? 


239 


Cole clătină ferm din cap. 

— Puller, nu are rost să te implici în această anchetă. Tu 
eşti aici pentru altceva. 

— De unde ştii că aceste ameninţări nu au nicio legătură 
cu moartea celor patru Reynolds? lar acesta este cazul 
meu. 

— Ce legătură ar putea avea? 

— Nu ştiu încă. De aceea investigăm toate pistele 
posibile. Mă vei lăsa să vorbesc cu el? 

— O să mă gândesc. Dar nici nu ştiu unde se află acum. 

— Cum se întreţine? Trăieşte din ce i-a rămas de la 
părinţi? 

— Mai găseşte câte ceva de lucru, ocazional. 

— Oare Roger crede că Randy e răspunzător de aceste 
noi ameninţări? De aceea te-a sunat pe tine? 

— Probabil, recunoscu ea. 

— Când trebuie să se întoarcă Trent? 

— Nu ştiu. Nu-i ţin evidenţa. 

— Cred că în dimineaţa asta ar trebui să facem o 
descindere la biroul în care a lucrat Molly Bitner, ca să le 
punem câteva întrebări colegilor ei. 

— Tu chiar crezi că există vreo legătură între Bitner şi 
familia Reynolds? Bănuieşti că aceştia au văzut ceva în 
casa de peste drum sau crezi că e vorba despre altceva? 

— Asta trebuie să aflăm. Dar eu nu cred în coincidenţe. 

Rămaseră amândoi cu privirea aţintită pe geam. Un 
Mercedes SL 600 argintiu oprise în faţa localului. Capota 
maşinii nu era ridicată, astfel că cei doi ocupanţi ai 
vehiculului erau la vedere. 

— Că tot vorbim de lup, zise Puller. Iat-o pe sora ta la 
volanul unui Mercedes şi pe fratele tău alături de ea. 


260 


CAPITOLUL 44 


Când Jean Trent şi Randy Cole intrară pe uşa Refugiului, 
toate capetele se întoarseră spre ei. Jean Trent purta o 
fustă scurtă de culoare bleumarin, o bluză fără mâneci şi 
pantofi cu toc de opt centimetri. 

Părul ei, în pofida călătoriei cu Mercedesul decapotabil, 
arăta grozav, iar machiajul era impecabil. Părea că o boare 
de farmec şi de prospeţime se revărsase pe neaşteptate în 
interiorul localului, lăsându-i pe toţi clienţii - de la 
muncitorii simpli până la funcţionarii mai înstăriți - ameţiţi 
de încântare, ca şi cum o stea de cinema se hotărâse să ia 
micul dejun în Drake, Virginia de Vest. 

Jean afişă un zâmbet larg şi salută cu un gest câţiva 
cunoscuţi de la mese. Randy nu mai avea atitudinea 
dispreţuitoare din seara anterioară. Stătea gârbovit, cu 
capul în jos, şi studia pardoseala. Purta o pereche de blugi 
murdari şi un tricou alb cu un imprimeu serigrafiat cu 
Aerosmith şi părea foarte prost dispus. 

Puller îi studie pe cei doi cu atenţie, apoi se ridică puţin 
de pe scaun şi le făcu semn cu mâna. 

— Jean? strigă el. Suntem aici. Este destul loc la masă. 

— Pentru Dumnezeu, Puller, ce faci? strecură Cole 
printre dinţi. 

Agentul cobori privirea spre ea. 

— Nu vrei să-ţi petreci mai mult timp cu familia ta? 

Jean şi Randy se îndreptară spre masa lor. Puller se 
ridică şi îi făcu loc lui Jean, care se strecură în separeul 
lor, apoi se aşeză din nou la masă. Randy ocupă locul de 
lângă Sam. 

— Tu erai în cimitir azi-noapte? îl întrebă ea. Te-am 
văzut. Sunt sigură că erai tu. 

— Şi? E cumva ilegal? protestă fratele ei. 


261 


Jean interveni: 

— Am dat peste fratele nostru rebel pe când mă 
plimbam cu maşina prin oraş. L-am convins să ia micul 
dejun cu sora lui mai mare. Nu e o gaură-n cer, ce naiba! li 
aruncă lui Randy o privire şi îi spuse: Arăţi jalnic. Nu ti-ar 
strica să mai pui ceva carne pe tine. Abia dacă te-ai atins 
de mâncare seara trecută, adăugă ea. 

— Ce căutai la cimitir? îl întrebă Sam din nou. 

— Dar tu ce făceai acolo? ripostă el iritat. 

— Am vrut doar să stau puţin lângă mormintele lor. 

— Şi eu voiam să fac acelaşi lucru. Ai ceva împotrivă? 

— În regulă. Nu are niciun rost să te enervezi aşa. 

Randy privi în jur. 

— Putem comanda micul dejun? Mi-e foame. 

Duse mâna la frunte şi începu să-şi frece tâmplele. 

— Din nou dureri de cap? îl întrebă Puller. 

— Ce treabă ai tu? ripostă Randy. 

— Întrebam doar. Poate că îţi va face bine puţină 
mâncare. 

Puller ridică mâna şi îi făcu semn chelneriţei. După ce 
Jean şi Randy comandară micul dejun, agentul luă o 
înghiţitură din ceaşca sa de cafea, apoi o puse pe masă și i 
se adresă lui Randy: 

— Arăţi de parcă nu te-ai odihnit prea bine. Cred că ai 
nevoie de câteva ore bune de somn. 

Randy îl privi de pe cealaltă parte a mesei. 

— Îţi mulţumesc, dar nu trebuie să-ţi faci atâtea griji 
pentru mine. 

— Nu-mi fac griji. E doar o observaţie. Eşti băiat mare. 
Poţi avea grijă de tine. 

— Într-adevăr. Spune-le asta şi surorilor mele, aici de 
faţă. _ _ 

— Aşa sunt toate surorile, zise Puller. Ingrijorate. Işi fac 
griji pentru fraţii lor. Apoi, după ce se căsătoresc, îşi fac 
griji pentru soţii lor. 

Sam îi spuse fratelui ei: 

262 


— Nici măcar nu ştiu unde locuieşti. Ai cumva o locuinţă 
sau te muţi dintr-un loc în altul, de la un prieten la altul? 

Randy izbucni în râs. 

— Nu am atâţia prieteni în Drake, să ştii. 

— Dar aveai mulţi prieteni pe vremuri, zise Jean. 

— Toţi sunt acum adulţi, s-au căsătorit şi au copii, spuse 
Randy. 

— Şi tu ai fi putut face la fel, îi zise Jean. 

Randy o privi încruntat. 

— Da, Jean, ai dreptate. M-aş fi putut căsători cu o 
femeie grasă şi bogată, cu care să trăiesc fericit până la 
adânci bătrâneţi într-o casă mare, şi să mă fâţâi zilnic prin 
oraş la volanul unei maşini luxoase. 

Jean îl privi fără să clipească. Puller îşi spuse că femeia 
auzise probabil de mii de ori această replică - din gura 
fratelui ei sau a altora. 

— Nu cred că există vreo femeie grasă şi bogată în 
Drake, Randy, îl contrazise ea. Depinde din ce punct de 
vedere vezi lucrurile. Şi, dacă te gândeşti mai bine, 
singurul tip gras din localitate e luat deja. 

— De parcă ar fi nevoie să ne mai aminteşti asta, 
bombăni fratele ei. 

Jean zâmbi. 

— Chiar nu ştiu de ce-mi bat capul cu tine. Pur şi simplu 
nu înţeleg ce rost mai are. 

— Eu nu ţi-am cerut asta. 

— Oh, haide, Randy! Ne faci să ne simţim vinovaţi cu 
toţii. Te furişezi pe la periferie şi nimeni nu ştie niciodată 
unde te afli, apoi apari arătând ca naiba, iei ceva bani şi 
dispari, tot pe furiş. Noi aşteptăm să ne suni şi facem mare 
caz când primim un telefon de la tine. Ai venit la cină seara 
trecută doar pentru că Roger nu era în localitate. Şi spui 
numai prostii, lansezi tot felul de remarci sarcastice, pe 
care numai tu le consideri amuzante. Bietul Randy... Pun 
pariu că-ţi place la nebunie să te comporti astfel, nu-i aşa? 
Vrei să compensezi cumva viaţa pe care nu o trăieşti. 

263 


Puller nu prevăzuse această ripostă - şi nici Sam, de 
altfel. Poliţista o opri cu un ton încărcat de reproş: 

— Jean! 

Puller îl privi pe Randy, care o fixa pe Jean. 

— Spune tot ce ai pe suflet, surioară. Îmi place să te 
ascult. 

Jean continuă: 

— L-am văzut rătăcind pe drum, fără ţintă, ca un căţeluş 
pierdut. L-am luat cu maşina şi l-am adus aici ca să-l 
hrănesc. l-am oferit o slujbă şi tot ajutorul de care are 
nevoie. Şi iată ce primesc în schimb: numai reproşuri 
aruncate în faţă. M-am săturat. 

Vocea ei era din ce în ce mai ridicată, iar capetele 
clienţilor de la mesele din jur se întoarseră în direcţia lor. 
Puller îi văzu pe ceilalţi oameni comentând încetişor între 
ei. 

Sam puse mâna pe braţul lui Randy şi îi spuse: 

— Jean e nervoasă. Nu a vrut să spună toate astea. 

Jean izbucni: 

— Ba da, chiar asta am vrut să spun. Sunt sigură că şi tu 
ai vrea să-i reproşezi acelaşi lucru dacă nu ai sta tot timpul 
ca struţul, cu capul în nisip. 

Atitudinea lui Randy se schimbă brusc, afişând vechiul 
său rânjet şi expresia încrezătoare din seara anterioară. 

— Hei, Jean, Roger te plăteşte de fiecare dată când i-o 
tragi? Sau primeşte un discount pentru gabarit depăşit? 
lar după ce i-a strivit pe mama şi pe tata, l-ai pus să ţi-o 
tragă îndoit? Ştii tu, ca să-i arăţi cât de furioasă eşti 
fiindcă i-a omorât pe părinţii noştri fără să-i pese nici cât 
negru sub unghie. 

Jean întinse mâna peste masă şi-l plesni pe fratele ei atât 
de tare peste faţă, încât Puller o văzu cutremurându-se din 
cauza loviturii. 

Randy, în schimb, nu schiţă niciun gest. Nici măcar nu 
clipi, chiar dacă obrazul său se coloră mai întâi în roz, apoi 
într-un roşu aprins. 


264 


— Asta e tot ce poţi? o întrebă el. Banii pe care-i ai te-au 
înmuiat de tot! 

Apoi se ridică în picioare, spunând: 

— Am ceva treabă. Hei, Jean, mulţumesc pentru 
plimbarea cu maşina. Sau poate că ar trebui să-i 
mulţumeşti lui Roger în numele meu. E maşina lui, la urma 
urmei. El este proprietarul, el deţine casa, afacerea şi pe 
tine. Se uită apoi pe geam, spre Mercedesul decapotabil, şi 
adăugă: Modelul ăsta pare cam învechit, ce-i drept, 
surioară. Cred că Rog o să vrea să-l schimbe cu unul nou. 
Pleacă atât de des, încât te face să te întrebi care ar putea 
fi motivul. Nu ştiam că oamenii care fac afaceri cu cărbuni 
trebuie să zboare atât de des cu aeronavele lor luxoase. Şi, 
chiar dacă ţii dietă şi munceşti atât de mult ca să fii în 
formă, excesul de alcool şi cele două naşteri au lăsat urme 
adânci. Nu vreau să mă înţelegi greşit. Incă arăţi foarte 
bine, în timp ce Roger e gras şi urât, dar regulile sunt 
diferite pentru bărbaţi şi femei. E adevărat că nu sunt 
corecte, dar sunt reguli. lar cel care deţine aurul face 
regulile. Şi acesta e Roger. Îţi doresc o zi frumoasă, 
surioară. 

Randy le întoarse spatele şi se îndepărtă. Puller îl 
urmări cu privirea. Tânărul le făcu semn cu mâna unor 
bărbaţi care stăteau la o masă, apoi ieşi din local şi trânti 
uşa în urma lui. 

Agentul se întoarse apoi către Jean, care rămăsese pe 
scaun, şocată. Probabil că nu se aşteptase la asemenea 
cuvinte. 

Sam încercă să o liniştească: 

— Amândoi aţi spus răutăţi, dar nu cred că aţi vorbit 
serios. 

— Eu am vorbit chiar foarte serios, replică Jean. Şi 
Randy a făcut la fel, adăugă ea cu voce scăzută. 

Femeia întoarse capul spre geam şi îşi privi maşina. 
Puller îşi putea închipui ce gânduri i se derulau atunci prin 
minte - întocmai unor imagini dintr-un film. 


265 


Unde era Roger în momentul acela? Se gândea cumva să 
o schimbe? 

Sam întinse braţul spre ea şi o luă de mână. 

— Jean, Randy a spus numai prostii. 

— Oare? întrebă repede sora ei. 

Sam privi în pământ, iar Jean întoarse capul către Puller. 

— Dar dumneata ce crezi? Se presupune că eşti un mare 
detectiv. 

Puller ridică din umeri. 

— Nu pot citi gândurile oamenilor, Jean. Dar dacă soţul 
dumitale te înşală, nu e nicio problemă. O să iniţiezi un 
proces de divorţ şi ai să obţii cât de mult aur vor reuşi 
avocaţii dumitale să scoată de la el. Din moment ce v-aţi 
căsătorit înainte să se îmbogăţească, bănuiesc că nu există 
niciun contract prenupţial. 

— Niciunul. 

— Atunci, nu mi-aş face griji în privinţa asta. E cel mai 
bun sfat pe care ţi-l pot da. 

Când mâncarea comandată de Jean şi de Randy sosi în 
sfârşit la masa lor, chelneriţa privi în jur şi întrebă: 

— Se mai întoarce sau nu? 

— Mă îndoiesc, răspunse Jean pe un ton politicos. Dar 
păstraţi mâncarea caldă, dacă se poate. Aş vrea să mi-o 
împachetaţi la plecare. Am să încerc să-l găsesc ca să-i dau 
pachetul. 

— İn regulă, zise chelneriţa, după care se îndepărtă. 

Jean îşi tăie ouăle din farfurie şi tocmai se pregătea să 
spună ceva, când Puller se ridică brusc de la masă. 

— Pleci undeva? îl întrebă ea. 

— Mă întorc imediat, zise el. 

Agentul tocmai îl zărise pe Bill Strauss la o masă din 
colţul localului. Se îndreptă spre acesta. 

Jean întoarse capul spre sora ei. 

— Nu te culci cu el încă? 

— Oare de ce nu taci, Jean? Mai bine ţi-ai mânca ouăle. 

Cole se ridică de la masă şi plecă grăbită în urma lui 


266 


Puller, care ajunsese deja la masa lui Strauss. 

— Bună dimineaţa, domnule Strauss. Vă amintiţi de 
mine? Sunt John Puller, de la CID. 

Strauss îl salută cu un semn din cap. De această dată 
era îmbrăcat cu un costum scump alcătuit din trei piese şi 
o cămaşă cu manşete duble, franţuzeşti, şi monogramă. 

— Desigur, agent Puller. Ce mai faceţi? 

— Foarte bine, răspunse Puller. 

— Cum merge investigația? 

— Merge, răspunse Sam, care ajunsese lângă Puller şi 
rămăsese în picioare lângă el. 

Agentul îl întrebă pe Strauss: 

— Când se întoarce în oraş şeful dumneavoastră? 

— Nu sunt sigur. 

— Dar nu sunteţi adjunctul lui? îl întrebă Puller. 

— De ce vreţi să ştiţi când se întoarce? 

— E ceva între noi şi Trent, răspunse Puller, apoi îl bătu 
pe umăr pe bărbat. Spuneţi-i şefului dumneavoastră că-i 
transmit salutări. 

Agentul se întoarse la masa lor şi-i spuse lui Jean: 

— Trebuie să vorbesc din nou cu soţul dumitale. 
Transmite-i lui Roger că vrem să vorbim cu el când se 
întoarce. 

Jean Trent lăsă furculiţa pe masă. 

— De ce? întrebă ea. 

— Transmite-i mesajul, te rog. Mulţumesc. 

Puller se îndreptă apoi spre uşă. Cole lăsă banii pe 
masă, îşi luă repede rămas bun de la Jean şi fugi după 
agent. Acesta ieşise deja din local şi studia Mercedesul 
argintiu parcat în faţa restaurantului. 

— Ce ai încercat acolo, înăuntru, cu Strauss? îl întrebă 
Cole. 

— Am vrut doar să obţin câteva informaţii. El este 
directorul de operaţiuni al firmei lui Trent? 

— Director de operaţiuni, exact. 

— De când? 

267 


— Încă de la început, de când Roger a pus bazele 
afacerii. 

— Strauss e mai în vârstă. 

— Da, dar Roger e mai ambițios, bănuiesc. 

— Sau, mai degrabă, îi place să-şi asume mai multe 
riscuri. 

Se întoarseră la maşină. 

— Tot mai ai de gând să pleci la Washington? 

— Da. Mi-e teamă că nu am altă soluţie. 

— Crezi că o să fie agitaţie mare pe aici, prin zonă? 

— Au fost ucişi şapte oameni. Cred că o vreme va fi 
agitaţie. 


268 


CAPITOLUL 45 


Puller şi Cole ajunseră cu maşina de patrulare a poliţiei 
la birourile firmei Trent, acolo unde lucrase Molly Bitner. 
Ceva mai devreme, în maşină, Puller sunase la compania 
de testare a solului din Ohio. După ce vorbise cu două 
persoane care nu-l puteau ajuta cu nimic, Puller îi făcu 
semn lui Cole să tragă pe dreapta. Ea opri maşina şi se 
întoarse spre el. 

Puller vorbea în continuare la telefon. 

— Ei bine, atunci vreau să vorbesc cu un supervizor, zise 
el. 

Aşteptă două minute cu telefonul la ureche, până când 
auzi o altă voce la capătul firului. Puller explică situaţia, 
iar persoana de la celălalt capăt al firului îi dădu un 
răspuns. 

— Nu-mi puteţi spune nimic la telefon? întrebă el. 

Câteva clipe doar ascultă, încuviinţând din cap, apoi 
ceru datele lor de contact şi le notă în carnetul său. Cole îl 
auzi apoi spunând: 

— În regulă. Veţi avea ordinul judecătoresc. V-aş fi 
recunoscător dacă mi-aţi răspunde cât mai curând. 

Inchise apoi telefonul şi întoarse capul spre Cole. 

— Deci este nevoie de un ordin judecătoresc, spuse ea. 
Nu credeam că datele despre tipurile de sol pot fi atât de 
confidenţiale. Nu ţi-au spus nimic? 

— Am aflat doar că Matthew Reynolds a fost cel care a 
cerut testarea mostrelor de sol. A plătit cu un card de 
credit. A cerut analiza unor mostre de materie organică. 
Bineînţeles că nu îmi vor spune despre ce fel de mostre a 
fost vorba şi nici ce anume au descoperit. Aşa m-au 
informat. Ai putea să te ocupi de partea birocratică? 

— Mă întâlnesc cu procurorul districtual chiar astăzi. 


269 


Cole porni din nou motorul maşinii şi plecară mai 
departe. 

— Trebuie să fie sol de prin partea locului, nu crezi? 

— Aşa presupun. Dar trebuie să ştim sigur. 

— Dar de ce ar fi fost nevoie să fie testat? 

— Din cauza elementelor poluante, nu văd alt motiv, zise 
Puller. 

— Deci, despre asta să fie vorba? Despre poluare? 

— Păi, dacă ei s-au întors şi l-au ucis pe Wellman doar ca 
să pună mâna pe acest raport, atunci da, aş spune că 
despre asta ar fi vorba. Trebuie să fie ceva foarte serios, 
totuşi. 

— Suntem în Virginia de Vest, Puller. Aici sunt deja tone 
de sol şi de apă poluată. La naiba, nici măcar nu putem 
bea apa asta. Oamenii ştiu foarte bine acest lucru. Nu 
trebuie decât să te uiţi în jur şi să vezi praful din aer ca să 
înţelegi cât de contaminate sunt toate. Şi totuşi, nu înţeleg 
de ce ar fi nevoie să omori şapte oameni ca să păstrezi 
secret un lucru de existenţa căruia ştie deja toată lumea. 

— Este un punct de vedere just. Să-l privim din alt 
unghi. Trent a avut vreo altercaţie cu cei de la EPA?%? 

— Nu există vreo companie de exploatare a cărbunelui 
din Virginia de Vest care să nu fi avut altercaţii cu EPA şi 
cu autorităţile locale. Cărbunele e cel care conduce în zona 
asta din punct de vedere economic, dar există anumite 
limite. 

— Şi dacă depăşeşti aceste limite poţi da de necaz? 

— Da, încuviinţă ea. Dar, aşa cum am mai spus, mi se 
pare absurd. Pentru atâta lucru să ucizi şapte oameni, 
inclusiv un ofiţer de poliţie? Dacă Roger ar fi încălcat nişte 
legi, nu ar fi trebuit decât să plătească nişte amenzi, lucru 
pe care l-a mai făcut în trecut. De multe ori. El are destui 
bani ca să-şi permită. Acesta nu ar fi un motiv pentru a 
ucide oameni. 


23 Environmental Protection Agency - Agenţia pentru Protecţia 
Mediului (n.tr.) 
270 


— Dar dacă a fost ceva mai mult, şi nu numai o încălcare 
a legii? 

— Ce vrei să spui? 

— Tu mi-ai spus că, dacă numărul oamenilor care vor 
muri de cancer din cauza poluării va creşte, Trent va fi 
scos din oraş tăvălit în catran şi fulgi. Apă murdară, boală, 
copii care mor din cauza poluării. Toate acestea i-ar putea 
închide compania. Ar putea pierde totul, inclusiv reşedinţa 
sa luxoasă şi avionul privat. E posibil să facă şi închisoare 
dacă se dovedeşte că a ştiut despre aceste efecte ale 
poluării şi nu a luat nicio măsură pentru protejarea 
mediului şi a comunităţii. Poate că au vrut să evite ceva de 
genul acesta. 

Cole nu părea prea convinsă. Mai merseră o bucată de 
drum, apoi femeia se hotări să rupă tăcerea. 

— Dar cum au ajuns cei din familia Reynolds să fie 
implicaţi în toată afacerea asta? Poate că Bitner a fost intr- 
adevăr implicată, e o ipoteză plauzibilă. Ea a lucrat la unul 
dintre birourile firmei Trent. Poate că a descoperit ceva 
sau a auzit vreo discuţie. E posibil să fi văzut ceva 
compromiţător în vreun dosar sau pe ecranul unui 
computer. Dar, dacă ar fi aşa, de ce nu a solicitat chiar ea 
analiza mostrelor de sol? De ce i-a folosit pe membrii 
familiei Reynolds? 

— Poate că se temea să nu dea de bănuit. Aşa că i-a 
folosit pe cei din familia Reynolds ca intermediari, ca să-şi 
ascundă implicarea. Aceştia locuiau chiar peste drum. 
Poate că stăteau de vorbă câteodată sau poate chiar 
deveniseră prieteni. Să spunem că l-au văzut pe Matt 
Reynolds îmbrăcat în uniformă. Era o persoană oficială. Un 
militar. Lucra la Pentagon. Jurase să-şi apere ţara. Poate 
atunci s-au gândit că el i-ar putea ajuta, având atâtea 
relaţii. Să presupunem că el a fost de acord, numai că 
după aceea cineva a aflat, aşa că au trimis echipa de călăi, 
iar aceştia au eliminat ambele familii. 

— Au fost folosite multe arme de foc. Mă îndoiesc că 


271 


Roger are la cheremul lui echipe de criminali plătiţi. 

— Dar de unde ştii că nu are? Bătăliile dintre companiile 
miniere şi sindicat pot lua amploare uneori. El are deja 
securitate. Iar Jean mi-a spus că poartă o armă. Vrei să 
spui că nu este înconjurat de oameni înarmaţi pe care-i 
plăteşte regeşte ca să se ocupe de treburile murdare? 
Tactici de intimidare? Diverse metode de convingere? 

— Când este vorba despre minerit de suprafaţă, 
sindicatele nu se prea implică, pentru că nu au mineri care 
să meargă în subteran după cărbune. Deci aceste bătălii 
de care spui tu nu prea au loc prin zonă. De fapt, casa 
sindicatelor este închisă de câţiva ani. 

— Recunosc, e o teorie la care trebuie să mai lucrez. Să 
sperăm că vom găsi un indiciu la biroul unde a lucrat 
Bitner. Şi nu trebuie să uităm de laboratorul improvizat de 
metamfetamină. Trebuie să aflăm cât mai curând dacă are 
vreo legătură cu traficanţii de droguri. 

— Drogurile par un motiv mai plauzibil pentru crimă 
multiplă decât cărbunele. Drogurile, armele şi violenţa 
merg mână-n mână. 

— Atunci, ce-i cu mostrele de sol? Asta nu ar explica 
implicarea familiei Reynolds şi nici uciderea lui Wellman. 

— Creierul meu începe să scoată fum. În regulă, să ne 
concentrăm pe ce avem de făcut în continuare. Cum vom 
verifica biroul lui Bitner? Ce tactică vrei să adopţi? 

— Vom formula întrebări foarte clare şi sper să primim 
răspunsuri asemănătoare. Trebuie să fim foarte atenţi la 
tot ce se întâmplă în jur. Ne vom agăța de orice indiciu, nu 
avem altă soluţie. 

— Ei bine, dacă ai dreptate şi compania i-a ucis pe toţi 
oamenii aceia pentru a păstra nu ştiu ce secret, mă 
îndoiesc că oamenii care au lucrat cu Bitner vor fi încântați 
să ne primească. Probabil că nu sunt decât nişte nenorociţi 
fricoşi care se ascund după deget. 

— Nu am spus că ne va fi uşor. 


272 


CAPITOLUL 46 


Sediul secundar al firmei Trent - la care se ajungea pe 
un drum şerpuit, pavat cu pietriş - era o clădire din beton 
cu un singur nivel, de culoare gălbuie. 

În parcare se aflau o mulţime de maşini şi de camioane. 
Printre acestea, Puller zări şi un Mercedes S 550, parcat 
exact lângă uşa clădirii. 

— E maşina lui Bill Strauss? întrebă agentul în timp ce 
treceau pe lângă vehicul în drum spre uşa clădirii. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— Aceeaşi maşină era parcată în faţa Refugiului. 
Singura persoană din oraş care şi-ar permite o astfel de 
marcă este Roger Trent, iar acesta e plecat din oraş pentru 
moment. Strauss a ajuns aici înaintea noastră. Probabil că 
am pierdut ceva timp atunci când ţi-am spus să tragi pe 
dreapta. Sau poate că ştie vreo scurtătură. 

Studie puţin clădirea companiei, ce părea aproape 
dărăpănată. 

— Mă aşteptam la ceva mai sofisticat fiind vorba de unul 
dintre directorii companiei. 

— Filosofia companiei Trent e alta. Banii trebuie luaţi 
acasă, nicidecum irosiţi pe o clădire de birouri aflată în 
mijlocul unei exploatări miniere. Chiar şi biroul lui Roger 
din sediul principal are un aspect destul de spartan. 

— Deci în zona asta au loc operaţiuni de exploatare? 

— Există o staţie de încărcare la fel ca aceea pe care ți- 
am arătat-o noaptea trecută, iar la un kilometru distanţă 
spre nord se decopertează un munte. 

— Să înţeleg că aruncă muntele în aer atât de aproape 
de acest loc? 

— Ei aruncă în aer totul în jur. De aceea a scăzut 
populaţia atât de mult. Cine şi-ar dori să trăiască într-o 


273 


zonă de război? Îi aruncă o privire, apoi adăugă: În afară 
de militari, desigur. 

— Crede-mă, nici soldaţilor nu le place să trăiască într-o 
zonă de război. 

— Cu cine vrei să vorbeşti? îl întrebă Cole. 

— Să începem cu cei de sus. 

Intrară în clădire, întrebară la recepţie de Strauss şi 
unul dintre angajaţi îi conduse în biroul acestuia. 
Încăperea avea pereţii acoperiţi cu lambriuri din furnir 
brut şi lăcuit. 

Biroul lui Strauss era ieftin, la fel ca şi scaunele. 

Într-un colţ se vedeau câteva fişete metalice ce păreau 
foarte vechi. O canapea uzată şi o măsuţă de cafea roasă 
pe la colţuri ocupau celălalt colţ al încăperii. În interior se 
mai afla încă o uşă. 

Puller îşi spuse că aceea trebuia să fie baia. Probabil că 
lui Strauss nu-i plăcea să urineze laolaltă cu persoanele 
din subordinea sa. 

Pe biroul lui Strauss trona un computer sclipitor. 
Ecranul acestuia avea diagonala de 58 de centimetri. 
Computerul era singura dovadă că imperiul lui Trent se 
bucura pe deplin de beneficiile tehnologiei moderne. Când 
îşi aminti de reşedinţa luxoasă pe care o vizitase cu o seară 
în urmă, ajunse să înţeleagă vorbele lui Cole: Fi chiar duc 
banii acasă, la propriu. Cel puţin aşa procedează 
managerii firmei. 

Strauss se ridică din spatele biroului şi îi salută. 
Bărbatul se dezbrăcase de haina de la costum, iar cămaşa 
sa albă şi apretată, cu manşete duble, franţuzeşti, îi scotea 
acum în evidenţă burta proeminentă. 

Haina lui era agăţată într-un cui, în spatele uşii. 

Degetele îi erau îngălbenite de nicotină şi probabil că 
tocmai strivise o ţigară în scrumiera plină de mucuri, 
pentru că încăperea era plină de fum. 

Puller începu să-şi facă vânt cu mâna în aerul greu de 
respirat, în timp ce Cole inspiră adânc de câteva ori. 


274 


Probabil că poliţista încerca să tragă pe nas cât mai mult 
fum, îşi spuse Puller. Fum de ţigară la mâna a două, 
inhalat cu cea mai mare plăcere. 

— Îţi mulţumim că ne-ai primit, Bill, îi zise Cole. 

— Nicio problemă, Sam. Dacă ştiam de dimineaţă că 
vreţi să vorbim, am fi putut discuta când ne-am întâlnit la 
Refugiu. 

Le făcu semn să se aşeze. 

— Nu vrem să-ţi răpim prea mult timp, zise Cole. 

— În regulă. Înţeleg că aţi luat cina cu Jean seara 
trecută. 

— Da. Ne-a invitat la ea pentru că era singură. Roger 
este plecat din oraş. 

— Dar unde este Roger acum, dacă tot veni vorba? 
interveni Puller. 

— Are nişte afaceri în New York, răspunse Strauss. 

— Afaceri? În New York? repetă Puller. Credeam că 
aceasta e o companie privată. 

Strauss îşi pironi privirea asupra lui. 

— Exact. Exploatările Miniere Trent sunt o companie 
privată. În acelaşi timp însă, compania e foarte profitabilă 
pentru sectorul energetic. Acest lucru atrage mulţi 
investitori. 

— Deci Trent are de gând să o facă publică? întrebă 
Puller. 

Strauss zâmbi forţat, cu buzele strânse. 

— Nu pot comenta pe această temă. Şi nu înţeleg ce 
relevanţă poate avea această discuţie pentru investigația 
voastră. 

Bărbatul se lăsă pe spătarul scaunului şi întoarse capul 
spre Cole. 

— Cu ce vă pot fi de folos aşadar? îi întrebă el. 

— Aşa cum ţi-am mai spus, am vrea să vorbim cu toţi 
colegii de birou ai lui Molly Bitner. Dar, înainte de asta, aş 
vrea să ne faci o prezentare a activităţii sale. De 
asemenea, e important să aflăm cât timp a lucrat aici, la 


275 


Trent. 

Strauss se lăsă pe spate în scaun şi îşi uni mâinile pe 
după cap, cu degetele întrepătrunse. 

Privi pachetul de Marlboro de pe biroul său, apoi 
scrumiera plină de lângă acesta, dar în final se stăpâni şi 
nu îşi mai aprinse o altă ţigară. 

În timp ce aştepta răspunsul bărbatului, Puller îl fixă cu 
privirea, analizându-i limbajul corpului. i 

— S-a angajat cu vreo patru ani în urmă. Inainte de a 
veni aici, a lucrat într-un alt birou al firmei Trent, unul din 
partea de nord a oraşului. 

— De ce această schimbare? întrebă Puller. 

Strauss îi aruncă o privire. 

— Nu e ceva neobişnuit în cadrul companiei. Mulți 
procedează aşa. Uneori e decizia companiei, alteori este 
vorba de dorința angajaților. La biroul din nordul oraşului 
era mai mult de lucru, întrucât activitatea acestuia era 
legată de operaţiunile de decopertare din zona aceea. 
Biroul acesta se ocupă de centralizarea operațiunilor, fiind 
un soi de oficiu de cliring pentru mai multe şantiere de 
exploatare. Nu vă pot spune de ce s-a transferat Molly la 
acest birou, pentru că nu ştiu. Poate că unii dintre colegii 
ei vă pot lămuri în această privință. 

— O să-i întrebăm, zise Puller. 

— Dar cu ce se ocupa ea? insistă Cole. 

— Îndosaria documente, răspundea la telefon, se ocupa 
de comenzi. Lucruri obişnuite. Nu putea comanda nimic 
fără aprobarea şefilor ei, nu avea această autoritate. Mai 
exact, avea atribuţii de secretară sau asistent manager, 
aşa presupun. 

— Era o persoană muncitoare? V-a creat vreodată 
probleme? 

— Din câte ştiu, nu ne-a făcut niciodată probleme. 

— În ultimele săptămâni ai observat ceva neobişnuit în 
comportamentul ei? îl întrebă Cole. 

— Nu, dar nici nu aş fi avut cum să observ. Cum v-am 


276 


mai spus, o cunoşteam, dar nu ne întâlneam aproape deloc 
la birou. 

— Ştii cumva dacă avea probleme financiare? 

— Nimeni nu-i reţinea bani pe statul de plată, dacă la 
asta vă referiţi. 

Cei doi îi mai adresară lui Strauss câteva întrebări, apoi 
acesta îi conduse într-o încăpere cu birouri open space, ca 
să vorbească cu managerul. Înainte ca Strauss să-i 
părăsească, Puller îl întrebă: 

— Ce mai face fiul dumneavoastră? 

Strauss se întoarse spre el. 

— E bine. Dar de ce vreţi să ştiţi? 

— Am întrebat doar. 

— Cred că ştiţi foarte bine că nu aveţi dreptul să-l 
întrebaţi nimic despre cariera sa militară. Şi, sincer să fiu, 
interogatoriul dumneavoastră mi s-a părut de-a dreptul 
jignitor. 

— Îmi pare rău. Dumneavoastră aţi fost vreodată în 
armată? 

— Nu. 

— Dacă aţi fi fost militar, nu cred că aţi mai fi considerat 
jignitor interogatoriul meu. 

Strauss o privi încruntat pe Cole, apoi le întoarse 
spatele. 


277 


CAPITOLUL 47 


Managerul de birou se numea Judy Johnson. Era o 
femeie sfrijită, cu o mână puternică şi cu un comportament 
formal. Avea părul castaniu, sur pe alocuri, pe care îl purta 
strâns la spate în două codițe împletite. Faţa îi era 
brăzdată de riduri, iar ochii ei ageri aveau culoarea 
caramelului. Femeia purta un pulover bej şi o bluză albă. 
Pantofii ei negri fără toc erau scâlciaţi. 

Johnson le spuse că Molly fusese o angajată serioasă şi 
muncitoare. Se transferase la biroul acela în primul rând 
pentru că era mai aproape de casă şi apoi pentru că se 
ivise acel post. Ea nu avea acces la toate dosarele de la 
birou. 

— La care dintre ele nu avea acces? o întrebă Puller. 

— E vorba despre cele din biroul domnului Strauss, zise 
Judy Johnson. În biroul lui se mai află un dulap. Iar în 
interiorul acelui dulap există un seif. Acolo sunt păstrate 
dosarele confidenţiale. 

— Eu am crezut că este uşa unei băi private, zise Puller. 

— Nu. Toţi cei de aici folosesc toaleta comună, răspunse 
Johnson. 

— Şi cheia seifului? întrebă Cole. 

— Există o cheie pentru dulap şi o altă cheie pentru seif. 
Domnul Strauss le poartă întotdeauna la el pe ambele. 

— De ce este atât de important acel seif? De ce aveţi 
nevoie de atâtea măsuri de precauţie? întrebă Puller. 

— Ei bine, în biroul acela sunt păstrate rapoartele 
geologice cu privire la locaţia filoanelor de cărbune şi alte 
date importante. Nişte informaţii destul de valoroase 
pentru cei care ar vrea să ştie unde se află cărbunele. 

— Dar Trent nu deţine toate terenurile pe care se află 
aceste filoane? 


278 


— Nu. Se caută întotdeauna filoane noi şi se trimit în 
mod regulat echipe de muncitori pentru a face 
prospecţiuni. Dacă cineva ar afla unde este cărbunele şi ar 
cumpăra pământul înaintea domnului Trent, persoana 
aceea ar putea folosi munca şefului nostru în beneficiul 
propriu. 

— Faceţi cumva şi testări ale solului aici? întrebă Cole. 

Johnson o privi nedumerită. 

— 'Testări ale solului? În ce scop? 

— Pentru a vedea gradul de poluare, chestii de genul 
acesta. 

— Noi respectăm toate legile care ţin de protecţia 
mediului, zise automat Johnson. 

Evident, fusese foarte bine instruită în această privinţă, 
îşi spuse Puller. 

— Sunt sigură de asta. Dar nu mi-aţi răspuns la 
întrebare, insistă Cole. 

— Noi facem mereu teste, zise Johnson. 

— În regulă, doar că păreaţi cam nedumerită atunci 
când v-am întrebat. 

— Asta pentru că am crezut că aţi venit aici pentru a 
întreba de Molly. Iar ea nu a avut de-a face cu aşa ceva. 

— Există rezultate ale acestor teste? Le păstraţi cumva 
aici? întrebă Puller. 

— Dacă ar fi aşa, domnul Strauss le-ar păstra în seif. Dar 
eu cred că aceste teste sunt făcute de contractori din 
afară, iar rezultatele sunt trimise apoi direct la biroul din 
Charleston. 

— Din câte am înţeles, Molly şi Eric Treadwell locuiau 
împreună pentru a împărţi cheltuielile. 

— E adevărat. 

— E o practică obişnuită prin locurile acestea, din câte 
mi-a spus sergentul Cole. 

— Aşa este. 

— Cum s-au cunoscut? întrebă Puller. 

— Cred că s-au cunoscut la un picnic al companiei Trent. 


279 


Eric venise acolo însoţit de câţiva prieteni. El şi Molly se 
potriveau, ce-i drept. Amândoi fuseseră căsătoriţi înainte şi 
cred că niciunul dintre ei nu voia să o facă din nou. Pur şi 
simplu s-au plăcut şi - aşa cum spunea şi sergentul Cole - 
nu e ceva neobişnuit prin partea locului. 

Femeia tăcu şi începu să se joace cu una dintre codiţele 
ei împletite. 

— Mai vreţi să mă întrebaţi şi altceva? spuse ea în cele 
din urmă. 

— Da. Eraţi apropiată de Molly? 

— Desigur, eram prietene. 

— Aveţi vreo bănuială cu privire la moartea celor doi? 
Există cineva care ar fi vrut să le facă rău? 

— Nu ştiu pe nimeni care să fi avut asemenea intenţii. 

— I-aţi vizitat vreodată acasă? întrebă Puller. 

Johnson îşi feri privirea înainte de a răspunde. 

— O dată sau de două ori, poate. De obicei ne întâlneam 
în oraş ca să luăm masa împreună sau ca să mergem la 
film. 

— V-aţi gândit vreodată că Molly sau Eric ar fi putut 
avea o problemă cu drogurile? 

— Molly? Droguri? Nu, niciodată. 

— Dar ştiţi cum se comportă un consumator de droguri? 
o întrebă Puller. 

Johnson ezită câteva clipe şi în cele din urmă răspunse: 

— Eu... fiul meu. El are ceva... probleme cu drogurile. 
Cred că... ştiu cum se manifestă. 

— Deci Molly nu părea dependentă. Dar Eric? 

— Nu am observat nimic suspect în comportamentul lui 
Eric. Dar, oricum, nu pot să spun că-l întâlneam foarte des. 

— Nimic neobişnuit deci, nimic care să vă dea de gândit 
în legătură cu cei doi? 

Johnson se gândi puţin, apoi zise: 

— Ei bine, a fost ceva, dacă mă gândesc bine. Sunt 
sigură că e un lucru lipsit de importanţă, doar că mi s-a 
părut destul de neobişnuit. 


280 


— Spuneţi-ne, vă rog. O să decidem noi dacă este 
important sau nu. 

— Păi, Eric a venit aici într-o zi, la sfârşitul programului. 
Era beat şi a făcut un mare scandal. 

— Şi nu l-aţi reclamat? întrebă Cole. 

— Nu. Nici măcar nu i-am spus domnului Strauss. Era 
exact după ce WVU” a câştigat campionatul Big East, aşa 
că am trecut totul cu vederea. Presupun că o mulţime de 
oameni s-au îmbătat şi au petrecut după acel eveniment. 
Din câte îmi amintesc, Molly a reuşit să-l calmeze. Eric 
bătea câmpii. O ţinea una şi bună cu „Muntenii”. Avea un 
hanorac cu emblema „WVU” şi îşi flutura neobosit una 
dintre mâinile lui mari. Până la urmă a adormit pe 
canapeaua domnului Strauss. Noi am închis uşa biroului şi 
l-am lăsat să doarmă. Molly a avut grijă să-l verifice din 
când în când. 

— Strauss nu era aici? întrebă Puller. 

— Oh, nu, sigur că nu. Era plecat din oraş. 

— Şi când s-a întâmplat asta, mai exact? 

— În decembrie, anul trecut, zise Johnson. Atunci s-a 
jucat finala campionatului. 

— Deci asta a fost singura întâmplare neobişnuită în 
care a fost implicată Molly? 

— Da, din câte-mi aduc aminte. 

Îi mai adresară câteva întrebări, apoi o părăsiră pe Judy 
Johnson, femeia cu codițe împletite din lumea birourilor 
open space. 

Vorbiră apoi şi cu alte persoane care lucrau acolo. 
Niciunul dintre colegii lui Molly Bitner nu le oferi vreo 
informaţie utilă. Molly fusese o angajată eficientă. Ei nu 
înțelegeau ce motiv ar fi putut avea cineva ca să o ucidă. În 
timp ce Puller şi Cole se întorceau la maşina de patrulare, 
femeia spuse: 

— Nu am aflat mare lucru. 


24 West Virginia University (n.tr.) 
281 


— Am fost amândoi în casa lui Treadwell. 

— Ştiu. Şi ce-i cu asta? 

— Ai văzut inelul de pe degetul lui? 

— L-am observat, da. 

— Era un inel Virginia Tech, pentru că ştim că a absolvit 
această universitate. De asemenea, am văzut în dormitorul 
lui un poster cu echipa de fotbal a universităţii. Absolvenţii 
sunt fanii echipei de fotbal. Aceştia devin destul de 
sensibili când vine vorba de idolii lor. Deci, chiar dacă unul 
dintre ei locuieşte în acest stat, de ce să se fi entuziasmat 
atât de tare pentru că West Virginia a câştigat campionatul 
Big East? Şi Virginia Tech obişnuia să joace în Big East. 
Echipa lor de fotbal domină acum campionatul ACC3%. Aşa 
că acest absolvent loial, fan al echipei de fotbal, devine 
atât de surescitat încât intră tocmai în acest birou şi, 
practic, adoarme beat pe canapea doar pentru că muntenii 
de la West Virginia au tăbăcit nişte funduri? 

Cole întoarse capul şi mai privi o dată clădirea. 

— Vrei să spui că a venit special ca să intre în biroul lui 
Strauss? Ca să ajungă la seif? 

— Asta e părerea mea. Doar că nu ştim dacă a reuşit sau 
nu. 


25 Atlantic Coast Conference (n.tr) 
282 


CAPITOLUL 48 


Cole îl lăsă pe Puller în faţa maşinii sale. În timp ce 
agentul cobora din maşina de patrulare a poliţiei, ea îi 
spuse: 

— Crezi că Eric Treadwell a deschis seiful? 

— Da. Şi sunt sigur că Molly l-a ajutat. 

— Cum? 

— Strauss obişnuieşte să-şi agaţe haina într-un cui, în 
spatele uşii. Cel mai probabil îşi ţine cheile într-un buzunar 
al hainei. Cred că în timp ce Strauss folosea toaleta 
comună, Molly a intrat pe furiş în birou şi a luat mulajul 
cheilor. Treadwell a lucrat ca lăcătuş. A fost floare la 
ureche pentru el să facă nişte dubluri ale cheilor. Iată cum 
văd eu că s-au petrecut lucrurile: Treadwell se preface 
beat şi ajunge pe canapea. Poate că cineva iese din 
încăpere ca să-i aducă ceva şi îl lasă singur în birou. El are 
cheile în buzunar. Molly închide uşa biroului şi, practic, stă 
de şase. El sare în picioare, deschide uşa dulapului şi 
seiful, apoi scoate de acolo ceea ce caută. Molly intră din 
nou ca să vadă ce face. Poate că are în braţe nişte dosare. 
El îi dă hârtiile din seif, iar Molly le ascunde printre 
dosarele ei. Am observat o imprimantă mare într-un colţ 
îndepărtat al încăperii în care a lucrat femeia. Molly face 
copii ale documentelor sustrase din seif şi duce originalele 
înapoi la Treadwell, pretinzând din nou că „verifică ce 
face“. El pune originalele înapoi în seif şi nimeni nu-şi dă 
seama ce s-a întâmplat acolo. Ei ştiau probabil că Strauss 
avea să lipsească toată ziua de la birou. Ea avea acces, 
oricum, la programul lui zilnic. 

— Dar ce puteau conţine acele documente? 

— Ai auzit-o pe Johnson. Probabil hărţi geologice. 

— Şi crezi că erau atât de valoroase? Atâtea crime 


283 


pentru nişte hărţi? 

— Se pare că erau. 

— Pur şi simplu, nu înţeleg. 

— Pentru moment, nici eu nu mai înţeleg nimic. 

Puller urmări cu privirea maşina lui Cole, apoi se 
întoarse şi porni spre camera sa de la motel, ca să se 
pregătească pentru zborul cu avionul până la Washington. 
Se opri când îl văzu pe Randy Cole apărând de după colţ. 

— Îmi cer scuze pentru plecarea mea precipitată din 
dimineaţa asta, i se adresă Randy cu un rânjet. 

— Nicio problemă. Cred că lui Jean i-a fost destul de 
greu să asculte vorbele tale. 

Randy se aşeză pe veranda din faţă, iar Puller se aşeză 
lângă el. 

— E o actriţă foarte bună, să ştii. Nu te lăsa păcălit. De 
fapt, e dură ca oţelul. Mai dură şi mai rezistentă decât 
oricare dintre noi. Probabil că a uitat deja ce i-am spus. Îşi 
frecă încet obrazul pălmuit şi spuse încet: Da, e dură ca 
oţelul. 

— Cred că aşa şi trebuie să fie, dacă te gândeşti că e 
măritată cu unul ca Trent. 

— Ai dreptate. 

— Deci tu îl urăşti la culme pe tip. 

— El mi-a ucis părinţii. 

— Eu am auzit că a fost un accident. 

— Asta spune toată lumea. 

— Şi tu ştii altceva? 

— La naiba, sigur că ştiu. 

— Poţi dovedi? 

— El deţine acest loc. Tot ce vezi este al lui, absolut tot. 
Nu contează ce spun eu, chiar dacă aş avea toate dovezile 
din lume. 

— Haide, Randy. Sora ta e ofiţer de poliţie. Şi nu eo 
mare admiratoare a familiei Trent. Dacă ai vreo dovadă, ea 
o să meargă până în pânzele albe ca să-l facă să plătească. 
Nu am dreptate? 


284 


Randy îşi feri privirea. Expresia sa încrezătoare dispăru. 
Îşi duse mâinile la cap şi începu să-şi frece tâmplele. 

— Ai probleme cu capul destul de des, zise Puller. 

— Nu simt altceva decât durere. 

— Trebuie să consulţi un doctor. 

— Da, sigur. 

— Faci cum vrei, dar eu aşa te sfătuiesc. Dacă e vorba 
de o problemă gravă, cu cât vei aştepta mai mult, cu atât 
va fi mai rău. 

— O să risc. 

— Cum crezi. Pietrele funerare ale părinţilor tăi sunt 
cele mai întreţinute din tot cimitirul. Tu te ocupi de asta 
sau Sam? 

— Amândoi. 

— Sam mi-a povestit că un bolovan desprins din stâncă 
în urma detonaţiilor a lovit maşina în care se aflau părinţii 
voştri. 

Randy încuviinţă din cap, iar ochii lui se umplură dintr- 
odată de lacrimi. Se întoarse cu spatele la Puller şi îşi 
şterse ochii. 

— Se îndreptau spre locuinţa lui Jean. Trent arunca în 
aer stâncile din zonă. Un bolovan a ajuns în drum exact în 
momentul în care treceau pe acolo. 

Tânărul tăcu, încercând să se adune. 

— Şi au murit? întrebă Puller. 

Randy încuviinţă cu un semn din cap. 

— Doctorul a spus că au murit pe loc şi că nu au suferit. 
Măcar atât. A trecut un timp până i-am găsit. 

— Cine i-a găsit? 

— Eu. 

— Ai spus că se îndreptau spre locuinţa lui Jean. Te 
referi la vechea lor locuinţă? 

Randy încuviinţă. 

— Dar de ce trebuiau să ajungă acolo? 

— Era ziua mea, spuse Randy cu o voce atât de scăzută, 
încât Puller abia îl auzi. Jean organizase o petrecere în 


285 


cinstea mea. 

— Deci au murit chiar de ziua ta. 

Randy încuviinţă din nou, cu capul plecat. 

— A fost un cadou groaznic, crede-mă. De atunci nu mi- 
am mai sărbătorit niciodată ziua de naştere. 

— Şi cum i-ai găsit? 

— Când am văzut că nu mai apar, i-am căutat la telefon. 
Niciun răspuns. Apoi ne-am despărţit şi am început să-i 
căutăm. Erau doar trei drumuri pe care puteau veni. Şi de 
multe ori acestea erau închise din cauza lucrărilor 
efectuate în apropiere, aşa că nu veneau întotdeauna pe 
acelaşi drum. Trebuia, deci, să le verificăm pe toate. Sam a 
pornit pe unul dintre ele, Jean pe altul, iar eu l-am ales pe 
al treilea. Eu am ales exact drumul pe care s-a întâmplat 
nenorocirea. 

Îşi şterse din nou lacrimile, iar de această dată Puller se 
uită în altă parte. 

— Unde era Roger când se întâmplau toate astea? 

— Acasă, îmbătându-se, zise tânărul clătinând încet din 
cap. Ştii ce mi-a spus după ce a aflat ce se întâmplase? 

— Ce ţi-a spus? 

— „Se mai întâmplă”. Ticălosul a avut tupeul să-mi 
spună doar atât: „Se mai întâmplă”. 

— Îmi pare rău, Randy. 

— Mda, zise el repede. 

Puller privi în jos. 

— Îmi dau seama că o astfel de tragedie poate marca un 
om pe viaţă. 

— Eu sunt bine. 

— Chiar crezi asta? 

— Da, cred. La naiba, nu poţi să-ţi alegi rudele. Trebuie 
să te descurci cu cele pe care le ai. 

Mie-mi spui? se gândi Puller. 

— Dar Jean? Ea cum a reacţionat? _ 

— Ea merge pe drumul ei. Se ocupă de treburile ei. Işi 
găseşte mereu câte ceva de făcut. A fost distrusă, ce-i 


286 


drept, la fel ca noi. Dar e tânără, bogată şi are pentru ce 
trăi. În plus, trebuie să aibă grijă de familia ei. Are doi 
copii de crescut. 

— Dar tu? Ai toată viaţa înainte. 

— Aşa crezi tu? 

Felul în care rostise aceste cuvinte îl făcu pe Puller să-l 
privească cu insistenţă. 

— Te gândeşti că o să mori înainte de vreme? Ar fi 
stupid să crezi asta. 

— Nu. Nu vreau să-şi facă nimeni griji pentru mine. 

— Ai început din nou să-l ameninţi cu moartea pe Roger? 

— Nici măcar nu am ştiut că a fost ameninţat. Cum 
merge investigația? 

— Cred că tot oraşul vorbeşte despre asta. 

— Da, cam aşa ceva. 

— Merge foarte greu. 

— E dificil să-mi imaginez cum au fost ucişi atâţia 
oameni. 

— Îi cunoşteai cumva pe Eric Treadwell şi pe Molly 
Bitner? 

— Nu, nu chiar. 

— Îi cunoşteai sau nu, Randy? Ce variantă preferi? 

— Îi ştiam doar din vedere. Ne salutam. Despre asta-i 
vorba. 

— Dar nu îi cunoşteai suficient de bine cât să-mi spui 
dacă se ocupau cu fabricarea drogurilor? Sau dacă erau 
traficanţi? 

— Nu, nu-i cunoşteam atât de bine. Dar eu nu am treabă 
cu drogurile, deci nu am de unde să ştiu asta. Sunt, într- 
adevăr, dependent, dar de bere. 

Randy aruncă o privire peste umăr, către recepţia 
motelului. 

— E foarte frumos ce ai făcut pentru Louisa, zise el. 

— Am făcut doar ceea ce ar trebui să facă toţi oamenii 
pentru semenii lor. 

— E un punct de vedere. Sam e o polițistă pricepută. O 


287 


să te ajute cu succes la investigaţii. 

— Deja a făcut-o. 

— Jean mi-a povestit de bomba artizanală. I-ai salvat 
viaţa lui Sam. 

— Aproape că era să ratez. Am acţionat cu întârziere. 

— Eşti totuşi un erou pentru mine. Poate că nu-i spun 
prea des acest lucru, dar să ştii că sunt foarte mândru de 
sora mea. 

— Atunci ar trebui să-i spui chiar tu acest lucru. Viaţa e 
prea scurtă. 

— Poate că am să-i spun. 

— Nu vrei să te întorci la familia ta, Randy? 

Tânărul se ridică. 

— Nu sunt prea sigur, Puller. Nu sunt deloc sigur. 

— Ei bine, la un moment dat va trebui să te hotărăşti. 

— Da, ştiu asta. 

Randy se întoarse în direcţia din care venise, iar Puller îl 
urmări cu privirea în timp ce se îndepărta. 

Drake, Virginia de Vest, se dovedise a fi un loc mult mai 
complex decât crezuse la început. 


288 


CAPITOLUL 49 


În după-amiaza aceea, Puller se îmbarcă la bordul unui 
avion comercial care decolă din Charleston spre est. 
Ateriză o oră mai târziu pe aeroportul Dulles din 
Washington. Închirie o maşină şi se prezentă la sediul CID 
din Quantico pentru a-l pune la curent pe şeful său, Don 
White, cu privire la ultimele evenimente. 

Merse apoi la apartamentul său şi îi dădu drumul afară 
lui AWOL. În timp ce motanul se bucura de aerul curat, 
Puller îi umplu bolurile cu mâncare şi cu apă, după care îi 
curăţă cutia cu nisip. 

Stabilise o întâlnire cu superiorul lui Matthew Reynolds 
de la DIA pentru după-amiaza următoare. După şase ore 
bune de somn se trezi, luă micul dejun, alergă vreo opt 
kilometri, ridică nişte greutăţi la sala de forţă din 
Quantico, făcu un duş, dădu câteva telefoane şi termină de 
completat nişte formulare. 

Se îmbrăcă apoi în uniforma sa de camuflaj şi se 
îndreptă spre nord, la volanul maşinii sale închiriate. 
Trebuia să ajungă la Pentagon. 

Un agent special de la Biroul de Informaţii şi Securitate 
al DIA îl întâmpină la ieşirea din staţia de metrou a 
Pentagonului, după care intrară împreună în complex. 

Cei doi agenţi îşi prezentară legitimaţiile, anunţară că 
sunt înarmaţi şi primiră câte un permis de intrare în 
clădire fără escortă. 

Agentul DIA se numea Ryan Bolling. Era un fost puşcaş 
marin de un metru optzeci, care lucra la DIA de un 
deceniu. Acum era civil, la fel ca toţi cei din Serviciul de 
Informaţii şi Securitate al DIA. În timp ce mergeau pe 
coridor, Puller îi spuse: 

— Am crezut că sunteţi mai dornici de implicare în cazul 


289 


acesta. Mă simt cam singur acolo cu atâtea pe cap. 

— Nu e treaba mea. Eu fac doar ce mi se spune, Puller. 

Merseră de-a lungul coridorului 10 de la „inelul” A al 
clădirii Pentagonului, apoi străbătură holurile complexului 
până ce ajunseră la sediul J2. Intrară la recepţie, o 
încăpere spațioasă în care lucrau asistenții executivi şi 
secretarele. Într-un capăt al încăperii se afla uşa biroului 
J2. 

Pe uşă se vedeau culorile naţionale şi pavilionul Direcţiei 
de Informaţii Militare. Era roşu, cu două stele albe. 

Puller mai fusese acolo în urmă cu câţiva ani. Era 
frumos aranjat, iar pe perete era expus nelipsitul display „| 
Love Me Wall”, plin cu poze ale şefului J2 împreună cu 
faimoşii săi prieteni. 

J2 era plecat din ţară. Biroul adjunctului său se afla în 
partea stângă. g 

Steagul roşu de pe uşa acestuia avea doar o stea. In 
partea dreaptă se afla o mică sală de conferințe, în care 
şeful J2 sau adjunctul său se întâlneau în şedinţe cu 
membrii staffului. 

J2 trebuia să fie acolo în fiecare dimineață la ora cinci, 
pentru informările zilnice care urmau a fi transmise mai 
târziu preşedintelui Comitetului Şefilor de Stat-Major. 

Puller avea permisiunea de a vorbi cu adjunctul J2, Julie 
Carson. Aceasta era general de brigadă cu o singură stea 
şi făcea parte din Forţele Terestre, fiind superiorul direct 
al lui Matt Reynolds. 

Înainte de a intra în biroul acesteia, Puller îl întrebă pe 
Bolling: 

— Ce poţi să-mi spui despre Carson? 

— Va trebui să afli pe cont propriu. Nu am cunoscut-o 
niciodată. 

Câteva minute mai târziu, Puller stătea pe un scaun din 
biroul generalului de brigadă Carson, exact în faţa ei. 
Bolling se aşezase ceva mai departe de Puller. Femeia era 
înaltă, cochetă şi foarte tăcută. 


290 


Purta uniformă şi avea părul blond, tuns foarte scurt. 

— Probabil că ar fi fost mai simplu să vorbim la telefon, 
începu Carson. Nu am mare lucru de spus în legătură cu 
Reynolds. 

— Eu prefer discuţiile faţă în faţă, o contrazise Puller. 

Ea ridică din umeri. 

— Voi, cei de la CID, aveţi probabil mai mult timp liber 
decât noi. li aruncă o privire lui Bolling şi-i spuse: Eşti 
foarte emoţionat, bănuiesc, că ai fost desemnat să te ocupi 
de tipul ăsta. 

Bolling ridică din umeri. 

— Eu doar execut ordinele, doamnă. 

Puller interveni: 

— E vorba de un ofiţer. A fost ucis. Tipul era la comanda 
J23. Pregătea şi supraveghea informările zilnice ale şefului 
J2 şi le transmitea apoi preşedintelui Comitetului Şefilor de 
Stat-Major. În momentul în care s-a descoperit că tipul 
lucra pentru DIA, o mulţime de sesizări au ajuns până la 
dumneavoastră, doamnă, la şeful J2, la directorul DIA şi 
aşa mai departe. Până şi ministrul de război e cât se poate 
de interesat de acest caz. 

— Şi ce vrei să spui, mai exact? îl întrebă Carson, 
aplecându-se puţin în faţă. 

Puller se aplecă şi el înainte, apoi răspunse: 

— Atitudinea dumneavoastră indiferentă mă cam 
surprinde, ca să fiu sincer. 

— Atitudinea mea nu e indiferentă deloc. Pur şi simplu 
nu cred că am vreo informaţie utilă pentru investigația 
dumitale, atâta tot. 

— Ei bine, vom vedea dacă este aşa sau nu. Ce îmi puteţi 
spune despre colonelul Reynolds? 

— Drumurile noastre s-au încrucişat în mod inevitabil de 
mai multe ori. Am fost egali în rang până acum câţiva ani, 
când eu am fost avansată. Ironia sorții - eu am primit o 
stea, iar el nu. Dar ştiam că ar fi vrut să se retragă, iar eu 
îmi doream foarte mult această stea. A fost un om bun şi 


291 


un soldat de excepţie. 

— Când l-aţi văzut ultima dată? 

— Vineri, exact înainte de a fi ucis. A plecat devreme, 
pentru că voia să ajungă la timp în Virginia de Vest. Am 
avut o şedinţă în legătură cu un caz la care lucra, apoi a 
plecat. De fapt, ne-am întâlnit chiar în sala de conferinţe 
din capătul holului. 

— Părea cumva tulburat sau nerăbdător în legătură cu 
ceva? 

— Nu, mie mi s-a părut destul de liniştit. 

— Dacă înţeleg bine, în cadrul armatei aţi mai lucrat 
împreună şi în alte locuri? 

— Da. La Fort Benning, de exemplu. 

— Cunosc foarte bine acest loc. 

— Ştiu asta. Ţi-am verificat dosarul. Ce mai face tatăl 
dumitale? 

— Bine. 

— Eu nu am auzit acelaşi lucru. 

Puller nu mai spuse nimic. Aruncă o privire spre Bolling, 
care nu părea să înţeleagă despre ce era vorba. 

Înţelegând că Puller nu avea chef să vorbească despre 
tatăl lui, Carson schimbă imediat subiectul. 

— Cum se face că un soldat cu meritele dumitale, cu 
atâtea misiuni încununate de succes pe câmpul de luptă şi 
cu asemenea calităţi de lider, a sfârşit la CID? 

— De ce nu? 

— Cei mai buni dintre cei buni sunt sortiţi lucrurilor 
măreţe, Puller. Sunt făcuţi pentru a fi la comandă. 

— Dar cei mai buni dintre cei buni nu comit şi crime, 
uneori? 

Femeia îl privi nedumerită, dar răspunse: 

— Este posibil, ce-i drept. 

— Şi atunci, cum am putea să-i prindem dacă noi, cei de 
la CID, nu am avea la rândul nostru oamenii cei mai buni 
dintre cei buni? 

— Nu e o glumă, Puller. Dacă ai fi ales West Point, ai fi 


292 


putut să fii aici, la acest birou, cu o stea pe umăr, având 
perspective cât se poate de frumoase. 

— Stelele pot deveni o povară, doamnă. Mie îmi place să 
mă simt uşor atunci când stau drept, pe picioarele mele. 

Femeia îşi strânse buzele. 

— Poate că, într-adevăr, nu eşti făcut pentru comandă. 
Eşti mult prea glumeţ. 

— Poate, zise Puller. Dar nu vreau să vorbim acum 
despre neajunsurile carierei mele de militar şi nici nu 
vreau să vă răpesc prea mult timp. Aţi spus că sunteţi 
foarte ocupată. Ce altceva îmi mai puteţi spune despre 
colonelul Reynolds? 

— Era un adevărat profesionist. Oamenii din echipa J23 
lucrau ca nişte roboţei. Informările erau clare, iar analizele 
care le însoțeau erau întotdeauna precise, la obiect. Avea 
de gând să se pensioneze şi să-şi deschidă o afacere, ceea 
ce ar fi însemnat o adevărată pierdere pentru ţară. Nu era 
implicat în nicio operaţiune a DIA care să fi putut conduce 
la asasinarea sa în Virginia de Vest. Cam atât pot să-ți 
spun despre el. 

— Dacă se ocupa de informările zilnice, înseamnă că era 
la curent cu tot felul de informaţii clasificate, de 
importanţă majoră pentru securitatea naţională. 

— Avem o mulţime de oameni aici care sunt la curent cu 
astfel de informaţii. Nu am avut niciodată probleme în 
cadrul acestui birou cu privire la personal. Nu cred că 
Reynolds ar fi primul vizat. 

— Avea cumva probleme financiare? Personale? Vreun 
motiv special să vândă informaţii dușmanului? 

— Nu ar fi fost atât de simplu, Puller. Oamenii mei sunt 
supravegheați permanent. Reynolds nu avea probleme 
financiare. A fost un adevărat patriot. Avea o căsnicie 
fericită. Copiii lui erau sănătoşi şi foarte reuşiţi. Era diacon 
la biserica sa. Abia aştepta să se pensioneze şi să-şi 
croiască o nouă carieră în sectorul privat. Nu e nimic 
dubios în trecutul lui. 


293 


Puller întoarse capul spre Bolling şi îl întrebă: 

— Dar voi, băieţi? L-aţi verificat vreodată pe Reynolds 
dintr-un motiv sau altul? 

Bolling clătină din cap. 

— l-am verificat dosarul înainte să vin aici. Tipul era 
curat ca lacrima. Nu exista niciun motiv pentru care să 
poată fi şantajat sau chestii de genul acesta. 

Puller se întoarse din nou spre Carson. 

— Deci dumneavoastră ştiaţi că avea de gând să plece în 
Virginia de Vest. 

— Da. El mi-a spus. Părinţii soţiei sale erau foarte 
bolnavi. Obişnuia să plece acolo la sfârşitul săptămânii. 
Acest aspect nu îi afecta în niciun fel serviciul, aşa că nu 
aveam nimic împotrivă să plece. 

— Nu a pomenit niciodată despre ceva neobişnuit care s- 
ar fi putut întâmpla acolo? 

— Nu mi-a vorbit niciodată despre Virginia de Vest, 
punct. Era o problemă personală, de familie, iar eu nu l-am 
întrebat niciodată nimic. Nu era treaba mea. 

— Ei bine, şi totuşi cineva l-a ucis atât pe el, cât şi pe 
ceilalţi din familia sa în Virginia de Vest. 

— Da, e adevărat. Şi e treaba dumitale să descoperi cine 
a făcut asta. 

— Chiar asta încerc să fac. 

— În regulă, dar eu cred că ai să găseşti răspunsul în 
Virginia de Vest, nu aici, la Pentagon. 

— Aţi cunoscut-o pe soţia lui? 

Carson se uită mai întâi la ceas, apoi la telefon. 

— Trebuie să ajung în sala de conferinţe în câteva 
minute - şeful J2 nu se află în ţară, aşa că va trebui să 
prezint eu informările pentru preşedintele Comitetului 
Şefilor de Stat-Major mâine-dimineaţă. 

— O să încerc să fiu cât mai scurt, promise Puller în timp 
ce o privea răbdător, aşteptând răspunsul ei. 

— Pot să spun că am cunoscut-o pe Stacey Reynolds prin 
Matt. Ne vedeam destul de rar, la anumite evenimente. Ne 


294 


înţelegeam bine, dar nu eram prietene apropiate. Asta-i 
tot. 

— Şi colonelul Reynolds nu a menţionat niciodată că s-ar 
întâmpla ceva neobişnuit în Virginia de Vest? 

— Cred că am răspuns deja la această întrebare. 

Puller aştepta răbdător în faţa ei, privind-o cu inocenţă. 

— Nu, nu a menţionat aşa ceva, zise ea, iar Puller îşi 
notă conştiincios răspunsul ei în carnet. 

— Când am fost numit să mă ocup de acest caz, mi s-a 
spus că este neobișnuit. Fiind implicat un ofiţer de rang 
superior al DIA, care avea acces la informaţii clasificate, 
era şi normal să-mi fie prezentat ca neobișnuit. 

— Din fericire, nu se întâmplă prea des să fie ucişi 
oameni atât de importanţi. Probabil de aceea acest 
calificativ, neobişnuit. 

— Nu, eu cred că termenul avea legătură cu modul în 
care ar fi trebuit să decurgă investigația. lar dacă 
Reynolds nu făcea nimic de importanţă majoră pentru DIA 
şi dumneavoastră nu credeţi că asasinarea lui are vreo 
legătură cu activitatea sa, atunci de ce mi-a fost prezentat 
cazul drept neobişnuit? De ce nu mi-a fost descris ca un 
caz oarecare de crimă? 

