Lee Child — Jack Reacher — V2 Evadare imposibila

LEE CHILD 


LEE CHILD 


EVADARE IMPOSIBILĂ 


Die Trying 


UNU. 

Nathan Rubin a murit fiindcă a vrut s-o facă pe eroul. Nu e 
vorba despre genul acela de efort susţinut, care îţi aduce o 
medalie în război, ci de izbucnirea de furie care nu durează 
mai mult de o fracțiune de secundă, dar te poate lăsa mort 
în mijlocul străzii. 

A plecat de acasă devreme, cum făcea întotdeauna, şase 
zile pe săptămână, cincizeci de săptămâni pe an. Un mic 
dejun frugal, potrivit unui bărbat nu prea înalt, rotunjor, 
care, deşi trecut de patruzeci de ani, vrea să rămână în 
formă. O lungă distanţă, parcursă pe coridoarele acoperite 
cu mochetă ale casei de lângă lac, şi ele potrivite pentru 
cineva care câştigă câte o mie de dolari în fiecare dintre 
cele trei sute de zile lucrate. O apăsare pe butonul care 
deschidea uşa garajului şi o răsucire a încheieturii pentru a 
porni motorul silențios al sedanului său de import. Un CD în 
casetofon, marşarierul de pe aleea cu pietriş, o frână slabă, 
o uşoară împingere a schimbătorului de viteze, o apăsare a 
pedalei de acceleraţie şi ultimul drum din viaţa lui era pe 
cale să înceapă. Într-o dimineaţă de luni, la ora 6.49. 

În drum spre birou, a prins mereu verde la semafor, şi cel 
mai probabil asta i-a fost şi cauza morţii. Cu alte cuvinte, 
când îşi parcă maşina pe locul său aflat în spatele clădirii de 
birouri, din preludiul fugii în şi minor a lui Bach mai erau 
exact 38 de secunde. 

Rămase nemişcat, ascultându-l până ce ultimele acorduri 
de orgă se pierdură în tăcere, ceea ce înseamnă că, în clipa 


în care a coborât din maşină, cei trei se aflau destul de 
aproape ca el să-şi fi dat seama de intenţiile lor. Le 
aruncase o privire. Ei priviseră în altă parte şi îşi 
schimbaseră ritmul, trei bărbaţi mergând în acelaşi pas, ca 
nişte dansatori sau soldaţi. El o pornise către clădire. Apoi 
se oprise. Aruncase o privire înapoi. Cei trei erau lângă 
maşina lui. Încercau uşile. 

— Hei! strigă el. 

Era acel strigăt scurt, universal, ce poate exprima 
surpriza, mânia, sfidarea. Genul de strigăt pe care-l scoate 
din instinct un cetăţean serios, dar naiv, când se întâmplă 
ceva ce nu ar trebui să se întâmple. Genul de strigăt 
instinctiv din cauza căruia un cetăţean serios, dar naiv este 
ucis. Se trezi că o ia înapoi spre maşină. Deşi erau trei la 
unu, dreptatea era de partea lui şi asta-i dădu încredere, 
făcându-l să se îmbăţoşeze. Copleşit de furie, se întoarse cu 
aerul că era stăpân pe el şi gata de luptă. 

Dar acestea nu erau însă decât sentimente iluzorii. Un tip 
molâu, dintr-o suburbie, ca el, nu ar fi putut fi niciodată 
stăpân pe o situaţie ca aceea. Forţa lui nu depăşea nivelul 
dobândit la un club de fitness. Era ca şi cum n-ar fi fost. La 
prima lovitură mai puternică muşchii săi abdominali cedară. 
Capul i se deplasă înainte şi apoi îi căzu în piept, 
încheieturile dure îi făcuseră terci buzele şi-i zdrobiră 
dinţii. Fu prins într-un vârtej de mâini aspre, braţe înnodate 
şi ridicat în aer ca şi cum ar fi fost uşor ca un fulg. Cheile îi 
fură smulse din mână şi primi o lovitură puternică peste 
ureche. Gura i se umplu de sânge. Se prăbuşi peste capotă 
şi simţi cum nişte bocanci grei îl izbeau în spate. Apoi în 
stomac. Apoi în cap. Vederea i se întunecă, asemeni unui 
televizor într-o furtună. Lumea dispăru din faţa ochilor săi. 
Se prăbuşi devenind o linie subţire şi fierbinte, iar apoi 
pulverizându-se în neant. 

Muri deci din cauza unei fracțiuni de secundă în care o 
făcuse pe eroul. Dar nu imediat. Muri mult mai târziu, după 
ce fracțiunea de secundă de eroism pălise şi fusese înlocuită 


de ore îndelungate de spaimă gâfâită şi înecată în 
nefericire. Şi după ce lungile ceasuri de spaimă explodaseră 
în nesfârşite minute de panică nebunească. 

Jack Reacher rămăsese în viaţă pentru că fusese prudent. 
Fusese prudent pentru că îl ajunsese un ecou din trecut. 
Avea un trecut extrem de bogat, iar ecoul venea din cea mai 
întunecată parte a acestuia. 

Slujise treisprezece ani în armată şi nu fusese rănit decât 
o singură dată, şi atunci nu de un glonţ. Ci de un fragment 
din maxilarul unui sergent de marină. Reacher fusese 
transferat la Beirut, într-o bază americană de lângă 
aeroport. Baza fusese bombardată din camioane dotate cu 
lansatoare de rachete. Reacher stătea la poartă. Sergentul 
de marină fusese cu o sută de metri mai aproape de locul 
exploziei. Fragmentul de maxilar era tot ce mai rămăsese 
din tipul respectiv. L-a lovit pe Reacher, aflat la o sută de 
metri mai încolo, şi i s-a răsucit în maţe ca un glonţ. 
Chirurgul militar care l-a peticit pe Reacher i-a spus mai 
târziu că avusese noroc. Că un glonţ adevărat în intestine s- 
ar fi făcut simţit mult mai rău. Acesta era ecoul care-l 
ajunsese din urmă pe Reacher şi devenise deosebit de 
atent, deoarece, treisprezece ani mai târziu, un revolver 
avea să fie aţintit drept către stomacul său. De la o distanţă 
de circa patru centimetri. 

Revolverul era un automat de nouă milimetri. Unul nou- 
nouţ. Încă se vedea pe el uleiul cu care fusese uns. Era ţinut 
undeva jos, chiar în dreptul vechii lui cicatrice. Cel care-l 
mânuia arăta, mai mult sau mai puţin, că ştia bine ce face. 
Siguranţa era înlăturată. 

Ţeava nu tremura câtuşi de puţin. Mâna nu era încordată. 
Degetul de pe trăgaci era gata să treacă la treabă. Lui 
Reacher îi era acum limpede. Îşi concentrase întreaga 
atenţie asupra degetului de pe trăgaci. 

Stătea lângă o femeie. O ţinea de braţ. Nu o văzuse 
niciodată înainte. Şi ea se uita la un revolver de nouă 
milimetri identic. Aţintit către propriul ei stomac. Tipul ăsta 


era mai încordat decât al lui. Nu părea să se simtă în largul 
lui. Arăta destul de îngrijorat. Revolverul îi tremura din 
cauza încordării. Unghiile de la degete fuseseră roase. Un 
tip nervos, iritabil. Stăteau toţi patru pe stradă, trei dintre 
ei nemişcaţi ca nişte statui, iar al patrulea ţopăâind uşor de 
pe un picior pe altul. 

Se aflau la Chicago. În centrul oraşului, pe un trotuar 
aglomerat, într-o luni, ultima zi din iunie. Ziua în amiaza 
mare, în lumina strălucitoare a soarelui de vară. Întreaga 
situaţie se materializase într-o fracțiune de secundă. Se 
întâmplase într-un mod care n-ar fi putut fi aranjat dinainte 
nici într-un milion de ani. Reacher mergea în josul străzii, 
fără nici o ţintă, nici prea repede, nici prea încet. Era pe 
punctul de a trece de uşa unei curăţătorii chimice cu vitrina 
la stradă. Uşa se deschisese şi un baston vechi de metal 
zdrăngănise pe trotuar, chiar în faţa lui. Îşi ridicase privirea 
şi văzuse că în uşă stătea o femeie. Era pe punctul de a lăsa 
să-i cadă un braţ de nouă pungi de curăţătorie. Avea până 
în treizeci de ani, era îmbrăcată scump, brunetă, 
atrăgătoare, sigură pe sine. Cu un fel de defect la picior. Un 
fel de rană. Se cunoştea după poziţia ei ciudată că are 
dureri. Îi aruncase o privire de genul „Nu v-ar deranja”, iar 
el îi răspunsese cu o privire de tipul „Nici o problemă” şi se 
aplecase să ridice bastonul metalic. Luase de la ea cele 
nouă pungi cu o mână şi îi dăduse bastonul cu cealaltă. Îşi 
aruncase pungile pe umăr, simțind cum cele nouă umeraşe 
metalice îi intrau în deget. Ea sprijinise bastonul de trotuar, 
fixându-şi antebraţul în suportul de metal îndoit. El îi 
oferise braţul. Ea făcuse o pauză. Apoi, dăduse din cap 
încurcată, iar el o luase de braţ, lăsând să treacă un 
moment şi simțindu-se util, dar jenat. Apoi, se întorseseră 
să plece. Reacher îşi imaginase că nu va trebui să facă 
decât câţiva paşi alături de ea până ce se va simţi din nou 
sigură pe picioare. Apoi, i-ar fi lăsat braţul şi i-ar fi înapoiat 
pungile cu haine. Numai că se întorsese drept spre cei doi 
tipi cu automate de nouă milimetri. 


Toţi patru stăteau faţă în faţă, în perechi. Ca patru oameni 
care iau masa împreună într-un separeu înghesuit dintr-un 
restaurant cu autoservire. Cei doi tipi cu revolvere erau 
amândoi albi, bine hrăniţi, cu înfăţişare vag militară, 
oarecum asemănători. De înălţime medie, cu păr castaniu 
tuns scurt. Mâini mari, musculoase. Feţe mari, care ieşeau 
în evidenţă, trăsături impasibile, trandafirii. Expresii 
încordate, ochi tăioşi. Tipul nervos era mai scund şi părea 
genul care-şi consumă energia făcându-şi griji. Amândoi 
purtau cămăşi în pătrăţele şi geci de poplin. Stăteau acolo, 
unul lipit de celălalt. Reacher era mult mai înalt decât 
ceilalţi trei. Putea vedea de jur împrejur, peste capetele lor. 
Stătea acolo, surprins, cu hainele femeii agăţate pe umăr. 
Femeia se sprijinea în cârja ei şi privea scena în tăcere. Cei 
doi îşi ţineau revolverele aţintite asupra lor. De aproape. Lui 
Reacher i se părea că cei doi stăteau aşa de o lungă bucată 
de vreme. Dar ştia că senzaţia era înşelătoare. Probabil că 
nu trecuse mai mult de o secundă şi jumătate. 

Tipul din faţa lui Reacher părea să fie şeful. Cel mai înalt. 
Cel mai calm. Se uita când la Reacher, când la femeie, 
arătând cu ţeava revolverului către marginea trotuarului. 

— Treci în maşină, târfă, spuse. Şi tu, boule. 

Vorbea repede, dar cu calm. Cu autoritate. Reacher nu 
remarcă nici un accent. Poate unul uşor californian, se 
gândi el. În dreptul trotuarului se afla o maşină. Îi aşteptase 
acolo tot timpul. O maşină mare, neagră, scumpă. Şoferul 
tocmai se întindea peste scaunul din dreapta. Se întindea 
pentru a deschide uşa din spate. Tipul din faţa lui Reacher 
făcu din nou un gest cu revolverul. Reacher nu se mişcă. 
Aruncă o privire în stânga şi în dreapta. Îşi imagină că 
dispunea de încă o secundă şi jumătate pentru a-şi face o 
imagine clară asupra situaţiei. Cei doi tipi cu automate de 
nouă milimetri nu-l preocupau prea mult. Dispunea doar de 
o singură mână, din cauza hainelor de la curăţătorie, dar îşi 
imagina că cei doi tipi puteau fi doborâţi fără prea multe 
probleme. Problema era lângă el şi în spatele lui. Se uită în 


vitrina curăţătoriei, folosind-o pe post de oglindă. La 
douăzeci de metri în spatele lui se afla o masă solidă de 
oameni care se grăbeau să traverseze o intersecţie. Câteva 
gloanţe rătăcite şi-ar fi găsit uşor victimele. Fără îndoială. 
Fără nici un fel de îndoială. Aceasta era problema din 
spatele lui. Problema de lângă el era femeia necunoscută. 
Era greu să-i apreciezi abilităţile. Avea un picior rănit. Ar fi 
reacţionat cu întârziere. S-ar fi mişcat prea încet. Nu era 
pregătit să se angajeze într-o luptă. Nu în ambianța aceea, 
nu cu un asemenea partener. 

Tipul cu accent californian se întinse şi îl apucă pe 
Reacher de încheietură, de lângă guler, acolo unde era 
fixată de greutatea celor nouă haine proaspăt curățate, 
care îi atârnau pe spate. Se folosi de ea pentru a-l împinge 
către maşină. Degetul de pe trăgaci părea încă gata să 
treacă la treabă. Reacher îl observa cu coada ochiului. Lăsă 
braţul femeii. Păşi către maşină. Aruncă pungile pe 
canapeaua din spate şi se urcă şi el. Femeia fu împinsă în 
spatele lui. Apoi, tipul nervos se înghesui lângă ei şi trânti 
uşa. Şeful se aşeză pe scaunul din dreapta şoferului. Trânti 
şi el uşa. Şoferul atinse schimbătorul de viteze şi maşina 
demară uşor şi o porni fără zgomot în josul străzii. 

Femeia gâfâia de durere, iar Reacher îşi închipui că era 
din cauza revolverului pe care tipul cel nervos i-l înfundase 
între coaste. Şeful se răsuci în scaunul din faţă, ţinându-şi 
mâna cu pistolul sprijinită de tetiera din piele groasă. 
Revolverul era aţintit drept către pieptul lui Reacher. Era 
un Glock 17. Reacher ştia totul despre această armă. 
Făcuse o evaluare a prototipului pentru unitatea sa. Aceasta 
fusese misiunea lui pe durata convalescenţei uşoare de 
după rana de la Beirut. Glockul 17 era o armă mică, dar 
puternică. Nouăsprezece centimetri şi jumătate de la 
percutor până în vârful ţevii. Destul de lung, pentru a-i 
conferi precizie. Reacher nimerise cu el capete de pioneză 
de la 23 de metri distanţă. De asemenea, proiectilul era şi el 
în regulă. Revolverul elibera gloanţe de şapte grame la 


viteza de aproape 1330 km pe oră. Şaptesprezece focuri în 
magazie, de unde şi numele. Şi era uşor. Cu toată puterea 
de care dispunea, cântărea mai puţin de un kilogram. 
Părţile importante erau din oţel. Restul era din plastic. 
Policarbonat negru, ca un aparat scump de fotografiat. Un 
frumos exemplu de măiestrie meşteşugărească. 

Dar nu-i plăcuse prea mult. Nu făcea faţă cerinţelor 
specializate ale unităţii sale. Aşa că recomandase să fie 
respins. În loc, susţinuse achiziţionarea modelului Beretta 
92F. Beretta avea tot calibrul de nouă milimetri, era cu 500 
de grame mai greu, cu 2,5 centimetri mai lung, avea cu 
două cartuşe mai puţin în magazie. Dar dispunea de o 
putere distructivă asupra țintei cu 10% mai mare decât 
Glockul. Asta fusese important. Şi nu era din plastic. 
Beretta fusese alegerea lui Reacher. Comandantul unităţii 
acceptase. Pusese în circulaţie raportul lui Reacher, iar 
armata sprijinise recomandarea lui pe deplin. În aceeaşi 
săptămână l-au promovat şi i-au prins în piept Steaua de 
Argint şi Inima Purpurie, comandând Beretta, chiar dacă 
costa mai mult, iar NATO se dădea în vânt după Glock. 
Reacher fusese o voce singulară, iar cele de mai sus se 
întâmplau la scurtă vreme după ce ieşise de la West Pointl. 
După aceea primise misiuni în alte părţi, slujise peste tot în 
lume şi nu mai văzuse un Glock 17. Până acum. Douăzeci de 
ani mai târziu, avea ocazia să arunce din nou o a doua 
afurisită de privire asupra unuia. 

Îşi întoarse atenţia de la revolver şi ca să uite din nou la 
tipul în mâna căruia se afla. Avea un bronz pronunţat, care 
devenea mai palid în apropierea liniei părului. O tunsoare 
modernă. Şoferul avea o frunte largă şi strălucitoare, părul, 
care începea să se rărească, dat pe spate, o faţă rozalie şi 
mobilă, zâmbetul afectat al tipilor urâţi ca dracul care se 
cred frumoşi. Aceeaşi cămaşă ieftină de magazin universal, 
aceeaşi geacă. Aceeaşi siluetă îndesată, parcă hrănită cu 
porumb. Aceeaşi încredere în sine, uşor atenuată de 
încordare. Trei tipi, toţi în jur de treizeci sau treizeci şi cinci 


de ani, unul şef, unul trupete bine înţepenit pe picioare, iar 
ultimul, un trupete nervos. Toţi trei, încordaţi, înfăptuind un 
fel de misiune pe care parcă o repetaseră ca nişte actori 
înainte. Un puzzle. Reacher privi din nou, peste Glock, în 
ochii şefului. Dar tipul lăsă fruntea în jos. 

— Nu spune nimic, boule, zise el. Dacă spui ceva, te 
împuşc. Asta-i o promisiune. Dacă-ţi ţii gura poate scapi. 

Reacher îl crezu. Tipul avea ochi tăioşi şi în loc de gură - o 
linie subţire. Aşa că nu spuse nimic. Apoi, maşina încetini şi 
intră într-o curte cu ciment nefinisat pe jos. Înaintă până 
ajunse în spatele unei clădiri industriale abandonate. 
Merseseră spre sud. Reacher îşi imagină că acum se aflau 
probabil cam la cinci kilometri sud de Loop2. Şoferul opri 
sedanul spate în spate cu o dubiţă închisă. În afară de dubă, 
parcarea era goală. Era un Ford Econoline, de un alb 
murdar, nu prea vechi, dar vizibil utilizat. Pe una din laturi, 
fusese cândva un fel de inscripţie. Acum era acoperită cu o 
vopsea albă, care nu prea se potrivea cu nuanţa caroseriei. 
Reacher aruncă o privire împrejur. Parcarea era plină de 
gunoaie. Văzu o cutie de vopsea aruncată în apropierea 
dubiţei. O pensulă. Nu era nimeni împrejur. Locul era 
pustiu. Dacă avea de gând să facă vreo mişcare, acestea 
erau momentul şi locul potrivit. Numai că tipul din faţă 
surâse subţire şi se aplecă spre bancheta din spate a 
maşinii. Îl apucă pe Reacher de guler cu mâna stângă şi cu 
dreapta îi înfipse ţeava Glockului în ureche. 

— Stai cuminte, boule, spuse. 

Şoferul se dădu jos din maşină şi se strecură pe lângă 
capotă. Scoase un set de chei din buzunar şi deschise uşile 
din spate ale dubiţei. Reacher stătea nemişcat. Să înfunzi 
ţeava unui revolver în urechea cuiva nu este, în mod 
necesar, o mişcare deşteaptă. Dacă respectiva persoană îşi 
răsuceşte brusc capul în direcţia ei, ţeava iese afară. Şi 
ajunge în dreptul frunţii acelei persoane. În acest caz, chiar 
şi un deget rapid pe trăgaci nu mai poate face mare lucru. 
Ar putea face o gaură în urechea respectivului, în pavilionul 


exterior, afectându-i poate şi timpanul. Dar acestea nu sunt 
răni fatale. Reacher se gândi o clipă, cântărind posibilităţile. 
Apoi, tipul nervos o trase pe femeie afară din maşină şi o 
îmbrânci spre spatele dubiţei. Ea ţopăi şi şchiopătă pe 
scurta distanţă. leşi pe o uşă şi intră direct pe cealaltă. 
Reacher o privi cu coada ochiului. Tipul îi luă acesteia 
portofelul voluminos şi îl aruncă în spatele maşinii. Căzu la 
picioarele lui Reacher. Un zgomot înfundat pe mocheta 
groasă. Un portofel mare, din piele scumpă, cu ceva greu 
înăuntru. Ceva de metal. Un singur lucru de metal cărat de 
femei poate scoate un sunet înfundat ca acesta. Îi aruncă o 
privire, brusc interesat. 

Era prăbuşită în spatele dubiţei. Incomodată de piciorul 
rănit. Apoi, şeful, aflat în faţă, îl trase pe Reacher pe 
canapeaua de piele şi i-l trecu tipului nervos. De îndată ce 
un Glock îi ieşi din ureche, celălalt i se înfundă în coaste. 
Era târât pe solul neregulat. Către spatele dubiţei. Îl 
împinseră înăuntru, alături de femeie. Tipul agitat îi 
acoperea pe amândoi cu Glockul tremurător, în timp ce 
şeful se aplecă în maşină şi scoase cârja de metal a femeii. 
Făcu câţiva paşi şi o aruncă în dubiţă. Zdrăngăni cu ecou, 
lovindu-se de peretele metalic. Lăsă hainele luate de la 
curăţătorie în spatele maşinii, alături de poşeta femeii. 
Scoase apoi o pereche de cătuşe din buzunarul gecii. Prinse 
cu o cătuşă încheietura dreaptă a femeii. Apoi, trăgând-o 
brutal într-o parte, îl apucă pe Reacher de încheietura lui 
stângă. Închise pe ea cealaltă jumătate a cătuşei. Scutură 
cătuşele să vadă dacă erau închise bine. Trânti uşa din 
spate stânga a dubiţei. Reacher mai apucă să-l vadă pe 
şofer cum golea nişte sticle de plastic în maşină. Văzu 
nuanţa palidă a lichidului şi simţi mirosul puternic de 
benzină. O sticlă pe canapeaua din spate, una pe scaunele 
din faţă. Apoi, şeful închise trântind şi uşa din spate 
dreapta. Ultimul lucru pe care Reacher îl văzu înainte ca 
întunericul să-l învăluie pe deplin a fost o cutie de 
chibrituri, scoasă din buzunarul şoferului. 


DOI. 

La două mii şapte sute de kilometri de Chicago pe şosea, 
fuseseră pregătite apartamentele de oaspeţi. Ele luaseră 
forma unei singure încăperi. Încăperea fusese proiectată 
neconvențional, minuţios, după multă gândire atentă. 
Proiectul se remarca prin câteva trăsături cu totul 
neobişnuite. 

Apartamentul fusese conceput cu un scop anume, pentru 
un anumit oaspete. Trăsăturile sale ieşite din comun 
fuseseră dictate de natura scopului şi a identităţii 
oaspetelui. Construcţia se afla la etajul al doilea al unei 
clădiri deja existente. Fusese ales numai un colţ. Avea un 
rând de ferestre mari pe cei doi pereţi exteriori. Aceştia 
dădeau spre sud şi spre est. Geamul fusese spart şi înlocuit 
cu plăci grele de lemn fixate în cuie pe ce mai rămăsese din 
ramele ferestrelor. Pe dinafară placajul fusese vopsit în alb 
pentru a se potrivi cu peretele clădirii. Pe dinăuntru, fusese 
lăsat nefinisat. 

Tavanul încăperii de pe colţ fusese dărâmat. Era o clădire 
veche, iar tavanul era făcut din tencuială groasă. Fusese 
dat jos, într-un nor de praf înecăcios. Încăperea era acum 
deschisă până la căpriori. Pereţii fuseseră şi ei dărâmaţi. 
Zidurile, iniţial acoperite cu lambriuri vechi de pin, erau 
acum înmuiate de timp şi de patină. Toate acestea 
dispăruseră. Structura clădirii şi cartonul greu, gudronat 
de pe laturile exterioare rămăseseră la vedere. Pardoseala 
duşumelelor fusese şi ea scoasă. Tavanul prăfuit al încăperii 
de dedesubt devenise vizibil deasupra grinzilor grele. Din 
încăpere nu mai rămăsese decât o coajă. 

Tencuiala veche de pe tavan şi scândurile de pe pereţi şi 
podea fuseseră aruncate pe fereastră înainte ca acestea să 
fie acoperite cu placaj. Cei doi care efectuaseră lucrările de 
demolare adunaseră toate resturile într-o grămadă mare şi- 
şi aduseseră camionul în marşarier până la aceasta, gata să 
care gunoiul de acolo. Erau preocupaţi să lase locul cât mai 
curat cu putinţă. Era prima dată când lucrau pentru acest 


patron şi umbla vorba că mai era mult de lucru. Privind 
împrejur, puteau să-şi dea seama că mai rămăseseră multe 
lucruri de făcut. Una peste alta, o perspectivă optimistă. 
Noi contracte erau greu de găsit, iar patronul nu se arătase 
preocupat de preţ. Cei doi simțeau că a face o bună 
impresie de la început putea să-i ajute mult lor pe termen 
lung. Lucrau din greu, încărcând în camion şi ultimele 
rămăşiţe de tencuială, când însuşi patronul se opri lângă ei. 

— Gata treaba? întrebă el. 

Patronul era un tip spătos, cu o grăsime bolnăvicioasă, cu 
voce puternică şi două pete roşii, de mărimea unor monede, 
arzând pe obrajii săi gălbejiţi. Se mişca uşor, pe tăcute, ca 
un tip care ar fi cântărit doar un sfert din greutatea lui. 
Efectul general era cel al unui tip în faţa căruia oamenii îşi 
lăsau privirea-n jos, răspunzându-i rapid. 

— Tocmai terminam de făcut curăţenie, îi spuse primul 
muncitor. Unde aruncăm toate astea? 

— Vă arăt, spuse patronul. Va trebui să faceţi două 
drumuri. Puneţi scândurile astea separat, bine? 

Al doilea muncitor aprobă din cap. Scândurile duşumelei 
erau late de 46 de centimetri, de pe vremea când tăietorii 
de lemne îşi mai puteau încă alege orice copac ar fi vrut. N- 
aveau cum să intre în camion împreună cu restul molozului. 
Terminară de încărcat molozul, iar patronul se înghesui în 
camion alături de ei. Era atât de mare, că stăteau ca 
sardelele. Arătă spre un loc din spatele vechii clădiri. 

— la-o spre nord, spuse el, cam vreun kilometru jumătate. 

Drumul ieşea drept din oraş şi apoi se răsucea în sus, 
făcând câteva curbe abrupte. Patronul le indică un loc. 

— Acolo e, spuse el, chiar în spate, OK? 

Se îndepărtă fără o vorbă, iar cei doi începură să descarce 
camionul. Se întoarseră apoi în partea de sud şi încărcară 
în camion vechile scânduri de pin rămase. Se căţărară din 
nou pe curbele întortocheate ale drumului şi îl descărcară. 
Cărară scândurile în camion şi apoi le aranjară frumos una 
peste alta. Numai în partea întunecată a spaţiului indicat. 


Apoi, patronul ieşi din umbră. Îi aşteptase. Ţinea ceva în 
mână. 

— Suntem gata, spuse primul muncitor. 

Patronul dădu din cap. 

— Poţi fi sigur de asta, zise el. 

Mâna i se ridică. Ţinea în ea un pistol. Un automat negru 
mat. Îl împuşcă pe primul muncitor în cap. Explozia 
cartuşului fu asurzitoare. Sânge şi fragmente de oase şi 
creier se împrăştiară peste tot. Cel de-al doilea muncitor 
încremeni, înspăimântat. Apoi o luă la fugă. Se aruncă într-o 
parte, în goana disperată după o ascunzătoare. Patronul 
zâmbi. Îi plăcea când fugeau. Îşi cobori braţul gros într-un 
unghi obtuz. Trase şi băgă un glonţ în spatele unuia din 
genunchii muncitorului. Zâmbi din nou. Acum era şi mai 
bine. Îi plăcea când fugeau, dar îi plăcea şi mai mult când se 
zvârcoleau pe jos. Rămase acolo ascultând vreme 
îndelungată ţipetele de ajutor ale omului. Apoi, se îndreptă 
în linişte către el şi ţinti cu grijă. Băgă un glonţ şi în celălalt 
genunchi. Se uită o vreme, apoi obosi de atâta joc. Ridică 
din umeri şi trase un ultim glonţ în capul omului. Lăsă 
pistolul pe pământ şi rostogoli cele două trupuri până se 
aliniară perfect cu scândurile vechi. 

TREI. 

Erau pe drum de o oră şi treizeci de minute. Se târâseră 
prin oraş, iar după aceea acceleraseră până la o viteză ce 
rămase constantă. Probabil că parcurseseră o sută de 
kilometri. Dar, în întunericul zgomotos din interiorul 
dubiţei, Reacher nu avea nici o idee în ce direcţie îi 
duseseră aceşti o sută de kilometri. 

Era încătuşat de tânăra cu piciorul rănit şi, în primele 
câteva minute ale apropierii lor întâmplătoare, se luptaseră 
să găsească cea mai confortabilă poziţie posibilă. Se 
târâseră în interiorul dubiţei până ajunseseră să stea unul 
lângă altul pe podea, cu picioarele întinse, sprijiniți de roata 
de rezervă din dreapta, încordaţi să facă faţă hurducăielilor 
maşinii. Femeia stătea ceva mai în spate, iar Reacher era 


aşezat în partea din faţă. Încheieturile lor încătuşate se 
sprijineau de partea de sus, plată, a unei margini de metal, 
ca şi cum ar fi fost nişte îndrăgostiţi pierzându-şi vremea 
într-o cafenea. 

La început, niciunul dintre ei nu spusese nimic. Stătuseră 
vreme îndelungată într-o tăcere mormântală. Problema 
principală era căldura. Era mijlocul ultimei zile de iunie în 
zona Midwestului. Erau închişi într-un spaţiu ermetic, de 
metal. Nu exista nici o aerisire. Reacher îşi închipui cum 
curentul de aer care trecea în afara caroseriei dubiţei o 
răcorea într-o anumită măsură, fără a ajunge însă şi în 
interior. 

Stătea acolo, în întuneric, petrecându-şi timpul fierbinte şi 
mort gândindu-se şi plănuind, aşa cum fusese antrenat să 
facă. Rămânând calm, relaxat, concentrat, fără să-şi 
cheltuiască energia cu speculaţii inutile. Apreciind şi 
evaluând. Cei trei tipi dăduseră dovadă de o oarecare 
eficacitate. Fără mare talent, fără o reală fineţe, dar şi fără 
greşeli semnificative. Tipul agitat, cu cel de-al doilea Glock, 
era veriga slabă a echipei, dar şeful îl acoperise destul de 
bine. Un trio eficient. Nici pe departe cel mai rău pe care-l 
văzuse vreodată. Dar nu-şi bătea acum capul cu astfel de 
lucruri. Se găsise în situaţii şi mai rele şi reuşise să 
supravieţuiască. Aşa că încă nu-şi bătea capul. 

Apoi, băgă de seamă ceva. Observă că nici femeia nu-şi 
bătea capul. Era şi ea calmă. Stătea acolo, legănându-se, 
încătuşată de încheietura lui, gândindu-se şi plănuind, aşa 
cum probabil fusese şi ea învățată să facă. Aruncă o privire 
spre ea, în obscuritate, şi îi văzu privirea aţintită asupra lui. 
Privirea enigmatică şi calmă a cuiva care deţine controlul 
asupra situaţiei, uşor superioară, uşor dezaprobatoare. 
Încrederea în sine a tinereţii. Ea îi întâlni privirea. I-o 
susţinu un timp îndelungat. Apoi îşi trase mâna dreaptă, cu 
cătuşă cu tot, smucindu-i mâna lui stângă, dar era un gest 
de încurajare. El se întinse, îi scutură mâna şi amândoi 


schimbară un scurt surâs ironic faţă de formalismul la care 
se pretau. 

— Holly Johnson, spuse ea. 

Îl cântărea cu grijă. Putea să vadă mişcarea ochilor ei, cum 
se deplasau în jurul feţei lui. Apoi, o scurtă privire în jos, la 
felul în care era îmbrăcat şi înapoi pe faţa lui. Ea surâse din 
nou, un surâs scurt, ca şi cum s-ar fi hotărât că persoana lui 
merita o anumită politeţe. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, spuse. 

E] se uită din nou la ea. Se uită la faţa ei. Arăta foarte bine. 
Poate douăzeci şi şase, douăzeci şi şapte de ani. Se uită la 
hainele ei. Un vers dintr-un cântec vechi îi trecu prin minte: 
„Haine de sute de dolari, pe care încă nu le-am plătit.” 
Aşteptă să-şi amintească şi versul următor, dar acesta nu 
veni. Aşa că îi surâse şi dădu din cap. 

— Jack Reacher, spuse. Plăcerea e numai a mea, Holly, 
crede-mă. 

Le era greu să se înţeleagă, fiindcă dubiţa scotea tot felul 
de zgomote în timpul mersului. Uruitul motorului se lupta 
cu vâjâitul venit de pe drum. Reacher ar fi fost mulţumit să 
stea niţel liniştit, dar Holly nu era. 

— Trebuie să scap de tine, îi spuse ea. 

O femeie sigură pe sine, care se controla perfect. El nu 
răspunse nimic. Se uită la ea şi îşi mută privirea. Versul 
următor ar fi sunat: „Rece, o femeie cu sânge rece. O 
cădere mortală”, un vers trist şi dureros. Un cântec vechi al 
lui Memphis Slim. Dar versul nu i se potrivea. Nu se 
potrivea deloc. Nu era o femeie cu sânge rece. Se uită din 
nou la ea şi ridică din umeri. Ea îl privea. Nerăbdătoare în 
faţa tăcerii lui. 

— Tu înţelegi exact ce se întâmplă? îl întrebă. Se uită la 
faţa ei. Se uită la ochii ei. Îl privea drept în faţă. Cu uimire 
pe chip. Probabil se gândea că e închisă acolo împreună cu 
un idiot. Se gândea că el nu înţelegea exact ce se întâmplă. 

— Dar e destul de clar, nu? După dovezi. 


— Ce dovezi? întrebă ea din nou, contrariată. Totul s-a 
petrecut într-o fracțiune de secundă. 

— Întocmai. Astea-s toate dovezile de care am nevoie, nu? 
Îmi spun mai mult sau mai puţin tot ce trebuie să ştiu. 

Se opri din vorbă şi începu din nou să se relaxeze. 
Viitoarea ocazie de a scăpa va fi la următoarea oprire a 
dubiţei. Putea fi şi peste câteva ore. Simţea că poate sta 
acolo şi toată ziua. Simţea că trebuie să fie pregătit, să-şi 
păstreze toate resursele. 

— Şi ce anume trebuie să ştii? continuă cu întrebările 
Holly. 

Ochii ei rămâneau fixaţi într-ai lui. 

— Ai fost răpită, spuse el simplu. Eu mă aflu aici din 
întâmplare. 

Continua să se uite la el. Păstrându-şi încrederea în sine. 
Continuând să gândească. Tot nefiind sigură dacă era sau 
nu încătuşată de un idiot. 

— E destul de clar, nu? reluă Reacher. Nu pe mine mă 
voiau. 

Ea nu răspunse. Îşi arcui doar sprânceana fină. 

— Nimeni nu ştia că aveam să fiu acolo, continuă. Nici 
măcar eu nu ştiam că aveam să fiu acolo. Până ce am ajuns 
acolo. Dar operaţiunea a fost bine planificată. Probabil că 
le-a luat ceva timp s-o pună la punct. S-au bazat pe 
supraveghere, nu-i aşa? Trei tipi, unul în maşină, doi pe 
stradă. Maşina era parcată exact unde trebuia. N-aveau 
cum să ştie unde urma să fiu eu. Dar este clar că ştiau sigur 
unde urma să te afli tu. Aşa că nu te mai uita la mine ca şi 
cum eu aş fi idiotul dintre noi doi. Tu eşti cea care a făcut o 
mare greşeală. 

— Greşeală? întrebă ea, nedumerită. 

— Ai deprinderi prea regulate, replică Reacher. Ţi-au 
studiat mişcările, poate două sau trei săptămâni şi le-ai 
intrat drept în gheare. Nu se aşteptau să mai fie şi altcineva 
acolo. Asta-i clar, nu? N-au luat cu ei decât o singură 
pereche de cătuşe. 


Pentru a sublinia cele spuse îşi ridică încheietura, ceea ce 
făcu să se ridice şi mâna ei. Femeia rămase tăcută vreme 
îndelungată. Îşi revizuia părerile despre el. Reacher se 
legăna odată cu mişcarea maşinii şi surâdea. 

— Şi tu ar trebui să ştii mai bine, continuă. Eşti un fel de 
agent al guvernului, nu-i aşa? DEA, CIA, FBI, ceva în genul 
ăsta, poate detectiv al poliţiei din Chicago? Nouă în slujbă, 
încă puternic idealistă şi destul de înstărită. Aşa că cineva 
urmăreşte o răscumpărare sau poate, chiar dacă eşti nouă, 
ai devenit deja o problemă potenţială pentru cineva anume. 
Oricum, ar fi trebuit să ai mai multă grijă de tine. 

Se uită din nou la el. Aprobă din cap, cu ochii larg deschişi 
în întunericul străveziu. Impresionată. 

— Dovezi? întrebă ea. 

EI îi zâmbi din nou. 

— Câteva lucruri, spuse el. Curăţătoria. Eu cred că în 
fiecare luni, în timpul pauzei de prânz, duci hainele de 
săptămâna trecută să fie curățate şi le iei pe cele de 
săptămâna asta, ca să le porţi. Asta înseamnă că trebuie să 
ai vreo 15-20 de ţinute. După chestia aia pe care o aipe 
tine, nu te îmbraci prea ieftin. Să zicem 400 de parai ţinuta, 
ai probabil vreo 8000 băgate în cârpe. Asta aş numi eu 
moderat înstărită şi tot asta e ceea ce aş numi regularitate 
în deprinderi. 

Ea aprobă încet din cap. 

— OK. De ce aş fi agent guvernamental? 

— Destul de simplu, îi răspunse. [i s-a înfipt în coaste un 
Glock 17, ai fost înghesuită într-o maşină, ai fost aruncată 
într-o dubă, încătuşată de o persoană pe deplin străină, fără 
să ai habar unde naiba te duc sau de ce. Orice persoană 
normală s-ar frânge în bucăţi, urlând până se prăbuşesc 
pereţii. Dar tu, nu. Stai aici absolut calmă, ceea ce 
sugerează un anumit fel de antrenament, poate un anumit 
gen de familiaritate cu enervarea sau cu situaţiile 
periculoase. Şi, poate, cu un fel de conştiinţă sigură că 


există o grămadă de oameni care abia aşteaptă să te 
recupereze de îndată ce vor putea. 

El se opri, dar ea îl încurajă din cap să continue. 

— Şi aveai şi un pistol în poşetă. Ceva destul de greu, 
poate un 38 cu ţeavă lungă. Dacă ar fi fost doar o armă 
particulară, cineva care se îmbracă aşa ca tine ar fi ales 
ceva mai fin, cum ar fi un 22 cu ţeavă scurtă. Dar era un 
revolver mare, aşa că sigur ţi-a fost încredinţat de la 
serviciu. Deci, eşti un fel de agent, poate chiar polițistă. 

Femeia dădu din nou din cap, încet. 

— Şi de ce crezi că sunt nouă în slujbă? vru să ştie Holly. 

— Vârsta, spuse Reacher. Câţi ai? Douăzeci şi şase? 

— Douăzeci şi şapte. 

— Destul de puţin pentru un detectiv, îi răspunse. 
Facultatea şi câţiva ani în uniformă? Tânără şi pentru FBI, 
DEA, CIA. Aşa că, orice ai fi, eşti nouă în meserie. 

Ea ridică din umeri. 

— OK. Şi de ce crezi că mă dedic meseriei? 

Reacher arătă cu stânga, făcând să zornăie cătuşele care-i 
legau. 

— Rana ta. Te-ai întors la lucru după un accident, înainte 
să te fi recuperat pe deplin. Încă foloseşti cârja pentru 
piciorul rănit. Majoritatea celor în situaţia ta ar fi stat acasă 
şi şi-ar fi luat concediu medical. 

Ea surâse. 

— Aş putea fi handicapată. Aş fi putut să mă nasc aşa. 

Reacher dădu din cap în întuneric. 

— E o cârjă de spital. Ţi-au împrumutat-o pe termen scurt, 
până ce-ţi revii după rana pe care ai suportat-o. Dacă era 
ceva permanent, ţi-ai fi cumpărat propria ta cârjă. Probabil 
că ţi-ai fi luat o duzină. Le-ai fi vopsit diferit, să se asorteze 
cu hainele tale scumpe. 

Ea râse. Era un sunet plăcut, peste bâzâitul şi huruitul 
motorului şi vâjâitul venit de la drum. 

— Nu-i rău deloc, Jack Reacher, spuse. Sunt agent special 
FBI. De toamna trecută. Mi-am sfâşiat ligamentele 


încrucişate jucând fotbal. 

— Joci fotbal? Bravo ţie, Holly Johnson. Ce fel de agent FBI 
de toamna trecută? 

Pentru o clipă, rămase tăcută. 

— Un agent. Unul dintre mulţii de la biroul din Chicago. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu doar un agent, punctă el. Un agent care a făcut ceva 
cuiva, care, poate, vrea să se răzbune. Aşa că ce şi cui i-ai 
făcut? 

Ea negă din cap. 

— Nu pot să vorbesc despre asta. Nu cu civilii. 

El dădu aprobator din cap. Se simţea bine auzind aşa 
ceva. 

— OK, acceptă Reacher. 

— Orice agent îşi face duşmani, reluă ea. 

— Bineînţeles, îi răspunse. 

— Şi eu, la fel ca toţi ceilalţi, continuă ea. 

El îi aruncă o privire piezişă. Fusese o remarcă ciudată. 
Defensivă. Remarca unei femei antrenate, entuziaste şi gata 
de treabă, dar legată de un birou încă din toamna trecută. 

— Secţia economică? încercă el să ghicească. 

Ea dădu din cap. 

— Nu pot să vorbesc despre asta, spuse din nou. 

— Dar ţi-ai făcut deja duşmani. 

Ea îi aruncă o jumătate de surâs, care dispăru rapid. Apoi, 
rămase tăcută. Arăta calmă, dar Reacher putea simţi după 
încheietura ei că pentru prima dată era îngrijorată. Totuşi 
stătea acolo. Şi se înşela. 

— N-au de gând să te ucidă. Te puteau ucide încă de pe 
maidanul ăla. De ce să te mai care în duba asta nenorocită? 
Şi mai e şi cârja ta. 

— Ce-i cu cârja? 

— N-are nici un sens, răspunse el. De ce să-ţi mai arunce 
şi cârja aici dacă ar fi avut de gând să te omoare? Eşti 
ostatică, Holly, asta eşti. Eşti sigură că nu-i cunoşti pe tipii 
ăştia? Nu i-ai mai văzut niciodată până acum? 


— Niciodată. Nu ştiu cine naiba sunt sau ce naiba vor de la 
mine. 

Se uită la ea. Vorbele ei sunau cam prea hotărât. Ştia mai 
mult decât îi spunea. Rămaseră tăcuţi în mijlocul 
zgomotului. Legănaţi şi izbiţi la fiecare mişcare a maşinii. 
Reacher scrută întunericul. O putea simţi pe Holly lângă el, 
luând hotărâri. Ea se întoarse din nou într-o parte. 

— Trebuie să te scot de aici, îi spuse ea din nou. 

Reacher o privi o clipă. Se uită apoi în lături şi rânji. 

— Mie îmi convine, Holly. Cu cât mai repede, cu atât mai 
bine. 

— Cam în cât timp o să ţi se simtă lipsa? 

Era o întrebare la care ar fi preferat să nu răspundă. Ea îl 
privea cu intensitate, aşteptând. Aşa că el rămase pe 
gânduri şi îi spuse tot adevărul. 

— Niciodată. 

— De ce nu? Cine eşti tu, Reacher? 

EI o privi şi ridică din umeri. 

— Nimeni, răspunse sec. 

Ea continuă să-l privească întrebător. Posibil iritată. 

— Bine, dar ce fel de nimeni? insistă ea. 

Reacher îl auzea în minte pe Memphis Slim: „M-au pus să 
lucrez la oţelărie.” 

— Sunt portar, spuse. La un club din Chicago. 

— Ce club? vru ea să ştie. 

— Un loc unde se cântă blues, în South Side, spuse el. 
Probabil că nu-l ştii. 

Se uită la el şi clătină din cap. 

— Portar? Eşti prea degajat pentru un portar. 

— Portarii au de-a face cu o grămadă de situaţii ciudate, 
replică el. 

Ea arăta ca şi cum nu l-ar fi crezut şi el îşi apropie 
cadranul ceasului de ochi. Două şi jumătate după-amiaza. 

— Şi cât mai e până când îţi va simţi cineva lipsa? întrebă 
la rândul lui Reacher. 

Ea se uită la propriul ceas şi se strâmbă. 


— Destul, răspunse. Am o conferinţă de caz care începe la 
cinci în după-amiaza asta. Până atunci, nimic. Două ore şi 
jumătate până când cineva îşi va da seama că lipsesc. 

PATRU. 

Chiar înăuntrul primei alveole din camera de la etajul doi, 
o a doua alveolă începea să prindă formă. Era construită 
din scânduri noi. Lemn de brad de doi pe patru, bătut în 
cuie la modul convenţional şi arătând ca o cameră nouă, 
care creştea în interiorul celei vechi. Dar camera nouă 
urma să fie cu circa treizeci de centimetri mai mică, în 
fiecare direcţie, decât fusese cea veche. Cu treizeci de 
centimetri mai scurtă în lungime, cu treizeci mai îngustă în 
lăţime, cu treizeci mai scurtă în înălţime. 

Noile grinzi ale pardoselii urmau să fie ridicate la treizeci 
de centimetri peste cele vechi cu ajutorul unor bucăţi din 
noul lemn de brad. Bucăţile cele noi arătau ca o pădure de 
picioroange scurte, gata să susţină noua pardoseală. Şi mai 
multe bucăţi scurte erau gata să susţină noua structură la 
treizeci de centimetri distanţă de cea veche, pe toate 
laturile şi la capete. Noua structură se remarca prin 
gălbuiul lemnului nou. Strălucea pe fundalul de miere 
afumată al structurii vechi. Vechea structură arăta ca un 
schelet cu patină, în interiorul căruia începuse deodată să 
crească un schelet nou. 

Trei oameni tocmai ridicau noua alveolă. Păşeau de pe o 
grindă pe alta cu o îndemânare vizibilă. Arătau ca nişte 
oameni care mai construiseră şi alte lucruri înainte. Şi se 
mişcau repede. Contractul le impunea să isprăvească la 
timp. Patronul insistase pe acest aspect. Era o treabă 
rapidă. Cei trei tâmplari nu se plângeau însă. Patronul le 
acceptase pretenţiile din prima. Fusese un preţ cam umflat, 
care lăsa o mare marjă de tocmeală. Dar omul nici nu 
băgase în seamă această viclenie. Nu negociase deloc. 
Dăduse din cap şi le spusese să înceapă lucrul de îndată ce 
termina echipa de demolare. Era greu să găseşti de lucru, 
şi patronii care-ţi acceptau preţul din prima erau şi mai 


greu de găsit. Aşa că cei trei erau fericiţi să lucreze din 
greu, repede şi până târziu. Erau dornici să facă impresie 
bună. Doar privind împrejur şi se întrezăreau o grămadă de 
noi comenzi. 

Aşa că dădeau din ei tot ce aveau mai bun. Alergau în sus 
şi în jos pe scări, cu unelte şi cu bucăţi de cherestea 
proaspătă. Lucrau după ochi, marcându-şi liniile pe lemn cu 
unghia, folosindu-se de pistoalele de cuie şi de ferăstraie, 
până ce acestea se înroşeau. Dar se şi opreau des, pentru a 
măsura distanţa dintre structura veche şi cea nouă. 
Patronul accentuase că respectarea cotelor era importantă. 
Vechea structură avea treisprezece centimetri adâncime. 
Cea nouă - nouă. Distanţa era de treizeci de centimetri. 

— Treisprezece cu nouă cu treizeci, spuse unul. În total 
cincizeci şi doi de centimetri. 

— OK? îl întrebă al doilea pe şeful de echipă. 

— Ideal, spuse acesta. Exact cum a zis el. 

CINCI. 

Conferinţa de caz a lui Holly Johnson de la ora cinci era 
programată în sala de întruniri la etajul al treilea al sediului 
FBI din Chicago. O încăpere mare, de mai bine de 
doisprezece pe şase picioare, ocupată, mai mult sau mai 
puţin, doar de o masă lungă şi lustruită, flancată de treizeci 
de scaune, câte cincisprezece pe fiecare parte. Scaunele 
erau greoaie, tapiţate cu piele, iar masa era făcută din lemn 
masiv de esenţă tare, lustruit, dar orice încercare de a face 
ca locul să arate ca o sală de consiliu a unei corporaţii era 
anihilată de tapetul neîngrijit de instituţie de pe pereţi şi de 
mocheta ieftină. Erau nouăzeci de metri pătraţi de mochetă 
pe podea şi costaseră cu totul probabil mai puţin decât un 
singur scaun. 

Vara, la ora cinci, soarele de după-amiază invada 
încăperea prin peretele de sticlă, lăsând celor care 
începuseră să intre în sală doar două opţiuni. Dacă se 
aşezau cu faţa către ferestre, primeau tot soarele în ochi, 
trebuiau să-i ţină strânşi pe toată durata întrunirii şi se 


alegeau cu o durere de cap năucitoare. lar soarele depăşea 
ca putere aerul condiţionat, aşa că, dacă s-ar fi aşezat cu 
spatele către ferestre, s-ar fi încins, s-ar fi simţit rău şi ar fi 
început să se întrebe dacă deodorantul lor mai avea vreun 
efect la ora cinci după-amiaza. O alegere grea, dar era de 
preferat să evite durerea de cap şi să înfrunte riscul de a se 
încinge peste măsură. Aşa că cei veniţi mai devreme 
ocupară scaunele de pe partea cu ferestre. 

Primul intră în încăpere avocatul FBI cu sarcini speciale 
pentru delictele financiare. Rămase o clipă meditând 
asupra duratei probabile a întrunirii. Poate patruzeci şi 
cinci de minute, se gândi el, cunoscând-o pe Holly, aşa că se 
întoarse şi încercă să aprecieze care dintre scaune ar putea 
să beneficieze de umbra lăsată de stâlpul subţire care 
împărțea în două zidul cu ferestre. Linia de umbră se 
întindea la stânga celui de-al treilea scaun din rând, iar el 
ştia că, pe măsură ce timpul va trece, se va strecura către 
capătul mesei. Aşa că îşi împrăştie teancul de dosare pe 
masă în faţa celui de-al doilea scaun, îşi scoase haina de pe 
umeri şi şi-o lăsă pe el ca să se ştie că era ocupat. Apoi, se 
întoarse şi se îndreptă către bufetul aflat la capătul 
încăperii să-şi toarne o ceaşcă de cafea din filtru. 

După aceea, intrară doi agenţi care lucrau la cazuri ce ar 
fi putut avea legătură cu mizeriile de care se ocupa Holly 
Johnson. Ei îl salutară din cap pe avocat şi se uitară spre 
locul pe care acesta şi-l alesese. Ştiau că nu avea niciun 
rost să aleagă vreunul dintre cele paisprezece scaune care 
se mai aflau în dreptul ferestrei. Oricum, s-ar fi încins la fel. 
Aşa că îşi lăsară mapele să cadă pe cele mai apropiate 
scaune şi se duseră după cafea. 

— Ea încă n-a venit? îl întrebă pe avocat unul dintre ei. 

— N-am văzut-o deloc azi, răspunse avocatul. 

— Pierderea ta, nu? spuse celălalt agent. Holly Johnson 
era nouă, dar talentată, şi asta o ajutase să câştige 
popularitate. În trecut, Biroul n-ar fi avut nici o plăcere 
arestând genul de oameni de afaceri pe care Holly era 


plătită să-i vâneze, dar timpurile se schimbaseră, iar sediul 
din Chicago deprinsese gustul acestor arestări. Acum, 
oamenii de afaceri arătau ca nişte jeguri, nu ca nişte 
cetăţeni onorabili, iar agenţii erau îngreţoşaţi şi obosiţi să-i 
vadă cum umplu trenurile de navetişti ca să ajungă acasă. 
Agenţii se dădeau jos din tren cu câţiva kilometri înainte ca 
bancherii şi brokerii să se apropie măcar de costisitoarele 
lor suburbii. Agenţii s-ar fi gândit la o a doua ipotecă şi 
chiar la o doua slujbă şi s-ar fi gândit la anii de muncă în 
calitate de detectivi particulari pe care ar fi trebuit să-i 
adauge la pensia subţirică luată de la guvern. În timp ce 
cadrele de conducere ar fi stat cu rânjetele lor infatuate pe 
faţă. Aşa că, atunci când unul sau doi dintre ei o luau la 
vale, Biroul se simţea destul de mulţumit. Când unul, doi se 
transformau în zece şi douăzeci, iar apoi în sute, totul 
devenea un afurisit de sport. 

Singurul neajuns era munca grea. Probabil mai grea decât 
orice altceva. Iar aici, sosirea lui Holly Johnson a uşurat 
mult lucrurile. Avea talentul necesar. Îşi putea arunca ochii 
pe un bilanţ şi să-şi dea seama din prima unde era ceva în 
neregulă. Era ca şi cum ar fi putut mirosi acel ceva. Stătea 
la biroul ei, uitându-se în hârtii, îşi lăsa uşor capul pe o 
parte şi se gândea. Uneori, se gândea ceasuri întregi, dar 
când înceta să se mai gândească, ştia ce naiba se 
întâmplase. Apoi, explica totul la o conferinţă de caz. Făcea 
lucrurile să sune uşor şi logic, ca şi cum n-ar fi existat nici 
un motiv de îndoială. Era o femeie care făcea progrese. Era 
o femeie care îşi făcea colegii agenţi să se simtă mai bine 
decât cei din trenurile navetiştilor de seară. De-asta era 
atât de populară. 

Cea de-a patra persoană din sala de întrunire de la etajul 
al treilea era agentul însărcinat să care şi să aducă actele 
necesare până ce ea şi-ar fi revenit de pe urma accidentului 
de la fotbal. Numele lui era Milosevic. Slăbuţ, cu un uşor 
accent de pe Coasta de Vest. Până în patruzeci de ani, 
îmbrăcat sport, în haine scumpe, de culoare kaki, semnate 


de un creator cunoscut, purtând bijuterii de aur la gât şi la 
mână. Şi el era sosit de curând, recent transferat la sediul 

din Chicago, deoarece aici considera Biroul că are cel mai 

mult nevoie de personal specializat în finanţe. 

Se aşeză la coadă pentru cafea şi privi de jur împrejurul 
încăperii. 

— Vine mai târziu? întrebă el. 

Avocatul ridică din umeri, iar Milosevic făcu un gest 
asemănător. Îi plăcea Holly Johnson. Erau cinci săptămâni 
de când lucra cu ea, de la accidentul de pe terenul de fotbal 
şi se bucurase de fiecare minut. 

— De obicei, vine întotdeauna la timp, spuse. Al cincilea 
din încăpere era Brogan, şeful de secţie al lui Holly. 
Irlandez, din Boston, în trecere prin California. Ajuns la 
vârsta mijlocie. Păr negru, faţă roşie de irlandez. Un tip dur, 
ambițios, bine îmbrăcat, într-o jachetă scumpă de mătase. 
Venise la Chicago în aceeaşi perioadă cu Milosevic şi era 
supărat că nu era New Yorkul. Aştepta avansarea pe care 
era sigur că o merită. Circula teoria că sosirea lui Holly în 
secţia lui îi întărise şansele de a o obţine. 

— Încă n-a venit? întrebă şi el. 

Cei patru ridicară din umeri. 

— Las' că vede ea, punctă Brogan. 

Holly fusese analist de capital pe Wall Street înainte să-şi 
depună cererea de angajare la FBI. Nimeni nu prea ştia de 
ce făcuse acest schimb. Pe de o parte, avea tot felul de 
relaţii în lumea bună, iar pe de alta, un tată ilustru, iar 
bănuiala cea mai la îndemână era, cumva, că voia să-l 
impresioneze. Nimeni nu ştia sigur dacă bătrânul era sau 
nu impresionat, dar se considera că ar fi trebuit să fie. Holly 
fusese una din cei zece mii de solicitanţi din anul acela şi 
trecuse în fruntea celor patru sute care reuşiseră. Aruncase 
în aer toate criteriile de recrutare. Biroul căutase 
absolvenţi de facultate din domeniul dreptului sau 
contabilităţii, ori chiar şi absolvenţi de discipline mai 
slăbuţe, care să fi lucrat undeva timp de cel puţin trei ani. 


Holly se calificase în toate felurile. Avea o diplomă în 
contabilitate de la Yale, un masterat de la Harvard şi trei 
ani pe Wall Street pe deasupra. Trecuse cu brio toate 
testele de inteligenţă şi pe cele de aptitudini. Îi fermecase 
pe cei trei agenţi care o perpeliseră ca la rotisor la interviul 
principal. 

Navigase printre verificările de tip general, lucru uşor de 
înţeles, date fiind relaţiile pe care le avea, şi fusese trimisă 
la Academia FBI de la Quantico. Abia acolo a început să ia 
lucrurile în serios. Era puternică şi tot timpul la vârf, a 
învăţat să tragă cu arma, să reacționeze prompt la 
comenzile superiorilor, uluindu-i pe toţi, a luat excepţional 
la tragerile simulate. Dar cel mai mare succes îl avea 
datorită atitudinii. Făcuse două lucruri deodată. Întâi a 
câştigat simpatia întregului Birou fără putinţă de tăgadă. 
Era perfect clar pentru oricine că aveau de-a face cu o 
femeie care urma să trăiască şi să moară pentru FBI. În al 
doilea rând, a făcut acest lucru într-un fel de natură să evite 
şi cea mai uşoară urmă de neseriozitate. Şi-a colorat 
atitudinea cu un umor ironic, care a împiedicat lumea s-o 
urască. Ba i-a făcut chiar să o iubească. Nu încăpea îndoială 
că Biroul dobândise, prin ea, un bun de preţ. Au trimis-o la 
Chicago şi au rămas în aşteptarea roadelor. 

Ultimul care intră în sala de întruniri de la etajul al treilea 
a fost un grup de bărbaţi care sosiră împreună. 
Treisprezece agenţi şi agentul-şef McGrath. Cei 
treisprezece agenţi erau strânşi grămadă în jurul şefului 
lor, care făcea, din mers, un fel de trecere în revistă a 
politicii Biroului. Cei treisprezece îi ascultau cu sfinţenie 
fiecare cuvânt. McGrath se bucurase de fiecare avantaj, ca 
la carte. Fusese la vârf şi coborâse din nou la munca de 
teren. Îşi petrecuse trei ani în clădirea Hoover ca director 
adjunct al FBl-ului şi apoi ceruse să fie demis şi să revină, 
cu leafa micşorată, la munca de teren. Hotărârea îi scăzuse 
cu zece mii de dolari venitul anual, dar îi redase sănătatea 


mintală, ca şi respectul nesfârşit şi afecțiunea oarbă din 
partea agenţilor cu care lucra. 

Un agent-şef la un birou de teren precum cel din Chicago 
este asemenea căpitanului unei mari nave de război. 
Teoretic, mai sunt şi alţii deasupra lui, dar aceştia se află la 
câteva mii de kilometri distanţă, la Washington. Existenţa 
lor este teoretică. Agentul-şef este real. El îşi conduce 
oamenii de parcă ar fi Dumnezeu. Aşa se uita tot biroul din 
Chicago la McGrath. Iar el nu făcea nimic pentru a diminua 
această senzaţie. Era distant, dar abordabil. Nu se trăgea 
de şireturi cu nimeni, dar îşi făcea oamenii să simtă că ar 
face orice pentru ei. Era un om scurt şi îndesat, plin de 
energie, genul de tip neobosit care radiază o încredere 
totală. Genul de tip care-şi face echipajul să se simtă mai 
bine numai pentru că îl conduce. Numele lui de botez era 
Paul, dar toată lumea îi spunea Mack, precum camionului. 

Îi lăsă pe cei treisprezece agenţi să se aşeze, zece dintre ei 
cu spatele la fereastră, iar trei cu soarele în ochi. Apoi îi 
pregăti lui Holly un scaun în capul mesei. Se duse până la 
celălalt capăt şi-şi trase un alt scaun pentru sine. Se aşeză 
într-o parte faţă de soare. Începu să se arate îngrijorat. 

— Unde e? întrebă. Brogan? 

Şeful de secţie ridică din umeri, cu palmele în sus. 

— Ar trebui să fie aici, după câte ştiu eu, îi răspunse 
acesta. 

— A lăsat vorbă cuiva? continuă McGrath. Milosevic? 

Milosevic şi ceilalţi cincisprezece agenţi, precum şi 
avocatul Biroului ridicară cu toţii din umeri şi negară din 
cap. McGrath începu să fie şi mai preocupat. Toată lumea 
are un tipar, un ritm, un fel de amprentă comportamentală. 
Holly nu întârziase decât un minut sau două, dar acest 
lucru nu era nici pe departe normal, aşa că-i făcuse pe toţi 
să intre la bănuieli. În opt luni, nu se pomenise niciodată să 
fi întârziat. Alţii pot ajunge cu cinci minute mai târziu în 
sala de întrunire şi lucrul poate trece drept normal. Din 
cauza obiceiurilor lor. Dar nu şi Holly. La cinci şi trei minute 


după-amiaza, McGrath se uită la scaunul ei gol şi ştiu că 
avea o problemă. Se ridică din nou în încăperea cufundată 
în tăcere şi se îndreptă spre bufetul aflat pe peretele opus. 
Lângă maşina de cafea se afla un telefon. Ridică receptorul 
şi formă numărul de la biroul său. 

— Holly Johnson a sunat cumva? îşi întrebă el secretara. 

— Nu, Mack, răspunse ea. 

Aşa că puse receptorul în furcă, apoi îl ridică din nou şi 
chemă recepţia, aflată cu două etaje mai jos. 

— Vreun mesaj de la Holly Johnson? îl întrebă el pe 
agentul de la poartă. 

— Nu, şefule, spuse agentul, n-am văzut-o. 

Apăsă din nou butonul şi chemă centrala. 

— Vreun semn de la Holly Johnson? 

— Nu, domnule, răspunse operatorul. 

Păstră receptorul la ureche şi ceru cu un gest hârtie şi 
creion. Apoi, se adresă din nou operatorului. 

— Dă-mi numărul ei de pager, spuse. Şi celularul, dacă eşti 
amabil. 

Din receptor răzbătu o pârâială şi el mâzgăli numerele pe 
hârtie. Întrerupse legătura cu centrala şi formă numărul 
pagerului lui Holly. Nu obţinu altceva decât un sunet 
înfundat şi prelungit, care-i spunea că pagerul era închis. 
Încercă apoi numărul de celular. Auzi un bip şi ascultă un 
mesaj electronic, în care o femeie îi spunea că numărul 
solicitat nu putea fi contactat. Închise şi-aruncă privirile de 
jur împrejurul camerei. Era cinci şi zece, luni după-amiază. 

ŞASE. 

La şase şi jumătate după ceasul lui Reacher, mişcarea din 
interiorul dubei se schimbase. Şase ore şi patru minute 
merseseră cu o viteză constantă, de cincizeci şi cinci sau 
şaizeci la oră, timp în care căldura atinsese punctul maxim 
şi începuse să scadă. Stătuse asudat, legănându-se şi 
lovindu-se în întuneric de roata aflată între el şi Holly 
Johnson, calculând mereu distanţa pe o hartă aflată în capul 
său. Se gândea că făcuseră probabil cam şase sute douăzeci 


de kilometri. Dar nu ştia în ce direcţie se îndreptaseră. 
Dacă ar fi mers spre est, până acum ar fi trecut prin 
Indiana şi ar fi fost pe cale să iasă din Ohio, poate chiar 
intrând în Pennsylvania sau în Virginia de Vest. Dacă ar fi 
luat-o spre sud, acum ar fi trebuit să iasă din Illinois, 
intrând în Missouri sau Kentucky, poate chiar în Tennessee, 
în caz că subestimase viteza. Spre vest ar fi însemnat să-şi 
croiască drum prin lowa. Puteau să fi ocolit partea de jos a 
lacului şi să se îndrepte spre nord prin Michigan. Sau drept 
spre nord-vest, caz în care s-ar fi găsit în apropiere de 
Minneapolis. 

Ajunseseră totuşi undeva, deoarece duba încetinea. Se 
legănase spre dreapta, ca şi cum ar fi ieşit de pe şosea. 
Auzeau zgomotul cutiei de viteze şi simțeau hopurile din 
pavajul spart. Efectul forţelor îi răsuci pe loc. Cârja lui Holly 
alunecă şi zăngăni pe podeaua striată de metal. Duba gâfâi 
în susul şi în josul unor pante, se opri la intersecţii invizibile, 
acceleră, frână tare, viră strâns la stânga şi apoi cobori, 
timp de un sfert de oră, o suprafaţă cu hopuri. 

— Suntem la ţară, undeva, spuse Reacher. 

— Evident, replică Holly. Dar unde? 

Reacher dădu din umeri în întuneric. Duba încetini 
aproape complet şi viră strâns spre dreapta. Suprafaţa 
drumului deveni şi mai accidentată. Duba mai înaintă cam o 
sută cincizeci de metri şi se opri. Auziră cum se deschide 
uşa din dreapta faţă. Motorul continua să meargă. Uşa din 
faţă se închise cu zgomot. Reacher ascultă cum se deschide 
o uşă mare şi simţi cum duba se mişca încet înainte. Uruitul 
motorului se izbi de nişte pereţi metalici. Reacher auzi din 
nou zgomotul uşii şi sunetul motorului mai tare, ca un ecou. 
Apoi, acesta se opri şi sunetul său se pierdu în tăcere. 

— Suntem într-un fel de hambar, zise Reacher. Cu uşa 
închisă. 

Holly aprobă din cap nerăbdătoare. 

— Ştiu, zise ea. Un grajd de vaci. Îi simt mirosul. 


Reacher auzi cum în afara dubei se desfăşura o 
conversaţie înăbuşită. Paşi îndreptându-se spre uşile din 
spate. O cheie intrând în broască. Mânerul uşii rotindu-se. 
O lumină orbitoare când se deschise uşa. Reacher clipi în 
strălucirea electrică neaşteptată şi se uită, peste Holly, la 
cei trei bărbaţi: două Glockuri şi o puşcă de vânătoare. 

— Afară, spuse şeful. 

Se luptară să iasă încătuşaţi cum erau. Nu era uşor. Erau 
înţepeniţi, aveau dureri şi crampe după ce stătuseră 
încordaţi lângă roata de rezervă şase ore întregi. 
Genunchiul lui Holly cedase complet. Reacher se întoarse 
după cârjă. 

— Las-o acolo, boule, zise şeful. 

Glasul tipului suna obosit şi iritat. Reacher îi aruncă o 
privire plină de calm şi dădu din umeri. Holly se încordă şi 
încercă să-şi lase greutatea pe un singur picior. Gemu de 
durere şi renunţă. Îi aruncă lui Reacher o privire 
inexpresivă, ca şi cum ar fi fost un copac şi-şi întinse mâna 
stângă liberă, să-l prindă strâns pe după gât. Era singurul 
mod în care putea să stea dreaptă. 

— Te rog, scuză-mă, murmură ea. 

Şeful arătă cu Glockul său spre stânga. Se găseau într-un 
grajd mare, de vaci. Acestea lipseau, dar nu de multă 
vreme, judecând după miros. Duba era parcată pe un 
culoar central larg. De fiecare parte se aflau boxe 
încăpătoare, făcute din ţevi de oţel galvanizat, bine sudate 
între ele. Reacher se răsuci şi o ţinu pe Holly de talie, 
amândoi ţopăind şi clătinându-se până la boxa spre care 
arătase tipul cu Glockul. Holly apucă o bară şi rămase 
ţinându-se de ea, cu un aer încurcat. 

— Scuză-mă, murmură ea din nou. 

Reacher dădu din cap şi aşteptă. Şoferul cu puşca de 
vânătoare îi ţinea la respect, în timp ce şeful se îndepărtă. 
Deschise opintindu-se uşa mare, apoi păşi dincolo de ea. 
Reacher zări pentru o clipă cerul întunecat. Acoperit de 


nori. Fără stele. Fără vreun indiciu despre locul unde se 
aflau. 

Şeful plecase de cinci minute. În hambar era linişte. 
Ceilalţi doi tipi stăteau liniştiţi, cu armele aţintite asupra lor. 
Gata să intervină. Tipul agitat, înarmat cu un Glock, se uita 
la chipul lui Reacher. Şoferul cu puşca de vânătoare se 
holba la sânii lui Holly. Zâmbind cu jumătate de gură. Nu 
vorbea nimeni. Apoi, şeful se întoarse. Aducea o a doua 
pereche de cătuşe şi două bucăţi de lanţ greu. 

— Faci o mare greşeală, îi spuse Holly. Sunt agent FBI. 

— Ştiu, târfă, spuse tipul. Acum ţine-ţi gura. 

— Comiţi o infracţiune gravă, continuă Holly. 

— Ştiu şi asta, târfă, spuse din nou tipul. Şi ţi-am zis să taci 
din gură. Încă o vorbă şi-l împuşc pe tipul ăsta în cap şi 
după aia n-ai decât să-ţi petreci noaptea cu un cadavru 
legat de mână, OK? 

Aşteptă până ce ea aprobă în tăcere din cap. Apoi, şoferul 
cu puşca de vânătoare se aşeză în spatele lor, iar şeful 
descuie o cătuşă şi îi eliberă mâna. Trecu un lanţ în jurul 
uneia dintre barele boxei, fixând capetele de jumătatea de 
cătuşă care atârna de braţul stâng al lui Reacher. Trase de 
lanţ şi-l mişcă să verifice dacă era bine fixat. Apoi o împinse 
pe Holly două boxe mai încolo şi se folosi de noile cătuşe şi 
de a doua bucată de lanţ pentru a o lega de bară, cam la 
şapte metri de Reacher. Ei îi cedă genunchiul şi căzu greu, 
cu un geamăt de durere, pe paiele murdare. Şeful n-o băgă 
în seamă. Se întoarse până în locul în care era înlănţuit 
Reacher. Se opri în faţa lui. 

— Cine naiba eşti tu, boule? îl întrebă. 

Reacher nu răspunse. Ştia că în buzunarul acestui tip se 
găseau cheile ambelor perechi de cătuşe. Ştia că n-o să-i ia 
decât o secundă şi jumătate ca să-i rupă gâtul cu bucla de 
lanţ care-i atârna de mână. Dar ceilalţi doi tipi se găseau în 
afara razei lui de acţiune. Un Glock, o puşcă de vânătoare, 
prea departe să le apuce înainte de a-şi desface cătuşele, 
prea aproape ca să-şi încerce norocul. Avea de-a face cu un 


grup de inamici rezonabil de eficienţi. Aşa că dădu doar din 
umeri şi se uită la paiele de sub picioarele sale. Erau 
mânjite de balegă. 

— La dracu', parcă te-am întrebat ceva, ţipă şeful. 

Reacher îi aruncă o privire. Cu coada ochiului, îl văzu pe 
tipul agitat ridicându-şi Glockul cu un grad sau două. 

— Te-am întrebat ceva, boule, spuse din nou şeful, de data 
asta cu calm. 

Glockul tipului agitat era împins înainte. Ţinut drept, la 
înălţimea umărului. Aţintit chiar spre capul lui Reacher. 
Ţeava tremura, în cercuri mici, dar probabil că nu destul 
pentru a-l face pe tip să rateze lovitura. În nici un caz de la 
o distanţă atât de mică. Reacher îşi mută privirea de la unul 
la celălalt. Tipul cu puşca îşi mută privirea de la sânii lui 
Holly. Îşi lăsă arma la şold. O aţinti în direcţia lui Reacher. 
Era o Ithaca 37. De calibrul 12. Versiunea cu cinci cartuşe, 
cu mâner de pistol şi fără pat pentru umăr. Tipul băgă un 
cartuş în cameră. Ţăcănitul mecanismului se auzi ca o 
pocnitură puternică între pereţii goi. Ecoul se ciocni ca o 
minge de pereţii metalici. Apoi se risipi în tăcere. Reacher 
văzu cum trăgaciul parcurge prima optime din cei douăzeci 
şi cinci de milimetri a scurtei sale călătorii. 

— Numele? reluă şeful. 

Trăgaciul puştii mai parcurse o optime. Dacă împuşcătura 
ar fi urmat această traiectorie, Reacher urma să-şi piardă 
ambele picioare şi cea mai mare parte din stomac. 

— Numele? întrebă şeful pentru a doua oară. 

Era calibrul 12, nu l-ar fi omorât imediat, dar ar fi 
sângerat până la moarte pe paiele murdare. Cu artera 
femurală dusă. Cam un minut. Poate un minut şi jumătate. 
În împrejurările astea, nu prea mai era nici un motiv să facă 
pe nebunul şi să nu-şi spună numele. 

— Jack Reacher, spuse. 

Şeful dădu din cap cu satisfacţie, ca şi cum ar fi câştigat o 
victorie. 

— O cunoşti pe târfă? întrebă. 


Reacher îi aruncă o privire lui Holly. 

— Mai bine decât cunosc multă lume, spuse. Tocmai mi-am 
petrecut şase ore legat cu cătuşe de ea. 

— Faci pe deşteptu', boule? 

Reacher negă din cap. 

— Sunt un trecător nevinovat. N-o mai văzusem niciodată 
înainte. 

— Şi tu lucrezi la Birou? îşi continuă tirul de întrebări 
şeful. 

Reacher dădu din nou din cap. 

— Sunt portar, zise, la un club din Chicago. 

— Eşti sigur, boule? 

Reacher aprobă din cap. 

— Sunt sigur. Sunt un tip destul de isteţ cât să nu uit, de la 
o zi la alta, cum îmi câştig traiul. 

Rămaseră în tăcere, un timp care părea să nu mai ia 
sfârşit. Încordare. Apoi, tipul agitat renunţă la poziţia sa de 
tir. Şoferul cu puşca îşi îndreptă arma în jos, spre paiele de 
pe duşumea. Îşi întoarse capul şi se uită din nou la sânii lui 
Holly. Şeful dădu din cap către Reacher. 

— OK, boule, spuse, dacă te porţi frumos, rămâi 
deocamdată în viaţă. La fel şi târfa. N-o să păţească nimeni 
nimic. Deocamdată. 

Cei trei se adunară pe aleea centrală şi ieşiră din hambar. 
Înainte să închidă uşa, Reacher văzu din nou cerul pentru o 
clipă. Mai întunecat. Tot noros. Fără stele. Fără indicii. 
Încercă lanţul. Era fixat bine de cătuşă la un capăt şi de 
bara metalică la celălalt. Lung cam de doi metri. O putea 
auzi pe Holly făcând acelaşi experiment. Trăgând de lanţ şi 
verificând raza în care se putea mişca. 

— Te-ar deranja să te uiţi în altă parte? spuse ea. 

— De ce? răspunse el cu altă întrebare. 

Urmă o scurtă tăcere. Apoi, un suspin. În parte încurcat, în 
parte exasperat. 

— Chiar trebuie să întrebi? Am stat în duba aia şase ore şi 
nu m-am putut duce la baie, nu-i aşa? 


— 'Te duci în boxa următoare? 

— Evident, zise ea. 

— Bine. Tu te duci la dreapta şi eu mă duc la stânga. Nu 
mă uit, dacă nici tu n-o faci. 

Cei trei se întoarseră în hambar după o oră, cu ceva de 
mâncare. Un fel de tocană din carne de vită, într-o gamelă 
de metal, câte una pentru fiecare. În mare parte, bucăţi de 
carne aproape crudă şi o grămadă de morcovi nefierţi. 
Oricine erau tipii ăştia, era limpede că gătitul nu era unul 
dintre talentele lor. Reacher cel puţin n-avea nici un dubiu. 
Le dădură şi câte o cană smălțuită cu cafea slabă. Apoi se 
urcară în dubă. Porniră motorul şi o scoaseră din hambar. 
Stinseră farurile strălucitoare. Reacher prinse o geană din 
golul întunecat de afară. Apoi, închiseră uşa cea mare şi o 
încuiară. Îşi lăsară prizonierii în întuneric şi în tăcere. 

— O staţie de benzină, spuse Holly, de la şapte metri 
distanţă. Fac plinul pentru restul călătoriei. N-o puteau face 
cu noi înăuntru. Îşi închipuie că o să ciocănim în pereţi şi o 
să strigăm după ajutor. 

Reacher dădu din cap şi-şi termină cafeaua. Adună cu 
limba ultimele resturi de tocană de pe furculiţă. 

Îndoi unul dintre dinţi şi, apăsând cu degetul mare, îl îndoi 
la capăt. Făcu un fel de cârlig. Îl împinse în închizătoarea 
cătuşei. Întreaga operaţiune îi luase fix optsprezece 
secunde. Lăsă să cadă cătuşa şi lanţul pe paie şi se îndreptă 
către Holly. Se aplecă şi îi eliberă încheietura. 
Douăsprezece secunde. O ajută să se ridice. 

— Portar, nu-i aşa? îl ironiză ea. 

— Corect, răspunse el sec. Hai să aruncăm o privire pe- 
aici. 

— Nu pot să merg, îi atrase ea atenţia. Cârja a rămas în 
dubiţă. 

Reacher aprobă din cap. Ea stătea în boxă ţinându-se de 
bară. El îşi plimbă privirea prin hambarul gol. Era o 
structură solidă de metal, ridicată din acelaşi oţel pătat şi 
galvanizat ca şi barele de la boxe. Uşa cea mare era 


încuiată pe dinafară. Probabil cu o bară de oţel fixată cu un 
lacăt. N-ar fi fost nici o problemă dacă ar fi putut ajunge la 
lacăt, numai că el era înăuntru, iar lacătul pe dinafară. 

Pereţii se întâlneau cu podeaua printr-o flanşă în unghi 
drept fixată bine în beton. Pereţii în sine erau făcuţi din 
panouri de metal de zece pe unu douăzeci metri lăţime. 
Erau fixaţi împreună cu alte bride în unghi drept, prinse cu 
nituri. Fiecare planşă forma o buză de circa cincisprezece 
centimetri. Ca o scară uriaşă cu trepte de câte un metru şi 
douăzeci. 

Reacher se căţără pe perete, împingându-se cu viteză în 
sus, bridă după bridă, câte un metru douăzeci deodată. 
Calea de ieşire din hambar se găsea în partea de sus a 
peretelui, cu şapte fâşii mai sus, la douăzeci de metri 
deasupra podelei. Era o porţiune lăsată pentru aerisire, 
între partea de sus a peretelui şi panta acoperişului metalic, 
care-l depăşea. Cam vreo patruzeci şi cinci de centimetri 
înălţime. Te-ai fi putut rostogoli prin spaţiul liber, ca un 
săritor în înălţime de modă veche, prinzându-te de partea 
din afară şi lăsându-te să cazi şapte metri până la pământul 
de dedesubt. 

Ar fi putut s-o facă, dar Holly Johnson n-ar fi reuşit. Nici 
măcar nu se putea apropia de perete. Nu se putea căţăra 
pe el şi, mai mult ca sigur, n-ar fi putut să se agaţe pe 
partea din afară şi să se lase să cadă şapte metri. Nu cu o 
pereche de ligamente încrucişate distruse. 

— Du-te, îi strigă ea. leşi de aici, imediat! 

Nu o băgă în seamă şi privi în întuneric prin fâşia de 
aerisire. Streaşina de deasupra îi oferea un orizont jos. 
Câmp cât vedeai cu ochii. Cobori şi se căţără pe ceilalţi trei 
pereţi la rând. Cea de-a doua latură îi arătă un teren la fel 
de gol ca şi primul. Cea de-a treia, o casă de ţară. Acoperiş 
de şindrilă albă. Lumini la două ferestre. Cea de-a patra 
latură a hambarului dădea drept spre drumul bătătorit care 
ducea spre fermă. Cam o sută cincizeci de metri până la un 
drum oarecare, lipsit de orice trăsătură distinctivă. Dincolo 


de el, golul. În depărtare, o singură pereche de faruri. 
Clipind şi săltând. Bine distanţate. Din ce în ce mai mari. 
Apropiindu-se. Dubiţa, întorcându-se. 

— Poţi vedea unde ne aflăm? îi strigă Holly de jos. 

— Habar n-am, răspunse Reacher. Undeva, la o fermă. Ar 
putea fi oriunde. Pe unde se cresc vaci? Unde sunt câmpuri 
goale şi chestii de-astea? 

— Suntem la deal? Sau la câmpie? 

— N-aş putea zice, spuse Reacher. E prea întuneric. Poate 
ceva dealuri. 

— Ar putea fi Pennsylvania, replică Holly. Acolo sunt vaci şi 
dealuri. 

Reacher se dădu jos de pe cel de-al patrulea perete şi se 
întoarse la boxa ei. 

— leşi de aici, pentru numele lui Dumnezeu, spuse ea 
precipitat. Dă alarma. 

El dădu din cap. Auzise dieselul încetinind, ca să vireze pe 
drum. 

— S-ar putea să nu fie cea mai bună alegere. 

Ea se mulţumi să-l privească. 

— Cine naiba ţi-a vorbit de vreo alegere? Îţi ordon. Eşti 
civil şi eu sunt de la FBI şi-ţi ordon să te salvezi chiar acum. 

Reacher dădu din umeri şi rămase pe loc. 

— Îţi ordon, clar? spuse Holly din nou. Ai de gând să mă 
asculţi? 

Reacher dădu din nou din cap. 

— Nu, răspunse sec. 

Ea îl fixă cu privirea. Apoi, duba se întoarse. Auziră vuietul 
dieselului şi geamătul suspensiilor pe drumul accidentat de 
afară. Reacher închise cătuşa lui Holly şi fugi către boxa sa. 
Auzi uşa dubei trântindu-se şi paşi pe ciment. Reacher îşi 
încătuşă încheietura de bară şi îndoi dintele furculiţei 
înapoi în forma originală. Când uşa hambarului se deschise 
şi se aprinse lumina, stătea liniştit pe paie. 

ŞAPTE. 


Materialul folosit la umplerea cavităţii de cincizeci şi doi 
de centimetri dintre vechii pereţi şi cei noi a fost ridicat din 
depozitul său într-o camionetă pickup. Cântărea o tonă şi a 
fost nevoie de patru drumuri. Fiecare încărcătură a fost 
descărcată cu grijă de către o echipă de opt voluntari. 
Lucrau împreună ca o brigadă de pompieri de modă veche, 
din cei care foloseau găleţile cu apă la stingerea incendiilor. 
Îşi treceau din mână în mână fiecare cutie, până în clădire 
şi sus pe scări, până la etajul al doilea. Cutiile erau aşezate 
una peste alta în holul aflat în afara camerei de colţ 
modificate. Cei trei constructori deschideau pe rând fiecare 
cutie şi cărau materialul în cameră. Apoi, îl aranjau cu grijă 
în spaţiul larg din spatele noii structuri de lemn moale. Cei 
care descărcau se opreau, în general, pentru o clipă şi se 
uitau la ei, recunoscători pentru fiecare clipă de respiro. 

Treaba a durat cea mai mare parte a după-amiezii, din 
cauza cantităţii de material şi a grijii de care se dădea 
dovadă la deplasarea lui. Când ultima dintre cele patru 
încărcături a fost şi ea aranjată într-o grămadă, la etaj, cei 
opt voluntari s-au împrăştiat. Şapte dintre ei se îndreptară 
către cantină. Cel de-al optulea îşi întinse muşchii în ceea ce 
mai rămânea din soarele după-amiezii şi plecă la o scurtă 
plimbare. Avea acest obicei. De patru-cinci ori pe 
săptămână, făcea câte o lungă plimbare, singur, mai ales 
după perioadele de muncă grea. Se presupunea că acesta 
era modul său de a se relaxa. 

Plecă să se plimbe prin pădure. Era o cărare bătătorită, 
care se îndrepta spre vest, în tăcerea dimprejur. Urmă 
cărarea vreo opt sute de metri. Apoi se opri şi se întinse din 
nou. Îşi răsucea trunchiul asemenea cuiva cu spatele obosit, 
ca să poată privi în cerc primprejur. Apoi păşi alături, în 
afara cărării. Abandonă pasul de plimbare. Începu să se 
mişte rapid. Trecea ferindu-se pe lângă copaci, urmând o 
buclă largă spre vest, iar apoi spre nord. Se îndrepta către 
un anumit copac. La baza acestuia se afla o lespede plată, 
acoperită cu ace de brad. Rămase liniştit şi aşteptă. Apoi, se 


aplecă şi ridică lespedea pe o parte. Dedesubt, se găsea un 
obiect de formă dreptunghiulară, învelit în muşama. 
Desfăcu muşamaua şi scoase un mic aparat de radio. Trase 
de antena scurtă, apăsă un buton şi aşteptă. Apoi rosti în 
şoaptă un mesaj lung şi aprins. 

Când vechea clădire îşi regăsi liniştea, patronul trecu din 
nou pe acolo, cu nişte instrucţiuni noi şi ciudate. Cei trei 
constructori nu puseră nici o întrebare. Se mulţumiră să 
asculte atent. Tipul avea dreptul să obţină ceea ce dorea. 
Noile instrucţiuni însemnau că ceva trebuia refăcut. În 
împrejurările actuale, nu era nici o problemă. Mai ales când 
patronul le oferi, peste preţul convenit, şi un bonus în bani 
peşin. 

Cei trei constructori lucrară rapid şi terminară mai repede 
decât îşi imaginaseră. Totuşi se făcuse aproape seară când 
terminară. Cel mai tânăr rămase în urmă, să adune sculele 
şi colacii de cablu. Şeful echipei şi celalalt muncitor luară 
maşina, merseră spre nord şi parcară în întuneric, exact 
unde le spusese patronul. leşiră din maşină şi aşteptară în 
tăcere. 

— Aici, se auzi o voce. Era patronul. Veniţi aici, în spate. 

Se duseră acolo. Era întuneric. Tipul îi aştepta undeva în 
umbră. 

— Vă trebuie scândurile astea? întrebă patronul. 

Undeva în spate, era o grămadă de scânduri vechi de pin. 

— E lemn bun, continuă patronul. Poate le mai puteţi 
folosi. Cum ar fi, să le reciclaţi, ştiţi? 

Mai era ceva pe pământ, lângă grămada de scânduri. Ceva 
ciudat. Cei doi tâmplari se uitară. Nişte forme ciudate, 
cocoşate parcă. Cei doi tâmplari se holbară la acele forme 
curioase, apoi schimbară priviri între ei. Se întoarseră. 
Patronul le zâmbi şi ridică un revolver automat, de un 
negru mat. 

Agentul rezident de la staţia prin satelit a FBl-ului era 
suficient de inteligent pentru a-şi da seama că era vorba 
despre ceva important. Nu ştia exact în ce fel sau de ce 


avea să fie important, dar nici un informator sub acoperire 
nu riscă un mesaj radio dintr-o locaţie ascunsă fără un 
motiv. Aşa că introduse detaliile în sistemul de calculatoare 
al FBI-ului. Raportul său trecu ca un fulger prin reţeaua de 
calculatoare şi se opri în computerul principal de la primul 
etaj al clădirii Hoover a FBl-ului, din Washington, D. C. Baza 
de date din clădirea Hoover prelucrează mai multe 
rapoarte noi într-o singură zi decât sunt secunde în 
douăzeci şi patru de ore, aşa că programele FBI avură 
nevoie de ceva timp să scaneze totul şi să aleagă cuvintele- 
cheie. Odată treaba isprăvită, plasară buletinul în memorie 
şi aşteptară. Exact în acelaşi moment, sistemul înregistră 
un mesaj de la Biroul de teren al FBI din Chicago. Şeful de 
birou de acolo, agentul-şef McGrath, raporta că cineva din 
echipa sa dispăruse. Agentul special Holly Johnson era 
absentă, ultima dată fiind văzută la orele doisprezece, ora 
Chicago. L.ocul unde se afla în prezent era necunoscut, 
încercarea de a fi contactată rămânând fără rezultat. Şi, 
deoarece Holly Johnson era un caz destul de special, 
mesajul mai cuprindea şi un cod numai pentru şefi, care îl 
ţinea departe de orice terminal din clădire, cu excepţia 
celui aflat sus, în biroul directorului. 

Directorul FBI ieşi dintr-o şedinţă de analiză de buget, 
puţin înainte de şapte şi jumătate seara. Se întoarse în 
biroul său şi-şi verifică mesajele. Numele lui era Harland 
Webster şi lucra la Birou de treizeci şi şase de ani. Mai avea 
doar un an până la încheierea mandatului său de director şi 
apoi urma să se pensioneze. Aşa că, deşi n-avea nici un 
motiv să caute necazul cu lumânarea, îl găsi sclipind pe 
monitorul terminalului de pe biroul său. Cu un click dădu la 
iveală raportul şi îl citi de două ori. Suspină în direcţia 
ecranului. 

— Rahat, spuse el. Rahat, rahat, rahat. 

Raportul venit din partea lui McGrath de la Chicago nu era 
cea mai rea ştire primită de Webster în cei treizeci şi şase 
de ani de serviciu, dar nici foarte departe de asta nu era. 


Apăsă pe butonul intercomului de pe biroul său şi îi 
răspunse secretara. 

— Dă-mi-l pe McGrath de la Chicago. 

— E pe linia unu, îi spuse secretara. A aşteptat să vă 
întoarceţi. 

Webster mârâi şi apăsă butonul pentru linia unu. Puse 
apelul pe difuzor şi se lăsă pe spate în fotoliu. 

— Mack? Care-i treaba? 

Vocea lui McGrath se auzea clar de la Chicago. 

— Salut, şefu', spuse. Nu-i nici o treabă. Nu încă. Poate că 
ne-am făcut griji prea devreme, dar am avut un 
presentiment ciudat când nu a mai apărut. Ştii cum e. 

— Ştiu, Mack, spuse Webster. Îmi dai şi nişte date care să 
mă bage-n ceaţă? 

— N-avem încă nici un fel de date, zise McGrath. Nu s-a 
arătat la o conferinţă de caz de la ora cinci. Mi s-a părut 
ceva neobişnuit. N-au venit nici un fel de mesaje de la ea. 
Pagerul şi celularul nu-i funcţionează. M-am interesat, şi 
ultima dată când a fost văzută de cineva era în jur de ora 
douăsprezece. 

— Deci dimineaţă a fost la birou? vru să ştie Webster. 

— Toată dimineaţa, răspunse McGrath. 

— Vreo întâlnire înainte de chestia de la cinci? 

— Nimic în agenda ei de lucru, spuse McGrath. Nu ştiu ce 
făcea sau unde o făcea. 

— Doamne, Mack, zise Webster. Trebuia să ai grijă de ea. 
Trebuia să o ţii departe de afurisitele alea de străzi, nu-i 
aşa? 

— Era în pauza de prânz. Ce naiba aş fi putut face? replică 
McGrath vexat. 

Urmă un moment de linişte în biroul directorului, 
întrerupt doar de bâzâitul slab al difuzorului. Webster bătu 
toba cu degetele pe masă. 

— La ce lucra? se interesă Webster. 

— Las-o baltă, i-o tăie McGrath. Putem presupune că nu 
are vreo legătură cu vreunul dintre suspecţii Biroului. În 


cazul ei, n-ar avea nici un sens. 

Webster dădu din cap, pentru sine. 

— În cazul ei, cred că sunt de acord. Aşadar, ce altceva 
mai avem? 

— Era rănită, spuse McGrath. Şi-a fracturat genunchiul 
bătând mingea. Probabil a căzut, fractura s-a înrăutățit, e 
posibil să fi ajuns la Urgenţă. Acum verificăm spitalele. 

Webster mormăi. 

— Sau poate există un prieten despre care nu ştim noi, 
mai spuse McGrath. Poate că acum sunt pe undeva în vreun 
motel, ciocănindu-se. 

— Timp de şase ore? făcu Webster. N-am eu norocul ăsta. 

Se lăsă din nou tăcerea. Apoi Webster se aplecă înainte şi 
spuse: 

— OK, Mack. Ştii ce ai de făcut şi ştii şi ce să nu faci într-un 
caz ca al ei, bine? Ţinem legătura. Trebuie să mă duc la 
Pentagon. Mă întorc într-un ceas. Mai sună-mă dacă ai 
nevoie de mine. 

Webster întrerupse legătura şi o sună pe secretară să-i 
cheme maşina. Apoi, se îndreptă spre liftul său particular şi 
cobori în garajul de la subsol. Acolo, se întâlni cu şoferul său 
şi se îndreptară amândoi spre limuzina blindată a 
directorului. 

— La Pentagon, îi spuse Webster şoferului. 

Circulaţia nu era prea aglomerată la ora şapte şi jumătate 
a unei seri de iunie, într-o luni. Le-a luat cam unsprezece 
minute să parcurgă cei patru kilometri. Webster îşi petrecu 
timpul dând câteva telefoane urgente de pe mobilul său. 
Apeluri către diferite locaţii, pe o rază geografică atât de 
redusă, încât probabil vorbele i-ar fi ajuns la destinaţie 
chiar dacă n-ar fi făcut decât să strige. Apoi, maşina mare şi 
greoaie ajunse la intrarea dinspre râu a Pentagonului, iar 
santinela de la marină făcu un pas să se apropie. Webster 
închise telefonul şi-şi cobori geamul pentru ritualul de 
identificare. 


— Directorul FBI, spuse el. La preşedintele statelor majore 
reunite. 

Santinela zvâcni din mână într-un salut şi făcu semn 
limuzinei să treacă. Webster ridică înapoi geamul şi aşteptă 
ca şoferul să oprească. Apoi, ieşi din maşină şi se strecură 
pe uşa personalului. Se îndreptă către biroul preşedintelui. 
Secretara îl aştepta la uşă. 

— Intraţi direct, domnule, spuse ea. Generalul vine într-o 
clipă. 

Webster intră în biroul preşedintelui şi rămase în picioare 
aşteptând. Îşi aruncă ochii pe fereastră. Panorama era 
magnifică, dar avea o ciudată nuanţă metalică. Fereastra 
era făcută din Mylar rezistent la glonţ, cu sens unic de 
vedere. Avea o panoramă excepţională, dar, dând spre 
exteriorul clădirii, imediat lângă intrarea dinspre râu, 
trebuia protejată. Webster îşi putea vedea maşina, cu 
şoferul aşteptând lângă ea. Dincolo de maşină se vedea 
Capitoliul, peste Potomac. Webster văzu bărci cu pânze pe 
apele Bazinului 'Tidal3, ultimele raze ale soarelui la apus 
licărind deasupra apei. Nu era chiar un birou rău. Mai bun 
decât al meu, se gândi Webster. 

Întâlnirea cu preşedintele statelor majore reunite 
constituia o problemă pentru directorul FBI. Era o reuniune 
la care nu exista nici un rang bătut în cuie. Cine avea 
prioritate? Amândoi fuseseră numiţi de preşedinte. 
Amândoi raportau preşedintelui, printr-un singur 
intermediar, ministrul apărării sau procurorul general. 
Preşedintele statelor majore reunite era funcţia militară cu 
rangul cel mai înalt pe care ţi-o putea oferi întreaga 
naţiune. Directorul FBI reprezenta postul cel mai înalt în 
domeniul de aplicare a legii. Amândoi se găseau la vârful 
absolut al stâlpilor pe care se căţăraseră. Dar care stâlp era 
mai înalt? Pentru Webster, era o problemă. Era o problemă, 
deoarece adevărul era că stătea pe un stâlp mai scurt. El 
controla un buget de două miliarde de dolari şi cam 
douăzeci şi cinci de mii de persoane. Preşedintele statelor 


majore reunite veghea asupra unui buget de două sute de 
miliarde şi a circa un milion de persoane. Două milioane, 
dacă mai adăugai şi Garda Naţională şi rezerviştii. Şi avea 
acces la Biroul Oval cam o dată pe săptămână. Webster 
ajungea acolo de două ori pe an, dacă avea noroc. Nu-i de 
mirare că biroul tipului de faţă era mai bun. 

Şi preşedintele în sine era impresionant. Era un general 
cu patru stele, a cărui ascensiune fusese spectaculoasă. 
Venise de nicăieri şi-şi croise drum ca fulgerul prin armată, 
mai repede decât reuşea croitorul său să-i coasă panglici pe 
uniformă. Tipul ajunsese să se îndoaie sub povara 
medaliilor. Apoi fusese răpit de Washington, se mutase şi 
luase locul în stăpânire, ca pe un obiectiv militar. Webster îl 
auzi cum intra în anticameră şi se întoarse să-l salute, când 
acesta pătrunse în birou. 

— Bună ziua, generale. 

Preşedintele schiţă un salut de om ocupat şi rânji. 

— Vrei să cumperi nişte rachete? întrebă el. 

Webster rămase surprins. 

— Vinzi aşa ceva? Ce fel de rachete? 

Preşedintele clătină din cap şi zâmbi. 

— Glumeam. Procesul de dezarmare. Ruşii au închis o 
bază de bombardiere în Siberia, aşa că trebuie să scăpăm 
de rachetele din contrapartidă. Respectarea tratatelor, nu? 
Trebuie să jucăm cinstit. Rachetele mari le vindem 
Israelului. Dar tot ne-au mai rămas câteva sute din cele 
mici, sol-aer, Stinger, ştii, chestii de-alea cu lansare de la 
umăr. Toate, surplus. Uneori mă gândesc că poate ar trebui 
să le vindem traficanţilor de droguri. Dumnezeu e martor, 
ăştia au orice îşi doresc. În majoritate, arme mai bune decât 
ale noastre. 

Preşedintele ocoli biroul până ajunse la scaunul său şi se 
aşeză. Webster aprobă din cap. Mai văzuse preşedinţi 
făcând ceva asemănător, spunând o glumă, o povestioară 
uşurică, ca între bărbaţi, pentru a sparge gheaţa şi a da 
drumul la întâlnire. Preşedintele se lăsă pe spate şi surâse. 


— Ce pot face pentru dumneata, directore? 

— Am primit un raport de la Chicago, spuse cât mai sec şi 
mai calm cu putinţă Webster. Fiica dumitale a dispărut. 

OPT. 

Până la miezul nopţii, la Chicago, sala de întruniri de la 
etajul al treilea devenise un adevărat centru de comandă. 
Tehnicienii FBI mişunaseră toată seara, întinzând linii 
telefonice care duceau către sală şi instalând terminale de 
calculator, într-o linie dreaptă, pe mijlocul mesei de lemn 
masiv. Acum, la miezul nopţii, totul era cufundat în beznă, 
calm şi linişte. Un întuneric plin de puncte de lumină se 
întindea în spatele peretelui de sticlă. De data asta, nimeni 
nu se mai străduia să-şi dea seama care parte a mesei era 
mai bună. 

Nu plecase nimeni acasă. Cei şaptesprezece agenţi 
stăteau încă tolăniţi în scaunele de piele. Chiar şi avocatul 
Biroului mai era acolo. Nu exista nici un motiv pentru asta, 
dar omul simţea la fel ca toţi ceilalţi de faţă. O axiomă în trei 
trepte. Biroul are grijă de oamenii săi. Aceasta era treapta 
numărul unu. Biroul de teren din Chicago are grijă de Holly 
Johnson. 

Aceasta era treapta numărul doi. Nu doar din cauza 
legăturilor ei. Asta nu avea nimic de-a face cu restul. Holly 
era Holly. lar treapta numărul trei era aceea că McGrath 
doreşte, McGrath obţine. Dacă McGrath era îngrijorat 
pentru Holly, toţi erau îngrijoraţi şi aveau să rămână 
îngrijoraţi până ce era găsită sănătoasă şi întreagă. De 
aceea se aflau cu toţii acolo. Tăcuţi şi îngrijoraţi. Până ce 
McGrath intră cu zgomot în cameră, pufăind din ţigară ca şi 
cum de asta i-ar fi depins viaţa. 

— Veşti bune, băieţi, ascultați, spuse el tare. 

Îşi croi drum spre capul mesei. Murmurul se pierdu într-o 
tăcere bruscă. Optsprezece perechi de ochi îl urmăriră, 
încordate. 

— Am găsit-o, exclamă el. Am găsit-o, OK? E bine 
sănătoasă. Panica s-a terminat, băieţi. Acum ne putem cu 


toţii relaxa. 

Optsprezece voci începură să vorbească în acelaşi timp. 
Toate punând grăbite aceleaşi întrebări. McGrath îşi ridică 
mâinile să facă linişte, ca un candidat la miting. 

— E în spital, spuse. S-a întâmplat ca medicul ei să aibă o 
fereastră la care nu se aştepta în după-masa asta. A 
chemat-o, ea a mers direct acolo şi au dus-o drept în sala de 
operaţii. E bine, e în convalescenţă şi e foarte jenată pentru 
toată încurcătura pe care a provocat-o. 

Cele optsprezece voci începură din nou să zumzăie, iar 
McGrath le lăsă să vuiască pentru o clipă. Apoi, ridică din 
nou mâinile. 

— Gata cu panica, ne-am înţeles? spuse el din nou, tare, 
zâmbind. 

Vuietul cobori cu un ton, pe măsură ce uşurarea îşi găsea 
ecou în glasurile din jur. 

— Aşa că, oameni buni, acasă în pat, mai adăugă. Mâine, zi 
întreagă de lucru, ne-am înţeles? Vă mulţumesc pentru tot. 
Din partea mea şi din partea lui Holly. Pentru ea înseamnă 
mult. Brogan şi Milosevic, voi mai staţi puţin şi împărţiţi-vă 
între voi lucrările ei pentru restul săptămânii. Ceilalţi, 
noapte bună, somn uşor şi mulţumiri din nou, domnilor. 

Cincisprezece agenţi şi avocatul surâseră, căscară şi se 
ridicară în picioare. leşiră zgomotoşi şi bine-dispuşi din 
încăpere. McGrath, Brogan şi Milosevic rămaseră 
împrăştiaţi, pe scaune aflate departe unul de altul. McGrath 
se îndreptă spre uşă în tăcerea care se lăsase brusc. O 
închise tăcut. Se întoarse şi-i privi în ochi pe ceilalţi doi. 

— Toate astea n-au fost decât aiureli, spuse el. Sunt sigur 
că v-aţi dat deja seama. 

Brogan şi Milosevic rămaseră uitându-se la el. 

— M-a chemat Webster, reluă McGrath, şi cred că puteţi 
ghici amândoi de ce. Tot districtul Columbia e întors pe dos. 
Toţi sunt făcuţi zdrenţe. O răpire de VIP e clar? Webster a 
fost făcut direct răspunzător. Vrea secretizare totală şi un 
număr minim de persoane la curent. Vrea ca toţi cei de aici 


să nu se mai ocupe de caz, cu excepţia mea şi a unei echipe 
de două persoane. La alegerea mea. Eu v-am ales pe voi doi 
deoarece o cunoaşteţi cel mai bine. Suntem doar noi trei. 
Tratăm direct cu Webster şi nici o vorbă altcuiva, OK? 

Brogan se uită la el şi aprobă din cap. Milosevic dădu şi el 
din cap, la rândul lui. Ştiau că sunt favoriţii evidenţi pentru 
treaba asta. Însuşi faptul de a fi aleşi de McGrath, pentru 
orice motiv, era o onoare. O ştiau şi erau conştienţi că 
McGrath o ştia şi el. Aşa că dădură din nou din cap, de data 
aceasta cu mai multă fermitate. Urmă un lung moment de 
tăcere. Fumul de la ţigara lui McGrath se amesteca sus, 
aproape de tavan, cu liniştea din cameră. Ceasul de pe 
perete continuă să ticăie către ora douăsprezece şi 
jumătate noaptea. 

— OK, spuse Brogan în cele din urmă. Şi acum ce facem? 

— Lucrăm toată noaptea, asta facem, îi răspunse McGrath. 
Toată ziua, toată noaptea, în fiecare zi, în fiecare noapte, 
până ce o găsim. 

Le aruncă o privire amândurora. Îşi reevaluă alegerea. O 
echipă potrivită, se gândi el. Un amestec bun. Brogan era 
mai în vârstă, mai uscăţiv, un pesimist. Un om bine legat, cu 
o abordare netă, ordonată, amestecată cu destulă 
imaginaţie pentru a-l face util. O viaţă particulară 
dezordonată, cu o prietenă şi câteva foste soţii pe undeva, 
toate costându-l o grămadă de bani şi de griji, dar care nu 
se amestecau niciodată în munca lui. Milosevic era mai 
tânăr, mai puţin intuitiv, mai superficial, dar de încredere. 
Foarte prietenos, fapt care nu era în mod necesar un 
defect. Avea o slăbiciune pentru maşinile scumpe şi mari, cu 
tracţiune totală, dar toată lumea are nevoie de un hobby. 
Amândoi erau destul de vechi în Birou, cu mulţi kilometri 
parcurşi la bord şi cu ceva scalpuri la brâu. Amândoi erau 
concentrați asupra serviciului şi niciunul nu protestase 
vreodată în legătură cu munca sau orele de program. Sau 
cu salariul, ceea ce îi făcea aproape unici. O echipă reuşită. 


Erau noi în Chicago, dar investigaţiile nu aveau să se 
oprească la Chicago. McGrath era aproape sigur de asta. 

— Milo, tu îţi imaginezi mişcările ei, spuse McGrath. 
Fiecare pas, fiecare minut de la amiază încoace. 

Milosevic dădu vag din cap, ca şi cum ar fi fost deja 
cufundat în această treabă. 

— Brogan, verificări de fundal şi cauzalitate. Trebuie să 
găsim motivul. 

Brogan aprobă scurt, ca şi cum ştia că motivul avea să fie 
începutul şi sfârşitul întregii probleme. 

— Încep cu bătrânul? întrebă el. 

— Evident, spuse McGrath. Eu asta aş face. 

— OK, cu care? întrebă Brogan. 

— Cu care vrei, răspunse McGrath. Tu alegi. 

La două mii şapte sute kilometri depărtare, o altă hotărâre 
executivă fusese luată. O hotărâre care-l privea pe cel de-a 
treilea tâmplar. Patronul se înapoie la clădirea albă în 
camioneta şefului de echipă. Cel de-al treilea tâmplar 
terminase de strâns sculele şi făcu un pas înainte când văzu 
maşina apropiindu-se. Apoi se opri, confuz, când recunoscu 
silueta bine făcută de la volan. Rămase pe loc, ezitând, în 
timp ce patronul se opri la rigolă şi se dădu jos cu greutate. 

— E totul OK? îl întrebă patronul. 

— Unde-s băieţii? întrebă la rândul lui tâmplarul. 

— S-a ivit ceva, spuse patronul. S-a ivit ceva. 

— O problemă? vru să ştie tâmplarul. 

Apoi rămase tăcut, deoarece se gândea la partea lui de 
câştig. O parte mai mică, bineînţeles, deoarece era cel mai 
tânăr, dar chiar şi acea parte mai mică ar fi reprezentat mai 
mulţi bani decât văzuse în ultima vreme. 

— Ai un ferăstrău? întrebă patronul. 

Băiatul rămase uitându-se la el. 

— O întrebare prostească, nu? spuse patronul. Tu eşti 
tâmplar şi eu te întreb dacă ai un ferăstrău. Arată-mi cel 
mai bun ferăstrău pe care-l ai. 


Băiatul rămase tăcut o clipă, apoi se aplecă şi trase un 
ferăstrău electric din grămada de scule. O chestie mare, de 
metal mat, cu o lamă circulară excelentă, cu rumeguş 
proaspăt lipit peste tot împrejurul ei. 

— Circular? întrebă patronul. Bun să taie ceva cu adevărat 
tare? 

Băiatul dădu din cap. 

— Îşi face treaba, spuse prudent. 

— OK, uite care-i chestia, spuse patronul. Avem nevoie de 
o demonstraţie. 

— Cu ferăstrăul? întrebă băiatul, în continuare nedumerit. 

— Cu încăperea, spuse patronul. 

— Încăperea? repetă băiatul. 

— Se presupune că nimeni n-ar trebui să poată ieşi din ea, 
spuse patronul. Asta-i toată ideea, nu-i aşa? 

— Dumneata ai proiectat-o, spuse băiatul. 

— Dar aţi construit-o voi, nu? Asta te întreb eu aici. Avem 
nevoie de o verificare. O demonstraţie care să fie dovada că 
îşi slujeşte scopul. 

— OK, cum? întrebă băiatul. 

— Te bagi înăuntru, spuse patronul. Vezi dacă poţi ieşi 
până dimineaţă. Voi aţi construit-o, nu? Trebuie să cunoşti 
toate punctele slabe. Dacă poate cineva să iasă, tu eşti ăla, 
asta-i sigur, nu? 

Băiatul rămase tăcut timp îndelungat. Încerca să 
înţeleagă. 

— Şi dacă pot? 

Patronul ridică din umeri. 

— Atunci, nu-ţi primeşti banii, spuse el, fiindcă n-ai 
construit-o bine. 

Băiatul rămase din nou tăcut. Întrebându-se dacă patronul 
glumea. 

— Ai văzut fisura din logica mea? întrebă patronul. După 
cum cred că te gândeşti acum, ai tot interesul să stai în 
fund toată noaptea şi mâine să-mi spui: Nu, domnule, n-am 
putut ieşi de acolo, nu, domnule, deloc. 


Tâmplarul lăsă să-i scape un râs scurt, nervos. 

— Aşa mă gândeam şi eu, spuse. 

— Deci, n-ai nevoie decât de un stimulent, spuse patronul, 
înţelegi? Ca să fim siguri că vei încerca din toate puterile să 
ieşi de-acolo. 

Tâmplarul se uită în sus la colţul cu ferestrele astupate de 
la etajul al doilea. Când îşi cobori din nou privirile, se uita la 
un pistol automat negru, opac, aflat în mâna patronului. 

— E un sac în camionetă, spuse patronul, du-te şi adu-l 
încoace, OK? 

Tâmplarul se uită împrejur uluit. Patronul îndreptă 
revolverul spre capul lui. 

— Adu sacul, spuse el liniştit. 

Bena camionetei era goală. Pe locul din faţă se afla un sac 
de cânepă. Înfăşurat într-un pachet de mai puţin de 
jumătate de metru lungime. Era greu. Rece ca şi cum ai 
băga mâna într-un congelator şi ai scoate jumătate de porc. 

— Deschide.-l, strigă patronul. Uită-te înăuntru. 

Tâmplarul desfăcu pânza de sac. Primul lucru pe care-l 
văzu fu un deget. Alb ca gheaţa, deoarece din el se scursese 
tot sângele. Bătăturile gălbui de pe mâna unui muncitor 
ieşeau, mari, în evidenţă. 

— Acum o să te bag în camera aia, strigă din nou patronul. 
Dacă n-o să ieşi până dimineaţă, asta păţeşti şi tu, clar? O să 
folosesc afurisitul tău de ferăstrău, pentru că pe almeu l- 
am tocit tăind astea. 

NOUĂ. 

Reacher stătea liniştit, întins pe paiele murdare din boxa 
sa, în hambarul care fusese grajd de vaci. Încă nu aţipise, 
dar întregul său corp îşi încetinise funcţiile până la punctul 
în care ar fi putut s-o facă. Fiecare muşchi i se relaxase, iar 
răsuflarea era înceată şi egală. Ţinea ochii închişi, deoarece 
în hambar era întuneric şi nu era nimic de văzut. Mintea îi 
era însă perfect trează. Încărcată cu acea intensitate 
constantă pe care o capeţi în lipsa oricărei distracţii. 


Făcuse două lucruri în acelaşi timp. În primul rând, ţinuse 
socoteala timpului. Erau aproape două ore de când se 
uitase ultima dată la ceas, dar ştia cât e ora, cu o marjă de 
douăzeci de secunde. Era o deprindere veche, născută din 
numeroase şi lungi nopţi de veghe, de pe vremea când era 
în armată. Când aştepţi să se întâmple ceva, îţi închizi 
trupul ca o casă la mare pe timpul iernii şi-ţi abandonezi 
mintea ritmului constant al clipelor care trec. Este ca o 
suspendare a vieţii în timp. Faci economie de energie şi îţi 
anulează orice răspundere pentru bătăile de inimă, departe 
de creierul inconştient, trecându-l pe un fel de ceas ascuns. 
Îţi creează un vast spaţiu întunecat, în care să gândeşti. Dar 
te ţine şi destul de treaz, ca să fii gata pentru orice. Şi, în 
plus, ştii mereu cât e ceasul. 

Cel de-al doilea lucru pe care-l făcea Reacher simultan era 
să se joace cu puţină aritmetică mentală. Înmulţea în cap o 
serie de numere mari. Avea în acel moment treizeci şi şapte 
de ani şi opt luni. Treizeci şi şapte înmulţit cu trei sute 
şaizeci şi cinci făcea treisprezece mii cinci sute cinci. Plus 
douăsprezece zile pentru cei doisprezece ani bisecți erau 
treisprezece mii cinci sute şaptesprezece. Opt luni, socotind 
de la ziua lui din octombrie şi până în iunie data de azi, 
însemnau două sute patruzeci şi trei de zile. În total, 
treisprezece mii şapte sute şaizeci de zile de când se 
născuse. Treisprezece mii şapte sute şaizeci de zile, 
treisprezece mii şapte sute şaizeci de nopţi. Încerca acum 
să găsească locul potrivit pentru această noapte, undeva pe 
nesfârşita scală a timpului. În funcţie de cât de rea era. 

Adevărul era că, nefiind cea mai bună noapte pe care o 
trăise, era totuşi departe de a fi cea mai proastă. Foarte 
departe. Despre primii patru ani ai vieţii sale nu-şi mai 
amintea nimic, ceea ce lăsa douăsprezece mii trei sute de 
nopţi de luat în calcul. Exista probabilitatea ca noaptea 
aceasta să se înscrie în prima treime de sus. Fără nici un 
efort, îşi putea aminti mii de nopţi mai rele decât asta. În 
seara asta, îi era cald, stătea comod, nu era rănit, nu era 


ameninţat de nimic imediat şi fusese hrănit. Nu prea 
grozav, dar simţea că faptul se datora mai degrabă unei 
lipse de pricepere decât unei răutăţi voite. Aşa că, pe plan 
fizic, nu avea de ce să se plângă. 

Mental, lucrurile stăteau altfel. Era agăţat într-un vid la fel 
de impenetrabil ca şi întunericul din grajdul de vaci. 
Problema consta în lipsa totală de informaţii. 

Nu că ar fi fost el omul care să nu se simtă în largul său 
din cauza lipsei de informaţii. Era fiul unui ofiţer de marină 
şi, practic, încă de la naştere, dusese doar o viaţă militară. 
Ca atare, era obişnuit cu confuzia şi imprevizibilul. Numai 
că astă-seară lipseau prea multe. 

Nu ştia unde se afla. Din întâmplare sau deliberat, cei trei 
răpitori nu-i dăduseră nici cel mai mic indiciu asupra locului 
către care se îndreptau. Asta îl făcea să se simtă lăsat în 
voia valurilor. Problema lui fusese că, ducând de la naştere 
viaţa unui soldat, din cele treisprezece mii şapte sute 
şaizeci de zile ale vieţii sale, îşi petrecuse mai puţin de o 
cincime pe teritoriul Statelor Unite. Era la fel de american 
ca şi preşedintele, dar îşi petrecuse cea mai mare parte din 
viaţă îndeplinind misiuni ale armatei peste tot prin lume. 
Mai puţin pe teritoriul Statelor Unite. Nivelul cunoaşterii 
propriei sale ţări era cam cel al unui băieţaş oarecare de 
şapte ani. Aşa că nu putea descifra ritmurile, senzațiile şi 
mirosurile subtile ale Americii pe cât de bine ar fi dorit. 
Probabil că altcineva ar fi putut să interpreteze contururile 
pierdute ale peisajului invizibil, ori senzaţia aerului, ori 
temperatura nopţii şi să spună da, acum sunt în statul ăsta 
ori ălălalt. Probabil că unii puteau să facă aşa ceva. Dar 
Reacher nu putea. Şi asta era într-adevăr o problemă. 

La cele de mai sus se adăuga faptul că habar nu avea cine 
erau răpitorii. Sau cu ce se ocupau. Sau ce intenţii aveau. Îi 
studiase de aproape, cu fiecare prilej pe care îl avusese. 
Concluziile erau greu de tras. Dovezile erau contradictorii. 
Erau trei, destul de tineri, undeva între treizeci şi treizeci şi 
cinci de ani, într-o bună formă fizică, antrenați să acţioneze 


împreună cu un anumit grad de eficienţă. Erau aproape 
milităroşi, dar nu chiar. Erau organizaţi, dar nu oficial. 
Aspectul lor îi dădea de gol, erau amatori. 

Pentru că erau atât de curaţi. Toţi aveau haine noi, 
bumbac şi poplin, de serie mare, de la un magazin 
universal, tunsori recente. Armele lor erau ca scoase din 
cutie. Glockurile erau absolut noi. La fel şi puşca de 
vânătoare, care avea încă pe ea unsoarea de la ambalaj. 
Puşi la un loc, aceşti factori însemnau că nu erau nici pe 
departe profesionişti. Fiindcă profesioniştii fac treburile 
astea în fiecare zi. Indiferent ce ar fi, Forţele Speciale, CIA, 
FBI, detectivi, e treaba lor. Poartă haine de lucru. Folosesc 
arme pentru care au semnat anul trecut sau cu un an în 
urmă, arme verificate şi de încredere, arme ciobite, arme 
zgâriate, scule de muncă. Pune, în orice zi, trei profesionişti 
împreună şi o să vezi pizza de cu seară pe cămaşa unui tip, 
că altul nu s-a bărbierit, iar că un al treilea poartă 
pantalonii ăia vechi şi îngrozitori despre care colegii lui fac 
glume la nesfârşit. Este posibil ca, din când în când, să vezi 
un sacou nou, sau un revolver nou, sau pantofi noi, dar 
şansele de a vedea deodată totul nou pe trei profesionişti la 
lucru, în aceeaşi zi, sunt atât de puţine, încât frizează 
absurdul. 

Şi atitudinea lor îi dădea de gol. Competenţi, dar nervoşi, 
încordaţi, ostili, brutali, tensionaţi. Antrenaţi până la un 
punct, dar lipsiţi de practică. De experienţă. Repetaseră 
teoria şi erau destul de isteţi pentru a evita greşelile 
grosolane, dar nu aveau deprinderea unor profesionişti. În 
concluzie, cei trei nu erau decât nişte amatori. Şi răpiseră 
un agent FBI nou-nouţ. De ce? Ce naiba putuse un agent 
FBI nou-nouţ să fi făcut cuiva? Reacher habar nu avea. lar 
agentul FBI nou-nouţ în chestiune nu spunea nimic. O altă 
componentă a situaţiei pe care nu şi-o putea explica. Dar nu 
cea mai importantă componentă. Cea mai importantă 
componentă pe care nici măcar nu putea începe să o 
examineze era ce naiba căuta el acolo. 


Nici felul în care puseseră mâna pe el nu constituia o 
problemă prioritară. O ciudăţenie a soartei îl plasase alături 
de Holly Johnson exact în momentul în care avusese loc 
răpirea. Se împăcase cu asta. Putea înţelege ciudăţeniile 
soartei. Viaţa era făcută din ciudăţenii, oricât de mare ar fi 
numărul celor cărora le place să susţină contrariul. Şi nu-şi 
pierduse niciodată timpul speculând în legătură cu felul în 
care ar fi putut arăta lucrurile, dacă s-ar fi întâmplat asta 
sau ailaltă. Evident că, dacă ar fi trecut pe strada aceea din 
Chicago, pe lângă curăţătoria aceea, cu un minut mai 
devreme sau mai târziu, n-ar fi ştiut niciodată nimic despre 
cele întâmplate. Dar nu trecuse cu un minut mai devreme 
sau cu unul mai târziu, iar ciudăţenia soartei se întâmplase 
şi nu avea de gând să-şi piardă timpul întrebându-se unde 
s-ar fi aflat acum dacă toate astea nu ar fi avut loc. 

Dar ceea ce trebuia să limpezească era de ce se mai găsea 
el acum acolo, cu paisprezece ore mai târziu, după ceasul 
pe care-l avea în cap. Dispusese de două şanse 
aproximative şi de una certă pentru a scăpa de acolo. Ar fi 
putut s-o facă chiar acolo, pe stradă. Probabil. Posibilitatea 
înregistrării de victime colaterale îl oprise. Apoi, în 
parcarea pustie, când se urca în dubiţa albă, ar fi putut, de 
asemenea, s-o facă. Probabil. Trei la unu, de ambele dăţi, 
dar erau trei amatori împotriva lui Jack Reacher şi se 
simţea destul de bine gândindu-se la această inegalitate. 

Şansa certă o avusese când ar fi putut să iasă din fostul 
grajd de vaci, să zicem la o oră după ce cei trei tipi se 
întorseseră cu duba de la benzinărie. Ar fi putut să-şi scoată 
din nou cătuşa, să se caţere din nou pe zid, să sară afară, în 
curtea grajdului şi să dispară. Ar fi mers până la drum şi s- 
ar fi pierdut în noapte. De ce n-o făcuse? 

Stătea acolo în necuprinsa întunecime a relaxării, dându-şi 
seama că Holly era cea care-l reţinuse acolo. Nu se putuse 
descotorosi de ea, deoarece nu putuse să-şi asume riscul ca 
tipii să intre în panică, s-o ucidă şi să fugă. Reacher nu voise 
să se întâmple aşa ceva. Holly era o femeie deşteaptă şi 


plină de viaţă. Minte ascuţită, iute, sigură pe sine, dură ca 
naiba. Atrăgătoare, într-un fel timid, firesc. Brunetă, 
subţire, plină de inteligenţă şi energie. Cu nişte ochi 
grozavi. Ochii erau slăbiciunea lui Reacher. 1 se mai 
întâmplase să uite de sine privind la o pereche de ochi 
frumoşi. 

Dar nu ochii ei aveau acest efect asupra lui şi nici felul în 
care arăta. Nici inteligenţa sau personalitatea ei. Era 
genunchiul ei. Asta avea efect asupra lui. Curajul şi 
demnitatea ei. Faptul că o femeie arătoasă şi plină de viaţă 
se lupta în tăcere cu o invaliditate neobişnuită i se părea lui 
Reacher un gest plin de curaj şi nobleţe. Făcea din ea genul 
lui de persoană. Holly făcea faţă situaţiei. Şi o făcea bine. 
Nu se plângea. Nu-i cerea ajutorul. Şi pentru că nu-l cerea, 
avea să-l primească. 

ZECE. 

La cinci şi jumătate, marţi dimineaţa, agentul special FBI 
Brogan era singur în sala de întruniri de la etajul al treilea, 
folosindu-se de una din liniile de telefon nou instalate 
pentru o convorbire matinală cu prietena sa. Cinci şi 
jumătate dimineaţa nu este cea mai bună oră ca să te scuzi 
pentru întâlnirea ratată cu o seară înainte, dar Brogan 
fusese foarte ocupat şi anticipa că o să fie şi mai ocupat. Aşa 
că dădu telefonul. O trezi din somn şi-i spuse că fusese 
priponit de birou şi că, probabil, va rămâne la fel tot restul 
săptămânii. Era adormită şi plictisită şi fusese nevoit să 
spună acelaşi lucru de două ori. Apoi, ea preferase să 
interpreteze mesajul ca un preludiu laş la a-i da papucii. 
Brogan se enervase la rândul său. Îi spuse că Biroul venea 
oricum pe primul loc. 

Înţelegea chestia asta, nu? Nu era cea mai bună 
modalitate de a-i deschide capul unei femei nervoase şi 
somnoroase, la cinci şi jumătate dimineaţa. Avură o scurtă 
ceartă şi Brogan închise, deprimat. 

Partenerul său, Milosevic, era singur în boxa care-i slujea 
drept birou. Prăbuşit pe scaunul său, deprimat şi el. 


Problema lui era lipsa de imaginaţie. Era cea mai mare 
slăbiciune a lui. McGrath îi ceruse să dea de urmele tuturor 
mişcărilor lui Holly Johnson, începând cu amiaza zilei de 
ieri. Dar nu reuşise să găsească nimic. O văzuse plecând din 
clădirea FBI. leşind pe uşă, în stradă, cu antebraţul fixat în 
bucla metalică a cârjei de spital. Doar atâta văzuse. lar apoi 
imaginea se pierduse. Se gândise intens toată noaptea, dar 
nu avu nimic să-i spună lui McGrath. 

La cinci patruzeci, se duse la baie, apoi îşi mai luă o cafea. 
Continuând să se simtă îngrozitor. Se întoarse la biroul său. 
Se aşeză şi rămase cufundat în gânduri vreme îndelungată. 
Apoi se uită la ceasul greu de aur pe care-l purta la 
încheietură. Verifică ora. Zâmbi. Se simţi mai bine. Se mai 
gândi o bucată de timp. Îşi verifică din nou ceasul. Dădu din 
cap pentru sine. Acum, îi putea spune lui McGrath unde se 
dusese Holly Johnson, ieri la ora douăsprezece. 

La două mii şapte sute kilometri depărtare, se instalase 
panica. În primele ore, tânărul tâmplar fusese încă paralizat 
datorită şocului îndurat. Devenise slab şi gata să accepte 
orice. Îl lăsase pe patron să-l mâne de la spate pe scări şi 
apoi în interiorul camerei ca o cuşcă. După asta, paralizia 
datorată şocului îl ajutase să treacă peste primele ore, 
stând şi uitându-se în gol. lar apoi, se trezise în el un 
optimism nebun, că toată chestia asta nu era decât un fel de 
glumă proastă de Halloween. Aşa, au mai trecut câteva ore, 
cu convingerea că nu se va întâmpla nimic. Dar apoi, cum 
se întâmpla cu toţi prizonierii de oriunde, închişi singuri, în 
frig, la orele mici ale nopţii, toate mecanismele lui de 
apărare se prăbuşiră, lăsându-l tremurând şi disperat de 
panică. După ce trecuse jumătate din timp, izbucni într-o 
acţiune frenetică. Dar ştia că n-avea nici o şansă. Ironia 
situaţiei îl zdrobea. Lucraseră din greu la camera asta. O 
clădiseră ca lumea. Semnul dolarului îi dansase în faţa 
ochilor. Nu dăduseră rasol. Renunţaseră la toate trucurile 
lor obişnuite de tâmplari, care îşi rasoleau treaba. Fiecare 
scândură era dreaptă şi bine strânsă. Fiecare cui era înfipt 


până la capăt în lemn. Nu erau ferestre. Uşa era solidă. N- 
avea nici o speranţă. Îşi petrecu o oră alergând împrejurul 
camerei ca un nebun. Îşi trecu palmele aspre pe fiecare 
centimetru pătrat de suprafaţă. Podea, tavan, pereţi. Era 
cea mai bună lucrare pe care-o făcuseră vreodată. Încheie 
ghemuit într-un colţ, privindu-şi mâinile, plângând. 

— La curăţătorie, spuse McGrath. Acolo s-a dus. 

Se găsea în sala de întruniri de la etajul trei. În capul 
mesei, la ora şapte, marţi dimineaţa. Deschizând un nou 
pachet de ţigări. 

— Acolo? întrebă Brogan, la curăţătorie? 

McGrath dădu din cap. 

— Spune-i, Milo, mai zise el. 

Milosevic zâmbi. 

— 'Tocmai mi-am adus aminte, zise el. Am lucrat cu ea timp 
de cinci săptămâni, este? De când şi-a paradit genunchiul. 
În fiecare luni, la prânz, îşi ia rufele de la curăţătorie. 
Respectiv cele purtate săptămâna trecută. N-avea nici un 
motiv să fie altfel ieri. 

— OK, spuse Brogan. Ce curăţătorie? 

Milosevic clătină din cap. 

— Habar n-am, zise. Se ducea întotdeauna singură. M-am 
oferit să mă duc în locul ei, dar de fiecare dată a spus nu, 
cinci zile de luni la rând. Era OK s-o ajut la treburile 
Biroului, dar nu m-ar fi lăsat, în ruptul capului, să dau fuga 
la curăţătorie după rufele ei. E o femeie foarte 
independentă. 

— Dar s-a dus acolo, nu? insistă McGrath. 

— Categoric, spuse Milosevic. Se ducea întotdeauna pe 
jos. Cu opt sau nouă lucruri pe umeraşe. Aşa că am putea să 
conchidem că locul unde mergea e pe undeva în apropiere. 

Brogan aprobă din cap. Zâmbi. Aveau un fel de urmă. 
Trase mai aproape volumul Pagini Aurii şi-l deschise la 
litera C. 

— La ce rază ne gândim? 

McGrath dădu din umeri. 


— Douăzeci de minute până acolo, douăzeci de minute 
înapoi. Asta ar fi maximul, nu? Cu cârja aia, n-o văd făcând 
mai mult de patru sute de metri în douăzeci de minute. 
Şchiopătând ca ea? Ca să rotunjim, să zicem opt sute de 
metri, clădirea asta aflându-se în centru. Ce obţinem? 

Brogan se folosi de o veche hartă rutieră de la clubul auto. 
Făcu un compas grosier din degetul mare şi arătător. Îl 
potrivi la opt sute de metri, potrivit scalei de pe margine. 
Trasă un pătrat prin pădurea de străzi. Apoi, îşi mută 
alternativ privirea de la hartă la Pagini Aurii. Bifă numele cu 
creionul. Le numără. 

— Douăzeci şi una de curăţătorii, spuse. 

McGrath se uită la el. 

— Douăzeci şi una? Eşti sigur? 

Brogan aprobă din cap. Făcu să alunece cartea de telefon 
pe masa lucioasă, din lemn masiv. 

— Douăzeci şi una, spuse. E clar că celor din oraşul ăsta le 
place să fie perfect curaţi. 

— OK, spuse McGrath. Douăzeci şi una. Să-i dăm drumul, 
băieţi! 

Brogan luă zece adrese, iar Milosevic, unsprezece. 
McGrath le dădu amândurora copii color mărite ale 
fotografiei lui Holly din dosar. Apoi, se despărţi de ei şi 
rămase aşteptând în scaunul său din capul mesei aflate în 
sala de întruniri, lângă telefoane, prăbuşit, privind în gol, 
fumând, bătând pe masă un scurt ritm îngrijorat, cu capătul 
bont al unui creion. 

Auzi zgomotele slabe mult mai devreme decât ar fi trebuit. 
Nu avea ceas şi nu avea ferestre, dar era sigur că încă nu 
se făcuse dimineaţă. Era sigur că ora era alta. Poate două. 
Putea auzi zgomote. Oameni mişcându-se pe drumul de 
afară. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă: poate trei sau patru 
oameni. Bătu din nou camera în lung şi în lat. Îngheţat de 
nehotărâre. Ar trebui să bată şi să lovească noile scânduri 
de pin. Ştia asta. Dar nu o făcea. Pentru că ştia că nu avea 
nici un rost şi pentru că simţea în sinea sa că trebuie să 


păstreze tăcerea. Ajunsese să fie sigur de asta. Convins. 
Dacă stătea liniştit, poate că l-ar fi lăsat în pace. Poate că ar 
fi uitat că se găsea acolo. 

Milosevic găsise curăţătoria cu pricina, a şaptea de pe lista 
sa de unsprezece adrese. Tocmai dădeau drumul la treabă, 
la şapte patruzeci şi cinci dimineaţa. Magazinul avea doar o 
vitrină la stradă, dar era elegant, nu din cele destinate 
hainelor ieftine ale navetiştilor. Făcea reclamă tuturor 
felurilor de procedee specializate şi tratamentelor la 
comandă. O coreeancă se ocupa de magazin. Milosevic îi 
arătă insigna sa de la FBI şi puse fotografia din dosarul lui 
Holly pe tejgheaua din faţa ei. 

— Ai văzut-o vreodată pe această persoană? o întrebă. 

— Sigur, zise ea. E domnişoara Johnson, care vine în 
fiecare luni. 

Milosevic făcu un pas mai aproape de tejghea. Se aplecă 
spre femeie. 

— Ieri a venit? 

Femeia se gândi o clipă şi apoi aprobă din cap. 

— Sigur, zise ea. Cum v-am spus, vine în fiecare luni. 

— Pe la ce oră? întrebă el. 

— La prânz, spuse femeia. Întotdeauna la ora prânzului. 

— Pe la douăsprezece? Pe la douăsprezece jumătate, cam 
aşa, nu? 

— Sigur, repetă femeia. Întotdeauna lunea, la prânz. 

— OK, ieri, spuse Milosevic. Ce s-a întâmplat? 

Femeia ridică din umeri. 

— Nu s-a întâmplat nimic. A venit, şi-a luat hainele, a plătit 
şi a mai lăsat nişte haine la curăţat. 

— Era cineva cu ea? 

— Nu era nimeni. Niciodată nu vine nimeni cu ea. 

— În ce direcţie a luat-o? 

Femeia arătă cu degetul înapoi, spre Edificiul Federal. 

— A venit din direcţia aia, spuse ea. 

— Nu te-am întrebat de unde a venit, replică Milosevic. 
Încotro s-a dus când a plecat? 


Femeia făcu o pauză. 

— N-am văzut. Tocmai îi duceam hainele în spate. Am auzit 
uşa deschizându-se, dar n-am putut vedea încotro a luat-o. 
Eram în spate. 