— Nu eu am fost cea care ţi l-a descris astfel, aşa că nu 
pot răspunde la această întrebare. 

Carson se uită din nou la ceas. 

— Nu vă mai amintiţi chiar nimic? Niciun amănunt util 
investigaţiei? 

— Nu-mi vine în minte niciunul. 

— Trebuie să stau de vorbă cu colegii lui Reynolds. 

— Uite ce e, Puller, chiar trebuie să mergem acolo? Ţi- 
am spus tot ce era de spus. Oamenii mei sunt foarte 
ocupați încercând să păstreze ţara asta în siguranţă. 
Ultimul lucru de care au nevoie este o persoană care să-i 
distragă de la activitatea lor. Ei nu au nicio legătură cu 
asasinarea colonelului. 

Puller îşi îndreptă umerii şi închise carnetul. 


295 


— Prietenul şi colegul dumneavoastră a fost omorât, 
general Carson. Eu am fost numit să descopăr cine a făcut 
asta şi intenţionez să duc la bun sfârşit această misiune. 
Trebuie să vorbesc cu cei care au lucrat cu el. O voi face 
cât mai eficient şi mai profesionist. Nimeni nu mă poate 
opri. Şi o voi face chiar acum. 

Urmă un schimb tăios de priviri, dar Puller câştigă în 
cele din urmă - femeia puse mâna pe telefon şi vorbi cu 
câteva persoane. 

În timp ce agentul se ridica să plece, Carson îi spuse: 

— Poate că m-am înşelat în privinţa dumitale. 

— In ce sens? 

— Poate că ai, într-adevăr, abilităţi de lider. 

— Poate, răspunse Puller. 


296 


CAPITOLUL 50 


Cei doi agenţi părăsiră biroul J2, o luară la stânga pe 
coridorul 9 şi coborâră la subsol folosind scările rulante. 
Nivelul inferior al Pentagonului - de fapt, ultimul nivel al 
clădirii - era un labirint năucitor de coridoare albe şi 
pustii, în care nicio rază de soare nu avea şansa să 
pătrundă vreodată. 

Se spunea în glumă că angajaţii din anii '50 ai 
Departamentului de Apărare al Statelor Unite încă mai 
rătăceau pe coridoarele de la subsol ale clădirii 
Pentagonului, încercând să găsească o cale de ieşire. 
Membrii unităţii J23 erau analişti şi artişti graficieni - vreo 
douăzeci şi patru la număr - care se ocupau în fiecare 
săptămână de completarea registrului de informări zilnice, 
folosind informaţiile primite de la serviciile secrete 
americane - nu numai de la DIA, ci şi de la alte agenţii, 
precum CIA şi NSA. 

După preluarea acestor informaţii, membrii unităţii J23 
trebuiau să le prelucreze conform preferințelor şefului J2. 
Era vorba despre o prezentare Power Point pe hârtie 
bachelitizată - o prezentare succintă şi la obiect. În 
armată, concizia era o virtute esenţială. 

Printre membrii J23 se numărau atât militari, cât şi 
civili. 

Astfel, Puller văzu câteva persoane purtând ţinute de 
camuflaj sau vechi uniforme verzi, noi uniforme albastre 
sau pantaloni de stofa, cămăşi şi cravate. Unitatea lucra 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, iar avantajul 
celor din tura de noapte consta în faptul că puteau purta 
cămăşi polo. Reynolds fusese ofiţerul cu cel mai înalt grad 
în cadrul unităţii. 

Întrucât J23 îşi desfăşura activitatea într-o încăpere 


297 


securizată, Puller şi Bolling fură nevoiţi să-şi lase 
telefoanele mobile şi celelalte dispozitive electronice pe 
care le aveau asupra lor într-un dulap încastrat în perete, 
lângă uşa de la intrare. 

Aparatele foto sau alte mijloace de comunicare nu erau 
admise într-o astfel de încăpere. 

Uşa se deschise cu un bâzâit, iar cei doi intrară. Puller 
analiză dintr-o privire zona recepţiei. Arăta la fel ca multe 
altele pe care le văzuse în clădirea Pentagonului. Aceea 
era singura cale de intrare sau de ieşire, deşi nu era exclus 
să existe şi o ieşire de incendiu pe undeva prin spate. 

La capătul coridorului se afla o încăpere enormă cu o 
mulţime de birouri tip „cubicle”, la care analiştii şi 
graficienii munceau de zor pentru prezentarea pe care 
generalul Carson trebuia să o studieze în dimineaţa 
următoare, la ora cinci. 

Lumina era difuză pe coridor, în schimb zona birourilor 
era bine iluminată. Şi totuşi - îşi spuse Puller -, probabil că 
jumătate dintre persoanele care lucrau acolo aveau nevoie 
de ochelari după mai puţin de un an de luptă împotriva 
teroriştilor din spatele birourilor lor, cufundate în cea mai 
mare parte a timpului în întuneric. 

Puller şi Bolling îşi prezentară legitimaţiile şi obţinură 
permisiunea de a vorbi cu oamenii colonelului Reynolds. 
Cel mai înalt în grad era un locotenent-colonel. Interviurile 
avură loc într-o mică sală de conferinţe adiacentă. Puller 
vorbi cu fiecare persoană în parte - o tactică de 
intervievare destul de comună. 

Atunci când sunt chestionaţi mai mulţi martori, aceştia 
spun de obicei aceeaşi poveste, chiar dacă au informaţii şi 
percepții diferite asupra lucrurilor. Puller îi informă - iar 
Bolling confirmă acest lucru - că „avea o autorizaţie de tip 
TS/SCI?% care-i permitea să-i testeze cu poligraful” pentru 
că trebuia neapărat să afle detalii importante pentru 


26 Top Secret/Sensitive Compartmented Information (n.tr.) 
298 


anchetă. 

În lumea serviciilor de informaţii, astfel de formulări 
reuşeau să deschidă multe uşi încuiate şi guri pecetluite. 

Colegii lui Reynolds îi povestiră lui Puller cât de şocaţi şi 
de trişti fuseseră la aflarea veştii despre moartea 
superiorului lor. Păreau mult mai afectaţi de dispariţia 
colonelului decât generalul Carson. Oricum, nici ei nu-i 
oferiră lui Puller mai multe informaţii sau indicii utile în 
legătură cu motivul asasinării lui Reynolds. 

Activitatea acestuia, deşi confidențială, nu ar fi avut de 
ce să constituie un motiv pentru crimă - îi mărturisiră ei 
lui Puller. Când termină cu interviurile, agentul constată 
că nu aflase nimic mai mult decât ştia atunci când intrase 
în clădire. 

După aceea verifică biroul lui Reynolds, care fusese 
sigilat din ziua în care acesta părăsise Virginia de Vest şi 
fusese ucis. Deşi J23 era - tehnic vorbind - un uriaş spaţiu 
de depozitare (pentru că orice ai fi depozitat acolo era în 
siguranţă), exista posibilitatea ca Reynolds să fi avut şi un 
seif în biroul său. Se dovedi însă că nu avea aşa ceva. De 
fapt, Puller nu găsi în biroul colonelului nimic din ce i-a fi 
putut folosi în anchetă. 

Încăperea era curată şi nu avea prea multe piese de 
mobilier. Nici măcar fişierele din computerul colonelului - 
pe care le cercetă în prezenţa lui Bolling - nu îi oferiră 
vreun indiciu. 

Puller ieşi, în cele din urmă, din biroul J23, îşi luă din 
dulap telefonul mobil şi se îndreptă spre una dintre ieşirile 
principale împreună cu Bolling. După ce părăsiră clădirea, 
Puller îşi luă rămas-bun de la agentul DIA şi se întoarse 
acolo unde îşi lăsase maşina, într-o parcare vastă de lângă 
Pentagon. 

Însă, în loc să plece imediat cu maşina, se aşeză pe 
capota Fordului verde cu însemnele armatei şi cuprinse cu 
privirea clădirea cu cinci laturi - cel mai mare spaţiu de 
birouri din lume. 


299 


În data de 11 septembrie 2001, construcţia primise o 
grea lovitură, dar se ridicase din nou, mai puternică decât 
fusese vreodată. 

Incă de prin 1990, Pentagonul intrase într-o îndelungată 
renovare a clădirii vechi de peste şaizeci de ani. Ironia 
sorții făcuse ca tocmai prima aripă terminată a clădirii să 
fie cea lovită de avionul companiei American Airlines, 
pilotat de un fanatic. 

Zece ani mai târziu, renovarea întregii clădiri era 
aproape terminată, ceea ce era o adevărată mărturie a 
tenacităţii poporului american. 

Puller întoarse capul în direcţia opusă şi privi câţiva 
copii de la grădiniţa Pentagonului. Aceştia se jucau într-un 
spaţiu îngrădit de lângă clădire. Probabil că părinţii lor 
lucrau în birourile complexului. De fapt - îşi spuse el -, 
pentru asta luptaseră întotdeauna soldaţii americani: 
pentru drepturile şi libertatea generaţiilor următoare. 
Imaginea băieţeilor şi a fetiţelor care alunecau chiuind pe 
tobogane din plastic sau călăreau încântați nişte căluţi din 
lemn îl făcu pe Puller să vadă lucrurile într-o lumină mai 
bună. Dar numai pentru câteva clipe. 

Nu putea să uite că avea de prins un criminal, iar 
această perspectivă i se părea la fel de îndepărtată ca 
atunci când îi fusese încredinţată misiunea pentru prima 
dată. 

Telefonul său mobil începu să vibreze, iar el îl scoase din 
buzunar. Mesajul pe care îl citi pe ecran era scurt, dar 
misterios: 

„LA CLUBUL FORŢELOR TERESTRE ŞI AL MARINEI 
MILITARE DIN CENTRU, ORA 19.00. TE VOI CĂUTA EU“ 

Habar nu avea de la cine putea fi mesajul, dar era clar 
că expeditorul ştia cum să-l contacteze. 

Mai studie preţ de câteva secunde cuvintele de pe ecran, 
înainte să-şi pună telefonul din nou în buzunar. Se uită la 
ceas. Avea destul timp. Trebuia să mai facă ceva, aşa cum 
îşi propusese când venise din nou în est. lar după ce 


300 


petrecuse atât timp cu neobişnuita familie Cole, asta i se 
părea acum şi mai important. 

Maşina demară, iar Pentagonul rămase rapid în urmă, 
privit prin oglinda retrovizoare. 


301 


CAPITOLUL 51 


— Ce faci aici, XO? 

Puller luă poziţia de drepţi privind în jos spre bărbat. 

— Raportez, domnule, răspunse el. 

Tatăl său stătea într-un scaun de lângă pat. Purta o 
pereche de pantaloni de pijama, un tricou alb şi un halat 
bleu prins cu un cordon în talie. 

Avea picioarele lungi şi subţiri şi purta şosete şi papuci 
de casă. Pe vremuri fusese înalt de peste un metru 
nouăzeci, dar din cauza gravitaţiei şi a infirmităţii sale 
avea acum mai puţin cu vreo cinci centimetri. Când stătea 
în picioare, nu-i mai privea de sus pe ceilalţi - nu că ar fi 
stat prea des în picioare. Adevărul era că tatăl său nu-şi 
părăsea aproape niciodată rezerva de la spitalul VA.” 

Părul îi căzuse aproape de tot. Firele care-i mai 
rămăseseră erau albe precum bumbacul şi ţepoase, ca 
nişte beţişoare cu vată lipite unul de altul, ce-i încununau 
capul în spatele urechilor. 

— Pe loc repaus, zise Puller Sr. 

Agentul se relaxă, dar rămase în picioare. 

— Cum a fost călătoria la Hong Kong, domnule? întrebă 
el. 

Puller ura să joace acest rol, dar doctorii îi spuseseră că 
aşa era mai bine pentru tatăl său. Deşi el nu avea prea 
mare încredere în psihiatri, respectase până atunci 
recomandarea lor, deşi simţea că răbdarea lui se apropia 
de sfârşit. 

— Unul dintre cauciucurile avionului în care m-am 
îmbarcat a explodat la decolare. Nu am mai ajuns la Hong 
Kong. Mi-am înecat amarul în băutură. 

— Îmi pare rău, domnule. 


2 Veterans Affairs Hospital - spitalul veteranilor (n.tr) 
302 


— Nu mai mult decât mi-a părut mie, XO. Aveam nevoie 
de R şi R%&. 

— Desigur, domnule. 

Cum tatăl său îl ţintuia cu privirea, lui Puller îi atraseră 
atenţia ochii bătrânului. Printre militarii de la Forţele 
Terestre circula o vorbă. Toţi erau convinşi că Puller Sr. ar 
fi putut ucide pe oricine cu o singură privire. Această 
privire ar fi indus oricui un sentiment de ruşine atât de 
puternic, încât acea persoană s-ar fi prăbuşit la pământ şi 
ar fi murit într-o clipă. 

Nu era adevărat, desigur, dar Puller vorbise cu mulţi 
dintre oamenii care fuseseră în subordinea tatălui său şi 
fiecare fusese ţinta unei astfel de priviri. 

Mai mult chiar, toţi cei cu care vorbise îi mărturisiseră 
că aveau să-şi aducă aminte de privirea aceea până la 
sfârşitul vieţii. 

Acum însă, din ochii adânciţi în fundul capului nu se mai 
vedeau decât pupilele. Deşi nu păreau lipsiţi de viaţă, ochii 
bătrânului nu mai semănau cu cei de altădată. Erau 
albaştri, dar şterşi, lipsiţi de expresie. Puller aruncă o 
privire în jur. 

Incăperea aceea mică şi anostă era identică cu sute de 
astfel de rezerve din spitalul acela. Ajunse la concluzia că 
în multe privinţe tatăl său era deja mort. 

— Aveţi vreun ordin, domnule? întrebă el. 

Tatăl lui nu-i răspunse imediat, dar Puller era obişnuit. 
Uneori nu primea niciun răspuns la întrebările sale atunci 
când venea să-l viziteze. Însă de această dată răspunsul 
veni şi îl lăsă perplex: 

— S-a terminat, XO. 

— Ce anume, domnule? 

— E gata, înţelegi? S-a terminat. Sunt mort şi îngropat. 

Puller făcu un pas către bătrân. 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi, domnule. 


28 Rest and relaxation (jargon militar) - odihnă şi relaxare (n.tr.) 
303 


Tatăl său lăsase capul în jos, dar la această întrebare 
ridică din nou privirea spre fiul său. Ochii îi scânteiară ca 
nişte bucăţi de gheaţă albastră în lumina soarelui. 

— Nişte zvonuri, zise el. 

— Zvonuri? 

— Trebuie să ai mare grijă cu zvonurile. Sunt doar un 
fleac, dar dacă nu le acorzi atenţia cuvenită, reuşesc să te 
doboare în final. 

Puller se întrebă dacă nu cumva se adăugase şi paranoia 
pe lista lungă de afecţiuni de care suferea tatăl său. Sau 
poate că bătrânul fusese întotdeauna paranoic. 

— Dar cine să vă doboare, domnule general? 

Tatăl său făcu un gest indiferent cu mâna în jur, de 
parcă „ei“ - cei care voiau să scape de el - ar fi fost chiar 
acolo, de faţă, în încăpere. 

— Oamenii importanţi, cine crezi? Ticăloşii care sunt 
acum la comandă. 

— Nu cred că ar vrea cineva să scape de 
dumneavoastră, domnule. 

Puller regreta că venise să-l viziteze. 

— Bineînţeles că vor să scape de mine, XO. 

— Dar de ce, domnule? Sunteţi un general cu trei stele. 

Puller îşi dădu seama că-l luase gura pe dinainte. Tatăl 
său se pensionase cu gradul de general-locotenent cu trei 
stele. Orice persoană care purta uniformă şi-ar fi dorit o 
astfel de carieră, încununată de atâtea realizări. 

Dar Puller Sr. făcea parte din acel mic procent de 
oameni care se aşteptau să ajungă în vârful ierarhiei în 
toate privinţele. 

În armată se ştia foarte bine că Puller Sr. ar fi trebuit să 
primească şi cea de-a patra stea. Bărbatul ar fi trebuit să 
primească, de asemenea, ceva şi mai râvnit de atât: 
Medalia de Onoare. 

Câştigase acest drept pe câmpul de luptă, în Vietnam; 
nu exista nicio îndoială în această privinţă. 

Dar în armată nu era vorba numai de curaj pe teren - la 


304 


fel de bine era vorba de politica ce se ducea departe de 
câmpul de luptă. Şi adevărul era că Puller Sr. deranjase 
mulţi oameni importanţi care avuseseră un cuvânt de spus 
în cariera sa. 

Astfel, cea de-a patra stea şi Medalia de Onoare nu 
aveau cum să-i mai încununeze vreodată realizările. Şi, 
chiar dacă generalul continuase să avanseze după această 
umilinţă, traiectoria carierei sale nu mai fusese la fel. 

Atunci când acest parcurs devenise liniar, cele mai 
înalte obiective ale generalului ajunseseră irealizabile. 
Oricine le-ar fi ratat. El reuşise să le rateze. Avea totuşi 
trei stele şi trei medalii - altele decât cea pe care şi-o 
dorise cu adevărat. 

— Şi totul e din cauza lui, izbucni furios tatăl său. 

— A cui? 

— A lui! 

— Nu ştiu la cine vă referiţi. 

— Maiorul Robert J. Puller, Forţele Aeriene S.UA. DD”. 
Învinuit de trădare de Curtea Marţială. Închis pe viaţă la 
USDB. M-au acuzat pe mine pentru ceea ce a făcut 
ticălosul acela. Tatăl său se opri, oftă supărat şi adăugă: 
Aşa se aude. Nenorociţii! 

Pe chipul lui Puller se citea dezamăgirea. Fratele lui 
fusese condamnat şi închis cu mult după pensionarea 
tatălui lor. Şi totuşi, el dădea vina pe fiul lui - fratele 
agentului Puller - pentru problemele din cariera sa. 

Pe teren, Puller Sr. nu lăsa niciodată răspunderea pe 
umerii altuia. Se alegea cu laudele, dar îşi asuma şi vina 
atunci când era cazul. 

Şi totuşi, în afara câmpului de luptă era o altă poveste. 
Tatăl lui fusese întotdeauna o persoană care obişnuia să 
arate cu degetul spre alţii, învinovăţea pe oricine în cele 
mai neobişnuite locuri şi situaţii. Putea fi meschin, 
răzbunător, aspru, nedrept, brutal şi încăpățânat. Aceste 


2? Dishonorable Discharge - Demobilizare pentru fapte dezonorante 
(n.tr.) 
305 


trăsături ale caracterului său puteau completa descrierea 
sa ca tată. 

În mod normal, Puller ar fi spus ceva înainte de plecare. 
Şi-ar fi jucat rolul până la capăt, aşa cum îi recomandaseră 
psihiatrii. În timp ce se îndrepta spre uşă, tatăl său îl 
întrebă: 

— Unde te duci, XO? 

Puller nu răspunse. 

— XO! ţipă enervat bătrânul. Nu ţi-am permis încă să 
pleci. 

Puller nu se opri din mers. 

Străbătu coridorul lung al spitalului VA, plin de soldaţi 
bătrâni, bolnavi sau pe moarte. Oameni care sacrificaseră 
totul pentru ca restul ţării să poată trăi în pace şi 
prosperitate. 

Încă mai auzea ţipetele tatălui său. După vreo sută de 
metri, nu se mai auzi nimic. Bătrânul nu avusese niciodată 
probleme cu plămânii. După ce ieşi pe uşa principală, 
plecă repede, fără să se uite înapoi. Timpul rezervat 
familiei se scursese. 

Trebuia să ajungă la Clubul Marinei Militare. Era din 
nou în acţiune, pe urmele asasinului. 

Acolo unde îi era, de fapt, locul. 


306 


CAPITOLUL 52 


Veche. 

Impresionantă din punct de vedere arhitectural. 

Eficient administrată. 

Asta îşi spunea Puller în timp ce se apropia de clădirea 
Clubului Forţelor Terestre şi al Marinei Militare de pe 
strada 17 din nord-vestul Washingtonului. 

Îi salută cu un semn din cap pe valeţii de la intrare, în 
timp ce pătrundea în clădire. 

Urcă repede cele câteva trepte şi privi mai întâi în 
stânga, apoi în dreapta. Era îmbrăcat în uniforma lui 
verde. 

Forţele Terestre  renunţaseră treptat la vechile 
uniformele verzi şi albe în favoarea celor de culoare 
albastră. De fapt, se întorceau la rădăcini. 

Culoarea albastră fusese aleasă de armata continentală 
în timpul Războiului Revoluționar american, pentru ca 
uniformele luptătorilor din colonii să se distingă de cele 
roşii ale adversarilor britanici. Albastrul era, de asemenea, 
culoarea armatei unioniste din timpul Războiului Civil. 

Două mari războaie. Două mari victorii. 

Pe militari nu îi deranja să se bazeze pe lucruri de 
succes din trecut. 

Puller purta de obicei uniforma doar la ceremoniile 
militare. Nu ar fi purtat niciodată uniforma cu trese şi 
galoane în timpul interogatoriilor. Îşi aminti că, pe vremea 
când era sergent clasa întâi, ofiţerii îl priveau de sus în 
timp ce-i chestiona. 

Asta nu se mai întâmpla acum, când era şi el ofiţer. 
Întrucât avocaţii militarilor de rang inferior ar fi putut 
susţine că Puller le intimida clienţii fălindu-se ostentativ cu 
rangul său, prefera să poarte mai tot timpul haine civile. 


307 


Dar în seara aceea ceva îl făcuse să îmbrace uniforma. În 
dreapta se afla sala de mese a clubului, iar în stânga era 
biroul recepţiei. 

Puller merse mai departe şi se îndreptă spre scări, 
urcându-le câte două. Ajunsese mai devreme de ora 
întâlnirii dintr-un singur motiv. Nu-i plăcea ca alţi oameni 
să-l găsească pe el. Prefera să-i găsească el primul. 

Ajunse la etajul următor şi privi în jur. Aici se aflau 
câteva săli de şedinţe şi separeuri în care se putea servi 
cina. Ştia că la etajul al treilea exista o bibliotecă în care 
era expusă o masă ce avea găuri de gloanţe. Masa aceea 
fusese întoarsă şi folosită ca scut de soldaţii americani în 
timpul unei ambuscade din Cuba, cu mai mult de un secol 
în urmă. 

La etajul al doilea mai era un loc care îi atrase atenţia 
lui Puller. Un bar. Dacă voiai să cauţi un soldat în afara 
orelor de program, trebuia probabil să ocupi unul dintre 
locurile de la bar. 

Se uită în interior prin uşile de sticlă. La bar se aflau 
patru persoane. Toţi bărbaţi. Unul de la Forţele Terestre, 
unul de la Marina Militară şi doi bărbaţi în costume. 
Ultimii doi aveau cravatele lărgite la gât şi studiau nişte 
hârtii împreună cu indivizii în uniformă. Probabil că la bar 
avea loc o mică şedinţă. 

Era clar că niciunul dintre cei patru nu-i trimisese 
misteriosul mesaj. 

Se uită apoi în jur pentru a găsi un post de observaţie şi- 
l] descoperi imediat. La capătul holului era o toaletă cu un 
mic antreu, a cărui uşă era deschisă. În antreu se vedea o 
oglindă mare. Puller se postă în faţa acesteia şi descoperi 
că oglinda îi oferea o imagine excelentă a intrării în bar. 

Ori de câte ori se îndrepta cineva spre toaletă, Puller se 
prefăcea că iese de acolo. Atunci când persoana ieşea, 
agentul părea preocupat să-şi aranjeze hainele în oglindă 
sau să-şi verifice mesajele de pe telefonul mobil. 

Se uită la ceas. 


308 


Era şapte fix. 

Şi atunci o văzu. 

Era îmbrăcată în uniformă. Îşi închipuise dinainte, după 
limbajul milităresc folosit în textul mesajului, că nu putea fi 
vorba decât de cineva din cadrul armatei. Cei din armată 
erau întotdeauna punctuali; acest lucru îţi rămânea 
întipărit în subconştient după ani întregi de instrucţie 
militară. 

Femeia avea vreo treizeci de ani, era suplă, de înălţime 
medie, iar părul ei negru şi scurt încadra un chip 
atrăgător. Purta ochelari cu rame subţiri, metalice, şi 
uniforma Infanteriei Marine americane. Îşi ţinea chipiul în 
mâna dreaptă. 

Puller observă tresele de argint de pe epoleţii femeii - 
era ofiţer secund. 

Existau două tipuri de ofiţeri în Armata Statelor Unite: 
ofiţeri înaintați în grad prin ordin prezidenţial şi subofiţeri 
brevetaţi. Femeia făcea parte din prima categorie şi, prin 
urmare, avea un grad mai înalt decât al lui. Ea fusese 
numită în grad de preşedintele Statelor Unite, în timp ce 
Puller fusese avansat de ministrul armatei. 

Dacă el ar fi fost avansat la gradul de plutonier-major, ar 
fi trebuit să primească un ordin prezidenţial, dar în 
ierarhia militară ar fi fost încă inferior ofiţerilor înaintați în 
grad de preşedinte. Aceştia studiaseră la West Point, 
ROTC? sau OCS*t, 

El nu urmase aceste şcoli. Era practician, iar ei erau mai 
mult teoreticieni. În armată, teoreticienii erau cei care se 
aflau la conducere. 

Femeia se opri în fața uşilor de sticlă şi aruncă o privire 
în bar. Din patru paşi mari, Puller ajunse lângă ea. 

— Vreţi să vorbim în particular, locotenente? 

Femeia se întoarse surprinsă şi, probabil datorită 
pregătirii ei militare, reuşi să-şi înăbuşe un strigăt. 


3 Reserve Officer s Training Corps - Şcoala de ofiţeri în rezervă (n.tr.) 
31 Officer Candidate School (n.tr.) 
309 


Scoase doar un mic sunet involuntar în timp ce-şi ridica 
ochii spre bărbatul din faţa ei. De regulă, tocurile femeilor 
din armată nu ar fi trebuit să depăşească opt centimetri. 
Însă ea alesese să poarte tocuri mai înalte şi, chiar şi aşa, 
tot părea ca un copil pe lângă el. 

Când văzu că femeia nu spune nimic, Puller căută cu 
privirea ecusonul acesteia şi îi citi numele. 

— Locotenent Strickland? Vreţi să stăm de vorbă? 

Privirea lui se opri asupra uniformei femeii. In partea 
stângă erau prinse câteva rânduri de galoane. Nu văzu 
nimic care să-l impresioneze din cale-afară - nici nu s-ar fi 
aşteptat, de altfel, la aşa ceva. Prezenţa femeilor pe 
câmpul de luptă era exclusă. 

Armata limita rolul acestora, aşa că femeile nu puteau 
câştiga distincţii la fel de importante precum bărbaţii. Fără 
sânge nu exista glorie. 

El observă că femeia privea uimită tresele şi galoanele 
sale, iar ochii ei se măreau pe măsură ce realiza amploarea 
experienţei bărbatului pe câmpul de luptă şi meritele 
excepţionale ale acestuia. 

— Locotenent Strickland? i se adresă el din nou, mult 
mai delicat de această dată. Voiaţi să-mi vorbiţi? 

Femeia îi întâlni privirea şi se înroşi. 

— Îmi pare rău, m-aţi luat prin surprindere. Vreau să 
spun că... 

— Mie nu-mi place să fiu căutat, locotenente. Prefer să 
fiu eu cel care caută şi găseşte. 

— Desigur. Îmi dau seama de asta. 

— De unde aţi ştiut numărul meu de telefon? 

— De la prietenul unui prieten. 

El îi făcu semn spre scări. 

— Au nişte separeuri aici, sus. 


310 


CAPITOLUL 53 


Femeia îl urmă pe scări. Găsiră un separeu discret şi se 
aşezară în două fotolii uzate cu tapiţerie din piele. Când 
văzu că femeia nu părea încă dispusă să înceapă 
conversaţia, Puller îi spuse: 

— Am primit mesajul dumitale, locotenente. 

— Te rog, spune-mi Barbara. 

— Iar dumneata poţi să-mi spui Puller. Deci, cum îţi 
spuneam, am primit mesajul. 

Aşteptă răbdător ca femeia să continue. 

— Ştiu că te ocupi de investigaţii în cazul asasinării lui 
Matt Reynolds, zise ea. _ 

— Eşti una dintre colegele lui? În acest caz, cineva a 
uitat să mă informeze. 

— Nu am lucrat cu el, dar l-am cunoscut. L-am cunoscut 
foarte bine. 

— Deci eraţi prieteni? 

— Mai mult decât prieteni. El şi tatăl meu s-au cunoscut 
în tinereţe şi au servit împreună în armată. A fost un 
adevărat mentor pentru mine şi unul dintre principalele 
motive pentru care am ales această carieră. De asemenea, 
eu şi soţia lui eram prietene bune. Şi i-am cunoscut foarte 
bine pe copiii lui. De multe ori am avut grijă de ei când 
erau mici. 

— Atunci, te rog să primeşti condoleanţele mele. 

— Ceea ce ai găsit acolo a fost atât de îngrozitor... aşa 
cum am auzit? 

— Ce anume ai auzit? 

— Că toată familia a fost măcelărită. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Sunt doar nişte zvonuri. Nu mai ştiu cine mi-a spus. 

— Într-adevăr, a fost destul de urât, răspunse Puller. 


311 


— Înţeleg, zise ea cu voce tremurândă. 

Scoase apoi un şerveţel şi îşi tamponă ochii. 

— După cum ştii, am fost desemnat să mă ocup de caz şi 
să găsesc criminalul. 

— Sper să o faci, spuse ea cu fermitate. 

— lar pentru asta am mare nevoie de ajutor. 

— Eu... eu aş putea să te ajut. 

Puller deschise carnetul său de însemnări. 

— Trebuie să aflu absolut tot ce are legătură cu 
Reynolds. 

— Nu sunt prea multe de spus. Ştiam că, în ultima 
vreme, Matt şi Stacey se deplasau foarte des în Virginia de 
Vest pentru a avea grijă de părinţii ei, care erau foarte 
bolnavi. De fiecare dată îşi luau cu ei şi copiii. Desigur, 
aceştia nu erau deloc încântați. Erau departe de prieteni şi 
nevoiţi să-şi petreacă vacanţa de vară în mijlocul unui ţinut 
uitat de lume, dar familia e familie şi Stacey era foarte 
apropiată de părinţii ei. 

— Nu mă îndoiesc de asta. 

— Matt pleca acolo în fiecare vineri şi se întorcea 
duminica, iar lunea venea din nou la serviciu. Făcea acest 
lucru aproape în fiecare săptămână. 

— Ştiu asta. Am vorbit cu superiorul său direct, 
generalul Carson. 

Strickland se făcu roşie ca racul după acest comentariu, 
dar continuă să vorbească: 

— Matt Reynolds m-a sunat cu vreo două săptămâni în 
urmă şi mi-a spus că a descoperit întâmplător ceva grav în 
Virginia de Vest - ceva care îl nedumerea foarte tare. 

— In ce sens? 

— Nu a intrat în detalii, dar - din câte mi-a spus - 
descoperise un lucru foarte grav. 

— Ca de exemplu o reţea de traficanţi de droguri? 

Puller nu intervenea de obicei atunci când interoga un 
martor, dar instinctul îl îndemnase de această dată să 
procedeze altfel. Femeia îl privi surprinsă. 


312 


— Nu, eu nu cred că era vorba despre droguri. 

— Atunci? 

— Era ceva mai grav. Ceva ce implica o mulţime de 
oameni importanţi. Mi-am dat seama că era destul de 
speriat, că nu ştia ce să facă. 

— Dar cum anume descoperise asta? 

— Cred că aflase de la altcineva. 

— Acea persoană descoperise, de fapt, problema? 

— Nu sunt prea sigură. S-ar putea ca acea persoană să fi 
fost deja implicată sau chiar să se fi ocupat de soluţionarea 
problemei. 

Pixul lui Puller şovăia deasupra carnetului de notițe. 

— Te referi la cineva din poliţie? 

— Nu, nu cred că era vorba de cineva din rândul 
autorităţilor statului. Sunt sigură de asta. Sau cel puţin 
Matt nu a menţionat niciodată amestecul autorităţilor. 

— De cine să fi fost vorba, atunci? 

— Ei bine, cred că se referea la cineva care lucra sub 
acoperire. 

— Dar tocmai ai spus că nu era vorba de poliţie. 

— Da, dar şi poliţia foloseşte uneori civili pentru 
operaţiunile sub acoperire, mai ales dacă aceştia au 
legătură cu ţinta operaţiunii. 

— Presupun că ai dreptate. Dar, în acest caz, ar fi vorba 
tot despre droguri sau trafic de arme. 

— Nu prea cred, pentru că Matt nu ar fi fost atât de 
îngrijorat pentru astfel de lucruri. 

— Familia lui era acolo. Poate că se temea pentru ei. 

— Poate, răspunse ea cu voce şovăielnică. 

— A menţionat vreun nume sau a făcut vreo descriere a 
celui care lucra sub acoperire? 

— Nu. 

— A spus în ce împrejurare a cunoscut acea persoană? 

— I-a întâlnit întâmplător, pentru că am înţeles că ar fi 
fost vorba de mai mulţi. 

— Şi de ce ar fi avut aceştia încredere în el? 


313 


— Pentru că lucra în cadrul armatei, bănuiesc. 

— Dar dacă unul dintre ei lucra sub acoperire, ar fi fost 
normal ca această grupare să fi colaborat deja cu poliţia. 
De ce să fi avut nevoie în acest caz de un tip în uniformă? 

— Nu ştiu, recunoscu Strickland. Dar sunt sigură că 
Matt era cumva implicat în acest caz şi îşi făcea griji din 
cauza asta. 

— Unde lucrezi, mai exact? 

— Sunt analist la DoD%?. 

— Şi ce anume analizezi? 

— Situaţia din Orientul Mijlociu, în special graniţa dintre 
Pakistan şi Afganistan. 

— Ai fost vreodată acolo? 

Femeia clătină din cap. 

— Nu, dar ştiu că dumneata ai fost. De multe ori. 

— E în regulă, Barbara. Unii sunt specialişti în astfel de 
analize, alţii nu. 

— Iar unii sunt specialişti în acţiuni armate. Ca 
dumneata. 

— Ai vrea să analizezi o anumită situaţie pentru mine? 

Ea îl privi surprinsă, dar încuviinţă ferm din cap. 

— Când mi s-a încredinţat acest caz, mi s-a spus că este 
neobişnuit. Patru cadavre într-un alt stat, printre care un 
colonel DIA. În mod normal, armata ar fi trimis artileria 
grea pentru soluţionarea unui astfel de caz. O mulţime de 
agenţi CID, suport tehnic, chiar specialişti de la USACIL, 
la faţa locului. În schimb, am fost trimis acolo doar eu, 
pentru că era vorba despre un caz neobişnuit. Ai idee de ce 
l-ar numi cineva astfel? 

— Din cauza implicării DIA? 

— Da, doar că generalul Carson nu a pomenit nimic 
despre faptul că asasinarea lui Reynolds s-ar datora 
implicării sale în vreo operaţiune a DIA, aşa că nu ar fi 
avut motive să-şi facă griji în legătură cu asta. Şi totuşi, cei 


32? Department of Defense - Departamentul Apărării (n.tr.) 
314 


de la Ministerul Apărării au sunat la laboratorul din 
Atlanta ca să afle detalii despre caz. Ei par să creadă că ar 
fi vorba despre o operaţiune de amploare. De ce ar crede 
aşa ceva? 

— Pentru că cineva de la DIA le-a spus că ar fi o 
operaţiune de amploare şi au vrut să păstreze totul secret? 
sugeră Strickland. 

— Şi eu m-am gândit la acelaşi lucru. Când am 
menţionat ceva mai devreme numele generalului Carson, 
te-ai schimbat la faţă. 

Strickland deveni palidă la auzul cuvintelor lui Puller. 
Acesta continuă: 

— E doar un aspect pe care nu l-am putut ignora. Nu o 
lua personal. Spune-mi, totuşi, ce-i cu această doamnă... 

— Nu o cunosc prea bine. 

— Eu cred că o cunoşti mult mai bine decât mine. 
Spune-mi, crezi că Reynolds i-ar fi împărtăşit acestei femei 
preocupările lui la fel cum a făcut-o cu tine? 

— Matt era un adevărat soldat. 

— Asta înseamnă că respecta ierarhia militară. Deci, i-ar 
fi spus orice superiorului său. Şi poate că ea a văzut în asta 
o oportunitate pentru promovare. O ocazie neaşteptată 
care i-ar fi adus cea de-a doua stea - mai ales dacă 
descoperirea lui Reynolds ar fi avut legătură cu securitatea 
naţională. [i se pare o ipoteză plauzibilă? Sau crezi că am 
ales o pistă greşită? 

Strickland spuse cu năduf: 

— Cred că Julie Carson ar fi în stare să calce şi pe 
cadavrul mamei ei ca să ajungă general-maior. 

— Chiar atât de ambițioasă este? 

— Experienţa mea în armată îmi spune că oricine 
primeşte cel puţin o stea e un om foarte ambițios. 

— Să presupunem că i-a spus lui Reynolds să se 
concentreze asupra acestui caz. Să păstreze legătura cu 
acea persoană sub acoperire. Să zicem că femeia simte 
deja pe umăr cea de-a doua stea. In schimb, Reynolds şi 


315 


familia sa sunt eliminaţi. Acum, lui Carson i se pare că 
merge pe un teren minat. Dacă adevărul iese la iveală, nu 
numai că nu va primi cea de-a doua stea, dar ar putea să o 
piardă şi pe prima. 

Strickland încuviinţă din cap. 

— Ea trebuie să păstreze aparențele. Dar ţi-a spus că 
activitatea lui Matt la DIA nu are nicio legătură cu moartea 
sa. Ţi-a spus că nu era implicat în nicio operaţiune 
periculoasă. 

— Ce altceva putea să-mi spună? Reynolds era 
responsabil de activitatea unităţii J23. Prin urmare, chiar şi 
acest singur lucru era de ajuns pentru a fi ucis. El şi 
oamenii lui pregăteau  informările zilnice pentru 
preşedintele Comitetului Şefilor de Stat-Major. Şi, dacă 
cineva i-ar fi cerut lui Carson să dea relaţii în legătură cu 
asta, în mod sigur ar fi spus că nu ştie nimic. Poţi să mă 
contrazici, dar ţine cont de un singur fapt: Reynolds a 
lucrat la DIA, iar acest lucru va fi considerat singura cauză 
a morţii sale. Şi probabil că Julie Carson speră ca 
adevăratul motiv al asasinării colonelului să nu iasă 
niciodată la suprafaţă. Speră să scape basma curată. 
Probabil că are pregătite tot felul de explicaţii. În cazul în 
care se descoperă că a păstrat informaţii de o asemenea 
importanţă cu scopul de a avansa pe plan profesional. 
Spera să înscrie un home-run, dar nu a reuşit să ajungă 
nici la baza a treia. 

— Dacă este adevărat, atunci femeia asta a dat de necaz, 
spuse Strickland aproape bucuroasă. 

Puller continuă: 

— Misiunea mea este să prind criminalul. Nu mă 
interesează să o lipsesc pe Carson de unica ei stea din 
carieră. Poate că a procedat greşit în anumite privinţe, iar 
dacă este aşa, s-ar putea să suporte consecinţele propriilor 
fapte, dar nu asta urmăresc eu de fapt, înţelegi? 

— Şi ce ai de gând să faci? îl întrebă femeia. 

— Să mai stau de vorbă o dată cu o anumită persoană cu 

316 


o stea pe umăr, zise Puller. Îţi mulţumesc pentru ajutor, 
locotenente. 

Strickland deveni din nou palidă. 

— Sper că nu-i vei spune că eu... 

— Nu, stai liniştită, nu am să-i spun nimic. 


317 


CAPITOLUL 54 


— Ce naiba cauţi aici? 

Julie Carson nu era în uniformă şi stătea în picioarele 
goale pe pardoseală. Purta blugi şi un tricou de camuflaj 
fără mâneci de culoare verde, care-i lăsa la vedere braţele 
musculoase şi  bronzate. Probabil că făcea zilnic 
antrenamente la sala de fitness, apoi fugea repede la plajă 
pe la ora prânzului, ca să-şi păstreze silueta şi să arate 
bine, îşi spuse Puller. 

Femeia ridică ochii spre Puller, care stătea în faţa uşii 
deschise a apartamentului ei. Cu tot cu pantofii de la 
uniformă, el măsura cam un metru nouăzeci şi şase, iar 
umerii lui musculoşi ocupau toată lăţimea uşii. 

— Mai am câteva întrebări pentru dumneavoastră. 

— Cine ţi-a spus unde locuiesc? 

— Nu vreau să vă insult inteligenţa, dar sunt anchetator 
în cadrul Forţelor Terestre, iar dumneavoastră faceţi parte 
tot din Forţele Terestre. E ca şi m-aş uita într-o carte de 
telefoane. 

— Tot nu sunt mulţumită de răspuns. 

— O observaţie justă. Am putea discuta înăuntru, ca să 
nu fim auziţi? 

— Am vorbit deja cu dumneata. 

— Da, aşa este, dar repet: mai am câteva întrebări. 

— Sunt ocupată. 

— Iar eu investighez o crimă. A fost ucis unul dintre 
oamenii dumneavoastră. 

Uşa din capătul palierului se deschise şi cei doi tineri 
care ieşiră din apartament îi priviră curioşi. 

— Ar fi mai bine să intrăm, generale, insistă Puller. 

Ea aruncă o privire către tânărul cuplu, făcu un pas 
înapoi, lăsându-l pe Puller să intre, apoi închise uşa. Il 


318 


conduse pe holul apartamentului. 

Puller observă în treacăt decoraţiunile sofisticate, 
tablourile în ulei şi mobilierul elegant. Apartamentul femeii 
se afla vizavi de Pentagon City Mall, la numai o staţie de 
metrou distanţă de clădirea Pentagonului. 

— O locuinţă situată atât de aproape de serviciu, 
comentă el. 

— Da, aşa este, răspunse ea iritată. 

Se aşezară în living. Femeia îi făcu semn agentului spre 
un scaun capitonat, iar ea se aşeză într-un fotoliu 
impresionant, în faţa lui. 

Pe pereţi erau expuse fotografii în care Carson apărea 
alături de militari de rang înalt sau personalităţi politice. 
Toţi oamenii aceia - majoritatea bărbaţi - avuseseră 
probabil o anumită contribuţie la cariera ei. Puller îşi 
aminti, de asemenea, peretele plin de fotografii din biroul 
ei de la Pentagon. 

— Frumos apartament. 

— Îmi place. 

— Eu, de exemplu, trăiesc la fel ca atunci când eram la 
colegiu. 

— Îmi pare rău să aud asta, îi tăie ea avântul. Poate că 
ar fi timpul să te maturizezi. 

— Poate că da. 

— Nu prea înţeleg ce întrebări ai mai putea avea. 

— Intrebări bazate pe câteva informaţii noi. 

— Ce informaţii noi? îl întrebă ea surprinsă. 

— Despre colonelul Reynolds. 

Puller rămase tăcut câteva secunde,  privind-o 
pătrunzător. 

— İn regulă, aştept să mă întrebi sau se presupune că ar 
trebui să ghicesc? _ 

Puller nu se grăbea deloc. Işi scoase tacticos carneţelul 
şi deşurubă capacul pixului. 

În timp ce făcea asta o urmărea discret pe Carson, care 
îi studia tresele şi galoanele uniformei. Nu puteai purta 


319 


toate însemnele şi decoraţiile pe uniforma de camuflaj. 

Dar uniforma de gală le expunea în toată gloria lor. Iar 
ea nu se putu abţine şi se declară impresionată. Aşa cum 
observase superiorul său, Puller fusese un bărbat adevărat 
pe câmpul de luptă. Tresele colorate şi bucăţile acelea de 
metal nu însemnaseră mare lucru pentru el. Acţiunile din 
spatele premiilor oficiale erau cele care-i rămăseseră 
întipărite în minte. 

Dar dacă această etalare a meritelor sale pe câmpul de 
luptă se dovedea a-i fi folositoare în investigaţie, atunci 
medaliile şi tresele aveau o valoare inestimabilă pentru el. 

— Ai realizat multe în viaţă, Puller, remarcă ea pe un ton 
admirativ, dar şi cu o oarecare invidie. 

— Singurul lucru care mă interesează acum este să 
prind un criminal. 

— Atunci, te anunţ că-ţi pierzi timpul stând aici de vorbă 
cu mine. 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere. 

— Să trecem la subiect! Mai am şi alte lucruri de făcut 
în seara asta. Lucruri mai importante. Aşa cum ţi-am spus, 
mâine-dimineaţă trebuie să înaintez informarea zilnică. 

— Mda... De fapt, sunt surprins că nu vă aflaţi încă la 
Pentagon, ca să vă asiguraţi că totul va fi în regulă pentru 
generalul de patru stele. 

— Asta nu e treaba dumitale. Să nu uităm care dintre noi 
are steaua pe umăr. Încep să-mi pierd răbdarea. Şi, ca să 
ştii, te anunţ că am relaţii sus-puse la CID. 

— Nici nu mă îndoiesc. 

După ce rosti aceste cuvinte, Puller ridică privirea către 
peretele plin de fotografii. Actualul lider al CID ocupa o 
poziţie centrală pe display. 

— Şi sunt sigur că sunteţi mai bine văzută decât mine, 
adăugă el. 

— Te rog să treci la subiect! 

— Vreau să aflu ce v-a spus colonelul Reynolds despre 
Virginia de Vest. Ce se întâmpla acolo? Ce anume îl 


320 


îngrijora pe el? 

Femeia îl privi uimită. 

— Dar ţi-am explicat deja că Reynolds nu mi-a spus 
absolut nimic despre Virginia de Vest, cu atât mai puţin că 
s-ar petrece ceva acolo. 

— Ştiu foarte bine asta. Mi-am notat în carnet cuvânt cu 
cuvânt. Voiam doar să vă ofer şansa de a rectifica cele 
spuse, înainte de a fi consemnate la dosar. 

Cei doi se măsurară din priviri preţ de câteva secunde. 

— Nu-mi place deloc ce insinuezi, îi spuse ea. 

— Iar mie nu-mi place să fiu minţit. 

— Ai întrecut orice măsură, mă scoţi din sărite. 

— Şi pe mine mă scoate din sărite faptul că am primit 
informaţii false. O să-mi fie mult mai greu să-l prind pe 
ucigaşul lui Reynolds dacă urmăresc o pistă falsă. 

— Cine ţi-a spus că eu aş şti ceva în legătură cu asta? 

— Sunt anchetator. E treaba mea să descopăr anumite 
lucruri. 

— Dacă unii oameni spun lucruri false la adresa mea, 
consider că am dreptul să aflu. 

— Asta dacă ceea ce spun ei este fals. Nu şi dacă este 
adevărat. 

Carson îşi încrucişă braţele şi se lăsă pe spătarul 
fotoliului. 

El observă imediat acest lucru. Până atunci, poziţia 
corpului ei fusese de-a dreptul agresivă - cu mâinile pe 
genunchi şi cu trunchiul înclinat în faţă, dornică parcă să 
spună adevărul şi să termine odată cu asta. Acum, situaţia 
se schimbase. 

Probabil că ea observă felul în care o privea, pentru că 
rosti printre dinţi: 

— Am avut grijă să recitesc manualul cu tehnicile de 
interogatoriu, Puller, aşa că nu te mai obosi să-mi 
interpretezi gesturile. 

— Vă referiţi la tehnicile de interogare abuzive, 
doamnă? 


321 


— Ştii la fel de bine ca mine că armata americană aderă 
la Convenţia de la Geneva. 

— Desigur, doamnă. 

Femeia nu-şi schimbase poziţia corpului şi nici nu-l 
privea direct pe Puller. 

El decise să profite de avantajul său. 

— Reynolds a fost un bun soldat? 

— Da, a fost. Ţi-am mai spus asta. 

— Soldaţii buni respectă cu sfinţenie ierarhia militară? 


— Da. 
— Deci, dacă v-aş spune că Reynolds a mai împărtăşit 
cuiva preocupările lui - unei persoane care nu era 


superiorul său nu credeţi că era normal să-l fi informat şi 
pe superiorul său direct despre asta? Adică pe 
dumneavoastră. Reynolds vă era inferior. Dumneavoastră 
sunteţi general cu o stea, aşa cum aţi menţionat în 
repetate rânduri. 

Carson îşi încrucişă picioarele şi plecă uşor fruntea. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Sunt sigur că ştiţi. Adevărul mi-ar conveni cel mai 
mult. 

— Aş putea să te pun la zid cu un simplu ordin, Puller, 
pentru un astfel de comportament. 

— Dar nu o veţi face. 

— De ce eşti atât de sigur? Din cauza tatălui dumitale? 
El a dispărut de mult de pe firmament, Puller. Aşa că nu-ţi 
forţa norocul cu mine. Legendă sau nu, tatăl dumitale nu 
te mai poate ajuta. 

— Nu mă bazam pe asta, de fapt. 

— Ba eu cred că exact pe asta te bazezi. Faţa dumitale 
golită de orice expresie nu mă impresionează deloc. 

Puller continuă să vorbească de parcă nici nu ar fi auzit 
vorbele ei: 

— De fapt, mă gândeam la steaua aceea unică de pe 
umărul dumneavoastră. 

Trăsăturile ei se aspriră şi mai mult. Părea gata de atac, 


322 


pregătită să sară la gâtul lui. Dar un anchetator atât de 
experimentat precum Puller nu se putea lăsa impresionat 
de expresia ei. 

El reuşea să vadă ce se ascundea, de fapt, sub crusta 
aceea de duritate. Frica era cea care încolţise în mintea 
femeii. 

— De ce? întrebă ea. Ai de gând să mă ameninţi cu asta? 
Vrei să încerci ceva astfel încât să pierd steaua asta? Nu e 
nevoie să te oboseşti. Am muncit foarte mult pentru ea. Am 
câştigat-o prin forţe proprii. 

— De fapt, stimată doamnă, eu mă gândeam că umerii 
dumneavoastră sunt destul de laţi pentru a purta această 
stea şi cel puţin încă una în plus. ; 

Această declarație o surprinse pe Carson. Îşi relaxă 
braţele şi picioarele şi se aplecă puţin în faţă. Privirea ei se 
opri asupra carnetului de însemnări din mâna agentului. 

Înţelegând mesajul ei subtil, Puller îi spuse: 

— Tot ce voi scrie aici va fi consemnat în raport în locul 
notiţelor luate la prima noastră conversaţie de la 
Pentagon. 

— Sinceră să fiu, nu mă aşteptam la o asemenea 
strategie din partea dumitale, Puller. 

— Probabil că aşa gândesc majoritatea celor care mă 
cunosc. 

Carson cobori privirea şi începu să-şi frece palmele una 
de alta. 

În cele din urmă, ridică ochii spre el şi spuse: 

— Nu vrei să bem o cafea? Simt nevoia să respir aer 
curat. 

Puller se ridică. 

— Fac cinste. 

— Nu, zise ea repede. Eu o să cumpăr cafeaua, soldat. 


323 


CAPITOLUL 55 


Partea aceea a Arlingtonului avea un milion de locuri în 
care se putea bea o cafea atunci când ieşeai la plimbare. 
Puller şi Carson trecură pe lângă mai multe cafenele, toate 
pline de adolescenţi gălăgioşi înarmaţi cu smartphone-uri 
şi laptopuri. 

În cele din urmă optară pentru o cafenea mai retrasă, 
unde se dovediră a fi singurii clienţi. 

Se simţea umezeală în aer, iar răcoarea serii era 
revigorantă. 

Se aşezară la o masă de lângă o fereastră deschisă. 
După ce sorbi din cafeaua fierbinte, Puller îşi aşeză cana 
pe masă şi îi aruncă femeii o privire. Înainte de a părăsi 
apartamentul, generalul Carson îmbrăcase un tricou alb cu 
mânecile lungi şi se încălţase cu o pereche de pantofi sport 
marca Nike. 

Avea riduri mari în jurul şi la colţurile ochilor - cele 
numite „laba-gâştii“ -, mult mai adânci decât în cazul 
civililor. Liderii din armată - în special cei care purtau 
arme asupra lor - aveau acest efect asupra unor persoane. 

Părul blond al femeii contrasta puternic cu pielea ei 
bronzată. Era foarte atrăgătoare, extrem de bine făcută, 
iar mersul ei încrezător sugera că era perfect conştientă 
de calităţile sale fizice. 

Puller aflase că avea patruzeci şi doi de ani şi că 
muncise mult pentru steaua sa de pe epoleţi. El nu avea 
niciun interes să-i prejudicieze cariera. 

Fiecare era îndreptăţit să facă cel puţin o greşeală 
profesională - iar acesta era cazul ei. 

— Îţi stă bine în uniformă, îi zise ea încet. Ai îmbrăcat-o 
pentru vreo ocazie specială? 

— Am fost la clubul armatei. Nu a fost cine ştie ce 


324 


ocazie. 

Femeia încuviinţă din cap, luă o înghiţitură de cafea, 
apoi spuse: 

— Matt m-a sunat acum patru săptămâni, zise ea repede, 
de parcă ar fi vrut să termine mai iute cu mărturisirile. 

Nu se uita la Puller în timp ce vorbea, ci privea fix tăblia 
mesei. 

— Şi ce v-a spus? 

— Că a dat peste ceva neaşteptat. Exact acestea au fost 
cuvintele lui. A dat peste ceva. Nu a fost nimic planificat 
dinainte, iar eu nu l-am trimis acolo cu nicio misiune. El 
începuse să facă naveta doar pentru a fi alături de soţia şi 
de copiii lui. Telefonul lui a venit pe neaşteptate. 

— Înţeleg, zise Puller, apoi mai sorbi o dată din cafea şi 
o puse pe masă. 

Carson continuă: 

— Matt a întâlnit pe cineva care era implicat în ceva. 
Sau, mai bine spus, a întâlnit pe cineva care descoperise 
ceva. 

— Ce anume? Pe cine a întâlnit? 

— Nu ştiu exact despre cine era vorba. 

— Dar cum a cunoscut acea persoană? 

— Din întâmplare, cred eu. Oricum, nu a fost nimic 
planificat. 

— Dar cel puţin aţi înţeles despre ce era vorba? 

— Ştiu doar că era ceva de proporţii. Matt credea că era 
atât de important, încât ar fi trebuit să apelăm la superiorii 
noştri. 

— Şi de ce nu aţi făcut-o? 

Femeia răspunse pe nerăsuflate: 

— Pentru că nu ştiam toate datele problemei. Nu voiam 
să îndrept pistolul spre ţintă şi să trag fără să mă gândesc, 
pentru ca mai apoi glonţul să-mi explodeze în faţă. Era 
ceva atipic. Nu ştiam ce să fac, mai ales că nu intra sub 
jurisdicţia mea. La naiba, nici nu m-am gândit că ar avea 
vreo legătură cu armata. Era vorba despre ceva cu totul 


325 


diferit, Puller, care-mi depăşea cumva zona de confort, 
trebuie să înţelegi acest lucru. Nu aveam niciun control 
asupra scurgerilor de informaţii şi nici cum să le verific. 
Nici Matt nu putea să facă nimic în această privinţă. De 
fapt, el a fost nevoit să aibă încredere în nişte oameni pe 
care nu-i cunoştea deloc. 

— Şi totuşi, v-aţi fi putut adresa poliţiei. Sau l-aţi fi putut 
sfătui pe el să o facă. 

— Şi ce să le spunem? Matt nu avea încă nicio dovadă 
care să-i sprijine teoria, cel puţin aşa mi-a spus mie. 
Presupunerile sale se bazau mai mult pe instinct. 

— El credea cumva că persoana aceea lucra sub 
acoperire? 

— Sub acoperire? exclamă ea surprinsă. Vrei să spui că 
putea fi vorba despre cineva din poliţie? 

— Există şi civili care lucrează sub acoperire pe cont 
propriu. 

— Dar cât de des întâlneşti asemenea situaţii? întrebă 
Carson sceptică. 

— O singură dată e destul. 

— Ei bine, Matt nu a insinuat niciodată aşa ceva. 

— Dar ce l-aţi sfătuit să facă? Să continue? Să încerce să 
descopere mai mult? Era normal să supravegheați cazul, 
dar poate că aţi considerat această situaţie o ocazie bună 
pentru a promova în funcţie. 

— Ai o manieră extrem de directă de a spune lucrurilor 
pe nume, dar în fond ai perfectă dreptate. La scurt timp 
după asta am aflat că Matt era mort. Că toată familia sa 
fusese ucisă. Soţia lui, copiii... toţi erau morţi. 

Buzele femeii începură să tremure. Când încercă să 
apuce toarta ceştii degetele ei tremurau atât de tare, încât 
vărsă o parte din cafea pe tricou. 

Puller îi luă ceaşca din mână şi o aşeză pe masă, 
tamponă cu un şerveţel petele de cafea de pe tricoul ei, 
apoi o prinse de mână. 

— lată cum stă treaba, doamnă. Poate că nu ati 

326 


gestionat situaţia aşa cum ar fi trebuit, dar nimeni nu vă 
poate judeca pentru asta. Şi sunt sigur că nu v-aţi dorit să 
se întâmple aşa ceva. 

Carson ridică ochii spre el, apoi îşi feri privirea. Se 
întoarse într-o parte şi folosi un alt şerveţel ca să-şi 
şteargă ochii. Puller aşteptă răbdător să-şi revină. În cele 
din urmă, femeia se întoarse din nou spre el. 

— Îmi pare rău, Puller, se scuză ea. Generalii nu ar 
trebui să plângă. 

— Am văzut generali plângând în hohote la căpătâiul 
oamenilor ucişi pe câmpul de luptă. 

Femeia zâmbi resemnată. 

— Mă refeream la femeile general. 

— În regulă. Atunci când aţi aflat ce se petrecuse cu 
familia Reynolds, ce măsuri aţi luat? 

— Sinceră să fiu, am fost îngrozită. lar când m-am 
calmat, singurul lucru la care m-am putut gândi a fost că 
eu eram următoarea pe listă. Acesta e adevărul, deşi nu 
mă prezintă într-o lumină favorabilă. 

— Iar dumneavoastră v-aţi gândit că asasinarea şefului 
unităţii J23 avea să genereze destul interes ca atare? Ştiaţi 
că aveau să urmeze o mulţime de manevre ascunse din 
partea unor persoane de rang mult mai înalt ca al nostru! 
Şi probabil că aţi lansat unele aluzii, astfel încât, până 
când oamenii aceştia şi-ar fi dat seama ce se află în spatele 
întregii afaceri, să reiasă că ar fi fost mai bine să scoateţi 
la înaintare un singur agent CID care să conducă ancheta 
şi să consideraţi aceste crime un caz obişnuit de 
omucidere. Ca să nu vă faceţi prea multe griji pentru ce ar 
fi putut ieşi la iveală. 

— Nu cred că planul meu a fost chiar atât de elaborat. 
Dar mi-am dat seama în scurt timp că afacerea - oricare ar 
fi fost aceea - putea oricând să iasă la iveală, iar imaginea 
mea urma să aibă de suferit iremediabil. De atunci simt 
mereu un gol în stomac. 

— Pot să înţeleg asta. Dar e posibil să fi fost mai aproape 


327 


de adevăr decât aţi fi crezut. Aţi spus că Reynolds a 
descoperit întâmplător afacerea asta. 

— Da. Matt mi-a mai spus că s-ar putea să fie ceva de 
proporţii, cu implicaţii asupra securităţii naţionale. Chiar 
acestea au fost cuvintele lui. Nu aveam cum să verific 
aceste informaţii, dar ştiu că el era sigur de asta. 

— Aţi fost vreodată în Drake, Virginia de Vest? 

Carson clătină din cap. 

— Ei bine, nu aş putea spune că localitatea e un focar de 
terorism, dacă la asta vă referiti. 

— Nu fac decât să repet ceea ce mi-a spus Matt. 

— Destul de corect. Şi e clar că cineva l-a ucis din cauza 
asta. 

Puller căzu pe gânduri câteva clipe, timp în care Carson 
rămase cu privirea aţintită în jos, studiindu-şi tristă 
mâinile. 

— Nu e nevoie să vă faceţi atâtea procese de conştiinţă, 
doamnă. La urma urmei, aţi încercat să faceţi ceva şi să vă 
ajutaţi ţara. 

— Să spunem lucrurilor pe nume, Puller. Am crezut că s- 
a ivit o ocazie potrivită pentru a obţine cea de-a doua stea. 
Am fost egoistă şi nu am vrut să văd ceea ce era în faţa 
mea. lar acum, patru oameni sunt morţi. Asta nu ar fi 
trebuit să se întâmple. 

Șapte, mai exact, se gândi Puller. Şapte oameni sunt 
morți. 

— În regulă. Vă mai amintiţi ceva care ar putea să mă 
ajute în anchetă? 

— Matt a mai spus că „operaţiunea” - oricare ar fi fost 
aceea - avea să înceapă foarte curând. 

— Se grăbeau pentru că le era frică să nu se descopere 
ceva? Sau pentru că planul fusese elaborat de ceva vreme 
şi intenționau să-l pună mai repede în aplicare? 

— Ambele ipoteze sunt plauzibile, având în vedere că s- 
au văzut nevoiţi să-l ucidă pe Matt împreună cu toată 
familia acestuia. 


328 


— Mă surprinde faptul că nu v-a furnizat mai multe 
detalii. 

— Nu a lăsat niciun indiciu referitor la persoana de 
legătură? întrebă femeia. Nu aţi aflat nimic? 

— Nu am găsit mare lucru, însă bănuim că ar fi ceva 
legat de o probă de sol. 

Carson îl privi surprinsă. 

— O probă de sol? 

Puller încuviinţă, apoi spuse: 

— Cred că ucigaşii s-au întors la locul faptei ca să caute 
această analiză. Aşa că trebuie să fi fost importantă. Asta 
nu vă spune nimic? 

— Ei bine, Matt a menţionat, de fapt, că s-ar putea să fie 
vorba de implicaţii foarte serioase. 

— Dar nu a explicat niciodată de ce credea asta? 

— Nu. Acum regret că nu i-am cerut mai multe detalii. 
Doar că nu mi-a trecut prin minte că ar putea sfârşi în felul 
acesta. Ar fi trebuit să mă gândesc. Armata te învaţă de 
obicei să iei în calcul toate posibilităţile. 

— Suntem oameni, nu putem fi perfecţi. 

— Armata se aşteaptă să fim perfecţi, replică ea. 

— Nu, armata se aşteaptă să fim mai buni decât 
adversarii noştri. 

Carson aruncă o privire către carnetul lui Puller. 

— Cum vei consemna asta? 

— Voi menţiona faptul că aţi fost foarte cooperantă şi 
mi-aţi furnizat informaţii valoroase. 

— Îţi rămân datoare, Puller. Trebuie să recunosc că te- 
am judecat greşit. 

— Nu, nu. Probabil că m-aţi citit aşa cum sunt. Doar că 
aţi ţintit cam sus. 

— Lupta pentru o stea şi faptul că sunt femeie 
completează o viaţă singuratică. 

— Aveţi o familie mare alături de dumneavoastră. Se 
numeşte Armata Statelor Unite. 

Julie Carson schiţă un zâmbet. 


329 


— Da, cred că ai dreptate. Când toate astea vor lua 
sfârşit, caută-mă. Am putea merge să bem ceva împreună. 

— Am putea, desigur, zise Puller. 

Închise carnetul şi se ridică, gata de plecare. 

În drum spre maşină, aruncă o privire la ceas. Mai avea 
o singură oprire şi putea să se întoarcă în Virginia de Vest 
cu zborul de dimineaţă. 

Din păcate însă, probabil că nu avea să prindă acel zbor. 

Cei patru bărbaţi îl înconjuraseră deja. 


330 


CAPITOLUL 56 


— John Puller? 

Bărbaţii apăruseră din senin în parcare, exact lângă 
maşina lui Puller. Agentul observă cele două SUV-uri 
identice din apropiere, de culoare neagră. 

— Ce treabă am eu cu Securitatea? întrebă el cu voce 
tare. 

Liderul echipei, un bărbat scund şi dichisit, cu părul 
negru şi creţ, îl privea încruntat. Acesta i se adresă în cele 
din urmă: 

— De unde ştii că suntem de la Securitate? 

Puller făcu semn către centura unuia dintre bărbaţi. 

— El poartă un SIG Sauer de 9 milimetri. Făcu apoi 
semn spre un alt bărbat şi adăugă: El, de exemplu, poartă 
un SIG de calibrul 40. Departamentul Securităţii Naţionale 
se numără printre puţinele instituţii care lasă alegerea 
armelor din dotare la latitudinea oamenilor lor. În afară de 
asta, dumneata ai o insignă mică la rever pe care scrie 
DHS®. Şi ultimul indiciu pe care l-am avut a fost stickerul 
de parcare al Securităţii lipit pe una dintre maşinile 
voastre. 

Bărbatul privi în jur, apoi comentă: 

— Dar ştiu că ai spirit de observaţie, nu glumă. Mai este 
nevoie să-ţi arătăm legitimaţiile? 

— Da. lar eu o să vă arăt legitimaţia mea. Sunt de la 
CID. 

— Ştiu asta. 

— lar eu ştiu că ştii. 

— Trebuie să vii cu noi. 

— Unde anume şi de ce? 


33 Department of Homeland Security (n.tr.) 


331 


— De ce - îţi vor explica alţii. Unde - nu prea departe de 
locul acesta. 

— Am de ales? 

— Nu, nu chiar. 

Puller ridică din umeri. 

— Să mergem, atunci. 


Drumul cu maşina dură zece minute. Intrară apoi într-o 
parcare cu mai multe niveluri, coborâră cu două etaje mai 
jos, parcară şi părăsiră maşinile, după care urcară intr-un 
lift care-i transportă cu cinci etaje mai sus. Puller fu 
condus pe un coridor. 

Toate uşile pe lângă care treceau erau închise şi 
securizate cu lacăte speciale cu cifru. Nimic nu trăda 
faptul că se aflau într-o clădire federală, dar asta nu era 
ceva neobişnuit. Puller ştia foarte bine acest lucru. 

Securitatea deţinea astfel de clădiri, cu un aspect 
absolut obişnuit, peste tot în ţară. 

Dar pentru cineva care ştia ce să analizeze, destinaţia 
era cât se poate de evidentă. Covorul de pe pardoseală era 
de un bej oficial, ca la guvern, pereţii - la fel, iar uşile erau 
metalice. 

Guvernul cheltuia o mulţime de bani, Puller ştia acest 
lucru, dar nu pentru finisajele şi decoraţiunile din clădirile 
lor. 

Fu condus într-o încăpere în care rămase singur la o 
masă mică, cu uşa încuiată pe dinafară. 

Numără în gând secundele şi, după vreo cinci minute, 
începu să se întrebe dacă nu cumva uitaseră de el. In cele 
din urmă uşa se deschise. 

Bărbatul care îşi făcu apariţia avea vreo cincizeci de ani 
şi părea o persoană importantă. Expresia şi greutatea 


acestuia trădau o carieră politică îndelungată - o 
experienţă dobândită pe teren, nicidecum la birou, printre 
hârţoage. 


Bărbatul avea în mână un dosar. Se aşeză şi începu să-l 
332 


răsfoiască, în cele din urmă ridică ochii spre Puller, care-l 
privea răbdător. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă bărbatul. Avem nişte 
cafea. Ştiu că e oribilă. Avem şi apă, dar numai de la 
robinet. Beneficiile aduse de Deer Park anul trecut s-au 
epuizat. Reducerile bugetare sunt drastice. În curând ne 
vor lăsa şi fără arme. 

— Nu vreau nimic, răspunse Puller. Aruncă o privire 
spre dosar şi întrebă: Sunt informaţii despre mine? 

— Nu numai, spuse bărbatul, în timp ce bătea cu 
degetele în dosar. Numele meu este Joe Mason, zise el. 

Intinse braţul peste masă şi strânse mâna lui Puller. 

— John Puller. 

— Mi-am dat seama, zise Mason. 

Începu apoi să-şi studieze o cuticulă de la unul dintre 
degete. 

— Cum mai merg lucrurile în Virginia de Vest? întrebă el 
apoi. 

— Mi-am închipuit că despre asta este vorba. Nu prea 
bine, trebuie să mărturisesc. Presupun că aţi fost informat. 

— Poţi să-l suni pe superiorul dumitale dacă vrei. Don 
White e un tip pe cinste. 

— O să-l sun. 

Mason îşi scoase telefonul din buzunar. 