— Deci, i-ai înhăţat hainele şi ai fugit în spate, înainte ca ea 
să fi ieşit de aici? 

Femeia şovăi, ca şi cum ar fi fost acuzată de o impoliteţe. 

— N-am fugit, spuse ea. Domnişoara Johnson mergea 
încet. Avea ceva la un picior, nu? Am simţit că nu trebuie să 
mă uit la ea. Am simţit că ar fi fost jenată. M-am dus cu 
hainele ei până în spate, să nu i se pară că stau cu ochii pe 
ea. 

Milosevic aprobă, apoi îşi dădu capul pe spate şi lăsă să-i 
scape un oftat către tavan. Văzu o cameră video montată 
sus, deasupra tejghelei. 

— Ce-i aia? întrebă. 

Coreeanca se răsuci şi-i urmări privirea. 

— Supravegherea. Compania de asigurări ne-a spus că 
trebuie s-o avem. 

— Şi funcţionează? mai întrebă el. 

— Sigur că funcţionează, spuse femeia. Compania de 
asigurări spune că trebuie. 

— Şi merge tot timpul? insistă Milosevic. 

Femeia dădu din cap şi chicoti. 

— Sigur că merge. Merge chiar acum. O să fii pe bandă. 

Milosevic se uită la ceas. 

— Îmi trebuie banda de ieri, ceru el. Imediat. 

Femeia şovăi din nou. Milosevic scoase insigna a doua 
oară. 

— Asta e o investigaţie a FBl-ului. Treburi oficiale ale 
federalilor. Am nevoie de bandă chiar acum, OK? 

Femeia dădu din cap şi ridică o mână ca să-i arate că 
trebuie să aştepte. Păşi prin uşa din spatele magazinului. Se 
întoarse după un timp îndelungat, emanând un miros 
chimic şi având o casetă video în mână. 


— Dar mi-o aduci înapoi, OK? îl rugă ea. Compania de 
asigurări spune că trebuie să le ţinem timp de o lună. 

Milosevic se întoarse direct la birou şi, pe la opt şi 
jumătate, tehnicienii Biroului mişunau peste tot prin sala de 
întruniri de la etajul trei, conectând un player standard 
VHS la o baterie de monitoare înşirate pe mijlocul mesei 
celei lungi. A fost o problemă cu o siguranţă, apoi cablul din 
dreapta s-a dovedit prea scurt, astfel încât un calculator a 
trebuit mutat pentru a permite videoplayerului să ajungă 
mai aproape de mijlocul mesei. Apoi, tehnicianul-şef îi 
înmână lui McGrath telecomanda şi dădu din cap. 

— E-al dumitale, şefu', spuse el. 

McGrath îl trimise afară din cameră şi cei trei agenţi se 
înghesuiră în jurul ecranelor, aşteptând să curgă imaginile. 
Ecranele erau plasate cu faţa spre ferestre, aşa că toţi trei 
stăteau cu spatele la geam. Dar, la ora aceea a zilei, nu 
exista nici un disconfort, deoarece soarele strălucitor de 
dimineaţă izbea cu putere cealaltă parte a clădirii. 

Acelaşi soare străbătea cerul şi la două mii şapte sute 
kilometri de Chicago, în timp ce dimineaţa luminoasă 
învăluia exteriorul clădirii albe. Ştiu că-i sunase ceasul. 
Auzea scârţâitul înfundat, pe măsură ce structura veche de 
lemn se încălzea. Putea auzi voci înăbuşite afară, sub el, jos, 
la nivelul străzii. Zgomotele unora care încep o zi nouă. 

Unghiile de la mâini i se duseseră. Găsise o crăpătură în 
locul în care două scânduri nu erau bine fixate împreună. 
Îşi înfipsese vârfurile degetelor în ea şi apăsase cu toată 
puterea. Unghiile i se rupseseră una după alta. Scândura 
nici măcar nu se mişcase. O zbughise înapoi, într-un colţ şi 
se ghemuise pe podea. Îşi supsese degetele pline de sânge, 
iar acum gura îi era mânjită de jur împrejur cu sânge, ca a 
unui copil lacom, care mâncase o prăjitură cu cremă. 

Auzi paşi pe scară. Un bărbat solid, care se mişca uşor. 
Zgomotul se opri în afara uşii. Încuietoarea ţăcăni. Uşa se 
deschise. Patronul îi aruncă o privire. O faţă buhăită, cu 


două pete roşii, de mărimea unor monede, arzându-i pe 
obraji. 

— Tot aici eşti, spuse. 

Tâmplarul era paralizat. Nu se putea mişca, nu putea 
vorbi. 

— Ai dat greş, continuă patronul. 

Apoi, liniştea se instală în încăpere. Singurul sunet era 
scârţâitul încet al structurii de lemn, pe măsură ce soarele 
dimineţii aluneca pe acoperiş. 

— Şi acum, ce facem? îl întrebă patronul. 

Tâmplarul îl privea fără nici o expresie. Nu se mişcă. 

Apoi patronul zâmbi, un zâmbet relaxat, prietenos. Ca şi 
cum ar fi fost brusc surprins de ceva. 

— Crezi că am vorbit serios? spuse cu voce blândă, 
scăzută. 

Tâmplarul clipi. Îşi clătină capul, uşor, cu speranţă. 

— Auzi ceva? 

Tâmplarul ascultă, concentrat. Putea auzi scârţâitul uşor al 
lemnului, trilurile păsărilor din pădure, tăcerea aerului 
însorit al dimineţii. 

— Glumeai, nu-i aşa? întrebă el cu greutate. 

Vocea-i devenise un cârâit uscat. Uşurarea, şi speranţa, şi 
groaza îi lipeau limba de cerul gurii. 

— Ascultă, spuse din nou patronul. 

Tâmplarul ascultă. Structura scârţâia, păsările cântau, 
aerul cald suspina. Nu auzi nimic altceva. Tăcere. Apoi auzi 
un clic. Apoi o tânguire. Începu de jos şi se opri la o înălţime 
care îi era bine-cunoscută. Era un sunet pe care-l cunoştea. 
Era sunetul unui ferăstrău electric de mare putere, împins 
să funcţioneze cu viteză maximă. 

— Acuma mă crezi că am vorbit serios? urlă patronul. 

UNSPREZECE. 

Holly Johnson fusese uşor dezamăgită de aprecierea lui 
Reacher asupra valorii monetare a garderobei ei. Reacher 
spusese că îşi închipuia că ea avea cincisprezece sau 
douăzeci de ţinute, la patru sute de dolari ţinuta, poate că 


opt mii în total. Adevărul era că avea treizeci şi patru de 
ţinute de serviciu în dulapul de haine. Lucrase trei ani pe 
Wall Street. Cheltuise opt mii numai pe pantofi. Patru sute 
de dolari dăduse pe o bluză, şi asta când se simţise înclinată 
spre bunul simţ comun de-a face puţină economie. 

Îi plăcea Armani. Avea treisprezece dintre costumele lui de 
primăvară. Hainele de primăvară de la Milano erau tocmai 
ceea ce trebuia pentru cea mai mare parte a verii de la 
Chicago. Poate că, în arşiţa într-adevăr necruțătoare a lui 
august, ar fi trecut la costumele ei Moschino, dar în iunie, 
iulie şi chiar în septembrie, dacă avea noroc, lucrurile ei de 
la Armani se potriveau perfect. Preferatele ei erau ţinutele 
în nuanţe închise de piersică, pe care şi le cumpărase în 
ultimul ei an la casa de brokeraj. Un amestec italian 
misterios de mătăsuri. Croite şi cusute de oameni cărora le 
trecuseră prin mână materiale fine timp de sute de ani. 
Aceştia se uită la material, îl evaluează, îl croiesc, iar el 
cade în minunate forme moi. Apoi îl vând şi un broker de pe 
Wall Street îl cumpără şi se îndrăgosteşte de el şi continuă 
să-l poarte încă doi ani după aceea, când a ajuns proaspăt 
agent FBI şi când este răpit de pe o stradă din Chicago. 
Continua să-l poarte şi optsprezece ore mai târziu, după o 
noapte de insomnie, pe paiele murdare dintr-un fost grajd. 
În acest punct, haina ajunsese într-un hal în care nici 
Armani nu ar mai fi recunoscut-o. 

Cei trei răpitori reveniseră cu duba şi o băgaseră cu 
spatele pe culoarul central de ciment al fostului grajd de 
vaci. Apoi încuiaseră uşa hambarului şi dispăruseră. Holly 
presupusese că îşi petrecuseră noaptea la fermă. Reacher 
dormise liniştit în boxa sa, legat cu lanţuri de bară, în timp 
ce ea se agitase şi se răsucise pe paiele ei, fără somn, 
gândindu-se intens la el. 

Siguranţa lui era răspunderea ei. Era un trecător 
nevinovat, care căzuse şi el în capcana destinată ei. Orice ar 
mai fi aşteptat-o în viitor, trebuia să aibă grijă de el. Era de 
datoria ei. Era povara ei. lar el minţea. Holly era absolut 


sigură că nu era portar la un club de blues. Şi mai era şi 
foarte sigură ce anume ar fi putut fi el. Familia Johnson era 
o familie de militari. Din cauza tatălui ei, Holly îşi petrecuse 
toată viaţa în baze militare, până venise vremea pentru 
Yale. Cunoştea armata. Cunoştea soldaţii. Cunoştea genul şi 
era sigură că Reacher făcea parte dintre ei. Pentru ochiul ei 
exersat, arăta ca unul dintre ei. Acţiona ca unul dintre ei. 
Reacţiona ca unul dintre ei. Nu era imposibil ca un portar 
să deschidă lacăte şi să se caţere pe pereţi ca o maimuţă, 
dar, dacă un portar s-ar fi apucat de aşa ceva, n-ar fi făcut-o 
cu un astfel de aer de familiaritate, cu curajul şi lipsa aceea 
totală de ezitare. N-ar fi făcut-o să arate la fel de firesc ca o 
clipire din ochi. Reacher era un om liniştit şi reţinut, 
relaxat, în formă, în mod clar antrenat până la punctul 
atingerii unui fel de calm suprauman. Probabil că era cu 
zece ani mai mare decât ea, dar se găsea undeva sub 
patruzeci de ani, înalt de aproape unu nouăzeci, solid, 
probabil o sută douăzeci şi ceva de kilograme, cu ochi 
albaştri şi cu un păr care începuse să se rărească. Destul de 
mare ca statură pentru un portar de club de noapte şi 
destul de în vârstă ca să se fi familiarizat cu lumea până 
acum, asta era sigur, dar era un soldat. Un soldat care 
afirma despre sine că este portar. De ce? Holly nu avea nici 
o idee. Stătea într-o poziţie incomodă, ascultându-i 
răsuflarea liniştită, la şapte metri mai încolo. Portar sau 
soldat, cu zece ani mai în vârstă sau nu, siguranţa lui era 
răspunderea ei. Nu dormi deloc. Era prea ocupată să se 
gândească. Şi genunchiul o durea prea tare. La opt şi 
jumătate după ceasul ei, îl auzi trezindu-se. Nu-l trăda 
decât o schimbare subtilă în ritmul respirației. 

— Bună dimineaţa Reacher, spuse ea tare. 

— Neaţa, Holly, îi răspunse el. Se întorc. 

Era linişte, dar, după o vreme, auzi şi ea paşi afară. Se 
caţără ca o maimuţă şi are urechi de liliac, se gândi ea. Ce 
mai portar. 

— Eşti bine? strigă spre ea Reacher. 


Ea nu răspunse. Siguranţa lui era răspunderea ei, nu 
invers. Auzi un zăngănit. Cineva descuia uşa hambarului. 

Fu trasă pe şinele pe care era montată, iar lumina zilei 
năvăli înăuntru. Holly prinse cu coada ochiului imaginea 
unui teren verde şi gol. Pennsylvania, poate, se gândi ea. 
Cei trei răpitori intrară şi închiseră uşa în urma lor. 

— Scoală-te, târfă, îi spuse şeful. 

Ea nu se mişcă. Se simţea cuprinsă de o dorinţă 
copleşitoare de a nu mai fi aruncată înapoi în dubă. Prea 
întuneric, prea lipsit de confort, prea obositor. Nu ştia dacă 
nu cumva trebuia să mai petreacă o zi în duba aceea, 
legănându-se, izbindu-se de pereţii ei, mai ales habar n- 
având încotro naiba era cărată, ori de ce, sau de cine. 
Instinctiv, se apucă de bara de fier şi se ţinu, cu braţele 
încordate, ca şi cum s-ar fi pregătit de luptă. Şeful rămase 
liniştit şi-şi scoase Glockul. Se uită în jos la ea. 

— Sunt două feluri în care putem să facem asta, spuse el. 
Fie cu binele, fie cu răul. 

Ea nu răspunse. Rămase aşezată acolo, pe paie, ţinându-se 
strâns de bare. Şoferul cel urât se apropie trei paşi şi 
începu să rânjească, uitându-se din nou la sânii ei. Ea se 
simţi goală şi revoltată sub privirile lui pofticioase. 

— Alegerea ta, târfă, mai spuse şeful. 

Ea îl auzi pe Reacher mişcându-se în boxa sa. 

— Nu, e alegerea ta, îl auzi ea adresându-i-se individului. 
Trebuie să ne ajutăm puţin unul pe altul. Să cooperăm, nu-i 
aşa? Dacă vrei să ne bagi la loc în dubă, atunci trebuie s-o 
faci în aşa fel încât să merite. 

Vocea lui era calmă şi joasă. Holly îi aruncă o privire. Îl 
văzu stând pe jos, înlănţuit, lipsit de vreo armă, în faţa unui 
automat încărcat, total lipsit de puteri, potrivit oricărei 
definiţii rezonabile din lume, cu trei indivizi ostili uitându-se 
de sus la el. 

— Avem nevoie de un mic-dejun ca lumea, spuse Reacher. 
Pâine prăjită, cu jeleu de struguri. Şi cafea, dar aveţi grijă 
să fie mai tare decât rahatul de aseară, OK? O cafea bună e 


foarte importantă pentru mine. Trebuie să înţelegi asta. 
Apoi, pune nişte saltele în dubă. Una simplă, una dublă. 
Pregătiţi-ne o sofa acolo. Şi atunci o să intrăm. 

Urmă o tăcere totală. Holly privi printre cei doi indivizi din 
faţa ei. Reacher îl fixa pe şef cu o privire calmă, egală, de la 
înălţimea podelei. Ochii lui albaştri nici măcar nu clipiră. 
Şeful se uita în jos către el. În aer se simţea întreaga 
încordare. Şoferul îşi întoarse privirea de la trupul ei şi se 
uită la Reacher. Cu mânie în ochi. Apoi, şeful se răsuci pe 
loc, făcându-le un semn din cap celorlalţi doi să iasă din 
hambar odată cu el. Holly auzi uşa încuindu-se în spatele 
lor. 

— Vrei pâine prăjită? o întrebă Reacher. 

Ei îi lipsea încă respiraţia necesară ca să-i poată răspunde. 

— Când o s-o aducă, trimite-o înapoi, spuse el. Spune-le s-o 
facă din nou. Zi-le că e nefăcută ori prea arsă, cum vrei tu. 

— Ce naiba crezi că faci? întrebă ea. 

— Psihologie, răspunse Reacher. Trebuie să începem să 
impunem ceva dominație pe aici. Într-o situaţie ca asta e 
foarte important. 

Ea rămase uitându-se la el. 

— Fă-o, OK? încheie el calm. 

Şi ea o făcu. Tipul cel nervos aduse pâinea prăjită. Era 
aproape perfectă, dar ea o respinse. Se uită la ea cu 
disprețul pe care-l afişa de obicei în faţa unui bilanţ 
neglijent şi spuse că era prea arsă. Se ridicase, lăsându-şi 
toată greutatea pe un singur picior. Arăta groaznic, cu 
costumul ei Armani de culoarea piersicii plin de balegă 
uscată, dar reuşi să dovedească suficient dispreţ cât să-l 
intimideze pe tip. Se întoarse la fermă şi făcu altă pâine 
prăjită. 

Se întoarse cu un ibric de cafea tare, iar Holly şi Reacher 
îşi consumară separat micul-dejun, cu lanţurile clincănind, 
la şapte metri unul de altul, în timp ce ceilalţi doi tipi cărau 
saltelele în hambar. Una simplă, una dublă. Le ridicară în 
spatele dubei şi întinseră salteaua simplă pe podea, 


ridicând-o pe cea dublă pe peretele din spatele cabinei. 
Holly îi privea lucrând şi se simţi mult mai uşurată la gândul 
zilei care urma. Apoi, îşi dădu dintr-odată seama exact 
încotro ţintise psihologia lui Reacher. Nu doar către cei trei 
răpitori. Ci şi spre ea. Nu voia ca ea să intre într-un conflict. 
Pentru că ar fi pierdut. Riscase, făcând ceea ce făcuse ca să 
dezamorseze o confruntare lipsită de speranţă pentru ea. 
Era uluită. Pe deplin uluită. Se gândi sec: pentru numele lui 
Dumnezeu, tipul ăsta a înţeles totul pe dos. Încearcă să aibă 
el grijă de mine. 

— Vreţi să ne spuneţi cum vă numiţi? întrebă Reacher 
calm. Vom petrece o vreme împreună, aşa că putem fi puţin 
civilizaţi în legătură cu asta, nu? 

Holly îl văzu pe şef uitându-se la Reacher. Tipul nu 
răspunse. 

— V-am văzut feţele, spuse Reacher. Aşa că, dacă ne 
spuneţi şi numele, n-o să vă facă nici un rău. Şi am putea 
încerca să ne înţelegem. 

Tipul se gândi şi dădu din cap. 

— Loder, se prezentă el. 

Micuţul agitat îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. 

— Stevie, spuse el, la rându-i. 

Reacher dădu din cap. Abia atunci şoferul cel urât îşi dădu 
seama că toţi patru se uitau la el. Îşi băgă capul între umeri. 

— Nu-ţi spun cum mă cheamă, zise el. De ce dracu' aş 
face-o? 

— Să fim clari, spuse tipul cu numele de Loder. Civilizat nu 
e acelaşi lucru cu prietenos, nu-i aşa? 

Holly îl văzu aţintindu-şi Glockul spre capul lui Reacher şi 
menţinându-l aşa multă vreme. Fără nici o expresie pe faţă. 
Nici pe departe ceea ce se înţelege prin prietenos. Reacher 
aprobă din cap. O mişcare mică şi prudentă. Îşi lăsară 
farfuriile de pâine prăjită şi cănile de cafea jos, pe paie, iar 
tipul numit Loder le desfăcu lanţurile. Se strânseră toţi pe 
coridorul central. Două Glockuri şi o puşcă de vânătoare 
erau aţintite asupra lor. Şoferul cel urât rânjea. Reacher îl 


privi drept în ochi, se aplecă şi o ridică pe Holly ca şi cum n- 
ar fi cântărit nimic. O cără cei zece paşi până la dubă. O 
aşeză încet înăuntru. Se înghesuiră amândoi pe canapeaua 
improvizată. Îşi găsiră o poziţie comodă. 

Uşile dubei se trântiră şi fură încuiate. Holly auzi zgomotul 
făcut de uşa cea mare a hambarului, care se deschidea. 
Motorul dubei se ambală şi porniră. leşiră din hambar, în 
timp ce duba ţopăia în sus şi în jos pe cei o sută cincizeci de 
metri ai drumului desfundat. Făcură un viraj abia 
perceptibil la dreapta şi o ţinură drept, cu viteză de 
croazieră, timp de cincisprezece minute. 

— Nu suntem în Pennsylvania, spuse Holly. Drumurile sunt 
prea drepte. Prea plate. 

Reacher ridică din umeri în întuneric. 

— Dar nu mai avem nici cătuşe, replică el. Psihologie. 

DOISPREZECE. 

Ce naiba-i asta? întrebă agentul-şef McGrath. Butonă 
telecomanda şi dădu banda înapoi. Apoi apăsă pe play şi se 
uitară din nou. Dar ceea ce vedeau nu avea nici un sens. 
Ecranele erau pline de imagini instabile şi de fulgi de 
zăpadă albă. 

— Ce naiba se întâmplă aici? întrebă el din nou. 

Brogan se înghesui mai aproape şi clătină din cap. 
Milosevic se apropie şi el, să se uite mai bine. El adusese 
banda, aşa că se simţea direct răspunzător. McGrath dădu 
din nou banda înapoi şi încercă încă o dată. Acelaşi rezultat. 
O ceaţă de imagini fără nici o legătură. 

— Adu-l aici pe afurisitul ăla de tehnician, strigă McGrath. 

Milosevic folosi telefonul de pe bufet, de lângă filtrul de 
cafea. Sună sus, la serviciul tehnic. Tehnicianul-şef sosi în 
cameră într-un minut. Tonul vocii lui Milosevic îl convinsese 
că trebuia să se grăbească mai mult decât ar fi putut-o face 
orice cuvinte. 

— A naibii bandă, nu vrea să curgă cum trebuie, se plânse 
McGrath. 


Tehnicianul luă telecomanda în mână cu acel amestec de 
familiaritate şi nefamiliaritate pe care-l au toţi tehnicienii 
din lume. Toţi se simt acasă în prezenţa unui echipament 
complex, dar fiecare piesă în parte are propriile sale 
trăsături. Se uită la butoane şi apăsă pe rewind ferm, cu un 
deget cu unghia ronţăită. Banda hârâi înapoi, el apăsă pe 
play şi se uită la fluxul de imagini instabile, pline de zăpada 
video. 

— Poţi repara chestia asta? îl întrebă McGrath. 

Tehnicianul opri banda şi apăsă din nou pe rebobinare. 
Clătină din cap. 

— Nu-i stricată, spuse el. Aşa trebuie să fie. Un video de 
supraveghere tipic şi ieftin. Ce face este să înregistreze o 
imagine statică, probabil la fiecare zece secunde, sau cam 
aşa ceva. Un cadru la fiecare zece secunde. Ca o secvenţă 
de instantanee. 

— De ce? îl întrebă McGrath. 

— Ieftin şi uşor, răspunse omul. În felul ăsta, poţi obţine o 
zi întreagă pe o singură bandă. Costă puţin şi nu mai 
trebuie să ţii minte să schimbi casetele la fiecare trei ore. O 
schimbi dimineaţa. Şi, presupunând că o încercare de jaf 
durează mai mult de zece secunde, obţii pe bandă faţa 
tipului cel puţin o dată. 

— OK, spuse McGrath nerăbdător, şi cum o folosim? 

Tehnicianul se folosi de două degete deodată. Apăsă pe 
play şi pe stop-cadru în acelaşi timp. Pe ecran apăru o 
imagine perfectă, alb-negru, a magazinului gol. În colţul din 
stânga jos era data de luni şi ora: şapte şi jumătate 
dimineaţa. Tehnicianul îi întinse telecomanda lui McGrath, 
arătându-i un buton mai mic. 

— Îl vezi pe ăsta? Butonul de avans al imaginii, îl apeşi şi 
banda se învârte până la următorul cadru. De obicei e 
folosit la sport, ştii? Hochei? Poţi vedea cum intră pucul în 
plasă. Sau pentru pornografie. Poţi vedea tot ce trebuie să 
vezi. Dar, pe tipul ăsta de sistem, sare înainte cu zece 
secunde. La următorul cadru, înţelegi? 


McGrath se linişti şi dădu din cap. 

— De ce e în alb şi negru? întrebă el. 

— Cameră ieftină, îi explică tehnicianul. E un sistem foarte 
ieftin. Şi-l instalează numai pentru că îi obligă companiile 
de asigurări. 

Îi dădu telecomanda lui McGrath şi o porni înapoi spre 
uşă. 

— Dacă vă mai trebuie ceva, îmi spuneţi, OK? mai strigă el. 
Nu-i răspunse nimeni, pentru că toţi se uitau la ecran, în 
timp ce McGrath făcea slalom, pas cu pas, printre imaginile 

de pe bandă. De fiecare dată când apăsa butonul de 
înaintare al casetei, pe ecran se desfăşura o bandă lată de 
fulgi albi, dezvăluind o nouă imagine, cu acelaşi aspect, 
acelaşi unghi, acelaşi cenuşiu monocrom nedesluşit, numai 
codul de timp din partea de jos sărea înainte cu zece 
secunde. Cel de-al treilea cadru le arătă o femeie aflată în 
spatele tejghelei. Milosevic atinse ecranul cu degetul. 

— Asta-i femeia cu care am vorbit, spuse el. 

McGrath aprobă din cap. 

— Un unghi larg de vedere, spuse el. Din spatele tejghelei, 
poţi să vezi până în stradă. 

— Camera e dotată cu o lentilă cu unghi larg, observă 
Brogan. Un fel de ochi de peşte. Proprietarul poate să vadă 
orice. Îşi poate vedea clienţii intrând şi ieşind şi poate vedea 
dacă ajutorul lui umblă la casa de înregistrat. 

McGrath dădu din nou din cap şi pescui astfel prin toată 
dimineaţa de luni. Câte zece secunde deodată. Clienţii 
intrau şi ieşeau din cadru de parcă făceau nişte sărituri. 
Femeia din spatele tejghelei sărea dintr-o parte în alta, 
aducând haine şi cărându-le ori făcând să sune casa de 
marcat. Afară, maşinile intrau şi dispăreau din cadru. 

— Pe repede înainte până la ora douăsprezece, sugeră 
Milosevic. Aşa durează prea mult. 

McGrath aprobă din cap şi se jucă cu telecomanda. Banda 
zbârnâi înainte. El apăsă pe stop şi pe play, opri şi în colţ 
apăru ora patru după-masa. 


— Rahat, spuse el. 

Dădu înapoi şi înainte de câteva ori, oprindu-se la 
unsprezece patruzeci şi trei şi cincizeci de secunde. 

— Cât de aproape am putut ajunge, spuse el. Ţinu degetul 
apăsat pe butonul de înaintare a cadrelor, iar norii de 
zăpadă albă se desfăşurară neîntrerupt pe ecran. O sută 
cincizeci şi şapte de cadre mai încolo se opri. 

— Asta e, spuse el. 

Milosevic şi Brogan îşi atinseră umerii, apropiindu-se de 
ecran să vadă mai bine. Cadrul static o arăta pe Holly 
Johnson în extrema dreaptă a imaginii. Era afară, pe 
trotuar, cu cârja într-o mână, cu hainele pe umeraşe în 
cealaltă. Ţinea uşa deschisă cu degetul care-i mai rămăsese 
liber. Timpul marcat în partea din stânga jos a ecranului se 
oprise la zece minute şi zece secunde după ora 
douăsprezece. 

— OK, spuse calm McGrath. la să vedem. 

Apăsă butonul şi Holly sări peste jumătate din distanţa 
până la tejghea. Chiar şi îngheţată pe ecranul ceţos 
monocrom, poziţia ei ciudată se vedea clar. McGrath apăsă 
din nou butonul, zăpada se desfăşură mai departe şi Holly 
era lângă tejghea. Zece secunde mai târziu coreeanca era 
împreună cu ea. Încă zece secunde după, Holly răsucea 
tivul unuia dintre costumele ei, arătându-i ceva femeii. 
Probabil locul unei pete. Cele două femei rămaseră aşa vreo 
două minute, cu capetele apropiate timp de douăsprezece 
cadre, sărind uşor de la un cadru la celălalt. Apoi, 
coreeanca se făcu nevăzută, hainele dispărură de pe 
tejghea, iar Holly rămase singură timp de cinci cadre. 
Cincizeci de secunde. În spatele ei, spre stânga, o maşină 
intră cu botul în cel de-al doilea cadru şi rămase acolo pe 
timpul următoarelor trei, parcată la marginea trotuarului. 

După aceea, femeia se întoarse cu un braţ de haine curate 
puse în pungi. Îngheţase în momentul depunerii lor pe 
tejghea. Zece secunde mai târziu, rupsese cinci etichete de 


pe umeraşe. După alte zece secunde, avea încă patru puse 
teanc lângă casă. 

— Nouă costume, remarcă McGrath. 

— Cam aşa trebuie să fie, spuse Milosevic. Cinci pentru 
lucru, de luni până vineri, şi cred că mai rămân patru 
pentru seară, nu-i aşa? 

— Şi weekendul? întrebă Brogan. Poate că e vorba de cinci 
pentru lucru, două pentru seară şi două pentru weekend? 

— Probabil că în weekend poartă blugi, zise Milosevic. 
Blugi şi o cămaşă. Pe care le aruncă apoi direct în maşina 
de spălat. 

— Pentru Dumnezeu, ce contează? se inflamă McGrath. 

Apăsă pe buton şi degetele coreencei îngheţară pe 
butoanele casei de marcat. Următoarele două cadre o 
arătară pe Holly plătind cu bani lichizi şi primind rest câţiva 
dolari. 

— Cât or fi costând-o toate astea? se trezi brusc 
curiozitatea în Brogan. 

— Nouă costume? răspunse Milosevic printr-o întrebare. 
Peste jumătate dintr-o hârtie de cincizeci de dolari pe 
săptămână, asta-i al naibii de sigur. Am văzut lista de 
preţuri de acolo. Proceduri speciale şi chimicale inofensive 
şi tot ce mai vreţi voi. 

Următorul cadru o arăta pe Holly îndreptându-se către 
ieşire, spre uşa aflată în stânga imaginii. Creştetul 
coreencei mai era încă vizibil, îndreptându-se către spatele 
magazinului. Ora marcată era exact douăsprezece şi 
cincisprezece minute. McGrath îşi trase scaunul mai 
aproape şi îşi apropie faţa la treizeci de centimetri de 
ecranul sclipind monocolor. 

— OK, spuse el. Şi unde te duci acum, Holly? 

Ţinea cele nouă costume curățate în mâna dreaptă. 

Le ridicase, stângaci, să nu se târască pe jos. Cotul ei 
drept era prins în curba metalică a cârjei, dar mâna ei nu 
era fixată de mâner. Cadrul următor o arăta întinzându-se 


să împingă uşa pentru a o deschide. McGrath apăsă din nou 
butonul. 

— Isuse Christoase! strigă el. 

Milosevic lăsă să-i scape un icnet, iar Brogan rămase 
năucit. Nu aveau nici o îndoială în privinţa a ceea ce 
vedeau. Cadrul următor arăta un necunoscut care o ataca 
pe Holly Johnson. Era înalt şi solid. Îi apucase cârja cu o 
mână şi hainele curățate cu cealaltă. Nu era nici o îndoială. 
Avea amândouă braţele întinse şi îi lua cârja şi hainele. Era 
prins într-un cadru perfect, filmat prin uşa de sticlă. Cei trei 
agenţi rămaseră cu privirile la el. În sala de întruniri era 
linişte deplină. Apoi, McGrath apăsă din nou butonul. Codul 
de timp sări din nou înainte cu zece secunde. Se auzi un 
nou icnet, când îşi ţinură răsuflarea simultan. 

Dintr-odată, Holly Johnson era înconjurată de un triunghi 
compus din bărbaţi. Tipului înalt, care o atacase, i se 
alăturaseră încă doi. Tipul cel înalt ţinea hainele lui Holly pe 
umăr şi îi apucase braţul. Se uita drept în vitrina prăvăliei, 
de parcă ar fi ştiut că se găsea sub ochiul unei camere de 
filmat. Ceilalţi doi stăteau în faţa lui Holly. 

— Au arme îndreptate spre ea, răcni McGrath. Nemernicii, 
uită-te şi tu. 

Apăsă din nou pe buton, până ce dunga de zăpadă dispăru 
începând cu partea de jos a cadrului, întreaga imagine 
stabilizându-se cu o acuitate perfectă. Cei doi tipi veniţi 
puţin mai târziu îşi ţineau braţele drepte, îndoite la 
nouăzeci de grade, iar muşchii umerilor lor arătau clar că 
sunt încordaţi. 

— Maşina, zise Milosevic. Au de gând s-o bage în maşină. 

În spatele lui Holly şi al celor trei bărbaţi, se găsea maşina 
care parcase lângă trotuar cu paisprezece cadre înapoi. Şi 
acum era tot acolo. McGrath apăsă din nou pe buton. 
Dunga de zăpadă albă cobori către partea de jos a imaginii. 
Mănunchiul de oameni de pe ecran sărise în lături cu trei 
metri. Tipul înalt, care o atacase pe Holly, deschidea drumul 
către partea din spate a maşinii. Holly era împinsă în urma 


lui de unul dintre tipii cei noi. Celălalt tip nou deschidea uşa 
din dreapta faţă. În interiorul maşinii, un al patrulea bărbat, 
clar vizibil prin geamul lateral, stătea la volan. 

McGrath apăsă din nou pe buton. Dunga de zăpadă se 
desfăşură în jos. Strada era goală. Maşina plecase. Ca şi 
cum nu ar fi fost niciodată acolo. 

TREISPREZECE 

— Trebuie să vorbim, spuse Holly. 

— Vorbeşte, răspunse Reacher. 

Erau întinşi pe saltele în întunecimea dubei, legănându-se 
şi lovindu-se în continuare, dar mai puţin decât înainte. Era 
clar că se aflau pe o autostradă. După cincisprezece minute 
de drum drept, cu viteză mică, încetiniseră şi mai mult, iar 
după o oprire de o clipă şi un viraj la stânga, urmase o 
accelerare constantă, semnalând urcarea unei rampe. Apoi 
o legănare uşoară, când duba o luă la stânga, pe un drum 
pavat. Urmase o alunecare lină, însoţită de un bâzâit 
constant. Aveau cam şaizeci la oră. Li se părea că 
merseseră aşa dintotdeauna şi că vor continua aşa la 
nesfârşit. 

Temperatura din spaţiul întunecat în care se găseau 
urcase încet. Acum era chiar cald. Reacher îşi scoase 
cămaşa. În dubă fusese rece, după noaptea petrecută în 
grajdul-hambar, iar Reacher aprecia că atâta vreme cât era 
mişcare, creând un curent de aer, situaţia avea să fie 
suportabilă. Problemele ar fi început să apară dacă s-ar fi 
oprit pentru un timp. Atunci, duba s-ar fi încins ca un cuptor 
de pizza, iar lucrurile ar fi stat la fel de rău ca şi în ziua 
trecută. 

Salteaua dublă, aflată în spatele lor, se sprijinea cu latura 
lungă de podea, înălțându-se lipită de peretele cabinei, iar 
cea simplă fusese întinsă pe podea, împinsă bine în cealaltă 
pentru a improviza o canapea. Dar unghiul de nouăzeci de 
grade dintre şezut şi spătar ducea la o totală lipsă de 
confort. Aşa că Reacher făcuse să alunece salteaua simplă 
înapoi, cu Holly cu tot, ca o sanie, întinzând-o pe cea dublă 


alături. Acum dispuneau de o suprafaţă plată şi capitonată 
de doi jumătate pe doi. Stăteau întinşi pe spate, cu capetele 
apropiate, să poată vorbi. Trupurile lor distanţate, în forma 
unui V, se legănau încet, în ritmul mersului. 

— Ar trebui să faci ce-ţi spun, zise Holly. Trebuia să fi ieşit 
din chestia asta. 

El nu răspunse nimic. 

— Pentru mine eşti o povară, mai spuse ea. Poţi să pricepi 
asta? Am destule probleme pe cap şi fără să mai am şi grija 
ta. 

Din nou nici un răspuns. Stăteau întinşi, legănându-se în 
tăcere. Reacher îi simţea încă mirosul şamponului pe care-l 
folosise cu o zi înainte. 

— De acum înainte faci exact ce-ţi spun eu, continuă Holly. 
Auzi? Nu-mi pot permite să-mi mai fac griji pentru tine. 

E îşi întoarse capul să se uite la ea de aproape. Era 
îngrijorată pentru el. Lucrul veni ca o surpriză neaşteptată, 
de nicăieri. Ca un şoc. Ca şi cum s-ar fi găsit în două trenuri 
oprite unul lângă altul, într-o gară aglomerată. Trenul tău 
începe să se mişte. Ia viteză. Şi apoi, dintr-odată, îţi dai 
seama că nu trenul tău se mişcă, ci celălalt. Trenul tău a 
rămas pe loc tot timpul. Cadrul tău de referinţă era greşit 
de la bun început. El considerase că trenul său se afla în 
mişcare. Ea se gândise că al ei. 

— N-am nevoie de ajutorul tău, insistă ea. Am tot ajutorul 
de care am nevoie. Ştii cum lucrează Biroul? Ştii care e cel 
mai mare delict din lume? Nu atentatele cu bombă, nu 
terorismul, nu gangsterismul. Cel mai mare delict din lume 
este să te iei de cineva din personalul Biroului. Biroul are 
grijă de oamenii săi. 

Reacher rămase tăcut o vreme. Apoi zâmbi. 

— Aşa că amândoi suntem OK, spuse el. Stăm întinşi aici şi, 
curând, o grămadă de agenţi o să dea buzna peste noi să ne 
salveze. 

— Am încredere în oamenii mei, accentuă Holly. 


Urmă un nou moment de linişte. Motorul continuă să 
bâzâie alte câteva minute. Reacher calculă distanţa în 
minte. Cam vreo şapte sute de kilometri distanţă de 
Chicago. Spre est, vest, nord sau sud. Holly icni şi îşi ridică 
piciorul folosindu-se de ambele mâini. 

— Doare? întrebă Reacher. 

— Numai când se răsuceşte, zise ea. Când stă drept, e OK. 

— În ce direcţie crezi că mergem? o întrebă el. 

— O să faci ce ţi-am spus? 

— Se face mai cald sau mai rece? reveni el cu altă 
întrebare. Sau rămâne la fel? 

Ea ridică din umeri. 

— N-aş putea spune, răspunse. De ce? 

— Spre nord sau spre sud, ar trebui să se facă mai rece, 
sau mai cald. Spre est sau spre vest, ar trebui să rămână 
cam la fel. 

— Mie mi se pare la fel. Dar de aici, dinăuntru, nu prea 
poţi aprecia. 

— Şoseaua pare mai degrabă goală, continuă Reacher. Nu 
virăm, să-i depăşim pe alţii. Nu ne încetineşte nimic. 
Mergem şi atât. 

— Şi? punctă Holly. 

— Ar putea însemna că nu mergem spre est, reluă el. E un 
fel de barieră acolo, nu? Din Cleveland, spre Pittsburgh şi 
Baltimore. Ca o frontieră. E mult mai aglomerat. Am întâlni 
o circulaţie mai intensă. Ce-i azi, marţi? Cam unsprezece 
dimineaţa? Drumul e mult prea gol pentru est. 

Holly aprobă din cap. 

— Aşa că mergem spre nord, ori spre vest, sau spre sud, îl 
ironiză ea. 

— Duba e furată, spuse Reacher, continuându-şi 
raţionamentul. Vulnerabilă. 

— Furată? De unde ştii asta? 

— Fiindcă şi maşina era furată. 

— De unde ştii? repetă ea. 

— Fiindcă i-au dat foc. 


Holly îşi roti capul şi se uită drept la el. 

— Gândeşte-te puţin, începu el să-i explice. Gândeşte-te la 
planul lor. Au venit la Chicago în propria lor maşină. 
Probabil cu ceva vreme în urmă. E posibil să te fi pândit 
vreo două săptămâni. Poate chiar trei. 

— Trei săptămâni? se miră ea. Chiar crezi că m-au ţinut 
sub observaţie trei săptămâni? 

— Probabil că trei. Te-ai dus la curăţătorie în fiecare luni, 
nu? O dată pe săptămână? Probabil că au avut nevoie de 
ceva vreme până au reuşit să-şi dea seama de obiceiul ăsta 
al tău. Dar nu te puteau transporta în propria lor maşină. 
Prea uşor de urmărit şi probabil că avea ferestre şi tot 
restul, ceea ce nu o făcea potrivită pentru transportarea pe 
distanţe lungi a victimei unei răpiri. Aşa că-mi închipui că 
au furat duba asta la Chicago, probabil ieri dimineaţă. Au 
acoperit cu vopsea tot ce era scris pe laterale. Ai observat 
pata aia de vopsea albă? Proaspătă şi care nu se potrivea cu 
restul? Au machiat-o, poate i-au schimbat şi numerele. Dar 
tot o dubă furată e, nu? Maşina cu care urmau să se facă 
nevăzuţi. Pe stradă, când te-au înhăţat, n-au vrut să rişte. 
Cineva înghesuit în spatele unei dube arată ciudat. O 
maşină e mai bună. Aşa că au furat maşina neagră şi au 
folosit-o în locul dubei. Au schimbat maşinile pe maidanul 
acela, au dat foc maşinii negre şi au pornit-o la drum. 

Holly ridică din umeri. Se strâmbă. 

— Asta nu dovedeşte că ar fi furat ceva, spuse ea. 

— Ba da, o contrazise Reacher. Cine cumpără o maşină 
nouă, cu scaune de piele, ştiind că urmează să i se dea foc? 
Ar fi cumpărat în loc orice fel de rablă. 

Ea aprobă din cap, reţinută. 

— Cine sunt oamenii ăştia? se întrebă ea, mai mult pentru 
sine decât pentru Reacher. 

— Amatori, spuse Reacher. Fac greşeală după greşeală. 

— Cum ar fi? se interesă ea. 

— Să dai foc unei maşini e o prostie, răspunse el. Atrage 
atenţia. Cred că au fost isteţi, dar nu este aşa. Probabil că 


au dat foc şi maşinii cu care au venit. Sunt gata să pariez că 
i-au dat foc aproape de locul de unde au furat maşina 
neagră. 

— Mi se pare destul de isteţ, remarcă Holly. 

— Copoii observă maşinile arse, continuă Reacher. Vor găsi 
maşina neagră, vor afla de unde a fost furată, se vor duce 
acolo şi vor găsi maşina lor iniţială probabil încă fumegând. 
Lasă urme, Holly. Trebuia să fi lăsat ambele maşini în 
parcarea de la aeroport. Ar fi trecut un an înainte să-şi dea 
cineva seama. Sau să le fi lăsat pe amândouă în South Side, 
pe undeva, cu uşile deschise şi cu cheile în contact. În două 
minute, doi cetăţeni de acolo şi-ar fi făcut rost, fiecare, de 
câte un motor nou. Maşinile alea n-ar mai fi fost văzute 
niciodată. Asta înseamnă să-ţi acoperi urmele. Să dai foc îţi 
conferă o senzaţie de bine, pare a fi ceva definitiv, dar este 
o prostie mare cât casa. 

Holly îşi întoarse faţa şi se uită la acoperişul de metal 
fierbinte. În sinea ei se întreba cine naiba e tipul ăsta? 

PAISPREZECE. 

De data asta, McGrath nu-l mai făcu pe tehnicianul-şet să 
coboare la etajul trei. Conduse el însuşi atacul, până la 
laboratorul tehnic de la etajul şase, având în mână caseta 
video. Dădu buzna şi făcu loc pe masa cea mai apropiată. 
Puse acolo caseta ca şi cum ar fi fost din aur pur. 
Tehnicianul se grăbi să ajungă lângă el şi se uită la ea. 

— Am nevoie de fotografii, îi spuse McGrath. 

Tehnicianul luă caseta şi o duse până la o baterie de 
aparate video aflate într-un colţ. Apăsă câteva comutatoare. 
Trei ecrane se aprinseră, pline de fulgi de zăpadă. 

— N-o să vorbeşti cu nimeni despre ceea ce vei vedea 
acum, OK? îi ceru McGrath. 

— OK, răspunse tehnicianul. Şi ce trebuie să caut? 

— Ultimele cinci cadre, replică McGrath. Ar trebui să 
acopere cam totul. 

Tehnicianul-şef nu se mai folosi de telecomandă. Apăsă pe 
butoanele de pe propriul panou de control al aparatului. 


Banda se roti înapoi, iar povestea răpirii lui Holly Johnson 
se desfăşură în revers. 

— Dumnezeule, spuse tehnicianul. 

Opri pe cadrul care o arăta pe Holly întorcându-se de la 
tejghea spre ieşire. Apoi făcu banda să înainteze, pas cu 
pas. Holly la uşă, apoi faţă în faţă cu tipul cel înalt, pe urmă 
flancată de ţevile revolverelor, în cele din urmă la maşină. 
Dădu înapoi şi mai parcurse secvenţa şi a doua oară, şi a 
treia. 

— Dumnezeule, spuse el din nou. 

— Să nu toceşti afurisita aia de bandă, îi atrase atenţia 
McGrath. Vreau fotografii mari ale ăstora cinci cadre. Şi o 
grămadă de copii. 

Tehnicianul-şef dădu încet din cap. 

— Pot să-ţi fac nişte copii laser chiar acum, zise el. 

Mai apăsă câteva butoane şi răsuci câteva comutatoare. 
Apoi, se aplecă şi legă un calculator de un ecran aflat pe 
perete. Monitorul o arătă pe Holly îndepărtându-se de 
tejgheaua curăţătoriei. Accesă vreo două meniuri. 

— OK, zise el. O copiez pe hard. Ca un fişier de grafică. 

Ţâşni înapoi la bateria de aparate video şi derulă banda cu 
un cadru înainte. Se întoarse la masă şi la imaginea lui 
Holly de pe computer, care se apleca să deschidă uşa. 
Repetă procesul încă de trei ori. Apoi, printă toate cele cinci 
fişiere grafice, cu ajutorul celui mai rapid laser pe care-l 
avea la dispoziţie. McGrath prinse fiecare filă, pe măsură ce 
ieşeau. 

— Nu-i rău, zise el. Prefer hârtia imaginii video. Par mai 
aproape de real. 

Tehnicianul-şef îi aruncă o privire peste umăr. 

— Definiţia este OK, remarcă el. 

— Le vreau mărite, insistă McGrath. 

— Nici o problemă, acum că sunt în computer, spuse 
tehnicianul. De aceea computerul e mai bun decât hârtia. 

Se aşeză din nou şi deschise un al patrulea fişier. Imaginea 
lui Holly şi a celor trei răpitori, strânşi laolaltă pe trotuar, se 


derulă pe ecran. Apăsă pe mouse şi trasă un pătrat în jurul 
capetelor lor. Dădu din nou clic. Monitorul redesenă totul 

într-o imagine mărită. Tipul cel înalt se uita ţintă, cu faţa la 
ecran. Ceilalţi doi erau luaţi din lateral. O priveau pe Holly. 

Tehnicianul apăsă pe butonul de print şi deschise cel de-al 
cincilea fişier. Transfocă, cu ajutorul mouse-ului, şi plasă un 
dreptunghi în jurul şoferului aflat înăuntrul maşinii. Printă 
şi acest cadru. McGrath ridică şi noile coli de hârtie. 

— Bine, spuse el. Mă rog, cât de bine se poate. Păcat că 
prostul ăsta de computer nu-i poate face să se uite drept 
spre cameră. 

— Ba poate, spuse tehnicianul-şef. 

— Chiar poate? întrebă neîncrezător McGrath. Cum? 

— E un fel de a spune, spuse tehnicianul. Atinse cu degetul 
imaginea mărită a feţei lui Holly. Să zicem că vrem o 
imagine a ei din faţă, nu? O s-o rugăm să se răsucească 
spre dreapta, în faţa camerei şi să se uite direct la ea. Dar, 
să presupunem că, din anumite motive, nu se poate mişca 
deloc. Ce putem face? Putem roti camera, nu? Să zicem că 
te sui pe tejghea, desfaci camera din şuruburi şi o mişti în 
jos şi împrejur, pe o anumită distanţă, până ce ajunge drept 
în faţa ei. Atunci ai avea o imagine din faţă, corect? 

— OK, fu de acord McGrath. 

— Aşa că tot ce avem de făcut este să calculăm, zise 
tehnicianul. Calculăm cât ar trebui, ipotetic, să deplasăm 
camera către faţa ei. Să zicem unu optzeci în jos şi zece la 
stânga, o rotim cu circa patruzeci de grade şi am obţine o 
poză din faţă. După ce am obţinut cifrele astea, le 
introducem în program, iar calculatorul va realiza un fel de 
simulare înapoi, oferindu-ne o imagine la fel cu cea obţinută 
dacă am fi mişcat o cameră reală în faţa ei. 

— Chiar poţi să faci asta? întrebă neîncrezător McGrath. 
Şi chiar funcţionează? 

— Cu limitele lui, preciză tehnicianul-şef. Atinse imaginea 
pistolarului aflat cel mai aproape. Tipul ăsta, de exemplu, e 
prea mult într-o parte. Calculatorul o să ne dea o imagine 


din faţă fără nici o problemă, dar n-o să facă decât să 
ghicească cum arată cealaltă jumătate a feţei, nu? Este 
programat să presupună că cealaltă jumătate a feţei arată 
foarte asemănător cu jumătatea pe care o putem vedea, cu 
puţină asimetrie inclusă în ea. Dar dacă tipul nu are o 
ureche ori are o cicatrice, nu ne va putea spune. 

— OK, concluzionă McGrath. Aşadar, ce-ţi trebuie? 

Tehnicianul-şet luă fotografia mărită a grupului. 

Plimbă pe ea un beţişor bont. 

— Măsurile, zise el. Trebuie să fie cât mai exacte posibil. 
Trebuie să ştiu poziţia camerei în raport cu uşa şi nivelul 
trotuarului. Trebuie să ştiu lungimea focală a lentilei 
camerei. Am nevoie de fotografia lui Holly de la dosar, 
pentru calibrare. Ştim exact cum arată ea, nu? O pot folosi 
pentru o verificare. O s-o aranjez în aşa fel încât să iasă 
bine, iar apoi şi tipii ceilalţi vor ieşi la fel de bine, 
presupunând că au toţi amândouă urechile şi aşa mai 
departe, cum am spus. Şi adu-mi una din plăcile de gresie 
de pe podeaua magazinului şi unul din halatele pe care 
femeia de la tejghea le poartă în mod curent. 

— De ce? întrebă McGrath. 

— Să le pot folosi pentru decodificarea nuanţelor de 
cenuşiu de pe banda video, răspunse tehnicianul. Şi apoi îţi 
pot scoate mutrele şi color. 

Comandantul alese şase femei din lotul celor pedepsiţi de 
dimineaţă. Alese femeile cu cele mai multe note proaste, 
deoarece sarcina lui era să fie dur şi detestabil. Le ţinu în 
poziţie de drepţi şi-şi postă în faţa lor silueta umflată, 
înălțându-se pe vârfuri. Aşteptă să vadă care-şi va 
desprinde prima privirea de pe faţa lui. Când fu mulţumit că 
niciuna dintre ele nu avea curajul s-o facă, le explică 
îndatoririle pe care le aveau. Sângele se împrăştiase prin 
toată încăperea, azvârlit de sălbatica forţă centrifugă a 
lamei rotative a ferăstrăului. Fragmente de os erau risipite 
peste tot. Le spuse să încălzească apă la bucătărie şi s-o 
aducă în găleți. Să ia de la magazie perii de frecat, cârpe şi 


dezinfectant. Aveau doar două ore să facă încăperea să 
arate din nou lună. În caz contrar, ar fi căpătat şi mai multe 
note proaste. 

Le luă două ore să obţină toate datele. Milosevic şi Brogan 
se întoarseră la curăţătoria chimică. Închiseră magazinul şi 
începură să mişune peste tot, ca nişte supraveghetori. 
Trasară un plan cu măsurile adecvate până la şase 
milimetri. Scoaseră camera din perete şi o luară cu ei. 
Desfăcură pardoseala şi scoaseră câteva plăci de gresie. 
Luară două halate de la femeie şi două afişe de pe perete, 
deoarece se gândiră că acestea s-ar putea dovedi utile în 
procesul de stabilire a culorilor. Întorşi la etajul şase al 
clădirii federale, tehnicianul-şef avu nevoie de încă două ore 
pentru introducerea datelor. Apoi, făcu testul de verificare, 
folosind-o pe Holly Johnson pentru calibrarea întregului 
program. 

— Acum, ce crezi? îl întrebă el pe McGrath. 

McGrath se uită concentrat la imaginea chipului lui Holly. 
Apoi, o trecu celorlalţi. Milosevic o primi ultimul şi se uită la 
ea cel mai concentrat dintre toţi. Acoperi anumite părţi cu 
palma şi se încruntă. 

— O face să arate prea slabă, remarcă el. Cred că sfertul 
din dreapta jos e greşit. Cumva, nu e destulă lăţime acolo. 

— De acord, spuse McGrath. Mazxilarul ei arată ciudat. 

Tehnicianul-şef accesă un meniu de pe ecran şi ajustă 
câteva cifre. Făcu testul din nou. Imprimanta cu laser hârâi. 
Coala de carton ieşi din aparat. 

— Asta-i mai bună, aprobă McGrath. Nasul arată cum 
trebuie. 

— Culoarea e OK? se interesă tehnicianul. 

— Nuanţa de piersică ar trebui să fie ceva mai închisă, 
spuse Milosevic. La costumul ei. Ştiu costumul ăsta. Ceva 
italienesc. 

Pe ecran apăru o paletă de culori. 

— Arată-mi. 

Milosevic indică o anumită nuanţă. 


— Mai degrabă ca asta, zise el. 

Făcură din nou verificarea. Hardul ţăcăni iarăşi, iar 
imprimanta cu laser hurui. 

— Aşa-i mult mai bine, aprobă Milosevic. Costumul arată 
ca în realitate. Culoarea părului e şi ea mai apropiată de 
original. 

— OK, zise tehnicianul. Salvă toţi parametrii pe un disc. Să 
pornim de aici. 

FBl-ul nu foloseşte niciodată echipament de ultimă 
generaţie. Senzaţia generală este că e mai bine să recurgi 
la un aparat care şi-a dovedit utilitatea în teren. Aşa se face 
că tehnicianul-şef dispunea de un calculator puţin mai lent 
decât calculatoarele aflate în dormitoarele puştilor bogaţi 
din susul şi din josul Coastei de Nord. Nu cu mult mai lent. 
Îi oferi lui McGrath cinci printuri în patruzeci de minute. 
Patru clişee cu feţele celor patru răpitori şi o vedere 
laterală de aproape a jumătăţii din faţă a maşinii lor. Totul 
în culori sclipitoare şi cu granulaţia îndepărtată. McGrath 
se gândi că erau cele mai bune ale naibii poze pe care le 
văzuse vreodată. 

— Mulţumesc, şefu', zise el. Sunt grozave. E cea mai bună 
treabă pe care a făcut-o cineva de pe aici de multă vreme. 
Dar nu scoate o vorbă. E secret, clar? 

Îl bătu pe tehnician pe umăr, făcându-l pe acesta să se 
simtă ca şi cum ar fi fost cel mai important tip din întreaga 
clădire. 

Cele şase femei lucrară din greu, terminând puţin înainte 
de expirarea timpului. Cea mai mare problemă pe care o 
înfruntaseră fuseseră crăpăturile dintre scânduri. Erau 
destul de strâmte, dar nu îndeajuns de strâmte pentru a 
opri sângele să se scurgă printre ele. Totuşi erau prea 
strâmte pentru a permite intrarea firelor din perie. 
Trebuiră să le clătească cu apă şi apoi să le usuce cu o 
cârpă. Scândurile căpătaseră o culoare umedă, maronie. 
Femeile se rugau ca scândurile să nu se încovoaie pe 
măsură ce se uscau. Două dintre ele vărsau. Dar terminară 


la timp pentru a primi inspecția comandantului. Stătură 
rigide, în poziţie de drepţi, pe podeaua udă şi aşteptară. 
Acesta controlă peste tot, în timp ce scândurile ude 
scârţâiau sub greutatea lui. Se arătă mulţumit de felul în 
care munciseră şi le dădu încă două ore să curețe dârele de 
pe coridor şi de pe scară, pe unde trupul fusese târât. 

Cu maşina a fost uşor. A fost repede identificată ca fiind un 
Lexus. Cu patru uşi. Unul din ultimele modele. Culoarea 
jantei de aliaj îl data cu exactitate. Era fie negru, fie 
antracit. Imposibil să fii sigur. Procesarea la calculator era 
bună, dar nu destul de bună pentru a fi categorică în 
legătură cu vopseaua închisă a unui automobil aflat în plin 
soare. 

— Furată? se interesă Milosevic. 

McGrath aprobă din cap. 

— Aproape sigur, zise el. Verifici tu, OK? 

Fluctuaţiile în cotaţia yenului plasaseră preţul de catalog 
al unui Lexus nou, cu patru uşi, undeva aproape de salariul 
anual al lui Milosevic, aşa că ştia care jurisdicții meritau 
verificate şi care nu. Nu-şi bătu capul cu nimic altceva în 
afara sudului centrului istoric. Plasă apeluri poliţiştilor din 
Chicago şi apoi tuturor departamentelor de pe Coasta de 
Nord, până la Lake Forest. 

Găsi ce căuta exact înainte de amiază. Nu era tocmai ce îşi 
imaginase. Nu un Lexus furat. Ci un Lexus lipsă. 
Departamentul de poliţie din Wilmette reveni după apelul 
său şi îi spuse că un dentist de acolo condusese un Lexus 
nou-nouţ până la cabinetul lui, luni de dimineaţă, înainte de 
ora şapte şi-l parcase în spatele clădirii unde lucra. Un 
vertebroterapeut4 din biroul alăturat îl văzuse intrând în 
parcare. Numai că dentistul nu mai apucase să intre în 
clădire. Asistenta lui medicală sunase la el acasă, iar soţia 
lui sunase la poliţia din Wilmette. Poliţiştii înregistraseră 
informaţia fără să-i dea vreun curs. Nu era primul caz de 
dispariţie a unui soţ de care auziseră. Îi spuseră lui 
Milosevic că tipul se numea Rubin, iar maşina avea o nuanţă 


nouă de negru, cu fragmente de mică în vopsea, care-o 
făceau să sclipească şi că purta nişte numere pline de 
vanitate, pe care se citea: ORTHO. 

Milosevic puse telefonul jos, dar acesta sună imediat din 
nou. Un raport al Departamentului pompierilor din Chicago. 
O unitate fusese apelată în legătură cu incendierea unui 
automobil, care provocase un nor de fum uleios pe fâşia de 
pământ de lângă pista aeroportului Meigs Field. 

Maşina pompierilor ajunsese pe lotul industrial abandonat 
exact înainte de ora unu, luni la prânz şi găsise un Lexus 
negru arzând cu furie. Îşi imaginaseră că avea să ardă, 
oricum, până la metal, ceea ce însemna că nu mai avea să 
iasă prea mult fum, aşa că făcuseră economie de spumă şi-l 
lăsaseră să ardă până la capăt. Milosevic îşi notă locaţia şi 
închise. Se grăbi spre biroul lui McGrath, după instrucţiuni. 

— Du-te şi verifică, îi spusese McGrath. 

Milosevic dăduse din cap aprobator. Întotdeauna îi plăcuse 
munca de teren. Îi dădea prilejul să-şi conducă noul său 
Ford Explorer, pe care îl prefera de departe oricăreia dintre 
rablele Biroului. Iar Biroul îl lăsase să procedeze aşa 
deoarece niciodată nu se obosise să ceară decontarea 
benzinei plătite din buzunarul propriu. Aşa că la volanul 
strălucitoarei sale maşini de teren, conduse cale de opt 
kilometri spre sud, găsind epava Lexusului, căci ea trebuie 
să fi fost, fără nici o îndoială. Era parcată într-o zonă cu 
ciment zgrunţuros pe jos, în spatele unei clădiri industriale 
abandonate. Cauciucurile arseseră şi maşina se odihnea pe 
jante. Numerele încă se mai puteau citi: ORTHO 1. Răscoli 
prin cenuşa dinăuntru, uşor călduţă încă, iar apoi scoase 
din contact corpul unei chei, arse şi ea, cu care reuşi să 
deschidă portbagajul. Se dădu câţiva paşi înapoi şi vomită 
pe ciment. Avu spasme, scuipă şi asudă. Îşi scoase celularul 
din buzunar şi-l sună direct pe McGrath, în Clădirea 
Federală. 

— L-am găsit pe dentist, spuse. 

— Unde? întrebă McGrath. 


— În portbagaj. Prăjit la foc mic. Arată ca şi cum ar fi fost 
încă în viaţă când a izbucnit focul. 

— Dumnezeule, făcu McGrath. Crezi că are vreo legătură? 

— Nu încape nici o îndoială. 

— Eşti sigur? mai întrebase McGrath. 

— Nici o îndoială, repetă Milosevic. Am găsit şi restul 
lucrurilor. Arse, dar totul e perfect clar. E şi un 38 în 
mijlocul a ceea ce arată ca o balama de metal. Ar putea fi de 
la portofelul lui Holly, nu? Monede şi un tub de ruj, precum 
şi resturile metalice ale unui telefon mobil şi ale unui pager. 
Şi pe podea sunt nouă umeraşe de metal. Aşa cum ţi le dă la 
curăţătorie. 

— Doamne, făcu din nou McGrath. Ceva concluzii? 

— Au furat Lexusul din Wilmette, spuse Milosevic. Poate că 
dentistul i-a deranjat cumva, a vrut să se opună. l-a atacat, 
iar ei l-au pus jos şi l-au băgat în portbagaj. I-au dat foc, 
împreună cu restul probelor. 

— La dracu', zise McGrath. Dar unde-i Holly? Ai ceva 
concluzii şi în sensul ăsta? 

— Au dus-o la Meigs Field, spuse agentul. E cam la un 
kilometru distanţă. Au suit-o într-un avion particular şi au 
lăsat maşina acolo. Asta au făcut, Mack. Au dus-o cu avionul 
undeva. Patru tipi, în stare să-i dea foc altui tip cât mai era 
încă în viaţă, au dus-o undeva, singură, iar acum ar putea fi 
şi la un milion de kilometri distanţă de aici. 

CINCISPREZECE. 

Motorul dubiţei albe continuă să bâzâie constant, timp de 
încă o oră, poate încă o sută de kilometri. Ceasul din mintea 
lui Reacher ticăi încontinuu de la unsprezece până la 
amiază. Primii fiori de îngrijorare, încă slabi, începeau să i 
se ridice în suflet. Lipseau de o zi întreagă. Aproape 
douăzeci şi patru de ore. Din prima fază trecând în cea de 
mijloc. Şi nu făcuseră nici un progres. Se simţea 
inconfortabil. Aerul din interiorul maşinii nu putea deveni 
mai fierbinte de atât. Stăteau tot întinşi pe spate, pe 
saltelele încinse, cu capetele apropiate. Umplutura din păr 


de cal a saltelelor îi încingea şi mai mult. Părul închis la 
culoare al lui Holly era umed şi răvăşit. În partea stângă, 
făcea bucle pe umărul gol al lui Reacher. 

— Pentru că sunt femeie? întrebă ea încordată. Sau pentru 
că sunt mai tânără decât tine? Ori din ambele cauze? 

— Pentru că, ce? întrebă la rândul lui, cu prudenţă. 

— Crezi că trebuie să ai grijă de mine, zise ea. Eşti 
îngrijorat pentru mine fiindcă sunt tânără şi, pe deasupra, 
femeie, nu? Crezi că am nevoie de ajutorul unui bărbat mai 
în vârstă. 

Reacher se mişcă. De fapt, nu voia să se mişte. Stătea 
bine, se simţea destul de bine acolo unde era. Mai ales se 
simţea bine cu senzaţia părului lui Holly pe umărul lui. 
Întreaga lui viaţă se reducea la asta. Orice s-ar fi întâmplat, 
se găseau întotdeauna unele mici compensaţii. 

— Ei? întrebă ea. 

— Nu e o chestie de sex, Holly. Sau o chestie de vârstă. 
Dar ai nevoie de ajutor, nu? 

— Eu sunt o femeie mai tânără, iar tu, un bărbat mai în 
vârstă, spuse ea, în cele din urmă. Ca atare, e evident că tu 
eşti cel mai calificat să acorzi ajutorul. Altfel nu s-ar putea, 
nu? 

Reacher clătină din cap, fără să se ridice. 

— Nu e ceva legat de sex, repetă el. Sau de vârstă. Sunt 
calificat, pentru că sunt hotărât. Nu încerc decât să te 
ajuti... 

— Îţi asumi riscuri stupide, îl întrerupse ea. Să-i provoci şi 
să te declari împotriva lor nu-i cea mai bună cale de a 
obţine ce vrei, pentru Dumnezeu. N-o să reuşeşti decât să 
ne omori pe amândoi. 

— Prostii, se opuse Reacher. Trebuie să ne privească drept 
oameni, nu marfă. 

— Cine zice asta? îl înfruntă Holly. Cine te-a declarat, 
dintr-odată, mare expert? 

El ridică din umeri. 


— Să te întreb ceva, spuse el. Dacă erai tu în locul meu, m- 
ai fi lăsat singur acolo, în hambar? 

Ea se gândi puţin. 

— Bineînţeles că aş fi făcut-o, afirmă ea bătăioasă. 

El surâse. Probabil spunea adevărul. O plăcea şi mai mult 
pentru asta. 

— OK, aprobă el. Data viitoare când îmi mai spui, am 
plecat. Fără discuţii. 

Ea rămase tăcută multă vreme. 

— Bine, închise ea discuţia. Dacă într-adevăr vrei să mă 
ajuţi, exact aşa să faci. 

EI ridică din umeri. Se apropie un centimetru de ea. 

— Cam riscant totuşi pentru tine, îi spuse. Dacă eu dispar, 
s-ar putea gândi să te omoare şi s-o şteargă şi ei. 

— O să-mi asum riscul. De-asta sunt plătită. 

— Deci, cine sunt ei? o întrebă el. Şi ce vor? 

— Habar n-am. 

O spusese prea repede. El ştiu că şi ea îşi dăduse seama. 

— 'Te vor pe tine, nu? Fie pentru că te vor pe tine, 
personal, fie că vor orice agent FBI, şi tu erai cea mai la 
îndemână. Câţi agenţi FBI există? 

— Biroul are douăzeci şi cinci de mii de angajaţi. Dintre 
care, zece mii sunt agenţi. 

— OK, trase Reacher concluzia. Deci te voiau pe tine în 
particular. Unul din zece mii este o coincidenţă prea mare. 
E clar că nu-i o întâmplare. 

Ea se uită într-o parte. Elo privi fix. 

— De ce, Holly? 

Ea ridică din umeri şi clătină din cap. 

— Nu ştiu, spuse. 

Prea repede. O privi din nou. Părea sigură de sine, dar în 
răspunsul ei se ascundea o autoapărare agresivă. 

— Nu ştiu, repetă ea. Tot ce-mi pot închipui este că m-or fi 
confundat cu altcineva de la Birou. 

Reacher râse şi-şi întoarse capul către ea. Faţa lui îi 
atingea părul. 


— Glumeşti, Holly Johnson. Nu eşti tipul de femeie care să 
fie confundată cu altcineva. Şi te-au pândit trei săptămâni. 
Suficient cât să le devii familiară. 

Ea surâse, cu ironie. 

— O dată văzută, niciodată uitată, nu-i aşa? Aş vrea eu. 

— Mai ai vreo îndoială în legătură cu asta? spuse 
curtenitor Reacher. Eşti cea mai arătoasă persoană pe care 
am văzut-o săptămâna asta. 

— Mulţumesc, Reacher, îl taxă ea. Azi e marţi. M-ai văzut 
prima dată luni. Grozav compliment, ce să zic... 

— Dar m-ai scos din ritm. 

Ea se îndreptă din talie, ca un gimnast şi se folosi de 
ambele mâini pentru a-şi trage piciorul în lateral. Se sprijini 
într-un cot pe saltea. Îşi dădu părul pe după urechi şi se 
uită de sus, la el. 

— Nu-nţeleg nimic în ceea ce te priveşte, spuse. 

EI se uită în sus spre ea. Ridică din umeri. 

— Dacă ai întrebări, n-ai decât să le pui. Sunt pentru 
libertatea informaţiei. 

— OK, zise ea. Uite prima întrebare: cine naiba eşti? 

EI ridică din nou din umeri şi surâse. 

— Jack Reacher, zise. Fără al doilea nume de botez, 
treizeci şi şapte de ani şi opt luni, necăsătorit, portar la un 
club din Chicago. 

— Prostii. 

— Prostii? repetă el. Care parte? Numele, vârsta, starea 
civilă, sau ocupaţia mea? 

— Ocupaţia, spuse ea scurt. Nu eşti portar la un club. 

— Nu sunt? Şi atunci, ce sunt? 

— Eşti soldat, susţinu ea. Eşti în armată. 

— Sunt? 

— E evident, completă ea. Şi tata e în armată. Mi-am trăit 
toată viaţa prin baze militare. Până la optsprezece ani toţi 
oamenii pe care i-am văzut erau militari. Ştiu cum arată 
soldaţii. Ştiu cum acţionează. Sunt absolut sigură că şi tu ai 


fost unul dintre ei. Când ţi-ai scos cămaşa, am ştiut absolut 
sigur. 

Reacher rânji. 

— De ce? E ceva chiar atât de necioplit, de soldăţesc în 
mine? 

Holly îi surâse sarcastic. Dădu din cap. Părul i se desfăcu. 
Şi-l dădu din nou după urechi, cu degetul îndoit, ca un mic 
cârlig palid. 

— Cicatricea de pe burtă, spuse ea. Cusăturile alea oribile. 
E o treabă făcută sigur la un spital militar. Un spital de 
campanie, undeva, nu cred că le-a luat mai mult de un 
minut şi jumătate. Dacă un chirurg civil ar fi făcut 
cusăturile alea, ar fi ajuns atât de repede la tribunal pentru 
malpraxis, încât i s-ar fi învârtit capul de ameţeală. 

Reacher îşi trecu degetul peste cicatricea plină de 
dâmburi. Urmele cusăturii arătau ca un nod de cale ferată 
într-un depou aglomerat. 

— Tipul era ocupat, zise el. Eu m-am gândit că s-a 
descurcat destul de bine, date fiind împrejurările. Eram la 
Beirut. Eram printre ultimii pe lista lui de priorităţi. Urma 
să sângerez acolo până la moarte. 

— Deci am dreptate? Eşti soldat? 

Reacher îi zâmbi din nou şi dădu din cap. 

— Sunt portar. Cum ţi-am spus. Un club de blues în South 
Side. Ar trebui să vii o dată. Mult mai bun decât barurile 
pentru turişti. 

Ea îşi plimbă din nou privirea între cicatrice şi chipul lui. 
Îşi strânse buzele şi dădu încet din cap. Reacher zâmbi 
aprobator, ca şi cum i-ar fi cedat punctul. 

— Am fost soldat, spuse. Am ieşit din armată acum 
paisprezece luni. 

— Ce unitate? vru ea să ştie. 

— Poliţia militară, răspunse. 

Ea îşi strâmbă faţa într-o grimasă batjocoritoare. 

— Cei mai răi dintre cei răi, zise. Nimeni nu vă place, 
tipilor. 


— Mie-mi spui, replică Reacher. 

— Aşa se explică o grămadă de lucruri, continuă ea. Primiţi 
un antrenament special. Cred că eşti într-adevăr calificat. 
Trebuia să-mi fi spus, fir-ar al naibii. Cred că acum trebuie 
să-ţi cer scuze pentru ce am spus. 

El nu-i răspunse. 

— Şi unde eraţi staţionaţi? 

— Peste tot în lume. Europa, Extremul Orient, Orientul 
Mijlociu. Eram aşa de ameţit, că nu mai ştiam nici ce-i aia 
sus sau jos. 

— Gradul? 

— Maior, răspunse el. 

— Medalii? 

EI ridică din umeri. 

— Zeci de chestii din alea. Ştii cum e. Medalii de teatru, 
bineînţeles, plus o Stea de Argint, două de bronz, Inima 
Purpurie de la Beirut, chestii de campanie din Panama şi 
Grenada, Scutul Deşertului şi Furtuna în Deşert. 

— O Stea de Argint? întrebă ea uimită. Pentru ce? 

— Beirut. l-am scos pe nişte tipi dintr-un buncăr. 

— Şi ai fost rănit făcând asta? Aşa ai căpătat cicatricea şi 
Inima Purpurie? 

— Fusesem deja rănit. Am fost rănit înainte să intru în 
luptă. Cred că asta i-a impresionat. 

— Un adevărat erou, nu? 

El zâmbi şi dădu din cap. 

— Nici vorbă. Nu simţeam nimic. Nu mă gândeam la nimic. 
Eram prea şocat. Nici măcar n-am ştiut că fusesem lovit, 
decât când mi-am revenit. Dacă aş fi ştiut, aş fi căzut acolo, 
leşinat. Maţele îmi atârnau afară. Arătam cu adevărat 
groaznic. Aveam pântecul zdrobit. 

Holly rămase tăcută o vreme. Motorul dubei băâzâi spre 
înainte. Încă treizeci de kilometri parcurşi. Spre nord, spre 
sud ori spre vest. Probabil. 

— Cât timp ai stat în armată? reluă ea. 


— Toată viaţa, răspunse Reacher. Tata a fost ofiţer de 
marină, a slujit prin toată lumea. S-a însurat cu o 
franţuzoaică în Coreea. M-am născut la Berlin. N-am văzut 
Statele decât la nouă ani. Cinci minute mai târziu, eram în 
Filipine. Am tot mers împrejurul lumii. Cea mai lungă 
perioadă pe care am petrecut-o undeva a fost la West 
Point5. Apoi am intrat în armată şi am luat-o de la capăt. De 
jur împrejurul lumii. 

— Unde ţi-e familia acum? 

— Morți, spuse el. Bătrânul a murit primul. Cred că acum 
zece ani. Mama a murit doi ani mai târziu. Am îngropat 
Steaua de Argint odată cu ea. De fapt, ea o câştigase pentru 
mine. Fă ce trebuie să faci, obişnuia ea să-mi spună. Cam de 
vreun milion de ori pe zi, cu pronunţatul ei accent 
franțuzesc. 

— Fraţi şi surori? 

— Am avut un frate. A murit anul trecut. După câte ştiu, 
sunt singurul Reacher rămas pe pământ. 

— Când ai fost demobilizat? se interesă Holly în 
continuare. 

— Aprilie, anul trecut. Acum paisprezece luni. 

— De ce? mai vru ea să ştie. 

Reacher ridică din umeri. 

— Cred că mi-am pierdut interesul. Tocmai avuseseră loc 
reducerile de personal din Apărare. Făceau armata să pară 
oarecum depăşită. Ca şi cum nu mai aveau nevoie de ce-i 
mai mare şi ce-i mai bun, nu mai aveau nevoie de mine. N- 
am vrut să fac parte din ceva mărunt şi de rangul doi. Aşa 
că am plecat. Arogant, nu? 

Ea izbucni în râs. 

— Şi-ai devenit portar? îl ironiză ea. De la maior decorat la 
portar? Asta nu-i ceva de rangul doi? 

— N-a fost chiar aşa, replică el. Nu mi-am băgat în cap să 
fiu portar, ca şi cum ar fi fost vorba de o nouă carieră, sau 
ceva de genul. E doar temporar. Am ajuns la Chicago abia 
vineri. Plănuiam să plec de acolo, poate că miercuri. Mă 


gândeam să mă duc în Wisconsin. Am auzit că e un loc 
plăcut în perioada asta a anului. 

— De vineri până miercuri? se miră Holly. Ai o problemă cu 
îndatoririle? 

— Cred că da. Treizeci şi şase de ani am fost întotdeauna 
acolo unde mi se cerea să fiu. Un fel de viaţă foarte bine 
organizată. Presupun că acum reacţionez exact invers. Nu 
mă mişc decât când am chef. E ca un drog. Cea mai lungă 
perioadă pe care am petrecut-o într-un singur loc au fost 
zece zile consecutive. Toamna trecută, în Georgia. Zece zile 
din paisprezece luni. În afară de asta, am fost pe drum 
aproape tot timpul. 

— Câştigânduc-ţi traiul din deschisul uşilor pe la cluburi? 
dori ea să ştie. 

— Asta a fost ceva neobişnuit, sublinie el. De regulă, nu 
lucrez deloc, doar trăiesc din economiile mele. Dar am venit 
la Chicago cu un cântăreţ şi, din una-ntr-alta, am fost rugat 
să lucrez ca portar la clubul unde mergea tipul. 

— Şi ce faci când nu lucrezi? se interesă ea. 

— Privesc. Nu uita că sunt un american de treizeci şi şapte 
de ani, dar nu prea am stat în America. Ai urcat vreodată pe 
Empire State Building? 

— Bineînţeles. 

— Eu n-am făcut-o. Nu până anul trecut. Ai fost la toate 
muzeele din Washington? 

— Sigur. 

— Eu nu, spuse el din nou. Nu până anul trecut. Şi toate 
chestiile astea. Boston, New York, Washington, Chicago, 
New Orleans, Muntele Rushmore, Golden Gate, Niagara. 
Sunt ca un turist. Ca şi cum aş vrea să recuperez timpul 
pierdut, pricepi? 

— Eu sunt exact invers, remarcă Holly. Mie-mi place să 
călătoresc peste hotare. 

Reacher ridică din umeri. 

— Am fost destul peste hotare. Şase continente. Acum am 
de gând să stau aici. 


— Eu am văzut Statele. Tata călătorea tot timpul, dar noi 
rămâneam aici. Cu excepţia a două tururi prin Germania. 

Reacher dădu aprobator din cap. Se gândi la timpul 
petrecut în Germania, în copilărie şi la maturitate. Mai 
mulţi ani adunaţi. 

— În Europa ai prins gustul fotbalului? o întrebă amuzat 
Reacher. 

— Da. Acolo e considerat o mare chestie. Odată, eram 
staţionaţi lângă Munchen. Eram un copil. Cred că aveam 
unsprezece ani. l-au dat tatei bilete la un mare meci la 
Rotterdam, în Olanda. Cupa Europei, sau Bayern Munchen 
împotriva unei echipe engleze, Aston Villa, ai auzit de ei? 

Reacher aprobă din cap. 

— De la Birmingham, din Anglia, preciză ea. Ne găseam 
atunci într-un loc numit Oxford. Cam la o oră distanţă. îi 
uram pe nemți, sublinie Holly. Atât de aroganţi, convinşi de 
omnipotenţa lor. Erau convinşi că o să le ia crema 
englezilor. Nu voiam să mă duc şi să văd întâmplându-se 
aşa ceva. Dar trebuia, nu-i aşa? Era vorba de protocolul 
NATO, ar fi ieşit mare scandal dacă refuzam. Aşa că ne-am 
dus. Şi englezii le-au luat maul nemților. Nemţii erau atât 
de furioşi! Mi-a plăcut la nebunie. lar băieţii de la Aston 
Villa erau absolut adorabili. Din seara aceea, am rămas 
îndrăgostită de fotbal. Încă mai sunt şi astăzi. 

Reacher aprobă din cap. Îi plăcea să se uite la fotbal, până 
la un punct. Dar trebuia să te apuci de timpuriu şi în mod 
treptat. Părea haotic, dar era un joc deosebit de tehnic. Plin 
de atracţii ascunse. I se părea de înţeles că o fată tânără se 
lăsase sedusă de fotbal, cu mult timp în urmă, în Europa. O 
noapte frenetică, în lumina proiectoarelor, la Rotterdam. La 
început plină de resentiment şi cu reţineri, iar apoi 
hipnotizată de modelele create de mingea albă pe peluza 
verde. Ajungând să se îndrăgostească de joc. Dar apoi, ceva 
făcu să i se aprindă un beculeţ. De ce refuzul de a merge la 
meci al fiicei de unsprezece ani a unui militar american ar fi 
putut crea o problemă pentru NATO? Nu asta spusese? 


— Cine este tatăl tău? întrebă brusc. Sună ca şi cum ar fi 
un tip foarte important. 

Ea ridică din umeri. Fără să răspundă. Reacher se uită la 
ea. Un alt beculeţ se aprinsese. 

— Holly, cine naiba e tatăl tău? întrebă el pe un ton 
ultimativ. 

Atitudinea defensivă care-şi făcuse loc în vocea ei i se 
întinse şi pe chip. Nici un răspuns. 

— Cine, Holly? insistă Reacher. 

Ea îşi mută privirea de la el. Vorbi adresându-se peretelui 
de metal al maşinii. Vocea i se pierdea aproape de tot 
acoperită de zgomotul care venea din afară. Suna fără 
discuţii a autoapărare. 

— Generalul Johnson, murmură ea. Pe atunci era 
comandant-şef al trupelor din Europa. Îl cunoşti? 

Reacher rămase uitându-se lung la ea. Generalul Johnson. 
Holly Johnson. Tată şi fiică. 

— L-am cunoscut, spuse el. Dar nu ăsta e lucrul cel mai 
important acum, nu crezi? 

Ea îi aruncă o privire tăioasă, plină de furie. 

— De ce? Ce, mai exact, este atât de al dracului de 
important? 

— Ăsta e motivul, conchise el. Tatăl tău este cel mai 
important militar din America, nu? De aceea ai fost răpită, 
Holly, pentru numele lui Dumnezeu. Tipii ăştia n-o vor pe 
Holly Johnson, agent FBI. Toată treaba cu FBl-ul e doar un 
accident. Tipii ăştia o vor pe fiica generalului Johnson. 

Ea îl privi ca şi cum tocmai îi trăsese o palmă. 

— De ce? De ce naiba toată lumea trebuie să presupună că 
orice mi se întâmplă mie este din cauza a ceea ce este 
afurisitul de tata? 

ȘAISPREZECE. 

McGrath îl luă cu el pe Brogan şi se întâlniră cu Milosevic 
la aeroportul Meigs Field din Chicago. Aduse cu el cele 
patru poze realizate pe calculator şi poza-test a lui Holly 
Johnson. Ajunse acolo aşteptându-se la o cooperare totală 


din partea personalului aeroportului. Şi o primi. Trei agenţi 
FBI, cu adrenalina vâjâindu-le prin vene, îngrijoraţi din 
cauza unuia de-al lor, sunt o problemă greu de rezolvat 
altfel decât printr-o cooperare deplină. 

Meigs Field era o întreprindere comercială de mici 
dimensiuni, aflată chiar lângă lac, cu apă pe trei laturi, 
exact sub plaja de pe Strada 12, străduindu-se să-şi câştige 
traiul în umbra gigantică a aeroportului O'Hare. Evidenţele 
lor erau impecabile, iar eficienţa lor, de prima mână. Nu că 
ar fi fost gata să manipuleze anchete ale FBl-ului sub 
impulsul unui moment, dar erau apți să-şi păstreze funcţia 
şi să îşi câştige banii drept sub nasul celui mai dur 
concurent din lumea întreagă. Evidenţele şi eficienţa lor I- 
au ajutat pe McGrath. L-au ajutat să-şi dea seama, în circa 
treizeci de secunde, că se găsea pe un drum greşit. 

Membrii personalului de la Meigs Field erau siguri că n-o 
văzuseră niciodată pe Holly Johnson şi nici pe vreunul din 
cei patru răpitori. Categoric, în nici un caz luni, categoric 
nu în jurul orei unu. Erau de neclintit în această privinţă. Şi 
nu exagerau. Erau siguri, cu siguranţa calmă a celor care-şi 
petrec zilele de lucru arătându-se extrem de capabili în 
anumite privinţe, cum ar fi să trimită avioane mici pe unele 
dintre cele mai aglomerate piste aeriene de pe întreaga 
planetă. 

Şi nu existau nici un fel de decolări suspecte de pe Meigs 
Field, nicăieri între ora amiezii şi, să zicem, ora trei. Asta 
era clar. Hârtiile nu minţeau legat de acest subiect. Cei trei 
agenţi ieşiră de acolo pe cât de repede intraseră. Membrii 
personalului turnului de control dădură din cap aprobator, 
unii către ceilalţi, şi uitară totul, chiar înainte ca agenţii să 
se întoarcă la maşinile lor, din parcarea modestă. 

— Grozav, ne-am întors de unde am plecat, spuse 
McGrath. Voi, băieţi, duceţi-vă şi verificaţi situaţia 
dentistului din Wilmette. Eu am altceva de făcut. Şi trebuie 
să-i dau un telefon lui Webster. Probabil că acolo, în 
capitală, se caţără deja pe pereţi. 


La două mii şapte sute de kilometri de Meigs Field, tânărul 
aflat în pădure aştepta în continuare instrucţiuni. Era un 
agent bun, bine antrenat, dar, în ceea ce priveşte munca 
sub acoperire, era nou şi relativ lipsit de experienţă. 
Cererea de agenţi sub acoperire era mereu în creştere. 
Biroul era foarte hotărât să astupe toate găurile. Aşa se 
face că ajunseseră să primească misiuni şi cei ca el. Oameni 
lipsiţi de experienţă. Îşi închipuia că, atâta vreme cât ţinea 
mereu minte că nu avea toate răspunsurile, totul o să fie în 
regulă. Nu avea nici o problemă de orgoliu nemăsurat. Era 
întotdeauna dispus să ceară sfatul altcuiva pentru a fi 
îndrumat. Era prudent. Şi realist. Destul de realist pentru a 
şti că acum intrase până peste cap în necaz. Lucrurile se 
schimbau în rău, într-un fel care îl făcea să fie sigur că erau 
gata să se transforme în ceva şi mai rău. Cum, nu ştia. Era 
doar o presimţire. Dar avea încredere în senzațiile sale. 
Destulă încredere încât să se oprească şi să se întoarcă din 
drum înainte de a ajunge la copacul său special. Răsuflă 
adânc şi, răzgândindu-se, se întoarse pe unde venise. 

Webster aşteptase apelul lui McGrath. Asta era clar. Lui 
McGrath i se făcu imediat legătura, ca şi cum acesta nu 
făcuse până atunci altceva decât să stea în biroul lui mare şi 
să aştepte să sune telefonul. 

— Vreun progres, Mack? întrebase Webster. 

— Ceva, ceva, spusese McGrath. Ştim exact ce s-a 
întâmplat. Avem totul pe banda video de la o curăţătorie. S- 
a dus acolo la douăsprezece şi zece. A ieşit la douăsprezece 
şi cincisprezece. Au fost patru tipi. Trei pe stradă, unul în 
maşină. Au pus mâna pe ea. 

— Şi după aia, ce s-a mai întâmplat? vru să ştie Webster. 

— Erau într-o maşină furată, explică McGrath. Se pare că 
l-au atacat pe stăpânul acesteia ca s-o obţină. Au dus-o opt 
kilometri spre sud şi apoi i-au dat foc. Împreună cu 
proprietarul, aflat în portbagaj. L-au ars de viu. Era un 
dentist, îl chema Rubin. Ce-au făcut cu Holly, încă nu ştim. 


La Washington, Harland Webster rămase tăcut multă 
vreme. 

— Merită să căutaţi în zonă? întrebă el, în cele din urmă. 
Era rândul lui McGrath să rămână o clipă tăcut. Nesigur 
de ce voia Webster să spună. Se gândea el oare la căutarea 

unei ascunzători, ori la căutarea altui cadavru? 

— Instinctul îmi spune că nu. Probabil că s-au gândit şi ei 
că vom pieptăna zona. Senzaţia mea e că au plecat 
altundeva. Poate chiar departe. 

Liniştea se instală din nou pe linie. McGrath aproape că îl 
putea auzi pe Webster gândind. 

— Cred că sunt de acord cu tine, zise Webster. Au dus-o de 
acolo. Dar, exact, cum? Pe şosea? Pe calea aerului? 

— Nu cu avionul, preciză McGrath. Am verificat ieri 
zborurile comerciale. Am cercetat la un aeroport privat. N- 
am găsit nimic. 

— Şi dacă au folosit un elicopter? Intrat şi ieşit în secret? 

— Nu la Chicago, şefu', îl contrazise McGrath. Nu chiar 
alături de O'Hare. Sunt mai multe radare acolo decât au 
toate forţele aeriene. Am fi ştiut dacă s-ar fi învârtit pe 
acolo elicoptere neautorizate. 

— Bine, aprobă Webster. Dar trebuie să ţinem totul sub 
control. Răpire şi crimă, Mack, asta nu mă face să mă simt 
deloc bine. Crezi că a fost vorba şi de un al doilea vehicul 
furat? Care să se fi întâlnit cu maşina furată? 

— Probabil, se arătă McGrath de acord. Iocmai asta 
verificam acum. 

— Ai vreo idee cine sunt? mai întrebă Webster. 

— Nu, îi răspunse McGrath. Am obţinut nişte poze foarte 
bune de pe banda video. Mărite la calculator. Ţi le trimit 
acum. Patru tipi, undeva între treizeci şi patruzeci de ani, 
trei dintre ei cumva asemănători, obişnuiţi, curaţi la 
înfăţişare, tunşi scurt. Al patrulea tip e înalt, după 
calculator trebuie să aibă peste unu nouăzeci. Cred că el 
era şeful. Ela atacat-o primul. 

— Bănuieşti şi motivul? 


— N-am nici o idee, sublinie McGrath. 

Pe linie se lăsă din nou liniştea. 

— OK, încheie Webster. Ai situaţia sub control acolo? 

— Pe cât posibil, spuse McGrath. Suntem doar trei la 
curent. 

— Pe care-i foloseşti? 

— Pe Brogan şi pe Milosevic, preciză McGrath. 

— Sunt buni de ceva? se interesă Webster. 

McGrath mârâi, ca şi cum voia să spună: i-ar mai fi ales 
dacă nu erau? 

— Amândoi o cunosc bine pe Holly, spuse. Sunt destul de 
buni. 

— De-ăia care cârtesc şi se tânguie? se interesă Webster. 
Sau de-ăia solizi, cum erau ai noştri pe vremuri? 

— Nu i-am auzit niciodată să se plângă de ceva, răspunse 
McGrath. Îşi văd de treabă, nu comentează când vine vorba 
de ore suplimentare. Nu cârâie nici măcar în legătură cu 
leafa. 

Webster râse. 

— Nu-i putem clona? spuse el. 

Tonul glumeţ nu fu perceptibil mai mult de câteva 
secunde. Dar McGrath aprecie că starea sa morală 
constituia un obiect de interes. 

— Şi tu cum te descurci acolo? reluă McGrath. 

— În ce sens, Mack? se interesă Webster, din nou serios. 

— Bătrânul. Îţi face mizerii? 

— Care dintre ei? voi să ştie Webster. 

— Generalul, preciză McGrath. 

— Încă nu, răspunse Webster. A sunat dimineaţă, dar a fost 
politicos. Ştii cum se întâmplă de obicei. Părinţii sunt 
deosebit de calmi, cel puţin în primele zile. Mai târziu încep 
să se agite. Asta o să facă şi generalul. O fi el mare mahăr, 
dar, în fond, toţi suntem oameni, nu-i aşa? 

— Aşa e, aprobă McGrath. Zi-i să mă sune dacă vrea 
informaţii de ultimă oră. l-ar pica bine în situaţia lui. 


— Bine, Mack, multe mulţumiri. Cred totuşi că ar trebui să 
ţinem chestia cu dentistul strict secretă, cel puţin 
deocamdată. Face ca lucrurile să pară şi mai grave. Între 
timp, trimite-mi tot ce ai. Îmi pun oamenii să lucreze toate 
informaţiile. Şi nu-ţi mai face griji. O s-o aducem înapoi. 
Biroul are grijă de oamenii lui, nu? Şi nu dă greş niciodată. 

Cei doi şefi ai Biroului lăsară minciuna să moară în tăcere 
şi închiseră telefoanele în acelaşi timp. 

Tânărul ieşise din pădure şi se găsea acum faţă în faţă cu 
comandantul. Era destul de isteţ cât să salute apăsat şi să 
se arate intimidat, dar nu depăşi gradul acelei nelinişti 
iscate de câte ori comandantul bombănea câte ceva. Nimic 
mai mult, nimic care să dea de bănuit. Rămase în poziţie de 
drepţi şi aşteptă să i se adreseze cuvântul. 

— Am o treabă pentru tine, spuse comandantul. Eşti tânăr, 
nu? le pricepi la chestiile tehnice? 

Tânărul dădu din cap, prudent. 

— De obicei, mă descurc, să trăiţi, spuse. 

Comandantul dădu şi el din cap. 

— Tocmai am primit o jucărie nouă, zise el. Un scanner 
pentru frecvențele radio. Am nevoie de cineva care să-l 
păzească. 

Sângele tânărului îngheţă. 

— De ce, domnule? Credeţi că există posibilitatea ca 
cineva să folosească un transmiţător? 

— Posibil, spuse comandantul. N-am încredere în nimeni şi 
bănuiesc pe toată lumea. Nu pot să nu fiu îngrijorat. În nici 
un caz, nu tocmai acum. lrebuie să fiu atent la detalii. Ştii 
cum se spune... geniu până şi în detalii, nu? 

Tânărul înghiţi în sec şi aprobă din cap. 

— Aşa că vezi cum aranjezi lucrurile. Fă o programare prin 
rotaţie. Două schimburi, câte şaisprezece ore pe zi, clar? 
Vigilenţa constantă e ceea ce ne trebuie acum. 

Comandantul se întoarse să plece. Tânărul îl salută din cap 
şi dădu drumul aerului strâns în plămâni. Aruncă instinctiv 


o privire înapoi, în direcţia copacului său deosebit şi-şi 
binecuvântă presentimentele. 

Milosevic îl duse pe Brogan spre nord, în noua lui maşină. 
Făcură un ocol pe la oficiul poştal din Wilmette, pentru ca 
Brogan să expedieze cele două cecuri de pensie alimentară. 
Apoi se duseră să arunce o privire prin casa dentistului 
mort. În parcarea din spate îi aştepta un poliţist local în 
uniformă. Nici măcar nu-şi ceru scuze că nu făcuse nimic 
după ce soţia dentistului îi reclamase dispariţia. Milosevic îl 
luă la rost pe această temă, ca şi cum l-ar fi făcut pe tip 
direct răspunzător de răpirea lui Holly Johnson. 

— Dispar o grămadă de soţi, se apăra el. Se întâmplă tot 
timpul. Doar vorbim de Wilmette, nu? Bărbaţii de aici sunt 
la fel ca toţi ceilalţi, doar că aici au şi banii necesari ca aşa 
ceva să se poată întâmpla. Ce să vă mai spun? 

Milosevic se arătă cu totul lipsit de îndurare. Polițistul mai 
făcuse şi alte două greşeli. În primul rând, presupusese că 
uciderea dentistului adusese FBI-ul în circumscripţia lui. Iar 
în al doilea, era mai dornic să-şi apere propria piele decât 
să facă ceva în privinţa a patru ucigaşi care o săltaseră pe 
Holly Johnson direct de pe stradă. Milosevic ajunse repede 
la capătul răbdării. Dar individul se scoase în cele din urmă. 

— Ce se întâmplă cu lumea asta? se întrebă el cu glas tare. 
Să dea foc la maşini? Un dobitoc a incendiat una lângă lac. 
Trebuie s-o luăm de acolo. Locuitorii din zonă fac scandal. 

— Unde mai exact? îl întrebă Milosevic. 

Polițistul ridică din umeri. Era dornic să fie foarte precis. 

— La curba aia de pe mal, spuse. Pe strada Sheridan, 
exact lângă parcul Washington. N-am mai văzut aşa ceva 
până acum, cel puţin nu aici la noi, în Wilmette. 

Milosevic şi Brogan se duseră să verifice. Îl urmară pe 
poliţist, în maşina lui strălucitoare. Îi conduse exact până 
acolo. Nu era un turism. Era o camionetă, un Dodge vechi 
de zece ani. Fără plăci de înmatriculare. Fusese înecată în 
benzină şi arsese aproape de tot. 


— Ieri s-a întâmplat, spuse polițistul. A fost văzută pe la 
şapte şi jumătate dimineaţa. Ne-au sunat navetiştii, în drum 
spre muncă, unul după altul. 

Înconjură epava, privind-o cu atenţie. 

— Nu-i de aici, spuse. Aşa cred eu. 

— De ce nu? întrebă Milosevic. 

— E veche de zece ani, nu? Pe aici sunt câteva camionete, 
dar sunt nişte păpuşi, ştiţi? Maşini mari, cu V8, pline de 
cromuri. Unei vechituri ca asta nu i-ar face nimeni loc pe 
aleea de lângă casă. 

— Dar grădinarii? întrebă Brogan. Tipii dintr-un cartel sau 
cam aşa ceva? 

— De ce să-i fi dat foc? Dacă aveau nevoie s-o schimbe, o 
dădeau pe una nouă, nu? Nimeni nu dă foc la un activ de 
preţ, nu-i aşa? 

Milosevic se gândi puţin şi dădu din cap aprobator. 

— În regulă, zise. O luăm noi. Intră într-o investigaţie 
federală. O să trimitem o platformă s-o ridice, de îndată ce 
putem. Între timp, o păzeşti, bine? Şi fă-o ca lumea, pentru 
numele lui Dumnezeu. Nu lăsa pe nimeni să se apropie. 

— De ce? întrebă polițistul. 

Milosevic se uită la el ca şi cum ar fi fost complet idiot. 

— Asta e camioneta lor, spuse. Au abandonat-o aici şi au 
furat Lexusul pentru răpire. 

Polițistul din Wilmette îşi mută privirea de la chipul agitat 
al lui Milosevic la camioneta incendiată. Se întrebă cum ar fi 
putut încăpea patru indivizi pe bancheta din faţă a Dodge- 
ului. Dar nu spuse nimic. Nu voia să rişte să se umple de şi 
mai mult ridicol. Se mulţumi să aprobe din cap. 

ŞAPTESPREZECE. 

Holly se ridicase pe saltea, cu un genunchi sub bărbie şi cu 
piciorul rănit întins în faţă. Reacher stătea lângă ea, puţin 
aplecat în faţă, îngrijorat, cu o mână încercând să-şi 
păstreze echilibrul, iar pe cealaltă trecându-şi-o prin păr. 

— Şi mama ta? întrebă el. 


— Tatăl tău a fost o celebritate? răspunse Holly cu altă 
întrebare. 

Reacher clătină din cap. 

— Nu prea, spuse. Cei din unitatea lui ştiau, probabil, cine 
era. 

— Deci n-ai de unde să ştii cum e, zise ea. Fiecare afurisit 
de lucru pe care îl faci se datorează numai tatălui tău. Am 
avut numai zece la şcoală, am fost la Yale şi la Harvard, m- 
am dus pe Wall Street, dar nu eu făceam toate astea, era 
personajul ăla ciudat, pe care-l chema fiica generalului 
Johnson, care îl făcea. Acelaşi lucru şi la Birou. Toată lumea 
presupune că am reuşit din cauza tatălui meu şi, dacă 
jumătate dintre cei de acolo se poartă cu mine deosebit de 
frumos, cealaltă jumătate se poartă frumos tocmai ca să-mi 
arate cât de puţin sunt impresionați. 

Reacher dădu din cap. Se gândi la cele spuse de ea. El 
reuşise în viaţă mai bine decât tatăl lui. Îşi croise drum 
înainte, în modul tradiţional. Îl lăsase în urmă pe bătrânul 
lui. Dar şi el cunoscuse tipi cu părinţi celebri. Fii ai unor 
mari soldaţi. Chiar şi nepoți. Dar, oricât de tare ar fi 
strălucit, lumina lor se pierduse întotdeauna în văpaia 
luminii înaintaşilor. 

— Da, e greu, recunoscu Reacher. Restul vieţii tale poţi 
încerca să treci asta cu vederea, dar în momentul ăsta 
trebuie să-i faci faţă. Nu face decât să deschidă o nouă cutie 
a Pandorei. 

Ea aprobă. Scoase un oftat exasperat. Reacher o privi din 
nou, în semiîntuneric. 

— Şi când ţi-ai dat seama? întrebă. 

— Imediat, cred, răspunse ea. Cum ţi-am spus, a ajuns o 
obişnuinţă. Toată lumea presupune că toate se întâmplă 
numai din cauza tatălui meu. Până şi eu. 

— Mulţumesc că mi-ai spus atât de devreme, zise Reacher. 

Ea nu răspunse. Se cufundară amândoi în tăcere. Aerul 
era înăbuşitor, iar căldura se amesteca, într-un fel, cu 
zbârnâitul necontenit al motorului maşinii. În interiorul 


dubei, întunericul, căldura şi zgomotul erau ca o supă 
groasă. Reacher se simţea de parcă s-ar fi înecat în ea. De 
fapt, nesiguranța îi juca aceste feste. De multe ori i se 
întâmplase să călătorească şi câte treizeci de ore deodată, 
în avioane de transport, în condiţii mai rele decât cele de 
faţă. Ceea ce îl neliniştea erau noile proporţii uriaşe ale 
sentimentului său de nesiguranţă. 

— Şi mama ta? întrebă el din nou. 

Ea clătină din cap. 

— A murit, spuse. Eu aveam douăzeci de ani, eram încă la 
şcoală. Un cancer din ăla ciudat. 

— Îmi pare rău, zise el. Făcu o pauză, nervos. Fraţi sau 
surori? 

Ea clătină din nou din cap. 

— Numai eu. 

El dădu din cap, fără tragere de inimă. 

— Exact de asta mi-era teamă, zise într-un târziu. Într-un 
fel speram să fie vorba de altceva, ştii tu, poate că mama ta 
a fost judecător sau poate aveai un frate ori o soră, care 
făcea parte din Congres, sau ceva în genul ăsta. 

— Las-o baltă, spuse ea. Nu-s decât eu. Eu şi cu tata. Asta 
are legătură cu tata. 

— Dar ce legătură are? Unde naiba se presupune că ar 
trebui să ducă chestia asta? Răscumpărare? Nici nu poate fi 
vorba. Bătrânul tău a ajuns cineva, dar nu-i decât un soldat 
care şi-a croit drum cu coatele prin ierarhia militară, toată 
viaţa lui. Mai repede decât mulţi alţii, sunt de acord, dar 
ştiu cum arată ierarhia asta. Am stat pe talerele ierarhiei 
treisprezece ani. Nu m-au făcut bogat şi n-o să-l facă nici pe 
el. Oricum, nu destul de bogat pentru ca cineva să se poată 
gândi la o răscumpărare. Dacă cineva urmărea să obţină o 
răscumpărare răpind fiica cuiva, există un milion de oameni 
înaintea ta, şi asta numai la Chicago. 

Holly aprobă din cap. 

— Aici e vorba de putere de influenţă, spuse ea. El 
răspunde de două milioane de oameni şi două sute de 


miliarde de dolari pe an. Trebuie să fie o chestiune de 
influenţă, nu crezi? 

Reacher clătină din cap. 

— Nu, zise el. Tocmai asta-i problema. Nu prea-nţeleg 
unde duce povestea asta. 

Se aşeză în genunchi şi se tări înainte, pe saltea. 

— Ce naiba faci? îl întrebă Holly. 

— Trebuie să stăm de vorbă cu ei, îi răspunse Reacher. 
Înainte să ajungem la destinaţie. 

Îşi ridică pumnul şi începu să bată în peretele cabinei. Cât 
de tare putea. Exact acolo unde îşi imagina că trebuie să se 
găsească capul şoferului. Continuă să bată până ce obţinu 
ce dorise. Dură un timp. Câteva minute. Pumnul îl durea. 
Dar duba ieşi de pe şosea şi începu să încetinească. Simţi că 
roţile din faţă se cufundau în pietriş. Frânele muşcară din 
tamburi. Inerţia îl apăsă de peretele cabinei. Holly se 
rostogoli aproape un metru pe saltea. Scăpă un icnet de 
durere când genunchiul i se răsuci, din cauza mişcării. 

— Am ieşit de pe şosea, comentă Reacher. La dracu-n 
praznic. 

— Mare greşeală, Reacher, zise Holly. 

El ridică din umeri, îi luă mâna şi o ajută să-şi reia poziţia 
aşezată, cu spatele lipit de peretele cabinei. Apoi, se lăsă să 
alunece înainte şi se plasă între ea şi uşile din spate. Îi auzi 
pe cei trei indivizi dându-se jos din cabină. Uşile se trântiră. 
Le auzi paşii scârţâind pe pietriş. Doi veneau pe partea 
dreaptă, al treilea, pe stânga. Auzi cheia intrând în broască. 
Mânerul se învârti. 

Uşa din spate stânga se deschise câţiva centimetri. Primul 
lucru care intră în dubă fu ţeava puştii de vânătoare. În 
spatele ei, Reacher văzu o felie neînsemnată de cer. 
Albastru strălucitor, cu nori mici, albi. Puteau fi oriunde pe 
emisferă. Al doilea lucru care pătrunse în dubă fu un Glock 
17. Apoi o încheietură. Manşeta unei cămăşi de bumbac. 
Glockul era ţinut drept, de o mână care nu tremura. Loder. 

— Sper că ai un motiv bun pentru asta, târfă, strigă el. 


Cu ostilitate. O voce plină de încordare. 

— Trebuie să vorbim, ridică Reacher vocea. 

Un al doilea Glock apăru în crăpătura îngustă. Tremurând 
uşor. 

— Despre ce să vorbim, boule? strigă din nou Loder. 

Reacher surprinse tensiunea din vocea individului şi 
urmări cu privirea cel de-al doilea Glock, care tremura în 
zigzaguri întâmplătoare. 

— N-o să ţină aşa, băieţi, spuse. Cine v-a spus să faceţi 
chestia asta nu gândeşte cum trebuie. Poate că a 
considerat-o o mişcare deşteaptă, dar e o tâmpenie. N-o să 
vă aducă nimic. N-o să vă aducă decât o grămadă de 
necazuri. 

În spatele dubei se lăsă liniştea. Doar pentru o secundă. 
Destul cât Reacher să înţeleagă că Holly avusese dreptate. 
Destul ca să ştie că făcuse o prostie. Glockul ţinut cu o 
mână fermă dispăru din vedere. Puşca de vânătoare tresări, 
ca şi cum tocmai şi-ar fi schimbat stăpânul. Reacher se 
aruncă înapoi şi o trânti pe Holly jos, pe saltea. Ţeava puştii 
se mişcă uşor în sus. Reacher auzi ţăcănitul trăgaciului cu o 
fracțiune de secundă înaintea unei explozii enorme. Puşca 
se descărcă în acoperiş. Suflul unei explozii uriaşe. O sută 
de găurele apărură în metal. O sută de puncte luminoase, 
albastre. Zgomotul încărcăturii trase bubui şi se lovi de 
pereţi, ricoşând de jur împrejur ca un ecou. Apoi, zgomotul 
se pierdu în bâzâitul din timpane, temporar asurzite. 

Reacher mai mult simţi decât auzi trântitul uşii. Felia de 
lumină dispăru. Simţi legănatul maşinii, când cei trei se 
urcară înapoi în cabină. Simţi tremurul motorului diesel 
ambalat. Apoi, duba ţâşni înainte şi coti la stânga, intrând 
din nou pe şosea. 

Primul lucru pe care Reacher îl detectă când îşi recăpătă 
auzul fu un uşor şuierat, produs de aerul care trecea prin 
cele o sută de găuri de alice din acoperiş. Deveni mai tare 
pe măsură ce kilometrii se scurgeau unul după altul. O sută 


de şuierături înalte, la distanţă de câteva semitonuri, 
sunând modulat, ca un fel de cântec al unei păsări demente. 

— Nebun, nu? întrebă Holly. 

— Eu, sau el? replică Reacher. 

Îşi ceru scuze din ochi, ea dădu din cap şi se luptă să 
ajungă din nou în poziţia aşezat. Îşi folosi ambele mâini ca 
să-şi îndrepte genunchiul. Găurile din acoperiş lăsau să 
intre lumina. Destulă lumină pentru ca Reacher să-i poată 
vedea clar faţa. Îi putea interpreta expresia. Putea vedea 
licărirea durerii. Ca un stor care-i acoperea ochii şi apoi se 
ridica din nou. El îngenunche şi mătură alicele căzute pe 
saltea. Acestea zăngăniră, ajungând pe podeaua de metal. 

— Acum trebuie să scapi, spuse ea. Vei fi ucis în curând. 

Strălucirile din părul ei scăpărară în efectele 
întâmplătoare ale luminii care pătrundea prin acoperiş. 

— Vorbesc serios, reluă ea. Calificat sau nu, nu te pot lăsa 
să rămâi. 

— Ştiu că nu poţi. 

Se folosi de cămaşa pe care şi-o scosese ca să măture 
alicele într-o grămăjoară, lângă uşă. Apoi, îndreptă saltelele 
şi se întinse înapoi pe ele, legănându-se încet, în mişcarea 
maşinii. Privi găurile din tabla de deasupra. Erau ca harta 
unei galaxii îndepărtate. 

— Tata va face tot ce este nevoie ca să mă elibereze, spuse 
Holly. 

Se înțelegeau mai greu decât înainte. La uruitul motorului 
şi la zgomotul drumului se adăugase şuieratul ascuţit venit 
prin acoperiş. Un spectru complet de zgomote. Holly se 
întinse lângă Reacher. Îşi puse capul lângă al lui. Părul ei se 
risipi ca un evantai, îi atinse obrazul şi îi căzu pe gât. Ea îşi 
mişcă şoldurile şi îşi îndreptă piciorul. Rămăsese destul 
spaţiu între trupurile lor. Stăteau tot în formă de V Dar 
unghiul era ceva mai strâns decât înainte. 

— Şi ce poate să facă? întrebă Reacher. Lămureşte-mă. 

— Ăştia o să-i adreseze un fel de cerere, zise ea. Ştii tu, fă 
asta sau ailaltă, sau o rănim pe fiică-ta. 


Vorbea încet, cu un tremur în voce. Reacher îşi lăsă mâna 
să cadă în spaţiul dintre ei şi o găsi pe a ei. O luă şio 
strânse încet. 

— N-are nici un sens, spuse. Gândeşte-te şi tu. Ce face 
tatăl tău? Aplică o politică pe termen lung şi este 
răspunzător de obligaţiile pe termen scurt. Congresul, 
preşedintele şi ministrul apărării trasează politica pe 
termen lung, nu? Astfel încât, dacă preşedintele statelor 
majore reunite le stă în drum, pot să-l schimbe. Mai ales 
dacă ştiu că se găseşte sub o astfel de presiune, nu? 

— Şi ce faci cu obligaţiile pe termen scurt? 

— Cam acelaşi lucru, spuse Reacher. El nu e decât 
preşedintele unei comisii. Mai sunt acolo şi şefii diferitelor 
state majore. Armata, marina, aviația, puşcaşii marini. Dacă 
toţi cântă alt cântec decât ce raportează tatăl tău mai sus, 
nu va rămâne multă vreme un secret, nu-i aşa? Pur şi 
simplu o să-l schimbe. O să-l scoată de-a binelea din ecuaţie. 

Holly îşi întoarse capul. Îl privi drept în faţă. 

— Eşti sigur? Şi dacă tipii ăştia lucrează pentru Irak, sau 
ceva de genul ăsta? Să zicem că Saddam vrea din nou 
Kuweitul. Dar nu mai vrea o altă Furtună a Deşertului. Aşa 
că mă răpeşte pe mine, iar tata zice: îmi pare rău, nu se 
poate, din tot felul de motive inventate? 

Reacher ridică din umeri. 

— Răspunsul este exact în cuvintele pe care le-ai folosit, 
spuse. Motivele pot să fie inventate. Fapt este că putem face 
încă o Furtună a Deşertului dacă va fi nevoie. Nici o 
problemă. Toată lumea ştie asta. Aşa că, dacă taică-tău 
începe să nege, toată lumea va şti că joacă la cacealma şi 
toată lumea va şti şi de ce. Nu le-ar rămâne decât să-l pună 
pe linie moartă. Armata e un loc dur, Holly, nu lasă loc 
pentru sentimente. Dacă asta-i strategia pe care o 
urmăresc, tipii ăştia îşi pierd timpul. Nu poate să 
funcţioneze. 

Ea rămase tăcută vreme îndelungată. 


— Atunci poate că e vorba de răzbunare, spuse ea încet. 
Poate că cineva vrea să-l pedepsească pentru ceva din 
trecut. Poate vor să mă ducă în Irak. Poate că vor să-l facă 
să-şi ceară iertare pentru Furtuna Deşertului. Ori pentru 
Panama, sau Grenada, sau pentru o grămadă de alte 
lucruri. 

Reacher stătea întins pe spate şi se legăna în ritmul 
mersului. Simţea un uşor curent de aer datorat găurilor din 
acoperiş. Îşi dădu seama că în dubă era acum mult mai 
răcoare, datorită aerisirii suplimentare. Sau datorită noii lui 
stări de spirit. 

— Prea complicat, reluă. Ar trebui să fii un analist prea 
ascuţit la minte ca să-l blamezi pe preşedintele statelor 
majore reunite pentru toate chestiile astea. Există un lanţ 
de ţinte mult mai evidente. Oameni cu demnități mai înalte? 
Preşedintele, ministrul apărării, cei din Serviciile Externe, 
generali cu mai multe stele. Dacă Bagdadul ar căuta pe 
cineva pe care să-l supună unei umilinţe publice, ar alege o 
persoană pe care oamenii s-o cunoască, nu una care învârte 
hârtii la Pentagon. 

— Atunci, ce naiba e toată chestia asta? întrebă Holly. 

Reacher ridică din nou din umeri. 

— Până la urmă, nimic, spuse el. Treaba asta n-a fost 
gândită ca lumea. Asta-i face atât de periculoşi. Sunt 
competenţi, dar nătărăi. 

Duba mai hurui încă şase ore. Alţi aproape şase sute de 
kilometri, după aprecierea lui Reacher. Temperatura 
dinăuntru mai coborâse, dar Reacher nu mai încercase să 
aprecieze direcţia după temperatură. Găurile din acoperiş îi 
dăduseră calculele peste cap. În loc de asta, se baza pe 
evaluare în orb. Un total de o mie trei sute de kilometri de 
la Chicago, aprecia el, dar nu către est. Asta oferea un larg 
evantai de posibilităţi. Pieptănă în sensul acelor de 
ceasornic harta pe care o avea în cap. Ar putea fi vorba de 
Georgia, Alabama, Mississippi, Louisiana. Ar putea fi vorba 
de 'Tlexas, Oklahoma, colţul de sud-vest al Kansasului. 


Probabil că nu mai departe de atât spre vest. Harta din 
mintea lui Reacher avea acolo nişte umbre maronii, 
indicând pantele de la răsărit ale munţilor, dar duba nu se 
chinuise să suie nici un fel de pantă. Ar putea fi în Nebraska 
sau în Dakota de Sud. Poate că avea să treacă chiar pe 
lângă Muntele Rushmore pentru a doua oară în viaţa lui. 
Puteau s-o ţină pe lângă Minneapolis, în Dakota de Nord. O 
mie trei sute de kilometri de la Chicago, oriunde de-a lungul 
unui arc gigantic trasat peste întregul continent. 

Lumina care intra prin găurile de alice dispăruse de 
câteva ore, când duba încetini şi viră la dreapta. Suind o 
rampă. Holly se mişcă şi-şi întoarse capul. Uitându-se drept 
la Reacher. Cu întrebări în ochi. Reacher ridică din nou din 
umeri şi aşteptă. Duba făcu o pauză şi apoi viră la dreapta. 
Merse drept pe un drum întins, apoi coti la stânga, la 
dreapta şi o ţinu din nou drept, încetinind. Reacher se 
ridică şi-şi recuperă cămaşa. Şi-o trase din nou pe el. Holly 
se ridică în şezut. 

— O altă ascunzătoare, spuse ea. Asta-i o operaţie bine 
planificată, Reacher. 

De data asta, era o fermă de cai. Duba săltă pe un făgaş 
mai lung şi se întoarse. Dădu înapoi. Reacher îl auzi pe unul 
dintre indivizi ieşind din maşină. Uşa lui se trânti. Duba 
intră cu spatele în altă clădire. Reacher auzi zgomotul 
eşapamentului izbindu-se de pereţi. Holly simţi miros de 
cai. Motorul se opri. Ceilalţi doi tipi ieşiră din maşină. 
Reacher îi auzi pe toţi trei adunându-se în spatele dubei. 
Cheia intră din nou în broască. Uşa se crăpă. Vârful ţevii 
puştii intră prin deschizătură. De data aceasta, ţintind nu în 
sus. Ci drept în faţă. 

— Afară, se auzi vocea lui Loder. Târfa prima. Pe picioarele 
ei. 

Holly îngheţă. Apoi ridică din umeri către Reacher şi 
alunecă peste saltele. Uşa se deschise larg şi două perechi 
de mâini o apucară şi o traseră afară. Şoferul făcu un pas şi 


apăru în câmpul vizual, ţinând puşca îndreptată către 
Reacher. Ţinea degetul pe trăgaci. 

— Fă ceva, boule, spuse el, şi dă-mi un motiv cât de mic. 

Reacher se uită la el. Rămase în aşteptare cinci minute 
lungi. Apoi, puşca zvâcni în faţă. Un Glock apăru lângă ea. 
Loder făcu un gest. Reacher se mişcă încet înainte, către 
cele două ţevi. Loder se aplecă, îi prinse o cătuşă de mână. 
Trecu lanţul prin cealaltă jumătate de cătuşă şi-l încuie. Se 
folosi de lanţ pentru a-l târî afară din maşină, trăgându-l de 
braţ. Se găseau într-un grajd de cai, cu structură de lemn. 
Mult mai mic decât grajdul de vaci de la oprirea anterioară. 
Şi mult mai vechi. Provenea din altă etapă de dezvoltare a 
agriculturii. Avea două rânduri de boxe, flancând o alee 
centrală. Podeaua era dintr-un fel de piatră cubică. Verde 
din cauza muşchiului crescut. 

Aleea centrală era destul de lată pentru cai, dar nu destul 
de lată pentru dubă. Aceasta era băgată cu spatele imediat 
după uşă. Reacher văzu că partea din spate a maşinii era 
încadrată de o bucată de cer. Un cer mare şi întunecat. 
Putea fi oriunde. Îl traseră ca pe un cal de-a lungul aleii 
pietruite. Loder ţinea de lanţ. Stevie mergea într-o parte, 
lângă Reacher. Glockul său era lipit de tâmpla lui Reacher. 
Îi urma şoferul, cu puşca apăsată tare în rinichii lui 
Reacher. Îl lovea la fiecare poticnire. Se opriră la ultima 
boxă, cea mai îndepărtată de uşă. Pe Holly o priponiră cu 
lanţul în spaţiul de vizavi. Şi ea avea o cătuşă, pe 
încheietura dreaptă, cu lanţul trecut prin cealaltă jumătate 
şi fixat de un inel de fier nituit în peretele posterior al boxei. 
Cei doi tipi cu armele se îndepărtară, iar Loder îl împinse 
pe Reacher în boxă. Deschise cătuşa cu cheia pe care o 
avea. 'Trecu lanţul prin inelul de fier fixat în bârnele 
peretelui din spate, făcu de două ori câte o buclă şi îl 
închise din nou de cătuşă. Trase de el, zgâlţâindu-l, ca să se 
asigure că stătea bine. 

— Saltelele, spuse Reacher. Adu-ne saltelele din maşină. 


Loder clătină din cap, dar şoferul zâmbi şi dădu din cap 
aprobator. 
— OK, spuse. Bună idee, boule. 


Se duse la maşină şi scoase salteaua mai mică. Se luptă cu 
ea pe tot parcursul aleii şi o trânti în boxa lui Holly. O 
îndreptă cu piciorul. 

— Târfa capătă una, zise. Tu, nu. 

Începu să râdă şi ceilalţi doi i se alăturară. Se îndreptară 
toţi către ieşire, de-a lungul aleii. Şoferul scoase maşina din 
grajd, iar uşile grele scârţâiră închizându-se în spatele ei. 
Reacher auzi zgomotul unei bârne groase căzând în 
suporţii de susţinere din exterior, precum şi cel al unui alt 
lanţ şi lacăt. Aruncă o privire spre Holly. Apoi se uită în jos, 
la podeaua de piatră umedă. 

Reacher stătea pe vine, înţepenit în unghiul cel mai 
îndepărtat al pereţilor de lemn ai boxei. Îi aştepta pe cei 
trei tipi să se întoarcă cu cina. Veniră după un ceas. Cu un 
Glock şi cu puşca. Şi cu o gamelă de cantină. Stevie o ducea 
în mână. Şoferul o luă de la el şi i-o întinse lui Holly. Rămase 
acolo o clipă, zgâindu-se la ea, cu priviri pofticioase, iar apoi 
se întoarse să-l privească pe Reacher. Îşi îndreptă puşca 
spre el. 

— Târfa mănâncă, zise. Tu, nu. 

Reacher nu se ridică. Dădu din umeri în întuneric. 

— Sper să supraviețuiesc, spuse. 

Replica nu avu nici un ecou. Se îndreptară spre ieşire. În 
urma lor închiseră uşile grele de lemn. Lăsară să cadă bara 
grea la locul ei şi închiseră lacătul. Reacher le ascultă paşii 
pierzându-se în depărtare şi se întoarse spre Holly. 

— Ce ţi-au adus? întrebă. 

Ea dădu din umeri. 

— Un fel de tocană subţire, răspunse, sau de supă groasă. 
Ar putea fi la fel de bine ori una, ori alta. Vrei şi tu puţin? 

— Ţi-au dat furculiţă? mai întrebă el. 

— Nu, o lingură. 

— La dracu', zise el. Nu pot face nimic cu o lingură. 

— Vrei şi tu? insistă ea. 

— Poţi să ajungi până aici? 


Ea continuă să mănânce pentru un timp, apoi se întinse 
către el. Cu un braţ strâns pe lanţ, împinse gamela militară 
pe podea. 

Apoi se răsuci şi se folosi de piciorul bun pentru a împinge 
gamela pe podeaua de piatră. Reacher alunecă înainte, cât 
de departe îl lăsa lanţul. Îşi închipui că, dacă s-ar fi putut 
întinde destul, ar fi putut prinde gamela cu piciorul, 
trăgând-o spre el. Era totuşi inutil. Avea unu nouăzeci, 
braţele îi erau cele mai lungi pe care le văzuseră croitorii 
militari, dar chiar şi aşa, mai avea mai bine de un metru 
până la gamelă. El şi Holly erau întinşi la maximum, cât de 
mult îi lăsau lanţurile, dar gamela continua să rămână de 
neatins. 

— Renunţă, spuse el. Trage-o înapoi cât mai poţi. Ea 
prinse gamela cu piciorul şi o trase înapoi. 

— Îmi pare rău. O să-ţi fie foame. 

— Voi supravieţui, spuse el. Probabil că e, oricum, oribilă. 

— Da, spuse ea. E un rahat. Are gust de mâncare pentru 
câini. 

Reacher se uită la ea prin întuneric. Dintr-odată, începuse 
să fie îngrijorat. 

Holly se întinse, cu un gest de scuză, pe saltea şi se culcă 
liniştită, dar Reacher rămase treaz. Nu numai din cauza 
podelei de piatră. Era rece, umedă şi tare. Pietrele cubice 
erau enervant de colţuroase. Totuşi nu acesta era motivul. 
Aştepta să se întâmple ceva. Minutele îi ticăiau în minte, şi 
aştepta. După aprecierea lui, aveau să treacă vreo trei, 
poate chiar patru ore. Până la orele mici ale dimineţii, când 
rezistenţa e aproape de zero şi răbdarea s-a epuizat. 

O lungă aşteptare. Cea de-a treisprezecea mie şapte sute 
şaizeci şi una noapte a vieţii sale, stând treaz şi aşteptând 
să se întâmple ceva. Ceva rău. Ceva ce probabil n-ar fi avut 
nici o şansă să evite. Simţea că se apropie. Era sigur de 
asta. Văzuse semnele. Se aşeză şi aşteptă să vină, lăsând 
minutele să-i ticăie în minte. Trei ore, poate patru. 


Se întâmplă după trei ore şi treizeci şi patru de minute. 
Şoferul fără nume intră pe furiş în grajd. Perfect treaz şi 
singur. Reacher îl auzi furişându-se pe poteca de afară. Auzi 
zăngănitul lacătului şi al lanţului. Îl auzi ridicând bara grea 
din suporţi. Uşa grajdului se deschise. Luna îşi aruncă o 
rază strălucitoare pe podea. Şoferul păşi prin ea. Reacher 
întrezări pentru o clipă faţa lui rozalie, ca de porc. Tipul se 
grăbi de-a lungul aleii. Fără nici o armă în mână. 

— Te văd, spuse calm Reacher. Dacă n-o întinzi, eşti un om 
mort. 

Tipul se opri lângă boxa din faţă. Nu era complet idiot. Se 
ţinea la o distanţă suficient de mare cât Reacher să nu-l 
poată ajunge. Ochii săi aţâţaţi parcurseră distanţa de la 
cătuşa de pe încheietura lui Reacher, de-a lungul lanţului şi 
se opriră pe inelul de fier din perete. Apoi zâmbi. 

— Dacă vrei, poţi să te uiţi, spuse. Nu mă deranjează 
publicul. Şi poate înveţi şi tu ceva. 

Holly se mişcă şi se trezi. Îşi înălţă capul şi se uită 
împrejur, clipind în întuneric. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea. 

Şoferul se întoarse către ea. Reacher nu-i mai putea vedea 
faţa. Era întoarsă. Dar putea s-o vadă pe cea a lui Holly. 

— O să ne distrăm puţin, târfă, zise şoferul. Doar tu şi cu 
mine, iar boul ăsta de prieten al tău o să se uite şi o să ia 
lecţii. 

Îşi coborî mâinile la talie şi-şi desfăcu centura. Holly îl 
privi. Începu să se ridice. 

— Probabil că glumeşti, spuse. Dacă te apropii de mine, te 
omor. 

— N-ai să faci aşa ceva, replică şoferul. Nu crezi? După ce 
ţi-am adus salteaua şi toate celelalte? Să ne putem simţi 
bine când o facem, nu? 

Reacher se ridică în picioare în boxă. Lanţul său zăngăni 
puternic în liniştea nopţii. 

— Te omor, strigă el din nou. Dacă te atingi de ea, eştiun 
om mort. 


O mai spuse o dată. Dar era ca şi cum tipul nu putea să-l 
audă. Ca şi cum ar fi fost surd. Pe Reacher îl izbi teama, ca 
un pumn în stomac. Dacă tipul nu avea de gând să-l asculte, 
nu mai era nimic de făcut. Îşi zgudui lanţul. Acesta zăngăni 
puternic în tăcerea nopţii. Fără nici vin efect. Tipul nici 
măcar nu-l băga în seamă. 

— Dacă te apropii, te omor, spuse şi Holly din nou. Piciorul 
accidentat îi încetinea mişcările. Era prinsă într-o luptă 
bizară, încercând să se ridice în picioare. Şoferul se repezi 
în boxa ei. Ridică piciorul şi o lovi puternic în genunchi. Ea 
scăpă un țipăt de durere, se prăbuşi şi se ghemui pe jos. 

— O să faci tot ce-ţi spun, târfă, zise şoferul. Exact ce-ţi 
spun, ori n-o să mai mergi niciodată. 

Ţipătul lui Holly se pierdu într-un suspin. Şoferul îşi trase 
piciorul înapoi şi îi lovi din nou genunchiul, ţintind cu grijă, 
ca şi cum ar fi dat un gol pe teren, la sfârşitul ultimului sfert 
de meci. Ea ţipă din nou. 

— Eşti un om mort, strigă Reacher. 

Şoferul se întoarse şi se uită la el. Zâmbind cu gura până 
la urechi. 

— 'Ţine-ţi închisă gura aia mare, zise. Dacă mai scheauni o 
dată, o să fie şi mai nasol pentru gagică, te-ai prins? 

Capetele curelei îi atârnau din pantaloni. Îşi sprijini în 
şolduri mâinile făcute pumni. Faţa lui mare lucea. Părul 
arăta des, ca şi cum tocmai l-ar fi spălat şi l-ar fi pieptănat 
pe spate. Îşi întoarse capul, adresându-i-se lui Holly peste 
umăr. 

— Porţi ceva pe sub costumul ăla? îi strigă el. 

Holly nu răspunse. Linişte apăsătoare. Tipul se întoarse 
din nou cu faţa spre ea. Reacher o văzu urmărindu-i 
mişcările. 

— Te-am întrebat ceva, târfă, insistă el. Mai vrei un şut? 

Ea nu răspunse. Respira greu. Se lupta cu durerea. 
Şoferul îşi desfăcu fermoarul de la pantaloni. Sunetul 
fermoarului se auzi deosebit de tare, la concurenţă cu 
răsuflarea hârâită a trei oameni care respiră din greu. 


— Vezi asta? întrebă el. Ştii ce-i asta? 

— Oarecum, mormăi Holly. Arată cam ca un penis, doar 
mai Mic. 

El se uită la ea fără nici o expresie. Apoi mugi de furie şi 
ţâşni în boxă, legănându-şi piciorul. Holly se feri. Piciorul lui 
lat şi scurt izbi neantul. Îşi pierdu echilibrul. Ochii lui Holly 
se îngustară într-o sclipire de triumf. Ea se feri din nou şi îşi 
înfipse cotul în stomacul lui. O făcuse ca la carte. Îşi folosise 
propria inerție împotriva lui, toată greutatea ei, ca şi cum 
ar fi vrut să-i scoată şira spinării prin spate. Îl prinse cu o 
lovitură solidă. Tipul icni şi se răsuci. 

Reacher scăpă un gâfâit de admiraţie şi de uşurare. Se 
gândi: nici eu n-aş fi făcut-o mai bine, puştoaico. Tipul 
gâfâia. Reacher îi văzu faţa boţită de durere. Holly avea 
întipărit pe faţă un rictus de victorie. Se târî pe un genunchi 
după el, urmărind să-l lovească în testicule. Reacher îi dori 
din suflet noroc. Ea se lansă. Dar tipul se întoarse şi primi 
lovitura în pulpă. Holly se gândise şi la asta. Gâtul îi 
rămânea descoperit pentru cotul ei. Reacher văzu asta. O 
văzu şi Holly. Îşi cumpăni lovitura. O lovitură ucigătoare. O 
curbă arcuindu-se viclean. Avea să-i smulgă capul de pe 
umeri. Îşi aruncă braţul. Dar lanţul se întinse şi o opri. 
Zăngăni tare, lovindu-se de inelul de fier şi o aruncă înapoi. 

Lui Reacher îi îngheţă zâmbetul pe faţă. Tipul se împletici, 
departe de ea. Se aplecă şi gâfâi încercând să-şi recapete 
răsuflarea. Apoi se îndreptă şi-şi trase în sus cureaua. Holly 
îl privea, având o singură mână liberă. Lanţul i se întinsese, 
vibrând de încordarea pe care i-o transmitea ea. 

— Îmi plac luptătoarele, gâfâi tipul. Aşa devine şi mai 
interesant. Dar mai păstrează-ţi ceva energie şi pentru mai 
târziu. N-aş vrea să zaci acolo şi atât. 

Holly îl privea respirând chinuit. Crăpând de dorinţa de a-l 
bate măr. Dar nu dispunea decât de o mână. Tipul se 
apropie din nou şi ea îi trase un pumn cu toată forţa. Rapid 
şi jos. El se aplecă spre stânga şi i-l blocă. Ea nu mai putea 
lansa şi continuarea. 


Celălalt braţ îi era țintuit de perete. El îşi ridică piciorul şi 
voi s-o lovească în abdomen. Ea se feri, arcuindu-se. El lovi 
din nou, nimerind în cotul ei, ridicat lângă ureche. Era cotul 
lipsit de orice putere, din cauza poziţiei ei imposibile. O 
lovitură slabă. O făcu să-şi piardă echilibrul. Şoferul se 
apropie şi mai mult şi o izbi în abdomen. Ea căzu. Elo lovi 
din nou şi îi nimeri genunchiul bolnav. Reacher îl auzi 
pocnind. Ea scoase un nou strigăt sfâşietor. Se prăbuşi pe 
saltea. Şoferul respira rapid şi rămase acolo, în picioare. 

— 'Ţi-am pus o afurisită de întrebare, spuse. 

Holly era albă ca varul şi tremura. Se răsucea pe saltea, cu 
un braţ prins la spate, gâfâind de durere. Reacher îi văzu 
faţa strălucind în lumina sclipitoare a lunii. 

— Aştept, târfă, spuse şoferul. 

Reacher îi văzu faţa din nou. Înţelese că era înfrântă. Nu 
mai avea energie să lupte. 

— Mai vrei un şut? continuă şoferul. 

În grajd se lăsă din nou liniştea. 

— Aştept răspunsul. 

Reacher privea, aşteptând. Era linişte în continuare. Nu se 
auzea decât respiraţia hârşâită a celor trei, care răsuflau 
din greu în tăcerea dimprejur. Apoi Holly vorbi. 

— Ce m-ai întrebat? rosti ea cu voce joasă. 

Tipul îi zâmbi de sus. 

— Porţi ceva pe sub costumul ăla? 

Holly dădu din cap. Fără să spună o vorbă. 

— Bine, ce? insistă tipul. 

— Lenjerie, răspunse ea tot cu voce joasă. 

Tipul îşi făcu mâna pâlnie în dosul urechii. 

— Nu te aud, târfă. 

— Port lenjerie, nenorocitule, spuse ea mai tare. 

Tipul dădu din cap. 

— Rău ai făcut că mi-ai spus aşa. Mă aştept la nişte scuze 
din partea ta. 

— Să ţi-o trag, strigă Holly. 


— 'Te lovesc iar, zise tipul. Tot în genunchi. Şi dacă o fac, n- 
o să mai mergi fără baston tot restul vieţii tale, târfă. 

Holly se uită în lături. 

— Tu alegi, târfă, completă el. 

Îşi ridică piciorul. Holly se uita la saltea. 

— Bine, îmi cer scuze, zise ea. Îmi pare rău. 

Tipul dădu din cap, fericit. 

— Descrie-mi lenjeria. Cu cât mai multe amănunte. 

Ea ridică din umeri. Îşi întoarse faţa şi vorbi către peretele 
de lemn. 

— Sutien şi chiloţi, spuse. Victoria's Secret. Piersică 
coaptă. 

— Mici de tot? întrebă aţâţat şoferul. 

Ea ridică din nou din umeri, umilită, ca şi cum ar fi ştiut 
sigur care avea să fie următoarea întrebare. 

— Cred că da, spuse. 

— Mi-i arăţi? 

— Nu, refuză ea. 

Şoferul se mai apropie un pas. 

— Mai vrei un şut? 

Ea nu spuse nimic. Tipul îşi făcu din nou mâna pâlnie la 
ureche. 

— Nu te aud, târfă. 

— Ce m-ai întrebat? mormăi Holly. 

— Mai vrei un şut? şuieră individul. 

Holly clătină din cap. 

— Nu, spuse ea din nou. 

— OK, zise tipul. Arată-mi lenjeria şi nu mai capeţi unul. 
Îşi ridică piciorul. Holly îşi ridică mâna până la nasturele 

de sus al taiorului. Reacher o privea. Erau cinci nasturi, în 
şir, pe taior. Reacher dorea ca ea să-i desfacă pe rând, încet, 
ritmic. Avea nevoie ca ea să facă asta. Încet şi ritmic, Holly, 
se rugă el în tăcere. Îşi apucă lanţul cu amândouă mâinile. 
Un metru şi ceva de unde făcea o buclă în inelul de fier de 
pe peretele din spate. Îşi strânse mâinile în jurul lanţului. 


Ea îşi desfăcu nasturele de sus. Reacher numără: unu. 
Şoferul o privea lacom. Mâna ei alunecă pe nasturele 
următor. Reacher se încordă şi mai mult. Ea desfăcu şi al 
doilea nasture. Reacher numără: doi. Mâna ei cobori spre al 
treilea nasture. Reacher se întoarse cu faţa către peretele 
boxei şi răsuflă adânc. Îşi întoarse capul şi se uită peste 
umăr. Holly desfăcu şi al treilea nasture. Sânii ei zvâcniră în 
afară. Un sutien de culoarea piersicii coapte. Mic şi 
îmbrăcat în dantelă. Şoferul se lăsă de pe un picior pe altul. 
Reacher numără: trei. Expiră din adâncul plămânilor. Mâna 
lui Holly se îndreptă spre al patrulea nasture. Reacher 
răsuflă adânc, cea mai adâncă răsuflare din toată viaţa lui. 
Strânse de lanţ până ce încheieturile îi străluciră, albite. 
Holly desfăcu şi al patrulea nasture. Reacher numără în 
minte: patru. Mâna ei alunecă şi mai jos. Făcu o pauză. 
Aşteptă. Al cincilea nasture. Taiorul i se desfăcu. Şoferul se 
uită în jos aţâţat şi scoase un scâncet. Reacher se trase 
înapoi şi izbi cu piciorul în perete. Chiar sub inelul de fier. 
Se lăsă cu toată greutatea înapoi, trăgând de lanţ, o sută 
zece kilograme de furie adunată, explodând în urma forţei 
loviturii sale. Aşchii de lemn umed ţâşniră din perete. 
Scândurile vechi se cutremurară. Niturile ieşiră din lemn. 
Reacher fu aruncat pe spate. Se adună, ridicându-se în 
picioare, cu lanţul biciuind şi încolăcindu-se ca o reptilă 
furioasă în spatele lui. 

— Cinci! ţipă el. 

Îl apucă pe şofer de braţ şi-l răsuci, împingându-l în boxa 
din care tocmai ieşise. Îl izbi de peretele din spate. Tipul se 
lovi de zid şi rămase acolo ca o păpuşă stricată. Încercă să 
înainteze împleticindu-se şi Reacher îl lovi în stomac. 
Lovitura îl ridică în aer, făcându-l să se îndoaie şi să se 
prăbuşească cu faţa în jos pe piatra cubică. Reacher puse 
lanţul în două şi îl lansă în aer. Îndreptă ucigătoarea 
lungime a acestuia către capul individului, agitându-l ca pe 
un uriaş bici de metal. Inelul de fier vâjăi prin aer ca o armă 
medievală. Dar, în ultima secundă, Reacher se răzgândi. 


Modifică traiectoria lanţului şi îl lăsă să se izbească, scoțând 
scântei de pavaj. Îl apucă pe şofer cu o mână de guler şi cu 
una de păr. Îl ridică şi-l trecu dincolo de alee, către salteaua 
lui Holly. Îi cufundă faţa urâtă în moliciunea saltelei şi se 
aşeză pe spatele lui, până simţi că începe să se sufoce. Tipul 
izbea în toate părţile cu mâinile şi picioarele, dar Reacher îi 
puse o mână uriaşă pe partea din spate a ţestei şi aşteptă 
răbdător până când muri. 

Holly se uita la cadavru, iar Reacher stătea lângă ea, 
răsuflând cu greutate. Se simţea stors din cauza forţei 
explozive cu care smulsese inelul de fier din perete. Se 
simţea ca şi cum o viaţă întreagă de efort fizic ar fi dispărut 
într-o fracțiune de secundă. Rezerva de adrenalină adunată 
de o viaţă fierbea acum în venele lui. Ceasul din mintea lui 
explodase şi se oprise. Habar nu avea de câtă vreme 
stăteau acolo. Se scutură şi se ridică, şovăitor, în picioare. 
Trase leşul de-o parte şi-l lăsă pe alee, lângă uşa deschisă. 
Apoi se întoarse şi se aşeză pe vine lângă Holly. Degetele îi 
erau învineţite de la încleştarea disperată pe lanţ, dar le 
obligă să fie delicate. Îi încheie la loc toţi nasturii, unul câte 
unul, până sus. Ea respira scurt şi des. Apoi, îşi trecu 
braţele pe după gâtul ei şi o ţinu strâns. Îi simţea răsuflarea 
pe cămaşă. 

Se ţinură unul pe altul în braţe, vreme îndelungată. El 
simţea cum furia se scurge din ea. Apoi îşi dădură drumul şi 
rămaseră aşezaţi, unul lângă celălalt, pe saltea, uitându-se 
în întuneric. Ea se întoarse către el şi îşi puse mâna mică şi 
uşoară peste a lui. 

— Cred că ţi-am rămas datoare, spuse. 

— A fost plăcerea mea, îi răspunse Reacher. Crede-mă, 
vorbesc serios. 

— Eu eram cea care avea nevoie de ajutor, continuă ea 
încet. Numai eu puteam crede altceva. 

EI îşi trecu mâna peste a ei şi o cuprinse, strângând-o uşor. 

— Prostii, Holly, spuse el tandru. Din când în când, toţi 
avem nevoie de ajutor. Nu te simţi prost din cauza asta. 


Dacă ai fi dispus de toate puterile tale, l-ai fi măcelărit. Se 
vede. Şi cu o singură mână şi un picior, era cât pe-aci să 
reuşeşti. Dar e vorba de genunchiul tău. Cu o durere ca aia, 
nu aveai nici o şansă. Crede-mă, ştiu cum e. După treaba 
din Beirut, n-am mai fost în stare să omor nici măcar o 
muscă, aproape un an întreg. 

Ea zâmbi uşor şi îl strânse de mână. Ceasul din capul lui 
începu să meargă din nou. Apropiindu-se din ce în ce mai 
mult de ora zorilor. 

OPTSPREZECE. 

Şapte şi jumătate, miercuri dimineaţă, ora Coastei de Est. 
Generalul Johnson tocmai pleca de la Pentagon. Îşi 
schimbase uniforma, era îmbrăcat într-un costum de zi, 
uşor şi mergea pe jos. Era metoda lui favorită de deplasare. 
La Washington era o dimineaţă fierbinte, iar umezeala se 
simţea deja în aer. Păşea în ritm constant, cu braţele 
legănându-i-se uşor, cu capul sus, respirând adânc. 

Se îndreptă spre nord, prin praful de pe bulevardul 
George Washington, pe lângă cimitirul aflat în stânga sa, 
prin parcul închinat doamnei Bird Johnson şi peste podul 
Arlington Memorial. După aceea, merse în sensul acelor de 
ceasornic în jurul monumentului Lincoln, trecu pe lângă 
Zidul Vietnamului6 şi coti la dreapta pe bulevardul 
Constituţiei, cu Bazinul-oglindă pe dreapta şi având 
monumentul lui Washington chiar în faţă. Trecu pe lângă 
Muzeul Naţional de Istorie a Americii, pe lângă Muzeul 
Naţional de Istorie Naturală şi o luă la stânga, pe Strada 9. 
Aproape cinci kilometri jumătate, într-o dimineaţă 
strălucitoare, o oră de mers cu pas susţinut prin una dintre 
cele mai măreţe capitale ale lumii, pe lângă jaloane pe care 
turiştii din lumea întreagă se înghesuie să le fotografieze. 
Dar el nu vedea nimic, cu excepţia vălurilor de ceaţă care îi 
întunecau mintea de îngrijorare. 

Traversă bulevardul Pennsylvania şi intră în clădirea 
Hoover, pe uşa principală. Se sprijini în palme pe tejgheaua 
de la recepţie. 


— Preşedintele statelor majore reunite, spuse. Am venit 
să-l văd pe director. 

Mâinile sale lăsară două urme de transpiraţie pe lemnul 
melaminat. Agentul care cobori să-l conducă în biroul 
directorului le observă. În lift, Johnson păstră tăcerea. 
Harland Webster îl aştepta în uşa biroului. Johnson îl salută 
din cap, fără nici un cuvânt. Webster se trase într-o parte şi 
îi făcu semn cu mâna, arătând spre biroul din interior. 
Înăuntru atmosfera era sumbră. Pereţii erau acoperiţi de o 
mulţime de panouri din mahon, iar jaluzelele fuseseră 
coborâte. Johnson se aşeză într-un fotoliu de piele, iar 
Webster îl ocoli, ca să ajungă la biroul său. 

— Nu vreau să-ţi stau în cale, spuse Johnson. 

Îl privi pe Webster. Acesta rămase o clipă pe gânduri, 
încercând să descifreze fraza pe care tocmai o auzise. Apoi, 
dădu din cap, prudent. 

— Ai vorbit cu preşedintele? întrebă el. 

Johnson aprobă din cap. 

— Sper că realizezi că trebuia s-o fac. 

— Bineînţeles, spuse Webster. În situaţii ca astea, nimeni 
n-ar trebui să-şi mai bată capul cu protocolul. L-ai sunat, 
sau te-ai dus direct la el? 

— M-am dus să-l văd, răspunse Johnson. De mai multe ori. 
Am avut cu el câteva conversații lungi. 

Webster se gândi: faţă în faţă. Câteva conversații lungi. 
Mai rău decât credeam, dar de înţeles. 

— Şi? întrebă. 

Johnson ridică din umeri. 

— Mi-a spus că te-a numit personal la conducerea 
operaţiunii, îi răspunse. 

Webster aprobă din cap. 

— Răpire, spuse. Intră în atribuţiile Biroului, oricine ar fi 
victima. 

La rândul său, Johnson aprobă dând încet din cap. 

— De acord, spuse. Deocamdată. 


— Dar eşti neliniştit, preciză Webster. Crede-mă, generale, 
toţi suntem. 

Johnson dădu din nou din cap. Şi apoi puse întrebarea 
pentru care tocmai mersese pe jos aproape cinci kilometri. 

— Vreun progres? 

Webster ridică din umeri. 

— Suntem deja în cea de-a doua zi plină, răspunse. Nu-mi 
place deloc. 

Se cufundă din nou în tăcere. Cea de-a doua zi plină după 
o răpire este un fel de prag. Orice speranţă într-o rezolvare 
rapidă a situaţiei a fost spulberată. Situaţia începe să se 
complice. Se transformă într-o dramă în mai multe acte, cu 
final neaşteptat. Pericolul care planează asupra victimei 
creşte. Cel mai bun moment de a lămuri o răpire este în 
prima zi. În ziua a doua, procesul devine mai dificil. Şansele 
se micşorează. 

— Vreun progres? insistă Johnson. 

Webster privi în lături. Ziua a doua este cea în care 
răpitorii încep să comunice. Aşa se întâmplase întotdeauna, 
o spunea experienţa Biroului. În ziua a doua, necăjit şi 
frustrat că ai pierdut-o pe prima, împreună cu cele mai 
bune şanse, nu faci decât să stai şi să nădăjduieşti cu 
disperare că indivizii or să dea telefon. Dacă nu sună în ziua 
a doua, e posibil să n-o mai facă niciodată. 

— Pot să fac ceva? se interesă Johnson. 

Webster dădu aprobator din cap. 

— Poţi să-mi indici vreun motiv? spuse. Cine te-ar putea 
ameninţa în felul ăsta? 

Johnson negă din cap. Şi el îşi pusese aceeaşi întrebare, 
încă de luni seara. 

— Nimeni, spuse. 

— Ar trebui să-mi spui, insistă Webster. Orice secret, orice 
lucru ascuns, e mai bine să mi-l spui acum. E important, 
pentru binele lui Holly. 

— Ştiu, răspunse Johnson. Dar nu e nimic. Absolut nimic. 


Webster aprobă din cap. Îl credea, pentru că ştia că e 
adevărat. Revăzuse întregul dosar pe care îl păstrau la 
Birou despre Johnson. Era un material considerabil. 
Începea la pagina unu cu scurte biografii ale străbunicilor 
lui materni. Veniseră dintr-un mic principat european, care 
nu mai exista astăzi. 

— Holly o să fie bine? întrebă Johnson în şoaptă. 

Ultimele pagini din dosar vorbeau despre moartea soţiei 
lui Johnson. Venise pe neaşteptate, un cancer de nestăpânit, 
nu mai mult de şase săptămâni, de la început până la 
sfârşit. Opinia psihiatrilor sub acoperire, angajaţi de Birou, 
prevăzuse că bătrânul rezistase datorită existenţei fiicei 
sale. Se dovedise un diagnostic corect. Dar, dacă o pierdea 
şi pe ea, nu era nevoie să fii psihiatru pentru a şti că nu mai 
avea să facă faţă cu acelaşi succes. Webster dădu din nou 
aprobator din cap şi încercă să vorbească cu cât mai multă 
convingere în glas. 

— O să fie bine. 

— Ce avem până acum? întrebă Johnson. 

— Patru tipi, spuse Webster. Am pus mâna pe camioneta 
lor. Au abandonat-o înainte de răpire. l-au dat foc şi au 
lăsat-o acolo. Am găsit-o la nord de Chicago. E dusă cu 
avionul la Quantico7 chiar acum. Oamenii noştri o vor 
examina. 

— Pentru indicii? se interesă Johnson. Chiar dacă a ars? 

Webster ridică din umeri. 

— A fost o prostie să-i dea foc. Dar asta nu maschează 
destul lucrurile. Nu pentru oamenii noştri, oricum. Ne vom 
folosi de camioneta aceea ca să-i găsim. 

— Şi după aceea, ce? întrebă Johnson. 

Webster ridică din nou din umeri. 

— După aceea, o aducem pe fiica ta înapoi, spuse. Echipa 
noastră de recuperare a ostaticilor e în stand-by. Cincizeci 
de tipi, cei mai buni din lume la treaba asta. Aşteaptă chiar 
lângă elicopterele lor. O s-o găsim şi o să-i curăţăm pe tipii 
care au pus mâna pe ea. 


Urmă o scurtă tăcere. În cameră era întuneric şi linişte. 

— Îi curăţaţi? Ce înseamnă asta? vru să ştie Johnson. 

Webster aruncă o privire împrejurul propriului său birou 
şi-şi cobori glasul. Treizeci şi şase de ani de rutină. 

— Asta e politica noastră, spuse. Un caz de importanţă 
majoră ca ăsta, în Districtul Columbia8? Nici un fel de 
publicitate. Nici un acces al mijloacelor de informare. Nu ne 
putem permite. Genul ăsta de întâmplare ajunge la 
televiziune şi orice ţăcănit din ţară poate s-o încerce din 
nou. Aşa că o facem în linişte. Se vor descărca nişte arme. E 
inevitabil într-o situaţie ca asta. Ceva pierderi colaterale, pe 
ici şi colo. 

Johnson dădu încet din cap. 

— Ai de gând să-i execuţi? întrebă el vag. 

Webster îi aruncă o privire neutră. Psihiatrii Biroului îi 
sugeraseră să anticipeze că o răzbunare mortală ar putea 
contribui la susţinerea autocontrolului, mai ales în cazul 
unor oameni învăţaţi cu acţiunea, cum erau alţi agenţi ori 
militarii. 

— Politica, sublinie el din nou. Politica mea. Şi, cum a zis 
preşedintele, eu sunt la comandă. 

Camioneta carbonizată a fost ridicată pe o platformă de 
aluminiu şi asigurată cu frânghii solide din nailon. Un 
elicopter Chinook de la baza aeriană O'Hare se afla în aer, 
curentul generat de elicele sale biciuind frenetic apele 
lacului din apropiere. Îşi cobori lanţul şi ridică epava 
camionetei. Se roti deasupra lacului, îşi cobori botul cârn şi 
hurui înapoi, spre vest, spre O'Hare. Îşi lăsă încărcătura 
exact în faţa botului deschis al unui avion de transport 
Galaxy. Echipajul militar de teren ridică platforma înăuntru, 
cu ajutorul unui vinci. Uşa pentru cargo se închise şi, patru 
minute mai târziu, avionul Galaxy era în mişcare pe pistă. 
După alte patru minute, vâjâia prin aer, în direcţia 
Washington. Patru ore mai târziu, trecea huruind peste 
capitală, îndreptându-se către Baza Aeriană Andrews. 


Când ateriză, un alt Chinook de împrumut decolă şi 
aşteptă în aer. Galaxy-ul se apropie încet de platforma din 
faţa hangarului şi camioneta fu scoasă afară, cu vinciul. 
Elicopterul Chinook cobori ca un vultur asupra prăzii şi o 
ridică în aer. Zbură către sud, pe şoseaua 1-95, şaizeci de 
kilometri, până în Virginia, la Quantico. 

Elicopterul Chinook ateriză uşor pe pistă, exact lângă 
laboratorul pentru vehicule. Tehnicienii Biroului dădură 
fuga afară. Halatele lor albe fâlfâiau în curentul violent 
produs de elice şi traseră platforma înăuntru, prin uşile 
rulante. Mutară epava de pe platformă, folosind tot un vinci 
şi o traseră în centrul hangarului imens. IÎnstalară lămpi cu 
arc, trasând un cerc aproximativ în jurul ei şi le aprinseră. 
Apoi se opriră pentru o clipă, arătând ca o echipă de legişti 
pregătindu-se să intervină pe un cadavru. 

Generalul Johnson se întoarse exact pe acelaşi drum. O luă 
pe Strada 9, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală, cel de 
Istorie a Americii, cu gura înţepenită într-un oval încordat şi 
respirând adânc. Parcurse lungimea Bazinului-oglindă, cu 
gâtlejul strâns şi înfundat. Coti la stânga, pe bulevardul 
Constituţiei şi ajunse până la Zidul Vietnamului. Acolo se 
opri. Împrejur, se afla o mulţime apreciabilă, tăcută şi 
uluită, ca întotdeauna. Se uită la cei din jur. Se uită la sine 
însuşi, în luciul granitului negru. Nu ieşea cu nimic în 
evidenţă. Purta un costum cenuşiu, uşor. Era aşa cum 
trebuie. Lăsă ca imaginea să-i fie înceţoşată de lacrimi, 
înaintă şi se aşeză la baza zidului, suspinând. Îşi dădu 
drumul lacrimilor, cu spatele apăsat de numele scrise cu 
litere de aur ale unor băieţi care muriseră cu treizeci de ani 
în urmă. 

NOUĂSPREZECE. 

Reacher îşi făcu ghem lanţul în mână şi se strecură afară 
din grajd, în semiîntunericul dinaintea zorilor. Merse 
douăzeci de paşi şi se opri. Libertatea. Aerul nopţii îl îmbăia 
uşor şi părea nesfârşit în jurul său. Nu mai existau oprelişti. 
Dar habar nu avea unde se afla. Grajdul se înălța singur, 


izolat, la patruzeci şi cinci de metri distanţă de un 
mănunchi de clădiri aparţinând unei ferme la fel de vechi ca 
şi el. Erau o casă, câteva magazii mai mici şi o structură 
deschisă, cu o camionetă nouă parcată înăuntru. Lângă 
camionetă se afla un tractor. Lângă tractor, fantomatică în 
lumina lunii, se găsea duba. Reacher păşi pe cărarea 
pietruită, către ea. Uşile din faţă erau încuiate. La fel şi cele 
din spate. Alergă înapoi, la grajd şi căută prin buzunarele 
şoferului mort. Nimic, cu excepţia cheii de la lacătul aflat pe 
uşa grajdului. Nici un fel de chei de la camionetă. 

Strângând ghemul lanţului, să nu scoată vreun zgomot, 
alergă iar înapoi, pe lângă şopronul tractorului şi aruncă o 
privire în jurul casei. O ocoli, la pas, de jur împrejur. Uşa de 
la intrare era încuiată. La fel şi cea din spate. Înăuntru se 
afla un câine. Reacher îl auzi mişcându-se în somn. Auzi un 
mârâit profund, adormit. Se îndepărtă. 

Rămase în picioare, la jumătatea drumului către grajd şi 
se uită împrejur. Îşi aţinti ochii pe zarea nepătrunsă şi îi roti 
în întuneric, până ce încheie un cerc. Un peisaj vast şi gol. 
Plat, lipsit de trăsături distincte. Mirosul umed, nocturn, 
degajat de pogonul de pământ cultivat. O fâşie palidă de 
lumină, de la zorii care se ridicau la răsărit. Ridică din 
umeri şi se grăbi înapoi în hambar. Holly se ridicase într-un 
cot şi-i aruncă o privire întrebătoare. 

— Avem probleme, spuse el. Cheile de la cătuşe sunt în 
casă. La fel şi cheile camionetei. Nu pot ajunge la ele, 
pentru că e un câine înăuntru. O să latre şi o să-i scoale pe 
toţi. Înăuntru nu sunt numai cei doi. E un fel de fermă. Au o 
camionetă şi un tractor. În casă ar putea fi patru sau cinci 
oameni înarmaţi. Dacă afurisitul de câine latră, am 
încurcat-o. Şi s-a făcut aproape ziuă. 

— Avem probleme, întări Holly. 

— Corect, spuse el. Nu putem pune mâna pe un vehicul să 
plecăm de aici, pentru că tu eşti în lanţuri şi nu poţi să 
mergi şi, oricum, probabil că suntem la un milion de 
kilometri de orice. 


— Unde suntem? 

EI ridică din umeri. 

— Habar n-am. 

— Vreau să văd şi eu, îi spuse ea. Vreau să văd ce-i afară. 
Mi-e rău de la statul ăsta tot timpul închisă. Nu poţi face 
ceva cu lanţul? 

Reacher se strecură în spatele ei şi se uită la inelul de fier 
din perete. Lemnul arăta ceva mai bine decât al lui. Cu fibra 
mai densă. Scutură inelul şi ştiu că nu avea nici o şansă. Ea 
aprobă din cap, cu reţinere. 

— Aşteptăm, spuse ea. Aşteptăm un alt prilej. El dădu fuga 
spre boxele din mijloc şi controlă pereţii în partea de jos, 
unde erau mai umezi şi căptuşeala era făcută din scândurile 
cele mai lungi. Bătu în ele şi le lovi cu talpa. Alese un 
anumit loc şi apăsă tare, cu piciorul. Scândura cedă uşor şi 
lăsă să se vadă o deschizătură, lângă cuiul ruginit. Lucră la 
deschizătură, forţă următoarea scândură şi pe cea de după 
ea, până ce reuşi să deschidă o crăpătură, destul de mare 
cât să se târască prin ea. Apoi se aplecă din nou pe aleea 
centrală şi aşeză capătul lanţului pe stomacul şoferului 
mort. Scotoci în buzunarul pantalonilor acestuia şi scoase 
cheia de la lacăt. Şi-o puse în dinţi. Se aplecă şi ridică 
trupul, împreună cu lanţul. Le cără prin uşa deschisă. 

Le duse cam la douăzeci şi cinci de paşi depărtare de casă. 
Apoi sprijini corpul pe picioare, susţinându-l cu umerii, ca şi 
cum ar fi dansat cu un partener beat. Se aplecă înainte şi-l 
ridică pe umăr. Prinse lanţul cu o mână şi cobori cărarea. 

Merse repede timp de douăzeci de minute. Mai mult de un 
kilometru şi jumătate. Poteca se transformă într-un drum. O 
luă la stânga şi se pierdu în peisajul gol dimprejur. Era un 
ţinut al cailor. În stânga şi în dreapta se aflau padocuri 
mărginite de bare de lemn. Pământ cât vedeai cu ochii, 
acoperit cu iarbă, rece şi umed în noaptea care se încheia. 
Din când în când, copaci singuratici se profilau nedesluşit în 
întuneric. Drumul era strâmt şi îngust, cu suprafaţa 
accidentată. 


Mergea drept pe mijlocul drumului. Apoi, văzu un şanţ. Se 
întindea de-a lungul bazei barelor cu care erau închise 
padocurile. Parcurse un cerc complet, cu şoferul mort 
bălăngănindu-i-se pe umăr. Nu vedea nimic. Era la peste un 
kilometru şi jumătate distanţă de fermă şi mai puteau fi 
peste alţi o sută până la ferma următoare. Se aplecă şi lăsă 
trupul să cadă în şanţ. Acesta se prăbuşi prin iarba înaltă, 
oprindu-se cu faţa în jos în noroi. Reacher se întoarse şi 
alergă tot drumul înapoi până la fermă. Fâşia de lumină a 
zorilor aprindea acum întreg cerul. 

Coti din nou pe drumeagul accidentat. La ferestrele fermei 
se aprinseseră lumini. Sprintă până la grajd. Împinse uşile 
grele de lemn şi le închise pe dinafară. Ridică bara în 
suporţi şi încuie lacătul cu cheia. Alergă înapoi pe drumeag 
şi azvârli cheia lacătului cât mai departe, pe câmp. Ziua de 
miercuri se aprindea la orizont. Alergă către capătul 
grajdului şi găsi crăpătura pe care o lărgise în perete. 
Împinse întâi lanţul. Apoi îşi strecură şi umerii şi se forţă să 
intre cu tot corpul înapoi. Trase de scândura veche, 
potrivind-o cu restul celorlalte cât de bine putu. Apoi se 
întoarse pe aleea dintre boxe şi rămase acolo, aplecat, 
răsuflând din greu. 

— Gata, zise. N-o să-l mai găsească. Goli gamela de metal 
în care se aflau resturile reci de supă. Căută în boxă niturile 
căzute. Adună cât de multe aşchii de lemn mai putu să 
găsească. Le muie în resturile de supă şi le împinse înapoi 
în găurile de nituri. Se îndreptă spre boxa lui Holly şi puse 
gamela pe jos. Păstră lingura. Trecu niturile prin găurile din 
placa de bază a inelului de fier, care atârna la capătul 
lanţului. Le băgă înapoi în găuri, cu aşchiile de lemn cu tot. 
Folosi spatele lingurii pentru a le împinge cât să se 
înţepenească. Trecu lanţul prin buclă, până ce rămase 
atârnând drept pe podeaua de piatră. Era doar o apăsare 
minimă asupra fragilei asamblări. 

Îi aruncă lingura înapoi lui Holly. Ea o prinse cu o singură 
mână şi o puse înapoi în gamelă. Apoi se aplecă şi ascultă 


printre scânduri. Câinele era afară. Îl auzea cum adulmecă 
zgomotos. Apoi auzi oamenii. Paşi pe drumeag. Veniră în 
fugă până la garaj. Scuturară şi zăngăniră bara de pe uşă. 
Se dădură înapoi. Urmară nişte strigăte. Strigau un nume, 
repetându-l mereu. Crăpătura din jurul uşii grajdului se 
aprinse odată cu lumina dimineţii. Scândurile pereţilor 
scârţâiau pe măsură ce soarele se ridica deasupra 
orizontului, inundându-le în lumină şi încălzindu-le. 

Paşii alergară înapoi la grajd. Lacătul zăngăni, iar lanţul fu 
scos. Bara căzu pe pământ cu un zgomot surd. Uşa se 
deschise scârţâind. Loder păşi înăuntru. Avea Glockul în 
mână, iar pe faţă i se citea încordarea. Rămase în pragul 
uşii. Ochii lui treceau rapid de la Reacher la Holly. 
Încordarea de pe figura lui era amestecată cu mânie. Avea 
în ochi o lumină rece. Apoi, tipul agitat intră în spatele lui. 
Stevie. Ducea puşca şoferului. Şi zâmbea. Se înghesui pe 
lângă Loder şi alergă pe aleea pietruită, centrală. Îşi ridică 
puşca şi o îndreptă către Reacher. Loder porni după el. 
Stevie băgă un cartuş în magazie. Reacher îşi mişcă piciorul 
la stânga, astfel că inelul de fier rămase ascuns în spatele 
său. 

— Care-i problema? întrebă el. 

— Tu eşti, boule, spuse Loder. Situaţia s-a schimbat. Ne 
lipseşte un om. Aşa că tu eşti acum în plus. 

Reacher se afla deja în drum spre podea, când Stevie 
apăsă pe trăgaci. Ateriză lipit de pietrele cubice de pe jos şi 
se aruncă înainte, când puşca bubui şi boxa explodă. Aerul 
deveni într-o clipă gros din cauza aşchiilor de lemn umed şi 
a mirosului prafului de puşcă. Scândura care ţinea inelul de 
fier căzu din peretele zguduit, iar lanţul zăngăni pe podea. 
Reacher se rostogoli şi se uită în sus. Stevie ridică puşca 
vertical şi împinse un alt cartuş în cameră. Cobori ţeava şi 
ţinti din nou. 

— Stai! strigă Holly. 

Stevie îi aruncă o privire. Ar fi fost imposibil să n-o facă. 


— Nu fi prost, ţipă ea. Ce naiba faci? N-ai timp pentru aşa 
ceva. 

Loder se întoarse să o privească. 

— A fugit, nu-i aşa? îl întrebă ea. Şoferul vostru? Asta s-a 
întâmplat, nu? S-a ferit de necazuri şi a întins-o, nu? Aşa că 
trebuie să plecaţi repede. N-aveţi timp de tâmpenii. 

Loder rămăsese cu ochii la ea. 

— Acum încă sunteţi cu un pas înainte în joc, continuă 
Holly, pe un ton presant. Dacă îl împuşti pe tipul ăsta, o să 
aveţi copoii locali pe urme în jumătate de oră. Trebuie să 
plecaţi. 

De pe podea, Reacher căscă gura la ea. Era pur şi simplu 
grozavă. Reuşea, în felul ei, să atragă tuturor atenţia. Îi 
salva viaţa. 

— Voi sunteţi doi, noi, tot doi, spuse ea pe acelaşi ton. 
Puteţi face faţă, nu-i aşa? 

Urmă o tăcere. În aer pluteau praful şi pulberea de la 
rumeguş. Loder făcu un pas înapoi, ţinându-i pe amândoi la 
respect cu automatul său. Reacher se uita la dezamăgirea 
zugrăvită pe chipul lui Stevie. Se ridică încet şi trase lanţul 
afară din resturile distruse. Inelul de fier se desprinse din 
lemnul sfărâmat şi zăngăni pe pietre. 

— Târfa are dreptate, spuse Loder. Putem face faţă. 

Îi făcu un semn din cap lui Stevie. Acesta alergă la uşă, iar 
Loder se întoarse, îşi scoase cheia şi eliberă încheietura lui 
Holly. Lăsă cătuşa să cadă pe saltea. Greutatea lanţului o 
trase înapoi spre perete. Trecu de marginea saltelei şi 
alunecă pe pietre, cu un sunet metalic puternic. 

— OK, boule, cât poţi de repede, spuse Loder. Înainte să 
mă răzgândesc. 

Reacher îşi adună lanţul cu o mână. Se aplecă şi o ridică 
pe Holly, ţinând-o de sub genunchi şi de umeri. Auziră 
motorul dubei pornind. Aceasta dădu înapoi, cu spatele, 
până la uşă. Se opri. Reacher alergă cu Holly în braţe până 
la dubă. O aşeză înăuntru. Se urcă după ea. Loder trânti 
uşile şi îi închise în întuneric. 


— Acum, cred că eu îţi sunt dator, spuse Reacher liniştit. 

Holly făcu doar un gest din mână. Un gest oarecum 
încurcat. Reacher se uită la ea. O plăcea. Îi plăcea faţa ei. O 
privi de aproape. Şi-o aminti, albă ca varul şi plină de silă, 
când şoferul o umilise. Revăzu uşoara umflătură a sânilor ei 
sub privirea murdară şi pofticioasă a acestuia. Apoi, 
imaginea se schimbă, şi reapăru Stevie, zâmbind cu arma 
îndreptată spre el, care rămăsese țintuit de perete. Îl auzi 
pe Loder zicând că situaţia s-a schimbat. 

Totul se schimbase. El schimbase totul. Stătea întins, 
simțind vechea furie cum se ridică în el, cu sunetul unui 
angrenaj care scrâşneşte. O furie rece, implacabilă. De 
necontrolat. Făcuseră o greşeală. Îl transformaseră din 
spectator în duşman. Mare greşeală. Deschiseseră uşa 
interzisă, fără să ştie ce va ţâşni dinăuntru asupra lor. Se 
simţea ca o bombă ticâind, pe care aceşti indivizi o cărau, 
neştiutori, adânc în inima teritoriului lor. Simţi unda de 
mânie şi se lăsa purtat de ea, gustând-o şi adunând-o în 
inimă ca pe ceva preţios. 

Acum nu mai rămăsese decât o singură saltea în interiorul 
dubei, iar Stevie era un şofer foarte dezordonat. Reacher şi 
Holly stăteau întinşi, înghesuiți unul într-altul. Încheietura 
stângă a lui Reacher încă mai avea cătuşa şi lanţul fixat de 
ea. Braţul lui drept se afla în jurul umerilor lui Holly. O ţinea 
strâns. Mai strâns decât ar fi fost nevoie. 

— O mai fi mult? întrebă ea. 

— Până la căderea nopţii ajungem, îi răspunse el liniştit. 
Nu ţi-au mai pus lanţul. Înseamnă că n-o să mai fie opriri 
peste noapte. 

Ea rămase tăcută o clipă. 

— Nu ştiu dacă să mă bucur sau nu, spuse ea. Urăsc duba 
asta, dar nu ştiu dacă de fapt vreau să ajung undeva. 

Reacher o aprobă din cap. 

— Şansele noastre se reduc, spuse. În general, e mai bine 
să scapi cât eşti în mişcare. După aceea e mult mai greu. 


Zdruncinăturile maşinii arătau că se află pe o autostradă, 
dar ori terenul era diferit, ori Stevie nu reuşea să ţină 
maşina sub control, sau poate amândouă, deoarece duba se 
legăna violent. Tipul lua curbele târziu şi se lupta cu 
vehiculul, împingându-l dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi 
avut dificultăţi să ţină maşina între cele două linii de 
demarcaţie. Holly se izbea tot timpul de Reacher. Elo trase 
mai aproape şi o ţinu mai strâns. Ea se cuibări mai aproape 
de el, instinctiv. El o simţi ezitând, ca şi cum îşi dăduse 
seama că acţionase fără să se gândească, iar apoi îşi dădu 
seama că hotărâse să nu se retragă. 

— Te simţi bine? îl întrebă ea. Tocmai ai omorât un om. 

El rămase o vreme tăcut. 

— N-a fost primul, spuse. Şi tocmai m-am hotărât că n-o să 
fie nici ultimul. 

Ea îşi întoarse capul să-i vorbească în aceeaşi clipă cu el. 
Duba se mişcă violent spre stânga. Buzele lor se aflau doar 
la câţiva centimetri distanţă. Maşina se clătină din nou. Se 
sărutară. La început uşor, ca o încercare. Reacher simţi 
buzele moi şi necunoscute apăsate pe ale sale, precum şi 
gustul, mirosul şi senzaţia nefamiliare. Apoi, se sărutară 
mai apăsat. Maşina începu să facă mişcări violente, luând o 
serie de curbe ascuţite, iar ei uitară de sărut şi rămaseră 
ţinându-se strâns, încercând să nu fie aruncaţi de pe saltea 
pe podeaua de metal striat. 

DOUĂZECI. 

Brogan reuşise să-şi croiască drum la Chicago. Era a treia 
persoană care trecuse în dimineaţa aceea pe lângă cutia de 
vopsea albă, aruncată pe terenul viran, dar primul care şi-a 
dat seama de semnificaţia ei. 

— Maşina pe care au furat-o era albă, spuse Brogan. Avea 
o inscripţie pe o parte. Au dat cu vopsea pe deasupra. Sigur 
aşa a fost. Cutia era aruncată acolo, cu o pensulă înăuntru, 
cam la vreo trei metri de Lexus. E la mintea cocoşului că au 
parcat Lexusul chiar lângă dubă, nu? Ca atare, cutia de 
vopsea a fost lăsată unde se aflase duba. 


— Ce fel de vopsea? întrebă McGrath. 

— Vopsea de gospodărie, obişnuită, spuse Brogan. O cutie 
de un sfert. O pensulă de cinci centimetri. Are încă eticheta 
cu preţul, de la un magazin de fierărie. Şi sunt amprente în 
petele de pe mâner. 

McGrath dădu din cap şi zâmbi. 

— OK, spuse. Treci la lucru. 

Brogan luă cu el pozele reconstituite pe calculator când se 
duse la magazinul de fierărie al cărui nume era indicat pe 
mânerul pensulei. Era un loc înghesuit, aflat în stăpânirea 
unei familii, la vreo două sute de metri de terenul viran. La 
tejghea se afla o femeie în vârstă, îndesată, cu o minte 
ascuţită brici. Identifică imediat poza tipului pe care banda 
video îl surprinsese la volanul Lexusului. Spuse că el 
cumpărase vopseaua şi pensula, în jur de ora zece, luni de 
dimineaţă. Pentru a-i dovedi, deschise cu zgomot un sertar 
vechi şi scoase din casa de marcat ruloul de hârtie care 
corespundea zilei de luni. Şapte nouăzeci şi opt pentru 
vopsea, cinci nouăzeci şi opt pentru pensulă, plus TVA, totul 
era pe hârtie. 

— A plătit cu numerar, spuse ea. 

— Aveţi sistem video aici? se interesă Brogan. 

— Nu, răspunse ea. 

— Compania de asigurări nu v-a spus că trebuie să aveţi? 

Bătrâna se mulţumi să zâmbească. 

— Nu suntem asiguraţi, răspunse. 

Apoi se aplecă sub tejghea şi scoase o puşcă de vânătoare. 

— Oricum, nu de vreo companie de asigurări, spuse. 

Brogan se uită la armă. Era sigur că ţeava era prea scurtă 
pentru ca puşca să fie legală. Dar n-avea de gând să 
înceapă să-şi bată capul cu asta. Nu tocmai atunci. 

— OK, spuse. Să ai grijă. 

În zona oraşului Chicago sunt peste şapte milioane de 
oameni şi cam zece milioane de vehicule, dar o singură 
dubă albă fusese reclamată ca furată în intervalul de 
douăzeci şi patru de ore dintre duminică şi luni. Era un 


Ford Econoline alb. Aflat în proprietatea unui electrician din 
South Side. Compania de asigurări îl obligase să-şi golească 
maşina pe timpul nopţii şi să-şi depoziteze materialele şi 
sculele în interiorul prăvăliei. Orice ar fi fost lăsat în maşină 
nu mai era acoperit. Asta era regula. Era o regulă cam 
stupidă, dar luni dimineaţă, când electricianul ieşi şi vru să- 
şi încarce maşina, iar aceasta dispăruse, începu să arate ca 
o regulă plină de bun-simţ. Reclamase furtul maşinii 
agentului de asigurări şi poliţiei, dar nu se aştepta să mai 
audă mare lucru despre ea. Aşa că se arătă puternic 
impresionat când doi agenţi FBI se prezentară în faţa lui, 
după patruzeci şi opt de ore, solicitându-i răspunsuri la tot 
felul de întrebări cu caracter urgent. 

— OK, spuse McGrath. Acum ştim ce căutăm. Un 
Econoline alb, cu vopsea proaspătă pe părţi. Avem şi 
numărul. Nu mai trebuie decât să ştim şi unde să căutăm. 
Vreo idee? 

— A pornit la drum acum patruzeci şi opt de ore, spuse 
Brogan. Să presupunem o viteză medie de şaptezeci la oră. 
Asta ar ridica distanţa parcursă la un maximum de patru 
mii o sută de kilometri. Poate fi efectiv oriunde pe 
continentul nord-american, pentru numele lui Dumnezeu! 

— Prea pesimist, spuse Milosevic. Probabil că peste noapte 
s-au oprit undeva. Să zicem, şase ore de condus luni, poate 
zece marţi şi vreo patru până acum, astăzi, un total de 
douăzeci de ore, asta însemnând o rază maximă de şapte 
sute de kilometri. 

— Un ac în carul cu fân, spuse Brogan. 

McGrath ridică din umeri. 

— Să găsim carul cu fân, spuse. Şi apoi o să căutăm acul. 
Să zicem două mii patru sute maxim. Cum arată? 

Brogan trase un atlas rutier din teancul de material de 
referinţă aflat pe masă. Îl deschise la paginile de început, 
unde ţara apărea în întregime, cu toate statele împrăştiate 
pe pagină, într-un mozaic multicolor. Verifică scala şi făcu 
un cerc cu unghia. 


— Poate fi oriunde, cu excepţia Californiei, spuse, jumătate 
din statul Washington, jumătate din Oregon, nimic din 
California şi absolut totul, de oriunde vreţi voi. Cam un 
infinit de kilometri pătraţi. 

În cameră se lăsă o linişte deprimantă. 

— Sunt munţi între noi şi statul Washington, nu-i aşa? 
remarcă McGrath. Aşadar să presupunem că încă nu au 
ajuns în statul Washington. Nici în Oregon. Ori California. 
Ori Alaska, ori Hawaii. Vedeţi că am şi redus. Au mai rămas 
patruzeci şi cinci de state, nu? Să ne apucăm de treabă. 

— Puteau trece în Canada, spuse Brogan. Sau în Mexic, cu 
un vapor sau cu un avion. 

Milosevic ridică din umeri şi îi luă atlasul. 

— Eşti prea pesimist, repetă el. 

— Acul într-un afurisit de car cu fân, spuse Brogan. 

Trei etaje mai sus, tehnicienii de amprente ai Biroului se 
uitau la pensula pe care le-o adusese Brogan. Fusese 
utilizată o singură dată, de un tip tare neîndemânatic. 
Vopseaua rămăsese adunată în peri şi se scursese pe brâul 
de metal moale, care lega perii pensulei de mâner. Când 
vopsise, tipul pusese degetul mare pe spatele clemei de 
metal şi primele două degete pe faţa acesteia. Asta sugera 
un tip de înălţime medie, care se întinde pe vârfuri şi aplică 
vopsea pe o suprafaţă plană, la nivelul capului său, poate 
puţin mai sus, cu mânerul pensulei îndreptat în jos. Un Ford 
Econoline este doar cu foarte puţin sub doi metri şi cinci 
centimetri. Orice inscripţie nu se poate afla decât la unu 
şaptezeci şi opt de pământ. Calculatorul nu putea socoti 
înălţimea persoanei în cauză, deoarece n-o văzuse decât 
aşezată în Lexus, dar, după felul în care fusese folosită 
pensula, trebuie să fi avut cam unu şaptezeci şi doi, unu 
şaptezeci şi trei, dacă se întinsese şi vopsise puţin deasupra 
nivelului ochilor săi. Apăsând pe pensulă cu forţă, din 
lateral. Nu era nevoie să arate ca o treabă făcută cu prea 
multă fineţe, odată isprăvită. 


Vopseaua udă este un mediu deosebit de bun pentru 
captarea amprentelor, iar tehnicienii ştiau că nu le va da 
prea multă bătaie de cap. Dar, de dragul lucrului bine făcut, 
aplicară toate procedurile pe care le aveau la dispoziţie, de 
la fluoroscopie până la tradiționala pulbere cenuşie. 
Încheiară cu trei amprente şi jumătate bune, în mod clar 
degetul mare şi primele două degete de la mâna dreaptă şi 
cu un bonus, reprezentat de jumătatea laterală a degetului 
mic. Întăriră focalizarea imaginii pe calculator şi trimiseră 
amprentele în format electronic către sediul Hoover din 
Washington. Adăugară un cod prin care indicau marii baze 
de date de acolo să realizeze căutarea cu maximum de 
viteză. 

În laboratoarele de la Quantico, specialiştii se împărţiseră 
în două cete. Camioneta incendiată fusese desfăcută bucată 
cu bucată, iar jumătate din personal examina infimele urme 
fizice, unice pentru acest tip de vehicul. Cealaltă jumătate 
vâna înregistrările fragmentate legate de construcţia 
maşinii şi de vânzările sale succesive pe care le păstrase 
producătorul. 

Era un Dodge vechi de zece ani, construit la Detroit. 
Numărul de şasiu şi codul ştanţat pe metalul blocului motor 
erau amândouă originale. Numerele îi ofereau 
producătorului posibilitatea să identifice livrarea iniţială. 
Camioneta ieşise din fabrică într-un aprilie şi fusese 
încărcată într-un vagon de cale ferată, care o dusese până 
în California. Apoi fusese condusă la un vânzător de maşini 
din Mojave. Acesta îşi plătise factura în mai, iar dincolo de 
această dată producătorul nu mai ştia nimic de soarta 
vehiculului. 

Vânzătorul din Mojave murise doi ani mai târziu. Noii 
proprietari preluaseră şi contractul. Înregistrările curente 
se găseau în calculatorul lor. Poveştile vechi, de dinaintea 
schimbării proprietarilor, erau depozitate la arhivă. Nu se 
întâmplă în fiecare zi ca un mic vânzător de maşini de la 
marginea deşertului să fie sunat de la Academia FBI din 


Quantico, aşa că exista speranţa unei acţiuni rapide. 
Directorul de vânzări în persoană se angajă să găsească 
informaţia şi să-i sune. 

Maşina arsese de tot. În afară de părţile metalice, 
dispăruseră toate celelalte indicii. Nu mai existau numere. 
În interior, nu mai era nimic semnificativ. Dispăruseră toate 
simbolurile de pe punți şi de pe tunelul angrenajelor. 
Dispăruse tot ce fusese lipit pe parbriz. Nu mai rămăsese 
decât noroi. Tehnicienii de la vehicule tăiaseră amândouă 
lăcaşurile roţilor posterioare, etrierele de tablă de 
deasupra pneurilor de angrenare şi le transportaseră cu 
grijă la unitatea de analiză a materialelor. Orice vehicul îşi 
înscrie propriul itinerar în straturile de noroi pe care le 
aruncă pe dedesubt. Geologii Biroului dezlipeau aceste 
straturi, căutând să afle pe unde fusese camioneta şi de 
unde venise. 

Noroiul se solidificase în urma arderii cauciucurilor. Unele 
dintre cristalele mai uşoare se transformaseră în sticlă. Dar 
straturile erau dare. Cele exterioare erau subţiri. Geologii 
traseră concluzia că fuseseră depuse pe parcursul unei 
călătorii lungi, efectuate de-a latul ţării. Apoi, urmau 
particule de piatră amestecate, adunate în câţiva ani. Acest 
amestec era deosebit de interesant. Era o combinaţie de 
nisipuri a căror origine putea fi identificată cu uşurinţă. Sub 
acest amestec, se afla un strat gros de bază, compus din 
nisip de deşert. Geologii căzură imediat de acord că maşina 
îşi începuse viaţa în apropierea deşertului Mojave. 

Fiecare agenţie de aplicare a legii din patruzeci şi cinci de 
state dispunea de descrierea şi numerele Econoline-ului alb 
furat. Fiecare poliţist aflat la datorie, de pe întinsul ţării, 
fusese informat să-l caute, parcat sau în mişcare, incendiat, 
ascuns sau abandonat. Pentru scurtă vreme, în miercurea 
aceea, Econoline-ul alb fusese cea mai vânată maşină de pe 
întreaga planetă. 

McGrath era aşezat în capul mesei din sala de întruniri, 
acum liniştită, şi fuma, aşteptând. Nu era deloc optimist. 


Dacă maşina fusese parcată şi ascunsă, probabil că nu va fi 
găsită niciodată. Sarcina era prea mare. Orice garaj închis, 
clădire sau hambar ar putea s-o ascundă pe veci. Dacă se 
mai afla încă undeva, pe drum, şansele se îmbunătăţeau. În 
concluzie, cel mai important pariu din viaţa sa era: oare, 
după patruzeci şi opt de ore, ajunseseră acolo unde 
intenţionaseră, sau se aflau încă pe drum? 

La două ore după ce fusese iniţiată căutarea minuțioasă, 
baza de date pentru amprente scoase la iveală un nume: 
Peter Wayne Bell. Se potrivea perfect, mâna dreaptă, 
degetul mare şi primele două degete. Calculatorul 
apreciase că şi potrivirea cu amprenta parţială a degetului 
mic era mai mult decât probabilă. 

Treizeci şi unu de ani, spuse Brogan. Din Mojave, 
California. Două condamnări pentru agresiuni sexuale. 
Acuzat de dublu viol, în urmă cu trei ani, dar nu putuse fi 
condamnat. Victimele stătuseră trei luni în spital. Tipul ăsta, 
Bell, avea un alibi furnizat de trei dintre prietenii lui. 
Victimele nu au fost în stare să-l identifice, erau prea 
zguduite după bătăile îndurate. 

— Simpatic individ, spuse McGrath. 

Milosevic dădu şi el din cap. 

— Şi porcul ăsta a pus mâna pe Holly, reluă. O ţine în 
spatele dubei sale. 

Apoi, McGrath nu mai adăugă nimic. Sună telefonul. Îl 
ridică. Cineva îi lătră în ureche o propoziţie scurtă. Brogan 
şi Milosevic observară cum se lumina la faţă, ca un tip care- 
şi vede echipele favorite câştigând toate în aceeaşi zi, la 
baseball, fotbal, baschet şi hochei, toate în aceeaşi zi în care 
băiatul său absolvă cu onoruri Harvardul şi în care 
rezervele sale de aur suie până la tavan. 

— Arizona, strigă el. E în Arizona, îndreptându-se spre 
nord pe US 60. 

O veche maşină de poliţie din statul Arizona observase 
cum o dubă albă schimba prost benzile pe curbele strânse 
de pe US 60, care şerpuieşte după ieşirea din oraşul Globe, 


la o sută zece kilometri est de Phoenix. Se apropiase şi 
văzuse numărul. Văzuse ovalul albastru şi inscripţia 
Econoline din spate. Polițistul deschisese staţia şi anunţase 
descoperirea. După aceea, toată lumea parcă înnebunise. | 
se spusese că trebuia să se ţină de dubă cu orice preţ. Că 
vor fi trimise elicoptere din Phoenix şi Flagstaff, precum şi 
de la Albuquerque, tocmai din New Mexico. Fiecare unitate 
mobilă disponibilă avea să o urmeze dinspre sud. În faţă, 
Garda Naţională avea să instaleze un baraj rutier. În 
douăzeci de minute, îl informaseră, vei dispune de mai mult 
sprijin decât ai visat vreodată. Până atunci, i se spusese, eşti 
cel mai important om al legii din America. 

Directorul de vânzări de la reprezentanța Dodge din 
Mojave, California, sună la Quantico după nici o oră. Fusese 
la depozit şi făcuse săpături printre înregistrările legate de 
vânzările efectuate în urmă cu zece ani de foştii deținători 
de contract. Camioneta respectivă fusese vândută, în luna 
mai a aceluiaşi an, unui fermier care deţinea o plantație de 
lămâi la Kendall, la optzeci de kilometri sud de Mojave. 
Tipul revenise în primii patru ani pentru întreţinere şi 
controlul emisiilor, iar după aceea nu mai fusese văzut 
niciodată. Cumpărase maşina în baza unui plan de 
eşalonare de plată pe patru ani şi se numea Dutch Borken. 

Jumătate de oră mai târziu, Econoline-ul alb furat se găsea 
cu patruzeci şi cinci de kilometri mai departe, spre nord, pe 
US 60, în Arizona şi constituia vârful unui cortegiu în formă 
de lacrimă, compus din alte cincizeci de vehicule care se 
deplasau în spatele său. Deasupra, cinci elicoptere bubuiau 
în aer. În faţă, la şaisprezece kilometri spre nord, şoseaua 
era închisă şi alte patruzeci de vehicule erau parcate într-o 
formaţie clară de cap de săgeată. Întreaga operaţiune era 
coordonată de agentul-şef de la Biroul FBI din Phoenix. 
Acesta se afla în primul elicopter şi privea în jos, prin aerul 
clar al deşertului, la acoperişul dubei. Purta o cască cu 
microfon lateral şi vorbea fără întrerupere. 


— OK, oameni buni, spuse. Hai s-o facem, chiar acum. Hai, 
hai, hai! 

Elicopterul său se ridică, eliberând calea pentru alte două 
care coborâră ca nişte săgeți spre pământ. Rămaseră în aer 
în faţa dubei, jos, câte unul de fiecare parte, menţinând 
ritmul. Maşinile de poliţie din spate se desfăcură ca un 
evantai pe întreaga lăţime a şoselei, declanşându-şi, în 
acelaşi timp, farurile şi sirenele. Un al treilea elicopter se 
lăsă în jos şi zbură înapoi, chiar în faţa dubei, la doi metri de 
pământ, cu luminile sclipind şi cu rotoarele bătând aerul. 
Copilotul iniţie o secvenţă de gesturi clare cu mâinile 
desfăcute şi palmele în afară, ca şi cum ar fi răspuns 
personal de încetinirea maşinii. Apoi sirenele se opriră şi 
enorma portavoce din partea din faţă a elicopterului prinse 
glas. Vocea copilotului tună, amplificată grotesc, dincolo de 
distorsiune, făcându-se clar auzită, chiar şi peste vâjâitul şi 
pocnetul palelor rotorului. 

— Agenţi federali, strigă. Vi se ordonă să opriţi imediat. 
Repet, vi se ordonă să opriţi vehiculul imediat. 

Duba îşi continuă înaintarea. Elicopterul aflat în dreapta, 
în faţa sa, coti şi se legănă în aer. Apoi cobori din nou, şi mai 
aproape de parbriz, zburând înapoi, la o distanţă nu mai 
mare de trei metri. 

— Sunteţi înconjurați, strigă copilotul, prin uriaşa sa 
portavoce. În spatele vostru sunt o sută de ofiţeri de poliţie. 
Drumul este închis în faţă. Nu aveţi de ales. Încetiniţi 
vehiculul şi opriţi-l de tot. Imediat! 

Maşinile de poliţie îşi conectară din nou sirenele, iar două 
dintre ele încadrară duba urmărită. Acum, duba era 
înconjurată şi strânsă ca într-o menghină de maşinile de 
poliţie. Îşi continuă mersul o vreme, apoi încetini. În spatele 
său, impresionantul convoi frână şi viră. Elicopterele se 
ridicară, dar păstrară ritmul. Duba încetini şi mai mult. 
Maşinile de poliţie i se alăturară, două câte două, uşă la 
uşă, bară la bară. Duba se opri pe marginea drumului. 
Elicopterele îşi păstrară poziţia lor de deasupra. Maşinile 


din faţă îşi apropiară boturile, oprindu-se doar la câţiva 
centimetri de capota motorului dubei. Peste tot împrejur, 
poliţiştii săriră din maşini. Viermuiala poliţiştilor acoperise 
în întregime şoseaua. Chiar şi peste zgomotul palelor 
elicopterelor, ţăcănitul puştilor armate şi clicul a sute de 
revolvere pregătite de tragere se auziră cu claritate. 

La Chicago, McGrath nu auzi zgomotul puştilor şi 
revolverelor armate, dar îl auzi pe agentul-şef de la Phoenix 
strigând în aparatul de radio-recepţie. Vocea lui, captată de 
microfonul din elicopter, era recepţionată la Washington şi 
retransmisă către Chicago. Acum pârâia printr-un difuzor 
aflat pe masa lungă de lemn masiv din sala de conferinţe. 
Tipul vorbea fără încetare, agitat. Jumătate din ce spunea 
consta într-un torent de indicaţii adresate echipei sale, iar 
cealaltă jumătate, într-un fel de comentariu la ceea ce 
vedea pe drumul de dedesubt. McGrath stătea acolo, cu 
mâinile reci şi umede, fixând difuzorul zgomotos, ca şi cum, 
dacă s-ar fi uitat destul de intens la el, acesta s-ar fi 
transformat într-o bilă de cristal, permițându-i să vadă ce se 
întâmpla acolo. 

— Opreşte, opreşte, spunea tipul din elicopter. Acum a 
rămas nemişcat, s-a oprit, este înconjurat. Nu trageţi, 
aşteptaţi ordinul meu, nu ies din maşină, deschideţi uşile, 
deschideţi odată uşile alea afurisite şi scoateţi-i afară, OK, 
avem doi tipi în faţă, doi tipi, unul, şoferul, iar al doilea, 
pasagerul, acum ies, sunt afară, puneţi mâna pe ei, puneţi-i 
într-o maşină, luaţi-le cheile, deschideţi în spate, dar fiţi 
atenţi, acolo trebuie să mai fie doi împreună cu ea. OK, ne 
îndreptăm spre spate, ocolim spatele maşinii, uşile sunt 
încuiate, încercăm cheia. Ştiţi ce? Mai există inscripţii pe 
pereţii laterali ai dubei ăsteia. Scrisul a rămas acolo. Scrie 
Bright Spark Electrics. Cred că scrisul trebuia să fie 
astupat, nu? Acoperit cu vopsea, sau cam aşa ceva? 

La Chicago, o tăcere de moarte se lăsă în sala de 
conferinţe de la etajul trei. McGrath se albi la faţă. 


Milosevic îi aruncă o privire. Brogan se uita calm pe 
fereastră. 

— Şi de ce merge spre nord? întrebă McGrath. Înapoi 
către Chicago? 

Pârâitul difuzorului continua. Se întoarseră către el. 
Ascultară cu atenţie. Puteau auzi duduitul palelor de rotor 
în spatele vocii precipitate. 

— Uşile din spate sunt deschise, spunea vocea. Uşile sunt 
deschise, intrăm, nişte oameni ies, ce naiba e asta? Sunt 
zeci de oameni acolo. Probabil vreo treizeci. les din maşină. 
Continuă să iasă. Sunt vreo douăzeci sau treizeci de oameni 
acolo. Ce naiba se întâmplă aici? 

Vocea se întrerupse. Evident, asculta un raport trimis prin 
radio de la sol. McGrath, Brogan şi Milosevic se uitau la 
difuzorul care fâşâia. Acesta rămase tăcut multă vreme. Nu 
mai venea nimic prin el, cu excepţia răsuflării apăsate a 
omului, a duduitului palelor rotorului şi a cascadei de 
paraziți. Apoi vocea reveni. 

— Rahat, spuse. Rahat, Washington, mai eşti acolo? Asculţi 
ce spun eu aici? Ştii ce am făcut? Ştii ce ne-ai trimis să 
facem? Tocmai am arestat o grămadă de asudaţi. Vreo 
treizeci de ilegali din Mexic. Tocmai au fost luaţi de la 
graniţă. Se îndreaptă spre Chicago. Toţi spun că au locuri 
de muncă promise acolo. 

DOUĂZECI ŞI UNU. 

Motorul Econoline-ului alb continua să bâzâie. Maşina 
mişca acum mai repede decât înainte. Scăpase de curbe. Se 
împleticise pe ultima dintre curbele strânse, iar acum 
mergea mult mai repede, cu o viteză constantă. Motorul 
făcea mai mult zgomot decât înainte din cauza excesului de 
viteză şi a vâjâitului curentului de aer care trecea prin cele 
o sută de găuri care împânzeau acoperişul. 

Reacher şi Holly, pe saltea, se ţineau strâns unul lângă 
altul. Erau întinşi pe spate, uitându-se la găuri. Fiecare 
gaură era un punct strălucitor de lumină. Nu unul albastru, 
ci doar un punct de lumină, atât de strălucitor, încât nu 


avea nici o culoare. Doar un punct luminos în întuneric. Ca 
un enunţ matematic. Lumină totală pe fondul întunecimii 
totale a tablei din jurul lor. Lumină, opusă întunericului. 
Întuneric, absenţa luminii. Pozitiv şi negativ. Ambele 
enunţuri contrastau viu acolo sus, pe acoperişul de metal. 

— Vreau să văd cerul, spuse Holly. 

În dubă era cald. Nu sufocant, cum fusese în prima zi şi 
jumătate. Curentul şuierător rezolvase problema. 

Fluxul de aer îi făcea să se simtă mai confortabil. Dar era 
destul de cald pentru ca Reacher să-şi scoată cămaşa. O 
făcuse ghemotoc şi şi-o pusese sub cap. 

— Vreau să văd tot cerul, repetă Holly. Nu numai bucățele 
din el. 

Reacher nu spuse nimic. Număra găurile. 

— Cât e ceasul? îl întrebă Holly. 

— O sută treisprezece, spuse Reacher. Holly îşi întoarse 
capul spre el. 

— Ce? 

— Sunt o sută treisprezece găuri în acoperiş, răspunse el. 

— Grozav. Cât e ceasul? 

— Trei şi jumătate. 

Ea se înghesui mai aproape de el. Îşi mută greutatea pe o 
parte. Capul i se odihnea pe umărul lui drept. Piciorul ei era 
sprijinit pe al lui. Coapsa lui era vârâtă între coapsele ei. 

— Miercuri, nu-i aşa? 

— Miercuri. 

Era fizic mai aproape de el decât le permisese multor 
femei să ajungă. O simţea suplă şi în formă. Dură şi calină. 
Tânără. Parfumată. Mintea-i plutea şi el savura senzaţia. 
Respira cu întreruperi. Nu se amăgea în legătură cu 
motivaţia ei. Era relaxată, dar o făcea ca să-şi odihnească 
genunchiul îndurerat. Şi ca să nu alunece de pe saltea pe 
podeaua dură. 

— Cincizeci şi una de ore, spuse ea. De cincizeci şi una de 
ore nu am mai văzut cerul. 


O sută treisprezece era un număr prim. Nu-l puteai obţine 
înmulţind nici un fel de numere. O sută doisprezece, îl 
puteai obţine înmulţind cincizeci şi şase cu doi, sau 
douăzeci şi opt cu patru, sau paisprezece cu opt. O sută 
paisprezece, îl puteai obţine înmulţind cincizeci şi şapte cu 
doi sau nouăsprezece cu şase, sau treizeci şi opt cu trei. 
Dar o sută treisprezece era prim. Fără factori. Singura 
modalitate de a obţine o sută treisprezece era să înmulţeşti 
o sută treisprezece cu unu. Sau să descarci o puşcă de 
vânătoare în interiorul unei dube, la mânie. 

— Reacher, încep să-mi fac griji, spuse Holly. Cincizeci şi 
una de ore. Cincizeci şi unu nu era un număr prim. Puteai 
obţine cincizeci şi unu înmulţind şaptesprezece cu trei. Trei 
de zece sunt treizeci, trei de şapte sunt douăzeci şi unu, 
treizeci cu douăzeci şi unu fac cincizeci şi unu. Nu era 
număr prim. Cincizeci şi unu avea factori. rase greutatea 
lanţului cu încheietura mâinii stângi şi o ţinu strâns 
îmbrăţişată pe Holly, cu amândouă braţele în jurul ei. 

— O să fii OK, îi spuse. N-o să-ţi facă nici un rău. Vor să te 
negocieze pentru ceva. O să aibă grijă să rămâi bine, 
sănătoasă. 

Îi simţi capul tremurând pe umărul lui. Un fior mic, dar 
bine definit. 

— Nu sunt îngrijorată pentru mine, spuse ea, ci pentru 
tine. Cine naiba o să negocieze ceva pentru tine? 

El nu spuse nimic. Nu putea răspunde nimic la aşa ceva. 
Ea se înghesui şi mai aproape. Îi simţea genele pe piele, 
într-o parte a pieptului, când clipea. Maşina urui mai 
departe, mai repede decât voia să meargă. Îl putea simţi pe 
şofer împingând-o dincolo de limita ei normală de viteză. 

— Sunt puţin îngrijorată, reluă ea. 

— Ai grijă de mine, spuse el. O să am şi eu de tine. 

— Nu-ţi cer să faci asta. 

— Ştiu că n-o faci. 

— Nu prea pot să te las să faci ce vrei, preciză ea. 


— N-ai cum să mă opreşti, sublinie el. Acum e vorba de 
mine. Ei m-au adus în situaţia asta. Aveau de gând să mă 
împuşte. Mi-am făcut o regulă, Holly: dacă oamenii se 
amestecă în viaţa mea, o fac pe propriul lor risc. Încerc să 
am răbdare în legătură cu asta. Am avut odată o profesoară 
- eram prin liceu. În Filipine, cred, pentru că purta 
întotdeauna o pălărie mare şi albă. Deci era într-un loc cald. 
Eram întotdeauna de două ori mai înalt decât ceilalţi copii, 
iar ea obişnuia să-mi spună: numără până la zece înainte să 
te enervezi, Reacher. Şi în cazul de faţă am numărat mult 
dincolo de zece. Mult de tot. Aşa că ai putea să priveşti şi tu 
lucrurile în faţă, câştigăm sau pierdem, o facem împreună. 

Rămaseră tăcuţi. Duba huruia înainte. 

— Reacher? 

— Da? întrebă el. 

— Ţine-mă strâns. 

— Te ţin. 

O strânse uşor, cu ambele braţe, să-şi evidenţieze 
afirmaţia. Ea se strânse lângă el. 

— Reacher? se auzi din nou glasul ei. 

— Da? 

— Vrei să mă mai săruţi? Mă face să mă simt mai bine. 

EI îşi întoarse capul şi îi zâmbi în întuneric. 

— Nici mie nu-mi face prea rău, spuse. 

Opt ore la o sută sau o sută zece kilometri pe oră. Undeva, 
între opt sute şi opt sute optzeci de kilometri. Atâta 
făcuseră. Atât aprecia Reacher că făcuseră. Şi începuse să-i 
dea un indiciu despre unde se aflau. 

— Suntem într-un loc unde s-a desfiinţat limita de viteză, 
spuse el. 

Holly se mişcă şi căscă. 

— Cum? 

— Am mers repede. Cu o sută zece kilometri la oră, 
probabil, timp de câteva ore. Loder e destul de meticulos. 
Nu l-ar fi lăsat pe Stevie să conducă atât de repede dacă ar 
mai fi existat vreun pericol să fie traşi pe dreapta pentru 


asta. Aşa că suntem undeva unde au ridicat limita sau au 
desfiinţat-o de tot. Care state au făcut asta? 

Ea ridică din umeri. 

— Nu ştiu sigur, răspunse, mai ales statele din vest, mă 
gândesc. 

Reacher aprobă din cap. Irasă un arc pe harta din mintea 
lui. 

— Nu am mers spre est, spuse. Am ajuns deja amândoi la 
concluzia asta. Aşa că mă gândesc că suntem în Texas, New 
Mexico, Colorado, Wyoming sau Montana. Poate mai 
departe, în Idaho, Utah, Nevada sau Arizona. Încă nu am 
ajuns în California. 

Maşina încetini puţin şi auziră zgomotul motorului 
intensificându-se. Când şoferul cobori dintr-a cincea într-a 
patra, cutia de viteze cârâi. 

— Munţi, remarcă Holly. 

Era mai mult decât un deal. Mai mult decât o simplă 
pantă. Era un urcuş uşor, dar neîntrerupt. O şosea în munţi. 
În mod clar concepută pentru a uşura circulaţia chinuită de 
pe drum. Totuşi, cu fiecare kilometru parcurs, sute de metri 
se adăugau în altitudine. Reacher simţi legănatul maşinii, 
când duba se mişca în lateral, să depăşească vehiculele mai 
încete. Nu multe, doar câteva. Rămase în viteza a patra, cu 
piciorul şoferului înfundat pe acceleraţie, uruind în susul 
pantei, apoi relaxându-se, trecând din nou într-a cincea, 
apoi iar în jos şi iar în sus. 

— Putem rămâne fără benzină, spuse Holly. 

— E pe motorină, nu pe benzină, preciză Reacher. Am 
folosit şi noi chestiile astea în armată. O sută douăzeci şi 
nouă de litri la rezervor. Dieselul poate să facă aproape 
douăzeci şi cinci la patru litri dacă e pe autostradă. Aproape 
o mie cinci sute de kilometri, înainte să li se termine 
combustibilul. 

— Asta ar putea chiar să ne scoată din State, spuse ea. 

Drumul continua. Maşina urui prin munţi ore întregi, iar 
apoi părăsi şoseaua. Căzuse noaptea. Găurile strălucitoare 


din acoperiş îşi pierduseră intensitatea. Apoi dispăruseră. 
Se făcuseră mai întunecate decât acoperişul însuşi. Pozitiv 
şi negativ. Simţiră mişcarea laterală, când maşina ieşi la 
dreapta de pe şosea, iar apoi cauciucurile muşcând dintr-un 
drum pavat, când maşina viră strâns la dreapta. Urmă o 
succesiune confuză de viraje, opriri şi porniri. Nişte curbe 
accidentate în josul unei pante şi nişte viraje strânse, în sus, 
cu duba scrâşnind într-o treaptă inferioară. Perioade în 
care coborâră drumuri cu serpentine uşoare, drumuri cu 
suprafeţe deteriorate, apoi cu suprafeţe netede, pante, 
pietriş sub roţi, găuri în drum. Reacher îşi putea imagina 
lumina farurilor clipind la dreapta şi la stânga şi săltând în 
sus şi în jos. 

Maşina încetini până aproape că se opri de tot. Un viraj 
strâns la dreapta. Săltară pe un fel de pod de lemn. Apoi, se 
hurducară pe un drum bătătorit, cu făgaşe. Maşina se 
mişca încet, legănându-se dintr-o parte în alta. Simţiră că 
parcă mergeau pe fundul uscat al unui râu. Un fel de 
drumeag pietruit, îngust. Părea să fie ultima etapă a 
călătoriei. Păreau să se găsească foarte aproape de 
destinaţia lor. Graba dispăruse din felul de a conduce al 
şoferului. Era ca şi cum duba însăşi se simţea aproape de 
casă. 

Dar etapa finală dură multă vreme. Viteza era scăzută, iar 
drumul, prost. Pietre şi bucăţi de stâncă săreau de sub 
cauciucuri. 

Pneurile scârţâiau lateral, derapând pe suprafeţele 
sfărâmicioase. Maşina îşi continuă drumul încă patruzeci de 
minute. Cincizeci de minute. Lui Reacher i se făcu frig. Se 
ridică şi-şi scutură cămaşa. Şi-o îmbrăcă. O oră pe 
drumeagul accidentat. La viteza asta, douăzeci şi cinci, 
poate chiar treizeci de kilometri. 

Apoi ajunseră. Duba se înclină pe o ultimă pantă, iar apoi 
reveni la poziţia normală. Mai rulă câţiva metri şi se opri. 
Zgomotul motorului se stinse. Îi luă locul o linişte 
înspăimântătoare. Reacher nu auzea nimic, cu excepţia 


unui vast spaţiu gol şi a ticăitului tobei de eşapament 
răcindu-se. Îi putea auzi pe cei doi tipi din faţă stând liniştiţi 
şi sfârşiţi de oboseală. Apoi, ieşiră afară. Le auzi uşile 
deschizându-se şi arcurile scaunelor tresăltând. Le auzi 
paşii pe pietriş. Uşile lor se trântiră, cu izbituri metalice 
sonore în liniştea din jur. Îi auzi îndreptându-se spre spatele 
maşinii. La urechi îi ajunse sunetul cheilor care se legănau 
uşor în mâna şoferului. 

Cheia alunecă în broască. Broasca ţăcăni, răspunzând. 
Mânerul se roti. Uşa se deschise. Loder o fixă la loc cu 
piedica. Apoi deschise şi cealaltă uşă. O fixă şi pe ea. Le făcu 
cu Glockul un gest să iasă. Reacher o ajută pe Holly să 
treacă de bucata de podea striată. Se dădu jos. Lanţul de la 
încheietură zăngăni, lovindu-se de pământ. O lăsă pe Holly 
jos lângă el. Stăteau unul lângă altul, sprijinindu-se de 
marginea podelei de metal striat a dubei, uitându-se 
împrejurul lor. 

Holly voise să vadă cerul. Se găsea sub cel mai larg cer pe 
care îl văzuse Reacher vreodată. Era de culoarea cernelii, 
albastru-închis, aproape negru şi era nemărginit. Se 
întindea până la o înălţime nemăsurată. Era la fel de mare 
ca şi planeta însăşi. Presărat cu o sută de miliarde de stele 
strălucitoare. Erau departe, dar erau nenatural de vii. Se 
împrăştiau ca praful până la cele mai îndepărtate şi reci 
colţuri ale universului. Era un cer gigantic de noapte, care 
se întindea la nesfârşit. 

Se găseau într-un luminiş din pădure. Reacher putea simţi 
mirosul greu al pinilor. Era un miros puternic. Curat şi 
proaspăt. Îi înconjura o masă întunecată de copaci. 
Acopereau contururile zimţate ale pantelor dimprejur. Un 
luminiş de pădure, înconjurat de pante muntoase 
împădurite. Un luminiş mare, infinit de întunecat, tăcut. 
Reacher putea vedea conturul negru şi neprecizat al unor 
clădiri aflate în dreapta sa. Nişte barăci lungi şi joase. Un 
fel de structuri de lemn, ghemuite în întuneric. 


În marginea luminişului, oameni. Împrăştiaţi printre 
copacii din primul rând. Reacher le putea distinge formele 
vagi. Poate cincizeci sau şaizeci de persoane. Stând acolo, 
tăcuţi. Erau îmbrăcaţi în haine închise. Aveau feţele 
înnegrite. Mânjite cu vopsea neagră de camuflaj. Le putea 
vedea ochii, albi, contrastând cu negrul copacilor. Ţineau în 
mâini arme. Văzu puşti şi pistoale-mitralieră. Ţinute degajat 
pe umerii unor persoane tăcute, cărora nu li se mişcau 
decât ochii. Aveau câini. Câţiva câini mari, legaţi cu lese de 
piele groasă. 

Erau şi copii printre ei. Reacher putea să-i distingă. Copii 
stând adunaţi împreună, în grupuri, tăcuţi, privind cu ochii 
lor mari şi încă plini de somn. Erau strânşi ciorchine în 
spatele adulţilor, nemişcaţi, cu umerii împinşi înapoi în 
diagonală de teamă şi perplexitate. Copii adormiţi, treziţi în 
mijlocul nopţii, ca să fie martori la ceva anume. 

Loder se întoarse într-un cerc lent şi flutură din mână spre 
oamenii tăcuţi din apropiere. Îşi mişcă braţul într-un gest 
larg, ca în arena unui circ. 

— Am prins-o, strigă el în tăcerea din jur. Târfa federală e 
aici. 

Vocea lui răsună bubuitoare şi fu trimisă înapoi de ecoul 
munţilor depărtaţi. 

— Unde naiba suntem? întrebă Holly. 

Loder se întoarse şi îi zâmbi. 

— Locul nostru, târfă, spuse el calm. Un loc unde prietenii 
tăi federali nu pot să vină să te recupereze. 

— De ce nu? îi replică Holly. Unde naiba suntem aici? 

— S-ar putea să-ţi fie greu să înţelegi, spuse Loder. 

— De ce? insistă Holly. Suntem undeva, nu? Undeva în 
State? 

Loder clătină din cap. 

— Nu, spuse. 

Holly păstră un chip nemişcat. 

— Canada? 

Tipul clătină din nou din cap. 


— Nu Canada, târfă, spuse. 

Holly aruncă o privire la copaci şi la munţi. Îşi ridică 
privirea spre nesfârşitul cer al nopţii. Se înfioră în răcoarea 
care se lăsase brusc. 

— Ăsta nu e Mexicul, spuse ea. 

Omul îşi ridică braţele într-un gest de prezentare. 

— Asta e o ţară absolut nouă, spuse el. 

DOUĂZECI ŞI DOI. 

Miercuri seara, atmosfera din biroul de teren de la 
Chicago era una de înmormântare, deoarece îşi pierduseră 
cu toţii orice nădejde realistă de a o mai recupera pe Holly. 
McGrath ştia că cea mai bună şansă era întotdeauna una 
timpurie. Şi acum fusese pierdută. Dacă Holly mai era în 
viaţă, era prizonieră undeva, pe continentul nord-american, 
iar el nu avea nici măcar posibilitatea să afle unde, până 
când răpitorii ei nu dădeau un telefon. Şi, până acum, la 
aproape şaizeci de ore după răpire, încă nu sunaseră. 

Se găsea în capul mesei lungi din sala de întruniri de la 
etajul trei. Fuma. În încăpere era linişte. Milosevic stătea pe 
o parte a mesei, cu spatele la ferestre. Soarele de după- 
amiază îşi croise încet drum către seară şi se pierduse în 
întuneric. Temperatura din cameră se ridicase şi coborâse, 
odată cu el, până la blândeţea unei înserări de vară. Dar cei 
doi din încăpere erau îngheţaţi de dezamăgire. Abia 
ridicară ochii când Brogan intră, să li se alăture. Ţinea în 
mână un teanc de printuri. Nu zâmbea, dar părea foarte 
aproape s-o facă. 

— Ai găsit ceva? îl întrebă McGrath. 

Brogan dădu cu tâlc din cap şi se aşeză. Împărţi printurile 
în patru teancuri separate şi le ridică, unul câte unul. 

— Quantico, spuse. Au găsit ceva şi în baza de date pentru 
delicte din DC. Au găsit în trei rânduri câte ceva, iar eu am 
o idee. 

Împrăştie hârtiile şi se uită la ei. 

— Ascultaţi-mă, reluă. Granit orografic, cristale îmbucate, 
cuarţuri, gnaisuri, şisturi, marnă, roci metamorfice foliate, 


cuarţite, cristale de cuarţ, gresii argiloase roşii, nisip triasic 
roşu, roci vulcanice acide, feldspat roz, clorită verde, 
minereu de fier, prund, nisip şi aluviuni. Ştiţi ce e toată 
chestia asta? 

McGrath şi Milosevic ridicară din umeri şi-şi clătinară 
capetele. 

— Geologie, zise Brogan. Cei de la Quantico s-au uitat la 
camioneta incendiată. Geologi de la Unitatea de analiză a 
materialelor. Au cercetat rahatul aruncat în sus pe sub 
bolțile roţilor. Şi-au imaginat de unde provine chestia asta şi 
şi-au dat seama pe unde a fost camioneta. Fragmente mici 
de rocă şi sedimente înfipte în metal. Ca un fel de amprentă 
geologică. 

— Bine, şi pe unde a umblat? se interesă McGrath. 

— A început în California, spuse Brogan. Un cultivator de 
lămâi, pe nume Dutch Borken, a cumpărat-o acum zece ani, 
în Mojave. Producătorul a confirmat. Partea asta nu are 
nimic de-a face cu geologia. Oamenii de ştiinţă zic că a fost 
în Montana câţiva ani. Apoi, au condus-o aici, pe drumul de 
nord, prin Dakota de Nord, Minnesota şi Wisconsin. 

— Sunt siguri? interveni McGrath. 

— Chestia asta e ca jurnalul de bord al unui camionagiu, 
replică Brogan. Cu excepţia faptului că e scris cu gunoaie 
pe sub maşină, nu cu pixul pe hârtie. 

— Dar cine e Dutch Borken ăsta? vru să ştie McGrath. E şi 
el amestecat? 

Brogan negă din cap. 

— Nu, spuse. Dutch Borken e mort. 

— De când? întrebă McGrath. 

— De acum vreo doi ani, răspunse Brogan. A luat bani cu 
împrumut, ferma s-a dus naibii, banca l-a privat de dreptul 
de folosinţă, şi-a înfundat în gură o puşcă de calibrul 12 şi 
şi-a zburat creierii prin toată California. 

— Şi? mai întrebă McGrath. 

— Fiul lui a furat camioneta, preciză Brogan. lehnic, era 
proprietatea băncii, corect? Fiul şi-a luat câmpii cu ea şi n-a 


mai fost văzut niciodată. Banca a reclamat furtul, poliţiştii 
locali au căutat-o, dar fără s-o găsească. A fost radiată. 
Departamentul de mişcare al vehiculelor nu ştie nimic 
despre ea. Copoii au renunţat. Cine-şi mai bate capul cu o 
vechitură de camionetă împuţită? Părerea mea e că băiatul 
Borken a furat-o şi a dus-o în Montana. Camioneta a fost 
sigur doi ani în Montana, oamenii de ştiinţă sunt categorici. 

— Avem ceva despre băiatul ăsta, Borken? îl întrebă iarăşi 
McGrath. 

Brogan aprobă din cap. Ridică un alt teanc de hârtii. 

— Avem o grămadă de date despre el. E peste tot în baza 
noastră de date, ca furnicile la un picnic. Îl cheamă Beau 
Borken. Treizeci şi cinci de ani, unu optzeci înălţime şi 
aproape două sute de kilograme. O namilă, nu? Extremist 
de dreapta, cu tendinţe paranoide. Acum e unul dintre 
liderii Miliţiei9. Un fanatic. Are legături cu formaţiuni 
paramilitare de peste tot. A fost unul dintre suspecţii de 
frunte într-un furt din nordul Californiei. O maşină blindată, 
cu douăzeci de milioane în bonuri la purtător a fost atacată. 
Şoferul a fost ucis. S-au gândit la o implicare a Miliției, 
deoarece băieţii răi purtau elemente de uniformă militară. 
Uniforma lui Borken arăta cum trebuie. Dar n-a ţinut. 
Dosarele sunt lipsite de precizie în privinţa motivului. Şi, de 
asemenea, ceea ce ne e nouă util înainte de toate astea e că 
Beau Borken a fost principalul alibi pe care Peter Wayne 
Bell l-a folosit ca să scape de acuzaţia de viol. Aşa că avem 
dovezi clare că este asociatul cuiva pe care-l putem plasa pe 
scena infracţiunii. Milosevic se uită în sus. 

— Şi stă în Montana? se interesă el. 

Brogan aprobă din cap. 

— Putem fixa până şi regiunea exactă, mai mult sau mai 
puţin, spuse. Tipii ăia de ştiinţă de la Quantico s-au fixat pe 
câteva văi anume, în colţul de nord-vest al statului Montana. 

— Pot fi chiar aşa de precişi? întrebă, mirat, Milosevic. 

Brogan dădu din nou din cap. 


— l-am sunat. Afirmă că sedimentul de pe bolțile roţilor 
este tipic pentru un anumit loc. Ceva care ţine de stâncile 
vechi julite de ghețari acum vreun milion de ani, care se 
găsesc mai aproape de suprafaţă decât ar trebui, totul 
amestecat cu stâncă obişnuită, care e şi ea veche, dar mai 
nouă decât stâncile vechi, înţelegeţi ce spun? Un anumit tip 
de amestec? I-am întrebat cum pot să fie atât de siguri. Ne- 
au spus că au recunoscut-o cum mi-aş recunoaşte eu mama 
de la cincisprezece metri pe trotuar. Spun că într-una 
dintre cele câteva văi glaciare orientate nord-sud, din colţul 
de nord-vest al statului Montana, s-au aflat ghețari de mari 
dimensiuni, coborâţi tocmai din Canada. Şi tot acolo e un fel 
de gresie zdrobită, foarte diferită, folosită de silvicultori pe 
drumurile forestiere de acolo. 

— OK, spuse McGrath. Deci băieţii noştri sunt în Montana 
de câţiva ani. Dar s-au întors sigur acolo? 

Brogan ridică al treilea teanc de hârtii. Desfăcu o hartă. Şi 
zâmbi, pentru prima dată de luni încoace. 

— Poţi paria pe ce vrei tu că aşa au făcut, spuse. Uite-te la 
hartă. Un drum direct între Chicago şi colţul ăsta uitat din 
Montana trebuie să treacă prin Dakota de Nord, nu? Un 
fermier de acolo mergea spre câmp în dimineaţa asta. Şi ce 
crezi că a găsit într-un şanţ? 

— Ce? întrebă curios McGrath. 

— Un tip mort, spuse Brogan. Într-un şanţ, într-o zonă de 
creştere a cailor, la kilometri depărtare de orice loc 
civilizat. Aşa că, firesc, fermierul cheamă poliţia, poliţia ia 
amprentele cadavrului, iar computerul scoate un nume. 

— Ce nume? vru să ştie McGrath. 

— Peter Wayne Bell, răspunse Brogan, tipul care a plecat 
împreună cu Holly. 

— Şi e mort, mort? reluă McGrath. Cum a murit? 

— Încă nu ştiu, continuă Brogan. Poate a fost atacat. Tipul 
ăsta, Bell, îşi ţinea creierii în chiloţi. Ştim deja asta, nu? 
Poate că s-a dat la Holly şi poate că Holly l-a lichidat pe loc. 


Trageţi o linie pe hartă şi aruncaţi o privire. Se întorceau în 
Montana. Asta-i absolut sigur. Trebuie să fie aşa. 

— Cu ce? căută precizări McGrath. Dacă nu în duba albă. 

— Ba în duba albă, sublinie Brogan. 

— Econoline-ul ăla e singura dubă lipsă, recunoscu 
McGrath. 

Brogan dădu din cap. Ridică al patrulea teanc de hârtii. 

— Asta-i ideea mea, zise. Am verificat dacă Rubin a 
închiriat un camion. 

— Cine? vru să ştie McGrath. 

— Rubin e dentistul mort, preciză Brogan. Am verificat 
dacă a închiriat vreun camion. 

McGrath îl privi lung. 

— De ce ar vrea un dentist să închirieze un camion? 

— N-a făcut-o, preciză Brogan. M-am gândit că poate tipii 
au închiriat un camion folosind cărţile de credit ale 
dentistului, după ce au pus mâna pe el. Are logică. De ce să 
rişti să furi un vehicul dacă poţi închiria unul cu un 
portmoneu furat, plin de cărţi de credit şi de permise de 
conducere? Aşa că am dat şi eu telefoane. Şi am aflat, cu 
surprindere, că Chicago-You-Drive, o prăvălie din South 
Side, a închiriat un Econoline unui doctor Rubin, luni 
dimineaţă, la ora nouă. l-am întrebat dacă fotografia de pe 
permis se potrivea cu faţa tipului. Mi-au spus că nici nu s-au 
uitat. Câtă vreme cartea de credit e acceptată de aparat, 
puţin le pasă. I-am întrebat ce culoare avea maşina. Mi-au 
răspuns că toate camioanele lor sunt albe. I-am întrebat 
dacă scrie ceva pe părţile laterale. Sigur, au zis, Chicago- 
You-Drive, cu litere verzi, cam la înălţimea capului. 

McGrath dădu din cap. 

— O să-l sun pe Harland Webster, zise. Vreau să fiu trimis 
în Montana. 

— Du-te întâi în Dakota de Nord, sugeră Webster. 

— De ce? vru să ştie McGrath. 

Pauză pe linie. 


— O luăm pas cu pas, spuse Webster. Trebuie să verificăm 
situaţia acestui Peter Wayne Bell. Aşa că te opreşti mai întâi 
în Dakota de Nord, ne-am înţeles? 

— Eşti sigur, şefu'? răspunse McGrath. 

— Munca migăloasă de poliţist, spuse Webster. Asta o să 
ne scoată din încurcătură. Folosiţi indiciile, da? Până acum 
asta ne-a ajutat. Băiatul tău, Brogan, a făcut treabă bună. 
Îmi place tot ce a găsit până acum. 

— Aşa că hai să continuăm, şefu', insistă McGrath. Ne 
ducem în Montana, nu? 

— N-are rost să ne grăbim până nu ştim ceva sigur, reveni 
Webster. Să ştim cine, unde şi de ce. Asta trebuie să aflăm, 
Mack. 

— Ştim cine şi unde, replică McGrath. Tipul ăsta, Beau 
Borken. În Montana. E destul de clar, nu? 

Din nou, o pauză pe linie. 

— Poate, răspunse Webster. Dar ce facem cu următoarea 
întrebare: de ce? 

McGrath îşi fixă telefonul pe umăr şi-şi mai aprinse o 
țigară. 

— N-am idee, recunoscu el, reticent. 

— Ne-am uitat la pozele cu mutrele ălora. Le-am trimis la 
Unitatea de ştiinţe comportamentale. Psihologii le-au întors 
şi pe-o parte, şi pe alta. 

— Şi? se interesă McGrath. 

— Nu ştiu, răspunse Webster. Sunt o grămadă de tipi isteţi 
acolo, dar cât de multe poţi să afli uitânduc-te la o afurisită 
de poză? 

— Vreo concluzie? întrebă McGrath. 

— Câteva. Cred că trei dintre tipi formează un grup, iar 
cel înalt e un fel de outsider. Cei trei arată la fel. Ţi-ai dat şi 
tu seama? Acelaşi fel de trecut, acelaşi aspect, poate şi 
aceleaşi gene. Ar putea fi înrudiţi. Tipul ăsta, Bell, era din 
California. Mojave, corect? Beau Borken, la fel. Senzaţia 
este că toţi trei provin din aceeaşi zonă. Toţi sunt tipici 
pentru Coasta de Vest. Cel înalt e diferit. Haine diferite, 


ţinută diferită, fizic diferit. Antropologii de la Quantico 
consideră că ar putea fi străin, cel puţin în parte, sau la a 
doua generaţie. Păr deschis şi ochi albaştri, dar e ceva cu 
faţa lui. Susţin că poate e european. Şi e un tip masiv. Nu 
umflat la sală, ci masiv în mod natural. 

— Şi? insistă McGrath. Care au fost concluziile? 

— Poate că e european, răspunse Webster. Un tip mare şi 
dur, poate din Europa, le e teamă că poate să fie un fel de 
terorist. Poate un mercenar. Verifică peste ocean. 

— 'Terorist? repetă McGrath. Mercenar? Dar de ce? 

— 'Tocmai asta e, preciză Webster. Partea cu „de ce” e 
lucrul pe care trebuie să-l stabilim. Dacă tipul e într-adevăr 
terorist, care e obiectivul pe care-l urmăreşte? Cine a 
recrutat pe cine? Cine pe cine motivează în cazul de faţă? 
L-a angajat Miliția lui Borken să-i ajute, sau a fost invers? 
Asta-i misiunea lui? A angajat el, oare, Miliția lui Borken 
pentru specificul ei local? 

— Ce naiba se întâmplă? întrebă exasperat McGrath. 

— O să zbor la O'Hare, continuă Webster. O să reiau totul, 
zi cu zi, de acolo, Mack. Cazul ăsta e al naibii de important, 
trebuie s-o fac, nu-i aşa? Bătrânul se aşteaptă s-o fac. 

— Care bătrân? întrebă acru McGrath. 

— Oricare dintre ei, amândoi, încheie Webster. 

Brogan îşi conduse maşina până la O'Hare, la jumătatea 
după-amiezii, şase ore după povestea ratată cu mexicanii 
din duba oprită în Arizona. McGrath stătea lângă el, pe 
scaunul din faţă, iar Milosevic, în spate. Nimeni nu vorbea. 
Brogan parcă Fordul Biroului pe pista unităţii militare, în 
spatele gardului de sârmă. Rămaseră în maşină, aşteptând 
Learul FBI de la Andrews. Ateriză după douăzeci de minute. 
Îl văzură cum se îndrepta rapid către ei, oprindu-se, în 
strălucirea proiectoarelor de pe aeroport, cu motoarele 
urlând. Uşa se deschise şi scara fu coborâtă. Harland 
Webster apăru în uşă şi-şi aruncă ochii împrejur. Îi văzu şi le 
făcu cu mâna. Un gest scurt şi precipitat. Îl repetă de încă 
două ori. 


Se urcară în micul avion cu reacţie. Treptele scării se 
adunară înăuntru, iar uşa se închise după ei cu un zgomot 
de sucţiune. Webster îi conduse spre un grup de scaune 
aflat în partea din faţă a avionului. Se aşezară doi câte doi, 
în dreptul unei mese micuţe. McGrath şi Brogan erau 
aşezaţi în faţa lui Webster, iar Milosevic stătea lângă acesta 
din urmă. Îşi încheiară centurile şi Learul începu să ruleze 
din nou. Avionul viră ca să-şi aştepte rândul pe pistă. 
Tremura şi vibra din toate încheieturile, iar apoi îşi dădu 
drumul înainte, accelerând de-a lungul fâşiei lungi de 
beton, înainte de a sări brusc în aer. Îşi înclină aripile către 
nord-vest şi îşi reglă motoarele în regim de croazieră. 

— Încercaţi să vă gândiţi la asta, le spuse Webster. Fiica 
preşedintelui statelor majore reunite e răpită de un grup 
terorist, cu implicare străină. Îi vor adresa anumite cereri. 
Cereri de o anumită natură militară. McGrath clătină din 
cap. 

— Astea-s prostii, spuse. Cum ar putea să funcţioneze aşa 
ceva? Pur şi simplu l-ar înlocui din funcţie. Nu ducem lipsă 
de soldaţi bătrâni care să vrea să stea la Pentagon pe 
fundurile lor grase. 

Brogan dădu din cap, prudent. 

— De acord, şefu', spuse. Nu e o propunere viabilă. 
Webster dădu şi el din cap. 

— Exact, spuse. Aşadar că, ce ne mai rămâne? Nimeni nu 
răspunse. Nimeni nu voia să rostească primul cuvintele 
fatidice. 

Learul urmări sclipirile soarelui la apus şi ateriză la Fargo, 
în Dakota de Nord. Un agent de la Biroul de teren din 
Minneapolis îi aştepta cu o maşină. Nu se arătă impresionat 
de Brogan şi Milosevic, dar îşi arătă pe faţă mândria şi 
emoția în prezenţa agentului-şef de la Chicago. Se arătă 
încordat întâlnindu-l pe Harland Webster. Încordat, dar 
hotărât să-i arate că intenţionează să se ţină de treabă. 

— Le-am găsit ascunzătoarea, domnule, raportă el. Au 
folosit-o în ultima noapte şi au plecat mai departe. E absolut 


clar. Cam la un kilometru şi jumătate de locul unde a fost 
găsit cadavrul. 

Îi conduse spre nord-vest, două ore de tăcere întunecată şi 
tensionată, în timp ce maşina se târa ca o insectă printre 
lanuri nesfârşite de orz, grâu, fasole şi ovăz. Apoi viră la 
dreapta şi în faţa farurilor se deschise panorama unor 
terenuri cu iarbă cât vedeai cu ochii şi a unui infinit cer 
cenuşiu. Soarele coborâse spre apus. Tipul luă mai multe 
viraje şi opri lângă gardul unei ferme de cai. Gardul 
dispărea înainte în întuneric, dar farurile prinseră banda 
galbenă întinsă de poliţie între câţiva copaci şi o maşină de 
poliţie, precum şi breakul legistului, aşteptând douăzeci de 
metri mai încolo. 

— Aici a fost găsit corpul, spuse polițistul local. Avea o 
lanternă. Dar nu era prea mult de văzut. 

Doar un şanţ aflat între maşină şi gard, plin cu iarbă, 
turtită pe o întindere de zece metri. Trupul fusese ridicat, 
dar medicul care îl examinase îi aşteptase cu detalii. 

— Destul de ciudat, spuse doctorul. Tipul a fost sufocat. 
Asta-i sigur. A fost înăbuşit, ţinut cu faţa în jos în ceva 
moale. Sunt pete şi pe toată faţa şi în ochi. Hemoragii cât 
un vârf de ac, pe care le capeţi în caz de asfixiere. 

McGrath ridică din umeri. 

— Şi ce e aşa de ciudat? L-aş fi sufocat eu însumi pe 
gunoiul ăsta dacă mi s-ar fi dat fie şi jumătate de şansă. 

— Înainte şi după, mai spuse doctorul. O violenţă extremă 
înainte. Pare că tipul a fost zdrobit de un zid, poate de 
partea laterală a unui camion. Spatele craniului era fisurat 
şi avea trei oase rupte în spate. Şi a fost lovit în abdomen. 
Măruntaiele lui sunt făcute varză. N-avea decât murdărie 
înăuntru. Violenţă extremă şi o forţă de invidiat. N-aş vrea 
ca tipul care a făcut asta să se înfurie pe mine. Asta-i sigur. 

— Şi după? întrebă interesat McGrath. 

— Corpul a fost deplasat, răspunse doctorul. Tiparul 
hipostazei e dat complet peste cap. Ca şi cum cineva l-ar fi 
bătut pe tip, l-ar fi sufocat, l-ar fi lăsat timp de o oră, apoi s- 


ar fi răzgândit, ar fi adus corpul aici şi l-ar fi abandonat în 
şanţ. 

Webster, McGrath şi Brogan dădură cu toţii din cap, 
aprobator. Milosevic avea privirile aţintite în şanţ. Apoi, se 
regrupară pe marginea drumului şi rămaseră o vreme 
privind vastul peisaj întunecat, iar apoi se întoarseră 
împreună la maşină. 

— Mulţumesc, doctore, spuse Webster vag. Bună treabă. 

Doctorul dădu din cap. Uşile maşinii se trântiră. Agentul 
local porni motorul şi urmă drumul, spre vest, acolo unde 
apusese soarele. 

— Tipul înalt e cel care ia hotărârile, spuse Webster. E clar, 
nu? Eli-a angajat pe ceilalţi trei să facă o treabă pentru el. 
Peter Wayne Bell a luat-o pe arătură. A început să se ia de 
Holly. O femeie invalidă şi lipsită de ajutor, dar tânără şi 
drăguță, era o tentaţie prea mare pentru un animal ca ăla, 
nu? 

— Corect, răspunse Brogan. Dar tipul cel înalt este un 
profesionist. Un mercenar sau un terorist, sau ceva în genul 
ăsta. Să se ia cineva de prizonierul lui nu făcea parte din 
planurile sale. Aşa că s-a înfuriat şi l-a scos din joc pe Bell. 
Ca să întărească disciplina trupei. 

Webster aprobă. 

— Aşa trebuie să fi fost, spuse. Numai tipul înalt putea face 
aşa ceva. În parte pentru că el e şeful, deci dispune de 
autoritate, iar în parte, pentru că are destulă forţă pentru a 
produce genul ăsta de daune serioase. 

— O proteja pe ea? interveni McGrath. 

— Îşi proteja investiţia, răspunse Webster, acru. 

— Aşa că poate ea e încă bine, sublinie McGrath. Nimeni 
nu mai adăugă nimic. După un kilometru şi jumătate, 
maşina viră strâns la stânga şi începu să se hurducăie pe un 
drumeag desfundat. Lumina farurilor mătură un mănunchi 
de clădiri din lemn. 

— Aici s-au oprit, spuse polițistul local. E o veche fermă de 
cai. 


— Locuită? se interesă McGrath. 

— A fost până ieri. Azi nu se mai vede nimeni prin preajmă. 

Se opri în faţa grajdului. Cei cinci bărbaţi păşiră în 
întuneric. Uşa grajdului rămăsese deschisă. Agentul local 
rămase la maşină, iar cei patru intrară. Cercetară locul la 
lumina lanternelor. Era întunecos şi umed. Podea pietruită, 
acoperită cu muşchi verde. Boxe de cai pe ambele părţi. 
Merseră până în capătul aleii. Boxa din dreapta fusese 
făcută sită, după descărcarea unei puşti de vânătoare. 
Peretele din spate era aproape dezintegrat. Scândurile 
căzuseră afară. Aşchii de lemn erau împrăştiate peste tot, 
ca nişte firimituri atinse de putreziciune. 

Boxa de la capăt, din stânga, avea o saltea înăuntru. 
Întinsă în unghi pe pietrele acoperite de muşchi. Era un 
lanţ trecut printr-un inel de fier pe peretele din spate. 
Inelul fusese fixat acolo acum o sută de ani, să ţină un cal de 
frânghie. Dar, noaptea trecută, ţinuse o femeie, printr-un 
lanţ legat de încheietura ei. Webster se aplecă şi scoase la 
iveală o cătuşă sclipitoare de crom, băgată prin capetele 
buclei de lanţ. Brogan îngenunche şi ridică nişte fire lungi 
de păr de pe saltea. 

I se alătură lui Milosevic şi căutară prin celelalte boxe, pe 
rând. McGrath se uita la ei. Apoi ieşi din grajd. Se întoarse 
cu faţa spre apus şi se uită la punctul în care soarele se 
prăbuşise peste orizont. Stătea şi se uita în întunericul 
nesfârşit, ca şi cum, dacă s-ar fi uitat destul de mult şi 
destul de intens, ar fi putut să-şi concentreze privirea peste 
opt sute de kilometri, ca s-o vadă pe Holly. 

DOUĂZECI ŞI TREI. 

Nimeni nu putea s-o vadă pe Holly, deoarece era singură, 
închisă în celula care fusese construită pentru ea. Fusese 
preluată din luminişul din pădure de patru femei tăcute, 
îmbrăcate în salopete gri-închis, cu feţele mânjite cu vopsea 
de camuflaj, cu arme automate atârnate de umăr, cu 
cartuşiere pline, zăngănind şi zornăind la centură. O 
trăseseră de lângă Reacher şi o târâseră prin întunericul 


din luminiş, către copaci, printre două rânduri de oameni 
care şuierau, scuipau şi o batjocoreau. Urmă parcurgerea 
unui kilometru chinuitor de-a lungul unei alei pietruite, 
afară din pădure, către o clădire mare şi albă. Niciuna 
dintre femei nu-i adresase vreun cuvânt. O făcură să 
înainteze şi o împinseră pe scări până la etajul doi. 
Deschiseseră larg uşa solidă a noii încăperi şi o împinseseră 
către o treaptă, să intre. Treapta avea mai mult de un picior 
înălţime, deoarece podeaua încăperii fusese clădită mai sus 
decât cea de pe holul de afară. Se târi înăuntru şi auzi uşa 
trântindu-se şi cheia rotindu-se cu zgomot în urma ei. 

Nu existau ferestre. Un bec în tavan, protejat de o grilă de 
sârmă, învăluia camera într-o lumină vie, galbenă şi 
fierbinte. Toţi cei patru pereţi, podeaua şi tavanul erau 
făcute din scânduri noi de pin, nefinisate, încă mirosind 
puternic a cherestea proaspătă. La capătul îndepărtat al 
încăperii se găsea un pat. Avea o ramă simplă de metal şi o 
saltea subţire şi turtită. Ca un pat de armată sau ca unul de 
închisoare. Pe pat erau două seturi de îmbrăcăminte. Două 
perechi de pantaloni de lucru şi două cămăşi. Un verde fără 
ape, aşa cum purtau şi cele patru femei tăcute. Şchiopătă 
până la pat şi le pipăi. Vechi şi purtate, dar curate. Călcate. 
Dungile de la pantaloni erau ascuţite ca lama. 

Se întoarse şi inspectă camera de aproape. Nu era mică. 
Poate vreo douăzeci de metri pătraţi. Dar simţi că era mai 
mică decât ar fi trebuit să fie. Proporţiile erau bizare. 
Observase podeaua ridicată. Era cu peste treizeci de 
centimetri mai înaltă decât ar fi trebuit să fie. Ghici că 
pereţii şi tavanul erau la fel. Şchiopătă până la perete şi 
ciocăni în scândurile noi. Un zgomot surd. În spate, se afla o 
cavitate. Cineva construise această alveolă simplă de 
cherestea în interiorul unei încăperi mai mari. Şi o 
construiseră bine. Scândurile noi erau bătute strâns între 
ele. Dar în crăpăturile fine dintre ele se aflau urme de 
umezeală. Se uită la ele şi adulmecă în aer. Se înfioră. 
Camera mirosea a spaimă. 


Un colţ era închis cu un perete. În peretele diagonal 
fusese fixată o uşă. Şchiopătă până la ea şi o deschise. O 
baie. Un closet, o chiuvetă. Un coş de gunoi cu un sac nou 
de plastic în el. Şi un duş peste o cadă de baie. Ceramică 
albă ieftină, dar nou-nouţă. Instalată cu grijă. Pe jos, dale 
curate. Săpun şi şampon pe o poliţă. Se sprijini de tocul uşii 
şi se uită la duş. Se uită la el vreme îndelungată. Apoi îşi 
scoase costumul Armani murdar. Îl făcu mototol şi-l aruncă 
în coşul de gunoi. Dădu drumul la duş şi păşi sub torentul 
de apă. Se spălă pe cap de trei ori. Îşi frecă peste tot trupul 
îndurerat. Rămase sub duş aproape o oră. 

Apoi, şchiopătă înapoi la pat şi alese o pereche de 
pantaloni de lucru. 1 se potriveau aproape perfect. Se 
întinse pe pat şi se uită la tavanul de pin, ascultând liniştea. 
Pentru prima dată în peste şaizeci de ore, era singură. 

Reacher nu era singur. Se afla încă în luminişul din 
pădure. Era la o distanţă de şapte metri de Econoline-ul 
alb, înlănţuit de un copac, păzit de şase bărbaţi tăcuţi, cu 
pistoale-mitralieră. Câinii mişunau liberi prin luminiş. 
Reacher se sprijinea de scoarţa aspră, aşteptând, pândindu- 
şi gardienii. Îi era frig. Putea simţi răşina de pin lipindu-i-se 
de cămaşa subţire. Paznicii erau prudenţi. Stăteau în linie, 
la doi metri depărtare de el, cu armele aţintite asupra lui. 
Albul ochilor le strălucea pe feţele mânjite cu vopsea 
întunecată. Purtau nişte salopete oliv. Aveau un fel de 
inscripţii sclipitoare, semicirculare, pe umeri. Era însă prea 
întuneric pentru ca Reacher să le poată distinge cu 
claritate. 

Cei şase bărbaţi aveau în jur de patruzeci de ani. Erau 
zvelţi şi purtau bărbi. Păreau obişnuiţi cu armele. Alerţi. 
Tăcuţi. Învăţaţi cu serviciul de noapte. Reacher îşi putea da 
seama de asta. Arătau ca supraviețuitorii unui mic pluton 
de infanterie. Ca şi cum ar fi intrat în pădure în patrulă de 
noapte cu douăzeci de ani înainte, ca tineri recruți, şi nu ar 
mai fi ieşit niciodată de acolo. 


La auzul unor paşi care se apropiau de undeva din spatele 
lor, încremeniră în poziţie de drepţi. Sunetele se auziră 
grotesc de tare în liniştea nopţii. Bocancii izbiră argila 
şistoasă de pe jos, iar paturile armelor sunară, lovite de 
palme. Reacher aruncă o privire în luminiş şi văzu un al 
şaptelea bărbat apropiindu-se. Ceva mai tânăr, probabil 
vreo treizeci şi cinci de ani. Un bărbat înalt, bine bărbierit, 
fără vopsea de camuflaj pe faţă, cu salopetă apretată, 
bocanci sclipitori. Aceleaşi însemne semicirculare pe umeri. 
Un fel de ofiţer. 

Cei şase pifani de patruzeci de ani se dădură un pas înapoi 
şi salutară, iar individul cel nou se opri faţă în faţă cu 
Reacher. Scoase un pachet de ţigări din buzunar şi o ţigară 
din pachet. O aprinse şi o păstră arzând ca să vadă mai bine 
faţa lui Reacher. Privi peste flacăra tremurătoare, cu ochi 
lipsiţi de orice expresie. Reacher îl privi şi el, la rândul lui. 
Individul avea un cap mic pe umeri laţi, o faţă subţire şi 
dură, brăzdată prematur de riduri şi adâncituri. În umbra 
accentuată a flăcării, părea că faţa lui era complet lipsită de 
buze. Nu avea decât o crăpătură acolo unde ar fi trebuit să 
i se afle gura. Ochi reci, arzând sub pielea subţire, întinsă, 
de pe frunte. Părul tuns milităreşte, nu cu mai mult de o 
săptămână în urmă, începuse să crească din nou. Se uită la 
Reacher şi lăsă flacăra să moară. Îşi trecu palma peste păr. 
Reacher auzi fâşâitul clar al perilor scurţi în aerul liniştit al 
nopții. 

— Sunt Dell Fowler, spuse. Şeful statului major. 

O voce calmă. De pe Coasta de Vest. Reacher îl privi înapoi 
şi dădu încet din cap. 

— Vrei să-mi spui ce fel de şef de stat major eşti? 

— Loder nu ţi-a explicat? 

— Loder nu mi-a explicat nimic, răspunse Reacher. A avut 
oricum prea multe pe cap cu drumul până aici. 

Fowler dădu din cap şi zâmbi îngheţat. 

— Loder e un idiot, spuse. A făcut cinci mari greşeli. Tu 
eşti una dintre ele. Acum e în rahat până la gât. Ca şi tine. 


Făcu un gest către unul dintre paznici. Acesta făcu un pas 
înainte şi-i înmână o cheie pe care o scosese din buzunar. 
Paznicul rămase cu arma pregătită, iar Fowler îi desfăcu lui 
Reacher lanţul. Acesta zăngăni, căzând pe trunchiul 
copacului până la pământ. Metal pe lemn, încă un sunet 
tare în noaptea din pădure. Unul dintre câini se apropie şi 
amuşină. Oamenii se mişcau printre copaci. Reacher se 
trase de lângă trunchi şi îşi lăsă sângele să-i circule din nou 
în antebraţ. Toţi cei şase paznici făcură un pas înainte. 
Armele coborâră în poziţie de tragere. Reacher se uită la 
ţevile armelor, iar Fowler îl apucă de braţ şi îl întoarse. Îi 
prinse mâinile împreună în cătuşe, la spate. Dădu din cap. 
Doi paznici se topiră printre copaci. Un al treilea îşi înfipse 
ţeava armei în spatele lui Reacher. Cel de-al patrulea ocupă 
poziţie în spate. Doi o porniră în faţă. Fowler îşi potrivi 
pasul după al lui Reacher şi-l apucă de cot. Îl conduse către 
o baracă mică de lemn, aflată în partea opusă a luminişului. 
Departe de copaci, lumina lunii era şi mai strălucitoare. 
Reacher putu să distingă inscripţia de pe umărul lui Fowler. 
Scria: Miliția din Montana. 

— Asta-i Montana? întrebă. Loder a numit-o o ţară absolut 
nouă. 

Fowler ridică din umeri, în timp ce mergea. 

— S-a grăbit puţin, spuse. Deocamdată, e tot Montana. 

Ajunseră la baracă. Cel din frunte deschise uşa. O lumină 
gălbuie risipi întunericul. Paznicul cu arma împinsă în 
coastele lui Reacher se folosi de ea pentru a-l împinge 
înăuntru. Loder se sprijinea de peretele mai îndepărtat. 
Avea mâinile prinse în cătuşe, la spate. Era păzit de un alt 
bărbos, uscăţiv, cu un pistol-mitralieră. Era ceva mai tânăr 
decât ceilalţi paznici, cu barba mai îngrijită. O cicatrice 
stacojie îi brăzda lateral fruntea. 

Fowler parcurse încăperea şi se aşeză în dosul unui birou 
obişnuit. Arătă cu mâna un scaun. Reacher se aşeză, cu 
mâinile prinse în cătuşe, cu şase soldaţi în spatele său. 
Fowler îl privi aşezându-se şi apoi îşi mută atenţia spre 


Loder. Reacher îi urmări privirea. Prima oară când îl văzuse 
pe Loder, luni, apreciase la el o anumită competenţă calmă, 
o privire dură, stăpânire de sine. Toate acestea dispăruseră. 
Tipul tremura de frică. Cătuşele îi zornăiau. Reacher îl 
privea, gândindu-se: tipul ăsta e terorizat de şefii lui. 

— Deci, cinci greşeli, rosti Fowler. 

Glasul îi era tot calm. Şi inspira încredere. Relaxat. Glasul 
calm şi încrezător al cuiva deosebit de sigur în legătură cu 
puterea pe care o deţine. 

Reacher ascultă cum glasul se pierdea în linişte şi percepu 
scârţâitul scos de bocancii celor din spatele lui. 

— Eu am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, spuse Loder. Am 
adus-o, nu? 

Glasul lui era rugător şi jalnic. Glasul cuiva care ştie că se 
află în necaz, dar fără să înţeleagă exact de ce. 

— Am adus-o, nu? repetă el. 

— Doar printr-o minune, îi replică Fowler. Ai făcut o 
grămadă de încurcături prin alte părţi. Oamenii şi-au 
întrerupt munca doar ca să-ţi acopere ţie incompetenţa. 

— Unde am greşit? ceru precizări Loder. 

Se îndepărtă de perete, cu mâinile încătuşate la spate şi 
pătrunse în câmpul vizual al lui Reacher. Privi spre el cu 
disperare, ca şi cum i-ar fi cerut să depună mărturie. 

— Cinci greşeli, repetă Fowler. Unu, ai dat foc la 
camionetă şi doi, ai dat foc la maşină. Ai lăsat prea multe 
urme. De ce n-ai dat, mai bine, un anunţ într-un ziar? 

Loder nu răspunse. Buzele i se mişcau, dar nici un sunet 
nu ieşi printre ele. 

— Trei, l-ai făcut şi pe ăsta să cadă în cursă, continuă 
Fowler. 

Loder îl privi din nou pe Reacher şi negă viguros din cap. 

— Tipul ăsta e un nimeni, spuse el. Nu trage poliţia după 
el. 

— Trebuia să fi aşteptat, reluă Fowler. Şi patru, l-ai pierdut 
pe Peter. Exact, ce i s-a întâmplat? 

Loder ridică din umeri. 


— Nu ştiu, spuse. 

— S-a speriat, aprecie Fowler. Ai dat de atâtea ori cu bâta 
în baltă, încât s-a speriat şi şi-a luat câmpii. Ai altă 
explicaţie? 

Loder se uita în gol. 

— Şi cinci, l-ai omorât pe dentist. Aia de la poliţie n-o să 
treacă peste una ca asta, nu crezi? Am decis că va fi o 
operaţiune militară, nu? Politică? Ai mai adăugat încă un 
factor. 

— Care dentist? întrebă Reacher. 

Fowler îl privi şi zâmbi, un zâmbet fără buze, indulgent, ca 
şi cum Reacher ar fi fost publicul de care se folosea pentru 
a-l mai umili încă puţin pe Loder. 

— Au furat maşina de la un dentist, explică el. Tipuli-a 
prins asupra faptului. Ar fi trebuit să aştepte până ce nu 
mai era nimeni prin preajmă. 

— Ne-a stat în drum, spuse Loder repede. Nu-l puteam lua 
cu noi, nu? 

— Dar m-ai adus pe mine, interveni Reacher. 

Loder îl privi ca şi cum ar fi fost complet idiot. 

— Tipul ăla era jidan, se apără Fowler. Locul ăsta nu-i 
pentru jidani. 

Reacher aruncă o privire împrejurul încăperii. Se uită la 
umerii care sclipeau. Miliția din Montana, Miliția din 
Montana, Miliția din Montana. Dădu încet din cap. O ţară pe 
deplin nouă. 

— Unde aţi dus-o pe Holly? îl întrebă el pe Fowler. Fowler 
nu-l băgă în seamă. Se ocupa tot de Loder. 

— Vei fi judecat mâine, îi spuse. De un tribunal special. Cu 
comandantul prezidând completul. Acuzaţia este punerea în 
pericol a misiunii. Eu voi reprezenta acuzarea. 

— Unde-i Holly? îl întrebă din nou Reacher. Fowler ridică 
din umeri. O privire rece. 

— Pe-aproape, spuse. Nu-ţi bate capul cu ea. Apoi, privi 
peste capul lui Reacher şi se adresă paznicilor. 

— Puneţi-l pe Loder la podea, ordonă. 


Loder nu se împotrivi. Îl lăsă pe tipul mai tânăr, cu 
cicatricea, să-l ţină vertical. Paznicul cel mai apropiat îşi 
întoarse arma şi-l izbi pe Loder cu patul în stomac. Reacher 
putu auzi cum ieşea aerul din el. Tipul mai tânăr îl lăsă să 
cadă şi păşi peste el, evitându-l. leşi din colibă, singur, cu 
simţul datoriei împlinite pe faţă. Uşa se trânti cu zgomot 
după el. Fowler se întoarse către Reacher. 

— Acum să vorbim despre tine. 

Glasul îi era tot calm. Calm şi plin de încredere în sine. 
Sigur. Dar nu era greu să te simţi sigur ascuns în mijlocul 
unei zone greu de găsit, cu şase subordonați înarmaţi 
înconjurând un om cu mâinile prinse în cătuşe. Un om 
încătuşat, care tocmai fusese martor la un spectacol 
autentic de putere şi violenţă. Reacher ridică din umeri. 

— Ce-i de spus despre mine? Ştii cum mă cheamă. Mi-am 
spus numele lui Loder. Nu încape îndoială că ţi l-a zis. 
Probabil corect. Nu prea mai sunt multe de spus pe tema 
asta. 

Se lăsă liniştea. Fowler se gândi puţin la cele auzite. 
Aprobă din cap. 

— O să decidă comandantul, spuse el în cele din urmă. 

Duşul fu cel care o convinse. Îşi baza concluziile pe 
prezenţa lui. Unele veşti erau bune, altele rele. O baie nou- 
nouţă, utilată ieftin, dar cu grijă, în felul în care ar fi ales-o o 
gospodină jalnică, dar mândră de casa ei, care avusese 
ghinionul să locuiască într-un camping de rulote. Baia îi 
spunea lui Holly o grămadă de lucruri. 

Însemna că era ostatică, urma să fie ţinută acolo multă 
vreme, dar cu o anumită măsură de respect. Pentru 
valoarea ei într-un anumit schimb. Nu aveau să existe 
îndoieli în privinţa confortului sau a siguranţei ei de zi cu zi. 
Aceşti factori urmau să fie scoşi din negociere. Aceşti factori 
urmau să fie garantaţi. Era un prizonier cu statut înalt. 
Pentru valoarea ei. Pentru cine era. 

Dar nu din cauză că era cine era. Din cauză că tatăl ei era 
cine era. Din cauza legăturilor pe care ea le avea. Era de 


presupus că avea să stea în camera asta apăsătoare, 
aşteptând, în timp ce alţii îi cântăreau valoarea, într-un fel 
sau într-altul. În timp ce alţii vor negocia, simțindu-se 
oarecum acoperiţi, pentru că îi asiguraseră un duş numai al 
ei. 

Se ridică de pe pat. Ducă-se naibii toate astea, se gândi. N- 
avea de gând să stea acolo şi să se lase negociată. Simţi 
cum furia creşte în ea. Furia crescu şi se transformă într-o 
hotărâre de oţel. Şchiopătă până la uşă şi încercă clanţa 
pentru a douăzecea oară. Auzi paşi pe scări. Apoi pe 
coridor. Se opriră la uşă. O cheie se răsuci în broască. 
Clanţa se smulse din mâna ei. Ea făcu un pas înapoi şi uşa 
se deschise. 

Reacher fu împins în cameră. O pată informă de siluete 
camuflate în spatele lui. Îl împinseră pe uşă şi o trântiră 
după el. Ea auzi cum se încuie uşa, precum şi tropăitul 
paşilor care se îndepărtau. Reacher rămăsese uitându-se 
împrejur. 

— Se pare că va trebui să împărţim camera, observă Holly. 

Îl privi. 

— Aşteptau doar un singur invitat, completă el. 

Ea nu răspunse. Îl urmări cum cerceta din ochi încăperea. 
Privirile lui ţâşniră ca nişte săgeți îndreptate spre pereţi, 
spre podea, spre tavan. Se răsuci şi aruncă o privire şi spre 
baie. Dădu din cap, ca pentru sine. Se întoarse, aşteptând 
ca ea să facă vreun comentariu. Dar ea tăcu, gândindu-se 
intens la ce avea să spună şi la cum avea să o spună. 

— Nu-i decât un singur pat, spuse ea în cele din urmă. 
Încercase ca vorbele ei să însemne mai mult. Încercase să 
le facă să sune ca un discurs lung. Ca un argument rumegat 

adânc. Încercase să le facă să spună: Bine, în dubă eram 
apropiaţi. Bine, ne-am sărutat. De două ori. Prima dată, din 
întâmplare. A doua oară, eu ţi-am cerut-o, fiindcă aveam 
nevoie să mă liniştească şi să mă consoleze cineva. Dar 
acum, am fost despărțiți timp de o oră sau două. Pentru 
mine a fost destul ca să capăt senzaţia că ce-am făcut a fost 


destul de prostesc. Încercă să spună toate astea numai prin 
cele şase cuvinte rostite, în timp ce-i pândea privirea, ca să- 
i surprindă reacţia. 

— Există altcineva în viaţa ta, nu? întrebă el. 

Ea înţelese că făcuse o glumă, aruncase un colac de 
salvare, menit să-i arate că era de acord cu ea, că înţelegea. 
Voise să fie o modalitate de a scăpa amândoi din 
strâmtoare, fără să mai care după ei şi toată greutatea 
implicaţiilor. Dar ea nu-i zâmbi. În loc de asta, se văzu dând 
aprobator din cap. 

— Da, există cineva, spuse. Ce să-ţi spun? Dacă n-ar fi fost, 
poate că aş fi acceptat să împărţim camera. 

Se gândi: arată dezamăgit. 

— De fapt, probabil că aş fi fost tentată, adăugă ea. Dar 
există cineva şi îmi pare rău. N-ar fi o idee prea bună. 

Citi regretul pe faţa lui şi simţi că trebuia să mai spună 
ceva. 

— Îmi pare rău, repetă. Nu aşa aş fi vrut să se întâmple. 

Rămase privindu-l. El se mulţumi să ridice din umeri. 
Înţelese la ce se gândea el: nu se termină lumea aici. Doar 
că acum aşa mi se pare. Ea simţi că se înroşeşte. Se simţea 
absurd de mulţumită. Dar gata să schimbe subiectul. 

— Ce se petrece aici? Ţi-au spus ceva? 

— Cine-i norocosul? o întrebă Reacher. 

— Cineva, răspunse ea. 

Ce se petrece aici? Privirea lui era parcă învăluită în ceaţă. 
O privi drept în ochi. 

— Norocos acel cineva, insistă. 

— Nici măcar nu ştie, spuse ea. 

— Că ai dispărut? 

Ea clătină din cap. 

— Că simt asta pentru el. 

EI continuă să o privească. Nu răspunse. În încăpere se 
lăsă o tăcere îndelungată. Apoi, ea auzi din nou paşi. 
Grăbindu-se, în afara clădirii. Tropăind înăuntru. Urcând 
scările. Se opriră în faţa uşii. Cheia alunecă în broască. Uşa 


se deschise. Şase paznici intrară tropăind. Şase pistoale- 
mitralieră. Ea făcu un pas dureros înapoi. O trecură 
complet cu vederea. 

— Comandantul te aşteaptă, Reacher, spuse cel care îi 
conducea. 

Îi făcu semn să se întoarcă. Îi controlă cătuşele de la spate. 
Le strânse şi mai tare. Îl împinse spre uşă cu ţeava 
pistolului şi îl scoase afară, pe coridor. Uşa se trânti şi se 
încuie în spatele cetei de oameni. 

Fowler îşi scoase căştile şi opri magnetofonul. 

— Ceva? îl întrebă comandantul. 

— Nu, răspunse Fowler. Ea a spus că nu e decât un singur 
pat şi el a sunat cam şucărit, ca şi cum ar fi vrut să-i intre în 
chiloţi. Şi ea a zis că are deja un prieten. 

— Nu ştiam asta, zise comandantul. A zis cine? 

Fowler clătină negativ din cap. 

— Da' merge cum trebuie? îl întrebă comandantul. 

— Ca la carte, răspunse Fowler. 

Îl împinseră pe Reacher în jos pe scări şi înapoi, în noapte. 
Înapoi, pe unde venise, cam un kilometru şi jumătate pe o 
cărare pietruită. Cel din frunte îl ţinea de cot şi-l îmbrâncea 
înainte. Se grăbeau. Aproape alergau. Se foloseau de ţevile 
armelor ca de nişte ţepuşe de îmboldit vitele. Acoperiră 
distanţa în cincisprezece minute. Pietrişul le scârţâi sub 
bocanci când traversară luminişul, până la o baracă mică, 
de lemn. Reacher fu împins cu putere înăuntru. 

Loder se afla în continuare pe podea. Acum la biroul 
simplu de lemn era aşezat altcineva. Comandantul. Lui 
Reacher îi era clar. Era o figură extraordinară. Cam de unu 
optzeci înălţime, vreo două sute de kilograme. Probabil de 
vreo treizeci şi cinci de ani, cu păr des, atât de blond, încât 
era aproape alb, tuns scurt în părţi şi lăsat lung pe mijloc, 
pieptănat pe spate, ca al unui elev german. O faţă mică, 
rozalie, umflată din cauza siluetei, cu pete roşii, de mărimea 
unei monede, sclipindu-i sus, pe obraji. Ochi mici, lipsiţi de 
culoare, împinşi în două crăpături între obraji şi 


sprâncenele albe. Buze umede, roşii, adunate deasupra 
unei bărbii destul de puternice pentru a-şi păstra forma în 
caz că ar fi scâncit. 

Purta o uriaşă uniformă neagră. O cămaşă albă, imaculată, 
cu croială militară, fără nici un fel de trese, cu excepţia 
aceloraşi însemne sclipitoare de pe umeri, pe care le purtau 
toţi cei dimprejur. O centură lată de piele, lucind ca oglinda. 
Pantaloni de călărie negri, apretaţi, largi în partea de sus, 
vârâţi în cizme înalte, la fel de strălucitoare ca şi centura. 

— Intră şi stai jos, spuse el, calm. 

Reacher fu împins spre scaunul pe care îl ocupase şi 
înainte. Se aşeză, cu mâinile zdrobite la spate. 

Paznicii se plasară în poziţie de drepţi împrejurul lui, 
neîndrăznind să respire, privind în gol. 

— Eu sunt Beau Borken, spuse uriaşul. Eu comand aici. 

Avea o voce înaltă şi ascuţită. Reacher îl privi şi simţi un fel 
de aură radiind din el, ca o văpaie. Văpaia autorităţii 
depline. 

— Trebuie să iau o decizie, spuse Borken. lar tu trebuie să 
mă ajuţi. 

Reacher îşi dădu seama că-şi mutase privirile de la individ. 
Ca şi cum văpaia ar fi fost prea puternică pentru el. Se forţă 
să-şi întoarcă încet capul şi să privească direct în faţa albă, 
lată. 

— Ce decizie? întrebă. 

— Dac-o să trăieşti, spuse Borken. Sau dac-o să mori. 

Holly trase de panoul lateral al căzii. Cunoştea instalatorii, 
întotdeauna lăsau gunoi sub cadă, ascuns vederii de panoul 
decorativ. Bucăţi tăiate de ţeavă, aşchii de lemn, chiar şi 
scule. Lame tocite, chei pierdute. Genul de resturi care s-ar 
putea dovedi utile. În unele dintre apartamentele în care 
stătuse, găsise tot felul de lucruri. Aici nu era nimic. Se 
întinse pe jos şi pipăi până în colţurile cele mai depărtate, 
fără să găsească nimic. 

lar podeaua era solidă, peste tot, pe sub armături. 
Ţevăraia trecea prin găuri tăiate exact. Era o treabă făcută 


de experţi. Ar fi putut băga cu forţa un levier pe lângă ţeava 
groasă care ieşea din vasul de toaletă. Dacă ar fi dispus de 
un levier, ar fi putut desprinde o scândură. Dar în cameră 
nu se găsea niciunul. Şi nici ceva cu care să-l poată înlocui. 
Bara pentru prosoape era de plastic. S-ar fi îndoit şi s-ar fi 
rupt. Nu era nimic altceva. Se aşeză pe podea şi se simţi 
cuprinsă de dezamăgire. Atunci, auzi paşi lângă uşă. 

De data asta erau înceţi. Ca înăbuşiţi, nu tropăitori. Cineva 
se apropia în linişte, cu prudenţă. Cineva care nu venea cu 
o treabă oficială. Se ridică încet. leşi din baie şi închise uşa, 
să ascundă cada descoperită. Şchiopătă înapoi, până la pat, 
când broasca clincăni şi uşa se deschise. 

Intră un bărbat. Era destul de tânăr, îmbrăcat într-o 
salopetă de camuflaj, cu urme negre de unsoare pe faţă. O 
cicatrice de un roşu viu îi brăzda lateral fruntea. Un pistol- 
mitralieră îi era agăţat de umăr. Se întoarse şi închise uşa, 
încet. Veni spre ea, cu degetul pus pe buze. 

Holly îl privi lung. Simţi cum creşte furia în ea. De data 
asta, nu mai era legată cu lanţuri. De data asta, tipul avea 
să moară. Zâmbi nebuneşte, la cât de logic era totul. Baia 
avea s-o salveze. Era un prizonier cu statut înalt. Se 
presupunea că avea să fie ţinută închisă, dar cu demnitate 
şi cu respect. Dacă cineva ar fi venit cu intenţia să abuzeze 
de ea şi dacă ea l-ar fi ucis, niciunul dintre ei n-ar mai fi 
putut să invoce ceva împotrivă, nu-i aşa? 

Dar omul cu cicatricea nu făcu decât să-şi ţină degetul la 
buze şi să-i indice din cap baia. Se strecură în tăcere şi 
împinse uşa băii. Îi indică prin semne să vină după el. Ea 
şchiopătă pe urmele lui. El aruncă o privire la panoul 
desprins, care zăcea pe jos şi clătină din cap. Se întinse şi 
dădu drumul la duş. Îl lăsă să curgă tare, în cada goală. 

— Au microfoane, spuse. Mă ascultă. 

— Cine naiba eşti? întrebă ea. 

E] se lăsă pe vine şi puse panoul la loc. 

— E inutil, spuse. Nu e nici o ieşire. 

— Trebuie să fie. 


Omul clătină din nou din cap. 

— Au făcut o probă, spuse. Comandantul l-a băgat aici pe 
unul dintre băieţii care au construit alveola asta. I-a spus că 
dacă nu reuşeşte să iasă, o să-i taie braţele. Aşa că 
presupun că a încercat din toate puterile. 

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

Individul înălţă din umeri. 

— Comandantul i-a tăiat braţele, răspunse. 

— Cine naiba eşti? întrebă ea din nou. 

— FBI, spuse el. Antitero. Sub acoperire. Cred că trebuie 
să te scot de aici. 

— Cum? 

— Mâine. Pot să pun mâna pe un jeep. Va trebui să 
alergăm până la el. Nu pot cere ajutor, pentru că îmi 
scanează transmiţătorul. Punem mâna pe jeep, o luăm spre 
sud şi ne încredem în steaua noastră norocoasă. 

— Şi Reacher? întrebă ea. Unde l-au dus? 

— Uită de el, spuse individul. Până dimineaţă e mort. 

Holly scutură din cap. 

— Nu merg fără el, spuse ea hotărât. 

— Loder m-a dezamăgit. 

Reacher dădu din umeri şi se uită în jos. Loder se tot foise, 
până ajunsese să stea într-o parte, în poziţie şezând, 
înghesuit în unghiul dintre podea şi perete. 

— 'Ţie îţi displace? se interesă Borken. Reacher nu 
răspunse. 

— Ai vrea să-i dai un şut? continuă Borken. Reacher 
rămase tăcut. Putea să vadă unde ducea jocul ăsta. Dacă ar 
fi răspuns afirmativ, s-ar fi aşteptat de la el să-l lovească 
rău. Lucru la care n-ar fi avut nici o obiecţie, în principiu, 
dar prefera s-o facă în clipa aleasă de el. Dacă zicea nu, 
Borken i-ar fi spus că e un laş, lipsit de simţul dreptăţii şi de 
respect pentru sine. Un joc, evident, cu nici o şansă de 
câştig. Aşa că rămase tăcut, o tactică pe care o mai folosise 
de o mie de ori înainte: când nu eşti sigur de ceva, ţine-ţi 
gura închisă. 


— În faţă? nu se lăsă Borken. Poate în biluţe? 

Loder se uita la Reacher. Cu o anume expresie întipărită 
pe faţă. Reacher înţelese ce era. Ochii i se lărgiră de uimire. 
Loder îl implora să-l pocnească, ca să nu o mai facă Borken. 

— Loder, stai jos din nou, susură Borken. Loder îşi şerpui 
şoldurile, îndepărtându-se de perete şi-şi lăsă umerii să-i 
cadă pe podea. Se zvârcoli şi se împinse până ce ajunse să 
stea drept pe spate. Borken făcu un semn celui mai 
apropiat paznic. 

— În faţă, spuse. 

Paznicul se apropie şi se folosi de talpa bocancului, pentru 
a-i întoarce lui Loder capul într-o parte, aşa încât faţa să-i 
fie îndreptată către cameră. Apoi, se dădu un pas înapoi şi 
lovi. O lovitură grea, venită de la un bocanc greu. Capul lui 
Loder zbură înapoi şi se izbi de perete cu un zgomot surd. 
Sângele îi ţâşni din nas. Borken îl privi sângerând vreme 
îndelungată, cu un uşor interes. Apoi se întoarse spre 
Reacher. 

— Loder e unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, spuse. 

Reacher rămase tăcut. 

— Se ridică două întrebări. Întrebarea numărul unu: de ce 
insist atât pe aplicarea unei discipline stricte, chiar 
împotriva prietenilor vechi? Şi întrebarea numărul doi: 
dacă aşa îmi tratez prietenii, cum naiba îmi tratez 
duşmanii? 

Reacher rămase tăcut. Când ai îndoieli, ţine-ţi gura 
închisă. 