— Să trecem mai repede peste treburile acestea 
formale, ca să ne putem ocupa de chestiunile importante. 
Sună-l acum. 

Puller formă numărul. Don White îi explică cine era Joe 
Mason de la DHS şi îl sfătui pe Puller să fie cooperant cu 
bărbatul. 

Puller îi înapoie telefonul lui Mason şi se uită din nou la 
dosar. 

— Aveţi nevoie de informaţii despre mine? 

— Şi eu mi-am pus aceeaşi întrebare, Puller. 

— Şi aţi ajuns la vreo concluzie? 

— Tot ce am citit despre dumneata mă face să cred că 


333 


eşti un om extraordinar. Patriot până în măduva oaselor. 
Tenace ca un buldog. Sunt sigur că dumneata eşti în stare 
să-ţi atingi scopul orice s-ar întâmpla. 

Puller nu spuse nimic. Îl privea în faţă pe bărbat. 
Aştepta ca el să continue, pentru că era nerăbdător să 
asculte ce avea de spus. 

În cele din urmă Mason continuă: 

— Ne confruntăm cu o situaţie neobişnuită acolo. Sună 
destul de banal, nu-i aşa? Ne confruntăm cu o situaţie. 
Oricum, marea problemă este că încă nu ştim despre ce 
poate fi vorba. Ridică ochii din dosar şi zise: Ne-ai putea 
ajuta cu câteva indicii? 

— Din cauza asta era ministrul armatei atât de interesat 
de caz? De ce m-au trimis iniţial numai pe mine acolo? 

— Ministrul este interesat de caz pentru că şi noi 
suntem. Şi, din moment ce dumneata eşti singurul 
disponibil acum, pot să-ţi spun că mai există şi alţii 
interesaţi de caz. Şi nu numai de la DHS. 

— Am înţeles că cei de la DIA nu sunt interesaţi. 

— Nu aş fi întru totul de acord cu această afirmaţie. 

— Cei de la FBI? 

— FBI este implicat în toate cazurile, fie că suntem sau 
nu de acord. Oricum, nu intenţionăm să te copleşim cu un 
şir interminabil de abrevieri, aşa că am fost desemnat să te 
pun la curent cu noutăţile. 

— În regulă, îmi dau seama că este o situaţie complicată, 
numai că nimeni nu ştie despre ce poate fi vorba. Nu aş fi 
crezut că DHS ar fi interesat de un astfel de caz, având 
atâtea treburi importante de rezolvat. 

— Aş fi de acord cu dumneata, dar cu o singură excepţie. 

— Şi care ar fi aceea? 

— E vorba de o scurtă conversaţie pe care NSA% a 
înregistrat-o acum două zile. Aş vrea să ghiceşti unde a 
avut loc această conversaţie. 


34 Agenţia Naţională de Securitate (n.tr.) 
334 


— În Drake, Virginia de Vest. 

— Bingo. 

— Eu credeam că NSA poate asculta doar o anumită 
parte a unei conversații - cea din exteriorul ţării. Nu 
credeam că poate asculta sau citi e-mailurile sau mesajele 
americanilor. 

— E adevărat, în mare. 

— Şi ce reiese din acea conversaţie? 

— Ei bine, conversaţia a avut loc într-o limbă pe care nu 
te-ai aştepta să o auzi în zona rurală a Virginiei de Vest. 

Văzând că bărbatul întârzia să-i spună despre ce limbă 
era vorba, Puller simţi că-şi pierde răbdarea, aşa că 
încercă să ghicească: 

— Accent de New Jersey? Bronx? 

— Mai încearcă, dar du-te mult spre est de această dată. 

— Limba arabă? 

— Dari. Ştii că este unul dintre principalele dialecte 
vorbite în Afganistan. 

— Da, ştiu asta. Deci, Afganistan. Conversaţia a fost 
tradusă? 

— Da, şi sună cam aşa: „Se apropie ziua“. Se 
menţionează apoi că toţi trebuie să fie pregătiţi şi că 
dreptatea va fi de partea lor. 

— Şi credeţi că este vorba de un plan de atac al Statelor 
Unite? 

— Sunt plătit pentru asta, Puller. Trebuie să iau în calcul 
orice posibilitate. Şi, de asemenea, sunt plătit ca să previn 
aşa ceva. 

— Dar de ce vi s-a părut atât de specială această 
conversaţie? Oamenii spun mereu lucruri stupide, care nu 
înseamnă mare lucru. Chiar dacă vorbesc dialectul dari. 

— Conversaţia a fost codificată. Şi să nu crezi că au 
folosit pentru codificare vreun algoritm sofisticat de 
computer. A fost un cod. Oamenii mei mi-au spus că acest 
cod era foarte popular pe vremea fostului KGB, înainte de 
sfârşitul Războiului Rece. Ştim, de asemenea, că talibanii 


335 


au început să folosească din nou vechile coduri KGB 
pentru a comunica cu celulele implantate la noi în ţară. 
Bănuiesc că îşi amintesc de vremurile trecute, când 
Armata Roşie supraveghea cu tancurile munţii şi văgăunile 
din Afganistan. 

— Talibani din Virginia de Vest care vorbesc dialectul 
dari şi care folosesc un cod KGB... Asta e o adevărată 
provocare pentru voi. Aţi reuşit totuşi să spargeţi codul? 

— Evident, altfel nu m-aş afla aici, stând de vorbă cu 
dumneata. În mod ironic, vechea modă a codurilor e din 
nou în vogă, Puller, doar că noi am devenit foarte buni la 
decodificarea computerizată. Prin urmare, această situaţie 
ne-a făcut să deschidem ochii şi să luăm aminte. 

— Eu nu am văzut niciun turban în Drake. Doar o 
şleahtă de americani importanţi, mândri nevoie mare. Cum 
puteţi fi siguri că planul va fi executat în Drake? Poate că 
teroriştii doar se ascund în locul acela, iar ţinta e alta. 

— Mai sunt şi alte bucăţi din conversaţie care ne-au 
făcut să credem că ţinta se află undeva în zona oraşului 
Drake. 

Puller se lăsă pe spătarul scaunului, îngândurat. 

— Ei bine, există acolo un dom uriaş din beton, o 
facilitate secretă a guvernului care a funcţionat prin anii 
'60. Pare a fi un loc potrivit pentru un complot. De fapt, 
domul e singurul lucru ieşit din comun în locul acela. În 
afară, bineînţeles, de grămada de cadavre pe care am 
descoperit-o acolo. 

— De parcă ar fi atât de simplu. 

Mason scoase câteva hârtii din dosar şi i le întinse lui 
Puller, apoi spuse: 

— Am descoperit în ce scop a fost folosită clădirea 
aceea, dar asta nu ne-a fost de folos. 

Puller citi în fugă informaţiile. Era un document 
clasificat datat din 1970, pe care avea permisiunea să-l 
citească. 

— Fabricau componente pentru bombe acolo? 


336 


— Componentele principale. Nu şi dispozitivele 
explozive. Domul din beton a fost construit acolo pentru că 
unele materiale folosite la fabricarea componentelor erau 
radioactive. Pe vremea aceea DoD avea destui bani de 
aruncat pe fereastră. Şi nu exista nici Agenţia de Protecţie 
a Mediului. Aşa că, în loc să păstreze locul intact, armata îl 
folosea în secret pentru fabricarea bombelor. 

— Reprezintă o ameninţare? 

— Pentru mediu? Cine naiba ştie? Poate că da. Dar nu 
asta ne preocupă pe noi. Raportul spune clar că toate 
materialele şi echipamentele au fost transportate în alt loc. 
Şi nici nu ai cum să perforezi un zid de beton cu grosimea 
de un metru ca să verifici dacă detectorul Geiger o ia 
razna sau nu. 

— Doar dacă cineva intenţionează să arunce domul în 
aer ca să elibereze toată radioactivitatea de acolo - asta 
dacă a mai rămas ceva sub stratul de beton. 

— Da, Puller. Pe lângă faptul că ai avea nevoie de un 
munte de material explozibil şi de o mulţime de oameni pe 
teren, nici nu ai avea cum să afli dacă mai sunt urme 
radioactive astfel încât să merite efortul. Să elibereze 
radioactivitatea în Drake? Cui i-ar păsa? Mason se lăsă pe 
spătarul scaunului, apoi continuă: Nu, trebuie să căutăm 
răspunsul în altă parte. 

Puller îi înapoie foile. 

— În regulă. Dar unde? 

— Ştim că ai stat de vorbă cu generalul Carson. 

— A fost foarte cooperantă. 

— Reynolds ştia ceva. De aceea a fost ucis. Ştia ce se 
petrecea acolo, în zonă. 

— Tocmai am aflat şi eu acest lucru. Ar fi fost bine ca voi 
să fi aflat din timp toate acestea. 

— Drake nici nu exista pentru mine până când nu am 
decodificat transmisia respectivă. Iar asta s-a întâmplat cu 
două zile în urmă. Probabil că eşti mult mai informat decât 
noi. 


337 


— Pentru că voi nu aţi mers acolo, la faţa locului. Aţi 
lăsat cazul în seama mea şi a câtorva ofiţeri de la poliţia 
locală. Conversaţia de acum două zile a avut loc la scurt 
timp după crime. Trebuie să existe o legătură. Aţi fi putut 
trimite o echipă în zonă. De ce nu aţi făcut-o? 

— Întrebările complicate cer răspunsuri şi mai 
complicate. 

— Sunt obişnuit cu ambele. 

Mason zâmbi. 

— Te cred pe cuvânt. Viaţa de soldat e mult mai 
complicată decât pare. 

— Viaţa de soldat e uşoară în comparaţie cu alte 
tâmpenii. Ca să tragi bine cu arma, ai nevoie de o practică 
îndelungată. Dar nicio practică din lume nu te pregăteşte 
pentru astfel de misiuni. Făcu o pauză, apoi îl întrebă pe 
Mason: Aţi fost vreodată pe teren? Aşa mi se pare. 

— Infanteria Marină. Nu am fost mereu pe câmpul de 
luptă. Am mers la colegiu, apoi am sfârşit cărând o armă 
pentru unchiul Sam. Dar acum port un costum în loc de 
uniformă. 

— Cei din Infanteria Marină m-au acoperit de multe ori 
pe teren. 

— Iar eu sunt sigur că ai făcut acelaşi lucru pentru ei. 
Dar să ne întoarcem la întrebările dumitale. Părerea 
generală este că trebuie să lăsăm lucrurile să se mai 
limpezească puţin. Dacă băgăm acolo artileria grea, o să-i 
speriem de moarte pe oamenii aceia. 

— Sperietura nu ar fi tocmai o idee rea. Mai ales dacă în 
zonă se pregăteşte un al doilea „11 septembrie”. Dar de ce 
să fi ales tocmai oraşul Drake după ce au lovit New 
Yorkul? Nu înţeleg deloc. Potenţialele pagube nici nu s-ar 
putea compara. 

— Tocmai de aceea suntem îngrijoraţi. lar dacă am 
merge acolo cu artileria grea, probabil că toţi ar încerca 


35 Guvernul S.U.A. (n.tr.) 
338 


să-şi piardă urma, apoi să se regrupeze şi să lovească în 
altă parte - într-un loc la fel de neînsemnat precum Drake 
-, iar de această dată nu vom mai avea norocul să le 
interceptăm conversațiile. Alegerea acestei locaţii ne 
îngrijorează cel mai mult, Puller. Nu e o ţintă obişnuită. Nu 
are o semnificaţie specială. Dacă ocupi un aeroport, un 
mall sau o gară, toate celelalte din ţară vor fi puse în 
gardă. 

— Iar dacă loveşti un orăşel neînsemnat, nu obţii nici pe 
departe acelaşi rezultat. 

— Ceea ce înseamnă că ei ştiu ceva ce noi nu am aflat 
încă. Nu ştim ce plan sau ce strategie să aplicăm în acest 
caz. Nu avem o carte de instrucţiuni referitoare la aşa 
ceva. Noi suntem cei îngroziţi de această dată, trebuie să 
recunoaştem. 

— Strategia voastră ar putea pune în primejdie vieţile 
tuturor locuitorilor din Drake. 

— Da, este posibil. 

— Dar din moment ce au rămas atât de puţini localnici 
acolo, din care majoritatea sunt oameni foarte săraci, cred 
că vieţile lor nu înseamnă mare lucru. 

— Nu aş merge chiar atât de departe cu presupunerile. 
Sunt totuşi compatrioţii noştri, săraci sau nu. 

— Dar dacă ar fi fost vorba de New York, Houston, 
Atlanta sau D.C.? 

— Fiecare situaţie e diferită, Puller. 

— Cu cât lucrurile sunt mai diferite, cu atât mai multe 
par să aibă în comun. 

— Un soldat care mai este şi filosof pe deasupra. Sunt 
impresionat. Cu toate astea, crede-mă, nu vreau să moară 
niciun cetăţean nevinovat. Situaţia e complicată. Dacă ar fi 
fost vorba de New York, Chicago, L.A. sau D.C., ne-am fi 
dus imediat acolo cu artileria grea, fără îndoială. 

— Deci Drake este doar un experiment pentru tactici 
elaborate? 

— Drake este o ocazie, atâta tot. 


339 


— Înţeleg. Reynolds a făcut parte din armată şi poate că 
acest lucru a fost suficient ca să devină o ţintă. Dar Molly 
Bitner şi Eric Treadwell? 

— Locuiau chiar peste drum şi ai văzut ce-au păţit. 

— Ar fi putut fi unul dintre aceştia persoana despre care 
a pomenit Reynolds? Cea peste care „a dat“ el? Acestea au 
fost cuvintele folosite de Carson. 

— Ce te face să crezi asta? îl întrebă Mason. 

— Din câte am aflat, cei doi nu ieşeau din casă decât 
pentru a merge la sanatoriu sau la spital, care nici măcar 
nu se află în Drake. Singurii oameni cu care - în mod logic 
- ar fi putut veni în contact erau vecinii de peste drum. Mă 
refer, bineînţeles, la vecinii care au sfârşit ucişi, la fel ca 
cei doi. 

— Înţeleg unde baţi cu asta şi îmi place punctul dumitale 
de vedere. Nu avem nimic concret despre ei, dar totuşi 
pare a fi o pistă promițătoare. 

— Deci, ce vreţi de la mine? 

— Să faci ce ai făcut şi până acum. Continuă 
investigația. Singura schimbare va fi că îmi vei raporta 
direct mie în loc să-i raportezi superiorului dumitale. 
Dumneata vei fi ochii noştri în zonă, Puller. Mason se 
ridică şi zise: Ştiu că vrei să te întorci. 

— Aveam de gând să trec pe la casa lui Reynolds din 
Fairfax City, pentru o verificare. 

— Am făcut deja percheziţiile de rigoare. Nu am găsit 
nimic. Şeful dumitale poate verifica acest lucru. Dar, dacă 
vrei neapărat să mergi acolo, eşti liber să o faci. 

Puller nu ezită şi răspunse: 

— Prefer să mă conving cu ochii mei. 

— Eram sigur că vei spune asta. Ai avizul meu. Vei putea 
merge acolo imediat ce pleci de aici. 

— Mulţumesc. 

— Acum, după ce am vorbit despre preliminariile ciudate 
ale anchetei, aş vrea să mă pui la curent cu tot ce ai aflat 
în urma investigaţiei. 


340 


Puller îi oferi bărbatului o versiune succintă a 
rezultatelor anchetei sale. 

Mason făcu ochii mari atunci când Puller menţionă 
faptul că membrii familiei Reynolds fuseseră probabil 
filmati. 

— Asta mi se pare foarte ciudat, spuse el. 

— Da, şi eu sunt de aceeaşi părere, răspunse agentul. 

Când ajunse cu relatarea la raportul privind proba de 
sol, Mason Îl opri. 

— Aş vrea să văd şi eu acest raport, zise el. 

— Desigur, domnule. 

— Dar de ce o analiză a solului? 

— Trebuie să fi fost importantă în vreun fel. 

— Şi nu ştim din ce loc a fost luată această probă? 

— Nu. 

— După ce treci pe la locuinţa familiei Reynolds, trebuie 
să te întorci în Drake. Te-aş invita să călătoreşti cu un 
avion al DHS, dar s-ar putea afla şi nu vreau să se işte 
discuţii. În momentul de faţă nu am încredere în prea 
multe persoane. 

— Nicio problemă. Mă voi întoarce aşa cum am venit. 

În timp ce mergeau împreună pe coridor, Mason îl 
întrebă: 

— Dar Samantha Cole? E de încredere sau nu? 

— De încredere. 

— E bine de ştiut. 

— Ce vă spune instinctul despre toate acestea? 

Mason îşi fixă privirea într-un punct de undeva din 
depărtare. 

— Că multă lume va uita de 11 septembrie. 

Apoi se opri şi porni pe un coridor din stânga. Puller 
continuă să meargă înainte - pentru moment, era singura 
direcţie în care putea merge. 


341 


CAPITOLUL 57 


Plecă cu maşina direct spre locuinţa lui Reynolds din 
Fairfax City, aflată într-un cartier foarte vechi, cu case 
modeste. Probabil că Reynolds fusese transferat din D.C. 
de mai multe ori în timpul activităţii sale ca militar. 

Pentru cei care fuseseră nevoiţi să-şi vândă casele sub 
preţul pieţei, ca să le cumpere ceva mai târziu cu un preţ 
mult mai mare, putea fi o experienţă neplăcută din punct 
de vedere financiar. 

Puller nu cunoştea situaţia financiară a colonelului 
Reynolds, dar ajunsese la concluzia că bărbatul urmărea 
probabil un câştig mai substanţial în sectorul privat, 
pentru a compensa toţi acei ani în care câştigase mai puţin 
decât ar fi meritat în serviciul ţării sale. 

Două ore mai târziu Puller stătea în livingul casei, ţinând 
în mâinile acoperite de mănuşi o poză cu familia Reynolds. 
Deşi locuinţa fusese deja verificată de DHS, el nu încălcase 
procedurile care trebuiau respectate la scena crimei. 

În fotografie, membrii familiei Reynolds păreau fericiţi, 
normali, vii. 

Acum nu mai erau aşa. Observase echipamentul de 
baschet din camera băiatului şi posterele cu jucători de 
tenis din camera fetei. 

Peste tot erau poze cu Matt şi Stacey la diverse 
ceremonii militare şi poze din vacanțe - navigând, făcând 
skydiving, înotând cu delfinii. Mai erau şi alte fotografii: 
copiii lor pe terenul de tenis sau de baschet, fiica lor în 
rochie de bal, fiul lor pe vremea când era mic, 
îmbrăţişându-şi tatăl îmbrăcat în uniformă. Puller putea 
citi cu uşurinţă expresiile întipărite pe feţele lor. 

Tatăl era mereu nevoit să plece în misiune. 

Fiul lui era trist din această cauză. Il îmbrăţişa strâns pe 


342 


tatăl său, încercând să-l ţină lângă el, să nu plece. Puller 
puse poza la loc, apoi ieşi din casă şi încuie uşa. Se urcă în 
maşină şi rămase aşa un timp, privind casa aceea în care 
nu mai locuia nimeni. 

Avea să fie pusă în vânzare, iar lucrurile din casă urmau 
a fi împărţite. Apoi, cei patru Reynolds aveau să mai 
rămână doar în amintirile prietenilor şi ale familiei. 

Și în amintirile mele, bineînţeles, îşi spuse el. 

După ce părăsi casa familiei Reynolds, Puller merse cu 
maşina până la apartamentul său şi îşi împachetă mai 
multe haine curate într-un sac. Era foarte târziu când 
ajunse acolo. 

Petrecu cu AWOL câteva minute, timp în care revizui în 
minte evenimentele acelei seri. Îşi rezervase un bilet spre 
Charleston la cursa din dimineaţa următoare. Pierduse 
cursa aeriană directă din noaptea aceea. 

Carson fusese mai aproape de adevăr decât s-ar fi 
aşteptat el, dar se şi înşelase în multe privinţe. 

Se pregătea ceva de amploare. lar ea crezuse că 
Reynolds şi ea însăşi fuseseră singurii reprezentanţi ai 
autorităţilor statului care ştiau despre asta. 

Ceea ce nu era adevărat. Carson credea că procedase 
greşit fiindcă nu  contactase autoritățile. Evident, 
autorităţile aflaseră, dar abia după moartea lui Reynolds. 

Faptul că familia Reynolds fusese ucisă nu-l încuraja pe 
Puller să se încreadă prea mult în abilitatea celor de la 
DHS de a-i acoperi spatele la nevoie. Cât despre 
conversaţia decodificată, nimeni nu avea încă vreun 
indiciu. 

În timp ce mângâia urechile lui AWOL, gândurile lui se 
întoarseră la Sam Cole. Ce anume putea să-i spună? 
Răspunsul oficial era simplu: putea să-i spună foarte puţin 
sau mai nimic. Răspunsul neoficial era mult mai complicat. 

Nu-i plăcea să pună oamenii în primejdie fără să le 
dezvăluie cum stăteau lucrurile în realitate. Îl aştepta un 
zbor scurt, apoi o călătorie ceva mai lungă cu maşina de la 


343 


Charleston până în Drake, deci avea suficient timp ca să se 
gândească la asta. 

Îşi verifică ceasul. Plănuise deja ce avea să facă în 
continuare - fusese nevoit să o facă, nu se putea altfel. 

După ce formă numărul şi vorbi cu o mulţime de oameni, 
dându-le acestora răspunsurile corespunzătoare, auzi în 
cele din urmă vocea atât de cunoscută la celălalt capăt al 
firului. 

— Am fost foarte surprins când mi-au spus că mă cauţi la 
telefon în seara asta, spuse Rober Puller. 

— Voiam să mai stăm de vorbă. 

— E târziu pe Coasta de Est. 

— Da, e târziu. 

— Convorbirea e monitorizată, îi spuse fratele său. Sunt 
oameni care ne ascultă. 

Bărbatul îşi drese glasul, coborând deliberat tonul. Apoi 
spuse cu o voce baritonală: 

— Ne auziţi bine acum, domnule Supraveghetor Oficial? 
Dacă nu, vom accepta bucuroşi să vorbim ceva mai tare în 
timp ce vom pune la cale distrugerea lumii. 

— Termină, Bobby. S-ar putea să ne întrerupă 
conversaţia. 

— Ar putea, dar nu o vor face. Cum altfel şi-ar mai ocupa 
timpul? 

— L-am văzut. 

Pentru fraţii Puller, aceste cuvinte nu erau un cod 
sofisticat. Exista o singură persoană despre care puteau 
vorbi în acest fel. 

— În regulă. Ce mai face? 

Vocea lui Robert devenise gravă dintr-odată. 

— Nu prea grozav, de fapt. Lucrurile tind să scape de 
sub control. 

— E ceva legat de stelele lui? 

— Chiar aşa. Exact. 

— În altă ordine de idei? 

— E bine sănătos. Cred că va apuca suta de ani. 


344 


— Şi altceva? 

— L-am găsit foarte supărat. 

— Pe cine? 

— Aruncă vina pe alţii. Din cauza stelelor, crede el. 
Spune că i-au întrerupt traiectoria ascendentă. 

Lui Puller nu-i păsa dacă cei care-i ascultau înţeleseseră 
sau nu faptul că vorbeau despre tatăl lor. Convorbirea lor 
telefonică ar fi trebuit să fie confidențială. 

Existau şi unele excepţii - în cazul în care ceea ce se 
discuta la telefon era considerat ilegal sau nepotrivit. 
Carierele militarilor puteau fi afectate sau chiar distruse 
dacă se dovedea că vreun fragment dintr-o conversaţie cu 
un prizonier ar fi fost dezvăluit într-un mod neautorizat - 
mai ales dacă un veteran cu multe decoraţii se afla la 
celălalt capă al firului. 

— Ştiu pe cine învinuieşte, zise Robert. 

— La fel ca de obicei, spuse Puller. 

— Chiar crede asta? Perioada nu corespunde. 

— Nu şi în mintea lui. 

Puller auzi un oftat la celălalt capăt al firului, apoi 
continuă: 

— Nu am vrut să-ţi spun. 

— Ce mai contează? 

— Ai dreptate, dar poate că nu trebuia să-ţi spun. j 

— Ba nu, frățioare. Ai făcut bine că mi-ai spus. Itți 
mulțumesc. Bărbatul făcu o pauză, după care continuă: 
Momentan lucrezi la ceva interesant? 

— Şi da şi nu. Da, adică lucrez, şi nu - adică nu pot să-ți 
spun nimic despre asta. 

— Ei bine, îţi urez succes. Sunt sigur că te vei descurca 
de minune. 

Mai vorbiră vreo treizeci de secunde despre lucruri fără 
importanţă şi în cele din urmă îşi luară rămas-bun. După 
ce închise telefonul, Puller zăbovi cu privirea pe ecranul 
acestuia, imaginându-şi cum îl duceau pe fratele său înapoi 
în celulă. 


345 


Nu putea să facă altceva decât să aştepte ziua 
următoare, când avea să iasă din celulă pentru o oră. Apoi 
avea să aştepte următorul telefon de la fratele lui. Sau 
următoarea vizită. Nu putea face nimic în această privinţă. 
Nu exista niciun sector al vieţii sale asupra căruia să aibă 
putere deplină. 

Sunt tot ce i-a mai rămas pe lume. 

Sunt tot ce i-a rămas pe lume tatălui meu. 

Dumnezeu să mă ajute. 

Dumnezeu să-i ajute. 


346 


CAPITOLUL 58 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, avionul decolă de pe 
aeroportul Dulles şi îşi continuă ascensiunea până la 
altitudinea obişnuită de zbor. Puller bău o sticlă cu apă şi 
rămase cu ochii pe geam tot restul călătoriei. 

Se uită la ceas. Era aproape şase. Incercase să doarmă 
puţin noaptea trecută, dar - cu toată instruirea lui militară 
- nu reuşise să închidă ochii. Mintea lui huruia la turație 
maximă, la fel ca şi motoarele avionului. 

Aeronava ateriză pe aeroportul din Charleston o oră mai 
târziu, iar Puller îşi scoase Malibu-ul din parcare. Ajunse în 
Drake la timp pentru micul dejun. 

O întâlni pe Cole la Refugiu, după ce o sunase în timp ce 
se îndrepta spre local. Bău încă două căni de cafea şi 
comandă cel mai mare platou cu mâncare pe care îl oferea 
restaurantul la micul dejun. 

In faţa lui Cole - care-l privea uimită -, Puller înfulecă 
tot ce era în farfurie. 

— Nu ţi-au dat de mâncare în marele oraş? îl întrebă ea. 

Puller mai luă puţin din ouă şi din clătite, apoi spuse: 

— Nu am mâncat deloc cât am fost plecat. Nici nu mai 
tin minte când am mâncat ultima dată, de fapt. Probabil 
ieri-dimineaţă, la micul dejun. 

Cole sorbi din cafea, rupse o bucată de pâine prăjită şi 
începu să o mestece. 

— Şi cum a fost călătoria? Productivă? 

— Cam aşa ceva. Avem multe de vorbit. Doar că acesta 
nu e locul potrivit. 

— E important? 

— Nu ţi-aş ocupa timpul cu fleacuri. Tu ce-ai mai făcut? 

— Am primit prin fax ordinele judecătoreşti. Scoase 
dintr-o mapă câteva coli de hârtie, apoi adăugă: Şi am 


347 


obţinut rezultatul analizelor de sol. 

Puller lăsă jos furculiţa şi rămase cu ochii la foaie. 

— Şi? întrebă el. 

— Eu nu sunt om de ştiinţă. 

— Lasă-mă să arunc o privire. 

Cole îi împinse în faţă raportul. 

În timp ce Puller deschidea dosarul, Cole îi explică: 

— Primele două pagini sunt completate cu câteva 
bazaconii legale, care practic le acoperă spatele dacă 
raportul lor este greşit, dacă au făcut testele incorect sau 
dacă rezultatele care ajung la curte nu sunt sută la sută 
exacte. 

— Foarte încurajator, mormăi Puller. 

Agentul căută pagina a treia şi se apucă să o citească. 
După un minut, zise: 

— Nici eu nu sunt om de ştiinţă, dar - pe lângă termeni 
precum apatit, rutil, marcasită, galenă, sfalerit şi alte 
denumiri de care nu am auzit în viaţa mea - văd şi termeni 
precum uraniu, de care în mod sigur am auzit. 

— Nu te entuziasma prea tare. Există cărbune în 
cincizeci şi trei sau cincizeci şi patru de districte din 
Virginia de Vest şi, acolo unde găseşti cărbune, găseşti 
întotdeauna şi uraniu. Dar nivelul de radioactivitate este 
scăzut. Oamenii inspiră particule de uraniu tot timpul şi nu 
se îmbolnăvesc. Iar nivelul de radioactivitate al procentului 
de uraniu din zonă consemnat în raport se încadrează în 
limite normale. 

— Eşti sigură de asta? Parcă spuneai că nu eşti om de 
ştiinţă. 

— La fel de sigură ca atunci când spun despre cărbune 
că e mai mult rocă decât mineral. Din moment ce se 
formează din resturi organice, nu poate fi considerat 
mineral din punct de vedere tehnic. De fapt, este format 
din mai multe minerale. 

— Toată lumea din Virginia de Vest ştie chestiile astea? 

— Ei bine, nu chiar toată lumea, dar mulţi de prin partea 


348 


locului ştiu tot ce ţi-am spus. La ce te aştepţi din partea 
unui stat al cărui minereu oficial este o masă de cărbune 
bituminos? 

Puller răsfoi paginile raportului şi întrebă: 

— Măcar ştim de unde provin aceste probe de sol? 

— Asta e partea proastă. Nu ştim acest lucru. Ar putea fi 
de oriunde. Raportul nu specifică asta. Cred că ei au 
considerat că Reynolds ştia mai bine de unde luase 
mostrele de sol. 

— Păi, probabil că din împrejurimile oraşului Drake, 
pentru că nu cred că Reynolds s-ar fi aventurat prea 
departe de acest loc. 

Cole se juca cu un pacheţel de zahăr, îndoindu-l într-o 
parte şi-n alta până când acesta se rupse. Cristalele albe 
se revărsară pe faţa de masă. Ea adună repede zahărul 
într-o farfuriuţă şi spuse: 

— Tu crezi că Reynolds lucra de fapt la ceva ce nu avea 
nicio legătură cu Drake? Poate că probele de sol erau din 
D.C. 

— Nu prea cred, mai ales după câte am aflat acolo. 

— Atunci, de ce nu te grăbeşti să termini de mâncat ca 
să plecăm odată şi să-mi spui despre ce este vorba? 

— În regulă, dar trebuie să trecem pe la secţia de 
poliţie. Am de trimis prin fax raportul acesta în cel puţin 
două locuri. 

Plătiră consumaţia şi se urcară în maşina ei de 
patrulare, care era parcată afară. Merseră la secţia de 
poliţie, iar Puller trimise prin fax raportul cu analiza 
solului - lui Joe Mason în D.C. şi lui Kristen Kraig la 
USACIL, în Georgia. 

În maşină, Cole se întoarse spre el. Era îmbrăcată în 
uniformă, iar centura ei portarmă făcea această manevră 
mai dificilă decât ar fi trebuit, însă femeia părea foarte 
hotărâtă să-l înfrunte. 

— Dă-i drumul, Puller, şi încearcă să nu uiţi nimic. 

— Ai vreo autorizaţie pentru informaţii clasificate? 


349 


— Ţi-am spus deja că nu am, dacă nu pui la socoteală 
micul certificat pe care l-am obţinut pe când eram în 
trupele statului, dar mă îndoiesc că acest act i-ar 
impresiona pe amicii tăi federali. 

— O observaţie justă. Nu am încotro însă... Ştiu că tot ce 
o să-ţi spun sunt probabil informaţii clasificate. Aş putea să 
fiu mustrat pentru că-ţi dezvălui toate astea. 

— O observaţie justă. Dar ei nu vor afla nimic de la mine, 
să fii sigur de asta. 

Puller se uită pe geam. 

— Dickie Strauss şi prietenii lui erau în local. Ne-au 
urmărit tot timpul. 

— Împreună cu jumătate din populaţia oraşului Drake, 
adăugă Cole. 

— Trebuie să descoperim care este legătura dintre 
tatuajul lui Dickie şi cel al lui Treadwell. 

— Da, o vom face. Dar, în acest moment, tot ce aştept de 
la tine este să vorbeşti. 

— Porneşte maşina. Prefer să fim în mişcare în timp ce 
vorbesc. la-o către est. 

— De ce? 

— Pentru că, după ce vei auzi ce am să-ţi spun, s-ar 
putea să nu vrei să te mai opreşti până la ocean. 


350 


CAPITOLUL 59 


Lui Puller îi luă aproximativ o oră ca să relateze tot ce 
avea de spus, dar reuşi să o pună la curent pe Cole cu 
informaţiile aflate în D.C. Îi povesti despre interesul celor 
de la DHS, dar nu-i spuse că Drake era de fapt folosit de 
aceştia ca momeală pentru o posibilă celulă teroristă care 
opera în zonă. Hotări să nu-i spună acest lucru, pentru că 
era sigur că sergentul Cole ar fi tras devotată un semnal 
de alarmă pentru toţi cei care locuiau acolo. 

Iar acest lucru ar fi compromis planurile lui Mason şi 
eforturile acestuia de a-i captura pe indivizii care 
comunicau codificat în dialectul dari. 

Şi totuşi, Puller fu tentat să-i spună. 

— Ar fi fost bine dacă ştiam toate acestea mai de mult, 
se plânse Cole. Cei de „acolo, sus“ joacă întotdeauna astfel 
de jocuri? 

— Nu e un joc pentru ei. E ca şi cum ar face 
echilibristică pe garduri şi nu sunt deloc siguri în cine ar 
trebui să aibă încredere. 

— Eu nu aş rezista mai mult de cinci minute acolo, sus. 
Nu prea ştiu să mă prefac. 

— Ai putea rămâne surprinsă de calităţile tale. 

— Nu, mai degrabă s-ar putea să împuşc pe cineva. Deci, 
unde mergem? 

— La locul crimei. Mi-a venit o idee în avion, în timp ce 
mă întorceam. 


În timp ce Cole parca maşina pe alee, Lan Monroe 
tocmai ieşea din locuinţa familiei Halverson. Avea în mână 
o trusă de colectare a probelor, care se izbea în mers de 
piciorul său scurt. 

Ridică mâna liberă şi-i salută zâmbind în timp ce 


351 


coborau din maşină. 

— Bine ai revenit, Puller, strigă el. Mă bucur să văd că 
cei din D.C. nu te-au mâncat de viu. 

Puller îi aruncă o privire lui Cole şi-i zise cu voce 
scăzută: 

— Întotdeauna eşti atât de discretă? 

Cole părea încurcată. Îl întrebă repede pe Monroe: 

— Ai terminat acolo? 

— Da. Totul e gata de procesare. 

Ea încuviinţă cu un semn din cap şi îl urmări în timp ce 
încărca echipamentul în maşină. 

Puller observă maşina poliţiei parcată ceva mai departe, 
în faţa casei. 

Îl recunoscu la volan pe subalternul lui Cole, polițistul 
numit Dwayne. În timp ce privea în direcţia lui, Dwayne 
aruncă un muc de ţigară pe geamul maşinii. 

— Nu ar trebui să fumeze în timpul programului, dar 
Dwayne face mari eforturi să se lase şi e un adevărat 
ticălos atunci când nu-şi ia doza de nicotină. Ştiu asta mai 
bine decât majoritatea... 

Cole tăcu brusc, pentru că Puller plecă dintr-odată de 
lângă ea. 

— Hei, strigă ea, apoi îl urmă. 

Puller se opri între locuinţa Halversonilor şi casa 
alăturată. Zări terasa construită în spatele casei vecine. 
Fusese confecţionată din cherestea prelucrată, cu mult 
înainte ca lemnul să se decoloreze de la soare sau din 
cauza umezelii. Urcă treptele terasei şi privi pădurea din 
apropiere. De acolo avea cea mai bună vizibilitate. 

Cole îl ajunse din urmă. 

— Ce faci? îl întrebă ea. 

— Am o revelaţie. 

— Asta e ideea care ţi-a venit în avion? 

— Nu, ideea asta m-a fulgerat acum cinci secunde. 

Privirea i se opri asupra scrumierei groase din sticlă de 
pe una dintre balustradele terasei. Era plină cu mucuri de 


352 


ţigară. Se întrebă de ce nu o observase până atunci. 

— Cine locuieşte în casa asta? 

— Doi oameni în vârstă, soţ şi soţie. George şi Rhonda 
Dougett, dacă-mi aduc bine aminte. Am vorbit cu ei după 
crimă, atunci când am luat la rând toate casele din cartier 
pentru interogatorii. 

— Cine este fumătorul? 

— El, bărbatul. Când am vorbit cu el, am aflat că soţia 
lui nu-l lasă să fumeze în casă. De aceea stă scrumiera 
aceea pe balustradă. Dar ce-i aşa de important în faptul că 
tipul ăsta e fumător? Vrei să ne aduci pe toţi, bieţii 
fumători înrăiţi, pe calea cea bună? 

— Nu. Scrumiera se află pe balustrada terasei cu vedere 
spre pădure. 

Spunând aceste cuvinte, Puller îi făcu semn mai întâi 
spre terasă, apoi spre copaci. 

Cole se uită în direcţia indicată de el. 

— Ce vrei să spui? 

— Ce vârstă are Dougett? Mă refer la bărbat. 

— Peste şaptezeci de ani. E destul de ramolit. 
Supraponderal, palid, a avut ceva probleme cu rinichii - 
cel puţin aşa mi-a spus când am stat de vorbă cu ei. 
Oricum, mai mult a vorbit despre problemele lui de 
sănătate, ce-i drept. E doar un bătrân bolnav. Nu prea au 
cu ce să-şi umple viaţa în rest. 

— Asta înseamnă că se trezeşte de câteva ori pe noapte 
încercând să urineze, dar constată că nu iese nimic. Devine 
frustrat, nu poate dormi şi iese aici, pe terasă, ca să mai 
tragă un fum, pentru că ziua e prea cald ca să fumeze. 

— Probabil. Dar mi-a mai spus, de asemenea, că stă în 
timpul zilei în maşină, cu motorul pornit, ca să se 
răcorească cu ajutorul aerului condiţionat. Şi ce-i cu asta? 

— Cei doi sunt acasă acum? 

— Maşina lor e pe alee şi ştiu că au doar una. 

— Atunci, hai să testăm ideea mea. 


353 


CAPITOLUL 60 


Puller urcă repede treptele din faţa uşii familiei Dougett, 
iar Cole îl urmă. Bătu la uşă. Patru secunde mai târziu, uşa 
se deschise şi George Dougett apăru în faţa lor. Bărbatul 
avea doar un metru şaizeci şi cinci, iar faţa lui buhăită şi 
palidă, genunchii şubrezi şi spatele încovoiat trădau 
numeroasele probleme de sănătate şi suferinţa pe care o 
îndura. 

Arăta atât de rău, încât părea gata să se prăbuşească 
mort în orice moment, şi probabil că uneori chiar îşi dorea 
acest lucru. 

— Sergent Cole, o întâmpină el. Mai ai ceva întrebări 
pentru noi? 

Bătrânul părea aproape bucuros. Puller îşi spuse că 
viaţa bărbatului era probabil destul de plictisitoare în locul 
acela uitat de lume. 

Până şi investigația unei crime era de preferat lipsei de 
activitate din timpul zilei, când stătea în maşină şi fuma, 
aşteptând răbdător să moară. 

— Domnule Dougett, eu sunt John Puller de la CID, 
Forţele Terestre. Aş putea să vă pun câteva întrebări? 

Puller îşi scoase legitimaţia şi i-o arătă bărbatului, care 
păru şi mai impresionat de acest gest. 

— La naiba, sigur că da! 

Vocea lui era hodorogită, aspră ca un raşpel, 
transformându-se treptat într-un horcăit. Incepu să 
tuşească îngrozitor, fiind gata să se sufoce. 

— Alergie nenorocită, reuşi el să îngaime. Vă rog să mă 
scuzaţi. 

Bătrânul îşi suflă nasul într-o grămadă de şerveţele pe 
care le ţinea strâns în mâna lui grasă şi roşie, apoi îi pofti 
în casă. 


354 


Îl urmară într-un hol mic care comunica cu o încăpere 
strâmtă, ai cărei pereţi erau acoperiţi cu lambriuri din 
furnir negru, lăcuit. 

Mobila uzată părea veche de vreo patruzeci de ani. 
Covorul miţos îşi pierduse complet firele, iar luciul mobilei 
dispăruse probabil cu vreo douăzeci de ani în urmă. După 
ce se aşezară, Dougett le zise: 

— Şi eu am fost soldat. Oh, a trecut foarte mult timp de 
atunci, desigur. Coreea. Minunată ţară. Dar foarte 
friguroasă. M-am bucurat să mă întorc aici. 

— Sunt sigur de asta, spuse Puller. 

— Aveţi grijă de sănătatea dumneavoastră, domnule 
Dougett? îl întrebă Cole. 

Bătrânul zâmbi resemnat. N 

— Sunt bătrân, gras şi fumez. În afară de asta, sunt bine, 
mulţumesc de întrebare. Aruncă o privire spre Puller şi 
adăugă: La naiba, eşti un mascul pe cinste, fiule! Dacă te- 
aş fi văzut venind spre mine pe câmpul de luptă, probabil 
că mă predam pe loc. 

— Desigur, domnule, zise Puller, gândindu-se ce 
strategie ar fi trebuit să folosească cu bătrânul. Am 
observat că preferaţi să fumaţi pe terasa din spatele casei. 

— Da, doamnei mele nu-i place să simtă fum de ţigară în 
casă. 

— Unde este soţia dumneavoastră? întrebă Cole. 

— E încă în pat. Artrita îi dă bătăi de cap dimineaţa. Se 
ridică din pat abia pe la prânz, la timp ca să ia masa. Să nu 
îmbătrâniţi niciodată, aceasta este urarea mea pentru voi. 

— Ei bine, există o singură alternativă şi nu e prea 
atrăgătoare, zise Puller. Se gândi puţin, numără zilele în 
minte, apoi continuă: Duminică noaptea. Aţi văzut cumva 
ceva neobişnuit atunci? Aţi auzit ceva? Un foc de armă, de 
exemplu? 

— Eu nu stau prea bine cu auzul, fiule. Iar duminică 
noaptea am strâns closetul în braţe. Mâncarea gătită de 
soţia mea pentru cina din seara aceea nu mi-a priit deloc. 


355 


În ultima vreme, se întâmplă destul de des. I-am spus toate 
acestea doamnei aici de faţă atunci când a venit luni să ne 
întrebe ce ştim. lar doamna mea a dormit toată noaptea. 
Faptul că am vomat o noapte întreagă nu i-a prea deranjat 
odihna, cred eu. Suferințele mele nu au afectat-o deloc. 

— În regulă. Dar în cursul nopţii de luni? Aţi ieşit cumva 
pe terasă? 

— Da. Eu mă duc târziu la culcare şi mă trezesc din ce în 
ce mai devreme. Mă gândesc mereu că voi avea timp 
destul - o eternitate chiar - să zac într-o cutie de lemn, aşa 
că de ce să irosesc timpul care mi-a mai rămas dormind? 
Îmi place să ies din casă dimineaţa devreme. Să simt 
răcoarea aceea proaspătă, să văd rouă de pe frunzele 
copacilor şi de pe iarbă. E grozav. 

— Nu vă amintiţi nimic neobişnuit din cursul nopţii de 
luni? 

Bărbatul îşi îndesă şerveţelele în buzunar şi începu să-şi 
frece atât de tare bărbia, încât părea că vrea cu tot 
dinadinsul s-o lustruiască. Rânji şi îşi îndreptă arătătorul 
spre Puller. _ 

— Te-am văzut pe dumneata. Îndreptă apoi arătătorul 
spre Cole, spunând: Şi am văzut-o şi pe ea. V-am văzut pe 
lângă casă şi apoi plecând spre pădure. Ei bine, cred că de 
fapt era marţi dimineaţă, tehnic vorbind. 

— Căutam pe cineva atunci. Am văzut o siluetă fugind 
printre copaci cu câteva minute înainte. 

— Nu aţi văzut pe nimeni prin pădure în minutele 
acelea? 

Dougett încuviinţă din cap foarte hotărât. 

— L-am văzut. Fugea de rupea pământul. Părea să 
cunoască foarte bine drumul. Este o potecă printre copaci. 

— Domnule Dougett, de ce nu mi-aţi spus şi mie aceste 
lucruri atunci când am stat de vorbă prima dată? întrebă 
Cole exasperată. 

— Păi, nimeni nu m-a întrebat. Şi nu ştiam că era ceva 
important. lar asta s-a întâmplat după ce ai trecut pe la 


356 


noi. Nu aveam de unde să ştiu că avea legătură cu ce li se 
întâmplase Halversonilor. Bărbatul întrebă apoi cu voce 
scăzută: Avea vreo legătură? 

Puller zise repede: 

— Aţi putea descrie persoana pe care aţi zărit-o? 

— Era un bărbat, sunt sigur de asta. Inalt, dar nu chiar 
atât de înalt ca dumneata, fiule. Avea umeri laţi. Părea 
chel. După felul în care se mişca, aş spune că era tânăr. 
Era întuneric afară, dar lumina lunii părea destul de 
puternică în noaptea aceea. Individul avea nişte cicatrice 
pe braţ sau era ars, ceva de genul ăsta. De fapt, braţul lui 
era înnegrit. 

— Deci avea pe el o bluză cu mâneci scurte? 

— Ca un maiou, da, domnule. 

— Aveţi ochi buni, nu glumă, îl lăudă Cole. Aţi reuşit să 
distingeţi toate acestea noaptea, de la distanţă, la lumina 
lunii. 

— Operaţie cu laser, zise mândru George Dougett, 
arătând spre ochii săi. Sunt bătrân şi gras, dar văd perfect 
la distanţă. Oricum, nici nu era prea departe. 

— Credeţi că era cineva de prin partea locului? îl întrebă 
Cole. 

— Nu aş putea să bag mâna-n foc. Aşa cum am spus, 
părea să ştie bine drumul. Probabil că l-aş recunoaşte dacă 
l-aş revedea. 

— Spune-le şi restul, George. 

Puller şi Cole se întoarseră şi văzură o bătrână care 
tocmai intra în încăpere pe un scuter cu trei roţi, destinat 
persoanelor cu dizabilităţi. Femeia era îmbrăcată într-un 
halat de culoare roz, iar picioarele ei umflate erau îndesate 
în nişte papuci de casă mult prea mici pentru ea. Puller 
observă că bătrâna avea pe cap o perucă scurtă şi căruntă. 

Avea cel puţin o sută de kilograme şi părea la fel de 
bolnavă ca şi soţul ei. Dar, în ciuda artritei sale, femeia 
conducea scuterul cu o mână experimentată şi reuşi să-l 
oprească exact lângă Puller. 


357 


— Eu sunt Rhonda, jumătatea superioară a acestui 
bărbat, zise ea în loc de introducere. 

Puller se prezentă: 

— John Puller, CID, Forţele Terestre. Despre ce „rest“ 
este vorba? 

George Dougett îşi drese glasul, o privi prudent pe soţia 
lui şi zise: 

— E vorba de alte lucruri pe care le-am văzut. 

— Noi le-am văzut, îl corectă femeia. Se uită la Puller şi 
zâmbi triumfătoare: Eu îl urmăream pe George de la 
fereastră. 

— De ce? întrebă Cole. 

— Pentru că soţul meu adoarme uneori afară, pe terasă, 
în timp ce-şi fumează beţele cancerigene. Aşa că-l 
urmăresc tot timpul ca nu cumva să-şi dea foc singur. 

— Nu mi-am dat foc niciodată, interveni indignat 
George. 

— Asta pentru că ai o soţie care are grijă de tine de mai 
bine de cincizeci şi şase de ani, îi zise Rhonda pe un ton 
părintesc. 

— Şi ce aţi văzut? o întrebă nerăbdător Puller. 

— Nimic important, răspunse George iritat. 

Rhonda pufni revoltată. 

— E limpede ca bună ziua că era ceva important. Femeia 
o privi pe Cole şi continuă: L-am văzut pe subalternul 
dumitale, cel care a fost ucis. 

— Larry Wellman? L-aţi văzut făcând ce? 

— Se plimba prin jurul casei, probabil cerceta zona. 

— Era de serviciu, zise Cole. Asta era treaba lui. 

Puller interveni: 

— L-aţi văzut intrând în casă? 

— Nu. 

— Era singur? întrebă Puller. 

Rhonda încuviinţă cu un semn din cap. 

— Pe la ce oră l-aţi văzut? întrebă Cole. 

— Aş spune că între douăsprezece şi jumătate şi ora unu 


358 


noaptea. George fumase deja patru beţişoare cancerigene 
şi de obicei le fumează până la capăt. Nu se mai satură de 
ele. 

— Vrei să nu le mai spui beţişoare cancerigene? izbucni 
el. 

— Oh, îmi cer scuze, domnule Sensibil. George fumase 
deja patru cuie de sicriu, iar asta înseamnă că era aproape 
ora unu noaptea. 

George bombăni înciudat: 

— Mi-am irosit cincizeci şi şase de ani alături de femeia 
asta. E un miracol că nu am ucis-o. 

— Vă rog să continuaţi, doamnă, îi spuse Puller Rhondei. 

— Ei bine, atunci m-am dus până la baie. George vă 
poate povesti continuarea. 

Cole i se adresă bătrânului: 

— Staţi puţin, ofiţerul Wellman nu v-a văzut stând pe 
terasa din spate în timp ce fumaţi? 

George clătină ferm din cap. 

— Eram întins în leagănul cel mic de pe terasă, cu 
spatele către casa Halversonilor. 

— Atunci, cum de aţi putut vedea atâtea? întreba Puller. 

— Mă uitam pe la colţul leagănului. Eu puteam vedea 
totul, ca-n palmă, dar ar fi fost greu să mă observe cineva 
pe mine. Şi terminasem de fumat ţigările. 

— Deci Wellman se plimba pe lângă casă. Ce s-a 
întâmplat apoi? 

— Cred că atunci am adormit şi eu, zise bărbatul cu 
sfială. 

— Vezi? interveni triumfătoare Rhonda. Numai cât am 
lipsit ca să mă duc la toaletă şi te-ai fi putut aprinde ca o 
torţă, fără ca nimeni să observe. Incinerare gratuită. 

Soţul ei se încruntă. 

— Tocmai am spus că terminasem de fumat ţigările. Dar 
cred că te-ai fi bucurat să-mi dau foc singur, nu-i aşa? In 
felul ăsta ai fi putut cheltui banii de înmormântare la 
cazinoul acela care-ţi place atât de mult! 


359 


— Domnule Dougett, vă rog să încercaţi să vă amintiţi ce 
aţi văzut atunci, interveni Cole. 

— Ah, da, desigur. M-am trezit din somn şi l-am văzut pe 
individul acela mare şi chel ieşind din casă. 

— Staţi puţin. Tipul chel era în casă? întrebă Cole. Dar 
nu ne-aţi spus că ar fi fost acolo. 

— Nu? Ei bine, vă spun acum. A ieşit foarte grăbit din 
casă şi a fugit în pădure. Apoi am auzit o maşină oprind 
lângă casă. Era ora patru şi jumătate. Imi amintesc 
perfect, pentru că m-am uitat la ceas. 

— Eu eram cel cu maşina, zise Puller. Am ajuns până 
aici, am sunat la sergentul Cole şi apoi am intrat în casă. 
Am verificat încăperile, l-am găsit pe Wellman mort, după 
care am auzit maşina lui Cole apropiindu-se. O privi pe 
polițistă, apoi continuă: Am văzut un tip fugind în pădure, 
am ieşit din casă, te-am întâlnit lângă maşină şi am plecat 
împreună pe urmele bărbatului. 

— Deci tipul chel pe care l-ai văzut printre copaci a dat 
târcoale casei în timp ce erai înăuntru, concluzionă Cole. 

— Aşa trebuie să fie, îşi dădu George acordul. Eu l-am 
văzut luându-şi tălpăşiţa, apoi - câteva minute mai târziu - 
am auzit uşa din spate deschizându-se şi te-am văzut pe 
dumneata ieşind din casă. Nu am mai văzut ce-ai făcut 
după aceea, îi spuse el lui Puller. 

— M-am ascuns în spatele maşinii parcate pe alee, zise 
Puller. 

Cole interveni din nou: 

— Dar maşina lui Larry dispăruse deja. Cum s-a 
întâmplat asta? Cine a făcut-o? Se întoarse către cei doi 
bătrâni: Nu aţi văzut nimic? 

Amândoi clătinară din cap, iar George spuse: 

— Asta trebuie să se fi întâmplat în timp ce dormeam. 

— Iar eu ţin minte că am stat mult timp în baie, adăugă 
Rhonda. Când eşti bătrân, zise ea, toate durează mai mult. 

— Haideţi să stabilim orele exacte ale evenimentelor! 
Ultima dată l-aţi văzut pe Wellman patrulând între 


360 


douăsprezece şi jumătate şi unu. El nu a intrat în casă. 
Următorul lucru pe care l-aţi văzut a fost bărbatul chel 
părăsind casa, cu puţin timp înainte de sosirea mea. Eu l- 
am găsit pe Wellman mort pe la cinci dimineaţa. lar el a 
fost ucis cu vreo trei ore înainte - să zicem pe la două. Asta 
ar însemna că a fost ucis la o oră după ce l-aţi văzut 
patrulând şi după ce aţi adormit. Dar este posibil ca 
individul chel să fi fost deja în casă sau poate că a ajuns 
acolo în timp ce dormeaţi. 

Cole exclamă: 

— Asta înseamnă că tipul chel l-a ucis probabil pe Larry 
şi apoi a fugit. 

Puller clătină din cap. 

— Dar ce s-a întâmplat cu maşina? Nu cred că tipul ăsta 
a plecat cu maşina de acolo. Şi, dacă într-adevăr l-a ucis pe 
Larry, de ce ar mai fi zăbovit prin preajmă? De ce nu a 
plecat naibii de acolo, pur şi simplu? Atunci l-am zărit şi 
eu, când dădea târcoale prin pădure. 

— Un adevărat „hopa-mitica” acest individ, adăugă 
George. 

Puller îl întrebă: 

— Aţi observat cumva dacă maşina de patrulare lipsea 
atunci când v-aţi trezit? Sau aţi auzit motorul vreunei 
maşini în acest interval? 

— Niciuna, nici alta, zise Dougett. Cred că am dormit 
dus. 

— Nu vreţi o cafea şi nişte prăjiturele? îi întrebă 
Rhonda. 

Soţul ei se răsti: 

— E dimineaţă, pentru numele lui Dumnezeu, Rhonda. 
Cine naiba mănâncă prăjituri dimineaţa? 

— Eu, de exemplu, zise ea strâmbându-se. 

— Noi am mâncat deja, spuse Puller. 

— Ei bine, sper că v-am putut fi de folos, zise George. 

— Credeţi că ne paşte vreun pericol? întrebă Rhonda, pe 
un ton care trăda faptul că era îngrozită de această 


361 


posibilitate. 

— Am un pistol, spuse cutezător George. 

— Dar nu mai ai de multă vreme gloanţe pentru el, 
interveni Rhonda. Şi, chiar dacă ai avea, nu ai mai tras cu 
el de ani de zile. Probabil că te-ai împuşca din greşeală 
înainte să nimereşti altceva. 

Cole şi Puller plecară, lăsându-i pe cei doi să se certe pe 
această ultimă temă. Se întoarseră împreună la maşina de 
poliţie. 

Cole îl întrebă: 

— Ce crezi că ar trebui să facem acum? 

— Să-l găsim pe chelios. 

— Ai vreo bănuială? 

— Da. 


362 


CAPITOLUL 61 


Se întoarseră în oraş cu maşina. La un moment dat Cole 
reduse viteza, pregătindu-se să tragă pe dreapta. Puller 
înţelese de ce. 

— Roger Trent s-a întors în oraş, zise el. 

În faţa lor, un Cadillac Escalade negru cu ornamente din 
aur era tras lângă bordură, cu motorul pornit. Un bărbat 
pe care Puller nu-l mai văzuse niciodată era la volan. 
Agentul îl privi cu atenţie pe şofer, observând fiecare 
detaliu relevant, în timp ce mintea sa prelucra febril aceste 
informaţii vizuale şi trăgea concluziile de rigoare. 

Interesant, îşi spuse el. 

Lângă maşină stătea Roger Trent, îmbrăcat într-un 
costum ce părea - după cum observă Puller - lălâi şi boţit, 
ca şi cum bărbatul ar fi dormit îmbrăcat. Trent deschisese 
portiera, pregătindu-se să urce în maşină. 

— Mi se pare că tocmai a coborât din avion, observă 
Puller. Hai să vorbim cu el. 

Cole opri maşina lângă Escalade, iar Puller îşi lăsă 
geamul în jos. 

— Hei, Roger, strigă el. Ai timp pentru o cafea la 
Refugiu? 

Trent îl privi încruntat, apoi se uită spre Cole. 

— Tocmai am băut o cafea acolo. 

— Vreau să discutăm ceva important. Nu o să-ţi răpesc 
prea mult timp. 

— E ceva legat de amenințările cu moartea? 

— Da. 

— Vă dau zece minute. 

Trent le întoarse spatele şi se îndreptă spre uşa 
restaurantului. 

Un minut mai târziu, Puller şi Cole stăteau la o masă 


363 


faţă în faţă cu Roger Trent. Comandară trei cafele. Localul 
era plin pe trei sferturi şi toţi clienţii aruncau priviri 
curioase spre ineditul trio. Puller observă acest lucru şi 
spuse: 

— Vii des pe aici? Am înţeles că dumneata eşti 
proprietarul. 

— Eu deţin aproape totul în Drake. Şi ce-i cu asta? 

Puller măsură cu privirea costumul şifonat al bărbatului. 

— Acum ai ajuns în oraş? 

— Da, din nou. Ce importanţă are? Trent îi aruncă lui 
Cole o privire furioasă şi adăugă: Credeam că vreţi să 
vorbim despre amenințările alea nenorocite! 

— Lucrăm la acest caz, Roger. 

— Da, sigur. Ei bine, cred că aţi face bine să căutaţi cât 
mai aproape de casă, la fel ca data trecută. 

— Am făcut asta. Şi nu cred că sursa amenințărilor este 
aceeaşi. Voiam să afli şi tu. 

— Nu cred că eşti cea mai nimerită persoană care să 
stabilească acest verdict. 

— Noi credem că asasinarea lui Molly Bitner are 
legătură cu activitatea ei de la birou, Roger, interveni 
Puller. 

Acest comentariu fu urmat de o privire surprinsă din 
partea lui Cole, dar Trent nu observă acest lucru. Bărbatul 
îl privea contrariat pe Puller. 

— Şi de ce credeţi asta? 

— Rapoartele privind probele de sol. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. Ce fel de rapoarte? 

— Ştii dumneata, cele cu analizele impuse de protecţia 
mediului. 

— Tot nu înţeleg despre ce vorbeşti. 

— Eric Treadwell şi Dickie Strauss erau prieteni, ştiai 
acest lucru? 

— Nu, chiar nu ştiam. 

— Aveau acelaşi tip de tatuaj pe braţ. Dickie a 
recunoscut că a vrut să-şi facă un tatuaj identic cu cel al 


364 


lui Eric. 

— Şi ce legătură au toate astea cu persoana mea? 

— Nu sunt prea sigur acum, Roger, zise Puller. 

Luă o înghiţitură de cafea şi se uită insistent la bărbatul 
din faţa lui. 

— Cum a fost călătoria la New York? întrebă el după 
câteva clipe. 

Trent păru surprins de această întrebare. 

— De unde ştii că am fost la New York? 

— Bill Strauss ne-a spus. Nu ne-a explicat motivul 
acestei călătorii, dar ne-a mărturisit că această companie a 
dumitale e foarte profitabilă şi că investitorii bat la uşă. 

Trent îşi feri privirea, iar Puller observă că mâna stângă 
a bărbatului începuse să tremure uşor. 

— Toată lumea are nevoie de energie, adăugă Puller. 

— E adevărat, zise repede Trent. Am terminat aici? 
Pentru că e clar că nu aveţi nimic concret să-mi spuneţi. 

Cole îl privi pe Puller. În cele din urmă, acesta zise: 

— Aşa cred. Ar trebui să mergi acasă ca să dormi puţin. 
Arăţi frânt. 

— Mulţumesc pentru grijă, răspunse ironic Trent. 

Bărbatul se ridică de la masă, iar Puller se ridică şi el. 
Se apropie iute de Roger Trent şi îi spuse cu voce scăzută: 

— Eu aş lua în serios amenințările cu moartea, Roger. 
Doar că s-ar putea să existe un alt motiv decât cel la care 
te gândeşti dumneata. 

Trent se făcu alb ca varul, le întoarse spatele şi plecă. 
Câteva minute mai târziu, Cadillacul său dispăru din faţa 
restaurantului. 

După ce ieşiră din local, Cole îl întrebă curioasă pe 
Puller: 

— Despre ce a fost vorba, mai exact? 

— Omul acesta e speriat de moarte. Şi are o mulţime de 
motive. Personale, de afaceri şi multe altele. De ce crezi că 
se întâmplă toate astea? Pentru că deţine un oraş întreg. E 
un peşte mare într-un iaz prea mic. 


365 


— Nu ştiu ce să spun, zise Cole. 

— Un peşte mare într-un iaz prea mic, repetă Puller. 

Cole înţelese, în sfârşit. 

— Există un peşte şi mai mare în oraş, zise ea. 

— S-ar putea. 

— Cine? 

— Trebuie să-l găsim pe chelios. 

— Dar cum? Ai spus că ai o idee. 

— Lasă-mă să-ţi prezint altfel lucrurile. Trebuie să-l 
găsim pe Dickie Strauss. 

— Crezi că el este tipul pe care Dougett l-a văzut ieşind 
în fugă din casă? 

— Se potriveşte fizic descrierii făcute de bătrân. Arsurile 
de pe braţ? Mai degrabă un tatuaj tip „mânecă“. Iar dacă 
bărbatul acela nu era Dickie, este posibil să fie vorba 
despre un alt individ din gaşca lui de tatuaţi. 

— Nu există astfel de găşti în Drake, Puller. 

— Mai bine spus, tu nu ştii nimic despre existenţa unor 
astfel de găşti, o corectă Puller. 

— Dar ce putea să caute Dickie Strauss în casa aceea? 
lar dacă e adevărat că a fost în casă, asta ar putea 
însemna că el l-a ucis pe Larry Wellman. De ce ar fi făcut 
el asta? 

— Poate că nu s-a întâmplat aşa. 

— Ce vrei să spui? Amândoi au fost în casă, iar Larry a 
sfârşit ucis. Cineva trebuie să-l fi omorât. Doar nu s-a 
spânzurat singur. 

— De acord. 

— Deci ce vrei să spui? 

— Să-l găsim mai întâi pe Dickie şi să nu ne contrazicem 
fără rost. Ai idee unde ar putea fi? 

Cole viră şi intră cu maşina pe o alee, apoi răspunse: 

— Da. 

— Unde? 

— Vei afla când vom ajunge acolo. Şi eu sunt în stare să 
păstrez un secret, să ştii. 


366 


CAPITOLUL 62 


Domul din beton. Puller studie bizara construcţie în timp 
ce treceau pe lângă ea. 

— Poate că Drake ar trebui să-l folosească ca atracţie 
turistică, zise el. 

— Da, ar fi o adevărată afacere. Să te holbezi la nişte 
ziduri din beton pentru un dolar, răspunse amuzată Cole. 

Făcu un viraj în capătul străzii şi intră cu maşina într-un 
cartier care îl găzduise pe vremuri pe muncitorii de la 
facilitatea din beton. 

Trecură pe lângă locuinţe abandonate care începuseră 
să se năruie, apoi şi pe lângă alte case, ce fuseseră 
reparate pentru a putea fi pe cât posibil locuibile. 

Puller văzu câţiva copii mici, cu feţele murdare. Mamele 
lor - nişte femei numai piele şi os - fugeau după ei să-i 
prindă. 

Nu erau mulţi bărbaţi pe drum, dar îşi spuse că aceştia 
erau probabil plecaţi din oraş, încercând să-şi câştige 
pâinea sau cel puţin să-şi găsească o slujbă. 

Inspiră adânc, cu nările dilatate. 

— Plăcută aromă, zise el. 

— Ne dăm silinţa să-i convingem să-şi arunce gunoiul în 
locuri special amenajate, dar este un efort aproape inutil. 
lar toaletele au încetat de mult să mai funcţioneze în 
aceste locuri. Majoritatea oamenilor folosesc toalete 
improvizate în spatele caselor. 

— Încântătoare viaţă pentru cetăţenii celei mai bogate 
naţiuni din lume! 

— Ei bine, bogăţia asta trebuie să fie concentrată în 
mâinile câtorva oameni, pentru că noi nu avem nici cea 
mai mică parte din ea. 

— Există astfel de oameni. De exemplu, cumnatul tău. 


367 


Puller privi în jur şi adăugă: Văd nişte stâlpi de 
electricitate, însă  transformatoarele acelea nu par 
funcţionale. 

— Oamenii de aici au încercat să se lege la stâlpi şi s-au 
electrocutat. Compania nu mai furnizează energie electrică 
în această zonă. 

Îi arătă un stâlp de telefonie de pe care atârnau mai 
multe cabluri până în pământ. Probabil că în câteva case 
firele erau trase pe sub pământ, îşi spuse agentul. 

— Serviciile de telefonie fixă funcţionează încă, după 
cum vezi. Unii s-au legat în mod fraudulos la reţea. Am 
trecut cu vederea toate astea. Oamenii de aici nu-şi pot 
permite telefoane mobile. Dar pot totuşi să vorbească cu 
alte persoane. Compania de telefonie îi lasă în pace. La 
naiba, în ziua de azi cei mai mulţi oameni nici nu mai 
folosesc liniile telefonice terestre. Cheltuiesc banii pe 
telefoane mobile şi pe dispozitive tot mai sofisticate. 

Cole întinse apoi arătătorul în faţă. 

— lată destinaţia noastră, spuse ea. 

Clădirea indicată se afla la capătul străzii şi era mult mai 
mare decât celelalte case. Puller privi uimit uşile înalte, 
masive şi decolorate, care probabil fuseseră roşii pe 
vremuri. 

Agentul înţelese în cele din urmă ce destinaţie avea 
clădirea aceea. 

— O staţie de pompieri? întrebă surprins. 

— A fost, pe vremuri. Nu a mai fost utilizată în acest 
scop de când au construit Buncărul. Cel puţin aşa mi s-a 
spus când eram copil. 

— Şi pentru ce este folosită acum această clădire? 

O secundă mai târziu, Puller auzi motorul unei 
motociclete. De fapt, nu era doar o singură motocicletă. 

— Clubul Harley, îi explică Cole. Dickie Strauss e 
membru al acestui club. Ei îl numesc Xanadu. Probabil că 
unii dintre membri nici măcar nu ştiu ce înseamnă. Dar, 
într-un fel, clubul îi ţine pe băieţii ăştia departe de 

368 


probleme. 

— Şi pe Treadwell? Şi el avea un Harley. De aici provine 
tatuajul tip „mânecă”? 

— Nu ştiu ce să spun despre asta. Ştiu doar că nu toţi 
membrii clubului au astfel de tatuaje. 

— Ar fi fost bine să aflăm că Dickie şi Treadwell au fost 
membri ai aceluiaşi club. 

— Noi abia am aflat că s-ar putea să fie Dickie cel care a 
ieşit în fugă din casa Halversonilor. Până nu vom fi siguri 
despre cine este vorba, nu am niciun motiv să bănuiesc că 
Dickie a fost implicat. 

— Dar poate că tocmai gaşca motocicliştilor a avut 
legătură cu moartea lui Treadwell. 

— E un club, Puller, nu o gaşcă. Majoritatea membrilor 
sunt oameni în vârstă, care au familii şi facturi de plătit. 

Cole opri în faţa vechii clădiri şi coborâră amândoi din 
maşină. Uşile erau deschise, iar Puller zări într-un 
compartiment al încăperii un camion de pompieri cu 
cauciucurile putrede şi, în spatele acestuia, renumitul stâlp 
al pompierilor. Câteva vestiare din lemn erau aliniate pe 
două laturi ale peretelui, iar într-un colţ se vedea un 
morman de costume de protecţie uzate şi de echipamente 
folosite la stingerea incendiilor. 