— Îmi tratez duşmanii mult mai rău decât atât, spuse. Atât 
de mult mai rău, că nici n-ai vrea să te gândeşti la asta. 
Chiar că nu vrei, crede-mă. Şi de ce sunt atât de strict? 
Pentru că ne găsim la numai două zile de un moment unic în 
istorie. Se vor întâmpla lucruri care vor schimba lumea. 
Planurile sunt făcute, iar operaţiunile sunt în curs. Ca atare, 
trebuie să-mi ridic prudenţa mea naturală la cote şi mai 
înalte. Vechiul meu prieten, Loder, a căzut victimă unei 
forţe istorice. Şi mi-e teamă că şi tu la fel. 


Reacher rămase tăcut. Îşi cobori privirea şi-l urmări pe 
Loder. Omul era inconştient. Respira neregulat prin 
cheagurile de sânge din nas. 

— Ai vreo valoare pentru mine ca ostatic? 

Reacher se gândi la asta. Nu răspunse. Borken îi urmări 
faţa şi zâmbi. Buzele sale roşii se desfăcură pe nişte dinţi 
mici şi albi. 

— M-am gândit eu că nu. Aşa că ce ar trebui să fac cu 
cineva care n-are nici o valoare ca ostatic? Într-un moment 
de mare încordare istorică? 

Reacher păstră tăcerea. Privea doar. Împingându-şi 
greutatea în faţă, pregătindu-se. 

— Crezi c-o să capeţi şi tu un şut? întrebă Borken. 

Reacher îşi încordă picioarele, gata să ţâşnească. 

— Relaxează-te, îl linişti Borken. Pe tine n-o să te luăm la 
şuturi. Când vine vremea, o să fie un glonţ în cap. Din spate. 
Nu sunt prost, să ştii. Am ochi şi creier. Cât ai tu, unu 
nouăzeci? Şi vreo sută zece kile? E clar că eşti în formă. Şi 
eşti puternic. Şi uită-te la tine, stai cu pulpele încordate, 
gata să sari. E clar că ai fost cumva antrenat. Nu eşti boxer. 
Pentru că nasul tău n-a fost rupt niciodată. Unul de 
categorie grea, ca tine şi fără nas rupt ar trebui să fie un 
talent fenomenal şi ţi-am fi văzut poza în ziare. Aşa că nu 
eşti decât un scandalagiu, probabil c-ai fost în armată, nu? 
Aşa că o să fiu atent cu tine. Fără şuturi, doar un glonţ. 

Paznicii prinseră aluzia. Şase arme coborâră şi şase 
degete se încordară pe trăgaci. 

— Ai fost vreodată arestat? continuă Borken. Reacher 
ridică din umeri şi rosti primul său cuvânt. 

— Nu, spuse. 

— Un cetăţean integru? se miră fals Borken. 

Reacher ridică din nou din umeri. 

— Aşa cred, zise. Borken aprobă din cap. 

— O să mă mai gândesc, spuse. Viaţă sau moarte. O să-ţi 
comunic mâine la prima oră, clar? 


Îşi ridică braţul butucănos şi pocni din degete. Cinci din 
cei şase paznici se puseră în mişcare. Doi se duseră la uşă şi 
o deschiseră. Un altreilea ieşi printre ei. Ceilalţi doi 
rămaseră aşteptând. Borken se ridică cu o graţie 
surprinzătoare pentru cineva de talia lui şi ieşi din spatele 
biroului. Podeaua de lemn scârţăi sub greutatea lui. Cei 
patru paznici care-l aşteptaseră se aliniară în spatele său, 
iar el ieşi direct afară, în noapte, fără să arunce nici o 
privire înapoi. 

Traversă luminişul şi intră în altă baracă. Fowler îl aştepta 
cu căştile în mână. 

— Cred că a intrat cineva la ea, spuse. 

— Crezi? întrebă Borken. 

— A intrat cineva care se pricepe la microfoane. Ea n-ar 
mai fi avut nevoie de încă un duş. Doar a făcut unul mai 
devreme, nu? Cineva a intrat acolo şi a dat drumul la duş, 
ca să mascheze vorbele. 

— Cine? întrebă Borken. Fowler clătină din cap. 

— Încă nu ştiu cine, spuse. Dar pot încerca să aflu. Borken 
dădu din cap. 

— Fă-o. Încearcă să afli. 

În barăcile destinate locuinţelor, bărbaţi şi femei lucrau în 
semiintuneric, curăţându-şi armele. Vorba despre Loder 
circulase cu iuţeală. Cu toţii ştiau de tribunal. Toţi ştiau cum 
avea, probabil, să se încheie. Oricare şase dintre ei puteau 
fi aleşi pentru plutonul de execuţie. Dacă avea să fie un 
pluton de execuţie. Majoritatea îşi închipuiau că, probabil, 
avea să fie. Pentru un ofiţer ca Loder, comandantul ar fi 
putut să se limiteze la un pluton de execuţie. Probabil nu-l 
aştepte ceva mai rău. Aşa că îşi curăţau armele, lăsându-le 
blocate şi încărcate lângă patul fiecăruia. 

Cei dintre ei cu destule note proaste ca să intre mâine în 
detaşamentul disciplinar încercau să apuce câteva ore de 
somn. Dacă nu s-ar fi limitat la un pluton de execuţie, i-ar fi 
putut aştepta o grămadă de muncă. Muncă murdară, 
neplăcută. Şi, chiar dacă Loder ar fi scăpat, mai era şi tipul 


celălalt. Tipul cel înalt, care venise împreună cu târfa 
federală. Nu prea erau şanse pentru el să supravieţuiască 
dincolo de ora micului dejun. Nici nu-şi mai aduceau aminte 
de ultima dată când se întâmplase ca un străin rătăcit să fi 
trăit mai mult decât atăt. 

Holly Johnson avea o regulă. Era o regulă imprimată în ea, 
ca un moto de familie. Îndelungatul antrenament de la 
Quantico nu făcuse decât s-o întărească. Era o regulă 
distilată în mii de ani de istorie militară şi sute de ani de 
experienţă în aplicarea legii. Regula asta suna cam aşa: 
speră tot ce poate fi mai bun, dar pregăteşte-te pentru tot 
ce poate fi mai rău. 

Nu avea nici un motiv să nu creadă că s-ar fi putut 
îndrepta cu viteză spre sud, într-un jeep, de îndată ce noul 
ei aliat ar fi reuşit să aranjeze treburile. Era antrenat de 
Birou, la fel ca şi ea. Ştia că, dacă s-ar fi schimbat rolurile, 
ea l-ar fi scos pe el fără nici o problemă. Aşa că ştia c-ar fi 
putut să stea cuminte şi să aştepte. Dar nu avea de gând s-o 
facă. Spera ce-i mai bun, dar se pregătea pentru ce-i mai 
rău. 

Renunţase la baie. Nu era nici o cale de ieşire pe acolo. 
Acum, cerceta încăperea, centimetru cu centimetru. 
Scândurile de pin noi erau strâns fixate în ramele lor, pe 
toate cele şase suprafeţe. Era ceva menit s-o înnebunească. 
Scânduri de pin, groase de peste două degete, cea mai 
veche tehnologie din lume, folosită de mii de ani, fără nici o 
cale de trecut prin ele. Pentru o femeie singură, fără nici un 
fel de unelte, ar fi putut fi la fel de bine şi coasta unei nave 
de luptă. 

Se concentră pe găsirea uneltelor. Era ca şi cum s-ar fi 
grăbit, de una singură, prin întregul proces de evoluţie al 
lui Darwin. Maimuţele s-au dat jos din copaci şi şi-au făcut 
unelte. Se concentră asupra patului. Salteaua era de 
nefolosit. Era o chestie subţire şi turtită, fără arcuri de 
sârmă înăuntru. În schimb, rama patului era mai 
promițătoare. Era făcută din ţevi metalice şi bride. Dacă ar 


fi reuşit s-o desfacă, ar fi putut pune una din bridele în 
unghi drept la capătul ţevii celei mai lungi, obţinând astfel 
un levier lung de aproape doi metri. Dar niturile fuseseră 
toate acoperite cu vopsea. Avea mâini puternice, dar n-a 
fost în stare nici măcar să le mişte din loc. Degetele i se 
umplură de vânătăi, tot alunecându-i din cauza 
transpiraţiei. 

Loder fusese târât de acolo, iar Reacher era închis 
împreună cu ultimul paznic rămas din detaşamentul de 
seară. Paznicul se aşezase în dosul biroului simplu, 
proptindu-şi arma de suprafaţa de lemn, cu ţeava 
îndreptată direct spre el, care rămăsese tot pe scaunul pe 
care şezuse înainte. Mâinile îi erau tot prinse în cătuşe la 
spate. Avea de luat câteva hotărâri. În primul rând, nu 
putea rămâne aşa toată noaptea. Privi calm la paznic, îşi luă 
o poziţie mai comodă şi-şi strecură mâinile dedesubtul 
feselor. Îşi apăsă pieptul pe coapse şi îşi trecu palmele pe 
sub picioare. Apoi, se ridică în scaun, se aplecă înapoi şi 
scoase un zâmbet forţat, ţinând mâinile în poală. 

— Braţe lungi, spuse. Pot prinde bine. 

Paznicul aprobă din cap. Avea ochi mici şi pătrunzători, 
înfundaţi într-o faţă îngustă. Sclipeau deasupra bărbii 
înfoiate, printre dungile mânjite de camuflaj, dar sclipirea 
arăta destul de nevinovată. 

— Cum te cheamă? îl întrebă Reacher. 

Tipul ezită. Se foi pe scaun. Reacher îşi putu da seama că o 
anumită politeţe înnăscută îl împingea să răspundă. Totuşi, 
era prins sub povara considerentelor tactice. Reacher se 
forţă din nou să zâmbească. 

— Mă cheamă Reacher, spuse. Îmi cunoşti numele. Pe 
tine? O să stăm aici toată noaptea, măcar putem fi niţel 
civilizaţii, ce zici? 

Individul aprobă încet din cap. Apoi, ridică din umeri. 

— Ray, spuse. 

— Ray? repetă Reacher. Numele de botez, sau cel de 
familie? 


— De familie, preciză tipul. Joseph Ray. Reacher arătă din 
cap că a înţeles. 

— OK, domnule Ray. Îmi face plăcere să te cunosc. 

— Poţi să-mi spui Joe, spuse modest Joseph Ray. Reacher 
se mai strădui o dată să zâmbească. Gheaţa fusese spartă. 
Ca şi cum ar fi condus un interogatoriu. Reacher o făcuse 
de o mie de ori. Dar nu de pe partea biroului în care se 
găsea el. Niciodată, când el fusese cel care purtase 
cătuşele. 

— Joe, va trebui să mă ajuţi puţin, spuse. Am nevoie să ştiu 
câte ceva despre locul în care mă aflu. Nu ştiu nici unde 
sunt şi nici de ce, ori cine sunteţi voi, băieţi. Poţi să-mi dai 
câteva informaţii de bază? 

Ray se uita la el ca şi cum nu ar fi ştiut de unde să înceapă. 
Apoi, privi de jur împrejurul camerei, ca şi cum s-ar fi 
întrebat dacă avea sau nu voie să spună ceva. 

— Exact, unde ne aflăm? încercă să-l ajute Reacher. Asta 
poţi să-mi spui, nu? 

— Montana, spuse Ray. Reacher arătă din cap că a înţeles. 

— OK, spuse. Unde în Montana? 

— Lângă un oraş numit Yorke, preciză Ray. Un fost orăşel 
minier, acum aproape părăsit. 

Reacher aprobă din nou. 

— Bine, spuse el. Şi voi ce faceţi aici? 

— Ridicăm un Bastion, continuă Ray. Un loc numai al 
nostru. 

— Pentru ce? 

Ray ridică din umeri. Un tip care vorbea greu. Un 
moment, nu mai spuse nimic. Apoi se aplecă în faţă şi dădu 
drumul la ceva care lui Reacher i se păru o mantră, ceva ce 
omul repetase de nenumărate ori. Sau ceva care îi fusese 
repetat de tot atâtea ori. 

— Ne-am adunat aici ca să scăpăm de tirania Americii, 
spuse într-un târziu. Ne-am adunat ca să ne trasăm 
frontierele şi să spunem că, aici, înăuntru, totul va fi diferit. 

— Cum diferit? vru să ştie Reacher mai multe. 


— Trebuie să recâştigăm America, bucată cu bucată, spuse 
Ray. Trebuie să clădim un loc unde omul alb să poată trăi 
liber, nestingherit, în pace, cu libertăţi proprii şi cu legile 
adecvate. 

— Şi credeţi că aveţi şanse să faceţi aşa ceva? preciză 
Reacher. 

— S-a mai întâmplat, spuse Ray. În 1776. Oamenii au zis că 
ajunge. Au zis că voiau o ţară mai bună. Acum, o spunem 
din nou. Spunem că ne vrem ţara înapoi. Şi o să ne-o luăm 
înapoi. Fiindcă acum acţionăm împreună. Aici, au fost mai 
înainte vreo duzină de unităţi de miliţie. Toate voiau acelaşi 
lucru. Dar ele acționau singure. Misiunea lui Beau a fost să 
adune oamenii împreună. Acum, suntem uniţi şi o să ne 
luăm ţara înapoi. Începem de aici. Am început chiar acum. 

Reacher dădu aprobator din cap. Aruncă o privire în 
dreapta şi în jos, spre pata întunecată, unde lui Loder îi 
cursese sânge din nas şi pătase podeaua. 

— Aşa? spuse el. Dar votul şi democraţia? Toate chestiile 
astea? Ar trebui să votaţi pentru demiterea unora şi 
alegerea altora, nu crezi? 

Ray zâmbi trist şi scutură din cap. 

— Am tot votat, de două sute douăzeci de ani, spuse. Şi 
lucrurile merg din ce în ce mai rău. Guvernul nu e interesat 
de ce votăm noi. Ne-au luat toată puterea. Au renunţat la 
ţară. Ştii unde e guvernul ţării ăsteia? 

Reacher ridică din umeri. 

— În Districtul Columbia, nu? 

— Greşit, spuse Ray. E la New York. În clădirea Naţiunilor 
Unite. Te-ai întrebat vreodată de ce Naţiunile Unite se 
găsesc lângă Wall Street? Pentru că ăsta-i guvernul. 
Naţiunile Unite şi băncile. Ele conduc lumea. America nu-i 
decât o părticică din ea. Preşedintele nu înseamnă decât un 
vot într-o împuţită de comisie. De-aia votarea nu-i bună de 
nimic. Chiar crezi că Naţiunilor Unite şi băncilor mondiale 
le pasă de ce votăm noi? 

— Eşti sigur de toate astea? întrebă Reacher, interesat. 


Ray dădu viguros din cap. 

— Sigur că sunt, spuse. Le-am văzut cu ochii mei. De ce 
crezi tu că le trimitem ruşilor miliarde de dolari, când avem 
sărăcie şi aici, în America? Chiar crezi că e alegerea liberă 
a unui guvern american? Le trimitem pentru că guvernul 
mondial ne spune s-o facem. Ştiai că avem lagăre şi aici? 
Cele mai multe sunt pentru trupele Naţiunilor Unite. Trupe 
străine, care aşteaptă să intervină oriunde am începe noi 
vreo treabă. Dar patruzeci şi trei dintre ele sunt lagăre de 
concentrare. Acolo o să ne bage şi pe noi dacă deschidem 
gura vreodată. 

— Eşti sigur? întrebă Reacher din nou. 

— Sigur, întări Ray. Beau are toate documentele. Avem 
toate dovezile. Se întâmplă lucruri care nici nu ţi-ar trece 
prin minte. Ştiai că există o lege federală potrivit căreia 
tuturor copiilor născuţi la un spital li se implantează sub 
piele un cip? Când îi iau din sala de naşteri, nu-i cântăresc 
şi nu-i curăţă, aşa cum se zice. Le implantează microcipuri. 
Curând, toată populaţia va deveni vizibilă pentru sateliții 
secreţi. Crezi că naveta spaţială este folosită pentru 
experimente ştiinţifice? Crezi că guvernul mondial ar 
autoriza cheltuieli pentru aşa ceva? Trebuie că glumeşti. 
Rolul navetei spaţiale e să lanseze sateliți de supraveghere. 

— Acum glumeşti tu, nu? întrebă Reacher. 

Ray scutură din cap. 

— Nici gând, spuse. Beau are toate actele. E o altă lege 
secretă. Un tip din Detroit îi trimite lui Beau toată marfa 
asta. Fiecare maşină construită în America, din 1985 
încoace, are în ea un transmiţător radio secret, ca sateliții 
să poată vedea încotro se duce. Dac-ai să cumperi o maşină, 
ecranele de radar din clădirea Naţiunilor Unite vor şti unde 
te afli, în fiecare clipă, zi şi noapte. Chiar în clipa asta, 
există forţe străine care sunt antrenate în America, gata 
pentru preluarea oficială a conducerii. Ştii de ce trimitem 
atâţia bani în Israel? Nu pentru că ne-ar interesa ce li se 
întâmplă israelienilor. De ce ne-ar interesa? Trimitem bani 


fiindcă acolo îşi antrenează Naţiunile Unite armata 
mondială secretă. E ca şi locul unui experiment. De ce crezi 
tu că Naţiunile Unite nu-i opresc niciodată pe israelieni să-i 
invadeze pe alţii? Pentru că ele le-au spus deja ce să facă în 
primul rând. Îi pregătesc pentru preluarea conducerii 
asupra lumii întregi. Chiar acum, există trei mii de 
elicoptere la bazele aeriene de pe tot teritoriul Statelor 
Unite, toate gata să fie folosite. Elicoptere vopsite în negru, 
fără nici un fel de marcaje. 

— Eşti sigur? întrebă Reacher din nou, nevenindu-i să 
creadă ce tocmai auzise. Îşi menținea glasul undeva între 
îngrijorat şi sceptic. N-am auzit niciodată de chestiile astea. 

— Păi, tocmai asta e şi dovada, nu? sublinie Ray. 

— De ce? ceru mai multe precizări Reacher. 

— Nu e evident? Crezi că guvernul mondial o să permită 
accesul ziarelor şi televiziunilor la toate chestiile astea? 
Guvernul mondial ţine sub control mijloacele de informare, 
nu? Le are în proprietate. Prin urmare, logic că n-o să 
apară niciodată în ele ceea ce se întâmplă cu adevărat, nu? 
Ăştia nu-ţi spun decât treburile sigure şi ţin secretele 
departe de urechile lumii. Totul e adevărat, crede-mă. Ţi-am 
spus. Beau are toate actele. Ştiai că orice semn de 
circulaţie de pe şoselele Americii are un simbol secret pe 
spate? N-ai decât să te duci şi să te uiţi. Un simbol secret, 
ca trupele mondiale să se poată orienta pe întreg cuprinsul 
ţării. Se pregătesc de preluare. De aceea avem nevoie de 
un loc numai al nostru. 

— Şi vă gândiţi c-o să vă atace? îl mai întrebă Reacher. 

— Nu încape îndoială, îi răspunse Ray. O să vină imediat 
peste noi. 

— Şi credeţi că vă puteţi apăra? insistă Reacher. Câţiva 
oameni, într-un orăşel din Montana? 

Joe Ray scutură din cap. 

— Nu suntem numai câţiva oameni. Suntem o sută. 

— O sută de oameni? Împotriva guvernului mondial? 

Ray scutură din nou din cap. 


— Ne putem apăra, spuse. Beau e un conducător deştept. 
Zona asta e cât se poate de potrivită. Aici suntem într-o 
vale. O sută de kilometri de la nord la sud şi tot o sută de la 
est la vest. Granița canadiană trece de-a lungul marginii de 
nord. 

Mătură aerul cu mâna, la nivelul ochilor, de la stânga la 
dreapta, ca o lovitură de karate, pentru a demonstra cele 
descrise. Reacher îl aprobă din cap. Cunoştea bine graniţa 
canadiană. Ray îşi folosi mâna cealaltă, în susul şi în josul 
marginii de la harta sa invizibilă. 

— Rapid River, spuse. Asta-i frontiera noastră de vest. E un 
râu mare, complet sălbatic. Nu-i nici o cale să poată fi 
trecut. 

Îşi deplasă prin aer mâna cu graniţa canadiană şi trasă un 
cerc în gol, ca şi cum ar fi spălat un ochi de geam. 

— Pădure naţională, spuse. O vezi? Şaptezeci de kilometri, 
de la est la vest. Pădure virgină deasă, n-o poţi trece în nici 
un fel. Dacă vrei şi o frontieră de est, pădurea asta e 
perfectă. 

— Şi la sud? vru Reacher să-şi completeze imaginea. 

Ray tăie aerul cu mâna, undeva la nivelul pieptului. 

— O râpă, răspunse. O capcană naturală pentru tancuri. 
Crede-mă, mă pricep la tancuri. N-ai nimic pe care să 
mergi, cu excepţia unei singure şosele şi a unui drumeag, 
mai mult un făgaş. O punte de lemn duce drumeagul peste 
râpă. 

Reacher aprobă. Îşi amintea cum bâjbâise duba albă 
drumul peste o structură de lemn. 

— Dacă podul ăla e aruncat în aer, nu mai există nici o cale 
de trecere. 

— Şi şoseaua? se interesă Reacher. 

— La fel, spuse Ray. Aruncăm podul în aer şi suntem în 
siguranţă. Chiar acum băieţii amplasează încărcăturile. 

Reacher dădu încet din cap. Se gândea la atacuri aeriene, 
la artilerie, la rachete, la bombe inteligente, la infiltrarea de 
forţe speciale, de trupe aeropurtate, de paraşutişti. Se 


gândea la trupele SEAL ale marinei, ridicând un pod peste 
râu, sau la infanteria marină, reclădind podul peste râpă. 
Se gândea la unităţile NATO, deplasându-se huruind în jos, 
tocmai din Canada. 

— Şi cu Holly care-i treaba? întrebă. Ce vreţi să faceţi cu 
ea? 

Ray zâmbi. Barba i se desfăcu în două, iar dinţii îi sclipiră, 
la fel cu ochii. 

— Arma secretă a lui Beau, spuse. Gândegşte-te şi tu. 
Guvernul mondial o să-l folosească pe bătrânul ei ca să 
conducă atacul. Crezi cumva că preşedintele e cel care-i 
numeşte pe tipii ăştia? Cred că glumeşti. Bătrânul Johnson 
e omul guvernului mondial, care nu aşteaptă decât o 
mişcare a comandamentului secret. Dar când ajunge aici, 
ce-o să găsească? 

— Ce? insistă Reacher. 

— Vine dinspre sud, nu? Prima clădire pe care o vede e 
vechiul tribunal, în colţul de sud-est al oraşului. Tocmai ai 
fost acolo. Ea e la etajul doi, nu? Ai remarcat construcţia 
cea nouă? O încăpere specială, cu pereţi dubli, cu peste 
jumătate de metru distanţă între ei. Tot spaţiul e plin de 
dinamită şi capse explozive din magaziile vechii mine. 
Primul obuz rătăcit o azvârle pe fetiţa bătrânului Johnson 
până în ziua de apoi. 

Reacher dădu din nou încet din cap. Ray îl privi direct. 

— Nu cerem mult, spuse. O sută de kilometri pe o sută, ce 
înseamnă asta? O mie de kilometri de pământ. 

— Dar de ce acum? întrebă Reacher. De ce graba asta? 

— În cât suntem azi? îi replică Ray. Reacher ridică din 
umeri. 

— O oarecare zi de iulie? făcu el. 

— Doi iulie, preciză Ray. Mai sunt doar două zile. 

— Până când? 

— Până la Ziua Independenţei, spuse Ray, mândru. Patru 
iulie. 

— Şi? tot nu înţelegea Reacher. 


— Ne declarăm independenţa. Poimâine. Naşterea unei 
naţiuni nou-nouţe. Asta pentru când vor veni peste noi, nu? 
Libertate pentru cei mulţi? Asta nu intră în planurile lor. 

DOUĂZECI ŞI PATRU. 

Learul Biroului se realimentă la Fargo şi zbură drept spre 
sud-vest, în California. McGrath îşi afirmase din nou intenţia 
de a se îndrepta direct spre Montana, dar Webster îi 
închisese gura. Webster avea felul lui tacticos de-a rezolva 
treaba. Fiecare lucru la timpul lui. Acum se duceau să 
verifice povestea lui Beau Borken, în California, iar după 
aceea aveau să meargă la Baza Forţelor Aeriene Peterson, 
din Colorado, unde urmau să se întâlnească cu generalul 
Johnson. McGrath era aproape singurul tip de la Birou, în 
viaţă, capabil să ridice tonul la Webster şi o făcuse, dara te 
certa nu era acelaşi lucru cu a câştiga, aşa că acum se 
găseau toţi în avion, îndreptându-se mai întâi spre Mojave, 
McGrath, Webster, Brogan şi Milosevic, toţi extrem de 
obosiţi, de îngrijoraţi şi de posomorâţi, în cabina încinsă şi 
zgomotoasă. 

— Am nevoie de toate datele posibile, spuse Webster. Pe 
mine m-au pus personal la conducere şi ăştia nu-s tipul de 
oameni cu care să-mi pot permite să fiu lipsit de precizie, 
nu? 

McGrath îi aruncă o privire şi se gândi: nu te purta de 
parcă povestea asta în care îi e ameninţată viaţa lui Holly ar 
fi unul dintre jocurile tale de societate idioate, Webster. Dar 
nu spuse nimic. Rămase liniştit pe scaun, până ce micul 
avion cobori ca o săgeată spre aeroportul aflat la marginea 
deşertului. 

Erau din nou pe pământ, puţin după ora două dimineaţa, 
ora Coastei de Vest. Agentul-şef din Mojave îi întâmpină pe 
pista goală, în propria lui maşină. Îi conduse spre sud, prin 
oraşul adormit. 

— Borkenii au fost o familie din Kendall, le explică el. Un 
oraş mic, la şaptezeci de kilometri de aici. Ferme, în 


majoritate de lămâi. Un departament de poliţie cu un singur 
om. Şeriful ne aşteaptă acolo. 

— Ştie ceva? întrebă McGrath. Omul de la volan ridică din 
umeri. 

— Poate, spuse. E un oraş mic, nu? Parcurgerea a 
şaptezeci de kilometri prin deşertul cufundat în noapte, cu 
optzeci şi cinci la oră, le luă exact treizeci şi şase de minute. 
Kendall era un nod de clădiri pierdute într-o mare de livezi. 
Se aflau acolo o staţie de benzină, un magazin general, o 
prăvălie a cultivatorilor şi o clădire joasă, de ciment, cu 
antene suple, înălțându-se ca nişte sulițe din acoperiş. O 
maşină alb-neagră curată era parcată pe platforma de 
lângă clădire. Purta inscripţia: ŞERIFUL DISTRICTULUI 
KENDALL. O singură lumină aprinsă se vedea prin 
fereastra biroului aflat undeva în spatele maşinii. 

Cei cinci agenţi se întinseră şi căscară în aerul uscat al 
nopții, apoi intrară în şir indian în clădirea de beton. Şeriful 
districtului Kendall era un om de vreo şaizeci de ani, bine 
legat, cu părul sur. Inspira încredere. Webster îi făcu semn 
să se aşeze înapoi pe scaunul său, iar McGrath întinse cele 
patru fotografii ale infractorilor pe biroul din faţa lui. 

— Îi cunoşti pe tipii ăştia? întrebă. 

Şeriful trase fotografiile mai aproape şi le privi pe fiecare, 
pe rând. Le luă, le amestecă şi le întinse într-o ordine nouă. 
Le puse înapoi pe masă, ca şi cum ar fi împărţit cărţi la un 
joc pentru uriaşi. Apoi, dădu din cap şi se aplecă spre 
partea de jos a biroului. Deschise un sertar pe şine. Scoase 
trei dosare gălbui. Puse dosarele sub trei dintre cele patru 
fotografii. Întinse un deget gros spre primul chip. 

— Peter Wayne Bell, spuse. Un puşti din Mojave, dar au 
fost o grămadă din ăştia pe-aici. Nu e un băiat prea drăguţ, 
după cum cred că aţi aflat deja. 

Dădu din cap spre monitorul aflat pe un suport mobil 
pentru calculator, aflat la capătul biroului. O pagină din 
baza de date a Centrului naţional de infracţiuni lucea verzui 
pe acesta. Era un raport al poliţiştilor din Dakota de Nord, 


în legătură cu identitatea cadavrului găsit într-un şanţ. 
Identitatea şi istoricul. 

Şeriful îşi mişcă încheietura şi puse degetul pe următoarea 
fotografie. Era pistolarul care o împinsese pe Holly Johnson 
în partea din spate a Lexusului. 

— Steven Stewart, spuse. 1 se spunea Stevie sau Micul 
Stevie. Băiat de fermă, cu numai câteva baniţe sub 
greutatea unui vagon, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. 
Altfel, un băiat nervos şi agitat. 

— Ce-are la dosar? întrebă Webster. 

Şeriful înălţă din umeri. 

— Nimic prea serios, spuse. Băiatul a fost doar prea prost 
ca să-şi cunoască interesul. Un grup de puşti au ieşit în 
lume şi au făcut scandal, şi cine credeţi că stătea acolo când 
am trecut prin locul respectiv? Nimeni altcineva decât 
Micul Stevie. L-am închis de vreo zece ori, cred, dar n-a 
făcut niciodată ceea ce s-ar putea numi o mizerie. 

McGrath aprobă din cap şi arătă spre fotografia 
pistolarului care se instalase pe scaunul din faţă al 
Lexusului. 

— Şi asta? 

Şeriful îşi deplasă degetul şi-l puse pe gâtul lucios al celui 
din fotografie. 

— Tony Loder, spuse. Ăsta chiar e un tip rău. Mai isteţ 
decât Stevie, mai prost decât noi, cei de aici. O să vă dau 
dosarul. Poate că n-o să vă ţină treji nopţile, pe voi, cei de la 
Birou, dar nici să dormiţi prea bine după ce-l vedeţi. 

— Şi tipul înalt? întrebă Webster. 

Şeriful numără încă o dată, cu degetul, tot rândul şi-şi 
clătină capul sur. 

— Nu l-am mai văzut pe tipul ăsta, spuse. Şi-s al naibii de 
sigur. Mi-aş fi adus aminte. 

— Credem că e străin, spuse Webster. European poate. Ar 
putea vorbi cu vreun accent. Îţi spune ceva? 

Şeriful se mulţumi să nege din cap. 


— Nu l-am mai văzut până acum, spuse din nou. Mi-aş fi 
adus aminte. 

— OK, rosti McGrath. Bell, Micul Stevie Stewart Tony 
Loder şi omul misterios. Şi tipii ăştia, Borken, unde intră? 

Şeriful ridică din nou din umeri. 

— Bătrânul Dutch Borken n-a intrat niciodată nicăieri, 
spuse. Asta a fost problema lui. A fost în Vietnam, la 
infanterie, s-a mutat aici când a ieşit din armată. Şi-a adus 
cu el o soţioară frumuşică şi un băieţel grăsuţ, a început să 
cultive lămâi şi i-a mers bine destulă vreme. Era un tip 
ciudat, un singuratic, nu l-am prea văzut mult. Dar cred că 
era destul de fericit. Apoi, nevastă-sa s-a îmbolnăvit şi a 
murit, iar băiatul a început să se poarte ciudat, piaţa a 
încasat o serie de lovituri, profitul a scăzut, cultivatorii au 
ajuns să stea la coadă la bănci pentru credite, dobânda a 
crescut, rezervele de capital s-au topit, preţul apei de 
irigaţii a urcat, toţi au început să dea colţul, unul după altul. 
Borken n-a suportat prea bine toate astea şi şi-a înghiţit 
puşca de vânătoare. 

Webster aprobă din cap. 

— Şi băieţaşul de zece ani era Beau Borken? se interesă. 

Şeriful confirmă din cap. 

— Beau Borken, spuse el. Un băiat tare ciudat. Foarte 
isteţ. Dar obsedat. 

— De ce anume? se interesă McGrath. 

— Au început să vină încoace mexicanii, începu povestirea 
şeriful. Forţă de muncă ieftină. Tânărul Beau era 
încrâncenat împotriva lor. A început să latre isteric despre 
păstrarea oraşului Kendall doar pentru albi. S-a alăturat 
celor din John Birch10. 

— Deci era rasist? insistă McGrath. 

— La început, preciză şeriful. După aia, a intrat în toată 
chestia aia cu conspirația. Vorbea tot timpul despre evreii 
care conduc guvernul. Sau Naţiunile Unite, ori amândouă, 
sau cam aşa ceva. Cei din guvern erau toţi comunişti, 
urmau să pună mâna pe lumea întreagă, aveau planuri 


secrete pentru orice. O mare conspirație împotriva tuturor, 
dar mai ales a lui. Băncile controlau guvernul, ori guvernul 
controla băncile? Băncile erau pline toate de comunişti puşi 
să distrugă America. Îşi închipuia că motivul pentru care 
banca îi împrumutase bani tatălui său era pentru ca, mai 
târziu, să-l poată acuza de neplata datoriilor şi să dea ferma 
mexicanilor, sau negrilor, ori altora, la fel de râi. Tot timpul 
bătea câmpii pe tema asta. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? întrebă Webster. 

— Bineînţeles că banca l-a acuzat de neplata obligaţiilor, 
continuă şeriful. Tipul nu-şi restituia creditul. Numai că nu 
le-au dat mexicanilor pământul lui. L-au vândut aceleiaşi 
mari corporaţii care stăpâneşte cam tot pe aici, aflată în 
proprietatea unui fond de pensii, ceea ce înseamnă că, 
probabil, e în proprietatea mea şi a voastră, nu a 
comuniştilor, sau a mexicanilor, ori a oricui altcuiva, nu? 

— Şi băiatul dădea vina pe conspirație pentru moartea 
tatălui său? întrebă Brogan. 

— Sigur, sublinie şeriful. Adevărul e că Beau însuşi era 
vinovat pentru ce i se întâmplase bătrânului. Îmi închipui că 
bătrânul Dutch ar fi putut face faţă la orice, cu excepţia 
faptului că propriul lui fiu ajunsese complet zărghit. Un 
băiat crud, egoist, ciudat. De aceea şi-a înghiţit bătrânul 
afurisita de puşcă, dacă vreţi să ştiţi adevărul. 

— Şi unde s-a dus Beau? mai întrebă Webster. 

— În Montana, răspunse şeriful. Aşa am auzit. Era băgat în 
toate grupurile alea de dreapta, ştiţi voi, milițiile. S-a 
cocoţat până la funcţia de lider. Zicea că omul alb trebuie să 
se ridice şi să lupte. 

— Şi indivizii ăilalţi s-au dus cu el? continuă să se 
intereseze Brogan. 

— Ăştia trei, sigur, preciză şeriful. Pe tipul cel înalt nu l-am 
văzut niciodată. Dar Micul Stevie, Loder şi Peter Bell erau 
cu toţii căzuţi în admiraţie faţă de Beau, ca nişte roboţi. S- 
au adunat cu toţii. Aveau puţini bani, aşa că au golit casa lui 
Borken de orice puteau lua cu ei şi s-au îndreptat spre 


nord. S-or fi gândit să cumpere ceva pământ ieftin acolo şi 
să se apere, deşi n-aş putea spune împotriva cui, pentru că 
am auzit că nu-s oameni pe acolo şi, chiar dacă sunt, oricum 
sunt toţi albi. 

— Şi dosarul lui ce zice? se interesă Webster. 

Şeriful clătină din cap. 

— Nu mare lucru, spuse. Beau e prea isteţ ca să fie prins 
făcând ceva rău. 

— Şi totuşi? continuă McGrath. Tot mai face una-alta, fără 
să fie prins? 

Şeriful dădu din cap. 

— Atacul maşinii blindate? rosti. Undeva, prin nordul 
statului? Am auzit. Nu i-a fost pusă în cârcă. V-am zis eu, e 
prea deştept. 

— Mai e ceva ce ar trebui să ştim? încheie Webster. Şeriful 
se gândi o clipă şi dădu din nou din cap. 

— Mai era şi un al cincilea tip, spuse. Unul pe nume Odell 
Fowler. Nu încape îndoială că i s-a alăturat lui Beau. Pun 
rămăşag că aşa a fost. Loder, Stevie şi Bell au fost trimişi să 
facă prostii, iar Borken şi Fowler pot să jur că stau în umbră 
şi trag toate sforile. 

— Altceva? mai spuse Webster. 

— Iniţial, mai era şi un al şaselea individ, adăugă şeriful. 
Unul pe nume Packer. Erau şase, prieteni la toartă. Dar 
Packer a pus mâna pe o mexicancă. Cred că nu s-a putut 
stăpâni, pur şi simplu se îndrăgostise de ea. Beau i-a spus 
să înceteze să se mai vadă cu ea. Au început să se certe din 
cauza asta, lucrurile au devenit încordate. Într-o bună zi, 
Packer dispare de pe faţa pământului, iar Beau e zâmbitor 
şi relaxat. L-am găsit pe Packer într-un crâng, bătut în cuie 
pe o cruce de lemn. Răstignit. Mort de câteva zile. 

— Şi crezi că Borken a făcut-o? întrebă Brogan. 

— N-am avut cum s-o dovedesc, răspunse şeriful. Dar sunt 
sigur. Şi sunt sigur şi că i-a convins pe ceilalţi să-l ajute. E 
un conducător înnăscut. E în stare să convingă pe oricine să 
facă orice vrea el. Vă asigur de asta. 


De la Kendall înapoi în Mojave erau şaptezeci de kilometri 
cu maşina. Din Mojave până la Baza Forţelor Aeriene 
Peterson, în Colorado, erau alte o mie trei sute de kilometri 
cu Learul. Trei ore de mers, dintr-un punct în altul, care îi 
aduseră la Peterson în zorii unei dimineţi strălucitoare, la 
munte. Era genul de privelişte pentru care oamenii ar plăti 
să o vadă, dar cei patru membri FBI nu acordară nici o 
atenţie celor dimprejur. Joi, trei iulie, a patra zi a crizei, fără 
odihnă, fără o mâncare ca lumea, îi lăsase istoviţi, dar 
concentrați exclusiv pe treaba pe care o aveau de făcut. 

Generalul Johnson nu îi putea primi momentan. Se găsea 
în altă parte a uriaşei baze. Era de serviciu, pregătit să-i 
întâmpine pe cei care se întorceau din patrulele de noapte. 
Aghiotantul său îl salută pe Webster, le strânse mâinile 
celorlalţi trei şi îi conduse într-o cameră a personalului, 
rezervată special pentru ei. Pe masă se afla o fotografie de 
mari dimensiuni, în alb şi negru, excelent focalizată. Un fel 
de peisaj. Arăta ca suprafaţa lunii. 

— Anadâr, în Siberia, le preciză aghiotantul. Fotografie din 
satelit. Săptămâna trecută, încă aveau acolo o mare bază 
aeriană. O bază pentru bombardiere nucleare. Pista era 
orientată drept către silozurile noastre de rachete din Utah. 
Tratatul de reducere a înarmărilor impunea să fie distruse. 
Ruşii s-au conformat săptămâna trecută. 

Cei patru agenţi se aplecară să privească mai 
îndeaproape. Nu mai era nici o urmă a vreunor structuri 
făcute de mâna omului în fotografie. Doar nişte cratere cu 
aer sălbatic. 

— S-au conformat? interveni McGrath. Arată ca şi cum au 
făcut o treabă al naibii de entuziastă. 

— Şi? ceru precizări Webster. 

Aghiotantul scoase o hartă din suportul ei şi o desfăcu, 
ocolind masa, pentru ca agenţii să-i poată împărtăşi punctul 
de vedere. Era o întreagă felie de lume, estul Asiei şi vestul 
Statelor Unite, cu Alaska drept în centru şi Polul Nord chiar 
deasupra. Aghiotantul îşi desfăcu degetul mare şi 


arătătorul, măsurând distanţa din sud-estul Siberiei până în 
Utah. 

— Anadâr era aici, spuse. Utah e aici. Bineînţeles că ştiam 
tot ce trebuie despre baza de bombardiere şi luasem deja 
contramăsuri, printre care se numărau marile baze de 
rachete din Alaska, aici, iar apoi un întreg lanţ de patru 
instalaţii pentru rachete de mici dimensiuni sol-aer, întinse 
de la nord la sud, pe sub linia de zbor de la Anadâr în Utah, 
care sunt aici, aici, aici şi aici, încălecând linia dintre 
Montana şi fâşia îngustă de la graniţa cu Idaho. 

Agenţii nu băgară de seamă punctele roşii din Idaho. Dar 
cercetară îndeaproape locaţiile din Montana. 

— Ce fel de baze sunt astea? se interesă Webster. 
Aghiotantul ridică din umeri. 

— Au fost un fel de baze temporare, spuse. Ridicate prin 
anii '60, nu ştiu cum au reuşit să supravieţuiască până 
acum. Sincer să fiu, nu ne-am aşteptat niciodată că va fi 
nevoie să le folosim. Rachetele din Alaska erau mai mult 
decât corespunzătoare. Nimic n-ar fi putut trece pe lângă 
ele. Dar ştiţi cum a fost, nu? Oricât ne-am fi pregătit, n-ar fi 
fost de-ajuns. 

— Ce fel de arme? dori McGrath să i se precizeze. 

— Era câte o baterie de rachete Patriot la fiecare locaţie, 
răspunse aghiotantul. Astea au fost retrase cu ceva timp în 
urmă. Le-am vândut Israelului. Şi n-au mai rămas decât 
Stinger, ştiţi, sistemul ăla de infanterie cu lansare de la 
umăr. 

Webster îl privi lung. 

— Stinger? spuse. O să doborâţi bombardierele ruseşti cu 
sisteme de infanterie? 

Aghiotantul înclină din cap. Cu un aer hotărât. 

— De ce nu? Nu uitaţi, bazele astea nu erau, de fapt, decât 
praf în ochi. Se presupunea că nimic nu avea să treacă de 
Alaska. Dar Stingerele şi-ar fi făcut treaba. Am livrat câteva 
mii în Afganistan. Au doborât sute de avioane ruseşti. Cred 
că, de fapt, erau mai mult elicoptere, dar principiul era bun. 


Un detector de căldură e un detector de căldură, nu? Nu-i 
nici o deosebire dacă e lansat de pe un camion sau de pe 
umărul unui militar. 

— Şi acum ce se întâmplă? îl întrebă Webster. 

— Închidem bazele, spuse omul. De aceea se găseşte 
generalul aici, domnilor. Aducem echipamentul şi 
personalul înapoi aici, la Peterson şi o să fie ceva ceremonii, 
ştiţi, încheierea unei epoci şi chestii de astea. 

— Unde sunt bazele astea? se interesă McGrath. De cele 
din Montana vorbesc. Unde, mai exact? 

Aghiotantul trase harta mai aproape şi verifică referinţele. 

— La sud, una e ascunsă pe nişte terenuri agricole din 
apropiere de Missoula, spuse. La nord, e una ascunsă într-o 
vale, la vreo şaizeci de kilometri de Canada, lângă un loc 
numit Yorke. De ce? E vreo problemă? 

McGrath ridică din umeri. 

— Nu ştim încă, spuse. 

Aghiotantul le arătă unde se servea micul-dejun şi îi lăsă 
să-l aştepte pe general. Johnson sosi după ce se serviră 
ouăle, dar înainte de pâinea prăjită, aşa că o lăsară 
nemâncată pe aceasta din urmă şi se întoarseră toţi în 
camera personalului. Johnson arăta foarte diferit faţă de 
omul strălucitor pe care Webster îl întâlnise luni seara. Ora 
timpurie şi tensiunea de trei zile îl făcuseră să arate cu zece 
kilograme mai slab şi cu douăzeci de ani mai în vârstă. Era 
palid la faţă şi avea ochii roşii. Arăta ca un om aproape 
înfrânt. 

— Ce ştim până acum? întrebă. 

— Credem că ştim aproape tot ce e necesar, răspunse 
Webster. Chiar în clipa de faţă, ipoteza noastră este că fiica 
ta a fost răpită de un grup de miliţie din Montana. Le 
cunoaştem locaţia, mai mult sau mai puţin. Undeva, în văile 
din nord-vest. Johnson dădu încet din cap. 

— Vreo solicitare? întrebă. Webster scutură din cap. 

— Încă nu, spuse. 

— Atunci, care e motivul? Ce vor de fapt? 


Webster scutură din nou din cap. 

— Încă n-am reuşit să aflăm, spuse. Johnson aprobă, vag, 
fără să deschidă gura. 

— Cine sunt? ceru el mai multe precizări. 

McGrath deschise plicul pe care îl ţinuse în mână. 

— Avem patru nume, spuse. Trei sunt din echipa de 
răpitori şi există dovezi destul de sigure legate de 
identitatea şefului acelei unităţi de miliţie. E vorba despre 
un tip pe nume Beau Borken. Îţi spune ceva numele ăsta? 

— Borken? repetă Johnson. Absolut nimic. 

— Bine, spuse McGrath. Şi tipul ăsta? Îl cheamă Peter Bell. 

McGrath îi trecu lui Johnson imaginea reconstituită pe 
computer a feţei lui Bell la volanul Lexusului. Johnson îl 
privi lung şi dădu din nou din cap. 

— Ăsta e mort, spuse McGrath. N-a mai ajuns înapoi în 
Montana. 

— Foarte bine, spuse Johnson. McGrath îi trecu o altă 
imagine. 

— Steven Stewart, spuse. 

Johnson acordă pozei aceeaşi atenţie, dar încheie 
clătinând din cap. 

— Nu l-am mai văzut pe omul ăsta până acum, spuse. 

— Tony Loder? întrebă în continuare McGrath. 

Johnson privi faţa lui Loder şi scutură din cap. 

— Nu, spuse. 

— Ăştia trei şi Borken sunt toţi din California, preciză 
McGrath. Mai poate fi încă un individ, pe care-l cheamă 
Odell Fowler. Ai mai auzit de numele ăsta? 

Johnson clătină din cap a negare. 

— Şi mai e tipul ăsta, adăugă McGrath. Nu ştim cine e. 

Îi dădu fotografia tipului celui înalt. Johnson îşi aruncă 
ochii pe ea, şi apoi îşi mută privirea. Dar aceasta i se 
întoarse. 

— Pe ăsta îl ştii? insistă McGrath. Johnson înălţă din umeri. 

— Parcă mi-e vag familiar, spuse. Poate cineva pe care l-am 
mai văzut undeva. 


— De curând? întrebă McGrath. Johnson scutură din cap. 

— Nu de curând. Probabil cu multă vreme în urmă. 

— Militar? continuă Webster. 

— Probabil, repetă Johnson. Cei mai mulţi dintre cei pe 
care-i văd sunt militari. 

Aghiotantul său îşi făcu şi el loc, cu un umăr înainte, şi 
aruncă o privire. 

— Mie nu-mi spune nimic, interveni el. Dar ar trebui să 
trimitem asta prin fax la Pentagon. Dacă este sau a fost 
militar, trebuie să se găsească cineva care să fi lucrat cu el. 

Johnson dădu ferm din cap. 

— Trimite-o prin fax la Poliţia militară, spuse el. Tipul ăsta 
e un infractor, nu? Există şansa să mai fi călcat strâmb şi 
înainte, în armată. Cineva o să-şi aducă aminte de el. 

DOUĂZECI ŞI CINCI. 

Veniră să-l ia la o oră după ivirea zorilor, când moţăia pe 
scaunul tare de lemn, ţinându-şi mâinile încătuşate în poală. 
Joseph Ray era treaz şi alert, în faţa lui. 

Reacher îşi petrecuse cea mai mare parte a nopţii 
gândindu-se la dinamită. Dinamită veche, rămasă de la 
operaţiile miniere la care se renunţase. Se închipui 
cântărind în mână un baton de dinamită. Simţindu-i 
greutatea. Imaginându-şi volumul din cavitatea aflată în 
spatele pereţilor alveolei în care era ţinută Holly. 
Imaginând-şi acest spaţiu îndesat cu dinamită veche. 
Dinamită veche, descompunându-se, nitroglicerina 
asudând, devenind instabilă. Poate o tonă de dinamită 
veche, instabilă, înghesuită peste tot în jurul lui Holly, încă 
nu atât de stricată încât să sară în aer la orice mişcare 
întâmplătoare, dar destul de deteriorată ca să explodeze la 
impactul unui proiectil de artilerie rătăcit. Ori al unui glonţ 
rătăcit. Sau chiar la o lovitură de ciocan. 

Se auzi un scârţâit de tălpi pe marna de afară, când un 
detaşament de gărzi se opri în faţa colibei. Uşa se trânti de 
perete, iar Reacher îşi întoarse capul şi văzu şase oameni. 
Şeful lor tropăi înăuntru şi-l ridică, trăgându-l de braţ. Îl 


târâră afară, în soarele sclipitor al dimineţii, în faţa unui 
grup de cinci oameni înşiraţi în linie, cu armele automate 
ţinute la umăr. Uniforme de camuflaj, bărbi. Se întinse şi 
aruncă o privire furişă împrejur. Ţevile armelor îl împinseră 
în cadrul formaţiei dezordonate, iar cei şase îl făcură să 
păşească dincolo de luminiş şi apoi pe o cărare îngustă, 
care se îndepărta de soare, pierzându-se în adâncul 
pădurii. La cincizeci de paşi mai încolo, se găsea un alt 
luminiş. Un dreptunghi neregulat cu o suprafaţă destul de 
mică. Două clădiri, din placaj şi lemn de cedru. Niciuna 
dintre ele nu avea ferestre. Gărzile îl ţinură pe loc şi şeful 
îşi folosi arma pentru a arăta spre clădirea din stânga. 

— Centrul de comandă, spuse. 

Apoi, arătă către cea din dreapta. 

— Baraca de pedeapsă, spuse. Încercăm să stăm cât mai 
departe de ea. 

Cei şase oameni izbucniră în râs, însufleţiţi de siguranţa 
pe care ţi-o dă încrederea apartenenţei la un detaşament 
de elită, iar şeful formaţiei ciocâni la uşa centrului de 
comandă. Făcu o pauză de o clipă şi o deschise. Reacher fu 
împins înăuntru, cu ţeava unei arme înfipte în rinichi. 

Interiorul era scăldat de lumină. Becuri electrice se 
adăugau luminii verzui a zilei, care pătrundea prin 
lucarnele înfundate în muşchiul de pe acoperiş. O masă 
simplă de stejar şi scaune potrivite acesteia, nişte chestii 
mari, demodate şi rotunde, cum Reacher mai văzuse doar 
prin filmele vechi, despre redacţii de ziare sau bănci de 
ţară. Lipseau orice alte elemente de decor, cu excepţia unor 
steaguri şi bannere, prinse în ţinte pe pereţi. În spatele 
biroului se vedea o svastică mare, roşie, în vreme ce pe 
ceilalţi pereţi atârnau alte câteva simboluri asemănătoare, 
în alb şi negru. O hartă detaliată a statului Montana era 
fixată cu pioneze de o placă de lemn, agăţată pe peretele 
din fund. O mică porţiune din colţul de nord-vest al statului 
era conturată cu negru. Pe podeaua goală se aflau teancuri 
de broşuri şi manuale. Unul purta titlul: „Usuc-o, o să-ţi 


placă”. Avea pretenţia că îţi demonstra cum trebuie 
păstrată mâncarea pentru a face faţă unui asediu. Altul 
arăta cum gherilele pot face trenurile de pasageri să 
deraieze. O bibliotecă lustruită de mahon, neobişnuit de 
bine lucrată, era ticsită cu cărţi. Raza de lumină care 
pătrunse prin uşă căzu pe ea, făcând să strălucească 
titlurile imprimate cu litere aurii pe cotoarele de pânză. 
Erau istorii standard ale artei războiului, traduse din 
germană şi japoneză. Un raft întreg era ocupat numai de 
texte despre Pearl Harbour. Texte pe care Reacher însuşi le 
studiase, altundeva şi cu multă vreme în urmă. 

Rămase nemişcat. Borken se afla în spatele biroului. Părul 
îi strălucea, argintiu, în lumină. Uniforma neagră arăta 
aproape cenuşie. Borken îl privea în tăcere. Apoi, îi făcu 
semn spre un scaun. Prin gesturi, arătă gărzilor că trebuiau 
să aştepte afară. 

Reacher se aşeză, greu. Oboseala îl chinuia, iar adrenalina 
îl ardea în stomac. Gărzile tropăiră pe podeaua de lemn şi 
ieşiră. Închiseră uşa încet, cu grijă. Borken îşi mişcă braţul 
şi deschise un sertar. Scoase un revolver vechi. Îl puse pe 
masă, cu un păcănit sonor. 

— M-am hotărât, spuse. Dacă să trăieşti sau să mori. Arătă 
spre vechiul revolver de pe masă. 

— Ştii ce e? întrebă. 

Reacher îi aruncă o privire, în lumina puternică din jur, şi 
aprobă din cap. 

— Un Colt Marshall, spuse. 

— Poţi să-ţi pui viaţa chezăşie că aşa e. E un Colt Marshall 
original, din 1873, identic cu cele înmânate cavaleriei 
Statelor Unite. E arma mea personală. 

Îl ridică cu mâna dreaptă şi-l cântări. 

— Ştii ce fel de muniţie are? 

Reacher dădu din nou, aprobator, din cap. 

— Calibrul patruzeci şi cinci. Şase focuri. 

— Corect din prima, spuse Borken. Şase cartuşe de 
patruzeci şi cinci, trei sute de metri pe secundă, ieşite dintr- 


o ţeavă de nouăsprezece centimetri şi jumătate. Ştii ce pot 
să-ţi facă gloanţele astea? 

Reacher ridică din umeri. 

— Depinde dacă mă lovesc sau nu, spuse. Borken îl privea 
fără nici o expresie pe chip. Apoi, rânji. Gura lui umedă îşi 
îndoi colţurile în sus, iar pomeţii săi înălţaţi îi făcură ochii 
aproape să se închidă. 

— Te vor lovi, spuse. Dacă trag, te vor lovi. 

Reacher ridică din nou din umeri. 

— De acolo de unde eşti, poate că da, spuse. 

— De oriunde, spuse Borken. De aici, de la cincisprezece 
metri, dacă trag, te vor lovi. 

— Ridică mâna dreaptă, îl invită Reacher. 

Borken îşi pierduse din nou expresia de pe chip. 

Lăsă revolverul jos şi îşi ţinu sus mâna mare, albă, ca şi 
cum ar fi salutat o cunoştinţă întâmplătoare sau ar fi depus 
un jurământ. 

— Eram sigur, constată Reacher. 

— Erai sigur? repetă Borken. 

— Categoric, sublinie Reacher. Arma e destul de precisă, 
dar nu e cea mai bună armă din lume. Ca să nimereşti un 
om de la cincizeci de metri distanţă, trebuie să exersezi ca 
un nebun. Şi n-ai făcut-o. 

— N-am făcut-o? repetă Borken, prostit. 

— Nu, n-ai făcut-o, insistă Reacher. Uită-te niţel la chestia 
asta. A fost proiectat prin 1870, nu? Ai văzut vreodată 
fotografii vechi? Oamenii erau mult mai scunzi. Nişte tipi 
bătăioşi, dar scunzi, care abia veniseră din Europa, unde 
flămânziseră de generaţii întregi. Oameni mici, mâini mici. 
Uită-te la patul pistolului ăsta. O curbă prea strânsă, de 
departe prea mică pentru unul ca tine. Când pui mâna pe 
el, arată ca şi cum ar avea un ciorchine de banane împrejur. 
Şi patul ăla e din lemn de nuc, vechi de o sută douăzeci de 
ani. lare ca piatra. Spatele patului şi rama de sub cocoş te 
vor lovi ca un pumn la recul. Ai folosit mult revolverul ăsta, 
ai o perniţă bătătorită între degetul mare şi arătător, se 


vede de aici. Dar să nu-mi spui că ai exersat cu el, pentru că 
n-ai făcut-o, şi nu poţi fi trăgător de elită dacă nu exersezi. 

Borken îl privi fix. Apoi, zâmbi. Buzele i se desfăcură, iar 
ochii rămaseră din nou cât nişte crăpături. Deschise un 
sertar de cealaltă parte a biroului şi scoase un alt revolver. 
Era un Sig-Sauer de 9 mm. Vechi, poate, doar de cinci ani. 
Uzat, dar bine întreţinut. Un pat mare, ca o cutie, pentru o 
mână mare. 

— Am minţit, spuse. Asta e arma mea personală. lar acum, 
mai ştiu ceva. Ştiu că hotărârea pe care am luat-o a fost cea 
potrivită. 

Făcu o pauză, pentru ca Reacher să-l poată întreba ce 
hotărâre luase. Reacher rămase tăcut. Îşi strânse buzele. 
Nu avea de gând să-l întrebe nimic, nici măcar dacă ar fi 
fost ultima propoziţie pe care îi mai era dat s-o rostească. 

— Noi, cei de aici, suntem serioşi, să ştii, spuse Borken. În 
întregime serioşi. Nu ne jucăm deloc. Şi suntem corecţi în 
raport cu ce se întâmplă. 

Făcu din nou o pauză pentru ca Reacher să-l poată întreba 
ce se întâmplă. Reacher nu spuse nimic. Rămase uitându-se 
în gol. 

— America are un guvern despotic, continuă Borken. O 
dictatură controlată de peste hotare de inamicii noştri. 
Actualul preşedinte este membru al guvernului mondial, 
care ne controlează vieţile în secret. Sistemul lui federal nu 
e decât o perdea de fum menită să ţină totul sub control. 
Plănuiesc să ne dezarmeze şi să ne înrobească. Au început 
deja. Să nu ne mai amăgim. 

Se opri o clipă. Luă din nou în mână vechiul revolver. 
Reacher îl văzu verificând felul în care patul i se potrivea în 
palmă. Simţi carisma care iradia din el. Se simţi forţat să 
asculte glasul încet, hipnotic. 

— Sunt două metode principale, spunea Borken. Prima 
constă în încercarea de a dezarma populaţia civilă. Cel de-al 
doilea amendament garantează dreptul de a purta arme, 
dar sunt pe cale să obţină abolirea lui. Legile legate de 


infracţiuni, toate cârcotelile astea despre delicte, 
homiciduri, războaie ale drogurilor, sunt toate îndreptate 
către dezarmarea celor ca noi. Şi când vom fi dezarmaţi, 
pot să facă ce vor cu noi, nu? De aceea în Constituţie este 
prevăzută înarmarea cetăţenilor. Bătrânii erau isteţi. Ştiau 
că singurul lucru care putea ţine sub control un guvern 
erau voinţa poporului şi capacitatea acestuia de a-l da jos 
dintr-o lovitură. 

Borken se opri din nou. Reacher îşi ridică privirea spre 
svastica din spatele capului său. 

— Cea de-a doua metodă constă în a băga la strâmtoare 
micile afaceri, îşi continuă Borken ideea. 

Asta-i o teorie personală de-a mea. N-o să prea auzi de ea 
în cadrul Mişcării. Dar eu mi-am dat seama. Mă situează cu 
mult înaintea celorlalţi în felul meu de a înţelege lucrurile. 

Borken aşteptă, dar Reacher rămase în continuare tăcut. 
Uitându-se într-o parte. 

— E bătător la ochi, nu? Guvernul mondial este la bază un 
guvern de tip comunist. Nu au nevoie de un sector puternic 
al micilor afaceri. Numai că asta a avut America. Milioane 
de oameni, cu toţii muncind din greu şi câştigându-şi viaţa 
de zi cu zi. Prea mulţi ca să-i omori imediat, când vine 
vremea. Aşa că cifrele trebuie reduse încă de la bun 
început. Aşa se face că guvernul federal a fost instruit să-i 
strângă cu uşa pe micii întreprinzători. Impun tot felul de 
reglementări, tot felul de legi şi de taxe, măsluiesc pieţele, îl 
pun pe micul întreprinzător în genunchi şi pe urmă le dau 
dispoziţie băncilor să amuşineze peste tot, cu promisiunea 
unor credite atractive în bot şi, când nici nu s-a uscat bine 
cerneala pe actele de credit, înşfacă dobânda, şi mai 
muncesc niţel la măsluirea pieţelor, până ce bietul om nu 
mai e în stare să le dea banii înapoi. Şi atunci, îi iau cu de-a 
sila afacerea. Asta înseamnă unul mai puţin pentru 
cuptoarele de gaz, când va veni vremea. 

Reacher se mulţumi să-i arunce o privire scurtă. Nu spuse 
nimic. 


— Crede-mă, insistă Borken. E ca şi cum ar rezolva 
dinainte problema cadavrelor. Scăpaţi acum de clasa 
mijlocie şi n-o să mai fie nevoie de atâtea lagăre de 
concentrare mai târziu. 

Reacher se mulţumi să-l privească în ochi. Era ca şi cum s- 
ar fi uitat la o sursă de lumină strălucitoare. Buzele roşii şi 
groase zâmbeau, un zâmbet indulgent. 

— Ţi-am spus că eram cu mult înaintea celorlalţi, spuse. 
Am văzut-o venind. La ce crezi că slujeşte Rezerva 
Federală? Asta-i cheia pentru tot. America e, în mod 
fundamental, o naţiune bazată pe afaceri, nu? Controlezi 
afacerile, controlezi totul. Cum controlezi afacerile? 
Controlând băncile. Cum controlezi băncile? Punând pe 
picioare un afurisit de sistem al Rezervei Federale. Le spui 
băncilor ce să facă. Asta-i cheia. Guvernul mondial 
controlează totul, prin intermediul Rezervei Federale. Am 
văzut-o cu ochii mei. 

Ochii îi erau larg deschişi. Sclipind, dar lipsiţi de vreo 
anumită culoare. 

— Am văzut făcându-i-se asta propriului meu tată, strigă. 
Fie ca bietul lui suflet să-şi găsească odihna. Federalii l-au 
scos la mezat! 

Reacher îşi întoarse privirea. Ridică uşor din umeri către o 
siluetă imaginară aflată în colţul încăperii. Nu spuse nimic. 
Încercă să-şi amintească succesiunea titlurilor din 
biblioteca de mahon delicat cizelată a lui Borken. Istoria 
purtării războaielor, din China antică, trecând prin Italia 
renascentistă şi până la Pearl Harbour. Se concentră asupra 
formulării exacte a titlurilor, pentru sine însuşi, încercând 
să reziste severităţii cu care îl urmărea Borken. 

— Suntem oameni serioşi aici, spunea Borken, din nou. 
Poţi să te uiţi la mine şi să gândeşti că sunt un fel de despot, 
ori şef de cult, ori indiferent cum ar vrea lumea să mă 
eticheteze. Dar nu este aşa. Sunt un bun conducător, nu voi 
nega asta. Un conducător chiar inspirat. Numeşte-mă 
inteligent şi receptiv, nu o să te contrazic. Dar, de fapt, nu 


aş avea nevoie să fiu aşa. Oamenii mei nu au nevoie de 
încurajare. N-au nevoie de o mână de fier care să-i 
conducă. Au nevoie de îndrumare şi disciplină, dar nu te 
lăsa amăgit de asta. Nu oblig pe nimeni. Nu face greşeala 
să le subapreciezi voinţa. Nu le trece cu vederea dorinţa 
unei schimbări în mai bine. 

Reacher era tăcut. Continua să se concentreze asupra 
cărţilor, trecând în revistă, mental, evenimentele din 
decembrie 1941, văzute din punctul de vedere al 
japonezilor. 

— Nu suntem infractori, spunea Borken. Când un guvern 
nu-şi mai face treaba, cei mai buni sunt cei care se ridică 
împotriva lui. Sau crezi cumva că ar trebui să ne purtăm ca 
oile? 

Reacher riscă să-i arunce o privire. Riscă să ia cuvântul. 

— Eşti deosebit de selectiv, spuse. În legătură cu cine e 
aici şi cine nu e. 

Borken dădu din umeri. 

— Cine se aseamănă se adună, spuse. Nu-i asta legea 
naturii? Negrilor le revine toată Africa. Albii au locul ăsta. 

— Şi dentiştii evrei? întrebă Reacher. Ei ce loc au? 

Borken ridică din nou uşor din umeri. 

— Asta a fost o greşeală operativă, răspunse el. Loder ar fi 
trebuit să aştepte până ce calea ar fi fost liberă. Dar greşeli 
se întâmplă tot timpul. 

— Trebuia să fi aşteptat şi până ieşeam eu din scenă, 
spuse Reacher. 

Borken aprobă din cap. 

— Sunt de acord cu tine, spuse. Ar fi fost mai bine pentru 
tine. Dar n-au făcut-o şi iată-te aici, printre noi. 

— Pentru că sunt alb? se interesă Reacher. 

— Nu fi ironic, răspunse Borken. Albilor le-au mai rămas 
extrem de puţine drepturi. 

Reacher îl fixă cu privirea. Se uită prin încăperea 
strălucitoare, mocnind de ură. Se înfioră. 


— Am făcut un studiu despre tiranie, începu Borken o 
nouă litanie. Şi despre cum poate fi combătută. Prima 
regulă e să iei o hotărâre fermă, să trăieşti liber sau să 
mori. Şi să te ţii de ea. Să trăieşti sau să mori. A doua 
regulă este să nu te porţi niciodată ca oile. Trebuie să rămâi 
în picioare şi să te împotriveşti. Le studiezi sistemul şi înveţi 
să-i urăşti. lar apoi acţionezi. Cum acţionezi? Cei curajoşi 
răspund la luptă. Plătesc cu aceeaşi monedă, înţelegi? 

Reacher ridică din umeri. Nu răspunse nimic. 

— Cei curajoşi plătesc cu aceeaşi monedă, repetă Borken. 
Dar cel care este şi curajos şi înţelept acţionează altfel. Se 
răzbună el primul. Dinainte. El dă primele lovituri. Le dă 
ceea ce nu se aşteaptă, când şi unde nu se aşteaptă. Asta 
facem noi aici. Plătim, mai întâi, cu aceeaşi monedă. Este 
războiul lor, dar noi vom împărţi primele lovituri. O să le 
dăm ceva la care nici măcar nu se aşteaptă. Le vom da 
planurile peste cap. 

Reacher se uită din nou la rafturile bibliotecii. Cinci mii de 
pagini clasice, toate spunând acelaşi lucru: nu face ceea ce 
ei se aşteaptă să faci. 

— Du-te şi uită-te la hartă, spuse Borken dintr-odată. 

Împingându-şi înainte mâinile încătuşate, Reacher se sculă 
greoi de pe scaun. Se îndreptă spre harta statului Montana, 
aflată pe perete. Găsi oraşul Yorke în colţul din stânga, sus. 
Mult înăuntrul micii suprafeţe conturate cu negru. Verifică 
scala şi se uită la umbra conturului şi la culori. Râul despre 
care îi vorbise Joseph Ray se întindea la cincizeci de 
kilometri spre vest, de cealaltă parte a munţilor. Era o linie 
groasă, albastră, care cobora în josul hărţii. Spre nord, erau 
nişte înălţimi enorme, colorate în castaniu, pe toată distanţa 
până în Canada. Singurul drum de acces trecea prin Yorke 
şi se termina la nişte mine părăsite. Câteva cărări 
întâmplătoare traversau codrii deşi, spre est. Lia sud, liniile 
conturului se uneau, pentru a marca o prăpastie 
înspăimântătoare, tăiată de la est la vest. 


— Uită-te la terenul ăsta, Reacher, spuse calm Borken. Ce- 
ţi spune? 

Reacher se uită. Îi spunea că nu avea cum să scape de 
acolo. Nu pe jos, nu împreună cu Holly. Erau săptămâni de 
mers pe teren accidentat, către est şi nord. lar la vest şi 
sud, erau bariere naturale. Terenul constituia o puşcărie 
mai bună decât ar fi făcut-o sârma ghimpată şi câmpurile 
de mine. Fusese o dată în Siberia, după glasnost, pe urmele 
unor poveşti vechi, legate de militarii americani dispăruţi în 
acţiune1 1. Spre marea lui uimire, lagărele erau pe deplin 
deschise. Fără sârmă ghimpată, fără bariere de vreun fel. 
Îşi întrebase gazdele: unde sunt gardurile? Ruşii arătaseră 
spre kilometri de câmpuri acoperite de zăpadă şi-i 
răspunseseră: acolo sunt gardurile. N-aveai unde să fugi. 
Se uită din nou la hartă. Terenul însuşi era bariera. Ca să 
ieşi de aici, ai fi avut nevoie de un vehicul. Şi de o grămadă 
de noroc. 

— Nu pot să vină peste noi, continuă Borken. Suntem de 
necucerit. Nu putem fi opriţi. Ar fi un dezastru de proporţii 
cu adevărat istorice. Îţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat dacă 
Tunicile Roşii12 ar fi reuşit să oprească Revoluţia 
Americană din 1776? 

Reacher aruncă o privire în jurul încăperii înghesuite, de 
lemn şi se înfioră. 

— Asta nu-i Revoluţia Americană, spuse. 

— Chiar crezi că nu e? îl întrebă Borken. Care-i 
deosebirea? Şi ei voiau să dobândească libertatea de la un 
guvern tiranic. Ca şi noi. 

— Voi sunteţi criminali, replică Reacher. 

— Şi ei au fost, în 1776, afirmă Borken. Şi ei au ucis 
oameni. Şi sistemul instaurat a denumit asta crimă. 

— Sunteţi rasişti, nu se lăsă Reacher. 

— Ca şi în 1776, susţinu Borken. Jefferson şi sclavii lui? 
Ştiau că negrii le erau inferiori. Pe atunci, erau exact la fel 
ca şi noi acum. Numai că ei s-au transformat în noile Tunici 
Roşii. Încet, în ani de zile. Ne revine nouă sarcina să ne 


întoarcem la acel stadiu la care trebuiau să rămână 
lucrurile. Trăieşte liber sau mori, Reacher. E un ţel nobil. La 
fel a fost întotdeauna, nu crezi? 

Se aplecase în faţă, cu masa imensă a corpului său 
apăsând greu pe birou. Mâinile i se ridicaseră în aer. Ochii 
lui lipsiţi de culoare străluceau. 

— Dar în 1776 s-au făcut şi greşeli, spuse. Eu am studiat 
istoria. Războiul ar fi putut fi evitat dacă amândouă părţile 
s-ar fi purtat în consecinţă. Iar războiul trebuie întotdeauna 
evitat, nu crezi? 

Reacher ridică din umeri. 

— Nu în mod necesar, spuse. 

— Ei, de data asta o să ne ajuţi să-l evităm, îşi dezvălui 
ceva din planuri Borken. Asta m-am hotărât. Vei fi emisarul 
meu. 

— Ce să fiu? întrebă Reacher. 

— Eşti independent, sublinie Borken. Nu eşti unul dintre 
noi. N-ai nici un interes personal. American ca şi ei, un 
cetăţean integru, fără nici o condamnare. Un om inteligent, 
receptiv. Bagi de seamă lucruri. O să te asculte. 

— Cum? întrebă Reacher din nou. 

— Ne-am organizat bine aici, continuă Borken. Suntem 
gata să ne asumăm statutul de naţiune. Trebuie să-ţi intre 
în cap treaba asta. Avem o armată, avem trezorerie, avem 
rezerve financiare, avem un sistem legal, avem democraţie. 
O să-ţi arăt azi totul. O să-ţi arăt o societate care e gata de 
independenţă, gata să trăiască liber sau să moară şi care nu 
e decât la o zi distanţă de asta. lar apoi, am să te trimit în 
sud, către America. Le vei comunica faptul că poziţia 
noastră este puternică, iar a lor e lipsită de orice speranţă. 

Reacher continuă să-l privească. 

— Şi poţi să le spui de Holly, adăugă calm Borken. Care e 
în cămăruţa ei specială. Le spui de arma mea secretă. De 
poliţa mea de asigurare. 

— Eşti absolut sărit de pe fix, spuse Reacher. 

În baracă se lăsă linişte. O linişte copleşitoare. 


— De ce? şopti Borken. De ce crezi că sunt sărit de pe fix? 
Chiar aşa, de ce? 

— Nu gândeşti limpede, spuse Reacher. Nu-ţi dai seama că 
Holly nu contează? Preşedintele o să-l schimbe pe Johnson 
cât ai zice peşte. O să te facă praf ca pe un gândac, iar Holly 
n-o să fie decât o altă victimă. Ar trebui s-o eliberezi şi s-o 
trimiţi împreună cu mine. 

Borken îşi scutură capul său mare, fericit şi plin de 
încredere. 

— Nu, zise el. Asta n-o să se întâmple. Mai sunt şi alte 
lucruri legate de Holly în afară de poziţia tatălui său. Nu ţi-a 
spus? 

Reacher continua să-l privească, iar Borken îşi consultă 
ceasul. 

— E vremea să plecăm, spuse. A venit clipa să vezi şi tu 
cum funcţionează sistemul nostru juridic. 

Holly auzi paşii tăcuţi în apropierea uşii şi se dădu încet jos 
din pat. Lacătul clincăni şi tânărul soldat cu cicatricea pe 
frunte păşi în alveolă. Ţinea degetul pe buze, iar Holly dădu 
din cap. Şchiopătă până în baie şi dădu drumul la duş, să 
curgă cu zgomot în cada goală. Tânărul o urmă şi închise 
încet uşa după el. 

— N-o putem face decât o dată pe zi, şopti Holly. Dacă aud 
duşul prea des, o să devină bănuitori. 

Tânărul arătă din cap că a înţeles. 

— Plecăm diseară, spuse. Nu pot acum, dimineaţa. Suntem 
cu toţii de serviciu la procesul lui Loder. O să trec pe aici 
după apus, cu un jeep. O să încercăm după lăsarea 
întunericului. Spre sud. E riscant, dar o să reuşim. 

— Nu fără Reacher, spuse Holly. Tânărul scutură din cap. 

— Nu pot promite nimic, spuse. Acum e cu Borken. Numai 
Dumnezeu ştie ce i se poate întâmpla. 

— Dacă plec eu, pleacă şi el, sublinie Holly. 

Tânărul o privi, plin de enervare. 

— Bine, spuse. O să încerc. 


Deschise uşa băii şi se strecură afară. Holly îl privi plecând 
şi închise duşul. Rămase privind după el. 

Făcu un ocol spre nord-vest şi o luă pe drumul lung înapoi, 
prin pădure, tot pe acolo pe unde venise. Santinela pe care 
Fowler o ascunsese printre copaci, la cinci metri de poteca 
principală, nu-l văzu. Dar cel care se ascunsese în pădure 
prinse o fulgerare a unei uniforme de camuflaj, care se 
strecura printre tufişuri. Se răsuci repede pe loc, dar era 
prea târziu ca să-i distingă faţa. Ridică din umeri şi se gândi 
intens. Mai bine să-l treacă cu vederea decât să recunoască 
faptul că dăduse greş cu identificarea. 

Aşa se face că tânărul cu cicatricea ajunse înapoi în 
cabana sa, cu două minute înainte de ora când trebuia să-şi 
escorteze comandantul la audierea de la tribunal. 

La lumina zilei, clădirea tribunalului, aflată în colţul de 
sud-est al oraşului părăsit Yorke, arăta în mare măsură la 
fel ca şi o sută de alte construcţii, pe care Reacher le văzuse 
de-a lungul şi de-a latul Americii rurale. Ridicată pe la 
începutul veacului. Mare, albă, cu stâlpi, împodobită cu 
diverse elemente decorative. Structura pătrăţoasă era 
destul de solidă pentru a da impresia de seriozitate, dar şi 
destul de subtilă în detalii pentru a trece drept o clădire 
frumoasă. Văzu o cupolă delicată, parcă plutind deasupra 
casei, purtând în ea un ceas la fel de delicat, probabil 
achitat printr-o subscripţie publică, ţinută cu multă vreme 
în urmă, în rândurile unei generaţii demult uitate. Mai mult 
sau mai puţin ca şi o sută de alte clădiri, dar acoperişul era 
mai abrupt decât al multora dintre ele şi mai greu. Bănui că 
ăsta era stilul în nordul statului Montana. Acoperişul acela 
ar fi suportat şi o sută de tone de zăpadă, pe toată durata 
îndelungată a iernii. 

Dar momentan se aflau în cea de-a treia dimineaţă a lui 
iulie şi nu era nici o urmă de zăpadă pe acoperiş. Lui 
Reacher îi era cald, după ce mersese un kilometru pe jos, 
sub soarele palid de nord. Borken o luase înainte, singur, 
iar Reacher fusese cărat prin pădure de aceiaşi şase paznici 


de elită. Tot cu cătuşe la mâini. Îl duseseră până la treptele 
din faţă ale clădirii şi apoi îl împinseseră înăuntru. Primul 
etaj era spaţios. Se puteau vedea stâlpii care susțineau 
etajul al doilea, acoperit cu scânduri late, netede, ce păreau 
tăiate cu gaterul din nişte pini uriaşi. limpul şi ceara de 
lustruit dăduseră lemnului o nuanţă închisă, iar panourile 
aveau un design simplu şi sever. 

Fiecare scaun fusese ocupat. Fiecare bancă era plină de 
oameni. Sala era o mare de uniforme de camuflaj, verzi. 
Bărbaţi şi femei. Stând rigizi, cu spatele drept, cu armele 
ţinute vertical între genunchi. Aşteptând cu răbdare. Câţiva 
copii, tăcuţi şi încurcaţi. Reacher a fost condus în faţa 
mulţimii, către o masă aflată în fosa tribunalului. Fowler îl 
aştepta deja acolo. Cu Stevie lângă el. Îi făcu semn spre un 
scaun. Reacher se aşeză. Paznicii rămaseră în picioare, în 
spatele lui. O clipă mai târziu, uşile duble se deschiseră, iar 
Beau Borken se îndreptă către fotoliul judecătorului. 
Podeaua veche scârţâia sub povara greutăţii sale. Toţi cei 
aflaţi în sală, cu excepţia lui Reacher, se ridicară în picioare. 
Luară poziţia de drepţi şi salutară, ca la o indicație 
invizibilă. Borken purta tot uniforma lui neagră, cu centură 
şi cizme. Avea în plus doar un toc mare de revolver, în care 
se găsea Sig-Sauerul său. Ţinea în mână o carte subţire, 
legată în piele. Intră însoţit de şase oameni înarmaţi, în 
formaţie lărgită. Aceştia ocupară locuri în faţa scaunului 
judecătoresc şi rămaseră în poziţie de drepţi, ţepeni, cu 
privirea înainte, lipsiţi de expresie. 

Lumea din sală se aşeză din nou. Reacher privi tavanul, 
împărţindu-l în patru cu privirea. Văzu care era colţul de 
sud-est. Uşile se deschiseră din nou, iar publicul îşi ţinu 
răsuflarea. Loder intră în sală, împins de la spate. Era 
înconjurat de şase gărzi. Îl împinseră până la masa de vizavi 
de Fowler. Masa acuzatului. Gărzile rămaseră în spatele lui, 
obligându-l să se aşeze, cu mâinile sprijinite de amândoi 
umerii săi. Avea faţa albă de frică, cu urme de sânge 
închegat. Nasul îi era spart, iar buzele sfâşiate. Borken îl 


privi de la înălţimea scaunului său. Se lăsă, greu, în scaunul 
de judecător şi îşi puse mâinile mari, cu palmele în jos, pe 
masa din faţă. Aruncă o privire împrejurul sălii şi rosti 
primele cuvinte. 

— Ştim cu toţii de ce ne aflăm aici, spuse. 

Holly putea simţi prezenţa numeroasei mulţimi din sala de 
dedesubtul ei. Detecta slabul tumult al unei mulţimi de 
oameni care se străduiau să rămână liniştiţi. Dar nu se 
putea opri din lucru. Nu era nici un motiv să creadă că omul 
Biroului, care o contactase, nu avea să se ţină de cuvânt, 
dar avea de gând să-şi petreacă ziua pregătindu-se. Pentru 
orice situaţie. 

Căutarea ei după o unealtă o condusese la una pe care o 
avusese chiar ea tot timpul. Cârja ei de metal. Era un tub de 
aluminiu, de doi centimetri şi jumătate diametru, cu o buclă 
pentru cot şi un mâner. Tubul era prea lat, iar metalul, prea 
moale pentru a se folosi de el ca de un levier. Dar îşi dădu 
seama că, dacă ar fi scos manşonul de cauciuc de jos, 
capătul tubului ar fi putut fi modelat într-un fel de sculă 
improvizată. Poate ar fi reuşit să turtească tubul în forma 
niturilor care fixau patul. Apoi, ar fi putut să îndoaie tubul 
în unghi drept şi, poate, să folosească totul ca un fel de 
coarbă de pneuri, deşi destul de şubredă. 

Mai întâi, trebuia să îndepărteze vopseaua groasă de pe 
capetele bolţurilor. Era moale şi alunecoasă, ţinând 
şuruburile parcă sudate de ramă. Folosi marginea buclei de 
cot a cârjei pentru a îndepărta primele straturi de vopsea. 
Apoi, râcâi falţurile, până ce, de sub ele apăru metalul 
curat. Acum, avea de gând să şchiopăteze până la baie şi să 
se întoarcă cu un prosop muiat în apă fierbinte. Avea să 
apese tare prosopul pe şuruburi, lăsând căldura apei să 
dilate metalul şi să lărgească strânsoarea. După aceea, 
aluminiul uşor al cârjei s-ar fi putut dovedi destul de tare 
pentru a încheia treaba. 

— Punerea în pericol prin neglijenţă a misiunii, spuse Beau 
Borken. 


Vocea lui era joasă şi hipnotică. Sala se cufundase în 
tăcere. Gărzile din faţa judecătorului se uitau înainte. 
Paznicul de la capăt privea fix la Reacher. Era tânărul cu 
barba scurtă şi cu cicatrice pe frunte. Reacher îl văzuse 
păzindu-l pe Loder cu o seară înainte. Îl privea pe Reacher 
cu o curiozitate vie. 

Borken ridică volumaşul subţire, legat în piele şi îl mişcă 
încet, de la stânga la dreapta, ca pe un proiector în a cărui 
lumină strălucitoare ar fi vrut să scalde toată sala. 

— Constituţia Statelor Unite, rosti el pompos. Din păcate, 
ponegrită, dar cel mai măreț opuscul imaginat vreodată de 
om. Modelul propriei noastre Constituţii. 

Întoarse paginile cărţuliei. Fâşâitul foilor ţepene sună 
incredibil de tare în liniştea sălii. Începu să citească. 

— Declaraţia Drepturilor Omului, rosti el. Cel de-al cincilea 
amendament specifică faptul că nimeni nu poate fi 
considerat răspunzător de un delict capital în lipsa 
acuzaţiei juriului hotărâtor, cu excepţia cazurilor apărute în 
rândul milițiilor, în momente de primejdie publică. Se 
afirmă că nici o persoană nu va fi privată de viaţă sau 
libertate fără un proces corespunzător. Cel de-al şaselea 
amendament specifică faptul că acuzatul trebuie să 
beneficieze de dreptul la un proces public neîntârziat, în 
faţa unui juriu local. Se mai spune şi că acuzatul are dreptul 
la asistenţa unui sfătuitor legal. 

Borken se opri. Îşi plimbă privirile în jurul sălii. Ridică din 
nou cărţulia din care citise. 

— Cartea aceasta ne spune ce avem de făcut. Deci ne 
trebuie un juriu. Nu se spune din câte persoane trebuie să 
fie compus. Cred că trei oameni vor fi de ajuns. Se oferă 
cineva voluntar? 

Se înregistră o pădure de mâini ridicate. Borken punctă la 
întâmplare, ici şi colo. În cele din urmă, trei oameni 
traversară podeaua din scânduri de pin. Îşi stivuiră armele 
şi se aşezară în boxa juraţilor. Borken se răsuci în scaun şi li 
se adresă. 


— Domnilor, spuse grav. Cazul de faţă priveşte milițiile şi 
ţine de securitatea naţională. Suntem înţeleşi în privinţa 
asta? 

Noii membri ai juriului înclinară cu toţii din cap, iar 
Borken se întoarse şi, de la înălţimea mesei sale, îl privi pe 
Loder, care era singur la masa sa. 

— Ai un consilier? îl întrebă. 

— Adică acum îmi oferi un avocat? întrebă Loder, la rândul 
său. 

Vocea îi era groasă şi nazală. Borken clătină din cap. 

— Aici nu există avocaţi. Avocaţii sunt una dintre 
problemele Americii. Nu vom avea avocaţi aici. Nu avem 
nevoie de ei. Declaraţia Drepturilor Omului nu spune nimic 
de avocaţi. Vorbeşte despre un sfătuitor. Sfătuitor înseamnă 
sfaturi. Aşa scrie în dicţionarul meu. [i s-au dat sfaturi? Vrei 
unul acum? 

— Ai să-mi dai vreunul? întrebă Loder. Borken dădu din 
cap că da şi zâmbi rece. 

— Declară-te vinovat, spuse. 

Loder se mulţumi să refuze din cap şi-şi plecă ochii. 

— OK, spuse Borken. Ai primit un sfat, dar susţii totuşi că 
eşti nevinovat? 

Loder dădu din cap afirmativ. Borken îşi aplecă din nou 
privirile în cartea pe care o ţinea în mâini. Reluă. 

— Declaraţia de Independenţă, spuse. Înseamnă dreptul 
poporului de a schimba sau a aboli vechiul guvern şi de a 
institui un nou guvern, într-o astfel de formă, încât să i se 
pară cel mai capabil de a-i asigura siguranţa şi fericirea. 

Se opri din nou şi privi mulţimea din sală. 

— Înţelege toată lumea ce înseamnă asta? întrebă el. 
Vechile legi au dispărut. Acum avem legi noi. Un nou mod 
de-a face lucrurile. Îndreptăm două sute de ani de lucruri 
făcute prost. Ne întoarcem acolo unde ar fi trebuit să fim 
tot timpul. Acesta este primul proces din cadrul unui sistem 
pe deplin nou. Un sistem mai bun. Un sistem cu un apel 


mult mai puternic la legitimitate. Avem tot dreptul s-o 
facem, iar ceea ce facem este drept. 

Un uşor murmur se ridică din rândurile mulţimii. Reacher 
nu detectă nici o notă de dezaprobare în sunetul respectiv. 
Toţi erau ca hipnotizaţi. Întinzându-se în lumina 
strălucitoare a lui Borken, ca nişte şopârle în soarele cald al 
amiezii. Borken îi făcu un semn din cap lui Fowler. Fowler 
stătuse în picioare lângă Reacher, iar acum se întoarse 
către boxa juraţilor. 

— Faptele sunt următoarele, spuse. Comandantul l-a trimis 
pe Loder în exterior, într-o misiune de cea mai mare 
importanţă pentru viitorul nostru, al tuturor. Loder a dus 
greşit la îndeplinire sarcina încredinţată. N-a fost plecat 
decât cinci zile, dar a făcut cinci greşeli grave. Greşeli care 
erau să distrugă întreaga operaţiune. Mai exact, a lăsat 
urme, prin incendierea a două vehicule. Apoi, a calculat 
prost două operaţiuni şi, ca atare, s-a încurcat cu doi civili. 
Şi, în sfârşit, i-a permis lui Peter Bell să dezerteze. Cinci 
greşeli grave. 

Fowler rămase nemişcat. Reacher îl privi stăruitor. 

— Voi invita un martor, spuse Fowler. Stevie Stewart. 

Micul Stevie se ridică repede, iar Fowler îi făcu semn din 
cap, aducându-l în vechea boxă a martorilor, aflată sub 
nivelul mesei judecătorului, de-a lungul acesteia. Borken se 
aplecă în faţă şi îi înmână o cărţulie neagră. Reacher nu 
putu să vadă ce carte era, dar sigur nu era Biblia. În nici un 
caz, doar dacă nu cumva începuseră să pună svastici pe 
coperta bibliilor. 

— Juri că vei spune adevărul şi numai adevărul? îl întrebă 
Borken. 

Stevie dădu afirmativ din cap. 

— Jur, domnule, spuse el. 

Puse cartea jos şi se întoarse către Fowler, pregătit să 
pună prima întrebare. 

— Ai ceva de spus despre cele cinci greşeli pe care le-am 
menţionat? îl întrebă Fowler. L-ai văzut pe Loder făcându- 


le? 

Stevie dădu viguros din cap. 

— Le-a făcut, spuse. 

— Şi-a asumat răspunderea pentru ele? continuă Fowler. 

— Sigur, spuse Stevie. Tot timpul a făcut pe şeful cât am 
fost pe drum. 

Fowler îi dădu de înţeles lui Stevie că se poate retrage. În 
tribunal era linişte. Borken zâmbi atotştiutor spre membrii 
juriului şi aruncă o privire în jos, către Loder. 

— Ai ceva de spus în apărarea ta? îl întrebă el, cu voce 
joasă. 

Felul în care o spusese făcu să sune absurd fie şi numai 
ipoteza că cineva s-ar mai fi putut gândi măcar la vreo 
apărare împotriva acestui gen de acuzaţii. Tribunalul 
rămase liniştit. Nemişcat. Borken privea mulţimea. Fiecare 
pereche de ochi era aţintită în ceafa lui Loder. 

— Mai ai ceva de spus? îl întrebă Borken din nou. Loder 
privea în gol, drept în faţa lui. Nu răspunse nimic. Borken 
se întoarse către boxa juraţilor şi îi privi pe cei trei bărbaţi 
care stăteau pe băncile vechi, tocite. 

În privirea lui se contura o întrebare. Cei trei se 
înghesuiră o clipă unul în altul şi şoptiră între ei. Apoi, cel 
din stânga se ridică în picioare. 

— Vinovat, domnule, spuse el. Categoric vinovat. 

Borken aprobă din cap cu satisfacţie. 

— Vă mulţumesc, domnilor, spuse. 

Din mulţime se ridică un murmur. Se întoarse, pentru a-l 
potoli cu o privire. 

— Mi se cere să formulez sentinţa, spuse. După cum mulţi 
dintre voi ştiu, Loder e o veche cunoştinţă de-a mea. Am 
trăit multe împreună. Am fost prieteni încă din copilărie. Şi 
prietenia înseamnă mult pentru mine. 

Făcu o pauză şi-i aruncă o privire lui Loder. 

— Dar alte lucruri înseamnă şi mai mult, preciză. 
Îndeplinirea sarcinilor care îmi revin înseamnă mai mult. 
Răspunderea mea faţă de această naţiune pe cale de a se 


naşte înseamnă mai mult. Uneori, arta guvernării trebuie 
pusă înaintea oricărei alte valori pe care-o ai. 

Mulțimea era liniştită. Ţinându-şi răsuflarea. Borken 
rămase aşezat vreme îndelungată. După aceea, privi peste 
capul lui Loder, la gărzile din spatele său şi făcu un mic gest 
din cap. Gărzile îl apucară pe Loder de coate şi-l ridicară în 
picioare. Intrară în formaţie şi-l târâră afară din sală. 
Borken se ridică şi privi mulţimea. Apoi se întoarse, se 
îndreptă spre uşă şi dispăru. Cei care formaseră publicul se 
ridicară şi ei, târşâindu-şi picioarele şi se grăbiră afară, 
după el. 

Reacher văzu cum gărzile îl duceau pe Loder până la un 
stâlp aflat pe peticul de iarbă din faţa tribunalului. Borken 
călca în urma lor. Gărzile ajunseră la catargul de steag şi-l 
apăsară tare pe Loder cu faţa de acesta. Îi ţineau 
încheieturile mâinilor şi traseră de ele, astfel încât trupul îi 
era lipit de stâlp, îmbrăţişându-l, cu faţa strâns lipită de 
vopseaua albă, mată. Venind din spate, Borken scoase Sig- 
Sauerul din toc. Eliberă piedica de siguranţă. Împinse un 
cartuş în cameră. Înfipse ţeava în ceafa lui Loder şi trase. 
Explozia de sânge şi vuietul împuşcăturii se întoarseră, 
odată cu ecoul trimis de munţii din jur. 

DOUĂZECI ŞI ŞASE 

— Îl cheamă Jack Reacher, spuse Webster. 

— A fost bun apelul, generale, interveni şi McGrath. Cred 
că încă îl ţin bine minte. 

Johnson aprobă din cap. 

— Poliţia militară ţine o evidenţă strictă, adăugă. Se 
găseau tot în camera personalului de la Baza forţelor 
aeriene Peterson. La zece dimineaţa, în ziua de joi, trei 
iulie. Din fax ieşea un lung răspuns la întrebările lor. Chipul 
din fotografie fusese identificat imediat. Dosarul profesional 
al subiectului fusese scos direct din calculatorul 
Pentagonului şi trimis prin fax, împreună cu numele. 

— Acum ţi-l aduci aminte pe tipul ăsta? îl întrebă Brogan 
pe general. 


— Pe Reacher? repetă Johnson, pe un ton lipsit de 
precizie. Nu ştiu. Ce-a făcut? 

Webster şi aghiotantul generalului se înghesuiau lângă 
fax, citind dosarul pe măsură ce hârtia ieşea din aparat. O 
răsuciră cu partea bună în sus şi se depărtară un pas, să 
evite ca aceasta să cadă pe podea. 

— Ce-a făcut? îi întrebă McGrath, şi ceilalţi îi simţiră 
presiunea din glas. 

— Nimic, îi răspunse Webster. 

— Nimic? repetă după el McGrath. De ce ar avea un dosar 
despre el dacă n-a făcut nimic? 

— Era unul de-al lor, preciză Webster. Maiorul Jack 
Reacher, din poliţia militară. 

Aghiotantul parcurgea rapid foaia lungă de hârtie. 

— Steaua de Argint, spuse el. Două de bronz, Inima 
Purpurie. Asta-i un dosar dat naibii. Tipul ăsta a fost un 
erou, pentru numele lui Dumnezeu. 

McGrath desfăcu plicul şi scoase imaginile video originale 
ale răpirii, în alb şi negru, nemărite, încă granulate. Alese 
prima imagine a implicării lui Reacher. Cea în care fusese 
surprins pe cale să apuce cârja lui Holly şi luându-i hainele 
curățate din mână. Lăsă fotografia să alunece pe masă. 

— Mare erou, spuse. 

Johnson se aplecă să vadă mai bine imaginea. McGrath o 
lăsă să alunece pe a doua. Cea în care Reacher îi lua braţul 
lui Holly, menţinând-o înăuntrul cercului strâns al 
atacatorilor. Johnson o ridică de pe masă şi o cercetă atent. 
McGrath nu era sigur dacă se uita la Reacher sau la fiica sa. 

— Are treizeci şi şapte de ani, citi cu glas tare aghiotantul 
generalului. A ieşit din armată acum paisprezece luni. A 
făcut West Point, a slujit treisprezece ani, mari fapte de 
eroism la Beirut, încă de la început. Domnule, chiar 
dumneavoastră i-aţi prins în piept o Stea de Bronz, acum 
zece ani. Are un dosar excepţional, de la început până la 
sfârşit. Este singurul militar din istorie care a câştigat la 
Wimbledon fără să facă parte dintre puşcaşii marini. 


Webster ridică privirea. 

— La tenis? întrebă el, serios interesat. 

Aghiotantul zâmbi scurt. 

— Nu Wimbledonul, preciză. La Wimbledon. Şcoala de 
trăgători de elită a marinei are un concurs, Cupa 
Wimbledon. Pentru ţintaşi de elită. E deschis oricui, dar 
întotdeauna este câştigat de un membru al forţelor Marinei, 
cu excepţia anului în care cupa a fost câştigată de Reacher. 

— Şi atunci, de ce n-a făcut armata ca ţintaş de elită? se 
interesă McGrath. 

Aghiotantul ridică din umeri. 

— Habar n-am, răspunse. Sunt prea multe întrebări fără 
răspuns în dosarul ăsta. Cum ar fi, de ce a ieşit din armată? 
Un om ca el ar fi trebuit să urmeze tot parcursul, până sus 
de tot. 

Johnson ţinea câte o fotografie în fiecare mână şi le privea 
îndeaproape. 

— Deci, de ce şi-a dat demisia? vru să ştie cu orice preţ 
Brogan. Vreun necaz? 

Aghiotantul clătină din cap. Se uită din nou la hârtie, 
căutând ceva. 

— Nu-i nimic în dosar, preciză. Nici un motiv. Îi 
înregistram numeric, pe atunci, dar ideea era să-i scoatem 
afară pe cei lipsiţi de orice perspectivă. Un tip ca ăsta n-ar 
fi fost, în nici un caz, făcut pierdut. 

Johnson îşi trecu fotografiile dintr-o mână în alta, ca şi cum 
ar fi căutat să le vadă dintr-o altă perspectivă. 

— Îl cunoaşte cineva cu adevărat? interveni Milosevic 
pentru prima dată. Cineva cu care să putem sta de vorbă? 

— Cred că l-am putea găsi pe vechiul lui comandant, spuse 
aghiotantul. Ar putea să ne ia o zipână dăm el. 

— Fă-o, preciză Webster. Avem nevoie de orice informaţie 
putem găsi. Orice ne-ar putea fi de ajutor. 

Johnson puse fotografiile jos şi le împinse din nou către 
McGrath. 


— Probabil că a luat-o pe căi greşite, spuse. Oamenii buni 
o pot lua câteodată pe căi greşite, insistă el. Am văzut şi eu 
asta, uneori. Şi poate fi o problemă al naibii de complicată. 

McGrath întoarse spre el fotografiile de pe masa lucioasă 
şi se uită la ele. 

— Nu glumeai, spuse. Johnson îl privi întrebător. 

— Pot să păstrez o fotografie? Prima dintre ele? McGrath 
clătină din cap. 

— Nu, spuse. Dacă vrei o fotografie, am să-ţi fac una chiar 
eu. Cu dumneata şi cu fiica dumitale, în faţa unei pietre de 
mormânt, pe care să se afle numele ticălosului. 

DOUĂZECI ŞI ŞAPTE. 

Patru oameni târau de acolo trupul lui Loder, iar mulţimea 
se împrăştia în tăcere. Reacher fusese lăsat să stea în 
picioare pe treptele tribunalului, alături de gărzi şi de 
Fowler. Fowler îi desfăcuse, în sfârşit, cătuşele. Reacher îşi 
rotea umerii şi se întindea. Stătuse cu cătuşe toată noaptea 
şi toată dimineaţa, iar acum îşi simţea muşchii înţepeniţi şi 
dureroşi. Încheieturile îi erau marcate cu urme roşii, unde 
metalul tare muşcase din carne. 

— O ţigară? întrebase Fowler. 

Îi întinsese pachetul. Un gest prietenesc. Reacher refuză 
din cap. 

— Vreau s-o văd pe Holly, spuse. 

Fowler era cât pe ce să refuze, dar apoi se gândi mai bine 
şi dădu din cap afirmativ. 

— Bine, spuse. Bună idee. Scoate-o niţel afară, să facă 
puţină gimnastică. Vorbeşte cu ea. Întreab-o cum ne purtăm 
cu ea. Oricum, e sigur că o vei întreba asta mai târziu. Va fi 
foarte important pentru ei. Nu vrem să rămână cu vreo 
impresie falsă. 

Reacher rămase să aştepte în josul scărilor. Soarele 
împrăştia o lumină palidă şi parcă diluată. Fuioare de ceaţă 
se adunau către nord. Dar mare parte din cer era încă 
albastru şi senin. După cinci minute, Fowler o aduse pe 
Holly jos. Mergea încet, cu un uşor ritm sacadat, după cum 


mişcarea piciorului sănătos alterna cu bocănitul cârjei. leşi 
pe uşă şi se opri în capul scărilor. 

— O întrebare pentru tine, Reacher, strigă Fowler în jos, 
către el. Cât de departe poţi alerga cu şaizeci de kile în 
spate? 

Reacher ridică din umeri. 

— Nu cred că prea departe, răspunse. Fowler aprobă din 
cap. 

— Corect, spuse. Nu destul de departe. Dacă nu e înapoi în 
treizeci de minute, venim după voi. O să vă acordăm o rază 
de trei kilometri. 

Reacher se gândi şi aprobă din cap. Jumătate de oră, cu 
şaizeci de kile în spate, l-ar fi purtat mult peste limita celor 
trei kilometri. Trei kilometri era o apreciere pesimistă. Dar 
îi reveni în minte harta de pe peretele lui Borken. Se gândi 
la sălbăticia de dincolo de pădure. Unde naiba să fugă? Îşi 
privi cu ostentaţie ceasul. Fowler dispăru în spatele clădirii 
de birouri ruinate. Gărzile îşi aninară armele de umeri şi 
rămaseră în poziţie de repaus. Holly îşi netezi părul cu 
palma. Stătea în picioare, cu faţa întoarsă către soarele 
palid. 

— Poţi să mergi puţin? o întrebă Reacher. 

— Încet, răspunse ea. 

Păşi, singură, pe mijlocul străzii pustii. Reacher mergea pe 
lângă ea. Aşteptară, până ce nu mai puteau fi văzuţi. Se 
priviră. Apoi, se răsuciră şi se aruncară unul în braţele 
celuilalt. Cârja ei răsună, izbindu-se de pământ, iar el o 
ridică în aer. Ea îşi înfăşură braţele în jurul lui şi-şi îngropă 
faţa în gâtul lui. 

— O să înnebunesc aici, spuse. 

— Am veşti proaste, rosti el drept răspuns. 

— Adică? se interesă ea. 

— Au avut pe cineva care i-a ajutat la Chicago, îi comunică 
el. 

Ea îl privi fix, fără să înţeleagă. 


— Au fost plecaţi cinci zile, continuă el. Aşa a spus Fowler 
la proces. A spus că Loder fusese plecat exact cinci zile. 

— Da, şi? 

— N-au mai avut timp şi de supraveghere. Nu te-au 
urmărit dinainte. Le-a spus cineva unde aveai să fii şi în ce 
moment. Cineva i-a ajutat, Holly. 

Ei i se scurse culoarea din obraji. Pe faţă i se citi şocul. 

— Cinci zile? Eşti sigur? 

Reacher înclină din cap. Holly rămase tăcută. Se gândea, 
concentrându-se din toate puterile. 

— Aşa că cine mai ştia? Cine mai ştia unde o să fii luni, la 
douăsprezece? O colegă de apartament? Vreun sau vreo 
prietenă? 

Ochii ei aruncau săgeți în stânga şi în dreapta. Parcurgea 
rapid toate posibilităţile. 

— Nu mai ştia nimeni, spuse în cele din urmă. 

— Ai fost vreodată urmărită? 

Ea ridică din umeri, neputincioasă. Reacher vedea cu câtă 
disperare ar fi vrut să spună da, am fost urmărită. Pentru că 
ştia că, pentru ea, să fi spus nu ar fi însemnat o perspectivă 
prea înspăimântătoare. 

— Ai fost? insistă el din nou. 

— Nu, spuse încet. De vreunul din clovnii ăştia? Las-o 
baltă. Aş fi băgat de seamă. Şi ar fi trebuit să stea toată ziua 
pe lângă Clădirea Federală, aşteptând. I-am fi săltat cât ai 
clipi din ochi. 

— Atunci? vru el să ştie mai mult. 

— Pauza mea de prânz era flexibilă, preciză ea. Varia 
uneori şi cu câteva ore. N-a fost niciodată regulată. 

— Atunci? insistă el. 

Ea îl privi din nou. 

— Deci a fost cineva dinăuntru, trase ea concluzia. Din 
interiorul Biroului. Trebuie să fi fost. Gândeşte-te şi tu, nu e 
altă posibilitate. Cineva de la slujbă m-a văzut plecând şi a 
băgat rapid o fisă într-un telefon. 


El nu mai adăugă nimic. Se mulţumi să privească la 
descurajarea zugrăvită pe chipul ei. 

— O cârtiţă la Biroul de la Chicago, mai spuse ea. Era o 
afirmaţie, nu o întrebare. În chiar interiorul Biroului. Nu-i 
altă posibilitate. La naiba, nu-mi vine să cred. 

Apoi surâse. Un surâs scurt, amar. 

— Şi aici avem o cârtiţă, spuse. Ironic, nu? Mi s-a 
prezentat. Un tip tânăr, cu o cicatrice mare pe frunte. E de 
la Birou, sub acoperire. Spune că avem oameni băgaţi în 
mare parte din grupurile astea. Adânc sub acoperire, în caz 
de urgenţă. I-a chemat pe ei în ajutor când a aflat că mi-au 
pus dinamită în pereţi. 

El o privi neîncrezător. 

— Ştii de dinamită? o întrebă. 

Ea făcu o grimasă şi aprobă din cap. 

— Nu-i de mirare că înnebuneşti aici, trase el o concluzie. 

Apoi o privi din nou, cuprins de panică. 

— Pe cine a chemat în ajutor omul ăsta sub acoperire? 
ceru el precizări, cu presiune în voce. 

— Biroul nostru din Butte, răspunse Holly. E un birou 
satelit. Cu un singur agent rezident. Comunică cu el prin 
radio. Are un transmiţător ascuns în pădure. Dar, 
deocamdată, a renunţat la el. Spune că ăştia scanează toate 
frecvențele. 

Reacher simţi că îl trece un fior. 

— Cât crezi c-o să treacă până ce cârtiţa din Chicago îşi va 
da arama pe faţă? întrebă. 

Holly se făcu şi mai palidă. 


— Nu prea mult, bănuiesc. De îndată ce careva o să-şi dea 
seama că ne-am îndreptat în direcţia asta. Biroul din 
Chicago îşi va înroşi calculatoarele şi va pieptăna fin toate 
rapoartele venite din Montana. Materialul acestui agent se 
va găsi deasupra teancului celorlalte. Dumnezeule, 
Reacher, trebuie să ajungi primul la el. Trebuie să-l anunţi. 
Îl cheamă Jackson. 

O luară înapoi. luţiră pasul către sud, prin oraşul-fantomă. 

— Zice că mă poate scoate de aici, mai spuse Holly. 
Diseară, cu un jeep. 

Reacher dădu din cap, încruntat. 

— Du-te cu el. 

— Nu fără tine. 

— Pe mine oricum mă trimit afară. Trebuie să fiu un fel de 
emisar. Trebuie să le spun alor tâi că n-au nici o speranţă. 

— Şi ai să te duci? întrebă ea. El negă din cap. 

— Nu, dacă îi pot împiedica. Nu fără tine. 

— Ar trebui să te duci, insistă ea. Nu te gândi la mine. El 
scutură iarăşi din cap. 

— Sunt îngrijorat în legătură cu tine. 

— Du-te, îi spuse ea. Uită de mine şi scapă de aici. 

EI ridică din umeri. Şi nu mai spuse nimic. 

— Pleacă dacă ţi se oferă vreo şansă, Reacher, vorbesc 
serios. 

Părea că într-adevăr, vorbea serios. Se uita la el fix, cu un 
aer sever. 

— Numai dacă pleci tu prima, spuse el pe un ton definitiv. 
Mai rămân pe aici până ce te ştiu plecată. Nu te las cu 
nebunii ăştia. 

— Dar n-o să mai poţi rămâne. Dacă văd că am scăpat, o să 
se caţere pe pereţi. Se va schimba totul. 

El o privi. Îl auzi pe Borken spunând: ea e mai mult decât 
fiica lui Johnson. 

— De ce, Holly? o întrebă. De ce se va schimba totul? Cine 
naiba eşti tu? 


Ea nu răspunse. Se uită în lături. Fowler le apăru în faţă, 
venind spre nord, fumând. Se apropie de ei. Se opri chiar în 
faţa lor. Scoase pachetul de ţigări. 

— O ţigară? întrebă. 

Holly privi în pământ. Reacher refuză din cap. 

— "Ţi-a spus? Tot confortul de acasă? 

Gărzile stăteau în poziţie de drepţi. Erau un fel de gardă 
de onoare, în faţa scărilor tribunalului. Fowler o conduse pe 
Holly spre trepte. Unul dintre ei o preluă pe Holly şi o duse 
înăuntru. Din uşă, ea se uită înapoi spre Reacher. El îi făcu 
un semn din cap. Voia să-i spună: ne vedem mai târziu, 
bine? Apoi ea dispăru. 

— Şi acum, marele tur, spuse Fowler. Rămâi lângă mine. 
Ordinele lui Beau. Dar poţi să mă întrebi tot ce vrei, clar? 

Reacher îl privi vag şi aprobă din cap. Se uită pe furiş la 
cele şase gărzi din spatele lui. Cobori treptele şi făcu o 
pauză. Privi către catargul steagului. Era fixat chiar în 
mijlocul unui petec de peluză, bine îngrijită, din faţa clădirii. 
Trecu peste el, se opri în sângele lui Loder şi aruncă o 
privire împrejur. 

Orăşelul Yorke era în întregime mort. Arăta ca şi cum 
murise de ceva vreme. Ca şi cum n-ar fi fost niciodată un loc 
de unde să începi o viaţă. De la nord la sud, era traversat de 
şoseaua care fusese flancată de patru corpuri de case, două 
pe partea de est şi două pe cea de vest. Tribunalul ocupa în 
întregime corpul de sud-est, având în faţă ceva ce ar fi 
putut fi un fel de birou administrativ al ținutului, aflat în 
corpul de sud-vest. Partea de vest a străzii era mai înaltă. 
Terenul se înălța într-o pantă. Fundaţia clădirii biroului 
administrativ se găsea cam la acelaşi nivel cu etajul al 
doilea al tribunalului. La început, avusese acelaşi tip de 
structură, dar căzuse în ruină, cu vreo treizeci de ani mai 
înainte. Vopseaua se cojise, iar pe laturi lăsa să se vadă un 
cenuşiu-verzui. Nici o fereastră nu mai avea geamuri. 
Ridicătura în pantă care o înconjura fusese redată 
vegetației scunde de munte. Existase un copac ornamental, 


chiar în mijlocul său. Se uscase de multă vreme, iar acum 
din el nu mai rămăsese decât un ciot cam de vreo doi metri 
înălţime, ca un stâlp de execuţie. 

La nord se aflau rânduri de magazine cenuşii goale, cu 
uşile acoperite de scânduri bătute în cuie. Pe vremuri, 
deasupra lor se ridicau frontoane înalte şi împodobite, 
ascunzând clădiri simple, pătrate. Descompunerea 
provocată de trecerea anilor lăsase frontoanele de acelaşi 
maroniu mat ca şi structurile de lemn ca nişte cutii aflate în 
spatele lor. Firmele de deasupra uşilor se şterseseră până 
la dispariţie. Nu era nimeni pe trotuar. Nici un zgomot de 
vehicule, nici un fel de activitate, nimic. Locul părea acum 
bântuit de fantome. Arăta ca un oraş părăsit, din vremea 
vechiului Vest Sălbatic. 

— A fost un oraş minier, spuse Fowler. Plumb, în 
majoritate, dar şi ceva cupru şi, pentru o vreme, câteva 
filoane de argint. S-au făcut o grămadă de bani aici, asta-i 
sigur. 

— Şi ce s-a întâmplat? se interesă Reacher. Fowler înălţă 
din umeri. 

— Ce se întâmplă cu toate exploatările miniere? Îşi 
epuizează resursele, asta se întâmplă. Acum cincizeci de 
ani, lumea mai depunea încă cereri pentru drepturi de 
proprietate la vechiul birou al ținutului, ca şi cum n-ar mai fi 
existat şi ziua de mâine, ori şi le disputau la vechiul 
tribunal, iar de-a lungul străzii erau baruri, bănci şi 
magazine. Apoi, a început să nu se mai scoată din mină 
decât noroi, iar lumea a plecat de aici, lăsând toate astea în 
urmă. 

Fowler îşi rotea ochii peste peisajul mohorât, iar Reacher îi 
urmărea privirile. Îşi ridică ochii cu câteva grade mai sus, 
cuprinzând munţii uriaşi, care se înălţau în zare. Erau 
masivi şi indiferenți, încă vărgaţi cu zăpadă, deşi era luna 
iulie. Ceaţa atârna în fâşii peste trecători şi se împrăştia în 
pădurile dese de brad. Fowler se mişcă, iar Reacher îl urmă 
de aproape, pe o cărare care urca abrupt spre nord, în 


spatele biroului administrativ aflat acum în ruine. Gărzile îi 
urmară, în şir indian. Îşi dădu seama că era cărarea pe care 
se poticnise de două ori, în beznă, în noaptea din ajun. 
După o sută de metri, intrară printre copaci. Cărarea se 
încolăcea în sus, prin pădure. Înaintarea era uşurată de 
lumina verzuie a zilei, filtrată printre trunchiuri. După 
aproximativ un kilometru de mers, parcurseseră, poate, în 
realitate, jumătate de kilometru de drum în linie dreaptă şi 
ieşiră în luminişul în care îi lăsase duba albă cu o seară 
înainte. La faţa locului se găsea un mic pluton de santinele, 
înarmat şi impecabil ca înfăţişare, stând în poziţie de drepţi 
în centrul poienii. De duba albă, nici urmă. Fusese luată de 
acolo. 

— Numim locul ăsta Bastionul, spuse Fowler. A fost prima 
bucată de pământ pe care am cumpărat-o. 

La lumina zilei, locul arăta diferit. Bastionul nu era decât 
un luminiş mare şi curat, în mijlocul hăţişului, cuibărit într-o 
căldare de munte, la o sută de metri deasupra oraşului. Se 
vedea că perimetrul nu fusese trasat de mâna omului, ci 
fusese furnizat cu un milion de ani în urmă de ghețarii 
uriaşi, care coborâseră ca nişte gigantice pietre de moară, 
de la pol. Părţile de nord şi de vest erau alcătuite din pante 
abrupte, care se retrăgeau până la piscurile semeţe. 
Reacher văzu din nou zăpadă, adunată de vânt în albiile 
vechilor torente de pe faţa de nord. Dacă se mai afla acolo 
în iulie, probabil că se afla acolo douăsprezece luni pe an. 

Către sud-est, oraşul abia se vedea dedesubtul lor, prin 
rariştile dintre copaci, pe unde fusese tăiată poteca. 
Reacher putea vedea biroul ținutului şi clădirea albă a 
tribunalului, plasate dedesubt ca nişte machete. Către sud, 
pantele munţilor se pierdeau în pădurea deasă. Unde nu 
erau copaci, se găseau râpe înfricoşătoare. Reacher le privi 
liniştit. Fowler arătă spre ele. 

— Unele sunt adânci şi de treizeci de metri, spuse. Pline 
de elani şi berbeci de munte. Şi avem şi urşi negri. Câţiva 


oameni au văzut şi pume pe când patrulau. Le poţi auzi 
noaptea, când e linişte. 

Reacher aprobă din cap şi ascultă liniştea ameţitoare. 
Încercă să-şi închipuie cât de liniştite pot fi nopţile aici. 
Fowler se întoarse, arătând cu degetul ici şi colo. 

— Asta e ceea ce am construit, spuse. Până acum. 

Reacher aprobă din nou din cap. Luminişul cuprindea zece 
clădiri. Toate erau structuri mari, utilitare, ridicate din 
placaj şi lemn masiv de cedru, sprijinite pe stâlpi solizi de 
beton. Fiecare clădire dispunea de curent electric, tras 
dintr-o buclă de cablu greu, aflat între ele. 

— Curentul vine din oraş, preciză Fowler. Un kilometru şi 
jumătate de cablu. Apă curentă, de asemenea, adusă prin 
conducte de plastic de la un lac curat de munte. Instalate 
prin munca milițiilor. 

Reacher văzu baraca în care îşi petrecuse cea mai mare 
parte a nopţii. Era mai mică decât celelalte. 

— Sediul administraţiei, preciză din nou Fowler. Una 
dintre barăci avea o antenă pe acoperiş, înaltă cam de vreo 
douăzeci de metri. Radio pe unde scurte. Reacher putu 
vedea un cablu electric mai subţire legat de cel principal. 
Se strecura în aceeaşi baracă, fără să mai iasă afară. 

— Aveţi şi telefon, nu? se interesă el. Neînregistrat, nu-i 
aşa? 

Arătă spre ceea ce îl interesa, iar Fowler îi urmări privirea. 

— Linia de telefon? Vine din Yorke, odată cu cablul de 
curent. Dar nu e telefon. Guvernul mondial ne-ar pune 
convorbirile sub ascultare. 

Îi făcu lui Reacher semn să vină după el, către baraca 
dotată cu antenă, unde linia părea să se termine. Se 
înghesuiră împreună prin uşa îngustă. Fowler îşi desfăcu 
mâinile cu un gest de mândrie. 

— Centrul de comunicaţii, spuse. 

Baraca era întunecoasă şi avea cam şapte pe patru. 
Înăuntru erau doi oameni, unul aplecat deasupra unui 
magnetofon, ascultând ceva în căşti, iar celălalt mişcând 


încet butonul scalei unui scanner radio. Pe ambele laturi 
lungi se aflau mese de lemn brut, fixate în pereţi. Reacher 
îşi ridică privirea spre tavan şi văzu că firul de telefon 
trecea printr-o gaură perforată în perete. Se încolăcea în 
jos, alimentând un modem. Modemul era conectat la două 
computere de birou, cu ecranele luminate. 

— Internetul miliției naţionale, preciză Fowler. 

Un al doilea fir ocolea mesele de lemn, intrând într-un fax. 
Acesta uruia ca pentru sine, desfăşurând încet un sul de 
hârtie. 

— Reţeaua patriotică de fax, spuse din nou, mândru, 
Fowler. 

Reacher dădu din cap şi se apropie. Faxul era aşezat pe 
una dintre mese, lângă un alt computer şi un radio mare, pe 
unde scurte. 

— Astea-s mijloacele de informare din umbră, spuse 
Fowler. Echipamentul ăsta ne ajută să aflăm adevărul 
despre ce se întâmplă în America. E singurul mod în care-l 
poţi afla. 

Reacher mai aruncă o ultimă privire împrejur şi ridică din 
umeri. 

— Mi-e foame, spuse. Ăsta-i adevărul. N-am luat nici cina, 
nici micul-dejun. Aveţi pe-aici un loc unde pot bea nişte 
cafea? 

Fowler îl privi şi rânji. 

— Sigur, spuse. La cantină se serveşte toată ziua. Ce crezi 
că suntem? O grămadă de sălbatici? 

Cu un gest al mâinii, le dădu liber celor şase gărzi şi îl 
invită pe Reacher să-l urmeze. Cantina se găsea lângă 
centrul de comunicaţii. Era aproape de patru ori mai mare, 
de două ori mai lungă şi mai lată. Afară, avea un coş 
zdravăn pe acoperiş, făcut din tablă galvanizată, lucitoare 
ca oglinda. Înăuntru, erau mese pe capre de lemn, perfect 
aliniate, cu bănci simple, trase cu grijă dedesubt. Mirosea a 
mâncare veche şi în aer plutea acel iz de praf pe care îl au 
întotdeauna marile spaţii comune. 


Trei femei lucrau înăuntru. Curăţau mesele. Erau 
îmbrăcate în salopete de uniformă şi aveau, toate, păr lung 
şi curat şi feţe obişnuite, lipsite de orice machiaj, mâini roşii 
şi nici o bijuterie. Se opriră din lucru când intrară Fowler şi 
Reacher. Rămaseră strânse una lângă alta, cu ochii la ei. 
Reacher o recunoscu pe una dintre ele, pe care o mai 
văzuse şi la tribunal. Aceasta îi adresă un gest prudent din 
cap, ca un salut. Fowler păşi în faţă. 

— Oaspetele nostru a ratat micul-dejun, spuse. 

Femeia cea prudentă dădu din nou din cap. 

— Nici o problemă, spuse. Ce să vă aduc? 

— Orice, spuse Reacher. Câtă vreme are şi cafea alături. 

— Cinci minute, spuse femeia. 

Le conduse pe celelalte două pe o uşă din spate, unde 
bucătăria forma un intrând. Fowler se aşeză la o masă, iar 
Reacher ocupă banca de vizavi de el. 

— De trei ori pe zi, locul ăsta e folosit pentru servirea 
mesei, îi explică Fowler. În restul timpului, mai ales după- 
masa şi seara, e folosit ca loc de întrunire al comunităţii. 
Beau se suie pe o masă şi le spune oamenilor ce trebuie 
făcut. 

— Unde e Beau acum? vru să ştie Reacher. 

— O să-l vezi înainte să pleci, spuse Fowler. Poţi să fii sigur 
de asta. 

Reacher dădu încet din cap şi privi pe fereastra mică la 
munţii din depărtare. Noul unghi de vedere îi oferi 
perspectiva unui lanţ muntos mai îndepărtat, aflat poate la 
şaptezeci de kilometri, atârnând în aerul limpede dintre 
pământ şi cer. Liniştea era în continuare copleşitoare. 

— Unde-i lumea? întrebă. 

— La lucru, îi răspunse Fowler. La lucru şi la antrenament. 

— La lucru? se miră Reacher. Şi la ce lucrează? 

— Construiesc perimetrul de sud, îi explică Fowler 
răbdător. Râpele sunt mai puţin adânci pe alocuri. Tancurile 
ar putea trece prin ele. Ştii ce este o abatiză? 


Reacher îl privi fără nici o expresie. Ştia ce este o abatiză. 
Orice student conştiincios de la West Point ştia ce este o 
abatiză. Dar n-avea de gând să-l lase pe Fowler să afle 
precis cât de întinse erau cunoştinţele sale în privinţa 
anumitor lucruri. Aşa că se mulţumi să-l privească pe 
Fowler fără nici o expresie. 

— Dai jos nişte copaci, explică Fowler. Fiecare al cincilea 
sau al şaselea îl pui jos. Îl faci să cadă cu vârful în direcţia 
opusă celei din care urmează să sosească inamicul. Copacii 
de pe aici sunt în majoritate pini sălbatici, care cresc cu 
crengile în sus, nu? După tăiere, crăcile rămân orientate 
înspre inamic. Tancul intră în capătul tăiat al unui copac şi 
încearcă să-l împingă din drum. Dar crăcile se agaţă de 
copacii rămaşi în picioare. În curând, tancul va încerca să 
împingă doi sau trei copaci. Apoi patru sau cinci. Chestie cu 
totul imposibilă. Nici măcar un tanc mare, cum e Abrams, 
nu o poate face. Cu o turbină de gaz, de o mie cinci sute de 
cai, de şaizeci şi trei de tone, se va cala când va încerca să 
dea la o parte toţi copacii ăia. Chiar dacă vor aduce tancuri 
de-alea mari, ruseşti, tot n-o să poată fi făcută. E vorba de o 
abatiză, Reacher. În lupta împotriva lor trebuie să te 
foloseşti de puterea naturii. N-o să poată trece printre 
afurisiţii ăia de copaci, asta-i sigur. Sovieticii au folosit 
metoda împotriva lui Hitler, la Kursk, în al Doilea Război 
Mondial. O veche şmecherie comunistă. Şi acum, o 
întoarcem împotriva lor. 

— Dar infanteria? întrebă Reacher. Tancurile nu vor veni 
singure. Vor avea lângă ele şi infanterie. Se vor strecura 
înainte şi vor dinamita copacii. 

Fowler rânji. 

— O să încerce, spuse. Şi pe urmă o să pună capăt 
încercărilor. Avem cuiburi de mitralieră la cincizeci de metri 
nord de abatize. Îi tăiem în bucăţi. 

Femeia cea prudentă veni de la bucătărie cu o tavă. O 
puse pe masă, în faţa lui Reacher. Ouă, costiţă, cartofi 


prăjiţi, fasole, toate pe o tavă smălțuită. O cană de metal de 
jumătate de litru cu cafea aburindă. Farfurii ieftine. 

— Poftă bună, spuse. 

— Mulţumesc, îi răspunse Reacher. 

— Şi eu nu capăt cafea? spuse Fowler pe ton de glumă. 

Femeia cea prudentă făcu un semn spre bucătărie. 

— Serveşte-te singur, spuse. 

Fowler îi aruncă lui Reacher o privire ca de la bărbat la 
bărbat şi se ridică în picioare. 

Reacher continuă să privească fără nici o expresie. Fowler 
se îndreptă spre bucătărie şi dispăru pe uşa acesteia. 
Femeia îl privi plecând şi puse o mână pe braţul lui 
Reacher. 

— Trebuie să stăm de vorbă, şopti. Să ne întâlnim diseară, 
după stingere. Lângă uşa bucătăriei, bine? 

— Mai bine vorbim acum, şopti la rândul lui Reacher. Până 
atunci, aş putea fi plecat. 

— Trebuie să ne ajuţi, şopti femeia din nou. Apoi, Fowler 
se întoarse în sală, iar ochii femeii se înceţoşară de spaimă. 
Se îndreptă de spate şi se grăbi să dispară. 

Erau câte şase bolţuri trecute prin fiecare dintre ţevile 
lungi care formau rama patului. Două dintre ele fixau plasa 
de sârmă care susţinea salteaua. Apoi, mai erau două la 
fiecare capăt, prinzând ţeava lungă de bridele în unghi 
drept ataşate de picioare. Studiase construcţia vreme 
îndelungată şi observase o posibilă îmbunătăţire a situaţiei. 
Putea lăsa o bridă fixată cu bolţ la un capăt. Ar fi arătat ca 
un cârlig rigid, în unghi drept. Era mai bine decât să separe 
brida şi apoi să o fixeze în capătul deschis al ţevii. Avea mai 
multă putere. 

Dar rămânea în continuare problema celor şase bolţuri. 
Trebuia să separe brida de piciorul patului. Situaţia 
prezenta o îmbunătăţire, dar nu descoperise nici o 
scurtătură. Lucra repede. N-avea motiv să creadă că 
Jackson avea să dea greş, dar şansele scăzuseră. În mod 
dramatic. 


Lângă cantină se găseau dormitoarele. Erau patru clădiri 
mari, toate perfect curate şi goale. Două funcționau drept 
cazărmi, pentru bărbaţi singuri şi femei celibatare. 
Celelalte două era împărţite prin pereţi despărțitori de 
placaj. Aici locuiau familiile, perechile, în nişte boxe mici, 
aflate în spatele pereţilor despărțitori, iar copiii, într-o 
zonă-dormitor deschisă. Dormeau pe nişte paturi de 
campanie trei-sferturi, din metal, aranjate în rânduri. La 
capătul fiecărui pat se găseau dulăpioare, la jumătate din 
dimensiunea lor normală. Nici un desen pe pereţi, nici o 
jucărie. Singurul obiect decorativ era un afiş turistic cu 
oraşul Washington. Era o fotografie aeriană, luată dinspre 
nord, într-o zi însorită de primăvară, cu Casa Albă în prim- 
plan, în dreapta, grădina-promenadă a Mallului în mijloc şi 
Capitoliul în extremitatea stângă. Era înrămată în plastic, 
iar mesajul turistic era acoperit cu hârtie, peste care un 
nou titlu fusese scris cu litere de mână. Noul titlu suna 
astfel: „Acesta vă este duşmanul.” 

— Unde sunt copiii acum? se interesă Reacher. 

— La şcoală, spuse Fowler. Iarna, folosesc cantina. Vara, se 
duc în pădure. 

— Şi ce învaţă? întrebă Reacher. Fowler ridică din umeri. 

— Tot ce trebuie să ştie, răspunse el în doi peri. 

— Şi cine hotărăşte ce trebuie să ştie? insistă Reacher. 

— Beau, răspunse Fowler. El hotărăşte totul. 

— Şi ce a hotărât el că trebuie să ştie copiii? 

— A studiat foarte atent subiectul, spuse Fowler. Şi s-a 
oprit la Biblie, la Constituţie, istorie, pregătire fizică, arta 
tăierii lemnelor, vânătoare, arme. 

— Şi cine predă toate astea? 

— Femeile, răspunse Fowler. 

— Copiii sunt fericiţi aici? îşi continuă Reacher întrebările. 

Fowler înălţă din nou din umeri. 

— Nu sunt aici ca să fie fericiţi, spuse. Sunt aici ca să 
supravieţuiască. 


Baraca următoare era goală, cu excepţia altui terminal de 
computer, care stătea singur pe un birou, într-un colţ. 
Reacher putu să vadă că de tastatură era fixat un lacăt 
mare. 

— Asta e trezoreria noastră, zâmbi Fowler. Toate fondurile 
noastre sunt în insulele Cayman. Dacă avem nevoie de ceva 
bani, folosim computerul ăsta şi-i trimitem oriunde vrem. 

— Şi cât aveţi? încercă Reacher să-l tragă de limbă. Fowler 
zâmbi din nou, ca un conspirator. 

— O grămadă. Douăzeci de milioane, în bonuri la purtător. 
Mai puţin decât am cheltuit deja. Dar ne-a rămas destul. 
Nu-ţi face griji că rămânem fără bani. 

— Furaţi? întrebă Reacher. 

— Capturaţi, preciză celălalt. De la inamic. Douăzeci de 
milioane. 

Ultimele două clădiri erau depozite. Una era paralelă cu 
ultimul dormitor. Cealaltă se ridica mai încolo, la o oarecare 
distanţă. Fowler îl însoţi pe Reacher în clădirea mai 
apropiată. Depozitul era burduşit cu provizii. De-a lungul 
unuia dintre pereţi erau aliniate bidoane mari, de plastic, 
pline cu apă. 

— Fasole, gloanţe şi bandaje, spuse Fowler. Asta-i deviza 
lui Beau. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să facem 
faţă unui asediu. Asta-i sigur. E evident că ăsta va fi primul 
lucru pe care-l va face guvernul, nu? O să arunce obuze de 
artilerie, pline cu germeni de ciumă, în lacul care ne 
aprovizionează sistemul de apă potabilă. Aşa că am stocat-o 
aici. Nouă milioane de litri de apă curată. Asta a fost 
prioritatea numărul unu. Avem conserve, destul cât să ne 
ajungă doi ani. Nu destule cât să vină şi alţii să ni se 
alăture, dar e un început bun. 

Depozitul dădea pe afară de plin ce era. Unul dintre 
compartimente era plin de îmbrăcăminte de la podea la 
tavan. Deja familiarele salopete oliv, jachete de camuflaj, 
bocanci. 'Toate spălate şi călcate la vreo spălătorie a 
armatei, ambalate şi vândute la balot. 


— Îţi trebuie ceva de aici? îl întrebă Fowler. Reacher era 
gata să treacă mai departe, dar aruncă o privire lucrurilor 
pe care le purta. Le purtase neîncetat de luni dimineaţă. 
Trei zile în şir. De la bun început, nu se dovediseră cea mai 
bună alegere şi în nici un caz nu avuseseră de câştigat 
odată cu trecerea timpului. 

— Bine, răspunse. 

Mărimile cele mai mari se găseau la fundul teancului. 
Fowler ridică, împinse şi trase afară o pereche de pantaloni, 
o cămaşă, o jachetă. Reacher nu băgă în seamă bocancii 
sclipitori. Prefera propriii săi pantofi. Se dezbrăcă şi se 
îmbrăcă din nou, ţopăind de pe un picior pe altul, pe 
podeaua goală de lemn. Îşi încheie nasturii de la cămaşă şi- 
şi trase pe el jacheta cea nouă. Hainele i se potriveau destul 
de bine. Nu se uită împrejur după o oglindă. Ştia cum arată 
într-o salopetă. Petrecuse destui ani purtându-le. 

Lângă uşă se găseau rezervele medicale, aranjate pe un 
raft. Truse medicale, antibiotice, bandaje. Toate aranjate 
eficient, pentru un acces uşor. Grămezi ordonate, cu spaţiu 
între ele. Era clar că Borken făcuse repetiţii cu oamenii săi, 
îi învățase să se mişte repede, să pună mâna pe echipament 
şi să administreze primul-ajutor. 

— Fasole şi bandaje, spuse Reacher. Şi gloanţele? Fowler 
arătă din cap către magazia mai îndepărtată. 

— Acolo e arsenalul, spuse. O să-ţi arăt. Arsenalul era mai 
mare decât celălalt depozit. 

Avea un lacăt mare pe uşă. Conţinea mai multe arme decât 
îşi amintea Reacher să fi văzut vreodată. Sute de puşti 
semiautomate şi puşti-mitralieră perfect ordonate. Peste 
tot, mirosul proaspăt al uleiului de armă. De la podea până 
la tavan, grămezi de cutii cu muniţie. Lăzi obişnuite de 
lemn, pline cu grenade. Poliţe pline de revolvere. Nimic mai 
greu decât ce ar fi putut fi cărat de un infanterist, dar tot 
era o imagine al naibii de impresionantă. 

Cele două bolţuri care ţineau plasa de sârmă erau cele mai 
uşoare. Erau mai mici decât celelalte. Bolţurile mari, care 


ţineau rama, preluau toată greutatea. Plasa de sârmă se 
sprijinea pe ele. Bolţurile care o ţineau apăsată pe ramă nu 
erau de portanță. Puteau fi lăsate cu totul la o parte şi patul 
ar fi funcţionat la fel de bine. 

Se strădui să îndepărteze vopseaua până la metalul 
strălucitor. Încălzi capetele bolţurilor cu şervetul muiat. 
Apoi scoase vârful de cauciuc al cârjei şi bătu capătul 
tubului de aluminiu până ce ajunse oval. Îşi folosi puterea 
degetelor pentru a strânge ovalul pe capul bolţului. Se 
folosi de mânerul cârjei pentru a o răsuci, ca pe o uriaşă 
cheie tubulară. Aceasta alunecă de pe capul bolţului. Înjură 
pe tăcute şi îşi folosi o mână pentru a o strânge din nou. 
Răsuci mâna şi cârja deodată, ca şi cum ar fi format un 
întreg. Bolţul se mişcă. 

Era o cărare de pământ bătut, care ducea spre nord, 
dincolo de inelul format de clădirile de lemn. Fowler îl duse 
pe Reacher de-a lungul acesteia. La capăt, se găsea un 
poligon de tir. Era ca o alee lungă şi netedă, rezultată după 
curățirea îngrijită a copacilor şi tufişurilor. Era tăcut şi 
pustiu. Nu avea decât şapte metri lăţime, dar era lung de 
peste şapte sute de metri. La un capăt se găseau saltele, 
puse pe jos pentru ca trăgătorii să stea întinşi pe ele, iar în 
depărtare Reacher putu zări ţintele. Cu pas uşor, se 
îndreptă spre ele. 