In celălalt compartiment al încăperii se aflau vreo şase 
motociclete vintage Harley. Puller numără cam cinci 
bărbaţi în interior - doi călare pe motocicletele lor, 
turându-şi motoarele pe loc, timp în care ceilalţi îşi 
reparau de zor vehiculele pe două roţi. 

— Ce fac indivizii ăştia aici dis-de-dimineaţă? Ar trebui 
să fie la lucru. 

— Probabil că nu-şi pot găsi o slujbă. 

— Aşadar, stau aici toată ziua şi se joacă cu 
motocicletele lor scumpe? 

— Majoritatea vehiculelor au peste douăzeci de ani 
vechime, Puller. Nimeni nu se joacă aici. li cunosc pe cei 
mai mulţi dintre ei. Toţi muncesc din greu. Dar atunci când 


369 


nu este de lucru, ce poţi să faci? Rata şomajului în zonă 
este de aproape douăzeci la sută, iar oamenii ăştia încă 
mai vor să muncească. Mulţi au renunţat, pur şi simplu, să- 
şi mai caute de lucru. 

— Îşi păstrează motocicletele aici? 

— Uneori. De ce vrei să ştii asta? 

— Spuneai că oamenii care trăiesc în zonă sunt mai răi 
decât hienele. 

— Da, dar nu s-ar atinge niciodată de motocicletele 
clubului. 

— De ce nu? 

— Pentru că membrii acestui club îi ajută foarte mult. 

— În ce fel? 

— Ei colectează mâncare, pături şi altele şi chiar îi 
angajează pe unii să lucreze pentru ei atunci când au 
ocazia. Cei mai mulţi dintre membrii clubului au diferite 
calificări: sunt mecanici, instalatori, electricieni, tâmplari. 
Cum am mai spus: muncesc din greu. Merg pe la casele 
oamenilor şi fac gratis tot felul de reparaţii. 

— Un grup de „buni samariteni“, cum s-ar spune. 

— Avem aşa ceva aici, în Drake. 

Făcură câţiva paşi pe aleea crăpată de beton din faţa 
staţiei de pompieri. Câţiva bărbaţi ridicară ochii surprinşi. 
Exact în momentul acela, Puller îl zări pe Dickie Strauss 
ieşind dintr-o încăpere aflată în spatele incintei. Acesta se 
opri înmărmurit, privindu-i prosteşte. Agentul observă că 
Dickie avea mâinile murdare de ulei de motor şi se ştergea 
de zor cu o cârpă. 

Cole îl strigă: 

— Hei, Dickie, am vrea să stăm puţin de vorbă. 

Dickie se întoarse brusc şi fugi spre partea din spate a 
clădirii. 

— Hei! strigă Cole după el. Opreşte-te! Vrem doar să 
discutăm. 

Puller intrase deja în clădire. Doi bărbaţi, care îşi 
văzuseră până atunci de lucru la motoarele lor, blocară 


370 


calea lui Puller. Amândoi erau masivi, construiți precum 
hidranţii. Mai vârstnici decât Puller, bărbaţii aveau la gât 
bandane imprimate şi expresii trufaşe întipărite pe 
chipurile dure. Mâinile lor păreau enorme, iar muşchii 
proeminenţi ai antebraţelor erau dovada vie a activităţilor 
fizice solicitante prin care-şi câştigau pâinea. 

Puller le arătă insigna. 

— Daţi-vă la o parte. Acum. 

Unul dintre bărbaţi răspunse: 

— E o proprietate privată. Vreau să-mi arătaţi mandatul. 

Cole interveni: 

— Lăsaţi-l să treacă. 

Fără să-l scape din ochi pe Dickie, care se îndepărta 
alergând, Puller era atent în acelaşi timp la bărbatul cu 
bandană din faţa lui. 

— Trebuie să vorbesc neapărat cu el, zise Puller. Doar să 
vorbesc. 

— Iar eu trebuie să văd mandatul. 

— Locul acesta e abandonat de multă vreme. 

— ȚŢi se pare abandonat, isteţule? întrebă celălalt bărbat. 

În momentul în care bărbatul cu bandană puse mâna pe 
umărul lui Puller, Cole se pregăti să scoată pistolul. O 
secundă mai târziu însă, motociclistul zăcea cu faţa în jos 
pe pardoseala din beton. Figura lui nedumerită dădea de 
înţeles că nu apucase să realizeze cum de ajunsese acolo. 

Celălalt bărbat începu să strige şi se repezi spre Puller. 
Agentul apucă braţul bărbatului şi i-l întoarse iute la spate, 
apoi îl seceră cu o lovitură de picior; motociclistul ajunse 
lângă amicul său, pe pardoseală. Când încercară să se 
mişte, Puller le spuse pe un ton ameninţător: 

— Dacă vă ridicaţi, vă bag pe amândoi în spital. Şi nu 
vreau să fac asta. Nu am treabă cu voi. 

Cei doi bărbaţi rămaseră prudenţi pe pardoseală. Puller 
tocmai îşi îndrepta umerii când Frank, prietenul uriaş al lui 
Dickie, se ivi dintr-un colţ întunecat al încăperii şi se 
repezi spre el. Nasul bărbatului era bandajat, iar ochii 


371 


acestuia erau vineţi în urma coliziunii cu capul lui Puller. 
Namila avea în mână o scândură groasă şi lungă. 

— E timpul să-mi iau revanşa, spuse Frank printre dinţi. 

Pe când se pregătea să lovească în capul lui Puller cu 
bâta improvizată, un glonţ îi vâjâi pe la urechi şi rupse o 
bucată mare din scândură. Impactul neaşteptat îl făcu pe 
Frank să scape lemnul din mâini. 

Frank, Puller şi ceilalţi doi motociclişti întoarseră capul 
spre Cole. Cobra acesteia era îndreptată spre testiculele 
lui Frank. 

— E alegerea ta, zise Cole. Vrei să ai copii sau nu? 

Frank făcu repede un pas înapoi, cu mâinile încrucişate 
protector peste organele genitale. 

Puller trecu în fugă pe lângă ei şi se repezi spre ieşirea 
din spatele clădirii. Motocicleta de teren se ivi bâzâind 
asurzitor de după un colţ şi se apropie de el în viteză. Din 
fericire, Dickie avusese timp să-şi pună casca pe cap, 
pentru că, în caz contrar, Puller nu ar mai fi făcut ceea ce 
avea de gând. Agentul îşi scoase dintr-o mişcare pistolul 
M11 din tocul frontal, ţinti preţ de două secunde şi trase 
apoi în cauciucul din spate al motocicletei. Aceasta 
alunecă într-o parte. Dickie căzu, iar vehiculul pe două roţi 
se opri la circa şase metri de el. 

Câteva secunde mai târziu, Puller îl apucă pe Dickie şi-l 
ridică în picioare. 

— Puteai să mă omori, strigă acesta furios. 

— Dacă aş fi tras în cauciucul din faţă, ai fi aterizat cine 
ştie pe unde. În acest fel însă, ţi-ai rănit doar fundul. Dar 
trebuie să spun că, în cazul tău, nu văd o diferenţă prea 
mare între acea parte a corpului tău şi creier - asta dacă ai 
într-adevăr aşa ceva. 

Cole se apropie grăbită de ei şi-şi băgă pistolul în tocul 
de la centură. Se postă în faţa lui Dickie şi începu să-l ia la 
rost: 

— Eşti idiot sau ce? Ce fel de cascadorie a fost asta? 

— M-am speriat, atâta tot, protestă Dickie pe un ton 


372 


plângăcios. 

— Unde este pregătirea ta de infanterist? îl întrebă 
mirat Puller. Pentru că Divizia Întâi Infanterie are 
standarde înalte şi nu cred că ar fi lăsat pe front un 
nepriceput ca tine. 

— Du-te naibii! ripostă Dickie. 

— Iar tu ai să te duci la închisoare! interveni fermă Cole. 

— Pentru ce? 

— Ai încercat să ucizi un ofiţer, de asta, zise Puller. Ai să 
ajungi într-o închisoare federală, unde ai să stai închis 
până la vreo patruzeci de ani. 

— Nu am vrut să te ucid. 

— Atunci cum ai numi încercarea de a da peste mine cu 
motocicleta? 

— Tu ai încercat să mă omori pe mine, ripostă 
înverşunat Dickie. Se uită urât la Cole şi strigă: A tras un 
glonţ în cauciucul meu. Ar fi putut să mă omoare. 

— Ei bine, sunt sigură că i-ai dat un motiv întemeiat ca 
să o facă. Acum, spune-mi de ce ai fugit aşa. Noi nu voiam 
decât să stăm de vorbă. 

— Tipul ăsta l-a bătut deja pe Frank. Nu voiam să vină şi 
după mine. E un psihopat. 

Cole îl opri: 

— Astea sunt prostii şi tu ştii foarte bine că am dreptate. 
De ce ai fugit, Dickie? 

Tânărul nu spuse nimic. Lăsă ochii în pământ, respirând 
cu dificultate. Cotul său era plin de sânge, în urma 
aterizării pe asfalt. 

— Bine, cum vrei, îi spuse Cole, după care scoase 
cătuşele şi i le puse la mâini, în timp ce-i citea drepturile. 

— Tatăl meu o să se enerveze rău când o să audă. 

— Sunt sigură de asta, zise Cole. E problema ta. Dar 
dacă vorbeşti, totul va fi mai uşor pentru tine. 

— Nu am de gând să spun nimic. Tot ce vreau e un 
avocat. Ce porcărie! Tatăl meu o să vă dea în judecată de 
nu o să vă vedeţi. 


373 


— L-ai ucis pe ofiţerul Wellman? interveni Puller. Asta o 
să-ţi asigure un bilet cu o singură călătorie spre 
închisoarea pe viaţă. Mare păcat că în Virginia de Vest nu 
se aplică pedeapsa cu moartea! 

Dickie rămase cu gura căscată, iar faţa îi deveni 
periculos de roşie, de parcă i s-ar fi rupt o arteră. Furia lui 
era fără margini. 

Puller continuă: 

— Ce-ai spune dacă te-am asigura că avem un martor 
ocular care te-a văzut în casa Halversonilor exact la ora la 
care a fost ucis ofiţerul Wellman? Un martor care te-a 
văzut apoi ieşind în fugă din casă. 

Când începu să vorbească, vocea lui Dickie era atât de 
scăzută, încât abia îl puteau auzi ce spune. 

— Asta nu e... Aş spune că persoana aceea nu e în toate 
minţile. 

Nu se ascundea nimic în spatele cuvintelor lui. Bărbatul 
părea pe punctul de a vomita. 

Puller adăugă: 

— Faci cum vrei. Dar noi avem mărturia unui martor 
ocular. Şi pot să pun pariu că ai atins ceva în casa aia. O 
să-ţi recoltăm probe ADN şi amprente. De fapt, am găsit 
câteva amprente neidentificate la locul crimei şi ceva îmi 
spune că se vor potrivi cu ale tale. Atunci poţi să-ţi iei adio 
de la viaţă. 

Cole adăugă: 

— Iar în urma micii cascadorii pe care tocmai ai făcut-o, 
avem şi de unde să luăm aceste mostre. 

— Dar nici măcar nu e nevoie să le luăm. Din moment ce 
ai fost în armată, amprentele tale şi ADN-ul se află la 
dosar, îi explică Puller. 

— Nu poţi accesa acele mostre pentru investigaţii 
criminale, îl contrazise Dickie. Ele rămân la dosar doar 
pentru stabilirea identităţii. 

Puller afişă un zâmbet. 

— Deci ai verificat acest lucru? Interesant. 


374 


Dickie se făcu galben la faţă. 

— Nu am ucis pe nimeni. 

— Dar ai fost în casa aceea? întrebă Puller. 

Dickie se uită împrejur. Motocicliştii se adunaseră în 
spatele staţiei de pompieri, urmărindu-le fiecare mişcare. 
Frank şi ceilalţi doi pe care Puller îi scosese din joc aveau 
un aspect de-a dreptul fioros, părând gata să ucidă, dar nu 
făceau nicio mişcare spre ei. 

— Am putea merge într-un loc mai retras ca să vorbim 
despre asta? întrebă Dickie. 

— E primul lucru inteligent pe care l-ai spus de când te- 
am cunoscut, îi răspunse Puller. 


375 


CAPITOLUL 63 


Dickie stătea pe bancheta din spate a maşinii de poliţie, 
cu Puller alături de el. Tânărul privea pe geam. Arăta de 
parcă ar fi fost condus la eşafod pentru a fi executat. Puller 
îl analiza cu atenţie, încercând să-şi dea seama la ce se 
gândea bărbatul. L-ar fi putut întreba, dar nu o făcu. Voia 
ca Dickie să se concentreze, să se gândească bine la ce 
avea de spus. În tot acest timp, o persoană vinovată ar fi 
ticluit o reţea întreagă de minciuni pentru a-şi acoperi 
crimele. 

O persoană inocentă, în schimb, ar fi fost agitată şi s-ar 
fi temut ca nu cumva vorbele sale să fie răstălmăcite. O 
astfel de persoană ar fi încercat acum să se gândească la 
cel mai bun mod de a-şi dovedi nevinovăția. Un om 
nevinovat în anumite privinţe, dar care se ştia vinovat în 
altele, ar fi stat să se gândească mai mult la ceea ce urma 
să spună. 

Puller îl încadră pe Dickie Strauss în această ultimă 
categorie. 

Cole, care stătea pe scaunul din faţă, îi spuse lui Dickie: 

— Dacă te ducem acum la secţia de poliţie, toată lumea 
din oraş va afla asta în mai puţin de cinci secunde. 

— Am putea merge atunci în altă parte? 

— Ce zici de camera mea de motel? întrebă Puller. Cred 
că ştii foarte bine unde e. M-ai urmărit îndeaproape în 
ultima vreme, nu-i aşa? 

— Mi-e indiferent, răspunse Dickie cu jumătate de gură. 

Ajunseră la motel. Fără ca Dickie să-l vadă, Puller se 
asigură că toate micile sale capcane erau intacte. Doar 
Cole păru să-şi dea seama ce anume verifica el, pentru că-i 
aruncă o privire complice. 

După ce poliţista îi scoase cătuşele de la mâini, Dickie se 


376 


aşeză pe pat. Cole alese un scaun pe care îl postă în faţa 
lui, iar Puller rămase în picioare, cu spatele lipit de perete. 

— Am auzit că ai ajutat-o pe Miss Louisa, începu Dickie. 
A fost frumos din partea dumitale. 

— Da, deşi nu mai contează. Ea a murit. Cam atât cu 
bunul samaritean. Dar vreau să ne concentrăm acum 
asupra ta, Dickie. 

— Cam cât din povestea asta va fi făcut public? întrebă 
el. 

— Depinde despre ce este vorba, îi răspunse Cole. Dacă 
tu eşti cel care l-a ucis pe Larry, totul va fi făcut public. 

— Aşa cum am mai spus, eu nu am ucis pe nimeni. 

Dickie strânse pumnii neputincios. Părea un băieţel 
supărat, în ciuda tatuajului său tip „mânecă”. Puller mai că 
se aştepta să se trântească pe jos şi să înceapă o criză de 
plâns. 

— Ei bine, cred că-ţi dai seama că nu te putem crede pe 
cuvânt, zise Cole. Va trebui să ne dovedeşti că este 
adevărat. 

Dickie ridică ochii spre Puller. 

— Dumneata te-ai uitat în dosarul meu? 

Puller clătină din cap. 

— Aşa cum v-am mai spus, continuă el, eu şi armata nu 
avem nimic în comun. Dar asta nu înseamnă că nu sunt 
bun în ceea ce fac. Nu are legătură cu abilităţile mele. Am 
fost un bun soldat. Nu am avut nicio pată neagră la dosar 
în perioada armatei. Nu aş fi plecat din armată dacă ar fi 
fost după mine. Îmi plăcea. Mă înţelegeam bine cu ceilalţi 
colegi. Voiam să-mi servesc ţara. Dar nu a fost alegerea 
mea. Ei pur şi simplu nu voiau acolo oameni de felul meu. 

Puller căzu pe gânduri. În timp ce-l privea pe tânăr, 
răspunsul îi încolţi dintr-odată în minte. 

— „Nu întreba, nu spune”, DADT3%, zise Puller. 


36 Legea „Don't ask, don't tell" (DADT), care îi obligă pe militarii gay 
să-şi ascundă homosexualitatea sub ameninţarea excluderii din armată 
(n.tr.) 

377 


Dickie îşi lăsă ochii în pământ, apoi încuviinţă din cap. 

— Legea din armata americană cu privire la 
homosexuali? întrebă Cole, privindu-l surprinsă pe Puller. 

Acesta adăugă: 

— Conform legii DADT, erai tolerat în armată atâta 
vreme cât păstrai secretă orientarea ta sexuală. Tu nu le 
spui, iar ei nu te întreabă. Dar, dacă se află ceva, eşti 
exclus imediat din armată. Îl privi din nou pe Dickie şi 
adăugă: Ce s-a întâmplat? 

— Cineva m-a turnat. In plus, mai apăruseră şi nişte 
poze cu mine şi cu câţiva dintre amicii mei. La naiba, în 
ziua de astăzi nu ar fi avut nici cinci vizualizări pe 
YouTube, dar pe vremea aceea celor din armată nu le păsa 
de aşa ceva. 

— Şi te-au exclus? 

— Într-o secundă. Totul ar fi luat o întorsătură urâtă - 
mi-au spus ei - dacă nu acceptam eliminarea definitivă. 

— Te cred. 

— Dar tatăl tău ştie că eşti gay? îl întrebă Cole. 

Dickie afişă un zâmbet trist. 

— De ce crezi că m-am înrolat imediat după terminarea 
liceului? Bătrânul a crezut că asta mă va „vindeca”. 

— În regulă, deci eşti gay, zise Puller. Asta e numai 
treaba ta şi, desigur, nu e o crimă. 

— Pentru unii oameni este. Mai ales pentru cei din 
această zonă. 

— Fi bine, noi nu ne numărăm printre aceştia, zise Cole. 

Puller interveni: 

— Să ne întoarcem la ofiţerul Wellman. Ce căutai în 
casă? 

— Eu şi Larry eram prieteni. 

Cole se lăsă încet pe spătarul scaunului, cu ochii mari de 
uimire. 

— Doar nu te-ai dus acolo ca să...? Larry era căsătorit, 
avea o familie. In plus, era locul unei crime, ce naiba? 

Dickie spuse repede: 


378 


— Nu a fost nimic de genul ăsta. Ne mai prosteam şi noi 
în adolescenţă, dar Larry nu era gay. Nu ne-am întâlnit 
acolo ca să facem sex. 

— Atunci, ce ai căutat în casa aceea? întrebă Cole. 

Dickie începu să-şi frece nervos palmele. Puller observă 
sudoarea de pe fruntea bărbatului, iar asta nu se datora 
numai aparatului de aer condiţionat montat pe peretele 
camerei de motel, care nu reuşea decât să mişte aerul 
fierbinte dintr-o parte în alta a încăperii. 

— Am vrut doar să văd ce se întâmplase. 

— De ce? 

— Fuseseră ucişi atâţia oameni. Am vrut doar să văd cu 
ochii mei. 

— Iar Wellman te-a lăsat să intri în casă? întrebă Cole. 
Nu te cred. 

— El nu m-a lăsat. 

Cole îl privi confuză. 

— Nu mai înţeleg nimic. Nu vrei să tragi aer în piept şi 
să mai încerci o dată să-mi explici ce s-a întâmplat? 

— L-am strigat şi i-am spus că aş vrea doar să arunc o 
privire. Mi-am dat seama că nu ar fi acceptat. 

Cole izbucni: 

— Cred şi eu că nu ar fi acceptat! Dacă aş fi aflat, l-ar fi 
putut costa slujba lui în poliţie. Prezenţa ta acolo ar fi 
putut compromite întreaga scenă a crimei. 

— Dar ar fi vrut totuşi să te lase înăuntru? întrebă 
Puller. 

— El mi-a spus să trec pe acolo. M-a chemat ca să-mi 
arate nişte lucruri pe care le descoperiseră. Nişte 
fotografii. 

— E incredibil, exclamă Cole. 

Puller ridică mâna ca să o oprească şi îl privi în ochi pe 
bărbat. 

— Continuă, Dickie. Spune tot ce ai de spus. 

— Deci m-am dus acolo. 

— Şi l-ai omorât? întrebă Cole. 

379 


— V-am spus doar că nu l-am omorât eu. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? întrebă Puller. 

— El nu era acolo. Vreau să spun că maşina lui 
dispăruse. M-am gândit că poate i se făcuse rău sau poatei 
se făcuse frică. Dar mi-am dat seama că nu putea pleca 
aşa, din senin. Nu-mi venea să cred că lăsase locul crimei 
nesupravegheat. Am urmărit serialul Lege şi ordine, la fel 
şi NCIS*. Cunosc toate aceste aspecte. 

— Desigur. Ai dreptate, nu putea face asta, zise Puller. 
Şi ce ai făcut atunci? 

— Am încercat să-l sun pe telefonul lui mobil. Dar nu a 
răspuns. 

— La ce oră s-a întâmplat asta, mai exact? întrebă 
repede Puller. 

— Nu ştiu precis. Poate pe la patru dimineaţa. 

— Continuă. 

— M-am dus în spatele casei. Uşa era uşor 
întredeschisă. Am împins-o puţin şi l-am strigat pe Larry. 
M-am gândit că era posibil să fie totuşi înăuntru. Nu am 
primit niciun răspuns. Eram speriat. 

— Şi totuşi, ai intrat în casă. De ce? îl întrebă Puller. . 

— Mi-a trecut prin minte că Larry ar putea fi rănit. Imi 
spusese să trec pe acolo, dar nu era nicăieri. Îmi făceam 
griji pentru el. 

— Pe naiba! Tu voiai să vezi cadavrele. 

Dickie ridică ochii spre Puller şi-l privi încruntat, dar 
trăsăturile lui se relaxară imediat şi spuse liniştit: 

— Ai dreptate. Asta voiam. M-am gândit că Larry fusese 
chemat pe neaşteptate în altă parte şi că de aceea lipsea 
maşina lui din faţa casei. Oricum, am intrat în casă. 

Dickie se opri brusc, iar faţa lui se făcu albă ca varul. 

— Şi atunci i-ai văzut, zise Puller. 

Dickie încuviinţă încet din cap. 

— Şi am să-i revăd pe toţi în visele mele, mai bine spus 
37 Naval Criminal Investigative Service - Serviciul Naval de Investigare 


a Crimei, serial poliţist (n.tr.) 
380 


în coşmarurile mele, până la sfârşitul zilelor. 

— Poetic, n-am ce spune, interveni Cole pe un ton 
sarcastic. 

— Şi ce ai făcut după aceea? întrebă din nou Puller. 

— Mă pregăteam să plec. Dar am auzit ceva, un zgomot 
de la subsol. 

— Ce fel de zgomot? întrebă încordat Puller. 

Multe lucruri depindeau de răspunsul lui Dickie. 

— Un fel de scârţâit. Mi se părea că cineva trăgea din 
greu ceva. 

Puller se relaxă. 

— În regulă. Mai departe. 

— Aveam cuțitul la mine. Am strigat în timp ce coboram 
scările spre subsol. M-am gândit că era Larry şi voiam să-i 
dau de ştire că sunt acolo, ca să nu mă împuşte cumva din 
greşeală. Nu am primit niciun răspuns. 

Cole interveni neîncrezătoare: 

— Deci tu ai coborât în mijlocul nopţii la subsolul unei 
case pline de oameni morţi doar pentru că ai auzit un 
zgomot? Ştii, pe lângă filmele polițiste pe care le 
urmăreşti, ar fi trebuit să-ţi aminteşti şi altele, precum 
Vineri 13 sau Halloween. Nu aveai ce căuta într-un subsol 
nenorocit, Dickie. 

— Dar te-ai dus acolo, din câte înţeleg, zise Puller. Ce s- 
a întâmplat? 

— Atunci l-am văzut pe Larry spânzurat acolo. 

— Te-ai asigurat că era mort? întrebă Cole. Sau pur şi 
simplu ai rupt-o la fugă lăsându-l să atârne acolo? 

— Era mort, zise Dickie. Am mai văzut oameni morţi în 
armată. l-am verificat pulsul şi pupilele. Făcu o pauză, apoi 
izbucni: Vă spun că era mort. 

— Şi apoi? insistă Puller. 

— La naiba, am plecat de acolo. Am fugit în spatele 
casei. 

— Şi nu te-ai mai oprit deloc? Ai continuat să alergi? îl 
întrebă Puller, din nou încordat. 

381 


Dickie oftă prelung. 

— Nu. M-am... m-am oprit. Simţeam că-mi vine să vomit. 
M-am ascuns acolo, printre copaci. Poate vreo zece 
minute. Mi-am venit puţin în fire. M-am gândit că veniseră 
cei de la poliţie. Sau... 

— Sau că ucigaşul lui Larry venise înapoi. 

Dickie încuviinţă din cap. 

— Dacă ar fi fost aşa, chiar aş fi vrut să-l văd pe ticălos. 
Să pun poliţia pe urmele lui. 

— Pe urmele „lui“ sau ale „ei“, zise Cole. Ar fi putut fio 
femeie. 

Dickie îşi îndreptă arătătorul spre Puller. 

— Dar erai dumneata. Te-am văzut când ai intrat în casă. 
Atunci nu ştiam cine naiba eşti! Apoi ţi-am văzut jacheta pe 
care scria mare „CID“. Ştiam ce înseamnă. Larry îmi 
spusese că tipul omorât era militar. Asta explica prezenţa 
dumitale acolo. 

— Şi apoi? întrebă Puller. 

— Ceva mai târziu, am auzit o altă maşină. Făcu semn 
spre Cole şi adăugă: Erai tu, de această dată. Atunci mi-am 
luat tălpăşiţa. 

— Şi atunci te-am văzut eu pe fereastra casei, zise 
Puller. O privi pe Cole şi zise: Povestea lui coincide cu ceea 
ce ştiam. 

Cole încuviinţă din cap, apoi se uită urât la Dickie. 

— Ar fi fost mai bine să aflăm ceva mai devreme. Ar 
trebui să te arestez pentru că ai ţinut ascunse probe 
materiale importante. 

— Şi pentru că te-ai comportat prosteşte, adăugă Puller. 
Deci tu şi Eric eraţi prieteni? 

— Îl cunoşteam, atâta tot. Era membru al clubului 
Xanadu. 

Spunând aceste cuvinte, îşi ridică mâna. 

— V-am spus că am un tatuaj tip „mânecă“ la fel ca al 
lui. 

— Atunci când ai intrat în casa familiei Halverson, în 

382 


noaptea aceea, ştiai că Eric şi Molly zăceau morţi peste 
drum? 

— Sigur că nu ştiam aşa ceva. 

Puller nu mai insistă pe această temă. 

— Totuşi, eram îngrijorat pentru el. 

— De ce? întrebă Puller. 

— Din anumite motive. 

— Şi aceste motive nu au un nume? 

Dickie ridică din umeri. 

— Nu, din câte am auzit eu. 

— Există vreun motiv pentru care Eric şi Molly să fi 
cerut analiza unei probe de sol? interveni Cole. 

— Probă de sol? Nu, nu cred că ar fi avut vreun motiv să 
ceară aşa ceva. 

— Dar despre un laborator de metamfetamine ai auzit? 
întrebă Puller. Să fie acesta unul dintre „motive“? 

— Eric nu fabrica metamfetamine. 

— Bine, dar nu le putea face doar pentru vânzare? Asta 
e întrebarea-cheie. 

Dickie nu răspunse imediat. 

— Cred că îmi trebuie un avocat. 

— Crezi sau eşti sigur? îl întrebă agentul, în timp ce 
Cole îl privea contrariată. 

Puller plecă de lângă perete şi se apropie de Dickie. 

— Să analizăm inteligent această situaţie, Dickie. Să 
vedem cum te pot afecta toate astea. Vrei să discutăm 
serios două minute? 

Cole interveni: 

— Puller, a spus că vrea un avocat... 

Puller îi aruncă o privire, iar Cole tăcu. 

Agentul se întoarse spre Dickie şi îşi puse mâna pe 
umărul lui. 

— Doar ascultă-mă, Dickie, ce ai de pierdut? Armata ţi-a 
dat un şut în fund. Nu te-a lăsat să serveşti sub culorile 
drapelului naţional, iar eu ştiu foarte bine că ţi-ai dorit 
asta. Acum ai ocazia să faci ceva pentru ţara ta. 


383 


Dickie abia murmură: 
— Ascult. 


384 


CAPITOLUL 64 


Puller puse mâna pe un scaun, îl întoarse şi-l postă exact 
în faţa lui Dickie. Când se aşeză, genunchii săi aproape că 
atingeau genunchii celuilalt bărbat. 

— O să-ţi dezvălui câteva informaţii strict secrete, 
Dickie, dar în schimb vreau şi eu ceva de la tine. Eşti un 
adevărat patriot, nu-i aşa? Vrei să-ţi ajuţi ţara? 

— La fel ca oricine. Aşa cum ai spus şi dumneata, aş fi 
încă în armată, la datorie, dacă nu aş fi fost eliminat din 
acel motiv. 

— Ştiu. Te cred. Şi eu am servit ţara alături de gay sau 
heterosexuali. Asta nu a contat pentru mine atâta vreme 
cât puteau să nimerească o ţintă sau să-mi acopere spatele 
atunci când aveam nevoie. 

Dickie părea mult mai liniştit după aceste cuvinte. 

— Aşadar, despre ce este vorba? 

— Oraşul Drake poate fi în mare primejdie, Dickie. De 
fapt, primejdia e iminentă. Gândeşte-te câţi oameni au fost 
ucişi, printre care şi un prieten al tău. 

— Ştiu asta. Înţeleg foarte bine, omule. 

— Dar nu e vorba doar de oamenii aceştia. Guvernul 
federal crede că aici se pregăteşte ceva de proporţii. Ceva 
mare de tot. 

— În Drake? interveni Cole, uluită de asemenea veste. 

Dickie întrebă mirat: 

— Mare în ce sens? 

— Dacă aş şti exact despre ce este vorba, nu ar mai fi 
nicio problemă. Iar dacă situaţia asta rămâne la fel şi nu 
vom lua nicio măsură, atunci suntem cu toţii pierduţi, 
înţelegi? 

Dickie încuviinţă ferm. 

— Da, cred că ai dreptate. 


385 


— Ştiu că eşti isteţ. Toţi indivizii de la Infanteria 
Mecanizată trebuie să fie deştepţi. Trebuie să ţii minte o 
mulţime de lucruri despre echipamentul pe care-l folosiţi 
voi. Eu nu aveam de ce să-mi fac alte griji decât cele legate 
de pistolul şi de echipamentul meu personal. Voi, băieţi, 
trebuia să vă deplasaţi pe şenile, în tancuri de treizeci de 
tone. 

— Nu era chiar atât de greu. Am condus un Bradley. Şi 
chiar şi un nenorocit de Abrams. Şi eram bun, nu glumă. 

— Sunt sigur că erai. O pierdere pentru armată. Oricum, 
legea aceea cu privire la homosexuali a fost o prostie. 

— Poţi să o spui de două ori, îl aprobă Dickie. 

— Deci, ceva mare se apropie. Oameni morţi, lucruri pe 
care nu le poţi pune cap la cap. Federalii au surprins o 
conversaţie ciudată. Acum, tot ce vreau de la tine este o 
dovadă de HUMINT. Ştii ce înseamnă asta, nu? 

— Desigur. Inteligență umană. 

— La faţa locului, aici, în Drake. Tu ştii deja despre ce 
este vorba, îi cunoşti pe oamenii din zonă. Îi cunoşti pe cei 
care-i ştiau pe Eric şi pe Molly. Tatăl tău lucrează pentru 
Trent. 

— Credeţi că Roger Trent este implicat în operaţiunea 
asta? întrebă direct Dickie. 

— Nu ştiu cine este implicat. De aceea am nevoie de 
ajutorul tău. Vrei să mă ajuţi sau nu? 

— Şi ce vrei să fac? 

— Să asculţi tot ce se discută. Să mergi peste tot, să 
vorbeşti cu oamenii. Să asculţi, dar fără să observe cineva. 
Nu trebuie să te joci de-a detectivul. Vreau să faci doar 
ceea ce obişnuieşti în mod normal, doar că de această dată 
trebuie să ţii minte că ai un scop. Ascultă, deci, şi fii atent. 
Dacă ceva ţi se pare suspect, nu uita, anunţă-mă. În 
regulă? 

Dickie încuviinţa deja cu fermitate. 

— Desigur. În regulă. 

Puller îi întinse cartea sa de vizită. 

386 


— Datele mele de contact, zise el. Bănuiesc că ştii cum o 
poţi contacta pe sergent Cole. 

Puller se ridică. 

— Asta-i tot? întrebă Dickie. Pot să plec? 

— Nu-mi faci nicio favoare stând în camera mea de 
motel. Am nevoie de tine afară, pe teren. Oferă-ţi şansa de 
a servi încă o dată ţara, chiar dacă ţara nu ţi-a dat nicio 
şansă. 

Dickie se ridică, o privi pe Cole, apoi îi întinse mâna lui 
Puller. 

— Nu mi-ar fi dat mulţi asemenea ocazie. 

— Eu nu sunt ca majoritatea oamenilor. 

— Cred că te-am judecat greşit. 

— lar eu cred că şi noi te-am judecat greşit pe tine, 
observă Cole. 

— Vrei să te duc cu maşina? întrebă Puller. 

— Nu, mă descurc. 

După plecarea lui Dickie, Cole îl întrebă pe agent: 

— Pot să ştiu de ce nu mi-ai spus că se pregăteşte ceva 
de proporţii în Drake? 

— Pentru că mi s-a spus că nu trebuie să o fac. lar acum 
am decis să ignor acest ordin. 

— Dar pe ce se bazează această bănuială? 

— NSA a interceptat o convorbire. In dari. Se menţiona 
că va veni ziua dreptăţii şi că acel eveniment mult aşteptat 
va avea loc foarte curând. 

— În dari? Ce naiba este ăsta? 

— Dialectul vorbit în Afganistan. 

— Afganistan? Ai auzit că s-ar vorbi în Drake acest 
dialect? 

— Aşa se pare. Probabil undeva prin împrejurimi. Nu au 
putut obţine locaţia exactă. lar pentru secretizarea 
convorbirii a fost folosit un vechi cod KGB. Mesajul a fost 
interceptat la scurt timp după crime. Asta i-a pus pe jar pe 
cei de la DHS. 

— Ce altceva mai ştii? 


387 


— Nu suficient, sunt al naibii de sigur. Dickie nu ne-a 
explicat totuşi un lucru. 

— Ce anume? 

— Cum a ajuns la casa familiei Halverson în noaptea 
aceea! Nu a mers acolo cu maşina. Nu era nicio maşină 
afară. Apoi a fugit în pădure. A dispărut prin spatele casei. 
E cale lungă până în oraş. 

— E adevărat. 

— Ciudat individ. Cine şi-ar fi închipuit? 

— Crezi că ştie mai multe decât ne-a spus acum? 

— Cred, mai degrabă, că se simte între ciocan şi 
nicovală. E implicat în ceva despre care nu vrea să aflăm. 
Dar nu cred că are vreo legătură cu această convorbire 
interceptată. 

— Totuşi, nu înţeleg de ce i-ai cerut ajutorul. Mai ales 
dacă ai senzaţia că este implicat într-o activitate ilegală. 

— Am petrecut mulţi ani din viaţă citind oamenii. În 
special soldaţi şi foşti gradaţi din armată. Instinctele îmi 
spun că Dickie vrea să ne ajute. Cred că în noaptea aceea 
s-a dus la casa Halversonilor pentru că bănuia ceva. Sau 
pe cineva. Cred că nu voia decât o nouă şansă pentru a 
dovedi că armata a făcut o greşeală atunci când l-a 
eliminat. Aşa că eu i-am oferit-o. 

— Ei bine, dacă va fi ucis, această nouă şansă va avea un 
preţ mult prea mare. 

— Aşa se întâmplă de obicei. Şi, de cele mai multe ori, 
merită orice sacrificiu. 

— Crezi că atunci când s-a dus la locul crimei, în 
noaptea aceea, Dickie ştia că Treadwell şi Bitner zac morţi 
în casa de peste drum? 

— S-ar putea să fi ştiut. Probabil că a încercat să-i 
contacteze la telefon, dar nu a primit niciun răspuns. Poate 
că în aceeaşi noapte s-a dus şi la locuinţa lor şi nu a putut 
să intre. Casa era cufundată în întuneric. Nu ar fi putut 
vedea cele două cadavre dacă s-ar fi uitat pe fereastră. Şi 
nu erau semne de intrare forţată. 


388 


— Atunci, care e legătura cu Treadwell? Nu cred că se 
cunoşteau doar ca membri ai aceluiaşi club. Dickie pare al 
naibii de speriat. 

— Au fost ucişi şapte oameni. Ar trebui să fie speriat. La 
fel ca toţi ceilalţi. 


389 


CAPITOLUL 65 


Cole plecă la secţie pentru a se ocupa de câteva 
documente. Stabiliră să se întâlnească ceva mai târziu. 
Puller se îndepărtă cu maşina lui. Trei minute mai târziu, 
parcă maşina şi tastă un număr de telefon. 

La capătul firului auzi o voce: 

— Mason. 

— Agent Mason, sunt John Puller. 

Puller auzi  scârţâitul unui scaun. Probabil că 
interlocutorul său se lăsase pe spătarul acestuia. În timp 
ce restul lumii îşi vedea de banalele activităţi cotidiene, 
Mason lucra douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
şapte zile pe săptămână, pentru a ţine monștrii la distanţă. 

— Mă bucur că ai sunat. Am mai prins câteva frânturi de 
conversaţie şi avem şi informaţii suplimentare! Acestea 
aruncă o lumină nouă asupra situaţiei, care a devenit 
extrem de critică. 

— Ştiam deja că e critică, nu e nimic nou. Despre ce este 
vorba? 

— Am decriptat încă un mesaj în dari. La fel, un cod 
folosit de KGB. De data asta spuneau ceva despre Allah cel 
mare şi bun. Nu m-au impresionat deloc. Însă m-au 
impresionat cifrele. 

— Ce cifre? 

— O anumită dată, Puller. Ne-au dat ziua în care se va 
petrece ceea ce au plănuit - cel puţin asta e concluzia la 
care am ajuns. 

— Şi care e data? 

— Nu o să-ţi placă deloc, sunt sigur de asta. De azi în 
trei zile. 

— Aţi specificat că mai aveţi ceva informaţii noi. V-aţi 
făcut cumva o idee despre ce plănuiesc aceşti oameni? 


390 


— Da. Misterul a fost, în sfârşit, rezolvat. Şi acum vine 
partea cea mai urâtă. Există o conductă de gaz care 
traversează oraşul Drake, în partea de nord-vest a 
districtului. 

— Înţeleg. 

— Noi nu ne-am gândit deloc la această conductă. De 
obicei, conductele sunt ţinte fireşti, dar nu se numără 
printre cele preferate de terorişti, pentru că pierderile 
umane sunt nesemnificative în astfel de cazuri. Această 
conductă asigură alimentarea cu gaze naturale a trei state: 
Virginia de Vest, desigur, Kentucky şi Ohio. Echipamentul 
este din Canada, dar sistemul de conducte este operat de o 
companie americană: Trent Exploration. Din câte mi-ai 
spus, înţeleg că ai avut câteva întâlniri cu Roger Trent, nu- 
i aşa? 

— Aşa este. Credeţi că poate fi implicat cineva de la 
firma Trent? întrebă imediat Puller. 

— Nu exclud această posibilitate în momentul ăsta. 

— Dar ce grad de vulnerabilitate prezintă conducta de 
gaze? Să spunem că ar intenţiona cineva să o arunce în 
aer. Cât de grave ar fi consecinţele? Aşa cum aţi spus, 
pagubele nu ar fi dezastruoase. 

— In ceea ce priveşte pagubele structurale, acestea s-ar 
putea remedia - situaţia nu ar fi prea gravă din acest punct 
de vedere. Şi apoi, ar mai fi problema întreruperii 
temporare a alimentării cu gaz. Această perspectivă nu ar 
fi deloc atractivă pentru un terorist. Lor le place să vadă 
resturi umane atârnând din copaci, nicidecum nişte 
consumatori supăraţi care se plâng că nu-şi pot folosi plita. 
lar în zonă există suficiente resurse pentru a putea 
remedia avariile conductei, aşa că lucrurile ar intra în cel 
mai scurt timp pe făgaşul normal. 

— În regulă. Deci conducta de gaze este ţinta atacului? 

— Suntem de părere că nu poate fi atât de simplu. 

Mason tăcu, iar Puller îşi spuse că bărbatul căuta 
probabil cele mai potrivite cuvinte. 


391 


— Care e cea mai obişnuită tactică a talibanilor în 
Afganistan? Dumneata ar trebui să ştii mai bine decât 
majoritatea oamenilor. 

Era adevărat. Puller chiar ştia mai bine decât cei mai 
mulţi. 

— Mai întâi un simulacru, apoi adevăratul atac. O bombă 
care să-i inducă în eroare pe cei vizaţi. Apoi a doua bombă, 
care să-i elimine. 

— Exact. Numai că în acest caz ar fi vorba de o mică 
schimbare a tacticii, credem noi. S-ar putea ca atacul 
asupra conductei să fie doar o diversiune. 

Puller simţi fiori pe ceafă. 

— Şi care ar fi adevărata ţintă? 

— Dacă această conductă explodează, primii care vor 
interveni - pe o rază de 160 de kilometri - vor ajunge acolo 
în cel mai scurt timp. Nu e doar o presupunere. Există 
nişte acorduri încheiate între cele trei state pentru 
eventualitatea unui incendiu la conducta de gaz. Acorduri 
cu privire la echipele de intervenţie rapidă. Aceste echipe 
sunt mereu în stare de alertă, gata să intervină în cazul 
unui accident, şi nu ar putea fi oprite pentru nimic în lume. 

— În regulă. 

Mason continuă: 

— În zonă sunt multe păduri. A fost arşiţă, iar copacii 
sunt foarte uscați. Ar putea izbucni un incendiu care să 
acopere teritoriul celor trei state, alimentat în continuare 
de cantitatea enormă de gaz - asta până când va putea fi 
ținut sub control. Cum am mai spus, întreruperea 
alimentării cu gaz ar putea fi de durată. Mii de case sunt 
conectate la această conductă. Nu se poate estima cât vor 
dura reparaţiile pentru ca alimentarea cu gaz să înceapă 
din nou, mai ales când ai de stins o pădure în flăcări. 

— Situaţia pare dramatică, dar, aşa cum aţi spus, nu e 
prea atrăgătoare pentru un terorist. În acest caz, care 
credeţi că ar fi ţinta principală? întrebă din nou Puller. 
Prin definiţie, ar trebui să fie mult mai importantă decât 


392 


ţinta iniţială. 

— La vreo 65 de kilometri de conducta de gaz se află un 
reactor nuclear cu apă uşoară, care furnizează energie în 
sistemul naţional. 

Puller inspiră adânc. 

— Credeţi că asta urmăresc? 

— E singurul obiectiv din zonă care ar putea prezenta 
vreun interes pentru ei. 

— Şi cum ar putea ataca ei centrala? 

— În acest moment, securitatea centralei este asigurată. 
Dar nu ne putem permite să avem surprize. Dacă ei ar 
putea pătrunde acolo şi ar reuşi să arunce în aer 
reactoarele, ar fi un adevărat dezastru. Un nor radioactiv 
ar acoperi mai multe state în doar câteva zile. lar dacă 
toate echipele de intervenţie ar fi pe teren, luptându-se cu 
incendiul de la conducta de gaze, îţi dai seama că ar fi o 
catastrofă. 

— La naiba, atunci întăriţi paza centralei nucleare. 

— Noi credem că au deja oameni infiltraţi acolo. Asta ar 
fi una dintre noile informaţii de care-ţi spuneam, Puller. 

— Aţi putea afla despre cine este vorba? 

— În mai puţin de trei zile? Probabil că nu. Iar dacă 
schimbăm ceva în sistemul de securitate de acolo... 

— Intrusul va reuşi să iasă, le va spune oamenilor săi, iar 
ei şi-ar pune planul în aplicare mai devreme, încercând să 
arunce oricum reactoarele în aer, termină Puller predicția 
lui Mason. E valabil şi pentru conducta de gaz. 

— Exact. La un moment dat, va trebui să luăm o decizie, 
Puller. Va trebui să întărim securitatea pentru ambele 
obiective. Dar ideal ar fi să-i prindem pe nenorociţii ăştia 
înainte ca asta să devină o necesitate. 

— Să devină o necesitate? Joe, e vorba de trei zile. 

— 'Ţi-am spus că situaţia e critică. 

— Eu nu am văzut nicio persoană din Orientul Mijlociu 
de când am venit în Drake. 

— Ei bine, cred că se pricep al naibii de bine să treacă 


393 


neobservaţi. 

— Şi ce vreţi să fac? Sunt aici de unul singur. 

— Fă în continuare ceea ce faci de obicei. Găseşte-i pe 
ticăloşii ăştia, Puller. 

— Şi dacă nu reuşesc să-i prind în trei zile? 

— Atunci va trebui să apăs pe trăgaci. 

— Şi ei vor apăsa pe trăgaci. 

— Asta este. Te rog, ţine-mă la curent cu tot ce afli în 
continuare, iar eu voi face la fel. Mason rămase tăcut 
câteva secunde, apoi continuă: Aş vrea să-ţi pot trimite 
ajutoare, dar superiorii noştri cred că trebuie să lucrăm 
cât mai discret cu putinţă. 

— Da, ştiu. Din fericire, am un ajutor de nădejde aici, în 
zonă. 

— Exact. Sergentul Cole. 

— Nu, un tip pe nume Dickie Strauss. 

Puller îi povesti pe scurt lui Mason despre misiunea 
încredinţată lui Dickie. 

— El o să mă pună la curent cu tot ce se întâmplă în 
teritoriu, spuse el în cele din urmă. E un fost soldat. 

— Am reţineri în legătură cu tipul ăsta, Puller. Nu ştim 
nimic despre el. 

— Nu am avut prea multe opţiuni, replică Puller. 

Îl auzi pe Mason oftând la celălalt capăt al firului. 

— Când te întâlneşti cu el? Nu avem prea mult timp. 

— Îi cer să ne vedem în seara asta. 

— Există un loc sigur în care să puteţi vorbi? 

Puller se gândi câteva secunde, apoi zise: 

— Da. Un club numit Xanadu. 


394 


CAPITOLUL 66 


Puller cobori din maşină şi intră în biblioteca districtului 
Drake. Biblioteca era o clădire din cărămidă cu un singur 
nivel, complet lipsită de gust din punct de vedere 
arhitectural şi deloc întreţinută. Odată ajuns înăuntru, 
agentul îi puse câteva întrebări bibliotecarei de la recepţie, 
apoi fu condus acolo unde avea nevoie. Deşi biblioteca era 
dotată cu câteva computere, Puller alese metoda 
tradiţională de a răsfoi, pur şi simplu, ziarele vechi. 

Optă numai pentru ziarele din perioada care-l interesa. 
Nu descoperi mai nimic - dar şi acest lucru îi spunea 
multe. 

Pe când se pregătea să plece, telefonul său mobil începu 
să sune. Era Kristen Craig, tehnicianul criminalist de la 
sediul USACIL din Georgia. 

— Am câteva informaţii noi pentru tine, Puller. 

El rămase în maşină, cu carnetul în mână şi cu aerul 
condiţionat pornit, pregătit să scrie tot ce avea să-i spună 
Kristen. 

— Am făcut cât de repede am putut analiza mostrelor 
ADN pe care ni le-ai trimis. Verificând lista excluderilor, 
am descoperit una suspectă. Am trimis-o şi în atenţia celor 
de la FBI - Sistemul Combinat al Indexului ADN. S-ar 
putea să avem o dovadă concretă. 

— Ce altceva? 

— Am identificat firele de bumbac descoperite în trupul 
colonelului Reynolds. Este vorba de calibrul 12 milimetri. 

— Alte indicii? Fabricantul armei? 

— Nimic, îmi pare rău. 

— În regulă, verificaţi mai departe. 

— Medicul care a făcut autopsiile este un adevărat 
specialist. Oamenii noştri au confirmat toate ipotezele lui. 


395 


Nu avem aici cadavrele, dar tipul ştie ce face. 

— În regulă. 

Faptul că toate ipotezele sale fuseseră confirmate îl 
mulțumea într-o oarecare măsură, dar el avea nevoie de 
informaţii noi, care să-l ajute la rezolvarea cazului. 

— Am găsit totuşi ceva ciudat pe glonţul de calibrul 22 
pe care ni l-ai trimis. 

— Ce anume? 

— Ei bine, am cerut confirmarea de la încă trei persoane 
din laborator, pentru că nu e ceva ce te-ai aştepta să 
găseşti pe un glonţ tras în capul cuiva. 

— Nu mă mai ţine în suspans, Kristen. 

— Urme de foiţă de aur. În Virginia de Vest se găseşte 
cărbune, nu aur, nu-i aşa? 

Puller se gândi imediat la familia Trent şi la casa lor 
impresionantă. 

— Ei bine, pentru unii oameni din Virginia e aproape 
acelaşi lucru. Dar foiţă de aur? 

— Asta e ce am descoperit, nimic altceva. Doar o 
cantitate microscopică, dar suntem absolut siguri de 
această analiză. Nu ştiu ce poate însemna. 

— Ai înţeles ceva din raportul acela pe care ţi l-am 
trimis? Cel referitor la probele de sol. 

— Raportul nu dezvăluie nimic neaşteptat. Nivelul de 
uraniu este normal, mai ales pentru ţara cărbunelui. Nu 
am observat nimic remarcabil. Presupunând că cineva a 
fost ucis din cauza acestui raport, să fiu a naibii dacă pot 
înţelege de ce. 

— Nici eu nu mai înţeleg nimic. Dar ce îmi poţi spune 
despre substanţele folosite în laboratorul de 
metamfetamine? 

— Asta a fost interesant. Eşti sigur că era doar un 
laborator de metamfetamine? 

— Aşa arăta. Avea tot felul de echipamente şi de 
instalaţii folosite în mod normal la fabricarea acestor 
substanţe. 


396 


— Aşa o fi, dar am descoperit ceva ciudat, ceva ce nu 
găseşti de obicei într-un astfel de laborator. 

— Ce anume? 

— Carbid tungsten. 

— Pe ce obiecte aţi găsit acest compus? 

_ — Pe câteva sticle, pe tuburi şi pe unele dintre spirale. 
Îţi dai seama că nu erau doar nişte reziduuri. 

— Deci compusul ar fi putut proveni de pe mâinile celor 
doi, Treadwell şi Bitner? 

— Posibil. Am găsit, de fapt, amprentele lui Treadwell pe 
echipament. 

— Deci nu a fost doar plantat acolo, zise Puller. E bine 
de ştiut. 

— Credeai că echipamentul a fost plantat? 

— Nu. Dar îmi place ca ipotezele mele să fie confirmate, 
la fel ca oricui, de fapt. Deci carbid tungsten... Acesta 
poate fi folosit la fabricarea unor unelte utilizate în 
industrie, a discurilor abrazive sau a bijuteriilor. 

— Este adevărat. Este mai dur şi mult mai dens decât 
oţelul sau titanul. 

— Treadwell avea un inel. Poate că era făcut din 
tungsten şi de aceea a rămas pe pielea lui. 

— Nu era din tungsten. Am verificat inelul acela. 

— Treadwell lucra la un magazin de produse chimice. Şi 
avea un Harley. 

— Da, dar asta nu justifică în niciun fel prezenţa acestui 
compus. 

— Altceva? 

— Nu ţi se pare destul? îl întrebă surprinsă Kristen. 

— Nu mi-ai dat, concret, niciun răspuns. 

— Eu îţi prezint doar faptele. Tu eşti cel care trebuie să 
găsească răspunsurile, prietene. 

În cele din urmă Kristen închise, iar Puller îşi lăsă 
mobilul alături. 

Carbidul tungsten mai avea o întrebuințare pe care el, 
fiind militar, o cunoştea foarte bine. Compusul era folosit 


397 


pentru fabricarea muniției speciale care putea străpunge 
orice blindaj, mai ales atunci când materialul de bază - 
respectiv uraniul sărăcit - nu era disponibil. 

Dar dacă Treadwell fabrica asemenea muniţie, de ce nu 
găsiseră mai multe probe la domiciliul său? Pentru asta ar 
fi avut nevoie de spaţiu şi de echipament specializat. Şi, nu 
în ultimul rând, de bani. În plus, multe dintre 
componentele necesare pentru fabricarea unei astfel de 
muniții utilizând uraniul sărăcit erau supravegheate atent 
de guvern. 

Cum ar fi putut un motociclist bădăran, posesor al unui 
Harley, care lucra la mama naibii, într-un magazin de 
chimicale din Virginia de Vest, să fabrice aşa ceva? 

lar dacă Treadwell reuşise să facă asta, de ce fusese 
ucis? Poate că persoana pentru care lucra aflase că 
Treadwell trecuse în cealaltă tabără şi că lucra pentru 
guvern prin intermediul lui Reynolds. 

În acest caz, Puller ar fi trebuit să cerceteze magazinul 
la care lucrase bărbatul, ca să afle dacă nu cumva fusese 
sustrasă o cantitate de carbid tungsten - în cazul în care 
magazinul comercializa aşa ceva. 

Dacă s-ar fi dovedit adevărată această ipoteză, cazul ar 
fi luat o altă întorsătură. Se gândi puţin la tot ce-i spusese 
Mason şi încercă să găsească o legătură cu noile 
informaţii. Dacă ţintele teroriştilor erau, într-adevăr, 
conducta şi reactoarele, această varietate de muniţie ar fi 
putut fi folosită pentru a le perfora. Ceea ce ar fi însemnat 
că Trent avea legături cu jihadiştii. 

Lui Puller nu-i venea să creadă una ca asta. Cum puteau 
asemenea oameni să opereze nestingheriţi într-un astfel de 
loc, fără ştirea nimănui? 

Apoi începu să se gândească la conducta de gaz. Deşi 
aparţinea unei companii canadiene, conducta era operată 
de Trent. Să fi lucrat Trent cu teroriştii? Să fi fost plătit de 
aceştia ca să le înlesnească misiunea? Dar de ce ar fi făcut 
un astfel de lucru un mogul al cărbunelui, un om de succes 


398 


putred de bogat? Dacă reactorul nuclear ar fi fost aruncat 
în aer, toate minele lui Trent ar fi devenit radioactive. 

Doar dacă ar fi fost plătit cu o sumă fabuloasă - mai 
mare chiar decât valoarea afacerii sale -, s-ar fi justificat 
efortul. Iar asta ar fi putut explica şi amenințările cu 
moartea, şi nervozitatea lui Trent. Poate că se certase cu 
„partenerii săi de afaceri“. 

Puller încetini şi opri apoi maşina lângă bordură. Avea 
mai puţin de trei zile ca să descopere adevărul. Ştia că 
şansa nu era de partea sa. Dar îmbrăcase uniforma pentru 
a-şi servi ţara. Şi avea să o servească. Chiar şi cu preţul 
vieţii. 


399 


CAPITOLUL 67 


Mercedesul SL 600 era parcat în faţa camerei sale de 
motel atunci când intră pe aleea principală, în jurul orei 
două. 

Jean Trent era la volan. Motorul maşinii era pornit, la fel 
şi aerul condiţionat. Puller parcă alături de Mercedes şi 
cobori din maşină. Jean Trent făcu la fel. 

Femeia purta o rochie gălbuie fără mâneci, cu decolteu 
în formă de „V“, şi un pulover alb, pus neglijent pe umeri. 
O pereche de pantofi asortaţi, cu tocuri înalte, şi un colier 
de perle albe îi completau ţinuta. 

Părul şi machiajul ei erau fără cusur. Vechiul motel 
părea un decor cu totul nepotrivit pentru asemenea 
strălucire. 

— Vrei o cameră la motel? o întrebă Puller în timp ce se 
apropia de ea. 

Ea găsi de cuviinţă să zâmbească puţin. 

— Atunci când aveam cincisprezece ani, obişnuiam să 
fac curăţenie în locul acesta pentru patru dolari pe oră şi 
mi se părea că sunt bogată. Sam făcea la fel, dar ea se 
alegea cu numai trei dolari pe oră. 

— De ce această diferenţă? 

— Ea era mai mică decât mine şi nu putea să muncească 
la fel de mult. Oamenii de aici se târguiesc la sânge. 

— Te cred. 

— Ai timp pentru masa de prânz? Sau ai mâncat deja? 

— Nu. Vrei să mergem la Refugiu? 

Jean clătină din cap. i 

— În altă parte. Într-un loc mai plăcut. În afara 
districtului. Eu conduc. 

Puller se gândi câteva clipe. Avea foarte puțin timp 
pentru a încerca să evite o posibilă catastrofă. Işi putea 


400 


permite să-l piardă pentru un prânz liniştit? Îşi aminti 
cuvintele lui Mason. Trent era operatorul conductei de 
gaze. 

— Cu ce ocazie? întrebă el. 

— E ora prânzului şi mi-e foame. 

— Aştepţi de mult aici? 

— De ceva timp. Se pare că ai fost cam ocupat în ultima 
vreme. 

— Se pare că da. 

— Cum merge investigația? 

— Merge. 

— Eşti remarcabil de secretos. Ai buzele pecetluite. 

— Aşa sunt soldaţii. 

— Nu, cred că mai degrabă aşa sunt poliţiştii. Sora mea 
mai mică e la fel. 

— L-am văzut pe soţiorul dumitale. Tocmai revenise în 
oraş. Ne va însoţi şi el la masa de prânz? 

Zâmbetul ei radios îşi pierdu din intensitate. 

— Nu, el nu va veni cu noi. Eşti gata? 

Puller se uită mai întâi spre hainele elegante cu care era 
îmbrăcată femeia, apoi privi în jos, la hainele lui de teren. 

— E un local cu pretenţii? Nu cred că ţinuta mea ar fi 
potrivită pentru un astfel de loc. 

— Arăţi foarte bine aşa. 

Jean Trent îşi conducea cu mare precizie maşina pe 
drumurile accidentate din zonă, virând sau accelerând 
exact atunci când trebuia, astfel încât motorul mare al 
Mercedesului să ajungă la turaţia optimă pe drum drept. 

— Te-ai gândit vreodată să participi la o cursă NASCAR? 
o întrebă el. 

Ea zâmbi şi apăsă acceleraţia la intrarea pe o porţiune 
foarte lungă de drum drept, până ajunse la 130 kilometri 
pe oră. 

— M-am gândit la foarte multe lucruri. 

— De ce vrei neapărat să iei azi prânzul cu mine? 

— Am câteva întrebări şi sper ca dumneata să-mi dai 


401 


nişte răspunsuri. 

— Mă îndoiesc că-ţi voi putea face pe plac. Buzele mele 
sunt pecetluite, îţi aminteşti? 

— Atunci îmi vei spune părerea dumitale. Ce zici? 

— O să mai vedem. 

După vreo 16 kilometri intrară într-un alt district, iar 
după încă trei kilometri pe şoseaua principală Jean încetini 
maşina, pe o alee asfaltată, mărginită de copaci. După încă 
două curbe copacii rămaseră în urmă şi maşina ajunse pe 
un platou întins, de unde Puller zări clădirea mare din 
piatră cu două niveluri şi decoraţiuni din stuc. Părea că 
aterizase acolo intactă direct din Toscana. În faţa clădirii 
se aflau două fântâni arteziene uitate de vreme, iar în 
apropiere se vedea un pârâu pe al cărui curs se învârtea 
încet o roată hidraulică. Curtea pavată din lateralul clădirii 
era amenajată special pentru a lua masa acolo. 

O pergolă decolorată din lemn, acoperită de lujeri 
înfloriţi, ţinea loc de tavan pentru acel spaţiu destinat 
prânzului. 

Puller citi numele localului pe panoul agăţat deasupra 
uşii din faţă: 

— Vera Felicita? Adevărata fericire? 

— Vorbeşti italiana? îl întrebă ea. 

— Puțin. Dar tu? _ 

— La fel. Vin de multe ori aici. Imi place foarte mult. Mă 
gândesc chiar să mă mut aici într-o bună zi. 

— Oamenii spun întotdeauna acest lucru atunci când 
vizitează Italia. Dar se întorc apoi acasă şi îşi dau seama că 
nu e atât de uşor precum pare. 

— Poate. 

Puller privi în jur. În parcarea pavată cu piatră cubică se 
aflau câteva maşini scumpe. Cei mai mulţi dintre clienţii de 
la mese erau îmbrăcaţi la fel de elegant ca Jean Trent. 
Aceştia beau vin şi savurau felurite mâncăruri cu aspect 
elaborat. 

— Un loc foarte popular, din câte văd, remarcă el. 


402 


— Da, aşa este. 
— Cum l-ai găsit? 
— E proprietatea mea. 


403 


CAPITOLUL 68 


Jean Trent cobori din maşină, iar Puller o urmă. Femeia 
se îndreptă spre uşa din faţă. Inainte de a intra în clădire, 
se opri şi se întoarse spre el. 

— Este, de asemenea, un B & B®. Avem patru camere. 
După optsprezece luni de activitate, am reuşit să ieşim pe 
plus. În sfârşit, am devenit cunoscuţi. Vin aici oameni din 
Tennessee, Ohio, Kentucky şi Carolina de Nord. 

— Şi nu sunt mine de cărbune prin preajmă? 

— Acesta este unul dintre puţinele districte fără cărbune 
ale Virginiei de Vest. Privi în jur şi adăugă: Aici pământul 
este neatins. Sunt munţi şi râuri. Am petrecut mult timp 
căutând locaţia perfectă şi iat-o, în sfârşit. Am făcut 
planuri de afaceri, studii demografice şi de marketing. 
Voiam să-mi îndeplinesc o dorinţă veche. Aceasta e cea 
mai bună metodă de a construi ceva care să dureze. 

— Nu ştiam că eşti o femeie de afaceri. 

— Probabil că există o mulţime de lucruri pe care nu le 
ştii despre mine. Ai vrea să afli mai multe? 

— De ce nu? 

Intrară în restaurant şi un membru al personalului îi 
conduse într-o cameră privată, pe ai cărei pereţi erau 
montate exclusiv rafturi cu cărţi. O masă pregătită pentru 
două persoane îi aştepta în mijlocul încăperii. Puller nu 
ştia mare lucru despre decoraţiuni, dar îşi dădu seama că 
încăperile fuseseră aranjate de un expert. Totul era simplu, 
confortabil şi de cea mai bună calitate; nimic exagerat sau 
opulent. 

Puller fusese de multe ori în Italia, aşa că putea 
recunoaşte că restaurantul acela era probabil tot ce puteai 
găsi mai asemănător cu stilul italian pe teritoriul Virginiei 


35 Bed and Breakfast - pensiune (n.tr.) 
404 


de Vest. 

Chelnerul, un bărbat îmbrăcat într-un sacou alb, cu 
papion negru la gât, îi servi cu profesionalism. Aruncară o 
privire peste meniu, dar Puller o lăsă pe Jean să comande 
pentru el. Mai întâi, chelnerul le aduse la masă o sticlă de 
vin alb, din care turnă câte puţin în două pahare, pentru 
degustare. 

Jean îi spuse: 

— Ştiu că eşti, practic, în timpul serviciului, dar sunt 
foarte mândră de acest Chardonnay italian şi mi-ar plăcea 
să-l încerci. 

Puller sorbi puţin din pahar şi înghiţi încet vinul. 

— E mult mai consistent decât vinurile albe din Italia. 

Jean Trent îşi ciocni paharul de al lui. 

— De fapt, e un Jermann Dreams din 2007. Dar sunt 
realmente surprinsă. Un soldat care se pricepe la vinuri? 
Cum aşa? 

— Tatăl meu ne-a dus deseori pe mine şi pe fratele meu 
peste Ocean pe vremea când eram copii. Am degustat 
primul vin la Paris pe la vreo nouă ani. 

— Ai fost la Paris când aveai nouă ani, rosti ea cu 
invidie. Eu am plecat prima dată din ţară abia după 
douăzeci de ani. 

— Unii oameni nu au niciodată şansa de a călători în 
străinătate. 

— E adevărat. Acum călătoresc în fiecare an şi uneori 
lipsesc din ţară câteva luni bune. Imi place la nebunie. 
Câteodată nici nu aş vrea să mă mai întorc. 

— Şi atunci, de ce o faci? De ce te întorci? 

Femeia luă o înghiţitură de vin şi îşi tamponă buzele cu 
şervetul. 

— Pentru că aici e casa mea. 

— Casa ta poate fi oriunde. 

— Este adevărat. Dar familia mea e aici. 

Puller se uită în jur. 

— Roger e partenerul tău în afacerea asta? 


405 


— Nu. E numai a mea. 

— O afirmaţie pretențioasă. 

— Nu el m-a finanţat, dacă la asta te referi. Am 
împrumuturi la bănci şi plătesc dobânzi, ca mulţi alţii. 

— Şi totuşi, sunt sigur că nu te deranjează prea mult 
faptul că eşti măritată cu el. 

— Deloc, recunoscu ea. Spui că s-a întors în oraş? 

— Am băut o cafea cu el la Refugiu. 

— De ce? 

— Ca să discutăm despre acele ameninţări cu moartea. 
Şi, dacă tot veni vorba, nu cred că Randy este cel 
responsabil de această dată. 

Ea îşi lăsă paharul pe masă. 

— Sam ţi-a spus asta? 

— Da, ea mi-a spus. Puller se gândi câteva secunde, apoi 
continuă: Bănuiesc că afacerea lui Roger e înfloritoare. 

— Nu sunt implicată în afacerile lui. 

— El se bazează foarte mult pe Bill Strauss. 

— FEl este directorul financiar. Asta e treaba lui. 

Puller ezită câteva clipe, tentat să pomenească de 
conductă. Decise apoi că era mult prea riscant să o facă. 
Observând privirea suspicioasă a femeii, bărbatul zise: 

— Eu pun mai multe întrebări decât dumneata. Imi pare 
rău, deformaţie profesională. 

— Vom vedea ce putem face în această privinţă, dar 
ceva mai târziu, replică ea. 

Chelnerul le aduse mâncarea comandată, iar Puller nu 
mai spuse nimic timp de câteva minute, ocupat să savureze 
bunătăţile. După ce înghiţi şi ultima bucăţică de peşte, îi 
spuse femeii: 

— Cred că vei obţine steaua Michelin. 

Faţa ei se lumină. 

— Îţi mulţumesc pentru încurajări. 

— Nu e uşor să porneşti o asemenea afacere în mijlocul 
sălbăticiei. 

Jean îşi termină vinul din pahar şi spuse: 

406 


— Îmi faci atâtea complimente dintr-un motiv anume? 

— Eram onest, atâta tot. Dar dumneata m-ai invitat să 
luăm masa de prânz împreună. Ai spus că ai nişte 
întrebări. De ce nu-i dai drumul? Te ascult. 

— Mi-ai oferit doar opinii în loc de răspunsuri. 

— Nu pot promite mai mult decât pot oferi. 

— Nu vrei o cafea? Primim boabele direct din Bolivia. Au 
început să fabrice produse de excepţie. Un amestec cu 
totul special. 

— Nu refuz niciodată o cafea bună. 

— Ai fost vreodată în Bolivia? 

— Nu. 

— Poate în America de Sud? 

— Da. 

— Călătorie de afaceri sau de plăcere? 

— Nu călătoresc niciodată de plăcere. O fac întotdeauna 
cu o armă asupra mea. 

Cafeaua fu comandată şi ajunse imediat pe masă, în faţa 
lor. Era servită în ceşti delicate, decorate cu motive florale 
şi cu lujeri. Puller era sigur că Jean alesese personal 
porţelanurile. Părea genul care prefera să aibă control 
absolut asupra tuturor detaliilor, indiferent de importanţa 
acestora. 

— Cafeaua e foarte bună, zise el. 

Ea încuviinţă din cap, apoi spuse: 

— Să revenim la întrebările mele. De fapt, nu am decât 
una. Având în vedere tot ce aţi descoperit până acum, 
credeţi că Roger e într-adevăr în pericol? 

— Nu am de unde să ştiu. Am venit aici pentru a 
investiga un multiplu asasinat. Colonelul Reynolds şi 
membrii familiei sale au fost ucişi. Aşa că i-am spus soţului 
dumitale să ia amenințările acelea în serios. 

— De ce? 

— Aşa îmi spune instinctul. 

— Ştiu că dumneata crezi că tratez cu indiferenţă 
siguranţa soţului meu, dar te asigur că aceste ameninţări 


407 


mă neliniştesc foarte tare. 

— Dar el, aşa cum ai spus, şi-a luat toate măsurile de 
siguranţă şi este foarte precaut. 

Puller termină de băut cafeaua şi lăsă ceaşca pe masă. 

— Ai vreun motiv să crezi că soţul dumitale este în 
pericol? Sau că ar fi implicat în vreun fel în crimele care au 
avut loc? 

— Ei bine, una dintre victime lucra la compania lui. Dar 
mă îndoiesc că Roger o cunoştea. Nu pot să cred că ar fi 
avut vreo legătură cu oamenii aceia care au fost ucişi. Ce 
motiv ar fi putut să aibă? 

— Nu ştiu. Este Roger implicat în vreun litigiu în 
momentul de faţă? 

— El are mereu probleme de natură juridică. De obicei 
cu EPA sau cu alte grupuri ecologiste. Din când în când, se 
mai produc accidente din cauza condiţiilor de lucru sau a 
neatenţiei oamenilor. 

— Şi despre ce fel de procese cu ecologiştii este vorba? 

— Nu ştiu prea multe detalii. In general, mineritul de 
suprafaţă este foarte dăunător pentru mediu. Sper să nu 
mă dai de gol că am spus un asemenea lucru, dar acesta e 
adevărul. Oamenii se supără şi dau în judecată companiile 
miniere. Dacă cei din guvern vor crede că Roger nu şi-a 
îndeplinit obligaţiile legale sau că a evitat să se 
conformeze regulilor, atunci vor veni după el. Avocaţii lui 
au mereu de lucru, iar el îi plăteşte foarte bine. De ce 
întrebi? 

Puller se gândi la raportul privind probele de sol, dar nu 
avea de gând să-i pomenească ceva despre acesta. 

Jean Trent îi zise: 

— Bine, am minţit, recunosc. Mai am o întrebare. 

— Dă-i drumul. 

— De ce te afli aici, de fapt? 

— Am crezut că ţi-am explicat cât se poate de clar. 

— Din cauza colonelului ucis? De asta te-au detaşat în 
Drake? 'Te-am verificat, să ştii. Faci parte din Grupul 701. 


408 


Puteau să trimită aici o mulţime de agenţi CID de la Fort 
Campbell. Grupul 701 e special. De ce te-au trimis tocmai 
pe dumneata? 

— Ştii bine cum sunt militarii, nu-i aşa? 

— Tatăl meu a fost în marină. Mulţi oameni de aici, din 
zonă, au făcut parte din forţele armate. Şi, cum am mai 
spus, te-am verificat. 

— Cu cine ai vorbit? 

— Am relaţiile mele. Asta e tot ce trebuie să ştii. Şi, din 
câte am aflat, faptul că au trimis aici pe cineva ca 
dumneata transmite un mesaj foarte clar. Nu a fost o crimă 
obişnuită. 

— Nicio crimă nu e ceva obişnuit în opinia mea. 

— Deci, nu-mi vei spune nimic? 

— Îmi fac doar datoria, Jean. Mai mult de atât nu pot să- 
ţi spun. 


Jean Trent îl lăsă în faţa motelului său. Puller urmări cu 
privirea Mercedesul acesteia până ce dispăru după colţul 
străzii. Se întoarse şi se uită spre uşa camerei sale, apoi 
privirea i se opri asupra maşinii lui. Se îndreptă spre ea, 
dar se opri la circa 15 metri şi începu să o studieze. Se 
învârti în jurul vehiculului în sensul acelor de ceasornic. 
Ceva îi atrase atenţia - capătul unui fir de cupru izolat. Era 
Mic, de numai câţiva centimetri, dar soarele îl făcuse să 
sclipească la un moment dat, ca pe o bucăţică de aur. Se 
lăsă în genunchi şi îşi lipi capul de asfalt, ca să se uite 
dedesubt. Sări imediat în picioare şi se îndepărtă rapid de 
maşină. Îi telefonă lui Cole. 

— Am o bombă sub maşină. Poţi să trimiţi aici pe cineva 
să încerce să o dezamorseze? 

În timp ce Cole se îndrepta într-un suflet către motel cu 
geniştii urmând-o, Puller se aşeză pe treptele din faţa 
recepţiei şi analiză calm situaţia. 

Celor din partea locului părea să le placă să se joace cu 
explozibilul. 


409 


Iar acum începea să înţeleagă invitaţia la masă. 


410 


CAPITOLUL 69 


Bomba nu era la fel de sofisticată precum celelalte două 
de la casa abandonată. Cel puţin aşa se pronunţă agentul 
ATF ieşit la pensie, care sosi la faţa locului la două minute 
după Cole. Puller aşteptă în picioare, lângă agentă, în timp 
ce bomba era extrasă de sub maşină şi preluată pentru 
verificare. 

— Nu au avut prea mult timp, zise el. 

— Ce vrei să spui? întrebă Cole. 

— Nu a fost la fel de elaborată precum celelalte pentru 
că nu au avut suficient timp să o asambleze cum trebuie. 

— Despre cine vorbeşti? 

— Sora ta m-a invitat astăzi la prânz. M-a aşteptat aici. A 
insistat să conducă. Mi-am lăsat maşina aici, în parcare. 
Nu prea înţelegeam de ce a vrut atât de mult să o însoțesc 
la Vera Felicita, dar aşa s-a întâmplat. 

— Te-a dus la localul ei B & B? 

— Da. Apoi ne-am întors, a plecat foarte grăbită şi, din 
fericire, am observat o urmă suspectă de picior şi un capăt 
de fir. Dacă nu aş fi văzut aceste detalii, ai fi identificat 
acum rămăşiţele mele - asta dacă ar mai fi rămas ceva... 

Cole nu zise nimic. Scormonea pământul cu vârful 
pantofului, având întipărită pe chip o expresie îngrijorată. 

— O acuzi pe Jean că ar fi implicată în această tentativă? 

— Nu acuz pe nimeni de nimic. Eu îţi prezint faptele, 
atâta tot. 

— Ce motiv ar fi avut să te ucidă? 

— Ei bine, dacă soţul ei este implicat în toate acele 
crime şi va merge la închisoare, compania lui se va 
închide, iar ea va pierde casa aceea mare şi B & B-ul. 

— Ea a construit din temelii clădirea aceea, cu banii şi 
cu acţiunile ei. 


411 


— Aşa spune ea. Dar afacerea asta trebuie să o fi costat 
o mulţime de bani ca să fie pusă pe roate. Ce bancă ar fi 
împrumut-o fără semnătura lui Roger? 

— Dar de ce crezi că Roger s-ar afla în spatele acestor 
crime? El a fost cel care a primit amenințările cu moartea! 

— El spune că a fost ameninţat cu moartea. Nu avem 
nicio dovadă că ar fi adevărat. 

— E drept, recunoscu ea. 

— lar eu am fost astăzi la bibliotecă şi am verificat câte 
ceva în publicaţiile locale. Nu a apărut niciun anunţ public 
în legătură cu detonaţiile de duminică noaptea. Detonaţiile 
s-au executat fără a fi anunţate în prealabil. 

— Interesant, n-am ce zice, Puller. Bine lucrat. 

— Deci ar fi vorba despre focuri de armă şi explozibili 
detonaţi cam în acelaşi timp. Un zgomot care să acopere 
un alt zgomot. lar minele îi aparţin lui Trent. Cine are 
autoritatea de a executa detonaţiile la mină fără să anunţe 
în mod public acest lucru? 

— Din punct de vedere legal, nimeni. Cine a autorizat 
această acţiune va avea probleme serioase. 

— Cred că trebuie să aflăm. Şi mai trebuie să aflăm dacă 
a fost văzută vreo persoană suspectă pe lângă maşina mea 
în această după-amiază. 

— O să mă ocup imediat de asta. Dar, Puller, nu pot să 
cred că sora mea are vreo legătură cu toate astea. 

— Nici eu nu aş vrea să cred că este implicată, Cole, dar 
trebuie să recunoşti că circumstanţele sunt dubioase. 

— Aşa este, aprobă ea. 

Cole scormoni din nou pământul cu pantoful. 

— Nu cred că sunt persoana potrivită pentru a investiga 
acest caz. 

— Dacă eşti de acord, o să mă ocup eu de asta. 

— Desigur, Puller. Şi ar mai fi ceva. 

— Da? 

— Ştii, e sora mea. Vei ţine cont de dovezi înainte să o 
acuzi, nu-i aşa? 

412 


— În regulă. 
— Când ai de gând să o faci? 
— Chiar acum. 


413 


CAPITOLUL 70 


Un braţ. Apoi celălalt. Un braţ. Apoi celălalt. Respirație. 
Un braţ. Celălalt. Un braţ. Celălalt. Respirație. 

Aerul era umed şi se simţea un miros greu. După câteva 
ture de bazin, erai lac de sudoare. 

Încă patru mişcări ample, o singură gură de aer. Apoi 
încă patru mişcări şi Jean Trent ieşi la suprafaţă ca să 
respire, după ce atinse marginea piscinei pentru a şaizecea 
oară. 

— Arzi caloriile de după prânz? 

Femeia tresări surprinsă şi întoarse capul spre celălalt 
capăt al bazinului, lung de treizeci de metri. Puller stătea 
într-un scaun din lemn de tec, iar mâinile lui mari i se 
odihneau pe coapse. 

— Cum ai intrat aici? îl întrebă Jean. 

El îi făcu semn spre peretele de sticlă: 

— Pe uşa de acolo. Ar trebui să o încui după ce intri. 

— Vreau să spun, cum ai reuşit să ajungi neobservat 
până aici? 

Puller se ridică, se apropie de ea şi o privi de sus. 

— Mă întrebi cum am reuşit să trec de bătrânul acela 
gras de la poartă, cel cu uniforma închiriată? 

Jean se îndreptă spre scară, ieşi din piscină şi începu să- 
şi stoarcă părul ud. Avea un costum de baie dintr-o singură 
piesă, mulat perfect pe trupul său atrăgător şi bine 
tonifiat. 

Era posibil, se gândi el, ca această femeie să fi încercat 
să-i arunce maşina în aer atunci când avea să se urce la 
volan? 

— Înoţi? îl întrebă ea. 

— Numai dacă persoana pe care o urmăresc se aruncă 
în apă. Am venit să stăm de vorbă. 


414 


Femeia se îndreptă spre un şezlong din lemn de tec cu 
saltea albastră şi paspoal alb, aşezat lângă perete, pe care 
se vedea un halat de baie. Se îmbrăcă repede cu halatul şi 
se aşeză pe şezlong. 

— Despre ce? Nu ţi-a plăcut prânzul? Pari nemulţumit. 

El se cocoţă pe un scaun, lângă ea. 

— De fapt, mă întrebam dacă nu cumva ar trebui să te 
arestez. 

Ea tresări şi-i aruncă o privire mirată. 

— Cum aşa? De ce? 

— Pentru că ai încercat să ucizi un ofiţer federal. 

Ea se aplecă puţin în faţă. 

— Şi cum ai ajuns la această concluzie, mai exact? 

— Când ne-am întors de la masă, sub maşina mea era o 
bombă. Încep să mă cam satur de oamenii care încearcă să 
mă preschimbe în mici bucățele de carne sângerândă. 

— Nu ştiu nimic despre asta. Şi, de vreme ce te-am 
însoţit la masa de prânz, nu aveam cum să-ţi plantez o 
bombă sub maşină. 

— Puteai să plăteşti pe cineva să facă asta. 

— Dar de ce aş fi făcut aşa ceva? 

— Asta vreau şi eu să aflu. De aceea am venit. 

— Trebuie să mă îmbrac. În seara asta sunt invitată la o 
cină. Dacă vrei să continuăm conversaţia, va trebui să o 
lăsăm pe altă dată. 

— De fapt, o să vorbim chiar acum. 

Jean Trent se ridică brusc şi spuse: 

— Vreau să ieşi din casa mea. Imediat! 

— lar eu aştept nişte răspunsuri. Mă aflu aici cu 
binecuvântarea departamentului de poliţie. 

Jean mişcă buzele, dar nu spuse nimic. 

— Cu alte cuvinte, sora dumitale ştie că sunt aici, 
continuă el. 

— Eu nu ţi-am pus nicio bombă în maşină. 

— Sub maşină, vrei să spui. 

— Mă rog, nu am făcut-o. Ce motiv aş fi avut să te ucid? 

415 


— Nu e prea greu de găsit un motiv. Mă aflu aici pentru 
a investiga o serie de crime. Dacă dumneata - sau cineva 
cu care ai legături - ai fi implicată în aceste crime, ar fi 
normal să-ţi doreşti să mă dai la o parte. Dumneata m-ai 
invitat la prânz. Ai insistat să mergem cu maşina dumitale. 
Ne-am întors şi puţin a lipsit să nu sar în aer! Cred că 
înţelegi acum de ce sunt suspicios. 

Jean Trent se aşeză din nou. Nu mai părea atât de sigură 
pe ea. 

— Eu... eu nu pot să-ţi ofer o explicaţie pentru toate 
astea. Nu înţeleg ce se petrece. 

Când îl privi din nou, ochii ei erau plini de lacrimi. 

— Îţi spun adevărul, Puller. 

El o privi pătrunzător, încercând să verifice 
autenticitatea acelor lacrimi. Văzuse mulţi suspecți 
plângând la viaţa lui, de la soldaţi duri şi încercaţi până la 
femei gravide sau adolescenţi - copii ai cadrelor militare în 
activitate -, oameni care rătăciseră calea cea dreaptă. 

— Vorbele dumitale nu mă pot convinge atât de uşor, 
zise el. Deci, până nu voi afla cine a făcut asta, eşti 
considerată suspect. Înţelegi? 

Ea încuviinţă din cap fără să rostească vreun cuvânt. 

— Iar dacă ai vreo informaţie care m-ar putea ajuta la 
investigaţii, acum ar fi cel mai potrivit moment să mi-o 
împărtăşeşti. 

— Ce fel de informaţie? 

— De exemplu: de ce e soţul dumitale atât de neliniştit? 
Şi să nu-mi spui că e aşa din cauza amenințărilor cu 
moartea pe care le-a primit! Am ajuns la concluzia că asta 
e doar o invenţie a lui. S-a mai întâmplat înainte, cu fratele 
dumitale, iar acum pretinde că este ameninţat doar ca să- 
şi asigure o acoperire convenabilă. 

— Acoperire pentru ce? 

— A avut grijă să-şi întărească securitatea, Jean. Şoferul 
Escalade-ului său este un fost puşcaş marin. 

— De unde ştii? 

416 


— Infanteriştii îi pot mirosi pe puşcaşii marini de la o 
sută de kilometri distanţă. Tipul părea profesionist şi era 
înarmat, bineînţeles. E nou, nu-i aşa? 

— Da. 

— A fost o alegere bună. Şi e cu mulţi ani mai tânăr 
decât boşorogul de la poartă. 

— Dar aici nu a schimbat nimic în privinţa securităţii. 
Domeniul e păzit de acelaşi poliţist ieşit la pensie. 

— Asta pentru că Roger nu se află aici în momentul de 
faţă. Ceea ce înseamnă că e mai puţin preocupat de 
siguranţa dumitale sau a fiicei sale. Profesionistul îl 
însoţeşte doar pe el. 

— De ce ar trebui să-i fie teamă? întrebă ea. 

— Ai spus că are o mulţime de duşmani. De fapt, este 
vorba despre aceiaşi duşmani dintotdeauna, nu-i aşa? Are 
vreunul nou? Asta ar justifica noua lui achiziţie plină de 
muşchi. 

— Nu pot să-mi dau seama despre cine ar putea fi vorba. 
Cum am mai spus, nu mă amestec niciodată în afacerile lui 
Roger. 

— Dacă vei continua să mă minţi, Jean, am să-ţi pun 
cătuşe şi am să te duc pe sus până la secţie. 

Femeia izbucni în plâns. 

— Nu vreau să merg la închisoare. 

— Atunci, spune-mi adevărul. La B & B-ul dumitale te-ai 
ocupat de tot până la cele mai mici detalii, ai ales personal 
până şi ceştile de cafea. Te pricepi să administrezi o 
afacere. Pot să pun pariu cu oricine că ai supravegheat 
până şi construcţia acestei case, pentru că, judecând după 
interioarele birourilor de la Trent Exploration, Roger nu se 
pricepe prea bine la decoraţiuni. Deci spui că nu ai nicio 
treabă cu afacerile lui? Nu te cred. 

Câteva minute se scurseră în tăcere. Lui Puller umezeala 
i se părea apăsătoare. În deşert suportase mai uşor 
căldura aceea uscată. O privi pe Jean. El nu avea de gând 
să rupă tăcerea. Nu avea de gând să se ridice şi să plece. 


417 


Avea de gând să aştepte, pentru că era sigur că femeia 
avea să cedeze în cele din urmă. 

— Sunt ceva probleme la Trent Exploration. 

— Cum ar fi? 

— Lipsesc nişte bani. Retrageri nejustificate din conturi. 
Afaceri cu firme-fantomă străine. Ceea ce nu ar trebui să 
se întâmple se întâmplă, iar ceea ce ar trebui să se 
întâmple nu se întâmplă. 

— Şi Roger e la curent cu toate astea? 

— Bineînţeles. 

— Şi ce face în această privinţă? 

— Tot ce poate, dar opţiunile sale sunt limitate. Anul 
trecut a luat nişte decizii în privinţa afacerilor - decizii 
care cer o infuzie de capital. O mulţime de bani. Se aştepta 
la un profit enorm de pe urma acestor afaceri, dar dorinţa 
lui nu s-a materializat. Datoriile au rămas. A crezut că are 
suficienţi bani ca să le acopere. Dar, din cauza banilor care 
au dispărut, are acum o mulţime de probleme cu 
lichidităţile. De aceea s-a dus Roger la New York. A 
încercat să găsească acolo sprijin financiar. Dar băncile 
nu-l mai împrumută. S-au gândit la toate posibilităţile şi au 
încercat toate variantele. 

— lar acum amenințările cu moartea. Poate chiar cei 
care l-au prădat au început să-l amenințe. 

— Nu ştiu, zise Jean. Chiar nu ştiu. 

— În regulă. Trent e o companie mare, dar nu e GE%. Şi 
are sediul într-un oraş mic. Vrei să-mi spui că niciunul 
dintre voi nu are vreun indiciu sau măcar o bănuială cât de 
mică în privinţa celui care fură cu neruşinare compania? 
Ce zici de Randy? 

— Randy? De ce ar face el asta? 

— În primul rând, fiindcă îl consideră vinovat pe Roger 
pentru moartea părinţilor voştri. 

— Chiar dacă ar fi aşa, el nu ar avea cum să-l jefuiască 


39 General Electric, conglomerat american, a doua companie din S.U.A. 
ca valoare de piaţă şi a treia din lume (n.tr.) 
418 


pe Roger. Nu ştie nimic despre computere sau tranzacţii 
financiare. Lucrurile astea au fost opera unor persoane 
care se pricep la aşa ceva. 

— Poate că a fost cineva cu care se află în tovărăşie. 

— De aici, din Drake? Mă îndoiesc. Dar situaţia devine 
disperată. Roger şi Bill fac eforturi mari încercând să o 
schimbe. 

Puller o întrebă direct: 

— Dar dumneata? Dacă această companie va da 
faliment, vei pierde totul, inclusiv casa, nu-i aşa? 

— Probabil. Tocmai de aceea mi-am construit B & B-ul. 
Nu pentru că aş fi bănuit problemele financiare ale lui 
Roger, dar... cred că voiam doar să mă simt mai 
independentă. 

În ciuda suspiciunilor sale, lui Puller îi părea rău pentru 
ea. 

— Deci Roger nu are nicio idee de unde provin toate 
aceste şicane financiare? Doar e un tip inteligent. Cum de 
se lasă jefuit şi nu încearcă să găsească făptaşul? 

— Asta i-a adus pe el şi pe Bill în pragul disperării. 
Această companie reprezintă toată viaţa lor. Dacă afacerea 
dă faliment, ei vor rămâne fără nimic. 

Puller nu spuse nimic. O privea indispus pe Jean Trent, 
aşteptând să termine. Ea observă cicatricea de pe gâtul 
lui. 

— Orientul Mijlociu? întrebă ea. 

El încuviinţă cu un semn din cap. 

— Îţi aminteşti când ţi-am povestit despre tânărul pe 
care l-am iubit? 

— Cel care nu s-a mai întors din Primul Război din Golf? 

— Semăna puţin cu dumneata. 

— Încă îl mai aştepţi? 

— Încă, spuse ea. 

Puller aruncă o privire în jur, apoi zise: 

— Nu ai mai fi avut toate acestea. 

— Poate că nu le am nici acum. 


419 


— Poate că nu. 

El se ridică. 

— Nu mă arestezi? N 

— Nu. Ceea ce mi-ai spus mi-a fost totuşi de ajutor. Iți 
mulțumesc. 

— Eram o persoană foarte sinceră înainte. După ce m- 
am măritat cu Roger, lucrurile s-au mai schimbat. 

Puller se îndreptă spre ieşirea din celălalt capăt al 
bazinului. 

— Ce ai de gând să faci? strigă ea după el. 

— Să găsesc un criminal. 


420 


CAPITOLUL 71 


— Hei, Bill, cum merge? 

Bill Strauss tocmai ieşise din clădirea de birouri a 
companiei Trent şi se îndrepta spre maşina sa. Puller se 
sprijinea de portiera Malibu-ului său. Aştepta acolo, afară, 
de mai bine de o oră. 

— Puller? Ce faci aici? 

Puller plecă de lângă maşină şi se apropie de bărbat. 

— Îmi fac meseria. Am câteva întrebări. Dumneata ai 
ceva timp? 

Strauss aruncă o privire la ceas. 

— De fapt, trebuie să ajung la o şedinţă. Sunt deja în 
întârziere. 

— Nu o să-ţi răpesc prea mult timp. 

— Nu poate suferi amânare? 

— Nu prea. Nu. 

— În regulă, dă-i drumul. 

— E vorba despre detonaţiile de duminică noaptea. Nu a 
fost făcut niciun anunţ public. Cine le-a autorizat? 

Strauss părea uimit. 

— Despre ce detonaţii vorbeşti? 

— Săptămâna trecută, duminică noaptea, au avut loc 
nişte operaţiuni de detonare la minele Trent. Trebuie să 
faceţi un anunţ public atunci când au loc astfel de acţiuni. 
lar detonaţiile nu au loc de obicei duminică noaptea. 
Trebuie să obţineţi un aviz special. Anunţul nu a fost făcut. 
Există cumva un aviz? 

— Trebuie să verific la dosar. 

— Roger a spus că nu ştie nimic despre asta. Cine este 
persoana care supraveghează aceste operaţiuni? 

— Tehnic, ar trebui să o fac eu, ca director financiar. 
Însă am o mulţime de îndatoriri şi trebuie să deleg 


421 


responsabilităţile. Avem oameni care se ocupă de 
autorizaţiile pentru  detonaţii şi de anunţurile 
corespunzătoare. 

— În acest caz, cu ei ar trebui să vorbesc, nu-i aşa? 

— Aşa e. Din păcate, ei nu lucrează la biroul acesta. 
Lucrează în Charleston. 

— Aş putea să iau legătura cu ei? 

— De ce-i atât de important acest lucru? Oamenii aceia 
nu au fost ucişi din cauza exploziilor de la mină. 

— E important, crede-mă. Deci aş putea primi datele de 
contact? 

— În regulă, acceptă Strauss cu o voce domoală. 

— Perfect. Le aştept până mâine. 

— Nu sunt sigur... 

Puller îl întrerupse: 

— L-ai mai văzut pe fiul dumitale în ultima vreme? 

— Nu, de ce? 

— Mă întrebam doar. Dumneata eşti membru al clubului 
Xanadu? 

— Cum? Nu, nu sunt. 

— Eşti liber să te duci la şedinţă, îi spuse el lui Strauss. 

Puller se urcă în Malibu şi demară. Pe drum îl sună pe 
Dickie şi aranjă să se întâlnească cu el în noaptea aceea. 

Când Puller se întoarse la motel, în faţa acestuia era 
parcat un Bentley albastru foarte lucios, iar Roger Trent 
era la volan. 


422 


CAPITOLUL 72 


— Presupun că pe mine mă cauţi din moment ce nu mai 
locuieşte nimeni aici, îi spuse Puller. 

Trent purta o pereche de pantaloni negri din stofă şi o 
cămaşă albă, descheiată la gât. Într-o mână ţinea o ţigară. 
Avea faţa roşie, iar excrescenţele din jurul nasului său 
borcănat erau mai umflate decât de obicei. Când ajunse 
mai aproape, Puller simţi mirosul de alcool din respiraţia 
bărbatului. 

— Eşti sigur că poţi conduce maşina asta în starea în 
care te afli? 

— La ce stare te referi? 

— La starea de „ebrietate“. 

— Nu sunt deloc beat. Am un apetit enorm pentru orice. 

Privirea lui Puller se opri asupra burţii proeminente a 
bărbatului. 

— Îmi dau seama de asta. Nu ai încercat niciodată dieta 
Weight Watchers1%? 

— Mă calci pe bătături încă de când ne-am întâlnit prima 
dată. 

— E cam greu să prindă cineva drag de tine, Roger. 

Spre surprinderea lui Puller, celălalt bărbat începu să 
râdă. j 

— Ei bine, măcar eşti sincer. Înţeleg că dumneata şi 
încântătoarea mea soţie ați luat prânzul împreună astăzi. 
La Vera Felicita. 

— Ea m-a invitat, nu eu. 

— Nu te contrazic. Dar dumneata ai acceptat. 

— Da, aşa este. 

— Şi te-ai simţit bine? 

— E o companie plăcută, trebuie să recunosc. Nu ţi-a 


40 Supraveghetorii greutăţii (n.tr.) 
423 


spus ce s-a întâmplat după aceea? 

— Mi-a spus că cineva a pus o bombă sub maşina 
dumitale. Da, da, a menţionat ceva. De aceea am trecut pe 
aici, ca să-ţi spun că ea nu are nicio legătură cu asta. 

— Mulţumesc, acum mă simt mai uşurat. 

— Mă gândeam chiar că noi doi avem foarte multe în 
comun. 

— Da? Ce anume? 

— Este evident că cineva vrea cu tot dinadinsul să ne 
omoare. 

— Dumneata ai primit doar ameninţări prin telefon. Eu 
m-am ales cu bombele. 

Trent se rezemă de portiera Bentley-ului său. 

— Te-ai întrebat vreodată de ce nu m-am mutat de aici? 
Puteam locui oriunde în lume, ştii? 

— Soţia dumitale preferă Italia, sunt sigur de asta. 

— Las-o pe soţia mea. Vorbesc despre mine acum. 

— Înţeleg, da. M-am întrebat, ce-i drept. Şi sunt sigur că 
arzi de nerăbdare să-mi spui. Suferi de sindromul peştelui 
mare într-un iaz prea mic? 

— Nu e chiar atât de simplu. Vezi, dumneata, Puller, eu 
nu simt nevoia să fiu iubit. Departe de mine această 
dorinţă. Nu porneşti o afacere bazată pe exploatarea 
cărbunelui ca să fii iubit. Prefer să fiu urât. Asta îmi 
stimulează secreția de adrenalină. Chiar îmi place. Toată 
lumea e împotriva mea. Vezi dumneata, în Drake, eu sunt 
ratatul numărul unu. Un ratat bogat, ce-i drept - de fapt, 
chiar cel mai bogat din ţinut. Dar totuşi un ratat. 

— Te-ai gândit vreodată să ceri consiliere? 

Trent începu din nou să râdă. 

— Îmi placi, zise el. Nu ştiu de ce. La naiba, poate că 
ştiu, totuşi. Şi dumneata mă urăşti, la fel ca ceilalţi, dar 
într-un mod diferit. Dumneata o faci pe faţă, nu pe la 
spatele meu, ca toţi cei din zonă. 

— În această categorie intră şi cei din familia dumitale? 

Trent scoase tacticos un rotocol de fum şi îl urmări până 


424 


când se destrămă în aer. În pădurea alăturată, greierii îşi 
începuseră concertul. 

— Probabil. Sam nu mă poate suferi. Randy este un 
psihopat, iar Jean iubeşte doar banii mei. 

— O familie mare şi fericită. 

— Oricum, pe oameni nu-i pot învinui. Am spus cumva că 
e vorba de gelozie? E adevărat. Pariez că eşti un soldat al 
naibii de bun. Probabil că ai luptat în Orientul Mijlociu. Ai 
primit o mulţime de medalii. 

— E doar o presupunere sau ai aflat asta pe cont 
propriu? 

— Te-am verificat, să ştii. Da, da, pariez că ţi-a fost al 
naibii de greu acolo. Dar lasă-mă să-ţi spun eu ce 
înseamnă o adevărată luptă! Afacerile sunt o luptă. Iar în 
afaceri trebuie să fii un adevărat ticălos ca să câştigi. 
Niciun fricos nu ajunge vreodată în vârf. Ucizi sau eşti 
ucis. Ori ajungi în vârf, ori eşti jos de tot. Acolo, jos, îşi 
trăiesc viaţa cei mai mulţi dintre noi. 

Scutură scrumul din capătul ţigării, apoi o duse din nou 
la buze. 

— Mulţumesc pentru scurta prezentare a ghidului 
Business 101, Roger. Acum, ce-ar fi să-mi vorbeşti despre 
problemele financiare ale companiei? 

Ţigara îi rămase atârnată între buze, iar sclipirea veselă 
din ochi îi dispăru într-o clipă. 

— Ce probleme financiare? 

— Dumneata m-ai verificat pe mine, iar eu te-am 
verificat pe dumneata. 

— Atunci, trebuie să te anunţ că ai fost informat greşit. 

— Văd că ai un nou bodyguard. Un puşcaş marin cu 
înfăţişare dură. Apropo, unde este acum? După atâtea 
ameninţări cu moartea, eu nu aş ieşi singur din casă. 

— Preocupările dumitale în ceea ce priveşte siguranţa 
mea mă înduioşează, n-am ce spune. 

— Să înţeleg că bancherii din New York nu au fost 
receptivi la problemele cu lichidităţile? 


425 


Trent îşi aruncă ţigara în ţărână şi o strivi cu piciorul. 

— Ce naiba ţi-a spus Jean? Târfa proastă! 

Mai puţin de trei zile. Atât mai avea la dispoziţie. Decise 
să rişte. 

— Ţi-ai băgat degetele în mai multe plăcinte deodată, 
Roger. Cărbuni, ştiu. Dar operezi şi conducte de gaz, nu-i 
aşa? 

— Ce legătură are chestia asta cu restul? 

— Dumneata să-mi spui. 

— Nu e nimic de spus. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. 

— E rău să ai datorii. Dar e şi mai rău să comiţi un act 
de trădare. 

— Eşti drogat sau ce ai? 

— Îţi dau un sfat, atâta tot. 

— De ce ar trebui să accept sfaturi de la dumneata? 

— Pentru că sunt oferite cu intenţii bune. 

Trent izbucni în râs. 

— Eşti un tip foarte amuzant. 

— Nu chiar. lar dacă lucrurile vor evolua aşa cum cred 
eu, vei avea nevoie de mult mai mulţi puşcaşi marini care 
să-ţi asigure protecţia. 

— Mă ameninţi? strigă iritat Trent. 

— Eşti destul de isteţ ca să-ţi dai seama că amenințările 
nu vor veni din partea mea, Roger. 

Trent se urcă în Bentley şi plecă imediat. 

În aparenţă, Puller ratase din nou. Nu-i mai rămânea 
decât să spere că Dickie avea să-i raporteze informaţii mai 
utile pentru anchetă. 


426 


CAPITOLUL 73 


Era aproape zece când ajunse. 

Cartierul era cufundat în linişte. Nu se vedea nimeni pe 
străzi. Puller nu-i putea condamna pentru asta. Era cald, 
umezeală, iar ţânţarii ieşiseră la vânătoare cu miile - o 
noapte numai bună de stat în casă; nimeni nu ar fi fost 
tentat să se aventureze pe afară. 

Intră cu Malibu-ul său pe reţeaua de străduţe, urmând 
acelaşi drum pe care el şi Cole îl străbătuseră ceva mai 
devreme. Făcu un ultim viraj şi văzu staţia de pompieri la 
câteva zeci de metri în faţă. Luminile nu erau aprinse, dar 
nici nu se aştepta să fie. Acolo nu era electricitate. 
Probabil că din acest motiv se retrăgeau toţi în casele lor 
odată cu lăsarea întunericului. Uşile secţionale ale staţiei 
de pompieri fuseseră trase în jos. Puller se întrebă dacă 
erau încuiate. Opri maşina, cobori pe trotuar, privi în jur şi 
inspiră adânc. Un ţânţar îi intră în ochi, bâzâind. Îl alungă 
cu mâna; asta însemna că mai mulţi camarazi ai insectei 
aveau să năvălească imediat asupra lui - ştia foarte bine 
acest lucru. Se antrenase în multe mlaştini şi cunoştea 
comportamentul ţânţarilor. 

şi încuie maşina folosind telecomanda. O parcase în 
imediata apropiere a clădirii. Decisese să-şi ţină Malibu-ul 
cât mai la îndemână. Se apropie de una dintre uşile 
secţionale ale clădirii, întinse mâna şi trase cu putere. 

Uşa glisă uşor pe şinele metalice bine lubrifiate. Se uită 
încă o dată în jur, dar nu văzu pe nimeni. Şi totuşi, mâna 
sa dreaptă rămase neclintită pe patul pistolului M11 din 
tocul frontal de la centură. 

În cealaltă mână ţinea lanterna pe care şi-o luase din 
portbagaj. O deschise, iar raza acesteia spintecă 
întunericul, luminându-i calea. Intră în clădire. 


427 


În timp ce-l aştepta pe Dickie, avea de gând să verifice o 
ipoteză. 

Două motociclete Harley erau parcate una lângă alta în 
dreapta lui, iar roţile din faţă ale vehiculelor erau legate cu 
acelaşi lanţ. 

În stânga sa văzu o cutie de scule pe role, încuiată cu un 
lacăt mare. Probabil că membrii clubului Harley nu aveau 
încredere deplină în vecinii lor. Genţi mari de scule, de 
asemenea încuiate, erau prinse de şaua fiecărei 
motociclete. Era ceva normal - de fapt, Puller se aşteptase 
să le găsească încuiate. 

Deschise lacătele şi verifică interioarele genţilor cu 
lanterna sa. În cea de-a treia geantă găsi ceea ce căuta: o 
bucată de plastic, o rolă de bandă adezivă şi nişte fulgi 
lucioşi, aproape transparenţi. Într-o altă geantă găsi câteva 
granule maronii sfărâmicioase. 

Fulgii lucioşi erau cristale de metamfetamină de mare 
puritate. Granulele maronii erau o versiune impură a 
metamfetaminei, numită „unt de arahide“. Drogurile 
ilegale erau o problemă gravă în armată şi superiorii 
preferau să o treacă sub tăcere. Puller văzuse de-a lungul 
timpului cam toate tipurile de droguri ilicite care existau. 

Putea spune deci că descoperise reţeaua de distribuţie a 
metamfetaminei fabricate în modestul laborator al lui Eric 
Treadwell. 

Xanadu, clubul motocicliştilor, se ocupa de plasarea 
drogurilor în gentile de la şaua motocicletelor, pentru a fi 
livrate ulterior clienţilor amatori. Iar în zonele sărace, în 
care oamenii îşi doreau să uite cruda lor realitate, atât de 
greu de suportat, traficanţii de droguri aveau o pradă 
uşoară. Deci Treadwell şi Bitner nu fuseseră decât nişte 
mărunți traficanţi de droguri. 

Dar nu din această cauză fuseseră ucişi - de asta era 
sigur. Avea să-i spună şi lui Cole concluziile lui, deşi asta 
nu-l ajuta în niciun fel să-i prindă pe terorişti. 

Începu să caute în dulapurile de pe partea stângă a 

428 


peretelui. Nimic. Majoritatea erau pline cu obiecte care le 
aparţineau  motocicliştilor. Când încercă să deschidă 
dulapurile de pe partea dreaptă, constată că acestea erau 
încuiate. Scoase lacătul unuia dintre ele, dar nu găsi nimic. 
Procedă la fel cu alte două lacăte, dar avu parte de acelaşi 
rezultat: nimic. Decise să nu mai piardă timpul cu 
celelalte. 

Se uită la ceas. Intenţionase să ajungă acolo ceva mai 
devreme - pentru orice eventualitate în caz că Dickie nu ar 
fi jucat cinstit cu el, dar şi pentru a nu fi luat prin 
surprindere dacă cineva ar fi pregătit o ambuscadă. Mai 
avea ceva timp la dispoziţie. Se hotări să-l folosească în 
mod eficient, verificând interiorul clădirii. Nu ar fi fost 
exclus ca persoanele care distribuiau metamfetamina să 
poată fi convinse să facă ceva mult mai scandalos, chiar 
dacă asta ar fi însemnat să-şi trădeze ţara. Dar poate că 
oamenii din zonă simțeau că ţara îi abandonase pe ei, aşa 
că nu ar mai fi contat. În stânga lui mai era o încăpere. 
Intră acolo, luminând cu raza lanternei camera ce părea 
mai întunecoasă decât o peşteră. IÎncăperea nu avea 
ferestre şi era goală. 

Apoi ieşi, atent la cel mai mic zgomot. Nu voia să fie luat 
pe surprindere. Se aventură sus, pe scări. La etaj 
descoperi o bucătărie, care părea să fie folosită în mod 
curent de membrii clubului. 

Deschise câteva dulapuri şi găsi nişte conserve de supă 
şi câteva cutii de cereale. 

Lângă bucătărie mai era o încăpere. Deschise uşa şi 
aruncă o privire înăuntru, în timp ce raza lanternei 
spulbera întunericul. Acolo fusese pe vremuri biroul şefului 
pompierilor, îşi spuse el - un pupitru vechi, nişte fişete 
metalice ruginite, câteva rafturi şi două scaune uzate. 

Deschise sertarele fişetelor, dar acestea erau goale; la 
fel şi rafturile. Se aşeză pe scaun, la birou, şi începu să 
caute prin sertarele acestuia. Nu găsi nimic, dar la un 
moment dat raza lanternei sale identifică ceva interesant, 


429 


iar el întinse mâna pe fundul unuia dintre sertare ca să 
apuce acel obiect. Privi cu atenţie bucata de hârtie 
îngălbenită de vreme. Citi anul trecut pe aceasta: 1964. 
Avea şi un titlu mare: „FIA“. Nu ştia însă ce putea însemna 
acesta. 

Citi documentul în întregime. Era o listă cu proceduri în 
caz de incendiu pentru o anumită facilitate. Puller nu găsi 
însă niciun indiciu care să-l lămurească despre ce facilitate 
era vorba. Poate că asta avea vreo legătură cu ceea ce-i 
spusese Mason despre componentele pentru fabricarea 
bombelor. Observă ceva scris pe marginea foii. 

Cerneala se decolorase, dar încă se mai putea distinge 
scrisul. Erau două numere: 92 şi 94. 

Puse hârtia în buzunar şi se ridică. Auzi zgomotul 
imediat ce ieşi din micul birou - era o motocicletă care se 
apropia în viteză. Motorul acesteia făcea un zgomot 
infernal. 

Se apropie cu paşi mari de ferestrele de la cel de-al 
doilea nivel al clădirii - cele cu vedere spre partea din faţă 
a staţiei de pompieri. 

Trebuia să fie Dickie. Îşi lumină ceasul cu lanterna - era 
ora stabilită. 

Unicul far al motocicletei care se apropia de clădire 
străpunse întunericul. Vehiculul rula pe asfaltul crăpat din 
faţa incintei. Puller putea distinge acum silueta bărbatului. 
Umerii laţi ai acestuia. Trupul său solid şi îndesat. Era 
Dickie. 

Sunetul asurzitor al împuşcăturii îl făcu pe Puller să facă 
un salt înapoi şi să se ghemuiască instinctiv. Cu câteva 
secunde mai devreme, pe când privea pe geam, glonţul îl 
lovise pe bărbatul de pe motocicletă direct în cap. 
Proiectilul penetrase casca de protecţie, trecuse prin 
craniu şi prin creier, apoi explodase, ieşind pe cealaltă 
parte a capului. 

Motocicleta alunecă într-o parte, spre dreapta, întrucât 
motociclistul nu mai ţinea mâinile pe ghidon. Bărbatul 


430 


căzu inert pe partea stângă şi se izbi de beton. Trupul său 
mai zvâcni o dată, apoi rămase nemişcat. 

Motocicleta continuă să ruleze până când se ciocni de 
peretele clădirii, apoi căzu într-o parte, cu motorul încă în 
funcţiune. 

Puller nu mai văzu însă această ultimă parte - se 
repezise spre stâlpul pompierilor şi coborâse rapid până la 
parterul clădirii. Focul de armă venise din stânga. Fusese 
un glonţ cu razanţă mare. Puller era sigur că lunetistul se 
afla undeva prin preajmă. În zonă nu exista nicio ridicătură 
de pământ, ci doar case - lunetistul putea fi în oricare 
dintre acestea. Şi erau multe în apropiere - toate pustii. Ei 
bine, poate că nu era chiar aşa. 

Se strecură pe uşa principală şi trecu pe lângă 
motocicleta care încă mai bâzâia. Se aplecă şi opri 
motorul, având în mână pistolul M11 pe care-l mişca 
defensiv în faţa lui, descriind arce de cerc. Tastă rapid 
numărul. 

Cole răspunse după al doilea apel. El îi explică totul în 
numai trei propoziţii concise. Ea trebuia să-i trimită în 
ajutor cavaleria pentru a doua oară în aceeaşi zi. 

Puller numără până la trei şi apoi începu să alerge în 
zigzag spre Malibu. Încercând să-şi ferească trupul de o 
eventuală împuşcătură din partea stângă, deschise repede 
portbagajul maşinii şi alese de acolo toate lucrurile de care 
avea nevoie. 

Ochelarii pentru vedere nocturnă. Costumul antiglont. 
Vesta tactică de protecţie era compatibilă cu o armură 
modulară uşoară ce putea opri un glonţ de calibrul 9 
milimetri. 

Numai că aceasta nu era de ajuns în noaptea aceea. În 
doar câteva secunde, Puller îşi introduse în buzunarele 
frontale şi dorsale ale vestei plăcile ceramice 
suplimentare, pentru o mai bună protecţie balistică. 
Deschise ochelarii cu infraroşu şi, dintr-odată, lumea i se 
înfăţişă într-un verde intens. 


431 


Se uită apoi la cadavru. Capul bărbatului era acoperit de 
cască, aşa că nu îi putea vedea faţa. Ultimul obiect pe care 
Puller îl luă din portbagaj era probabil cel mai important: 
pistolul-mitralieră H & K MP5. Era arma preferată de 
Forţele Speciale pentru luptele la mică distanţă. Arma era 
eficientă pentru o distanţă de maximum 100 de metri, ceea 
ce însemna că Puller era nevoit să se apropie foarte mult 
de ţinta sa. 

O puşcă cu lunetă împotriva unui pistol-mitralieră de 
dimensiuni reduse. Cel din urmă era în dezavantaj. În plus, 
Puller era sigur că lunetistul avea un dispozitiv pentru 
vedere nocturnă, altminteri nu ar fi putut trage cu atâta 
precizie - aşa cum tocmai făcuse. Ar fi preferat să aibă la 
el puşca sa cu lunetă - cea cu sistem de operare „bolt- 
action“. Însă pistolul H & K trebuia să-i fie de ajuns. 

Îşi fixă pistolul-mitralieră MP5 pe tragere automată - 
modul „burst“ cu două focuri - şi închise portbagajul. 

Trebuia să mai verifice un lucru. Se urcă în maşină, 
porni motorul, băgă în marşarier şi se apropie încet de 
trupul care zăcea pe asfalt. Folosi maşina drept scut în 
timp ce cobora. 

Casca motociclistului era găurită în două locuri - cel pe 
unde intrase şi cel prin care ieşise glonţul. Ridică vizorul 
căştii şi văzu ochii lui Dickie Strauss fixându-l sticloşi. g 

Se întoarse spre stânga şi-l văzu. Glonţul era pe asfalt. Il 
studie cu atenţie fără să-l atingă. 

Era un Lapua Magnum de calibrul 338, iar armura de 
protecţie balistică a lui Puller nu avea cum să-l oprească. 
Cu Lapua se putea trage până la o distanţă de 1 500 de 
metri. 

Şi, cu puţin noroc, în condiţii normale, un lunetist 
talentat ar fi putut nimeri ţinta de la o distanţă şi mai 
mare. Puller încălcă toate procedurile care trebuiau 
respectate de obicei la scena unei crime verificând rapid 
buzunarele mortului. Găsi telefonul mobil şi portofelul lui 
Dickie. Le strecură rapid în buzunarul său. Se urcă din nou 


432 


în maşină, apoi, ferindu-şi capul, porni înainte, apropiindu- 
se de staţia de pompieri. Cobori din maşină pe portiera din 
dreapta şi îşi trecu peste cap banduliera pistolului- 
mitralieră MP5. 

Era timpul să pornească la vânătoare. 


433 


CAPITOLUL 74 


Luminile girofarului maşinii lui Sam Cole străpunseră 
întunericul, iar sirenele începură să urle asurzitor, 
tulburând liniştea apăsătoare. Ea cunoştea străzile acelea 
mai bine decât oricine, dar de câteva ori, din cauza vitezei, 
fusese pe punctul de a pierde controlul volanului. Dacă ar 
fi ieşit de pe drum, cu siguranţă s-ar fi rostogolit şi ar fi 
putut avea parte de o moarte timpurie. 

Luă în viteză şi ultima curbă, apoi apăsă acceleraţia 
când ajunse pe drum drept. Câteva secunde mai târziu, 
văzu staţia de pompieri. Opri maşina, iar la lumina 
farurilor zări corpul care zăcea pe asfalt. Cole îşi scoase 
arma şi deschise portiera. Îl sună pe Puller pe mobil, dar 
acesta nu răspunse. 

Se strecură afară din maşină, folosind portiera ca scut 
împotriva unui eventual ţintaş. Zări motocicleta distrusă de 
lângă peretele staţiei de pompieri, apoi privirea ei se opri 
asupra Malibu-ului. Auzi sirenele poliţiei undeva în 
apropiere. Un minut mai târziu, două maşini de patrulare 
se opriră lângă maşina ei. 

Ea strigă spre ceilalţi: 

— E un lunetist undeva în zonă. 

Subalternii ei deschiseră portierele maşinilor şi se 
ghemuiră în spatele acestora. 

— Acoperiţi-mă, le strigă ea. 

Cole purta o vestă antiglonţ, sperând că aceasta era de 
ajuns pentru a-i asigura protecţia. Alergă spre corpul de pe 
asfalt. Ridică vizorul căştii şi privi faţa mortului. Dickie 
Strauss nu arăta ca şi cum ar fi dormit. Arăta ca un om în 
capul căruia cineva golise un pistol. 

Cole le strigă poliţiştilor: 

— E mort. Văzu orificiile din părţile laterale ale căştii şi 


434 


zise: Rană de glonţ la cap. Muniţie de calibru mare. 

— Mai bine vă puneţi la adăpost, sergent, îi zise unul 
dintre poliţişti. 

Cole se înapoie alergând la maşină şi rămase în spatele 
portierei. Întoarse capul spre poliţişti şi le spuse: 

— Chemaţi întăriri. Vreau să fie blocate toate drumurile 
din zonă. Oricine ar fi aceşti oameni, nu am de gând să-i 
las să scape atât de uşor. 

— Dar amicul de la armată? o întrebă unul dintre 
subalterni. 

Cole scrută întunericul. 

Haide, Puller. Sper că nu eşti mort. Nu vreau să fii mort. 


Puller găsise un loc potrivit - lângă o casă abandonată, 
aflată la circa 450 de metri de staţia de pompieri - de unde 
putea să supravegheze o mare parte din zonă. Urmase 
direcţia respectivă presupunând că aceea fusese 
traiectoria glonţului. Până şi un lunetist mai puţin talentat 
ar fi putut nimeri cu uşurinţă o ţintă - de la 500 de metri 
până la 1 000 de metri depărtare - dacă ar fi avut 
echipamentul corespunzător. lar glonţul Lapua identificat 
de Puller era o dovadă că ţintaşul avea într-adevăr 
echipamentul potrivit. Lunetiştii de la poliţia urbană 
trăgeau de obicei de la maximum treizeci de metri 
distanţă. 

Trăgătorii de elită din armată operau la distanţe mult 
mai mari, căci războiul era un monstru mult mai periculos. 
Când Puller auzise împuşcătura, fusese sigur că ţintaşul 
trăsese de la circa un kilometru distanţă. Puştile folosite în 
armată erau în general mai lungi decât cele folosite în 
poliţie - pentru a permite propelantului să ardă complet 
încărcătura combustibilă, ceea ce reducea scânteia de la 
gura ţevii şi mărea semnificativ velocitatea glonţului. Din 
cauza acestui aspect, poziţia ţintaşului era mai greu de 
identificat, crescând astfel şansele unei împuşcături 
mortale. 


435 


Puller se gândi la posibilitatea ca ţintaşul să fi avut cu el 
un observator. 

In acest caz, ar fi fost doi contra unu. Auzi sirenele 
poliţiei. Cole şi echipa sa erau aproape. Acest lucru avea 
atât avantaje, cât şi dezavantaje. Avantajul consta în faptul 
că întăririle erau întotdeauna oportune. Însă exista şi un 
dezavantaj: ţintaşul avea mai multe motive ca oricând să-şi 
ia tălpăşiţa. Scrută întunericul din faţa lui, căutând din 
ochi raza unui dispozitiv laser de identificare a țintei, care 
să-i dezvăluie poziţia trăgătorului. Aceste dispozitive erau 
foarte eficiente pentru marcarea țintei, însă pe câmpul de 
luptă nu prea erau folosite, din simplul motiv că dădeau de 
gol poziţia trăgătorului. 

Puller se bazase mereu pe aparatul său optic şi pe 
observator, comparând înălţimea țintelor cu imaginile 
acestora prin dispozitivul de ochire. 

De obicei, capul unui om, lăţimea umerilor şi distanţa de 
la şold până în creştetul capului puteau fi apreciate cu 
aproximaţie. 

Dacă aveai un asemenea dispozitiv, puteai folosi 
aparatul optic pentru a stabili distanţa optimă de tragere. 
Poliţiştii ţinteau de regulă „medulla oblongata”, adică 
bulbul rahidian sau „caisa“ - porţiunea inferioară a 
trunchiului cerebral, de numai şapte centimetri lungime, 
care controlează mişcările involuntare. 

Dacă nimereai această parte a creierului, moartea era 
instantanee. Întrucât trăgătorii de elită din armată nu 
puteau nimeri cu foarte mare precizie de la distanţe mai 
mari de 300 de metri, ţinteau de obicei spre corp, pentru 
că trunchiul era o ţintă mai mare. 

Trăgătorul urmărit de Puller făcea excepţie de la 
această regulă. Acesta împuşcase victima în cap de la 
peste trei sute de metri. 

Era poliţist ori militar? 

Sau ambele? 

Dacă ţintaşul ar fi tras din nou, Puller i-ar fi putut 


436 


descoperi poziţia prin triangulaţie. Iar dacă trăgătorul ar fi 
tras şi l-ar fi lovit pe Puller în cap sau în trunchi, glonţul 
Lapua l-ar fi rănit, cu siguranţă, sau cel mai probabil l-ar fi 
ucis. _ 

Privi în faţă. Case goale şi străzi pustii. Însă nu toate 
casele erau abandonate. In faţa unora dintre ele erau 
parcate maşini. Lumini slabe pâlpâiau la câteva ferestre. 
Nu erau conştienţi oare că printre ei se ascundea un 
trăgător? Nu auziseră împuşcătura? 

Intoarse capul în direcţia staţiei de pompieri, mai exact 
spre locul în care se prăbuşise Dickie Strauss. După 
împuşcătură, motocicleta acestuia continuase să ruleze pe 
asfalt. Bărbatul căzuse de pe motocicletă la trei secunde 
după impact. Imaginile i se derulară din nou în minte. 
Refăcu traiectoria glonţului. Privi în direcţia opusă. 
Verifică încă o dată posibila linie de tragere. 

Singura linie dreaptă până la staţia de pompieri. 

Casa din fundătură. Era cufundată în întuneric şi în faţa 
ei nu era parcată nicio maşină. În spatele acesteia se aflau 
mai multe case, toate cu vedere în direcţia opusă. 

Se concentră şi ascultă cu atenţie, încercând să ignore 
sirenele maşinilor de poliţie. Nu se auzea niciun zgomot. 
Nici paşi grăbiţi, nimic. 

Se gândi puţin şi luă o decizie. Un minut mai târziu, se 
puse în mişcare. Deşi era atât de înalt, se putea mişca fără 
să facă zgomot. Deşi era un lucru destul de complicat, lui i 
se părea uşor. Având picioare lungi, făcea mai puţine 
mişcări în timp ce păşea, acoperind o suprafaţă mai mare. 

Dar, cum de obicei oamenii înalţi au o greutate pe 
măsură, mulţi s-ar fi aşteptat ca la înălţimea lui să calce 
precum un elefant. 

Unii se gândiseră la asta exact înainte de a-şi da ultima 
suflare. Puller spera ca în noaptea aceea să se întâmple la 
fel. 


437 


CAPITOLUL 75 


Puşca lunetistului cântărea vreo şase kilograme şi avea 
un metru lungime, fiind asemănătoare cu bara unei 
haltere. Puteai trage cu ea doar dacă stăteai aplecat. 

Bărbatul o purta în mâna dreaptă. Trepiedul metalic pe 
care se sprijinea de obicei ţeava puştii era acum strâns. 
Lunetistul se mişca repede, dar nu şi sistematic. Un singur 
foc în noaptea aceea - o singură victimă. Nu avea chef să 
mai omoare pe nimeni. Nu în noaptea aceea. 

Aruncă o privire peste umăr. Nu văzu pe nimeni în 
spatele lui - doar întuneric. Mai erau vreo şase metri până 
la margini pădurii. De acolo mai avea de mers cinci minute 
printre copaci. Maşina îl aştepta. Avea de gând să se 
îndepărteze cât mai repede de locul acela, înainte ca 
poliţia să blocheze drumurile. li plăcea zona aceea - 
suprafeţe mari de teren şi foarte puţini poliţişti care să 
asigure securitatea cetăţenilor. 

Se opri şi întoarse capul. 

Se auzeau sirenele, da, dar şi ceva ciudat, neaşteptat. 

Mâna stângă i se îndreptă spre centură. 

— O singură mişcare şi îţi vei putea vedea intestinele. 

Mâna bărbatului încremeni în locul în care era. 

Puller nu ieşi din spatele copacilor - nu ştia încă dacă 
bărbatul era singur sau nu. [inea pistolul automat 
îndreptat asupra țintei. 

— Unu: apucă arma de ţeavă şi arunc-o departe de tine. 
Doi: întinde-te pe pământ cu faţa în jos, cu mâinile 
încrucişate la ceafă şi cu picioarele depărtate. 

Bărbatul lăsă arma jos, o apucă de ţeavă şi o aruncă. 
Arma ateriză cu un zgomot înfundat la vreo doi metri de el, 
împrăştiind în jur iarbă şi praf. 

— Prima parte a trecut cu bine. Acum execută pasul doi, 


438 


îi zise Puller. 

— Cum ai reuşit să ajungi aici înaintea mea? întrebă 
omul. 

Lui Puller nu-i plăcea deloc întrebarea, iar tonul folosit 
de bărbat îl îngrijora de-a dreptul. Omul era calm, foarte 
curios şi părea să nu-i pese că fusese prins. 

Puller cercetă cu privirea câmpul din faţa lui. Să fi fost 
vreun observator în zona aceea? O echipă de rezervă care 
să-l ajute pe ţintaş să dispară? 

— Triangulaţia, din fericire, zise el. Am tras nişte 
concluzii logice şi am ajuns aici mai repede. 

— Nu te-am auzit. 

— Aşa e. De ce l-ai eliminat pe Dickie? 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Gloanţele Lapua nu se prea găsesc pe aici, prin zonă, 
pot să pariez. 

— Poţi renunţa la cazul ăsta, Puller. Poţi pleca liniştit. 
Chiar acum. Aşa ar fi cel mai bine. 

Lui Puller îi plăcu şi mai puţin această schimbare 
tactică. Era ca şi cum bărbatul era cel care ţinea arma 
îndreptată asupra lui, şi nu invers. Acesta îl îndemna să 
plece liniştit. 

— Te ascult, zise el. 

— Sunt sigur că te-ai gândit deja la această posibilitate. 
Nu vei afla mai multe de la mine. Nu e responsabilitatea 
mea să-ţi fac treaba. 

— Au murit opt oameni până acum. Ar trebui să existe 
un motiv serios. 

Degetul lui Puller alunecă spre garda trăgaciului. Odată 
ce ar fi acţionat-o, pistolul-mitralieră MP5 ar fi început să 
tragă. 

— Ar trebui. 

— Dacă te hotărăşti să vorbeşti, am putea face un târg. 

— Nu prea cred. 

— Eşti chiar atât de loial? 

— Dacă preferi să o numeşti loialitate. M-am lăsat prins. 


439 


E greşeala mea. Responsabilitatea mea. 

— Cu faţa în jos. E ultima dată când îţi spun. 

Puller ridică puţin ţeava armei. De la distanţa aceea, l-ar 
fi omorât pe loc pe cel din faţa sa. Îşi lipi pistolul-mitralieră 
de pectoralul drept. Cu mâna stângă îşi scoase pistolul 
M11 din tocul frontal de la centură, descriind un arc de 
cerc de treizeci de grade. i 

Bărbatul se lăsă în genunchi. Apoi pe burtă. Începu să-şi 
încrucişeze degetele la ceafă. Dar, într-o clipă, mâna lui 
alunecă spre centură. 

Puller trase cu pistolul lui M11 câte un glonţ în fiecare 
braţ al bărbatului, apoi făcu un pas spre stânga şi se 
ascunse după un copac. Scânteia provocată de pistol îi 
dezvăluise poziţia. Nu avea intenţia să-l omoare pe bărbat, 
pentru că asta nu i-ar fi folosit la nimic. Bărbatul nu avea 
cum să tragă în el. lar acum, cu braţele inerte, nu ar mai fi 
fost capabil nici măcar să-şi îndrepte pistolul spre Puller. 

Bărbatul întinsese mâna după armă din două motive 
posibile. 

Unu: probabil că voia ca Puller să-l ucidă. 

Agentul hotărâse să nu fie prea grijuliu cu bărbatul. Voia 
doar un martor pe care să-l poată interoga. 

Doi: bărbatul îşi propusese să-l determine pe Puller să 
tragă pentru a-şi trăda poziţia; de aceea agentul se 
ascunsese rapid în spatele copacilor. 

Se aştepta acum la alte focuri de armă, dintr-o altă zonă. 

Acestea însă nu veniră. 

Se uită din nou la bărbatul împuşcat, care zăcea în 
acelaşi loc, cu braţele rănite. Sângele nu ţâşnea din artere, 
pentru că Puller nu ţintise niciun punct vital. Observă prea 
târziu că mâna acestuia era sub el. Împuşcătura sfâşie 
liniştea nopţii. 

— La naiba, strecură printre dinţi Puller, în timp ce 
trunchiul bărbatului zvâcni violent, pentru a rămâne apoi 
nemişcat pe pământ. 

Glonţul ieşise prin spatele bărbatului. Un punct vital. O 

440 


rană mortală din faţă în spate. Autoprovocată. 

Puller tocmai îşi pierduse un potenţial martor. Oricine ar 
fi fost aceşti oameni, aveau un ţel suprem. Nu era uşor să 
alegi moartea în loc să-ţi trăieşti viaţa. Probabil că 
bărbatul intenţionase asta de la bun început. Luase 
această decizie de când fusese capturat, ştiind că fusese 
compromis. 

Puller se relaxase doar o secundă - şi fu o greşeală 
fatală. 

Blocă traiectoria cuţitului cu ţeava pistolului său 
automat, dar bărbatul îl lovi în braţ cu cealaltă mână, iar 
impactul îi trimise MP5-ul la pământ. 

Puller ridică rapid pistolul M11, dar o lovitură laterală 
de picior din partea adversarului său trimise în ţărână şi 
această armă. Bărbatul se repezi din nou asupra lui, 
atacându-l cu cuțitul şi încercând mai multe lovituri 
frontale, pentru a-l încurca pe Puller. 

Era înalt de un metru optzeci şi şapte şi cântărea circa 
optzeci şi cinci de kilograme. Avea părul negru şi des, o 
faţă bronzată, obraji scofâlciţi şi privirea calmă a unui 
criminal obişnuit să ucidă cu sânge-rece alţi semeni de-ai 
săi. 

Dar Puller era la fel de calm. 

Imobiliză mâna în care bărbatul ţinea cuțitul, lipind 
braţul acestuia de trup, se lăsă pe vine şi, după ce-şi luă 
avânt, îl lovi cu capul în gât. Cuţitul căzu pe pământ. Puller 
pivotă, îl prinse pe bărbat de păr cu mâna dreaptă şi-l 
trase cu putere spre dreapta, administrându-i în acelaşi 
timp o lovitură de cot în partea stângă a gâtului. 

Bărbatul horcăi. Sângele începu să-i curgă abundent din 
nas şi din gură. 

— Predă-te şi vei trăi, tâmpitule, îi spuse Puller. 

Bărbatul însă nu renunţă. Îl lovi pe Puller cu piciorul în 
vintre şi încercă să-i bage degetele în ochi. Era enervant, 
dar suportabil. Puller îl voia în viaţă. Dar când bărbatul 
încercă să-i scoată pistolul M11 din tocul de la spate, 


441 


Puller decise că era mai bine să scape cu viaţă, chiar dacă 
rămânea fără un prizonier preţios pe care să-l poată 
interoga. Se mută dintr-o mişcare în spatele bărbatului şi 
îşi trecu fulgerător braţul său lung pe după gâtul rănit al 
acestuia, ţinând cotul ridicat. Cu celălalt braţ îl apucă pe 
bărbat de torace şi trase cu putere în direcţii opuse. 

Bărbatul începu să urle, iar Puller îl ridică în aer, 
deasupra capului său, şi îl izbi cu toată forţa de cel mai 
apropiat copac. Coloana bărbatului se rupse pe loc, cu un 
pârâit. Puller aruncă la pământ trupul inert. Gâfâind din 
cauza efortului, se uită în jos, spre grămada umană de la 
picioarele sale. Văzu cuțitul - avea lama zimţată şi mânerul 
uzat de atâta folosinţă. 

Dacă deznodământul ar fi fost altul, lama aceea putea fi 
acum murdară de sângele lui, îşi spuse el. Nu simţea nici 
cea mai mică urmă de regret. 

— Puller! 

Intoarse capul spre dreapta. Recunoscuse vocea lui 
Cole. 

— Aici! Nu vă apropiaţi, o avertiză el. Avem un lunetist 
mort şi ajutorul acestuia. S-ar putea să mai fie câţiva prin 
zonă. Eu sunt în regulă. 

După zece minute, o auzi din nou pe Cole. 

— Putem veni? strigă ea. 

Puller mai scană o dată marginea pădurii. 

— În regulă. 

Câteva minute mai târziu, îi zări pe Cole şi pe cei doi 
subalterni ai acesteia. 

— Puller? 

— In dreapta ta. 

Făcu un pas în faţă ca să fie văzut. 

Agenta şi poliţiştii alergară spre el. 

Puller îngenunche lângă cele două cadavre şi îl întoarse 
pe lunetist cu faţa în sus. 

— Luminează-i faţa cu lanterna, zise el. 

Cole făcu întocmai şi polițistul pe nume Lou exclamă 


442 


surprins: 

— E tipul care s-a dat drept Treadwell atunci când am 
fost la locuinţa acestuia! 

Puller se ridică. 

— Mi-a trecut prin minte că ar fi posibil. 

— Cum aşa? 

— Se potrivea descrierii făcute de tine. Acum ştim că se 
pricepea al naibii de bine să tragă şi de aproape, şi de 
departe. 

Privirea lui Lou se opri asupra celuilalt cadavru, 
contorsionat îngrozitor. 

— Ce naiba i-ai făcut ăstuia? _ 

— L-am omorât, răspunse simplu Puller. Înainte de a mă 
omori el pe mine. 

— Bărbatul ucis la staţia de pompieri era Dickie Strauss, 
zise Cole. 

— Ştiu. 

— Ce făcea el aici? 

— Stabilisem cu el să ne întâlnim în noaptea asta. 

Cole studie rănile de glonţ din braţele lunetistului. 

— Sunt gloanţele tale? 

Puller încuviinţă. 

— Tipul a întins mâna după arma lui. M-am gândit că 
vrea să-l împuşc. Nu am făcut-o. Apoi s-a împuşcat singur. 
Ar fi trebuit să-mi imaginez ce avea de gând. Dar dacă un 
om chiar vrea să se sinucidă şi are şi o armă la îndemână, 
chiar nu poţi să faci mare lucru. 

— Bănuiesc că nu, zise Cole. 

Puller aruncă o privire în jur, apoi spuse: 

— Să izolăm scena crimei. Cheamă-l pe Lan Monroe şi 
pe toţi cei de care mai ai nevoie. După aceea o să stăm 
puţin de vorbă. 

— Despre ce? 

— Despre multe. 


443 


CAPITOLUL 76 


Cole îl aşteptă la ea acasă. Puller se oprise rapid la 
motel, apoi plecase spre locuinţa ei. Poliţista îl întâmpină 
în pragul uşii, iar el o urmă pe hol până în bucătărie. 

— Vrei să bei ceva? îl întrebă ea. Eu o să beau o bere. 

— Nu vreau nimic, zise el. 

Se aşezară în ultima cameră, cea cu vedere spre curtea 
din spate. Afară era cald, iar în aer se simţea o umezeală 
persistentă. Aparatul de aer condiţionat din camera lui 
Cole era mult mai eficient decât cel de la motel. Puller 
simţea în aer gust de cărbune şi avea senzaţia că pielea îi 
devine unsuroasă şi neagră doar stând acolo. 

Ea se aşeză în faţa lui, ţinând în mână o sticlă de bere 
Michelob. 

— În timp ce tu verificai eventualele piste ale anchetei, 
începu ea, eu am verificat firma la care lucra Treadwell. 
Singura informaţie folositoare pe care am aflat-o a fost că 
nu lipsea nimic în urma inventarului pe care l-au făcut. Cei 
de acolo nu aveau idee de ce Treadwell ar fi putut avea 
carbid tungsten în casă. Ei nu ţin la firmă o astfel de 
substanţă. 

— Deci carbidul nu provenea de la locul său de muncă. 

— Nu. 

— Eu am găsit în schimb un indiciu referitor la 
laboratorul de metamfetamină. 

— Mai exact? 

Puller îi povesti tot ce descoperise la staţia de pompieri. 

— La naiba! Clubul Xanadu intermedia distribuţia de 
metamfetamină? 

— Aşa se pare, spuse Puller. Dar asta nu ne ajută prea 
mult. Şi suntem în criză de timp. 

— Ce vrei să spui? 


444 


Îi povesti tot ce discutase cu Joe Mason despre conducta 
de gaz operată de Trent. Şi despre reactorul nuclear care, 
în aparenţă, reprezenta ţinta reală. Şi, în cele din urmă, îi 
spuse despre problemele financiare ale lui Roger Trent. 

Când Puller termină de vorbit, Cole puse pe podea sticla 
de bere şi se lăsă pe spate în scaun. 

— Nu prea ştiu de unde ar trebui să încep, zise ea. Jean 
nu mi-a pomenit niciodată despre problemele cu banii. Mă 
mir că ţi-a spus ţie! 

— Cred că am prins-o într-un moment vulnerabil. Iar eu 
nu fac parte din familie. Poate că nu a vrut să afli. Probabil 
că s-a simţit stânjenită la gândul că ar putea fi din nou 
săracă. 

— Ţi-e foame? Dintr-odată mi s-a făcut o foame de lup. 

— Cole, uită de asta! Ne-au rămas mai puţin de două... 