Arătau ca ţintele militare standard, decupate din placaj, 
înfăţişând siluete de militari în fugă sau ghemuiţi la pământ. 
Felul în care erau desenate data încă din cel de-al Doilea 
Război Mondial. Silueta trasată grosier înfăţişa un 
infanterist german, cu o cască de forma unei găleți pentru 
cărbuni şi cu un rânjet sălbatic pe faţă. Dar, când se apropie 
mai mult, Reacher putu vedea că pe ţinte pictase o mână 
neîndemânatică. Pe piept, purtau semne noi, mâzgălite cu 
vopsea galbenă. Fiecare semn avea câte trei litere. Patru 
dintre ţinte aveau scris: FBI. Alte patru, ATF13. 

Ţintele erau aşezate în zigzag, spre înapoi, la distanţe 
între trei şi opt sute de metri. Cele mai apropiate erau 


ciuruite de găurile gloanţelor. 

— Toată lumea trebuie să atingă ţintele de la trei sute de 
metri, preciză Fowler. Este o condiţie a dreptului la 
cetăţenie aici. 

Reacher înălţă din umeri. Nu se lăsa impresionat. Trei sute 
de metri nu însemna mare lucru. Parcurse opt sute de 
metri. Pe ţintele de la patru sute de metri se vedeau urmele 
a multe lovituri, pe cele de la cinci sute de metri, a mult mai 
puţine. Reacher numără optsprezece lovituri la şase sute de 
metri, şapte la şapte sute şi numai două la capăt, în ţintele 
aflate la opt sute de metri. 

— Cât de vechi sunt ţintele astea? întrebă. 

Fowler ridică din umeri. 

— O lună, zise. Poate două. Ne antrenăm serios. 

— Foarte bine faceţi. 

— Nu credem că va trebui să tragem la distanţe mari, 
replică Fowler. Beau apreciază că forţele ONU vor veni 
noaptea. Când, cred ei, ne odihnim. Beau îşi imaginează că 
vor reuşi într-o anumită măsură să ne penetreze 
perimetrul. Poate cam opt sute de metri. Eu nu cred că vor 
reuşi, dar Beau e un om prudent. Şi el deţine toată 
răspunderea. Aşa că tactica noastră va consta în manevre 
de învăluire a flancurilor inamicului pe timp de noapte. Vom 
încercui pătrunderea ONU în pădure şi o vom secera cu foc 
încrucişat. Foc din apropiere şi la persoană, înţelegi? 
Antrenamentele merg foarte bine. Ne putem mişca repede 
şi pe tăcute în întuneric, fără sunete, fără lumini, fără 
probleme. Reacher aruncă o privire la copacii din pădure şi 
se gândi la peretele acoperit cu muniţie pe care tocmai îl 
văzuse. Se gândi la felul în care se lăuda Beau: de 
necucerit. Se gândi la problemele cu care este confruntată 
o armată când se luptă cu o gherilă motivată pe un teren 
dificil. Nimic nu este cu adevărat de necucerit, dar victimele 
provocate de cucerirea acestui loc aveau să se ridice la cifre 
impresionante. 


— Chestia de azi dimineaţă, spuse Fowler. Sper că nu te-a 
tulburat. 

Reacher rămase uitându-se la el. 

— Cu Loder, preciză Fowler. 

Reacher ridică din umeri. Se gândi în sinea lui: mi-a 
economisit mie munca. 

— Avem nevoie de o disciplină strictă, spuse Fowler. Toate 
naţiunile noi trec prin faza asta. Reguli dure, disciplină 
strictă. Beau a făcut un studiu pe tema asta. Exact în 
momentul ăsta, e deosebit de important. Dar cred că te cam 
poate tulbura. 

— Tu eşti cel care ar trebui să fie tulburat, spuse Reacher. 
Ai auzit vreodată de Iosif Stalin? 

Fowler aprobă din cap. 

— Un dictator sovietic, spuse. 

— Şi el proceda la fel. 

— Cum adică? întrebă Fowler. 

— Îşi elimina potenţialii rivali, îi explică Reacher. Pe baza 
unor acuzaţii măsluite. 

Fowler scutură din cap. 

— Acuzaţiile erau corecte, susţinu el. Loder a făcut greşeli. 

Reacher ridică din umeri. 

— Nu chiar. A făcut o treabă destul de bună. Fowler privi 
într-o parte. 

— Tu vei fi următorul, îi atrase atenţia Reacher. Ar trebui 
să-ţi păzeşti spatele. Mai devreme sau mai târziu vei 
descoperi şi tu că ai făcut o greşeală. 

— Suntem împreună de multă vreme, sublinie Fowler. 
Beau şi cu mine. 

— La fel se întâmpla şi cu Beau şi Loder, nu? întrebă 
Reacher. Stevie n-o să păţească nimic. Nu reprezintă o 
ameninţare. E prea nătâng. Dar tu ar trebui să te mai 
gândeşti. Tu o să fii următorul. 

Fowler nu răspunse. Privi din nou într-o parte. Se 
întoarseră, unul lângă altul, pe jumătatea de kilometru 
acoperită cu iarbă. O luară pe altă cărare bătută, către 


nord. Se dădură la o parte de pe cărare pentru a face loc 
unei lungi coloane de copii să treacă pe lângă ei. Mergeau 
în perechi, băieţi şi fete împreună, cu o femeie în salopetă 
în fruntea şirului şi alta în spate. Copiii erau îmbrăcaţi în 
uniforme militare scurtate de surplus, şi purtau în mâna 
dreaptă nişte prăjini lungi. Pe feţele lor nu se putea citi 
nimic, în afară de resemnare. Fetele aveau părul lung, 
nearanjat, iar băieţii tunsori primitive, făcute cu castronul şi 
nişte foarfeci tocite. Reacher se uită la ei în timp ce treceau. 
În mers, privirile lor erau aţintite înainte. Niciunul nu riscă 
să-şi arunce privirea în lateral, către el. 

Noua cărare urca printr-o centură îngustă de copaci, 
ajungând la o zonă netedă de cincizeci de metri lungime şi 
cincizeci lăţime. Fusese nivelată cu mâna. Pietre de pe 
câmp fuseseră vopsite în alb şi erau aşezate la mici 
distanţe, de jur împrejur. Era un loc liniştit şi pustiu. 

— Terenul nostru de paradă, spuse Fowler acru. 

Reacher dădu din cap şi privi împrejur. Către nord şi vest, 
se ridicau munţii. La est, se întindea desişul pădurii. La sud, 
putea vedea în depărtare oraşul, peste centurile de arbori, 
până la râpele accidentate din spate. O pală rece de vânt îi 
ridică jacheta cea nouă şi i se strecură pe sub cămaşă, 
făcându-l să se înfioare. 

Cu bolţurile mai mari era mai complicat. O suprafaţă mult 
mai mare de contact, metal pe metal. Mai multă vopsea de 
îndepărtat. O forţă mai mare pentru a le răsuci. Cu cât 
folosea mai multă forţă, cu atât capătul turtit al cârjei ar fi 
alunecat mai tare. Îşi scoase un pantof şi se folosi de toc 
pentru a readuce capătul cârjei în forma iniţială. Îndoi şi 
plie aluminiul moale în jurul capului bolţului. Apoi îl strânse 
cu degetele. Strânse până când tendoanele subţiri ale 
mâinii îi ieşiră în afară ca nişte frânghii, iar sudoarea începu 
să-i curgă în pârâiaşe de pe faţă. Apoi, răsuci cârja, 
aşteptând să vadă ce va ceda mai întâi, strânsoarea 
degetelor ei sau strânsoarea bolţului. 


Vântul care se înfipsese în cămaşa lui Reacher adusese 
până la el şi nişte zgomote slabe. Aruncă o privire spre 
Fowler şi se întoarse cu faţa spre marginea de vest a 
terenului de paradă. Putea auzi oameni mişcându-se printre 
copaci. Un rând de oameni ieşind din pădure. 

Îşi croiră drum printre tufişuri şase oameni în linie, cu 
automatele înclinate. Salopete de camuflaj, bărbi. Aceleaşi 
şase gărzi care stătuseră de dimineaţă în faţa mesei 
judecătorului. Garda personală a lui Borken. Reacher îşi 
plimbă ochii peste chipurile lor. Individul tânăr, cu 
cicatricea, se afla la capătul din stânga al liniei. Jackson, 
cârtiţa FBI. Se opriră o clipă să-şi schimbe direcţia de mers. 
Alergară pe terenul nivelat către Reacher. Pe măsură ce se 
apropiau, Fowler se dădu înapoi, făcându-l pe Reacher să 
arate ca o ţintă izolată. Cinci dintre oameni formară un 
evantai. Cinci ţevi se îndreptară către pieptul lui Reacher. 
Cel de-al şaselea se opri în faţa lui Fowler. Nu-l salută, dar 
din atitudinea lui răzbea o anumită deferenţă, ceea ce era, 
mai mult sau mai puţin, acelaşi lucru. 

— Beau îl vrea pe tip înapoi, spuse. E absolut urgent. 

Fowler înclină din cap. 

— Luaţi-l, spuse. Oricum începuse să mă calce pe nervi. 

Ţevile armelor îl încadrară pe Reacher într-o formaţie 
neregulată, iar cei şase îl împinseră spre sud, prin centura 
subţire de copaci. Se mişcau cu rapiditate. Traversară 
poligonul de tir şi urmară cărarea bătătorită, până înapoi la 
Bastion. Cotiră spre vest şi trecură pe lângă arsenal, 
continuându-şi drumul prin pădure, către centrul de 
comandă. Reacher lungi pasul. Se detaşă de ceilalţi. Făcu 
astfel încât să se împiedice de o rădăcină şi se întinse cât 
era de lung pe pietriş. Primul care ajunse la el fu Jackson. 
Reacher văzu cicatricea de pe frunte. Îl apucă pe Reacher 
de braţ. 

— E o cârtiţă la Chicago, îi şopti Reacher. 

— În picioare, nătărăule, zbieră Jackson. 


— Ascunde-te şi fugi diseară, mai spuse Reacher. Fii cu 
ochii-n patru, da? 

Jackson îi aruncă o privire şi răspunse strângându-l uşor 
de braţ. Apoi, îl trase în sus şi-l împinse cu capul înainte pe 
cărare, către micul luminiş. Beau Borken stătea în cadrul 
uşii centrului de comandă. Era îmbrăcat într-o salopetă 
largă de camuflaj, murdară şi în dezordine. Ca şi cum ar fi 
muncit din greu la ceva. Îl privi pe Reacher în timp ce 
acesta se apropia. 

— Văd că ţi-au dat nişte haine noi, spuse. 

Reacher aprobă din cap. 

— Lasă-mă să-ţi cer scuze pentru propria mea înfăţişare, 
spuse Borken. Am avut o zi plină. 

— Mi-a spus Fowler. Aţi ridicat abatize. 

— Abatize? repetă Borken. Aşa e. 

Apoi rămase tăcut. Reacher îi văzu mâinile mari, albe, 
desfăcându-se şi strângându-se la loc. 

— Misiunea ta a fost anulată, spuse Borken cu voce joasă. 

— Zău? se miră Reacher. Şi de ce? 

Borken îşi mişcă trupul masiv din cadrul uşii şi se apropie. 
Privirea lui Reacher era fixată pe ochii strălucitori ai lui 
Borken, aşa că nu văzu lovitura venind. Borken îl lovise în 
stomac, cu un pumn mare şi greu, împins cu forţa celor 
două sute de kilograme ale sale. Reacher se prăbuşi ca un 
copac tăiat, iar Borken îi mai trânti un picior în spate. 

DOUĂZECI ŞI OPT 

— Îl cheamă Jackson, spuse Webster. 

— De cât timp e acolo? întrebă Milosevic. 

— De aproape un an, răspunse Webster. 

Era unsprezece dimineaţa. Joi, trei iulie, la baza Peterson. 
Şeful de secţie de la Quantico trimitea materiale prin fax 
tocmai de la baza Andrews, în propria reţea securizată, de 
la baza forţelor aeriene, pe cât de repede se puteau 
descurca maşinăriile care aveau această sarcină. Milosevic 
şi Brogan trăgeau hârtia din maşină şi o pasau lui Webster 
şi McGrath pentru a fi analizată. De cealaltă parte a mesei, 


generalul Johnson şi aghiotantul său examinau o hartă a 
colţului de nord-vest al statului Montana. 

— Ai oameni sub acoperire în toate grupurile astea? 
întrebă Johnson. 

Webster negă din cap şi zâmbi. 

— Nu în toate, spuse. Sunt prea multe grupuri şi nu am 
destui oameni. Cred că de data asta am avut noroc. 

— Nu ştiam că avem oameni chiar în grupul ăsta, spuse 
Brogan. 

Webster continuă să zâmbească. 

— Sunt o grămadă de lucruri pe care nu le ştie lumea, 
spuse. E mai sigur aşa, nu? 

— Şi ce spune tipul ăsta, Jackson? întrebă Brogan. 

— Pomeneşte ceva de Holly? întrebă Johnson. 

— Spune despre ce naiba e vorba? întrebă Milosevic. 
Webster îşi umflă obrajii şi arătă cu mâna spre grămada 
de hârtie care tocmai ieşea din fax. McGrath era ocupat să 

o examineze în amănunţime. Separa hârtiile în două 
grămezi. Prima, pentru treburile de rutină, cealaltă, pentru 
informaţii importante. Teancul cu documente obişnuite era 
mai mare. Celălalt, cu informaţii importante, era mult mai 
subţire. 

— Analiza, Mack? se făcu auzit glasul lui Webster. 

McGrath ridică din umeri. 

— Până la un punct, totul arată normal, spuse el. Johnson îl 
privi fix. 

— Normal? repetă el. Webster aprobă din cap. 

— E normal, spuse. Aceste grupuri ale miliției sunt 
împrăştiate prin toată ţara şi ăsta este motivul pentru care 
nu le putem acoperi în totalitate. Sunt al naibii de multe. 
Potrivit ultimei noastre numărători, sunt peste patru sute 
de astfel de grupuri în toate cele cincizeci de state. În 
majoritate, nu sunt decât nişte amatori ţăcăniţi, dar unele 
dintre ele considerăm că au în rândurile lor terorişti 
antiguvernamentali serioşi. 

— Şi cei din grămada asta? întrebă Johnson. 


McGrath îi aruncă o privire. 

— Ăştia sunt cât se poate de serioşi, răspunse. O sută de 
oameni ascunşi în pădure. Foarte bine înarmaţi, foarte bine 
organizaţi, foarte bine aprovizionaţi. Şi foarte bine dotați cu 
fonduri. Jackson ne-a informat despre escrocherii la poştă, 
poliţe bancare false, ceva contrafaceri de nivel redus. 
Probabil şi jaf armat. Avem senzaţia că au pus mâna pe 
douăzeci de milioane, în bonuri la purtător, mai ţineţi minte 
jaful din maşina blindată, în nordul Californiei. Şi, 
bineînţeles, vând casete, cărţi şi manuale altor ţăcăniţi prin 
poştă. 

O industrie înfloritoare în momentul de faţă. Şi, 
bineînţeles, refuză să plătească taxele pe venit sau să-şi 
înmatriculeze maşinile, sau orice i-ar putea costa ceva. 

— Efectiv ţin sub control întregul ţinut Yorke, trase 
concluzia Webster. 

— Dar cum e posibil aşa ceva? întrebă Johnson. 

— Pentru că nimeni altcineva nu o face, spuse Webster. Aţi 
fost vreodată acolo? Eu, personal, nu. Jackson spune că 
întreg locul e părăsit. Totul a fost abandonat cu multă 
vreme în urmă. Spune că au mai rămas vreo două duzini de 
cetăţeni, împrăştiaţi pe kilometri întregi de teritoriu pustiu, 
fermieri care au dat faliment, câţiva mineri, bătrâni. Fără 
nici un fel de autoritate. Borken n-a făcut decât să-şi 
croiască drum în ţinut şi să preia totul. 

— El numeşte asta un experiment, sublinie McGrath. Un 
prototip pentru o naţiune complet nouă. 

Johnson dădu absent din cap. 

— Dar ce-i cu Holly? întrebă. 

Webster puse foaia înapoi şi îşi aşeză palma deasupra 
teancului. 

— Nici nu a menţionat-o. Ultimul lui apel e de luni, ziua în 
care a fost răpită. Construiau o temniţă. Va trebui să 
presupunem că era pentru ea. 

— Şi tipul ăsta ne contactează el? se interesă Brogan. Prin 
radio? 


Webster dădu afirmativ din cap. 

— Are un transmiţător ascuns în pădure, spuse. Se duce şi 
el când poate şi ne contactează. De aceea legătura e atât de 
neregulată. În medie, ne-a sunat cam o dată pe săptămână. 
Nu prea are experienţă şi i s-a spus să fie prudent. 
Presupunem că e supravegheat. E dată dracu' lumea asta 
nouă, de-acolo din munţi, asta-i cât se poate de sigur. 

— Nu putem să-l contactăm noi? întrebă Milosevic. 

— Cred că glumeşti, remarcă Webster. Nu putem decât să 
stăm şi să aşteptăm. 

— Cui îi dă raportul? interveni Brogan. 

— Agentului rezident din Butte, Montana, preciză Webster. 

— Şi noi ce facem? vru să ştie Johnson. Webster ridică din 
umeri. În cameră se lăsă liniştea. 

— În clipa asta, nimic, spuse el. Avem nevoie de o poziţie 
oficială. 

Camera se cufundă în linişte, iar Webster nu făcu decât să- 
l fixeze cu privirea pe Johnson. Era o privire ca de la un om 
al guvernului la altul, o privire care voia să spună: ştii şi tu 
cum merg treburile. Johnson îl privi un moment îndelungat, 
cu un chip inexpresiv. Apoi aprobă, cu o mişcare 
imperceptibilă a capului. Destul ca să se înţeleagă ce voia 
să spună: deocamdată, ştiu cum merg. 

Aghiotantul lui Johnson tuşi, spărgând liniştea din cameră. 
— Avem rachete la nord de Yorke, le atrase el atenţia. Se 
deplasează spre sud chiar acum, se întorc aici. Douăzeci de 
militari, o sută de Stingere, cinci camioane. Vor trece drept 
prin Yorke, şi asta se poate întâmpla în orice moment de 

acum înainte. I-am putea folosi? 

Brogan negă din cap. 

— E împotriva legii, spuse. Armata nu poate lua parte la 
acţiuni de aplicare a legii. 

Webster nu-l băgă în seamă, privi în continuare la Johnson 
şi aşteptă. Era vorba de oamenii lui, iar Holly era fiica lui. 
Era mai bine ca răspunsul să vină direct de la el. Urmă o 
tăcere, iar apoi Johnson scutură din cap. 


— Nu, spuse el. Ne trebuie timp să planificăm bine 
lucrurile. 

Aghiotantul îşi desfăcu larg mâinile. 

— Le putem planifica, spuse. Avem contact radio cu ei, sol- 
sol. N-ar trebui să pierdem ocazia, domnule general. 

— E împotriva legii, repetă Brogan. 

Johnson nu răspunse. Se gândea intens. McGrath răsfoi 
teancul de hârtii şi scoase foaia în care se vorbea despre 
dinamita care umplea pereţii încăperii unde se afla Holly. O 
ţinu în mână, cu faţa în jos, pe suprafaţa lucioasă a mesei. 
Dar Johnson clătină din nou din cap. 

— Nu, repetă el. Douăzeci de oameni împotriva a o sută? 
Nu sunt trupe de front. Nu sunt infanterişti. Şi Stingerele 
lor n-o să ne fie de nici un ajutor. Presupun că teroriştii 
ăştia nu dispun de vreo forţă aeriană, nu? Nu, mai 
aşteptăm. Aduceţi cât mai repede înapoi unitatea de 
rachete. Nici o angajare în luptă. 

Aghiotantul ridică din umeri, iar McGrath strecură 
raportul cu dinamita înapoi în teanc. Webster aruncă o 
privire împrejur şi bătu uşor, cu amândouă mâinile, în masă. 

— Eu mă întorc la Washington, spuse. Trebuie să aflu care 
e poziţia oficială. 

Johnson înălţă din umeri. Ştia că nimic nu poate începe 
fără o călătorie înapoi la Washington pentru obţinerea unei 
poziţii oficiale. Webster se întoarse către McGrath. 

— Voi trei vă duceţi la Butte. Vă stabiliţi în biroul de acolo. 
Dacă tipul ăla, Jackson, revine, puneţi-l în alertă maximă. 

— Vă putem duce cu elicopterul până acolo, îi oferi 
aghiotantul. 

— Şi ne trebuie supraveghere, preciză Webster. Le puteţi 
solicita celor de la forţele aeriene să pună nişte avioane cu 
camere de filmat pe Yorke? 

Johnson aprobă din cap. 

— O să fie acolo, spuse. Douăzeci şi patru de ore pe zi. O 
să-ţi transmitem la Butte imagini video în direct. Dacă un 
şoarece face o mişcare, o să-l vezi. 


— Dar fără nici o intervenţie, sublinie Webster. Nu încă. 

DOUĂZECI ŞI NOUĂ. 

Holly auzi paşii pe coridor exact în clipa în care cel de-al 
şaselea bolţ se desfăcu. Un mers uşor. Nu era Jackson. Nu 
era cineva care păşea cu grijă. Era o femeie, mergând 
normal. Paşii se opriră în faţa uşii. Urmă o pauză. Rămase 
cu tubul lung sprijinit de rama patului. O cheie intră în 
broască. Holly trase salteaua înapoi. Întinse şi cuvertura pe 
deasupra. O altă pauză. Uşa se deschise. 

În cameră intră o femeie. Arăta ca toate femeile de acolo, 
albă, uscăţivă, cu păr lung, drept, o faţă cu linii puternice, 
dar obişnuite, fără machiaj, fără podoabe, cu mâini roşii. 
Aducea o tavă cu un şervet alb deasupra. Nu avea nici o 
armă. 

— Prânzul, spuse. 

Holly aprobă din cap. Inima i se zbătea în piept. Femeia 
rămăsese în picioare, cu tava în mână, uitându-se de jur 
împrejurul camerei, fixând cu intensitate noii pereţi de pin. 

— Unde să le pun? întrebă. Pe pat? Holly clătină din cap. 

— Pe podea, spuse. 

Femeia se aplecă şi puse tava pe jos. 

— Cred că ai avea nevoie de o masă. Şi de un scaun. 

Holly se uită la tacâmuri şi se gândi: unelte. 

— Vrei să le spun să-ţi aducă un scaun? întrebă femeia. 

— Nu, răspunse Holly. 

— Mie mi-ar prinde bine, insistă femeia. Trebuie să aştept 
şi să mă uit la tine cât mănânci. Să fiu sigură că nu furi 
tacâmurile de argint. 

Holly dădu vag din cap şi ocoli femeia, care rămăsese în 
drum. Privi la uşa deschisă. Femeia îi urmări privirea şi 
rânji. 

— Nu poţi fugi nicăieri, spuse. Suntem departe de orice 
localitate şi la mijloc e un teren cam accidentat. La nord, ai 
putea ajunge în Canada în câteva săptămâni, dacă găseşti 
destule rădăcini şi poame, şi gândaci, să ai ceva de 
mâncare. La vest, ar trebui să treci râul înot. La est, te-ai 


rătăci în pădure sau ai fi mâncată de vreun urs şi, chiar 
dacă ai scăpa, tot eşti la o lună de Montana. lar la sud, te- 
am împuşca. Pe graniţă, e o întreagă forfotă de gărzi. N-ai 
avea nici o şansă. 

— Drumul e blocat? întrebă Holly. 

Femeia zâmbi. 

— Am aruncat podul în aer, spuse apăsat. Nu mai există 
nici un drum. 

— Când aţi făcut-o? o întrebă Holly. Noi am ajuns cu 
maşina. 

— Chiar acum, răspunse femeia. N-ai auzit? Cred că nu, cu 
toţi pereţii ăştia. 

— Şi cum îl mai trimit pe Reacher afară? întrebă Holly. Se 
pare că va fi purtătorul unui anumit mesaj. 

Femeia zâmbi din nou. 

— Planurile s-au schimbat, spuse. Misiune anulată. Nu mai 
merge nicăieri. 

— De ce nu? nu se lăsă Holly. 

Femeia o privi fix. 

— Am aflat ce s-a întâmplat cu Peter Bell, spuse ea scurt. 

Holly rămase tăcută. 

— Reacher l-a omorât, mai spuse femeia. L-a sufocat. În 
Dakota de Nord. Iocmai am fost informaţi. Dar cred că ştii 
deja toate astea, nu? 

Holly se mulţumi să se uite la ea. Se gândi: Reacher a 
intrat într-un mare necaz. Îl şi văzu, în gând, cu mâinile 
prinse în cătuşe, stând singur pe undeva. 

— Cum aţi aflat? întrebă ea, cu voce scăzută. 

Femeia ridică din umeri. 

— Avem o mulţime de prieteni, spuse. 

Holly continuă s-o privească. Se gândi: cârtiţa. Ai mei ştiau 
că am fost în Dakota de Nord. Nu-i nevoie decât de o riglă şi 
o hartă ca să-ţi dai seama unde ne găsim acum. Cu ochii 
minţii, văzu o tastatură de calculator dând clic după clic şi 
numele lui Jackson apărând pe o duzină de ecrane. 

— Ce-o să se întâmple cu Reacher acum? vru ea să ştie. 


— Viaţă pentru viaţă, spuse femeia. Asta-i regula aici. Atât 
pentru prietenul tău, Reacher, cât şi pentru oricine 
altcineva. 

— Dar ce-o să se întâmple cu el? întrebă Holly din nou. 

Femeia izbucni în râs. 

— Nu cred că-ţi trebuie prea multă imaginaţie să-ţi dai 
seama. Sau poate îţi trebuie. Nu mă aştept să fie chiar ceva 
simplu. 

Holly scutură din cap. 

— A fost autoapărare, spuse. Individul încerca să mă 
violeze. 

Femeia o privi cu dispreţ. 

— Atunci, ce fel de autoapărare a fost? Nu încerca să-l 
violeze pe el, nu? Iar tu o căutai probabil cu lumânarea. 

— Cum? întrebă Holly, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. 

— Îţi bâţâiai fundul prin faţa lui, nu? îi spuse femeia. Ştim 
noi totul în legătură cu târfele astea isteţe de la oraş, cum 
eşti tu. Săracul Peter, cred că n-a avut nici o şansă. 

Holly continua să o privească. Apoi aruncă o privire spre 
uşă. 

— Unde e Reacher acum? întrebă. 

— Habar n-am, spuse femeia. Legat cu lanţuri de vreun 
pom, pe undeva, cel puţin aşa cred. 

Apoi rânji din nou. 

— Dar ştiu unde-o să fie, adăugă ea. Pe terenul de paradă. 
Acolo se petrec, de obicei, treburile astea. Ni se ordonă să 
ne adunăm cu toţii acolo, să nu pierdem distracţia. 

Holly continua s-o privească fix. Apoi, înghiţi în sec. Şi 
dădu din cap. 

— Vrei să mă ajuţi puţin cu patul? întrebă. S-a stricat sau 
nu ştiu ce are. 

Femeia făcu o pauză. Apoi o urmă. 

— Ce s-a stricat? 

Holly trase cuvertura şi cobori salteaua pe podea. 

— Bolţurile par cam slăbite, spuse. 

— Unde? întrebă femeia. 


— Chiar aici, răspunse Holly. 

Apucă cu amândouă mâinile ţeava cea lungă. O ridică, se 
răsuci şi izbi cu toată forţa, ca şi cum ar fi manevrat o suliță 
tocită, într-o parte a capului femeii. Brida ţevii o lovi ca un 
pumn de metal. Pielea se rupse şi o aşchie ascuţită de osi 
se înfipse adânc în creier. Se lovi de saltea şi muri înainte să 
atingă podeaua. Holly păşi cu grijă peste tava cu mâncare şi 
şchiopătă calmă spre uşa deschisă. 

TREIZECI. 

Harland Webster reveni din Colorado la clădirea Hoover, 
la ora trei, joi după-amiază, ora Coastei de Est. Se îndreptă 
direct către biroul său şi-şi verifică mesajele. Apoi, îşi sună 
secretara. 

— Maşina, spuse el. 

Cobori cu liftul său particular în garaj şi se întâlni cu 
şoferul său. Merseră alături până la maşină şi se suiră în ea. 

— La Casa Albă, spuse Webster. 

— Vă vedeţi cu preşedintele? întrebă şoferul, surprins. 

Webster se încruntă la ceafa omului. Nu avea să-l vadă pe 
preşedinte. Nu-l vedea prea des pe preşedinte. Nu avea 
nevoie să i se aducă aminte de asta, mai ales nu de un 
afurisit de şofer, care se mai arăta şi surprins că ar exista, 
cumva, o astfel de posibilitate. 

— Cu procurorul general, preciză. Casa Albă e locul unde 
se află acum. 

Şoferul aprobă din cap în tăcere. Se blestemă singur în 
sinea lui că deschisese iarăşi gura, şi aşa destul de flecară. 
Conducea uşor şi, pe cât putea, fără să iasă în vreun fel în 
evidenţă. Distanţa dintre clădirea Hoover şi Casa Albă era 
de exact o mie şase sute de metri. Mai puţin de un 
kilometru şi jumătate. Nici măcar cât să se schimbe ultima 
cifră a tahometrului de pe bordul limuzinei. Ar fi ajuns mai 
repede pe jos. Şi ar fi fost mai ieftin. Să încălzeşti motorul 
V8 şi să mişti din loc toată tăblăria aceea blindată doar 
pentru o mie şase sute de metri însemna să arunci banii de 
benzină pe fereastră. Dar directorul FBI nu putea merge pe 


jos nicăieri. În teorie, ar fi putut fi asasinat. În realitate, nu 
erau mai mult de vreo optzeci de oameni în tot oraşul care 
să-l fi putut recunoaşte. Nu era decât un alt tip cu costum 
cenuşiu şi cravată în culori liniştite. Un anonim. Un alt 
motiv pentru care bătrânul Webster nu era niciodată 
binedispus, se gândi şoferul. 

Webster se cunoştea bine cu procurorul general. Ea îi era 
şeful direct, dar familiaritatea lui faţă de ea nu provenea de 
la întâlnirile lor faţă în faţă. Provenea, mai degrabă, de la 
informaţiile din trecutul ei, pe care Biroul trebuise să le 
descopere înainte de confirmarea ei în funcţie. Probabil că 
Webster ştia mai multe despre ea decât oricine altcineva de 
pe pământ. Părinţii ei, prietenii şi foştii colegi o cunoşteau, 
toţi, din perspective separate. Webster le pusese pe toate 
împreună şi aşa se face că acum cunoştea întregul tablou. 
Dosarul ei de la Birou ocupa tot atât spaţiu pe disc ca şi un 
roman mai scurt. Absolut tot ce se găsea în dosarul acela îl 
făcea s-o placă. Fusese avocat, uşor cam radicală la 
începutul carierei, îşi făcuse un cabinet, ca toată lumea, 
pusese mâna pe o funcţie de judecător, nu dăduse niciodată 
de furcă în vreun fel comunităţii celor care aplică legea şi 
nu ajunsese niciodată fiinţa enervantă care face spume la 
gură şi plictiseşte pe toată lumea. O numire ideală, 
parcursese întreaga procedură a confirmării fără nici o 
problemă. De atunci, se dovedise un şef bun şi un mare 
aliat. Se numea Ruth Rosen, iar singura problemă pe care 
Webster o avea cu ea era că era maitânără decât el cu 
doisprezece ani, arăta foarte bine şi era mult mai cunoscută 
decât el. 

Întâlnirea fusese stabilită pentru ora patru. O găsi pe 
Rosen singură într-un birou mic, la două etaje şi opt agenţi 
ai serviciului secret distanţă de Biroul Oval. Ea îl întâmpină 
cu un zâmbet silit şi o scurtă înclinare a capului ei elegant. 

— Holly? întrebă. 

El răspunse cu o înclinare din cap. Îi prezentă întreaga 
desfăşurare a faptelor, de la cap la coadă. Ea ascultă cu 


atenţie, iar la sfârşit era mai palidă decât înainte şi-şi ţinea 
buzele strânse. 

— Suntem absolut siguri că se află acolo? întrebă. 

El aprobă iar din cap. 

— Cât de siguri putem fi în condiţiile astea, răspunse. 

— Bine, spuse ea. Poţi să mă aştepţi puţin aici? leşi din 
micul birou. Webster aşteptă. Zece minute, apoi douăzeci, o 
jumătate de oră. Se plimbă prin cameră. Se uită pe 
fereastră. Deschise uşa şi-şi lăsă privirile să se plimbe pe 
coridor. Un agent al serviciului secret îi întoarse privirea. 
Făcu un pas înainte. Webster scutură din cap la întrebarea 
căreia omul nu-i dăduse glas şi închise din nou uşa. Se 
aşeză şi aşteptă. Ruth Rosen lipsise o oră. Se întoarse şi 
închise uşa. Apoi rămase în picioare, la un metru de uşă, 
palidă, respirând greu, cu un fel de şoc întipărit pe faţă. Nu 
spuse nimic. Îi dădu doar de înţeles că se întâmpla ceva 
grav de tot. 

— Ce e? întrebă el. 

— De data asta, m-au scos din joc, spuse ea. 

— Ce? repetă el. 

— M-au scos din joc, spuse ea încă o dată. Reacţiile mele 
au fost greşite. De aici înainte, se ocupă Dexter. 

— Dexter? repetă el. Dexter era şeful de personal al Casei 
Albe. Un politician trăgător de sfori, din vechea şcoală. Un 
om dur ca o stană de piatră şi aproape la fel de sentimental. 
Dar el era principalul motiv pentru care preşedintele stătea 
acum în Biroul Oval, cu asentimentul majorităţii 
americanilor. 

— Îmi pare foarte rău, Harland, spuse Ruth Rosen. Vine şi 
el într-o clipă. 

Webster dădu acru din cap, în timp ce ea ieşi din nou, 
lăsându-l iarăşi să aştepte. 

Relaţiile dintre restul FBl-ului şi biroul de teren din Butte, 
Montana, sunt asemănătoare celor dintre Moscova şi 
Siberia, ca să ne exprimăm aşa. E una dintre glumele 
obişnuite ale celor de la Birou. Dă-o în bară şi de mâine 


lucrezi la Butte. E ca un fel de exil, pe plan intern. După 
cum se presupunea că autorii gafelor de la KGB erau trimişi 
să elibereze tichete de parcare în Siberia. 

Dar în acea zi de joi, trei iulie, biroul de teren din Butte li 
se părea lui McGrath, Milosevic şi Brogan însuşi centrul 
universului. Dădea senzaţia celui mai de invidiat loc de 
muncă din lumea întreagă. Niciunul dintre cei trei nu-l 
văzuse până atunci. Nu în vreo deplasare în interes de 
serviciu, nici în vreo vacanţă. Nici unuia dintre ei nu-i 
trecuse prin cap să meargă acolo. Acum însă se zgâiau la el 
din elicopterul militar, ca nişte puşti în drum spre Ţara 
Minunilor. Priveau peisajul de dedesubt, aţintindu-şi 
privirile către nord, unde ştiau că ceața îndepărtată 
învăluia ţinutul Yorke. 

Agentul rezident din Butte era un veteran competent al 
Biroului, încă ameţit după telefonul personal pe care i-l 
dăduse Harland Webster direct din clădirea Hoover. 
Instrucţiunile pe care le primise erau să-i conducă pe cei 
trei agenţi din Chicago la biroul său, să-i pună la curent pe 
drum, să-i instaleze undeva, să le închirieze vreo două 
jeepuri, apoi să se ducă la naiba şi să rămână acolo până la 
noi ordine. Aşa că acum, când elicopterul militar de un 
negru murdar urui aterizând pe pistă, îi aştepta pe 
aeroportul ținutului Silver Bow. Îi înghesui pe agenţi în 
Buickul său guvernamental şi porni ca din puşcă înapoi spre 
nord, către oraş. 

— Distanţele sunt mari pe aici, îi spuse lui McGrath. Să nu 
uiţi asta niciodată. Tot suntem la trei mii opt sute de 
kilometri distanţă de Yorke. Pe drumurile noastre, înseamnă 
patru ceasuri minim. Eu aş lua nişte unităţi mobile şi m-aş 
apropia cât de mult aş putea. Dacă vă stabiliţi baza aici, n-o 
să vă fie de mare ajutor, mai ales dacă lucrurile iau o 
întorsătură urâtă acolo sus. 

McGrath se arătă de acord, înclinând din cap. 

— Ai mai primit vreun semn de la Jackson? întrebă. 


— Nimic de luni încoace, spuse agentul rezident. Chestia 
aia cu dinamita. 

— Data viitoare când mai sună, vorbeşte cu mine, clar? 
sublinie McGrath. 

Omul din Butte aprobă din cap. Scormoni într-un buzunar 
cu o mână, în timp ce conducea. Scoase un mic receptor 
radio. McGrath îl preluă şi-l puse în propriul său buzunar. 

— Eşti invitatul meu, spuse omul din Butte. Eu sunt în 
vacanţă. La ordinul lui Webster. Dar nu te aştepta la prea 
mult. Jackson nu ne contactează prea des. E foarte prudent. 

Biroul era compus dintr-o singură încăpere, aflată la etajul 
al doilea al clădirii municipale, cu două etaje. O masă de 
lucru, două scaune, un computer, o hartă mare a statului 
Montana pe perete, o mulţime de spaţiu de arhivare liber şi 
un telefon care tocmai suna. McGrath răspunse. Ascultă şi 
mormăi ceva. Închise şi aşteptă ca agentul rezident să 
priceapă aluzia. 

— Bine, am plecat, rosti omul mai în vârstă. Cei de la 
Silver Bow Jeep o să vă aducă vreo două maşini. Mai aveţi 
nevoie de ceva? 

— De linişte, îl repezi Brogan. 

Omul mai în vârstă dădu din cap şi privi împrejurul 
biroului său. Apoi, ieşi pe uşă şi dispăru. 

— Aviația militară a dispus ca vreo două avioane-spion să 
se învârtă pe acolo, le comunică McGrath. Echipamentul de 
satelit e pe drum. Generalul şi aghiotantul lui vin şi ei aici. 
Se pare c-o să-i avem musafiri vreme mai îndelungată decât 
ne-am aşteptat. Nu puteam să mă opun, nu? 

Milosevic studia harta de pe perete. 

— Nici eu nu m-aş împotrivi, spuse. O să avem nevoie de 
câteva servicii. Aţi văzut vreodată un loc care să arate mai 
rău decât ăsta? 

McGrath şi Brogan i se alăturară în faţa hărţii. Degetul lui 
Milosevic era aşezat pe Yorke. Un teren feroce, colorat în 
verde şi maron, părea că fierbe în jurul său. 


— Zece mii de kilometri pătraţi, spuse Milosevic. Un drum 
naţional şi unul forestier. 

— Şi-au ales un loc bun, spuse Brogan. 

— Am vorbit cu preşedintele, spuse Dexter. 

Se aşeză şi făcu o pauză. Webster rămase uitându-se la el. 
Ce naiba ar fi putut face? Să curețe de uscături Grădina 
Trandafirilor14? Dexter îl privea şi el. Era un tip scund, 
consumat, brunet, cu trăsăturile contorsionate. Arăta ca o 
persoană care-şi petrece fiecare clipă a zilei imaginându-şi 
toate situaţiile posibile. 

— Şi? repetă Webster. 

— Analiştii noştri consideră că au cu toţii anumite simpatii 
genuine, continuă Dexter. 

— Ce analişti? Ce fel de simpatii? 

— A existat un sondaj, spuse Dexter. Nu ţi-am trimis un 
exemplar? Un adult din cinci se arată dispus să ridice arma 
împotriva guvernului, dacă acest lucru se dovedeşte strict 
necesar. 

— Şi? întrebă Webster încă o dată. 

— A mai fost şi un alt sondaj. O întrebare simplă, la care 
trebuia răspuns în mod intuitiv, dintr-o convingere intimă. 
Cine are dreptate, guvernul sau milițiile? 

— Şi? repetă obsesiv Webster. 

— Douăsprezece milioane de americani s-au situat de 
partea milițiilor, conchise Dexter. 

Webster îl privi. Aşteptă mesajul. 

— Asta e, preciză Dexter. Undeva între douăsprezece şi 
şaizeci şi şase de milioane de votanţi. 

— Ce-i cu ei? se interesă Webster. 

— Dar unde sunt toţi ăştia? îi răspunse Dexter cu altă 
întrebare. Nu vei găsi mulţi dintre ei în capitală, nici la New 
York, nici la Boston sau Los Angeles. Este vorba despre un 
eşantion nereprezentativ. Pe alocuri, nu se ridică decât la o 
minoritate redusă. Sunt percepuți ca nişte inşi bizari. Dar, 
în alte părţi, sunt o majoritate. În alte părţi, sunt consideraţi 
absolut normali. 


— Bine, şi? 

— În alte părţi, pot ajunge să controleze ţinuturi, spuse 
Dexter. Şi chiar state. 

Webster rămase cu privirea la el. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Dexter, asta nu e politică, 
spuse. E vorba despre Holly. 

Dexter tăcu o clipă şi privi de jur împrejurul cămăruţei. 
Era zugrăvită într-o nuanţă subtilă, deschisă, aproape albă. 
Fusese rezugrăvită cu aceeaşi culoare timp de câţiva ani la 
rând, în timp ce preşedinţii veneau şi plecau. Dexter avea 
pe buze un zâmbet de cunoscător. 

— Din nefericire, totul e politică, sublinie el. 

— Dar e vorba despre Holly, insistă din nou Webster. 

Dexter clătină din cap. O mişcare uşoară. 

— Astea-s emoţii, spuse. Gândeşte-te la nişte cuvinte 
nevinovate, dar încărcate de emoție, cum sunt patriot, 
rezistenţă, zdrobire, clandestin, luptă, oprimare, individual, 
neîncredere, rebel, revoltă, revoluţie, drepturi. Există o 
anumită maiestate în vorbele astea, nu crezi? în contextul 
american? 

Webster îşi scutură capul cu îndărătnicie. 

— Nu e nimic maiestuos în răpirea de femei. Nimic 
maiestuos în legătură cu armele ilegale, armatele ilegale, 
dinamita furată. Asta nu e politică. 

Dexter clătină din nou din cap. Aceeaşi mişcare uşoară. 

— Lucrurile au un fel al lor de a deveni politică, spuse. 
Gândeşte-te la Ruby Ridge15. Gândeşte-te la Waco16, 
Harland. Nu era politică, nu? Dar au devenit politică al 
naibii de repede. Ne-am ciocnit acolo de şaizeci şi şase de 
milioane de votanţi. Şi ne-am jucat prost cartea. Oamenii 
ăştia mizează pe reacţii disproporţionate. Îşi închipuie că o 
represiune dură va scoate la iveală furia din oameni, 
aducându-le şi mai mulţi partizani. lar noi asta le-am şi 
oferit - reacţii disproporţionate. N-am făcut decât să 
turnăm gaz peste foc. Am făcut lucrurile să arate ca şi cum 


un mare guvern avea mâncărimi să-i zdrobească pe cei 
mărunți. 

În cameră se lăsă tăcerea. 

— Sondajele ne spun că avem nevoie de o abordare mai 
bună, spuse Dexter. Şi încercăm să găsim una. Încercăm din 
toate puterile. Cum ar arăta lucrurile în cazul în care Casa 
Albă ar înceta să acţioneze, doar pentru că se întâmplă ca 
Holly să fie cea implicată? Şi tocmai acum? În weekendul de 
patru iulie? Tu chiar nu înţelegi nimic? Gândeşte-te bine, 
Harland. Gândegşte-te la reacţie. Gândeşte-te la cuvinte ca 
revendicativ, interes propriu, răzbunare, punct de vedere 
personal, cuvinte ca astea. Gândeşte-te ce vor face 
asemenea cuvinte numărului nostru de voturi. 

Webster îl privi fix. Simţea că pereţii aproape albi se 
prăbuşeau asupra lui. 

— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, e vorba despre Holly, 
spuse în cele din urmă. Nu e vorba despre nişte statistici de 
vot. Şi ce se va întâmpla cu generalul? Preşedintele i-a spus 
toate chestiile astea? 

Dexter clătină din cap. 

— Eu i le-am spus. Personal. De zeci de ori. A sunat din oră 
în oră. 

Webster se gândi: acum, preşedintele nici n-o să mai 
răspundă la telefoanele lui Johnson. L-a aranjat Dexter. 

— Şi totuşi? întrebă el. Dexter înălţă din umeri. 

— Cred că înţelege principiul, răspunse. Dar, firesc, 
judecata lui este nuanţată puţin, în contextul actual. Cred 
că nu este deloc un om fericit în momentul ăsta. 

Webster se cufundă în tăcere. Căzu pe gânduri. Era şi el 
un birocrat, dar destul de isteţ ca să ştie că, dacă nu-ţi poţi 
înfrânge adversarii, nu-ţi rămâne decât să li te alături. 
Trebuie să te forţezi să gândeşti la fel ca ei. 

— Dar eliberarea ei nu ţi-ar putea face decât bine, spuse. 
Ai avea o grămadă de avantaje. Ar părea un gest dur, 
însemnat, loial, o treabă serioasă. S-ar putea dovedi 
avantajos. În sondaje. 


Dexter aprobă din cap. 

— Sunt pe deplin de acord cu tine, spuse. Dar e un joc, nu? 
Un joc cu adevărat important. O victorie rapidă ar fi bună, 
dar, dacă planurile dau greş, ar fi un dezastru. E un joc 
important, având ca miză cifre ridicate în sondaje. Şi, 
tocmai acum, mă îndoiesc că ai putea obţine o victorie 
rapidă. Tocmai acum, nu ai altceva decât un revolver gata 
de tragere. Aşa că, deocamdată, aş paria pe eşec. 

Webster îl privi fix. 

— Hei, nu te supăra. Harland, spuse Dexter. Sunt plătit să 
gândesc aşa, nu? 

— Ce naiba tot spui? îl întrebă Webster. Trebuie să pun în 
mişcare echipa de recuperare a ostaticilor chiar acum. 

— Nu, spuse Dexter. 

— Nu? repetă Webster, nevenindu-i să-şi creadă auzului. 

Dexter clătină din cap. 

— Îţi interzic s-o faci, spuse. Cel puţin deocamdată. 
Webster rămase fixându-l cu privirea. 

— Am nevoie de o poziţie oficială. 

Cei din cameră păstrară liniştea. Apoi, Dexter începu să 
vorbească, cu privirea aţintită într-un punct aflat pe 
peretele de un alb spălăcit, la un metru în stânga scaunului 
pe care se găsea Webster. 

— Rămâi la comanda întregii situaţii, spuse. Weekendul 
tău liber începe mâine. Vino să stăm de vorbă luni. Dacă 
mai există vreo problemă. 

— Problema există chiar acum, sublinie Webster. lar eu 
vorbesc cu tine acum. 

Dexter clătină din nou din cap. 

— Nu, nu vorbeşti, spuse. Nu ne-am întâlnit astăzi şi nici 
eu nu am vorbit astăzi cu preşedintele. Astăzi nu ştim nimic 
despre toate astea. Vorbeşte-mi despre ele luni, dacă mai 
există vreo problemă. 

Webster rămase aşezat, fără să spună un cuvânt. Era un 
om destul de inteligent, dar în clipa aceea nu-şi dădea 


seama dacă tocmai fusese însărcinat cu misiunea vieţii sale 
sau i se înmânase o pilulă de sinucigaş. 

Johnson şi aghiotantul său sosiră la Butte o oră mai târziu. 
Ajunseră în acelaşi fel, cu un elicopter al armatei, de la baza 
Peterson până la aeroportul ținutului Silver Bow. Milosevic 
preluase un apel aer-sol când se aflau încă în zbor şi merse 
să-i întâmpine într-un Grand Cherokee vechi de doi ani, pus 
la dispoziţie de biroul local al unei companii de închiriat 
maşini. Pe drumul scurt, înapoi către oraş, se păstră 
tăcerea. Milosevic se mulţumi să conducă, iar cei doi 
militari rămaseră aplecaţi peste hărţile şi tabelele scoase 
dintr-o servietă mare de piele, purtată de aghiotant. Şi le 
treceau de la unul la altul şi dădeau din cap ca şi cum nu ar 
mai fi fost nevoie de alte comentarii. 

Camera de la etaj a clădirii municipale deveni brusc 
neîncăpătoare. Cinci oameni şi numai două scaune. 

Singura fereastră dădea spre sud-est, deasupra străzii. În 
direcţia nepotrivită. Cei cinci bărbaţi priveau instinctiv la 
peretele gol, aflat vizavi de fereastră. Dincolo de acest zid 
şi-o puteau imagina pe Holly, aflată la trei mii opt sute de 
kilometri depărtare. 

— Va trebui să ne mutăm acolo, spuse generalul Johnson. 

Aghiotantul său aprobă din cap. 

— N-are rost să mai rămânem aici, spuse. 

McGrath luase deja o hotărâre. Îşi promisese sieşi că nu 
avea să se ia la harţă cu oamenii ăştia. Fiica lui Johnson 
făcea parte dintre agenţii săi. Înţelegea bine simţămintele 
bătrânului. Nu intenţiona să-şi irosească timpul şi energia 
încercând să dovedească cine era stăpânul, şi, apoi, avea 
nevoie de ajutorul lui. 

— Astea sunt condiţiile cu care trebuie să ne mulţumim, 
spuse. Cel puţin deocamdată. 

Urmă un moment de tăcere. Generalul aprobă încet din 
cap. Ştia destule despre Washington pentru a putea 
descifra aceste cinci cuvinte cu un grad rezonabil de 
acuratețe. 


— În clipa asta, nu prea dispun de multe posibilităţi, spuse, 
la rândul său. Este un weekend liber. Exact şaptezeci şi 
cinci la sută din efectivele armatei SUA sunt în permisie. 

Tăcere. Era rândul lui McGrath să descifreze cuvintele şi 
uşoara mişcare din cap a generalului. 

— Nu se pot anula permisiile? întrebă el. Generalul negă 
cu o mişcare din cap. 

— "Tocmai am vorbit cu Dexter. lar Dexter tocmai a vorbit 
cu preşedintele. Am senzaţia că vor să ţinem toată chestia 
asta pe loc până luni. 

Camera plină de oameni se cufundă în tăcere. Fata 
bătrânului era în primejdie, iar sforarul de la Casa Albă se 
juca de-a politica. 

— Lui Webster i s-a servit aceeaşi poveste, spuse McGrath. 
Nu putem nici măcar să aducem o echipă de salvare a 
ostaticilor până aici. Pentru moment, suntem pe cont 
propriu, toţi trei. 

Generalul dădu din cap, aprobator, spre McGrath. Un gest 
personal, de la un individ la altul, al cărui sens era: am 
ajuns să ne înţelegem şi ştim amândoi câtă umilinţă ne 
costă asta, dar ştim amândoi la fel de bine că ne şi convine. 

— Nu-i nimic rău în a fi pregătiţi, spuse generalul. Aşa cum 
bănuieşte stârpitura de Dexter, armata se simte bine când 
face manevre secrete. Voi solicita câteva favoruri 
particulare, despre care domnul Dexter nu are nevoie să 
ştie nimic. 

Tăcerea din încăpere deveni mai puţin încordată. McGrath 
îl privi, cu o întrebare în ochi. 

— O unitate mobilă se află deja pe drum, spuse generalul. 

Luă de la aghiotantul său o hartă la scară mare şi o întinse 
pe birou. 

— Ne vom întâlni chiar aici, spuse. 

Avea degetul pus pe un punct aflat la nord-vest de ultima 
locuinţă din Montana, chiar în apropiere de Yorke. Drumul 
făcea o curbă largă, ducând într-un punct aflat la numai 
nouă kilometri de podul de peste prăpastie. 


— Camioanele cu echipamentul de satelit tocmai se 
îndreaptă într-acolo, spuse. O să ne deplasăm acolo, o să 
punem pe picioare un post de comandă şi o să închidem 
drumul în urma noastră. 

McGrath rămase tăcut, privind în jos la hartă. Ştia că, dacă 
ar fi fost de acord, ar fi trebuit să lase armatei controlul 
deplin. Ştia că a nu fi de acord însemna să se fi jucat cu 
viaţa agentului său şi, respectiv, cu viaţa fiicei acestui om. 
Apoi, văzu că degetul generalului se găsea la un centimetru 
şi ceva de o locaţie mult mai bună. Puţin mai departe spre 
nord, drumul se îngusta în mod impresionant. Se îngusta 
pentru a oferi o vedere clară, atât spre nord, cât şi spre 
sud. 

Terenul devenea accidentat. Un loc mult mai bun pentru 
instalarea unui blocaj. Un loc mult mai bun pentru un post 
de comandă. Era uluit că generalul nu-l văzuse. Apoi, se 
simţi copleşit de recunoştinţă. Generalul trebuie să-l fi 
văzut. Dar îi lăsa loc lui McGrath, ca să iasă el în evidenţă. 
Lăsa loc pentru un joc deschis al autorităţii între ei. Nu-şi 
dorea comanda supremă. 

— Eu aş prefera locul ăsta, spuse McGrath. 

Bătu cu un creion pe locaţia din partea de nord. 

Generalul se prefăcu interesat. Aghiotantul se prefăcu 
impresionat. 

— Bine gândit, spuse generalul. Vom schimba locul de 
întâlnire. 

McGrath zâmbi. Ştia foarte bine că maşinile se îndreptau 
exact spre punctul acela. Probabil că se şi aflau acolo deja. 
Generalul îi zâmbi larg la rândul lui. Dansul ritual fusese 
încheiat. 

— Ce ne pot arăta avioanele-spion? se interesă Brogan. 

— Orice, răspunse aghiotantul. Stai să vezi imaginile. 
Camerele de pe puişorii ăştia sunt absolut incredibile. 

— Nu-mi place, spuse McGrath. O să-i facă să se 
neliniştească. 

Aghiotantul negă, cu un gest al capului. 


— Nici măcar n-o să ştie că au trecut pe acolo, spuse. 
Folosim două dintre ele, care vor zbura în linie dreaptă, de 
la est la vest şi de la vest la est. Sunt la o înălţime de şase 
kilometri. De la sol nu pot fi nici măcar observate. 

— Asta înseamnă o distanţă de zece kilometri în sus, spuse 
Brogan. Cum pot vedea ceva de la înălţimea aia? 

— Au camere bune, spuse aghiotantul. Zece kilometri nu 
înseamnă nimic pentru ele. Îţi pot arăta un pachet de ţigări 
pe trotuar de la zece kilometri înălţime. Totul e automat. 
Tipii de sus apasă pe un buton, iar camera urmăreşte tot ce 
e de urmărit. Rămâne fixată pe locul ales pe pământ, 
transmițând imagini video de mare calitate prin satelit, apoi 
se întorc, iar camera se roteşte şi o ia de la început. 

— Şi zici că sunt de nedetectat? spuse mirat McGrath. 

— Arată ca nişte avioane de linie, spuse aghiotantul. Te uiţi 
în sus, vezi o dâră subţire de aburi şi te gândeşti că e un 
TWA în drum spre cine ştie unde. Nu-ţi vine-a crede că 
aviația militară verifică dacă ţi-ai lustruit sau nu pantofii în 
dimineaţa asta. 

— De la zece kilometri, poţi să le vezi şi părul de pe cap, 
spuse Johnson. Pe ce crezi că s-au dus toţi banii ăia 
destinaţi apărării? Pe cârpe de praf? 

McGrath aprobă din cap. Se simţea complet descoperit. 
Deocamdată, nu avea nimic de oferit decât două jeepuri 
închiriate, vechi de doi ani, care aşteptau lângă trotuar. 

— O să primim şi o analiză psihologică a tipului ăsta, 
Borken, spuse. Psihiatrii de la Quantico o pregătesc chiar 
acum. 

— L-am găsit pe vechiul comandant al lui Jack Reacher, 
spuse Johnson. Lucrează la un birou al Pentagonului. O să 
ni se alăture mai târziu, să ne spună tot ce ştie. 

McGrath aprobă cu un gest din cap. 

— Orice informaţie înseamnă încă un atu, sublinie el. 
Telefonul sună. Aghiotantul lui Johnson ridică receptorul. El 
era cel mai aproape. 

— Când plecăm? întrebă Brogan. 


McGrath observă că i se adresase direct lui Johnson. 

— Chiar acum, cred, spuse Johnson. Aviația o să ne ducă 
exact acolo. Ne scuteşte de şase ore de drum, nu-i aşa? 

Aghiotantul închise telefonul. Arăta de parcă tocmai 
primise un pumn în burtă. 

— Unitatea de rachete, spuse el. Am pierdut contactul 
radio, chiar la nord de Yorke. 

TREIZECI ŞI UNU. 

Holly se opri pe coridor. Zâmbi. Femeia îşi lăsase arma 
proptită de zid în exterior, chiar lângă uşă. Asta o făcuse să 
întârzie. Se folosise de cheie, pusese tava pe podea, îşi 
luase arma de pe umăr, o proptise de zid şi ridicase din nou 
tava, înainte de a deschide uşa. 

Îşi schimbă ţeava de metal cu arma femeii. Nu era o armă 
de care să se mai fi folosit înainte. Şi niciuna pe care ar fi 
vrut s-o folosească acum. Era un pistol-mitralieră de mici 
dimensiuni. Un Ingram MAC 10. O ediţie militară ieşită din 
uz. leşită din uz dintr-un anumit motiv. Toţi colegii de clasă 
ai lui Holly, de la Quantico râseseră pe tema asta. O 
numiseră puşca din cabina telefonică. Era atât de lipsită de 
precizie, încât ar fi trebuit să se afle într-o cabină 
telefonică, împreună cu inamicul tău pentru a fi sigur că-l 
vei lovi. O glumă cam sinistră. Şi avea şi debitul prea mare. 
O mie de cartuşe pe minut. O atingere a trăgaciului şi 
încărcătorul era gol. 

Dar era totuşi o armă mult mai bună decât o parte din 
rama unui vechi pat de metal. Verifică încărcătorul. Era 
plin, treizeci de cartuşe. Camera era curată. Apăsă pe 
trăgaci şi văzu mecanismul mişcându-se. Arma funcţiona pe 
cât de bine te puteai aştepta s-o facă. Împinse încărcătorul 
înapoi, în poziţia iniţială. Îndreptă cureaua de chingă şi şi-o 
atârnă strâns pe umăr. Împinse cocoşul în poziţie de 
tragere şi îşi strânse degetele în jurul patului. Se sprijini 
bine în cârjă şi se apropie de capătul scărilor. 

Rămase liniştită şi aşteptă. Ascultă concentrată. Nici un 
sunet. Cobori scările încet, câte o treaptă o dată, ţinând 


Ingramul în faţa ei. Ajunsă jos, aşteptă şi ascultă din nou. 
Nici un sunet. Traversă holul şi ajunse la uşi. Le deschise 
încet şi aruncă o privire afară. 

Strada era pustie. Dar era lată. Pentru ea, arăta ca un 
bulevard larg dintr-un mare oraş. Ca să ajungă în siguranţă 
de cealaltă parte, i-ar fi trebuit minute întregi. Minute 
întregi în spaţiul deschis, expusă pantelor munţilor ridicaţi 
deasupra ei. Aprecie distanţa. Respiră adânc şi-şi strânse şi 
mai tare mâna pe cârjă. Împinse Ingramul mai în faţă. 
Respiră din nou adânc şi porni într-o fugă şchiopătată, 
înfigând cârja în pământ, făcând un salt cu piciorul cel bun 
şi legănând arma în stânga şi în dreapta, să acopere ambele 
direcţii din care s-ar fi putut apropia cineva. 

Se aruncă pe grămada de pământ din faţa clădirii în ruine 
a biroului administrativ. Se târi împrejurul grămezii de 
pământ şi ajunse în spatele ei luptându-se să-şi croiască 
drum prin vegetaţia care i se agăța de picioare. Intră în 
pădure, paralel cu cărarea principală, dar la vreo treizeci 
de metri de aceasta. Se sprijini de un copac şi se îndoi de 
mijloc, gâfâind de epuizare, de teamă şi de bucuria reuşitei. 

Făcuse cunoştinţă cu realitatea. Se pregătise o viaţă- 
ntreagă pentru asta. Mai putea auzi şi acum în minte 
poveştile de război ale tatălui său. Junglele din Vietnam. 
Spaima, care te lăsa fără răsuflare, de a fi vânat printre 
tufişurile verzi. Triumful fiecărui pas făcut în siguranţă, al 
fiecărui metru câştigat. Revăzu feţele oamenilor tăcuţi pe 
care-i cunoscuse la bazele militare, pe când era copil. Pe 
cele ale instructorilor de la Quantico. Resimţi întreaga 
dezamăgire adusă de postul ei la un birou sigur din 
Chicago. Toate acele antrenamente pierdute, numai din 
cauză că era cine era. Acum era altceva. Se îndreptă. 
Respiră adânc. Apoi, încă o dată. Îşi simţi genele fierbând în 
interior. Înainte, le simţea ca pe nişte intruşi nedoriți. Acum 
le simţea calde, întregi şi bune. Fiica tatălui ei? Fireşte că 
da. 


Reacher era prins cu cătuşele de trunchiul unui pin înalt 
de treizeci de metri. Fusese târât pe cărarea îngustă până 
la Bastion. Arzând de furie. Un pumn şi un şut erau mai 
mult decât primise vreodată, încă din fragedă copilărie. 
Furia îngropa în ea durerea. Şi îi înceţoşa mintea. O viaţă 
pentru alta, spusese nenorocitul ăla gras. Reacher se 
răsucise de durere pe jos, iar cuvintele lui nu însemnaseră 
nimic pentru el. 

Acum însă, ele însemnau ceva. Îi reveniseră în memorie, 
când stătea acolo, legat de copac. Bărbaţi şi femei 
trecuseră pe lângă el şi zâmbiseră. Zâmbetele lor semănau 
cu cele pe care le mai văzuse şi înainte, cu multă vreme în 
urmă. Zâmbetele unor copii plictisiţi, care locuiau undeva la 
o bază izolată, după ce li se spusese că venise circul în oraş. 

Holly se concentră din toate puterile. Trebuia să ghicească 
unde se află. Şi trebuia să ghicească unde se afla terenul de 
paradă. Trebuia să ajungă la jumătatea drumului între 
aceste două puncte necunoscute şi să instaleze o 
ambuscadă. Ştia că terenul se ridică abrupt până în 
luminişul cu colibe. Îşi amintea că fusese coborâtă de pe 
deal, până la tribunal. Îşi închipuia că terenul de paradă 
trebuia să fie o suprafaţă mare şi plată. Ca atare, trebuia să 
se afle undeva mai sus, pe deal, către nord-vest, unde 
terenul se nivela de la sine, formând o căldare. La o 
anumită distanţă de barăci. O luă în sus, printre copaci. 

Încercă să-şi dea seama încotro ducea cărarea principală. 
Se oprea la fiecare câţiva metri şi iscodea cu privirea către 
sud, răsucindu-se spre stânga şi spre dreapta, să surprindă 
măcar cu coada ochiului golurile din bolta pădurii, acolo de 
unde copacii fuseseră tăiaţi. În felul acesta, putea deduce 
direcţia cărării. Se ţinea paralel cu aceasta, la treizeci sau 
patruzeci de metri către nord, luptându-se cu şfichiuirea 
crengilor crescute într-o parte şi alta a trunchiurilor, ca 
nişte nuiele. Îşi croia drum în sus, pe panta abruptă, 
luptându-se din greu. Îşi folosea cârja aşa cum un barcagiu 


foloseşte o prăjină, înfigând-o în solul moale şi sprijinindu-se 
în ea ca să înainteze. 

Într-un fel, genunchiul bolnav o ajuta. O făcea să urce 
încet şi cu grijă. În tăcere. Acum ştia cum s-o facă. Nu de la 
Quantico, ci din poveştile vechi din Vietnam. Academia se 
concentrase doar pe situaţii urbane. Biroul o învățase cum 
să ia urma pe o stradă din oraş ori într-o clădire 
întunecoasă. Modul în care trebuia să ia urma prin pădure 
ieşise la iveală dintr-un strat mai timpuriu de memorie. 

Unii treceau pe lângă el şi apoi se îndepărtau, dar alţii 
rămâneau pe loc. După un sfert de oră, o mică aglomerare 
de cincisprezece sau şaisprezece oameni, în majoritate 
bărbaţi, se formase în jurul lui, într-un semicerc larg. Nu 
păreau să se afle acolo cu vreo treabă anume. Se ţineau la 
distanţă, ca spectatorii unui accident de automobil, în 
spatele unei funii invizibile întinse de poliţie. Se uitau cu 
toţii la el, în tăcere, fără nici o expresie pe figură. La rândul 
lui, Reacher îi privea şi el. Îşi lăsa privirea să se odihnească 
asupra fiecăruia dintre ei, la rând, timp de câteva secunde. 
Îşi ţinea braţele întinse, în spatele lui, cât de mult putea. 
Voia să-şi păstreze picioarele libere, pentru cazul în care 
vreunul dintre ei ar fi dorit să înceapă spectacolul ceva mai 
devreme. 

Holly mirosi prima santinelă înainte s-o vadă. Se deplasa 
către ea, cu vântul în spate, fumând. Mirosul ţigării şi al 
uniformei nespălate cobora până la ea, iar ea se trase în 
tăcere către dreapta. Îl ocoli, făcând o buclă largă 
împrejurul lui şi aşteptă. El cobori dealul şi dispăru. 

Cea de-a doua santinelă o auzi. Ea simţi. Îl simţi oprindu- 
se şi ascultând. Rămase liniştită. Se gândi intens. Nu voia să 
folosească Ingramul. Era prea lipsit de precizie. Era sigură 
că va da greş. lar zgomotul avea să-i fie fatal. Aşa că se 
aplecă şi scoase din pământ două pietre. O veche şmecherie 
din junglă, despre care i se vorbise încă în copilărie. Aruncă 
prima piatră la şapte metri în stânga ei. Aşteptă. O aruncă 
pe cea de-a doua la zece metri. Văzu cu ochii minţii 


santinela imaginându-şi că ceva se mişca încet către stânga. 
Îl auzi cotind într-acolo. Ea coti către dreapta. O buclă mare 
şi din nou în sus, pe dealul care părea să nu se mai 
sfârşească. 

Fowler îşi croi drum cu umerii printre privitorii aşezaţi în 
semicerc. Se opri în faţa lui Reacher. Îl privi fix în ochi. Apoi, 
şase gărzi îşi deschiseră drum prin mulţime. Cinci dintre ei 
îşi ţineau armele la şold, iar cel de-al şaselea avea o bucată 
de lanţ în mână. Fowler se dădu cu un pas la o parte, şi 
cinci ţevi de armă se înfipseră fără menajamente în 
abdomenul lui Reacher. Acesta aruncă o privire în jos şi 
văzu că siguranţele fuseseră ridicate, iar armele erau fixate 
pe foc automat. 

— E timpul să mergem, spuse Fowler. 

Dispăru în spatele trunchiului masiv, iar Reacher simţi 
cătuşele căzând. Se aplecă înainte, depărtându-se de copac, 
iar ţevile se retraseră, urmându-l. Apoi cătuşele îi fură puse 
din nou, cu lanţul făcut buclă între ele. Fowler apucă de lanţ 
şi-l trase pe Reacher prin întregul Bastion, cu faţa la cele 
cinci gărzi care se deplasau înapoi, cu armele la nici 
jumătate de metru de capul său. Lumea adunată forma un 
cordon strâns. Era târât printre oamenii care şuierau şi 
murmurau la trecerea lui. Apoi, ieşiră din formaţie şi 
alergară înaintea lui, către terenul de paradă. 

Cel de-al treilea paznic o prinse. O trăda genunchiul. 
Trebuia să escaladeze un stei înalt de stâncă, dar, din cauza 
piciorului, trebuia să se caţere cu spatele. Se aşeză pe 
stâncă, la fel ca pe un scaun şi se folosi de piciorul bun şi de 
cârjă pentru a se împinge în sus, mai puţin de jumătate de 
metru deodată. Atinse vârful şi se rostogoli cu spatele pe 
pământ, gâfâind de efort, iar apoi se răsuci în şezut şi se 
ridică, faţă în faţă cu santinela. 

Pentru o fracțiune de secundă rămase ca împietrită, din 
cauza şocului şi a surprizei. El nu era câtuşi de puţin 
surprins. Stătuse acolo, în vârf şi urmărise fiecare 
centimetru din chinuita ei înaintare. Nu era surprins. Dar 


era lent. Cu un adversar ca Holly, ar fi trebuit să fie mai 
rapid. Ar fi trebuit să fie pregătit. Reacţia ei interveni 
înainte ca el să fi apucat să schiţeze măcar un gest. 
Antrenamentul ei de bază făcu toată treaba. Nu necesită 
nici un efort de gândire. Îşi strânse mâna în pumn şi-l lovi 
cu un upercut jos, dar extrem de rapid. I-l prinse drept în 
vintre. El se îndoi în faţă şi se aplecă, iar ea îşi trecu braţul 
stâng în jurul gâtului său şi-l mai lovi o dată în ceafă, cu 
toată greutatea antebraţului drept. Simţi cum vertebrele i 
se sfărâmau, iar trupul lui se lăsă, moale, la pământ. Apoi, îi 
trânti palmele pe urechi şi-i răsuci capul cu sălbăticie, întâi 
într-un sens şi apoi în celălalt. Măduva spinării i se rupse, 
iar ea îl întoarse şi-l azvârli peste muchie, în adânc. Căzu, 
lovindu-se cu un zgomot surd de stânci, cu membrele 
moarte zburându-i în toate părţile. Abia atunci începu Holly 
să blesteme cu amărăciune. Pentru că ar fi trebuit să-i ia 
carabina. Valora cât zece Ingramuri. Dar nu avea cum să 
coboare până jos pentru a o recupera. Urcatul înapoi ar fi 
însemnat o întârziere prea mare. 

Terenul de paradă era plin de lume. Stăteau cu toţii în 
picioare, în rânduri perfect ordonate. Reacher aprecie că 
erau acolo peste o sută de persoane. Bărbaţi şi femei. Toţi 
în uniformă. Toţi înarmaţi. Armele lor formau o formidabilă 
reţea-barieră de foc. Fiecare purta pe umărul stâng fie o 
carabină automată, fie un pistol-mitralieră. Toţi purtau 
cartuşiere şi grenade, atârnate regulamentar de bridele 
chingilor petrecute pe piept. Mulţi aveau feţele mânjite cu 
vopsea de camuflaj pentru noapte. 

Uniformele lor erau o versiune adaptată a celor din 
surplusul armatei americane. Jachete şi pantaloni de 
camuflaj, ghete de junglă, berete. Aceleaşi lucruri pe care 
Reacher le văzuse păstrate în teancuri în magazie. Dar 
fiecare uniformă avea ceva adăugat. Pe fiecare jachetă se 
găsea câte un semn imaculat, brodat pe umăr cu mătase 
maron, pe care se putea citi „Miliția din Montana”, pe o 
curbă elegantă. Fiecare jachetă avea numele purtătorului, 


gravat pe o bandă oliv şi cusut deasupra buzunarului de la 
piept. Unii dintre bărbaţi aveau câte o steluţă de crom 
prinsă de materialul clapetei buzunarului. Un fel de grad. 

Beau Borken stătea în picioare, pe o ladă răsturnată cu 
fundul în sus, la marginea de apus a porțiunii nivelate, cu 
spatele către pădure, cu silueta lui masivă înălțându-se 
deasupra capetelor celor ce formau trupele sale. Îi văzu pe 
Fowler şi pe Reacher sosind, printre copaci, însoţiţi de 
gărzi. 

— Atenţie! strigă el. 

Urmă un fel de foială cât cei o sută de membri ai miliției 
luară poziţie de drepţi. Reacher simţi mirosul de doc, adus 
de adierea de vânt. Mirosul a o sută de uniforme din 
surplusul armatei. Borken agită un braţ umflat, iar Fowler îl 
trase de lanţ pe Reacher până îl aduse în faţa adunării. 
Gărzile îl ţinură de braţe şi de umeri, îl răsuciră şi-l 
manevrară până rămase singur lângă ladă, izolat dintr- 
odată, cu faţa către mulţime. 

— Ştim cu toţii de ce ne-am adunat aici, strigă din nou 
Borken. 

Habar nu avea cât de departe mersese. 1 se părea că 
făcuse kilometri întregi. Sute de paşi în sus, pe deal. Dar se 
găsea încă în adâncul pădurii. Cărarea principală se afla tot 
la patruzeci de metri spre sud, în stânga ei. Simţea cum 
minutele trec, iar panica ei creşte. Apucă mai bine cârja şi 
începu să se deplaseze din nou către nord-vest, cât de 
repede îi permitea curajul. 

Apoi văzu în faţă o clădire. O baracă de lemn, vizibilă 
printre copaci. Tufişurile şi vegetaţia pitică se opreau în 
linia pietroasă a marnei. Se strecură până la marginea 
pădurii şi se opri. Ascultă cu luare-aminte, peste vuietul 
propriei sale respiraţii. Nu auzi nimic. Apucă mânerul cârjei 
şi ridică Ingramul până ce chinga acestuia se încordă. 
Şchiopătă pe pietrişul de marnă până la colţul barăcii. Privi 
atentă în jur. 


Era luminişul în care se opriseră la sosire, cu o noapte 
înainte. Un spaţiu larg, circular. Acoperit cu pietriş. 
Înconjurat de barăci. Pustiu. Liniştit. Liniştea absolută a 
unui loc părăsit de curând. leşi din spatele barăcii şi 
şchiopătă până în mijlocul luminişului, făcând piruete, 
sprijinindu-se în cârjă şi mişcând Ingramul într-un cerc 
larg, acoperind copacii de pe margini. Nimic. Nu era nimeni 
împrejur. 

Văzu două poteci, una pierzându-se spre apus şi alta, mai 
largă, care se îndrepta spre nord. Coti spre nord şi intră din 
nou sub coroanele copacilor. Uită ce-şi propusese, să stea 
cât mai liniştită, şi se grăbi către nord, cât de iute se putea 
mişca. 

— Ştim cu toţii de ce ne-am adunat aici, strigă Borken din 
nou. 

Mulțimea supusă îşi târşâi picioarele şi o undă de şoapte 
se pierdu în înaltul copacilor. Reacher scrută figurile celor 
din faţa lui. Îl văzu pe Stevie în rândul din faţă. O stea de 
crom sclipea pe clapeta buzunarului său de la piept. Micul 
Stevie era ofiţer. Lângă Stevie stătea Joseph Ray. Abia 
atunci îşi dădu seama că Jackson nu se găsea printre cei de 
faţă. Nu se vedea nici o frunte cu cicatrice. Verifică de două 
ori. Scrută atent peste tot. Nu era nici urmă de el, nicăieri 
pe terenul de paradă. Strânse din dinţi pentru a-şi ascunde 
un zâmbet. Jackson se ascundea. Holly mai avea încă o 
şansă. 

Holly îl văzu imediat. Privea din pădure, peste o sută de 
capete şi-l văzu pe Reacher stând în picioare lângă Borken. 
Avea braţele prinse în cătuşe la spate. Ochii lui treceau pe 
deasupra mulţimii. Pe chip nu avea nici o expresie. Îl auzi 
pe Borken rostind: Ştim cu toţii de ce ne-am adunat aici. Se 
gândi: da, ştiu de ce mă aflu aici. Ştiu exact de ce mă aflu 
aici. Privi în dreapta şi în stânga. O sută de oameni, 
carabine, mitraliere, revolvere, grenade. Borken, suit pe 
lada lui, cu braţele desfăcute. Reacher, disperat, lângă el. 
Stătea între copaci, cu inima bătându-i înăbuşit. Privea cu 


ochii larg deschişi. Apoi, răsuflă adânc. Puse Ingramul pe 
poziţia foc cu foc şi trase în aer. Ecoul împuşcăturii 
reverberă printre copaci. Trase din nou. Şi încă o dată. Trei 
focuri în aer. Trei gloanţe pierdute, încă douăzeci şi şapte 
rămase în încărcător. Mută piedica pe foc automat şi intră 
în mulţime, făcându-şi drum cu ajutorul mişcărilor 
amenințătoare ale mâinii înarmate. 

Era o femeie singură, mişcându-se încet printr-o mulţime 
de o sută de oameni. Aceştia se despărţeau prudent în faţa 
ei, dar, după ce trecea, îşi dădeau armele jos de pe umăr, le 
încărcau şi le aţinteau către spatele ei. Un val de zgomote 
mecanice sonore se întindea în urma ei, ca o maree înceată. 
Când ajunse în primul rând, o sută de arme erau aţintite, 
din spate, spre ea. 

— Nu trageţi! strigă Borken. Vă ordon! Nu trage nimeni! 

Sări jos de pe ladă. Cu panica întipărită pe faţă. Îşi ridică 
braţele şi ţopăi disperat în jurul ei, acoperindu-i trupul cu 
silueta lui masivă. Nu trase nimeni. Ea se îndepărtă de el, 
şchiopătând şi se întoarse cu faţa către mulţime. 

— Ce naiba faci? urlă Borken la ea. Crezi că poţi împuşca o 
sută de oameni cu puşcociul tău cu boabe de fasole? 

Holly clătină din cap. 

— Nu, spuse ea calm. 

Apoi, întoarse Ingramul, lipindu-şi ţeava de piept. 

— Dar pot să mă împuşc pe mine, spuse. 

TREIZECI ŞI DOI. 

Mulțimea era tăcută. Răsuflarea oamenilor era înghițită de 
înfiorătoarea linişte a muntelui. Toţi se holbau la Holly. 
Ţinea Ingramul răsucit, cu ţeava sprijinită într-un punct 
aflat deasupra inimii. Cu degetul mare uşor apăsat pe 
trăgaci, încordat. Pe faţa umflată a lui Borken se citea 
spaima. Trupul lui uriaş tremura şi se zguduia. Ţopăia 
împrejur, lângă lada lui răsturnată, holbându-se la ea, cu 
ochii căscaţi. Ea îi întorcea privirile cu calm. 

— Sunt ostatică, nu? i se adresă ea. Importantă pentru ei, 
importantă pentru tine, deoarece sunt cine sunt. Tot felul 


de importanţe, pentru tot felul de oameni. le aştepţi ca ei 
să încerce totul ca să rămân în viaţă. Acum e rândul tău. Să 
vedem ce pregătiri ai făcut tu să mă ţii în viaţă. 

Borken o văzu aruncând o privire spre Reacher. 

— Nu înţelegi nimic, îi strigă el. Cu o nuanţă de disperare 
în voce. N-am de gând să-l omor. Va rămâne în viaţă. 
Situaţia s-a schimbat. 

— Cum s-a schimbat? întrebă ea calmă. 

— Îi comut sentinţa, spuse Borken. Tot cu panică în voce. 
De aceea suntem aici. locmai mă pregăteam să anunţ asta. 
Ştim cine e. Tocmai am aflat. Am fost informaţi. A fost în 
armată. Maiorul Jack Reacher. E un erou. A primit Steaua 
de Argint. 

— Şi? întrebă Holly. 

— A salvat o grămadă de puşcaşi marini, spuse Borken pe 
un ton precipitat. La Beirut. Soldaţi obişnuiţi. I-a scos dintr 
un buncăr aflat în flăcări. Puşcaşii marini n-o să ne atace 
niciodată cât timp e el aici. Niciodată. Aşa că îl voi folosi tot 
pe post de ostatic. E o bună poliţă de asigurare împotriva 
afurisitei de infanterie marină. Am nevoie de el. 

Holly îl privi. Reacher o privi şi el. 

— Sentința lui a fost comutată, spuse Borken din nou. 
Cinci ani în detaşamentul disciplinar. Asta-i tot. Nimic 
altceva. Nici nu încape vorbă să mă răzgândesc. Am nevoie 
de el în viaţă. 

Reacher se uita la ea cu privirea unui vânzător de la 
magazin, încântat că problema ridicată de un client tocmai 
fusese rezolvată. Ea îşi plimba privirile înainte şi înapoi, 
între Borken şi Reacher. Reacher privea mulţimea. 
Mulțimea era furioasă. Circul plecase din oraş înainte să le 
ofere spectacolul promis. Reacher se simţea ca şi cum toţi 
ar fi făcut un pas înainte, înspre el. Puneau la încercare 
puterea pe care o avea Borken asupra lor. Holly îi aruncă o 
privire, cu spaimă în ochi. Dădu din cap înspre el. O mişcare 
aproape imperceptibilă. Ea urma să fie în siguranţă, 
spuneau ochii ei, orice s-ar fi întâmplat. Identitatea ei o 


proteja ca o pelerină magică invizibilă. Reacher dădu şi el 
din cap. Fără să se întoarcă, aprecie distanţa până la 
copacii din spatele lui. Cam şapte metri. Dacă îi dădea un 
brânci lui Fowler, trăgea de lanţ şi sprinta ca din puşcă, ar fi 
putut ajunge la copaci înainte ca oricine să se fi gândit să-şi 
aţintească arma înspre el. Şapte metri, cu start de pe loc, 
folosindu-se şi de înlăturarea lui Fowler din drum, cam 
patru sau cinci paşi mari, vreo trei secunde, poate chiar 
patru. Printre arbori, ar fi avut o şansă împotriva gloanţelor. 
Şi le închipui izbindu-se de trunchiuri, de-o parte şi de alta 
a lui, în timp ce el ar fi alergat şi s-ar fi ferit. Pădurea este 
cel mai bun prieten al fugarului. Ai nevoie de mult noroc să 
nimereşti pe cineva care aleargă printre copaci. Îşi trecu 
greutatea pe piciorul celălalt şi simţi tendoanele 
genunchiului încordându-i-se. Simţi fluxul adrenalinei. 
Luptă sau zboară. Dar chiar atunci, Borken îşi mai ridică 
braţele o dată. Le ţinu ridicate, ca aripile unui înger, şi-şi 
folosi asupra celor din jur uluitoarea putere a privirii sale. 

— Am luat o hotărâre, strigă. Înţelegeţi? 

Urmă o pauză îndelungată. Care se întinse asupra 
următoarelor clipe. Apoi, o sută de capete se răsuciră, ca la 
un ordin. 

— Da, să trăiţi! răcniră o sută de glasuri. 

— Aţi înţeles? strigă el din nou. 

O sută de capete se răsuciră la loc. 

— Da, să trăiţi! răcniră din nou o sută de glasuri. 

— Cinci ani în detaşamentul disciplinar, mai strigă Borken. 
Dar numai dacă poate dovedi cine este. Am primit 
informaţii că este singurul om care a câştigat vreodată 
concursul de puşcaşi de elită al marinei fără să facă parte 
din ea. Ni s-a spus că omul ăsta este capabil să bage şase 
gloanţe printr-un dolar de argint de la o mie de metri. Aşa 
că mă voi întrece cu ella tir. De la opt sute de metri. Dacă 
va câştiga, va trăi. Dacă pierde, va muri. Înţelegeţi? 

O sută de capete zvâcniră din nou. 

— Da, să trăiţi! 


Murmurul mulţimii se făcu iarăşi auzit. De data aceasta, 
sunând interesat. Reacher zâmbi ca pentru sine. Deşteaptă 
mişcare, se gândi. Voiau să aibă spectacol - Borken le 
oferea un spectacol. Fowler dădu drumul aerului din 
plămâni şi scoase o cheie din buzunar. Se strecură pe lângă 
el şi îi descuie cătuşele. Lanţul căzu pe jos. Reacher răsuflă 
adânc şi-şi frecă încheieturile. 

Apoi, Fowler se îndreptă spre Holly, printre oamenii care 
se înghesuiau. Se opri chiar în faţa ei. Făcu o pauză lungă şi 
privi către Borken. Acesta dădu afirmativ din cap. 

— Ai cuvântul meu, spuse el, cu restul de demnitate pe 
care şi-l putuse recăpăta. 

Ea îi aruncă o privire lui Reacher. El ridică din umeri şi 
aprobă din cap. Îşi înclină şi ea fruntea şi se uită în jos, la 
Ingram. Trase siguranţa şi-şi scoase chinga de pe umăr. 
Holly zâmbi cu stoicism şi lăsă arma să cadă pe jos. Fowler 
se aplecă şi o ridică. Borken îşi ridică braţele, cerând să se 
facă linişte. 

— La poligonul de tir, strigă. În ordine. Rupeţi rândurile. 

Holly se apropie şchiopătând de Reacher. 

— Chiar ai câştigat la Wimbledon? întrebă ea, calmă. 

El se mulţumi să dea afirmativ din cap. 

— O să câştigi şi acum? 

El aprobă din nou. 

— Şi cu un sac pe cap, spuse. 

— Crezi că e o idee bună? întrebă ea, tot calmă. Un tip ca 
ăsta n-o să se accepte învins. 

Reacher ridică din umeri. 

— Vrea un spectacol şi o să aibă parte de unul, spuse. 
Acum e zguduit. Tu ai început. Vreau s-o ţin tot aşa. În 
perspectivă, nu poate decât să ne ajute. 

— Atunci ai grijă, spuse ea. 

— Fii fără grijă, răspunse Reacher. 

Două ţinte, nou-nouţe, erau amplasate una lângă alta, la 
capătul îndepărtat al poligonului. Borken se afla la stânga, 
lângă cea care purta pe piept inscripţia ATF. Reacher se 


găsea la dreapta, în faţa celei cu inscripţia FBI în dreptul 
inimii. Saltelele de pe jos fuseseră trase la o parte, ca să le 
ofere maximum de distanţă. Reacher aproximă că avea în 
faţă cam opt sute treizeci de metri. Un drum al naibii de 
lung. 

Roiul de oameni se aşezase într-un semicerc neregulat, 
lângă saltele şi în spatele lor. Cele mai apropiate ţinte 
fuseseră culcate la pământ, pentru a nu le împiedica celor 
doi vederea. Câţiva spectatori aveau binocluri. Scrutau 
întinderea poligonului, iar apoi zgomotul se pierdu, încetul 
cu încetul, pe măsură ce, unul după altul, îşi găsiră loc, 
anticipând ce urma să se întâmple. 

Fowler cobori până la arsenal, în luminişul de dedesubt. 
Se întoarse cu câte o carabină în fiecare mână. Una pentru 
Borken, alta pentru Reacher. Arme identice. Fiecare 
atingând preţul unei mici călătorii cu familia. Erau Barrett 
model 90, de cincizeci de inci. Lungi de peste un metru, cu 
greutatea de unsprezece kilograme fiecare. Arme cu 
repetiţie, acţionate de percutor, cu diametrul de 
doisprezece milimetri. Mai mult, având un fel de proiectile 
de artilerie mai degrabă decât nişte gloanţe de carabină 
obişnuite. 

— Un încărcător fiecare, preciză Borken. Şase focuri. 

Reacher îşi luă arma şi o puse pe jos, la picioare. Micul 
Stevie împinse oamenii înapoi, făcându-i să lase o distanţă 
până la saltele. Borken îşi verifică arma şi scoase cele două 
picioare de sprijin. Împinse încărcătorul la locul său. Puse 
uşor arma pe o saltea. 

— Eu trag primul, spuse. 

Se lăsă în genunchi şi îşi împinse greutatea în spatele 
puştii. Trase patul către el şi şi-l lipi strâns de umăr. 
Deplasă picioarele câţiva centimetri la stânga şi trase de 
pat o fracțiune spre dreapta. Acţionă percutorul şi se lipi de 
pământ. Îşi puse obrazul pe pat şi îşi aplecă ochiul la lunetă. 
Joseph Ray sosi din marginea mulţimii şi îi întinse lui 
Reacher binoclul său. Reacher dădu în tăcere din cap, 


mulţumindu-i, şi îl luă. Şi-l potrivi la ochi. Degetul lui 
Borken se încordă pe trăgaci. Trase primul foc. 

Difuzorul larg montat pe ţeava puştii Barrett împrăştie 
gazele cauzate de împuşcătură în toate părţile. Praful se 
ridică din saltea. Puşca săltă şi se înclină. Zgomotul se 
zdrobi de copaci şi se întoarse din munţi, o clipă mai târziu. 
O sută de perechi de ochi se mutară de la Borken la ţintă. 
Reacher ridică binoclul şi focaliză imaginea la opt sute 
treizeci de metri de-a lungul poligonului. 

Borken dăduse greş. Ţinta era neatinsă. Borken se uită şi 
el prin lunetă şi se strâmbă. Se culcă din nou, aşteptând să 
se ridice praful. Reacher îl urmărea cu privirea. Borken se 
mulțumea să aştepte. Respira regulat. Relaxat. Apoi, 
degetul i se încordă din nou. Trase cel de-al doilea foc. 
Puşca săltă şi lovi salteaua, iar praful ţâşni în sus. Reacher 
ridică din nou binoclul. Nimerise. Pe umărul drept al țintei 
era o gaură cu urme de aşchii. 

Din rândul mulţimii se ridicară murmure. Binocluri 
trecură din mână în mână. Şoapte se ridicară şi căzură din 
nou. Praful se aşeză. Borken trase din nou. Prea repede. 
Încă era agitat. Reacher îl urmări făcând încă o greşeală. 
Nu se mai deranjă să privească prin binoclu. Ştia deja, 
cartuşul de doisprezece milimetri avea să ajungă tocmai în 
Idaho. 

Din mulţime se ridicară noi şoapte. Borken privea din nou 
prin lunetă. Reacher îl urmări cum face totul greşit. 
Relaxarea îi dispăruse. Umerii îi erau încordaţi. Trase al 
patrulea foc. Reacher îi înapoie binoclul lui Joseph Ray, aflat 
în marginea mulţimii. Nu mai avea nevoie să se uite. Ştia că 
Borken avea să greşească până la ultimul cartuş. În starea 
în care era, ar fi greşit şi la patru sute de metri. Ar fi greşit 
şi la două sute. Ar fi greşit şi într-o cameră aglomerată. 

Borken trase cel de-al cincilea şi, apoi, şi pe cel de-al 
şaselea foc şi se ridică încet în picioare. Ridică puşca şi se 
folosi de lunetă pentru a verifica ceea ce toată lumea ştia 
deja. 


— O lovitură, spuse. 

Cobori arma şi-l privi pe Reacher. 

— E rândul tău, spuse. Viaţă sau moarte. 

Reacher aprobă din cap. Fowler îi înmână încărcătorul. 
Reacher îşi folosi degetul mare pentru a testa rigiditatea 
arcului din interior. Apăsă pe primul cartuş şi simţi 
revenirea lină. Gloanţele erau strălucitoare. Lustruite de 
mână. Gloanţe de trăgător de elită. Se aplecă şi ridică 
puşca grea. O ţinu vertical şi introduse încărcătorul în 
lăcaşul său. Nu-l făcu să zdrăngăne, cum făcuse Borken. Îl 
apăsă încet cu palma. 

Deschise picioarele de sprijin, pe rând. Le întinse până la 
limita opritorului. Privi în lungul poligonului şi puse puşca 
pe saltea. Se ghemui lângă ea şi apoi se întinse, totul dintr-o 
singură mişcare fluidă. Zăcea ca mortul, cu braţele întinse 
în sus, împrejurul puştii. Ar fi vrut să stea întins aşa cât mai 
mult timp. Era obosit. Obosit de moarte. Dar se răsuci uşor 
şi-şi lipi obrazul de patul armei. Îşi apropie umărul drept de 
pat. Îşi fixă mâna stângă pe ţeavă, cu degetele sub lunetă. 
Îşi mişcă uşor mâna dreaptă către trăgaci. Îşi duse ochiul 
drept la lunetă. Dădu drumul aerului din plămâni. 

Să tragi cu puşca unui trăgător de elită pe o distanţă 
lungă implică mai multe lucruri. Începe cu chimia, depinde 
de ingineria mecanică, implică optică, geofizică şi 
meteorologie. Dar totul este guvernat de biologia umană. 

Chimia se referă la explozie. Praful de puşcă, aflat în 
spatele glonţului, în tubul cartuşului, trebuie să explodeze 
perfect, previzibil, puternic, instantaneu. Trebuie să 
împingă proiectilul cu viteză maximă de-a lungul ţevii. 
Glonţul de doisprezece milimetri din camera puştii Barrett 
cântăreşte nu mai mult de un fir de păr peste cincizeci şi 
şase de grame. Pe moment, e staționar. O miime de secundă 
mai târziu, face aproape trei mii de kilometri pe oră, lăsând 
ţeava în urmă, în drumul său către ţintă. Praful de puşcă 
trebuie să explodeze rapid, să explodeze complet şi să 
explodeze puternic. O chimie greu de realizat. În ce 


priveşte greutatea, explozia trebuie să fie cea mai bună de 
pe întreaga planetă. 

Apoi, pentru o clipă, sarcina este preluată de ingineria 
mecanică. Glonţul în sine trebuie să fie un mic artefact 
perfect. Trebuie să fie la fel de bun pe cât a fost vreodată 
orice articol produs de mâna omului. Trebuie turnat mai 
bine decât orice bijuterie. Trebuie să fie pe deplin uniform 
ca dimensiune şi greutate. Perfect rotund, perfect 
aerodinamic. Trebuie să accepte rotația feroce pe care i-o 
imprimă şanţurile din interiorul ţevii. Trebuie să se rotească 
şi să şuiere prin aer fără absolut nici o şovăire, fără 
prejudecată. 

Ţeava trebuie să fie strâmtă şi îngustă. Totul se duce de 
râpă dacă unul dintre focurile trase anterior au încălzit şi 
au modificat forma ţevii. Ţeava trebuie să fie o masă 
perfectă de metal, destul de grea pentru a rămâne inertă. 
Destul de grea pentru a amortiza vibraţiile mărunte ale 
zăvorului, trăgaciului şi percutorului. De aceea Barrettul pe 
care-l ţinea în mână Reacher costa cât o maşină ieftină. De 
aceea mâna stângă a lui Reacher era fixată uşor pe partea 
de sus a armei. Amortiza cu ea orice şoc rezidual. 

Optica joacă şi ea un rol important. Ochiul drept al lui 
Reacher se găsea la doi centimetri şi jumătate în spatele 
unei lunete Leopold & Stevens. Un instrument excelent. 
Ţinta se vedea mică, în dosul liniilor fine gravate pe sticlă. 
Reacher o privea intens. Apoi, cobori patul puştii, văzu ţinta 
dispărând şi cerul nesfârşit inundându-i privirile. Expiră din 
nou şi se uită la aer. 

Şi geofizica este extrem de importantă. Lumina se 
deplasează în linie dreaptă. Dar este singurul lucru pe care- 
l face. Gloanţele, nu. Gloanţele sunt obiecte fizice, care se 
supun legilor naturii ca orice alte obiecte fizice. Ele 
urmează curba pământului. Opt sute şi treizeci de metri 
înseamnă o bucată serioasă de curbă. Glonţul iese din ţeava 
armei şi se ridică peste linia de vedere, apoi trece prin ea şi, 


în cele din urmă, cade sub ea. Într-o curbă perfectă, ca şi 
pământul. 

Cu excepţia faptului că nu este totuşi o curbă absolut 
perfectă, deoarece, după trecerea primei milisecunde de la 
plecarea glonţului, gravitația trage de el, ca o mică mână 
insistentă. Glonţul nu poate s-o ignore. Este vorba despre 
un proiectil de plumb, învelit în cupru, în greutate de 
cincizeci şi şase de grame, care se deplasează cu aproape 
trei mii de kilometri pe oră, iar gravitația are propriile sale 
metode. La început, nu au mare succes, dar cel mai bun 
aliat al ei intervine curând. Fricţiunea. Din prima 
milisecundă a deplasării sale, fricţiunea aerului încetineşte 
glonţul, lăsând gravităţii un cuvânt tot mai greu de spus în 
destinul acestuia. Fricţiunea şi gravitația lucrează 
împreună pentru a trage glonţul în jos. 

Aşa că va trebui să ţinteşti sus. Ocheşti poate la trei metri 
deasupra țintei, iar opt sute şi treizeci de metri mai târziu, 
curbura pământului şi acţiunea gravitaţiei aduc glonţul 
acolo unde ai vrut tu să ajungă. 

Numai că nu vei ochi exact deasupra țintei. Deoarece ar 
însemna să nu ţii seama de meteorologie. Gloanţele se 
deplasează prin aer, iar aerul se mişcă. Sunt rare zilele 
când aerul stă nemişcat. Aerul se mişcă, într-un fel sau în 
altul. Lia stânga sau la dreapta, în sus sau în jos, sau în orice 
combinaţie a celor de mai sus. Reacher privea frunzele 
copacilor şi putea să vadă că dinspre nord venea o briză 
lentă, dar constantă. Aer uscat, mişcându-se încet de la 
dreapta la stânga, peste linia lui de vedere. Aşa că ţintea 
cam 2,8 metri la dreapta şi trei metri deasupra locului în 
care voia să intre glonţul. Avea să lanseze proiectilul şi să 
lase natura să-i curbeze traiectoria la stânga şi în jos. 

Biologia umană era tot ce îi stătea în cale. Puşcaşii de elită 
sunt şi ei oameni. Oamenii sunt mase tremurătoare, 
mişcătoare, de carne şi muşchi. Inima bate ca o pompă 
uriaşă, iar plămânii bagă şi scot din organism volume mari 
de aer. Fiecare nerv şi fiecare muşchi tremură, cu energie 


microscopică. Nimeni nu stă vreodată perfect liniştit. Chiar 
şi persoana cea mai calmă vibrează ca un nebun. Să 
spunem că distanţa între cuiul percutor şi capătul ţevii este 
de un metru. Dacă ţeava se mişcă, fie şi o fracțiune minimă, 
atunci, opt sute şi treizeci de metri mai târziu, glonţul îşi va 
greşi ţinta cu opt sute şi treizeci de minime fracțiuni. Un 
efect de multiplicare. Dacă vibrația trăgătorului deranjează 
ţeava, chiar cu trei milimetri, glonţul se va afla cu douăzeci 
de centimetri în afara țintei. Cam lăţimea capului unui om. 

Aşa că tehnica lui Reacher era să aştepte. Să se uite prin 
lunetă, până ce respiraţia îi devenea regulată şi bătăile 
inimii îi încetineau. Apoi, să apese încet cu degetul pe 
trăgaci şi să mai aştepte puţin. Apoi, să-şi numere bătăile 
inimii. Unu-şi-doi-şi-trei-şi-patru. Să rămână aşteptând până 
ce ritmul inimii se liniştea. Apoi, să tragă, între bătăile 
inimii. Exact în clipa în care atingea cea mai slabă vibraţie 
la care putea ajunge o fiinţă umană. 

Aşteptă. Expiră, o expiraţie lungă şi lentă. Inima îi bătu o 
dată. Şi încă o dată. Trase. Patul i se lovi de umăr şi vederea 
îi fu astupată de explozia de praf din saltea, de sub ţeava 
armei. Zgomotul greu al împuşcăturii se ciocni de pantele 
munţilor şi se întoarse, însoţit de valul de şoapte ridicate 
din rândurile mulţimii. Dăduse greş. Inscripţia cu FBI de pe 
pieptul țintei rămăsese neatinsă. 

Lăsă praful să se aşeze şi verifică trunchiurile copacilor. 
Vântul era neschimbat. Expiră şi aşteptă să-i încetinească 
ritmul inimii. Trase din nou. Puşca mare se zbătu şi se izbi 
încă o dată de saltea. Praful zbură ca un nor. Mulțimea 
privea şi continua să şoptească. Dăduse greş din nou. 

Două greşeli. Respiră liniştit şi trase din nou. Încă o 
greşeală. Şi încă una. O altă greşeală. Făcu o pauză lungă. 
Îşi reluă ritmul şi trase cel de-al cincilea foc. Cel de-al 
cincilea foc îşi greşi ţinta. Mulțimea începuse să se agite. 
Borken se apropie de el, aplecându-se. 

— Totul pe ultimul foc, rânji. 


Reacher nu răspunse nimic. Nu-şi putea permite să lase 
vorbele să-l perturbe fizic. Întreruperea respirației, 
contracția musculară a plămânilor şi a gâtului aveau să-i fie 
fatale. Aşteptă. Bătăile inimii. Şi din nou. Trase cel de-al 
şaselea foc. Şi dădu din nou greş. Aplecă luneta şi privi ţinta 
de placaj. Neatinsă. 

Borken îl privea fix. Cu întrebări în ochi. Reacher se ridică 
în genunchi şi înălţă arma. Scoase încărcătorul gol. Împinse 
zăvorul la loc. Îşi trecu un deget peste gravura de pe partea 
laterală a patului. Îndoi la loc suporţii armei. Lăsă arma, 
caldă încă, pe saltea. Se ridică în picioare şi înălţă din 
umeri. Borken îl privi. Apoi, îl privi pe Fowler. Fowler îl privi 
înapoi, încurcat. Văzuseră un om care trăgea ca să-şi 
salveze viaţa şi-l văzuseră dând greş la fiecare foc. 

— Ştii regulile, spuse încet Borken. 

Reacher rămase liniştit. Nu-l băgă în seamă. Privi cerul 
albastru. O pereche de dâre de abur înotau peste el, ca 
nişte linii subţiri, trase cu creta, sus, deasupra capului său 
în stratosferă. 

— Staţi puţin, domnule, strigă deodată Joseph Ray, cu glas 
tare. 

Înaintă, ieşind din mulţime. Respirând precipitat. Plin de 
sine. Avea ceva de spus. 

Era unul dintre cei puţini de la Bastion care avea în spate 
ceva pregătire militară şi se mândrea cu faptul că vede 
lucruri care scapă privirii altora. Consideră asta ca pe un 
imbold în plus. Îl făcea util într-un fel special. 

Privi intens la saltea şi se întinse exact unde stătuse 
Reacher. Aruncă o privire de-a lungul poligonului, înspre 
ţinte. Închise un ochi şi se uită doar printr-unul dintre 
tuburile binoclului, ca printr-un telescop. Focaliză pe silueta 
în alergare. Îşi deplasă linia o fracțiune şi îşi concentră 
privirea imediat dincolo de ridicătura reprezentată de 
umărul țintei. Privi în depărtare şi dădu din cap, ca pentru 
sine. 

— Veniţi, spuse. 


Se ridică în picioare şi o luă în josul poligonului. Fowler îl 
însoţi. După opt sute treizeci de metri, Ray trecu pe lângă 
țintă fără să-i arunce nici măcar o privire. Continuă să 
păşească. Fowler se găsea pe urmele sale. Cincizeci de 
metri. O sută. Ray se lăsă în genunchi şi privi înapoi. Se 
alinie pe sine cu ţinta şi cu salteaua, aflate în depărtare. Se 
întoarse şi arătă înainte, folosindu-se de braţ şi de arătător 
ca de ţeava unei puşti. Se ridică din nou şi mai merse 
cincizeci de metri până la un anumit copac. 

Era un mesteacăn orfan. Un supravieţuitor sălbatic răzleţ, 
care îşi croise drum cu forţa alături de pinii înalţi. Trunchiul 
său era răsucit, ca şi cum s-ar fi luptat pentru lumină şi aer, 
în toate direcţiile. Era subţire, nu mai mult de cincisprezece 
sau şaisprezece centimetri în diametru. La doi metri 
deasupra pământului, avea în el şase găuri de glonţ. Găuri 
mari, proaspete, de doisprezece milimetri. Trei dintre ele se 
găseau într-o linie verticală, perfect dreaptă, cam de 
optsprezece centimetri înălţime. Celelalte trei erau situate 
pe o curbă pierdută la dreapta, mergând de la cea de sus, 
spre exterior, înapoi la cea din mijloc şi din nou spre 
exterior, la cea de jos. Joseph Ray le fixă cu privirea. 

Abia apoi îşi dădu seama ce voiau să însemne. Pe figură i 
se zugrăvi un rânjet. Cele şase găuri formau un perfect B 
mare, exact acolo, pe scoarţa albă. Litera acoperea o 
suprafaţă de aproximativ cincisprezece centimetri pe 
unsprezece. Cam de dimensiunea feţei unui om gras. 

Fowler îşi făcu loc cu umărul pe lângă Ray, se întoarse şi se 
sprijini de trunchi. Stătu şi îşi apăsă partea din spate a 
capului pe găurile cu margini zdrenţuite. Îşi ridică binoclul 
la ochi şi privi înapoi, de-a lungul poligonului, până la 
saltele. Aprecie că se găseau cam la o sută cincizeci de 
metri în spatele țintei. Ţinta se găsise la peste opt sute de 
metri de saltele. Făcu adunarea în cap. 

— O mie de metri, gâfâi. 

Fowler şi Joseph Ray merseră alături pe drumul de 
întoarcere spre Borken. Ray îşi păstră pasul întins, 


aproximativ de un metru. Fowler număra. Nouă sute 
nouăzeci de paşi, nouă sute nouăzeci de metri. Borken 
îngenunche pe saltea şi folosi binoclul lui Ray. Îşi închise un 
ochi şi privi peste distanţa care-i despărţea. Abia putea 
distinge trunchiul copacului alb. Reacher, care îl privea, 
văzu cum încearcă să nu lase surpriza să i se întipărească 
pe faţă. Se gândi în sinea sa: ai vrut un spectacol, ai căpătat 
unul. Îţi place, grasule? 

— OK, spuse Borken. Să te vedem cât de al naibii de isteţ o 
să mai fii şi-acum. 

Cei cinci paznici, care fuseseră şase când Jackson era 
împreună cu ei, se aşezaseră în linie. Se mişcară înainte şi 
ocupară poziţii în jurul lui Reacher şi al lui Holly. Mulțimea 
începuse să se scurgă, în linişte. Tălpile lor scârţâiau şi 
alunecau pe solul pietros. Apoi şi sunetul acesta dispăru şi 
poligonul rămase tăcut. 

Fowler se aplecă şi ridică armele de pe jos. Ţinând câte 
una în fiecare mână, se pierdu printre copaci. Cei cinci 
paznici îşi coborâră armele de pe umăr, lovind tare cu 
palmele în lemnul şi în metalul lor. 

— Ne-am înţeles, vorbi Borken din nou. Detaşamentul 
disciplinar. 

Se întoarse către Holly. 

— Iar tu, făcu el, n-ai o valoare chiar atât de mare, ca să 
nu pui şi tu umărul la aşa ceva. Poţi să-l ajuţi. Are de făcut o 
treabă pentru mine. 

Paznicii se puseră în mişcare şi îi duseră pe Reacher şi pe 
Holly prin spatele lui Borken, încet, printre copaci, către 
Bastion şi apoi pe cărarea de pământ bătut, până la 
luminişul în care se găsea baraca centrului de comandă. 
Ajunşi acolo, se opriră. Doi dintre paznici se desprinseră de 
ceilalţi şi se îndreptară către magazii. Se întoarseră în cinci 
minute, cu armele puse pe umeri. Primul paznic ducea în 
mâna stângă o lopată cu coadă lungă, iar în dreapta, o 
rangă de fier. Cel de-al doilea aducea două cămăşi oliv 


dintr-un material antijeg. Borken i le luă din mână şi se 
întoarse cu faţa către Reacher şi Holly. 

— Scoateţi-vă cămăşile, spuse. Puneţi-le pe astea în loc. 

Holly rămase uitându-se la el. 

— De ce? se interesă ea. 

Borken zâmbi. 

— Face parte din joc, spuse. Dacă nu vă întoarceţi până la 
căderea nopţii, dăm drumul la câini. Vor avea nevoie de 
vechile voastre cămăşi pentru miros. 

Holly scutură din cap. 

Borken o privi şi înclină uşor din cap. 

— Ne întoarcem cu spatele, spuse. Dar n-ai decât o 
singură şansă. Dacă n-o faci singură, băieţii ăştia o s-o facă 
pentru tine, e clar? 

Dădu o comandă, iar cei cinci se împrăştiară în evantai, cu 
faţa spre copaci. Borken aşteptă ca şi Reacher să-şi 
întoarcă faţa şi apoi se răsuci pe călcâie şi rămase uitându- 
se la cer. 

— Gata, spuse. Dă-i drumul. 

Bărbaţii auziră sunetele descheierii nasturilor şi fâsâitul 
bumbacului. Auziră cămaşa veche alunecând pe jos şi pe 
cea nouă frecându-se de piele. Auziră unghiile ciocnindu-se 
de nasturi. 

— Gata, murmură Holly. 

Reacher îşi scoase jacheta şi cămaşa şi se înfioră în 
adierea de munte. Luă cămaşa cea nouă de la Borken şi şi-o 
trase pe el. Îşi agăţă jacheta pe un umăr. Borken înclină din 
cap, iar unul dintre paznici îi înmână lui Reacher lopata şi 
ranga. Borken arătă spre pădure. 

— Mergi către vest o sută de metri, spuse. Apoi, spre nord, 
altă sută. O să ştii ce ai de făcut când o să ajungi acolo. 

Holly îl privi pe Reacher. O privi şi el şi înclină din cap. 
Porniră împreună printre copaci, îndreptându-se spre apus. 

După treizeci de metri prin pădure, când ieşiră din raza 
vizuală a celorlalţi, Holly se opri în loc. Îşi sprijini bine cârja 
în pământ şi aşteptă ca Reacher s-o ajungă din urmă. 


— Borken ăsta, rosti ea. Ştiu cine e. l-am văzut numele în 
dosarele noastre. L-au agăţat pentru un jaf în nordul 
Californiei, undeva. Douăzeci de milioane de dolari, în 
bonuri la purtător. Şoferul maşinii blindate a fost ucis. 
Biroul de la Sacramento a făcut nişte cercetări, dar n-au 
reuşit să le ducă la capăt. 

Reacher înclină din cap. 

— Ela fost, confirmă. Cât se poate de sigur. Fowler a 
recunoscut în faţa mea. Zice că au pus de-o parte douăzeci 
de milioane în insulele Cayman. Capturate de la inamic. 

Holly făcu o grimasă. 

— Asta explică existenţa cârtiţei de la Chicago, spuse. 
Borken îşi poate permite o mită frumuşică, cu douăzeci de 
milioane la bancă, nu? 

Reacher dădu din nou din cap, încet. 

— Ştii tu pe cineva care ar lua mită? o întrebă. 

Ea ridică din umeri. 

— Toţi mârâie în ce priveşte salariul, sublinie ea. 

EI clătină din cap. 

— Nu, spuse. Gândeşte-te la cineva care nu mârâie. 
Oricine a pus mâna pe bonurile la purtător ale lui Borken 
nu mai trebuie să-şi bată capul pentru bani. 

Holly ridică din nou din umeri. 

— Unii nu mârâie, spuse. Unii se împacă cu asta. Ca mine, 
de pildă. Dar cred că eu sunt altfel. 

Reacher îi aruncă o privire. Continuară să meargă. 

— Tu eşti altfel, repetă. Asta-i al naibii de sigur. 

O spuse pe un ton vag, gândindu-se la vorbele rostite. Mai 
parcurseră încă vreo zece metri. El mergea mai încet decât 
în mod obişnuit, iar ea şchiopăta alături. Reacher se 
cufundase în gânduri. Auzea şi acum glasul puternic al lui 
Borken proclamând: ea e mai mult decât fiica lui. Auzea 
propria ei voce întrebând exasperată: de ce naiba toată 
lumea presupune că tot ce mi se întâmplă e doar din cauză 
că tata e cine naiba e? Apoi, se opri din nou şi o privi fix. 

— Cine eşti, Holly? întrebă el. 


— Ştii foarte bine cine sunt, răspunse ea. 

EI îşi scutură capul din nou. 

— Nu, nu ştiu, spuse. La început, m-am gândit că eşti o 
femeiuşcă oarecare. Apoi, te-ai transformat într-o femeie, 
pe nume Holly Johnson. După aceea, în agent FBI. După 
aceea, în fiica generalului Johnson. lar Borken mi-a spus că 
eşti mai mult decât atât. Ea e mai mult decât doar fiica lui, 
aşa mi-a spus. Când ai făcut cascadoria aia, făcuse pe el. 
Aşa că cine naiba eşti tu? 

Ea îl privi. Oftă. 

— E o poveste lungă, spuse. A început acum douăzeci şi 
opt de ani. Iata a fost făcut bursier al Casei Albe17. A fost 
promovat la Washington. Aveau obiceiul să facă aşa ceva cu 
tipii care înregistraseră ascensiuni rapide în carieră. Se 
împrietenise cu un alt tip. Analist politic, ţintind să ajungă 
membru al Congresului18. Mama era însărcinată cu mine, 
nevasta lui era însărcinată, el i-a întrebat pe ai mei dacă vor 
să fie naşii copilului, iar tata l-a rugat să fie şi el naşul meu. 
Aşa că prietenul tatii mi-a fost naş la botez. 

— Şi? vru să ştie mai departe Reacher. 

— Omul a făcut carieră, spuse Holly. E tot la Washington. 
Probabil că ai votat pentru el. E preşedintele. 

Reacher mergea ca în transă. Continua s-o privească pe 
Holly, care îşi potrivise cu bărbăţie paşii după ai lui. La o 
sută de metri vest de baraca de pedeapsă, nişte stânci se 
ridicau deasupra pământului, într-un loc lipsit de copaci. 
Reacher şi Holly cotiră într-acolo şi-şi continuară mersul 
către nord în uşoara adiere de vânt. 

— Încotro mergem? se interesă Holly. 

Glasul ei avea o nuanţă de îngrijorare. 

Reacher se opri dintr-odată. Ştia încotro se îndreptau. 
Răspunsul era în adierea de vânt. Simţi cum se răceşte 
dintr-odată. Pielea îl furnică. Se uită la uneltele pe care le 
ţinea în mână ca şi cum nu le-ar mai fi văzut până atunci. 

— Tu stai aici, spuse. 

Ea scutură din cap. 


— Nu, spuse. Vin cu tine, oriunde ar fi. 

— Holly, te rog. Stai aici, te rog. 

Ea îl privi, surprinsă de tonul glasului său, dar continuă să 
scuture din cap. 

— Vin cu tine, repetă ea. 

Reacher îi aruncă o privire posomorâtă şi-şi continuară 
drumul spre nord. Se forţă să înainteze către locul acela, 
unde bănuia ce-l aşteaptă. Cincizeci de metri. Fiecare pas 
cerea un efort conştient de voinţă. Şaizeci de metri. Voia să 
se întoarcă şi să fugă. Să fugă şi să nu se mai oprească 
niciodată. Să se arunce şi să treacă râul sălbatic, numai să 
scape de aici. Şaptezeci de metri. Se opri. 

— Stai aici, Holly, repetă el. Te rog. 

— De ce? întrebă ea. 

— Nu trebuie să vezi asta, spuse el, abătut. 

Ea îşi scutură capul din nou şi continuă să înainteze. O 
ajunse din urmă. Mirosul ajunse la ei înainte să vadă despre 
ce era vorba. Slab, dulceag, de neuitat. Unul dintre cele mai 
răspândite şi mai înspăimântătoare mirosuri din lunga şi 
îngrozitoarea istorie a omenirii. Mirosul sângelui proaspăt. 
Douăzeci de paşi după ce simţiră mirosul, auziră şi sunetul. 
Bâzâitul nebunesc al unui milion de muşte. 

Jackson era răstignit între doi pini tineri. Mâinile îi 
fuseseră trase în lături, iar palmele şi încheieturile bătute în 
cuie. Fusese obligat să se ridice în vârful degetelor, iar 
picioarele îi fuseseră fixate la baza trunchiurilor. Era 
dezbrăcat şi fusese mutilat. Îi trebuiseră câteva minute să 
moară. Reacher era sigur de asta. 

Stătea nemişcat, cu ochii fixaţi asupra masei colcăitoare 
de muşte albastre. Holly îşi lăsase cârja să cadă, iar faţa i se 
făcuse albă ca varul. Un alb fantomatic. 

Căzu în genunchi şi vomă. Se răsuci, să nu mai vadă 
imaginea îngrozitoare şi căzu cu faţa în jos. Mâinile ei 
scormoneau orbeşte în noroiul pădurii. Se zvârcoli şi-şi ţipă 
neputinţa în tăcerea bâzâitoare a pădurii. Ţipă şi plânse. 


Reacher privea muştele. Ochii lui erau lipsiţi de orice 
expresie. Faţa îi era împietrită. Un singur muşchi, care i se 
mişca în colţul maxilarului, trăda ce simţea. Rămase 
nemişcat câteva clipe. Holly tăcuse, pe solul pădurii, lângă 
el. Lăsă să-i cadă ranga. Îşi agăţă jacheta de o cracă mai 
joasă. Păşi chiar în faţa cadavrului şi începu să sape. 

Săpa cu o furie liniştită. Înfigea lopata în pământ 
folosindu-şi întreaga forţă. Tăia rădăcinile dintr-o singură 
mişcare, cu lovituri sălbatice. Când dădea de pietre, le 
scotea din pământ şi le azvârlea mai încolo, într-o grămadă. 
Holly stătea şi îl privea nemişcată. Îi privi ochii arzând pe 
faţa împietrită şi muşchii încordaţi ai mâinilor. Urmări 
ritmul neobosit al lopeţii. Nu spuse nimic. 

Munca îl încălzise. Muştele se adunaseră deasupra lui. 
Părăsiseră cadavrul lui Jackson şi bâzâiau în jurul propriei 
sale frunţi. Nu le băgă în seamă. Se încordă şi îşi deschise 
drum doi metri adâncime în pământ. Când termină, propti 
lopata de un copac. Îşi şterse faţa cu mâneca. Nu scoase o 
vorbă. Luă ranga şi se apropie de cadavru. Goni muştele. 
Scoase cuiele din mâna stângă. Trupul lui Jackson se lăsă 
într-o parte. Cu braţul stâng aţintit grotesc în jos, către 
mormânt. Muştele se ridicară într-un nor mânios. Reacher 
se apropie de mâna dreaptă. Scoase cuiele. Trupul se 
prăbuşi cu partea de sus în groapă. Scoase cuiele şi din 
picioare. Trupul căzu liber în groapă. Aerul era negru de 
muşte şi greu de bâzâitul lor. Reacher se lăsă în groapă şi 
îndreptă cadavrul. Îi încrucişă braţele pe piept. 

leşi afară din groapă. Fără să se oprească, apucă lopata şi 
începu să-o umple. Muncea ca un robot. 

Muştele dispăruseră. Continuă să muncească. Era prea 
mult pământ. Forma o movilă înaltă când încheie, aşa cum 
se întâmplă întotdeauna cu mormintele. Bătu pământul cu 
lopata, dându-i o formă ordonată şi apoi o lăsă să cadă 
alături. Se aplecă şi ridică pietrele pe care le scosese 
înainte. Le folosi să înalțe bordură pe laturile movilei. O 
puse pe cea mai mare în vârf, ca un fel de piatră de căpătâi. 


Apoi rămase gâfâind ca un sălbatic, cu faţa şi trupul pătate 
de pământ şi sudoare. Holly îl privi. Apoi vorbi pentru prima 
oară, într-un ceas întreg. 

— N-ar trebui să spunem o rugăciune? 

Reacher clătină din cap. 

— E mult prea târziu acum, răspunse el calm. 

— "Te simţi bine? 

— Cine e cârtiţa? 

— Nu ştiu, îi răspunse. 

— Gândegşte-te, vrei? se răsti la ea, furios. 

Ea îl privi fix, de jos, unde rămăsese. 

— Nu crezi că am făcut-o? Ce naiba crezi că am făcut în 
ultima oră? 

— Atunci, cine naiba e? întrebă din nou, tot furios. 

Holly făcu o pauză. Rămase un timp din nou tăcută. 

— Ar putea fi oricine. Numai la Chicago sunt o sută de 
agenţi. 

Stătea pe jos, în pădure, mică, abătută, înfrântă. Avusese 
încredere în oamenii ei. Îi spusese asta. Era plină de 
încredere naivă. Cred în oamenii mei, spusese. Se simţi 
cuprins de un val de tandreţe pentru ea. Îl copleşi. Nu milă, 
nu grijă, ci o tandreţe agonizantă, faţă de un om bun, a 
cărui bravă lume nouă devenise murdară, descompunându- 
se brusc. O privi intens, sperând că ea îşi va da seama. Ea 
se uită spre el, cu ochii plini de lacrimi. Întinse braţele. Ea 
le apucă. O ridică în picioare şi o strânse la piept. O ridică 
de la pământ şi o îmbrăţişă strâns. Sânii ei se zdrobeau de 
pieptul lui care zvâcnea. Îi simţi lacrimile pe gât. 

Apoi, mâinile ei îi cuprinseră ceafa, trăgându-l mai 
aproape. Îşi ridică faţa şi îl sărută. Îl sărută cu furie şi cu 
foame, direct pe gură. Braţele ei i se strânseseră în jurul 
gâtului. Simţi respiraţia ei sălbatică. Îngenunche şi o lăsă 
uşor pe pământul moale. Mâinile ei căutau nasturii cămăşii 
lui. Ale lui, pe aiei. 

Făcură dragoste dezbrăcaţi, pe pământul pădurii, cu 
grabă, cu pasiune, cu lăcomie, ca şi cum ar fi sfidat însăşi 


moartea. Apoi rămaseră gâfâind, epuizați, strâns 
îmbrăţişaţi, lăsându-şi privirile să rătăcească în lumina 
soarelui care pătrundea ca o mie de sulițe printre frunze. 

EI îi ciufuli părul şi îi simţi respiraţia liniştindu-se. O ţinu 
strâns lângă el, în tăcere, vreme îndelungată, urmărind 
grăunţele de praf care dansau în razele soarelui de 
deasupra capului ei. 

— Cine îţi ştia mişcările luni? o întrebă el încet. 

Ea se gândi. Nu răspunse. 

— Şi care dintre ei nu ştia de Jackson atunci? 

Nici un răspuns. 

— Şi care dintre ei nu duce lipsă de bani? 

Nici un răspuns. 

— Şi care dintre ei este mai nou? Care dintre ei ar fi putut 
să se apropie destul de Beau Borken ca să fie cumpărat? 
Cândva în trecut? Poate la cercetarea jafului din California? 

Ea se înfioră în braţele lui. 

— Patru întrebări, Holly, spuse el. Cine se potriveşte? 
Parcurse în minte toate posibilităţile. Ca într-un proces de 
eliminare. Un algoritm. Îşi trecu prin minte toate cele o sută 
de nume. Prima întrebare le elimina pe cele mai multe. Cea 

de-a doua mai elimina câteva. Cea de-a treia elimină un 
grup întreg. lar cea de-a patra se dovedi hotărâtoare. Se 
înfioră din nou. 

— Rămân numai două posibilităţi, spuse Holly. 

TREIZECI ŞI TREI. 

Milosevic şi Brogan era legaţi cu centurile de siguranţă, 
unul lângă celălalt, pe ultimele locuri ale elicopterului 
militar. McGrath şi Johnson, precum şi aghiotantul 
generalului erau înghesuiți pe rândul de scaune din mijloc. 
Echipajul stătea, umăr la umăr, în faţă. Se ridicaseră de la 
Silver Bow şi uruiau câtre nord-vest, deasupra oraşului 
Butte, cu nasul aparatului în jos, la mică înălţime, încercând 
să atingă viteza maximă de zbor. Elicopterul era un vechi 
Bell, reechipat cu un motor nou, iar acum îşi croia drum cu 
o sută nouăzeci de kilometri pe oră, ceea ce producea mult 


zgomot în interiorul cabinei. Drept urmare, pentru a se face 
înţeleşi, McGrath şi Johnson trebuiau să ţipe unul la altul în 
microfoane. 

Lui McGrath i se făcuse legătura cu clădirea Hoover. 
Încerca să vorbească cu Harland Webster. Ţinea o mână 
făcută pâlnie pe microfon, iar cu cealaltă îşi păstra casca 
lipită de ureche. Vorbea despre unitatea de rachete. Nu ştia 
dacă Webster îl auzea sau nu. Repeta mesajul o dată şi încă 
o dată, cât de tare putea. Apoi, închise comutatorul şi-şi 
smulse casca de pe cap. O întinse în faţă, copilotului. 

Johnson vorbea cu baza Peterson. Contactul radio nu 
fusese încă restabilit. Se limită să solicite o aducere la zi pe 
linia sigură, directă, a postului mobil de comandă, în termen 
de două ore. Nu reuşi să descifreze răspunsul. Îşi scoase şi 
el casca şi îl privi întrebător pe McGrath. Acesta ridică din 
umeri. Elicopterul uruia înainte. 

Harland Webster auzi cum se stinge vacarmul. Puse şi el 
receptorul jos, în liniştea bruscă în care i se cufundase 
biroul. Se aplecă şi-şi sună secretara pe interfon. 

— Maşina, spuse. 

Merse până la lift şi cobori în garaj. Se îndreptă spre 
limuzina sa. Şoferul îi ţinea deja uşa deschisă. 

— La Casa Albă, spuse. 

De data asta, şoferul nu mai comentă nimic. Dădu drumul 
motorului şi scoase maşina din garaj. Săltă şi intră în 
circulaţia aglomerată de după-amiază. Se târi pe cei o mie 
şase sute de metri spre vest în tăcere. Webster fu condus 
către acelaşi birou zugrăvit în alb şters. Aşteptă acolo un 
sfert de oră. Dexter intră în încăpere. Era în mod vizibil 
deloc încântat să-l vadă din nou atât de curând. 

— Au furat nişte rachete, spuse Webster. 

— Ce rachete? se interesă Dexter. 

Webster îi descrise cât de bine putu cele aflate. Dexter 
ascultă atent. Fără să mai mişte din cap. Nu puse nici o 
întrebare. Nu avu nici o reacţie. Îi spuse doar să aştepte. 


Elicopterul militar Bell ateriză pe un drum secundar de 
pietriş, la două sute de metri sud de locul unde drumul spre 
Yorke se îngusta şi intra în linie dreaptă, între dealuri. 
Pilotul lăsă motorul pornit, iar cei cinci pasageri alergară cu 
capetele plecate, până ieşiră din curentul neîmblânzit de 
aer produs de elice. În faţă, pe drum, mai erau oprite 
câteva vehicule. Formau un model arbitrar, îngrămădite 
cum erau pe asfaltul negru. Unul dintre ele se întorcea 
încet pe drum. Coti în spaţiul îngust dintre pereţii stâncoşi 
şi îşi îndreptă direcţia pe măsură ce se apropia. Încetini şi 
se opri la cincizeci de metri distanţă. Generalul Johnson 
făcu un pas înainte şi se înfăţişă celorlalţi. Maşina înaintă şi 
se opri în faţa lui. Era un Chevrolet nou, vopsit într-un 
verde oliv mat. Pe capotă şi pe laturi erau imprimate litere 
şi cifre. Un ofiţer se strecură afară. Îl salută pe general şi 
sări să deschidă celelalte uşi. Cei cinci se înghesuiră 
înăuntru, iar maşina se întoarse din nou şi parcurse cei 
două sute de metri până la vehiculele îngrămădite. 

— Postul de comandă e pe drum, domnule, spuse ofiţerul. 
Ar trebui să ajungă în circa patruzeci de minute. 
Camioanele cu echipamentul de satelit sunt la o oră în 
urmă. V-aş sugera să aşteptaţi în maşină. Se face frig afară. 

— Aţi aflat ceva de unitatea de rachete? întrebă Johnson. 

Ofiţerul clătină din cap în semiîntunericul din maşină. 

— Încă nimic, domnule. 

Webster aşteptă aproape o oră. Apoi, uşa odăiţei zugrăvite 
în alb şters se crăpă puţin. Un agent al serviciului secret 
stătea în uşă. Costum bleumarin, cu un fir răsucit ieşindu-i 
de sub guler, până la casca din ureche. 

— Veniţi cu mine, vă rog. 

Webster îşi părăsi locul, iar agentul ridică mâna şi spuse 
ceva în butonul de pe manşetă. Webster îl urmă de-a lungul 
unui coridor liniştit şi urcară într-un lift. Liftul era mic şi 
lent. Îi coborî până la primul etaj. Păşiră de-a lungul altui 
coridor liniştit şi se opriră în faţa unei uşi albe. Agentul 
ciocăni şi deschise uşa. 


Preşedintele era aşezat în scaunul său din spatele biroului. 
Scaunul era întors, iar cel care-l ocupa stătea cu spatele 
spre încăpere. Privea afară, prin geamul antiglonţ, la 
întunericul care cobora deasupra grădinii. Webster se 
aşeză într-un fotoliu. Nimeni nu-i spusese să se aşeze. 
Preşedintele nu se întoarse. De îndată ce auzi uşa 
închizându-se, începu să vorbească. 

— Să zicem că aş fi judecător, spuse. Şi să zicem că tu ai fi 
poliţist şi ai veni la mine după un mandat? 

Webster putea să vadă chipul preşedintelui oglindit în 
sticla groasă. Nu era decât o pată rozalie, informă. 

— Da, domnule, şi dacă aş zice că sunt? 

— Ce ai până acum? îl întrebă preşedintele. Şi ce nu ai 
încă? Nici măcar nu eşti sigur că Holly se află acolo. Ai un 
agent sub acoperire la faţa locului, dar el încă nu ţi-a 
confirmat asta. Mergi pe ghicite, asta-i tot. lar chestia cu 
rachetele? Armata a pierdut contactul radio. Poate fi ceva 
temporar. Pot exista o sumă de motive. Omul tău sub 
acoperire nu le-a menţionat. 

— Poate are greutăţi, domnule, spuse Webster. Şi i s-a 
spus să fie prudent. Nu ne contactează doar ca să facă 
vreun comentariu. E sub acoperire, înţelegeţi? Nu poate să 
dispară în pădure ori de câte ori doreşte. 

Preşedintele aprobă din cap. Pata rozalie neclară 
reflectată în geam se mişcă în sus şi în jos. Webster detectă 
un anumit grad de simpatie în această mişcare. 

— Înţelegem, Harland. Să ştii că da. Dar, în faţa unei 
probleme de asemenea anvergură, va trebui să facă şi el un 
efort, nu? Dar n-ai auzit încă nimic. În concluzie, nu ne oferi 
nimic concret. Doar speculaţii. 

Webster îşi desfăcu mâinile a neputinţă. Se adresă direct 
cefei celui din scaunul de la birou. 

— Domnule, e vorba de ceva grav de tot. Se înarmează, au 
luat un ostatic, vorbesc de secesiune de Uniune. 

Preşedintele înclină din cap. 


— Nu înţelegi că tocmai asta e problema? Dacă ar fi vorba 
de trei ţăcăniţi într-o colibă din pădure, cu o bombă 
artizanală, te-am trimite acolo imediat. Dar nu e. Asta ar 
putea duce la cea mai mare criză constituţională din 1860 
încoace. 

— Deci, sunteţi şi dumneavoastră de acord cu mine, spuse 
Webster. Îi luaţi şi dumneavoastră în serios. 

Preşedintele clătină din cap. Trist, ca şi cum ar fi fost 
supărat, dar nu surprins că Webster încă nu înţelesese 
punctul său de vedere. 

— Nu, spuse. Nu-i luăm în serios. Şi tocmai asta face toată 
chestia asta atât de al naibii de dificilă. Nu-s decât un 
măânunchi de idioţi frustraţi, care văd comploturi peste tot, 
conspirații, care mormăie în barbă despre independenţa 
păduchiosului lor de petic de pământ inutil. Problema e: 
cum ar trebui să reacționeze o naţiune democrată matură? 
Ar trebui masacrați cu toţii, Harland? Aşa reacţionează o 
naţiune matură? Ar trebui să declanşăm o forţă mortală 
împotriva câtorva cetăţeni idioţi, duşi cu pluta? Am cheltuit 
forţele unei întregi generaţii, condamnându-i pe sovietici că 
făceau asta. Acum, o să facem şi noi acelaşi lucru? 

— Sunt infractori, domnule, spuse Webster. 

— Da, sunt, se arătă preşedintele de acord, pe un ton 
răbdător. Sunt falsificatori, dispun de propriile lor arme, nu 
plătesc nici un fel de impozite, stimulează ura de rasă, 
poate că tot ei au jefuit şi maşina blindată. Dar toate astea 
nu-s decât amănunte, Harland. Imaginea largă e că sunt 
nişte cetăţeni nemulţumiţi. lar noi, cum răspundem la asta? 
Îi încurajăm, oare, pe cetăţenii nemulţumiţi din Europa 
răsăriteană să se ridice şi să-şi afirme în gura mare valorile 
naţionale? Deci, cum tratăm nemulţumirile propriilor noştri 
cetăţeni, Harland? Le declarăm război? 

Webster închise gura. Se simţea lăsat în voia soartei. 
Simţea cum se înăbuşă din cauza covoarelor groase, a 
zugrăvelii în culori liniştite şi a aerului cu parfum nefamiliar 
din Biroul Oval. 


— Sunt nişte infractori, mai spuse o dată. Nu mai găsise 
nimic altceva de spus. 

Preşedintele aprobă din nou, înclinând capul. Tot cu un 
anumit grad de simpatie. 

— Da, sunt, spuse iar. Dar priveşte imaginea mai amplă, 
Harland. Uită-te la delictul principal. Delictul principal este 
că îşi urăsc guvernul. Dacă îi tratăm cu asprime pentru 
asta, ne putem găsi în faţa unei crize. Cum am mai spus, 
sunt, poate, şaizeci de milioane de americani gata să se lase 
în voia instinctelor. Administraţia asta e perfect conştientă 
de acest lucru, Harland. Administraţia asta o să se mişte 
foarte atent. 

— Şi cu Holly cum rămâne? întrebă el. Nu puteţi s-o 
sacrificați. 