Ea îl întrerupse cu o voce tremurătoare: 

— Trebuie să fac nişte sandviciuri, Puller. Eu... eu simt 
nevoia să fac ceva normal. Sau o voi lua razna. Vorbesc 
serios. Nu am ales meseria asta pentru astfel de cazuri. 
Aşa ceva nu ar trebui să aibă loc în oraşe precum Drake. 

Puller o linişti înţelegător: 

— Bine, bine. Nu vrei să te ajut? 

Merseră la bucătărie şi pregătiră câteva sandviciuri cu 
carne de curcan şi felii de castraveți muraţi deasupra, 
împreună cu o garnitură de cartofi prăjiţi. Mâncară stând 
în picioare lângă chiuveta din bucătărie. 

— Tu ce crezi? întrebă ea încet. 

Puller muşcă o bucată din sandvici, apoi băgă în gură 
câţiva cartofi prăjiţi. 

— Lunetistul era un profesionist. Arma era de ultimă 
tehnologie, la fel şi muniţia. Şi-a ales corect poziţia, şi-a 
executat misiunea şi aproape că a reuşit să scape. A fost 
destul de greu să-l înving şi am avut nevoie şi de ceva 
noroc pentru asta. lar eu mă pricep să vânez lunetişti 
aproape în orice mediu. Se opri câteva secunde, apoi 
continuă: Aproape că mi-a scăpat, ştii? Iar partenerul lui a 


445 


fost bun, nu glumă! Nu la fel de bun ca mine, dar bun. 

— Ce modest eşti, zise Cole. 

— Sunt realist, răspunse Puller. Pentru oricine poate fi 
fatal să se considere mai puţin sau mai bine pregătit decât 
este în realitate. Există oameni mult mai antrenați decât 
mine. El nu se număra însă printre aceştia. 

— Am înţeles. 

— Să presupunem că Dickie, Treadwell şi Molly erau 
traficanţi de metamfetamină. Ţi-am spus că Dickie mi-a 
făcut impresia unui om strâns între ciocan şi nicovală. El 
se ocupa cu traficul de metamfetamină - lucru pe care voia 
să-l ţină secret, evident -, dar descoperise probabil ceva 
mult mai grav. 

— Ai spus că trebuia să se întâlnească cu tine în noaptea 
asta! Ai idee ce voia să-ţi spună? 

— Nu. Probabil că nimic important. Eu am fost cel care a 
propus să ne vedem. 

Cole deschise frigiderul şi scoase două sticle de Deer 
Park, apoi îi întinse una lui Puller. 

— O conductă de gaz şi un reactor nuclear, zise ea. Şi 
zici că avem doar două zile. E o nebunie, Puller. O 
adevărată nebunie. 

— Aşa e, dar nu avem ce face. 

— Va trebui să chemi artileria grea. 

— Am încercat, Cole. Cei de sus nu cedează în această 
privinţă. 

— Vrei să spui că ne vor lăsa aici de izbelişte? 

Stăteau faţă în faţă privindu-se, la doar câţiva centimetri 
unul de altul, dar lui Puller i se părea că între ei erau 
kilometri întregi. Işi irosise o mare parte din viaţa sa de 
adult servindu-şi ţara. Să fie în slujba ţării însemna, în 
esenţă, să fie în slujba concetăţenilor săi. În slujba femeii 
din faţa lui - cea care-l privea disperată chiar în acel 
moment. Nu se mai simţise niciodată atât de confuz. 

— Nu ştiu ce să-ţi spun, Cole. Chiar nu ştiu. 

Ea îi răspunse: 

446 


— Ei bine, acum am de făcut un lucru. 

— Ce anume? întrebă prudent Puller. 

— Trebuie să-l anunţ pe Bill Strauss că şi-a pierdut fiul. 
— O să merg cu tine. 

— Nu este nevoie. 

— Ba da. Vreau să fac asta. 

Plecară împreună. 


447 


CAPITOLUL 77 


Ajunseră la locuinţa lui Strauss cu Malibu-ul lui Puller. 
Aerul nopţii părea chiar mai înăbuşitor decât pe timpul 
zilei, când temperatura urcase până la 32*C, iar umiditatea 
fusese pe măsură. 

La lumina farurilor se vedeau roiuri uriaşe de ţânţari 
care îşi aşteptau victimele. O căprioară ţâşni dintre copaci 
pe partea stângă a drumului, la vreo cincisprezece metri în 
faţa lor. 

Puller puse piciorul pe frână. Câteva secunde mai târziu, 
dintre tufişuri sări un animal ciudat, care semăna cu un 
mic leu de munte. Animalul făcu două salturi pe asfalt, 
apoi dispăru printre copacii de pe cealaltă parte a 
drumului. 

Părea că prădătorii ieşiseră în forţă în noaptea aceea. 

— În Orientul Mijlociu era mult mai cald decât aici, doar 
că nu era atâta umiditate în aer. Clima asta îmi aminteşte 
de Florida, zise Puller în timp ce conducea maşina pe 
drumurile sinuoase. 

Probabil că în Drake nici nu existau, de fapt, altfel de 
drumuri. 

— Nu am fost niciodată în Florida, zise Cole. Virginia de 
Vest este singurul loc în care am trăit. Aici e casa mea. 

Puller deschise la maximum aerul condiţionat şi îşi 
şterse de pe frunte o dungă de sudoare, de parcă vorbele 
ei i-ar fi provocat fierbinţeală. 

— Să vorbim, zise el. 

— Asta mă pune în cea mai incomodă postură, Puller. 

El îi aruncă o privire. 

— Ştiu. Eşti un ofiţer al păcii. Un poliţist la dispoziţia 
cetăţenilor. Care protejează şi apără. 

— Exact. Ce ar trebui să fac acum? Să evacuez ţinutul? 


448 


Puller strânse mai tare volanul şi privi înainte, încercând 
să distingă ceva în întuneric. Agenta îi spusese pe ce drum 
să meargă pentru a ajunge la locuinţa lui Strauss, dar 
probabil că se aflau pe o şosea al naibii de lungă - cel 
puţin după standardele locale - şi, în mod evident, Cole 
profitase de ocazie pentru a da glas preocupărilor ei. 

— Cred că ai putea încerca. Dar, fără susţinere, nu pot 
estima cât de eficientă ar fi această soluţie. 

— Dar tu nu mă vei susţine? Sau cei de sus, de la D.C.? 

— Asta nu se va întâmpla, rosti hotărât Puller. 

— La naiba, de ce nu? 

Puller decise să-i spună adevărul. 

— Ei vă consideră pe toţi cei din zonă doar o 
oportunitate de a scrie o nouă pagină în manualul de 
strategie politică şi de a aresta câţiva băieţi răi în urma 
acestui proces. 

— Vrei să spui că suntem doar nişte cobai? izbucni ea. 

— Da, chiar aşa. Nişte cobai. Federalii îşi închipuie că, 
dacă noi vom apăsa butonul de panică, băieţii răi îşi vor 
strânge catrafusele şi vor pleca în alt loc, ca să facă acolo 
ce au plănuit. 

— Dar acesta e oraşul meu natal! Aici m-am născut. Îi 
cunosc pe oamenii ăştia. Nu pot să stau cu mâinile în sân 
aşteptând să fie raşi de pe faţa pământului. 

Puller o privise cu atenţie în timp ce vorbea, însă acum 
întoarse capul. 

— Puller? Tu înţelegi ce vreau să spun? 

— Da, înţeleg foarte bine. Iar asta înseamnă probabil că 
nu trebuia să-ţi spun. 

— Ba sigur că trebuia să-mi spui! 

— Pe scurt: federalii nu au de gând să facă nimic ca să 
accelereze lucrurile. Ei vor să vadă ce se petrece. Vor 
chema trupele în ultimul moment. Ar trebui să fie suficient 
timp pentru asigurarea unor pagube colaterale minime. 

— Ar trebui să fie suficient timp? Pagube colaterale 
minime? 

449 


Puller o întrerupse: 

— Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să stăm aici cu 
coada între picioare. Am putea încerca să rezolvăm 
problema asta înainte să se apese pe trăgaci. 

— lar dacă nu vom putea? 

— E cel mai bun plan pe care-l am. 

— Îmi ceri să aleg între ţară şi oamenii mei de aici. 

— Nu-ţi cer să faci nimic, Cole. Eu îţi spun doar ce mi-au 
spus cei de sus. Nu-mi place mai mult decât îţi place ţie. 

— Şi atunci, ce vrei să faci? 

— Eu sunt soldat. E simplu pentru mine. Fac doar ce mi 
se ordonă. 

— Asta-i o prostie. 

— Da, ai dreptate, e o prostie. 

— Şi atunci? 

Puller strânse din nou volanul. I se părea fragil în 
mâinile sale. 

— Chiar nu ştiu, răspunse el. 

Maşina rulă mai departe pe drumul accidentat, dar 
niciunul dintre ei nu mai spuse nimic o bună bucată de 
vreme. Cole se limită să-i explice pe unde trebuia să o ia ca 
să ajungă la locuinţa lui Strauss. În timp ce se apropiau, ea 
îl întrebă: 

— Ce-ar fi dacă aş decide eu să dau alarma? 

— Tu hotărăşti. 

— Nu o să mă împuşti? 

— Tu hotărăşti, spuse din nou Puller. Dar, dacă vrei să 
ştii, răspunsul e nu. Nu te voi împuşca. Inspiră îndelung şi 
zise: De fapt, chiar am să te acopăr. 

— Ai face asta? De ce? 

El întoarse capul spre Cole, care îl privea cu ochii mari 
de uimire. 

— Aşa, pur şi simplu, îi răspunse el. Consider că aşa este 
corect. Uneori, gradaţii uită aceste mici detalii. Aşa e 
corect, repetă el. i 

Văzură în faţă luminile casei lui Strauss. În timp ce vira 


450 


pe aleea din faţa clădirii, Puller spuse: 

— Putem ieşi cu bine din asta dacă vom lucra în 
continuare împreună. 

Ea îşi lipi palmele de bordul maşinii, de parcă ar fi vrut 
să oprească gândurile care i se învălmăşeau în minte cu o 
viteză ameţitoare, ca într-o încercare de evadare. 

Puller îi puse mâna pe umăr şi o strânse uşor. 

— Nu eşti singură, Sam. Sunt chiar aici, lângă tine. 

Ea întoarse capul spre el. 

— E prima dată când mi-ai spus pe numele mic. Sam. 

— Sunt soldat, ce vrei? Suntem o specie formală şi rece. 

Un zâmbet minunat se ivi pe buzele ei. Cole îl bătu 
uşurel pe mână. 

— Sunt bine... John, zise ea privindu-l. Eşti de acord să-ţi 
spun John din când în când? Probabil că sună stupid că-mi 
fac griji din cauza asta, în timp ce în jur se petrec atâtea 
nenorociri. 

— E în regulă. Şi, oricum, mi se pare mai drăguţ decât 
Romeo. 

— Sau Julieta, adăugă ea. 


451 


CAPITOLUL 78 


Casa lui Strauss era ceva mai mare decât jumătate din 
reşedinţa lui Trent - ceea ce înseamnă că era enormă după 
standardele celor din Drake. Şi după standardele 
americane în general, îşi spuse Puller. 

Clădirea se ridica în mijlocul unei suprafeţe de două 
hectare - un teren îngrădit, având o mică poartă la intrare 
-, nefiind păzită de niciun gardian, ca în cazul proprietăţii 
lui Trent. 

Cole îşi anunţase vizita prin telefon cu puţin timp în 
urmă şi îi ridicase din pat pe Strauss şi pe soţia acestuia. 
Cei doi îi aşteptau atunci când sunară la uşă. Doamna 
Strauss era o femeie grasă, cu oasele mari, care avusese 
grijă să-şi aranjeze părul după ce fusese trezită în mijlocul 
nopţii. Purta nişte pantaloni de stofa şi o bluză largă. 
Expresia întipărită pe faţa ei spunea totul. Femeia era 
devastată. 

Bill Strauss purta blugi şi un tricou polo. O ţigară încă 
neaprinsă îi atârna între degete. Poate că doamna Strauss, 
la fel ca Rhonda Dougett, nu permitea să se fumeze în 
casă. 

Se aşezară unul lângă altul pe o canapea, în timp ce 
Cole le explica ce se întâmplase. Când ajunse la focul de 
armă, Bill Strauss ridică privirea. 

— Deci spui că a fost ucis? Cineva l-a ucis pe Dickie 
intenţionat? 

Puller interveni: 

— Am fost acolo. Aşa s-au petrecut lucrurile. 

Strauss întoarse capul spre el. 

— Dumneata ai fost acolo? La staţia de pompieri? De ce? 

Cole interveni: 

— Nu e relevant, domnule Strauss. 


452 


— Aveţi idee cine ar putea fi ucigaşul? 

— Avem mai mult de atât. Îl avem pe criminal, zise 
Puller. 

Cei doi Strauss îl priviră uluiţi. 

— L-aţi prins? Cine e? De ce ne-a ucis fiul? întrebă 
precipitat Bill Strauss. 

— Nu ştim cine e şi nu-l putem întreba de ce l-a ucis pe 
Dickie, pentru că s-a sinucis la scurt timp după ce l-a 
împuşcat pe fiul vostru. 

Doamna Strauss începu să plângă încetişor cu faţa 
îngropată în palme, iar soţul ei o cuprinse pe după umeri. 

Câteva minute mai târziu femeia îşi pierdu controlul şi 
izbucni în hohote de plâns, iar bărbatul o conduse încetişor 
pe hol până în camera ei. 

Puller şi Cole rămaseră în încăpere, aşteptându-l pe Bill 
Strauss să revină. Puller se ridică după două minute şi 
începu să se plimbe prin cameră. 

Strauss se întoarse un minut mai târziu. 

— Îmi pare rău, dar cred că înţelegeţi cât de supăraţi 
suntem în aceste momente, zise el. 

— Absolut, îl linişti Cole. Putem reveni cu altă ocazie, 
dacă doriţi. Ştiu că vă este foarte greu. 

Strauss se aşeză clătinând din cap. 

— Nu, mai bine să terminăm cu asta acum. 

De această dată îşi aprinse ţigara şi suflă fumul într-o 
parte. 

— Încercăm să aflăm cine este bărbatul care s-a sinucis. 
Dacă am şti, ne-ar putea ajuta să rezolvăm cazul. 

— Dar sunteţi siguri că nu e de prin partea locului? 
întrebă Strauss. 

— Nu ştim încă, dar aşteptăm confirmarea. 

— Aveţi vreo bănuială? Ce motiv ar fi putut avea cineva 
să-l ucidă pe fiul vostru? întrebă Cole. 

— Niciuna. Dickie nu avea duşmani. El avea prieteni. Îi 
avea pe amicii lui de la clubul motocicliştilor. 

— Dar unde lucra? întrebă Puller. 


453 


— El... hm, nu avea un serviciu stabil, zise Strauss. 

— Bine, dar unde a lucrat ultima dată? 

— Nu prea este de lucru în Drake. 

— Ei, bine, există Trent Exploration, zise Puller. Iar 
dumneata eşti director executiv acolo. 

— Desigur. Aşa este. Dar Dickie nu voia să lucreze la 
Trent. 

— De ce nu? 

— Nu prezenta interes pentru el, atâta tot. 

— Deci dumneata l-ai întreţinut până acum? întrebă 
Puller. 

— Cum? întrebă zăpăcit Strauss. Noi, mai bine spus. Eu 
îi dădeam bani din când în când, iar el locuia la noi acasă. 
Era singurul nostru copil. Poate că l-am cam răsfăţat, ce-i 
drept. 

Bărbatul tăcu, inspiră adânc şi, odată cu aerul, trase în 
plămâni şi o doză de nicotină. 

— Dar nu merita să fie omorât, continuă el în cele din 
urmă. 

— Sigur că nu, zise Cole. 

— Dacă Dickie locuia aici, spuse Puller, va trebui să-i 
verificăm camera. 

— Dar nu în noaptea asta, zise Cole. 

— Mi-a spus de ce a fost eliminat din armată, spuse 
Puller. 

Acest comentariu atrase o privire încruntată din partea 
lui Strauss. 

— A fost... un incident nefericit, zise Strauss. 

— Faptul că era gay sau eliminarea din armată? întrebă 
Puller. 

— Ambele, zise Strauss cu francheţe. Nu sunt un 
homofob, agent Puller. Ai putea crede că oamenii care 
trăiesc într-un orăşel ca acesta nu sunt foarte receptivi la 
astfel de lucruri, dar eu mi-am iubit mult fiul. 

— În regulă, zise Puller. Era un om bun. Voia să facă 
ceea ce trebuie. 


454 


— La ce te referi? 

— Ne ajuta la investigaţii, interveni Cole. 

— Vă ajuta? In ce fel? 

— Ne ajuta, atâta tot. 

— Şi credeţi că de aceea a fost ucis? 

— Nu ştim. 

— Dumnezeule, exclamă Strauss. Atâţia oameni ucişi în 
Drake în numai câteva zile! Credeţi că există vreo legătură 
între aceste crime? 

— Da, răspunse Cole. 

— De ce? 

— Nu vă pot spune mai multe, îi explică ea. 

Puller se aşeză, fixându-l câteva secunde cu privirea pe 
Strauss şi întrebându-se în acelaşi timp dacă nu ar fi 
trebuit să aplice o nouă strategie. In cele din urmă, se 
hotărî. Nu avea prea mult timp la dispoziţie. 

— Aţi mai aflat ceva despre aprobările detonaţiilor? 

Pe un ton indiferent, Strauss răspunse: 

— Am sunat la biroul care se ocupă de asta. Au verificat. 
Supraveghetorul care răspundea de această operaţiune a 
cerut un permis special, care a fost primit. Dar a existat o 
eroare în legătură cu publicarea anunţului. De fapt, 
detonaţiile nu au fost anunţate la timp. Supraveghetorul 
nu a primit această informaţie, aşa că a executat oricum 
detonaţiile. Nu se întâmplă prea des asemenea lucruri, dar 
se întâmplă. 

— Cine ar fi putut afla ora detonaţiilor? 

— Eu o ştiam, la fel şi supraveghetorul. Mulţi dintre cei 
care lucrează la Trent Exploration. 

— Roger Trent? întrebă Puller. 

— Nu ştiu precis, dar dacă ar fi avut vreun interes, ar fi 
putut să afle destul de uşor. 

Cole se ridică şi îi întinse bărbatului cartea ei de vizită. 

— Dacă-ţi mai aduci aminte ceva, dă-mi un telefon. Imi 
pare foarte rău pentru pierderea suferită. 

Bill Strauss păru derutat de finalul brusc al întâlnirii, 


455 


dar se ridică. Părea că se clatină pe picioare. 

— Îţi mulţumesc, sergent Cole. 

Puller fu ultimul care se ridică. Se apropie de Strauss şi 
spuse: 

— Au murit prea mulţi oameni, domnule Strauss. Nu 
vrem să mai vedem şi alte cadavre. 

— Bineînţeles, zise el făcându-se roşu la faţă. Sugeraţi 
cumva că aş avea vreo legătură cu... 

— Nu, nu sugerez nimic. 


— Tu crezi că minte, nu-i aşa? îl întrebă Cole în timp ce 
se întorceau la maşină. 

— Cred că ştie mai multe decât ne-a spus până acum. 

— Vrei să spui că a contribuit indirect la uciderea 
propriului fiu? Părea devastat de această veste. 

— Poate că nu se aştepta ca fiul lui să fie implicat în 
afacerea asta. 

Se urcară în maşină, iar Puller demară, îndepărtându-se 
de casa familiei Strauss. Cole privi în urmă prin oglinda 
retrovizoare. 

— Nu-mi pot imagina o astfel de durere, să-mi pierd 
copilul... 

— De fapt, oricine îşi poate imagina cum este. Dar 
nimeni nu vrea să treacă prin aşa ceva. 

— Te-ai gândit vreodată la căsătorie? 

Sunt căsătorit. Soţia mea se numeşte Armata Statelor 
Unite, îşi spuse Puller. Şi această soție poate fi uneori o 
adevărată cățea. 

— Cred că toţi oamenii se gândesc la căsătorie, zise el. 
La un moment dat. 

— E greu să fii poliţist şi căsătorit pe deasupra. 

— Oamenii o fac mereu. 

— Să fii femeie-poliţist şi să ai un soţ, asta vreau să 
spun. 

— Oamenii o fac totuşi. 

— Cred că da. Ştii, dacă tu crezi că Strauss ascunde 


456 


ceva, probabil că nu ar fi trebuit să amân verificarea 
camerei fiului său. 

— O s-o facem şi pe asta, dar nu cred că Dickie ar fi 
ţinut ceva de importanţă majoră în propria cameră. 

— Şi unde crezi că ar fi păstrat lucrurile de importanţă 
majoră? 

— Poate în acelaşi loc în care Eric Treadwell îşi păstra 
carbidul tungsten. 

— Chiar crezi că acest carbid este atât de important? 

— E important tocmai pentru că prezenţa lui este 
inexplicabilă. Se uită la ceas, apoi o întrebă: Ţi-e somn? 

— Nu. Am senzaţia că m-a curentat cineva cu un fir 
electric. Dar ai putea rămâne la mine în noaptea asta. 

— De ce? Am o cameră la motel. 

— Şi cineva a încercat să te arunce în aer. De două ori. 

— În regulă. Poate că ai dreptate. 

Recuperară împreună maşina lui Cole, apoi el o urmă 
până la locuinţa ei. Ea îl conduse până în camera în care 
avea să doarmă, asigurându-se că are tot ce-i trebuie. 

Apoi se opri în uşă în timp ce el se aşeză pe pat şi începu 
să se descalţe. 

Puller ridică privirea. 

— Ce e? o întrebă el. 

— De ce tocmai Drake? Doar pentru că acea conductă de 
gaz şi reactorul nuclear se află în apropiere? 

— Cred că pentru unii asta e singura explicaţie. 

Lăsă şi cel de-al doilea bocanc să cadă pe podea, apoi îşi 
scoase din tocul frontal de la centură pistolul M11. 

— Vrei să trăieşti toată viaţa cu o armă în mână? îl 
întrebă ea. 

— Dar tu? 

— Nu ştiu. În momentul de faţă, mi se pare o idee bună. 

— Da. Sunt de aceeaşi părere. 

— Puller, dacă vom scăpa cu viaţă din încercarea asta... 
începu ea. Apoi continuă: Poate am putea... 

El ridică ochii spre ea. 


457 


— Da. Şi eu m-am gândit la asta. 


458 


CAPITOLUL 79 


Era ora unu noaptea când Puller se visă din nou în 
Afganistan, în mijlocul unui schimb de focuri pe care-l 
câştiga de fiecare dată, chiar dacă nu putea să-i aducă 
acasă pe cei pe care-i pierduse. Destul de liniştit, se 
dezmetici treptat din vis. Dar se trezi cu altceva. 

Cu o idee. 

Exista o lacună. O pistă pe care nu se gândise să o 
urmeze. Şi în timp ce împuşca de zor talibani în deşert, 
mintea lui se fixă treptat asupra acestei lacune. Nu avea 
mult timp la dispoziţie. Sări din pat, se îmbrăcă repede, 
apoi părăsi casa la fel de încet precum se mişcase printre 
patrulele din Orientul Mijlociu. Inainte de a pleca, trecuse 
să o verifice pe Cole. Aceasta dormea în patul din camera 
ei, învelită cu un singur cearşaf din cauza căldurii 
înăbuşitoare. li lăsă un bilet pe frigider, se asigură că uşa 
din faţă este bine încuiată, apoi ieşi încetişor cu maşina de 
pe aleea din faţa casei şi rulă până în capătul străzii. 

Treizeci de minute mai târziu, zări clădirea sinistră de 
beton. Nu exista niciun sistem de securitate. Observase 
deja acest lucru în timpul ultimei sale vizite. Scană încă o 
dată zona, apoi continuă să înainteze. Descuie lacătul de la 
uşa principală în treizeci de secunde, apoi pătrunse în 
interior. Decise să nu folosească lanterna pentru început, 
căci memorase interiorul de la ultima sa vizită. 
Cincisprezece paşi pe hol, uşa din stânga. Folosi o 
lanternă-creion pentru a lumina lacătul, în timp ce-şi 
folosea sculele ca să-l descuie. 

Douăzeci de secunde mai târziu se afla de cealaltă parte 
a uşii, închizând-o după el. Se uită apoi la cealaltă uşă. 
Incercă mânerul sferic. În mod surprinzător, uşa nu era 
încuiată. O deschise cu mâna acoperită de mănuşă. Un seif 


459 


masiv părea să se zgâiască la el. Asta avea să fie partea 
cea mai grea. Seiful putea fi înşelător. Dar avea la el 
câteva elemente cu care îl putea învinge. 

Îndreptă lanterna către faţa metalică a seifului. Era 
veche, dar rezistentă. Introduse sculele în încuietoare. 
Lucră cu o mână sigură timp de cinci minute, apoi se auzi 
un clic slab. Trase de braţul mecanismului de închidere şi 
uşa seifului se deschise. Îi luă zece minute ca să găsească 
ceea ce căuta. Desfăşură schiţele şi le puse pe birou, 
îndreptă raza lanternei deasupra lor, luminându-le pagină 
cu pagină. Apoi fotografie fiecare pagină, împături din nou 
planurile, le puse în seif, închise cu putere uşa şi verifică 
dacă este bine încuiată. 

Cinci minute mai târziu, se îndepărta de clădire în 
Malibu-ul său. Ajunse acasă la Cole, luă cu el aparatul foto 
şi se aşeză pe patul lui, studiind fiecare cadru. 

După ce termină, încercă să analizeze în mod logic 
situaţia, străduindu-se să pună lucrurile în ordine. Strauss 
ţinuse acele schiţe în seiful său. Eric Treadwell şi Molly 
Bitner concepuseră un plan pentru a le scoate din seif şi 
făcuseră apoi copii. Avea acum confirmarea că aşa se 
petrecuseră lucrurile. 

Avea la el fişele cu amprentele digitale ale celor doi, 
Treadwell şi Bitner. Amândoi transpiraseră probabil după 
micul raid în biroul lui Strauss, pentru că umezeala 
contribuise la imprimarea perfectă pe hârtie a 
amprentelor. Mai mult, era un tip de hârtie pe care 
amprentele latente rămâneau imprimate permanent. Aşa 
cum era de aşteptat, urmele prelevate se potriveau perfect 
cu amprentele digitale ale celor doi. 

Schiţele din seif erau motivul pentru care riscaseră atât 
de mult. Pentru acele schiţe fuseseră ucişi. Era singura 
pistă pe care nu o urmase. 

Până acum. 

Mai exista însă o problemă: să-i spună sau nu lui Cole? 

Răspunsul i se contură în minte mai clar şi mai rapid 


460 


decât se aşteptase. 
Se uită la ceas: era patru. 
Ce ironie! Din nou trebuia să o trezească devreme. 


461 


CAPITOLUL 80 


Sam Cole se întoarse pe partea cealaltă, deschise ochii 
şi îşi înăbuşi un strigăt. 

Puller stătea pe un scaun, exact lângă pat. 

— Ce naiba faci aici? îl întrebă ea, ridicându-se în capul 
oaselor. 

— Aştept să te trezeşti. 

— De ce nu m-ai trezit, pur şi simplu? 

— Dormeai atât de profund! 

— Nu cred că are vreo importanţă pentru tine! M-ai mai 
trezit şi înainte dintr-un somn adânc. 

— Mi-a plăcut să te privesc în timp ce dormeai. 

Cole încercă să spună ceva, apoi se opri. 

— Oh, zise ea în cele din urmă, vizibil tulburată. 

Puller îşi plecă privirea. 

— Deci ai decis să aştepţi până aveam să mă trezesc, ca 
să mă sperii zdravăn, zise ea apoi. 

— Nu asta a fost intenţia mea, dar se vede că a 
funcţionat, înainte ca ea să mai poată adăuga ceva, el îi 
arătă aparatul foto pe care-l avea în mână. 

— Vrei să-mi faci o poză? întrebă ea derutată. 

— Vreau să te uiţi la câteva fotografii. 

— Ce fel de fotografii? 

— Rămâi aici. O să fac nişte cafea şi ne putem uita 
împreună. După treizeci de minute şi două căni de cafea, 
Cole se rezemă din nou pe pernă. 

— În regulă. Acum, explică-mi ce înseamnă toate astea! 

— Înseamnă că mai avem mult de săpat. Şi suntem în 
criză de timp. 

— Eşti sigur că e ceva important? 

— Pentru schiţele acestea au spart seiful lui Strauss. Şi 
cred că este totodată motivul pentru care au fost ucişi cei 


462 


patru Reynolds, Treadwell şi Bitner. Deci, aş spune că da, 
e foarte important. 

— Eu credeam că au fost ucişi din cauza raportului cu 
probele de sol. 

— Şi eu am crezut la fel. Dar raportul nu semnala nimic 
alarmant. Au fost eliminaţi pentru că s-a aflat cumva că 
planurile acelea au fost sustrase din seiful lui Strauss. Şi s- 
a descoperit, de asemenea, că Treadwell şi Bitner i-au spus 
lui Reynolds despre afacerea asta. Şi atunci au fost ucişi şi 
ceilalţi, la rândul lor. 

— Şi ce s-a întâmplat cu raportul? 

— Îţi aminteşti bucăţelele de hârtie pe care le-am găsit 
sub canapea, presupusa recipisă de însoţire a coletului? 

— Da. 

— Cred că asasinii le-au lăsat acolo. Ca să ne inducă în 
eroare. 

— Dar de ce? De ce nu au lăsat, pur şi simplu, lucrurile 
la voia întâmplării, ca să descoperim noi eventualele 
indicii? 

— Pentru că atunci nu am mai fi pierdut timpul urmărind 
această pistă. Dar, dacă stai să te gândeşti puţin, a fost 
destul de convenabil pentru ei să lase bucăţelele de hârtie 
verde ale avizului sub canapea, ca să le găsim noi. 

— Şi Larry Wellman? 

— Era de serviciu când s-au întors ei acolo. Au fost 
nevoiţi să-l elimine. 

— La naiba, Puller, toate se leagă acum. 

Pe faţa ei se citea îngrijorarea. 

— Deci l-au ucis pe Larry doar pentru a planta acele 
bucăţi de hârtie care să ne inducă în eroare? 

— Aşa cred. 

— Şi Dickie? 

— A fost depăşit de situaţie. Nu cred că ştia ceva despre 
crime. lar când a aflat, a fost doar o problemă de timp. În 
momentul în care i-am cerut ajutorul, i-am semnat, practic, 
condamnarea la moarte. 


463 


Ea îl privi nedumerită. 

— Când ai avut timp să te gândeşti la toate astea? 

— Când eram pe câmpul de luptă din Afganistan. 

— Adică? 

— Doar în mintea mea. Creierul meu are tendinţa să 
lucreze mai repede atunci când sunt acolo, adăugă el cu 
voce scăzută. 

— Cred că pot să înţeleg asta, zise încet Cole. 

Ea se mai uită o dată la pozele din aparat. 

— Deci, ce facem cu astea? 

— O să le descarc în computerul meu şi o să le printez. 
Dar ideea este că trebuie să mergem acolo. 

— Să mergem acolo? Să aruncăm o privire, asta vrei să 
spui? 

— Nu, mai mult de atât. Puller îşi verifică ceasul şi 
spuse: E încă întuneric afară. Eşti pregătită? 

— Nu cred că mai contează dacă sunt sau nu pregătită. 
Nu avem timp de pierdut. Acum, ieşi afară din dormitorul 
meu ca să mă pot schimba. 


464 


CAPITOLUL 81 


Puller şi Cole se apropiară de marginea pădurii, 
îngenuncheară şi scanară rapid ceea ce se ridica în faţa 
lor. Puller îşi mută rucsacul de pe umărul stâng pe cel 
drept şi se mai uită o dată în jur. 

Nu exista nicio marjă de eroare în această operaţiune, 
aşa că nu-şi putea permite nicio greşeală. Începea să se 
lumineze. 

Cole îl urma îndeaproape, privind cu prudenţă în toate 
părţile. 

Nu se vedea nicio lumină. 

Toate casele erau întunecate. 

Nicio maşină nu trecea pe drum. 

Păreau a fi ultimii oameni rămaşi pe planetă. 

Puller privi în stânga şi în dreapta, apoi spre obiectivul 
său. li făcu un semn din cap lui Cole şi ieşiră dintre copaci. 

Puller îşi îmbrăcase costumul de camuflaj şi avea faţa 
înnegrită. Cele două pistoale M11 erau, ca de obicei, în 
tocurile de la centură. Pistolul automat MP5 se rezema de 
pieptul său, prins în bandulieră. 

Cole era îmbrăcată în pantaloni şi o cămaşă neagră. 
Faţa ei, la fel ca a lui Puller, era înnegrită. Avea în mână 
pistolul Cobra şi încă o armă de rezervă în tocul de la 
centură. Maioul lui Puller era ud de sudoare. Nivelul de 
umiditate depăşise cu mult limitele suportabile. Arşiţa 
excesivă combinată cu umezeala din aer era epuizantă. 
Incerca să îşi imagineze cum trăiau oamenii în casele 
acelea dărăpănate, fără electricitate, sufocându-se din 
cauza caniculei. 

Dar poate că se considerau norocoşi doar fiindcă aveau 
un acoperiş deasupra capului. 

Işi îndreptă privirea către domul din beton. Construcţia 


465 


se profila mătăhăloasă pe cerul întunecat, ca o tumoare 
enormă în mijlocul unor organe sănătoase. Folosi un cleşte 
metalic pentru a tăia gardul de sârmă - câteva minute mai 
târziu, el şi Cole se aflau în imediata vecinătate a clădirii. 

Cole scoase câteva coli de hârtie din rucsacul pe care-l 
căra în spate şi începură să le studieze la lumina unei 
lanterne-creion, pe care Puller o păstra întotdeauna într-un 
buzunar de la pantaloni. 

— Trebuie să aflăm mărimea aproximativă a acestei 
clădiri, zise el, iar ea încuviinţă cu un semn din cap. 

Cole rămase pe loc, iar el se întoarse spre vest un metru 
douăzeci. După o sută de paşi mari, se opri. Paşii lui 
măsurau aproximativ un metru douăzeci lungime. 
Deplasarea era dificilă pe un teren plin de arbuşti, dar se 
strădui să măsoare distanţa cât mai corect. O sută 
douăzeci de metri. Mai mult decât lungimea unui teren de 
fotbal. 

Măsură apoi în paşi lăţimea domului. După două sute de 
paşi, se opri. Lăţimea clădirii era de două sute patruzeci de 
metri. Aproximativ un sfert de kilometru. Calculă estimativ 
suprafaţa clădirii şi se declară impresionat. Guvernul 
federal rareori făcea ceva la scară redusă - mai cu seamă 
în trecut, când avusese la dispoziţie o mulţime de bani 
pentru astfel de proiecte. 

O facilitate enormă. Suficient de mare pentru ce? 

Planurile pe care le descoperise în seiful lui Strauss nu-i 
spuneau nimic în legătură cu asta. 

Acestea conţineau un avertisment din partea guvernului 
federal: nicio detonație nu putea avea loc pe o rază mai 
mică de trei kilometri de dom. 

În plus, pe schiţele din seif, mai multe zone fuseseră 
marcate cu simbolul „pericol de moarte“. Pe document nu 
era trecută nicio dată şi nici nu conţinea note explicative. 
Puller şi Cole scanaseră fiecare centimetru al planurilor şi 
tot nu ajunseseră să înţeleagă ce reprezentau acestea şi 
unde puteau fi folosite. 


466 


Erau clandestine. Top secret. Poate de aceea aleseseră 
oraşul Drake. lar acum se aflau lângă acel colos de beton, 
în mijlocul unui ţinut uitat de lume. 

Puller se întoarse lângă Cole. 

— Cât de mare e? îl întrebă ea scurt. 

— Mai mare decât pare, răspunse el în şoaptă. 

Privi apoi în spate. Printre copaci se întrevedea cartierul 
de case dărăpănate. Stilul anilor '50. Vechi de peste 
jumătate de secol. Multe se petrecuseră de atunci în lume. 
Se întoarse spre ea şi o întrebă: 

— Ce ţi-au mai povestit părinţii tăi despre locul acesta? 

— Nu foarte multe. Cu ceva vreme în urmă, exista o 
sirenă, dar nu a mai fost folosită. Nimeni nu a aflat 
vreodată ce se întâmpla aici, aşa mi-a spus tata. Poliţia nu 
era chemată niciodată în acest loc, asta ştiu sigur. Pe 
vremea aceea, era şerif predecesorul şerifului Lindemann. 
Am vorbit cu el despre clădirea asta după ce a ieşit la 
pensie. Mi-a spus că nu era jurisdicţia lui. 

Puller scoase din buzunar hârtia pe care o luase din 
sertarul biroului de la staţia de pompieri. Un plan de 
evacuare în caz de incendiu. Pe marginea acestuia erau 
trecute două numere: 92 şi 94. 

— Ai reuşit să-ţi dai seama ce reprezintă numerele 
astea? întrebă Cole. 

— Am o vagă idee. 

— Şi care ar fi aceea? 

Dacă numerele respective ar fi semnificat, într-adevăr, 
ceea ce credea el, cazul ar fi luat o întorsătură nespus de 
gravă, indicând chiar o potenţială catastrofă. 

— O să-ţi spun când voi fi sigur de asta. 

— De ce nu acum? Mi-ai mai împărtăşit şi înainte 
bănuielile tale. 

— Nu erau lucruri de o asemenea importanţă. Vreau 
doar să fiu sigur. Nu intenţionez să provoc panică, mai ales 
dacă se va dovedi că mă înşel. 

Cole îşi umezi buzele uscate. 


467 


— Eu sunt deja panicată, Puller. Mă refer la conducta de 
gaz şi la reactorul nuclear. Ce poate fi mai rău de atât? 

— Poate fi cu mult mai rău, te asigur. 

— În regulă, ai reuşit să mă panichezi peste nivelul 
maxim suportabil. 

Puller îngenunche printre copaci fără să facă vreun 
zgomot, ascultând sunetele animalelor sălbatice din 
pădure. Se iviseră zorii. Auzi zgomotul caracteristic al unui 
şarpe cu clopoței. Ştia că în zonă trăiau şi şerpi-mocasin - 
mlaştinile din Florida erau pline de şerpi-mocasin de apă. 
În timpul ultimului stagiu de antrenament al rangerilor, 
rămăsese cu răni serioase din cauza muşcăturilor de şarpe. 
Câţiva dintre colegii săi rangeri se temeau de şerpi, dar nu 
le era permis să-şi arate frica. Unul aproape că murise din 
cauza muşcăturii provocate de un şarpe coral, dar reuşise 
în cele din urmă să scape cu viaţă - pentru a muri patru 
ani mai târziu în Afganistan, când o mină explodase sub 
picioarele lui. 

Muşcăturile de şarpe erau periculoase, dar minele erau 
cu mult mai rele. 

Puller ascultă câteva clipe, gândindu-se la ce ar trebui 
să facă. 

Se hotărî repede - nu avea prea multe opţiuni. Se 
apropie de zidul de beton din spatele clădirii şi strecură 
mâna printre lujerii groşi şi crengile plantelor agăţătoare 
care acopereau peretele. Atinse crusta aspră a monstrului. 

— Eşti sigură că ai reţinut bine ce ţi-a spus tatăl tău? Că 
peretele are un metru grosime? 

— Da. A asistat la construcţia domului. 

Într-o construcţie de o asemenea mărime, probabil că 
intrase un ocean de ciment. Numai guvernul federal ar fi 
putut realiza o astfel de lucrare. Era la fel de mare precum 
barajul Hoover. 

Şi pentru ce? 

— Trebuie să intrăm în clădire, zise el. 

— Bine, dar cum? 


468 


Puller atinse suprafaţa plană a zidului. Betonul, spre 
deosebire de lemn, se degrada destul de repede odată cu 
trecerea timpului, mai ales când era vorba de astfel de 
structuri. Dar o grosime de un metru a peretelui permitea 
o marjă mare de eroare în cazul degradării materialului. 
Ridică ochii. Clădirea avea pe puţin zece niveluri. Câţiva 
copaci se înălţau ceva mai sus de vârful domului, dar nu 
prea mulţi la număr. Ar fi putut să se caţere până în vârf 
pe crengile lipite de zid, dar după aceea? 

Un metru grosime. Nu putea să găurească zidul. Nu 
avea cum să facă acest lucru fără să provoace zgomot. Ar fi 
avut nevoie de un ciocan pneumatic şi de dinamită. Privi în 
jos, acolo unde betonul se unea cu pământul. Să încerce pe 
dedesubt? 

Scoase din rucsac un hârleţ cu mâner demontabil şi 
începu să sape. După vreo jumătate de metru, hârleţul lovi 
ceva dur. Scoase pământul şi îndreptă lanterna spre 
groapă. 

— Pare o bucată de fier, zise Cole. 

— Aşa cred şi eu. E ruginită, dar aproape intactă. 

Puller se întreba până unde - în afara perimetrului - se 
întindea acea structură. Probabil câţiva metri în exterior. 
Oamenii care proiectau domuri gigantice nu se mai 
zgârceau când venea vorba de astfel de detalii. 

Nu puteau intra pe dedesubt. Nu puteau intra nici pe 
deasupra. 

Şi totuşi, trebuia să existe o cale de acces. Nu puteai 
construi o astfel de facilitate fără să asiguri o uşă de 
rezervă în caz de urgenţă, dacă ar fi fost necesar să intri în 
clădire în cel mai scurt timp. 

li veni apoi o idee. 

— Dă-mi planurile, zise el. Vreau să văd ceva. 

Cole îi întinse hârtiile. Puller le răsfoi până când găsi 
ceea ce căuta. Citi câteva rânduri pe una dintre pagini. Era 
clar - doar că nu realizase înainte. Asta era. 

Intoarse capul spre Cole. 


469 


— Avem nevoie de fratele tău! N 

— Randy? Ce legătură are el cu toate astea? Il privi 
încruntată şi adăugă: Doar nu vrei să spui că este şi el 
implicat! Mai întâi bănuieşti că sora mea a încercat să te 
arunce În aer, apoi... 

O apucă de braţ. 

— Nu, nu cred că fratele tău e implicat, dar cred că ne 
poate ajuta. Trebuie să-l găsim urgent. 


470 


CAPITOLUL 82 


Se întoarseră împreună acasă la Sam şi începură 
căutarea. Dar să-l găsească pe Randy Cole se dovedi mai 
greu decât ar fi fost normal într-un oraş atât de mic. 

Cole verifică în mai puţin de o oră toate posibilele 
locaţii. O sună pe sora ei, dar Jean nu avea idee unde 
putea fi Randy. Verificară la Refugiu, apoi cercetară zona 
din centrul oraşului, stradă cu stradă. Nimic. 

— Stai puţin, zise în cele din urmă Puller. 

Urmat de Cole, plecă în viteză spre Annie's Motel. Se 
îndreptă spre zona camerelor şi începu să deschidă uşile, 
una după alta, cu piciorul. Ajunşi la a cincea uşă, Cole 
aruncă o privire în încăpere şi strigă: 

— Randy! 

Il zări pe fratele ei zăcând îmbrăcat pe un pat. 

Cei doi intrară repede în cameră - Puller închise uşa în 
urma lor, apoi aprinse lumina. 

— Randy? Trezeşte-te! 

Tânărul nu se mişcă. 

Cole se apropie mai mult şi se uită la el. 

— E teafăr? Randy! 

— E bine. Pieptul lui se mişcă regulat în sus şi în jos. 

Agentul privi în jur, apoi zise: 

— Aşteaptă o secundă. 

Luă un bol de pe un birou vechi şi crăpat şi intră în baie. 
Cole auzi zgomotul apei. Puller ieşi din baie cu bolul plin 
cu apă, apoi îl goli pe faţa lui Randy. 

Acesta sări ca ars, se rostogoli şi căzu din pat. 

— Ce dracu! urlă Randy după ce se izbi de podea. 

Puller îl apucă de tricou, îl ridică de pe podea şi îl 
împinse din nou pe pat. 

Trezindu-se brusc, bărbatul îl zări mai întâi pe Puller, 


471 


apoi o văzu pe sora lui, care-l privea uimită. 

— Sam? Ce naiba se petrece aici? 

Puller se aşeză lângă el. 

— Paturile sunt mai bune acum decât tufişurile, nu-i 
aşa? zise el. 

Randy îl privi nedumerit. 

— De ce m-ai udat? 

— Cât de beat eşti? 

— Nu prea tare. Nu sunt beat în momentul de faţă. 

— Avem nevoie de tine. 

— Pentru ce? 

— E vorba de Buncăr, zise Puller. 

Randy se frecă la ochi de câteva ori, apoi întrebă: 

— Ce-i cu Buncărul? 

— Tu ştii cum să intri acolo, nu? 

— Poftim? 

Puller îl apucă de braţ. 

— Randy, nu avem timp deloc şi nu pot irosi orele care 
ne-au mai rămas încercând să-ţi explic. Am găsit un plan al 
Buncărului. Acolo scrie că nu este permisă nicio detonație 
la o distanţă mai mică de trei kilometri de Buncăr. 
Singurul motiv pentru care cineva ar fi menţionat acolo 
acest avertisment ar fi existenţa unui puț de mină sub 
această facilitate. Probabil că voiau să se asigure astfel că 
nimeni nu va executa detonaţii în apropiere. Tatăl tău era 
cel mai bun căutător de cărbune din partea locului. Iar tu 
ai lucrat cu el. Probabil că ai ajuns să cunoşti acest ţinut 
mai bine decât oricine. Deci, există sau nu un puț de mină 
prin care se poate ajunge în Buncăr? 

Randy îşi frecă creştetul capului şi căscă. 

— Da, există. Într-o zi, când eram cu tata, am descoperit 
puţul. Fusese deja construit, desigur. Noi căutam atunci cu 
totul altceva. De fapt, erau două puțuri, nu unul singur. L- 
am urmat mai întâi pe primul şi l-am descoperit şi pe al 
doilea, care se îndrepta în direcţia aceea. Am mers o 
vreme pe acolo. Tata a bănuit, la un moment dat, că ne 


472 


aflăm sub Buncăr. Şi avea dreptate. Probabil că puţul acela 
era acolo de prin 1940 - aşa credea el. 

— Dar aţi intrat în el? întrebă Puller. 

Randy părea din nou somnoros. 

— Cum? Nu, nu am intrat. Nu atunci. Cred că tata ar fi 
vrut să-l exploreze, pentru că era curios. El ne-a spus 
întotdeauna tot felul de poveşti despre Buncăr. Am 
continuat să vorbim despre posibilitatea de a explora 
putul. Însă apoi a fost ucis. 

Randy inspiră adânc. Nu părea să se simtă prea bine. 

— Încearcă să te concentrezi, Randy, insistă Puller. Fă 
un efort. Este foarte important. 

— După moartea tatălui meu, m-am dus din nou acolo şi 
am mai săpat. Am găsit un puț lateral. Apoi am renunţat 
pentru o bună bucată de vreme. Mi-am făcut de cap. 
Chefuri şi orgii la care mă îmbătăm criţă. Am început apoi 
să-l ameninţ pe ticălosul de Roger. După aceea, acum un 
an şi jumătate, m-am dus acolo din nou. Nu ştiu de ce. 
Poate că încercam să termin ceva ce începuse tatăl meu. 
Atunci am găsit o cale de acces. A fost nevoie de ceva efort 
pentru asta, dar în mai puţin de două luni am reuşit să 
intru. Au pus domul deasupra construcţiei şi exista un 
planşeu de beton, dar acesta crăpase în unele locuri - 
probabil unde se surpase pământul sau din cauza 
dinamitărilor zăcămintelor de cărbune care aveau loc la o 
distanţă destul de mare. 

— Deci ai reuşit să intri. Şi ce ai găsit acolo? întrebă 
Puller. 

— Un loc al naibii de mare. Întunecat ca o peşteră, 
desigur. M-am uitat bine peste tot. Am văzut nişte chestii: 
mese de montaj, mai multe obiecte pe pardoseală, câteva 
butoaie. 

— Butoaie cu ce? 

— Nu ştiu. Nu m-am apropiat atât de mult. 

Cole interveni: 

— Randy, te-ai băgat într-o chestie al naibii de 


473 


periculoasă. Substanțele cu care umblau în locul acela 
puteau fi toxice. Puteau fi radioactive. Poate de aceea te-ai 
simţit atât de rău în ultima vreme. Durerile de cap şi 
indispoziţia. 

— S-ar putea. 

— Ce-ai mai văzut acolo? întrebă nerăbdător Puller. 

— Nimic, am ieşit cât de repede am putut. Locul acela 
îmi dădea fiori. 

— În regulă, acum următoarea întrebare importantă: ai 
spus cuiva ce ai descoperit? întrebă Puller. 

— Nu. De ce aş fi spus? 

— Nimănui? insistă Puller. Eşti sigur? 

Randy se gândi câteva clipe. 

— S-ar putea să fi spus cuiva, dacă stau să mă gândesc 
mai bine. 

— Lui Dickie Strauss? 

Randy îl privi surprins. 

— De unde naiba ştii asta? Am jucat fotbal împreună. 
leşeam des cu el în oraş. Am făcut parte din clubul Xanadu 
o vreme, până când mi-am pierdut motocicleta din cauza 
datoriilor. Da, lui i-am spus. Şi ce-i cu asta? Ce importanţă 
are? 

— Dickie e mort, Randy, îi spuse Cole. Cineva l-a ucis. 
Iar noi credem că asta are legătură cu Buncărul. 

Randy se ridică în capul oaselor, cu o expresie 
îngrijorată. 

— Cineva l-a omorât pe Dickie? De ce? 

— Pentru că a mai spus cuiva despre Buncăr, zise Puller. 
Şi acel cineva a intrat acolo, la fel ca tine. lar ceea ce a 
fost găsit acolo reprezintă motivul pentru care au fost ucişi 
toţi acei oameni. 

— Dar ce naiba este acolo? întrebă Randy. 

— Asta am de gând să aflu, răspunse Puller. 

— Despre ce poate fi vorba? interveni Cole. Ai vreo 
bănuială? 

— Da, am, răspunse Puller. 

474 


— Şi ce crezi că este? insistă Cole. Spune-mi! 
Puller nu spuse nimic, ci doar o privi, în timp ce inima 
începea să-i bată mult mai tare. 


475 


CAPITOLUL 83 


Chiar dacă era încă foarte devreme în Kansas, Robert 
Puller nu părea deloc somnoros. Mai tânărul Puller nici nu 
credea că fratele său dormea prea mult la USDB. Era un 
tip extrem de inteligent. lar bărbaţii inteligenţi nu 
dormeau prea mult nici în lumea de afară, care le solicita 
atât timpul, cât şi capacităţile intelectuale. Puller îşi 
imagina că nu dormeau mai mult nici atunci când erau 
nevoiţi să privească doar trei pereţi de beton şi o uşă de 
metal, care rămânea închisă douăzeci şi trei de ore din 
cele douăzeci şi patru, în fiecare zi. 

— Ce mai faci, frăţioare? îl întrebă Robert. 

— Aşa şi aşa. 

— Echilibrul este un lucru bun în viaţă. 

— 92 şi 94. Ce înseamnă numerele astea pentru tine? 

— Sunt numere pare. 

— Şi altceva? 

— Spune-mi mai multe. 

Fratele său părea de-a dreptul interesat, nu doar curios. 

— Ştiinţă pură. Aria ta de experienţă. 

Trecură două secunde. 

— 92 este numărul atomic al uraniului. 94 este numărul 
atomic al plutoniului. 

— Aşa îmi aminteam şi eu. 

— De ce mă întrebi? 

— Aşa, ipotetic. 

— În regulă. 

— Ce fel de uraniu şi de plutoniu ţi-ar trebui ca să fabrici 
o bombă nucleară? 

— Cum? 

— Răspunde la întrebare, te rog. 

— În ce naiba te-ai băgat, John? 


476 


Robert nu-i spunea prea des pe nume. Pentru fratele său 
mai mare, Puller era ori „frăţioare“, ori „Junior”, câteodată 
- deşi, în ultima vreme, cel din urmă apelativ era evitat 
pentru că le amintea de tatăl lor. 

— Te rog doar să-mi dai cel mai detaliat răspuns la 
întrebarea asta. 

— Ai nevoie de multe. Pe unele le poţi obţine. Pe altele 
le poţi construi. Dacă ai timp şi ceva experienţă în 
domeniu, nu e chiar atât de greu. Mai dificil de obţinut ar 
fi combustibilul nuclear pentru fabricarea bombei. Există 
doar două tipuri. 

— Uraniul şi plutoniul. 

— Exact. Şi ai nevoie de uraniu înalt îmbogăţit, U-235 
sau HEU, ca să poţi fabrica o bombă nucleară. Pentru a 
face asta, ai avea nevoie de o facilitate spațioasă, o căruţă 
de bani, mulţi oameni de ştiinţă şi câţiva ani de zile. 

— Şi plutoniul? 

— De ce trebuie să vorbim despre asta? Convorbirea 
este monitorizată. 

— Nu ne ascultă nimeni acum, Bobby. Am făcut toate 
aranjamentele pentru ca această convorbire să fie privată. 

Fratele său nu spuse nimic preţ de câteva secunde. 

— În acest caz, aş spune că afacerea asta în care eşti 
implicat nu e deloc ipotetică. 

— Şi plutoniul? 

— Îţi trebuie plutoniu-239, obţinut mai ales prin 
iradierea uraniului într-un reactor nuclear regenerator. 
Ceea ce faci în realitate este separarea plutoniului-240, 
care se găseşte din abundență în reactorul nuclear, dar 
care poate fi folosit ineficient ca armă nucleară. 

— Dar şi acesta este greu de obţinut. 

— Chiar imposibil de obţinut pentru un om oarecare. 
Cine are un reactor nuclear regenerator în curtea din 
spate? 

— Dar ai putea face rost? 

— Presupun că l-ai putea fura sau l-ai putea cumpăra de 


477 


pe piaţa neagră. 

— Dar în Statele Unite? Cum se fabrică aşa ceva? 

— Singura fabrică de îmbogăţire prin difuzie gazoasă din 
Statele Unite se află în Paducah, Kentucky. Dar foloseşte 
doar la îmbogățirea uraniului pentru combustibilul 
reactoarelor nucleare - un proces total diferit. 

— Dar ar putea fi înalt îmbogăţit prin acest proces? 
Pentru a putea fi folosit drept combustibil pentru o armă 
nucleară? 

— La uzina din Paducah, uraniul este îmbogăţit pentru a 
fi utilizat în reactoarele nucleare şi nu drept combustibil 
pentru bombe. 

— Dar o uzină precum cea din Paducah ar putea produce 
uraniu înalt îmbogăţit? insistă Puller. 

— Teoretic, da. Se opri, apoi continuă: Unde vrei să 
ajungi? 

— Cât uraniu U-235 ţi-ar trebui ca să fabrici o bombă? 

— Depinde de tipul bombei şi de metoda folosită. 

— Cu aproximaţie, zise Puller. 

— Pentru o bombă cu design simplu şi putere Nagasaki, 
ai avea nevoie de 15 până la 50 de kilograme de HEU*! sau 
de la şase până la nouă kilograme de plutoniu. Dacă 
programul de fabricaţie e suficient de sofisticat, iar 
designul bombei tale este perfect, ai putea obţine acelaşi 
efect cu aproximativ nouă kilograme de HEU sau cu vreo 
două kilograme de plutoniu. 

— Şi ce-i cu Nagasaki? 

— E vorba de puterea echivalentă cu peste 21 000 de 
tone de dinamită, plus cantitatea de precipitaţii 
radioactive. Echivalentul a 19 kilotone de TNT. Distrugere 
în masă, cu alte cuvinte. 

— Mai mult HEU sau mai mult plutoniu? 

— Rezultatele cresc exponențial. Tot secretul stă în 
designul bombei. Poţi folosi metoda proiectilului, care nu e 


4 Highly Enriched Uranium - uraniu înalt îmbogăţit (n.tr.) 
478 


bună deloc, cu toate că pentru prima bombă atomică 
lansată deasupra Japoniei s-a folosit acest design. De fapt, 
e vorba de un tub lung - jumătate din încărcătura ta 
nucleară se află la un capăt al tubului, comprimată de un 
explozibil convențional, iar cealaltă jumătate de 
combustibil nuclear se află la celălalt capăt. Explozibilii 
convenţionali sunt detonati, împing combustibilul pe tub, 
iar acesta aprinde cealaltă jumătate de combustibil 
nuclear aflat în celălalt capăt. Vei avea astfel o reacție în 
lanţ. E rudimentar, total ineficient, iar puterea 
explozibilului e mult limitată. [i-ar trebui un tub de 
lungime infinită pentru a susține reacţia de fisiune în lanţ. 
Şi poţi folosi doar uraniu, nu şi plutoniu, din cauza 
impurităților. De aceea industria preferă metoda imploziei. 

Puller îl întrerupse: 

— Fă-mi o scurtă descriere a acestei metode. 

— Poţi folosi atât uraniu, cât şi plutoniu. Practic, 
foloseşti explozibili convenţionali, numiţi explozibili-lentilă, 
care comprimă miezul unei sfere în locul în care se află 
combustibilul nuclear până la o masă supercritică. Unda 
de şoc care comprimă uraniul şi plutoniul trebuie să fie 
perfect sferică, altfel materialul din interior va putea ieşi 
printr-o gaură, iar tu te vei alege cu un rateu. Ai nevoie, de 
asemenea, de un „iniţiator”, de reflector-împingător şi - în 
mod ideal - de un reflector de neutroni care să împingă 
neutronii înapoi în miez. Trucul este să eviţi distrugerea 
miezului înainte de a atinge masa supercritică optimă. Cu 
cât fisiunea materialului va dura mai mult, cu atât se vor 
diviza mai mulţi atomi, iar explozia va fi mai puternică. Ai 
putea tripla puterea explozibilului fără a folosi nici măcar 
un gram de combustibil în plus, dacă designul tău ar fi 
bun. 

— De ce elemente ai avea nevoie? 

— La ce te referi, mai exact? 

— Spune-mi mai multe despre foita de aur şi despre 
carbidul tungsten. 


479 


Robert rămas tăcut preţ de câteva secunde, apoi spuse: 

— De ce tocmai despre aceste elemente? Sunt prezente 
în cazul tău? 

— Da. 

— Iisuse! 

— Spune mai repede, Bobby. Sunt în mare criză de timp. 

— Foiţa de aur poate fi folosită ca parte a componentului 
iniţiator. Foloseşti o mică sferă cu straturi de beriliu şi 
poloniu separate prin foiţă de aur. Aceasta e plasată în 
centrul adânciturii şi este - evident - o parte esenţială a 
designului. 

— Şi carbidul tungsten? 

— E de trei ori mai dur decât oţelul şi are o densitate 
extraordinară, iar din acest motiv funcţionează foarte bine 
ca reflector de neutroni. Asta înseamnă că neutronii sunt 
dirijaţi înapoi în miez pentru a maximiza stagiul 
supercritic. Vrei să spui că... Unde naiba te afli? 

— In Statele Unite. 

— Cum au făcut rost de combustibil? 

— Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că este vorba despre o 
facilitate secretă a guvernului, care a funcţionat în anii '60 
şi care a fost închisă cu mult timp în urmă? Deasupra 
acesteia a fost „plantat” un dom uriaş din beton, cu ziduri 
de un metru grosime, iar mastodontul este acolo şi în ziua 
de astăzi! Toţi muncitorii de la fabrica aceasta au fost 
recrutaţi din alte părţi şi locuiau într-un cartier din 
apropierea construcţiei. Muncitorilor nu le era permis să 
vorbească ceva cu localnicii, iar atunci când uzina s-a 
închis, au fost expediaţi de acolo. Asta nu îţi spune nimic? 
Când făceai parte din Forţele Aeriene, ai avut deseori de-a 
face cu astfel de lucruri. 

— Un zid de beton de un metru grosime? 

— În formă de dom. 

— Într-un loc izolat? 

— Se află într-o zonă rurală. În localitatea aceasta 
trăiesc mai puţini oameni decât într-un bloc din Brooklyn. 


480 


Facilitatea a avut propriul departament de pompieri, iar la 
staţia aceea părăsită am găsit o coală de hârtie pe care 
erau trecute numerele 92 şi 94. Şi am mai aflat, de 
asemenea, că detonaţiile pentru extragerea cărbunelui nu 
trebuiau să aibă loc la mai puţin de trei kilometri de dom. 

— În apropiere au loc detonaţii? Vorbeşti serios? 

— Da. 

— E incredibil. Chiar dacă exploziile ar avea loc la 
distanţe de kilometri întregi, în straturile de rocă există 
fisuri care s-ar putea mări. Ar putea fi catastrofal. 

— Ce spui de această facilitate? 

— Nu ştiu nimic despre ea. Nici măcar nu mă născusem 
în 1960. 

— Dar dacă ar trebui să ghiceşti, bazându-te pe 
experienţa ta? 

La celălalt capăt al firului se auzi un oftat prelung. 

— Dacă încă aş mai purta uniforma, nu ţi-aş putea spune 
aşa ceva. Tăcu, apoi adăugă: Aş putea fi acuzat de trădare. 
Dar, ţinând cont că deja am fost acuzat de trădare, la 
naiba cu asta! Făcu o pauză, apoi zise: Cu ceva vreme în 
urmă, am auzit diverse lucruri despre fabricile de 
procesare şi de îmbogăţire a uraniului în stadiu incipient 
care fuseseră construite în zonele rurale ale Americii. Asta 
se întâmpla după cel de-al Doilea Război Mondial, când 
singurul lucru care conta pentru americani era să-i bată pe 
cei din Uniunea Sovietică. Aceste facilităţi au fost 
construite pentru îmbogățirea uraniului şi au lucrat, de 
asemenea, cu plutoniul folosit pentru armele nucleare. 
Cele mai multe fabrici de acest gen - dacă nu chiar toate - 
au fost închise. 

— De ce? 

— Tehnicile folosite erau nesigure sau costau prea mult. 
Era o ştiinţă cu totul nouă. Oamenii căutau soluţii noi, 
încercau şi dădeau greş. Mai mult dădeau greş. 

— În regulă. Au închis-o. Şi şi-au luat cu ei tot ce era 
acolo, nu-i aşa? 

481 


Fratele său nu răspunse. 

— Bobby? insistă agentul. Nu-i aşa? 

— Dacă ţi-ai fi luat cu tine tot ce aveai acolo, ai mai fi 
construit un dom cu zidul gros de un metru ca să acoperi 
facilitatea? 

— Cum, şi nimeni nu s-a sesizat? Nimeni nu a reclamat 
acest lucru? Autorităţile locale? Oamenii din guvern? 

— Ar trebui să te gândeşti la perioada aceea, John. Anii 
'60. Sovieticii cei mari şi răi. Nu vedeai totul la ştiri, ca 
acum. Oamenii aveau încredere în guvern, chiar dacă 
Vietnam şi Watergate erau pe cale de a schimba acest 
lucru. Şi, din moment ce în perioada interimatului nu se 
întâmplase nimic, cred că autorităţile locale au presupus 
că totul este în regulă. Bărbatul tăcu vreo câteva secunde, 
apoi întrebă: Şi zici că e chiar acolo, la vedere? 

— Nimic nu e la vedere aici. lar pădurea acoperă cea 
mai mare parte din construcţie. 

— Ce crezi că se petrece de fapt? 

— Acelaşi lucru la care te gândeşti şi tu, probabil. 

— Trebuie să le raportezi urgent superiorilor acest 
lucru. 

— Aş vrea să fac asta, doar că este o mică problemă. 

— Care? 

— Nu sunt sigur că pot avea încredere în superiorii mei. 

— Există cineva în poţi avea încredere? 

— Da. Dar am nevoie de tine. Vreau să-mi mai faci o 
favoare. 

— Eu? Să te ajut? Sunt în închisoare, John. 

— Nu are importanţă. Poţi să mă ajuţi şi de acolo. CID 
mă sprijină în acest caz. Ei ne vor putea înlesni 
comunicarea chiar dacă eşti acolo. Am mare nevoie de 
tine, Bobby. 

Răspunsul fratelui său veni prompt: 

— Spune-mi doar de ce anume ai nevoie. 


482 


CAPITOLUL 84 


Puller ajunse cu maşina acasă la Cole şi rămase în 
aşteptare. Două ore mai târziu, primi un telefon. Abia după 
aceea veni telefonul pe care-l aştepta de fapt. Atunci când 
armata voia un anumit lucru, gradaţii se puteau mişca cu o 
viteză incredibilă. Din fericire, ministrul apărării 
intervenise cu toată autoritatea. 

Cole stătea în faţa lui, în livingul casei sale, privindu-l 
îngrijorată. 

Puller răspunse la telefon - la celălalt capăt al firului era 
David Larrimore, un colonel trecut de optzeci de ani, care 
ieşise de mult la pensie. Acesta locuia în Sarasota, Florida. 
Bărbatul era ultima speranţă a lui Puller, pentru că fusese 
inginer şi supervizor pe partea de producţie militară la 
facilitatea din Drake în anii '60. Conform arhivelor DoD, 
era singurul care mai rămăsese în viaţă dintre toţi cei care 
lucraseră acolo. 

Vocea lui Larrimore era slăbită, dar fermă; bărbatul 
părea a fi extrem de coerent. Puller spera ca memoria sa 
să fie intactă - avea nevoie de orice informaţie, oricât de 
neînsemnată. 

Larrimore începu: 

— Cred că nu se poate spune că ieşi vreodată la pensie 
atunci când porţi uniformă. 

— Cred că nu. 

— Eşti rudă cu Luptătorul John, din întâmplare? 

— E tatăl meu. 

— Nu am avut niciodată plăcerea să-i fiu subaltern, dar 
ştiu că a făcut multe pentru ţară şi pentru armată, agent 
Puller. 

— Mulţumesc. O să-i comunic. 

— Am primit un telefon de la un general cu două stele. 


483 


Am purtat uniformă aproape treizeci de ani şi totuşi 
telefonul lui m-a speriat de moarte. Mi-a comunicat că 
trebuie să-ţi spun tot ce vei vrea să afli. Nu mi-a explicat 
de ce. 

— E foarte complicat, dar avem mare nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. 

— Despre Drake? Asta vrei să afli? 

— Tot ce-mi puteţi spune. 

— E o chestiune delicată, fiule, cel puţin aşa a rămas în 
memoria mea. 

— Nu vreţi să-mi spuneţi de ce? 

Puller se uită la Cole, care îl privea cu o asemenea 
intensitate, încât părea pe punctul de a ceda nervos. El 
apăsă butonul speakerului de la telefonul său, apoi puse 
mobilul pe masa dintre ei. 

Vocea lui Larrimore răsună în încăpere: 

— Am fost trimis în Drake pentru că era ultima facilitate 
pe care guvernul o indusese în programul de dezvoltare a 
armelor nucleare. Eram inginer specializat în energie 
nucleară şi am lucrat un timp la Los Alamos. De asemenea, 
am contribuit la fabricarea bombelor de la Hiroshima şi 
Nagasaki. In 1960, deci la mulţi ani după ce americanii au 
lansat cele două bombe atomice deasupra Japoniei, în '45, 
erau încă multe lucruri pe care nu le ştiam despre armele 
termonucleare. În cazul bombei atomice de la Hiroshima, 
s-a folosit metoda proiectilului. In comparaţie cu ceea ce 
se fabrică astăzi, aceea era o treabă de grădiniţă. Puterea 
echivalentă maximă a bombei atomice era pe vremea 
aceea de numai 0,7 megatone. Sovieticii au lansat o bombă 
cu hidrogen în Antarctica, numită Tsar. Intensitatea 
exploziei a fost de 50 de megatone, cea mai mare din toate 
timpurile. Ai putea şterge de pe faţa pământului o ţară 
întreagă cu o astfel de bombă. 

Cole se lăsă pe spătarul scaunului, apăsându-şi o mână 
pe piept. 

— Am văzut un dosar clasificat în care este scris că 


484 


facilitatea a fost folosită pentru fabricarea componentelor 
de bombe nucleare. S-ar putea să mai fi rămas urme de 
radioactivitate, dar asta e. 

— Nu e chiar aşa. Dar nu mă surprinde că există un 
raport oficial în care este specificat acest lucru. Armata îşi 
acoperă de obicei urmele. Iar în vremurile acelea, regulile 
jocului erau mult mai liberale, zise Larrimore. 

— Deci aţi produs combustibil nuclear pentru focoase, 
spuse Puller. Pentru a fi folosit în metoda imploziei? 

— Eşti cumva un „cap“ nuclear? 

— Cum? 

— Aşa obişnuiam să le spunem specialiştilor în energie 
nucleară. Cap nuclear. 

— Nu, dar am prieteni care sunt. 

— Am lucrat cu un contractor din industria apărării. 
Numele lui nu ţi-ar spune nimic. A trecut foarte mult timp 
de când a cumpărat compania, iar aceasta a fost vândută şi 
revândută după aceea. 

Puller simţea că Larrimore se îndepărtează de la 
subiectul lor de discuţie şi nu avea timp pentru astfel de 
amintiri. 

— Aţi spus că era o chestiune delicată. De ce? 

— Felul în care am ocupat zona aceea şi am construit 
acea monstruozitate fără să spunem nimănui ce era de 
fapt. Am angajat personal din afara zonei. Nu am încurajat 
niciodată legăturile personalului cu localnicii. Atunci când 
se duceau în orăşelul de acolo, noi îi urmăream. Aşa era pe 
atunci. Toată lumea suferea de paranoia. 

— Nu cred că lucrurile s-au schimbat prea mult, 
comentă Puller. Acesta era singurul motiv pentru care vă 
simţeaţi stânjenit? 

— Nu, am fost foarte afectat de felul în care am lăsat 
lucrurile acolo. 

— Vă referiţi la domul din beton? Cel cu ziduri de un 
metru grosime? 

— Ce Dumnezeu spui acolo? 


485 


— Nu ştiaţi asta? 

— Nu. Facilitatea trebuia să fie dezmembrată şi 
transportată de acolo - bucată cu bucată, până la ultima 
moleculă. Era obligatoriu să se procedeze astfel, ţinând 
cont de ceea ce aveam acolo. 

— Totul a rămas pe loc. Cel puţin aşa cred. Sub un dom 
uriaş din beton. Nu ştiu pe ce suprafaţă se întinde, dar 
este enorm. 

— Ce naiba au crezut că fac? 

— Cum de nu aţi ştiut nimic despre asta? întrebă Puller. 

— Mi-am făcut datoria până înainte de închiderea 
facilităţii. Apoi, am fost trimis la o alta, mult mai în sud. 
Eram supervizor pe partea militară, desigur, dar băieţii din 
sectorul privat erau cei care conduceau totul, iar generalii 
semnau tot ce voiau. 

— Ei bine, se pare că ei voiau să acopere totul cu beton 
fără să dezmembreze facilitatea. De ce credeţi că au ales 
această soluţie? 

Larrimore nu spuse nimic. 

— Domnule Larrimore? 

— Sunt aici. 

— Aş vrea să-mi răspundeţi. 

— Agent Puller, m-am pensionat de mult timp. Am fost 
şocat când am primit telefonul de astăzi. Am obţinut o 
pensie bună şi mi-au mai rămas câţiva ani în care să mă 
prăjesc la soare aici, în Florida. Nu vreau să pierd aceste 
privilegii. 

— Nu veţi pierde nimic. Dar, dacă nu mă ajutaţi, o 
mulţime de americani şi-ar putea pierde vieţile. 

Larrimore începu să vorbească, de această dată cu o 
voce mai fermă: 

— Ar putea avea legătură cu motivul închiderii facilităţii. 
La asta m-am referit atunci când am spus că nu mi-a plăcut 
felul în care am lăsat lucrurile. 

— Şi care a fost motivul? 

— Am dat greş. 


486 


— Cum? Procesul de difuzie nu a decurs cum trebuia? 

— Noi nu făceam difuzie gazoasă. 

— Credeam că despre asta era vorba. Cel puţin, aşa se 
procedează la uzina din Paducah. 

— Ai fost vreodată la uzina din Paducah, fiule? 

— Nu. 

— E imensă. Aşa şi trebuie să fie pentru difuzia gazoasă. 
E mult mai mare decât ceea ce am construit noi în Drake. 

Puller o privi derutat pe Cole. 

— Atunci, ce făceaţi în Drake? 

— Experimentam. 

— Ce anume? 

— Încercam, în primul rând, să fabricăm un combustibil 
nuclear superior pentru focoasele noastre. Obiectivul 
nostru, presupun, era să distrugem Uniunea Sovietică 
înainte să ne distrugă ea pe noi. 


487 


CAPITOLUL 85 


Combustibil nuclear superior. 

Puller se uită surprins spre Cole. De această dată, ea nu- 
i întâlni privirea. Se uita îngândurată în podea. 

Puller continuă: 

— Domnule Larrimore, am găsit o coală de hârtie la o 
staţie de pompieri de lângă facilitatea din Drake. 

— Ştiu bine staţia aceea. Am avut o serie de incidente în 
cazul cărora a fost necesară intervenţia pompierilor. 

— Pe hârtie sunt trecute două numere: 92 şi 94. 

— Numerele atomice ale uraniului şi plutoniului. 

— Exact. Dar metoda difuziei gazoase e folosită doar 
pentru îmbogățirea uraniului, zise Puller. Nu se poate 
folosi această metodă în cazul plutoniului. Acesta se obţine 
din reactoarele de regenerare. 

— Aşa e. Preluăm un neotron. Izotopul P-239. 

— Dar, dacă pe documentul acela sunt trecute ambele 
numere, asta înseamnă... 

— Că foloseam atât uraniu, cât şi plutoniu în Drake. 

— De ce? 

— Aşa cum am mai spus, pentru că încercam să 
fabricăm un combustibil nuclear superior pentru bombe. 
Nu ştiam dacă avea să funcţioneze sau nu. Obiectivul 
nostru era să folosim uraniu şi plutoniu într-un nou design. 
Am experimentat fel de fel de combinaţii şi de concentraţii 
din fiecare în parte, pentru a descoperi care dintre 
configurații avea să producă explozia cu cea mai mare 
putere. În termeni profani, un soi de hibrid între metoda 
proiectilului şi metoda imploziei, dacă înţelegi ce vreau să 
spun. 

— Mi s-a spus că metoda proiectilului s-a dovedit 
complet ineficientă şi că plutoniul nu putea fi folosit în acel 


488 


design. 

— Tocmai acestea erau obstacolele pe care încercam să 
le depăşim. Ne străduiam să-i învingem pe comunişti cu 
propriile lor arme. lar acele arme se numeau explozivi de 
mare putere. 

— Parcă spuneaţi că aţi dat greş. 

— Ei bine, să zicem doar că eficienţa şi logica acelui 
design lăsau de dorit. Pe scurt, nu a funcţionat. De aceea a 
fost închisă facilitatea. 

— Dar, dacă au închis uzina, nu ar fi trebuit să plece cu 
tot cu materialul nuclear? 

— Faptul că au acoperit-o cu beton de un metru grosime 
îmi spune că nu au făcut acest lucru. 

— De ce ar fi lăsat în urmă ceva atât de periculos? 

Trecură câteva secunde înainte ca Larrimore să 
răspundă. 

— Nu pot să ştiu, pot doar să fac o presupunere. 

— O accept. 

— Probabil că s-au temut să nu le explodeze în faţă şi să 
nu iradieze o mare parte a ţării. Nu m-a surprins când ai 
menţionat că au turnat beton deasupra uzinei. Pe atunci 
aveau obiceiul să acopere o mulţime de chestii, sincer să 
fiu. Să lase totul acolo unde era. Probabil au considerat că 
era o soluţie mai sigură decât să încerce să transporte 
materialul în altă parte. Eşti mult prea tânăr ca să-ţi 
aminteşti aşa ceva, dar pe vremea aceea au avut loc o 
mulţime de incidente care au speriat de moarte o ţară 
întreagă. Un avion B-52 care transporta o bombă cu 
hidrogen într-una dintre aripi s-a prăbuşit undeva în 
Kansas. Bomba nu a explodat în timpul prăbuşirii, desigur, 
pentru că bombele atomice nu sunt detonate în acest fel. 
Şi apoi, a mai fost cazul trenului cu plutoniu. 

— Trenul cu plutoniu? 

— Da. Armata voia să mute câteva rezerve de plutoniu 
dintr-un punct A într-un punct B. Practic, să traverseze 
toată ţara. Trenul a trecut prin oraşele cele mai importante 


489 


ale ţării. Nu s-a întâmplat nimic, dar reporterii au 
răspândit tot felul de zvonuri atât despre avion, cât şi 
despre tren. Nu au fost vremuri bune pentru armată. Au 
avut loc o mulţime de audieri pe dealul Capitoliului şi 
câţiva băieţi au rămas fără stele. Vă puteţi imagina ce s-ar 
întâmpla în ziua de azi, când presa e la curent cu toate şi 
se difuzează ştiri non-stop? Oricum, aceste incidente au 
rămas vii în memoria celor de atunci, mai ales în memoria 
gradaţilor din armată. Aşadar, asta e presupunerea mea. 
Cred că au zis: „La naiba! Să lăsăm totul aici şi să plecăm”. 

— Iar locul în care au lăsat materialul nuclear era o zonă 
rurală fără prea mulţi localnici. 

— Nu a fost decizia mea. Dacă ar fi depins de mine, aş fi 
procedat cu totul altfel. 

— Şi credeţi că a mai vizitat cineva facilitatea în acest 
interval de timp? 

— Nu neapărat. Dacă veţi vorbi despre asta în stânga şi- 
n dreapta, cei din mass-media vor împrăştia imediat 
zvonul. Apoi, guvernul va avea de dat nişte explicaţii. 
Poate că cei din guvern s-au temut să redeschidă 
mastodontul pentru că le era groază de ceea ce puteau 
găsi înăuntru. 

— Au trecut cincizeci de ani de atunci, zise Puller. 
Credeţi că marfa aceea, dacă se mai află încă acolo, e tot 
atât de periculoasă? 

— Plutoniul-239 are o perioadă de înjumătățire de 24 
000 de ani. Deci aş spune că nu poţi fi în siguranţă în locul 
acela. 

Puller inspiră adânc şi îi aruncă o privire lui Cole. 

— Şi ce cantitate a mai rămas înăuntru? 

— Nu pot să-ţi spun cu certitudine. Dar hai să o luăm 
altfel! Dacă ei ar fi păstrat acolo aceeaşi cantitate pe care 
o primeam de obicei, aceasta ar fi putut provoca o 
catastrofa de proporţii. Ce le-am făcut japonezilor a fost 
mai nimic în comparaţie cu posibila deflagraţie. Să-ţi spun 
ceva: cel responsabil cu decizia de a îngropa totul acolo ar 

490 


trebui să meargă la puşcărie. Dar probabil că toţi cei 
răspunzători sunt deja morţi. 

— Ce noroc pe ei, comentă Puller. 

Larrimore continuă: 

— Şi ce aveţi de gând să faceţi în situaţia asta? 

— Trebuie să intrăm în facilitate. Aveţi idee cum am 
putea face asta? 

Cole îl bătu uşurel pe braţ, iar el îi citi cuvintele pe buze: 
„Puţul de mină”. 

El clătină din cap şi întrebă din nou la telefon: 

— Aveţi vreo idee? 

— E vorba de un metru de beton, fiule. Ai cumva un 
ciocan pneumatic? 

— Va trebui să intrăm pe ascuns, fără prea mult zgomot. 

Puller îl auzi pe Larrimore inspirând adânc de câteva 
ori. În cele din urmă, bătrânul zise: 

— Crezi că este cineva care încearcă să...? 

Vocea bătrânului se stinse. 

— Nu ne putem permite să nu luăm în considerare 
această ipoteză, nu-i aşa? Probabil că ştiţi locul acela mai 
bine decât oricine. Orice informaţie ne-aţi putea oferi ar fi 
mai mult decât ceea ce ştim până acum. 

— Ai putea săpa de-a lungul perimetrului? 

— Este prea mult fier în fundaţie ca să pot face asta. 

Bătrânul mai inspiră zgomotos de câteva ori. Puller se 
uită spre Cole, iar femeia îi întoarse privirea. În cameră nu 
era foarte cald, dar el zări broboane de sudoare pe fruntea 
ei. 

Un strop de transpiraţie i se prelinse pe faţă. Ea nu făcu 
niciun gest ca să-şi şteargă obrazul. Puller îşi simţea 
propria faţă asudată, în cele din urmă, Larrimore zise: 

— Canalele de ventilaţie. 

Puller se îndreptă dintr-odată în scaun. 

— În regulă. 

— În interiorul facilităţii nu era permis să se adune praf 
sau alte particule şi, de asemenea, în aer erau multe 


491 


impurități care trebuiau evacuate. Aveam cele mai bune 
sisteme de ventilaţie şi filtrare pe care le puteai găsi în 
vremea aceea. Existau canale de ventilaţie atât pe partea 
de est a clădirii, cât şi pe cea de vest. Sistemul de filtrare 
era masiv. Nu era păstrat în interiorul facilităţii din mai 
multe motive. Aerul trebuia direcționat în interior, filtrat şi 
recirculat în interiorul facilităţii. Nu existau ferestre, 
evident. Locul era complet izolat. Se putea face foarte cald 
înăuntru - mai ales în această perioadă a anului. 

— Trebuie să ştiu cu exactitate unde sunt amplasate 
acele canale şi unde era păstrat sistemul de filtrare. 

— Îţi pot spune cu aproximaţie unde se află canalele de 
ventilaţie. Au trecut mai bine de patruzeci de ani de când 
am lucrat acolo, fiule. Nu-mi amintesc prea bine. Dar ştiu 
cu exactitate unde era amplasat sistemul de filtrare. Şi 
ambele canale de ventilaţie intrau direct în acesta. 
Canalele acelea sunt mari. Suficient de mari pentru ca un 
bărbat înalt să poată sta în picioare în interiorul lor. 

— Unde se află sistemul de filtrare? întrebă nerăbdător 
Puller. 

— Exact sub staţia de pompieri. 

Puller şi Cole schimbară câteva priviri. 

Larrimore continuă: 

— Ne-am gândit că acela era cel mai potrivit loc în care 
să-l amplasăm. Întotdeauna există pericol de incendiu în 
cazul sistemelor de filtrare. Dacă ceva nu merge bine, 
pompierii sunt aproape şi pot stinge incendiul în cel mai 
scurt timp. Staţia de pompieri era pregătită zi şi noapte 
pentru intervenţii. Sistemul de filtrare era dotat cu alarmă, 
astfel încât pompierii să afle imediat în caz că apărea vreo 
problemă. 

— Şi cum pot ajunge la sistemul de filtrare de sub staţia 
de pompieri? 

— Ai fost acolo? 

— Da. 

— Ai văzut dulapurile acelea din lemn aliniate la perete? 


492 


Vorbesc despre dulapurile de pe partea dreaptă, la nivelul 
principal. 

— Da. 

— Există un dispozitiv de acţionare în spatele unui 
panou, în interiorul ultimului dulap din stânga. Dacă nu ştii 
unde să cauţi, dispozitivul nu se observă. In interiorul 
acelui dulap ai să găseşti o plăcuţă de presiune - în stânga, 
colţul de sus. Trebuie să apeşi exact în colţ şi panoul de 
care ţi-am spus se va deschide ca o uşă rabatabilă. În 
spatele panoului vei vedea un mâner. Dacă tragi de mâner, 
toate dulapurile din rând se vor deplasa spre dreapta şi vei 
vedea nişte trepte care coboară. O invenţie de primă clasă. 
Treptele acelea te vor duce la sistemul de filtrare. lar de 
acolo, poţi intra pe canalele de ventilaţie. 

— Vă mulţumesc, domnule Larrimore, zise Puller. 

— Agent Puller, dacă te vei duce acolo, vreau să ţii cont 
de câteva lucruri. Trebuie să porţi un costum special de 
protecţie cu cel mai performant filtru pe care-l găseşti. Să- 
ţi iei cu tine o lanternă mare, pentru că acolo nu este 
lumină. Pastilele de plutoniu şi de uraniu se află în butoaie 
cu căptuşeală de plumb închise ermetic. Butoaiele cu 
plutoniu sunt marcate cu roşu şi au pe ele semnul cu 
craniul şi cele două oase încrucişate. Butoaiele cu uraniu 
sunt albastre şi au acelaşi semn cu craniul. Lucram într-un 
domeniu cu totul nou pe vremea aceea şi foloseam propriul 
nostru sistem de marcare. 

— Deci este vorba de pastile? 

— Da. Termenul de „combustibil” te duce cumva în 
eroare. Uraniul şi plutoniul arată ca nişte pastile rotunde. 
Ambele sunt înalt îmbogăţite şi au o radioactivitate mare. 
Plutoniul este extrem de radioactiv. Muncitorii din uzină 
manipulau aceste elemente folosind braţe robotice din 
spatele unor scuturi protectoare. Probabil că nici costumul 
pe care-l vei îmbrăca nu te va putea proteja complet 
împotriva expunerii directe la radiaţii. Şi încă un lucru, 
agent Puller. 


493 


— Da? 
— Îţi urez noroc, fiule. Sunt al naibii de sigur că vei avea 
nevoie. 


494 


CAPITOLUL 86 


Puller stătea în faţa oglinzii crăpate din baia camerei 
sale de motel. Avea pe el costumul de camuflaj, iar faţa lui 
era mânjită cu negru şi verde. Cele două pistoale M11 se 
aflau în tocurile de la centură, gata de tragere. Pistolul- 
mitralieră MP5 era încărcat şi fixat pe modul „burst” cu 
două focuri. În buzunarele pantalonilor avea patru 
încărcătoare de rezervă. Trebuia să se aplece puţin în faţă 
pentru a se putea vedea în oglinda argintie. 

În Orientul Mijlociu era greu să faci rost de o oglindă 
atunci când erai pe câmpul de luptă. Puller folosea un 
dispozitiv improvizat, pe care-l confecţionase dintr-o 
bucată de sticlă acoperită pe dos cu un adeziv, pentru a 
capta lumina şi pentru a-i putea reflecta imaginea. Unii 
dintre oamenii săi îl considerau un ciudat, pentru că avea 
obiceiul să se privească în oglindă înainte de a porni la 
luptă. Lui Puller nu-i păsa ce credeau ei. El făcea asta 
dintr-un singur motiv. 

Dacă era să moară, voia ca ultima sa imagine să fie cea a 
unui bărbat în uniformă care se ducea să lupte pentru ceva 
cu adevărat valoros. În Irak şi în Afganistan îi fusese uşor 
să se motiveze. Mai ales datorită oamenilor care luptau 
alături de el. Lupta ca să-i ţină în viaţă pe oamenii aceia. În 
plus, motivaţia venea din faptul că el reprezenta echipa din 
care făcea parte, reprezenta Armata Statelor Unite în 
general, având pregătire specială de ranger. 

Apoi, mai era vorba de ţara sa. Unui civil i s-ar fi părut 
poate ceva neobişnuit, ca şi cum priorităţile se 
schimbaseră într-un fel. Dar Puller ştia mai bine. 
Priorităţile sale coincideau cu cele ale oamenilor care 
purtau uniformă şi erau catapultaţi în mod curent în calea 
primejdiei. 


495 


Odată ce ritualul său luă sfârşit, Puller închise lumina, 
încuie uşa camerei - probabil pentru ultima oară - şi se 
îndreptă spre maşină. Verifică echipamentul şi se asigură 
că are în maşină absolut tot ce-i era necesar - inclusiv cele 
câteva lucruri de care îi făcuse rost Cole. 

În timp ce ieşea cu maşina din parcarea motelului, îşi 
aminti dimineaţa în care sosise în Drake. Trecuseră de 
atunci doar câteva zile, dar lui i se păruseră luni. Era 
foarte cald în ziua aceea, aşa cum era şi acum. Pielea lui 
era fierbinte şi asudată sub țesătura costumului de luptă. 

Aruncă o privire spre recepţia motelului şi se gândi la 
încăperea strâmtă în care femeia aceea micuță trăise 
atâţia ani. De la fustele cloş, părul tapat şi visurile care o 
purtaseră dincolo de graniţele oraşului Drake, Virginia de 
Vest, până la moartea din cauza unui trup şubrezit, şaizeci 
de ani mai târziu. O întâlnise pe femeia aceea doar de două 
ori. Nici măcar nu-i ştia numele de familie. Dar, dintr-un 
anumit motiv, nu credea că avea să o uite vreodată pe 
Louisa - poate pentru că nu reuşise să o salveze de la 
moarte. Spera să aibă mai mult noroc în operaţiunea de 
salvare a celor care mai rămăseseră în Drake. 

Vorbise la telefon ore în şir cu diverşi gradaţi cu 
răspundere din cadrul armatei. Ceea ce le ceruse acestora 
era ceva cu totul neobişnuit. lar când le cereai celor din 
armată ceva neobişnuit, întâmpinai mereu rezistenţă. Dar 
Puller insistase, iar gradaţii se împotriviseră şi mai tare. 

Apoi, Puller pretinsese. Şi în sprijinul cererii sale aduse 
argumentul perfect logic. Dacă atâţia oameni nevinovaţi 
aveau să moară pentru că armata refuzase să ia măsuri, 
multe cariere urmau a fi ruinate. Şi nu doara lui. 

Acest lucru le atrăsese atenţia celor sus-puşi, iar planul 
lui Puller putea fi pus acum în aplicare. 

Conducea fără să depăşească limita de viteză, cu ochii la 
drum. După mai multe viraje, se opri la locul de întâlnire şi 
aşteptă ca farurile maşinii lui Cole să străpungă 
întunericul. Era unsprezece şi douăzeci de minute şi 

496 


începu să se întrebe dacă nu cumva poliţista se răzgândise. 
Apoi camioneta ei de culoare bleu apăru exact lângă 
maşina lui. 

Ea cobori din maşină, se duse în spate şi luă din remorcă 
un colac mare de cablu telefonic rulat pe o bobină din 
plastic, apoi bătu cu palma în portbagajul maşinii lui 
Puller. Acesta ridică uşa portbagajului, iar Cole aşeză 
înăuntru rola de cablu, după care se urcă în Malibu, lângă 
Puller. 

Era îmbrăcată cu un tricou negru şi o jachetă din piele, 
iar în picioare purta bocanci. Puller văzu pistolul Cobra în 
tocul ei de la centură. Privi apoi în jos şi zări forma 
pistolului ei de rezervă în tocul de la gleznă. 

— Calibrul? întrebă el. 

— Treizeci şi opt, ţeavă scurtă. Cartuşe cu vârf de 
argint. 

Îşi deschise puţin jacheta, iar Puller îi zări cuțitul de 
vânătoare într-o teacă din piele. 

— Iar acesta e pentru cazuri de urgenţă, îi explică ea. 

El încuviinţă din cap. 

— Pari gata de luptă, zise ea aruncându-i o privire. 

— Sunt gata de luptă. 

— Chiar crezi că vom găsi pe cineva acolo? 

— Nu vreau să risc. Îmi iau toate măsurile de precauţie. 

— Nu-mi vine să cred că fratele meu i-a spus lui Dickie 
Strauss despre puţul acela de mină şi că din cauza asta s-a 
stârnit toată tevatura. 

— Tocmai de aceea trebuie să intrăm în Buncăr folosind 
o altă cale de acces. 

— Altfel am putea nimeri într-o ambuscadă. 

— Exact. 

Ajunseră la locul stabilit, la vreo patru sute de metri de 
latura estică a Buncărului. Puller îşi luă rucsacul de pe 
umăr. Acesta era plin cu tot felul de echipamente. Îşi trecu 
peste celălalt umăr colacul de cablu, apoi scoase din 
rucsac o vestă antiglont. 


497 


— Pune asta pe tine. Va trebui să strângi tare curelele 
ca să ţi se potrivească. Chiar şi aşa, tot îţi va fi mare, dare 
mult mai bine decât să fii expusă în faţa gloanţelor. 

— E grea? 

— Nici pe departe la fel de grea ca trupul tău, pe care va 
trebui să-l car după mine. 

— Mulţumesc, am înţeles aluzia. Dar tu? 

— Am deja pe mine echipamentul de protecţie. 

Puller o ajută să-şi pună vesta şi, după ce o verifică din 
toate unghiurile, făcând câteva mici ajustări, porniră prin 
pădure. Cole mergea în urma agentului, care păşea sigur 
pe el printre copacii deşi, găsind poteci şi urme - acestea 
păreau invizibile pentru Cole până când le descoperea el. 

Agenta îi spuse în şoaptă: 

— Deşi am trăit aici o viaţă întreagă, m-aş rătăci în zece 
secunde printre copaci. 

Puller ocoli zidul Buncărului, mergând spre nord până 
ajunseră la un capăt al facilităţii, apoi se îndreptă din nou 
spre vest. Îşi verifică ceasul cu leduri. Erau cu două minute 
înaintea programului. Uneori, pe câmpul de luptă, a fi 
înaintea programului putea fi la fel de rău ca atunci când 
erai în întârziere. Încetini puţin pasul. Când ajunseră în 
cele din urmă la marginea pădurii, Puller se aşeză pe vine, 
iar Cole făcu la fel, oprindu-se în dreapta lui. 

În faţa lor era staţia de pompieri. 

Puller îşi îndreptă degetul arătător spre partea dreaptă 
a staţiei. 

— Linia telefonică intră pe partea aceea. Am văzut un 
jac în biroul de la ultimul nivel. 

Cole se gândi puţin, apoi spuse: 

— Pasajul subteran de la staţia de pompieri până la 
Buncăr nu era trecut în planurile acelea. 

— Ai dreptate, zise el. Nu era. 

— Dar de ce? 

— Dintr-un motiv întemeiat. Era intrarea de rezervă, pe 
care voiau să o păstreze secretă. Se ridică din nou şi 


498 


adăugă: Eşti gata? Pentru că a venit timpul să trecem la 
acţiune. 

Cole se ridică, clătinându-se puţin pe picioare; după 
câteva secunde, îşi recăpătă echilibrul. Simţea în gât un 
nod mare cât un pumn. Înghiţi în sec, apoi spuse: 

— Să-i dăm drumul! 


499 


CAPITOLUL 87 


Prima parte a misiunii decurse extraordinar de uşor. 
Intrară în staţia de pompieri folosind o uşă din spate. 
Puller atacă în linişte lacătul, iar uşa din lemn se deschise 
în cel mai scurt timp. 

— În armată te-au învăţat cum să spargi încuietorile 
uşilor? îl întrebă Cole cu voce scăzută. 

— Se numeşte tehnică de război urban, replică el. 

Urcară scările până la cel de-al doilea nivel, 
convingându-se mai întâi că la primul nivel al clădirii nu 
exista nicio fiinţă vie. Puller pierdu zece minute cu 
instalarea cablului telefonic într-un jac montat pe perete. 
Scoase din rucsacul lui ceva ce semăna cu un vechi telefon 
prin satelit, de mărimea unei cărămizi. 

— De unde ai făcut rost de aşa ceva? întrebă Cole. 

— De la armată. Ei nu aruncă nimic, niciodată. 

Puller ataşă cablul la unul dintre porturile telefonului. 
Apăsă un buton al aparatului şi îl ridică la ureche. 

— Are ton, anunţă el. 

— Vrei să dai un telefon la distanţă? întrebă ea, reuşind 
să schiţeze un zâmbet. 

— La cea mai mare distanţă, replică el. 

Coborâră din nou scările şi ajunseră la dulapurile de 
care pomenise David Larrimore. Acestea erau încuiate şi 
păreau neatinse de la închiderea staţiei. Puller îşi lăsă jos 
rucsacul şi spuse: 

— E timpul să ne îmbrăcăm pentru show. 

Scoase două costume de protecție împotriva 
materialelor periculoase, precum şi echipamentele de 
filtrare cu care erau dotate acestea. 

— Tipul ne-a spus că plutoniul are o perioadă de 
înjumătățire de 24 000 de ani, zise Cole. 


500 


— Aşa e. 

El îi întinse costumul. Cole îl privi îndelung, apoi spuse: 

— El a mai spus că aceste costume nu ne vor proteja 
probabil împotriva expunerii directe la radiaţii. 

— Aceste costume sunt mult mai bune decât 
echipamentul folosit în anii '60. Dar poţi să rămâi aici dacă 
vrei şi îmi vei acoperi spatele. S-ar putea să fie chiar mai 
bine decât să vii cu mine înăuntru. 

— E o tâmpenie şi tu ştii asta foarte bine. 

Cole începu să-şi îmbrace costumul de protecţie. Când 
termină, ridică privirea spre el. 

— Parcă suntem doi astronauți gata de o plimbare pe 
lună. 

— Poate că nu eşti prea departe de adevăr. 

Puller deschise ultimul dulap, găsi plăcuţa de presiune 
care acţiona panoul, o apăsă, iar mica uşă mascată se 
deschise imediat. Căută mânerul. Deşi trecuseră atâtea 
decenii, spera ca mecanismul să mai funcţioneze. 

Oftă uşurat când auzi un clinchet şi simţi o boare de aer 
în timp ce întregul rând de dulapuri se deplasă de-a lungul 
peretelui cu un scârţâit prelung. Mecanismul nu mai 
fusese acţionat probabil de prin anii '60. Asta îl făcu să 
zâmbească. Oricine ar fi fost cel împotriva căruia luptau, 
era clar că nu folosise niciodată calea aceea de acces 
pentru a intra în Buncăr. Ei aveau să treacă prin galeriile 
de ventilaţie. Cole lumină deschiderea cu raza lanternei 
sale. Văzură un rând de trepte. 

— Pari dezamăgită, rosti Puller din spatele măştii sale. 

Ea tresări şi ridică privirea spre el. 

— Sperai să nu putem intra? o întrebă el. 

— Poate, recunoscu ea. 

— Să înfrunţi teama e mai bine decât să fugi de ea, îi 
spuse el. 

— Şi dacă nu-ți poţi învinge teama? 

— Atunci e mai bine să fii mort, răspunse el. 

Puller scoase din buzunar două perechi de ochelari 


501 


pentru vedere nocturnă. 

— Probabil că locul e cufundat în întuneric, aşa că există 
o singură cale ca să putem vedea ceva. Odată ce ne vom 
convinge că suntem singuri acolo, o să deschidem 
lanternele. Îţi voi arăta cum să foloseşti ochelarii. O să-ţi ia 
ceva timp până te vei obişnui cu ei. Dar, dacă mi se 
întâmplă ceva, vei avea nevoie de ei ca să ieşi de aici cât 
vei putea de repede. 

— Dacă ţi se întâmplă ceva, probabil că acelaşi lucru mi 
se va întâmpla şi mie. 

El clătină din cap. 

— Nu neapărat. Trebuie să avem convingerea că măcar 
unul dintre noi va scăpa cu viaţă. 

Puller îi explică principiul de funcţionare al ochelarilor, 
apoi îi aranjă pe capul lui Cole şi lăsă în jos lentilele, 
deasupra vizorului transparent de la costumul acesteia. [i 
puse în funcţiune şi ea îi explică ce anume vedea. 

— În regulă, îi spuse el în cele din urmă. Eşti declarată 
oficial purtătoare de ochelari pentru vedere nocturnă. 

Puse în funcţiune şi ochelarii săi, fixându-i în faţa 
ochilor. Îi încinse apoi lui Cole rola de cablu. 

— Derulează asta în timp ce mergem. 

— Am luat cel mai lung cablu pe care l-am găsit. Crezi 
că o să ne ajungă? 

— Trebuie să ne descurcăm cu echipamentul pe care-l 
avem la dispoziţie. Dacă nu e destul de lung, vom găsi noi 
o soluţie. 

Ea încuviinţă din cap. Puller începu să coboare treptele, 
iar Cole îl urmă. Câmpul lui vizual era redus într-o anumită 
măsură din cauza culorii verzi ce îi dădea senzaţia că se 
află într-un acvariu cu apă tulbure. Dar anumite detalii 
ieşeau mult în evidenţă - detalii pe care nu le-ar fi putut 
vedea cu ochiul liber. Lui Puller îi plăceau detaliile. 
Acestea făceau deseori diferenţa dintre „a ieşi“ dintr-o 
situaţie şi „a fi eliminat“ din acea situaţie. 

Ajunseră la ultima treaptă. Se aflau acum într-un hol 

502 


lung, cu pereţii din beton zugrăviți în galben. Parcurseseră 
jumătate din coridor când Puller zări echipamentul de 
filtrare. O bătu pe umăr pe Cole şi-i făcu semn în faţă. 

— Staţia de filtrare. 

Ea îl bătu la rândul ei pe spate, în semn că o zărise şi ea. 
Maşinăria pe care o descoperiră era mare, elaborată şi 
probabil că reprezenta o adevărată capodoperă a vremii. 
Puller observă apoi ceea ce se aştepta să găsească, chiar 
dacă staţia de filtrare nu apărea pe planurile facilităţii: un 
ventilator imens. Diametrul acestuia avea de două ori 
înălţimea lui. Aceasta urma să fie partea grea. Cel puţin nu 
mai aveau de ce să-şi facă griji că ventilatorul putea să 
pornească. Se furişă printre paletele acestuia, apoi o ajută 
şi pe Cole să facă acelaşi lucru. 

Întinseră cu grijă cablul telefonic, pentru a nu bloca 
paletele. Ultimul lucru de care ar fi avut nevoie în acel 
moment ar fi fost o secţionare a cablului care să-i lase fără 
mijloace de comunicare. Niciun telefon mobil nu avea 
semnal sub un zid de beton cu grosimea de un metru. 

Puller întinse cablul pe pardoseală, astfel încât să nu 
atingă decât baza ventilatorului, care era din metal neted, 
cu profil rotund. 

Continuară să întindă cablul încă vreo treizeci de metri. 
Puller calculă în minte diverse distanţe şi trase concluzia 
că se aflau aproape. Îşi aruncă rucsacul pe celălalt umăr şi 
îşi scoase din tocul frontal pistolul M11. Ţinea pistolul- 
mitralieră MP5 lipit de piept - l-ar fi putut îndrepta asupra 
țintei în doar o secundă. Se uită în spate şi o văzu pe Cole 
ţinând în mână pistolul ei Cobra. 

Incinta facilităţii era suficient de mare ca să nu fie nevoit 
să tragă de la distanţă mică, dar o armă MP5 era 
devastatoare în toate confruntările care nu presupuneau 
eliminarea de la distanţă. 

Dacă ar fi întâlnit un lunetist dotat cu aceiaşi ochelari 
verzi pe care-i purta şi Puller, el şi Cole ar fi fost probabil 
morţi. Reuşiră să treacă peste încă două bariere, iar Puller 


503 


fu nevoit să distrugă una dintre ele; apoi ajunseră într-un 
spaţiu larg - enorm după majoritatea standardelor. Incinta 
era cufundată într-un întuneric deplin. Fără ochelari, cu 
siguranţă ar fi orbecăit neputincioşi. Mai aveau vreo 
nouăzeci de metri de cablu şi Puller spera să le ajungă. 
Făcu un pas spre dreapta şi se ascunse în spatele unei 
bănci lungi de metal. Cole fugi în spatele lui. 

Locul acela mirosea a rugină şi a putregai. Buncărul de 
beton de deasupra nu putea proteja interiorul de umezeala 
de dedesubt. 

Puller se uită în jur, spre pereţii clădirii. Construiţi din 
cărămidă, aceştia erau foarte înalţi şi nu aveau ferestre. 
Tavanul se afla la zece metri deasupra lor. Părea solid, cu 
lămpi fluorescente agăţate de suporţi. Deasupra acestui 
tavan, se mai aflau câteva niveluri adiţionale. Aşa arătau 
planurile. Probabil administraţia sau alte birouri. După 
toate aparențele, ei se aflau în zona de lucru principală a 
facilităţii. lar deasupra întregii clădiri fusese turnat domul 
din beton. 

Lui Puller i se părea că se află în interiorul unei clădiri 
dintr-un ou. 

— Trebuie să verificăm locul acesta centimetru cu 
centimetru, rosti el prin mască. 

— Ce anume căutăm de fapt? 

— Fiinţe vii, mai multe butoaie de 200 de litri cu 
căptuşeală de plumb şi ceva care nu ar trebui să fie aici. 

— La ce te referi, mai exact? întrebă exasperată Cole. 

— Orice lucru nou, răspunse el. Tu mergi spre stânga, 
iar eu spre dreapta. Ne vom întâlni în mijloc. Îi întinse 
poliţistei un walkie-talkie şi adăugă: Aici putem folosi 
aparatul ăsta. Semnalele prin satelit nu sunt bruiate. Dar 
nici nu sunt prea sigure, aşa că cineva ne-ar putea asculta. 


Treizeci de minute mai târziu, Puller le descoperi. 
Numără butoaiele. Erau doar cinci. Nu putea să-şi dea 
seama dacă erau închise ermetic, dar spera să fie astfel. Pe 


504 


măsură ce se apropia, reuşea să distingă stratul de mâzgă 
şi de rugină care acoperea suprafaţa metalică a butoaielor. 
Spera să nu fie găurite. Dacă ar fi fost găurite, probabil că 
ar fi fost deja mort. 

Se apropie mai mult şi, cu mâna acoperită de mănuşă, 
şterse puţin mâzga de pe suprafaţa unui butoi. Văzu o 
etichetă albastră, craniul şi oasele încrucişate. 

Cu albastru era marcat uraniul. i 

Următorul butoi era identic cu primul. Încercă să le 
împingă pe fiecare în parte. Erau pline - sau cel puţin aşa 
păreau. Greutatea lor se datora în special căptuşelii de 
plumb. Şi totuşi, gurile butoaielor păreau sigilate şi aveau 
o crustă groasă în jurul capacului, ceea ce îl asigura pe 
Puller că nu fuseseră deschise de zeci de ani. Alte două 
butoaie aveau etichete roşii şi avertismentul cu craniul. 
Pastile de plutoniu. Împinse celelalte două butoaie - şi 
acestea erau pline. Ultimul butoi avea aceeaşi etichetă 
roşie. Plutoniu. Dar nu asta îi atrase atenţia. 

Butoiul nu avea capac. Se mai apropie câţiva paşi. Apoi 
decise să rişte şi se apropie atât de mult, încât reuşi să 
privească până în fundul butoiului. Căptuşeală de plumb, 
da. Asta era bine. Nu se vedea nicio gaură provocată de 
vreun factor extern în stratul de plumb. Excelent, dar 
butoiul era gol. Plutoniul dispăruse. Era o catastrofă. 

Apoi observă altceva. Pe pardoseala de beton se vedeau 
şase inele identice, aliniate în continuarea butoaielor. 
Puller ştia exact ce însemna acest lucru: acolo mai 
fuseseră încă şase butoaie. Uraniu şi/sau plutoniu. lar 
acum dispăruseră. 

Deschise aparatul walkie-talkie şi zise: 

— Am găsit marfa. Şi ne-am ales cu un butoi gol. A fost 
plin cu plutoniu. Şi mai lipsesc încă şase butoaie. 

Walkie-talkie-ul pârâi de câteva ori, apoi se auzi vocea 
nesigură a lui Cole: 

— Şi eu am găsit ceva. 

— Cole, eşti bine? 

505 


— Eu... abia am ajuns aici. Sunt în partea de est, cam la 
vreo sută de metri de intrarea în incintă. 

— Ce este? Ce-ai descoperit? 

— Roger. L-am găsit pe Roger Trent. 


506 


CAPITOLUL 88 


Se uitară îndelung la bărbatul care stătea întins cu faţa 
în jos. Puller nu credea că Trent este mort, pentru că era 
legat cu mâinile la spate. Nimeni nu ar fi legat mâinile 
unui mort. Ca să se asigure, îngenunche lângă bărbat, îşi 
scoase mănuşa şi puse degetele pe gâtul acestuia, ca să-i 
simtă pulsul. Ridică ochii spre Cole. 

— E foarte slab, dar regulat. A fost drogat. 

Cole îi spuse: 

— Am mai găsit şi asta. 

Puller se uită în direcţia indicată de polițistă. Acela era 
ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat într-un asemenea loc. 
Cutii cu dosare. Deschise o cutie. Era plină cu dosare şi 
înregistrări financiare. 

Puller răsfoi câteva dosare, apoi descoperi o pungă de 
plastic plină cu stickuri USB etichetate. 

— Ce sunt astea? întrebă Cole. 

— Par nişte înregistrări financiare. Aşa cum ţi-am mai 
spus, sora ta mi-a mărturisit că Roger are probleme. Poate 
că aceste înregistrări spun o poveste pe care cineva nu 
vrea să o descoperim. În primul rând, Roger. 

— Dar cine ar face asta? 

— Am bănuielile mele. 

— Cine? Vreau să spun... 

Cole se opri, pentru că Puller privea fix peste umărul ei. 

— Ai verificat toată partea asta a incintei? o întrebă el. 

— Nu. Tocmai cercetam zona când l-am găsit pe Roger 
zăcând pe pardoseală. De ce? 

El îndreptă arătătorul în faţă, spunându-i: 

— Iată de ce! 

Cole se întoarse şi văzu ce anume îi atrăsese atenţia lui 
Puller. În partea opusă se zărea o lumină. O licărire slabă, 


507 


de culoare verde. Abia apăruse. În întunericul acela deplin, 
el ar fi observat-o imediat. Cole îl urmă grăbită, cu pistolul 
în mână. Puller se opri, la fel şi femeia. Privi în direcţia în 
care se uita el. Cutia avea un metru douăzeci lungime şi 
cam aceeaşi lăţime. Părea a fi construită din oţel 
inoxidabil. Era o piesă bine executată, cu îmbinări 
perfecte, care părea a fi turnată dintr-o singură bucată - o 
piesă de primă clasă, opera unui specialist. Puller 
îngenunche lângă cutie şi puse mâna acoperită de mănuşă 
pe suprafaţa acesteia, apoi o ridică imediat. 

Ridică privirea spre Cole, spunându-i: 

— E caldă. 

— Ce sursă de energie are chestia asta? întrebă ea. Nu 
există nicio sursă electrică aici. : 

— Este o energie imensă în acest loc, Cole. In butoaiele 
acelea se află suficientă energie pentru a alimenta tot New 
Yorkul pentru o mie de ani, dacă ai folosi tot materialul 
acela radioactiv într-un reactor nuclear. 

Cole rămase cu privirea la cutia metalică. 

— Este... este ceea ce cred eu? E o bombă? Nu arată ca 
o bombă. 

— Ai văzut vreodată o bombă nucleară atât de aproape? 

— Am văzut cum erau transportate bombele în aripile 
avioanelor. Am urmărit un reportaj pe History Channel 
despre bombele lansate deasupra Japoniei. Nu arătau ca o 
cutie. 

— Ei bine, aspectul exterior poate induce în eroare. 

— Chestia asta s-a aprins dintr-odată? Nu am văzut 
lumina asta înainte. 

— Nici eu, ceea ce înseamnă că tâmpenia asta tocmai s-a 
trezit la viaţă. 

Cole inspiră adânc. 

— Nu are niciun cronometru? Nu ticăie? 

— Ai văzut prea multe filme. 

Puller cercetă fiecare centimetru al cutiei, încercând să 
găsească o îmbinare, vreun semn care să indice un sistem 


508 


de prindere, o crăpătură în metal. Îşi plimbă degetele pe 
deasupra cutiei, încercând să simtă tot ceea ce nu putea 
vedea cu dispozitivul electronic. 

— Deci nu are un cronometru? 

Puller izbucni: 

— Cole, nu ştiu asta, înţelegi? Nu am mai văzut în viaţa 
mea o bombă nucleară. 

— Dar eşti în armată. 

— Nu mă ocup cu aşa ceva. Marina Militară şi Forţele 
Aeriene controlează majoritatea bombelor nucleare. 
Infanteria înseamnă cu totul altceva. Infanteriştii sunt doar 
carnea de tun care trage în inamic şi în care se trage, 
indiferent de vreme, la fel ca acum două sute de ani. Cea 
mai mare armă cu care am avut de-a face a fost mitraliera 
de calibrul 50. Poți ucide sute de oameni cu o asemenea 
armă, dar bomba asta poate ucide zeci de mii de persoane, 
poate chiar mai mulți. 

— Puller, nu e periculos dacă deschizi cutia asta? Ceea 
ce se află în interiorul ei nu ne poate ucide? 

— S-ar putea. Dar, dacă nu o deschid, ceea ce se află în 
interiorul ei probabil că ne va ucide oricum. Pe noi şi alte 
mii de oameni. 

Degetele sale se opriră deasupra unui loc ieşit în relief, 
la 15 centimetri de muchia din dreapta a cutiei din oțel 
inoxidabil. 

— Ai găsit ceva? întrebă Cole cu sufletul la gură. 

În loc de răspuns, el ridică telefonul enorm cu aspect 
ridicol şi formă un număr. 

— E timpul să intervină divizia grea. 

— Şi dacă nu poţi prinde legătura? 

— Atunci, suntem pierduţi, înţelegi? 

Ea încercă să spună ceva, dar el ridică un deget şi i-o luă 
înainte: 

— Telefonul funcţionează. 

Vorbi în receptor: 

— Hei, Bobby! Ai puţin timp ca să-i vinzi frăţiorului tău 

509 


nişte trucuri despre dezamorsarea unei bombe nucleare? 


510 


CAPITOLUL 89 


În ultimele două ore, Rober Puller aşteptase acest 
telefon la USDB - aşa cum ordonase ministrul apărării în 
persoană. Cu toate că armata avea mulţi specialişti în 
armament nuclear, John Puller repetase insistent că 
singurul în care avea încredere şi cu care voia să 
colaboreze era fratele său mai mare. Faptul că bărbatul 
fusese condamnat pentru trădare la închisoare pe viaţă 
făcea problematic acest lucru. Dar, după ce Puller îşi 
apărase vehement punctul de vedere în faţa unor generali 
de patru stele, ministrul apărării intervenise şi aprobase 
planul său. Chiar şi cei din armată fuseseră nevoiţi să 
recunoască până la urmă că erau puţini oameni pe lume 
care să ştie mai multe despre bombele nucleare decât 
Robert Puller. 

Robert era atent şi în acelaşi timp nerăbdător. La urma 
urmei, fratele lui se afla lângă o bombă nucleară. Ceva mai 
devreme, Puller îl pusese la curent cu tot ce aflase de la 
David Larrimore. 

— Descrie-mi cutia, zise Robert. 

— Cub cu latura de un metru douăzeci. Oțel inoxidabil. E 
prins de podea. 

— Vorbeşte mai tare. Nu te aud clar. 

— Îmi pare rău, vorbesc printr-o mască. 

Repetă apoi informaţiile ceva mai tare. 

— În regulă. E vorba de metoda imploziei, nu de cea a 
proiectilului. 

— Înţeleg. 

— Spune-mi ceva despre butoaie. Cel gol era cumva de 
plutoniu? 

— Exact. Cel puţin aşa arată marcajul. 

— Tipul ăsta, Larrimore, avea idee cât plutoniu conţinea 


511 


fiecare butoi? 

— Nu a menţionat acest lucru. Nu cred că s-a gândit 
vreodată că aveau să lase marfa pe loc. Şi îi dau dreptate 
în această privinţă. 

— O să pornesc de la ideea că acest design nu e unul 
supersofisticat, deci vorbim de cel puţin şase kilograme 
sau chiar ceva mai mult. 

— Butoiul acela putea conţine mai mult de şase 
kilograme, exceptând căptuşeala de plumb. 

— Înţeleg, dar mărimea cutiei despre care vorbeşti arată 
clar că nu au pus acolo echivalentul de 200 de litri al unui 
butoi. Ar fi un exces, o catastrofă. 

— Poate că sunt nebuni de legat, te-ai gândit la acest 
aspect? 

— Poate că-i adevărat, dar pe mine mă preocupă acum 
doar partea ştiinţifică. 

— Aş putea să-i ridic capacul sau voi exploda din cauza 
radiaţiei emise de plutoniu? 

— Cât de greu e capacul? 

Puller încercă să tragă partea de sus a cutiei, apoi 
ciocăni capacul şi spuse: 

— Nu pare chiar atât de greu. 

— Deci, probabil că nu există căptuşeală de plumb sau 
un alt material de protecţie. Plutoniul ar trebui să fie 
complet înconjurat de explozibili, de reflector-împingător 
şi probabil de încă un strat sau două care te-ar putea 
proteja. Şi ştim că există în interior şi carbid tungsten, 
reflectorul de neutroni. Chestia aia e foarte densă. Ar 
trebui să fii în regulă. 

— Ar trebui? 

— E tot ce pot să-ţi spun, frăţioare. 

Puller inspiră adânc şi îi făcu semn lui Cole să facă vreo 
câţiva paşi în spate. Ea se conformă. Puller trase, apoi 
ridică capacul. Nu fu secerat de o lumină albastră 
orbitoare, aşa cum s-ar fi aşteptat. 

— John? 

512 


— Sunt bine. Nu strălucesc încă. Am să iau asta drept un 
semn bun. 

— Vezi vreun cronometru? 

Puller se uită la Cole, care ridică din umeri şi zâmbi în 
spatele măştii de protecţie. 

— Chiar folosesc cronometre pentru chestiile astea? 

— Nu pentru un efect melodramatic, ca în filme. De fapt, 
au un scop foarte precis. Exploziile convenţionale trebuie 
să aibă loc exact în secunda indicată de cronometru, altfel 
se va crea o gaură în unda de şoc, iar conţinutul din 
interior va ieşi pe acolo. Atunci vei avea parte de rateul 
despre care am mai vorbit, frăţioare. 

Puller se învârti de câteva ori în jurul cutiei. Ridică un 
mănunchi de fire şi atunci îl văzu. 

— În regulă. L-am găsit. De la el trebuie să fi fost lumina 
pe care am văzut-o mai devreme. Nenorocitul ăsta de 
cronometru trebuie să aibă o sursă internă de energie, 
pentru că aici nu este curent electric. 

— Ce indică cronometrul? 

— Şaizeci şi două de minute, iar numărătoarea inversă 
continuă. 

— În regulă, zise Robert. Ceva fire? 

Cole ţinea lanterna îndreptată spre cutie, luminând-o 
puternic pentru Puller. Ochelarii lui de ultimă generaţie îi 
permiteau să vadă clar chiar şi în condiţii de luminozitate 
maximă. 

— Un mănunchi de fire, zise Puller. Acestea acopereau 
cronometrul. Să încerc să tai câteva dintre ele? Poate 
reuşesc să opresc numărătoarea inversă. 

— Nu. S-ar putea să fie nişte capcane. Din douăzeci de 
fire, doar trei sunt importante. E un truc foarte comun în 
fabricarea bombelor convenţionale şi aceeaşi regulă - 
putem bănui - se dovedeşte adevărată pentru aşa-zişii 
specialişti în energie nucleară. Dacă vei tăia vreun fir fals, 
probabil că nu vei reuşi decât să accelerezi cronometrul, 
care va ajunge imediat la zero, şi atunci poţi să-ţi iei adio 

513 


de la viaţă. 

— În regulă, nu vom tăia niciun fir, zise Puller cu 
fermitate. 

Era îngrozitor de cald în incintă, iar costumul său de 
protecţie îl încingea şi mai rău. Masca i se aburea mereu, 
iar el încerca să o şteargă cu fruntea - lucru care nu dădea 
rezultate prea bune, ţinând cont că fruntea îi transpira cel 
mai tare. În cele din urmă îşi smulse masca de pe faţă, îşi 
şterse ochii cu mâinile şi îşi puse din nou ochelarii la ochi. 

— Iniţiatorul trebuie să fie în centrul sferei, zise Robert. 
E ceea ce umple sfera cu neutroni în timpul detonaţiei. 
Foiţa de aur care a fost descoperită la scena crimei a fost 
folosită probabil ca strat intermediar între beriliu şi 
poloniu, aşa cum am presupus şi înainte. Plutoniul va lua o 
formă sferică în jurul foiţei de aur. Stratul intermediar şi 
împingătorul se vor concentra în jurul plutoniului. 
Împingătorul sporeşte unda de şoc care loveşte miezul. Iar 
stratul intermediar ajută la prevenirea exploziei prea 
rapide a miezului, pentru a mări puterea exploziei. 

— În regulă, Bobby. Nu-i nevoie să-mi ţii o prelegere 
pentru toate micile detalii. 

— Cred că încerc doar să mă asigur că mai ştiu despre 
ce vorbesc, zise încet fratele său. 

— Nu te mai îndoi de capacităţile tale. Tu te pricepi la 
lucrurile astea. Eşti un geniu. Intotdeauna ai fost. 

— În regulă. Să vorbim despre explozibilii tip lentilă din 
stratul exterior. Ar trebui să vezi lentilele cu ochiul liber. 
Ca şi cum ai urmări un meci de fotbal. Sunt încărcături 
explozibile cu forme atent prelucrate. Aproape ca o artă 
geometrică. Le vezi? 

— Le văd acum. 

— Câte sunt? 

— Multe. 

— Cum sunt aranjate? 

— Aproape perfect. 

— Nu vezi goluri între ele? 


514 


— Nu. 

Puller îl auzi pe fratele său oftând. 

— Cei care au construit-o ştiau foarte bine ce fac. 

— Şi cu ce mă încălzeşte pe mine acest lucru? 

— Dacă reuşesc să amâne destul de mult reacţia în lanţ, 
puterea bombei va creşte exponențial, aşa cum am 
discutat. Şi, din descrierea ta, se pare că au folosit un 
design destul de sofisticat. 

Puller verifică cronometrul. Ajunsese la cincizeci şi nouă 
de minute, douăzeci şi şapte de secunde. 

— Cum pot opri chestia asta, Bobby? 

— John, de fapt nu o poţi opri. 

— Atunci, ce naiba fac aici? 

Puller strigase atât de tare, încât Cole făcu un salt şi 
aproape că scăpă lanterna din mână. 

— Există o singură cale, zise Robert pe un ton calm. 
Trebuie să modificăm detonaţia. Lentilele par acum un tot 
unitar, dar dacă reglăm momentul detonaţiei, aceasta nu 
ar mai decurge conform planului, adică bomba ar da rateu. 

— Şi cum să fac asta? 

— Vom schimba secvenţa detonaţiei cu una improvizată 
de noi. 

Puller ridică îngrozit privirea spre Cole. 

— Deci tu îmi spui acum că pentru a învinge chestia asta 
ar trebui să o detonăm? Asta vrei să spui? 

— În mare, da, zise Robert. 

— La dracu’, mormăi Puller. E singura cale? 

— Dacă mai era vreuna, ţi-aş fi spus. 

— Dar dacă distrug, pur şi simplu, cutia? 

— Ai şanse mari să dai ortul popii şi probabil că o 
ciupercă uriaşă se va ridica deasupra Virginiei de Vest. 

— Ar fi trebuit să las cavaleria să vină aici, să transporte 
chestia asta undeva departe şi să o arunce în ocean. 

— Nu ar fi putut face asta într-o oră şi nu puteai şti ce 
avea să se întâmple. 

— Poate că ar fi putut ajunge aici înainte ca bomba să fie 


515 


armată. Ar fi oprit cronometrul sau ar fi aruncat bomba în 
vreo groapă adâncă. 

— Din nou îţi spun, nu ai de unde să ştii dacă puteau 
face asta. 

— Dacă tâmpenia asta explodează, e numai vina mea, 
Bobby. 

— Sunt două aspecte, John. Primul: dacă va exploda, tu 
nu vei fi în preajmă în momentul acela. Al doilea: persoana 
sau persoanele care au construit bomba sunt cele 
răspunzătoare, nu tu. Cât timp a mai rămas? 

— Mai sunt cincizeci şi şapte de minute şi jumătate până 
la Judecata de Apoi. 

Puller ridică privirea spre Cole şi îi făcu semn să iasă pe 
unde veniseră. Cole îi citi pe buze: Du-te. Acum. 

Ea clătină din cap cu o expresie încăpăţânată, în timp ce 
el îi făcea semn din nou spre ieşire. Când îi făcu semn a 
treia oară, ea îi arătă degetul mijlociu. 

— John, mai eşti acolo? Ce se petrece? întrebă fratele 
lui. 

— Nimic. Doar un aspect tactic care a fost rezolvat. 
Acum, lămureşte-mă: când spui „rateu”, la ce te referi mai 
exact? 

— La o putere a exploziei de o jumătate de kilotonă, 
probabil, dar asta e doar o estimare din partea mea. Domul 
din beton ar trebui să suporte şocul exploziei în cea mai 
mare măsură. 

— Jumătate de kilotonă? întrebă Puller. Asta înseamnă 
500 de tone de TNT. Şi tu numeşti asta un rateu? 

— Hiroshima a fost lovită cu o putere de 13 kilotone, iar 
ei au folosit atunci doar 60 de kilograme de uraniu la 
fabricarea bombei - iar din toată masa asta, doar 600 de 
miligrame au participat la reacţie, cam cât cântăreşte o 
monedă. Nu am idee cât plutoniu au băgat în chestia aia, 
dar trebuie să ne pregătim pentru cel mai rău scenariu. 
Probabil că este vorba de o putere mult mai mare decât în 
cazul bombei de la Hiroshima. Vorbim despre metoda 


516 


proiectilului versus metoda imploziei, de uraniu versus 
plutoniu. Ca să fim siguri, să presupunem că este vorba de 
echivalentul a milioane de tone de TNI. O asemenea 
putere ar putea trimite domul din beton pe orbită şi ar 
împrăştia radiaţii pe deasupra a cel puţin şase state 
învecinate. Ai putea să-ţi iei adio pe vecie de la Virginia de 
Vest. 

Sudoarea începu să curgă şiroaie pe faţa lui Puller. 

— În regulă. Jumătate de kilotonă nu mai sună atât de 
rău acum. Deci, spune-mi cum să provoc un rateu. 

— Trebuie să provocăm o detonație prematură. 

— Da, am înţeles asta. Dar cum? 

— Ai la tine obiectele de care ţi-am spus? 

Cu ochii la Puller, Cole începu să caute în rucsacul lui. 
Scoase de acolo un baton de dinamită, câteva fire, un 
detonator şi un cronometru. Făcuse rost de toate acestea 
pentru el. I le întinse, în timp ce el îşi proptea receptorul 
între umăr şi ureche. 

— Şi eu care credeam că voi folosi toate acestea ca să 
fac o gaură într-un perete. Dacă mi-ai fi spus înainte că 
aveam să le folosesc pentru a detona o bombă nucleară, 
probabil că acum nu mai eram aici. 

— Ba da, ai fi fost, zise Robert. Te cunosc foarte bine, 
frăţioare. 

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton şăgalnic, dar Puller 
Jr. ştia că Robert nu zâmbea. Probabil că încerca să-l facă 
pe fratele său mai mic să-şi păstreze calmul - încerca, dacă 
era posibil, să-l facă să nu se mai gândească la faptul că 
stătea pe echivalentul a milioane de tone de TNT cu 
amplificator de radiaţii. 

— Unde trebuie să le montez? 

— Dacă priveşti bomba frontal, leagă batonul de 
dinamită la cinci grade spre stânga. 

— De ce cinci grade? 

— Îmi place numărul cinci, John, întotdeauna mi-a 
plăcut. 


517 


Puller legă batonul de dinamită în locul indicat şi îl 
anunţă pe fratele său că reuşise. 

Robert continuă: 

— Bine. Acum trebuie să legi cronometrul de dinamită, 
pentru ca aceasta să se aprindă înainte de momentul 
exploziei. In cazul unei arme nucleare, până şi o 
milisecundă diferenţă între cele două cronometre este de 
ajuns. Dinamita explodează, face o gaură în lentile şi 
provoacă o serie de explozii decalate. Detonaţiile 
secvențiale vor distruge sfera şi faza de compresie. Miezul 
îşi va face loc prin găurile create, iar stadiile critice şi 
supercritice nu vor mai fi atinse. Fără miez, plutoniul nu 
mai poate fi comprimat şi întreaga schemă se prăbuşeşte. 

— Iar asta e de bine? întrebă Puller. 

— Lasă-mă să-ţi expun trei scenarii posibile. Dacă avem 
noroc, am putea scăpa destul de ieftin. Asta înseamnă că ai 
de-a face doar cu o bombă periculoasă, fără detonație 
nucleară. Nu va fi decât o explozie de mică putere şi vor 
exista câteva radiaţii, pe care betonul gros de un metru ar 
trebui să le poată reţine. Asta ar fi cea mai optimistă 
variantă. Următorul scenariu, ale cărui consecinţe ar fi de 
o gravitate medie, este cel cu rateul de jumătate de 
kilotonă. Evident, este avantajos faptul că te afli la mama 
naibii, acoperit de beton gros de un metru. Pagubele 
colaterale nu ar fi dezastruoase. 

— Aici sunt mulţi localnici, de fapt, îi zise Puller, în timp 
ce Cole îl privea insistent din spatele lanternei pe care o 
tinea în mână. Şi duc o viaţă mizerabilă în momentul de 
faţă. Deci ultimul lucru de care ar avea nevoie ar fi o 
ciupercă radioactivă care să-i termine de tot. 

— Îmi pare rău, John, nu ştiam. 

— Nu ai de ce să te scuzi. Puller inspiră adânc, apoi 
întrebă: Şi al treilea scenariu? 

— Planul meu funcţionează, dar nu atât de bine, şi avem 
de-a face totuşi cu o încărcătură nucleară. 

— Iar asta ce înseamnă? 


518 


Robert rămase tăcut câteva secunde, apoi continuă: 

— Nu te-am minţit niciodată, John, şi nu o voi face nici 
acum. Asta înseamnă că o bucată imensă din locul în care 
te afli va fi rasă de pe faţa pământului. Precum o sută de 
uragane care lovesc în acelaşi timp. Nu va mai rămâne 
nimic în picioare pe o distanţă de kilometri întregi. Aşa 
funcţionează. 

— În regulă. Puller se gândi o secundă, apoi spuse: Dă- 
mi câteva minute. 

— Poftim? întrebă mirat fratele său. 

— Chestia asta va exploda oricum, nu? 

— Da. 

— Atunci, dă-mi câteva minute. 

Lăsă telefonul jos, sări în picioare şi o luă la fugă. Cole 
alergă după el. 

— Puller, ce faci? 

Ajunse la butoaie, le măsură din ochi şi privi în jur, 
căutând un loc în care să le ducă, apoi alese cea mai bună 
opţiune. 

— Puţul de mină este în direcţia aceea. Am să 
rostogolesc butoaiele în puț cât de repede pot. Când vor 
ajunge pe fundul puţului, dacă avem noroc, forţa 
impactului va trimite conţinutul acestora adânc în 
straturile de rocă, apoi vor rămâne îngropate aici, sub tone 
de beton. E singura noastră opţiune în momentul de faţă. 

— Mai bine aici decât în aerul Virginiei de Vest, zise 
Cole. 

Puller se încordă şi răsturnă primul butoi, apoi îl 
rostogoli rapid în puţul de mină. Butoiul prinse viteză pe o 
pantă, apoi se rostogoli mai departe, dispărând în 
întuneric. Puller alergă înapoi la celelalte butoaie şi o găsi 
pe Cole chinuindu-se să răstoarne un alt butoi, aşa cum 
făcuse el, dar fără folos - ea nu avea destulă putere. 

— Tu ţine lanterna, îi spuse el. Eu sunt cu munca fizică. 

Câteva minute mai târziu, toate butoaiele fuseseră 
rostogolite în puţul de mină. Puller şi Cole alergară din 


519 


nou lângă bombă, iar el puse mâna pe telefon. 

— Am revenit. 

— Ce naiba ai făcut? îl întrebă uimit fratele său. 

— Am dus butoaiele cu încărcătură nucleară într-un loc 
sigur. _ 

— Oh, înţeleg. Bine gândit. In regulă, acum eşti gata? 

Puller îl întrebă: 

— Te simţi norocos? 

— Mai bine te-aş întreba eu: tu te simţi norocos? 

Puller îşi trecu limba peste buze şi se uită la Cole. 
Femeia rămăsese pironită locului, ca o statuie din 
marmură. Puller setă cronometrul de pe batonul de 
dinamită la treizeci de minute. Acest interval le oferea 
suficient timp ca să iasă din zona de impact. 

Auziră un geamăt. 

— Roger îşi revine, zise Cole - cumnatul ei începuse într- 
adevăr să se mişte. 

Puller îi spuse repede: 

— Dezleagă-l şi încearcă să-i explici că trebuie să ieşim 
urgent de aici... 

— Puller, strigă poliţista. Priveşte! 

La celălalt capăt al firului, Robert auzi strigătul femeii. 

— Ce se petrece acolo? întrebă el nerăbdător. 

Puller nu răspunse. Era prea ocupat să se holbeze 
neputincios la cronometrul bombei: pe ecranul acestuia nu 
mai erau afişate patruzeci şi şapte de minute şi opt 
secunde, ci o altă cifră - cinci minute fix. 

O altă capcană pe care o activaseră, probabil atunci 
când agentul înlăturase capacul. 

Puller resetă repede detonatorul său. Avea o singură 
opţiune: mai puţin de cinci minute. 

Puse înapoi capacul bombei şi fugi împreună cu Cole 
spre locul unde zăcea Roger Trent. Puller folosi cuțitul său 
KA-BAR pentru a tăia legăturile de la mâinile bărbatului, 
apoi îl ridicară în picioare şi o luară la fugă către canalul 
de filtrare. 


520 


— John! se auzi în receptor strigătul lui Robert Puller. 

Fratele său nu răspunse. Puller lăsase telefonul lângă 
bombă. Tot ce mai conta acum era să iasă cât mai trepede 
din Buncăr. Dar, în timp ce alerga alături de Cole, 
susţinându-l amândoi pe Trent, Puller era sigur de un 
singur lucru. Suntem morți. 


521 


CAPITOLUL 90 


În timp ce alergau, auziră vocea stinsă a lui Trent. 

— Ce se petrece aici? Cine sunteţi? 

— Taci naibii din gură şi păstrează-ţi suflul ca să poţi 
alerga, Roger, strigă Cole. 

Reuşiră să treacă prin sistemul de filtrare mult mai 
repede decât o făcuseră la venire, chiar dacă îl cărau de 
această dată şi pe Trent. Urcară rapid treptele, ieşiră pe 
uşa staţiei de pompieri şi începură să alerge pe aleea de 
beton din faţa intrării. Puller şi Cole nu aveau timp de 
pierdut, aşa că nu se opriră să-şi scoată costumele de 
protecţie. Amândoi aveau părul ud şi lipit de faţă din cauza 
transpiraţiei. Acum nu mai transpirau la fel de mult, căci 
începuseră să se deshidrateze. 

Trent respira cu dificultate, iar faţa îi era roşie ca racul. 

— Cred că fac un atac de cord, zise el. 

— Continuă să mergi, nu te opri! strigă Puller. 

Îşi smulse mănuşa şi se uită la ceas. Trecuseră 
aproximativ patru minute. Mai aveau mai puţin de un 
minut. Poate cinci sute de tone de TNT. Raza de propagare 
a exploziei era mult mai mare decât distanţa pe care ar fi 
putut să o parcurgă toţi trei, chiar dacă domul ar fi 
amortizat unda de şoc. 

Nici dacă ar fi fost campioni olimpici la atletism nu ar fi 
reuşit să parcurgă o astei de distanţă în mai puţin de un 
minut. lar dacă explozia ar fi fost nucleară, în cincizeci şi 
cinci de secunde s-ar fi transformat toţi trei în vapori. 

Cole îl văzu uitându-se la ceas şi observă expresia de pe 
faţa lui. Puller simţi privirea femeii şi ridică ochii spre ea. 
Privirile lor se întâlniră într-o fracțiune de secundă şi în 
momentul următor o rupseră din nou la fugă. 

— Mi-a făcut plăcere să lucrez cu tine, agent Puller, 


522 


spuse ea cu un zâmbet trist. 

— A fost un privilegiu pentru mine, sergent Cole. Și 

Le mai rămăseseră doar treizeci de secunde de viaţă. În 
acel răstimp, reuşiră să se distanţeze de Buncăr cu încă 
vreo optzeci de metri. Domul era vizibil în spatele lor. 
Puller nu se mai uita la ceas. Continua să alerge fără să 
încetinească. La fel făcea şi Cole. Trent - de asemenea. 
Aerul proaspăt îl ajutase să-şi vină în fire, iar el ajunsese 
să realizeze că fugeau pentru vieţile lor. 

Puller se întrebă în gând cât de puternică avea să se 
dovedească unda de şoc. Erau pe cale să afle însă... 

În interiorul Buncărului, batonul de dinamită se aprinse 
şi explodă. Metoda lui Rober Puller funcţionase, ce-i drept. 
Explozia în trepte, decalată cu doar câteva milisecunde, 
permisese crearea unei fisuri în sferă, iar miezul acesteia 
ţâşnise prin această fisură. 