Urmă o tăcere îndelungată. Preşedintele nu-şi întorsese 
scaunul. 

— Pe de altă parte, şi ea e un motiv pentru care nu pot 
reacţiona, spuse el cu calm. Nu-mi pot permite să fac din 
asta ceva personal. Nu-ţi dai seama? O reacţie personală, 
emoţională, bazată pe furie ar fi o greşeală. Ar fi o mare 
greşeală. Trebuie să mai aştept şi să mă gândesc bine. Am 
discutat toate astea cu generalul. Am stat de vorbă ore 
întregi. Sincer, Harland, e supărat pe mine şi, tot sincer, nu- 
| condamn pentru asta. E aproape cel mai vechi prieten al 
meu şi e supărat pe mine. Aşa că nu-mi vorbi mie de 
sacrificiu, Harland. Pentru că sacrificiu înseamnă toată 
funcţia asta a mea. Pui binele celor mulţi înaintea prieteniei, 
înaintea propriilor tale interese. Faci lucrul ăsta mereu. 
Asta înseamnă să fii preşedinte. 

Urmă o altă tăcere îndelungată. 

— Aşa că ce-o să-mi spuneţi, domnule preşedinte? întrebă 
Webster, în cele din urmă. 

Din nou, o tăcere îndelungată. 

— N-o să-ţi spun nimic, făcu preşedintele. Spun doar că te 
afli personal la conducerea acestei situaţii. Spun să vii luni 


să stai de vorbă cu domnul Dexter, dacă mai există vreo 
problemă. 

Nimeni nu rămase să aştepte în maşină. Erau cu toţii prea 
agitaţi. leşiră în aerul îngheţat de munte şi se plimbară 
aiurea primprejur. Johnson, însoţit de aghiotant şi de şofer, 
o luă spre nord şi scrută atent locaţia propusă pentru postul 
de comandă. McGrath, împreună cu Brogan şi Milosevic 
rămaseră de-o parte. McGrath fuma, cufundat în gânduri. 
Din când în când, intra în Chevroletul militar şi folosea 
telefonul maşinii. Sună la Poliţia statului Montana, la 
compania de electricitate, la cea de telefoane, la Serviciul 
Forestier. 

Brogan şi Milosevic se îndreptară şi ei spre nord. Întâlniră 
un vehicul blindat. Nu un tanc, ci un fel de transportor 
blindat. Lângă maşină se aflau ofiţerul care venise să-i 
întâmpine şi, poate, vreo opt militari. 

Toţi bărbaţi masivi, tăcuţi, întinzând corturi pe marginea 
drumului, la adăpostul stâncilor. Brogan şi Milosevic îi 
salutară cu o mişcare a capului şi se întoarseră spre sud. | 
se alăturară lui McGrath şi rămaseră în aşteptare. 

După patruzeci de minute, auziră vuietul slab al unor 
motoare diesel grele, departe, în sud. Zgomotul crescu şi 
apoi izbucni de după curba drumului. Se apropia un mic 
convoi de camioane. Vehicule mari, pătrăţoase, ridicate pe 
punți exagerat de înalte, pe roţi mari, pneuri mari, axe care 
scârţâiau învârtindu-se. Huruiră din ce în ce mai aproape, 
mişcându-se încet, în treaptă inferioară. Ofiţerul de la 
transportor alergă să le întâmpine. Le îndreptă spre locul 
ales din vreme. Huruiră încet pe lângă ei şi se opriră, două 
câte două, acolo unde drumul se îngusta, la intrarea în 
defileul stâncos. 

Erau patru vehicule. Camuflaj în negru şi verde, rulouri de 
plasă pe laturi, numere imprimate şi câte o stea mare, albă. 
Cele două camioane din frunte erau încărcate de antene şi 
farfurii de satelit. Cele două din spate erau destinate 
întreţinerii şi cazării personalului. Fiecare vehicul dispunea 


de cricuri hidraulice la cele patru colţuri. Şoferii coborâră 
cricurile, eliberând de povară pneurile. Cricurile se 
sprijineau pe curbura drumului şi mențineau dreaptă 
podeaua camioanelor. Apoi, motoarele fură oprite, iar 
zgomotul asurzitor de diesel se stinse în liniştea muntelui. 

Cei patru şoferi săriră jos din camioane. Alergară în 
spatele maşinilor şi deschiseră uşile. Se aplecară înăuntru 
şi desfăşurară nişte scări scurte de aluminiu. Intrară şi 
mişcară nişte comutatoare. Din cele patru interioare 
izbucni o lumină verde. Şoferii ieşiră. Se regrupară şi-l 
salutară pe ofiţer. 

— "Totul e la dispoziţia dumneavoastră, să trăiţi, spuse cel 
care îi conducea. 

Ofiţerul aprobă din cap. Arătă spre Chevrolet. 

— Puteţi să vă întoarceţi cu ăsta. Şi uitaţi că aţi fost 
vreodată aici. 

Militarul de la conducere salută din nou. 

— Am înţeles, să trăiţi, spuse. 

Cei patru şoferi se întoarseră spre Chevrolet. Bocancii lor 
se auzeau deranjant de tare în liniştea din jur. Se suiră în 
maşină şi porniră motorul. Întoarseră pe drum şi dispărură 
spre sud. 

Înapoi la birou, Webster găsi caracterizarea psihiatrică a 
lui Borken pe birou, precum şi un vizitator care îl aştepta. 
Uniformă verde, pe sub un trenci kaki, cam şaizeci, poate 
şaizeci şi cinci de ani, păr tuns periuţă, cenuşiu ca oţelul, 
acoperindu-i parţial scalpul, o servietă uzată de piele maro 
sub braţ, o husă roasă de pânză, pentru haine, pe podea, la 
picioarele sale. 

— Înţeleg că aţi vrut să staţi de vorbă cu mine, spuse. Sunt 
generalul Garber. Am fost comandantul lui Jack Reacher 
vreme de câţiva ani. 

Webster îl salută cu un gest al capului. 

— Plec în Montana, spuse. Putem sta de vorbă acolo. 

— Am anticipat asta, spuse Garber. Dacă Biroul ne poate 
duce până la Kalispell, forţele aeriene ne vor ajuta să facem 


restul drumului cu un elicopter. 

Webster dădu din nou din cap. O sună pe secretară pe 
interfon. Avea zi liberă. 

— La dracu', spuse Webster. 

— Şoferul meu aşteaptă jos, spuse Garber. Ne poate duce 
până la Andrews. 

Webster sună din maşină, iar Learul Biroului aştepta deja, 
gata de drum. Douăzeci de minute după ce plecase de la 
Casa Albă, Webster se afla în aer, îndreptându-se spre vest, 
pe deasupra centrului oraşului. Se întrebă dacă 
preşedintele putea auzi vuietul motoarelor prin geamul său 
gros, antiglonţ. 

Tehnicienii aviaţiei militare aduseră camioanele cu 
echipament de satelit la o oră după ce fusese instalat postul 
de comandă. Erau două vehicule în convoiul lor. Primul era 
asemănător cu postul de comandă însuşi; mare, înalt, 
pătrăţos, cricuri hidraulice la fiecare colţ, o scară scurtă de 
aluminiu pentru acces. Cel de-al doilea era un camion- 
platformă lung, cu o antenă de satelit mare, montată sus, pe 
un mecanism articulat. De îndată ce fu parcat şi echilibrat, 
mecanismul intră în funcţiune şi îşi roti antena-farfurie, să 
găsească avioanele care se aflau cu unsprezece kilometri 
mai sus, pe cerul întunecat. Se fixă pe poziţie, iar 
electronica delicată începu să ia urma semnalelor în 
mişcare. Se făcu auzit un zgomot continuu de motor, în timp 
ce antena se deplasă pe o traiectorie fină, aproape 
imperceptibil pentru ochiul omenesc. Tehnicienii scoaseră 
la iveală, din platformă, un cablu de grosimea unui pom 
tânăr şi-l fixară la o priză aflată pe una dintre laturile 
camionului închis. Apoi începură să se foiască înăuntru, 
conectând şi aprinzând monitoare şi magnetofoane. 

McGrath prinse o ocazie să vină cu militarii din 
transportorul blindat. Motoarele huruiră un kilometru şi 
jumătate spre sud. Pe drum întâlniră o maşină a Poliţiei 
statului Montana, care îi aştepta. Omul de la poliţia statului 
discută cu McGrath şi-şi deschise portbagajul. Scoase o 


cutie cu rachete roşii de semnalizare, precum şi o grămadă 
de semne rutiere temporare. Militarii se îndreptară în fugă 
spre sud şi instalară câte o pereche de rachete de fiecare 
parte a unui semn pe care se putea citi: Pericol, Drum 
blocat. Se întoarseră spre nord şi plasară trei rachete în 
mijlocul asfaltului negru, anunțând: Pod blocat înainte. 
Cincizeci de metri mai sus, blocară întreaga lăţime a 
drumului cu rachete. Întinseră benzi cu Drum închis în 
spatele acestora. Când omul de la poliţia statală îşi găsi 
drum înapoi spre sud, ocolind semnele şi, în cele din urmă, 
se făcu nevăzut, militarii scoaseră din maşină topoare şi 
începură să doboare copaci. Transportorul blindat îi 
îngrămădi şi îi împinse de-a latul drumului, cu motorul 
urlând şi cauciucurile scrâşnind. Îi alinie într-un zigzag 
neregulat. Un vehicul putea trece printre ei, dar numai 
dacă încetinea până la un pas de melc şi se strecura cu 
greutate. Doi militari rămaseră să facă de gardă pe 
marginea drumului. Ceilalţi şase se întoarseră cu maşina, 
împreună cu McGrath. 

Johnson se găsea în vehiculul de comandă. Se afla în 
contact radio cu baza Peterson. Veştile erau proaste. 
Unitatea de rachete încetase contactul radio de peste opt 
ore. Johnson avea şi el o regulă de bun-simţ. O învățase 
datorită unor experienţe amare, în junglele din Vietnam. 
Regula spunea: dacă ai pierdut contactul radio cu o unitate 
mai mult de opt ore, poţi s-o treci la pierderi. 

Webster şi Garber nu schimbară nici o vorbă în timpul 
zborului. Fusese decizia lui Webster. Ca birocrat, avea 
destulă experienţă pentru a şti că orice ar fi vrut să afle de 
la Garber, va trebui să mai asculte o dată, când întreaga 
echipă ar fi fost reunită. Aşa că stătu liniştit în vâjâitul 
avionului şi citi caracterizarea psihiatrică a lui Borken, 
realizată la Quantico. Deşi Garber îl privea întrebător, el nu- 
l băgă în seamă. Explică-i asta lui Garber acum, iar acesta 
va trebui s-o ia de la capăt pentru McGrath şi Johnson. 


La Kalispell aerul serii era rece şi cenuşiu pentru scurtul şi 
zgomotosul drum peste pistă, până la elicopterul militar 
Bell. Garber îşi prezentă legitimaţia copilotului, care le 
cobori o scară scurtă. Garber şi Webster se căţărară 
înăuntru şi se aşezară unde li se spusese. Copilotul le 
semnală cu amândouă mâinile că trebuiau să-şi fixeze 
centurile şi că zborul va dura aproximativ douăzeci şi cinci 
de minute. Webster înclină din cap şi ascultă bătaia 
rotorului, în timp ce se înălţau cu toţii în aer. 

Generalul Johnson tocmai încheiase o altă lungă 
convorbire cu Casa Albă, când auzi vuietul elicopterului 
Bell, care se apropia. Rămase în cadrul uşii postului de 
comandă şi îl privi cum se aşeza pe acelaşi petic de pietriş, 
la două sute de metri spre sud. Văzu două figuri coborând 
şi ghemuindu-se sub elicea rotorului, apoi îndepărtându-se. 
Văzu elicopterul ridicându-se, virând pe verticală şi pornind 
spre sud. 

Cobori şi se întâlni cu ei la jumătatea drumului. Îl salută pe 
Garber cu o mişcare a capului şi îl trase pe Webster de-o 
parte. 

— Noutăţi? întrebă. 

Webster clătină din cap. 

— Nici o schimbare, spuse. Casa Albă se ţine în afara 
jocului. Dumneata? 

— Nimic, răspunse Johnson. 

Webster dădu din cap. Nu mai era nimic de spus. 

— Ce avem deocamdată? întrebă. 

— În ceea ce priveşte Casa Albă, nimic nou, spuse Johnson. 
Avem în aer două avioane cu camere de luat vederi. Oficial, 
sunt la manevre. Avem opt puşcaşi marini şi un transportor 
blindat. Şi ei sunt tot la manevre. Comandantul lor ştie 
unde sunt, dar ei nu ştiu exact de ce şi nu întreabă. 

— Ai închis drumul? întrebă Webster. 

Johnson aprobă din cap. 

— Am rămas pe cont propriu, trase el concluzia. 

TREIZECI ŞI PATRU. 


Reacher şi Holly stăteau singuri în pădure, cu spatele 
rezemat de doi pini apropiaţi, privind movila care se ridica 
peste mormântul lui Jackson. Rămaseră aşa, până ce lumina 
după-amiezii slăbi şi se pierdu. Nu vorbeau. Pădurea se 
răci. Clipa hotărârii sosise. 

— Ne întoarcem, spuse Holly. 

Era o declaraţie, nu o întrebare. Era multă resemnare în 
glasul ei. El nu-i răspunse. Respira încet, cu ochii pierduţi în 
gol, cufundat în gânduri. Retrăind mental gustul şi mirosul 
ei. Părul şi ochii ei. Buzele. Felul în care o simţise sub el, 
puternică, mlădioasă şi îndărătnică. 

— Vine noaptea. 

— Încă nu. 

— Trebuie, insistă ea. Vor trimite câinii după noi. El nu mai 
vorbi. Rămase pe loc, cu ochii pierduţi în depărtare. 

— N-avem unde să ne ducem, mai spuse ea. Reacher dădu 
din cap şi se ridică în picioare. Se întinse şi îşi simţi 
răsuflarea oprindu-i-se din cauza durerii care îi săgetă 
muşchii obosiţi. O ajută pe Holly să se ridice şi ea, îşi luă 
jacheta de pe craca unde o pusese şi şi-o trase pe el. Lăsă 
ranga pe pământ, lângă lopată. 

— Plecăm diseară, spuse. Scandalul va ieşi la iveală abia 
mâine, de Ziua Independenţei. 

— Da, dar cum? întrebă ea. 

— Nu ştiu încă, îi răspunse. 

— Nu-ţi asuma riscuri inutile doar din cauza mea. 

— Oricum, meriţi, spuse el apăsat. 

— Din cauză că sunt cine sunt? insistă ea. 

EI înclină din cap. 

— Din cauză că eşti cine eşti. Nu din cauză că tatăl tău e 
cine e. Ori afurisitul ăla de naş al tău. Şi să ştii câ nu, nu l- 
am votat. 

Ea se ridică pe vârfuri şi-l sărută apăsat pe buze. 

— Fii cu băgare de seamă, Reacher, spuse. 

— Să fii gata. Poate către miezul nopţii. 


Ea dădu din cap. Parcurseră cei o sută de metri până la 
stânci. Schimbară direcţia şi mai merseră o sută de metri 
până la luminiş. leşiră din pădure chiar în faţa semicercului 
format de cei cinci paznici care îi aşteptau. 

Patru carabine. Cel din mijloc era Joseph Ray. El era şeful 
formaţiei. Ţinea în mână un Glock 17. 

— Ea se întoarce în camera ei, spuse Ray. Tu mergi la 
baraca de pedeapsă. 

Paznicii intrară în formaţie. Doi o încadrară pe Holly. Ochii 
îi străluceau. Nu încercară s-o mai ţină de coate. Merseră 
pe lângă ea, încet. Ea se întoarse şi-i aruncă o privire lui 
Reacher. 

— Ne vedem mai târziu, Holly, strigă după ea Reacher. 

— Eu n-aş paria pe asta, domnişoară Johnson, spuse 
Joseph Ray şi izbucni în râs. 

Îl escortă pe Reacher până la uşa barăcii de pedeapsă. 
Scoase o cheie şi descuie uşa. O deschise larg. Îl împinse pe 
Reacher înăuntru, ţinând revolverul în mână, gata de tras. 
Apoi, închise uşa la loc, pe dinăuntru, şi o încuie din nou. 

Baraca de pedeapsă avea aceeaşi dimensiune şi formă ca 
şi centrul de comandă al lui Borken. Dar era complet goală. 
Pereţi goi, fără ferestre, cu becul acoperit de o plasă 
groasă, de fier. Pe podea, aproape de una dintre 
extremităţi, se găsea un pătrat perfect de vopsea galbenă, 
cu o suprafaţă în jur de treizeci de centimetri. În afară de 
asta, nu avea nici o trăsătură distinctivă. 

— Treci în pătratul ăla. În picioare, spusese Ray. 

Reacher dăduse din cap. Cunoştea bine procedeul. 

Să fii obligat să stai în poziţie de drepţi, oră după oră, fără 
să te mişti, era o pedeapsă eficientă. Auzise de ea, din când 
în când. Odată, văzuse chiar rezultatele. După primele 
câteva ore, începe durerea. 'Te lasă spatele, iar apoi agonia 
se întinde de la picioare în sus. În cea de-a doua sau a treia 
zi, gleznele se umflă şi crapă, oasele coapselor sunt împinse 
în sus, iar gâtul se prăbuşeşte. 

— Deci treci acolo, spusese Ray. 


Reacher merse în colţul cabanei şi se aplecă la podea. 
Curăţă plin de ostentaţie praful, cu mâna goală. Se întoarse 
şi se lăsă încet jos, astfel încât să stătea comod în unghiul 
format de pereţi. Îşi întinse picioarele şi îşi îndoi mâinile la 
ceafă. Îşi încrucişă gleznele şi zâmbi. 

— Trebuie să stai în picioare, în pătrat, insistă Ray. 

Reacher îl privi. Ray spusese: crede-mă, cunosc bine 
tancurile. Înseamnă că fusese soldat. Într-o unitate 
motorizată. Probabil, servant la tun sau şofer. 

— În picioare, spuse Ray. 

Dă-i unui pifan o treabă de făcut şi care-i lucrul de care 
este cel mai speriat? Să nu fie luat la refec de vreun ofiţer 
că n-a reuşit s-o ducă până la capăt. 

— Stai în picioare, la naiba, spuse Ray. 

Aşa că, fie că dă greş, fie că nu, tot o ascunde. În toată 
istoria lumii, nu se cunoaşte vreun pifan care să se fi dus la 
ofiţerul său să-i spună pe faţă: Nu pot s-o fac, să trăiţi. 

— Ţi-am spus să te ridici în picioare, Reacher, spuse Ray, 
calm. 

Dacă dă greş, face din asta un mare secret. E mai bine 
aşa. 

— Vrei să mă ridic? întrebă Reacher. 

— Da, ridică-te, spuse Ray. 

Reacher clătină din cap. 

— Va trebui să mă forţezi, Joe, spuse. 

Ray se gândea ce are de făcut. Era un proces de gândire 
suficient de lent. Felul cum înainta era vizibil în limbajul 
trupului. Mai întâi, ieşi la iveală Glockul. Apoi, cobori la loc. 
Dacă l-ar fi împuşcat pe prizonier, ar fi însemnat să-şi 
recunoască greşeala. Era acelaşi lucru cu a spune: N-am 
putut s-o fac, să trăiţi. Apoi, se uită la mâinile sale. Îi aruncă 
o privire lui Reacher. Lupta liberă era înlăturată de la bun 
început. Stătea acolo, cuprins de ceața nehotărârii. 

— Unde-ai făcut armata? îl întrebă Reacher. 

— Ici şi colo, răspunse. 

— Cum ar fi unde? întrebă din nou Reacher. 


— Am fost de două ori în Germania. Şi am fost şi la 
Furtuna Deşertului. 

— Şofer? 

— Servant, răspunse Ray. Reacher aprobă din cap. 

— Aţi făcut treabă bună, băieţi, spuse. Şi eu am fost în 
Furtuna Deşertului. Am văzut ce aţi făcut acolo. 

Ray dădu şi el din cap. Acceptă invitaţia la discuţie, după 
cum Reacher ştia că avea s-o facă. Dacă nu-i laşi să te bată, 
îi laşi să ţi se alăture. Ray se mişcă spre stânga, ca din 
întâmplare, şi se aşeză pe jos, cu spatele rezemat de uşă. 
Cu Glockul sprijinit de pulpă. Dădu din nou din cap. 

— l-am căpăcit, spuse. 

— Categoric, spuse Reacher. l-aţi căpăcit bine de tot. Aşa 
deci, Germania şi deşertul. Ţi-a plăcut acolo? 

— Nu prea, zise Ray. 

— Ţi-au plăcut sistemele lor? 

— Ce sisteme? întrebă Ray. 

— Guvernele lor, spuse Reacher. Legile, libertăţile, toate 
chestiile astea. 

Ray arăta complet dezorientat. 

— Nu mi-am dat seama, spuse. N-am fost prea atent. 

— Atunci, de unde ştii că-s mai bune decât ale noastre? îl 
întrebă Reacher direct. 

— Da' cine a spus că-s mai bune? replică Ray, şi mai 
dezorientat. 

— Tu, afirmă Reacher. Aseară, când mi-ai spus cât de rău e 
aici, în America. Trebuie să fie mai bine în altă parte, nu? 

Ray scutură din cap. 

— Nu ţi-am spus aşa ceva, preciză el. 

— Şi cum e, da sau nu? îl presă Reacher. 

— N-am de unde să ştiu. Probabil. Se întâmplă o grămadă 
de lucruri rele cu America. 

Reacher aprobă din cap. 

— O grămadă, spuse. Sunt de acord cu tine. Dar să-ţi spun 
ceva. E mai bine în America decât oriunde în altă parte. 
Ştiu, pentru că am fost peste tot. Oriunde în altă parte e 


mai rău. Mult mai rău. Sunt o grămadă de lucruri rele în 
America, dar sunt o grămadă de lucruri şi mai rele în altă 
parte. Voi, oameni buni, ar trebui să vă gândiţi la asta. 

Ray îl privi fix, prin semiîntuneric. 

— Tu crezi că greşim? întrebă el nesigur. 

Reacher dădu din cap afirmativ. 

— Ştiu că greşiţi, spuse. Absolut sigur. Toate chestiile alea 
pe care mi le-ai spus nu erau decât aiureli. Absolut toate. 
Nu se întâmplă în realitate. 

— Ba se întâmplă. Aşa spune Beau. 

— Gândeşte-te şi tu, Joe, continuă Reacher. Ai fost în 
armată. Ai văzut cum funcţionează. Chiar crezi că tipii ăia 
ar putea să organizeze lucrurile aşa cum o fac şi să ţină 
totul secret? Măcar ţi-au dat vreodată o pereche de bocanci 
numărul tău? 

Ray râse. 

— Nu prea-mi aduc aminte. 

— Vezi? insistă Reacher. Dacă nu-s în stare să-ţi 
organizeze nişte amărâţi de bocanci, cum ar putea să 
organizeze celelalte treburi de care vorbeşte Beau? Cum e 
cu transmiţătoarele ascunse în noile maşini? Crezi că ăia de 
la Detroit pot să facă singuri toate astea? Le-ar chema tot 
timpul înapoi la fabrică, pentru că nu merg cum trebuie. 
Eşti jucător, Joe? 

— De ce? întrebă acesta. 

— Care sunt şansele? Împotriva cui ar putea ei să 
organizeze o astfel de conspirație masivă şi să o ţină 
secretă ani de-a rândul? 

Un zâmbet slab se instală pe faţa lui Ray, iar Reacher văzu 
că pierdea teren. De ca şi cum ar fi vorbit cu un perete. Sau 
ar fi învăţat un cimpanzeu să citească. 

— Dar n-au ţinut-o secretă, spuse Ray triumfător. Noi am 
fost cei care am descoperit asta. [i-am mai spus, Beau are 
dovezi. Are toate documentele. Nu mai e un secret pentru 
nimeni. De aceea suntem noi aici. Beau are dreptate, aici nu 
încape îndoială. E un om deştept. 


Reacher închise ochii şi oftă. 

— Să sperăm că aşa e, spuse. O să aibă nevoie să fie. 

— E un om deştept, repetă Ray. Şi deţine puterea 
permanentă. El ne-a adunat pe toţi împreună. Eram vreo 
duzină de grupuri aici. Şefii au demisionat şi au plecat. Toţi 
oamenii din subordinea lor au venit şi i s-au alăturat lui 
Beau pentru că au încredere în el. E un om deştept, 
Reacher, şi e singura noastră speranţă. Nu vei reuşi să 
schimbi convingerile nimănui de aici în legătură cu el. Poţi 
să uiţi de asta. În ceea ce ne priveşte, îl iubim toţi şi credem 
că ce face e bine. 

— Şi de povestea cu Jackson ce zici? întrebă Reacher. 
Crezi că a făcut ce trebuia? 

Ray înălţă din umeri. 

— Jackson era spion, spuse. Porcării din astea se mai 
întâmplă. Beau a studiat istoria. S-a mai întâmplat şi în 
1776, nu? 'Tunicile Roşii aveau spioni peste tot. l-au 
spânzurat pe toţi, la fel ca şi acum. O mulţime de bătrânici 
din est au şi acum stejari bătrâni în curtea din faţă, celebri 
pentru că acolo au atârnat în ştreang spionii Tunicilor Roşii. 
Unele îţi iau un dolar juma' doar ca să arunci o privire. Ştiu 
asta, pentru că am fost acolo. 

— La ce oră se dă stingerea aici? se interesă Reacher. 

— La zece, răspunse Ray. Da' de ce? 

Reacher făcu o pauză. Îl privi fix pe Ray. Se gândi la 
convorbirea pe care o purtaseră. Îi cercetă trăsăturile trase 
şi mobile ale feţei. Se uită în ochii în care ardea un foc 
nebunesc, adânc îngropaţi sub sprâncene. 

— Trebuie să mă duc undeva după stingere, îl anunţă 
Reacher. 

Ray râse din nou. 

— Şi chiar crezi c-o să te las? 

Reacher înclină capul, afirmativ. 

— Dacă vrei să trăieşti, preciză el. 

Ray ridică revolverul de pe picior şi ţinti, cu o singură 
mână, spre capul lui Reacher. 


— Nu uita că eu sunt cel care are revolverul, sublinie el. 

— N-ai să trăieşti cât s-apuci să apeşi pe trăgaci, spuse 
calm Reacher. 

— Trăgaciul e chiar aici, se încăpăţână Ray. Iar tu eşti 
tocmai acolo. 

Reacher ridică mâna cerând să fie ascultat. Se aplecă în 
faţă şi vorbi liniştit. 

— N-ar trebui să-ţi spun asta, rosti el. Dar am fost 
avertizaţi c-o să găsim câţiva indivizi mai inteligenţi decât 
media şi suntem autorizaţi să le explicăm câteva lucruri 
dacă împrejurările operative o recomandă. 

— Ce împrejurări? întrebă Ray, brusc neliniştit. Ce lucruri? 

— Ai avut dreptate, spuse Reacher convingător. Cele mai 
multe dintre lucrurile pe care le-ai spus sunt corecte. 
Câteva inadvertenţe, dar am mai dezinformat şi noi câţiva 
oameni, pe ici şi pe colo. 

— Ce tot spui acolo? întrebă Ray. 

Reacher îşi cobori glasul până la şoaptă. 

— Reprezint Armata mondială, spuse. Comand forţele 
înaintate. Am cinci mii de militari ONU în pădure. 
Majoritatea ruşi, câţiva chinezi. V-am supravegheat din 
satelit. Chiar acum, avem o cameră cu raze X pe cabana 
asta. O rază laser e aţintită exact pe capul tău. Parte a 
tehnologiei Războiul Stelelor19. 

— Glumeşti, se bâlbâi Ray. 

Reacher clătină din cap. Cumplit de serios. 

— Ai avut dreptate cu microcipurile, spuse. Uite aici. Se 
ridică încet în picioare şi îşi trase tricoul în sus, până la 
piept. Se întoarse puţin, cât Ray să-i poată vedea cicatricea 
uriaşă de pe abdomen. 

— Mai mare decât cele moderne, zise. Ultimele intră în 
carne fără să facă nimic de genul ăsta. Cele pe care le 
implantăm copiilor. Dar şi acestea vechi funcţionează la fel 
de bine. Sateliții ştiu unde mă aflu, în orice clipă. Încearcă 
numai să apeşi pe trăgaci, şi laserul îţi va zbura ţeasta. 


Ochii lui Ray ardeau. Îşi mută privirea de la cicatricea lui 
Reacher şi cercetă nervos acoperişul. 

— Suis pas americain, spuse Reacher răspicat. Suis un 
soldat francais, agent du gouvernement mondial depuis 
plusieurs annees, parti en mission clandestine il y a deux 
mois. Il faut Evaluer l'6lement de risque que votre bande 
represente par ici.20 

Vorbi cât de repede putu, sfârşind prin a suna întocmai ca 
o pariziancă educată. Exact cum îşi amintea că suna glasul 
răposatei sale mame. Ray dădu încet din cap. 

— Eşti străin? întrebă. 

— Francez, spuse Reacher. Funcţionăm în brigăzi 
internaţionale. Am spus că am venit aici să verific gradul de 
risc pe care îl reprezentaţi pentru noi. 

— Te-am văzut trăgând. Am văzut bine. O mie de metri. 

— Ghidare prin satelit. 'Ţi-am spus, Războiul Stelelor, prin 
microcip. Toţi putem trage până la trei kilometri, cu 
rezultate perfecte de fiecare dată. 

— Doamne, Dumnezeule! şopti Ray. 

— La zece trebuie să fiu afară, spuse Reacher. O 
procedură de siguranţă. Ai o nevastă aici? 

Ray înclină aprobator din cap. 

— Şi copii? Vreunul dintre copii e al tău? 

Ray aprobă din nou din cap. 

— Doi băieţi, spuse. 

— Dacă nu sunt afară până la zece, sunt morţi, spuse 
Reacher. Dacă sunt luat prizonier, tot locul ăsta va fi ras de 
pe faţa pământului. Incinerat. Din cauza microcipului, nu-mi 
pot permite să fiu capturat. Le-am spus că n-o să puteţi 
înţelege cum funcţionează, dar şeful meu a zis că unii dintre 
voi se pot dovedi mai inteligenţi decât m-aş aştepta eu. Se 
pare că şeful meu a avut dreptate. 

Ray dădu mândru din cap, iar Reacher îşi controlă ceasul 
de mână. 

— E şapte şi jumătate, nu? Voi dormi două ore şi jumătate. 
Satelitul mă va trezi fix la zece. Stai să vezi. 


Se culcă înapoi pe podea şi-şi puse un braţ sub cap. Fixă 
deşteptătorul din mintea sa pentru ora zece. Apoi îşi spuse: 
Să nu mă laşi tocmai în seara asta. 

TREIZECI ŞI CINCI 

— Refuz să cred asta, spuse generalul Garber. 

— E implicat, replică Webster. Asta-i absolut sigur. Avem 
fotografii, clare ca bună ziua. 

Garber clătină din cap. 

— Am fost înaintat locotenent acum patruzeci de ani, 
spuse. Acum, sunt general cu trei stele. Am comandat mii 
de oameni. Zeci de mii. Pe mare parte dintre ei i-am 
cunoscut bine. Şi, dintre toţi, Jack Reacher e cel mai puţin 
probabil să fie implicat în aşa ceva. 

Garber stătea cu spatele perfect drept, la masa aflată în 
încăperea postului de comandă mobil. Îşi desfăcuse 
impermeabilul kaki, dezvăluind o tunică mototolită de 
uniformă. O tunică ce purta pe ea medaliile adunate de-a 
lungul unei vieţi întregi de militărie. Era acoperită aproape 
în întregime cu medalii şi panglici. Era tunica unui om care 
slujise în armată patruzeci de ani fără să fi făcut nici măcar 
o singură greşeală. 

Johnson îl privea cu atenţie. Capul de culoarea oţelului al 
lui Garber stătea nemişcat. Ochii îi erau calmi. Mâinile sale 
erau aşezate comod pe masă. Vocea îi era fermă, dar 
liniştită. Hotărâtă, ca şi cum i s-ar fi solicitat să susţină 
adevărul propoziției că cerul e albastru sau că iarba e 
verde. 

— Arată-i generalului fotografiile, Mack, spuse Webster. 

McGrath aprobă din cap şi deschise plicul. Lăsă cele patru 
fotografii să alunece pe masă, câtre Garber. Acesta le ridică 
pe rând şi le înclină, să le vadă mai bine în lumina verde de 
deasupra. Johnson îi urmărea ochii. Aştepta să vadă cum în 
ochi îi va licări întâi îndoiala, apoi resemnarea. Nu văzu 
niciuna dintre ele. 

— Interpretabil, rosti, în cele din urmă, Garber. 


Vocea îi era tot liniştită. Pentru Johnson sună ca şi cum un 
ofiţer loial încerca să-şi apere subordonatul favorit. Lui 
Webster şi McGrath li se păru că auziseră un fel de poliţist 
care-şi exprima îndoiala. Se gândiră că patruzeci de ani de 
serviciu îi asiguraseră omului dreptul de a fi ascultat. 

— Cum adică interpretabil? întrebă Webster. 

— Sunt patru momente izolate, scoase dintr-o secvenţă, 
sublinie Garber. Ne-ar putea spune o poveste greşită. 

Webster se aplecă şi puse degetul pe prima fotografie. 

— Pune mâna şi îi ia hainele curățate, arătă el. E clar ca 
bună ziua, generale. 

Garber clătină din cap. Urmă o clipă de tăcere. Se auzea 
doar bâzâitul electronic ce străbătea întregul vehicul. 
Johnson văzu licărirea de îndoială. Dar era în ochii lui 
McGrath, nu în ai lui Garber. Apoi, Brogan se făcu auzit. 
Venea de afară, trăncănind pe scară. Vâri capul pe uşă. 

— Benzile de supraveghere, şefu', spuse el. Am revizionat 
marfa înregistrată mai devreme de avioane. Ar trebui să 
veniţi toţi să le vedeţi. 

Dispăru din nou afară, iar cei patru bărbaţi din camion se 
uitară unul la altul şi se ridicară în picioare. Parcurseră 
scurta distanţă până la camionul cu echipament de satelit, 
prin răcoarea serii, şi urcară scara acestuia. Milosevic era 
într-o cămaşă cu mâneci scurte, scăldat în lumina albăstruie 
provenind de la o baterie de ecrane video. Dădu o bandă 
înapoi şi apăsă pe butonul play. Patru ecrane se aprinseră în 
acelaşi timp, prezentând o imagine perfect clară, luată de 
deasupra unui mic orăşel. Calitatea imaginii era impecabilă. 
Ca o secundă perfectă de film, cu excepţia faptului că 
fusese filmată vertical, de sus în jos, şi nu orizontal. 

— Yorke, spuse Milosevic. Vechiul tribunal, jos, la dreapta. 
Acum, fiţi atenţi. 

Apăsă pe rulare rapidă şi privi contorul. Încetini banda şi 
apăsă din nou pe play. 

— Asta se întâmplă la doi kilometri distanţă, spuse. 
Camera s-a deplasat câtre nord-vest. Mai e un teren de 


paradă şi poligonul ăsta de tir. 

Camera trecuse pe transfocare pentru a putea cuprinde o 
suprafaţă mai mare. Erau două luminişuri cu barăci la sud 
şi un teren plat, de paradă, la nord. Între acestea, se 
întindea o cicatrice lungă şi îngustă, tăiată printre tufişuri, 
cam de opt sute de metri lungime şi douăzeci lăţime. 
Camera transfocă pentru o clipă, pentru stabilirea scalei de 
măsură, apoi se concentră pe un grup numeros, aflat la 
capătul estic al poligonului. Apoi se mută pe un mic grup de 
persoane, aflat în picioare lângă nişte saltele maro. Erau 
patru bărbaţi perfect vizibili. Şi o femeie. Generalul Johnson 
căscă gura de mirare şi rămase cu privirea fixată pe fiica sa. 

— Când a fost asta? întrebă. 

— Acum câteva ore, răspunse Milosevic. Trăieşte şi e bine 
sănătoasă. 

Opri imaginea şi bătu de patru ori cu unghia pe sticlă. 

— Reacher, spuse. Stevie Stewart. Credem că ăsta e Odell 
Fowler. lar tipul gras e Beau Borken. Corespunde cu poza 
lui din dosarul din California. 

Apoi apăsă din nou pe play. Camera rămăsese fixată pe 
saltele, de la unsprezece kilometri înălţime. Borken îşi 
lăsase greutatea pe saltea şi stătea nemişcat. Apoi un 
norişor de praf apăru sub ţeava armei sale. 

— Trag la puţin peste opt sute de metri, îi informă 
Milosevic. Un fel de concurs, cred. 

Priviră la ultimele cartuşe trase de Borken şi apoi Reacher 
îşi luă puşca, la rândul său. 

— Asta e o puşcă Barrett, spuse Garber. Reacher stătu 
nemişcat, iar apoi trase şase cartuşe, fără nici un zgomot, 
bine distanţate între ele. Mulțimea se înghesui împrejur, iar 
în cele din urmă, Reacher se pierdu din vedere printre 
copacii dinspre sud. 

— Foarte bine, spuse Webster. Asta cât de interpretabilă ţi 
se mai pare, generale Garber? 

Garber ridică din umeri. Cu o expresie de încăpățânare 
ursuză pe faţa. 


— Face parte dintre ei, fără îndoială, remarcă Webster. I-ai 
văzut hainele? Purta uniformă. Pe cine vrea să epateze într- 
un poligon? I-ar fi dat uniformă şi puşcă să se joace cu ea 
dacă n-ar fi fost unul de-al lor? 

Johnson derulă banda şi opri imaginea pe loc. O privi 
îndelung pe Holly. Apoi ieşi din rulotă. 1 se adresă peste 
umăr lui Webster. 

— Directore, trebuie să ne apucăm de treabă. Vreau să 
facem dinainte un plan pentru împrejurări neprevăzute. N- 
avem nici o scuză dacă nu vom fi pregătiţi. 

Webster îl urmă afară. Brogan şi Milosevic rămaseră la 
consola video. McGrath îl privea pe Garber. Garber privea 
ecranul gol. 

— Tot nu-mi vine să cred, spuse. 

Se întoarse şi văzu privirea fixă a lui McGrath. Îi făcu un 
semn din cap să iasă amândoi afară. Cei doi bărbaţi păşiră 
alături în liniştea nopţii. 

— Nu am cum să-ţi dovedesc, insistă Garber. Dar Reacher 
e de partea noastră. Garantez personal pentru asta. 

— Nu prea pare-a fi, spuse McGrath. E tipul clasic. Se 
încadrează perfect în caracterizarea noastră standard. Fost 
militar, şomer, rebel, copilărie petrecută pe aiurea, probabil 
plin de tot felul de motive de nemulţumire. 

Garber scutură din cap. 

— Nu e nimic din toate astea. Poate cu excepţia faptului că 
e fost militar şi e şomer. A fost un ofiţer de excepţie. Cel mai 
bun pe care l-am avut. Faceţi o mare greşeală. 

McGrath observă expresia de pe chipul lui Garber. 

— Deci dumneata ai avea încredere în el? întrebă. 
Personal? 

Garber aprobă, cu un aer posomorât. 

— Nu ştiu de ce e acolo, dar îţi garantez că e curat şi că o 
să facă tot ce trebuie sau o să moară încercând. 

La exact nouă kilometri spre nord, Holly se baza şi ea tot 
pe instinct. Îi luaseră din cameră patul dezasamblat, iar 
acum stătea întinsă pe salteaua pusă direct pe scândurile 


goale. Ca pedeapsă, îi confiscaseră săpunul, şamponul şi 
prosopul din baie. Lăsaseră neatinsă mica baltă de sânge 
scurs din capul femeii. Era încă acolo, pe podea, la un 
metru de patul ei improvizat. Se gândi că avuseseră 
intenţia s-o tulbure cu asta. Se înşelau. Îi făcea bine. Era 
încântată s-o privească uscându-se şi înnegrindu-se. Se 
gândea la Jackson şi privea pata de sânge ca şi cum ar fi 
fost un test Rohrschach21, care îi spunea: ai început să ieşi 
din umbră, Holly. 

Webster şi Johnson reuşiră să elaboreze un plan simplu 
pentru cazuri de necesitate. Totul depindea de geografie. 
Exact aceeaşi geografie care, după cum presupuneau, îl 
tentase pe Borken să aleagă Yorke drept locaţie pentru 
Bastionul său. Ca şi toate planurile bazate pe geografie, 
fusese elaborat cu folosirea unei hărţi. Ca toate planurile 
elaborate cu folosirea unei hărţi, era atât bun pe cât era 
harta de precisă. Şi, ca majoritatea hărților, şi a lor era 
depăşită. 

Se foloseau de o hartă la scară mare a statului Montana. 
Cea mai mare parte a informaţiilor oferite erau de 
încredere. Principalele trăsături erau corecte. Obstacolul 
de la vest se vedea clar. 

— Presupunem că râul e de netrecut, nu? întrebă Webster. 

— Corect, se arătă de acord Johnson. Viiturile de 
primăvară, rezultate din topirea ghețarilor, o să aibă cursul 
maxim. Până luni, nu putem face nimic. Când o să ne vină 
echipamentul. 

Drumurile erau indicate cu roşu. Arătau ca şi cum cineva 
şi-ar fi pus palma dreaptă pe hârtie. Orăşelele Kalispell şi 
Whitefish erau cuibărite dedesubtul palmei. Drumurile se 
răsfirau în evantai, urmând conturul unei palme deschise. 
Arătătorul trecea printr-un loc numit Eureka, mergând 
până la graniţa canadiană. Degetul mare se îndrepta spre 
nord-vest, trecând prin Yorke şi se oprea la vechile mine. 
Acest deget avea acum prima falangă amputată. 


— Ei îşi imaginează probabil că veţi sosi pe drum, spuse 
Johnson. Numai că voi n-o s-o faceţi. O să faceţi o buclă la 
est, către Eureka, şi o să ajungeţi prin pădure. 

Trasă o linie cu creionul în jos, de-a lungul degetului mare 
şi peste dosul palmei. Reveni la arătător şi se opri pe 
Eureka. Între Eureka şi Yorke erau optzeci de kilometri de 
pădure. Pe hartă, pădurea era reprezentată printr-o pată 
verde. Largă şi adâncă. Ştiau ce însemna pata verde. 
Puteau vedea ce însemna doar uitându-se împrejur. 
Întreaga zonă era acoperită cu pădure virgină. Urca şi 
cobora, bogată şi năvalnică, pe pantele munţilor din jur. În 
cea mai mare parte a locurilor, vegetaţia era atât de deasă, 
încât abia te-ai fi putut strecura printre trunchiurile 
copacilor. Dar pata verde, situată la est de Yorke, era un 
parc naţional. Aflat în proprietatea şi administraţia 
Serviciului Forestier. Pata verde prezenta o reţea de fire 
încrucişate pe teritoriul său. Firele erau cărări ale 
Serviciului Forestier. 

— Îmi pot duce oamenii acolo în patru ore, spuse Webster. 
Echipa de recuperare a ostaticilor. La iniţiativa mea, dacă 
vor exista comentarii. 

Johnson aprobă din cap. 

— Se pot deplasa chiar prin pădure, spuse. Probabil, pot 
să treacă prin pădure şi cu maşina. 

Webster aprobă. 

— l-am contactat deja pe băieţii de la Păduri, spuse. Ne 
aduc un plan detaliat. 

— Perfect, spuse Johnson. Dacă lucrurile iau o întorsătură 
nedorită, îţi chemi echipa, îi trimiţi direct la Eureka, noi 
facem ceva zgomot pe flancul de sud, iar ei îşi croiesc drum 
direct de la est. 

Webster aprobă din nou. Planul de urgenţă pentru situaţii 
neprevăzute fusese trasat. Înainte ca reprezentantul 
Pădurilor Naţionale să-şi facă apariţia în postul de 
comandă, urcând scara scurtă de aluminiu. McGrath îl 
adusese înăuntru, împreună cu Milosevic şi cu Brogan. 


Webster făcu prezentările, iar Johnson puse întrebările. De 
la bun început, omul de la Păduri începu să scuture din cap. 

— Cărările alea nu există în realitate, spuse. Sau, cel puţin, 
marea lor majoritate. 

Johnson arătă spre hartă. 

— Dar sunt chiar aici, sublinie el. 

Omul de la Păduri ridică din umeri. [inea sub braţ un 
album gros, cu planuri topografice. Îl deschise la pagina 
corectă. O întinse deasupra hărţii. Scala era mult mai mare, 
dar era evident că reţeaua de fire avea cu totul altă formă. 

— Cei care fac hărţile ştiu că există cărări, spuse el. Aşa că 
le desenează oriunde le vine mai bine. 

— Foarte bine, spuse Johnson. Atunci, ne vom folosi de 
planurile tale. 

Omul de la Păduri clătină din cap. 

— Şi astea sunt greşite, spuse. Poate că, într-o anumită 
etapă, au fost corecte, dar acum sunt greşite. Am petrecut 
ani de zile închizând unele dintre aceste cărări. Trebuia să-i 
oprim pe vânătorii de urşi să mai ajungă acolo. Ăia de la 
mediu ne-au obligat s-o facem. Am împins cu buldozerul 
tone de pământ în gurile cărărilor ăstora. Pe altele le-am 
curăţat aproape în întregime. Probabil că, până acum, sunt 
complet acoperite de vegetaţie. 

— Bine, dar care sunt închise? întrebă Webster. 

Întorsese planul şi-l studia cu atenţie. 

— Nu ştim, răspunse omul. N-am ţinut o evidenţă 
riguroasă. Am trimis doar buldozerele. Am prins o grămadă 
de indivizi închizând alte cărări decât trebuia, pentru că 
erau mai aproape, ori neînchizându-le deloc, pentru că le 
era mai uşor. Totul e un talmeş-balmeş. 

— Deci nu există nici o cale de trecere? întrebă Johnson. 

Omul de la Păduri ridică din nou din umeri. 

— Poate că da, spuse. Sau poate că nu. N-ai cum să ştii, cel 
puţin dacă nu încerci. Ar putea dura şi câteva luni. Dacă 
reuşiţi să treceţi, ţineţi o evidenţă şi spuneţi-ne şi nouă, OK? 

Johnson îl fixă cu privirea. 


— Stai puţin, să înţeleg şi eu, spuse. Tu faci parte din 
Serviciul Forestier şi vrei ca noi să-ţi spunem unde sunt 
propriile tale cărări? 

Omul dădu afirmativ din cap. 

— Cam asta-i problema, spuse. Cum v-am spus, evidenţele 
noastre sunt cam jalnice. Aghiotantul generalului îl conduse 
până la barajul de pe drum. În vehiculul de comandă se 
lăsase liniştea. McGrath, Brogan şi Milosevic studiau harta. 

— Dacă noi nu putem trece, nici ei nu pot s-o facă, spuse 
McGrath. Îi ţinem închişi. Trebuie să putem exploata asta. 

— Bine, dar cum? se interesă Webster. 

— Să-i ţinem sub control, îşi continuă ideea McGrath. Le 
controlăm deja drumul. Le putem controla curentul şi 
telefoanele. Mai mult sau mai puţin, liniile urmează traseul 
drumului. Se separă, ca să se îndrepte spre Kalispell. Putem 
tăia firul de telefon, astfel încât să se termine chiar aici, în 
maşina asta. N-o să mai poată lua legătura cu nimeni, decât 
cu noi. După aia, le spunem că le controlăm curentul. Îi 
ameninţăm că îl tăiem dacă nu negociază. 

— Vrei să negociezi? întrebă Johnson, vizibil nelămurit. 

— Aplic o tactică de blocare, spuse McGrath. Până ce Casa 
Albă o lasă mai moale. 

Webster dădu din cap afirmativ. 

— Bine, fă-o, spuse. Sună la Telefoane şi adu linia 
telefonică aici. 

— Am şi făcut-o, spuse McGrath. O aduc mâine, dimineaţa 
devreme. 

Webster căscă. Se uită la ceas. Făcu un gest către 
Milosevic şi Brogan. 

— Ar trebui să facem un program de odihnă. Voi doi, 
primii. Vom dormi în două schimburi, să zicem, câte patru 
ore pe rând. 

Milosevic şi Brogan aprobară din cap. Păreau destul de 
mulţumiţi. 

— Ne vedem mai târziu, spuse McGrath. Somn uşor. 


leşiră din camion şi închiseră încet uşa. Johnson continua 
să fâţâie harta. O tot răsucea şi o întorcea pe masă. 

— N-ar fi putut face mai repede chestia cu telefonul? 
întrebă el. Cum ar fi, de pildă, în seara asta? 

Webster se gândi puţin. Ştia bine că cincizeci la sută din 
succesul oricărei bătălii depindea de menţinerea armoniei 
în cadrul structurii de comandă. 

— Sună-i din nou, Mack, zise. Spune-le că ne trebuie 
acum. 

McGrath sună din nou. Se folosi de telefonul pe care-l avea 
lângă cot. Purtă o scurtă conversaţie, care se încheie cu un 
râs înfundat. 

— Ne trimit echipa de intervenţie, spuse. Ar trebui să fie 
gata în vreo două ore. Dar o să ne factureze. Le-am spus s-o 
trimită la clădirea Hoover. Omul m-a întrebat unde vine 
asta. 

Se ridică în picioare şi rămase în uşă, aşteptând. Johnson 
şi Webster rămaseră la masă. Se apropiară unul de altul, 
înghesuindu-se deasupra hărţii. Se uitară la prăpastia 
dinspre sud. Se formase acum un milion de ani, când 
pământul se zguduise sub greutatea unui miliard de tone 
de gheaţă. Presupuseră că măcar ea era reprezentată cu 
precizie pe hartă. 

TREIZECI ŞI ŞASE. 

Reacher se trezi exact cu două minute înainte de ora zece. 
O făcu exact ca de obicei, reluând contactul cu realitatea 
rapid, fără nici o mişcare, fără vreo schimbare în respiraţie. 
Îşi simţi braţul îndoit sub cap şi întredeschise abia 
perceptibil ochii. De cealaltă parte a cabanei de pedeapsă, 
Joseph Ray continua să stea rezemat de uşă. Tocmai se uita 
la ceas. 

Reacher numără în minte nouăzeci de secunde. Ray îşi 
plimba privirea de la acoperişul cabanei la ceas. Apoi, se 
uită la Reacher. Reacher se ridică în şezut dintr-o singură 
mişcare fluidă. Îşi apăsă palma pe ureche, ca şi cum ar fi 
ascultat o comunicare secretă. Lui Ray ochii îi ieşeau 


aproape din orbite de uimire. Reacher dădu aprobator din 
cap şi se ridică în picioare. 

— OK, spuse. Deschide uşa, Joe. 

Ray scoase cheia din buzunar. Descuie uşa. Aceasta se 
deschise larg. 

— Vrei să iei cu tine Glockul? întrebă Ray. 

Îi întinse revolverul, cu patul înainte. Cu privirile pline de 
îngrijorare. Reacher zâmbi. Exact la asta se aşteptase. Ray 
era prost, dar nu chiar atât de prost. Avusese la dispoziţie 
două ore şi jumătate ca să-şi dea seama. Acesta fusese 
testul final. Dacă lua revolverul, totul ar fi sărit în aer. Era 
sigur că era neîncărcat şi că încărcătorul se găsea în 
buzunarul lui Ray. 

— N-am nevoie, spuse nepăsător. Avem deja tot locul 
acoperit. Am la dispoziţia mea arme mult mai puternice 
decât un nouă milimetri, crede-mă, Joe. 

Ray dădu din cap că a înţeles şi îşi îndreptă spinarea. 

— Nu uita de razele laser, spuse Reacher. Dacă faci un pas 
afară din coliba asta, eşti un om mort. Deocamdată, nu pot 
face nimic. Vous comprenez, mon ami? 22 

Ray dădu din nou din cap. Reacher se pierdu în noapte. 
Ray închise din nou uşa în urma lui. Reacher se întoarse, în 
tăcere, pe propriile sale urme şi aşteptă după colţul 
cabanei. Îngenunche şi găsi o piatră pe jos. O ridică şi 
aşteptă ca Ray să iasă după el. 

Acesta nu apăru. Reacher aşteptă opt minute. Experienţa 
sa îndelungată îl învățase: dacă nu apar în şase minute, nu 
mai vin deloc. Lumea gândeşte în segmente de cinci minute, 
din cauza felului în care sunt concepute cadranele 
ceasurilor. Se spune: o să aştept cinci minute. Apoi, din 
prudenţă, se mai adaugă un minut. Acest gen de oameni 
gândesc despre sine că sunt deosebit de isteţi. Reacher 
aşteptă primele cinci minute, apoi minutul suplimentar şi 
adăugă încă două, pentru mai multă siguranţă. Dar Ray nu 
apăru. Şi nici nu avea să o facă. 


Reacher evită luminişul. Preferă să se ţină pe lângă copaci. 
Dădu ocol zonei şi se cufundă în pădure. Ignoră cărările de 
pământ bătut. Câinii nu erau un motiv de îngrijorare. Nu 
fuseseră lăsaţi afară. Fowler vorbise despre răgetul 
pumelor de munte. Nimeni nu lasă câinii afară noaptea, 
când există pume de munte în căutarea prăzii. N-ar fi decât 
o cale să te-asiguri că dimineaţa n-ar mai fi nici urmă de 
vreun câine. 

Dădu ocol întregului Bastion, ascuns printre copaci. 
Luminile erau toate stinse şi întregul loc era cufundat în 
linişte şi nemişcare. Aşteptă printre copaci, în spatele 
cantinei. Bucătăria era o baracă pătrată, legată stângaci de 
partea din spate a clădirii principale. Nu era nici o lumină 
aprinsă, dar uşa fusese lăsată deschisă, iar femeia care îi 
servise micul-dejun aştepta, ascunsă în umbră. O putea 
vedea dintre copaci. Aşteptă cinci minute. Apoi şase. Nici o 
mişcare, pe nicăieri. Aruncă piatra pe cărare, în stânga ei. 
Ea sări în sus la auzul zgomotului. O chemă cu glas scăzut. 

Ea ieşi din umbră. Singură. Veni spre copaci. Elo apucă de 
cot şi o trase înapoi, în întuneric. 

— Cum ai ieşit de acolo? şopti ea. 

Era imposibil să-i apreciezi vârsta. Putea avea la fel de 
bine douăzeci şi cinci, dar şi patruzeci şi cinci de ani. Era o 
femeie frumoasă, zveltă, cu păr drept, lung, dar roasă de 
necazuri şi neîngrijită. S-ar fi simţit în largul ei cu o sută de 
ani înainte, poticnindu-se printre alţi colonişti, pe Pista 
Oregonului23. 

— Cum ai ieşit? şopti ea din nou. 

— Am ieşit pe uşă, răspunse Reacher tot în şoaptă. 

Femeia îl privi fără nici o expresie. 

— Trebuie să ne ajuţi, şopti ea în continuare. 

Apoi, se opri, îşi frânse mâinile şi-şi răsuci capul la stânga 
şi la dreapta, scrutând întunericul, terorizată. 

— Cum să vă ajut? De ce? 

— Sunt nebuni cu toţii. Trebuie să ne ajuţi. 

— Cum? întrebă el din nou. 


Ea se strâmbă, cu mâinile larg desfăcute, ca şi cum ar fi 
fost evident ori ca şi cum nu ar fi ştiut de unde sau cum să 
înceapă. 

— Ia-o cu începutul, spuse el. 

Ea îşi aplecă de două ori fruntea, înghiţi în sec, apoi se 
adună. 

— A dispărut lume, spuse. 

— Ce lume? Cum au dispărut? 

— Au dispărut, repetă ea. E vorba de Borken. A preluat 
totul. E o poveste lungă. Cei mai mulţi dintre noi eram aici, 
împreună cu alte grupuri, supraviețuind, noi şi familiile 
noastre, înţelegi? Eu eram cu Oamenii liberi din nord-vest. 
Apoi, Borken a început să dea târcoale pe aici, vorbind de 
unitate. Se certa şi argumenta. Ceilalţi lideri nu erau de 
acord cu vederile lui. Au început să dispară. Au plecat. 
Borken spunea că nu erau în stare să ţină pasul. Au 
dispărut, pur şi simplu. Aşa că ne-a spus să ne alăturăm lui. 
Că nu aveam de ales. Unii dintre noi sunt, mai mult sau mai 
puţin, prizonieri aici. 

Reacher arătă din cap că o înţelege. 

— Iar acum se întâmplă lucruri sus, la vechile mine. 

— Ce fel de lucruri? o întrebă el. 

— Nu ştiu, răspunse femeia. Lucruri rele, bănuiesc. N- 
avem voie să mergem acolo. Nu-i decât un kilometru şi 
jumătate până acolo, pe drum, dar parcă e un ţinut străin. 
Chiar astăzi s-a întâmplat ceva acolo. Au spus că lucrează 
toţi în sud, la frontieră, dar când s-au întors pentru prânz, 
au venit dinspre nord. l-am văzut de la fereastra bucătăriei. 
Zâmbeau şi râdeau în gura mare. 

— Cine? întrebă Reacher. 

— Borken şi oamenii lui de încredere. E nebun. Spunea că 
ăia o să ne atace când ne vom declara independenţa şi că 
trebuie să luptăm. Începând de mâine. Toţi suntem speriaţi. 
Avem familii, ştii? Dar nu putem face nimic. Dacă ite 
împotriveşti, fie devii un proscris, fie urlă la tine şi face 


spume la gură până ajungi să fii de acord cu el. Nimeni nu 
se poate măsura cu el. Ne ţine complet sub control. 

Reacher înclină din nou din cap. Femeia se sprijini de el. 
Avea lacrimi în ochi. 

— Şi n-avem cum să câştigăm, nu-i aşa? Nu dacă ne atacă. 
Doar o sută dintre noi au ceva antrenament. Nu putem bate 
o armată întreagă cu doar o sută de oameni, nu-i aşa? Osă 
murim cu toţii. 

Ochii ei erau larg deschişi şi disperaţi. Reacher înălţă din 
umeri. Îşi scutură capul şi încercă să-şi facă glasul să-i sune 
calm şi liniştitor. 

— O să fie un asediu, spuse. Asta-i tot. Un impas. Apoi, o să 
negocieze. S-a mai întâmplat. Şi va fi FBI-ul, nu armata. 
FBl-ul ştie cum se fac lucrurile astea. N-o să păţească 
nimeni nimic. N-o să vă omoare. Nu vor veni aici căutând să 
omoare pe cineva. Asta nu-i decât propaganda ieftină a lui 
Borken. 

— Trăieşte liber sau mori, obişnuieşte el să spună. Asta 
spune tot timpul. 

— FBl-ul se va ocupa de toate astea, spuse el din nou. N-o 
să păţiţi nimic. 

Femeia îşi strânse buzele, închise ochii şi-şi scutură capul 
ca o nebună. 

— Nu, Borken o să ne omoare, spuse ea apăsat. Elo s-o 
facă, nu ei. Trăieşte liber sau mori, chiar nu înţelegi? Dacă 
vin ăia, o să ne omoare pe toţi. Sau o să ne facă să ne luăm 
viaţa. Ca o sinucidere în masă. O să ne pună s-o facem, ştiu 
asta. 

Reacher rămase privind-o fix. 

— l-am auzit vorbind, mai spuse ea. Vorbesc despre asta 
tot timpul în şoaptă, fac planuri secrete. Spuneau că femeile 
şi copiii pot să moară. Spuneau că ar fi ceva îndreptăţit. 
Spuneau că era ceva istoric şi important. Spuneau că 
împrejurările o cer. 

— I-ai auzit chiar tu? întrebă Reacher. Când? 


— "Tot timpul, şopti ea. Tot timpul fac planuri. Borken şi 
oamenii lui de încredere. Femeile şi copiii trebuie să moară, 
spun ei. O să ne facă să ne sinucidem. Sinucidere în masă. 
Familiile noastre. Copiii noştri. Sus, la vechile mine. Cred că 
o să ne oblige să intrăm toţi în mine şi să ne sinucidem. 

Rămase în pădure până ce se găsi mult la nord de terenul 
de paradă. Apoi se îndreptă spre est, până ce văzu drumul 
care ieşea din Yorke. Era plin de gropi şi accidentat, 
sclipind cenuşiu sub lumina lunii. Se ţinu tot timpul în 
umbra copacilor şi îl urmă, către nord. 

Drumul se răsucea în sus, pe panta muntelui, în serpentine 
strânse. Un semn sigur că ducea la ceva valoros, fiindcă, 
altfel, toată munca investită în construcţia sa ar fi fost 
inutilă, lipsită de orice sens. După un kilometru şi jumătate 
de drum şerpuit şi încă trei sute de metri în sus, curba 
finală dădea într-o căldare de mărimea unui stadion pustiu. 
Era un teren în parte natural, în parte modelat prin 
explozii, atârnând acolo, în însuşi pântecul piscurilor uriaşe. 
Pereţii din spate ai căldării nu erau decât faleze golaşe de 
stâncă. Din loc în loc se vedeau găuri semicirculare, 
perforate prin explozie în pereţi. Arătau ca nişte uriaşe 
găuri de şoarece. Unele dintre ele fuseseră întărite cu 
bucăţi de stâncă spartă, ca să poată oferi nişte intrări 
adăpostite. Două dintre intrări fuseseră lărgite, pentru a 
forma un fel de magazii uriaşe de piatră, cu acoperiş din 
bârne de cherestea. 

Podeaua căldării fusese acoperită cu marnă pisată. Peste 
tot se ridicau grămezi de pământ şi gunoaie. Buruieni 
neplivite şi puieţi de copaci îşi forţau drum printre stânci. 
Reacher putu vedea rămăşiţele ruginite ale unor şine de 
vagonet, începând de nicăieri şi întinzându-se pe câţiva 
metri. Se ghemui din nou lângă trunchiul unui copac ascuns 
adânc în pădure şi privi atent în jur. 

Nu se petrecea nimic. Locul părea pustiu şi cufundat în 
tăcere. Într-o linişte ireal de adâncă. Se distingea prin acea 
lipsă a oricărui sunet care rămâne atunci când un loc 


aglomerat este părăsit brusc. Sunetele naturale 
dispăruseră de mult. Copacii fuseseră tăiaţi, pâraiele 
zgomotoase îşi schimbaseră cursul, vegetaţia foşnitoare 
fusese arsă şi înlocuită de maşinării zăngănitoare şi oameni 
care comunicau între ei strigând. Apoi, când oamenii şi 
maşinile lor părăsesc locul, nu mai rămâne nimic în urma 
lor care să le înlocuiască zgomotul. Reacher îşi încordă 
auzul, dar nu distinse nici un freamăt, nimic. Era linişte ca 
pe lună. 

Rămase ascuns în pădure. Apropierea dinspre sud 
însemna să suie pe terenul în pantă. Ocoli pe la vest şi mai 
câştigă vreo treizeci de metri în altitudine. Se opri şi privi în 
jos, către căldare, având acum o nouă perspectivă. 

Tot nimic. Dar putea simţi că totuşi fusese ceva. O 
activitate recentă de un fel sau altul. În lumina lunii, putea 
distinge urme de roţi pe pietriş. Erau o mulţime de făgaşe, 
care intrau şi ieşeau dintr-una din magaziile săpate în 
piatră. Vechi de câţiva ani. Fostul garaj. Făgaşe de dată mai 
recentă brăzdau pietrişul, îndreptându-se către o altă 
magazie de piatră. Cea mai mare. Făgaşele erau mai largi. 
Cineva condusese nişte vehicule de mari dimensiuni în 
interiorul acelei magazii. De curând. 

Se urni din pădure, coborând pe pietriş. Pantofii săi, 
călcând pe pietricelele plate, sunau ca nişte împuşcături în 
liniştea nopţii. Zgomotul paşilor săi se izbea de pereţii 
abrupți de stâncă dimprejur, producând un ecou puternic. 
Se simţi mic şi expus, ca într-un coşmar în care ar merge 
gol pe un teren de fotbal. Munţii din jur erau ca o mulţime 
enormă, care îl urmărea în tăcere, de la peluză. Se opri în 
spatele unei movile de piatră, se lăsă pe vine şi ascultă. 
Ecoul paşilor săi bubui şi se nărui în tăcere. Nu mai auzi 
nimic. Doar lipsa deplină a oricărui sunet. 

Se strecură cu zgomot până la uşile magaziei mai mici. De 
aproape, se vedea că e o structură cuprinzătoare. Ridicată, 
probabil, să adăpostească maşini gigantice şi motoare de 
pompă. Uşile erau înalte de patru metri. Erau construite 


din trunchiuri de copac jupuite, legate între ele cu scoabe 
de fier. Arătau ca pereţii laterali ai unei cabane făcute din 
buşteni, prinşi în balamale pe o parte a muntelui. 

Nu era nici un lacăt care să le ţină închise. Era şi greu de 
imaginat cum ar fi putut să fie. Niciunul dintre lacătele 
văzute de Reacher vreodată nu s-ar fi putut potrivi la 
mărimea uşilor. Se sprijini cu spatele de uşa din dreapta şi o 
deschise pe cea din stânga ceva mai puţin de jumătate de 
metru. Balamaua metalică se mişcă uşor, pe o peliculă 
groasă de vaselină. Uşa alunecă în lături şi el se strecură 
înăuntru, prin spaţiul care se căscă acolo. 

Era întuneric beznă. Nu putea vedea nimic. Rămase 
nemișcat şi aşteptă ca privirea să i se obişnuiască cu 
întunericul. Dar acest lucru nu se întâmplă. Ochii ţi se pot 
deschide din ce în ce mai larg, cât de larg se poate, dar, 
dacă nu e nici un fir de lumină, tot nu poţi vedea nimic. 
Simţi totuşi un puternic miros de umezeală şi de 
putreziciune. Putea auzi cum liniştea dispare în urma sa, 
către munţi, ca şi cum s-ar fi aflat la intrarea într-un tunel 
lung. Se mişcă înainte, cu mâinile întinse în faţă, ca un orb. 

Întâlni un vehicul. Fluierul piciorului i se lovi de bara din 
faţă a acestuia, înainte ca mâinile sale să atingă capota. Era 
înaltă. Un camion sau o camionetă. Civil. Vopsea de maşină, 
netedă, lucioasă. Nu vopsea militară, mată. Îşi trecu 
degetele de-a lungul muchiilor capotei. Pe părţi, în jos. O 
camionetă. Se strecură tiptil până în spate, pe partea 
cealaltă. Pipăi după uşa şoferului. Descuiată. O deschise. 
Lumina se aprinse, ca un proiector de un milion de waţi. 
Umbre ciudate se împrăştiară peste tot. Se găsea într-o 
peşteră uriaşă. Nu-i putea vedea fundul. Se deschidea 
direct în coasta muntelui. Tavanul de stâncă se arcuia în jos, 
transformându-se într-un jgheab săpat, îngust, care se 
pierdea din vedere în depărtare. 

Se sui în cabina camionetei şi aprinse farurile. Lumina era 
reflectată de pereţii de stâncă. Se aflau acolo o duzină de 
vehicule, parcate în rânduri ordonate. Vechi turisme şi 


camionete. Jeepuri de la surplus, acoperite cu un camuflaj 
grosolan. Şi Fordul Econoline alb, cu găuri în acoperiş. 
Arăta trist şi părăsit, după călătoria sa epopeică de la 
Chicago încoace. Pe lângă pereţi, se ridicau bancuri de 
lucru, cu scule vechi atârnate între ele. Cutii de vopsea şi 
bidoane de ulei. Cauciucuri roase şi canistre ruginite cu 
benzină. 

Examină maşinile aflate mai aproape. Toate aveau cheile în 
contact. Găsi o lanternă în bordul celui de-al treilea turism 
pe care îl cercetă. O luă cu el. Se întoarse la camionetă şi 
stinse farurile. Se îndreptă spre uşi şi ieşi în noapte. 

Aşteptă şi ascultă atent. Nimic. Închise uşa garajului şi se 
îndreptă spre magazia mai mare. O sută de metri, pe 
pietrişul scârţâitor. Magazia avea acelaşi tip de uşi făcute 
din buşteni. Doar că mai mari. Şi încuiate. Încuietoarea era 
lucrul cel mai grosolan pe care îl văzuse vreodată. Era un 
vechi buştean strâmb, trecut prin două bride metalice şi 
fixat cu lanţuri. Lanţurile erau ţinute în loc de două lacăte 
mari. Reacher nici nu se uită la ele. Nu avea nevoie să-şi 
bată capul cu lacătele. Putea să-şi dea seama, de la bun 
început, că datorită buşteanului cel strâmb va reuşi să 
intre. 

Forţă uşile să se deschidă jos, unde se întâlneau cele două 
aripi. Curba buşteanului trecut prin cele două bride 
permise o deschidere mai îngustă de jumătate de metru. Îşi 
trecu prin deschizătură braţele, apoi capul şi, în sfârşit, 
umerii. Se încordă şi se strecură înăuntru. Se ridică în 
picioare şi-şi aprinse lanterna. 

Era o altă cavernă gigantică. Aceeaşi beznă înăuntru. 
Acelaşi miros puternic de umezeală şi putreziciune. Acelaşi 
tavan coborând în pantă înapoi, către un făgaş jos. Aceeaşi 
tăcere, ca şi cum toate sunetele ar fi fost înghiţite de munţii 
din jur. Acelaşi obiectiv. Un depozit de maşini. Dar aceste 
vehicule erau toate identice. În număr de cinci. Cinci 
camioane de uz curent ale armatei Statelor Unite. Marcate 
cu însemnele albe ale artileriei militare aeriene. Nu noi, dar 


bine întreţinute. Cu partea din spate acoperită cu câte o 
prelată curată. 

Reacher ocoli primul camion. Se căţără pe dispozitivul de 
remorcare din spate şi privi peste oblonul posterior. Locul 
era gol. Bănci lungi de lemn erau înşirate pe fiecare latură. 
Un transportor de trupe. Reacher nu mai voia să se 
gândească la kilometrii pe care îi călătorise şi el pe bănci 
asemănătoare, legănându-se, cu ochii în podeaua de oţel, 
aşteptând să ajungă la destinaţie. 

Podeaua de oţel era pătată. Spre deosebire de curăţenia 
din exterior. Podeaua era plină de pete închise la culoare. 
Un fel de lichid gros, care se usca sub formă de băltoace. 
Reacher le privi cu atenţie. N-aveau număr petele de genul 
ăsta pe care le văzuse în viaţa lui. Sări jos şi alergă la 
camionul următor. Se urcă şi lumină interiorul cu lanterna. 

În spatele celui de-al doilea camion nu erau nici un fel de 
bănci. În locul acestora, se găseau nişte rastele, fixate cu 
nituri de amândoi pereţii laterali. Construite foarte precis, 
sudate, din cornier îndoit în unghi drept şi dotate cu clame 
de oţel şi amortizoare din cauciuc gros, să ţină fixate bine 
sarcinile lor delicate. Stelajul din stânga conţinea cinci 
lansatoare de rachete. Tuburi subţiri de oţel, de doi metri 
lungime, din metal negru mătuit, cu o cutie mare de 
dispozitive electronice, cu o cătare şi un înălţător dintr-o 
singură piesă şi un pat de pistol ataşat la capătul din faţă. 
Cinci lansatoare aşezate precis, în paralel, perfect aliniate. 

Rastelul din dreapta conţinea douăzeci şi cinci de rachete 
Stinger. Aşezate la câţiva centimetri distanţă una de 
cealaltă, în monturile lor de cauciuc, cu suprafeţele de 
control pliate înapoi, gata să fie încărcate. Un aliaj mat, cu 
numerele de producţie imprimate pe ele şi cu o bandă lată, 
de un portocaliu ţipător, înfăşurată pe rezervorul de 
combustibil. 

Alergă la celelalte trei camioane. Fiecare conţinea aceleaşi 
cinci lansatoare şi douăzeci şi cinci de rachete. Un total de 
douăzeci de lansatoare şi o sută de rachete. Întreaga 


dotare necesară, după regulament, unei unităţi mobile de 
artilerie antiaeriană. O unitate care putea desfăşura un 
efectiv de douăzeci de oameni. Se întoarse la primul camion 
şi se uită atent la sângele de pe podea. Apoi, auzi şobolanii. 
La început, se gândi că cineva păşea pe pietrişul de afară. 
Stinse lanterna. Apoi îşi dădu seama că sunetele proveneau 
de mult mai aproape, din spatele său. Erau şobolani, care 
se încăieraseră în spatele cavernei. Aprinse din nou 
lanterna şi grăbi pasul către partea din spate a peşterii, 
unde-i găsi pe cei douăzeci de oameni. 

Erau azvârliţi unul peste altul, într-o grămadă mare de 
cadavre, exact acolo unde tavanul cobora prea jos pentru 
ca un om să mai poată sta în picioare. Douăzeci de soldaţi 
morţi. O mizerie de nedescris. Fuseseră toţi împuşcaţi în 
spate. Reacher îşi putu da seama că stătuseră împreună 
într-un grup şi fuseseră seceraţi de focul intens al unei 
mitraliere, venit din spate. Se aplecă, mârâi şi-i întoarse pe 
câţiva cu faţa în sus. Nu erau cei mai duri indivizi pe care-i 
văzuse în viaţa sa. Tipuri docile, de rezervişti, dislocaţi la o 
bază îndepărtată, adânc în interiorul teritoriului amic. 
Prinşi într-o ambuscadă şi omorâţi, ca să li se ia armele. 

Dar cum? Reacher ştia cum. O veche unitate de rachete 
sol-aer, apropiindu-se de termenul demobilizării, staționată 
departe, la nord de Montana. O rămăşiţă a paranoiei de pe 
vremea Războiului Rece. Categoric, aşteptând 
demobilizarea. Probabil, aflată deja în proces de 
demobilizare. Probabil, aflată pe drumul de întoarcere spre 
sud, către baza Peterson din Colorado. Cu ultimele ordine 
transmise în clar prin radio. Îşi aminti de scannerul de 
frecvenţe radio, văzut mai înainte în cabana de comunicaţii. 
Cu operatorul aşezat lângă el, rotind răbdător butonul. Îşi 
imagină cum ordinul de rechemare la bază fusese 
interceptat din întâmplare, cum operatorul a alergat la 
Borken, iar faţa buhăită a lui Borken s-a luminat de un 
zâmbet oportunist. Apoi, ceva planificare pripită şi o 
ambuscadă brutală, undeva, printre dealuri. Douăzeci de 


oameni împuşcaţi cu brutalitate, aruncaţi, claie peste 
grămadă, în propriul lor camion. Stiva de cadavre din 
peşteră. Se ridică în picioare şi mai aruncă o privire la 
înfricoşătorul spectacol. După aceea, stinse din nou 
lanterna. 

Pentru că avusese dreptate în legătură cu paşii. Se auzea 
zgomotul unor paşi pe pietrişul de afară. Îi auzi din nou. Se 
apropiau. Zgomotul se transformă într-un scrâşnet 
asurzitor, care sparse tăcerea nopţii. Se îndreptau direct 
către magazie. Din cauza pietrişului, n-avea cum să 
ghicească numărul celor care se apropiau. 

Îi auzi oprindu-se în faţa uşilor masive. Auzi zăngănitul 
cheilor. Auzi ţăcănitul lacătelor. Lanţurile fură trase la o 
parte, iar trunchiul fu ridicat şi înlăturat de pe uşă. Uşile se 
înclinară, deschizându-se. Reacher se lăsă să cadă la 
pământ. Stătea cu faţa în jos, lipindu-se cât mai strâns de 
grămada de cadavre reci, din care picura încet un lichid 
urât mirositor. 

Un metru şi ceva. Două voci. Voci pe care le cunoştea bine. 
Fowler şi Borken. Vorbind încet, păşind plini de încredere. 
Reacher rămase lipit de trupurile reci. Un şobolan îi trecu 
în fugă peste mână. 

— A spus când? întreba Borken. 

Vocea lui se auzi neobişnuit de tare, ciocnindu-se de 
pereţii de stâncă. 

— Mâine dimineaţă la prima oră, spuse Borken. Când 
începe compania de telefoane munca? Pe la opt, nu? Ori 
chiar pe la şapte şi jumătate? 

— Mai bine să fim prudenţi, spuse Fowler. Să zicem, şapte 
şi jumătate. Primul lucru, o să taie linia. 

Aveau lanterne. Fasciculele de lumină clipeau şi se 
legănau în timpul mersului. 

— Nici o problemă, spuse Borken. Şapte aici înseamnă 
nouă fix pe Coasta de Est. O sincronizare perfectă. O s-o 
facem la şapte. Mai întâi DC, apoi New York şi pe urmă 
Atlanta. Totul trebuie făcut până la şi zece. Zece minute 


care vor zgudui lumea, nu? Ne mai rămân douăzeci de 
minute. 

Se opriră la cel de-al doilea camion. Desfăcură panoul din 
spate. Acesta cobori cu un puternic zgomot metalic. 

— Şi pe urmă? întrebă Fowler. 

— Pe urmă aşteptăm şi vedem ce se întâmplă, răspunse 
Borken. Până acum, n-au adus cu ei decât şapte puşcaşi 
marini. Care habar nu au ce trebuie să facă. Nu sunt siguri 
nici în privinţa pădurii. Cei de la Casa Albă merg ca pe ouă, 
după cum ne gândeam şi noi. Dă-le douăsprezece ore ca să 
ia o decizie şi nu vor încerca nimic înainte de mâine seară, 
cel mai devreme. Şi până atunci, locul ăsta va cobori mult 
pe lista lor de priorităţi. 

Se aplecaseră în interiorul camionului. Vocile lor sunau 
înăbuşit, din cauza prelatei groase de pe părţile laterale. 

— Are nevoie şi de rachetă? întrebă Fowler. 

— Doar de lansator, răspunse Borken. E în partea 
electronică. 

Reacher stătea întins în foşgăiala şobolanilor. Auzi sunetul 
clemelor care erau desfăcute. Apoi, scârţâitul cauciucului 
când unul dintre lansatoare se eliberă din lăcaşul său. După 
aceea, zăngănitul bolţurilor de la oblonul din spate. Paşii se 
pierdură în depărtare. Lumina lanternelor clipi, întorcându- 
se către uşi. 

Balamalele scârţâiră prelung şi uşile masive de lemn se 
închiseră cu un zgomot surd. Reacher auzi cum lansatorul 
era lăsat uşor pe pietriş şi apoi cum cei doi bărbaţi gâfâiau, 
ridicând vechiul trunchi înapoi în inelele sale. Zornăitul 
lanţului şi ţăcănitul lacătelor. Scârţâitul paşilor traversând 
zona cu pietriş. 

Se rostogoli departe de cadavre şi se lovi de un şobolan. Îl 
lovi, furios, cu un dos de palmă, trimiţându-l chiţăind 
departe, în întuneric. Stătu şi aşteptă o vreme. Se îndreptă 
încet către uşă. Ascultă cu atenţie. Aşteptă cele şase 
minute. Îşi sprijini palmele de deschizătura de jos a uşilor şi 
încercă să le despartă. 


Nu se mişcară mai mult de câţiva centimetri. Îşi rezemă 
palmele de trunchiurile netede, îşi încordă umerii şi apăsă. 
Erau solide ca o stâncă. Era ca şi cum ar fi încercat să 
scoată din rădăcini un copac cu mâinile goale. Mai încercă 
timp de un minut. Se încordă ca un halterofil. Uşile 
rămaseră înţepenite. Apoi, îşi dădu brusc seama de ce se 
întâmpla asta. Puseseră trunchiul cel strâmb înapoi în inele 
invers. Acum, curba era îndreptată spre interior, către el, şi 
nu în celălalt sens, fixând uşile cu o eficienţă sporită, fără să 
mai permită jumătatea de metru de mişcare liberă de care 
profitase înainte. 

Îşi imagină trunchiul de copac aşa cum îl văzuse înainte. 
Mai gros de treizeci de centimetri, curbat, dar uscat şi tare 
ca fierul. Când avea curba spre exterior, nu era nici o 
problemă. Dar cu curba spre interior, nu putea fi mişcat din 
loc. Aruncă o privire spre camioanele militare. Dar renunţă. 
Nu era destul spaţiu să lovească uşile cu nici un fel de 
inerție. Camionul urma să le apese cu toată inerția unui 
motor diesel de mare capacitate, dar tot nu ar fi fost destul. 
Nu-şi putea imagina de câtă forţă ar fi fost nevoie ca să 
deplaseze trunchiul acela greu. 

Se gândi să folosească una dintre rachete. Renunţă şi la 
ideea asta. Prea mult zgomot şi tot n-ar fi avut nici un efect. 
Nu se armau decât la zece metri în aer. Şi erau încărcate 
doar cu aproape trei kilograme de exploziv. Destul cât să 
facă ţăndări un motor cu reacţie în plin zbor, dar în cazul 
acestor lemne vechi şi uscate ar fi fost ca şi cum le-ar fi 
zgâriat cu o pilă de unghii. Era prins în capcană înăuntru, 
iar Holly îl aştepta. 

Nu stătea în firea lui să se lase cuprins de panică. Nu o 
făcuse niciodată. Era un om calm, iar îndelungatul său 
antrenament îl făcuse şi mai calm. Fusese învăţat să 
aprecieze şi să evalueze situaţia folosindu-se de forţa 
voinţei pentru a izbândi. Eşti Jack Reacher, i se spusese. 
Poţi face orice. Mai întâi mama lui îi spusese vorbele 
acestea, apoi tatăl lui şi, după aceea, oamenii incredibil de 


calmi din şcolile în care-şi făcuse antrenamentul. lar el îi 
crezuse. 

Dar, în acelaşi timp, nu-i crezuse. O parte a minţii sale îi 
spusese întotdeauna: ai avut doar noroc. Întotdeauna ai fost 
norocos. Şi, în momentele liniştite, stătea şi aştepta ca 
norocul să i se isprăvească. Se aşeză pe podeaua de piatră, 
cu spatele rezemat de buştenii uşii şi se întrebă: Mi s-a 
isprăvit acum? 

Aprinse lanterna, măturând cu raza ei pereţii peşterii. 
Şobolanii stăteau departe de el. 

Nu-i interesa decât întunericul din spate. Mă părăsesc, se 
gândi el. Cum părăsesc o corabie care se scufundă. Apoi, 
mintea i se puse din nou în funcţiune. Nu, îi interesează 
tunelele, se gândi. Pentru că tunelele duc în anumite locuri. 
Îşi aminti uriaşele găuri săpate cu explozibil pe faţa stâncii, 
pe peretele de nord al căldării. Poate că erau toate legate 
prin aceste jgheaburi înguste din spate. 

Alergă înapoi, pe toată adâncimea cavernei, pe lângă 
camioane, pe lângă grămada grotescă de cadavre. Înapoi, 
acolo unde nu mai putea să stea în picioare. Un şobolan 
dispăru în jgheabul din stânga. Se lăsă pe burtă şi-şi 
aprinse lanterna. Se strecură după raza de lumină. 

Se lovi de un schelet. Împinse din picioare şi ajunse faţă în 
faţă cu un craniu care rânjea. Apoi cu altul. Erau patru sau 
cinci schelete înghesuite în făgaşul acela. O grămadă de 
oase amestecate. Icni din cauza şocului şi se dădu înapoi 
cam treizeci de centimetri. Privi cu atenţie. Îşi folosi 
lanterna pentru a vedea mai bine. 

Fuseseră cu toţii bărbaţi. Îşi dădea seama după cele cinci 
oase pelviene. Craniile aveau urme de gloanţe. Toate în 
tâmplă. Orificii curate la intrare, curate la ieşire. Gloanţe de 
revolver îmbrăcate, de mare viteză. De dată destul de 
recentă, categoric până într-un an. Carnea nu putrezise. 
Fusese mâncată. Putea vedea zgârieturile paralele de pe 
oase, provocate de dinţii rozătoarelor. 


Oasele nu mai erau la locul lor. Şobolanii le târâseră mai 
departe, să poată mânca în linişte. Ici-colo, mai erau şi nişte 
resturi de îmbrăcăminte. Unele dintre cutiile toracice erau 
încă acoperite cu ele. Şobolanii nu deranjează prea mult 
îmbrăcămintea. Cel puţin, nu pe cea de pe tors. De ce ar 
face-o? Îşi croiesc drum rozând tot interiorul. Mai întâi 
părţile moi. Apoi vine rândul coastelor de la spate. 

Hainele fuseseră kaki şi verde oliv. Altele, negre şi gri, de 
camuflaj. Reacher văzu un fir de aţă colorat. Îl urmări până 
la un însemn de umăr, ascuns sub un omoplat complet ros. 
Era un ecuson de fetru, brodat cu mătase. Pe el se putea 
citi: Oamenii liberi din nord-vest. Trase de jacheta 
scheletului. Cuşca toracică se prăbuşi. Buzunarul de la 
piept purta trei stele de crom, fixate în material. 

Întins pe burtă, îngropat până la subsuori în oseminte, 
Reacher întreprinse o cercetare extrem de atentă. Reuşi să 
identifice cinci uniforme diferite. Găsi încă două însemne. 
Unul proclama: Identitatea albă creştină. Iar celălalt: Miliția 
constituţională din Montana. Alinie cele cinci cranii găurite. 
Verifică dinţii. Se uita la cinci bărbaţi, de vârstă mijlocie, 
poate între patruzeci şi cincizeci de ani. Cinci conducători. 
Conducătorii care dispăruseră. Conducătorii care nu 
fuseseră în stare să ţină pasul. Conducătorii care-şi 
abandonaseră oamenii, lăsându-i la cheremul lui Beau 
Borken. 

Tavanul era prea jos pentru ca Reacher să se poată căţăra 
peste oseminte. Trebui să le împingă de-o parte şi să-şi facă 
drum printre ele. Şobolanii nu manifestau nici un fel de 
interes. Oasele acestea fuseseră deja curățate lună. Noul 
lor festin se găsea în interiorul cavernei. Se înghesuiră 
înapoi într-acolo. Reacher ţinu lanterna în faţă şi îşi croi 
drum în măruntaiele muntelui, împotriva valului chiţăitor. 

Îşi pierduse simţul direcţiei. Spera că se îndreaptă, mai 
mult sau mai puţin, spre vest, dar nu putea afirma asta cu 
precizie. Tavanul cobori până sub un metru. Se mişca 
printr-un vechi jgheab geologic, săpat cu multă vreme în 


urmă, să scoată la iveală minereul pe care-l conţinea. 
Tavanul cobori şi mai mult. Ajunse până la vreo patruzeci şi 
cinci de centimetri. Aerul dimprejur era rece. Jgheabul se 
îngustă şi mai mult. Ţinea braţele întinse în faţă. Jgheabul 
deveni prea îngust să le mai poată trage înapoi. Se strecura 
printr-un tub alunecos de stâncă, cu un miliard de tone de 
piatră deasupra lui, fără să aibă vreo idee încotro se 
îndreaptă. Iar lanterna îşi dădea duhul. Se terminase 
bateria. Lumina sa ajunse numai o licărire mată, portocalie. 

Respira din greu. Şi tremura. Nu de epuizare. Ci de 
groază. De teroare. Nu la asta se aşteptase. Văzuse cu ochii 
minţii o coborâre printr-o galerie largă, dar părăsită. Nu 
crăpătura aceasta îngustă în inima stâncii. Se împingea 
singur, cu capul înainte, în cel mai cumplit coşmar al 
copilăriei sale. Era un om care supravieţuise multor lucruri. 
Rareori se temuse de ceva. Dar, încă din fragedă copilărie, 
era terorizat să nu ajungă undeva în beznă, într-un loc prea 
îngust pentru a-şi mai putea întoarce corpul uriaş. Toate 
coşmarurile sale din copilărie aveau în centru groaza de a fi 
închis în spaţii strâmte. Stând pe burtă, îşi strânse ochii. 
Stătea gâfâind şi înecându-se. Se forţa ca aerul să intre şi 
să iasă prin strânsoarea gătlejului. Apoi, centimetru cu 
centimetru, continuă să înainteze în inima coşmarului. 

Licărirea lanternei se stinse în sfârşit, la o sută de metri în 
adâncul tunelului. Bezna era totală. Jgheabul se îngusta. Îi 
apăsa umerii şi mai jos. Se chinuia să pătrundă într-un 
spaţiu mult prea mic pentru statura lui. Faţa îi era împinsă 
într-o parte. Se luptă să rămână calm. Îşi aminti ce-i 
spusese lui Borken: oamenii erau mai mici pe vremurile 
acelea. Nişte oameni micuţi, bătăioşi, migrând spre vest să- 
şi caute norocul în măruntaiele unui munte. Oameni pe 
jumătate cât era Reacher, oameni care se agitau, probabil 
pe spate, smulgând aşchii din vinele sclipitoare care 
brăzdau tavanul de stâncă. 

Se folosi de lanterna moartă ca un orb de bastonul lui. 
Aceasta se zdrobi de stâncă cam la jumătate de metru în 


faţa sa. Auzi zornăitul sticlei sparte peste zgomotul iritant al 
propriei sale respiraţii. Se luptă să mai înainteze puţin şi 
pipăi cu mâinile ce avea în faţă. Un perete solid. Tunelul nu 
ducea mai departe. Încercă să se mişte înapoi. Nu reuşi. Ca 
să se împingă înapoi pe mâini, ar fi trebui să-şi ridice 
pieptul, ca să câştige un reazem. Dar acoperişul era prea 
jos ca să-i permită aşa ceva. Umerii îi erau fixaţi de stâncă. 
Nu găsea nici un punct de sprijin. Picioarele îl puteau 
împinge înainte, dar nu aveau cum să-l tragă înapoi. 
Înţepeni de spaimă. Simţi cum gâtlejul i se împietreşte. Cu 
creştetul capului lovea acoperişul, iar cu obrazul, podina 
nisipoasă. Se luptă cu un țipăt, respirând mai repede. 


Trebuia să se întoarcă. Îşi înfipse degetele de la picioare în 
prundişul de pe jos. Îşi întoarse palmele şi îşi fixă degetele 
mari pe podea. Se trase cu degetele de la picioare şi se 
împinse cu cele de la mâini. Se mişcă înapoi o fracțiune, iar 
apoi stânca îi prinse strâns şoldurile. Ca să îşi facă 
greutatea să alunece în spate, muşchii umerilor i se umflară 
şi se înţepeniră în stâncă. Expiră şi slăbi încordarea din 
braţe. Se trase cu degetele de la picioare. Acestea zgâriară 
fără nici un folos solul acoperit cu prundiş. Încercă să le 
ajute cu degetele de la mâini. Umerii i se umflară şi se 
înţepeniră din nou. Îşi mişcă şoldurile dintr-o parte în alta. 
Avea câţiva centimetri spaţiu de manevră. Îşi înfipse mâinile 
în prundiş şi se împinse înapoi. Corpul îi rămase înţepenit, 
ca o pană băgată sub o uşă. Se înclină într-o parte şi se lovi 
cu obrazul de acoperiş. Se lăsă brusc în jos. Stânca îi 
sfărâma coastele. De data aceasta, nu mai putu să se lupte 
cu ţipătul. Îl lăsă să iasă. Deschise gura şi urlă de spaimă. 
Aerul din plămâni făcu să i se zdrobească pieptul de podea, 
iar spatele de tavan. 

Nu mai ştia dacă ţinea ochii deschişi sau nu. Se împinse 
înainte cu picioarele şi recâştigă centimetrii cu care se 
mişcase înapoi. Îşi întinse braţele. Pipăi din nou aerul din 
faţa sa. Umerii îi erau apăsaţi atât de tare, încât nu-şi putea 
mişca mâinile decât într-un unghi foarte îngust. Îşi desfăcu 
degetele şi le agită la stânga şi la dreapta, în sus şi în jos. 
Doar stâncă solidă în faţă. Nici o posibilitate de înaintare. 
Nici o cale să se mişte înapoi. 

Avea să moară, prins în capcană în inima muntelui. Ştia 
asta. Şi şobolanii o ştiau. Îl amuşinau din spate. Apropiindu- 
se. Îi simţea la picioare. Lovi cu picioarele şi îi îndepărtă, 
auzindu-le chiţăitul. Dar se întoarseră. Le simţi greutatea 
pe picioare. Mişunau pe el, peste tot. Se strecurau în jurul 
umerilor lui. Alunecau pe sub subsuori. Simţi blana lor rece 
şi uleioasă pe faţă în timp ce ei se străduiau să treacă de 
corpul lui care le stătea în cale. Atingerea cozilor lor în timp 
ce alergau înainte. 


Încotro? Îi lăsă să treacă peste braţele sale, doar ca să 
aprecieze direcţia în care o luaseră. Se mişcau înaintea lui, 
în bezna de necuprins. Pipăi cu mâinile. Îi simţi cotind ca o 
apă către stânga. Trecerea lor provocă un fel de curent. 
Aerul era rece. Îl simţi mişcându-se, o adiere slabă, pe 
partea stângă a feţei. Se împinse în peretele din dreapta şi- 
şi mişcă braţul stâng în lateral, cât mai în faţă. Căută 
peretele din stânga. Nu îl găsi. Era prins în unghiul dintre 
două tunele. Un nou jgheab pornea în unghi drept din 
capătul celui în care se afla. Un unghi drept strâmt şi 
îngust. La nouăzeci de grade. Se forţă înapoi, cât de 
departe reuşi să se împingă în degete. Îşi zgârie faţa de 
peretele de la capăt şi şoldul i se înţepeni iar în stâncă. Se 
îndoi, cu braţele înainte, urmând unghiul colţului şi îşi trase 
picioarele după el. 

Jgheabul cel nou nu era cu nimic mai bun. Nu era mai lat. 
Tavanul nu era mai înalt. Se trase de-a lungul său, gâfâind, 
asudând şi tremurând. Se împinse câţiva centimetri 
deodată ajutându-se de degetele de la picioare. Şobolanii îşi 
deschideau drum pe lângă el. Stânca îi rupea şoldurile şi 
spatele. Dar continua să simtă o adiere uşoară care-i 
mângâia faţa. Tunelul ducea undeva. Gâfâia şi se sufoca. 
Continuă să şerpuiască. Apoi, noul jgheab se lărgi. Dar 
rămase tot foarte jos. O crăpătură plată în stâncă. Se 
strecură prin ea, stors de puteri. Cincizeci de metri. O sută. 
Apoi, simţi cum tavanul se înalţă brusc deasupra lui. Se mai 
împinse o dată cu degetele de la picioare şi, dintr-odată, 
simţi că aerul se schimbă, iar el zăcea cu corpul pe 
jumătate în peştera în care se aflau maşinile. Îşi dădu 
seama că avea ochii larg deschişi, iar Econoline-ul alb se 
găsea chiar în faţa lui, în întuneric. 

Se răsturnă pe spate şi rămase gâfâind, întins pe prundiş. 
Gâfâind şi tremurând. Se luptă să se ridice în picioare şi 
aruncă o privire înapoi. Jgheabul era invizibil. Ascuns în 
umbră. Ajunse până la duba cea albă şi se prăbuşi pe o 
parte. Cifrele luminoase de pe cadranul ceasului său îi 


arătau că rămăsese în tunel aproape trei ore. Cea mai mare 
parte a timpului înţepenit şi asudând de panică. Un coşmar 
de trei ore transpus în viaţă. Pantalonii şi jacheta îi erau 
zdrenţuite. Fiecare muşchi din trupul său părea să fi luat 
foc. Faţa, mâinile, coatele şi genunchii îi sângerau. Dar 
numai frica îi făcuse toate acestea. Frica de a nu reuşi să 
treacă. Încă mai putea simţi stânca apăsându-l pe spate şi 
mai sus, pe piept. Încă mai putea simţi strânsoarea din 
coaste. Se ridică din nou în picioare şi şchiopătă până la 
uşă. O deschise şi rămase în lumina lunii, cu braţele 
desfăcute, cu privirile înnebunite, cu gura deschisă, 
umplându-şi plămânii cu aerul dulce al nopţii. 

Reacher parcursese deja jumătate din suprafaţa căldării, 
înainte de a reîncepe să gândească raţional. Aşa că alergă 
înapoi şi se ascunse încă o dată în garaj. Găsi ce căuta. O 
găsi într-unul din dispozitivele de remorcat ale jeepului. 
Nişte sârmă ţeapănă şi grea, gata să alimenteze circuitele 
electrice ale unei rulote. O scoase cu ajutorul unei chei şi-i 
smulse izolaţia cu dinţii. Alergă înapoi, în lumina lunii. 

Porni către Yorke şi, pe tot parcursul drumului, merse mai 
mult pe marginea lui. Trei kilometri, douăzeci de minute de 
mers cu un pas încet, agonizant, printre copaci. Ocoli de 
departe spatele cvartalului de clădiri de la nord-est şi se 
apropie de tribunal tot prin spate. O făcu în tăcere, ascuns 
în umbra adâncă. Aşteptă şi ascultă cu atenţie. 

Încercă să gândească în termenii lui Borken. Mulţumit de 
sine, încrezut din cauza perimetrului pe care-l avea în 
stăpânire. Primind în mod constant informaţii din interiorul 
FBI-ului. Cu Reacher captiv în cabana de pedeapsă şi cu 
Holly închisă în odăiţa ei ca o temniţă. Ar mai pune oare o 
santinelă? Nu în noaptea asta. Nu când se aştepta caa 
doua zi şi chiar şi mai târziu să aibă parte de acţiune 
susţinută. Şi-ar dori ca oamenii săi să fie odihniţi. Reacher 
aprobă din cap ca pentru sine şi miză pe faptul că avea 
dreptate. 


Ajunse pe treptele tribunalului. Pustii. Încercă uşa. 
Încuiată. Zâmbi. Nimeni nu pune o santinelă în spatele unei 
uşi încuiate. Îndoi sârma în formă de cârlig şi se aplecă 
asupra mecanismului. Un vechi sistem cu două pârghii. Opt 
secunde. Păşi înăuntru. Aşteptă şi ascultă din nou. Nimic. 
Urcă scările. 

Încuietoarea de la uşa lui Holly era nouă. Dar ieftină. 
Lucră fără zgomot, ceea ce îi luă ceva mai mult timp. Dură 
peste treizeci de secunde până ce ultima basculă se 
răsturnă la locul său. Deschise uşa încet şi urcă pe podeaua 
nou construită. Aruncă o privire plină de înţeles spre pereţi. 
Holly era culcată pe salteaua ei pusă direct pe podea. Pe 
deplin îmbrăcată şi aşteptându-l. Complet trează, privindu-l 
fix. Cu ochii mari, sclipind în penumbră. Reacher îi arătă 
prin gesturi că trebuie să iasă. Se întoarse, cobori şi o 
aşteptă pe coridor. Ea îşi luă cârja şi şchiopătă până la uşă. 
Cobori cu grijă treapta şi rămase lângă el. 

— Bună, Reacher, şopti ea. Ce mai faci? 

— Am avut şi zile mai bune, şopti el. Din când în când. 

Ea se întoarse şi aruncă o ultimă privire în cameră. 
Urmărindu-i privirea, el observă pata închisă la culoare de 
pe podea. 

— Femeia care mi-a adus prânzul, îi comunică ea în 
şoaptă. 

El dădu din cap că a înţeles. 

— Cu ce? 

— Cu o bucată din rama patului, spuse ea. Văzu satisfacția 
de pe faţa ei şi zâmbi. 

— Trebuia, spuse încet. Ramele de pat sunt bune la aşa 
ceva. 

Mai aruncă o privire în cameră şi închise uşa uşor. Îl urmă 
în întuneric şi apoi, încet, în jos pe scări. Traversară holul, 
trecură de uşile duble şi ieşiră în lumina strălucitoare şi 
tăcută a lunii. 

— Dumnezeule, făcu ea, cu îngrijorare în glas. Ce-ai păţit? 


Reacher privi în jos şi-şi cercetă înfăţişarea în lumina lunii. 
Era acoperit, din cap până în picioare, cu o pâclă cenuşie de 
praf şi nisip. Hainele îi erau numai zdrenţe. Era pătat cu 
sânge şi sudoare. Încă mai tremura. 

— E o poveste lungă, spuse. Ai pe cineva la Chicago în care 
poţi avea deplină încredere? 

— McGrath, răspunse ea imediat. E şeful meu. De ce? 

Traversară strada largă la braţ, uitându-se în stânga şi în 
dreapta. Ocoliră movila din faţa ruinelor clădirii 
administrative. Găsiră cărarea care ducea spre nord-vest. 

— Trebuie să-i trimiţi un fax, continuă Reacher. Ăştia au 
pus mâna pe nişte rachete. Trebuie să-i avertizezi. Încă din 
seara asta, fiindcă mâine dimineaţă linia va fi tăiată. 

— Cârtiţa le-a spus asta? întrebă ea. El dădu din cap 
aprobator. 

— Dar cum? Cum comunică cu ei? 

— Radio pe unde scurte, spuse Reacher. Mai mult ca sigur. 
Orice altceva poate lăsa urme. 

E] îşi pierdu echilibrul şi se sprijini de un copac. Îi povesti 
totul, de la început până la sfârşit. 

— Pe dracu', spuse ea. Rachete sol-aer? Sinucidere în 
masă? Un coşmar. 

— Dar nu coşmarul nostru, sublinie el. Noi ne cărâm de 
aici. 

— Ar trebui să rămânem, să le dăm o mână de ajutor, 
insistă ea. Măcar celor cu familii. 

Reacher clătină din cap. 

— Cel mai bun ajutor pe care i-l putem da e să scăpăm de 
aici, spuse el. Poate că, dacă văd că te-au pierdut, îşi 
schimbă planurile. Şi le putem povesti alor tăi cum arată 
lucrurile pe aici. 

— Ştiu şi eu, oscilă ea. 

— Eu ştiu, spuse el. Prima regulă este să respecţi 
priorităţile. Şi prioritatea numărul unu eşti tu. Am plecat de 
aici. 

Ea ridică din umeri şi dădu din cap. Înţelegea. 


— Chiar acum? întrebă. 

— Chiar acum, nu-i mai lăsă el loc de întors. 

— Mergem cu jeepul prin pădure, adăugă. Le-am găsit 
garajul. Ne ducem până acolo, furăm un jeep, până atunci 
ar trebui să fie destulă lumină ca să găsim drumul. Am 
văzut o hartă în biroul lui Borken. Sunt o grămadă de cărări 
în pădure, care duc toate spre est. 

Holly înclină din cap, iar el se desprinse de trunchiul de 
care era sprijinit. O luară cu pas repede în sus, pe cărarea 
şerpuită care ducea la Bastion. Un kilometru şi jumătate pe 
întuneric. Se împiedicară de pietre şi îşi ţinură respiraţia, 
ca să poată merge înainte. Luminişul era întunecos şi tăcut. 
Îşi croiră drum prin spatele cantinei, către partea din spate 
a barăcii de comunicaţii. leşiră dintre copaci şi Reacher se 
apropie şi-şi lipi urechea de peretele din placaj. Dinăuntru 
nu se auzea nici un zgomot. 

Se folosi din nou de sârmă şi după zece secunde se aflau 
înăuntru. Holly găsi hârtie şi un pix. Îşi scrise mesajul. 
Formă numărul de fax de la Chicago şi băgă hârtia în 
maşină. Aceasta urui ascultător şi trase hârtia înăuntru. O 
înapoie în mâna ei, care o aştepta. Apăsă butonul de 
confirmare. Nu voia să lase nici o urmă. O altă foaie ieşi din 
aparat. Preciza, corect, numărul de destinaţie. 
Coordonatele mesajului erau cinci fără zece, vineri 
dimineaţă, patru iulie. Holly rupse ambele hârtii în bucățele 
mici şi le îngropă în fundul unui coş de gunoi. 

Reacher scotoci pe masa lungă cât o tejghea şi găsi o 
clamă de hârtie. O urmă pe Holly afară, în lumina lunii şi 
încuie uşa la loc. Se ghemui şi găsi cablul care ducea de la 
antena de unde scurte la peretele cabanei. Luă clama şi o 
îndoi până se rupse. Împinse capătul rupt în cablu, ca pe un 
ac. Împinse până ieşi pe jumătate afară. Metalul clamei 
avea să scurtcircuiteze antena, conectând firul de sârmă 
dinăuntru cu ecranul de foiţă metalică. Semnalul va veni în 
jos din eter, va trece prin firul de sârmă, se va scurge prin 
foiţa metalică şi se va pierde în pământ, fără să mai ajungă 


la unitatea pe unde scurte. Cea mai bună metodă de a 
scoate din funcţiune un aparat de radio. Dacă îl zdrobeşti, 
poate fi reparat. Aşa însă, defecţiunea este extrem de greu 
de găsit, până ce un electrician epuizat se gândeşte, în cele 
din urmă, să verifice toată lungimea cablului. 

— Avem nevoie de arme, îi şopti Holly. 

El o aprobă din cap. Se strecurară împreună până la uşa 
arsenalului. Privi lacătul de aproape. Renunţă. Era prea 
mare. Imposibil de spart. 

— O să iau revolverul celui care m-a pazit, şopti Reacher. 

Holly îşi dădu acordul, cu un gest al corpului. Se 
strecurară înapoi, printre copaci şi porniră către luminişul 
următor. Reacher încercă să găsească o poveste care să-i 
ofere lui Joseph Ray o explicaţie pentru faptul că se 
întorsese. Se gândi să-i spună că fusese teleportat până în 
rândurile celor de la Naţiunile Unite. Şi despre cum poate 
să te şifoneze puţin un fascicul de mare viteză. Se furişară 
prin spatele cabanei de pedeapsă şi ascultară atent. Totul 
părea liniştit. Dădură colţul şi Reacher încercă uşa. Dădu 
drept în ţeava unui revolver de nouă milimetri. De data asta 
nu mai era vorba de Glock. Era un Sig-Sauer. Nuallui 
Joseph Ray. Ci al lui Beau Borken. Stătea în picioare, chiar 
lângă prag, cu Micul Stevie lângă el, rânjind. 

TREIZECI ŞI ŞAPTE. 

La patru şi jumătate dimineaţa, Webster era suficient de 
treaz pentru a-şi putea lua în primire postul de pază. 
Johnson, Garber şi aghiotantul generalului moţăiau în 
scaunele lor. McGrath era afară, împreună cu liniorii de la 
telefoane. 'Tocmai îşi terminau treaba. Le luase mult mai 
mult decât anticipaseră. Existase un fel de problemă de 
interfaţă. Fizic, tăiaseră linia care venea de la Yorke şi 
îndoiseră cuprul ţeapăn într-o casetă terminală temporară, 
pe care o plasaseră jos, la baza unui stâlp. Desfăşuraseră 
cablul din caseta terminală, în josul drumului, până la 
vehiculul în care era amenajat postul de comandă mobil. ÎL 
conectaseră la una dintre prizele rezervate pentru 


comunicaţii. Dar nu funcţionase. Cel puţin nu imediat. 
Liniorii se agitaseră cu multimetrele, bombănind despre 
impedanţe şi reactanţe capacitive. Lucraseră timp de trei 
ore neîntrerupt. Erau gata să dea vina pe camionul armatei, 
pentru incompatibilitate, când se gândiră să se întoarcă şi 
să verifice caseta terminală temporară. Eroarea se găsea 
acolo. O piesă defectă. O înlocuiră şi întregul circuit 
funcţionă perfect. La patru şi treizeci şi cinci dimineaţa, 
McGrath le scutura mâinile şi-i punea să jure că vor păstra 
tăcerea, când Webster ieşi din rulotă. Cei doi stătură şi-i 
priviră cum se îndepărtau, în camionul lor. Zgomotul 
acestuia se pierdu, dincolo de curbă. Webster şi McGrath 
rămaseră în picioare, în lumina strălucitoare a lunii. 
Rămaseră acolo timp de cinci minute, cât McGrath fumă o 
țigară. Nu schimbară nici o vorbă. Se limitară să privească 
spre nord, la distanţă, şi să-şi pună întrebări. 

— Du-te şi trezeşte-i pe băieţi, spuse Webster. O să ne 
retragem pentru un răstimp. 

McGrath aprobă din cap şi se îndreptă spre rulotele de 
cazare. Îi trezi pe Milosevic şi pe Brogan. Aceştia se sculară 
şi căscară. Coborâră scara şi-l găsiră pe Webster împreună 
cu Johnson şi cu aghiotantul său. Garber stătea în spatele 
lor. 

— Linia de telefon e gata, spuse Webster. 

— Gata? întrebă Brogan mirat. Nu credeam că se va 
întâmpla până dimineaţă. 

— Ne-am gândit că e mai bine mai devreme decât mai 
târziu, spuse Webster. Făcu un semn către generalul 
Johnson. Era un gest prin care voia să spună: e îngrijorat, 
nu? 

— Bine, spuse Milosevic. O să avem noi grijă. 

— Trezeşte-ne la opt, spuse Webster. Sau chiar mai 
devreme, la o adică. 

Brogan încuviinţă din cap şi se îndreptă spre nord, către 
vehiculul de comandă. Urmat de Milosevic. Se opriră o 
clipă, să arunce o privire munţilor scăldaţi în lumina lunii. 


Câtă vreme stătuseră pe loc, faxul din rulota de comandă 
începu să uruie. Primul mesaj se ivi, cu faţa în sus, în tava 
pentru mesaje primite. Era cinci fără zece, în dimineaţa de 
vineri, patru iulie. 

Brogan îl trezi pe generalul Johnson o oră şi zece minute 
mai târziu, exact la ora şase. Bătu cu palma în uşa rulotei 
de cazare şi, deoarece nu primi nici un răspuns, intră şi-l 
zgâlţâi pe bătrân de umăr. 

— Baza Forţelor Aeriene Peterson, domnule, spuse 
Brogan. Vor să vorbească cu dumneavoastră. 

Johnson se îndreptă, nesigur pe picioare, către vehiculul 
de comandă, numai în cămaşă şi în pantaloni. Afară, în 
lumina slabă dinaintea zorilor, Milosevic i se alătură lui 
Brogan. Johnson ieşi din vehicul după cinci minute. 

— Trebuie să ne sfătuim, strigă el. 

Se întoarse, aplecat, înăuntru. Milosevic se duse şi-i trezi 
şi pe ceilalţi. Se adunară cu toţii, Webster şi aghiotantul 
căscând şi întinzându-se, Garber, drept, de parcă înghiţise 
un băț. McGrath, deja în întregime îmbrăcat, fumând. Poate 
că nici nu încercase să doarmă. Urcară scara pe rând şi-şi 
ocupară locurile în jurul mesei, cu ochii încă roşii şi 
împăienjeniţi, cu părul ciufulit la spate din cauza pernelor. 

— M-au sunat cei de la Peterson, îi informă Johnson. În 
zori, trimit un elicopter de cercetare şi salvare, să caute 
unitatea de rachete. 

Aghiotantul său aprobă din cap, plin de importanţă. 

— Asta ar fi procedura standard, sublinie el. 

— Bazată pe o presupunere, adăugă Johnson. Ei cred că 
unitatea a suferit vreo defecţiune mecanică şi electrică. 

— Ceea ce se întâmplă destul de frecvent, spuse 
aghiotantul. Dacă radioul li s-a defectat, procedura curentă 
ar fi să-l repare. Dacă li se mai strică şi un camion în acelaşi 
timp, conform procedurii ar trebui să aştepte sosirea unei 
echipe de asistenţă. 

— Şi au aplicat tactica încercuirii căruţelor, ca pionierii din 
Vestul Sălbatic? întrebă McGrath. 


Aghiotantul înclină din cap. 

— Chiar aşa ar face. Ar scoate maşinile din drum şi ar 
aştepta un elicopter. 

— Şi noi ce să le spunem? întrebă McGrath. 

Aghiotantul se aplecă înainte. 

— "Tocmai asta e problema, spuse. Ce anume să le spunem, 
mai exact? Nici măcar nu ştim sigur dacă demenţii ăştia au 
pus sau nu mâna pe ei. Încă e posibil să fie ceva cu radioul, 
cu un camion ori amândouă. 

— Visează, tu, visează, spuse Johnson, parcă neadresându- 
se nimănui în particular. 

Webster ridică din umeri. Ştia cum trebuie tratate astfel 
de probleme. 

— Care e partea vizibilă a lucrurilor? întrebă el. 

— Practic, o astfel de parte nu există, răspunse Johnson. 
Dacă le spunem celor de la Peterson că rachetele au fost 
capturate, ne dăm singuri de gol, pierdem controlul 
situaţiei şi suntem văzuţi ca unii care n-au dat ascultare 
Washingtonului, creând o problemă înainte de ziua de luni. 

— Bine, hai să vedem acum şi la partea nevăzută a 
problemei, insistă Webster. 

— Există numai în teorie, spuse Johnson, trebuie să 
presupunem că au fost capturați şi, ca atare, că sunt bine 
ascunşi undeva. În care caz, aviația nu are cum să-i 
găsească. O să zboare ceva timp pe acolo, iar apoi se vor 
întoarce acasă, să aştepte. 

Webster aprobă din cap. 

— Bine, spuse el, dacă nu avem nici o parte vizibilă, dar 
niciuna nevăzută a problemei, atunci ea nu există. 

Urmă o scurtă tăcere. 

— Aşa că o să stăm liniştiţi, continuă Johnson. Lăsăm 
elicopterul să caute. 

McGrath îşi scutură capul. Nu-i venea să-şi creadă 
urechilor. 

— Şi dacă ăştia dau jos elicopterul? puse el întrebarea 
hotărâtoare. 


Aghiotantul generalului zâmbi indulgent. 

— Imposibil. IPD-ul n-o să-i lase. 

— IPD-ul? repetă încurcat McGrath. 

— Identifică prietenul sau duşmanul”, preciză aghiotantul. 
E un sistem electronic. Elicopterul lansează un semnal sub 
forma unui fascicul de raze. Dacă racheta îl citeşte ca 
prieten, refuză să se lanseze. 

— Garantat? ceru asigurări McGrath. 

Aghiotantul dădu din cap. 

— Absolut sigur, sublinie. 

Garber îi aruncă o căutătură încruntată. Dar nu deschise 
gura. Nu era domeniul în care să fie el specialist. 

— Bine, spuse Webster. Înapoi în pat. Ne trezeşti din nou 
la opt, Brogan. 

Pe pista de la Peterson, un Boeing CH-47D Chinook îşi 
încălzea motoarele, sorbind primii din cei trei mii două sute 
patruzeci de litri de combustibil, cât era capacitatea 
rezervoarelor. Chinook este un elicopter gigant, prin ale 
cărui rotoare gemene trece aerul cuprins într-un oval de 
treizeci de metri lungime şi douăzeci lăţime. Cântăreşte 
peste zece tone gol, fără încărcătură şi poate ridica alte 
unsprezece. Este o cutie zburătoare uriaşă, cu motoarele şi 
rezervoarele de carburant fixate deasupra şi în părţile 
laterale, iar echipajul este cocoţat sus, în faţă. Orice 
elicopter poate efectua misiuni de cercetare, dar, când vine 
vorba de echipament greu, numai un Chinook se poate 
descurca. Din cauza weekendului liber, dispecerul de la 
Peterson alocă un echipaj redus, format din numai două 
persoane. Fără observator. Se gândi că nu avea nevoie de 
unul. Cât de greu putea fi să găseşti cinci camioane militare 
pe pantele unui munte din Montana? 

— Trebuia să fi rămas aici, spuse Borken. N-am dreptate, 
Joe? 

Reacher aruncă o privire în penumbra dinăuntrul cabanei 
de pedeapsă. Joseph Ray stătea în poziţie de drepţi în 


pătratul galben. Privirile îi erau aţintite în faţă. Era în pielea 
goală. Cu sângele curgându-i din gură şi din nas. 

— N-am dreptate, Joe? repetă Borken. 

Ray nu răspunse. Borken se îndreptă spre el şi-şi zdrobi 
pumnul strâns de faţa acestuia. Ray se poticni pe picioare şi 
se prăvăli la pământ. Se izbi de peretele din spate şi se 
luptă să-şi redobândească locul în pătratul galben. 

— Te-am întrebat ceva, spuse Borken, calm. 

Ray înclină din cap. Sângele îi curgea pe bărbie. 

— Reacher trebuia să fi rămas aici, rosti el, ca un automat. 

Borken îl lovi din nou. O directă cu pumnul drept în faţă. 
Capul lui Ray zvâcni înapoi. Sângele ţâşni. Borken zâmbi. 

— Fără vorbă când stai în pătrat, Joe, spuse el. Doar 
cunoşti regulile. 

Borken se dădu înapoi şi sprijini ţeava Sig-Sauerului de 
urechea lui Reacher. O folosi ca să-l împingă afară, în 
luminiş. Făcu cu mâna un gest către Stevie să-l urmeze. 

— Tu rămâi acolo, în pătrat, Joe, strigă el peste umăr. 

Stevie închise uşa, trântind-o. Borken îşi schimbă direcţia 
de mers şi folosi revolverul Sig-Sauer pentru a-l trage pe 
Reacher mai aproape de el. 

— Spune-i lui Fowler să scape de tipul ăsta, îi dădu el 
indicaţii. Deja a trăit mai mult decât ne putea fi de folos, 
oricare ar fi fost acest folos. Bagă târfa înapoi în camera ei. 
Pune un cerc de santinele în jurul clădirii. Avem treabă, nu? 
N-avem timp de toate prostiile astea. Pe terenul de paradă, 
la şase şi jumătate. Toată lumea să fie acolo. Le voi citi 
proclamația înainte s-o trimitem prin fax. 

McGrath nu reuşi să adoarmă. Se întoarse la rulota de 
cazare, împreună cu ceilalţi şi se băgă în pat, dar se ridică 
după numai zece minute. La şapte fără un sfert dimineaţa, 
era înapoi în vehiculul de comandă, însoţit de Brogan şi 
Milosevic. 

— Voi, băieţi, spuse el, puteţi lua o pauză dacă vreţi. O să 
am eu grijă de ce se întâmplă pe aici. 


— Putem aranja ceva cu micul-dejun, spuse Brogan. Cred 
că autoservirile din Kalispell au deschis deja. 

McGrath dădu nehotărât din cap. Îşi băgă mâna în 
buzunarul sacoului, după bani. 

— Nu-ţi face griji, spuse Brogan. Plătesc eu. Fac cinste. 

— Bine, mulţumesc, spuse McGrath. În primul rând, fă rost 
de cafea. Cât mai multă. 

Brogan şi Milosevic se ridicară şi ieşiră. McGrath rămase 
în uşă, uitându-se după ei cum se îndreptau spre sud, într- 
un turism militar. Sunetul maşinii se pierdu în depărtare, 
iar el rămase cufundat în bâzâitul liniştit al aparatelor din 
spatele său. Se întoarse să se aşeze. Ceasul ticăi, iar 
minutarul ajunse la şapte. Faxul începu să uruie. 

Holly îşi trecu mâinile peste salteaua veche, ca şi cum pe 
aceasta ar fi fost întins Reacher. Ca şi cum sub ea s-ar mai fi 
aflat încă trupul lui, plin de cicatrice şi lovituri, fierbinte, 
tare şi musculos, şi nu o cuvertură uzată, în dungi, din păr 
vechi de cal. Clipind, îşi reţinu lacrimile care îi umpleau 
ochii. Oftă din adânc şi se concentră pe următoarea 
hotărâre care se cerea luată. Fără Reacher, fără Jackson, 
fără armă, fără scule, cu şase santinele pe strada de afară. 
Privi în jurul camerei pentru a mia oară şi începu să 
examineze totul în amănunt, încă o dată, de la început. 

McGrath îi trezi pe ceilalţi, bătând cu amândoi pumnii în 
pereţii rulotei de cazare. Apoi alergă înapoi la postul de 
comandă, găsind o a treia copie a mesajului, care ieşea 
răsucindu-se din aparat. Avea deja două. lar acum, trei. 

Webster intră primul în camion. După el, Johnson, un 
minut mai târziu. Apoi Garber şi, în sfârşit, aghiotantul 
generalului. Paşii lor tropăiră, unul câte unul, pe scară şi se 
grăbiră să se aşeze la masă. McGrath era cufundat în 
lectură. 

— Ce e, Mack? îl întrebă Webster. 

— Îşi declară independenţa, spuse McGrath. Ascultaţi aici. 

Privi împrejur, la cele patru chipuri întrebătoare. Începu 
să citească cu glas tare. 


— Guvernele sunt constituite din oameni”, citi el. „Cei 
guvernaţi le stabilesc puterea lor de drept. Este sarcina 
poporului să-i schimbe sau să-i înlăture după un şir lung de 
abuzuri şi uzurpări.” 

— Citează din original, remarcă Webster. 

— Parafrazând, completă Garber. 

McGrath aprobă din cap. 

— Ascultaţi, continuă el. „Istoria actualului guvern al 
Statelor Unite este istoria unor repetate nedreptăţi şi 
uzurpări, toate menite să instituie o tiranie absolută asupra 
poporului.” 

— Ce naiba e asta? spuse revoltat Webster. Ne-am întors 
în 1776? 

— Stai, că devine şi mai rău, continuă McGrath. „Ca atare, 
noi, reprezentanţii Statelor Libere ale Americii, situate pe 
teritoriul a ceea ce a fost anterior ţinutul Yorke, din ceea ce 
a fost înainte statul Montana, aducem în mod solemn la 
cunoştinţa opiniei publice şi declarăm că acest teritoriu este 
acum un stat liber şi independent, absolvit de orice formă 
de obligaţii faţă de Statele Unite. Toate legăturile de ordin 
politic cu acestea vor fi dizolvate. În calitate de stat liber şi 
independent, Yorke beneficiază de drepturi depline - poate 
să poarte război, să încheie pace, să-şi apere frontierele de 
stat şi spaţiul aerian, să iniţieze legături comerciale, şi aşa 
mai departe, la fel cum o fac statele independente.” 

Privi la figurile celor care-l ascultau. Bătu cele trei copii de 
masă până când reuşi să le aranjeze într-un teanc ordonat 
şi le lăsă apoi jos, în linişte. 

— De ce trei copii? întrebă Garber. 

— Trei destinaţii, spuse McGrath. Dacă nu le-am fi 
interceptat noi, până acum ajungeau peste tot. 

— Unde? întrebă Webster. 

— Primul este un număr din DC, preciză McGrath. 
Bănuiesc că e vorba de Casa Albă. 

Aghiotantul lui Johnson îşi împinse grăbit scaunul către 
terminalul de computer. McGrath îi citi cu glas tare 


numărul. Îl formă, iar pe ecran rulă o inscripţie. Aprobă din 
cap. 
— Casa Albă, spuse. Care e următorul? 

— Un număr de undeva din New York, spuse McGrath. 

Citi tare numărul de pe cea de-a doua filă. 

— Naţiunile Unite, interveni aghiotantul. Vor să pună 
mâna pe martori. 

— Cel de-al treilea, chiar nu ştiu, preciză McGrath. Codul 
zonei este 404. 

— Atlanta, în starul Georgia, se băgă în vorbă Garber. 

— Ce-i la Atlanta? se interesă Webster. 

Aghiotantul era ocupat să tasteze ceva. 

— CNN, spuse. Vor şi publicitate. 

Johnson aprobă, cu un gest al capului. 

— Deşteaptă mişcare, spuse. Vor ca totul să apară în 
direct, la televizor. Dumnezeule, vă puteţi închipui aşa 
ceva? Naţiunile Unite, ca arbitru, şi transmisii non-stop pe 
canalele de ştiri prin cablu? Şi o lume întreagă uitându-se la 
asta? 

— Şi noi ce facem? întrebă Webster. 

Urmă o lungă tăcere. 

— De ce au pomenit de spaţiul aerian? se trezi Garber 
întrebând cu voce tare. 

— Parafrazau, răspunse Webster. În 1776 nici nu putea fi 
vorba de spaţiu aerian. 

— Rachetele, accentuă Garber. Credeţi că au demontat 
IDP-urile? 

Urmă o nouă tăcere îndelungată. Auziră o maşină oprindu- 
se. Uşi care se trântiră. Brogan şi Milosevic urcară 
zgomotos scara şi păşiră în mijlocul liniştii. Aduceau nişte 
pungi de hârtie maro şi pahare de Styrofoam cu capace din 
plastic transparent. 

Giganticul elicopter Chinook de cercetare-salvare se 
îndreptă spre nord, de la baza Peterson, din Colorado, la 
baza aeriană Malmstrom, de lângă Great Falls, Montana, 
parcurgând întreaga distanţă fără nici un incident. Ateriză 


pe pistă, iar cei de la realimentare se grăbiră să-i vină în 
întâmpinare. Echipajul se duse la cantină, după cafea. 
Aparatul decolă din nou şi se legănă uşor în aerul dimineţii, 
înainte s-o ia greoi pe drumul către nord-vest. 

TREIZECI ŞI OPT 

— Nu primim nici o reacţie, spuse Fowler. Mă întreb din ce 
cauză. 

Reacher îi răspunse cu o ridicare din umeri. Se găseau în 
baraca de comandă. Stevie îl târâse printre copaci, până la 
Bastion, iar apoi Fowler îl târâse înapoi, împreună cu doi 
paznici înarmaţi. Baraca de pedeapsă nu mai era 
disponibilă. Continua să fie ocupată de Joseph Ray. Foloseau 
în loc baraca de comandă. Îl puseră pe Reacher să se aşeze, 
iar Fowler îi prinse încheietura stângă de scaun, cu ajutorul 
unei cătuşe. Paznicii ocupară poziţii de-o parte şi de alta, cu 
puştile coborâte, dar atenţi. După aceea, Fowler plecase să 
se alăture lui Borken şi Stevie, la ceremonia de pe terenul 
de paradă. Reacher auzi slab, din depărtare, strigătele şi 
uralele care însoţiră citirea proclamaţiei. Apoi, nu mai auzi 
nimic. Nouăzeci de minute mai târziu, Fowler se întoarse 
singur la baracă. Se aşeză la biroul lui Borken şi-şi aprinse 
o ţigară. Gărzile înarmate continuau să stea în picioare. 

— Am trimis-o prin fax acum o oră, spuse Fowler. Şi încă 
nici o reacție. 

Reacher aspiră fumul ţigării lui Fowler şi privi bannerele 
de pe pereţi. Roşu întunecat şi alb mat, simboluri 
încârligate cu negru. 

— Ştii cumva de ce nu primim nici o reacţie? îl întrebă 
Fowler direct. 

Reacher se limită la a clătina din cap. 

— Ştii ce cred eu? continuă Fowler. Ne-au tăiat linia. 
Telefoanele sunt mână în mână cu agenţii federali. Ni s-a 
spus că se va întâmpla la şapte şi jumătate. E clar că s-a 
întâmplat mai devreme. 

Reacher ridică din nou din umeri. Fără să răspundă. 


— Ne-am fi aşteptat să fim informaţi despre o treabă ca 
asta, preciză Fowler. 

Îşi luă Glockul şi-l sprijini pe masă, în faţa sa, cu patul pe 
birou, mişcându-l ca pe un tun de artilerie marină, la stânga 
şi la dreapta. 

— Şi n-am fost informaţi, adăugă. 

— Poate că prietenul vostru de la Chicago a hotărât să 
renunţe la voi, încercă o replică de bun-simţ Reacher. 

Fowler scutură din cap. Glockul se opri din mişcare, aţintit 
spre pieptul lui Reacher. 

— Până acum am primit un flux de informaţii, afirmă. Ştim 
unde sunt, câţi sunt, ce intenţii au. Dar tocmai acum, când 
avem mai multă nevoie de informaţii, nu le mai primim. 
Comunicaţiile au fost întrerupte. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Facem cercetări, mai adăugă Fowler. Chiar acum, 
verificăm aparatul de radio. 

Reacher nu spuse nimic. 

— Nu vrei să ne spui nimic despre radio? insistă Fowler. 

— Ce radio? se miră Reacher. 

— Ieri funcţiona foarte bine, preciză Fowler. Astăzi nu mai 
merge deloc şi tu ai umblat pe afară toată noaptea. 

Se aplecă şi deschise sertarul în care Borken îşi ţinea 
Coltul său Marshall. Numai că nu scoase nici un revolver. 
Scoase un mic aparat de radio, un transmiţător de culoare 
neagră. 

— Ăsta a fost al lui Jackson, spuse el. Abia aştepta să ne 
arate unde era ascuns. De fapt, ne implora să ni-l arate. 
Ţipa, plângea şi implora. Cât pe ce să-şi rupă unghiile 
săpând după el, atât era de nerăbdător. 

Zâmbi şi-l băgă cu grijă în buzunar. 

— Credem că e suficient să-l lăsăm deschis, spuse. Ne-ar 
pune direct în legătură cu zdrenţele alea federale, om la 
om. În faza în care suntem, trebuie încă să vorbim direct. 
Să vedem dacă îi putem convinge să ne refacă linia de fax. 

— Grozav plan, spuse Reacher. 


— Linia de fax e importantă, ştii? mai spuse Fowler. De 
importanţă vitală. Lumea trebuie să ştie ce facem noi aici. 
Lumii întregi trebuie să i se permită să privească şi să fie 
martoră. Aici se făureşte istoria. Înţelegi, nu? 

Reacher fixa peretele cu privirea. 

— Au camere de luat vederi, ştii? îi spuse Fowler. Avioane 
de supraveghere sunt chiar acum sus, în aer. Acum e din 
nou zi, pot vedea ceea ce facem. Cum am putea exploata noi 
acest fapt? 

Reacher clătină din cap. 

— Nu mai conta pe mine, spuse. Scoate-mă din jocurile 
astea, rosti el. 

Fowler zâmbi. 

— Bineînţeles că nu vom conta pe tine. Ce, le-ar păsa lor 
să te vadă bătut în cuie pe un copac? Nu eşti decât un 
rahat, şi pentru noi, şi pentru ei. Dar cu Holly Johnson e altă 
poveste. Poate că-i vom apela pe propriul lor transmiţător şi 
le vom spune să se uite la ce facem noi cu camerele lor 
spion. Asta i-ar putea face să se mai gândească. Am putea 
să încheiem un troc: o linie de fax pentru sânul ei stâng. 

Îşi stinse ţigara. Se aplecă în faţă. Vorbi liniştit. 

— Noi luăm lucrurile în serios, Reacher. Ai văzut ce i-am 
făcut lui Jackson. l-am putea face şi ei la fel. Ţi-am putea 
face la fel şi ţie. Trebuie să putem comunica cu lumea. Ne 
trebuie linia de fax. La fel, ne trebuie şi aparatul pe unde 
scurte, să ne confirme ce naiba au făcut cu el. Ne trebuie 
lucrurile astea rău de tot. Înţelegi, nu? Aşa că, dacă vrei să 
eviţi o grămadă de durere, deloc necesară, pentru tine şi 
pentru ea, ar fi mai bine să ne spui ce ai făcut cu aparatul 
de radio. 

Reacher se răsucise într-o parte şi se uita la raftul de 
mahon cu cărţi. Încercând să-şi amintească amănuntele 
traducerii lipsite de dibăcie a textelor japoneze despre 
Pearl Harbor pe care le citise. 

— Spune-mi acum, insistă Fowler blând. Pot să-i ţin 
departe de tine şi de ea. Şi nimeni nu păţeşte nimic. Altfel, 


am mâinile legate. 

Îşi puse Glockul pe birou. 

— Vrei o ţigară? întrebă. 

Îi întinse pachetul. Zâmbi. Polițistul cel bun. Prietenul. 
Aliatul. Protectorul. Cea mai veche şmecherie din lume. 
Pretinzând cel mai vechi răspuns din lume. Reacher aruncă 
o privire împrejur. Doi paznici, câte unul de fiecare parte a 
sa, cel din dreapta mai aproape, cel din stânga ceva mai 
retras, aproape lipit de peretele din spate. Cu carabinele 
ţinute uşor, în îndoitura cotului. Fowler, în spatele biroului, 
cu pachetul de ţigări întins. Reacher ridică din umeri şi 
înclină capul, afirmativ. Luă o ţigară din pachet, cu mâna 
dreaptă liberă. Nu mai fumase de zece ani, dar, când cineva 
îţi oferă o armă mortală, o iei. 

— Aşa că, spune-mi, zise Fowler. Şi repede. 

Îşi aprinse bricheta şi o ţinu sus. Reacher se aplecă înainte 
şi-şi aprinse ţigara de la flacăra oferită. Trase adânc din 
țigară şi se lăsă pe spate. Era bine să fumezi. Şi după zece 
ani, tot se mai bucura de acest gest. Inhală adânc şi mai 
trase o dată, umplându-şi plămânii. 

— Cum ne-ai scos din funcţiune radioul? insistă Fowler. 

Reacher trase şi al treilea fum. Îl lăsă să-i iasă pe nări, 
ţinând ţigara cum fac santinelele care fumează pe ascuns, 
între degetul mare şi arătător, cu palma făcută pâlnie 
împrejur. Dacă tragi repede şi adânc dintr-o ţigară, 
cărbunele format la capătul ţigării se încălzeşte până la 
câteva mii de grade. Îşi întinse mâna, îşi răsuci palma, ca şi 
cum ar fi studiat vârful arzând, gândindu-se la ceva, până 
ce ţigara ajunse să fie îndreptată înainte, ca o săgeată. 

— Cum ne-ai stricat radioul? întrebă Fowler din nou. 

— O să-i faci rău lui Holly dacă nu-ţi spun? răspunse 
Reacher cu altă întrebare. 

Fowler înclină din cap. Zâmbi, cu buzele sale subţiri. 

— Pot să fii sigur spuse. Atât de rău, încât îşi va dori să 
moară. 


Reacher ridică din umeri, nefericit. Schiţă un gest de 
„ascultă-mă cu atenţie”. Fowler aprobă din cap şi se aplecă 
înainte. Reacher sări în faţă şi îi înfipse vârful aprins al 
ţigării în ochi. Fowler strigă de durere, dar Reacher era 
deja în picioare, cu scaunul prins cu cătuşă de încheietură 
zăngănind după el. Se roti spre dreapta, cu braţele ridicate 
ca aripile unei mori de vânt, iar scaunul parcurse un arc 
larg prin aer, zdrobindu-se în capul paznicului aflat cel mai 
aproape. Săriră aşchii şi scaunul fu aruncat de o parte, în 
timp ce Reacher se mişcă spre stânga sa. Îl lovi pe celălalt 
paznic cu un cot în gât, chiar în clipa în care acesta ridica 
arma. Sări înapoi şi-l lovi pe Fowler cu ce mai rămăsese din 
scaun. Folosi inerția, pentru a se întoarce la primul paznic. 
Îl termină cu o lovitură de cot în cap. Omul căzu de pe 
picioare. Reacher îi apucă arma de ţeavă şi-o răsuci spre 
celălalt paznic. Simţi cum oasele craniului acestuia 
explodează sub patul armei sale. Dădu drumul puştii şi 
zdrobi resturile scaunului de umerii lui Fowler. Îl apucă pe 
acesta de urechi şi îi zdrobi faţa de birou, o dată, de două 
ori, de trei ori. Luă un picior de la scaunul făcut ţăndări şi i-l 
băgă sub gât. Îşi trecu coatele pe sub capetele libere şi-şi 
încrucişă mâinile. Verifică priza şi-şi încordă umerii. Trase o 
singură dată, tare, reuşind să-i rupă gâtul lui Fowler cu 
piciorul de scaun. Un singur trosnet, sonor, se făcu auzit. 

Luă cu el amândouă puştile, Glockul şi cheia de la cătuşe. 
leşi pe uşă şi ocoli baraca până ajunse în spatele ei. Se 
îndreptă direct către copaci. Băgă Glockul în buzunar. Îşi 
scoase cătuşa de pe încheietură. Luă câte o puşcă în fiecare 
mână. Respira greu. Era tot numai o durere. Efortul 
loviturii răsucite, cu scaunul greu de lemn, îi deschisese 
vânătaia roşie de la încheietură, transformând-o într-o rană 
sângerândă. Îşi duse încheietura la gură, sugându-şi uşor 
rana şi-şi încheie manşeta cămăşii pe deasupra. 

Apoi, auzi elicopterul. Zgomotul jos, de bas, al unui aparat 
greu, cu două rotoare, un Boeing, un Sea Knight sau un 
Chinook, undeva departe, către sud-est. Se gândi: aseară, 


Borken vorbea de opt puşcaşi marini. Nu au decât opt 
puşcaşi, spusese. Puşcaşii marini folosesc elicoptere Sea 
Knight. Se mai gândi: o să lanseze un asalt frontal. Pereţii 
de placaj ai lui Holly, îi trecu ca un fulger prin minte şi 
începu să alerge printre copaci. 

Ajunse până la Bastion. În aer zgomotul surd se înteţi. 
Riscă să o ia pe poteca pietruită. Era un Chinook. Nu un 
Sea Knight. Cu marcaje de căutare şi salvare, nu cele ale 
Corpului de puşcaşi al Marinei. Urma linia drumului dinspre 
sud-est, la un kilometru şi jumătate distanţă, la treizeci de 
metri înălţime, folosindu-se de curentul creat de rotoare 
pentru a despărţi frunzişul şi a-şi uşura, astfel, căutarea. 
Arăta greoi şi voluminos, cu nasul coborât, legănându-se 
uşor dintr-o parte într-alta pe măsură ce se apropia. 
Reacher aprecie că trebuie să se găsească destul de 
aproape de orăşelul Yorke. 

Aruncă o privire în luminiş şi văzu un tip, cam la cincizeci 
de metri depărtare. Un răcan în salopetă de camuflaj. Cu 
un Stinger pe umăr. Răsucindu-se şi luând ţinta prin 
cătarea grosolană a armei. Îl văzu cum îşi fixează ţinta pe 
obiectiv. Tipul se înfipse bine pe picioare şi rămase cu ele 
puţin desfăcute. Mâna îi căută trăgaciul. Senzorul în 
infraroşu al rachetei se aprinse. Reacher aşteptă ca IPD-ul 
să îl închidă. Acest lucru nu se întâmplă. Racheta începu să 
emită sunetul său ascuţit. Era fixată pe căldura venită de la 
motorul Chinookului. Degetul tipului se strânse pe trăgaci. 

Reacher lăsă să-i cadă puşca din mâna stângă. O ridică pe 
cealaltă la ochi şi înlătură piedica cu degetul mare. Făcu un 
pas la stânga şi-şi sprijini umărul de un copac. Ţinti capul 
individului şi trase. 

Dar tipul trase primul. Cu o fracțiune de secundă înainte 
să fie ucis de glonţul lui Reacher, tipul apăsase pe trăgaci. 
Două lucruri se întâmplară în acelaşi timp. Motorul-rachetă 
al Stingerului se aprinse. Explodă, de-a lungul tubului de 
lansare. Apoi, tipul primi lovitura în cap. Impactul îl împinse 
brutal într-o parte. Lansatorul lovi partea din spate a 


rachetei şi o devie scurt. Racheta ţâşni afară şi zbură prin 
aer, cu coada în jos, ca o suliță, amortizată de împingerea 
lansării sale, aparent nemişcată. 

Apoi, îşi corectă traiectoria. Reacher urmări cu groază 
cum racheta făcea exact ceea ce fusese proiectată să facă. 
Cele opt aripioare ţâşniră în afară. Atârnă în aer, aproape 
verticală, până ce captă din nou elicopterul. După aceea, 
treapta a doua se aprinse şi ea, iar racheta se înfipse ca un 
glonţ în cer. Înainte ca trupul omului să fi lovit pământul, ea 
se îndrepta spre Chinook cu viteza de o mie de kilometri pe 
oră. 

Elicopterul îşi urma, greoi, drumul spre nord-vest, la un 
kilometru şi jumătate distanţă de-a lungul liniei drumului. 
Drumul trecea drept prin oraş. Printre clădirile 
abandonate. În colţul de sud-est, prima clădire pe lângă 
care urma să treacă era tribunalul. Chinookul se apropia cu 
viteza de o sută douăzeci de kilometri pe oră. Racheta 
Stinger se grăbea să ajungă la întâlnire cu o mie şase sute 
de kilometri la oră. 

Un kilometru şi jumătate, la o mie şase sute de kilometri 
pe oră. A mia parte dintr-o oră. Doar o fracțiune peste trei 
secunde şi jumătate. Lui Reacher i se păru un timp 
îndelungat cât o viaţă. Urmărise racheta pe tot parcursul 
acesteia. O armă minunată, brutală. Cu scop clar, de 
neocolit. Concepută să recunoască exact dâra de căldură a 
eşapamentului aparatului şi s-o urmărească până ce fie îl 
ajungea, fie rămânea fără combustibil. O misiune simplă, de 
numai trei secunde şi jumătate. 

Pilotul elicopterului o văzu curând. Pierdu prima secundă 
a zborului acesteia, îngheţat. Nu de groază şi nici de teamă, 
ci pur şi simplu nevenindu-i să creadă că o rachetă 
detectoare de căldură fusese lansată asupra sa dintr-un mic 
luminiş aflat într-o pădure din Montana. Apoi, instinctul şi 
antrenamentul său preluară conducerea. Scapă şi evită. 
Scapă de rachetă, evită să te prăbuşeşti peste clădirile de 
jos. Reacher îl văzu coborându-şi botul şi ridicând coada. 


Marele Chinook îşi schimbă direcţia şi împrăştie un larg 
evantai de fum de eşapament în atmosferă. Apoi, coada 
undui în partea cealaltă, cu motoarele urlând şi gazele 
superîncinse trasând un alt arc întâmplător. Răbdătoare, 
racheta îşi urmă curba iniţială. Dar îşi reduse raza. 
Elicopterul cobori încet, iar apoi se înălţă violent în aer. Se 
ridică în spirală în sus şi cât mai departe de oraş. Racheta 
se întoarse şi urmă un al doilea arc. Sosi în locul în care se 
găsise căldura, cu o fracțiune de secundă mai înainte. Nu o 
mai găsi. Descrise leneş un cerc, chiar dedesubtul 
elicopterului. Prinse ecoul noii manevre şi-şi stabili direcţia, 
urcând într-o nouă şi neobosită spirală. 

Pilotul mai câştigă o secundă, dar atâta tot. Racheta 
Stinger îl prinse drept în vârful căţărării sale disperate. 
Luase urma de căldură, tot drumul până la motorul din 
tribord. Explodă cu zgomot, chiar pe nacela eşapamentului. 

Patru kilograme de exploziv faţă de cele zece tone ale 
aparatului, dar explozia câştigă întotdeauna. Reacher văzu 
motorul din tribord dezintegrându-se, apoi carcasa 
rotorului posterior sărind în aer. Fragmente împrăştiate din 
trenul de aterizare umplură cerul, ca tot atâtea şrapnele, 
iar rotorul se detaşă şi cobori spre pământ, rotindu-se cu o 
mişcare extrem de lentă. Elicopterul Chinook mai întârzie 
în aer şi apoi căzu, cu coada în jos, controlat numai de 
rotorul din faţă, care încă urla. Elicopterul se roti încet spre 
pământ, ca un vas găurit care alunecă sub suprafaţa mării. 

Holly auzise elicopterul. Auzi bătăile cu frecvenţă joasă 
pulsând slab prin pereţi. Le auzi devenind din ce în ce mai 
tari. Apoi, auzi explozia şi ţipătul rănit al rotorului anterior, 
încercând să mai apuce ceva din aer. După aceea, se lăsă 
liniştea. 

Îşi fixă cotul în cârjă şi şchiopătă de-a latul încăperii, către 
peretele diagonal al băii. Încăperea-temniţă era complet 
goală, cu excepţia saltelei de pe jos. Căutările din baie 
trebuiau să reînceapă. 


— O singură întrebare, spuse Webster. Cât mai putem ţine 
ascunsă toată chestia asta? 

Generalul Johnson nu răspunse. Nici aghiotantul său. 
Webster îşi mută privirea la Garber. Acesta arăta furios, 
încruntat. 

— Nu prea mult, spuse, în cele din urmă, acesta. 

— Dar cât? insistă Webster. O zi? O oră? 

— Şase ore, spuse sec Garber. 

— De ce? întrebă McGrath. 

— Procedura standard, explică Garber. Se va cerceta 
prăbuşirea, evident. În mod normal, ar trebui să ne trimită 
un alt elicopter. Nu însă şi dacă există suspiciunea unui tir 
de la sol. Aşa că vor veni pe şosea, de la Malmstrom. Şase 
ore. 

Webster dădu din cap că a înţeles. Se întoarse către 
Johnson. 

— Ai cum să-i mai întârzii, generale? 

Johnson clătină din cap. 

— Nu prea, spuse. Glasul îi suna jos şi resemnat. Tocmai 
au pierdut un Chinook. Cu doi oameni la bord. Nu-i pot 
suna să le spun, faceţi-mi, vă rog, serviciul şi nu cercetaţi 
chestia asta. Cred c-aş putea încerca, iar ei ar putea fi de 
acord la început, dar e imposibil să nu fie scăpări pe undeva 
şi ne-am găsi tot în situaţia de acum. Am putea câştiga cel 
mult o oră. 

Webster aprobă din cap. 

— Şapte ore, şase ore, care-i diferenţa? spuse. 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Trebuie să intrăm acum, spuse McGrath. Faceţi 
abstracţie de Casa Albă. Nu mai putem aştepta. Ilrebuie să 
facem ceva chiar acum, oameni buni. În şase ore de-acum 
înainte, întreaga situaţie se complică, fără vreo posibilitate 
de a o mai ţine sub control. O s-o pierdem pe Holly. 

Şase ore înseamnă trei sute şaizeci de minute. Le pierdură 
pe primele două stând pe scaune, în tăcere. Johnson privea 
în gol. Webster bătea toba cu degetele pe masă. Garber îl 


privea pe McGrath cu trăsăturile feţei contractate. McGrath 
privea harta. Milosevic şi Brogan stăteau tăcuţi, în picioare, 
ţinând în mâini pungile maro cu micul-dejun şi ceştile de 
Styrofoam. 

— E cafea aici, dacă vrea cineva, îşi făcu Brogan curaj să 
vorbească. 

Garber făcu un gest cu mâna. 

— Mâncaţi şi plănuiţi, spuse. 

— Harta, ceru Johnson. 

McGrath lăsă harta să alunece pe masă. Se aplecară cu 
toţii în faţă. Apoi se dădură înapoi. Încă trei sute cincizeci şi 
opt de minute. 

— Râpele sunt la circa şase kilometri de noi, spre nord, 
spuse aghiotantul. Şi nu avem decât opt puşcaşi marini într- 
un VBU-25. 

— Chestia aia ca un tanc? întrebă McGrath. 

Aghiotantul scutură din cap. 

— Vehicul blindat uşor, spuse. VBU. Opt roţi, fără şenile. 

— Rezistent la gloanţe? se interesă Webster. 

— Absolut, răspunse aghiotantul. Poate merge pe roţi de 
aici în Yorke. 

— Dacă poate trece prin râpă, preciză Garber un 
amănunt. 

Johnson înclină din cap. 

— Asta-i marea întrebare, spuse. Trebuie să mergem să ne 
uităm. 

Pentru privirea grăbită, de civil, a lui McGrath, vehiculul 
uşor blindat arăta ca un tanc, cu excepţia faptului că avea 
opt roţi în loc de şenile. Corpul îi era alcătuit din plăci de 
blindaj sudate, cu unghiuri pronunţate şi avea o turelă cu 
un tun. În spate, două rânduri de câte trei puşcaşi marini 
stăteau spate în spate, cu faţa spre ambrazurile pentru 
arme. Fiecare ambrazură dispunea de propriul său 
periscop. McGrath îşi putea imagina vehiculul huruind în 
luptă, invulnerabil, cu armele aţintite către exterior, din 
ambrazuri. Coborând panta râpei, urcând panta cealaltă şi 


apoi de-a lungul drumului către Yorke şi către tribunal. ÎI 
trase pe Webster de-o parte şi i se adresă pe un ton 
stăruitor. 

— Nu le-am spus niciodată, despre dinamita din pereţi. 

— Şi nici n-o s-o facem, îi răspunse Webster, calm. 
Bătrânul s-ar speria de tot. E gata să se prăbuşească încă 
de pe acum. O să le spun direct puşcaşilor marini. Ei o să 
meargă acolo. Ei trebuie să se descurce cu treaba asta. Nu-i 
nici o deosebire dacă Johnson ştie dinainte sau nu. 

McGrath îi prinse din urmă pe Johnson şi Webster, în timp 
ce alergau către vehiculul blindat. McGrath îl văzu pe 
comandantul puşcaşilor aplecându-se din turelă. Îl văzu 
dând din cap şi strâmbându-se în timp ce-l asculta pe 
Webster. Apoi, aghiotantul generalului porni motorul 
Chevroletului militar. Johnson şi Garber ocupară bancheta 
din faţă, alăturându-i-se. McGrath sări în spate. Brogan şi 
Milosevic se înghesuiră lângă el. 

Webster încheie de vorbit cu comandantul şi alergă înapoi 
la Chevrolet. Se înghesui şi el, cum putu, lângă Milosevic. 
VBU-ul porni uriaşul său motor diesel cu o explozie de fum 
negru. Apoi, scârţâi când băgă în viteză şi porni greoi către 
nord. Chevroletul acceleră pe urmele sale. 

Şase kilometri spre nord, atinseră culmea unei pante 
uşoare şi intrară într-o curbă. Încetiniră şi se opriră, la 
adăpostul unor stânci pe jumătate îngropate în pământ. 
Comandantul puşcaşilor marini sări jos din turelă şi alergă 
o bucată de drum, către nord. Webster, Johnson şi McGrath 
coborâră din maşină şi se grăbiră după el. Se opriră alături, 
adăpostiţi de peretele de stâncă şi se strecurară pe după 
curbă. Privirile li se înfundară în adâncul râpei. Era o 
privelişte să-ţi îngheţe sângele în vine. 

Se întindea de la stânga la dreapta, în faţa lor, mai mult 
sau mai puţin în linie dreaptă. Şi nu era doar o tranşee. Era 
o tranşee şi o treaptă. Întreaga scoarță a pământului se 
rupsese, iar placa de sud se prăbuşise sub nivelul plăcii de 
nord. Ca porțiunile adiacente ale unei vechi şosele de 


beton, când maşina sare vreo doi centimetri atunci când dă 
de vreo denivelare a drumului. Extinzând la dimensiuni 
geologice, aceşti centimetri se transformă într-un decalaj 
de douăzeci de metri. 

Acolo unde pământul se rupsese şi căzuse, marginile erau 
zdrenţuite de bolovani gigantici. Trecerea ghețarilor 
măturase aceşti bolovani către sud. Gheaţa, greutatea şi 
vremea, de-a lungul unui milion de ani, înclinaseră fractura 
şi o transformaseră într-o tranşee. Aceasta tăiase din nou 
plăcile tectonice, până unde îşi redobândiseră soliditatea. 
Pe alocuri pătrunsese în piatră până la o sută de metri. Prin 
alte părţi, vinele de stâncă limitaseră formarea unor 
crăpături mai adânci de douăzeci de metri. 

Apoi, rădăcinile a mii de generaţii de copaci şi gheţurile 
iernilor fără număr erodaseră muchiile, până ce creaseră o 
pantă abruptă până în fund şi un urcuş pietros, la fel de 
abrupt, până sus, pe culmea de nord, la aproape douăzeci 
de metri de punctul de plecare. Pantele erau prevăzute cu 
copaci piperniciţi, tufişuri încâlcite şi stânci alunecoase. 
Drumul în sine fusese ridicat, treptat, pe capre de beton, 
urcând uşor pe un pod. Pe partea cealaltă, alte capre de 
beton coborau la nivelul solului, către nord, iar drumul se 
pierdea apoi în pădure şi în munţi. 

Numai că podul fusese aruncat în aer. Încărcăturile 
explodaseră lângă cele două capre centrale. O bucată de 
şapte metri din arcul central căzuse în râpa de treizeci de 
metri. Cei patru oameni, ascunşi la adăpostul stâncilor, 
puteau vedea încă fragmente din drum zăcând împrăştiate 
pe fundul râpei. 

— Ce ziceţi? întrebă Johnson, şi îi simţiră cu toţii presiunea 
din voce. 

Comandantul puşcaşilor marini tocmai mătura încă o dată 
rapid priveliştea cu ajutorul binoclului său de câmp. De la 
stânga la dreapta, de sus în jos, cercetând configuraţia 
precisă a terenului. 

— Cred că arată ca dracu', domnule, răspunse. 


— Crezi că poţi trece? îl întrebă Johnson. 

Omul îşi cobori binoclul şi clătină din cap. 

— Nici o speranţă, spuse. 

Se dădu puţin într-o parte, până ajunse umăr la umăr cu 
generalul, pentru ca Johnson să poată beneficia de aceeaşi 
perspectivă. Cuvintele începură să curgă cu repeziciune. În 
timp ce vorbea arăta cu degetul. 

— Coborâm până jos de tot, spuse. Putem intra pe acolo 
unde panta de stâncă ne asigură o coborâre rezonabilă. 
Problema e cum urcăm pe partea cealaltă, domnule. VBU-ul 
nu poate urca într-un unghi mai mare de patruzeci şi cinci 
de grade. Se pare că, în mare parte, faţa nordică e mult mai 
abruptă. Pe alocuri, e aproape verticală. În schimb, toate 
pantele mai domoale sunt acoperite de vegetaţie. Şi au mai 
dărâmat şi copaci, vedeţi, domnule? 

Arătă spre o zonă împădurită de pe panta de vizavi. 
Copacii fuseseră tăiaţi şi lăsaţi să zacă pe pământ, cu părţile 
cioplite îndreptate către sud. 

— Abatize, spuse puşcaşul marin. Vehiculul se va poticni în 
ele. Nu încape nici o îndoială. Dacă tancul urcă încet în 
susul dealului, chestiile astea îl pot opri fără probleme. 
Dacă intrăm acolo, rămânem captivi în şanţ, nu încape 
îndoială. 

— Şi atunci, ce naiba facem? se interesă Johnson. 

Ofiţerul ridică din umeri. 

— Aduceţi-mi nişte ingineri, spuse. Gaura pe care au făcut- 
o aruncând stânca în aer nu are decât vreo şapte metri 
lăţime. O putem acoperi. 

— Şi cât o să-ţi ia? întrebă Webster. 

Ofiţerul ridică din nou din umeri. 

— Până dincolo? întrebă. Vreo şase ore? Poate chiar opt? 

— E mult prea mult, spuse Webster. 

Apoi aparatul de radio din buzunarul lui McGrath începu 
să pârâie. 

TREIZECI ŞI NOUĂ. 


Reacher, îngrijorat din cauza câinilor, se ascundea în 
pădure. Ştia că nu-i poate stăpâni. Pe oameni îi putea 
manipula fără probleme. Cu câinii însă, avea foarte puţină 
experienţă. Se afla undeva între copaci, la nord de Bastion 
şi la sud de poligonul de tir. Auzise elicopterul Chinook 
izbindu-se de pământ, la un kilometru şi jumătate 
depărtare. Căzuse cu coada înainte, zdrobind şi sfâşiind 
copacii de pe panta împădurită. Părea să se fi răsturnat 
încă din aer şi se prăbuşise la vreo două sute de metri de 
clădirea tribunalului. Nu se auzise nici o explozie. Nici la 
tribunal, nici de unde căzuse elicopterul. Şi nici vreun 
zgomot care să semnalizeze că rezervoarele de combustibil 
săriseră în aer. În privinţa echipajului, aşteptările lui 
Reacher erau destul de optimiste. Îşi imagina că arborii şi 
corpul pătrăţos al elicopterului amortizaseră suficient 
impactul. Cunoscuse echipaje de elicopter care ieşiseră cu 
bine din situaţii şi mai grele. 

Avea puşca M-16 în mână şi Glockul în buzunar. Revolverul 
era complet încărcat. Şaptesprezece cartuşe. M-16 avea un 
încărcător scurt. Douăzeci de cartuşe, minus cel cu care îl 
omorâse pe tipul cu lansatorul de rachete. Cea de-a doua 
puşcă M-16 pe care o luase avea încărcător lung. O 
încărcătură completă, de treizeci de cartuşe. Dar era 
ascunsă undeva printre copaci. Asta pentru că Reacher 
avea o regulă: alege întotdeauna arma care eşti convins că 
funcţionează perfect. 

Instinctul îi dictă că centrul atenţiei se va situa undeva în 
partea de sud-est. Acolo era ţinută Holly şi tot acolo fusese 
doborât elicopterul Chinook. Acolo se vor strânge forţele 
opoziţiei. Considera că lumea se va întoarce cu faţa spre 
sud-est, cu teamă, uitându-se în jos, la restul Statelor Unite 
şi aşteptând. Ca atare, se întoarse şi porni către nord-vest. 

Se mişca prudent, cu multă băgare de seamă. Mare parte 
dintre duşmani se găseau în altă parte, dar ştia bine că în 
pădure erau echipe plecate să-l caute. Ştia că 
descoperiseră deja trupul lui Fowler. Văzuse deja două 


patrule cercetând pădurea. Fiecare avea şase oameni, 
înarmaţi până în dinţi, care striveau vegetaţia pitică, 
căutând urme. Îi evitase cu uşurinţă. Câinii, în schimb, 
urmau să fie mai greu de evitat. De aceea era îngrijorat. De 
aceea se mişca atât de prudent. 

Rămase între copaci şi ocoli capătul de vest al poligonului 
de tir. Se furişă înapoi, spre est, în jurul terenului de 
paradă. Cincizeci de metri mai la nord, se întoarse din nou 
şi merse paralel cu drumul, până la mine. Rămase un timp 
în umbra copacilor, iar apoi începu să alerge în pas rapid. 
Folosi acest răstimp ca să-şi stabilească anumite priorităţi. 
Şi o scală de timp. Se gândi că dispunea de încă trei ore. 
Prăbuşirea elicopterului Chinook avea să provoace o reacţie 
violentă. Fără nici o îndoială. Dar, în toţi anii petrecuţi în 
armată, nu i se întâmplase să vadă ceva petrecându-se în 
mai puţin de trei ore. Avea deci la dispoziţie doar trei ore şi 
îi rămăsese o mulţime de teren de străbătut. 

Încetă să mai alerge, dar merse tot în pas grăbit, când 
simţi sub tălpi terenul care începea să urce. Urmă un cerc 
larg, în sus, către vest şi apoi o tăie drept, la marginea 
căldării, unde se găseau intrările în mină. Auzi motoarele 
diesel mergând în ralanti. Se îndoi de mijloc şi se furişă 
până ajunse la adăpostul unei stânci. Aruncă o privire în jos. 

Se găsea cam la jumătatea pantei care înconjura căldarea. 
Cu privirea îndreptată, mai mult sau mai puţin, către est, 
peste diametrul zonei acoperite cu pietriş. Uşile făcute din 
buşteni ale magaziei depărtate erau deschise. Patru dintre 
camioanele unităţii de rachete aşteptau pe pietriş. Erau 
cele cu rastele de arme în spate. Transportorul de trupe 
continua să se afle înăuntru. 

În căldare nu erau mai mult de o mână de oameni. Stăteau 
aproximativ în cerc, în jurul ciorchinelui de maşini. Reacher 
numără opt bărbaţi. Salopete de camuflaj, arme automate, 
muşchi încordaţi. Ce spusese femeia de la bucătărie? 
Minele erau teritoriu interzis. Făceau excepţie cei în care 
Borken avea încredere. Reacher îşi aţinti privirile spre ei. 


Opt locotenenţi de încredere. Nişte santinele improvizate 
destul de rezonabil. 

Îi cercetă vreme de câteva minute. Îşi puse arma pe umăr. 
Se afla la mai puţin de o sută de metri distanţă de ei. Putea 
auzi scrâşnetul pietrişului când santinelele se mişcau în 
jurul celor patru camioane. Trecu piedica armei în poziţia 
foc cu foc. Avea nouăsprezece cartuşe în încărcător şi nu 
era obligat să tragă decât minimum opt. Trebuia să fie 
prudent cu muniţia. 

M-16 este o armă bună. Uşor de folosit, uşor de întreţinut. 
Era simplu să iei ţinta cu ea. Mânerul de transport are un 
şânţuleţ care se aliniază perfect cu un şanţ identic, aflat pe 
cătarea din faţă. La o sută de metri, n-ai decât să înclini în 
jos mânerul, cât să se confunde cu şanţul anterior, iar ceea 
ce vezi este ceea ce ai să loveşti. Reacher se sprijini de 
stâncă şi luă prima ţintă. Apoi îşi lăsă braţul să-i alunece 
uşor către cea de-a doua ţintă. Şi câtre cea de-a treia. 
Repetă întreaga secvenţă de mişcări pentru toate cele opt 
împuşcături. Nu voia să i se blocheze cotul undeva la mijloc. 

Se întoarse la prima ţintă. Aşteptă o clipă şi trase. Sunetul 
împuşcăturii se izbi de munţii dimprejur. Cauciucul din 
dreapta faţă al primului camion explodă. Mută cătarea la 
cel din stânga faţă. Trase din nou. Camionul se prăbuşi pe 
jante, ca un bou lovit în cap, care cade în genunchi. 

Continuă să tragă susţinut. lrăsese deja cinci gloanţe şi 
lovise cinci pneuri înainte ca vreunul dintre bărbaţi să 
reacționeze. Când îl trase pe al şaselea, văzu, cu coada 
ochiului, cum santinelele încercau să se adăpostească. Unii 
se lăsaseră la pământ. Alţii alergau către magazie. Reacher 
trase cel de-al şaptelea foc. Înainte de al optulea aşteptă o 
clipă. Pneul cel mai îndepărtat era cel mai greu de nimerit. 
Unghiul era oblic. Îi era imposibil să ia în vizor partea 
laterală a camionului. Va trebui să tragă înşurubat, cu efect. 
Era posibil ca glonţul să se piardă în gol. Trase. Şi lovi. 
Pneul explodă. Botul ultimului camion se lăsă în jos. 


Cea mai apropiată santinelă rămăsese în picioare. Nu 
fugise să-şi caute adăpost. Stătea în picioare, uitându-se 
către stânca în dosul căreia se ascundea Reacher. 
Ridicându-şi arma. Era tot o M-16, ca şi cea cu care trăgea 
Reacher. Cu încărcător lung. Treizeci de focuri. Individul 
stătea în picioare, luând ţinta pe stâncă. Reacher se lăsă pe 
vine şi aşteptă. Individul trase. Arma lui era fixată pe foc 
automat. Lansă o serie de trei. Trei focuri într-o cincime de 
secundă. Se izbiră de copaci, la cinci metri deasupra 
capului lui Reacher. Crenguţe şi frunze zburară în jos, 
aterizând lângă el. Individul se apropie în fugă încă zece 
metri. Trase din nou. Încă trei focuri. Mult prea departe, în 
stânga lui Reacher. Auzi clar vâjâitul gloanţelor şi zgomotul 
înfundat cu care loviră trunchiurile, înainte să audă 
explozia de la gura ţevii. Gloanţe care se mişcă mai repede 
decât sunetul. Ordinea este inversă. Glonţul îşi atinge ţinta 
înainte să se audă sunetul împuşcăturii. 

Reacher trebuia să ia o hotărâre. Cât de aproape avea să-i 
permită tipului să ajungă? Avea să tragă, sau nu, un foc de 
avertisment? Se apropia următoarea serie de trei focuri. 
Joase, dar destul de apropiate. La o distanţă nu mai mare 
de doi metri. Reacher decise: nu-l va lăsa să se mai apropie 
şi nu va lansa nici un foc de avertizare. Individul era croit să 
ucidă. N-avea nici un rost să încerce să-l oprească cu un foc 
de avertizare. Pe tipul ăsta nu avea să-l liniştească făcând 
vreun gest pripit. 

Se culcă pe o parte. Îşi întinse picioarele şi apăru la baza 
stâncii. Trase o dată şi-l lovi pe individ în piept. Acesta căzu 
grămadă pe pietriş. Puşca îi zbură din mână, undeva în 
dreapta. Reacher rămase pe loc. Privi atent. Individul încă 
mai trăia. Reacher trase din nou. Îl nimeri în creştetul 
capului. Era mai uman decât să-l lase cu o rană deschisă în 
piept, în ultimele zece minute ale vieţii sale. 

Ecourile scurtului schimb de focuri se pierdură în liniştea 
munţilor. Aerul era nemişcat. Ceilalţi şapte indivizi nu se 
mai vedeau nicăieri. Camioanele rămăseseră cu botul în jos, 


pe amândouă jantele din faţă. În mod clar nefuncţionale. 
Chiar dacă ar fi reuşit să le scoată din căldare, la prima 
curbă mai strânsă aveau să rămână fără pneurile sparte de 
pe jante. Camioanele fuseseră neutralizate. Nu exista nici o 
îndoială. 

Reacher se târi zece metri înapoi şi se ridică în picioare 
abia când ajunse la copaci. Cobori în pas alergător panta şi 
se îndreptă înapoi spre Bastion. Şaptesprezece cartuşe în 
Glock, nouă în carabină. Orice progres îşi are preţul. 

Câinii îi dădură de urmă pe la jumătatea drumului către 
Bastion. Două animale mari, voinice. Ciobăneşti germani. Îi 
văzu în aceeaşi clipă în care îl văzură şi ei. Se deplasau cu 
mişcări elastice, dovedind acea energie impresionantă care- 
i caracterizează pe câinii mari. Salturi înalte înainte, 
expresii avide, boturi umede, căscate. Se opriră scurt, 
încordându-şi labele din faţă şi-şi schimbară direcţia dintr-o 
singură mişcare fluidă. Erau la zece metri distanţă. Apoi, la 
şapte. La trei. Accelerară. Cu mai multă energie în mişcări. 
Cu un mârâit ameninţător ridicându-li-se din gâtlejuri. 

Reacher ştia că poate să se descurce cu oamenii. Dar cu 
câinii era altceva. Oamenii aveau libertate de alegere. Dacă 
un bărbat sau o femeie s-ar fi apropiat de el în fugă, 
mârâind, ştia că fusese alegerea lor să se poarte aşa. O 
căutau cu lumânarea. Era problema lor cum urma el să 
reacționeze. Dar cu câinii era cu totul altceva. Nu 
dispuneau de liber arbitru. Erau uşor de păcălit. Ceea ce 
ridica o problemă de ordin moral. Să împuşti un câine doar 
pentru că fusese dresat să facă o prostie nu era deloc stilul 
lui Reacher. 

Îşi lăsă revolverul în buzunar. Puşca era mai bună în cazul 
de faţă. Era cu vreo optzeci de centimetri mai lungă decât 
revolverul. Optzeci de centimetri de distanţă în plus. Era o 
treabă. Câinii se opriră în faţa lui. Aveau blana de pe 
greabăn şi şira spinării ridicată. Se culcară cu labele din 
faţă depărtate şi capetele în jos, mârâind din ce în ce mai 
tare şi dezvelindu-şi colții. Aveau dinţi galbeni. Lungi şi 


mulţi. Ochii lor erau căprui. Reacher le putea vedea genele 
fine, închise la culoare, ca de fată. 

Unul dintre ei stătea în faţa celuilalt. Şeful haitei. Ştia că şi 
câinii trebuiau să aibă o ierarhie a lor. Dintre doi câini, unul 
e cu siguranţă superior celuilalt. Ca şi oamenii. Nu ştia însă 
cum stabilesc câinii acest lucru. Poate prin atitudine. Sau, 
poate, pe bază de miros. Ori prin luptă. Privi în ochii 
primului câine. Din când în când, mai auzise vorbindu-se 
despre câini. Se spunea întotdeauna: nu trebuie să arăţi 
niciodată că ţi-e frică. Priveşte câinele în ochi până dă 
înapoi. Nu-l lăsa să ştie că, de fapt, eşti mort de frică. Lui 
Reacher nu-i era frică. Avea o puşcă M-16 în mână. 
Singurul lucru care îl îngrijora era că va trebui să o 
folosească. 

Se uită calm la câine, aşa cum s-ar fi uitat la vreunul dintre 
subordonații săi când o lua pe arătură. O privire intensă, 
liniştită, ca o forţă fizică, ca o presiune rece, apăsătoare. Cu 
ochi inexpresivi, reci, fără să clipească. Până acum strategia 
asta dăduse rezultate. Cu oamenii. Acum dădea rezultate cu 
un câine care era şeful haitei. 

Câinele fusese numai parţial antrenat. Reacher îşi putea 
da seama doar privindu-l. Putea executa mişcările pentru 
care fusese dresat. Dar nu făcea faţă situaţiei. Nu fusese 
antrenat ce să facă dacă victima îl înfrunta. Acum, se găsea 
ochi în ochi cu Reacher, dând înapoi, câte puţin, ca şi cum 
privirea fixă a acestuia ar fi fost o povară prea greu de 
suportat. Se vedea pe fruntea îngustă a animalului. Reacher 
mări încă puţin tensiunea. Îşi îngustă privirile şi-şi dezveli şi 
el dinţii. Rânji, ca personajul dur şi rău dintr-un film prost. 
Câinele lăsă capul în jos. Ochii i se ridicară, ca să păstreze 
contactul cu cei ai lui Reacher. Coada i se lăsă între 
picioare. 

— Şezi, îi comandă Reacher. 

O rosti pe un ton calm, dar ferm. Insistând pe prima 
vocală. Câinele se mişcă automat. Se aşeză imediat pe 


labele dinapoi. Celălalt câine îl urmă ca o umbră. Stăteau 
unul lângă altul şi se uitau în sus, la Reacher. 

— Jos, mai spuse Reacher. 

Câinele nu se mişcă. Rămase aşezat, privindu-l, încurcat. 
Poate că nu era comanda potrivită. Nu cea cu care era 
obişnuit. 

— Culcat, mai spuse Reacher. 

Îşi lăsară labele din faţă să alunece înainte şi-şi lipiră 
burţile de pământ. Uitându-se în continuare spre el. 

— Aşteaptă, mai spuse Reacher. 

Le mai aruncă o privire, ca animalele să vadă că vorbea 
serios, şi porni spre sud. Se forţa să meargă calm. După 
cinci metri printre copaci, întoarse capul. Câinii stăteau în 
continuare pe pământ. Capetele le erau răsucite, 
urmărindu-l cum se îndepărtează. 

— Aşteaptă, mai strigă el o dată. 

Rămaseră la pământ, iar el se pierdu printre copaci. 

Auzea oameni venind dinspre Bastion. Părea a fi o mulţime 
apreciabilă, care încerca să nu facă prea mult zgomot. O 
auzi de când se găsea încă la nord de terenul de paradă. 
Ocoli zona, rămânând ascuns printre copaci şi se îndreptă 
către capătul îndepărtat al poligonului de tir. leşi dintre 
copaci chiar în spatele cantinei. Vizavi de uşa bucătăriei. 
Făcu un ocol larg, prin pădure şi prin spatele clădirilor, 
până ce ajunse într-un punct de unde putea vedea mai bine 
ce se întâmplă. Se strecură înainte ca să poată arunca o 
privire. 

Erau cam treizeci de persoane în Bastion. Formau un grup 
nu prea mare. Ca un ciorchine. Toţi bărbaţi, toţi în salopete 
de camuflaj, toţi înarmaţi din greu. Puşti, pistoale- 
mitralieră, lansatoare de grenade, buzunare umflate cu 
încărcătoare de rezervă. Grupul se mişca, asemeni unei 
mări la reflux. Umerii se atingeau şi se despărţeau. Reacher 
văzu că Beau Borken se afla în mijlocul masei de oameni. 
Ţinea în mână un mic transmiţător radio. Reacher îl 
recunoscu. Fusese al lui Jackson. Borken îl recuperase din 


buzunarul lui Fowler. Îl ridicase la ureche. Privea în gol, ca 
şi cum tocmai îl deschisese şi aştepta să i se răspundă. 

PATRUZECI. 

McGrath îşi scoase dintr-o mişcare aparatul de radio din 
buzunar. Îl deschise şi aşteptă. Pârâia tare în mâna lui. 
Webster se apropie şi i-l luă din mână. Fugi înapoi, la 
adăpostul peretelui de stâncă şi apăsă pe buton. 

— Jackson? întrebă. Aici e Harland Webster. 

McGrath şi Johnson se înghesuiră lângă el. Cei trei se 
lipiră de peretele de stâncă. Webster depărtă aparatul de 
ureche doi centimetri, pentru ca ceilalţi să poată asculta la 
rândul lor conversaţia. La adăpostul stâncii, în liniştea din 
munţi, auziră întâi o pârâială şi un fâsâit, apoi răsuflarea 
precipitată a cuiva aflat la celălalt capăt. Apoi se auzi şi 
vocea. 

— Harland Webster? întrebă vocea. Măi să fie, chiar şeful 
în persoană. 

— Jackson? repetă Webster. 

— Nu, spuse vocea. Nu e Jackson. 

Webster îi aruncă o privire lui McGrath. 

— Cine e? întrebă. 

— Beau Borken, răspunse glasul. Şi, începând de azi, cred 
că mai potrivit ar fi să-mi spuneţi preşedintele Borken. 
Preşedintele Statelor Libere ale Americii. Dar poţi să nu te 
formalizezi chiar de-acum. 

— Unde e Jackson? întrebă Webster. 

Urmă o pauză. Nu se auzea nimic, decât un slab sunet de 
fond. lehnologia de telecomunicaţii a FBl-ului. Sateliţi şi 
unde micro. 

— Unde-i Jackson? repetă Webster întrebarea. 

— A murit, răspunse glasul. 

Webster îl privi din nou pe McGrath. 

— Cum? întrebă. 

— Pur şi simplu, a murit, răspunse Borken. Şi încă destul 
de repede. 

— Era bolnav? întrebă Webster din nou. 


Urmă o nouă pauză. Apoi, se auzi un râset. Un sunet înalt, 
ca de tinichea. Un râset tare, ascuţit ca un țipăt, care se 
revărsă din casca lui Webster, deformându-se treptat şi 
lovindu-se de peretele de stâncă. 

— Nu, nu era bolnav, Webster, spuse Borken. Era chiar 
foarte sănătos, cel puţin până în ultimele zece minute ale 
vieţii sale. 

— Ce i-ai făcut? întrebă Webster. 

— Exact ceea ce am de gând să-i fac şi fetiţei generalului, 
spuse Borken calm. Ascultă-mă cu atenţie şi o să-ţi spun 
toate detaliile. Trebuie să fii atent, ca să ştii cu ce ai de-a 
face. Noi suntem serioşi. Suntem puşi serios pe treabă, 
înţelegi? Mă asculţi? 

Johnson se trase mai aproape. Alb la faţă şi transpirând. 

— Bastarzi ţicniţi, urlă el. 

— Cine-a fost? întrebă glasul lui Borken. Nu cumva chiar 
generalul? 

— Generalul Johnson, îi explică Webster. 

Prin radio, se auzi un chicotit. Un râs scurt, de satisfacţie. 

— Văd că sunteţi acolo cu mic, cu mare, mai spuse apoi 
Borken. Directorul FBI şi preşedintele statelor majore 
reunite. Ne simţim flataţi, te rog să mă crezi. Dar cred că 
naşterea unei noi naţiuni o merită pe deplin. 

— Ce vrei? îl întrebă Webster, trecând la subiect. 

— L-am răstignit, preciza Borken. Am găsit vreo doi copaci 
în pădure, la distanţă de un metru unul de altul şi l-am 
bătut în cuie pe ei. O să-i facem la fel şi fiicei dumitale, 
generale, dacă n-o să-ţi bagi minţile în cap. După aia, i-am 
tăiat biluţele. Jackson ne implora şi urla să n-o facem, dar 
noi tot am făcut-o. Nu-i putem face aşa ceva copilei 
dumitale, deoarece e femeie, dar găsim noi ceva, te-ai prins 
la ce mă gândesc? Crezi că o să urle şi o să ne implore şi ea, 
generale? O cunoşti mai bine decât mine. Personal, sunt 
gata să pun pariu că aşa o să facă. Îi place să creadă despre 
ea că e o nucă greu de spart, dar, când o să vadă toate 


lamele alea apropiindu-se de ea, o să-şi schimbe melodia al 
naibii de repede, sunt destul de sigur de asta. 

Johnson se făcu şi mai alb la faţă. Părea că tot sângele i se 
scursese din corp. Se dădu înapoi şi se sprijini, cu greutate, 
de stâncă. Gura i se mişca fără să iasă nici un sunet. 

— Ce naiba vreţi, nenorociţilor? îşi ieşi Webster din fire. 

Urmă o nouă tăcere. Apoi, glasul reveni, liniştit, dar ferm. 

— Vreau să încetezi să mai urli, spuse. Vreau să-mi ceri 
scuze pentru că ai ridicat vocea la mine. Vreau să-mi ceri 
scuze pentru că mi-ai adresat cuvinte injurioase. Sunt 
preşedintele Statelor Libere şi mi se datorează ceva 
politeţe şi respect, nu crezi? 

Glasul lui era liniştit, dar McGrath îl auzea cu destulă 
claritate. Panicat, îi aruncă o privire lui Webster. Erau gata 
să piardă partida, înainte chiar de a o începe. Prima regulă 
era să negocieze. Să-i ţii de vorbă şi, treptat, să ajungi să-i 
domini. Să-ţi instaurezi dominaţia. Teoria clasică a 
asediului. Dar, dacă începi prin a-ţi cere scuze pentru că ai 
ridicat glasul, poţi să-ţi iei adio de la orice nădejde de a-i 
domina. Cu alte cuvinte, înseamnă să te culci şi să te 
rostogoleşti pe jos, ca un câine bătut. De aici încolo, nu mai 
erai decât o jucărie pentru ei. McGrath scutură din cap, 
insistent. Webster aprobă din cap. Nu spuse nimic. Rămase 
cu radioul în mână, fără să mai adauge ceva. Ştia cum 
trebuie să acţioneze. Mai fusese în asemenea situaţii şi 
înainte. De câteva ori. Cunoştea procedura. Acum, cel care 
va vorbi primul se va dovedi cel mai slab. Şi nu avea de 
gând ca el să fie acela. El şi McGrath priviră în jos, la 
pământ şi aşteptară. 

— Mai eşti acolo? se auzi glasul lui Borken. 

Webster se uită în continuare în jos. Fără să spună nimic. 

— Eşti acolo? se auzi Borken din nou. 

— Ce e în mintea ta, Beau? întrebă Webster, calm. 

În eter nu se auzi decât o respiraţie încărcată de mânie. 

— Mi-ai tăiat linia telefonică, spuse Borken. Vreau s-o faci 
la loc. 


— Nu, nu-i adevărat, spuse Webster. Nu-ţi merge 
telefonul? 

— Faxurile mele, insistă Borken. N-am primit nici un 
răspuns. 

— Ce faxuri? 

— Nu încerca să mă aiureşti, spuse Borken, apăsat. Ştiu că 
tu ai tăiat linia. Vreau s-o repari. 

Webster îi făcu cu ochiul lui McGrath. 

— Bine, spuse. Se poate face. Dar, mai întâi, trebuie să faci 
şi tu ceva pentru noi. 

— Ce? întrebă Borken. 

— Holly, spuse Webster. O aduci până la pod şi o laşi acolo. 

Urmă un nou moment de tăcere. Apoi, izbucni din nou 
hohotul de râs. Tare şi ascuţit. 

— Nu ne asumăm riscuri, spuse Borken. Şi nici nu facem 
înţelegeri. 

Webster dădu din cap, ca pentru sine. Îşi cobori vocea. 
Aceasta sună ca aparţinând celui mai rezonabil om de pe 
pământ. 

— Ascultă, domnule Borken, spuse. Dacă nu cădem la 
înţelegere, cum crezi că ne-am putea ajuta unul pe altul? 

O altă tăcere. McGrath îi aruncă o privire lui Webster. 
Răspunsul care urma avea să fie hotărâtor. Aducea victoria 
sau pierzania. 

— Ascultă-mă bine, Webster, spuse din nou glasul. Nici o 
înţelegere. Dacă nu faci exact ce-ţi spun, Holly moare. În 
chinuri groaznice. Eu deţin toate atuurile şi nu fac nici o 
înţelegere. Pricepi? 

Umerii lui Webster căzură, a deznădejde. McGrath se uită 
în lături. 

— Vei reface linia de fax, spuse glasul fără chip. Am nevoie 
de comunicaţii. Lumea întreagă trebuie să afle ce facem noi 
aici. E un moment însemnat în istorie, Webster. Nu mă voi 
lăsa împiedicat de jocurile tale stupide. Lumea întreagă 
trebuie să fie martora primelor lovituri date tiraniei 
voastre. 


Webster privi în pământ. 

— Hotărârea asta e prea importantă ca s-o iei singur, 
spuse Borken. Trebuie să te consulţi cu Casa Albă. Şi cei de 
acolo au un interes, nu crezi? 

Chiar şi prin micul radio de metal, pe care îl ţinea în mână, 
forţa din glasul lui Borken era evidentă, de necontestat. 
Webster se clătină, ca şi cum o greutate fizică i-ar fi fost 
apăsată pe ureche. Se clătină şi gâfâi, ca şi cum inima şi 
plămânii s-ar fi luptat între ele, să îi încapă în piept. 

— Hotărăşte-te, mai spuse Borken. 'Te contactez din nou 
peste două minute. 

Apoi, din radio nu se mai auzi nimic. Webster îl privi ca şi 
cum nu l-ar mai fi văzut până acum. McGrath se întinse şi 
închise aparatul. 

— Bine, spuse. Deci, tragem de timp? Spune-i că reparăm 
linia. Spune-i c-o să ne ia o oră, poate chiar două. Spune-i 
că suntem în contact cu Casa Albă, cu Naţiunile Unite, cu 
CNN-ul, cu cine mai vrei. Spune-i tot ce naiba vrea el să 
audă. 

— De ce face toate astea? întrebă Webster, fără să se 
adreseze cuiva anume. De ce exagerează toată chestia? 
Procedează aşa ca să fim obligaţi să-l atacăm. Va trebui s-o 
facem, nu? Ca şi cum nu ar aştepta altceva de la noi. Nu ne 
dă de ales. Ne provoacă. 

— Procedează aşa pentru că e nebun, interveni McGrath. 
— Aşa cred şi eu, completă Webster. E obsedat. Altfel, nu 
pot înţelege de ce încearcă să atragă atâta atenţie. Fiindcă, 

aşa cum spune şi el, are în mână toate atuurile. 

— O să ne batem capul cu asta mai târziu, şefu', spuse 
McGrath. Acum, trebuie doar să-l ţinem în loc. 

Webster aprobă din cap. Se forţă să revină la problema pe 
care o avea în faţă. 

— Numai că ne trebuie mai mult de două ore, preciză. 
Echipei de salvare îi vor trebui cel puţin patru să ajungă 
aici. Poate chiar cinci sau şase. 


— Foarte bine, e doar patru iulie, intră în vorbă McGrath. 
N-ai decât să-i spui că toţi liniorii sunt în vacanţă. Că o să ne 
ia toată ziua să-i aducem înapoi. 

Schimbară priviri între ei. Se uitară la Johnson. Acesta 
abia dacă îşi mai revenise. Era prăbuşit, rezemat de 
peretele stâncii, alb la faţă şi nemişcat, abia respirând. Într- 
un final cele nouăzeci de ore de stres ucigător şi de emoție 
îl răzbiseră. Apoi radioul din mâna lui Webster pârâi din 
nou. 

— Ei? se auzi Borken, după ce paraziţii se liniştiră. 

— Bine, suntem de acord, spuse Webster. Vom repara linia. 
Dar o să dureze ceva timp. Liniorii au liber, din cauza 
vacanței. 

Urmă o pauză. Apoi un chicotit. 

— Ziua Independenţei, rosti glasul lui Borken. Poate ar fi 
trebuit să-mi aleg altă dată. 

Webster nu răspunse. 

— Vreau ca puşcaşii ăia marini să rămână undeva la 
vedere, mai preciză Borken. 

— Ce puşcaşi? se făcu Webster că nu ştie despre ce e 
vorba. 

De dincolo, se auzi un râs scurt. Scurt şi încrezut. 

— Ai opt puşcaşi marini, preciză glasul lui Borken. Şi o 
maşină blindată. Şi noi avem spioni peste tot acolo. V-am 
ţinut sub observaţie. Cum aţi făcut-o şi voi, din afurisitele 
alea de avioane. Aveţi noroc că Stingerele noastre nu trag 
atât de sus, că altfel, până acum, aţi fi avut mai mult decât 
un prăpădit de elicopter la pământ. 

Webster nu răspunse nimic. Scrută orizontul. McGrath 
făcea acelaşi lucru, în mod automat, încercând să găsească 
sclipirea unui binoclu în soare. 

— Îmi închipui că acum sunteţi lângă pod, adăugă Borken. 
Am dreptate? 

Webster ridică din umeri. McGrath îl îmboldi, cu un gest 
din cap. 

— Da, suntem lângă pod, îi dădu dreptate Webster. 


— Vreau puşcaşii la pod, spuse Borken. Aşezaţi în rând. Cu 
transportorul lor în spate. Şi vreau ca asta să se întâmple 
acum, înţelegi? Dacă nu, ne apucăm de treabă cu Holly. Tu 
alegi, Webster. Ori poate alege generalul. E fata lui şi sunt 
puşcaşii lui, nu? 

Johnson se ridică şi dădu aprobator din cap. Cinci minute 
mai târziu, puşcaşii marini erau aşezaţi pe marginea 
zdrenţuită a drumului, cu picioarele atârnându-le în gol. 
Transportorul era parcat în spatele lor. Webster se găsea 
tot la adăpostul peretelui stâncos, împreună cu McGrath şi 
Johnson. Acesta din urmă, cu radioul apăsat pe ureche. La 
celălalt capăt se auzeau sunete înăbugşite. Ca şi cum Borken 
şi-ar fi ţinut mâna pe microfon şi ar fi folosit un alt aparat 
de emisie-recepţie. Îi putea distinge glasul înăbuşit, 
alternând cu răspunsuri scurte, pârâite. Apoi, auzi cum 
mâna se dă la o parte şi glasul răzbi din nou, tare şi clar, din 
difuzor. 

— Bravo, Webster, asta zic şi eu treabă, îi spuse Borken. 
Cercetaşii noştri îi pot vedea foarte bine, pe toţi opt. Dacă 
fac o mişcare, sunt morţi. Pe cine mai ai acolo cu tine? 

Johnson îi dădu aparatul lui Webster. Acesta lăsă să treacă 
puţin timp. McGrath scutură insistent din cap. 

— Nu poţi să vezi? întrebă Webster. Credeam că ne ţineţi 
sub observaţie. 

— Nu chiar în clipa asta, spuse Borken. Mi-am retras puţin 
oamenii. Pe poziţiile defensive. 

— Nu mai e nimeni, spuse Webster. Doar eu şi generalul. 

Dincolo urmă o nouă pauză. 

— Foarte bine, atunci voi doi vă puteţi alătura puşcaşilor, îi 
indică Borken. La pod. La capătul şirului. 

Webster lăsă să treacă un timp mai lung. Pe faţă nu i se 
citea nimic. Apoi, se ridică şi-i făcu lui Johnson un semn din 
cap. Acesta se ridică şi el, nesigur pe picioare şi se 
îndreptară amândoi către curbă. Lăsându-l pe McGrath 
singur, ghemuit la adăpostul stâncii. 


McGrath mai aşteptă vreo două minute şi se târi înapoi, 
spre sud, către Chevrolet. Garber şi aghiotantul generalului 
stăteau în faţă, iar Milosevic şi Brogan se găseau în spate. 
Se uitară toţi la el. 

— Ce naiba s-a întâmplat? întrebă Brogan. 

— Suntem în belea până peste cap, răspunse McGrath. 

După două minute de explicaţii grăbite, toţi ceilalţi se 
arătară de acord cu el. 

— Şi acum ce facem? se încumetă să întrebe Garber. 

— Ne ducem s-o scăpăm pe Holly, răspunse McGrath. 
Înainte ca Borken să-şi dea seama că ne batem joc de el. 

— Dar cum? întrebă Brogan. 

McGrath îi aruncă o privire. Apoi lui Milosevic. 

— Doar noi trei, spuse. Diseară, la sfârşitul zilei. E o treabă 
a Biroului. Numiţi-o cum vreţi, terorism, rebeliune, răpire, 
toate intră în competenţa FBlI-ului. 

— Noi o s-o facem? întrebă Milosevic, neîncrezător. Doar 
noi trei? Chiar acum? 

— Ai tu o soluţie mai bună? îi întoarse întrebările McGrath. 
Dacă vrei să iasă ca lumea, o faci singur, nu? 

Garber se răsucise într-o parte şi scruta cele trei chipuri 
de pe bancheta din spate. 

— Duceţi-vă, spuse el. 

McGrath aprobă din cap şi ridică mâna dreaptă. Cu 
degetul mare şi primele două scoase în afară. 

— Eu sunt degetul mare, spuse. Mă voi duce prin estul 
drumului. Tu, Brogan, eşti arătătorul. Mergi un kilometru şi 
jumătate la vest de drum şi treci pe acolo. 

Milo, tu eşti degetul mijlociu. Mergi trei kilometri spre vest 
şi, de acolo, o iei spre nord. Ne infiltrăm separat, cu 
distanţă de câte un kilometru şi jumătate între noi. Ne 
întâlnim din nou pe drum, la opt sute de metri de oraş. E 
clar? 

Brogan făcu o strâmbătură. Apoi aprobă din cap. Milosevic 
ridică din umeri. Garber aruncă o privire spre McGrath, iar 
aghiotantul generalului porni Chevroletul şi se deplasară 


încet spre sud. Se opri din nou, după patru sute de metri, 
acolo unde drumul ieşea de la adăpostul stâncilor şi unde 
exista acces clar, la stânga şi la dreapta, către drumul 
neted. Cei trei membri FBI îşi controlară armele. Fiecare 
avea câte un calibru 38, în versiune guvernamentală, 
păstrat într-un toc de umăr din piele maro lucioasă. O 
încărcătură completă de şase cartuşe, plus alte şase, într-un 
încărcător de rezervă, în buzunar. 

— Şi încercaţi să capturați nişte puşti, le mai preciză 
McGrath. Nu vă bateţi capul să luaţi prizonieri. Cum vedeţi 
pe cineva, împuşcaţi-l ca pe un câine, ne-am înţeles? 

Milosevic avea cel mai mult de mers, aşa că plecă primul. 
Trecu drumul ghemuit şi o luă spre vest, printre tufărişurile 
de munte. Ajunse până la un pâlc de copaci şi dispăru 
îndărătul lor. McGrath îşi aprinse o ţigară şi-l trimise pe 
Brogan pe urmele lui. Garber aşteptă până ce Brogan 
ajunse şi el la copaci şi apoi se întoarse spre McGrath. 

— Nu uita ce ţi-am spus despre Reacher, insistă el. Sunt 
sigur că nu mă înşel în legătură cu el. E de partea dumitale, 
crede-mă. 

McGrath ridică din umeri şi nu spuse nimic. Continuă să 
fumeze în tăcere. Deschise uşa maşinii şi se strecură afară. 
Stinse ţigara sub talpa pantofului şi se îndreptă spre vest, 
pe marginea cu iarbă a drumului, intrând apoi în tufişuri. 

McGrath nu mai avea mult până la cincizeci de ani, fuma 
mult. Avea totuşi o bună condiţie fizică. Avea tipul acela de 
constituţie de corcitură, pe care nici vârsta, nici fumatul nu 
o pot afecta. Era un om relativ scund, la cei numai un metru 
şi şaptezeci de centimetri ai săi, dar era bine legat. Cam 
optzeci de kilograme, clădite din acel gen de muşchi tari şi 
solizi, care nu au nevoie de întreţinere şi care nu se pierd 
niciodată în grăsime. Se simţea în aceeaşi formă ca atunci 
când nu era decât un copil. Nici mai bine, nici mai rău. 
Antrenamentul său de la Birou avusese loc cu mult timp în 
urmă, fiind mult mai rudimentar decât cel pe care îl 
primeau acum noii angajaţi. Dar fusese un as. Din punct de 


vedere fizic, se arătase invincibil. Nu cel mai rapid 
concurent din anul său, dar dotat cu cea mai bună fibră de 
rezistenţă. Alergările din primele zile la Quantico fuseseră 
dure. Mereu în pădurile din Virginia, folosind obstacolele 
naturale. McGrath ajungea tot timpul pe locul trei sau 
patru. Dar, dacă mai erau trimişi încă o dată, putea scoate 
exact acelaşi timp, aproape până la secundă. Concurenţii 
cei mai rapizi nu aveau decât să agonizeze pe lângă el, care 
bătătorea în continuare neobosit pământul, tot înainte. Iar 
apoi, în scurt timp, aveau să rămână în urmă. A doua oară 
pe traseu, McGrath avea să sosească primul. lar a treia 
oară, avea să fie singurul care mai putea încheia cursa. 

Ca atare, alerga fără efort către marginea de sud a râpei. 
Se apropiase de un punct, aflat cam la trei sute de metri 
est, unde pantele erau mult mai acceptabile şi nu atât de 
abrupte, încât să te uiţi de sus direct în prăpastie. Cobori 
direct, fără să se oprească. Cu paşi scurţi şi rigizi, ca să se 
menţină pe panta înclinată. Mersul era greu de controlat. 
Aluneca pe grohotişul care se rostogolea în mici cascade. Şi 
se folosea de cioturile copacilor tăiaţi pentru a-şi controla 
viteza de înaintare. Se ghemui lângă pietrele aflate pe 
fundul râpei şi începu urcuşul pe cealaltă parte. 

Suişul era mai greu. Îşi înfigea vârfurile pantofilor în 
pietriş, pentru a-şi asigura priza şi se agăța de tufele de 
iarbă ca să se caţere. Merse în zigzag printre copăcei şi 
tufe, în căutarea unui reazem. Ultimii cincisprezece metri 
pe panta de nord se dovediră o adevărată pedeapsă. Se 
îndreptă direct spre locul în care o mică alunecare de 
pământ crease o cărare dreaptă, cu o înclinaţie mai redusă. 
Alunecă, dar continuă să se caţere mai sus, prin 
sfărâmăturile de stâncă, spre vârf. 

Se opri puţin, acolo unde malul ieşea în afară, iar 
pământul căzuse de sub crusta de rădăcini. Ascultă 
concentrat. Nu auzi decât liniştea din jur. Se săltă peste 
margine. Rămase acolo, cu pieptul lipit de pământ, cu capul 
şi umerii expuşi, uitându-se spre nord, în teritoriul inamic. 


Nu văzu nimic. Doar pantele moi de început, apoi dealurile, 
iar în depărtare, munţii uriaşi, aplecaţi ameninţător. Cer 
albastru, un milion de copaci, aer curat, o linişte de 
necuprins. Se gândi: eşti departe de Chicago, Mack. 

În faţă, se găsea o linie de tufişuri, un loc în care stâncile 
vechi se aflau mult prea aproape de suprafaţă pentru a 
permite creşterea unei vegetaţii mai înalte. Apoi, o linie 
zdrenţuită de copaci, la început întreruptă de stânci ieşind 
din pământ, iar apoi întinzându-se mai deasă, în zare. După 
golurile pe care le făceau uneori coroanele copacilor, îşi 
putea da seama pe unde trebuie să fi trecut drumul. Se 
rostogoli pe iarbă şi alergă să se adăpostească după copaci. 
O luă prin stânga, în direcţia drumului şi se pierdu la nord, 
între umbrele pădurii. 

Alergă, evitând copacii, amintind de un jucător de baseball 
care se află la primire şi se îndreaptă spre zona terminus a 
terenului. Avea harta locului întipărită în minte. Aproximă 
că mai avea de parcurs încă vreo patru kilometri. Patru 
kilometri, într-o alergare lentă, nu mai iute decât un mers 
rapid, însemnau, poate, patruzeci şi cinci sau cincizeci de 
minute. Pământul se ridica uşor sub picioarele sale. La 
fiecare a patra sau a cincea călcătură, piciorul îi lovea 
pământul cu o fracțiune de secundă înainte de clipa când ar 
fi trebuit s-o facă, pe măsură ce panta îl ducea mai sus, 
printre dealuri. De câteva ori, se împiedică de rădăcinile 
ieşite din pământ. O dată, se lovi de trunchiul unui pin. Dar 
continuă să calce pământul, neobosit. 

După patruzeci de minute, se opri. Se gândi că Brogan şi 
Milosevic se deplasau prin nişte condiţii asemănătoare, dar 
ei aveau de parcurs o distanţă mai lungă, deoarece 
merseseră spre vest de la bun început. Aşa că se aştepta ca 
ei să întârzie ceva. Cu puţin noroc, aveau să sosească doar 
cu vreo douăzeci de minute după el. Se înfundă şi mai mult 
în pădure şi se aşeză cu spatele rezemat de un trunchi. Îşi 
aprinse o ţigară. Se gândi că se găsea poate la opt sute de 
metri de locul stabilit pentru întâlnire. Harta pe care o avea 


în minte îi spunea că drumul urma să intre ca o săgeată 
drept în oraş. 

Mai aşteptă încă un sfert de oră. Două ţigări. Apoi se ridică 
şi porni. Mergea cu precauţie. Coti de două ori la stânga şi 
găsi drumul. Se strecură printre copaci până prinse 
sclipirea soarelui pe betonul cenuşiu. Se ghemui, 
ascunzându-se, şi-şi continuă drumul spre nord. Merse 
până ce văzu pădurea subţiindu-se în faţă. Văzu soarele în 
spaţiile deschise de dincolo de ultimii copaci. Se opri şi făcu 
câţiva paşi în stânga şi în dreapta lui, să găsească un unghi 
de vedere mai bun. Văzu drumul care se pierdea în oraş. 
Văzu clădiri. O ruină cenuşie pe o ridicătură, la stânga. 
Tribunalul, la dreapta. Mai bine păstrat. Sclipind alb în 
lumina soarelui. Se uită la el, printre copaci, vreme 
îndelungată. Apoi se întoarse. Intră cinci sute de paşi în 
adâncul pădurii. Se lăsă purtat de instinct către drum, până 
ce putu distinge sclipirea cenuşie printre copaci. Se sprijini 
de un trunchi şi-i aşteptă pe Brogan şi Milosevic. 

De data aceasta, rezistă tentaţiei unei noi ţigări. Învăţase 
de multă vreme că fumatul în ascunziş nu era deloc un 
lucru inteligent. Mirosul pluteşte în aer, iar un nas atent îl 
poate detecta de la distanţă. Aşa că se sprijini, încă o dată, 
de un copac şi privi în jos, cu părere de rău. Se uita la 
pantofii săi. Erau distruşi de la căţăratul pe faţa de norda 
râpei. Îi înfipsese tare în panta pietroasă şi erau zgâriaţi şi 
rupţi, pe bucăţi întregi. Îşi privi vârfurile zdrenţuite şi, 
dintr-odată, ştiu că fusese trădat. Panica îi urcă în gătlej. 
Simţi o strânsoare în piept. Senzaţia îl lovi ca o uşă de 
temniţă, care se închide încet. Alunecă, fără nici un sunet, 
pe balamalele bine unse şi i se închise, zăngănind, chiar în 
faţă. 

Ce spusese Borken, prin radio? Spusese: aşa cum ne 
observați şi voi cu afurisitele alea de avioane. Dar oare ce-i 
spusese aghiotantul generalului, când mai erau în biroul 
acela din Butte? 'Ie uiţi în sus şi vezi o urmă subţire de abur 
şi te gândeşti că e un TWA. Nu te gândeşti că aviația 


militară te verifică dacă ţi-ai lustruit sau nu pantofii în 
dimineaţa asta. Aşa că de unde ştia Borken că fuseseră 
supravegheați de avioane? Deoarece i se spusese asta. Dar 
de către cine? Cine naiba mai ştia, în afară de ei? 

Privi împrejur, cu ochi înnebuniţi, şi primul lucru pe care îl 
văzu fu un câine care alerga spre el, din faţă. Şi după el, 
altul. Săreau printre copaci, venind drept către el. Auzi un 
sunet din spatele său. Scrâşnetul unor tălpi şi fâşâitul 
crengilor date la o parte. Apoi, acelaşi sunet venind însă din 
dreapta. Zgomotul unei arme luate de pe umăr şi plesnetul 
palmei pe pat, din stânga. Câinii îi ajunseseră la picioare. Se 
roti pe loc, într-un cerc, copleşit de panică. Peste tot 
împrejurul său erau oameni, îndreptându-se spre el, ieşind 
de la adăpostul copacilor. Oameni zvelţi, cu barbă, în 
costume de camuflaj, având în mâini puşti şi pistoale- 
mitralieră. Cu grenade atârnându-le de curelele trecute 
peste piept. Poate cincisprezece sau douăzeci. Păşeau 
înainte, calmi şi pătrunşi de importanţa ţelului lor. Formară 
un cerc complet în jurul său. Se întoarse într-o parte, apoi 
în cealaltă. Era înconjurat. Îşi ridicau armele. Avea 
cincisprezece sau douăzeci de arme automate aţintite 
asupra sa, ca spiţele unei roţi. 

Stăteau tăcuţi, cu armele pregătite. McGrath îşi plimbă 
privirile de la unul la altul, descriind cu ochii un cerc 
complet. Apoi, unul dintre ei făcu un pas înainte. Un fel de 
ofiţer. Mâna i se înfipse direct sub sacoul lui McGrath. Îi 
scoase, cu o mişcare violentă, pistolul de calibrul 38 din toc. 
Apoi, mâna omului se înfundă în buzunarul lui McGrath. Se 
încleştă pe încărcătorul de rezervă şi-l trase afară. Omul îşi 
puse amândouă lucrurile în buzunar şi zâmbi. Îşi încordă 
pumnul şi-l lovi pe McGrath în faţă. McGrath se legănă, 
nesigur pe picioare şi simţi că ţeava unei puşti îl împingea 
din spate. Apoi, din direcţia drumului se auzi zgomot de 
cauciucuri. Vâjâitul unui motor. Aruncă o privire în dreapta 
şi surprinse o sclipire verde oliv în soare. Un jeep. Cu doi 
oameni înăuntru. Strângându-se în jurul său, îl forţară să 


iasă din pădure. Îl împinseră dintre copaci, până ajunseră în 
marginea drumului. Clipi în lumina puternică a soarelui. 
Simţea cum îi curge sânge din nas. Jeepul mai înaintă puţin 
şi se opri lângă el. Cel de la volan îl privi cu curiozitate. Pe 
scaunul din dreapta şoferului se găsea un individ corpolent, 
îmbrăcat în negru. Beau Borken. McGrath îl recunoscu 
după fotografia din dosarul aflat la Birou. Îl privi drept în 
faţă. Apoi, Borken se aplecă în afară şi-i zâmbi. 

— Bună, McGrath, spuse. Ai scos un timp bun. 

PATRUZECI ŞI UNU. 

Reacher văzu tot ce se întâmplase. Se găsea la o sută 
cincizeci de metri depărtare, ascuns printre copaci. La 
nord-vest de locul ambuscadei, sus, pe panta de pe partea 
cealaltă a drumului. Cu o santinelă moartă la picioare. Omul 
zăcea în noroi, cu capul înclinat în unghi drept faţă de corp. 
Reacher ridicase binoclul mortului la ochi. Cercetând cu 
privirea. Nici el nu era pe deplin sigur ce anume voia să 
vadă. 

Prinsese esenţa celor discutate prin radio la Bastion. Cel 
puţin, auzise ce spusese Borken. Ghicise răspunsurile 
primite din partea cealaltă. Îi auzise pe pândari vorbind în 
aparatele lor de transmisie-recepţie. Ştia de puşcaşii marini 
de la pod. Ştia şi că Webster şi Johnson stăteau alături de ei, 
la capătul rândului. 

Se întreba cine altcineva se mai afla prin preajmă. Poate 
câţiva militari sau poate nişte agenţi FBI. Totuşi, nu credea 
că cei de la armată aveau să vină. Johnson le-ar fi ordonat 
să stea pe loc. Dac-ar fi venit cineva, ar fi fost precis de la 
FBI. Îşi închipuia că dispun de un efectiv impresionant, care 
aştepta să intre în acţiune. Îşi închipuia că şi aceştia vor 
intra în joc, mai devreme sau mai târziu. Trebuia să se 
folosească de ei. Trebuia să-i utilizeze pentru o diversiune, 
în timp ce el o scotea pe Holly din capcană. Aşa că se 
deplasă către sud-est, să-i întâmpine. Acum, o oră mai 
târziu, se uita în jos la omuleţul scund şi îndesat, care era 


suit într-un jeep. Costum închis, cămaşă albă, pantofi de 
oraş. Categoric, de la FBI. 

Dar nici urmă de echipa de recuperare a ostaticilor. 
Omuleţul nu avea nici un fel de echipament. Dacă echipa de 
recuperare a ostaticilor ar fi intrat în scenă, ar fi fost 
încărcată cu echipament paramilitar. Reacher le cunoştea 
destul de bine tacticile. Citise şi el câteva dintre manualele 
lor. Auzise câte ceva despre felul în care se antrenau. Îi 
cunoştea pe unii care intraseră şi ieşiseră din astfel de 
echipe, la Quantico. Ştia cum funcţiona o echipă de 
recuperare a ostaticilor. Realizau o operaţiune de înaltă 
tehnologie. Arătau ca nişte soldaţi obişnuiţi, doar că aveau 
uniforme albastre. Şi dispuneau de vehicule. Omul la care 
se uita acum venise pe jos, prin pădure. Îmbrăcat ca şi cum 
tocmai ar fi ieşit dintr-o şedinţă. 

Era o enigmă. Opt puşcaşi marini. Nici un fel de echipă de 
recuperare a ostaticilor. Un elicopter Chinook de observaţie 
şi salvare, lipsit de armament. Apoi, dintr-odată, Reacher 
crezu că înţelege. Poate era o operaţiune strict secretă. Nu 
lăsau să se întrevadă nimic. Invizibilă. Îi luaseră urma lui 
Holly, pe tot drumul de la Chicago până aici, dar, dintr-un 
anumit motiv, nu aduseseră cu ei nici o forţă mai 
impresionantă. Aveau de gând să rezolve totul singuri. 
Poate din raţiuni tactice. Poate din raţiuni politice. Poate 
pentru că la mijloc era ceva care avea de-a face cu Holly şi 
cu Casa Albă. Poate că era strategic să se trateze cu 
subiectul în secret, să se trateze cu el dur, să fie abordat 
doar cu ajutorul unei echipe restrânse. O abordare atât de 
strânsă, ca nici dreapta să nu ştie ce face stânga. Aşa se 
explica elicopterul fără armament la bord. Întrase în orb. 
Fără să ştie în ce intră. 

În acest caz, omul pe care îl privea chiar acum venea 
direct de la Chicago. Parte a operaţiunii iniţiale, care 
trebuie să fi început încă de luni. Arăta destul de în vârstă. 
Poate apropiindu-se de cincizeci de ani. Ar putea fi Brogan, 
şeful de secţie al lui Holly. Ori poate fi chiar McGrath, omul 


din vârf. În ambele cazuri, cârtiţa nu putea fi decât 
Milosevic. Problema cu care îşi bătea capul era dacă se 
găsea şi el aici, sau rămăsese la Chicago? 

Jeepul întoarse încet pe drum. Tipul în costum, cel de la 
Birou, se afla în spate, înghesuit între doi bărbaţi înarmaţi. 
Îi curgea sânge din nas şi Reacher putea vedea cum faţa 
începe să i se tumefieze. Borken se răsucise cu trupul lui 
mătăhălos spre spate şi îi spunea ceva. Restul echipei care 
luase parte la ambuscadă intra în formaţie, pe drum. Jeepul 
îi depăşi, îndreptându-se spre nord, către oraş. Trecu la 
doar treizeci de metri de locul unde stătea ascuns, printre 
copaci, Reacher. Îi urmări cu privirea. Se întoarse şi îşi 
ridică arma de jos. Începu să meargă prin pădure, adânc 
cufundat în gânduri. 

Problema sa era ordinea priorităţilor. Avea o regulă: ţine- 
te cu dinţii de treaba pe care ai început-o. Or, această 
treabă era s-o scoată pe Holly de acolo şi s-o ducă undeva, 
în siguranţă. Nimic altceva. Dar omul ăsta de la FBI era la 
ananghie. Se gândi la Jackson. Ultimul om de la Birou pe 
care puseseră mâna. Poate că şi omul ăsta avea să aibă 
aceeaşi soartă. Caz în care el ar trebui să intervină. i 
plăcea cum arăta omul. Se gândi intens. Mic de statură, dar 
puternic. Un ghem de energie. Avea şi un fel de carismă. 
Probabil ar fi un lucru inteligent să-l aibă ca aliat. 
Întotdeauna două capete sunt mai bune decât unul singur. 
Două perechi de mâini. Patru degete care să acţioneze 
trăgaciul. Utile. Dar regula lui era: ţine-te cu dinţii de 
treaba pe care ai început-o. Până acum, funcţionase de 
multe ori în anii care trecuseră. Era o regulă care îl servise 
bine. Trebuia să nu mai ţină acum seama de această 
regulă? Sau nu? Se opri şi rămase ascuns în pădure, în timp 
ce echipa de ambuscadă trecea pe lângă el, pe drum. 
Ascultă cum ecoul paşilor lor se pierdea în depărtare. 
Rămase pe loc, gândindu-se la omuleţul cel scund şi 
forţându-se să ia o hotărâre grea. 


Şi generalul Garber văzuse tot ce se petrecuse. Se găsea 
la o sută cincizeci de metri sud de locul ambuscadei. În 
partea de vest a drumului, în spatele unor stânci ieşite din 
pământ, exact la trei sute de metri de locul unde stătuse 
Reacher mai înainte. Aşteptase trei minute, iar apoi îl 
urmase pe McGrath pe pantele râpei. Garber avea o 
condiţie fizică acceptabilă, dar era mult mai în vârstă şi făcu 
eforturi serioase să ţină pasul cu McGrath. Ajunsese până la 
stâncile ieşite din pământ şi se prăbuşise, cu răsuflarea 
tăiată. Se gândi că avea cincisprezece sau douăzeci de 
minute să se odihnească, până în momentul întâlnirii. După 
aceea, planul său era să meargă pe urmele celor trei agenţi 
şi să vadă ce avea să se întâmple. Nu voia ca cineva să facă 
vreo greşeală în privinţa lui Jack Reacher. 

Numai că întâlnirea nu mai avu loc niciodată. Observase 
atent ambuscada şi îşi dădu seama că se făcuseră multe 
greşeli, în unele privinţe. 

— O să mori, spuse Borken. 

McGrath stătea înghesuit între doi soldaţi, pe bancheta din 
spate a jeepului. Era zgălţâit încontinuu deoarece drumul 
era accidentat. Nu-şi putea mişca braţele, fiindcă bancheta 
nu era destul de lată pentru trei oameni. Aşa că, 
neputându-şi exprima indiferența prin ridicarea umerilor, 
şi-o exprimă printr-o grimasă a feţei sale rănite. 

— Toţi o să murim, spuse. Mai devreme sau mai târziu. 

— Mai devreme sau mai târziu, corect, întări Borken. 
Numai că, în cazul tău, o să fie mai devreme în loc de mai 
târziu. 

Borken stătea răsucit pe scaunul din faţă, privindu-l fix. 
McGrath se uită pe lângă el, la cerul albastru, imens. Privi 
norişorii albi şi se gândi: cine o fi fost? Cine ştia? Personalul 
aviatic, se gândi, dar legătura era absurdă. Trebuia să fie 
cineva aflat mai aproape, cineva dinăuntru. Cineva mai 
implicat. Singurele posibilităţi erau Johnson, aghiotantul 
său, ori chiar Webster, Brogan sau Milosevic. Garber. Nu 
era o idee de lepădat. Părea foarte pornit să inventeze 


scuze pentru tipul ăla, Reacher. Era cumva o conspirație a 
poliţiei militare, menită să-i răstoarne pe şefii statelor 
majore reunite? 

— Cine a fost, Borken? întrebă el. 

— Cine să fie ce anume, mortule? îl răspunse prin altă 
întrebare Borken. 

— Cine ţi-a tot dat informaţii? 

Borken zâmbi şi-şi bătu tâmpla cu degetul. 

— E chestia aia banală, spuse. Ştii tu, întotdeauna sunt 
mult mai mulţi de partea noastră decât poţi gândi tu. 

McGrath se uită din nou la cer şi se gândi la Dexter, aflat 
acum în siguranţă la Casa Albă. Ce spusese Webster că 
zisese omul? Douăsprezece milioane de oameni? Sau erau 
şaizeci şi şase de milioane? 

— Ai să mori în curând, repetă Borken. 

McGrath se concentră din nou. 

— Spune-mi cine a fost, înainte să mor, insistă el. 

Borken îi rânji. 

— O să afli, răspunse. Şi o să fie o mare surpriză. 

Jeepul trase în faţa tribunalului. McGrath tresări şi privi 
atent clădirea. Şase soldaţi stăteau de gardă în faţa ei. Erau 
răsfiraţi în evantai, privind către sud şi est. 

— E şi ea aici? întrebă. 

Borken aprobă din cap şi zâmbi din nou. 

— Acum încă mai e, răspunse. S-ar putea să fiu nevoit s-o 
scot de-acolo mai târziu. 

Aparatul de transmisie-recepţie pe care-l avea la brâu se 
trezi la viaţă. Cu o explozie puternică de paraziți şi un 
mesaj rapid, distorsionat. Borken apăsă butonul şi-şi aplecă 
fruntea. Confirmă primirea informaţiei fără să desfacă 
aparatul de la centură. Apoi, scoase transmiţătorul din 
buzunar. Îl deschise şi întinse antena scurtă. Apăsă pe 
butonul de transmisie. 

— Webster? spuse. M-ai minţit. De două ori. Mai întâi, 
aveai cu tine trei dintre agenţii tăi. l-am cules pe toţi. 


Ascultă răspunsul. Ţinu radioul apăsat pe ureche. McGrath 
nu putea auzi ce spunea Webster. 

— Oricum, nu contează, continuă Borken. Nu erau toţi de 
partea ta. Sunt unii în lumea asta care ar face orice pentru 
bani. 

Făcu o pauză, aşteptând un răspuns. Aparent, nu primi 
niciunul. 

— Şi ai încercat să mă duci de nas. N-aveai câtuşi de puţin 
de gând să repari linia. M-ai păcălit tot timpul. 

Webster încercă să dea un răspuns, dar Borken îi tăie 
vorba, scurt. 

— Tu şi Johnson, adăugă. Acum puteţi pleca de la pod. Dar 
puşcaşii marini rămân acolo. Să ştiţi că vă ţinem în 
continuare sub observaţie. Voi doi vă întoarceţi pe jos la 
camioanele voastre. Vă aşezaţi în faţa monitoarelor. Curând 
o să aveţi parte de ceva acţiune interesantă. 

Închise aparatul de radio şi-l băgă la loc în buzunar. Cu un 
zâmbet larg pe faţă. 

— Ai să mori în curând, îi spuse lui McGrath, pentru a treia 
oară. 

— Care dintre ei? nu se lăsă McGrath. Brogan sau 
Milosevic? 

Lui Borken i se lăţi din nou rânjetul pe faţă. 

— Ghiceşte, spuse el. Găseşte singur răspunsul. Se 
presupune că tu eşti marele investigator federal. Agent-şef, 
nu? 

Şoferul sări jos din jeep şi-şi scoase revolverul din toc. 
Ţinându-l cu ambele mâini, îl aţinti spre capul lui McGrath. 
Gorila din stânga se strecură afară şi-şi dădu puşca jos de 
pe umăr. O aşeză în poziţia de tragere. Gorila din dreapta 
făcu acelaşi lucru. Apoi, Borken îşi extrase silueta 
mătăhăloasă din maşină. 

— Dă-te jos, spuse. De aici încolo, nu mai ai nevoie de 
maşină. 

McGrath ridică din umeri şi cobori din maşină, în cercul de 
arme aţintite asupra lui. Borken făcu un pas în spatele lui 


şi-i apucă braţele. Îi prinse încheieturile în cătuşe, la spate. 
Apoi, îi dădu un brânci înainte. Arătă spre clădirea 
administrativă în ruine. 

— Sus, pe acolo, mortule, spuse. 

Lăsară jeepul în spatele lor, lângă tribunal. Cele două 
gorile se aliniară. McGrath traversă strada poticnindu-se şi 
o luă în sus, pe movila accidentată. Îl împinseră pe lângă 
copacul uscat. Apoi îl conduseră spre stânga, până găsiră 
cărarea. O urmară. În jurul clădirii vechi. Pietrele drumului 
muşcară din tălpile subţiri ale pantofilor săi de oraş, acum 
distruşi. Avu senzaţia că era desculţ. 

— Mai repede, nătărăule, bombăni Borken la el. 

Gorilele se găseau în spatele său, îmboldindu-l înainte cu 
ţevile puştilor. Ţinu pasul, împleticindu-se prin pădure. 
Simţea cum sângele i se încheagă pe buză şi nas. După un 
kilometru şi jumătate ieşiră într-un luminiş, pe care îl 
identifică după fotografiile avioanelor de recunoaştere. În 
realitate, arăta mai mare. De la unsprezece kilometri 
înălţime, păruse doar o gaură între copaci, înconjurată de 
un cerc ordonat de clădiri. De la nivelul solului, arăta însă 
întins cât un stadion. Pietriş grosolan pe pământul din 
luminiş, barăci mari de lemn, ridicate de profesionişti, pe 
stâlpi solizi de beton. 

— Aşteaptă aici, îi spuse Borken. 

Se îndepărtă, iar cele două gorile luară poziţie de-o parte 
şi de alta a lui McGrath, în timp ce acesta arunca priviri 
împrejur. Văzu baraca de telecomunicaţii, cu cablul 
telefonic şi antena de pe acoperiş. Văzu celelalte clădiri. 
Simţi mirosul rânced al mâncării de cantină, care venea 
dinspre clădirea mai mare. Văzu baraca cea mai izolată, 
ascunsă undeva într-o parte. Acolo trebuie să fie arsenalul, 
se gândi. 

Îşi ridică privirea şi văzu dârele de abur de pe cer. 
Urgenţa întregii situaţii era înscrisă acolo, alb pe albastru. 
Avioanele renunţaseră la traversările lor nevinovate, de la 
est la vest. Urmele lăsate se strânseseră în cercuri 


continue, concentrice. Zburau în cerc, undeva la 
unsprezece kilometri deasupra capului său. Le privea, iar 
buzele i se strânseră, ca mimând un strigăt de ajutor. Se 
întrebă dacă obiectivele lor erau destul de bune cât să 
poată vedea asta de acolo, de sus. Se întrebă dacă Webster, 
Johnson, Garber ori şobolanul acela al lui Johnson aveau 
talentul de a citi pe buze. Singurul răspuns pe care îl găsi 
era: da şi nu. 

Problema cu care se confrunta Reacher ţinea de o ironie 
dată naibii. Pentru prima oară în viaţa lui şi-ar fi dorit ca 
adversarii săi să fie nişte ţintaşi mai buni. Era ascuns 
printre copaci, la o sută de metri nord-vest de tribunal. 
Uitându-se în jos, la şase santinele. Erau răsfirate într-un 
evantai, la sud şi est de marea clădire albă. Puşca lui 
Reacher era aţintită asupra omului celui mai apropiat. Dar 
nu trăgea încă. Dacă ar fi făcut-o, cei şase ar fi răspuns cu 
foc. Şi aveau să dea greş. 

Reacher era mulţumit de arma sa, M-16, precum şi de 
distanţa de o sută de metri. Ar fi putut garanta că va lovi tot 
ce va dori cu arma, şi de la distanţa aceea. Ar fi fost în stare 
să pună rămăşag până şi pe viaţa sa. De multe ori reuşise 
astfel de lovituri. Şi, normal, cu cât adversarii săi trăgeau 
mai prost, cu atât mai mulţumit era el. Dar asta nu era 
valabil şi acum. 

Urma să tragă de la nord-vest. Adversarii lui ar fi răspuns 
de la sud-est. Aveau să audă focurile lui, poate să şi vadă 
sclipirea de la gura ţevii, să ia ţinta şi să tragă. Şi să dea 
greş. Vor ţinti sus şi prea împrăştiat. Ţintele din poligon 
erau dovezi mute ale acestei concluzii. Remarcase că la trei 
şi la patru sute de metri trăgeau mai bine. Ţintele lovite 
stăteau mărturie acestui fapt. Dar, din experienţa lui 
Reacher, cei care puteau da dovadă de oarecare 
competenţă la trei sau patru sute de metri, într-un poligon, 
nu făceau nici două parale într-un duel de tir. Să stai 
nemişcat, întins pe o saltea şi să te uiţi la ţintă, pe timpul 
tău propriu, era un lucru. Să tragi în mijlocul unei 


zgomotoase şi confuze furtuni de gloanţe era ceva diferit. 
Ceva cu totul şi cu totul diferit. Cel care apărase camioanele 
cu rachete o dovedise din plin. Salvele lui acoperiseră tot 
spaţiul. Asta era problema. Dacă indivizii ăştia răspundeau 
cu foc dinspre sud-est, gloanţele lor rătăcite aveau să fie 
împrăştiate peste tot. În sus şi în jos, la stânga şi la dreapta. 
Gloanţele trase jos şi cele de la stânga nu reprezentau o 
problemă. N-aveau să provoace daune decât tufişurilor. Dar 
cele trase sus şi cele de la dreapta aveau să lovească 
tribunalul. 

Puşca M-16 foloseşte gloanţe desemnate ca M855. Muniţie 
obişnuită a NATO, de calibrul 5,56, doar cu o fracțiune sub 
lăţimea de 6,3 milimetri. Destul de grele pentru mărimea 
lor, deoarece sunt concepute ca un sandviş de plumb şi oţel, 
îmbrăcat într-o cămaşă de cupru. Menite să perforeze. 
Gloanţele rătăcite care aveau să se izbească de tribunal ar 
fi lovit laturile clădirii cu viteza de trei mii două sute de 
kilometri pe oră. Aveau să treacă prin lemnul vechi ca şi 
cum acesta nici n-ar fi fost acolo. Aveau să treacă prin 
dinamita instabilă ca un tren deraiat. Energia impactului lor 
avea să acţioneze ca o capsă detonantă, mai bună decât ar 
fi avut vreodată orice companie minieră. Pentru aşa ceva 
erau concepute aceste gloanţe. O comisie oarecare a cerut 
un glonţ capabil să pătrundă prin pereţii laterali ai 
camioanelor de muniţie. Şi asta li se livrase. 

Aşa că Reacher nu trăgea încă. Dacă ar fi fost doar trei 
santinele, ar fi riscat. Putea trimite la ţintă trei gloanţe în, 
poate, tot atâtea secunde. Mult prea repede pentru a se 
aştepta la vreo reacţie. Dar şase era prea mult. Erau prea 
distanţaţi. Era nevoie de prea multă mişcare între focuri. 
Ultimele ţinte aveau timp să reacționeze. Nu prea mult timp 
totuşi şi, categoric, nu destul pentru a ţinti precis. Asta era 
problema. 

Nici schimbarea direcţiei nu avea să-l ajute. Se putea 
strecura direct către sud. Nu-i putea lua mai mult de, 
poate, douăzeci de minute să-i ocolească printre copaci şi 


să cadă asupra lor din direcţia opusă. Dar apoi, ce-i 
rămânea de făcut? S-ar fi uitat în sus, la ţintele sale. 
Tribunalul s-ar fi găsit chiar în spatele lor. I-ar fi putut lovi 
pe fiecare dintre ei în cap, fără nici o problemă. Dar nu 
putea cere gloanţelor să se oprească la jumătatea drumului, 
în aer. Nu avea cum să împiedice aceste gloanţe de mare 
viteză, cu cămaşă de cupru, să iasă prin spatele ţestelor şi 
n-avea nici cum să evite ca traiectoriile lor să nu se îndrepte 
în sus, către pereţii de la etajul doi al tribunalului. Scutură 
din cap şi cobori ţeava puştii. 

McGrath îl văzu pe Borken stând de vorbă cu cineva, la 
marginea luminişului. Era cel care condusese echipa de 
ambuscadă. Cel care îi luase revolverul şi gloanţele şi care îl 
lovise cu pumnul în faţă. Amândoi îşi priviră ceasurile şi 
apoi se uitară la cer. Amândoi dădeau aprobator din cap. 
Borken îl bătu pe individ pe umăr şi se întoarse să plece. Se 
strecură printre copaci şi dispăru, pe cărarea spre oraş. 
Şeful ambuscadei se îndreptă în direcţia lui McGrath. 
Zâmbea. Îşi coborî puşca de pe umăr. 

— E timpul pentru spectacol, strigă. 

Se opri lângă McGrath, în acelaşi timp răsucindu-şi puşca 
în mână. Izbi cu patul în stomacul lui McGrath. Acesta se 
prăbuşi pe pietrişul de pe jos. Unul dintre paznici îşi înfipse 
ţeava armei în gâtul lui McGrath. Celălalt i-o înfipse în 
stomac, exact acolo unde fusese lovit. 

— Stai liniştit, nătărăule, spuse şeful. Mă întorc imediat. 

McGrath nu putea să-şi ridice capul, din cauza ţevii pe 
care o avea înfiptă în gât, dar îl urmări pe individ din ochi. 
Se îndrepta către penultima baracă din rând. 

Nu baraca arsenalului, care era mai izolată, ci spre un fel 
de depozit de echipament. leşi cu un baros, nişte frânghie şi 
patru obiecte de metal. Vopsite verde mat, versiune 
militară. Când omul se apropie, McGrath îşi dădu seama ce 
erau. '[ăruşi de cort. Cam de patruzeci şi cinci de centimetri 
lungime, gândiţi pentru un cort mare, poate de cantină. 


Individul lăsă obiectele să cadă pe pietriş. Ţăruşii de metal 
clincăniră, lovindu-se de pietre. Individul dădu din cap spre 
soldatul cu puşca înfiptă în gâtul lui McGrath, care imediat 
se îndreptă de spate şi făcu un pas în lături. Şeful de echipă 
îi luă locul. Se folosi de propria sa armă pentru a-l ţine pe 
McGrath țintuit la pământ. 

Soldatul deveni, brusc, activ. Părea să ştie bine ce se 
aştepta de la el. Folosi barosul ca să fixeze primul ţăruş în 
pământ. Solul era pietros şi omul trebui să depună un efort 
considerabil. Legănă barosul, într-un arc larg şi folosind 
multă forţă. Înfipse ţăruşul în pământ, până la două treimi. 
Apoi, se depărtă cam opt paşi şi-l înfipse pe al doilea. 
McGrath îl urmări cu privirea. Când al doilea ţăruş fu înfipt, 
omul făcu, din nou, opt paşi în unghi drept şi înfipse cel de- 
al treilea ţăruş. Cel de-al patrulea ţăruş completă pătratul 
cu latura de doi metri. McGrath realiză destul de clar 
scopul acestui pătrat. 

— De obicei, facem asta în pădure, spuse şeful de echipă. 
Şi o facem folosindu-ne de copaci pe verticală. 

Omul arătă în sus, spre cer. 

— De data aceasta însă trebuie să-i lăsăm să vadă, adăugă. 
Nu se vede ca lumea din pădure. La vremea asta a anului 
sunt prea multe frunze în drum, nu? 

Paznicul care bătuse ţăruşii în pământ gâfâia de oboseală. 
Schimbă din nou locul cu şeful său. Îşi înfipse puşca în 
abdomenul lui McGrath şi se aplecă, sprijinindu-se de ea, ca 
să-şi tragă sufletul. Lui McGrath i se tăie răsuflarea şi se 
agită violent sub apăsare. Şeful se lăsă pe vine şi alese 
dintre frânghiile aduse. Descâlci una şi-l legă pe McGrath 
de gleznă. Făcu o buclă şi o legă strâns. Folosi frânghia ca 
să-l tragă pe McGrath de picior, până în centrul pătratului. 
Apoi, legă capătul liber de cel de-al patrulea ţăruş. Îl legă 
strâns şi îl mai verifică o dată. 

Cea de-a doua bucată de frânghie se înfăşură în jurul 
celeilalte glezne a lui McGrath. O legară de cel de-al treilea 
ţăruş. Picioarele lui McGrath fură forţate să se desfacă în 


unghi drept. Mâinile îi erau în continuare prinse în cătuşe, 
la spate, zdrobite de solul pietros. Şeful se folosi de talpa 
bocancului pentru a întoarce partea de sus a corpului lui 
McGrath în lateral. Se aplecă şi îi desfăcu cătuşele. Apucă o 
încheietură şi înfăşură în jurul său o bucată de frânghie. O 
înnodă strâns şi ridică încheietura până la cel de-al doilea 
ţăruş. Trase de frânghie, până ce braţul lui McGrath 
rămase întins, într-o linie perfectă cu piciorul opus. Apoi, îl 
legă strâns de ţăruş şi se aplecă să apuce cealaltă 
încheietură. Soldaţii îl apăsară şi mai tare cu ţevile armelor. 
McGrath privi din nou urmele de vapori de pe cer şi icni de 
durere când braţul îi fu întins şi se găsi legat într-o cruce 
oblică, perfectă. 

Cei doi soldaţi îşi îndepărtară armele şi făcură un pas 
înapoi. Se alăturară şefului lor. Privind în jos. McGrath îşi 
ridică fruntea şi privi înnebunit împrejur. Trase de frânghii 
şi îşi dădu seama că nu făcea decât să strângă nodurile şi 
mai tare. Cei trei se îndepărtară şi mai mult şi se uitară în 
sus, la cer. McGrath îşi dădu seama că doreau ca avioanele 
şi camerele lor să aibă parte de o vedere continuă. 

Camerele aveau parte de o vedere continuă. La 
unsprezece kilometri deasupra pământului, în cer, piloţii 
zburau în cerc, unul pe o rază restrânsă, de numai câţiva 
kilometri, iar celălalt pe o traiectorie exterioară primului, 
ceva mai largă. Camerele lor erau aţintite în jos, sub 
controlul neobosit al computerelor. Avionul din interior se 
concentra pe luminişul în care McGrath fusese răstignit pe 
pământ, ca o pasăre cu aripile larg desfăcute. Cealaltă 
cameră cadra mai larg, cuprinzând întreaga zonă de la 
tribunal, în sud, până la minele părăsite, din nord. 
Semnalele lor video, în timp real, ajungeau rapid la 
vehiculul cu antena farfurie, parcat în spatele postului de 
comandă mobil. Antena concentra fluxul de date şi, prin 
cablul armat gros, le introducea în camionul de observaţie. 
După aceea, computerele de decodificare de mare 
capacitate le aduceau pe ecranele monitoarelor color de 


mari dimensiuni. Ecranele lor fosforescente prezentau 
întregul şi groaznicul adevăr. Generalul Johnson, 
aghiotantul său şi Webster stăteau acum nemişcaţi în faţa 
lor. Împietriţi, tăcuţi, cu privirile ţintă la ele. Recorderele 
video uruiau, imparţial, înregistrând fiecare secundă a 
activităţii desfăşurate la nouă kilometri mai departe, la 
nord. Întregul vehicul gemea, încărcat cu energie 
electronică reziduală. Şi totuşi era tăcere în jur ca într-un 
mormânt, căci nimeni nu avea curajul să spună ceva. 

— Nu poţi să apropii mai mult imaginea? întrebă într-un 
târziu Webster, cu voce joasă. S-o centrezi chiar pe 
McGrath? 

Aghiotantul generalului răsuci un buton îmbrăcat în 
cauciuc negru. Se uită la ecran. Răsuci mai mult, până ce 
pixelii imaginii începură să se adune în grămezi şi să 
provoace distorsiuni. Dădu înapoi o fracțiune. 

— Asta-i tot ce pot să fac, spuse. 

Se vedea destul de bine acum. Silueta răstignită a lui 
McGrath aproape umplu ecranele. Pe şeful echipei îl vedeau 
exact de deasupra, călcând pe bucăţile de frânghie, în timp 
ce mergea împrejurul lui McGrath. Avea un cuţit în mână. 
Mâner negru, lamă strălucitoare, lung cam de douăzeci şi 
cinci de centimetri. 

Arăta ca un cuţit mare de bucătărie. Genul pe care l-ar 
putea cumpăra un bucătar gurmand. Util pentru a tăia o 
felie groasă de cotlet în fâşii. Genul de sculă care s-ar 
potrivi pe un bufet de bucătărie, pus acolo de cineva care ar 
găti o tocană sau un stroganofi. 

Văzură cum omul lasă jos cuțitul, pe pieptul lui McGrath. 
Îşi folosi ambele mâini pentru a desface reverele sacoului 
lui McGrath. Îi slăbi cravata şi o trase lateral, aproape până 
sub ureche. Apucă şi cămaşa lui McGrath, rupându-i 
nasturii cu un gest brusc, ca s-o desfacă. Bumbacul pârâi 
sub cuțitul care acum se găsea pe piele. Omul trase de 
poalele cămăşii, scoţând-o din pantaloni şi împinse poalele 


în lături. Cu grijă, să nu-i stea în cale, de parcă ar fi fost un 
chirurg aflat în faţa unei proceduri dificile. 

Văzură cum omul lua din nou cuțitul. Era ghemuit pe vine, 
în dreapta lui McGrath, uşor aplecat, cu cuțitul în mână. Îl 
ţinea cu vârful în jos, aproape de stomacul lui McGrath. 
Rozul electronic de pe ecran, al pielii lui McGrath, era 
reflectat pe figurile celor care îl priveau, din interiorul 
vehiculului de observaţie. 

Îl văzură pe om ridicând cuțitul doi centimetri. Văzură 
cum arătătorul îi alunecă pe spatele cuţitului, ca şi cum şi- 
ar fi ajustat strânsoarea pentru un plus de precizie. Apoi, 
văzură cum lama acestuia coboară. Soarele palid sclipi pe 
lamă. Apoi, vederea le fu întreruptă. Un norişor rozaliu, 
tăcut, întunecă imaginea. Când se risipi, cuțitul se găsea în 
continuare în mâna omului. Dar omul nu mai avea cap. 
Capul îi fusese înlocuit de o masă sângerândă, iar omul 
cădea încet, într-o parte. 

PATRUZECI ŞI DOI. 

Şi paznicul din stânga căzu, la fel de uşor. Reacher îi 
băgase un glonţ în tâmplă, exact deasupra urechii. 

Căzuse greu, peste omul Biroului, încă răstignit. Paznicul 
din dreapta reacţionă însă. Se răsuci şi, împiedicându-se în 
frânghii, fugi către copaci. Reacher se opri o clipă, apoi îl 
dobori, la trei metri distanţă. Omul se întinse şi alunecă, cu 
zgomot, pe pietriş, ridicând un nor de praf. Tresări o dată şi 
muri. 

Reacher aşteptă. Ultimul ecou, în staccato, al celor trei 
împuşcături se întoarse dinspre munţii îndepărtați şi se 
pierdu în tăcerea profundă. Reacher se uită atent la copaci, 
de jur împrejurul Bastionului. Aştepta vreo eventuală 
mişcare. Lumina soarelui era strălucitoare. Prea 
strălucitoare pentru a putea fi sigur. Erau prea multe 
contraste între strălucirea luminişului şi întunecimea 
pădurii. Aşa că aşteptă. 

Apoi ieşi într-o fugă disperată din spatele barăcii unde se 
găsea radioul. Sprintă drept peste luminiş, către răvăşeala 


din mijloc. Ridicând trupurile, din mers. Paznicul era 
lăbărţat chiar deasupra corpului celui de la Birou. Şeful de 
echipă era întins peste picioarele acestuia. Îi îndepărtă din 
drum şi găsi cuțitul. Tăie cu el, ferăstruind, cele patru 
bucăţi de frânghie. Îl susţinu pe omul Biroului, să se ridice 
în picioare şi-l împinse înapoi, pe drumul pe care venise. 
Apoi apucă cele două puşti mai apropiate şi dădu fuga după 
el. Îl ajunse din urmă la jumătatea drumului. Omul se 
împleticea pe direcţia arătată. Reacher îl apucă de sub 
braţe şi-l cără, ca pe un balot, până într-un loc sigur. Îl 
împinse între copaci, în spatele barăcilor şi rămase aplecat, 
gâfâind de efort. Apoi, scoase încărcătoarele puştilor celor 
noi, băgă unul în buzunar şi unul în propria sa armă. 
Amândouă era versiuni prelungi, de treizeci de focuri 
fiecare. Lui îi mai rămăseseră doar şase focuri. Acum 
dispunea de şaizeci. De zece ori mai mult. Şi avea, lângă el, 
încă o pereche de mâini. 

— Eşti Brogan? întrebă. Sau McGrath? 

Omul răspunse ţeapăn şi pe un ton neutru. Pe faţa lui se 
oglindeau teama, panica şi confuzia. 

— McGrath, spuse. De la FBI. 

Reacher aprobă din cap. Deşi încă zguduit, omul 
reprezenta un aliat. Reacher scoase din buzunar Glockul lui 
Fowler şi i-l întinse, cu patul înainte. McGrath, destul de 
calm, gâfâia încă, aruncând priviri înnebunite către 
adâncimile pădurii. Se citea agresiunea în atitudinea lui. 
Ţinea pumnii strânşi. 

— Ce e? întrebă Reacher, brusc interesat. McGrath ţâşni 
înainte, smulse revolverul şi se trase înapoi. Îl ridică, luă 
poziţie de tragere şi ţinu revolverul aţintit, cu două mâini. 
Direct către capul lui Reacher. Capetele frânghiei tăiate îi 
atârnau de încheieturi. Reacher nu făcu decât să-l 
privească, lipsit de orice expresie. 

— Ce naiba vrei să faci? îl întrebă. 

— Eşti unul dintre ei, i-o întoarse McGrath. Lasă arma jos, 
OK? 


— Ce? nu-i veni să creadă lui Reacher. 

— Fă-o odată, da? repetă McGrath. 

Reacher îl privi, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Arătă cu 
mâna printre copaci, la trupurile împrăştiate din Bastion. 

— Şi de asta ce spui? întrebă. Nu-ţi spun nimic toate 
astea? 

Glockul nu se mişcă nici măcar o idee din loc. Era ţeapăn, 
aţintit drept spre capul lui Reacher, într-o poziţie perfect 
susţinută. McGrath arăta ca o ilustrație dintr-un manual de 
antrenament, cu excepţia bucăţilor de frânghie care îi 
atârnau ca nişte ghirlande pentru petreceri, de 
încheieturile mâinilor şi de glezne. 

— Toate astea nu contează? repetă Reacher, continuând să 
arate cu mâna. 

— Nu neapărat, mârâi McGrath. Faptul că nu le permiţi 
oamenilor tăi să-i violeze sau să-i chinuie pe ostatici nu te 
plasează în mod necesar de partea îngerilor. 

Reacher continuă să-l privească, vreme îndelungată, uluit. 
Se gândi intens. Apoi, dădu încet din cap şi lăsă puşca să 
cadă exact la jumătatea distanţei dintre ei. Dacă ar fi lăsat-o 
să-i cadă la picioare, McGrath ar fi putut să-i spună s-o 
împingă spre el cu piciorul. Nici dacă ar fi lăsat-o să cadă 
prea aproape de picioarele lui McGrath, n-ar fi fost bine. 
Omul era un agent experimentat. După felul în care luase 
poziţia de tragere, Reacher se aştepta de la el măcar la un 
nivel minim de competenţă. 

McGrath aruncă o privire în jos. Ezită. Era clar că nu voia 
ca Reacher să se apropie de el. Nu voia ca Reacher să vină 
mai aproape, să împingă puşca cu piciorul spre el. Aşa că îşi 
întinse piciorul înainte, ca să tragă arma. Era cam cu 
douăzeci şi cinci de centimetri mai scund decât Reacher, ca 
să nu spunem mai mult. Glockul aţintit asupra capului lui 
Reacher, de la o distanţă de trei metri, ajunsese acum 
îndreptat în sus, într-un unghi destul de ascuţit. Când îşi 
împinse piciorul înainte, îşi reduse înălţimea eficientă cu, 
poate, doi centimetri, ceea ce accentuă, în mod automat 


curbura braţelor sale cu gradele corespunzătoare. lar când 
îşi lăsă piciorul să alunece înainte, se apropie şi mai mult de 
Reacher, ceea ce ridică şi mai tare ţinta armei. În clipa în 
care degetele piciorului întins începură să pipăie după 
armă, partea de sus a braţelor lui aproape îi atingea faţa, 
împiedicându-l să vadă. Reacher aşteptă ca McGrath să 
privească din nou în jos. 

Acesta o făcu. Atunci Reacher se lăsă să cadă în genunchi. 
Izbi cu antebraţul înapoi şi în sus şi reuşi să scoată Glockul 
de pe linia de miră. Cu celălalt braţ, descrise în aer un arc 
larg, în spatele genunchilor lui McGrath, şi-l făcu pe acesta 
să cadă pe spate, în praf. Îşi puse mâna pe încheietura lui 
McGrath şi strânse uşor, până ce revolverul îi căzu din 
mână. Îl ridică, apucându-l de ţeavă şi i-l întinse din nou, cu 
patul înainte. 

— Uită-te la asta, spuse. 

Îşi ridică manşeta cămăşii şi scoase la vedere cicatricea cu 
crustă de pe încheietura stângă. 

— Nu sunt unul dintre ei, preciză. Aproape tot timpul m-au 
ţinut în cătuşe. 

Apoi îi întinse din nou revolverul lui McGrath, cu patul 
înainte, oferindu-i-l. McGrath îl privi pe Reacher, după care 
privi spre luminiş. Se aplecă uşor în stânga şi în dreapta, să 
vadă mai bine corpurile împrăştiate pe jos. Se întoarse cu 
privirea la Reacher, tot încurcat. 

— Te consideram unul dintre cei răi, sublinie. 

Reacher îl aprobă din cap. 

— E de înţeles, spuse. Dar de ce? 

— Erai pe banda video de la curăţătorie, îi explică 
McGrath. Arătai ca şi cum tocmai ai fi capturat-o. 

Reacher scutură din cap. 

— Eram doar un trecător nevinovat, spuse. 

McGrath continuă să-l privească fix. Întrebător, gândindu- 
se. Reacher îl văzu cum ajunge la o concluzie. Înclină din 
cap, acceptând revolverul şi-l puse pe jos, între ei doi, ca şi 
cum această poziţionare ar fi fost simbolul unei înţelegeri, 


al unui pact. Începu să umble la nasturii de la cămaşă. Tăie 
capetele de frânghie care îi atârnau de încheieturi şi de 
glezne. 

— OK, acum ce-ar fi s-o luăm de la capăt? întrebă încurcat. 

Reacher aprobă din cap şi întinse mâna. 

— Sigur, spuse. Eu sunt Reacher, iar tu eşti McGrath, şeful 
lui Holly. Mă bucur să te cunosc. 

McGrath reuşi să zâmbească amărât şi îi scutură mâna, 
fără energie. Apoi, cu o singură mână, se apucă din nou să 
desfacă nodurile de frânghie rămase la încheieturi şi la 
glezne. 

— Îl cunoşti pe unul Garber? întrebă. 

— Am fost sub comanda lui pe vremuri, răspunse Reacher. 

— Garber ne-a spus că eşti curat, preciză în continuare 
McGrath. Numai că nouă nu ne-a venit să credem. 

— Normal, spuse Reacher. Garber nu spune decât 
adevărul. Aşa că nu e crezut niciodată de nimeni. 

— Nu-mi rămâne decât să-mi cer scuze, continuă 
McGrath. Îmi pare rău. Dar încearcă şi tu să vezi lucrurile 
din perspectiva mea. Ai fost inamicul public numărul unu 
timp de cinci zile. 

Reacher trecu peste scuze cu un gest al mâinii, se ridică 
şi-l ajută pe McGrath să se pună pe picioare. Se aplecă din 
nou, ridică Glockul din praf şi i-l înmână. 

— Nasul? îl întrebă. 

McGrath lăsă revolverul să-i alunece în buzunarul 
sacoului. Îşi atinse uşor nasul şi se strâmbă. 

— Animalul ăla m-a lovit rău. Cred că e rupt. S-a întors şi 
m-a pocnit, ca şi cum n-ar mai fi putut să aştepte. 

În pădure se auzi un zgomot, undeva în stânga lor. 
Reacher îl luă de braţ pe McGrath şi îl trase mai adânc în 
pădure. Îl împinse printre tufişuri şi se opri, cu faţa spre 
est. Rămase tăcut, nemişcat şi ascultă, să-şi dea seama dacă 
era vreo mişcare în jur. McGrath îşi scotea resturile de 
frânghie de la glezne şi se răsuci să-l întrebe ceva. 


— Holly e bine? puse el, în sfârşit, întrebarea care îi stătea 
pe suflet. 

Reacher aprobă din cap. Dar încruntat. 

— Până acum, da, îi răspunse. Dar va fi al naibii de greu s- 
o scoatem de acolo. 

— Ştiu despre dinamită, spuse McGrath. Ăsta a fost ultimul 
lucru pe care ni l-a mai comunicat Jackson. Luni seara. 

— Asta-i problema, continuă Reacher. Un singur glonţ 
rătăcit şi aleluia. În plus, acolo sunt o sută de oameni care 
abia aşteaptă să apese pe trăgaci. Orice facem, trebuie să 
facem cu grijă. Ai ceva întăriri, care să ne vină în ajutor? 
Echipa de recuperare? 

McGrath scutură din cap. 

— Încă nu, spuse. Politica. 

— Poate că încă nu e prea grav, spuse Reacher. Ei vorbesc 
de sinucidere în masă dacă doar s-ar bănui că ar urma să 
fie învinşi. Trăieşte liber sau mori, ştiai? 

— Ce contează, răspunse McGrath. E alegerea lor. Nu-mi 
pasă ce o să li se întâmple lor. Pe mine mă preocupă doar 
Holly. 

Continuară să se strecoare printre copaci în tăcere. Se 
opriră când ajunseră în inima pădurii, undeva în spatele 
cantinei. Reacher se răsuci să pună o întrebare. Dar rămase 
împietrit, cu un deget pe buze. Veneau zgomote de undeva 
din stânga. O patrulă care mătura marginea pădurii. 
McGrath voi să se mişte, dar Reacher îl prinse de braţ şi-l 
opri. Era mai bine să rămână nemişcaţi ca nişte copaci 
decât să facă zgomote care puteau fi auzite. Patrula se 
apropie. Reacher îşi ridică puşca şi o trecu pe foc rapid. 
Mască sunetul clicului cu palma. McGrath îşi ţinu 
răsuflarea. Patrula devenise vizibilă printre copaci. Se afla 
la trei metri distanţă. Şase oameni, şase puşti automate. Din 
mers, aruncau priviri scurte, în stânga şi în dreapta, 
oscilând între marginea luminişului scăldat în soare şi 
adâncul verde-închis al pădurii. Reacher expiră, fără 
zgomot. Erau amatori, cu puţin antrenament şi nepricepuţi 


în ale tacticii. Cu strălucirea soarelui în ochi, la fiecare a 
doua privire li se anula orice şansă de a vedea ceva în 
întunericul pădurii. Erau ca orbi. Trecură pe lângă ei fără 
măcar să se oprească. Reacher îi ascultă înaintând şi se 
întoarse spre McGrath. 

— Unde sunt Brogan şi Milosevic? şopti el. 

McGrath dădu din cap, posomorât. 

— Ştiu, spuse, cu voce joasă. Unul din ei este luda. Mi-am 
dat seama de asta cam cu jumătate de secundă înainte să 
pună mâna pe mine. 

— Unde sunt acum? întrebă din nou Reacher. 

— Pe acolo, pe undeva, spuse McGrath. Am venit împreună 
prin râpă, cam de la un kilometru şi jumătate depărtare de 
aici. 

— Care dintre ei e? întrebă Reacher. 

McGrath ridică din umeri. 

— Încă nu ştiu, răspunse. Nu-mi pot da seama. Am tot 
răsucit întrebarea asta în cap de nu ştiu câte ori. Amândoi 
au făcut şi lucruri bune. Milosevic a găsit curăţătoria. Ela 
adus banda video. Brogan a muncit o grămadă să le dea de 
urmă până aici, în Montana. Ela găsit urmele camionetei. A 
ţinut legătura cu cei de la Quantico. Rațiunea îmi spune că 
niciunul dintre ei nu poate fi trădător. 

— Pe mine când m-aţi identificat? întrebă Reacher. 

— Joi dimineaţă, spuse McGrath. Ţi-am găsit toată 
povestea vieţii. 

Reacher dădu aprobator din cap. 

— Omul ăla a sunat imediat, spuse. Cei de aici au aflat 
imediat cine sunt, joi dimineaţa. 

McGrath ridică din nou din umeri. 

— Erau amândoi acolo, în clipa aia. Eram toţi la Peterson. 

— Aţi primit faxul lui Holly? continuă Reacher cu 
întrebările. 

— Care fax? Când? 

— Azi-dimineaţă, răspunse Reacher. Devreme, poate la 
cinci fără zece? V-a trimis prin fax o avertizare. 


— Le interceptăm linia, îi explică McGrath. Într-un camion, 
lângă drum. Dar la cinci fără zece eram încă în pat. 

— Şi cine avea grijă de prăvălie? vru să ştie Reacher. 

McGrath dădu din cap. 

— Milosevic şi Brogan, spuse el acru. Amândoi. La cinci 
fără cinci în dimineaţa asta au intrat în post. Indiferent care 
dintre ei o fi, a pus mâna pe fax să-l ascundă. Dar care 
anume, habar nu am. 

Reacher înclină, la rândul lui, din cap. 

— Am putea încerca să aflăm, spuse. Sau am putea sta şi 
aştepta să vedem. Unul dintre ei va umbla pe aici precum 
cel mai bun prieten, în timp ce celălalt va fi găsit încătuşat 
ori deja mort. O să ne dăm atunci seama. 

McGrath dădu şi el din cap, posac. 

— Abia aştept, spuse. 

Apoi, Reacher înţepeni şi-l trase trei metri şi ceva mai 
adânc în pădure. Auzise patrula întorcându-se printre 
copaci. 

În interiorul tribunalului, Borken auzise cele trei 
împuşcături. Era aşezat pe scaunul judecătorului şi le auzi 
foarte clar. Auzise deodată poc, poc... poc, repetându-se de 
o duzină de ori, pe măsură ce fiecare dintre pantele 
îndepărtate îi trimiteau înapoi ecoul. Un curier merse până 
la Bastion. Un kilometru dus şi unul întors, pe cărarea 
şerpuită din pădure. Douăzeci de minute pierdute, dar apoi 
curierul se întoarse, gâfâind şi aducând ştiri noi. Trei 
cadavre, patru frânghii tăiate. 

— Reacher, spuse Borken. Trebuia să-l omor de la bun 
început. 

Milosevic dădu din cap, în semn că era de acord. 

— Vreau să-l ţii departe de mine, spuse. Am auzit de 
raportul autopsiei făcute prietenului tău, Peter Bell. Îmi 
vreau doar banii şi să scap cu bine de aici, OK? 

Borken aprobă din cap. Apoi izbucni în râs. Un râs ascuţit, 
nervos, în parte entuziasm, în parte încordare. Se ridică şi 


ieşi din dosul mesei judecătorului. Râse, rânji şi-l bătu pe 
Milosevic pe umăr. 

Holly Johnson nu ştia mai multe despre dinamită decât un 
om obişnuit. Nu-şi putea aminti compoziţia chimică exactă. 
Ştia că intrau, cumva, în formulă nitrat de amoniu şi 
nitroceluloză. Se întreba dacă şi nitroglicerina făcea parte 
din amestec. Sau era doar alt gen de explozibil. Oricum, îşi 
închipuia că dinamita era un fel de lichid lipicios, îmbibat 
într-un material poros şi modelat sub formă de batoane. 
Batoane cu greutate mare, foarte dense. Dacă pereţii ei 
erau căptuşiţi cu batoane grele şi dense, puteau absorbi o 
mare cantitate de sunet. Ca un strat fonoabsorbant dintr-un 
apartament de oraş. Ceea ce însemna că împuşcăturile pe 
care le auzise fuseseră destul de aproape. Şi ea auzise: poc, 
poc... poc. Dar nu ştia cine trăgea, asupra cui sau de ce. Nu 
erau împuşcături de revolver. Ştia cum sună lătratul 
înfundat al unui revolver, încă din zilele pe care le 
petrecuse la Quantico. Astea erau împuşcături provenite de 
la o armă cu ţeavă lungă. Nu sunetul greu şi înăbuşit al 
puştilor de mare calibru Barrett de la poligonul de tragere. 
Era o armă mai uşoară. Cineva trăsese de trei ori cu o armă 
de calibru mijlociu. Sau trei oameni trăseseră în acelaşi 
timp, un fel de salvă. Dar, indiferent despre ce ar fi fost 
vorba, ceva se întâmpla. Iar ea trebuia să fie pregătită 
pentru orice. 

Şi Garber auzise împuşcăturile. Poc, poc... poc, cam la o 
mie de metri spre nord-vest sau poate la o mie două sute. 
Apoi, urmară o duzină de ecouri, din ce în ce mai rare, 
venind dinspre povârnişurile munţilor. Ştia cu siguranţă ce 
anume reprezentau. O puşcă M-16, trăgând foc cu foc, 
prima pereche grupată strâns, în ceea ce armata 
denumeşte lovitură dublă. După sunet era clar un trăgător 
competent. Ideea era să trimiţi al doilea foc înainte ca tubul 
primului cartuş să lovească pământul. Apoi o a treia ţintă 
ori, poate, un foc de asigurare în cea de-a doua ţintă. Un 
ritm de neconfundat. Ca o semnătură. Semnătura audibilă a 


cuiva care avea în spatele său sute de ore de antrenament 
cu arme. Garber dădu din cap ca pentru sine şi continuă să 
înainteze printre copaci. 

— Trebuie să fie Brogan, şopti Reacher. 

McGrath se arătă surprins. 

— De ce Brogan? întrebă el. 

Erau ghemuiţi pe jos, cu spatele lipit de două trunchiuri 
alăturate, înfundaţi la treizeci de metri în pădure, invizibili. 
Patrula de cercetare se întorsese şi tot nu-i găsise. McGrath 
îi povestise lui Reacher întreaga istorie. Trecuse rapid peste 
părţile importante ale cercetării, ca de la un profesionist la 
altul, într-un fel de stenografie orală a cuiva dinlăuntrul 
acţiunii. Reacher pusese câteva întrebări la obiect, iar 
McGrath îi răspunsese pe scurt. 

— Timpul şi distanţa, spusese Reacher. Astea erau lucrul 
cel mai important. Gândeşte-te din punctul lor de vedere. 
Ne-au pus în camionetă şi au dat fuga drept aici, în 
Montana. Cât face asta? Două mii şapte sute de kilometri? 
Două mii nouă sute? 

— Probabil, răspunse McGrath, acceptând. 

— lar Brogan e un tip deştept, spuse Reacher. Şi ştie că şi 
tu eşti deştept. Ştie că eşti destul de deştept ca să ştii că el 
e un tip deştept. Aşa că nu poate lăsa totul într-un punct 
mort. Singurul lucru pe care putea să-l facă era să vă ţină 
pe toţi destul de departe de acţiune, ca să nu constituiți o 
problemă. Şi exact asta-i ceea ce a şi făcut. Ela manipulat 
fluxul de informaţii. Comunicaţiile trebuiau să se desfăşoare 
în două sensuri, nu? Aşa că luni ştia că au închiriat o 
camionetă. Dar, până miercuri, a continuat să conducă 
raţionamentul spre camionetele furate, nu-i aşa? A pierdut 
o grămadă de timp cu chestia aia din Arizona. Apoi a dat la 
iveală marea descoperire cu firma de închirieri şi treaba cu 
noroiul, ajungând să pară un adevărat erou, dar, în 
realitate, n-a făcut decât să vă ţină cât mai departe de 
vânat. Le-a dat tot timpul de care aveau nevoie ca să ne 
aducă aici. 


— Totuşi ne-a adus până aici, nu? întrebă McGrath. Mult în 
urma lor, de acord, dar ne-a adus până aici. 

— Pentru el nu era nici o pierdere, spuse Reacher. Pe 
Borken îl mânca limba să vă spună unde o ţinea pe Holly, de 
îndată ce ea ar fi ajuns în siguranţă aici, nu crezi? 
Destinația nu avea să fie niciodată un secret, sau mă înşel? 
Asta era toată strategia. Prezenţa ei ar fi trebuit să vă 
oprească de la a-i mai ataca. Şi n-ar fi avut nici un rost dacă 
nu v-ar fi spus exact unde se găsea ea. 

McGrath scoase un mârâit. Se gândea la cele spuse de 
Reacher. Nu era convins încă. 

— L-au plătit, spuse Reacher. De asta poţi să fii sigur. 
Dispun de importante fonduri de război, McGrath. Douăzeci 
de milioane de dolari furate, în bonuri la purtător. 

— Furtul maşinii blindate? se interesă McGrath. Undeva, 
în nordul Californiei? Ei au făcut-o? 

— Cel puţin, aşa se laudă, întări Reacher. McGrath se 
acomodă cu ideea apoi deveni dintr-odată palid. Reacher 
asistă la întregul proces, apoi aprobă din cap. 

— Aşa e, spuse. Lasă-mă să ghicesc: Brogan n-a dus 
niciodată lipsă de bani, nu-i aşa? Nu a mârâit niciodată în 
legătură cu salariul, nu? 

— La dracu', replică McGrath. Două pensii alimentare pe 
lună, o amantă, jachete de mătase şi eu n-am luat în calcul 
asta niciodată. Eram recunoscător că nu se număra printre 
cei care se plâng. 

— Chiar acum cred că-şi încasează ultima rată, spuse 
Reacher. Iar Milosevic e deja mort ori încuiat pe undeva. 

McGrath aprobă încet din cap. 

— Brogan a lucrat în California, spuse. Înainte să vină la 
noi. Lia dracu', cum de nu m-am gândit? Pariez un dolar 
contra zece că el a fost agentul care i-a luat urma lui 
Borken. A zis că cei de la Sacramento n-au fost în stare să 
susţină acuzaţia. Că dosarele erau mult prea vagi. Vagi, 
pentru că Borken îi dădea pe mână găleți de dolari, să facă 


în aşa fel încât acuzaţiile să nu stea în picioare. Iar 
mizerabilul le lua într-o veselie. 

Reacher aprobă din cap. 

— La dracu', spuse din nou McGrath. La dracu', la dracu', 
la dracu'! Greşeala mea. 

Reacher continuă să nu spună nimic. Era mai diplomatic 
să tacă din gură. Înţelegea ce simţea McGrath. Îi înţelegea 
starea. Şi el se găsise, din când în când, în astfel de situaţii 
în trecut. Şi el simţise cum îi intră cuțitul în spate, chiar 
între omoplaţi. 

— Mă ocup eu de Brogan, mai târziu, spuse McGrath în 
cele din urmă. După ce o scoatem pe Holly. Măcar a spus 
ceva de mine? Îşi dă seama că am venit după ea? Ţi-a spus 
ceva despre asta? 

Reacher dădu din cap. 

— Mi-a spus doar că are încredere în oamenii ei, sublinie. 

PATRUZECI ŞI TREI. 

Pentru prima dată în douăzeci de ani, generalul Garber 
omorâse un om. Nu avusese intenţia s-o facă. Voise, de fapt, 
să-l culce pe om la pământ şi să-i ia puşca. Asta fusese tot. 
Omul făcuse parte din perdeaua interioară de santinele. 
Erau postați la intervale arbitrare, în linie, la o sută de 
metri sud de clădirea tribunalului. Garber bătuse pădurea 
înainte şi înapoi, cercetând locurile în care erau ascunşi. O 
linie neregulată de santinele, la patruzeci sau cincizeci de 
metri distanţă unii de alţii, doi pe marginea drumului, iar 
restul, în pădure. 

Garber şi-l alesese pe cel aflat cel mai aproape de linia 
dreaptă dintre el şi clădirea mare, albă. Trebuia să se mişte. 
Avea nevoie de un acces direct. Şi de o armă. Aşa că-şi 
alesese omul şi acţionase cât mai aproape de el. Scosese o 
piatră de mărimea unui pumn din solul umed al pădurii. Se 
furişase, în cerc, până în spatele țintei. 

Lipsa lor de antrenament făcu lucrurile să meargă ca 
unse. O perdea de santinele trebuia să fie mobilă. Trebuia 
să se mişte, unul lângă altul, de-a lungul perimetrului pe 


care li se spusese să-l apere. Aşa, ar fi acoperit fiecare 
centimetru din teritoriu şi ar fi descoperit dacă vecinul 
intrase în vreo ambuscadă şi fusese culcat la pământ. 
Numai că oamenii aceştia erau statici. Nu făceau decât să 
stea acolo. Să se uite şi să asculte. O tactică greşită. 

Omul ales purta o beretă soldăţească. Era incorect 
camuflat. Avea pe costum un model în linii întrerupte, negru 
cu gri. Atent proiectat pentru a asigura o eficienţă maximă 
într-o ambianţă urbană. Dar inutil într-o pădure scăldată în 
soare. Garber ajunsese până în spatele omului şi ridicase 
piatra. Îl lovise cu precizie în spatele capului. 

Numai că îl lovise prea tare. Problema era că oamenii se 
deosebesc unul de altul. Nu există un anumit dozaj al forţei 
loviturii care să asigure rezultatul scontat. Nu e ca atunci 
când joci biliard. Dacă vrei să bagi bila în buzunarul din 
colţ, ştii aproape exact cât de tare trebuie s-o loveşti. Cu 
craniile însă, este altceva. Unele sunt tari. Cel a omului de 
faţă nu fusese. Plesni ca o coajă de ou, măduva spinării se 
rupse în partea de sus, iar omul muri înainte să atingă 
pământul. 

— La dracu', gâfâi Garber. 

Nu îl preocupa etica situaţiei. Câtuşi de puţin. Patruzeci de 
ani în care avusese de-a face cu oameni duri, care o luaseră 
pe căi greşite, definiseră, pentru el, un mare număr de 
sensuri, din punct de vedere etic. Era preocupat de 
prezenţa vulturilor hoitari. Oamenii leşinaţi nu-i atrag. Cei 
morţi, da. Vulturii hoitari care plutesc în cercuri deasupra 
corpului împrăştie informaţii. Ei le spun celorlalte santinele: 
unul dintre voi a murit. 

Astfel, Garber îşi schimbă puţin planul. Luă puşca M-16 a 
mortului şi înaintă mai mult decât ar fi dorit. Ajunse până la 
douăzeci de metri de locul în care se terminau copacii. Făcu 
stânga, apoi dreapta, până ce văzu o grămadă de stânci 
care ieşeau din pământ la zece metri dincolo de marginea 
pădurii. Acesta avea să fie locul următoarei sale pătrunderii 
atente. Se strecură în spatele unui copac şi se lăsă pe vine. 


Demontă puşca şi îi verifică starea de funcţionare. O montă 
la loc şi aşteptă. 

Harland Webster derulă banda video înapoi pentru a patra 
oară şi analiză din nou lucrurile întâmplate. Norişorul de 
ceaţă rozalie, paznicul trântit la pământ, cel de-al doilea 
paznic luându-şi picioarele la spinare, transfocarea bruscă 
a camerei, ca să cuprindă întregul luminiş, cel de-al doilea 
paznic întinzându-se, fără să scoată vreun sunet, la pământ. 
Urmă o pauză îndelungată. Apoi, sprintul nebunesc al lui 
Reacher. Reacher împingând trupurile din drum, tăind 
frânghiile, cărându-l pe McGrath la adăpost. 

— Am făcut o greşeală în legătură cu tipul ăsta, spuse 
Webster. 

Generalul Johnson aprobă din cap. 

— Mi-aş dori ca Garber să mai fie aici, spuse. Îi datorez 
scuze. 

— Avioanele au rămas fără carburant, rosti aghiotantul în 
liniştea care se lăsase. 

Johnson dădu din nou din cap. 

— Trimite unul înapoi, spuse el. Nu mai avem nevoie de 
amândouă acolo în acelaşi timp. Să facă cu schimbul. 

Aghiotantul sună la baza Peterson şi, în doar jumătate de 
minut, trei dintre cele şase ecrane din maşină se stinseră, în 
vreme ce avionul de pe cercul exterior se îndepărtă, 
zburând către sud. Avionul de pe cercul interior îşi mări 
raza de acţiune şi îşi poziţionă obiectivul camerei pentru a 
acoperi întreaga zonă. Luminişul se reduse până la 
dimensiunile unei monede, iar clădirea mare şi albă a 
tribunalului deveni vizibilă în colţul de jos dreapta al 
ecranelor. Trei imagini identice pe trei ecrane, clipind în 
întuneric. Se aplecară înainte în scaunele lor şi priviră 
atent. Aparatul de radio din buzunarul lui Webster începu 
să pârâie. 

— Webster? se auzi vocea lui Borken. Eşti acolo? 

— Sunt aici, replică Webster. 


— Ce a fost cu avionul? se interesă Borken. V-aţi pierdut 
interesul sau ce s-a întâmplat? 

Timp de o secundă, Webster se întrebă cum de îşi dăduse 
seama Borken. Apoi, îşi aminti de dârele de vapori. Erau ca 
o diagramă, acolo, sus în cer. 

— Cine a fost? întrebă el. Brogan sau Milosevic? 

— Ce-a fost cu avionul? repetă Borken întrebarea. 

— A rămas fără carburant, răspunse Webster. Se va 
întoarce. 

Urmă o pauză. Apoi, glasul lui Borken se auzi din nou. 

— OK, spuse. 

— Deci cine a fost? repetă Webster. Brogan, sau Milosevic? 

Dar aparatul îi muri în mână. Apăsă pe butonul de 
deconectare şi îl surprinse pe Johnson privindu-l fix. Pe 
figura lui Johnson se putea citi: omul de la armată s-a 
dovedit a fi bun, iar cel de la Birou, jalnic. Webster ridică 
din umeri. Încercă să se arate dezamăgit. Să spună din 
ochi: amândoi am făcut greşeli. Dar faţa lui Johnson mai 
zicea şi altceva: ar fi trebuit să-ţi dai seama. 

— Ar putea fi o problemă, nu-i aşa? interveni aghiotantul. 
Brogan şi Milosevic? Oricare dintre ei este tipul cel bun, va 
continua să se gândească la Reacher ca la un duşman. Iar 
oricare dintre ei este tipul cel rău, acum ştie că are în 
Reacher un duşman. 

Webster privi în lături. Se întoarse înapoi la ecrane. 

Borken îşi puse radioul în buzunarul uniformei negre. 
Bătu, nervos, cu degetele pe masa judecătorului. Se uită fix 
la cei care-i susțineau privirea. 

— O singură cameră este suficientă, spuse. 

— Categoric, spuse Milosevic. Una e la fel de bună ca şi 
două. 

— N-avem nevoie tocmai acum să se mai amestece cineva, 
spuse Borken. Aşa că prioritatea e să punem mâna pe 
Reacher. 

Milosevic privi în jur, nervos. 


— Nu vă uitaţi la mine, spuse. Eu rămân aici. Nu-mi vreau 
decât banii. 

Borken se uită la el. Gândindu-se. 