Explozia termonucleară fusese împiedicată. Bomba 
nucleară nu mai era acum decât o bombă obişnuită. Dar 
era o bombă extrem de puternică. lar Districtul Drake, 
deşi obişnuit de atâţia ani cu detonaţiile de la exploatările 
sale miniere, nu mai fusese martorul unei asemenea 
deflagraţii. Pământul începu să tremure sub tălpile lor, dar 
nu simţiră asta decât o clipă, pentru că după aceea 
picioarele lor pierdură contactul cu solul. O secundă mai 
târziu, Puller, Cole şi Trent fură aruncaţi la şase metri în 
aer. Se izbiră din nou de pământ şi suflul exploziei care se 
propagase dinspre Buncăr îi făcu să se rostogolească 
fiecare într-o altă direcţie. Fură azvârliţi la aproape 
treizeci de metri. Puller evită în ultimul moment impactul 
cu trunchiul unui pin. Din cer cădea o ploaie de pietre. 

Ameţit şi plin de sânge, se rostogoli într-o parte. Avea 
încă lipită de piept arma MP5. Ţeava acesteia îl izbise în 
faţă atunci când se prăbuşise la pământ. Obrazul îi era 
zgâriat şi umflat. Fiecare parte a trupului său urla de 
durere - nu numai din cauza suflului care-l aruncase la 
distanţa aceea, dar şi pentru că impactul cu solul avusese 


523 


loc cu o asemenea viteză. 

O bucată de beton aproape că-i reteză capul. Se întoarse 
şi privi spre Buncăr. Clădirea nu mai era întreagă - o parte 
din vârful domului pur şi simplu dispăruse. Prin aer zburau 
bucăţi de beton. Din gaura creată în vârful construcţiei se 
ridicau nori de fum. Părţile laterale ale clădirii săriseră şi 
ele în aer. Aceea fusese probabil sursa undei de şoc care-i 
aruncase la o asemenea distanţă. Lui Puller i se părea că 
vede un vulcan artificial în erupție. 

Nu se auzeau strigăte din cartierul alăturat, deşi peste 
acoperişurile caselor cădea o ploaie de pietre. Cincizeci şi 
şapte de oameni locuiau în casele acelea, care-i 
adăpostiseră pe vremuri pe muncitorii uzinei. Cu puţin 
timp înainte, în după-amiaza aceea, Cole îi trimisese pe 
poliţişti să evacueze toţi localnicii din zona Buncărului, sub 
pretextul încălcării proprietăţii. Explicaţia oferită fusese 
aceea că cetăţenii corecţi din ţinut se săturaseră de 
ilegalităţi. Din fericire, toţi oamenii aceia dormeau acum în 
adăposturi, departe de casele lor, distruse sub ploaia de 
bucăţi de beton şi bare de fier. În momentul acela, 
evacuarea părea o decizie al naibii de bună. 

El nu ştia dacă resturile care-i vâjâiau pe la urechi erau 
radioactive sau nu, dar în acel moment nu-i mai păsa. 
Trebuia să o găsească pe Cole. 

Il găsi mai întâi pe Roger Trent. Din păcate, Trent se 
izbise cu capul de un copac mult mai dur decât ţeasta lui. 
Jumătate din cap îi lipsea. Problemele financiare ale 
mogulului minelor luaseră sfârşit. La fel şi viaţa lui. 

Puller se uită disperat în jur. În acel moment, în Buncăr 
se produse încă o explozie şi mai multe bucăţi de beton 
ţâşniră în aer. În cele din urmă, o zări pe Cole - era la vreo 
cincizeci de metri distanţă, chinuindu-se să se ridice. 

— Rămâi la pământ, urlă el. Vin acum. 

Puller ţâşni printre bucăţile zburătoare de beton care-i 
treceau razant pe lângă urechi, la fel de letale precum 
gloanţele de calibrul 50. Se afla la numai cincisprezece 


524 


metri de ea când se întâmplă nenorocirea. O bucată de 
beton de mărimea unei cărămizi o lovi în cap şi femeia se 
prăbuşi din nou. 

— Nu! urlă disperat Puller. 

Alergă într-un suflet până la ea, în timp ce resturile de 
beton, fier şi alte obiecte pe care nu le putea identifica îl 
loveau din toate părţile. Era la fel ca în Kabul sau în 
Bagdad, când voia să se ascundă de moarte. 

Ajunse lângă ea şi căzu în genunchi. Ceafa ei era plină 
de sânge. Văzu bucăţile de os din craniul ei. O întoarse 
încetişor cu faţa în sus. Cole ridică ochii spre el. Nu părea 
să vadă nimic însă. Creierul ei nu mai funcţiona. Întinse 
mâna spre ea, copleşit de neputinţă. Ochii ei nu se mai 
mişcau, iar privirea îi zăbovi doar o secundă asupra lui, 
după care păru să se tulbure. Apoi întredeschise buzele, 
iar el crezu că voia să-i vorbească. 

Un ultim spasm, o ultimă suflare. Pupilele i se dilatară. 

Samantha Cole murise. 

Agentul se lăsă neputincios în genunchi. 

John Puller nu vărsase niciodată lacrimi pentru un 
camarad căzut pe câmpul de bătălie. Nici măcar o dată. Şi, 
din păcate, avusese o mulţime de ocazii pentru a face asta. 

Bărbaţii Puller nu plângeau. Aceasta era Regula 
Numărul Unu. 

Şi totuşi, la căpătâiul lui Sam Cole, lacrimile începură 
să-i curgă şiroaie pe faţă. 


525 


CAPITOLUL 91 


Guvernul federal invadă districtul Drake, Virginia de 
Vest, cu forţa unei armate nimicitoare. Şi, într-un fel, asta 
şi era în acele momente. 

Federalii izolaseră întregul oraş, dar mai ales zona din 
jurul Buncărului. Fiecare centimetru de teren era verificat 
de echipele de experţi, care purtau cele mai performante 
costume de protecţie. Aerul şi solul erau supuse la tot felul 
de teste. O mulţime de roboţi intrau sau ieşeau de la locul 
exploziei, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, 
şapte zile pe săptămână. Mass-media era însă ţinută la 
distanţă de acest subiect. Guvernul devenise expert în 
astfel de lucruri de-a lungul anilor. Povestea oficială relata 
că o combinaţie ciudată de gaz metan şi câteva canistre 
vechi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, 
depozitate în Buncăr, contribuiseră la acel foc de artificii 
neaşteptat care luminase cerul Virginiei de Vest. 

Nivelul de radiaţii din aer şi din sol se dovedi a fi mult 
sub limitele alarmante. Nu era nevoie de o evacuare în 
masă. Cu ajutorul unor aparate de ultimă generaţie, se 
convinseră că butoaiele pe care Puller le rostogolise în 
puţul de mină fuseseră îngropate în mod eficient sub 
milioane de tone de rocă. Cei din guvern nu ştiau încă dacă 
ar fi fost mai bine să le recupereze sau să le lase acolo 
unde erau. Decizia lui Puller îi salvase de cheltuieli uriaşe 
pentru depozitarea acestora. 

Rămăşiţele miezului de plutoniu şi bomba fuseseră 
descoperite şi duse în altă parte. Procesul de 
decontaminare începuse şi avea să continue o bună bucată 
de vreme. Guvernul îi minţea pe faţă, la fiecare pas, atât 
pe cei din mass-media, cât şi pe cetăţenii de bună-credinţă 
din Drake, şi făceau asta cu o siguranţă calmă şi cu 


526 


zâmbetul pe buze. 

Câţiva generali şi oficialități de la Casa Albă îi 
ordonaseră lui John Puller să-şi ţină gura. El era soldat, 
aşa că nu avea altceva de făcut decât să se supună 
ordinelor. 

Totul s-ar putea schimba într-o bună zi, îşi spuse el. 
Doar că nu era să fie ziua aceea. 

Robert Puller era singurul bărbat din istoria Statelor 
Unite care primise mulţumiri din partea mai-marilor ţării - 
după ce fusese acuzat de trădare - pentru contribuţia sa la 
evitarea unei catastrofe nucleare de asemenea proporţii. 
Cu toate acestea, nimeni nu intervenise pentru a-i micşora 
sentinţa. lar mulţumirile îi fuseseră transmise strict secret. 

Puller nu asistase la înmormântarea lui Roger Trent. 
Bănuia că văduva acestuia, Jean, organizase o 
înmormântare fastuoasă, fără să se zgârcească la 
cheltuieli. Se întreba dacă cineva din Drake avea să se 
deranjeze pentru funeraliile lui Trent. Bărbatul nu fusese 
vinovat de complicitate la încercarea de a crea un 
holocaust nuclear, dar asta nu însemna că nu fusese un 
ticălos. Afacerile sale secătuiseră o regiune întreagă şi 
nenorociseră multe vieţi - iar Puller nu dădea doi bani pe 
ceea ce avea legătură cu Trent. 

Dar se întorsese în Drake pentru o altă înmormântare. 

Puller coborâse din Malibu-ul său îmbrăcat în noua 
uniformă a infanteriei. Făcuse o impresie extraordinară 
atunci când ajutase la scoaterea sicriului din maşina 
mortuară, pentru a fi transportat până la locul de veci. Era 
înmormântarea lui Sam Cole şi nu ar fi lipsit pentru nimic 
în lume. 

Toată familia Cole era acolo, inclusiv Randy, îmbrăcat 
într-un costum nou-nouţ, pe care Jean i-l cumpărase 
probabil special pentru înmormântarea surorii lor. Tânărul 
părea mai degrabă un băieţel cu minţile rătăcite decât un 
bărbat îndurerat. 

Jean, îmbrăcată complet în negru, era foarte elegantă. 


527 


Părea devastată. Privind-o atent, Puller avu impresia că 
suferea mai mult din cauza pierderii surorii ei decât a 
soţului. 

Era acum o văduvă bogată - dar nu mai avea soră. 

Samantha Cole fu înmormântată în uniforma ei de 
patrulare - nu cea oficială, ci echipamentul pe care îl 
purtase în mod curent. 

Fusese găsit un testament în care solicita în mod expres 
să fie înmormântată în acea uniformă. Nu era ceva 
neobişnuit, având în vedere cât de loială fusese şi cât de 
bine îşi făcuse datoria faţă de ţară. Pistolul Cobra urma să 
fie îngropat odată cu ea. Acest lucru era specificat, de 
asemenea, în testamentul ei, iar Puller se văzu nevoit să-i 
respecte ultima dorinţă, plin de admiraţie faţă de tăria ei 
de caracter. Cole îi lăsase fratelui ei casa în care locuise. 

Ceva mai devreme, Puller trecuse pe acolo şi pusese un 
anunţ pe uşa de la intrare. Astfel, oricine ar fi încercat să 
fure ceva din locuinţa ei avea să fie urmărit de Armata 
Statelor Unite şi avea să primească cea mai aspră 
pedeapsă. 

Când se apropie de sicriu, Puller simţi un nod în gât şi o 
mare greutate  apăsându-i pieptul. Căldura era 
insuportabilă, iar soarele strălucea necruţător deasupra 
lor. Combinația de umiditate şi căldură făcea aerul 
irespirabil. Şi, cu toate acestea, Puller nu simţea decât 
răceala sinistră a morţii. 

Atinse uşor sicriul lăcuit din lemn de mahon şi murmură 
câteva cuvinte care i se părură complet nepotrivite. Ca un 
Romeo stângaci pentru Julieta lui căzută la datorie. 

În cele din urmă se adună şi spuse: 

— Ai fost un poliţist pe cinste, Cole. Locul acesta nu te-a 
meritat. 

Se opri brusc, încercând din răsputeri să-şi stăpânească 
emoţiile care-l copleşiseră. 

Sfârşi micul său discurs rostind: 

— A fost o adevărată onoare să lucrez cu tine. 


528 


În timp ce se îndrepta spre maşină, după serviciul 
funerar, Jean Trent se apropie de el. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? îl întrebă ea. Nimeni nu-mi 
va spune niciodată adevărul. 

— Chiar trebuie să ştii? 

Ea ripostă, iritată: 

— Nu ar trebui să ştiu de ce au murit soţul şi sora mea? 
Dumneata nu ai vrea să afli dacă ai fi în locul meu? 

— Adevărul nu-i va aduce înapoi. 

— Mulţumesc, mi-ai fost de mare ajutor, spuse ea 
ofensată. 

— Acesta e cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da, replică 
Puller. 

Jean tăcu, la fel şi Puller. 

— Nu te-am văzut la înmormântarea lui Roger, zise ea. 

— Aşa e. Nu am fost la înmormântare. 

— Dar te-ai întors acum, la înmormântarea ei, îmbrăcat 
în uniforma cu galoane şi cu toate medaliile în piept. De 
ce? 

— Pentru că îi datoram asta surorii tale. E vorba de 
respect. 

— Ai ţinut la ea, nu-i aşa? 

Puller nu răspunse. 

— Ai să-l prinzi pe cel care a ucis-o? 

— Da, am să-l prind, îi promise Puller. 

Jean îşi feri privirea şi strânse din buze. 

— Nu ştiu ce voi face în continuare. 

— Eşti o femeie singură şi bogată. Poţi face tot ce-ţi 
trece prin minte. 

— Nu sunt prea sigură cu bogăţia. O mare parte din 
averea lui Roger s-a evaporat. 

— Ai B & B-ul, iar o doamnă atât de deşteaptă ca tine 
sigur şi-a pus ceva deoparte. 

— Presupunând că este adevărat, ce-ai face în locul 
meu? 

— Vrei să ştii părerea mea? 

529 


— Sam se gândea mereu la dumneata. Şi ştiu că ea nu se 
lăsa impresionată atât de uşor. Dacă ea credea că eşti un 
bărbat pe cinste, atunci aşa am să cred şi eu. Aş vrea să 
aud sfatul dumitale. 

— Poţi să te muţi în Italia şi să deschizi un restaurant 
acolo. Bucură-te de anii care ţi-au mai rămas. 

— Adevărat? Chiar crezi că ar fi bine? 

— Nu te leagă nimic de locul acesta. 

— Fratele meu e aici. 

— la-l şi pe el. 

— Pe Randy? În Italia? 

Puller îi aruncă o privire lui Randy Cole. Acesta stătea 
singur pe o bancă. Părea picat din lună, de parcă nici nu 
înţelegea unde se află. 

— S-a dus în cele din urmă la doctor, nu-i aşa? 

Jean încuviinţă. 

— Are o tumoare pe creier. Chiar dacă e gravă, nu e o 
tumoare care i-ar putea fi fatală. Doctorii cred că o pot 
trata sau cel puţin îi pot încetini evoluţia, dar nu ştim cât 
timp ar mai avea de trăit. 

— Atunci, cred că v-ar prinde bine la amândoi un nou 
început. Mult noroc. 

Puller se îndepărtă, apoi o auzi strigându-l: 

— Puller, dau o recepţie la mine acasă. Speram să vii. 

Agentul nu se opri. Nu avea timp de recepții. Avea de 
rezolvat un caz. Şi avea de gând să-l rezolve. Pentru 
sufletul lui. 

Dar mai ales pentru Sam Cole. 


530 


CAPITOLUL 92 


Bărbatul îşi aprinse ţigara şi scutură chibritul până se 
stinse, apoi îl aruncă pe caldarâmul umed. Era îmbrăcat 
într-o jachetă bleumarin şi pantaloni albi din pânză, iar pe 
cap avea o pălărie, bine îndesată pe frunte. Cămaşa sa nu 
avea nicio monogramă, în schimb era pătată cu cafea, iar 
una dintre manşete avea o gaură mică de la scrumul de 
țigară. 

Plouase aproape toată ziua, iar norii ameninţători 
zăboveau încă pe cer. Aerul era umed, iar răcoarea îl făcu 
să tremure uşor. 

Se uită mai întâi în dreapta, apoi în stânga, şi traversă 
strada. 

Barul avea o reclamă cu neon care pâlpâia anemic, 
răspândind o lumină slabă. Uşa barului era deteriorată, iar 
unicul ei ornament părea a fi un arc format din găuri de 
gloanţe. 

Această imagine nu-l deranja deloc. Nu era prima dată 
când venea aici. 

Îşi făcu loc prin mulţime, înaintând spre bar. Reuşi să 
rostească în mod acceptabil cuvintele în limba aceea - 
destul cât să comande o băutură. 

Unii dintre clienţii barului îl cunoşteau, cel puţin după 
înfăţişare, dacă nu şi după nume. Paşaportul pe care-l 
purta în buzunar era fals, dar pentru a călători în ţara 
aceea părea destul de autentic. 

Nu se gândise cât timp avea să rămână acolo. Spera 
totuşi să nu rămână prea mult. 

Îşi luă băutura, o plăti cu câteva monede, apoi se 
întoarse pe scaun şi aruncă o privire în mulţime. Mulţi 
erau localnici, unii erau turişti, iar ceilalţi erau veniţi 
probabil cu afaceri. Niciodată nu privea pe cineva în faţă. 


531 


Şi nu-i plăcea ca cineva să-i acorde atenţie în mod 
deosebit. În noaptea aceea însă, nu exista acest pericol. Se 
întoarse din nou spre bar, dar ascultă atent când se 
deschise uşa. Întoarse capul şi îi studie pe cei care 
intraseră. Făcu asta de două ori. Erau localnici şi o turistă. 

Femeia se apropie de el. Era tânără, drăguță, cu părul 
negru şi un accent puternic. Vorbea repede. O mai văzuse 
acolo. Femeii îi plăcea să danseze. Nu mai dansase cu el 
până atunci. De obicei, alegea bărbaţi de vârsta ei. 

Nu voia să danseze cu ea? îl întrebă. 

Nu, îi răspunse el. 

Putea să-i ofere în schimb o băutură? 

Nu, răspunse din nou bărbatul. 

Atunci, putea să-i ofere ea ceva de băut? 

Se întoarse spre ea, ţinând capul în jos ca să nu-l poată 
vedea clar. 

— De ce? întrebă el. 

— Pentru că mă simt singură, îi răspunse femeia. 

El îi privi pe ceilalţi clienţi din mulţime. 

— Nu văd cum ar fi posibil, spuse el. Te-am mai văzut 
aici. Bărbaţii sunt foarte prietenoşi cu tine. 

Ea luă o ţigară dintr-un pachet şi îi ceru un foc. El 
scoase un băț de chibrit, îl aprinse şi îl apropie de capătul 
ţigării ei. Scutură apoi băţul şi o privi din nou. 

Ea trase din ţigară, apoi suflă fumul spre tavanul pătat, 
unde un ventilator cu palete din bambus mişca încet aerul 
plin de fum dintr-un capăt în celălalt. Era foarte cald. 
Bărbatul îşi simţea sudoarea pătându-i cămaşa sub braţe. 

— Nu eşti de prin partea locului, zise ea în engleză. 

— Ştiu foarte bine că nu sunt. Dar tu? 

— Sunt aici încă din pântecul mamei. De ce vii aici? 

— De ce merge toată lumea în anumite locuri? 

— Eu nu am plecat niciodată de aici. Dar tare aş vrea să 
scap din locul ăsta! 

— Să scap. 

— Cum? 

532 


El simţi dintr-odată nevoia să-i vorbească - nu înţelegea 
nici el prea bine de ce. Poate că se simţea singur, la fel ca 
ea. 

— De aceea sunt aici, îi explică el. Ca să scap. 

— Să scapi? De ce anume? 

— De viaţă. 

— Chiar atât de rea a fost viaţa ta? 

— Destul de rea. Dar şi bună, uneori. 

— Nu are sens ce spui. 

El îşi îndreptă umerii, aşezându-se mai bine pe scaunul 
de la bar. 

— Ba are sens. Dacă pui totul în context. 

Ea îi aruncă o privire - părea uimită. 

— În context? Şi care ar fi contextul? 

Bărbatul îşi termină paharul şi ridică mâna ca să 
comande încă unul. Primi băutura câteva secunde mai 
târziu şi o dădu peste cap, după care se şterse la gură cu 
mâneca jachetei. Îşi şterse apoi sudoarea de pe frunte. 

— Contextul e totul. E adevărat. Contextul e singurul 
lucru care contează. 

— Vorbeşti ciudat, dar îmi placi. 

Îşi trecu apoi mâna prin părul lui. Atingerea şi mirosul ei 
îi treziră simţurile. I se părea acum că înţelege de ce 
venise femeia la el. Plăti pentru băutura lui, apoi pentru 
consumaţia ei. 

Ea mai ţinu un timp mâna pe umărul bărbatului, apoi o 
cobori pe spatele lui. El îşi ţinea mâna aproape de portofel, 
deşi era aproape sigur că nu asta căuta femeia. Sau poate, 
într-un fel, tot asta căuta şi ea. 

Bani. 

Pentru serviciile ei. 

Iar el avea o dorinţă nebună de a fi servit. 

Părăsiră împreună barul, treizeci de minute mai târziu. 
Se întoarse cu femeia la hotelul său, aflat la numai cinci 
minute distanţă; era cel mai bun hotel din oraş - în 
realitate, o dărăpănătură. 


533 


Dar nu avea de gând să rămână acolo - nu pentru multă 
vreme. Urcară împreună scările, îndreptându-se spre 
camera lui. El îşi scoase pălăria şi haina, lăsându-le să 
cadă pe podea. Ea îi descheie nasturii de la cămaşă şi îl 
ajută să-şi scoată pantofii. După ce îi trase şi pantalonii, 
femeia îi spuse: 

— Dă-mi numai câteva minute să mă împrospătez. 

El puse mâna pe fundul apetisant al femeii şi îl strânse. 
Ea îl sărută pe gât. Mâna lui se furişă sub fusta femeii şi 
rătăci pe pielea ei netedă. 

Ea îl sărută din nou şi îl atinse cu vârful limbii pe obraz, 
apoi în ureche. 

Cealaltă mână a bărbatului începu să-i caute sânii, dar 
femeia se strecură pe lângă el şi intră în baie. Ca să se 
împrospăteze. Bărbatul se întinse pe pat cu faţa în sus, în 
întuneric. Ventilatorul din tavan bâzâia încet deasupra lui. 
Îl urmări câteva clipe, numărând rotaţiile paletelor, apoi 
închise ochii aşteptând ca uşa de la baie să se deschidă din 
nou şi să-i vadă silueta în întuneric. Poate că era goală sau 
poate era pe jumătate dezbrăcată. Viaţa lui se schimbase 
atât de mult într-un timp atât de scurt... Era 
înspăimântător, dar şi palpitant în acelaşi timp. 

Vocea unui bărbat răsună în încăpere: 

— Salutare, Bill. A venit timpul să stăm de vorbă. 


534 


CAPITOLUL 93 


Bill Strauss sări ca ars când auzi vocea bărbatului. 
Rămase pe pat şi începu să tremure ca varga. Era o reacţie 
imediată, viscerală, aproape paralizantă. 

Silueta se apropie de el. Uşa de la baie se deschise şi 
femeia se strecură afară, apoi ieşi din cameră, având grijă 
să închidă uşa în urma ei. 

Fusese o capcană. Iar el căzuse în ea. 

În cele din urmă, silueta se materializă. 

Bărbatul rămase în picioare în faţa lui Strauss, privind în 
jos, spre el. 

John Puller îi spuse: 

— Eşti foarte departe de Drake, Virginia de Vest, Bill. 

Strauss rămase pe pat, privindu-l pe bărbatul mult mai 
înalt din faţa lui. 

Puller trase un scaun, îl întoarse invers şi se aşeză în 
faţa lui Strauss. Într-o mână ţinea unul dintre pistoalele 
sale M11. 

— Cum de ţi-ai dat seama? Probabil pentru că am fugit 
din oraş, nu-i aşa? 

— De fapt, mi-am dat seama de asta dinainte. Nu te 
pricepi prea bine să minţi. Te-am putut citi destul de uşor 
încă din noaptea în care am fost la tine acasă ca să te 
anunţăm că fiul tău murise. La firma Trent erai vioara a 
doua, dar tu voiai bucata mai mare. Tu erai creierul, iar 
Roger faţada. De ce să primească el partea leului? Iar tu - 
datorită poziţiei tale - erai singurul care putea să-l stoarcă 
de bani. Nimeni nu te-ar fi bănuit tocmai pe tine, tipul cu 
banii pe mână, pentru că toată lumea presupunea că, 
odată ce afacerea s-ar fi dus la fund, tu te-ai fi scufundat 
odată cu ea. Dar nu era cazul tău, pentru că luasei şi deja 
toţi banii. Iar planurile Buncărului erau în seiful tău, Bill. 


535 


Nu în seiful lui Roger. Acesta a fost argumentul decisiv. Tu 
ştiai totul despre locul acela. Şi ţi-ai dat seama că 
Treadwell şi Bitner descoperiseră planurile. 

Capul lui Strauss se lăsă în jos. 

— Concentrează-te, Bill. Vreau să te concentrezi! 

Puller îl scutură de umăr pe bărbat, iar Strauss ridică 
ochii spre el. 

— Ţi-au ucis fiul, Bill. 

Strauss îşi puse mâinile pe coapse şi încuviinţă din cap. 

— Ştiu asta. Sunt conştient de asta, ştii doar... 

— Ce ai de gând să faci? 

— Ce pot să fac? 

— Fuga ta s-a sfârşit. Vei merge la închisoare pentru tot 
restul vieţii. Dar ai putea face câteva concesii. Ai acum 
această ocazie. Ai putea obţine o reducere a pedepsei. Tot 
e ceva. 

— Nu, nu pot. Nu pot face asta, Puller. 

Puller se aplecă în faţă şi ridică încet pistolul M11. 

Strauss zări pistolul. 

— Ai de gând să mă omori? De asta ai venit aici? 

— Am bătut cale lungă ca să te văd. Nu, nu am de gând 
să te omor. Doar dacă nu-mi vei da un motiv ca să o fac, 
adăugă el. 

— Îmi pare rău pentru Sam. 

— Nu am venit aici ca să vorbim despre Sam. Am venit 
să vorbim despre tine. 

— Cum m-ai găsit tocmai aici? 

— Nu a fost nevoie să te găsesc. 

Strauss părea confuz. 

— Nu înţeleg. 

— Nu a fost nevoie să te găsesc pentru că nu te-am 
pierdut nicio clipă din ochi. Noi ştiam unde te afli. 
Permanent. De fapt, te-am urmărit până aici. 

— Nu înţeleg. Cum ai... 

Puller se ridică. 

— L-au ucis pe Dickie, Bill. L-au împuşcat direct în cap. 

536 


Tu nu ai vrut niciodată să se întâmple asta, nu-i aşa? 

Strauss clătină din cap. A 

— Nu aşa trebuia să se întâmple. În niciun caz. 

— Glonţul i-a trecut prin craniu. Era pe motocicleta lui 
şi, deodată, bum! 

Strauss aproape că se prăbuşi din pat când Puller trase 
un foc de armă. Glonţul perforă peretele şi rămase acolo. 

— L-au împuşcat, continuă Puller pe un ton calm. l-au 
zburat creierii. Eram acolo şi am văzut totul. Presiune 
hidrostatică exercitată asupra capului de către un glonţ 
supersonic. Un glonţ Lapua, Bill. A fost prea mult. Voiau să 
se asigure că va muri. Nu a avut nicio şansă. Nu ţi-ai fi 
recunoscut băiatul, Bill. Dickie nu mai avea faţă. 

Strauss se ridică şi izbucni: 

— Asta nu făcea parte din plan. Eu nu ştiam... Nimeni nu 
mi-a spus că Dickie... 

Vocea lui se stinse şi începu să plângă. 

— Îţi pare rău că a murit, presupun, zise Puller. 

— Sigur că-mi pare rău. Când aţi venit la locuinţa mea 
ca să mă anunţaţi, am fost complet năuc. Mama lui e 
devastată. 

— Dar nu ai avut nicio problemă să o părăseşti, observă 
acid Puller. 

— Nu aveam cum să o iau cu mine. Nu aveam cum să-i 
explic... 

Se opri din nou şi îşi acoperi ochii cu pumnii, apoi 
începu să plângă în hohote. 

— Deci ai ţinut-o pe soţia ta departe de toate astea. 

— Am deschis un cont pe numele ei. Nu va avea nevoie 
de nimic, niciodată. 

— Nu va avea nevoie decât de soţul şi de fiul ei. Dar, din 
moment ce ai lăsat-o în urmă, nu aveai de unde să ştii că 
nu va muri odată cu explozia bombei. 

— Mi s-a spus... Ce vreau să spun e că locuinţa noastră 
era destul de departe... 

Puller îl întrerupse: 


537 


— Nu te-a enervat la culme faptul că ţi-au ucis fiul? 

Strauss nu spuse nimic. 

Puller scoase din buzunarul interior al jachetei sale o 
fotografie. 

— Am aici fotografia de la autopsie. Nu vrei să-ţi vezi 
fiul? Nu vrei să vezi ce i-au făcut? 

Pe faţa lui Strauss lacrimile curgeau şiroaie. Nu se mai 
deranjă să le şteargă. 

— Nu trebuia să se întâmple asta, murmură el. 

— Ei bine, s-a întâmplat, Bill. Vrei să vezi poza? întrebă 
Puller pe un ton autoritar. 

Ridică fotografia în faţa lui Strauss. Acesta îşi întoarse 
privirea. 

— Nu. Nu vreau să-l văd... aşa, spuse el în şoaptă. 

— Dacă cineva i-ar fi făcut asta fiului meu, aş fi vrut să 
mă răzbun, să-i plătesc cu aceeaşi monedă. Aş fi vrut 
dreptate. 

— Eu... Nu am cum să fac asta acum. 

— Sigur există o cale, zise Puller, punându-şi din nou 
fotografia în buzunarul interior al jachetei. Concesii, Bill. 
Ai putea alege calea cea dreaptă. Ar trebui să faci asta 
pentru fiul tău. 

— Nu pot. Ai văzut în ce hal e soţia mea! Ei ar putea să-i 
facă rău... 

— Se află deja în custodia poliţiei. Va intra în programul 
de protecţie a martorilor. Totul e aranjat. Terminat. Tot ce 
ai de făcut e să vorbeşti. 

Puller se aşeză din nou, punându-şi pistolul în tocul de la 
centură. 

Strauss îl întrebă: 

— Dar cu mine ce se va întâmpla? Aş putea să... 

Puller îl întrerupse din nou: 

— Tu vei merge la închisoare, Bill. Nu putem negocia. 

— Deci, chiar dacă o să vorbesc, tot voi ajunge la 
puşcărie? întrebă Strauss cu amărăciune. 

— Vei trăi. E o alternativă bună dacă stai să te gândeşti 


538 


că ai putea fi mort. 

— Aşadar, mă vei ucide? În caz că nu cooperez? 

— Nu va fi nevoie. 

— De ce? 

— Guvernul Statelor Unite te va executa pentru trădare. 

Trecură câteva secunde, în care niciunul dintre ei nu 
mai spuse nimic. 

În cele din urmă, Puller îi zise: 

— Am nevoie de un răspuns, Bill. Avionul aşteaptă. 
Depinde doar de răspunsul tău. Avionul poate să te ducă 
într-un loc sau în altul. 

Bill Strauss se ridică. 

— Să mergem, zise el. 

Puller sări în picioare şi îl prinse pe bărbat de cot. 

— Bună alegere. 

— Pentru fiul meu. 

— Desigur, zise Puller. 


539 


CAPITOLUL 94 


Aleile pe care Puller prefera de obicei să alerge erau 
îndepărtate şi pustii. Îi plăcea să alerge în locul acela, să 
transpire şi să se gândească, iar primul lucru îl ajuta să-l 
facă pe cel de-al doilea. Şi, desigur, nu-i plăcea să aibă pe 
nimeni în preajmă atunci când făcea asta. 

Îşi puse căştile, deschise iPodul şi începu să alerge. 
După ce parcurse opt kilometri, se îndepărtă în grabă spre 
maşina sa. Şi atunci se opri. 

Văzu şase bărbaţi. Unul se sprijinea de capota Malibu- 
ului său. Patru dintre ei asigurau paza perimetrului, iar cel 
de-al şaselea stătea lângă portiera din spate a maşinii. 
Două SUV-uri negre erau parcate în faţa şi în spatele 
vehiculului său, blocându-l. N 

Puller se apropie de cei şase. [Işi scoase din urechi 
căştile şi ascunse iPodul în mâna dreaptă. 

— Hei, Joe, cum merge treaba? 

Joe Mason se ridică de pe capota maşinii. 

— Puller, de o bună bucată de vreme nu am mai primit 
nicio veste de la tine. Am crezut că ordinele mele au fost 
destul de clare în această privinţă. Tu trebuie să-mi 
raportezi direct mie. 

— Ei bine, ordinele sunt influențate uneori de ceea ce se 
petrece pe teren şi necesită să fie schimbate. 

— Aşa să fie? 

— În mare măsură, da. 

— Ei bine, nimeni nu mi-a spus asta. Şi e bine să auzi 
aceste cuvinte direct de la sursă. De aceea sunt aici. 

Puller se apropie de Mason. Observă că cei patru bărbaţi 
care asigurau perimetrul se apropiaseră şi ei de Mason. 
Toţi erau înarmaţi - aceiaşi indivizi care îl încercuiseră în 
urmă cu ceva timp în parcarea din Arlington, după 


540 


întâlnirea sa cu generalul Carson. 

— Deci eşti aici pentru că vrei un raport complet? 

— Chiar aşa. 

— În regulă. E destul de simplu. Sunt trei puncte 
importante. După ce Dickie a fost ucis, ceva nu mi se părea 
în regulă, aşa că am făcut câteva investigaţii. Şi iată ce am 
aflat. Tu şi Bill Strauss vă cunoşteaţi de multă vreme. Aţi 
crescut împreună în New Jersey. Am verificat. Aţi fost 
împreună în Infanteria Marină. Strauss a încercat să mă 
prostească şi mi-a spus că nu a fost niciodată în armată. 
Dar ştia ce înseamnă BCD şi DD. Şi l-a determinat şi pe fiul 
lui să se înroleze pentru că avea impresia că armata l-ar fi 
putut „vindeca” de preferinţele lui sexuale. Dar nu ar fi 
putut face asta decât dacă ar fi fost el însuşi în armată. 

— În regulă. E adevărat că l-am cunoscut şi am servit 
ţara alături de el. Erau o mulţime de puşcaşi marini acolo. 

— Nu a rămas mult în serviciu, la fel ca şi fiul lui. Dickie 
a fost eliminat pentru DADT. Bătrânul său a fost eliminat 
pentru că era un hoţ mărunt şi traficant de droguri, iar cei 
de la Corpul de Marină erau sătui de el. Însă mi-a atras 
atenţia un anumit lucru. Ai părăsit armata cam în aceeaşi 
perioadă. Spre deosebire de Strauss, în dosarul tău nu 
există lucruri compromiţătoare - altfel nu ai fi fost 
acceptat de federali şi, mai târziu, la DHS. Dar cred că ai 
ţinut legătura cu Strauss în tot acest timp. lar atunci când 
Dickie i-a spus bătrânului său că ştie o cale de a intra în 
Buncăr - pentru că aflase de la Randy Cole, care îi 
povestise tot ce văzuse acolo -, Bill te-a sunat pe tine. Şi-a 
închipuit că avea să iasă ceva bun din asta. „Bun” 
însemnând o mulţime de bani, indiferent de haosul şi de 
suferinţa pe care le-ar fi putut cauza o astfel de acţiune. 

— Adevărat? 

— Da, Joe, e cât se poate de adevărat. Ai venit cu o cursă 
rapidă în Drake, ai intrat în Buncăr şi ai văzut despre ce 
vorbea Randy Cole. Doar că, spre deosebire de el, tu ţi-ai 
imaginat ce conţineau acele butoaie. Toată încărcătura 


541 


aceea nucleară rămasă acolo. Uitată. Cât ar fi putut 
valora? Miliarde poate? 

— De unde să ştiu eu? 

— Iar dosarul pe care mi l-ai dat despre Buncăr era 
autentic. Desigur, era autentic atâta vreme cât beneficia 
de acoperirea armatei. Era perfect pentru tine. Ultimul 
lucru de care aveai nevoie era ca cineva să-şi bage nasul în 
treburile tale. Şi atunci când am început să întreb despre 
Buncăr, tu ai inventat o altă poveste, iar eu nu l-am mai 
luat în considerare ca ţintă viabilă. 

— Continuă. 

— În al doilea rând, a trebuit să construieşti bomba. 
Strauss l-a implicat pe Treadwell, punându-l să prelucreze 
câteva părţi componente fără să-i spună care era 
destinaţia acestora. l-a oferit doar informaţiile false pe 
care i le sugerasei tu. Dar Treadwell şi Bitner au devenit 
mult prea curioşi şi au făcut marea greşeală de a-l implica 
pe vecinul lor, Matt Reynolds. El lucra la DIA. Periculos de 
aproape de casă. Colonelul ceruse un raport de sol. Pariez 
că probele de sol au fost luate din zona Buncărului. Nu 
cred că Reynolds ştia despre plutoniu, dar probabil că se 
temea să nu fie vorba cumva despre ceva toxic, care să 
ajungă pe mâna unor persoane nepotrivite. lar dacă 
Reynolds ar fi început să facă cercetări mai amănunțite, 
planul tău s-ar fi dus de râpă. Aşadar, a fost necesar ca 
şase oameni să moară, inclusiv doi copii. Care dintre 
băieţii tăi a făcut-o, Joe? Puller privi în jur, apoi îndreptă 
arătătorul spre unul dintre bărbaţi: El? Făcu semn spre 
altul: Tâmpitul ăsta? Mă îndoiesc că te-ai deranjat personal 
să faci onorurile. Şeful nu-şi murdăreşte niciodată mâinile. 
Tu doar ai urmărit înregistrarea video. Execuţia părinţilor 
prin împuşcare şi a copiilor prin lovituri precise la baza 
cefei. Ce, nu te-a lăsat inima să-i împuşti pe copii? 

Mason nu spuse nimic, aşa că Puller continuă: 

— Apoi, băieţii tăi l-au zărit pe Larry Wellman, care era 
de serviciu luni noaptea. Un novice. Oamenii tăi s-au 

542 


apropiat de el, probabil pe când verifica împrejurimile. În 
spatele casei, acolo unde nimeni nu i-ar fi putut vedea. I-au 
arătat probabil legitimaţiile. Zeii federali. Wellman a fost 
probabil mai mult decât fericit să-i ajute. Bietul de el nu a 
opus rezistenţă. Nu a întrebat nimic. I-a condus pe oamenii 
tăi în casă, iar ei l-au spânzurat de tavan ca pe o halcă de 
carne. Aţi plantat acolo bucăţile de aviz şi aţi plecat cu 
maşina lui. 

— De unde era să ştim de aviz? 

— Nu era avizul adevărat. Aţi aflat de el pentru că 
Wellman i-a spus lui Dickie; sau aţi fi putut afla chiar de la 
Matt Reynolds, atunci când l-aţi interogat. Avizul nu era în 
casă şi nu l-am găsit. Aţi aflat că avizul nu fusese găsit, dar 
aţi vrut să urmăm pista aceea ca să nu ajungem nicăieri, 
doar ca să pierdem timpul. Deci aţi ucis un om doar pentru 
a planta un indiciu fals la locul crimei. 

— Interesant, remarcă Mason. 

— Apoi, ai inventat convorbirea telefonică în dari pentru 
a arunca vina asupra indivizilor imaginari cu turbane. Nu 
ai fi atras niciodată atenţia cuiva asupra oraşului Drake, 
dar ai fost solicitat din cauza crimelor. Ştiai că CID urma 
să preia cazul. Aşa că ai inventat convorbirea imediat după 
aceea, apoi i-ai pus pe oamenii tăi să fabrice şi alte dovezi 
asemănătoare şi m-ai indus în eroare cu conducta de gaz şi 
reactorul nuclear, care păreau nişte ţinte plauzibile, dar nu 
erau decât piste false. Mi-ai spus că aveam la dispoziţie 
trei zile, deşi ştiai că bomba din Buncăr urma să fie 
detonată în numai două. Strauss a fost autorul 
amenințărilor cu moartea la adresa lui Roger Trent, pentru 
a lansa zvonul că urma să i se întâmple ceva. Strauss avea 
de gând să se folosească de acest prilej ca să scape de 
Trent şi de înregistrările financiare care dovedeau 
delapidarea. Aşadar, Trent şi cutiile cu înregistrări 
financiare au fost duse în Buncăr. Nu avea să mai rămână 
nimic acolo în afara prafului radioactiv. Oamenii ar fi putut 
crede că Trent îşi luase tălpăşiţa pentru a scăpa de 


543 


problemele financiare cauzate de Strauss sau că fusese 
ucis de cei care-l ameninţaseră cu moartea. Trebuie să 
recunosc, planul vostru a fost bine pus la punct. 

— Nu am auzit nimic care să mă acuze de vreo implicare 
în acest caz, zise Mason. 

Puller ridică şi cel de-al treilea deget, apoi spuse: 

— lată de ce nu ţi-am mai raportat nimic şi am preferat 
în schimb să fac investigaţii. Tu erai singurul care ştia 
despre Dickie Strauss. Doar ţie ţi-am spus că lucra cu 
mine. Mai mult, numai tu ştiai că urma să ne întâlnim în 
noaptea aceea la staţia de pompieri. Moartea lui nu a fost 
spontană. Lunetistul tău era de mult acolo, pregătit şi gata 
de acţiune. Tu erai singurul care putea orchestra o 
asemenea operaţiune. Nimeni altcineva. 

— Nu îmi aduc aminte să-mi fi spus aceste lucruri, 
replică Mason. E cuvântul tău contra cuvântului meu. 

— Şi l-ai ucis pentru că te temeai ca nu cumva Dickie să 
se răzgândească. El a fost în noaptea aceea la locul crimei 
şi l-a găsit pe Larry Wellman. A văzut cadavrele familiei 
Reynolds. Ştia că Treadwell şi Bitner erau şi ei morţi. Era 
speriat; mă îndoiesc că i-ai spus ce planuri aveai în 
realitate, dar când oamenii au început să moară pe capete, 
şi-a dat seama că era ceva ce-l depăşea. S-ar putea să se fi 
gândit că singura cale prin care putea să scape din 
afacerea asta era să lucreze cu autorităţile. Dar tu nu 
puteai permite aşa ceva. Aşa că l-ai pus pe omul tău să-i 
zboare creierii. 

— Aşa spui tu. Dar nu ai nicio dovadă. 

Puller se uită din nou în jur, la oamenii lui Mason. 

— Ai reuşit ce ţi-ai propus, Joe. Ai aruncat în aer 
Buncărul. Ai făcut rost de combustibilul nuclear. Roger 
Trent e mort. Documentele financiare s-au prefăcut în 
scrum. Cum de mai eşti aici? Planul tău a funcţionat. 

Mason nu răspunse. Neclintit, continua să-l fixeze pe 
Puller. 

Agentul făcu un pas spre bărbat. 


544 


— Poate că „discuţia” islamiştilor nu era totuşi prea 
departe de adevăr, chiar dacă ai inventat-o. Poate că ai 
fost angajat de duşmanii ţării noastre pentru a detona un 
morman de material fisionabil în Virginia de Vest. Cred că 
butoaiele acelea pe care le-ai lăsat acolo erau o parte din 
bombă. Iar amicii cu care faci afaceri probabil că nu sunt 
prea fericiţi acum că nu a mers totul conform planului. 
Deci de asta eşti aici, ca să te răzbuni puţin pe mine. Şi ca 
să-ţi salvezi fundul de indivizii cu turbane. Cu cât ai fost 
plătit ca să-ţi ataci propria ţară, Joe? Dă-mi doar o cifră 
aproximativă. 

Mason îşi drese glasul şi zise: 

— Nu ai dreptate întru totul, Puller. Sunt un patriot. Nu 
aş face asta ţării mele. Ştiam de încărcătura care era 
acolo, recunosc. Dar nu am fost plătit ca să o fac să 
explodeze. 

— Prostii, îl opri iritat Puller. Nu eşti cu nimic mai bun 
decât viermii aceia care au pus la cale atentatul din 11 
septembrie! 

Mason izbucni: 

— La naiba, nu ştii ce spui, Puller! 

— Atunci, explică-mi, Joe. Explică-mi şi mie cum se poate 
transforma un fost puşcaş marin într-un trădător. 

Mason începu să vorbească: 

— După toţi aceşti ani la DHS, ştiu destule despre 
bombele nucleare. Şi ştiam cum să ajung la cei de care 
aveam nevoie ca să construiască aşa ceva. Odată ce ai 
combustibilul, restul nu mai e atât de greu. Guvernul nu ar 
fi admis niciodată că a lăsat de izbelişte combustibilul 
nuclear. Aş fi putut vinde marfa aceea fără ştirea nimănui. 
Marea mea greşeală a fost că l-am lăsat pe Strauss să-i 
ceară idiotului de Treadwell să construiască reflectorul şi 
alte câteva componente, iar acest lucru s-a întors 
împotriva mea. 

— Nimic din tot ce-ai spus nu te disculpă. Eşti un 
trădător. Ai lăsat butoaiele cu pastile de uraniu şi de 


545 


plutoniu în Buncăr. Acest lucru ar fi făcut ca cinci sau şase 
state să devină radioactive. 

— Butoaiele acelea erau goale. Nu am lăsat nimic în 
Buncăr. Ai dreptate. Ar fi valorat miliarde. 

— Minţi, zise Puller. Am văzut butoaiele! Capacele 
acelea nu au mai fost deschise de zeci de ani. 

Mason rânji triumfător. 

— Noi am secţionat fundurile butoaielor, Puller. Apoi le- 
am resigilat. După ce le-am umplut cu pământ. Vezi, m-am 
gândit la toate. Am luat în calcul orice împrejurare 
neprevăzută. La fel cum am făcut şi atunci când ai 
modificat secvențele. Eu am acţionat un accelerator al 
cronometrului şi numărătoarea inversă s-a modificat. 

— Dar era o bombă nucleară. Aveai de gând să-ţi iradiezi 
concetăţenii, ticălosule! 

— Ştiam foarte bine ce fac, înţelegi? ripostă Mason. Am 
folosit o cantitate minimă de plutoniu, doar cât să facă 
bum şi să emită câteva radiaţii. lar Drake, Virginia de Vest, 
e un oraş uitat de lume. Şi ce dacă ar fi devenit radioactiv? 
Era deja mort. 

— Acolo trăiesc totuşi şase mii de oameni, Joe. 

— Într-un an mor mai mulţi oameni în accidentele 
rutiere. O sută de mii de oameni mor anual în spitale din 
cauza greşelilor medicale. 

În acest context, putem spune că pagubele colaterale ar fi 
fost al naibii de mici. 

— Dar  intenţionai să vinzi combustibilul nuclear 
inamicilor noştri. Ei nu ar fi detonat bomba într-o zonă 
pustie, Joe. Ei ar fi aruncat în aer New Yorkul sau poate 
chiar Washingtonul. 

— Da. Ei bine, sunt pe cale să mă mut în altă ţară. M-am 
cam săturat de asta. Dar tu ai stricat totul. Pot să vând 
marfa, ce-i drept, dar va fi foarte complicat. De aceea mă 
aflu aici. Ca să-ţi dau o lecţie în schimbul serviciilor tale. 

— Chiar ai atâta nevoie de bani? întrebă Puller. Ca să te 
vinzi teroriştilor? Eşti un gunoi. 

546 


— Mi-am pus fundul în primejdie pentru țara asta mai 
bine de treizeci de ani. lar următoarea rundă a tăierilor 
bugetare mă va lăsa fără serviciu. Nu le datorez nimic. 

Puller ridică şi cel de-al patrulea deget. 

Mason exclamă uimit: 

— Parcă ai spus că sunt doar trei puncte. 

— Am minţit. L-am prins pe Bill Strauss în America de 
Sud. El a luat avionul înainte de explozia Buncărului, 
desigur. Nu avea de gând să rămână în preajmă ca să 
admire norul în formă de ciupercă şi nici nu s-a deranjat să 
o ia cu el şi pe soţia sa îndoliată. Tipul e un adevărat 
învingător. Oh, am menţionat cumva că v-a dat de gol, 
băieţi? 

Mason izbucni: 

— Dar e imposibil. Am vorbit cu Bill... 

— Da, ai vorbit cu el şi ieri, şi azi. Eu eram de faţă. Cei 
de la FBI au înregistrat toată convorbirea. 

— E o cacealma. 

— De unde crezi că aş fi ştiut toate detaliile pe care ţi le- 
am spus? Sunt un investigator destul de bun, dar Strauss 
ne-a dat toate informaţiile de care aveam nevoie. Era 
singura cale de a afla adevărul. 

Mason îl privea de parcă nu-i venea să creadă. 

Puller continuă: 

— Deci stai acum pe un morman de material nuclear pe 
care nu vei putea niciodată să-l vinzi. Dar nu-i nicio 
problemă. Nu vei avea nevoie de prea mulţi bani în 
închisoare. Iar dacă vei fi acuzat de trădare, vei primi o 
injecție letală. Mie îmi convin ambele variante. 

Puller mai privi o dată în jur şi îi văzu pe oamenii lui 
Mason dând semne de nervozitate maximă. Era şi bine, era 
şi rău. Bine, pentru că oamenii nervoşi nu erau niciodată 
eficienţi în luptă; rău, pentru că erau înarmaţi şi capabili 
de gesturi imprevizibile. 

Dar, chiar dacă erau şase contra unuia, Puller îşi dădu 
seama că bărbaţii se simțeau în inferioritate numerică. 


547 


Îl privi în faţă pe Mason şi zise: 

— Eşti gata să te predai, Joe? 

— O să-ţi spun eu pentru ce sunt gata, Puller. Şi o să-ţi 
spun chiar acum. 


548 


CAPITOLUL 95 


Mason întoarse capul spre cel de-al şaselea bărbat, care 
stătea lângă maşina lui Puller. li făcu semn să se apropie. 
Bărbatul părea trecut de cincizeci de ani şi purta o 
pereche de pantaloni subţiri şi un hanorac impermeabil, 
deşi aerul era cald şi nu se simţea nicio boare de vânt. 
Acesta ţinea în mâna dreaptă un SIG de 9 milimetri. Era cu 
cinci centimetri mai scund decât Puller, dar cu vreo zece 
kilograme mai greu decât agentul. Părea tare ca piatra, 
rău şi gata să ucidă. 

Mason spuse: 

— El e Serghei, Puller. A fost în armata sovietică. E 
specialist în tortură, un maestru al suferinţei, înţelegi? El o 
să te ducă într-un anumit loc, unde se va ocupa de tine. O 
să-ţi arate câteva dintre tehnicile lui. E cel mai bun în 
branşa asta. 

Puller îi aruncă bărbatului o privire - acesta se uita la el 
cu un aer de evidentă superioritate. 

— Armata sovietică? Voi, băieţi, nu ştiţi să vă luptaţi 
deloc. Aţi lăsat o ceată de fermieri din deşert să vă bată în 
Afganistan. 

Expresia trufaşă de pe faţa lui Serghei dispăru, fiind 
înlocuită de una amenințătoare. 

Mason interveni: 

— Nu cred că a fost cea mai înţeleaptă mişcare, Puller. 

— Ţi-am lezat cumva orgoliul, Serghei? Ai fost cumva 
unul dintre băieţii care nu au avut curajul să care o puşcă? 
Te-au ţinut în ultimele rânduri ca să te ocupi de cei care nu 
erau în stare să lupte? 

Serghei părea din ce în ce mai iritat. Era ceea ce 
urmărea Puller de fapt. De aceea îl tachina. Oamenii 
nervoşi făceau greşeli. Puller se apropie cu un pas de 


549 


bărbat. 

— Lasă-mă să-ţi fac o scurtă prezentare a situaţiei, 
Puller, zise Mason. O să te ducem într-un loc în care 
Serghei te va face să simţi ce înseamnă adevărata durere, 
iar eu voi privi. Apoi vom pune capăt pentru totdeauna 
suferințelor tale. Am încercat de două ori să te elimin cu 
bombele acelea, dar am dat greş de fiecare dată. Insă a 
treia oară - după cum se spune - va fi cu noroc. 

Puller deschise larg braţele şi făcu încă doi paşi în faţă, 
folosindu-şi mişcările pentru a le distrage atenţia. 

— Deci acesta este planul, zise el. Sper că nu ai pierdut 
prea mult timp ca să-l concepi, Joe, pentru că e jalnic, 
crede-mă. 

— Mie mi se pare perfect. Şi mai am câteva planuri, 
Puller. Întotdeauna am grijă să iau în calcul toate 
aspectele. Indiferent dacă Strauss este sau nu în puterea 
federalilor, eu mi-am luat tălpăşiţa. Să nu-ți treacă prin 
minte să opui rezistenţă. Te vom împugşca aici, pe loc, dacă 
vei încerca ceva. 

Puller ridică din umeri. 

— Ei bine, să terminăm odată cu asta! Mai am şi alte 
lucruri de făcut astăzi, zise el. 

Înainte ca Serghei să ridice pistolul, Puller lovi. 
Marginea iPodului său fusese prelucrată special pentru 
situaţii de urgenţă şi era la fel de tăioasă precum un cuţit 
Ranger KA-BAR. O secundă mai târziu, beregata lui 
Serghei era spintecată. Rusul căzu pe spate, peste maşină, 
în timp ce sângele îi curgea din abundență pe piept. Puller 
îl apucă apoi de guler, îl răsuci şi reuşi să-l izbească pe 
Mason peste mână, iar acesta scăpă pistolul. Îl lăsă pe rus 
să cadă la pământ, pentru a sângera în continuare. În 
secunda următoare îşi trecu braţul pe după gâtul lui Joe 
Mason, pivotă ridicându-l pe bărbat în aer, apoi, cu toată 
puterea, îl izbi cu capul de parbrizul Malibu-ului său, care 
se sparse sub forţa impactului. 

Mason rămase inert pe capotă, cu mâinile întinse în 


550 


părţi. Capul lui era acum o masă de carne sângerândă. 
Puller nu ştia dacă murise. Şi nici nu-i păsa. 

Se aplecă la urechea bărbatului şi îi zise încet: 

— Pentru sergentul Samantha Cole. 

Se întoarse apoi spre oamenii lui Mason. Aceştia îşi 
țineau pistoalele îndreptate spre el, dar păreau de-a 
dreptul împietriţi, surprinşi de sălbăticia atacului său 
fulgerător. Dar nu aveau să rămână prea mult timp 
împietriţi, îşi spuse Puller. 

Douăzeci de rangeri ai armatei apărură ca din senin, 
îmbrăcaţi în costume de camuflaj. Pistoalele lor automate 
M5 erau îndreptate spre cei patru bărbaţi. Erau cinci la 
unu. Şansele de victorie pentru cei patru erau egale cu 
zero. Bărbaţii aruncară pistoalele imediat şi se predară. În 
timp ce aceştia erau încătuşaţi, Mason fu extras de pe 
parbriz, iar Serghei ambalat într-un sac de plastic; apoi, 
generalul Julie Carson se ivi dintre copaci. 

Îl verifică pe Mason, apoi se apropie de Puller. Femeia îi 
întinse o sticlă cu apă. 

— M-am gândit că ai nevoie, după ce ai asudat atât. 

— După alergare, da. Şi mulţumesc că mi-ai acordat 
acest răgaz între patru ochi cu Mason. 

— Nu, eu îţi mulţumesc. Mi-a făcut plăcere să privesc. 

— Mason e mort? 

— Nu. Are puls. Destul de slab, totuşi. 

— Spune-le celor de la ambulanţă să nu se grăbească. 

Ea zâmbi. 

— Recepţionat. 

— Nu că aş avea nevoie de asta, dar presupun că ai 
înregistrat totul. 

Carson îi arătă un stick USB. 

— Ştii cât de serios supraveghează totul Armata Statelor 
Unite. Cu toate acestea, cred că am putea face pierdută o 
anumită parte din înregistrare, mai exact momentul în 
care i-ai eliminat pe rus şi pe Mason. Vreau să spun, cine 
trebuie să afle? 


551 


Puller zâmbi. 

— Cred că nu mă aşteptam la aşa ceva din partea 
dumitale, general Carson. 

Ea îi întoarse zâmbetul. 

— Sunt plină de surprize, să ştii. Şi suntem în afara 
orelor de program, aşa că poţi să-mi spui Julie. 

— În regulă, Julie. 

Ea îi urmări pe cei patru în timp ce erau escortaţi spre 
maşini. 

— Cred că totul a fost pentru bani. 

— Aşa cred şi eu. Dar încărcătura nucleară? 

— Nu a fost scoasă încă pe piaţă, aşa că o vom găsi. Asta 
e tot ce pot negocia indivizii ăştia pentru a scăpa de 
pedeapsa cu moartea. 

Puller aruncă o privire către maşina sa avariată. 

— Cred că nu o pot conduce în halul ăsta. 

— Nu-ţi face griji. O să te duc cu maşina mea. 

— Mulţumesc. 

— Şi poate că după aceea vom ieşi să bem ceva 
împreună. 

— Poate că da. 


532 


CAPITOLUL 96 


Puller stătea în faţa fratelui său, la USDB. 

— Eşti un erou, Bobby, îi zise el. Ai salvat un oraş, poate 
chiar un stat întreg. 

Rober Puller încerca fără succes să ascundă plăcerea pe 
care o simţea la auzul acelor cuvinte. Era prima dată când 
John Puller venea la USDB şi-l vedea pe fratele lui cu o 
expresie de mândrie întipărită pe faţă. 

— Şi zici că ţi-au transmis mulţumiri? 

Robert încuviinţă. 

— E o premieră pentru USDB. Nu sunt sigur că ştiau ce 
altceva să facă. 

— Pot să pariez. 

— Îmi pare rău pentru prietena ta, Sam Cole. 

— lar mie îmi pare foarte rău că nu au considerat 
normal să-ţi micşoreze pedeapsa. 

— Chiar te aşteptai să o facă? Militarii nu se răzgândesc 
niciodată. Asta ar însemna să recunoască faptul că au 
greşit, iar militarii nu fac nici acest lucru. 

Puller întinse braţul şi strânse mâna fratelui său, 
ignorând privirea plină de reproş a gardianului de serviciu. 

— Mi-ai salvat viaţa. 

— Asta e treaba fraţilor mai mari. 


Puller privi pe geam pe toată perioada zborului. Se 
întorcea acasă. Când avionul se ridică deasupra Virginiei 
de Vest, pilotul începu să le vorbească pasagerilor. li 
informă unde se aflau şi menţionă apoi că el era din 
Bluefield - pe care îl declară cel mai frumos loc din ţară. 
Puller începu să citească ziarul, fără a mai asculta vorbele 
bărbatului. 

Îşi luă de la aeroport Malibu-ul, care-l aştepta gata 


553 


reparat, şi se îndreptă spre apartamentul său. AWOL îl 
întâmpină cu un miorlăit, iar el petrecu câteva minute cu 
motanul, acordându-i atenţia cuvenită. Privi pe geamul de 
la bucătărie mica sa curte interioară. Asta îl duse cu 
gândul, dintr-un oarecare motiv, la curtea superbă din 
spatele casei lui Sam, cu fântâna aceea lângă care 
obişnuiau să stea de vorbă. Işi atinse obrazul acolo unde îl 
sărutase ea. Se întrebă dacă nu cumva greşise atunci când 
refuzase invitaţia deloc subtilă a lui Sam în patul ei. 

Dar, în cele din urmă, ajunse la concluzia că fusese o 
decizie potrivită pentru momentul acela - pentru amândoi. 
Şi totuşi, sperase mereu că avea să trăiască şi momente 
mai bune în compania ei. 

Dar ce şanse ar fi existat să se întâmple astfel? se 
întrebă el. Acest lucru ar fi fost posibil numai dacă ar fi 
supravieţuit amândoi. Acea bucată de beton ar fi putut să-l 
lovească pe el. Sau un copac. Sau o căprioară. Dar 
alegerea destinului fusese Cole, iar viaţa ei se sfârşise 
brusc. 

Orice om ar fi putut să-i explice că nu-i venise încă 
vremea. Puller îşi spusese deseori acest lucru după ce 
păcălise moartea de atâtea ori pe câmpul de luptă. Alţi 
oameni muriseră. Dar el scăpase cu viaţă. Nu se mulțumea 
însă cu această explicaţie. Nu şi de această dată. Nu era 
sigur de ce se simţea diferit de această dată, însă ştia - pur 
şi simplu - că aşa stăteau lucrurile. 

Îl lăsă jos pe AWOL şi luă legătura cu şeful său, la 
Quantico, pentru raport. Îşi înregistrase toate rapoartele şi 
vorbise cu oamenii cu care trebuia să vorbească. I se 
spusese că îl aştepta o promovare, care i-ar fi permis să 
sară peste două poziţii în ierarhia militară - o oportunitate 
rar întâlnită. 

El refuzase acest privilegiu fără să stea pe gânduri. 

Superiorul său pierduse un timp preţios încercând să-l 
convingă. 

— Alţi oameni ar ucide pentru asta. 

554 


— Atunci, promovaţi-i pe ei în locul meu. 

— Nu te înţeleg, Puller. Chiar nu te înţeleg. 

— Ştiu, domnule. Uneori nici eu nu mă împac cu mine 
însumi. 

Îşi curăţase biroul, trimisese câteva e-mailuri, se 
întâlnise cu câţiva superiori pe care-i pusese la curent cu 
mersul evenimentelor, apoi decisese să termine cu armata 
pentru un timp. Economisise mai multe zile de permisie. 
Avea de gând să şi le ia. Niciun ofiţer de rang superior nu 
i-ar fi refuzat cererea. Oamenii care contribuiseră la 
evitarea unui holocaust nuclear pe teritoriul patriei lor 
puteau face cam tot ce-şi doreau. 

În limite rezonabile, desigur. 

Era vorba de Armata Statelor Unite, la urma urmei. 

Se întoarse acasă, împachetă câteva lucruri şi îşi luă 
pisica, apoi încărcă totul în Malibu şi se puse în mişcare. 
Nu avea hartă, plan sau vreo destinaţie. Era doar un agent 
special CID plecat în permisie împreună cu micul său 
camarad de încredere, AWOL. Motanul călătorea pe 
bancheta din spate, ca o persoană importantă cu un şofer 
personal. Agentul era bucuros să joace rolul şoferului. 

Plecară la miezul nopţii, pentru că Puller prefera să 
hoinărească pe întuneric. Găsi un drum care mergea spre 
vest şi porni în direcţia aceea. Până la răsăritul soarelui 
reuşise să parcurgă 500 de kilometri. Nu făcuse nicio 
oprire, nici măcar pentru a merge la toaletă. Atunci când 
opri ca să-şi întindă puţin oasele, să meargă la baie, să-şi 
alimenteze maşina şi să cumpere cea mai mare cafea pe 
care o aveau la staţia aceea de benzină, îl lăsă pe AWOL să 
iasă din maşină şi află că se aflau pe teritoriul Virginiei de 
Vest. Nu în Drake, ci într-o altă zonă. Nu avea de gând să 
se mai întoarcă în Drake. Nu era nimic acolo pentru el, 
chiar dacă altădată fusese. 

Nu voia să vadă din nou Buncărul - sau ceea ce mai 
rămăsese din el. 

Nu voia să-i vadă pe cei din familia Trent ori Cole - sau 


555 


ceea ce mai rămăsese din aceste două familii. 

Avea să o poarte mereu pe Sam Cole în amintirile lui. 
Era sigur de asta. Faptul că fusese în preajma ei făcuse din 
el un poliţist mai bun. Şi un om mai bun. Avea să-i simtă 
lipsa pentru tot restul vieţii. Şi de acest lucru era sigur. 

Avea să se întoarcă la Forţele Terestre şi la îndatoririle 
sale, pentru a-i captura pe cei care săvârşeau infracţiuni. 
Simţea că avea să se întoarcă mai puternic ca niciodată. 
Era un sentiment foarte plăcut. Şi asta i se datora tot lui 
Sam Cole, era sigur. 

Deschise portiera maşinii. AWOL sări din nou pe 
bancheta din spate. Puller se aşeză comod în scaun şi 
porni motorul. 

— Eşti gata de drum, AWOL? 

Motanul scoase un mieunat în semn de aprobare. 

Puller băgă în marşarier şi ieşi din nou pe şosea, apoi 
demară. 

Maşina rula în viteză. Drumul era drept şi fără 
denivelări. 

Şi plecă mai departe. Dispăru fără urmă, de parcă nici 
nu ar fi trecut vreodată pe acolo. 

La urma urmei, era adevărat. 

Nu puteai ucide ceva ce nu vedeai venind spre tine. 


556 


MULȚIUMIRI 


Pentru Michelle - aventura continuă. 

Lui Mitch Hoffman, care m-a ajutat să văd în continuare 
lumina. 

Lui David Young, Jamie Raab, Emi Battaglia, Jenifer 
Romanello, Tom Maciag, Martha Otis, Chris Barba, Karen 
Torres, Anthony Goff, Lindsey Rose, Bob Castillo, Michele 
McGonigle, precum şi tuturor celor de la Grand Central 
Publishing, care m-au susţinut din toate punctele de 
vedere. 

Lui Aaron şi lui Arleen Priest, Lucy Childs Baker, Lisa 
Erbach Vance, Nicole James, Frances Jalet-Miller şi John 
Richmond, pentru că au fost alături de mine pas cu pas. 

Lui Maja Thomas, împărăteasa ebook-urilor. 

Lui Anthony Forbes Watson, Jeremy Trevathan, Maria 
Rejt, Trisha Jackson, Katie James, Aimee Roche, Becky 
Ikin, Lee Dibble, Sophie Portas, Stuart Dwyer, Anna Bond 
şi Michelle Kirk de la Pan Macmillan, pentru că m-au 
ajutat să ating cel mai mare număr de exemplare vândute 
în UK. 

Lui Ron Melarty şi Orlagh Cassidy, care au însufleţit cu 
vocile lor superbe personajele poveştilor mele. 

Lui Steven Maat şi Bruna, pentru că m-au dus în Olanda, 
la „spot 41“ 

Lui Bob Schule, pentru ochiul său de vultur. 

Lui Anshu Guleria, M.D., pentru sfaturile sale preţioase 
în domeniul medical. 

Câştigătorilor licitaţiei de caritate, Matthew Reynolds, 
Bill Strauss şi Jean Trent - sper că v-au plăcut personajele 
voastre. 

Echipei de la Fort Benning, oameni care au fost atât de 
generoşi cu timpul şi cu experienţa lor: cei doi generali- 


557 


maiori Bob şi Patti Brown, comandant-sergent major Chris 
Hardy, comandant  sergent-major Steven  Meclaflin, 
locotenent-colonel Selby Rollinson (în rezervă), Susan 
Berry, colonel Sean McCaffrey, colonel Terry McKenrick, 
colonel Greg Camp (în rezervă), locotenent-colonel Jay 
Bartholomees, locotenent-colonel Kyle Feger, locotenent- 
colonel Mike Junot, locotenent-colonel David Koonce, 
locotenent-colonel Todd Zollinger, maior Joe Ruzicka, 
căpitan Matthew Dusablon, maistru militar clasa 4 Larry 
Turso, maistru militar clasa 3 Jose Aponte, maistru militar 
clasa 2 Shawn Burke, agent special Joseph Leary, agent 
special Jason Waters, agent special Jason Huggins, sergent 
clasa I Steve Lynn, sergent Shawn Goodwill, Nora Bennett, 
Terri Panco şi Courtland Pegan. 

Lui Tom Colson, CID, pentru excelenta sa experienţă. 

Lui Bill Chadwell, pentru că m-a călăuzit prin labirintul 
Pentagonului. 

Colonelului Marguerite Garrison (în rezervă), pentru 
acelaşi lucru. 

Lui Michael Furey, pentru ajutorul său preţios. 

Lui Christine Craig, pentru că mi-a favorizat accesul la 
USACIL. 

Lui Bill Colwell şi contraamiralului John Faigle, USCG 
(în rezervă), pentru că mi-a favorizat accesul în minunatul 
Club al Forţelor Terestre şi al Marinei Militare Americane. 

Generalului-maior Karl Horst, pentru o cină minunată şi 
conversațiile încântătoare. 

Lui Dave şi Karen Halverson, pentru că mi-au dat voie să 
le folosesc numele de familie. 

Lui Timothy Imholt - ştii tu pentru ce. 

Lui Kristen şi Natasha, pentru că aş fi pierdut fără voi. 

O urare specială de bun venit pentru Erin Race, care s-a 
alăturat echipei Columbus Rose. 

O urare specială cu ocazia pensionării pentru Lynette şi 
Art, alături de mulţumiri călduroase pentru munca lor 
grozavă. 


558 


Şi ultimul, dar nu cel din urmă, căruia vreau să-i 
mulţumesc este Roland Ottewell, pentru serviciile de 
editare deosebite, la fel ca întotdeauna. 


559