— Ştii cum se prinde un tigru? întrebă. Ori un leopard, sau 
altceva? În junglă? 

— Cum? întrebă Milosevic. 

— Priponeşti o capră de un ţăruş, spuse Borken. Şi apoi te 
întinzi şi aştepţi. 

— Cum? întrebă Milosevic din nou. 

— Reacher voia să-l salveze pe McGrath, nu? spuse 
Borken în continuare. Aşa că, poate, o să vrea să-l scoată 
din belea şi pe amicul tău, Brogan. 

Generalul Garber auzi larma şi riscă să se mişte câţiva 
metri. O porni într-acolo unde copacii se răreau şi apoi se 
ghemui la pământ. Se furişă spre stânga, să aibă un unghi 
de vedere mai bun. Tribunalul se găsea chiar în faţa lui, pe 
deal. Era în faţa peretelui de sud, dar de acolo de unde se 
găsea, nu avea decât un unghi de vedere îngust spre faţada 
clădirii. Putea vedea totuşi intrarea principală. Văzu o ceată 
de oameni ieşind. Şase indivizi. Doi mergeau pe flancuri, 
atenţi, cercetând împrejurimile, cu armele echilibrate pe 
braţ. Ceilalţi patru cărau un om cu membrele desfăcute şi 
cu faţa în jos. Persoana respectivă fusese apucată de mâini 
şi de picioare. Era un bărbat. Garber îşi putea da seama 
după glas. Se zbătea, se zvârcolea şi ţipa. Era Brogan. 

Garber simţi că-i îngheaţă sângele în vine. Ştia ce păţise 
Jackson. McGrath îi povestise. Îşi ridică arma. Luă ca ţintă 
paznicul din frunte, cel mai apropiat. Îl urmări lent, în timp 
ce se deplasa de la dreapta la stânga. Apoi, cu colţul 
ochiului, îi văzu şi pe ceilalţi cinci. După aceea, se gândi la 
perdeaua de santinele pe care o avea în spate. Se strâmbă 
şi cobori arma. Nici o şansă. Avea o regulă a lui: ţine-te de 
treaba pe care o ai de făcut prima. O predicase, ca pe o 
învăţătură din Biblie, timp de patruzeci de ani. lar treaba 
pe care o avea acum de făcut era s-o scoată pe Holly 


Johnson din temniţă. Şi să fie încă în viaţă. Se furişă înapoi 
în pădure şi ridică din umeri a neputinţă spre cei doi. 

Membrii echipajului de pe elicopterul Chinook reuşiseră să 
iasă din aparatul prăbuşit şi încercaseră, poticnindu-se, să 
se ascundă în pădure. Se gândiseră că se îndreaptă spre 
sud, dar, din cauza lipsei de orientare, o luaseră spre nord. 
Trecuseră prin perdeaua de santinele, fără măcar să-şi fi 
dat seama de ceva şi dăduseră peste un general cu trei 
stele, care stătea aşezat la baza unui pin. Generalul le 
făcuse semn să se lase în jos şi le spusese să se ascundă. 
Crezuseră că visau şi aşteptau să se trezească. Tăcură şi 
ascultară cum ţipetele se pierdeau undeva în spatele 
clădirii în ruine a biroului administrativ al ținutului. 

Reacher şi McGrath auziră şi ei ţipetele, câteva minute 
mai târziu. La început slabe, undeva, adânc în pădure, la 
stânga lor. Apoi, din ce în ce mai puternice. Se apropiară, 
până în dreptul unui spaţiu dintre barăci, de unde puteau 
vedea, peste luminişul Bastionului, până unde începea 
cărarea. Se aflau la trei metri în adâncul pădurii, destul de 
departe ca să nu fie văzuţi, dar destul de aproape ca să 
vadă tot ce se întâmpla. 

Îi văzură pe cei doi bărbaţi aflaţi în frunte ţâşnind în 
lumina soarelui. După ei, încă patru, mergând în acelaşi 
pas, cu armele pe umăr, puţin aplecaţi înainte, cu braţele 
contrabalansând o greutate pe care o cărau. Ceva care se 
zbătea, se zvârcolea şi ţipa. 

— Doamne, Dumnezeule, şopti McGrath. Asta-i Brogan. 

Reacher rămase privind îndelung. Tăcut. Apoi, dădu încet 
din cap. 

— Înseamnă că m-am înşelat, spuse. Milosevic e omul rău. 

McGrath apăsă uşor pe trăgaciul Glockului, ca să elibereze 
siguranţa. 

— Aşteaptă, şopti Reacher. 

Se mişcă spre dreapta, făcându-i semn lui McGrath să vină 
după el. Rămânând adânc ascunşi în pădure, îi ocoliră, 
mergând paralel, pe cei şase indivizi şi pe Brogan, care se 


aflau în luminiş. Cei şase se mişcau încet pe pietriş, iar 
strigătele lui Brogan se auzeau tot mai tare. Ocoliră 
cadavrele împrăştiate pe jos, precum şi ţăruşii cu frânghiile 
tăiate şi-şi continuară drumul. 

— Se îndreaptă spre baraca de pedeapsă, spuse Reacher 
în şoaptă. 

Îi pierdură din vedere când copacii se îndesiră, astupând 
cărarea care ducea la celălalt luminiş. Dar tot mai puteau 
auzi strigătele. Sunau ca şi cum Brogan ar fi ştiut dinainte 
ce avea să i se întâmple. McGrath îşi aminti ce le povestise 
Borken la sfârşitul convorbirii prin radio. Reacher îşi 
amintea cum îngropase trupul mutilat al lui Jackson. 

Riscară şi se apropiară ceva mai mult de următorul 
luminiş. Văzură cum cei şase indivizi se îndreaptă spre 
baraca lipsită de ferestre şi se opresc la uşă. Primii doi 
bărbaţi se întoarseră, păstrând întreaga zonă în raza 
armelor. Cel care-l ţinea pe Brogan de încheietura dreaptă 
scoase cu mâna liberă cheia din buzunar. Brogan urlă după 
ajutor. Urlă, implorând milă. Individul deschise uşa. O trase, 
să se deschidă larg. Se opri surprins în prag şi lăsă să-i 
scape un strigăt. 

Joseph Ray ieşi din cabană. Tot în pielea goală, ţinându-şi 
hainele grămadă în braţe. Cu partea de jos a feţei plină de 
sânge, ca o mască. Ţopăi şi se poticni pe pietriş, în 
picioarele goale. Cei şase îl priviră cum se îndepărtează. 

— Ăsta cine naiba mai e? întrebă în şoaptă McGrath. 

— Alt dobitoc, făcu Reacher. 

Brogan fusese aruncat pe pământ. Apoi, îl ridicară în 
picioare, trăgându-l de guler. Se uita înnebunit împrejur şi 
nu se oprea din ţipat. Reacher îi văzu chipul, alb şi 
înspăimântat şi gura deschisă. Cei şase îl aruncară în 
interiorul barăcii. Intrară după el. Uşa se închise, trântindu- 
se. McGrath şi Reacher se apropiară şi mai mult. Auziră 
ţipete şi zgomotul înfundat al unui corp izbindu-se de 
pereţi. Sunetele continuară timp de câteva minute. Apoi, 
totul se linişti. Uşa se deschise. Cei şase ieşiră din baracă, 


zâmbind şi scuturându-şi mâinile de praf. Ultimul dintre ei 
se întoarse să-i mai dea lui Brogan încă o lovitură. Reacher 
auzi zgomotul acesteia şi pe Brogan ţipând. Apoi, omul ieşi, 
încuie uşa şi se grăbi să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. Se 
mai auzi scârţâitul paşilor lor pe pietriş, apoi se pierdu şi 
acesta. Luminişul rămase cufundat în linişte. 

Holly şchiopătă pe podea către uşă. Îşi apăsă urechea de 
ea şi ascultă cu atenţie. Linişte deplină. Nici un sunet. 
Şchiopătă înapoi, la salteaua ei şi luă de jos perechea de 
pantaloni de lucru de rezervă. Îşi folosi dinţii ca să desfacă 
cusăturile. Rupse materialul, până ce reuşi să despartă 
partea din faţă a unuia din craci. Obţinu astfel o bucată de 
pânză cam de şaptezeci şi cinci de centimetri lungime şi 
cincisprezece lăţime. O luă cu ea în baie şi lăsă chiuveta să 
se umple cu apă fierbinte. Înmuie fâşia de pânză în apă. 
Apoi îşi scoase pantalonii. Stoarse cât putu de bine fâşia de 
pânză şi şi-o legă strâns în jurul genunchiului. O legă şi-şi 
puse pantalonii la loc. Ideea era că pânza udă, fierbinte, pe 
măsură ce se va usca, se va mai strânge puţin. Ar fi ajuns şi 
mai strânsă decât acum. Se afla foarte aproape de 
rezolvarea problemei cu piciorul. Singurul mod în care 
putea atenua durerea era să-şi menţină încheietura întinsă. 

După aceea, se apucă să facă ceea ce repetase de mai 
multe ori. Scoase capul de cauciuc al cârjei. Lovi cu capătul 
de metal una din bucăţile de faianţă de la duş. Faianţa sări 
în bucăţi. Întoarse cârja şi se folosi de capătul curbat al 
prizei de cot pentru a scoate cioburile din perete. Alese 
două. Fiecare dintre ele avea mai mult sau mai puţin forma 
unui triunghi, cu baza îngustă şi ascuţit la vârf. Folosi 
marginea prizei de cot ca să răzuiască adezivul lipit de vârf. 
Lăsă suprafaţa albă, vitrificată, neatinsă, ca lama unui cuţit. 

Îşi puse armele în două buzunare separate. Trase 
perdeaua duşului, să ascundă daunele provocate. Puse 
dopul de cauciuc la loc pe capătul cârjei. Şchiopătă înapoi, 
până la saltea, se aşeză şi aşteptă. 


Problema folosirii unei singure camere video era că 
trebuia reglată la un unghi foarte larg. Numai aşa putea fi 
acoperită întreaga suprafaţă. Aşa că orice lucru apărea 
mult mai mic pe ecran. Grupul de oameni care căra ceva 
arăta ca o insectă ceva mai mare, care se târa pe sticlă. 

— Chiar era Brogan? întrebă Webster cu glas tare. 

Aghiotantul derulă banda şi se uită din nou. 

— Are faţa în jos, explică el. Greu de spus. Îngheţă 
imaginea şi folosi butonul de manipulare digitală pentru a 
mări imaginea. Ajustă pârghia de comandă, să-l aducă pe 
omul răstignit în centrul ecranului. Transfocă la dreapta, 
până ce imaginea deveni neclară. 

— Greu de spus, repetă aghiotantul. E unul dintre ei, asta-i 
sigur. 

— Eu tot cred că era Brogan, spuse Webster. 

Johnson privea foarte atent. Se folosi de arătător şi de 
degetul mare ca să măsoare pe ecran înălţimea omului, din 
cap până în picioare. 

— Ce înălţime are? întrebă, brusc. 

— Ce înălţime are? întrebă Reacher, brusc. 

— Cum? întrebă, la rândul lui, McGrath. 

Reacher se găsea în spatele lui McGrath, printre copaci, 
privind drept la baraca de pedeapsă. Se uita la peretele din 
faţă. Era lung de, poate, patru metri şi înalt de alţi doi şi 
ceva. În stânga lui, avea un panou de şaptezeci şi cinci de 
centimetri, urma uşa, lată de alţi şaptezeci şi cinci de 
centimetri, cu balamale pe dreapta şi cu clanţa pe stânga. 
Apoi, un alt panou, cam de doi metri şaizeci, care ajungea 
până la colţul clădirii. 

— Ce înălţime are? întrebă Reacher din nou. 

— Dumnezeule, chiar are vreo importanţă? răspunse 
McGrath, tot fără să înţeleagă. 

— Eu cred că are, răspunse Reacher scurt. McGrath se 
întoarse şi se uită la el. 

— Cam unu şaptezeci şi patru ori unu şaptezeci şi cinci, 
spuse în cele din urmă. Nu-i un om deosebit de înalt. 


Întăritura fusese făcută din şipci orizontale, de doi 
jumătate pe unu douăzeci, bătute în cuie pe ramă. Era o 
urmă, ca o cusătură, la jumătatea înălţimii. Podeaua era 
făcută probabil din scânduri late de doi centimetri, puse pe 
cadre de şaptezeci pe unu şi jumătate. Ca atare, începea la 
peste zece centimetri deasupra părţii de jos a întăriturii 
exterioare. Aproape la patru centimetri sub nivelul uşii. 

— Şi destul de slab, nu? mai ceru detalii Reacher. 

McGrath continua să-l privească fix. 

— După mine, are cam măsura cincizeci, spuse. 

Reacher aprobă din cap. Pereţii ar putea fi întăriţi cu şipci 
de cinci pe zece, dublate pe afară şi pe dinăuntru cu placaj. 
Grosimea totală a peretelui ar fi de vreo paisprezece 
centimetri, poate mai puţin dacă placajul din interior ar fi 
mai subţire. Să zicem că faţa peretelui din capăt ar fi cam 
cu paisprezece centimetri mai în interior faţă de colţ, iar 
podeaua, la alţi paisprezece centimetri mai sus de nivelul 
solului. 

— Dreptaci sau stângaci? întrebă Reacher. 

— Explică-mi şi mie, şuieră McGrath. 

— Cum e? insistă Reacher. 

— Dreptaci, răspunse McGrath. Sunt absolut sigur. 

Cadrele de şipci, de cinci pe zece, ar urma să aibă centrul 
la patruzeci de centimetri. Asta era dimensiunea standard. 
Dar, din colţul barăcii până la marginea din dreapta a uşii, 
distanţa era de numai şaptezeci şi cinci de centimetri. 
Şaptezeci şi cinci fără doisprezece centimetri, cât era 
grosimea peretelui de la capăt, erau exact patruzeci şi opt 
de centimetri. Mai mult ca sigur un cadru de cinci pe zece 
era fixat chiar în mijlocul lonjeronului respectiv. Doar dacă 
nu ţineau seama de el, ceea ce ar fi fost destul de uşor. 
Peretele era cu siguranţă căptuşit cu vată de sticlă, pentru 
izolare. 

— Dă-te înapoi, şopti Reacher. 

— De ce? vru să ştie McGrath. 

— Fă-o, replică, scurt, Reacher. 


McGrath se mişcă din drum. Reacher îşi fixă privirea 
asupra unui punct aflat la douăzeci şi cinci de centimetri de 
capătul barăcii şi la un metru şaptezeci deasupra solului. Se 
aplecă spre stânga şi-şi sprijini umărul de un copac. Ridică 
puşca M-16 şi luă ţinta cu grijă. 

— Ce naiba faci? şuieră McGrath. 

Reacher nu răspunse. Aşteptă să-i bată inima şi trase. 
Puşca pocni, iar glonţul trecu prin perete, la o sută de metri 
mai încolo. La douăzeci şi cinci de centimetri de colţ şi un 
metru şaptezeci de sol. 

— Ce naiba faci? şuieră McGrath din nou. 

Reacher se mulţumi să-l apuce de braţ şi să-l împingă în 
pădure. Îl trase după el, spre nord, şi aşteptă. 

Două lucruri se întâmplară în acelaşi timp. Cei şase de 
dinainte ţâşniră înapoi în luminiş. Şi uşa barăcii de 
pedeapsă se deschise larg. Brogan stătea în picioare, în 
mijlocul uşii. Braţul lui drept atârna fără vlagă. Umărul 
drept îi era zdrobit şi din el ţâşnea sânge. În mâna dreaptă 
ţinea revolverul de calibrul 38, de la Birou. Cocoşul era 
ridicat. Degetul arătător îi era strâns pe trăgaci. 

Reacher mută siguranţa puştii pe foc automat. Trase cinci 
serii, a câte trei focuri fiecare, în pământ, la jumătatea 
luminişului. Cei şase alunecară în lături, ca şi cum s-ar fi 
aflat, dintr-odată, în faţa unei bariere invizibile ori a unei 
căderi de la mare înălţime. Se întoarseră şi alergară înapoi, 
la adăpostul pădurii. Brogan păşi afară din baracă. Stătea 
într-o rază de soare şi încerca să ridice revolverul. Braţul 
nu-l mai ajuta. Atârna inutil. 

— N-a fost decât o capcană, spuse Reacher. Au crezut că o 
să dau fuga după el. Aştepta în dosul uşii, cu arma 
pregătită. Acum ştiu că el era cel rău. Dar era cât pe ce să 
mă păcălească. 

McGrath aprobă încet din cap. Privea revolverul 38, 
versiune guvernamentală, din mâna lui Brogan. Îşi aminti 
cum fusese confiscat al lui. Ridică Glockul şi îşi sprijini 


încheietura de un copac. Luă ţinta, privind prin mijlocul 
tevii. 

— Renunţă, spuse Reacher. 

McGrath îşi ţinu ochii fixaţi pe Brogan şi scutură din cap. 

— N-am de gând să-l iert, spuse liniştit. Nenorocitul ăsta a 
vândut-o pe Holly. 

— Voiam să spun că n-are rost, renunţă la Glock, adăugă 
Reacher. Sunt o sută de metri până acolo. Glockul nu bate 
aşa departe. Să fii mulţumit dacă, de aici, atingi baraca. 

McGrath cobori revolverul, iar Reacher îi înmână puşca M- 
16. Privi cu interes cum McGrath îşi fixa ţinta. 

— Unde? întrebă Reacher. 

— În piept, răspunse McGrath. 

Reacher aprobă din cap. 

— În piept, e bine, spuse. 

McGrath se îndreptă şi trase. Era un ţintaş bun, dar nu 
destul. Puşca rămăsese pe foc automat şi lăsă să plece trei 
focuri. Primul îl atinse pe Brogan în partea din stânga sus a 
frunţii, iar celelalte două loviră sus, făcând să sară aşchii 
din tocul uşii. Destul de bine, dar nu foarte bine. Oricum, 
destul de bine ca să-şi facă treaba. Brogan se prăbuşi ca o 
marionetă cu sforile tăiate. Căzu la pământ, chiar în faţa 
uşii. Reacher luă înapoi puşca M-16 şi împrăştie gloanţele 
prin coroanele copacilor, până ce încărcătorul rămase gol. 
Reîncărcă arma şi îi dădu Glockul înapoi lui McGrath. Îi 
indică, cu un gest al capului, să se îndrepte spre est, prin 
pădure. Se întoarseră împreună şi dădură peste Joseph Ray. 
Era fără arme şi doar pe jumătate îmbrăcat. Cu sânge uscat 
pe faţă, ca o vopsea maro. Bâjbâia, stângaci, încercând să 
se încheie la nasturii de la cămaşă. Până acum, erau toţi 
încheiaţi în găurile nepotrivite. 

— Femeile şi copiii o să moară, cu toţii, le spuse. 

— N-aveţi decât o oră, Joe, spuse Reacher. Răspândeşte 
vorba. Cine vrea să trăiască, ar fi mai bine să o ia spre 
dealuri. 

Omul scutură din cap. 


— Nu, spuse. Trebuie să ne adunăm pe terenul de paradă. 
Astea sunt instrucţiunile. Trebuie să-l aşteptăm acolo pe 
Beau. 

— Beau n-o să vină, preciză Reacher. Ray scutură din nou 
din cap. 

— O să vină, spuse el, convins. N-o să reugşiţi să-l bateţi pe 
Beau, oricine aţi fi voi. Nu se poate. Trebuie să-l aşteptăm. 
O să ne spună ce trebuie să facem. 

— Fugi, Joe, spuse Reacher. Pentru Dumnezeu, scoate-ţi 
copiii de aici. 

— Beau spune că trebuie să stăm aici, spuse Ray. Fie să ne 
bucurăm de roadele victoriei, fie să suferim urmările 
înfrângerii. 

Reacher rămase privindu-l. Ochii lui Ray sclipeau. Dinţii îi 
străluciră, într-un scurt zâmbet sfidător. Îşi înclină capul şi 
o luă la fugă. 

— Femeile şi copiii o să moară? repetă McGrath. 

— Propaganda lui Borken, îi explică Reacher. I-a convins 
pe toţi că sinuciderea obligatorie este pedeapsa dacă sunt 
înfrânți. 

— Şi ei stau liniştiţi şi aşteaptă? nu se lăsă McGrath 
convins. 

— Îi ţine pe toţi sub control, preciză Reacher. Mai rău 
decât ţi-ai putea imagina. 

— Nu mă interesează să-i anihilez, spuse McGrath. Acum, 
nu vreau decât s-o scot pe Holly de acolo. 

— Şi eu vreau acelaşi lucru, spuse Reacher. Continuară să 
meargă în tăcere, printre copaci, în direcţia Bastionului. 

— Cum ţi-ai dat seama? întrebă McGrath. În ceea ce-l 
privea pe Brogan? 

Reacher ridică din umeri. 

— Aşa am simţit, răspunse. Cred că după cum arăta faţa 
lui. Le place să-şi lovească inamicii în faţă. Aşa te-au lovit pe 
tine. Dar Brogan era neatins. l-am văzut bine faţa, nimic 
rupt, nici un pic de sânge. Mi-am dat seama că ceva nu era 
cum trebuie. Frământarea dinaintea unei ambuscade, 


încordarea, s-ar fi descărcat pocindu-l niţel. Cum au făcut 
cu tine. Dar era unul de-al lor, aşa că el n-a făcut decât să 
intre liniştit între ei şi să le strângă labele. 

McGrath aprobă din cap. Ridică mâna şi-şi pipăi nasul. 

— Dar dacă totuşi te-ai înşelat? spuse. 

— 'Tot n-ar fi contat, răspunse Reacher. Dacă m-aş fi 
înşelat, n-ar fi stat chiar în spatele uşii. Ar fi zăcut întins pe 
podea, cu o grămadă de coaste rupte, fiindcă toate 
pocniturile alea înfundate s-ar fi întâmplat pe bune. 

McGrath dădu din nou din cap. 

— Şi, pe urmă, toate ţipetele alea, continuă Reacher. Au 
mers ca la paradă, încet de tot, cu tipul strigând cât îl ţinea 
gura. Nu încercau decât să-mi atragă mie atenţia. 

— Se pricep bine la aşa ceva, spuse McGrath. De aia era 
Webster îngrijorat. Nu înţelegea de ce Borken socotea atât 
de importantă atragerea atenţiei, exagerând lucrurile mult 
mai mult decât era cazul. 

Se găseau tot în pădure. La jumătatea drumului dintre 
luminişul cel mic şi Bastion. Deodată, Reacher rămase pe 
loc. Ca şi cum i s-ar fi tăiat răsuflarea. Îşi ridică mâna la 
gură. Rămase pe loc, fără să respire, ca şi cum tot aerul ar 
fi fost brusc supt de pe întreaga planetă. 

— Dumnezeule, acum ştiu, spuse. E o capcană. 

— Cum? întrebă McGrath. 

— Am 0 senzaţie neplăcută, spuse Reacher. 

— În legătură cu ce? îl întrebă McGrath, pe un ton 
insistent. 

— Borken, preciză Reacher. Ceva nu se potriveşte. 
Intenţiile lui. Prima lovitură. Dar unde e Stevie? Ştii ce? 
Cred că e vorba de două prime lovituri, McGrath. Chestia 
de aici şi altceva, care se întâmplă altundeva. Un atac- 
surpriză. Ca Pearl Harbor, ca afurisitele lui de cărţi de 
război. De-aia e aşa obsedat să atragă atenţia în atâtea 
direcţii. Cu Holly, cu chestia aia cu sinuciderea. Vrea ca 
toată atenţia să se concentreze numai asupra lui. 

PATRUZECI ŞI PATRU. 


Când veniră după ea, Holly stătea cu spinarea dreaptă şi 
cu faţa spre uşă. Bandajul de la genunchi se uscase; era 
dur, ca un carton. Aşa că trebuia să stea în picioare, 
deoarece genunchiul nu mai avea cum să se îndoaie. Şi voia 
să stea în picioare, pentru că numai aşa ar fi putut să facă 
ce avea de gând. 

Auzi paşii încă din hol. Îi auzi cum fac scările să 
trosnească. Doi oameni, aprecie ea. Îi auzi oprindu-se în 
faţa uşii. Auzi cheia lunecând în broască şi încuietoarea 
deschizându-se. Holly clipi o dată şi inspiră adânc. Uşa se 
deschise. Doi oameni se înghesuiră să intre. Două puşti. 
Rămase dreaptă şi îi înfruntă. Unul făcu un pas înainte. 

— Afară, târfă, spuse. 

Îşi apucă strâns cârja. Îşi lăsă greutatea pe ea şi şchiopătă 
de-a lungul podelei de scânduri. Încet. Voia să ajungă afară, 
înainte ca cineva să-şi dea seama că se putea mişca mai 
bine decât credeau. Înainte ca cineva să-şi dea seama că 
era înarmată şi periculoasă. 

— Treaba cu prima lovitură, spuse Reacher. Raționamentul 
meu a fost complet greşit. 

— De ce? insistă McGrath. 

— Pentru că nu l-am mai văzut pe Stevie, răspunse 
Reacher. Nu l-am mai văzut de azi dimineaţă. Stevie nu mai 
e aici. Stevie s-a dus în altă parte. 

— Reacher, nimic din ce spui n-are sens, observă McGrath. 

Reacher îşi scutură capul, ca şi cum ar fi vrut să şi-l 
limpezească şi se concentră din nou. Înaintă în pas 
alergător, printre copaci. Vorbea liniştit, dar cu ton 
insistent. 

— M-am înşelat, spuse. Borken a spus că ei vor da prima 
lovitură. Împotriva sistemului. Am crezut că se referea la 
declaraţia lor de independenţă. Am crezut că asta avea să 
fie prima lovitură. Declaraţia şi bătălia, ca să-şi asigure 
teritoriul. Am crezut că asta era. El, pe cont propriu. Dar 
mai au de gând să facă ceva. În altă parte. Fac două lucruri 
în acelaşi timp. Simultan, cum s-ar spune. 


— Ce tot spui acolo? întrebă McGrath. 

— E vorba de atenţie, preciză Reacher. Declaraţia de 
independenţă concentrează atenţia spre Montana, nu? 

— Sigur, întări McGrath. Plănuiseră ca CNN-ul şi Naţiunile 
Unite să fie aici, martori la ceea ce avea să se întâmple. 
Asta zic şi eu atenţie. 

— Numai că s-ar fi găsit în locul nepotrivit, continuă 
Reacher. Borken are o bibliotecă plină de teorie militară, 
potrivit căreia n-ar fi trebuit să facă exact ce se aştepta de 
la el. Un raft întreg numai despre Pearl Harbor. Şi l-am 
auzit şi vorbind, fără ca el să ştie. Când a luat lansatorul de 
rachete. Era cu Fowler. Borken i-a spus lui Fowler că, până 
diseară, locul ăsta o să se afle jos de tot pe lista lui de 
priorităţi. În concluzie, mai au de gând să facă ceva, dar în 
altă parte. Ceva diferit, poate chiar ceva mai important. O 
dublă lovitură dată sistemului. 

— Dar ce anume? întrebă McGrath. Şi unde? Undeva 
aproape de aici? 

— Nu, spuse Reacher. Probabil departe de aici. Cum a fost 
Pearl Harbor. Se întind, încercând să dea undeva o lovitură 
ucigaşă. Pentru că la mijloc se află un factor de timp. Totul e 
coordonat dinainte. 

McGrath rămase uitându-se la el. 

— Au planificat bine lucrurile, spuse Reacher. Atragerea 
atenţiei generale asupra locului ăstuia. Independenţa. 
Chestiile pe care aveau de gând să ţi le facă ţie. Aveau să te 
omoare încet, în timp ce camerele de sus filmau totul. Pe 
urmă, amenințările cu sinuciderea în masă, femei şi copii 
murind împreună. Un asalt cu miză mare. Ca nimeni să nu 
se mai uite şi în altă parte. Borken e mai isteţ decât am 
crezut. Două lovituri, fiecare dintre ele acoperind-o pe 
cealaltă. 'Toată lumea e cu ochii încoace, iar apoi se 
întâmplă ceva grav în altă parte, iar el îşi consolidează noua 
lui naţiune aici. 

— Dar unde se întâmplă, pentru numele lui Dumnezeu? 
întrebă McGrath. Şi ce naiba poate să fie? 


Reacher se opri din mers şi clătină din cap. 

— Crede-mă că habar n-am, spuse. 

Apoi încremeni. Din faţă se auzi un zgomot de crăci rupte, 
o patrulă de şase oameni ţâşni din spatele unui mănunchi 
gros de pini şi se opri chiar în faţa lor. Aveau în mâini puşti 
M-16, grenade la centuri, iar un rânjet de surpriză şi 
încântare li se lăţea pe feţe. 

Borken desfăşurase fiecare om de care dispunea în 
căutarea lui Reacher, cu excepţia celor doi pe care îi 
păstrase ca să se ocupe de Holly. Îi auzi cum coborau scările 
tribunalului. Îşi scoase radioul din buzunar şi-l deschise. 
Întinse antena scurtă şi groasă şi apăsă pe butonul de 
emisie. 

— Webster? spuse. Focalizează-ţi imaginea, bine? Vorbim 
din nou într-un minut. 

Nu aşteptă răspunsul. Închise aparatul şi întoarse capul, 
urmărind sunetul paşilor care tocmai ieşeau din clădire. 

De la şaptezeci şi cinci de metri spre sud, Garber îi văzu 
ieşind pe uşă şi coborând scările. leşise din pădure. 
Înaintase şi se ascunsese după nişte stânci care se iţeau din 
pământ. Îşi închipuia că era destul de în siguranţă, acum, 
când dispunea de un fel de sprijin. Membrii echipajului de 
pe elicopterul Chinook se aflau la treizeci de metri în 
spatele său, separați şi bine ascunşi, instruiți să strige dacă 
se apropia cineva din spate. Ca atare, Garber nu mai era 
încordat. Privea în susul pantei, către clădirea mare şi albă. 

Văzu doi oameni înarmaţi, cu bărbi, care coborau scările. 
Târau după ei o siluetă mai scundă, sprijinită într-o cârjă. 
Un nor de păr întunecat, o salopetă verde, curată. Holly 
Johnson. Nu o văzuse niciodată până atunci. Doar în 
fotografiile pe care i le arătaseră cei de la Birou. 
Fotografiile nu o arătaseră în lumina ei cea mai bună. Deşi 
se afla la şaptezeci şi cinci de metri distanţă, putea simţi 
strălucirea personalităţii ei. Un anumit fel de energie 
radiantă. O simţi din plin şi-şi trase puşca mai lângă el. 


Puşca M-16 din mâinile lui Reacher era un produs din 
1987, fabricat de compania de arme de foc Colt, din 
Hartford, Connecticut. Era versiunea A2. Principala ei 
trăsătură nouă consta în înlocuirea focului automat cu foc în 
salvă. Din raţiuni de economie, trăgaciul se bloca automat 
după fiecare salvă de trei focuri. Ideea era să se piardă cât 
mai puţină muniţie. 

Şase ţinte, fiecare câte trei cartuşe din încărcătorul nou, 
un total de optsprezece cartuşe şi şase apăsări pe trăgaci. 
Fiecare salvă de câte trei focuri lua a cincea parte dintr-o 
secundă, astfel încât întreaga secvenţă de foc se ridica doar 
la o secundă şi o cincime. Trebuia să apese mereu pe 
trăgaci, ceea ce era o pierdere de timp. Atât de mult timp, 
încât Reacher dădu de necaz după ce îl dobori pe cel de-al 
patrulea individ. Nu lua ţinta ca de obicei. Urmărea un arc 
întâmplător, de la stânga la dreapta, prin trupurile pe care 
le avea în faţa lui. Puştile inamice se prezentaseră ca o 
unitate. Primii patru membri ai echipei nu apucaseră nici 
măcar să schiţeze vreun gest. Dar cea de-a cincea şi cea de- 
a şasea puşcă erau deja ridicate la orizontală în momentul 
în care cel de-al patrulea puşcaş se prăbuşi, după o 
secvenţă de două secunde şi un sfert. 

Aşa că Reacher merse la risc cu următoarea mişcare. Fu o 
hotărâre care nici măcar nu se putu numi fulger, întrucât 
asta ar fi însemnat să confunzi viteza cu un factor absurd. 
Trecu linia de miră a puştii M-16 direct la cel de-al şaselea 
individ, pe deplin convins că McGrath îl va dobori pe cel de- 
al cincilea cu Glockul său. Genul de hotărâre fulger, în care 
te angajezi nebazându-te pe absolut nimic, cu excepţia unei 
senzaţii care însă nici ea, la rândul ei, nu se bazează pe 
absolut nimic, excepţie făcând aspectul omului de lângă tine 
şi felul în care îl compari cu alţii, demni de crezare, din 
trecut. 

Plesnitura surdă a Glockului se pierdu în răpăiala puştii M- 
16, iar cel de-al cincilea individ se prăbuşi în acelaşi timp cu 
cel de-al şaselea. Reacher şi McGrath se trântiră împreună 


în tufişurile laterale şi se lipiră de pământ. Rămaseră 
privind prin brusca linişte de moarte şi prin fumul de 
cordită, care se ridica încet, în fuioarele razelor de soare. 
Nici o mişcare. Nici un supravieţuitor. McGrath lăsă să-i 
scape un oftat adânc şi îşi întinse mâna, pe care o ţinuse 
până atunci lipită de pământ. Reacher se răsuci şi i-o 
strânse. 

— Eşti destul de rapid pentru un tip în vârstă, spuse. 

— Altfel n-aş fi ajuns să îmbătrânesc, îi răspunse McGrath. 

Se ridicară încet şi se afundară mai departe printre 
copaci. Auziră cum mai mulţi oameni se mişcă spre ei prin 
pădure. Un şuvoi de oameni se deplasa câtre nord-vest, 
dinspre Bastion. McGrath îşi ridică din nou Glockul, iar 
Reacher schimbă, din nou, pe foc cu foc. Mai avea 
douăsprezece cartuşe. Prea puţine să le irosească, chiar şi 
dispunând de economizorul A2. Apoi văzură printre copaci 
femeile. Femei şi copii. Câţiva bărbaţi pe lângă ele. Grupuri 
de familie. Mărşăluiau în coloană, câte doi. Reacher îl văzu 
pe Joseph Ray, cu o femeie alături şi doi băieţi, mergând în 
faţa lor, cu privirile pierdute. O văzu pe femeia de la cantină 
alături de un bărbat. Cu trei copii mergând apatici în faţa 
lor. 

— Unde se duc? şopti McGrath. 

— Pe terenul de paradă, răspunse Reacher. Aşa le-a 
ordonat Borken. 

— Şi de ce nu fug? insistă McGrath. 

Reacher ridică din umeri şi nu spuse nimic. Nu avea nici o 
explicaţie. Rămaseră ascunşi şi priviră feţele apatice 
trecând prin pădurea plină de pete de culoare. Apoi atinse 
braţul lui McGrath şi amândoi o luară la fugă printre 
copaci, până ieşiră în spatele cantinei. Reacher aruncă o 
privire prudentă împrejur. Se întinse şi apucă marginea 
streşinii. Puse un picior pe pervazul ferestrei şi se ridică pe 
şindrilă. Se căţără, furişat, pe panta acoperişului şi se 
apucă de coşul de metal strălucitor. Ridică binoclul furat şi 


îl îndreptă către sud-est, în jos, către oraş, gândindu-se: 
toate bune, dar ce naiba se mai întâmplă? Şi unde? 

Aghiotantul generalului Johnson se arătă cel mai priceput 
cu comenzile computerului, fie pentru că era familiarizat cu 
astfel de lucruri, fie pentru că era mai tânăr. Folosi 
butoanele de cauciuc şi maneta de comandă ca să 
concentreze imaginea pe zona din faţa tribunalului. Apoi, cu 
ajutorul altui buton, transfocă pentru a încadra mai bine 
imaginea. Avea pe ecran în dreapta faţada de vest a 
tribunalului, şi faţada de est a oficiului administrativ în 
ruine, în stânga. Între ele erau două pajişti, una părăsită şi 
plină de vegetaţie încâlcită, iar cealaltă destul de netedă. 
Drumul mergea în sus, prin mijlocul imaginii, ca pe o hartă. 
Jeepul care îl adusese pe McGrath se găsea tot acolo unde îl 
lăsaseră. Aghiotantul se folosi de el ca să-şi verifice 
imaginea. Se focaliză extrem de clar. Era un vehicul 
provenit din surplusul armatei. Mâzgălit tot cu inscripţii 
albe. Puteau vedea parbrizul pliat în jos, un porthart de 
pânză, un bidon de benzină şi o lopată cu mâner scurt 
prinse la spate. 

Îi văzură toţi pe cei doi care o scoaseră pe Holly din 
clădire. De sus, păreau aşezaţi într-o linie diagonală, 
perfect dreaptă, cu Holly singură în mijloc, aşa cum vezi pe 
un zar când dai un trei. O scoaseră afară şi aşteptară. Apoi 
văzură o siluetă masivă coborând treptele tribunalului, în 
spatele lor. Borken. Păşi pe drum şi se uită în sus. Chiar în 
ochiul camerei, invizibilă la unsprezece kilometri deasupra 
lui. Se uită şi făcu un gest cu mâna. Ridică în sus mâna 
dreaptă. Avea în ea un revolver de culoare neagră. Apoi 
privi în jos şi se jucă cu ceva din mâna stângă. Îl ridică la 
ureche. Radioul aflat pe masă, în faţa lui Webster, pârâi. 
Webster îl ridică şi-l deschise. 

— Da? spuse. 

Îl văzură pe Borken făcând din nou cu mâna către cameră. 

— Mă vedeţi? spuse. 

— 'Te vedem, spuse Webster calm. 


— Vedeţi şi ăsta? continuă Borken. 

Ridică din nou revolverul. Aghiotantul generalului 
transfocă imaginea strâns. Silueta pătrăţoasă a lui Borken 
umplu ecranul. O faţă rozalie, îndreptată în sus, cu 
revolverul negru ţinut strâns. 

— Îl vedem, spuse Webster. 

Aghiotantul transfocă înapoi şi Borken îşi reluă propriile 
dimensiuni. 

— Sig-Sauer P226, spuse Borken. Cunoşti arma asta? 

Webster făcu o pauză. Aruncă o privire împrejur. 

— Da, spuse. 

— Nouă milimetri, spuse Borken. Cincisprezece focuri la 
un încărcător. 

— Şi? întrebă Webster. 

Borken râse. Un sunet puternic în urechea lui Webster. 

— E vremea să facem nişte exerciţii de tir, spuse Borken. 
Şi ştii cine o să fie ţinta? 

Îi văzură pe cei doi mişcându-se către Holly. Apoi o văzură 
pe Holly cum înalţă cârja. O ţinu dreaptă, cu amândouă 
mâinile. Îl lovi tare pe primul paznic în stomac. Apoi trase 
cârja înapoi şi o răsuci. Se răsuci şi ea şi-l lovi pe al doilea 
paznic în cap. Dar cârja era făcută din aluminiu uşor. 
Aproape că n-avea nici o greutate. Holly o lăsă să cadă şi îşi 
băgă mâinile în buzunare. Le scoase cu câte ceva în fiecare 
palmă. Ceva care sclipea şi capta lumina soarelui. Sări 
înainte şi biciui aerul cu disperare până la chipul celui din 
faţa ei. Dansă, se răsuci şi roti armele sclipitoare. 

Aghiotantul manevră din nou butonul de control. Primul 
om căzuse, ţinându-se de gât şi de faţă. Cu sânge pe mâini. 
Holly se rotea în cercuri rapide, sfâşiind aerul, ca o panteră 
în cuşcă, răsucindu-se şi ţopăind pe un picior ţeapăn, în 
timp ce cu celălalt, sănătos, săgetă aerul în stânga şi în 
dreapta. Webster putea auzi în cască răsuflarea întreruptă 
şi gâfâitul ei. Putea auzi strigătele şi ţipetele. Se uita la 
ecran, rugându-se în tăcere: du-te la stânga, Holly, du-te la 


jeep. 


Ea o luă spre dreapta. Îşi ridică mâna stângă în sus şi pe 
dreapta o ţinu în jos, ca un boxer. Se aruncă după al doilea 
paznic. Acesta îşi ridică puşca, dar oblic, într-o mişcare 
dictată doar de panică, să înlăture lovitura care se îndrepta 
spre el. Lovi cu puşca înainte, ca să-i oprească mâna, şi 
încheietura ei se ciocni de ţeava puştii. Arma ei zbură în 
aer. Lansă o lovitură puternică pe sub puşcă şi îl nimeri în 
vintre. El se dădu la o parte şi se prăbuşi. Ea ţâşni spre 
Borken. Sclipirea din mâna ei descrise în aer un arc 
sălbatic. Webster auzi un țipăt. Camera îl arătă pe Borken 
lăsându-se jos, să scape, în timp ce Holly se repezea 
dezlănţuită asupra lui. 

Numai că primul paznic se ridicase din nou în picioare, în 
spatele ei. Încercând să se redreseze. Apoi, îşi răsuci arma 
ca pe o bâtă. O lovi cu patul exact în spatele capului. Ea 
rămase o clipă nemişcată. Piciorul ei rămăsese ţeapăân. Se 
prăbuşi, ca şi cum ar fi dat peste un obstacol şi se întinse pe 
drum, la picioarele lui Borken. 

Două persoane se prăbuşiseră. Una dintre ele era Holly. 
Reacher îşi ajustă binoclul şi continuă să o privească. Alte 
două rămăseseră în picioare. Un pifan cu o puşcă şi Borken, 
cu un revolver şi cu aparatul de radio. Ioate astea se legau 
strâns într-un nod, vizibil printre copaci la o mie două sute 
de metri spre sud-est şi la o sută de metri mai jos. Reacher 
o privea pe Holly, care zăcea nemişcată la pământ. O dorea. 
O iubea pentru curajul ei. Doi oameni înarmaţi şi Borken pe 
deasupra, iar ea avusese curajul nebunesc să se măsoare cu 
ei. Deşi era lipsită de orice speranţă, o făcuse. Lăsă jos 
binoclul şi îşi încrucişă picioarele în jurul hornului de tablă. 
Ca şi cum ar fi călărit un cal de metal. Hornul era cald. 
Partea de sus a corpului îi era lipită de panta acoperişului. 
Capul şi umerii abia se vedeau deasupra muchiei acestuia. 
Ridică din nou binoclul la ochi, îşi ţinu respiraţia şi aşteptă. 

Văzură gesturile agitate ale lui Borken, iar apoi omul rănit 
se ridică în picioare şi se alătură celui care o lovise pe Holly. 
Îi văzură cum îi întorc braţele şi trag de ea să se ridice în 


picioare. Capul îi căzuse în piept. Un picior era îndoit, iar 
celălalt ţeapăn. O sprijiniră pe piciorul ţeapăn şi se opriră. 
Borken le făcu semn să se mişte. O târâră peste drum. Apoi, 
glasul lui Borken se făcu din nou auzit în urechea lui 
Webster, tare şi gâfâit. 

— Gata, distracţia s-a terminat, spuse. Dă-mi-l pe bătrânul 
ei. 

Webster îi întinse aparatul lui Johnson. Acesta se uită la el. 
Îl ridică la ureche. 

— Îţi dau orice vrei, spuse. Absolut orice. Dar nu-i face 
rău. 

Borken râse. Un chicotit sonor, uşurat. 

— Ăsta-i genul de atitudine care-mi place, spuse. Acum, fii 
atent. 

Cei doi o târâră pe Holly pe ridicătura din faţa clădirii 
biroului în ruine. O târâră până la ciotul copacului uscat. O 
întoarseră şi o obligară să se apropie, până ce spatele i se 
lovi de lemn. Îi traseră braţele în jurul trunchiului, la spate. 
Capul ei se ridică. Îl scutură, încă ameţită. Unul dintre ei o 
ţinu de amândouă încheieturile, în timp ce celălalt manevra 
ceva. Cătuşe. Îi fixă încheieturile în spatele copacului. Cei 
doi se îndepărtară, întorcându-se la Borken. Holly căzu şi 
alunecă de-a lungul trunchiului. Apoi, se împinse înapoi şi 
rămase în picioare. Îşi scutură din nou capul şi privi 
împrejur. 

— Antrenament la ţintă, spuse Borken în aparatul de 
radio. 

Aghiotantul lui Johnson răsuci butonul de transfocare şi 
mări imaginea. Borken se îndepărta de locul unde stătuse 
înainte. Merse douăzeci de metri spre sud şi se întoarse, cu 
Sig-Sauerul îndreptat spre pământ şi cu transmiţătorul 
ţinut lângă obraz. 

— Îi dăm drumul, spuse. 

Se întoarse pe o parte şi ridică braţul. Îl ţinu absolut 
drept, cu umerii suciţi, ca un duelist dintr-un film vechi. 
Privi de-a lungul ţevii şi trase. Revolverul tresări fără 


zgomot şi un norişor de praf se ridică din pământ, la un 
metru depărtare de locul unde Holly continua să stea 
nemişcată. 

Borken râse din nou. 

— Am ratat, spuse. Mai am nevoie de exerciţiu. Ar putea să 
dureze ceva până ajung mai aproape. Dar mi-au rămas încă 
paisprezece focuri, ce ziceţi? 

Trase din nou. Un alt norişor de praf se ridică din pământ. 
La un metru de cealaltă parte a ciotului uscat. 

— Mai am încă treisprezece, spuse Borken. Cred că cel 
mai bun pariu pe care l-ai putea face ar fi cu CNN-ul, nu 
crezi? Sună-i şi spune-le întreaga poveste. Fă o declaraţie 
oficială. Pune-l pe Webster să te susţină. Apoi, fă-le cumva 
legătura cu radioul ăsta. Dacă nu vrei să-mi dai înapoi linia 
de fax, va trebui să comunic direct cu ei. 

— Eşti nebun, spuse Johnson. 

— Tu eşti cel nebun, replică Borken. Eu sunt o forţă a 
istoriei. Care nu poate fi oprită. Pot să trag în fiica ta. 
Asupra finei preşedintelui. Tu eşti cel care nu înţelege, 
Johnson. Lucrurile se schimbă. Eu le schimb. Lumea trebuie 
să-mi fie martoră. 

Johnson rămase tăcut. Uluit. 

— Bine, spuse Borken. Acum o să închid. Dă telefonul ăla. 
Mai am treisprezece gloanţe. Dacă nu aud nimic de la CNN, 
ultimul o omoară pe ea. 

Johnson auzi cum se închide linia şi privi fix ecranele din 
faţa sa, văzându-l pe Borken cum lasă aparatul de radio să 
cadă pe pământ. Îl văzu ridicând cu ambele mâini 
revolverul Sig-Sauer. Îl văzu cum ia ţinta. Îl văzu băgând un 
glonţ în pământ, chiar între picioarele fiicei sale. 

Reacher mai stătu să se odihnească, lipit de hornul cald şi 
îşi lăsă binoclul jos. Făcu în minte un calcul disperat. Un 
calcul în care erau implicate timpul şi distanţa. El se găsea 
la o mie două sute de metri distanţă către nord-vest. Nu 
avea cum să ajungă acolo la timp. Şi nu putea să ajungă 
acolo fără zgomot. Rămânând cu pieptul lipit de acoperişul 


cantinei, îl strigă pe McGrath, care rămăsese jos. Vocea lui 
era deja calmă şi relaxată. Ca şi cum ar fi comandat un fel 
de mâncare la restaurant. 

— McGrath? Du-te şi sparge uşa de la arsenal. E ultima 
baracă, cea izolată de restul. 

— Bine, răspunse McGrath de jos. Ce vrei de acolo? 

— Ştii cum arată o puşcă Barrett? îi strigă Reacher. O 
chestie mare, neagră, cu lunetă şi cu o pâlnie mare la 
capătul ţevii. Găseşte un încărcător plin. Probabil chiar 
lângă ea. 

— Bine, strigă din nou McGrath. 

— Şi grăbeşte-te, mai spuse Reacher. 

Unghiul lui Garber, dinspre sud, se limpezi când cei doi 
soldaţi se întoarseră şi rămaseră în picioare, în spatele lui 
Beau Borken. Rămaseră nemişcaţi, la distanţă, ca şi cum n- 
ar fi vrut să-l deranjeze în timp ce-şi fixa ţinta. Borken se 
afla la vreo douăzeci de metri de Holly, trăgând în sus, de la 
poalele movilei. Garber se găsea la şaptezeci de metri 
distanţă, mai jos, pe o pantă abruptă. Holly era drept în 
faţă. Borken era la dreapta. Silueta lui neagră era perfect 
conturată pe fundalul alb al peretelui de sud al tribunalului. 
Garber văzu că cineva astupase ferestrele de la etaj cu plăci 
noi de lemn, vopsite în alb. Capul lui Borken se găsea exact 
în centrul unuia dintre aceste noi dreptunghiuri. Garber 
zâmbi. Era ca şi cum ai fi tras într-un punct roz aflat pe o 
coală de hârtie albă. Mută pârghia puştii M-16 pe foc în 
salvă şi o verifică încă o dată, vizual. Apoi, o ridică la umăr. 

McGrath se ridică pe vârfuri şi întinse puşca Barrett către 
Reacher. Reacher întinse mâna în jos, o apucă şi o trase 
spre el. Îi aruncă o privire şi o lăsă să alunece înapoi pe 
şindrilă. 

— Nu asta, zise. Găseşte una a cărei serie să se termine cu 
cinci-zero-doi-patru, OK? 

— De ce? întrebă McGrath. 

— Pentru că ştiu sigur că aia trage ca lumea, îi spuse 
Reacher. Am mai folosit-o şi înainte. 


— Dumnezeule, se văicări McGrath. O luă din nou înapoi, 
în fugă. Reacher stătea întins pe acoperiş, încercând să-şi 
ţină sub control bătăile inimii. 

Cel de-al zecelea foc al lui Borken lovi tot departe, dar nu 
chiar atât de departe. Holly sări de pe loc, atât cât îi 
permiteau cătuşele. Borken, încântat, începu să se plimbe 
înainte şi înapoi. Păşea, râdea şi se oprea doar ca să tragă. 
Garber îi urmărea silueta imensă, la stânga şi la dreapta, pe 
fondul alb al clădirii. Aşteptând să înceteze să se mai mişte. 
Pentru că Garber mai avea o regulă: valorifică primul foc. 

McGrath găsi puşca pe care Reacher o folosise mai înainte 
şi i-o trecu sus, pe acoperiş. Reacher o luă şi verifică seria. 
Dădu din cap mulţumit. McGrath alergă ca un nebun până 
la începutul cărării pietruite. Dispăru în jos, tot în fugă. 
Reacher îl urmări cu privirea cum pleca. Încărcă gloanţele 
mari în magazia puştii şi verifică arcul. Apăsă magazia în 
lăcaşul său cu palma, încet. Ridică puşca la umăr şi o 
echilibră cu grijă pe coama acoperişului. Trase patul spre el 
şi-şi înfundă ochiul în lunetă. Îşi folosi degetul mare de la 
mâna stângă ca să schimbe înălţătorul până la o mie două 
sute de metri. Deplasă lentila până la limită. Îşi puse palma 
stângă deasupra ţevii. Puse în mişcare mecanismul bine uns 
şi băgă un cartuş în camera de ardere. Privi la scena de 
dedesubt. 

Luneta de pe puşcă aduna totul laolaltă, unghiurile erau 
perfecte. Holly se găsea sus pe movilă, uşor în dreapta lui. 
Prinsă cu cătuşe de trunchiul uscat. Îi privi chipul vreme 
îndelungată. Apoi reglă iar luneta. Borken se găsea ceva 
mai jos, poate la douăzeci de metri distanţă, trăgând în 
direcţia ei, puţin la stânga. Mergea în volte scurte, înainte şi 
înapoi. Dar, oriunde ar fi ales să se oprească, tot mai erau o 
sută şaizeci de kilometri de teren gol în spatele său. Pereţii 
tribunalului erau destul de departe de traiectoria lui 
Reacher. O mie două sute de metri era o distanţă dată 
naibii. Expiră şi aşteptă ca Borken să se oprească din mers. 


Apoi îngheţă. Cu colţul ochiului, prinse o sclipire de soare 
reflectată de o suprafaţă metalică. Poate şaptezeci de metri 
mai departe, în josul pantei. O stâncă. Un om în spatele 
stâncii. O puşcă. Un cap cunoscut, cu păr grizonat. 
Generalul Garber. Garber, cu un M-16 în mână, în spatele 
unei stânci, mişcând ţeava dintr-o parte în alta, după cum 
se mişca şi ţinta, care se deplasa în arcuri scurte, la 
şaptezeci de metri direct în faţa lui. 

Reacher dădu afară aerul strâns în plămâni şi zâmbi. Se 
simţi cuprins de un val cald de recunoştinţă. Garber. Acum 
avea un sprijin. Garber, trăgând de la numai şaptezeci de 
metri. În acea fracțiune de secundă, ştiu că Holly se afla în 
siguranţă. Valul cald de recunoştinţă îi cuprinse întreaga 
fiinţă. 

Dar apoi, totul se transformă într-o explozie îngheţată de 
panică. Creierul îi tresări. Aşezarea clădirilor de dedesubtul 
lui explodă într-o diagramă înspăimântătoare. Ca ceva scris 
pe o pagină, ca o explicaţie a unui dezastru dintr-un 
manual. Din unghiul lui Garber, tribunalul era chiar în 
spatele lui Borken. Când Borken se va opri din mers, 
Garber avea să tragă. Putea să nimerească ori să dea greş. 
Oricum, glonţul avea să lovească zidul tribunalului. 
Probabil, chiar în colţul de sud-est, la etajul doi. 'Tona de 
dinamită veche avea să sară în aer, într-o bilă de foc de cinci 
sute de metri lăţime. O va vaporiza pe Holly şi avea să-l 
sfâşie în bucăţi chiar pe Garber. Probabil că unda de şoc 
avea să-l dea jos chiar şi pe Reacher de pe acoperişul 
cantinei, la o mie două sute de metri distanţă. Oare cum de 
nu ştia Garber? 

Borken se opri din mers. Rămase într-o parte a cărării şi 
se potoli. Reacher dădu drumul la tot aerul din plămâni. 
Mişcă puşca Barrett. Fixă reticulul mirei pe tâmpla lui Holly 
Johnson, chiar acolo unde şuviţele moi ale părului ei 
întunecat se vălureau în jos, pe ochi. Încetă să respire şi 
aşteptă următoarea bătaie a inimii. Apoi apăsă pe trăgaci. 


Garber văzu cum se înalţă braţul lui Borken. Aşteptă până 
rămase nemişcat. Cobori cătarea puştii M-16 şi o fixă pe 
capul colorat în roz şi alb. Acesta rămase acolo, în centrul 
țintei, mare şi perfect vizibil pe fundalul neclar al peretelui 
alb, puternic luminat de soarele din spatele lui. Aşteptă, 
cum fusese învăţat să facă, cu aproape o viaţă înainte. 
Aşteptă până ce nu mai avu aer în plămâni, iar inima i se 
găsea între bătăi. Şi apăsă pe trăgaci. 

Generalul Johnson închisese ochii. Aghiotantul său şi-i 
fixase pe ecran. Webster privea printre degetele 
încrucişate, cu gura deschisă, ca un copil scăpat din atenţia 
bonei, care priveşte un film horror la televizor, mult după 
ora lui de culcare. 

În primul rând, din ţeava puştii Barrett a lui Reacher ieşi o 
explozie de gaze fierbinţi. Praful de puşcă din cartuş 
explodă într-o fracțiune de milionime de secundă şi se 
transformă într-o bulă superîncinsă. Această bulă de gaze 
împinse glonţul înainte, pe ţeavă, forţându-se să treacă 
înaintea lui şi înconjurându-l, pentru a exploda afară, în 
atmosferă. Cea mai mare parte a gazelor fu aruncată în 
lături de difuzorul de la gura ţevii, într-un model radial 
perfect echilibrat, ca o gogoaşă, astfel încât reculul trecu 
drept prin ţeavă, izbindu-se de umărul lui Reacher, fără nici 
o deviere, nici pe lateral, nici pe verticală. Între timp, în 
spatele bulei de gaze, glonţul începea să se rotească în 
interiorul ţevii, pe măsură ce era antrenat de şanţurile 
acesteia. 

După aceea, gazele din faţa glonţului încălziră oxigenul 
din aer, până la punctul în care aerul se aprinse. Apăru o 
scurtă strălucire de flamă, iar glonţul trecu exact prin 
centrul acesteia, înfigându-se ca o suliță, prin aerul ars, la 
trei mii de kilometri pe oră. Cu o miime de secundă mai 
târziu, era deja la aproape un metru distanţă, urmat de un 
con de particule de praf de puşcă şi de un norişor de 
funingine. Cu o altă miime de secundă după aceea, se afla la 


doi metri distanţă, iar sunetul îl urma, plin de curaj, deşi de 
trei ori mai lent. 

Glonţului îi trebuiră cinci sutimi de secundă să traverseze 
Bastionul, iar până atunci sunetul împuşcăturii abia trecuse 
de urechile lui Reacher şi de marginea acoperişului. Glonţul 
avea o cămaşă de aramă, polizată manual şi zbura drept, 
numai că, până trecu fără zgomot pe deasupra capului lui 
McGrath, deja se mişca ceva mai lent. Frecarea aerului îl 
încălzise şi-l încetinise. Dar tot aerul îl făcea să se mişte. Îl 
mişca de la stânga la dreapta, pe măsură ce briza uşoară de 
munte îl împingea imperceptibil. La jumătate de secundă de 
când pornise, glonţul parcursese deja peste trei sute de 
metri şi se deplasase cu şaptesprezece centimetri şi 
jumătate către stânga. 

Şi-l făcuse să cadă tot şaptesprezece centimetri şi 
jumătate. Gravitaţia îl trăsese în jos. Cu cât gravitația 
devenea mai puternică, cu atât glonţul încetinea mai tare. 
Cu cât încetinea mai mult, cu atât gravitația îi modifica 
traiectoria. Glonţul continua să se înfigă înainte, ca o suliță, 
într-o curbă graţioasă, perfectă. O întreagă secundă după 
ce părăsise ţeava puştii parcursese deja aproape un 
kilometru din călătoria sa. Trecuse de mult de McGrath, 
care tocmai alerga, dar se găsea tot deasupra copacilor. 
Mai având încă trei sute de metri până la ţintă. O altă 
şesime de secundă mai târziu, trecuse de copaci şi pe lângă 
ruinele clădirii biroului administrativ. Acum, nu mai era 
decât un glonţ lent. Se deplasase cu un metru douăzeci în 
stânga şi cu un metru jumătate în jos. Trecuse de Holly şi 
era la şapte metri dincolo de ea, când ea putu să audă 
şuieratul în aer. Sunetul împuşcăturii avea să ajungă mai 
târziu. Abia ajunsese la McGrath, care continua să alerge 
dincolo de linia copacilor. 

Apoi, în aer şuieră un al doilea glonţ. Şi un altreilea, un al 
patrulea. Garber trăsese cu o secundă şi un sfert mai târziu 
decât Reacher. Puşca lui era reglată pe foc automat. Trăgea 
salve de câte trei focuri. Trei gloanţe, într-o cincime de 


secundă. Gloanţele lui erau mai mici şi mai uşoare. Fiind 
mai uşoare, erau şi mai rapide. Se deplasau cu peste trei 
mii două sute de kilometri pe oră. El se găsea mai aproape 
de ţintă. Gloanţele lui fiind mai rapide şi mai uşoare, iar el 
mai aproape, fricţiunea şi gravitația nu puteau afecta în 
mod real traiectoria. Cele trei gloanţe ale sale îşi păstrară 
traiectoria dreaptă de la început. 

Glonţul lui Reacher îl lovi pe Borken în cap, la o secundă şi 
o treime după ce îl trăsese. Pătrunse din faţă în fruntea lui 
Borken, fără să încetinească, deoarece ţeasta şi creierul lui 
Borken nu însemnau nimic pentru un proiectil de cincizeci 
şi şase de grame, cu vârf ascuţit ca un ac şi cu o cămaşă de 
aramă polizată. leşind prin spate, glonţul era deja departe, 
deasupra pădurii nesfârşite, înainte ca unda de presiune să 
se intensifice în craniul lui Borken şi să-l facă să explodeze. 

Efectul este matematic şi ţine de energia cinetică. După 
cum îi fusese explicat lui Reacher, cu mult timp în urmă, 
totul se lega de echivalenţe. Glonţul cântărea numai 
cincizeci şi şase de grame, dar era rapid. Echivalent cu ceva 
greu, dar mai lent. Cincizeci şi şase de grame, mişcându-se 
cu trei mii două sute de kilometri pe oră, era asemănător 
unui obiect ce cântărea cinci kilograme, mişcându-se cu 
cinci kilometri pe oră. Cam ca un baros legănându-se cu 
putere în mâna cuiva. Cam acesta era efectul. Reacher îl 
observa prin lunetă. Cu sufletul la gură. O secundă şi o 
treime e timp lung când aştepţi. Văzu craniul lui Borken 
explodând, ca şi cum ar fi fost izbit cu un baros. Se desfăcu, 
la fel ca un dovleac. Reacher văzu ţăndări îndoite de os 
ţâşnind şi o ceaţă roşie, de sânge, învăluind totul. 

Dar nu mai putu vedea şi cele trei gloanţe ale lui Garber 
trecând, neîmpiedicate de nimic, prin masa vâscoasă şi 
pierzându-se în spaţiu, drept către zidul tribunalului. 

PATRUZECI ŞI CINCI. 

Greşeala clasică a celor care trag cu o armă automată este 
că lasă reculul primului foc să smucească ţeava în sus, astfel 
că cel de-al doilea foc se pierde în înalt, ca şi cel de-al 


treilea. Dar Garber nu făcuse o astfel de greşeală. 
Petrecuse destule ore la poligon ca să poată fi un ţintaş de 
încredere de la şaptezeci de metri. Trecuse prin destule 
situaţii încordate, ca să ştie cum să rămână calm şi 
concentrat. Trimise cele trei gloanţe exact în centrul 
norişorului rozaliu, care fusese capul lui Borken. 

Gloanţele avuseseră nevoie de douăzeci de miimi de 
secundă ca să treacă prin ţintă şi să-şi continue zborul 
neîntrerupt. Străpunseră foile noi de placaj care astupau 
rama geamului. Primul glonţ fusese uşor deformat de 
impact şi deviase la stânga, lăsând o urmă sfâşiată prin 
căptuşeala de pin din interior, la cincizeci şi cinci de 
centimetri distanţă. Traversă încăperea în care stătuse 
Holly şi reintră în peretele din stânga uşii. Trecu prin acesta 
şi se îngropă în peretele cel mai îndepărtat al coridorului. 

Cel de-al doilea glonţ intrase prin acelaşi orificiu, perforat 
de primul glonţ, şi traversase luftul de cincizeci şi cinci de 
centimetri în linie dreaptă. Trecu prin căptuşeala interioară 
a peretelui şi fu aruncat către dreapta. Traversă încăperea 
şi se zdrobi trecând prin peretele băii şi făcând ţăndări 
vasul de toaletă ieftin, din faianţă albă. 

Cel de-al treilea glonţ se ridicase doar cu o fracțiune mai 
sus. Lovi un cui în peretele exterior şi se răsuci în unghi 
drept. Se înfundă lateral şi în jos, prin opt dintre noii 
suporţi de cinci pe zece, ca o termită dementă, înainte să-şi 
cheltuiască întreaga energie. Îşi încheie existenţa, arătând 
ca o pată întâmplătoare de plumb, înfundată în scândurile 
noi de pin. 

Reacher văzu, prin luneta sa, flacăra de la gura ţevii lui 
Garber. Ştia că trebuie să tragă salve de câte trei focuri. 
Ştia că trebuie să fi lovit zidul tribunalului. Privi de la o mie 
două sute de metri distanţă, apucă strâns muchia 
acoperişului şi închise ochii. Aştepta explozia. 

Garber ştia că nu focurile sale îl omorâseră pe Borken. Nu 
fusese destul timp. Chiar dacă ai de-a face cu fracțiuni de 
secundă, tot există un ritm. Foc... ţintă lovită. Borken fusese 


lovit încă înainte ca gloanţele sale să fi putut ajunge la el. 
Aşa că mai trăgea şi altcineva. Trebuie să fi fost o întreagă 
echipă în acţiune. Garber zâmbi. Trase încă o dată. Apăsă 
pe trăgaci încă de nouă ori şi îi făcu sită pe cei doi soldaţi ai 
lui Borken, împrăştiindu-le resturile pe zidul tribunalului, 
cu celelalte douăzeci şi şapte de focuri pe care le mai avea. 

Milosevic ieşi din holul tribunalului şi cobori în fugă 
treptele. Ţinea revolverul 38 în mâna dreaptă şi insigna lui 
aurie în stânga. 

— Agent FBI! strigă el. Nu mişcă nimeni! 

Aruncă o privire în dreapta, la Holly şi apoi la Garber, care 
urca să-i vină în întâmpinare, precum şi la McGrath care 
ieşea în fugă din spatele clădirii biroului administrativ. 
McGrath se duse drept la Holly. O îmbrăţişă strâns, strivind- 
o de trunchiul uscat. Ea râdea. Nu putea să-l îmbrăţişeze 
după cum ar fi vrut pentru că avea braţele prinse în cătuşe 
la spate. McGrath o lăsă şi fugi în jos pe pantă. Bătu palma 
cu Milosevic. 

— La cine-s cheile? strigă McGrath. 

Garber arătă câtre cei doi soldaţi morţi. McGrath se 
apropie în fugă de ei şi le scotoci buzunarele, care colcăiau, 
şi ele, de sânge. Scoase o cheie şi fugi înapoi la movilă. Se 
strecură în spatele trunchiului şi îi desfăcu lui Holly 
cătuşele. Ea se clătină pe picioare, iar McGrath o prinse de 
braţ. Milosevic găsi cârja pe drum şi le-o aruncă. McGrath o 
prinse din zbor şi i-o înmână lui Holly. Ea se îndreptă pe 
picioare şi cobori panta, la braţul lui McGrath. Ajunseră la 
loc drept şi rămaseră alături, privind împrejur în liniştea 
brusc asurzitoare. 

— Cui trebuie să-i mulţumesc? întrebă Holly. 

Se ţinea de braţul lui McGrath, privind rămăşiţele lui 
Borken, care zăcea la douăzeci de metri mai încolo. 
Cadavrul era întins pe spate, pe cât de lung şi de lat fusese 
în viaţă. Numai că nu avea cap. 

— Acesta e generalul Garber, spuse McGrath. Are o poziţie 
înaltă în poliţia militară. 


Garber scutură din cap. 

— Din păcate, n-am fost eu, spuse. Altcineva mi-a luat-o 
înainte. 

— Nici eu n-am fost, spuse Milosevic. 

Apoi, Garber clătină din cap, în spatele lor. 

— Probabil el a fost, spuse. 

Reacher cobora movila. Cu răsuflarea tăiată. O siluetă de 
aproape doi metri înălţime şi peste o sută de kilograme 
greutate se potriveşte la o grămadă de lucruri, dar nu şi să 
sprinteze pe o distanţă de un kilometru şi jumătate. 

— Reacher, spuse Holly. 

El nu o băgă în seamă. Nu băgă în seamă pe nimeni. 
Alergă spre sud şi se răsuci, să se uite în sus la peretele alb. 
Văzu găurile de gloanţe. O mulţime de găuri de gloanţe. 
Probabil treizeci de găuri, majoritatea împrăştiate pe 
suprafaţa etajului doi din colţul de sud-est. Se uită la ele 
timp de o secundă şi alergă la jeepul parcat lângă trotuar. 
Smulse din clemele sale lopata de sub bidonul de rezervă. 
Fugi repede către scări. Izbi în uşă şi alergă în sus, pe 
trepte, către camera lui Holly. Ajunse la peretele din faţă. 

Erau cel puţin o duzină de orificii de ieşire, perforate prin 
lemn. Orificii cu marginile zdrenţuite şi pline de aşchii. 
Înfipse lama lopeţii în unul dintre ele. Despică în lungime 
scândura de pin şi folosi lopata ca s-o scoată de la locul ei. 
Înfipse lopata în spatele scândurii de alături şi o rupse din 
cuiele care o ţineau în loc. Până când McGrath ajunse în 
cameră, dezgolise peste un metru din învelişul fixat în cuie. 
Până când li se alătură Holly, amândoi priveau o cavitate 
goală. 

— Nici o dinamită, spuse ea, liniştit. 

Reacher se aplecă spre peretele adiacent. Desfăcu destule 
scânduri, ca să fie absolut siguri. 

— N-a fost niciodată dinamită aici, spuse Holly. Pe dracu', 
nu-mi vine să cred. 

— A fost totuşi, interveni McGrath. Jackson ne-a descris-o 
în ultimul lui mesaj. Am văzut raportul. A descărcat 


camionul împreună cu alţi şapte. Au cărat-o până aici sus. A 
văzut cum o plasau în pereţi, pentru numele lui Dumnezeu. 
O tonă de dinamită. Genul de lucru asupra căruia e greu să 
te poţi înşela. 

— Au pus-o, spuse Reacher, iar apoi au scos-o. Au lăsat mai 
multă lume s-o vadă plasată în pereţi, iar apoi au scos-o din 
nou, în taină. Au folosit-o la altceva. 

— Au scos-o din nou? repetă Holly, gânditoare. 

— Femeile şi copiii trebuie să moară, spuse Reacher, încet. 

— Ce? întrebă Holly. Ce spui acolo? 

— Dar nu aici, spuse el. Nu femeile şi nu copiii de aici. 

— Cum? întrebă Holly din nou. 

— Nu sinucidere în masă, spuse Reacher. Ci o crimă în 
masă. 

Apoi rămase fără expresie. Era tăcut. Dar în minte auzea 
ceva. Auzea aceeaşi explozie îngrozitoare pe care o auzise 
cu treisprezece ani mai înainte. Sunetul Beirutului. Sunetul 
bazei puşcaşilor marini, de lângă aeroport. O auzea din nou 
şi era asurzitoare. 

— Acum ştim ce e, mormăi el, peste mugetul sfâşietor al 
exploziei din mintea sa. 

— Ce e? întrebă McGrath. 

— De aia era lăsată aşa de jos, spuse Reacher. Numai că 
nu avem cum să ştim încotro a plecat. 

— Cum? repetă Holly. 

— Femeile şi copiii trebuie să moară, repetă Reacher. 
Borken a spus-o. El zicea că împrejurările istorice o justifică 
pe deplin. Dar nu se gândea la femeile şi copiii de aici. 

— Despre ce naiba vorbeşti? spuse McGrath. Reacher se 
uită la el şi apoi la Holly, surprins, ca şi cum i-ar fi văzut 
pentru prima oară. 

— Am fost sus la garaj, spuse. Am văzut dubiţa. Dubiţa 
noastră. Era parcată, dar coborâtă pe suspensii, ca şi cum 
ar fi avut o mare greutate înăuntru. 

— Cum? repetă Holly. 


— Şi-au făcut o maşină capcană, spuse Reacher. Stevie 
tocmai o livrează undeva, într-un loc public. Ăsta e celălalt 
atac. O s-o arunce în aer în mijlocul unei mulţimi. Are 
înăuntru o tonă întreagă de dinamită. Şi e cu şase ore 
înaintea noastră. 

McGrath ajunse primul la capătul scărilor. 

— La jeep, strigă el. 

Garber alergă la jeep. Dar Milosevic se găsea mult mai 
aproape. Sări înăuntru şi dădu drumul la motor. Apoi, 
McGrath o ajută pe Holly să se urce în scaunul din faţă. 
Reacher rămăsese pe trotuar, uitându-se spre sud, pierdut 
în gânduri. Milosevic îşi scoase revolverul. Cu degetul, 
cobori cocoşul. Garber se opri. Îşi ridică arma şi ţinti. 
Milosevic se aplecă în faţa lui Holly. McGrath sări într-o 
parte. Milosevic apăsă pe acceleraţie şi maşina se îndepărtă 
mugind, condusă cu o singură mână de Milosevic, în timp ce 
ţeava revolverului era înfiptă în coastele lui Holly. Condus 
cu o singură mână, pe un drum accidentat, jeepul se clătina 
nebuneşte. Nici o şansă să-l fi lovit pe Milosevic. Garber îşi 
dădea bine seama. Cobori arma şi îi privi plecând. 

— Amândoi? îşi adresă Webster pentru sine întrebarea. 
Oh, Doamne, te rog, nu. 

— Ne putem folosi de alt elicopter chiar acum, spuse 
aghiotantul. Nu cred că trebuie să ne mai facem vreo grijă 
în legătură cu rachetele. 

Panoramă camera spre nord şi spre vest şi transfocă pe 
căldarea de munte din faţa intrării în mine. Cele patru 
camioane cu rachete stăteau în continuare nemişcate. Cu 
trupul întins al santinelei moarte lângă ele. 

— OK, cheamă un elicopter, spuse Johnson. 

— Mai bine să vină direct de la dumneavoastră, domnule, 
spuse aghiotantul. 

Johnson se întoarse către telefon. Apoi, se răsuci înapoi ca 
să vadă cum intra jeepul în ecran. Sărea în sus şi în jos, 
luând ultima curbă înainte de a pătrunde în căldare şi 
gonea peste pietrişul din fundul acesteia. Derapă în jurul 


camioanelor inerte şi se opri în faţa magaziei din stânga. 
Milosevic sări afară şi alergă împrejurul capotei. Cu 
revolverul aţintit asupra lui Holly, în timp ce se apropia. O 
scoase din maşină de braţ şi o târî până la uşile mari de 
lemn. Ţinu o aripă deschisă cu piciorul şi o împinse 
înăuntru. O urmă şi uşa se închise după el. Webster îşi mută 
privirea de la ecran. 

— Chemaţi elicopterul, domnule, spuse aghiotantul. 

— Şi repede, adăugă Webster. 

Cea mai rapidă cale către mine era chiar o scurtătură care 
trecea prin Bastion. Locul era pustiu şi liniştit. Alergară 
spre nord, prin poligonul de tir, către terenul de paradă. Se 
opriră chiar la marginea pădurii. loţi membrii miliției 
rămaseră liniştiţi, în rânduri ordonate, cu feţele pline de 
teamă întoarse spre drum. Lădiţa răsturnată a lui Borken 
încă îi mai aştepta sosirea. 

Reacher nu le acordă nici o atenţie şi îi conduse pe ceilalţi 
ocolit, printre copaci. Apoi, în linie dreaptă, către drum. Îl 
urmă, mereu către nord. Reacher ducea în mână puşca cea 
mare, Barrett. O recuperase de pe acoperişul cantinei 
pentru că îi plăcea. Garber mergea lângă el, cu paşi grăbiţi. 
McGrath se forţa să înainteze cât de repede putea, disperat 
să ajungă mai repede la Holly. Înainte de ultima curbă se 
ascunseră iar în pădure, iar Reacher cercetă locul care li se 
întindea în faţă. Se ghemui în spatele stâncii pe care o 
folosise şi mai înainte şi cercetă fiecare centimetru al 
căldării, privind prin luneta puştii Barrett. Apoi, le făcu 
semn şi celorlalţi doi să i se alăture. 

— Sunt în garaj, le spuse. Magazia din stânga. 


Arătă cu ţeava groasă a puştii de lunetist, iar ceilalţi 
văzură jeepul abandonat şi aprobară din cap. Reacher 
alergă peste fundul căldării şi se ghemui după capota 
primului camion cu rachete. Garber îl trimise apoi pe 
McGrath. După aceea, veni şi el în fugă. Stăteau toţi 
ghemuiţi în spatele camionului şi se uitau la uşile din 
trunchiuri de copac. 

— Şi acum? întrebă Garber. Asalt frontal? 

— Are o armă îndreptată spre capul ei, spuse McGrath. Nu 
vreau să fie rănită, Reacher. Înseamnă mult pentru mine, 
clar? 

— Se poate ajunge şi altfel înăuntru? se interesă Garber. 

Reacher privi uşile, iar mugetul bombei din Beirut se 
pierdu în depărtare, fiind înlocuit de scâncetul înăbuşit al 
unui coşmar trăit de curând. Petrecu un minut, căutând cu 
disperare o alternativă. Se gândi la armele şi la rachetele 
din camioane. Apoi renunţă. 

— 'Ţine-l ocupat, spuse. Vorbeşte cu el, ce vrei tu. Lăsă 
puşca Barrett şi luă înapoi Glockul de la McGrath. Înaintă 
ghemuit până la camionul următor, apoi până la celălalt şi 
ajunse la intrarea celeilalte peşteri. Osuarul plin de 
cadavre, de schelete şi de şobolani. Îl auzi pe McGrath cum 
îl strigă pe Milosevic, cu glas slab şi depărtat şi alergă până 
la uşile mari, făcute din buşteni de copac. Se strecură prin 
crăpătură şi se mişcă prudent prin întuneric. 

Nu avea lanternă. Îşi găsi drumul pe pipăite, în jurul 
transportorului de trupe şi se apropie de intrarea în inima 
muntelui. Îşi ţinu mâna deasupra capului şi simţi cum 
tavanul peşterii se lăsa în jos. Pipăi după trupurile puse 
grămadă şi le ocoli. Se lăsă pe vine şi se îndreptă spre 
stânga, către locul în care ştia că se află scheletele. 
Şobolanii îl auziră, îl mirosiră şi fugiră înapoi, la cuiburile 
lor, chiţăind avertismente furioase. Se lăsă în genunchi, 
apoi se întinse pe burtă şi înotă prin grămada de oase 
umede. Simţi cum descreşte tavanul tunelului şi cum îl 


apasă pereţii laterali. Respira adânc şi se simţi din nou 
cuprins de panică. 

Cel mai rapid elicopter disponibil în ziua aceea era un 
Night Hawk al marinei, staționat la Malmstrom. Era un 
aparat lung, voluminos şi cocoşat, dar rapid. La câteva 
minute după apelul lui Johnson, rotorul său se şi învârtea, 
după ce primise ordinul să se îndrepte spre vest şi spre 
nord, către o cotitură cu pietriş, de pe ultimul drum din 
Montana. Decolă. Pilotul marinei găsi drumul şi îl urmă spre 
nord, repede şi jos, până ce observă un ciorchine de 
vehicule militare, parcate înghesuit într-o adâncitură în 
stâncă. Se răsuci în aer, îşi stabili cursul pe un cerc larg şi 
aşteptă. Văzu trei bărbaţi alergând spre sud, către el. Unul 
era civil şi doi erau militari. Unul era colonel, iar celălalt era 
preşedintele statelor majore reunite. Pilotul ridică din 
umeri către colegul lui de echipaj, care arăta cu mâna în 
sus, prin acoperişul de plexiglas. Pe cer se desena o urmă 
de abur singuratică, cam la douăsprezece mii de metri 
înălţime. Un avion mare, cu reacţie, care urma o spirală 
strânsă, lăsând după elo dâră, la sud. Pilotul ridică din nou 
din umeri şi îşi închipui că orice s-ar fi întâmplat se 
întâmpla, categoric, în sud. Aşa că îşi făcu un calcul 
provizoriu al cursului şi se arătă surprins când cel cu 
epoleţii mai grei se căţără la bord şi îi ordonă să o ia spre 
nord, către munţi. 

Reacher râdea. Se târa prin tunel şi râdea tare. 
Zguduindu-se şi dându-i lacrimile de râs. Nu-i mai era 
teamă. Apăsarea strânsă a stâncii pe trupul lui era ca o 
mângâiere. O mai făcuse o dată şi supravieţuise. Se putea 
face. Avea să treacă. 

Teama dispăruse, la fel de repede cum îşi făcuse apariţia. 
Se împinse prin maldărul de oase, în întuneric şi se întinse, 
simțind strânsoarea stâncii pe spate. Pieptul îi era prins, iar 
gâtlejul părea să aibă în el un dop. Simţise, o dată, torentul 
umed şi fierbinte de panică şi se lipise de pământ. Simţise 
cum toată vlaga se scurge din el. Apoi se concentrase din 


nou. La ceea ce avea de făcut mai întâi. La Holly. Revolverul 
lui Milosevic înfundat în valurile întunecate ale părului ei, 
ochii ei minunaţi umbriţi de disperare. O văzu, cu ochii 
minţii, la capătul tunelului. Holly. Apoi, tunelul păru să se 
îndrepte şi deveni un tub neted şi cald. Potrivindu-se exact 
umerilor lui voluminoşi. Ca şi cum ar fi fost croit pentru el şi 
numai pentru el. O simplă călătorie la orizontală. Învăţase 
demult că de anumite lucruri merita să-ţi fie teamă. De 
altele, nu. Lucrurile pe care le făcuse înainte şi cărora le 
supravieţuise nu justificau teama. Să-ţi fie teamă de ceva 
căruia îi poţi supravieţui era irațional. Şi orice altceva ar fi 
fost el, Reacher ştia despre sine că este un om raţional. În 
acea fracțiune de secundă, teama dispăru şi el se simţi 
relaxat. Era un luptător. Un răzbunător. Şi Holly îl aştepta. 
Îşi împinse braţele înainte, ca un înotător care sare în apă şi 
se strecură prin inima muntelui, către ea. 

Înainta într-un ritm ordonat. Ca şi cum s-ar fi târât pe un 
drum aflat undeva afară. Doar că acum era întins pe burtă 
în întuneric. Mişcări mici, dar îndemânatice, ale mâinilor şi 
picioarelor. Cu capul coborât. Râzând de uşurare. Simţi că 
tunelul se face mai mic şi-l strânge. Continuă să alunece 
înainte. Simţi peretele orb din faţă şi îşi îndoi trupul în jurul 
colţului. Respira mai uşor şi se opri din râs. Îşi spuse că era 
vremea să nu mai facă nici un zgomot. Şerpui cât de repede 
putea. Încetini când simţi tavanul cum se ridică deasupra 
lui. Se strecură înainte, până ce mirosul aerului îi spuse că 
aproape trecuse. 

Apoi auzi elicopterul. Auzi zgomotul surd şi slab al 
rotoarelor în depărtare. Auzi târşâitul unor picioare la 
patruzeci de metri în faţa sa. Zgomotul nearticulat al 
surprizei şi panicii. Auzi vocea lui Milosevic. Ascuţită. Cu 
accent de pe Coasta de Vest. 

— Ţine elicopterul ăla departe de aici, striga Milosevic prin 
uşa închisă. 

Zgomotul se apropia. Şi era din ce în ce mai tare. 


— 'Ţine-l departe, auzi striga Milosevic. O omor, McGrath. 
Îţi promit, mă auzi? 

Era complet întuneric. Între Reacher şi crăpăturile de 
lumină din jurul uşii mai erau doar câteva vehicule. Dar 
camioneta albă nu mai era. Dispăruse. Se rostogoli în locul 
în care mai fusese şi scoase Glockul din buzunar. Zgomotul 
surd al palelor rotorului era foarte aproape. Izbea uşile şi 
umplea caverna. 

— Facem un schimb, strigă Milosevic prin uşă. Dacă ies de 
aici fără să păţesc nimic, o primeşti înapoi, în regulă? 
McGrath? Mă auzi? 

Dacă a existat vreun răspuns, Reacher nu-l auzi. 

— Nu sunt împreună cu ăştia de aici, striga Milosevic. 
Toată chestia asta nu are nimic de-a face cu mine. Brogan 
m-a băgat în ea. El m-a obligat s-o fac. 

Zgomotul era asurzitor. Uşile grele tremurau. 

— Am făcut-o pentru bani, asta-i tot, striga Milosevic. 
Brogan îmi dădea bani. Sute de mii de dolari, McGrath. Şi 
tu ai fi făcut exact acelaşi lucru. Brogan mă îmbogăţea. Mi-a 
cumpărat Fordul Explorer. Ediţie limitată. Treizeci şi cinci 
de bătrâne. Cum altfel aş fi putut eu să pun mâna pe unul? 

Reacher asculta strigătele din întuneric. Nu voia să-l 
împuşte. Pentru o clipă nebunească, se simţi absurd de 
recunoscător faţă de el, deoarece îi spulberase coşmarul 
din copilărie. Îl obligase să-i facă faţă şi să-l înfrângă. ÎL 
transformase într-un om mai bun. Voia să fugă până la el şi 
să-i strângă mâna. Se şi vedea făcând-o. Dar, apoi, imaginea 
se schimbă. Trebuia să dea fuga la el şi să-l zgâlţâie de gât, 
întrebându-l dacă ştia unde dusese Stevie dubiţa cea albă. 
Asta trebuia să facă. De aceea nu voia să-l împuşte. Se 
strecură înainte în zgomotul asurzitor şi se prelinse pe 
lângă maşinile parcate. 

Funcţiona într-o lume unidimensională. Din cauza 
întunericului nu putea vedea nimic. Simţi o mişcare 
aproape de uşă. leşi din spatele unei camionete şi văzu o 
formă conturată pe fundalul dungilor de lumină intrate prin 


crăpături. O formă care ar fi trebuit să fie două forme. 
Largă în partea de sus şi cu patru picioare. Milosevic cu 
braţul în jurul gâtului lui Holly şi cu pistolul lipit de capul ei. 
Aşteptă până ce vederea i se limpezi. Chipurile lor se 
desluşiră, întunericul deveni penumbră. Holly era în faţa lui 
Milosevic. Reacher ridică Glockul. Ocoli spre stânga, să 
câştige un unghi mai bun. Piciorul i se lovi de bara unei 
maşini. Se poticni şi făcu un pas înapoi, într-o grămadă de 
bidoane de vopsea. Acestea căzură în tăcere pe podeaua de 
stâncă, neauzite din cauza zgomotului tunător de afară. 
Sprintă, să se apropie de lumină. 

Milosevic simţi şi se întoarse. Reacher îi văzu gura 
deschizându-se într-un țipăt tăcut. Îl văzu răsucindu-se şi 
trăgând-o pe Holly în faţa sa, ca pe un scut. Îl văzu şovăind, 
nehotărât, cu revolverul ridicat în aer. Reacher fentă spre 
dreapta, apoi se întoarse către stânga. Îl văzu pe Milosevic 
urmărindu-l cu arma în ambele sensuri. O văzu pe Holly 
cum se foloseşte de această mişcare legănată ca să se 
smulgă din strânsoarea lui. Zgomotul rotorului era 
asurzitor. Îl văzu pe Milosevic privind în stânga şi în 
dreapta. Lua o hotărâre. Reacher era înarmat, Holly, nu. 
Milosevic sări înainte. Revolverul de 38 din mâna sa lansă o 
flamă lipsită de sunet în zgomotul dimprejur. Flama albă şi 
scurtă era orbitoare în întuneric. Reacher nu mai ştia unde 
se găsea Holly. Înjură în sinea lui şi se abţinu să tragă. Îl 
văzu pe Milosevic ţintind din nou. Lângă el, văzu braţul lui 
Holly cum se ridică şi îi cuprinde capul. Văzu cum mâna ei îi 
atinge lui Milosevic faţa cu o precizie uluitoare. Îl văzu 
poticnindu-se. Apoi, uşa grea se deschise, iar Holly se 
clătină, departe de valul asurzitor de zgomot şi de lumină, 
prăbuşindu-se drept în braţele lui Reacher. 

O rază strălucitoare de soare căzu peste Milosevic. Zăcea 
pe spate. Cu revolverul 38 în mână. Cocoşul era coborât. O 
aşchie lungă dintr-o placă de faianţă de baie îi ieşea din 
cap, acolo unde ar fi trebuit să se găsească ochiul său 


stâng. Aşchia intrase cam şapte centimetri, alţi şapte 
rămânând afară. Un râuleţ de sânge curgea din rană. 

În uşa deschisă se îmbulziră mai mulţi oameni. Reacher îi 
văzu pe McGrath şi pe Garber stând în picioare într-un nor 
de praf. Un Night Hawk ateriza în spatele lor. Trei bărbaţi 
debarcară din elicopter şi alergară spre ei. Un civil şi un 
colonel. Şi generalul Johnson. Holly se răsuci, îi văzu şi-şi 
îngropă din nou faţa în pieptul lui Reacher. 

Garber ajunse primul la ei. Îi trase afară, la lumină şi la 
zgomot. Se poticniră stângaci, încurcându-şi reciproc 
picioarele. Curentul de la palele rotorului le smulgea 
hainele de pe ei. McGrath se apropie, iar Holly se smulse 
din strânsoarea lui Reacher, se aruncă asupra lui şi-l 
îmbrăţişă cu toate puterile. Apoi, generalul Johnson se 
apropie de ei, trecând printre ceilalţi. 

— Holly, rosti el, în vacarmul din jur. 

Ea ieşi în lumină. Îi zâmbi. Îşi dădu părul pe după urechi. 
Se desprinse de McGrath şi îşi îmbrăţişă tatăl din toate 
puterile. 

— Mai am nişte treabă, tăticule, strigă ea, peste zgomotul 
motoarelor. Îţi povestesc totul mai târziu, bine? 

PATRUZECI ŞI ŞASE. 

Reacher îşi roti mâna prin aer, indicând pilotului să ţină 
motoarele în mers şi alergă prin zgomot şi prin vârtejul de 
praf să-şi ia puşca Barrett înapoi de la Garber. Le făcu semn 
celorlalţi să se strângă lângă elicopter. Îi împinse pe scară şi 
îi urmă prin uşa glisantă. Puse puşca Barrett pe podeaua de 
metal şi se lăsă să cadă într-un scaun de pânză. Îşi puse pe 
cap casca de intercomunicaţii. Apăsă butonul şi se adresă 
pilotului. 

— Rămâi în stand-by, OK? spuse. O să-ţi indic cursul de 
îndată ce stabilesc unul. 

Pilotul aprobă din cap şi lăsă motoarele în ralanti. Rotorul 
începu să-şi emită mai repede sunetul înfundat, iar nivelul 
zgomotului crescu. Greutatea aparatului se ridică de pe 
pneuri. 


— Unde naiba mergem? strigă Webster peste zgomotul 
din jur. 

— Îl vânăm pe Stevie, şefu', strigă McGrath. Acum 
conduce duba. Care e plină ochi cu dinamită. Se duce s-o 
arunce în aer undeva. Mai ţii minte ce ne-a spus şeriful din 
Kendall? Că Stevie era trimis întotdeauna să facă treburile 
murdare? Chiar trebuie să-ţi desenez? 

— Dar n-avea cum să plece de aici, observă, strigând la 
rândul lui, Webster. Podul a fost aruncat în aer. Şi nu există 
cărări prin pădure. Au fost, toate, închise. 

— Cel de la Serviciul Forestier n-a spus aşa ceva, interveni 
McGrath. Au închis doar unele dintre ele. Nu era sigur 
care, dar asta e tot. Ce a spusa fost că poate există vreo 
cale de trecere, poate nu. 

— Au avut la dispoziţie doi ani ca să cerceteze 
împrejurimile, strigă şi Reacher. De la tine ştiu că maşina 
aia arsă a petrecut o vreme pe cărările Serviciului 
Forestier, nu? De acolo avea nisip compactat pe dedesubt, 
nu? Au avut doi ani să găsească o ieşire din labirint. 

Webster aruncă o privire spre stânga, la est, unde pădurea 
se întindea dincolo de muntele uriaş. Dădu apăsat din cap, 
cu ochii lărgiţi. 

— Am înţeles, trebuie să-l oprim, strigă el. Dar încotro a 
luat-o? 

— Are un avantaj de şase ore, strigă Reacher. Putem 
presupune că mersul prin pădure a fost destul de încet. Să 
zicem, două ore? Apoi, patru ore pe drum drept. Poate, trei 
sute douăzeci de kilometri? Un Econoline diesel, cărând o 
tonă, nu poate depăşi o medie de cincizeci la oră. 

— Dar în ce direcţie? strigă, deznădăjduit, peste zgomotul 
dimprejur Webster. 

Holly îl privi pe Reacher. Era ceva ce se întrebaseră unul 
pe altul de multe ori, exact în legătură cu aceeaşi dubiţă. 
Reacher desfăcu harta din mintea sa şi o parcurse încă o 
dată, în sensul acelor de ceasornic. 


— Ar fi putut s-o ia spre est, strigă. Ar fi tot în Montana, 
dincolo de Great Falls. Ar putea fi în Idaho. Ori în Oregon. 
S-ar putea găsi la jumătatea drumului spre Seattle. 

— Nu, interveni Garber. Gândeşte-te invers. Asta e cheia 
întregii chestii. Unde i s-a dat dispoziţie să se ducă? Care ar 
putea fi ţinta? 

Reacher dădu încet din cap. Garber avea dreptate. Ţinta. 

— Ce voia Borken să atace? strigă Johnson. 

Borken spusese: studiezi sistemul şi înveţi să-l urăşti. 
Reacher se gândi intens, aprobă din nou şi apăsă pe 
butonul microfonului care îl lega de pilot. 

— În regulă, spuse, să-i dăm drumul. Direct spre sud ar 
trebui să fie direcţia potrivită. 

Zgomotul crescu şi mai mult, iar elicopterul Night Hawk se 
ridică, greoi, de la pământ. Se legănă în aer şi se înălţă spre 
culmi. Alunecă prin aer spre sud, virând pe loc. Îşi cobori 
botul şi acceleră puternic. Zgomotul din cabină se atenuă, 
stabilizându-se la nivelul unui muget adânc, în interiorul 
carcasei motoarelor. Pământul se înclină şi trecu, iute ca un 
fulger, pe dedesubt. Reacher văzu cum se desfăşurau 
serpentinele de pe coastele munţilor şi cum terenul de 
paradă rămânea în urma lor. Nodul de siluete mărunte se 
desfăcea. Se pierdeau încet, printre copaci, dispărând sub 
bolta lor verde. Apoi, sub ei apăru tăietura îngustă a 
poligonului, iar puţin mai târziu, cercul larg, acoperit cu 
pietriş, al Bastionului. Aparatul se ridică, într-un unghi 
ascuţit, iar pământul rămase în urmă. Clădirea mare şi albă 
a tribunalului alunecă pe dedesubt, mică, precum o casă de 
păpuşi. Apoi, sub ei se văzu râpa, marginea zdrenţuită a 
acesteia şi se cufundară în zona întinsă a pădurii, către sud. 
Reacher îl bătu pe pilot pe umăr şi vorbi în intercom. 

— Ce viteză avem? întrebă. 

— O sută şaizeci, răspunse pilotul. 

— Cursul? întrebă Reacher. 

— Fix spre sud, spuse pilotul. 


Reacher dădu din cap, aprobator. Închise ochii şi începu să 
calculeze în minte. Era ca şi cum s-ar fi întors la şcoală. 
Deci, Stevie se găsea cu trei sute douăzeci de kilometri în 
faţă, mergând cu optzeci de kilometri pe oră. Tu îl 
urmăreşti cu o sută şaizeci. Cât va trece până îl ajungi din 
urmă? Reacher le avusese cu matematica la şcoală. Ca şi cu 
bătăile din curte. Partea cu bătaia şi-o amintea mai bine 
decât matematica. Fusese sigur că trebuie să existe un fel 
de formulă. Ceva cu x şi cu y, pe o pagină întreagă. Ceva 
care să fie egal cu altceva. Dar, dacă existase vreo formulă, 
o uitase de mult. Aşa că trebuia să rezolve problema prin 
eliminări succesive. După încă o oră, Stevie se va găsi la 
patru sute de kilometri de casă. Elicopterul Night Hawk 
avea să parcurgă două sute cincizeci de kilometri. 
Rămânând mult în urmă. La încă o oră după aceea, Stevie 
se va găsi la patru sute de kilometri, iar elicopterul - la cinci 
sute zece. Depăşindu-l. Aşa că aveau să-l prindă din urmă 
undeva, aproape de împlinirea celei de-a doua ore. Cu 
condiţia să fi ales direcţia cea bună. 

Lacul Flathead se ivi în depărtare, apoi zburară pe 
deasupra lui. Reacher putea vedea drumurile şerpuind pe 
terenul accidentat. Apăsă pe butonul microfonului. 

— Tot spre sud? întrebă. 

— Tot, răspunse pilotul. 

— Tot unu-şaizeci? 

— Tot, preciză pilotul. 

— Bine, ţine-te de viteza asta, spuse Reacher. Mai avem, 
poate, o oră şi cincizeci de minute. 

— Unde se duce, până la urmă? întrebă Webster. 

— La San Francisco, răspunse Reacher. 

— De ce? intră în vorbă şi McGrath. 

— Sau Minneapolis, adăugă Reacher. Dar eu pariez pe San 
Francisco. 

— De ce? insistă McGrath. 

— San Francisco sau Minneapolis, spuse Reacher. 
Gândeşte-te puţin. Alte posibilităţi ar fi Boston, New York, 


Philadelphia, Cleveland, Richmond, în Virginia, Atlanta, 
Chicago, St. Louis şi Kansas City, în Missouri, ori Dallas, în 
Texas. 

McGrath ridică din umeri, fără nici o expresie pe chip. 
Webster arăta încurcat. Johnson aruncă o privire 
aghiotantului său. Garber stătea nemişcat. Numai Holly 
zâmbea. Zâmbea şi-i făcu cu ochiul lui Reacher. El îi făcu cu 
ochiul înapoi, iar elicopterul Night Hawk uruia surd peste 
Missoula, cu două sute cincizeci de kilometri la oră. 

— Dumnezeule, azi e patru iulie, tresări Webster, dintr- 
odată. 

— Mie-mi spui, oftă Reacher. O grămadă de lume se adună 
în locurile publice. Familii, copii, cu căţel şi purcel. 

Webster dădu din cap, posomorât. 

— Bine, dar unde, exact, în San Francisco? întrebă el. 

— Nu sunt sigur, spuse Reacher. 

— La capătul de nord al pieţii, interveni Holly. Chiar lângă 
Embarcadero Plaza. Acolo e, şefu'. Am fost şi eu acolo de un 
patru iulie. Mare paradă după-masa, artificii pe apă, seara. 
O mulţime de oameni, pe tot parcursul zilei. 

— De Patru iulie sunt o mulţime de oameni peste tot, spuse 
şi Webster. Ar trebui să ghiciţi corect, din prima. 

McGrath ridică privirea. Un zâmbet uşor i se întindea pe 
faţa plină de vânătăi. 

— Ghicim corect, spuse. San Francisco e, absolut sigur. 
Nici Minneapolis, nici în altă parte. 

Reacher zâmbi şi el şi făcu cu ochiul. McGrath înţelesese. 

— Vrei să-mi spui şi mie de ce? îl întrebă Webster. 

McGrath continua să zâmbească. 

— Ghiceşte, spuse. Tu eşti directorul. 

— Pentru că e cel mai aproape? insistă Webster. 

McGrath aprobă din cap. 

— În ambele sensuri, spuse şi zâmbi din nou. 

— Cum în ambele sensuri? continuă Webster. Despre ce 
tot vorbeşti acolo”? 


Nimeni nu-i răspunse. Militarii erau tăcuţi. Holly şi 
McGrath priveau prin ferestre la pământul aflat la şapte 
sute de metri mai jos. Reacher se aplecase ca să privească 
înainte, prin cupola de plexiglas a pilotului. 

— Unde suntem? îl întrebă el. 

Pilotul arătă cu degetul panglica de beton de sub ei. 

— Asta-i US 93, spuse. Gata să iasă din Montana şi să intre 
în Idaho. Mergând drept spre sud. 

Reacher făcu semn din cap că a înţeles. 

— Grozav, spuse. Urmează-l pe 93. E singurul drum care 
merge spre sud, nu? O să-l prindem până în Nevada. 

Aproape de capătul celei de a doua ore începu să simtă 
îngrijorarea. Începu să intre în panică. Reluă, cu disperare, 
calculele sale şcolăreşti. Poate că Stevie conducea mai 
repede decât cu cincizeci la oră. Era un şofer rapid. Mai 
rapid decât fusese Bell. Poate că se apropia de şaizeci. 
Unde l-ar fi adus asta? Cinci sute şaptezeci de kilometri mai 
departe. În care caz l-ar fi ajuns din urmă înainte să fi 
trecut două ore şi un sfert. Dar dacă mergea cu şaptezeci? 
Ar fi putut Fordul Econoline să menţină o viteză de o sută 
zece kilometri, oră după oră, cu o tonă greutate în spate? 
Poate. Probabil. În cazul acesta, s-ar fi găsit la şase sute 
şaptezeci de kilometri depărtare. Un total de două ore şi 
patruzeci de minute înainte să-l prindă din urmă. Aşa 
stăteau lucrurile. Între o oră şi cincizeci de minute şi două 
ore şi patruzeci de minute, undeva, între Montana şi 
Nevada. Cincizeci de minute de panică crescândă. Peste o 
sută cincizeci de kilometri de panglică de beton de 
observat, înainte să ştie sigur că greşise şi că ar fi trebuit s- 
o ia înapoi spre nord-est, spre Minnesota. 

Elicopterul zbura cu botul în jos, la viteză maximă, direct 
de-a lungul şoselei US 93. Treceau pe deasupra unui oraş 
denumit Salmon. Pilotul dădea informaţii asemeni unui ghid 
turistic. La dreapta, vârful gigantic al muntelui McGuire, 
trei mii de metri. În faţă, la dreapta, Twin Peaks, trei mii 
două sute de metri. Vârful Borah, cel mai înalt dintre toate, 


patru mii două sute de metri, în faţă şi la stânga. Aparatul 
se ridică şi cobori trei sute de metri deasupra terenului 
accidentat. Se prăvăli şuierând, sub nivelul vârfurilor din 
jur, cu botul în jos, de-a lungul şoselei, ca un câine de 
vânătoare. 

Ceasul ticăia mai departe. Douăzeci de minute. Treizeci. 
Drumul rămânea mai mult gol. Lega Missoula, în nord, de 
Twin Falls, în Idaho, la patru sute optzeci de kilometri mai 
la sud. Niciuna dintre ele nu era o metropolă în plină 
dezvoltare, iar azi era zi de sărbătoare. Toată lumea 
ajunsese deja acolo unde voise să meargă. Întâmplător, mai 
apărea câte un automobil sau un şofer de camion care lucra 
peste program. Dar nici urmă de Fordul Econoline alb. 
Fuseseră două vehicule albe, dar amândouă erau 
camionete. Existase şi o dubă din panouri, dar fusese verde 
închis. Asta era tot. Nimic altceva. Nici o dubă de culoare 
albă. Pe alocuri, drumul era gol, cât puteau cuprinde cu 
privirea până în zarea din faţa lor. Timpul ticăia înainte. Ca 
o bombă. Patruzeci de minute. Cincizeci. 

— O să sun la Minneapolis, spuse Webster. Am dat-o-n 
bară. 

McGrath continua să aştepte, plin de speranţă. Clătină din 
cap. 

— Încă nu, spuse. E o mişcare disperată. Panică de masă. 
Îţi poţi închipui mulţimea? Evacuarea? Lumea o să se calce 
în picioare. 

Webster aruncă priviri în susul şi în josul şoselei. Se uită la 
drum timp de un minut întreg. Cele cincizeci de minute 
prevăzute iniţial ajunseseră acum cincizeci şi patru. 

— O să fie mai rău decât călcatul în picioare dacă afurisita 
aia de maşină a ajuns deja acolo, spuse el. Vă puteţi imagina 
asta? 

Timpul continua să ticăie. Cincizeci şi opt de minute. O 
oră. Drumul rămânea gol. 

— Încă mai este timp, interveni Garber. San Francisco sau 
Minneapolis, oricare dintre ele ar fi, tot mai are o bună 


bucată de drum. 

Îi aruncă o privire lui Reacher. Cu îndoială şi încredere la 
fel de vizibile în ochi, în măsură aproximativ egală. Şi mai 
mult timp se scurse. O oră şi cinci minute. Şoseaua 
rămânea tot goală, până la orizontul îndepărtat. Elicopterul 
nu înainta decât ca să dezvăluie încă o linie a orizontului la 
fel de goală. 

— Ar putea fi oriunde, spuse Webster. Am dat greş cu San 
Francisco, poate că nu e nici Minneapolis. Ar putea să se 
găsească deja la Seattle. Sau oriunde în altă parte. 

— Nu la Seattle, spuse Reacher. 

Privea înainte. Continua să privească. 'leama şi panica îl 
strângeau de gât. Îşi verifică ceasul o dată şi încă o dată. O 
oră şi zece minute. Unsprezece. Douăsprezece. 
Treisprezece. Paisprezece. O oră şi cincisprezece minute. 
Privea ceasul şi panglica goală a şoselei de dedesubt. Apoi, 
se lăsă pe spate şi rămase tăcut. Împietrit de spaimă. Se 
ţinuse tare cât de mult putuse, dar atinsese punctul în care 
şi matematica devenea absurdă. Ca să ajungă atât de 
departe, fără să fie prins din urmă, Stevie ar fi trebuit să 
conducă cu o sută cincizeci de kilometri la oră. Sau cu o 
sută optzeci. Ori chiar cu două sute. 

Se uită la ceilalţi şi vorbi cu un glas care nu era ca al său. 

— Am dat-o-n bară, spuse. Trebuie să fi fost Minneapolis. 

Apoi, zgomotul surd al motoarelor se atenuă şi, pentru a 
doua oară în ziua aceea, teribilul muget de bas al bombei 
ieşi din nou la iveală din adâncurile memoriei. Îşi ţinu ochii 
larg deschişi, să nu trebuie să o vadă, dar oricum o văzu. De 
data asta, nu erau puşcaşi marini, nu erau oameni căliţi, 
antrenați să-şi facă treaba în arşiţă, ci oameni lipsiţi de 
apărare, femei şi copii mici adunaţi într-un parc orăşenesc 
să se uite la artificii, care dispăreau în aburi şi într-o ceaţă 
de rouă rozalie, aşa cum se întâmplase cu prietenii lui, 
treisprezece ani în urmă. Fragmentele de os ieşite din 
trupul copiilor, şuierând prin aerul încins şi lovind alţi copii, 
la o sută de metri depărtare. Lovindu-i şi sfâşiindu-le 


abdomenele moi, ca nişte şrapnele şi băgându-i pe cei mai 
norocoşi în spital pentru un întreg an de agonie. 

Toţi se uitau la el. Realiză că îi curgeau lacrimi pe obraji, 
udându-i cămaşa. 

— Scuze, spuse. 

Toţi se uitară în altă parte. 

— Trebuie să dau nişte telefoane, spuse Webster. De ce e 
important acum Minneapolis? Şi de ce a fost vreodată San 
Francisco? 

— Filiale ale Rezervei Federale, spuse calm Reacher. Sunt 
douăsprezece. Cele mai apropiate de Montana sunt San 
Francisco şi Minneapolis. Borken îi ura pe federali. Îi 
considera principala unealtă a guvernului mondial. Credea 
că există o mare conspirație menită să elimine clasa de 
mijloc. Avea în acest sens şi o teorie specială. Spunea că îl 
face să înainteze în înţelegerea sa asupra situaţiei. 
Considera că federalii au fost cei care au dat dispoziţii 
băncii tatălui său să-l momească pe bătrân să facă un 
împrumut, ca mai târziu să-l poată aduce în imposibilitate 
de plată. 

— Deci Borken îi atacă pe federali? întrebă Johnson, pe un 
ton insistent. 

Reacher aprobă din cap. 

— Lovitură dublă, spuse el. În războiul împotriva 
guvernului mondial. Atacă vechiul sistem cu o mişcare 
neaşteptată, ca la Pearl Harbor. În acelaşi timp cu 
instalarea unui nou sistem, către care să fie atrase masele. 
Două ţinte dintr-o lovitură. 

Încetă să mai vorbească. Era prea obosit ca să continue. 
Prea abătut. Garber se uita la el. Cu o durere adevărată 
întipărită pe faţă. Mugetul motoarelor era atât de puternic, 
încât suna ca liniştea cea mai deplină. 

— Declaraţia de independenţă reprezenta numai o 
jumătate din capcană, interveni McGrath. De fapt, gândise 
o dublă capcană. Noi ar fi trebuit să ne concentrăm atenţia 
într-acolo, îngrijoraţi pentru soarta lui Holly, îngrijoraţi 


pentru o sinucidere în masă, înnebunind, în timp ce eiîi 
bombardau pe federali în spatele nostru. M-am gândit la 
San Francisco din cauza omului de la Kendall, mai ţineţi 
minte? Mi-am închipuit că Borken va lua ca ţintă filiala cea 
mai apropiată de locul unde fusese ferma bătrânului său. 

Webster dădu din cap, aprobator. 

— Un plan dat naibii, spuse. Un weekend de sărbătoare, 
agenţii în concediu, mari decizii strategice de luat, toată 
lumea cu atenţia îndreptată spre locul nepotrivit. Apoi, 
toată lumea privind bombardamentul cu maşina capcană, în 
timp ce Borken îşi asigura dominaţia asupra teritoriului din 
Montana. 

— Unde e Rezerva Federală la Minneapolis? întrebă 
Johnson insistent. 

Webster ridică din umeri vag. 

— Habar nu am, spuse. N-am fost niciodată la Minneapolis. 
Îmi închipui că este o clădire publică mare, probabil într-un 
loc frumuşel, cu parcuri împrejur, poate pe malul râului sau 
cam aşa ceva. Există un râu la Minneapolis, nu? 

Holly aprobă din cap. 

— Se numeşte Mississippi, spuse ea. 

— Nu, interveni Reacher. 

— Ba este, fir-ar al naibii, se apără Holly. Toată lumea ştie. 

— Nu, repetă Reacher. Nu e Minneapolis, e San Francisco. 

— Mississippi nu trece prin apropiere de San Francisco, 
spuse Holly. 

Văzu un zâmbet uriaş lăţindu-se pe faţa lui Reacher. Şi o 
sclipire finală de triumf în ochii lui obosiţi. 

— Ce-i? vru să ştie Holly. 

— San Francisco era corect, continuă el. 

Webster mârâi iritat. 

— Am trecut deja de el, spuse Reacher. Cu kilometri în 
urmă. 

Reacher apăsă pe intercom. Îi strigă pilotului: 

— Întoarce-te. Fă o buclă mare. 

Apoi zâmbi din nou. Zâmbi şi-şi închise ochii. 


— L-am depăşit, spuse. Cu kilometri în urmă. Am trecut 
chiar peste nenorocitul lui de acoperiş. Au vopsit duba în 
verde. 

Elicopterul Night Hawk se legănă într-o buclă largă, pe o 
parte. Pasagerii îşi mutară privirile de la o fereastră la alta, 
în timp ce peisajul se rotea dedesubtul lor. 

— Era vopsea în garaj, îşi aminti Reacher. M-am împiedicat 
de cutii. Probabil o vopsea de camuflaj. Au aplicat-o în 
dimineaţa asta. Chestia aia probabil nici nu s-a uscat. 

Văzură din nou camionul Kenworth pe care îl depăşiseră 
cu minute în urmă. Uruia pe drum, la trei sute de metri sub 
ei. Urmă o bucată mare de beton gol. Apoi o camionetă 
albă. Şi o porţiune de drum gol. După aceea o dubă verde 
închis, care se grăbea spre sud. 

— Mai jos, strigă Reacher. 

— Asta e? întrebă McGrath. 

Distanţa dintre dubă şi camioneta din faţă se lungi. Duba 
rămânea în urmă. Nu mai era nimic în spatele ei, până 
departe, la orizont. Elicopterul Night Hawk pierdu înălţime. 
Părea să cadă spre dubă, ca un vultur care urmăreşte un 
iepure de câmp. 

— Ăsta e? întrebă din nou McGrath. 

— Ăsta e, întări Reacher. 

— Sigur că el e, chiui Holly. 

— Eşti sigură? vru McGrath să i se confirme. 

— Uită-te la acoperiş, îi atrase atenţia Holly. McGrath se 
uită. Acoperişul era mânjit cu vopsea verde închis, dar pe el 
erau vizibile nişte mici orificii. Ca şi cum cineva ar fi 
descărcat o puşcă de vânătoare în interior. 

— Ne-am tot uitat la afurisitele alea de găuri două zile 
întregi, îşi aminti Holly. O să le ţin minte tot restul vieţii 
mele. 

— Sunt exact o sută treisprezece, preciză Reacher. Le-am 
numărat. E un număr prim. 

Holly izbucni în râs şi se aplecă în faţă. Îşi plesni palma de 
a lui. 


— E duba noastră, spuse ea. Nu încape nici o îndoială. 

— Îl poţi vedea pe şofer? întrebă precipitat McGrath. 

Pilotul se aplecă şi se lăsă puţin într-o parte, să vadă mai 
de aproape. 

— Este Stevie, strigă Holly. Categoric. Am pus mâna pe el. 

— Chestia asta a ta are ceva arme? ceru precizări 
Webster. 

— Două mitraliere mari, răspunse pilotul. Dar n-am de 
gând să le folosesc. Nu am voie. Armata nu se poate 
amesteca în impunerea legii. 

— Poţi să zbori cu chestia asta drept şi lin? i se adresă 
Reacher. Cu optzeci la oră? Sau chiar cu o sută? Fără să pui 
prea multe întrebări? 

Pilotul izbucni în râs. Prin căşti, râsul lui se auzi deformat, 
ca de tinichea. 

— Pot să zbor cu chestia asta în orice fel vreţi, spuse. Cu 
permisiunea generalului, bineînţeles. 

Johnson dădu din cap cu prudenţă. Reacher se aplecă şi 
ridică puşca Barrett de pe podea. Îşi desfăcu centura şi se 
ghemui. Îi făcu semn lui Holly să schimbe scaunul cu el. Ea 
se târi prin faţa lui McGrath, iar Reacher o ajută să se 
aşeze. Putea simţi cum elicopterul încetineşte şi coboară. 
Desfăcu ceva mai mult centura lui Holly şi şi-o prinse, mai 
largă, în jurul taliei. Se întinse până la mânerul uşii. Trase 
de acesta şi uşa alunecă în spate, pe şinele sale. 

O rafală de vânt năvăli în cabină urlând, prin uşa deschisă, 
iar aparatul se întoarse pe jumătate, alunecând prin aer ca 
o maşină care derapează pe zăpadă. Duba verde de 
dedesubt se afla undeva în urma lor, cam la şaptezeci de 
metri dedesubt. Pilotul îşi stabiliză viteza, până ce o adaptă 
la cea a dubei, răsucind aparatul, astfel încât privirea lui 
Reacher să fie aţintită drept în jos, la drum. 

— Cum e? se interesă pilotul. 

Reacher apăsă butonul microfonului. 

— Perfect, spuse. E ceva înainte? 


— Un vehicul care vine spre nord, răspunse copilotul. 
După ce trece ăsta, nu mai ai nimic pe vreo cincisprezece 
kilometri distanţă. 

— În spate e ceva? mai vru să ştie Reacher. 

Văzu maşina care venea spre nord trecând ca un fulger pe 
dedesubt. 

McGrath îşi scoase capul în vârtejul de vânt. Se trase 
înapoi şi dădu din cap. 

— Nimic înapoi, spuse. 

Reacher îşi ridică puşca Barrett la umăr. Băgă un cartuş în 
cameră. Să tragi asupra unui vehicul în mişcare din alt 
vehicul în mişcare nu e cea mai bună reţetă pentru precizie, 
dar erau la o distanţă de mai puţin de şaptezeci de metri şi 
avea o ţintă lungă cam de şapte metri şi lată cam de doi 
metri şi ceva, astfel încât nu-şi făcea nici un fel de grijă. 
Fixă crucea cătării pe un punct aflat la două treimi din 
lungimea acoperişului. Îşi imagină că mişcarea înainte a 
dubei şi mişcarea înapoi a aerului ar putea plasa glonţul 
chiar în centrul compartimentului de cargo. Se întrebă, vag, 
dacă salteaua de un metru douăzeci se mai afla înăuntru. 

— Stai, strigă Webster. Şi dacă te înşeli? Dacă e gol? Nu 
faci decât să ghiceşti, nu-i aşa? Toată chestia asta nu se 
bazează pe nimic. Avem nevoie de dovezi, Reacher. Avem 
nevoie de un fel de coroborare. 

Reacher nu se uită înapoi. Îşi menţinu ochiul fixat pe 
lunetă. 

— Prostii, spuse el calm, concentrat. Asta o să fie toată 
coroborarea de care avem nevoie. 

Webster îl apucă de braţ. 

— Nu poţi să faci aşa ceva, insistă el. Ai putea omori un om 
nevinovat. 

— Prostii, repetă Reacher. Dacă e nevinovat, n-o să-l omor, 
nu crezi? 

Scutură mâna lui Webster de pe braţul său. Se întoarse să- 
l privească în ochi. 


— Gândeşte-te şi tu, Webster, spuse. Relaxează-te. Fii 
logic. Dovada vine după ce trag, nu? Dacă transportă o 
bombă, o s-o ştim cu toţii. Dacă transportă doar aer curat, 
nu i se întâmplă nimic rău. O să capete încă o gaură în 
afurisitul lui de camion. Numărul o sută paisprezece. 

Se întoarse înapoi la uşă. Ridică din nou puşca. Luă ţinta. 
Din obişnuinţă, aşteptă să expire şi inima să-i fie între bătăi. 
Apoi apăsă pe trăgaci. Fu nevoie de o miime de secundă 
pentru ca sunetul împuşcăturii să-i ajungă la ureche şi de 
şaptezeci de ori mai mult pentru ca glonţul mare şi greu să 
lovească duba. Timp de o secundă, nu se întâmplă nimic. 
Apoi, duba încetă să mai existe. Dintr-odată, se transformă 
într-o minge orbitoare de foc, rostogolindu-se pe şosea ca 
un ghem fierbinte şi alb de ciulini de deşert purtat de vânt. 
Un imens inel de foc ţâşni înainte, pe şosea. Elicopterul fu 
izbit de unda violentă de şoc, fiind aruncat într-o parte şi 
aproape două sute de metri mai sus, în aer. Pilotul reluă 
controlul comenzilor şi readuse aparatul la nivelul normal. 
Îl îndreptă în aer şi îl răsuci împrejur. Lăsă botul aparatului 
în jos. Nu mai rămăsese nimic de văzut pe şosea, cu 
excepţia unui nor învârtejit de fum subţire, care îşi 
încetinea mişcarea, în forma unei lacrimi de trei sute de 
metri lungime. Nici o rămăşiţă, nici o bucată de metal, nici 
un fel de roţi învârtindu-se prin aer, nici un fel de epavă 
zăngănitoare. Absolut nimic, cu excepţia unor particule 
microscopice de abur, care accelerau în atmosferă mai 
repede decât viteza sunetului. 

Pilotul se mai roti ceva vreme deasupra locului şi apoi se 
îndreptă spre est. Aparatul cobori încet în vegetaţia pitică, 
la o sută de metri de marginea drumului. Motoarele se 
opriră. Reacher rămase nemişcat în liniştea 
atotcuprinzătoare şi-şi desfăcu centura. Puse puşca Barrett 
pe podea şi sări prin uşa deschisă. Se îndreptă încet spre 
şosea. 

O tonă de dinamită. O tonă întreagă. Nu mai rămăsese 
nimic. Se gândi că iarba fusese culcată pe o distanţă de opt 


sute de metri împrejur, dar asta era situaţia. Îngrozitoarea 
energie a exploziei se desfăşurase înainte, fără să 
întâlnească ceva în cale. Nimic moale, nimic vulnerabil. 
Ţâşnise înainte, iar apoi slăbise, încetinise şi pierise, 
pierdută într-un norişor purtat de briză, la câţiva kilometri 
depărtare, fără să rănească nimic în cale. Absolut nimic. 
Rămase în picioare, în liniştea din jur şi închise ochii. 

Auzi paşi în spatele său. Era Holly. Auzi cum pasul 
piciorului ei sănătos alterna cu al celui bolnav. Un pas lung, 
apoi un târşâit. Deschise ochii şi privi drumul. Ea îl ocoli şi 
se opri în faţa lui. Îşi puse capul pe pieptul lui şi-l cuprinse 
cu braţele. Îl strânse puternic şi rămase aşa. El îşi ridică 
mâna spre capul ei şi îi trecu părul pe după urechi, cum o 
văzuse pe ea făcând adesea. 

— S-a isprăvit, spuse ea. 

— Dacă ai o problemă, trebuie s-o rezolvi, spuse el. Asta-i 
regula mea. 

Ea rămase tăcută multă vreme. 

— Mi-aş dori să fie mereu la fel de uşor, spuse. Felul în 
care o spusese, după o pauză, făcea cât un discurs lung. 
Era ca un argument, rumegat îndelung. El se prefăcu că nu 
ştie la ce problemă se referise ea. 

— Tatăl tău? întrebă. Acum eşti departe, departe de tot de 
umbra imaginii lui. Ai scăpat. 

Ea îşi scutură capul, lipită în continuare de pieptul lui. 

— Nu ştiu, spuse. 

— Ba s-o crezi, spuse el. Lucrul ăla pe care l-ai făcut 
pentru mine pe terenul de paradă a fost cel mai isteţ, cel 
mai grozav, cel mai curajos lucru pe care l-am văzut făcut 
vreodată de cineva, bărbat sau femeie, tânăr sau mai în 
vârstă. Mai bun şi mai inteligent decât tot ce am făcut eu 
vreodată. Mai bun decât orice a făcut vreodată tatăl tău. 
Cred că şi-ar da şi viaţa să fie el autorul unui astfel de act 
de curaj. Şi eu aş face la fel. Acum eşti departe de umbra 
imaginii oricui vrei tu, Holly. Crede-mă. 


— Cred că aşa a fost, spuse ea. Cel puţin, aşa am simţit. 
Chiar am simţit aşa. Pentru o clipă. Dar, pe urmă, când l-am 
revăzut, m-am simţit la fel ca întotdeauna. l-am spus 
„tăticule”. 

— Dar e tatăl tău, insistă Reacher. 

— Ştiu, răspunse ea. Iocmai asta e problema. 

El rămase tăcut o vreme. 

— Schimbă-ţi numele, sublinie. Ar putea fi o soluţie. O 
simţi cum îşi ţinea răsuflarea. 

— E o cerere în căsătorie? întrebă ea. 

— E o sugestie, răspunse el. 

— Crezi că Holly Reacher sună bine? 

El rămase din nou tăcut. Fu rândul lui să-şi ţină răsuflarea. 
Şi, în sfârşit, rândul lui să abordeze problema reală. 

— Sună minunat, spuse. Dar cred că Holly McGrath sună 
mai bine. 

Ea nu răspunse nimic. 

— El e norocosul, nu? ceru el să ştie. 

Ea dădu din cap aprobator. O mişcare mică din cap, pe 
pieptul lui. 

— Atunci, spune-i. 

Ea ridică din umeri, continuând să-l ţină în braţe. 

— Nu pot, spuse. Sunt aşa emoţionată. 

— Nu fi, spuse el. S-ar putea să-ţi spună şi el ceva 
asemănător. 

Ea privi în sus. El îi întoarse privirea pe ascuns. 

— Chiar crezi? vru să-i ştie ea părerea. 

— Tu eşti emoţionată, el e emoţionat, spuse Reacher. 
Cineva ar trebui să facă primul pas. Eu n-am de gând s-o 
fac, pentru niciunul dintre voi. 

Ea îl strânse şi mai tare. Apoi, se întinse pe vârfuri şi-l 
sărută. Lung şi apăsat, pe buze. 

— Mulţumesc, spuse. 

— Pentru ce? întrebă el. 

— Pentru înţelegere, spuse ea. 


EI ridică din umeri. Nu era chiar sfârşitul lumii. Chiar dacă 
aşa se simţea. 

— Vii? îl întrebă. 

— Nu, spuse el. 

Holly îl părăsi acolo, pe marginea şoselei US 93, în Idaho. 
EI o privi întorcându-se la elicopter. O privi urcând scara 
scurtă. Holly se opri şi se întoarse. Se uită înapoi, spre el. 
Apoi se aplecă şi intră. Uşa se închise. Rotorul mugi surd. 
Ştia că nu avea s-o mai vadă niciodată. Simţi cum hainele îi 
erau smulse de pe trup şi cum praful se ridica în vârtejuri în 
jurul lui, când elicopterul se desprinse de pământ. Rămase 
cu ochii după el, până ce se pierdu din vedere, în depărtare. 
Apoi respiră adânc şi aruncă o privire în stânga şi în 
dreapta şoselei pustii. Vineri, patru iulie, Ziua 
Independenţei. 

Sâmbătă, cinci şi duminică, şase, ţinutul Yorke fu închis, 
iar unităţi secrete ale armatei intrară şi ieşiră cât fu ziua de 
lungă. Echipe ale artileriei antiaeriene recuperară unitatea 
de rachete. O transportară cu ei, spre sud, în patru 
elicoptere Chinook. Cadre de la intendenţă ridicară tot 
armamentul pe care îl putură găsi. Strânseră destul cât 
pentru un mic război. 

Cadrele medicale adunară cadavrele. Găsiră în peşteră 
trupurile celor douăzeci de militari din unitatea de rachete. 
Găsiră şi scheletele printre care se strecurase Reacher. 
Găsiră cinci trupuri mutilate în altă peşteră. Îmbrăcate în 
haine de muncitori. Constructori sau tâmplari. Îl luară pe 
Fowler din cabana de comandă şi pe Borken de pe drum, 
din faţa clădirii tribunalului. Îl aduseră jos pe Milosevic din 
căldarea montană şi pe Brogan din micul luminiş aflat la 
vest de Bastion. Găsiră mormântul făcut la repezeală al lui 
Jackson în pădure şi-l scoaseră afară. Înşirară cadavrele a 
optsprezece milițieni şi o femeie, unul lângă altul, în 
poligonul de tir şi le cărară de acolo cu elicopterul. 

Unul dintre anchetatorii militari ai lui Garber sosi singur, 
pe calea aerului şi luă cu el hardul computerului financiar, 


trimiţându-l cu un elicopter la Chicago. Fură aduse trupe de 
geniu, care dinamitară intrările în mine. Alţi genişti 
smulseră ţevile de alimentare cu apă. Dădură foc barăcilor 
şi priviră cum ardeau. Duminică seara, târziu, când se 
ridica ultimul firişor de fum din resturile carbonizate, se 
întoarseră la elicopterele lor şi zburară înapoi, spre sud. 

Luni dimineaţă, devreme, Harland Webster era înapoi în 
biroul zugrăvit în alb şters de la Casa Albă. Ruth Rosen îi 
zâmbi şi se interesă cum petrecuse weekendul liber. EL îi 
întoarse zâmbetul, dar nu-i răspunse nimic. O oră mai 
târziu, soarele de dimineaţă se rotea pe cer către apus, iar 
trei agenţi o arestau pe prietena lui Brogan. O ţinură în 
întrebări, perpelind-o jumătate de oră şi o sfătuiră să plece 
din oraş, după ce lăsă tot ce primise cadou de la Brogan 
vreodată. Apoi, aceiaşi agenţi scoaseră Fordul Explorer 
nou-nouţ al lui Milosevic din parcarea clădirii federale şi îl 
duseră opt kilometri spre sud. Îl lăsară pe o străduţă 
liniştită, cu uşile descuiate şi cu cheia în contact. Înainte 
chiar ca acesta să fie furat, Holly Johnson ajunsese 
dimineaţa la clinica ortopedică, pentru un consult. O oră 
după aceea, era înapoi la biroul ei. Înainte de prânz, banii 
lipsă, proveniţi din furtul bonurilor la purtător, urmau deja 
o cale aleasă de ea, părăsind insulele Cayman. La ora şase, 
în după-amiaza zilei de luni, era acasă, făcându-şi bagajele. 
Îşi aruncă lucrurile în maşină şi o luă spre nord. Se muta în 
casa lui McGrath din pitorescul cartier Evanston, pe malul 
lacului Michigan. 

Marţi dimineaţa, trei poveşti diferite circulau pe Internetul 
Miliției Naţionale. Refugiații dintr-o vale izolată din 
Montana se împrăştiaseră spre sud şi spre vest, spre noile 
lor aşezări, aducând cu ei informaţii despre o manevră 
recentă a guvernului mondial. Trupe străine măturaseră 
forţele eroice ale miliției. Batalionul străin fusese condus de 
un mercenar francez. Acţiunile sale fuseseră încununate de 
succes, doar pentru că se folosise de tehnologie secretă din 
Războiul Stelelor, care includea sateliți, lasere şi 


microcipuri. Jurnaliştii reluaseră povestea şi sunaseră la 
clădirea Hoover. Marţi seara, târziu, într-o declaraţie 
pregătită dinainte, un purtător de cuvânt al FBl-ului nega 
că ar fi cunoscut ceva despre asemenea evenimente. 

Miercuri dimineaţă, devreme, după cinci autostopuri şi 
patru autobuze în care traversase patru state, Reacher 
ajunse, în sfârşit, în Wisconsin. Se afla acolo unde dorise să 
ajungă cu exact o săptămână mai înainte. Îi plăcu acolo. Îi 
rămase în minte ca un loc unde era plăcut să te afli în iulie. 
Rămase acolo până vineri după-amiaza. 


SFÂRŞIT 


1 West Point, Academia Militară a S. U. A. (n. Ir.). 

2 Loop, centrul istoric al oraşului Chicago. (n. Tr.). 

3 Tidal Basin, în Washington, este o destinaţie populară în 
fiecare primăvară, când înfloresc cireşii, în ultimele zile ale 
lui martie sau începutul lui aprilie. Aici are loc, anual, 
Festivalul florilor de cireş. Când vremea se încălzeşte, apele 
bazinului se umplu de bărci cu rame şi pânze, care pot fi 
închiriate din apropiere. La est, sunt straturi de flori, 
căutate mai ales în sezonul lalelelor. (n. Tr.). 

4 Persoană care practică vertebroterapia, respectiv o 
metodă de vindecare bazată pe înlăturarea nodurilor 
nervoase prin masajul coloanei vertebrale. (n. Tr.). 

5 West Point este Academia Militară a Statelor Unite. (n. 
Tr.). 

6 Zidul Vietnamului din Washington, monument pe care 
sunt înscrise, cu litere de aur, numele militarilor americani 
ucişi în Vietnam, întreţinut de veteranii din Batalionul 4, 
regimentul 9 de infanterie al Armatei Statelor Unite. (n. 
Tr.). 


7 Quantico, bază a FBl-ului, unde se află şi Academia FBI. 
(n. Ir.). 

8 Oraşul Washington este situat în Districtul Columbia, 
prescurtat DC. (n. Tr.). 

9 În SUA, corp voluntar de gardă naţională, formaţiune 
paramilitară. (n. Tr.). 

10 Societatea John Birch: asociaţie rasistă, asemănătoare 
cu Ku-Klux-Klanul, dar extinzându-şi activitatea şi la alte 
minorităţi din SUA, nu numai la afro-americani. (n. Ir.). 

11 „Missing în Action” (pierdut pe câmpul de luptă) se 
referă la un membru al serviciilor armate, dat absent în 
urma unei bătălii şi al cărui statut - rănit, capturat sau mort 
- este încă necunoscut. Termenul a fost utilizat în SUA 
pentru prima dată în 1946. (n. Tr.). 

12 Tunicile Roşii (în engleză, Redcoats), culoarea 
uniformei trupelor britanice, angajate în înăbuşirea 
răscoalei americane împotriva dominaţiei Marii Britanii. (n. 
Tr.). 

13 ATF, prescurtare în limba engleză pentru „forţe 
antiteroriste”. (n. Tr.). 

14 Grădina Trandafirilor (în engleză, Rose Garden), 
cunoscut loc de odihnă al preşedinţilor americani, situat în 
apropierea Biroului Oval de la Casa Albă. (n. Tr.). 

15 Ruby Ridge, confruntare violentă între separatistul alb 
Randy Weaver, familia şi un prieten al acestuia şi agenţii 
federali, în august 1992, în nordul statului Idaho. (n. Tr.). 

16 Waco, Texas, ciocnire violentă între David Koresh, 
liderul separatist al sectei davidienilor, şi autorităţile 
federale, care a dus la pieirea a 74 de bărbaţi, femei şi 
copii, la 19 aprilie 1993. Pentru acest incident Administraţia 
SUA şi preşedintele Clinton au devenit ţinta criticilor 
susţinute ale opiniei publice din ţară şi din străinătate. (n. 
Tr.). 

17 Programul de bursieri ai Casei Albe (White House 
Fellows), instituit de preşedintele SUA, Lyndon B. Johnson, 
în octombrie 1964, viza „dobândirea de experienţă directă 


în ce priveşte activitatea guvernului federal şi sporirea 
simțului lor de participare la treburile naţiunii”, dintre ei 
urmând să fie aleşi viitorii conducători ai naţiunii (n. Tr.). 

18 Congresul (US Congress) este forul legislativ suprem al 
SUA. (n. Tr.). 

19 Iniţiativa strategică de apărare (SDI), denumită comun 
Războiul Stelelor, a fost propusă de preşedintele SUA, 
Ronald Reagan, în martie 1983 şi a vizat utilizarea de 
sisteme defensive terestre şi spaţiale împotriva atacului cu 
rachete balistice nucleare străine. (n. Tr.). 

20 În franceză, în original: „Nu sunt american. Sunt soldat 
francez, agent al guvernului mondial de mai mulţi ani, 
plecat în misiune clandestină acum două luni. Trebuie 
evaluat elementul de risc pe care îl reprezintă pentru noi 
banda voastră”. (n. Tr.). 

21 Testul Rohrschach, test grafic de determinare a 
capacităţilor psihiatrice ale celui examinat. (n. Tr.). 

22 În franceză, în original: „Înţelegi, prietene?”. (n. Tr.). 

23 Pista Oregonului (în engleză, Oregon Trail), principala 
cale de migraţie, în lungime de 3500 km, parcursă de 
cuceritorii Vestului american, în căruţe, pentru a popula noi 
părţi ale continentului, în secolul al XIX-lea. (n. Tr.).